Michel Zevaco — [Fausta] 05 Pardaillan si Fausta

MICHEL ZEVACO 
PARDAILLAN ŞI FAUSTA 
PARTEA 1 


MOARTEA FAUSTEI 

În zorii zilei de 21 februarie 1590, dangătul funebru al clopotului 
vestitor de moarte suna deasupra Romei papilor — Romei lui 
Sixt al V-lea. Vuietul surd care se revărsa pe străzile încă 
învăluite în întuneric arăta că mari mulţimi se îndreptau spre o 
întâlnire misterioasă, întâlnirea avea loc în Piaţa del Popolo, 
unde era ridicat un eşafod. Scăpărând în mâinile călăului, secu- 
rea se va ridica deasupra unui cap. Capul se va rostogoli. 
Potrivit sentinţei, călăul îl va apuca de păr şi-l va arăta norodului 
Romei... Şi va fi capul unei femei frumoase şi tinere, al cărei 
nume celebru, evocator al celei mai stranii aventuri petrecute în 
acele vremuri de demult, era şoptit cu un fel de admiraţie de 
către mulţimea adunată în jurul eşafodului : 

— Fausta ! Fausta ! Fausta e cea care va muri ! 

Principesa Fausta era închisă în castelul Saint-Ange de zece luni, 
de când fusese făcută prizonieră în aceeaşi Romă în care-l 
atrăsese pe cavalerul Pardaillan... Singurul om pe care-l iubise... 
căruia i se dăruise... pe care, în cele din urmă, ar fi vrut să-l 
ucidă, pe care, fără îndoială, acum îl credea mort. Şi astfel, 
nemaipomenita aventurieră, care visase să reînnoade tradiţia 
papesei loana , aştepta ziua în care va fi executată 

Papessa loana — personaj feminin, care, după legendă mult 
timp în circulaţie, ar fi ocupat la o dată incertă tronul pontifical. 
La originea acestei legende stă influenţa pe care au avut-o în 
alegerile pontificale prinţesele toscane, Teodora gi Marozia. 
sentinţa de condamnare la moarte pronunţată împotriva ei. Fapt 
cutremurător, execuţia fusese amânată pentru că, în momentul 
când Fausta urma să fie dată pe mâna călăului, se aflase că era 
pe cale să devină mamă. Dar acum, când copilul venise pe 
lume, nimic n-o mai putea salva. 

în curând va bate pentru ea ceasul când avea să plătească 
îndrăzneala şi înverşunata-i luptă împotriva lui Sixt al V-ea. în 
dimineaţa aceea Fausta trebuia să moară ! 

în dimineaţa aceea, într-una din fastuoasele săli ale Vaticanului, 
doi bărbaţi stând în picioare, faţă în faţă, îşi aruncau în obraz 
cuvinte pline de ură ce păreau şi mai înfricoşătoare din pricina 


atitudinii lor neclintite Şi parcă împietrite. Erau bărbaţi în 
puterea vârstei şi chipeşi amândoi. Deşi aparţineau bisericii, 
purtau cu graţie semeaţă armoniosul costum al cavalerilor 
epocii ; erau mari seniori, de bună seamă. lar în inimile lor 
clocotea aceaşi ură, pentru că dragostea pentru aceeaşi femeie 
îi învrăjbise. 

Unul dintre ei se numea Alexandru Peretti ! Numele de familie 
al sanctităţii sale Sixt al V-lea ! Omul acesta era într-adevăr, 
nepotul papii. Tocmai fusese numit cardinal de Montalta. Era 
socotit pe faţă urmaşul lui Sixt al V-lea, al cărui sfetnic şi 
confident era. Celălalt se numea Hercule Sfondrato şi aparţinea 
uneia dintre cele mai" bogate familii din Romagna ; îşi înde- 
plinea funcţia de mare judecător cu o severitate care făcea din 
el unul dintre cei mai straşnici executori ai ideilor lui Sixt al V- 
lea. 

lată ce-şi spuneau cei doi bărbaţi: 

— Ascultă, Montalta, ascultă ! lată că sună clopotul.. nimic n-o 
mai poate salva acum, şi nimeni ! 

— Am să mă arunc la picioarele papii, gemu nepotul lui Sixt al V- 
lea şi am să obţin iertarea ei... 

— Papa,! Păi,dac-ar avea puterea s-o facă, mai curând ar omori- 
o cu mâinile lui, decât s-o salveze. Ştii Montalta, ştii bine că 
numai eu pot s-o salvez pe Fausta. leri i s-a citit sentinţa. Acum 
eşafodul este ridicat. Intr-o oră, Fausta va înceta să mai 
trăiască, dacă nu-mi juri pe Cristos, pe cununa lui de spini şi pe 
rănile lui, că renunţi la ea ... 

— Jur ... — bâigui Montalta. 

Şi se opri, buimăcit de durere, de furie şi de groază. 

— Ei bine — mârâi Sfondrato — ce juri ? 

Erau acum atât de aproape unul de celălalt, încât se atingeau. 
Privirile lor rătăcite îşi aruncară o ultimă ameninţare, iar mâinile 
lor frământară mânerele pumnalelor. 

— Jură, hai, jură odată ! repetă Sfondrato. 

— Jur — tună Montalta — să-mi smulg mai curând inima decât 
să renunţ la a o iubi pe Fausta, chiar dacă ea' mi-ar purta o ură 
la fel de nepieritoare pe cât e dragostea mea. Jur că, atâta timp 
cât voi trăi, nimeni nu se va atinge de Fausta, fie el călău, mare 
judecător sau papa însuşi. Jur s-o apăr singur, împotriva întregii 
Rome, dacă va fi nevoie. Şi până una alta, judecătorule, mori tu 
primul, pentru că tu eşti cel care ai rostit sentinţa ! 


În aceeaşi clipă, cu o mişcare fulgerătoare, cardinalul Montalta, 
nepotul papii Sixt al V-lea, ridică pumnalul şi-l înfipse în umărul 
lui Hercule Sfondrato. 

Apoi, cu un fel de horcăit, care era poate un blestem sau poate 
o rugăciune, Montalta se repezi afară. 

Primind lovitura, Hercule Sfondrato căzu în genunchi. Dar 
aproape imediat după aceea se ridică, îşi desfăcu tunica şi-şi 
dădu seama că pumnalul lui Montalta nu străbătuse prin zalele 
care-i acopereau pieptul. 

— Cămăşile astea de oţel care se fabrică la Milano sunt într- 
adevăr bine călite — murmură Hercule cu un zimbet sinistru. 
Consider că am primit lovitura, Montalta ! Şi-ţi jur că pumnalul 
meu va şti să găsească drumul spre inima ta Alergând prin 
labirintul coridoarelor, al sălilor imense, al curților şi al scărilor, 
Montalta pătrunsese în pasajul boltit care lega Vaticanul de 
castelul Saint-Ange şi ajunse la temniţa în care Fausta, înfrântă, 
aştepta clipa morţii. 

Montalta se apropie tremurând de uşa grea păzită de doi 
halebardieri. Cei doi soldaţi schiţară un gest, ca pentru a-şi 
încrucişa halebardele. Dar fie din pri-cina autorităţii, desigur, 
imense, pe care o avea la Vatican nepotul lui Sixt al V-lea, fie 
din pricină că înfăţişarea lui, în momentul acela, era 
înfricoşătoare, cei doi paznici se dădură înapoi. 

Montalta deschise ferestruia prin care se putea vedea ce se 
petrece în interiorul temniţei. 

Şi iată ce văzu atunci cardinalul Montalta prin fe-restruie... 
Fugară şi fericită viziune de vis funerar. 

Pe un pat îngust sta culcată o femeie tânără ... mama cea 
tânără... Fausta... fiinţă de o frumuseţe orbitoare. A luat copilul 
în braţe şi l-a ridicat cu un gest plin de forţă şi de bunătate, 
privindu-l cu ochii ei mari şi adinci, strălucitori ca nişte 
diamante. Lîngă pat se afla confidenta ei. 

lar Fausta, cu un glas ciudat de calm, rosti: 

— Myrthis, îl vei lua şi-l vei duce departe de Roma, departe de 
Italia. Nu-ţi fie teamă, nimeni nu te va împiedica să ieşi din 
castelul Saint-Ange ; am obţinut ca, o dată cu mine, să se 
stângă şi răzbunarea lui Sixt al V-lea. 

— Nu mă voi teme de nimic — răspunse Myrthis cu un zel 
înflăcărat. Căci dacă dumneavoastră veţi muri, eu va trebui să 
trăiesc, şi voi trăi pentru el. 


Fausta încuviinţă din cap, ca pentru a lua act de această 
promisiune. După un minut de tăcere, rosti cu ochii aţintiţi spre 
copil : 

— Fiu al Faustei !... Fiu al lui Pardaillan !.. ce se va întâmpla cu 
tine ?... Mama ta, pe patul de moarte, îţi dă sărutul mândriei şi 
al forţei prin care speră că sufletul ei să trăiască în fiinţa ta !... 
Fiu al lui Pardaillan şi al Faustei, ce se va întâmpla cu tine ?... 
S-a sfârşit : Myrthis l-a luat în braţe pe copilul pe care va trebui 
să-l ducă departe de Roma, departe de Italia, pe fiul Faustei şi al 
lui Pardaillan. Şi se retrase, întorcându-se cu spatele, ca pentru 
a-i ascunde micuţului , nevinovat, de-abia intrat în viaţă, 
vederea mamei sale, ce păşeşte spre moarte. 

Cu un gest de un calm funebru, Fausta deschide medalionul de 
aur, pe care-l poartă la gât, şi toarnă într-un pocal dinainte 
pregătit boabele de otravă ascunse în acel medalion. 

S-a sfârşit : Fausta goleşte pocalul dintro sorbitură şi se 
prăbuşeşte pe pernă ... Moartă. 

Il 

MARELE INCHIZITOR AL SPANIEI 

De dincolo de uşa grea se auzi un țipăt înfricoşător, de spaimă şi 
de groază. Era Montalta care-şi striga uluirea, Montalta care 
gemea, lovit ca de-un trăsnet de acest deznodământ 
neprevăzut. 

— Moartă ?... Cum ? ! Ea e moartă ! O, nebunie ! Cum de nu m- 
am gândit că Fausta, ca să n-o atingă călăul, îşi va lua viaţa ! 

Şi aproape în aceeaşi clipă se năpusti, cu toată forţa, în uşă, 
izbind-o furios cu pumnii şi biiguind : 

— Repede, repede ! Ajutor !... Cine ştie, ar mai putea fi salvată ! 
Apoi, dîndu-şi seama de zădărnicia acestei încercări, se adresă 
halebardierilor, care asistau nepăsători la deznădejdea lui : 

— Deschideţi ! Deschideţi o dată ! Vă spun că moare... că 
trebuie salvată ! 

Unul dintre cei doi paznici răspunse : 

— Uşa aceasta nu poate fi deschisă decât de către monseniorul 
mare judecător. 

— Hercule Sfondrato !... Blestemat să fiu !... 

Şi Montalta căzu în genunchi, cu capul în mâini, zguduit de 
hohote de plins. 

în clipa asta, o voce calmă rosti: 

— Şi eu am dreptul să deschid această uşă .... şi o şi deschid! 


Montalta se ridică dintr-o săritură. îl privi o clipă pe omul care 
vorbise astfel şi, cu o teamă surdă, amestecată cu respect, 
murmură : 

— Marele inchizitor al Spaniei ! 

Inigo de Espinosa, cardinalul arhiepiscop de Toledo, mare 
inchizitor al Spaniei, rudă apropiată şi urmaş al lui Diego de 
Espinosa, era un om de cincizeci de ani, 

înalt, puternic şi o figură aproape blândă, sau, mai bine zis, 
căruia rar i se întâmpla să exprime deschis vreun sentiment. 
Inchizitorul se afla de o lună la Roma. Venise să îndeplinească 
acolo o misiune pe care nimeni nu o cunoştea. Avusese cu Sixt 
al V-lea numeroase între vederi la care nu' mai fusese nimeni de 
faţă. Se observase însă că bătrânul papă, un combatant îndeob- 
şte atât de puternic şi de primejdios în discuţiile diplomatice, 
ieşise din întâlnirile sale cu Espinosa din ce în ce mai slăbit, din 
ce în ce mai îmbătrânit. Se mai ştia, de asemenea, că 
inchizitorul trebuia a doua zi să ia din nou drumul Spaniei. 

La un gest poruncitor al lui Espinosa, cei doi paznici se înclinară 
tremurând şi merseră. tocmai în celălalt capăt al îngustului 
coridor, pentru a-şi relua veghea monotonă. 

Fără să mai rostească vreo vorbă, Espinosa deschise uşa şi 
pătrunse în temniţă, aşa cum spusese. 

Montalta se grăbi să-l urmeze, cu inima plină de o bucurie 
nestăpinită, cu sufletul copleşit de o speranţă pe cât de 
puternică, pe atât de nebunească. Fără să ştie de ce, dar având 
certitudinea că acolo se va produce o minune, sub ochii lui şi 
pentru el, se năpusti spre patul îngust pe care zăcea trupul 
Faustei. 

Şi deodată, rămase pironit în loc... Privirile lui rătăcite se aţintiră 
cu durere, cu furie... cu ură, asupra făpturii micuţe din braţele 
confidentei. 

Simpla vedere a copilului fusese de ajuns ca să dezlănţuie în 
sufletul acestui om puternic o lume întreagă de gânduri 
furtunoase, a căror suflare otrăvită mătura şi nimicea orice 
sentiment omenesc, nelăsând nimic în jur... nimic altceva decât 
o ură de moarte... căci acest copilaş era fiul lui Pardaillan ! 
Nevinovata făptură, prevenită fără îndoială de vreun instinct 
misterios şi sigur, începu să seîncească şi se ghemui în braţele 
celei care, de aci înainte, avea să-i fie mamă. 


lar Myrthis, stând în picioare, cu ochii aţintiţi pe chipul răvăşit al 
acestui necunoscut, strânse şi mai tare copilul, într-o 
îmbrăţişare aproape maternă, pentru a-l ocroti. 

Nici un amănunt al acestei scene fulgerătoare şi nespus de 
grăitoare prin însuşi mutismul ei nu scapă ochiului ager al 
marelui inchizitor. - 

Dar cu o voce calmă, aproape blândă, acesta spuse, arătând 
spre uşa deschisă : 

— Femeie, eşti liberă. îndeplineşte-ţi . misiunea de mamă ce ţi-a 
fost încredinţată. Pleacă, şi 'Dumnezeu să te aibă în pază ! 

Apoi, poruncitor, către cele două străji, încremenite la capătul 
coridorului : 

— Lăsaţi-o să treacă, din mila mărinimosului Sixt ! m Strângând 
la pieptul ei, în tăcere, pe fiul lui Pardaillan, Myrthis trecu pragul 
porţii şi se îndepărtă cu paşi repezi. 

Espinosa închise uşa după ea şi se aşeză în linişte la căpătiiul 
Faustei, moartă. 

Când copilul dispăru, cardinalul Montalta se întoarse spre 
Fausta, a cărei faţă, ce începuse să pălească, aureolată de 
splendoarea părului ei lung, ieşea la iveală din albeaţa pernei. O 
privi o clipă, apoi se prăbuşi, luă mâna Faustei, care atîrna afară 
din pat, sărută îndelung această mână care se şi răcise şi 
izbucni în hohote de plins : 

— Fausta ! Fausta !... Să fie oare adevărat că eşti moartă ?... 
Deodată însă, sări în picioare, cu ochii injectaţi, strângând în 
mână pumnalul şi urlînd : 

— Vai de cei care mi-au ucis-o ! 

în clipa aceea se trezi faţă în faţă cu inchizitorul şi, fulgerător, îşi 
redobîndi simţul realităţii. Cu o voce când pătimaşă, când 
rugătoare, i se adresă astfel lui Espinosa :. 

— Monseniore ! Monseniore ! De ce m-aţi adus aici ? De ce ?... 
Ah, iată, «monseniore, nu ştiu dacă nu mi s-au tulburat minţile, 
dar mi se pare... da, ghicesc... simt... văd că sunteţi aici ca să 
faceţi o minune... Mi-o veţi învia, nu-i aşa ?... Vă implor, vorbiţi 
monseniore !... Dar vorbiţi o dată. căci altfel, pe Dumnezeu, mă 
duc după ea! 

Cu un gest furios, îşi îndreptă pumnalul spre piept, gata să-l 
străpungă. 

Atunci Espinosa, cu glasul lui mereu potolit, rosti 


— Domnule, otrava pe care a luat-o sub ochii dumi tale, 
principesa Fausta, i-a fost dată de Magni , negustorul de ierburi 
pe care-l cunoşti... Acest Magni e omu meu... Există un singur 
antidot... Şi acest antidot îl am la mine... lată-l! 

Şi spunând acestea, Espinosa scotoci prin punga Lui şi scoase 
din ea un flacon minuscul. 

Un strigăt de nestăpinită bucurie ţişni de pe buzele lui Montalta. 
Apucând mâinile inchizitorului, îi spuse cu glas plin de emoție : 
— Ah, monseniore, salvaţi-o !... Salvaţi-o şi apoi luaţi-mi mie 
viaţa... v-o ofer. 

— Domnule cardinal, viaţa dumitale este prea prețioasă pentru 
noi... Ceea ce am să-ţi cer este, slavă Domnului, de mai mică 
însemnătate. 

Aceste cuvinte fură rostite pe un ton foarte simplu şi chiar cu 
blîindeţe. 

Montalta avu senzaţia foarte precisă că inchizitorui îi va propune 
un tîrg înfricoşător, de care va atîrna moartea Faustei. Dar îl 
privi pe Espinosa drept în faţă şi-i spuse : 

— Orice, monseniore ! Cereţi ! 

Espinosa se apropie de el, gata-gata să-l atingă şi, dominându-l 
cu privirea, îi spuse : 

— la aminte, cardinale !... la aminte !... O salvez pe femeia 
aceasta pentru că viaţa ei îţi este mai prețioasă decât orice... 
Dar, în schimb, dumneata îmi aparţii... nu uita acest lucru... 
Montalta încuviinţă cu furie din cap, în semn că hotărîrea lui era 
nestrămutată, şi rosti cu o voce aspră: 

— Nu voi uita, monseniore. Salvaţi-o şi sunt al dumneavoastră... 
Dar, pentru Dumnezeu, grăbiţi-vă — adăugă el, ştergându-şi 
fruntea brobonită de sudoarea spaimei. 

— Am luat notă de angajamentul dumitale a spus Espinosa cu 
gravitate. 

Şi adăugă, înaintând spre trupul ţeapăn al Faustei : 

— Ajută-mă ! 

Magni — iorborist cunoscut la Roma, bănuit de a-l fi otrăvit pe 
Sixt al V-lea din ordinul Inchiziției din Spania n.a 

Cu gesturi blinde ca nişte mângiieri, Montalta luă în mâinile sale 
tremurătoare capul Faustei şi, fremătând de speranţă, îl ridică 
uşor, în timp ce Espinosa îi turnă pe gură conţinutul flaconaşului 
său. 


— Şi acum, să aşteptăm — spuse inchizitorul:' După câteva 
clipe, o uşoară roşeaţă coloră obrajii 

Faustei. 

Montalta, aplecat deasupra ei, urmărea cu nespusă spaimă 
efectele antidotului, având sentimentul că acesta acţiona cu o 
încetineală ucigătoare. 

în sfârşit, printre buzele întredeschise se strecură o răsuflare 
uşoară, abia perceptibilă, iar Montalta, simțind pe obrazul lui 
acest suflu uşor, suspină şi el adine, ca şi cum ar fi vrut să- 
întărească efortul prea slab depus de organismul femeii. 

îi puse mâna pe piept şi se ridică în picioare, cu ochii 
strălucitori ; inima bate... foarte slab, e drept, dar, în sfârşit, 
bate ! 

— Trăieşte ! Trăieşte ! strigă el, înnebunit de bucurie, în aceeaşi 
clipă, Fausta deschise ochii şi-i îndreptă 

spre  Montalta, care stătea aplecat asupra ei. Aproape 
numaidecât îi închise la loc. 

O răsuflare ritmică îi sălta pieptul. Părea să doarmă. 

Atunci Espinosa, care privea nepăsător întreaga această scenă, 
spuse : 

— Nu vor trece nici două ore şi principesa Fausta, îşi va 
recăpăta pe deplin cunoştinţa. 

încredinţat acum că minunea a fost săvârşită, Montalta dădu din 
cap în semn că lua act de această afirmaţie şi, înclinându-se în 
faţa lui Espinosa, îi spuse: 

— La ordinele dumneavoastră, monseniore ! 

— Domnule cardinal — zise inchizitorul — am venit din Spania la 
Roma anume pentru a căuta un document ce poartă iscălitura 
lui Henric al Ill-lea al Franţei, precum şi pecetea lui. Acest 
document este închis în scrinul ce se află în camera sfinţiei sale. 
în lipsa papii, nimeni nu poate pătrunde în camera sa... Nimeni, 
afară de dumneata, Montalta ! Documentul acesta — urmă el 
după o scurtă pauză — documentul acesta ne trebuie. 

Şi odată cuvintele rostite, Espinosa îl privi pe Montalta drept în 
ochi. 

— Bine... Am să-l caut — răspunse cu răceală cardinalul. 

Şi ieşi numai decât cu un pas greu şi apăsat. 

Rămas singur, Espinosa păru o clipă cufundat într-o adincă 
meditaţie. Apoi se apropie de Fausta, îi atinse uşor umărul ca .s- 
o trezească, şi-i spuse : 


— Aveţi destulă putere, doamnă, ca să mă auziţi şi să mă 
înţelegeţi ? 

Fausta deschise ochii aţintindu-şi-i, gravi şi lucizi, asupra 
inchizitorului, care se mulţumi cu acest răspuns mut şi 
continuă : 

— înainte de a pleca, vreau să vă dau toate asigurările, doamnă, 
cu privire la soarta copilului dumneavoastră... Trăieşte... La ora 
asta confidenta dumneavoastră, Myrthis, trebuie să fi părăsit 
Roma, ducând cu dinsa comoara sfintă pe care i-aţi dat-o în 
păstrare... Totuşi, să nu credeţi că Sixt al V-lea a lăsat în viaţă 
copilul numai pentru a-şi ţine jurământul pe care vi l-a făcut... 
Dacă acest copil trăieşte, doamnă, este pentru că Sixt ştie că 
dumneavoastră aţi ascuns într-un loc zece milioane şi că le-aţi 
lăsat moştenire fiului dumneavoastră... Dacă Myrthis a putut să 
părăsească Roma fără nici o piedică, e pentru că Sixt ştie că ea 
cunoaşte locul unde sunt ascunse aceste milioane. 

Espinosa se opri o clipă, ca să-şi dea seama de efectul produs 
de vorbele lui. < 

Fausta continuă să-l privească cu ochii ei mari, negri. Dar ochiul 
încercat al inchizitorului nu desluşea pe această faţă nemişcată 
nici cea mai mică urmă de emoție ; vrând să se convingă, el 
stăruli : 

— M-aţi auzit ?... M-aţi înţeles bine ?... Printr-un semn. Fausta îi 
dădu a înţelege că da. Espinosa se mulţumi încă odată cu 
răspunsul 

acesta mut 

—. Asta e tot ce voiam să vă spun, doamnă. 

Şi cu un soi de plecăciune solemnă se îndreptă încet spre uşa pe 
care o deschise. Dar, înainte de a trece pragul, se întoarse şi 
adăugă : 

— încă un cuvânt- doamnă ; domnul de Pardaillan a reuşit să 
scape din incendiul de la palatul ' Riant... Pardaillan trăieşte, 
doamnă ... Mă auziţi ?... Pardaillan... e viu ! 

De data aceasta, Espinosa ieşi liniştit. 

III 

BATRINEŢEA LUI SIXT AL V-LEA 

O masă mare de - lucru, două fotolii, un scrin, ici-colo câteva 
taburete ; un pat îngust şi un scăunaş de rugăciune, deasupra 
căruia se ridica un măreț Cristos în aur masiv, admirabil cizelat 
şi purtând semnătura lui Benvenuto Cellini, singurul obiect de 


podoabă din locul acesta retras ; apoi un cămin mare în care 
pilpâie un foc luminos; un covor gros, perdele grele, trase ca să 
nu pătrundă nici o rază ; aceasta era camera sfinţiei sale Sixt al 
V-lea. 

Uzat de vârstă şi de eforturile depuse de-a lungul anilor, el nu 
mai era omul cu forţa atletică de altădată. Dar după fulgerele 
>ce-i mai scăpărau uneori sub sprâncene îl recunoşteai pe 
neobositul luptător. 

Sixt al V-lea stătea dus pe gânduri la masa lui de lucru, cu 
spatele întors către cămin. 

— La ora asta, Fausta a luat otrava. Călăule, şi tu, popor roman, 
aflaţi, serbarea s-a sfârşit, Fausta e moartă... Myrthis, 
confidenta, a părăsit castelul Saint-Ange ducându-l cu ea pe 
copilul Faustei... fiul lui Pardaillan, 

Papa se ridică, făcu cîțiva paşi ţinându-şi mâinile la spate, apoi 
se întoarse ca să se aşeze din nou în fotoliul său, pe care-l puse 
cu faţa spre cămin şi întinse către foc degetele-i slăbite. 

— Da — îşi urmă el gândurile — puţinele zile pe care le mai am 
de trăit vor fi liniştite, căci aventuriera nu mai e... Nu-mi mai 
rămâne, înainte de a muri, decât să-l lovesc pe Filip al Spaniei... 
Să-l lovesc ? Pe 

el ? Pe regele catolic ? Da, pe Dumnezeu ! îl voi lovi pentru că a 
vrut să mă lovească şi pentru că nimeni nu l-a înfruntat pe Sixt 
al V-ca fără să fie pedepsit !... Dar cum să-l lovesc ?... Cum ?... 
Papa întinse mâna spre scrin şi luă de acolo un pergament pe 
care-şi plimbă încet privirea, murmurând : 

— Funestă inspiraţie am avut, smulgând această declaraţie 
bicisnicului Henric al III-lea... inspiraţie mai funestă chiar decât 
aceea de a o fi păstrat atâta vreme. Acum Filip cunoaşte 
existenţa pergamentului, iar marele inchizitor a venit aici ca să 
mă amenințe cu moartea ... Pe mine!... 

Sixt al V-lca ridică din umeri : 

— Să mori !... Asta nu-i nimic ... Dar să mor înainte de a-mi fi 
realizat visul : Filip izgonit din Italia !... Italia unificată de la 
miazănoapte la miazăzi, Italia supusă şi aservită papalității, 
stăpîna întregii omeniri... Ce-i de făcut ?... Să-i trimit lui Filip 
acest pergament ? Prin cineva care nu va ajunge niciodată ?... 
Poate că... Să-l distrug ?... Ar fi o lovitură teribilă pentru Filip... 
Mai ales că i-am jurat lui Espinosa că documentul a fost distrus... 


Da, un singur gest pentru ca pergamentul să cadă pradă acestor 
flăcări... 

Papa se aplecă şi îndreptă spre cămin pergamentul desfăcut pe 
care se întindea o pecete mare... pecetea lui Henric al III-lea al 
Franţei. 

Flăcările începură să muşte din marginile pergamentului. 

încă o clipă, şi s-ar fi isprăvit cu visurile lui Filip al Spaniei. 
Deodată însă, Sixt al V-lea îndepărtă de foc pergamentul şi. 
clătinând din cap, reppfă 

— Ce-i de făcut ?... 

În clipa aceea, o mână îi smulse pergamentul cu un gest brutal. 
Sixt al V-lca se întoarse furios şi-l zări pe nepotul său, cardinalu 
fiMontalta. Peste o clipă, cei doi oameni se aflară faţă în faţă. 

— Tu Tu Cum îndrăzneşti ' Am să... Şi papa întinse mâna spre 
ciocanul de abanos de pe masă, pe 

care-l folosea când chema pe cineva sau când voia să dea vreun 
ordin. 

Dintr-un salt, Montalta se aşeză între el şi masă şi spuse cu 
răceală : 

— Pe viaţa voastră, sfinte părinte, nu faceţi nici o mişcare, nu 
chemaţi pe nimeni ! 

— Hei ! zise bătrânul papă, înălţîindu-se cât era de lung — vei 
îndrăzni oare să ridici mâna asupra suveranului pontif ? 

— Aş îndrăzni orice... dacă nu capăt de la dumneavoastră ceea 
ce am venit să vă cer. 

— Şi ce vrei ? 

— Vreau... 

— Hai, îndrăzneşte ! Văd că te-a apucat o cutezanţă nebună! 

— Vreau... ei bine, vreau graţierea Faustei. 

Papa tresări, uimit, dar apoi, gândindu-se că ea murise, întrebă 
cu un zîmbet: 

— lertarea Faustei ? 

— Da, sfinte părinte — spuse Montalta, încovoindu-şi spinarea. 
— Graţierea Faustei ?... Fie ! 

Papa alese un pergament dintre numeroasele hirtii aflate pe 
masa lui şi, fără nici o grabă, îl completă şi semnă cu o mână 
hotărită. 

în timp ce papa scria, Montalta citi repede pergamentul pe care 
tocmai i-l smulsese. 


— lată graţierea ei — spuse Sixt al V-lea — grațiere deplină şi 
completă. lar acum, când ai obţinut ceea ce doreai, dă-mi înapoi 
acest pergament şi pleacă... pleacă... Şi ţie, fiu a mult iubitei 
mele surori, îţi acord iertarea mea ! 

— Sfinte părinte, înainte de a vă da înapoi pergamentul, vreau 
să vă spun doar un cuvânt : aţi semnat această grațiere pentru 
că o credeaţi pe Fausta moartă... Ei bine, unchiule, vă înşelaţi, 
Fausta n-a murit ' 

— Fausta trăieşte ? 

— Da, căci am salvat-o dîndu-i chiar eu antidotul care a readus- 
o la viaţă. 

— C. 

Sixt al V-lea rămase un moment pe gânduri, apoi 

spuse : 

— Ei bine, fie ! La urma urmei, ce-mi pasă că Fausta e în 
viaţă ?.,. Ea nu mai poate face nimic împotriva mea. Puterea ei 
religioasă a murit o dată cu naşterea copilului... Dar tu ce speri 
să obţii de la ea ?... [i-ai făurit oare visul nebunesc că ai putea 
să fii iubit de Fausta ?... Eşti de trei ori mai nebun !... Află, 
nenoro-citule, că mai curând vei îndupleca marmura cea mai 
dură decât inima Faustei. 

Şi adăugă cu gravitate . 

— Nu sunt doi Pardaillan pe lume ! Montalta închise ochii şi păli. 
într-adevăr, nu o dată se gândise scrişnind din dinţi la acest 
Pardaillan necunoscut pe care Fausta îl iubise. Şi de fiecare dată 
se simţea năpădit de o îndirjită ură de moarte. îi veneau atunci 
pe buze blesteme pline de mânie şi-l urmăreau gânduri 
sângeroase de răzbunare. 

— Nu nădăjduiesc nimic — răspunse el cu o voce sumbră. Nu 
vreau nimic altceva... decât s-o salvez pe Fausta... Cât priveşte 
pergamentul — adăugă el cu asprime— vreau să i-l restitui 
Faustei, iar ea îl va duce lui Filip al Spaniei, căruia pergamentul 
îi aparţine... Şi, pentru mai multă siguranţă, o voi însoţi personal 
pe principesă. 

Sixt al V-lea a făcut un gest plin de mânie. Ideea că putea să 
lase impresia că cedează în faţa unor ameninţări atât de 
străvezii îi era de nesuferit. înfruntând pumnalul lui Montalta, 
dădu să strige după ajutor, când îşi aminti că, la urma urmei, 
chiar el scosese pergamentul din foc, unde şovăise să-l arunce. 
Cu o clipă înainte fusese nehotărit, căutând o soluţie. Poate că 


Montalta îi indica, fără voia lui, una... De ce nu ?... în definitiv, ce 
importanţă avea persoana mesagerului ? Putea să fie Fausta sau 
un om oarecare, principalul era să nu ajungă la destinaţie. 
Hotărtîrea lui era luată. 

— Poate că ai dreptate — răspunse. Şi deoarece v-am iertat 
pe tine şi pe ea, du-te! 

Un sfert de oră mai tirziu, Montalta îl întălni pe Espinosa şi-i 
spuse : 

— Monseniore, pergamentul e la mine. 

Ochiul rece al inchizitorului avu o tresărire, care se stinse însă 
numai decât în clipa când îi spuse, calm ca de obicei: 

— Vă rog să mi-l daţi, domnule. 

— Monseniore, cu voia dumneavoastră, prinţesa Fausta se va 
duce să-l ducă maiestăţii 'sale Filip al Spaniei... Cred că acesta e 
lucru care vă interesează cel mai mult. 

Espinosa îl întrebă, încruntându-şi uşor spri-ncenele : 

— De ce tocmai prinţesa Fausta ? 

— Pentru că văd în asta un mijloc de a o apăra de orice nouă 
primejdie — răspunse răspicat Montalta, privindu-l în faţă. 
Espinosa chibzui o clipă, apoi spuse : 

— Fie, domnule cardinal. într-adevăr, esenţialul este, aşa cum 
spuneţi, ca acest document să ajungă la suveranul meu cât mai 
curând cu putinţă. 

— Prinţesa va pleca de îndată ce puterile îi vor îngădui să 
întreprindă călătoria... Vă pot asigura că pergamentul va ajunge 
la destinaţie, căci voi avea onoarea s-o însoțesc chiar eu. 

— într-adevăr — zise Espinosa pe un ton grav — prinţesa va fi 
bine păzită. 

— Şi eu cred la fel, monseniore — răspunse Montalta cu răceală. 
IV 

TREZIREA FAUSTEI 

Când Fausta îşi veni în fire, fu cuprinsă mai întîi de o mirare fără 
margini. Primul ei gând fu că Sixt al V-lea nu îngăduise ca ea să 
scape de securea călăului. Ţipătul lui Montalta, în care-şi revărsa 
bucuria de fi o vedea vie, i se păru atât de pătimaş, încât voi să 
vadă cine era cel ce o iubea atât de mult. Deschise ochii şi-l 
recunoscu pe nepotul papii. îi închise la loc numaidecât, 
spunându-şi: 

„Acesta a obţinut de la Sixt să-mi dăruiască viaţa..." Dar la ce-mi 
mai foloseşte viaţa acum, când opera mea 


a murit şi când Pardaillan nu mai este !... Ce sunt eu acum ? 
Neant. Trebuie să mă întorc în neant. Aceasta se va întâmpla 
înainte de căderea nopţii". 

Odată luată această hotărîre, ea ciuli urechile şi înţelese că s-a 
înşelat. Nu ! Sixt al V-lea nu-i acordase iertarea. Montalta singur, 
cu preţul cine ştie cărei infamii acceptată cu eroism, săvârşise 
miracolul de a o smulge din puterea lui Sixt şi a morţii. ŞI 
imediat în-trevăzu toate foloasele pe care le putea trage dintr- 
un asemenea devotament. Dar la ce bun !... Ea dorea şi trebuia 
să moară. 

Totuşi, nu putea să nu se intereseze de ceea ce se spunea în 
apropierea ei. Ce era cu documentul acela ?... Ce legătură avea 
ea cu acest pergament ?... 

Simţi o atingere pe umăr... i se vorbea... Deschise ochii şi-i aţinti 
asupra lui Espinosa, respingând rând pe rând în sinea ei 
argumentele lui. 

Fiul ei ?... Da ! Gândul Faustei se îndreptase mai înainte la 
nevinovata făptură. Trăieşte... E liber... Asta-i principalul... Cât 
despre rest, mai bine ca mama lui să fie moartă decât îngropată 
de vie într-o temniţă. 

Şi, deodată, ca o lovitură de trăsnet, cuvintele astea sunând 
mereu în mintea ei înnebunită : 

— Pardaillan viu ! 

Două cuvinte care evocau un trecut plin de pasiuni ameţitoare... 
şi de lupte aprige... Trecutul acesta care i se părea atât de 
îndepărtat !... Şi care, totuşi, era atât de apropiat, deoarece de- 
abia câteva luni o despărţeau de clipa când voise să-l facă pe 
Pardaillan să moară în incendiul de la palatul Riant !... Acest 
Pardaillan atât de detestat... şi atât de iubit !... Ce trecut !... 

Ea : bogată, suverană, puternică şi adulată, dar învinsă, strivită, 
zdrobită în toate acţiunile ei. 

El : sărac, nobil, fără nici un căpătii, însă victorios prin forţa 
geniului său inventiv şi prin inima-i generoasă. lar apoi, suprema 
umilinţă : dragostea ei de fecioară orgolioasă, iubirea ei 


dispreţuită !... 
Pardaillan trăieşte !... Dar atunci pentru Fausta moartea ar 
însemna fuga din faţa duşmanului ! lar Fausta n-a fugit 


niciodată !... Nu, nu mai vrea să moară... Va trăi anume pentru a 
reîncepe tragicul duel 


întrerupt şi pentru a ieşi, în sfârşit, triumfătoare din lupta 
aceasta supremă. 

în clipa aceea Montalta se apropie de ea. 

în timp ce se înclina în faţa ei, Fausta îl cercetă cu o privire 
ageră şi sigură şi, ca şi cumpăr fi continuat să fie suverană 


temută — sau poate "tocmai pentru a-i arăta, chiar de la 
început, distanţa de netrecut pe care înţelegea s-o stabilească 
între ei — această femeie stranie, care părea să fie deasupra 


tuturor slăbiciunilor, a tuturor oboselilor, se ridică într-o 
atitudine maiestuoasă şi, cu o voce deloc tremurătoare, spuse 


— Doriţi să-mi vorbiţi, cardinale ? Vă ascult.-Ochii ei negri îl 
fixau pe Montalta cu o privire ciudată, dominatoare, dar în 
acelaşi timp adîncă şi blândă. lar Montalta, care visase s-o 
cucerească, păru să se încline şi mai adînc, învins din capul 
locului, aproape prosternându-se în faţa ei, într-o adorare mută. 
Fausta înţelese că i se dăruia trup şi suflet, fără nici o rezervă, 
şi-i zimbi, repetându-i cu o voce nespus de dulce: 

— Vorbiţi, cardinale. 

Atunci Montalta, cu un glas grav şi tremurător, o anunţă că era 
liberă. 

Fără să vădească nici uimire, nici emoție, Fausta spuse : 

— Aşadar, Sixt al V-lea îmi acordă iertarea lui ? Montalta clătină 
din cap: 

— Nu papa v-a acordat graţierea. Papa a cedat în faţa unei 
voințe mai puternice. 

— A dumneavoastră... nu-i aşa ? Montalta se înclină. 

— Atunci Sixt al V-lea va revoca graţierea pe care a semnat-o 
prin constrângere. 

— Nu, doamnă, căci în acelaşi timp am... obţinut de la sfinţia sa 
un document care va fi scutul dumneavoastră. 

— Ce document ? 

— lată-l, doamnă. Fausta luă perganentul, Henric, prin graţia lui 
Dumnezeu, rege al Franţei, călăuzit de Domnul şi stăpiînul 
nostru prin glasul vicarului său, preasfintul nostru părinte, 
papa : în 

scopul de a menţine şi de a păstra în regatul nostru religia 
apostolică romano-catolică, având în vedere că Domnul a hotărît 
drept ispăşire a păcatelor noastre să ne lipsească de un 
moştenitor direct ; considerându-l pe Henric de Navara nedemn 


să domnească asupra regatului Franţei, ca fiind eretic şi aţâţător 
la erezie, aducem la cunoştinţa tuturor supuşilor noştri buni şi 
leali : Maiestatea sa Filip al II-lea, regele Spaniei, este singurul 
vrednic să ne urmeze la tronul Franţei, ca soţ al Elisabetei de 
Franţa, iubita noastră soră decedată ; să cerem tuturor supuşilor 
noştri rămaşi credincioşi sfintei noastre mame, biserica, să-l 
recunoască drept urmaşul şi unicul nostru moştenitor". 

— Doamnă — spuse Montalta, când văzu că Fausta terminase 
de citit — întrucât cuvântul regelui are în Franţa putere de lege, 
această proclamaţie aruncă de partea lui Filip două treimi din 
Franţa. Ca urmare, Henric de Bearh, părăsit de toţi catolicii, îşi 
vede speranţele pe veci spulberate. Armata fiindu-i redusă la o 
mână de hughenoți, el nu are alt mijloc de scăpare decât de a 
se întoarce cât mai repede la el, în regatul Navarei, în cazul 
fericit când Filip va consimţi să i-l lase. Mesagerul care-i va duce 
acest pergament lui Filip îi va aduce în acelaşi timp coroana 
Franţei... Fiind înzestrat cu o inteligenţă superioară ca a 
dumneavoastră, mesagerul acela va putea să trateze cu regele 
Spaniei şi să-şi facă sie însuşi parte... Puterea dumneavoastră 
este năruită în Italia, existenţa dumneavoastră este aici 
primejduită. Cu sprijinul lui Filip, vă puteţi dobîndi o suveranitate 
care, chiar dacă n-ar fi întocmai cea pe care aţi visat-o, ar putea 
fi totuşi în măsură să satisfacă p mare ambiţie... Vă predau 
acest pergament si vă rog. să consimţiţi să-l duceţi lui Filip... 
Fausta luă imediat o hotărîre... Fiul ei ?... Era în paza lui Myrthis 
şi, la ora asta, în afara urmăririi lui Sixt al V-lea. Mai tîrziu va fi 
ea în stare să-l regăsească! 

Pardaillan?... Mai tîrziu îl va regăsi şi pe el. 

Montalta... lată omul asupra căruia trebuia să hotărască pe 
moment. Şi hotărî astfel: 

„Omul acesta ?... Omul acesta va fi sclavul meu !" Apoi rosti cu 
glas tare : 

— Când te numeşti Peretti trebuie să ai destulă ambiţie ca să 
acţionezi pe cont propriu... De ce i-aţi impus lui Sixt al V-lea 
graţierea mea ?... De ce m-aţi împiedicat să mor ?... Dece mă 
faceţi să întrevăd acest nou viitor plin de strălucire ?... 

— Doamnă ! gemu Montalta. 

— Am să vă spun eu : pentru că mă iubiţi, cardinale. Montalta 
căzu în genunchi, întinzînd mâinile într-un 

gest rugător. 


Poruncitoare, Fausta opri, înainte de a se produce, .explozia de 
pasiune provocată tot de ea: 

— Tăceţi, cardinale ! Nu rostiţi cuvinte ireparabile... Mă iubiţi, 
fie, ştiu asta. Dar eu, cardinale, nu vă voi iubi niciodată. 

— De ce ? De ce ? biigui Montalta. 

— Pentru că iubesc pe altul — spuse ea cu gravitate — şi pentru 
că Fausta nu poate nutri două iubiri. 

Montalta se ridică spumegând : 

— lubiţi ?... lubiţi ?... Şi mi-o spuneţi... mie ?... 

— Da — răspunse simplu Fausta, privindu-l drept în ochi. 

— lubiţi !... Pe cine ?... Pe Pardaillan, nu-i aşa ?... Şi Montalta îşi 
scoase pumnalul, într-un gest nebunesc. 

Fausta continua să-l privească liniştită şi-i spuse cu un glas care- 
| îngheţă pe Montalta : 

— Aţi spus că-l iubesc pe Pardaillan... Dar crede-ţi-mă, cardinale 
Montalta... Lăsaţi pumnalul... Dacă e cineva care ar trebui să-l 
ucidă pe Pardaillan, nu dumneavoastră sunteţi acela... 

— Dar cine ?... Cine ?... gemu Montalta, căruia i se zbirlise părul. 
— Eul... 

— De ce ? urlă Montalta — Pentru că-l iubesc — răspunse 
Fausta cu răceală. 

V 

ULTIMUL Gând AL Lui SIXT AL V-LEA 

După plecarea nepotului său, Sixt al V-lea, aşezat la masa lui de 
lucru, rămase multă vreme pe gânduri. 

Meditaţia îi fu întreruptă de intrarea unui secretar care veni să-i 
spună, în şoaptă, că domnul conte Hercule Sfondrato solicită 
stăruitor favoarea unei audienţe speciale, adăugând că 
solicitantul părea să fie prada unei emoţii violente. 

Numele lui Hercule Sfondrato, auzit brusc în toiul meditaţiilor 
sale, fu ca o rază de lumină, pentru papă, care murmură : 

— lată omul pe care-l căutam ! Şi cu glas tare rosti : 

— Să intre contele Sfondrato. 

O clipă după aceea, marele judecător, cu faţa răvăşită, intră cu 
paşi apăsaţi, se propti în faţa papii, de partea cealaltă a mesei şi 
aşteptă într-o atitudine furioasă. 

— Ei bine, conte — spuse Sixt al V-lea, fixîndu-l — ce aia ne 
spune ? 

în loc de orice răspuns, Sfondrato îşi descheie cu furie tunica, 
dădu la o parte zalele şi arătă urma pe care o lăsase pe pieptul 


său pumnalul lui Montalta. Papa examina rana cu un aer de 
cunoscător şi rosti glacial : 

— Frumoasă lovitură, pe legea mea ! De n-ar fi fost cămaşa de 
oţel... 

— într-adevăr, sfinte părinte — spuse Sfondrato, zimbind 
galben. 

Apoi, înlăturând în grabă neorânduiala ţinutei sale şi ridicând 
dispreţuitor din umeri, mirii printre dinţi, pe un ton tăios: 

— Lovitura n-ar fi nimic... Poate i-aş fi iertat-o celui care mi-a 
dat-o. Ceea ce nu-i voi ierta niciodată, ceea ce mă va face să-l 
urăsc de moarte şi să-l urmăresc pretutindeni şi mereu, pînă 
când pumnalul meu i se va răsuci în inimă, este că... amândoi 
iubim aceeaşi femeie. 

— Foarte bine — rosti Sixt liniştit. Dar de ce-mi spui mie asta ? 
— Pentru că, sfinte părinte, toate acestea vă privesc 
îndeaproape, pentru că femeia pe care o iubesc se numeşte 
Fausta, iar omul pe care-l urăsc se numeşte Montalta ! 

Sixt al V-lea îl privi o clipă, apoi îi răspunse cu răceală : 

— Apreciez valoarea avertismentului pe care mi-ldai. 

Papa luă un pergament de pe masă şi începu să scrie. 

„Mă va azvârli — gândi Sfondrato — în vreo temniţă, dar, la 
naiba ! cel care va îndrăzni să se atingă de marele judecător..." 
Sixt al V-lea termină de scris şi spuse : 

— lată ceva pentru tămăduirea rănii pricinuite de lovitura de 
pumnal pe care ai primit-o. Mi-ai cerut ducatul de Ponte 
Maggiore şi Morciana. lată actul... 

Uluit, Sfondrato, cu un gest maşinal, luă pergamentul şi începu 
să urle : 

— Sfinția voastră n-a auzit ?... Cel pe care vreau să-l ucid e 
Montalta... Montalta, nepotul dumneavoastră! Acelaşi pe care, în 
conclav, l-ați desemnat drept urmaşul dumneavoastră ! 

Papa se ridică şi-şi îndreptă spatele încovoiat. Faţa lui căpătă o 
expresie de adincă amărăciune în clipa când spuse : 

— Că vrei să-l loveşti pe Montalta, e o treabă care vă priveşte pe 
dumneata şi pe el. Aşadar, loveşte-l Dar loveşte-l în acţiunile 
sale, loveşte-l în iubirea lui, luîndu-i-o pe aceasta femeie... ar fi 
mai interesant, cre-de-mă, decât o stupidă lovitură de pumnal. 
— Vai ! exclamă Sfondrato cu răsuflarea întretăiată 

— ce crimă a comis, oare, Montalta, pentru ca dumneavoastră, 
unchiul lui, să vorbiţi astfel ? 


— Montalta — spuse papa cu un calm înfricoşător 

— Montalta nu mai este nepotul meu. Montalta este duşmanul 
meu. Montalta este duşmanul bisericii noastre ! Montalta a 
conspirat ! Montalta a smuls din mâi-nile mele arma care poate 
nimici puterea papalității, 

iar Fausta, graţiată de papă, da, graţiată de mine... Fausta, 
liberă şi vie, va merge să ducă această armă blestematului 
spaniol 

— Fausta graţiată ! urlă Sfondrato, distrus. 

— Da — spuse Sixt — Fausta e liberă ! Fausta care peste câteva 
ore poate că va părăsi Roma şi va merge, însoţită de Montalta, 
să ducă la Escurial documentul care-i dă lui Filip dreptul la tronul 
Franţei. lată opera lui Montalta, unealtă docilă în mâinile marelui 
inchizitor ! 

— Fausta liberă ! scrîşni Sfondrato. Fausta însoţită de Montalta ! 
Pe toţi dracii, cât timp voi trăi, asta nu se va întâmpla !... 

Şi cu o hotărtîre sălbatică, trântind pe masă brevetul de duce pe 
care papa tocmai i-l acordase, adăugă: 

— Poftim, sfinte părinte, luaţi-vă înapoi acest brevet, luaţi-mi 
funcţia de mare judecător şi, în schimb, numiţi-mă şeful poliţiei 
dumneavoastră. Intr-o oră vă restitui acest document, această 
armă de temut... Eşafodul e pregătit, călăul aşteaptă. Ei bine, 
poate că voi muri de durere, dar această femeie aparţine 
călăului şi capul ei va cădea !... lar pe Montalta îl prind, îl con- 
damn pentru rebeliune şi pentru sacrilegiu ! Cât despre marele 
inchizitor, o lovitură de pumnal vă va scăpa de el... Un cuvânt, 
sfinte părinte, un ordin ! 

— Da — rosti papa, cu o voce sumbră. lar eu voi înceta să mai 
trăiesc de azi în trei zile ! 

Şi cum Sfondrato se dădu înapoi privindu-l cu uimire, Sixt îi 
explică : 

— Crezi oare că Montalta, Fausta şi însuşi marele inchizitor 
cântăresc mult în mâna lui Sixt al V-lea ? Pe sângele lui Cristos, 
ar fi de ajuns să strâng această mână ca să-i strivesc ! Dar 
deasupra marelui inchizitor se află Inchiziția !... Şi Inchiziția mă 
are la mână ! Dacă-i lovesc... dacă încerc să recapăt acest 
document, Inchiziția mă asasinează..: Şi nu vreau încă să mor... 
Am nevoie să mai trăiesc încă doi-trei ani ca să asigur triumful 
deplin al papalității !... înţelegi de ce Montalta, Fausta şi 
Espinosa trebuie să iasă liberi din statul meu ? 


Noul duce de Ponte-Maggiore îl ascultase cu o atenţie exaltată 
pe papă. Când acesta termină de vorbit, îi spuse : 

— Ei bine, fie, sfinte părinte, să plece... Dar când vor fi în afara 
statului dumneavoastră, le voi ieşi în cale şi vă jur că din clipa 
aceea călătoria lor s-a isprăvit. 

— Da ! Dar se ştie că dumneata eşti omul meu... Şi apoi, duce, 
eşti sigur de dumneata ? 

— Zece ca Montalta ! O sută ca Montalta ! Nu mă tem de ei ! 
urlă ducele. 

:— Dar marele inchizitor ? 

— Un ordin... şi e mort. ! 

— Şi Fausta ? 

— Fausta ! biigui Ponte-Maggiore livid. 

— Da ! Fausta, nenorocitule ! Fausta te va ucide ! Fausta te va 
zdrobi aşa cum zdrobesc eu această pană ! Şi, cu o lovitură 
scurtă, Sixt al V-lea frânse o pană pe care o învârtise maşinal în 
mână, în timp ce vorbea. Nu, nu — continuă Sixt autoritar, 
curmând un gest al ducelui — după părerea mea nu există 
decât un singur om pe lume în stare să i se opună Faustei şi s-o 
în-frângă.- Şi acesta e cavalerul Pardaillan ! 

Ducele tresări şi, pe rând, roşi şi păli. Dar, biruin-du-şi emotia, 
întrebă cu o voce aspră: 

— Credeţi, preasfinte părinte, că el va reuşi acolo unde eu voi fi 
zdrobit ? 

— L-am văzut izbutind în multe acţiuni temerare. Da, dacă 
Pardaillan ar vrea... dacă cineva ar avea destulă minte şi destulă 
ură ca să pornească în căutarea acestui om, pentru a-l 
convinge... da, ar fi singurul mijloc de a-i opri pe Fausta şi 
Montalta din călătoria lor. 

— Ei bine, eu voi avea atâta minte şi atâta ură ! tună Ponte- 
Maggiore. Consimt să rămân în umbră. Şi deoarece există pe 
lumea asta un dulău în stare să-i nimicească dintr-o singură 
muşcătură, mă duc să-l caut şi să vi-l aduc, iar dumneavoastră îl 
veţi asmuţi împotriva lor. 

„Chit că după aceea îi voi rupe colții, dacă va fi nevoie" — îşi 
spuse el în gând. 

— Să-l asmuţi, să-l asmuţi!... Asta-i uşor de spus şi Să ştii, duce, 
că Pardaillan nu e omul pe care să-l asmuţi când vrei şi 
împotriva cui vrei... Nu, pe Cristos, Pardaillan nu se aruncă 
asupra duşmanului decât atunci când îi convine lui... şi atunci 


vai de cei asupra cărora se năpusteşte... Să-l asmuţi pe 
Pardaillan ! repetă papa cu un râs înfricoşător. 

Apoi vorbi din nou, pe un ton serios, ridicându-şi degetul 
arătător : 

— Numai Dumnezeu, duce, poate să slobozească fulgerul ! 

— Sfinte părinte, oare despre un om vorbiţi astfel ? 

— Duce — zise papa cu gravitate — Pardaillan este poate 
singurul om care a stîrnit admiraţia lui Sixt al V-lea... ŞI 
deoarece doreşti acest lucru, du-te, duce. încearcă să-l convingi 
pe Pardaillan 

— Unde-l pot găsi ? 

— în tabăra Bearnezului. la-ţi un cal şi du-te la Henric de 
Navara. li voi face cunoscut conţinutul exact al documentului pe 
care Fausta i-l duce lui Filip, document pe care noi l-am dat 
numai sub presiunea violenţei. Misiunea dumitale oficială se 
reduce numai la aceasta. Restul te priveşte... Dumitale îţi 
revine. misiunea de a-l găsi pe Pardaillan. Şi când îl vei fi găsit, 
spune-i doar atât: „Fausta trăieşte ! Fausta îi duce lui Filip un 
document care-i dă pe mână coroana Franţei"..; 

— Asta-i tot ce voi avea să-i spun, sfinte Părinte ? 

— Da, asta-i tot... dar va fi destul! W— Când trebuie să plec ? 

— în clipa aceasta. 

VI 

CAVALERUL DE PARDAILLAN 

. Hercule Sfondrato, duce de Ponte-Maggiore, ieşi din Roma şi 
porni în galop pe drumul ce duce spre Franţa. Sufletul lui 
clocotea de patimi. Mânia, ura şi iubirea se dezlănţuiseră în el. 
La o jumătate de leghe de Cetatea Eternă se opri locului şi 
contemplă îndelung, în tăcere, 

cu faţa posomorâtă şi răvăşită, silueta îndepărtată a castelului 
Saint-Ange. 

— Montalta, Montalta — murmură el cu pumnii încleştaţi — 
păzeşte-te, căci din clipa asta. am devenit pentru tine duşmanul 
pe care nimic şi nimeni nu-l va dezarma... 

Apoi, ceva mai încet şi pe un ton mai blajin : 

— Fausta ! 

După care, îşi urmă drumul zile în şir, trecu văi şi munţi ca un 
călăreț grăbit, mânat de dorul de răzbunare. 

Ponte-Maggiore străbătu Franţa, schimbînd cîţiva cai şi 
neoprindu-se decât atunci când era el însuşi do-borit de 


oboseală. La câteva leghe de Paris îl ajunse din urmă pe un 
gentilom care, şi el, mergea spre capitală. Ponte-Maggiore intră 
în vorbă cu acest necunoscut, întrebîndu-l dacă avea veşti 
despre regele Henric şi dacă ştia în care punct din île-de-France 
se găsea Bearnezul. 

— Domnule — răspunse călăreţul necunoscut — maiestatea sa 
regele şi-a stabilit cartierul general la mănăstirea benedictinelor 
doamnei Claudine de Beau-villiers, care îşi petrece, zice-se, 
zilele rugându-se, iar nopţile încercând să-l convertească la 
liturghie pe ereticul rege. 

Ponte-Maggiore îl privi cu mai multă atenţie pe străinul care 
vorbea în felul acesta zeflemitor şi neres-pectuos şi văzu că e un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, cu trăsături fine, cu profil de 
medalie, îmbrăcat fără nici o căutare, dar cu o eleganţă vizibilă 
din felul în care-şi purta tunica şi mantaua cu faldurile căzînd 
grațios pe crupa calului. 

— Dacă doriţi, domnule — continuă necunoscutul — am să vă 
conduc pînă la rege, care mi-a dat întâl-nire pentru seara asta. 
Ponte-Maggiore, mirat, aruncă o privire aproape dispreţuitoare 
spre îmbrăcămintea simplă şi lipsită de podoabe a 
necunoscutului. 

— A! continuă acesta zimbind — vă veţi mira şi mai tare când îl 
veţi vedea pe rege, care poartă un costum atât de ponosit- încât 
îl veţi face să se ruşineze în 

faţa broderiilor dumneavoastră strălucitoare, a acestei superbe 
mantii din catifea de Genua, a mirificei pene de la pălărie, a 
pintenilor de aur... 

— Destul, domnule — îl întrerupse Ponte-Maggiore — nu mă 
copleşiţi, sau, pe Dumnezeu, am să vă arăt că dacă port argint 
la tunică şi aur la tocurile cizmelor, port, de asemenea, şi oţel în 
această teacă. 

— Cu adevărat, domnule ? Atunci nu vă voi mai copleşi cu 
complimentele mele, căci nu se cade ca un strălucit cavaler 
venit de-a dreptul din adîncul Italiei..; 

— De unde ştiţi acest lucru ? îl întrerupse mânios Ponte- 
Maggiore. 

— Ei, domnule, dacă nu voiaţi să se ştie, ar fi trebuit să vă lăsaţi 
accentul de partea cealaltă a munţilor ! 

Rostind aceste cuvinte, gentilomul salută cu un gest plin de 
graţie şi de eleganţă şi-şi continuă liniştit drumul. 


Ponte-Maggiore îşi duse mâna la mânerul pumnalului. Dar 
privind cu atenţie statura solidă a necunoscutului se potoli. 

„Mai întîi să duc la bun sfârşit misiunea pe care am venit s-o 
îndeplinesc aici. Şi după ce-l voi fi văzut pe rege şi-l voi fi găsit 
pe blestematul acela de Pardaillan, voi avea răgazul să-i dau o 
lecţie acestui obraznic, dacă-l mai întâlnesc în calea mea !" 

— Ei, domnule — continuă el cu glas tare — nu vă supăraţi, vă 
rog, şi permiteţi-mi să accept oferta binevoitoare pe care mi-aţi 
făcut-o adineauri. 

Necunoscutul salută din nou şi spuse din vârful buzelor : 

— In cazul acesta, domnule, urmaţi-mă ! 

Cei doi cavaleri întinseră pasul şi către seară, când apunea 
soarele, se aflau pe colinele din Chaillot. 

Gentilomul francez se opri, întinse braţul şi rosti : 

— Parisul !... 

Din oraşul învăluit într-o tăcere posomorâtă nu se vedea decât 
îngrămădeala acoperişurilor, printre care se avântau săgețile 
nenumăratelor sale biserici, precum şi masiva centură de piatră 
menită să-l apere şi înconjurată ea însăşi de un cerc de pînză : 
corturile trupelor 

23 

regale, al căror cordon se strângea din ce în ce mai mult. 

în timp ce Ponte-Maggiore contempla priveliştea marelui oraş 
asediat, tovarăşul lui de drum părea că visează la lucruri 
îndepărtate. Fără îndoială că în mintea lui se trezeau amintiri, 
fără îndoială că însuşi locul unde se afla îi evoca vreun episod 
eroic sau fermecător din viaţa lui, care trebuie să fi fost 
aventuroasă, căci un surâs melancolic îi flutură pe buze. 
Asemenea amintiri pline de poezie înfloresc pe buzele omului 
când, în-torcându-se către trecut, găseşte acolo, din întâmplare, 
un ceas de bucurie sau de farmec lipsit de amărăciune. 

— Ei bine, domnule — spuse Ponte-Maggiore — sunt la dispoziţia 
dumneavoastră. 

Necunoscutul tresări, părând a se întoarce din ţara visurilor, şi 
murmură : 

— Să mergem... 

Coboriră aşadar spre Paris, luînd-o pieziş în direcţia Montmartre. 
Pe sub ziduri forfoteau aceleaşi trupe asediatoare. Pe metereze, 
cîţiva lăncieri nepăsători. O sumedenie de preoţi şi călugări, cu 
sutanele sumese, cu glugile lăsate pe spate ; unii purtau căşti, 


alţii platoşe şi toţi erau înarmaţi cu sulițe, cu halebarde, cu săbii 
late sau cu pumnale, cu flinte vechi sau pur şi simplu cu bite 
groase. Fiecare avea câte un crucifix în mână sau agăţat la briu. 
Soldaţii aceştia ciudaţi se duceau, veneau, se agitau, predicau 
într-o parte, anatemizau în cealaltă ; într-un cuvânt, alcătuiau o 
gardă fără de pereche. 

În jurul lor, o mulţime de nenorociţi în zdrenţe se tîrau anevoie, 
izgoniți fără încetare de călugării-soldaţi, dar se întorceau cu o 
încăpăţinare disperată, ca să ocupe crenelurile, de unde strigau, 
cu glasuri jalnice : 

— Pâine 1... Pâine. !... 

— Se pare — spuse Ponte-Maggiore rânjind — că parizienii ar 
accepta cu plăcere o invitaţie la cină. 

— E adevărat — murmură necunoscutul — sunt flămânzi. Bieţii 
de ei !... 

— îi deplîngeţi ? întrebă Ponte-Maggiore cu acelaşi rânjet. 

— Domnule — răspunse necunoscutul — întotdeauna i-am 
deplîns pe oamenii flămânzi şi însetaţi, căci şi eu, adesea, în 
lungile mele peregrinări prin lume, am fost flămând şi însetat. 

— Aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată — replică dispreţuitor 
Ponte-Maggiore. 

Necunoscutul îl măsură din cap pînă în picioare cu o privire 
ciudată şi, cu un surâs încă şi mai ciudat, îi spuse : 

— Asta se vede. 

Oricât de simplu era răspunsul, el suna ca o insultă şi Ponte- 
Maggiore păli. De data asta, nu încăpea îndoială, se pregătea să 
arunce o sfidare directă, când auzi un vuiet depărtat care, 
rostogolindu-se din aproape în aproape, din companie în 
companie, ajunse pînă la ei: 

— Regele Regele !... Trăiască regele !... 

Ca prin minune, o mulţime delirantă se revărsă ur-lând peste 
metereze, îi împinse cât colo pe călugării-sol-daţi şi ocupă 
parapetele strigând : 

— Sire ! Sire !... Pâine !... 

— lată-mă. prieteni ! strigă Henric al IV-lea. Ei, pe toţi dracii, de 
ce naiba nu-mi deschideţi porţile ? ! 

Atunci necunoscutul şi Ponte-Maggiore asistară la una din acele 
scene emoţionante pe care istoria le înregistrează cu un zîmbet 
înduioşat : 


Henric al IV-lea, descăleca. Cei două sau trei sute de cavaleri din 
suita lui făcură la fel, lăsând cale liberă unui convoi întreg de 
catîri încărcaţi cu pâine. Henric al IV-lea luă primul o pâine, o 
înfipse în vârful unei prăjini uriaşe şi o întinse flămânzilor W de 
pe metereze. Cât ai clipi din ochi, pâinea fu împărţită şi înghițită. 
— Dar ce face ? exclamă Ponte-Maggiore uluit. 

— Ei, domnule, vezi bine că maiestatea sa îi invită pe parizieni 
la masă! 

în acelaşi timp cavalerii din suită urmau exemplul regelui. Din 
toate părţile, cu tot felul de mijloace, ei în :tindeau pâini 
asediaţilor care le primeau cu entu-ziasm ; strigătele de veselie 
şi binecuvântările- izbucneau pe metereze, urmate apoi de lungi 
aclamații : 

— Trăiască regele ! 

După ce toate pâinile fură împărţite, regele rosti : 

— Mâncaţi, prieteni, mâncaţi ! Mâine vă voi mai aduce. 

— Bravo, sire ! strigă necunoscutul. 

— Intrigantul ! murmură Ponte-Maggiore. 

Henric al IV-lea se întoarse spre cel care-şi manifesta atât de 
puternic aprobarea, şi-i zimbi prietenos : 

— A, în sfârşit !... lată-l pe domnul de Pardaillan ! 

— Pardaillan ? ! tună Ponte-Maggiore. 

— Domnule de Pardaillan — continuă Henric al IV-lea — sunt 
foarte fericit să te văd. lar graba cu care ai răspuns la invitaţia 
mea mă face să presupun că de astă dată vei fi de-al nostru. 

— Ştiţi prea bine, maiestate, că sunt de partea dumneavoastră ! 
i 

Henric al IV-lea îşi aținti o clipă privirea şireată asupra feţei 
surizătoare a cavalerului şi spuse : 

— Pe cai, domnilor, ne întoarcem în satul Mont-martre. Domnule 
de Pardaillan, binevoieşte să treci lîngă mine. 

— Domnule — i se adresă Pardaillan lui Ponte-Maggiore înainte 
de a porni — dacă  binevoiţi să-mi spuneţi numele 
dumneavoastră, voi avea onoarea, când sosim la Montmartre, 
să vă prezint maiestăţii sale, aşa cum v-am făgăduit. 

— Binevoiţi atunci să-l prezentaţi pe Hercule Sfondrato. duce de 
Ponte-Maggiore şi Marciano, ambasador al sanctităţii sale Sixt al 
V-lea pe lingă maiestatea sa regele Henric şi pe lîngă domnul 
cavaler de Pardaillan ! 


Pardaillan avu o uşoară tresărire. Dar firea lui ne-păsătoare şi 
zeflemitoare se dovedi a fi mai tare : 

— La dracu' ! Nu mă aşteptam la o asemenea cinste ! Când 
regele se îndepărtă, în fruntea suitei sale, de 

pe metereze izbucniră aclamații puternice. 

— La revedere, dragi prieteni, la revedere ! strigă Henric al IV- 
lea. 

Şi. întorcânduse către Pardaillan care călărea alături de el, rosti : 
— Ce păcat că oameni atât de vrednici se încăpăţânează să nu- 
mi deschidă porţile ! 

— Ei, sire — spuse cavalerul ridicând din umeri — aceste porţi 
vor cădea de la sine atunci când veţi voi dumneavoastră. 

— Cum aşa. domnule ? 

— Am mai avut onoarea, maiestate, să vă spun acest lucru. 
Parisul merită din plin o liturghie ! 


'— Vom vedea... mai tirziu — spuse Henric al IV-lea cu un 
zâmbet şiret. 

— Pînă la urmă tot acolo va trebui să ajungem — murmură 
cavalerul. 


De data aceasta Henric al IV-lea nu răspunse. 

În curând, suita se opri în faţa mănăstirii, în care regele 
pătrunse urmat de Pardaillan, de Ponte-Maggiore şi de alţi cîţiva 
nobili. După ce regele descălecă, Pardaillan (care, fără îndoială, 
îl anunţase de sosirea unui sol al papii) îl prezentă pe duce : 

— Sire, am onoarea să-l prezint maiestăţii voastre pe seniorul 
Hercule  Sfondrato, duce de Ponte-Maggiore şi Marciano, 
ambasador al sfinţiei sale Sixt al V-lea pe lângă maiestatea 
voastră şi pe lângă domnul cavaler de Pardaillan... 

— Domnule — spuse regele — te rog să ne urmezi. Domnule de 
Pardaillan, după ce vei primi comunicarea pe care domnul duce 
o însărcinat să ţi-o facă, 

nu uita că te aşteptăm. : 

în timp ce cavalerul se înclina, Henric al IV-lea se intoarse spre 
oamenii ocupați cu transportul unor saci. Unul dintre saci 
provocă, în cădere, un zornăit, ce-l făcu pe Bearnez, veşnic în 
criză de bani, să-şi ciulească urechile. Zărind un personaj care 
supraveghea transportul preţioaselor colete, regele îi strigă 
vesel: 


— Hei, Sancy, ai găsit, în sfârşit, un cumpărător pentru 
minunatul dumitale diamant şi ne aduci ceva bani ca să ne mai 
umplem un pic vistieria goală ? 

E vorba de faimosul diamant Sancy. considerat şi astupi unul din 
cele mai frumoase ce exista, (n.a.) 

— Sire, am găsit, într-adevăr, nu un cumpărător, ci o persoană 
dispusă să ne împrumute şi care, pe garanţia acestui diamant, a 
consimţit! să-mi avanseze ci-teva mii de pistoli pe care-i aduc 
regelui meu. 

— Mulţumesc, bunul meu Sancy. Şi cu o undă de duioşie în 
glas : 

— Nu ştiu când sau dacă voi putea vreodată să ţi-i restitui, dar, 
pe toţi dracii, banii nu sunt nutreţ pentru nobili ca dumneata şi 
ca mine! 

Apoi, către Ponte-Maggiore, care rămăsese cu gura căscată: 

— Poftim, domnule ! 

lar când ajunse în sala ce-i servea regelui de cabinet şi unde 
lucrau şi cei doi secretari ai săi, Ruse de Beaulier şi Forget de 
Fresnes, îi spuse : 

— Vorbeşte, domnule ! 

— Sire — zise Ponte-Maggiore, înclinându-se — sunt însărcinat 
de sfinția sa să predau maiestăţii voastre această copie a unui 
document ce vă interesează în cel mai înalt grad. 

Henric al IV-lea citi cu cea mai mare atenție copia declarației lui 
Henric al Ill-lea, pe care o cunoaştem. După ce termină, întrebă 
cu nepăsare : 

— Dar originalul, domnule ? 

— Sunt însărcinat să comunic maiestăţii voastre că originalul se 
află în mâinile principesei Fausta care, însoţită de excelența sa 
cardinalul Montalta, trebuie să fie la ora aceasta în drum spre 
Spania, pentru a-l în-mâna maiestăţii sale catolice. 

— Şi mai departe, domnule ?... 

— Asta e tot, sire. Suveranul pontif a socotit necesar să-i acorde 
maiestăţii voastre acest semn de prietenie, prevenindu-l. încolo, 
sfîntul părinte cunoaşte prea bine marea inteligenţă a maiestăţii 
voastre ca să fie sigur că veţi şti să luaţi măsurile pe care le veţi 
socoti de cuviinţă. 

Henric al IV-lea îşi înclină capul în semn de aprobare. Apoi, după 
o scurtă tăcere, fixându-l pe Ponte-Maggiore, întrebă : 


— Cardinalul Montalta nu este rudă cu sfinţia sa ? Ducele se 
înclină. 

— Atunci ? 

— Cardinalul Montalta s-a răzvrătit împotriva sfîn-tului părinte ! 
răspunse aspru Ponte-Maggiore. 

— Bine !... 

Şi adresându-se unuia dintre cei doi secretari : 

— Rusé, îl conduci pe domnul duce la domnul cavaler de 
Pardaillan şi faci în aşa fel ca să poată discuta în voie. După ce 
termină, adu-l la mine pe domnul de Pardaillan. 

Apoi, cu un zîmbet plin de graţie, se întoarse spre italian : 

— Du-te, domnule ambasador, şi nu uita că mi-ar face plăcere 
să te revăd înainte de plecarea dumitale. 

Câteva clipe mai tîrziu, Ponte-Maggiore se afla între patru ochi 
cu cavalerul de Pardaillan, destul de nedumerit în fond, dar 
ascunzîndu-şi curiozitatea sub masca ironiei şi a nepăsării. 

— Domnule — începu cavalerul pe un ton foarte firesc — doriţi 
să-mi spuneţi cărui fapt datorez deosebita onoare pe care mi-o 
face sfintul părinte, trimi-ţând la mine, biet gentilom fără 
căpătii, un personaj ilustru ca domnul duce de Ponte-Maggiore şi 
Marciano? 

— Domnule, sfinţia sa m-a însărcinat să vă aduc la cunoştinţă că 
prinţesa Fausta trăieşte... trăieşte şi e liberă. 

Cavalerul avu o tresărire imperceptibilă, dar răspunse 
numaidecât : 

— la te uită ! Doamna Fausta trăieşte... Ei bine, dar... în ce 
măsură această noutate mă poate interesa ? 

— Ce spuneţi domnule ? întrebă Ponte-Maggiore năucit. 

— Spun : ce mă priveşte pe mine că doamna Fausta trăieşte ? 
repetă cavalerul, cu un aer atât de mirat şi de nevinovat, încât 
Ponte-Maggiore murmură : 

— Va să zică... n-o iubeşte ?... Ei, asta schimbă mult lucrurile ! 
Pardaillan continuă : 

— Unde se află principesa Fausta în momentul acesta ? 

— Principesa e în drum spre Spania. 

Spania ! Ţara inchiziţiei ! îşi spuse în gând Pardaillan. Era fatal 
ca geniul tenebros al Faustei să se îndrepte către această 
întunecată instituţie a despotismului... da, era fatal !" 

— Principesa ii duce maiestăţii sale. catolice un document menit 
să-i asigure tronul Franţei lui Filip al Spaniei. 


— Tronul Franţei ?... La naiba, domnule ! Şi, mă rog, ce 
reprezintă acest document care dă aşa, pe mâna cuiva, o ţară 
întreagă ? 

— O declaraţie a răposatului Henric al Iil-lea, prin care-l 
recunoaşte pe Filip al II-lea drept unic moştenitor. 

Pardaillan rămase o clipă cufundat în gânduri, apoi, înălţindu-şi 
faţa fină şi batjocoritoare, spuse : 

— Asta-i tot ce aveţi să-mi comunicaţi din partea sfinţiei sale ? 
— Asta-i tot, domnule. 

— în cazul acesta, vă rog să mă scuzaţi, dar maiestatea sa 
regele Henric mă aşteaptă, după cum ştiţi... Fiţi bun, aşadar, şi 
transmiteţi sfinţiei sale expresia recunoştinţei mele pentru 
preţioasa înştiinţare pe care a binevoit să mi-o dea, şi primiţi şi 
dumneavoastră  mulţumirile  preaplecatului dumneavoastră 
servitor. 

Henric al IV-lca primise comunicarea lui Ponte-Maggiore cu o 
nepăsare cu adevărat regală, dar, în realitate, ea îl zguduise 
puternic, făcându-l să întrezărească numaidecât consecinţele 
nefaste pe care le putea avea pentru el. De aceea convocase 
grabnic, în consiliu secret, pe aceia dintre oamenii săi de 
încredere pe care-i avea la îndemână, astfel încât atunci când 
cavalerul fu introdus, el îi găsi alături de rege pe Rosny, pe du 
Bar-tas, pe Sancy şi pe Agrippa d'Aubigne care veniseră în 
pripă. 

îndată ce luă loc şi cavalerul, regele, care nu-l aşteptase decât 
pe dînsul, făcu un rezumat al întrevederii sale cu Ponte- 
Maggiore şi dădu citire copiei pc care i-o trimisese Sixt al V-lea. 
Pardaillan, care ştia despre ce e vorba, rămase impasibil. Dar 
ceilalţi patru cavaleri fură cuprinşi o clipă 

de o uimire de nedescris, urmată numaidecât de. exclamaţia : 
— Trebuie să-l distrugem ! 

Numai Pardaillan nu spuse nimic. Atunci regele, care nu-l slăbea 
din ochi, îl întrebă : 

— Dar dumneata, domnule de Pardaillan, ce spui ? 

— Spun ceea ce spun şi aceşti domni, sire — răspunse cu 
răceală cavalerul — şi anume că trebuie să intrăm în posesia 
acestui document, altminteri speranţele dumneavoastră vor fi 
zădărnicite. 


Regele dădu din cap în semn de aprobare şi, pri-vindu-l ţintă pe 
cavaler, ca şi cum ar fi vrut să-i sugereze răspunsul pe care-l 
dorea, murmură : 

— Care ar fi bărbatul îndeajuns de puternic, de viteaz şi de isteţ, 
pentru a duce la bun sfârşit o asemenea treabă ? 

De comun acord, ca şi cum s-ar fi înţeles, Rosny, Sancy, du 
Bartas, d'Aubigne se întoarseră către Pardaillan. Şi acest omagiu 
mut, venit din partea unor bărbaţi vestiți, care-şi dovediseră în 
mod strălucit iscusinţa în războaie sau urzeli, acest omagiu era 
atât de spontan, atât de sincer, încât cavalerul se simţi uşor 
emoţionat. Dar se stăpini şi răspunse cu acea simplitate atât de 
caracteristică lui : 

— Eu voi fi acela. 

— Consimţi, aşadar ? exclamă Bearnczul. Ah, cavaler e, dacă voi 
fi vreodată rege... rege al Franţei... dumitale îţi voi datora 
coroana ! 

— Nu, sire, nu-mi veţi datora nimic. Şi adăugă, cu un surâs 
straniu : 

— Doamna Fausta, vedeţi dumneavoastră, e o veche cunoştinţă 
de-a mea, căreia nu mi-ar părea deloc rău să-i spun vreo două 
vorbe... Voi încerca deci să fac în aşa fel ca acest document să 
nu ajungă niciodată. în mâinile maiestăţii sale catolice... Cât 
priveşte mijloacele pe care le voi folosi... 

„ — Domnule — îl întrerupse cu vioiciune regele — te priveşte... 
Ai depline puteri. 

Pardaillan zâmbi satisfăcut. Regele chibzui o clipă, apoi spuse : 
— Pentru a înlesni pe cât cu putinţă îndeplinirea acestei misiuni, 
secretă prin forţa lucrurilor, dar care trebuie cu orice preţ să 
reuşească, e necesar să fii acoperit cu o altă misiune, de astă 
dată oficială. în consecinţă, te vei duce la regele Filip al Spaniei 
şi-i vei pune în vedere să-şi retragă trupele pe care le ţine în 
Paris. 

Şi, întorcându-se către secretarul său, vorbi : 

— Ruse, pregăteşte scrisorile de acreditare pentru domnul 
cavaler de Pardaillan ca ambasador extraordinar pe lingă 
maiestatea sa Filip al Spaniei. Pregăteşte, de asemenea, 
documentul privind deplinele împuterniciri acordate domnului 
ambasador. 

Pardaillan, melancolic şi resemnat, îşi spunea : „Fie şi aşa ! Mi- 
era scris că voi sfârşi prin a intra în pielea unui diplomat! Dar ce- 


ar spune tatăl meu dacă, ieşind din mormânt, şi-ar vedea fiul. 
avansat la rangul de ambasador extraordinar ?" 

La gândul acesta, un zîmbet ironic îi înflori în colţul buzelor. 

— Cîţi oameni ai dori să-ţi pun la dispoziţie ? continuă regele. 

— Oameni ?... Ce să fac cu ei, sire ?... se miră Pardaillan cu 
naivitate. 

— Cum, ce să faci cu ei ?,.. exclamă regele uluit. Doar n-ai 
pretenţia să întreprinzi singur această acţiune ? Doar nu vrei să 
lupţi singur împotriva regelui Spaniei şi a inchiziţiei sale ? Şi să 
te baţi singur cu Filip pentru coroana Franţei, ca să mi-o dai 
mie ?... 

— Pe legea mea, sire — răspunse cavalerul netulburat — nu 
pretind nimic... Totuşi, e limpede că, dacă e să reuşesc în 
această acţiune, numai singur voi reuşi... Aşadar, voi porni 
singur — adăugă el cu răceală, aţin-tindu-şi asupra regelui ochii 
scânteietori. 

— Pe toţi dracii ! strigă regele, simțind că se înăbuşă. 

Pardaillan se înclină Pentru a arăta că hotărârea era de 
nestrămutat. 

Bearnezul îl privi o clipă cu o admiraţie pe care nu încerca să şi- 
o ascundă. Apoi privirea i se îndreptă spre sfetnicii săi, muţi de 
uimire şi, în sfârşit, îşi ridică braţele într-un gest care părea a 
spune : 

„La urma urmelor, cu diavolul ăsta de om trebuie să te aştepţi la 
orice, chiar şi la lucruri imposibile." 

— Când crezi că vei pleca ? îl întrebă el pe Pardaillan, care 
aştepta foarte calm, aproape indiferent. 

— Chiar acum, sire. 

— Uite ce va să zică un om adevărat... lată mâna mea, 
domnule ! 

Pardaillan strânse mâna regelui şi ieşi numaidecât, urmat 
îndeaproape de Sancy, căruia regele îi dăduse un ordin în 
şoaptă. 

în clipa când cavalerul se pregătea să încalece, Sancy îi înmână 
scrisorile de acreditare şi împuternicirile, şi-i spuse : 

— Domnule de Pardaillan, maiestatea sa m-a însărcinat să vă 
predau această mie de pistoli pentru cheltuielile de drum. 
Pardaillan luă cu o vizibilă bucurie punga dolofană şi întrebă, cu 
veşnica lui aplecare spre zeflemea : 

— Aţi spus chiar o mie de pistoli, domnule de Sancy ? 


A 


Şi la răspunsul afirmativ al acestuia, îi întoarse vorba : 

— Mii de draci, domnule, regele a făcut totuşi avere pînă la 
urmă ?... sau te pomeneşti că reputaţia lui de zgircit nu e decât 
o legendă ca... toate legendele ? O mie de pistoli !... E mult!... 
Mult prea mult! 

Tot vorbind aşa, îşi ascunse cu grijă punga în fundul sacului de 
călătorie. 

Când isprăvi cu această operaţie importantă, sări în şa şi, 
strângând mâna lui Sancy, îi spuse : 

— Sfătuiţi-l pe rege ca în viitor să se arate mai grijuliu cu bănuţii 
lui... Dacă nu, bietul meu domn de Sancy, veţi fi obligat să vă 
amanetaţi pînă şi găietanele tunicii. 

Şi-i întinse mâna lui Sancy, care rămase înmărmurit, neştiind ce 
să admire mai mult la el : îndrăzneala fără margini sau 
nepăsarea nebunească. 

VII 

BUSSY-LECLERC 

în timp ce regele-l aştepta pe cavalerul de Pardaillan, stareţa 
Claudine de Beavwvilliers intră într-o chilie vecină cu cabinetul în 
care Bearnezul se întreținea cu sfetnicii săi. 

Stareţa merse drept la perete, deschise o ferestruie ascunsă 
după perdea şi, prin această deschizătură îngustă, ascultă, fără 
să piardă nici un cuvânt, ceea ce vorbeau cei din cabinet. 

Când  Pardaillan ieşi din cabinetul regelui, Claudine de 
Beavwvilliers închise ferestruia şi ieşi şi dînsa. 

în clipa următoare, se afla între patru ochi cu regele, care, 
observând expresia gravă pe care o luase faţa ei, de obicei 
veselă, exclamă curtenitor : 

— Hei, scumpă doamnă, de unde vine norul care-ţi întunecă 
nurii şi care acoperă strălucirea frumoşilor dumitale ochi ? 

— Vai, sire, vremurile sunt aspre ! lar grijile legate de 
apostolatul nostru ne strivesc uneori umerii slabi de femeie. 
Manevrând astfel discuţia în sensul dorit de ea, Claudine se 
lansă într-o lungă înşiruire a îndatoririlor ce izvorau din misiunea 
ei de stareță şi a greutăților financiare în care se zbătea. 

— O sută de mii de livre, sire ! Cu suma asta, salvez de la ruină 
lăcaşul dumneavoastră. îmi veţi refuza oare o biată sută de mii 
de livre ? 

Bearnezul deveni mult mai puţin galant la auzul acestei sume 
mai mult decât rotunjoară. Şi cum Claudine stăruia, îi răspunse : 


— Vai, drăguţa mea, de unde vrei dumneata să iau această 
sumă uriaşă?... , dacă parizienii mi-ar deschide, în sfârşit, porţile 
lor !... Dac-aş fi regele Franţei !... 

Aceste cuvinte fură rostite fără convingere, din pură galanterie. 
Dîndu-şi foarte bine seama de acest lucru, Claudine îşi micşoră 
pretenţiile : 

_ Dac-ar fi vorba numai de o aşteptare, sire, poate aş Putea să 
mă descurc... Dacă cel puţin mi-aţi promite o abație mai 
importantă... de exemplu pe cea din Fontevrault. 

— Ehei, scumpa mea, nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! 
Abația de Fontevrault este prima din regat. Trebuie să fii de 
sânge regal, sau cel puţin dintr-o familie foarte ilustră ca să 
pretinzi s-o conduci. 

Claudine de Beavwvilliers îl părăsi pe regalul său amant fără a fi 
obţinut nimic altceva decât nişte promisiuni foarte vagi. De 
aceea, mergând de-a lungul coridorului ce ducea la 
apartamentele ei, murmură : 

— Deoarece Henric nu vrea să facă nimic pentru mine, am să 
trec de partea Faustei care, cel puţin, ştie să aprecieze serviciile 
ce i se fac. 

Şi urmă cu un rânjet sarcastic : 

— O sută de mii de livre nu era totuşi prea mult !... lubitul meu 
rege, refuzul acesta o să vă coste scump... foarte scump !... 
înapoindu-se în camera ei, stareţa rămase mult timp pe gânduri, 
apoi chemă la diînsa o soră de serviciu, căreia, după ce-i dădu 
instrucţiuni amănunțite, îi spuse; 

— Pleacă, soră Mariange, şi grăbeşte-te ! 

Nu trecuse nici o oră şi sora Mariange îl introducea în camera 
stareţei pe un cavaler învăluit cu grijă într-o mantie lungă. 

După ce sora de serviciu trase uşa după dinsa Claudine i se 
adresă cavalerului : 

— Domnule Bussy-Leclerc, vă rog să luaţi loc... Aici vă aflaţi în 
siguranţă. 

Bussy-Leclerc se înclină şi spuse cu patimă : 

— Doamnă, pentru a-l aduce în această casă p< Bussy-Leclerc, 
proscrisul, a fost destul să se rostească în faţa lui un nume... 

— Pardaillan ?... 

— Da, doamnă. Ca să-l întâlnească pe omul acesta Bussy- 
Leclerc ar trece prin armatele reunite ale Beart nezuiui şi ale lui 


Mayenne... Vă spun asta ca să înţelegeţi că nu mă tem de nimic 
atunci când e vorba de ura mea. 

— Bine. domnule — spuse Claudine zimbind.ij Apoi, după o 
scurtă pauză : 

— Domnul de Pardaillan se pregăteşte să plece cu intenţia de a 
zădărnici planurile, unei persoane la care ţin mult... Trebuie ca 
această persoană să fie prevenită de pericolul care o ameninţă 
şi, cunoscând ura dumneavoastră împotriva domnului de 
Pardaillan, v-aifi chemat să vă întreb : doriţi să vă satisfaceţi în 
acelaşi timp, şi ura, şi ambiția dumneavoastră ? Doriţi să vă 
descotorosiţi de cel pe care-l uriţi şi să vă asiguraţi, în acelaşi 
timp, un protector puternic ? 

—W Numele acestui puternic protector? întrebă Bussy, care era 
dus pe gânduri. 

— Fausta ! 

— Fausta !... Aşadar, n-a murit ? 

— Trăieşte şi, slavă Domnului, e bine sănătoasă ! 

— Dar... scuzaţi-mă, doamnă... ce interes aveţi dumneavoastră 
s-o preveniţi pe Fausta de pericolul care o ameninţă ? 

— Domnule, aş putea să vă spun că principesa a fost 
binefăcătoare lăcaşului nostru pe vremea, încă destul de 
apropiată, când era atotputernică... Aş putea să vă vorbesc 
despre recunoştinţă, dar văd, după zim-betul dumneavoastră 
sceptic, că nu mă veţi crede. Am să vă spun deci simplu: de 
reuşita planurilor principesei depinde viitorul lăcaşului nostru... 
Cea pe care vreme atât de îndelungată am numit-o regina mea 
va şti să răsplătească regeşte serviciul pe care i-l voi fi făcut. 

— Bine ! mormăi Bussy. lată un motiv pe care-l înţeleg... Aşadar, 
doamnă, e vorba de a o preveni pe Fausta că domnul de 
Pardaillan este pe urmele ei şi că Vrea să-i stingherească niţeluş 
planurile... Dar care sunt, de fapt, aceste planuri ? 

— Să aşeze coroana Franţei pe capul lui Filip al Spaniei. 
Bussy-Leclerc tresări şi o întrebă uluit : 

— Şi dumneavoastră vreţi s-o ajutaţi pe Fausta în această 
acţiune, dumneavoastră... ? 

Claudine înţelese tâlcul acestor vorbe, dar nu păru contrariată. 
—; Domnule, am căutat să aflu intenţiile regelui Henric. Dacă 
devine rege al Franţei, abația din Mont-mărire şi stareţa ei nu 
vor fi nici mai bogate, nici mai favorizate. Şi atunci... 


— Perfect, doamnă ! lată încă un motiv pe care-l înţeleg de 
minune. Accept, aşadar, să devin solul dumneavoastră. Şi acum, 
binevoiţi să-mi spuneţi despre ce e vorba 

— lată, domnule, în câteva cuvinte : e vorba do o declaraţie a lui 
Henric al Ill-lea prin care acesta îl recunoaşte pe Filip drept 
singurul lui moştenitor... Pe această declaraţie, pe care prinţesa 
i-o duce regelui Spaniei, vrea să pună mâna domnul de 
Pardaillan, pentru a i-o da lui Henric de Navara, dar 
dumneavoastră trebuie s-o preveniţi pe Fausta, s-o ajutaţi şi s-o 
apăraţi... în legătură cu asta, mă gândesc că poate n-ar strica să 
fiţi ajutat de cîţiva buni mânuitori ai spadei. 

— M-am gândit şi eu la asta, doamnă — spuse Bussy surizînd. 
Aşadar, voi pleca şi voi încerca să fac rost de cîțiva tovarăşi 
voinici. Ce va trebui să-i spun principesei din partea 
dumneavoastră ? 

— îi veţi spune că eu v-am trimis la ea şi că rămân mereu umila 
ei servitoare. 

— Asta-i tot, doamnă ? 

— Asta-i tot, domnule Bussy-Leclerc. 

— în cazul acesta, adio, doamnă — zise Bussy în-clinându-se. 

în zorii zilei următoare, Bussy-Leclerc călărea pe drumul 
Orleans-ului, spunându-şi în gând: 

„Bussy, ai fost unul din stâlpii Ligii... unul dintre susţinătorii cei 
mai hotăriţi ai ducilor de Guise şi do Maycnne... unul dintre 
conducătorii cei mai activi şi mai influenţi ai consiliului Ligii... 
guvernator al Basti-liei, unde ai ştiut să-ţi agoniseşti o avere 
onorabilă.,. Ai fost în corespondenţă directă cu principalii 
miniştri ai lui Filip şi unul dintre primii care au acceptat şi 
susţinut pretenţiile acestui suveran la tronul Franţei... 

1 Confederație a partidului catolic, care a fost fondal în Franţa în 
anul 1576 de către ducele de Guise. Având în aparenţă scopul 
de a apăra religia catolică împotriva calvinist;!- ; Liga urmărea 
de fapt să-l detroneze pe Henric III şi să-i înscăuneze în Franţa 
pe cei dm familia Guise, căpeteniile Ligii. 

Incă-un cuvânt, ai fost un personaj de care ar fi trebuit să se ţină 
seama". 


Deodată, se întrerupse din gândul lui ca să înjure : — Pe maţele 
dracului !... Pe coarnele lui Belzebut ! Vântul ăsta afurisit mi se 
pune curmeziş şi-mi ridică mantia !... Să-l ia dracu' pe domnul 


Boreu' şi pe turbaţii lui complici !... Pîrdalnicul de vânt vrea, 


pesemne, ca pezevenghiul ăsta dat uitării să fie recunoscut de 
vreun membru al Ligii sau de vreun hughenot, lua-i-ar dracii !... 
Hm !... Dar nu-mi pasă deloc dacă sunt recunoscut! 

După ce-şi drese ţinuta, îşi continuă gândurile : „Gata !... Aşa 
mai merge... Spuneam deci că fusesem un personaj important... 
Şi acum?... în ce hal am ajuns? Nenorocirea s-a abătut asupra 
bietului Leclerc ! A trebuit să predau postul de guvernator al 
Bastiliei, să părăsesc în grabă Parisul, să mă ascund, să mă vâr 
sub pământ, eu, Bussy, cu perspectiva de a fi spînzurat dac-aş 
pica în mâinile lui Mayenne, sau sfârtecat dac-aş fi prins de 
Bearnez !" 

După o scurtă pauză, urmă : 

„Spînzurat !... Sfârtecat... Curios, ce cuvinte sucite are limba 
franceză ! Spinzurat ! Sfârtecat ! Niciodată nu observasem cât 
de aspre şi respingătoare sunt aceste două cuvinte. Pe bună 
dreptate se spune că mereu ai câte ceva de învăţat !... Hai să 
vedem, Bussy, ce preferi tu ? Să fii spînzurat, sau să fii 
sfârtecat ?... Ehei !... Dacă-mi amintesc bine, ultimul spînzurat 
pe care l-am văzut avea o limbă care-i atîrna lungă de un cot... 
Era de-a dreptul hidos !... Ultimul om sfârtecat, pe care l-am 
văzut, avea picioarele şi labele smulse... Da, da, îl mai văd încă, 
nu rămăsese din el decât trunchiul şi capul... Dar oare cu, 
Bussy, dac-aş fi sfârtecat, aş deveni schilod ? La naiba ! Nu 
vreau să ajung o sperietoare de păsări !... Şi pentru că aşa stau 
lucrurile, am hotărît, nu voi fi nici spînzurat. nici sfârtecat !" 

Zeul vânturilor de la nord. 

În clipa aceea, calul lui făcu o săritură neaşteptată. Bussy îl 
dojeni, dar apoi îl mângiie cu blindeţe, reluîn-du-şi şirul 
gândurilor : 

„Aşadar, prăbuşirea mea ca om politic e deplină... E drept că mă 
pot mângiia cu faptul că mi-am salvat o parte din avere, pe 
care, din prevedere, mi-am pus-o la adăpost. E ceva, dar prea 
puţin. Şi iată că tocmai în clipa când totul se prăbuşeşte în jurul 
meu, când nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să mă 
retrag în străinătate şi să trăiesc acolo neştiut de nimeni şi uitat, 
în clipa asta apare această scumpă, această minunată stareță 
plină de demnitate, blagosloveasc-o Domnul cu toate harurile ! 
şi-mi pune din nou piciorul în scară, dindu-mi posibilitatea să-mi 
refac o situaţie strălucită pe lîngă Filip, căci nu voi avea 
naivitatea să trec de partea Faustei, nu, pe toţi dracii ! Bussy se 


adresează întotdeauna direct lui Dumnezeu şi nu sfinţilor săi. Şi, 
pe deasupra, această sfîntă stareță îmi mai dă şi posibilitatea să 
mă răzbun pe domnul de Pardaillan !... M-au năpădit toate 
noroacele deodată, aşa că am dat lovitura, dacă nu-s prost, şi... 
nu că mă laud, dar am auzit totdeauna spunându-se că Bussy- 
Leclerc are un cap tot atât de bine organizat pe cât de solid îi e 
pumnul... Mai rămâne să mă îngrijesc de blestemaţii care 
trebuie să mă însoţească, dar asta-i un fleac ! Găsesc eu ce am 
nevoie, pe drum”. 
VIU 
TREI VECHI CUNOŞTINŢE 

Hanul singuratic îşi întindea prispa dărăpănată pînă la marginea 
drumului desfundat. înfăţişarea acestui han pierdut în câmpie 
era atât de îmbietoare, încât călătorul cu oarecare stare grăbea 
pasul când trecea prin faţa lui. 

Erau trei tovarăşi, apăruţi nu se ştie de unde. Toţi trei tineri — 
cel mai vârstnic părea să aibă abia douăzeci şi cinci de ani — 
dar în ce hal !...  zdrenţăroşi, boţiţi, jerpeliţi. Şi totuşi 
vădeau un soi de eleganţă-, înnăscută în felul lor de a-şi purta 
mantiile, şi aveau 

o ţinută degajată, o dezinvoltură ce nu păreau a fi ale unor 
vagabonzi ordinari. 
Se opriră, şovăind, în faţa hanului, 
— Ce cuib de hoţi ! murmură cel mai tânăr. Ceilalţi doi ridicară 
din umeri, iar cel mai vârstnic 
zise : ,„!- 
— întotdeauna delicat, Montsery ăsta ! 
— Zău ! spuse al treilea. Suntem morţi de oboseală, ne chiorăie 
matele de foame, să nu facem pe delicaţii — de altfel 
posibilităţile noastre nici nu permit — să intrăm şi, în lipsă de 
altceva, să ne odihnim. 

După ce urcară cele trei trepte ale prispei, ce tremurau sub paşii 
lor, se pomeniră într-o" sală mare, pustie. 
—- Patru mese, douăsprezece scăunele... Au vrut, chipurile, să 
mobileze deşertul ăsta — zise Saint-Măline. 
— N-ai priceput — spuse Chalabre, arătând spre cele patru 
mese — mobila asta e aşezată ca pentru un joc de copii. 
— Foc! strigă Montsery, arătând spre imensul cămin din fundul 
căruia pilpâiau tăciuni. Foc şi lemne ! 


Şi luînd de pe jos un pumn de vrejuri uscate, le aruncă în vatră, 
suflă deasupra lor, ajutat de altfel de ceilalţi doi, şi făcând o 
flacără luminoasă ţişni, pîrîind. 

— Asta te mai înveseleşte puţin — spuse el. 

— După grinzi, nimic — rosti Saint-Maline, în urma unei cercetări 
atente a încăperii — nimic în afară de funingine şi pînze de 
păianjen. 

— Şi nu-i nici ţipenie de om — spuse, la rândul său, Chalabre. E 
drept că pentru ce se găseşte pe-aici... 

— Hei, hangiule ! strigă Montsery, bătând în masă cu mânerul 
spadei. 

Hangiul apăru fără să se grăbească. Era o namilă de om, care, 
după ce-i măsură cu un ochi expert, mormăi ursuz, fără 
bunăvoință : 

— Ce doriţi ? 

— De băut... de băut şi demâncare. Hangiul întinse o labă mare 
şi păroasă. 

— Plata înainte. 

— Bădărane ! tună Montsery. 

În aceeaşi clipă pumnul mi porni şi se abătu drept în mutra 
namilei, care se rostogoli pe podea. Se ridică însă numai decât 
şi, îmblînzit, ieşi cu o plecăciune, după 

ce murmură : 

— Am să vă servesc, domnilor ! 

În clipa următoare, punea pe masă trei pahare, un ulcior, o 
pâine şi o plăcintă. 

— Altceva n-am — zise el şi ieşi. 

Cei trei se uitară în tăcere la plăcinta sărăcăcioasă, apoi se 
priviră cu jale. 

— în fine — oftă Saint-Malinc — poate că frumoasele zile vor mai 
reveni... 

Apropiară masa de cămin şi, scoţindu-şi mantiile, pe care le 
împăturiră cu grijă şi le aşezară pe scăunele, lîngă ei, apărură 
fiecare, cu pumnalul şi cu sabia atârnate într-o parte şi cu 
pistolul la brîu. Apoi, melancoliei şi resemnaţi, atacară proviziile 
mult prea neîndestulătoare pentru burţile lor flămânde. 

— Ah — suspină Montsery — unde sunt vremurile când, 
adăpostiţi şi hrăniţi la Luvru, mâncam de patru ori pe zi ca orice 
bun creştin care se respectă ! 


— Frumoase vremuri ! adeveri Chalabre. Eram nobilii maiestăţii 
sale, oştenii, ba chiar intimii săi... 

— lar slujba noastră 7... Mereu pe lingă rege, cu misiunea dea 
veghea asupra persoanei sale, nepărăsin-du-l niciodată decât 
din ordinul lui. 

— Şi ca să ne menţinem în formă, din când în când câte o 
lovitură de pumnal sau de sabie, bine înfipt între umeri, îl scăpa 
pe rege sau chiar pe noi de vreun duşman prea întreprinzător. 
— Guise ştie câte ceva despre asta. 

— E drept că noi l-am servit cum se cuvine, 

— în sfârşit, pe toţi dracii : în ziua aceea, când l-am ucis pe 
Guise, am salvat monarhia ! 

— Viitorul ni-era astfel asigurat. 

— Da, dar lovitura de pumnal a călugărului, atin-gându-l mortal 
pe rege, a spulberat într-o clipă toate speranţele noastre — 
murmură Saint-Maline, visător. 

— Fie ca toţi dracii din iad, cu copita despicată, să-l chinuie 
veşnic pe blestematul acela de Jacques Clement arzîndu-i 
sufletul ! exclamă Montsery. 

— Grea lovitură a mai fost pentru noi... 

— îndată după moartea regelui, ni s-a dat limpede a înţelege că 
noi nu existam decât prin el. 

— Toată lumea ne întorcea spatele — scrişni Montsery. 

— Şi oamenii regelui, şi cei ai Ligii, precum şi cei ai Bearnezului. 
— Le-am ţinut piept — spuse cu blindcţe Saint-Maline. Şi destui 
au primit, fără multă vorbă, pentru obrăznicia lor, câte o lovitură 
de pumnal bine ţintită. 

— Da, dar acum ?... Ce s-a ales de noi? 

— Mii de draci ! Când mestec păsatul ăsta negru pe care 
blestematul de hangiu ni l-a servit drept pâine, când sorb 
băutura asta infectă pe care ne-a dat-o drept vin, ştiţi voi la ce 
mă gândesc ? Ei bine, mă gândesc la vremea când eram închişi 
la Bastilia, de unde ne-a scos domnul de Pardaillan, şi regret 
timpurile acelea, da, pe toţi dracii, regret vremea când eram 
întreţinuţii lui Bussy-Leclerc, căci el, cel puţin, ne hrănea 
aproape creştineşte... 

— Asta-i adevărat, trebuie să recunoaştem că Bussy-Leclerc s-a 
purtat, tot în tot, fără prea mare asprime cu noi. Turbez când 
mă gândesc că s-a dus vremea straşnicilor mese căpătate de 
pomană şi că, poate, nici nu se va mai întoarce. 


— Dac-am avea cel puţin chilipirul să întâlnim vreun călător 
singuratic care să dorească să no vină în ajutor, de bunăvoie... 
sau cu forţa... 

în clipa aceea, se auzi în depărtare galopul unui cal. 

Cei trei tineri se priviră un moment fără să scoată . o vorbă. în 
sfârşit, Saint-Maline îşi luă mantia, se învălui în ea cu 
repeziciune, scoase din teacă pumnalul şi sabia şi porni spre 
uşă, rostind cu hotărîre : 

— Haidem ! 

— Haide ! repetă cu aceeaşi hotărîre Chalabre. 

Jacques Clement — călugăr dominican, care l-a asasinat pe 
Henric al Ill-lea al Franţei în 1089.i -... 

Montsery rămase o clipă nehotărit, apoi îi urmă pe cei doi 
tovarăşi ai săi, 

Cu Saint-Maline în frunte şi cu Montsery în coada coloanei, foştii 
„oşteni" ai lui Henric al Ill-lea porniră de-a lungul gardurilor de 
mărăcini pe sub plopii falnici, care străjuiau drumul. 

Drumeţul înainta în trapul calului, fără să bănuiască pericolul ce- 
| ameninţa şi chiar atunci când cei trei spadasini, socotind că e 
destul de aproape, ocupară drumul, îşi struni calul să meargă la 
pas. 

Când ajunse numai la cîţiva paşi de ei, ascunzîndu-şi armele sub 
mantii, cei trei se opriră, iar Saint-Maline, care era fără îndoială, 
în marile ocazii, şeful şi oratorul bandei, îi vorbi, altminteri foarte 
politicos şi cu pălăria în mână: 

— Fiţi bun, domnule, şi staţi pe loc ! Călătorul se opri supus. 

Cei trei încercară să-i vadă faţa, dar drumeţul şi-o ascunse în 
faldurile mantiei sale. 

— Domnule — zise totuşi Saint-Maline,— văd după ţinuta 
dumneavoastră că sunteţi de bună seamă un nobil înstărit, 
Prietenii mei şi cu mine suntem gentilomi cu obirşie aleasă şi 
suntem pătrunşi de respectul pe care trebuie să şi-l poarte unii 
altora oamenii de neam mare. 
Ajuns aici, făcu o scurtă pauză, şi-i aruncă drumeţului o privire 
iscoditoare, ca să-şi dea seama de efectul produs. Acesta era de 
un calm impasibil. Saint-Maline făcu o reverență de o mare 
măiestrie şi-şi reluă discursul :.' 

— Desigur, domnule, dumneavoastră nu ştiţi că drumurile sunt 
bîntuite. de bande înarmate, membri ai Ligii sau regalişti, 


spanioli sau germani, elveţieni sau englezi, catolici sau 
hughenoți, care-i bat şi-i jefuiesc 

să nu mai punem la socoteală nenumăraţii indivizi care sunt din 
toate partidele şi nu aparţin nici unuia, cum ar fi vagabonzi, 
hoţii de drumul mare, tâlharii şi alţi ticăloşi, vrednici de 
spânzurătoare. Probabil că nu ştiţi toate astea, domnule, căci 
altfel n-aţi fi avut nesocotinţa de a porni la drum de unul singur, 
cu un sac de călătorie atât de arătos ca acel pe care-l văd 
atirnat la 

pe cei care sunt şi pe cei care 

oblînc. Credeţi-mă, domnule — continuă el după o nouă pauză 
— cel mai bun mijloc de a evita orice întâlnire neplăcută este de 
a călători cu un bagaj modest... aşa cum facem noi. în felul 
acesta, nu sunt aţiţate poftele drumeţilor necinstiţi, care sunt 
feriţi de ispita 'de a vă sparge capul ca să vă jefuiască. Or, 
domnule, tocmai acest lucru vi s-ar fi întâmplat în mod inevitabil 
dacă steaua cea bună nu ne-ar fi adus în calea dumneavoastră 
la momentul potrivit... în consecinţă, dacă doriţi să ne faceţi 
cinstea de a ne încredința punga dumneavoastră, prietenii mei 
şi cu mine vom accepta cu dragă inimă, pentru a vă servi şiavă 
face un bine, s-o ascundem sub ţoalele noastre... în felul acesta, 
vă veţi putea sfârşi în linişte călătoria. 

— Şi — se amestecă în vorbă Chalabre, scoţindu-şi la iveală 
pistolul,, cu surâsul său cel mai grațios — fiţi sigur, domnule, că 
vom şti să apărăm cu arma asta punga pe care ne-o veţi fi 
încredinţat. 

— Şi că vom socoti de datoria noastră să v-o înapoiem... mai 
târziu. 

— Mii de draci ! La naiba ! vocifera Montsery, biciuind aerul cu 
sabia. De ce e nevoie de atâtea po-liteţuri ? 

— Domnule — vorbi din nou Saint-Maline — binevoiţi a-l scuza 
pe amicul nostru : e tânăr, e iute, dar altminteri e băiat bun. 

, Ca şi cum s-ar fi speriat, călătorul lăsă să-i cadă câteva piese 
de aur pe care cei trei tovarăşi le numărară, ca să zicem aşa, 
din ochi. Dar nu făcură nici un gest ca să le ridice. 

— Nu, domnule — grăi Saint-Maline — mă miîhniţi! Numai cinci 
pistoli... Se poate oare ca un nobil de neam mare să fie atât de 
sărac ?... Sau poate că nu aveţi încredere în noi ? 

— Pe Dumnezeu ! spuse Chalabre cu un aer feroce, încărcându- 
şi arma. Sunt foarte sensibil când e vorba de onoare, domnule ! 


— Pe legea mea ! exclamă Montsery, trăgându-şi sabia din 
teacă. Nu voi îngădui,., 

Din ce în ce mai îngrozit, probabil, călătorul lăsă să-i mai cadă 
câteva monede care, ca şi celelalte, rămaseră pe jos. 

— Ei. ei, domnilor — spuse Saint-Maline — calma-ţi-vă ! Nobilul 
acesta n-a avut intenţia să vă insulte. 

Şi, întorcându-se spre drumeţ : 

— Tovarăşii mei nu sunt chiar atât de afurisiţi pe cât par. Ei se 
vor declara satisfăcuţi dacă veţi binevoi să adăugaţi la scuzele 
pe care le-aţi aruncat adineauri, punga întreagă din care le-aţi 
scos... precum şi sacul de călătorie, care trebuie să fie bine 
căptuşit, dacă judecăm după aparenţe. 

De data aceasta, Saint-Maline îşi întări cererea printr-o 
atitudine amenințătoare. Dar atunci călătorul, care rămăsese 
mut tot timpul, strigă : £ 

— Destul, destul, domnule de Saint-Maline ! Şi lăsând să-i cadă 
mantia, continuă : 

— Bună ziua, domnule de Chalabre. Sluga dumneavoastră, 
domnule de Montsery. 

— Bussy-Leclerc ! exclamară toţi trei. 

— Chiar el, domnilor. încântat să vă revăd sănătoşi ! Şi adăugă 
cu o ironie crudă: 

— Va să zică aşa, de îndată ce bietul Valois a dispărut, ne-am 
făcut tâlhari de drumul mare ? 

— Ei, ce să-i faci, domnule ! spuse liniştit Saint-Maline. Suntem 
sau nu în război ?... Dumneavoastră sunteţi dintr-o partidă, noi 
din alta ; noi vă prindem, dumneavoastră plătiţi ca să vă 
răscumpăraţi, totul e în ordine ! Nu-i oare în firea lucrurilor ? 

— Leclerc ăsta n-a ştiut niciodată să spună decât bazaconii — 
zise Chalabre dispreţuitor. 

— N-avem noi oare o veche socoteală cu domnul?...'; Am putea 
s-o lichidăm chiar acum — spuse Montseryj ascuţindu-şi 
pumnalul cu tăişul săbiei. şi 

— încetişor ! Nu vă supăraţi ! zise batjocoritor) Bussy. Apoi vorbi 
din nou, cu asprime : 

— Ştiţi bine că Bussy este în măsură să vă străpungă pe toţi 
trei !... Mai bine hai să discutăm ca nişte oameni de afaceri... 
Vreţi bani ? Ei bine, vă pot face să câştigaţi de o mie de ori mai 
mult decât cele câteva sute de pistoli pe care-i veţi găsi în 
punga mea. Şi apoi, această pungă 


trebuie să m-o luaţi şi vă previn că n-am să vă las. în când ceea 
ce vă ofer eu vă va fi dat de bună voie. 

Cei trei se uitară o clipă unul la altul, vădit descumpăniţi, apoi 
privirile li se mutară asupra lui Bussy-Leclerc, care, zimbind 
mereu, îi observa fără să se mişte. 

în cele din urmă, Saint-Maline îşi băgă sabia în teacă şi spuse : 
— Pe legea mea, domnule, dacă-i aşa hai să stăm de vorbă ! — 
Nu va fi niciodată prea tîrziu ca să revenim la prima discuţie, 
dacă nu ne vom înţelege — adăugă Chalabre. 

Bussy-Leclerc încuviinţă din cap şi spuse : 

— Domnilor, voi adăuga o sută de pistoli la ceea ce v-am dat, 
dacă vă luaţi obligaţia ca mâine să vă aflaţi la Orleans, la hanul 
„La cocoşul îndrăzneţ", echipați cu tot ce trebuie, aşa cum se 
cuvine să fie nişte gentilomi. Acolo am să vă spun ce slujbă veţi 
căpăta şi ce vi se cere să faceţi. Dar vă previn de pe acum că 
veţi avea de dat şi de primit lovituri. Mă pot bizui pe voi ? 

— O întrebare, domnule, înainte de a primi suta asta de pistoli : 
dacă slujba pe care ne-o propuneţi, nu ne convine... 

— Fiţi liniştit, domnule de Saint-Maline, vă va conveni. 

— Totuşi, domnule... 

— Da, veţi fi liberi să vă retrageţi, iar ceea ce vă voi da va 
rămâne la dumneavoastră. în regulă, domnilor ? 

— în regulă, pe onoarea noastră de gentilomi ! 

— Bine, domnule de Saint-Maline. Poftim suta de pistoli... Şi nu-i 
decât o arvună... La revedere, pe mâine, la Orleans, la hanul „La 
cocoşul îndrăzneţ" ! 

— Fiţi liniştit, domnule, vom fi acolo ! 

— Mă bizui pe voi — strigă Bussy-Leclerc, îndepăr-tându-se. 

cât timp silueta lui Bussy-Leclerc se mai zări, cei trei viteji din 
fosta gardă a lui Henric al Ill-lea rămaseră nemişcaţi, fără să 
scoată o vorbă. Abia când drumeţul 

dispăru după o cotitură, abia atunci Saint-Maline se aplecă şi luă 
de pe jos piesele de aur rămase acolo, 

— Hei ! exclamă el ridicându-se. Pe acest Bussy-Leclerc merita 
să-l cunoşti în altă parte decât la Basctilia !... Treizeci şi cinci de 
pistoli, başca suta pe care o vedeţi ! Fac pentru fiecare dintre 
noi câte patruzeci şi cinci de pistoli. Trăiască Dumnezeu, iată-ne 
din nou bogaţi, domnilor ! 

— Vezi, Montsery, că se întoarce vremea petrecerilor ? > 


— Da. Dar n-aş fi crezut că după ce am fost duşmanii lui Leclerc, 
după ce am fost prizonierii lui, vom deveni tovarăşii lui de 
arme... Căci vom lupta împreună, dacă am înţeles bine! 

— Totul e posibil — spuse sentenţios Saint-Maline. A doua zi, la 
Orleans, trei cavaleri se opreau, făcând 

mare zarvă, în curtea hanului „La cocoşul îndrăzneţ". 

— Hei ! La naiba ! Pe toţi dracii ! Nu e oare nimeni în acest han 
nenorocit ? strigă cel mai tânăr. 

Băieţii de grajd dădură fuga spre ei. Hangiul apăru şi el, strigând 


— lacă vin ! lacă vin, domnilor ! 

Şi se răsti către cei trei servitori care le luau caii în primire, aşa 
cum obişnuia, fără îndoială : 

M— Hei, Perrinet, Bastien, Guiliaume, puturoşilor, bandiţilor, 
beţivanilor !... Hei, iute, duceţi la grajd caii acestor seniori şi 
aveţi grijă să li se dea porţii bune de ovăz ! Poftiţi, domnii mei, 
poftiţi ! 

Cei trei cavaleri descălecaseră. Cel mai vârstnic dintre ei spuse : 
— Şi mai ales, marţafoilor, vedeţi ca aceste animale vrednice să 
fie bine hrănite şi bine ţesălate. Am să mă duc personal să mă 
încredinţez că lea, fost date cele mai bune îngrijiri. 

— Fiţi pe pace, domnule... 

Cei trei cavaleri se priviră zimbind şi-şi făcură unul altuia nişte 
complimente atât de rafinate, de parc-ar fi fost la curtea regelui 
şi nu în curtea unui han. 

— Domnule de Saint-Maline, al dracului de bine arăţi în tunica 
asta de culoarea cireşii ! 

— La naiba, domnule de Chalabre, ce minunate cizme aveţi şi ce 
straşnic vă pun în valoare fineţea piciorului ! 

— Zău, domnule de Montsery, aveţi un aer cât se poate de 
măreț în acest elegant costum de catifea cenuşie. Sunteţi, pe 
legea mea, un foarte galant gentilom ! 

Rizînd, vorbind tare, îmbrâncindu-se, cei trei cavaleri pătrunseră 
în sala pe jumătate plină. Hangiul mergea înaintea lor, cu tichia 
în mină, făcând nenumărate plecăciuni, ştergând praful de pe 
masa de stejar, strălucitoare de curăţenie, împingând câte un 
scaun şi repetând într-una : 

— Pe aici... pe aici... Domniile voastre se vor simţi admirabil la 
noi ! 


— Domniilor noastre le e foame şi sete... mai ales sete... Drumul 
de azi-dimineaţă ne-a încins gâtlejurile. 

Slujnicele se zoreau, iar hangiul striga la ele : 

— Madelon ! Jeanneton ! Margoton ! Hei, păcătoaselor, iute ! 
Puneţi masa pentru aceşti trei seniori, care mor de foame... 
între timp, mă duc chiar eu să scot din pivniță o sticlă dintr-un 
vin special de Vouvray, foarte rece, pe care domniile-voastre au 
să-l țină minte !.,. 

— Auzi, Montsery ? Domnii mei încoace, domniile voastre 
încolo... Acum nici pomeneală să ni se ceară să plătim înainte ! 
— Pe toţi dracii, parcă ţi se mai încălzeşte niţel sufletul, când te 
vezi tratat cu respectul ce ţi se cuvine ! 

— Asta din pricină că acum ne zornăie bănuţii în buzunare. 

— Spune-mi, drăguţa mea, cum te cheamă ? 

— Margoton, stimate domn. 

— Ei bine, dragă Margoton, să ne faci o omletă faină, aurie şi 
bine rumenită. 

— împreună cu una din păsările alea grozave pe care le văd 
acolo, în frigare. 

— Şi nişte pateu uşor, de ciocîrlii, mierle sau sitari, fără pic de 
grăsime. 

— Şi ceva dulce, bunăoară : tarte, flancuri, jeleuri de fructe... 

:— Totul stropit cu trei sticle de Beaugency. 

do 

— Şi încă trei sticle de Vouvray-ul acela care, într-adevăr, ni se 
pare destul de convenabil. 

— Başca trei sticle de Beaujolais. 

— Plus trei sticle din vinişorul acela alb de Saumur, care 
spumegă şi scânteiază, încât îţi vine să crezi că înghiţi perle 
blonde. 

Când fu adusă la masă omleta, bine rumenită, cei trei izbucniră : 
— Ah, simt că renasc, că respir ! Mi se pare că ultimele câteva 
luni au fost un coşmar îngrozitor şi că, în sfârşit, m-am trezit ! 

— Să luăm viaţa aşa cum e ! Să uităm ziua de ieri cu pâinea ei 
neagră, să facem o primire zimbitoare norocului nostru, să nu 
fim prea posaci în faţa soartei vitrege şi să atacăm omleta ! 

Şi vă asigur că atacul a fost impetuos ! A urmat o memorabilă 
devastare a tuturor proviziilor, care au fost înghiţite cât ai zice 
peşte, totul fiind stropit cu vin din belşug şi însoţit de glume fără 
perdea şi de ocheade aruncate slujnicelor tinere şi nurilii. lar 


când pe masă nu mai rămaseră decât jeleurile şi prăjiturile, pe 
care le ronţăiau ca să le treacă vremea, udîndu-le cu vinişor de 
Saumur, cei trei spuseră, cu un uriaş oftat de mulţumire : 

— Şi acum, să poftească domnul Bussy-Leclerc! Slujba ce ne-o 
oferă ar trebui să fie cu adevărat îngrozitoare, ca să i-o 
refuzăm ! 

— Dar iată-l că vine ! 

Şi, într-adevăr, Bussy-Leclerc venea spre ei. 

— Bună ziua, domnilor ! Punctuali la întâlnire ! E semn bun... la 
să vă văd puţin... Perfect ! Superbi... Zău, domnii mei, v-aţi 
recăpătat înfăţişarea de gentilomi ! Trebuie să recunoaşteţi că 
vă şade mai bine decât, în mizerabila îmbrăcăminte în care v- 
am, întâlnit eu, Dar, zău, continuaţi-vă ospăţul... Voi bea şi eu cu 
dumneavoastră un pahar din vinişorul ăsta alb. 

După ce Bussy-Leclerc se aşeză în faţa paharului plin, unul din 
cei trei îi spuse : 

— Şi acum, domnule Bussy-Leclerc, aşteptăm să ne comunici ce 
slujbă ne-aţi hărăzit. 

— Domnilor, aţi auzit vreodată de principesa Fausta ? 

— Fausta ! exclamă Saint-Maline cu o voce gâtuită. Cea despre 
care se spune că-l făcea să tremure pe Guise ? 

— Papesa, cum i se spunea în şoaptă ? 

— Cea care a conceput şi a creat Liga... Cea care era 
supranumită Suverana... într-un cuvânt, Fausta ! Asta spune tot. 
La naiba, doar nu sunt două Fauste !... Ei bine, domnilor, vreau 
să vă fac să intraţi în serviciul ei... Sunteţi de acord ? 

— Cu bucurie, domnule ! Eram în serviciul unui suveran, vom fi 
în serviciul unei suverane. 

— Care va fi rolul nostru pe lîngă principesă ? 

— Acelaşi ca şi cel de pe lîngă Henric de Valois... înainte aveaţi 
misiunea să vegheaţi asupra persoanei regelui, veţi veghea 
acum asupra Faustei ; loveaţi la un ordin al regelui, veţi lovi 
acum la un semn al Faustei ; eraţi oştenii regelui, veţi fi oştenii 
Faustei. 

— Acceptăm acest rol, domnule de Bussy-Leclerc... dar are oare 
principesa duşmani atât de puternici, atât de teribili, încât îi 
trebuiesc trei apărători de talia noastră ? 

— Nu v-am prevenit ?... Va fi o adevărată bătălie ! 

— Aşa e, Dumnezeule ! Bine, bătălie să fie ! 

— Mai rămâne să ne spuneţi cine sunt duşmanii. 


— Principesa n-are decât un singur duşman — spuse Bussy, 
devenind deodată grav. 

— Un singur duşman ?... Şi ne angajaţi pe toţi trei ! Glumiţi ? 

— Principesa, voi trei, eu şi încă alţii, tot n-am fi destui ca să-i 
ţinem piept acestui duşman. 

— O-o !... Tocmai dumneavoastră, domnule de Bussy-Leclerc, să 
vorbiţi aşa ? 

— Da — răspunse Bussy, cu acelaşi glas grav — dorrânule de 
Chalabre Şi chiar adaug : cu toate sforţările unite, nu sunt 
sigur că vom izbuti! 

Cei trei se priviră impresionați. 

— E oare diavolul în persoană? întrebă Saint-Maline. 

— E omul care, închis în Bastilia, l-a băgat pe guvernator în locul 
lui, în celulă, şi apoi a pus mâna pe fortăreață şi i-a eliberat pe 
toţi prizonierii. lar voi îl cunoaşteţi tot atât de bine ca şi mine, 
căci, dacă eu eram 

guvernatorul, dumneavoastră eraţi, domnilor, printre prizonierii 
aceia. 

— Pardaillan ! 

Numele acesta ţişni în aceeaşi clipă din gâtlejurile celor trei, 
care se ridicară în picioare, privindu-se îngroziţi şi încheindu-și, 
cu un gest maşinal, centiroanele pe care le desfăcuseră, ca şi 
cum duşmanul ar fi fost acolo, gata să se năpustească asupra 
lor. 

— Văd, domnilor, că începeţi să înţelegeţi că nu mai e de glumit. 
— Pardaillan ! împotriva lui va trebui să luptăm ?... Pe el trebuie 
să-l ucidem ? 

— Da... Tot mai credeţi că noi patru vom fi prea mulţi ? 

— Pardaillan !... Ei. drăcie !... La urma urmei, îi datorăm viaţa ! 
— Da, dar uiţi că ne-am achitat datoria ?... 

— De fapt, aşa e! 

— Hotăriţi-vă, domnilor ! Sunteţi 'cu Fausta ? Mergeţi împotriva 
lui Pardaillan ? 

— Ei bine, la dracu', da, suntem cu Fausta, mergem împotriva 
lui Pardaillan ! 

— Retin acest angajament, domnilor. Şi acum, beau în 
sănătatea principesei Fausta şi a „oştenilor" ei. Beau pentru 
victoria Faustei şi pentru succesul „oştenilor" săi. 

— Pentru Fausta ! Pentru „oştenii" Faustei î  strigară cei trei 
într-un glas. 


— Şi acum, domnilor, pe cai ! 

— încotro mergem, domnule ? 

— Spre Spania '. 

