Michel Zevaco — [Fausta] 07 Fiul lui Pardaillan

MICHEL ZEVACO 
FIUL Lui PARDAILLAN 


| 

Suntem la Paris, într-o dimineaţă limpede şi însorită de mai, 
Henri IV domnind peste o Franţă pacificată. 

Fereastra unei mici case burgheze din strada l'Arbre Sec se 
deschide. O tânără fată apare în balcon. 

Atras parcă de o forţă de neînvins, chipul său încântător se 
ridică pe furiş spre casa din faţă. 

Sus, la fereastra mansardei, apare un tânăr cavaler. Şi acest 
cavaler, cu mâinile împreunate, în extaz, fixează asupra ei o 
privire profundă, încărcată de o adoraţie mută. 

Tânăra fată roşeşte, păleşte... apoi, încet, cu regret, se întoarce 
în cameră şi închide fereastra. 

Jos, în stradă, un biet nenorocit, în umbra protectoare a unui 
intrând, înalţă spre radioasa apariţie o faţă abătută, pe care 
lucesc, sub sprâncenele încruntate, doi ochi sticloşi şi visători. 
La vederea graţioasei tinere, aceşti ochi de nebun prind viaţă şi, 
împreunând mâinile într-un gest de implorare, murmură: 

„Cât este de frumoasă!..." 

Cum pronunţă aceste cuvinte, ceva inform, un enorm morman 
de grăsime apare nu se ştie de unde. 

se rostogoleşte cu o agilitate surprinzătoare şi se opreşte în faţa 
omului în adoraţie. 

— Vă găsesc din nou aici, frate Ravaillac!... Mereu adîncit în 
sumbrele voastre viziuni, deci! 

Smuls brutal din visul său, Jean-Francois Ravaillac, fără a fi 
surprins, dar şi fără plăcere, cu un aer indiferent, spuse încet, 
politicos: 

— Bună ziua, frate Parfait Goulard. 

în acest moment tânăra fată închide fereastra. Ravaillac scoate 
un suspin şi, fără afectare, se îndepărtează în direcţia străzii 
Saint-Honore, antrenându-l cu el pe fratele Parfait Goulard. 
Călugărul, a tras totuşi cu coada ochiului la tânăra fată. El a 
înregistrat, de asemenea, suspinul celui pe care l-a numit fratele 
Ravaillac. 

îndepărtându-se, ei se încrucişează cu un personaj care discută 
aprins cu o matroană demnă care, după toate aparențele este o 
mică burgheză. 


Trecând aproape de călugăr, strălucitorul senior schiţează un 
semn discret la care călugărul răspunde cu o clipire a 
pleoapelor. 

Marele senior şi însoţitoarea lui îşi continuă drumul, ajungând în 
faţa micuţei case a tinerei fete. O umbră, cuibărită într-un 
ungher nu pierde nici un cuvânt din conversaţia lor. 

Tânărul cavaler rămăsese rezemat în coate la fereastra sa. 
Discuţia fiind încheiată, matroana urcă trei trepte şi introduce 
cheia în broască. 

Din întâmplare, ochii îndrăgostitului părăsiră pentru o clipă 
balconul şi se îndreptară spre stradă. Atunci, un strigăt de 
mânie îi scăpă la vederea seniorului care nu se mişcase: 

„Din nou Fouquet, acest desfrânat blestemat!..." 

El se aplecă vrând parcă să se arunce în capul acestuia, 
scrâşnind din dinţi: 

„Ce face el aici, în faţa uşii ei? Cine l-a chemat?..." 

Matroana, care se pregătea să intre în casă, cobori o treaptă şi 

întinse mâna. Gest de adio? înţelegere încheiată? Acont primit? 

îndrăgostitul n-ar fi putut spune. în orice caz, o cunoştea pe 
matroană, căci retrăgându-se de la fereastră, el era palid şi 
bâlbâia: 

„Doamna Colline Colle!... Ah! pe toţi dracii, trebuie să aflu! 
Nenorocire afurisitului Fouquet!..." 

Şi se repezi spre scări. 

Exact în acest moment, trei bărbaţi se opriră în faţa uşii sale. Ei 
rămaseră nehotăriţi, neîndrăznind să tragă ciocănelul. 

— Ei! zise unul cu accent provensal, dă-i drumul, Gringaille... Tu- 
eşti parizian, tu ştii să vorbeşti... 

— Chiar! răspunde cel interpelat. Nici tu, Escargasse, nu ai 
limba în buzunar. Totuşi, după părerea mea, .dintre noi trei, 
Carcagne mi se pare că are cele mai multe şanse să-l tragă cu 
cinste... 

— Sunteţi singurele puşlamale care vreţi să mă puneţi rău cu 
şeful... Ştiţi voi, băieţaşi răi ce sunteţi, că şeful ne-a interzis 
categoric să ne prezentăm în faţa lui fără asentimentul său?... 

— Cu toate acestea trebuie să-i spunem că senior Concini 
doreşte să-l vadă chiar astăzi. 

Uşa se deschide brusc, un uragan se năpusteşte peste ei, îi 

împrăştie cu brutalitate, trântindu-i în stânga şi în dreapta. 


— Este şeful! strigă Escargasse. l-am recunoscut maniera de a 
ne spune bună ziua. 

Lucru curios, nu păreau nici miraţi, nici uluiţi. Fără îndoială, erau 
obişnuiţi. 

Fără să întârzie prea mult, izbucniră toţi trei: 

— Să-l urmăm!... 

Şi se lansară în urmărirea celui pe care-l numeau „şeful“ şi de 
care păreau că se tem. 

El parcursese deja cincizeci de paşi, când izbi violent un 
gentilom care mergea înaintea lui. Continuă să înainteze fără să 
se întoarcă, fără un cuvânt de scuză. 

— Hei! domnule grăbit! strigă gentilomul, îndrăgostitul nu 
întoarse capul. Poate nici nu auzise. 

Deodată, un pumn se abătu pe umărul său. Sub tăria loviturii, 
îndrăgostitul fu nevoit să se oprească. El se întoarse scrâşnind 
din dinţi. 

Se trezi în faţa unui gentilom de înaltă ţinută, care putea să aibă 
şaizeci de ani, dar nu părea să depăşească cincizeci. în orice 
caz, acest gentilom era dotat cu o forţă uluitoare deoarece a 
putut, cu o singură mână, fără un efort aparent, să paralizeze 
rezistenţa îndrăgostitului nostru. 

Gentilomul, foarte calm, fără mânie, îl priveşte cu răceală. 

— Observ, domnule, că, dacă nu v-aş fi oprit, susceptibilitatea 
mea ar fi putut provoca o nenorocire ireparabilă. înţeleg să trec 
cu vederea bruscheţea manierelor dumneavoastră. Du-te tinere, 
de data aceasta cavalerul Pardaillan va uita impoliteţea. 
îndrăgostitul tresări violent. 

Apropiindu-se de cavalerul Pardaillan, aproape atingându-l, 
privindu-l în ochi, mârâi: 

— Vă rog să mă scuzaţi!... Dar eu, care nu sunt cavaler, eu, 
Jehan, căruia i se spune le Brave, nu voi ierta niciodată 
umilirea... Vă voi omori, domnule!... Plecaţi, profitaţi de cele 
câteva ore care v-au mai rămas de trăit. Mâine dimineaţă, la ora 
nouă, vă voi aştepta în spatele zidului de la Chartreux... lar dacă 
veţi uita să veniţi la întâlnirea pe care v-am dat-o, să ştiţi că 
Jehan le Brave va şti să vă găsească, chiar dacă v-aţi ascunde în 
fundul iadului! 

Şi se îndepărtă ca o fiară dezlănţuită. 

Cavalerul Pardaillan ridică nepăsător din umeri şi se îndepărtă 
liniştit, fluierând uşor o arie de pe vremea lui Charles IX. 


II 

în timp ce Jehan le Brave — în lipsa numelui să-i lăsăm acest 
semet prenume — îl căuta pe cealaltă parte a străzii Croix-du- 
Trahoir, Fouquet revenise spre strada Saint-Honore. 

El trecu fără să se oprească pe lângă călugărul Parfait Goulard, 
căruia îi adresă un semn imperceptibil şi-şi continuă drumul în 
direcţia Luvrului. 

De-abia trecuse când călugărul, înghiontindu-l pe însoţitorul său, 
îi şopti: 

— Vedeţi acest senior... acolo, în faţa noastră... Este Fouquet, 
marchiz de Varenne, codoş, primul ministru al plăcerilor 
Maiestăţii Sale! 

Deodată, călugărul se lovi peste frunte: 

— Dar abia ne-am încrucişat cu el adineauri!... Era cu... stai 
puţin!... ştiu!... cu doamna Colline Colle, proprietăreasa acelei 
mici case în faţa căreia l-am reîntâlnit, în mod sigur... Doamna 
Colline Colle are drept unică locatară o tânără... un înger de 
frumuseţe, de puritate şi de candoare... Garantez că marchizul a 
tocmit-o pe onesta matroană... Eh! eh!... probabil că în această 
seară, bunul nostru rege va trece pe aici... iar mâine este posibil 
să avem o nouă favorită!... 

Umbra care ascultase conversaţia lui Fouquet de Varenne cu 
doamna Colline Colle ieşise din ascunzătoare atunci când 
marchizul se îndepărtase. 

Era un om în floarea vârstei. Tâmple încărunţite, mai curând 
înalt, uscat, cu o musculatură admirabilă, cu mişcări suple, 
uşoare, la care se ajunge prin practicarea cu regularitate a 
tuturor genurilor de exerciţii fizice. Fizionomia aspră nu era 
îndulcită de lucirea ochilor de jăratec. 

Bărbatul rămase un moment gânditor, cu ochii fixaţi pe 
fereastra lui Jehan le Brave şi, atunci când tânărul a trecut ca o 
rafală de vânt, el l-a urmărit mult timp cu o privire ciudată, 
teribilă, cu un surâs enigmatic, apoi se îndreptă cu pas sigur 
spre strada Saint-Honore şi intră într-o casă impunătoare. 
Această casă era domiciliul lui Concini... 

Bărbatul rămase acolo o jumătate de oră, după care ieşi şi se 
îndreptă din nou, plimbându-se, spre strada l'Arbre Sec. Mergea 
cu nasul în vânt, fără un scop precis, cel puţin în aparenţă. 
Deodată, privirea i se îndreptă, cu aceeaşi expresie ciudată pe 
care am mai semnalat-o, asupra lui Jehan le Brave, care părea 


să caute pe cineva, după atenţia cu care urmărea trecătorii. 
Bărbatul se apropie încet şi puse mâna pe umărul tânărului care 
se întoarse brusc. Recunoscând cu cine avea de-a face, avu un 
gest de dezamăgire. Totuşi, figura i se îndulci de un vag surâs şi 
spuse: 

— Ah! Tu eşti, Saetta!... Speram... 

— Ce cauţi şi ce speri, fiul meu? 

— De ce îmi spui fiul tău? Ştii bine că nu vreau!... De fapt tu nu 
eşti tatăl meul!... 

— Este adevărat, spuse încet Saetta, privindu-l cu o atenţie 
crâncenă, este adevărat, nu sunt tatăl tău... 

Cu toate acestea, când te-am adunat — în curând se vor împlini 
optsprezece ani — de pe marginea drumului unde erai 
abandonat, aproape mort de frig şi de foame, aveai abia doi 
ani... Dacă nu te luam, dacă nu te îngrijeam, veghind zi şi 
noapte, căci ai fost bolnav de friguri care fără îndoială, te-ar fi 
răpus... dacă nu făceam toate acestea, erai mort... Şi de atunci, 
cine a făcut din tine omul sănătos, robust, viguros, care ai 
devenit? Eu, Saetta!... Cine ţi-a pus în mână această spadă şi te- 
a învăţat întregul alfabet al scrimei, cine a făcut din tine una 
dintre cele mai rafinate — dacă nu chiar cea mai rafinată — 
spadă din lume? Eu... Astăzi eşti un viteaz fără pereche, 
puternic ca însuşi Hercule, curajos, îndrăzneţ; tu eşti regele 
străzii, teroarea şi disperarea poliţiei, admiraţia cerşetorimii 
care nu aşteaptă de la tine decât un semn pentru a te proclama 
regele ei... Cine a făcut toate acestea?... Eu... Dar eu nu sunt 
tatăl tău... Nu-mi datorezi nimic. 

Toate acestea au fost spuse cu o voce aspră, caustică. Jehan l-a 
lăsat să vorbească, fără să-l întrerupă şi, în timp ce Saetta 
vorbea, şi-a ţinut privirea aţintită cu îndârjire asupra lui. 

— Este adevărat... Tot ce spui este adevărat! Dar se pare că eu 
sunt un monstru... sau poate că m-ai ridicat prea sus, 
deoarece... 

— Termină, spuse Saetta, cu un zâmbet sinistru. 

— Ei bine, da, voi termina... Când mă priveşti, cum faci în acest 
moment, cu acest surâs satanic, când îmi vorbeşti cu acest ton 
maliţios care mă înfurie, când mă numeşti fiul tău, cu această 
intonaţie ambiguă, simt, ghicesc că-mi eşti cel mai periculos 
duşman... că tot ce ai făcut pentru mine ai făcut cu nu ştiu ce 


intenţie ascunsă... teribilă poate... şi apoi, simt cum mă 
cuprinde ura, dorinţa furioasă să te omor!... 

Cu un calm de gheaţă, Saetta spuse: 

— Cine te opreşte?... Tu ai spada ta, eu pe a mea... Am fost 
maestrul tău, dar de mult timp m-ai depăşit... Nu voi conta prea 
mult în faţa ta. 

— Pe toţi dracii, răcni Jehan le Brave, tocmai asta mă opreşte! 
Nu sunt un asasin!... Este singurul lucru pe care n-ai reuşit să-l 
faci din mine.!... 

Surâsul lui Saetta deveni mai ascuţit şi mai echivoc. Şi brusc, 
schimbând tonul, cu o bonomie care mai păstra, fără voia lui, 
ceva dubios, îi aminti: 

— Nu mi-ai spus ce căutai! Jehan se lovi peste frunte: 

— Ce căutam? zise el cu o voce fierbinte. Un insolent care... Dar, 
mai întâi, cunoşti forţa mea musculară, nu-i aşa? Tu ai crezut, şi 
eu însumi am crezut, că nimeni nu este în stare să-mi reziste!... 
Ei bine, aici, pe această stradă, m-am ciocnit cu un oarecare 
care m-a înhăţat... şi n-am putut să scap din această 
strânsoare... 

— Oh! exclamă Saetta cu emoție, ce spui?... Cunosc o singură 
persoană care are atâta forţă... 

— Cunoşti pe cineva care este mai puternic decât mine? 

— Da. 

— Numele lui? 

— Cavalerul de Pardaillan. 

— Pe toţi dracii!... El este!... Insolentul meu! 

— Oh! oh! făcu Saetta, şi nimic n-ar fi putut reda tot ce 
conţineau subânţelesurile acestei onomatopei. îl cunoşti pe 
Pardaillan?... L-ai văzut?... Pe el îl cauţi?... pentru a te bate, 
pentru a-l omoriî?... Hei, vorbeşte! 

Şi, de data aceasta, emoția sa era atât de puternică, încât Jehan 
fu tulburat. 

— L-am întâlnit de curând, ţi-am spus. 

— Pe dracu!... Aceasta se va întâmpla... Şi tu te vei bate? 

— Da. 

— Când? 

— Mâine dimineaţă. 

— Bine... în cazul acesta sunt liniştit. 

— Liniştit?... de ce?... Ce vrei să spui? 


— Simplu: mâine dimineaţă, Pardaillan nu va reuşi nimic 
împotriva ta! 

„Ciudat! murmură tânărul. Niciodată nu l-am văzut pe Saetta 
atât de emoţionat... Şi apoi?... Deci el mă iubeşte?... Da, fără 
îndoială... Altfel nu tremura aşa pentru mine!... Nu mai înţeleg... 
Sunt într-adevăr nerecunoscător?..." 

Şi, cu voce tare, pe un ton brusc, dar îmblânzit, întrebă: 

— Ai nevoie de bani?... 

— Nul!... adică... tu dăruieşti întotdeauna, răspunse Saetta 
punând în buzunar punga pe care tânărul i-o strecurase. 

jehan se îndepărta gânditor. Saetta aruncă înapoi o privire 
teribilă, scrâşnind din dinţi: 

„Mâine dimineaţă!... Va fi prea târziu!... Pardaillan nu va reuşi 
nimic împotriva ta... pentru că tu vei aparţine călăului..." 

Şi, înfăşurându-se în manta, cu pasul său suplu şi cadenţat, se 
îndreptă spre Luvru. 

III 

Curtea este în plină decădere. Regele nu mai doarme... regele 
nu mai mănâncă... Regele, atât de debordant de viață, nu se 
mai interesează de treburile statului împreună cu miniştrii săi. El 
evită societatea intimilor săi, se închide ore lungi în mica sa 
cameră şi se culcă primul... 

Regele este bolnav: de cine oare s-a îndrăgostit? 

lată ce vorbesc curtenii de rând. 

Dar iată ce ştiu şi păstrează pentru ei cinci sau şase intimi ai 
Maiestăţii Sale: 

Regele a văzut o tânără fată de nici şaisprezece ani. Şi el s-a 
îndrăgostit pe loc. 

Şi, în fiecare seară, sub diverse deghizări, regele se duce în 
strada l'Arbre Sec pentru a suspina sub balconul frumoasei 
sale... 

Confidenţii regelui sunt zoriţi să dea târcoale domiciliului celei 
care poate deveni marea favorită... 

Tot ceea ce au aflat este că tinerei i se spune în mod frecvent 
„domnişoara Bertille". Domnişoara Bertille nu iese niciodată, cu 
excepţia duminicilor, când asistă la slujba de la bisericuţa Cinq- 
Plaies. în aceste împrejurări este însoţită de proprietăreasa sa, 
respectabila matroană care răspunde la numele de doamna 
Colline Colle. 


în după-amiaza zilei în care se petrec diferitele întâmplări pe 
care le povestim, regele se află în mica sa cameră. Este'aşezat 
pe un scaun scund şi, cu vârful degetelor, tamburinează maşinal 
pe tocul ochelarilor. Din când în când, el suspină şi geme: „Ce 
face La Varenne?" 

Henri IV îşi loveşte coapsele şi se ridică murmurând: 

„Râvnesc după frumos şi nu găsesc... de cine-mi aminteşte 
acest dulce chip? De cine?... Să vedem, să căutăm printre 
frumoasele pe care le-am cunoscut pe vremuri..." 

Cu un aer visător, el se reaşează pe scaunul său şi continuă: 

„Cu domnişoara de Saugis seamănă dulcea mea Bertille... 
Saugis! Ehe! a fost demult!... Poate că nu m-am purtat prea 
corect cu această domnişoară... Dumnezeu să mă ierte, cred că 
am fost cam brutal cu ea... A fost o cină pe cinste în seara 
aceea! .. Hei! dar visez... Curios cum amintirile revin numeroase 
şi precise când scormoneşti trecutul... Acea biată Saugis cred că 
a murit dînd viaţă unui copil când avea, da, într-adevăr, 
şaisprezece ani... vârsta Bertillei!" 

îl cuprinde pentru prima dată o uşoară bănuială: 

„Vârsta Bertillei!..." 

El respinse gândul ce-şi făcea loc în mintea sa: „Era băiat sau 
fată?... Drace, dacă aş şti... Nu m-am gândit niciodată la asta 
înainte de această asemănare... Este chiar atât de vagă?... 
Hei!..." Şi, pentru a se îmbărbăta: 

„Pe Dumnezeu! sunt mulţumit că am scăpat de această grijă... 
lată-mă mai liniştit... Vreau, pentru ochii frumoşi ai Bertillei, să 
pun să-l caute pe acest copil al bietei Saugis şi, băiat sau fată, îi 
voi croi o soartă convenabilă. Am hotărît şi nu mă voi dezice... 
Dar ce face această puşlama de La Varenne?..." 

Când îşi punea această întrebare pentru a suta oară, La Varenne 
fu introdus. Confidentul părea radios şi, imediat, strigă: 

— Victorie, sire, victorie! 

Regele păleşte, îşi duce mâna la inimă: 

— La Varenne, prietene, nu mă amăgi... simt că leşin. 

— Victorie, v-am spus. în această seară veţi intra la ea! 

Brusc, regele se ridică, radios: 

— Adevărat?... Ah! prietene, mă salvezi... simţeam că mor... 
Acest rol de îndrăgostit înfrigurat începea să mă apese. în 
această seară, spui; ce ai făcut?... Ai văzut-o?... l-ai vorbit?... Mă 
iubeşte ea puţin? Nu-mi ascunde nimic, La Varenne... în această 


seară o voi vedea, îi voi vorbi, în sfîrşit!... Vorbeşte. Povesteşte- 
mi totul... Dar vorbeşte o dată!... Trebuie să-ţi smulg cuvintele 
cu cleştele! 

— Eh! la dracu! nu mă lăsaţi să scot nici un cuvânt!... Astfel că 
trebuie să vă spun totul dintr-o dată: am cumpărat 
proprietăreasa, care ne va deschide uşa în această seară. 

—  Povesteşte-mi totul despre meniu, zise vesel regele, 
regăsindu-şi vioiciunea. 

în timp ce omul bun la toate pentru rege, fostul bucătar devenit 
marchiz de La Varenne, îi explica stăpânului său cum se va 
strecura pe furiş la un copil inocent pentru a-l dezonora, în altă 
parte a Luvrului se petrecea o scenă pe care este momentul s-o 
povestim. 

O tânără femeie este întinsă indolent pe o canapea. 

Este Măria de Medicis, regina Franţei. 

Pe un scaun pliant, tapiţat în catifea stacojie, o altă tânără 
femeie, al cărui corp este slab şi deformat, cu o înfăţişare 
mohorită, cu gura prea mare, un umăr mai înalt decât celălalt, o 
femeie a cărei uriţenie părea că a fost căutată pentru a scoate 
în evidenţă frumuseţea impunătoare a celeilalte. 

Este Leonora Dore, mai cunoscută sub numele de Galigai. Ea 
este modista reginei. Este, de asemenea, soţia legitimă a lui 
signor Concino Concini, care nu este încă marchiz, nu este 
încă mareşal, nici 

prim-ministru, dar care vrea să devină toate acestea... şi mai 
mult încă... dacă este posibil... căci el este din acest moment — 
şi ea o ştie — amantul reginei... Pe această dragoste smintită 
contează şi construieşte viitorul. 

Ea a hotărit să-l împingă pe Concini pentru a ajunge 
atotputernic în acest proiect şi îl aruncă pe bărbatul pe care îl 
adoră în braţele reginei... ale reginei, care-l poate înălța. Prin 
acest plan a îndepărtat şi a suprimat toate obstacolele. Dintre 
aceste obstacole nu mai rămăsese decât unul: cel mai teribil, 
cel mai puternic... regele! Şi acest obstacol Leonora a hotărît să- 
| suprime ca pe toate celelalte. Ceea ce vrea, cu voinţa ei de o 
tenacitate neîndurătoare, este să o determine pe Măria de 
Medicis, caracter slab şi nehotărit, pe care a plămădit-o cu 
timpul după placul său, să accepte complicitatea la asasinarea 
soţului său, regele. Ceea ce vrea este să o determine pe regină, 


care nu „vrea'" să se despartă de Concini, care nu „poate" să 
renunţe la el, să acopere regicidul. 

Ochii săi sumbri, exaltaţi, se fixează în ochii reginei, care clipesc 
ca orbiţi de această insuportabilă privire de foc şi, aplecată spre 
stăpâna sa, cu aparenţa unui geniu rău, ea vorbeşte cu voce 
scăzută, insinuantă. lar cuvintele sale prudente, măsurate, 
filtrează moartea. 

— Când veţi fi repudiată, izgonită în mod ruşinos şi când fiul 
vostru va fi declarat bastard, spre înalta glorie a fiului doamnei 
d'Entraigues, atunci, doamnă, veţi vărsa lacrimi de sânge, 
atunci veţi regreta slăbiciunea voastră nebună de a nu mă fi 
lăsat să mă împotrivesc... Prea târziu, doamnă, va fi prea târziu! 
— Leonora, eşti sigură că el va fi în această seară în strada 
l'Arbre Sec? 

— Foarte sigură, doamnă. 

— Şi... acel tânăr despre care mi-ai vorbit, reluă regina, care 
părea să-şi caute cuvintele, eşti sigură de el? 

Ea cobori şi mai mult vocea, aruncă o privire îngrijorată împrejur 
şi încheie: 

— Nu se va hotărî să vorbească... după? 

— Pe capul lui Concini, doamnă, răspund de el... răspund de tot. 
Acest tânăr va lovi fără să tremure... El nu va vorbi după, 
deoarece va acţiona în propriul său interes. 

— îl urăşte deci atât de mult pe rege? 

— Nu!... Dar este gelos ca toţi îndrăgostiţii. Ori, gelozia, 
doamnă, dă naştere cu uşurinţă urii. 

— Dar nu atât de mult încât să devină asasin. 

— Ba da, doamnă, fiindcă este o fire violentă şi pasionată. Acest 
tânăr este un ucigaş, este adevărat. Dar este un ucigaş 
extraordinar... Cum nu s-a mai pomenit... Să nu credeţi că va 
lovi pe la spate... pe acela despre care vorbim. El va ataca din 
faţă. îl va omori într-o luptă cinstită. 

— în sfîrşit, cum veţi reuşi să-l determinaţi să facă... fapta? 

— M-am informat despre el... Este dreptul meu... De altfel, este 
fiul adoptiv al unuia dintre compatrioţii mei. Pentru a-i trezi 
interesul, îi voi strecura o informaţie... Va fi vina mea dacă 
această informaţie îi va declanşa ura? Şi dacă, în cazul lui, ura îl 
va face să ucidă, voi fi eu responsabilă?... 

împinsă de curiozitate, poate dintr-o speranţă secretă de a 
devia conversaţia, regina întrebă: 


— Cine este acest nefericit?... Cum se numeşte? 

— Este cunoscut sub numele de Jehan le Brave. Unde s-a 
născut? Numele tatălui şi al mamei? Mister. Ştiu însă, în mod 
sigur, că este o forţă... Din nenorocire pentru el, are ideile lui... 
idei pe care nu le are toată lumea... Este nebun. 

în acest moment uşa camerei se întredeschise încet şi Caterina 
Salvagia, femeia de încredere a reginei care, fără a intra, făcu 
un semn Leonorei şi se retrase imediat. 

Măria de Medicis, fără îndoială la curent, se îndreptă pe 
canapeaua sa şi strigă vesel, cu o privire dintr-o dată 
strălucitoare: 

— A venit Concini!... Să intre!... 

Ea credea că, în fine, îngrozitoarea conversaţie se terminase. 
Dar Leonora nu se mişcă. Şi, cu o răceală înspăimântătoare, ea 
puse problema direct: 

— Doamna, trebuie să provoc gelozia lui Jehan le Brave? 

— Ce vrei să spui?... E teribil!... teribil!... Lăsaţi-mă să mă 
gândesc... mai târziu... aşteaptă... Poţi doar să mai aştepţi! 
Atunci, Leonora se ridică şi se înclină într-o lungă şi savantă 
reverență de curte. Exagerând atitudinea impusă de etichetă cu 
o voce tăioasă, în contrast cu aparenta umilinţă studiată, ea 
zise: 

— Am onoarea să solicit Maiestăţii Voastre un concediu... Pentru 
mine şi pentru Concino Concini, soţul meu. 

Regina păli îngrozitor. Se bâlbăi: 

— Vrei să mă părăseşti? 

— Spre mulţumirea Maiestăţii Voastre, da, spune Leonora cu 
răceală. Mâine dimineaţă vom părăsi Franţa. 

înnebunită la gândul de a-l pierde pe Concini, .Măria strigă: 

— Dar nu vreau! 

— Maiestatea Voastră va găsi de cuviinţă să-mi ierte insistența. 
Hotărirea noastră este irevocabilă... Pregătirile noastre de 
plecare sunt încheiate. Vrem să ne retragem. 

— Vreti! Dar eu nu vreau! 

— Doamnă... 

— Destul!... Nu vreau să acord concediul solicitat... Plecaţi! Şi, 
cum modista schiţă un gest, reluă violent: 

— Plecaţi, v-am spus, pe sfinta Fecioară, pun să vă aresteze. 
Ajunsă la uşă, Leonora se redresa şi, respectuos, fără să sfideze, 
dar cu voce fermă, spuse: 


i— Maiestatea Voastră, cred, nu va considera nepotrivit să merg 
la rege. 

Aceste cuvinte provocarâ reginei tulburare şi spaimă. Ea 
gângăvi: 

— La rege!... Pentru ce? 

— Regele va acorda bucuros acest concediu, care-l va scăpa de 
noi... Ştiţi asta, doamnă. 

Da! ştia. De aceea, ea gemu: 

— în sfîrşit, de ce vrei să pleci? 

. — Ei! doamnă, vă văd dispusă să iertaţi totul regelui... să-i 
sacrificați totul... veţi duce poate abnegaţia până la a vă da lao 
parte din faţa doamnei de Verneuil... sau în faţa noii stele care 
va străluci mâine la curte. 

— Ţi-e teamă că te voi abandona? 

— Da, răspunse ferm Galigai. Dacă eram singură, v-aş fi spus: 
dispuneţi de viaţa mea, vă aparţine. Dar mai este şi Concini, 
doamnă... în el vor lovi... şi nu vreau să mi-l omoare! 

— Pe viaţa mea, nu i se va clinti un fir de păr lui Concini! 

— Regele este stăpânul, doamnă. 

— Aşadar, dacă te-ai simţi în siguranţă... 

— Nu eu, doamnă... Concini. 

— Asta am vrut să spun... Nu vei mai dori să mă părăseşti? 

— Eh! doamnă, ştiţi bine că am face-o cu moartea în suflet... 
Concini mai ales... Vă este atât de devotat... sărăcuţul! 

Hotărîrea Măriei de Médicis este luată: mai degrabă totul decât 
să-l piardă pe Concini. 

— Ei bine, spune ea cu o voce albă, cred, Leonora că ai 
dreptate... E timpul să se dezlănţuie gelozia protejatului tău. 
Regina a pronunţat astfel condamnarea soţului său, regele Henri 
IV. 

Leonora se înclină pentru a-şi ascunde marea bucurie care o 
copleşea. Ridicându-se ea spune simplu: 

— VI-l trimit pe Concini, doamnă. 

Şi ieşi, rece, neînduplecată, ducând cu ea moartea, în cutele 
rigide ale rochiei. 

Cu toate acestea, Măria de Medicis suridea cu gândul la Concini. 
lar buzele sale purpurii, întredeschise, chemau sărutul 
amantului care sosea, sărut menit să  consfinţească 
consimţământul ei tacit la moartea care se pregătea. 


Henri IV se hotărâse ca seara, la ora unsprezece, să se îndrepte 
spre strada l'Arbre Sec. Dar Bearnezul era argint-viu. De la ora 
nouă, clocotind de nerăbdare, negăsindu-şi locul, el plecase, 
părăsind Luvrul printr-o uşă secretă. El îmbrăcase, pentru 
această expediţie, unul din acele costume simple şi foarte 
uzate, care-i dădea aparenţa unui biet gentilom ce n-avea în 
garderoba sa haine noi şi luxoase. îl însoțea numai La Varenne. 
în faţa uşii, La Varenne pocneşte din palme. Semnal convenit cu 
proprietăreasa. Apoi, aplecându-se spre urechea regelui, cu o 
familiaritate slugarnică şi un râs cinic, spuse: 

— Daţi-i drumul, sire!... la asalt! 

Henri pune piciorul pe prima treaptă şi murmură: 

— Niciodată n-am fost atât de emoţionat! 

în acest moment o umbră ţişneşte din spatele unui stâlp, se 
aşează în faţa uşii, dominându-l astfel pe rege. în acelaşi timp, o 
voce tânără şi vibrantă lansă în liniştea nopţii acest ordin scurt: 
— Hei!... Ştergeţi-o! 

La Varenne, care se îndepărtase, reveni în mare grabă. 

Exact atunci, un cavaler înainta cu un pas indiferent. Auzind 
vocea poruncitoare, zărind cele două umbre la baza unei scări, 
cavalerul se opri la 

cîţiva paşi de peron, în mijlocul drumului, curios să vadă ce se 
va întâmpla şi fără ca vreunul din actorii scenei să-i acorde vreo 
atenţie. 

între timp, regele făcuse un pas înapoi. La Varenne, făcând un 
semn ce recomanda prudenţă, se opri la baza peronului şi, cu 
un ton plin'de trufie, întrebă în zeflemea: 

— Ce spuneţi? 

— Spun, reia vocea rece şi hotărită, că vă voi scărmăna după 
cum meritaţi dacă nu vă cărăbăniţi imediat. 

— Hei! sunteţi turbat sau nebun? domnule... Cum, un trecător 
liniştit nu poate intra în casa lui pentru că... 

—  Minţi! întrerupse vocea care devenise mai aspră, mai 
caustică, nu locuieşti în această casă. 

— Ah! Luaţi seama, meştere!... Insultaţi doi gentilomi!... 

— lar minţi!... Nu eşti gentilom... Eşti un rândaş. întoarce-te la 
cratiţele tale, biet stricător de sosuri... Ţi se va arde friptura! 

Nu se putea găsi o insultă mai cumplită la adresa lui La Varenne 
— a cărui nobleţe era încă de dată recentă — decât să-i 


reaminteşti atât de brutal umila lui origine. Livid de furie, el 
sughiţă: 

— Mizerabile!... 

— Cât despre însoţitorul tău, continuă vocea cu un râs strident, 
ce gentilom poate fi, el... care încearcă să se furişeze mişeleşte, 
noaptea, în locuinţa unei tinere fără apărare pentru a-i aduce 
ruşinea şi dezonoarea!... Ah! desigur! trebuie să fie un gentilom 
de înaltă şi puternică nobleţe... deoarece nu dă înapoi din faţa 
unor fapte de care ar roşi şi ultimul cerşetor!... 

o Platformă, de obicei acoperită, înălţată cu câteva trepte în faţa 
intrării principale a unei clădiri (n.t.) 

Pe ascuns, La Varenne scosese sabia şi, mişeleşte, dădu o 
lovitură teribilă de jos în sus, scrâşnind din dinţi: 

—  Caraghiosule!... vei plăti scump obrăznicia! Jehan ghici 
lovitura înainte de a veni. Nu făcu 

nici o mişcare pentru a o evita. Atâta doar că şi-a ridicat brusc 
piciorul şi l-a repezit violent înainte. 

Atins în plină faţă, La Varenne s-a rostogolit pe caldarim, unde 
rămase fără cunoştinţă. 

— lată caraghiosul a plătit, spune rece Jehan. Cavalerul, care 
asistase la această scenă rapidă, 

murmură: 

„Superb leu!... Dumnezeule! iată ce mă deosebeşte puţin de 
această turmă de lupi şi de şacali ce se numeşte omenire. 
Ghicesc cum a fost dată lovitura. Dar cui aparţine?" 

în acest moment, Jehan cobora treptele şi se apropia de rege. 

— Domnule, spune el pe un ton aspru, daţi-mi cuvântul vostru 
că nu veţi reînnoi odioasa tentativă din această seară şi vă las 
să plecaţi... vă iert! 

înspăimântat, mut de uimire, tulburat de neaşteptata aventură, 
regele clătină din cap. 

— Nu!... Scoateţi spada! 

Şi, spunând aceste cuvinte, Jehan, cu un gest larg, fără grabă 
inutilă, trase spada, tăie aerul cu o mişcare bruscă, făcu un pas 
spre rege şi, cu un calm teribil, spune: 

— Am să vă omor, domnule! în fond, va fi mai sigur decât 
cuvântul unui gentilom în care n-am nici un fel de încredere. 
Henri se îndreptă în toată înălţimea sa şi spuse, pe un ton 
dispreţuitor, mai mult nerăbdător decât mânios: 


— în gardă, tinere! Ştiţi cu cine vorbiţi?... Ştiţi că pot, cu un 
semn, să fac să vă cadă capul?... 

Cavalerul, care asculta, tresări: 

„Această voce!... s-ar spune!... Oh! drace!..." 

Jehan le Brave mai făcu un pas în direcţia regelui, îl măsură de 
sus în jos, căci îl întrecea cu un cap: 

— Ştiu, spune el cu răceală. Dar, înainte de a face acel semn, eu 
vă voi înfige acest fier în piept! 

De data aceasta, Henri începu să bănuiască faptul că nu este 
vorba de o confuzie, că acest furios i se adresează lui personal. 
Totuşi, el nu se retrase şi, încă mai dispreţuitor, mai sfidător: 

— Destul! Am treabă în această casă! Şterge-o!... Mai ai încă 
timp. 

— în gardă, domnule!... 

— Pentru ultima oară, şterge-o! îţi vei salva viaţa! 

— Pentru ultima oară, în gardă!... sau, pe Dumnezeu, vă atac! 
Henri aruncă o privire bărbatului care îndrăznea să-i vorbească 
astfel. El vede o faţă înflăcărată, citeşte în aceşti ochi 
scânteietori o hotărîre de neclintit. 

Şi regele păleşte! Regele tremură! Regelui îi este teamă! 

El scoate spada şi se pune în gardă. Spadele se ciocnesc. 

De la primele pase, Henri recunoaşte incontestabila 
superioritate a adversarului său. Simte în ceafă frisonul morţii şi, 
tulburat, strigă: 

— Oh! Mi-au întins o cursă!... Este un asasinat premedidat!... 
Sunt pierdut! 

El aruncă în jur acea privire îngrijorată care caută ceva de care 
să se agaţe şi atunci îl zări pe cavalerul care se apropiase pe 
nesimţite. 

— Hei, domnule, strigă regele, sunteţi complice? Se putea 
subânţelege: „Dacă nu sunteţi complice, 

nu lăsaţi să fiu măcelărit." 

Aceasta a înţeles desigur şi necunoscutul, căci el se apropie 
prompt, tocmai la timp pentru a abate braţul lui Jehan, în 
momentul în care îndrepta spre rege o lovitură fulgerătoare ce 
în mod sigur l-ar fi ucis. 

— Blestem! bombăni tânărul, vei plăti! 

Şi ridică spada spre supărătorul necunoscut. 


în acest moment, uşa casei atât de vitejeşte apărată, se 
deschise larg. Un şuvoi de lumină inundă peronul şi, pe prag, 
apăru domnişoara Bertille. 

Braţul ridicat al lui Jehan căzu moale. Gestul morţii se 
transformă într-unul de implorare spre nevinovata copilă, iar 
fizionomia lui, până de curând atât de teribilă, căpătă o expresie 
de o blândeţe extraordinară, ochii săi negri, atât de strălucitori, 
se adumbriră, părânda cere îndurare. Pentru ce? Poate pentru 
că a apărat-o fără asentimentul ei. 

Regele îşi trecu mâna peste fruntea transpirată şi murmură: 

— Of!... Am văzut moartea!... 

Bertille înainta încet până la marginea peronului luminat de un 
sfeşnic de argint cu şapte braţe, pe care doamna Colline Colle, 
pe prag, îl ridicase cu o mână tremurând de emoție. 

în timpul foarte scurt cât parcurse cei cîţiva paşi până la 
marginea peronului, tânăra îl privi numai pe Jehan cu o privire 
luminoasă, strălucind de admiraţie. 

Considerând că i-a mulţumit de-ajuns tânărului, căci întreaga sa 
atitudine era un cântec de dragoste şi gingăşie, Bertille se 
întoarse spre rege, înclinându-se într-o reverență pe care ar fi 
putut s-o admire cele mai mari doamne: 

— Binevoiţi, Maiestatea Voastră, să onoraţi cu prezenţa voastră 
umila locuinţă a nobilei domnişoare Bertille de Saugis. 

Dintr-o săritură, regele ajunse lângă tânăra fată cercetând-o cu 
o privire fierbinte: 

— Aţi spus Saugis?... Saugis?... 

— Acesta este numele meu, sire. 

Henri îşi trecu mâna peste fruntea lac de sudoare. 

— Am cunoscut, spune el încet, o doamnă Saugis... Blanche de 
Saugis. 

— Era mama mea. 

„lertare! strigă Henri în sinea lui, tulburat, este fata mea!... Am 
greşit!..." 

— A trecut mult timp de când nu mai speram la deosebita 
onoare ce-mi faceţi în această seară... Maiestatea Voastră este 
binevenită. Intraţi, sire. 

Avea aerul unei suverane acordind o favoare unuia dintre 
supuşii săi, iar regele părea extrem de jenat. El făcu gestul de a 
intra în casă. Când să intre, îşi aminti deodată de necunoscutul 


care-i salvase viaţa şi se întoarse cu intenţia de a-i adresa 
câteva cuvinte de mulţumire. Dar nu mai avu timp. 

Jehan, încrucişindu-şi braţele pe pieptul său lat, palid, cu ochii 
ieşiţi din orbite, izbucni neaşteptat într-un râs strident, teribil, 
tunând: 

— Intraţi sire!.... Fiţi binevenit la această nobilă domnişoară 
Bertille de Saugis, care nu mai spera la deosebita onoare pe 
care binevoiţi să i-o faceţi în această seară!... Intraţi! camera 
feciorelnică se va deschide pentru voi!... intraţi, perdelele 
patului sunt trase! intraţi, nobila domnişoară este- gata pentru 
jertfa dragostei!... 

Cum nu avea de ce să asculte aceste ironii muşcătoare, spuse 
pe nerăsuflate şi pe un ton ciudat, Henri se întoarse spre 
necunoscut şi, cu un surâs cordial pe care-l avea pentru 
prieteni, spuse: 

— Mulţumesc, Pardaillan, mulţumesc! Şi adăugă imediat, foarte 
prietenos: 

— De vreme ce, la fiecare dintre întâlnirile noastre îmi aduceţi 
servicii atât mie, cât şi coroanei, fără să vă pot dovedi 
recunoştinţa mea, deoarece aşa doriţi voi, vă rog să-mi faceţi 
încă un serviciu. 

— La ordinele voastre, sire. 

— Păzeşte-mi acest tânăr. Zău, l-am uitat, dar el pare că ţine 
morţiş să mă ocup de el... Păzeşte-mi-l, deci, ca pe un lucru 
preţios. 

— îl voi păzi, sire. E uşor... Jehan avu un surâs dispreţuitor. 
Bertille îşi încleşta mâinile fine cu o expresie de disperare care 
înduioşează, orice îndrăgostit gelos. 

— Dar, continuă liniştit Pardaillan, nu-l voi putea păzi până la 
judecata de apoi. Regele îmi va permite să întreb ce trebuie să 
fac? 

— Simplu: să-l conduceţi la Luvru şi să-l încredinţaţi căpitanului 
de gardă... 

— Foarte simplu, într-adevăr... Şi apoi ce se va întâmpla cu el? 
— Nu vă ocupați de rest, făcu Henri cu autoritate. Aceasta este 
treaba călăului... în fine, Pardaillan, vă veţi supune?... 

— Mă voi supune, sire, mă voi supune! Drace! să nu te supui 
ordinelor regelui. îl voi înhăţa pe acest tânăr, îl voi târî la Luvru, 
la ştreang, îl voi sfiîrteca eu însumi! 