IX 

ÎNTÂLNIREA 

Lui PARDAILLAN Cu FAUSTA 

Bussy-Leclerc, Montsery, Saint-Maline şi Chalabre străbătură 
Franţa, trecură nestingheriţi Printre şi-pătrunseră în Catalania 
unde sperau, dacă nu s-o găsească 

pe Fausta, cel puţin să-i afle urma. Se opriră la Lericla atât ca să 
facă un mic popas, cât şi pentru a-şi lua informaţii. La han, chiar 
înainte de a descăleca, Bussy-Leclerc se interesă de Fausta, iar 
hangiul îi răspunse : 

— Ilustra principesă de care vorbeşte domnia-voastră a binevoit 
să se oprească în oraşul nostru. A plecat cam de vreo oră, 
îndreptându-se spre Saragossa, pentru ca, de acolo, să meargă 
la Madrid, reşedinţa obişnuită a curţii suveranului nostru, regele 
Filip, care o preferă celei de la Toledo, străveche capitală a 
Castiliei, astăzi decăzută. 

lar la o nouă întrebare a lui Bussy, îi răspunse: 

— Principesa călătoreşte în litieră. Nu vă va fi greu s-o ajungeţi 
din urmă. 

După ce căpătară aceste informaţii preţioase, des-călecară, iar 
Bussy spuse : 

— Tovarăşii mei şi cu mine suntem flămânzi şi morţi de sete. Se 
găseşte ceva de mâncare la dumneavoastră ?... Orice-ar fi... 

— Slavă Domnului, avem, seniore, provizii cu care putem 
satisface şi pe cei mai delicaţi, şi pe cei mai înfometați ! le 
răspunse hangiul cu mândrie. 

— Slavă Domnului ! în cazul acesta, serviţi-ne ce aveţi mai bun. 
Şi nu cruţaţi nici vinul, nici bucatele. 

Peste câteva clipe, hangiul punea pe masă pâine, un burduf 
rotunjor, trei cepe uriaşe, o spinare de oaie fiartă şi o farfurie 
mare, plină cu năut fiert. întorcându-se către călători, îi îmbie : 
— Domniile-voastre sunt servite... Şi, pe Dumnezeu, nu servim 
prea des un asemenea ospăț ! 

— Lua-te-ar dracu ! bombăni Montsery. Nenorocita asta de 
mâncare se numeşte la el ospăț ! 

— Să nu fim prea pretenţioşi — spuse Bussy-Leclerc — şi să 
încercăm să ne obişnuim cu bucătăria asta, căci aşa ceva vom 


întâlni cam peste tot... De altfel, la nevoie ne vom scoate 
pîrleala cu plăcintele şi cu prăjiturile care sunt, de obicei, 
delicioase. 

După o oră, cei patru tovarăşi încălecară, porniră pe urmele 
Faustei şi în curând avură satisfacția să-i zărească litiera pe care 
nişte catîri, bogat împodobiţi, o purtau cu pas încet, dar sigur. 
ui) 

Mărginit de o parte şi de alta cu bălării, bătut de razele 
nemiloase ale unui soare orbitor, drumul pietros înainta de-a 
lungul muntelui, trecând peste un fel de mic platou de unde se 
putea vedea pînă departe, apoi cobora brusc şi şerpuia de-a 
curmezişul câmpiei ce se întindea cât vedeai cu ochii, piîrjolită, 
monotonă, fără o luncă, fără o pădurice, fără nimic pe care să ţi 
se poată odihni privirea. Fausta şi escorta ei apărură pe platou 
unde rămaseră o clipă, într-o lumină strălucitoare. 

Mai încolo, la mare distanţă, un cavaler, gonind în galop, părea 
că-i aleargă în întâmpinare. în faţa ei, însă, Fausta îl recunoscu 
pe Bussy-Leclerc şi-şi spuse: 

„Bussy-Leclerc, aici!... Ce caută Bussy-Leclerc în Spania ?" 

Făcu imediat un semn şi Montalta, care călărea pe lingă litieră, 
se aplecă peste greabănul calului, ca să audă. 

— Cardinale, lăsaţi-i pe aceşti cavaleri să se apro-' pie... în cazul 
când vor veni să-mi vorbească. 

Montalta salută şi trecu la loc, în fruntea escortei, dînd ordine. 
lar Fausta se instala pe pernele litierei, într-o poziţie plină de 
graţie şi de maiestate, în timp ce ochii ei, atraşi parcă irezistibil 
de vreun fluid misterios, se îndreptau către cavalerul de colo, 
din câmpie, punct negru ce creştea din ce în ce mai mult. 
Bussy-Leclerc şi „oştenii" se opriră în faţa litierei şi, cu pălăria în 
mână, aşteptară ca Fausta să-i întrebe ce vor. Atunci, ea li se 
adresă : 

— Oare după mine alergaţi, domnule Bussy-Leclerc ? Bussy se 
înclină. 

Fausta îl privi preţ de o secundă şi, fără să arate nici surpriză şi 
nici emoție, continuă : 

— Să auzim, domnule, ce aveţi să-mi spuneţi ? 

— Am fost trimis la dumneavoastră de către doamna stareță a 
benedictinelor din Montmartre. 

— Aşadar, Claudine de Beavwvilliers n-a uitat-o pe Fausta ? 


— Pe prinţesa Fausta n-o poţi uita când ai avut cinstea să fii în 
preajma ei, fie măcar şi o singură dată. 

Bussy făcu o pauză ca să-şi dea seama de impresia produsă de 
răspunsul său. foarte galant după părerea lui. 

Nepăsătoare, Fausta continuă : 

— Ce doreşte de la mine doamna stareță ? 

— Să vă înştiinţeze că maiestatea sa Henric de Na-vara este la 
curent cu cele mai mici amănunte ale misiunii pe care urmează 
s-o îndepliniţi pe lîngă Filip al Spaniei... Sunt mulţi ani, doamnă, 
de când Bearnezul visează la tronul Franţei şi de când îşi face 
drum spre el. Acum se crede pe punctul de a-şi vedea visele 
schim-bîndu-se în realitate. Şi tocmai acum interveniţi dum- 
neavoastră, făcând să apară un adversar puternic, care poate 
să-i spulbere pe veci speranţele... Luaţi aminte, doamnă, Henric 
de Navara nu se va da înapoi de la nici un fel de violenţă ca să 
vă oprească şi să vă zdrobească... Luaţi aminte ! Ei sunt pe 
urmele dumneavoastră. 

— Claudine de Beauvilliers este cea care v-a trimis la mine cu 
această veste ? întrebă Fausta gânditoare. 

— Am mai avut onoarea să vă spun acest lucru, doamnă. 

— Am fost informată că regele Henric şi-a stabilit cartierul 
general la mănăstirea din Montmartre. E adevărat, domnule ? 

— Exact, doamnă. 

— Se spune că regele se aprinde foarte uşor... Claudine e 
tânără, frumoasă, iar calitatea ei de stareță n-o pune la adăpost 
de ispite, cel puţin aşa se zvoneşte, 

Bussy schiţă un zîmbet: 

— înțeleg, doamnă... Totuşi, după cum vedeţi, între 
dumneavoastră şi rege, stareţa n-a şovăit... 

— Bine ! rosti cu gravitate Fausta. Asta-i tot ce aveţi să-mi 
spuneţi ? 

—  Scuzaţi-mă, doamnă, dar Claudine de Beavwvilliers mi-a 
recomandat în mod special să angajez în serviciul 
"dumneavoastră cîţiva gentilomi viteji şi devotați şi să-i aduc cu 
mine. 

— Ce să fac cu ei, domnule ? întrebă Fausta cu un calm care te 
descumpănea. 

— Păi, doamnă — zise Bussy-Leclerc buimăcit — să vă apere ! 
N-aţi înţeles ? Veţi fi atacată, chiar violent atacată ! 


— Ne aflăm în Spania, unde nimeni n-ar îndrăzni să nu-i acorde 
respectul cuvenit aceleia care călă-toreşte. sub ocrotirea regelui 
şi a marelui său inchizitor..: Pentru rest e destul domnul cardinal 
de Montalta, aici de faţă. 

— Dar, doamnă, nu e vorba de regele Filip şi de supuşii săi!... E 
vorba de regele Henric şi de solii lui care sunt francezi şi care, 
credeţi-mă, se sinchisesc de ocrotirea marelui inchizitor tot 
atâta pe cât se sinchiseşte Bussy-Leclerc de o lovitură de sabie. 

In clipa aceea, călătorul din câmpie, pe care Fausta nu-l pierdea 
din ochi nici o clipă, deşi stătea de vorbă cu Lcclerc, ajunsese la 
poalele muntelui şi, luînd-o pe drumul care mergea în 
serpentine, dispăru la o cotitură. 

— Cred că aveţi dreptate, domnule — spuse în sfâr-şit Fausta. 
Accept aşadar ajutorul pe care mi-l aduceţi şi aprob dinainte 
condiţiile pe care le-aţi stabilit în numele meu. Cine sunt aceşti 
bravi gentilomi ? 

— Trei dintre cei mai viteji şi mai curajoşi din garda celor 
„Patruzeci şi Cinci", cunoscuţi sub numele de „oşteni" ai regelui. 
Şi-i prezentă pe rând: 

— Domnul de Saint-Maline, domnul de Chalabre, domnul de 
Montsery. 

Cunoştea oare Fausta aceste trei nume ?... Cunoştea ea oare. 
rolul pe care, după cum spune gura lumii, îl jucaseră în moartea 
tragică a ducelui de Guise ?... E probabil. în orice caz, nu ştia că 
ducele fusese lovit în luptă dreaptă şi că lovitura mortală îi 
fusese dată de către însuşi acela pe care ea îl iubea şi-l ura în 
acelaşi timp. Restul desigur că nu avea nici o importanţă în ochii 
ei. 

De aceea, la salutul plin de respect al celor trei,! răspunse 
zimbind : 

— Voi încerca, domnilor, ca intrarea dumneavoastră în serviciul 
principesei Fausta să nu vă. facă să regretaţi prea mult slujba 
pe care aţi avut-o în solda răposatului rege, maiestatea sa 
Henric al III-lea. 

Apoi se adresă lui Bussy-Leclerc : 

Şi dumneavoastră, domnule ? Intraţi şi dumneavoastră în 
serviciul Faustei ? 

Această întrebare fusese pusă cu atâta naturaleţe, încât, dacă. 
ascundea cumva vreo ironie, Bussy-Leclerc nu observă. 


— Scuzaţi-mă, doamnă, dar în ceea ce mă priveşte, doresc să- 
mi păstrez independenţa pentru o bucată de vreme. Cu toate 
acestea, voi avea onoarea să vă însoțesc pînă la curtea regelui 
Filip, unde am şi eu nişte treburi, iar pînă acolo spada lui Bussy- 
Leclerc este la dispoziţia dumneavoastră. 

în clipa aceea, cavalerul din depărtare apăru pe coasta 
muntelui. îşi ţinea calul la pas şi mergea liniştit. 

— Vă mulţumesc, domnule...,Dar, Dumnezeule, după spusa 
dumneavoastră, s-ar crede, într-adevăr, că regele Henric a 
asmuţit împotriva mea o bandă de asasini. 

— Doamnă — zise pe un ton grav Bussy — dac-ar fi fost aşa, nu 
m-aţi fi văzut atât de neliniştit şi v-aş fi spus : „Acest gentilom 
(şi arătă spre Montalta) şi servitorii săi vor fi de ajuns ca să vă 
apere". 

— O — făcu Fausta, altminteri foarte calmă — regele Navarei o fi 
trimis Împotriva noastră un corp dc armată ?... Bine, dar bietul 
rege n-are destule trupe ca să cucerească regatul Franței care-l 
ispiteşte atâta ! 

— Bine ar fi să fi fost aşa ! Nu, nu un corp de armată se 
îndreaptă împotriva dumneavoastră !... Ci un om, un singur 
om !... Dar omul acesta care se apropie de dumneavoastră cu 
geniul său diavolesc, este mai de temut decât o armată 
întreagă. Nu e un om, doamnă, ci însuşi fulgerul ce se va abate- 
asupra dumneavoastră... e Pardaillan !... 

— lată-l ! spuse Fausta cu răceală. 

— Pe cine ? urlă Bussy-Leclerc, cu părui măciucă. 

— Cel a cărui venire mi-aţi vestit-o. 

Şi i-l arătă cu degetul pe cavalerul care înainta spre ei. 

— Pardaillan ! urlă Bussy-Leclerc. 

— Pardaillan ! în sfârşit !... tună Montalta. 

— Domnul de Pardaillan ! repetară cei trei. 

Se aflau acolo cinci nobili, viteji toţi cinci şi având fiecare la 
activul său multe dueluri şi bătălii câştigate. Erau înconjurați de 
o trupă înarmată. Veneau din inima Franţei sau din fundul Italiei 
ca să se întâlnească cu Pardaillan ... 

Pardaillan se apropia, iar ei se uitau unii la alţii, şi erau albi ca 
varul. Şi fiecare putea să citească în ochii vecinului său acelaşi 
fior pe care-l simţea stre-curându-li-se pînă-n măduva oaselor. 
Se priviră unii pe alţii şi-şi dădură seama că le e frică. 


El, în timpul acesta, singur, stând în şa, cu un zâm-bet şiret pe 
buze, înainta liniştit. lar când ajunse la doi paşi de Fausta, toţi 
cei cinci puseră mâna pe sabie şi se aşezară în poziţie de atac... 
— înapoi cu toţii !... strigă Fausta cu un glas atât de aspru, cu un 
gest atât de poruncitor şi cu o atitudine atât de maiestuoasă, 
încât rămaseră pironiţi pe loc, privindu-se îngroziţi. 

lar la un gest şi mai poruncitor, şi mai autoritar încă se 
retraseră, bombănind, pînă nu-i mai auziră vocea, lăsându-i pe 
cei doi faţă în faţă. 

Pardaillan se înclină cu graţia semeaţă care-l caracteriza, şi-i 
spuse cu un zîmbet plin de scânteietoare ironie : 

— Doamnă, sunt bucuros să văd că aţi scăpat cu bine din uriaşul 
pîrjol care a mistuit palatul Riant. 

Fausta îl învălui într-o privire pătrunzătoare. 

— Văd că şi dumneavoastră aţi scăpat cu bine. 

— Fiindcă veni vorba, doamnă, nu ştiţi cumva ce mână criminală 

sau pur şi simplu neîndemânatică, a aprins formidabilul 

incendiu în care, multă vreme, am crezut că v-aţi pierdut 
preţioasa dumneavoastră viaţă ? 

— Nu cumva ştiţi dumneavoastră, cavalere ? îi întoarse vorba 
Fausta, pe un ton foarte natural. 

— Eu, doamnă ? o întrebă Pardaillan, cu aerul cel mai nevinovat. 
Ei, bunule Dumnezeu, de unde vreţi să ştiu?! 

— în cazul acesta, domnule, de unde să ştiu eu ceea ce vă este 
necunoscut dumneavoastră ? 

— Fentru că, doamna mea, încă n-am uitat de o numită vârşă... 
îşi aminteşte doamna de acea frumoasă 

vârşă pusă în fundul Senei anume pentru mine, şi în care am 
fost silit să stau o noapte întreagă ? 

Fausta clipi imperceptibil, ceea ce nu-i scăpă însă lui Pardaillan, 
căci îi spuse : 

— Da, citesc pe faţa dumneavoastră că. vă amintiţi de acest 
lucru... Fierul, focul, apa, pe care le-aţi dezlănţuit împotriva 
mea, v-au trădat rând pe rând. Astfel că mă întreb — urmă el 
rizind — ce stihie mai aveţi de gând să dezlănţuiţi astăzi 
împotriva mea ? 

O clipă, cavalerul tăcu, gânditor, cu o expresie negrăit de 
melancolică, în timp ce ea-l privea cu o admiraţie ascunsă. Apoi, 
continuă, cu expresia aceea de nepăsare şi batjocură : 


— Asta ca să vă arăt că sunt destul de obişnuit să ies din 
încurcătură... Dar dumneavoastră ?... Veţi crede oare că am fost 
asigurat că v-aţi găsit o moarte îngrozitoare în acel incendiu ?... 
Veţi crede oare că am trecut printr-o spaimă de moarte la auzul 
acestei veşti ? 

în ciuda stăpinirii sale de sine, Fausta nu-şi putu reţine o 
mişcare, iar ochii îi scăpărară. Dar el urmă să vorbească : 

— Dumnezeule, aşa e ! îmi spuneam că dac-aş fi fost mai puţin 
grăbit să scap din cuptorul acela, aş fi putut, ar fi trebuit să vă 
salvez şi aveam adevărate remuş-cări din cauza grabei mele 
prosteşti care v-a pricinuit moartea. 

Fausta îl privea cu ochii ei ca diamantele negre, a căror 
strălucire era învăluită de o tandră duioşie, şi răsuflă grăbit sub 
masca-i impasibilă, căci vorbele acestea, pe care Pardaillan le 
rostea pe un ton detaşat, ca şi cum le-ar fi adresat lui însuşi, 
trezeau în sufletul ei zbuciumat o speranţă nesăbuită. 

El izbucni din nou în râs şi spuse: 

— Uitasem că o femeie deşteaptă ca dumneavoastră nu putea 
să omită luarea anumitor măsuri sigure pentru a ieşi 
nevătămată dintr-o situaţie atât de periculoasă... lucru pentru 
care vă felicit. 

Fausta simţi o strângere de inimă la auzul acestor vorbe 
sfidătoare ca o insultă. 

— Oare pentru a-mi spune aceste lucruri aţi venit la mine ? îl 
întrebă ea, cu privirea din nou rece şi cu faţa ca de piatră. 

— Nu, Dumnezeu mi-e martor ! Şi vă cer iertare că vă ţin aşa în 
soarele ăsta fierbinte ca să ascultați, cu o răbdare pentru care 
vă sunt nesfârşit de recunoscător, neroziile ce vi le-am spus 
pînă acum. 

Fausta încuviinţă din cap şi-l întrebă : 

— Dar cum se face că vă întâlnesc călărind sub cerul strălucitor 


al Spaniei ? 

— Vă căutam — răspunse simplu Pardaillan. Pentru a doua 
oară Fausta nu-şi putu stăpinio 

tresărire. 


— Ei bine — îi spuse ea, cu privirea din nou tandră — acum că 
m-aţi găsit, spuneţi-mi, pentru ce mă căutaţi ? 

Faţa lui Pardaillan deveni, la rându-i, de nepătruns. 

— Doamnă, maiestatea sa regele Henric m-a însărcinat să-i 
aduc înapoi un anumit document ce se află în posesia 


dumneavoastră şi pe care îl duceţi regelui Spaniei. Şi vă căutam 
să vă întreb dacă doriţi să-mi predaţi mie acest document. 

în timp ce vorbea, Fausta părea pierdută într-un vis îndepărtat, 
dar când el tăcu, cu un glas scăzut, pătrunzător, îi spuse, 
aţintindu-şi asupra lui ochii plini de văpăi, ca şi cum ar fi vrut să- 
i transmită voinţa ei : 

— Cavalere, nu prea de mult v-am oferit un regat în Italia, iar 
dumneavoastră aţi refuzat, sub pretext că ar fi trebuit să luptaţi 
împotriva unui bătrân ... Cu toate că bătrânul se numea Sixt al 
V-lea, refuzul acela nu m-a mirat venind din. partea unui spirit 
cavaleresc ca al dumneavoastră. Planurile pe care le făurisem, 
şi pe care refuzul dumneavoastră de atunci le nimicea, le-aş 
putea relua acum, aducându-le unele schimbări... De data 
aceasta nu mai e vorba de a ataca un bătrân... E vorba dea 
încheia o alianţă cu un suveran... cel mai puternic de pe 
pământ... 

Fausta făcu o pauză.. 

Atunci el o întrebă din nou, cu un glas liniştit, ca şi cum n-ar fi 
auzit nimic : 

— Doamnă, vreţi să-mi daţi pergamentul ? 

Fausta simţi încă o dată împunsătura îndoielii şi a descurajării. 
Dar văzindu-l atât de calm şi atât de atent — în aparenţă — 
continuă : 

— Ascultaţi-mă, cavalere... în schimbul acestui pergament, veţi 
obţine postul de comandant suprem al armatei pe care Filip o va 
trimite în Franţa. lar.'această armată va fi formidabilă, aşa cum 
o cere o asemenea acţiune... Sub comanda unui şef ca 
dumneavoastră, armata aceea va fi invincibilă... în fruntea 
trupelor dumneavoastră vă veţi năpusti asupra Franţei, îl veţi 
bate fără greutate pe Bearnez, veţi pune mâna pe el şi" apoi va 
fi judecat şi condamnat ca aţiţător la erezie... Filip al II-lea va fi 
recunoscut ca rege al Franţei, iar dumneavoastră... se va crea 
pentru dumneavoastră un post de conducere special, ceva cum 
ar fi viceregele Franţei !... Vă veţi mulţumi cu asta... pînă când, 
scurtând titlul cu un cuvânt, veţi putea, în virtutea dreptului de 
cuceritor, să vă puneţi pe cap coroana regală... lată planul 
meu... Spuneţi doar un cuvânt, cavalere de Pardaillan, şi vă 
predau numaidecât pergamentul pe care mi-l cereţi pentru 
Henric de Navara. 

Pardaillan repetă glacial : 


— Doamnă, binevoiţi să-mi predaţi pergamentul pe care am 
promis să-l duc maiestăţii sale Henric, regele Franţei ? 

Fausta îl privi o clipă şi, răsturnându-se pe perne, ii răspunse cu 
glas morocănos : 

— V-am oferit pentru dumneavoastră acest preţios pergament, 
însă l-aţi refuzat... îl voi duce, aşadar, lui Filip. 

— Cum doriţi, doamnă — răspunse Pardaillan încli-nându-se. 

— Şi atunci, ce veţi face ? 

— Eu... doamnă... voi aştepta... Şi deoarece sânteţi hotărită să 
mergeţi la Madrid, voi merge şi eu... Nu vă spun, deci, adio, ci la 
revedere, doamnă... 

— La revedere, cavalere — răspunse Fausta cu un ton ciudat. 
Pardaillan salută cu un gest larg şi porni din nou liniştit pe 
drumul pe care venise. 

După ce dispăru după prima cotitură, Bussy-Leclerc, Chalabre, 
Montsery, Saint-Maline şi Montalta înconjurară litiera, înjurând şi 
blestemând, iar Montalta izbucni: 

— De ce, doamnă, de ce ne-aţi împiedicat să-l atacăm pe acest 
vagabond ? 

— Da ! De ce ? zise şi Bussy, scrişnind din dinţi. Fausta îi privi o 
clipă cu un zîmbet plin de dispreţ. 

— De ce ?... Pentru că tremuraţi de frică, domnilor! 

— Pe Cristoş !... Pe toţi dracii !... 

— Doamnă, mai e timp ! O singură vorbă, şi omul acesta nu mai 
ajunge pînă la poalele muntelui ! 

— Da ?... Ei bine, încercaţi... 

Şi le arătă cu degetul spre Pardaillan, care îşi făcuse din nou 
apariţia pe drumul şerpuitor. 

Umiliţi de atitudinea ei dispreţuitoare şi înciudaţi de disprețul şi 
mai jignitor al aceluia care plecase fără a-i fi luat măcar în 
seamă, se buluciră, împingându-se unii pe alţii şi bombănind tot 
felul de ameninţări surde. 

lar Fausta, cu un zimbet ciudat, se ridică pe perne şi se rezemă 
în coate, luînd poziţia cuiva care se pregăteşte să asiste comod 
la un spectacol interesant. 

Spuneam că drumul şerpuia de-a lungul muntelui în aşa fel 
încât, la coborire, aveai: în dreapta masa granitică ce se ridica 
impunătoare şi feerică prin înfăţişările nesfârşit de variate pe 
care le lua sub razele magice ale unui soare orbitor ; în stânga, 
pantele când dulci, când povârnite, adesea absolut drepte, 


pereţi ai unor prăpăstii adinei, gata parcă să înghită pe cel ce 
face un pas greşit :— victimă schilodită şi ciopirţită de aloeşii 
uriaşi sau de ghimpii cactuşilor. 

Cât despre ceea ce noi numim drum, nu era decât făgaş scobit 
de potcoavele cailor şi ale catîrilor care, cu timpul, izbutiseră să 
taie un fel de cărare capricioasă, când destul de largă ca să 
îngăduie mai multor cavaleri s-o abordeze frontal, când prea 
strâmtă pentru a lăsa să treacă un singur om. 

Totuşi, pe ici pe colo, oamenii se înduraseră să mai îndrepte şi 
să mai îmbunătăţească drumul tăiat de animale. 

Cei cinci apărători ai Faustei porniseră de-a valma în urmărirea 
lui Pardaillan. Drumul, îngustându-se, îi 

silea să meargă în rând câte unul şi iată care era ordinea de 
marş stabilită de întâmplare în frunte, Bussy-Leclerc, urmat de 
Saint-Maline, Chalabre şi 'Montsery, iar Montalta încheia 
coloana. Cât despre Pardaillan, se afla la un cot al drumului, 
unde opera animalelor fusese oarecum modelată de oameni, în 
aşa fel, încât exista acolo un soi de mică platformă. 

Când auzi în spatele lui tropotul cailor, se întoarse : 

— la te uită ! E viteazul Bussy-Leclerc, şi cei trei drăguţi pe care 
i-am scos din Bastilia, şi încă unul pe care nu-l cunosc !... De ce 
i-o fi împiedicat Fausta să mă atace când eram sus ? Acolo 
aveau cel puţin loc, pe când aici.» 

Şi clătină cu înţeles din cap, zimbind şiret, în timp ce cerceta 
terenul.-Fără grabă, îşi întoarse calul şi-l băgă într-o adîncitură 
lîngă perete, cu crupa aproape lipită de nişte uriaşe stânci 
prăvălite. Astfel aşezat, avea în faţa lui poteca pe care venea 
Bussy ; în spate, stân-cile ca nişte metereze ; la stânga, era 
coasta muntelui, iar în dreapta, prăpastia. 

Nu putea fi atacat, deci, decât din faţă şi numai de câte unul 
dintre ei. 

Aştepta cu sabia scoasă, şi abia când Bussy-Leclerc ajunse la 
cîţiva paşi de el, i se adresă: 

— Ei, domnule Bussy-Leclerc, încotro alergaţi aşa 7... Oare după 
lecţia de scrimă pe care v-am făgăduit-o acum câteva luni ? 

— Fanfaron mizerabil! urlă Leclerc, atacând cu sabia ridicată. 
Aşteaptă tu, am să-ţi dau lecţia pe care de mult o meriţi ! 

— Nici nu vreau altceva — răspunse Pardaillan, apărându-se. 

— Omoară-l ! Omoară-l ! strigară cei trei oşteni ai regelui. 


— Uşurel, domnilor... Dacă vreţi să mă ucideţi, nu trebuia să-l 
puneţi în frunte pe şcolarul ăsta... 

— Pe moartea mamei mele. eu, Bussy, şcolar !... 

— Şi încă un şcolar prost... care nu ştie nici măcar să-si ţină 
sabia... Hei !... Hop 1... în gardă! 

?n aceeaşi clipă, sabia îi sări lui Bussy din mână, căzând în 
prăpastie. 

— Ptiu, drace ! mugi Leclerc, smulgându-şi părul din cap.. ...., 


îndărătul lui, Saint-Maline zbiera : 

— Loc ! Făceţi-mi loc, pe toţi dracii ! 

Bussy, năucit, nu se.mişca din loc, barând în continuare drumul 
celorlalţi. Deodată, rotindu-şi privirea ca un nebun, îl zări pe 
Montalta care descălecase, se strecurase în faţă şi-i întinsese 
sabia lui. 

Bussy o apucă cu un răcnet de bucurie şi, fără să şovăie, atacă 
din nou, cu capul în pământ. 

— lar ! spuse Pardaillan. Zău, domnule, nu te mai saturi ! '' 

Şi în aceeaşi clipă, sabia lui Bussy descrise o curbă în aer şi se 
duse s-o întâlnească pe prima, în fundul prăpastiei. 

— Ei ! zise Pardaillan. Acum eşti mai mulţumit ? Dacă socotesc 
bine, este pentru a cincea oară când te dezarmez... Hotărit 
lucru, cu mine n-ai noroc! 

Bussy îşi ridică mâinile spre cer, îşi înăbuşi un blestem şi se 
prăbuşi, copleşit de furie şi de ruşine. 

Ar fi fost pierdut dacă Pardaillan — cu un gest de supremă 
umilire, dar şi de supremă generozitate — nu l-ar fi apucat cu 
mâna lui de fier şi nu i-ar fi proptit în şa trupul leşinat. 
Saint-Maline se căznea în zadar să treacă în locul Lui Bussy, 
când Montalta se aşeză în faţa lui şi, cu o voce joasă şi 
şuierătoare, îi spuse : 

— Nu te mişca, domnule, dacă ţii la viaţa dumitale ! 

— Pe toţi dracii, eşti nebun ? ! 

— Nu te mişca, îţi spun... Omul ăsta e un demon ! Dacă ne luăm 
după el, ne ucide pe toţi, unul după altul, ori ne va dezarma... 
Luaţi-l pe Bussy şi întorce-ţi-vă la principesă... Vă ordon, în 
numele ei... Haideţi, domnilor ! 

Pardaillan se întoarse către cei trei „oşteni" şi-i întrebă cât se 
poate de amabil: 

— Cine urmează, domnilor ? 


Dar Saint-Maline, Chalabre şi Montsery se supuseră bombănind 
poruncii cardinalului ; aruncând priviri fu- rioase atât lui 
Montalta cât şi lui Pardaillan, descălec-ă 

cară, ii luară cu ei pe Bussy şi se căzniră să- readucă în simţiri. 
între timp, Montalta se proţăpi în faţa lui Pardaillan şi-i spuse, 
palid de furie stăpinită : 

— Domnule, aflaţi că vă urăsc! 

— Ei, şi ?... Dar pe dumneavoastră nici nu vă cunosc! Cine 
sunteţi, domnule ? 

— Sunt cardinalul Montalta — răspunse celălalt băţos. 

— Nepotul admirabilului domn Pereţii ?... Cum se simte unchiul 
dumneavoastră ? zise Pardaillan cu cel mai grațios surâs al său. 
— Vă urăsc, domnule... 

— Aţi mai spus-o o dată — observă cavalerul cu răceală. 

— Şi am să vă ucid ! 

— Aha, asta e altceva !... Şi cum vă gândiţi să mă ucideţi ? 

— V-am prevenit, domnule — spuse Montalta serâş-nind. Ne 
vom mai întâlni. 

— Chiar acum, dacă doriţi... Nu ? Bine, în acest caz, unde veţi 
voi dumneavoastră şi când veţi voi. 

În vremea asta, „oştenii" se depărtaseră, ducându-l cu ei pe 
Bussy-Leclerc, care, revenindu-şi îşi plingea înfrângerea, fără să 
ia în seamă consolările pe care ceilalţi i le ofereau cu dărnicie. 
La o distanţă destul de mare, venea după ei Montalta, dus pe 
gânduri. 

— La revedere, domnilor ! le strigă Pardaillan, şi, ridicând din 
umeri, îşi continuă. drumul fluierând un cântec de vânătoare de 
pe vremea lui Carol al IX-lea. Dar nu făcu nici cincizeci de paşi şi 
auzi un foc de armă. Glonţul căzu la cîţiva metri de el, pe 
versantul pe care tocmai trecea. 

înălţă repede capul. Montalta, singur, aplecat peste marginea 
prăpastiei, deasupra lui, ţinea în mână pistolul încă fumegând 
pe care-l descărcase. Văzînd că lovitura a dat greş, cardinalul 
sări pe cal şi, cu un gest ameninţător, Porni pe urmele 
tovarăşilor săi. 

îi 

X 

DON QUIJOTTE 

Continuîndu-şi drumul spre câmpie, cavalerul îşi spunea : 


„La dracu' ! Dacă şi-ar fi calculat mai bine bătaia armei, s-ar fi 
terminat cu domnul ambasador şi cu misiunea lui !" 

Şi, încruntând din sprâncene, îşi urmă gândurile : „Bussy-Leclerc 
şi ceilalţi m-au atacat ca nişte gentilomi, spadă contra spadă... 
Celălalt e omul bisericii şi încearcă să mă asasineze... Trebuie 
supravegheat îndeaproape ! Mă urăşte, mi-a spus-o, dar de 
ce ?... Nici nu-l cunosc..." Se gândi o clipă şi, ridicând din umeri, 
gest care-i era familiar, spuse cu voce tare: 

— A dracului treabă ! Oare voi rămâne aşa toată viaţa ?... Bietul 
meu tată, dac-ar mai trăi, ar putea să mă copleşească, pe bună 
dreptate, cu cele mai grele ocări... Bine, iată-mă scăpat din 
capcanele întinse de muntele ăsta. Aici, cel puţin, se vede de 
departe când vine cineva. Singur, la adăpost de orice atac, cu 
conştiinţa curată, plătindu-mi toate datoriile, izvorite din 
recunoştinţă sau din ură, puteam să privesc evenimentele ca 
simplu spectator şi să-mi îngădui să trăiesc o viaţă liniştită. Da, 
mii de draci, căci, mai la urma urmei, ce-mi pasă mie de 
afacerile regelui Henric şi ale regelui Filip ? Şi de doamna 
Fausta, şi de papă ? Şi de biserică şi de Reformă ? Şi de mai ştiu 
eu ce ?... 

Se întoarse şi-i zări în depărtare pe Fausta şi însoțitorii ei, ajunşi 
la poalele muntelui. Clătină din cap: 

— în loc de asta, iată-mă înţepat de streche, iată că-mi vâr din 
nou nasul unde nu-mi fierbe oala... Din nou zvărlit în mijlocul 
unui joc în care n-am ce căuta şi în care prezenţa mea încurcă 
totul... Şi mă mai mir, prostul de mine, că nişte oameni pe care 
nu-i cunosc îmi vor moartea. Pe Pilat, dar ar trebui să mă mir 
dacă n-ar fi aşa... Unde mai pui că lucrurile abia sunt la început 
şi că nu va trece multă vreme şi toţi sutangiii din Spania, şi 
Dumnezeu ştie că sunt destui, vor tăbări asupră-mi ! 

Se mai întoarse o dată, dar nu mai zări escorta Faustei. 

Basta ! exclamă el scuturându-se, cu un zîmbet şiret. Am intrat 
în horă... De altfel, am mai văzut eu multe şi, slavă Domnului, 
nu sunt ciung ! 

Tot vorbind aşa cu sine însuşi, sosi la Madrid fără să mai 
zărească nici "o singură dată escorta Faustei şi fără să i se mai 
întâmple ceva demn de a fi pomenit. 

Pe malul Mancanares-ului, pe o movilă, chiar pe locul unde se 
ridică astăzi palatul regal, se afla pe atunci Alcazarul, reşedinţa 
regelui. 


Pardaillan merse de-a dreptul acolo. Primul ofiţer căruia îi ceru 
informaţii îi răspunse : 

— Maiestatea sa a părăsit Madridul acum câteva zile. 

— Şi unde s-a dus ? 

— La Sevilla, în fruntea unui corp de armată casc-tilian, ca să 
supună pe eretici : evrei, musulmani şi ţigani. 

— lată o faptă cu adevărat demnă de acest mare rege — spuse 
Pardaillan cu glasul cel mai mieros. 

Ofiţerul castilian, încântat de această aprobare măgulitoare, 
adăugă : 

— Regele a jurat să curme erezia în tot regatul. Va trebui ca 
evreii şi maurii să se convertească, sau de nu... 

— Vor fi fripţi cu grămada!... Slavă Domnului! Asta îi va învăţa 
cum să trăiască !... Şi cum pentru nimic în lume n-aş vrea să 
pierd un spectacol atât de instructiv, îngăduiţi-mi, domnule, să 
vă părăsesc. 

Şi, dînd pinteni calului, Pardaillan porni din nou la drum, printre 
munţi şi câmpii. 

Trecând de Cordoba, după ce străbătu adevărate păduri de 
portocali şi măslini, de-a lungul malurilor Gua-dalquivirului, al 
cărui curs era stăvilit de mii de mori de ulei, ajunse la Carmona, 
oraş fortificat, la câteva leghe de Sevilla, unde rămase cu totul 
surprins văzînd că armata regală îşi înălța corturile. 

Pardaillan întrebă de ce s-a oprit armata atât de aproape de 
ţintă. 

— Pentru că astăzi e marţi — i se răspunse. 

— Marţi — făcu Pardaillan — zi consacrată Lui Martc... Prielnică, 
deci, unei acţiuni războinice ea a voastră. 

— Dimpotrivă, zi nefastă, seniore. Oricine ştie că o acţiune 
începută într-o marţi e menită unei nereuşite sigure. 

— Ca să vezi! La noi, în Franţa, vinerea e cea care are neplăcuta 
faimă de a fi purtătoare de ghinion >»... Aşadar, regele îşi va 
aşeza tabăra aici ? 

— Nu, domnule, regele este un suveran curajos, duşman al 
oricărei superstiții. El şi-a continuat drumul vitejeşte, iar astă- 
seară va dormi la Sevilla. 

— Atunci — spuse Pardaillan cu gravitate — întru-cât şi eu sunt, 
în felul meu, duşmanul oricărei superstiții, voi face ca şi 
curajosul dumneavoastră suveran : mă voi duce, vitejeşte, să 
dorm la Sevilla. 


Şi porni din nou la drum. 

Către seară, zări, în sfârşit, escorta regelui, care se tira cu sulițe 
şi steaguri pe drumul prăfuit, străjuit de păduri de măslini, 
arbori de plută, portocali şi palmieri. 

Socotind că n-are rost să se ţină după ei, în pasul ăsta, se 
avântă în galop prin pădure şi în scurt timp le-ar fi luat-o înainte, 
dar se opri şi-şi spuse : 

„Ei, drace ! Dacă tot am prilejul, ia să văd ceva mai îndeaproape 
figura acestui suveran curajos, căruia nu-i este frică să 
întreprindă într-o zi de marţi nimicirea unui număr de supuşi ai 
săi !" 

Cocoţaţi pe nişte cai cu găteli scumpe, o sută de seniori, 
îmbrăcaţi în armuri de fier şi cu lancea în mână mergeau 
înaintea unei litiere mari şi elegante, trasă de catîri împodobiţi 
cu poclăzi în culori ţipătoare, acoperite cu plase încununate de 
panglicuţe şi funde, ce atîrnau pînă la pământ. Hamurile 
superbe erau împodobite cu rozete, ciucuri şi  canafuri 
multicolore, având deasupra multe scoici, plăci de metal, inele şi 
clopoței de argint, ce sunau cu un clinchet vesel. 

îmbrăcat într-o haină bogată dar sobră, croită din mătase şi 
catifea neagră, regele stătea pe jumătate trân-tit pe pernele de 
catifea cusute cu fir de aur. 

Cam scund', chel, cu obraji supti, cu barba şi părul tăiate scurt şi 
cărunte, cu privirea rece, de o fixitate neobişnuită, înzestrat mai 
degrabă cu o morgă dispreţuitoare decât cu o adevărată 
măreție, părea o figură posacă şi glacială... de-a dreptul un 
spectru !..., 

Cel puţin aşa îl văzu Pardaillan pe regele' Filip al Il-lea, 
maiestatea sa catolică, pe atunci în vârstă de şaizeci şi trei de 
ani. 

îndărătul litierei se înălța un alt zid viu, făcut din fier şi din oţel. 
— Doamne ! mormăi Pardaillan îndepărtându-se în goana mare 
— întunecată figură ! Şi pe suveranul ăsta întunecat visează 
Fausta să-l impună poporului Franţei, care este atât de vioi şi de 
vesel !... Pe Pilat, numai vederea acestui îngheţat despot şi ar fi 
de ajuns ca să încremenească pe veci râsul pe frumoasele buze 
ale fetelor din Franţa ! 

Sevilla, capitala Andaluziei, avea pe atunci altă importanţă 
decât în zilele noastre. Aşezată în plină câmpie, lipsită de orice 
apărare naturală, afară de cea dinspre Guadalquivir, era 


protejată de un zid crenelat, iar cincisprezece porţi principale 
păzeau intrarea în oraş. 

Pardaillan îşi făcu intrarea prin poarta Macarenă, situată în 
nordul oraşului, tocmai când soarele apunea în flăcări de 
purpură şi de aur. 

Pentru cei ce vor să ştie de unde vine numele acesta bizar, vom 
spune că era numele unei infante maure. 

Zărind un călăreț a cărui figură i se păru simpatică, Pardaillan îl 
rugă să-i recomande un han convenabil, care să nu fie prea 
departe de palatul regal. . Călărețul îi aruncă o privire 
pătrunzătoare şi-l. cer-o clipă cu o atenţie şi cu o stăruinţă care 
l-ar fi făcut pe Pardaillan să sară în sus, dacă în privirea şi 
zâmbetul acestui necunoscut n-ar fi simţit o simpatie sinceră şi 
un fel admiraţie; în mod vădit, cavalerul acesta îl sorbea din ochi 
cu duioşia unui părinte care-şi admiră fiul mult iubit. 

De aceea, neprimind nici un răspuns, Pardaillan, care nu era 
prea răbdător din fire, repetă întrebarea cu un zîmbet blajin : 

— Domnule, am avut cinstea să vă rog a-mi recomanda un han. 

Necunoscutul tresări şi-i spuse : 

— O, scuzaţi-mă, seniore... Un han ?... în apropiere de Alcazar ? 
Păi, „Hanul Turnului" mi se pare foarte potrivit... E foarte 
convenabil şi, apoi, hangiul îmi este prieten... Dar sunteţi străin, 
seniore, francez ?... Da, se vede !... Dacă mi-aţi îngădui, m-aş 
simţi onorat să vă conduc eu însumi la „Hanul Turnului" şi să vă 
dau în grija hangiului. 

— Domnule, mii de mulţumiri! Primesc foarte bucuros 
propunerea dumneavoastră îndatoritoare, dar vă rog să mă 
credeţi că eu mă voi simţi cel onorat — răspunse Pardaillan, 
examinând, la rându-i, pe călăuza sa dintr-o privire fugară. 

Era un bărbat trecut de patruzeci de ani. înalt şi slab, avea o 
frunte superbă şi largă de om inteligent, încununată de un păr 
bogat, ondulat natural, dat pe spate şi uşor încărunţit la tâmple, 
nişte ochi vii, pătrunzători, când strălucitori de maliţie, când 
visători, ca de vizionar ; un nas lung şi coroiat; pomeţii ieşiţi, 
obrajii supţi, o mustăcioară neagră cu vârfurile ridicate, şi un 
barbişon ascuțit.. 

Cavalerul observă că necunoscutul purta o îmbrăcă minte foarte 
îngrijită, deşi cam uzată, şi că părea să se servească anevoie de 
braţul stâng. în sfârşit, că purta la şold o sabie lată şi puternică. 


Porniră la drum, unul lîngă celălalt şi, în timp ce mergeau, 
necunoscutul îi dădu, cu o bunăvoință neobosită şi cu o 
pricepere ce-l uimi pe Pardaillan, informaţii clare şi precise 
despre tot ce socotea el că-l poate interesa pe străin. 

Ajunşi în piaţa San-Francisco, Pardaillan întrebă : 

— Ce semnificaţie are altarul ridicat în piaţa asta ? 

— Seniore, în faţa acestui altar, sfinta Inchiziţie se Străduieşte 
ca, arzîndu-le trupurile, să. salveze sufletele acelor mizerabili 
care se încăpăţâmează să nu recunoască binefacerile sfintei 
noastre religii. 

Nimic n-ar putea reda tonul cu care au fost rostite aceste vorbe 
şi care, luate în sine, erau cu totul în spiritul vremii. Pardaillan îl 
fixă o clipă pe interlocutorul său ; acesta îi susţinu privirea cu 
aerul cel mai nevinovat. 

Apoi cavalerul francez şopti cu o melancolie de negrăit: 

— Ce frumoasă, bună şi uşoară ar putea să fie viaţa sub cerul 
acesta strălucitor, în aerul acesta înmiresmat, în mijlocul acestei 
naturi bogate şi încântătoare... Cât de bună ar fi viaţa... dacă 
oamenii s-ar purta ca oameni adevăraţi şi nu ca nişte, fiare 
dezlănţuite !... Da, dar oamenii sunt aşa cum sunt... nişte jivine 
sălbatice, care, mai mult sau mai puţin, îşi ascund adevărata lor 
înfăţişare. 

Necunoscutul ascultase aceste reflexii cu vădită bucurie şi 
murmură la rându-i nişte vorbe pe care Pardaillan nu le 
înţelesese prea bine. 

Apropiindu-se de fluviu, necunoscutul spuse, arătând spre un 
turn încastrat în incinta palatului regal: 

— Hanul Turnului, către care vă conduc, îşi datorează numele 
vecinătăţii sale cu acest turn. 

— Şi cum se numeşte turnul ? 

— Turnul de aur... E lada în care suveranul nostru închide 
bogăţiile ce-i vin din Africa. 

— La naiba, dar mare mai e lada asta ! în ce mă priveşte, m-aş 
mulţumi şi cu o lădiţă ! făcu Pardaillan. 

— Eu m-aş mulţumi cu şi mai puţin ! Puteţi să vă daţi seama de 
asta şi după îmbrăcămintea mea — zise necunoscutul, rizînd şi 
el. 

— Domnule — rosti cu gravitate Pardaillan — cât de puţin 
contează că îmbrăcămintea e săracă şi chimirul gol... După 
înfăţişare, văd că aveţi ceea ce regele dumneavoastră n-ar 


putea să dobîndească niciodată, cu toate comorile sale, fie ele 
chiar atât de mari, încât să încapă într-o sută de lăzi ca turnul 
ăsta. 

— Nu zău, domnule — zise necunoscutul zeflemitor — dar ce 
găsiţi dumneavoastră atât de preţios la mine ? 

— Dumneavoastră aveţi asta şi asta — răspunse Pardaillan 
ducându-şi degetul, pe rând la frunte şi la piept. 

Necunoscutul nu arboră o falsă modestie, ceea ce-l întări pe 
Pardaillan în părerea bună pe care începuse să şi-o facă despre 
el. El se mulţumi doar să murmure ceva, dar de data asta 
cavalerul îl înţelese. 

— Minunat ! Ca şi don Quijotte ! 

Şi, apropiindu-şi calul, se prezentă foarte solemn, cu pălăria în 
mână : 

— Seniore, sunt Miguel de Cervantes de Saavedra, nobil 
castilian, şi m-aş simţi onorat mai presus de orice dacă mi-aţi 
îngădui să mă consider prietenul dumneavoastră. 

— Eu, domnule, sunt cavalerul de Pardaillan, nobil francez, şi 
mi-am dat seama din capul locului că sân-tem făcuţi să ne 
înţelegem de minune. Daţi-mi mâna, şi vă rog să fiţi convins că 
dacă cineva se simte onorat, acela sunt eu. 

Cei doi prieteni se îmbrăţişară cu căldură, în curând ajunseră la 
han şi, înainte de a descăleca, Pardaillan spuse : 

— Domnule de Cervantes, nu sunteţi de părere că nu ne putem 
rezuma doar la atâta şi că legătura noastră astfel începută nu 
poate continua cum se cuvine decât la o masă şi ciocnind un 
pahar? 

— Asta-i şi părerea mea, domnule — răspunse Cervantes 
zimbind. 

— Pe Dumnezeu, domnule, îmi înveseliţi inima ! Nici nu ştiţi cât 
de odihnitor e să întâlneşti din când în când câte un om care 
dispreţuieşte  prefăcătoriile, care-şi arată în mod deschis 
sentimentele şi cu care se poate .vorbi de la inimă la inimă. 

— Da — spuse Cervantes gânditor. Văd că plăcerea aceasta o 
aveţi destul de rar. 

— într-adevăr, foarte rar. 

— Asta din pricină că, pentru a înţelege şi a preţui o fire atât de 
simplă şi de dreaptă ca a dumneavoastră, e nevoie să fii tu 
însuţi înzestrat cu un suflet foarte simplu şi foarte drept. Or, 
cavalere, în epoca noastră, îngrozitor de strimbă şi de 


întortocheată, dreptatea şi simplitatea trec drept crime de 
neiertat. Când nenorocitul atins de această monstruoasă 
meteahnă comite imprudenţa de a şi-o da în vileag, oamenii 
onorabili care 

alcătuiesc uriaşa turmă a ceea ce îndeobşte se numeşte 
„societate", se năpustesc asupra lui cu sabia în mână, gata să-l 
taie ; iar lucrul cel mai puţin grav ce i se poate întâmpla este de 
a trece drept nebun... Cred că dumneavoastră ştiţi câte ceva 
despre aceste lucruri... 

— Pe Dumnezeu, e adevărat! Pînă astăzi n-am în-tâlnit decât 
nişte lupi care mi-au arătat colții şi care au încercat, să mă 
sfişie... Dar, după cum puteţi constata şi dumneavoastră, nu 
arăt prea rău din pricina asta. 

Tot sporovăind aşa, intrară în han şi trebuie să recunoaştem că 
recomandarea lui Cervantes nu era lipsită de valoare, căci, lucru 
cu totul remarcabil într-o ţară unde nepăsarea oamenilor nu e 
întrecută decât de cumpătarea lor foarte mare, hangiul se arătă 
foarte primitor şi se grăbi să pregătească ospăţul pe care 
Pardaillan voia să i-l ofere noului său prieten. 

— Vom sta de vorbă — îi zise Pardaillan lui Cervantes — şi în 
timp ce vom bea din vinurile ţării mele, care poate că nu sunt 
chiar aşa de bune ca ale dumneavoastră, dar care ştiu să 
dezlege în chip plăcut limbile cele mai încăpăţinate, îmi veţi 
spune cine sunteţi, iar eu vă voi spune cine sunt eu. 

în aşteptarea cinci se aşezară la o masă în curtea interioară a 
hanului, printre alţi mugşterii destul de numeroşi, în faţa unei 
sticle de vin vechi. 

Curtea interioară a Hanului Turnului era, întocmai cu toate 
aceste curţi, pietruită cu lespezi şi sus avea un acoperiş făcut 
din bucăţi de pînză menite s-o ferească de soare. Fiind pe 
înserate, curtea era luminată de şase lămpi cu petrol, fixate pe 
nişte aplice de fier forjat. 

— Vedeţi dumneavoastră, cavalere — îi explică Cervantes — 
ziua, când razele soarelui ard prea tare, le poţi adăposti, 
întinzîndu-te sub arcadele sprijinite pe aceste coloane subţiri. 
Acest patio 1 de han nu e cu nimic mai prejos de patio-ul celui 
mai somptuos palat. El îşi are chiar mica lui fîntână înconjurată 
de portocali, de palmieri şi de flori. Apa întreţine o răcoare 
plăcută. 

Patio — curte interioară. 


iar florile înmiresmează aerul. Ce ţi-ai putea dori mai mult ? 

în sfârşit, cina fu servită de o fată încântătoare de vreo 
cincisprezece ani ; era chiar fiica hangiului, trimisă de tatăl ei să 
facă onorurile casei faţă de însemnaţii săi oaspeţi. 

Tot mâncând cu nesaţ şi tot dînd pe gât pahare pline când cu 
vin de Bordeaux, când cu cele mai bune vinuri spaniole, stăteau 
de vorbă. După ce spaniolul îşi sfârşi povestea, Pardaillan îi 
vorbi astfel: 

— Aşadar, după ce-aţi fost soldat şi v-aţi bătut vitejeşte în acea 
faimoasă bătălie de la Lepante, de unde v-aţi întors aproape 
mutilat, judecând după braţul stâng de care vă serviţi atât de 
greu, iată-vă acum slujbaş al guvernului, în administraţia Indiilor 
! Pe deasupra, ardeţi de nerăbdare să deveniți nemuritor, 
scriind vreo capodoperă nepieritoare ? Sunt convins că veţi scrie 
această capodoperă, iar gloria dumneavoastră o va egala, dacă 
n-o va întrece chiar, pe aceea a domnului de Ronsard , pe care l- 
am cunoscut cândva. 

— Vreţi să vă spun ceva, cavalere ? Ei bine, pînă acum am fost 
chinuit de îndoieli. Dar acum cred că într-adevăr voi scrie, dacă 
nu capodopera de care vorbiţi, cel puţin o operă demnă de a fi 
luată în seamă. 

— Sunt sigur de asta !... Dar, spuneţi, de ce acum nu mai aveţi 
îndoieli ? 

— Pentru că am găsit, în sfârşit, modelul pe care-l căutam — 
răspunse Cervantes cu un zîmbet enigmatic. 

— Cu atât mai bine, pe toţi dracii ! încet-încet, curtea se golise. 
Nu mai rămăsese decât 

un grup de muşterii destul de zgomotoşi, adunaţi la aceeaşi 
masă în celălalt capăt al curţii, o duenă care mergea de colo- 
colo, precum şi fata care-i servea pe ei. 

1 Pierre de Ronsard (1524—1585) — cunoscut poet francez din 
secolul al XVI-lea. şeful şcolii literare numită „Pleiada". 

2 în Spania, femeie' în vârstă care are misiunea de a su- 
praveghea o fată sau o tânără soţie. 

67 


Rotindu-şi privirea de jur-imprejur, Cervantes se încredința că 
nu puteau fi auziţi şi-i şopti prietenului său: 


— lar dumneavoastră, seniore, mi-aţi vorbit de o misiune... vă 
rog să mă scuzaţi şi să nu vedeţi în întrebarea pe care vreau să 
v-o pun nimic altceva decât dorinţa de a vă fi de folos... 

— Sunt convins — făcu Pardaillan. Să auzim întrebarea. 

— Această misiune vă va pune, aşadar, în contact cu regele ? 

— în contact... şi în conflict ! rosti răspicat Parr -daillan, privindu- 
| drept în faţă. 

Cervantes susţinu privirea cavalerului timp de o clipă, fără să 
spună nimic, apoi, aplecându-se peste masă, îi şopti : 

— în cazul acesta, vă spun : păziţi-vă, cavalere, pă-ziţi-vă 
bine !... Dac-aţi venit aici cu intenţia de a vă împotrivi politicii 
regelui, lăsaţi deoparte lealitatea care vi se, citeşte în ochi... 
Ascundeţi-o, puneţi-vă. o mască de nepătruns pe faţă, căci aici 
nu veţi vedea decât măşti acoperite de glugi... Supraveghe'aţi- 
vă vorbele, gesturile, gândurile, căci aici copilul căruia îi veţi 
arunca un os, pasărea care vă va atinge uşor, în treacăt, cu 
aripa ei, totul, totul vă va trăda şi vă va denunța Sfin-tuhii 
Oficiu... Dacă aţi venit ca duşman, nu vă încre-deţi în forţa 
dumneavoastră, în curajul şi în inteligenţa dumneavoastră... 
Tremuraţi, cavalere ! Şi priviţi, nu înainte, ci în dreapta, în 
stânga, în spate, mai ales în spate, căci pe la spate veţi fi lovit. 
— La naiba, iubite domn, mă speriaţi... Spune-mi, frumuşor cum 
te cheamă ? 

— Juana, seniore. 

— Ei bine, frumoasa mea Joana, du-te, te rog şi mai adu-mi 
dulceaţa de portocale pe care ai luat-o cu dumneata, e 
delicioasă, zău aşa !... Şi cât eşti acolo, vezi dacă nu cumva, 
căutând bine, stimabilul dumitale tată nu va mai găsi pentru noi 
încă vreo sticlă din vinul ăla de Saumur, care-mi place la 
nebunie. — Don Quijotte ! murmură Cervantes. 
fii 
Două minute mai tîrziu, Juana punea pe masă dulceaţa şi vinul 
cerute şi se retrăgea cu pasul ei uşor. 

— Ce spuneai, deci, dragă domnule Cervantes ?.., întrebă 

Pardaillan, ungând cu grijă dulceaţa pe o turtă de miere. 
Cervantes îl privi o clipă uluit şi dădu încet din cap. în momentul 
acela se aflau singuri în patio. 

— îl cunoaşteţi pe regele Filip ? reîncepu Cervantes, tot în 
şoaptă. 


— L-am văzut nu de mult, trecând în litiera lui şi, zău, impresia 
pe care mi-a făcut-o nu-i deloc în avantajul său. 

— Regele, cavalere, este omul care a ordonat tăierea capului 
unuia dintre miniştrii săi, pentru singura vină de a fi îndrăznit să 
vorbească în faţa lui înainte de a i se fi dat cuvântul... El îşi 
notează cu minuţiozitate ordinea în care-şi lasă hirtiile pe biroul 
lui, ca să se asigure că nici o mână indiscretă nu le va atinge... 
El o urmăreşte cu o ură neînduplecată pe femeia pe care a 
încetat s-o mai iubească şi o lasă să moară în-cet-încet, în 
temniţa în care a aruncat-o... Tot el vine aici, în fruntea unei 
armate, ca să ucidă nişte cărturari inofensivi şi nişte neguţători 
paşnici, a căror unică vină este că se închină altui Dumnezeu şi 
a căror singură crimă este că posedă bogății uriaşe, bune de 
confiscat... Sub paşii acestui om rugurile se înalţă ca să-i 
prefacă în cenuşă pe cei ce au scăpat de bătaia flintelor... în 
sfârşit, omul acesta e cel care a poruncit din gelozie ca propriul 
său fiu, moştenitorul tronului, infantele don Carlos, să fie 
întemnițat şi ucis în chinuri ! lată cine este regele Spaniei cu 
care vreţi să vă ciocniţi dumneavoastră, cavalere de 
Pardaillan !... 

— în viaţa mea, destul de lungă — spuse liniştit Pardaillan — mi- 
a fost dat să lupt împotriva unor monştri de aceeaşi talie... 
Totuşi, mărturisesc că n-am întâlnit niciodată unul atât de 
perfect, atât de măreț în hidoşenia lui ca acela al cărui portret 
mi l-aţi înfăţişat, El îmi lipsea din colecţie şi tot ce-mi spuneţi mă 
face să doresc cu patimă să-l văd mai îndeaproape... chiar cu 
riscul de a fi zdrobit, ca un biet atom ce sunt. 

— Exact aşa ar fi spus şi don Quijotte ! exclamă Cervantes cu 
admiraţie. 

— Aţi spus ceva ? 

— Nimic, cavalere, vorbeam cu mine însumi. Şi adăugă cu 
seriozitate : 

| — Şi totuşi, dacă n-ar fi decât regele, încă n-ar fi nimic... 

— Cum, dragă domnule ? Poate fi şi mai rău ?... Dacă-i aşa, hai 
să prindem puteri !... Hai, ridicaţi paharul... în sănătatea 
dumneavoastră, domnule de Cervantes ! 

— în sănătatea dumneavoastră, domnule de Pardaillan ! 
răspunse Cervantes cu un aer lugubru. 


— Aşa ! făcu Pardaillan punându-şi paharul golit pe masă. Şi 
acum povestiţi-mi, sunt curios să ştiu cu ce monstru şi mai 
îngrozitor mă veţi ameninţa acum. 

— Inchiziția ! spuse Cervantes dintr-o suflare. 

— Haida-de ! râse Pardaillan... Cum ? Dumneavoastră, un 
gentilom, tremuraţi în faţa unor călugări ? ! 

— Ehei, cavalere, călugării ăştia îi fac să tremure pe rege şi pe 
însuşi papa ! 

— Bine ! Dar ce e regele vostru ?... Un fel de fals călugăr 
încoronat... Dar papa ce e ? Un fost călugăr, căruia i s-a pus 
mitra pe cap ! E lesne de înţeles că, între ei, călugării se pot 
speria unii pe alţii, dar noi ? Haida-de !... De altfel, pe papa şi 
chiar pe papesa, nu ştiţi, desigur, că a existat şi o papesă, pe 
papă şi pe papesă i-am avut, uite, în mâna asta şi vă jur că nu 
cântăreau prea greu, n-am avut eu chef să strâng pumnul, căci 
altfel praf îi făceam... 

— Straşnic ! exclamă Cervantes, bătând din palme". Vorbiţi 
exact ca don Quijotte ! 

— Nu-l cunosc pe acest don Quijotte, dar dacă vorbeşte ca mine, 
este un om înţelept, zău aşa !... Afară de cazul când nu-i vreun 
nebun... Oricum ar fi, înţelept sau nebun, acest don Quijotte, 
dacă ar fi aici, v-ar spune ca şi mine : Beţi, scumpe domnule de 
Cervantes, beţi din acest vin limpede, atât de scăpărător şi de 
vesel, care vine din ţara mea, şi veţi vedea cum fug gândurile 
negre ce vă frământă. 

— Ah, cavalere ! oftă Cervantes posomorât. Nu glumiţi ! 

Apoi, cu un fel de spaimă surdă în glas : 

— Dumneavoastră nu ştiţi ce este acest înfricoşător tribunal, 
căruia i se spune Sfintul Oficiu... Căci totul 2 sfint în această 
temută instituţie de călăi... Nu ştiţi :ă ţara aceasta, atât de 
minunat înzestrată de natură, au de mult încă plină de viaţă, 
strălucind prin gloria artiştilor şi cărturarilor ei, care sunt 
masacrați acum în :iată, ţara aceasta suferă astăzi o agonic 
lentă sub iugul nemilos al unui regim de teroare... da, de te- 
oare... iar teroarea a ajuns pînă acolo încât mii de ne-lorociţi. 
înnebuniţi, da, înnebuniţi de groază, s-au dus singuri să se 
denunțe, să se arunce de bună voie în flă-cările autodafeurilor ! 
Ferească-vă Dumnezeu să aflaţi îcodată ce înseamnă aşa-zisele 
lor „case sfinte", casas santas : nişte celule veşnic pline de 
victime, nişte gropi infecte, lipsite de aer, de lumină... în sfârşit, 


dumneavoastră nu ştiţi nici că, atunci când nu se mai găsesc 
oameni vii care să satisfacă nepotolita-i sete de sânge, 
tribunalul merge pînă acolo încât dezgroapă morţii ca să-i 
arunce pradă rugului ! Cu un asemenea monstru vreţi 
dumneavoastră să vă bateţi ?... Luaţi aminte ! Veţi fi sfărimat 
aşa cum sfărim eu cupa asta. 

Şi, dintr-o lovitură, Cervantes sparse cupa din faţa lui. 

— Juana ! strigă Pardaillan. Fata mea. adu te rog o altă cupă 
pentru domnul de Cervantes. 

După ce aduse o nouă cupă şi o umplu, Juana se retrase, iar 
Pardaillan se întoarse către Cervantes şi-i spuse cu acel glas 
deosebit, pe care-l avea în clipele sale de duioşie : 

— Dragul meu prieten, sunt încântat şi adînc mişcat de aleasa 
prietenie ce mi-o arătaţi mie, unui străin. Când mă veţi cunoaşte 
mai bine, veţi afla că în viaţa mea ar fi trebuit să fiu zdrobit de 
nu ştiu câte ori pînă acum, dar pînă la urmă, fără să ştiu nici eu 
de ce< şi nici cum, am văzut că întotdeauna cei care credeau că 
mă vor face fărime au sfârşit prin a fi fi înşişi zdrobiţi. 

— Asta înseamnă că stăruiţi în hotărîrea dumneavoastră, în 
ciuda celor ce v-am spus ? 

— Mai mult ca oricând ! răspunse simplu Pardaillan. 

— Ah, superb don Quijotte ! exclamă Cervantes cu admiraţie. 

— Totuşi — continuă în şoaptă Pardaillan — îi datorez prieteniei 
dumneavoastră o explicaţie. iat-o : Toate câte mi le-aţi spus le 
ştiam tot atât de bine ca şi dumneavoastră. Există însă un lucru 
pe care poate că dumneavoastră nu-l ştiţi, dar pe care-l ştiu eu, 
şi anume că ţara mea este ameninţată de acest dublu flagel : 
Filip al II-lea şi Inchiziția lui... şi mai ştiu că nu-i cu putinţă ca 
Franţa să fie sugrumată, cu încetul, aşa cum s-a întâmplat cu 
nenorocita dumneavoastră ţară. 

— Pentru ce ? 

— Pentru că nu vreau eu ! răspunse cu răceală Pardaillan. 

— lar îmi vorbiţi ca don Quijotte ! exclamă, nemai-putând de 
bucurie, Cervantes care, la anumite răspunsuri ale lui Pardaillan, 
îşi pierdea simţul realităţii şi părea gata să îmbrăţişeze nu se 
ştie ce himeră. 

— Ştiu — continuă Pardaillan, care poate că nu auzise — ştiu că- 
mi risc viaţa în această acţiune, dar recunoaşteţi şi 
dumneavoastră că este un lucru destul de neînsemnat, atunci 
când e vorba de salvarea a milioane de vieţi omeneşti. 


— Idee demnă de don Quijotte ! se minună Cervantes. 

Pardaillan il privi o clipă cu un fel de duioşie ironică, dar 
văzîndu-l pierdut în visare, ridică din umeri şi spuse : 

— Dacă-i aşa. atunci, la naiba, acest don Quijotte cu care-mi 
împuiaţi urechile, acest prieten al dumneavoastră e nebun ! 

— Nebun ? Poate că da !... Da... mi-aţi dat o idee... va trebui să 
mă mai gândesc... murmură Cervantes. 

Şi, deodată, revenind la realitate, se ridică, se înclină adînc în 
faţa lui Pardaillan, care-l privea uluit, şi-i spuse : 

—; în orice caz, e un om de treabă şi un viteaz. Şi aş dori să vă 
fac o propunere, cavalere.; 

— Vă ascult — răspunse Pardaillan, care-l privea cu un început 
de nelinişte. 

— AŞ dori — spuse Cervantes cu ochii strălucind de o bucurie 
maliţioasă — aş dori să închinaţi cu mine în sănătatea ilustrului 
cavaler don Quijotte de la Mancha ! 

— Pe Dumnezeu — izbucni Pardaillan, ridicându-se cu un suspin 
de uşurare — o doresc din toată inima, deşi nu-l cunosc pe acest 
vrednic senior... 

— Pentru gloria lui don Quijotte ! zise Cervantes cu o ciudată 
emoție. 

— Pentru nemurirea prietenului dumneavoastră don Quijotte ! 
supralicita cavalerul ciocnindu-şi paharul de-al lui Cervantes, 
care-şi duse mâna la piept în semn de recunoştinţă. 

lar în sinea lui, cavalerul se gândi : 

„Pe Pilat ! Poeţii ăştia sunt cu toţii niţeluş nebuni !" 

Şi imediat, cu un surâs zeflemitor, rosti cu glas tare : 

— la te uită ! Tocmai eu m-am găsit să arunc cu pietre în alţii ? 
XI 

DON CEZAR ŞI GIBALDA 

După ce-şi goliră cupele dintr-o dată, aşa cum se cuvenea, se 
aşezară la loc, faţă în faţă. 

— Cavalere — zise Cervantes cu simplitate — nu mai e nevoie 
să vă spun, nu-i aşa, că sunt cu totul alături de dumneavoastră ! 
— Contez mult pe asta, să ştiţi ! îi răspunse Pardaillan cu 
aceeaşi simplitate. 

Şi, printr-o strângere de mână, îşi pecetluiră legă-mântul de 
prietenie. 

. în acest timp, curtea interioară a hanului se umpluse din nou 
de lume. Mai mulţi cavaleri, cu o înfăţişare destul de îndoielnică, 


discutau zgomotos, aşteptând băuturile răcoritoare pe care 
tocmai le comandaseră. 

cât. 

— Pe Sfinta Treime ! spunea unul. Şuţi dumneavoastră, seniori, 
că de câtva timp Sevilla seamănă cu un cimitir ? 

— Nu mai sunt distracţii, nici autodafeuri, nic corridc... nu mai e 
nimic... murim de plictiseală ! se vaită un altul. 

— El Torero, don Cezar, a dispărut... stă retras în ganaderias a 
lui din Sierra... pradă unuia din acele accese de melancolie care- 
| apucă uneori. 

— Giralda nu se mai vede... 

— S-au adunat toate deodată !... 

— Din fericire, tocmai a sosit suveranul nostru, regele. Acum 
totul o să se schimbe. 

— Slavă Domnului, o să ne fie şi nouă ceva mai bine... Pe trupul 
lui Cristos, va ploua cu lovituri date şi cu vârful, şi cu tăişul 
săbiei! 

— Unde mai pui fripturile ce se vor face din cei care, 
întâmplător, vor scăpa din bătaia tunurilor şi a puştilor 

— Vom regăsi surâsul Giraldei ! 

— El Torero nu va mai fi îmbufnat şi ne va oferi o grandioasă 
corrida ! 

— Başca micile ciubucuri pe care le vom face cu prilejul 
expediției ! 

— După ciubucurile regelui, seniore, şi după cele ale granzilor 
de la curte !... 

— Vezi-ţi de treabă ! Oricât de mare ar fi pofta suveranului 
nostru şi a granzilor săi, bogăţiile acelor păgâni blestemaţi sunt 
destul de mari ca să mai găsim şi noi, slavă Domnului, ceva 
de ciupit. 

— Vom simţi din nou că trăim ! 

Toate aceste replici zgomotoase erau amestecate cu uriaşe 
hohote de râs, subliniate prin puternice lovituri de pumn în 
masă. Noii veniţi nu-şi mai încăpeau în piele de mulţumire şi 
ţineau să-şi arate buna dispoziţie. 

— în fond — spuse Pardaillan cu jumătate de glas — după câte 
înţeleg eu, cruciada asta, ca orice cruciadă care se respectă, nu 
e decât o mare împărţeală a prăzii 

din care fiecare, de la rege pînă la ultimul dintre aceşti... viteji, 
speră să se aleagă cu un profit pe cinste. 


— Dar nu se întâmplă, oare, întotdeauna aşa ? zise Cervantes, 
ridicând din umeri. 

— Cine este acest Torero de care vorbesc ei ? 

Faţa mobilă a lui Cervantes căpătă o expresie de gravitate şi de 
melancolie care-l impresionară pe cavaler. 

— | se spune don Cezar şi n-are alt nume, deoarece nu şi-a 
cunoscut niciodată nici tatăl, nici mama. A fost poreclit El Torero 
şi oamenii îi spun El Torero, tot aşa cum spun „regele“ ; după 
cum nu există decât un singur rege pentru Spania şi toate 
coloniile sale, nu există decât un singur toreador pentru toţi 
andaluzii: El Torero, atâta tot, dar e de ajuns. Omul acesta s-a 
făcut vestit în toată Andaluzia prin felul său original de a lupta 
cu taurii. El nu coboară în arenă, aşa cum fac ceilalţi toreadori, 
îmbrăcat în zale, cu pavăza şi cu lancea în mână, călare pe un 
cal împopoţonat... Vine pe jos, îmbrăcat în mătase şi satin : capa 
lui, înfăşurată în jurul braţului stâng, înlocuieşte scutul greoi ; în 
mână ţine o sabie de podoabă... Cu vârful săbiei smulge mă- 
nunchiul de panglici aşezate între coarnele animalului, pe care 
nu-l loveşte niciodată, şi depune acest mănunchi de panglici, 
cucerit cu riscul vieţii, la picioarele celei mai frumoase... E un 
viteaz pe care-l veţi îndrăgi când îl veţi cunoaşte. 

— Va să zică — spuse Pardaillan, întorcându-se la ideea lui de 
mai înainte — regele are atâta nevoie de bani, încât nu-i e 
scârbă să se pună în fruntea unei armate de tâlhari ? r 
Cervantes răspunse, clătinând din cap : 

— Chestiunile băneşti, reprimarea ereziei, execuțiile în masă... 
dacă n-ar fi decât astea, regele i-ar lăsa pe miniştrii şi generalii 
lui să se ocupe de ele... Toate acestea nu sunt decât un pretext 
ca să mascheze scopul adevărat, pe care nu-l cunoaşte nimeni 
în afară de rege şi de marele inchizitor... şi pe care numai eu îl 
ghicesc... 

— Dumnezeule ! Şi eu îmi spuneam că dedesubt se ascunde 
ceva cu mult mai grav ! exclamă Pardaillan. 

Şi adăugă cu Un soi de curiozitate : 

— la să vedem, nu cumva Elisabeta a Angliei ameninţă să 
cotropească Spania ?... O asemenea perspectivă ar putea să 
favorizeze interesele regelui Henric ! Nu... Cu atât mai rău ! La 
dracu' !... Sau nu cumva nişte oameni curajoşi, hotăriţi să 
sfărime jugul-de fier sub care geme un popor întreg, au pus la 
cale vreo revoltă bine organizată ? Sau vreun complot teribil... 


— Nu vă mai bateţi capul, cavalere, căci nu veţi găsi 
răspunsul !... Această formidabilă expediţie, în cursul căreia vor 
fi sacrificate mii de victime nevinovate, este îndreptată 
împotriva... unui singur om ! 

— Ei, drăcie ! exclamă Pardaillan înfiorat. E vorba, cumva, de 
vreun fanfaron ? Sau de vreun conspirator turbat ? Sau de vreun 
personaj puternic ?... 

— E vorba de un tânăr de vreo douăzeci şi doi de ani, care n-are 
nume, nici avere, căci chiar iacă-şi câş-tigă din plin existenţa cu 
meseria periculoasă pe care şi-a ales-o, câştigul lui aparţine mai 
mult săracilor. E un om care, atunci când nu coboară în arenă, 
îşi petrece timpul în ganaderias, undc-i domoleşte pe tauri 
pentru propria lui plăcere. Vedeţi deci că nu e vorba aici-de 
vreun conspirator şi nici de un personaj sus-pus. 

— E cumva toreadorul de care mi-aţi vorbit cu atâta căldură ?... 
— Chiar el, cavalere. 

— Acum înţeleg de ce mi-aţi spus că l-aş îndrăgi dacă l-aş 
cunoaşte... Dar, spuneţi-mi, vă rog, acest tânăr fără nume face 
parte cumva din vreo familie ilustră ? 

Cervantes aruncă în jurul lui .o privire bănuitoare, se trase şi 
mai aproape de Pardaillan şi-i şopti dintr-o suflare : 

— E fiul infaniclui don Carlos, care a murit asasinat acum 
douăzeci şi doi de ani. 

— Nepotul regelui Filip !... Deci moştenitorul coroanei spaniole, 
în locul lui don Filip, actualul infante ?... 

Cervantes aprobă din cap, în tăcere. 

—M Aşadar, însuşi bunicul, monarh puternic, este cei ce 
organizează şi conduce o expediţie împotriva propriului său 
nepot, neştiut, sărac şi neputincios... Trebuie 

să fie la mijloc vreun întunecat secret do familie — murmură 
Pardaillan gânditor. 

— Dacă prinţul, putem să-l numim astfel intre noi, ar şti şi dacă 
ar vrea... Andaluzia, care-l adoră sub înfăţişarea lui de toreador, 
s-ar ridica de îndată ; el ar avea chiar mâine mii de partizani, iar 
Spania, împărţită în două tabere, s-ar sfişia pe sine... înţelegeţi 
cum stau lucrurile ? Expediția urmăreşte două scopuri: să scape 
de cîţiva eretici şi să-l învăluie şi pe prinţ în această uriaşă 
plasă, descotorosindu-se astfel de el, fără ca cineva să 
bănuiască adevărul. 

— Şi el ?... 


— Nimic !... Nu ştie nimic. 

— Dar dac-ar şti, ia să vedem, dumneavoastră, care păreţi să-l 
cunoaşteţi, ce credeţi c-ar face 

Cervantes "ridică din umeri: 

— Regele îşi va încărca în zadar conştiinţa — răspunse el. Mai 
întîi, pentru că prinţul nu ştie nimic în legătură cu obirşia lui, şi 
apoi, pentru că, chiar dac-ar şti, puţin i-ar păsa de coroană. 

— Ah-ah! făcu Pardaillan, cu ochii scânteind. De ce ? 

— Prinţul are o fire de artist, înflăcărată şi generoasă, iar pe 
deasupra, mai e şi îndrăgostit nebuneşte de Giralda. 

— La naiba ! îmi place prinţul vostru ! Dar dacă e atât de 
nebuneşte îndrăgostit de această Giralda, de ce n-o ia de 
nevastă ? 

— Ehei, el nici nu doreşte altceva !... Din nefericire. Giralda, nu 
se ştie de ce, nu vrea să părăsească Spania. 

— Atunci să se căsătorească cu ea aici... Nu lipsesc preoţii care 
să  binecuvânteze această căsătorie, iar cât priveşte 
consimţământul familiei, având în vedere că el nu-şi cunoaşte 
nici mama, nici tatăl... 

— Dar uiţi că Giralda e ţigancă ? îi răspunse Cervantes. 

— Şi ce-are a face? 

— Cum. ce are a face ? Şi Inchiziția ?... 

— Asta-i bună ! Dragă prietene, aţi putea să-mi spuneţi ce 
amestec are Inchiziția în treaba asta ? 

— Cum ? !... exclamă Cervantes uluit. Giralda e ţigancă, ţigancă, 
pricepeţi ?... Asta înseamnă că mâine, ba chiar astă-seară, în 
orice clipă, Inchiziția poate să pună mâna pe ea şi s-o ardă pe 
rug... Şi dacă lucrul acesta încă nu s-a întâmplat, e pentru că 
Giralda este, adorată de către scvillani şi pentru că inchizitorii se 
tem de o răscoală. 

— Bine, dar prinţul nu e ţigan — spuse Pardaillan care nu voia 
deloc să cedeze. 

— Nu !... Dar dacă se căsătoreşte cu o eretică, devine pasibil de 
aceeaşi pedeapsă : focul. 

Şi adăugă, pe tonul cuiva care ar recita : 

— Oricine întreţine relaţii cu un eretic, îi oferă azil sau nu-l 
denunţă... oricine, fie nobil sau om din popor, refuză să dea 
ajutor vreunui agent al Sfintului Oficiu, comite o crimă la fel de 
gravă ca şi erezia şi devine pasibil de aceeaşi pedeapsă : focul ! 
Veşhnic acelaşi foc!... lată ce spun comandamentele Inchiziției. 


— Dumnezeule ! Să-ţi stea mintea-n loc, nu alta !... La naiba cu 
Inchiziția ! La dracu ! Nu mai e de trăit cu instituţia asta !... Şi vă 
previn că numai la auzul acestui subiect, mi se revarsă fierea. 
Cât despre micul dumneavoastră prinţ, vreţi să vă spun ceva ?... 
Ei bine, am o poftă grozavă să mă amestec puţin în treburile 
lui... căci altfel nu se va descurca niciodată ! 

— îndrăzneţ ! îndrăzneţ ! strigă Cervantes cu admirare. Don 
Quijotte intră în acţiune ! 

— Dar-ar ciuma în don Quijotte ăsta al dumneavoastră ' 
bombăni Pardaillan. Mai bine spuneţi-mi povestea acestui fiu al 
infantelui don Carlos ; am impresia că o cunoaşteţi bine de tot. 
— E o poveste întunecată şi înfricoşătoare, cava-lere — 
murmură Cervantes, a cărui frunte se umbri. 

— Nu mă îndoiesc. Dar fie ! Ne-a mai rămas ceva vin, iar timp 
avem berechet înaintea noastră. 

Rotindu-şi privirile, Cervantes se încredința că nu-l auzea nimeni 
şi începu : 

— Aflaţi, mai întîi, că toţi cei care au fost amestecați mai 
îndeaproape sau mai de departe în această istorie n-au murit de 
moarte bună... Toţi aceia care au cunoscut-o numai şi care au 
avut nesocotinţa să arate 

că ştiu ceva au dispărut în chip misterios şi nu s-a aflat niciodată 
ce s-a întâmplat cu ei. 

— Bine ! Dar întrucât noi nu dorim să avem aceeaşi soartă, vom 
face în aşa fel încât nimănui să nu-i treacă prin minte că ştim 
ceva. 

în clipa aceea, fără ca ei doi să-şi dea seama, în patio se furişă 
încetişor o pereche : bărbatul purta o pălărie cu marginile lăsate 
în jos şi capa îi acoperea o parte din faţă, iar femeia era 
învăluită, nu cu mai puţină grijă, într-o mantie a cărei glugă îi 
ascundea în întregime chipul. 

Tăcuţi, ţinându-se de mână, trecură ca nişte umbre şi se 
aşezară sub arcade, unde semiîntunericul îi punea la adăpost de 
orice privire indiscretă ; erau, desigur, doi îndrăgostiţi, dornici 
de singurătate şi de mister. 

Nici n-apucară bine cei doi nou-veniţi să se aşeze, că un alt 
personaj, intrând pe urmele lor, se strecură cu băgare de seamă 
şi, neobservat de nimeni, se ascunse între doi palmieri, la cîțiva 
paşi de cei doi îndrăgostiţi pe care se părea că-i pîndeşte. 


Dar oricât de îndemânatică i-ar fi fost manevra, ea nu scăpă 
privirii veşnic neadormite a lui Pardaillan. 

m, da ! îşi spuse el. S-ar părea că-i vreun păianjen scîrbos, pitit 
în fundul unei găuri, gata să se năpustească asupra prăzii !... 
Dar pe cine dracu' pîndeşte astfel ?... Am înţeles !... Pe cei doi 
îndrăgostiţi de colo... Nu-i observasem pe cei doi !... O fi vreun 
gelos... vreun rival..." 

lar către Cervantes : 

— Spuneţi, dragul meu domn, vă ascult. 

— Ştiţi, cavalere, că una din clauzele tratatului de la Chateau- 
Cambresis stipula căsătoria infantelui don Carlos, pe atunci în 
vârstă de cincisprezece ani, cu Eli-sabeta Franţei, fiica mai mare 
a regelui Henric al |l-lea, ea însăşi în vârstă de paisprezece ani. 
— Şi că regele Filip s-a căsătorit chiar el cu femeia pe care o 
hărăzise fiului său... ştiu. 

— Ceea ce nu ştiţi, pentru că. după cum v-am mai spus, cei care 
au ştiut asta au dispărut, este că infantele Carlos se îndrăgostise 
pătimaş de frumoasa-i logodnică... Era una din acele pasiuni 
fulgerătoare, sălbatice, tenace, 

de care sunt în stare ori cei foarte tineri, ori bătrânii... Prinţul era 
frumos, elegant, spiritual şi iubea nebuneşte... Principesa îl 
îndrăgea. Se putea oare altfel,? Şi nu trebuia el, de altfel, să-i fie 
soţ ?... Fatalitatea a făcut ca regele, rămas de curând văduv, în 
urma morţii Măriei Tudor, s-o vadă în clipa aceea pe logodnica 
fiului său... 

— Şi, fireşte, se îndrăgosti de ea... 

— Din nefericire aşa s-a întâmplat — continuă Cervantes. Din 
clipa în care simţi cum clocoteşte pasiunea în el, ridicându-se 
deasupra sentimentelor şi a legilor care-i cîrmuiesc pe oamenii 
de rând, regele, cu o superbă neruşinare, o dori pentru sine 
însuşi pe cea pe care o destinase fiului său... Principesa îl iubea 
pe don Carlos... Dar era un copil... lar mama ei era Caterina de 
Medicis... Ea îşi înăbuşi sentimentele şi se'supuse fără multă 
vorbă, Dar prinţul... 

— Trebuie să-i fi fost greu !... Ce-a făcut ? 

— A implorat, a plins, a strigat, a ameninţat... A vorbit despre 
dragostea lui în aşa fel încât ar fi înduioşat pe oricine în afară de 
rivalul său, căci acum erau doi rivali care se luptau şi în cele din 
urmă-i-a mărturisit cu mândrie tatălui său că iubirea lui era 
împărtăşită, socotind că argumentul acesta era hotăritor. Ideea 


asta i-a fost fatală... în trufia lui fără margini, care-l face să se 
creadă plămădit dintr-un alt aluat decât muritorii de rând şi să-şi 
închipuie că-i o emanaţie a puterii divine, regelui nici nu-i 
trecuse prin cap că fiul său ar putea să fie cel preferat. Naiva 
mărturisire a  infantelui, jig-nindu-i cu brutalitate orgoliul, 
dezlănţui în el toate furiile unei gelozii negre, care se prefăcu 
într-o ură de neîmpăcat... între cei doi avură loc atunci scene 
teribile, al căror secret era păstrat cu străşnicie de copacii falnici 
din grădinile Aranjuezului, singurii martori, de altfel muţi. ai 
acelor scene... Principesa Elisabeta deveni regina Isabela, aşa 
cum Spunem noi pe-aici... dar tatăl şi fiul rămaseră pentru 
totdeauna duşmani de neîmpăcat. 

Cervantes se opri un moment, goli dintr-o înghiţitură cupa pe 
care Pardaillan tocmai i-o umpluse, şi-şi urmă povestirea : 

— Infantele don Carlos a fost în mod sistematic îndepărtat de la 
treburile statului şi ale curţii. Era, de 

altfel, mai bine aşa, căci de fiecare dată când regele şi infantele 
se aflau faţă în faţă, schimbau aceleaşi priviri sângeroase şi 
ucigaşe, şi cu aceeaşi expresie de ură plină de gelozie, cuprinşi 
de aceeaşi patimă oarbă, care ameninţa să-i arunce pe unul 
împotriva celuilalt, cu pumnalul în mână. Lucrurile au mers aşa 
luni în şir, ani întregi, pînă când într-o zi, ca o lovitură de 
trăsnet, se auzi vestea că infantele a fost arestat, judecat, 
condamnat la moarte... 

— Şi s-a făcut chiar o judecată 

— Da. S-au găsit trei oameni care, făcându-se instrumentele 
răzbunării josnice a tatălui, au îndrăznit să-l condamne pe fiu la 
moarte : cardinalul Espinosa, mare inchizitor ; Ruy Gomez de 
Sylva, prinţ de Eboli, şi licenţiatul Birviesca, membru al 
consiliului privat. 

-r Dar care a fost pretextul ? 

v— Complicitate cu duşmanii statului,  uneltiri în Flandra, iată 
ce s-a spus sus şi tare. Dar adevărul, mult mai înfricoşător, e 
următorul : infantele Carlos avea o puzderie de spioni pe urmele 
lui. Regina nu era nici ea mai puţin supravegheată şi totuşi cei 
doi îndrăgostiţi, pe care pasiunea regelui îi despărţise, găsiră 
mijlocul de a se întâlni şi de a-şi mărturisi iubirea lor. Unde ?... 
Cum ? Asta-i una din minunile pe care o iubire arzătoare şi 
sinceră reuşeşte să le înfăptuiască, dar care nu pot fi explicate. 
Fapt este că don Carlos devenise ibovnicul reginei, că regina 


urma să devină mamă şi că pruncul pe care-l aştepta avea 
drept tată nu pe soţ, ci pe ibovnic. Au fost oare neprevăzători în 
clipa aceea?.., Au fost trădaţi de cineva pe care nu-l băgaseră în 
seamă?... Nimeni n-a ştiut vreodată... în tot cazul, într-o bună zi, 
regina îl anunţă pe amantul ei că regele, cuprins de bănuieli, 
luase în chip inexplicabil măsura ca să fie trimisă la o mănăstire. 
Ea vedea în brusca şi neprevăzuta hotărire a regalului ei soț o 
ameninţare pentru viaţa copilului ce urma să vină. Don Carlos îşi 
luă imediat măsurile sale pentru salvarea copilului, iar când 
emisarii regelui se înfăţişară ca să-l ia pe micul prinţ ce tocmai 
se născuse, ei nu-i mai găsiră... A doua zi, infantele a fost 
arestat. 

— Bietul de el ! murmură Pardaillan înduioşat. lată unul care ar 
fi trebuit să urmeze povaţa sărmanului meu tată. El spunea 
întotdeauna : Nu vă încredeţi în femei ! 

— Infantele a fost judecat şi condamnat, aşa cum v-am mai 
spus. Dar acest proces nu era decât o comedie menită să 
mascheze drama ce se desfăşura în umbră. lar drama aceasta 
întrecea în grozăvie orice şi-ar putea închipui cineva. Regele, în 
trufia lui, nu putea să creadă că fusese, batjocorit pînă într- 
atâta... Mai avea îndoieli şi, totuşi, voia să ştie... şi ca să ştie, nu 
s-a dat îndărăt nici de la tortură. 

— Să-l tortureze ?... Pe fiul lui ?... A îndrăznit ! 

— Da, lucrul acesta oribil, de neînchipuit : un tată torturându-şi 
copilul, lucrul acesta cumplit s-a petrecut 

aievea ! Ah, cavalere, ce scenă înfricoşătoare trebuie să fi fost ! 
închipuiţi-văd, temniţa neagră, ai cărei pereţi groşi înăbuşă 
tipetele deţinutului, temniţa aceasta luminată lugubru, cu torţe 
fumegânde !... Victima e întinsă pe scaunul de tortură, lîngă ea, 
călăul îşi încinge nepăsător fiarele, îşi aranjează instrumentele 
de tortură. lar în faţă stă regele, singurul martor... Judecător şi 
călău în acelaşi, timp... Şi în vreme ce mădularele sunt zdrobite 
sub loviturile de ciocan, în timp ce carnea sfâriie sub cleştele 
înroşit, tatăl, infamul părinte, aplecat asupra victimei ce abia 
mai gâfâie, repetă cu un glas ce nu mai are nimic omenesc: 
„Vorbeşte!... Mărturiseşte!... Mărturiseşte, mizerabile !..." lar 
victima, într-un spasm  agonic, tăindu-şi singură, printr-un 
zvicnet furios al dinţilor, o bucată de limbă, o scuipă plin de 
dispreţ în obrazul tatălui său, ca pentru a-i spune : N-am să 
vorbesc !" Şi atunci, tatăl călău, înfrânt poate de acest curaj 


supraomenesc, şi strivit de ruşinoasa jignire, îşi şterge faţa 
pătată şi opreşte cu un gest tortura... lată ce s-a petrecut în 
temniţa aceea, cavalere... 

— Pe toţi dracii ! înfricoşătoare poveste !... Dar de unde ştiţi 
dumneavoastră toate amănuntele acestea atât de precise ?... 

Ca şi cum n-ar fi auzit, Cervantes continuă : 

— Se vesti atunci că regele a acordat graţierea şi că pedeapsa 
cu moartea a fost comutată în închisoare 

pe viaţă. lar câteva zile mai -tîrziu, în iulie 1568, s-a anunţat că 
infantele a murit. Se mai povestea că nefericitul prinţ dusese o 
viaţă foarte dezordonată, că mânca enorm de multe fructe şi 
alte lucruri care nu-i priau, că bea, pe nemâncatc, căni mari de 
apă rece ca gheaţa, că în timpul marilor călduri dormea dezvelit 
sub cerul liber şi că toate aceste excese îi şubreziseră 
sănătatea, făcându-l să moară înainte de vreme. 

— Dar regina a fost cruţată ? 

— în Spania nu se atinge nimeni de regină. Regina n-a fost 
persecutată. Numai că, la două luni după moartea lui don 
Carlos, murea şi ea, în vârstă de douăzeci şi doi de ani... de pe 
urma naşterii, cică. 

— Da, e o coincidenţă foarte grăitoare, într-adevăr. Apoi fără 
legătură cu cele de mai sus, întrebă : 

— Spuneţi-mi, dumneavoastră, care sunteţi poet, aţi observat 
că, uneori, tăcerea e mai grăitoare decât cuvântul ? 

Şi făcu semn cu ochiul, arătând spre cavalerii care, doar cu o 
clipă înainte, erau atât de gălăgioşi.! 

— într-adevăr, voinicii ăştia au amuţit dintr-o dală! 

— Linişte ! şopti Pardaillan. Aici se ţese ceva care miroase de la 
o poştă a capcană. 

în timp ce Cervantes îi povestea lui Pardaillan, care era foarte 
atent, tragica istorie a infantelui Carlos, personajul ascuns între 
cei doi palmieri se strecurase pe . furiş pînă la masa gălăgioşilor 
cavaleri. Ajuns acolo, rosti câteva vorbe, arătând un obiect pe 
care îl ţinea în podul palmei. 

Muşteriii se înclinară imediat, într-o atitudine plină de respect 
amestecată cu o spaimă surdă. 

Atunci omul le dădu, pe un ton autoritar, nu se ştie ce poruncă 
şi toţi, fără şovăire, i se închinară în semn de supunere... Toţi, în 
afară de doi care păreau, totuşi, să ridice unele obiecţii, de altfel 
timide. Atunci, arătând cu degetul spre cer, cu o expresie 


înfricoşătoare, omul pronunţă câteva cuvinte pe un ton 
ameninţător, iar cei doi. domoliţi, se înclinară la fel cu ceilalţi. 
După ce isprăvi cu ei, omul o opri în tăcere pe servitoarea ce 
trebăluia de colo pînă colo, şi-i şopti un ordin la ureche lar 
servitoarea se înclină, ca şi muşteriii, dînd aceleaşi semne de 
teamă şi de respect, ieşi repede şi se întoarse aproape imediat 
ca să pună un mănunchi de panglici pe masă. După aceea 
dispăru cu o repeziciune ce vădea o mare spaimă. 

Omul se aşeză lîngă uşă şi aşteptă cu un aer nepăsător. Şi 
atunci, deasupra curţii interioare, pînă mai adineauri atât de 
zgomotoasă şi de animată, se aşternu o tăcere apăsătoare, 
prevestind furtuna ce avea să se dezlănţuie în curând. 

între timp, cei doi îndrăgostiţi, adînciţi în convorbirea lor, nu 
observaseră nimic din cele ce se petreceau în jur, şi se 
pregăteau să iasă la fel de discret precum intraseră. 

Când ajunseră la doi paşi de uşă, misteriosul personaj le ieşi în 
cale, cu mâna întinsă : 

— în numele Sfîntului Oficiu, te arestez, fetiţo ! rosti el cu un 
calm lugubru. 

Cu un gest delicat şi iute în acelaşi timp, îndrăgostitul o împinse 
mai încolo pe fată şi, văzînd în faţa lui un singur bărbat, în 
aparenţă neînarmat, socoti că ar fi fost nedemn din parte-i să-şi 
scoată sabia pe care o purta la şold, şi, încrezător în puterea 
muşchilor săi, se avântă imediat, cu pumnul ridicat. 

în aceeaşi clipă, simţi că la picioarele lui se mişcă ceva, în timp 
ce braţul, prins pe neaşteptate într-un laţ, scăpa sabia şi fu tras 
cu putere îndărăt. în mai puţin de o secundă, fu legat fedeleş şi 
redus la neputinţă. Totuşi, «pumegând de furie, mai avu tăria să 
zgiîlţiie zdravăn droaia de atacatori care-l năpădiseră şi-l loviseră 
pe la spate, şi să le strige: 

— Laşilor !... Nemernicilor ! 

în silă, ce-i drept, dar cu o promptitudine şi o precizie 
nemaipomenită, cavalerii executaseră, ca nişte zbiri, manevra 
ordonată de către agentul secret al Inchiziției. 

Spun „în silă", pentru că, într-adevăr, răspunzind la insultele 
îndrăgostitului, unul dintre ei mirii : 

— Por Dios îl treaba asta nu-i deloc pe gustul nostru. Dar, ce să 
facem... Ni s-a ' spus : „E ordinul 

Pe Dumnezeu 1în limba spaniolă în original). 


Sfintului Oficiu |" Ptiu, drace 1... Nu vrem să ajungem să 
putrezim în închisori, ne supunem... Faceţi ca noi, senor ! 

în acest timp, îndrăgostitul, legat zdravăn, era întins pe pământ, 
iar cei patru vlăjgani, care se aşezaseră peste el cu toată 
greutatea lor, se străduiau din răsputeri să-l imobilizeze. După 
ce-şi  sfârşiră treaba, avură răgazul să privească faţa 
scânteietoare a celui care, prin forţa lui neobişnuită, le inspira o 
admiraţie ascunsă. Şi atunci, tuturor le scăpă un strigăt: 

— Don Cezar !... El Torero !... Urmat imediat de exclamaţia : 

— Giralda !... 

Căci tânăra fată încercase vitejeşte să-i vină în ajutor 
apărătorului ei şi, tot zbătându-se, îşi dezvelise faţa de o 
frumuseţe răpitoare. 

Toate astea se petrecură cu iuţeala fulgerului, iar agentul, 
mereu calm şi nemişcat ca o stană de piatră, urmărise scena cu 
o privire întunecată. 

Când îl auzi pe don Cezar, istovit de atâta zbatere, horcăind sub 
greutatea celor patru atacatori, îşi întinse gheara, o apucă pe 
Giralda de mână şi strigă cu o bucurie drăcească : 

— în-sfârşit !... Te-am prins ! 

Simţind această atingere, fata avu întîi o tresărire de dezgust, 
apoi sări ca arsă şi, smucindu-se şi opintin-du-se din răsputeri ca 
să scape de brutala strânsoare, aruncă în jurul ei o privire 
disperată, ca a înecatului care caută în zadar ceva de care să se 
agaţe. Sărăcuţa de ea, se apăra cât putea, dar nu prea cântărea 
mult în mâna grea a agresorului, care părea înzestrat cu o forţă 
neobişnuită, judecând după uşurinţa cu care o ţinea cu o 
singură mână şi fără eforturi vizibile. 

— Haide — mirii el, hotărît să termine — urmea-ză-mă ! 

Şi, cu un pas apăsat, se îndreptă spre poartă, tră-gând-o după el 
cu brutalitate. 

Dar, ajungând acolo, trebui să se oprească. 

Rezemat de poartă cu braţele încrucişate pe pieptu-i vânjos, 
Pardaillan-se uita calm la el, 

Omul Inchiziției îl privi un moment pe acest necunoscut, care 
părea că vrea să-i bareze drumul. Dar Pardaillan îi susţinu 
privirea cu o căutătură atât de nevinovată şi cu un surâs atât de 
naiv, încât era imposibil să-l crezi rău intenţionat. 

Şi, de altfel, cum să presupui că cineva putea fi atât de nesăbuit 
încât să  îndrăznească a nu arăta respectul cuvenit 


reprezentantului unei puteri în faţa căreia totul se înclină ? O 
asemenea idee era atât de nebunească, încât agentul Sfîntului 
Oficiu o respinse numaidecât şi, cu conştiinţa superiorității pe 
care i-o conferea temuta lui funcţie, nu catadicsi nici măcar să 
vorbească. Prin-'tr-un gest poruncitor, el îi ordonă străinului să 
se dea la o parte. 

Dar străinul nu se clinti şi, zîmbind mereu, îl privi cu nişte ochi în 
care acum se citea o vagă mirare. Cuprins de nerăbdare, 
agentul rosti pe un ton sec: 

— Hai, domnule, fă-mi loc ! Vezi bine că vreau să ies ! 

— Da ? Păi, de ce n-ai spus, omule ? Vrei să ieşi ? .. leşi, ieşi, nu 
văd nici o piedică ! 

Şi spunând acestea, Pardaillan nu se clinti nici măcar cu un 
deget. 

Inchizitorul îşi încruntă sprâncenele. Calmul suriză-tor al acestui 
necunoscut începea să-l scoată din sărite. 

Totuşi, continuă să se stăpinească şi, cu o voce surdă, i se 
adresă din nou : 

— Domnule, execut un ordin al Sfîntului Oficiu şi plăteşte cu 
moartea chiar un străin ca dumneata, dacă împiedică 
executarea acestor ordine. Plăteşti cu moartea dacă nu respecţi 
pe un agent al Sfintei Inchiziţii ! 

— A, dar este cu totul altceva !... Al dracului să fiu, nici prin 
gând nu mi-ar trece să împiedic executarea ordinului acestui 
sfint... cum îi zice ?... A, da, Sfîntul Oficiu... Şi cu toate că sunt 
străin, te voi trata cu toată atenţia cuvenită unui agent... ca 
dumneata. 

Dar cum Pardaillan nu se clinti nici de data asta, inchizitorul păli, 
mai ales că nu încăpea nici o îndoială asupra sensului insultător 
al acestor vorbe, rostite din vârful buzelor. 

— Ce pofteşti, domnule ? îl întrebă el cu un tremur de furie în 


glas. 
— Am să-ţi spun — răspunse Pardaillan cu blîndeţe. Vreau — şi 
apăsă asupra cuvântului — vreau s-o laşi în pace pe această 


tânără pe care o maltratezi... vreau să-i redai libertatea acestui 
tânăr pe care l-ai prins mişeleşte !... După aceea, poţi ieşi... Te- 
aş sfătui chiar s-o faci cât mai repede ! 

Agentul se îndreptă din spate, îl învălui într-o privire veninoasă 
pe acest om ciudat, parcă stăpinit de diavol şi. în cele din urmă, 
bombăni : 


— la seama domnule. îţi pui capul în joc ! Refuzi să te supui 
poruncilor Sfîntului Oficiu ? 

— Dar dumneata ?... Refuzi să te supui ordinelor mele ? îl 
înfruntă Pardaillan cu sânge rece. 

Şi cum inchizitorul rămase mut de uimire, cavalerul continuă : 

— Te previn că nu sunt prea răbdător, de felul meu. O 
tăcere .grea de nelinişte se lăsă peste toţi cei ce 

asistau la această scenă uluitoare. 

Atitudinea nemaiauzită a lui Pardaillan, care îndrăznea să opună 
propria-i voinţă autorităţii supreme a celei mai teribile dintre 
puteri, nu putea trece decât fie drept fapta unui nebun, fie drept 
o pildă minunată de îndrăzneală şi de vitejie. Gestul lui nu putea 
să inspire decât milă sau admiraţie. 

În mijlocul spaimei generale, numai Pardaillan rămiî-nea perfect 
liniştit, ca şi cum ar fi spus şi ar fi făcut lucrurile cele mai simple 
şi mai naturale din lume. Deodată, o voce răsunătoare sfişie 
această tăcere grea şi amenințătoare : 

— O, măreț don Quijotte | 

Era Cervantes care, încă o dată, îşi pierdea simţul realităţii şi-şi 
manifesta entuziasta admiraţie pentru modelul pe care geniul 
său avea să-l facă nemuritor. 

Inchizitorul, dezmeticindu-se. în sfârşit, şi tremurând de furie, se 
întoarse către cavaler şi, cu o voce albă, le ordonă :,— Puneţi 
mâna pe acest eretic ! Şi-l arătă cu degetul pe Pardaillan, 
Cavalerii erau şase la număr, iar patru dintre ei îl ţineau pe 
prizonier, adică pe don Cezar. Cei doi, cărora li se adresa 
ordinul, se uitară unul la altul, şovăind. 

În faţa acestei şovăieli, agentul ameninţă: 

— Pe Dumnezeu ! Supuneţi-vă, căci dacă nu... 

Cei doi oameni se resemnară şi se puseră în mişcare. Dar 
ghicind, pesemne, după expresia străinului că nu-i aştepta nimic 
bun, puseră mâinile deodată pe mânerul spadelor. N-avură însă 
răgazul să şi le scoată din teacă. Cu iuţeala fulgerului, Pardaillan 
făcu un pas înainte, ridicând pumnii. Cei doi oameni căzură 
grămadă. 

Apoi, apropiindu-se de inchizitor, atingându-l aproape, îl privi 
drept în ochi, cu o privire de gheaţă. 

— S-o laşi în pace pe copila asta ! 


— Te legi de un familiar, domnule, vei plăti scump această 
îndrăzneală! scrîşni omul Inchiziției, aruncându-i o privire plină 
de ură. 

— Chiar prea familiar !... Eu cred, caraghiosule, că tu-ţi permiţi 
să ameninţi un gentilom !... Hai, las-o în pace pe fata asta, 
ascultă ce-ţi spun ! 

Familiarul se îmbăţoşă şi, cu o înfăţişare sălbatică, urlă : 

— Loveşte-mă, dacă îndrăzneşti ! 

— Pe legea mea, aş fi preferat să fiu cruțat de această atingere 
scărboasă, dar, în fine, dacă trebuie... 

Şi în aceeaşi clipă, Pardaillan se aplecă, îl apucă pe familiar de 
centură, îl ridică ca pe un fulg, deşi se zbătea, şi purtându-l aşa 
la capătul braţului pînă la poarta pe care o deschise cu piciorul, 
îl zvârli afară în stradă, spunându-i : 

— Dacă ţii la urechile tale, să nu-ți treacă prin cap să te întorci 
cât timp mai sunt eu pe-aici ! 

Apoi, fără să-i mai pese de el, se întoarse în patio şi, adresându- 
li-se celor patru cavaleri care-l priveau înmărmuriţi le spuse cu 
asprime : 

— Dezlegaţi-l pe acest senior ! 

Ei se grăbiră să se supună, tăindu-i funiile. 

1 Grad ierarhic în Inchiziţie. Erau judecători «au inchizitori 
asesori, consilieri, familiari, notari, secretari, grefieri ctc <n. 
Scuzaţi-ne, don Cezar, împotrivirea dumneavoastră faţă de 
Sfintul Oficiu v-ar fi costat în mod sigur viaţa... lar noi am fi fost 
mîhniţi să-l pierdem pe El Torero. 

După ce-l dezlegară pe El Torero, Pardaillan le arătă poarta cu 
degetul şi le spuse : 

— Căraţi-vă ! 

— Noi suntem cavaleri ! protestă unul, mai înfipt. 

— Eu nu ştiu dacă sunteţi cavaleri — spuse liniştit Pardaillan — 
dar ştiu că v-aţi purtat ca nişte zbiri... Căraţi-vă, deci ! 

Şi le arătă vârful cizmei. 

Cei patru se supuseră, înjurând pe înfundate, şi aruncând în jur 
priviri feroce, se îndreptară spre poartă. 

— Uşurel ! le strigă Pardaillan — aţi uitat să ne descotorosiţi de 
asta. 

„Asta" erau cei doi pe care-i lăsase în nesimţire. 

Cu o înfăţişare jalnică, cei patru se înhămară la trupurile 
camarazilor lor leşinaţi şi, apucându-i unul de umeri, altul de 


picioare, ieşiră într-un mod care era departe de a fi la fel de 
glorios cum le fusese intrarea. 

Când rămaseră între ei, cu hangiul, cu fiica lui şi cu slujnicele, 
care apărură deodată, nu se ştie din ce colţuri, şi care acum, 
resimţeau admiraţie pe de o parte faţă de acest om extraordinar 
şi, pe de alta, teamă de a nu fi acuzaţi de complicitate, ceea ce, 
din nenorocire, era foarte posibil, Pardaillan rosti liniştit : 

— Dumnezeule ! Se respiră mai bine acum ! 

— Sublim, magnific, admirabil don Quijotte ! exclamă Cervantes, 
nemaiputând de bucurie. 

o— Dragul meu prieten — zise Pardaillan, cu un glas dulce- 
acrişor, pe care-l avea în anumite împrejurări —> spuneţi-mi o 
dată cine este acest don Quijotte, cu care, nu vă fie cu supărare, 
îmi tot împuiaţi urechile de un ceas încoace ! 

— Nu-l cunoaşteţi pe don Quijotte ! îl compătimi Cervantes, 
ridicându-şi braţele sale lungi, cu un aer de deznădejde comică. 
Şi, zărind-o pe mica Juana, ii spuse : 

— Ascultă aici, munec ! Uită-te puţin şi vezi dacă, scotocind bine 
prin camera ta, nu găseşti vreo oglindă. 

— Nu-i nevoie să mă duc aşa departe, seniore — răspunse 
Juana, rizînd. lată oglinda pe care o doriţi. 

Şi căutându-şi în sân, frumoasa andaluză scoase de acolo o 
scoică plată, acoperită cu un strat strălucitor de argint viu. 
Cervantes luă  scoica-oglindă şi i-o oferi lui Pardaillan, 
înclinându-se solemn : 

— Priviţi-vă în oglindă, cavalere, şi-l veţi cunoaşte pe acest 
admirabil don Quijotte, cu care vă împuiez urechile de un ceas 
încoace. 

— Eram sigur — murmură Pardaillan. privindu-l o clipă pe 
Cervantes cu un aer foarte serios. 

Apoi, dînd din umeri : 

— Am spus bine : don Quijotte al dumneavoastră este un nebun 


şi jumătate ! 
— De ce ? întrebă Cervantes uluit. 
— Pentru că — răspunse cu răceală Pardaillan — un om cu 


scaun la cap n-ar fi făcut toate nebuniile pe care le-a făcut aici 
nebunul de... don Quijotte. 

El Torero şi Giralda se apropiară atunci de cavaler, iar toreadorul 
rosti cu un glas ce tremura de emoție : 


— Voi binecuvânta clipa în care îmi va fi dat să mor pentru cel 
mai viteaz dintre cavalerii pe care i-am întâlnit vreodată ! 
Giralda, însă, nu spuse nimic, ci apucând mâna lui Pardaillan o 
duse repede la buzele ei, cu un gest plin de graţie nevinovată. 
Aşa cum i se întâmpla întotdeauna, ori de câte ori i se arăta 
recunoştinţă sau admiraţie, Pardaillan rămase o clipă foarte 
stingherit, cu siguranţă mai stânjenit în faţa acestei explozii de 
sentimente sincere, (decât ar fi fost în faţa vârfurilor ascuţite ale 
unor săbii ce i-ar fi ameninţat viaţa. 

După ce se uită un moment la perechea aceasta atât de tânără 
şi de încântătoare, care-l privea cu sinceră 

'Păpuşă (In limba spaniolă în text.) 

admiraţie, izbucni, pe tonul arţăgos, folosit în clipele sale de 
duioşie : 

— La dracu', domnule, nu e vorba să mori !... Dimpotrivă, 
trebuie să trăieşti pentru această minunată copilă... să trăieşti 
pentru dragoste, care, crede-mă, învinge întotdeauna, când ai 
de partea ta aceste două ajutoare puternice, care sunt tinereţea 
şi frumuseţea. Şi, pînă una-alta, aşezaţi-vă aici, amândoi, şi bînd 
din vinul patriei mele, să căutăm împreună un mijloc de a scăpa 
de primejdiile ce vă ameninţă. 

XII 

AMBASADORUL REGELUI HENRIC 

Una din camerele anexe ale salonului ambasadorilor, în 
Alcazarul din Sevilla. 

O cameră mare, cu lambriuri şi cu tavanul lucrat dintr-un lemn 
scump, cioplit în tiparul şi fantasticul stil arab. Mobilată sumar : 
fotolii largi, câteva scaune fără spătar, dulapuri uriaşe, o masă 
de lucru mare şi încărcată cu tot felul de hirţoage. 

Mici ferestre boltite dau spre minunatele grădini vestite în toată 
lumea. 

lată-l pe regele Filip al, Il-lea aşezat în faţa uneia dintre aceste 
ferestre. Privirea lui rece rătăceşte distrată pe deasupra 
splendorilor unei naturi luxuriante, corectată, înfrumuseţată şi 
domolită de o artă inteligentă, dar prea rafinată. 

Marele inchizitor stă în picioare în faţa lui. 

Ceva mai încolo, sprijinit de pervazul altei ferestre, stă 
nemişcat, ca o cariatidă vie, un colos cu braţele încrucişate. Un 
nas lung şi coroiat ca un arc, nişte ochi întunecaţi, fără nici o 
expresie, asta e tot ce se vede prin pădurea de păr creţ şi roşu 


ce-i cade pe frunte pînă deasupra sprâncenelor groase şi 
stufoase, şi prin barba neptuniană, ce-i năpădeşte obrajii pînă la 
pomeţi. 

Oriunde se afla regele, în consiliu, la serbări, la ceremonii 
religioase, la execuţii, peste tot şi întotdeauna putea fi văzut şi 
Barba Roja, nemişcat, mut, cu ochii aţintiţi asupra stăpînului 
său, nevăzind, neauzind şi neînţelegând nimic altceva decât 
ordinele lui. 

Era un animal superb, ce făcea parte, într-un fel, din accesoriile 
care înconjurau persoana regelui. Dar, la un semn, la o privire a 
stăpînului, animalul acesta devenea deosebit de inteligent în 
executarea ordinului secret pe care-l prindea din zbor. Era 
temut atât pentru forţa lui herculeană, cât şi pentru funcţia lui. 
Descendent al unei familii foarte nobile şi foarte vechi din 
Castilia, el ar fi putut să aibă legături de prietenie cu cei mai 
însemnați curteni, dar, fire sălbatică, fugea de orice fel de relaţii 
şi nimeni nu se putea lăuda că l-ar fi auzit vorbind pe Barba Roja 
decât atunci când era vorba de a executa un ordin al regelui. Şi 
chiar atunci se rezuma la strictul necesar. 

Regele, în costumul său bogat dar sever, cu obiş-nuita-i expresie 
posomorâtă şi glacială, asculta atent explicaţiile lui Espinosa. 

— Principesa Fausta — spunea marele inchizitor — este cea care 
a visat să reînnoade tradiţia papesei loana. E aceeaşi care l-a 
făcut să tremure pe Sixt al V-lea şi care era cât pe ce să-l 
răstoarne de pe tronul lui pontifical. Este o vizionară, de o 
inteligenţă deosebită... Trebuie să fim atenţi cu ea, sprijinul ei 
ne poate fi preţios. 

— Dar cavalerul Pardaillan ? 

— După câte am auzit spunându-se, este o forţă de temut pe 
care va trebui fie s-o câştigăm de partea noastră cu orice preţ, 
fie s-o zdrobim fără milă... Dar ar trebui mai întîi să vedem cu 
ochii noştri de ce-i în stare, pentru a decide... Totuşi, se pot 
stabili anumite fapte : astfel, cavalerul Pardaillan este un 
autentic conte de Margency, deşi el dispreţuieşte acest titlu. 
Poate că e un om de caracter sau poate că titlul de conte i se 
pare prea mărunt. Pe de altă parte, chiar în ziua sosirii sale la 
Sevilla, s-a ciocnit cu unul din agenţii mei... Pardaillan l-a 
azvârlit în stradă aşa cum arunci un obiect care te 
stinghereşte... E, desigur, un îndrăzneţ ! 


— A îndrăznit să ridice mâna asupra unui agent al Inchiziției ? ! 
întrebă regele cu îndoială în glas. 

ţspmosă se înclină, în semn că aşa stăteau -lucrurile. 

— Atunci — spuse Filip pe un ton categoric — trebuie pedepsit... 
oricât ar fi el de ambasador... 

— E necesar să ştim mai întîi ce vrea şi ce poate domnul de 
Pardaillan. 

— Se prea poate — zise regele, mereu glacial. Dar e imposibil să 
lăsăm nepedepsită jignirea adusă unui agent al statului... 
Trebuie să dăm un exemplu. 

— Aparenţele sunt salvate : agentul nu avea ordin... a acţionat 
din propria lui iniţiativă, dintr-un exces de zel... Asta-i o abatere 
gravă de la disciplină, care merită o pedeapsă aspră. li va fi 
aplicată cu rigoare... Va fi şi un exemplu util pentru aceia dintre 
agenţii noştri care-şi permit să aibă iniţiativă, când ei nu trebuie 
decât să execute, fără să caute a înţelege, ordinele 
superiorilor... în ce-l priveşte pe domnul de Pardaillan. vom şti 
să găsim un pretext... dacă va fi nevoie. 

— Bine — încuviinţă regele cu nepăsare. 

Şi ridicându-se, se îndreptă cu paşi rari şi maiestuoşi spre masa 
lui de lucru. 

— Introduceţi-o pe doamna principesă Fausta — rosti el cu acel 
aer sumbru care nu-l părăsea niciodată. 

Şi se aşeză în poziţia lui obişnuită : cu piciorul drept peste cel 
stâng, cu cotul pe braţul fotoliului, cu bărbia sprijinită în pumn. 
înclinându-se adînc, Espinosa ieşi pentru a transmite ordinele 
regelui şi se întoarse ca să se aşeze discret într-o firidă aproape 
de Barba Roja. 

în aceeaşi clipă îşi făcu intrarea Fausta. 

înainta încet, cu o măreție suverană, care făcea să se plece în 
faţa ei toate frunţile. Ochii ei mari şi luminoşi ca diamantele 
negre îşi aţintiră privirea în ochii lui Filip care, impasibil, 
încremenit într-o voită nemişcare, o fixa cu o stăruinţă într- 
adevăr regească. Duelul dintre aceste două forţe stăpinite de 
orgoliu se anunţa de la început implacabil. Ca nişte săbii, 
privirile lor se întâlneau, exprimând aceeaşi hotărire de a da 
prima lovitură, şi aceeaşi voinţă de a zdrobi orice rezistenţă. 
Numai că, în timp ce privirea regelui era rece, poruncitoare, 
fulgerătoare ca o lovitură directă care ţinteşte să omoare dintr-o 
dată, privirea Faustei era 


învăluitoare, plină de o nespusă dulceaţă şi în acelaşi timp de o 
forţă irezistibilă, ce tindea doar să-l dezarmeze pe celălalt. 
Martor tăcut al acestei lupte aprige dintre două caractere la fel 
de dominatoare, Espinosa, fără ,„'a-şi fi trădat prin nimic bucuria, 
înregistra un prim punct câştigat de Fausta. 

într-adevăr, încet şi parcă părându-i rău, regele îşi plecă 
privirile, iar pe obrajii livizi i se ivi o uşoară roşaţă. 

Atunci Fausta se înclină, făcând o reverență impecabilă. 

Dar din armonia desăvârşită a gesturilor, din felul mândru cum 
îşi ţinea capul, din privirea ei ce arunca fulgere izvora o forţă 
atât de stăpiînitoare, încât părea să-l strivească pe cel în faţa 
căruia se înclina. 

Impresia pe care o făcea era atât de puternică, încât Espinosa 
nu-şi putu înăbuşi un murmur de admiraţie : 

— Ce comediană fără pereche ! 

lar regele, probabil uluit de frumuseţea supraomenească a 
acestei strălucitoare vrăjitoare, simţi cum neîmblînzitu-i orgoliu 
se frânge. 

Se ridică, făcu doi paşi grăbiţi, se descoperi cu un gest plin de 
semeaţă eleganţă spaniolă şi, luîndu-i mâna, îi curmă reverenţa 
şi o conduse către un fotoliu, spu-nându-i cu voce gravă: 

— Binevoiţi să luaţi loc, doamnă. 

Gestul acesta neprevăzut la un monarh atât de mândru, care 
respecta eticheta cu stricteţe şi în toate amănuntele, însemna o 
victorie strălucită pentru Fausta. 

Cu o seninătate surizătoare, ea primi ca pe un tribut plătit 
marelui ei geniu ceea ce, poate, nu era decât un omagiu adus 
frumuseţii femeii. 

Cine era regele Filip ? 

Era un credincios sincer. 

încă din copilărie, episcopii, cardinalii, arhiepiscopii, care îi 
prelucraseră mintea şi spiritul cu o răbdătoare abilitate, încetul 
cu încetul îi sădiseră în suflet o spaimă? de nedezrădăcinat. 

El credea aşa cum respira. 

înzestrat cu o inteligenţă superioară, ridicase această credinţă 
pînă la absolut, îşi făcuse din ea o armă şi un scut şi visase ceea 
ce, odinioară, trebuie să fi visat Torqguemadal : un univers 
supus credinţei sale, adică de fapt lui însuşi. 

Istoria îl caracterizează astfel : Despot fanatic şi orgolios... Se 
prea poate !... Noi spunem : CREDEA ! Şi acest lucru explică tot. 


El era convins de necesitatea credinţei -ca omul să trăiască o 
viaţă fericită şi să moară liniştit. A te atinge de religie însemna 
deci să te atingi de fericirea oamenilor, să-i hărăzeşti unei morţi 
deznădăjduite, pentru că nimic, nici o speranţă nu putea să 
îndulcească amărăciunea acestui ultim moment... 
Necredincioşii, ereticii apăreau ca nişte fiinţe răufăcătoare pe 
care trebuia să le distrugi. 

De aici, îngrozitoarele hecatombe de vieţi omeneşti. De aici, 
rafinamentele nemaiauzite ale torturii. Fiară ? Nu ! El le va salva 
sufletele martirizîndu-le trupurile. 

„„.El credea. 

Şi cum nu voia cu nici un chip să se lase cuprins de vreun 
sentiment de milă, îşi spunea : 

„Un rege e mai presus de orice, un rege e braţul pământesc al 
lui Dumnezeu, menit să-i ţină pe credincioşi, fără nici o cruţare, 
în respectul religiei". 

De unde şi orgoliul lui. 

„Sunt regele Spaniei, regele Portugaliei, împăratul Indiilor, 
suveranul Ţărilor de Jos, fiul împăratului Germaniei, soţul unei 
regine din Anglia ; sunt monarhul cel mai puternic din lume, cel 
pe care Dumnezeu l-a ales pentru a impune credinţa în lumea 
întreagă". 

Devenind crez politic, credinţa lui se transforma în aspirație spre 
o monarhie universală. 

De aici, uneltirile lui în toate ţările Europei. De aici intervenţia lui 
directă în treburile Franţei. Ţara aceasta trebuia, în mod logic, 
să fie anexată cea dintâi, deoarece 

1 Thomas de Torquemada (1420—1498). Mare inchizitor al 
Spaniei, vestit prin cruzimea sa. în istorie, numele acu să-l 
confundăm cu însăşi Inchiziția. 

ea se găsea în calea lui şi, anexînd-o, putea uni toate ţările într- 
un formidabil mănunchi. 

Acesta era omul asupra căruia Fausta, prin forţa privirii ei, prin 
strălucirea uimitoarei sale frumuseți, dobîndise o primă victorie 
de care avea tot dreptul să fie mândră. 

Fausta se aşeză aşadar, luîndu-şi una din poziţile ei pline de 
graţie, al căror secret îl deţinea numai ea. 

Regele se aşeză şi el şi-i spuse cu un soi de respect în glas: 

— Vorbiţi, doamnă. 


Şi ea vorbi atunci, cu glasul armonios al cărui farmec era atât de 
puternic : 

— Aduc maiestăţii voastre declaraţia regelui Henric al Ill-lea, 
prin care sunteţi recunoscut ca urmaş şi unic moştenitor al 
regelui Franţei. 

Espinosa îşi aţinti privirea de foc asupra Faustei, întrebîndu-se : 
„li va preda, într-adevăr, pergamentul ?" 

— Permiteţi-mi să văd această declaraţie — i se adresă regele. 
Fausta îl privi cu ochii ei ageri, deprinşi să pătrundă prin măştile 
cele mai impasibile, în conştiinţele cele mai ferecate ; văzînd că 
regele nu ajunsese încă la punctul dorit de ea, îi spuse: 

— înainte de a vă preda acest document, mi se pare absolut 
necesar să vă dau câteva explicaţii şi să mă prezint. Trebuie ca 
maiestatea voastră să ştie cine este principesa Fausta, ce a 
făcut ea pînă acum, ce poate şi ce vrea să facă de aici înainte. 
Espinosa se ghemui în colţul lui şi bombăni: 

— Eram sigur de asta ! Regele răspunse simplu : 

— Vă ascult, doamnă. 

— Eu sunt aceea pe care douăzeci şi trei de prinți ai bisericii, 
reuniți într-un conclav secret, au socotit-o demnă de a purta 
cheile sfîntului Petru, recunoscându-i puterea şi voinţa de a 
reforma cultul. Sunt cea care. prin convingere sau prin violenţă, 
va şti să impună lumii întregi credinţa. Eu sunt papesa ! 

FUID o Drivi. la rându-i, o clipă. 

O asemenea mărturisire făcută lui, regelui catolic, vădea un 
curaj puţin obişnuit, căci putea să aibă urmări fatale pentru ea. 
Deşi îi admira, poate, îndrăzneala, Filip îi spuse, nu fără 
oarecare asprime : 

— Dumneavoastră sunteţi aceea pe care părintele creştinătăţii a 
alungat-o dintr-o suflare de la treptele tronului pontifical 
pizmuit. Dumneavoastră sunteţi aceea pe care papa a 
condamnat-o la moarte. 

— E drept, eu sunt aceea pe care trădarea a făcut-o să se 
poticnească în drumul ei !... Dar nici trădarea, nici papa şi nici 
chiar moartea nu m-au putut dobori, pentru că sunt aleasa lui 
Dumnezeu, care mă călăuzeşte spre o inevitabilă victorie, în 
folosul credinţei! 

Rostise aceste cuvinte cu un asemenea accent de sinceritate şi 
pe un ton atât de solemn, încât regele, credincios cum era, nu 


putea să nu rămână impresionat, aşa că începu s-o privească cu 
un respect amestecat cu o spaimă surdă. 

Mai puţin încrezător, desigur, Espinosa îşi spuse : „Ce forţă ! Şi 
te admirabil agent al Inchiziției ar fi... dac-aş putea..." Fausta 
continuă : 

— Care este legea care îi interzice femeii tronul lui Petru ? 
Teologi învăţaţi au făcut cu răbdare cercetări amănunțite ; nimic 
din cărţile sfinte şi din vorbele lui Cristos nu ne îndreptăţeşte să 
credem că ea trebuie să fie exclusă. Biserica o admite pe toate 
treptele ierarhice. Prestând jurământul bisericii, ea este 
purtătoarea cuvân-tului lui Cristos. Există stareţe şi există sfinte. 
De ce n-ar exista şi o papesă ? De altfel, s-a creat şi un 
precedent. Scrierile dovedesc că papesa loana a domnit cu 
adevărat. De ce, oare, ceea ce s-a putut face o dată nu s-ar mai 
putea repeta ? Să fie, cumva, sexul femeiesc un obstacol în 
calea marilor concepţii ? Gândiţi-vă la papesa loana, la loana 
d'Arc, sau la Isabela Catolica din chiar această ţară ! Şi uitaţi-vă 
la mine însămi ; ei bine. credeţi dumneavoastră că acest cap se 
va pleca sub greutatea triplei coroane ? 

Era plină de îndrăzneală şi de credinţă pălim:'..; 

— Doamnă — rosti cu gravitate FiHp — recunosc că focurile unei 
coroane regale ar păli lîngă albeaţa strălucitoare a acestei frunţi 
atât de pure... Dar o piară!... Scuzaţi-mă, doamnă, dar mi se 
pare că asemenea buze frumoase nu sunt făcute pentru vorbe 
atât de grave. 

De data aceasta,' Fausta se simţi lovită. Ea se străduise să-l 
ridice pe interlocutorul ei pe culmi unde singurul lucru de care 
trebuie să te temi este ameţeala şi iată că, prin aceste banalităţi 
el o readucea cu brutalitate pe pământ. Crezuse că i se va 
înfăţişa regelui ca o fiinţă excepţională, planând deasupra 
tuturor slăbiciunilor omeneşti, şi iată că el nu văzuse în ea decât 
femeia. 

Deşi lovitura fusese crudă, nu-i stătea în fire să se dea bătută 
aşa de uşor. De aceea continuă cu hotărlre : 

— Dacă eu sunt aleasa lui Dumnezeu pentru păstorirea 
sufletelor, dumneavoastră sunteţi alesul lui pentru păstorirea 
popoarelor. Acest vis al monarhiei universale nutrit de atâtea 
minţi puternice, dumneavoastră vă revine menirea de a-l 
realiza... cu ajutorul capului creştinătăţii, reprezentantul lui 
Dumnezeu. Nu vorbesc aici de un papă preocupat în primul rând 


de puterea lui lumească şi care, ca să-şi întindă propriul său 
stat, ia cu o mână ceea ce a dat cu cealaltă... Vorbesc de un 
papă «care vă va sprijini în. toate acţiunile pentru că va avea 
independenţa necesară, pentru că vă avea nevoie de sprijinul 
dumneavoastră, după cum dumneavoastră veţi avea nevoie de 
reazemul lui moral. Şi ca să fie aşa, ce este de făcut ? De fapt, 
foarte puţin : ca statul papal să fie suficient de mare pentru a-i 
îngădui să-şi exercite cu demnitate rangul de suveran pontif, 
daţi-i lui Italia, iar el vă va da lumea creştină. Dumneavoastră 
puteţi fi stăpînul acestei lumi... iar eu pot să fiu acest papă. 

Filip o ascultase cu o atenţie susţinută, fără să-şi trădeze deloc 
sentimentele. 

lar când ea tăcu. îi răspunse: 

— Dar, doamnă, Italia nu-mi aparţine, ar trebui să fie cucerită. 
Fausta zimbi. 

— N-am decăzut atâta pe cât se crede — spuse ea Am partizani 
numeroşi şi hotărîţi cam peste tot. Am şi bani. Ceea ce vă cer nu 
este un ajutor în vederea unei cuceriri. Ceea ce vă cer este 
neutralitatea dumneavoas tră în lupta mea împotriva papii. 
Ceea ce vă cer este asigurarea că voi fi recunoscută de către 
maiestatea voastră dacă ies victorioasă din această luptă. 
Restul m; priveşte numai pe mine... inclusiv unificarea Italiei. 
Regele păru că meditează adînc şi, cu un aer gândi-tor, 
murmură : 

— Ar trebui milioane pentru această acţiune, iar vistieria noastră 
e goală. 

Fausta spuse pe un ton dispreţuitor şi cu ochi: aprinşi : 

— Rostiţi doar o singură vorbă, maiestate, şi de az în opt zile 
veţi avea în vistierie zece milioane, ba chiar mai mult dacă va fi 
nevoie ! 

Filip o privi un moment şi, clătinând din cap, spuse : 

— înţeleg ce-mi cereţi, dar n-aş putea să vă ofer aşa ceva, 
deoarece nu-mi aparţine... Nu prea văd însă ce aţi putea să-mi 
oferiţi în schimb. 

— îi aduc maiestăţii voastre coroana Franţei... Mi se pare că asta 
ar compensa din plin părăsirea statului milanez. 

— Ehei, doamnă, dacă- voi dori această coroana Franţei, va 
trebui s-o cuceresc. Şi de-o voi lua, nu dumneavoastră, ci 
tunurile şi armatele mele mi-o vor fi adus. 


— Maiestatea voastră uită declaraţia lui Henric al III-lea ? replică 
prompt Fausta. 

— Declaraţia lui Henric al III-lea ? făcu regele cu aerul că nu ştie 
despre ce e vorba. Mărturisesc că nu înţeleg. 

— Declaraţia aceasta este limpede. în virtutea ei, vi se asigură 
recunoaşterea de către cel puţin două treimi din regatul Franţei. 
— în cazul acesta e cu totul altceva. Această declaraţie poate 
avea valoarea de care vorbiţi... Ar trebui însă s-o văd. Nu trebuia 
oare, să mi-o predaţi ? rosti regele, pe un ton nepăsător, privind- 
o ţintă. 

Fausta îi susţinu privirea fără să clipească măcar şi îi răspunse 
cât se poate de calm : 

— Maiestatea voastră nu crede că aş fi de-a dreptul nebună dac- 
aş purta asupra mea un document atât de preţios ? 

— Desigur, doamnă, nu sunteţi femeia care să comi-teţi o astfel 
de imprudenţă — răspunse Filip cu gravi-tatea-i obişnuită, sub 
care nu se putea desluşi 'nici o intenţie ironică. 

Fausta simţi totuşi că se apropie furtuna ; dar, îndrăzneață, ca 
de obicei, nu dădu înapoi. Şi, mereu zimbitoare şi calmă, 
replică : 

— Maiestatea voastră îl va căpăta de îndată ce-mi va comunica 
hotărîrea sa cu privire la propunerile pe care am avut onoarea 
să i le fac. 

— N-aş putea să iau nici o hotărîre, doamnă, atâta vreme cât nu 
voi fi văzut acel pergament. 

Atunci, privindu-l drept în ochi, ea îi spuse: 

— Fără să vă angajaţi categoric, aţi putea să mă faceţi să 
întrezăresc intenţiile dumneavoastră. 

— Pe Dumnezeul meu, doamnă, tot ce mi-aţi spus în legătură cu 
papesa m-a interesat în mod deosebit... De fapt, în ciuda 
oricăror prevederi ale Sfintelor Scripturi, ideea că pe tronul 
sfintului părinte s-ar putea înscăuna o femeie are în ea ceva 
care-mi contrazice convingerile mai degrabă naive... Toate 
acestea ar fi, la nevoie, realizabile dacă aţi avea o vârstă 
respectabilă. Dar tocmai dumneavoastră, doamnă, aşa de 
tânără şi de minunată cum sunteţi ? ! Păi noi, bieţi păcătoşi, n- 
am îndrăzni niciodată să vă privim în faţă, căci n-am mai simţi 
atunci veneraţia ce o datorăm Domnului, ci adoraţia pătimaşă şi 
plină de gelozie cuvenită frumuseţii fără seamăn a femeii. 
Pentru o privire de-a dumneavoastră credincioşii prosternaţi s-ar 


înjunghia cu pumnalul între ei. Pentru un zîmbet de-al 
dumneavoastră ei s-ar vinde Satanei... în loc să mântuiţi 
sufletele, le-aţi face să fie blestemate pe veci. Oare aşa ceva e 
posibil ? Visaţi la domnia pontificală ! Dar prin graţia, prin 
farmecul, prin frumuseţea dumneavoastră sunteţi regină în!xe 
regine, iar puterea dumneavoastră e atât de uimitoare, încât a 
mea nu şovăie să se încline în faţa ei. 

La început, regele vorbise cu răceala lui obişnuită, încet-încet 
însă, mânat de violenţa sentimentelor sale, se însufleţise, 
pentru a-şi încheia pledoaria pe un ton înflăcărat, desigur, mai 
grăitor decât înseşi cuvintele rostite. 

Sub masca ei surizătoare, Fausta simţi cum creşte în ea o mânie 
surdă. 

Deşi încercase în zadar să-i dovedească acestui rege că avea o 
minte bărbătească, capabilă să se ridice pînă la cele mai 
îndrăzneţe ambiţii, el nu înţelesese nimic, nu simţise nimic. Cu 
încăpăţinare, nu voise să vadă în ea decât femeia şi frumuseţea 
şi chiar terminase printr-o banală declaraţie, destul de străvezie. 
Cruntă dezamăgire ! 

Oare de-acum încolo avea să se izbească peste tot şi mereu de 
dragoste ? Nu se mai putea adresa unui bărbat fără ca acesta să 
se transforme într-un adorator? Dacă aşa stăteau lucrurile, nu-i 
mai rămânea altceva de făcut decât să dispară. 

însemna că toate planurile ei erau de pe acum zădărnicite, 
însemna eşecul sigur al tuturor încercărilor ei. 

Aşadar, peste tot să dea de îndrăgostiţi, iar singurul bărbat a 
cărui dragoste ar fi dorit-o pătimaş, Pardaillan, să fie singurul 
care s-o dispreţuiască ? 

Se gândea la toate aceste lucruri în timp ce se înclina în faţa lui 
Filip. lar cu glasul ei armonios îi spuse cu simplitate acestuia : 

— Voi aştepta aşadar ca maiestatea voastră să bine-voiască să 
se pronunţe. 

Filip îi răspunse cu un aer detaşat: 

— Mă voi pronunţa de îndată ce voi fi văzut declaraţia. 

Fausta înţelese că pentru moment nu va obţine nimic mai mult. 
„Vom relua discuţia asta mai tirziu — îşi spuse ea. Şi pentru că 
acestui rege, pe care-l credeam atât de mult deasupra 
slăbiciunilor omeneşti, îi place să nu vadă în mine decât femeia, 
voi cobori, dacă e nevoie, pînă la treapta lui şi voi întrebuința 
armele femeii ca să-l subjug şi să-mi ating scopul”. 


în timp ce ea gândea astfel, Espinosa se dusese în anticameră, 
desigur, ca să transmită un ordin. Tocmai se întorcea de acolo, 
cu paşii lui vătuiţi, ca să se aşeze din nou, discret, în colţul lui, 
când regele «ii făcu un semn şi-i zise : 

— Domnule mare inchizitor, ai organizat cumva vreo 
impunătoare manifestaţie religioasă spre a sărbători cu pietate 
ziua Domnului ? 

— Mâine, duminică, în faţa altarului din piaţa San Francisco, vor 
fi ridicate tot atâtea ruguri câte zile are săptămâna, iar pe 
aceste ruguri, şapte eretici îndărătnici vor fi purificaţi prin foc — 
îi răspunse Espinosa în-clinându-se. 

— Bine, domnule — zise cu răceală Filip. 

Şi adresându-se Faustei, îi spuse pe un ton indiferent: 

— Doamnă, dacă vă face plăcere să asistați la această sfintă 
ceremonie, mă voi bucura să vă văd acolo. 

— Deoarece regele binevoieşte să mă invite, nu voi lipsi de la un 
spectacol atât de convingător — răspunse Fausta cu gravitate. 
La fel de grav, regele încuviinţă din cap şi, adresându-se din nou 
lui Espinosa, îl întrebă, scurt: 

— Dar corrida ? 

— Va avea loc poimâine, luni, în aceeaşi piaţă San Francisco. Au 
fost luate toate măsurile. 

Regele îl fixă pe Espinosa şi-l întrebă, pe un ton ciudat, care-o 
uimi pe Fausta : -: El Torero ? 

— l-a fost adusă la cunoştinţă voinţa regelui. El Torero va 
participa la întrecere — răspunse Espinosa. cu vocea lui calmă. 
> 

Întorcându-se spre Fausta, într-o atitudine galantă care, la el, 
părea sinistră Filip întrebă : 

— Nu-l cunoaşteţi pe El Torero, doamnă ? E cel dintii toreador al 
Spaniei. .Un adevărat artist, un inovator în genul lui. întreaga 
Andaluzie îl admiră. Nu ştiţi ce înseamnă o luptă de tauri ? Ei 
bine. vă rezerv un loc în loja mea... Veniţi, doamnă, veţi vedea 
un spectacol interesant... N-aţi văzut niciodată ceva ase- 
mănător — adăugă el pe tonul care o uimise şi mai înainte. 

Şi-şi însoţi vorbele cu un gest care însemna sfârşitul întrevederii, 
gest plin de graţie, în măsura în care se poate vorbi de graţie la 
un astfel de personaj. 

Fausta se ridică şi spuse simplu : 

— Accept cu plăcere, sire. 


în aceeaşi clipă, uşa se deschise şi un uşier anunţă: 

— Domnul cavaler de Pardaillan, ambasadorul maiestăţii sale, 
regele Henric de Navara. 

Şi în timp ce Fausta, fără voia ei, rămase ţintuită locului sub 
privirea stăruitoare a regelui, privire care-i descumpănea pe cei 
mai curajoşi şi pe cei mai însemnați curteni ai regatului său, iar 
marele inchizitor stătea în colţul lui, mereu calm, cercetând-o de 
acolo cu o atenţie susţinută, cavalerul înainta cu un pas sigur, 
cu capul sus. cu 

privirea dreaptă, cu aerul acela de simplitate nevinovată, care-i 
masca adevăratele simţăminte. Ajuns la patru paşi de rege, se 
opri şi se înclină cu graţia semeaţă care-l caracteriza. 

Dar. străbătând marea sală, cu ochii în ochii regelui care încerca 
— potrivit obiceiului său — să-l oblige să-şi plece privirile, 
Pardaillan gândea : 

..Pe toţi dracii ! eată-l, deci, văzut de aproape, pe acest suveran 
temut... Cum se face că nu sunt înmărmurit ?.. Rămân la ceea 
ce am mai spus: e o tristă figură". 

Şi un surâs fugar îi flutură pe buze, în timp ce cu coada ochiului 
îi privea pe Barba Roja (nemişcat şi gân-ditor în colţul lui) şi pe 
Espinosa, care stătea ceva mai aproape 

La vederea feţei calme, aproape surizătoare. a aces-- tuia din 
urmă, îşi spuse: 

„lată-l pe adevăratul duşman cu care va trebui să mă lupt. 
Numai el e periculos". 

Efectul acestor gânduri ce-i trecură fulgerător prin minte fu că 
Espinosa, observator atent, n-ar fi ştiut să spună dacă reverenţa 
ambasadorului extraordinar i se adresa regelui. Faustei — care-l 
fixa cu privirea ei arzătoare — sau chiar lui. 

„lată un adevărat bărbat !" îşi spuse marele inchizitor. 

Şi privirea lui calmă cântări parcă, pe rând, pe Fausta şi pe Filip, 
apoi se abătu din nou asupra lui Pardaillan, cu un surâs abia 
schiţat, ce părea să însemne: „Din fericire, sunt şi eu aici !" ' pă 
Şi se trase şi mai mult în colţul lui, rămânând cât mai în umbră. 
înclinându-se cu o eleganţă naturală, puţin cam trufaşă, care 
constituia o vădită abatere de la regulile severei etichete 
spaniole, Pardaillan continuă să-şi spună : 

„Aha ! încerci să mă faci să-mi plec ochii !... Aha ! Te-ai 
descoperit în faţa doamnei Fausta şi-ţi pui la loc pălăria când îl 
primeşti pe trimisul regelui Franţei !... Aha ! Pui să i se taie capul 


viteazului care îndrăzneşte să vorbească în faţa ta fără să-ţi 
ceară permisiunea ! Lua-te-ar dracu ! Cu atât mai rău pentru 
tine..." 

Şi, făcând doi paşi grăbiţi înspre Fausta, care se retrăgea încet, 
o întrebă, cu un surâs candid, ce nu te putea lămuri dacă 
glumeşte sau nu: 

— Cum ? ! Plecaţi, doamnă 7... Rămâneţi, vă rog !... Deoarece 
întâmplarea ne-a adunat pe toţi trei laolaltă, vom putea să 
rezolvăm dintr-o dată toate micile noastre socoteli. 

Aceste vorbe, rostite cu o simplitate ce izvora parcă din inimă, 
avură efectul unui trăsnet. Fausta se opri brusc şi se întoarse, 
uitându-se întîi la Pardaillan, ca şi cum nici nu l-ar fi cunoscut, şi 
apoi la rege, ca şi cum ar fi vrut să ghicească dacă acesta nu-l 
va dobori pe loc pe cel care îndrăznea să comită o asemenea 
necuviinţă. 

Regele se făcu şi mai palid decât era ; iar ochii lui cenuşii 
scăpărară fulgere. 

„Ce fel de om e ăsta ?" păru el să-l întrebe pe Espinosa dintr-o 
privire. 

însuşi Barba Roja se ridică, duse mâna la garda spadei şi se uită 
la rege, aşteptând ordinul de a lovi. 

Drept răspuns la întrebarea mută a regelui, Espinosa ridică din 
umeri şi făcu un gest care însemna : 

„V-am prevenit... Lăsaţi lucrurile în voia lor... Vom rezolva totul 
la timpul cuvenit". 

lar regele Filip al II-lea tăcu, acceptând povata inchizitorului său, 
fiind poate cucerit fără voia lui de îndrăzneala şi bravura acestui 
personaj strălucitor, care semăna atât de puţin cu propriii săi 
curteni, veşnic încovoiaţi în faţa lui. Dar în sinea sa îşi spunea : 
„Să vedem unde va ajunge obrăznicia acestui hoinar”. 

Ochii lui rămaseră la fel de scăpărători, iar expresia feţei, de 
obicei glacială, devenise de-a dreptul înfricoşătoare. 

Uitând că audiența ei luase sfârşit, uitând chiar şi de rege, 
Fausta îl înfruntă pe Pardaillan cu o privire hotărită, gata să 
primească sfidarea — deşi era prea inteligentă ca să nu-l admire 
în sinea ei. 

La Espinosa, admiraţia se traducea prin următoarea reflecţie : 
„Trebuie cu orice preţ ca omul acesta să fie de partea noastră !" 
Cât despre Barba Roja, se mira că regele încă nu-i făcuse semn. 


Numai Pardaillan zimbea, cu surâsul lui naiv, părând că nu 
bănuieşte câtuşi de puţin furtuna pe care o dezlănţuise prin 
atitudinea lui şi care-i primejduia viaţa. 

Cu aceeaşi simplitate, cu aceeaşi sinceritate suriză-toare, rosti, 
întorcându-se cu faţa spre rege : 

— Vă cer iertare, sire, poate că nu prea mă pricep la etichetă, 
dar am o scuză în faptul că suveranul nostru, regele Franţei (şi 
apăsă asupra acestor ultime cuvinte) ne-a obişnuit cu o largă 
toleranţă în aceste chestiuni, oarecum copilăreşti. 

Situaţia ameninţa să devină ridicolă, adică groaznică pentru 
rege. Era cazul să reprime ceea ce îi apărea drept o obrăznicie, 
sau să-l strivească cu disprețul său. Dar. întrucât hotărâse să fie 
răbdător, trebuia neapărat să-i răspundă. 

— Domnule, procedaţi ca şi cum v-aţi afla în faţa regelui Franţei 
— spuse el, apăsând la rându-i asupra acestor ultime cuvinte, cu 
o voce egală, plină de o furie 

concentrată, şi pe un ton care l-ar fi făcut să intre în pământ pe 
oricine altul, în afară de Pardaillan. 

Dar Pardaillan văzuse şi auzise multe la viaţa lui. Şi pe lîngă că 
era foarte bine dispus, se hotărâse să-l umilească pe acest rege 
trufaş, care-i era profund antipatic. 

El nu intră, deci, în găimânt, ci se înclină cu' graţie. Ochii lui 
străluceau de marea plăcere a omului care se amuză copios. 

— Mulţumesc  maiestăţii voastre pentru  binevoitoarea 
îngăduinţă ce mi-o arată — spuse el. închipuiţi-vă că sunt curios 
să văd îndeaproape un anumit pergament care se află în 
posesia doamnei principese Fausta. Sunt atât de curios, încât n- 
am pregetat să străbat Franţa şi Spania, înadins pentru a-mi 
satisface această curiozitate, pe care aş jura că o împărtăşiţi şi 
dumneavoastră,' dat fiind că pergamentul acesta nu e lipsit de 
interes pentru maiestatea voastră. 

Apoi, cu acel calm glacial pe care-l căpăta uneori glasul lui, 
continuă : 

— Sunt încredinţat că i-aţi cerut doamnei Fausta acest 
pergament şi că dînsa v-a răspuns că nu-l are asupra ei, că e 
pus la loc sigur... Ei bine, nu-i adevărat !... Pergamentul acesta 
se află acolo... 

Şi întinzînd mâna, aproape că atinse sânul principesei cu vârful 
arătătorului său. 


Vorbele astea fuseseră rostite pe un ton de o siguranţă atât de 
irezistibilă, şi însoţite de un gest atât de precis şi .de 
neprevăzut, încât tăcerea se aşternu din nou timp de câteva 
clipe, apăsând greu asupra actorilor fulgerătoarei scene. 

încă o dată, Espinosa fu cuprins de admiraţie : 

„Joacă tare !" 

Fausta primi lovitura în plin. Dar nu făcu nici o mişcare. îşi ridică 
fruntea cu şi mai multă semeţie, iar privirea ei susţinu cu calm 
privirea scânteietoare a cavalerului, în timp ce în sinea ei urla : 
„O, diavole !" 

Cât despre rege, ciudatul ambasador începuse- să-l intereseze 
în asemenea măsură, încât uitase de purtarea lui 
necuviincioasă, ce-l jignise atât de adînc. 

Cavalerul urmă : 

— Şi acum, doamnă, vă rog să scoateţi din corsajul 
dumneavoastră faimosul document, arătaţi-ni-l puţin, ca să 
putem discuta asupra valorii lui, căci dacă e interesant pentru 
maiestatea sa regele Spaniei, în aceeaşi măsură îl interesează şi 
pe maiestatea sa regele Franţei, pe care am cinstea să-l 
reprezint aici... 

Şi spunând acestea, Pardaillan luă o poziţie semeaţă. Privirea lui 
avea o asemenea strălucire, iar gestul şi vorba lui o asemenea 
autoritate încât, de astă dată, însuşi regele nu se putu abţine să 
nu-l admire pe omul acesta, pe care, parcă, nu-l mai recunoştea, 
într-atâta îi apărea de impunător şi maiestuos. Fausta nu era 
femeia care să dea înapoi în faţa unei asemenea somaţii. 
„Deoarece omul ăsta îi întrece pe diplomaţii cei mai dibaci prin 
sinceritatea lui îndrăzneață — îşi spuse ea — de ce n-aş folosi şi 
eu aceeaşi sinceritate, ca pe o armă periculoasă, ce s-ar 
întoarce împotriva lui ?" 

Şi-şi duse mâna la piept, gata să scoată pergamentul, ce se afla 
într-adevăr acolo, şi să li-l pună sub ochi cu un gest de sfidare. 
Dar regele n-avea, pesemne, de gând să discute asupra acestui 
subiect cu ambasadorul regelui Henric, căci o opri. spunându-i 
pe un ton poruncitor : 

— întrevederea mea cu principesa Fausta a luat sfârşit. 

Fausta nu-şi duse gestul pînă la capăt, ci se înclină în faţa 
regelui, îl privi pe Pardaillan drept în ochi şi-spuse cu un glas cât 
se poate de calm : 

— Ne vom mai întâlni, cavalere ! 


— Sunt sigur de asta, doamnă — îi răspunse cu gravitate 
Pardaillan. 

Fausta aprobă, cu aceeaşi gravitate, printr-o uşoară înclinare a 
capului, şi se retrase încet, maiestuos, aşa cum intrase, însoţită 
de Espinosa care, fie pentru a-i acorda toate onorurile, fie 
pentru cutotul alte motive, o conduse pînă în anticameră, unde 
o şi lăsă, pentru a putea asista la întrevederea dintre rege şi 
Pardaillan. 

Când marele inchizitor îşi reluă locul, regele spuse : 

— Domnule ambasador, binevoiţi a ne face cunoscut obiectul 
misiunii dumneavoastră. 

Cu privirea lui ageră şi cu admirabila intuiţie care-l călăuzea în 
toate împrejurările grave, când se impunea o hotărire 
neîntîrziată, Pardaillan studiase şi înţelesese într-o clipă 
caracterul lui Filip al II-lea. 

„Minte întunecată şi vicleană, fanatic sincer, peste măsură de 
orgolios, prudent şi răbdător, stăruitor în planurile sale, 
întortocheat în realizarea lor... un popă încoronat. Dacă încerc 
cu el un joc mai fin, nu voi ajunge la nici un rezultat. Trebuie să-l 
dobor, lovindu-l cu adevărul, cu îndrăzneala". 

După cum s-a văzut, folosise chiar adineauri, şi nu fără succes, 
această tactică. lar când Filip îi ceru să-l informeze asupra 
obiectului misiunii sale. Pardaillan îi răspunse, calm, susţinându- 
i netulburat privirea, ca şi cum ar fi tratat de la egal la egal cu 
regele : 

— Maiestatea sa regele Franţei doreşte să vă retra-geţi trupele 
spaniole pe care le ţineţi în Paris şi în restul regatului. Regele, 
mânat de cele mai bune intenţii faţă de maiestatea voastră şi de 
poporul dumneavoastră, socoteşte că întreţinerea acestor 
garnizoane în regatul său constituie un act neprietenesc din 
partea dumneavoastră. El este de părere că nu aveţi dreptul să 
vă amestecați în treburile interne ale Franţei. 

Ochii reci ai lui Filip se aprinseră o clipă când spuse: 

— Asta-i tot ce doreşte maiestatea sa regele Nava re: ? 

— Asta-i tot... pentru moment — răspunse cu răceală Pardaillan. 
Regele ră-mase puţin pe gânduri, apoi zise : 

— Cererea pe care ne-o transmiteţi ar fi dreaptă şi legitimă dacă 
maiestatea sa de Navara ar fi într-adevăr regele Franţei... ceea 
ce nu e cazul. 


— Aceasta e o problemă pe care n-are rost s-o discutăm aici — 
spuse cu tărie Pardaillan. Nu e voi na sire. de a şti dacă 
dumneavoastră consimţiţi să-l recunoaşteţi pe regele Navarei 
drept regele? Franţei. E vor-ba de o chestiune clară şi precisă : 
retragerea trupelor dumneavoastră, care n-au ce căuta în 
Franţa. 

— Ce-ar putea să în-cepândf împotriva noastră regele Navarei! 
ei, el care nici măcar nu e în stare să ia 


cu asalt propria-i capitală ? întrebă Filip cu un zîmbet 
dispreţuitor. 

— într-adevăr, sire — spuse cu gravitate Pardaillan — e vorba de 
o situaţie extremă la care regele Henric nu se poate hotări. 

Apoi cu un glas jumătate miere, jumătate fiere, adăugă : 

— Ce vreţi, sire, regele doreşte ca supuşii lui să i se predea de 
bună voie. îi este silă să-i ia cu forţa printr-un asalt, ceea ce, în 
fond, nu i-ar fi aşa de greu. E vorba aici de nişte scrupule 
exagerate, care n-ar putea să fie înţelese de un om de rând, dar 
pe care un rege ca dumneavoastră nu poate decât să le admire. 
Regele îşi muşcă buzele. Simţea cum clocoteşte mânia în el, dar 
se stăpinea, nevrând să arate că a înţeles lecţia pe care i-o 
dădea acest gentilom fără căpătii. Se mulţumi să-i răspundă în 
doi peri : 

— Vom studia cererea maiestăţii sale Henric de Navara. Vom 
vedea !... 

Din nefericire pentru el, avea de-a face cu un adversar hotărît să 
nu se lase amăgit cu una cu două. 

— Trebuie să tragem concluzia, sire, că dumneavoastră nu 
consimţiţi la cererea dreaptă, legitimă. şi politicoasă a regelui 
Franţei ? stărui Pardaillan. 

— Şi dacă ar fi aşa, domnule? îl iscodi regele, băţos. Pardaillan 
continuă liniştit: 

— Sire, se spune că îndrăgiţi maximele şi sentinţele. lată un 
proverb de pe la noi, asupra căruia vă sfătuiesc să meditaţi : 
„Cărbunarul e stăpiîn la el acasă". 

— Ce vrea să însemne asta ? întrebă regele cu un glas tunător. 
— Asta vrea să însemne, sire, că numai dumneavoastră veţi 
purta vina dacă trupele spaniole vor fi pedepsite aşa cum merită 
şi vor fi izgonite din regatul Franţei — spuse Pardaillan cu 
răceală. 


— Pe sfinta Fecioară ! Mi se pare că îndrăzniţi să-l ameninţaţi pe 
regele Spaniei, domnule ! izbucni Filip, palid de furie. 

lar Pardaillan, dînd dovadă de un sânge rece cu totul remarcabil 
în asemenea împrejurări, îi replică : 

— Nu-l ameninţ pe regele Spaniei... îl previn. 

Regele, care pînă atunci făcuse un mare efort ca să se 
stăpînească, dădu deodată frîu liber mâniei stîrnite de purtarea 
necuviincioasă şi îndrăzneață a acestui ciudat ambasador. 

Se şi întorsese către Barba Roja ca să-i facă semn să lovească, 
dar Pardaillan, care nu-l scăpa din ochi, se pregătise şi el să-şi 
scoată din teacă sabia, când Espinosa interveni între ei şi spuse, 
foarte calm, cu o voce aproape blindă : 

— Regele, care cere de la slujitorii săi devotament şi credinţă 
absolute, n-ar putea să vă reproşeze că aveţi într-un grad atât 
de înalt calităţile unui excelent slujitor. Dimpotrivă, el respectă 
ardoarea dumneavoastră şi va şti, dacă va fi cazul, să arate 
acest lucru stăpînului dumneavoastră. 

— De care stăpiîn vorbiţi dumneavoastră domnule ? întrebă 
liniştit Pardaillan. făcând numaidecât faţă acestui nou adversar 
Cu tot calmul său, întrebarea aceasta neprevăzută îl 
descumpăni pe marele inchizitor. 

— Păi — biigui el — vorbesc de regele Navarei. 

— Vreţi să spuneţi, regele Franţei, domnule — preciza 
Pardaillan. netulburat. 

— Fie, regele Franţei — zise Espinosa. Nu e el, oare, stăpiînul 
dumneavoastră ? 

— Ce-i drept, eu sunt ambasadorul regelui Franţei. Dar regele 
nu este, prin aceasta, stăpînul meu. 

De astă dată Espinosa şi Filip se uitară unul la altul cu o uimire 
pe care nici nu încercară să şi-o ascundă, şi amândurora le veni 
în aceeaşi clipă un gând: 

„N-o fi cumva nebun ?" 

lar Pardaillan, care citi pe feţele lor îngrozite acest gând, zâmbi 
cu un aer zeflemitor. Dar cu mintea încordată şi cu atenţia trea? 
ă, se aştepta la orice, căci simţea că lucrurile pot lua o 
întorsătură tragică dintr-o clipă în alta. 

În sfârşit, Espinosa se linişti şi întrebă pe un ton blajin : 

— Dacă regele nu vă e stăpin, atunci ce este el pentru 
dumneavoastră ? 


Pardaillan deveni glacial şi, înclinându-se, răspunse cât se poate 
de simplu : 

— E un prieten de care mă interesez. 

Cuvântul era, în sine, colosal. Rostit în faţa unor personaje ca 
Filip al Il-lea şi marele inchizitor, care reprezentau puterea în 
forma ei cea mai absolută, el devenea de-a dreptul uluitor. 

Dar şi mai uluitor era faptul că, după ce examinase o clipă figura 
aceasta scăpărătoare de îndrăzneală şi inteligenţă, după ce 
admirase atitudinea aceasta de forţă conştientă în repaus, 
Espinosa acceptă, ca pe un lucru foarte firesc, cuvântul rostit de 
cavaler, căci se înclină la rândul lui şi, cu toată gravitatea, îi 
spuse : 

— După înfăţişarea dumneavoastră îmi dau seama, domnule, că 
într-adevăr nu puteţi avea alt stăpîn decât pe dumneavoastră 
înşivă şi că prietenia unui om ca dumneavoastră este atât de 
prețioasă, încât ea îl poate onora chiar şi pe un rege. 

— Aceste cuvinte mă emoţionează cu atât mai mult, domnule, 
cu cât şi eu văd, după înfăţişarea dumneavoastră, că nu sunteţi 
prea darnic cu dovezile de stimă — răspunse Pardaillan. 
Espinosa îl privi o clipă şi clătină din cap aprobator. 

— Ca să revenim la obiectul misiunii dumneavoastră, 
maiestatea sa nu refuză să asculte cererea pe care i-aţi 
transmis-o. Dar trebuie să înţelegeţi că o chestiune atât de 
importantă nu se poate rezolva fără o matură chibzuinţă. 
Mulţumit că a îndepărtat pentru moment furtuna, Espinosa se 
retrase din nou, lăsându-i regelui grija de a continua conversaţia 
în direcţia spre care o îndreptase el. lar Filip, înțelegând că 
inchizitorul socotea că nu venise momentul să rupă tratativele, 
rosti : 

— Avem şi noi părerile noastre. 

— Desigur — spuse Pardaillan — tocmai aceste păreri ar fi 
interesant să le discutăm. Dumneavoastră visaţi să ocupați 
tronul Franţei şi vă folosiţi de căsătoria dumneavoastră cu 
Elisabeta a Franţei. Acesta e un drept nou în Franţa, şi uitaţi, 
sire, că pentru a consfinţi acest drept, v-ar trebui o lege formal 
adoptată. Or, Parlamentul nu va promulga niciodată o 
asemenea lege. 

— Ce ştiţi dumneavoastră despre asta, domnule ? Pardaillan 
ridică din umeri şi spuse : 


— Ei, sire, de ani de zile agenţii dumneavoastră împart aur în 
dreapta şi-n stânga ca să obţină acest lucru. Aţi reuşit oare ? De 
fiecare dată v-aţi izbit de rezistenţa Parlamentului... Această 
rezistenţă n-o veţi zdrobi niciodată. 

— Şi cine v-a spus că nu avem şi alte drepturi ? 

— Pergamentul doamnei Fausta ? Atunci hai să vorbim despre 
acest pergament ! Dacă puneţi mâna pe el. sire. publicaţi-l, iar 
eu vă asigur că imediat Parisul şi Franţa îl vor recunoaşte pe 
Henric de Navara 

— Cum aşa ? se miră regele. 

— Sire — spuse cu răceală Pardaillan — văd că agenţii 
dumneavoastră vă informează destul de prost asupra stării de 
spirit din Franţa. Franţa s-a săturat să mai fie jefuită şi pustiită 
nelegiuit şi fără ruşine de o mână de descreieraţi ambiţioşi. 
Franţa nu doreşte decât tihnă, linişte, pace. Ca să aibă această 
pace, e gata să-l accepte pe Henric de Navara, chiar dacă el va 
rămâne un eretic... şi cu atât mai mult l-ar accepta dacă ar 
îmbrăţişa religia catolică. Regele încă mai şovăie. Cublicaţi acest 
pergament şi atunci şovăielile lui vor dispărea ; ca să termine 
odată, se va hotări să meargă la liturghie şi atunci Parisul îi va 
deschide porţile iar Franţa îl va aclama ! 

— Aşadar, după părerea dumneavoastră, noi n-avem nici un fel 
de sort de izbîndă în realizarea planurilor noastre ? 

— Cred, într-adevăr — răspunse calm Pardaillan — că nu veţi 
ajunge niciodată regele Franţei. 

— Dar de ce ? întrebă cu blindeţe Filip. Pardaillan îşi aţinti 
privirea-i limpede asupra regelui şi, cu un calm netulburat. îi 
răspunse : 

— Franţa, sire, este o ţară. plină de lumină şi de veselie. 
Sinceritatea, lealitatea, curajul, generozitatea, toate 
sentimentele cavalereşti sunt la fel de necesare vieţii noastre ca 
aerul ce-l respirăm E o ţară vie şi fremătătoare, deschisă la tot 
ce este nobil şi frumos, care nu aspiră decât la dragostea, adică 
la viaţă şi la lumină, adică la libertate. Ca să poată domni în ţara 
asta, trebuie neapărat ca regele ei să întrunească toate aceste 
virtuţi, adică să fie cel mai frumos, cel mai bun, cel mai viteaz şi 
cel mai generos dintre oameni. 

— Şi oare eu n-aş putea să fiu un asemenea rege ? întrebă Filip 
cu sinceritate. 


— Dumneavoastră, sire? replică Pardaillan uluit. Păi, sub paşii 
dumneavoastră rugurile cresc aidoma unor uriaşe frigări de 
carne omenească. Aduceţi cu dumneavoastră Inchiziția, regim 
întunecat, de teroare, care pretinde să cîrmuiască pînă şi 
gândurile oamenilor. Privi-ţi-vă, sire, şi veţi vedea că aerul 
acesta distant pe care-l aveţi ar fi de ajuns ca să-i îngheţe pînă 
şi pe cei mai veseli şi mai glumeţi muritori. în Franţa e cunoscut 
regimul pe care l-aţi instaurat în Frandra. în această ţară a 
bucuriei şi a luminii n-aţi putea aduce decât bezna şi moartea... 
Dar pînă şi pietrele se vor ridica pentru a vă închide drumul î Ei 
bine, nu, sire, toate astea pot fi bune pentru Spania, dar nu vor 
fi niciodată îngăduite în Franţa ! 

— Sinceritatea dumneavoastră e cam brutală, domnule — 
scrişni Filip. 

Pardaillan îşi luă aerul acela de mirare nevinovată pe care-l 
arbora ori de câte ori se pregătea să spună vreo grozăvie : 

— De ce ? l-am vorbit regelui Franţei cu aceeaşi sinceritate pe 
care dumneavoastră o socotiți brutală, iar el nu s-a simţit deloc 
jignit, ci dimpotrivă... De fapt, noi doi nici nu ne-am putea 
înţelege, căci nu vorbim aceeaşi limbă. în Franţa va fi la fel, nu i- 
aţi înţelege pe supuşii dumneavoastră. Cel mai bine ar fi. deci, 
să rămâneţi ceea ce sunteţi. 

Filip zîmbi galben. A 

— Vă asigur că voi reflecta la aceste cuvinte — spuse el. Intre 
timp. aş dori să vă tratez cu atenţia ce se cuvine unui om ca 
dumneavoastră. V-ar face plăcere să asistați la autodafeul 
duminical de mâine ? 

— Mii de mulţumiri, sire. dar fiind cam sensibil din fire, nu pot 
suporta asemenea spectacole. 

— îmi pare rău. domnule — spuse Filip cu o amabilitate sinistră. 
Dar eu voiam doar să vă ofer o distracţie şi nu să vă impun 
asemenea spectacole care, 

deşi ne plac nouă, barbarilor din Spania, s-ar putea să vă 
jignească sensibilitatea de francez rafinat. Corrida vă inspiră 
aceeaşi silă ? 

— A, nu ! răspunse Pardaillan fără să clipească. Mărturisesc 
chiar că nu m-aş supăra să asist la una din aceste faimoase 
întreceri. De altfel, mi s-a vorbit despre un toreador foarte vestit 
în Andaluzia — adăugă el, privindu-l ţintă pe rege. 


— El Torero ? întrebă acesta calm. îl veţi vedea... Sunteţi 
invitatul meu la corrida de poimâine, luni. Veţi vedea un 
spectacol extraordinar, care vă va uimi, sunt sigur de asta — 
adăugă Filip pe acelaşi ton ciudat care, cu o clipă înainte, o 
uluise pe Fausta şi care-l făcu şi pe Pardaillan să ciulească 
urechile. 

— Mulţumesc maiestăţii voastre pentru onoarea pe care 
binevoieşte să mi-o facă — zise cavalerul. Nu voi pierde ocazia 
de a asista la un spectacol atât de deosebit. 

— Bine, domnule ambasador, am să vă aduc la cunoştinţă 
răspunsul meu la cererea maiestăţii sale Henric de Navara... Și 
nu uitaţi corrida de luni. Veţi vedea ceva curios... foarte curios... 
„da ! îşi spunea Pardaillan în gând, înclinându-se. Te pomeneşti 
că-mi întinde vreo cursă ! Mii de draci ! Totuşi, acest sinistru 
despot nu mă va face să dau înapoi!" 

Apoi, cu privirea scânteietoare, rosti : 

— Cum aş putea să uit aşa ceva, sire ? 

„Nu mai mult decât vei putea tu să uiţi cele câteva 

Şi, cu un pas hotărît, se îndreptă spre anticameră. 

La un semn discret al lui Filip al II-lea. Barba Roja porni după el. 

Trecând pe lîngă stăpiînul lui, Barba Roja se opri o secundă. 

— Dă-i o lecţie, fă-l de râs în faţa tuturor... dar nu-l ucide — 
murmură regele. 

Şi dulăul ieşi în urma lui Pardaillan, bombănind : 

„A dracului să fie fantezia regelui ! Mi-era aşa de uşor să-l apuc 
de gât şi să-l sugrum ca pe un pui ... sau să-l achit cu o lovitură 


bună de pumnal ori de spadă !... Să-i dau o lecţie ! Asta mai 
merge, căci ştiu, 
slavă Domnului, cum să procedez... Dar să-l fac de râs !... Ce 


dracu' aş putea să-i scornesc pentru asta ? 

După ce ieşi Barba Roja, regele se ridică, se aşeză îndărătul unei 
draperii grele de brocart, împinse uşor uşa şi de acolo urmări cu 
atenţie cele ce aveau să se întâmple. 

Pardaillan părea că nu-şi dă seama că o umbră-l urmărea pas cu 
pas. Anticamera în care pătrunsese era o sală mare, mobilată 
numai cu nişte imense bănci aşezate de-a lungul pereţilor. Erau 
acolo o mulţime de curteni, nobili de serviciu, ofiţeri de gardă şi 
lachei galonaţi, care mergeau de colo-colo, grăbiţi şi preocupaţi, 
pe lîngă uşieri care stăteau nemişcaţi, cu câte un baston de 
abanos în mână. Dintre curteni, unii şedeau pe bănci, alţii se 


plimbau cu paşi mărunți, iar alţii stăteau de vorbă lingă ferestre, 
în faţa anumitor uşi se afla câte un ofiţer de gardă cu sabia în 
mână, în faţa altora, câte un uşier. 

Din când în când, un paj sprinten şi vioi se strecura cu 
îndemânare prin mulţimea aceea zgomotoasă, fără ca cineva 
să-l ia în seamă. Alteori, câte o faţă bisericească traversa încet 
şi grav sala. Orice-ar fi fost — simplu călugăr sau ditamai 
episcop — toţi se dădeau la o parte şi se înclinau, căci regele le 
cerea tuturor, mari şi mici, cel mai adine respect pentru oamenii 
bisericii. Şi cum regele dădea el însuşi exemplu, fiecare se 
grăbea să-l supraliciteze pentru a fi bine văzut. 

în faţa uneia dintre ferestre Pardaillan zări nişte figuri 
cunoscute. 

— la te uită ! murmură el. Cei trei foşti „oşteni" ai lui Valois ! 
Fără îndoială că-şi aşteaptă stăpîna, pe preacinstita Fausta. Dar 
nu-l văd pe viteazul acela de Bussy, nici pe strălucitul nepot al 
domnului Peretti. 

în această sală de aşteptare, în care se îngrămădise atâta lume, 
nu se auzeau decât şoapte vagi sau zgomotul înăbuşit al paşilor 
ce lunecau pe dalele de marmură. Te-ai fi putut crede într-o 
biserică. Nimeni n-ar fi îndrăznit să ridice glasul aici. 

Fiind curios din fire, cu toate că nu părea, Pardaillan făcu de 
câteva ori ocolul sălii. Deodată îşi dădu 


seama că deasupra acestei mulţimi, pînă adineauri, zum- 
zăitoare, plutea acum o tăcere mormântală şi, lucru şi mai 
ciudat, orice mişcare încetase. S-ar fi spus că deodată toţi 
împietriseră, astfel încât Pardaillan părea că trece printre nişte 
statui. 

Explicaţia acestui fenomen era foarte simplă. 

Barba Roja continua să caute un mijloc de a-l face de râs pe 
Pardaillan în faţa tuturor. Şi cum nu găsise încă nimic, se 
mulțumea să meargă pe urmele cavalerului. Numai că manevra 
lui fusese repede observată. Şi atunci se răspîndi un murmur, 
din om în om : Trebuia să se întâmple ceva. Dar ce anume ? 
Nimeni nu ştia. însă fiecare voia să vadă şi să audă. Fiecare 
amuţise, încremenise în aşteptarea spectacolului pe care-l 
presimţea : comedie sau tragedie. 


în mijlocul tăcerii şi al nemişcării generale, Pardaillan deveni 
ţinta tuturor privirilor, ceea ce nu părea să-l stânjenească defel. 
Cu un pas foarte sigur, se îndreptă spre ieşire. 

în faţa uşii, un ofiţer stătea ţeapăn, ca la paradă. în spatele lui 
Pardaillan, Barba Roja făcu un semn poruncitor. Ofiţerul, în loc 
să se dea la o parte, întinse sabia de-a curmezişul uşii şi spuse, 
de altfel foarte politicos : 

— Pe aici nu se trece, senor ! 

— Ah ! zise Pardaillan. în cazul acesta, vă rog să-mi spuneţi pe 
unde aş putea să ies. 

Ofiţerul schiţă un gest vag care se referea la toate ieşirile, fără 
să indice însă vreuna în mod special. 

Pardaillan păru să se mulţumească cu acest răspuns şi, fără a 
mai spune ceva, se îndreptă cu paşi hotăriţi spre o altă uşă. 
Acolo se izbi de un uşier care, ca şi ofiţerul, îi bară drumul, 
întinzînd bastonul spre el şi spunându-i foarte politicos, cu o 
adîncă plecăciune, că nici pe acolo nu se poate trece. 

Pardaillan încruntă uşor din sprâncene şi aruncă o privire peste 
umăr, care i-ar fi dat mult de gândit lui Barba Roja, dac-ar fi 
observat-o. Dar Barba Roja nu văzu nimic ; el continua să caute 
mereu un mijloc de a-l face de râs pe cavaler... Dar tot nu găsea 
nimic. 

Pardaillan îşi roti privirea şi-şi spuse : 

„Pe Pilat ! Cred că aceşti lachei de lux îşi bat joc de mine! 
Zimbiţi, nobile slugi, zimbiţi !... gândi apoi, cu un surâs sardonic. 
Zimbetele voastre se vor preface îndată în schimonoseli, iar cel 
care va ride voi fi eu". 

Şi, la fel de netulburat, îşi reluă plimbarea, care, fie din 
întâmplare, fie intenţionat, îl duse înspre cei trei „oşteni". 

Atunci Montsery, Chalabre şi Saint-Maline înaintară şi-l salutară 
foarte ceremonios pe cavaler, care le răspunse cu graţie. Cu 
zimbete politicoase, schimbară repede între ei câteva vorbe, 
rostite în şoaptă. 

— Domnule de Pardaillan — spuse Saint-Maline — ştiţi, desigur, 
că avem misiunea să vă ucidem... ceea ce vom şi face de îndată 
ce vom avea posibilitatea. 

— Cu mare regret, totuşi — preciza Montsery cu sinceritate. 

— Căci vă stimăm în mod deosebit — adăugă Chalabre cu o 
reverență impecabilă. 


Pardaillan se mulţumi să salute din nou, surizînd, 

— Dar — urmă Saint-Maline — ni se pare că se urmăreşte aici să 
fiţi pus în situaţia de a juca un rol.., caraghios. lertaţi-ne 
expresia, domnule, dar este o constatare şi nu un comentariu 
jignitor. 

— Spuneţi mai departe ce gândiţi, domnilor — răspunse politicos 
Pardaillan. 

— Ei bine, domnule — exclamă Montsery, care era Întotdeauna 
cel mai focos dintre ei — nu putem răbda fără împotrivire ca un 
compatriot de-al nostru să fie batjocorit în prezenţa noastră ! 

— Mai ales când acest compatriot e un om atât de viteaz ca 
dumneavoastră — adăugă Saint-Maline. 

— Şi atunci ? Ce-aţi hotărît ? întrebă Pardaillan, crispîndu-se, aşa 
cum i se întâmpla întotdeauna când era emoţionat. 

— La naiba, domnule ! spuse Chalabre, lovindu-şi grăitor 
mânerul spadei. Noi am hotărit să le dăm acestor mâncători de 
ceapă crudă lecţia pe care o merită prin obrăznicia lor. 

— Vom fi foarte onoraţi, domnule, de a trage spada alături de 
dumneavoastră — spuse Saint-Maline, salu-tând curtenitor. 

— Toată cinstea va fi de partea mea — zise Pardaillan, 
răspunziînd la salut. 

— Chit că după aceea ne vom relua libertatea de acţiune şi vă 
vom ataca atunci când se va ivi prilejul — adăugă Montsery. 

— Asta se înţelege de la sine — rosti cu blîndeţe Saint-Maline. 
Pardaillan aprobă din cap cu gravitate şi-i privi o clipă cu o 
tristeţe de negrăit. Apoi le spuse pe un ton foarte solemn : 

— Domnilor, sunteţi nişte gentilomi de ispravă, iar gestul 
dumneavoastră, pentru care vă exprim din inimă mulţumirile 
mele, nu va rămâne nerăsplătit. în ceea ce mă priveşte, orice s- 
ar întâmpla nu voi uita niciodată acest gest. Dar (şi aici îşi 
recapătă expresia zeflemitoare şi zimbetul ironic) nu vă faceţi 
nici o grijă în privinţa mea. Puteţi rămâne aici fără teama că veţi 
asista la batjocorirea unui compatriot. Poate că se va ride aici în 
curând, dar vă jur că nu se va ride de' cel care rămâne sluga 
dumneavoastră şi care vă mulţumeşte din nou, domnilor ! 


— Cum doriţi, domnule — spuse Saint-Maline, fără să mai 
insiste. 

— Rămân, totuşi, la dispoziţia dumneavoastră — zise Chalabre. 
— lar la primul semn ce ni-l veţi face, atacăm, — adăugă 


Montsery. 


Avu loc un schimb de plecăciuni politicoase, iar Pardaillan, îşi 
reluă plimbarea. 

Deodată simţi că l-a călcat cineva pe picior. O explozie de râsete 
înăbuşite izbucni în rândul curtenilor. 

Pardaillan se întoarse brusc şi-l zări pe Barba Roja, care-şi rotea, 
îngrozit, privirile. Colosul îl călcase fără voia lui pe cavaler. Dar 
acest incident banal fu pentru el ca o străfulgerare, căci lovindu- 
şi fruntea, murmură : 

— în sfârşit, am găsit !... Acum ne vom distra puţin. 

Pardaillan îl privi o clipă, surizînd rece şi batjocoritor. Barba Roja 
susţinu privirea cavalerului, cu un zîmbet încrezător. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule — făcu Pardaillan foarte 
politicos — sper că nu v-am lovit. 

Şi-şi reluă liniştit plimbarea, în mijlocul râsetelor celorlalţi. în 
clipa aceea tocmai trecea pe lîngă uşa cabinetului regal. în ochii 
lui apăru o lucire, care-se stinse numaidecât. 

în aceeaşi clipă, Barba Roja îl călcă din nou pe picior. Pardaillan 
întoarse iar capul şi i se adresă cu acelaşi zimbet : 

— Veţi crede, desigur, domnule, că sunt din calc-afară de 
stângaci. 

Şi dădu să-şi continue plimbarea, dar Barba Roja îi puse mâna 
pe umăr. Sub puternica apăsare a colosului, Pardaillan se 
încovoie brusc. Dacă Barba Roja l-ar fi cunoscut pe Pardaillan, 
poate că s-ar fi mirat că întâmpină o rezistenţă atât de slabă. 
Dar, din nefericire pentru el, Barba Roja nu-l cunoştea pe 
Pardaillan şi, încrezător în forţa-i herculeană, era convins în mod 
sincer că-l zdrobise. Plin de dispreţ, îl ajută să se îndrepte pe 
acest adversar nedemn de el şi, mărinimos, îi dădu brusc 
drumul, ceea ce-l făcu să se clatine. 

Un hohot de râs general, însoţit de exclamaţii admirative, gîdilă 
plăcut vanitatea dulăului lui Filip al II-lea. şi-l încuraja în acelaşi 
timp să-şi continue jocul. 

Curtenii ştiau că Barba Roja nu acţiona niciodată decât din 
porunca regelui. A-l aplauda zgomotos era, deci, un mod, ca 
oricare altul, de a-l linguşi pe rege. N-aveau de gând să piardă 
prilejul, astfel că tăcerea respectuoasă de pînă acum făcu loc 
unei însufleţiri zgomotoase. 

Pardaillan îşi frecă uşor umărul, care-l durea, desigur, şi-i spuse 
cu un aer jalnic, dar în acelaşi timp turtit de admiraţie : 


— Felicitările mele, domnule, aveţi un pumn greu ! Barba Roja îi 
făcu semn unui aprod să se apropie 

şi, luându-i din mână bastonul de abanos. îl aşeză întrot în 
poziţie orizontală, cam la un picior de pământ. 

— Ţine bastonul în poziţia asta ! îi porunci el aprodului. 

Şi în timp ce aprodul se lăsa pe vine ca să execute ordinul 
primit, Barba Roja se întoarse, spre Pardaillan care, întocmai ca 
toţi ceilalţi, urmăreacu atenţie aceste pregătiri. 

— Domnule, am pus rămăşag că veţi sări peste acest baston. 

— Peste acest baston ? Drace ! exclamă Pardaillan răsucindu-şi 
mustaţa, cu o mutră cam încurcată. 

— Sper că nu doriţi să mă faceţi să pierd rămă-şagul pentru un 
lucru atât de neînsemnat ! 

— într-adevăr, e un fleac — biigui Pardaillan, cu acelaşi aer 
încurcat. 

Barba Roja făcu un pas spre el şi, arătându-i bastonul ţinut de 
aprod, îi spuse pe un ton ameninţător, cu un zîmbet care 
exprima o bucurie sălbatică : 

— Săriţi, domnule ! 

Figura jalnică a cavalerului stârni exclamaţii de jur împrejur. 

— Va sări ! spuse un nobil. 

— Nu va sări ! 

— O sută de dubli ducați contra unui maravedís că va sări ! 

— Primc.-c !... 

— Nu va sări !... Chiar dacă ar vrea, n-ar avea putere ! 

— Săriţi, domnule ! repetă Barba Roja. 

— Şi dacă nu vreau ? întrebă Pardaillan, cu un glas aproape 
timid. 

— Atunci am să vă silesc cu asta — zise cu răceală Barba Roja, 
punând mâna pe sabie. 

„În sfârşit !" îşi spuse Pardaillan cu un zâmbet de bucurie. 

Şi în aceeaşi clipă îşi trase sabia din teacă. 

Un duel în anticamera regelui. Era ceva nemaiauzit, fără 
precedent, iar Barba Roja era singurul om care-şi permisese un 
asemenea gest ! 

Pe lîngă că avea o forţă extraordinară, colosul trecea drept unul 
dintre cei mai buni spadasini din Spania, iar dacă străinul ştia 
cât de cât să mânuiască sabia, 

spectacolul urma să fie pasionant în cel mai înalt grad, date fiind 
condiţiile în care avea loc. Şi deodată se făcu linişte. Oamenii se 


înşirară într-un vast semicerc, lăsând cât mai mult loc celor doi 
luptători care se găseau nu departe de uşa prin crăpătura căreia 
Filip al II-lea, nevăzut, urmărea această scenă cu ochii strălucind 
de o bucurie sălbatică. Pardaillan îşi jucase grozav de bine rolul 
de fricos, astfel încât pentru rege, ca şi pentru toţi ceilalţi, nu 
era posibilă nici o îndoială : dulăul regelui îi va aplica o aspră 
pedeapsă francezului obraznic. 

Aprodul ar fi vrut să se dea la o parte, dar Barba Roja era atât 
de sigur pe el, încât îi porunci : 

— Nu te mişca ! Dumnealui va sări chiar acum. lar aprodul se 
supuse, zimbind. 

Cei doi adversari îşi încrucişară săbiile, în mijlocul spectatorilor 
ce-i urmăreau cu atenţie. 

A fost o luptă scurtă, fulgerătoare. Doar câteva atingeri, câteva 
încrucişări de spadă, şi sabia lui Barba Roja, smulsă ca de o 
forţă irezistibilă, se rostogoli pînă în mijlocul cercului de privitori, 
care amuţiseră de spaimă. 

— Luaţi-o de pe jos, domnule ! îi spuse Pardaillan cu răceală. 
Colosul se şi repezise să-şi ridice sabia. Convins că ceea ce i se 
întâmplase era doar efectul luării prin surprindere, al unei 
slăbiciuni trecătoare, sau chiar al unui accident, care nu se va 
mai repeta, el se năpusti din nou asupra lui Pardaillan. 

Dar pentru a doua oară, sabia smulsă cu violenţă se rostogoli pe 
dale, unde de data aceasta se frânse de-a binelea. 

— Demonic ! urlă Barba Roja, repezându-se cu pumnalul ridicat. 
Cu o. mişcare iute ca fulgerul, Pardaillan îşi trecu sabia în mâna 
stângă, prinse din zbor încheietura mâinii colosului şi, ţinându-i- 
o ca într-o menghină, i-o răsuci, i-o zdrobi aproape, fără. vreun 
efort aparent, cu un surâs teribil pe buze. Barba Roja se opinti 
printr-o încordare a tuturor mușchilor săi întinşi,' gata să ples- 
nească ... Nu reuşi însă să scape din formidabila strânsoare şi, în 
mijlocul tăcerii mormântale ce se lăsase în sală, se auzi un 
horcăit înăbuşit. Pe figura colosului" se aşternu o expresie de 
uluire şi de durere sălbatică ; degetele-i amorţite se descleştară 
fără voia lui ; pumnalul îi scăpă din mână şi, căzînd în vârf, se 
'sparse cu un zgomot sec. 

Atunci, făcând un gest neaşteptat, Pardaillan îi răsuci mâna şi i- 
o ţinu la spate, în timp ce cu stânga îşi vâra în teacă sabia, 
devenită de prisos. lar Barba Roja, care simţea că-i crapă oasele 
în cleştele acelor degete de fier, fu silit să se aplece. Pardaillan îl 


împinse, astfel încovoiat, spre aprod, care, de uimire sau de 
spaimă, se prăbuşise pe dale, continuiînd să ţină bastonul cu 
amândouă mâinile, cu un gest maşinal. 

— Sări ! porunci Pardaillan, arătând cu degetul spre baston. 
Barba Roja schiţă o ultimă împotrivire ... 

— Sări ! repetă Pardaillan. Sau îţi zdrobesc oasele braţului ! 

Şi o pirfitură sinistră, urmată de un geamăt plingă-reţ, le dovedi 
curtenilor încremeniţi că ameninţarea nu era vorbă goală. 
Simţind cum i se  dezarticulează braţul în strânsoarea 
cumplitului cleşte, Barba Roja sări, cu faţa crispată şi palidă de 
ruşine, spumegând de durere şi de furie neputincioasă. 
Necruţător, Pardaillan îl sili să se întoarcă şi să sară şi în sens 
contrar. 

Se găseau tocmai în faţa cabinetului regelui. Gifiind, horcăind, 
cu faţa scăldată în sudoare, cu ochii ieşiţi din orbite, Barba Roja 
părea gata-gata să leşine. 

Atunci Pardaillan îi dădu drumul. Fără să scoată o vorbă şi fără 
să-l privească, îl apucă pe colos cu mâna stângă de barba-i 
bogată şi-l târî, aproape în nesimţire, spre cabinetul regelui, aşa 
cum duci o vită la abator. 

lar Filip al II-lea abia avu răgazul să se dea înapoi cu toată 
graba, căci altfel l-ar fi izbit drept în faţă canatul uşii, pe care 
Pardaillan o împinse cu o puternică lovitură de picior. 

Lăsând în urma lui uşa larg deschisă, Pardaillan îi dădu un ultim 
brânci lui Barba Roja, care se rostogoli inert la picioarele regelui. 
—m Sire — tună cavalerul — vi-l aduc înapoi pe acest 
netrebnic... Altă dată nu-l lăsaţi să meargă fără guvernantă, căci 
dacă-i va mai trece vreodată prin gând să-mi joace vreo farsă 
necuviincioasă, mă voi vedea silit să-i smulg barba, fir cu fir... 
ceea ce va fi cam neplăcut pentru el, căci va deveni de-a 
dreptul hidos. 

Şi, spre uimirea şi spaima tuturor, ieşi fără grabă, aruncând în 
jurul lui priviri scăpărătoare. 

Un glas şopti atunci la urechea lui Filip, care rămăsese împietrit 
de groază : 

— V-am spus, sire, că nu e bine ce faceţi... Acum îmi permiteţi 
să acţionez ? 

— Aţi avut dreptate, domnule inchizitor — răspunse regele 
tremurând de furie. Fie, faceţi cum credeţi ! 


Şi, cu o admiraţie amestecată cu uimire, dar şi cu o spaimă 
surdă, exclamă : 

— Tii, ce mai bărbat !... Era mai-mai să-l omoare pe bietul Barba 
Roja ! 

Când, în cele din urmă, nobilii şi ofiţerii se dezmeticiră din 
buimăceala lor şi se hotăriră să se repeadă asupra obraznicului, 
era prea tirziu — Pardaillan dispăruse. 

XIII 

DOCUMENTUL 

Apropiindu-se de Fausta, Espinosa îi spuse : 

— Doamnă, doriţi să mă aşteptaţi o clipă în cabinetul meu ? Voi 
relua discuţia cu dumneavoastră de acolo de unde a lăsat-o 
regele ; poate că vom ajunge la o 'nţelegere. 

Fausta îl privi drept în ochi şi-l întrebă : 

— îmi îngăduiţi să fiu însoţită ? Fără să şovăie, Espinosa îi 
răspunse : 

— Cred că prezenţa domnului cardinal Montalta, pe care-l văd 
aici, va fi de ajuns ca să vă liniştească. In ceea ce-i priveşte pe 
vitejii care vă escortează, nu-i putem lăsa să asiste la o 
întrevedere atât de importantă. Fausta se gândi o clipă. 

— Aveţi dreptate, domnule mare inchizitor, prezenţa cardinalului 
Montalta va fi de ajuns — răspunse ea cu acea seninătate gravă 
care-i dădea un aer atât de impunător. 

— Atunci, pe curând — rosti simplu Espinosa şi, făcând semn 
unui dominican, se înclină şi apoi se întoarse în cabinetul 
regelui. 

Montalta se apropie în grabă. Cei trei „oşteni" făcură la fel, 
pregătindu-se s-o escorteze. 

Dominicanul veni lîngă Fausta şi-i spuse, cu o adîncă 
plecăciune : 

— Dacă ilustra principesă şi eminenţa sa binevoiesc să mă 
urmeze, voi avea onoarea de a-i conduce pînă la cabinetul 
monseniorului. 

— Domnilor — se adresă Fausta „oştenilor' — vă rog să mă 
aşteptaţi un moment. Cardinale, dumneavoastră veniţi cu mine. 
Poftim, părinte, vă urmăm. 

Saint-Maline, Chalabre şi Montsery se supuseră oftând, şi-şi 
reluară garda plicticoasă, în mijlocul acestei mulţimi străine, 
unde nu cunoşteau pe nimeni şi unde, ceva mai tirziu, aveau să 
se pună cu generozitate la dispoziţia lui Pardaillan. 


Urmat de Fausta şi de Montalta, dominicanul îşi croi drum prin 
mulţimea care, de altfel, se trăgea deoparte cu respect în faţa 
lui. 

m La capătul sălii, călugărul deschise o uşă care dădea într-un 
coridor larg şi se retrase, făcându-i loc Faustei să treacă. 

în clipa când Montalta se pregătea s-o urmeze, o mână i se lăsă 
grea pe umăr. 

— Hercule Sfondrato ! exclamă el, întorcându-se brusc. 

— Chiar eu, Montalta ! Nu te aşteptai să mă vezi ? Dominicanul 
îi privi o clipă, cu o expresie ciudată 

şi, fără să închidă uşa, se îndepărtă discret şi o ajunse din urmă 


pe Fausta. 
— Ce vrei ? urlă Montalta, frământând mânerul pumnalului. 
— Lasă jucăria asta — spuse ducele de Pontc-Maggiore, 


rânjind... Vezi bine că loviturile tale alunecă pe deasupra mea, 
fără să mă atingă. 

— Ce vrei ? repetă Montalta furios. 

— Să-ţi vorbesc... Mi se pare că avem să ne spunem lucruri 
interesante. Nu eşti de aceeaşi părere ? 

— Da — zise Montalta, cu o privire sângeroasă — dar... mai 
tîrziu... Pentru moment am altceva de făcut... 

Şi dădu să treacă mai departe, să alerge după Fausta, despre 
care o presimţire tainică îi spunea că se află în primejdie. 

Pentru a doua oară mâna lui Ponte-Maggiore i se lăsă cu 
greutate pe umăr, iar vocea lui albă de mânie ii trânti în obraz o 
ameninţare. 

— Ai să mă urmezi chiar acum, Montalta, sau de nu, pe 
Dumnezeul meu, te pălmuiesc în faţa întregii curţi! 

Şi, cu un gest violent, ducele ridică mâna. 

— Bine — făcu Montalta, livid — te urmez... dar vai ţie !... 

Şi, bombănind tot felul de ameninţări surde, se smulse din 
strânsoare şi-l urmă pe Ponte-Maggiore. părăsind-o pe Fausta 
într-un moment în care, poate, ea ar fi avut nevoie de braţul lui. 
în acest timp, Fausta îşi continuă drumul, fără să observe nimic, 
iar după vreo cincizeci de paşi, dominicanul deschise o a doua 
uşă şi se dădu deoparte, făcându-i loc să treacă, la fel ca şi mai 
înainte. Fausta pătrunse în încăpere şi abia atunci îşi dădu 
seama că Montalta n-o mai însoțea. 


îşi încruntă sprâncenele imperceptibil şi, privindu-l pe dominican 
drept în faţă, îl întrebă, calmă, ca şi cum lipsa cardinalului n-ar fi 
mirat-o : 

— Unde e cardinalul Montalta ? 

— Când să intre în coridor, eminenţa sa a fost oprită de un senor 
care avea, desigur, să-i facă vreo comunicare urgentă — îi 
răspunse dominicanul câtuşi de puţin tulburat. 

— Bine ! făcu Fausta. 

Şi privirea ei ageră scrută cu atenţie figura indiferentă a 
călugărului, şi cercetă încăperea. 

Era o cameră de lucru de dimensiuni mijlocii, mobilată cu câteva 
fotolii şi cu o masă de lucru aşezată în faţa singurei ferestre care 
o lumina. Un perete întreg al camerei era ocupat de o bibliotecă 
mare, în rafturile căreia erau rânduite, într-o ordine perfectă, 
tomuri groase şi manuscrise. 

Pe peretele din faţă atîrna un tablou uriaş, încadrat într-o ramă 
masivă de abanos, fără nici o podoabă — tablou înfăţişind 
coborîrea de pe cruce. 

Aproape drept în faţa uşii de intrare se mai afla o uşiţă. 

Fausta o deschise fără grabă şi văzu un fel de cameră de 
rugăciune foarte mică şi foarte simplă, care nu părea să aibă 
uşă de ieşire, ci era luminată printr-o fereastră ovală, cu vitralii 
multicolore. 

închise uşiţa la loc şi merse către fereastra cabinetului. Aceasta 
dădea spre o mică curte interioară. 

Atunci,  dominicanul, care asistase nepăsător la această 
inspecţie amănunţită, deşi rapidă, spuse : 

— Dacă ilustra principesă doreşte, mă pot duce în căutarea 
eminenţei sale, cardinalul de Montalta, ca să-l aduc aici. 

— Vă rog, stimate reverend — zise Fausta, mulţu-mindu-i printr- 
un zimbet. 

Dominicanul ieşi numaidecât şi, ca s-o liniştească, lăsă uşa larg 
deschisă. 

Fausta se duse pînă-n prag şi constată că dominicanul se 
întorcea liniştit pe drumul pe care veniseră. Făcu un pas pe 
coridor şi văzu că uşa prin care intraseră era încă deschisă. Prin 
faţa ei treceau, încolo şi încoace, tot felul de umbre. 

Liniştită, intră în cabinet, se aşeză într-un fotoliu, foarte calmă în 
aparenţă, dar cu privirea la pîndă, aşteptându-se la orice. 


Peste câteva minute dominicanul reapăru. închise uşa în urma 
lui cu un gest foarte natural, şi-i spuse, cât se poate de 
respectuos, fără a face nici un pas spre diînsa: 

— Doamnă, mi-a fost imposibil s-o găsesc pe eminenţa sa. 
Cardinalul Montalta a părăsit castelul însoţit, pe cât se pare. de 
senorul care l-a oprit. 

— Dacă e aşa — zise Fausta, ridicându-se — mă retrag. 

— Şi ce-am să-i spun domnului mare inchizitor ? 

— îi veţi spune că singură, aici, nu m-am simţit în siguranţă şi că 
am preferat să amân pentru mai tîrziu întrevederea pe care 
urma s-o am cu dumnealui" — răspunse Fausta cu răceală. 

Şi pe un ton de o supremă autoritate adăugă: 

— Conduceţi-mă înapoi, stimate reverend ! Dominicanul nu se 
mişcă din faţa uşii. Se înclină 

adânc şi întrebă respectuos : 

— Aş putea îndrăzni, doamnă, să vă rog a-mi acorda o favoare ? 
— Dumneavoastră ? întrebă Fausta mirat,ă. Ce vreţi să-mi cereţi 
? 

— Un lucru neînsemnat... să arunc o privire asupra unui 
pergament pe care-l ascundeţi la sânul dumneavoastră — spuse 
dominicanul'cu răceală. 

M-au prins ! îşi spuse Fausta. Şi tot lui Pardaillan îi datorez 
această nouă lovitură, căci numai el putea să le dezvăluie că 
pergamentul se află la mine". 

Şi cu glas tare, cu un calm dispreţuitor, rosti : 

— Dar dacă refuz, ce-o să-mi faceţi ? 

— Atunci — răspunse netulburat dominicanul — mă voi vedea 
silit să vi-l iau cu de-a sila. 

— Ei bine, poftiţi de-l luaţi — zise Fausta, ducân-du-şi mâna la 
sân. 

La fel de liniştit, călugărul se înclină, ca şi cum ar fi luat act de 
aprobarea ei şi făcu doi paşi înainte. 

Fausta ridică braţul înarmat pe neaşteptate cu un mic pumnal, 
pe care-l scoase din corsaj, şi-i spuse liniştită : 

— Dacă mai faceţi un pas, vă lovesc ! Vă avertizez, părinte, „că 
lama acestui pumnal e otrăvită, şi că cea mai mică zgirietură e 
de ajuns ca să provoace o moarte fulgerătoare ' 

Dominicanul se opri brusc, iar pe buze îi flutură un fel de surâs 
enigmatic. 


Fausta mai mult ghici decât văzu acest zimbet. Aruncă o privire 
în jur, şi se văzu singură, numai cu 

călugărul, dincoace de uşa aceea, pe care o închisese 

chiar ea. 

înainta un pas cu braţul ridicat şi, pe un ton poruncitor, îi strigă : 
— Fă-mi loc ! Sau, pe Dumnezeu, eşti mort ! 

— Sfîntă Fecioară ! exclamă dominicanul. Aţi fi în stare să loviți 
un paşnic slujitor al Domnului ? 

— Atunci deschide uşa ! spuse cu răceală Fausta. 

— Mă supun, doamnă, mă supun — răspunse călugărul cu un 
glas tremurător, în timp ce, cu o neînde-mânare vizibilă, se 
căznea să deschidă uşa. 

— Trădătorule ! ţipă Fausta. Ce-ţi închipui ? Şi-şi ridică braţul cu 
o mişcare fulgerătoare. 

în aceeaşi secundă, pe la spate, două mâini viguroase apucară 
pumnalul ridicat, în timp ce alţi doi clești vii îi paralizară braţul 
stâng. 

Fără să mai opună vreo rezistenţă, căci înţelesese că e de 
prisos, Fausta întoarse capul şi văzu că e în mâinile a doi 
călugări mătăhăloşi. 

Privi de jur împrejurul camerei, în care se afla. Nimic nu părea 
să fi fost clintit de la locul lui. Uşiţa era în continuare încuiată. Pe 
unde intraseră ? Cabinetul avea, aşadar, una sau poate chiar 
mai multe ieşiri secrete. De altfel, asta era prea puţin important: 
ceea ce o interesa acum era faptul că se afla în mâinile lor şi că, 
totuşi, trebuia să scape de acolo, cu orice preţ. 

Lăsă, de bună voie, pumnalul din mână, căci acum devenise 
inutil. Arma dispăru, apucată şi dosită cu o iuţeală şi cu o 
îndemânare remarcabilă, şi în aceeaşi clipă, ca nişte automate, 
cei doi călugări îi dădură drumul Faustei, şi, retrăgându-se cu 
doi paşi, îşi vâriră mâinile ciolănoase în manşetele lor lungi şi 
rămaseră nemişcaţi, într-o atitudine meditativă. 

Dominicanul făcu o plecăciune, cu un respect în care Faustei i se 
păru că desluşeşte o undă de ironie amenințătoare, şi-i spuse, 
cu glasul lui potolit : 

— Rog pe ilustra principesă să binevoiască a scuza violenţa la 
care am fost silit să recurg. Cu marea ei inteligenţă, va înţelege, 
sper, că n-am nici o vină în această chestiune, căci ce sunt eu, 
un om atât de slab şi de umil ? O unealtă în mâinile superiorilor 
mei... Ei ordonă, iar eu mă supun fără să discut. 


Fără să se arate nici furioasă, nici supărată, cu un dispreţ pe 
care nu încerca să şi-l ascundă, Fausta aprobă din cap. 

„Omul acesta a spus lucrurilor pe nume-— reflectă ea. El şi cele 
două ajutoare ale sale nu sunt decât nişte unelte. Ei nici nu 
există pentru mine. Şi atunci, la ce bun să mai discut cu ei sau 
să le mai fac reproşuri ? Pe vinovat trebuie să-l caut printre 
superiorii acestor călugări. Nu e regele ; regele s-ar fi mulţumit 
să mă aresteze. Lovitura vine deci din partea marelui inchizitor. 
Cu el va trebui să mă răfuiesc". 

Şi, adresându-se dominicanului, foarte calmă, îl întrebă : 

— Ce doriţi de la mine ? 

— Am avut onoarea să vă mai spun : pergamentul, pe care-l 
aveţi acolo... 

Şi dominicanul arăta cu degetul spre pieptul Faustei. 

— Aveţi ordin să-l luaţi cu forţa, nu-i aşa ? 

— Sper că ilustra principesă — mă va scuti de această grea 
obligaţie — zise călugărul înclinându-se. 

Fausta îşi scoase din sân faimosul pergament şi, fără să-l dea 
din mână spuse : 

— Înainte de a mă supune, răspundeţi-mi la următoarea 
întrebare : Ce veţi face cu mine după aceea ? 

— Veţi fi liberă, doamnă, pe deplin liberă — răspunse 
dominicanul fără să pregete. 

— Juraţi pe acest crucifix ? întrebă Fausta, pătrun-zindu-l cu 
privirea pînă-n adîncul sufletului. 

— Nu e nevoie de jurăminte — se auzi în spatele ei un glas 
liniştit şi puternic. Cuvântul meu ar trebui să vă ajungă, şi-l 
aveţi, .doamnă ! 

Fausta se întoarse repede şi se găsi în faţa Un Espinosa, care 
intrase prin vreo uşă secretă, fără să facă 

zgomot. . 

Privindu-l de sus, ea îi spuse pe un ton şfichiuitor : 

_ Ce încredere pot avea în cuvântul dumneavoastră, 

cardinale, atâta timp cât vă purtaţi ca un- lacheu ? 

— De ce vă plingeţi, doamnă ? întrebă Espinosa cu un calm 
înspăimântător.  Procedez întocmai cum aţi procedat şi 
dumneavoastră faţă de noi, Montalta, cu aprobarea mea. vă 
încredinţase, sigur de buna dumneavoastră credinţă, acest 
document, iar dumneavoastră trebuia să ni-l restituiţi. 
Dumneavoastră însă, abuzind de încrederea noastră, aţi 


încercat să ne vindeţi ceea,ce ne aparţine, şi, dînd greş în 
această încercare, aţi hotărît să-l păstraţi, desigur, în speranţa 
că-l veţi vinde altora. Cum calificaţi dumneavoastră acest 
procedeu, doamnă ? 

— V-am mai spus, aveţi un suflet de lacheu — rosti Fausta, cu 
un dispreţ strivitor. După ce aţi brutalizat o femeie, acum o şi 
insultaţi ! 

— Vorbe goale, doamnă ! făcu Espinosa, ridicând din umeri în 
semn de dispreţ. 

Apoi, cu asprime în glas: 

— Vai celui ce încearcă să se împotrivească acţiunilor Sfintei 
Inchiziţii, căci, fie bărbat sau femeie, va fi zdrobit fără cruţare ! 
Hai, doamnă, daţi-mi documentul care ne aparţine şi mulţumiţi-i 
lui Dumnezeu că, din consideraţie pentru rege, care vă 
ocroteşte cu protecţia lui, nu vă fac să plătiţi scump îndrăzneala 
şi necorecta intervenţie ! 

— Mă dau bătută — zise Fausta — deşi vă jur că veţi plăti la fel 
de scump şi insultele, şi violențele la care mă supuneţi ! 

— Ameninţări zadarnice, doamnă — răspunse Espinosa, punând 
mâna pe pergament. Eu acţionez în interesul statului, iar regele 
nu va putea decât să mă aprobe. Cât despre acest document, îi 
datorez mulţumiri domnului de Pardaillan care mi-a înlesnit 
obţinerea lui. Nu voi uita să i le adresez cu primul prilej ce mi se 
va ivi. 

— în cazul acesta, mulţumiţi-i chiar acum — se auzi un glas 
batjocoritor. 

Fausta şi Espinosa se întoarseră în aceeaşi clipă şi-l văzură pe 
Pardaillan, care, stând rezemat cu spatele de uşă, îi privea cu 
zimbetul lui zeflemitor. 

Mici Fausta, nici Espinosa nu lăsară să le scape vreun gest de 
surpriză. Faustei îi luciră ochii o clipă, iar Espinosa încruntă 
imperceptibil din sprâncene. Atâta tot. 

Dominicanul şi cei doi călugări schimbară pe furiş o privire, dar 
fiind dresați ca să nu aibă altă voinţă, altă inteligenţă decât 
aceea a superiorului lor, rămaserănemişcaţi ; însă cei doi 
călugări mătăhăloşi stăteau la pîn-dă, gata de orice. 

În cele din urmă, Espinosa exclamă, pe un ton foarte natural : 

— Domnul de Pardaillan !... Dar cum aţi ajuns pînă aici ? 


— Pe uşă, dragă domnule — îi răspunse Pardaillan cu zimbetul 
lui cel mai nevinovat. Aţi uitat s-o încuiaţi... Şi asta m-a scutit de 
osteneala de a o sparge. 

— Să spargeţi uşa, Dumnezeule ! Dar de ce ? 

— Am să vă spun şi, în acelaşi timp, am să vă explic prin ce 
întâmplare am fost pus în situaţia de a mă amesteca în 
convorbirea dumneavoastră cu doamna. Cred că asta îmi faceţi 
onoarea de a mă întreba, domnule — zise Pardaillan cu aerul cel 
mai liniştit din lume. 

— Vă ascult cu interes, domnule — răspunse Espinosa. Văzind 
că cei doi călugări, fie dintr-o oboseală reală, fie la un semn al 
marelui inchizitor, schiţau o mişcare, Pardaillan îi spuse lui 
Espinosa : 

— Domnule, ordonaţi acestor vrednici călugări să stea liniştiţi... 
Nu-mi place să văd agitaţie în jurul meu. 

Espinosa făcu un gest poruncitor, iar călugării încremeniră. 

— Perfect ! zise Pardaillan. Fiţi buni şi nu mai mişcaţi, căci altfel 
aş fi silit şi eu să mă mişc... şi de, asta ar putea să nu fie tocmai 
bine pentru venerabilele dumneavoastră spinări. 

Şi întorcându-se spre Fausta şi Espinosa, care aşteptau în 
picioare, în faţa lui, continuă : 

— Ceea ce mi s-a întâmplat, domnule, e foarte simplu : după ce 
l-am adus înapoi regelui pe acest uriaş cu barbă roşie, de care 
curtea a vrut să-şi bată joc şi pe care a trebuit să-l ocrotesc, am 
ieşit, aşa cum aţi putut şi dumneavoastră să vedeţi. Dar, ale 
dracului porţile dumneavoastră, seamănă atât de mult între ele, 
încât m-am rătăcit. Curând mi-am dat seama că nimerisem într- 
un coridor ce nu se mai sfărşea, şi nu găseam nici un suflet pe 
care să-l întreb pe unde s-o iau. Bles-temându-mi din răsputeri 
nepriceperea, rătăceam din coridor în coridor, când. trecând 
prin faţa unei uşi, am recunoscut glasul doamnei... Am o 
meteahnă : sunt cu-rios din fire. M-am oprit deci, şi an auzit 
sfârşitul interesantei dumneavoastră convorbiri. 

Şi înclinându-se grațios în faţa Faustei, spuse pe un ton grav: 

— Doamnă, dacă m-aş fi gândit că oamenii aceştia se vor folosi 
de vorbele mele pentru a vă întinde o cursă şi a vă smulge 
pergamentul, la care ţineţi atât de mult, mai bine mi-aş fi tăiat 
limba decât să vorbesc. Dar nimeni nu va putea spune că eu, 
cavalerul de Pardaillan, aş fi în stare să comit un act de 
delaţiune, fie şi fără voia mea. Mă simţeam dator să îndrept răul 


pe care l-am făcut fără să vreau, şi de aceea am intervenit... 
lată de ce, domnule, n-aş fi şovăit să sparg uşa, precum am 
avut onoarea să vă spun. 
în timp ce Pardaillan vorbea astfel, cu o bărbătească sinceritate, 
într-o atitudine puţin cam teatrală, ce-i şedea de minune, cu 
pălăria în mâna dreaptă, cu mâna stângă sprijinită în garda 
săbiei, cu privirea blândă şi cu faţa strălucind de generozitate, 
Espinosa chibzuia : 
„Omul acesta e o forţă a naturii. Vom fi de neînvins dacă va 
consimţi să treacă de partea noastră. Dar mijloacele noastre 
obişnuite de intimidare sau de seducţie, rodnice cu oricare altul, 
n-ar avea nici un fel de efect la omul acesta ieşit din comun. El 
întruchipează forţa, curajul, cinstea şi generozitatea. Ca să-l 
câştigi de partea ta, trebuie să te arăţi mai cavaler decât el, să-l 
copleşeşti prin mai multă forţă, curaj, cinste şi generozitate 
decât e în stare el însuşi... Dacă nici asta nu dă rezultate... nu-ţi 
rămân,e decât să renunti... şi să te descotoroseşti de el cât mai 
curând". 
Fausta primi cuvintele lui Pardaillan cu obişnuita ei seninătate 
maiestuoasă, şi—i spuse cu glasu-i armonios şi cu o privire 
negrăit de dulce : 
— Ceea ce spuneţi şi ceea ce faceţi, cavalere, mi se pare foarte 
natural, când vine din partea dumneavoastră. 
— Aceste mustrări de cuget fac cinste omului care are inima 
atât de nobilă de a le nutri — zise Espinosa. 

— Vai, domnule — răspunse cavalerul cu vioiciune — nici nu 

ştiţi cât de bine îmi fac măgulito-elc dumneavoastră laude. 
Ele mă lasă să prevăd că veţi privi 

cu ochi buni cele două hatîruri pe care îmi îngădui să le cer 
generozităţii dumneavoastră. 
— Spuneţi-mi despre ce e vorba, domnule de Pardaillan, şi dacă 
aceste hatiruri nu depăşesc limitele posibilului, socotiţi-le 
dinainte acordate. 
— Mii de mulţumiri, domnule — zise Pardaillan înclinându-se. 
lată, deci, despre ce e vorba : Doresc să-i restituiţi doamnei 
Fausta documentul pe care i l-aţi luat. Făcând acest lucru, mi-aţi 
uşura sufletul de remuş-cările ce m-au cuprins la gândul că, prin 
vorbele mele nesăbuite, am denunţat-o, iar dumneavoastră v-aţi 


câşti-gat dreptul la recunoştinţa mea, căci nu mi-aş putea ierta 
niciodată o asemenea faptă. 

Fausta avu un surâs imperceptibil. Pentru ea nu exista nici cea 
mai mică îndoială : Espinosa va refuza, îl privi pe Pardaillan, 
vrând parcă să-şi dea seama dacă el credea cu adevărat că 
cererea sa va fi primită favorabil. Dar Pardaillan părea impasibil. 
Espinosa, la rândul lui, rămase de nepătruns. El spuse doar: 

— Să auzim şi a doua cerere. 

— A doua — răspunse Pardaillan, cu glasul său dulce-acrişor — 
vi se va părea, desigur, mai puţin dificilă. Doresc să-i daţi 
doamnei toate asigurările că va putea să se retragă fără să fie 
tulburată. 

' — Asta-i tot ? 

— Pe Dumnezeul meu, da, domnule ! 

Fără şovăire, Espinosa răspunse cu amabilitate : 

— Ei bine, domnule de Pardaillan, mi-ar fi greu să vă las pradă 
remuşcărilor şi, ca să vă dovedesc cât de mare e stima pe care 
v-o port, iată documentul pe care mi-l cereţi. Vi-l predau 
dumneavoastră, cel mai viteaz şi mai respectabil gentilom pe 
care l-am cunoscut vreodată. 

Gestul era atât de neaşteptat, încât Fausta tresări, iar 
Pardaillan, luînd documentul pe care i-l întindea Espinosa, îşi 
spuse : 

„Ce înseamnă asta ? Mă aşteptam să smulg prada unui tigru şi 
mă aflu în faţa unui mieluţ blind şi dezinteresat. Mă aşteptam la 
o bătălie furtunoasă şi înverşunată şi, în locul unui schimb de 
lovituri mortale, 

stimesc un schimb de gingăşii şi politeţuri... Mii de draci ! Nu-i 
lucru curat la mijloc !" 

Şi, cu glas tare, se adresă lui Espinosa: 

— Domnule, vă exprim sincera mea recunoştinţă. Apoi, 
întinzîndu-i Faustei pergamentul dobîndit, îi 

spuse, fără măcar s-o privească : 

— lată, doamnă, documentui pe care, din imprudenţa mea, era 
cât pe ce să-l pierdeţi. 

— Cum aşa, domnule, nu-l opriţi dumneavoastră ? ! întrebă 
Fausta cu un calm regesc. Acest document are pentru 
dumneavoastră aceeaşi valoare ca şi pentru mine... Aţi 
străbătut Franţa şi Spania ca să puneţi mâna pe el ! Documentul 
v-a fost înmânat personal, domnule Pardaillan ! Nu socotiți oare 


că prilejul este unic şi că puteţi să-l păstraţi fără să încălcaţi 
regulile cavalereşti, atât de severe, pe care vi le impuneţi ? 

— Doamnă — răspunse Pardaillan, burzuluindu-se — am cerut 
acest document pentru dumneavoastră. Trebuie, deci, să vi-l 
predau numaidecât, ceea ce şi fac. A mă crede pe mine capabil 
de calculele la care v-aţi referit, înseamnă să-mi aduceţi o 
insultă nemeritată. 

— Nici prin gând nu mi-a trecut să-l insult pe unul dintre ultimii 
viteji rămaşi pe lume ! zise Fausta. Am vrut doar să vă atrag 
atenţia că o asemenea ocazie nu se va mai ivi niciodată. ŞI 
atunci mă întreb, cum veţi proceda ca să vă ţineţi cuvântul dat 
regelui Henric de Navara ? 

—' Doamnă — replică Pardaillan — am mai avut onoarea să v-o 
spun : voi aştepta pînă ce-mi veţi da de bună voie peticul ăsta 
de pergament. 

Fausta luă pergamentul fără să mai spună ceva şi rămase pe 
gânduri. 

— Doamnă — spuse atunci Espinosa — vă dau cuvântul meu de 
onoare : puteţi părăsi liberă Alcazarul, însoţită de escorta 
dumneavoastră. 

— Domnule mare inchizitor — rosti pe un ton grav Pardaillan — 
aţi câştigat dreptul la recunoştinţa mea, iar la mine acest lucru 
nu e o formulă banală de politeţe. 

— Ştiu, domnule — spuse pe un ton la fel de grav Espinosa — şi 
sunt cu atât mai fericit, cu cât şi eu am să vă cer un anumit 
lucru. 

„Aha ! îşi spuse Pardaillan. Şi eu, care mă gândeam : iată ce va 
să zică adevărata generozitate ! Ei ! La dracu' ! E mai bine aşa. 
Nu mi-ar plăcea să-i rămân îndatorat acestui personaj întunecat 
şi misterios ; dracul să mă ia dacă ştiu măcar pentru ce !" 

Şi, cu glas tare, vorbi : 

— Dacă nu depinde decât de mine, vă voi acorda ceea ce-mi 
cereţi cu aceeaşi bunăvoință pe care aţi avut-o dumneavoastră 
când aţi satisfăcut cererile mele, ce-i drept, cam mari. 

Espinosa încuviinţă din cap şi spuse : 

— Mai întîi, domnule cavaler, permiteţi-mi să vă dovedesc că 
dacă v-am satisfăcut cererile, am făcut-o numai din stima pe 
care o port persoanei dumneavoastră, şi nu de teamă, aşa cum 
aţi putut să presupuneţi ! 


— Domnule — rosti Pardaillan, pe tonul acela respectuos care la 
el avea atâta preţ — niciodată nu mi-ar trece prin gând că un 
om ca dumneavoastră ar putea să cedeze de frică. 

încă o dată, Espinosa încuviinţă din cap, dar stărui : 

— N-are importanţă, domnule, eu însă ţin să vă conving. 

— Faceţi cum credeţi, domnule — răspunse Pardaillan politicos. 
Fără să se clintească din loc, Espinosa puse în mişcare, cu 
piciorul, un resort nevăzut, şi în aceeaşi clipă biblioteca se 
răsuci în jurul.ei, lăsând să se vadă o sală destul de mare, în 
care oameni înarmaţi cu pistoale şi archebuze stăteau nemişcaţi 
şi muţi, gata să tragă la comandă. 

— Douăzeci de ostaşi şi un ofiţer ! vesti laconic Espinosa. 

„Uf ! îşi spuse Pardaillan. lată cât sunt de favorizat de soartă !... 
Şi când mă gândesc că am naivitatea să-cred că tigrul s-a 
prefăcut în miel de dragul meu!" 

Şi zîmbi cu milă pentru această naivitate, de care se căia. 

— E puţin, îmi dau seama — spuse pe un ton serios Espinosa. 
Dar mai e şi altceva, ceva şi mai bun. 

Şi la un semn al lui, oamenii se înşirară în dreapta şi-în stânga, 
lăsând la mijloc un spaţiu mare liber. Ofiţerul merse pînă la 
capătul acestui culoar viu, şi deschise larg o uşă, ce dădea într- 
un coridor spaţios, ocupat de soldaţi. 

— O sută de oameni ! exclamă Espinosa, adresân-du-se tot lui 
Pardaillan. 

„Prostul -de mine !" îşi spuse cavalerul, rămânând totuşi 
netulburat. 

— Escorta doamnei principese Fausta ! ordonă scurt Espinosa. 
Fausta privea şi asculta cu calmul ei obişnuit. 

Pardaillan se rezemă nepăsător de uşa prin care intrase, iar faţa 
i se lumină de un surâs plin de mândrie la vederea măsurilor 
extraordinare de precauţie luate împotrivă-i, a unui singur om ! 
Şi, totuşi, în sinea sa se blestema de mama focului : 

„Pe toţi dracii ! Ce nevoie am avut s-o fac pe cavalerul servant 
al afurisitei de Fausta ? Şi ce-mi pasă mie de certurile ei cu 
acest şef al inchizitorilor, care-mi face impresia unui adversar 
periculos cu tot aerul lui dulceag şi plin de bunăvoință ! în orice 
caz, el nu e un descreierat ca mine, dovadă măsurile de 
precauţie pe care a ştiut să le ia pînă în cele mai mici amănunte. 
La dracu' ! Oare voi fi toată viaţa un animal smintit şi capricios, 
incapabil de o judecată sănătoasă, plină de bun simţ ? Bată-m- 


ar frigurile, să mă facă să-mi clăn-ţăne dinţii pînă la sfârşitul 
zilelor ! în ce viespar m-am băgat cu obiceiul meu prostesc de a 
mă amesteca unde nu-mi fierbe oala ! Dacă bietul tată-meu m- 
ar vedea, din propria-mi prostie la ananghie, cum m-ar mai 
certa el, şi pe bună dreptate !... Pînă şi noul meu prieten, 
Cervantes, dacă m-ar vedea prins în capcană ca un pui de vulpe 
neştiutor, n-ar scăpa ocazia să-mi arunce în faţă veşnicul său - 
don Quijotte»". 

Dar, aşa cum i se întâmpla adesea, după ce se mustului bine, 
cavalerul îşi spuse, cu obişnuita lui nepăsare: 

„Haida-de ! Mai la urma urmei, n-am murit încă !... Şi am mai 
trecut eu şi prin altele !..." 

Şi zîmbi, cu un aer prefăcut. 

lar Espinosa, interpretând, desigur, greşit înţelesul acestui 
zimbet, continuă pe acelaşi ton potolit : 

— Sunteţi amabil să deschideţi uşa de care vă sprijiniți, domnule 
de Pardaillan ? 

Pardaillan se supuse, fără să scoată o vorbă, îndărătul uşii se 
ridica acum un oblon de fier. Astfel, posibilitatea oricărei 
retrageri îi era tăiată. 

— Mii de draci ! murmură Pardaillan şi, fără să vrea, aruncă o 
privire spre fereastră. în aceeaşi clipă, în tăcerea ce se 
aşternuse deasupra acestei scene fantastice, se auzi un zgomot 
sec, iar încăperea se scufundă în semiîntuneric. 

Espinosa făcu un semn. Unul dintre călugări deschise fereastra : 
ca şi uşa, ea era ferecată acum pe dinafară de o perdea de fier. 
„Dracu' să-l ia ! scrişni Pardaillan în sinea lui. Tare aş mai avea 
poftă să-l sugrum chiar acum !" 

în clipa aceea apărură pe coridor Chalabre, Montsery şi Saint- 
Maline. 

— Doamnă — spuse Espinosa — iată escorta dumneavoastră, 
sunteţi liberă ! 

— La revedere, cavalere — zise Fausta fără pic de emoție. 

— La revedere, doamnă — răspunse Pardaillan privind-o drept în 
faţă. 

Espinosa o conduse şi în timp ce traversa camera secretă în 
care erau înşiraţi zbirii, Fausta îi spuse în şoaptă, cu răceală : 

— Sper că nu va mai ieşi viu de-aici ! 

Oricât de călit în rele era marele inchizitor, el se cutremură la 
auzul acestor vorbe. 


— Totuşi, pentru dumneavoastră, doamnă, a ajuns în situaţia 
asta critică — îi răspunse el cu o asprime neobişnuită. 

„— Ce importanţă are ? replică Fausta. Şi adăugă cu dispreţ: 

— Sunteţi oare atât de slab de înger, încât v-aţi lăsa arestat din 
motive sentimentale ? 

— Credeam că-l iubiţi — zise Espinosa, privind-o cu atenţie. 

De astă dată, Fausta fu cea care se cutremura. 

Dar, stăpînindu-se, rosti pe nerăsuflate : 

— Tocmai de aceea îi doresc moartea cu atâta patimă ! 
Espinosa o privi o clipă, fără să-i răspundă, apoi înclinându-se 
ceremonios, porunci : . 

— Doamna principesă Fausta să fie condusă'cu toate onorurile 
ce i se cuvin. 

Şi în timp ce Fausta, urmată de garda ei, trecea cu pas rar şi 
maiestuos prin faţa trupei care-i dădea onorurile, Espinosa se 
întoarse la Pardaillan, care aştepta foarte calm, şi-i spuse 
liniştit : 

— Cabinetul în care ne aflăm este o maşinărie admirabilă, 
executată de arabi, care sunt meşteri neîntrecuţi în arta 
mecanicii. Din clipa în care aţi păşit aici, aţi fost în mâna mea. în 
faţa dumneavoastră am putut, fără a vă trezi bănuielile, să dau 
ordine ce au fost executate imediat şi pe tăcute. Aş putea să vă 
fac să dispăreţi într-o secundă, printr-un gest al cărui înţeles nici 
n-aţi putea să-l bănuiţi, căci podeaua pe care staţi ascunde şi ea 
un mecanism, ca de altfel tot ce se găseşte aici... Trebuie să 
recunoaşteţi că totul a fost minunat de bine întocmit pentru a 
nimici orice încercare de rezistenţă. 

— Recunosc — spuse Pardaillan din vârful buzelor — că vă 
pricepeţi de minune la pregătirea unei capcane. 

Espinosa avu un zîmbet fin şi, fără să ia în seamă aceste vorbe, 
îi răspunse : 

— Domnule de Pardaillan, vedeţi bine că dacă v-am satisfăcut 
cererile, a fost numai din stimă pentru caracterul 
dumneavoastră. Cât priveşte numărul luptătorilor pe care i-am 
mobilizat împotriva dumneavoastră, el vă dovedeşte cu 
prisosinţă admiraţia mea pentru extraordinara dumneavoastră 
forţă şi vitejie. Şi acum, când v-am dovedit că n-am cedat decât 
ca să vă fiu pe plac, vă întreb : sunteţi de acord să discutăm ? 

— Ei, domnule — răspunse Pardaillan cu glas batjocoritor — vă 
înverşunaţi să-mi dovediţi limpede ca lumina zilei că sunt în 


puterea dumneavoastră, legat de mâini şi de picioare, şi mă 
întrebaţi dacă consimt să stau de vorbă cu dumneavoastră ?... 
întrebarea e de-a dreptul caraghioasă, pe legea mea !... Dacă 
refuz, zbirii pe care 

e-aţi pus ca să mă păzească, se vor năpusti asupra mea şi mă 
vor toca mărunt... dacă nu cumva, chiar dumneavoastră, cu un 
gest al cărui înţeles nici măcar nu-l voi ghici, mă veţi trimite de- 
a dreptul ad patres, făcând să se scufunde această duşumea pe 
care este pricepuţi meşteri arabi au înzestrat-o cu maşinării - 
vrăjite... Dacă, dimpotrivă, primesc, nu vi se va părea oare că 
am 

cedat de frică ? 

— Aşa e ! răspunse simplu Espinosa. 

Şi, întorcându-se către oamenii lui, le porunci : 

— Retrageţi-vă ! Nu mai am nevoie de voi. 

În tăcere şi într-o ordine desăvârşit-ă, soldaţii se retraseră 
numaidecât, lăsând toate uşile larg deschise. 

Espinosa făcu un gest poruncitor şi dominicanul, împreună cu 
cei doi călugări, dispărură şi ei. 

în aceeaşi secundă, perdelele de fier care ferecau uşa şi 
fereastra se ridicară ca prin minune. Şi Numai deschizătura ce 
dădea spre camera secretă, în oare cu o clipă înainte se aflau 
oamenii lui Espinosa, continua să indice locul unde la început 
fusese biblioteca. 

— Pe toţi dracii ! răsuflă Pardaillan. încep să cred că voi scăpa 
de aici ! 

— Domnule de Pardaillan — reluă discuţia Espinosa, pe un ton 
grav, eu n-am încercat să vă intimidez. Asemenea metode 
vulgare n-ar fi avut nici un efect asupra unei firi atât de călite ca 
a dumneavoastră. Am vrut doar să vă dovedesc că eram în stare 
să mă măsor cu dumneavoastră fără să mă tem de înfrângere. 
Acum doriţi să-mi acordaţi încrederea pe care v-am cerut-o ? 

— De ce nu ? răspunse liniştit Pardaillan. 

— Domnule, nu sunt duşmanul dumneavoastră. Poate că vom fi 
chiar în curând prieteni, dacă, aşa cum nădăjduiesc, vom ajunge 
să ne înţelegem... Aceasta depinde de discuţia pe care o vom 
avea... în tot cazul, orice s-ar întâmpla, orice aţi fi hotărit, vă 
dau cuvântul meu de onoare că veţi ieşi din palat tot atât de 
liber precum aţi intrat. Luaţi seama, însă, domnule, că mai 
departe nu-mi iau nici o răspundere... Viitorul va depinde de 


ceea ce veţi hotărî dumneavoastră. Sper că nu vă îndoiţi de 
cuvântul meu ? 

1 Ad patres — pe lumea cealaltă (în limba latină în original). 

— Ferească Dumnezeu, domnule ! spuse politicos Pardaillan. Vă 
consider drept un gentilom care n-ar fi în stare să-şi calce 
cuvântul. Şi dacă, socotindu-mă ameninţat, v-am spus unele 
lucruri mai degrabă neplăcute, vă exprim toată părerea mea de 
rău. Acestea fiind zise, sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

lar în sinea lui îşi spunea: 

„Atenţiune ! Să ne ţinem bine ! Va fi o luptă periculoasă, în alt 
fel decât aceea cu uriaşul Barba Roja. Duelurile cu ascuţişul 
limbii nu mi-au fost niciodată pe plac". 


— AŞ dori să punem toate lucrurile la punct, aici — spuse 
Espinosa. Nu e bine ca urechi indiscrete să asculte ceea ce ne 
vom spune. 


în clipa aceea, uşa se închise îndărătul lui Pardaillan, biblioteca 
îşi reluă locul şi totul în cabinet redeveni la fel ca la început. 

— Luaţi loc, domnule — îi spuse atunci Espinosa — şi să 
discutăm, dacă nu ca doi prieteni, cel puţin ca doi adversari care 
se stimează reciproc şi doresc să nu devină duşmani. 

— Vă ascult, domnule — zise Pardaillan, aşezindu-se într-un 
fotoliu. 

XIV 

CEI DOI DIPLOMAŢI 

— Cum se face că un om cu meritele dumneavoastră nu are alt 
titlu decât cel de cavaler ? îl întrebă brusc Espinosa. 

— Am fost numit conte de Margcncy — răspunse Pardaillan, 
ridicând din umeri. 

— Cum se face că aţi rămas un biet gentilom fără stare ? 

— Mi-au fost dăruite pământurile şi veniturile contelui de 
Margency... Le-am refuzat. Un înger, da, aşa cum vă spun, un 
înger de bunătate, de devotament, de dragoste sinceră şi 
statornică (Pardaillan era gâtuit de emotie) mi-a lăsat moştenire 
averea lui considerabilă, 

domnule, căci ea se ridica la două sute douăzeci de mii de livre. 
Am dat totul săracilor, fără să-mi opresc măcar o livră. 

— Cum se face că un războinic ca dumneavoastră a rămas un 
simplu aventurier ? 

— Regele Henric al III-lea a vrut să facă din mine un comandant 
al armatelor sale. Am refuzat. 


— Cum se face, în sfârşit, că un diplomat ca dumneavoastră se 
mulţumeşte cu o misiune ocazională, fără prea mare importanţă 
? 


— Regele Henric de Navara a vrut să facă din mine prim- 
ministrul său... Am refuzat. 

Espinosa păru că stă o clipă să chibzuiască. 

„Fiecare răspuns al acestui om este un atac jignitor — îşi spunea 
el în gând. Fie, să procedăm, deci, ca şi el... Să-l doborîm dintr-o 
singură lovitură !" 

lar lui Pardaillan, care aştepta liniştit, îi vorbi mai departe : 

— Aţi făcut bine că aţi refuzat. Ceea ce vi se oferea era sub 
meritele dumneavoastră — spuse el cu un aer convins. 
Pardaillan îl privi cu mirare şi-i răspunse calm : 

— Cred că greşiţi, domnule. Tot ce mi s-a oferit era. dimpotrivă, 
cu mult peste ceea ce putea să-şi dorească un biet aventurier ca 
mine. 

Pardaillan nu juca deloc comedia modestiei. Era sincer. 

Una din trăsăturile remarcabile ale caracterului său excepţional 
era să considere drept exagerat de mari recompensele ce i se 
ofereau pentru serviciile lui cât se poate de reale. 

Espinosa nu putea să priceapă cum un om cutezător şi conştient 
de superioritatea lui, aşa cum părea să fie cavalerul, se dovedea 
în acelaşi timp un om timid şi modest în problemele sufleteşti. 
Crezuse că are de-a face cu un orgolios şi că punând accentul 
pe acest lucru, l-ar putea atrage de partea lui. Reluă deci 
discuţia cu o încetineală calculată : 

— vă ofer titlul de duce, cu rangul de grand de Spania, 
împreună cu o rentă viageră de zece mii de ducați, ce urmează 
s-o primiţi din veniturile realizate în 

Înviitor ; vă mai ofer şi un post de guvernator de prim ordin, cu 
rang de vicerege, depline puteri civile şi militare, precum şi o 
alocaţie anuală de douăzeci de mii de ducați pentru întreţinerea 
casei dumneavoastră ; veţi fi numit căpitanul a opt vase s.sub 
pavilion spaniol şi veţi primi colierul Ordinului Lânei de Aur... Vă 
convin aceste condiţii ? 

— Depinde de ceea ce-mi veţi cere să fac în schimbul a ceea ce- 
mi oferiţi — răspunse Pardaillan cu un calm desăvârşit. 

— Va trebui să vă puneţi sabia în serviciul unei cauze sfinte, să 
zicem. 


—i Domnule — spuse cavalerul simplu şi fără nici o lăudăroşenie 
— nici un gentilom demn de acest nume n-ar şovăi să sprijine cu 
sabia lui o cauză pe care dumneavoastră o socotiți nobilă şi 
dreaptă. Pentru asta nu e nevoie decât să apelaţi la sentimentul 
onoarei sau, mai simplu, la omenie... Păstraţi-vă, deci, titluri, 
rente, onoruri şi funcțiuni. Sabia cavalerului de Pardaillan se 
oferă, dar nu se vinde. 

— Cum ? ! exclamă Espinosa uluit. Respingeţi oferta pe care v-o 
fac ? 

— O resping — spuse cu răceală cavalerul. Dar accept să mă 
dăruiesc cauzei de care vorbiţi... 

— Totuşi, drept este să fiţi răsplătit ! 

— Nu vă îngrijiţi de asta... Mai bine să vedem care e cauza 
aceasta nobilă şi dreaptă — zise Pardaillan cu aerul său 
zeflemitor. 

— Domnule — răspunse Espinosa, după ce-i aruncă o privire 
admirativă modestului şi paşnicului cavaler — sunteţi unul 
dintre oamenii faţă de care sinceritatea devine suprema 
abilitate. Voi merge, deci, drept la ţintă. 

Espinosa păru că meditează o clipă. „Ei, drăcie ! îşi spuse 
Pardaillan. lată o sinceritate care nu prea pare dornică să iasă 
singură la lumină !" 

— Vă ascultam cu atenţie când vorbeaţi cu regele — continuă 
Espinosa. fixindu-l pe Pardaillan — şi am avut impresia că 
duşmănia ce se pare că i-o purtaţi se trage mai ales din zelul pe 
care-l manifestă în reprimarea ereziei. Ceea ce îi reproşaţi cel 
mai mult, şi vi-l face nesuferit, sunt hecatombele de vieţi 
omeneşti, care vă răânesc sensibilitatea, după propria 
dumneavoastră expresie... E adevărat ? 

— Aşa e... dar mai e şi altceva — spuse cavalerul pe un ton 
enigmatic. 

— Pentru că nu vedeţi decât aparențele şi nu realitatea însăşi, 
pentru că sunteţi izbit de barbaria acestor aparenţe, nu mai 
desluşiţi cauza adînc omenească, generoasă, măreaţă... Chiar 
prea generoasă şi măreaţă, din moment ce-i scapă din vedere 
chiar unui spirit superior ca al dumneavoastră, domnule. Dar 
dacă v-aş explica... 

—  Explicaţi-mi, vă rog, nici nu doresc altceva decât să fiu 
convins... Deşi, la drept vorbind, vă va fi destul de greu să mă 
convingeţi că numai din generozitate şi din umanitate îi frigeţi 


pe bieţii nenorociţi care nu doresc altceva decât să-şi ducă viaţa 
paşnic, fără să facă nici un rău aproapelui lor. 

— Tocmai asta mă voi strădui să vă demonstrez — spuse pe un 
ton solemn Espinosa. 

— Pe Dumnezeu ! Sunt curios să văd cum vă veţi pricepe să 
justificaţi fanatismul religios şi prigoana la care dă el naştere — 
zise Pardaillan cu un zîmbet batjocoritor. 

— Fanatism religios ! Prigoană ! exclamă Espinosa. S-ar părea 
că aceste două vorbe spun totul, explică totul. Să vorbim, deci, 
despre asta. Am observat din prima clipă, domnule de 
Pardaillan, că n-aveţi nici o religie, nu-i aşa ? 

— Dacă vă referiţi la cult, la doctrină, atunci aşa e ; nu am nici o 
religie. 

— Da, în sensul acesta am înţeles şi eu — zise Espinosa. Ei bine, 
domnule, ca şi dumneavoastră, şi în. acelaşi fel, n-am nici cu 
vreo religie... Mărturisirea pe care v-o fac şi care ar putea, dac- 
ar ajunge la urechile altora, să mă ducă la rug, pe mine, marele 
inchizitor, vă arată îndeajuns de limpede cât e de mare 
încrederea mea în cinstea dumneavoastră şi cât de departe 
înţeleg eu să împing sinceritatea. 

— Domnule — rosti pe un ton grav cavalerul — primiţi, vă rog, 
asigurarea mea că, plecând de aici, voi uita tot ceea ce veţi fi 
binevoit să-mi spuneţi. 

— Asta o ştiu prea bine... şi de aceea vorbesc fără nici o şovăire 
şi fără nici o prefăcătorie — spuse cu simplitate Espinosa, apoi 
continuă : Acolo unde nu există religie, nu poate să existe 
fanatism. Nu există decât aplicarea riguroasă a unui sistem 
studiat în chip temeinic. 

— Fanatism sau sistem, rezultatul este întotdeauna acelaşi 
distrugerea a nenumărate vieţi omeneşti. 

— Cum vă puteţi opri la nişte raționamente atât de sărace ? Ce 
înseamnă câteva vieţi când e vorba de salvarea şi de 
regenerarea unei rase întregi ? Ceea ce apare în ochii omului de 
rând drept o persecuție, nu este în realitate decât o vastă şi 
necesară operație chirurgicală... Noi tăiem  mădularele 
gangrenate ca să salvăm capul, ardem plăgile ca să le 
cicatrizăm... Călăi, aşa ni se spune ! Curată nărozie ! Rănitul 
care simte cum cuțitul chirurgului îi taie nemilos în carne vie 
urlă de durere şi-l înjură pe salvatorul său, pe care-l consideră, 
de asemenea, drept un călău. Şi totuşi acesta nu se lasă 


impresionat de ţipetele bolnavului său aflat în delir, îşi 
îndeplineşte cu calm misiunea, îşi face pînă la capăt datoria, 
care constă în terminarea operaţiei binefăcătoare cu toată grija 
necesară, şi-şi scapă pacientul adesea fără voia acestuia, şi 
atunci, odată însănătoşit, robust şi puternic, operatul nu mai 
are decât recunoştinţă pentru cel pe care-l socotea un călău şi 
în care vede acum, când e în stare să judece mai bine lucrurile, 
ceea ce este el în realitate : un salvator. Noi suntem, domnule, 
tocmai aceşti chirurgi calmi, nemiloşi în aparenţă, dar în fond 
umani şi generoşi. Noi nu ne mai lăsăm impresionați de plînsete, 
de ţipete sau de insulte, după cum nu ne vom lăsa mişcaţi de 
manifestările de recunoştinţă în ziua în care vom fi dus la bun 
sfârşit operaţia făcută, adică în ziua în care vom fi salvat 
omenirea. Ca şi aceşti chirurgi, ne urmărim în mod metodic 
misiunea, ne îndeplinim cu răbdare datoria, fără să ne lăsăm 
descurajaţi de nimic, iar singura noastră răsplată va fi 
mulţumirea pe care ţi-o dă datoria îndeplinită. 

Cavalerul ascultă cu atenţie aceste explicaţii daie de Espinosa 
cu o căldură care contrasta ciudat cu calmul imperturbabil 
afectat de el de obicei. 

După ce Espinosa isprăvi, cavalerul rămase o clipă gânditor, 
apoi, ridicându-şi capul frumos, spuse : 

— Nu mă îndoiesc de sinceritatea dumneavoastră. Dar aţi 
mărturisit că sunteţi lipsit de credinţă religioasă, iar eu ştiu că 
medicul de care vorbeaţi este sincer convins de rezultatele bune 
ale operaţiei pe care o va face asupra unui trup bolnav. El se 
poate înşela, dar merită respectul pentru că e sincer... Pe când 
dumneavoastră, domnule, vă legaţi de un corp sănătos şi, sub 
pretextul de a-i da o viaţă nouă, de a-l salva — şi mă întreb ce 
rost are să-l salvaţi dacă nu e bolnav — vreţi să-i aplicaţi un leac 
în care nici măcar dumneavoastră nu credeţi... Atunci, domnule, 
mărturisesc că nu mai înţeleg... 

— Ca şi dumneavoastră — reîncepu Espinosa, plin de o 
convingere înflăcărată — sunt cu totul lipsit de credinţa aceea 
care constă în a te închina orbeşte vreunei divinităţi. Ca şi 
dumneavoastră, sunt pătruns de credinţa care nu urmează 
decât glasul inimii şi al raţiunii. Ca şi dumneavoastră, mă simt 
însufleţit de o dragoste mare, adîincă, dezinteresată, pentru 
aproapele meu, care m-a făcut să visez la fericirea semenilor. Şi 
de aceea n-am şovăit să-mi închin toată puterea minţii şi toată 


energia căutării acestei fericiri, ca să le-o pot oferi. Dar, 
domnule, încercaţi să vedeţi cîţi oameni sunt în stare să 
înţeleagă ceea ce v-am spus eu... De-abia un număr foarte mic 
de capete înzestrate de la natură, de-abia câteva suflete mari şi 
sincere... Restul, marea masă, se află în situaţia acelui rănit, dc 
care vă vorbeam, căruia medicul trebuie să-i impună operaţia 
salvatoare, şi care pe moment îl blesteamă pe acesta, pentru că 
nu-i înţelege intenţiile, deşi îl va binecuvânta mai tirziu, când va 
simţi cum viaţa începe din nou să-i curgă prin vine. 

— Dar sunteţi sigur, domnule, că acţionând astfel realizaţi 
fericirea omenirii ? 

— Da — răspunse categoric Espinosa. Am meditat îndelung 
asupra acestor probleme şi am judecat lucrurile în adîncimea 
lor. Am ajuns la concluzia că ştiinţa este marele, unicul duşman 
împotriva căruia trebuie dusă o luptă stăruitoare şi nemiloasă, 
pentru că ştiinţa este negarea a tot ce există şi pentru că la 
capătul ei e 

moartea, adică neantul, groaza, deznădejdea, oroarea. Oricine 
se dedică ştiinţei sfârşeşte în mod fatal acolo unde am ajuns 
eu : la îndoială. Fericirea constă aşadar în neştiinţa cea mai 
deplină, absolută, pentru că ea apără credinţa şi pentru că 
numai credinţa poate face ca momentul de neînlăturat, când 
totul se încheie, să fie uşor şi paşnic. Dacă ai o credinţă, nu-ți 
apare totul ca definitiv sf îrşit, iar acel moment de spaimă 
devine doar o trecere către o viaţă mai bună. lată de ce 
urmăresc fără cruţare pe toţi cei ce manifestă idei de 
independenţă, pe toţi cei ce practică blestemata de ştiinţă. lată 
de ce vreau să impun omenirii întregi credinţa pe care eu însumi 
am pierdut-o : pentru că, fiind sigur că voi muri cuprins de 
disperare, doresc, în dragostea mea pentru oameni, să le evit 
lor, cel puţin, îngrozitoarea mea soartă. 

— Aşadar, le impuneţi o viaţă întreagă de constrân-geri, de 
suferinţă şi nenorocire, ca să le asiguraţi, ce ?... O clipă de iluzie 
care va dura cât un suspin ! 

— Ce importanţă are ? Vă rog să mă credeţi, momentul e atât 
de îngrozitor, încât îndulcirea lui nu e plătită prea scump printr-o 
viaţă mizerabilă, aşa cum îi spuneţi dumneavoastră. 

Cavalerul îl privi o clipă uimit şi indignat, şi-i răspunse cu un glas 
tunător : 


—  îndrăzniţi să vorbiţi de umanitate în timp ce urmăriţi să-i 
faceţi pe oameni să plătească printr-o întreagă viaţă de mizerie 
îndulcirea problematică a unei clipe fugare ! Mie mi se pare că e 
mai bine să trăieşti o viaţă întreagă fericit, chiar dacă o plăteşti 
cu o clipă de groază şi de spaimă. Fiţi sigur, domnule, că 
nenorociţii cărora doriţi să le impuneţi înfricoşătoarea tortură 
numită religie, nu ştiu prin ce aberaţie, fericire, v-ar spune şi ei 
ceea ce vă spun şi cu, dacă v-aţi da osteneala să-i consultaţi 
într-o chestiune care-i interesează totuşi şi pe ei într-o măsură, 
trebuie să recunoaşteţi. 

M— Ei sunt nişte copii — răspunse Espinosa cu dispreţ. Copiii nu 
sunt consultaţi... îi dojeneşti, şi cu asta gata... 

— Copii ! Uşor de zis, domnule ! Aceşti copii au dreptul să vă 
spună, cu oarecare temei, că dumneavoastră şi cei aidoma 
dumneavoastră sunteți, din nenorocire, nu nişte copii 
nevinovaţi, ci nişte nebuni furioşi, care ar trebui să fie omoriţi 
fără milă pentru binele tuturor. La dracu', domnule, cu ce drept 
vă amestecați ? Lăsaţi oamenii să trăiască aşa cum le place şi 
nu încercaţi să le impuneţi o fericire pe care, dacă greşesc sau 
nu, ei o consideră o îngrozitoare năpastă. 

— Aşadar, domnule — răspunse Espinosa, pe tonul lui calm şi 
liniştit — dumneavoastră credeţi că fericirea constă în a trăi 
după cum îţi place ? 

:— Domnule — spuse cu răceală Pardaillan — eu cred că sub 
masca dumneavoastră de omenie şi  dezinteresare, 
dumneavoastră căutaţi mai presus de orice propria fericire. Ei 
bine,- această fericire n-o veţi găsi în înspăimântătoarea 
dominație la care visaţi. De-a lungul drumurilor pe care le-am 
bătut în cea mai mare parte a vieţii mele, am cules idei 
încetăţenite, care ar putea să vă pară ciudate. Şi, totuşi, suntem 
cîţiva, mult mai numeroşi decât se crede, care dorim să avem 
partea noastră de soare şi de viaţă. Noi socotim că viaţa ar fi 
frumoasă dac-am trăi-o ca oameni ce suntem şi nu ca nişte lupi 
nesăţioşi. Şi nu vrem să sacrificăm partea noastră de fericire 
pentru pofta unui pumn dc ambiţioşi cu titlul de regi, prinți sau 
duci. De aceea vă spun : nu vă ocupați atâta de alţii, trăiţi-vă 
viaţa aşa cum este ; luaţi din ea tot ce se poate lua în această 
scurtă trecere. lubiţi soarele şi stelele, căldura verii şi zăpezile 
iernii, iubiţi mai cu seamă dragostea, care este însuşi omul. Dar 
lăsaţi ca fiecare să-şi ia partea ce i se cuvine. lată unde veţi afla 


fericirea... în orice caz, sunteţi spaniol, rămâneţi spaniol şi 
lăsaţi-ne pe noi să ne descurcăm cum vom putea... Nu încercaţi 
să veniţi şi să ne impuneţi înspăimântătoarele dumneavoastră 
idei... Va fi mai bine pentru noi... şi pentru dumneavoastră. 

— Fie — răspunse Espinosa, fără să se arate supărat — n-am 
reuşit să vă conving. Dar dac-am dat greş când a fost vorba de 
generalităţi, poate că voi avea mai mult noroc într-un caz 
particular, pe care vreau să vi-l supun. 

— Spuneţi ce-aveţi de spus — făcu Pardaillan, tot rezervat. 

—  Domnul.? — rosti Espinosa fără pic de ironie — 
dumneavoastră, care sunteţi un viteaz, gata oricând să 

trageţi sabia pentru cel slab împotriva celui Mi puternic, aţi 
putea refuza să sprijiniți cu sabia dumneavoastră o cauză 
dreaptă ? 

— Asta depinde, domnule — răspunse cavalerul netulburat. 
Ceea ce vi se pare dumneavoastră n'obil şi drept poate să-mi 
pară mie josnic şi mîrşav. 

— Domnule — spuse Espinosa privindu-l drept în faţă — aţi fi în 
stare să lăsaţi să se comită, la rece, o crimă sub ochii 
dumneavoastră, fără să încercaţi să interveniţi în favoarea 
victimei ? 

— Nu, desigur ! 

— Ei bine, domnule — spuse apăsat Espinosa — e vorba de a 
împiedica o crimă. 

— Cine ar urma să fie victima ? 

— Regele Filip — zise Espinosa cu o sinceritate impresionantă. 
— Pe dracu', domnule ! exclamă Pardaillan, arbo-rând din nou 
zimbetul lui batjocoritor. Mi se pare, totuşi, că maiestatea sa 
este în măsură să se apere! 

— Da, într-o situaţie normală. Nu însă în acest caz cu totul 
special. Maiestatea sa se află legat de mâini şi de picioare în 
faţa loviturilor ce-l ameninţă. 

— Vă rog să fiţi mai lămurit, domnule — zise cavalerul, cuprins 
de curiozitate. 

— Un om, un ambițios, a jurat să-l ucidă pe rege. Şi-a pregătit 
trădarea îndelung şi temeinic. La ora asta e gata să lovească, iar 
noi nu putem face nimic împotriva acestui mizerabil, pentru că 
el şi-a câştigat, cu o diabolică dibăcie, dragostea întregii 
Andaluzii, astfel că, ucigându-l, sau numai încercând să-l 
arestăm, am risca să provocăm o răscoală de neînvins. Pentru a 


pune mâna pe el şi pentru a-l salva pe rege, va trebui să lovim 
în mii de piepturi ce se vor ridica între omul acesta şi noi. 
Regele nu este fiinţa sângeroasă pe care o credeţi dum- 
neavoastră şi preferă să se lase în paza Domnului şi să înfrunte 
moartea, decât să pedepsească o mulţime de nevinovaţi, scoşi 
din minţi prin maşinaţiile acestui ambițios. Dar noi, care avem 
sfinta datorie de a veghea asupra zilelor maiestăţii sale, noi 
căutăm mijlocul de a opri mâna criminală înainte de a-şi duce 
crima la îndeplinire, şi fără să dezlănţuim furia poporului. De hac 
vă întreb dacă doriţi să împiedicaţi această crimă monstruoasă. 