Deodată, lovindu-se peste frunte, ca cineva care îşi aminteşte 
brusc: 

—Pe Dumnezeu! şi eu care uitasem!... Ah! pedant caraghios, om 
de nimic, puşlama! îmbătrânesc, sire, iată că-mi pierd memoria! 
Sire, mă vedeţi mîhnit, dezolat, consternat, disperat. Nu pot să 
fac ceea ce Maiestatea Voastră mi-a cerut. 

— De ce? întrebă aspru regele. 

— Eh! sire, mi-am amintit, într-o clipă, că domnul mi-a dat 
mâine dimineaţă o întâlnire de la care un gentilom nu se poate 
sustrage fără a-şi pierde onoarea. 

— Ei bine? 

— Cum, sire, nu înţelegeţi că, înainte de a mă bate mâine 
dimineaţă cu un domn, nu-l pot aresta în această seară?... 
Vedeţi, sire acest tânăr va avea dreptul să creadă că mi-a fost 
teamă. 

— Domnule de Pardaillan, spune regele pe un ton sever, nu ştiţi 
că am publicat edicte foarte stricte cu Legi în 

scopul precis de a reprima această patimă criminală a duelurilor 
care seceră floarea nobilimii noastre? 

— Drace! Aşa este!... Am uitat edictele contra duelurilor... Ah! 
hotărit lucru, mă lasă memoria!... Edictele!... Pacoste! De acum 
voi avea grijă să nu le maiuit! 

— Domnule, spune Henri a cărui mânie creştea, amintirea 
serviciilor ce mi-aţi făcut vă apără încă... Dar, credeţi-mă, nu 
abuzaţi de răbdarea mea!... Vă veţi supune, da sau nu? 
Pardaillan se îndreptă în toată înălţimea sa. înfăţişarea îi deveni 
rece şi răspunse tăios: 

— Nu! 

Regele tremura de mânie. Era pe punctul să arunce câteva 
replici usturătoare. Dar nu avu timp. 

Jehan le Brave, care până acum rămăsese nemişcat şi mut, păru 
deodată să se trezească. El înainta la rândul lui şi, fără s-o 
privească pe tânără fată, brusc, pe un ton de supremă semeţie, 
zise: 

— înainte de a vă înfuria pe acest brav şi cinstit gentilom, ar fi 
poate mai bine de ştiut dacă eu voi consimţi să mă las arestat! 
Apoi, cu o trufie uimitoare, continuă: 

— Doar un rege mi se pare demn de a-l aresta pe Jehan le 
Brave. Mergeţi deci, sire, nu vreau să mai întârzii mult timp 


legitima voastră nerăbdare... Când veţi ieşi, mă veţi găsi aici, la 
această uşă, gata să vă urmez la Luvru. 

La această extraordinară propunere, tânăra din palidă deveni 
lividă. Ea închise frumogşii săi ochi pentru a se sustrage parcă 
viziunii supliciului în faţa căruia gelosul, în exaltarea sa, se 
avânta fără chibzuinţă. 

Distant, dar nu fără a admira în sinea sa asemenea nebună 
sfidare, Henri spune: 

— Păstrez cuvântul vostru, tinere domn. Sunt curios dacă veţi 
merge până la capăt. 

— Jehan le Brave îşi ţine întotdeauna promisiunile. 

Henri îl privi cu atenţie câteva secunde, apoi făcu un gest care 
însemna: „Vom vedea!" şi intră în casă. 

Bertille cobori încet cele trei trepte şi se apropie. lar Jehan, care 
nu dăduse înapoi nici măcar un pas, în faţa morţii, se retrase din 
faţa ei. 

— De ce v-aţi oferit regelui să-l aşteptaţi, când v-ar fi atât de 
uşor să vă retrageţi fără grijă? 

— De ce vă interesează? cu ce drept vă ocupați de mine? Ce 
avem în comun? Ştiţi măcar cine sunt? 

— Nu vă cunosc, este adevărat! Este pentru prima oară când vă 
vorbesc, este adevărat! Voi nu mă cunoaşteţi mai mult şi totuşi 
n-.aţi ezitat să ridicaţi spada contra regelui Franţei pentru a 
apăra uşa unei necunoscute. 

El se bâlbâi: 

— Regele vă aşteaptă, doamnă! 

— Ştiu... Din cauza voastră las să aştepte un rege... Şi cu toate 
acestea vreţi să muriţi... Or, ascultați, acesta este un secret 
ruşinos, pe care trebuie totuşi să vi-l fac cunoscut vouă... 
Regele... Nu l-am văzut decât odată, de departe... Nu i-am vorbit 
niciodată, nu-l cunosc, nu s-a ocupat niciodată de mine... Şi, 
totuşi, este tatăl meu! 

Nu te puteai înşela de sinceritatea intonaţiei. Jehan nu se îndoi. 
El fu imediat convins. Ca şi când această mărturisire, care părea 
s-o coste pe tânăra l-ar fi doborit, el căzu în genunchi, şi, 
împreunându-şi mâinile, o imploră: 

— lartă-mă!... Oh! iartă-mă! 

— Acum când cunoşti ruşinosul secret al naşterii mele, îmi 
rămâne Să vă spun: am născocit., poate că 

m-am înşelat... 


De data aceasta el înţelese din jumătăţi de cuvinte şi, beat de 
bucurie, după ce fusese pe punctul de a înnebuni de mânie şi 
durere bâigui: 

— încetaţi!... 

Foarte direct, cu o superbă francheţe; o adorabilă sinceritate, 
străină de orice ipocrizie, ea spune ce gândeşte: 

— Nu ştiu... Nu pot să vă spun... Dar simt că dacă voi muriţi 
acum... voi muri şi eu. 

Apoi, pură, dreaptă, cu capul sus, considerând că nu mai are 
nimic de adăugat, ea urcă cele trei trepte, intră în casă şi 
închise încet uşa. 

— Dumnezeule mare!... strigă îndrăgostitul, ea mă iubeşte!... 
Este posibil?... Am înţeles bine?.. Cum, această privire atât de 
pură a coborit asupra mea?... Este vis sau realitate?... 

O bucurie nemaipomenită îl răscolea, îl încânta. Se înălţă 
strălucitor, cu mâna pe mânerul spadei, iar ochii săi 
scânteietori, păreau să spună că este gata să înfrunte întregul 
univers. 

Observă atunci prezenţa cavalerului Pardaillan. Nu-şi dădea 
seama că acesta îl privea fără să-l vadă, cu un surâs melancolic 
pe buze. Scena la care asistase îi readuseseră fără îndoială în 
memorie amintiri teribile şi în acelaşi timp plăcute, ce păreau 
să-l emoţioneze puternic. Jehan nu se întrebă de ce a rămas, ce 
aştepta. Uitase că ajunsese la ceartă cu acest necunoscut, 
uitase că fusese cât pe ce să-l omoare câteva momente mai 
înainte şi că urma să se bată cu el a doua zi. înţelegea doar că 
acest om a văzut totul, a auzit totul. 

Nu mai era deci un necunoscut, nu mai era un duşman era, cel 
puţin pentru moment, un prieten. Era martorul căruia putea să-i 
vorbească despre ea. Radios, el strigă: 

— Aţi auzit, nu-i aşa?... N-am visat? Ea a spus: dacă veţi muri voi 
muri şi eu! A spus-o, nu-i aşa? 

Pardaillan tresări violent, ca un om trezit brusc la realitate. El 
îndreptă spre tânăr o privire în care nu 

mai era acea expresie maliţioasă ce-i era obişnuită şi spuse 
foarte serios: 

— Da!... Cred, într-adevăr, că am auzit ceva de genul acesta! 
îndrăgostitul continuă să-ţi reverse bucuria şi, într-un hohot de 
râs, adăugă: 


— Tatăl ei... Este tatăl ei! vă vine să credeţi? lar eu, vagabond 
mizerabil, când mă gândesc că am îndrăznit să rostesc... Oh! ar 
trebui să-mi smulg această limbă de viperă şi s-o arunc la câini! 

Şi, deodată, reamintindu-şi: 

— Dacă nu eraţi voi, domnule, i-aş fi ucis tatăl! Căci l-aş fi 
omorît, adăugă el cu siguranţa orgolioasă ce-i era proprie. Şi 
acum, totul fiind spus, nu-mi mai rămâne decât să mă arunc în 
Sena. Ah! Domnule cavaler, cum să mă achit.... Hei! Stai! 
Sunteţi furios? Drace!... 

Pardaillan, urmare a unei vechi obişnuinţe, deşi părea să asculte 
cu atenţie, scruta în acelaşi timp împrejurimile cu ochii săi 
pătrunzători. 

Văzu astfel o umbră care se apropia pe ascuns de tânăr. Dintr-o 
dată, umbra face un salt. Lucirea palidă a unei lame late şi 
tăioase scânteie în noapte. Ce s-ar fi ales de îndrăgostitul nostru 
şi de visele sale dacă Pardaillan mi era acolo. Mişcarea era atât 
de rapidă, încât era imposibil să-l avertizeze pe tânăr. Cavalerul 
nu ezită. El îl înhaţă brusc pe Jehan le Brave cu braţele sale 
puternice, îl ridică şi-l trase spre el. 

Asasinul, antrenat de elan, ajunse să lovească o treaptă, de care 
cuțitul său se frânse. 

Jehan se aplecase deja asupra omului pentru a încerca să se 
lămurească cine l-a atacat, când o dublă exclamaţie răsună în 
acelaşi timp: 

— Ravaillac! 

— Domnul cavaler Jehan le Brave! Blestem pe capul meu, am 
ridicat mâna asupra singurului om care a avut milă de 
disperarea mea! 

— Pentru asta, deci, maestre Ravaillac, spune cu răceală Jehan 
le Brave, voiai să mă omori! 

— Nu pe voi doream să vă omor! 

— Nu este mai puțin adevărat că fără acest onorabil gentilom 
eram frumuşel ucis! 

Şi, cu acel ton semeţ care-i era propriu şi care surprindea şi 
deruta la el, care se credea un biet vagabond, adăugă: 

— Oricând altă dată te-aş fi făcut să plăteşti scump, viteazul 
meu Ravaillac! Dar astăzi, inima mea este copleşită de 
bucurie... du-te, te iert! 

Ravaillac scutură din cap cu un aer cumplit: 


— Mă iertaţi, bine!... şi asta nu mă surprinde la voi. Dar eu, care 
nu ştiu să plâng şi să rog, care nu ştiu păstra amintirea unei 
binefaceri, eu n-am să mă iert niciodată! 

— Aş! de vreme ce te iert!... Să nu mai vorbim despre asta.. 
Dar, de fapt, pe cine aveai în vedere? Ai strigat: „Nu este el!" 

— Sunt două zile de când nu am mâncat... două zile de când 
rătăcesc pe străzi ca un câine vagabond., înţelegeţi? 

— Biet nenorocit! Da, înţeleg.... Tu căutai o pungă destul de 
bine garnisită pentru a-ţi asigura culcuşul şi hrana pentru câtva 
timp... 

— Foamea este ' un prost sfătuitor, spune Ravaillac. 

— Fie!... Până atunci, nu vreau să se spună că din cauza mea va 
rămâne o zi fără să mănânci... la aceşti cîţiva ecu.... Este tot ce 
am la mine... Şi dacă, din nenorocire, vei rămâne rătăcitor pe 
străzi, cu burta goală, caută-mă... ştii unde locuiesc. Ce dracu! 
voi avea totdeauna ceva mărunţiş să-ţi dau... Bun! păstrează-ţi 
mulţumirile şi şterge-o! 

Cavalerul Pardaillan ascultase fără să intervină. Când văzu că 
Ravaillac se pierduse în noapte, se întoarse spre tânăr: 

Veche moneda de argint (n.t.) 

— Nu credeţi, domnule, că ar fi timpul să plecaţi?... Nimic nu vă 
mai reţine, cred, în acest loc. 

— Dar, domnule, răspunse Jehan uşor surprins, n-aţi auzit că i- 
am promis regelui să-l aştept aici? 

— Tocmai de aceea vă cer insistent să fugiţi. 

— Aşa deci! domnule... Credeţi că vreau să fug! Eul!.... t. 

Cu aerul său cel mai naiv, Pardaillan reluă: 

— Când aţi făcut această promisiune regelui, doreaţi să muriţi... 
nu Ştiaţi ce ştiţi acum... 

— Destul, domnule, spune Jehan semeţ. Am promis şi-mi voi ţine 
promisiunea orice s-ar întâmpla. 

Apoi, pe un ton potolit: 

— Credeţi-mă că nu pot fi omorît chiar atât de uşor cum 
presupuneţi voi... De altfel, ce am promis? Să-l urmez pe rege 
acolo unde-i va plăcea să mă conducă... Nimic altceva... îmi voi 
ţine această promisiune. 

în timp ce tânărul spunea acestea, Pardaillan, fără să se ocupe 
de el, scotocea peste tot, ca şi cum ar fi pierdut un obiect 
preţios. 

— Ce căutaţi? întrebă Jehan. 


— Regele nu avea un însoțitor? întrebă Pardaillan. 

— La Varenne? 

— Ah! Era La Varenne!... Ei bine, pe el îl caut... 

— De fapt, spune Jehan, trebuia să fie aici, în şanţul în care s-a 
rostogolit. 

Cu un gest, Pardaillan îi arătă împrejurimile peronului. La 
Varenne dispăruse. Jehan le Brave trebui să recunoască aceasta 
după ce răscoli în zadar toate colţurile întunecate. 

— Caraghiosul a şters-o, spuse el nepăsător. Parcă a zburat! 

— După părerea mea, făcu liniştit Pardaillan, n-a ajuns departe, 
caraghiosul, cum îi spuneţi voi, s-a oprit nu departe de aici, la 
Luvru... Va veni în 

fruntea unei trupe pentru a vă aresta sau mă înşel eu foarte 
mult. 

— Credeţi? f 

— Sunt sigur... Veţi vedea curând! 

Şi, spunând aceste cuvinte, Pardaillan arătă o trupă care se 
desfăşura în josul străzii, îndreptându-se în pas alergător spre 
ei. 

El adăugă, privindu-l cu coada ochiului: 

— Cred, că în felul acesta, nu veţi mai putea să vă ţineţi 
cuvântul dat Maiestăţii Sale. 

— De ce, domnule? întrebă Jehan sincer uimit. 

— Deoarece, răspunse Pardaillan nepăsător, presupun că nu veţi 
rămâne aici. A rezista mi se pare dificil. Sunt pe puţin o duzină. 
Pe un ton rece, ce nu admitea replică, tânărul spune: 

- — Presupuneţi greşit!... Pot fi o mie, nu mă voi mişca de aici. 
Mă vor omori, poate — asta nu e sigur — dar nu mă voi 
dezonora încălcându-mi cuvântul. 

— Scuzaţi-mă! zise Pardaillan foarte calm, credeam că aveţi 
motive să ţineţi la viaţa voastră. Se pare că m-am înşelat. Să nu 
mai vorbim despre asta. 

— Dar presupun, domnule, că nu veţi rămâne aici! Voi n-aţi 
promis nimănui nimic... Puteţi să vă retrageţi fără teama de a vă 
dezonora. 

La rândul său, Pardaillan deveni glacial şi, folosind aceeaşi 
expresie cu a tânărului, spuse: 

— Presupuneţi greşit!.., M-aş dezonora altfel decât retrăgându- 
mă. 


între timp, căpitanul Praslin şi garda sa se apropiaseră de cei doi 
bărbaţi nemişcaţi. 

— lată-i! scrâşni din dinţi La Varenne cu un rânjet sălbatic la 
gândul de a înhăţa prada. 

După cele ce-i spusese La Varenne, Praslin era convins că avea 
de-a face cu doi tâlhari şi, pe un ton dispreţuitor, comandă: 

— înhăţaţi-mi aceşti doi caraghioşi! 

Ca şi cum nu ar fi aşteptat decât acest ordin, cei doi bărbaţi, 
nemişcaţi până acum, cu aceeaşi mişcare elegantă, scot 
împreună spadele care lucesc palid în noapte. în acelaşi timp, o 
voce foarte calmă, extrem de sfidătoare aruncă: 

— Nu sunteţi prea politicos, domnule" Praslin! Praslin, mirat de 
tonul semet cu care i s-a adresat 

acest necunoscut, întrebă pe un ton mai amabil: 

— Cine sunteţi domnule, voi care mă cunoaşteţi? 

— Sunt cavalerul de Pardaillan. 

— Domnul de Pardaillan? exclamă Praslin cu o" voce sufocată, 
fostul ambasador? 

— Chiar el, domnule. Praslin bombăni încet: 

— Sunteţi nebun, domnule de La Varenne?... Cum, veniţi să mă 
căutaţi la Luvru pentru a mă. arunca împotriva cui? împotriva 
unuia dintre oamenii cei mai fideli Maiestăţii Sale. Mă puneţi în 
situaţia să insult bărbatul pe care regele îl stimează cel mai mult 
din toată nobilimea! Domnule, nu vă voi ierta gafa pe care m-aţi 
împins s-o comit... şi regele, cred, cu atât mai mult, nu v-o va 
ierta. 

La Varenne tremura de mânie. El îşi reveni repede şi ripostă cu 
voiciune: 

— Hei! domnule Praslin, nu v-am vorbit deloc despre domnul de 
Pardaillan, pe care nu am onoarea să-l cunosc şi care, în tot 
cazul, nu ştiam să fie suspectat. Eu v-am vorbit despre 
însoţitorul său. Şi pentru acela răspund că nu este posibilă nici o 
greşeală. 

El avusese grijă să ridice vocea în aşa fel încât Pardaillan să 
audă scuzele pe care i le adresa pe căi ocolite. 

„De fapt, murmură Praslin, sunt doi!" Se întoarse atunci spre 
Pardaillan scoţindu-şi pălăria cu un gest galant: 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule de Pardaillan, cuvintele mele 
sunt de fapt rezultatul unei neînţelegeri care nu s-ar fi produs 
dacă aş fi putut vedea cu cine am onoarea să vorbesc. 


— Domnule Praslin, zise Pardaillan întorcând cu curtoazie 
salutul,'am înţeles ce s-a întâmplat, astfel încât eu trebuie să 
mă scuz pentru tonul replicii mele. 

Şi, extrem de ceremonios, ca şi cum s-ar fi aflat în anticamerele 
Luvrului, cei doi bărbaţi se înclinară, în semn că incidentul era 
închis. 

— Domnule, spune Praslin, în cazul acesta am nevoie de 
însoţitorul vostru. 

Jehan le Brave era pe punctul să răspundă. Pardaillan îi tăie 
brusc vorba. în acelaşi timp, atingându-l uşor cu cotul, îi spuse: 
„Lasă-mă pe mine!" 

— Ce doriţi de la însoţitorul meu? 

— Să-l rog să mă urmeze. Atâta tot. 

— Imposibil, domnule, spune distant Pardaillan. 

— Ah!... De ce?... 

— Pentru că însoţitorul meu, împreună cu mine, o aşteptăm aici 
pe Maiestatea Sa... Serviciu comandat, domnule de Praslin. Voi, 
care sunteţi căpitan, trebuie să cunoaşteţi mai bine decât 
oricine valoarea acestor cuvinte. 

— Drace! Ştiu bine! făcu Praslin consternat. Aş putea să ştiu, 
fără a fi indiscret, pentru ce îl aşteptaţi pe rege? 

— Pentru a-l însoţi până la Luvru. 

— Drace! drace! murmură Praslin nedumerit, ce-i de făcut? 

— Trebuie, spuse prompt La Varenne, să rămâneţi aici până 
când iese regele. 

— Asta este bine şi frumos, zise Praslin chibzuind, cunosc 
renumele cavalerului de Pardaillan, recunoscut drept loialitatea 
şi bravura înseşi. N-aş dori să-mi fac un duşman din acest 
bărbat galant, insultându-l prin a-l păzi ca pe un pungaş. 

— Nici o piedică. Pe faţă vă retrageţi. Apoi vă plasați oamenii la 
adăpost în fundătura Courbâton. De acolo, supravegheați strada 
şi puteţi interveni dacă va fi cazul. 

Praslin, ridicând din umeri, se apropie de Pardaillan. 

— Domnule de Pardaillan, îmi daţi cuvântul vostru că sunteţi aici 
la ordinele regelui pentru a-l escorta? 

— Domnule de Praslin, răspunse Pardaillan semeţ, pentru că mă 
cunoaşteţi, trebuie să ştiţi că nu m-am înjosit niciodată până la a 
minţi. Am avut onoarea să vă spun că domnul, împreună cu 
mine, o aşteptăm pe Maiestatea Sa pentru a-l escorta până la 
Luvru.... Cred că asta vă ajunge. 


— îmi ajunge, într-adevăr, spune Praslin înclinându-se, vă cedez 
locul şi-mi exprim toate regretele pentru rolul ridicol pe care am 
fost nevoit să-l joc. 

Şi furios, bombănind înjurături energice la adresa lui La 
Varenne, se întoarse către oamenii săi şi comandă: . 

— La drum spre Luvru!... pe care n-ar fi trebuit să-l părăsim. 

în acest moment, venind din strada Saint-Honore, o trupa ce 
părea să fie numeroasă, judecând după zgomotul cadenţat al 
paşilor, pătrundea în strada l'Arbre Sec. în acelaşi timp, o altă 
trupă, precedată de un bărbat călare, apărea din josul străzii. 
Cele două trupe înaintau una spre alta, astfel încât grupul 
compact care staţiona în faţa casei Bertillei, se găsea prins între 
aceste două forţe, iar Praslin şi garda sa, retrăgându-se, urmau 
să se ciocnească cu trupa condusă de cavaler. 

— Toate trupele garnizoanei şi-au dat deci întâlnire aici? 
remarcă Jehan cu un râs liniştit. 

Pardaillan nu spuse nimic. El părea să chibzuiască adînc şi 
chibzuind, îndrepta o privire plină de compasiune spre tânăr, a 
cărui expresie scânteietoare părea că atrage lupta. 

La Varenne, care spumega de furie văzînd că Praslin, încrezîndu- 
se în cuvântul lui Pardaillan, intenţiona să se retragă, observase 
şi el sosirea celor două trupe. Evident, nu puteau fi decât arcași. 
El hotărî imediat să se folosească de aceşti auxiliari pe care 
întâmplarea părea să-i fi trimis la ţanc. 

Cu această intenţie, el se duse prompt în faţa cavalerului. 

— Stop!... Nu se trece! strigă scurt o voce. Docil, La Varenne se 
supuse ordinului. Dar el 

recunoscu vocea şi, copleşit de bucurie, strigă în sinea sa: 

„Şeful poliţiei!... cerul mi-l trimite!" lar cu voce tare: 

— Voi sunteţi, domnule de Neuvy? 

înainte de a răspunde, cavalerul dădu în şoaptă un ordin şi 
îndată se aprinseră torţe. Trupa care 

venise din sens invers făcu la fel. Strada fu luminată de razele 
roşiatice şi fumegânde ale unei jumătăţi de duzină de torţe 
purtate deasupra capului de către arcaşi. 

Şeful poliţiei îl recunoscu pe confidentul regelui şi, cu o voce 
gituită de emotie, strigă: 

— Regele? 

La Varenne înţelese: 


— Teafăr şi nevătămat! Mulţumesc lui Dumnezeu! spuse el cu 
ardoare. 

— Slavă Domnului! bombăni Neuvy care era livid, am crezut că 
am sosit prea târziu! 

El observă apoi pe căpitanul Praslin şi garda sa: 

— Ah! sunteţi aici, domnule de Praslin?... Se pare că Maiestatea 
Sa a fost de asemenea prevenită... foarte bine de vreme ce, cu 
toată graba noastră, am ajuns după luptă. 

Privirea sa se îndreptă apoi spre cele două statui sumbre de pe 
peron. 

— Ah! ah! făcu el surizind, aceştia sunt asasinii? Vă voi uşura de 
prizonierii voştri, domnule Praslin, cu atât mai mult cu cât, o 
spun fără reproş, îi păziţi destul de rău... Pe Dumnezeu, aceste 
lichele trebuia să fie în mijlocul oamenilor voştri, legaţi 
corespunzător cu frânghii solide. 

Şeful poliţiei părea să se bucure din plin de stângăcia acestui 
căpitan de gardă ce păzea atât de neglijent prizonieri de 
asemenea importanţă. 

— Să vedem, spune Praslin, despre ce luptă, despre care 
asasini, despre care prizonieri vorbiţi? 

— Dar, făcu Neuvy surprins, vorbesc despre asasinii regelui... 
aceşti doi ticăloşi pe care îi păziţi atât de prost. 

— Urma deci ca regele să fie ucis? 

— Nu aţi ştiut asta? 

— Nu ştiu nimic, pe coarnele diavolului!... aceştia nu sunt 
prizonierii mei şi eu nu îi păzesc nici bine, nici 

rău... Cât despre faptul că ar fi asasini, s-o spunem pe şleau; nici 
nu arată. 

Aici se impune o explicare. 

Seara, spre orele nouă, şeful poliţiei fusese prevenit că un 
duelgiu, şeful unei bande de haimanale, s-a hotărit să atenteze 
la viaţa regelui. Acest cerşetor era un tânăr care se numea 
Jehan le Brave, pe care rapoartele i-l semnalaseră deja şefului 
poliţiei. Lovitura urma să aibă loc la orele unsprezece seara, în 
momentul când regele se va îndrepta, însoţit de numai una sau 
două persoane apropiate, spre o doamnă ce locuia în strada 
l'Arbre Sec. Şeful poliţiei plecase imediat, fără să piardă un 
minut, în fruntea unui grup de cincizeci de arcaşi. Dar din strada 
Saint-Antoine unde se găsea reşedinţa sa, până în strada l'Arbre 


Sec, drumul este destul de lung. Cu toate acestea, el ajunsese 
cu o jumătate de oră înaintea orei indicate. 

lată deci cum acţionase Neuvy. 

La Varenne, care se bucura, povesti cum regele, în nerăbdarea 
sa, devansase ora fixată şi plecase la orele nouă în loc de 
unsprezece. Descrise apoi agresiunea lui Jehan le Brave, 
exagerând-o desigur şi prezen-tând-o în felul său. Şi, ca probă 
palpabilă şi incontestabilă, el îşi arătă faţa contuzionată şi ochiul 
învineţit. 

Praslin povesti apoi ce se petrecuse între Pardaillan şi el. 

Aceste explicaţii au fost schimbate cu voce scăzută. Dar 
Pardaillan şi Jehan le Brave aveau urechi fine. Ei au putut prinde 
aproape totul din ceea ce se referea la ei. 

Pardaillan se uita cu atenţie la însoţitorul său şi medita: 

„Acest tânăr era deci un temut şef de bandă?... Era posibil, la 
urma urmei. Trebuie să trăieşti.. Dar cred că Neuvy exagerează 
puţin sau este prost informat. Nu este nevoie să fii mare 
fizionomist pentru a ghici 

că această înfăţişare atât de fină, de strălucitoare, aceşti ochi 
atât de limpezi, atât de sinceri, nu pot fi ale unui criminal laş 
despre care vorbesc aceşti oameni. Cât despre pretinsul 
atentat, eu ştiu mai bine ca oricine în ce a constat, deoarece am 
asistat la toată întâmplarea. Atentatul — pentru că atentat este 
— se reduce la aceea că a încrucişat spada împotriva regelui. 
Ştiu bine că vor considera asta crimă de lez maiestate! Ce 
semnificaţie are însă acest cuvânt: „lezmajestate?..." şi de ce 
maiestate?... Acest tânăr a apărat-o pe cea pe care o iubeşte 
fără a se nelinişti de faptul că atentatorul poartă o coroană. Mie 
mi se pare că el n-a făcut decât să urmeze legea naturii." La 
rândul său, Jehan le Brave, îşi spunea: „Şeful poliţiei a fost 
avertizat că eu îl voi omori pe rege, în această seară, la orele 
unsprezece!... Şi eu am fost desemnat, numit cu numele meu! 
Cine putea să ştie?... Când m-am postat în faţa casei, nu ştiam 
cu cine voi avea de-a face... Acela care m-a denunţat ştia!... am 
deci un duşman îndârjit care-mi doreşte din umbră pieirea?... 
Cine?, cine?... Să căutăm!... Nimeni nu ştia că voi veni să 
veghez aici, hotărît să ucid pe oricine va încerca să intre în 
această locuinţă prin forţă sau prin viclenie... Nimeni, în afară de 
signora Leonora Galigai. Or, tocmai Galigai, fără să-mi precizeze 
persoana, din grijă faţă de mine, m-a avertizat că un hoţ va 


încerca să intre în această seară, la aceea pe care o iubesc... 
Galigai... Ea ştia deci că acest hoţ era regele!... Şi tot ea l-a 
avertizat pe şeful poliţiei!... De ce?... Şeful poliţiei a sosit prea 
târziu pentru a-l salva pe rege... da, dar, drace: nu a sosit prea 
târziu pentru a mă aresta pe mine!... Oh! acum ştiu!... Şi apoi, 
nenorocire ţie, Leonora! nenorocire ţie, Concini! dacă nu cumva 
mă-nşel!" 

în timp ce Pardaillan şi Jehan le Brave meditau asupra soartei, 
ceea ce nu-i împiedica, de altfel, să stea cu ochii la pândă, şeful 
poliţiei, Praslin şi La 

Varenne, după ce s-au explicat, ţineau un fel de consiliu. 

— Ce vreţi să faceţi? întrebă căpitanul, încântat în fond că a 
scăpat de o astfel de sarcină neplăcută. 

— îi voi aresta pe cei doi bărbaţi, spuse şeful poliţiei fără să 
ezite. 

— Cum doriţi, făcu Praslin. Este o operaţiune poliţienească ce 
intră în atribuţiile voastre. Eu n-am de ce să mă amestec. 
Zicând acestea, căpitanul îşi orândui trupa, decis să rămână 
spectator neutru la ceea ce urma să se întâmple. 

Neuvy cobori imediat de pe cal. El înainta până la baza 
peronului şi, ca şi cum Jehan le Brave nu exista pentru el, spuse 
foarte politicos: 

— Domnule de Pardaillan, mă văd obligat, spre marele meu 
regret să vă rog să-mi predaţi spada... înţelegeţi, sper, că nu 
este decât o simplă măsură de prevedere, provizorie. 

— Domnule de Neuvy, răspunse Pardaillan la fel de politicos, 
regret foarte mult că nu pot să accept cererea voastră. 

— Refuzaţi să vă supuneţi, domnule? întrebă Neuvy stupefiat. 
Prin asta mă miîhniţi, mă aduceţi în stare de disperare! Dar 
înţelegeţi, simplă măsură de prevedere. 

Şeful poliţiei se străduia să menajeze un personaj despre care 
se ştia că se bucură de mare stimă pe lângă rege. El făcu o 
ultimă încercare, pe un ton mai rece: œ» 

— Da sau nu, sunteţi fidel şi ascultător supus Maiestăţii Sale? 

— Aceasta depinde de situaţie, spune Pardaillan cu un aer 
inocent. 

Neuvy îşi schimbă brusc atitudinea. Figura sa deveni aspră şi 
amenințătoare. 

— Spadele voastre! ceru el imperios. 

— Veniţi să le luaţi! tună Jehan le Brave, 


exasperat de atitudinea şefului poliţiei care evita să-l ia în 
considerare. 

Neuvy puse piciorul pe prima treaptă. Dar el nu merse mai 
departe. Simţi vârful unei spade proptindu-i-se în git. în timp ce 
vocea- lui- Jehan le Brave, înspăimântătoare prin calmul ei, 
spuse: 

— încă un pas, domnule, şi vei fi mort! Şeful poliţiei înţelese că 
nu era de glumit. El se 

retrase. Cu un calm admirabil, îndepărtând cu un bobirnac cele 
câteva picături de sânge ce-i căzuseră pe haină, el strigă cu o 
voce aspră: 

— Fiţi atenţi, vă ordon în numele regelui!... Predaţi-vă! 

El se adresa lui Pardaillan. Dar Jehan fu acela care răcni: 

— Nu! 

— Vă răzvrătiți? 

— Da. 

Neuvy ridică din umeri, se dădu la o parte şi, întorcându-se 
către oamenii săi, ordonă rece: 

— Puneţi mâna pe ei! 

Arcaşii înaintară în grup compact. Dar peronul era destul de 
îngust. Numai trei oameni puteau înainta frontal. Din lipsă de 
spaţiu, nu aveau posibilitatea să se mişte în voie. 

Dar în timp ce primii trei urcară prima treaptă, ceilalţi, încercând 
să se plaseze în spatele lor, începură să-i împingă pe primii, 
aţiţindu-i cu înjurături copioase şi variate glume. 

Cei doi rebeli nu rideau, nu glumeau, erau ţepeni, nemişcaţi, 
muţi. Cu vârful spadei sprijinit de vârful cizmei, ei aşteptau cu 
curaj momentul potrivit să atace. 

Şi deodată, cele două braţe se întinseră. Deasupra grupului 
colcăitor de arcaşi se învârtea un dublu vârtej de oţel. Vârfuri 
ascuţite plonjează, se ridică din nou cu viteza trăsnetului. ŞI 
urlete de durere izbucnesc din rândul atacatorilor. 

Acelaşi vârtej vertiginos-  reîncepea, împletind fulgerător 
loviturile de vârf cu cele de rever. Şi din nou urlete, urmate de 
gemete şi horcăieli se auziră din partea atacatorilor. 

De această dată începu debandada. 

Cuprinşi de panică, arcaşii se retraseră în graba, în salturi 
dezordonate, punându-se la adăpost în afara razei de acţiune a 
vârtejului mortal. 


lar cei doi furioşi, fără nici o zgirietură, cu vârful spadei coborit, 
retraşi în ei înşişi, dominau toată scena, din nou necilintiţi, într-o 
atitudine de aşteptare care era în acelaşi timp una de sfidare. 
Deodată, în liniştea relativă care se lăsase, răsună un strigăt 
cumplit de durere. îl scosese La Varenne. 

Văziînd riguroasa apărare acelor doi asediați, el înţelese, cu furia 
în suflet, că această arestare, care se păruse asigurată, ar putea 
să dea greş, ca şi răzbunarea sa. 

El se strecurase pe nesimţite spre una din marginile peronului. 
Intenţia sa era ca, folosind stâlpul pentru a se ascunde, să se 
cocoate pe peron, în spatele lui Jehan le Brave şi să-l scoată din 
luptă izbindu-l peste picioare. 

A reuşit să se furişeze în spatele celui pe care voia să-l lovească 
fără a fi observat. 

'Pentru o clipă a crezut că reuşise. întinsese deja braţele pentru 
a lovi. Jehan nu părea să fie conştient de pericol. Dar, în 
momentul când La Varenne, cu un răcnet de bucurie, lovea în 
piciorul pe care vroia să-l reteze, Jehan le Brave, care-l zărise cu 
coada ochiului, fără să se întoarcă, îl lovi fulgerător în plină 
figură. 

Răcnetul de bucurie se transformă în urlet de durere şi La 
Varenne, cu obrazul brăzdat înspăimântător, orbit de sânge, 
căzu pe spate şi nu se mai ridică. 

Neuvy îşi rândui oamenii într-un semicerc, pe două rânduri. 
Aceşti oameni urmau să pornească drept spre peron, asaltându-l 
în acelaşi timp din faţă 

şi din părţi, încercuindu-i pe cei doi rebeli. Nu mai era vorba să-i 
aresteze pur şi simplu. Morți sau vii, cei doi bărbaţi trebuia 
înhăţaţi. 

La semnalul şefului lor, arcaşii porniră, strângându-i pe rebeli 
într-un cerc de fier. 

Pe peron, Pardaillan şi Jehan le Brave'evaluează manevra. Fără 
a se pregăti, fără să-şi spună un cuvânt, dintr-o privire, ei 
găsesc şi adoptă tactica potrivită. 

Ei se plasară spate-n spate, instalaţi solid în mijlocul peronului, 
pentru a face faţă simultan din toate părţile. 

Cele două spade sclipitoare ţintesc din nou în grămadă, se 
răsucesc în dreapta şi în stânga, peste tot, în acelaşi timp. 
Arcaşii sunt răvăşiţi, împunşi cu frenezie. Pe deasupra, 


încurajări, ameninţări înspăimântătoare, înjurături suculente, 
strigăte de durere. 

Dar, de această dată, avântul atacatorilor este metodic şi 
organizat. Ei nu cedează. 

— Nu mai rezistă! Nu mai rezistă! strigară câteva voci. 

Era adevărat. Pardaillan şi Jehan le Brave erau plini de sânge. 
Nu erau însă decât simple zgirieturi fără importanţă. Hainele şi 
cizmele erau mai păgubite decât pielea. 

Dar, într-o clipă, arcaşii invadară peronul şi, în cazul acesta, 
puteau să le atingă pieptul. 

în acest moment, o voce poruncitoare comandă: 

— Jos armele!... Toată lumea!... Arcaşii se opriră brusc. 

— Regele! strigă de Neuvy, scoţindu-şi imediat pălăria, în timp 
ce oamenii săi prezentau armele. 

Pe peron, Pardaillan şi Jehan le Brave, cu aceeaşi mişcare 
elegantă, afectată, salutară cu spadele, fără a fi clar dacă acest 
salut era adresat regelui sau învinşilor. După aceea, cu un calm 
ce ţinea de miracol, pun amândoi spadele în teacă şi rămân 
inflexibili, cu tocurile alăturate, ca la paradă. 

Ei se privesc reciproc cu coada ochiului şi îşi surid cu 
amabilitate. Se vedea că fiecare era mulţumit de celălalt. Şi 
aveau amândoi o înfăţişare atât de falnică încât însuşi regele se 
opri o clipă pentru a-i contempla cu o admiraţie vizibilă. 

Cu toate acestea, Pardaillan, din vârful buzelor, murmură pentru 
însoţitorul său: 

— Cred că era şi timpul! Tânărul răspunse cu simplitate: 

— într-adevăr. 

Politicoasă, Bertille îl conduse pe rege într-un mic cabinet, un fel 
de oratoriu foarte simplu. 

Henri se abandonă într-un fotoliu şi privi cu atenţie, cu un aer 
visător, tânăra care stătea dreaptă în' faţa lui, într-o atitudine 
foarte demnă. 

— Sunteţi chiar fiica Blanchei de Saugis? 

— Sunt într-adevăr fiica Blanchei de Saugis, moartă de durere şi 
de ruşine dîndu-mi viaţă în urmă cu aproape şaisprezece ani. 
Sunt deci un copil natural... un bastard cum spun răutăcioşii, 
mama neavând un soţ legitim... Micul domeniu al mamei mele 
este situat în ţinutul chartrain, nu departe de Nogent-le-Roi... 
Sunt aceea pe care voi o consideraţi şi tatăl meu este... acela pe 
care voi îl cunoaşteţi. 


Aceste cuvinte fuseseră pronunţate cu o simplitate atât de 
demnă, pe un ton de o tristeţe şi o resemnare atât de sfişietoare 
încât regele ruşinat, îşi lăsă bărbia în piept. 

Maşinal, cu o emoție pe care n-o putuse stăpâni, murmură: 
m 

— Fiica mea!... 

Emoţia sa provenea de la faptul că se gândea la dragostea sa 
pentru acest copil care se dovedea a fi fiica sa. Ruşinea şi jena 
sa veneau mai cu seamă de acolo că-şi amintea de acea intenţie 
infamă de a încerca să se strecoare la ea. 

Capelă mică de rugăciune într-o casă (n. 

El admira pe ascuns graţioasa fată, îşi confirma hotărîrea de a 
îndrepta regeşte lunga sa uitare, şi-şi spunea: 

„Dumnezeule! această frumoasă fiică va fi podoaba inimii mele. 
îi voi da o dotă magnifică, o voi căsători cu unul dintre prietenii 
mei, ea nu mă va părăsi şi, dacă nu depinde decât de mine, ea 
va fi fericită. Fiind tardivă, satisfacția nu va fi mai puţin întreagă. 
îi datorez asta din plin". 

Gândindu-se la un viitor pe care îl vedea vesel şi tihnit, 
enumerând binefacerile cu care-şi promitea să o copleşească, el 
se înduioşa. îi întinse braţele repetând: 

— Fiica mea! 

Spre marea sa uimire, Bertille nu se mişcă. Ea ridică încetişor 
capul şi murmură pe un ton de o melancolie inexprimabilă: 

— Vai, eu nu am tată!... Nu voi avea niciodată. Henri o studie cu 
atenţie, ceea ce nu făcuse încă, 

uluit de graţia atât de încântătoare a fetei. 

Pentru a-i arăta că-i înţelegea rezerva şi cauza ei, el o întrebă pe 
un ton compătimitor: 

— Ai suferit mult, copilul meu? 

— Am fost foarte nefericită, sire, într-adevăr. 

— Din vina mea, o simt. Cu toate acestea nu trebuie să mă 
consideri mai vinovat decât sunt. 

Ea îl întrerupse prompt: 

— Maiestatea Voastră se înşeală când crede că răspunsul meu 
ascunde vreo dezaprobare, oricât de mică. Nu m-am gândit 
niciodată să cer regelui nici cea mai mică explicaţie, în tot ce 
mă priveşte, cu atât mai puţin să-i judec purtarea faţă de mine. 
Regele este stăpânul. El nu are de dat socoteală decât 
conştiinţei sale. 


— Dumnezeule! frumosspus! Văd că eşti tot atât de înţeleaptă 
pe cât eşti de frumoasă... şi este puţin spus. Nici eu nu vreau să 
rămân în urma generozităţii tale. Mărturisesc că sunt vinovat de 
nedreptăţi... Nu spune nu! Nedreptăţi grave pe care trebuie şi 
vreau să 

le îndrept. Grija viitorului tău mă priveşte de acum înainte. 
Vreau să fac din tine cea mai fericită, cea mai invidiată dintre 
femei. Fii sigură că voi fi întotdeauna gata să-ţi îndeplinesc 
dorinţele, atât cât îmi va sta în putinţă. 

Ea răspunse pe un ton grav: 

— Dacă este aşa, voi îndrăzni să-i cer regelui o favoare. în 
schimbul căreia îl voi considera eliberat de toate promisiunile pe 
care s-a simţit dator să mi le facă. 

— Vorbeşte, şi dacă ceea ce-mi ceri nu este imposibil, pe 
cuvântul meu de gentilom, se va face, strigă cu ardoare regele, 
încântat s-o vadă într-o atât de bună dispoziţie. 

Bertille păru să chibzuiască o secundă... Nu pentru că ezita să-şi 
fornuleze cererea, dar căuta termenii în care s-o prezinte. 

— Pot să ştiu, întrebă ea care sunt intenţiile regelui în ceea ce-l 
priveşte pe tânărul care aşteaptă la uşa mea? 

Henri era departe de a se aştepta la o astfel de cerere. Elo privi 
scrutător. 

— De ce te interesează ce am hotărit în privinţa acestui tânăr?! 
De ce te interesezi în mod deosebit de el? 

— Deoarece pentru mine, pentru apărarea mea, el a îndrăznit să 
sfideze mânia Maiestăţii Voastre 

— Ei, Doamne, de ce se amestecă? Şi apoi, de ce şi de cine să te 
apere? Din câte ştiu nimic nu te ameninţă! 

— Sunteţi sigur, sire? 

— în sfîrşit, cum de se afla tocmai aici?... îşi petrece nopţile 
veghind pragul tău?... Cu ce drept?... 

— Nu ştiu! ' 

Şi, spunând aceste cuvinte, pentru prima dată ea roşi. 

Henri, care n-o pierdea din ochi, reluă: 

— Nu ştii?... Ei bine, eu ştiu şi ţi-o spun: pentru că te iubeşte. 

Ea străluci de încântare. îşi împreună mâinile albe, ridică ochii 
extaziaţi, cu graţie şi murmură dulce: 

— Da, îmi spuneam că atâta fericire nu este pentru mine. Dar 
acum simt, văd, el mă iubeşte. 

— Şi tu îl iubeşti, recunoaşte, strigă furios regele. 


— De ce să n-o recunosc?... Când îl vedeam trecând atât de 
mândru şi atât de cutezător pe sub fereastra mea, când ochii săi 
scânteietori mă priveau atât de dulce, învăluindu-mă 
mângiietor, eram fericită fără să ştiu de ce. Nu ştiam că aceasta 
era dragostea... nu ştiam dacă-l iubeam şi dacă el mă iubeşte!... 
Dar când l-am văzut postându-se ameninţător în faţa voastră, 
interzicându-vă să vă apropiaţi de uşa mea, am fost fericită. V- 
am recunoscut imediat. El de asemenea, sunt sigură, v-a 
recunoscut... Şi totuşi, n-a ezitat... Vârful spadei sale a 
ameninţat pieptul vostru.... Pieptul regelui! 

— Ah! pe bunul Dumnezeu! te sfătuiesc să nu-mi reaminteşti 
această frumoasă ispravă! bombăni regele. 

Dar, cum ea nu-l auzise, reluă şi mai înflăcărat: 

— Am înţeles că dacă el îndrăznea acest lucru uluitor, era 
pentru că mă iubea... pe mine!... şi am fost fericită mai presus 
de orice. Atunci, ştiind ce sunteţi pentru mine, mi-am spus că nu 
puteam să las să verse sângele vostru... şi am intervenit la timp. 
El s-a înşelat asupra sensului acestei intervenţii. Nu ştiu ce a 
crezut, ce a gândit... dar am ghicit că dorea să moară, că 
această sfidare nebună de a se angaja să vă însoţească la Luvru 
era un mod de a se sinucide... pentru mine... din cauza mea... 
Am simţit cum sângele mi se răceşte în vine, iar în mine s-a 
făcut lumină. Am înţeles că, dacă ar muri el, aş muri şi eu, 
pentru că şi eu îl iubeam! 

— Toate astea sunt baliverne, strigă Henri, himere la care nu 
trebuie să te mai gândeşti. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că visele, proiectele, în raport cu situaţia ta 
prezentă de fată săracă şi necunoscută, nu se mai potrivesc cu 
situaţia strălucitoare pe care o vei avea mâine. Trebuie să spui 
adio trecutului mizerabil şi să ai ambiţii conforme cu. rangul ce-l 
vei avea. 

Bertille dezvălui o figură răvăşită de durere şi, împreunându-şi 
mâinile într-un gest de implorare, strigă cu ardoare: 

— Rog pe Maiestatea Voastră să nu se ocupe de mine. Rangul şi 
măreţia nu mă tentează deloc. Vă jur că voi fi o tristă apariţie la 
curtea voastră, sire. Situaţia mea, care vi se pare nenorocită, 
mie îmi pare foarte norocoasă şi de invidiat. Modestia mea nu 
mă apasă. Departe de asta, ea îmi este dragă şi prețioasă. Sunt 


foarte fericită aşa. cum sunt şi nu cer nici o favoare, chiar de-aş 
rămâne mereu în această situaţie. 

— Dar aici este sărăcie! Eu îţi ofer un castel. Vei avea o casă 
înzestrată ca a unei prințese, o mulţime de lachei, cameriste, 
scutieri, paji, doamne de companie, gentilomi... O sută de mii de 
livre rentă permanentă, un titlu, marchiză de exemplu, 
aşteptând să te mărit cu vreun prinţ pe care-l vom alege tânăr, 
viteaz şi frumos. Gândeşte-te la ce-ţi ofer. Meditează înainte de 
a spune nu. 

Ea strigă, cu un fel de furie: 

— Nu vreau nimic, nici titluri, nici rente, nici soţi. Nu cer decât 
un lucru: să rămân cum sunt. Vă implor smerită, dar hotărită, să 
mă uitaţi, să mă lăsaţi aşa cum sunt. Recunoştinţa mea va fi 
infinită dacă îmi veţi acorda această favoare. 

— Dumnezeule! este o nebunie!... Şi toate astea pentru că ai 
întâlnit un aventurier!... 

— Am avut onoarea să cer regelui să-mi spună ce intenţionează 
să facă în privinţa acestui tânăr pe care îl califică drept 
aventurier? 

O lucire răutăcioasă trecu prin ochii şireţi ai bearnezului. 

— Ştii de ce crimă s-a făcut vinovat? 

— Da. Se cheamă crimă de lezmaiestate. 

— Ei bine, el va suferi consecinţele acestei crime. 

— Este irevocabil? Nimic nu vă „va putea face să reveniţi asupra 
acestei hotărîri? 

— Nimic! răspunse regele cu răceală. Şi, în sinea sa, adăugă: 
„Drace! Sunt curios să văd ce va face." 

— Sire, fiica Blanchei de Saugis este aceea care vă cere iertare 
pentru cel pe care-l" iubeşte. Fiica Blanchei de Saugis, aţi auzit 
bine, sire? 

— Blanche de Saugis însăşi, de-ar apărea din cavou pentru a 
implora această iertare, răspunsul ar fi acelaşi: Nu! 

Bertille scutură încet din cap ca şi cum ar fi vrut să spună: 
„Bine. Mă aşteptam la asta.Şi cu voce tare: 

— Dumnezeu mi-e martor, sire, că am vrut să evit ruşinea de a 
scormoni trecutul, ruşinea încă mai îngrozitoare de a lămuri 
prezentul... 

— Ce vrei să spui? întrebă Henri, vag neliniştit. 

— Spun, izbucni Bertille pe un ton de dispreţ suveran, că aţi 
încercat să pătrundeţi la mine aşa cum, în urmă cu şaisprezece 


ani aţi pătruns la mama mea. Spun că, dacă nu vă destăinuiam 
numele meu, aţi fi încercat să reînnoiţi asupra fiicei, a fiicei 
voastre laşul atentat pe care l-aţi comis asupra mamei! 

— îţi pierzi minţile, cred! bâlbâi Henri. 

— Da, văd, vă întrebaţi cum o fată de vârsta mea poate ghici 
toate aceste infamii. Uitaţi că dureroasa poveste a mamei mi-a 
revelat lucruri pe care o fată de vârsta mea trebuia să le ignore. 
Şi asta este o crimă în plus în contul vostru. Vedeţi, domnule că 
am dreptul să pretind mult de la voi. Eu, totuşi, am implorat. 
Ce? Foarte puţin, într-adevăr: uitarea unui cuvânt, a unui gest. 
Şi voi aţi refuzat. Ei bine, fie. încheiaţi opera începută, tatăl 
meu, după mamă asasinati fiica! Pretextul este găsit, sire. Ca şi 
el, am insultat pe 

Maiestatea Sa. Trimiteţi-ne împreună la tortură. Eu sunt gata. în 
felul acesta, graţie vouă, mama şi fiica nu se vor uni decât în 
moarte cu alesul lor! 

Ea se ridică mândră, cu o văpaie în ochi. lar regele, care se 
predase, reflecta admirând-o: 

„lată deci unde voia să ajungă: să moară cu alesul ei, cum 
spune ea. O asemenea dragoste pentru un bărbat al cărui nume 
nici măcar nu-l cunoştea în urmă cu mai puţin de o oră. Este 
incredibil. Cu toate acestea, aşa este. La urma urmei, de ce să 
mă amestec? Cine ştie dacă, în fond, nu va fi mult mai bine aşa? 
Nu mi-aş face de bună voie, o mulţime de duşmani prezentând- 
o la curte?..." 

Trebuia să-i răspundă, s-o liniştească pe fată, când i se păru că 
aude ceva ca un zgomot îndepărtat de luptă. El plecă urechea. 
Bertille auzise şi ea. Fără să-i pese de rege, ea se repezi în 
balcon, întredeschise oblonul şi aruncă o privire în stradă. 

Palidă ca o moartă, dar dreaptă şi hotărită, ea se îndreptă cu 
pas sigur spre uşă. 

— Unde te duci, strigă regele, care o urmase. 

— Să mor împreună cu el, deoarece oamenii voştri vor să-l 
omoare. 

— Eh, Doamne! Nu vreau moartea lui!... Nu ai înţeles asta? 

Şi, pe un ton de suverană autoritate: 

— Nu vă mişcaţi, doamnă! Nu se cade să se uite prea mult timp 
că eu singur am dreptul să poruncesc! 

El merse să vadă, la rândul său, ce se petrecea în stradă, 
evaluînd situaţia dintr-o singură privire. 


„Bine, murmură el, vor mai rezista două sau trei minute. Voi 
ajunge la timp." 

întorcându-se spre Bertille care aştepta neliniştită: 

— Copilul meu, spune el cu blândeţe, te iert pentru ceea ce mi- 
ai spus şi pentru că ai încercat să mă insulţi, pe mine, tatăl tău 
şi regele tău. Taci. Lasă-mă să termin. Nu am intenţia să te 
constrâng 

orice ar fi. Vei hotărî singură asupra destinului tău şi îţi voi lăsa 
toată libertatea. în câteva zile voi reveni să te văd.( Linişteşte- 
te, de această dată voi veni în plină zi şi însoţit, astfel că nimeni 
nu va putea să-mi pună la îndoială intenţiile... Acum, lasă-mă să 
ies. Este timpul. 

— Veniţi repede sire, veniţi repede, pentru Dumnezeu! strigă 
Bertille avântându-se. 

— O clipă, făcu Henri oprind-o. Nu trebuie să mă vadă lumea 
ieşind de la tine la această oră. Sunt tatăl tău, dar asta numai 
eu o ştiu. 

— Ah! ce contează! Să nu pierdem timpul! 

— Contează mult pentru mine. Fă cum îţi spun şi nu te teme de 
nimic... Voi sosi la timp. Nu există o ieşire prin spatele acestei 
locuinţe? 

— Prin fundătura Courbâton... Veniţi, sire, veniţi. Un minut mai 
târziu, regele, după ce ocolise 

fundătura cu acei paşi întinşi ce-i erau obişnuiţi, sosise la timp 
pentru a opri asaltul arcaşilor săi, cum am văzut. 

Regele se plasă la baza peronului, în centrul cercului de lumină 
format de torţele arcaşilor ţepeni, ca la paradă şi, cu un aer 
nemulţumit, întrebă: 

— Ei bine, ce se întâmplă aici, Neuvy? 

— Se întâmplă, sire, că am vrut să-l arestez pe acest bărbat 
care s-a răzvrătit, după cum a putut vedea Maiestatea Voastră. 
Henri, cu sprâncenele încruntate, se întoarse spre Jehan şi 
bubui: 

— Răspundeţi, domnule. 

Jehan avansă până la marginea peronului, se înclină cu eleganţă 
şi răspunse cu o siguranţă deconcertantă: 

— Acest om nu ştie ce spune. Eu susţin că el s-a opus ordinelor 
regelui şi nu eu. 

— Ce spuneţi? Explicaţi-vă, tinere. 


— Este foarte simplu, spune Jehan pe un ton caustic, regele mi-a 
ordonat să-l aştept aici, la această uşă pentru a-l însoţi la 
Luvru... sau altundeva. A sosit acest om. Fără sens şi fără 
rațiune, din propria lui voinţă, el a vrut să mă înhaţe cu ajutorul 
zbirilor săi. A vrut să mă smulgă din acest loc unde aveam ordin 
să-l aştept pe rege. Domnul de Pardaillan, aici de faţă, şi-a dat 
osteneala să-i explice asta, dar el n-a vrut să asculte nimic. S-a 
încăpăţinat în dorinţa lui de a mă împiedica să execut ordinul 
regelui. în felul acesta, el s-a opus deschis autorităţii regelui, pe 
care 

avea datoria s-o respecte mai mult decât oricine, astfel încât el 
trebuie luat din scurt. 

— Sire! strigă Neuvy, gituit de furie, permiteţi-mi... 

— Linişte, domnule! îl întrerupse Henri. Şi, reprimându-şi un 
surâs: 

„Drace! iată o explicaţie la care nu mă aşteptam", întorcându-se 
spre Pardaillan, care aştepta cu un aer indiferent, îl întrebă: 

— Şi voi, domnule, aţi avut şi voi ordin să mă aşteptaţi aici? 
Pentru a executa acest ordin aţi tras spada împotriva, oamenilor 
poliţiei? 

— Fără îndoială, sire. Maiestatea Voastră mi-a ordonat să-l 
păzesc pe acest tânăr. Aţi precizat chiar să-l păzesc ca pe ceva 
preţios. 

— Ei bine? 

— Ei bine, l-am păzit spuse Pardaillan cu un calm admirabil. 

De această dată regele surâse cu francheţe şi, întorcându-se 
spre şeful poliţiei, care clocotea de furie, îi spune cu gravitate: 
— Cei doi gentilomi spun adevărul. Ei se află aici la ordinul meu. 
— Sire! bâlbâi de Neuvy. 

— Pleacă, Neuvy, zise încet Henri, sunteţi un bun slujitor, nu voi 
uita asta. 

Nu mai era nimic de spus, trebuia să se supună. Cu mânia în 
suflet, şeful poliţiei trebui să se încline, îşi grupă oamenii şi, 
după ce a aruncat o privire încărcată de ameninţări lui Jehan, 
care suridea dispreţuitor, se îndepărtă încet, ca şi cum regreta. 
Henri se întoarse atunci spre căpitanul de Praslin care aştepta 
nepăsător: 

— Cum se face că aţi părăsit Luvrul, unde eraţi de gardă? 
întrebă el. 


— Sire, domnul de La Varenne a venit la mine şi mi-a povestit 
nu ştiu ce istorie despre un atac nocturn împotriva persoanei - 
regelui. 

Regele îşi aminteşte atunci de confidentul său. 

— De fapt, întrebă el cu cea mai desăvârşită indiferenţă, unde 
este La Varenne? 

O voce jalnică gemu lângă el. 

— Aici, sire! 

Şi Henri, la lumina palidă a unei torţe lăsată de şeful poliţiei, 
putu să vadă cicatricea însângerată care brăzda obrazul 
confidentului său. 

Du-te să te îngrijeşti, La Varenne, zise Henri cu un aer fals 
îngrijorat. Caută-l pe doctorul meu Heroard şi spune-i că-i ordon 
să-ţi redea grabnic o înfăţişare prezentabilă. 

Şi adresându-se imediat lui Praslin, îi ordonă: 

— întoarceţi-vă la Luvru, Praslin. 

Praslin era soldat, obişnuit cu disciplina militară. Cu toate 
acestea, ezită o secundă şi remarcă respectuos: 

— Şi regele? 

— Mergi fără teamă, prietene. Aceşti doi gentilomi viteji mă vor 
însoţi. 

— în acest caz, plec liniştit, ei valorează cât o companie. 

— Spune că valorează cât o armată, Praslin, şi vei fi încă 
departe de adevăr! 

Praslin se înclină în faţa regelui, salută adînc pe cei doi bărbaţi 
care acceptaseră fără să clipească extraordinarul compliment 
pornit de pe buzele regelui şi comandă: 

— La drum! 

Regele aşteptă în linişte până ce zgomotul cadenţat se pierdu în 
depărtare. Ferestrele burghezilor înspăimântați de vacarm se 
închiseseră unele după altele; strada, luminată slab de palidele 
raze ale lunii, îşi recăpătase aspectul său paşnic şi tăcut. 

— La drum şi noi! comandă vesel Henri. Vreau să profit de 
escorta cu adevărat regală pe care întâmplarea fericită mi-a 
trimis-o în această seară pentru a face un tur prin frumosul meu 
oraş. 

Henri îl luase pe Pardaillan de braţ. Acesta era încă unul din 
obiceiurile sale: când mergea, trebuia întotdeauna să se sprijine 
de careva. El îi antrena încet pe cei doi însoțitori în direcţia 


Luvrului. Părea în largul său şi foarte vesel de această plimbare 
nocturnă. 

Nici măcar o dată el nu făcu aluzie la aventura tânărului care 
mergea în stânga sa. Nu reaminti nici refuzul de a se supune al 
lui Pardaillan şi cuvintele violente care însoţiseră acel refuz. în 
sfîrşit, el nu suflă un cuvânt despre lupta susţinută împotriva 
arcaşilor. S-ar fi spus că toate acestea i se şterseseră din 
memorie, nu existaseră niciodată. El menţinu constant 
conversaţia la acest ton de libertate familiară care-l făcea iubit, 
rîzînd de orice, glumind despre orice, dar nelăsând să se 
ghicească nimic din intenţiile sale, abordind numai subiecte 
uşoare sau neînsemnate. 

La mijlocul străzii l'Arbre Sec se înălța fintâna lui Trahoir. 
împrejurul acestei fîntâni, trei siluete ascunse în umbră, tăcute, 
cu pumnalul în mână, ghemuite, pregătite să sară, pândeau 
apropierea celor trei plimbăreţi nocturni. Cei trei erau 
Escargasse, Gringaille şi Carcagne, cele trei puşlamale pe care i- 
am întrezărit în aceeaşi dimineaţă la uşa locuinţei lui Jehan le 
Brave. 

Regele, am spus-o, se sprijinea de braţul lui Pardaillan, pe care-l 
avea la dreapta sa. Jehan le Brave se afla la stânga sa. 
Apropiindu-se de fintână, grupul porni spre dreapta, în timp ce 
tânărul ajunse la un pas de monument. 

Regele şi Pardaillan trecură fără să observe nimic şi fără ca cei 
trei aflaţi la pândă să se fi mişcat. 

Jehan le Brave lăsă să treacă pe cei doi însoțitori ai săi, se opri, 
puse un picior pe marginea fîntânii, simulând că-şi aranjează 
pintenul. în acelaşi timp, din vârful buzelor, dintr-un suflu, 
azvârli câteva cuvinte 

„scurte, culese de urechile atente ale celor trei. Şi imediat, cu un 
aer indiferent, se îndepărtă alăturându-se lui Henri IV şi lui 
Pardaillan, care păreau să nu fi observat această oprire scurtă şi 
toţi trei, întorcându-se spre stânga, intrară pe strada Saint- 
Honore. 

Cum se îndepărtară, cei trei ieşiră din colţul lor. |Aveau figuri 
jalnice şi derutate şi erau palizi ca şi cum scăpaseră dintr-un 
mare pericol. 

— Eh! murmură provensalul Escargasse, am scăpat uşor! 

— încă puţin şi l-am fi atacat pe şef, explică Carcagne. 


— Ce grindină de lovituri s-ar fi abătut peste capetele şi peste 
spinările noastre! se spovedi fără falsă ruşine parizianul 
Gringaille. 

— La naiba! reluă Escargasse,. să spălăm putina. Aţi auzit 
ordinul: să-l urmăm de departe, fără a atrage atenţia celorlalţi 
doi, să nu-l pierdem din vedere şi să fim gata să intervenim la 
semnalul său. Să deschidem ochii. 

— După părerea mea va trebui să ne luăm la harţă! 

— Dar expediţia va fi rodnică. Nu se pune el în mişcare pentru o 
prăpădită de afacere. 

Vorbind, se avântaseră deja, atingând zidurile, cu pas suplu de 
felină, fără cel mai mic zgomot care să le trădeze prezenţa, 
urmărindu-i cu urechile ciulite, cu mâna pe mânerul spadei, 
invizibili în noapte, fără să piardă nici una din mişcările celor trei 
plimbăreţi. 

Deodată, Carcagne strigă ' înăbuşit: 

— Pe coarnele diavolului! Şi signor Concini care ne aşteaptă! 

— Drace! l-am uitat! 

— El va aştepta, zise hotărît Gringaille. Adevăratul nostru şef nu 
este Concini! 

— Acesta este Jehan al nostru, viteazul între «viteji, puternic 
între puternici. Concini va fi satisfăcut 

să ne aibă la dispoziţie atunci când vom sosi. - 

— Eu nu spun nu, Escargasse... Totuşi, Concini are o calitate... El 
este acela care ne dă pateul... Totul este ca supunându-ne 
şefului nostru, să-l menajăm. 

— Este foarte drept ce spui tu acolo, Carcagne. în consecinţă, îi 
vom da lui Concini o explicaţie satisfăcătoare. 

— Atenţie, se opresc! 

— La poarta Luvrului! Oh! 

— Ne va ajuta să intrăm? 

— Să deschidem ochii, porumbeii mei, este momentul potrivit!... 
Henri IV se oprise, într-adevăr, în faţa unei uşi secrete a 
palatului. El privi un moment, maliţios, pe cei doi păzitori ai săi, 
care rămăseseră de altfel impasibili, încremeniţi într-o poziţie 
militară pe care regele o aprecie la valoarea sa. 

Brusc, Henri introduse cheia în broască şi împinse uşa pe care o 
lăsă un moment larg deschisă, ca şi cum ar fi vrut să le arate că 
nu avea acolo nici gărzi, nici gentilomi gata să intervină şi, 
foarte amabil: 


— Domnilor, spune el, vă mulţumesc că aţi avut bunăvoința să 
mă însoţiţi până aici. 

Apoi se întoarse spre Pardaillan cu o gravitate subită: 

— Vă datorez mult, prietene; nu vreau să-mi amintesc decât 
asta. Restul s-a şters din memoria mea. 

Pardaillan se înclină, reprimându-şi un surâs şi răspunse cu 
vocea sa caustică: 

— De vreme ce Maiestatea Voastră recomandă exemplul, voi 
face la fel, şterg şi eu, sire! 

„Cap de fier!" reflectă regele. Dar se feri să sublinieze răspunsul 
cavalerului şi, ca şi cum n-auzise, se adresă lui Jehan: 

— Cât despre voi, tinere, nu vă cunosc. Dar am promis să iert. 
Treacă deci de data asta. Dar, 

credeţi-mă, urmaţi-mi sfatul, faceţi un tur în provincie... aerul 
Parisului nu vă face bine. 

Foarte palid, contractându-se vizibil pentru a părea calm, 
tânărul se înclină la rândul său şi ridicându-se ca şi cum n-ar fi 
înţeles ordinul ce i se dăduse: 

— Mulţumesc cu umilinţă regelui pentru sfatul său! Dar pentru 
morrfent tocmai la Paris am treburi. 

Henri încruntă uşor din sprâncene şi spuse sec: 

— Fie. în acest caz, faceţi în aşa fel încât să n-aud niciodată 
vorbindu-se de voi. 

Şi adresând un semn amical lui Pardaillan, intră vioi şi închise 
uşa, fără să-i lase tânărului timp pentru răspuns. 

După ce uşa se închisese în urma regelui, Pardaillan şi Jehan, 
oricât de viteji erau, nu-şi putură înăbuşi un suspin de uşurare. 
—  Recunoaşteţi, spune Pardaillan, că aţi crezut că vom fi 
arestaţi. 

— Da, domnule, răspunse tânărul. Dar dumneavoastră? 

— Ce aţi fi făcut dacă regele ar fi vrut să ne înhaţe? întrebă el 
curios pe tânărul său însoțitor. 

Fără să răspundă, Jehan pocni din plame şi comandă cu voce 
puternică: 

— Aici, voi de colo! 

La această chemare, Gringaille, Escargasse şi Carcagne ieşiră 
din umbră. Ei se postară în faţa şefului lor şi, cu capul sus, cu 
mâna pe mânerul spadei, cu călcâiele lipite, rămân ţepeni, 
nepăsători. Numai ochii lor, aţintiţi în ochii şefului, exprimă 
admiraţie, un ataşament fără margini. 


— Ei bine? întrebă Jehan după ce-i lăsase timp lui Pardaillan să-i 
cerceteze. 

Cavalerul îşi manifestă impresia printr-un uşor fluierat. 
Răspunsul era suficient de clar, căci cei trei curajoşi îşi umflară 
piepturile. Tânărul lor şef, după ce i-a desmierdat o clipă cu 
privirea, le făcu un semn că pot părăsi poziţia de paradă şi 
spuse cu o voce gravă: 

— Regele m-a afurisit acum... ştiţi pentru ce. Şi, pe un ton 
aspru, muşcător, adăugă: 

— Dar, dacă mi-am propus să nu întreprind nimic împotriva lui, 
asta nu însemna să mă las ucis fără să mă apăr, nătărăilor!..!. 
Au încercat să mă aresteze şi fără ajutorul acestui cavaler aş fi 
fost înhăţat!... Vă spun că nu mai eram *viu., 

— Dobitoci! Şi acum, spune blând Pardaillan, pot să vă întreb, 
fără a fi indiscret, ce aveţi de gând să faceţi? 

— N-aţi auzit ce mi-a spus?... Fiica regelui, domnule, este fiica 
regelui!... Doamne! pentru că am fost atât de nebun să-mi ridic 
ochii atât de sus, va trebui să mă ridic până când voi fi la nivelul 
ei... Aşa voi face sau îmi voi pierde pielea! 

Pardaillan îl examina cu atenţie cu ochiul său pătrunzător apoi, 
cu un surâs nedesluşit, spuse: 

— Fiică de rege sau de ţăran, este totuna când dragostea intră 
în joc. Amintiţi-vă ceea ce v-am spus acolo şi poate că vă veţi 
opri înainte de a se produce ireparabilul. Acestea fiind zise, iată 
că s-a făcut miezul nopţii... Nu m-ar deranja să mergem puţin la 
odihnă. 

— Ce dracu! Domnule, spune vioi Jehan, nu vă voi părăsi până la 
uşa locuinţei voastre! 

Şi, reluînd, adăugă cu un fel de timiditate încântătoare, care 
contrasta ciudat cu obişnuita sa impetuozitate: 

— Dacă, fireşte, sunteţi de acord. 

— Va fi o mare plăcere pentru mine, răspunse politicos 
Pardaillan. Locuiesc pe strada Saint-Denis. 

Intorcându-se apoi spre cei trei curajoşi, le adresă un semn 
amical, spunând: 

— Noapte bună, vitejii mei. 

—  Auziţi?  susţinu Jehan. Mergeţi la treburile voastre. 
Deocamdată nu mai am nevoie de voi. Bună seara. 


Apoi, fără să mai acorde vreo atenţie celor trei, care păreau să 
ezite şi să se sfătuiască între ei, se plasă lângă Pardaillan şi 
amândoi se îndepărtară liniştiţi. 

Oricât de scurtă fusese discuţia dintre cei trei, Jehan plecase 
înainte ca ei să se pună de acord. Văzind asta, ei se lansară în 
pas alergător pe urmele lui, strigând: 

— Hei, domnule Jehan... Staţi! 

Tânărul se întoarse încruntând sprâncenele şi mârâi: 

— Ce aveţi de mugiţi ca viţeii atunci când le taie beregata? 

Cei trei se opriră nehotăriţi. Ceea ce aveau de spus îi speria sau 
îi stânjenea fără îndoială, căci se înghionteau reciproc cu coatele 
dar nici unul nu vorbea. Nerăbdător, Jehan, care-i cunoştea bine, 
strigă: 

— Acum sunteţi muţi? Aţi jurat să mă scoateţi din sărite?... Dă-i 
drumul, Escargasse, tu care ai întotdeauna mâncărime la limbă, 
vorbeşte. 

— Să vedeţi, şefule, este vorba de signor Concini... 

— La dracu cu Concini şi cu tine de asemenea, imbecilule!... Pe 
mâine!... 

— Mâine va fi prea târziu, şefule, spuse Escargasse. Expediția va 
avea loc imediat. 

— Bine! strigă Jehan de departe. Eu nu voi participa la expediţie. 
îmi veţi povesti mâine. 

— La naiba! 

— Drace! 

— Dobitoc! 

Cele trei înjurături ţişniră în acelaşi timp, ca şi cum ar fi fost una 
singură. Cei trei rămaseră locului după plecarea precipitată a 
şefului, clocotind de ciudă, mîhnire, nelinişte. Căci toate acestea 
se puteau citi pe feţele lor îngrijorate. 

Escargasse se scutură primul şi, ridicând spre cer braţele sale 
lungi, ca pentru a lua cerul ca martor, el articula energic: 

— Orice s-ar întâmpla, -noi am făcut tot ce-am putut şi nu avem 
nimic să ne reproşăm! 

Ceilalţi aprobară grav din cap. Dar era vizibil că le mai rămăsese 
un rest de nelinişte. 

Ei reveniră în strada lArbre Sec pe care aveau ordinul s-o 
supravegheze. 


Repede, alunecând ca nişte umbre, ei cercetară strada cu o 
privire expertă. Cercetară chiar şi fundătura Courbâton şi se 
opriră puţin în faţa casei Bertillei. 

Fundătura, ca şi strada, îşi reluase aspectul paşnic obişnuit. 
Totul părea liniştit, adormit. Se strecurară spre strada Saint- 
Honore şi pătrunseră în casa lui Concini. 

Ei au fost introduşi imediat într-un birou nu prea mare, mobilat 
luxos, unde se găsiră în prezenţa unui 

bărbat tânăr care, pentru a şi ascunde nerăbdarea, măsura 
camera cu un pas nervos. 

leşind cu o mică reverență de la regină, Leonora Galigai îl găsi 
pe soţul său Concino Concini, care aştepta să fie introdus la 
Măria de Medicis. 

Concini era de înălţime mijlocie, bine proporţionat. Avea mersul 
suplu, degajat, mlădios. Fruntea înaltă, pomeţii proeminenţi, 
buzele roşii sub o mustață neagră. Trufia era vizibilă după felul 
cum îşi ţinea capul ridicat, din ţinută, din mişcările sale. în 
costumul său de o bogăţie nemaipomenită, el era magnific, într- 
adevăr frumos, de extremă eleganţă. 

— Leonora, spune el, tânărul a sosit la locuinţă. Urmând sfatul 
pe care mi l-ai dat, am evitat să mă întâlnesc cu el şi acum ÎI 
aştept. 

— Aveam motive serioase pentru a proceda aşa. 

— Spune-mi, ai de gând să-l reţii mult pe acest ucigaş? Aveam 
neapărată nevoie de el astăzi. 

Cu o răceală sinistră, însoţindu-şi cuvintele cu o privire 
semnificativă, ea spune: 

— Cred că veţi fi obligat ca, de acum înainte, să renuntati la 
serviciile sale. Dacă nu-l veţi vedea mâine, este de presupus că 
nu-l veţi mai revedea! Veţi fi scăpat astfel de acest ucigaş a 
cărui îmgîmfare obraznică vă putea produce neplăceri. 

Figura lui Concini se lumină de o sumbră satisfacţie şi, cu un 
surâs ce-i dezveli dinţii albi, parcă pregătiţi să muşte: 

— Diavoliţo! zise el coborând şi mai mult vocea, ce misiune i-aţi 
încredinţat? 

Leonora privi pe furiş spre uşa reginei şi, din vârful buzelor, cu 
un murmur imperceptibil, şopti: 

— Ea s-a decis!... Evenimentul va avea loc în această seară!... 
Concini deveni foarte palid. îşi trecu maşinal mâna peste frunte, 
unde simţea o transpiraţie rece. 


— Jehan le Brave este cel desemnat? 

Da!... Şi asta din prevedere, deoarece v-am sfătuit să aveţi 
răbdare atunci când, istovit de insistența acestui aventurier, aţi 
vrut să vă despărțiți de el... 

— înţeleg!... Şi nu vă temeţi?... 

— Nu mă tem de nimic!... Credeţi-mă, mi-am luat măsuri de 
prevedere. în orice caz, abţineţi-vă să ieşiţi în seara aceasta... 
Ea încheie: 

— Sau, cel puţin, aşteptaţi până la orele unsprezece şi jumătate, 
miezul nopţii... Da, cred că la miezul nopţii totul va fi terminat. 
Şi, uitând de sine, cu o nelinişte alarmată care ar fi impresionat 
pe oricine altcineva decât pe indiferentul ei soţ, adăugă: 

— Cred că am calculat totul, am prevăzut totul... Dar cine ştie ce 
întâmplare neplăcută poate surveni?... Nimeni n-o să poată 
spune că te-a văzut pe străzile oraşului între... ora nouă şi 
miezul nopţii. Crede-mă, Concinetto, rămâi acasă... pe durata 
acestor trei ore... Ne jucăm capetele, Concino... Nu uita asta! 

Cu o supunere şi o blândeţe neobişnuite, el o asigură: 

— Nu mă voi mişca de acasă toată noaptea... îţi promit, 
Leonora. 

După un semn de adio, el se îndepărtă fredonând. 

Leonora se reîntorsese la Luvru; Concini avea acum toată 
libertatea de acţiune. El îi chemă pe cei trei voinici ai noştri şi, 
închizîndu-se în biroul său, le dădu instrucţiuni minuţioase şi 
precise. 

Ce voia el de fapt? lată: 

Henri IV, în aventurile sale galante, nu se deplasa fără 
confidenţi. în afară de La Varenne, omul bun la toate, care nu 
conta, el avea o jumătate de duzină de apropiaţi cărora trebuia 
neapărat să le povestească despre speranţele sale, decepţiile, 
bucuriile şi tristeţile sale. 

în timp ce regele se amorezase de Bertille, inevitabilul se 
produsese. Cu alte cuvinte, el povestise apropiaților despre 
pasiunea sa în devenire. 

Aceştia se repeziseră în strada l'Arbre Sec, în speranţa de a face 
curte celei care putea să devină o favorită, sursă de comisioane 
şi favoruri. 

Concini nu făcea parte dintre privilegiaţii care profitau de pe 
urma încrederii regale. în schimb, el era dintre aceia care 
dispuneau de un serviciu de informaţii foarte bine organizat şi 


era tot atât de bine informat ca şi cei mai buni informatori ai 
primilor confidenţi. 

El făcu ceea ce făcuseră ceilalţi: dăduse târcoale străzii l'Arbre 
Sec. O văzu pe Bertille la fereastra sa şi se îndrăgosti la prima 
vedere. Imediat el o dori aprig şi îşi jură că va fi a lui, orice s-ar 
fi întâmplat. 

Tocmai atunci Leonora îi spusese că, chiar în acea seară, regele 
va fi ucis. Regele mort, influenţa lui, a lui Concini, începea, la 
adăpostul Măriei de Medicis. De atunci, nu mai avea de ce să se 
jeneze. Şi cum el era exagerat în toate, cum noua sa pasiune 
era senzuală şi brutală, el hotări s-o răpească pe fată chiar în 
această seară. 

El îi trimise pe Escargasse, Carcagne şi Gringaille în strada 
l'Arbre Sec, cu ordinul de a pregăti răpirea şi de a supraveghea 
casa pe care le-a indicat-o. El nu uita că regele urma să fie ucis 
în faţa casei şi ţinea să fie informat cât mai curând despre ceea 
ce se va petrece. Asta l-a făcut să declare oamenilor săi că 
răpirea nu se va putea încerca decât după miezul nopţii, dar că, 
de la ora zece până la miezul nopţii să nu piardă casa din ochi 
nici măcar o secundă. După trecerea acestei ore, ei urmau să-i 
raporteze la locuinţa sa, unde îi va aştepta. 

Ştia că putea conta pe ei. El nu se îndoia că îi vor raporta, până 
în cele mai mici detalii, această memorabilă seară, căreia ei îi 
ignorau dedesubturile tragice. Cât despre el, după ceea ce ei Îi 
vor spune, va vedea dacă va pune în aplicare planul său de 
răpire sau se va abţine. 

Era aproape ora unu din noapte când cei trei voinici fură 
introduşi în biroul lui Concini. 

Ei se opriră la marginea mesei, în faţa lui, şi împreună, se 
înclinară peste măsură, oarecum ironic. 

Concini îi cercetă cu privirea sa pătrunzătoare. 

— Ah, iată-vă! caraghioşilor, mârâi el, ştiţi că de aproape o oră 
mă plictisesc aşteptându-vă? 

— Am greşit, monseniore, spune Escargasse făţarnic înduioşat. 
Noi ne-am făcut sânge rău! Ne-am zis: bietul monseniore se 
plictiseşte aşteptându-ne!... Nu-i aşa, Gringaille, că aşa am 
spus?... Dar nu puteam să trecem... Am crezut chiar, la un 
moment dat, că nu vom ajunge niciodată până la voi. 


Din tot acest torent de vorbe inutile, Concini n-a reţinut decât 
aceste cuvinte: n-au avut cum să treacă. Şi, în sufletul său, 
delirând de bucurie, răcni: 

„S-a făcut!" 

Cu un aer indiferent, admirabil jucat, cu o voce care deveni 
aspră, - tăioasă, spuse: 

— Luaţi aminte: din acest moment nu mai aparţine casei mele... 
dacă explicaţiile pe care mi le veţi da nu mă vor satisface. Şi 
acum, ascult. Ce s-a întâmplat, deci, atât de extraordinar? 
Escargasse, care îşi asumase răspunderea de a furniza 
explicaţiile, se încorda şi răspunse: 

— Extraordinar! monseniore, voi aţi spus cuvântul. Ceea ce ne- 
a reţinut este, monseniore, 

înfricoşător, teribil, înfiorător... Se va vorbi mult timp în oraş şi la 
curte. 

— Oh! pentru a impresiona astfel oraşul şi curtea era nevoie... 
de o catastrofă înspăimântătoare. Cât despre voi, pentru a vă 
împiedica să treceţi atunci când ştiaţi că eu aştept şi când este 
vorba de voi, nu văd deloc... zău, decât un număr suficient de 
arcaşi sau de sergenţi. 

Concini găsi de cuviinţă să suridă la această glumă. 

Cei trei se fandosiră rizind zgomotos şi Escargasse, cu gura 
până la urechi, linguşi batjocoritor: 

— Eh! n-are nici un farmec prezentarea unui raport 
monseniorului... el ghiceşte totul. 

Dar aceste cuvinte: catastrofă, arcaşi, sergenţi, declanşaseră 
resortul imaginaţiei. Acum, el avea cadrul poveştii sale, cât 
despre amănunte, acestea veneau fără efort. El se grăbi să 
povestească: 

— într-adevăr, domnule, strada fusese invadată de o sută de 
arcaşi în frunte cu domnul de Neuvy. Noi ne găseam prinşi la 
mijloc, în imposibilitate de a trece, deoarece arcaşii blocaseră 
trecerea de lângă Trahoir, alţii blocaseră latura dinspre Sena şi 
erau atât de numeroşi şi în rânduri atât de dese, încât vă jur că 
nici măcar un ţipar nu s-ar fi putut strecura printre ei. Fără a mai 
pune la socoteală că mai erau gărzile domnului de Praslin şi 
domnul de La Varenne şi încă alţii. Toată această lume scoasă 
din minţi, deplasându-se cu mare zgomot şi făcând zarvă mare, 
încât s-ar fi putut crede că reveniseră măreţele zile ale Ligiil. 
Cel mai bun lucru de făcut, neputând să ne strecurăm, era să 


evităm de a fi descoperiţi, cu atât mai mult cu cât puteam fi 
găsiţi imediat şi, lovindu-ne de atâtea piedici, n-am mai fi scăpat 
vii. Vedeţi, deci, 

în timpul celui de-al doilea război religios (1574—1576), după 
Edictul de la Beaulieu (1576), care a făcut protestanților concesii 
nemaiauzite până atunci, ia fiinţă, în acelaşi an, Liga catolică, (n. 
că dacă v-am făcut să aşteptaţi, n-a fost din vina noastră. 
Concini, sub aparenţa indiferenţei, ascultase cu atenţie 
pătimaşă. Această desfăşurare extraordinară de forţe la 
asemenea oră, i se părea proba sigură că atentatul fusese 
comis... sau descoperit. 

— Ce basme îmi îndrugi acolo, lichea? o sută de arcaşi, spui? 
Neuvy, Praslin şi soldaţii lor!... A fost deci o răzmeriţă... bătălie? 
— Dacă a avut loc o bătălie!... Spuneţi-mi voi, ceilalţi! 
Monseniorul întreabă dacă a avut loc o bătălie!... Dar, 
monseniore, am văzut transportând... răniţi. 

Concini chibzuia: 

„întrucât există răniţi, a avut loc o luptă... Deci, atentatul a avut 
loc. Văd, aproximativ, cum s-au desfăşurat lucrurile: regele era 
însoţit, deoarece acest caraghios l-a amintit pe La Varenne. 
Jehan le Brave a trebuit să lovească şi ceilalţi s-au năpustit 
peste el. Dar el este un mistreţ primitiv şi mai incoerent decât 
un... Cât despre arcaşi şi gărzi, Leonora a aranjat în aşa fel încât 
să intervină... prea târziu. Dar regele a fost lovit?... Este mort?... 
este rănit?... sau a scăpat ca în alte dăţi?" 

Cu toate acestea, Concini ridică din umeri şi, pe un ton de milă 
dispreţuitoare, reluă: 

— Cred, vitejii mei, că teama de a fi arestaţi v-a tulburat 
vederea şi că exageraţi importanţa evenimentelor. Dacă avea 
loc o răzmeriţă, aş fi fost informat, ce dracu! Cred că pretinsa 
bătălie n-a fost decât o încăierare, cum se întâmplă adesea... 
Poate vreo tentativă de omor... vreun asasinat, ce ştiu eu? 

— Nu vă pot spune precis, monseniore. înţelegeţi că noi, 
înconjurați de soldaţi şi de arcaşi, aveam totul de pierdut, nimic 
de cîştigat. Noi ne-am ascuns cu prudenţă pentru a nu fi văzuţi, 
ceea ce a făcut ca noi înşine să vedem foarte puţin. Din moment 
ce toată 

lumea mergea, alerga, striga, îşi schimba locul, era cel mai bine. 
Totuşi... 

— Totuşi? gifii Concini. 


— Cred că am auzit strigându-se: „Ce nenorocire! este o 
nenorocire ireparabilă!" 

„E mort! urlă Concini în sinea sa. Ah! Acum eu sunt stăpânul!... 
în sfîrşit!..." 

Totuşi nici un muşchi nu tresări pe faţa sa. El suridea mereu, un 
surâs puţin ironic, jucându-se cu un mic pumnal. Şi, cu acelaşi 
aer indiferent: 

— Păcat!... spune el. Dar, mă gândesc, pentru a produce o astfel 
de impresie, ar fi trebuit ca nefericitul care a fost omorît să fi 
fost un personaj, chiar un mare personaj... Cine dracu este?... 
Nu l-aţi putut vedea puţin, oricât de puţin ar fi fost?... Vă întreb 
asta pentru că mă gândesc că, în fond, ar putea fi unul dintre 
prietenii mei. 

Şi îi fixă cu o privire scrutătoare. 

— Monseniore, noi nu puteam vedea prea bine... v-am spus. 
Totuşi, cred şi eu ca dumneavoastră; era un mare... un ilustru 
personaj. Cineva plasat sus, foarte sus... şi mai sus încă... 

— La naiba!... Ce- te face să presupui...? 