— E de la sine înţeles — spuse Pardaillan, încercănd să 
desluşească, din glasul şi din chipul marelui inchizitor, adevărul 
— că, deşi regele nu-mi este deloc simpatic, n-aş putea să asist 
nepăsător la o crimă, ci aş împiedica-o, dac-ar depinde de mine. 
— Dacă aşa stau lucrurile — rosti cu însufleţire Espinosa — 
regele e salvat, iar viitorul dumneavoastră e asigurat ! 

— Viitorul meu este oricum asigurat, deci nu vă ocupați de el — 
răspunse ironic cavalerul, chibzuind adînc. Mai bine explicaţi-mi 
cum aş putea să îndeplinesc singur ceea ce sfintul 
dumneavoastră oficiu nu poate realiza, cu toată forţa 
extraordinară ce-i stă la dispoziţie. 

— E foarte simplu. Presupuneţi că omul nostru este împiedicat 
să săvârşească asasinatul printr-un accident, astfel încât nimeni 
să nu ne poată acuza că am fi amestecați în vreun fel. Regele 
este salvat fără riscul unor tulburări, ceea ce este esenţial. 

— Doar nu vă închipuiţi că am să-l omor eu ! făcu Pardaillan pe 
un ton îngheţat. 

— Nu, fireşte că nu — îl asigură Espinosa. Dar dumneavoastră 
puteţi să vă luaţi la ceartă cu el şi să-l provocaţi la luptă 
dreaptă. acela este viteaz. Dar sabia dumneavoastră este 
invincibilă. Deznodământul ciocnirii e garantat; moartea sigură a 
adversarului dumneavoastră. Cât despre mulţime, ea nu se va 
răzvrăti din pricină că un străin s-a luat la harţă cu El Torero, 
punând capăt, printr-o nefericită lovitură de sabie, carierei 
acestui prea dinamic personaj... E tocmai accidentul banal de 
care vă vorbesc. 

„Am ghicit ! îşi spuse Pardaillan. E o mişelie împotriva acelui 
prinţ nenorocit, iar acest popă îşi închipuie că eu voi accepta să 
execut lovitura !" 

Şi, zbiîrlindu-şi mustaţa, îl întrebă : 


— Aţi spus El Torero ? 

— Da — răspunse Espinosa cu un început de nelinişte. Aveţi, 
oare, motive personale ca să-l cruţaţi ? 

— Domnule — zise Pardaillan cu un aer glacial şi fără să 
răspundă la întrebare — aş putea să vă spun că toată istoria 
asta cu complotul împotriva vieţii regelui nu e decât o poveste 
născocită de la un cap la altul... însă mă voi mulţumi să vă spun 
doar că, de fapt, îmi propuneţi un asasinat în lege, la care eu nu 
vreau să devin complice. 

— De ce ? întrebă Espinosa cu un glas mieros. 

— Păi — răspunse Pardaillan din vârful buzelor — mai întîi 
pentru că un asasinat este o acţiune josnică şi mirşavă, iar 
faptul că aţi îndrăznit să-mi faceţi această propunere, că m-aţi 
crezut în stare s-o accept, constituie o insultă gravă, pe care ar 
trebui să vi-o vâr înapoi pe gât, dacă nu mi-aş aminti că n-a 
trecut multă vreme de când mi-aţi cruțat zilele, renunţind să 
mai folosiţi pe asasinii pe care i-aţi pus să mă înconjoare. Dar 
luaţi aminte ! Răbdarea n-a fost niciodată una dintre virtuțile 
mele, iar propunerile jignitoare pe care mi le faceţi de vreo oră 
încoace mă îndeamnă să mă consider dezlegat de obligaţiile pe 
care cred că le am faţă de dumneavoastră. Dar întrucât s-ar 
putea să nu înţe- ' legeţi aceste explicaţii, mă şi mir că mă simt 
silit să vi le dau, şi vă avertizez că don Cezar se numără printre 
prietenii mei. Şi dacă e să vă dau un sfat, dumneavoastră şi 
stăpînului dumneavoastră, e să nu încercaţi să-i căşunaţi 
neplăceri acestui tânăr. 

— De ce ? întrebă Espinosa pe acelaşi ton blind. 

— Pentru că pe mine mă interesează soarta lui şi pentru că nu 
vreau să se atingă cineva de el — răspunse cu răceală 
Pardaillan, şi se ridică să plece. 

Espinosa zîmbi galben şi, ridicându-se şi el, spuse : 

— Constat cu părere de rău că nu suntem făcuţi să ne 
înţelegem. 

— Mi-am dat seama din prima clipă... şi chiar i-am spus-o 
stăpînului dumneavoastră — făcu Pardaillan, fără să schimbe 
tonul. 

— Domnule — zise Espinosa impasibil — mi-am dat cuvântul 
meu că veţi părăsi nevătămat palatul. Dacă-mi ţin cuvântul, e 
pentru că sunt sigur că o să vă regăsesc şi atunci vă voi zdrobi 


fără cruţare, căci dumneavoastră reprezentaţi o piedică în calea 
unor planuri 

făurite pe îndelete şi cu migală... Plecaţi, deci, domnule, şi 
păziţi-vă bine ! 

Pardaillan îl privi drept în faţă şi-i spuse, fără fanfaronadă, cu 
ochii strălucitori şi cu o siguranţă impresionantă : 

— Păziţi-vă dumneavoastră, domnule, căci şi eu mi-am propus 
să dau, peste cap aceste planuri fără pe îndelete şi cu migală, 
iar când făgăduiesc ceva, îmi ţin întotdeauna făgăduiala. 

Şi ieşi cu un pas hotărit şi sigur, urmărit cu privirea de Espinosa, 
care zimbea straniu. 

PLANUL FAUSTEI 

Ponte-Maggiore îl trase pe Montalta în afara Alcazarului. Fără să 
scoată o vorbă, îl duse pe malurile aproape pustii ale 
Guadalqguivirului, nu departe de Turnul Aurului, post înaintat la 
intrarea în oraş. 

Un călugăr, care părea cufundat într-o adincă meditaţie, mergea 
la cîţiva paşi în urma lor şi nu-i pierdea din ochi. 

Când Ponte-Maggiore ajunse pe mal, îşi roti privirile şi, nevăzînd 
pe nimeni, se opri locului, se proţăpi în faţa lui Montalta şi, 
gifiind, i se adresă : 

— Ascultă, Montalta, aici, ca şi la Roma, te întreb pentru ultima 
oară : Vrei să renunţi la Fausta ? 

— Niciodată ! răspunse Montalta cu o hotărîre sumbră. 

Faţa lui Ponte-Maggiore se schimonosi, iar mâna i se încleşta pe 
mânerul pumnalului. Dar, făcând un efort supraomenesc, se 
stăpîni şi puse din nou întrebarea, pe un ton aproape rugător : 
— Fără să renunţi la ea, ai putea cel puţin s-o părăseşti... pentru 
moment. Ascultă-mă... eram prieteni, Montalta, am putea să 
redevenim... Dac-ai vrea, am putea pleca, ne-am putea 
reîntoarce împreună în Italia. Ştii că papa e bolnav ? Unchiul tău 
e foarte bătrân, istovit... E de temut un deznodămănt fatal şi 
amândoi avem un 

interes capital să ne aflăm la Roma în momentul când se va 
produce acest deznodământ : tu, Montalta, pentru tine însuţi, 
căci erai menit să-i urmezi lui Sixt ; iar eu, pentru unchiul meu, 
cardinalul de Crcmona. 

La vestea bolii lui Sixt al V-lea, Montalta nu-şi putu reţine o 
tresărire. Fiara fusese totdeauna ţinta visurilor lui ambiţioase. 
Se trezi dintr-o dată prins între dragoste şi ambiţie. Şi trebuia să 


aleagă pe loc : sau să alerge la Roma pentru a căuta să pună 
mâna pe coroana pontificală şi să se îndepărteze de Fausta, să 
n-o mai vadă, s-o piardă, poate, pentru todeauna ; sau să 
rămână lîngă Fausta şi să renunţe la ambițiile sale. Refuzînd cu 
în-dîrjire, spuse fără să şovăie : 

— Minţi, Sfondrato ! Ca şi mine, puţin îţi pasă de moartea papii 
şi de urmaşul lui... Ceea ce vrei, este să mă-ndepărtezi de ea ! 
— Ei bine, da, e adevărat ! mirii Ponte-Maggiore. Gândul că 
trăiesc departe de ea, în timp ce tu poţi s-o vezi, să-i vorbeşti, s- 
o iubeşti... poate chiar să te faci iubit... gândul acesta mă scoate 
din fire, văd roşu şi am o poftă nebună să ucid!... Trebuie să 
pleci, să vii cu mine !... N-o voi vedea niciodată, dar nici tu n-ai 
s-o mai vezi... Aş scăpa, cel puţin, de chinul acesta înfricoşător, 
care, pînă la urmă, mă va face să-mi pierd minţile ! 

Montalta ridică furios din umeri şi, cu un glas surd, răspunse: 

— Nebunule ! Nu pot să trăiesc fără ea, aşa cum nu pot să 
trăiesc fără să respir... S-o părăsesc !... Ar fi ca şi cum mi-aţi 
cere viaţa !... 

— Atunci mori ! mugi Ponte-Maggiore, năpustin-du-se cu sabia 
în mână. 

Montalta se feri printr-un salt înapoi şi, scoţind şi el repede sabia 
din teacă, pară lovitura fără să se clintească. Săbiile li se 
încrucişară, gardă lîngă gardă. 

Amândoi erau de forţă egală, amândoi erau însufleţiţi de 
aceeaşi ură de moarte, de aceeaşi dorinţă aprigă de a ucide. 
Timp de câteva secunde avu loc, sub soarele arzător, o luptă 
îndîrjită ; lovituri fulgerătoare, urmate de parări rapide, sărituri 
de tigru curmate de fandări 

bruşte, totul fiind însoţit de înjurături, blesteme şi insulte. Nici 
unul din combatanți nu se arătă vreo clipă mai presus de 
celălalt. 

în sfârşit, Ponte-Moggiore, după câteva fente abile, se încorda 
brusc şi sabia lui se înfipse. în umărul adversarului, în clipa când 
se ridică, triumfător, cu un chiot de bucurie, Montalta, 
adunându-şi toate puterile, îl străpunse cu sabia. Amândoi 
bătură o' clipă aerul cu mâinile, apoi căzură grămadă. Atunci, 
din colţul întunecos unde se pitise, apăru călugărul, care se 
apropie de cei doi răniţi, îi privi o clipă fără nici o emoție, şi se 
îndreptă spre Turnul Aurului, în care pătrunse printr-o uşă 


dosnică, ce se deschise fără zgomot, când bătu el într-un anumit 
fel. 

După câteva secunde reapăru, dînd dispoziţii altor călugări. 
Aceştia apucară tărgile pe care fuseseră întinşi cei doi, în stare 
de leşin, şi le duseră în turn cu mare atenţie. 

Montalta, mai puţin grav rănit, îşi reveni cel dintii. Se trezi într-o 
cameră pe care n-o cunoştea, culcat pe un pat moale, cu 
perdeluţele trase cu grijă. La căpătii, o măsuţă pe care se aflau 
îngrămădite alifii, medicamente, feşe ; de partea cealaltă a 
mesei era alt pat cu perdelele complet trase. lar între cele două 
paturi călugărul mergea de colo-colo, cu paşi mărunți şi 
catifelaţi, măcina nişte ingrediente misterioase într-un vas mic 
de marmură albă, turna tot felul de lichide tainice, minuţios 
dozate, prepara cu o grijă meticuloasă un soi de pomadă 
negricioasă de la care aştepta parcă minuni, judecând după 
satisfacția ce i se citea pe faţă. 

Când călugărul îşi dădu seama că rănitul trebuie să se fi trezit, 
se apropie de pat, dădu la o parte perdelele şi, cu un glas blind, 
în care se simţea respectul, întrebă : 

— Cum se simte eminenţa voastră ? 

— Bine — răspunse Montalta cu o voce slabă. 

Cu zîmbetul medicului care constată că totul decurgea normal, 
potrivit prevederilor sale, călugărul îi spuse : 

— Eminenţa voastră va fi pe picioare în câteva zile, dacă nu va 
comite cumva vreo imprudenţă gravă. 

Montalta ardea de dorinţa de a întreba ceva. Spera „să-l fi 
omorît pe Ponte-Maggiore, dar nu îndrăznea să pună o 
asemenea întrebare. în clipa aceea se auzi un geamăt. 
Călugărul se repezi şi dădu la o parte perdelele celui de-al doilea 
pat, de unde venise geamătul. 

„Hercule Sfondrato ! îşi spuse Montalta. Aşadar, nu l-am ucis V 
Şi pe faţa-i schimonosită se aşternu o expresie de furie şi de 
ură. 

Cât despre Ponte-Maggiore, primul lucru pe care-l zări fu figura 
palidă a lui Montalta şi în ochii lui se citea acum aceeaşi ură 
provocatoare. 

In acest timp, călugărul-medic lucra de zor. Cu o remarcabilă 
pricepere şi îndemânare, obloji rana cu un strat gros din 
pomăda pe care tocmai o preparase şi, ridicându-i bolnavului 
capul, cu nenumărate precauţiuni, îi dădu să soarbă dintr-un 


elixir. Imediat, pe faţa lui Ponte-Maggiore se observă o înviorare, 
iar călugărul, aşezîndu-i capul la loc pe pernă, murmură : 

— Şi, mai ales, domnule duce, nu mişcaţi... Cea mai mică 
mişcare vă poate fi fatală. 

„Duce ! îşi spuse Montalta. Intrigantul ăsta a reuşit, aşadar, să-i 
smulgă unchiului meu titlul la care rivnea de atâta vreme !" 

Sub efectul binefăcător al oblojelilor făcute cu îndemânare şi al 
puternicelor leacuri întăritoare administrate de către călugăr, 
cei doi răniţi îşi reveniră complet şi începură să-şi arunce priviri 
furioase, pline de ameninţări. lar călugărul, care-i privea cu 
atenţie, îşi spunea : 

„Sfintă Fecioară ! Dacă-i las singuri doar un minut, sunt în stare 
să se arunce unul asupra altuia şi să strice într-o clipă tot efectul 
îngrijirilor ce le-am dat cu atâta răbdare." 

Se îndreptă repede spre o încăpere alăturată, unde aştepta un 
călugăr, cufundat în rugăciune şi în meditaţie... Cel puţin aşa 
părea. Călugărul-medic îi spuse acestuia câteva cuvinte în 
şoaptă şi se întoarse în grabă să-şi reia locul între cei doi 
bolnavi, gata să intervină la cel mai mic gest suspect. 

Peste câteva clipe intră în încăpere un bărbat şi se apropie de 
călugărul-medic, care se înclină respectuos, în timp ce Montalta 
şi Ponte-Maggiore, recunoscându-] pe noul venit, murmurară cu 
o spaimă surdă : 

— Marele inchizitor ! 

Espinosa îi adresă o întrebare mută medicului, care răspunse 
printr-un gest liniştitor, adăugând în şoaptă : 

— Sunt salvaţi, monseniore !... Dar priviţi-i... mă tem să nu se 
năpustească unul asupra celuilalt şi să nu se ucidă între ei! 
Marele inchizitor îşi aţinti asupra fiecăruia, pe rând, o privire 
scormonitoare şi făcu un gest poruncitor. Călugărul se înclină 
adînc şi se retrase numaidecât cu paşii lui vătuiţi. 

Espinosa luă un scaun şi se aşeză între cele două paturi, cu faţa 
la cei doi răniţi pe care-i ţinea sub privirea lui dominatoare. 

— Aşa, va să zică — începu el pe un ton calm — ce sunteţi voi, 
copii sau bărbaţi ?... Sunteţi zdraveni la cap sau nebuni de 
legat ?... Cum ! Dumneata, cardinal de Montalta, şi dumneata, 
duce de Ponte-Maggiore, care sunteţi socotiți oameni superiori, 
capabili să-şi stăpi-nească pasiunile !... Şi ce pasiune ?... Gelozia 
oarbă şi prostească... 


Şi cum din amândouă paturile se auzi un mirîit surd de protest, 
Espinosa repetă cu hotărire : 

— Am spus : prostească... îmi menţin afirmaţia !... Cum, nu 
vedeţi oare nimic ? Neghiobi ce sunteţi ! în timp ce voi vă sfişiaţi 
unul pe celălalt, cine va câştiga ? Cine 7... Pardaillan !... 
Pardaillan oare e cel iubit ! Pardaillan care, datorită orbirii 
voastre prosteşti, va reuşi să v-o smulgă pe Fausta, în timp ce 
voi veţi fi foarte ocupați să vă muşcaţi unul pe altul şi să vă 
sfişiaţi între voi ! Ce-o să-şi mai bată joc de voi atunci, şi pe 
bună dreptate ! 

— Ajunge ! Ajunge, monseniore ! gemu Ponte-Maggiore, în timp 
ce Montalta, cu ochii injectaţi, îşi strângea pumnii cu furie. 
Marele inchizitor continuă pe un ton şi mai aspru, şi mai 
poruncitor : 

— în loc să vă aruncaţi unul asupra altuia ca două fiare 
dezlănţuite, uniţi-vă forţele şi ura, în numele lui Cristos ! Ele nu 
pot fi niciodată prea mari când.e vorba de lupta pentru 
distrugerea duşmanului vostru comun. Atacaţi-l fără încetare şi 
fără să-i daţi răgaz, pînă ce-l veţi birui ! Pînă ce-l veţi face să 
gifiie şi să horcăie sub loviturile voastre unite... Şi atunci după 
ce-l veţi fi ucis, veţi avea timp să vă omoriţi unul pe altul, dacă 
nu ajungeţi cumva, între timp, la vreo înţelegere. 

Montalta şi Ponte-Maggiore se priviră şovăitori şi înspăimântați. 
Nici unul dintre ei nu se gândise la această soluţie, care era, 
totuşi, logică. 

— E drept ceea ce spuneţi, monseniore ! murmură Montalta. 

— Credeţi în mod sincer că numai de Pardaillan trebuie să vă 
temeţi ? 

— Da — gemură cei doi răniţi.- 

— Aţi vrea cu adevărat să-l distrugeţi, să-l vedeţi cum moare, 
încet şi fără nici o speranţă ? 

— O, mi-aş da tot sângele în schimbul acestei clipe ! 

— Ei bine, atunci fiţi prieteni şi aliaţi. Juraţi să vă ajutaţi unul pe 
altul. Juraţi să mergeţi mână în mână pînă ce Pardaillan va fi 
mort ! Juraţi pe Cristos ! adăugă Espinosa întinzîndu-le crucea 
lui pastorală. 

lar cei doi duşmani, împăcaţi în ura lor comună împotriva 
rivalului preferat de către femeia iubită, puseră mâna pe cruce 
şi mîrfiră într-un singur glas: '— Jur! 


— Bine — spuse Espinosa cu gravitate — iau act de jurământul 
vostru. Vă veţi recăpăta independenţa când vă veţi fi 
descotorosit de duşmanul vostru şi atunci veţi fi liberi să vă 
sfişiaţi unul pe celălalt, dacă ţineţi neapărat la asta. Dar pînă 
atunci, alianţă ofensivă şi daţivă împotriva lui Pardaillan ! 

— împotriva lui Pardaillan ! Am jurat, monseniore ! 

— Cardinale Montalta — spuse Espinosa ridicân-du-se să plece 
— dumneata eşti rănit mai puţin grav decât ducele de Ponte- 
Maggiore ; ţi-l las în grijă. Nu e de pierdut nici o clipă, domnilor; 
trebuie să vă puneţi 

pe picioare cât mai repede cu putinţă. Gândiţi-vă că aveţi de-a 
face cu un luptător straşnic, care nu-şi pierde vremea, în timp ce 
voi staţi, aci, ţintuiţi, din propria voastră vină. La revedere, 
domnilor ! 

Şi Espinosa ieşi, cu pasul lui rar şi apăsat. 

Conform promisiunii marelui inchizitor, Fausta, escortată de 
Saint-Maline, Montsery şi Chalabre, părăsise Alcazarul cu toate 
onorurile cuvenite rangului ei. 

Faustei îi plăcea ca peste tot pe unde trecea să se înconjoare de 
un lux nemaipomenit. în acest scop, arunca pumni de aur în 
dreapta şi-n stânga, fără nici o socoteală. Pentru această femeie 
extraordinară, luxul nu era un simplu şi vulgar vicleşug al unei 
cochete dornice să creeze uluitoarei sale frumuseți un cadru 
strălucitor de care s-ar fi putut lipsi. Luxul orbitor cu care se în- 
conjura făcea parte dintr-un sistem, ce-i drept cam teatral, 
studiat însă cu toată priceperea. Era ca un fel de punere în 
scenă, strălucitoare, menită să izbească imaginaţia celor ce se 
apropiau de ea, oameni importanţi sau mărunți, şi să-i pună în 
valoare frumuseţea. 

La "Sevilla, Fausta îşi aranjase de cum sosise o locuinţă 
somptuoasă, în care adunase mobilă scumpă, tapete sclipitoare, 
bibelouri rare, pînze ale celor mai vestiți maeştri ai vremii, la 
procurarea cărora nu făcuse nici un fel de economie, pentru ca 
vizitatorul, uluit, să fie adînc impresionat. Litiera ei o conduse 
către această locuinţă. 

Odată reîntoarsă acasă, cameristele o dezbrăcară -de fastuoasa 
ei ţinută de curte, pe care o îmbrăcase în vederea vizitei sale la 
Filip al II-lea şi o îmbrăcară într-o rochie de în bogată şi fină, 
simplă şi de un alb imaculat. înveşmântată astfel, se retrase în 


dormitor, încăpere unde nu pătrundea nimeni şi care contrasta 
în mod ciudat, prin simplitate, cu minunăţiile din jur. 

Acolo, sigură că nici o privire indiscretă nu putea s-o iscodească, 
scoase din sân declaraţia lui Hernie al III-lea, pe care Espinosa 
fusese cât pe-aci să i-o smulgă, o privi câtva timp cu un aer 
gânditor, apoi o încuie 

într-o cutioară cu închizătoare secretă, pe care o puse într-o 
despărţitură ascunsă în fundul unui cufăr de stejar masiv, 
ferecat cu două rânduri de lacăte complicate. 

— Cutia asta nu poate fi găsită decât dacă spargi lacătele — 
murmură ea. 

După ce-şi luă aceste măsuri de precauţie, se aşeză şi se 
cufundă în gânduri, fără a-şi pierde expresia aceea de calm 
maiestuos pe care o datora unui îndelung exerciţiu. 

„Aşadar, l-am întâlnit pe Pardaillan la Filip şi întâl-nirea asta a 
fost de ajuns ca să mă facă să mă poticnesc iar ! Era cât pe ce 
să fiu prinsă şi jefuită de către marele inchizitor !" 

Şi, cu un surâs inefabil, gândi mai departe : „E drept că însuşi 
Pardaillan a venit să mă salveze!... De ce ?... Oare mă iubeşte 
fără să-şi dea seama ? Omul acesta face unele gesturi care mă 
zăpăcesc pînă şi pe mine !..." 

Şi, cu o expresie înfricoşătoare, continuă : 

„E drept că dacă Espinosa este aşa cum mi-l închipui, Pardaillan 
va plăti cu viaţa gestul său cavaleresc. Dar oare Espinosa va 
îndrăzni să se folosească de cursa pe care i-a întins-o cu atâta 
dibăcie ? Nu e sigur. Diplomaţia acestui preot e înceată şi 
întortocheată. Numai eu cutez să vreau ceva cu adevărat şi ştiu 
să merg direct la ţintă... El de asemenea !... De ce nu vrea sau 
nu poate el să fie de partea mea ?... Câte n-am face noi dac-am 
fi uniţi ! De ce nu sunt eu bărbat, ca să văd tot universul plecat 
la picioarele mele ? ! Dar nu sunt decât o biată femeie, iar 
pentru că nu mi-am putut smulge din inimă această iubire, 
cauza pierzaniei mele, voi lovi în cel pe care-l iubesc şi de data 
aceasta voi lua asemenea măsuri de prevedere, încât nu-mi va 
mai scăpa. E în joc propria mea existenţă : ca să trăiesc eu, 
trebuie ca Pardaillan să piară !" 

Amintindu-şi de Filip al Il-lea, gândurile ei apucară pe un alt 
făgaş : 

..Mi s-a părut că i-am produs regelui o adincă impresie... Fi-va 
ea trainică ? Speram să-l uluiesc prin superioritatea concepţiilor 


mele, dar se pare că numai frumuseţea mea l-a impresionat pe 
acest bătrân orgolios. 

Ei bine, fie ! Amorul e şi el o armă ca oricare tuu< şi cu ajutorul 
lui poţi să mâni un bărbat... mai ales când vârsta l-a făcut mai 
slab... Aş fi preferat altceva, dar n-am de ales". 

Şi, revenind la gândurile ei cele mai adinci : 

„Toate întâlnirile cu Pardaillan îmi sunt fatale... Dacă Pardaillan 
se mai întâlneşte cu Filip, dragostea regelui se va stinge tot atât 
de repede pe cât s-a aprins. De ce ?... Cum ?... Nu-mi dau 
seama. Dar aşa va fi, cu siguranţă... Trebuie, deci, ca Pardaillan 
să moară |..." 

Deodată, îşi aminti de ceva : „Myrthis !... Unde poate fi Myrthis 
în clipa asta ? Dar fiul meu ?... Fiul lui!,,. Acum trebuie să fie în 
Franţa. Cum să-i regăsesc ?... Pe cine să trimit în căutarea 
acestui copil, copilul meu ! Zadarnic, nimeni nu mi se pare 
destul de sigur, destul de devotat... Fiu al lui Pardaillan !... Dacă 
tatăl tău nu te cunoaşte, dacă mama ta te părăseşte, ce vei 
ajunge?... Ce se va întâmpla cu tine ?..." 

Multă vreme rămase ea aşa, dusă pe gânduri, făcând tot felul de 
planuri. în cele din urmă, cu o hotărâre nestrămutată, ieşi din 
camera ei şi intră într-un salon mobilat cu un lux rafinat. 
Chemându-l pe intendent, îi dădu instrucţiuni şi-) întrebă : 

— Domnul cardinal Montalta e aici ? 

— Eminenţa sa nu s-a întors încă, doamnă. 

Fausta îşi încruntă sprâncenele şi rămase pe gânduri. 

„Dispariţia aceasta e stranie... Montalta m-o fi trădat ? Nu 
cumva i s-a întins, mai curând, o cursă ?... Trebuie să fie 
Inchiziția la mijloc... Am să mă mai gândesc". 

Şi, cu glas tare, întrebă : 

— Dar domnii de Saint-Maline, de Chalabre şi de Montsery ? 

— Domnii aceştia sunt împreună cu domnul Bussy-Leclerc, care 
vă cere favoarea de a fi primit. 

Fausta se gândi o clipă, apoi porunci : 

— Introduceţi pe domnul Bussy-Leclerc împreună cu gentilomii 
mei. 

După ce intendentul ieşi, Fausta se aşeză într-un fotoliu 
monumental şi somptuos ca un tron. luîndu-şi 

una din acele atitudini pline de farmec şi de graţie, al căror 
secret îl cunoştea numai ea. 


După câteva secunde, cei trei „oşteni" se înclinară respectuos 
înaintea ei, în timp ce Bussy, cu acea galanterie obişnuită în 
sălile de arme şi pe care .el o .socotea irezistibilă, îşi debită 
complimentele : 

— Doamnă, am onoarea să depun la picioarele strălucitoarei 
dumneavoastră frumuseți preasmeritele omagii ale celui mai 
pasionat dintre admiratori. 

Spunând acestea, se aşeză, îşi răsuci mustaţa şi aşteptă să vadă 
efectul vorbelor sale galante. Ca întot-'deauna, superba lui 
siguranţă se prăbuşi jalnic în faţa rănirii reci a Faustei, care, cu 
un zîmbet fugar, plin de dispreţ, îi răspunse : 

— Bine aţi venit, domnule. 

Şi imediat, fără să se mai ocupe de el, se adresă celorlalţi, cu 
surâsul acela fermecător şi cu glasul acela cald şi mângiietor, 
care-i cucerea chiar şi pe cei mai îndărătnici : 

— Domnilor, luaţi loc. Avem de discutat. Domnule Bussy-Leclerc, 
nu sunteţi de prisos. 

Cei patru gentilomi se înclinară în tăcere şi luară loc în nişte 
fotolii aşezate în jurul unei mese, care-i despărţea de prinţesă. 
— Domnilor — continuă Fausta, adresându-se în mod deosebit 
„oştenilor" săi — aţi avut bunăvoința să purcedeţi din inima 
Franţei ca să-mi aduceţi asigurarea devotamentului şi sprijinul 
vitezelor dumneavoastră spade. Mi se pare că a venit momentul 
să apelez la acest devotament. Mă pot bizui pe 
dumneavoastră ? 


— Doamnă — răspunse Saint-Maline — vă aparţinem în 
întregime. 

— Pînă la moarte ! adăugă Montsery 

—  Ordonaţi ! rosti simplu Chalabre. Fausta le mulţumi, 


încuviinţînd din cap şi continuă : 

— înainte de toate, aş dori să stabilesc limpede condiţiile 
dumneavoastră de angajare. 

— Condiţiile pe care ni le-aţi oferit ni se par foarte acceptabile, 
doamnă — spuse Saint-Maline. 

— Ce venit vă aducea slujba pe care o aveaţi la Henric de Valois 
? întrebă Fausta zimbind. 

— Maiestatea sa ne dădea două mii de livre pe an. 

— Fără să punem la socoteală hrana, locuinţa, îmbrăcămintea. 
— Plus gratificaţiile şi ceea ce mai pica. 

— Era cam puţin — spuse Fausta. 


— Domnul Bussy-Leclerc ne-a oferit dublu în numele 
dumneavoastră, doamnă. 

— Domnul Bussy-Leclerc s-a înşelat — zise cu răceală Fausta, şi 
sună dintr-un clopoțel. 

La această chemare, intendentul intră, ducând cu el trei saci 
dolofani. Fără să spună un cuvânt, el salută cu gravitate, puse 
sacii pe măsuţă, salută din nou, şi dispăru. 

Cei trei spadasini cântăriră sacii din ochi şi se priviră unii pe alţii 
cu zimbete pline de încântare. 

— Domnilor — spuse Fausta — în fiecare sac sunt câte trei mii 
de livre... E primul sfert din plata care socotesc eu că vi se 
cuvine... fără a pune la socoteală hrana, locuinţa şi 
îmbrăcămintea... şi nici gratificaţiile şi ceea ce o să mai pice. 

Cei trei rămaseră buimaci. Totuşi, Saint-Maline exclamă, nu fără 
demnitate : 

— E prea mult, doamnă... mult prea mult ! Ceilalţi doi 
încuviinţară din cap, în timp ce mângiiau 

din ochi sacii dolofani. 

— Domnilor — reluă Fausta zîmbind mereu — aţi fost în serviciul 
regelui. lată-vă în serviciul unei principese care poate că într-o zi 
va fi din nou regină... dar care deocamdată nu e. Pentru 
dumneavoastră e un fel de decădere... vă datorez deci o 
compensație. 

Şi, arătând spre saci, adăugă: 

— Luaţi, deci, fără şovăire, ceea ce vi se oferă din toată inima. 
— Doamnă — spuse cu căldură Montsery, care era cel mai tânăr 
— vă rog să credeţi că n-am şovăit nici o clipă să fim în serviciul 
principesei Fausta, în loc să ne punem în slujba celui mai de 
seamă rege de pe pământ. 

— Chiar fără nici o compensație ! adăugă Saint-Maline, făcând 
să dispară unul din cei trei saci. 

— Şi fără nimic pe deasupra ! spuse Chalabre la rândul său, 
ascunzînd cu un gest rapid al doilea sac. 

lar Montsery, ca să nu rămână mai prejos, puse mâna pe ultimul 
sac şi spuse : 

— Mă supun dorinţei dumneavoastră, doamnă. Manevra asta 
fusese executată cu atâta repeziciune 

şi cu un aer plin de atâta nevinovat dezinteres, încât Bussy- 
Leclerc, martor tăcut şi indiferent, nu-şi putu stăpiîni un zîmbet. 
Fausta, în schimb, nu zîimbi. 


— Va trebui însă să luptaţi, domnilor ! le spuse ea. Cei trei 
ciuliră urechile. 

— La, sfârşitul luptei veţi mai primi încă o dată pe atâta. 

Cei trei se ridicară imediat în picioare. 

— Ura pentru Fausta ! Ne vom bate ! Pe toţi dracii! Pe 
măruntaiele papii ! strigară toţi trei ca electrizaţi. 

Atunci, Fausta, luîndu-şi deodată un aer foarte grav, le dezvălui 
obiectivul luptei. 

— E vorba de Pardaillan. 

„Vai ! îşi spuse Bussy. Şi eu care mă întrebam : Cu preţul cărui 
atac mortal poate fi plătită această generozitate, mai mult decât 
regească?" 

Entuziasmul celor trei spadasini pieri pe loc. Feţele lor vesele 
căpătară o expresie de groază, devenind întunecate şi neliniştite 
; zimbetul le îngheţă pe buzele strânse, iar privirile li se 
îndreptară spre colţurile întunecoase ale încăperii, ca şi cum s-ar 
fi aşteptat ca de acolo să-l vadă apărând pe omul căruia 
ajungea să-i fie rostit numele ca să-i înspăimânte. 

— Tot vi se mai pare că serviciul vostru e prea scump plătit ? 
întrebă Fausta fără ironie. 

Cei trei bărbaţi dădură din cap. 

— Din moment ce e vorba de Pardaillan, nu. la dracu'. nu e prea 
scump |! 

— Ei, dar ce e ? Şovăiţi ? mai întrebă Fausta, de data aceasta pe 
un ton îngheţat. 

— Nu, pe toţi dracii... Dar Pardaillan... Blestemată afacere ! 
Doamnă, avem de ce şovăi! 

— Ştiţi oare că înfruntăm riscul de a nu cheltui niciodată bănuţii 
care zornăie aşa de plăcut în sacul ăsta ? 

Fausta le răspunse pe acelaşi ton îngheţat: 

— Hotăriţi-vă, domnilor ! 

Coborându-şi instinctiv glasul, ca şi cum cel a cărui moarte o 
puneau la cale ar fi fost de faţă şi i-ar fi auzit, Saint-Maline spuse 


— E vorba deci de a... 

Şi cu un gest teribil de grăitor, îşi tălmăci gândul. 

La fel de energică şi de hotărită, cu un dispreţ abia perceptibil, 
Fausta rosti cu glas tare ceea ce asasinul plătit nu îndrăznise să 
spună : 

— Pardaillan trebuie ucis ! 


Cei trei şovăiră o clipă şi se sfătuiră din priviri. Apoi, 
redobîndindu-şi obişnuita nepăsare, ridicară din umeri, ca 
pentru a se lepăda de orice scrupul şi de orice teamă: 

— Ei şi ! Mai la urma urmei, nu-i decât un om ca oricare altul ! 
se sumeţi Saint-Maline. 

— Cu toţii suntem muritori ! anunţă sentenţios Cha-labre, 
atingând uşor cu vârful degetului tăişul pumnalului. 

— începusem să ruginim ! constată Montsery, întin-zîndu-şi 
braţele şi făcând să-i trosnească încheieturile. 

Şi toţi trei strigară, arătându-şi colții ca nişte buldogi, gata să 
muşte : 

— împotriva lui Pardaillan ! 

Fausta zîmbi. Şi, odată sigură de cei trei, se întoarse spre Bussy 


— Domnul Bussy-Leclerc se crede un senior prea important ca 
să intre în serviciul principesei Fausta ? 

— Doamnă — răspunse cu însufleţire Bussy — vă rog să credeţi 
că m-aş simţi deosebit de onorat să intru în serviciul 
dumneavoastră. 

— în lupta împotriva lui Pardaillan, sprijinul unei săbii ca a 
dumneavoastră ar fi deosebit de preţios. Sta-biliţi-vă singur 
condiţiile. Oricare ar fi ele, le primesc. 

Bussy-Leclerc se ridică brusc. Cu un gest violent îşi trase sabia 
şi, pe un ton furios, strigă : 

— Doamnă, ca să am bucuria de a înfige sabia aşa în pieptul lui 
Pardaillan, mi-aş da, fără să şovăi nici o clipă, nu numai averea, 
pînă la ultima lăscaie, dar chiar sângele, pînă la ultima 
picătură... Aveţi, deci, tot 

sprijinul meu... Dar, vă rog să înţelegeţi că n-ar putea să fie 
vorba între noi nici de bani, nici de vreun angajament, mai întii 
pentru că bucuria de a-mi potoli ura îmi ajunge pe deplin, şi apoi 
pentru că sunt hotărît să-l consider drept duşman şi să-l tratez 
astfel pe.oricine ar încerca să se pună între Pardaillan şi mine. 
Dacă aş fi în solda dumneavoastră şi dacă vi s-ar năzări să-l sal- 
vati pe  Pardaillan, n-aş putea să mă întorc împotriva 
dumneavoastră fără sentimentul că mi-am călcat jură-mântul de 
credinţă. 

Fausta încuviinţă din cap cu gravitate. 


— Mai tirziu, doamnă, voi accepta condiţiile generoase pe care 
veţi binevoi să mi le stabiliţi. Pentru moment, însă, şi pentru 
această acţiune, e mai bine să-mi păstrez independenţa. 

— Domnule, oricând veţi socoti că a venit momentul, mă veţi 
găsi gata să vă ofer aceleaşi condiţii. 

Bussy se înclină şi răspunse cu hotărire : 

— Pînă una alta, doamnă, permiteţi-mi să fiu eu conducătorul 
acestei acţiuni... Domnilor, nu vă supăraţi, nu mă îndoiesc nici 
de zelul şi nici de devotamentul dumneavoastră, dar 
dumneavoastră acţionaţi în numele doamnei, în timp ce eu 
acţionez în numele meu personal, iar când e vorba de ură şi de 
răzbunare, Bussy-Leclerc nu are încredere decât în sine însuşi. 
— Domnii aceştia vor acţiona la ordinul dumneavoastră — hotărî 
Fausta. 

Cei trei se înclinară în tăcere. 

— V-aţi alcătuit un plan, domnule Bussy ? întrebă Fausta. 

— Foarte vag, doamnă. 

— Trebuie, totuşi, ca Pardaillan să moară... în tim- pul cel mai 
scurt cu putinţă — stărui Fausta, ridicân-du-se. 

— Va muri ! scrişni Bussy, sigur de el. Fausta îi întrebă din ochi 
pe cei trei „oşteni'. 

— Va muri ! exclamară aceştia, cu glas de tunet. Fausta chibzui 
o clipă, apoi spuse: 

— Domnilor, vă las să procedaţi cum credeţi. Dar dacă de azi 
pînă luni nu-l veţi ucide pe Pardaillan... veţi veni toţi patru cu 
mine la corrida regală. Acolo 

a-c. 

am să vă dau eu instrucţiuni şi cred că de astă dată Pardaillan 
nu va mai scăpa. 

— Bine, doamnă — zise Bussy — vom fi acolo ci toţii... dacă pînă 
atunci nu vom fi reuşit. 

— Şi acum, plecaţi, domnilor — spuse Fausta, con-cediindu-i cu 
un gest de regină. 

De îndată ce ajunseră în sala mare ce le servea drept dormitor, 
prima grijă a celor trei „oşteni" fu să-şi spintece sacii, să-şi 
numere scuzii şi pistolii şi să-şi înşire grămezile de aur şi de 
argint. Pe feţele lor se citea o mare bucurie. 

— Trei mii de livre ! exclamă vesel Montsery, zor-năindu-şi în 
palmă un pumn de piese de aur. Niciodată n-aş fi crezut că am 
să fiu aşa de bogat! 


Chalabre se repezi spre cufărul lui. şi, în timp ce-şi punea cu 
grijă la adăpost banii săi, bombăni : 

— Slujba la Fausta are şi părţile ei bune! 

— Când tot bănetul ăsta va fi băut, mâncat şi jucat aşa cum se 
cuvine, va veni altul — spuse Saint-Maline. 

— Asta-i drept, pe Dumnezeu ! Fausta ne-a făgăduit o 
gratificaţie ! exclamă bucuros Montsery. 

— După ce-l vom fi ucis pe Pardaillan — spuse Saint-Maline, 
stânjenit. 

încă o dată, simpla rostire a acestui nume fu de ajuns ca să le 
risipească toată bucuria şi să-i pună pe gânduri. 

— Părerea mea e că n-avem- încă în mână gratifi-caţia — 
murmură Chalabre clătinând din cap. 

lar Montsery îşi dădu gândul pe faţă : 

— Păcat!... Mie îmi plăcea diavolul ăsta de.om. 

— Straşnic l-a mai scărmănat pe seniorul cu barba roşie ! 

— Şi pe ce ton l-a tratat pe însuşi regele ! 

— Şi cum le-a mai dat peste nas acelor seniori cas-tiliani, plini 
de trufie şi neobrăzare ! Doamne ! Straşnic bărbat ! 

— Eram mândru că sânt francez ca şi dînsul !... Mai la urma 
urmei, aici ne aflăm în ţară duşmană ! 

— Şi, totuşi, pe omul acesta trebuie să-l... atacăm... dacă nu 
cumva vrem să renunţăm la strălucita situaţie pe care norocul 
ne-a scos-o în cale — spuse Saint- 

Măline, care, fiind cel mai în vârstă, era şi cel mai serios şi cel 
mai practic dintre ei. 

— La dracu', îmi pare rău! 

— De, Montsery, nu faci întotdeauna ceea. ce vrei... . — Aşa-i 
viaţa ! 

— Şi deoarece moartea lui Pardaillan trebuie să ne asigure nouă 
bogăţia şi bunăstarea, pe legea mea, cu atât mai rău pentru 
Pardaillan ! hotărî Saint-Maline. 

— Să-l ia dracu' pe Pardaillan ! mîrîi Chalabre. 

— Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi ! continuă Saint- 
Maline. 

— Amin ! făcură ceilalţi doi, izbucnind în râs. 

XVI 

CAVOUL MORȚILOR CARE TRĂIESC 


Când, după ce-l părăsi pe Espinosa, Pardaillan se pomeni din 
nou în coridor, îşi dezmorţi braţele şi, cu un oftat de uşurare, 
exclamă : 

— Uf ! lată-mă, în sfârşit, ieşit din cabinetul acela meşterit, 
desigur, cu multă dibăcie, dar cam primejdios cu resorturile lui 
secrete şi cu podelele lui... mişcătoare. Aici, cel puţin, ştiu unde- 
mi pun piciorul. 

Şi, cercetând cu privirea-i ageră terenul din jur, îşi urmă gândul : 
„Hm, uşor de spus ! Cine-mi garantează că acest coridor nu e şi 
el meşterit ca şi cabinetul din care-am ieşit ? Pe unde s-o iau ? 
Pe unde să ies ? Prin dreapta sau prin stânga ?... Generosul 
domn Espinosa ar fi putut foarte bine să-mi dea mai multe 
desluşiri... Ce-ar fi să mă întorc să-l întreb pe unde s-o iau ?" 
Pardaillan dădu să deschidă din nou uşa, dar se răzgândi. 
„Drace ! Dar asta nu înseamnă oare să mă bag de bunăvoie în 
gura lupului ?... Şeful ăsta al inchizitorilor mi-a dat cuvântul lui 
că voi putea să ies de aici aşa cum am intrat. ŞI-l va respecta... 
sper... Dar, lua-l-ar dracu', de ce zimbea el aşa de ciudat când 
ne-am despărţit ?... Nu-mi place deloc zîmbetul lui... Poate 
c-ar fi mai înţelept să nu mă încred prea mult în buna-credinţă a 
acestui popă... Să încercăm să ne descurcăm încetişor... la să 
vedem : am venit prin dreapta, să mergem deci spre stânga... 
Ce dracu ! Undeva tot voi ajunge!" 

Hotărând astfel, porni serios la drum, cu privirea la pîndă, cu 
auzul încordat şi cu mâna pe garda săbiei, care era aproape 
scoasă din teacă, gata să iasă cu totul la cea mai neînsemnată 
primejdie. Coridorul în care se găsea era foarte larg. Era ca o 
arteră centrală spre care duceau o mulţime de căi transversale, 
unele doar nişte poteci înguste. Câteva ferestre aruncau ici-colo, 
la mari intervale, o undă de lumină cernută prin vitraliile multi- 
colore, încât aceste coridoare erau, aproape pe tot parcursul lor, 
mai curând umbrite sau chiar complet întunecate. 

După vreo cincizeci de paşi, coridorul central o cotea brusc la 
stânga. Pardaillan străbătuse fără piedici cea mai mare parte a 
drumului, când, apropiindu-se de cotitură, auzi zgomotul pe 
care-l făcea o trupă numeroasă în marş. Zgomotul se apropia cu 
repeziciune. Spre ghinionul lui, tocmai în locul acela se afla o 
fereastră. Era cu neputinţă să treci neobservat. 

Pardaillan se opri. 

în aceeaşi clipă se auzi un ordin scurt: 


— Stai ! 

După câteva clipe de linişte, se auzi zăngănitul unor arme 
trântite pe jos, şi o larmă de glasuri, urmată de forfotă. 

„Să-i ia dracu' ! îşi spuse Pardaillan. Se pregătesc să se instaleze 
aici". 

întrebîndu-se dacă trebuie să se întoarcă sau să-şi vadă de 
drum, murmură, cu zimbetul acela rece şi ho-tărit, pe care-l 
avea în momentele grele : 

— Acum vom vedea câte parale face cuvântul domnului mare 
inchizitor al tuturor Spaniilor... Să mergem... 

Şi continuă să meargă înainte, fără grabă. Dar abia făcu cîțiva 
paşi, când un grup de oameni înarmaţi se revărsă pe coridor. 
Oamenii aceştia nu păreau să ia în seamă prezenţa cavalerului. 
Rizînd şi glumind, se apropiară de fereastră, se aşezară în cerc 
pe dale şi începură să joace zaruri. 

Dînd să cotească spre stânga, Pardaillan se- ciocni de un al 
doilea grup care mergea să se întâlnească cu primul, ori ca să 
intre şi ei în joc, ori ca să fie chibiţi. Pardaillan trecu prin mijlocul 
soldaţilor, care se dădură deoparte în faţa lui, fără să zică nimic. 
„Haida-de — îşi spuse el — o sigur că nu pe mine mă caută!" 
Totuşi, cum coridorul în care tocmai intrase era ocupat de vreo 
cincisprezece oameni ce păreau într-adevăr să se fi instalat 
acolo, cavalerul îşi văzu liniştit de drum, dar încordat, gata la 
orice. Trecuse deja de grupul de oameni înarmaţi fără ca cineva 
să-i dea vreo atenţie. Nu se mai afla în faţa lui decât un soldat, 
care se oprise pe loc şi se aşezase pe dale, părând să-şi repare 
cu multă grijă o gheată. 

Pardaillan simţi că-şi recapătă încrederea. 

„Hotărit lucru — îşi spuse — m-am cam grăbit să-l calomniez pe 
acest onorabil inchizitor. De ce mi-ar fi întins el o nouă capcană, 
când i-ar fi fost atât de uşor să mă facă să dispar atunci când 
eram în mâna lui, în cabinetul acela atât de bine meşterit ? Nu 
cumva am devenit răutăcios ?" se mustră el dînd din umeri. 

în timp ce gândea astfel, ajunse în dreptul soldatului care stătea 
aplecat, şi auzi un glas ce-i şoptea : 

—  Păziţi-vă, domnule... Evitaţi patrulele... palatul e păzit de 
soldaţi... vor să vă prindă... Mai cu seamă nu vă întoarceţi, căci 
retragerea vă este tăiată... 


Pardaillan, care tocmai trecuse de soldat, se întoarse repede ca 
să-i răspundă, dar omul pornise în goană să-şi ajungă camarazii 
din urmă. 

„Of ! îşi spuse cavalerul înciudat. M-am cam grăbit să recunosc 
că am greşit. Cine e omul acesta şi de ce ipă previne ?... A spus 
oare adevărul ?... Da, mii de draci, iată şi oamenii care se 
aliniază şi-mi barează drumul... Unu, doi, trei, patru, cinci 
rânduri în adincime, toţi înarmaţi cu puşti... La naiba ! Domnul 
Espinosa, când face ceva, nu glumeşte, şi dacă scap cu bine de 
aici, nu va fi din vina lui. Doamna Fausta, care se pricepe, totuşi, 
de minune să întindă o cursă, nu e decât o biată 

şcolăriţă pe lângă omul ăsta... Pînă una-alta, s-o ştergem, căci 
dacă vitejilor ăstora li se năzare să-şi descarce puştile în mine, 
s-a zis' cu domnul ambasador !" Şi cavalerul se depărta cu paşi 
mari, bombănind : 

— Să evit patrulele !... Uşor de zis !... Cel puţin dacă aş cunoaşte 
locurile... Cât despre întoarcere, nici nu-mi 

trece prin minte... mi s-a arătat foarte limpede ce mă ' 
aşteaptă... Dar, pe toţi dracii !... Dacă scap din viesparul ; ăsta, 
nu voi mai avea încredere în cuvântul domnului . Espinosa. 
Coridorul în care se găsea redevenise întunecos, ceea : ce-i 
îngădui să înainteze cu paşi mari şi sprinteni, fără să facă 
zgomot. Deşi se afla într-o situaţie destul de critică, nu era prea 
speriat. 

Deodată, auzi în faţa lui un zgomot de paşi care-i dădu de ştire 
că soseşte un nou eşalon. 

— Una din patrulele pe care trebuie să le ocolesc — murmură el, 
privind în jurul lui. 

în aceeaşi clipă, patrula năvăli dintr-un coridor lateral şi se 
îndreptă spre el. 

„lată-mă prins între două focuri" — îşi spuse Pardaillan. 

Privind cu luare-aminte, zări în stânga lui o firidă şi, cum patrula 
se apropia, dintr-o săritură ajunse în umbra deasă a firidei şi se 
sprijini de uşa de acolo. Pipăind cu mâna ca să-şi dea seama 
unde se află, simţi că uşa cedează. împinse ceva mai tare şi 
aruncă o privire fugară prin crăpătura uşii : înăuntru nu era 
nimeni. Se strecură cu abilitate, trânti iute uşa în urma lui şi 
rămase locului, cu urechea la pîndă, ţinându-şi răsuflarea. 
Patrula trecu. 


Pardaillan răsuflă uşurat. lar cum zgomotul paşilor se auzea tot 
mai stins, dădu să iasă şi trase uşa către el: dar uşa rezista. Mai 
încercă de câteva ori ; deodată, uşa pe care abia o atinsese se 
închise singură, acționată de vreun mecanism secret, şi nu mai 
putu s-o deschidă. 

— Dracu' s-o ia ! murmură el. Se încurcă treaba! Spunându-şi că 
n-avea rost să se încăpăţineze, părăsi 

uşa şi cercetă mai amănunţit colţul în care se adăpostise pentru 
moment. 

Era un fel de nişă învăluită în beznă, dar cavalerul vedea destul 
de bine ca să se poată orienta, căci de când ieşise din cabinetul 
lui Espinosa mersese aproape tot timpul prin semiobscuritate. în 
faţa uşii desluşi o mică scară în spirală. 

„Bine ! îşi spuse el. Voi trece pe acolo... de altfel, nici n-am 
încotro". 

Plin de hotărîre, începu să urce încet şi cu precauţie scara prea 
strâmtă. Aceasta era dreaptă, fără rampă, fără parmalic şi 
dădea într-un fel de vestibul. în acest vestibul, trei uşi, una în 
faţă, alta în dreapta şi a treia în stânga scării. 

Dintr-o privire, Pardaillan îşi dădu seama de felul cum erau 
dispuse uşile. 

— Dacă uşile astea sunt închise, iată-mă prins ca un şoarece în 
capcană — murmură el cu o strimbătură grăitoare. 

Ca şi jos, pe coridoare aici domnea un semiîntuneric care, 
împreună cu liniştea mormântală, începea să-l apese greu. îl 
năpădeau senzaţii ciudate, din când în când îl treceau fiori. Fără 
să-şi dea bine seama, se simţea prins în cine ştie ce plasă 
încîlcită. Aproape că-i părea rău că-l ascultase pe omul care-l 
sfătuise să evite patrulele. 

„Ar fi trebuit să atac eu — îşi spuse el mimat, Ştiu că aveau 
puşti, dar nu m-ar fi nimerit !" 

Se scutură ca să scape de această spaimă care-l apăsa din ce în 
ce mai tare. Tocmai se îndrepta, la întâmplare, spre una din cele 
trei uşi, când i se păru că aude, în stânga lui, un murmur 
înăbuşit. Schimbă direcţia, se apropie şi auzi desluşit, o voce 
care spunea: 

„ — Ei bine, ce face ăla ? 

„Espinosa ! îşi spuse Pardaillan, recunoscându-i glasul. la să 
vedem ce se mai urzeşte acolo". 

Şi, cu urechea lipită de uşă, îşi concentra atenţia. 


Un al doilea glas, necunoscut, răspunse : 

— Rătăceşte prin labirintul coridoarelor, din care nu mai ştie 
cum să iasă., 

. — Pe coarnele dracilor ! mării Pardaillan. Nu mai am nici o 
îndoială. 

Şi, cu un zîmbet înfricoşător : 

— Dacă scap de primejdia asta, îmi veţi plăti scump trădarea, 
domnule Espinosa. 

De după uşă se auzi vocea, ca de obicei poruncitoare, a lui 
Espinosa : 

— Dar trupele ? 

— Cinci sute de oameni, înarmaţi toţi cu flinte, ocupă partea 
asta a palatului. Gărzi de câte cincizeci de oameni păzesc toate 
ieșirile. Alte patrule de câte douăzeci pînă la patruzeci de 
oameni străbat coridoarele în toate direcţiile, cotrobăind prin 
toate încăperile. Dacă omul nostru dă de vreuna din aceste gărzi 
sau patrule, va fi doborit de o ploaie de gloanţe... E definitiv 
pierdut; e ca şi cum l-aţi avea în mână, monseniore. Strângeţi 
pumnul şi-l veţi strivi ! 

— Mii de draci ! izbucni Pardaillan scos din fire. Vom mai vedea 
noi ! 

lar în mintea lui, cu iuţeala fulgerului, planul de evadare i se 
contura clar şi precis în remarcabila-i simplitate : să intre pe 
neaşteptate, să pună mâna pe Espinosa, să-i atingă gâtul cu 
vârful săbiei şi să-i spună : 

— Scoateţi-mă imediat din cuibul ăsta de tâlhari, altminteri, pe 
cuvântul lui Pardaillan, vă spintec înainte ca eu însumi să fiu 
strivit ! 

Toate astea ar fi fost o simplă joacă pentru el, dacă uşa n-ar fi 
fost încuiată cu cheia. 

Şi cum la Pardaillan fapta urma îndată gândului, încercă să 
deschidă uşa fără zgomot. 

„La naiba ! se supără în sinea lui Pardaillan. Uşa e încuiată... S-o 
forţez ?... Aş putea, însă nu fără zgomot, iar între timp nobilul 
spaniol nu va sta să mă aştepte ca prostul”. 

In vremea asta, Espinosa dădea ordine : 

— Trebuie încolţit de aproape, împins spre camera de tortură şi 
obligat să intre acolo. 

— Tortura ! se înfiora Pardaillan. 


— Asta-i uşor, monseniore — răspunse glasul necunoscut. 
Individul va fi silit să treacă pe căile pe care i .le lăsăm libere. 
Fără ca să-şi dea seama, îl vom împinge într-acolo ca şi cum |- 
am duce de mână şi astfel va cădea singur în capcană. 

— Tortura ! repetă Pardaillan clocotind de mânie. lată o idee 
demnă de preotul ăsta mieros şi trădător ! Dar, pe Pilat, încă nu 
m-a prins !... 

Acestea fiind spuse, îşi propti umărul în uşă şi se opinti zdravăn, 
împingând din răsputeri. Deodată, îşi înăbuşi un strigăt de 
bucurie şi de triumf. Uşa pe care o crezuse încuiată nu era. Abia 
apucase s-o împingă, că se şi pomeni în încăpere. 

Nu era nimeni înăuntru. Dintr-o privire, cercetă camera de jur 
împrejur : nu erau nici uşi, nici ferestre şi nici vreo altă ieşire 
vizibilă, în afara celei prin care intrase. Era goală, nemobilată, 
rece, întunecoasă. lar această pustietate rece şi sumbră, ca şi 
tăcerea care se aşternu brusc, avea ceva ameninţător şi 
sinistru. 

Cum văzu încăperea goală, Pardaillan îşi aminti cu câtă uşurinţă 
se închisese după el uşa de jos, atât de potrivnic şi misterios. 
„Dacă şi asta se închide singură după mine, sunt pierdut !" îşi 
spuse. 

Şi, în aceeaşi clipă, dintr-o săritură, ieşi mai iute decât intrase. 
Şi nici n-ajunse bine în vestibul, că uşa, mişcată de un 
mecanism nevăzut, se închise singură. 

— Taman la timp ! murmură Pardaillan, ştergându-şi cu mâna 
fruntea brobonită de sudoarea spaimei. 

împinse uşa ca să se convingă. Era bine închisă şi părea destul 
de solidă ca să reziste la un atac. Fără să vrea, îşi aruncă 
privirile în jur şi rămase uluit de ceea ce văzu : încăperea era de 
nerecunoscut. 

Scara în spirală dispăruse. Deschizătura largă prin care intrase 
era astupată. Cu o clipă înainte, erau acolo trei uşi, acum nu se 
mai aflau decât două : cea de care continua să se sprijine şi cea 
care ar fi trebuit să se găsească în faţa scării. Deşi avea nervi 
atât de tari, Pardaillan simţea că se pierde cu firea. Degeaba 
încerca să se stăpînească, simţea cum, încet-încet, îl năpădeşte 
groaza. 

Mai adăugaţi la asta că era nemâncat şi rătăcea, poate de ore 
întregi, urmărit şi hărțuit din coridor în coridor. 


Nu încăpea îndoială că se afla în primejdie de moarte. De unde 
venea acest pericol ? în ce consta el ? 

Nimerise pe un teren plin de capcane, asemenea unei muşte ce 
se zbate în mijlocul pînzei ţesute de un păianjen nevăzut, pitit în 
vreo gaură întunecoasă, de unde pîndeşte cu viclenie, gata să 
se repeadă asupra prăzii când o va vedea sleită de puteri. 

Totul în jurul lui era misterios şi întortocheat. Nu ştia în ce 
măsură coridorul, ce părea că se întinde la infinit în faţa lui, nu 
se va surpa dintr-o dată, dacă podeaua pe care păşea nu se va 
prăbuşi sub el, dacă plafonul nu se va nărui îngropîndu-l sub 
dărîmături. Cum va fi lovit ? Pe unde ? Prin ce mijloc ? Nu ştia 
nimic. îl cuprinse ameteala în faţa necunoscutului. 

— Ştiau, aşadar, că eram acolo şi că trăgeam cu urechea ? 
bombăni cavalerul, furios. Dar, la urma urmei, ce vor de la 
mine ? Să mă oblige să mă refugiez în camera de tortură ? 
Sceleratul pe care l-am auzit adineauri ştia ce spune : individul 
va fi silit să treacă pe căile pe care i le vom lăsa libere. 

Şi cu calmul care nu-l părăsea niciodată, chiar în situaţiile cele 
mai periculoase, îşi spuse : 

— Individul acela sunt eu ! Sfişia-m-ar câinii iadului ! Ticălosul ! 
Nu-i ajunge că omoară oamenii, îi mai şi batjocoreşte !... 
Rămase un moment gânditor, apoi murmură : 

— Camera de tortură !... Ei bine, fie, la naiba, să vedem ce mă 
mai aşteaptă şi acolo ! 

Şi cu un pas hotărît se îndreptă spre uşă. foarte sigur că o va 
găsi deschisă. 

— Mii de draci ! rânji el, văzînd că cedează sub mâna lui. De 
vreme ce tot trebuie să ajung acolo... 

Trecu pragul şi din nou se pomeni pe un coridor. Acelaşi 
semiîntuneric, aceeaşi tăcere, aceeaşi senzaţie de tristeţe 
apăsătoare, ce părea să se prelingă de-a lungul zidurilor goale, 
aceeaşi atmosferă grea. plină de mister şi de groază. 

Pardaillan era obişnuit să se stăpînească şi, de altfel, nu era la 
prima lui aventură periculoasă. Puse mâna pe sabie şi merse cu 
un pas hotărît şi egal, străduindu-se, dintr-un soi de mândrie, să 
dea impresia <:ă-şi păstrează sângele rece. Dar din pricina 
încordării la care se supunea, îi curgeau broboane de sudoare 
pe frunte, iar 

bătăile inimii arătau cum curajul începe să-l părăsească, în timp 
ce-şi spunea : 


„lată ultima mea aventură ! Cred că de astă dată nici măcar 
diavolul n-ar şti cum să mă scape de bucluc!" 

„Străbătuse pînă atunci un drum destul de lung, învârtindu-se, 
desigur, prin aceleaşi coridoare, care se încîlceau parcă înadins. 
Scruta toate colţurile mai întunecate, dibuia la fiecare pas, 
căutând zadarnic ieşirea din acest fantastic labirint în care 
rătăcea orbeşte. 

Deodată, mai mult ghici decât văzu o nouă trupă care-i ieşea în 
întâmpinare din umbră. 

Se opri şi ascultă cu atenţie. 

„Sunt cel puţin treizeci — îşi spuse el — şi mi se pare că văd 
strălucind faimoasele puşti, ale căror gloanţe urmează să mă 
răpună". 

Cu o mişcare rapidă îşi potrivi centironul, se încredința că avea 
pumnalul la îndemână şi se încorda, gata să se năpustească. 
Ştiind că de data asta avea în faţa lui nişte fiinţe plăpînde, din 
carne şi oase, întocmai ca şi el, îşi recăpătase sângele rece. 

— Trebuie să termin o dată — bombăni el. La atac!... Ce dracu'! 
Voi găsi eu vreun mijloc să trec ! Tocmai se pregătea să sară şi 
să atace, aşa cum îşi propusese, când se opri deodată ; în 
spatele lui, apărută, nu ştia de unde, o altă trupă înainta cu paşi 
de lup. Din nou era prins între două focuri. 

„Ei bine, nu ! îşi spuse Pardaillan. Ar fi curată nebunie! La naiba! 
N-are rost să mă las ucis prosteşte... trebuie să ies viu de aici !... 
Pe măruntaiele papii ! Am o socoteală cu preanobilul domn 


Espinosa !" 
Privi în jurul lui şi văzu în stânga, ca de obicei, o firidă. 
— Aşa-i — bombăni el — era firesc să mi se lase o cale de 


trecere spre camera de tortură, de vreme ce trebuie să ajung 
acolo ! 

Şi cu un zîmbet batjocoritor împinse uşa, care cedă, aşa cum 
prevăzuse. Se gândi că soldaţii vor trece fără 

să se oprească, aşa cum făcuseră la celălalt etaj. Plin de furie, 
împinse uşa la loc, înjurând : 

— încă una pe care n-am s-o mai pot deschide ! Uşa, împinsă cu 
violenţă, se trânti, dar nu se mai 

închise. 

— Poftim ! exclamă Pardaillan uluit. A rămas deschisă ! Ce-o mai 
fi şi asta ? 

Ca şi cum ar fi vrut să-l lămurească, o voce strigă deodată : 


— L-am prins ! A intrat acolo ! 

în aceeaşi clipă, auzi oameni fugind în dezordine. 

„Uf ! îşi spuse Pardaillan. De astă dată vitejii ăştia mă vor 
ataca ! Vor lupta,? Fie... ba chiar prefer să lupt decât să mă simt 
mereu împins către cine ştie ce ţintă misterioasă". 

Tot vorbindu-şi astfel, Pardaillan nu-şi pierdea vremea de 
pomană, ci studia locurile. 

— încă o fundătură ! exclamă el. De fapt, poate că e mereu 
aceeaşi, care-şi schimbă înfăţişarea şi în care sunt mereu adus, 
fără să-mi dau seama. 

Nu văzu acolo nimic, în afară de un dulap enorm, aşezat drept 
lîngă uşă. 

Fără să piardă o clipă, Pardaillan împinse dulapul, trăgându-l în 
faţa uşii. Era şi timpul : acelaşi glas care se auzise şi înainte 
rosti, izbind în uşă : 

— E acolo ! L-am văzut furişindu-se ! 

— Forţaţi uşa ! comandă un alt glas, porunci. E în mâna 
noastră ! 

— Nu încă ! spuse Pardaillan, batjocoritor, aşezat în faţa 
dulapului: 

Sub ploaia de lovituri uşa începu să se clatine şi, în acelaşi timp, 
se auziră râsete, glume, ameninţări. 

Cavalerul îşi dădu perfect de bine seama că în fundătura aceea 
întunecoasă i-ar fi fost imposibil să ţină piept la cincizeci-şaizeci 
de atacanţi. Tot ceea ce putea să spere era ca după ce dulapul 
va fi căzut (ceea ce nu putea să mai întîrzie), să-i cresteze şi el 
pe cîţiva. Dar, în mod fatal, numărul lor l-ar fi copleşit. Continuă 
deci, instinctiv, să caute un loc pe unde să se retragă. 

Şi, aruncând în jurul lui priviri iscoditoare, observă locul pe care- 
| ocupase mai înainte dulapul. Dintr-o săritură, ajunse acolo şi 
zări o deschizătură, care fără îndoială era ascunsă de dulap, şi 
pe care n-o băgase în seamă din primul moment. Se aplecă şi 
văzu o scăriţă. Pardaillan rămase o clipă pe gânduri şi hotărî pe 
loc: 

— Pentru că pe-aici vor să trec, voi trece ! 

Şi o porni pe îngusta scară în spirală. Cobori pe bijbiite şi 
numără şaizeci de trepte, la capătul cărora se pomeni într-o 
subterană strâmtă, cufundată în beznă, şi atât de joasă, încât fu 
silit să se aplece. 


Dibuind mereu, făcu vreo douăzeci de paşi fără să fie urmărit, 
ceea ce-l uimi. Deodată auzi înapoia lui un zgomot care semăna 
cu sciîrţiitul unui grilaj tras cu violenţă Se întoarse şi braţele lui 
întinse se loviră, într-adevăr, de un grilaj care tocmai se 
închisese îndărătul lui. 

— Un grilaj ghimpat ! murmură Pardaillan. Nu mă urmăresc, dar 
nici nu vor să mă întorc pe drumul pe care am venit 

Şi. cu o nelinişte pe care în zadar încerca să şi-o alunge, îşi 
spuse : 

„Hotărit lucru, cu cât merg mai repede, cu atât mai rău mă 
înfund". 

Şi, într-adevăr, aşa era. Cavalerului îi mersese strălucit când 
rătăcea prin coridoarele de sus, faţă de soarta lui de acum. 
Acolo se putea mişca în voie, ţinându-se drept, căci mai toate 
coridoarele erau spaţioase. De asemenea, putuse să se 
orienteze şi să respire un aer care, deşi mirosea puţin a 
mucegai, era totuşi respirabil. 

Aici, însă, era cu totul altfel. 

În primul rând, pe jos nu mai erau dale curate şi strălucitoare, ci 
un pământ jilav şi clisos, plin de băltoace în care intra pînă la 
glezne. Cufundat într-o beznă neagră, era silit să umble bijbiind, 
şi îndoit din şale. în fiece clipă simţea atingerea unor jivine 
scîrboase care la început îi fugeau printre picioare, pentru ca 
mai apoi, furioase pe intrusul care le tulburase tihna în acest loc 
înfiorător — domeniul lor — să se întoarcă pentru a-l atinge şi a-l 
mirosi, ca şi cum ar fi vrut să ştie cine era îndrăzneţul care 
venise să le supere. 

Aerul era de nerespirat, pereţii jilavi, iar din bolta joasă ploua cu 
stropi de apă sălcie. Un frig de moarte îl pătrundea pînă în 
măduva oaselor. 

Culmea ghinionului, maţele îi ghiocăiau de foame, şi se simţea 
tare istovit de coborişul acestor trepte ce nu se mai isprăveau. 
Totuşi, nu voia să se oprească. Orice chin i se părea mai uşor de 
îndurat decât fiorii ce-l treceau în clipa când se oprea locului. 
Teama făcuse acum loc furiei. Era furios pe Espinosa care-şi 
călcase mişeleşte cuvântul şi care-l supunea la ciudata tortură a 
acestei mîrşave urmăriri ce-l prefăcea într-un vânat hăituit din 
toate părţile. Vânătoarea asta îl făcea să-şi dea seama ce-l 
aştepta în camera de tortură, să simtă deznodământul fatal al 
acestei curse nebuneşti, la capătul căreia îi erau rezervate cine 


ştie ce suplicii de un rafinament monstruos, cine ştie ce surpriză 
îngrozitoare pregătită de ura lui Espinosa, care se vădea a fi un 
schingiuitor genial, după ce se dovedise a fi un maestru al 
capcanelor. 

Era furios şi pe Fausta, cauza iniţială a tuturor acestor 
întâmplări. 

în sfârşit, era furios pe sine însuşi mustrându-se cu amărăciune 
pentru lipsă de hotărîre. în exasperarea lui, era cât pe ce să se 
acuze de laşitate, căutând să se convingă cu toată sinceritatea 
că ar fi trebuit să se năpustească asupra soldaţilor şi că pînă şi 
moartea ca de preferat situaţiei în care se afla şi mai ales acelui 
pericol misterios care-l pîndea, şi care avea să se abată asupră-i 
nu ştia nici de unde şi nici cum. atunci când se va afla în camera 
de tortură. 

înaintând cât putea de repede pe întuneric, cavalerul bombănea 


— Să mă ia dracu ! O dată am vrut s-o fac şi eu pe omul cuminte 
şi să acţionez cu băgare de seamă şi, trebuie s-o recunosc, nu 
mi-a reuşit deloc. Dracu' să mă ia ! De ce-a trebuit să fac atâtea 
socoteli ? Nu ştiam, oare, că întotdeauna loviturile cele mai 
nesăbuite îmi reuşesc cel mai bine ? Am vrut să fiu prudent şi 
să-mi scap pielea de câteva cartuşe... lată-mă acum mânat spre 
camera de tortură şi. vreau nu vreau, va trebui să intru acolo, 
aşa cum a hotărit Espinosa ! 

În toiul zăpăcelii şi al furiei sale nebuneşti, gându acesta îi dădu 
un licăr de speranţă şi-l îmbărbăta. 

— Din fericire, domnul de Espinosa, care se gândeşte la toate și- 
şi potriveşte atât de bine capcanele, a uitat să mă dezarmeze. 
La dracu ! Mai am încă pumnalul şi sabia, cu astea îl desfid pe 
domnul Espinosa să mă predea de viu călăilor lui ! 

în clipa aceea se împiedică de un obstacol. Pipăi cu vârful 
piciorului : era prima treaptă a unei scări. - 

„Trebuie oare să urc ? se întrebă el. N-ar fi totuna dacă m-aş 
aşeza aici şi mi-aş aştepta moartea ? Aşadar, să mor de 
foame !..." 

Se simţi scuturat de un fior şi exclamă : 

— Nu ! Pe toţi dracii ! Atâta timp cât îmi mai rămâne o fărimă de 
viaţă, atâta timp cât voi mai fi în stare să ţin o armă în mână, 
trebuie să mă apăr ! Să urcăm !... Hai să vedem ce ne aşteaptă 
în camera de tortură ! 


Camera de tortură ! Cuvintele acestea erau obsesia lui, îl 
urmăreau ca un coşmar. Chiar când. nu le rostea, ele 
străfulgerau cu litere de foc închipuirea lui cuprinsă de nebunie. 
Camera de tortură însemna pentru el pericolul misterios, 
necunoscut, de care, orice s-ar spune, se temea, ceea ce-l făcea 
să turbeze de mânie. 
începu să urce. 
Scara ducea spre o încăpere boltită, luminată slab printr-o 
răsuflătoare situată tocmai în tavan. Dar acest palid crepuscul 
care-l întâmpina, după bezna deasă în care se zbătuse pînă 
acum, i se păru luminos şi vesel ca un adevărat cer radios. 
leşind din mormăntul acela în care respirase cu greu o duhoare 
îngheţată, trase în piept cu nesaţ aerul jilav şi mucegăit care 
intra prin răsuflătoare. 

Imediat se simţi ceva mai bine şi-şi recapătă încrederea şi 
curajul. 
îşi scutură pe dalele strălucitoare tălpile pline de noroiul adunat 
în subterană şi, cu un zîmbet de mulţumire, strigă din răsputeri, 
pentru plăcerea de a auzi un glas omenesc: 
— E minunat, pe toţi dracii ! Aici pot să respir, să văd, n-am de 
luptat cu jivinele spurcate care mă asaltau în subterană. Arde- 
le-ar focul ! Ce bine e să trăieşti ! 
Şi când mă gândesc că adineauri îmi făceam mustrări aspre 
pentru că fusesem prea cuminte şi n-am vrut să înfrunt salva de 
gloanţe a câinilor turbaţi ce-mi închideau drumul ! Aşa suntem 
noi, oamenii, e destul un pic de aer şi de lumină ca să he facă să 
judecăm mai drept lucrurile ! 
Tot filozofind aşa, cerceta locul cu iuţeala şi cu siguranţa lui 
obişnuite. Deodată, păli şi-şi spuse în şoaptă : 
— Of ! lată-mă, aşadar, înghesuit în această vestită cameră de 
tortură, care trebuie să însemne pentru mine sfârşitul ! Pe 
buricul papii ! Domnul de Espinosa a hotărît că voi intra aici şi 
iată c-am intrat ! 
Faţa lui căpătă expresia sumbră şi îngheţată pe care o avea în 
momentele când trecea la acţiune ; buzele lui schiţară acel 
zimbet ironic, abia perceptibil, iar privirea-i rece cercetă şi mai 
atent lo.cul acesta lugubru ca o spînzurătoare. 
încăperea era oarecum curată. Pînă la înălţimea unui om. pereţii 
erau îmbrăcaţi în plăci de marmură albă, era podită tot cu 
marmură albă, iar numeroasele şănţuleţe care o brăzdau în 


toate direcţiile serveau la scurgerea sângelui nenorociţilor 
asupra cărora se lăsase mâna grea a inchizitorului. Se mai aflau 
acolo, atîrnate în cîrlige, aşezate pe pardoseală sau pe măsute, 
toate instrumentele de tortură „cunoscute pe atunci — şi numai 
Dumnezeu ştie cât era de fecundă epoca în invenţii de acest 
fel ! Colecţia cuprindea chfar şi piese inedite. Pense, cleşti, drugi 
de fier, cuțite, securi de toate mărimile şi de toate formele, fiare 
înroşite, colace de funii, instrumente ciudate şi necunoscute, 
toate sculele înfricoşătoare pe care imaginaţia dementă a unor 
schingiuitori bestiali le putuse născoci pentru provocarea unor 
chinuri lente, prelungite şi rafinate, se găseau acolo, rânduite şi 
întreţinute cu grijă. 

După ce aruncă o privire asupra diferitelor instrumente, 
întrebîndu-se care dintre ele îi era hărăzit, Pardaillan făcu 
înconjurul camerei. 

Scara prin care intrase se sfârşea acolo. Nu exista nici o uşă. ci 
doar un fel de gaură neagră care se pierdea n întunericul de 
nepătruns. 

Aproape în faţa acestei, găuri, se aflau trei trepte şi o portiţă 
îmbrăcată în fier, întărită cu piroane şi prevăzută cu un lacăt şi 
două zăvoare uriaşe. 

Dacă portiţa aceasta s-ar fi aflat în faţa lui Pardaillan în timpul 
goanei lui deznădăjduite, el s-ar fi îndreptat cu siguranţă spre 
ea, fiind aproape Sigur că o va găsi deschisă. 

Dar Pardaillan avea un spirit logic. Ştia că trebuie să ajungă 
acolo, ştia că această cameră a groazei era capătul drumului, 
locul unde trebuia să-şi găsească moartea. Cum ? Prin ce 
mijloc ? Despre asta nu ştia nimic. Dar, aşa cum spusese, acolo 
îl aştepta sfârşitul. Pardaillan era deci convins că portiţa asta 
era straşnic zăvorâtă şi că în zadar ar fi încercat s-o zdruncine. 
Desigur că pe acolo vor veni călăul şi ajutoarele sale şi, cine ştie 
? Poate chiar Espinosa, dornic să asiste la agonia lui. 

Pardaillan ridică din umeri şi nu-şi dădu osteneala să se apropie 
de portiţă şi s-o cerceteze cu atenţie. La ce bun să-şi mai 
irosească puterile făcând sforţări de prisos ? Căci, fără îndoială, 
în curând va avea. nevoie de toate forţele pentru a le ţine piept 
asasinilor săi. 

Datorită experienţei câştigate, mergea pe dibuite, căci se temea 
de vreo surpriză sau de vreo lovitură mişe-lească pe care înseşi 


maşinaţiile fantastice, urzite împo-trivă-i, îl sileau să le prevadă. 


Alese din grămadă o bucată grea de fier plină de ţepi ascuţiţi ; 
mai luă şi un cuţit cu lama scurtă şi lată — asta pentru cazul 
când pumnalul sau sabia i s-ar fi rupt în ciocnirea pe care o 
simţea de neînlăturat. 

Apucă un scăunel de stejar masiv, de care se servea, desigur, 
călăul, îl trase într-un colţ şi, cu sabia în mână, pumnalul şi 
cuțitul atîrnate la brîu, se aşeză în aşteptare. _ 

„Aşadar, nu vor putea să mă atace decât din faţă ! Işi făcu el 
socoteala... Afară de cazul când pereţii ăştia viu se vor desface 
de la sine, îngăduindu-le astfel să mă atace pe la spate. Aşa, cel 
puţin, mă pot odihni o clipă... dacă-mi dau răgaz". 

Cât timp rămase aşa ? Ore întregi, poate. Câtă vreme umblase, 
câtă vreme fusese în focul frământărilor, mişcarea, neliniştea şi 
spaima îl făcuseră să nu simtă foammea. Acum, când se oprise 
şi era oarecum liniştit, ea se făcea simțită cu violenţă. Probabil 
că avea şi febră, căci era mistuit de o sete aprigă şi chinuitoare. 
Nu îndrăznea să se mişte, nu îndrăznea să facă nimic, paralizat 
de teama de a nu fi atacat pe la spate în clipa când s-ar fi 
aşteptat cel mai puţin, iar pleoapele ii cădeau grele, fără voia 
lui, şi trebuia să facă sforţări grozave, ca să reziste somnului ce-l 
cuprindea. 

Şi atunci, pentru întiia oară, îi veni în minte gândul înfricoşător 
că poate Espinosa avusese ideea, curat diabolică, de a-l lăsa să 
moară de foame şi de sete. Gândul ăsta îi dădu fiorii morţii şi 
într-o clipă sări în picioare, bombănind : 

— Pe Pilat şi pe Barabas ! Nu se va spune că am aşteptat 
prosteşte moartea, fără să încerc s-o înlătur... Să căutăm, drace, 
să căutăm ' 

Ochii lui se îndreptară irezistibil spre portiţa al cărei aspect 
formidabil îl descurajase la început. 

— Dar de ce să cred că e încuiată ? îşi rosti el gândul cu glas 
tare... De ce nu m-aş convinge ? 

Tot vorbind aşa, sări cele trei trepte şi' ajunse la portiţă. 
Zăvoarele grele, unse cu grijă, lunecară uşor şi fără zgomot. 
Inima-i bătea puternic. Examina broasca : era încuiată, şi încă 
bine încuiată. Zăvorul gros şi masiv era bine prins de scoaba lui. 
Trase cu putere portiţa către el. Dar ea rezistă. Nici nu se cilinti 
măcar. Atunci lăsă broasca şi examina scoaba. îşi înăbuşi un 


strigăt de bucurie. Scoaba era susţinută de două şuruburi mari. 
Era o nimica toată să le desfacă. în încăpere nu lipseau sculele 
necesare pentru a duce la bun sfârşit o asemenea treabă. 

Nu-i trebui mult ca să găsească o lamă ce-i sluji drept 
şurubelniţă. în timp ce meşterea astfel, îşi spunea: 

„Dobitoc mai sunt ! Dac-aş fi controlat imediat uşa asta, aş fi 
scăpat de aici !... Dar de unde să-mi treacă prin minte"... 

Şi, rizînd înfundat : 

„Drace ! Am descoperit cum stau lucrurile !... Oamenii aduşi aici 
sunt de obicei puşi în lanţuri şi escortaţi 

de paznici... altfel nu-mi explic de ce lacătul ăsta a fost fixat cu 
atâta neîndemânare... Espinosa a uitat acest amănunt... a uitat 
că am mâinile libere... aşadar, să profit de acest avantaj". 
într-un timp mai scurt chiar decât e nevoie pentru a povesti 
acest fapt, cele două şuruburi fură scoase. în clipa când dădu să 
tragă portiţa spre el, Pardaillan se opri, murmurând, cu fruntea 
lac de sudoare. 

— Dar dacă e fixată prin zăvoare puse pe dinafară ? ŞI 
repezindu-se cu furie, apucă cu amăndouă mâinile 

de zăvorul uriaş şi trase spre el : scoaba căzu pe trepte, iar 
portita se deschise. Pardaillan o zbughi din cameră cu un chiot 
de bucurie. Trase adînc aer în piept. Acum era sigur că e salvat. 
întradevăr, aşa cum auzise cu urechile lui, Espinosa voise să-l 
silească să intre în camera de tortură ; acolo trebuia să se 
sfârşească totul. Dintr-o pricină ce-i rămi-nea necunoscută, nu 
intervenise nimic sau poate că Espinosa se gândise cu adevărat 
să-l lase să moară de foame în această temniţă. 

lată însă că el ieşise viu din acest loc de groază menit să-i 
slujească drept mormânt ; n-avea, deci, să se mai teamă de 
nimic ; maşinaţiile şi capcanele inchizitorului trebuiau să 
înceteze acolo unde Pardaillan urma să-şi găsească moartea. 
Asta i se părea foarte logic şi clar ca lumina zilei. De aici şi 
puternica bucurie care-i tăia acum răsuflarea. 

Desigur, nu era încă liber, mai avea mult pînă acolo. Dar acum, 
în chip neîndoios, nu mai era ameninţat de o primejdie 
nevăzută, putea pune mâna-n foc că de data asta călca pe un 
teren sigur şi solid. Nu mai mergea, ca înainte, împins fără voia 
lui pe căi dinainte pregătite cu o pricepere diavolească, pe un 
teren plin de capcane, şi mânat către o ţintă precisă, ca să 
ajungă la un dezno-dământ dinainte stabilit. Era salvat. Restul, 


adică libertatea, va veni de la sine, judecând cu sânge rece — 
iar el şi-l recăpătase cu iscusinţă şi răbdare. Scoţind un suspin 
de uşurare, murmură : 

— încep să cred că am să scap de aici. 

După ce trânti portiţa în urma lui, privi în jur. Se găsea într-un 
fel de mic vestibul şi în faţa lui se afla 

o uşă neîncuiată, închisă numai. O trase către el şi intră. Se 
pomeni pe o alee strâmtă, luminată. Lumina venea printr-o 
ferestruie rotundă, aflată sus de tot, în dreapta. 

— Uf ! strigă vesel cavalerul. în sfârşit, iată cerul !... Mii de 
draci ! Eram încredinţat că n-am să-l mai văd niciodată ! 

Şi, într-adevăr, de astă dată nu mai era o lumină cernută dintr-o 
altă încăpere, ci o lumină plină, strălucitoare. Totul era să ajungi 
pînă acolo. în acest scop, Pardaillan cercetă cu privirea locurile 
din jur, ceea ce nu apucase încă să facă, fiind copleşit de 
bucuria de a revedea cerul şi lumina zilei. 

— Ptiu, drace ! exclamă el, dindu-se înapoi. Nu-i un loc prea 
vesel ! 

Şi, într-adevăr, nu era prea vesel : se afla într-un cavou. 

— Mormânt provizoriu ! murmură el. înfrângându-şi scîrba, 
examina cu atenţie noua lui 

închisoare. 

în stânga se aflau trei despărţituri, fiecare dintre ele conţinând 
câte un sicriu de plumb. 

în dreapta se aflau, de asemenea, trei despărţituri, dar numai 
una, cea de jos, era ocupată. Celelalte două erau larg deschise, 
aşteptând parcă mortul ce urma să le fie încredinţat în chip 
vremelnic. 

Dar — ciudat lucru — aceste despărţituri, în loc să fie zidite, cum 
se obişnuieşte, erau făcute din lemn de stejar masiv. 

Pardaillan nu se opri prea mult asupra acestui amănunt. Râse în 
sinea lui şi, îndreptându-şi privirea către cele două despărţituri 
goale, îşi spuse : 

„Tii 1 lată o scară foarte nimerită, de pe care pot ajunge la 
ferestruia asta !" 

Fără să şovăie, puse piciorul pe sicriul de jos şi se caţără pînă la 
nişa de sus, unde trebui să se întindă pe burtă cât era de lung. 
„Nu-i prea vesel, dar, în sfârşit, n-am încotro şi nu prea e 
momentul să fac nazuri" — îşi spuse el. 


Ferestruia era astupată de două gratii dispuse în cruce. 
Pardaillan îşi scoase capul printre gratii şi privi. 
Ferestruia dădea spre grădini. Măsură din ochi înălţimea şi zimbi 


— Un fleac de săritură ! 

în dreapta, un zid. Nu departe, două terestro ogivale împodobite 
cu vitralii colorate, înfăţişind scene religioase. 

„Capela palatului ! îşi spuse Pardaillan. Şi acum, să ne ocupăm 
de gratii ! Se dădu puţin înapoi, se sub-ţie cât putu ca să întindă 
braţul şi să pipăie gratiile. Sunt din lemn!" 

Şi începu să rîdă din toată inima. De data asta, era cu adevărat 
salvat. Pentru el era o nimica toată să sfarme acest obstacol 
fragil, să coboare şi să sară peste zidul pe care-l zărea colo jos. 
— Pe legea mea ! oftă el. Ce frumoasa pare viaţa când ai văzut 
moartea cu ochii ! 

Acum era plin de veselie, de forţă şi de curaj. Eliberarea i se 
părea asigurată, şi se vedea povestindu-i această fantastică 
aventură amicului său Cervantes, care nu va. pierde prilejul să-i 
arunce în faţă veşnicul său don Quijotte. Vedea faţa delicată a 
simpaticului don Cezar urmărind cu nelinişte toate fazele 
povestirii lui. O mai vedea şi pe micuța şi atât de drăgălaşa 
Giralda privindu-l cu ochii ei mari, înduioşaţi, în timp ce se lipea 
înspăimântată de iubitul ei. Şi zîmbea la evocarea acestui 
tablou. 

Trebuia însă să sfărăme mai întîi obstacolul, care nu putea 
rezista multă vreme pumnului său viguros, cu toate că poziţia în 
care se afla nu era de natură să-i uşureze treaba. 

Tocmai apucase zdravăn de una dintre gratii şi trăgea de ea din 
răsputeri, când simţi că ceva îi apasă grumazul. 

începu să horcăie. 

— Ei ! Ce-i asta ? Mă sufoc... Şi-şi trase repede capul înapoi. 

în aceeaşi clipă, misteriosul obiect trecu brusc la un deget de 
faţa lui. Auzi un zgomot sec, ca al unui capac care se lasă în jos, 
şi se pomeni intr-o beznă neagră. 

172 

Îşi zvirli repede picioarele în stânga, ca să coboare. Oroare ! 
Piciorul i se izbi cu putere de un perete. 

Voi să dea înapoi, să se ridice... Peste tot se izbea de un lemn 
tare ca fierul... Se simţea strivit între pereţi groşi şi solizi, deşi 


foarte scunzi, între care respira cu greutate, strâns din toate 
părţile. 

Pardaillan fusese vârit de viu într-unul din cele trei sicrie. 

Oftă adînc şi închise ochii, gândindu-se : 

„lată, deci, surpriza pe care mi-o pregătea Espinosa ! lată, deci, 
ultima lui capcană în care am intrat cu capul înainte, ca un graur 
IL 

Deodată, sicriul se învârti încet în jurul lui, iar când se opri, în 
faţa ochilor săi uluiţi sclipiră nenumărate luminiţe. 

Făcând un mare efort de voinţă ca să-şi alunge spaima ce-l 
cuprindea, Pardaillan căută să vadă de unde veneau luminiţele 
acestea. 

Văzu că în interiorul lăzii în care se afla, la înălţimea feţei, era o 
ferestruie... 

— Domnul Espinosa doreşte ca să văd şi să aud... Hai, deci să 
privim şi să ascultăm ! 

Şi Pardaillan privi ! Şi iată ce văzu: 

Interiorul pustiu al unei capele. O strană luminată feeric. în 
mijlocul aleii centrale, un catafalc în jurul căruia ardeau opt 
lumânări de ceară. 

Cu obişnuita lui intuiţie, Pardaillan ghici că acest catafalc era 
pregătit pentru el şi că acolo urmau să-i ducă sicriul. 

Patru călugări de statură atletică apărură din umbră şi se 
apropiară de sicriu. Şi iată ce auzi Pardaillan : 

— Aşadar, se va oficia slujba pentru morţi ? 

— Da, frate. 

— Pentru cine ? 

— Pentru cel din sicriu. 

— Omul care a trecut prin camera de tortură ? 

— Aşa cum ştii, frate, camera de tortură nu este decât o 
sperietoare menită să-l atragă pe cel condamnat în cavoul 
morţilor vii. 

173 

în aceeaşi clipă începură să bată clopotele. Ambele canaturi ale 
uşii de la capela regală se deschiseră, fă-când loc unui lung şir 
de călugări, acoperiţi cu glugi albe, şi ţinând în mâini nişte 
lumânări uriaşe de ceară. Mergând cu pas rar şi solemn, în 
tăcere, se aşezară în faţa altarului. 


îndărătul călugărilor cu glugi albe, alţi călugări cu glugi negre, 
apoi alţii, cu glugi galbene. Călăul, îmbrăcat de sus pînă jos în 
roşu, se aşeză singur în faţa catafalcului. 

lar după călău, alţi călugări, cu capul acoperit cu glugi de toate 
culorile, veniră să se aşeze în jurul catafalcului, pînă când mica 
bisericuţă se umplu de lume. 

Un preot îmbrăcat în haine sacerdotale, cernite, se urcă la altar, 
avându-i în dreapta şi în stânga lui pe parohi, şi cîţiva copii de 
cor. Tonurile grave ale orgii se dezlănţuiră, răspîndindu-se în 
volute sonore pe sub bolțile capelei regale, care se umplu de o 
muzică rând pe rând de jale şi ameninţare. Atunci, călugării 
adunaţi acolo intonară într-un cor formidabil De Profund. 

Şi slujba pentru morţi începu. 

înnebunit de groază, îngheţat de spaimă, scuturat de fiorii 
morţii, Pardaillan trebui să asiste, viu, la slujba pentru propria lui 
înmormântare. Se opinti, se zbătu, urlă, bătu cu pumnii şi cu 
picioarele în pereţii strâmtei sale închisori. 

Dar sunetele orgii acoperiră strigătele lui deznădăjduite. 

Tocmai când bătea el mai tare. călugării urlau nepăsători : 

— Miserere nobis (... Dies irae !2 Dies illa !3 lar când lunga 
slujbă se isprăvi, călugării se retraseră aşa cum veniseră : într-o 
procesiune lentă şi solemnă. Parohii stinseră lumânările din 
altar. Totul redeveni tăcut şi întunecat. în jurul catafalcului, slab 
luminat de câteva lămpiţe de argint suspendate de tavan, 

1 Indură-te de noi (în limba latină în original). s Ziua miniei (în 
limba latină în original). 3 Ziua aceea (în limba latină în original). 
nu se mai aflau decât cei patru călugări care urmau să poarte 
sicriul... 

Nu se sfârşise încă totul... 

Pardaillan simţi cum i se ridică părul măciucă, iar un fior de 
groază îl trecu din creştet pînă în tălpi în clipa când îl auzi pe 
unul dintre călugări întrebînd, cu 

o indiferenţă blajină : 

— Groapa nenorocitului ăstuia e săpată.? 

— E gata de peste o oră.. 

— Atunci să ne grăbim să-l îngropăm, căci a sosit ora mesei. 

Şi Pardaillan simţi cum îl ridicau pe sus şi cum îl duceau cu ei. 
Atunci, adunându-şi toate puterile, cu gura lipită de ferestruie, 
urlă : 


— Dar sunt viu !... Blestemaţilor, doar n-o să mă îngropaţi de viu 
| 
Ca şi cum ar fi fost surzi, cei patru siniştri purtători ai sicriului îşi 
continuau  netulburaţi drumul, zdrunci-nându-l groaznic, şi 
îndeplinându-şi fără pic de grijă pentru el funebra şi 
îngrozitoarea lor misiune, căci erau preocupaţi exclusiv să 
ajungă cât mai repede la sala de mese. 
Dacă Pardaillan şi-ar fi putut scoate pumnalul, fără îndoială că în 
clipa aceea şi-ar fi luat viaţa ca să scape de îngrozitorul chin de 
a fi îngropat de viu. Dar nu fusese vârit într-un sicriu oarecare. 
Sicriul lui era cu mult mai scund şi mai strâmt decât cele 
obişnuite. De aceea, cu toate strădaniile sale, nu reuşi să pună 
mâna pe arma care l-ar fi eliberat. 
Curând, simţi o adiere de aer proaspăt mângiindu-i faţa, pe care 
şi-o ţinea lipită cu îndărătnicie de ferestruie. Se pomeni deodată 
afară, într-o grădină. 
— Cimitirul ! spuse el înfiorat. 
Dacă slujba de îngropăciune i se păruse de o încetineală 
mortală, în schimb drumul către groapa de veci 

se păru fantastic de scurt. Nădăjduia totuşi într-o minune 
salvatoare, dîndu-şi seama că atunci când va fi în groapă şi când 
va fi acoperit cu ţărână rece şi grea, orice nădejde de a scăpa 
va fi definitiv pierdută. 
Uei care purtau sicriul se opriseră. 
Se pomeni aruncat, cu destulă brutalitate, pe un pământ 
mişcător. Simţi apoi cum se mişcă funiile, pe sub sicriu, care 
alunecă uşor şi căzu moale în fundul gropii. 
— Requiescat în pace !1 tună o voce de bas lar celelalte 
răspunseră în cor: 
— Amen! 
Şi ţărâna începu să cadă asupra lui cu un zgomot surd, care-l 
tulbură pînă în adîncul sufletului. 
De data aceasta Pardaillan îşi pierdu curajul. Şi, cu o resemnare 
prin care străbătea totuşi un accent de ironie, murmură : 
— Ei, iată-mă. mort şi îngropat! 
Accesul acesta de disperare nu dură însă multă vreme. Aproape 
imediat îşi reveni şi începu din nou să vocifereze şi să izbească 
furios în capacul sicriului, învi-neţindu-şi umerii şi coatele în 
strădania de a scoate din ţiţini pereţii bătuţi în cuie. 
Cât timp trecu astfel ? 


Minute sau ore? 

Nu-şi dădea prea bine seama. 

Şi tocmai când, poate, pentru a suta oară, încordîn-du-şi toate 
forţele, înzecite de disperare şi de mânie. încerca să ridice 
capacul, deodată acesta se deschise, parcă de la sine, sub 
atingerea umărului său ; era şi timpul, căci Pardaillan începuse 
să horcăie, descurajat şi la capătul puterilor. 

— Să crape toţi dracii ! pe maţele tuturor sfinţilor ! Pe laba 
despicată a lui Satan ! Pe burta mamei ! înjură Pardaillan, 
vărsându-şi năduful. 

Era palid, cu privirea rătăcită şi tremura de mânie şi de groază. 
Respiră adînc, ca şi cum nu-şi putea primeni aerul din plămâni, 
şi-şi şterse maşinal cu mâna fruntea brobonată de sudoare. 
Şedea în genunchi, în mijlocul sicriului, privind în jur, fără să 
vadă nimic, cu ochi de nebun, şi nu-i trecea prin gând să fugă. 
Nici nu-şi dădea seama că se afla într-o grădină şi nu într-un 
cimitir, aşa cum crezuse. Nu vedea nici că groapa 

Odihnească în pace ! (în limba latină în original). 

lui aproape că nu fusese săpată şi că tot pământul aruncat 
peste el, în mare cantitate, se împrăştiase în dreapta şi în 
stânga, printr-un mecanism special, lăsând sicriul destul de 
descoperit. 

Nu observă nimic din toate astea, nu văzu nimic: în afară de un 
singur lucru : că era viu şi liber, că în jurul lui era aer şi spaţiu. 
Cuprins de o dorinţă sălbatică de răzbunare, era hotărît să-i 
sucească gâtul netrebnicului de Espinosa, care pusese la cale 
tortura asta fără nume ; cu sabia în mână, se simţea în sfârşit în 
stare să ţină piept tuturor zbirilor Inchiziției, de-ar fi fost câtă 
frunză, câtă iarbă, înfruntând focul muschetelor lor. 
Recăpătându-şi oarecum calmul şi simţindu-şi mintea limpezită 
de răcoarea serii ce se lăsa, sări sprinten peste groapă şi, cu 
paşi mari şi îndesaţi, porni drept spre o uşă secretă, pe care-o 
văzu în faţa lui. 

Ajuns acolo, îşi trase sabia, făcând-o să şuiere cumplit, şi 
deschise brusc uşa. 

Aceasta dădea într-o curte ocupată de o companie de oameni 
înarmaţi. 

Pardaillan făcu, hotărît, doi paşi înainte şi se. ciocni de ofiţerul 
de gardă, comandantul trupei. Acesta ex-plamă, uluit : 


— Domnul de Pardaillan ! Dar de unde aţi ieşit ? Pardaillan nu 
era sigur dacă auzise sau nu aceste 

cuvinte. Era sigur de un singur lucru — că ofiţerul nu încerca să-l 
oprească. 

îi răspunse, cu răceală printr-o altă întrebare : 

— Pe unde e ieşirea ? 

De fapt, pusese această întrebare nu cu răceală, cum i se 
păruse, ci pe un ton teribil si ameninţător, ca şi cum ar fi 
strigat : 

— Faceţi loc, sau vă ucid ! 

De altfel, fără să mai aştepte răspunsul, porni spre dreapta, la 
întâmplare, fără să ştie de ce, şi se înde-părtă cu paşi mari. 

La rândul lui, ofiţerul ii strigă : 

— Hei ! Domnule de Pardaillan !... Nu pe acolo! 

Şi cum cavalerul merse mai departe fără să se întoarcă, fără să 
se abată din drumul său măcar cu un 

regret, ofiţerul alergă după el, îl apucă de braţ şi-i puse foarte 
politicos : 

— Vă înşelaţi, domnule de Pardaillan, nu pe acolo ieşirea, pe aici 
| 

Şi arătă cu degetul în direcţia opusă. 

— Aţi spus ceva, domnule ? biigui Pardaillan, năucit de spaimă, 
fără să-şi dea seama dacă visa sau dacă era treaz. 

Ofiţerul îi răspunse liniştit : 

— Mi-aţi făcut cinstea să mă-ntrebaţi unde e ieşirea. Vă atrag 
atenţia că vă înşelaţi... leşirea e prin stânga, nu prin dreapta. 

— Aha, asta e ! Domnule — bombăni Pardaillan care simţea că 
înnebuneşte — aşadar na sunteţi aici să mă arestaţi ? N-aveţi 
ordin să mă stâlciţi în bătăi ? 

— Ce glumă bună, domnule ! răspunse ofiţerul zim-ind. E drept, 
am ordin să arestez pe oricine mi-ar şi în cale. Dar ordinul 
acesta nu-l priveşte pe domnul e Pardaillan, căruia, dimpotrivă, 
ni s-a ordonat să-i 

acordăm toată atenţia cuvenită ca reprezentant al maiestăţii 
sale, regele Navarei. 

Cavalerul privi adînc în ochii ofițerului. Văzu că era de bună- 
credinţă. îşi vâri imediat sabia la loc, în teacă, şi salutându-l pe 
omul care-i vorbea cu capul descoperit, îi răspunse cu blindeţe : 
— Scuzaţi-mă, domnule, cred că am căpătat febră ăre... 
acolo... prin culoarele alea. 


— Da, se vede — spuse ofiţerul, mereu zimbitor şi amabil. 

Şi adăugă, cu un zel care părea sincer : 

— Doriţi să chem pe vreunul din medicii maiestăţii sale ? - 

— Mii de mulţumiri, domnule — răspunse Par-daillan cu acea 
politeţe aleasă, care, în purtarea sa, vea atâta preţ. Mă simt mai 
bine... O să-mi treacă. 

lar pentru sine murmură printre dinţi : 

— Chiar de mi-ar sfişia câinii hoitul, tot n-aş primi nimic din ceea 
ce mi se întâmplă ! 

În clipa aceea, un glas, pe care-l recunoscu imediat rosti foarte 
calm :. - : 

— Nu v-am dat oare cuvântul meu că veţi putea să ieşiţi aşa 
cum aţi intrat ? 

— Espinosa! biîigui Pardaillan. De unde dracu o ieşit ? 

Şi, într-adevăr, se părea că marele inchizitor ieşise din pământ. 
Pardaillan se apropie de Espinosa, mai-mai să-! atingă şi, 
aruncând fulgere din priviri, îi spuse de la obraz, cu calmul 
glacial care, la el, era semnul unei furii abia stăpiînite : 

— Aţi venit tocmai la timp, domnule ! Mi se pare că avem o 
răfuială ! 

Espinosa nici nu clipi. Ochii lui nu se plecară în faţa fulgerelor ce 
ţişneau din privirile cavalerului. Cu calmul de nezdruncinat care- 
| caracteriza, continuă liniştit : 

— Dacă nu mi-aţi fi adus insulta de a vă îndoi de cuvântul meu, 
dacă aţi fi păşit cu încredere printre trupele mele, aşa cum aţi 
făcut ceva mai tîrziu, n-aţi fi trecut timp de câteva ceasuri prin 
spaimele morţii. Am vrut să vă servesc o lecţie, domnule. Dar, în 
acelaşi timp, şi un avertisment. Nu uitaţi că, orice-aţi face, 
oricare ar fi aparențele, în acest oraş uriaş veţi fi în puterea mea 
şi în mâna mea, aşa cum aţi fost şi în acest palat. 

Şi, pe un ton prin care străbătea, parcă fără voia lui, un fel de 
solicitudine, adăugă : 

— Vă rog să mă credeţi, domnule de Pardaillan, sânteţi omul 
marilor lupte purtate la lumina soarelui strălucitor, faţă în faţă 
cu duşmanul. Dar nu vă pricepeţi deloc la luptele viclene şi 
întortocheate ce se dau în umbră şi-n beznă. întoarceţi-vă 
acasă, în Franţa, domnule de Pardaillan ; aici veţi fi zdrobit, iar 
eu voi regreta, căci sunteţi un adevărat erou. 

Pardaillan tocmai se pregătea să-i spună verde ceea ce gândea. 
Dar Espinosa pierise fără ca el să-şi poată da seama nici unde şi 


nici cum, uluindu-l cu această dispariţie subită, aşa cum îl uluise 
tot ceea ce i se intâmplase. 

XVH ` 

CIND BUSSY-LECLERC VARSA LACRIMI 

Pardaillan intrase în palat la ora nouă dimineaţa Când ieşi de 
acolo, se lăsase noaptea. 

Şi cum era vară, într-o perioadă în care zilele sunt încă lungi, îşi 
făcu socoteala că zăbovise pe acolo cam opt-nouă ore, dintre 
care cel puţin trei sau patru le petrecuse în sicriu. 

— Tare-aş mai vrea să văd ce mutră ar face domnul Espinosa 
dac-ar fi supus unui asemenea supliciu — bombăni el, întinzînd 
pasul. Plasa metalică în care m-a închis anul trecut drăgălaşa de 
Fausta era un adevărat loc de desfătări în comparaţie cu cel în 
care am stat mai adineauri. Pe toţi dracii ! Oribilă invenţie ! Cum 
de n-am înnebunit ? E oare cu putinţă ca unor fiinţe omeneşti să 
le treacă prin minte să-i supună pe semenii lor la asemenea 
cazne ?... Hotărît lucru, tatăl meu avea mare dreptate când îmi 
spunea : „Mulţi dintre oameni, cavalcre, nu sunt decât ca o 
adevărată haită de lupi. Vai de omul cinstit care se aventurează 
în mijlocul acestei haite ! Va fi sfişiat, înghiţit, rupt în bucăţi !..." 

Faptul că Pardaillan rămăsese întreg la minte după ce trecuse 
printr-o asemenea aventură înfiorătoare, care ar fi putut 
zdruncina chiar şi creierii cei mai zdraveni, era vrednic de toată 
admiraţia. Şi totuşi asemenea lovituri nu se suportă fără urmări. 
Cu excepţionala-i tărie de caracter, ce făcea din el o făptură 
într-adevăr fără seamăn, Pardaillan reuşise să-şi recapete 
îndeajuns din calmul şi sângele său rece ca să filozofeze, nu fără 
ironie, dar nu-şi recăpătase cu aceeaşi uşurinţă forţele fizice de- 
a dreptul sleite. 

Galben ca ceara, cu un fel de rătăcire în priviri, mergea 
clătiându-se ca un om beat. 

Grăbindu-se prin străzile pustii şi întunecoase (căci se lăsase 
noaptea), bombănea.: 

— Foamea m-o fi slăbit aşa, de-am ajuns să mi se împleticească 
picioarele ? Cred că jupîn Manuel, perla hangiilor din Spania, nu 
va avea niciodată în hanul lui 

atâtea provizii câte mi-ar trebui mie acum ai să-mi potolesc 
foamea năprasnică ce mă mistuie. 

Şi-şi alcătuia în gând una din acele mese care l-ar fi făcut şi pe 
Gargantua să se dea bătut. 


Dacă Pardaillan ar fi fost mai puţin lihnit de foame şi mai puţin 
slăbit fiziceşte, şi-ar fi dat desigur seama că, de când ieşise din 
palat, patru umbre porniseră după el şi-l urmăreau de la o 
distanţă respectuoasă, dar cu 

o neobosită răbdare. 

Pardaillan, însă, nu visa pentru moment decât ospeţe şi chefuri. 
Adevărul ne obligă să spunem că într-adevăr avea nevoie de aşa 
ceva. Şi astfel, cu cât drumul 

| se părea mai lung şi mai greu, cu atât creştea şi lista de 
mâncăruri pe care o alcătuia în mintea lui. 

Dar dacă Pardaillan nu observase nimic, noi, care ştim cum s-au 
petrecut lucrurile, avem datoria să-l informăm pe cititor, şi de 
aceea îl rugăm să se întoarcă în urmă cu câteva ore, tocmai la 
momentul când Bussy-Leclerc se despărţea de Fausta, hotărît 
să-l ucidă pe Pardaillan, după ce obținuse de la ea să fie 
comandantul celor trei oşteni. 

Bussy-Leclerc îşi câştigase faima de meşter în mi-nuirea armelor 
prin cele peste douăzeci de dueluri în care îşi rănise sau îşi 
ucisese adversarii... fără a mai pune la socoteală bătăliile 
purtate cu toţi maeştrii de scrimă, spadasinii şi duelgii cei mai 
vestiți, bătălii din care ieşea întotdeauna învingător. Această 
faimă de luptător invincibil făcea mândria, gloria şi onoarea lui 
Bussy-Leclerc. Ţinea la ea mai mult ca la orice pe lume. Ca să-şi 
păstreze neatinsă această faimă şi-ar fi jertfit fără nici o şovăială 
averea, situaţia politică, viaţa şi chiar onoarea. 

lată însă că faima-i se prăbuşise în mod jalnic în ziua în care 
Pardaillan îl dezarmase, parcă jucându-se cu el, în văzul 
martorilor. 

Dezarmat ! El ! Invincibilul Bussy-Leclerc ! Plânsese atunci de 
ciudă şi de ruşine. 

Totuşi, după ce suferise această dureroasă înfrân-gere, studiase 
vreme îndelungată şi cu mare rîvnă, în singurătatea sălii de 
arme, tehnica dobîndirii adversarului. 

încredinţat că şi-a însuşit temeinic această tehnică, 
experimentată în prealabil cu succes, asupra tuturor celor care 
aveau un nume în arta de a mânui spada, se măsurase în mai 
multe rând uri cu învingătorul său — odată chiar în condiţii 
stranii şi fantastice, toate în avantajul lui, al lui Bussy-Leclerc, 
dar în. toate aceste întâlniri fusese dezarmat în chip ruşinos. 
Ultima păţanie de acest fel avusese loc de curând, chiar în 


Spania, în momentul când, întâlnind-o pe Fausta, se ciocnise pe 
neaşteptate de Pardaillan, şi-l atacase vitejeşte, căci Bussy era 
viteaz, foarte viteaz. 

întâlnirea aceasta îl făcuse să sufere chiar mai mult decât cele 
de mai înainte, pentru că, în urma acelei întâlniri — a patra la 
număr — pe care venise s-o caute de atât de departe, trebui să- 
şi mărturisească sie însuşi că niciodată nu va fi în stare să-l 
ucidă pe acest diavol de om, care, pe deasupra, găsea o 
deosebită satisfacţie în a-l cruța. 

Căci, nefiind în stare să-l omoare pe infernalul Pardaillan, Bussy- 
Leclerc ajunsese să-şi dorească ca o lovitură de sabie să-l ucidă, 
preferind moartea a ceea ce socotea el „dezonoare'". 

Pardaillan întruchipa aşadar dezonoarea lui Bussy, în carne şi 
oase. 

— Având în vedere că Pardaillan, Dumnezeu ştie din ce pricină, 
se încăpăţinează să nu mă ucidă, trebuie să-l ucid eu pe el! 
bodogănea plin de mânie Bussy-Leclerc, plimbîndu-se cu paşi 
mari prin camera lui. Da, dar cum să-l omor ? De fiecare dată 
când îmi încrucişez spada cu a lui, afurisita zboară de capul ei 
şi-o ia razna spre nori, ca şi cum i-ar veni chef să-şi arate graţia 
şi uşurinţa. îţi vine să crezi că dracu-i dă aripi şi, de fapt., când 
stau să mă gândesc... n-ar fi de mirare să fie la mijloc o 
vrăjitorie. 

Cuprins de fiori la gândul amestecului unor puteri infernale şi 
mulţumit în acelaşi timp de a fi găsit această explicaţie pentru 
numeroasele sale înfrângeri, explicaţie ce i se părea sincer 
plauzibilă, viteazul Bussy nu încetase totuşi să caute un mijloc 
de a-l ucide pe Pardaillan. 

— Arde-l-ar focul ! bombănea el furios. Lua-l-ar dracu' ! O să mă 
silească să ajung şi acolo ! 

Bussy-Leclerc era un duelgiu, un spadasin, un om fără credinţă 
şi fără lege... dar nu era un asasin ! Or, „a ajunge acolo" 
însemna tocmai a comite un asasinat — ic'ee ce-l făcea să 
turbeze de mânie şi să se înverzească de ruşine. 

„Şi totuşi — îşi spunea el înjurând şi izbind furios cu pumnii în 
masă — totuşi nu văd alt mijloc !" t 

încet-încet, ideea aceasta a unui asasinat, care, de fapt. îl 
revolta, i se strecură în minte. De ce încerca el s-o alunge, de ce 
ideea asta revenea, cu atâta îndărătnicie, încât pînă la urmă 
ajunse să strige : 


— Ei bine, fie ! Mă voi înjosi pînă acolo, dacă nu se poate altfel... 
Căci nu mai e cu putinţă să trăiesc aşa, iar cât timp omul acesta 
va fi în viaţă, gândul că m-a dezonorat mă va face să mor de 
furie ! Hai !... t) 

împroşcându-se cu tot felul de înjurături şi insulte, de blesteme 
care-ar fi putut înfiora un întreg corp de gardă, îşi încinse sabia 
şi pumnalul, se învălui în mantie şi, cu paşi mari porni să-i caute 
pe cei trei oşteni, cu care purcese numaidecât la drum. 

Pe la orele şapte seara sosiră la Alcazar, unde Bussy îşi luă 
informaţiile necesare. 

— Nu cred că domnul ambasador al maiestăţii sale regele 
Navarei a ieşit din palat — îi răspunse ofiţerul căruia i se 
adresase. 

Bussy avu o tresărire de bucurie şi-şi spuse : „Avea-voi, oare, 
marele noroc de a fi găsit treaba făcută ? Dacă, totuşi, 
blestematul de Pardaillan zace pe undeva ucis cu adevărat, în 
vreun colţişor ascuns al palatului ?... Atunci n-aş mai fi silit să 
comit eu, Bussy, un asasinat!" 

Piin de speranţă, îi luă cu el pe cei trei tovarăşi ai săi. Toţi patru 
se pitiră în acel colţ al pieţei ce se numeşte astăzi „Piaza del 
Triumfo", şi aşteptară. Aşteptarea nu le fu prea lungă. Cu puţin 
timp înainte de ora opt, Bussy-Leclerc avu neplăcerea să-l vadă 
pe Pardaillan teafăr, cum trecea, clătinându-se, prin pe ceea ce-i 
smulse o înjurătură şi-l făcu să scrişnească. 

— Pe matele lui" jupîn Satan ! Făţarnicul ăsta de Espinosa nu 
numai că l-a lăsat să scape, dar cred chiar 

că l-a tratat regeşte, căci se pare că diavolul de Pardaillan a 
băut din belşug ! 

Urmăritorii îl lăsară, prudenţi, s-o ia o bucată de drum înainte, 
apoi porniră după el, mergând aproape lipiţi de zidurile caselor, 
strecurându-se pe sub bolți, ascunzîndu-se cât puteau mai bine 
prin unghere. 

Nu o dată ar fi putut să sară asupra lui şi să-l ia prin surprindere, 
cu şansa de a-l dobori. Dar Bussy-Leclerc era nehotărit ; oricât 
ar fi fost de pornit împotriva lui Pardaillan şi oricât şi-ar fi 
aruncat lui însuşi tot felul de înjurături şi de îndemnuri furioase, 
încă mai şovăia să lovească pe la spate. lar când se hotărî, în 
sfârşit, să acţioneze, constată nu fără o satisfacţie ascunsă, că, 
pentru moment, prilejul se pierduse. 


în acest timp, fără să-şi dea seama că era obiectul unei urmăriri, 
cavalerul o pornise pe chei, loc foarte favorabil pentru 
executarea unei lovituri mişeleşti. S-ar fi putut crede că încerca 
să le uşureze asasinilor treaba. Adevărul e că, sosit de curând în 
oraş şi necunoscând decât acest singur drum, pe care i-l arătase 
Cervantes, Pardaillan, cu obişnuita sa nepăsare faţă de 
primejdii, nu socotise de cuviinţă că ar fi necesar să-şi caute un 
drum mai sigur. 

De altfel, simţea că turbează de foame şi de sete şi nu dorea 
nimic altceva decât să se aşeze cât mai repede în faţa unei 
mese îmbelşugate. Şi atunci, la ce bun să-şi piardă timpul pe căi 
necunoscute ? ! Şi cum mergea el aşa, cu un pas din ce în ce 
mai ferm de-a lungul cheiurilor încărcate cu tot felul de mărfuri, 
dar pe care nu se vedea nici ţipenie de om, o umbră răsărită 
din-tr-un colţ întunecat se ridică în faţa lui şi o voce se auzi 
schelălăind jalnic : 

— Por Chrislo crucificado, una limona !1 

La ora asta şi într-un asemenea loc, oricare altul îh afară de 
Pardaillan s-ar fi îndepărtat prevăzător. Dar Pardaillan nu 
împărtăşea prejudecățile comune 

' Milă, în numele lui Cristos cel răstignit ! (în limba spaniolă în 
text). 

celorlalți muritori. în situația de față, de-abia scăpat, ca prin 
minune, de la o moarte îngrozitoare, ar fi considerat drept o 
faptă urâtă să nu aline o suferință, oricât de neobişnuită ar fi 
fost împrejurările în care aceasta i s-ar fi înfăţişat. 

Se scotoci aşadar cu grabă prin buzunare. Dar făcând acest 
lucru, cu o obişnuinţă devenită la el a doua natură, el scrută 
fizionomia cerşetorului nocturn. 

Acesta, deşi încovoiat şi umil, părea să aibă o statură atletică. 
Era îmbrăcat în zdrenţe murdare. Peste frunte i se revărsa o 
clădărie de păr aspru, iar partea de jos a feţei îi era acoperită de 
o barbă neagră, deasă, neîngrijită. 

Cavalerul avu impresia că mai văzuse undeva ochii aceştia care 
fugeau de privirile altora. Dar nu era decât o impresie vagă şi 
fugitivă. „Figura aceasta respingătoare mi-este cu totul 
necunoscută" — îşi spuse el, şi-i întinse' o piesă de aur 
cerşetorului care, uluit, se aplecă pînă la pământ, înşirând la 
binecuvântări. 


După ce-şi dădu obolul, Pardaillan trecu mai departe, făcând un 
gest vag de milă. 

De îndată ce cavalerul se întoarse cu spatele, cerşetorul se 
ridică dintr-o singură mişcare. 

Faţa lui umilă şi rugătoare de mai înainte părea acum fioroasă. 
Ochii-i străluceau de o bucurie sălbatică, iar buzele i se 
schimonoseau într-un rânjet de fiară care îşi urmăreşte prada. 
îşi ridică braţul cu un gest iute ca fulgerul şi o lamă scurtă, 
largă, tăioasă, scapără în noapte. 

Cei patru asasini, care erau pe urmele lui Pardaillan, văzură 
gestul neaşteptat — gest mortal — făcut de cerşetor. Rămaseră 
nemişcaţi, cu răsuflarea tăiată, pitin-du-se în umbră, martori 
muţi ai crimei ce urma să se comită sub ochii lor. lar Bussy- 
Leclerc, cuprins de o bucurie nebunească, biigui : 

— La dracu' ! Dacă ne scapă de Pardaillan, soarta acestui 
cerşetor e asigurată ! 

în aceeaşi clipă, cavalerul îşi spunea în gând: 

„Unde naiba am văzut ochii ăştia ?... Şi glasul ! Mi se pare că l- 
am mai auzit undeva 1..." 

Şi se întoarse maşinal. 

Braţul înarmat al cerşetorului nu-şi duse la - capăt gestul. 

— MU gracias senor Muchas gracias, senor ! îngăimă el pe 
nas, aplecându-se mai mult ca oricând... 

Pardaillan nu observase nimic. îşi continuă drumul, ridicând din 
umeri, şi spuse ca pentru sine : 

— Haida-de ! Aici toţi cerşetorii seamănă între ei 1 Bussy-Leclerc 
trase o înjurătură şi bombăni furios î 

— Dobitocul... îl lasă să scape ! 

Şi, însoţit de cei trei oşteni, îşi reluă urmărirea, .şi în treacăt, 
dea o o corecție exemplară prea stângaciului cerşetor, ca să se 
răzbune pentru dezamăgirea pe care i-o provocase. 

Dar degeaba privi şi căută prin întuneric cerşetor rul dispăruse 
ca prin minune. 

în acest timp, Pardaillan trecuse de Turnul de Aur şi o apucase 
pe strada îngustă şi întunecată pe care; se afla hanul „La 
Turnu", a cărui intrare, slab luminată dinăuntru, se zărea nu 
departe. 

— Trebuie să termin cu el ! mirii Bussy-Leclerc în culmea 
turbării. 


Pardaillan mergea înainte fără grijă. în spatele lui venea Bussy, 
cu mâna pe pumnal, cu un pas mlădios şi plăcut ca al marilor 
feline când stau la pîndă. îl mai despărţeau doar cîțiva paşi de 
omul pe care-l ura. Se ghemui şi apoi, cu pumnalul ridicat, 
străbătu distanţa dintr-o săritură, răcnind : 

— în sfârşit, eşti în mâna mea ! 

Exact în aceeaşi clipă, un glas tânăr şi răsunător sfişie tăcerea 
nopţii : 

— Atenţie, domnule de Pardaillan ! Luaţi seama ! 

In aceeaşi clipă, Bussy-Leclerc primi un pumn zdravăn, care-i 
reteză elanul, făcându-l să se poticnească. Cât despre 
Pardaillan, se azvârli brusc într-o parte, astfel că lovitura, în loc 
să-l nimerească între umeri, nu făcu decât să-i atingă uşor 
braţul. Alături de cavaler apăruse între timp un tânăr, 
acoperindu-l cu sabia lui. Pardaillan îl recunoscu numaidecât pe 
acest viteaz apărându-l Mulţumesc mult, domnule ! (in limba 
spaniolă în text. 

înbucurător şi surâzând, pe jumătate înduioşat şi pe jumătate 
batjocoritor, murmură trăgându-şi fără grabă sabia : 

— Don Cezar ! 

El Torero, căci el era tânărul care sosise într-un moment atât de 
potrivit ca să abată lovitura de pumnal a lui Bussy, întrebă cu o 
nelinişte ce-l mişcă adînc pe cavaler: 

— Nu sunteţi rănit, domnule ? 

— Nu, fiule, fii liniştit — îi răspunse cu blindeţe cavalerul. 

— Pe Sfinta Treime ! Eram îngrijorat — spuse don Cezar. 

Şi râse din toată inima. 

în timpul acestui scurt dialog, Montsery, Chalabre şi Saint- 
Maline, care-l lăsaseră pe Bussy înainte, alergau cu săbiile 
scoase. lar Bussy care, mânat de clanul lui, se rostogolise pe 
pietrele colţuroase ale caldari-mului, se ridică înjurând ca un 
păgân. Toţi patru se pregătiră deodată de atac. 

Văziîndu-se cu sabia în mână, în prezenţa unui pericol real şi 
precis, Pardaillan îşi regăsi într-o clipă întreaga vigoare şi mai 
ales calmul şi sângele rece, care-l făceau atât de temut în luptă. 
Dintr-o ochire îşi dădu seama cu cine are de-a face şi văzîndu-i 
pe cei patru gata de atac, îi spuse liniştit lui don Cezar: 

— Să ne dăm după colţul casei... vitejii ăştia nu ne vor ataca pe 
la spate. 


Manevra fu executată cu iuţeală şi precizie, iar când cei patru se 
năpustiră asupra lor, se găsiră în faţa a două vârfuri de spadă 
lungi şi ascuţite, care-i primiră fără să şovăie. 

Situaţia se schimbase în dezavantajul celor trei oşteni şi al lui 
Bussy, care spumega de mânie. Intervenţia bruscă şi 
neprevăzută a lui don Cezar făcuse ca lovitura plănuită de ei să 
eşueze în mod jalnic. Nu mai putea fi vorba de a-l ucide pe 
Pardaillan şi, deşi erau patru contra doi. se simțeau totuşi în 
inferioritate. 

De fapt, oamenii de încredere ai Faustei ştiau că Pardaillan ar fi 
fost în stare să-i învingă şi singur pe 

toţi patru la un loc. Ştiau că nu-l pot birui decât prin-tr-un act 
mişelesc. 

Acum însă Pardaillan, nu numai că se apăra şi le făcea faţă cu 
obişnuita lui forţă, dar .un necunoscut, picat nu se ştie de unde, 
venise să-l sprijine vitejeşte pe cel pe care credeau că-l au în 
mână. Şi, ce era mai rău, acest necunoscut, părea să mânuiască 
spada cu o măiestrie de netăgăduit. Un adevărat ghinion pentru 
ei ! 