— Pentru motivele pe care chiar dumneavoastră, în primul rând, 
le-aţi expus. După aceea, pentru că, pentru a locui la Luvru, 
trebuie să fii, cred, un mare personaj. 

— Victima locuia deci la Luvru? 

— Trebuie să credem, deoarece s-a dat ordin ca acolo să fie 
transportat corpul. Şi nu este totul. Cineva a spus pe un ton care 
ne-a făcut să simţim fiori de groază pe şira spinării: „Păstraţi 
tăcerea asupra a ceea ce s-a întâmplat. Acela care nu va şti să- 
şi ţină limba riscă să fie repede tras pe roată". Pentru a ne 
decide să vorbim a fost nevoie de insistența monseniorului. 

— Fiţi liniştiţi, îi asigură Concini, nimeni nu va şti. Şi, de altfel, eu 
vă acopăr. 

în sinea lui, el medita: 

„Nu încape îndoială. Este într-adevăr vorba despre rege, a cărui 
moarte vor s-o ţină secretă până când vor fi luate măsurile pe 
care le cere situaţia. Nici Măria nu cunoaşte evenimentul la ora 
actuală. Altfel ar fi trimis să mă cheme. Mâine dimineaţă, fără 
îndoială, i se va comunica trista veste cu toate menajamentele 
de rigoare. Eu voi fi acolo. Până atunci dispun de timpul meu şi 
de persoana mea după propria mea voinţă." 

Brusc, Concini exclamă: 

— Şi el? 


— Care el? tresări Escargasse. 

— Eh! dar... asasinul! 

— Asasinul? făcu Escargasse gituit. Oh! drace! asasinul!... unde 
mi-a fost capul?... Asasinul, sărman individ, soarta lui e 
pecetluită! 

— Nu l-au arestat? se nelinişti Concini. 

— înţeleg... Arestat, legat, închis, prompt, sigur, precis, v-am dat 
răspunsurile. 

Concini se linişti. Dar, apoi, se miră: în fond, ei îl cunoşteau bine 
pe asasin, pentru că era şeful lor direct! Atunci de unde 
indiferența pe care o manifestau în privinţa lui? 

— Voi l-aţi văzut pe asasin? întrebă el privindu-i atent. 

— Vag, pe când îl duceau... în starea în care îl aduseseră îi era 
greu să meargă. 

— Ah! făcu Concini cu o satisfacţie sălbatică, a cam fost 
maltratat? 

— Maltratat! păcatele mele!... S-ar putea spune că l-au sfişiat, 
doborit, frânt de lovituri... Nu mai era o creatură umană, era o 
zdreanţă însângerată. 

De această dată, Concini era lămurit. El nu mai puse întrebări. 
Rămase tăcut un timp, chinuind cu un gest maşinal mânerul 
micului pumnal cu care nu încetase să se joace, meditând adînc, 
fără ca figura lui nepăsătoare să dezvăluie natura gândurilor 
sale. 

Concini ieşi în sfîrşit din lunga sa meditaţie. Un adînc suspin, pe 
care nu avu puterea să-l înăbușe, fu singurul semn care trăda 
puternica bucurie care-l sugruma. îşi fixă o clipă oamenii, care 
aşteptau la bunul său plac, ţepeni ca la paradă, şi schiţă un 
surâs. Cu un gest de o nepăsare supremă, întinse mâna, luă 
dintr-un sertar un pumn de monede de aur pe care le lăsă să 
cadă pe masă, într-o cascadă sclipitoare, în faţa celor trei 
curajoşi uluiţi, muţi de admiraţie. în acelaşi timp, el spuse: 

— Şi acum, să vorbim puţin despre afacerea noastră. 

— Expediția este definitivă? 

— Mai mult ca oricând!... în afară de cazul că strada mai este 
încă păzită. 

— Calea este liberă, monseniore. Totul a redevenit liniştit, ca şi 
cum n-ar fi avut loc nici cea mai mică încăierare. 

— Sunteţi hotăriţi? 

— Noi suntem gata. 


— Să mergem!.Concini se ridică brusc. El luă o pungă plină cu 
monede de aur şi o puse în buzunar, o mască din catifea neagră 
pe care o agăţă de cingătoare, alături de pumnal, se înfăşură 
meticulos într-o manta largă, închisă la culoare şi ieşi cu pas 
hotărit, fără să adauge un cuvânt. 

Cei trei îl urmară. 

în stradă, după ce a aruncat în dreapta şi în stânga o privire 
ageră, el se îndreptă decis spre strada l'Arbre Sec, urmat la trei 
paşi de oamenii săi. 

Ei sosiră în faţa locuinţei Bertillei fără să întâlnească pe nimeni. 
Cei trei îl ajunseră pe stăpânul lor în faţa peronului şi, 
remarcând ceea ce le scăpase în povestirea lor rapidă, îi arătară 
triumfător lui Concini, scăzînd vocea: 

— Sânge! 

Concini nu avea motive să se îndoiască. El privi un moment, cu 
un aer gânditor, băltoacele de sânge, stropii de noroi care 
mânjeau treptele albe, pământul răscolit de tropăitul unei trupe 
numeroase şi, cu un gest nepăsător, el trecu şi intră în 
fundătura Courbâton. 

în capătul fundăturii, lângă un zid, se profila o masă mai neagră 
decât întunericul înconjurător. Un bărbat se desprinse şi, 
apropiindu-se: 

— Monseniore, spune el înclinându-se, litiera este aici. 

Concini făcu un semn poruncitor. Bărbatul, care fără îndoială 
primise dinainte ordine, se înclină şi mai adînc şi se retrase 
imediat. în. strada l'Arbre Sec, acest bărbat se încrucişa cu 
spionul care se ataşase lui Concini şi care, acum, cerceta la 
rândul lui, cu o atenţie neobişnuită, urmele luptei. Fără să se 
oprească, bărbatul aruncă în trecere câteva scurte cuvinte şi îşi 
continuă drumul până în strada Saint-Honore, iar aici, cotind la 
dreapta, intră în casa lui Concini. 

Cât despre spion, el aruncă o privire ironică spre balconul 
Bertillei şi, ridicând spre mansarda lui Jehan le Brave o faţă 
crispată de ură, scrâşni din dinţi: 

„Adio vise de dragoste, drăguţa mea turturea!... Turturelul tău, 
la această oră, se zbate zadarnic în năvodul pe care i l-am 
întins... îl vei revedea ziua următoare... în piaţa Greve... unde 
călăul îi va strânge pieptul în cleşte şi patru cai îi vor sfişia 
membrele, 

răspândindu-le în cele patru colţuri ale oraşului." 


Dînd colţul fundăturii, el aruncă în noapte o privire ageră şi 
murmură: 

„Bucuria care mă copleşeşte nu trebuie să mă facă să uit 
misiunea confidențială cu care m-a onorat signora Leonora. Pe 
Dumnezeu! iată o vizuină care pare să fi fost special săpată 
pentru mine!" 

El se strecură în crăpătura pe care o descoperise, asemenea 
unui păianjen monstruos pândindu-şi prada. 

Concini şi oamenii săi nu stătuseră degeaba. 

La dreapta uşii şi cam la zece-douăsprezece picioarel de la sol, 
se afla o mică fereastră, acum închisă cu un oblon gros de lemn. 
La stânga, puţin mai jos exista o ferestruică rotundă. Ca şi 
fereastra, această ferestruică era acoperită cu un oblon. 

Cei trei voinici se plasară tocmai sub această ferestruică. 
Carcagne, cel mai puternic, oferi sprijinul umerilor săi. 
Gringaille, cel mai îndemânatic, urcă deasupra. După cinci 
minute de lucru, oblonul, probabil ros de cari sau poate pregătit 
deja, era smuls. 

Două bare în formă de cruce, cimentate în zid, barau trecerea. 
Gringaille le prinse cu mâinile. Se auzi un zgomot sec... şi 
barele, frânte în patru bucăţi, căzură la pământ. 

Două minute mai târziu, toţi patru erau înăuntru. Prin tăieturile 
măştii pe care şi-o pusese pe faţă, şi la lumina unei lumânări 
aduse în acest scop, Concini studie locul cu un ochi atent. 

Erau într-o bucătărie destul de mare, unde toate lucrurile erau 
aranjate într-o ordine perfectă, unde totul era strălucitor, 
atrăgător, de o curăţenie perfectă. 

Se vedeau două uşi: una la dreapta, din lemn masiv, alta, cu 
geamuri, în faţa ei. Se îndreptară spre uşa cu geamuri. O 
deschiseră repede. Pătrunseră într-un dormitor. 

1 Unitate de măsură engleză, egală cu 30,48 centimetri (n.t.) 

în marele pat împrejmuit, în crăpătura perdelelor, întredeschise 
de o mână tremurândă, apăru un cap speriat, cu ochii măriţi de 
spaimă, cu gura deschisă, gata să strige după ajutor. Era 
proprietăreasa casei, doamna Colline Colle. 

înainte de a scoate un sunet, Concini ajunse dintr-o săritură la 
ea, îndepărtă perdelele în întregime şi mormăi: 

— Dacă strigi, dacă te opui, acest pumnal îţi va străpunge gitul. 
Dacă asculţi, această pungă de bani va fi a ta. Alege. 


Văzînd acest bărbat mascat năpustindu-se asupra ei, matroana 
crezu că i-a sunat ceasul. Ea închise instinctiv ochii şi se prăbuşi 
pe perne, pe jumătate leşinată, gemând cu o voce sfirşită: 

— lertare!... 

Carcagne, care era omul serios, echilibrat al trupei şi care avea 
purtări agreabile şi politicoase, interveni: 

— Respectabilă doamnă, zise el înclinându-se cu tot farmecul de 
care era capabil, sculaţi-vă imediat... Şi încă repede, vă rog, 
deoarece nu avem timp de pierdut şi nu suntem prea răbdători. 
Ea îşi lăsă capul în piept, cobori privirea, suspină, în timp de 
mâna sa uscată şi zbircită, obosită de treburile dure ale 
menajului, se întinse pe albeaţa cearceafului pe care-l mângiia 
încet, cu un gest maşinal, iar sânul i se ridica repede, ca sub 
imperiul unei emoţii violente. Era caraghios şi jalnic. Şi, în timp 
ce Gringaille, nerăbdător, trase brusc perdeaua, ea bombăni 
fandosindu-se: 

— Bravo ţie! acesta, cel puţin, ştie ce i se datorează unei femei 
neputincioase. 

în timp ce matroana se îmbrăca, cei trei, pentru a nu pierde 
timpul, îi explicau ce doreau de la ea. 

De altfel, ea nu abuza prea mult de răbdarea lor şi apăru 
curând, după ce-şi pusese repede un jupon şi-şi aruncase pe 
umeri o jachetă ponosită, mototolită şi, imediat, dînd semne de 
adincă tristeţe, se vaită: 

— N-o veţi lua pe această sărmană domnişoară? 

— Dacă o vom lua!... se înţelege. Şi încă imediat. 

— Ah! nu veţi avea inima asta, se smiorcăi matroana. 

Şi, de această dată, se uită chiorâş la Concini, care rămăsese 
nemişcat şi mut în penumbră. 

— Dacă o veţi răpi, ce va deveni această domnişoară, 
Dumnezeule?... Va fi pieirea mea, bunii mei domni, moartea 
mea!... N-o aveam decât pe ea, cum vreţi să mai trăiesc dacă- 
mi luaţi loca... 

Un zgomot de monede de aur rotogolindu-se în cascadă pe 
podeaua de stejar ceruită întrerupse brusc vaietele, tăie 
definitiv tulburarea bătrânei. Concini fusese acela, care, fără să 
spună un cuvânt, îşi golise punga cu un gest dispreţuitor. 
Matroana făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se azvârle 
asupra aurului. Gringaille o apucă brutal de braţ şi, cu o voce 
care nu admitea replică, îi spuse: 


— Mişcă-te, căţea bătrână! şi ai grijă... Altfel nu aur îţi voi da, ci 
un pumnal în piept!... 

Doamna Colline Colle înţelese că lucrurile iau pentru ea o 
întorsătură proastă şi, deşi surâsul lui Carcagne o liniştea puţin, 
se gândi că este mai prudent să se supună. 

leşi prima, urmată de cei trei curajoşi, cărora le simţea 
răsuflarea. Se opri în faţa uşii Bertillei şi bătu uşor, gemând: 

— Domnişoară Bertille?... Domnişoară Bertille?... La chemarea 
matroanei, Bertille se ridică în pat şi, 

încă pe jumătate adormită, fără să se sperie, întrebă cu vocea ei 
armonioasă: 

— Dumneavoastră gemeţi aşa, doamnă Colline Colle? 

— Da, domnişoară! Deschideţi, vă rog... Sunt bolnavă... foarte 
bolnavă. 

— Aşteptaţi puţin, vin imediat! 

Porni spre uşă. Dar se opri aproape imediat, gândindu-se 
îngrijorată: 

„Această femeie este hrăpăreaţă şi avară... Aş fi părăsit-o de 
mult dacă... pentru un pumn de aur a vrut să mă vândă 
regelui... pentru puţin aur poate s-o facă din nou pentru altul... 
Cine îmi spune că nu este o cursă?" 

La acest gând, în loc să deschidă, întrebă: 

— Sunteţi într-adevăr atât de bolnavă? 

— Cred că am să mor!... Deschideţi, pentru numele lui 
Dumnezeu!... Nu aveţi încredere în mine? 

Da, nu avea încredere şi nu se înşela. Dar era o fire generoasă 
şi, sub aparenţa sa plăpândă, ascundea un caracter puternic. 
Merse drept la un cufăr şi luă un mic pumnal pe care-l ascunse 
cu un gest hotărît la sân. 

— Deoarece, spune ea liniştită, aţi mai deschis unor străini... 
chiar în această noapte. 

— Dar era regele, domnişoară!... Puteam să mă opun ordinelor 
regelui?... Ah! ce rău îmi el... 

— Cine îmi spune că nu este încă o trădare? Ştiu eu dacă n-aţi 
introdus în casă vreun răufăcător? 

— Sunt singură domnişoară! Vă jur pe ce am mai sfânt!... Şi mi- 
e atât de rău!... Sfinte Isuse! mă lăsaţi deci să mor ca un biet 
câine fără ajutorul ce se datorează între creştini? 

De această dată, tânăra se simţi învinsă de tonul jalnic al 
prefăcutei creaturi. 


— Dumnezeu ne vede, doamnă Colline Colle! Deschid... Dar, 
dacă voi păţi ceva, veţi răspunde în faţa Lui. 

Şi cu curaj, foarte calmă, cu mâna dreaptă încleştată pe 
mânerul pumnalului ea trase zăvorul, deschise uşa spunând cu 
o voce pătrunsă de nelinişte: 

— Ce vi s-a îmtâm... 

Dar nu-şi putu sfirşi întrebarea. Două braţe puternice o înhăţară. 
Scoase un lung țipăt. Dar acest țipăt fu înăbuşit de o manta ce-i 
fu aruncată brusc pe cap. Ea vru să reziste, să folosească arma 
pe care o strângea în mână. Se simţi rapid înfăşurată în manta, 
legături moi — eşarfe, fără îndoială — îi imobilizaseră braţele şi 
picioarele, în timp ce braţe puternice o susțineau, o ridicau, o 
transportau cu băgare de seamă, de altfel. 

Ea nu leşină. Nu-şi pierdu sângele rece. Renunţă să se zbată, 
înțelegând că toate încercările de eliberare sunt inutile, 
păstrându-şi forţele pentru o ocazie mai bună. 

Unul ţinând-o de picioare, altul de umeri, al treilea încheind 
şirul, ei coboriră încet la parter, luminaţi de zgripţuroaica ce 
ţinea să cîştige conştiincios aurul lui Concini. 

Ea îi conduse până la uşă şi, înainte de a deschide, îi avertiză cu 
solicitudine: 

— Aveţi grijă!... Sunt patru trepte de coborit!... Acolo!... încet!... 
Ceea ce, de altfel, nu-l împiedică pe unul dintre cei trei, înainte 
de a ieşi, s-o avertizeze pe un ton care o făcu să tremure: 

— Acum, că totul s-a terminat, dacă nu-ţi vei ţine gura, bătrână 
vrăjitoare, dacă nu vrei să-ţi scot ochii, să nu-ţi spintec pieptul 
cu lovituri de pumnal, uită feţele noastre, în aşa fel încât nu le 
recunoşti niciodată. 

îngrozită, ea bâigui făcându-şi semnul crucii: 

— Vor uita., voi tăcea., vă jur, monseniore!... Bertille fu întinsă 
pe pernele moi ale litierei, Ea 

încercă să se ridice dar, paralizată de legăturile sale, nu reuşi. 
Atunci, cu o voce surprinzător de calmă, întrebă: 

— Nu pot fi eliberată de această glugă care mă înăbuşă? 

Slabă şi atenuată de grosimea stofei, vocea ajunse totuşi până 
la Concini, care era lângă portieră. Auzea printru prima oară 
această voce. Ea produse asupra lui efectul unei muzici de o 
dulceaţă ce-i pătrunse în suflet. 

Uitând că tânăra nu-l putea vedea, el se descoperi 


cu un gest puţin teatral, cu acel farmec elegant ce-i caracteriza 
mişcările şi spuse amabil: 

— Doamnă, dacă binevoiţi să promiteţi că nu veţi striga după 
ajutor şi veţi sta liniştită... 

— Nu voi striga, voi sta liniştită,.promise fata. 

— Dacă este aşa, doamnă, credeţi-mă că sunt foarte fericit să 
vă îndeplinesc dorinţele, care sunt ordine pentru mine. 

Şi Concini, el însuşi, scuturat de fiori la atingerea acestui corp 
care-l scotea din minţi, desfăcu legăturile care o imobilizau şi 
mantaua care-i acoperea trăsăturile de o puritate desăvârşită, 
grăbindu-se s-o admire. 

Bertille nu adresă nici-un cuvânt, nici un gest de mulţumire celui 
care-i redase libertatea mişcărilor. Ea nu găsi de cuviinţă să-i 
facă onoarea unei priviri. Părea că nici nu-l observase. 

Fără a-l privi pe răpitor, care stătea în faţa ei într-o atitudine 
respectuoasă, ca pierdut într-un vis, ea spune cu vocea ei 
armonioasă: 

— Vorbiţi ca un gentilom, ceea ce nu sunteţi... 

— Doamnă! mormăi Concini pălind. Ea continuă, nepăsătoare: 
— ... pentru că un gentilom, demn de acest nume, nu se 
coboară până acolo încât să folosească forţa faţă de o tânără... 
Aţi spus că dorinţele mele sunt ordine pentru voi? Fie!... Doresc 
să mă întorc acasă. Lă-saţi-mă să merg acasă şi voi uita... 

Dus de pasiunea ce-l sufoca, Concini izbucni fierbinte, pătimaş: 
— Vă rog, doamnă, ascultaţi-mă... Da, ştiu, am folosit faţă de voi 
mijloace grosolane şi brutale şi, aşa cum aţi spus: m-am înjosit 
la un lucru dezonorant pentru un gentilom. Dar nu sunt chiar 
atât de vinovat precum credeţi... Trebuia să procedez aşa, 
doamnă: vă ameninţă un pericol şi nu aveam altă cale pentru a 
vă salva... Dispreţul cu care m-aţi copleşit este tot atât de 
nedrept pe cât îmi este de nesuportat... Vă jur, 

doamnă, pasiunea n-a fost niciodată atât de profundă, atât de 
sinceră, atât de respectuoasă ca aceea pe care mi-aţi inspirat-o! 
Văzind că face o pauză, ea întrebă cu un aer de demnitate 
rănită: 

— Un cuvânt, unul singur: Sunt liberă, da sau nu? 

— Ei bine, doamnă, gifii Concini, da, sunteţi liberă!... Plecaţi, 
întoarceţi-vă liniştită acasă! 

în potriva stăpânirii de sine uluitoare de care dăduse dovadă 
până acum, tânăra nu-şi putu reţine un gest de bucurie. 


Dar Concini reluă, arzînd-o cu răsuflarea lui înflăcărată: 

— Nu vă cer în schimb decât un lucru, oh! atât de puţin, priviți- 
mă cu mai puţină severitate. Spuneţi un cuvânt... un singur 
cuvânt.... de speranţă!... un cuvânt, doamnă, vă cer atât de 
mult? 

Din vârful buzelor, ea aruncă: 

— După mişelie şi brutalitate, tocmeală şi insultă!... Lacheu! 

Şi, întorcându-i spatele cu dezgust, ea se rezemă, închise ochii, 
părând că aţipeşte. 

Favoritul avu un gest de furie şi ameninţare. Cuvântul îl biciuise 
ca o lovitură de cravaşă în plină faţă. 

„Lacheu! fie!... Mă voi purta deci- ca un lacheul!..." 

Şi profitând de faptul că tânăra îi întorsese spatele, sesizînd cele 
două eşarfe pe care le pusese pe portieră, le aruncă brusc peste 
ea, reducând-o din nou la tăcere. 

Uşurat prin această brutalitate, el comandă pe un ton aspru: ° 
— La drum!...Acolo unde ştiţi. 

Litiera se puse în mişcare, escortată .de cei trei voinici, cu spada 
în mână, urmată de Concini care, cu buzele strânse într-un 
rânjet teribil, bombăni cu ochii închişi: 

„Lacheu!.. Acest cuvânt cu care m-ai pălmuit, frumoaso, te va 
face să verşi lacrimi de sânge!..." 

Mica trupă luă direcţia Senei. 

Saetta, ieşind imediat din ascunzătoarea sa, se furişă după ea. 
În acest moment, din partea opusă, un cavaler înainta cu paşi 
mari, lovind pământul cu un călcâi hotărît şi răsunător. Era 
Jehan le Brave care se întorcea la locuinţa sa. 

El se opri sub balconul Bertillei şi, împins de preocuparea sa 
neliniştită, cercetă împrejurimile cu o privire atentă. El văzu în 
depărtare grupul format de litieră şi escorta ei şi se întoarse 
indiferent pentru a reveni la vecinătatea imediată a locuinţei 
celei pe care o iubea. 

Nu observă nimic anormal. Totul părea calm, paşnic, adormit. 
Rămase un moment să viseze, cu privirea îndreptată spre 
balcon şi, oftând adînc, deschise uşa locuinţei sale. Trimise din 
vârful degetelor o sărutare în care îşi puse tot sufletul. 

După care, ruşinat ca un pungaş prins asupra faptului, roşind ca 
un băieţandru, urcă sărind câte patru treptele scării ce ducea la 
mansarda sa. 


în acest timp, Concini îşi continuase drumul. El bătu în felul 
convenit în uşa unei case în colţul străzii Rats cu cheiul. Uşa se 
deschise imediat. 

Dacă pe dinafară casa avea o înfăţişare posomorâtă şi 
respingătoare, pe dinăuntru arăta cu totul altfel. 

Era un minunat cuib de dragoste, cel mai cochet, cel mai 
elegant la care se putea visa. 

Bertille fu aşezată, eliberată de legături, într-o cameră mobilată 
cu un lux rafinat. 

La un semn al stăpânului, cei trei voinici se retraseră discret. 
Dar, în lipsa unor instrucţiuni precise, ei rămaseră în casă, 
aşteptând ordine. 

Concini, rămânând singur cu Bertille, nu avea nicidecum intenţia 
să folosească forţa pentru a o constrânge. 

Cu braţele tremurând, întors spre ea, cu vocea fremătând: 

— Ascultă, spune el, tu nu ştii ce ştiu eu... pot face din tine 
femeia cea mai bogată, cea mai invidiată din acest regat. Sunt 
bogat... sunt puternic... Bogăţie, glorie, putere, le depun pe 
toate la picioarele tale... Vei fi încărcată de bijuterii, dintre cele 
mai rare şi mai scumpe. Vei locui într-o casă a ta, alături de care 
cele mai luxoase palate vor părea nişte cocioabe. Vei mânca 
feluri de mâncare renumite în farfurii de aur dintre care cea mai 
mică va preţui o avere... Vei cunoaşte splendorile curţii, unde 
vei străluci ca o regină... îţi ofer toate astea pentru o privire! 
spune, vrei?... 

Cu mâna încleştată pe mânerul pumnalului, cu o voce pe care, 
cu un uluitor efort, reuşi s-o facă sigură de sine, ea răspunse: 

— Mi-aş duce toată viaţa în cea mai mizerabilă cocioabă, 
îmbrăcată în zdrenţe, cu piine goală cerşită la uşa bisericilor, 
mizeria cea mai îngrozitoare, chiar moartea, mai curând decât 
ruşinea pe care mi-o oferiţi! 

— îţi provoc deci oroare?... 

Şi, spunând aceste cuvinte, el făcuse doi paşi înainte. 

Ea ridică mâna şi spune: 

— încă un pas... şi veţi fi mort! El se opri scurt. 

Ea crezu că l-a speriat şi surâse dispreţuitor. 

— în fine, spune el brusc, apropiindu-se de ea, reflectaţi la 
propunerile ce vi le-am făcut.. Este imposibil să vă inspir o atât 
de mare oroare... Aşadar, iubiţi pe altcineva!... 


Insistenţa cu care o fixa, expresia privirii sale, ţinuta, totul era la 
el ameninţător. Această ameninţare o revoltă pe fată: 

— Şi ce-i cu asta? aruncă ea redresându-se. Nu mă tem de 
dumneavoastră... Nu mă tem de nimeni.. Este atât de curajos, 
atât de viteaz. Nu degeaba i se spune le Brave! 

— Ce spui, gângăvi el, repetă!... Spui că se numeşte le Brave?... 
Jehan le Brave, nu-i aşa?... 

O presimţire îngrozitoare îi înţepă inima. 

— Jehan le Brave, da. Acesta este numele său. Concini izbucni 
într-un hohot de râs teribil, care 

pe ea o înfiora: 

— Ah! Dumnezeule! aventura este amuzantă! amanta lui Jehan 
le Brave! lată ceva uluitor!... Dar ştii, frumoaso, cine este acest 
desăvârşit gentilom, acest model de cavalerism? Un cerşetor... 
un tâlhar la drumul mare!... un asasin plătit!... lată ce este acest 
semet erou! 

Ea îl biciui fără să ezite: 

— Minţiţi!... 

El blestemă, ofensat: 

— La dracu! cuvântul unui gentilom nu are nici o valoare pentru 
metresa unui cerşetor.. Ceea ce contează este mărturia unor 
puşlamale de aceeaşi teapă cu amantul ei. 

Şi, apucând un mic fluier pe care-l avea agăţat de git, scoase 
trei sunete ascuţite. 

După câteva minute, Carcagne, Escargasse şi Gringaille intrară 
şi se aşezară ţepeni, aliniaţi, la doi paşi de uşă. 

Fără să se întoarcă, fără să-i privească, îi întrebă pe un ton 
scurt, aspru: 

— Cum se numeşte şeful vostru? 

— Jehan le Brave. 

— Bine. Ce face el în serviciul meu? 

— Mai întâi.. El face.. El face aceeaşi treabă ca şi noi! 

Concini privise tot timpul pe Bertille. El făcu un semn prin care 
comanda celor trei să se retragă şi, fără să se întoarcă, fiind 
sigur că e ascultat, făcu doi paşi în direcţia tinerei şi-şi încrucişa 
braţele la piept: 

— Ei bine, aţi auzit. Le-aţi recunoscut pe cele trei haimanale? 
Sunt cei care v-au înhăţat şi adus aici. lată treaba lor. Cred că 
asta mă scuteşte de alte explicaţii. Acum eşti convinsă? 


Cu o încăpăţinare crâncenă, ea spune: Nu! Atâta doar că 
devenise puţin mai palidă. 

— Tu nu crezi? spumegă Concini... Şi când vezi... 

— Voi spune că ochii mei n-au văzut bine... Nu voi crede mai 
mult, îl întrerupse ea cu aceeaşi îndărătnicie. 

— Dacă îl vei vedea pe Jehan le Brave al tău, continuă 
neîndurător Concini, târit pe o targă în piaţa Grève, dacă vei 
vedea cum călăul îi va încleşta pieptul, îi va stropi rănile cu 
plumb topit şi ulei încins, dacă-i vei vedea membrele trase de 
patru cai, dacă vei vedea mulţimea înfuriată aruncându-se 
asupra acestor resturi informe,.sfişiindu-le în mici bucăţi pentru 
a le da drept hrană porcilor, dacă vei vedea asta, vei crede? 

— Eu ştiu că un nevinovat poate fi condamnat prin uneltiri 
josnice. Văd că sunteţi în stare de toate infamiile pentru a vă 
atinge scopurile. Dar ştiu, de asemenea, că Jehan le Brave nu 
este aşa cum lăsaţi să se înţeleagă. 

— Ei bine, răcni triumfător Concini, aici te înşeli!... El este acum 
la închisoare... în câteva zile, el va suporta tortura aplicată 
regi... ticăloşilor de teapa lui. 

Lovitura fusese mai puternică decât sperase. Bertille, din palidă 
cum era, deveni lividă. Ea se clătină. Trebui să se sprijine de o 
mobilă din apropiere ca să nu cadă. Se părea că regele, după ce 
păruse că iartă cu generozitate, se răzgândise. El se apropie de 
ea, hotărît să termine: 

— V-aţi gândit la propunerile pe care 'vi le-am făcut? întrebă el, 
readucând brusc discuţia la punctul de plecare. 

Şi, vorbind, el se apropia făţarnic, tot mai mult. a trebuise deja 
să facă doi paşi înapoi. Observă că, dacă-l lăsa să continue, va fi 
în curând lipită de perete. Strângea nervoasă mânerul 
pumnalului, avertizîndu-l: 

— Staţi pe loc! rămâneţi unde sunteţi! 

El se supuse, docil, în aparenţă, insistând: 

— Răspunde-mi. 

— M-ati întrebat dacă îmi provocaţi oroare. Vă răspund: resimt 
pentru voi mai mult decât oroare. Resimt dispreţ şi dezgust. 
Prefer moartea decât atingerea voastră respingătoare. 

— Ei bine, vei fi oricum a mea, urlă Concini. El îşi pregătise deja 
lovitura. Brusc, sări. 


Ea ridică mâna şi o repezi fulgerător. Dar el o urmărise şi 
prevăzuse mişcarea. Se aruncă rapid într-o parte. Micuța mână 
înarmată fu înşfăcată de două mâini puternice. 

N-a durat mult. Această mână albă, hotărită, această mână 
slabă de femeie, el o răsuci. Ea scoase un strigăt de durere: 
pumnalul, scăpând dintre degetele sale amorţite, căzu pe 
podea. 

Cu un hohot de râs sălbatic, el îl îndepărtă cu o puternică 
lovitură de picior şi o apucă de braţ. 

Ea se încorda, cu capul întors, pentru a se feri de sărutul odios. 
Şi cu micii săi pumni strânşi lovea, aşa cum putea, la 
întâmplare. 

El, exaltat până la nebunie, împins de dorinţa sa exasperată de 
această rezistenţă îndârjită, o apăsa de 

aproape nelăsând-o să cîştige nici o fărimă de teren. El 
îndepărta obstacolele cu lovituri de picior şi o împingea cu 
înverşunare, încercând s-o încolţească la perete. Şi, desfigurat, 
hidos, el grohăia cu o voce care nu mai avea nimic omenesc: 

— Te voi avea!... Vei fi a mea!... 

Ea simţea cum o părăsesc forţele; nu mai putea să se opună; 
era la capătul puterilor, strigătele sale se transformau în 
horcăituri. 

El înţelese că ea slăbeşte. îşi dublă eforturile, înteţindu-şi 
atacurile. în fine, ghearele sale se abătură pe umerii ei, fixînd-o. 
Grohăi cu bucuria fiarei care se pregăteşte să-şi sfişie prada: 

— Te-am prins!... Eşti a mea!... 

Gifiind, şiroind de transpiraţie, sfişiată, învineţită, despletită, cu 
mintea tulburată, ea nu mai era lucidă; numai instinctul de 
conservare o făcu să încerce un suprem efort. Degeaba. De data 
asta el o ţinea bine. Atunci, un nume se ridică din străfunduri pe 
buzele sale şi ţişni irezistibil, spontan, într-o ultimă chemare 
sfişietoare: 

— Jehan! Ajutor, Jehan!... 

Delir? Halucinaţie? | se părea că o voce îndepărtată, înăbuşită, 
se auzea în liniştea nopţii: „lată-mă!" 

Vai! nu era decât o iluzie. Minunea sperată nu se producea. Nici 
un salvator nu apăru. dar monstrul, a cărui răsuflare răguşită îi 
ardea faţa, o zeflemisea: 

— Strigă!... Nimeni nu te va auzi!... Nimeni nu va veni în ajutorul 
tău!... Nimic nu te poate smulge din îmbrăţişarea mea. 


Ea se încorda, se răsuci. Zgiriind, muşcând, lovind cu genunchii, 
se înverşuna inutil să se smulgă din ghearele care o strângeau 
temeinic. Şi aceeaşi chemare, mai dureroasă, mai disperată, 
ţişni încă o dată de pe buzele ei decolorate: 

— Jehan! Vino, Jehan! 

Concini îşi adună toate forţele. Strânsoarea se făcu irezistibilă şi 
reuşi s-o ridice, s-o smulgă de la podea. Atunci, el porni spre 
pat, asemenea unui monstru fabulos al cărui bot părea deschis 
peste măsură, gata să sfişie prada. Şi pentru a răspunde 
chemărilor sale întrerupte urlă din toate puterile: 

— Jehan al tău?... El este la Châtelet... la Châtelet, îţi spun, 
închis într-o celulă de unde nu va ieşi decât pentru a fi târit la 
eşafod! 

Imediat ce pronunţă aceste cuvinte, o voce răsună în spatele lui: 
— Te înşeli, Concini!... Jehan nu este la Châtelet. El este aici! 

în acelaşi timp, Concini primi în josul şalelor o lovitură aprigă: 
cizma lui Jehan izbise dosul favoritului reginei. 

Lovitura fusese atât de puternică, atât de magistral aplicată, 
încât Concini s-ar fi întins cât era de lung pe parchet dacă o 
mână viguroasă nu i-ar fi înhăţat umărul, susţinându-l la timp. 
Atacul fusese atât de neaşteptat, atât de neprevăzut, şocul atât 
de puternic şi atât de dureros, încât hrăpăreţul, ameţit, sufocat, 
nu-şi putu stăpâni un țipăt cumplit de durere. Dar, în acelaşi 
timp, el desfăcu mâinile, părăsind victima care se refugie în 
spatele salvatorului său. 

Dar nu se terminase. înainte de a-şi fi revenit, Jehan îl întoarse 
cu o mişcare rapidă şi brutală, iar mâna sa ridicată se abătu cu 
toată forţa peste faţa mizerabilului, care se rostogoli pe parchet 
unde rămase fără cunoştinţă. 

Jehan se întoarse spre tânăra fată şi—i spuse cu o voce deo 
infinită blândeţe: 

— Nu vă temeţi de nimic. 

Ea ridică spre el o privire strălucitoare în care se citea 
recunoştinţa, admiraţia, dragostea sa. 

— Acum nU mă mai tem de nimic. 

Şi, doborită de emoție, extenuată, ea închise frumoşii săi ochii şi 
leşină. Puternică şi curajoasă în luptă, plătea acum eforturile 
depuse. 

El nu avu timp decât să întindă braţul ca s-o prindă. 


Dar ea îşi revenise deja, se deprinse încetişor şi îi adresă un 
surâs îmbătător. lar el, palid ca un mort, sugrumat de o emoție 
de nespus, dintr-o răsuflare asemănătoare unui suspin, gemu: 
— Oh! ce teamă mi-a fost!... 

Şi asta era minunat, admirabil. Acest leu mărturisind că i-a fost 
teamă... pentru că un copii leşinase în faţa lui. 

Ce declaraţie de dragoste putea fi mai elocventă, mai plăcută şi 
mai profundă decât cea cuprinsă în aceste trei cuvinte ieşite din 
gura unui astfel de bărbat: „Mi-a fost teamă?" Şi cât de bine o 
înţelese ea! 

Jehan se credea în paradis. El uitase locul infam unde se găseau 
şi că el era sărac şi fără nume... iar ea era fiica regelui... El 
uitase tot ce-l înconjura,.. Se 

trezi din încântarea sa !a zgomotul unor zăvoare împinse 
violent. 

Se întoarse repede. Concini dispăruse şi, evident, el fusese acela 
care împinsese zăvoarele în anticameră. 

Zăvoarele puse, Concini se puse pe râs, un râs frenetic, 
scrâşnind: 

„Ai mei sunt!" 

în momentul când vru să se întoarcă, două mâini aspre îl 
prinseră de braţe, imobilizindu-le. în acelaşi timp, alte două 
mâini, cu o remarcabilă îndemânare, îi luară pumnalul şi sabia şi 
le aruncară în cealaltă parte a anticamerei. 

Un strigăt ţişni de pe buzele lui Concini. Nu pentru că-i era 
teamă, ci pentru că înţelegea că răzbunarea îi scăpa. 

După ce fusese dezarmat, mâinile îl lăsară. Atunci :el se întoarse 
asemenea unei fiare prinsă în cursă. 

— Păcatele mele! monseniorul îşi rezolvă singur treburile? se 
înduioşa Escargasse. 

— Pentru ce dracu nu i-a chemat pe cei doi mari ticăloşi de 
lachei pe care noi i-am legat atât de frumuşel? făcu Carcagne. 
— Probabil că şi-a pierdut fluierul, insinua Gringaille. 

Negru de furie, livid de umilitorul eşec, Concini răcni: 

f— îndrăzniţi!... caraghioşi mizerabili, ştiţi bine că... 

— Ah! vă rog signor Concini, îl întrerupse brutal Gringaille, fără 
vorbe urite!... vă dau un sfat. 

— Noi suntem tipi cumsecade dar, la dracu! avem dreptul la 
nişte menajamente, totuşi! 

— Este adevărat... Nu suntem câini! 


Concini îi văzu zbirlindu-se, cu ochii cumpliţi, colţoşi, gata să 
sfişie şi să muşte. El întrezări atunci că situaţia lui era mai critică 
decât se gândise. 

El continuă cu o voce care deveni mai insinuantă, mai 
convingătoare: 

— Hai, sfinte Cristoase! reveniţi cu picioarele pe pământ!... Mi-e 
milă de voi... Vreau să uit că aţi încercat să mă insultaţi. Uit că 
m-aţi ameninţat şi vă întreb: Vreţi să lucraţi o singură oră pentru 
mine?... O oră de supunere absolută, o oră de devotament, nu e 
mult... mă mulţumesc numai cu atât şi vă dau în schimb o avere 
care vă va scăpa de griji pentru tot restul vieţii!... 

Ei par să se consulte din priviri, de formă fără îndoială, căci 
atitudinea lor se schimbase deja, îşi reluaseră poziţia aceea 
înclinată, gesturile de respect exagerat care le erau obişnuite. 
Concini fremăta de nerăbdare, nu de incertitudine, deoarece 
vedea bine că ei se hotărâseră. 

— S-a făcut, monseniore! 

— Timp de o oră, vă aparţinem. 

— Ceea ce veţi ordona, noi vom executa. Dar cei trei cumetri 
aveau probabil planul lor. 

— Un moment, monseniore, spuse Gringaille deodată serios, 
până aici e vorba doar de o promisiune... Noi nu ne îndoim de 
cuvântul vostru dar, vă spun limpede, este insuficient pentru a 
ne decide să acţionăm. Dacă vreţi să considerăm târgul 
încheiat, trebuie să ne daţi câte un acont. 

— Pe toţi dracii! Am dat totul acelei bătrâne vrăjitoare... Nu mai 
am nimic la mine. 

Concilianţi, ei manifestară bunăvoință. Gringaille declară primul, 
deschis: 

— Eu mă voi mulţumi, pentru partea mea, cu acest superb lanţ 
de aur pe care-l aveţi la git. Şi tu, Escargasse? 

— Eu văd în mod sigur acea pafta cu care aş considera afacerea 
încheiată. Şi tu, Carcagne? 

— Eu sunt curios să aflu dacă acel inel care străluceşte la 
degetul mic al monseniorului va avea acelaşi efect la degetul 
prietenei mele. 

Pe măsură ce ei desemnau obiectul alegerii lor, Concini, fără să 
ezite, smulgea bijuteria şi le-o 

arunca. Acest târg aprig, acest gen de tratament mai | deloc 
mascat, nu-l revolta. Ei se asigurau tot mai | mult. Era o dovadă 


clară a bunelor lor intenţii. Puşlamalele considerau că au 
făcut o bună afacere. Ei erau satisfăcuţi şi nu vedeau 
necesitatea să-şi ascundă această bucurie. După ce făcură să 
dispară în fundul buzunarelor bijuteriile pe care i le smulseseră 
atât de dibaci lui Concini, ei redeveniră serioşi, aşa cum le sta 
bine unor oameni care urmau să se înhame la o treabă 
dură şi ascultară instrucţiunile stăpânului lor fără să întrerupă. 
— Mai ales, zise Concini încheind, nu-i faceţi nici . un rău; 
Vedeţi, pielea ei este prețioasă pentru mine. 

— înţeleg!... 

— O piele care valorează o sută de mii de livre! 

— Nu s-ar putea spune că nu vă este scumpă. Cei trei izbucniră 
în râs, şi Concini binevoi să 

suridă. 

— O vreau vie!... vie, auziţi? insistă el. 

— Bineînţeles! 

— S-a precizat totul! 

— Treaba nu va fi uşoară! 

Aveau feţe vesele, comportări potrivite, o bonomie ce putea să 
înşele pe oricine. Concini nu-i bănuia, acum cel mai puţin. Dar el 
era grăbit să-i vadă trecând pragul acestei uşi şi să-i ţină pe toți- 
sub cheie. De aceea, spuse cu o anumită nerăbdare: 

— Vorbiţi mai clar., şi mai scurt. Gringaille explică: 

— Toţi trei, aici de faţă, suntem bunii voştri prieteni, prieteni în 
care aveţi toată încrederea. 

— Simplă închipuire, eh! Gringaille!... Cum poţi să fii un prieten 
al monseniorului? 

— Să ne închipuim până la capăt. Noi venim în vizită la 
dumneavoastră. Ne depunem pumnalele şi spadele... pe 
această mobilă cu singurul scop de a vă adormi bănuielile, în 
cazul că le-aţi avea. După asta, 

Escargasse şi cu mine, venim spre voi cu mâna întinsă în mod 
cinstit. 

— Şi noi vă spunem: „Adio, eh! dragă prietene! adăugă 
Escargasse. 

— Fireşte, reia Gringaille, voi ne întindeţi câte o mână 
fiecăruia... în felul acesta, chiar aşa. lar noi le vom lua şi... le 
vom păstra. 

— Atunci eu, Carcagne, vă strâng cu îndemânare încheieturile 
cu această sforicică. 


Şi Carcagne, într-adevăr, înfăşoară prompt o sfoară în jurul 
încheieturilor lui Concini, care se zbate, vociferează, spumegă, 
de altfel fără nici un succes. 

— Nu vă mai zbateţi aşa... 

— Ca să vedeţi cum se face o legătură. 

— Apoi trecem la braţe... 

— Ei, uşor! nu azvârliţi aşa din picioare, ce dracu! 