Astfel, nu numai că Pardaillan le scăpa printre degete, dar ei 
singuri se găseau acum în situaţia de a-şi apăra propria piele, 
căci era evident că Pardaillan nu-i va cruța. Aşa că, deşi îl 
socotiseră pe cavaler ca şi prins, de fapt ei erau cei prinşi. 
Acestea erau gândurile destul de triste, care trecură ca un. 
fulger prin mintea celor patru atacatori. Şi, totuşi, fiind, la urma 
urmei, nişte viteji, şi având în vedere că era în joc amorul lor 
propriu, nu se gândiră nici o clipă să renunţe şi atacară 
impetuos, hotăriţi să iasă cât se poate de onorabil din acest 
impas, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. 

Deodată. Pardaillan se adresă pe tonul lui batjocoritor : 


— Bună seara, domnilor !... Doriţi, aşadar, să mă scărmănaţi 
niţel ? 
— Domnule — spuse Saint-Maline dîndu-i o lovitură directă, 


parată, de altfel, cu o admirabilă uşurinţă — noi v-am prevenit, 
şi asta chiar azi-dimineaţă. 

— E drept — zise' Pardaillan, fără nici o ironie, îmi amintesc... 
îmi amintesc atât de bine, încât, vedeţi dumneavoastră, nu mă 
pot hotărî să lovesc nişte gentilomi care s-au purtat atât de 
elegant cu mine chiar azi-dimineaţă. 


Şi, într-adevăr, lucru de necrezut, care-l uimi pe don Cezar şi-l 
făcu pe Bussy să urle, sugrumat de furie şi roşu de ruşine, 
Pardaillan nu ataca. Cu ochii la pîndă, se apăra, parcă în joacă, 
sabia lui aflindu-se pretutindeni în acelaşi timp, ca şi cum ar fi 
fost vrăjită. După ce-şi dădu seama că don Cezar era un 
secondant 

vrednic de el, cavalerul spuse pe un ton de o ironie 
muşcătoare : 

— Scumpe prietene, fă ca mine, cruţă-i pe aceşti domni, căci 
sunt nişte bravi gentilomi. 

lar toreadorul, amuzat şi el acum, se mulţumi la rându-i să se 
apere, acoperit de altfel, de sabia strălucitoare şi miraculoasă a 
cavalerului, care găsea posibilitatea să pareze pînă şi loviturile 
ce-l ţinteau pe secundul său ; fără el, acesta ar fi fost atins de 
două ori. 

Pardaillan nu-i adresa nici o vorbă lui Bussy. Părea că nici nu-l 
văzuse. 

Erau aproape de curtea hanului. La auzul gălăgiei, cineva 
deschisese poarta : era Cervantes. Punând nu-maidecât mâna 
pe sabie, voi să se alăture celor doi prieteni ai săi, dar cavalerul 
îi spuse liniştit : 

— Nu vă mişcaţi, scumpe prietene... Domnii aceştia vor fi în 
curând obosiţi. 

lar Cervantes, care începuse să-l cunoască pe Pardaillan, nu se 
mişcă din loc. Continuă, totuşi, să-şi ţină sabia în mână, gata să 
intervină la cea mai mică defecţiune. 

La lumina lunii, sub un cer plin de stele, Manuel hangiul şi 
muşteriii aflaţi în local ieşiră în grabă după Cervantes şi asistară, 
îngroziţi, la acest spectacol fantastic în care doi oameni — sau 
mai bine zis unul singur, într-atâta sabia lui Pardaillan părea să 
se multiplice pentru a fi peste tot în acelaşi timp — înfruntau 
patru turbaţi, care urlau, înjurau, blestemau, sărind de colo pînă 
Colo, lovind în dreapta şi în stânga cu vârful şi cu latul săbiei, 
lovituri pline de furie, parate cu un calm desăvârşit. 

— Domnilor — rosti Pardaillan adresându-se din nou lui 
Chalabre, Saint-Maline şi Montsery, cu glasul lui liniştit — când 
veţi obosi, ne vom opri. Ţineţi seama, totuşi, că aş putea să 
termin cu voi imediat, dezarmându-vă pe rând unul câte unul. 
Dar ar fi o umilinţă la care n-aş vrea să-i supun pe nişte 
gentilomi ca dumneavoastră. 


Ca să fim drepţi, trebuie să spunem că cei trei oşteni, continuînd 
această luptă stranie, contaseră că Pardaillan 

va sfârşi prin a intra în joc şi a răspunde la lovituri prin lovituri. 
De îndată ce văzură însă că s-au înşelat şi că adversarii lor se 
încăpăţinau într-o atitudine pe care nimic n-o putea schimba, 
zelul li se potoli simţitor; şi în curând Montsery, care fiind cel 
mai tânăr era întotdeauna şi cel mai pripit, îşi plecă sabia. 

— Pe toţi dracii — exclamă el — nu pot să continui lupta în 
aceste condiţii ! 

Şi-şi vâri sabia în teacă, fără să mai aştepte consim-ţământul 
tovarăşilor săi. 

Ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest semnal, Cha-labrc şi Saint- 
Maline făcură la fel. 

— Ar fi ruşinos să ne încăpăţinăm — spuse Saint-Maline, cu o 
plecăciune galantă. 

— Cu atât mai mult, cu cât lupta asta s-ar putea prelungi la 
nesfârşit — adăugă Chalabre. 

Pardaillan se aşteptase, desigur, la acest gest, căci răspunse cu 
gravitate : 

— Bine, domnilor ! 

Abia atunci păru să-l observe pe Bussy care nu dezarmase, şi, 
dîndu-l la o parte pe don Cezar, merse drept către fostul 
guvernator al Bastiliei. în timp ce cavalerul înainta spre el 
parând mereu, cu un calm teribil. Bussy se trăgea înapoi. Ochii 
lui ieşiţi din orbite priveau ţintă în ochii lui Pardaillan, citind în ei 
soarta ce-l aştepta. 

„Asta e ! îşi spunea el înnebunit. lar o să mă dezarmeze ca de 
obicei !" 

Acest lucru era fatal. Bussy îşi dădea seama ai" limpede că 
nimic pe lumea asta n-ar putea să-l cu de această ultimă 
umilinţă, încât simţea că-şi pierde minţile. Aruncând în jurul lui o 
privire de fiară încolţită, îşi plecă brusc vârful săbiei şi gemu : 

— Asta nu 1 Asta nu !... Orice, afară de asta ! ... Atunci 
Chalabre, Montsery şi Saint-Maline, care nu-l 

iubeau pe Bussy-Leclerc, dar îl respectau pentru vitejia lui 
neîmblînzită, văzură, cu adincă emoție, cum spadasinul îşi 
aruncă singur sabia şi cum se năpusteşte din toate puterile, cu 
capul în jos, spre vârful săbiei lui Pardaillan, urlînd cu disperare : 
— Ucide-mă !... Ucide-mă odată ! 


Dacă Pardaillan nu şi-ar fi retras repede sabia, s-ar fi isprăvit cu 
Bussy-Leclerc ! 

Văzind că nici astă dată Pardaillan nu găsea cu cale să-l 
lovească, Bussy-Leclerc, înnebunit, începu să-şi smulgă părul 
din cap şi să-şi zgârâie faţa cu unghiile, urlînd ca un apucat: 

— Diavolul ! Nu vrea să mă ucidă ! 

Pardaillan se apropie de el şi-i spuse pe un ton în care se 
desluşea mai multă tristeţe decât furie : 

— Nu, n-am să te omor, Jean Leclerc. 

lar Bussy îşi muşcă pumnii pînă la sânge, căci nu-mindu-l 
„Leclerc", Pardaillan îl supunea la o altă umilinţă chinuitoare. De 
fapt, spadasinul se numea simplu, Leclerc, dar îşi adăugase din 
proprie iniţiativă la numele lui pe cel de Bussy, în amintirea 
celebrului Bussy d'Amboise Jean Leclerc, devenit Bussy-Leclerc, 
ţinea foarte mult să i se dea acest nume, pe care se fălea că-l 
făcuse celebru — în felul său. lar dacă primea uneori să i se 
spună Bussy, în schimb nu îngăduia să i se spună Leclerc. 
Pardaillan continuă foarte calm : 


— N-am să te ucid, Leclerc, deşi aş avea tot dreptul ... De 
fiecare dată când ne-am întâlnit, ai vrut să mă ucizi. Eu am 
acţionat întotdeauna fără ură împotriva dumitale ... M-am 


mulţumit să-ţi parez loviturile şi să te dezarmez, ceea ce nu-mi 
poţi ierta. Te-am cunoscut ca temnicer, ţi-am fost prizonier. Te- 
am cunoscut în chip de zbir şi ai vrut să mă arestezi ştiind că pe 
capul meu fusese pus un premiu. Astăzi ai mai co-borit o treaptă 
pe scara nemerniciei, şi ai vrut să mă asasinezi mişeleşte, pe la 
spate. Da, cu siguranţă, Jean 

Leclerc, aş avea dreptul să te ucid. 

— Dar ucide-mă odată! repetă Bussy, ieşit din minţi. 
Pardaillan clătină din cap şi-i răspunse cu răceală : 

— Inţeleg dorinţa dumitale, dar ar fi într-adevăr prea simplu ... şi 
apoi, eu nu sunt un asasin ! Dar pen 

1 Louis de Bussy d'Amboise (1549—1579). guvernator al pro- 
vinciei Anjou, a devenit celebru prin faptele sale de vitejie şi prin 
numeroasele sale dueluri. 

pentru cruzimea şi mişelia cu care m-ai urmărit, când nu ţi-am 
făcut niciodată nimic altceva decât te-am silit să-ţi antrenezi 
picioarele luînd-o la sănătoasa, am dreptul la ceva mai mult şi 
mai bun decât la. simpla lovitură de pumnal pe care o implori. 
lată răzbunarea mea : te iert, Leclerc... Dar află că dacă ai fi 


avut curajul să-mi înfrunţi sabia, dac-ai fi luptat împotriva mea 
cu lealitate, vitejeşte, ca un gentilom, de data aceasta nu te-aş 
fi dezarmat şi poate că ţi-aş fi făcut favoarea de a te ucide... Dar 
te-ai dezarmat singur, Leclerc, te-ai degradat dumneata însuţi... 
Rămâi, aşadar, ceea ce ai dorit să fii. 

Bussy scoase un geamăt înăbuşit şi-şi astupă urechile cu 
pumnii, ca să nu mai audă glasul necruţător care continua să-i 
vorbească : 

— Pleacă, deci, Leclerc, îţi las viaţa cu scopul ca în restul zilelor 
ce-ţi mai rămân de trăit să-ţi repeţi în-tr-una : după ce am fost 
temnicer şi slugă de călău, eu, Leclerc, m-am înjosit pînă la a 
deveni asasin şi socotindu-mă nedemn de a-mi încrucişa spada 
cu un gentilom, m-am autodezarmat... 

Pardaillan ar fi putut să continue multă vreme pe tonul ăsta, dar 
Bussy-Leclerc ascultase mai multe decât putea să rabde. EI, 
care se aruncase cu curaj în sabia lui Pardaillan, nu putu să mai 
îndure multă vreme chinul acestor insulte, rostite pe îndelete, cu 
un glas aproape înduioşat. îşi luă capul în mâini şi, lovindu-şi 
furios fruntea cu pumnii, fugi cu un urlet de câine care sche- 
lălăie a moarte. 

După ce dispăru Bussy, Pardaillan se întoarse spre cei trei oşteni 
palizi şi încremeniţi de emoție, şi le spuse, salutându-i cu un 
gest grațios : 

— Domnilor, pentru că azi-dimineaţă, crezîndu-mă într-o situaţie 
grea, aţi avut generoasa idee de a-mi oferi serviciile 
dumneavoastră, n-am vrut, în seara asta, să vă tratez? ca pe 
nişte duşmani şi să vă ucid. aşa cum aş fi putut s-o fac. Dar — 
adăugă el pe un ton mai aspru şi încruntându-şi sprâncenele — 
nu uitaţi că acum nu no mai simt obligat faţă de 
dumneavoastră... Domnilor, evitaţi să vă mai ciocniţi cu mine... 
Nemai 

având motive să vă cruţ. mă voi vedea silit să vă scar-măn bine, 
spre regretul meu, vă rog să mă credeţi. 

Martorii acestei scene îl ascultau adine înmărmuriţi pe omul 
acesta extraordinar care, atacat prin surprindere de trei viteji, 
ce nu păreau deloc ciungi, îndrăznea să le spună în faţă, fără 
fanfaronadă, ca pe lucrul cel mai firesc din lume, că voise să-i 
omoare. Dar ceea ce le sporea şi mai mult uimirea era faptul că 
cei trei viteji acceptau aceste vorbe fără să protesteze, ba chiar 


considerându-le drept expresia celui mai riguros adevăr, căci se 
mulţumiră să salute cu graţie. 

— Recunoaştem că v-aţi purtat cu noi cât se poate de elegant — 
spuse Saint-Maline. 

— Chiar prea elegant —  adăugă Chalabre — căci 
dumneavoastră nu ne datoraţi nimic, domnule, deşi vă place să 
spuneţi aşa. 

— Cât despre dorinţa dumneavoastră de a nu ne mai întâlni, 
tare mă tem, domnule, că în această privinţă nu vom putea să 
vă facem pe plac — spuse Montsery, dezvelindu-şi într-un rânjet 
dinţii săi albi. 

— Mai bine spune-i, Montsery, că în mod sigur ne vom mai 
întâlni, deoarece tocmai în acest scop am venit în Spania. 
Pardaillan îi asculta foarte serios, încuviinţind din cap. 

— Vă rog să ne credeţi — adăugă Saint-Maline — că vom face 
tot ce ne va sta în putinţă ca să vă scutim de regretul de anu ne 
fi ucis. 

— Mai spune-i, Saint-Maline, că dacă domnului de Pardaillan i-ar 
părea rău să se vadă silit a ne lua viaţa, noi, s-o recunoaştem 
cinstit, am fi deznădăjduiţi dacă am pierde-o. 

La aceste vorbe ale lui Montsery, cei trei oşteni izbucniră în râs. 
— La revedere, domnule de Pardaillan ! 

— Vă lăsăm terenul liber ! 

— La revedere, domnilor — răspunse Pardaillan. la fel de 
solemn. 

Chalabre, Saint-Maline şi Montsery porniră braţ la braţ, rizînd din 
toată inima şi glumind cu glas tare, aşa cum le şade bine unor 
favoriţi ai regelui. 

Pardaillan mai auzi un glas pe care-l recunoscu ca fiind al lui 
Montsery şi care, pe un ton teribil de batjocoritor, spunea : 

— Pe toţi dracii ! Dar jalnică figură mai făcea viteazul vitejilor ! 
Apoi nu mai auzi nimic. Dînd din umeri şi oftând întristat îl apucă 
de braţ pe don Cezar şi-l trase spre han : 

— Hai să mâncăm, ţi-o fi foame ! 

XVIII 

DON CRISTOBAL CENTURION 

Aşa cum era de aşteptat, Pardaillan găsi hanul în neorânduială. 
Manuel, hangiul, fiică-sa Juana, precum şi toate slujnicele se 
repeziseră buluc la auzul '.armei şi asistaseră la întreaga scenă. 
lar locatarii caselor vecine priveau şi ei pe ferestrele 


întredeschise prevăzător. Nici unuia dintre aceşti gură-cască nu- 
i trecuse măcar pentru o clipă prin minte să intervină, fie ca să 
le dea ajutor celor doi viteji care-i ţineau pe ceilalţi patru la 
respect, fie ca să încerce să-i despartă. 

Pardaillan avea o înfăţişare care. de obicei, îi făcea pe oameni 
să se grăbească a-l servi cu toată atenţia. Dar în seara asta el 
nu se putu stăpîni să nu zim-bească văzînd cu câtă repeziciune 
personalul hanului „La Turnul", în frunte cu patronul, se grăbeau 
să-i ghicească cele mai mărunte dorinţe. 

— Scumpa mea gazdă — rosti cavalerul în timp ce intra. — ai în 
faţa dumitale un om care moare de foame şi de sete. Daţi-ne ce 
poftiţi, dar repede. pentru numele lui Dumnezeu ! 

Cât ai clipi, masa fu aşternută în colţul cel mai adăpostit din 
patio şi încărcată din belşug cu bucate dintre acelea care 
trezesc pofta de mâncare, cum ăr fi : măsline verzi, piper roşu, 
marinate de tot felul, cîrnaţi Şi friptură de porc rece. Gustările 
astea, menite să înşele foamea, en.fi însoţite de un număr 
impresionant de sticle respectabile, de tot felul de forme, puse 
în linie 

de bătaie. Totul avea un aspect foarte plăcut, mai ales pentru 
un om care, îngropat de viu, avusese toate motivele să creadă 
că nu va mai putea să se bucure niciodată de o privelişte atât 
de încântătoare. 

în acest timp, gazda, aplecată deasupra cuptorului, lucra de zor 
şi se pregătea să trimită la masă omleta bine rumenită, 
porumbeii fripţi înăbuşit, costiţele de miel fripte, başca pateurile 
de tot felul, halcile de vânat mare, păstrăvii fripţi, stropiţi cu suc 
de lămâie, toate acestea în aşteptarea piesei de rezistenţă, 
marea noutate, regalul zilei, importat din America şi răspîndit de 
preoţii iezuiţi ; era vorba de un curcănaş umplut şi fript la 
frigare, la foc tare. în sfârşit, pentru a încununa cum se cuvine 
tot ce se servise pînă atunci, sosi un regiment de marmelade, 
compoturi, jeleuri, dulceţuri, paste de fructe, însoţit de un 
escadron de flancuri, tarte, prăjiturele, uscatele şi cornete cu 
fructe proaspete de sezon. 

în timp ce personalul hanului se zorea să-l servească. Pardaillan 
umplu trei cupe fără să spună vreo vorbă, şi invitându-i cu un 
gest pe Cervantes şi pe don Cezar, o goli pe-a sa dintr-o 
înghiţitură, o umplu şi o goli a doua oară, apoi, punând cupa pe 
masă, spuse : 


— Ah, pe toţi dracii ! Zău că te unge pe inimă vinul ăsta de 
Spania ! Aveam mare nevoie de aşa ceva, pe legea mea! 

— într-adevăr — spuse Cervantes care-l observă cu luare-aminte 
— sunteţi palid ca un mort şi păreţi emoţionat ... Nu cred, totuşi, 
că lupta pe care aţi dat-o v-a zdruncinat aşa de tare... trebuie să 
fie altceva la mijloc. 

Pardaillan tresări şi-l- privi o clipă pe Cervantes drept în ochi, 
fără să răspundă. Apoi, ridicând din umeri, se aşeză şi spuse : 

— Şedeţi aici. lar dumneata aici, don Cezar. 

Fără să se lase prea mult rugaţi, Cervantes şi don Cezar luară 
loc pe scaunele spre care arătase cavalerul. 

Curcanul a fost importat în Franţa de către discipolii lu> Loyola, 
ceea ce i-a adus acestei păsări denumirea de „iezuit , timp d« 
mai mulţi ani. fcn.a. 

Pardaillan ii spuse lui don Cezar, făcând aluzie k intervenţia lui, 
care-l apărase de lovitura de pumnal a 

lui Bussy : 

— Te felicit. După câte văd, nu-ți place să tărăgănezi prea mult 
plata datoriilor. 

Tânărul se îmbujora de plăcere, nu atât pentru vorbele acestea 
cât, mai ales, pentru tonul şi aerul drăgăstos cu care fuseseră 
rostite. Şi, cu sinceritatea şi lealitatea care păreau să stea la 
temelia caracterului său, răspunse : 

— Steaua mea m-a făcut să ajung la timp, ca să vă apăr deo 
lovitură josnică, dar nu m-am achitat faţă de dumneavoastră : 
dimpotrivă, iată că din nou v-am rămas dator. 

— Cum asta ? 

— Ei, domnule, n-aţi parat dumneavoastră în locul meu mai 
multe lovituri care, fără îndoială, m-ar fi răpus dacă n-aţi fi 
vegheat asupră-mi ? 

— Aha ! răspunse cu simplitate Pardaillan. Ai ob-. servat şi 
asta ? 

— Desigur, domnule. 

— Asta dovedeşte că ştii să-ţi păstrezi tot sângele rece în luptă, 
lucru pentru care te felicit din toată inima... E o calitate de preţ, 
care o să-ţi folosească în viitor. 

Apoi, schimbiînd brusc subiectul, spuse : 

— Şi acum, dacă vreţi să mă ascultați, hai să atacăm toate 
merindele astea ispititoare, care trebuie să fie delicioase, dacă 
judecăm după înfăţişarea lor. Vom discuta în timp ce mâncăm. 


Şi cei trei prieteni purceseră vitejeşte la masacrul mâncărurilor 
grămădite în faţa lor. 

să-l lăsăm pe Pardaillan să-şi refacă puterile sleite de un post 
îndelungat, de oboselile şi de emoţiile unei zile atât de bogate în 
evenimente, şi să ne întoarcem pentru o clipă la un personaj ale 
cărui fapte şi gesturi ne-au mai atras atenţia. 

Am vrea să vorbim despre ciudatul cerşetor care, drept 
recunoştinţă pentru pomana regească primită de la cavalerul de 
Pardaillan, nu găsise altceva mai bun 

de făcut decât să-l amenințe cu pumnalul, pe la spate, 
dispărând apoi brusc, în timp ce Bussy-Leclerc îl căuta prin 
întuneric, cu intenţia prea puţin caritabilă, dar fermă, de a-i 
trage o bătaie zdravănă. 

Cerşetorul, care, de altfel, nu bănuia deloc ameninţarea ce 
plutea deasupra capului său, se strecurase pur şi simplu printre 
lăzile de mărfuri ce umpleau cheiul, o luase pe una din 
ulicioarele care dădeau spre Guadalquivir, şi o rupse la fugă în 
direcţia Alcazarului. 

Ajuns la una din porţile palatului, cerşetorul rosti parola şi 
scoase un fel de medalie pe care o arătă santinelei. Imediat, 
aceasta, fără să pară de altfel mirată, se dădu la o parte cu tot 
respectul. 

Cerşetorul o porni cu pas hotărît prin labirintul curților şi al 
coridoarelor, pe care părea să le cunoască în amănunt, şi ajunse 
repede la uşa unui apartament în care bătu într-un anumit fel. 
Un lungan de lacheu veni numaidecât să-i deschidă şi, la auzul 
câtorva vorbe pe care cerşetorul i le şopti la ureche, se înclină 
cu respect, deschise o uşă şi dispăru. 

Cerşetorul pătrunse într-un dormitor. Era camera câinelui de 
pază al lui Filip al II-lea, don Inigo de Al-maran, mai cunoscut 
sub numele de Barba Roja; cu braţul drept legat în bandaje şi 
comprese, acesta se plimba ca un turbat, bombănind tot felul de 
ameninţări îngrozitoare la adresa lui Pardaillan, acest francez 
smintit, care aproape că-i scrântise braţul. 

Auzind zgomotul, Barba Roja se întoarse. Văzind în faţa lui un 
soi de cerşetor scîrbos, îşi încruntă sprân-cenele şi dădu să-l 
alunge cu o lovitură de pumn, când cerşetorul, apucându-se de 
barba-i neagră şi deasă, ce-i acoperea partea de jos a feţei, şi-o 
smulse cu putere, iar îndată după aceea şi peruca ce-i cădea' 
pînă peste ochi. 


— Cristobal ! exclamă Barba Roja. în sfârşit, ai venit! . 

Dacă Pardaillan s-ar fi aflat acolo, ar fi recunoscut în persoana 
celui pe care Barba Roja îl numea Cristobal, pe acel agent al 
Inchiziției, pe care-l zvârlise afară din patio, în ziua când sosise 
la han. 

Cine era, aşadar, acest Cristobal ? A sosit momentul să facem 
mai bine cunoştinţă cu el. 

Don Cristobal Centurion era un biet tânăr sărac, cum erau atiţia 
în Spania acelei vremi. Tânăr, voinic, inteligent, instruit, era 
hotărît să-şi croiască un drum în viaţă şi să ajungă la o situaţie 
înaltă. Dar e mai uşor să. iei hotărîri decât să le şi realizezi. Mai 
ales când nu-ţi cunoşti nici tatăl, nici mama şi când ai fost 
crescut prin mila unui unchi bătrân şi cumsecade, el însuşi un 
biet preot de ţară, într-un regat în care preoţii şi călugării sunt 
puzderie. 

începu prin a se lepăda de scrupulele inutile care sunt o piedică 
în calea oricărui ambițios hotărît să reuşească în viaţă cu orice 
chip. Tânărului Cristobal îi veni cu atât mai uşor să se lepede de 
aceste scrupule, cu cât conştiinţa nu-l prea tulbura. Dar deşi 
deveni mai ticălos, rămase tot atât de sărac pe cât era înainte, 
atât de sărac, încât ar fi putut stîrni chiar şi mila lui lov cel de 
biblică amintire. Cum însă lăudabilele strădanii pe care le 
depusese pentru a ajunge să-şi ignoreze conştiinţa meritau, la 
urma urmei, o răsplată, diavolul.i-o oferi băgându-i în cap ideea 
de a-l uşura pe bătrânul său unchi, preotul, de cei cîţiva dubloni 
pe care bietul om îi strânsese ban cu ban, făcând ani de-a 
rândul economii, cu preţul unor .mari privaţiuni, şi pe care îi 
strânsese, prevăzător, într-o ascunzătoare sigură, dar nu chiar 
atât de sigură, căci tânăra secătură o găsi totuşi, după îndelungi 
şi răbdătoare căutări. 

Ca orice bun castilian, Cristobal pretindea că este de familie 
nobilă şi poate că şi era, de ce nu ? Fapt este însă că i-ar fi fost 
foarte greu să prezinte dovezi dacă i-ar fi trecut cuiva prin minte 
să i le ceară. 

înarmat cu acest mic capital, procurat cu dibăciei datorită 
spiritului de economie al unchiului său, tânărul Cristobal, 
devenit don Cristobal Centurion, se grăbi să să în larg şi porni în 
căutarea unui protector puternic. Asta făcea parte din 
moravurile vremii. Exista, pe atunci, un don Centurion pe care 
Filip al Il-lea tocmai şi înnobilase, făcându-l marchiz de Estepa. 


Don Cristobal Centurion îşi descoperi imediat o rudenie de 
necontestat — cel puţin aşa i se părea lui — cu acest senior 
bogat- Tânărul se duse direct la el şi-i ceru asistenţa pe care 
orice senior aflat în grațiile curţii o datorează unei rude sărace şi 
necunoscute. Marchizul de Estepa, fiind un egoist cum mai sunt 
din nefericire ati-ţia, rămase neînduplecat. Şi nu numai că „nu 
voi să audă de el, dar îi mai puse în vedere categoric nefe- 
ricitului său omonim că dacă-i va mai trece cândva prin minte să 
revendice o rudenie pe care el, marchizul de Estepa, se 
încăpăţina s-o tăgăduiască, împotriva oricărei evidențe, nimic 
nu-l va împiedica să-i pună pe oamenii lui să-l ciomăgească, în 
scopul de a-i arăta limpede că un Centurion necunoscut şi calic 
în mod logic nu putea să fie ruda unui Centurion bogat şi nobil. 
lar dacă ciomăgeala s-ar fi dovedit insuficientă, pentru a-l 
convinge, marchizul avea, slavă Domnului, destulă putere ca să- 
| bage pe supărătorul Cristobal în vreo temniţă. 

Amenințarea cu ciomăgeala produse o impresie neplăcută 
asupra lui don Cristobal Centurion. Dar groaza de întemniţare, 
care putea dura eventual o viaţă-ntreagă, îi deschise ochii şi-l 
sili să-şi dea seama că se înşelase şi că, într-adevăr, domnul 
marchiz nu făcea parte din familia sa. Renunţă, deci, să mai 
ceară un ajutor care i se refuza, deoarece, pe drept cuvânt, nu i 
se cuvenea. Vreme de cîţiva ani, el continuă să trăiască sau, 
mai bine zis, să moară cu încetul de foame, din produsul nesigur 
al unor îndeletniciri cu totul dubioase. Se tocmi soldat şi învăţă 
să mânuiască cu eleganţă spada. Apoi se făcut hoţ la drumul 
mare şi învăţă să mânuiască la fel de elegant pumnalul. 
Dobîndind cunoştinţe temeinice despre aproape toate armele ce 
se foloseau pe vremea aceea, îşi puse cu dărnicie talentele la 
dispoziţia celor care nu le aveau sau care, avându-le, erau lipsiţi 
de curajul necesar pentru a le folosi ; în schimbul unei retribuţii 
cinstite, te scăpa de vreun duşman îndirjit sau răzbuna vreo 
insultă de moarte ori vreo onoare jignită. Şi cum, în tot acest 
timp, continua să studieze din plăcerea de a învăţa, fiind de 
altfel foarte înzestrat, devenise un adevărat cunoscător în ale 
filozofiei teologiei şi altor discipline. Şi pentru ca ocupațiile să-i; 
fie mai variate şi în acelaşi timp pentru a-şi mai spori câte puţin 
veniturile anemice, între o lovitură de pum-nal şi o împuşcătură, 
preda lecţii unuia, trecea un examen în locul altuia, scria o 
predică pentru cutare predicator, ba chiar pentru cutare episcop 


lipsit. de harul elocinţei, Ori redacta sentinţele vreunui magistrat 
sau pledoariile vreunui avocat. 

Pe scurt, era un specimen destul de rar, chiar într-o epocă 
bogată în tot felul de fenomene ; pe jumătate asasin plătit, pe 
jumătate preot. 

într-o zi, scotocind prin amintirile sale din copilărie, sau, pentru 
a folosi propria-i expresie, prin „documentele de familie" — îşi 
aminti că una dintre veri-şoarele sale se căsătorise cândva cu 
vărul unui văr de-al doilea al lui don Inigo de Almaran, personaj 
deosebit de important, căruia i se acordase cinstea de a veghea 
în mod direct asupra zilelor maiestăţii sale catolice şi de a-i 
curăța fără vilvă pe cei ce-şi atrăseseră ura regelui, atunci când 
acesta nu putea să-i lovească deschis, la lumina zilei. 

Don Centurion îşi spuse că de astă dată rudenia sa era limpede, 
evidentă, palpabilă şi că ilustrul Barba Roja — care, la urma 
urmei, îndeplinea pe treapta de sus a scării sociale şi în 
interesul regelui ceea ce el, Centurion, îndeplinea pe treapta de 
jos, pentru toată lumea — nu se putea să nu-l înţeleagă şi să 
nuri primească bine. 

Se întâmplă că, într-adevăr, Barba Roja înţelese de minune 
folosul pe care-l putea avea de la un ticălos instruit şi puternic, 
gata la orice, capabil să ţină piept celui mai subtil cazuist, sau 
să-i dea lecţii juristului celui mai şiret şi, în acelaşi timp, în stare 
să conducă şi să execute cu îndemânare o lovitură în care 
devenea necesară folosirea forţei. îşi dădu seama că pentru 
efectuarea anumitor expediţii misterioase, pe care le punea la 
cale din când în când, fie în interesul regelui, fie în propriul său 
interes, omul acesta, picat ca din cer, ar putea deveni 
locotenentul ideal pe care nu îndrăznise măcar să spere că-l va 
găsi vreodată. Fără a mai pune la socoteală că acest secund 
providenţial ar fi putut să-i slujească în acelaşi timp drept sfetnic 
priceput, capabil să-l călăuzească prin hăţişul, foarte înciîlcit 
pentru eL al treburilor de stat, civile, militare şi religioase — 

mai ales religioase — în care risca adesea să se poticnească şi 
să-şi rupă gâtul. 

Don Cristobal Centurion avu deci norocul de a se vedea bine 
primit. Rudenia ii fu recunoscută fără discuţie, iar noul său văr îi 
înlesni intrarea dintr-o dată în „General Inquisicin suprema", de 
unde primea şi o leafă care, "oricât ar fi fost de modestă, i se 


părea uluitoare coţcarului obişnuit de multă vreme să trăiască 
zile întregi cu cîţiva reali, câştigaţi numai Dumnezeu ştia cum. 

în momentul când îl prezentăm cititorului nostru, don Centurion, 
foarte apreciat de superiorii săi, care fuseseră în măsură să-i 
preţuiască feluritele merite, era pe cale de a face încet-încet 
carieră, nefiind hotărît dacă-i mai bine să rămână laic şi să 
îmbrăţişeze cariera armelor, sau să intre în cadrul ordinului, 
ceea ce iar fi permis să aspire la orice funcţie, chiar şi la aceea 
de mare inchizitor, funcţie pe care, în mod confuz, o întrevedea 
în visurile sale, fără a îndrăzni însă să şi-o mărturisească nici sie 
însuşi. 

De fapt, înclina spre această ultimă soluţie, căci dacă viaţa îl 
transformase într-un om de acţiune, prima lui educaţie îl făcuse 
să-şi păstreze o puternică aplicare către studii. 

Acest asasin plătit. care»mânuia pumnalul cu o măiestrie fără 
seamăn, îşi păstrase felul de a se purta făţarnic şi onctuos al 
oamenilor bisericii, obişnuiţi să-şi ascundă gândurile cu abilitate, 
gata să se plece umili în faţa unuia mai puternic decât ei, dar să 
se arate, în schimb, plini de aroganță în faţa unuia mai slab, 
răzbunători şi însufleţiţi de ură, dar şi capabili să şi-o înfrâneze 
ani de zile. 

Acesta fiind omul, a spune că don Centurion îi era întru totul 
devotat la Barba Roja ar însemna să exagerăm puţin. Se 
lepădase o dată pentru totdeauna de orice sentiment care l-ar fi 
stânjenit şi recunoştinţa se număra printre aceste sentimente. 
Dar dacă nu-i purta binefăcătorului său nici o recunoştinţă, era 
prea inteligent ca să nu fi înţeles că atâta vreme cât nu se va 
simţi în stare să zboare cu propriile lui aripi, va tre-bui să se 
sprijine pe vreun puternic al zilei. înţeles 

astfel, devotamentul pentru vărul său era real şi profund, pentru 
că, lucrând pentru protectorul său, lucra în acelaşi timp în 
propriul său interes. 

Dacă cineva mai puternic i-ar fi cerut serviciile, n-ar fi şovăit să-l 
părăsească şi, la nevoie, chiar să-l trădeze mişeleşte pe 
încrezătorul Barba Roja., Dar cum nimeni nu se gândise încă să-l 
ademenească, rămânea, deocamdată, cu totul legat de vărul 
său. Căci devotân-du-se orbeşte acestei brute, nu lucra oare 
pentru propriul său viitor ? 

Acesta era omul care tocmai intrase la. Barba Roja, în momentul 
în care dulăul învins se învârtea prin camera sa ca un leu în 


cuşcă, pradă negrei mânii provocată de ultima sa înfrângere, 
rostind ameninţări teribile la adresa celui care-l umilise într- 
atâta bătându-l pe el, Barba Roja, voinicul-voinicilor, în faţa 
căruia tremurau toţi şi, culmea, învingându-l sub privirile regelui 
şi ale curtenilor înveseliţi. 

— Ei, ce se aude ? întrebă el neliniştit. 

Centurion ridică dispreţuitor din umeri şi-i răspunse pe un ton 
aparent calm, dar din care răzbătea, fără voia lui, o enervare 
surdă şi o ură plină de furie : 

— Ei bine, era de prevăzut ! Marele inchizitor, din motive pe 
care nu le pricep, a socotit că e bine să-l lase să scape. 

— Pe sângele lui Cristos !... Dar-ar frigurile în blestematul ăsta 
de popă căruia i se năzare să se joace de-a generosul ! ... Vai 
mie ! .„ Dacă omul acesta continuă să trăiască, eu rămân 
dezonorat, pierd încrederea regelui şi nu-mi mai rămâne decât 
să mă retrag în vreo mănăstire şi să crap acolo de ruşine şi de 
ati-tea posturi ! ... îmi trebuie o revanşă, mă auzi tu, Cristobal ! 
O revanşă strălucită ... Fără de care regele mă va chinui ca pe 
un câine care şi-a pierdut colții ... 

Vorbele acestea îl aruncară într-o neagră consternare pe 
devotatul Centurion. Dizgraţia dulăului lui Fi-lip al II-lea atrăgea 
după sine şi falimentul său, căci însemna zdrobirea de 
neînlăturat a măreţelor planuri pe care şi le făurise în ambiția 
lui. Trebuia, deci, să-şi dea toată osteneala ca să evite 
catastrofa ce-l ameninţa De vărul lui. şi căreia el însuşi i-ar fi 
căzut, primul, 

victimă. Astfel că, în mod ioane sincer, îi răspunse, nu fără 
oarecare miîhnire : 

— înţeleg prea bine, vere. Dar, după părerea mea, cam 
exageraţi. Maiestatea sa nu poate, în mod rezonabil, să 
considere drept o crimă faptul că v-aţi găsit naşul. Judecând 
temeinic lucrurile, socot că în toată această nenorocire aveţi 
totuşi noroc. 

— Cum asta ? 

— Fără îndoială. S-ar fi putut întâmpla să nimeriţi peste un 
spaniol dornic să vă ia locul pe lîngă rege, şi atunci aţi fi fost 
iremediabil pierdut. în loc de asta, aţi avut norocul să nimeriţi 
peste un francez şi, mai mult decât atât, peste un duşman al 
maiestăţii sale. Puteţi fi chiar liniştit : omul ăsta nu va căuta să 
vă ia locul... Dumneavoastră rămâneţi în ochii regelui, ca şi în 


ochii tuturor celorlalţi, omul cel mai puternic din toată Spania. ŞI 
atunci de ce să se lipsească de serviciile dumneavoastră ? Pe 
cine să ia în locul dumneavoastră ? Nimeni nu schimbă un cal 
bun pentru unul prost. Aţi fost învins ? Fie ! Cele mai mari 
căpetenii primesc uneori loviturile soartei... 

— Poate că ai, într-adevăr, dreptate — răspunse Barba Roja 
care-l ascultase cu atenţie. Dar, oricum, simt nevoia să mă 
răzbun. 

— O ! Cât despre asta, sunt de aceeaşi părere — spuse 
Centurion, din ochii căruia ţişneau flăcări sălbatice. Şi dacă 
dumneavoastră aveţi un dinte împotriva francezului care v-a pus 
într-o situaţie proastă, am şi eii unul, şi încă unul tare ascuţit, vă 
garantez... 

— Dar l-ai văzut ? Unde e ? Ce face ? 

— Acum trebuie să se fi întors la han, unde bănuiesc că prinde 
puteri. L-am văzut şi i-am vorbit. Dovadă, pomana pe care mi-a 
dat-o... Cred că poznaşul ăsta e şi foarte bogat, căci mi-a dăruit 
chiar un pistol, pe legea mea ! 

— L-ai văzut — mormăi Barba Roja — i-ai vorbit şi... 

— Vă înţeleg, vere — spuse Centurion cu un zîm-bet strimb. Fiţi 
sigur că, dacă a scăpat, nu e din vina mea. Pesemne că 
providenţa veghează asupra lui. căci, tocmai când eram gata să- 
i înfig între umeri pumnalul, pe care vedeţi, el s-a întors :taman - 
la timp, şi, la dracu', amândoi îi cunoaştem forţa de; temut ! N- 
am mai aşteptat să mă întrebe cum mă cheamă, am şters-o cât 
am putut de repede şi... iată-mă.... 

Apoi, cu o explozie de bucurie sălbatică, adăugă : 

— E în mâna noastră, vere, înconjur hanul şi-l prind mort sau 
viu, chiar de-ar trebui să dărîm cocioaba, piatră cu piatră sau să- 
i dau foc, mistuind-o din pivniţă pînă în pod. 

—« Bine — mormăi Barba Roja înveselit... Asta e ... frige-l ca pe 
un porc !... la-ţi cîţi oameni ai nevoie şi dă fuga ; aş vrea să-l văd 
o dată cu maţele scoase... Ce păcat că blestematul aproape că 
mi-a scos din încheietură braţul 1... N-aş fi lăsat pe seama 
nimănui această treabă... Răzbunarea mea ar fi mai deplină 
dacă aş putea să mi-o aduc singur la îndeplinire, dar, în sfârşit, 
trebuie să ştii să te mulţumeşti cu ceea ceai! 

— Cât priveşte ducerea la bun sfârşit a acestei trebu-şoare — 
spuse Centurion cu o bucurie frenetică — vă puteţi bizui pe 
mine. 


Şi, cu un scrişnet hidos, adăugă : 

— Ura pe care i-o purtaţi domnului de Pardaillan este de-a 
dreptul blîndă, în comparaţie cu cea pe care i-o port eu, iar dacă 
dumneavoastră aţi dori să-i vedeţi maţele scoase, eu aş vrea să- 
i mănânc inima. 

— Şi-a bătut joc şi de tine destul ! 

Centurion clătină uşor din cap şi spuse cu un calm înfricoşător : 
— Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să-i întorc cu dobîndă ce mi-a 
făcut. Dar nu asta e problema. Dacă n-ar fi vorba decât de a 
acţiona, fiţi sigur că n-aş fi pierdut vremea. E vorba însă de a şti 
dacă trebuie să acţionez. 

— Sigur că da — tună Barba Roja. îţi ordon chiar ! 

— Să ne înţelegem, vere — răspunse Centurion cu un zîmbet 
prefăcut. Mi-aţi ordonat s-o caut şi să v-o aduc pe mica Giralda 
de care v-aţi îndrăgostit  nebuneşte. M-am supus 
dumneavoastră, aşa cum era firesc şi, desigur, nu e vina mea că 
n-am reuşit. Cine putea să prevadă că se va găsi un om atât de 
îndrăzneţ care să se împotrivească ordinelor Sfîntului Oficiu ? 
Din 

pricina amestecului acestui Pardaillan, care n-are nimic sfint, 
trăsni-l-ar cerul, am dat greş şi am fost dezaprobat de către 
superiorii mei... ba, mai mult, am fost pedepsit pentru că am 
acţionat fără ordin... Ordinul era dat de dumneavoastră, vere, 
dar cum dumneavoastră n-aţi socotit nimerit să faceţi cunoscut 
acest lucru şi să mă apăraţi, n-am ascultat decât de 
devotamentul ce vi-l port şi am tăcut, acceptând pedeapsa fără 
murmur, deoarece m-am gândit că aveaţi motive temeinice .să 
procedaţi astfel. 

— Intr-adevăr — spuse Barba Roja, mai curând stânjenit — 
aveam motive cu totul speciale ca să nu mă amestec în 
afacerea aceea. Dar îmi voi aminti de devotamentul tău şi, 
întrucât nu e drept ca tu să fi fost pedepsit din vina mea, ţine 
asta. 

„Asta" era o pungă, care i se păru destul de bine garnisită 
devotatului Centurion, căci pe chipul lui se ivi un rânjet de 
bucurie. Ascunzîndu-şi cu grijă punga sub zdrenţele de cerşetor, 
răspunse : 

— Dacă v-am spus ceea ce v-am spus, vere, e pentru că veni 
vorba, nicidecum pentru a vă îndemna la o asemenea 
mărinimie. 


— Ştiu — rosti Barba Roja, cu semeţie. Dar unde voiai să 
ajungi ? 

— La următorul lucru, vere : cine-mi garantează că nu mi se va 
întâmpla cu Pardaillan ceea ce mi 's-a întâmplat cu Giralda ? Fie 
că reuşesc, aşa cum trag nădejde, fie că dau greş, cine-mi 
garantează că monseniorul Espinosa nu se va supăra ? Dacă 
acţiunea mea zădărniceşte planurile sale, s-a zis cu mine. De 
data aceasta mă paşte temniţa şi, e cunoscut, vere, în închi- 
soare omul ştie când intră, dar nu şi când iese. 

— La urma urmei, exprimă-te mai limpede — spuse Barba Roja 
nerăbdător. Ce doreşti ? 

— Doresc — răspunse cu răceală Centurion — un ordin scris de 
mâna dumneavoastră, pentru a fi pe deplin acoperit în cazul în 
care ceea ce vreau să întreprind nu va fi pe placul 
monseniorului mare inchizitor. 

— Numai atât ? De ce nu mi-ai spus-o mai repede ?! se răţoi 
Barba Roja, îndreptându-se spre un scrin din lemn de abanos. 
Şi", după ce deschise scrinul, se opri.şi, privindu-şi jalnic braţul 
legat, grăi: 

— De fapt, cum vrei să scriu cu braţul meu bolnav? 

— Ei, drăcie ! murmură Centurion, descumpănit. E adevărat, 
uitasem de braţul bolnav. Şi totuşi — continuă el cu aceeaşi 
răceală, care dovedea o hotărîre de neînduplecat — totuşi, nu 
voi acţiona fără un ordin scris. 

— Drace ! zise Barba Roja încurcat. Ce să fac în cazul ăsta ? 
Centurion păru să se gândească o clipă şi spuse: 

— N-aţi putea să-l faceţi pe rege să semneze acest ordin ? 

Barba Roja ridică din umerii puternici. 

— Mă vezi tu pe mine ducându-mă la rege şi spu-nându-i : „Sire, 
sunteţi amabil să-mi semnaţi ordinul de a-l stâlci în bătăi pe 
domnul de Pardaillan ?cum Bine aş mai fi primit, pe legea 
mea !... Aş putea să-mi iau numaidecât tălpăşiţa... dacă nu 
cumva aş păţi ceva şi mai rău. 

— E drept ! recunoscu Centurion ciupindu-şi lobul urechii, gest 
maşinal pe care-l făcea ori de câte ori era cufundat în gânduri. 
Şi, deodată, aruncându-i pe sub gene o privire lui Barba Roja, îi 
spuse : 

— Ar exista, totuşi, un mijloc. 

— Care ? întrebă cu grabă colosul, de bună-credinţă. m — O 
hîrtie semnată în alb !... spuse Centurion cu 


un aer foarte detaşat, dar privindu-l mereu cu coada ochiului pe 
Barba Roja, Care şovăia. 

— O ! exclamă el. O iei cam repede ! Ştii tu că hirtiile pe care le 
am aici poartă semnătura regelui ? 

— Ştiu... E tocmai ce ne trebuie., 

— Ştii tu că sunt contrasemnate de marele inchizitor? 

— Cu atât mai bine. 

— Ştii tu că, având în mână un asemenea pergament, 
completat cum se cuvine, poţi scăpa pe cineva de orice 
pedeapsă, sau poţi cere sprijinul oricărei autorităţi civile sau 
religioase ? 

În ochii lui Centurion se ivi o licărire ce se stinse numaidecât. 

— Vere dragă — spuse el cu răceală — ml-aş permite să vă 
atrag atenţia că timpul trece şi că dacă mai întîrziem, riscăm ca 
pasărea să ne zboare din cuib. 

Barba Roja făcu un gest de furie stăpinită şi, conti-nuînd să 
şovăie, murmură : 

— Ei, drace ! O hirtie semnată în alb... 

Rostind aceste cuvinte, îl cercetă pe Cristobal cu o privire 
scormonitoare. 

Atunci, văzîndu-l că şovăie, Centurion îi spuse pe tonul cel mai 
indiferent : 

— De fapt, poate că aveţi dreptate. La urma urmelor, nu eu mă 
grăbesc. Voi aştepta pină ce veţi fi în stare să-mi semnaţi 
ordinul... E drept că o asemenea ocazie nu se va mai prezenta 
poate atât de curând şi că domnul de Pardaillan va profita, 
probabil, ca s-o ia din loc, dar eu sunt foarte liniştit: pot aştepta 
cu răbdare ceasul răzbunării. Cât despre dumneavoastră, nu vă 
veţi necăji din cale-afară pentru atâta lucru şi sper că veţi reuşi 
să câştigaţi întreaga favoare a regelui... în definitiv, cetăţeanul 
nostru nu-i chiar atât de aprig pe cât vi-l închipuiţi... 

Barba Roja se hotărî brusc: 

— îmi juri să nu foloseşti într-un scop nedemn pergamentul 
acesta ? îl întrebă el. 

— Ei, ce profit nelegal credeţi că ar putea să tragă un pinrlit ca 
mine din bucata asta nenorocită de pergament ? Dac-ar fi vreun 
bon de tezaur, aş mai înţelege... Dar ăsta !... 

Barba Roja deschise un sertar secret al scrinului şi, luînd una din 
hîrtiile semnate în alb, de care dispunea pentru executarea 


ordinelor secrete date de rege, i-o întinse lui Centurion, 
spunându-i : 

— Poftim ! După executare, să mi-o dai înapoi. Centurionul luă 
pergamentul cu un aer nepăsător, 

dar dacă Barba Roja ar fi putut observa fulgerul de triumf care 
licări deodată în privirea agentului Inchiziției, fără îndoială că i- 
ar fi smuls imediat din mână periculoasa hirtie. Barba Roja nu 
observă însă nimic. Nu văzu decât un singur lucru : că se va 
răzbuna pe Pardaillan şi că-şi va recâştiga cu acelaşi prilej şi 
încrederea regelui, încredere pe care o socotea grav ştirbită. 
Centurion îşi ascunse sub zdrenţe preţiosul pergament şi, 
îndreptându-se spre uşă, spuse : 

— Pe curând, vere. Nu mai am nici un minut de pierdut, şi apoi, 
trebuie să mă duc să-mi schimb hainele. 

Centurion tocmai deschidea uşa să plece, când Barba Roja, cu o 
sfială ciudată la un colos ca el, murmură : 

— Cristobal ! 

Centurion împinse uşa la loc şi aşteptă. Dar văzînd că Barba 
Roja, foarte încurcat, nu se putea hotărî să vorbească, îi spuse 
pe un ton deodată foarte familiar, pe care nu şi-l permitea decât 
când erau între patru ochi: 

— Clipele sunt preţioase, omul ar putea să ne scape. Hai, 
spuneţi odată ce aveţi de spus, dar repede... 


— Fata aceea... — zise colosul roşind. 
— Giralda ?... Va să zică, asta vă doare ! îl luă Centurion peste 
picior. 


Fără să observe ironia, Barba Roja continuă : 

— N-ai putea, oare... dacă se iveşte prilejul... să dai cu aceeaşi 
piatră două lovituri... ? 

— Ar fi posibil — răspunse Centurion cu un zâmbet şiret — dacă 
şi fata se află la han... căci, altfel, aminti-ţi-vă că oricine vrea să 
alerge după doi iepuri deodată riscă să nu prindă nici unul. 

— Dar dacă e acolo ? stărui Barba Roja. 

— Dacă e acolo, îmi voi da toată silinţa şi poate că voi avea mai 
mult noroc decât data trecută. 

— Eşti o rudă bună, Cristobal — spuse Barba Roja, luminându-se 
la faţă. 

Şi adăugă cu un glas sălbatic : 

— Dacă vei izbuti să mi-o aduci pe tânăra aceea, îmi vei putea 
cere tot ce doreşti ! 


— N-am să_ uit promisiunea — mirii Centurion printre dinţi. 

Şi adăugă cu glas tare: 

— Vreau să fac în aşa fel, încât să satisfac în acelaşi timp şi ura, 
şi iubirea dumneavoastră. 

Şi, spunând acestea, dispăru. 

XIX 

CINA 

Centurion se grăbi să iasă din palat. Fremătând de bucurie şi 
mângiindu-şi sub zdrenţe hiîrtia cu semnătura în alb pe care 
tocmai i-o smulsese naivului Barba Roja., repeta într-una, ca şi 
cum ar fi vrut să se convingă pe sine de un lucru de necrezut: 
— Bogat ! Sunt bogat !... Voi putea şi eu, în sfârşit, să-mi 
desfăşor aripile şi să arăt ce pot! 

Şi în timp ce străbătea piaţa palatului făurindu-şi tot felul de 
visuri minunate, ceea ce nu-l împiedica, totuşi, să fie cu ochii la 
pîndă, de după un stâlp, o umbră ii apăru deodată în faţă. 
Centurion se opri şi întrebă în şoaptă : 

— Ei bine, ce-i cu omul nostru ? 

— A fost atacat de patru gentilomi aproape de poarta hanului. l- 
a pus pe fugă. 

— El singur ? întrebă Centurion nevenindu-i să creadă. 

— l-a sărit cineva în ajutor. 

— Cine ? 

— El Torcro. 

— Şi acum ? 

— Tocmai s-a aşezat la masă cu El Tot oro şi cu un lungan căruia 
îi spune Cervantes. 

— Aha ! îl cunosc. 

— Mai are cu ce să se îndoape cel puţin.o oră. 

— Totul e în regulă ! întoarce-te la postul tău şi dacă. e ceva 
nou, vino să mă anunţi, la casa dintre chiparoşi. W 

-Umbra se făcu nevăzută. Centurion îşi. continuă drunul în 
"noapte, frecându-şi mâinile cu o bucurie intensă şi ajunse 
curând la malul rîului. 

La vreo cîţiva metri de Guadalquivir, într-un loc pustiu se 
ascundea o casă singuratică, destul de frumoasă la înfăţişare, 
pitită prevăzător în mijlocul unor desişuri de palmieri, portocali, 
lămăâi şi plante cu flori înmiresmate. Această primă barieră de 
flori şi de verdeață era înconjurată de un rând dublu de 
chiparoşi uriaşi, ce-şi 


ridicau frunzişul întunecat şi de nepătruns ca o perdea opacă 
împotriva  curiozităţii indiscrete a trecătorilor rătăciţi prin 
meleagurile acelea singuratice. Perdeaua de chiparoşi era, la 
rândul ei, înconjurată de un zid destul de înalt, ce apăra 
misterioasa locuinţă împotriva oricărei încercări de atac prin 
surprindere. 

Centurion se îndreptă spre o portiţă practicată chiar în zid, de 
partea cealaltă a fluviului. Bătu într-un anumit fel şi portiţa se 
deschise numaidecât. Traversă grădina ca un om care cunoaşte 
drumul, ocoli casa şi după ce urcă scările unei intrări 
monumentale, pătrunse într-un vestibul vast şi somptuos. 

Patru lachei, îmbrăcaţi în livrele sobre, de culori discrete păreau 
să facă de gardă în vestibulul în care acest asasin plătit era 
desigur aşteptat, căci fără să se fi rostit măcar o vorbă, unul 
dintre lachei trase o draperie grea de catifea şi-l introduse într- 
un cabinet mobilat cu un lux nemaipomenit. 

Cu siguranţă că agentul Inchiziției nu se afla pentru întîia oară în 
acest cabinet, căci abia catadicsi să arunce o privire distrată 
asupra splendorilor ce-l înconjurau. Se opri în mijlocul încăperii, 
adîncit în gânduri trandafirii, dacă judecai după zimbetul ce-i 
flutura pe buzele-i subţiri. Deodată, de după o minunată perdea 
de brocart, ridicată de o mână nevăzută, se ivi o făptură albă, 
care înainta cu paşi rari şi maiestuoşi. Era Fausta. 

Centurion făcu o reverență care semăna cu o adevărată 
îngenunchere, apoi, ridicându-se pe jumătate, aşteptă 
respectuos să i se permită să vorbească. 

— Vorbeşte, maestre Centurion — îl pofti Fausta, cu glasul ei 
armonios, şi păru să nu observe ciudata lui îmbrăcăminte. 

— Doamnă — spuse spaniolul, mereu plecat — sunt în posesia 
unei hîrtii semnate în alb. 

— Dă-mi-o — zise Fausta fără pic de emoție. Centurion îi întinse 
pergamentul primit de la Barba 

Roja. 

Fausta îl luă, îl examina cu atenţie şi rămase câteva clipe pe 
gânduri. în cele din urmă, îndoi pergamentul, îl puse în sân şi, 
mereu calmă, cu pasul ei uşor şi puţin cam teatral, porni către 
masă. Aşezindu-se, aşternu cu 

scrisul ei fin câteva rânduri pe o hirtie pe care-o întinse 
agentului Inchiziției, spunându-i : 


— Oricând vei dori, vei putea trece pe la casa mea din oraş, iar 
în schimbul acestei hirtii intendentul meu îţi va înmâna cele 
douăzeci de mii de livre făgăduite. 

Fremătând de emoție, Centurion luă hirtia şi-o citi dintr-o 
singură privire. 

— Doamnă — spuse el cu tremur în glas — o o greşeală, 
desigur... 

— Cum asta ? Nu v-am promis douăzeci de mii de livre ? întrebă 
Fausta foarte liniştită. 

— Desigur, doamnă... Dar mi-aţi dat un bon de treizeci de mii de 
livre ! 

— Cele zece mii de livre în plus reprezintă recompensa pentru 
graba cu care mi-ai executat ordinele. 

Centurion se înclină mai mult ca oricând. 

— Doamnă — spuse el cu toată sinceritatea — sunteţi 
generoasă ca o adevărată regină. 

Un surâs fugar, dispreţuitor, arcui buzele Faustei. 

— Şi acum poţi pleca, maestre — rosti ea pe un ton autoritar. 
Centurion nu se clinti. 

— Ce e ? întrebă Fausta, fără să-şi piardă răbdarea. Vorbeşte, 
maestre Centurion. 

— Doamnă W— spuse spaniolul cu o bucurie vădită — am 
plăcerea să vă anunţ că îl am în mână pe domnul de Pardaillan. 
Fausta rămăsese aşezată în faţa mesei. La auzul acestor vorbe, 
se ridică încet şi îndreptându-şi privirea luminoasă spre asasinul 
plătit care stătea aproape pros-ternat în faţa ei, repetă ca şi 
cum nu şi-ar fi crezut urechilor . 

— Spui că-l ai în mână pe Pardaillan... dumneata ?... Cuvintele 
n-ar putea reda câtă neîncredere şi cât adine dispreţ se 
desprindea din tonul ei. 

Totuşi, Centurion îi răspunse cu o siguranţă plină de modestie : 
— Am avut onoarea să vă mai spun acest lucru, doamnă. 

Fausta făcu doi paşi în direcţia zbirului şi. privindu-l 

cu îndiîrjire, îi porunci : 

— Explică-te ! 

— lată, doamnă : domnul de Pardaillan stă în clipa aceasta la 
masă într-un han unde toate ieşirile sunt păzite de oamenii mei. 
Plecând de aici, iau cu. mine zece băieţi de nădejde de care 
răspund ca de mine însumi, năvălim în hanul cu pricina şi 
punem mâna pe omul nostru... 


— Omul nostru ?!... Cine mai e şi ăsta ? îl întrerupse Fausta. 

Era o artistă prea rafinată ca să nu fie profund contrariată de 
monstruozitatea acestei situaţii nemaipomenite: Pardaillan prins 
de un asemenea individ, asasin cu simbrie şi spion ! 

lar Centurion, descumpănit de tonul violent al acestei 
întreruperi, se bilbii : 

— Păi... Pardaillan... 

— Vrei să spui „domnul cavaler de Pardaillan" — îl puse la punct 
Fausta. 

— Aha ! făcu Centurion, din ce în ce mai uluit. Fie ! II arestăm pe 
domnul cavaler de Pardaillan şi vi-l aducem, în afară de cazul 
când nu cumva preferaţi să-l expediem direct ad patres... ceea 
ce ar fi poate mai bine — adăugă el plin de ură. 

Fausta îşi spuse în gând: 

„E împotriva ordinei fireşti a lucrurilor ca un zbir nemernic, ca un 
asasin plătit, de cea mai joasă speţă, să-l prindă pe un om ca 
Pardaillan". 

Şi, cu glas tare, fără nici o urmă de batjocură, vorbi: 

— Şi asta se cheamă să-l ai în mână pe Pardaillan ? Veţi fi ucişi, 
dumneata şi cei zece viteji ! 

— A ! exclamă neîncrezător Centurion. Credeţi, doamnă ? 

— Sunt sigură ! răspunse Fausta cu răceală. 

— Asta să fie tot necazul !... Voi lua douăzeci de oameni, sau 
chiar treizeci, la nevoie. 

— Şi o să fiţi bătuţi... Nu-l cunoşti pe cavalerul de Pardaillan ! 
Centurion era gata să protesteze. Dar Fausta prin-tr-un gest 
imperios, îi porunci să tacă şi, aşezîndu-se 

din nou la masă, aşternu în grabă câteva rânduri. Când termină 
de scris, îi spuse : 

— lată încă un bon de douăzeci de mii de livre..." dacă doreşti, e 
al dumitale... 

— Al meu ?! exclamă Centurion uluit. Ce trebuie să fac ? 

— Am să-ţi spun îndată — răspunse Fausta. 

Şi pe un ton calm şi serios îi comunică dispoziţiile sale 
asasinului, care o asculta cu toată atenţia. După ce termină, 
îndoi bonul, îl puse în sân alături de hiîrtia semnată în alb şi-i 


spuse : 
— în caz de reuşită, şi bonul acesta e al dumitale. 
— E ca şi al meu — răspunse Centurion cu un zîm-bet 


înfricoşător. 


— Hai, du-te ! Nu mai e nici o clipă de pierdut '. 

— Doamnă !... vorbi din nou Centurion, încurcat, cu şovăială în 
glas. 

— Ce maie? 

— Mi-aţi promis că mica ţigăncuşă nu va fi predată lui don 
Almaran. 

— Şi ?... făcu Fausta, privindu-l cu atenţie. 

— Ei bine, aş dori să ştiu dacă această promisiune stă m 
picioare. Scuzaţi-mă, doamnă — continuă spaniolul cu o ciudată 
emoție — nu sunt decât un biet cărturar, de obiîrşie modestă, 
care toată viaţa lui n-a făcut decât să tragă mâţa de coadă... 
Trebuie să vă spun că cele 50 000 de livre pe care le voi avea, 
datorită generozităţii dumneavoastră, reprezintă pentru mine o 
avere considerabilă, nemaiauzită... Şi totuşi aş renunţa cu dragă 
inimă la această avere dacă mi s-ar da asigurarea că niciodată 
Giralda nu va cădea în mâinile acestei brute de Barba Roja. 

— Aşadar, o iubeşti chiar atât de mult? întrebă Fausta cu glasul 
ei calm. 

Fără să răspundă, Centurion îşi împreună mâinile într-un gest de 
extaz mut. 

— Linişteşte-te — îi şopti Fausta — niciodată fata asta nu va 
încăpea, cu voia mea, pe mâna rudei dumitale. Şi acum pleacă ! 
Centurion se înclină până la pământ şi o zbughi afară, năucit de 
bucurie. 

Fausta rămase pe gânduri câteva clipe, punând la punct 
ultimele amănunte ale capcanei menite să înlăture, în sfârşit, 
din viaţa ei, acest obstacol viu care o făcea să se poticnească în 
toate acţiunile şi care se numea Pardaillan. 

După ce stabili totul pînă la cele mai mărunte detalii, se ridică şi 
ieşi din cabinet pe coridor. Oprindu-se în faţa unei uşi, împinse o 
ferestruie invizibilă şi privi prin crăpătura îngustă. 

O fată, ghemuită într-un fotoliu încăpător, într-o poziţie plină de 
graţie şi farmec, părea să doarmă lin, cu capul lăsat pe umăr. 
Tânăra era Giralda. 

— Doarme — murmură Fausta. Am s-o văd mai tîrziu. 

închise uşurel la loc ferestruia şi-şi continuă drumul. Ajunsă la 
capătul coridorului, deschise ultima uşă din dreapta şi intră. 
Camera în care se afla acum era situată la parter, un parter cu 
nivelul ridicat, ca un demisol. 


Era un fel de budoar, foarte simplu, luminat printr-o fereastră cu 
obloane de lemn, vechi şi scorojite. 

Fausta lovi un clopoțel şi un lacheu se înfăţişă numaidecât. 
Lacheul scoase toate fotoliile din cameră şi împinse celelalte 
mobile înspre partea opusă ferestrei. După ce termină, nu mai 
rămăseseră decât o măsuţă, un cufăr şi un dulap într-un colţ al 
încăperii. Ca loc de odihnă, doar un divan larg, un fel de pat, pe 
care erau îngrămădite perne de mătase şi de catifea. Divanul 
era aşezat drept în faţa ferestrei, în aşa fel încât acum jumătate 
din cameră era mobilată, iar cealaltă jumătate, cea în care se 
afla fereastra, era complet goală. 

Mulțumită de acest aranjament bizar, Fausta ieşi, precedată de 
lacheul care purta un candelabru.cu lumânări de ceară aprinse. 
Luminându-i drumul Faustei, lacheul ajunse la o uşă pe care o 
deschise şi se găsi în faţa unei scări de piatră ce ducea spre 
pivnițe. El cobori şi, după anumite ocoluri, se opri în faţa unei 
porţi de fier, pe care o deschise. Puse candelabrul pe prag şi se 
dădu deoparte, în timp ce Fausta pătrundea într-un cavou cu 
plafonul scund, 

fără nici o altă deschizătură vizibilă decât uşa. Cavoul era destul 
de lung. dar foarte strâmt, asemănător ca formă cu o cadă de 
mărime neobişnuită. Pereţii, ca şi pardoseala lui, erau acoperiţi 
cu dale late de marmură albă. 

La lumina tremurândă a candelabrului, Fausta cercetă acest 
cavou care n-avea nimic înfricoşător. Se duse să ia o lumânare 
de ceară din candelabru, o ridică şi cercetă cu luare-aminte 
plafonul. Apoi, mulţumită pesemne de inspecția făcută, puse 
lumânarea la locul ei şi, revenind în mijlocul cavoului, scoase din 
sân o cutie minusculă din care luă o pastilă. 

Ţinând pastila în mână, se gândi: 

„Pastila asta mi-a fost vândută de Magni. Magni este omul lui 
Espinosa. El m-a mai înşelat o dată, dîndu-mi drept otravă ceea 
ce nu era decât un narcotic. Nu se va întâmpla oare la fel şi cu 
pastila asta ?... Dar n-are importanţă, de data asta mi-am luat 
măsurile de precauţie necesare... Aş fi vrut să-l cruţ de o agonie 
prea lentă, dar nu mai am timp de experienţe. Să mergem..." 

Se apropie cu pastila de o lumânare şi puse un capăt la flacără. 
Suflă încetişor, ca să facă focul mai tare, apoi puse pastila pe 
jos, în mijlocul cavoului. Din mica pastilă, care se topea încet, 
țişniră - rotocoale de' fum albastru şi mirositor. 


Fausta ieşi din încăpere. Lacheul se apropie şi încuie uşa după 
ea de două ori. 

— Vei merge imediat să arunci cheia asta în fluviu. Mâine 
dimineaţă, la prima oră,, vei chema zidari şi vei lua măsuri ca 
această uşă să fie bine zidită. 

Lacheul se înclină în semn de supunere. 

Urcând din nou scara, Fausta îşi spunea : 

„Numai să vină... şi nimic nu-l va mai putea salva ! Nici măcar 
eu,., dac-aş dori-o !" 

Şi în timp ce lacheul se ducea, supus, să arunce cheia în apele 
Guadalquivirului ce curgea pe aproape, Fausta se îndreptă, spre 
camera unde dormea Giralda, mur-murând : 

— Hai s-o învăţ pe mica ţigancă ce trebuie să facă ! în vreme ce 
Fausta îşi punea la punct planul privitor 

la capcana pe care o imaginase, iar Centurion trecea la 
executarea acestui plan, Pardaillan stătea de vorbă liniştit cu 
prietenii săi. 

Primele clipe ale cinei fură tăcute. Cavalerul simţea mai ales 
nevoia de a-şi reface puterile şi, pe legea mea, se achita 
conştiincios de această obligaţie. După ce-şi mai potoli foamea 
năprasnică, întrebă, între două înghiţituri, adresându-se lui don 
Cezar : 

.— Cum se face că te aflai pe strada aceea tocmai la momentul 
potrivit ? 

— E foarte simplu. Domnul de Cervantes şi cu mine eram cam 
neliniştiţi în legătură cu întrevederea pe care urma s-o aveţi cu 
regele. Fără să ne fi înţeles între noi, ne-am întâlnit aici către 
prânz, socotind că o să vă găsim şi pe dumneavoastră. 
Nezărindu-vă, neliniştea noastră s-a transformat în îngrijorare. 
Văzind că nu mai veniţi de la Alcazar, am pornit într-acolo, 
sperând că, chiar dacă nu vă vom întâlni, vom afla cel puţin 
veşti de natură să ne mai liniştească. 

— Aha ! exclamă Pardaillan, privindu-l în faţă. V-aţi neliniştit din 
cauza mea ?... Ce-aţi fi făcut dacă nu m-aş fi întors ? 

— Nu ştiu, domnule — răspunse cu naivitate don Cezar. Dar e 
sigur că n-am fi stat cu mâinile în sân... Am fi căutat să 
pătrundem în palat. 

— Am fi intrat — îl asigură Cervantes. 

— Şi ce-ar fi urmat ? îi întrebă Pardaillan, cu un licăr de veselie 
în ochi. 


— Am fi aflat ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... lar în cazul 
când aţi fi fost arestat, am fi "căutat să vă eliberăm... Am fi dat 
chiar foc palatului, nu-i aşa, domnule de Cervantes ? 

Cervantes aprobă cu gravitate. 

Pardaillan îşi goli paharul dintr-o sorbitură, semn că nu voia să 
arate cât de tulburat, şi spuse cu aerul acela naiv şi zeflemitor 
pe care-l avea în momentele sale de bună dispoziţie... sau de 
emotie : 

— Dar, dragul meu, în cazul ăsta aş fi ars şi eu! 

— Aşa-i ! exclamă don Cezar cu totul surprins. Nu ne-;am gândit 
deloc la asta 

— Şi apoi, ce idee năstruşnică 1... Să veniţi să mă căutaţi în 
palat... e cea mai mare nebunie pe care aţi fi putut s-o faceţi. 

— trebuia, deci, să vă părăsim ? se indignă El Torero. 

— N-am spus asta... Dar să pătrunzi în palat ca să mă scapi, ei, 
drăcie  bombăni Pardaillan. 

Şi, adresându-se lui Cervantes, continuă : 

— Spuneţi-mi, dragul meu, ce credeţi, sunt viu sau 

mort ? 

Cervantes şi don Cezar schimbară între ei priviri pe furiş. 

— Ce întrebare mai e şi asta ? făcu Cervantes. 

— Totuşi, răspundeţi-mi — stărui Pardaillan zîmbind, 

— Mi se pare că sunteţi foarte viu, ce naiba !... Dovadă, găina 
asta pe care, aşa cum văd, nu mai aveţi mult ca s-o daţi gata. 

— Ei bine, greşiţi — spuse cu răceală Pardaillan. Eu sunt mort... 
sau, mai curând, sunt un cadavru viu... Dovadă faptul că azi- 
dimineaţă, țintuit între patru scânduri, aşa cum scrie la carte, 
am asistat la slujba propriei mele înmormântări, după care am 
fost coborit de-a bine-lea în groapă... Dar ce-i cu tine, Juana, 
micuța mea ? întrebă el, văzînd că, ascultând povestirea lui, fata 
hangiului scăpă din mână o sticlă cu vin bun, care se sparse cu 
zgomot pe dalele patio-ului. 

— Vai ! oftă Juana, roşie, desigur, de ruşine din pricina 
neîndemânării ei. E chiar adevărat ce spuneţi, domnule 
cavaler ? 

— Ce anune, copila mea ? 

—Că astăzi aţi fost îngropat de viu ? 

— La fel de adevărat, frumoaso, pe cât e de adevărat că va 
trebui să aduci o altă sticlă în locul celei pe care ai spart-o... şi 


paguba-i mare, căci licoarea asta minunată e făcută ca s-o bem 
şi să ne dea puteri şi nu ca să spălăm cu ea dalele acestei curţi. 
— E îngrozitor — biigui Juana, care, sub privirea pătrunzătoare a 
cavalerului, roşea din ce în ce mai tare. 

Cervantes şi don Cezar nu se putură împiedica să nu se-nfioare. 
— E într-adevăr îngrozitor ! murmură Cervantes. 

. lar don Cezar întrebă, plin de îngrijorare : 

— Şi aţi scăpat de acolo ? 

— Fără îndoială... deoarece mă aflu aici ! 

— Aşadar, de aceea eraţi atât de palid ? întrebă Cervantes. 

— Păi, se-nţelege, prietene, când. eşti mort..,! 

— Maica Domnului ! murmură Juana, făcându-şi semnul crucii. 
— Nu mai tremura aşa de tare, micuță Juana. Sunt pe cât de 
mort, pe atâta de viu... de vreme ce sunt un mort-viu... 

In faţa unei explicaţii atât de înspăimântătoare, dată pe un ton 
atât de liniştit, Juana socoti că e mai bine să bată repede în 
retragere şi se refugie în bucătărie, fără să mai aştepte altceva, 
în timp ce Cervantes, pe cât de mişcat pe atâta de intrigat, 
spunea : 

— Lămuriţi-ne, cavalere, după aerul dumneavoastră înţeleg că 
de-abia aţi scăpat dintr-o aventură teribilă ! 

— Ei, drace ! Ce-aţi vrea să vă mai spun în plus ? După ce am 
trecut prin cavoul morţilor-vii unde am fost vârit într-un coşciug, 
cam fără voia mea, se-nţelege, am fost îngropat ! Nu cunoaşteţi 
acest cavou al morţilor-vii ?... E o invenţie a monseniorului 
Espinosa, pe care aş vrea ca Dumnezeu să mi-l ţină în viaţă pînă 
în ziua când îi voi spune cele câteva cuvinte pe care ard să i le 
spun... Dar astea sunt poveşti de pe lumea cealaltă... Mai bine 
turnaţi-mi să beau şi spune-mi, don Cezar, cum de-ai intervenit 
tocmai la ţanc, făcând să se abată lovitura de pumnal a lui 
Bussy-Leclerc ? 

— Al dracului om ! murmură Cervantes. Nu-i chip să-i smulgi 
decât prin frânturi de fraze adevărul asupra aventurilor sale. 

Cât despre don Cezar, se mulţumi să răspundă . 

— Aşa cum v-am mai spus, domnule, fiind neliniştit, n-aveam 
astâmpăr să stau locului. în timp ce domnul de Cervantes căuta 
un mijloc care să ne permită să vă smulgem din ghearele 
inchizitorului, eu m-am aşezat în faţa porţii din afară a patio- 
ului. De acolo l-am Văzut pe omul acela aruncându-se asupra 


dumneavoastră Şi, nemaiavând timpul să-l opresc, am strigat ca 
să vă previn de primejdie. 

Pardaillan păru o clipă absorbit de degustarea unui tort delicios. 
Dar, deodată, ridicându-şi capul, spuse: 

— Dar n-o văd pe logodnica dumitale, preafrumoasa Giralda ! 

— Giralda a dispărut de ieri, domnule. 

Pardaillan puse jos paharul pe care tocmai se pregătea să-l ducă 
la gură şi spuse, privind cu luare-aminte faţa zimbitoare a 
tânărului : 

— Drace !... Spui asta pe un ton destul de calm | Mărturisesc că 
mă surprinde tonul acesta la un îndrăgostit. 

— Domnule — răspunse El Torero continuînd să zimbească — nu 
e ceea ce credeţi. Ştiţi, domnule cavaler, Giralda se 
încăpăţinează să nu părăsească Spania. 

— Nu e cel mai înţelept lucru — zise Pardaillan — şi sunt de 
părere că ar trebui s-o convingi să fugă cât mai repede. Te rog 
să mă crezi, aerul acestei ţări este neprielnic pentru dumneata, 
ca şi pentru ea. 

— Asta îmi tot bat gura să-i spun şi eu — se amestecă în vorbă 
Cervantes, ridicând din umeri. Dar tinerii fac întotdeauna după 
capul lor. 

— Pentru că aici nu e vorba de un simplu capriciu al unei femei 
tinere, aşa cum păreţi să credeţi — replică pe un ton serios don 
Cezar. Giralda, ca şi mine, nu şi-a cunoscut niciodată tatăl şi nici 
mama. Or, de câtva timp, a aflat că părinţii ei trăiesc şi crede că 
le poate da de urmă. 

Şi, cu un accent sfâşietor, adăugă: 

— Căldura căminului, îmbărbătarea pe care ţi-o dau mângiierile 
mamei, iată suprema fericire pentru cei care, aidoma nouă, nu 
le-am cunoscut niciodată. Poate că au fost părăsiţi cu bună 
ştiinţă, poate că părinţii aceştia pe care ei doresc fierbinte să-i 
cunoască sunt nişte nemernici care-i vor respinge cu ură... n-are 
importanţă, ei îi caută totuşi, cu riscul de a-şi zdrobi inima... 
Giralda caută... şi cum aş putea s-o împiedic, când, şi cu aş 
căuta, ca şi dînsa... dacă n-aş şti, vai că cei cărora nu le cunosc 
nici măcar numele nu mai sunt în viaţă ! 

— :Pardaillan, mişcat fără voia lui. într-adevăr... Dar de ce nu o 
ajuţi pe logodnica dumitale în căutarea ei ? 

— Giralda e cam sălbatică, e ţigancă, ştiţi şi dumneavoastră, sau 
cel puţin a fost crescută de ţigani. Are Ideile ei, şi felul ei de a se 


purta ; nu spune decât ceea ce vrea ea cu adevărat să spună... 
chiar şi mie... Am înţeles din spusele ei că e convinsă că 
cercetările nu pot fi duse la bun sfârşit decât dacă le întreprinde 
per-ional. Cât despre dispariţia ei, nu mă nelinişteşte, pentru că 
a mai dispărut de câteva ori în acest fel. Ştiu că Urmăreşte o 
pistă... De ce s-o împiedic ? Mâine poate că voi vedea 
întorcându-se cu o dezamăgire în plus... şi mă voi strădui s-o 
consolez. 

Pardaillan îşi aminti că Espinosa îi propusese să-l ucidă pe El 
Torero şi se întrebă dacă această dispariţie a ţigăncii nu 
ascundea vreo capcană pregătită fiului lui don Carlos. 

— Eşti sigur — întrebă el — că Giralda lipseşte din voia ei şi în 
scopul de care mi-ai vorbit ? Eşti convins "că nu i s-a întâmplat 
nimic neplăcut ? 

— M-a anunţat chiar ea. Urma să lipsească o zi sau două. Dar — 
continuă don Cezar cu un început de nelinişte — ce credeţi 
dumneavoastră ? 

— Nimic — spuse Pardaillan — de vreme ce logodnica dumitale 
te-a anunţat chiar ea... Numai că, dacă pînă mâine dimineaţă n- 
o vei revedea, urmează-mi sfatul : vino la mine, fără să mai 
pierzi nici o clipă, şi o vom căuta împreună. 

— Domnule, mă înspăimântați . 

— Nu te tulbura peste măsură — spuse Pardaillan cu calmul său 
obişnuit. Să aşteptăm ziua de mâine. 

Şi adăugă, schimbiînd subiectul : 

MI— E adevărat că vei lua parte la corrida ? 

— Da, domnule — răspunse don Cezar cu ochii scăpărători parcă 
adumbrindu-se. 

— Nu s-ar putea să nu iei parte ? 

— Cu neputinţă, domnule — răspunse El Torero pe un ton 
categoric. 

Şi, ca pentru a se scuza, adăugă cu un glas ciudat: 

— Regele mi-a făcut deosebita cinste de a-mi cere să fiu acolo... 
Maiestatea sa a împins insistenţele sale atât de departe, încât 
mi-a trimis vorbă în repetate rân-duri şi mi-a amintit că se bizuie 
pe prezenţa mea în arenă... Vedeţi bine, deci, că nu pot da 
înapoi ! 

— Aha ! exclamă Pardaillan, făcând unele presupuneri. Va să 
zică o asemenea stăruinţă e ceva neobişnuit. 


— Sigur, domnule... De aceea onoarea pe care mi-o face 
maiestatea sa e cu atât mai prețioasă — răspunse don Cezar, pe 
un ton de o ironie mişcătoare. 

Pardaillan îl privi o clipă drept în ochi şi apoi se uită la 
Cervantes, care clătina din cap gânditor. Apoi, aplecându-se 
deasupra mesei, spuse aproape în şoaptă : 

— Ascultă, de mai multe ori am observat la dumneata o ciudată 
emoție când vorbeşti despre rege... Ai fi în stare să juri că nu ai 
vreun resentiment împotriva maiestăţii sale Filip ? 

— Nu ! răspunse categoric don Cezar. N-aş face un asemenea 
jurământ... îl urăsc pe omul ăsta ! Mi-am jurat că nu va muri 
decât de mâna mea... şi aţi văzut că ştiu să-mi ţin jurămintele. 
Aceste cuvinte fură rostite pe un ton pătimaş, care vădea cât se 
poate de limpede o hotărîre de neînduplecat. 

— Fatalitate ! murmură Cervantes ridicând mâinile spre cer. 
Bunicul şi nepotul îşi doresc unul altuia o moarte cumplită ! 
„Drace ! îşi spuse Pardaillan. lată un lucru care are darul să 
înrăutăţească şi mai mult situaţia." Şi, cu glas tare : 

— Şi-mi spui asta mic, deşi mă cunoşti abia de câteva zile !... 
Admir încrederea pe care mi-o arăţi, mai ales dacă ea se 
manifestă la fel faţă de toată lumea... numai că, dacă aşa stau 
lucrurile, n-aş da doi bani pe pielea dumitale. 

— Vă rog să nu credeţi că aş fi în stare să vorbesc cu primul 
venit despre chestiunile mele intime — protestă Torero. Am fost 
crescut într-o atmosferă de mister şi de trădare. La vârsta când 
alţii trăiesc fericiţi şi fără griji, n-am cunoscut decât nenorociri şi 
catastrofe 

şi am fost silit să rătăcesc prin ganaderias sau prin munţi, 
ascunzîndu-mă ca un criminal şi având drept însoțitor şi stăpân 
pe un ganadero, pe care-l credeam tatăl meu şi care era omul 
cel mai tăcut şi cel mai bănuitor cu putinţă. Am învăţat, deci, şi 
eu "să fiu neîncrezător şi să tac. N-am spus nimănui, nici măcar 
domnului Cervantes, care e un prieten încercat, ceea ce vă spun 
acum dumneavoastră, deşi vă cunosc abia de câ-teva zile. 

— De ce tocmai mie ? întrebă Pardaillan, cu figura lui cea mai 
nevinovată. 

— Ştiu şi eu ? zise don Cezar cu o tinerească încredere. Poate că 
din cauza bunătăţii pe care v-am desluşit-o în ochii totuşi atât 
de ironici. Poate că din cauza generozităţii sau a strălucitei 
dumneavoastră vitejii ? Mi se pare că vă cunosc dintotdeauna. O 


pornire lrezistibilă mă atrage către dumneavoastră şi încerc un 
sentiment făcut din încredere, respect şi afecţiune, aşa cum nu 
l-am încercat niciodată, pentru nimeni, aşa cum trebuie să fie, 
mi se pare, sentimentul pe care-l ai pentru un frate mai mare... 
Scuzaţi-mă, domnule, poate că vă plictisesc, dar e pentru prima 
oară când am destulă încredere în cineva ca să pot vorbi astfel, 
cu sufletul deschis. 

— Sărman prinţişor ! murmură Pardaillan mişcat, în timp ce 
Cervantes spunea pe un ton grav: 

— Cei ca dumneata, don Cezar, înzestrați cu o bunătate şi o 
sinceritate atât de curată, sunt nişte fiinţe deosebite, copleşite 
de imensa haită a fiarelor pe două picioare care se numesc 
oameni şi care, socotindu-le pe celelalte nişte monştri, le 
hăituiesc neîncetat şi fără Cruţare, rivnind să le sfişie cu dinţii. E 
drept ca, aceste victime ale ferocităţii omeneşti, fiind călăuzite 
de un instinct misterios şi sigur, să se recunoască între ele dintr- 
o privire, în aşa fel încât cele mai slabe să se Poată bizui pe cele 
mai puternice. Ceea ce te face să te simţi la largul dumitale şi în 
siguranţă alături de donv-nul Pardaillan, pe care abia l-ai 
cunoscut, este faptul că Qi recunoscut în persoana lui un 
monstru asemănător dumitale. Şi întrucât, printr-o excepţie care 
se produce foarte rar, el este şi o forţă capabilă să ţină piept 
haitei 

dezlănţuite, ai căutat, fireşte, instinctiv, fără să-ţi dai seama, 
sprijinul lui. 

— Poetule — spuse Pardaillan cu un aer gânditor — vorbele 
dumneavoastră mi se par destul de adevărate. Numai că aţi fi 
putut adăuga că şi dumneavoastră înşivă faceţi parte din 
această cinstită societate a monştrilor hărăziţi să fie înghiţiţi de 
haita fiarelor. Dar, la dracu', societatea aceasta nu e chiar atât 
de numeroasă pentru ca dumneavoastră să aveţi dreptul s-o 
lipsiţi de un membru mult mai valoros decât vrea el însuşi să se 
considere. Cât despre dumneata, don Cezar, îţi voi spune că, 
dacă şi eu am învăţat să fiu neîncrezător, ştiu din experienţă cât 
e de greu să trăieşti mereu închis în tine. De aceea îţi spun : 
vorbeşte, descarcă-ţi sufletul, te vei simţi eliberat... fără să mai 
punem la socoteală că am fi, poate, în măsură, să-ţi venim în 
ajutor. Mai întîi de toate, ce ştii despre familia dumitale ? 

— Nimic, domnule... sau foarte puţin. Ştiu că tatăl şi mama mea 
sunt morţi şi totul mă face să cred că erau dintr-o familie ilustră. 


— Dacă e aşa, şi probabil că e aşa — spuse Cervantes, nu 
trebuie să regreţi prea mult această familie. Vezi dumneata, 
vitregia vieţii formează caractere puternice, ca al dumitale şi ca 
al domnului cavaler. Crescut în mijlocul unei familii bogate, 
puternice, celebre, ai fi făcut, probabil, parte din haita fiarelor 
de care vorbeam şi poate că acum ai lupta împotriva acestei 
familii ca împotriva unui duşman înverşunat pentru vreo bucată 
de pământ, pentru vreun titlu, pentru nişte fleacuri. Ceea ce ţi 
se pare acum a fi o nenorocire, s-ar putea să fie, de fapt, o mare 
fericire. 

— Se prea poate, domnule. Mărturisesc că mi-am spus nu o dată 
ceea ce tocmai spuneaţi dumneavoastră. Dar asta nu face ca 
durerea şi regretele mele să fie mai mici. 

— Cum ai aflat despre moartea părinţilor dumitale ? întrebă 
Pardaillan. Cum au murit ei ? Eşti absolut sigur că n-ai fost 
înşelat în privinţa asta, cu voie sau fără voie ? 

El Torero clătină din cap cu tristeţe : 

— Deţin aceste informaţii de la acel ganadero care m-a crescut 
şi sunt foarte sigur că el nu m-a minţit. De altfel, de ce ar fi 
făcut-o ? Cunoştea în toate amănuntele istoria familiei mele, iar 
dacă n-a-vrut niciodată să-mi dezvăluie anumite lucruri, ca, de 
pildă, numele părinţilor mei, e pentru că adesea îmi repeta : „în 
ziua în care se va afla de existenţa ta, vei fi lăsat, poate, în 
viaţă, dacă nu vei şti nimic despre familia din care te tragi. Dar 
dacă se va bănui că-ţi cunoşti numele, vei fi un om mort!" 

— Cum se face că omul acesta, care pretindea că dezvăluirea 
secretului naşterii dumitale ţi-ar fi fatală, a consimţit totuşi să-ţi 
dezvăluie unele amănunte pe care ar fi fost cu mult mai uman 
să nu ţi le facă cunoscute ? 

— Pentru că — răspunse El Torero pe un ton grav — el socotea 
că prima îndatorire a unui fiu este să răzbune moartea părinţilor 
săi. Şi de aceea mi-a spus şi mi-a repetat că, la puţină vreme 
după naşterea mea, tatăl şi mama mea au murit de moarte 
violentă, asasinați de Filip, regele Spaniei... înţelegeţi acum de 
ce am spus şi repet că omul acesta nu va muri decât de mâna 
mea ? 

— înţeleg, într-adevăr — răspunse Pardaillan, ne-ştiind ce să mai 
zică sau ce să facă pentru a-l abate pe tânăr de la o asemenea 
crimă monstruoasă. Dar, ia seama ! Cine-ţi garantează că regele 
e vinovat ? Cine-ţi garantează că nu vei comite, poate chiar 


dumneata, cre-zind că-ţi răzbuni familia, o crimă şi mai 
monstruoasă decât asasinatul de care-l învinovăţeşti pe rege ? 
Don Cezar îl privi o clipă pe Pardaillan drept în faţă, ca şi cum ar 
fi vrut să pătrundă în adincul gân-durilor lui. Dar Pardaillan îşi 
luase acea înfăţişare de nepătruns ce nu lăsa să se vadă nimic 
din ceea ce simţea cu adevărat. Nereuşind să citească adevărul, 
Torero avu un gest de mânie şi spuse cu o voce surdă, tremu- 
rătoare, stăpinindu-şi emoția : 

— Gândul că un om ca dumneavoastră mă poate socoti în stare 
de un act monstruos îmi este de nesuportat. Am să vă spun 
aşadar ceea ce ştiu. Şi apoi veţi judeca dacă am sau nu dreptul 
să-i răzbun pe ai mei. Tânărul îşi adună o clipă gândurile. apoi 
spuse pe 

nerăsuflate : 

— Tatăl meu a fost arestat din ordinul regelui, închis într-o 
temniţă, supus la cazne şi, în cele din urmă, omorit fără 
judecată, numai la bunul plac al regelui, cum spuneţi 
dumneavoastră în Franţa. Mama mea a fost răpită, închisă într-o 
mănăstire, unde a şi murit, otrăvită, la câteva luni după răpirea 
ci... Tatăl şi mama mea aveau cam aceeaşi vârstă pe care o am 
eu astăzi. Eu însumi, pe atunci încă în leagăn, îmi datorez viaţa 
milei unui servitor, care m-a luat cu el şi m-a ascuns atât de 
bine, încât a reuşit să mă ferească de ura necruțătoare a 
regalului călău al familiei mele. Averea părinţilor mei era 
considerabilă. Regele, din asasin ce era, deveni şi hoţ şi puse 
mâna pe bogăţiile ce ar fi trebuit să-mi aparţină. 

Fiul lui don Carlos se întrerupse un moment ca să-şi treacă 
mâna pe fruntea-i năduşită. Şi în timp ce Pardaillan şi Cervantes 
se priveau consternaţi, el continuă, pe un ton din ce în ce mai 
aspru şi muşcător : 

— Ce crimă comisese tatăl meu ? Era oare vreun duşman 
declarat al politicii regelui ? Sau vreun instigator la tulburări şi 
revolte ? Sau, în fine, vreun criminal periculos, care punea la 
cale uciderea regelui ?... Nimic din toate astea... Tata găsise în 
mama mea < femeie pe care o adora şi care-i răspundea cu 
multă dragoste. Regele s-a îndrăgostit nebuneşte de femeia 
supusului său... Obişnuit să-şi vadă curtenii înjosindu-se pînă la- 
cea mai abjectă slugărnicie, regele a crezut că şi de dataa sta se 
va întâmpla la fel. El a avut nesocotinţa d a-şi face cunoscută 
dorinţa, socotind că soţul se va simţi onorat de a-i pune la 


dispoziţie soţia... S-a lovit însă de o rezistenţă pe care n-au 
putut-o slăbi nici rugăminţile, nici amenințările. Şi atunci, 
gelozia împin-gându-l pînă la crimă, ademenitorul de rang mare, 
banditul încoronat ordonă arestarea aceluia pe care-l con-sidera 
ca pe un rival norocos şi, ca să se răzbune, a poruncit să fie 
torturat, iar, în Cele din urmă, omorât.,' socotind că după 
moartea soţului soţia ii va ceda... Da 

se întâmplă că aceste socoteli miîrşave au fost dejucate de 
fidelitatea soţiei faţă de amintirea soţului ucis. mişeleşte... 
Atunci iubirea regelui se' transformă într-o ură turbată: 
Nereuşind să înfrângă rezistenţa-mamei mele, regele hotărî ca 
ea să fie otrăvită. Ura lui sălbatică se întinse şi asupra copilului 
nefericitelor sale victime şi aş fi fost şi eu ucis dacă, aşa cum v- 
am mai spus, n-aş fi fost răpit şi ascuns de un servitor 
credincios. 

Don Cezar tăcu şi rămase pe gânduri. lar Pardaillan, care-l 
privea cu un aer înduioşat, se gândea: 

«Bietul de el !... Dar ce interes a putut avea acel „servitor 
credincios" să-i combine această neverosimilă poveste care, pe 
alocuri, atinge în mod periculos. îngrozitorul adevăr ?» 

Don Cezar spuse, ridicându-şi privirea inteligentă şi 
pătrunzătoare : 

— Mai socotiți şi acum că răzbunarea morţii părinţilor mei ar fi o 
crimă monstruoasă ? 

XX 

CASA DINTRE CHIPAROŞI 

Pardaillan căuta un mijloc de a evita răspunsul la o întrebare 
atât de spinoasă, când fu scos din încurcătură prin sosirea unui 
personaj care le întrerupse pur şi simplu conversaţia. 

Era o fărimă de om, negru ca o cârtiţă, uscat ca un vrej, cu o 
mutră isteaţă, cu nişte ochi vii şi deosebit de mobili. Nu-i dădeai 
mai mult de 12 ani. Nu mai înalt decât masa pe care îşi puse 
pumnii micuţi, se aşeză în faţa lui don Cezar şi aşteptă într-o 
atitudine demnă. 

— Ei bine, El Chico , ce s-a întâmplat ? întrebă încet tânărul. 

, E— E în legătură cu Giralda — răspunse omuleţul m în doi peri. 
— I s-a întâmplat ceva ? întrebă neliniştit El Torero. 

— Răpită !... 

Piciule. în limba spaniolă. 


— Răpită ? !... repetară într-un glas cei trei bărbaţi. în aceeaşi 
clipă toţi trei fură în picioare şi cum 

don Cezar, doborât de această veste neaşteptată, rostită cu 
atâta brutalitate, rămase mut de uimire, Pardaillan, dînd masa 
la o parte, îi spuse: 

— Hai, să nu ne pierdem cu firea şi s-o luăm netodic! 

Şi adresându-se lui El Chico, care aştepta în poziţia plină de 
demnitate pe care şi-o luase, îl întrebă : 

— Tu spui, piciule, că Giralda a fost răpită ? 

— Da, domnule. 

— Când ? 

— Acum vreo două ore. — Unde ? 

— A trecut pe la Puerta de las Atarazanas. 

— Şi de unde ştii tu asta ? 

— Păi, am văzut-o cu ochii mei ! 

— Povesteşte ce-ai văzut. 

— Uite, domnule : întîrziasem în afara zidurilor şi mă grăbeam 
să ajung înainte de închiderea porţilor, când am văzut, nu 
departe în faţa mea, o umbră care se grăbea şi ea către oraş: 
era Giralda. 

— Eşti sigur de asta ? 

El Chico zimbi, ca unul ce se pricepea. 

— Păi, am ochi buni ! spuse el. Şi chiar dacă n-aş fi recunoscut- 
o, care alta decât Giralda l-ar fi chemat în ajutorul ei pe EIl 
Torero ?... 

— Ea m-a chemat ? 

— Când s-au repezit oamenii aceia asupra ei, a strigat : „Cezar ! 
Cezar ! Ajutor !" Apoi ei i-au aruncat o mantie pe cap... şi au 
luat-o cu dînşii. 

— Cine sunt oamenii aceia ? li cunoşti, piciule ? 

El Chico avu din nou zâmbetul lui de om atot-ştiutor şi spuse cu 
laconismul acela ce-l scotea din sărite pe deznădăjduitul amorez 


— Don Centurion. 

— Centurion ! exclamă don Cezar. Destrăbălatul ăla afurisit va 
muri de mâna mea! 

— Cine-i Centurion ăsta ? întrebă Pardaillan fără a-l slăbi nici o 
clipă din ochi pe omuleţ, care, de altfel, nu părea deloc să se 
sinchisească de el. 


— Agentul acela al Inchiziției, pe care l-aţi zvârlit afară ieri — 
spuse Cervantes. 

— Caraghiosul ăla a turbat, va să zică ? ! 

— Se ştie prea bine pentru cine lucrează ticălosul — murmură 
Cervantes. 

— Pentru cine ? 

— Pentru don Almaran, supranumit Barba Roja. 

— Barba Roja ?... Colosul ăla care e totdeauna în preajma 
regelui ? 

— Chiar el !... îl cunoaşteţi, cavalere ? 

— Oarecum — răspunse Pardaillan, zîmbind uşor. Şi în sinea lui 
se gândi : „Al dracului să fiu dacă 

nu e Espinosa la mijloc!... în fine, sunt aici şi voi veghea asupra 
acestui prinţişor care mi-a devenit drag". 

Între timp, don Cezar continua să-l descoase pe omuleţ : 

— lar tu, El Chico, ce-ai făcut când i-ai văzut pe oamenii aceia 
răpind-o pe Giralda ? 

— l-am urmărit... de departe... Păi, noi îl iubim p« El Torero ! 

— Ştii cumva unde au dus-o? 

— Păi, n-aş fi venit să vă caut dacă n-aş fi ştiut! zise El Chico, 
ridicănd din umeri. 

— Bravo, Chico !... Condu-mă ! 

Şi, fără să mai aştepte, don Cezar se îndreptă spre uşă. 

— O clipă ! strigă Pardaillan, punându-i-se în cale. Avem tot 
timpul, ce dracu'! 

Şi, văzând că Don Cezar, deşi tremurând de nerăbdare, nu 
îndrăznea să i se împotrivească, îi spuse cu bunătate : W 

— Ai încredere în mine, n-o să-ţi pară rău 

— Cavalere, am toată încrederea în dumneavoastră, dar... 
vedeţi în ce stare mă aflu ! 

— Puţină răbdare, zău... Dacă tot ce ne-a povestit prichindelul 
ăsta e adevărat, îmi iau întreaga răspundere... Doar n-o să ne 
vârim cu capul înainte în cine ştie ce capcană ! 

— Cum, aţi fi de acord ?... Pardaillan ridică dispreţuitor din 
umeri. 

— îndrăgostiţii ăştia sunt cu toţii nişte proşti — ii spuse el lui 
Cervantes, care se mulţumi să dea din cap aprobator. 

— Va să zică, piciule — continuă cavalerul, adre-sându-se lui El 
Chico — ai văzut cum a fost răpită Giralda, i-ai urmărit pe cei 


care au răpit-o, ştii unde au dus-o şi ai alergat să-i spui toate 
astea lui don Cezar. 

— Da, domnule ! 

— Bine. Dar, ia spune-mi, de unde ştiai tu că don Cezar se află 
aici ? 

El Chico păru că şovăie puţin, ceea ce nu scăpă privirii agere a 
cavalerului. 

— Păi — răspunse el — m-am dus la dumnealui acasă şi mi s-a 
spus : „Trebuie să fie la Hanul Turnului". Şi am venit aici, pofitim 
| 


Şi, ca şi cum ar fi ghicit gândul cavalerului, adăugă : 

— Dacă domnia-voastră ţineţi la don Cezar, veniţi eu el. Apoi, 
către Cervantes, care nu scotea nici o vorbă : Şi dumneavoastră, 
domnule... şi toţi prietenii dumneavoastră... toţi pe care-i aveţi... 
Acum, că a pus mâna pe Giralda, don Centurion n-o va lăsa fără 
să-şi arate puţin colții... Un câine de soi nu-şi lasă osul fără să-l 
apere ! Va fi bătaie, se vor da lovituri... lar eu n-am chef de aşa 
ceva. Vă pot conduce la casa cu pricina şi apoi rămân slujitorul 
dumneavoastră, dar nu mă mai bag. Ce vreţi să fac, sărăcuţul 
de mine !... Sunt prea mic! 

El Chico părea sincer şi, într-adevăr, trebuie că era. Ascultându-i 
vorbele, Pardaillan îşi spunea : 

„Dac-ar fi la mijloc vreo capcană, cei care au întins-o n-ar fi 
avut, desigur, naivitatea să-i recomande lui don Cezar să vină 
însoţit. Dimpotrivă, ar fi încercat „să-l atragă numai pe el. Afară 


de cazul..." ;": Şi adresându-se lui El Chico, îl întrebă : 
— Crezi că Giralda e păzită de mulţi ? 
— Staţi să vedem !... Sunt, mai întîi, cei patru care au răpit-o. 


Apoi e don Centurion... De ăştia sunt sigur. l-am văzut intrând şi 
n-au mai ieşit... Mă gândesc că trebuie să mai fie şi alţi cîţiva 
ascunşi prin casă... dar nu pot nici să afirm cu tărie şi nici să vă 
spun cu precizie. Ascultaţi ! Cred că vă daţi seama că nu mi-am 
pus viaţa în primejdie ca să vizitez cocioaba aia. 

— Să mergem ! hotărî brusc Pardaillan. El Chico porni imediat 
spre uşă. 

La un semn al lui Pardaillan, Cervantes veni în stânga 
toreadorului, în timp ce cavalerul trecea în dreapta lui. 
Pardaillan era ferm convins că, dacă era vorba de vreo capcană, 
ea era îndreptată împotriva lui don Cezar. Nici o clipă nu-i trecu 
prin minte că cel vizat putea fi chiar el. 


Nici lui Cervantes nu-i trecu prin minte aşa ceva. 

în aceste condiţii, unica lor grijă era să-l apere pe fiul lui don 
Carlos, singurul dintre ei care era ameninţat. Cât despre don 
Cezar, el nici nu se ducea cu gândul aşa de departe. Giralda era 
în pericol, iar el alerga în ajutorul ei. Altceva,nu mai exista 
pentru tânărul îndrăgostit. Cerul, atât de senin în urmă cu două 
ore, se întunecase şi acum nori grei acopereau în întregime 
luna. Odată ieşiţi din curtea hanului, se pomeniră aşadar în plină 
noapte întunecoasă. 

— încotro ne duci, El Chico ? întrebă don Cezar. 

— La casa dintre chiparoşi. 

— Bine, ştiu unde !... Mergi înainte, noi te urmăm. Fără să mai 
spună nimic, El Chico trecu în fruntea 

micii trupe şi o porni cu pas apăsat. 

în timp ce mergea cu ochii la pîndă, cu auzul încordat, lângă El 
Torero pe care-l ţinea prieteneşte de braţ. Pardaillan į întrebă în 
şoaptă : 

— Eşti sigur de copilul ăsta ? 

— Ce copil, domnule ?... El Chico ? 

— Da. desigur. ,.î 

— Păi. El Chico nu-i un copil. Are douăzeci de ani arfi, poate şi 
mai mult. în ciuda staturii sale minuscule, c totuşi un bărbat 
foarte bine legat, aşa cum aţi putut observa. N-are nici un 
beteşug. E un pitic, un pitic drăguţ, dar un bărbat în lege ! Să nu 
cumva să-i spuneţi că-e un copil, e foarte sensibil în privinţa 
asta şi nar- înţelege de glumă. 

— Aha ! E un bărbat !... Cu atât mai rău ! Pe toţi dracii ! Aş fi 
preferat să fie un copil !... 

— De ce? 

— Nimic... o idee de-a mea... Dar, în sfârşit, bărbat | sau copil, 
cine e piticul ăsta ? De unde-l cunoşti ? Eşti sigur de el? 

— Mărturisesc că nu ştiu cine e... Nimeni nu ştie. Nici măcar el. | 
se spune El Chico din pricina staturii sale... De unde-l cunosc ? 
Fiind prea firav ca să se îndeletnicească cu vreo meserie, pe 
care, de altfel, nimeni nu şi-a bătut capul să-l înveţe, rătăceşte 
pe străzile oraşului şi trăieşte şi el cum poate, din pomeni. Când 
îl întâlnesc, îi dau cîţiva reali şi atunci e fericit ca un rege. într-o 
zi i-am luat apărarea împotriva unei bande de puşlamale care-l 
băteau. De atunci mi-a arătat întotdeauna oarecare simpatie. 
Dacă e devotat ? Cred că da... totuşi, n-aş băga mâna-n foc. 


— în sfârşit — murmură Pardaillan — să mergem mai departe, 
vom vedea ce se va mai întâmpla. 

Restul drumului se desfăşură în tăcere. Pardaillan rămase tot 
timpul în gardă şi se miră chiar văzînd că nu se produsese încă 
un atac, când El Chico se opri, în sfârşit, în faţa uşii din mijloc a 
casei dintre chiparoşi. 

— Aici e ! şopti el. 

„La urma urmelor — se gândi Pardaillan — poate că m-ar înşelat 
l... Prea sunt neîncrezător, zău aşa !" 

În dreptul porţii se afla o bornă, chiar lîngă zid, ca să-l ferească 
de stricăciuni. 

El Chico o arătă celor trei bărbaţi, spunându-le pe nerăsuflate : 
— Uitaţi, e destul de uşor! 

Pardaillan măsură din ochi înălţimea bornei şi zimbi 
escaladarea zidului, de pe o asemenea treaptă, era o nimica 
toată. 

El Chico continuă : 

— Ocoliţi aleile, căci pietrişul face zgomot, umblaţi pe gaaon. Cu 
puţină iscusinţă, puteţi izbuti fără nici o bătălie ; ar fi de 
preferat, căci nu sunteţi decât trei !... Desigur că cei dinăuntru 
dorm... Giralda, însă, nu doarme... Eu vă aştept aici şi, dacă se 
iveşte vreo primejdie, vă anunţ fluierând aşa : 

Şi omuleţul lăsă să se audă un fluier care imita perfect ţipătul 
unui huhurez. 

— De ce nu vii cu noi ? îl întrebă Pardaillan, poate cu un rest de 
neîncredere. 

El Chico schiţă un gest de spaimă. 

— Nu — zise el cu vioiciune — nu intru acolo. Păi, ce-o să mă fac 
eu dacă voi o să vă bateţi ? V-am condus, restul vă priveşte, 
asta e! 

Don Cezar, care se grăbea să treacă de partea cealaltă a zidului, 
îi întinse portofelul, spunându-i : 

— la asta, El Chico. Dar nu mă socotesc achitat faţă de tine cu 
atât de puţin. Orice s-a întâmpla, de aici înainte voi avea grijă 
de tine. 

El Chico şovăi o clipă, apoi luă portofelul spunând: 

— Mi-am şi primit plata, domnule... Dar trebuie totuşi să trăiesc, 
asta-i ! 

— De ce spui că ţi-ai şi primit plata ? îl întrebă Pardaillan, 
simțind o intonaţie ' ciudată în răspunsul omuleţului. 


Acesta îi răspunse pe tonul cel mai natural : 

— Am spus că mi-am şi primit plata pentru că sunt mulţumit că 
i-am făcut un serviciu lui don Cezar. 

Părăsindu-l pe micul lor ghid, cei trei bărbaţi se urcară pe bornă 
şi escaladară în grabă zidul, de pe care săriră în grădina casei 
dintre chiparoşi. 

Don Cezar vru să se repeadă imediat, dar Pardaillan îl reţinu, 
spunându-i : 

— Uşurel, uşurel... Să nu ne expunem la o nereuşită, grăbindu- 
ne prea tare. E momentul să acţionăm cu prudenţă şi, mai ales, 
în tăcere. Trec eu primul, ca cercetaş, dumneata, don Cezar, 
după mine ; iar dumneavoastră, domnule de Cervantes, veţi 
încheia coloana. Să nu ne pierdem din ochi. Şi acum, să nu se 
mai audă nici o vorbă. 

în ordinea pe care o stabilise, Pardaillan începu să înainteze cu 
prudenţă (evitând aleile acoperite cu nisip, aşa cum îi 
recomandase pe bună dreptate El Chico) spre aripa ce se afla în 
faţa lui. 

uşile şi ferestrele erau închise. Nu se vedea nicăieri nici o geană 
de lumină. în partea asta totul părea cufundat într-un somn 
adine. 

Pardaillan înconjură casa şi ajunse la aripa cealaltă, ca lei de 
întunecată, şi tăcută ca şi prima. Merse mai departe şi ajunse la 
cea de-a treia aripă a casei. 

De aici, printr-o fereastră de la parter situată chiar în colţ, 
străbătea un fir de lumină printre nişte obloane care nu erau 
bine trase. 

Pardaillan se opri. 

Până în clipa aceea, totul i se păruse că decurge cum nu se 
poate mai bine. Acum se punea problema de a ajunge la 
fereastră şi de a vedea ce se petrece înăuntru. 

Pardaillan le arătă fereastra celor doi tovarăşi ai săi şi, fără să 
scoată o vorbă, îşi continuă drumul, dublîndu-şi atenţia. 

Totul părea să le fie prielnic. Călcau pe o iarbă deasă care 
înăbuşea zgomotul paşilor şi mergeau de-a lungul a numeroase 
desişuri, îndărătul cărora le-ar fi fost uşor să se ascundă în caz 
de primejdie. 

Pardaillan ocoli un desiş care se afla la cîţiva paşi de fereastră. 
Don Cezar şi Cervantes îl urmară, unul după altul, şi nu 
observară nimic neobişnuit. Odată trecuţi de desişul acesta, nu 


le mai rămânea decât să străbată o mică peluză ce se întindea 
pînă sub fereastră. 

în spatele lui Cervantes, din mijlocul desişului, unde nu 
observară nimic neobişnuit, se iviră deodată nişte umbre. 
Acestea se tîriră mai întîi în linişte, apoi se ridicară brusc, 
executând într-o perfectă unitate de mişcări, următoarea 
manevră : 

Două mâini îl apucară de gât pe scriitor şi-i înăbuşiră strigătul pe 
care era gata să-l scoată. Trântindu-i o mantie pe cap, îl 
înfăşurară strâns în ea cu repeziciune, mai-mai să-l sufoce. Nişte 
braţe vânjoasc îl apucară de mâini şi de picioare, îl ridicară ca 
pe un fulg şi înainte ca Cervantes să-şi dea seama ce i se întâm- 
plase, îl tîrîră în desiş. 

Toate acestea se petrecură cu o iuţeală fulgerătoare, fără nici 
un zgomot, fără nici un fel de zguduire şi fără ca Torero sau 
Pardaillan, care se aflau ceva mai departe, să-şi dea seama de 
ceva. 

în desiş, una dintre umbre îi scoase cu dibăcie mantia lui 
Cervantes şi, înfăşurându-se în ea, porni, fără 

să stea pe gânduri, spre don Cezar şi Pardaillan, cu mişcări ce 
se sileau să le imite pe acelea ale prizonierului. 

Un glas rosti poruncitor : 

— Să fie dus afară, fără să i se facă vreun rău ! Şi Cervantes, pe 
jumătate sugrumat, se pomeni dus 

în afara curţii, într-un timp cu siguranţă, mai scurt decât îi 
trebuise ca să intre acolo. 

în vreme ce Cervantes era răpit cu atâta iscusinţă, Pardaillan şi 
Cezar ajunseră sub fereastra luminată. 

Am spus că aceasta era situată la parter. Dar era un parter 
destul de ridicat pentru ca un om, fie el chiar şi înalt, să nu 
poată ajunge pînă la obloane ca să arunce o privire indiscretă în 
interior. 

în dreapta şi în stânga ferestrei se aflau doi arbuşti, plantați în 
două lăzi mari. Lui Pardaillan, care-şi petrecuse ziua zbătându- 
se în plasa lui Espinosa, şi care avusese prilejul să-şi dea seama, 
pe pielea lui, cât de prevăzător era inchizitorul, i se păru cu totul 
ciudat faptul că cele două lăzi se găseau tocmai acolo, sub 
singura fereastră luminată din toată casa aceea misterioasă. 

— S-ar spune că au fost puse aici anume ca să ne uşureze 
treaba — bombăni el. 


Dintr-o singură privire, examina obloanele şi-şi spuse: „Ciudat ! 
Obloanele astea par cam şubrede. Lumina trece prin 
nenumărate găuri şi crăpături... Drace ! O fereastră atât de 
prost păzită, la parterul unei case care pare păzită peste 
tot ! ...Nu-mi miroase a bine..." 

Dar, în timp ce Pardaillan se tot uita şi se gândea. El Torero, 
nerăbdător ca orice îndrăgostit, trecuse la acţiune. Adică, fără 
să-şi facă prea multe probleme cum îşi făcea cavalerul, trase 
una dintre cele două lăzi lîngă fereastră, se caţără pe ea lipindu- 
şi ochiul de una din acele numeroase crăpături care i se 
păruseră suspecte lui Pardaillan, şi privi înăuntru. 

— E acolo ! exclamă el cu voce tare, uitând de orice prudenţă. 
Auzind această exclamaţie, Pardaillan privi în jurul lui. în clipa 
aceea, omul care se învăluise în mantia lui Cervantes se apropie 
prevăzător, întocmai cum ar fi făcut r'. ">mancierul. Pe 
întuneric, Pardaillan il luă 

drept Cervantes şi, nepărându-i-se nimic suspect, din-, tr-o 
săritură fu lingă don Cezar, şi privi la rându-i pe fereastră, 
uitând dintr-o dată de toate temerile lui, 

întinsă pe un pat chiar în faţa ferestrei, Giralda părea că doarme 
adine. Nu încăpea nici o îndoială că era chiar ea, şi apoi 
îndrăgostitul nu s-ar fi putut înşela în privinţa asta. 

Don Cezar şi Pardaillan se priviră şi se înţeleseră din ochi. 
Proptindu-se de ladă, apucară obloanele şi traseră de ele din 
răsputeri. Obloanele se deschiseră fără prea mare greutate şi 
fără nici un zgomot, ceea ce în clipa aceea era lucrul cel mai 
important. 

înlăturând această piedică, cei doi se aşezară cât putură mai 
bine pe pervaz, în aşa fel încât să poată deschide fereastra fără 
zgomot, cum deschiseseră şi obloanele. în clipa aceea, o uşă se 
deschise şi în odaie intră un bărbat, care se apropie de Giralda 
şi o privi o clipă, cu o expresie pătimaşă, ce-l făcu pe don Cezar 
să pălească. Apoi, aplecându-se, bărbatul o luă în braţe pe fată, 
al cărei trup păru să se legene, moale, parcă lipsit de viaţă. 
încărcat cu preţioasa-i povară, care nu părea să atirne prea greu 
în braţele-i vânjoase, omul se îndreptă din şale şi porni spre uşa 
prin care intrase. 

— Repede ! răcni don Cezar, izbind cu umărul în fereastră. O ia 
cu dînsul ! 


Pardaillan îşi scoase sabia, împinse şi el cât putu de tare 
fereastra, care se deschise cu zgomot, şi sări în încăpere. în 
aceeaşi clipă, auzi un strigăt înfricoşător. 

Când simţi că fereastra cedează sub presiunea lor, don Cezar se 
pregăti să Sară. în aceeaşi clipă, însă, se simţi apucat de 
picioare şi tras îndărăt şi scoase strigătul acela auzit de 
Pardaillan în timp ce sărea. 

Tras cu brutalitate pe pământ, El Torero fu înhăţat, imobilizat şi 
azvârlit afară, întocmai cum fusese şi Cervantes. Cât despre 
Pardaillan, el apucase să sară. 

Când picioarele-i atinseră podeaua, simţi cum aceasta tremură 
şi se prăbuşeşte sub el şi se pomeni căzînd undeva, în întuneric. 
Instinctiv, întinse braţul ca să se agaţe de ceva şi, în cădere, 
sabia, izbindu-se de vreun obiect, îi scăpă din mână. El însuşi 
căzu grămadă, cu o puternică izbitură. Din fericire, adîncimea 
nu era mare ; cavalerul nu se lovi prea tare, dar se trezi în 
bezna cea mai neagră. 

— Uf ! oftă el. Nu mă aşteptam la o asemenea cădere ! 

Apoi, recăpătându-şi dispoziţia ironică, pe care o avea în 
anumite împrejurări, spuse : 

— Mi se pare că se repetă povestea capcanelor atât de abil 
manevrate ale domnului Espinosa. Dar, afurisită treabă ! Asta 
nu mai e joacă, e prea mult pentru o singură zi şi dacă în fiecare 
zi voi trece prin atâtea emoţii, nu va mai fi chip de trăit... Pe 
legea mea, straşnică festă mi-au jucat ! Nu-i mai puţin adevărat 
că sunt un nerod şi că e normal să mi se întâmple ceea ce mi se 
întâmplă. Cu alt prilej voi fi mai isteţ... dacă totuşi nu-mi voi lăsa 
pielea într-una din aceste capcane atât de grosolane, încât pînă 
şi un pui de vulpe nevinovat le-ar mirosi de departe, în timp ce 
eu intru orbeşte în ele, deşi s-ar cuveni să fiu, măcar datorită 
vârstei şi experienţei mele, o vulpe şireată . 

După ce se dojeni şi se ocări bine, cum obişnuia ori de câte ori 
cădea victima vreunei întâmplări îngrozitoare de care se 
socotea numai el vinovat (în cazul de faţă, pe nedrept, pe cât se 
pare) pentru că nu ştiuse s-o prevadă sau s-o ocolească, se 
ridică, se scutură şi se pipăi. 

— Bine — mormăi el — nu mi s-a rupt nimic în mine. E drept că 
mereu îmi lipseşte câte puţin creier, în rest, merge... Sabia mi-a 
sărit, probabil, sus, în cameră. Din fericire, mi-a rămas 


pumnalul. E puţin, dar în fine, la nevoie vom încerca să ne 
descurcăm şi aşa. 

Şi gândind astfel, îşi duse mâna la şold ca să se încredinţeze că 
pumnalul era la locul lui. Constată însă că, deşi teaca era bine 
legată de centiron, în schimb lama dispăruse. 

— Din ce în ce mai bine ! se înfurie el. Dac-ar şti tata de păţania 
asta, n-ar pierde ocazia să mă felicite : „Admirabil, cavalere, mi- 
ar spune el, iată 'acum te laşi Şi dezarmat în tăcere, fără să 
pricepi nimic !"' Fir-aş al dracului ! Grozav mă ocroteşte soarta. 
Şi tot bombănind aşa făcu, pe bijbâite, ocolul temniţei sale. Dar 
asta nu dură mult. 

— La naiba ! mirii el, plescăind din limbă. Nu e prea mare ! ŞI 
nici o mobilă, nici măcar nişte paie... Cum o să-mi petrec 
noaptea pe lespezile astea ?., Din fericire, sunt frânt de 
oboseală şi o să dorm şi aşa... Şi tavanul, la care ajung cu 
mâna ! Cavoul ăsta seamănă, deşi e de piatră şi ceva mai mare, 
cu drăguţul de sicriu în care m-a închis azi-dimineaţă eminenţa 
sa cardinalul de Espinosa. Na ! Ce-o mai fi şi asta ? 

Tot orbecăind aşa, simţi că-i lunecă ceva pe sub picioare şi auzi 
un zgomot ca un foşnet uşor pe lespezi. Se aplecă şi căută, 
pipăind. 

— la te uită !... Un pergament !... Dar, drace, e întuneric beznă 
aici... Să fie oare pentru mine ?... Nu, desigur că nu, căci altfel s- 
ar fi făcut şi lumină, ca să-l pot citi... Atunci o fi un pergament 
rătăcit ? Poate. Voi vedea mai tirziu, căci tot nu pot face altfel... 
îşi vâri pergamentul în tunică şi începu din nou să se gândească 
cu glas tare: 

— De fapt, cine m-a pus într-o situaţie atât de neplăcută ? 
Espinosa ?... Fausta ?... Ei şi ? La urma urmei, sunt prizonier şi 
oricare din ei mi-ar fi făcut figura asta, ştiu foarte bine că nici 
din prietenie şi nici din vreo grijă deosebită n-am fost vârit, 
acesta e cuvântul, în locul ăsta care n-are nimic fermecător... Şi 
acum ce vor face cu mine ?... Desigur că nu mă aflu într-o 
temniţă obişnuită... Atunci, ce-o fi ? 

Se întrerupse, simțind un miros puternic în jurul lui. 

— Drace, dar ce fel de parfum e ăsta ?... Totuşi, nu mă aflu în 
buduarul unei femei frumoase 1... Aha, pe toţi dracii, am 
ghicit !... Fausta !... Care altă femeie decât Fausta ar fi în stare 
să intre de bună voie într-un mormânt ca ăsta ? Cu atât mai 
mult, cu cât încep să am nişte senzaţii ciudate... Mi se 


îngreunează respiraţia... îmi simt capul greu... sunt amorţit... mă 
fură somnul... Fausta ! Hei, pe Pilat, blestemata de Fausta a 
trecut pe aici ! 

Şi, cu un zîmbet zeflemitor, inexplicabil într-o asemenea 
împrejurare, îşi spuse în gând: 

„Tare aş vrea să ştiu ce-a mai putut să născocească de data 
asta, după ce-a încercat să mă asasineze în fel şi chip". 

Ca pentru a-i da răspunsul la această întrebare, o ferestruie, 
largă de o palmă, se deschise chiar în clipa aceea, drept în 
tavan. O foarte slabă rază de lumină cobori prin deschizătură şi 
în aceeaşi clipă,.' un glas pe care Pardaillan îl recunoscu 
numaidecât rosti : 

— Pardaillan, ai să mori ! 

— Doamne ! exclamă Pardaillan. Din clipa în care dulcea Fausta 
îmi adresează cuvântul, nici n-ar putea să fie vorba de altceva 
decât de moarte. Să vedem ce-mi mai pregăteşte. 

— Pardaillan — urmă Fausta fără să se arate — am vrut să mori 
de sabie şi ai scăpat de sabie ; am vrut să mori' înecat şi ai 
scăpat din apă ; am vrut să mori în foc şi ai scăpat din incendiu. 
M-ai întrebat : „La ce stihie ai să mai recurgi?" îţi răspund: „La 
aer". Aerul pe care-l respiri, Pardaillan, este otrăvit. Peste două 
ore nu vei mai fi decât un cadavru. 

— lată, deci, explicaţia pe care o căutam. închipu-ie-ţi, doamnă, 
că eram surprins de mirosul pe care-l simt în jurul meu şi, poate 
că nu mă vei crede, dar, pe cuvântul meu, m-am gândit imediat 
la dumneata. 

— Te cred, Pardaillan — rosti Fausta pe un ton grav. Şi ce ai 
gândit ?... 

— M-am gândit — răspunse Pardaillan cu răceala — că nu există 
pe lumea asta decât o singură femeie în stare să coboare de 
bună voie într-o asemenea groapă: dumneata, doamnă. M-am 
gândit că dacă Fausta a coborit în groapa asta, nu putea s-o 
facă decât pentru a aduce moartea şi pentru a transforma 
groapa într-un mormânt. lată la ce m-am gândit, doamnă. 

— Te-ai gândit bine, Pardaillan, şi vei muri ucis de aerul pe care- 
| respiri şi pe care l-am otrăvit. 

Convorbirea aceasta macabră între două fiinţe care, fără să se 
vadă (una din ele se şi afla, ca să zicem aşa, în mormânt) — îşi 
vorbeau prin zidul gros al unui plafon şi care, pe un ton calm şi 


parcă detaşat, îşi spuneau nişte lucruri înfiorătoare, avea ceva 
fantastic. Totuşi, Pardaillan răspunse : 

— Să mor! Să mor! O spui înainte de vreme, doamnă. Dar, vezi 
dumneata, am plămâni puternici şi. bătu-m-ar Dumnezeu, cred 
că sunt omul în stare să reziste la toate otrăvurile cu care ai 
avut grijă să pîn-găreşti aerul în cinstea mea. îmi pare destul de 
rău pentru dumneata, doamnă, care ţi-ai băgat în cap să mă 
ucizi cu orice preţ, prin orice mijloc şi dracu' să mă ia dacă ştiu 
pentru ce ! 

— Pentru că te iubesc, Pardaillan — răspunse Fausta cu glas 
mohorit. 

— Ei, pe dracu' ! Asta ar fi un motiv ca, dimpotrivă, să mă laşi să 
trăiesc. Eu, cel puţin, am văzut că întotdeauna oamenii care 
iubesc cu adevărat ţin la viaţa fiinţei iubite mai mult decât la 
propria lor viaţă. Oricum ar fi, doamnă, cred că voi scăpa 
de.otrava dumitale aşa cum am scăpat şi de la înec şi din foc. 

— Poate că da, Pardaillan, dar chiar dacă scapi de otravă, rămâi 
tot uşi. condamnat la moarte. 

— Te rog să-mi explici puţin cum vine asta, doamnă, dacă nu ţi 
se pare cumva că sunt prea curios. 

— Vei muri de foame şi de sete. 

— Drace ! Asta ar fi groaznic, mai ales că, în naivitatea mea, mi- 
a fost ruşine să te cred în stare de o asemenea monstruozitate... 
Cum ne mai înşelăm !... 