— Deoarece v-am spus că vrem doar să vă arătăm. 

— Este încăpăţinat! 

— După asta trecem la picioare... Acum nu mai puteţi să le 
azvârliţi... Apoi vă înfăşurăm în această manta pentru un plus de 
siguranţă. 

— Ei? dar strigă ca un cocoş când îi tai gitul. 

— In cazul acesta vă vom pune acest mic căluş. 

— După aceea vă ridicăm uşurel (ar fi trebuit să spună: 
grosolan). Vom deschide această uşă (ei deschid, intră în 
cameră, înghesuindu-se, trăgând din toate părţile de nefericitul 
Concini redus la neputinţă, râzînd în hohote, fericiţi ca nişte 
şcolari puşi pe şotii, şi Gringaille continuă singur). Vă depunem 
încetişor în acest pat (îl aruncară cu brutalitate) şi spunem ei se 
aliniară în faţa lui Jehan): 

— Domnule Jehan, iată-l înfăşurat convenabil şi legat ca un 
salam pe signor Concini, cel care avea o dorinţă turbată să ne 
ţină închişi aici împreună cu voi... Şi n-a lipsit mult s-o facă... 
dacă noi nu eram vulpi mai viclene decât el! 

Jehan le Brave, după dispariţia lui Concini, nu încercase să se 
elibereze. 

Când auzi trăgându-se zăvoarele, chiar înainte de a se deschide 
uşa, fiind sigur de ce va urma, se întoarse spre Bertille, ridică 
mantaua şi o acoperi în întregime, cu acele mişcări tandre, 
calme, atente şi totuşi vioaie şi uşoare, ale mamelor 
înfăşurându-i pe cei mici, explicând cu blândeţe: 

— Nopțile sunt încă reci! 

lar ea, lăsându-l s-o facă, suridea, abandonându-se cu aceeaşi 
încredere a acelor mici îngeri în mâinile materne. 

Atunci când cei trei intrară în cameră, ea era deja înfăşurată din 
cap până-n picioare. 

Gringaille terminându-şi explicaţiile, Jehan mulţumi cu un semn 
din cap însoţit de un surâs — asta le făcea o bună impresie căci 
cei trei se admirară rizînd, dîndu-şi coate — şi zise: 


— Să mergem! 

înainte de a ieşi, totuşi, el nu rezistă tentaţiei de a-i arunca o 
privire lui Concini, nemişcat pe pat. Şi Bertille, care surprinse 
această privire, simţi un fior în ceafă. 

Jehan se grăbea s-o smulgă pe Bertille din acest loc dezmăţat. | 
se părea că până şi aerul ce-l respira era în stare să păteze 
puritatea imaculată a tinerei. Fără să se ocupe de însoțitorii săi, 
o luă cu el şi nu se 

opri decât atunci când ajunse în stradă, sub bolta unui cer pe 
care străluceau stelele. 

Atunci, el se întoarse spre ea, şi cu acea voce pe care o găsise 
pentru ea şi care contrasta atât de puternic cu intonaţia sa 
aspră obişnuită, îi spuse: 

— Nu puteţi să vă întoarceţi acasă... Acolo nu veţi fi în siguranţă. 
El rămase un moment să se gândească, analizind unde ar putea 
s-o conducă. în fine, crezu că a găsit. Glasul său atât de tandru, 
atât de blând, se făcu şi mai odihnitor, atitudinea sa, atât de 
profund respectuoasă, se făcu încă mai respectuoasă. Şi, cu un 
fel de timiditate încântătoare, adăugă: 

— Dacă doriţi, vă voi conduce în apropiere, la o persoană care, 
sper, vă va găsi un adăpost sigur. Dar sunt nevoit să vă fac să 
treceţi printr-o... pensiune... Scuzaţi-mă, persoana sigură pe 
care contez locuieşte acolo. 

Ochii săi mari şi luminoşi aţintiţi asupra lui, exprimă întreaga sa 
încredere: 

— Să mergem. 

El se înclină adînc. Cu un semn, îi chemă pe cei trei însoțitori 
care se ţineau la distanţă şi, cu voce scăzută, le dădu ordine: 

— Voi doi, Escargasse şi Gringaille, mergeţi înainte. Pe cheiul 
Gloriette, podul Saint-Michel, mergem apoi pe strada Saint- 
Denis, la hanul Grand-Passe-Partout. Tu, Carcagne, în urmă. 
Dacă se apropie cineva... opreşte.-l... ne vom explica după 
aceea. 

Jehan se întoarse spre Bertille, înclinându-se: 

— Sunt la ordinele voastre, domnişoară. 

Până în strada Saint-Denis, adiînciţi în gânduri, parcurseră 
drumul unul lângă altul, fără să schimbe un cuvânt. 

Erau aproape orele trei dimineaţa' atunci când Jehan le Brave 
bătu, într-un anume fel, la uşa hanului. După câteva minute, 
se întredeschise o 


fereastră; apăru un cap de femeie care întrebă: 

— Ce doriţi? 

— Să-l vedem pe domnul cavaler... Afacere urgentă. 

— Cobor. 

Câteva clipe mai târziu, o femeie tânără, pe jumătate încă 
adormită, îi introduse cu un aer destul de posac, într-un mic 
cabinet, a cărui uşă cu geamuri dădea în salon. 

Jehan luă, fără să numere, un pumn de monede şi-l puse în 
mâna slujnicei, care-şi regăsi zâmbetul şi se grăbi să se încline 
în cea mai graţioasă reverență de care era capabilă. 

— Fiica mea, spuse el, pune nişte lemne în acest şemineu şi fă- 
ne un foc bun. 

Şi, în timp ce slujnica, ce părea să aibă aripi, se agita, el îi 
explică blând Bertillei: 

— Vă voi părăsi... numai câteva minute. Odihni-ţi-vă şi nu vă 
temeţi de nimic. Cei trei de colo vor veghea în timpul scurtei 
mele absente. 

— Nu mă mai tem de nimic, zise ea liniştită. Jehan, după ce s-a 
înclinat, trecu în salon cu 

Escargasse, Carcagne şi Gringaille. 

— Voi, ordonă el, nu vă mişcaţi de aici şi nimeni, în afară de 
slujnica pe care aţi văzut-o, să nu se apropie de această uşă. Aţi 
înţeles? 

în acest moment, o lumină apăru în susul scării interioare şi o 
voce pe care el o recunoscu imediat, spuse: 

— Urcaţi, urcați... vă aştept. 

— Fiica mea, îi spuse Jehan slujnicei, fă-mi plăcerea şi intră în 
cabinet pentru a ţine companie nobilei domnişoare ce se află 
acolo, până la întoarcerea mea. 

El sui scările câte patru odată şi intră în camera cavalerului 
Pardaillan. 

Jehan se apropie, îi luă mâna pe care o păstră între mâinile sale 
Şi, cu o voce care tremura, spuse: 

— Când mă gândesc că am fost atât de ticălos pentru a vă 
insulta, când mă gândesc că această mână a îndrăznit să se 
ridice împotriva voastră!... Meritam să mi se smulgă această 
limbă blestemată, să mi se taie această mână nemernică. 

— AŞ! exclamă Pardaillan, luîndu-şi aerul său cel mai uimit. 
Pentru a-mi spune asta mă scoateţi din pat la orele trei 
dimineaţa? Tânărul meu prieten, ştiţi bine că sunt omul care nu 


vă voi ierta niciodată o astfel de crimă!... căci este o crimă să 
împiedici să doarmă pe cineva care pică de somn! 
Jehan nu se putu împiedica să ridă de tonul cu care fuseseră 
pronunţate, dincolo de înseşi cuvintele în sine. 
— Hai, îl îndemnă Pardaillan serios, goliţi-vă sacul şi spuneţi-mi 
cu ce pot fi util celei pe care o iubiţi! 
— Cum, ştiţi?... exclamă Jehan stupefiat. Pardaillan săltă din 
umeri: 
e — Sunteţi voi omul să veniţi să mă treziţi în mijlocul nopţii 
pentru un serviciu personal?... Nu, nu-i aşa?... Atunci!... 
Şi tânărul povesti scurt,, dar amănunţit, modul cum o eliberase 
pe cea pe care o iubea şi încurcătura în care se găsea, 
adăugând cu o melancolie sfişietoare: 
— Eu nu am de-a face decât cu cerşetori şi desfrânaţi... Ce 
vreţi", nu ştiu unde m-am născut, în orice caz am crescut şi am 
trăit în acest mediu şi propriul meu tată, el însuşi.... pe scurt, nu 
pot, fără să roşesc, să conduc acest copil atât de pur la oamenii 
pe care-i cunosc... Cu atât mai puţin s-o duc la mine. Atunci, mi- 
am amintit de ofertele amabile pe care mi le-aţi făcut în 
momentul când ne-am despărţit la uşa acestei pensiuni. M-am 
gândit că un om ca voi, domnule, va găsi uşor printre înaltele 
sale relaţii un refugiu onorabil unde aceea pe care o iubesc, în 
aşteptarea momentului când va lua o hotărire, va fi la adăpost 
de orice încercare nelegiuită, unde nimeni nu 
se va putea apropia de ea... cu atât mai mult eu decât alții- 
Şi, cu o nelinişte care trăda extraordinara încredere ce i-o 
inspira acest bărbat pe care ieri nu-l cunoştea şi, de asemenea, 
preţul ce-l punea pe sfaturile sale, întrebă: 
— Nu gândiţi ca mine, domnule? 

— Da, copilul meu, răspunse  Pardaillan cu blândeţe, 
gândesc în întregime ca voi. 
Şi, în sinea sa, adăugă: „lată că l-am apreciat bine. Este un 
caracter grozav. Un şarlatan n-ar fi ezitat să profite de o ocazie 
atât de favorabilă; lui nici nu i-a trecut prin cap." 
îşi încinse sabia şi zise simplu: 
— Veniti. 
Cum îi văzu intrând în cabinet, Bertille se ridică. Ea recunoscu 
imediat în Pardaillan pe acel cavaler zărit pe peronul său în 
împrejurări de neuitat. Era un necunoscut căruia nu-i ştia nici 
măcar numele. (Regele îl numise de mai multe ori în prezenţa 


sa, dar ea era atât de emoţionată, atât de agitată, încât nu 
luase seama). Când îl recunoscu, ochii săi străluciră de' plăcere. 
Ea făcu vioi doi paşi în întâmpinarea lui şi, spontan, ca împinsă 
de o forţă irezistibilă, se înclină, îi întinse cast fruntea, într-un 
gest adorabil prin graţia sa juvenilă şi murmură: 

— Vă multumesc, domnule, din adîncul inimii!... Fiţi 
binecuvântat, voi care, continuînd atât de nobil tradiţiile 
vechiului cavalerism prea uitate din păcate, veniţi să puneţi în 
serviciul celui slab, împotriva celui tare, sprijinul curajoasei 
voastre spade. 

în lunga sa carieră, Pardaillan a primit numeroase complimente 
de la persoane altfel remarcabile şi mult mai pricepute decât 
această foarte tânără fată. Şi nu a fost niciodată atât de mişcat. 
Dar acest omagiu sincer şi gestul filial care-l însoţise, îl 
emoţionară. Şi, pentru a-şi ascunde emoția, el se aplecă, atinse 
uşor cu vârful 

buzelor finele şuviţe de aur şi glumi cu un surâs maliţios: 

— Fie! lată-mă, o dată în plus, uns paladin, şoim, model de 
cavalerism... Să nu mai vorbim despre asta. Să vedem mai 
curând de treburile noastre. 

Şi, adresându-se lui Jehan, continuă: 

— Vreau, dacă şi voi vreţi, să plec singur înainte. Am picioare 
bune, voi ajunge cu un sfert de oră înaintea voastră. Aceasta îmi 
va permite să-mi trezesc prietenii şi să le explic ce aştept de la 
ei. în felul acesta, acest copil care cade din picioare de 
oboseală, nu va trebui să aştepte pentru a se odihni după cum 
are nevoie. 

— Ce om sunteţi!... Vă gândiţi la toate, spuse Jehan înduioşat. 

— în acest timp, reluă Pardaillan ridicând din umeri, vă veţi 
îndrepta încet spre strada Four. Nu departe de fostul castel al 
reginei, care acum se numeşte castelul Soissons, se află casa 
domnului duce d'Andilly, unde mergem noi. Este uşor de 
recunoscut deoarece veţi vedea aproape peste tot, sculptate în 
piatră sau cizelate în bronz, capete de taur. 

— Cunosc această casă, spuse Jehan. Mai este cunoscută sub 
numele de casa taurilor şi, de asemenea, locuinţa Spaniolului. 

— Chiar aceea este. Pe curând... Bună ziua, vitejii mei! 
Pardaillan se înclină cu farmec în faţa tinerei, făcu un 


semn amical lui Jehan, o mişcare uşoară din cap către cei trei, 
încântați şi mişcaţi de această politeţe cu care nu erau obişnuiţi 
şi se îndepărtă repede. 

Jehan ar fi putut să nu-i ia cu el pe oamenii lui... Mulţumesc lui 
Dumnezeu! El era în stare s-o apere singur pe aceea pe care o 
iubea. Dar, dintr-o delicateţe pentru care ea îi mulţumi cu un 
surâs, el n-a vrut să lase impresia că vrea să rămână singuri. In 
consecinţă, el comandă: 

— La drum!... Ştiţi unde mergem. 

Până în strada Four, parcurseră drumul fără să întâlnească vreo 
fiinţă. 

în strada Four, un călugăr ţişni, ca să spunem aşa, ca din 
pământ, în faţa lor. întâlnire fără nici o importanţă: călugărul 
trecu fără să le acorde nici o atenţie. 

Totuşi, Jehan, pare-se, îl cunoştea pe acest călugăr, căci, 
zărindu-l îşi trase rapid pălăria peste ochi şi-şi duse mâna în 
josul feţei pentru a şi-o ascunde pe cât posibil. 

Bertille îl cunoştea şi ea pe călugăr, căci îşi acoperi capul cu 
gluga. Gest maşinal şi de-o parte şi de alta, căci trecătorul era 
inofensiv şi fără importanţă. 

în fine,. Escargasse, Gringaille şi Carcagne îl cunoşteau, căci 
glumiră între ei. 

— Hei! mi se pare că acest beţiv de Parfait Goulard şi-a părăsit 
mănăstirea de mai bine de o oră. 

-»- După părerea mea, acest stricat de-abia se întoarce la 
mănăstire. 

— Din fericire, nu ne-a recunoscut. N-am fi putut să ne 
debarasăm de acest mâncău afurisit. 

— Da, pentru moment, domnul Jehan are alţi câini de pieptănat 
decât să-l ospăteze pe fratele Parfait Goulard. 

— Dacă-l întâlneam zece minute mai târziu, l-am fi luat să 
cineze cu noi. Ar fi fost şi dorinţa lui, iarr 

noi ne-am fi distrat cu poveştile sale fără perdea. 

Era, într-adevăr, fratele Parfait Goulard, acelaşi călugăr pe care 
l-am zărit un moment la începutul acestei povestiri. Acest 
călugăr era de altfel celebru. Celebritatea sa nu provenea din 
ştiinţa sa, nici de la elocvenţă, nici din austeritatea obiceiurilor 
sale, nici de la nimic altceva onorabil. Celebritatea sa provenea 
numai de la uluitoarea sa lăcomie, chiar într-o epocă în care se 
desfăşurau chefuri pantagruelice despre care astăzi nu ne 


putem face o idee. El nu era numai lacom, el era beţiv şi stricat 
în aceeaşi măsură. Era, în plus, jovial, vesel, lăudăros, mincinos, 
amuzant, bufon. Era, de fapt, bufonul oraşului. 

Acesta era personajul cu care se încrucişase Jehan. S-a văzut că 
teama de a fi recunoscut, agăţat şi plictisit de acesta, nu 
însemna deloc că i-ar fi fost frică de această întâlnire; călugărul 
bufon nu avea nimic de temut. 

între timp, mica trupă se oprise în faţa unei case arătoase. 
Deasupra porţii de intrare, un enorm cap de taur, sculptat în 
granit, părea să vrea să interzică accesul în locuinţă. Aproape 
peste tot se vedeau numeroase astfel de capete, cu expresii 
diferite, toate reprezentând acelaşi animal. Ciocănelul de la 
poartă pe care Jehan îl apucă reprezenta el însuşi un cap de taur 
agăţat de coarne. 

înainte de a lăsa ciocănelul să cadă, Jehan se întoarse spre 
oamenii săi şi le spuse: 

— E bine. Puteţi să vă duceţi la culcare, aveţi nevoie. Plecaţi... şi 
mulţumesc. 

Cei trei se priviră miraţi şi înduioşaţi. Cum poate dragostea să 
schimbe un bărbat! lată că acum Jehan al lor le vorbea cu o 
blândeţe care le încălzea pieptul, iată că se îngrijora pentru ei, 
iată că le mulțumea. Drace!... 

Dar ei nu se mişcară. 

— Haide, făcu Jehan care-i cunoştea, vorbiţi... Ce vreţi? 

— Nu este dracul atât de negru pe cât pare şi nu vrem ca 
domnişoara să creadă... să ajungă... se înţelege. 

. Da, ei se înțelegeau. Din nenorocire, ceea ce simțeau era atât 
de nou pentru ei, încât nu ştiau cum să-l exprime, astfel încât se 
expuneau riscului de a nu fi înţeleşi, ei care se înțelegeau atât 
de bine. Din fericire, Bertille ghici ceea ce ei nu se pricepeau să 
spună. Ea le întinse mâna sa fină spunându-le cu blândeţe: 

— Nu vreau să-mi amintesc decât un lucru: acela că v-a fost 
milă de suferinţa mea atunci când călăul meu încerca să-mi 
zdrobească inima... Tot restul s-a şters din amintirea mea. 

Ei se înclinară atingând abia, cu vârful buzelor, capătul unghiilor 
trandafirii şi, ridicându-se radioşi, tresărind de bucurie, strigară: 

— Eh! zău!.. Trăiască favorita!.. Primului care-şi va permite s-o 
privească, îi voi mânca inima!... 

O şterseră, fericiţi ca la întoarcerea dintr-o reuşită expediţie şi 
se îndreptară direct spre jalnica tavernă a cunoștinței lor, unde - 


descinseră. Aici, ei se instalară comod în faţa unei mese bogat 
garnisite cu diverse feluri de mâncare, flancată de un număr 
respectabil de sticle şi veseli, fără griji, zgomotoşi, atacară 
vitejeşte proviziile, cu apetitul stimulat şi de emoția încercată, 
necunoscută până azi. 

în acest timp, cei doi tineri erau introduşi la ducele şi ducesa 
d'Andilly, care veniseră personal până la peronul palatului 
pentru a-i primi. 

Cei doi tineri au fost întâmpinați ca nişte prinți. lată deci că 
recomandarea cavalerului de Pardaillan avea, în ochii ducelui, o 
valoare de nepreţuit. 

Jehan era adînc mişcat de această primire care n-ar fi crezut că 
poate fi atât de călduroasă. Comportarea atât de simplă şi de 
prietenoasă a 

acestui mare senior l-a făcut să se simtă în largul său. El nu 
manifesta nici o jenă, nici o timiditate. In acest mediu 
aristocratic i se părea că este la el acasă; în faţa acestor mari 
personaje, i se părea că se află în prezenţa egalilor săi. El se 
mişca şi vorbea cu o uşurinţă şi un tact pe care Pardaillan, care-l 
observa cu coada ochiului, le constata cu un surâs de 
satisfacţie, gândindu-se la lucruri numai de el ştiute. 

Ducesa, la rândul ei, înainta spre Bertille şi, cum tânăra se 
înclina grațios adresând cuvinte de recunoştinţă, o ridică repede 
şi, atrăgând-o spre ea, o îmbrăţişa cu efuziune, conducând-o 
apoi în camera ce i-o rezervase, lăsând deschisă uşa ce dădea 
spre salon. 

Prin această uşă deschisă, Jehan care, fără a avea aerul, 
urmărea toate mişcările celor două tinere ce flecăreau deja ca 
două prietene, observă o delicată gustare pregătită pe o 
măsuţă. 

Acum se produse un dublu incident pe care-l vom face cunoscut 
în toate amănuntele sale. 

Ducesa insistase ca tânăra să ia o mică gustare înainte de 
culcare. Bertille, care se simţea atrasă irezistibil de această 
graţioasă tânăra femeie, din teama de a nu ofensa, acceptase 
un pahar cu lapte. Ducesa, veselă ca un copil, se grăbi să umple 
din nou cupa de cristal cu mâinile sale albe, spunând cu surâsul 
său încăpăţinat: 

— Astăzi vreau să fiu jupâneasa voastră. Eu voi fi aceea care vă 
voi dezbrăca şi vă voi întinde în marele pat alb care vă aşteaptă. 


— Cum să mă achit vreodată?... Cum să vă mulţumesc?... 

— Dar eu sunt cea care trebuie să vă mulţumesc, frumoasa mea 
copilă, strigă cu vioiciune ducesa, foarte emoţionată. Nu ştiţi că 
ne-aţi adus una dintre cele mai mari bucurii din viaţa noastră. 
Nu ştiţi că această bucurie marele nostru prieten ne-a făcut s-o 
aşteptăm douăzeci de ani. 

Jehan observase că această afecţiune pe care ducele şi ducesa 
o arătau cavalerului Pardaillan, avea o nuanţă de evidentă 
deferentă. Aceasta îl izbi cu atât mai mult cu cât domnul 
d'Andilly era, fără îndoială, un mare senior, de neam mare, cu 
siguranţă bogat, judecând numai după acest palat somptuos şi 
după numeroşii slujitori care asigurau serviciul. 

Din ceea ce observa şi auzea, rezulta că genul de venerație pe 
care începea să-l resimtă pentru acest personaj încă enigmatic 
pentru el, nu făcea decât să se accentueze. Şi, întrucât conform 
ideilor timpului său, nu era posibil ca aceste semne de 
deferentă, de respect, de admiraţie care aureolau întreaga 
persoană a lui Pardaillan, să poată fi adresate unui biet 
aventurier, cum era el însuşi, reveni la prima sa idee: cavalerul 
era cel puţin un prinţ deghizat. 

Dar întrucât, la rândul său, el adresase câteva cuvinte de 
recunoştinţă gazdei, se întâmplă ca acesta, cu nu mai mică 
gratitudine emoţionată, îi dădu aproape acelaşi răspuns pe care 
soţia sa îl dăduse Bertillei. 

— Nu-mi datoraţi nimic. Dimpotrivă, eu sunt acela care vă 
rămân obligat. 

Şi cum tânărul schiţă un gest de protest: 

— Domnule, reluă ducele, datorez viaţa domnului cavaler... îmi 
închipui că asta înseamnă ceva. Dar îi datorez mai mult: viaţa şi 
onoarea femeii iubite care a devenit soţia mea. Şi asta nu este 
totul: titlul meu, averea mea, lui i le datorez. Douăzeci de ani de 
fericire calmă şi tihnită, fără un nor, iată opera sa. 

Dar, ceea ce nu puteţi ghici, este cu preţul câtor torturi, 
depăşind în grozăvie tot ce imaginaţia poate concepe, a plătit el 
aceşti douăzeci de ani de fericire de care m-am bucurat!... 

Vă voi povesti într-o zi lupta titanică dusă de acest om, singur, 
fără sprijin, fără alte resurse decât forţa braţului său, energia sa 
de neînfrânt, loialitatea sa, inteligenţa şi inima sa generoasă, 
împotriva 


vicleniei, şireteniei şi urii, trădării, cruzimii personificate în 
prinţesa Fausta, regele Spaniei şi Inchiziția sa. Vă voi spune cum 
a ieşit învingător din această luptă inegală, în care oricare altul 
ar fi fost în mod sigur strivit şi veţi crede că ascultați povestea 
pasionantă a vreunei epopei fabuloase. 

Ducele se opri un moment, timp în care păru că retrăieşte 
amintirile sale teribile, dureroase, căci, după douăzeci de ani, 
încă se mai înfiora. 

— în timpul acestor douăzeci de ani, n-a trecut o zi în care să 
nu-i cer lui Dumnezeu să-mi acorde suprema bucurie de a fi 
folositor la rândul meu, măcar o dată în viaţa mea, omului 
generos căruia noi îi datorăm totul... Niciodată cavalerul nu ne-a 
cerut nici cel mai neînsemnat serviciu. 

Pardaillan întredeschise ochii şi spuse calm: 

— Pentru că nu s-a ivit ocazia. Dar vedeţi, don Cesar, că, dacă e 
cazul, m-am gândit imediat la voi. 

— Puteţi numi acesta un serviciu? mormăi ducele, sau don 
Cesar, cum i se adresase Pardaillan. 

Şi, întorcându-se spre Jehan, el adăugă: 

— în fine, cât de puţin ar fi, este o satisfacţie de care suntem 
foarte bucuroşi, după cum vedeţi. Şi, cum vouă v-o datorăm, mă 
consider îndatoratul vostru. în sfîrşit, deoarece prietenul nostru 
se interesează de voi, vom face pentru voi ceea ce el n-a vrut 
niciodată să facem pentru el însuşi, voi fi fericit să fac pentru voi 
ceea ce n-am putut face pentru el. Puteţi să contaţi pe mine cu 
totul, ca un prieten sigur şi devotat. 

— lar eu adaug, zise ducesa care reapăruse în salon, vă rog să 
consideraţi această casă ca pe a voastră proprie şi să vă 
amintiţi că veţi fi totdeauna primit ca o rudă foarte dragă. 

Şi, cu un râs maliţios, tânăra femeie mai spuse: 

— Nu vă temeti că veţi fi inoportun venind în fiecare zi să ne 
vedeţi. 

Jehan le Brave încerca o emoție cum nu mai încercase alta la fel 
în viaţa sa. Ceea ce îl tulbura mai 

cu seamă, era gândul că acest bărbat ciudat, pe care ieri nu-l 
cunoştea, consimţise,!' fără să ezite, să facă pentru el ceea ce nu 
făcuse niciodată pentru el însuşi, potrivit propriei expresii a lui 
don Cesar. 

Cu ochii umezi de lacrimi stăpânite el se înclină cu un farmec 
semeţ, care aducea puţin cu ţinuta lui Pardaillan, sărută aprins 


şi respectuos nâna fină a tinerei femei şi, cu o voce pe care 
emoția o făcea să tremure: 

— Binecuvântată va fi ora când îmi va fi dat să-mi vărs sângele 
pentru dumneavoastră şi ai voştri, doamnă, spuse el foarte 
încet. 

Şi, întorcându-se spre Pardaillan: 

— în privinţa voastră, domnule, nu ştiu... Dar Pardaillan găsea 
că se înduioşaseră prea mult. 

EI îl întrerupse pentru a spune pe un ton foarte serios: 

— Cât despre mine, ştiu că ducesa a uitat să vă avertizeze că va 
trebui mâine să se întoarcă, împreună cu ducele, la domeniul 
Andilly. Liniştiţi-o, pe tânăra care le-aţi încredinţat-o n-o va 
pândi nici un pericol în absenţa lor. Ea va fi bine păzită; apoi, 
nimeni nu cunoaşte locul refugiului său. Aţi văzut că acest mic 
voiaj, hotărît înaintea vizitei noastre, nu prezintă nici un 
inconvenient... doar că în absenţa ducesei nu veţi putea veni să 
vă prezentaţi omagiile... tinerei persoane care este aici, în 
această casă. De asemenea vă invit să vă luaţi imediat adio căci 
o faceţi pentru două zile... şi două zile, pentru un îndrăgostit, 
este mult, teribil de mult. 

Pentru a-l scoate pe tânăr din vizibila încurcătură, ducesa 
interveni: 

— De ce nu veniţi la Andillz împreună cu noi, cavalere? Veţi 
profita pentru a vă vizita domeniul. 

— Despre care domeniu vorbiţi ducesă? făcu Pardaillan cu un 
aer surprins. 

— Dar... despre domeniul vostru de la Margency! 

— Draga mea Giralda, aţi uitat că Margency nu mai este al 
meu... pentru că l-am dat. 

— Dat! interveni don Cesar, spuneţi mai curând că aţi lăsat 
acest superb domeniu pustiit de prisos de toţi sărmanii din 
regiune care s-au instalat ca la ei acasă şi trăiesc acolo 
confortabil. 

Pardaillan avu un surâs enigmatic. 

— Bine, spuse el, dacă trăiesc acolo, este pentru că îl muncesc... 
deci nu-l pustiesc aşa cum spuneţi. Cât despre castel, sunt sigur 
că îl cruţă şi că nimeni nu a intrat acolo. 

Fără a remarca această emoție care se manifesta în felul său 
obişnuit, adică printr-o extremă răceală a trăsăturilor sale, brusc 
pietrificate, don Cesar strigă: 


— Numai asta mai lipsea... Domnule, am cumpărat Andilly 
pentru că este lipit deMargency!... Am visat să ne retragem pe 
domeniile noastre şi să trăim acolo, unul lângă altul, ca doi fraţi, 
buna şi sănătoasa viaţă a gentilomului de ţară. Ei bine, nu, 
niciodată n-am putut să-l determin pe acest om singuratic să ne 
urmeze... Pe deasupra, vedeţi, în timp ce ştie foarte bine că aici 
este la el acasă, că totul îi aparţine, lucruri şi oameni, el preferă 
să locuiască la han! 

Jehan asculta aceste lucruri cu o uimire crescândă. Şi îşi punea 
tot mai mult întrebarea: cine era prin urmare acest bărbat care 
înfruntase cele mai groaznice suplicii, sfidase cu curaj şi 
triumfase asupra prinţesei Fausta, despre care Saetta îi vorbise 
uneori, a regelui Spaniei şi a Inchiziției, pentru a obţine un titlu 
şi o avere pentru un prieten? Acest bărbat care îşi expusese 
viaţa cu o nepăsare nebună, se pusese hotărît în stare de 
răzvrătire, rezistase curajos ordinelor unui rege, pentru a veni în 
ajutorul unui necunoscut? Acest bărbat, în fine, care, deţinând 
un domeniu unde ar fi putut trăi ca un mare senior, îl cedase 
nevoiaşilor şi locuia la han, părând că se 

mândreşte să rămână un călător? Ce inimă de semizeu bătea 
deci în acest piept larg? Ce bunătate supraomenească ascundea 
sub această mască ironică?... Era acesta un om simplu?... Nu 
era mai degrabă un trimis al cerului?... 

El fu întrerupt din gândurile sale de vocea tunătoare a lui 
Pardaillan care spunea, cu o bruscheţe afectată: 

— Cum! sunteţi încă aici?... Ducesa nu v-a spus că cineva vrea 
să vă mulţumească acolo, în acea cameră?... Ba da!... Atunci ce 
mai aşteptaţi, la dracu! Ah! agreabilul însoțitor care-şi permite 
să lase o femeie să-l aştepte! Pfui!... Totul se duce pe copcă... 
până şi politeţea... Pe vremea mea... Să mă bată Dumnezeu, e 
gata să leşine!... Drace! acel copil dulce şi timid va fi, din 
întâmplare, mai de temut decât arcaşii şefului poliţiei?... Nu v- 
am văzut tremurând când le ţineaţi piept... şi acum... Mergeţi, 
deci, pentru Dumnezeu!... N-o să vă mănânce, ce dracu! 

Şi Pardaillan, jumătate rizînd, jumătate înduioşat, îl împinse uşor 
în cameră, închise încet uşa şi, adresându-se ducelui şi ducesei, 
care priviseră scena surizînd, le spuse cu râsul său deschis: 

— N-ar fi îndrăznit niciodată să intre dacă nu interveneam... Ah! 
îndrăgostiţii, îndrăgostiţii!... Celor doi de aici le vor trebui pe 
puţin două ore. Şi, fiţi atenţi, vă rog, nu vor spune o vorbă 


despre singurul subiect care-i preocupă... Sunt prea naivi, 
amândoi... Nu găsiţi că sunt adorabili? 

— Voi aţi spus cuvântul. 

— Eiste imposibil să găseşti o pereche mai potrivită. 

— Mă bucur că gândeşti ca şi mine, draga mea Giralda... Dar nu 
vreau să-mi pierd timpul aşteptând ca ei să termine... să nu-şi 
spună nimic. Simt lipsa patului meu... şi mă întorc imediat să mă 
culc. lată că se face ziuă, este târziu. 

— De ce nu v-aţi culca aici? 

— V-aş deranja inutil, mică Giralda. Vedeţi, sunt un bătrân 
maniac şi cel mai bine este să mă lăsaţi cu micile mele tabieturi. 
Dar, spuneţi-mi, în timpul scurtei voastre absenţe, acest copil va 
fi într-adevăr în siguranţă aici? Am motive să cred că va fi 
căutată. 

— Cine să bănuiască faptul că ea s-a ascuns aici? Oamenii noştri 
vor avea ordin s-o apere, asigură don Cesar, numai dacă va 
pleca de bunăvoie... 

— Dacă sunteţi neliniştit, putem amâna această călătorie. 
Pardaillan ezită o secundă. 

— Nu, spune el. Este probabil, într-adevăr, că n-o vor căuta 
aici... De altfel, în absenţa voastră, voi veni din timp în timp să 
mă asigur eu însumi că nimic n-o ameninţă. 

— Apropo, zise brusc ducesa, ştiţi că m-a întrebat care este 
numele vostru? 

— Ei bine? 

— l-am spus că sunteţi contele de Margency. 

— Ce idee! făcu Pardaillan ridicând sprâncenele. Faţă de acest 
copil n-am făcut nici un mister din numele meu. 

— Pentru că nu i l-aţi spus voi înşivă, m-am gândit că nu se 
cuvenea ca eu să i-l fac cunoscut... Voi îndrepta această gafă la 
întoarcerea mea de la Andilly. 

— Aş! nu vă bateţi capul pentru atâta lucru. Asta n-are nici o 
importanţă. 

Şi-acum Pardaillan îşi luă rămas bun de la prietenii săi şi se 
îndreptă spre hanul său. 

Ajuns în camera sa, Pardaillan îşi trase fotoliul în apropierea 
ferestrei, aşeză o măsuţă la îndemână, o sticlă plină şi un pahar 
şi rămase mult timp visător, golindu-şi paharul cu înghiţituri 
mici. 


Când sticla se goli, Pardaillan ieşi din lunga sa reverie. El 
observă atunci că se făcuse ziuă iar strada îşi 

reluase animația obişnuită. 

Se ridică bombănind, aruncă cu regret o privire patului 
nedesfăcut şi-şi scufundă faţa într-un lighean plin cu apă rece. 
Făcea acest lucru maşinal, cu gândurile în altă parte. Şi, 
deodată, se scutură ca pentru a scăpa de o idee supărătoare 
şi.gândi cu voce tare: 

„La urma urmei, ce-are a face!... Mă ocup de acest băiat pentru 
că este într-adevăr vrednic de interes!... Asta este tot!..." 
Scăpând astfel de gândul care-l preocupase atât de mult timp şi 
atât de intens, înviorat după ce se spălase cu apă rece, el ieşi şi 
se îndreptă încet, plimbându-se, până în strada Four, pentuuru a 
inspecta împrejurimile casei Taurilor. 

Neobservând nimic anormal, se îndepărtă fluierând uşor o 
melodie din timpul lui Charles IX.. 

Văziîndu-i pe Jehan intrând în camera sa, Bertille se ridică. 

El se apropie de ea şi nu se opri până la măsuţa încărcată cu 
gustări delicioase, care se ridica între ei ca un obstacol. 

Ea era la fel de emoţionată ca şi el. Atâta doar că, puritatea ei 
neştiutoare, candoarea neîntinată îi dădeau o putere pe care 
bărbatul n-o putea avea. Şi ea fu aceea care vorbi prima, cu o 
voce care tremura puţin: 

— Fără voi, aş fi fost pierdută! 

îl privi cu ochii săi limpezi. El ameţi uşor la muzica vocii ei. 

Ea reluă, probabil fără să ştie ce spune: 

— Cum de aţi ajuns tocmai la timp? 

Asta îi readuse la realitate. Din această clipă, el îşi regăsi 
dezinvoltura. -Râse uşor şi explică: 

— E foarte simplu! Imaginaţi-vă, când mă întorceam acasă, am 
văzut litiera care se îndepărta, fără să bănuiesc înfiorătoarea 
realitate. Am intrat liniştit la mine, Deodată, îmi amintesc că 
uitasem de... 

El se opri scurt, foarte stânjenit. Se înroşi şi înclină capul ruşinat 
de a fi constrâns la o vinovată şi penibilă mărturisire. 

— Uitasem să cercetez fundătura... Cobor scara mult mai 
repede decât o urcasem şi mă grăbesc... Şi 

ce găsesc? Un oblon smuls, pe jos bare de fier rupte... Mi-a 
îngheţat sângele în vine. N-am stat pe gânduri. Sar până la acea 
gaură neagră rămasă în locul oblonului înlăturat... Simt un 


obstacol... o scândură... nu ştiu ce. Dobor obstacolul cu o 
lovitură de pumn şi intru... O femeie — proprietăreasa — era 
întinsă pe parchet. Ce făcea acolo? Nu ştiu. N-am privit-o. Ea mă 
vede. Trebuie să fi avut o înfăţişare teribilă care a făcut-o să 
creadă că i-a sunat ceasul... N-am văzut niciodată ca o faţă 
omenească să exprime atâta groază. Sar la ea, o apuc de git: 

— Unde este? 

— Ticăloasa a înţeles imediat. Dar eu o sugrumam fără să-mi 
dau seama. Slăbesc strânsoarea; ea horcăie: 

— Dusă!... Răpită!... Nu ştiu pentru ce!... lertare!... 

— începeam să mă lămuresc, i-am smuls cuvintele, silabă cu 
silabă... După  semnalmente, îmi  recunoşteam oamenii. 
Litiera?... O văzusem îndreptându-se spre Sena. Mă lămurisem. 
Ştiam cine a 

- dat lovitura şi unde v-au dus. O las pe bătrână, ies" pe unde 
am intrat şi mă avânt. Sosesc. Lovesc poarta cu picioarele, cu 
pumnii. Strig, chem... Din fericire, omenii mei ştiu că sunt iute la 
mânie. Ei mă aud, îmi recunosc vocea. îmi deschid. îmi dau un 
indiciu, dau, sărind, un ordin... era şi timpul!... Vedeţi că a fost 
foarte simplu. 

Ea repetă, maşinal: 

— A fost foarte simplu!... 

Şi, cu ochii privind în gol, ca şi cum urmărea cu atenţie lucruri 
pe care ea singură le vedea," încet, cu voce scăzută, vorbindu-şi 
parcă ei însăşi: 

— Am văzut încercarea celor doi necunoscuţi de a intra la mine. 
Am văzut duelul cu regele. Am văzut lupta cu arcaşii, atunci 
cânt tremuram că regele nu va ajunge la timp. Am văzut pe 
mizerabil prăbuşindu-se, 

doboriît de o palmă... o singură palmă aruncată de 

această mână de fier!... 

Ea îşi împreună mâinile mici. 

— Aveţi grijă, spune ea cu o voce fierbinte. Trebuie să vă feriţi. 
Şi, cu o înflăcărare neaşteptată, adăugă: 

— De ce acei arcaşi, acele gărzi, sosiseră atât de prompt? Deci 
cineva îi prevenise? 

O umbră trecu peste fruntea lui Jehan. Oriciît de fugitivă fusese, 
ea o văzu sau inima sa o ghici. 

— Ah! şi voi, de asemenea, aţi remarcat asta? întrebă ea cu 
ardoare. 


— Da, şi bănuiesc cine a dat lovitura. 

— El este! Acest mizerabil care m-a răpit. Nu vă îndoiţi de asta. 
Acest om vă ura deja de moarte. Şi acum!... Dar el ştia, deci, că 
urma să vă ciocniţi de rege? Cine ştie dacă nu tocmai el este 
acela care v-a prevenit, v-a împins, fără ştirea voastră? Cine ştie 
dacă nu este el — sau ai lui — cel care a născocit acest mijloc 
pentru a se descotorosi de rege? 

El tresări. Aceste cuvinte, ca un fel de prezicere, corespundeau 
foarte bine cu propriile sale observaţii şi gânduri pentru a nu fi 
frapat. Ea reluă cu mai multă înflăcărare: 

— Ştiţi că el vă credea arestat? 

— Da. L-am auzit spunându-vă că eram închis la Chatelet. 

— Dar nu l-aţi auzit spunându-mi că eşafodul se va ridica în 
curând pentru voi. Nu l-aţi auzit vorbind despre torturile la care 
veţi fi supus!... Şi, ascultați... da, aş putea jura... el s-a trădat 
fără să vrea când a spus că veţi suporta supliciile regale... A vrut 
să spună regicidului. El ştia, vă spun... Oh! Aveţi grijă, feriţi-vă! 
— Ei bine, da, voi avea grijă, v-o jur... Pentru că, într-adevăr, 
aveţi dreptate, dacă ar reuşi să mă piardă, nu veţi mai avea pe 
nimeni să vă apere. 

De această dată, ea se linişti. El va face pentru ea 

ceea ce era prea mândru să facă pentru el însuşi. Ea reveni la 
Concini: 

— Acest om este de temut... credeţi-mă, inima mea este aceea 
care mi-o spune. Şi poate că nu este el singurul îndârjit să vă 
piardă. 

El tresări din nou. îl uimea, o dată în plus, ghicind lucruri pe care 
n-avea cum să le 'ştie. Ea continuă: 

— Trebuie să vă păziţi în orice fel. Nu se vor mulţumi să vă 
caute pentru a vă omori, vor încerca să vă întineze. 

— Cum asta? făcu el mirat. 

— Acest mizerabil a îndrăznit să pretindă că îndepliniţi în 
serviciul lui o treabă cumplită. 

Foarte calm, el întrebă: 

— Ce treabă?... Nu cumva îmi reproşa că sunt un asasin plătit? 
Ea se înălţase foarte dreaptă, foarte palidă, închise ochii şi 
gemu: 

— Oribil!... îngrozitor!... 

— Ce?... Ce este oribil, "îngrozitor? 

— Treaba care o săvârşiţi. 


Un horcăit îi sfişie gitul. El cobori capul, părând un condamnat 
care-şi pune gitul sub secure. Şi, văzindu-l atât de disperat, gata 
să se prăbuşească în nebunie, din vina sa, ea se blestemă şi, 
într-un elan al întregii fiinţe, strigă: 

— Ceea ce v-am spus nu se referă la voi, care sunteţi cel mai 
viteaz, cel mai mândru, cel mai cinstit dintre cavaleri! 

El săltă capul şi o văzu. Ochii săi se deschiseseră nemăsurat. 
Crezu că înnebuneşte de tot. El bâigui: 

— Cum! plângeţi!... Nu mă alungaţi?... Nu vă fac silă?... 

Ea îi atinse uşor fruntea cu vârful degetelor şi zise: 

— Nu vă mai amintiţi ce v-am spus pe peronul locuinţei mele: 
dacă voi muriţi, voi muri şi eu! 

— Puteri ale Cerului!... Deci voi mă iubiţi... 

Ceea ce el nu îndrăznea să spună, ea îndrăzni. Şi foarte simplu: 
— Vă iubesc! 

— Voi mă iubiţi!... Este adevărat?... Acest fapt imposibil, 
irealizabil, este adevărat?... Nu visez?... 