— Ştiu, Pardaillan, e o moarte înecată şi îngrozitoare. Aş fi vrut 
să te scutesc de ea şi de aceea am recurs la otravă. Roagă-te lui 
Dumnezeu ca otrava să-şi facă efectul, e singura ta şansă de a 
scăpa de chinurile foamei. 

— Bine ! zise cavalerul. Recunosc aici spiritul dumitale de 
prevedere. Te temi atât de mult să nu-ţi scap din mână, încât ți- 
ai spus că două măsuri de precauţie sunt mai bune decât una 
singură. 

— E adevărat, Pardaillan. Ba am luat nu două, ci toate măsurile 
posibile. Vezi uşa asta de fier care-ţi închide mormântul ? 

— N-o văd, doamnă, zău ! N-am ochi de bufniţă ca să văd prin 
întuneric. Dar dacă n-o văd, în schimb am recunoscut-o cu 
degetele. 

— Uşa aceasta, a cărei cheie a fost aruncată în fluviu, va fi zidită 
în câteva ore... Mecanismul care acţionează plafonul prin care ai 
coborit va fi distrus, iar camerei în care mă aflu i se vor zidi uşile 


şi ferestrele... Atunci vei fi izolat de lume vei fi zidit de viu, 
nimeni 

nu va bănui că te afli aici, nimeni nu te va putea auzi dacă strigi 
după ajutor, nimeni nu va putea să pătrundă la dumneata, nici 
măcar eu... înţelegi, Pardaillan, că eşti definitiv condamnat şi că 
nimic pe lume nu te mai poate salva acum ? 

— Fleacuri ! în zadar îngrămădeşti în calea mea obstacol peste 
obstacol, voi scăpa de otravă, nu voi muri de foame şi voi ieşi de 
aici viu... Singurul avantaj pe care-l vei avea de pe urma acestei 
noi dovezi de dragoste pe care ai ţinut să mi-o dai... căci, nu-i 
aşa, ca să-mi dovedeşti iubirea doreşti din răsputeri să ies din 
rândul.celor vii ? 

— Da, Pardaillan, trebuie să mori pentru că te iubesc ! spuse 
Fausta cu o voce gâtuită. 

— Adevăr grăit-am — spuse Pardaillan în batjocură. Dar-ar 
ciuma în mine dacă pricep ceva din felul ăsta de a îndrăgi 
oamenii... spuneam deci că singurul avantaj pe care-l vei obţine 
de pe urma acestei noi dovezi de iubire va fi că va mai creşte 
puţin contul nostru, pe care va trebui să-l lichidăm într-o zi... şi 
zău că-l vom lichida, de nu, să nu-mi mai spui Pardaillan ! 
Aceste ultime cuvinte fură rostite pe un ton care nu mai lăsa nici 
o îndoială asupra intenţiilor cavalerului, intenţii prea puţin 
binevoitoare, precum e uşor de înţeles. 

Comediană genială în anumite privinţe, Fausta era, în alte 
privinţe, pasionat de sinceră şi de încrezătoare, într-un fel, era o 
iluminată. Credinţa fierbinte pe care o avusese în misiunea ei 
slăbise cu timpul din pricina repetatelor lovituri pe care le 
primise. Ea nu dispăruse de tot, dar ceea ce o mâna acum era 
orgoliul; la temelia tuturor hotărtrilor Faustei stătea spiritul 
dominator, pe care-l, moştenise de la familia Borgia, din care se 
trăgea. 

Zvârlită de pe ameţitoarele culmi pe care o înălţase şi o 
menţinuse multă vreme credinţa ei, se ridicase strivită, 
descumpănită, şi din cale-afară de mirată, vă-zindu-se trasă 
înapoi pe pământ cu brutalitate, ea care se proclamase 
„fecioara", ea care, în mod sincer, se credea „trimisa" şi 
„aleasa" lui Dumnezeu. 

Şi cine era cel care o doborâse ? Pardaillan. 


De atunci începu să fie stăpinită de superstiții, care laolaltă cu 
spaima ce i se cuibărise în sufletul, pînă atunci neâmblânzit, îi 
surpau încrederea în sine. 

Multă vreme crezuse că omorându-l pe Pardaillan va face să 
dispară din sufletul ei aceste noi simţăminte care o chinuiau 
amarnic. 

Pardaillan rezistase la toate loviturile primite din partea ei. 
întocmai ca şi pasărea Fenix din legendă, omul acesta reapărea 
ori de câte ori Fausta credea că-l omorâse, că-l omorâse o dată 
pentru totdeauna. 

Şi ori de câte ori reapărea, el îi spulbera planurile cele mai 
iscusite, clădite de ea cu trudă şi cu migală. 

Uimirea făcuse aşadar loc spaimei. Şi, amestecân-du-se şi 
superstiţia, Fausta aproape ajunsese să creadă că omul acesta 
era de neînvins, ba mai mult : nemuritor. De aici pînă la a crede 
că Pardaillan era piaza ei rea împotriva căreia degeaba şi-ar fi 
irosit puterile, de aici pînă la a crede că Pardaillan va scăpa 
inevitabil din toate capcanele pe care i le întindea, pînă când va 
cădea ea însăşi sub vreuna din loviturile lui, nu era decât un 
pas, pe care-l făcu repede. 

Fausta se lupta cu hotărire, cu îndirjire. Dar îşi pierduse 
încrederea în sine, fusese cuprinsă de îndoială şi-şi spunea că 
absolut nimic nu-i va mai folosi, că orice-ar fi făcut era în zadar, 
că Pardaillan, infernalul Pardaillan, mereu înviat din morţi, va 
ieşi şi do astă dată din mormântul în care-l vârâse, ca să-i dea 
lovitura de graţie. 

E uşor de înţeles, în asemenea condiţii, efectul pe care trebuia 
să-l fi produs vorbele lui Pardaillan, care afirma cu atâta linişte 
şi siguranţă că va scăpa şi de otravă, şi de chinurile foamei. 
-Dar nu era de loc lăudăroşenie din partea lui, aşa cun ar putea 
crede ! Datorită unui şir de experienţe, deosebite de acelea ale 
Faustei, văzind că de fiecare dată scăpa, ca prin minune, din 
cele mai straşnic urzite încercări ale ei de a-l omori, ajunsese şi 
el să creadă, sincer, că în acest tragic şi lung duel, el, Pardaillan 
o va birui pe vajnica şi încăpăţinata lui duşmancă. 

lată de ce, oficât de gravă ar fi fost situaţia în care-l punea 
Fausta, el era sigur că va ieşi la momentul potrivit, căci ştia că 
pînă la urmă trebuia să triumfe, 

Când Pardaillan afirmă că va ieşi viu din mormântul în care se 
afla, Fausta se înfiora şi începu să se întrebe, neliniştită, dacă-şi 


luase chiar toate măsurile de prevedere necesare, dacă nu 
cumva, când cercetase în amănunţime locul acesta, nu-i 
scăpase din vedere vreo portiţă de ieşire. Şi, cu glas şovăitor, îl 
întrebă : 

— Crezi, oare, Pardaillan, că vei scăpa şi acum la fel ca în alte 
dăţi ? 

— Pe toţi dracii, da ! o asigură Pardaillan. 

— Ce te face să crezi asta ? îl întrebă Fausta cu un glas 
întretăiat. 

Atunci, cu o ironie muşcătoare, care o făcu să îngheţe, cavalerul 
îi răspunse : 

— Faptul că, aşa cum ţi-am mai spus-o, avem nişte socoteli 
înfricoşătoare de încheiat... Şi faptul că văd, în sfârşit, că nu eşti 
o fiinţă omenească, ci un monstru de perversitate şi de răutate, 
şi că a te cruța, aşa cum aş fi făcut-o pînă astăzi, ar fi mai mult 
decât o nebunie, ar fi o crimă... în sfârşit, faptul că m-ai scos din 
fire şi că sunt hotărît să te zdrobesc... Ţi-a fost scris, pesemne, 
să fii biruită de Pardaillan, ca să nu mai poţi omori, aşa cum ai 
dori, şi că trebuie să ies viu de aici. Acum, când mi-am dat 
seama că nu eşti o femeie, ci un monstru născut din infern, ţi-o 
spun cu toată sinceritatea : Fereşte-te, doamnă, fereşte-te bine, 
căci în ziua în care mâna aceasta se va abate asupră-ţi, s-a 
isprăvit cu Fausta ; îşi va ispăşi toate crimele, iar lumea va fi 
eliberată de o asemenea calamitate. 

Cât timp Pardaillan se mulţumise să-i explice, de ce era sigur că 
va scăpa de loviturile ei, Fausta îl ascultase, înfiorată, cu atât 
mai mult cu cât, stăpiînită de superstiții, îşi repeta, înnebunită de 
spaimă, în gând: 

„Da, o să scape, aşa cum spune, aşa e scris, e de neînlăturat... 
Fausta nu poate să-l nimicească pe Pardaillan, pentru că 
Pardaillan trebuie s-o omoare pe Fausta !". 

Dar când Pardaillan, din ce în ce mai enervat şi mai însufleţit pe 
clipa ce trecea, o asigura că în curând va veni ziua în care-şi va 
lua revanşa şi o va face să-şi ispăşească crimele, caracterul de 
neâmblânzit al acestei femei extraordinare reuşi să-şi domine 
slăbiciunea. 

Asemenea vorbe, venite de la cineva care nu ameninţa decât 
foarte rar şi niciodată în van, l-ar fi înfricoşat chiar pe omul cel 
mai puternic şi mai curajos ; dar pe Fausta, departe de a o face 


să se dea bătută, sau să se sperie, amenințările lui o îndirjiră şi 
mai mult, oţelindu-i din nou firea, aprigă şi bătăioasă. 

Ea îşi recăpătă într-o clipă stăpînirea de sine şi sân-gele rece şi-i 
răspunse lui Pardaillan pe un ton foarte calm : 

— Fii liniştit, cavalere, mă voi feri cum voi putea mai bine şi voi 
face în aşa fel, încât mâna dumitale să nu se mai abată asupra 
nimănui, niciodată. 

— Rămâne de văzut — mormăi Pardaillan. Chiar te-aş sfătui să 
procedezi astfel. Dar te rog să mă scuzi, doamnă, dacă mă port 
cu dumneata neceremonios... Nu ştiu dacă e efectul otrăvii pe 
care mi-ai oferit-o cu atâta dărnicie, dar e sigur că pic de somn. 
Să curmăm, deci, această convorbire interesantă şi permi-te-mi 
să mă culc pe dalele astea care nu sunt deloc moi şi cu care 
care trebuie, totuşi, să mă mulţumesc, deoarece n-ai catadicsit 
să-i acorzi condamnatului la moarte, ce sunt, nici măcar o biată 
grămăjoară de paie, ceea ce ar fi fost, totuşi, ceva mai uman. 
Asta, fără supărare... Şi acestea fiind zise, bună seara !... 

Şi Pardaillan, care, sub influenţa miazmelor otrăvite emanate de 
pastila aceea otrăvită, simţea cum într-adevăr îl părăsesc 
puterile şi cum îi vijiie capul, se înveli în mantie şi se întinse cât 
putu mai bine pe dalele reci. 

— Adio, Pardaillan — îi spuse încetişor Fausta. 

— Nu, nu adio, pe toţi dracii ! îi răspunse ironic, pentru ultima 
oară, Pardaillan pe jumătate adormit. Nu adio, d la revedere ! La 
naiba ! Vom mai avea prilejul să ne vedem... Avem, doar, nişte 
socoteli... 

Ultimele cuvinte i se stinseră pe buze, iar el rămase nemişcat, 
ţeapăn ca un cadavru, adormit... poate chiar mort. 

PARTEA A H-a 

XXI 

CENTURION ÎMBLÂNZIT 

Fausta aşteptă o clipă, ascultând cu atenţie, dar nu „i auzi 
nimic... decât palpitaţiile propriei sale inimi care bătea de două 
ori mai repede. 

îl strigă pe Pardaillan, îi vorbi. Nu auzi nici un răspuns, deşi 
stătea cu urechea ciulită. 

Atunci se ridică, ieşi încet şi, pe deplin încrezătoare în măsurile 
ei de siguranţă, nu socoti necesar să mai închidă uşa după ea. 
Merse să se aşeze în cabinetul în care am văzut-o stând de 
vorbă cu Centurion. Acolo, nemişcată în fotoliu, medita multă 


vreme. în mintea ci, cu încăpăţinarea unei obsesii, stăruia o 
întrebare : 

„Nu cumva Magni m-a înşelat ? E narcotic sau otravă ?" 
întrebarea asta mai puţin însemnată ducea în mod inevitabil la 
întrebarea de căpătenie, la singura care vea însemnătate pentru 
ea: 

— E mort sau numai adormit ? 

Cu răsuflarea tăiată, suferind o adevărată tortură fizică la 
gândul  îngrozitorului act pe care-l săvârşise, fausta trăgea, în 
mod logic, toate concluziile, cu o luciditate pe care nici durerea 
adevărată, nici spaima născută din nesiguranţă nu ajungeau s-o 
întunece. , 

— Dacă e mort, totul s-a sfârşit... Eliberată ;,de iubirea aceasta 
pe care Dumnezeu mi-a impus-o ca pe 

încercare, sufletul meu, victorios, redevine invurnelab-il. îmi pot 
relua misiunea cu încredere, sigură că de ci înainte voi birui, 
pentru că singurul obstacol care-mi stătea în cale a fost înlăturat 
prin voinţa mea. Dacă e umai adormit, atunci poate că trebuie 
să iau totul de la început... Cu Pardaillan nu se ştie niciodată... 
Dac-aş putea pătrunde pînă la el... o lovitură de pumnal întimp 
ce doarme şi totul s-ar sfârşi... Nefericită idee am avut 
poruncind să se arunce cheia cavoului !... Măsurile de prevedere 
pe care le-am luat se întorc împotriva mea... Eram atât de 
convinsă că am făcut bine aşa cum am făcut... dar siguranţa 
acestui om ce nu poate fi răpus mi-a aruncat îndoială şi 
nehotărire în suflet. Şi acum, va trebui să aştept zile întregi şi în 
vreme ce el va agoniza, poate, în mormânt, eu voi agoniza din 
pricina nesiguranţei, a neliniştii şi a fricii, da, a fricii, pînă în ziua 
când voi avea, în sfârşit, certitudinea că el nu mai există... Ce 
încet va trece timpul... ucigător de încet! 

Multă vreme rămase astfel, dusă pe gânduri şi fău-rându-şi tot 
felul de planuri. în sfârşit, luînd o hotărîre fermă, lovi într-un 
clopoțel. 

La această chemare apăru un om care se plecă slugarnic în faţa 
ei. Omul acesta era agentul Inchiziției şi falsul văr al lui Barba 
Roja, don Centurion. 

— Maestre Centurion — i se adresă Fausta pe un ton de 
suverană — mărturisesc că nu m-am înşelat în privinţa dumitale. 
Condus de mâini îndemânatice şi puternice, ai putea fi un ajutor 
preţios. Te-ai achitat onorabil de feluritele misiuni pe care ţi le- 


am încredinţat numai în scopul de a te pune la încercare. Ai 
executat, recunosc, cu inteligenţă şi sîrguinţă ordinele mele. 
Consimt să te iau definitiv în serviciul meu. 

— Ah, doamnă ! exclamă Centurion, în culnea fericirii. Vă rog să 
credeţi că zelul şi devotamentul meu... 

— Fără vorbe de prisos — îl întrerupse Fausta distantă. 
Principesa Fausta plăteşte regeşte, pentru a fi servită cu zel şi 
cu devotament. Interesul, după cum prea bine ştii şi dumneata, 
care eşti un subtil cazuist, este cea mai sigură garanţie a 
fidelității oamenilor. Interesul pe care-l ai îmi garantează deci şi 
zelul, şi devotamentul dumitale... Despre fidelitate vom vorbi 
mai tîrziu... Pentru moment, esenţial este să te pătrunzi bine de 
adevărul că nu vei găsi niciodată un stăpân mai bun ca mine. 
„— E adevărat, doamnă — mărturisi cu umilinţă Centurion — şi 
de aceea consideram drept un mare şi o onoare deosebită 
intrarea mea în serviciul unei principese atât de puternice ca 
dumneavoastră. 

Fausta aprobă din cap. cu gravitate, şi continuă liniştit : 

— Dumneata, maestre Centurion, eşti sărac, necunoscut şi 
disprețuit de toată lumea, mai ales de cei care te folosesc. Eşti 
un om instruit, inteligent, lipsit de Scrupule şi, totuşi, în ciuda 
superiorității dumitale intelectuale de netăgăduit, vei rămâne 
ceea ce eşti : omul afacerilor murdare, un amestec ciudat şi 
monstruos de asasin plătit, spion, preot, spadasin şi tot ce se 
poate mai josnic şi mai rău. Eşti folosit sub tot felul de forme, 
dar oricare ar fi serviciile pe care le aduci, nu ai şansa să te 
ridici deasupra acestei proaste condiţii. Cei care le folosesc au 
tot interesul ca să te ţină în umbră. 

— Vai, doamnă, ceea ce-mi spuneţi cu atâta sinceritate şi fără 
cruţare e foarte adevărat ! zise Centurion, pe a cărui faţă nu se 
putea citi dacă vorbele acestea, e un adevăr neiertător, îl 
atingeau sau nu. 

şi Fausta îl cercetă o clipă cu o vie curiozitate, apoi continuă 
zimbind : 

E. — lată ce eşti şi ce vei rămâne, pentru că actualele dumitale 
îndeletniciri, josnice şi infamante, adăugate la trecutul dumitale, 
care nu e fără de prihană, te vor împiedica mereu să ieşi din 
cloaca în care zaci. Şi pentru că, deşi ţi-ai luat particula de 
„don", noblețea dumitale e mai mult decât îndoielnică, iar ca să 


aspiri la slujbe înalte, în afara bisericii, trebuie să fii dintr-o 
familie mare. Aşa e? 

— Din nefericire, doamnă. 

| — Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor piedici, nu vrei ambiţii 
înalte. . ? 

Fausta se opri o clipă, ţinându-l încordat pe Centurion sub 
privirea ei limpede, apoi rosti : 

— Eu îţi pot îndeplini aceste ambiţii... şi chiar mai mult decât în 
visurile dumitale. Şi numai eu pot face asta, pentru că numai eu, 
având posibilitatea, mă bucur de destulă libertate de spirit ca să 
nu ţin seama de Prejudecăţi. 

— Doamnă — bâigui Centurion îngenunchind —W@ dacă faceţi 
pentru mine ceea ce spuneţi, voi fi sclavul dumneavoastră. 

— Am s-o fac — spuse Fausta cu hotărîre. Vei fi în posesia unor 
acte în cea mai perfectă ordine şi de o autenticitate ce nu va 
putea fi pusă la îndoială, care vor dovedi noblețea dumitale ; te 
voi ridica deasupra celor care, astăzi, te strivesc cu disprețul lor. 
în ceea ce priveşte averea dumitale, ceea ce ai primit de la 
mine nu e nimic în comparaţie cu ceea ce o să-ţi mai dau. Dar, 
aşa cum singur ai spus, vei fi sclavul meu. 

— Vorbiţi... ordonaţi... — spuse Centurion cu răsuflarea tăiată — 
nici cel mai credincios câine nu vă va fi atât de credincios ca 
mine. 

Fausta stătea pe jumătate lungită într-un fotoliu, cu picioarele 
încălţate în pantofi de satin alb, întinse cruciş pe o pernă de 
mătase ţesută cu aur, la rândul ei pusă pe un taburet larg 
tapisat, înalt cât o treaptă. Astfel aşezate, picioarele ei 
depăşeau puţin marginea pernei. Centurion se închină şi ca să-i 
arate că o diviniza, şi că înţelegea să rămână, în sensul cel mai 
strict al cuvântului, câinele supus de care-i vorbise, străbătu, 
tirându-se, distanţa ce-l despărţea de Fausta şi-şi lipi buzele de 
vârful pantofului. Gestul acesta cu totul neprevăzut ascundea, 
desigur, intenţia de a-i aduce un omagiu religios, cum adesea i 
se adusese Faustei pe vremea când avea temeiuri să se creadă 
papesă. 

Cum însă Centurion exagerase peste măsură, gestul lui avea 
ceva abject şi respingător în deosebita lui josnicie. 

Deşi avu o tresărire de scîrbă, Fausta nu-şi retrase totuşi 
piciorul, semn că avea un plan bine stabilit cu privire la 
Centurion. Dimpotrivă, se aplecă asupra lui şi, lăsându-şi mâna 


albă şi fină pe creştetul asasinului, îl ţinu o frântură de secundă, 
cu buzele lipite de talpă, apoi, .retrăgându-şi brusc piciorul, i-l 
puse pe cap, şi apăsă cu putere ; ţinându-l astfel strivit, într-o 
poziţie mai mult decât umilitoare, îi spuse cu glasul ei cald şi 
blînd ca o mângiiere : 

— Primesc omagiul tău. Fii credincios şi supus ca un câine 
devotat şi voi fi pentru tine o stăpînă bună. 

Spunând acestea, îşi retrase piciorul. Centurion îşi ridică fruntea 
plecată, dar rămase îngenuncheat. 

— Sus ! strigă ea pe un ton deodată schimbat. Apoi, cu un glas 
de suverană autoritară, adăugă: 

— Dacă e firesc să te umileşti în faţa mea, care-ţi sunt stăpînă, e 
tot atât de firesc să înveţi să te ridici şi să-i priveşti drept în faţă 
pe oamenii cei mai mari, căci în curând vei fi egalul lor. 
Centurion se ridică ameţit de bucurie şi de trufie. Nu-şi mai 
încăpea în piele ! Acum, când îşi găsise în sfârşit stăpiînul 
puternic la care visa, va putea şi el să arate de-cei în stare. De 
acum înainte va fi şi el cineva, vrednic de luat în seamă, va fi şi 
el stăpiîn. Şi, fireşte că-i va rămâne credincios aceleia care l-a 
scos din beznă ca să facă din el un om puternic şi de temut. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Fausta continuă pe un ton 
liniştit, din care răzbătea totuşi o ameninţare surdă : 

— Da, va trebui să-mi rămâi credincios, e în interesul tău... De 
altfel, nu uita că ştiu destule despre tine încât să nu fie nevoie 
decât să mişc un deget ca să fac să ţi se taie capul. 

Şi cum Centurion pălise la auzul acestei ameninţări de a cărei 
seriozitate nu se îndoia, adăugă : 

— Pe mine nu mă poate trăda nimeni, maestre Centurion, să nu 
uiţi asta niciodată ! 

Centurion o privi drept în faţă şi, cu un glas şoptit, dar înflăcărat, 
îi răspunse : 

— Doamnă, aveţi dreptul să vă îndoiţi de fidelitatea mea, deoare 
ce am trădat pentru dumneavoastră. Vă jur, totuşi, că sunt 
sincer atunci când vă spun că sunt trup şi suflet al 
dumneavoastră şi că puteţi dispune de mine aşa cum veţi crede 
de cuviinţă. Chiar de n-ar fi vorba de sinceritate, aşa cum bine 
aţi spus, interesul meu e o garanţie deplină. Ştiu prea bine că 
nimeni pe lume nu va face pentru mine ceea ce aţi hotărît dum- 
neavoastră să faceţi... Mai curând l-aş trăda pe Dumnezeu, 


doamnă, decât s-o trădez pe principesa Fausta, pentru că ao 
trăda pe ea ar însemna să mă trădez pe 

mine Însumi şi nu sunt într-o asemenea măsură propriul meu 
duşman. 

— Bine — spuse Fausta cu toată seriozitatea — vorbeşti o limbă 
pe care-o înţeleg. Să trecem acum la chestiunile noastre. lată 
bonul de douăzeci de mii de livre pe care ţi l-am promis pentru 
prinderea lui Pardaillan. lată, în plus, un bon de zece mii de livre 
ca să-i plăteşti pe vitejii care te-au ajutat. 

Fremătând de bucurie, Centurion luă cele două bonuri şi le 
ascunse grabnic, spunându-şi : 

„Zece mii de livre pentru netrebnicii ăia !.., Doamnă Fausta, dar 
asta-i curată risipă... Cu o mie de livre vor fi fericiţi ca nişte regi, 
iar eu voi realiza un câştig cinstit de nouă mii de livre". 

Din nefericire pentru el, Centurion n-o cunoştea încă destul de 
bine pe Fausta. Ea îşi luă sarcina de a-i dovedi pe loc că dacă-şi 
căutase un stăpiîn în persoana ei, stăpînul acesta, odată găsit, 
era o mână de fier şi că trebuia să se poarte cinstit faţă de el, 
dacă nu voia să-şi piardă slujba. Ca şi cum i-ar fi citit gândul ca 
într-o carte deschisă, Fausta îi spuse, fără să se arate nici 
mânioasă, nici nemulțumită : 

— Va trebui să te dezobişnuieşti să mai comiţi abuzuri de 
încredere. Partea dumitale din ce ţi-am dat e mare ca să laşi 
fiecăruia, fără părere de rău şi fără pizmă, oeca ce-i dau eu. 
Principesa Fausta nu admite în serviciul ei decât oameni pe a 
căror cinste se poate bizui în mod absolut. Dacă ţii să rămâi în 
serviciul meu, va trebui să devii de o cinste exemplară. Dacă 
argumentele astea nu te-au convins pe deplin, n-ai decât să-ţi 
spui că unui stăpîn ca mine nu-i scapă nimic niciodată, orişiunde 
ai fi. Să ştii că la o oră după ce vei fi făcut împărţeala, voi afla 
exact ce sumă i-ai dat fiecăruia şi dacă ai ciupit măcar un singur 
ban, te voi zdrobi fără milă ! 

Ruşinat, Centurion roşi, ceea ce-l miră chiar pe el. Şi, înclinându- 
se, spuse: 

— Văd bine că însuşi Dumnezeu v-a trimis în drumul meu, 
deoarece v-a dat puterea de a citi în cugetele oamenilor. De aici 
înainte, doamnă, v-o jur, nu voi mai avea asemenea gânduri. 

— Bine ai să faci — îi răspunse Fausta cu răceală, şi adăugă : 
Introdu-l pe copilul ăla, piticul. 

Centurion ieşi şi se întoarse numaidecât, însoţit de El Chico. 


N-am putea spune dacă omuleţul a rămas, uluit de bogăţiile 
îngrămădite în încăpere, nici dacă a fost impresionat de 
frumuseţea şi măreţia înaltei doamne în faţa căreia fusese adus. 
Putem spune doar că, în aparenţă, s-a arătat indiferent faţă de 
tot ce a văzut. în atitudinea aceea mândră, căreia nu-i lipsea o 
anumită graţie sălbatică, prichindelul aşteptă respectuos, dar 
fără umilinţă, stând în vârful picioarelor ca să nu piardă nici un 
milimetru din statura-i minusculă. 

Fausta îl cercetă o clipă cu privirea ei de vultur, apoi, umbrindu- 
şi scânteierea ochilor şi îmblînzindu-şi glasul, făcându-l dulce şi 
armonios, întrebă : 

— Dumneata i-ai condus aici pe francez şi pe prietenii săi ? 

El Chico, aşa cum s-a putut observa, nu era de felul lui prea 
vorbăreţ şi n-avea, se înţelege, decât foarte slabe cunoştinţe 
despre etichetă, admiţind că ştia măcar ce înseamnă asta. 

Se mulţumi, aşadar, să răspundă dînd din cap afirmativ , 

Fausta stăpînea în cel mai înalt grad arta de a se purta cu 
oamenii, ţinând seama de caracterul şi de situaţia celor cu care 
avea interesul să se poarte atent, sau a celor pe care voia să-i 
câştige de partea ei. Cu Centurion se arătase dârză, distantă, 
dominatoare, vor-bind şi purtându-se cu el ca o suverană 
puternică şi de temut în faţa piticului renunţă la atitudinile ei de 
suverană şi de înaltă doamnă. Purtarea ei faţă de pitic era mai 
simplă, mai familiară, foarte blândă, aproape drăgăstoasă. Ea 
primi aşa-zisul răspuns al omuleţului cu un zîmbet indulgent şi-i 
spuse pe un ton nepăsător: 

— Acest don Cezar ţi-a făcut numai bine. Dacă nu-l iubeşti, ar 
trebui să-i porţi cel puţin recunoştinţă. Şi totuşi ai consimţit să-l 
atragi aici. De ce ? 

El Chico răspunse cu un zîmbet şiret : 

— Ştiam că numai francezului i se pusese gând rău. lacă ! Am şi 
eu ochi şi urechi. Ascult, privesc... Sunt mic, e drept, dar nu şi 
prost. 

— Aşadar, ai înţeles că pe cei doi compatrioți nu-i pîndea nici un 
pericol ?... Dacă, totuşi, viaţa lui don Cezar ar fi fost ameninţată, 
ai fi procedat tot aşa ? Răspunde-mi cu sinceritate. 

Omuleţul şovăi o clipă înainte de a răspunde. Trăsăturile feţei i 
se contractară în chip dureros. închise ochii şi-şi strânse pumnii 
mărunți. Ai fi zis că în el se dădea o luptă aprigă, ale cărei faze 
Fausta le urmărea curioasă. 


în sfârşit, oftă adînc şi răspunse cu glas înăbuşit: 

— Nu. 

— Atunci — îi spuse Fausta — ai fi pierdut cele două mii de livre 
ce ţi s-au făgăduit din partea mea. 

Desigur că El Chico luase o hotărîre definitivă în chestiunea pe 
care o dezbătuse în sinea lui, căci de astă dată răspunse 
categoric, fără să şovăie : 

— Cu atât mai rău pentru mine ! Fausta zimbi. 

— Hai — spuse ea — văd că ştii să fii recunoscător. Dar 
francezul ? 

La această întrebare, în privirea omuleţului se ivi o luminiţă care 
se stinse numaidecât: A 

— Nu-l cunosc — răspunse el cu vioiciune. Asta nu mi-e prieten, 
ca don Cezar. 

Faustei i se păru că desluşeşte o intonaţie ciudată în vorbele lui. 
„— E, totuşi, un prieten al acestui El Torero pe care-l îndrăgeşti 
într-atâta, încât renunţi de dragul lui la două mii de livre ! spuse 
ea. Ştii dumneata că uneori, lovind în cei ce le sunt dragi, îi 
atingi pe oameni mai rău decât dacă-i loveşti chiar pe ei ? 
Fausta rosti cu aparentă nepăsare aceste cuvinte fără, însă, a-l 
slăbi din ochi pe pitic şi cercetându-l cu grijă. 

Acesta tresări şi păru vizibil uimit de vorbele ei. Desigur că nu se 
gândise că, ajutând la zdrobirea lui Pardaillan, el putea, în 
acelaşi timp, să le facă atâta 

rău prietenilor cavalerului. Dar să stea să cugete adine la o 
asemenea idee depăşea puterea de judecată a lui ElChico. El 
dădu deci din umeri şi mormăi câteva cuvinte neclare, pe care 
Fausta nu reuşi să le înţeleagă. 

Dîndu-şi seama că nu va scoate nimic de-la el, făcu un gest, 
menit să-l poftească să aştepte o clipă, şi-i şopti un ordin lui 
Centurion, care dispăru de îndată. 

— i se va aduce suma făgăduită — „îi spuse ea întorcându-se 
către omuleţ. E o sumă foarte importantă pentru dumneata. 
Ochii piticului străluciră, faţa i se lumină, dar nu răspunse nimic. 
în clipa aceea Centurion se întoarse şi depuse în faţa Faustei 6 
pungi asupra căreia El Chico îşi aţinti privirea, şi nu-şi mai luă 
ochii de la ea. 

— în punga asta — continuă liniştită Fausta — se află nu două 
mii de livre, ci cinci mii. la-le, îţi aparţin. 


Când auzi de o asemenea sumă, care i se părea ne- 
maipomenită, El Chico căscă nişte ochi cât cepele. Bucuria! şi 
uimirea îl ţintuiră în loc, făcându-l să se bâlbâie cu o voce 
sugrumată de emoție : 

— Cinci mii de livre !... 

— Da ! zîmbi Fausta. 

— Sunt chiar ai mei ? 

— Ai dumitale. la-i ! 

Şi spunând acestea, împinse punga cătr-e omuleţ, care, 
revenindu-şi deodată în fire, o apucă brusc şi o strânse la piept 
cu ambele mâini, ca şi cum s-ar fi temut să nu i-o smulgă 
cineva. 

— Cinci mii de livre ! repetă el fără să vrea, ne-putându-şi crede 
ochilor şi urechilor. 

— Sunt acolo — spuse Fausta, pe care părea să o amuze piticul 
nebun de bucurie. N-ai decât să controlezi. 

Vădit îngrijorat, El Chico duse repede mâna la şiretul care 
închidea punga, vrând să verifice pe loc dacă nu cumva îşi 
băteau joc de el. Dar nu făcu gestul pînă la capăt. Ochii lui se 
îndreptară neliniştiţi spre Fausta. Şi o văzu atât de bună, atât de 
binevoitoare, încât se însenină. Dădu din cap cu un aer dirz, 
vrând parcă să spună că n-ar fi în stare să insulte o doamnă atât 
de bună şi de generoasă, controlind, şi deodată începu să râdă. 
Dar râsul lui avea ceva înspăimântător. S-ar fi spus că erau mai 
curând nişte sughiţuri convulsive ; lacrimile îi curgeau încet pe 
obrajii arşi de soare, iar privirea lui, pierdută în gol, părea că 
urmăreşte cine ştie ce misterioasă himeră, în timp ce biiguia, pe 
un ton plîngăreţ: 

— Bogat! Sunt bogat!... La fel de bogat ca şi regele! Deşi mirată 
de ciudata manifestare de bucurie, 

Fausta nu lăsă să i se vadă pe chip uimirea. Rămase gravă, uşor 
înduioşată, de o duioşie poate artificială. Se prefăcea însă atât 
de bine, încât chiar un om cu mai multă experienţă decât piticul 
s-ar fi lăsat înşelat. 

— lată-te cu adevărat bogat — îi spuse ea — vei putea... să te 
căsătoreşti cu cea pe care o iubeşti. 

La auzul acestor vorbe, El Chico avu o tresărire puternică. Rând 
pe rând roşi şi păli şi îndreptă asupra Faustei nişte ochi îngroziţi, 
în care se citea parcă o spaimă nelămurită. lar Fausta, care 
vorbise la întâm-plare, fără nici o intenţie anume, mai mult ca să 


nu tacă, uitând să se intereseze, aşa cum făcea de obicei, cine 
era acest personaj pe care-l socotea, desigur, neînsemnat, 
rămase uimită de emoția lui puternică. 

Şi cum el dădea din. cap în semn că nu, cu o expresie vădit 
îndurerată, Fausta îl întrebă cu sinceritate : 

— De ce nu ? Ca vârstă şi ca sentimente eşti un bărbat în toată 
firea. lată-te şi bogat De ce nu te-ai gândi să te aşezi, să-ţi 
întemeiezi un cămin? E drept, eşti mic de statură, dar nicidecum 
pocit. Eşti foarte bine croit pentru statura dumitale, se poate 
spune chiar că eşti frumos. Să nu spui că nu. lubeşti, văd asta, 
de ce n-ai fi şi dumneata iubit ?... Te rog să mă crezi, poţi fi şi 
dumneata fericit, la fel ca toată lumea. 

El Chico căscă nişte ochi mari, incintati şi ascul-tând-o pe 
această prinţesă care-i vorbea atât de frumos, fără nici o 
batjocură, cu un aer convins, simţea că-l „unge pe inimă", ca să 
folosim o sugestivă expresie populară. 

Dar fericirea ce i se flutura prin faţa ochilor i se părea, desigur, 
nerealizabilă? căci dădu din cap plin de tristeţe, iar Fausta nu 
mai stărui. 

— Acum pleacă — n spuse ea cu blindeţe — şi aminteşte-ţi că 
oricând vei avea nevoie de vreun sprijin, fie pe lângă cea pe 
care o iubeşti, fie pe lângă familia ei, voi fi gata să intervin 
pentru dumneata. Sunt foarte puternică şi aş putea să-ţi fiu de 
folos; mu uita, când va fi cazul. Şi acum, la revedere. 

Din cale-afară deem  oţionat, El Chico nu putu să rostească 
nici un cuvânt de mulţumire. Clătinându-se ca un om beat, se 
îndreptă spre uşă, uitând să se încline în faţa distinsei doamne, 
dar când să treacă pragul, se întoarse brusc, porni grăbit spre 
Fausta, îi apucă mâna rezemată nepăsător de braţul fotoliului şi 
i-o sărută cu emoție. Apoi, ridicându-se în picioare, ieşi la fel de 
repede precum venise, fără să spună o vorbă. 

Fausta rămase tăcută şi nemişcată. 

Tot aşa cum primise cu bunăvoință omagiul religios şi slugarnic 
al lui Centurion, exagerând gesturile pînă la o atitudine din cale- 
afară de aspră (atitudine totuşi conformă obiceiurilor epocii), ea 
primi neclintită şi omagiul plin de recunoştinţă al piticului, cu 
acea blindeţe binevoitoare pe care o adoptase faţă de el din 
clipa când îl văzuse şi pe care o păstrase cu un rafinament de 
inegalabilă comediană. 

După ce ieşi El Chico, Fausta îşi spuse: 


„lată un omuleţ care acum s-ar lăsa tăiat în bucăţi pentru mine. 
care s-a îndrăgostit şi de ce mi s-a părut că desluşesc ură în 
felul lui de a vorbi despre Pardaillan ? Va trebui să aflu ; poate 
că piticul acesta îmi va fi folositor, vom vedea !" 

Şi renunţind pentru moment să se mai gândească la pitic, se 
ridică, dădu la o parte o draperie şi, înainte de a ieşi, îi spuse lui 
Centurion, care aştepta nemişcat şi mut: 

— Du la îndeplinire ce am stabilit şi vino după aceea. 

Fără să mai aştepte răspunsul, sigură că ordinele îi vor fi 
executate, lăsă draperia să cadă şi dispăru. 

O porni pe coridor şi se opri în faţa uşii unde am mai văzut-o 
oprindu-se. Trase ferestruia şi se uită prin ea. 

Sub înfăurirea vreunui narcotic, Giralda dormea liniştită, întinsă 
pe un pat larg. 

„în zece minute se va trezi" — îşi spuse Fausta şi, împingând la 
loc ferestruia, îşi continuă drumul. 

Ajunse la camera pe care i-o indicase lui Centurion şi intră, 
lăsând uşa larg deschisă îndărătul ei. Camera de rugăciune era 
destul de mică şi foarte modest mobilată. Se aşeză şi aşteptă 
câteva minute, pînă când Centurion apăru în pragul uşii şi-i 
spuse, fără să intre: 

— E în regulă, doamnă ! Ar fi prudent să ne retragem cât mai 
repede. E de presupus că vor scotoci prin toată casa. 

Fausta schiţă un gest care însemna că au timp destul şi-şi 
continuă gândurile, fără să-i mai pese de Centurion care aştepta 
neclintit. 

La ce se gândea ? Ce planuri noi mai urzea ? Şi astfel se 
scurseră câteva minute, care lui Centurion i se părură destul de 
lungi. în cele din urmă Fausta se ridică şi-i făcu semn să intre. 

— Doamnă — repetă spaniolul, făcând cîţiva paşi — e timpul să 
ne retragem. 

— împinge uşa fără s-o închizi ! îi porunci Fausta pe un ton calm. 
Fără să cricnească, dar vizibil nedumerit, Centurion se supuse. 
Când se întoarse după ce împinse uşa, zări în perete o 
deschizătură strâmtă, pe care uşa, pînă acum larg deschisă, o 
ascunsese. 

— O uşă secretă ! murmură el. Acum înţeleg. 

— la candelabrul — îi spuse Fausta — şi luminează-mi drumul. 
Centurion luă candelabrul şi se îndreptă spre deschizătură. O 
scară îngustă ducea pînă la nivelul pămân-tului. începu să 


coboare, luminându-i Faustei drumul; aceasta închise după ea 
uşa secretă, fără ca asasinul plătit, care o urmărea, totuşi, cu 
coada ochiului, să poată desluşi secretul mecanismului. 

După ce coboriră vreo douăzeci de trepte, se pomeniră într-o 
galerie subterană destul de largă pentru ca două persoane să 
poată trece alături, şi destul de înaltă, pentru ca un om, fie el 
cât de falnic, să poată merge fără să se aplece. Subterana era 
acoperită cu un nisip 

foarte fin şi plăcut la umblet, care înăbuşea zgomotul paşilor 
mai bine decât covorul cel mai gros şi cel mai moale. 

După ce străbătu un drum destul de lung, Centurion întâlni o 
galerie transversală. Se opri în faţa peretelui acestei galerii şi 
întrebă : 

— încotro o luăm, la dreapta sau la stânga ? 

— Rămâi pe loc — răspunse Fausta. 

La rândul ei, se apropie de zid şi, fără să caute, fără să şovăie, 
puse mâna pe o piatră care se desprinse uşor, pentru că era, de 
fapt, o simplă scândură, însă atât de meşteşugit vopsită, încât 
putea lesne să fie confundată cu pietrele adevărate ce o 
înconjurau. 

Odată scoasă scândura, ieşi la iveală o mică gaură. 

Fausta îşi vâri mâna înăuntru şi puse în mişcare un mecanism 
ascuns. Imediat se auzi un decilic şi la cîţiva paşi de ei apăru o 
deschizătură în zid. 

— Treci — spuse Fausta, arătând cu degetul spre deschizătură. 
Centurion trecu, cu făclia în mână, urmat mereu de Fausta. 
Ajunseră într-o grotă artificială foarte mare. Pardoseala acestei 
grote, ca şi galeriile prin care trecuseră, era presărată cu nisip 
fin. De bolta, destul de înaltă, atîirnau mai multe lămpi. Pe un fel 
de platformă joasă erau aşezate trei fotolii în faţa unei mese 
mari. Lângă estradă, în stânga şi în dreapta erau rânduite nişte 
bănci uriaşe din stejar masiv, în aşa fel încât în faţa platformei 
rămânea destul spaţiu. într-un cuvânt, grota asta semăna bine 
cu o sală de şedinţe, în care ar fi putut să şadă comod vreo 
cincizeci de persoane. 

Cunoştea, oare. Centurion această clandestină sală de şedinţe ? 
Ştia el la ce servea ascunzătoarea asta subterană şi ce se urzea 
acolo ? 

S-ar fi putut crede că da, căci din clipa în care intră în grotă, îl 
cuprinse o nelinişte ciudată. Recunos* când, deodată, nişte 


locuri care, desigur, îi erau familiale, neliniştea lui se transformă 
în spaimă. Deveni palid şi începu să tremure spasmodic, astfel 
încât făclia pe care o ţinea în mâna-i crispată părea să danseze 
un dans fantastic. Se uită cu o privire rătăcită la Fausta, 

ear-i spuse pe un ton calm, ca şi cum nu i-ar fi observat 
tulburarea : 

— Aprinde, te rog, lămpile astea, făclia nu luminează destul. 
Bucuros că-şi poate ascunde tulburarea, Centurion se grăbi să-i 
execute ordinul şi, după ce aprinse lămpile, puse maşinal făclia 
pe masă şi-şi şterse fruntea brobonită de sudoare. 

Toate lămpile fiind aprinse, Fausta îi făcu semn asasinului plătit 
s-o urmeze. Ea ieşi din grotă, il conduse la spărtura pe care o 
lăsase deschisă şi-i spuse cu glas poruncitor : 

— Priveşte ! 

Centurion se aplecă şi privi. Simţi că i se face pă-rul măciucă. 
Dar ce lucru extraordinar vedea el acolo ? 

Ceva foarte simplu : în fundul gropii erau nenumărate găuri prin 
care se putea vedea pînă în cele mai mici unghere ale grotei, 
dar mai ales se putea vedea platforma, aşezată chiar în faţa 
găurilor. 

Precum se vede, nu era nimic înfricoşător acolo, şi totuşi, când 
se ridică, lui Centurion îi tremurau picioarele şi era cât pe ce să 
leşine. 

Fausta, la fel de calmă ca mai înainte, nu părea să observe nici 
acum tulburarea spaniolului, care se transforma într-o spaimă 
nebună. Se întoarse în grotă, ur-mată de Centurion, năuc, pradă 
unei groaze ciudate îi-paralizase într-atâta simţurile, încât nici 
nu observa că Fausta, punând în mişcare un al doilea mecanism 
secret, încuiase uşa prin care intraseră. 

— Prin aceste găuri — spuse Fausta pe un ton -aiştiut — nu 
numai că se poate vedea totul, aşa cum ţi-ai putut da bine 
seama, dar se şi aude tot ce se vorbeşte aici. Prin această 
groapă am putut asista, nevă-zută, la ultimele două consfătuiri 
secrete ţinute în sala aceasta... Mai e nevoie să adaug că ştiu 
totul ? 

Centurion se aruncă în genunchi cu faţa în nisip ?şi gemu : 

— lertare, doamnă ! 

Fausta aruncă asupra zdrenţei omeneşti, căzută la picioarele ei, 
o privire plină de un dispreţ suveran şi, lovind-o brutal cu vârful 
piciorului, strigă : 


— Sus, hai, ridică-te ! Crezi cumva că te-am luat în serviciul meu 
ca să te predau Inchiziției ?. 

Dintr-un salt, Centurion fu în picioare. După ce fusese cât pe-aci 
să leşine de frică, i se părea acum că va leşina de bucurie. 

— Nu aveţi deci intenţia să mă denunţaţi ? se bil-bii el. 

Fausta ridică din umeri. 

— Spaima te înnebuneşte, maestre — îi spuse ea cu răceală'. 

Şi, pe un ton ameninţător, vorbi iar : 

— la seama ! Nu voi păstra în serviciul meu un laş! Centurion 
scoase un suspin adînc de uşurare şi, ve- 

nindu-şi în fire, protestă : 

— Pe Cristos ! Nu sunt un laş, doamnă, asta o ştiţi prea bine ! 
Dar am crezut cu adevărat că mă veţi denunța. 

Şi, cu un fior de spaimă, adăugă: 

— Sunt omul Inchiziției şi ştiu prea bine ce torturi îngrozitoare îi 
aşteaptă pe cei ce o trădează. Vă jur, că, fără a fi laş, am motive 
să tremur când îmi vin în minte aceste torturi. Ceea ce m-ar fi 
aşteptat, doamnă, depăşeşte cu atâta imaginaţia noastră, încât 
n-aş fi şovăit să mă omor cu pumnalul, aici, în faţa 
dumneavoastră, ca să scap de soarta înfricoşătoare ce mi s-ar fi 
pregătit. 

Fausta îl privi o clipă. Centurion îşi recăpătase cu totul sângele 
rece şi părea sincer. 

— Fie — spuse ea îmblinzită — te iert pentru că ai tremurat de 
teama torturii. Te iert chiar şi pentru că ai încercat să-mi ascunzi 
lucruri pe care aveam tot interesul să le cunosc. Dar să fie 
pentru ultima oară ! Obligaţiile faţă de prinţesa Fausta trebuie 
să fie mai presus de orice, chiar mai presus decât cele faţă de 
rege. sau faţă de Inchiziţie. Nu ai căderea să faci aprecieri 
asupra întâmplărilor în Care s-ar putea să fii şi dumneata 
amestecat. Trebuie să-mi raportezi tot ce vezi, tot ce auzi, tot ce 
faci şi ce spui, ba chiar tot ce gân-deşti. Numai eu am dreptul să 
apreciez ce anume tre-buie să rețin din rapoartele dumitale. Te 
afli în serviciul meu ca să-i trădezi, în interesul meu, pe cei care 
te folosesc, dar nu încerca să mă trădezi şi pe mine, căci îţi vei 
frânge gâtul. Mă înţelegi ? 

— înţeleg, doamnă — dădu răspunsul Centurion, plin de umilinţă 
— Şi jur că mă voi supune ! De altfel, nu mă pot măsura cu 
dumneavoastră, vă mărturisesc cu smerenie. 

— Bine ! încuviinţă Fausta. Când se ţine şedinţa ? 


— Peste două ore. doamnă. 

— Avem tot timpul — spuse Fausta şi, îndrept ân-du-se spre 
platformă, se aşeză într-un fotoliu. 

Centurion o urmă şi se aşeză în faţa ei. 

— în primul rând — continuă Fausta, privindu-l în ochi pe 
asasinul plătit — oamenii care se întrunesc aici ştiu că există 
undeva un fiu al lui don Carlos, pe care doresc să-l aleagă şef. în 
ciuda celor mai amănunțite cercetări, n-au putut însă să 
descopere sub ce nume se ascunde nenorocitul ăsta de prinţ. 
Dar aş putea să jur că dumneata îl cunoşti. 

— E adevărat, doamnă — spuse Centurion, acum cu totul sub 
stăpînirea ei. 

în ochii negri ai Faustei străluci o luminiţă, ce se stinse 
numaidecât. 

— Cum îl cheamă ? întrebă ca pe un ton calm 

— Don Cezar, cunoscut în toată Andaluzia sub numele de EI 
Torero — răspunse Centurion fără şovăială. 

Fausta era departe de a se aştepta la acest nume. De 
asemenea, era limpede că dezvăluirea acestui nume îi încurca 
serios nişte planuri alcătuite cu migală. Şi, în sfârşit, era clar că 
Centurion nu mai conta în ochii .'ei mai mult decât câinele supus 
ce jurase să-i fie, căci la auzul acestui nume Fausta exclamă, 
cuprinsă de o .furie subită : 

— Cum ai spus ? Don Cezar ? !... lubitul Giraldei ? 

— Chiar el — făcu Centurion mirat de frământa-rea ei. 

Palidă de furie, Fausta se ridică în picioare şi tună : 

— Ah, mizerabile ! Acum îmi spui, după ce le-aii dat drumul şi 
lui, şi ţigăncii ?... Ar trebui... 

In picioare pe platformă, cu o mână sprijinită pe masă, cu alta 
întinsă a ameninţare, într-un acces de furie înfricoşătoare, 
femeia asta, de obicei atât de stă-pînă pe sine, îl fulgeră cu 
privirea pe nenorocitul de Centurion care, îngrozit, nepricepînd 
nimic din mânia asta neaşteptată, se întreba dacă Fausta nu-l 
va străpunge cu pumnalul chiar în clipa aceea sau dacă nu-l va 
preda călăului ca să-l pedepsească pentru cine ştie ce vină. 

— Doamnă — biigui el — nu ştiam... Nu m-aţi întrebat... 

Printr-un admirabil efort de voinţă, Fausta se potoli dintr-o dată. 
Trăsăturile feţei i se destinseră şi-şi recăpătară expresia 
obişnuită de calm şi de forţă. Se aşeză încet şi, sprijinindu-şi 
cotul de masă, cu bărbia în palmă, cu privirea în gol, se gândi 


multă vreme, pă-rând să fi uitat de prezenta lui Centurion care, 
mut, ţinându-şi răsuflarea, îi respecta meditaţia. 

în sfârşit, îşi înălţă capul şi-i spuse foarte calmă : 

— într-adevăr, n-aveai de unde să ştii. Şi acum, povesteşte-mi 
tot » 

XXII 

PITICUL LA TREABA 

Ne vedem siliţi să ne întoarcem o clipă la unul dintre 
personajele noastre, ale cărui fapte şi gesturi capătă o 
deosebită importanţă, cu atât mai mult cu cât, poate, tocmai 
prin aceste fapte şi gesturi vom ajunge să descifrăm caracterul 
oarecum enigmatic al modestului personaj. lată-l, aşadar, pe 
piticul El Chico — căci despre el este vorba — ridicat la rangul 
de personaj principal. Şi de ce nu ? De ce un nenorocit de pitic 
n-ar avea şi el dreptul la un capitol al său ? De ce n-ar avea și el 
dreptul la onorurile rezervate rolurilor de mâna întîi ? Piticul ăsta 
era o miniatură de om. ce-i drept, plină de graţie ba chiar de 
frumuseţe, potrivit spuselor Faustei, care avea gust. Prin statura 
lui. era, dacă nu delicat, căci dusese o viaţă aspră, cel puţin 
slăbuţ ca un copil. Se afla pe treapta cea mai de jos a scării 
sociale, nefiind decât o biată bucăţică de om, fără tată, fără 
mamă, crescut nu se ştie nici cum şi nici de către cine, venit nu 
se ştie de unde, zăcând în nu se ştie ce gaură, trăind, 
Dumnezeu ştia cum, din mila obştească, nedin-du-se înapoi de 
la nici un fel de treburi dubioase ca să-şi asigure hrana cea de 
toate zilele, şi totuşi, nu lipsit de o anumită demnitate, de o 
mândrie de care nici chiar el nu-şi dădea prea bine seama. 

Dacă aşa stăteau lucrurile şi nu altfel nu e vina noastră, şi n- 
avem ce face. Ne-am propus să povestim o întâmplare; o facem 
cu aceeaşi imparţialitate care ne-a călăuzit şi în celelalte lucrări 
ale noastre. în rest, îi lăsăm cititorului grija de a acorda, după 
placul său, oprobiul sau elogiul, îl lăsăm stăpîn absolut pe 
simpatiile şi antipatiile sale. 

Aşadar, El Chico ieşi alergând din cabinetul Faustei. Era, poate 
că vă mai amintiţi, nebun de bucurie, sau de durere, căci nu s-ar 
fi putut spune cu deplin temei care dintre cele două sentimente 
era mai puternic, astfel încât am fi înclinați să credem că era pe 
cât de bucuros, pe atât de înurerat. 

Şi tot alergând aşa, se îndreptă spre fundul grădinii, în partea 
dinspre fluviu. Părea, de altfel, să cunoască de minune grădina 


şi se orienta fără greş prin labirintul aleilor şi al boschetelor, în 
noaptea sporită de umbra deasă a nenumăraţilor copaci, 
mergând cu o siguranţă neobişnuită şi cu o mlădiere de felină, 
fără să facă nici un zgomot care ar fi putut să-i trădeze 
prezenţa. 

Ajuns la briîul de chiparoşi, se caţără într-unul din el cu o 
îndemânare ce dovedea că e foarte obişnuit cu exerciţiile de 
acest fel şi, graţie staturii sale mărunte, pătrunse şi se piti în 
conul de verdeață întunecată. Desigur că avea acolo vreo 
ascunzătoare ştiută numai de el şi de păsările ce hălăduiau prin 
partea locului, căci îşi lăsă pe undeva punga cu aur pe care o 
căpătase datorită mărinimiei Faustei. După care cobori şi începu 
să se tirască pe pământ. 

Cu un aer-grav şi gânditor, fără să se mai grăbească, merse de- 
a lungul brîului de verdeață şi se opri din 

nou în faţa unui chiparos tânăr, pe care întâmplarea îl scosese 
din rând şi-l făcuse să crească foarte aproape de zid. Copacul 
acesta, aşezat acolo, era o scară naturală, parcă anume 
pregătită pentru el, ca să poată sări peste un obstacol atât de 
înalt. 

într-adevăr, El Chico se caţără în copac „pînă ce ajunse 
deasupra zidului. Atunci imprimă trunchiului subţire al copacului 
o uşoară legănare şi, cu îndemânarea şi mlădierea unei pisici, 
sări pe creasta zidului, se prinse în mâini şi-şi dădu drumul uşor 
pe partea cealaltă. 

Depărtându-se de zid, se duse să se aşeze în iarba înaltă şi 
deasă, pe jumătate pirjolită de soarele arzător al Spaniei. Cu 
coastele sprijinite pe genunchi şi cu capul în mâini, rămase 
multă vreme nemişcat în iarba ce-l ascundea în întregime. 

Poate că se gândea la lucruri pe care le ştia numai el. Poate că 
se supunea unor instrucţiuni primite în casa dintre chiparoşi. 
Sau poate că, în cele din urmă, adormise, ceea ce ar fi fost cât 
se poate de firesc. 

Sunetele îndepărtate ale unui clopot de bronz, care vesteau 
solemn miezul nopţii prin douăsprezece bătăi rare, îl treziră din 
toropeală. 

Era cam pe vremea când Fausta, însoţită de Centurion, o 
pornise prin subsolurile misterioasei sale case de ţară. 

El Chico se ridică, se scutură şi spuse tare : 

— Ei, a venit momentul... Să mergem ! 


Şi o porni cu paşi înceţi, ocolind casa, fără să caute să se 
ascundă. S-ar fi spus chiar că dorea să atragă atenţia asupra lui, 
deoarece călca apăsat, fără sfială. 

Deodată auzi nişte gemete înăbuşite şi zări două grămezi 
informe care zăceau la poalele zidului, zbuciu-mându-se într-un 
mod de-a dreptul fantastic. 

El Chico nu păru deloc speriat. Avu chiar un zîm-bet şiret, dintre 
cele care-i luminau uneori faţa atât de mobilă şi mărind pasul, 
se apropie de cele două grămezi. Atunci îşi dădu seama că se 
afla în faţa a două corpuri omeneşti, strâns înfăşurate în nişte 
mantii şi legate fedeleş, din cap pînă în picioare. 

Fără să piardă nici un moment, se aplecă asupra primului corp 
şi-i tăie legăturile ce-l strângeau atât de tare, eliberându-l din 
faldurile mantiei care era gata să-l înăbuşe. 

— Senor Torero ! exclamă El Chico, când faţa victimei ieşi, în 
sfârşit, la iveală. 

Figura omuleţului exprima o surpriză atât de vădită, vocea lui 
era atât de naturală, atât de sinceră, încât l-ar fi convins chiar 
pe omul cel mai neîncrezător. 

Dar El Torero avea, desigur, altceva de făcut, căci, fără să mai 
piardă timpul ca să-i mulţumească salvatorului, mai bine zis 
pretinsului său salvator, strigă : 

— Repede ! Ajută-mă ! 

Şi, fără să mai aştepte, se aruncă asupra tovarăşului său de 
suferinţă, pe care, cu ajutorul lui El Chico, izbuti curând să-l 
elibereze. 

— Domnul Cervantes ! exclamă piticul, din ce în ce mai uimit. 

v Era, într-adevăr, Cervantes, care se ridică anevoie în şezut şi 
strigă cu un glas răguşit : 

— La naiba ! Era cât pe ce să mă 
Cezar. 

— Haide — strigă El Torero tulburat — nu e nici o clipă de 
pierdut !... Dacă nu cumva e chiar prea tirziu. 

Dar era mai uşor s-o spui decât s-o faci. Scriitorul fusese rău 
lovit, iar don Cezar îşi dădu seama, plin de nelinişte, că trebuie 
neapărat să-i lase un răgaz ca să-şi revină. De altminteri, 
Cervantes nu se sfii să i-o spună, cu un glas stins : 

— Un moment!... Ce naiba, dragul meu, lasă-mă să răsuflu un 
pic... M-au sugrumat aproape ! 


A 


năbuş ! Mulţumesc, don 


Era mai mult decât adevărat. El Torero nu putea să-şi 
părăsească prietenul în starea asta. Trebui să se resemneze, dar 
cum fiece minut de zăbavă micşora şansele de a ajunge la timp 
pentru a-l ajuta pe Pardaillant şi a elibera pe Giralda, făcu 
singurul lucru pe care-l putea face, şi anume, ajutat de El Chico, 
îl frec-ţionă pe prietenul său. 

îm 

Acesta nu-şi pierduse capul, căci, recunoscându-l pe pitic, îl 
întrebă, cu sprâncenele încruntate : 

— Dar ce cauţi tu aici ? Nu trebuia să stai la pîndă lîngă poartă ? 
Omuleţul îi răspunse, continuînd să-l fricţioneze : 

— Păi, am văzut că nu vă întoarceţi... Eram neliniştit, şi voiam să 
ştiu ce s-a întâmplat. Am făcut ocolul casei... din fericire pentru 
dumneavoastră, căci fără mine... 

Şi, cu un semn din ochi, le arătă funiile şi mantiile rămase pe 
jos. 

El Chico era, fără îndoială, un actor de mâna întîi, căci 
Cervantes, care nu-l slăbea din ochi, nu văzu nimic suspect nici 
în atitudinea şi nici în vorbele lui. De altfel, în tot ce spunea nu 
era nimic nelalocul lui. 

Cu o înfăţişare jalnică, scriitorul oftă : 

— E drept că fără tine m-aş sufoca şi acum cu acest blestemat 
de căluş, şi Dumnezeu ştie când şi cum am fi scăpat de aici ! 

în cele din urmă, se ridică în picioare şi făcu cîţiva paşi. 

— Să mergem — spuse el satisfăcut — nu mi s-a rupt nici un os 
şi cred că sunt destul de voinic ca să 

urmez, don Cezar. 

— Atunci, hai ! strigă El Torero, arzind de nerăbdare. 

în timp ce mergeau, el îi povesti lui Cervantes ceea ce i se 
întâmplase în momentul când se pregătea să sară împreună cu 
Pardaillan în urmărirea răpitorului giraldei. 

— Aşadar — întrebă Cervantes — cavalerul a atac-at singur ? 
Dacă n-are prea mulţi contra lui, sunt sortit 

Să scape. 

— Vai ! oftă Don Cezar. 

Tot vorbind aşa, ajunseră din nou la uşa din mijloc. Cervantes se 
urcă pe bornă şi, cât ai clipi din ochi, El 

Torero era sus pe zid. Cervantes se pregătea să-l Urmeze, când 
privirea îi căzu asupra piticului, care venise după ei. 


Sări jos, îl luă în braţe pe El Chico şi i-l trecu lui don Cezar, care-i 
dădu drumul de partea cealaltă a zi-dului. După aceea apucă 
mâna pe care i-o întindea tânărul şi se căţără pe zid, mormăind : 
— Prefer să-l avem cu noi. Sunt mai liniştit aşa. Piticul nu opuse 
nici o rezistenţă, iar Cervantes văzu 

cu satisfacţie că-i aştepta foarte liniştit la poalele zidului şi că nu 
părea deloc dornic să fugă. 

Cei doi prieteni săriră în acelaşi timp şi se repeziră, însoţiţi de 
pitic, care, hotărît lucru, părea de bună-cre-dinţă şi mânat de 
cele mai bune intenţii, ceea ce spulberă romancierului ultimele 
bănuieli. 

De data aceasta nu mai era cazul să umble cu şiretlicuri şi să-şi 
ia tot felul de măsuri de prevedere, poate folositoare, dar care i- 
ar fi făcut să piardă un timp preţios. Pierduseră şi aşa prea 
multă vreme pînă atunci. 

Cu sabia în mână şi cu ochii la pîndă, alergară drept inainte. 
Intâmplarea îi aduse la intrarea casei. 

Noi spunem întâmplarea. în realitate, piticul fu cel care-i 
conduse într-acolo, ajungând în cele din urmă să meargă el în 
frunte. Ei îl-urmaseră maşinal, fără să-şi dea seama. 

Din câteva sărituri, urcară treptele şi ajunseră în faţa uşii. Se 
opriră o clipă, şovăind. Cu totul la întâmplare, Torero puse mâna 
pe clanţă. Uşa se deschise. 

Intrară. 

O lampă de argint, atirnată de tavan, proiecta o lumină difuză 
asupra splendorilor aflate în vestibul. 

— Of, drace ! murmură Cervantes, minunându-se. judecând 
după vestibul, am nimerit în locuinţa vreunui prinţ. 

Don Cezar nu mai zăbovi să admire aceste minunăţii, în faţa lui 
se afla o draperie. O trase la o parte şi trecu hotărit. 

Se găseau acum toţi trei în cabinetul în care Fausta, cu câteva 
clipe mai înainte, îi dăduse piticului cele cinci mii de livre pe 
care acesta se dusese să le ascundă într-o scorbură a 
chiparosului. 

Ca şi vestibulul, cabinetul acesta era luminat. Numai că aici 
ardea un candelabru din argint masiv, împodobit cu lumânări de 
ceară trandafirie, care răspândeau o lumină discretă şi 
înmiresmată. 


„De data asta — îşi spuse Cervantes — ne aflăm într-o casă 
regească !... Ne vom trezi pe cap cu o mulţime de luptători 
deghizați în lachei !" 

Această idee îi veni lui Cervantes văzând risipa de lumânări. 
într-adevăr, trebuiau să admită că acest miraculos palat era 
locuit, căci era nebunie curată să creadă că lumânările fuseseră 
aduse de cineva anume ca să le uşureze lor treaba. Proprietarul 
unei asemenea locuinţe somptuoase, dacă nu era chiar regele în 
persoană, nu utea să fie decât un personaj de seamă, înconjurat 
de umeroşi servitori, poate şi de militari şi gărzi înarmate, n 
plus, era limpede că personajul nu se culcase încă, altfel 
luminile ar fi fost stinse. Aşadar, dintr-o clipă într-alta putea să 
apară el sau careva dintre oamenii săi, şi era de aşteptat că 
asupra indiscreţilor vizitatori vor cădea lovituri dese ca grindina. 
în sfârşit, dacă proprietarul acestei locuinţe somptuoase era 
însuşi regele, situaţia nepoftiţilor devenea îngrozitoare, căci, 
admiţind chiar că ar fi putut să scape teferi din luptă, ei n-ar fi 
scăpat de mânia regelui, iar arestare discretă urmată de o 
execuţie nu mai puţin discretă, făcută fără zgomot, i-ar fi lecuit 
pe veci de păcatul curiozităţii. Regelui, mai abitir decât celui mai 
curând dintre muritori, nu-i plăcea să fie deranjat în timpul 
vreunei aventuri galante. 

Tot făcându-şi asemenea socoteli întemeiate, dar câtuşi de 
puţin încurajatoare, Cervantes îl urmă îndeaproape pe fiul lui 
don Carlos. Amândoi îşi dădeau perfect de bine seama de 
primejdia ce îi păştea. Şi totuşi erau hotăriţi s-o înfrunte pînă 
la capăt. 

în ceea ce-l priveşte pe don Cezar, eliberarea Giraldei — care i 
se părea ca şi pierdută — trecea pe planul al doilea. Pardaillan 
îşi pusese viaţa în primejdie din prietenie pentru el şi credea că 
se lupta acum cu care o răpiseră pe ' fată. Gândul care-l 
stăpinea era, căci. să-l regăsească pe cavaler şi să-i sară în 
ajutor, parcă mai era timp. Nu mai e nevoie să spunem că Putea 
să-l lase de a-l părăsi pe cel care-şi  primejduise 
Mviaţa !-.M>"- ,;"sul cu atâta generozitate nici nu-i putea să-i 
treacă prin minte. 

Pentru Cervantes, lucrurile erau şi mai simple. îşi însoţise 
prietenii, trebuia deci să-i urmeze pînă la capăt chiar cu riscul 
de a-şi lăsa pielea acolo cu toţii. 

mergeau aşadar prevăzători, însă foarte hotăriţi. 


Din cabinet trecură în coridor. 

Coridorul acesta, destul de larg, aşa cum am mai văzut când am 
urmărit-o pe Fausta, era, ca şi vestibulul, şi cabinetul, luminat 
de nişte lămpi atîrnate din loc în loc de tavan. Peste tot era 
pustiu şi tăcere, încât aveai impresia că nu locuieşte nimeni aici. 
El Torero, care mergea în frunte, deschise cu hotă-rîre prima uşă 
pe care-o văzu. 

— Giralda ! strigă el într-un elan de bucurie. 

Şi se năpusti în încăpere, urmat de Cervantes şi de pitic. 
Giralda, aşa cum am mai spus, dormea adînc, sub influenţa unui 
narcotic. 

Don Cezar o luă în braţe, neliniştit, văzînd că ea nu-i răspunde la 
chemare. 

— Giralda ! biigui el înspăimântat. Trezeşte-te ! Răs-punde-mi ! 

„ Şi spunând aceasta, îi dădu drumul din braţe, înge-nunche în 
faţa ei şi-i apucă amândouă mâinile. Capul fetei nemaifiind 
sprijinit, căzu moale pe perne. 

— E moartă ! suspină îndrăgostitul, pălind. Mi-au omorit-o 

— Nu e moartă ! Pe Cristos ! strigă cu tărie Cervantes. Nu e 
decât adormită. Uită-te cum pieptul se ridică într-o respiraţie 
regulată ! 

— E adevărat ! exclamă don Cezar, trecând de_ la disperarea 
cea mai neagră la bucuria cea mai intensă; Trăieşte ! 

în clipa aceea Giralda scoase un suspin şi începu să se mişte. 
Aproape imediat deschise şi ochii. Nu păru deloc mirată 
văzindu-l pe El Torero la picioarele ei şi-i zimbi, spunându-i 
foarte drăgăstos : 

— lubitul meu senior ! 

Vocea ei semăna cu ciripitul unei păsări. 

— Inima mea ! îi răspunse el, iar în glasul său răzbătea o 
nemărginită iubire. 

Nu mai fu nevoie să-şi spună altceva, atât le era de ajuns. 
Prinzîndu-se de mână, îşi vorbiră din ochi, 

încântați unul de celălalt, fără să le mai pese de restul lumii. Era 
un tablou de o rară prospeţime şi graţie. 

„în rochia ei strălucitoare, amestec de mătase, catifea, satin, cu 
împletituri, şireturi şi ciucuri multicolori, cu părul ei bogat 
despicat ştrengăreşte de o-cărare şi răsfirat în şuviţe rebele ce-i 
cădeau pe frunte, cu o floare roşie de rodie prinsă sub ureche, 
cu ochii ei mari şi inocenți, cu pielea ei de o limpezime 


orbitoare, cu zim-betu-i plin de graţie, arcuit peste şiragul de 
mărgăritare al dinţilor, cu expresia candidă şi jucăuşă ce i se 
zugrăvea pe faţă în timp ce se lăsa, nevinovată, în braţele 
cavalerului, Giralda era de-a dreptul fermecătoare. 

Probabil că ar fi stat aşa mult şi bine, vorbindu-şi în graiul mut al 
îndrăgostiţilor, dacă Cervantes n-ar fi fost de faţă. Nefiind 
îndrăgostit, privea cu admiraţia unui artist încântătoarea 
pereche din faţa lui, dar îşi redobîndi curând simţul realităţii, al 
unei realităţi ce nu încetase să fie amenințătoare. Fără să-i pese 
că tulbură extazul tinerilor, le strigă fără ocoluri : 

— Dar cu domnul de Pardaillan cum rămâne ? N-ar trebui, totuşi, 
să-l uităm ! 

Readus cu brutalitate pe pământ prin această exclamaţie, don 
Cezar se ridică numaidecât, ruşinat că-şi uitase fie şi pentru o 
clipă prietenul, sub vraja ochilor ?mângiietori ai iubitei sale. 

— Unde se află, aşadar, domnul de Pardaillan ? o întrebă el pe 
Giralda. 

— Domnul de Pardaillan... dar nu l-am văzut ! răspunse ea 
mirată, făcând ochii mari. 

— Cum aşa ? ! strigă Torero tulburat. Păi nu el te-a eliberat ? 

— Dar, dragul meu senior — îi răspunse Giralda, din ce în ce mai 
mirată — nu era cazul să fiu elibe-rată !... Eram cu totul liberă. 
De data aceasta, era rândul lui don Cezar şi al lui Cervantes să 
fie uimiţi. 

— Erai liberă ? Dar atunci cum se face că te-am găsit aici, 
adormită ? 

— Te aşteptam. 

— Ştiai, deci, că trebuie să vin ? 

— Desigur ! 

Giralda, Torero şi Cervantes erau" din ce în ce mai uluiţi. Era 
clar că nu pricepeau nimic din ce se în-tâmpla. întrebările lui El 
Torero i se păreau Giraldei de neînțeles, iar răspunsurile 
acesteia nu făceau decât să încurce lucrurile, în loc să le 
limpezească. Stăteau în picioare toţi trei şi se uitau unul la altul, 
îngroziţi: 

Numai piticul, spectator mut al acestei scene, rămăsese de un 
calm imperturbabil. Părea, de altfel, complet absent de la ceea 
ce se petrecea în jurul lui şi, cum stătea aşa, cu privirea în gol, 
avea aerul că se gândeşte la ceva ştiut numai de el. 

Deodată, El Torero exclamă : 


— A, într-adevăr, s-au întrecut cu gluma ! Cine ţi-a spus că voi 
veni aici o 

— Prinţesa. 

— Care prinţesă ? 

— N-o cunosc — răspunse Giralda cu naivitate. Nu mi-a spus 
cum o cheamă. Ştiu doar că e tot atât de bună pe câte de 
frumoasă. Mai ştiu că mi-a făgăduit că-ţi va da de ştire când să 
vii să mă cauţi, fără nici o primejdie, şi s-a ţinut de cuvânt... căci 
iată-te aici. Asta-i tot ce ştiu. 

murmură don Cezar cu un aer gânditor 

— Da, intr-adevăr ! spuse Cervantes la fel de gân-ditor. Dar mi 
se pare, don Cezar, că cel mai bine ar fi să pornim de îndată în 
căutarea cavalerului. Vom putea să-i punem întrebări Giraldei 
chiar în timp ce cercetăm casa. 

— Dumnezeule, aveţi dreptate ! Pierdem un timp preţios. Dar nu 
mi se pare deloc prudent s-o luăm pe Giralda cu noi, mai ales 
dacă va trebui să ne şi batem. Dar nici s-o lăsăm aici, singură, 
nu mi se pare c-ar fi bine. Cine ştie ce se mai poate întâmpla în 
timp ce vom fi ocupați cu cercetarea casei ! 

— Dar, seniore — întrebă Giralda cu simplitate —: ce să căutaţi 
în casa asta ? Nu mai e nimeni aici ! 

— De unde ştii asta. Giralda ? 

— Mi-a spus prinţesa. N-aţi găsit toate uşile deschise ? N-aţi 
păşit camerele luminate ? 

— Pe Cristos, asta aşa e S recunoscu Cervantes. 

— Dar unde se află acum această faimoasă prinţesă ? întrebă cu 
blîndeţe El Torero. 

— S-a întors, escortată de oamenii săi, la casa ei din oraş. Cel 
puțin aşa mi-a spus. 

El Torero îl întrebă din ochi pe Cervantes. 

— Totuşi, să cercetăm casa hotărî acesta. 

Don Cezar o privi pe fată cu un rest de neîncredere. 

— îţi garantez, iubite senior — spuse sigură Giralda — că pot 
merge fără frică împreună cu tine. Nu mai e nimeni aici. 
Principesa m-a încredinţat de acest lucru şi mi-am dat bine 
seama, după tonul ei, că e o femeie care nu ştie să mintă. 

— Să mergem — spuse deodată El Torero. 

Fără să scoată o vorbă, El Chico luă o făclie aprinsă de pe o 
măsuţă şi se pregăti să le lumineze drumul. 


Căutarea începu. La început, cu prudenţă, apoi cu mai mult 
curaj, fără nici un fel de reţinere, pe măsură ce-şi dădeau seama 
că misterioasa locuinţă era într-adevăr goală, părăsită de toţi 
locatarii ei. 

Din pivniţă pînă în podul casei nu găsiră nici o uşă încuiată cu 
cheia. Pătrunseră peste tot, cotrobăiră peste tot. 

Nu dădură nicăieri de urma lui Pardaillan. 

Ţinând seama că acesta sărise singur în aşa-zisul dormitor din 
care don Cezar văzuse cum un bărbat o răpise pe Giralda, 
adormită, El Torero se întorcea mereu, cu încăpăţinare, acolo, 
socotind, pe bună dreptate, că în locul acela ar putea afla cheia 
tulburătoarei dispariţii a cavalerului. lată-i, aşadar, din nou pe 
toţi patru adunaţi în camera asta ; dînd la o parte câteva mobile 
pe care le lăsase Fausta acolo, cercetau cu amănunţime, palmă 
cu palmă, podeaua şi pereţi-!. 

Dar nu găseau nimic. 

în acest timp, fără ca ei să bănuiască ceva, sub picioarele lor, 
cel pe care-l căutau cu atâta îndirjire, Pardaillan. îşi dormea, 
poate, somnul de veci. 

Ce i doi prieteni şi Giralda, care era la curent cu Wcele 
întâmplate, se enervau din ce în ce mai mult, ne-găsind nimic, şi 
pe măsură ce se enervau, deveneau tot mai îngrijoraţi. 

Numai piticul îi urma fără să se amestece, cu o totală 
indiferenţă. Dac-ar fi vrut, s-ar fi putut retrage de mult. Odată 
înlăturată bănuiala că i-ar fi trădat, Cervantes nu-l mai 
supraveghea, deşi mai păstrase un rest de neîncredere, şi, ca şi 
Giralda şi don Cezar, părea să fi uitat pînă şi de prezenţa 
piticului. Şi, totuşi, omuleţul continua să rămână. în ciuda 
aparentei sale nepă-sări, s-ar fi spus că un interes puternic îl 
îndemna să rămână. Uneori, când se rostea numele lui 
Pardaillan, în privirea omuleţului apărea un licăr, iar buzele i se 
ncreţeau într-un rânjet batjocoritor. Cineva care l-ar fi văzut în 
clipa aceea, ar fi jurat că se bucura de nenorocirea cavalerului. 
Având în vedere că toate căutările nu duceau la nici un rezultat, 
Cervantes şi don Cezar hotărîră s-o însoţească pe Giralda pînă la 
ea acasă şi apoi să plece fiecare la locuinţa lui, urmând să se 
înapoieze când se va lumina de ziuă, ca să-i ceară informaţii 
misterioasei principese care se va întoarce, desigur, pînă atunci 
în eleganta ei vilă. 


Luînd aceste hotăriri, străbătură grădina şi ajunseră la uşa 
despre care Giralda îi asigurase că trebuie să fie descuiată. într- 
adevăr, nu era încuiată cu cheia şi n-avea zăvoarele trase. 

— Degeaba ne-am ostenit să sărim peste zid — observă 
Cervantes — puteam să intrăm pe aici liniştiţi. 

— Ar fi trebuit însă s-o ştim — replică El Torero. 

— E drept. Dar când mă gândesc la bogăţiile adunate acolo şi 
lăsate la voia primului hoţ care n-ar avea altceva de făcut decât 
să împingă oricare dintre aceste uşi, nu mă pot opri să spun că 
nobila doamnă, căreia îi aparţine această locuinţă regală, 
trebuie să fie ori de o superbă nepăsare, ori fabulos de bogată. 
Stăpiînit de acest gând, cinstitul Cervantes se căzni să închidă 
cât mai bine poarta grădinii. 

Şi o porniră, cu piticul în frunte, care mergând în chip de 
cercetaş. 

De-abia făcură cîțiva paşi, când El Chico se opri deodată şi, 
luîndu-şi poziţia lui obişnuită, se proţăpi în 

faţa Giraldei şi a celor doi cavaleri ai săi. şi spuse în limbajul său 
laconic : 

— Francezul !... Poate că s-o fi întors la han . Don Cezar şi 
Cervantes schimbară între ei o privire. 

— La urma urmei — zise romancierul — e foarte posibil. 

Don Cezar clătină din cap a îndoială şi răspunse : 

— Nu cred... Dar n-are a face, să mergem la han, la Turn. 

în privirea piticului apăru un licăr de mulţumire. Şi fără să mai 
spună vreo vorbă, schimbiînd direcţia, o luă pe drumul ce ducea 
spre hanul unde trăsese cavalerul. 

El Torero mergea întunecat şi tăcut, alături de Giralda. Dindu-şi 
seama de starea lui sufletească, ea îl întrebă cu o nelinişte plină 
de dragoste : 

— Ce-i cu dumneata, Cezar ? E oare cu putinţă ca dispariţia 
domnului de Pardaillan să te fi întristat într-atâta ? Te rog să mă 
crezi, cavalerul e în stare să iasă teafăr din cele mai grele 
situaţii. Chiar dintr-un loc unde alţii, fie ei fără seamăn de 
îndrăzneţi, ar pieri cu siguranţă, el ar ieşi nevătămat şi biruitor. 
E atât de puternic ! Atât de bun ! Atât de curajos! 

Vorbele acestea fură rostite cu o admiraţie naivă şi cu o 
încredere deplină, care, în orice altă împrejurare şi dac-ar fi fost 
vorba de oricine altcineva decât de Pardaillan, i-ar fi aţiţat 
tânărului gelozia. 


Pesemne însă că El Torero se gândea la cu totul altceva, căci îi 
răspunse cu blîndeţe : 

— Nu, Giralda ! L-am Căutat pe domnul de Pardaillan şi-l voi 
căuta pînă ce voi afla ce s-a întâmplat cu el, pentru că, în afară 
de dragostea frăţească ce i-o port, onoarea îmi poruncește s-o 
fac. Dar ştiu bine că va fi în stare să se descurce şi fără ajutorul 
nostru. 

— Asta-i sigur — întări cu convingere Cervantes, care nu pierdea 
nici un cuvânt din convorbirea celor doi îndrăgostiţi. Pardaillan 
face parte dintre acei oameni aleşi care, fără să precupeţească 
nimic, sunt gata să acorde sprijinul lor oricui le-ar cere acest 
lucru. Dar când, din întâmplare, nimeresc ei înşişi într-o încurcă- 
tură, se descurcă atât de bine, încât pînă când să le vii 

în ajutor, ei au şi terminat ce era de făcut. Ajungi întotdeauna 
prea tirziu. Aşa le e scris acestor oameni,' să fie de folos altora 
fără să poată fi răsplătiți măcar cu o părticică, fie ea cât de 
mică, din binele pe care l-au făcut. 

Minunată era încrederea şi admiraţia pe care aceşti trei.oameni, 
de o sinceritate atât de curată, i-o arătau lui Pardaillan, deşi îl 
cunoşteau de-abia de câteva zile. 

Văzînd că don Cezar, după ce aprobase cu toată convingerea 
vorbele lui Cervantes, cădea din nou într-o stare de descurajare 
şi de posomoreală, Giralda continuă: 

— Şi acum, bunul meu domn, ce te face să te umbreşti aşa, 
dintr-o dată ? 

— Giralda — întrebă El Torero oprindu-se — ce-i cu povestea aia 
cu răpitul, despre care mi-a vorbit El Chico ? 

M— E adevărul adevărat — răspunse Giralda, căutând să 
înţeleagă unde voia el să ajungă. 

— Ai fost răpită cu adevărat ? 

— Da, Cezar. 

— De către Centurion ? Da, de către Centurion. 

— Dar, în asemenea cazuri, Centurion nu lucrează de capul lui. 
— Te înţeleg, Cezar. Centurion e mâna dreaptă a lui don 
Almaran. 

La rostirea acestui nume, fata simţi tremurul iubitului ei, care o 
ţinea de braţ. Se îmbujora la faţă, în vreme ce un zîmbet 
maliţios îi flutura pe buze. începuse să înţeleagă ce se petrecea 
în sufletul tânărului. 

Don Cezar era pur şi simplu gelos. 


Desigur că Cervantes înţelesese şi el, căci mormăi pentru sine : 
— lubire !_ Gelozie !... Nebunie ! 

După un moment de tăcere. El Torero spuse din nou, eu un glas 
tremurător : 

— Cum se face că, ştiindu-te în mâna acestui monstru pe care 
pretinzi că-l urăşti, ai rămas atât de calmă şi de liniştită, 
neâncercând măcar să te salvezi, ceea ce ţi-ar fi fost totuşi, 
foarte uşor ? 

Giralda i-ar fi putut răspunde că pentru a fugi, aşa cum spunea 
iubitul ei, ar fi trebuit să nu fi fost adormită cu un narcotic atât 
de puternic, încât pînă şi el o crezuse, o clipă, moartă. Dar se 
mulţumi să-i răspundă zimbind : 

— Pentru că de astă dată Centurion nu lucra pentru omul pe 
care-l ştii. 

— Aha ! făcu El Torero şi mai neliniştit. Dar atunci pentru cine ? 
— Pentru principesă — spuse Giralda rizînd. 

— Principesă ? !... Nu mai înţeleg nimic ! 

— Vei înţelege numaidecât — zise Giralda, devenind deodată 
serioasă. Ascultă-mă, don Cezar. Ştii că plecasem în căutarea 
părinţilor mei ? 

— Şi ? întrebă El Torero, uitând de gelozia lui şi gândindu-se 
numai cum s-o consoleze. Şi ai avut o nouă dezamăgire ? 

— Nu, Cezar, de data aceasta am aflat tot — spuse Giralda plină 
de miîhnire. 

— îţi cunoşti familia ? Ai aflat cine îţi sunt părinţii ? 

— Am aflat că părinţii mei nu mai există — hohoti fata. 

— Vai ! Era de aşteptat — exclamă El Torero, cu-prinzînd-o 
drăgăstos în braţe. Dar părinţii dumitale erau într-adevăr 
oameni de neam mare, aşa cum credeai ? 

— Nu, Cezar — răspunse Giralda cu simplitate — părinţii mei 
erau oameni din popor. Oameni săraci, foarte săraci, ceea ce i-a 
şi silit să mă abandoneze, nefiind în stare să mă hrănească. 
Logodnica dumitale, dragă Cezar, nu face parte nici măcar din 
mica nobilime. E o fată din popor, care a ajuns ţigancă. 

Don Cezar o strânse şi mai tare în braţe. 

— Sărmană Giralda ! îi spuse el cu o dragoste neţărmurită. 
Dacă-i aşa, te voi iubi şi mai mult. Voi fi totul pentru dumneata, 
aşa cum dumneata eşti totul pentru mine. 


Giralda îşi ridică faţa fermecătoare şi-i zimbi printre lacrimi celui 
care-i vorbea cu atâta căldură şi de iubirea căruia era la fel de 
sigură ca de propria-i iubire. 

lar El Torero continuă : 

— De data asta eşti absolut sigură, Giralda ? Doar ai fost de 
atâtea ori înşelată ! 

— De data asta nu mai încape nici o îndoială. Mi s-au dat dovezi. 
Rămase o clipă pe gânduri, apoi, ştergându-şi lacri-' mile, 
continuă, zîimbind cu oarecare îndoială : 

— Singurul folos pe care l-am tras din această poveste este că 
am aflat ceva nou : înainte de a ajunge o ţigancă, fusesem 
botezată. Precum vezi, nu-i un folos prea mare. 

Giralda era pe jumătate pajnică. De aceea vorbea cu atâta 
uşurinţă despre botezul ei. 

Don Cezar fusese crescut, potrivit datinei, ca un credincios plin 
de zel. Şi, deşi o dată cu vârsta, cu lecturile şi cu frecventarea 
unor oameni de ştiinţă şi a unor literați, sentimentele lui 
religioase slăbiseră simţitor, nu putea să se sustragă cu totul 
influenţei ideilor vremii. Răspunse deci cu gravitate : W 

— Nu spune asta, Giralda. Dimpotrivă, e un mare folos. în felul 
acesta scapi de ameninţarea de a fi considerată eretică. Nu mai 
ai de ce să te temi de îngrozitoarea tortură de care erai tot 
timpul ameninţată. Dar nu mi-ai spus că ai fost răpită din ordinul 
acestei principese necunoscute ? 

— Nu chiar aşa. Când m-am văzut în mâinile lui Centurion şi ale 
oamenilor săi, m-a cuprins o groaznică deznădejde. Mă 
gândeam că voi fi dată pe mâna oribilului Barba Roja. Gândeşte- 
te la surpriza şi la bucuria mea evitând m-am aflat în prezenţa 
unei distinse doamne pe care n-o văzusem niciodată şi care, cu 
vorbe bune, m-a liniştit, mi-a jurat chiar că nu mă aşteaptă nici 
o primejdie, ba, mai mult, că eram liberă să plec oricând aş fi 
vrut. 

— Şi totuşi ai rămas ! De ce ? De cea pus prinţesa oamenii să te 
răpească ? De ce se amestecă ea în „treburile dumitale şi ce 
legătură ai cu ea ? Aşadar, te cunoaşte T De unde ? Cum ? 

Don Cezar înşiră toate aceste întrebări cu o iritare crescândă. 
Ghicindu-i gândurile pline de gelozie şi înţe-legând că suferă, 
Giralda îi răspunse cu blindeţe : 

— Ce de întrebări, domnule ! Da, principesa mă cunoştea. De 
unde ? Cum ? Păi, nu e oare cunoscută în întreaga Sevilla cea 


căreia i se spune Giralda. fie pentru că şi-a trăit primii ani în 
umbra turnului cu acelaşi nume, fie din cauza uşurinţei cu care 
ştie să facă lungi piruete în timp ce dansează în pieţele publice ? 
— Aşa e — murmură don Cezar nemulţumit 

— La drept vorbind, nu prinţesa i-a pus să mă răpească. Ea mai 
curând m-a eliberat. lată cum stau lucrurile Ştii că Centurion mă 
pîndea de mult. Fără intervenţia domnului de Pardaillan, m-ar fi 
arestat chiar deunăzi. Or, nu ştiu nici de ce şi nici în ce fel. căci 
asta nu mi s-a spus, Centurion e folosit şi de către principesă, ba 
chiar i se supune ei cu mult mai mult decât lui Barba Roja. 
Probabil că Centurion i-a spus principesei că avea ordin să mă 
răpească, iar aceasta, la rân-dul ei, i-a dat ordin să mă ducă 
direct la dînsa. Ceea ce a şi fost obligat să facă. 

— De ce ? De ce principesa asta, pe care nici n-o cunoşti, se 
interesează de dumneata atât de mult ? 

— Simplă întâmplare. Principesa m-a văzut A fost uimită, sunt 
vorbele ei, de graţia dansurilor mele şi s-a interesat de mine 
fără ca eu să bănuiesc măcar Fiind atât de bogată şi puternică, 
a izbutit să descopere repede, în câteva zile, ceea ce eu n-am 
reuşit să aflu m ani de zile de căutări. Interesată, a dorit să mă 
cunoască îndeaproape ; a profitat de primul prilej ce i s-a oferit, 
cu atât mai multă grabă şi bucurie, cu cât. în acest fel, mă salva 
şi de o mare primejdie. 

— Aşadar, îi sunt îndatorat pentru marele serviciu pe care mi l-a 
făcut — spuse El Torero, clătinând din cap. 

— Mai mult decât îţi închipui, Cezar — rosti cu gravitate Giralda. 
Şi, în sfârşit. mă întrebi de ce am rămas acolo, când eram liberă 
să plec ? Pentru că principesa îmi atrăsese atenţia că o anume 
persoană, pe care o cunoşti prea bine. ar putea trece printr-o 
comedie de moarte dacă m-ar întâlni în următoarele 48 de ore. 
Pen 

tru că ţin la acea persoană mai mult chiar decât la propria-mi 
viaţă şi pentru că din clipa în care prezenţa mea putea să-i fie 
fatală, mai curând m-aş fi îngropat eu de vie- Şi pentru că, în 
fine, principesa m-a asigurat că atunci când va dispare orice 
pericol acest cineva va fi anunţat prin grija ei şi că el însuşi va 
veni să mă ia. Trebuie să-ţi mai spun, don Cezar, despre cine e 
vorba ? adăugă Giralda cu un zimbet ironic. 

Pe cât se arătase El Torero de neliniştit mai înainte, pe atât era 
acum de radios. 


Drept care, o copleşi pe logodnica lui cu mulţumiri şi cu vorbe 
drăgăstoase, care o făcură să roşească de plăcere. 

Dar de îndată ce gelozia i se risipi datorită explicaţiilor sincere 
ale Giraldei, iar inima lui avântată se mai potoli, cuvintele 
logodnicei îl făcură să se mire grozav şi să exclame : 

— Principesa aceasta mă cunoaşte, aşadar, şi pe mine ? Dar prin 
ce îi stîrnesc eu vreun interes ? Şi ce 

pericol aşa de mare putea să mă amenințe pe mine ? ţi dai 
seama că toate astea sunt foarte ciudate ? 

— Nu chiar atâta pe cât ţi se par. Ţi-am mai spus că principesa 
este pe atât de bună pe cât e de frumoasă : asta ar fi destul ca 
să explice interesul ce ţi-l poartă. Dar la mijloc e ceva mai mult: 
ea ştie cine eşti, îţi cunoaşte familia. 

— Ştie cine sunt ? Cunoaşte numele tatălui meu ? 

— Da. Cezar — răspunse cu gravitate Giralda. —- Ţi-a spus 
cumva acest nume ? 

— Nu. Asta ţi-o va spune numai dumitale. 

— Ţi-a spus ea că-mi va dezvălui taina naşterii mele ? întrebă El 
Torero, fremătând de speranţă. 

— Da — exclamă ea — oricând vei dori să i-o ceri ! 

— Ah ! strigă don Cezar. Ard de nerăbdare să vină ziua de 
mâine. ca să mă duc s-o văd pe această principesă şi s-o întreb ! 
O ! Să ştiu I Să ştiu, în sfârşit, cine-mi sunt părinţii ! 

în timp ce îndrăgostiţii îşi făceau destăinuiri fără să ia aminte la 
el. Cervantes îşi spunea : 

„Drace ! Cine-i principesa asta care cunoaşte atiţia oameni şi 
ştie atâtea taine ? Şi de ce se amestecă ea, 

vrând să-i dezvăluie nenorocitului prinţ taina naşterii sale ? Nu-şi 
închipuie, oare, că o asemenea dezvăluire îl condamnă cu 
siguranţă la moarte ? Cum s-o împiedic pe necunoscuta asta să 
vorbească ?" 

în curând ajunseră la Hanul Turnului fără să li se fi întâmplat 
nimic neplăcut. 

Să fi fost cam pe la ora unu şi jumătate noaptea. Hanul era, 
bineînţeles, cufundat în linişte şi întuneric. Toţi locatarii 
dormeau un somn adînc şi binefăcător. 

Prichindelul, care părea să fi căzut pradă unei adinei melancolii, 
bătu la poarta exterioară a patio-ului, într-un fel anumit, 
cunoscut numai de obişnuiţii casei. Spre mirarea lui, poarta se 
deschise imediat, ca,şi cum ar fi fost aşteptaţi, şi mica Juana, 


drăgălaşa fiică a hangiului Manuel. apăru în poartă cu o expresie 
curioasă şi neliniştită în acelaşi timp. 

Zărind-o pe fată, El Chico păli. Trebuie să credem, totuşi, că 
omuleţul avea o stăpînire de. -sine extraordinară pentru o fiinţă 
atât de slabă ca el, că ştia să-şi ascundă cu grijă impresiile şi 
sentimentele, căci, în afară de culoarea pământie ce i se 
aşternu pe faţa-i bronzată, nimic din atitudinea lui nu trăda 
puternica emoție ce-l cuprinsese. 

îşi îndreptă cu mândrie ţinuta şi—i adresă fetei un zîmbet 
amical, ca unui vechi prieten. Era limpede că Juana şi El Chico 
se cunoşteau din copilărie. 

Totuşi, în ciuda mândriei înnăscute a piticului, un observator 
atent ar fi descoperit în atitudinea lui, mai ales în surâsul lui 
parcă resemnat, în expresia lui drăgăstoasă, parcă neliniştită, 
un fel de admiraţie umilă şi înflăcărată, cum pot inspira numai 
fiinţele socotite a fi de esenţă superioară. Pe scurt, atunci când 
se credea neobservat, El Chico avea în faţa tinerei fete 
atitudinea unui credincios plin de zel, ce o adoră pe Fecioară. 
Dimpotrivă, purtarea Juanei, deşi foarte deschisă şi prietenoasă, 
avea, fără voia ei, ceva superior şi protector în acelaşi timp. Un 
indiferent şi-ar fi spus că frumoasa andaluză, fiica unui 
respectabil burghez căruia afacerile îi mergeau din plin, ştia să 
păstreze distanţa faţă de acest cerşetor. Un observator mai 
atent, însă, ar fi 

descoperit cu uşurinţă în purtarea ei o dragoste adevărată, 
aproape maternă. 

într-adevăr, Juana avea ceva din atitudinea tandră şi în acelaşi 
timp cicălitoare a unei fetiţe care o face pe mămica faţă de 
păpuşica ei preferată. 

Da, chiar asta era. Piticul era, probabil, pentru ea ca un fel de 
jucărie vie, pe care copilul o iubeşte din toată inima, deşi o 
sicâie, de altfel fără răutate, dintr-o nevoie instinctivă de a se 
juca de-a micul stăpîn, de-a micul tiran. S-a plictisit copilul de 
jucăria lui ? O az-vârle cu dispreţ într-un ungher, fără să se 
sinchisească dacă se strică, şi nici nu se mai uită la ea. îi vine 
din nou să se joace şi-şi dă seama că prin gestul lui brutal 
jucăria s-a stricat ? Plînge din toată inima, ia jucăria în braţe, o 
leagănă, o alintă, o mângiie, vorbindu-i cu bunătate, străduindu- 
se să repare răul pe care l-a făcut fără voia lui. 

Cam aşa erau şi purtările Juanei faţă de pitic. 


Dar cel mai surprinzător era faptul că piticul, deşi foarte 
supărăcios de felul lui, accepta cu dragă inimă hachiţele ei. Nu 
cu pasivitatea unei jucării, ci cu o plăcere adevărată, deşi 
ascunsă. | se părea foarte natural. Din partea Juanei nimic nu-l 
jignea, nimic nu-l supăra, nimic nu-l descuraja. Aşa era Juana. 
Juanei îi era îngăduit orice. Capriciile şi pornirile ei de copil istet 
şi răsfăţat, sigur de puterea lui despotică, i se păreau adorabile 
şi, în orice caz, preferabile indiferenţei. Juana era stăpiînul, în 
înţelesul absolut al cuvântului. El nu era decât sclavul care 
acceptă bucuros purtările stăpi-nului faţă de dînsul — şi pe cele 
bune, şi pe cele rele. 

Să fi fost oare aceasta urmarea unei deprinderi căpătate încă 
din copilărie ? Poate că da. 

In orice caz, trebuie să recunoaştem că adoraţia şi admiraţia lui 
erau pe deplin întemeiate. 

Juana avea şaisprezece ani şi era o adevărată an-daluză 
micuță, drăgălaşă, subţirică, sprintenă şi vioaie, plină de graţie 
jucăuşă şi de eleganţă naturală. Avea un ten proaspăt, nişte 
ochi negri de toată frumuseţea, când galeşi, când arzători, o 
guriţă cu buze roşii şi cam senzuale. Mânile ei fine şi albe, 
întreţinute cu grijă, 

ar fi putut stîrni, ca de altfel întreaga ei făptură de o gingăşie 
aristocratică, invidia multor doamne nobile. 

Era extrem de îngrijită, iar ţinuta ei, cu mult superioară 
categoriei sociale căreia îi aparţinea, dovedea o cochetărie 
rafinată, pe care îngăduitorul orgoliu al tatălui său, departe de a 
încerca s-o potolească, dimpotrivă, o stimula, căci onorabilul 
Manuel, care făcea, desigur, nişte afaceri strălucite, nu se dădea 
îndărăt de la nici o cheltuială când era vorba de capriciile 
acestui copil răsfăţat. 

Astfel că Juana era întotdeauna gătită ca o madonă şi, de altfel, 
purta cu o uşurinţă plină de farmec elegantul costum de 
andaluză. Căci, spre deosebire de fetele de condiţia ei, care se 
îmbrăcau de obicei în postav sau în pînză, Juana purta o cazacă 
de catifea, un corsaj de mătase de culoare deschisă, ce se mula 
perfect pe talia ei subţire şi mlădioasă şi o fustă de mătase asor- 
tată la corsaj, care lăsa să i se vadă pulpele nervoase, 
reliefîindu-i gleznele delicate şi mici ca ale unui copil, picioruşele 
cambrate, încălţate în satin, de care ea era foarte mândră, ca 


orice veritabilă andaluză. în loc de eşarfă purta un şorţ, bogat 
împodobit cu împletituri, şireturi, funde şi ciucuri.. 

Astfel gătită, îi supraveghea pe servitorii tatălui ei şi trebuia să 
fii cu adevărat un mare domn — ca francezul ăsta — sau un 
vechi şi bun prieten — ca domnul de Cervantes — pentru ca ea 
să catadicsească să te servească, personal, cu mânuţele-i albe. 
Ba chiar socotea că le făcea o deosebită cinste celor pe care-i 
servea, şi poate că nu greşea chiar aşa mult. 

E lesne de înţeles de ce, în aceste condiţii, Cer-vantes ar fi avut 
pricină să se mire când o găsi pe această mică regină stând 
trează şi veghind în locul vreuneia dintre umilele slujnice 
ale,hanului. Dar Cervantes era prea preocupat ca să se 
oprească la amănunte atât de neînsemnate. 

Juana se dădu în lături ca să-i lase pe musafirii nocturni să intre 
şi, deşi părea tulburată şi neliniştită, răspunse la zimbetul lui El 
Chico cu un surâs vesel, subliniat vizibil printr-un gest binevoitor 
şi prietenesc făcut cu acel aer de mică surioară pe care-l avea 
faţă de el, fără voia ei. 

Acest surâs fu de ajuns pentru ca pe obrajii omuleţului să apară 
din nou un pic din roşeaţa ce-i dispăruse brusc la vederea fetei 
şi pentru ca ochii să i se lumineze de o bucurie lăuntrică, pe 
care nici nu încerca să şio ascundă, fiind sigur că tovarăşii lui 
aveau destule alte griji ca să nu le mai pese de El Chico. 

După ce Cervantes, care încheia rândul, intră şi el în patio, 
Juana şovăi o clipă şi, înainte de a închide poarta, se aplecă şi 
privi în afară, în noaptea senină presărată cu miliarde de stele. 
Erau aproape singurele lumini pe care Sfinta Inchiziţie le 
îngăduia supuşiloi săi, fără îndoială cu scopul de a păstra pentru 
autodafeuri celelalte focuri. 

Mica Juana părea ciudat de emoţionată. S-ar fi zis că aştepta pe 
cineva şi că era neliniştită şi necăjită; văzînd că cel pe care-l 
aştepta nu apare. Când îşi dădu limpede seama că nu mai urma 
să vină nimeni, scoase un oftat ce semăna cu un suspin, puse 
lacătele şi-i petrecu pe musafiri în bucătărie. Prin felul cum era 
aşezată, aceasta putea să fie luminată fără teamă de amenzile 
la care te expuneai încălcind asprele dispoziţii ale poliţiei, prin 
care se interzicea luminatul după semnalul de stingere. 

în timp ce slujnica încă pe jumătate adormită se trezea; 
bombănind tot felul de înjurături la adresa hai-manalelor 
nocturne care tulburau somnul bunilor creş-tini la o oră atât de 


tîrzie, când s-ar fi cuvenit să fi fost de mult în paturile lor, înveliţi 
cu cuvertura pînă la gât; şi la bărbie; Juana o urmărea din ochi, 
maşinal. Dar nici n-o i vedea; Micuța Juana era mult prea 
emoţionată. Era şi foarte palidă. Ochii ei frumoşi, de obicei 
atât de veseli, erau parcă aburiţi de lacrimi cu greu stăpinite. Pe 
buze : îi stătea o întrebare pe care nu îndrăznea s-o pună şi 
nimeni nu observa ciudata emoție de care era cuprinsă. 

Nimeni; în afară de bătrâna duenă, ce se grăbi să biiguie nişte 
cugetări pline de acreală, nu lipsite însă de o dragoste ursuză, 
cu privire la tinerele stăpine cărora le place să-şi piardă 
noaptea, stricându-şi ochii de pomană, când, slavă Domnului, 
există femei în toată 

firea, cinstite şi devotate stăpinilor lor, care ţin la oboseală şi 
ştiu să-şi îndeplinească cu cinste îndatoririle de gazdă, 
nepotrivite cu nişte mâini albe de cuconiţă. . Altminteri însă, 
nimeni n-o băga în seamă, afară de 

pitic, care o urmărea atent şi vedea cum veselia ei se 

spulbera treptat; El chico o privea cu ochii lui buni; 

de câine credincios, gata să facă orice ca să readucă 

zimbetul pe buzele stăpînului. _ Ca să fim drepţi, trebuie să 
spunem că, în schimb 

mica Juana nu vedea pe nimeni, nici pe duenă, nici p> 

El Chico. Părea că-şi urmăreşte un gând al ei, foarte 

dureros. 

O întrebare a lui El Torero o trezi brusc din visare 

— Domnul de Pardaillan nu s-a întors ? 

Mica Juana tresări violent- şi de-abia putu să bolborosească cu 
glas sugrumat: 

— Nu, domnule Cezar. 

— Eram sigur ! murmură El Torero, privindu-l p Cervante.cu un 
aer nedumerit. 

Palidă ca ceara, Juana izbuti cu mare greutate să spună: 

— Domnul de Pardaillan era totuşi cu dumneavoastră. Sper că 
nu i s-a întâmplat nimic grav ! 

— Şi noi sperăm acelaşi lucru, micuță Juana, da; nu vom şti cu 
adevărat decât mâine — răspunse Cervantes cu un aer foarte 
preocupat. 

Juana se clătină. Ar fi căzut, dacă n-ar fi întâlnit în : calea ei o 
masă de care să se ţină. Şi nimeni nu observă, această sfârşeală 


ce o cuprinsese pe neaşteptate. Nimeni, în afară de bătrâna 

guvernantă, care strigă : 

— Picaţi de oboseală, domnişoară ! Aţi devenit moartă propriul 

dumneavoastră călău, de nu vreţi să vă duceţ. la culcare în 

noaptea asta ? 

El Cchico observase şi el. Nu spuse nimic, dar se apropie repede 

de ea, ca şi cum ar fi vrut să-i ofere sprijinul propriei sale 

slăbiciuni. 

Fără să bage de seamă nimic, Cervantes urmă să; Vorbească : 
Fata mea, pune să ne facă paturile. Ne vom petrece noaptea 

aici, iar mâine — adăugă el întorcându-se 

spre don Cezar şi Giralda — ne vom continua cercetările. 

£'. Torero încuviinţă din cap. 

Fericită că se oferea prilejul să iasă dintr-o situaţie penibilă, 

Juana o urmă pe slujnică, în ciuda protestelor energice ale 

acesteia, care avură soarta rezervată tuturor protestelor : aceea 

de a nu fi luate în seamă. 

După ce-i adresă lui El Chico un gest amical, Cervantes se grăbi 

să se îndrepte spre camera ce-i fusese rezervată. 

El Torero nu voi să-l urmeze înainte de a-i mulţumi din inimă lui 

El Chico şi de a-l asigura încă o dată că, de aici înainte, va avea 

grijă să nu-i lipsească nimic. 

Giralda adăugă propriile-i mulţumiri la acelea ale logodnicului ei. 

Omuleţul primi aceste dovezi de prietenie cu aerul mândru 

şi'nepăsător ce-l caracteriza. Dar privirea lui strălucitoare arăta 

limpede că era mulţumit de această prietenie. 

XXIII 

EL CHICO ŞI JUANA 

Rămas singur în bucătăria hanului, El Chico- se caţără pe un 

scaun, pe care şi-l pregătise dinainte, în faţa căminului. în care 

focul era pe cale să se stingă... 

Era trist piticul, căci o văzuse pe „ea' foarte necăjită şi 

tulburată. 

Cu capul în mâini, începu să se gândească la lucruri intâmplate 

în trecutul său atât de scurt. lar acest trecut, ca de arfi şi 

prezentul, după cum, fără îndoială, şi viitorul, încăpea într-un 

singur cuvânt : Juana. 

Oricât de departe îndărăt putea să ajungă cu amintirile lui, 

piticul se vedea mereu în mâinile ei, ca o jucărie. El Chico nu 

avea familie, iar dacă cineva se ocupa uneori de el. era numai 


prin ocări, însoţite de nenumărate palme. S-ar fi lipsit bucuros 
de o asemenea atenţie. Cu toate că era pusă pe şotii. Juana 
avea un suflet bun Fără să-şi dea seama de ce. fusese mişcată 
de singurătatea lui. Şi aşa tânără cum era, mânată de 
sentimentul de mamă care stă ascuns în sufletul oricărei fetiţe, 
îşi luase obiceiul de a veghea ca el să aib; o locuinţă 
multumitoare şi să fie hrănit ca lumea'. Şi; fncet-încet, se 
obişnuise să se joace aşa, de a mămica i cum tatăl ei îi 
satisfăcea toate capriciile, iar ea ştia, foarte bine să se alinte, se 
făcea ascultată fără greutatf Aşa se explică atitudinea uşor 
protectoare pe care .o avea faţă de El Chico. 

despre el, se obişnuise s-o vadă poruncind şi: cum toţi din casă 
i se supuneau fără să crâcnească, făcuse şi el ca toţi ceilalţi. De 
altfel, chiar dacă ar fi vrut să se revolte — ceea ce nici nu-i 
trecea prir minte, căci sclavia era pentru el mult prea dulce — 
morala (reprezentată, în cazul de faţă, prin lecţiile şi mustrările 
aspre ce i se administra însuşi tatăl micului: său tiran, onorabilul 
Manuel, îl învățase că cel ce oferă, este cu mult superior celui ce 
primeşte, şi că acesta din urmă n-ar putea niciodată să se 
umilească şi să se închine îndeajuns în faţa celuilalt. în general, 
lui E Chico nu-i intra în cap să se umilească, el având şi idei 
personale, idei care, după cum pretindea aceeaşi sfinţi, morală, 
trebuiau să-l ducă într-o bună zi direct la rug. singurul sfârşit 
hărăzit unui băieţaş care, deşi botezat, nu era în stare să 
nutrească decât gânduri ce l-ar fi putut înspăimânta pînă şi pe 
ultimul dintre eretici. Şi. totuşi, în faţa Juanei îşi pleca de 
bunăvoie capul, fşi făcuse chiar un obicei din asta. Intr-atâta îşi 
însuşişi acest obicei pe care-l va păstra toată viaţa, încât i se 
părea monstruos, cu neputinţă să discute vreo poruncă dată de 
Juana, sau vreo dorinţă de-a ei. Băieţaşu, acesta care, mânat 
poate de diavol sau numai de furie avea pretenţia că nu va 
recunoaşte nici un stăpîn şi: nici o autoritate, o acceptase în aşa 
măsură pe Joana; ca pe singurul lui stăpiîn, încât îi mai spunea 
chiar şi acum, când ajunsese bărbat în toată firea : „Micuţ? 
stăpînă", ceea ce o făcea şi pe fată să fie foarte mândră. 

Copiii crescuseră mari. Juana se făcuse o fată frumoasă. 

El Chico devenise bărbat... dar rămăsese cu statură de copil. 

IM 

La început, Juana văzuse cu uimire cum, încet-încet, ea ajunge 
la fel de înaltă şi apoi mai înaltă decât prietenul ei, care era mai 


mare decât ea cu patru ani, Lucrul acesta o încânta grozav, 
păpuşa ei va rămâne mereu o păpuşică... Dar o dată cu vârsta, 
acest sentiment egoist făcu loc milei. Cu atât mai mult, cu cât El 
Chico părea foarte chinuit de faptul că rămânea atât de mic, în 
timp ce toţi din jurul lui creşteau. lar Juana îşi promisese să nu-l 
părăsească niciodată. Ce s-ar fi făcut băiatul ăsta fără ea ? 

Dacă la început supunerea şi ascultarea pasivă ale lui El Chico 
nu fuseseră decât, pe de o parte, rezultatul obişnuinţei, iar pe 
de alta al exemplului şi al lecţiilor de morală, ele sporiseră şi 
mai mult, dacă mai era posibil aşa ceva, ca urmare a apariţiei 
unui sentiment nou, de care nici măcar el însuşi nu-şi prea dă- 
dea seama : iubirea. Dar o iubire dintre cele mai curate, o iubire 
absolută, supraomenească, făcută din sacrificiu şi dăruire. Şi nici 
nu se putea să fie altfel. De ani şi ani de zile, Juana fusese 
pentru el un mic Dumnezeu, în faţa căruia stătea într-o veşnică 
adoraţie. Nimic nu putea fi prea frumos, prea bun sau prea 
scump pentru ea. De dragul ei ar fi fost în stare să se lungească 
în stradă şi să-i facă din trupul său covor pentru ca ea să-şi 
ferească picioarele de atingerea cal-darimului murdar. 

Toate gândurile lui se îndreptau către acelaşi ţel : să-i facă 
plăcere Juanei, să-i îndeplinească toate dorinţele, chiar cu preţul 
suferinţei, chiar dacă inima-i sângera. 

în prezenţa ei îşi pierdea cu totul voinţa, puterea de judecată şi 
de simţire. Ea era cea care gândea, vorbea şi simţea pentru 
amândoi. Nu trăia decât prin ea şi au era în stare decât să 
admire şi să aprobe orbeşte tot ceea ce hotăra ea. 

lubirea aceasta rămăsese ferită de orice pornire trupească. 
Degeaba ar fi pretins că e un bărbat, ştia prea bine că nu era 
aşa ! 

Ideea posibilităţii unei căsătorii între o femeie, o femeie 
adevărată şi el, o bucăţică de om, nici nu-i tre- cuse prin minte. 
Dar oare aşa ceva era posibil ? Incepuse să se gândească la o 
asemenea posibilitate abia după discuţia cu doamna aceea 
nobilă. Desigur că frumoasa doamnă îşi bătuse joc de el! 
Bineînţeles că voise să se distreze, să vadă ce-o să spună şi! ce- 
o să facă bietul pitic. Din fericire, El Chico nu se trădase în nici 
un fel. Era mic de statură, dar isteţ la minte şi înţelesese 
intenţia nobilei doamne. 

Juana tocmai împlinise treisprezece ani. într-o zi, gătită ca o 
doamnă, coborâse în sala de mese. Nu ca să facă treabă, 


ferească sfintul ! ci ca s-o înlocuiască pe stăpina casei, moartă 
de multă vreme şi înlocuită — dacă totuşi o mamă poate fi 
înlocuită — de către admirabila matroană pe care tocmai am 
auzit-o cică-lind-o pe tânăra fată, matroană care răspundea la 
numele de Barbara. 

Aşadar, Juana începuse să supravegheze personalul, la început 
puţin numeros, şi să conducă gospodăria cu asemenea 
autoritate, încât nimănui nu-i trecea prin minte să nu i se 
supună. 

în acelaşi timp, se pricepea să-i facă pe muşterii să se simtă 
mulţumiţi (ceea ce nu era întotdeauna prea uşor), ştia să-şi 
întoarcă privirile cu atâta tact, să împartă zimbete şi 
complimente cu atâta graţie, încât devenise o adevărată 
binecuvântare pentru Hanul Turnului, care ajunse în curând unul 
dintre cele mai căutate din Sevilla, unde totuşi nu lipseau 
hanurile bune. 

Atunci intervenise din nou morala, mereu reprezentată de 
onorabilul Manuel, care atrăsese atenţia asupra faptului că ar fi 
de-a dreptul scandalos ca Juana, singura lui moştenitoare, să se 
chinuiască muncind, în timp ce leneşul ăla de El Chico, care 
mergea pe-al şapte-sprezecelea an, se îngraşă, neavând altă 
grijă decât să caşte gura de dimineaţa pînă seara, sub pretextul 
viclean că e prea mic. 

Aceeaşi morală mai spune că atunci când eşti-sărac şi orfan 
trebuie să munceşti ca să-ţi câştigi existenţa. El Chico se 
întrebase, şi nu fără teamă, ce-ar putea să facă el pentru a-şi 
câştiga pâinea, având în vedere că nimeni nu se îngrijise 
vreodată să-l înveţe ceva în acest scop şi că nu avea mai multă 
putere decât un. puişor Proaspăt ieşit din găoace. 

Dar cum, în mod ciudat, Juana păruse ca aprobă această 
morală, El Chico, plin de ardoare şi de bună-, voinţă, consimţise 
să muncească. Manuel profitase nu-maidecât ca să-l pună la 
treburile cele mai grele şi înjositoare, oferindu-i în schimb, cu 
dărnicie, culcuş şi mâncare ca pentru câini. 

Muncile astea erau peste puterile piticului. Poate că le-ar fi făcut 
şi aşa, de bine de rău, dacă s-ar fi ţinut seama de marea lui 
susceptibilitate. Dar nimănui nu-i păsa de ea. în noua lui 
situaţie, piticul deveni în cu-rând calul de bătaie al tuturor. De la 
patron şi pînă la ultimul băiat de grajd, toţi se credeau în drept 


să-i ordone. lar când ordinele nu erau executate cum trebuie, 
palmele cădeau din belşug. 

Dar cel mai groaznic pentru el era faptul că treburile îl ţineau 
departe de Juana, în tot timpul zilei, ceea ce era în sine o tortură 
cumplită. Şi apoi, era la cheremul unei liote de slugi şi al unor 
muşterii adesea cher-cheliţi, care nu-l cruţau nici de umilinţe şi 
nici de lovituri. 

Niciodată nu fusese atât de nenorocit. 

Dar asta nu dură multă vreme. După câtva timp de chinuri 
nemaipomenite, El Chico lăsase baltă şorţ, mături, muşterii 
şfstăpîn, şi dispăruse. 

Cum trăise el în acest răstimp ? Pur şi simplu din ce-i pica. Nu-i 
trebuia mult ca să se întreţină. Poame gustoase se găseau din 
belşug în această uriaşă gră-dină care era Andaluzia. N-avea 
decât să întindă mâna şi să ia. Când vremea nu-i îngăduia 
asemenea pleaşcă, se aşeza la poarta bisericii şi cerşea. Lucrul 
acesta intra în obiceiurile epocii şi 'însuşi subtilul moralist, care 
era Manuel, n-avea ce să obiecteze. 

El Chico mânca puţin, dormea nu se ştie în ce văgăună, umbla 
îmbrăcat în zdrenţe, dar era liber. Liber să doarmă sub razele 
bunului soare, să se tăvălească în iarba fragedă, să viseze la 
stele. Dar era mândru şi mulţumit. Era mai ţanţoş ca oricând şi 
trebuia să-l vezi cu ce aer întorcea spatele oricui îi vorbea pe un 
ton care nu-i convenea. 

Fuga piticului îl făcu pe Manuel să-şi dezlănţuie morala în vaiete 
amare, dojeni cumplite şi profeţii în 

fricoşătoare. El Chico era un mizerabil nerecunoscător, un leneş, 
un ins fără credinţă, fără lege, fără inimă, lipsit de orice 
sentiment omenesc şi sortit, fără doar şi poate, să sfârşească pe 
vreun rug. 

Totuşi. El Chico nu era un nerecunoscător, aşa cum susţinea 
respectabilul Manuel. Numai că recunoştinţa lui se îndrepta — 
ceea ce era cu totul firesc — spre singura fiinţă care-i arătase 
bunătate şi dragoste: Juana. 

în fiecare zi găsea mijlocul de a se strecura în han — era doar 
atât de mic — şi acolo, pitit în vreun colţ, îşi sătura ochii privind- 
o pe aceea care era totul pentru el. 

Sprintenă şi vioaie, gătită întotdeauna ca o mică regină, Juana 
alerga de colo-colo, supraveghind treburile ca o gospodină 
pricepută ce era, din instinct, în ciuda tinereţii ei. Când îşi sătura 


bine ochii şi inima, piticul pleca mulţumit... ca să se întoarcă a 
doua zi. 

Uneori, când se întâmpla să treacă ea pe lâgă dân-sul, 
îndrăznea să întindă mâna şi să-i apuce un colţ de rochie, pe 
care-l săruta cu smerenie. Sărutase pînă şi urma paşilor ei, 
rămasă pe nisipul presărat în patio ! iar astea erau bucurii de 
care nu avea parte prea des. 

într-o zi, calculîndu-şi greşit mişcarea, în loc să-iatingă rochia, îi 
atinse pulpa. Rămase înmărmurit de spaimă. Cu atât mai mult, 
cu cât Juana, crezînd că era vorba de vreo glumă grosolană a 
unui muşteriu, se oprise, palidă de mânie, scoţind un țipăt, la 
auzul cala Manuel şi servitorii săi dădură fuga. Bietul El Chico 
întrezări numaidecât urmările neân-demânării sale : Manuel va 
întoarce hanul pe dos, pînă ce-l va găsi şi-l va alunga în chip 
ruşinos, fără a mai pune la socoteală şi chelfăneala zdravănă de 
care nu va fi scutit. Cu o înfăţişare jalnică, ieşi din ascunzătoare 
şi, îngenunchind în faţa ei, îşi împreună mâinile a rugăciune : 

— Eu sunt, Juana, nu-ţi fie teamă ;— îi şopti. 

Deşi era dezgustător de murdar, ea îl recunoscu nu-maidecât. 
Nu-i fu frică. Păru chiar foarte mulţumită şi-i răspunse tatălui ei, 
care o întreba de ce ţipase: 

— Nu-i nimic, m-am lovit de masa asta şi nu m-am putut abţine 
să nu ţip ca o proastă. 

Negăsind nimic ciudat în răspunsul fetei, Manuel se retrase 
mulţumit de explicaţiile m primite ; servitorii se întoarseră la 
treburile lor, iar ea ii făcu lui El Chico un semn discret, la care 
piticul se supuse. Nu era, oare", obişnuit să i se supună în 
toate ? 

Fata îl duse într-un loc mai ferit, unde nu puteau fi surprinşi şi-l 
luă imediat la rost, pe un ton foarte aspru: 

— Ce făceai în colţul ăla ? Haimana ce eşti ! Lene-şule ! Ercticule 
! Cum de îndrăzneşti să mai apari în casa pe care ai părăsit-o 
fără un cuvânt de rămas bun. fără nici o părere de rău ? 
Nerecunoscătorule ! Hoţulle ! . 

Juana îl certa şi-o făcea pe grozava, dar i se citea în ochi că-i 
bucuroasă de a-l revedea, tare bucuroasă chiar. Atunci, foarte 
mişcat, el ii răspunse cu umilinţă: 

— Voiam să te văd, Juana. 

— îmi pare bine ! Şi cum de ţi-a venit atât de tif-ziu această 
dorinţă, după zile întregi de uitare ? 


EI îi răspunse cu adîncă mîhnire : 

— Nu te-am uitat, Juana, nici n-aş putea, de altfel. Am venit aici 
în fiecare zi. 

— în fiecare zi ! Mie vrei tu să-mi vinzi gogoşi ? De ce nu te-ai 
arătat niciodată ? 

— Pentru că mă gândeam că voi fi alungat. 

Ea îi aruncă o privire compătimitoare şi uimită în acelaşi timp. 
Şi, ridicând din umeri, îi spuse : 

— Ai fi meritat-o din plin, zău aşa... Dar ar fi trebuit să ştii, 
totuşi, că n-aş fi făcut una ca asta. 

— Tu, Juana, într-adevăr, n-ai fi făcut-o. Dar tatăl tău ? Dar 
ceilalţi ? 

Argumentul cântări greu în ochii fetei. Nu-i răspunse imediat. De 
altfel, nu se îndoia de cele spuse de el şi — ceea ce se ferea să 
recunoască — poate că nu o singură dată îl descoperise prin 
colţurile în care piticul 

se credea atât de bine ascuns. Ca să-şi mascheze stinghereala, 
ea continuă, pe acelaşi ton dojenitor : 

— Uită-te în ce hal eşti ! Ai putea, fi luat drept un vagabond ! 
Cum de nu ţi-e ruşine să apari aşa în faţa mea ? N-ai putea să fii 
mai curat, cel puţin ? 

El îşi plecă, ruşinat, capul. O lacrimă îi apăru printre gene. 
Dojana îl usturase ; şi se-nţelege că, dacă n-ar fi fost această 
întâmplare nenorocită, niciodată n-ar fi apărut în faţa ei în halul 
asta. 

Juana îşi dădu seama cât rău îi făcuse umilindu-l, Şi-i spuse cu 
un glas mai dulce, privindu-l cu gingăşie : 

— Nu cumva tot tu ai adus şi florile pe care le-am găsit de 
câteva ori pe fereastra mea ? 

El roşi şi dădu din cap afirmativ. 

— De ce-ai făcut asta ? stărui ea, continuînd să-l privească ţintă. 
El îi răspunse, pe un ton foarte natural, poate chiar sincer : 

— N-aş fi vrut să mă socoteşti un nerecunoscător. De ceilalţi 
puţin îmi pasă ; dar tu, nu vreau ! lacă aşa !... M-am gândit că 
vei ghici şi că mă vei ierta. 

Ea îl privi o clipă fără să răspundă, apoi, cu un surâs enigmatic, 
exclamă : 

— Frumos, n-am ce zice ! Cum ai ajuns pînă la fereastra mea ? 
Nenorocitule ! Nu te-ai gândit că ai putea să mori şi că eu nu mi- 
aş fi iertat niciodată moartea ta ? 