Cu o voce mai sigură, ea repetă: 

— Vă iubesc. 

El rămase copleşit de fericire, în genunchi, privind-o cu ochi de 
nebun. Şi el repetă: 


— Este imposibil!... este imposibil!... Ea!... Pe mine, un 
cerşetor!... 

— Ah! făcu ea într-un elan dureros, nu mai repetaţi niciodată 
acest cuvânt detestabil!... Voi, un cerşetor?... Nu-i posibil!... Cel 
mai nobil, cel mai bun dintre gentilomi. 

El nu putea încă să creadă. Suspina:' — Sunt nebun!... în mod 


sigur, sunt nebun!... 

Atunci ea se aplecă, îi prinse mâinile şi, cu acea putere 
misterioasă a blândeţii, care fascinează, îl ridică, îi înălţă fruntea 
şi spuse încet: 

— îmbrăţişaţi-vă logodnica! 

Cum a ieşit le Brave din acea cameră, unde a încercat cele mai 
plăcute şi mai intense emoţii pe care le poate suporta un 
bărbat; cum şi-a luat rămas bun de la ducele şi de la ducesa 
d'Andilly; cum a părăsit ospitaliera casă, niciodată n-ar fi putut-o 
spune. 

Ceea ce noi putem spune, este că, atunci când masiva poartă s- 
a închis în urma lui, s-a prăbuşit greoi pe una din bornele care o 
flancau, şi-a luat capul în mâini şi a rămas mult timp nemişcat, 


scuturat de un tremur nervos, care puteau fi luate cu uşurinţă 
drept hohote de plâns. 

În fine, el săltă capul, aruncă în jurul lui acea privire a omului 
care se întreabă unde se află, se ridică şi porni cu un mers 
rapid, uşor, ca şi cum ar fi fost purtat de aripi invizibile. 

Atunci, din spatele unei alte borne unde stătea întinsă, se ridică 
alene o masă enormă şi rămase un moment acolo nemişcată. 
Acest ceva luă înfăţişarea unui om îmbrăcat într-o rasă de 
călugăr. 

Era acel beţiv de Parfait Goulard care, cu acea încăpăţinare 
serioasă a omului ameţit de băutură nu părea să aibă decât o 
singură preocupare: să nu-şi piardă echilibrul, trecuse fără a 
părea să recunoască micul grup însoţind-o pe Bertille şi care, în 
urma nu se ştie cărui ocol involuntar, revenise pentru a se 
prăbuşi în spatele acestei borne. Simplă întâmplare, evident. 
Călugărul rămase un minut aşezat solid pe uriaşul său şezut, cu 
picioarele depărtate. Bine sprijinit din spate şi din lateral de zid 
şi de bornă, el se simţea în largul său şi în mare formă. 

El apucă borna cu braţele şi se propti. Câteva răsuciri 
complicate şi poziţia se schimbă: acum era pe burtă. El gifii 
puţin... încă un efort şi ajunse în genunchi, ţinând tot timpul 
borna strâns îmbrăţişată. Atunci începu să ridă: n-avea de ce să 
se plângă, mergea! Un alt efort şi fu în picioare. 

Se odihni un moment, savurându-şi reuşita. Redeveni serios şi 
traduse cu voce tare noua sa preocupare: 

„Trebuie să plec!... Atenţie!... Un!... doi!" 

Şi porni... Se mai împletici îngrijorător de câteva ori, puţin ruliu, 
câteva mişcări de tangaj puţin cam bruşte care i-ar fi putut fi 
fatale, dar, la urma urmei, se târa binişor. Acum se rostogolea în 
maniera sa obişnuită. 

în strada Saint-Honore el se opri, ezitând dacă s-o ia la dreapta 
sau la stânga. Se decise pentru dreapta şi plecă din nou, 
bombănind cuvinte confuze. 

E| sosi la mănăstirea capucinilor. Era cam ora cinci dimineaţa. 
Fidel principiilor sale, izbi fără încetare ciocănelul de la poartă, 
făcând un tărăboi groaznic, aproape la fel cum făcea la poarta 
unui han care refuza să se deschidă. Şi, în acelaşi timp, striga 
foarte tare: 

„Deschideţi sărmanului frate Parfait Goulard, care e gituit de 
sete şi cade din picioare de foame." 


Şi fratele portar, pentru a curma tărăboiul, alergă, zbură, 
deschise poarta, împingându-l în grabă pe gălăgios în curtea 
interioară. Aici, la adăpostul zidurilor înalte, putea să zbiere 
după pofta inimii, nu era auzit de afară, o distracţie pentru 
călugări care, de mult timp nu se mai revoltau la aceste 
comportări. 

Exact în această curte, Parfait Goulard se prăbuşi în faţa a cinci 
sau şase călugări atraşi de răgetele sale 

şi începu să râdă, un râs amplu, de prostănac, pântecele său 
uriaş se scutura, foarte mulţumit de el. 

Molipsiţi, călugării începură şi ei să ridă, fără să ştie de ce. Şi, 
din toate părţile, de pe culoare, de sub bolți, alţi capucini 
veneau în fuga mare, repetând între ei, cu feţe vesele: „Este 
fratele Goulard!-... Parfait Goulard!..." Şi un cerc de circa treizeci 
de capucini, rizînd în hohote, înconjură călugărul — bufon care 
nu spusese încă nimic. 

Brusc, Parfait Goulard se opri din râs şi spuse grav: 

— Mi-e sete! 

Atunci, unul dintre capucini se apropie şi-i zise: 

— După părerea mea, frate, ai nevoie mai degrabă de un pat. 
Cu încăpăţinarea beţivului, Goulard răspunse: 

— Mi-e sete... mi-e foame... voi dormi după aceea. 

Capucinul care-i vorbise se bucura, se pare, de o anumită 
autoritate, căci el spuse încet câteva cuvinte şi călugării, fără să 
protesteze, se îndepărtară, cu regret, dezamăgiţi. Atunci, el 
prinse beţivul de braţ şi-l ridică, spunând: 

— Vino, vei bea şi vei mânca. 

Capucinul îl conduse pe beţivan care cedase cu bunăvoință. ŞI 
urcând treptele unei scări de piatră, călugărul se împiedică, se 
agăţă de ghidul său şi, în aceastră mişcare, mâna sa schiţă în 
aer un semn bizar. 

Un licăr de uimire trecu prin ochii capucinului şi, susţinându-l în 
continuare pe betiv, îl întrebă pe şoptite, cu o nuanţă de respect 
pe care n-o avusese până acum: 

— Unde doriţi să vă conduc? 

Un cuvânt abia perceptibil ieşi de pe buzele lui Goulard şi cei doi 
călugări îşi reluară mersul, unul sprijinindu-l pe celălalt. 
Capucinul deschise uşa unei chilii, îl lasă să intre pe beţiv şi 
închise uşa în urma lor. Atunci, fratele Parfait lasă braţul 
capucinului de 


care se cramponase. Şi se menţinu singur, drept şi sigur, cu 
capul sus, de nerecunoscut. 

El se îndreptă în faţa capucinului şi schiţă în aer noi semne. Şi 
capucinul se înclină într-o atitudine de profund respect şi 
murmură: 

— La ordinele dumneavoastră, părinte! 

Şi, cu un ton de autoritate irezistibilă, Goulard ordonă: 

— Am nevoie de odihnă. Vegheaţi ca nici un indiscret să nu se 
apropie de această uşă. Veniţi personal să mă treziţi după trei 
ore. Uitaţi aşadar, cum şi eu voi uita până la noi ordine că sunt 
superiorul vostru. Voi redeveni pentru voi, ca pentru toată 
lumea, fratele Parfait Goulard. Aţi înţeles? 

— Ordinele voastre vor fi executate întocmai, părinte, făcu umil 
capucinul. 

— Bine. Du-te fiule. 

Capucinul plecat, călugărul, care pretindea că are nevoie de 
odihnă, în loc să se culce, rămase un timp cu urechea la pândă. 
Când consideră capucinul ajuns departe, el se apropie de perete 
şi ciocăni de patru ori, cu pauze inegale. Patru lovituri 
asemănătoare răspunseră din cealaltă parte a peretelui. 

Fără să arunce măcar o privire patului îngust, Goulard 
întredeschise încet uşa, aruncă o privire cercetătoare pe 
culoarul pustiu, se strecură afară şi intră într-o cameră destul de 
spațioasă şi mobilată confortabil. 

Doi călugări se aflau deja acolo. 

Dintre cei doi monahi, unul era bătrân cu faţa ascetică, degajind 
o mare blândeţe. în fotoliul în care era aşezat, el îşi ţinea 
spatele drept, într-o atitudine viguroasă'şi de o măreție 
suverană. 

Celălalt, care stătea respectuos în picioare, cu spatele spre uşă, 
era scund, slab, cu o barbă scurtă, presărată cu fire de argint, 
cu fruntea mare, brăzdată de riduri timpurii, cu o privire rece, 
dominatoare. Acest om, care purta rasa capucinilor, nu depăşea 
probabil treizeci de ani. Părea să aibă însă mai mult de patruzeci 
de ani. 

Observând pe acest capucin, pe care nu se aştepta să-l 
găsească acolo, Parfait Goulard îşi reluă brusc masca sa de 
beţiv vesel. Şi bătrânul, care văzu această schimbare rapidă a 
fizionomiei, £vu-' un surâs imperceptibil. 


Capucinul, la vederea noului venit, îşi încruntă uşor sprâncenele 
şi-l fixă cu o strimbătură de dispreţ pe care nu-şi dădu osteneala 
s-o ascundă. Şi privirea sa rece se mută de la bătrân la Goulard 
cu o prefaţă de uimire, ca şi cum s-ar fi întrebat ce legătură ar 
putea exista între bătrânul maiestuos şi acest abject bufon. 

în acest timp, Parfait Goulard, în modul cel mai caraghios, se 
înclină în faţa bătrânului călugăr până la a îngenunchia. 

Umbra unui surâs flutură pe buzele subţiri ale bătrânului şi, cu o 
voce foarte blândă, cu uşor accent italian, el spuse: 

— Poţi să-ţi scoţi masca, fiule, este inutil să te oboseşti atât. 
Părintele Joseph du Tremblay nu este de-ai noştri. Totuşi, el va 
asista la această convorbire. Acest semn de stimă şi de 
încredere pe care nu-l acord nimănui, i-l datorez inteligenţei sale 
superioare. 

Cu o satisfacţie vizibilă, Parfait Goulard îşi reluă acel aer serios 
care-l schimba în întregime. 

lar părintelui Joseph, stupefiat, bătrânul îi explică: 

— Părintele Goulard este un şef respectat al ordinului nostru. 
Vedeţi, de ani de zile, el îndeplineşte cu o iscusinţă 
incomparabilă, fără un reproş, fără o slăbiciune, un lucru care 
face din el bătaia de joc a tuturor şi care-i atrage disprețul 
tuturor celor ce poartă veşminte religioase... Nu mai spun de 
ceilalţi. De ce? Pentru că el a căutat ordinul. Şi ordinul l-a primit 
pentru binele societăţii şi spre marea glorie a lui Dumnezeu. 
Părintele Goulard, prin inteligenţa sa şi prin cultura sa, poate 
aspira să devină un prinţ al 

Bisericii, una din gloriile lumii religioase. El o ştie şi poate că 
asta este ambiția sa. La un ordin, fără să discute, fără să ezite, 
el sacrifică ambiția sa îndreptăţită. El şi-a anulat inteligenţa — în 
apariţie — şi-a tăinuit cunoştinţele. Atât de bine încât astăzi se 
spune: prost ca Goulard, incult ca Goulard. Acesta era ordinul. El 
s-a supus. Aceasta a făcut din el, şef, ultimul dintre soldaţii lui 
Christos... Numai el, el singur, probabil, era în stare să joace 
acest rol cu perfecțiunea dorită. 

Bătrânul se uită la călugărul nepăsător cu o privire în care 
strălucea un vag licăr de duioşie, scurt ca un fulger. îşi reluă 
imediat acea înfăţişare liniştită ce părea că-i este obişnuită. îşi 
îndreptă încă mai mult bustul, săltă capul şi continuă: 

— Eu însumi, Claude Acquaviva, şef suprem, general al 
ordinului, unul dintre continuatorii preasfîintului şi 


preaveneratului Loyola, cine sunt eu aici?... Părintele Claudio, 
umil, sărman şi foarte mediocru călugăr italian, necunoscut de 
toţi, găzduit cu milă în această mănăstire la recomandarea 
voastră. Părintele Claudio, căruia nu i se acordă decât deferenta 
datorată vârstei sale înaintate, care se mulţumeşte cu atât de 
puţin... Pentru că interesele ordinului îi impun să fie astfel. 
Acquaviva se ridică, şi el apăru înalt, puţin cam slab, drept, în 
pofida celor şaizeci şi şapte de ani ai săi şi, privind la părintele 
Joseph care asculta cu viu interes: 

— Vă întreb, părinte Joseph, cunoaşteţi vreun alt ordin religios ai 
căror şefi să fie capabili să dea asociaţiei asemenea dovezi de 
devotament şi de abnegaţie?... Nu! Nu există unul singur. Peste 
tot veţi vedea interesul personal, ambițiile individuale, înaintea 
interesului şi ambițiilor ordinului. în consecinţă, care este 
rezultatul?... Deşertăciune. Aur, da, câteva titluri, pe ici, pe 
colo... nărozii, zădărnicii. 

El se plimba încet prin cameră, în lung şi-n lat, cu 

capul înclinat, cu un aer visător, gândind cu voce tare: 

— .Da, acest spirit de sacrificiu, această disciplină de fier, fără a 
cere de nicăieri ceva, astea fac puterea noastră!... lată de ce 
ordinul nostru, hărțuit, persecutat, hăituit, surghiunit, rămâne 
imuabil, se ridică tot mai mare şi mai puternic tocmai când se 
crede că a fost răpus. 

El făcu o pauză ca pentru a da timp cuvintelor sale să pătrundă 
în mintea interlocutorului său, şi continuă: 

— Acele puternice şi ilustre personaje sunt marionetele ale căror 
sfori le trag eu, în singurătatea îndepărtatului meu cabinet de 
unde, o singură apăsare a degetului meu este suficientă să le 
mişte în direcţia care-mi convine... Şi se întâmplă astfel 
deoarece sunt succesorul lui Loyola. 

Rămase un moment nemişcat, cu mâinile încrucişate în 
mânecile largi ale anteriului. Cei doi, înclinați, ascultau cu 
sufletul la gură. El era foarte calm, rece, cu acea permanentă 
expresie de blândeţe răspândită pe faţă. 

— Spuneţi-mi, merită acel puţin ca profitul la care visaţi să fie 
comparat cu acela despre care vă vorbesc?... lată deci ce vă 
ofer. lată ce puteţi deveni dacă veţi trece la noi... Nu-mi 
răspundeţi. Stăpâniţi-vă. Acuităţi, priviţi, observați, cugetaţi... Și 
când voi părăsi această ţară, dacă nu veţi fi de-ai noştri, dacă nu 
veţi fi desemnat succesorul meu, 


înseamnă că m-am înşelat asupra voastră, că nu sunteţi omul 
pe care l-am crezut. 

El se reaşeză în fotoliu,şi, adresându-se lui Parfait Goulard: 

— Vorbeşte, fiule. Unde am ajuns cu , acel Ravaillac? 

— L-am pregătit fără încetare, monseniore. Fără o întâmplare 
neplăcută, la această oră evenimentul s-ar fi produs. 

Privirea lui d'Acquaviva licări. 

— Cum asta? întrebă el calm. 

— Atunci când Ravaillac, căruia i-am împins gelozia până la 
disperare, a ajuns în faţa casei tinerei fete, el a văzut un bărbat 
pe peron. A crezut că este regele. El a lovit. Dar nu era regele. 
Bărbatul îşi datorează viaţa unei mişcări bruşte pe care a făcut-o 
în momentul în care braţul se abătea asupra lui. Lama cuţitului 
s-a frânt de o treaptă. 

— Cine este acest bărbat? 

— Jehan le Brave. 

— Fiul Faustei!... Cum de se găsea acolo?... Şi regele? Deci n-a 
venit?... 

— Jehan este îndrăgostit de tânăra fată. Asta explică prezenţa 
sa sub acel balcon. N-aş putea spune dacă regele a venit sau 
nu. Instrucţiunile pe care le-am primit fiind de a mă afla cât mai 
departe posibil de locul evenimentului ce urma să se producă, 
eram în acel moment în strada Saint-Antoine, într-o tavernă 
unde am fost văzut îmbătându-mă în mod ruşinos. 

Acquaviva cugetase profund. 

— Sunt câteva lucruri neclare, spuse el ridicându-şi chipul palid. 
Voi găsi fără îndoială lămuriri în rapoartele pe care le voi primi. 
Acel Ravaillac îşi păstrează intenţiile? 

— Răspund de el, spune Goulard cu un surâs livid. 

Acquaviva aprobă cu un semn din cap, şi: 

— Presupun că nu este tot ceea ce ai să-mi spui? 

— într-adevăr, monseniore, mai este şi altceva. Fiul Faustei s-a 
întâlnit cu tatăl său, domnul cavaler de Pardaillan, chiar în 
această noapte, la ducele d'Andilly. 

— Eşti sigur?... Cum de ştii asta?... Spune cum ai aflat, fără să 
omiţi nici un amănunt, ceru el. 

— întâmplarea, monseniore, explică Parfait Goulard. Fusesem la 
Ravaillac, care mi-a dat multă 


bătaie de cap deoarece, cuprins de un acces subit de 
descurajare şi de o sumbră disperare, spunea că vrea să se 
arunce în râu, de la înălţimea podului Pont-Neuf. 

— De unde această disperare? 

— Este o fire extrem de impresionabilă.' Se pare că are o mare 
prietenie pentru Jehan le Brave şi îşi reproşa ca pe o crimă 
faptul de a fi încercat să-şi omoare prietenul, pe care l-a 
confundat cu regele. 

— Eşti sigur că nu va încerca din nou să se sinucidă? 

— Cred că am reuşit să-i schimb hotărîrea. 

— îl voi mustra energic prin confesorul său. Să revenim la 
domnii Pardaillan, tatăl şi fiul. 

— Deci, monseniore, reluă Goulard, părăsindu-l pe omul nostru, 
am întâlnit un grup escortând o tânără femeie. L-am recunoscut 
imediat pe Jehan şi trei puşlamale care-i sunt devotate trup şi 
suflet. 

— Şi tânăra femeie? 

— Mi-a fost imposibil să-i desluşesc trăsăturile... Am trecut fără 
să am aerul că am remarcat grupul... şi apoi am revenit. Jehan şi 
tânăra femeie intraseră la domnul d'Andilly. M-am ascuns 
pentru a putea observa. L-am văzut ieşind pe domnul de 
Pardaillan şi, mai târziu, pe Jehan. Tânăra femeie a rămas deci 
la duce. 

— Deoarece n-au ieşit împreună, se poate presupune că tatăl nu 
şi-a recunoscut fiul. 

Parfait Golard clătină din cap cu un aer îngrijorat. 

— Este un incident care... mă intrigă. lată-l: Jehan a rămas un 
timp hohotind singur în faţa porţii ducelui. Or, monseniore, acest 
tânăr are un caracter de fier... Se vede că are cu cine semăna — 
sub acest aspect, cel puţin — este fiul demn al lui Pardaillan "şi 
al Faustei. Pentru a face să plângă un bărbat călit ca acesta, ar 
trebui o durere supraomenească... sau o bucurie fantastică. 

— Nu mi-ai spus că este îndrăgostit de tânăra fată din strada 
l'Arbre Sec? 

— într-adevăr, monseniore. 

— Ei bine, trebuie să aflăm... Şi, în primul rând, care sunt 
sentimentele fetei faţă de tânăr? 

— Oh! ea îl adoră... fără s-o ştie probabil. 


— Ei bine, eu spun: trebuie să aflăm dacă această tânără este 
una şi aceeaşi cu cea din strada l'Arbre Sec. Dacă nu mai este 
acasă ea este aceea pe care aţi văzut-o cu tânărul. 

— Voi merge chiar astăzi s-o văd pe proprietăreasă, doamna 
Colline Cole. Voi afla de la ea. 

Acquaviva se ridică şi începu să măsoare camera cu paşi lenți, 
cu capul plecat şi o figură preocupată. El se opri în faţa lui 
Goulard, şi-i zise blând: 

— Ne apropiem de ţintă, fiule. Această ţintă urmărită cu 
înverşunare de peste douăzeci de ani!... încă un efort şi 
milioanele Faustei, aceste milioane la care râvnesc atiţia, vor fi 
ale noastre. încă un efort şi veţi fi eliberat de acest rol care vă 
apasă, ştiu. 

îşi reluă plimbarea şi, mergând, îşi explică gândul: 

— începând de astăzi, Pardaillan şi fiul său vor fi supuşi unei 
supravegheri neîntrerupte. Nici o mişcare a acestor doi bărbaţi 
nu-mi va rămâne necunoscută... Din păcate este tot ce se poate 
face cu ei... Tot ceea ce am făcut până acum nu reprezintă 
nimic faţă de ce ne-a mai rămas de făcut... foarte puţin, într- 
adevăr, şi acest puţin devine o dificultate aproape de netrecut 
pentru că ne izbim de Pardaillan. 

Rămase un moment meditativ, cu fruntea înclinată. Apoi săltă 
capul, privirea sa blândă căpătă o expresie teribilă şi, cu o voce 
ca gheaţa, tăioasă: 

— Ajungem la ţintă, cu toate acestea. Trebuie, spre marea glorie 
a lui Isus. 

îşi reluă înfăţişarea calmă şi blândă ca şi cum n-ar fi vrut să mai 
revină asupra hotăriîrii. Se reaşeză în fotoliul său şi explică: 

— Este imposibil ca Pardaillan să nu cunoască existenţa comorii 
Faustei. Voi spune mai bine: în afară de Fausta şi de Myrthis, 
moartă, Pardaillan este singura fiinţă umană care, la ora asta, 
cunoaşte locul exact unde a fost îngropată această 
extraordinară comoară. Stareţa din Montmartre, pe terenul 
căreia a fost ascunsă, nu cunoaşte, ca toată lumea de altfel, în 
ce loc al mănăstirii s-ar putea găsi. Părintele Coton, care o 
manevrează, garantează că ea este aceea care se întreabă dacă 
această faimoasă comoară există într-adevăr. 

— Cu toate acestea, monseniore, observă Goulard, doamna 
stareță, atunci când a urmat Claudinei de Beauvilliers, a semnat 
o declaraţie prin care recunoaşte că această comoară este 


proprietatea prinţesei Fausta şi s-a angajat s-o predea persoanei 
care, indicând ascunzătoarea va arăta, în acelaşi timp, stareţei 
inelul de fier al Faustei. 

— în schimbul căreia îi va preda suma de două sute de mii de 
livre. Dar, timp de douăzeci de ani de când aşteaptă, ea a ajuns 
la disperare. Pardaillan ştie. El ştie de când s-a reîntors din 
Spania, adică de aproape douăzeci de ani... Şi niciodată acest 
om, care este sărac, n-a avut ideea să meargă să ia din această 
grămadă de aur şi pietre preţioase care-i aparţine şi lui puţin, şi 
apoi îi aparţine fiului său. Mult timp am sperat că nu va rezista 
tentaţiei... şi în felul acesta mi-ar fi dezvăluit ascunzătoarea. 
Căci, întot acest timp, am supravegheat mănăstirea. Am fost 
dezamăgit. Acest om este cinstea şi onoarea personificată. 
Acquaviva rămase un moment gânditor, admirând probabil 
puterea sufletească a acestui om care a ştiut să reziste 
fascinaţiei aurului. 

— Astăzi, reluă el, lucrurile s-au schimbat mult. Mai curând sau 
mai târziu — şi dacă va întârzia prea mult îl voi ajuta — 
Pardaillan va afla că acest Jehan le Brave este fiul său, fiul 
Faustei. Tânărul duce o 

viaţă care nu se poate să nu scandalizeze sentimentele 
cavalereşti ale tatălui său Care, de altfel, nu-mi pare să' aibă 
prea dezvoltat- temperamentul patern. Dacă îl va recunoaşte, îi 
va deschide braţele sau îi va întoarce spatele, nu contează. 
Ceea ce contează este că el va fi de o mie de ori mai nedemn, în 
ziua când Pardaillan va afla că Jehan le Brave, cerşetor şi ucigaş, 
este fiul Faustei. Pardaiilan se va crede obligat să-l conducă şi 
să-i spună: „Ține! Asta este a ta, ţi-a lăsat-o mama ta." Apoi, 
scăpat de obligaţie, îi va întoarce spatele. 

— în ziua aceea, adăugă Acquaviva cu putere, noi vom fi 
acolo!... 

Şi, cu acea blândeţe care părea dominanta înfăţişării sale: 

— Du-te şi odihneşte-te, fiule, ai nevoie. Cinci minute mai târziu, 
întins pe patul îngust din 

chilie unde se întorsese fără zgomot, fratele Parfait Goulard 
dormea acel somn profund care, se spune, este apanajul celui 
îndreptăţit. 

Trebuie să revenim la doamna Colline Colle, pe care am lăsat-o 
cocoţată pe un taburet, pândind pe acel senior mascat care-i 


răpise locatara. Acţiunile şi gesturile matroanei au o importanţă 
esenţială pentru continuarea acestei povestiri. 

Când văzu litiera îndepărtându-se, Colline Colle cobori de pe 
taburetul său. Ea a auzit aproape toată convorbirea lui Concini 
cu prizoniera sa. Ea n-a aflat ceea ce sperase, căci avea o figură 
care exprima dezamăgirea. 

„Ce păcat că nu sunt decât o femeie slabă! îşi spuse ea. Aş fi 
urmărit litiera şi aş fi ştiut unde să-îl regăsesc locatara". 

Ea căută nişte scânduri şi astupă de bine de rău fereastra. 

Intră în camera sa, închise grijuliu uşa, din obişnuinţă fără 
îndoială, căci, geamurile fiind sparte, nu era prea «greu să intri. 
Vede piesele de aur pe care Concini le lăsase să cadă pe 
parchet. Prin ochii săi mici trecu un licăr sălbatic. îşi împreună 
mâinile, ca atunci când se apropia de masa sfintă şi, cu un aer 
extaziat: 

„Ce frumoase sunt!... Cum strălucesc!... Asta te încălzeşte!... S- 
ar spune că sunt mici bucăţi de soare!..." 

Brusc, se prăvăli pe parchet, înhaţă piesele şi le făcu să sune în 
mână. 

Ea alergă în patul său, vărsă piesele în cascadă pe cearceaf şi 
goli punga pe care i-o smulsese atât de agil lui Concini. 
Contemplă grămada de aur cu un aer cucernic, cuprinsă de o 
emoție ce nu se putea exprima. Şi deodată: 

„Trebuie să mai fie şi altele, care s-au rostogolit pe sub mobile." 
Reveni şi se întinde pe parchet, scormonind, căutând, 
răsturnând totul, cu un mic țipăt de bucurie atunci când găsi o 
piesă. 

Acesta a fost momentul în care Jehan se năpustise asupra ei. L- 
am auzit pe el însuşi povestind ce s-a întâmplat. Nu vom reveni 
asupra acestora. 

După plecarea lui Jehan, zgripţuroaica rămase un moment 
aşezată pe vine, tremurând, frecându-şi maşinal gitul strâns 
puţin cam tare de mâna aspră a tânărului. Când se linişti puţin, 
ea se ridică cu greutate şi, pentru a doua oară, astupă cât putu 
mai bine îngrijorătoarea spărtură şi, teama întrecând zgircenia, 
hotărî: 

„Mâine voi pune să închidă ermetic cu bare de fier veritabil şi 
voi pune un oblon dublu, foarte solid.' 


Deoarece nu se simţea în siguranţă, ea adună în grabă grămada 
de aur şi se duse s-o ascundă în fundul unui cufăr. Odată treaba 
făcută, începu din nou să mediteze. 

„De aflat cine a răpit-o pe Bertille, bine... De aflat cine este ea, 
de unde vine, ce vrea, să pătrund, misterul naşterii sale, pe 
care-l ascunde cu atâta grijă... cine ştie ce ar putea aduce 
asta... e uşor... Ştiu unde a ascuns caseta care conţine actele 
ei... şi averea sa, poate!... Da, dar a scotoci în actele acestei 
tinere nu este un păcat?" 

Ea urcă la etaj. Luă un sfeşnic care rămăsese aprins, o trusă de 
chei care se găsea alături şi pătrunse în acel mic cabinet unde 
Bertille îl primise pe Henri IV. Se îndreptă spre o mică mobilă de 
abanos. 

Cu o mână pe care nerăbdarea o făcea stângace, ea deschise şi 
luă o casetă pe care o descoperi în fundul unui sertar. Reveni în 
cameră, aşeză o masă lângă fereastră şi, cu un gest brusc 
răsturnă caseta şi-i goli conţinutul pe masă. 

Ea avu un gest de decepţie amară. Nu erau bani. Nimic altceva 
decât hirtii. Şi un prăpădit de metal alb care nu valora mai mult 
de patru soli. 

îl luă şi-l agită. Auzi zgomotul unui obiect care se clătina în 
interior. îl deschise repede şi îl goli. Conţinea o hîrtie făcută sul 
şi un mic inel de fier care valora mai puţin chiar decât etuiul. Îl 
puse dispreţuitor la loc şi desfăşură hîrtia. Era scrisă într-o limbă 
străină. Văzînd că nu reuşeşte să înţeleagă un singur cuvânt, o 
puse la loc lângă inel, închise etuiul şi, fără a ţine seama de ce 
face, îl lăsă să alunece în buzunarul juponului său. 

Decepţionată de această primă încercare, ea reveni la hirtii. Luă 
sulul cel mai gros. Acesta era scris în franceză. Ea citeşte cu 
multă atenţie, încet, chinuit, căci nu ştia prea multă carte. Dar în 
fine, reuşi să citească de la un cap la altul şi fără a înţelege 
foarte bine. 

Era povestea tragicei aventuri a Blanchei de Saugis, scrisă 
pentru copil, încă nenăscut. Această istorie o pasiona şi, când 
termină, se gândi profund. 

„Aşadar, domnişoara Bertille se numeşte de Saugis!... Este 
doamnă castelană din ţinutul Chartres.... Ea este fiica regelui!... 
Regele o ştie?... Poate că da, poate că nu... Ceea ce este sigur 
este că a avuNo mamă cam curtezană. Acesta este un secret 
important. Cu un asemenea secret se poate cîştiga o avere... 


dar la fel de bine te poţi alege cu o frânghie şi o spânzurătoare... 
Drace!... Trebuie cântărit îndelung înainte de a te angaja într-o 
astfel de afacere... Cel mai bine este, cred, să nu te mai 
gândeşti la asta!... Totuşi. întrucât Bertille este fiica sa, după 
părerea mea regele ar fi mulţumit dacă i s-ar spune cea 
devenit... Asta va aduce mai puţin cîştig, dar, cel puţin, nu risc 
ştreangul sau închisoarea, până la sfârşitul zilelor mele!'" 

Ea puse sulul la loc în casetă şi începu să parcurgă la întâmplare 
celelalte hirtii. 

Din nou documente scrise în limbă străină. Apoi altul, în 
franceză, care o făcu să deschidă ochii mari. iar inima să-i 
palpite teribil. Lumânarea se topise. Căuta din ochi alta dar nu 
găsi şi atunci observă că ziua se filtra prin fereastră. Se ridică, o 
deschise larg şi lumina puternică inundă camera. Ea se reaşeză, 
luă hîrtia cu mâna tremurând şi o reciti cu atenţie. 

Era o scrisoare din anul 1592, adresată mamei Bertillei şi iată, 
copiat textual pasajul, care o impresionase în asemenea măsură 
pe cotoroanţă: 

Scumpă iubită, ţi-am vorbi adesea despre acel bărbat curtenitor 
care se numeşte cavalerul de Pardaillan. 

Ştii că a fost duşmanul meu, că m-a rănit... şi, după aceea, m-a 
îngrijit ca un frate. 

Cunoşti, pe de altă parte, ataşamentul profund şi respectuos pe 
care l-am avut întotdeauna pentru graţioasa mea stăpână, 
prinţesa Fausta. 

Fausta, învinsă de 'Pardaillan, ne-a concediat şi a plecat în ţara 
soarelui şi a dragostei: luminoasa Italie. Dar stăpâna, înainte de 
a pleca, a vrut să răsplătească regeşte pe cei care au servit-o cu 
devotament. Datorită generozităţii sale, am putut cumpăra 
domeniul Vaubrun, vecin cu Saugis, unde am avut fericirea de 
nespus de a te întâlni... şi iubi. 

Devotamentul meu pentru aceea care a fost binefăcătoarea 
mea este absolut. Devotamentul meu pentru acela care, după 
ce fusese un duşman generos şi mărinimos, a devenit un prieten 
drag, este profund, real. 

Şi iată că se iveşte o ocazie prin care să-mi pot exprima, şi faţă 
de unul şi faţă de celălalt, recunoştinţa de care inima-mi este 
plină. 

Aceste documente pe care ţi le trimit, deoarece la mine nu le 
consider în siguranţă, au o valoare inestimabilă, ele dezvăluind 


ascunzătoarea unde stăpâna mea a îngropat o comoară 
fabuloasă. 

lată, în acelaşi timp, şi istoria acestei comori şi cum aceste 
documente mi-au fost încredințate. Depozit sacru destinat 
onoarei mele. 

lubita mea stăpână nu mai este. Ea a fost asasinată. Această 
comoară pe care a ascuns-o pentru uzul său personal, ea a 
lăsat-o moştenire copilului pe care l-a avut de la Pardaillan. 
Myrthis, urmaşa devotată a Faustei, a acceptat să-i ţină loc de 
mamă, moartă, vai! în plină tinereţe, în momentul în care, 
probabil, ar fi putut triumfa. Şi acest copil a fost răpit! 

Myrthis cunoştea devotamentul meu statornic faţă de stăpână. 
Ea a venit la Vaubrun. Mi-a dezvăluit naşterea copilului şi 
existenţa comorii de care eu nu ştiam. Ea mi-a încredinţat 
aceste documente, care vor permite celui căruia îi aparţin, s-o 
regăsească. In fine, mi-a adus la cunoştinţă că duşmanul 
neînduplecat al Faustei şi urmaşii săi râvnesc la această 
comoară şi caută să pună mâna pe ea. 

Myrthis avea pentru maestra sa un ataşament care atingea 
fanatismul. Ea a vrut s-o urmeze în moarte. Dar copilul venise 
pe lume şi, pentru el, ea a consimţit să trăiască. Blânda şi 
devotata creatură a revărsat asupra copilului adoraţia pe care 
ea o avea pentru mamă... şi, acest copil i l-au furat. Myrthis n-a 
vrut să supravieţuiască acestei lovituri. Ea s-a otrăvit; a murit la 
mine şi eu am înmormântat-o creştineşte. 

Este o nenorocire ireparabilă. Dacă sărmana fată, în teribila ei 
disperare, nu s-ar fi grăbit să-şi pună în aplicare funestul proiect, 
ar fi avut probabil curând bucuria de a revedea acest copil, pe 
care i l-aş fi putut aduce înapoi căci eu bănuiesc cine a dat 
lovitura. 

Am întâlnit la Paris în urmă cu câtva timp, un florentin, gen de 
spadasin, asasin plătit, om bun la toate — exceptând binele — 
cunoscut sub numele de 

Saetta. Acest Saetta cred că avea o nemulţumire împotriva 
stăpânei şi eu îl ştiu destul de ticălos pentru a căuta să se 
răzbune pe mama copilului. Poate mă înşel şi, totuşi, nimic nu- 
mi putea scoate din cap ideea că supraveghindu-l pe acest 
ucigaş, copilul ar putea fi regăsit. Din nenorocire, Myrthis, după 
cercetări lungi şi minuţioase, rămase fără rezultat, înghiţise 
otrava înainte de a ajunge la mine. 


Copilul dispărut, mama şi Myrthis moarte, eu consider că aceste 
documente revin de drept tatălui: domnul cavaler de Pardaillan, 
care va şti, te asigur, să apere bunurile fiului său împotriva 
tuturor încercărilor, indiferent de unde ar veni. 

Acum, când cunoşti valoarea acestor documente, sunt sigur că 
vei şti să le păstrezi cu mare grijă. Cu atât mai mult cu cât, dacă 
s-ar întâmpla nenorocirea să fie rătăcite sau furate, eu voi fi 
dezonorat şi eu nu sunt omul să supraviețuiesc dezonoarei. 
Urmau amănunte intime, fără valoare pentru matroană, 
deoarece nu se refereau la comoară. Scrisoarea se încheia cu 
aceste cuvinte: 

îmi pun nădejdea, cu orice preţ, în puterea devotamentului şi 
dragostei, să îndupleci această neaşteptată şi inexplicapilă 
renunțare la o căsătorie în care mi-am pus toate speranţele şi 
fără care viaţa mea va fi o povară insuportabilă. Rămân, deci, 
logodnicul tău foarte respectuos, foarte iubitor şi... foarte 
nefericit. 

LUIGI CAPPELO, conte de Vaubrun. 

Această lectură făcută în etape, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
întipărească în minte amănuntele care-i înflăcăraseră lăcomia, 
doamna Colline Colle, cu o văpaie în priviri, cu obrajii în flăcări, 
începu să plănuiască: 

„O comoară!... O comoară fabuloasă, spune scrisoarea!... Ce 
sumă ar putea reprezenta?... O sută de mii de scuzi?... Un 
milion!... poate mai mult... Dacă aş putea... dacă aş găsi 
preţioasele indicii, totul ar putea fi al meul!..." 

Trăsăturile sale se contractară, nasul i se alungi şi, cu o sfâşiere 
îngrozitoare: 

„Proastă mai sunt!... Scrisoarea datează de şaptesprezece ani!... 
comoara trebuie să fie acum departe!" 

Dar ea nu putea să se resemneze acceptând o ipoteză despre 
care raţiunea îi spunea că este cea mai verosimilă. Instinctele 
sale lacome, dezlănţuite, o refuzau cu desăvârşire. Şi, cu 
puterile încordate, imaginaţia ei lucra fără oprire. 

„Rămâne de văzut, murmură ea, acest conte de Vaubrun, 
contracarat în dragostea sa, avea în acea perioadă alte griji pe 


cap decât să-şi caute prietenul!.... Cei doi logodnici s-au omorit 
fără să aibă timp să se gândească la acel Pardaillan şi la 
comoara lui!... Aş putea jura! Să vedem, să vedem, să 


căutăm!..." 


Unul câte unul, ea reia toate documentele. Erau acolo: memorii, 
acte, titluri, pergamente, scrisori de la logodnic, dispoziţii 
testamentare... Dar nicăieri, nici cel mai mic cuvânt, nici cel mai 
mic indiciu despre comoară şi misterioasa ei ascunzătoare. 
Rămâneau câteva file indescifrabile pentru ea, deoarece erau 
scrise într-o limbă pe care n-o cunoştea. Ea le puse de-o parte şi 
gândi, trăgând frenetic de vârful nasului, ca pentru a-l face să-i 
vină o bună inspiraţie, şi găsi: 

„Numai un preot, şi sub pecetea spovedaniei, ar putea să-mi 
spună ce se află în aceste file — în măsura în care există ceva — 
şi el va uita imediat. Da, dar un duhovnic va dori să ştie de unde 
am aceste hirtii şi dacă ele sunt într-adevăr ale mele... He!... 
Să minţi la spovedanie... risc afurisenia 

veşnică!... şi nu vreau să fiu blestemată!... Atunci?... Idioată!... 
mă voi adresa bunului părinte Parfait Goulard! Omul atât de 
sfint şi atât de îngăduitor... şi apoi el este puţin naiv... nu voi fi 
nevoită să mint... ar fi suficient să justific cu o bună intenţie... de 
vreme ce această intenţie reprezintă păcatul." 

începu să aranjeze documentele în casetă, lăsând de-o parte pe 
cele care hotărâse să le arate călugărului, atât de absorbită 
încât uitase de toată lumea, pierduse orice noţiune. 

În acest moment, o mână, trecând brusc peste umărul ei, îi 
smulse hiîrtiile, în timp ce o voce ce răsună în urechile ei ca 
trompeta judecății de apoi, bubui cu furie: 

— Ah! vrăjitoare ticăloasă! căţea blestemată! nu ţi-a ajuns că ai 
trădat şi ai vândut pe aceea asupra căreia trebuia să veghezi, 
acum o mai şi furi!... 

Doborâtă de spaimă, cu ochii ieşiţi din orbite, pe jumătate 
leşinată, Colline Colle gemu cu Vocea gituită: 

— Isuse! Sfîntă Fecioară! tânărul... mor! 

Era într-adevăr, Jehan le Brave care, trecând pe stradă, se 
mirase văzînd fereastra larg deschisă şi care, având intuiţia că 
se petrecea ceva, se grăbise spre fundătură, răsturnase 
scândurile puse cu atenţie la loc de bătrână, urcase scara, 
deschisese uşa fără ca ea să-l audă, atât de concentrată era 
încât speranţa unei comori fabuloase îi sustrăsese atenţia până 
la scoaterea din minţi. 

— Sus, căţea, ordonă el cu o voce aspră şi mulţumeşte cerului 
că mi-am amintit la timp că eşti femeie. 


Ea nu aşteptă să repete ordinul. Se ridică imediat, tot sângele 
rece îi reveni împreună cu siguranţa că n-o pândeşte nici un 
pericol, şi aşteptă. 

El adunase toate hirtiile pe care le îngrămădi la întâmplare în 
casetă. Apoi închise fereastra. Observând trusa de chei rămasă 
pe masă, puse mâna 

pe ea şi o aşeză în casetă, împreună cu hirtiile. El comandă 
poruncitor: 

— Afară!... Aşteaptă-mă pe palier. 

Supusă, înțelegând că viaţa ei depinde de docilitatea ei, ea ieşi 
şi aşteptă pe palier. 

Jehan luă caseta şi căută cu privirea unde ar fi putut-o pune. 
„Nu! făcu el clătinâd din cap, este mai bine s-o iau... va fi mai 
prudent. Cobor". 

El se supuse atât de repede cât îi permiteau picioarele sale 
obosite şi, coborând scara, ea se tânguia în sinea ei. 

„Isuse! este diavolul în persoană!... Sfintă Fecioară, vino-mi în 
ajutor!" 

La ea în cameră, îmblânzită definitiv, ea căută în grabă cheia 
dublă cerută în mod irestibil şi ţinând-o cu o mână ce tremura, 
nu mai avea decât o singură grijă: să-l vadă plecat cât mai 
repede. El observă şi pe un ton care o înfiora: 

— Dacă mai încerci să intri din nou la domnişoara, eu voi afla... 
Ascultă: îţi crap ochii ca să nu mai cauţi să vezi ceea ce nu 
trebuie să vezi... 

Ea închise ochii din toate puterile şi se gândi cu groază la cei 
trei tâlhari ai omului mascat care-i făcuseră aceeaşi promisiune 
sau aproape. 

—  Şi-ţi voi smulge limba, continuă Jehan cu o înfăţişare 
înspăimântătoare, pentru ca să nu poţi povesti -nimănui ceea ce 
ai văzut. Mă auzi? 

Lividă, abia mai ţinându-se, clănţănindu-i dinţii, pradă unei 
groaze nebune, nu avu decât puterea de a schiţa din cap un 
semn afirmativ. 

— Bine!... Deschide-mi uşa de la stradă. 

Ah! Isuse, Doamne! ea nu cerea mai mult... nu cerea decât 
asta... să-l vadă departe, cât mai departe posibil, în fundul 
iadului!... Ea regăsi imediat puterea necesară şi se năpusti spre 
uşă pe care o deschise larg. înainte de a trece pragul, el azvârli 
în loc de adio: 


— Voi revenii curând să pun un lacăt solid acolo sus... în felul 
acesta voi fi mai liniştit. Până atunci reţine bine ce ţi-am promis. 
Şi ieşi, în sfîrşit. 

Atunci, ea se aruncă nebuneşte asupra uşii, o împinse, trase 
zăvoarele, răsuci cheia în broască. 

în fine, ea se reface, liniştea îi revine puţin câte puţin şi, odată 
cu ea, judecata ei şireată şi vicleană iese la suprafaţă. începu să 
ridă, un râs tăcut şi scotoci în buzunar. Ea scoate etuiul pe care-l 
pusese acolo din neatenţie şi una din acele faimoase file pe care 
nu fusese capabilă s-o înţeleagă. Şi, rizind, mormăia: 

„Este tânăr, puternic, nestăpânit... Dar eu sunt şireată şi abilă. 
în timp ce închidea fereastra, am putut sustrage acest biet petic 
de hîrtie... Numai unul!... unul dintre acelea care conţin 
faimoasele indicii!... poate". 

Ea contemplă hirtia şi: 

„Trebuie să fie în latină!... recunosc cuvinte cum am văzut în 
cartea mea de rugăciuni". 

Dar, de această dată, învățată de experienţă, ea înţelese că nu 
era prudent să se piardă în contemplarea acestei hirtii. Din 
moment ce nu înţelegea nimic. 

Repede, ea merse s-o pună în ascunzătoarea unde închisese 
aurul. Atunci observă că mai avea etuiul. Ea deschise primul 
sertar care din întâmplare -seA găsea sub mâna sa şi-l aruncă 
dispreţuitor înăuntru. închise apoi Sertarul pe care nu-l închise 
cu cheia. 

Ea se îmbrăcă într-o clipă şi se duse drept la fierar şi la tâmplar 
pe care-i aduse imediat acasă. Teama ei era atât de mare încât 
acceptă fără să se tocmească preţul pe care i l-au cerut cu 
condiţia să vină imediat să facă treaba. 

Cât despre Jehan le Brave, atunci când ajunse, afară, aruncă o 
privire mansardei sale, întrebându-se dacă să urce la el pentru a 
depune caseta. Dar strada 

începea să se anime: el aprecie că a sosit momentul să se 
ocupe de Concini. 

îşi reluase mantaua înainte de a ieşi de la ducele d'Andilly. 
Strecură caseta dedesubt şi o puse sub braţul stâng. Şi plecă 
repede. 

Mergând, se gândea. 

Când plecase din strada Rats, lăsându-l pe Concini strâns legat, 
intenţia sa era de a reveni, de a se bate cu el şi să-l omoare. 


Concini viu era un pericol permanent pentru Bertille şi el era 
foarte hotărit să nu-l ierte. 

Dar, apoi, avusese cu tânăra fată acea convorbire când a crezut 
că va muri, rând pe rând, de ruşine, de disperare, de bucurie. Şi 
acum, el nu mai ştia ce să facă. 

Atunci când se opri în faţa căsuţei din strada Rats, el nu se 
hotărâse încă şi era furios pe el însuşi. 

Nestăpânit. deschise uşa. Cu un pas apăsat, el traversă 
vestibulul, urcă scara şi pătrunse în cameră. 

Concini îl văzu îndreptându-se astfel spre el, cu pumnalul în 
mână. El se crezu pierdut. Dar nu-i lipsea bravura. Nici un 
muşchi nu i se clinti pe faţă. El ridică orgolios capul, îl privi pe 
tânăr în faţă şi bravă: 

— Loveşte!... Am spus eu bine că eşti un asasin!... 

Jehan nu răspunse. El nu-l auzise. La vederea duşmanului său 
legat, zăcând la pământ, la bunul său plac, în acest suflet aspru 
se iscă o intensă dispută. Două voci de forţe şi puteri egale se 
făceau auzite în conştiinţa sa: aceea a vechiului Jehan, Jehan 
care era până în urmă cu nici două ore striga foarte acut că 
trebuie să lovească fără milă. Cea a noului Jehan striga, nu mai 
puţin acut, că trebuie să se arate generos, mărinimos, dacă voia 
să fie demn de nobila fată care-i luminase sufletul. El nu auzea 
decât aceste două voci. 

Disputa fu violentă, tragică, dar fu scurtă. 

Jshan se aplecă, cu pumnalul ridicat deasupra lui Concini care 
nu clipi şi scuipă disprețul său în aceste cuvinte: 

— Loveşte aşadar!... Haide, de ce ţi-e teamă? Nu sunt redus la 
neputinţă? 

Pumnalul căzu şi tăie legăturile care strângeau picioarele. Apoi 
fură eliberate braţele. 

Atunci, Jehan, vorbi cu o voce albă, ca venită de departe. 

— Du-te! din dragoste pentru ea, te iert. Concini! Dintr-o 
săritură. Concini fu în picioare. El nu ştia 

dacă visează sau dacă este treaz. în viaţa lui nu încercase o 
asemenea uimire. îşi reveni repede, de altfel, şi rânji: 

— Tu mă ierţi pe mine! spune mai curând că ţi-e teamă! Dar eu, 
eu nu te voi ierta, tu ştii! Te voi regăsi, şi atunci, nenorocire ţie! 
De această dată Jehan îl auzi. El ridică dispreţuitor din umeri, şi 
vocea sa deveni aspră pentru a spune: 


— Te sfătuiesc să nu-mi apari niciodată în drum. Concini, te 
sfătuiesc asta, dacă ţii la pielea ta! 

El nu mai adăugă nici un cuvânt. Dar tonul cu care îi vorbise, 
făcu să treacă un fior pe şira spinării lui Concini care, totuşi, 
rămânea semeţ, cu un surâs dispreţuitor pe buze. 

Jehan se îndreptă spre uşă. Pe prag el se întoarse şi spuse: 

— Vei găsi jos pe servitorii tăi, legaţi de oamenii mei. Eliberează- 
i. dacă vrei. 

Spunând aceste cuvinte, el îl privea pe Concini. Fu foarte mirat 
să vadă că faţa acestuia exprima un sentiment de milă. îl auzi 
chiar murmurând: 

— Nenorociţii!... Mă duc imediat. 

Fără să se mai ocupe de asta, Jehan ieşi. In sinea sa, îşi spunea: 

„Cele câteva ore pe care le-a petrecut legat ca un salam, l-au 
făcut mai sensibil la nenorocirea altora." 

Era probabil adevărat, căci Concini ieşi după el. El sosi pe palier 
în momentul când Jehan se angaja pe scară. Se opri acolo ca şi 
cum ar fi vrut să-i lase timp să iasă. 

Apoi, brusc, îşi rezemă .mâna de perete... 

O mică uşă invizibilă dădu la iveală o nişă nu mai mare ca un 
dulap, Concini intră dintr-o săritură, apucă un mâner de metal şi 
trase puternic spre el. Nici un zgomot nu trăda manevra care o 
executase. 

El scoase capul din nişă şi ascultă. Şi ochii săi, în acest moment, 
aveau o strălucire sălbatică. 

în acelaşi timp, el auzi un țipăt, urmat de zgomotul'unei căderi. 
Cu o lovitură de pumn aşeză la loc mânerul căruia nu-i dăduse 
drumul şi bombăni într-o izbucnire de ură satisfăcută: 

— „S-a făcut!..." 

Ascultă încă o secundă dar nu mai auzi nimic, închise uşa 
secretă şi cobori scara la rândul său. Pe ultima treaptă, pipăi cu 
vârful piciorului, înainte de a o părăsi, ca pentru a se asigura de 
soliditatea ei. Treapta rezistă. Atunci, el pătrunse în vestibul. 

El se duse drept la o ladă care părea fixată în perete. Apăsă pe 
un buton şi lada se deplasă, descoperind o gaură împrejmuită cu 
grilaj lungă de aproximativ un picior. Nu încercă să privească, 
ştiind că ochii săi nu pot străpunge întunecimile de sub gaură. 
Dar el ascultă. Auzi distinct vocea lui Jehan le Brave care urla în 
italiană, ca şi cum s-ar fi putut face mai bine înţeles de italianul 


Concini căruia i se adresa, amenințările cele mai teribile, injuriile 
cele mai sângeroase. 

Concini se îndreptă, cu un surâs livid pe buze. Puse lada la locul 
ei. Şi atunci nu mai auzi nimic. Şi el spuse tare, ca şi cum ar fi 
vrut să fie auzit de victima sa, ca răspuns la amenințările sale: 
„Bine!... Aşteptând asta, crapă acolo, înăuntru!" 

Şi, liniştit, serios, începu să-şi caute servitorii pe care-i descoperi 
în bucătărie unde erau închişi. El dezlegă pe unul căruia-i 
comandă să-l elibereze pe celălalt, după care se îndreptă 
repede spre locuinţa sa din strada Saint-Honore în speranţa de a 
sosi acolo înainte ca Leonora Galigai să se întoarcă de la Luvru, 
unde îşi petrecuse noaptea. 

Saetta urmă litiera care o ducea pe Bertille, prizoniera lui 
Concini, până când o văzu intrând cu escorta sa în casa din 
strada Rats. El se apropie, cercetează împrejurimile şi murmură: 
„Casă izolată, colţ cu cheiul!... Bun! vom regăsi-o cu ochii 
închişi." 

Reîntors acasă, el se aruncă îmbrăcat pe patul său mizerabil şi 
murmură: 

„Nu voi dormi, e sigur... dar ce să fac până mâine?... Mâine?... 
Cât de repede aş vrea să vină ziua de mâine, pentru a şti dacă 
într-adevăr fiul Faustei a fostA prins!" 

în umbră, el avu un hohot teribil de râs. 

„Ce atlet de temut este micul Jehan... Este elevul meul!... Şi 
niciodată un elev, eu pot să spun, nu a fost format cu atâta 
meticulozitate!... El este de vigoarea din care se trage, fiul 
Faustei şi al lui Pardaillan!" 

La numele de Pardaillan, apropiat brusc de acela al fiului său 
Jehan, îi dădu un fior. Rămase cufundat într-un vis obscur, şi 
repetă: 

„Fiul lui Pardaillan!... Pardaillan!... Este adevărat că Fausta m-a 
făcut întotdeauna să uit că el este tatăl, iar Pardaillan nu mi-a 
făcut nimic. Dimpotrivă, lui îi datorez neuitata bucurie de a o fi 
văzut pe Fausta, cu care el s-a luptat întotdeauna, mereu 
învinsă, umilită, ruinată de el, în tot ce a întreprins. Da, * dar 
pentru mine a acţionat el astfel? Nu. 

Atunci?... Atunci la dracu cu Pardaillan! Şi apoi ce?... Se 
sinchiseşte el de fiul său? Va şti el măcar vreodată?... Atunci?... 
Atunci să dormim!..." 


Dar în zadar se întoarse şi se reîntoarse, somnul nu vru să vină. 
Furios, el se sculă, îşi încinse spada şi ieşi bombănina: 
„Nerăbdarea mă mistuie... Aerul proaspăt al nopţii şi mişcarea 
mă vor calma." 

Se îndreptă direct spre strada l'Arbre Sec şi se opri în faţa 
locuinţei Bertillei. El studiase deja, foarte minuţios, peronul şi 
împrejurimile. Nu contează, el îşi reîncepu investigaţiile, ca şi 
cum ar fi vrut să smulgă lucrurilor povestea evenimentelor la 
care ele fuseseră martori muţi. 

Primele sale observaţii îşi găsiră legătura. 

Mai liniştit, el se îndepărtă la întâmplare, fără un scop precis, 
fără să ţină cont, probabil, de locurile pe unde trecea, rătăcind 
pe străzile pustii, ore întregi. Dimineaţa, extenuat, hotărî să se 
întoarcă acasă să prindă o oră sau două de odihnă înainte de a 
se duce la Galigai. 

Când ajunse la Croix-du-Trahoir, avu un şoc teribil: îl recunoscu 
pe Jehan care ieşea din strada Four. Nu avu decât timpul de a se 
arunca într-un intrând. 

Tânărul trecu . fără să-l vadă. Părea de altfel absorbit profund 
pentru a acorda cea mai mică atenţie la ceea ce se petrecea în 
jurul lui. 

El era deja departe când Saetta, scuturat de un tremur 
convulsiv, atât de grea fusese lovitura pentru el, încă îl urmărea 
cu o privire sumbră, încărcată de ură şi bâiguia, prins de un 
acces de furie: 

„El este liber... şi se întoarce acasă?... Trebuie reluat totul de la 
capăt!" 

Disperat, sălbatic, el reluă gânditor drumul spre locuinţa sa. 
Acasă se prăbuşi pe un scaun, îşi puse capul în mâini şi rămase 
mult timp visând, urzind noi planuri de răzbunare. 

Spre ora opt se duse în strada Saint-Honore unde fu imediat 
introdus la Leonora Galigai. 

— Signora Leonora, spune el cu o familiaritate maliţioasă şi 
slugarnică, dacă vreţi să faceţi o descoperire n-aveţi decât să 
mergeţi în strada Rats. la o casă izolată. în colţul pe care-l face 
strada cu cheiul. 

— Dă-mi amănunte, ceru ea Mai întâi, numele. Cum se numeşte 
amanta soţului meu? 

— Signora. spune nepăsător Saetta, lăsaţi-mă să vă spun că voi 
mă desconsideraţi. Tânăra persoană despre care este vorba nu 


este amanta monseniorului Concini. Şi eu cred că. dacă va 
deveni vreodată, se va întâmpla numai atunci când ilustrul 
vostru soţ, pentru a o constrânge. va trebui să folosească 
violenţa, aşa cum a trebuit s-o facă deja pentru a pune mâna pe 
ea. 

— Ah! Povesteşte. Voi vedea. 

Leonora îl ascultă foarte atentă. lară a lăsa să se vadă ceva din 
impresiile ei. Când el termina îl întrebă: 

— Ştii ce s-a întâmplat, în această noapte, referitor la rege? 

— N-am nici cea mai mică idee. Dimpotrivă, aştept nerăbdător 
să-mi spuneţi ce s-a petrecut. 

— Ei bine, făcu Leonora cu aceeaşi răceală sinistră, regele s-a 
întors la Luvru spre mijlocul nopţii. El era neatins — apăsă pe 
acest cuvânt — şi părea într-o destul de bună dispoziţie, mi s-a 
spus. 

— Nu mai înţeleg nimic! scrâşni din dinţi Saetta. 

— Cu toate acestea, continuă Leonora nepăsătoare, s-a 
întâmplat ceva neobişnuit. Domnul de Praslin şi trupele sale. 
chemate repede de domnul de La Varenne. au ieşit în grabă din 
palat, spre ora zece seara. Se spune, de asemenea, că a avut 
loc o încăierare serioasă în strada l'Arbre Sec. Se vorbeşte de 
răniţi, printre care La Varenne. în fine, se dau asigurări că şeful 
poliţiei se găsea la faţa locului cu cincizeci de arcaşi. 

Leonora făcu o pauză şi fixîndu-l pe Saetta cu ochi scânteietori, 
continuă: 

— Că planurile mele au eşuat, asta se poate explica, în cel mai 
rău caz, prin faptul că regele a ieşit din palat cu două ore mai 
devreme decât cea stabilită de el însuşi. Dar cum a ajuns acolo, 
atât de neaşteptat, domnul de Neuvy? Saetta, Saetta, ai putea 
să-mi spui cine l-a informat pe şeful poliţiei? 

Saetta ridică din umeri, fără să se emoţioneze, cu cel mai liniştit 
aer din lume, răspunse: 

— Eh! signora. nu mă fulgeraţi cu privirea, aşa cum o faceţi!... 
Ştiţi bine că sunteţi singura fiinţă din lume pe care n-o voi 
trăda!... Eu l-am informat pe domnul de Neuvy. 

— De ce? mirii Leonora. 

— Pentru că, spune Saetta, în continuare liniştit, aşa cum voi 
aveaţi planurile voastre, le aveam şi eu pe ale mele la care nu 
ţin mai puţin decât voi la ale voastre. 


— Nu este mai puţin adevărat că, datorită ţie fără îndoială, 
planurile mele au eşuat. 

— Signora, spune grav Saetta, planurile voastre n-au eşuat, aşa 
cum spuneţi, ele sunt numai amânate. Ţineţi cont că nu mă aflu 
fără motiv în acest contratimp. Nu sunt un copil, ce dracu! şi mi- 
am luat măsuri pentru ca domnul de Neuvy să ajungă prea 
târziu pentru a vă putea deranja. Deci- nu este el acela, aşa cum 
se pare s-o credeţi, cel care ne-a făcut să eşuăm. Nu. credeți- 
mă, s-a petrecut ceva neprevăzut de care nici voi, nici eu nu 
suntem de vină... Şi voi afla chiar astăzi. 

Galigai aprobă grav din cap şi întrebă: 

— Numele părinţilor săi, în primul rând. 

— El este fiul prinţesei Fausta. 

Cu un aer visător şi pe un ton care trăda o aprobare ascunsă şi 
admirativă, Leonora murmură: 

— Acum înţeleg imensul orgoliu al acestui coate-goale!... 
Câinele îşi urmează rasa!... 

Şi. cu un interes pătimaş, pe care-l declanşase numele Faustei, 
întrebă: 

— Şi tatăl?... Cine este?... Cel puţin un prinţ... poate un rege! 

— Tatăl, spune Saetta ironic, este un modest gentilom, fără nici 
un căpătâi... care a fost,'obstacolul de care Fausta şi-a zdrobit, 
unul câte unul, toate proiectele. 

— Pardaillan! strigă Leonora pocnindu-şi palmele cu un aer uluit. 
— Voi l-aţi numit, spune Saetta, înclinându-se. Leonora saltă 
capul şi, fixîndu-l cu ochi aprinşi. 

curioasă, zise: 

— Povesteşte-mi, Saetta, ce ţi-a făcut seniora Fausta... Trebuie 
să fie vreo istorie atât de sumbră şi de înspăimântătoare, încât 
sunt curioasă s-o cunosc. 

Saetta aruncă pe furiş o privire în jurul lui pentru a se asigura că 
nu poate fi auzit şi, coborând vocea, lăsă să-i scape fără 
menajamente: 

— Din moment ce cunoaşteţi istoria Faustei, nu se poate să nu fi 
auzit vorbindu-se despre comoara ei. 

O văpaie trecu prin ochii negri ai Leonorei. N-a fost decât o 
sclipire. Saetta o surprinse şi avu un zâmbet subţire de 
satisfacţie. Leonora începea să întrevadă că această convorbire 
va fi mult mai interesantă decât crezuse. Ea luă un aer 
nepăsător pentru a spune: 


— Acea faimoasă comoară care, se şopteşte, este îngropată la 
mănăstirea Montmartre?... După douăzeci de ani de când se 
vorbeşte despre ea, eu cred că trebuie să fie departe... în 
măsura în care a existat vreodată. 

Cu o gravitate impresionantă, Saetta spune: 

— Eroare, doamnă!... Comoara există şi nimeni nu a pus mâna 
pe ea, răspund eu de asta. 

Şi. privind-o drept în faţă. cu un rânjet ciudat adăugă: 

— Eh! eh! signora, zece milioane!... Frumoasă sumă!... Zece 
milioane!... închipuiţi-vă o asemenea sumă intrând în lăzile unei 
persoane cu multă inteligenţă şi ambiţii mari!... La ce n-ar putea 
râvni?... Până unde ar putea urca? 

Obrajii Leonorei se înroşiră uşor, pleoapele i se zbătură ca şi 
cum ar fi fost orbită de strălucirea aurului, şi, cu o privire 
visătoare, ea repetă maşinal: 

— Zece milioane! 

Saetta, cu zâmbetul său enigmatic pe buze. nu o scăpa din ochi. 
Şi o pândea cu coada ochiului pentru a aprecia efectul. 

Dar Galigai se supraveghea. Şi, atunci când se supraveghea, ea 
devenea de nepătruns. Rămase nepăsătoare şi-l întrebă 
distantă." 

— Tu ştii deci unde este ascunsă această faimoasă comoară? 

— Nu, răspunde scurt Saetta. Şi, sigur pe sine, adăugă: 

— Dar voi afla. 

— Ei bine. dar... de ce n-o păstrezi pentru tine? întrebă ca cu un 
aer naiv. 

— Ceea ce am uitat să vă spun este că eu cer ceva în schimbul 
acestei comori!... lar ceea ce cer, îmi este atât de preţios, încât 
zece comori, o sută de asemenea comori, le-aş da fără ezitare... 
şi viaţa mea pe deasupra! 

Probabil că Leonora fixase, încă din acest moment, preţul pe 
care îl va cere. Totuşi, ea nu lăsă să se observe nimic şi. cu o 
voce liniştită, aproape agreabilă, întrebă: 

— Deci ce ceri tu atât de preţios? 

— Mai nimic... Un cap!... spune Saetta cu o voce care răsună ca 
o lovitură de secure. 

— Şi acest cap. spune Leonora cu acelaşi calm înspăimântător. 
este acela al lui Jehan Ic Brave, nu-i aşa? 

— Voi aţi spus-o, doamnă, zice cu asprime Sactta. 


Şi imediat, cuprins de o nelinişte cumplită, judecând după 
paloarea ce-i acoperea faţa, el preciza cu o voce pe care 
îngrijorarea o făcea să sughiţe: 

„— Să ne înţelegem, doamnă... voi credeţi că nu este vorba 
decât de a-l ucide pe Jehan... şi că nu voi avea nevoie de 
nimeni! 

— Exact aşa m-am gândit şi eu. 

Saetta scrâşni din dinţi într-un furios hohot de râs: 

— Nu, la dracul!... Ar fi prea simplu şi prea uşor!,.. Ceea ce vreau 
(el morfolea silabele cu o furie vecină cu nebunia), ceea ce 
vreau, este ca acest cap -să se rostogolească pe eşafod... 
desprins de mâna călăului!... lată ceea ce vreaul!... 

Cu o blândeţe mai groaznică şi mai înspăimântătoare poate 
decât vehementa lui Saétta. ea spune: 

— Explică-te... Cred că ne-am putea înţelege uşor. 

Printr-un puternic efort, Sactta reuşi să se stăpânească. 

— Aveam şaptesprezece ani. Se spunea că eram frumos. Viteaz, 
desigur, eram, şi puternic, cunoscând deja tot alfabetul scrimei, 
italieneşti, franţuzeşti, spaniole... Margarita avea paisprezece 
ani. Era cea mai delicată, cea mai frumoasă, cea mai graţioasă 
dintre fiicele Florenței, care număra totuşi frumuseți renumite... 
M-am îndrăgostit nebuneşte!... Şi iată norocul meu: ea de 
asemeni mă iubea. Dar Margarita era tot atât de cuminte şi 
virtuoasă, pe cât era de frumoasă... şi este puţin spus. Eu eram 
un băiat cinstit. Vă spun că lucrurile nu au trenat şi o căsătorie 
celebrată creştineşte, ne-a unit pentru totdeauna. 


. — Continuă, spune mieros Leonora. i— La sfîrşitul unui an — o 
eternitate de fericire — Margarita aduce pe lume un înger 
blond şi 


trandafiriu, frumos cum nu se poate vedea decât în picturile din 
bisericile noastre... Atunci, signora, biata noastră locuinţă fu în 
întregime iluminată, ca un adevărat paradis... Este o prostie 
ceea ce vă spun, nu-i aşa, signora?... 

— Nu, spune serios Leonora. Tu uiţi, Saetta, că sunt mamă. 

— Imediat, reia Saetta, Margarita şi cu mine ne întreceam în 
adorarea copilului. Astfel încât, signora, îmi trec prin gând idei la 
care nu mă gândisem niciodată, Mărgărita cu atât mai puţin... 
Pentru copil, am ajuns să consider că meseria care o făceam era 
respingătoare. Am abandonat-o. Eram un maestru în materie de 


arme. Am deschis o academie. Nevinovata creatură, împreună 
cu fericirea, ne adusese norocul... 

El se lăsă să cadă pe un scaun, gifiind tare. 

— Odihneşte-te puţin, spune blând Leonora. El scutură capul cu 
un aer cumplit. 

— Paolina mea împlinise paisprezece ani. Ea era mai frumoasă 
chiar-decât mama sa. Noi eram nebuni, şi deci orgolioşi!... Eu 
aveam treizeci şi doi de ani... Treburile mele prosperau. 
Inventasem o lovitură fulgerătoare care făcea furori. O 
denumisem „trăsnetul", în italiană „saetta". Demonstrând-o, 
strigam întotdeauna: „iată saetta!" Şi numele mi-a rămas. Eram 
aproape celebru sub acest nume. Totul îmi surâdea. Asta nu 
putea să dureze. 

Se opri un moment, stăpânindu-şi cu greu hohotele de plâns 
care-l sufocau. Când se simţi mai calm, el reluă: 

— Eram aproape bogaţi şi, cu averea, ajunsesem la ambiţie... 
bineînţeles pentru copil. într-o zi, zi a nenorocirii, zi a fatalităţii, 
prinţesa Fausta o vede pe Paolina. Copilul îi plăcu. Ne-a cerut-o, 
garantând că îi va făuri norocul şi o va mărita cu vreun nobil 
senior din anturajul ei. Gândiţi-vă puţin, ce întâmplare nesperată 
pentru noi!... Mica noastră Paolina, în suita unei suverane!... 
Eram nebun de orgolios... mama de 

-'semenea, de altfel... Prinţesa se arăta înţelegătoare, n afara 
serviciului său, vom putea să vedem copilul când ne va plăcea, 
fie că vom merge noi la palat, fie că va veni ea acasă... Pe scurt, 
făcurăm nebunia de neiertat de a accepta. Timp de aproape un 
an n-am avut nimic de regretat. Micuța ne asigura că este 
fericită. Prinţesa era foarte severă, foarte exigentă, în aparenţă, 
dar, la urma urmelor, se dovedea bună şi generoasă. Eu o 
acopeream cu binecuvântări... Nebun! De trei ori nebun!... 
Rămase un moment gifiind, ştergându-şi maşinal cu dosul mâinii 
sudoarea de pe frunte. Făcu un mare efort şi continuă cu o voce 
răguşită: 

— Într-o zi, sosim la palat, Mărgărita şi eu, pentru a vedea pe 
micuța. Ne plăcea s-o vedem în costumul său magnific, în 
mijlocul acestor splendori... Eram orbi, nebuni, nebuni de legat, 
vă spun. Deci, sosim. Bun. Ce vedem în curtea de onoare?... 
Eşafodul, signora, un frumos eşafod, instalat ca oricare altul... 
cu gide care, sprijinit în securea lui, aştepta răbdător la piciorul 
scării. 


Un bărbat îmbrăcat în întregime în negru, urcă pe scară şi, cu 
voce tare, citi un discurs înciîlcit din care n-am înţeles mare 
lucru... Şi deodată, ca o înspăimântătoare lovitură de trăsnet, 
Paolina, numele copilului nostru răsună deasupra capetelor 
noastre pierdute!... Era condamnarea la moarte a copilului 
nostru pe care venisem să-l auzim!... Acest eşafod! pentru ea 
fusese instalat! 

— Oribil! murmură Leonora emoţionată. 

— Auziţi de aici urletul dublu care ţişni din piepturile noastre 
frământate... Am vrut să mă reped... Am fost observat, reţinut, 
redus la neputinţă, cu toată rezistenţa mea disperată... Atunci, 
am căzut în genunchi, am strigat, am implorat, am ameninţat, 
am plâns. Prinţesa a rămas inflexibilă. Atunci, am cerut, pentru 
că îi trebuia sânge vampirei, să ia capul meu în schimbul celui al 
copilului meu. Ea a refuzat. 

„Să li se dea corpul pentru a-l înmormânta creştineşte. E tot ce 
pot face pentru ei!" 

Saetta, cu ochii ieşiţi din orbite, spumegând încă la amintirea 
înfiorătoarei imagini evocate, horcăia, scuturat de lungi fiori. Şi 
două nume, ca o lamentaţie sfişietoare, reveneau mereu pe 
buzele sale: 

„Mărgărita!... Paolina!..." 

Puțin câte puţin, se calmă. El îşi îndreptă capul. Figura sa îşi 
reluă obişnuita expresie aspră. Doar că era foarte palid şi o 
licărire sinistră strălucea în ochii săi reci. 

— Cum am ieşit de acolo cărând corpul fiicei mele moarte, şi pe 
soţia mea leşinată? Nu ştiu. Ceea ce ştiu, este că, opt zile mai 
târziu, Mărgărita, doborită de febră. Mărgărita, care nu încetase 
să delireze din înspăimântătorul minut când a văzut capul 
copilului său rostogolindu-se sub securea călăului. Mărgărita îşi 
dormea ultimul somn alături de fiica sa unde o înhumasem... De 
acum înainte eram singur pe lume. 

— Cum ai putut să rezişti? 

— Signora, aveam ceva mai bun de făcut decât să mor. 

— Da, murmură Leonora, răzbunarea! 

— Mi-am părăsit academia. Am pierdut clienţii. A trebuit să 
închid. Era ruina. Nu m-am sinchisit deloc... O pândeam pe 
Fausta... Timp de trei ani am pândit-o astfel. Cheltuisem tot 
ceea ce aveam. Am fost nevoit, pentru a trăi, să-mi reiau 
vechea meserie de ucigaş plătit. Asta mi-era indiferent acum. 


într-o zi, era în anul 1590, la Roma, aflu că Fausta, condamnată 
la moarte de justiţia lui Sixt V, îşi va pierde capul pe eşafod. Nu 
era ceea ce sperasem, nu asta aşteptasem de trei ani. Dar, în 
fine, trebuie să ştii să te mulţumeşti cu ce ai. Nu mai este 
nevoie să vă spun că eram prezent în primul rând în faţa 
eşafodului din piaţa del Popolo... Voiam să văd. gândiţi-vă... 
Fausta n-a venit... Graţiată Fausta, 

'liberă!... Am avut o criză de disperare ce era să mă răpună... 
Dar am avut o frumoasă revanşă: câteva zile mai târziu, era să 
crap de bucurie... Aflasem că Fausta avea un fiu... Acest fiu 
urma să fie dus la Paris de una din urmaşele Faustei: Myrthis... 
Am lăsat-o pe Fausta: ea nu mă mai interesa. Şi am pornit în 
urmărirea Myrthisei şi a micuţului. L-am răpit pe drum. 

El reia, cu surde mârâituri în voce: 

— Am pierdut doi ani pândind-o pe Myrthis şi pe micuţ. Ea îl 
păzea bine, trebuie să recunosc. Dar ura. vedeţi voi, este mai 
puternică, mai tenace, mai vigilentă şi mai abilă decât 
dragostea sau prietenia. La capătul a doi ani, răbdarea mea a 
fost, în sfirşit. recompensată. O ocazie favorabilă, o clipă de 
neatenţie a Myrthisei... nu era nevoie de mai mult: fiul Faustei 
era în mâinile mele. 

Avu o izbucnire de râs strident. 

— Şi mi-am zis: „Fausta mi-a omorît copilul, eu îl voi omori pe al 
ei. îl voi omori aşa cum ea a omorit-o pe fiica mea, adică pe un 
eşafod şi de mâna călăului va muri fiul Faustei, aşa cum a murit 
fiica mea Paolina". 

El se prăbuşi pe speteaza scaunului şi. cu ochii pe jumătate 
închişi, cu un aer visător, continuă: 

— Visul era s-o aduc pe Fausta să asiste la execuţie, aşa cum 
asistasem eu la cea a fiicei mele!... Dar drace!... Unde este 
Fausta?... Şi apoi... Bah! trebuie să ştii să te mulţumeşti cu ce ai. 
O voi găsi... mai târziu... îi voi duce o veste bună. 

Se scutură, ca pentru a se debarasa de gândurile supărătoare şi 
fixînd-o pe Leonora, zise: 

— Acest fiu al Faustei, signora, l-am crescut aproape cu tot 
atâta dragoste ca pe Paolina mea, nu în acelaşi mod, totuşi. Cel 
care este acum: hoţ. asasin plătit, răzvrătit faţă de orice 
autoritate decât a sa. necunoscând altă lege decât capriciul său. 
luptând deschis cu paza de noapte, este tocmai bun de 


executat, călăul poate să-l adune... şi sperasem că în această 
noapte treaba va fi făcută. 

— Şi pentru asta l-ai prevenit pe şeful poliţiei. 

— Da, signora!... 

— Ceea ce a eşuat în această noapte trebuie reluat, spune 
Leonora privindu-l în faţă. 

Saetta scutură din cap şi zice: 

— Nu, signora. Jehan nu este dintre aceia care să se lase prins a 
doua oară în aceeaşi capcană. Este chiar extraordinar că l-am 
putut aduce aici o dată...pentru a eşua în ultima clipă. 

Leonora nu-şi putu reţine un gest de nemulţumire. 

— Pentru a reveni la Jehan, a-l vedea condamnat pentru regicid, 
ar fi fost minunat!... N-aş fi îndrăznit să sper niciodată la o 
răzbunare atât de subtilă... Gândiţi-vă puţin la supliciile care-L 
aşteptau!... Ce păcat că treaba nu a reuşit!... Nu voi găsi 
niciodată ceva la fel de frumos, la fel de desăvârşit!...N 

Leonora îl privi. Părea într-adevăr disperat. Ea rămase 
nepăsătoare. Ce o interesa pe ea soarta lui Jehan? Curioasă, 
întrebă: 

— Şi acum ce vrei să faci? 

El o privi mirat şi, cu o hotărîre crâncenă, spune: 

— Dar... mereu acelaşi lucru. Să-l aduc înaintea călăului. Ce 
vreţi, signora, este o idee fixă. Nimic nu mă poate face să 
renunţ. L-am salvat de la moarte când era mic. Astăzi, fiind un 
bărbat în stare să se apere, vă jur. dacă l-aş vedea în vreo 
situaţie periculoasă, nu aş ezita să-mi risc pielea pentru a-l 
salva... Dacă cineva îi va periclita existenţa, îl voi omori pe acela 
cu mâna mea şi fără milă. 

Şi pe un ton sălbatic, care nu admitea replică, el continuă: 

— Jehan trebuie să piară pe eşafod... Acolo va pieri. Jehan 
trebuie să moară de mâna călăului. Şi eu. trăind, nici o altă 
mână nu-i va da lovitura mortală. Eu trăind, nimeni nu-lva putea 
sustrage soartei pe care i-am stabilit-o! 

Era ca o ameninţare nedefinită în tonul acestor cuvinte. Leonora 
n-o luă în seamă sau o dispreţui. 

— Şi cum ai de gând să-l dai pe mâna călăului? Saetta avu un 
surâs livid. 

— lată noul meu plan, spune el. Vreau să-l pun pe Jehan pe 
urma comorii mamei sale... sau, pentru a pune mai bine, a 
comorii sale, căci mama lui i-a lăsat-o moştenire. Bineînţeles că 


el nu va cunoaşte adevărul. Pentru el, va fi vorba de o sumă de 
sustras... de un furt, ca să spunem lucrurilor pe nume. Asta va fi 
greu de obţinut de la el, căci are 

ideile lui... dar este treaba mea să-l fac să se decidă. Când va fi 
hotărit, această comoară pe care nimeni n-a putut-o găsi, elo 
va descoperi, iar eu vă voi da răspunsul. Atunci... 

— Atunci? 

— Veţi interveni voi, signora. Cum? Este treaba voastră. Eu mă 
voi întoarce la voi. Sunt sigur că ceea ce va găsi el, voi veţi şti 
să procedaţi astfel încât să intre în- lăzile voastre... Atât doar că, 
acum că ştiţi care este scopul pe care-l urmăresc, contez pe voi 
pentru a-l face uşor de cules la momentul potrivit. Prins în 
flagrant de tentativă de furt, socoteala lui va fi făcută... Că va fi 
condamnat ca regicid sau ca hoţ, condiţia este să fie 
condamnat, este tot ceea ce doresc. 

Leonora meditează profund şi spune, după un timp: 

— De ce să nu fie arestat chiar acum? Mi se pare că ar fi mai 
simplu. 

— Nu m-ati înţeles, signora? Nu vreau să-l trimit să putrezească 
într-o închisoare! Vreau o condamnare în cea mai bună formă... 
şi o frumoasă execuţie publică! 

— Tu nu ştii, spune Leonora cu un surâs livid, că se poate 
oricând aranja? 

— Nu, pe toţi dracii! Eu vreau ca această condamnare să fie 
meritată!... Vreau ca mulţimea 

care se va îngrămădi la trecerea condamnatului să-i poată pe 
drept reproşa crima!... Şi apoi uitaţi i comoara, signora! 
Preţioasa, minunata, prodigioasa comoară!... Dacă vreţi să-l 
închideţi imediat pe Jehan, atunci cine, vă întreb, v-ar descoperi- 
o. această micuță comoară? 

— E drept, făcu Leonora convinsă. Atunci, pentru a ajunge la 
rezultatul pe care-l doreşti, condamnarea lui Jehan, sunt 
obligată să recurg la intervenţia reginei şi să-i dau, la rândul 
meu, această comoară. 

— Aceasta vă priveşte, spune rece Saetta. Şi. în sinea sa, el 
gândeşte: 

„Frumos sacrificiu, zău... dacă n-aşşti că aceste milioane nu vor 
face decât să treacă prin lăzile reginei pentru a cădea imediat în 
ale tale!" 

Leonora revine, foarte ponderată: 


— Dat nu văd decât acest mijloc pentru a te satisface. îl voi 
folosi deci. Vezi, Saetta, că aurul nu mă orbeşte atât cât crezi. 
Saetta, se înclină adînc în semn de admiraţie. în realitate, el 
ascundea un zâmbet ironic. Şi. îndreptându-se, el constată cu 
un ton înţelegător: 

— Sunteţi dezinteresul şi generozitatea personificate, signora. 
Leonora luă o pungă de bani bine garnisită şi o întinse lui 
Saetta, care o făcu prompt să dispară, spunându-i: 

— Când fiul tău va fi hotărit să caute această comoară, să mă 
anunţi... Cred... da, sunt sigură că vei avea bucuria să-ţi vrei 
răzbunarea împlinită, aşa cum ai visat-o. Du-te. Saetta. du-te. 
Saetta se înclină-cu acea eleganţă semeaţă, puţin maliţioasă, 
care-i era caracteristică şi ieşi fără să adauge un cuvânt. 

Cât despre Leonora. îşi sprijini cotul pe o măsuţă, aşezată 
alături, îşi lăsă capul în mână şi, cu ochii pierduţi în gol. de 
nepătruns, rămase singură, visând, combinând lucruri pe care 
numai ea singură le ştia. 

Doamna Colline Colle era în mod sincer şi naiv credincioasă. 
Concepţia ei religioasă era mărginită la aceasta: groază intensă 
faţă de diavol şi complicii săi, teamă permanentă de păcatul 
neiertat care s-o trimită în fundul iadului să se pirjolească pentru 
eternitate. Se putea spune că duhovnicul juca în viaţa sa un rol 
preponderent. 

După ce a luat în grabă o masă frugală, ea s-a instalat în 
apropierea ferestrei ce dădea spre stradă. Acolo, dînd impresia 
că se ocupa de amănuntele muncii de croitorie, ea putea să 
pândească trecerea călugărului. Şi, în timp ce supraveghea 
strada, se pregătea pentru lupta ce urma s-o susţină cu 
duhovnicul său. Căci, pentru ea, o spovedanie era un veritabil 
duel din care ea trebuia să iasă triumfătoare. 

în sfîrşit, după trei ore şi jumătate, călugărul apăru în stradă. Şi, 
ca din întâmplare, el se opri chiar în faţa casei ei. Ea se grăbi să- 
i facă semn şi alergă să deschidă uşa pe care o zăvori grijuliu în 
urma lui, după ce acesta intrase. 

Ea se grăbea să cunoască valoarea acelei bucăţi de hirtie care-i 
ardea coapsa, după cât se părea. îşi luă deci aerul său cel mai 
jenat şi misterios şi atacă: 

— Părinte, sunt tare bucuroasă că întâmplarea v-a adus în faţa 
casei mele. S-au petrecut aici la mine lucruri grave asupra 
cărora aş dori să vă consult. 


Parfait Goulard rămase nepăsător şi, cu bonomia sa, spune: 

—  Vorbiţi, scumpa mea doamnă. îmi pun slabele mele 
cunoştinţe în serviciul vostru. 

— lată că, făcu matroana mai misterioasă ca niciodată, au 
intervenit lucruri grave, asupra cărora este indispensabil să se 
păstreze cel mai desăvârşit secret. 

Din ce în ce mai îngăduitor, călugărul propuse el însuşi: 

— Doriţi să vă ascult sub taina spovedaniei? 

— Ar fi preferabil, într-adevăr, spune Colline Colle cu grabă. 
Parfait Goulard se îndreptă în fotoliul său. El luă un aer grav, şi 
demn cum se cuvenea, îşi încrucişa mâinile pe pântec şi, cu 
voce mieroasă, spuse: 

— Vom face aşa cum doriţi. Vorbeşte, copila mea, vă ascult. 
Smerită, după cum se cuvine unei penitente, ea cade în 
genunchi pe o lespede alături de călugăr, ia o figură de 
circumstanţă, se închină, împreunează mâinile cu ardoare şi 
începu Confiteor. 

Ea nu uită nici un detaliu şi preotul îi dădea răspunsul cu 
gravitatea cerută. Când totul se termină în perfectă ordine, ea 
începu: 

— Trebuie mai întâi să vă spun că a căzut o mare nenorocire pe 
capul tinerei mele locatare. Ştiţi, acea tânără fată despre care 
se interesase regele?... Da!... Ei bine, a fost răpită în noaptea 
trecută. 

Aici, ea povesti răpirea Bertillei. în afară de anumite amănunte 
pe care le trecu sub tăcere şi de altele pe care le modifică 
uşurel, în aşa fel încât ea însăşi să pozeze în victimă; în afară de 
partea pe care neglija s-o spună, că ascultase conversaţia 
răpitorului cu victima sa, această povestire era exactă. 

Atunci începu partea cea mai importantă a spovedaniei sale: 

— Când mi-am revenit, mă gândeam că totul-rămăsese alandala 
sus la locatara mea. Ştiţi că sunt o. 

' Rugăciune catolică înainte de spovedanie (n. 

„bună gospodină. Am urcat cu intenţia de a face puţină ordine. 
Şi, deodată, mă gândesc că s-ar putea să găsesc probabil 
documente capabile să dea de !urma omului mascat. Era cu 
siguranţă o indiscreţie, >dar poate că salvarea sărmanei fete 
depindea de asta. Apoi, cine ştie, poate reuşeam să găsesc 
indicii foarte utile regelui, care se interesa atât de intens de ea 


şi care venise s-o vadă spre ora nouă seara... Poate că am făcut 
rău, părinte? 