El Chico simţi cum îi creşte inima de bucurie. Aşadar, nu mai era 
supărată ! Dacă tremura pentru viaţa lui, însemna că-l mai 
iubeşte. Şi rîzînd din toată inima, îi spuse : 

— Nu e nici un pericol. Sunt eu mic, dar şi înde-mânatic ! 

— E drept că eşti sprinten ca o maimuţă — zise ea. Dar n-are 
importanţă, să nu mai faci asta... îmi vei da florile chiar mie, în 
felul acesta voi fi mai liniştită. 

— Vrei cu adevărat să vin să te văd ? o întrebă el, înfiorat de 
speranţă. 

sir» 

Cu o mică strimbătură de milă şi dispreţ, ea rosti : 

— Şi acum, dacă te-ai întors, cred că n-ai do gând să pleci iar? 
— -Dar tatăl tău, Manuel ? 

Juana îi răspunse, cu un gest autoritar, care voia să însemne că-i 
păsa prea puţin de toate acestea: 

— Vrei să mă vezi fără să te ascunzi ca un hoţ, da sau ba ? 

El Chico îşi împreună mâinile plin de admiraţie. 

— în cazul ăsta — îi spuse Juana cu un zîmbet vesel — nu te 
îngriji de rest. O să iei masa cu noi, o să dormi aici, am să-ţi fac 
rost de o îmbrăcăminte cuviincioasă, iar cât priveşte treaba, n-o 
să mai fac decât ceea ce o să vrei tu şi pe măsura puterilor 
tale ! Hai, vino ! 

El scutură din cap şi nu se clinti. 

Juana păli şi, aruncându-i o privire dojenitoare şi îndurerată, îl 
întrebă cu lacrimi în glas : 

— Nu vrei ? 

Şi adăugă, cu glasul ei subţire, dar poruncitor şi hotărît : 

— Nu mai sunt, aşadar, mica ta stăpînă ? Nu mai sunt eu cea 
care-ţi porunceşte ? Te răzvrăteşti împotriva mea ? 

El îi răspunse pe un ton blînd, dar cu încăpăţinare : 

— Tu eşti şi vei fi întotdeauna bucuria mea. Ca să te pot vedea, 
aş trece şi prin foc... Dar nu mai vreau să-mi dai tu hrană, 
adăpost şi îmbrăcăminte. 

Juana îi privi straiele zdrenţuite şi, din nou, El Chico îşi plecă 
ochii ruşinat. Cu vârful degetelor, Juana IlI prinse de bărbie, îl sili 
să-şi ridice capul, şi-şi cufunda privirea tandră şi nevinovată într- 
a lui. înţelesese ce se petrece în sufletul prietenului ei, şi, dintr-o 
delicateţe cu adevărat feminină, nu mai stărui. 

— Fie şi aşa — zise ea, după o pauză. făo când o să vrei. în rest, 
o să faci cum ai să crezi. Dar să ştii că m-ar miîhni foarte tare, 


dacă ai uita că sânt şi voi rămâne pentru tine o soră iubitoare şi 
credincioasă, îmi făgăduieşti să nu uiţi ? 

Ea rosti toate aceste vorbe cu o căldură şi cu o emoție care nu 
puteau fi puse la îndoială. 

Atunci, aşa cum se întâmpla uneori când Juana fă-cea pe regina, 
iar el îi aducea modestul sin omagiu, 

Sensul acestui era cât se poate de limpede. Desigur că fără să-şi 
dea seama, bietul El Chico îşi pusese, în umila şi atât de timida 
lui  sărutare, întreaga dragoste, făcută din supunere, 
devotament şi dăruire. Umilinţa gestului era cu atât mai 
mişcătoare, cu cât bietul băiat era de obicei foarte mândru. 
Oricât de neştiutoare ar fi fost Juana, ea nu se putea înşela 
asupra înţelesului acestui gest ; de aceea faţa frumoasă străluci 
de bucurie şi de orgoliu. 

De altfel, primi acest omagiu fără mofturi, fără falsă modestie şi 
fără exagerată pudoare, ca pe un tribut cuvenit frumuseţii şi 
bunătăţii sale. îl primi ca o suverană care ştie că e cu mult 
deasupra muritorului prosternat la picioarele ei de copil. 
Atitudinea ei de o simplitate şi naturaleţe perfecte, expresia de 
supremă demnitate a chipului ei delicat şi aristocratic pentru o 
fată de această vârstă şi condiţie, ar fi stîrnit un sentiment de 
admiraţie chiar şi Faustei, care putea sluji drept model în 
această privinţă. 

în timp ce primea acest omagiu, fără să se simtă deloc 
copleşită, îl învăluia pe cel prăbuşit la picioarele ei, care-i 
aparţinea cu totul, într-o privire blîndă şi duioasă, prin care 
răzbătea un pic de ironie compătimitoare. 

Deodată, el se ridică şi exclamă, într-un elan al întregii sale 
fiinţe : 

— Tu eşti şi vei rămâne mereu mica mea stăpiînă ! Juana bătu 
bucuroasă din palme şi strigă mândră 

de victoria ei: 

— Sunt sigură de asta! 

Şi-l apucă de mână, cu un aer de ştrengăriţă. 

— Hai — spuse, îmbujorată de plăcere — vino să-l vezi pe tata ! 
e- Nu merg — refuză el calm. 

Ea bătu din picior cu încăpăţinare şi, pe jumătate îmbufnată, pe 
jumătate curioasă, îl întrebă : 

— Ce mai e? 

El Chico îşi privi zdrenţele şi-i răspunse : 


— Nu vreau ca tatăl tău să mă vadă în halul ăsta. Mâine mă voi 
întoarce şi ai să vezi că n-am să te fac de ruşine. 

Cum a izbutit el să se descurce ? Prin ce tur de forţă şi de 
isteţime ? Cu ajutorul cărei activităţi misterioase dusă la 
momentul potrivit ? N-am putea să vă spunem. Vă putem spune 
doar că, a doua zi, a venit îmbrăcat într-un costum aproape nou, 
care, fără să aibă vreo podoabă specială, era deosebit de curat 
şi de o eleganţă ce-i punea de minune în valoare făptura mi- 
niaturală. 

Şi astfel El Chico ieşi biruitor pe toată linia. 

Mai întîi văzu cum ochii cochetei Juana străluceau de plăcerea 
de a-l vedea îmbrăcat atât de curat şi cu atâta eleganţă. Apoi, 
putu să citească pe feţele uluite ale lui Manuel şi ale servitorilor 
săi, adunaţi acolo în grabă, uimirea plină de admiraţie pe care 
le-o provoca apariţia lui în chip de cavaler fercheş. 

începînd din ziua aceea, avu grijă să-şi păstreze un costum 
elegant, pe care nu-l îmbrăca decât când mergea să-şi vadă 
mica stăpînă şi pe care îl strângea apoi la loc, cu băgare de 
seamă, într-una din ascunzătorile cunoscute numai de el. în 
celelalte zile, zdrenţele lui obişnuite nu-l mai speriau. Lecţia 
Juanei îi folosise, şi, dacă atunci când bătea drumurile şi 
cutreiera prin pădure, hainele îi erau mai ponosite, în schimb 
era întotdeauna de o curăţenie exemplară, care, laolaltă cu ac- 
rul lui demn şi mândru, atrăgea asupra lui bunăvoința şi 
simpatia tuturor. 

Pentru a obţine iertarea lui El Chico, fu de ajuns ca Juana să-şi 
îmbrăţişeze tatăl. Şi cum bătrânul nu era, de fapt, un om rău, 
primi cu destulă bunăvoință întoarcerea „nerecunoscătorului", 
Căci aşa îi spunea. Ba simţi chiar oarecare stimă pentru micul 
oropsit, aflind că refuzase cu hotărire să se mai lase găzduit, ca 
în trecut. 

De ziua naşterii Juanei şi la anumite zile de sărbătoare, El Chico 
reuşea întotdeauna (cum, nu se ştie), 


să-i aducă nişte mărunte daruri pe care „mica stăpină" le 
primea cu o bucurie zgomotoasă fiind vorba, mai întotdeauna, 
de obiecte de găteală, iar noi ştim că micul ei păcat era 
cochetăria. » 


în zilele acelea, El Chico catadicsea să primească invitaţia la 
cină a lui Manuel şi lua loc la masa familiară, alături de stăpîna 
sa, care era la fel de fericită ca şi dînsul. 

Stând în colţul vetrei ce se stingea, El Chico îşi amintea cu 
tristeţe de toate astea, în timp ce Juana. sus, se ocupa de 
oaspeţii ei. 

Fie că piticul avea un caracter neobişnuit de puternic, fie că 
timiditatea împreună cu sentimentul inferiorităţii sale fizice îl 
făcuseră să creadă că bucuriile, fireşti pentru muritorii de rând, 
lui îi erau interzise, fie, în sfârşit, că era pregătit dinainte cu 
resemnare pentru cele mai dureroase sacrificii, nu rostise pînă 
atunci nici o mărturisire. întotdeauna se străduise, "veghind cu 
grijă, să-şi ascundă sentimentele intime, şi reuşise... credea el. 
Adevărul e că Juana, aşa neştiutoare cum era în ale dragostei 
era mult prea ageră şi deşteaptă ca să nu fi ghicit de mult ceea 
ce se căznea atâta El Chico să-i ascundă. Şi. de fapt, nici nu 
trebuia să se priceapă atât de bine. pentru a-şi da seama că 
piticul era cu totul subjugat de ea. 

Dacă şi ea era îndrăgostită sau nu de El Chico, asta se va vedea 
în cele ce urmează. Ceea ce putem spune e că se obişnuise să-l 
privească pe pitic ca pe un lucru ce-i aparţinea ei şi numai ei. 
Adoraţia piticului o făcuse să fie egoistă fără să-şi dea seama. 
Era, în mod naiv, dar sincer, convinsă de propria-i superioritate, 
şi încredinţată că. în timp ce ea era stăpină pe sentimentele f- 
K ?- Illj,;a să-l sucească în fel şi chip pe El Chico, W£ră să-l 
răsfeţe sau să-l facă să sufere după cum vrea el. piticul nu 
putea să dispună de sentimentele şi nu trebuia să iubească pe 
nimeni altcineva decât pe :.. 

şi. m privinţa asta. dacă nu era îndrăgostită, era însă foarte 
exclusivistă sau s-o spunem pe şleau, geloasă 

în asemenea măsură, încât ar fi suferit numai la gândul unei 
infidelităţi, ba chiar şi al unei preferinţe, fi ea de moment. 

Din clipa în care i se-păru că piticul o adoră cun nu se putea mai 
mult, dragostea lui încetă s-o mai supere. Era oare numai 
cochetărie ? N-am şti să spunem Dar e limpede că pentru ea era 
o adevărată plăcere să-şi exercite dominaţia asupra acestui 
sclav supus, şi: orice ştirbire, fie cât de mică, adusă acestei 
dominati: ar fi făcut-o să sufere cumplit. 

Dar piticul n-avea habar de toate astea. Căci, dacă c era discret, 
ea nu era cu nimic mai prejos. Şi tocmai într-un asemenea 


moment s-a întâmplat ca o vorba Faustei, aruncată la 
întâmplare, cu intenţia de a sonda: terenul, să-i tulbure sufletul, 
ce părea să se fi resemnat. El Chico îşi repeta mereu în minte un 
număr de întrebări, veşnic aceleaşi : 

Avea oare posibilitatea acum, când era bogat, să se însoare şi el 
ca oricare alt bărbat ? Va îndrăzni, oare el vreodată să 
vorbească despre asta ? Şi cum va fi primită cererea lui ? Nu va 
provoca el, oare, un hohot de râs general, iar biata lui iubire, 
atât de curată şi de dezinteresată, odată cunoscută de toată 
lumea, ocărită şi luată în râs, nu va deveni ea un obiect de 
batjocuri-pentru toţi ? 

Dar Juana ? îl iubea ? îşi răspundea : nu ! Joana îl iubea cel mult 
ca pe o jucărie, poate ca pe un frate slab şi neajutorat. Atâta tot. 
Juana iubea pe altcineva cu adevărat, iar el îl cunoştea prea 
bine pe rivalul preferat de ea. 

Glasul acru şi certăreţ al dădacei Barbara îl trezi din visare. 

— Sfîntă Fecioară ! exclamă duena. Vreţi să vă prăpădiţi ? Dar 
ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu ? ! 

— Nu s-a întâmplat nimic, buna mea Barbara, am treabă jos şi 
n-am să mă duc la culcare decât după ce voi fi isprăvit-o. 

— Nu mai sunt oare eu destul de bună ca să ajut ? o întrebă 
Barbara cu râfnă. 

— Simt nevoia să rămân singură. Du-te şi te culcă. Peste o clipă 
am să vin şi -eu. Du-te — repetă Juana pe un ton energic, văzînd 
că bătrâna stăruia — aşa vreau ! 

El Chico mai auzi nişte blesteme, târşitul unor ghete vechi pe 
podea, apoi zgomotul unei uşi trântite cu furie ; după care se 
făcu tăcere. Juana se încredința, desigur, că dădaca îi ascultase 
porunca. Apoi piticul auzi păcă-nitul unor tocuri mici pe treptele 
de stejar sculptat ale scării interioare. Se lăsă să alunece de pe 
scaunul pe care şedea şi asculta, în picioare. 

Fata intră în bucătărie. Fără să scoată o vorbă, se trânti într-un 
jilţ mare, de lemn, pe care bătrâna Barbara avusese prevederea 
să-l tragă pînă acolo pentru ea, şi rezemându-şi cotul pe masă, 
lăsă să-i cadă capul în mâini şi rămase aşa, fără să se mişte, cu 
ochii ficşi, măriţi, dar fără nici o lacrimă. 

In tăcere, El Chico se aşeză în faţa ei, pe dalele curate şi 
strălucitoare ale bucătăriei, şi, ca şi cum s-ar fi temut ca răceala 
dalelor să nu-i pricinuiască vreun rău, îi luă cu grijă picioruşele 
în mâini, mângiindu-i-le uşor. 


Fie că era obişnuită cu jocul ăsta, fie că era prea cufundată în 
gânduri, Juana părea că nici nu observă atenţiile drăgăstoase şi 
delicate cu care o înconjura el. Continuă să rămână nemişcată 
şi palidă, cu privirea pierdută în gol, scuturată în răstimpuri de 
către un lung fior. 

Fără să spună nimic, el o privea trist, cu ochii lui de câine bun şi, 
când o simţi cum tremură, îi strânse drăgăstos picioarele, ca 
pentru a-i spune: 

— Sunt - aici ! lau parte la suferinţele tale ! Multă vreme 
rămaseră astfel, tăcuţi, ea uitând-poate 

de prezenţa lui. el neştiind ce să facă pentru a o smulge din 
gândurile ei chinuitoare. 

în cele din urmă, îi şopti cu un glas compătimitor : 

— Suferi, mica mea stăpină ? 

Juana nu-i răspunse. Dar fără îndoială că duioşia Balda ce se 
revărsa din vorbele lui îi muie inima răniită, îşi lăsă frumosul cap 
în mâini şi începu să plingă , pe înfundate, cu sughiţuri, aidoma 
copiilor care au 

mare necaz. 

— Sărmană Juana ! spuse el, mângâindu-i picioruşele în neştire. 

Era nespus de mult din partea lui că avea puterea s-o 
compătimească . ca în primul rând. Căci ştia bine ce-o făcea pe 
mica Juana să plîingă aşa de tare. lar lacrimile ei îi cădeau pe 
inimă ca nişte picături de plumb topit. Şi simţea nedesluşit că 
ireparabilul era pe cale să se producă, că Juana avea să 
vorbească, sfişiindu-i în bucăţi inima cu mărturisirea pe care i-o 
va face, cu o cruzime de care nici ea nu-şi va da seama. 
împingând uitarea de sine pînă la ultimele ei limite, i-o luă 
înainte şi o întrebă vitejeşte, cu lacrimi în ochi, dar cu un zîm- 
bet resemnat pe buze: 

— Aşadar, îl iubeşti mult ? 

— Pe cine ? 

Ştia prea bine că n-avea nevoie să-i rostească numele pentru ca 
ea să înţeleagă. 

Şi într-adevăr, ea înţelese numaidecât şi nu se arăta deloc 
mirată că el ştia despre cine e vorba. 

Dar întrebarea în sine o descumpăni cu totul. Desigur că nici ea 
nu şi-o pusese pînă atunci, căci, înde-părtându-şi mâinile şi 
privindu-l pe El Chico cu ochii scăldaţi în lacrimi, îi spuse cu o 
mişcătoare naivitate : 


— Nu ştiu ! 

O clipă, nădejdea încolţi în sufletul piticului. Dacă nici ea singură 
nu ştia. poate că nu era totul pierdut, Poate că. cu timpul, va 
reuşi s-o vindece şi s-o cucerească ... 

Speranţă fugară, căci în curând îi fu dat să audă mărturisirea ce 
izbucnea spontan, dureros de crudă: 

— Nu ştiu dacă-l iubesc ! Dar pe cei care-l urmăresc cu atâta 
înverşunare şi care, ca să-l înfrângă pe omul acesta atât de 
puternic şi de curajos, l-au atras în cine ştie ce capcană 
mişelească pentru a-l ucide cu laşitate, pe aceia îi urăsc, căci 
sunt nişte criminali ... nişte criminali blestemaţi... da, 
blestemaţi... 

Repetând aceste cuvinte mânioase, bătea cu furie din picior, 
uitând că în felul acesta îl lovea pe El Chico sau, poate, se 
sinchisea prea puţin de diînsul, socotind că-i aparţinea şi că 
putea să se poarte cu el oricum voia. 

Omuleţul nu se clinti., Nici măcar nu simţise loviturile ei, deşi 
acestea erau destul de puternice. 

Chiar dacă l-ar fi călcat în picioare sau dacă l-ar fi strivit, tot n-ar 
fi simţit. Se făcuse palid. Un singur gând îl urmărea, un gând ce- 
| făcea să nu simtă nici o durere fizică : 

«Ea îi detestă şi-i blestemă pe cei care l-au atras într-o 
capcană ! Dar şi eu sunt dintre aceia !... Atunci' ar putea să mă 
deteste şi să mă blesteme şi pe mine ? , Dac-ar şti, m-ar scuipa 
în obraz : „Asasin !" M-ar goni din faţa ei... Totul s-ar sfârşi, nu 
mi-ar rămâne decât să mor. Să mor !...» 

Ca şi cum acest cuvânt ar fi avut răsunet în mintea ei, Juana 
continuă, plingând încetişor : 

— Nu ştiu dacă-l iubesc ! Dar mi se pare că dacă n-o să-l mai 
văd, o să mor. 

Şi atunci, văzînd-o cum plinge, auzind-o cum spune că va muri, 
începu şi el să plîingă încetişor ca un copil. lar în timp ce plingea, 
fără să-şi dea seama ce face, îi săruta picioruşele, udindu-le cu 
lacrimi, şi repeta mereu printre sughiţuri : 

— Nu vreau să mori ! Nu vreau ! 

Deodată, îi veni o idee. Se ridică în picioare şi-i spuse cu 
duioşie : 

— Ascultă, mică stăpînă, du-te şi culcă-te şi dormi liniştită. Eu 
mă duc să-l caut şi mâine ţi-l voi aduce înapoi. 


Femeia care iubeşte pe altcineva este întotdeauna nedreaptă şi 
crudă cu cel care o iubeşte, dar pe care ea îl dispreţuieşte. Totul 
devine pentru ea motiv de bănuieli insultătoare. 

În aceeaşi clipă, Juana sări şi ea în picioare, cu ochi scăpărători 
şi, apucându-l de guler, îl zgilţii zdravăn Şi-i strigă cu un glas 
aspru, pe care piciul nu i-l cunoştea : 

— Tu ştii ceva ! De fapt, ai venit să-l cauţi. Tu l-ai îndemnat să-l 
urmeze pe don Cezar ! Ce s-a întâm-plat cu el ? Vorbeşte ! Dar 
vorbeşte odată, mizerabile ! 

El gemu, fără să încerce ?să se desprindă : 

— Mă doare ! 

Ruşinată, ea îi dădu drumul. 

— Nu ştiu nimic, Juana, ţi-o jur ! rosti el cu blândeţe. Dac-am 
venit să-l caut, am făcut-o din dragoste pentru tine ! 

— E drept — spuse ea — de unde-ai fi putut tu să ştii ? ! Tocmai 
din dragoste pentru mine n-ai fi fost în stare să-i ajuţi pe ei ca 
să-l nimicească. Sunt nebună... iartă-mă ! 

Şi-i întinse mâna, ca o regină. lar el, ca un dine bun şi 
credincios, apucă mâna albă care fusese înainte atât de aspră 
cu el şi o sărută cu căldură. 

Juana simţi că i se trezeşte o speranţă în suflet, şi-l întrebă 
tremurând, nerăbdătoare : 

— Ce-ai de gând să faci ? 

— Nu ştiu. Dar dacă e cineva care-l poate salva, cred că eu sunt 
acela... Sunt mic, mă strecor peste tot şi nimeni nu mă 
bănuieşte. Nu ştiu nimic, nu mă-ntreba nimic... Aşteaptă doar 
pînă mâine. Fă asta pentru mine. 

Pe neaşteptate, Juana îl luă în braţe şi-l strânse la piept! 

— Ah, El Chico ! Dragul meu El Chico ! Cum te-aş mai iubi dacă 
mi l-ai aduce teafăr ! gemu ea, răsucind cuțitul în rană, fără să 
îşi dea seama. 

El se desprinse de ea încetişor, şi-i sărută degetele, poalele 
rochiei şi vârful pantofului, iar Juana îi îngădui să facă toate 
astea cu bunăvoința unei divinităţi care se lasă adorată de un 
credincios. Când era bine dispusă avea obiceiul să se joace 
plesnindu-l încetişor peste obraji sau trăgându-l uşurel de 
urechi. Uneori mergea pînă acolo încât îl săruta pe frunte. Dar 
atât. Niciodată însă nu-l strânsese în braţe ca acum. 

lar el îşi dădea seama, de fapt, cu îmbrăţişarea asta nu era 
pentru eL ci pentru altcineva, şi suferea. 


— Am să fac tot ce-am să pot — spuse simplu. Poţi spera. îmi 
promiţi însă că te duci să te odihneşti ? 

— N-am să mă pot odihni — răspunse ea îndurerată. Simt că nu 
mai trăiesc. 

— Totuşi, trebuie... Altfel, mâine, când ţi-l voi aduce, vei fi 
obosită iar el te va găsi urită. 

Vorbindu-i astfel; nenorocitul zimbea ! 

lar Juana avu cruzimea să-i răspundă : 

— Ai dreptate. Am să mă odihnesc. Nu vreau să mă găsească 
urâtă. 

— Şi când se va întoarce, ce-o să faci ? Ce nădăj-duieşti tu, 
Juana ? 

Ea tresări şi păli la faţă. 

De fapt, ce nădăjduia ? Micuța Juana nu-şi pusese această 
întrebare. 

Văzîndu-l pe seniorul francez atât de frumos şi de viteaz, atât de 
strălucitor şi atât de bun, inimioara ei feciorelnică bătu mai tare 
şi-şi pierdu capul, fără a-şi da seama de primejdia care o pîndea. 
Dar în faţa întrebării atât de limpezi şi de sincere pe care i-o 
pusese El Chico pricepu, ce-i drept, prea tîrziu, la ce grozăvie o 
dusese nesocotinţa ei. Simţi o strângere de inimă. Desigur că 
nici nu putea fi vorba de o căsătorie între fiica unui hangiu, cum 
era ea. şi acest senior francez, trimisul unui rege, şi încă ce rege 
! Regele Franţei ! Ar fi fost curată nebunie să se oprească, fie şi 
pentru o clipă, la un asemenea gând. 

Şi atunci, ce putea să spere ? 

Disperarea ce o cuprinse în faţa marii ei nenorociri o făcu să 
înţeleagă cât de mare trebuia să fie durerea prietenului şi, ce se 
afla faţă de dînsa în aceeaşi situaţie în care se afla ea faţă de 
Pardaillan. înţelese, de asemenea, cât de crudă fusese faţă de 
el, fără să-şi dea seama. Şi prinlr-un mare efort de voinţă, care 
dovedea ce inimă bună avea, găsi puterea să-i zâmbească şi să- 
i spună, pe jumătate în glumă: 

— Adu-l viu, e tot ce-ţi cer. în rest, o ştiu bine, n-am nici o şansă. 
Domnul de Pardaillan se va înapoia în ţara lui, iar eu mă voi 
consola şi încet-încet îl voi da uitării. 

După ce se strădui să îndrepte, măcar în parte, răul ce-l 
săvârşise, simţi nevoia să facă şi mai mult şi adăugă, cu 
ipocrizia proprie femeilor, dar şi cu oarecare sinceritate, căci îi 
era într-adevăr milă de bietul băiat: 


_— Tu, El Chico, ai să rănii lîngă mine, iar eu te voi iubi foarte 
mult, zău. Nimeni n-o merită mai mult ca tine. 

Speranţa asta, pe care i-o dădea piticului, deşi poate nici ea nu 
credea că se va împlini, îi umplu sufletul de bucurie. Vrând 
parcă să-l zăpăcească de-a binelea, se aplecă deasupra lui şi-şi 
lipi, buzele de fruntea lui, spunându-i, în timp ce-l împingea uşor 
spre uşă : 

- Du-te, El Chico, fă tot ce-ai să poţi. Am să caut să mă odihnesc 
puţin, în aşteptarea ta. 

XXIV 

URMAREA AVENTURILOR PITICULUI 

Piticul ieşi cu paşi mărunți, cu capul în piept, cufundat în 
gândurile ce-l copleşiseră cu totul. Mergea fără teamă. De ce s- 
ar fi temut ? Toţi cerşetorii şi vagabonzii vrednici de ştreang din 
Sevilla — şi Dumnezeu ştie ce mulţi erau ! — îl cunoşteau pe El 
Chico. Toţi aceşti băieţi cumsecade erau. prea uniţi împotriva 
duşmanului comun ce trebuia păcălit sau jefuit, ca să mai caute 
gâl-ceavă între ei. 

Piticul nu se temea de nimic altceva în afară de vreo întâlnire cu 
vreun paznic de noapte. Dar avea vederea pătrunzătoare şi 
auzul foarte fin ; era iute şi sprinten ca o maimuţă, şi, în caz de 
pericol, statura lui mică îi permitea să-şi facă ascunzătoare din 
orice îi ieşea în cale : bornă, trunchi de copac sau simplă gaură. 
Era sigur că se putea piti la timp acolo unde orice om de statură 
normală ar fi fost descoperit. 

Dacă nu-i era deloc frică, în schimb era cu totul năucit. 

Atins pînă în străfundul sufletului de plinsetele Juanei, care 
pretindea că moartea lui Pardaillan ar face-o să moară, El Chico 
îi făgăduise, fără să-şi dea seama de semnificaţia vorbelor lui, 
că-l va căuta şi i-l va aduce înapoi viu, lăsând astfel să se 
înţeleagă că era convins că Pardaillan trăieşte. 

Or, adevărul părea să fie cu totul altul. El Chico avea toate 
motivele să creadă că cel pe care-l considera drept rivalul său 
fusese omorit. De aceea, în timp ce mergea sub cerul înstelat, 
bodogănea furios : 

— Ce nevoie am avut să-i promit că-l voi căuta ? Ce mă fac 
acum ? La ora asta, în mod sigur, trupul 

franţuzului se rostogoleşte în valurile Guadalguivirului şi bine i- 
au făcut ! Bine i-au făcut! lacă aşa ! Cine l-a pus să-mi fure 
inima Juanei ? 


_ Fără să-şi dea seama, împrumutase anumite genurii, atitudini 
şi expresii de la tânăra fată. Juana era cam de două ori mai 
înaltă ca el, ceea ce nu însemna că ea însăşi nu era mică de 
statură. De altfel, asta o supăra foarte tare şi de aceea nu se 
mulțumea numai să poarte tocuri înalte şi subţiri, ci căuta să-şi 
ţină cât mai drept trupul mlădios şi delicat, şi cât mai sus capul, 
ceea ce-i sporea farmecul şi drăgălăşenia. 

Pe nesimţite, El Chico se obişnuise să-şi ţină capul în acelaşi fel 
ca şi ea, îşi bomba pieptul ca ea, umblind ţanţoş ca să nu piardă 
nici un milimetru din statura lui de spiriduş. Cum Juana avea 
obiceiul să bată din pi-cioare când era contrazisă sau când se 
mânia, piticul făcea la fel, tot fără să-şi dea seama. 
Dezvăluindu-şi sentimentele pe care le nutrea faţă de rivalul 
său, îşi continuă şirul gândurilor : 

„Doar nu sunt un dobitoc ! Am înţeles eu foarte bine că oamenii 
lui Centurion pregătiseră un atac prin surprindere în casa la 
care-i condusesem. Dacă don Cezar n-a găsit nici o urmă, e 
pentru că trupul îi şi fusese azvârlit în fluviu. Asta-i sigur ! 
Prinţesa nu i-ar fi lăsat cu atâta amabilitate să-i cotrobăiască 
prin casă dacă nu şi-ar fi luat toate măsurile. Afară de cazul..." 
„Afară de cazul când franţuzul nu e încuiat intr-una din 
ascunzătoarele secrete ale casei. Ehei, în casa asta sunt destule 
ascunzătoare, iar cu nu le cunosc pe toate ! Dar atunci ce vor 
face cu el ? Cânt ştie, poate că-l vor elibera într-una din zilele 
astea !" 

Ideea asta i se păru însă absurdă. Ridică din umeri şi 
continuă : 

„Nu ! Nu ca să-i dea drumul l-a atras principesa la adresă ! lar 
dacă eu, El Chico, aş fi atât de prost ca să mă duc la această 
frumoasă principesă şi s-o întreb, aşa cum mi-a trecut prin., 
minte atunci când am văzut-o pe Juana plingând, ce s-ar 
întânpla '?... M-ar trimite acolo Unde a fost expediat francezul, 
iar-aşa ! Aşadar, n-am să mă duc. Nu-s chiar aşa de nătâng !a 
„Totuşi, i-am promis Juanei — îşi spuse el peste câteva clipe. Şi- 
atunci, ce-i de făcut ? Să mă duc să caut prin ascunzătorile pe 
care le cunosc ?... Dar dacă, din nenorocire, îl găsesc pe francez 
în viaţă ? ! Va trebui, atunci să-l iau de mână şi să-l conduc la 
mica stăpînă ?... Eu ?... E oare cu putinţă ?" 

Faţa i se schimonosi de o spaimă de nedescris şi-şi spuse 
îngrozit : 


„Nici măcar un bărbat adevărat .n-ar avea un asemenea curaj; 
dar eu, care-s aşa de mic şi de slab ? Unde mai pui că va trebui 
ca înăbuşindu-mi sentimentele, să-mi smulg inima şi s-o arunc, 
fierbinte, la picioarele stăpînei mele ! Haida-de ! E cu totul 
nedrept !... La dracu', sunt şi eu bărbat! Nu sunt un sfînt !" 
Argumentele astea nu reuşeau totuşi să-l convingă. 

— Sunt bărbat, iar acum sunt bogat — îşi şopti el cu un aer 
visător. Şi-apoi, mi s-a spus că sunt chipeş, în afară de statura 
asta mică, n-am nici un beteşug şi nimic monstruos. De ce nu s- 
ar putea ca o femeie să dorească să mă ia de soţ ? Juana, după 
cât se spune, aşa de înaltă faţă de mine, e totuşi mică de 
statură ! Dac-ar vrea, aş face din ea femeia cea mai fericită din 
lume. O iubesc atât de mult ! Aş răsfăţa-o atâta ! Da, dar sunt 
mic, asta-i! Şi atunci, nimeni nu mă vrea. De ce ? Pentru că 
lumea şi-ar bate joc de femeia care ar îndrăzni să se mărite cu 
un pitic !... Spunând acest cuvânt, au spus. tot ! Sunt, oare, 
condamnat să nu fiu niciodată iubit ? Să nu am niciodată un 
cămin al meu ? Ei bine, fie ! Sunt gata să accept şi acest lucru. 
Dar cel puţin, stăpiîna mea să rămână aşa cum a fost şi înainte. 
Să nu-mi ceară să i-l aduc pe curtezanul ei. Nu ! Asta-i prea mult 
! N-aş putea să îndur aşa ceva !" îşi acoperi, brutal, ochii cu 
pumnii, ea şi cum ar fi vrut să alunge din faţa lui imaginea 
iubitei sale aflată în braţele unui curtezan. 

în conştiinţa hărţuită pînă la capătul puterilor, lupta reîncepu : , 
„Principesa, care este atotştiutoare, mi-a spus că poţi face mult 
mai rău oamenilor dacă loveşti în cei ce !le sunt dragi, decât 
dacă-i izbeşti chiar pe ei. Juana mi-a spus că moare dacă 
blestematul ăsta de franţuz nu se 


întoarce. Pe franţuz eu l-am dus la moarte, iar Juana, fără să ştie 
nimic, m-a făcut totuşi criminal. Dacă Juana moare, aşa cum 
spunea, înseamnă că eu i-am omorît pe amândoi şi că voi fi de 
două ori criminal. Dar e oare cu putinţă ? Şi totuşi... dacă Juana 
moare, mor şi eu. Dacă-l aduc pe franţuz, ea va trăi, dar eii voi 
muri oricum... Voi muri de disperare şi de gelozie... Oricum aş 
întoarce-o, tot eu sunt cel lovit. De ce ? Ce-am făcut ? Ce crimă 
am comis ? De ce sunt blestemat ?" Şi, deodată, cu o hotărire 
aprigă, îşi spuse : „Ei bine, nu !... Moarte pentru moarte ! Barem 
ea să nu fie a altuia, şi încă cu ajutorul meu ! Blestematul de 
franţuz să dispară pentru totdeauna... Nu voi face nimic ca să-l 


salvez... Mai curând l-aş ucide cu mâinile mele nevolnice !... Şi 
apoi, cine ştie ? La urma urmei, a spus-o chiar Juana, poate că-l 
va uita şi mă va iubi ca înainte. Aşa mi-a făgăduit. Nu cer nimic 
mai mult, deoarece mi-e scris că n-am dreptul să nădăjduiesc la 
mai mult". 

Omuleţul hotărî astfel condamnarea definitivă a lui Pardaillan. 
Luînd această hotărîre nestrămutată, o porni în grabă şi ajunse 
în curând la casa dintre chiparoşi. 

Se îndreptă spre uşă, încercă s-o deschidă cu băgare de seamă. 
Uşa rezistă. Un zîmbet îi lumină faţa. 

— Principesa s-a întors — şopti el. Acum toate uşile sunt încuiate 
şi înăuntru e lume. Trebuie să fiu prudent. N-am chef să mă duc 
să mă-ntâlnesc cu franţuzul în fundul fluviului. 

Ocoli zidul, se aplecă şi căută ceva bijbîind. Când se ridică, ţinea 
în mână o funie subţire, lungă şi tare, prevăzută cu cîrligc 
puternic. Se îndreptă spre chiparosul care atingea zidul, învârti 
funia deasupra capului şi o aruncă spre copac. La a doua 
încercare, cîrligele se prinseră în ramurile copacului. Trase de 
funie se ţinea bine. 

începu atunci să se caţere, mlădios ca un pisoi. Ajuns sus, îşi 
înfăşură frânghia în jurul gâtului şi se lăsă pe pământ. 

Porni cu băgare de seamă spre chiparosul în care-şi ascunsese 
comoara, luă de acolo sacul primit de la Fausta, 

şi punga pe care i-o dăduse don Cezar, şi le vări în sân. Câteva 
minute mai târziu se afla în afara casei : expediţia îi reuşise pe 
deplin. 

Puse frânghia înapoi de unde o luase, şi porni spre fluviu, nu 
înainte de a se încredința, privind în jurul lui, că nu-l văzuse 
nimeni. 

Pe mal fusese amenajat un fel de chei foarte înalt, pe sub care, 
ţinute în frîu de o solidă construcţie, apele joase se rostogoleau 
încet. Cu puţin deasupra acestora şi neatins de ape, malul lăsa 
să se vadă o gaură neagră, astupată cu un grilaj de fier, ale 
cărui uriaşe bare încrucişate erau aproape lipite una de alta. 

El Chico îşi dădu drumul deasupra acestei găuri şi, cu o 
îndemânare ce vădea o mare obişnuinţă izbuti să se agaţe 
imediat de zăbrele. Apucă una dintre bare, tăiată desigur de 
multă vreme, şi o scoase din loc fără greutate. Prin deschizătura 
pătrată n-ar fi putut să treacă nici măcar un om slab şi scund, 


dar prichindelul se strecură foarte uşor, după care, dintr-un 
inutil exces de precauţie, puse bara la loc. 

Ajunse într-un canal aşternut cu nisip fin şi prevăzut cu o boltă 
foarte joasă, dar sub care piticul putea să stea totuşi în picioare. 
Odinioară, pe vremea stăpînirii maurilor, canalul acesta servise, 
probabil, la aducerea apei în piscinele domeniului. Mai târziu, 
când casa trecuse în proprietatea unui războinic creştin, canalul 
îşi schimbase destinaţia. devenind un drum secret, menit să-i 
asigure retragerea în caz de nevoie. Cum era şi firesc, fusese 
amenajat după cum cerea noua lui destinaţie — bunăoară, se 
construiseră din .loc în loc nişte ziduri groase, pentru a opri 
incursiunile nepoftiţilor. Dar în fiecare dintre aceste ziduri 
fuseseră practicate nişte deschizături ascunse cu dibăcie şi 
nânuite cu ajutorul unor mecanisme secrete. 

Ulterior, secretul acestor deschizături se pierduse şi e de 
presupus că Fausta nu le cunoştea, căci altfel n-ar fi uitat să-şi 
ia măsurile necesare ca să se pună la adăpost de intrarea 
neaşteptată a cuiva. 

El Chico părea să cunoască de minune întreg acest labirint 
subteran, precum şi diferitele sisteme de deschidere a uşilor 
secrete, căci umbla pe acolo fără nicio şovăială. De unde 
cunoştea el tainele astea? Din în-tâmplare, fără îndoială. 
Probabil că piticul descoperise întâmplător cea dintîi 
deschizătură. Aşa slab şi neajutorat cum era, la cheremul 
primului venit,, el îşi dăduse seama că aici era un loc în care 
putea să-şi facă un adăpost sigur, pe care nimeni să nu-l poată 
bănui: Nu stătuse deloc pe gânduri şi se instalase numaidecât 
aici. Fiind inteligent şi având spirit de observaţie, nu-i trebuise 
mult ca să-şi dea seama că mai era pe-acolo şi altceva decât 
fundătura pe care o descoperise el. Şi se pusese pe căutat. Luni 
de zile, ba chiar ani în şir îşi studiase cu răbdare domeniul, 
piatră cu piatră. Ajutat şi de noroc, descoperise rând pe rând 
mai toate deschizăturile secrete ale acestor subterane. în felul 
acesta îşi mărise considerabil împărăţia, fără lupte sângeroase, 
fără alte răni decât zgitrieturile cu care se alegea uneori, când 
încerca să urnească din loc pietrele, pe care fie instinctul, fie 
logica, i le indicau fără greş, ca închi-zind în ele nişte 
mecanisme ascunse. 

După ce făcu să se răsucească sau să se afunde bucăţile de zid 
ce-i stăteau în cale, după ce deschise, printr-o simplă atingere, 


nişte porţi de fier uriaşe care se închideau singure în urma lui, 
ajunse la piciorul unei scăriţe de piatră, foarte îngustă şi foarte 
abruptă. Deşi umbla prin bezna cea mai neagră, nu se simţea 
deloc stânjenit şi se orienta cu atâta uşurinţă, de parcă drumul i- 
ar fi fost luminat. 

Urcă sprinten vreo zece trepte şi nu se opri decât în clipa când 
se lovi cu capul de tavan. Atunci se aplecă deasupra treptelor şi 
căută pe pipăite. Se auzi un declic, lespedea aflată chiar 
deasupra capului său se ridică singură şi fără zgomot. înainte de 
a urca ultimele două trepte, mai căută şi în altă direcţie. Se auzi 
încă un declic. Abia atunci urcă ultimele trepte şi pătrunse într- 
un cavou, rostind cu glas tare, cum au obiceiul oamenii care 
trăiesc singuri : — în sfârşit, iată-mă acasă ! 

Şi, fără să se întoarcă, încredinţat că lespedea se va închide de 
la sine, făcu doi paşi şi se aşeză pe vine în faţa unuia dintre 
pereţii cavoului. Atinse cu degetul o tăblie de marmură pusă în 
mişcare de mecanismul pe 

care-l declanşase el înainte de a intra ; tăblia se balansa şi, 
odată cu ea, toată construcţia în care era zidită. 

In faţa lui apăru o scobitură atât de joasă, încât trebui să-şi 
plece capul ca să poată trece prin ea. Aprinse o lumânare de 
seu, a cărei flacără tremurătoare lumina slab groapa în care 
intrase. 

Era o mică nişă, scobită chiar în zid, lungă de şase picioare şi 
lată de vreo trei, şi destul de înaltă pentru ca un om de statură 
mijlocie să poată sta drept fără să atingă tavanul. 

înăuntru se afla o ladă acoperită cu un strat de nisip fin, şi 
aşezată pe patru picioare, care o izolau de pământ. Lada era 
umplută cu paie proaspete, iar deasupra paielor erau întinse 
două saltele. Câteva cearceafuri albe şi pături desăvârşeau 
impresia de pat confortabil. 

O altă ladă era amenajată în chip de bufet. Se mai găseau acolo 
şi un cufăraş solid, prevăzut cu lacăte mari, o măsuţă, două 
scăunele şi câteva obiecte de uz casnic, toate strălucind de 
curăţenie. S-ar fi spus că e interiorul unei case de păpuşi. Era 
palatul lui El Chico. 

Nişa era aerisită printr-o răsuflătoare în faţa căreia El Chico îşi 
instalase un oblon primitiv de lemn. Aprin-zindu-şi lumânarea, 
piticul avu grijă să închidă oblonul, pentru ca lumina să nu-i 
trădeze prezenţa, în cazul când principesei sau oamenilor ei le- 


ar fi trecut prin cap să coboare în pivnițele ce dădeau în partea 
cealaltă a subteranei. 

Dar uită să tragă tăblia care masca intrarea în locuinţa lui : era 
atât de sigur că nimeni nu putea să dea peste el pe acolo! 

îşi puse sacul cu aur pe masă, se aşeză pe unul din scăunele şi, 
cu coatele pe masă, cu capul în mâini, ii? rămase pe gânduri. 
Lucrul de care Fausta se temea atât de mult se întâmplase. 
Otrava nu-l omorâse pe Pardaillan. 

După câteva ore de somn — un somn ce semăna cu moartea, 
Pardaillan se ridică anevoie în şezut şi privi cu ochii tulburi 
ciudatul loc în care se afla. Sub influenţa emanaţiilor care 
pluteau în aer şi care-i provo-caseră somnul, creierul lui amorţit 
fusese cuprins de 

un fel de beţie care-i abolise memoria şi-i paralizase inteligenţa. 
încet-încet amorţeala dispăru, creierul i se limpezi, îi reveni 
memoria şi conştiinţa şi o dată cu aceasta îşi regăsi sângele 
rece şi încrederea în sine, care-l făceau să fie atât de temut. 

De altfel nici nu se miră prea mult văzindu-se viu. Se aşteptase 
la asta. 

Pardaillan nu avea obiceiul să mintă, sau să umble „cu şoalda" 
cum se spune în limbaj popular. Dimpo-trivă. Era un om sincer 
şi convins de ceea ce spunea. Era foarte convins când îi spusese 
Faustei că otrava nu-l va ucide şi că va ieşi nevătămat din 
mormântul acela. 

De ce ? Pe ce se întemeia această convingere ? 

Oricare altul în afară de el s-ar fi ferit să spună un asemenea 
lucru. Dar Pardaillan nu era numai sincer. El era şi un om dintr-o 
bucată, de o cinste şi de o lealitate de-a dreptul uluitoare. Şi nu 
era vina lui dacă această sinceritate şi lealitate treceau în ochii 
unora drept diplomaţie, ba chiar şiretenie. Unii oameni sunt atât 
de suciţi din fire, încât nu sunt în stare să înţeleagă simplitatea, 
bunătatea şi lealitatea ! 

Pardaillan fusese, aşadar — dracu' ştia de ce — sigur că va 
scăpa de groaznica tortură pe care i-o pregătise Fausta. Şi 
gândind astfel, îşi rostise gândul fără ca măcar să-i treacă prin 
minte ce urmări supărătoare ar fi putut avea sinceritatea lui. 
Astfel încât, revenindu-şi în fire, nu fu deloc mirat văzîndu-se 
scăpat de otravă îşi spuse batjocoritor : 

„Doamna Fausta n-are noroc cu mine ! Otrava ei nu şi-a făcut 
efectul. Am prevenit-o că aşa o să se întâmple. Rămâne doar să 


se îndeplinească şi cea de:a doua parte a profeţiei mele, şi 
anume că voi ieşi de aici înainte ca foamea şi setea să mă 
doboare, aşa cum a hotărît această bună doamnă Fausta, care 
mă copleşeşte cu atenţiile ei. 

A ieşi de acolo, cum spunea atât de simplu cav«lerul, părea mai 
curând o himeră. Dar el nu se gândi nici un moment la asta, şi 
murmură : 

— la să vedem ! De azi-dimineaţă am trecut prin tot felul de 
locuri, care sunt, cum spune domnul Espi-nosa, nişte minuni ale 
mecanicii. Ar fi într-adevăr o nenorocire dacă mormântul ăsta n- 
ar avea şi el vreun mecanism secret. Şi-apoi, o cunosc eu bine 
pe Fausta şi m-aş mira să nU-şi fi păstrat vreun drum secret pe 
Unde să se poată încredința că mă are ori când în mână. Să 
căutăm, aşadar. 

Şi începu să caute metodic, cu migală, cu răbdare, atât cât îi 
permitea bezna adîncă ce-l înconjura. 

Dar, cum încă din ajun nu se odihnise nici o clipă şi cum 
narcoticul îl slăbise foarte mult, trebui să se oprească după 
câteva minute. . 

— Drace — făcu el — am impresia că aceasta căutare ar putea 
să fie de mai lungă durată şi mai grea decât mi s-a părut la 
început. Otrava doamnei Fausta îmi moaie picioarele. Să nu ne 
irosim fără rost forţele. Să lăsăm să se risipească cu totul 
efectul, odihnindu-ne puţin. 

în lipsa unui fotoliu, se aşeză pe dale, punându-şi sub el 
mantaua păturită. Aşteptând să-şi recapete puterile, cercetă 
topografia temniţei sale, ca să-şi uşureze, pe cât era posibil, 
căutările, prin deducţii logice. 

După ce se odihni bine, socoti că e destul de puternic ca să 
reînceapă lucrul. 

Şi, deodată, în loc să se ridice, se întinse cât era el de lung, cu 
urechea lipită de dale. Se ridică numaidecât şi, încercând să 
şadă pe pământ, sprijinit în mâini, murmură cu un zimbet 
zeflemitor : 

— Doamne ! Sau mă înşel eu amarnic, sau iată ceva care mă va 
scuti de prea multă căutare. Dacă doamna Fausta, ca să 
termine cu mine, îmi trimite... 

Se întrerupse, simțind că-l trec năduşelile : 

— Dacă sunt mai mulţi, şi probabil că sunt, voi fi oare în stare să 
mă lupt cu ei ? se întrebă el. 


Se «ghemui pe călcâie şi începu, în tăcere, să-şi încerce muşchii 
şi încheieturile braţelor. 

— Ef bine ! zise el zîmbind satisfăcut, dacă nu sunt prea mulţi, 
poate că ne vom descurca ! 

Şi se lipi de zid cu urechile ciulite, cu privirea la pîndă, gata de 
luptă. 

Acolo, în faţa lui, văzu o lespede clătinându-se uşor. 

Se apropie cu repeziciune, se lăsă în genunchi şi aşteptă. 


Deodată lespedea, împinsă de o mână nevăzută, începu să se 
mişte şi, ridicându-se, îl ascunse vederii pe Pardaillan, care 
stătea ghemuit la pîndă, gata să-l strângă de gât pe duşmanul 
ce s-ar fi ivit în deschizăr tura aceea. 

Dar mâinile lui nu avură pe cine sugruma. 

în loc de oamenii înarmaţi pe care-i aştepta, Pardaillan văzu cu 
uimire un băieţel pe care-l recunoscu imediat, căci murmură 
înmărmurit: 

— Piticul !... O fi singur ? Ce caută aici ? 

Ca şi cum ar fi vrut să-l lămurească, piticul strigă cu glas tare: 
— în sfârşit, iată-mă acasă !, 

— Acasă ! îşi spuse Pardaillan privind în jurul lui. Doar nu se 
culcă în mormântul ăsta ! 

Lespedea se închidea automat, dar acum nu mai avea grija ei. 
Altele îl frământau. Nu mai avea ochi decât Wpentru El Chico. 

— Ce dracu' face aici ? se întrebă el. 

El Chico care, precum se vede, făcuse greşeala de a nu se uita 
înapoi, deschidea uşa locuinţei sale — dac-ă putem numi astfel 
— şi-şi aprindea lumânarea. 

— Aha ! exclamă Pardaillan plin de uimire. lată ce se cheamă la 
el „acasă" ! Al dracului să fiu dacă aş fi găsit vreodată secretul 
acestor deschizături. Dar iată o bucăţică de om pe care nu mi-ar 
părea rău să-l cercetez mai îndeaproape. 

El Chico lăsase uşa deschisă — a doua imprudenţă. Pardaillan se 
apropie de deschizătură, mergând de-a buşilea şi aruncă 
înăuntru o privire indiscretă. 

— Nenorocitul de el! îşi spuse cavalerul înduioşat, Cum poate să 
trăiască aici ? E oare cu putinţă ca o fiinţă omenească, numai 
pentru că e slabă şi singuratică, să fie silită să trăiască într-un 
'mormânt, fără' aer, fără lumină, ca să se pună la adăpost de 
răutatea oamenilor, aceşti lupi hrăpăreţi! 


îmboldit de sufletul său generos, Pardaillan uită de părerea 
proastă pe care o avea despre pitic şi de faptul că-l bănuise de a 
fi contribuit la situaţia gravă în care se afla acum. Firea lui bună 
făcea să amuţească resentimentele faţă de pitic, şi nu mai 
încerca pentru micul 

dezmoştenit al soartei decât o nespusă milă. Piticul se aşezase 
la masă, cu spatele la deschizătura prin care Pardaillan putea 
să-l observe în voie. De altfel, lui El Chico nici prin gând nu-i 
trecea că ar putea fi spionat. 

După ce rămase câtva timp cugetând, întinse mâna spre sac şi-l 
deşertă pe masă. 

— Mii de draci ! îşi spuse Pardaillan, auzind clinchetul galbenilor 
răsturnaţi: acest micuţ cerşetor e bogat ca răposatul Cresus. De 
unde o fi luat aurul ăsta ? 

Ca pentru a-l lămuri, El Chico, spuse : 

— Principesa n-a minţit, mi-a dat chiar cinci mii de livre ! 

„Din ce în ce mai bine — îşi spuse Pardaillan — e plin de bani şi 
cunoaşte principese. Nu lipseşte decât să aflu că şi el e un prinţ, 
transformat în pitic de către un vrăjitor hain." 

Dar, deodată, îi trecu prin minte un gând care ii aprinse un licăr 
de mânie : 

— Prost mai sunt ! exclamă el. Principesa asta e Fausta... Aurul 
e preţul sângelui meu... Ca să pună mâna pe aurul ăsta, acest 
mizerabil vierme m-a atra,s în capcana în care am intrat 
orbeşte. Nu ştiu ce mă împiedică să-i trag o chelfăneală 
zdravănă ! 

Piticul îşi băgă aurul înapoi în sac, pe care-l legă bine cu sfoară, 
apoi se îndreptă spre cufăr, de unde scoase un pumn de 
monede de argint pe care le aruncă pe masă. îşi goli şi punga pe 
care o căpătase de la Don Cezar şi-şi făcu socoteala cu glas tare 


— Cinci mii şi o sută de livre, başca vreo cîţiva reali. Stătea în 
picioare, în faţa mesei, iar Pardaillan îl vedea din profil. 

„Are o înfăţişare lugubră, îşi spuse cavalerul. Cinci mii de livre 
sunt totuşi bani frumoşi. Să fie cumva un avar ?" 

— Sunt bogat ! Bogat ! repetă El Chico cu o mutră posomorâtă. 
Apoi izbucni mânios.: Dar la ce-mi foloseşte averea, Juana nu 
mă va lua niciodată, pentru că-l iubeşte pe franţuz ! 


„Drace ! îşi spuse Pardaillan în sinea lui. Asta-i ceva nou ! Acum 
încep să înţeleg. Nu e un avar, ci un îndrăgostit... şi încă gelos. 
Nenorocitul !" 

— lar franţuzul e mort ! continuă El Chico. „Sunt mort! Să 
admitem că aş fi... e de neînchipuit 

cîţi oameni vor cu tot dinadinsul să mă vadă țintuit între patru 
scânduri ! La urma urmelor e plictisitor !" 

— Ce să fac cu toţi banii ăştia ?... Ei bine, dacă nu pot s-o am pe 
Juana, mă voi folosi de aurul ăsta ca să-i cumpăr cadouri. Ai ce 
să cumperi cu el: bijuterii şi mantii bogat împodobite, rochii şi 
eşarfe, pieptare, bonetele şi pantofiori de satin sau chiar din 
piele de Cordova, moale şi parfumată... Şi-or să fie câte şi mai 
câte ! lar Juana ! Dumnezeule, cât va fi de frumoasă şi... fericită! 
Ea, care ţine atât de mult să se-mbrace bine! 

E| Chico strălucea de bucurie. 

— la te uită unde era ascunsă dragostea ! exclamă Pardaillan. 
Dar bucuria piticului se spulberă dintr-o dată. începu să geamă. 
— Nu ! Mă lipsesc de această bucurie. Juana s-ar mira văzindu- 
mă atât de bogat. Cu mintea ei ageră, va ghici poate de unde 
mi-a picat averea asta. Mă va goni, îmi va arunca în obraz 
darurile, mă va face criminal. Nu ! Aurul ăsta-i blestemat, e 
preţul sângelui şi nu mă pot folosi de el... în zadar am fost 
părtaş la crimă. 

Şi, cu un gest furios, mătură de pe masă sacul, care se rostogoli 
pe dale. 

— la te uită ! exclamă Pardaillan, cu o licărire de mulţumire în 
priviri. Îmi place omuleţul ăsta ! . 

El Chico se plimba agitat de colo pînă colo, prin cămăruţa lui. Se 
opri în faţa deschizăturii cu privirea 'n gol, cu sprâncenele 
încruntate şi murmură : 

— Criminal... Juana a spus-o : sunt un criminal... Ca şi cei care l- 
au ucis pe franţuz... Ba chiar mai mult... Dacă nu eram eu, el n- 
ar fi murit... E ca şi cum l-aş 

i ucis cu mâinile mele... Dar eu nu mă gândisem la asta. Gelozia 
mă scosese din minţi. Şi acum, când stăpina "ea a rostit acest 
cuvânt teribil : criminal ! înţeleg totul i mă îngrozesc de mine 
însumi... 

Pardaillan urmărea cu atenţia încordată fazele luptei ce se 
dădea în sufletul piticului, fără să piardă nici un cuvânt. 

Acesta începu să se gândească din nou cu glas tare : 


— Dar poate că franţuzul n-a murit ? 

La asta ar fi trebuit să se gândească mai întîi" — îşi spuse 
Pardaillan batjocorit 

— Poate că mai e posibil să-l salvez. Doar i-am promis Juanei ! 
„Nici nu bănuiam că această micuță Juana se poate interesa 
atât de mult de mine!" 

— Dacă franţuzul a murit, va muri şi Juana, iar durerea mă va 
ucide şi pe mine. Dar nu şi nu ! Nu vreau să-mi încarc conştiinţa 
cu toate aceste morţi, pe toţi dracii! Dacă însă franţuzul trăieşte 
şi dacă-l salvez... 

„Aşa mai merge !... la să vedem, ce face în cazul ăsta ?" 

— Juana va fi fericită... Franţuzul o va iubi. „Nu, pe coarnele 
dracului! N-o voi iubi, neghiobule!" Ca şi cum ar fi auzit 
gândurile cavalerului, El Chico 

continuă : 

— Cum să n-o iubească ? E atât de frumoasă! 

— Dar-ar ciuma în îndrăgostiţi! Toţi sunt la fel ! îşi închipuie că 
întregul univers n-are ochi decât pentru fiinţa pe care o adoră ei 
— vorbi Pardaillan cu glas tare. 

— Franţuzul o va iubi şi atunci eu voi muri. 

— lar începe ! Hotărit lucru, asta-i trăznaia lui. 

— La urma urmei, ce importanţă are ? Doar eu nu contez câtuşi 
de puţin! în felul acesta aş îndrepta răul pe care l-am făcut şi n- 
aş mai fi un criminal. Stăpîna îmi va datora fericirea ei. Aş putea 
să plec mulţumit, căci ea mă va regreta. 

— Minunată idee, zău aşa ! Şi foarte demnă de categoria de 
nebuni care se numesc îndrăgostiţi. 

— Da. Am să cotrobăiesc prin toate cotloanele pe care le 
Cunosc. 

„Bine ! N-ai să ajungi prea departe", îşi spuse în sinea lui 
Pardaillan, rizind pe-nfundate. 

Şi, fără să facă zgomot, se retrase în fundul temniţei, se înfăşură 
în mantie, se întinse pe lespezi, şi se prefăcu că doarme adînc. 
Piticul continuă să vorbească : 

— Dacă nu-l găsesc... dacă e mort,., mâine mă voi duce la 
prinţesă să aflu veşti. 

Şi cu un zîmbet amar: 

— Fără îndoială că mă va trimite după el. Şi astfel Juana nu va 
cunoaşte niciodată groaznicul adevăr. Va crede că am murit 
încercând să-l salvez, şi mă-va plinge 


Mai mormăi câteva cuvinte neclare, apoi stinse lumânarea şi 
ieşi, spunând: 

— Să mergem ! 

Zări numaidecât pata neagră pe care o făcea Pardaillan întins 
pe lespezile albe. 

— Franţuzul ! se-nfioră el. 

„ Păli, simțind că leşină. Nu se aştepta să-l găsească atât de 
repede şi mai ales acolo... 

— Cum de nu l-am văzut când am intrat ? exclamă el, neliniştit. 
Aha, da, lespedea îl acoperea, iar eu nu m-am întors cu faţa. Dar 
cum să fi bănuit ? !... Şi eu. care am vorbit cu glas tare !... 

Se apropie încetişor de Pardaillan, care se uita la el printre gene, 
prefăcându-se însă că doarme adînc. 

— .O fi oare mort ? se întrebă piticul. 

Gândul acesta îl făcu să se cutremure, fără să-şi poată spune 
dacă era de bucurie sau de teamă. El Chico nu mai ştia nimic 
altceva decât că i se ştersese orice gând din minte şi că biata 
inimă îi sângera cumplit. 

Veni şi mai aproape de Pardaillan şi-i auzi respiraţia ritmică. 

— Doarme ! îşi zise el. 

Şi în ciuda geloziei ce-l sfişia, nu se putu abţine sa nu-i aducă 
rivalului său un omagiu binemeritat, căci şopti, clătinând uşor 
din cap : 

— E viteaz. Doarme cu toate că ştie ce-l aşteaptă şi că poate fi 
lovit în timp ce doarme. Da, e viteaz şi poate că tocmai de 
aceea îl iubeşte Juana. 

Şi adăugă fără amărăciune, fără invidie, ca pe o simplă 
constatare : 

— Şi eu aş fi fost viteaz dacă aş fi fost la fel de puternic... cel 
puţin aşa cred. 

El Chico n-avea de unde să ştie că cel a cărui vitejie o admira şi 
care se făcea că doarme dus, îl admira, la rândul său, pentru o 
vitejie pe care piticul nici nu Şi-o bănuia. 

XXV 

ÎN CARE EL CHICO ÎŞI DESCOPERĂ UN PRIETEN 

Piticul se aplecă deasupra cavalerului şi-i atinse umărul. 
Pardaillan se prefăcu că tresare din somn. Şi o făcu atâ-t de 
natural, încât El Chico îl crezu cu adevărat. Cavalerul se ridică în 
şezut, dar chiar în poziţia asta era cu jumătate de cap mai înalt 
decât piticul, care stătea în picioare în faţa lui. 


— El Chico ! exclamă Pardaillan uimit. Şi adăugă cu un aer 
înduioşat: 

— lată-te, deci, şi pe tine prizonier, piciule ! Habar n-ai ce 
chinuri teribile ne aşteaptă. 

— Eu nu sunt prizonier, domnule francez — spuse grav El Chico. 
— Nu eşti prizonier ! îngână Pardaillan, mirat la culme. Dar 
atunci ce cauţi aici, nenorocitule ? N-ai auzit ce ţi-am spus ? 
Moartea, o moarte îngrozitoare ne aşteaptă. 

El Chico păru să facă un efort şi spuse cu o voce surdă: 

— Am venit să vă caut. 

— De ce? 

— Ca să vă salvez, uite-aşa ! 

— Să mă salvezi ? Pe dracu' !... Păi, ştii tu cum se poate ieşi de 
aici ? 

— Ştiu, domnule. Poftim, veniţi cu mine ! 

Şi spunând acestea, piticul se apropie de uşa de fier, şi, fără să 
mai caute, apăsă pe unul dintre numeroasele piroane cu care 
erau nituite plăcile groase. 

Cavalerul, care-l privea fără să se clintească, îi spuse înfiorat : 
„— Cât timp preţios aş fi pierdut în căutări zadarnice, înainte de 
a mă gândi la uşă ! 

Deodată lespedea se ridică fără zgomot. 

— lată ! spuse simplu El Chico. 

— lată ! repetă Pardaillan cu un aer nevinovat. Pe acolo ai venit 
tu în timp ce eu dormeam ? 

Piticul dădu afirmativ din cap. 

— N-am auzit nimic. Şi tot pe acolo vom ieşi ? Din nou un semn 
afirmativ din cap. 

— Nu eşti prea vorbăreţ — observă Pardaillan, şi zimbi 
amintindu-şi că numai cu un minut înainte, când se credea 
singur, piticul se arătase mai.puţin zgârcit la vorbă. 

— Ar fi bine să plecăm chiar acum, domnule — spuse El Chico. 
— Avem timp — răspunse calm Pardaillan. Va să zică ştiai că 
eram închis aici ? Parcă mi-ai spus că ai venit să mă cauţi, nu-i 
aşa ? 

întrebarea asta păru să-l cam stingherească pe pitic, care se feri 
să răspundă. 

— Totuşi aşa mi-ai spus — stărui cavalerul. 

— Am spus. Adevărul e că vă căutam, dar nu ştiam că vă aflaţi 
aici. 


— Atunci de ce ai venit ? Ce cauţi aici ? 

Toate aceste întrebări îl puneau pe pitic într-o mare încurcătură, 
dar Pardaillan se făcea că n-o observă. El Chico, strâns cu uşa, 
lăsă să-i scape : 

— Păi aici locuiesc eu ! 

Nici n-apucă bine să rostească aceste cuvinte, că-i şi păru rău. 
— Aici ? întrebă Pardaillan neîncrezător. tu rizi de mine ? Doar n- 
ai să-mi spui că locuieşti în mormântul ăsta ? 

Piticul îl privi ţintă pe cavaler. El Chico nu era prost. îl ura pe 
Pardaillan, dar ura lui nu mergea pînă la orbire. Fără să-şi dea 
seama, un instinct nelămurit îl făcea să întrevadă, e drept nu 
prea limpede, ce era frumos şi să respingă ceea ce era urit sau 
josnic. Dacă ar fi putut, l-ar fi ucis Pardaillan în care vedea un 
rival norocos, iar crima asta nu i-ar fi pricinuit nici un fel de 
remuşcări. Totuşi simţise că era ceva josnic în participarea lui la 
uciderea rivalului său în schimbul unei sume de bani. Băiatul 
ăsta sărman, care trăia din furtişaguri sau din mila obştească, 
zvârlise cu scîrbă aurul acesta pe care la început îl primise ! ÎI 
ura pe Pardaillan. Şi totuşi făcuse elogiul vitejiei duşmanului 
său, credea că dormea liniştit, în vreme ce la căpătiiul lui 
veghea Moartea, Il ura pe Pardaillan, dar, privindu-i faţa 
sinceră în care i se părea că desluşeşte o milă plină de duioşie, 
înţelesese instinctiv că omul acesta avea o inimă prea nobilă ca 
să-l poată trăda pe el, cel plăpînd. 

îi fu ruşine de şovăielile lui şi, la întrebarea lui Pardaillan, repetă 
sincer : 


— Locuiesc aici. 
Şi intră prin deschizătură, aprinzind lumânarea. Pardaillan, care 
se gândea desigur la ceva, îl urmă. i — Bine! spuse cavalerul, 


acum ne putem vedea unul pe altul. E mult mai bine. 

Cu un orgoliu copilăresc, piticul ridică lumânarea ca să lumineze 
mai bine bietele splendori ce-i mobilau locuinţa. Uitase că în 
acelaşi timp lumina din plin sacul de aur ce zăcea pe lespezi. 
Nu' observă că Pardaillan îşi îndreptase numaidecât privirea 
spre sacul ăsta şi că, văzîndu-l, un zîmbet uşor îi flutură pe buze. 
— Minunată ascunzătoare ! exclamă cavalerul eu o amabilitate 
ce-l făcu să roşească de plăcere pe pitic, în ciuda urii care 
continua să-i clocotească în suflet. Dar cum poţi să trăieşti tu 
aşa, în mormântul ăsta ? urmă Pardaillan. 


— Sunt mic, sunt slab, oamenii nu se arată întotdeauna buni 
faţă de mine. Aici mă aflu în siguranţă. 

Pardaillan se uită la el cu milă. 

— Aici nimeni nu-ţi tulbură liniştea ? întrebă el nepăsător. 

— Niciodată. 

— Nici cei de sus, din casă ? 

— Nici ei. Nimeni nu cunoaşte ascunzătoarea asta ! Există în 
casa asta ascunzători pe care nimeni, în afară de mine, nu le 
cunoaşte. 

Ca să fie la înălţime de-o seamă cu piticul, care stătea în 
picioare, Pardaillan se aşeză pe jos cu un aer foarte grav. 

Şi fără să ştie de ce, El Chico, deşi cam descumpănit, rămase 
mişcat de acest gest, la fel cum se arătase sensibil şi la 
complimentele aduse locuinţei sale. îşi dăduse seama că omul 
acesta atât de viteaz şi de puternic nu s-ar fi aşezat aşa, pe 
lespezile reci, dacă n-ar fi vrut să-l facă să nu se simtă strivit de 
statura lui falnică. Convins că nu putea să simtă decât ură 
pentru acest rival, era de-a dreptul înspăimântat acum, când 
simţea că ura i se topeşte ; senzaţia că se naşte în el un 
sentiment care semăna cu simpatia îl umplea de indignare 
împotriva lui însuşi. 

Fără să-şi dea prea bine seama, poate ca'să-şi ascundă ciudata 
tulburare ce-l cuprinsese, omuleţul spuse : 

— Domnule, vă rog să mă credeţi, e timpul să plecăm. 

— AŞ ! nu-i nici o grabă. Şi deoarece nimeni nu cunoaşte 
această ascunzătoare, aşa cum singur spui, nimeni nu ne va 
stânjeni. Mai putem sta niţeluş de vorbă. 

— Păi... nu vă pot scoate pe unde trec eu de obicei. 

— De ce? 

— Pentru că sunteţi prea mare, de-aia ! 

— Pe dracu ! Şi atunci ? Cunoşti vreun alt drum prin care aş 
putea să trec ? Da ?... Atunci totul e în regulă. 

— Da, dar pe drumul acela putem intâlni lume. 

— Aşadar subteranele astea sunt locuite ? 

— Nu, dar uneori aici se întrunesc nişte oameni.,. Astăzi, tocmai 
are loc o adunare. 

Piticul vorbea cu băgare de seamă, ca omul care nu vrea să 
spună "mai multe decât trebuie. Pardaillan nu-l slăbea din ochi, 
ceea ce-l făcu pe El Chico să se simtă şi mai stânjenit. 


— Dar ce-i cu oamenii ăştia şi ce fac ei aici ? întrebă curios 
cavalerul. 

— Nu ştiu, seniore — răspunse piticul pe un ton sec, iar 
Pardaillan înţelese că El Chico ştia, dar că nu va spune mai mult. 
N-avea rost să mai insiste. 

— Discret băiat ! şopti el zimbind. 

Apoi, cu aerul acela naiv de care se lăsau amăgiţi şi alţii, mai 
subtili decât piticul, îi spuse cu glas tare, privindu-l ţintă : 

— Ştiai că am fost condamnat la moarte "? Da, trebuia să mor 
de foame şi de sete. 

Piticul se clătină. 

— Să mori de foame şi de sete —.. biigui el, e îngrozitor ! 

— Da, cu adevărat îngrozitor. Ţie ar putea să-ţi treacă aşa ceva 
prin minte ? Asta-i ideea unei principese, o cunoştinţă de a 
mea... pe care, din fericire pentru tine, n-o cunoşti. 

Rostind aceste cuvinte pe un ton cât se poate de natural, 
Pardaillan zîmbea cu blindeţe. Totuşi piticul roşi şi-şi feri 
privirea. | se părea că străinul voia să-l facă să simtă la ce faptă 
mărşavă fusese părtaş. Şi, înfiorân-du-se de groază, îşi spuse : 
„Aşadar, cele cinci mii de livre pe care mi le-a dat erau ca să-l 
las pe franţuz să moară de foame şi de sete ! lar eu i l-am dat 
pe mână. Ce ar spune mica mea stăpînă dacă ar şti cât de 
mizerabil am putut să fiu ? Şi principesa aia, pe care o credeam 
atât de bună ! E oare un monstru ieşit din infern ?" 

Nici nu se mai recunoştea prichindelul. lată câte probleme, pe 
care nici n-ar fi putut să le bănuiască, se ridicau acum în faţa 
minţii sale înmărmurite de spaimă. Şi-l privea cu un respect 
amestecat cu o teamă superstiţioasă pe străinul acesta care, 
fără să aibă aerul, şi zimbind batjocoritor, rostea pe tonul cel 
mai firesc nişte lucruri foarte simple, dar care pe el îl zăpăceau 
şi-i tulburau, lucruri pe care nu le înţelegea prea bine şi care-i 
zdruncinau felul obişnuit de a gândi. 

Cine era omul acesta care, cu privirea sa pătrunzătoare, cu 
zimbetul său fermecător, spunea atâtea lucruri ciudate, deşi, 
aparent, buzele lui nu rosteau decât cuvinte banale ? 

De ce, dacă-l ura — căci îl ura din răsputeri ! — de ce gândul la 
îngrozitorul supliciu, gândul ăsta care ar fi trebuit să-l bucure îi 
stirnea atâta groază şi scîrbă? De ce ? Ce se întâmpla cu el ? 
Între două fiinţe deopotrivă de frumoase şi de pure există 
afinități secrete care fac ca, fără ca să se cunoască, ele să se 


ghicească şi să se preţuiască una pe alta la adevărata lor 
valoare. Pardaillan nu-l cunoştea pe pitic, avea chiar toate 
motivele să creadă că datorită lui nimerise în această 
încurcătură. De ce nu simţea decât milă pentru el ? De ce se 
gândise, încă de cum îl văzuse pe acest omuleţ, în ce fel ar 
putea să-l scape de groaznica deznădejde în care se afunda ? 
De ce ? 

Piticul nu-l cunoştea nici el pe Pardaillan şi avea chiar toate 
motivele să-l urască de moarte. Cum de simţise el că ironia 
ascuţită şi naivitatea, zeflemitoare a cavalerului nu erau decât o 
mască ? Cum de ghicise că sub masca asta se ascundeau 
bunătate, milă, generozitate şi abnegaţie ? Cum se face că se 
simţea atras către omul acesta, pe care nu-l putea suferi şi care- 
i inspira numai ură ? Şi pentru ce zimbetul lui batjocoritor avea 
darul de a-l scoate din sărite, deşi îşi dădea seama că îndărătul 
lui era numai bunătate ? De ce ? Cum ? Noi nu facem decât să 
constatăm lucrurile. Nu ne luăm răspunderea să le şi explicăm. 
N-ar trebui totuşi să se creadă că piticul capitula de bunăvoie, 
fără luptă în faţa acestor noi sentimente. Ele îl tulburau prea 
mult, ca să se lase în voia lor fără împotrivire. Se încorda, deci, 
din răsputeri, ca să scape de influenţa cavalerului, pe care 
aproape c-o socotea de ordin supranatural. îşi aţiţa ura cât îi 
stătea în putinţă, iar când îşi dădea seama de zădărnicia sforţă- 
rilor sale, îl cuprindea mânia şi disprețul şi nu se cruța, 
adresându-şi tot felul de blesteme şi înjurături. Când simţea că e 
pe punctul să cedeze, se revolta, manifes-tând o mânie pe care 
o credea sinceră, dar de care temutul său rival nu se lăsa 
amăgit. 

Ca să spunem lucrurilor pe nume, El Chico era în mâinile lui 
Pardaillan întocmai ca un cal pur sânge sălbatic intrat pe mâinile 
unui maestru de călărie priceput : degeaba se ridică în două 
picioare şi zvârle din copite, căci mâna mlădioasă dar puternică, 
fără să aibă nevoie de cravaşa, îl sileşte să se liniştească şi să 
meargă supus pe drumul pe care vrea să-l ducă. 

Văzind că piticul tăcea, cavalerul reluă vorba pe un ton grav : 

— Îţi dai seama de la ce chinuri îngrozitoare mă salvezi ? Nu 
sunt bogat, El Chico, dar, începînd de astăzi, tot ce am îţi 
aparţine. Vreau să-mi fii ca un frate mai mic. Nu vei mai fi nevoit 
să te ascunzi în vizuini, ca o fiară. Cavalerul de Pardaillan va 


veghea asupra ta şi află că cei pe care el îi iubeşte şi-i stimează 
trebuie să fie respectaţi. lţi dau mâna mea, El Chico. 

. .r Rostind aceste vorbe, ii întinse mâna cu sinceritate, deşi în 
ochi i se, aprinse parcă un zîmbet şiret. 

Piticul şovăi o clipă. Oare instinctul lui deosebit îl făcuse să vadă 
acest zîmbet abia perceptibil ? N-am putea spune. Fapt este că 
se dădu repede îndărăt şi, ea şi cum s-ar fi temut să nu se frigă 
atingând mâna ce i se întindea din toată inima, şi-o ascunse pe 
a lui la spate. 

Pardaillan nu se supără. Licărul de şiretenie din privire i se 
accentua parcă printr-o undă de zîmbet. 

— Hei ! El Chico — făcu dînsul. Te crezi aşa de mare domn, că 
nu-ţi convine să strângi mâna pe care ţi-o întind eu ? Lua-te-ar 
dracu ! Află, dragul meu, că sunt foarte puţini cei cărora le 
întind eu mâna în felul ăsta. 

— Nu de asta — biigui piticul fără să ştie ce spune. 

— Atunci, dă-mi mâna... Nu ? Sau poate că te erezi nedemn să- 
mi strângi mâna ? întrebă Pardaillan Cu un aer absent, dar cu 
zimbetul acela care avea darul să-l exaspereze pe pitic... 

El Chico îl privi pe cavaler drept în faţă şi, cu un glas care 
tremura de ruşine sau de furie, îl sfida : 

— Şi dacă ar fi aşa ? 

— Oho ! Oho ! Te socoteşti nedemn ? Nu eşti tu, oare, un băiat 
cumsecade, aşa cum te-am crezut ? Dar ce crimă ai comis ? 
Piticul, care pînă atunci se stăpiînise, pradă unor sentimente 
contradictorii, izbucni dintr-o dată : 

— Nnam nevoie de prietenia dumneavoastră — strigă el 
sălbatic. N-am nevoie de ocrotirea dumneavoastră şi nici să vă 
strâng mâna. Nu vreau nimic de la dumneavoastră, nimic, 
nimic... Eu v-am adus aici şi ştiam că o să vă omoare... O ştiam, 
mă auziţi ? Am fost plătit pentru treaba asta... Da, mi s-au dat 
cinci mii de livre... iată-le aici — adăugă el, lovind cu violenţă 
sacul care se rostogoli, pe jumătate spart, la picioarele lui 
Pardaillan, lăsând să i se împrăştie monezile. 

— Ai făcut tu asta ? întrebă Pardaillan cu un glas tunător. 

— Am făcut-o, dacă vă spun — răspunse piticul înfruntându-i 
privirea. 

— Atunci — rosti Pardaillan pe un ton glacial — poţi să-ţi faci 
rugăciunea, ţi-a sosit ceasul de pe urmă. 


Şi, fără să se ridice în picioare, lăsă să-i cadă mâinile puternice 
pe umerii firavi ai lui El Chico, care se încovoie sub greutatea 
lor. Mila ce se citea uneori pe faţa cavalerului îl paraliza pe pitic, 
făcându-l să nu ştie ce hotărire să ia, şi nici cum să se poarte, în 
ce lumină să se arate. Zimbetul ironic al cavalerului îl înfuriase 
însă din cale afară, căci deşi mic şi slab, piticul era foarte 
sensibil la orice jignire. 

Mânia şi ameninţarea lui Pardaillan, adevărate sau simulate, îl 
făcură să-şi recapete calmul, care-i lipsise pînă atunci. Şi cum 
ciudatul personaj era omul extremelor, îi reveni deodată sângele 
rece, ceea ce dovedea un curaj cu totul deosebit. 

Nu schiţă nici-un gest de apărare. Nu încercă nici măcar să se 
dea la o parte. Sub puternica apăsare la care-l supunea 
cavalerul, avu mândria de a se ţine ţeapăn şi de a nu se pleca, 
iar ochii lui priviră îndrăzneţi, mândri şi provocatori în ochii 
adversarului. Din întreaga lui atitudine se vedea că e gata să 
înfrunte o lovitură mortală. Şi poate că asta şi dorea. 

Poate că găsise chiar, într-o clipită, soluţia pe care în zadar o 
căutase pînă atunci : să moară sufocat, strivit de duşmanul său. 
Să moară, da !... Dar cu aceeaşi lovitură să piară şi rivalul lui ! 
Cum ar mai fi putut acesta să iasă de acolo, după ce l-ar fi ucis 
pe pitic ? E drept că lespedea ce astupa temniţa era ridicată. 
Dar după aceea ? 

Scara dădea într-o fundătură de unde îi va fi cu neputinţă să 
iasă, necunoscând taina deschiderii secrete!» . Ar fi însemnat 
doar să schimbe un cuvânt altul, atâta tot. lar piticul nuşi putea 
reţine Un: anumit dispreţ pentru rivalul acesta, atât de puternic 
Şi viteaz... dar aşa de slab la minte, încât nu-şi dădea seama, 
că, omorându-l acum pe pitic, se condamna pe> sine însuşi la 
moarte. 

Nici nu-şi dorea altceva decât să moară pe loc. O pierdea pe 
Juana, dar îl mângiia gândul că nici celălalt no va avea. 

Da. hotărît lucru, asta era soluţia cea bună. Dar... 

Dar se întâmplă că rivalul său, pe care-l ura atât de mult, îşi 
slăbi strânsoarea. Se întâmplă că ironia din privirea lui făcu loc 
unei blîndeţi de nedescris, iar faţa asta, atât de amenințătoare 
şi de teribilă cu o clipă înainte, exprima acum atâta bunătate, 
atâta generozitate, încât El Chico, care-l privea ţintă, se simţi 
din nou tulburat şi, fără voia lui, ca şi cum i-ar fi strigat: „luaţi 
seama", fără să încerce să se elibereze rosti : 


— Dacă mă ucideţi, cum veţi mai ieşi de aici ? 

— La naiba ! Pe legea mea, e foarte adevărat ce spui tu. îmi 
ieşise din cap lucrul ăsta ! Dar fii liniştit, nu vei pierde nimic 
dacă ai să mai aştepţi — îi făgădui Pardaillan. 

Şi spunând acestea, îi dădu drumul cu zimbetul acela abia 
perceptibil care-l scotea din sărite pe El Chico. Ghicindu.-l, piticul 
se supără. Şi imediat îi păru rău şi ca şi cum ar fi vrut să-i aţiţe 
mânia omului acestuia, care-l zăpăcea, spuse pe un ton aspru: 
— Hai să mergem. lar după ce vă voi salva, mă veţi putea ucide. 
Vă jur că n-am să mai încerc să mă feresc de lovitura cu care 
mă ameninţaţi. 

Şi, mai încet, ca pentru sine, şopti : 

— Ar fi o adevărată eliberare ! 

— Aşadar îţi doreşti moartea ? 

El Chico îl privi pieziş. Vorbise destul de încet, şi totuşi drăcescul 
personaj îl auzise. Dacă voia să moară, asta îl privea numai pe 
el De ce se amesteca străinul ? Dar având în vedere că lăsase 
să-l scape prosteşte ocazia, nu-i mai rămânea decât să meargă 
pînă la capăt. 

— Veniţi, domnule, căci în curând va fi prea tîrziu — spuse el cu 
răceală. 

— O clipă, ce dracu ! sânt şi eu curios. Mai întîi aş vrea să ştiu 
de ce m-ai dus la moarte ? 

Faimosul zimbet apăru din nou în ochii lui Pardaillan ; ba mai 
mult, vocea lui avea acele inflexiuni batjocoritoare pe care El 
Chico începuse să i le cunoască. 

Fulgerându-l cu privirea pe cavaler, piticul ii strigă copilăreşte, 
dar plin de ură: 

— Pentru că vă urăsc Vă urăsc ! Vă urăsc! 

În furia lui, nu găsea decât aceste cuvinte şi le repeta mereu, 
zvârlind din picioare. 

— Chiar aşa de mult mă urăşti ? îl întrebă Pardaillan din ce în ce 
mai ironic. 

— Vă urăsc atât de mult, încât dacă n-aş,fi promis să vă salvez, 
v-aş omori ! scrişni prichindelul, ieşin-du-şi din fire. 

— M-ai omori ! repetă Pardaillan în batjocură, amuzat. Şi cu ce. 
bietul de tine ? 

Piticul făcu o săritură pînă la patul lui şi scoase de acolo un 
pumnal ascuns între două saltele. 

— Cu asta ! ţipă el, învârtindu-şi arma în mână. 


— la te uită ! spuse liniştit Pardaillan — dar e pumnalul meu ! 

— Da ! urlă El Chico răspunsul pe care-l voia cinic. în timp ce 
dumneavoastră săreaţi peste zid, eu vi l-am furat ! Furat ! Furat! 
Rosti aproape horcăind acest cuvânt, părând să simtă o mare 
plăcere biciuindu-se astfel. 

Cu un calm imperturbabil, Pardaillan îi spuse : 

— Ei bine, atunci, dacă ai o armă şi-mi doreşti moartea, 
ucidermă ! 

De data asta îl privea fără nici o urmă de ironie, ba chiar, s-ar fi 
putut spune, cu o anumită curiozitate. 

înnebunit de furie, piticul ridică braţul. 

Pardaillan nu făcu nici o mişcare. Continuă să-l privească drept 
în faţă cu răceală. 

Braţul piticului se lăsă în jos cu o iuţeală fulgerătoare, dar numai 
ca să zvârle cât colo pumnalul, în fundul încăperii. 

— Nu vreau ! Nu vreau ! gemu el. 

— De ce? ;" 

— Pentru că am pronis... 

— Mi-ai mai spus asta. Cui i-ai promis, dragul eu ? 

Nimic n-ar putea să redea blindeţea tandră cu care cavalerul 
rostise aceste vorbe. Glasul îi era atât de cald Şi de mângiietor. 
întreaga lui fiinţă emana valuri de simpatie atât de puternice şi 
de învăluitoare, încât El Chico se simţi răscolit pînă în 
măruntaie. Inimioara lui, încordată la maximum, începu să se 
destindă încet-încât, 

iar lacrimile îi ţişniră calde şi binefăcătoare, în timp ce gura-i 
crispată lăsă să-i scape un geamăt monoton, asemănător unui 
scâncet de copil: 

— Sunt foarte nenorocit ! Prea nenorocit ! Prea ! „Bine ! îşi 
spuse Pardaillan. Dacă plînge, e salvat ! Acum vom putea să ne 
înţelegem". 

întinse braţele, îl trase pe pitic spre el, îi lipi căp-şorul de pieptul 
său puternic şi cu gesturi pline de dragoste frăţească începu să-l 
legene uşor, spunându-i vorbe de îmbărbătare. 

lar piticul, care în viaţa lui nu ştiuse ce-i prietenia, şi care 
niciodată nu simţise pe cineva aplecându-şi cu dragoste urechea 
la păsurile lui, nu se împotrivi, năpădit de o emoție nespus de 
dulce, şi uimit că în contact cu acest suflet nobil şi generos 
simţea născându-se în el floarea unui simţământ în care se 
amestecau recunoştinţa duioasă şi un început de dragoste. 


lar cei care nu cunoşteau decât forţa de temut, cutezanţa rece, 
curajul de neîmblînzit, vorba şfichiuitoare şi aerul zeflemitor al 
chipeşului şi viteazului cavaler de Pardaillan, ar fi rămas cu totul 
uluiţi dac-ar fi putut să-l vadă cu câtă dragoste frăţească îl 
legăna în braţele-i puternice, cu câtă nebănuită bunătate se 
străduia să-l mângiie pe acest micuţ dezmoştenit al soartei, pe 
acest vagabond şi cerşetor, pe care nu-l cunoscuse pînă ieri... şi 
care încercase să-l împingă la moarte, î Dar El Chico era bărbat! 
încordîndu-se din răsputeri, izbuti să-şi înfrângă slăbiciunea. 
Eliberându-se uşurel din braţele lui Pardaillan, îl prifi,. ca şi 
cum nici nu l-ar fi văzut niciodată pînă atunci. în privirea 
omuleţului nu mai citeai nici mânie, nici revoltă, nici expresia 
aceea de disperare neagră, care-l impresionase pe cavaler. în 
ochii lui nu mai citeai decât o extraordinară uimire : aceea de a 
nu se mai simţi acelaşi om, şi de a nu-l mai vedea cu aceiaşi 
ochi pe insul acesta ; simplul contact cu el fusese de ajuns 
pentru a produce în pitic o schimbare ce-l lăsa cu totul 
nedumerit. 

Acum, nu-l mai vedea cu ochii urii, îşi spunea, privindu-l pe 
cavaler cu o admiraţie copilărească : 

„E frumos, e puternic, e viteaz, are ceva impunător cum n-am 
mai văzut la nimeni altcineva. Mi se pare mai măreț şi mai nobil 
decât însuşi regele... Şi e bun... bun ca sfinţii ale căror icoane le- 
am văzut în catedrală. Cum ai putea să nu-l iubeşti ?" 

Şi cum Pardaillan îl privea zimbindu-i cu bunătate, se pomeni că- 
i surîde şi el, aşa ca unui prieten. 

— Ei ! exclamă vesel Pardaillan. S-a terminat, nu-i aşa ? Vezi că 
nu sunt aşa de-al dracului pe cât credeai?! Hai, dă-mi mâna şi să 
fim buni prieteni. 

Şi-i întinse din nou mâna Lui El Chico, care murmură ruşinat, cu 
capul în pământ: 

— în ciuda celor ce v-am făcut şi v-am spus, doriţi... 

— Dă-mi mâna îţi spun — stărui Pardaillan pe un ton serios. Eşti 
un băiat de treabă, El Chico, şi când ai să mă cunoşti mai bine, 
ai să-ţi dai seama că arareori mi se-ntâmplă să spun asta cuiva. 
Piticul se dădu bătut şi, întinzîndu-i mâna, care dispăru în mâna 
cavalerului, îi şopti : 

— Ce bun sunteţi ! 


— Poveşti ! bombăni Pardaillan. Văd doar limpede lucrurile, 
asta-i tot. Dacă tu nu te cunoşti pe tine, nu înseamnă neapărat 
că eu nu te cunosc. 

Cele mai lungi convorbiri ale piticului singuratic fuseseră cele 
pe care le purtase cu sine însuşi. în lezmea condiţii, cu toate că 
avea o minte foarte deschisă, e lesne de înţeles că anumite 
întorsături de bază îl puneau în încurcătură, deoarece nu le 
pricepea prea bine sensul. Neînţelegând pe deplin ultimele 
vorbe ale cavalerului, le interpretă în sensul lor cel mai strict. 

— Mă cunoaşteţi ! strigă el plin de mirare. Cine v-a vorbit despre 
mine ? 

Cu un aer grav, Pardaillan ridică un deget şi, zâm-bindu-i ca unui 
copil, îi răspunse : 

— Degetul meu cel mic ! 

El Chico căscă ochii mari şi-l privi pe interlocutorul cu o teamă 
superstiţioasă. Impulsul ce-l mâna către i se părea atât de 
supranatural, încât aproape că vedea Pardaillan un vrăjitor, 

— Aşadar — continuă cavalerul — să stăm puţin de vorbă. Şi mi 
uita că ştiu tot. la să vedem mai întîi, de ce-ai vrut să fiu 
omorit ? Erai gelos, nu-i aşa ? 

Piticul făcu semn că da. 

— Bine. Cum o cheamă ? Nu fă pe prostul, ştii foarte bine ce 
vreau să spun. Dacă nu-mi spui tu cum o cheamă, am să-ţi spun 
eu. ...Degetul meu cel mic e aici, tocmai ca să-mi spună tot. 
Piticul, care şovăia să răspundă, văzu că nu era chip să scape. 

— Juana — rosti el resemnat. 

— Fiica hangiului Manuel ? 

— Da. 

— O iubeşti de mult ? 

— Dintotdeauna ! 

Pardaillan n-avea nici un motiv să nu creadă în sinceritatea 
acestui răspuns, aşa că spuse zimbind : 

— l-ai mărturisit că o iubeşti ? 

— Niciodată ! strigă El Chico indignat. 

— Dacă nu-i spui tu, de unde vrei să ştie, nătângule? îl întrebă 
Pardaillan amuzat. 

— N-aş îndrăzni niciodată ! 

— Bine, într-o zi o să capeţi tu curajul. Să continuăm. Ai crezut 
că o iubeam şi de aceea mă urai îÎ 

— Nu chiar aşa. 


— Ah ! Atunci cum ? 

— Juana vă iubeşte. 

— Eşti un nătărău, El Chico ! 

— E adevărat — răspunse acesta cu mihnire, gândin-du-se la 
durerea Juanei. E drept, un mare senior ca dumneavoastră nu 
poate să aibă nimic comun cu fiica unui hangiu. 

— Aşa crezi tu ? 

— Ei, da, aşa cred! 

— Atunci — spuse Pardaillan pe un ton serios — te înşeli. Şi ca 
dovadă, află că un mare senior, aşa ca mine, s-a căsătorit mai 
demult cu o crijmăriţă. 

— Vă bateţi joc de mine, domnule — zise El Chico neîncrezător." 
— Nu, dragul meu, îţi spun adevărul gol-goluţ —; replică 
Pardaillan adânc mişcat. 

Şi, vorbind mai curând pentru sine decât pentru pitic, continuă : 
— înainte de a deveni doamna de Pardaillan, contesă de 
Margency, căci eu sunt conte de Margency; şi dacă-ţi spun asta 
n-o fac ca să mă laud, aşadar, înainte de a deveni contesă de 
Margency, frumoasa Huguette, înger de bunătate şi 
devotament, pe care mi l-a răpit moartea, fusese stăpina 
celebrului han din Paris „Ghicitoarea", pe care n-ai de unde să-l 
cunoşti tu, care n-ai ieşit niciodată din Sevilla, oraş frumos, zău, 
dar unde, pe toţi dracii, nu se mănâncă aşa de bine ca la Paris. 
Aşadar, vezi bine că ceea ce socoteai tu un motiv întemeiat nu 
era decât o prostie. 

— Aşa o fi! Dar ce fel de om sunteţi dumneavoastră? 

— Sunt un mare senior... singur ai spus-o — continuă Pardaillan, 
pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. 

— Şi atunci — zise El Chico pălind — s-ar putea... 

— Ce anume ? 

M— Să vă căsătoriţi cu Juana ? 

— Nu, pe toţi dracii! Din două motive, dintre care ar fi suficient 
şi unul singur, anume acela că n-o iubesc şi că n-o voi iubi 
niciodată. Da, dragul meu, degeaba-ţi rostogoleşti furios ochii în 
dreapta şi în stânga, aşa este cum îţi spun eu. Dacă micuța asta, 
Juana, ţi se pare ţie a fi o regină a frumuseţii, nu înseamnă că 
aşa trebuie să fie pentru toată lumea. Juana, sunt de acord cu 
tine, e o fetiţă foarte drăguță, plină de graţie şi de farmec, care 
seamănă foarte mult cu o mică marchiză deghizată în 
cîrciumăreasă ; degeaba te lingi pe buze de plăcere, căci am 


impresia că nu despre tine e vorba ! Dar oricum "ar fi, trebuie să 
te resemnezi : n-o iubesc şi n-o voi iubi 

iciodată ! 

Şi, cu o tristeţe sfişietoare, care-l tulbură pe pitic şi-l convinse 
mai mult şi mai temeinic decât orice fel de vorbe, îi spuse : 

— Vezi tu, piciule, inima mea a murit de mult. 

— Biata Juana ! oftă El Chico. 

fer N-am pomenit animale mai nestatornice şi mai cile decât 
îndrăgostiţii ! izbucni Pardaillan cu o furie viie. lată aici unul 
care, cu câteva clipe înainte, ar fi rut să mă străpungă cu 
pumnalul, pentru ca Juana lui 

să nu fie a mea. Şi acum rage ca viţelul la abator pentru că n-o 
vreau pe Juana ! Pe măruntaiele papii, nu ştii ce vrei ! 

Piticul roşi, dar tăcu. 

— în sfârşit, ce vrei să spui cu vorba asta „biata Juana"? 

— Ea vă iubeşte — zise piticul trist. 

— Mi-ai mai spus-o. lar eu îţi spun că nu mă iubeşte. Lua-te-ar 
dracu'! Mă iubeşte cât o iubesc eu. 

Piticul sări în sus. Faţa lui exprima o asemenea uimire, încât 
Pardaillan izbucni într-un râs zgomotos. .' — Deşi mirarea ta îmi 
măguleşte amorul propriu — rosti el ironic — totuşi lucrurile stau 
aşa cum îţi spun eu, Juana nu mă iubeşte. 

— Totuşi... 

— Totuşi ea ţi-a mărturisit că ar muri dacă aş muri eu... 

— Cum ?... Ştiţi şi asta ?!... 

— Degetul meu cel mic. Cu toate astea, rămân la cele ce ţi-am 
spus. 

— Oare e cu putinţă ? bolborosi piticul, care nu îndrăznea să se 
bucure cu adevărat. 

Pardaillan ridică din umeri. 

— la ascultă, ai încredere în mine ? 

— O, da ! exclamă El Chico, cu un elan al întregii sale fiinţe. 

— Bine, în cazul ăsta lasă lucrurile în seama mea. lubeşte-o pe 
Juana ta din toată inima, la fel ca pînă astăzi, iar de rest nu te 
ocupa, e treaba mea. 

— Dar dumneavoastră sunteţi cumva bunul Dumnezeu ? întrebă 
cu naivitate piticul, împreunându-şi mâinile într-un gest extatic. 
Şi când mă gândesc că am fost atât de ticălos... 

— Hai, încetează cu prostiile ! îl întrerupse Pardaillan. Şi acum, 
că ne-am lămurit, s-o ştergem ! 


Piticul se repezi şi, luînd de pe jos pumnalul, i-l întinse lui 
Pardaillan : 

— Luaţi-l, acum riscăm să întîlnim lume pe-aici. Ce păcat că nu 
mai aveţi sabia ! 

— Vom încerca să ne descurcăm şi cu asta — răspunse liniştit 
Pardaillam, vârând cu o vădită plăcere lama în teacă. 

— Hai să mergem — spuse El Chico văzîndu-l gata de plecare. 

— O clipă, piciule. Dar aurul ăsta ? Cred că n-ai de gând să-l laşi 
acolo ? 

— Ce trebuie să fac cu el? 

El Chico puse această întrebare cu o candoare care-l făcu pe 
cavaler să suridă, căci părea a-i spune că, de-acum înainte, 
numai el avea dreptul să ordone. 

— Trebuie să-l aduni şi să-l încui cu grijă în cufărul ăsta — 
răspunse Pardaillan. Nu-ţi trebuie zestre ca să te însori ? 

Piticul păli şi apoi roşi. 

— Cum ? făcu el, tremurând tot. Credeţi că... 

— Nu cred nimic. Vom trăi şi vom vedea. 

Piticul clătină din cap şi, uitându-se la monedele risipite pe dale, 
murmură cu o strâmbătură plină de înţeles : 

— Aurul ăsta !... 

— Văd eu ce te doare — zimbi Pardaillan. la spune, de ce ţi-au 
dat aurul ăsta ? 

— Ca să vă duc la casa dintre chiparoşi. 

— Cred că m-ai adus, deoarece încă mai mă aflu aici. 

— O, da, din păcate! oftă El Chico ruşinat. 

— Prin urmare ţi-ai îndeplinit angajamentul. Aurul ăsta este 
aşadar al tău. Strânge-l şi, îţi repet, nu te îngriji de rest. 

XXVI 

CONSPIRATORII 

Firea orgolioasă şi bănuitoare a piticului făcuse din el un 
declasat, rebel faţă de orice autoritate. 

Pînă în ziua aceea un singur om îi putuse vorbi ca un stăpîn : 
Juana. Răbdase de când se ştia stăpînirea ei. Pentru el era 
limpede că, orice s-ar fi întâmplat, nici nu i-ar fi trecut prin gând 
să-i poruncească Joanei. Cum ar fi putut să-i poruncească ? Era 
convins că va rămâne 

toată viaţa preaumilul admirator al celei care, în ochii lui, o 
întruchipa pe Sfânta Fecioară. Care bun creştin ar cuteza să 
comită nelegiuirea de a nu se supune unei, porunci date de 


Sfinta Fecioară ? Nici unul ! Şi, deşi, libertatea pe care şi-o lua 
faţă de religie îl făcea să treacă în ochii unora drept eretic, 
libertatea aceasta nu putea să fie decât relativă ; n-avea totuşi 
cum să scape de sub influenţa anumitor idei ale timpului. 
Aşadar, Juana era pentru el Sfinta Fecioară, şi i se supunea ca 
atare. 

Or, iată că acum în viaţa lui apăruse încă un stăpin: Pardaillan. | 
se părea că acesta avea dintotdeauna dreptul să-i poruncească 
şi că lui nu-i rămânea altceva de făcut decât să i se supună, tot 
aşa cum i se supunea Juanei. Impresia asta îi era întărită de 
gândul că el, care se zbătuse atât de mult ca să scape de 
această influenţă, o accepta fără să se opună şi i se supunea, nu 
cu resemnare, ci cu plăcere. 

De ce ? 

Pentru că Pardaillan ştiuse să-i sădească în suflet convingerea 
că dorinţa lui, visul himeric al unei iubiri împărtăşite putea să se 
transforme în realitate. lată de ce, dacă Juana îi apărea în chip 
de madonă, Pardaillan ii apărea ca însuşi Dumnezeu. 

aducea unei împotriviri nu putea să încolţească în mintea lui, 
deoarece poruncile ce i se dădeau erau menite să ducă la o 
cucerire, socotită imposibilă pînă atunci. 

„ în consecinţă, când Pardaillan îi ordonă să adune aurul primit 
de la Fausta, El Chico se supuse. Şi după ce mica avere fu 
ascunsă în cufărul ferecat cu lacăte, Pardaillan spuse : 

— Şi acum e timpul să pornim ! 

Piticul stinse lumânarea, puse în funcţiune mecanismul ce 
acţiona tăblia care astupa intrarea în locuinţa lui şi, urmat de 
cavaler, o porni pe scară. 

Aşa cum îi explicase cavalerului, El Chico nu mergea pe drumul 
pe care venise. într-adevăr, Pardaillan ar fi putut să ajungă, 
tirându-se la nevoie, la grilajul- care închidea canalul, chiar 
deasupra fluviului. Dar, ajuns acolo, n-ar fi putut să treacă prin 
deschizătură, căci 

piticul şi-o făcuse pe măsura lui. Ar fi trebuit să lărgească 
această deschizătură, ceea ce i-ar fi luat câteva ore ; şi apoi, ar 
fi fost nevoie de scule, pe care ei nu le aveau. .* 

De altfel, puţin îi păsa lui Pardaillan pe ce drum apucaseră 
totul era să se vadă ieşit odată din locul acesta sinistru, în care 
voinţa de nestrămutat a Faustei îl condamnase să moară de 
foame. 


întunericul nu-l supăra, căci ochii i se obişnuiseră. lată-l aşadar, 
urmându-l liniştit pe pitic prin labirintul cărărilor subterane, 
nespus de întortocheate. Cavalerul îşi nota cu grijă în minte 
explicaţiile ghidului său care-i dezvăluia cu bunăvoință 
mecanismul secret al numeroaselor obstacole ce le apăreau 
mereu în cale. 

Se aflau acum într-un coridor aşternut cu nisip, destul de larg ca 
să le îngăduie să meargă alături, fără să se stânjenească unul 
pe celălalt. Coridorul acesta dădea într-un alt coridor care-l tăia 
de-a curmezişul. 

Deodată, Pardaillan tresări uluit. | se păru că acolo, în faţa lui, 
prin zidul ce se ridica la cîţiva paşi de ei, vede strălucind stelele. 
— Ne apropiem de ieşire ? întrebă el în şoaptă. 

— Nu încă, seniore — răspunse El Chico tot în şoaptă. 

— Şi totuşi, mi s-a părut... Pe toţi dracii, nu mă înşel ! lată că 
văd din nou stelele ! 

Se apropiau de zid şi, într-adevăr, în faţa lor Pardaillan vedea 
scânteind, nu stele cum crezuse la început, ci numeroase 
luminiţe. 

Primul său gând fu să pună mâna pe pumnal, în timp ce spuse în 
şoaptă : 

— Ai avut dreptate, piciule, cred că va trebui să dăm o luptă. 
Piticul nu-i răspunse. Ştia, desigur, ceva despre luminiţele astea, 
căci, fără să aibă aerul că o face înadins, îl împingea uşurel 
înainte pe Pardaillan, care se afla în stânga lui. Voia să-l 
îndepărteze de aceste lumini, ducându-l pînă într-un loc de unde 
nu mai puteau fi văzute. Dar atenţia lui Pardaillan era acum 
brează şi nimic şi nimeni n-ar fi putut să-l ia de acolo. 

Când ajunse foarte aproape de zid, constată cu bucurie că nici 
vorbă nu era de vreo urmărire sau de vreo întâlnire neplăcută, 
aşa cum se temuse o clipă. Luminiţele veneau de dincolo de zid, 
trecând prin vreo bortă sau printre nişte pietre mişcate din loc. 
Şi, cum nu văzu nici o uşă tăiată în zid, trase concluzia că nu-l 
ameninţă nici o primejdie, cel puţin dintr-acolo. 

Cât despre El Chico, prefăcându-se că n-a observat nimic, dădu 
s-o ia la stânga, pentru a-şi continua drumul. 

— O clipă — şopti Pardaillan. Dacă tu nu eşti curios, eu sunt. 
Vreau să văd ce se întâmplă acolo, îndărătul zidului. 


Luminile ţişneau dintr-o scobitură în perete care se afla chiar în - 
faţa lui. Pardaillan se aplecă şi privi. Dar imediat se retrase, 
lăsând să-i scape un fluierat de 
uimire. 
— Să mergem, seniore — stărui El Chico deznădăjduit. Să 
mergem, căci altfel va fi prea tirziu. 
Cu un gest blind dar energic, Pardaillan îl sili să tacă şi, 
aplecându-se din nou, privi şi ascultă cu mare atenţie, în timp ce 
piticul, dîndu-şi seama de zădărnicia strădaniilor sale, se 
resemnase şi aştepta, cu spatele lipit de perete, cu braţele 
încrucişate, bunul plac al tovarăşului său. 
Dar ce vedea oare Pardaillan acolo, că-l interesa atât de mult ? 
lată : 
Ne amintim că Fausta coborâse în subteranele casei sale, 
însoţită de Centurion. Scoţind o piatră din zid, ea îi poruncise lui 
Centurion să privească prin deschizătură, ca să-i arate că de 
acolo puteai asista nevăzut la tot ce se petrecea în această 
ciudată grotă amenajată ca sală de adunări. Fausta uitase să 
închidă la loc deschizătura, sau nu-i dăduse importanţă, şi iată 
că întâm-plarea îl aducea acum pe Pardaillan în faţa acestei 
scobituri prin care, datorită găurelelor făcute cu pricepere pe 
dinăuntru, se strecurau numeroase lumini ce pîlpâiau în grotă. 
Pe .băncile din sală, Pardaillan văzu vreo douăzeci de 
personaje care îi erau cu totul necunoscute. "pe. platformă, 
aşezate în fotolii, alte trei personaje (pre- 
şedinţele şi asesorii acestei şedinţe nocturne şi oculte îi erau şi 
ei la fel de necunoscuţi. 
în clipa când Pardaillan se aplecase prima dat" deasupra 
scobiturii, preşedintele acestei reuniuni, a v drept la mijloc, se 
ridicase şi cu un glas pe care Pardaillan, numai urechi, îl auzi 
foarte bine, spusese : 
— Seniori, fraţi şi prieteni, am deosebita cinste să vă prezint un 
nou adept. Eu, şeful vostru ales, mă dau la o parte cu smerenie 
din faţa acestuia şi salut în persoana lui pe singurul conducător 
demn să ne călăuzească în aşteptarea venirii celui pe care-l ştiţi 
cu toţii. 
Aceste cuvinte stîrniră uimire în rândurile adunării şi o anumită 
rumoare, urmată de o mişcare de vie curiozitate, când se văzu 
că noul adept, salutat ea singurul potrivit să le fie conducător, 
era o femeie 


Pe această femeie Pardaillan o recunoscu numai decât şi tocmai 
pentru asta lăsase să-i scape acel lung fluierat. Femeia despre 
care se vorbea era Fausta. 

Uşor, cu măreţia cam teatrală ce-o caracteriza, ea se urcă pe 
platformă şi rămase în picioare, cu faţa către publicul acesta 
necunoscut, pe care părea să-l domine cu privirile fascinante ale 
ochilor ei ca nişte diamante negre. 

Cele trei personaje aşezate pe platformă, care ştiau fără îndoială 
ce urma să facă Fausta acolo, se ridicară în picioare toţi 
deodată. într-o clipită, masa fu dată la o parte şi la marginea 
platformei fu adus un fotoliu, în care Fausta se instala cu o 
seninătate plină de măreție. Cei trei se ridicară în picioare şi 
luară loc !n spatele fotoliului, băţoşi şi ţepeni, ca nişte curteni 
aflaţi în slujba suveranului lor. 

Fără îndoială că toţi trei erau nişte mari seniori, care, prin rangul 
şi prin meritele lor, ştiuseră să câştige stima şi încrederea 
tuturor, căci respectul neobişnuit arătat de ei Faustei produse o 
adâncă impresie asupra restului adunării. 

Pe dată, fie că fuseseră îndemnați de acest exemplu, fie că 
fuseseră cuceriţi de deosebita frumuseţe a celei ce apăruse pe 
neaşteptate în mijlocul lor ca o regină, fără ca nimeni să poată 
spune de ce, toţi cei de faţă se ridicară ca un singur om şi, stând 
în picioare, aşteptară cu respect ca noul conducător să 
binevoiască a le vorbi. 

Fausta îşi asigurase succesul chiar înainte de a fi deschis gura. 
Ea îşi dădea foarte bine seama de acest lucru. Pardaillan, de 
asemenea, căci şopti : 

— Vrăjitoare fără pereche ! 

Şi aproape imediat îşi traduse neliniştea prin aceste cuvinte : 

— Dar ce-o fi vrând să le propună ? Şi cine sunt oamenii 
ăştia ?... Hai să ascultăm, şi să vedem ce-o să mai urmeze ! 
Mereu stăpînă pe sine, Fausta "nu-şi trăda cu nimic gândurile. 
Primi omagiul acestor necunoscuţi .ca pe un drept ce i se 
cuvenea şi cu acea demnitate binevoitoare pe care ştia s-o 
arboreze în anumite momente. 

O clipă, privirea-i magnetică se rătăci deasupra frunţilor plecate; 
apoi, întorcându-se pe jumătate, Fausta îi făcu un semn celui 
care o prezentase adunării. 


Omul părăsi locul pe care-l ocupase chiar în spatele ei şi, 
înaintând pe marginea platformei, cu grija de a nu o acoperi sau 
a o depăşi pe Fausta, spuse: 

— Domnilor, iat-o pe principesa Fausta, principesă suverană în 
ţara soarelui, a dragostei şi a florilor, în ţara binecuvântată care 
se numeşte ltalia. Principesa Fausta este fabulos de bogată. Ea 
ştie totul despre planurile noastre şi cred că ar fi în stare să vă 
spună numele, titlurile şi funcţiile voastre ale tuturor. 

Aceste cuvinte stîrniră un murmur general printre cei prezenţi. 
Toţi aceşti oameni, atât de încrezători cu o clipă înainte, se 
uitară unii la alţii cu nişte priviri bănuitoare. 

Fausta înţelese ce se petrecea în mintea lor şi le spuse cu un 
gest- menit să-i liniştească : 

— Fiţi pe pace, domnii mei, nu există trădători printre voi. Nu 
mi-a dezvăluit nimeni secretul asociaţiei voastre. L-am ghicit 
singură. într-un regim de asuprire sângeroasă ca acel sub care 
agonizează frumoasa voastră Spanie, nu trebuie să fii prea 
priceput ca să-ţi dai seama că e firesc să se producă o reacțiune 
şi că întotdeauna se vor găsi oameni inimogşi şi devotați, dornici 
să încerce a scutura jugul de fier al tiraniei. Odată stabilit acest 
lucru, restul n-a mai fost decât o jucărie pentru mine. Cât despre 
persoanele şi planurile dumneavoastră, dacă le cunosc, e pentru 
că am avut prilejul să asist, nevăzută, la mai toate consfătuirile 
domniilor voastre. 

Declaraţia asta sinceră, rostită cu atâta siguranţă, făcu să 
dispară bănuielile care începuseră să încolţească. 

Dar faptul că o femeie, prin simpla putere a judecății sale, 
izbutise mai întîi să-i descopere, pentru ca apoi să aibă 
îndrăzneala de necrezut de a se amesteca printre ei, care se 
cunoşteau cu toţii fără a-şi trăda prin nimic prezenţa, îi ului de-a 
dreptul. Uimirea se citi desluşit pe cele mai multe din feţele 
acestor oameni care, totuşi, nu păreau a fi dintre cei cărora le 
poţi stîrni prea lesne mirarea. 

în sfârşit, uşurinţa cu care le vorbise femeia asta despre ceva 
care lor li se părea o faptă cu totul deosebită, le întări impresia 
că se aflau în faţa unei fiinţe extraordinare. 

Fausta îşi dădu foarte bine seama de impresia pe care o 
produsese, dar nu se trăda cu nimic. Şi, ca şi cum din clipa 
aceea ar fi căpătat dreptul să comande, se întoarse către 
personajul care o prezentase şi-i porunci scurt : 


—' Duce, continuaţi ! 

Cel căruia i se adresase astfel se înclină adînc şi continuă, 
făcându-se interpretul gândurilor multora dintre cei ce o 
ascultaseră : 

— Da, domnilor, aşa cum a spus şi principesa, n-a fost niciodată 
şi nici nu va fi vreodată vreun trădător printre noi. Şi, totuşi, 
principesa Fausta ne cunoaşte pe noi şi planurile noastre. Dar în 
timp ce dumneaei i se pare foarte simplu faptul că ne-a 
descoperit, să ne fie îngăduit să spunem aici că, pentru a ne fi 
găsit, trebuie să fie înzestrată cu o agerime a minţii puţin 
obişnuită. Ca să fi îndrăznit să se aventureze printre noi, trebuie 
să fie-înzestrată cu un curaj şi cu o cutezanţă pe care puţini 
bărbaţi, şi dintre cei mai viteji, le au. 

Se auzi un murmur aprobator. 

— Puterea de care dispune în calitatea ei de suverană — urmă 
ducele — uriaşele sale bogății, inteli-genţa-i superioară, curajul 
ei bărbătesc, marile ei ambiţii 

şi grandioasele ei idei, toate acestea principesa Fausta le pune 
în serviciul operei de renaştere, a cărei îndeplinire o urmărim. 
De data aceasta, nu un murmur, ci ropote de aplauze îl salutau 
pe vorbitor, în timp ce toate privirile se îndreptau cu o vădită 
admiraţie spre această femeie care le era înfăţişată drept o 
fiinţă cu totul deosebită. 

Ducele continuă să peroreze cu un glas din ce în ce mai 
puternic: 

— Toate însuşirile despre care v-am vorbit pînă acum şi care nu 
sunt lipsite de importanţă, aşa cum foarte bine aţi înţeles şi 
precum o dovedesc aplauzele dumneavoastră, nu reprezintă 
nimic pe lîngă ceea ce am să vă mai dezvălui. 

Ducele făcu o pauză, fie ca să-şi pregătească efectele de orator, 
fie ca să dea răgazul necesar pentru restabilirea tăcerii, căci 
vorbele lui treziseră un freamăt viu în rândurile participanţilor la 
adunare. 

După ce tăcerea se restabili pe deplin el continuă : 

— Principesa îl cunoaşte pe conducătorul pe care-) căutăm 
zadarnic de luni de zile, fiul lui don Carlos, şi ea se obligă să ni-l 
aducă. 

Aici oratorul trebui să se oprească, fiind întrerupt, de exclamaţii 
puternice, de bătăi din picioare şi de manifestările cele mai 
diverse ale unei bucurii zgomotoase şi sincere. Toată această 


larmă se contopi într-un strigăt general de : „Trăiască don 
Carlos! Trăiască regele nostru !" ce izbucni spontan din toate 
aceste piepturi fremătătoare. 

Un gest al ducelui restabili numaidecât liniştea Fiecare redeveni 
atent. 

— Da, stimaţi seniori — zise ducele — principesa îl cunoaşte pe 
fiul lui don Carlos şi ni-l va aduce. Dar am o veste şi mai bună. 
Ascultaţi: principesa va fi, în curând, soţia legitimă a celui pe 
care vrem să-l facem rege. Ca soţie a conducătorului nostru, îşi 
va pune în serviciul lui marea ei putere, întreaga avere şi, mai 
ales, deosebita sa inteligenţă. Va face din soţul ei nu numai 
regele Andaluziei, aşa cum dorim noi, ci, întrecând toate 
speranţele, toate ambițiile noastre, va face din el, cu ajutorul 
vostru, regele tuturor Spaniilor. Aveam deci 

dreptate atunci când spuneam că numai ea poate să ne fie 
conducător, deoarece ea a şi devenit suverana noastră. De 
aceea eu, don Ruy Gomez, duce de Castrana, conte de Mayalada, 
marchiz de Algavar, senior al multor altor domenii, grand de 
Spania, jefuit de 'titlurile şi de bunurile mele de către mirşavul 
tribunal care-şi spune „Sfîntul Oficiu", îi prezint principesei aici, 
în faţa dumneavoastră, omagiile mele şi strig : „Trăiască regina 
noastră !" 

Şi ducele de Castrana puse un genunchi în pământ. lar cum 
eticheta foarte severă a curţii spaniole interzicea sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea ca regina să fie atinsă, el se 
înclină în faţa Faustei, atingând aproape cu fruntea scândurile 
platformei. 

Un strigăt formidabil răsună : 

— Trăiască regina ! 

Fausta primi calmă entuziastul omagiu, fără măcar să clipească. 
Desigur că era sătulă de asemenea manifestații, căci primise — 
pe vremea .când se credea papesă — destule omagii şi dovezi 
de adoraţie mistică, mai impresionante decât aceste câteva 
urale, oricât de spontane şi sincere ar fi fost ele. Totuşi, 
catadicsi să zimbească. 

Şi cum femeia aceasta, cu totul neobişnuită stăpînea în gradul 
cel mai înalt arta de a înrobi şi de a vrăji mulțimile, înţelese că 
ar fi fost destul un singur gest de-al ei ca să-i transforme pe 
aceşti entuziaşti în sclavi gata să se lase ucişi la un simplu semn 
al ei. 


Se sculă grabnic şi, ridicându-l pe duce cu o graţie „cuceritoare, 
îi spuse : 

„— Domnului nu-i este pe plac să-l las pe unul dintre cei mai 
buni şi mai credincioşi supuşi să stea cu fruntea în praf. 

Şi, întinzîndu-i mâna ca să i-o sărute, cu o măreție într-adevăr 
regească, se aşeză la loc în fotoliu şi pe un ton solemn, continuă 


— Duce, când soţul meu va fi pe tronul strămoşilor săi, am dori 
să fie schimbate regulile acestui ceremonial atât de meschin şi 
rigid. Sunt suverană şi nu uit acest lucru, dar înainte de toate 
sunt femeie şi înţeleg să rămân femeie. Ca atare, doresc ca 
supuşii mei să se poată apropia de mine fără ca acest lucru să 
fie considerat drept o crimă. 

Şi, arătând cu un gest plin de graţie semeaţă spre cei care o 
aclamau, spuse : 

— Aceştia vor fi primii. întotdeauna îmi vor fi cei mai dragi şi vor 
fi bineveniţi la mine. 

Urmă un adevărat delir. Vreme îndelungată se auziră cele mai 
frenetice urale. Apoi urmă o adevărată năvală spre platformă, 
fiecare vrând să aibă cinstea deosebită de a o atinge pe regină. 
Unul îi săruta vâr-ful pantofului, celălalt poalele rochiei, altul îşi 
lipea buzele de locul unde călcase ea, iar alţii — şi deci cei mai 
mândri. cei mai fericiţi, cei mai norocoşi — îi atingeau vârfurile 
degetelor, pe care ea le lăsa în voia lor cu o graţie nepăsătoare, 
şi cu un surâs vag, ce ascundea, desigur, mai mult dispreţ decât 
recunoştinţă. 

Dar cui i-ar fi trecut prin minte să analizeze zim-betul reginei ? 
Şi să nu se uite că fanaticii aceştia erau cu toţii de neam mare, 
oameni care avuseseră ranguri înalte sau care ocupaseră funcţii 
foarte însemnate. 

lar Pardaillan, căruia nu-i scăpă nici o mişcare, o admiră la 
rându-i pe Fausta, cu adevărat minunată în nepăsarea ei 
dispreţuitoare. 

— Minunată, divină actriţă — murmură el. 

Şi în acelaşi timp îi plînse pe nenorociţii înnebuniţi de zîmbetul 
Faustei. 

— Bieţii de ei! Cine ştie în ce aventură îngrozitoare îi va tîrî 
diabolica vrăjitoare ! 

In sfârşit, se gândi la don Cezar : 


— Haida-de ! Nu mai înţeleg nimic. Cervantes m-a asigurat că 
Torero e fiul lui don Carlos. Domnul de Espinosa mi-a cerut 
foarte limpede, să-l omor. Aşadar, şi el crede că e fiul lui don 
Carlos. Şi bănuiesc că drăgălaşul de Espinosa trebuie să fie bine 
informat. Or, Torero o iubeşte la nebunie pe Giralda care este 
cea mai încântătoare ţigăncuşă pe care am cunoscut-o, cu 
excepţia, totuşi, a uneia, Violeta, devenită ducesă. Pe câte ştiu, 
Torero n-o cunoaşte pe Fausta. El e ferm hotărît să se însoare cu 
logodnica sa, ţiganca. Aşadar, doamna Fausta nu-i poate deveni 
soţie... afară de cazul 

când ar vrea să facă din el un bigam, ceea ce, în ochii unui 
păgân ca mine, n-ar avea decât o importanţă relativă, dar în 
ochii acestui sfînt tribunal ce se numeşte Sfintul Oficiu ar trece 
drept o crimă ce „l-ar, duce pe făptaşul ei de-a dreptul pe rug. 
să fie posibil ca don Cezar, informat despre originea sa nobilă 
de către Fausta, s-o dispreţuiască acum pe ţiganca lui, prefe- 
rându-i o principesă domnitoare şi fabulos de bogată, aşa cum 
pretinde ducele ăsta de Castrana ? Ei, ei ! S-au mai văzut 
asemenea lucruri ! Un prinţ de sânge regal nu poate să aibă 
aceeaşi idee despre onoare ca un Torero necunoscut. Sau te 
pomeneşti că doamna Fausta, căreia nu-i poate sta nimic în cale 
şi al cărui geniu inventiv îl cunosc, o fi descoperit un al doilea fiu 
al lui don Carlos, aflat în puterea ei ? ! S-ar putea, pe toţi dracii ! 
Mi-e greu să cred că don Cezar a trădat ! Dar cel mai bine ar fi 
să ascult mai departe. Poate că mă va lămuri însăşi doamna 
Fausta. 

Se făcu din nou tăcere. Toţi se întoarseră la locurile lor fericiţi şi 
mândri de favoarea căpătată. 

— Seniori — rosti ducele de Castrana — prea-scumpa noastră 
suverană consimte să vorbească în faţa dumneavoastră. 

Şi spunând acestea, se înclină în faţa Faustei şi se aşeză la locul 
lui, în spatele fotoliului pe care stătea principesa. La auzul celor 
spuse de duce, se aşternu, ca prin farmec, o tăcere religioasă. 
O clipă, Fausta îi ţinu pe toţi sub vraja privirii sale, apoi rosti cu 
gla-su-i armonios, fără seamăn de ademenitor : " — Vă aflaţi 
aici o mână de oameni aleşi. Nu atât prin obirşie, cât îndeosebi 
prin inteligența şi curajul dumneavoastră, prin felul 
dumneavoastră independent ,de a gândi şi chiar prin ştiinţa 
agonisită de către unii dintre dumneavoastră. Catolici sau 
eretici, aşa cum se-.obişnuieşte să se spună, sunteţi cu toţii 


credincioşi sin-fceri şi, deci, oameni respectabili. Dar în acelaşi 
timp sânteţi călăuziţi de un spirit de largă toleranţă. Şi tocmai în 
aceasta constă crima dumneavoastră. într-adevăr, inhib o 
guvernare sănătoasă, cinstită, independentă, toleranța, spiritul 
acesta liber ar fi făcut din dumneavoastră nişte bărbaţi de vază. 
Spre binele tuturor. Dar sub despolismul întunecat al Inchiziției, 
anatemizată pe bună dreptate de către acei papi care au plătit 
cu viaţa pentru curajul lor, spiritul acesta a făcut din 
dumneavoa-stră nişte proscrişi, văduviţi de titlurile şi rangurile 
lor, ruinaţi, hăituiţi, urmăriţi cu înverşunare aidoma unor fiare 
răufăcătoare, veşnic ameninţaţi de flăcările rugului, pînă în ziua 
când mâna călăului se va abate asupra voastră, traducând în 
fapt această ameninţare. 

Vorbele Faustei fură întâmpinate cu un murmur aprobator. Ea 
continuă : 

— Dar v-aţi adus aminte că unirea face puterea şi, obosiţi de 
înspăimântătoarea tiranie care apasă trupuriile şi conştiinţele, v- 
aţi căutat unii pe alţii, v-aţi înţeles şi, în cele din urmă, v-aţi 
întovărăşit. Aţi hotărît să scuturaţi jugul de fier. Sacrificându-vă 
viaţa, v-aţi unit strădaniile şi aţi pornit cu curaj la treabă. Astăzi 
sân-teţi cu toţii capii unei conspirații. Fiecare dintre dum- 
neavoastră reprezintă o forţă de câteva sute de luptători care 
aşteaptă doar un semn. Răscoala populară pe care o conduceţi 
este pregătită şi ea trebuie să ducă la desprinderea Andaluziei 
de sub cîrmuirea Spaniei. Aţi visat să faceţi din această 
provincie o ţară independentă în care să puteţi trăi ca oameni 
liberi, în care fiecare, respectând libertatea celuilalt, respectând 
legile, pe care le veţi revizui într-un sens mai larg şi mai uman, 
respectând, în fine, pe conducătorii aleşi în mod Mber, să-şi 
poată sluji liber credinţa moştenită de la părinţi sau aleasă cu 
propria-i judecată. Căci se înţelege de la sine că, sub 
guvernarea dumneavoastră, acest nesăţios balaur care se 
numeşte Inchiziția. va dispărea pentru totdeauna. 

— Da — se auziră mai multe glasuri — să dispară pe vecie 
această blestemată instituţie ! 

— O ţară în care ştiinţa, înconjurată de toată cinstea, va fi la fel 
de preţuită ca şi obirşia, şi va fi pusă la îndemâna tuturor, nu 
numai a unei infime minorităţi de preoţi şi de călugări, care se 
gândesc mai cu seamă cum să ţină poporul în bezna ignoranței, 


ca să-l poată conduce în chip de stăpâni absoluţi ; în sfârşit o 
tară în care funcţiile publice vor fi acordate în egală 

măsură celor ce le merită, fie ei din clasele cele mai de jos ale 
societăţii sau de neam ales. 

— Onoare, vitejie, ştiinţă, cinste, artă, poezie, toate au acelaşi 
preţ ca şi noblețea — declamă cineva cu un glas vibrant de 
emoție. 

— Suntem cu toţii de aceeaşi părere —W> spuse Fausta cu 
răceală. 

Făcu o pauză ca şi cum ar fi vrut să lase adunării răgazul de a-şi 
exprima părerea despre vorbele rostite de cel ce o întrerupsese. 
Dar nimeni nu spuse un cuvânt, .Nimeni nu se mişcă. i 

Feţele tuturor rămaseră de nepătruns. 

Fausta schiţă un zîmbet abia văzut şi continuă : 

— Aţi aflat, desigur, despre naşterea misterioasă a unui fiu al lui 
don Carlos, aşadar a unui nepot al despotului sexagenar sub al 
cărui pumn de fier Spania agonizează lent. V-aţi gândit să faceţi 
din acest copil al infantelui Carlos, şeful vostru suprem, sperând 
că Filip va accepta dezmembrarea statelor sale în favoarea 
nepotului său. Aşa e, nu ? 

întrebaţi fără înconjur, oamenii răspunseră afirmativ. 

— Ei bine — urmă Fausta pe un ton hotărit — v-aţi înşelat, v-aţi 
înşelat amarnic. 

Strigăte de protest ţişniră din toate părţile. 

— De ce ? întrebară cîţiva în mijlocul vacarmului. Calmă, Fausta 
aşteptă fără să schiţeze nici cel mai 

mic gest pentru a încerca să domine gălăgia. Când aceasta se 
potoli, ea continuă: 

— Niciodată, dar, înţelegeţi, niciodată trufaşul Filip nu va îngădui 
o asemenea dezmembrare. 

— Nu i se va cere consimţământul — interveni cineva. Când va 
sosi momentul, vom fi destul de puternici ca să-i impunem 
voinţa noastră. 

— Filip nu va ceda decât în faţa forţei, suntem de acord asupra 
acestui punct. Şi recunosc că veţi avea forţa necesară. Dar după 
aceea ce veţi face ? 

— Vom fi liberi, la noi acasă! 

— Dar nu pentru multă vreme — rosti răspicat Fausta. Vă lăsaţi 
amăgiţi de o iluzie deosebit de primejdioasă pentru viitorul 


acţiunii ce o întreprindeţi, " pri-n pentru siguranţa propriilor 
voastre persoane. 

Chiar dacă veţi ieşi învingători, tuturor celor prezenţi aici, 
căpetenii cunoscute şi recunoscute ale răscoalei, zilele vă vor fi 
numărate. 

Şi adăugă cu şi mai multă hotărire : 

— Trebuie să cunoşti prea puţin firea neînduplecată a regelui ca 
să-ţi închipui că, fie chiar învins, îşi va accepta cu resemnare 
înfrângerea. Odată învins, regele va ceda, bineînţeles. Dar fiţi 
siguri, chiar din prima zi îşi va pregăti răzbunarea în umbră şi ea 
va fi necruțătoare. Veţi câştiga, căci îl veţi lua prin surprindere. 
Dar în mâinile regelui vor rămâne destule forţe. Nu-i va trebui 
prea multă vreme ca să şi le regrupeze. Şi atunci va invada 
tânărul vostru stat din toate părţile, şi va trece Andaluzia prin 
foc şi sabie. Nu-i va fi prea greu să vă zdrobească. în acest colţ 
de ţară, ce reprezintă de-abia o zecime din teritoriul care va 
rămâne în mâinile lui Filip, în acest colţ de ţară, încercuit din 
toate părţile, ce rezistenţă serioasă veţi putea să opuneţi unui 
duşman de zece ori mai puternic ? Nu veţi avea nici măcar 
suprema şansă de a vă căuta salvarea pe mare, căci veţi fi 
blocaţi de flota lui Filip, care vă va paraliza comerţul, vă va 
înfometa şi, în fine, vă va bara drumul cu lovituri de tun, dacă 
veţi încerca să fugiţi; Succesul vostru ar fi trecător, iar acţiunea 
voastră născută moartă. 

în faţa găurii prin care privea, Pardaillan îşi spunea : 

„Mereu puternică Fausta ! Păcat că-i atât de afurisită ! - 
Conspiratorii ăştia naivi nu au, cu toţii la un loc, nici pe sfert 
agerimea de minte a acestei femei a dracului ! Cum le-a mai 
spulberat iluziile cu câteva vorbe ! lată-i cum au încremenit cu 
toţii!" 

Şi cu un zîmbet ironic, pe care nu şi-l putu stăpîni. continuă să-şi 
spună : 

„Totuna e s-o fi cunoscut pe Fausta papesă, conducătoare 
ocultă a Ligii, urmărind cu o neobosită ardoare suprimarea 
ereziei, sau s-o vezi pactizînd cu ereticii s-o auzi stigmatizînd în 
termeni mânioşi ororile Inchiziției, vorbind cu gravitate despre 
toleranţă, libertate, independenţă, egalitate şi mai ştiu eu ce ! 
lată, desigur, ceva cu totul neobişnuit! Ah, frumos lucru mai e şi 
ambiția ! Nu pot decât să admir uşurinţa cu .« e în stare 


iacă pe cineva caea se gâuDise până atunci, ca să iubească apoi 
ceea ce pînă atunci zvâr-lise în foc !" 

în sală, aşa cum observase cu ironie cavalerul, conjuraţii se 
priveau consternaţi unii pe alţii. 

Cu o admirabilă siguranţă în felul de a judeca lucrurile, cu o 
sinceritate bărbătească, îndrăzneață, femeia asta îi făcuse să 
vadă punctele slabe ale acţiunii lor, şi erau numeroase aceste 
puncte slabe. Cu glasul ei plăcut şi melodios, le arătase cât de 
nesăbuită era această încercare şi - la ce nereuşită sigură, 
fatală, se expuneau. La drept vorbind, mai mulţi dintre ei 
întrevăzuseră din capul locului adevărul. Dar se feriseră să 
cerceteze prea adînc lucrurile şi, mai ales, să împărtăşească 
aceste gân-duri acelora dintre ei care erau siguri de succes. 
încrederea unora înăbuşise temerile celorlalţi. Şi apoi, dacă 
printre ei se găseau unii ambiţioşi fără scrupule, mai erau şi 
alţii, trebuie s-o recunoaştem, sinceri şi convinşi. Aceia erau 
hotăriţi să învingă sau să moară. Aceia visau cu adevărat 
eliberarea, erau cu adevărat la capătul puterilor şi al răbdării. 
Totul, chiar şi înfrângerea sau moartea, li se părea preferabil 
regimului sălbatic care-i sugruma cu încetul în chip ruşinos. 
Oamenii aceia puneau de bunăvoie un văl pe ochi, în timp ce 
alţii îşi spuneau că vor găsi oricând prilejul să pescuiască în apă 
tulbure. Aşa se făcea că toţi, unii din disperare, iar alţii ca şi cum 
şi-ar fi încercat norocul la zaruri, refuzaseră cu încăpăţinare să 
întrevadă o înfrângere şi se siliseră să se lase în voia aceluiaşi 
vis de fericire care-i amăgea şi pe cei a căror încredere era 
nestrămutată. 

Unul dintre ei exprimă sentimentul general, întrebând cu glas 
şovăitor : 

— înseamnă, oare, că trebuie să renunţăm ? 

— Nu, Doamne păzeşte ! răspunse Fausta cu hotărire. Trebuie 
însă că vă lărgiţi orizontul. Aruncaţi-vă privirile mai sus şi mai 
departe. Ori veţi avea destulă ambiţie ca să vă avântaţi dintr-o 
dată spre culmi... ori lăsaţi-vă păgubaşi ! 

Aceste cuvinte fură rostite pe un ton aspru, şfi-chiuitor, de la o 
înălţime suverană, cu un fel de dispreţ de-abia ascuns. 

— Nu numai Andaluzia trebuie să se ridice — continuă Fausta cu 
glas tunător — ci întreaga Spanie. înţelegeţi odată că nu e 
posibilă vreo înţelegere cu regele şi cu guvernul său. Atâta timp 
cât îi veţi lăsa măcar o fărimă de putere, veţi fi în primejdie. Aici 


nu merge cu jumătăţi de măsură. Dacă nu vreţi să fiţi striviţi, 
trebuie să răsturnaţi totul. 

Fausta se opri o clipă ca să-şi dea seama de efectul vorbelor ei : 
era, desigur, cel pe care-l scontase, căci schiţă un zîmbet vag şi 
continuă : 

— Mulţimile sunt încrezătoare, dar ele sânt şi crude.,. Trebuie 
doar să găseşti cuvintele cu care să le convingi, şi atunci vai de 
cei împotriva cărora le-ai asmuţit ! Dar oare e nevoie să recurgi 
la asemenea mijloace ? Sigur că nu E vorba doar de dispariţia 
unui singur om. E oare nevoie de atâtea combinaţii când ar fi 
destul puţină îndrăzneală ? Dacă numai cîțiva oameni ho-tăriţi 
ar pune mâna pe cel de la care vin toate relele, Spania întreagă 
ar scoate un uriaş suspin de uşurare, iar oamenii aceia ar fi 
socotiți drept eliberatori. 

La auzul acestor cuvinte zguduitor de limpezi, un fior de groază 
trecu printre conjuraţi. Ei nu priviseră niciodată lucrurile sub 
acest aspect. O, cât de departe erau de timida lor conspirație ! 
Şi cea care îndrăznea să exprime asemenea păreri era o 
femeie ! în termeni foarte puţin voalaţi, ea le propunea să se 
atingă de persoana regelui, a celui mai puternic rege de pe 
pământ! Păliseră cu toţii. 

Şi, totuşi, influenţa acestei femei extraordinare asupra lor era 
atât de mare, încât cei mai mulţi se simțeau dispuşi să încerce 
aventura. Simţeau vag că, având un asemenea conducător, 
oricare dintre ei, înzestrat fiind cu un curaj pe măsura ambițiilor 
sale, putea să nădăjduiască la înfăptuirea celor mai nebuneşti 
vise. 

La început, frumuseţea femeii îi tulburase şi-i făcuse să se 
aprindă ; acum, impresionați de forţa inteligenţei ei bărbăteşti şi 
cutezătoare, o priveau cu un respect amestecat cu teamă. 
Oricât de grozavă li s-ar fi părut aventura, ei se ho-tăriră s-o 
încerce, ba unul dintre ei, mai îndrăzneţ, puse fără înconjur 
întrebarea : 

— Dar, odată regele prins, ce vom face ? 

Fausta îşi reţinu un zîmbet. Acum, când se arătau dispuşi să 
discute, era sigură de succes. 

— Regele, atins de graţia divină, după exemplul ilustrului său 
tată, împăratul Carol, va cere să se retragă într-o mănăstire — 
răspunse ea pe un ton solemn. 

— Din mănăstire se mai şi iese... 


— Mănăstirea este un fel de mormânt. Trebuie doar să fixezi 
bine lespedea... Morţii nu ies din mormânt. 

Era limpede. Unul singur dintre ei avu curajul să formuleze o 
rezervă, rostind cu sfială : 

— Dar ăsta e un asasinat !... 

— Cine a pronunţat acest cuvânt ? întrebă Fausta, fulgerându-l 
cu privirea pe neprevăzătorul ce-o contrazisese. Dar respectivul 
îşi epuizase, desigur, tot curajul, căci tăcu miîlc. 

Fausta continuă cu vehemenţă : 

— Eu care vorbesc, voi toţi care mă ascultați, alţii care ne vor 
urma, ce facem noi oare ? Noi suntem sute şi sute care ne 
primejduim capetele, împotriva unuia singur : acel al regelui. 
Cine-ar îndrăzni să spună că forţele sunt egale ? Cine ar, 
îndrăzni să nege că partida nu e în defavoarea noastră ? Şi dacă 
o pierdem, capetele noastre vor cădea. Sacrificiul acesta este 
liber consimţit. Dacă o câştigăm, e drept, e legitim ca acela care 
pierde să plătească ; şi atunci capul lui se va rostogoli pe 
pământ. îndrăzneşte cineva să spună că acesta e un asasinat ? 
Dacă vreunul dintre voi se teme pentru capul său, e liber să se 
retragă. 

„Drace ! îşi spuse Pardaillan. încep să cred şi eu că-s cam sucit, 
ca şi viteazul care tace cu atâta prudenţă, căci, pe 'legea mea, 
şi eu aş spune că-i vorba de un asasinat". 

Totuşi, argumentul Faustei mersese drept la ţintă. Se vedea 
limpede că oamenii cărora li se adresa acceptau punctul ei de 
vedere. 

— Merg mai departe — continuă Fausta, pe un ton din ce în ce 
mai violent — iau drept bun cuvântul 

acesta, îl accept, dar îl întorc împotriva aceluia pentru a cărui 
soartă ni s-a cerut să ne înduioşăm, şi vă spun: Filip, care ar fi 
putut să-l aresteze, să-l judece, să-l condamne, să-l execute pe 
fiul lui Carlos, pe nepotul său, ceea ce ar fi fost, într-un fel, un 
asasinat legal, Filip — şi am dovada acestui lucru — l-a atras pe 
nepotul său într-o capcană, iar poimâine, luni, cu prilejul 
corridei, din ordinul său, fiul lui Carlos va fi ucis mişeleşte. Pilda 
vine totdeauna de sus. lar acum vă întreb : Veţi lăsa voi, din 
laşitate, ca acela pe care l-aţi ales drept conducător, şi pe care 
vreţi să-l faceţi regele vostru, să fie ucis ? 

Această dezvăluire neaşteptată dezlănţui un adevărat tumult. 


Un timp nu se auziră decât înjurături, blesteme, ameninţări 
îngrozitoare, explozii de mânie şi chiar de revoltă, Fausta întinse 
mâna, cerând să se facă linişte. Şi vacarmul se potoli. 

— Vedeţi dar că trebuie să lovim, ca să nu fim loviți noi înşine. 
Noi ne apărăm şi mi se pare că aşa e drept şi legitim. 

— Da — interveni ducele de Castrana. Să lăsăm mofturile. Ce 
suntem noi, nişte muieri bune numai să toarcă fuiorul ? Şi încă, 
vorbind de femei, am comis o enormă necuviinţă pentru care 
cer iertare bunei noastre suverane. Am putut să fiu atât de 
nesocotit, încât să uit pentru o clipă că cea care ne luminează 
cu mintea ei pătrunzătoare, cea care se străduieşte să trezească 
în noi bărbăţia, prin exemplul energiei sale de nestăpânit, este o 
femeie. Ruşine celor care vor lăsa o femeie să se arunce prima 
în vâltoare ! Evenimentele se precipită, domnilor, nu mai e timp 
de discuţii şi de şovăiri. A sunat ceasul faptei. îl veţi lăsa oare să 
treacă ? 

— Nu ! Nu ! Suntem gata ! Moarte tiranului ! Trăiască în veci 
Spania renăscută ! Moarte Inchiziției ! Să-l salvăm mai întîi pe 
regele Carlos ! Să murim pentru el ! Aşteptăm poruncile 
voastre ! 

Toate strigătele astea izbucneau şi se învălmăşeau furioase, 
sălbatice, însufleţite de o hotărîre cumplită De data aceasta se 
dezlănţuiseră cu adevărat. Fausta îi 

simţi gata de orice. Doar un semn şi s-ar fi năpustit cu toţii pe 
drumul pe care l-ar fi arătat ea. 

— lau act de angajamentele voastre — rosti; Fausta cu 
gravitate, când se făcu din nou linişte. Ne aflăm în faţa unor 
fapte de cea mai mare însemnătate : în primul rând proiectată 
asasinare a fiului lui don Carlos. Dacă dorim urcarea lui pe tron 
pentru gloria acestei ţări, trebuie neapărat ca el să trăiască. 
Aşadar, va trăi. Noi îl vom salva, căci, luaţi seama, numai el 
poate urma în mod legal actualului rege ! Chiar de-ar fi să 
murim pînă la unul, el va fi salvat. Cum o E o chestiune pe care 
o vom lămuri imediat. în al doilea rând dispariţia lui Filip. Asta 
depinde de un plan pe care l-am stabilit şi pe care vi-l voi 
supune când va veni momentul, plan de a cărui reuşită garantez 
şi a cărui îndeplinire va face necesară intervenţia unui număr 
foarte mic de oameni. Dacă sunteţi, aşa cum cred, oameni cu- 
rajoşi şi de nădejde, zece dintre dumneavoastră vor fi de ajuns 


ca să-l răpească pe rege. Şi odată regele aflat în mâna noastră, 
restul mă priveşte. 

Aceste vorbe stîrniră numeroase manifestări de devotament, 
oferte spontane de voluntari hotăriţi să pornească la luptă. 
Fausta le mulţumi zîmbind şi continuă : 

„— Odată aceste două probleme rezolvate, nu ne mai rămâne 
decât să înlesnim urcarea pe tron a regelui pe care l-aţi ales. Şi, 
ca să nu existe nici un fel de neînțelegere, jur aici, în numele 
său şi al meu, să înde-plinesc cu credinţă şi cu toată rivna 
condiţiile pe care le veţi fi pus. Stabiliţi-vă doleanţele în scris, 
domnilor, stabiliţi-le, cum e şi drept, având în vedere binele ge- 
neral. Apoi, de la general, treceţi şi la particular. Nu vă temeţi că 
cereţi prea mult pentru voi şi pentru prietenii voştri. Subscriem 
dinainte la cererile voastre. 

Era ca şi cum ar fi dat drumul unor câini să se repeadă asupra 
prăzii. Asemenea vorbe nu puteau să treacă fără să trezească o 
bucurie cu totul îndreptăţită ; ele nu puteau să treacă fără să fie 
salutate cu urale frenetice. Când îi arunci un os unui câine, el 
miîriie de plăcere, chit că e gata să latre şi să-ţi arate colții dacă 
încerci să i-l iei înapoi. Fausta, însă, nici nu aruncase măcar osul. 
Ea se mulțumea doar să-l promită. Aşaai. 

vorbele Faustei fură salutate cu strigăte entuziaste : „Trăiască 
regina ! Trăiască regele !" 

Deşi rămăsese la nişte promisiuni vagi, neprecise, Fausta îşi 
dădea seama că exista un punct capital asupra căruia se vor 
arăta cu toţii de neînduplecat : suprimarea Inchiziției. A ocoli 
acest subiect ar fi fost periculos. O minte superioară ca a 
Faustei nu putea să nu înţeleagă întreaga însemnătate a unei 
asemenea probleme. De aceea, se arătă foarte categorică în 
privinţa acestui punct. 

— De pe acum — spuse ea — jurăm că prima îndatorire a 
regelui vostru va fi să desființeze tribunalele inchiziţiei. 
Curăţând astfel terenul şi împrăştiind voia bună printre 
conspiratori, fu în măsură să revină la ceea ce o interesa în mod 
special : înfăptuirea propriilor ei planuri, cu certitudinea că va fi 
aprobată şi urmată de toţi ceilalţi. 

Continuă deci, plină de siguranţă : 

— Aţi căutat un conducător care săr-şi însuşească ideile voastre 
şi l-aţi găsit. Ţin să vă dovedesc că cel pe care l-aţi ales şi numai 
el poate să devină rege şi să fie acceptat ca atare de către 


nobilime, cler şi popor. Acceptat fără discuţie, fără opoziţie, fără 
luptă, acceptat cu bucurie, aclamat. Acest lucru, domnilor, este 
de o importanţă capitală. Să nu credeţi cumva că lupta mă 
sperie. Am eu, oare, aerul unei femei care dă înapoi ? Nu ! Dara 
impune un rege cu forţa e totdeauna o treabă anevoioasă. Fără 
să mai ţinem seama că nu întotdeauna triumfă dreptatea. 
Fausta respiră o clipă, apoi continuă cu şi mai multă forţă, cu un 
soi de exaltare mistică şi pe un ton profetic, ce produse o adincă 
impresie asupra auditoriului şi aşa cucerit. 

— Văd mâna Domnului în alegerea pe care aţi fă-cuto. Cauza 
voastră va birui, sunt convinsă, căci nu e vorba aici de a 
răsturna o dinastie, de a susţine şi de a împinge înainte un 
uzurpator. Nu, şi tocmai aici văd mâna lui Dumnezeu. în cazul 
de faţă e vorba de o succesiune firească şi, precum v-am mai 
spus, legitimă. 

O legitimitate de necontestat şi care nu v£ îi contestată, vă 
asigur. 

Sentimentul care domnea acuma era acela ») nnti suriozităţi 
ajunsă la paroxism. 

însuşi Pardaillan îşi spunea : 

„lată ceva cu totul ciudat. Cum va reuşi, oare, Această 
intrigantă genială să justifice şi să legitimeze, aşa cum pretinde 
ea, ceea ce în ochii oricărui om de bun simţ şi neprevenit nu 
poate să apară decât ca o uzurpare ?" 

Fausta continuă să vorbească, într-o tăcere 

— Viitorul nostru rege e salvat. Vă garantez. Cu ajutorul vostru, 
actualul rege va fi în mâna noastră) de asta mă ocup eu însămi. 
Odată prins, el dispare şi atunci să avem curajul să spunem 
lucrurilor pe nume : actualul rege e mort. Succesiunea regală e 
deschisă. Cine urmează regelui Filip ? Cine-i urmează de drept ? 
— Infantele Filip ! aruncă unul o vorbă. 

— Nu ! strigă victorioasă Fausta. lată unde e greşeala voastră : 
confundați un om, un nume, cu un principiu. Moştenitorul de 
drept, moştenitorul legitim e fiul cel mare al răposatului rege ! 
Ori, fiud cel mai mare al regelui nu este copilaşul acesta pe care 
preoţii au şi început să-l pregătească, făcând dintr-însul un 
instrument docil în mâinile lor. Adevăratul prim născut, ade- 
văratul infante e cel pe care l-aţi ales dumneavoastră, cel care a 
fost crescut la şcoala nenorocirii, cel care gân-deşte ca şi 
dumneavoastră, pentru că a suferit la fel, ba chiar mai mult. Cel 


care va fi regele visat de dumneavoastră este cel căruia iii 
spuneţi fiul răposatului infante Carlos şi căruia eu îi spun fiul cel 
mare şi moştenitorul tatălui său Filip al II-lea ; el va fi rege!-' le- 
gitim al tuturor Spaniilor, regele Portugaliei, suveranul Ţărilor de 
Jos, împăratul Indiilor, sub numele de Carol al VI-lea ! 

„Uf, ce de titluri ! râse Pardaillan în sinea sa. Acum îmi dau 
seama că Fausta s-o fi îndrăgostit nebuneşte de omul acesta 
atât de norocos, sau atât de nenorocit, de-l copleşeşte cu atâtea 
titluri pompoase ! Principesă, suverană, regină, împărăteasă, te 
naiba ! în lipsa unei 

fiare, nu e rău nici asta. Dar dacă înţeleg de ce a renunţat ea la 
principiile intransigente de altădată, ca să devină foarte liberală, 
de dragul atâtor coroane, în schimb nu pricep cum va face ea un 
tată dintr-un bunic". 

întrebarea aceasta îi frământa pe toţi conjuraţii. Siguranţa cu 
care vorbea femeia aceasta misterioasă îi impresiona şi-i tulbură 
într-un chip bizar. Nu se îndoiau că era în măsură să prezinte 
dovezi în sprijinul senzaţionalei sale argumentări. Dar erau 
nerăbdători să afle cum va proceda ea şi, de asemenea, să ştie 
dacă probele pe care le deţinea erau destul de puternice ca să-i 
convingă pe neîncrezători şi pe îndărătnici. Căci, oameni dintr- 
aceştia se găsesc totdeauna şi peste tot. 

Ciţiva se şi grăbiră să pună chestiunea în mod deschis. 

Fără şovăire, foarte sigură pe sine, Fausta răspunse : — Se 
găsesc printre dumneavoastră nobili care au ocupat funcţii 
importante la curte. Lor mă adresez în mod deosebit şi-i întreb : 
Auzit-aţi oare că regina Isa-bela, moartă acum douăzeci şi ceva 
de ani, a fost repudiată de soţul ei, regele ? Nu, nu-i aşa ? Aţi 
avut oare cunoştinţă de vreun act care s-o declare nedemnă ? 
Nu, iarăşi nu. A existat cumva, vreodată, o acuzaţie de adulter 
împotriva ei ? Nu, mereu nu. Elisabeta de Valois, soţia lui Filip, 
regină a Spaniei sub numele de dona Isabela, a trăit şi a murit 
ca regină a Spaniei şi a fost înmormântată cu toate onorurile 
regeşti. Niciodată regele Filip n-a ridicat glasul împotriva soţiei 
sale. Dimpotrivă, întotdeauna aducea omagii publice virtuţii 
aceleia pe care o numea soţia sa credincioasă şi supusă. Acest 
lucru e cunoscut de toată lumea. O mulţime de personalităţi a 
căror lealitate nu poate fi pusă la îndoială vor depune mărturie, 
la nevoie. Nici chiar regele însuşi n-ar îndrăzni să dezmintă ceea 
ce a afirmat de-a lungul atâtor ani, în toate împrejurările, în faţa 


întregii sale curţi, şi anume : fidelitatea soţiei sale. E adevărat ? 
— Adevărat ! exclamară spontan cîțiva seniori. 

Fausta dădu din cap în semn de încuviinţare, apoi continuă : 

— Aşadar, lealitatea, credinţa, onoarea răposatei sunt de 
neatacat. Acesta e un lucru de netăgăduitei, crede-ţi-mă, nimeni 
nu va îndrăzni să-l tăgăduiască.' Şi acum, vă întreb eu, al cui fiu 
este cel pe care vrem să-l proclamăm rege sub numele de 
Carol ? 

— Al infantelui Carlos şi al reginei Isabela — strigă un glas 
pierdut în mulţime. 

— Odioasă calomnie şi sacrilegiu ! Crimă de lezmajestate ! tună 
Fausta indignată. 

Şi, ridicându-se pe jumătate, cu pumnii încleştaţi pe braţele 
fotoliului, îi fulgeră cu privirea şi le spuse, cu o violenţă care-i 
făcu pe mai mulţi dintre ei să simtă în ceafă fiorii morţii : 

—  Blasfematorul care, îmboldit de diavol, ar îndrăzni să 
pîngărească cu o acuzaţie atât de murdară şi de josnică 
memoria venerată a răposatei regine, ar merita să i se smulgă 
limba, să fie ciopiîrţit de viu, mădular cu mădular, iar stîrvul lui, 
nedemn de un mormânt, să fie aruncat drept hrană porcilor ! 
Pardaillan zimbi. 

— încep s-o recunosc pe tigroaică ! bombăni el. Delicateţe, 
toleranţă, blăndeţe, iată sentimente care nu puteau să se 
împace multă vreme cu cruzimea ei naturală. 

Conspiratorii se priveau între ei, înspăimântați. Ce însemna 
asta ? Să fi fost oare o trădare la mijloc ? Vorbise, oare, serios ? 
Unde voia să ajungă pînă la urmă ? Făcându-se că nu observă 
efectele tonului ei violent, Fausta continuă : 

— Avem în mâna noastră documente de o autenticitate 
incontestabilă. Aceste documente poartă semnătura şi pecetea 
a numeroşi demnitari ai curţii. Vă înşir numai o parte din aceste 
documente : mai întîi atestarea medicilor şi a primei cameriste a 
reginei precum că maiestatea sa era însărcinată în 1568, anul 
morţii sale ; apoi atestarea suszişilor medici şi a aceleiaşi 
cameriste care au ajutat la naştere ; în al treilea rând, atestarea 
naşterii unui infante ; în al patrulea rând atestarea unui Prinţ al 
bisericii care l-a botezat pe copil. Nu le pomenesc decât pe cele 
mai importante. Toate aceste acte; precum şi altele dovedesc 
foarte limpede că alesul nostru este în modul cel mai legitim fiul 
reginei Isabela; soţie legitimă a maiestăţii sale Filip, rege al 


Spaniei. Tatăl copilului nu este amintit. Dar e de la sine înţeles 
că tatăl nu poate fi decât soţul mamei, care n-a încetat nici o 
clipă să-şi dovedească în mod public stima pentru răposata lui 
soţie. Aşadar, copilul despre care vorbim este cu adevărat 
primul născut al actualului rege şi, ca atare, unicul moştenitor al 
statelor şi coroanelor sale. Cel care va îndrăzni să susţină 
contrariul îşi va atrage asupră-şi pedeapsa hărăzită regicizilor. 
lată, domnilor, adevărul limpede şi luminos ale cărui dovezi de 
netăgăduit le vom putea arăta la lumina zilei. Acesta este 
adevărul pe care, începînd de astăzi, trebuie să-l răs-pîndiţi în 
mulţime : „Copilul, părăsit sau furat, e fiul regelui şi al reginei 
Isabela !u 

— Regele va tăgădui paternitatea. 

— Prea târziu ! spuse Fausta cu un glas aspru. Dovezile sunt 
prea numeroase. Fie îi vor convinge chiar şi pe cei mai 
neîncrezători. Mulțimea, domnilor, e alcătuită din oameni simpli. 
Ea nu va înţelege, nu va admite că regele a aşteptat douăzeci 
de ani ca să-i aduci acuzaţia de adulter unei soţii ale cărei virtuţi 
le-a proclamat mereu, căci negarea paternităţii ar însemna toc- 
mai asta. 

— El se poate încăpăţina împotriva oricărei " denţe. 

— Dar noi nu-i vom da răgaz — declară Fausta cu un gest 
elocvent. De altfel, numeroşi savanţi şi ca-zuişti subtili vor 
demonstra, sprijiniți pe texte, forţa şi valoarea principiului din 
dreptul roman : demonstrant, ceea ce în limbaj popular 
înseamnă : Copilul zămislit în timpul căsătoriei nu poate avea alt 
tată decât pe soţ. 

„Oh, drace ! îşi spuse Pardaillan. Niciodată n-aş fi fost în stare să 
găsesc aşa ceva ! E tare, hotărît lucru foarte tare!" 

Acelaşi sentiment îl aveau şi conspiratorii care in-ţeleseseră 
până la urmă unde voia ea să ajungă şi o 

salutară cuvintele Faustei cu urale frenetice. Netulbu-rată, 
Fausta continuă : 

— Aşadar, trebuie, de pe acum, combătută din răsputeri şi 
distrusă pe vecie legenda despre existenţa unui fiu al lui don 
Carlos şi al reginei Isabela. Nu poate să existe decât un fiu, 
acela al regelui Filip, care fiu, în virtutea dreptului primului 
născut, îi' urmează tatălui său. Odată recunoscut şi admis acest 
adevăr, nu va mai exista nici contestaţie, nici opoziţie în ziua în 


care moştenitorul prezumtiv se va sui pe tronul lăsat liber de 
tatăl său. 

Trebuie să recunoaştem că nici unul dintre cei ce-o ascultau pe 
Fausta nu protestă şi nu se indignă. Toţi, fără nici o ezitare, 
acceptară aceste instrucţiuni şi se făcură complici. Cu o 
unanimitate impresionantă, planul viitoarei regine a Spaniei fu 
adoptat. Fiecare dintre ei îşi luă obligaţia de a răspîndi în popor 
ideile astfel înfăţişate. Era de la sine înţeles că dacă regele ar fi 
protestat — ceea ce era cu neputinţă, căci nu i s-ar fi lăsat 
răgazul necesar — s-ar fi spus că infantele a fost îndepărtat de 
rege, ca urmare a nu se ştie cărei rătăciri. Aceeaşi, desigur, 
care-l făcuse să-l îndepărteze pe primul infante, don Carlos, pe 
care pînă la urmă îl arestase şi-l condamnase. Exploatând cu 
abilitate aceste două fapte pe cât de inexplicabile pe atât de 
nejustificate, se putea vorbi despre nebunia regelui. 

Dacă regelui nu i-ar mai fi rămas timp să protesteze, adică dac- 
ar fi fost trimis frumuşel ad patres înainte de a putea să 
deschidă gura, s-ar fi spus că viitorul Carol al VI-lea fusese răpit 
din leagăn de nişte criminali care, la nevoie, ar fi fost găsiţi şi că 
regele-, cum era şi firesc, nu încetase niciodată să-şi caute 
copilul furat. Şi că emoția, bucuria de a-şi fi regăsit în chip 
miraculos moştenitorul tronului i-ar fi fost fatale monarhului, 
slăbit de boală şi de beteşuguri, aşa cum îl ştia toată lumea. 
Aceste câteva amănunte fiind pus-e la punct, Fausta vorbi astfel 


— Domnilor, a pregăti urcarea pe tron a aceluia pe care-l vom 
numi Carlos, în memoria .bunicului său, ilustrul împărat, e un 
lucru bun. Dar trebuie să avem grijă ca regele să nu fie asasinat 
înainte de asta. Trebuie- să ne pregătim şi pentru o asemenea 
eventualitate. Cred că v-am spus că, crima se va făptui în timpul 
corridei ce va avea loc mâine, luni, căci azi e duminică. Totul a 
fost pregătit temeinic şi cu pricepere în vederea acestei crime. 
Regele a venit la Sevilla anume pentru corridă. Va trebui deci să 
fiţi cu toţii prezenţi la corridă, gata să faceţi zid din trupurile 
voastre în jurul celui pe care vi-l voi arăta eu şi pe care-l 
cunoaşteţi şi-l iubiţi cu toţii, fără să-i cunoaşteţi însă adevărata 
înfăţişare. Va trebui să vă primejduiţi vieţile fără nici o şovăială, 
ca s-o salvaţi pe a lui. Luaţi cu voi oamenii cei mai siguri şi cei 
mai hotăriţi. Vă poftesc la o adevărată bătălie şi e necesar ca 
prinţul să aibă o gardă aleasă," care să nu facă altceva decât să 


vegheze asupra lui. în afară de asta, e absolut necesar să avem 
în piaţa San Francisco, pe străzile învecinate, în tribunele 
rezervate marelui public şi chiar în arenă, un număr cât mai 
mare de luptători. Ordinele definitive vă vor fi date pe câmpul 
de bătălie nu mă sfiesc să-i spun astfel. De modul operativ şi 
inteligent cu care vor fi executate aceste ordine, va depinde 
salvarea prinţului şi, implicit, viitorul acţiunii noastre. 
Instrucţiunile Faustei îi nedumeriseră profund pe conspiratori. Ei 
Înţeleseră limpede că nu era vorba de o încăierare oarecare, ci 
de o adevărată bătălie, aşa cum spusese ea însăşi. 

Perspectiva devenea mai puţin atrăgătoare. Dar so poate oare 
obţine ceva fără riscuri şi fără primejdii ? Şi apoi, ca să fim 
drepţi, dacă oamenii aceştia erau în marea lor majoritate nişte 
ambiţioşi fără prea multe Scrupule, toţi erau curajoşi din fire şi 
capabili să acţioneze. După o clipă de uluire, spiritul lor 
războinic se deşteptă din nou în ei. Săbiile le ţişniră din teci, ca 
şi cum ar fi trebuit să atace chiar atunci, în clipa aceea. 
Douăzeci de glasuri aprige strigară : 

— Vom lupta ! Vom lupta ! 

Fausta înţelese că dacă-i lăsa în voia lor, în zelul lor războinic, 
erau în stare să uite cu totul că aveau de atins un obiectiv bine 
determinat. Ea le frână zelul, adresându-li-se pe un ton aspru : 
— Nu e vorba să ne încrucişăm prosteşte spadele. E vorba să-l 
salvăm pe prinţ. Pentru moment, nu e vorba decât despre asta, 
înţelegeţi ? 

Şi adăugă pe un ton solemn: 

— Juraţi să muriţi pînă la unul, dacă trebuie, dar să-l salvaţi cu 
orice preţ. Juraţi ! 

Ei înţeleseră că se aprinseseră prea tare şi strigară, într-un glas, 
agitându-şi săbiile : 

— Jurăm ! 

— Bine ! răspunse cu gravitate Fausta. Atunci, pe luni, la corrida 
regală ! 

Ea îşi dădea seama că nu avea de ce să se îndoiască de 
lealitatea lor. Dacă va fi necesar, vor merge cu toţii vitejeşte la 
moarte. Dar Fausta nu nesocotea nici o măsură de prevedere. 
Ea mai ştia ceva, şi anume că oricât de mare ar fi devotamentul 
cuiva, cîţiva galbeni, împărţiţi la timp, nu au cum să-l micşoreze, 
ci dimpotrivă. 


Cu un aer detaşat, Fausta dădu lovitura care trebuia să-i apropie 
definitiv de ea pe cei ce încă mai şovăiau, şi să dubleze zelul şi 
ardoarea celor ce erau gata câştigaţi. 

— într-o acţiune ca aceasta — spuse ea — aurul este un ajutător 
absolut necesar. Printre oamenii din subordinea dumneavoastră 
trebuie să se găsească, desigur, unii care vor simţi cum le 
creşte îndrăzneala şi curajul atunci când îşi vor simţi chimirurile 
căptuşite cu cîţiva dubloni împărţiţi aur cu amândouă mâinile. 
Nu vă temeţi să vă arătaţi prea generoşi. V-am mai spus, 
suntem fabulos de bogaţi. Fiecare dintre dumneavoastră să-i 
comunice domnului duce de Castrana de ciţi bani are nevoie. îi 
vor fi aduşi mâine, la domiciliu, împărţeala pe care o veţi face e 
legată exclusiv de bătălia ce se va da mâine. De aceea ar fi bine 
să împărţiţi banii cu dărnicie. Sumele necesare vă vor fi predate 
pe măsură ce veţi avea nevoie de ele. Şi acum, plecaţi, 
domnilor, şi Dumnezeu să vă aibă în pază. 

1 Monedă de aur spaniolă. 

în mod intenţionat, Fausta nu le vorbise de ei înşişi. Ştia foarte 
bine că nici unul nu va uita să-şi ia partea, căci proverbul care 
spune că omului trebuie să-i fie milă mai întîi de sine însuşi a 
fost şi va fi întotdeauna adevărat. Procedînd astfel, ea evita să 
atingă unele susceptibilităţi uşor de jignit. Dar puteai citi pe 
toate feţele, devenite deosebit de radioase, în ce măsură gestul 
ei generos era prețuit la adevărata lui valoare. Spu-nându-le ce 
avea de spus, Fausta îşi concedie auditoriul cu un gest de regină 
şi-i făcu un semn discret ducelui de Castrana, care merse 
numaidecât şi se aşeză lîngă deschizătura prin care erau cu toţii 
obligaţi să iasă, deoarece alta nu era — sau cel puţin nu se 
vedea. 

La semnalul de plecare dat de cea care, după ce li se înfăţişase 
ca o suverană prin autoritatea ei, se arătase de două ori 
suverană prin generozitatea ei mai mult decât regală, 
conspiratorii răspunseră prin aclamații şi fiecare din ei ţinu să 
repete înainte de a ieşi: 

— Pe mâine, la corridă. 

Plecară în linişte, unul câte unul, căci nu trebuiau să atragă 
atenţia arătându-se în grupuri pe străzile oraşului încă adormit. 
Ducele de Castrana nota pe nişte tăblițe suma pe care fiecare i- 
o spunea înainte de a ieşi. Schimba ci-teva vorbe cu unul, îi 
făcea câte o recomandare altuia, strângea mâna unui al treilea, 


iar fiecare din ei se retrăgea încântat de politeţea ducelui, căci 
cu toţii erau convinşi că, sub noul regim, el va deveni un 
personaj important, astfel că se străduiau să-i câştige 
bunăvoința, între timp, Fausta, rămase singură pe platformă, nu 
se mişcase din fotoliu şi părea că supraveghează de la distanţă 
ieşirea acestor oameni pe care-i câştigase cu abilitatea şi cu 
generozitatea ei. 

şi Pardaillan n-o slăbea din ochi şi, desigur, învățase 'să citească 
pe această faţă de nepătruns, sau poate că avea cu adevărat o 
intuiţie misterioasă, căci murmură : 

— Comedia nu s-a terminat încă, sau mă înşel eu amarnic. Am 
impresia că e doar o pauză şi tare m-aş mira dacă n-ar mai 
urma încă o adunare. Să mai aşteptăm. 

Luînd această hotărire, profită de timpul destul de lung, scurs 
pînă la plecarea conspiratorilor, şi se întoarse către El Chico. 
Piticul aşteptase foarte răbdător, fără să se mişte de la locul lui. 
Ceea ce se petrecea îndărătul acestui zid îl lăsa cu totul 
indiferent şi chiar se întreba ce putea să găsească interesant 
tovarăşul lui, ascultând balivernele conspiratorilor. . 

Să fi fost în locul seniorului francez, El Chico ar fi fost acum 
departe de locurile acestea unde se pusese la cale asasinarea 
lui printr-o moarte lentă şi cumplită. Dar autoritatea morală pe 
care şi-o câştigase Pardaillan asupra lui- era atât de mare, încât 
se ferea să-şi îngăduie chiar cea mai mică observaţie. Dacă 
seniorul francez rămânea pe loc, însemna că aşa socotea că e 
folositor, iar el n-avea decât să aştepte pînă când lui Pardaillan îi 
va veni chef să plece. 

în timp ce Pardaillan asculta şi privea cu atenţie, El Chico se 
cufundase în visele lui de dragoste. Astfel incât cavalerul trebui 
să-l zgilţiie, crezînd că adormise cu adevărat. Aşadar, aşteptând 
ca ultimul conspirator să se depărteze, Pardaillan începu să 
discute cu El Chico. plin de însufleţire. Şi-i ceru, pesemne, un 
lucru extraordinar, căci piticul, după ce se arătă profund uimit, 
începu să discute cu aprindere, ca unul care se străduieşte să 
împiedice o prostie. 

Pardaillan reuşi, fireşte, să-l convingă şi obţinu de la el ce 
dorise, căci atunci când privi prin deschizătură, părea mulţumit, 
iar ochii îi străluceau. Fausta era acum singură. Ultimul 
conspirator plecase, iar ea continua să rămână liniştită şi plină 
de măreție în fotoliul ei, părând că aşteaptă nu se ştie ce şi pe 


cine. Deodată, fără ca Pardaillan să poată spune pe unde 
venise, o umbră apăru din spatele platformei, drept în faţa 
Faustei. Apoi a doua, a treia, a patra, a cincea şi a şasea umbră 
apărură în acelaşi mod şi se înşirară pe tăcute în faţa Faustei. 
Pardaillan îl recunoscu pe ducele de Castrana şi chiar pe acel 
agent al Inchiziției pe care-l zvârlise afară din patio: Cristobal 
Centurion, acum ii cunoştea numele. 

Zimbetul lui Pardaillan deveni sarcastic 

— Dumnezeule ! murmură el. Ştiam deci bine că nu s-a terminat 
totul ! 

— Domnilor — începu Fausta pe un ton solemn — am cerut 
domnului duce de Castrana să-mi indice patru dintre cei mai 
energici şi mai hotăriţi dintre conspiratori. El vă cunoaşte pe 
toţi. Dacă v-a ales, înseamnă că v-a socotit demni de onoarea ce 
vi s-a rezervat. Nu-mi rămâne, deci, decât să întăresc alegerea 
făcută de el. 

Cei patru la care se referise Fausta se înclinară adînc şi 
aşteptară. Fausta continuă, arătând spre Centurion : 

— Pe acesta l-am ales chiar eu, pentru că-l cunosc. E omul meu 
de încredere, devotat trup şi suflet. 

Centurion făcu o plecăciune adîncă. 

— Dumneavoastră îi veţi însoţi pe conducătorii care tocmai au 
ieşit de aici. în afară de don Centurion, care rămâne aghiotantul 
meu, veţi primi cu toţii ordine de la ducele de Castrana care, în 
felul acesta, devine comandantul suprem. 

Urmă o reverență solemnă a ducelui. 

— Dumneavoastră veţi constitui consiliul nostru şi veţi avea 
fiecare în subordine câte zece şefi ai trupelor de care dispun 
aceştia. Chiar din clipa aceasta faceţi parte din casa noastră, iar 
eu vă voi asigura toate cele necesare traiului. Ne vom ocupa 
mai tîrziu de aceste lucruri mai puţin însemnate. Deocamdată 
ţin să vă spun că mă bizui pe dumneavoastră, domnilor, şi sper 
că veţi avea grijă ca oamenii dumneavoastră să nu uite nici o 
clipă că lucrul cel mai important e salvarea prinţului, pe care noi 
îl vom unge rege. Vă spun de pe acum că-l cunoaşteţi pe prinţ. E 
vestit în toată Andaluzia. | se spune don Cezar. 

— Torero ! exclamară toţi cinci într-un glas. 

— Chiar el. îl cunoaşteţi. Credeţi că este la înălţimea rolului pe 
care vrem să i-l dăm ? 


— Da, pe Cristos ! E o adevărată binefacere a cerului ca tocmai 
el să fie fiul lui don Carlos. Nici n-am fi putut visa un conducător 
mai nobil, mai generos, mai viteaz ! strigă ducele de Castrana, 
cuprins de un fel de entuziasm 

— Bine, duce. Cuvintele dumneavoastră mă liniştesc, căci vă 
ştiu foarte rezervat când e vorba să admiraţi pe cineva. Trebuie 
să vă mărturisesc că-l cunosc prea puţin pe prinţ. Ştiu doar că 
se vorbeşte despre el ca despre un fel de Cid, cu care toată 
lumea se mân-dreşte. Dar mă întrebam, nu fără teamă, d'acă va 
" fi destul de inteligent ca să înţeleagă ce vreau eu şi dacă va 
avea destulă ambiţie ca să adopte, să-şi însuşească ideile mele. 
într-un cuvânt, dacă îmi va fi uşor să mă înţeleg cu el. Căci în 
ceea ce priveşte vitejia lui, nu poate fi pusă la îndoială. 

Dac-ar fi fost ceva mai ageri, ducele şi cei cinci oameni din 
preajma lui ar fi putut să se întrebe, pe bună dreptate, cum se 
face că această femeie dăduse drept sigură căsătoria ei cu un 
om pe care nici măcar nu-l cunoştea. 

Nici nu se gândiră la asta. Sau, dacă se gândiră, probabil că-şi 
spuseră că femeia asta, ce nu li se părea deloc uşuratică în 
vorbe, avea desigur mijloace numai de ea ştiute pentru a-l face 
pe prinţ să accepte căsătoria. 

în orice caz, ducele se mulţumi să spună: 

— Torero are, se ştie, idei foarte apropiate de ale noastre şi 
dacă e ceva care ne miră, e că n-a venit pînă acum alături de 
noi. Cât priveşte neliniştea dumneavoastră, cred că ea se va 
spulbera de îndată ce veţi avea o întrevedere cu prinţul. E 
imposibil ca, având un caracter ca al lui, să nu fie ambițios. Nici 
nu mă îndoiesc că vă veţi înţelege de minune. 

— Accept prorocirea dumneavoastră, dar, duce, nu uitaţi că nu 
există, că nu poate exista un fiu al lui don Carlos. Nu poate 
exista decât un fiu legitim al re-geluir Don Cezar, pentru că aşa i 
se spune, este acest 

fiu. Lucrul cel mai important este ca dumneavoastră înşivă să fiţi 
cu toţii pătrunşi de acest adevăr, dacă vreţi să-l răspîndiţi cu 
folos. Ca să-i convingem pe cei neîncrezători, ca să le vorbim cu 
autoritatea necesară, nu-i nevoie decât să părem noi înşine 
sinceri şi convinşi. Şi această sinceritate o veţi dobiîndi 
obişnuindu-vă să consideraţi chiar dumneavoastră drept un 
adevăr absolut ceea ce vreţi să-i faceţi pe ceilalţi să creadă. 


— Aşa e, doamna. Fiţi încredinţată că nu vom uita 
recomandările dumneavoastră. 

Fausta dădu din cap aprobativ şi continuă: 

— Pentru realizarea unor obiective atât de importante ne 
trebuiesc însă oameni de elită şi de aceea am dorit să stau de 
vorbă separat cu domniile voastre, Trebuie să ştiţi să conduceţi 
cu energie trupele pe care urmează să le comandaţi, să fiţi 
îndrăzneţi şi hotărâți în executarea ordinelor primite. 

— în această privinţă — spuse ducele în numele tuturor — vă 
pot asigura, doamnă, că veţi fi pe deplin mulţumită de noi. 

— Cred — răspunse Fausta cu răceală. Dar, în acelaşi timp, va 
trebui ca aceşti oameni să consimtă a fi nişte instrumente docile 
în mâinile mele. 

Centurion nu se clinti. Ştia cu ce adversar de temut aveau de-a 
face. El fusese deja îmblînzit. 

Ceilalţi se uitară unul la altul cam buimăciţi. Desigur că nu se 
aşteptaseră la asemenea pretenţii. lar tonul pe care fuseseră 
spuse aceste vorbe dovedea o hotă-rire pe care nimic n-ar fi 
putut s-o înduplece. 

Fausta le ghici gândul şi spuse: 

— Desigur, e un lucru greu de acceptat, mai ales pentru nişte 
oameni de valoarea dumneavoastră. Totuşi, aşa e nee««ar. 
înţeleg ca eu să fiu creierul care gân-deşte. Dumneavoastră veţi 
fi membrele care execută. Dar rolul ce-l aveţi, nu uitaţi acest 
lucru, va fi totuşi destul de important ca să vă aducă onoare şi 
glorie. Dacă primiţi, viitorul ce vă aşteaptă va depăşi în splen- 
doare ceea ce abia aţi îndrăznit să gândiţi în visurile cele mai 
îndrăzneţe. Şi ca să ştiţi despre ce e vorba, trebuie să adaug, 
chiar de pe acum, că veţi avea în persoana mea un stăpîn 
pretenţios şi sever, care nu admite discuţie, dar, în acelaşi timp, 
un stăpîn drept, echitabil şi generos, cum n-aţi putut spera 
vreodată. Dacă se află printre dumneavoastră unii care mai 
şovăie, se pot retrage, încă nu e prea tirziu. 

O sinceritate mai brutală nici că se putea. Cât priveşte 
autoritatea ei, tonul şi atitudinea Faustei le arăta că se aflau în 
faţa unei fiinţe excepţionale, care le va fi stăpîn înăscut absolut 
al cuvântului, mâna aceasta albă şi par-fumată, cu unghii 
trandafirii, putea deveni un pumn de fier din strânsoarea căruia 
în zadar ai fi încercat să scapi. 


Dar, în acelaşi timp, ce viitor minunat le făgăduia ! Nu încăpea 
nici o îndoială : această femeie îşi va respecta promisiunea, ba 
chiar mai mult. Cât priveşte încercarea de a lupta împotriva ei, 
ajungea doar să-i. priveşti fruntea luminoasă, strălucind de o 
inteligenţă fără seamăn, au să-i vezi ochii pătrunzători şi totuşi 
atât de senini, ca Să înţelegi că o asemenea încercare nu putea 
să ducă, în mod fatal, decât la dezastru. 

Ducele şi prietenii săi se simţiră subjugaţi, aşa cum fusese şi 
Centurion, aşa cum se simțeau, în general, toţi cei care se 
apropiau de această femeie nemaipomenită. 

Ducele se făcu interpretul tuturor spunând : 

— Primim, doamnă. Puteţi dispune de noi ca de nişte sclavi. 

— Primesc acest angajament — răspunse Fausta pe un ton 
solemn. Să fiţi liniştiţi, veţi urca atât de sus, încât poate că 
dumneavoastră înşivă veţi fi uluiţi. Mă bizui pe dumneavoastră 
că veţi impune o disciplină severă oamenilor din subordine şi că 
veţi sădi în minţile lor ideea unei supuneri depline. în momentul 
de faţă, acesta e lucrul cel mai important. Nu vă voi jigni 
repetând vorbele despre toleranţă şi emancipare pe care le-aţi 
mai auzit. Nu credeţi în ele mai mult decât eu însămi. Totuşi e 
necesar ca, pentru moment, să răspîndim aceste idei. Mai tîrziu 
vom pune ordine în toate. Fiecare lucru la timpul său. Avem 
țeluri măreţe. Imperiul lui Charlemagne nu o. cu neputinţă de 
reclădit. Mă simt în stare să duc la bun sfârşit această operă 
uriaşă. Cel pe care l-am ales noi va Stăpini lumea datorită 
dumneavoastră. Vă daţi seama, aşadar, că acei care mă vor fi 
ajutat la ridicarea celei mai mari puteri pe care a văzut-o 
vreodată omenirea, vor avea dreptul să nutrească orice ambiţii. 

Vorbise mai multe pentru sine, căci îi simţea că sunt cu totul de 
partea ei. Oamenii ascultau uimiţi, cu gura căscată de 
admiraţie, întrebiîndu-se dacă nu cumva visau un vis minunat pe 
care realitatea îl va curma cu brutalitate. 

Fausta îşi recapătă repede simţul realităţii. 

— Visele acestea de putere şi de măreție — spuse ea — se 
bizuie pe un cap ce este ameninţat, un cap pe care unii se vor 
strădui să-l doboare mâine. Mai e oare nevoie să adaug : dacă 
acest cap cade, visele acestea se spulberă ? 

— Nici un fir de păr din capul prinţului nu se va clinti ! Chiar de- 
ar trebui să pierim cu toţii, el va fi salvat ! Aveţi cuvântul nostru 
de gentilomi! 


— Contez pe asta, domnilor. Prin don Centurion veţi primi mâine 
instrucţiunile mele precise. Şi acum, plecaţi. 

Ducele şi cei patru prieteni ai săi se plecară în faţa celei care-i 
făcuse să întrevadă un viitor minunat şi, înve-lindu-se în 
mantalele lor, se pregătiră să plece. Atunci Pardaillan se ridică 
în picioare şi făcu semn. El Chico porni imediat, conducându-l pe 
cavaler, care, socotind că adunarea a luat sfârşit, se hotărâse să 
părăsească subteranele casei Chiparoşilor. 

Dacă Pardaillan nu s-ar fi grăbit atâta, ar fi auzit o conversaţie 
destul de scurtă, dar care l-ar fi interesat mult. 

Fausta rămăsese dusă pe gânduri. După plecarea ducelui şi a 
prietenilor săi, cobori de pe platformă şi, adre-sându-i-se lui 
Centurion care rămăsese lingă ea, îi spuse laconic : 

— Țiganca asta, Giralda, poate fi o piedică în calea planurilor 
noastre. Mă stinghereşte. în ciocnirea de mâine ea trebuie să 
dispară. 

Păru că se gândeşte o clipă, supraveghindu-l pe Centurion cu 
coada ochiului, apoi hotărî : 

— Previn-o pe ruda dumitale, Barba Roja. Cred că numai el mă 
poate descotorosi de ea. 

— Cum, doamnă ?! făcu Centurion cu glas sugrumat. Vreti... 

— Da, vreau ! îi răspunse Fausta cu un zîmbet imperceptibil. 

Cu durere în glas. asasinul plătit spuse : 

— Totuşi, mi-aţi promis... 

Plină de dispreţ, Fausta îl privi o clipă şi, ridicând din umeri, i se 
adresă pe tonul cel mai liniştit: 

— Când te vei hotărî oare să încetezi această comedie ? Ce ar 
trebui să mai fac ca să te conving că nu pot fi păcălită ? 

— Doamnă — biigui Centurion buimăcit — nu înţe-leg ce vreţi să 
spuneţi. 

— Vei înţelege imediat. îmi spuneai că eşti îndrăgostit de 
această micuță Giralda. 

— Vai, da 

— Atât de îndrăgostit, încât vorbeai de căsătorie. Ei bine, fie, 
consimt, căsătoreşte-te cu ea. 

— Ah, doamnă, vă voi datora şi averea, şi fericirea ! exclamă 
Centurion, uimit şi plin de bucurie. 

— Căsătoreşte-te cu ea — repetă Fausta cu nepăsare. Numai că 
mai e ceva, dar fără mare importanţă pentru un amor atât de 
violent, atât de dezinteresat ca al dumi-tale. 


Ea apăsă pe cuvântul subliniat de noi şi făcu o pauză. 

— Despre ce e vorba, doamnă ? întrebă Centurion cu o vagă 
nelinişte. 

Fausta rosti fără pic de ironie: 

— în noua ordine pe care o vom instaura, vei fi un personaj de 
vază. Poate că lumea va fi surprinsă că un asemenea personaj 
are drept soţie o biată ţigancă. 

— Dragostea va fi scuza mea. Nimeni nu va putea s-o vorbească 
de rău pe soţia mea. Cu toate că nu e decât o ţigancă, Giralda 
trece drept cea mai virtuoasă şi mai aprigă fată din Andaluzia. ŞI 
asta e esenţialul. Cât despre cei ce ar putea să îmi reproşeze 
căsătoria mea cu ţiganca asta, ştiu eu ce să le spun — o asigură 
Centurion pe un ton hotărât. 

Fausta schiţă un zâmbet şi, ca şi cum n-ar fi auzit, continuă : 

— Va stîrni mirare mai ales faptul că acest personaj şi-a uitat 
într-atâta rangul şi demnitatea, încât s-a căsătorit cu o fată din 
popor. Căci familia Giraldei e cunoscută acum. Se trage, micuța, 
din pătura cea mai de jos, iar părinţii ei au murit, pare-se, de 
mizerie. 

Centurion se  clătină sub această lovitură grea, în- 
spăimântătoare. Dragostea lui pentru Giralda nu era decât 

o comedie. El crezuse, nu se ştia pe ce temei, că ţiganca se 
trăgea dintr-o familie ilustră. îşi făcuse următorul plan : cu 
ajutorul Faustei, de a cărei atotputernicie îşi putuse da seama, 
să-l înlăture pe grosolanul Barba Roja şi apoi pe Torero, acesta 
din urmă îndrăgostit, ce-i drept»' dar nu îndeajuns ca să renunţe 
la O coroană de dragul unei fete oarecare. Scăpînd de aceşti doi 
rivali, el, Centurion, deja bogat şi pe cale de a deveni un 
personaj de vază, ar fi consimţit să se însoare cu o fată fără 
nume. Odată săvârşită căsătoria, o întâmplare fericită l-ar fi 
făcut să afle, la vremea hotărită, originea soţiei sale. Dintr-o 
lovitură ar fi devenit ruda uneia din cele mai bogate, mai 
puternice şi mai strălucite familii din regat. lar dacă, mai tîrziu, 
ajuns rege, Torero s-ar fi găndit să-şi caute fosta iubită, el, 
Centurion, ştia prea bine ce foloase putea să tragă un curtean 
amabil de pe urma capriciilor unui rege. Avea în faţă exemplul 
lui don Ruy Gomez da Sylva, ajuns duce, prinţ de Eboli, consilier 
de stat, într-un cuvânt, un personaj atotputernic, pentru că 
ştiuse să închidă ochii discret asupra binecunoscutei legături 


dintre soţia lui şi regele Filip. Acest exemplu îi dicta conduita pe 
care trebuia s-o urmeze. 

Şi cum nu semăna cu acei imbecili care se împiedică la tot pasul 
de nişte scrupule fără rost, era hotărit să tragă cât mai mult 
folos dintr-o asemenea situaţie favorabilă, dacă şi cerul ar fi 
vrut-o. 

Acesta era planul lui Centurion. Şi tocmai în momentul când se 
părea că treburile-i merg ca pe roate, afla cu brutalitate că se 
înşelase, că Giralda, pe care nădăjduise s-o facă pivotul carierei 
lui, nu era decât o biată faţă de origine umilă. Lovitura îl dobori. 
Dar ceea ce era mai grav, era că-şi închipuise că o poate păcăli 
pe Fausta, convins fiind că gândurile lui erau de nepătruns. 
Acum îşi dădea seama că femeia asta, înzestrată desigur cu har 
dumnezeiesc — căci ce altă explicaţie putea da puterii de a-i 
ghici gândurile cele mai ascunse ? — ştia despre ce e vorba ; şi 
se întreba cu spaimă cum va privi ea lucrurile şi dacă nu-l va 
zvârli din nou în nimicirea din care tot ea îl scosese. 

Văzindu-l mut de uimire, Fausta îi spuse : -e Haida-de ! Te 
pomeneşti că nu ştiai ? Ai comis oare această greşeală de 
neiertat pentru un ora ca dumneata, de a-ţi pleca urechea 
încrezătoare la vorbele acestei fete care se crede născută dintr- 
o familie princiară ? Visul a fost frumos... Dar n-a fost decât 
un „Vis... 

De data aceasta nu mai avea de ce să se îndoiască : batjocura 
era evidentă, crudă ; cu siguranţă că ea ştia adevărul. 

încă o dată, femeia asta pe care se încăpăţina s-o păcălească îi 
ghicise gândurile şi-l învinsese. Ruşinat şi stânjenit, o imploră : 
— Vă rog să mă iertaţi, doamnă 

Fausta îl privi o clipă şi, ridicând dispreţuitor din umeri, aşa cum 
mai făcuse şi altădată, îi spuse cu toată seriozitatea : 

— Te-ai convins, în sfârşit, că e inutil să mai încerci să faci pe 
şmecherul cu mine ? 

Centurion căută să spună ceva ca s-o dreagă. Gân-dindu-se că 
cel mai bine era să-şi scoată masca, întrebă cu o îndrăzneală 
cinică : 

— Ce trebuie să-i spun lui Barba Roja din partea domniei voastre 
? 

— Din partea mea, nimic — îi răspunse Fausta cu un dispreţ 
suveran. Din partea dumitale, spune-i că țiganca nu va lipsi de 
la corridă, deoarece iubitul ei trebuie să ia şi el parte. Nu se 


poate ca don Almaran, care le ştie pe toate direct de la sursă, să 
nu ştie că se pune la cale o lovitură mîrşavă, care va fi săvârşită 
în toiul corridei. El trebuie să mai ştie că lovitura pregătită de 
către domnul de Espinosa, cu concursul regelui, nu se va desfă- 
şura fără scandal. Nu are decât să profite de ocazie, s-o creeze 
chiar, la nevoie, şi să pună mâna pe cea pe care-o doreşte. lar în 
ce te priveşte, întrucât eu am nevoie să fiu ţinută la curent cu 
tot ce urzesc duşmanii mei, va trebui să eviţi cu orice chip să 
trezeşti bănuieli. în consecinţă, vei avea grijă să te pui la 
dispoziţia lui, secon-dîndu-l în această lovitură, aşa fel încât ea 
să reuşească. Restul te priveşte, cu condiţia ca Giralda să fie 
pierdută Pe veci pentru don Cezar, iar eu să nu fiu amestecată 
în vreun fel în treaba asta. Mă înţelegi ? 

Fericit de a fi scăpat aşa de ieftin, banditul spuse : 

— Am înţeles, doamnă, şi voi acţiona conform ordinelor ce îmi 
daţi. 

Pe un ton de gheaţă, Fausta îi mai spuse. 

— li cer să iei toate măsurile necesare pentru a duce la bun 
sfârşit această treabă. Ai multe păcate care trebuie să-ţi fie 
iertate, meştere Centurion. 

Asasinul plătit se înfiora. înţelegea sensul amenințării. Situaţia 
lui depindea de izbinda acestei acţiuni. Va reuşi deci cu orice 
preţ. 

— Țiganca va dispărea, răspund de asta, chiar de-ar fi s-o ucid 
cu mâna mea — rosti el cu glas tare. 

Şi spunând acestea, cercetă faţa Faustei, ca să-şi dea seama 
pînă unde-i permitea ea să meargă. 

Fausta făcu un gest de totală indiferenţă. 

Putin îi păsa în ce fel va dispărea Giralda. Şi Centurion înţelese 
acest lucru. 

Şi, ca şi cum chestiunea era definitiv rezolvată, Fausta îi spuse 
pe un ton cât se poate de calm: 

— Să plecăm ! 

Centurion se duse să-şi ia făclia, pe care o ascunsese sub 
platformă şi o aprinse. 

Sala aceasta nu avea decât o uşă vizibilă, aceea prin care 
ieşiseră conspiratorii şi care dădea într-o galerie subterană ce se 
termina în afara zidului din jurul casei. 

Totuşi, ducele de Castrana şi prietenii săi se întorseseră printr-o 
uşă care nu se vedea. 


Chiar Fausta intrase printr-o a treia uşă care, de asemenea, nu 
se vedea. 

Ţinând în mână făclia aprinsă, Centurion întrebă : 

— Pe ce drum vreţi să mergeţi, doamnă ? 

— Pe cel pe care a ieşit ducele. 

Platforma atingea zidul. La răspunsul Faustei, Centurion ocoli 
platforma şi deschise o portiţă secretă, ascunsă cu dibăcie 
acolo. 

Apoi, fără să mai întoarcă capul, convins că ea îl urmează, o 
porni prin galeria strâmtă ce se termina la această uşă. Fausta 
porni după eL£f?ocolise şi ea platforma şi tocmai se pregătea să 
iasă. când rămase pironită-n loc. Un glas răsunător, care-i era 
foarte cunoscut, i se adresă pe un ton batjocoritor : 

— Restauratoarea imperiului lui Charlemagne îmi va face oare 
cinstea de a-mi acorda mie, un biet vagabond, un minut din 
timpul ei atât de preţios ? 

Fausta se opri brusc. Nu-şi întoarse capul imediat. în ochi îi 
apăru un licăr sinistru. Şi, în mintea ei înnebunită, gândi: 
„Pardaillan ! Infernalul Pardaillan !... Aşadar, a scăpat de 
moarte, aşa cum spusese ! A ieşit din mormântul în care am 
crezut că l-am îngropat de viu, pe vecie ! De fiecare dată se 
întâmplă aşa. Când să cred că l-am ucis cu adevărat, îmi 
reapare parcă mai viu şi mai batjocoritor. De data aceasta îmi 
cunoaşte noile planuri, deoarece mă întâmpină, o, cu câtă ironie 
! dîndu-mi titlul de restauratoare a imperiului lui Charlemagne. 


Şi sunt şi singură !... O să-şi bată joc de mine în voie ! Şi va 
putea apoi să plece liniştit, fără să-l supere nimeni ! Şi nu e nici 
un bărbat pe-aici care să-l lovească !... Deşi ar fi aşa uşor 
aici 1..." 


E limpede că nu tremura pentru persoana ei. Ar fi putut, totuşi, 
să se întrebe dacă omul acesta, revoltat de atâta ticăloşie, nu 
era în stare s-o strângă de gât cu braţele sale puternice şi dacă 
nu era în dreptul lui s-o facă. Credea oare Fausta că încă nu-i 
sunase ceasul ? Poate. 

Cunoştea ea cumva mai bine chiar decât el generozitatea de 
nestăpinit a acestui om care se mulțumea doar să-şi apere viaţa 
permanent ameninţată şi care nu înţelegea să-i răspundă cu 
lovitură la lovitură pentru că ea era femeie ? Poate că mai 
curând aşa stăteau lucrurile. Oricum ar fi fost, Fausta nu se 
temea pentru persoana ei. Simţea doar un amarnic regret 


pentru faptul că nu-l putea ucide o dată pentru totdeauna, mai 
ales că el era atât de nebun încât, deşi ar fi putut să plece 
liniştit, îndrăznea să vină şi s-o înfrunte chiar în casa ei, şi încă 
neînarmat. Regretul acesta era atât de dureros, încât o făcu să 
ridice spre cer o privire fulgerătoare, ca şi cum ar fi vrut să-l 
trăsnească pe însuşi Dumnezeu care se în-căpăţina să-i scoată 
mereu în cale acest obstacol viu, 

în timp ce ea-l credea definitiv înlăturat. Sau voia, căci era 
credincioasă, să-l roage să-i vină în ajutor ? 

Şi iată că, plecându-şi ochii, îl zări în umbră pe Centurion, care 
juca o pantomimă disperată, al cărei înţeles ei i se părea foarte 
clar : 

—Reţineţi-l cât puteţi — spuneau -gesturile lui Centurion — alerg 
să caut întăriri şi de data aceasta nu ne mai scapă ! 

Ea clipi de mai multe ori ca să-i arate că l-a înţeles şi numai 
după aceea întoarse capul. 

întreagă această scenă se petrecu într-un răstimp mult mai 
scurt decât am avut nevoie pentru a v-o povesti. 

în faţa surprizei manifestată de Fausta la vederea lui, în ciuda 
stăpiînirii sale de sine, Pardaillan era îndreptăţit să creadă că nu 
se întâmplase nimic, că ea era absolut singură şi că se întorsese 
la chemarea lui. Expresia feţei ei era atât de calmă, privirea atât 
de limpede, atitudinea ei atât de senină, încât Pardaillan, care o 
cunoştea, totuşi, destul de bine, nu se putu opri să nu-i admire 
liniştea superbă, de stihie în repaus. Fausta se întoarse şi înainta 
spre el cu ţinuta graţioasă şi mândră a unei femei din lumea 
mare care, pentru a onora un oaspete de seamă, îl conduce 
personal spre scaunul pe care i-l oferă. 

lar Pardaillan trebui să se dea înapoi în faţa ei, să ocolească 
băncile şi să se aşeze acolo unde voia ea. 

Ori, era încă o dovadă a firii neînduplecate a acestei femei 
extraordinare primirea asta măgulitoare, graţia asta distantă, 
zimbetul ăsta binevoitor, gesturile astea prevenitoare, totul era 
o manevră executată cu mare dibăcie. Aici suntem siliţi să 
facem o descriere cât mai scurtă cu putinţă a acestei grote 
artificiale. 

Am mai arătat că exista aici o singură uşă vizibilă. Ea se afla în 
dreapta. în centru se afla platforma. 


în spatele acesteia se afla uşa secretă prin care tocmai ieşise 
Centurion, alergând după ajutoare. în faţa platformei se afla un 
spaţiu gol, mărginit de zidul despre care am mai pomenit. 

în acest zid era deschizătura prin care Pardaillan privise şi 
ascultase totul şi, ceva mai departe, uşa secretă pe unde intrase 
el — acesta avea toate motivele să creadă că intrase pe acolo. 
în dreapta şi-n stânga platformei se găseau băncile grele, 
masive, pe care şezuseră ceva mai înainte conspiratorii. 
Manevra prin care Fausta îl făcuse pe Pardaillan să se aşeze pe 
ultima dintre băncile rânduite în stânga platformei avusese 
drept scop să-l atragă în singurul colţ al sălii în care nu se afla 
vreo uşă, nici vizibilă', nici invizibilă (Fausta era sigură de asta). 
în clipa când s-ar fi produs atacul, Pardaillan, înarmat numai cu 
pumnalul — Fausta observase imediat acest amănunt — s-ar fi 
găsit astfel într-un unghi din care nu era posibilă nici un fel de 
retragere. Ca să se salveze, ar fi trebuit să se repeadă asupra 
atacatorilor, să ocolească toate băncile sau să sară peste ele, şi 
să ajungă în spaţiul liber aflat în mijloc şi, în felul ăsta, la una 
dintre cele două uşi secrete situate în faţa şi îndărătul" plat- 
formei. 

Era de presupus însă că nu va ajunge niciodată pînă acolo. 

Cât despre uşa vizibilă, din miez de stejar şi întărită cu nişte 
piroane şi balamale uriaşe, Pardaillan n-ar fi putut niciodată, cu 
toată forţa şi îndrăzneala lui, să răzbată pînă la ea prin sala asta 
plină de obstacole. 

Şi chiar dac-ar fi fost în stare să săvârşească o asemenea 
minune, nu s-ar fi găsit într-o situaţie mai bună, pentru că uşa 
era încuiată de trei ori. 

De data aceasta, Pardaillan era prins de-a binelea în capcană. 
Ce putea face pumnalul lui scurt împotriva săbiilor lungi şi 
puternice îndreptate ameninţător asupra lui ? ' 

De bună seamă că nu mare lucru. 

Pardaillan consimţise, cu bunăvoința de care numai el putea să 
fie în stare, să-i facă Faustei micul ei joc. 

Ar fi, desigur, exagerat din parte-ne să spunem că nu observase 
nimic din măsurile neliniştitoare luate de Fausta. Dar ea ÎI 
cunoştea bine ! 

Ştia că Pardaillan nu era omul care să dea înapoi, indiferent pe 
ce teren s-ar fi aflat. Dacă ei îi plăcea să se poarte într-o pivniţă 
ca asta la fel ca într-o sală de recepţie, dacă îi plăcea să-l 


copleşească cu dovezi de stimă şi să recurgă la manierele 
politeţei celei mai rafinate, Pardaillan s-ar fi socotit dezonorat în 
proprii săi ochi să dea înapoi de frică sau din prudenţă. 

Fiind sigură de asta, Fausta exploata cu abilitate şi fără nici un 
fel de remuşcare ceea ce i se părea a fi o slăbiciune a lui. 
Aşadar, Pardaillan se aşeză în ultima bancă, chiar pe locul pe 
care i-l indicase ea. lar Fausta se aşeză pe altă bancă, în faţa lui. 
Se priviră zimbind. 

S-ar fi putut spune : doi prieteni fericiţi că se regăsesc. 

Şi, totuşi, zimbetul lui avea o undă de batjocură, pe care nimeni 
altcineva în afară de ea n-ar fi putut s-o observe. Instinctiv, 
Fausta aruncă o privire fugară în jurul ei, ca şi cum n-ar fi 
cunoscut locul în care îl primea — cuvântul e cât se poate de 
nimerit, căci se purta întocmai ca o femeie care primeşte. Nu 
văzu nimic, nu observă nimic, nu ghici nimic, nu simţi nimic. 
Căci, o trăsătură caracteristică a acestor doi adversari, 
excepţional de înzestrați, era că în anumite împrejurări ei nu 
vedeau numai cu ochii, aidoma muritorilor de rând. Nu. 

Se părea că aveau însuşiri speciale, care le permiteau să 
surprindă ceea ce scăpa simţurilor lor obişnuite. 

Nesimţind nimic nefiresc, Fausta se linişti. Şi atunci, pe un ton 
foarte calm, cu vocea ei blindă şi melodioasă, aţintindu-şi 
asupra lui privirea gravă, îl întrebă cu un zîmbet prietenos pe 
buze, aşa cum l-ai întreba de sănătate pe cineva care ţi-e drag: 
— Prin urmare, ai reuşit să ieşi nevătămat din temniţa aceea cu 
aerul otrăvit ? 

„ Spunea asta cât se poate de simplu, ca şi cum nu ea ar fi 
otrăvit aerul temniţei lui cu o substanţă pe care avea toate, 
motivele s-o creadă mortală, ca şi cum nu ar fi fost ea 
otrăvitoarea şi el victima. 

Pardaillan, la rându-i, zimbitor, îi susţinu privirea, fără aroganță, 
fără s-o provoace, dar cu toată tăria şi siguranţa. 

li răspunse cu aerul acela mirat şi nevinovat, care dădea feţei 
sale o expresie de nepătruns : 

— Nu te-am prevenit ? 

— E drept — recunoscu ea, clătinând uşor din cap. Ai văzut cu 
adevărat ? 

Aşadar, în mintea Faustei, Pardaillan văzuse că va scăpa de 
moartea pe care i-o pregătise ea. Fiind o vizionară, şi fiind sincer 
convinsă că nu era plămădită din acelaşi aluat cu turma 


oamenilor de rând, era încredinţată că şi el era o fiinţă 
deosebită şi că tot ce putea să pară nefiresc la oricare alt om 
devenea firesc la ei amândoi. 

ÎI privi câtva timp în tăcere, apoi continuă : 

— Otrava asta n-a fost deci decât un narcotic ! Ca să fiu sinceră, 
bănuisem eu. Ceea ce mă miră este că ai putut ieşi din temniţa 
în care fusesesi zidit ca într-un mormânt ! Cum ai reuşit ? 

— Te interesează cu adevărat ? 

— Te rog să mă crezi că nimic din ceea ce priveşte persoana 
dumitale nu mă lasă indiferentă. 

Vorbea sincer şi cu toată seriozitatea. Ochii ei negri, pironiţi într- 
ai lui, nu exprimau nici mânie şi nici dispreţ. Erau blinzi, aproape 
drăgăstoşi. S-ar fi spus că se bucura văzindu-l teafăr. Şi poate 
că-n zăpăceala ce-i cuprinsese gândurile, se bucura cu 
adevărat. 

Pardaillan îi răspunse, înclinându-se grațios : 

— Mă copleşeşti, zău ! la seama ! O să devin încrezut şi 
înfumurat. Vezi cât sunt de stingherit de interesul pe care 
binevoieşti a mi-l arăta. Totuşi, mi-a mai rămas destulă minte ca 
să nu te plictisesc cu amănunte care, te asigur, nu sunt deloc 
interesante. 

În glasul lui nu era nici urmă de batjocură. Pardaillan continua s- 
o privească, uşor nedumerit. 

Deşi o cunoştea atât de bine, rămânea mereu descumpănit de 
purtarea ei. Fausta părea atât de sincer interesată, încât uita că 
era vorba despre moartea lui, a lui Pardaillan ! Uita chiar că ea 
însăşi "îi pregătise, nu o dată, această moarte şi că nu era, 
desigur, vina ei, dacă el mai era în viaţă. 

De altfel, amândoi erau deopotrivă de sinceri. 

Aproape că ajunseseră să se convingă că niei nu vorbeau 
despre ei, ci despre altcineva, care i-ar fi interesat pe amândoi. 
Şi-şi spuneau aceste lucruri teribile, înfricoşătoare, cu un aer 
liniştit, surizător, cu nişte gesturi amabile şi măsurate, care te 
puteau face să crezi că sunt doi îndrăgostiţi, fericiţi că pot 
cocheta în voie, departe de orice privire indiscretă. 

— Ceea ce ţi se pare dumitale foarte simplu şi lipsit de interes, 
altora li se pare uluitor — replică Fausta. Nu toţi oamenii pot să 
aibă calităţile dumitale şi nici să fie aşa de modeşti, ceea ce se 
întâmplă chiar şi mai rar. 


—>» Fii bună, doamnă, şi cruţă această modestie ! Aşadar, 
doreşti să afli ? 

Ea dădu uşor din cap, în semn că da. 

— Fie. Ştii că o parte din plafonul acelei temnițe poate fi coborit 
cu ajutorul unui mecanism. 

— Ştiu. 

— Dar nu ştii, desigur, că există chiar în interiorul temniţei un 
mecanism secret graţie căruia poţi face să coboare plafonul, 
care apoi revine automat la locul lui ? 

— Nu ştiam asta, într-adevăr. 

— Ei bine, pe acolo am ieşit. O întâmplare fericită m-a făcut să 
găsesc acest mecanism pe care am apăsat fără să vreau. Spre 
uimirea mea, plafonul s-a lăsat, for-mând astfel un fel de 
platformă pe care m-am urcat. Când plafonul s-a ridicat la loc, 
m-am pomenit înapoi în camera de unde fusesem azvârlit. Vezi 
ce simplu e ? 

— într-adevăr, foarte simplu. 

— Poate că vrei să ştii unde e ascuns mecanismul care mi-a 
înlesnit evadarea ? 

— Dacă nu vezi nici o piedică... 

— Nici una. înţeleg foarte bine interesul care te mână. Află deci 
că mecanismul ăsta e instalat sus, deasupra ultimei dintre 
plăcile de marmură care acoperă partea de jos a pereţilor, chiar 
în faţa acelei porţi de fier a cărei cheie .a fost aruncată în 
Guadalquivir. Placa aia t crăpată. E acolo o bucăţică ce pare să fi 
fost lipită ulterior. Apăsând pe bucăţica de marmură, pui în miş- 
care mecanismul. Acum poţi strica mecanismul, ca să nu mai ies 
şi a doua oară din temniţa asta, dac-aş nimeri cumva din nou în 
ea. 

— Aşa o să şi fac. 

Pardaillan zimbi, încuviinţind din cap. 

— Aici înţeleg cum ai ieşit de acolo. Dar cum ţi-a venit idea să 
cobori în subsol ? 

Mereu întâmplarea — răspunse el cu aerul cel mai nevinovat. 
Am găsit toate uşile deschise. Nu cunoşteam casa. Fără să-mi 
dau seama, m-am trezit la subsol. Ştii doar că sunt un 
observator destul de atent. 

— Eşti un observator foarte atent, ştiu asta. El îi mulţumi printr- 
o plecăciune şi continuă : 


— M-am gândit că locuinţa pe care ţi-ai ales-o trebuie să aibă 
mai multe ieşiri secrete asemănătoare celei prin care am ieşit. 
Am căutat. Şi, mereu ajutat de noroc, am ajuns într-un coridor 
unde atenţia mi-a fost atrasă de câteva luminiţe ce străbăteau 
prin perete. Mai e nevoie să-ţi spun cum a fost mai departe ? 

— Nu mai e nevoie. Acum înţeleg. 

— Ceea ce nu pot eu însă să înţeleg, e că o femeie ca dumneata 
a fost în stare să comită greşeala de neiertat de a-şi lăsa casa 
pustie şi cu toate uşile descuiate. 

Şi, cu un zîmbet maliţios, adăugă: 

— Vezi ce consecinţe a avut această lipsă de prevedere. în timp 
ce dumneata erai foarte liniştită, sigură că nu voi putea să scap 
de moartea pe care mi-o pregătiseşi, eu ieşeam cu uşurinţă din 
mormântul în care doriseşi să-rni oferi găzduire cu atâta 
mărinimie. Ce soartă m-ar fi aşteptat dacă aş fi găsit toate uşile 
bine ferecate ? Ce m-a şi fi făcut singur şi neînarmat, dac-aş fi 
nimerit într-o sală bine păzită ?... în loc de asta, am găsit aranjat 
totul în aşa fel, ca să pot fugi cât mai lesne, astfel că, iată-mă în 
faţa dumitale, sănătos şi liber. 

Când Pardaillan puse întrebarea : „Ce m-aş fi făcut singur şi 
neînarmat, dac-aş fi nimerit într-o sală bine păzită ?" Fausta nu- 
şi putu reţine o tresărire. | se păru că distinge o vagă ironie în 
tonul cu care fuseseră -rostite aceste cuvinte. oi -., 

dar când el spuse : „lată-mă liber p faţa ei apăru un mic zîmbet. 
Dar dacă ea îl privea pe cavaler cu toata' atenţia, nici el n-o 
slăbea din ochi, 

Şi cum era greu să-l înşeli pe Pardaillan atunci când te privea cu 
luare-aminte, tresărirea Faustei, precum şi ziînbetul ei nu-i 
scăpară neobservate. Pardaillan nu po-meni nimic despre 
tresărire, dar, cu privire la zimbetui ei, ţinu să-i spună: 

— Te înţeleg, doamnă. Fără îndoială că în sinea dumitale îţi spui 
că încă n-am ieşit din casa asta. Dar mai e atât de puţin pînă 
atunci, zău aşa, încât nu-mi retrag cuvântul : iată-mă liber ! 
Dialogul dintre cei doi adversari de temut se transformă într-un 
adevărat duel. Pînă acum fiecare dintre ei nu făcuse decât să 
încerce să afle ce gândeşte celălalt. lată că acum începeau să 
lovească. Şi, ca de obicei, Pardaillan ataca primul. Părând că nu 
dă nici o importanţă amenințării ascunse în vorbele lui, Fausta 
se legă doar de reproşul privitor la lipsa ei de prevedere. 


— Am avut motive să las uşile deschise — se justifică ea. Cred 
că nu te îndoieşti, doar mă cunoşti... iar dac-ai ajuns exact la 
timp ca să poţi profita de această aparentă neglijenţă, n-a fost 
la mijloc altceva decât o greşeală... reparabilă. Cât despre ochiul 
secret prin care ai putut să asişti la întrevederea mea cu nobilii 
spanioli, sunt de acord că reproşul este meritat. Ar fi trebuit, în- 
tr-adevăr, să-l închid. Am greşit, dînd dovadă de prea multă 
încredere, şi ar fi trebuit să-mi iau măsuri chiar împotriva 
imposibilului. Asta îmi va sluji de învăţătură. Fii sigur că-mi va fi 
de folos. 

Spunea toate acestea pe un ton liniştit, ca şi cum ar fi fost 
vorba-de-vreun fleac. Recunoştea că a greşit, nimic altceva. 

Dar după ce-şi recunoscu greşeala, reveni imediat la ceea cei 
se părea ei important şi, cu un zîmbet maliţios, ca acela pe care- 
| avusese Pardaillan când îi atrăsese atenţia asupra lipsei ei de 
prevedere, îi spuse : 

— Dar crezi, oare, că ai fost bine inspirat pătrunzind aici ? 
Vorbeşti de imprudenţă şi de greşeli ireparabile ? Ţi-ar fi fost 
atât de uşor să pleci de-aici! 

— Dar, doamna mea — replică Pardaillan cu aerul cel mai 
nevinovat — am mai avut onoarea să-şi spun că trebuia 
neapărat să am o întrevedere cu dumneata ! 

— Atunci înseamnă că ceea ce ai să-mi spui e în tr-adevăr foarte 
important, dacă-ţi pui astfel viaţa în primejdie, după ce-ai scăpat 
de moarte ca prin minune! 

— Dumnezeule, dar de unde socoti că-mi primejdu-iesc viaţa şi 
că trebuie să mă tem când sunt cu dumneata între patru ochi ? 
Fausta îl privi o clipă. Vorbea, oare, serios ? Era chiar atât de orb 
? Sau cumva încrederea în propriile-i forţe îl făcea să nu-şi dea 
seama că încă mai era în mâna ei ? 

Dar expresia nevinovată a feţei lui Pardaillan o împiedica pe 
Fausta să-i ghicească gândurile. Nici nu ştia ce să-i spună. 
Deodată însă se hotărî. 

— Aşadar, crezi că am să te las să ieşi de aici tot atât de uşor pe 
cât ai intrat ? îl întrebă ea. 

Pardaillan zimbi. 

— E rândul meu să-ţi spun că te înţeleg — urmă ea. Desigur, în 
sinea dumitale îţi spui că nu eu îţi voi închide calea... Ai 
dreptate. Dar află că peste câteva clipe vei fi atacat. Te vei trezi 
singur şi neînarmat în sala asta bine păzită. 


De ce îi spunea toate astea acum, când încă mai era singură cu 
el ? Doar ştia prea bine că dacă Pardaillan ar fi vrut să se 
folosească de avertismentul ei, n-avea de făcut decât cîțiva paşi 
ca să iasă afară. îşi închipuise oare că Pardaillan nu va găsi 
mecanismul care punea în mişcare uşa secretă ? Sau îşi făcea 
socoteala că avertismentul ei îl va obliga să rămână ? 

Se prea poate că nici ea nu-şi dădea seama ce-o îndemnase să-i 
vorbească astfel. 

Pardaillan îi răspunse foarte liniştit : 

— Te referi poate la vitejii pe care pramatia asta de inchizitor s- 
a grăbit să-i aducă 

— Ştiai... 

— Fireşte. După cum am înţeles foarte bine .şi micul dumitale 
joc care urmărea să mă împingă spre acest colţ al sălii 

In ciuda resentimentelor, Fausta nu-şi putu reţine admiraţia faţă 
de el. Dar, o dată cu admiraţia, o cuprinse şi teama. îşi spunea 
că, oricât ar fi fost de puternic Pardaillan nu s-ar fi expus 
prosteşte la un pericol atât de mare, fără să aibă siguranţa că 
va scăpa nevătămat. 

Şi încă o dată aruncă în jurul ei o privire bănuitoare, dar nu 
descoperi nimic. 

Cercetă din nou faţa cavalerului şi-l văzu atât de încrezător în 
forţa lui, atât de liniştit, atât de stăpiîn pe sine, încât bănuielile ei 
se risipiră. 

„împinge bravada la maximum !:i îşi spuse ea în gând, 

Apoi rosti cu glas tare: 

— Ştiind că urma să fii atacat — şi te anunţ că douăzeci de săbii 
te vor ataca — ştiind acest lucru, totuşi ai rămas. Ai intrat de 
bună voie în micul meu joc. Crezi oare că-i vei străpunge pe toţi 
cei douăzeci de luptători care-ţi vor sări în spinare ? 

— Că-i voi străpunge pe toţi e cam mult spus. Dar ceea ce ştiu 
cu certitudine e că voi ieşi de aici fără nici o rană serioasă, sau 
poate chiar neatins. 

Pardaillan rostise aceste cuvinte fără lăudăroşenie, dar cu o 
atare siguranţă, încât o scoase din sărite pe Fausta, şi-i stîrni 
îndoielile. Cu aceeaşi siguranţă îi vorbise şi atunci, prin tavanul 
temniţei din care ieşise teafăr. Cine ştie dacă nu va ieşi la fel de 
nevătămat şi din capcana asta improvizată la repezeală ? 
Fausta încerca să se liniştească, dar în sinea ei îşi spunea 
furioasă : 


„Da ! lar o să-mi scape, ca întotdeauna !': 

Şi la fel ca atunci când crezuse că-l are în mână, vârân-, du-l în 
mormântul acela, îl întrebă : 

— De ce? 

Pardaillan îi răspunse pe un ton foarte rece : 

— Ţi-am mai spus-o : pentru că nu mi-a sunat încă ceasul».. 
Pentru că e scris că eu trebuie să te ucid. 

— Atunci de ce nu mă ucizi chiar acum, pe loc ? îl înfruntă ea, ca 
şi cum l-ar fi provocat să-şi pună în aplicare ameninţarea. 

Pe tonul cel mai natural, el îi răspunse: 

— Nici ceasul dumitale n-a sunat încă. 

— Aşadar, după părerea dumitale, toate încercările mele de a te 
ucide sunt sortite eşecului ? 

— Cred că da — îi răspunse el foarte sincer. Să ne amintim puţin 
de diferitele mijloace pe care le-ai încercat în unicul scop de a 
mă ucide : spada, înecul, focul, otrava, foamea şi setea... şi 
totuşi, iată-mă înaintea dumitale, slavă Domnului, teafăr ! 
Poftim, vrei să ţi-o spun în faţă ? Nu mergi pe calea cea bună 
încercând să mă 

omori. Renunţă la asta. E greu ? Ţii neapărat să mă trimiţi într-o 
lume despre care se spune că e mai bună ? Da !... Dar dacă nu 
reuşeşti ? Ce dracu', nu-i nevoie să ucizi oamenii ca să te 
descotoroseşti de ei ! Există destule mijloace de a scăpa de un 
om care te stânjeneşte, chiar dacă-i viu. Trebuie doar căutate. 
Glumea. 

Din nefericire,""starea de spirit pe care o avea, convingerea ei 
superstiţioasă că Pardaillan era cu adevărat învulnerabil o 
împiedicau să-şi închipuie că el îşi permitea să glumească pe 
socoteala unor lucruri atât de macabre. 

Şi chiar fără această convingere, tot nu i-ar fi trecut prin minte, 
slujindu-se de întreaga ei luciditate, că Pardaillan putea fi atât 
de curajos, oricât l-ar fi crezut de puternic şi oricât de puternică 
s-ar fi simţit ea însăşi. 

El glumea, dar ea îl lua în serios. 

Şi în credinţa ei superstiţioasă era convinsă că el însuşi îi va 
dezvălui secretul forţei sale, ca un nou Sam-son, arătându-i 
mijlocul prin care putea să-l scoată din luptă. 

— Cum ? îl întrebă ea maşinal. 

Pardaillan zimbi cu milă, abia perceptibil. Da, cu milă. 


Cât de deprimată trebuia să fie, ca să ajungă la un asemenea 
grad de inconştienţă, încât să-i ceară tocmai lui ca să-i arate 
cum trebuie să procedeze ca să-l nimicească fără să-l ucidă. 

— De ! Ştiu şi eu ? zise el tot în glumă. 

Şi, cu o licărire ironică în privire, adăugă, ducându-şi degetul la 
frunte : 

— Aici e forţa mea... Dacă vrei, încearcă să loveşti... aici... 

Ea îl privi îndelung. Pardaillan părea foarte serios. Dacă el ar fi 
putut să-i citească gândurile, s-ar fi cutremurat văzînd ce idee 
infernală îi încolţise în minte din-tr-o simplă glumă. 

Fausta rămase o clipă pe gânduri, încercând să priceapă ce sens 
aveau vorbele lui şi ce folos putea să tragă de pe urma lor, iar 
mintea ei, stăpînită de ideea suprimării lui Pardaillan. întrevăzu 
într-o străfulgerare soluţia căutată. 

„Creierul! îşi spuse ea... Să-l lovesc în creier... să i se întunece 
mintea !... Poate că aşa... Da ! Chiar el îmi arată calea... dovadă 
că trebuie să fie calea cea bună. Are dreptate, e mai bine de 
zece ori decât moartea ... Cum de nu m-am gândit ?" 

Şi, cu glas tare, zimbind sinistru : 

— Ai dreptate. Dacă vei mai ieşi teafăr de aici, n-am să mai 
încerc să te ucid. Am să încerc altceva, 

Pardaillan nu izbuti să-şi stăpânească fiorul ce-l cuprinsese. 
Miraculoasa intuiţie ce-l călăuzea în toate împrejurările îl făcu 
să-şi dea seama că Fausta combinase ceva îngrozitor şi că acest 
ceva îi fusese sugerat chiar de gluma lui. 

„Lua-m-ar dracu' ! bombăni el în sinea lui. Ce nevoie am avut s- 
o fac pe deşteptul ! Uite-o acum pe ti-groaica asta năpustindu- 
se pe o cale nouă şi Dumnezeu ştie ce-mi mai pregăteşte !'; 

Dar nu era el omul care să se lase multă vreme stăpinit de o 
impresie neplăcută. îşi reveni şi spuse cu tonul lui batjocoritor : 
— Mii de mulţumiri ! 

Pardaillan părea atât de calm, atât de stăpîn pe sine, încât 
Fausta îl admiră şi de astă dată, iar hotărîrea ei se clătină atât 
de tare, încât, înainte de a se avânta într-o nouă aventură, plină 
de greutăţi, simţi nevoia să facă o ultimă încercare de a-l 
câştiga de partea ei. 

— Ai auzit ce le-am spus acestor spanioli ? i se adresă ea cu un 
glas tremurător. Şi încă nu le-am dezvăluit întregul meu gând. 
M-ai numit în zeflemea  res-tauratoarea imperiului lui 
Charlemagnc. Află însă că imperiul lui Charlemagne n-ar 


însemna nimic pe lîngă cel pe care l-aş putea făuri dacă aş avea 
sprijinul unui om ca dumneata. Nu te ispiteşte un asemenea 
viitor strălucit ? Câte am putea realiza noi doi dac-am fi îm- 
preună ! Am putea face ca întregul univers să cadă la picioarele 
noastre. Spune-mi un cuvânt, un singur cuvânt, şi prinţul acesta 
spaniol va dispare, iar dumneata vei rămâne singurul stăpîn al 
celei care n-a avut niciodată alt stăpîn decât pe Dumnezeu. ŞI 
pornim la cucerirea lumii. Vrei să rosteşti acest cuvânt ? 

El îi răspunse pe un ton glacial : 

— Credeam că ţi-am spus o dată pentru totdeauna părerea mea 
despre aceste visuri ambiţioase. Doamnă, te rog să mă ierţi, dar 
nu e vina mea că nu ne putem înţelege. 

Ea pricepu că hotărîrea lui era de nestrămutat. Nu mai stărui şi 
se mulţumi să dea din cap în. semn de aprobare. 

Pardaillan continuă pe un ton muşcător : 

— Dar aceasta, doamnă, mă face să-ţi spun ceea ce eram 
hotărit să-ţi spun când am intrat aici. Şi dacă n-am făcut-o mai 
devreme, te rog să recunoşti că n-a fost numai din vina mea. 

— Te ascult — rosti ca cu răceală în glas. Pardaillan o privi drept 
în ochi şi-i spuse apăsat: 

— Că vei face ca regele Filip să fie asasinat aşa cum ai făcut cu 
Henri de Valois acum câteva luni, asta-i o treabă care vă 
priveşte pe dumneata şi pe el. Nu sunt chemat să-i iau apărarea 
lui Filip care, de altfel, e în stare să se apere şi singur. Că vei 
face, dintr-o ambiţie personală, ca ţara aceasta să treacă prin 
foc şi sabie, că vei dezlănţui grozăviile unui război civil, aşa cum 
ai procedat în Franţa, asta este de asemenea, o chestiune care 
vă priveşte pe dumneata, pe Filip şi poporul său. Dacă 
mijloacele pe care le foloseşti în acest scop ar fi cinstite, 
mărturisesc că n-aş fi deloc supărat, căci ridicând poporul 
Spaniei împotriva regelui său, îi vei da destul de furcă acestuia, 
punându-l în imposibilitate de a-şi urmări planurile lui în Franţa. 
în felul acesta, sărmana mea ţară, sub conducerea unui om 
şiret, dar cumsecade, cum este Bearnezul, va căpăta un răgaz 
ca să-şi vindece în bună măsură rănile provocate de nenorocirile 
pe care le-ai abătut asupra ei. Chiar dacă nu-ţi aprob, doamnă, 
ideile şi procedeele, cel puţin în aceste 

două privinţe nu mă vei găsi împotriva dumitale. 

— Asta e mult, cavalere —W spuse ea cu sinceritate — şi dacă 
pretenţiile dumitale în schimbul acestei neutralităţi care îmi este 


foarte prețioasă nu sunt inacceptabile, succesul îmi este 
asigurat. 

Pardaillan schiţă un zîmbet şi continuă : 

— Aici n-ai decât să faci tot ce pofteşti, treaba dumitale, Dar nu- 
ţi arunca privirile asupra ţării mele. Ti-am mai spus-o, Franţa are 
nevoie de linişte şi de pace. Nu încerca să aţiţi acolo ura şi 
dezbinarea, aşa cum ai mai făcut şi altădată, căci atunci mă vei 
găsi împotriva dumitale. Şi, fără să vreau să te umilesc şi cu atât 
mai puţin să mă laud, ştii, desigur, ce înseamnă să mă ai 
duşman. 

— Ştiu — răspunse ea cu gravitate. Asta e tot ce aveai să-mi 
spui ? 

— Nu, pe toţi dracii ! Mai vreau să-ţi spun că noua lovitură pe 
care o încerci aici e menită unui eşec sigur. Va avea aceeaşi 
soartă ca şi loviturile pe care le-ai pus la cale în Franţa : vei fi 
înfrântă. 

— De ce? 

— Aş putea să-ţi răspund la asta : Pentru că asemenea lovituri 
se bazează pe violenţă, pe trădare şi pe asasinat. Ba ţi-aş putea 
răspunde chiar şi mai simplu : Pentru că visurile dumitale 
ambiţioase sunt clădite pe viaţa unui om cinstit şi simplu, El 
Torero, care nu va primi oferta pe care vrei să i-o faci. Pentru că 
don Cezar e un om pe care eu îl stimez, îl iubesc şi de care-ţi 
interzic, ia aminte, îţi interzic să te legi, dacă nu vrei să ai de-a 
face cu mine. Şi-acum, că ţi-am spus tot ce aveam să-ţi spun, 
eşti liberă să-ţi chemi ucigaşii plătiţi. - 

Spunând acestea, Pardaillan se ridică şi rămase în picioare, plin 
de îndrăzneală. Şi în aceeaşi clipă, ca şi cum i-ar fi auzit vorbele, 
ucigaşii se năpustiră în sală scoţind strigăte înfricoşătoare. 
Fausta se ridicase şi ea. Nu rosti nici un cuvânt. 

Fără să se grăbească, se întoarse şi porni cu semeţie spre 
celălalt capăt-al încăperii, dornică să asiste la luptă. 

Dacă Pardaillan ar fi vrut, ar fi fost de ajuns să-şi întindă braţul 
şi să-şi lase mâna pe umărul Faustei, pentru ca lupta să se 
sfârşească înainte chiar de a fi început. Ar fi avut, în felul acesta, 
un scut minunat. Nici unul dintre cei prezenţi n-ar fi îndrăznit să 
schiţeze vreun gest, văzind-o pe stăpâna lor în măinile celui pe 
care aveau misiunea să-l ucidă fără milă. 


Dar Pardaillan nu era omul care să folosească asemenea 
mijloace. Stătea nemişcat şi se uita la Fausta cum se 
îndepărtează. 

Centurion potrivise biine lucrurile. întârziase puţin, dar ştia că se 
poate bizui pe Fausta ca să-l reţină pe cavaler cât timp era 
necesar. Adusese cu el vreo cincisprezece nemernici, oameni 
devotați lui, care-l urmau în toate expedițiile făcute împreună cu 
Barba Roja şi care i se supuneau cu o disciplină cu adevărat 
militară, fiind siguri că nu vor fi pedepsiţi, ba chiar că vor primi o 
răsplată bunicică. 

Pe lîngă trupa asta, agentul Inchiziției mai adusese cu el pe cei 
trei „oşteni" aflaţi la dispoziţia Faustei : Saint-Maline, Montsery 
şi Chalabre ; ei sfârşiseră prin se învoi să-l urmeze pe Centurion, 
care le vorbise în numele principesei, dar erau hotăriţi să 
acţioneze de capul lor, nefiind prea dispuşi să se supună 
ordinelor unui personaj care nu le inspira nici o simpatie. 

Cele două trupe — căci „oştenii' nu se despărţeau niciodată 
unul de altul şi se ţineau deoparte în mod ostentativ de 
camarazii lor de ocazie — cele două trupe numărau la un loc 
douăzeci de oameni (exact cifra pomenită de Fausta) înarmaţi 
cu săbii lungi şi puternice, şi cu nişte pumnale scurte şi 
zdravene. 

Spuneam că atacatorii s-au năpustit cu strigăte înfricoşătoare. 
Dar dacă măsura pe care o luase Fausta, de a-l aşeza pe 
Pardaillan în fundul sălii, era bună în sensul că-l silea pe cavaler, 
înghesuit într-un colţ, să sară peste un număr considerabil de 
obstacole .să lupte cu întreaga trupă ca să ajungă la ieşire, 
aceeaşi măsură se dovedea a fi şi proastă, căci, pentru a ajunge 
la victima lor, oamenii lui Centurion trebuiau şi ei să sară peste 
aceleaşi obstacole, ceea ce le încetinea simţitor elanul. 
Pardaillan îi privea cum vin spre el, cu zâmbetul batjocoritor pe 
care-l avea în asemenea momente. 

Nu găsise cu cale să-şi scoată pumnalul, singura armă ce-i 
rămăsese. Se mulţumise doar să se refugieze în spatele băncii 
pe care stătuse înainte cu o clipă. Banca aceasta era ultima din 
rând. Pardaillan îşi pusese genunchiul stâng pe bancă şi, astfel 
instalat, cu braţele încrucişate, cu zîimbetul pe buze, cu ochii la 
pîndă şi scăpărători de ironie, îi aştepta să ajungă în preajma lui. 
Ce plănuia cavalerul ? Ce lovitură îndrăzneață, fulgerătoare, şi 
neprevăzută le pregătea ? E tocmai ceea ce se întreba Fausta 


care, de la locul ei, îl urmărea, simțind cum în faţa unei 
asemenea netulburate cutezanţe, o cuprind din ce în ce mai 
mult îndoielile. 

„O să-i bată pe toţi ! îşi spunea ea. Asta-i sigur ! E scris să fie 
aşa ! O să scape şi de aici fără nici o zgirietură !" 

între timp, Pardaillan îi recunoscuse pe „oşteni". 

— Bună seara, domnilor ! îi salută el zeflemitor. 

— Bună seara, domnule de Pardaillan — răspunseră politicos toţi 
trei. 

— E pentru a doua oară că mă atacați astăzi, domnilor. Văd că 
vă câştigaţi cinstit banii pe care-i primiţi de la doamna Fausta. 
Mă simt cam stânjenit că vă dau atâta de lucru. 

— Nu vă faceţi asemenea griji, domnule. Totul e să vă biruim 
pînă la urmă, asta-i tot ce dorim — spuse Saint-Maline. 

— Sper că de astă dată vom fi mai norocoşi — adăugă Chalabre. 
— E foarte posibil ! răspunse liniştit Pardaillan. Cu atât mai mult 
cu cât, precum vedeţi, nu sunt înarmat. 

— Aşa este ! recunoscu Montsery, oprindu-se. Domnul de 
Pardaillan e dezarmat ! 

— Ah, drace ! făcură şi ceilalţi doi oprindu-se la rândul lor. 

Mi — Bine, dar nu-l putem ataca dacă nu se poate apăra ! spuse 
în şoaptă Montsery. 

— Foarte just — fu de aceeaşi părere Chalabre. 

— Cu atât mai mult, cu cât sunt aici destui care pot duce treaba 
asta la bun sfârşit, întări Saint-Maline. tră-gând cu ochiul spre 
oamenii lui Centurion. 

Apoi, cu glas tare, i se adresă lui Pardaillan : 

— Deoarece n-aveţi o armă cu care să vă apăraţi, noi ne 
abţinem, domnule. Ce naiba ! Doar nu sâtem nişte criminali ! 
Pardaillan zîmbi şi, cum toţi trei, înainte de a-şi pune săbiile la 
loc în teacă, îl salutară cu acelaşi gest nu lipsit de nobleţe, se 
înclină şi el politicos şi le spuse foarte calm : 

— în cazul acesta, domnilor, depărtaţi-vă şi priviţi... 

dacă vă interesează. 

In momentul acela şapte sau opt dintre cei mai îndrăzneţi 
atacatori nu mai aveau să treacă decât peste două rânduri de 
bănci ca să ajungă la el. 

Fără grabă, cu gesturi măsurate, Pardaillan se aplecă şi apucă în 
braţe banca de care-şi sprijinise genunchiul. 


Era o bancă din stejar masiv lungă de doi metri, şi probabil 
foarte grea. 

Pardaillan o ridică fără nici o sforţare aparentă, iar când primii 
atacatori se apropiară de el, o legănă în aer, fulgerător de iute şi 
de viguros, cu o mişcare largă, ca aceea a unui secerător. 

Un om rămase mort pe loc, trei se retraseră ge-mând, ceilalţi se 
opriră uluiţi. 

Pardaillan râse uşor şi răsuflă o clipă. 

Dar restul bandei venea din urmă, exercitând o presiune 
puternică asupra primelor rânduri, care trebuiau astfel să 
înainteze. 

Cu sânge rece, metodic, Pardaillan făcu din nou mişcarea 
aducătoare de moarte. 

Alţi trei atacatori fură siliţi să se retragă schilodiţi. 

Nu mai rămăseseră decât treisprezece, fără să-i punem la 
socoteală pe cei trei „oşteni", care asistau cu gura căscată la 
această eroică luptă a unui om contra douăzeci. 

Oamenii lui Centurion se opriră, unii se grăbiră chiar să se dea 
înapoi, pentru ca distanţa dintre ei şi îngrozitoarea bancă să fie 
din ce în ce mai mare. 

Pardaillan mai respiră o dată, apoi, profitând de faptul că 
atacatorii erau strânşi în grup compact, ridică din nou 
formidabila armă, pe care el singur, poate, era în stare s-o 
mânuiască cu atâta uşurinţă, o legănă în aer o clipă şi o zvârli 
cu toată puterea în grupul împietrit al atacatorilor. 

Atunci se produse debandada. în neorânduială, oamenii lui 
Centurion o luară la sănătoasa şi nu se opriră decât în spaţiul 
liber de dinaintea platformei. 

Alături de Centurion, care, deşi nu se cruţase în timpul luptei, 
avusese norocul să scape cu câteva lovituri uşoare, nu mai erau 
decât şase oameni teferi. 

Cinci rămăseseră pe loc, morţi sau într-o stare prea gravă ca să 
mai aibă putere să se scoale. Ceilalţi, mai greu sau mai uşor 
răniţi, sângerând şi gemând, erau scoşi din luptă. 

Pardaillan îşi şterse fruntea năduşită şi-i întrebă din vârful 
buzelor : 

— Hei, vitejii mei, ce mai aşteptaţi ? De ce dracu' nu atacați ? 
Doar ştiţi bine că sunt singur şi neînarmat ! 


Dar cum, în timp ce le vorbea astfel, îşi punea piciorul pe banca 
de lîngă el, oamenii lui Centurion rămaseră pe loc,.în ciuda 
înjurăturilor şefului. 

Atunci Pardaillan râse şi mai tare şi, observând că la picioarele 
lui zăceau câteva săbii, se aplecă liniştit, o ridică pe cea care i 
se părea mai lungă şi mai rezistentă şi, făcând-o să vâjâie, le 
spuse cu aerul lui batjocoritor : 

— Hai, ticăloşilor, cavalerul de Pardaillan vă iartă. Şi, fără să se 
mai sinchisească de ei, se întoarse spre Fausta şi-i strigă : La 
revedere, principesă ! 

încet, metodic, fără să-şi întoarcă privirile, ca şi cum ar fi fost 
sigur că nimeni n-ar fi îndrăznit să-i tulbure plecarea, se 
îndreptă spre zidul din fundul sălii, spre colţul în care-l adusese 
Fausta, convinsă fiind că pe acolo nu există nici o ieşire. 

Ajuns în dreptul zidului, lovi de trei ori cu mânerul săbiei ridicate 
de pe jos. 

Zidul se deschise singur. 

înainte de a ieşi, Pardaillan se întoarse cu faţa spre Centurion şi 
oamenii săi. Aceştia, venindu-şi în fire, se repeziră după,el. Chiar 
şi cei trei „oşteni", văzindu-) înarmat, atacară alături de dînşii. 
Râsul cristalin al lui Pardaillan izbucni mai iromic decât Oricând. 
— Prea tirziu, mieluşeilor ! 

Şi ieşi fără grabă, cu capul sus. 

Când bandiții, urlând şi ameninţâd, ajunseră acolo, se izbiră de 
zidul care se închisese de la sine. 

Ruşinaţi, furioși, turbaţi, băteau în zid cu toată puterea. 

Trei dintre oamenii lui Centurion ridicară cu mare greutate una 
din băncile pe care cavalerul le mânuise cu atâta uşurinţă şi se 
folosiră de ea în chip de berbece, fără să reuşească însă să 
clintească zidul. 

Sfârşiţi de oboseală, se resemnară să renunţe la urmărire şi, cu 
o înfăţişare jalnică, se strânseră în jurul Faustei. Centurion, mai 
ales, era foarte îngrijorat. Se aştepta la mustrări aspre şi, deşi 
personal se purtase vitejeşte, se întreba cum va primi ea 
această ruşinoasă înfrângere. 

Saint-Maline, Chalabre, Montsery nu erau nici ei prea liniştiţi. 
Desigur, gestul lor fusese cavaleresc şi nu-l regretau deloc, dar. 
oricum, Fausta îi plătea ca să-l ucidă pe Pardaillan şi nu ca să se 
ia la întrecere cu el în ceea ce priveşte galanteria şi 
generozitatea. 


Aşadar, stăteau cu toţii ţepeni, ca la paradă, aştep-tând cu o 
resemnare melancolică să izbucnească furtuna. 

Dar, spre marea surpriză a tuturor, Fausta nu le făcu nici un fel 
de mustrare. Ea ştiuse, fusese sigură că Pardaillan va ieşi 
victorios din luptă. înfrângerea oamenilor ei nu putea deci nici s- 
o mire şi nici s-o scoată din sărite. Făcuseră tot ce le stătea în 
puteri, văzuse şi ea cum se purtaseră în timpul luptei. 

Fuseseră înfrânți doar pentru că se izbiseră de o forţă 
supranaturală. Chiar dac-ar fi fost de trei ori mai numeroşi, 
soarta lor ar fi fost aceeaşi : era o fatalitate. Şi atunci, ce rost ar 
fi avut să se supere ? 

Aşadar, Fausta se mulţumi să le spună: 

— Oamenii ăştia să fie ridicaţi de pe jos şi să li se dea îngrijirile 
cerute de starea în care se află. Fiecare dintre ei va primi câte o 
sută de livre drept, răsplată. Au făcut ce-au putut, n-am ninic de 
zis? 

Aceste cuvinte fură întâmpinate cu' chiote de bucurie, într-o 
clipă, răniții fură ridicaţi şi nu mai rămaseră acolo decât 
Centurion şi cei trei „oşteni". 

— Domnilor — le spuse Fausta — vă rog să mă aşteptaţi o clipă 
pe coridor. 

Cei patru bărbaţi se înclinară în tăcere şi ieşiră, lă-sând-o 
singură. 

Multă vreme, Fausta rămase nemişcată pe banca pe care se 
aşezase, combinând, căutând, punându-şi în mişcare toate 
resursele minţii sale atât de inventive. 

Dar ce voia oare ?.Poate că nici ea nu ştia prea bine. Fapt este 
că, din timp în timp, rostea un cuvânt, mereu acelaşi: 

— Nebunia ! ... 

Şi după ce rostea acest cuvânt, se cufunda din nou în gândurile 
ei. 

În cele din urmă, găsind desigur soluţia atât de mult căutată, se 
ridică, se întoarse să-şi ia garda personală şi se urcă în 
apartamentele ei. 

În timp ce, la un semn al ei, „oştenii" se instalau în vestibul, 
Fausta intră în camera de lucru, urmată de Centurion, căruia îi 
dădu instrucţiuni clare şi amănunțite. Potrivit acestora, asasinul 
plătit părăsi casa dintre chiparoşi şi se întoarse grabnic la 
Sevilla. 


Fausta aşteptă în cabinetul ei. Aşteptarea nu-i fu însă prea 
lungă, căci de-abia trecuse o jumătate de oră de la plecarea lui 
Centurion şi litiera o şi aştepta în faţa intrării, iar o parte din 
slugile ei forfoteau de colo-colo prin casă. 

Se lumina de ziuă. Fausta se urcă în litieră, care se puse imediat 
în mişcare, fără să mai fie nevoie de un ordin din partea ei. în 
jurul litierei călăreau slujitorii ei obişnuiţi, Montsery, Chalabre, 
Saint-Maline, iar în urma lor venea o impunătoare escortă de 
cavaleri înarmaţi pînă în dinţi. 

Litiera pătrunse în Alcazar şi se opri în faţa apartamentelor 
marelui inchizitor. 

Câteva clipe mai târziu, Fausta se şi afla în cabinetul lui 
Espinosa, cu care avu o convorbire lungă şi secretă. Desigur că 
în cele din urmă aceste două personaje puternice au ajuns la o 
înţelegere, desigur că Fausta a obţinut ceea ce voia, căci la 
plecare, condusă pînă la litieră de însuşi Espinosa, pe buze îi 
flutura un zîmbet de triumf, iar o licărire de mulţumire făcea ca 
ochii ei negri să fie şi mai strălucitori. 

Pentru cei care o cunoşteau pe principesă, mulţumirea ce i se 
citea pe faţă nu putea să izvorască din deosebita cinste pe care 
i-o făcuse marele inchizitor : Fausta era obişnuită să primească 
omagiile celor mai mari dintre cei mari. 

EPILOG 

Când se întoarse la Hanul Turnului, Pardaillan găsi acolo pe un 
dominican, care-l aştepta plin de răbdare : era don Benito, unul 
dintre secretarii lui Espinosa, acelaşi călugăr care o închisese cu 
atâta îndemânare pe Fausta în cabinetul plin de şiretlicuri al 
marelui inchizitor, ca să-i ia faimosul pergament pe care apoi 
Pardail-;lan îl făcuse să i-l dea înapoi. 

Călugărul venea din partea marelui inchizitor, ca să-l anunţe că 
maiestatea sa regele ar dori să-l primească pe domnul 
ambasador în audienţă de despărţire, în ultima zi a săptămânii. 
Totodată, călugărul îi înmână lui Pardaillan un bilet de liberă 
trecere, în toată regula, pentru dînsul şi suita lui, plus un bon în 
valoare de 50 000 de ducați aur pe numele lui don Cezar El 
Torero, plătibili oricând, fie în oricare oraş al regatului, fie la 
Paris sau în oricare oraş din guvernământul .Flandrci. 

Regele îl primi cu multă amabilitate pe domnul ambasador şi-i 
dădu asigurarea că Spania nu va face nici un fel de greutate la 


recunoaşterea maiestăţii sale Henric de Navara ca rege al 
Franţei, în ziua când acesta va trece la religia catolică. 

Espinosa îl rugă pe ambasador să binevoiască să primească un 
dar pe care marele inchizitor i-l oferea din partea lui, drept 
amintire, ca celui mai viteaz, cât celui mai demn dintre nobilii cu 
care avusese aavea de a face pînă atunci. 

Darul acesta, pe care- Pardaillan îl primi cu o bucurie vădită, era 
o spadă de luptă, o sabie lungă, puternică şi minunată, care 
purta semnătura unuia dintre cei mai mari maeştri armurieri din 
Toledo. 

Pardaillan o primi cu o plăcere cu atât mai mare, cu cât nu era 
doar o armă de paradă, ci o simplă sabie, bună şi puternică. 
Numai că, la întoarcerea sa la han. observă că această sabie cu 
o înfăţişare atât de simplă avea garda împodobită cu trei 
diamante, dintre care cel mai mic valora cel puţin cinci-şase mii 
de scuzi. 

El Chico, care înflorea văzînd cu ochii datorită .dragostei 
statornice pe care i-o arăta „mica lui stăpînă", se văzu înzestrat 
din generozitatea lui El Torero cu o sumă de cincizeci de mii de 
livre, ceea ce a contribuit, şi nu puţin, ca să fie bine văzut de 
către cinstitul Ma-nuel, care consimţise, dar nu fără mofturi, la 
căsătoria fiicei sale, frumoasa şi bogata Juana, cu această bu- 
căţică de om, tot aşa de calic ca şi lov, cel de biblică amintire. 
Pardaillan dori să ia şi el parte la căsătoria piticului, socotind că-i 
era dator acest semn de prietenie. 

De altminteri, se poate spune, fără exagerare, că nunta aceasta 
a fost un adevărat eveniment şi că toată lumea de vază a 
oraşului şi chiar oameni de la Curte au avut curiozitatea să fie 
de faţă la această căsătorie socotită de mulţi dintre ei a fi 
extravagantă. Dar când apăru drăgălaşa pereche pe care o 
formau cei doi miri, din toate părţile se auzi o ploaie de laude şi 
de binecuvântări. 

Pardaillan îi dădea cu conştiinciozitate lecţii de scrimă lui El 
Chico şi se arătă chiar surprins şi uimit de progresele elevului 
său. 

în sfârşit, Pardaillan o porni din nou spre Franţa, luîndu-i cu 
dîinsul pe El Torero şi pe logodnica sa, Giralda, care se 
hotărâseră să se căsătorească chiar în Franţa. 

Cam la vreo lună după plecarea sa din Sevilla, Pardaillan îi 
aducea lui Henric al IV-lea preţiosul document, cucerit cu preţul 


atâteor lupte şi primejdii şi-i făcea un raport amănunţit despre 
felul cum îşi îndeplinise misiunea. -şi 

— Uf i exclamă Bearnezul, rupînd în mii de bucățele, cu o vădită 
satisfacţie, faimosul document. Pe toţi dracii ! Domnule, vă voi 
datora de două ori coroana mea... Nu spuneţi că nu... am 
memorie bună. Aşadar. 

veţi rămâne la fel de neclintit şi nu-mi veţi da nici acum prilejul 
să fac ceva pentru dumneavoastră ? 

— Zău, sire — răspunse Pardaillan cu zâmbetul său de om de 
treabă — de data asta se potriveşte de minune, tocmai voiam 
să-i cer maiestăţii voastre o favoare. 

— Bine ! răspunse regele vesel. Să vedem despre ce favoare e 
vorba... şi dacă nu sunteţi prea pretenţios... 

lar în sinea lui, îşi spuse: 

„Pînă la urmă, ajungi şi tu acolo, ca şi toţi ceilalţi." lar Pardaillan, 
în sinea lui, îşi spunea şi el: «...„Dacă nu sunteţi prea 
pretenţios !"... întreg Bear-nezul e în vorbele astea !- Şi cu glas 
tare : 

— l-aş cere maiestăţii voastre favoarea de a-l prezenta pe un 
prieten pe care l-am adus cu mine din Spania, 

— Cum, asta-i tot ? ' 

— Aş cere pentru dânsul o funcţie onorabilă în armata regelui. 
Şi, observând strămbătura de-abia vizibilă pe care o făcuse 
regele, continuă cu răceală: 

— O funcţie onorifică... se înţelege... Prietenul meu e destul de 
bogat ca să se lipsească de soldă. 

— Bine, din moment ce... 

Pardaillan zîmbi auzind încuviințarea regelui şi continuă pe 
acelaşi ton sec: 

— Maiestatea voastră va binevoi, în amintirea înaltei stime eu 
cane doreşte să mă cinstească, să se ocupe în mod deosebit de 
prietenul meu şi să-i acorde prilejul ca să se distingă, în folosul 
său. 

— Ei, drace ! făcu regele surprins. 

— în sfârşit, maiestatea voastră va binevoi să ridice la rangul de 
ducat pământul pe care prietenul meu îşi propune să-l cumpere 
în Franţa. 

— Ho ! Ce dracu !., Chiar un ducat !.,. Cum asta,., aşa, 
deodată,,, primului calic,., asta îi va face pe unii să cîrtească.,, 


— li veţi lăsa să cîrtească, sire !... Dar prietenul meu nu e un 
calic. El e un nobil autentic, şi chiar dintr-o familie foarte nobilă. 
— Dacă vă luaţi răspunderea ! răspunse regele şovâăind. 
— îmi iau întreaga răspundere, sire. în sfârşit, da sau nu ? 
— Da, afurisitule !... Cred însă că nu vi se va părea prea mult 
dacă vă cer să ştiu şi eu cui trebuie să-i fac această favoare. 
— Din moment ce i-aţi acordat-o, nu — făcu Pardaillan, care-şi 
reluase aerul lui de băiat bun. 
Şi în câteva cuvinte îi explică cine era El Torero, pentru care 
ceruse favorurile ce i se păruseră regelui-excesive. 
— Ei, pe toţi dracii ! De ce nu mi-ai spus-o de la început ? 
— Aveam eu planurile mele, sire — răspunse Pardaillan zimbind. 
Regele îl privi o clipă în ochi, apoi izbucni în râs, dînd din umeri. 
Ghicise cărui motiv i se supusese Pardaillan. 
Şi-atunci, apucându-i mâna cu o emotie sinceră, îl întrebă : 
— Şi pentru dumneavoastră ?... Nu-mi cereţi nimic ? 
— Dar mie nu-mi trebuie nimic, sire — răspunse Pardaillan cu 
aerul lui cel mai naiv. Sau poate că, totuşi... am şi eu nevoie de 
ceva... 
— Aha, vedeţi ! 
— Am nevoie — continuă Pardaillan ne tulburat — să fiu cu 
totul liber. 
— Aha ! făcu regele dezamăgit. Desigur că iar vreo aventură 
extraordinară ? 
— Nu, sire, jur că nu... o aventură cu totul obişnuită... trebuie să 
caut un copil. 

care copil ? întrebă regele foarte mirat. Şi ce interes poate 
prezenta pentru dumneavoastră acest copil ? 
— E fiul meu ! răspunse Pardaillan, înclinându-se. 
— Sfârşit.