— Nu, nu, copilă, vorbi serios Parfait Goulard, deoarece ceea ce 
ai făcut a fost cu bună intenţie. Dar, spuneţi că regele a venit 
aseară? 

— Da, părinte. Cu asemenea intenţii că el a rămas o oră închis 
singur cu ea. 

Parfait Goulard nu spune nimic, dar avu un surâs prea vesel. 
Colline Colle vede surâsul şi: 

— Nu, zice ea cu un cinism inconştient, nu este ceea ce 
credeţi!... Această tânără căreia nu i se cunoştea un alt nume în 
afara celui de Bertille, ştiţi cine este, părinte?... Propria fiică a 
regelui!... Cine ar fi crezut?... 

— Ce-mi spune-ţi acolo! strigă călugărul cu un aer neîncrezător. 
Colline Colle văzu că el se îndoieşte. Pentru a-l convinge, ea nu 
ezită să destăinuie în toate amănuntele sale conţinutul 
memoriului Blanchei de Saugis. Ea n-avea nici un interes direct 
să păstreze secretul pe care-l surprinsese. în schimb, ea găsea o 
minunată ocazie de a meliţa. , 

Când fu epuizat acest subiect pasionant, ea aborda partea cea 
mai spinoasă, cea care o interesa cel mai mult, cea pentru care 
pregătise această parodie de spovedanie. Ea aborda în fine 
problema comorii. 

— Şi asta nu este totul, spune ea. Printre aceste documente, am 
găsit o scrisoare a acelui conte de Vaubrun, ştiţi, logodnicul 
doamnei de Saugis. în această scrisoare, contele de Vaubrun 
anunţă trimiterea unor documente preţioase... Aceste 
documente, se pare, indică locul exact unde este îngropată o 
comoară fabuloasă aparţinând unei prințese cu numele de... 
Fausta. 

Oricât era de stăpân pe sine, călugărul sări. Era atât de departe 
de a se aştepta la o destăinuire de asemenea importanţă! îşi 
reveni imediat dealtfel şi, potolindu-se, spune: 

— Continuaţi. Spuneţi că era vorba de documente care făceau 
cunoscut locul unei pretinse comori, nu-i aşa? 

— Da, părinte, făcu matroana vag îngrijorată de această 
schimbare de comportare. 

— Şi nu erau alte nume? întrebă călugărul din ce în ce mai 
sever, amintiţi-vă bine. 


— Desigur!... Un alt nume la fel de ciudat: Myr... this... Da, 
acesta este: Myrthis. Şi apoi un nume mai creştinesc: 
Pardaillan... Ah! şi apoi un nume şi mai ciudat, diabolic... 
aşteptaţi... Sa... Saetta!... Dar ce aveţi, părinte?... Mă speriaţi. 
De fapt, atitudinea misterioasă a călugărului începea s-o 
neliniştească serios. Cu atât mai mult când îl auzi spunându-i şi 
pe ce ton, Dumnezeule: 

— Ai grijă, copila mea, este foarte grav ceea ce-mi destăinui!... 
Parfait Goulard se redresa. Figura sa, până acum blândă şi 
îngăduitoare, exprima o groază nedefinită care făcu să treacă 
fiori reci pe şira spinării zgripţuroaicei. Şi cu o voce impunătoare 
ce păru înspăimântătoare urechilor sale deja îngrozite, el spune: 
— Ceea ce ghicesc din aceste nume blestemate pe care ai avut 
fatala imprudenţă să le pronunţi, este o poveste diabolică... 
Diabolică, auzi, păcătoaso?... Ah! mi-e teamă să nu fii în mod 
fatal afurisită! 

— Pentru ce? Ce am făcut atât de mârşav? se smiorcăi Colline 
Colle. 

— Ce ai făcut, nenorocito?... Arată-mi mai întâi această hirtie... 
Este posibil, la urma urmei, să mă înşel. 

Colline Colle, care era tot în genunchi, se aşeză pe vine se 
scormoni în grabă, luă nenorocita hirtie, cauza afuriseniei sale, 
probabil, şi o întinse cu vârful degetelor şi dînd semne de bună 
credinţă şi fără ezitare semne de groază şi de evidentă repulsie. 
Parfait Goulard o luă, de asemenea, cu vârful degetelor şi nu-i 
aruncă decât o privire. Imediat, ca şi cum acest capăt de hirtie 
ar fi fost un tăciune aprins, el îl lăsă să cadă scoţind un țipăt 
puternic Cu o mişcare bruscă şi violentă el răsturnă fotoliul în 
spatele lui şi cu o săritură se îndepărtă de hirtia fatală ca şi cum 
s-ar fi aflat subit în prezenţa vreunei reptile veninoase. în acelaşi 
timp el zbiera cu gesturi de vraci: 

„Piei, Satană!... Piei!..." 

— Fii, atentă, spune el cu o voce care ei îi reînsufleţea neliniştile 
„ dacă aveţi încă un astfel de pact pe care-l păstraţi, acum mai 
cu seamă dacă aveţi... 

— Pe mântuirea sufletului meu, întrerupse Colline Colle, cu o 
sinceritate ce nu putea fi pusă la îndoială, jur că nu mai am 
altele!... 

— Te cred... La fel cum sper pentru tine că nu ai citit alte hirtii 
asemănătoare cu aceasta. 


— Cum aş fi putut să le citesc?... deoarece sunt scrise într-o 
limbă pe care n-o cunosc. 

— Este adevărat! constată grav Goulard. Liniştită încă o dată, 
Colline Colle trase cu coada 

ochiului la hirtie. Ea nu uită că această hirtie blestemată îi 
adusese afurisenia şi se întreba cu groază dacă va rămâne 
acolo. De aceea, luîndu-şi curaj ea întrebă timid: 

— Nu vi se pare că numai un preot poate, fără teamă pentru 
mântuirea sa, să rişte o operaţie atât de delicată? 

— Fie, consimţi generos călugărul, o voi arde eu însumi. Şi, 
pentru mai multă siguranţă, voi face 

treaba într-o biserică, cu toată pompa utilizată în astfel de 
cazuri. 

Matroana se cufundă în acte de mulţumire. După care, sub 
efectul groazei, solicită umil absolvirea. 

Parfait Goulard se feri s-o contrazică pentru atât de puţin şi îi 
acordă o absolvire în toată regula. După care el se grăbi să 
plece pentru a merge să ardă pactul cu infernul pe care nu-l 
poate ţine, se înţelege, prea mult timp asupra lui. 

Cât despre Colline Colle, îi trebui mult timp să-şi revină din 
groaznica zdruncinătură pe care o încercase. Dar, cum obținuse 
absolvirea în toată regula, ea se linişti încetul cu încetul. Pe de 
altă parte, cum nu voia să-şi asume riscul de a fi din nou 
afurisită, ea şterse din mintea sa această istorie a comorii care 
putea s-o ducă la pieire. 

De cum se îndepărtase de casa doamnei Colline Colle, prima 
grijă a lui Parfait Goulard fu să citească acest document pe care- 
| smulsese credulităţii ei şi aspra căruia nu-şi aruncase decât o 
privire. 

Documentul era scris în latină. Asta nu-l deranja. Se ştie că 
incultura sa era prefăcătorie. 

Lectura încheiată, se îndreptă spre mănăstirea capucinilor şi, 
câteva momente mai târziu, intra în acea cameră unde l-am 
văzut deja furişindu-se în această dimineaţă. 

Claude Acquaviva se găsea încă între patru ochi cu părintele 
Joseph care părea discipolul său preferat. Şi văzindu-l intrând pe 
agentul secret, capucinul întrebă discret din ochi pe Acquaviva 
care-i făcu semn să rămână. " 


— Ei, bine, fiule, întrebă bătrânul cu acea blândeţe de care se 
despărţea rar, aţi adus deja la îndeplinire .misiunea ce v-am 
încredinţat-o în această dimineaţă? 

— Da, monseniore. lar ştirile pe care le aducau O importanţă 
capitală... Altfel n-aş fi comis .imprudenţa să mă prezint 
aici de două ori în aceeaşi zi, cu riscul de a trezi curiozitatea 
Vrednicilor preoţi capucini. 

Acquaviva aprobă din cap şi spune simplu: 

— Vorbeşte, fiule.. 

Parfait Goulard, cu o concizie remarcabilă, fără să omită nici un 
amănunt, raportă fidel tot ceea ce aflase despre Bertille de 
Saugis. 

Când a terminat, Acquaviva rămase un moment gânditor: 

— Aşadar, spune el după un moment, acest copil este fiica 
regelui! 

Păru să ezite o secundă şi hotărî scurt: 

— Nu contează, la urma urmei. Ea devine stânjenitoare, trebuie 
să dispară inediat. 

— Ştiu unde s-o găsim, remarcă Goulard, eu rămân convins că 
pe ea a condus-o Jehan le Brave în această dimineaţă la ducele 
d'Andilly. Adaug, monseniore, că necesitatea de a o face să 
dispară — cel puţin câtva timp — această tânără va apărea şi 
mai imperioasă când îmi voi termina raportul. 

— Ah! făcu Acgaviva cu o umbră de surâs, îmi spuneam eu că 
astea nu erau toate ştirile pe care mi le-aţi adus. 

— într-adevăr, monseniore, spune simplu Parfait Goulard, vă 
aduc mai mult decât asta. 

Şi el îi întinse zdreanţa de hîrtie pe care matroana Colline Colle, 
după ce o furase locatarei sale, o lăsase smulsă atât de uşor de 
către călugăr. 

Acquaviva luă hirtia şi o citi cu atenţie. O licărire ce străluci ca 
fulgerul în privirea sa blândă fu singurul semn aparent prin care 
îşi manifestă emotia. 

Foarte calm, el se întoarse spre părintele Joseph, martor mut şi 
impasibil al acestei scene, şi-i spuse întinzîndu-i hîrtia: 

— Am hotărît că nu voi avea nimic de ascuns de voi astfel că mă 
voi obişnui să vă acord încredere. Dacă veţi veni sau nu la noi, 
înţeleg să recompensez printr-o încredere absolută serviciul 
deosebit pe care mi-l faceţi permiţindu-mi să trăiesc aici, 
nebănuit de nimeni. Ţine, fiule, citeşte. Şi vedeţi că nu este 


permis să te îndoieşti că Providența este cu noi. Citiţi cu voce 
tare. 

Părintele Joseph luă documentul şi traduse cu voce tare, aşa 
cum i se ceruse: 

CAPELLA DE SANCTO MARTYRIO (Situată la est şi mai jos de 
spânzurătoarea femeilor). 

Sapă la baza îngrăditurii în partea dinspre Paris. Descoperi o 
boltă sub care se află o scară cu treizeci şi şapte de trepte, 
ajungând într-un beci în care se ridică un altar. în piatra acestui 
altar sunt gravate douăsprezece linii reprezentând 
douăsprezece trepte. Sapă sub cea de a douăsprezecea treaptă, 
deasupra unei cruci greceşti. Va ieşi la iveală un buton gros de 
fier. Loveşte puternic acest buton. O deschidere va demasca o 
groapă. Sapă în această groapă până găseşti o lespede: Sub 
lespede se află un sicriu. Comoara este în sicriu. 

Când se termină această lectură, pe care o făcuse încet, 
apăsând pe fiecare silabă, ca şi cum ar fi vrut să pătrundă bine 
în mintea auditorilor, părintele Joseph restitui hîrtia, spunând 
rece: 

— Rămâne de văzut dacă aceste indicaţii foarte precise se 
referă la comoara prinţesei Fausta. 

Acquaviva împături meticulos hirtia şi, adresân-du-se lui Parfait 
Goulard, îl întrebă: 

— Unde ai găsit această hirtie? 

— Monseniore, această hirtie, conţinând indicaţiile pe care le 
căutăm zadarnic de douăzeci de ani, se găsea în mâna acestei 
tinere, Bertille de Saugis. 

— Ah!... înţeleg pentru ce insişti asupra utilității dispariţiei ei. 
Călugărul se înclină tăcut. 

— Povesteşte, spune laconic Acquaviva. Parfait Goulard povesti 
atunci acea parte din 

spovedania doamnei Colline Colle care reproducea scrisoarea pe 
care contele de Vaubrun o adresase pe vremuri logodnicei sale 
Blanche de Saugis. 

Când termină, Accjuaviva rezumă părerile sale. 

— lată, spune el, că asta cere să-mi modific planurile. Acum, 
când ştiu de unde să luăm comoara, avem interesul ca domnul 
de Pardaillan să nu-şi recunoască fiul. Această tânără 
cunoaşte întreaga 


istorie, în cele mai mici amănunte. Şi iat-o în legătură cu tatăl şi 
fiul. Că întâmplarea a reunit acestei trei personaje, că numele 
lui Saetta a fost pronunţat nu mai trebuie decât ca secretul 
naşterii acestui Jehan le Brave să fie dezvăluit. Nu trebuie decât 
asta. Trebuie ca tânăra fată să dispară. Trebuie ca tânărul să 
dispară... şi să nu mai fie revăzut niciodată. Ascultaţi. 

Şi Acquaviva vorbi mult timp, tran'smiţindu-şi ordinele, ascultat 
cu atenţie de cei doi auditori ai săi. 

Seara aceleiaşi zile. 

La Armând du Plessis de Richelieu. De aproximativ optsprezece 
luni este episcop de Lucon. Asta înseamnă că are puţin peste 
douăzeci şi trei de ani. 

Un servitor vine să spună câteva cuvinte. O licărire se aprinde în 
privirea lui Richelieu, stinsă imediat. Vioi, cu o bucurie pe care 
nu-şi dă osteneala s-o ascundă, el ordonă: 

— Să intre. 

Şi-şi compune imediat expresia şi ţinuta. Este un călugăr, un 
capucin care intră şi se înclină adînc, umil, în faţa episcopului, 
murmurând: 

— Monseniore!... 

Acest călugăr este fostul soldat Francois Le Clerc du Tremblay 
care, iată că au trecut douăzeci de ani, se evidenţiase prin 
vitejia sa la asediul de la Amiens, pe care l-a apărat curajos în 
faţa Imperialilor. Acest fost curtean care, sub numele de baronul 
de Maffliers, trecuse ca un -meteor pentru a se înmormânta de 
viu într-o mănăstire din Orleans. Acum, mândrul şi elegantul 
baron se numeşte părintele Joseph. El este provincial, ordinul 
său se află în Touraine, este prelat ajutor al stareţului 
Capucinilor la Paris... aşteptând să devină stareţ la rândul lui şi 
general al ordinului său. 

Atâta timp cât valetul, care-l introdusese pe părintele Joseph, fu 
prezent în cabinet, atitudinea 

celor doi oameni nu se schimbă: umilă şi înclinată la călugăr; 
afabilă, dar puţin sfidătoare la tânărul prelat, atitudine potrivită 
pe de-a-ntregul unui superior care primeşte un subordonat. 

Cum se închise uşa, cele două atitudini se schimbară. 

— Presupun, spune părintele Joseph că' nici o ureche indiscretă 
nu ne poate auzi? 

— Aşteaptă, făcu Richelieu. 


El deschise uşa cabinetului său şi merse să pună zăvorul la cea 
care o preceda. Revine să se aşeze, spunând: 

— Acum, nimeni nu va putea să se apropie de acest cabinet. 
Părintele Joseph aprobă blând din cap şi privind cu ochii săi 
cenuşii faţa surizătoare a episcopului, spune fără menajamente: 
— Ştiţi că regele nu mai are mult de trăit. Surâsul îngheţă pe 
buzele lui Richelieu. 

— Da, făcu el cu o voce înăbuşită, este un zvon care circulă... 
Este totuşi destul de insistent şi de viguros şi nu înţeleg... 

— El este condamnat, întrerupse călugărul cu voce tăioasă. Nici 
o putere omenească nu-l poate salva. 

Richelieu se înfiora. Călugărul văzu acest frison şi avu un surâs 
imperceptibil de dispreţ. 

— Deci, spune el pe un ton foarte calm, nu peste mult timp, să 
spunem peste câteva luni, dacă vreţi. Maria de Medicis va fi 
regentă a regatului. Cei care sunt în preajma ei în acest 
moment, cei care vor intra în serviciul său înainte ca ei să-i sune 
ora puterii suverane, vor fi cel mai bine plasați pentru a 
beneficia de favorurile pe care ea le va putea răspândi în jurul 
ei. V-aţi gândit, de exemplu, la situaţia magnifică ce-l aşteaptă 
pe acel intrigant italian numit Concini? Aţi remarcat că roiesc 
deja în jurul lui, ca în jurul viitorului distribuitor de titluri şi 
slujbe? 

Richelieu făcu un gest evaziv. Aştepta pe călugăr să-şi dezvăluie 
gândul. 

— Cum se face, Richelieu, reia încet părintele Joseph, cum se 
face că n-aţi căutat încă să vă ataşaţi norocului reginei mamă? 
— Eh, spune el, nu mă gândesc decât la asta!... Dar sunt încă un 
personaj prea mic pentru a o aborda pe regină!... Şi atât de 
tânăr!... Gândiţi-vă deci că nu am nici douăzeci şi cinci de ani!... 
— Ca şi cum ar fi indispensabil să fii bătrân pentru a avea 
judecată şi a simţi în sinea ta vuind mari ambiţii!... 

El se calmă brusc şi încheie: 

— Concini?... Da, prin el, aş putea ajunge la regină. Dar ar 
trebui, să-i fac vreun serviciu important... şi până acum nu s-a 
ivit nici o ocazie. 

— Spuneţi-mi, făcu liniştit călugărul, pentru moment la ce post 
râvniţi pe Ungă regină? 

O licărire trecu prin ochii lui Richelieu: 


— Ah! făcu el cu voce aprinsă, dacă aş fi numai... preotul 
reginei!... Aş lua asupra mea să fac să vină restul, de la sine! 
Părintele Joseph se aplecă spre el şi privindu-l drept în ochi, îl 
asigură: 

— Richelieu, îţi aduc postul la care râvneşti. Richelieu îl privi 
îndelung, cu atenţie, fără să 

spună nimic. Şi brusc, hotărit, întrebă: 

— Ce trebuie să fac? 

A doua zi dimineaţă, spre ora zece şi jumătate, monseniorul 
episcop de Lucon se prezenta în strada Saint-Honore, la locuinţa 
lui Concini, tocmai când acesta plecase pentru a merge la Luvru. 
Episcopul păru puternic contrariat: afacerea asupra căreia voia 
să-i vorbească lui signor Concini era de o importanţă care nu 
suferea nici o amânare. El ceru să prezinte omagiile sale 
doamnei. 

El purta acelaşi costum violet în care l-am văzut în ajun. Avea o 
înfăţişare de mare prestanţă, ajutându-l şi tinereţea sa astfel că- 
i lăsă o bună impresie Leonorei care-l studiase cu acea privire 
promptă şi sigură a femeii căreia nu-i scapă nimic, mai ales 
când e vorba de toalete. 

Când lungile introduceri cerute de etichetă fuseseră îndeplinite, 
episcopul atacă subiectul care-l adusese. 

— Doamnă, zise el cu o voce plăcută, dacă v-am cerut favoarea 
unei convorbiri particulare este pentru că ceea ce am să vă 
spun, să destăinui, mai bine zis, interesează în mod deosebit pe 
Maiestatea Sa regina. 

— Domnule episcop, spune cu graţie Leonora, dacă nu m-aş 
teme să par că nu pot aprecia cum se cuvine plăcerea deosebită 
a unei conversații cu un om de valoarea voastră, v-aş spune: 
„Pentru ce vă adresaţi mie dacă ceea ce aveţi să destăinuiţi o 
interesează în mod deosebit pe regină?" 

— Scuzaţi-mă, doamnă. Ceea ce am spus era pentru a vă face 
să înţelegeţi că, neputând să mă adresez direct reginei, am 
venit direct la voi, cunoscând constanta voastră fidelitate şi 
ataşamentul vostru neclintit faţă de Maiestatea Sa. 

— Dar, făcu Leonora, mereu în defensivă, nu suntem numai 
noi... Mulţumesc lui Dumnezeu, devotamente la fel de sincere ca 
al nostru nu lipsesc din jurul graţioasei noastre regine. 


— Este adevărat, doamnă, spune grav Richelieu, alţii sunt 
probabil la fel de devotați ca voi... dar, dintre aceştia, nu este 
nici unul pe care să-l stimez atât ca pe voi. 

Cu un semn din cap, Leonora dădu dovadă că se recunoaşte 
învinsă. 

— Fie aşadar, făcu Leonora rîzînd. Vă ascult, domnule. 

Richelieu se reculese un moment şi începu: 

— Aţi auzit vorbindu-se de o anumită comoară îngropată în 
urmă cu douăzeci de ani şi mai bine de către o prinţesă străină, 
italiană mai exact, prinţesa Fausta? 

La cuvântul comoară, Leonora deveni atentă. Dar nu se clinti. Ea 
suridea ascultându-l pe Richelieu; începu să ridă de-a dreptul. 

— Cum domnule de Lucon, vreţi să cred asemenea baliverne? 
întrebă ea. 

— Doamnă, spune cu vioiciune Richelieu, cu o siguranţă 
irezistibilă, această comoară există realmente!... Eu am dovada. 
— Oh! binevoi să consimtă Leonora, să admitem că ea a 
existat!... Trebuie să fie departe acum. 

— Nu, doamnă, continuă Richelieu cu aceeaşi siguranţă. 
Comoara există încă. Ea se află în acelaşi loc unde a fost 
îngropată de către proprietara ei. Am indiciile cele mai clare, 
cele mai precise. Şi acestea sunt indicaţiile pe care vi le'aduc, 
cu singurul scop ca voi să le remiteţi reginei. 

Spunând aceste cuvinte, Richelieu scoate din buzunarul său o 
hîrtie împăturită în patru şi o întinde Leonorei, care o ia maşinal, 
în aşa măsură o sufoca surpriza. 

Această hirtie era o copie, tradusă în franceză a celei pe care 
părintele Joseph o citise cu voce tare în faţa lui Acquaviva şi a 
lui Parfait Goulard. 

Citind, Leonora se gândea. Ce înseamnă asta? De unde are 
episcopul această hîrtie? De ce i-o dădea ei şi nu altuia? Ea nu 
credea deloc în dezinteres. Ce preţ exorbitant va pretinde acest 
bărbat tânăr, care se anunţa ca un luptător ce nu trebuia 
disprețuit, pentru o dezvăluire de asemenea importanţă? 

— într-adevăr, spune ea rece, aceste indicaţii sunt cum nu se 
poate mai precise. Pot să ştiu de unde aveţi această hirtie? 

— Eh! doamnă, făcu neglijent Richelieu, ce importanţă are!... 
Indicaţiile sunt clare, precise, vi le dau... Nu este asta esenţialul 
pentru voi? 


— Bine, bine!... Dar, de fapt, mă gândesc, această comoară nu 
ne aparţine. Cu ce drept vom putea să punem mâna pe ea? Nu 
va fi un fel de... pungăşie? 

Şi, spunând aceste cuvinte, ea îl privi în faţă. 

— Doamnă, spune episcopul cu o demnitate supremă, puteam 
să vă spun că sunt preot şi nu puteam, în consecinţă să îndemn 
la o acţiune rea. Prefer să vă spun că sunt gentilom... incapabil 
deci de o mârşăvie. Nu, doamnă, această comoară aparţine 
acum regelui, prin dreptul de posesiune. Sunt douăzeci de ani şi 
mai bine de când această comoară se află. pe pământurile 
regelui. Prinţesa Fausta este moartă... sau cel puţin dispărută, şi 
de altfel extraordinar de bogată, ei nu-i pasă de aceste milioane 
pe care le-a abandonat, sunt sigur. Celui căruia i le-a lăsat, fiul 
său — dispărut, răpit, furat, pierdut, puţin interesează, încă din 
leagăn — acesta nu mai există. Deci acest aur revine de drept 
regelui. Şi- eu însumi, care dezvălui locul precis unde este 
ascunsă, eram în drept să reclam partea mea. Aceasta, doamnă, 
este legal. 

Şi, cu un dispreţ superb, adăugă: 

— Sper cu toate acestea să-mi faceţi favoarea să credeţi că nu 
voi căuta niciodată să revendic drepturile mele. Când te numeşti 
Richelieu, doamnă, dai. Nu vinzi. 

Leonora aproba încet din cap. 

— Departe de mine gândul de a vă ofensa, spune ea. Ar fi o 
proastă recunoaştere a generozităţii voastre. Dar, domnule, de 
vreme ce potrivit vouă şi aşa trebuie să fie deoarece voi o 
spuneţi — aceste milioane aparţin regelui, de ce să nu duceţi 
acest document domnului de Rosny, care caută bani peste tot şi 
întotdeauna? 

— Putând să dispun după placul meu de această hirtie, eu am 
îndreptat-o nu spre rege, ci spre regină, pentru că suverana 
mea are nevoie, în loc de fericirea care nu stă în puterea mea să 
i-o dau, cel puţin de consolarea bogăției. Acum, dacă vreţi să 
refuzaţi, în numele său, această bogăţie, spuneţi-o, doamnă şi 
eu vă jur că chiar aici, în faţa voastră, ard această hirtie... 
Nimeni altcineva decât regina nu va beneficia de această 
bogăţie. în felul acesta am hotărît. 

— Eu nu pot, în ce mă priveşte, să refuz ceea ce voi oferiţi cu 
asemenea generozitate. Această hirtie, o voi încredința eu 
însumi Maistăţii Sale, îi voi aduce la cunoştinţă de la cine o am şi 


îi voi repeta nobilele cuvinte pe care le-aţi spus. Este necesar ca 
regina să-şi cunoască slujitorii pe devotamentul statornic al 
cărora ea se poate sprijini. Fiţi sigur, domnule episcop, că voi 
face tot ce trebuie pentru a deschide ochii Maistăţii Sale în aşa 
fel încât să vadă în voi, de acum înainte, omul de valoare care 
sunteţi. 

Şi cu un surâs complice, continuă: 

— Cât despre această hirtie, regina va hotărî dacă trebuie s-o 
accepte sau s-o refuze. Dar eu nu cred că 

este prea devreme, totuşi, să presupun că există toate şansele 
ca ea să accepte. 

— Eu sper că Maiestatea Sa va binevoi să accepte. în orice caz, 
cred, chiar de pe acum, să vă dau câteva sugestii cu privire la 
cele zece milioane care trebuie regăsite. 

— vă ascult, domnule, spune LebnoTa, care se retrage în 
defensivă. 

Efectiv, în sinea ei, îşi spunea: 

„Atenţie! Acum îşi va formula pretenţiile... Dacă nu este prea 
pretenţios, s-ar putea aranja... Suma merită toată atenţia." 

— Mi-aţi făcut onoarea de a mă întreba de unde am procurat 
această hirtie şi v-am răspuns că n-are nici o importanţă. Vreau 
să vă spun acum, doamnă pentru că este necesar s-o ştiţi. 
Această hîrtie aparţinea unei tinere care se numeşte Bertille de 
Saugis. Leonora tresări. Ea murmură: 

— Bertille!... Cunosc acest nume. Dar Saugis? Cine este această 
Bertille de Saugis? 

— Bertille, doamnă, spune Richelieu surizînd, este prenumele 
acelei tinere care locuia în strada l'Arbre Sec şi „de care s-au 
interesat serios la Curte, deoarece regele s-a îndrăgostit de ea. 
Saugis este numele ei de familie pe care nimeni nu-l cunoaşte, 
dar eu îl cunosc. 

„Ah! urlă Leonora în sinea ei, este cea pe care o iubeşte Concini! 
Aceea pe care el a răpit-o! Cea pe care el o ţine închisă într-o 
căsuţă din strada Rats!... Oh! oare episcopul îmi va da mijlocul 
de a mă răzbuna?... Ah! dacă este aşa, Richelieu, cere-mi orice, 
norocul tău este făcut!" 

Şi cu voce tare, cu un calm pe care Richelieu l-ar fi admirat dacă 
ar fi bănuit furtuna ce se declanşase în acest suflet răscolit de 
gelozie, îl întrebă: 

— Acum ştiu. Deci spuneaţi? 


— Spuneam, doamnă, că această tânără poseda hirtia pe care 
v-am încredinţat-o. Eu cred —nu sunt 

sigur, notaţi bine — că această tânără are copii de pe acest 
document. în orice caz, -de ceea ce sunt sigur, este că ea 
cunoaşte tot atât de bine ca şi noi toate indicaţiile pe care le 
conţine. Poate că ea ştie chiar mai mult decât cred eu. Prin ea 
însăşi, această tânără n-ar fi deloc de temut. Din nenorocire, ea 
s-a îndrăgostit de un fel de cerşetor, în stare de orice, extrem de 
hotărât. Este de temut ca ea să nu-i dezvăluie ascunzătoarea şi 
ca acesta, în fruntea unei armate de cerşetori ca şi el, să caute 
să pună mâna pe comoară. 

— Bine, făcu vioi Leonora trebuie s-o împiedicăm să-l 
întâlnească pe acest cerşetor şi să-i dezvăluie ascunzătoarea... 
Mă ocup ~eu, adăugă ea cu o satisfacţie crâncenă. 

— Doamnă, spune Richelieu cu o siguranţă ce o descumpăni pe 
Leonora, tânără în chestiune, domnişoara Bertille de Saugis, 
pentru a-i spune pe nume, a fost condusă, ieri dimineaţă, de 
către amantul său, cerşetorul despre care v-am vorbit adineauri, 
şi care se numeşte Jehan le Brave, la ducele d'Andilly. La 
această oră ea este închisă, prin grija mea la mănăstirea 
Montmartre. Şi este atât de bine închisă, credeţi-mă, nu 
exagerez când spun că poate fi considerată ca şi moartă. 

— Şi voi aţi făcut asta?... Este minunat, admirabil!... Nu ştiţi ce 
imens serviciu'ne-aţi făcut şi aveţi dreptul la toată recunoştinţa 
noastră. Richelieu, vă spun, cereţi-mi ce doriţi. Orice ar fi, 
consideraţi-l ca acordat. 

Richelieu se înclină adînc, mai mult pentru a-şi ascunde bucuria 
decât în semn de recunoştinţă. 

— Trebuie prevăzut totul. Acest Jehan le Brave este, se pare, un 
bărbat de temut. Dacă ar ajunge să descopere refugiul tinerei, 
s-o elibereze... 

— Bine... atunci va trebui să intervenim, să ne debarasăm de ea 
şi de el. Asta aţi vrut să spuneţi? 

— Chiar aşa, doamnă. Şi nu uitaţi că, dacă tânăra este în 
puterea noastră, tânărul este liber... şi că este de temut. V-am 
avertizat. Păziţi-vă bine, doamnă, aveţi afacerea în cea mai 
mare parte. încât dacă acest lup flămând va fi în drumul vostru, 
reuşita acţiunii va fi compromisă. Credeţi-mă, loviți! Loviţi fără 
milă! 


— Fiţi liniştit, spune Leonora cu, o răceală groaznică, nici el nici 
fata, dacă ea scapă, nu vor fi obstacole de temut. îmi voi rezolva 
afacerea. Dar să vorbim de voi, domnule de Lucon. l-aţi făcut 
Maiestăţii Sale un serviciu de neuitat. Acest serviciu nu va 
rămâne fără recompensă. Vorbiţi, ce doriţi? 

— Doamnă, spune Richelieu cu o voce tremurând de speranţă, 
dorinţa mea arzătoare ar fi să ajung preotul reginei. 

— Doar asta? făcu Leonora sincer uimită. 

— Nu sunt atât de ambițios pe cât par, zise episcopul cu un 
surâs enigmatic şi mă voi considera foarte fericit să obţin acest 
post. 

Şi, în sinea lui, adăugă: 

„Foarte fericit, deocamdată... aşteptând mult mai bine". 

— Fie, spune grațios Leonora. Mâine, înmânând această hirtie 
reginei, îi voi cere şi o voi determina să semneze numirea 
voastră. încă de acum sunteţi preotul reginei. 

Richelieu se înclină asupra mâinii Leonorei Galigăi şi depuse o 
sărutare aprinsă prin care îşi manifesta recunoştinţa sa. 

Jehan le Brave îl părăsise pe Concini fără nici o bănuială. El 
observase că favoritul îl urma destul de aproape. Dar pentru 
moment nu-i trecu prin minte că ar putea fi victima unei josnicii. 
S-a gândit că se grăbeşte să-şi elibereze servitorii. 

Atunci când simţi podeaua fugindu-i de sub picioare, el întinse 
instinctiv braţele şi surpriza îi smulse un strigăt. El căzu greu, 
dar fără să se rănească, de altfel. 

O secundă rămase ameţit apoi, ridicându-se dintr-o săritură, 
răcni în italiană: 

— Oh! laşule!... te voi jupui de viu!... Te voi mânca fript!... 
Coboară aici, laşule!... ' 

Jehan le Brave, crescut de florentinul Saetta, vorbea italiana la 
fel de bine ca franceza. Şi cum, cu Concini care şi el era 
florentin, folosise mai frecvent italiana decât franceza, această 
limbă îi venise pe buze în mod firesc. 

El îşi dădu repede seama că numai ecoul trimitea înapoi 
amenințările şi imprecaţiile sale. Tăcu. Căzuse într-un întrun mic 
profund. în cădere, caseta pe care o ţinea sub braţ îi scăpase. 
Pentru asta se îngrijoră cel dintâi. începu s-o caute pe pipăite şi 
o găsi destul -de uşor. Se deschisese. Documentele alunecaseră 
alături, grămadă. Cheile, de asemenea. Le puse pe toate la locul 


lor şi, de teamă ca unele foi să nu se fi rostogolit mai departe, îşi 
continuă cercetările. Dar nu' mai găsi nimic. 

Liniştit în această privinţă, îşi împături mantaua, o puse pe 
pământ, lângă perete, iar caseta deasupra. 

Atunci se gândi la el însuşi, încercând să afle unde se găseşte. 
Constată, mai întâi, absenţa completă a mobilelor. Nici cel mai 
mic scaun, nici măcar o mână de paie pe care să se poată 
întinde. El căută accesoriile obligatorii ale unei închisori: cană cu 
apă, bucata de piine. Nu era nimic. Nimic decât patru pereţi pe 
care se prelingea umiditatea provenită din vecinătatea cu Sena. 
Măsură celula şi numără cinci mici paşi în lungime, patru în 
lăţime. Era mai curând mică. Şi nici cel mai neînsemnat orificiu 
capabil să aducă puţină lumină în acest soi de mormânt. Un 
negru compact, să-l tai cu cuțitul. Un aer greu, mucegăit, care-ţi 
îngreuna respiraţia. 

O uşă!... 

întârzie mult timp în faţa ei s-o cerceteze: groasă, joasă, 
îmbrăcată în fier, presărată cu cuie groase. Nici o broască, 
zăvoare solide, fără îndoială, exterioare, care o ţineau închisă 
ermetic, fuseseră considerate suficiente. 

El şuieră admirativ: 

„Bună treabă!" 

Nu contează, el se azvârli asupra ei cu piciorul, cu pumnul, cu 
umerii. Se istovi, se învineţi fără să reuşească s-o clintească. 
încercă s-o atace cu pumnalul. Lama se rupse cu un zgomot sec. 
Păcat! îl costase doi pistoli. 

O abandonă... deocamdată. 

Toată noaptea şi-a petrecut-o în picioare. Era obosit şi începea 
să-i fie foame şi sete. 

Se aşeză pe manta. Era extraordinar de calm, ceea ce-l uimea 
pe el însuşi. Nu se mai simţea acelaşi şi asta îl speria în mod 
sincer. îşi spunea că în urmă cu douăzeci şi patru de ore n-ar fi 
putut suporta păţania cu acelaşi sânge rece. L-ar fi copleșit 
furia. Ar fi urlat, 

ar fi izbit uşa cu lovituri furioase, n-ar fi putut sta pe loc. 

Şi cu un aer visător, murmură: 

„Am progresat eu oare? nu, sigur... dar simt totuşi cum mă 
schimb... şi încă  repede!..." 

El nu ţinea seama că suferise influenţa contelui de Pardaillan, 
tatăl său, cu care îşi petrecuse aproape toată această noapte. Şi 


era încă sub impresia scenei în acelaşi timp dulce şi 
înspăimântătoare pe care o avusese câteva ore mai înainte cu 
aceea care-l autorizase s-o considere drept logodnica sa. 

Jehan, aşezat în mijlocul celulei sale, se gândea: 

„Ce va face cu mine Concini?... îmi va trimite cîţiva ucigaşi 
pentru a mă ucide fără zarvă?... Nu, el ştie că sunt înarmat şi că 
nu sunt dispus să mă las înjunghiat de bunăvoie, ca o oaie la 
abator. Probabil că mă va lăsa să crap aici de foame şi de sete. 
Este un soi de moarte destul de mârşav ca să-l tenteze. Dar iată 
că am spada mea şi acest mic pumnal cu care ea a intenţionat 
să se apere. Rămân deci stăpân pe soarta mea. în ultima 
instanţă voi putea oricând să sfirşesc cu o lovitură de pumnal." . 
e 

Cu maxilarul în palmă, cu cotul sprijinit pe genunchii aduşi la 
piept, cu sprâncenele încruntate, rămase un moment cu mintea 
încordată. îşi transpuse gândul în aceste cuvinte murmurate: 
„Concini va dori să se bucure de triumful său... Nu va putea să 
reziste plăcerii de a veni să mă insulte puţin. Sau eu nu-l cunosc 
bine. El va veni, aş putea să jur!... Atunci, al meu ( i fi! Va 
"trebui să-mi deschidă el însuşi această uşă." 

El avu un frison şi se nelinişti.„Dar dacă nu voi reuşi să-l 
înfricoşez?... Sunt pierdut". 

Se mai gândi puţin şi continuă: 

„AŞ! el este laş... îi va fi teamă, e sigur. Esenţialul este să nu mă 
lase să-l aştept prea mult. Şi aşteptând, mor de foame, mă 
gituie setea... dar nu trebuie să mă gândesc la satisfacerea 
acestor două necesităţi... Acest 

pedant caraghios şi grosolan de Concini nu dă 

dovadă de prea mare ospitalitate. într-o zi, sper, îi |voi plăti cu 
aceeaşi monedă procedeele sale... delicate. : Şi pentru că nu pot 
să beau şi să mănânc... să dorm. 

Am auzit mereu spunându-se: cine poate dormi înseamnă că a 
cinat. lată o bună ocazie» de,a vedea "dacă proverbul este 
adevărat. Patul nu este chiar ; moale dar... se pare că paiele, în 
acest an, sunt foarte -scumpe, deoarece acest biet Concini n-a 
putut să-mi 

ofere nici măcar o mână pe care să-mi întind 

membrele obosite." 

Hotărând astfel, se înfăşură în manta şi se întinse 

într-un colţ, pe dalele umede. Cinci minute mai târziu 


dormea acel somn sănătos pe care-l ai la douăzeci de 

ani. 

Jehan le Brave dormise profund, nu ştia câte ore. Când se trezi, 
pentru a-şi omori timpul şi a-şi înşela stomacul, care începea să 
urle de foame, el revine la uşă şi, metodic, liniştit, încercă încă o 
dată s-o forţeze. Trebui să recunoască faptul că nu era nici o 
speranţă şi renunţă. 

El era tot timpul la fel de calm. Caseta aparţinând Bertillei i se 
părea o comoară prețioasă pe care el trebuia s-o păzească. Ea îl 
preocupa mai mult decât propria sa persoană. Cum se temea să 
nu-i fie furată, el o ascunse grijuliu sub mantaua sa. 

începu să măsoare mica celulă, atât pentru trecerea timpului, 
cât şi pentru a face puţină mişcare şi mergând se gândea: 
„Concini va veni, sunt sigur. Atâta doar că, mai întâi va dori să 
mă demoralizeze. Va veni mâine, probabil, poimâine... Să avem 
răbdare până atunci." 

Şi, cu o licărire maliţioasă, continuă: 

„Dacă voi reuşi să-l înfricoşez suficient, tor va fi bine." 

Orele se scurg astfel, încet, lungi, monotone, enervante. Concini 
nu apărea. Şi acum, calmul lui Jehan făcea loc neliniştii, mânia 
începea să crească. lar foamea şi setea se făceau tot mai crunt 
simţite. 

Tocmai când începea să-şi spună, nu fără îngrijorare, că Concini 
nu va veni, percepu în plafon un uşor sciîrțiit. Aruncă o scurtă 
privire casetei. Ea 

era bine ascunsă sub manta, aşezată într-un colţ al celulei. Cu o 
flacără bucuroasă în ochi privi plafonul. 

Un firişor subţire cădea printr-o mică gaură mascată cu un grilaj. 
Şi, aplecat peste acest grilaj, el îl ghici mai mult decât îl văzu, 
Concini. şi el răcni în sinea sa: 

„El a venit!... Sunt salvat!..." 

Se încorda, figura îi deveni nepăsătoare şi cu privirea fixată pe 
grilaj, cu o voce ironică, strigă: 

— Hei, Concini, ce faci acolo? De ce nu intri aici? Ah! da, am 
spada mea! Asta îţi inspiră teamă şi respect. Eşti prudent, se 
ştie de altfel. Nu eşti viteaz decât atunci când ataci o femeie 
slabă şi fără apărare. Pe deasupra, te-ai asigurat de prezenţa a 
numeroşi servitori şi simţi sprijinul câtorva ucigaşi aflaţi în solda 
ta? 


Concini tăcea. Probabil că nu-l auzise. El se întreba cum să-i 
pună această întrebare foarte simplă: „Unde ai dus-o pe fată?" 
jehan reluă, şi vocea sa deveni mai caustică, expresia mai 
dispreţuitoare: 

— De ce nu mi-ai anunţat dorinţa să mă vizitezi? Ţi-aş fi dat 
cuvântul meu că nu voi folosi această spadă care-ţi inspiră atâta 
spaimă. Şi de ce ar fi nevoie de o spadă cu un saltimbanc de 
genul tău? Pumnul şi cizma sunt suficiente. 

De această dată Concini auzi. La aluzia privitoare la corecţia pe 
care Jehan i-o aplicase, el spumegă: 

— Câine turbat!... Porc mizerabil! vreau... 

— Hei, Concini, îl întrerupse Jehan într-un hohot de râs sarcastic, 
nu dărui numele tău altora!... Frica îţi tulbură mintea! Ce ai venit 
să faci aici?... Ai sperat să mă găseşti palid şi mort de frică? Ai 
Venit să te hrăneşti cu opera ta?... vorbeşte! Nu te teme... ştii 
bine că nu pot ajunge acolo unde eşti... 

Aceste cuvinte îl readuseră pe Concini la obiectul vizitei sale. El 
îşi înăbuşi furia care-l sugruma şi, întărindu-şi vocea, spune: 

— Ascultă, vei crăpa aici... de foame şi de sete. Cu vocea 
zeflemitoare, lovind cu pumnul în 

mânerul săbiei, Jehan răspunde: 

— Dacă vreau. 

Concini avu un surâs livid: 

— Te înţeleg. Dar eu arunc o biluţă la picioarele tale. Ea se 
sparge fără zgomot. Asta nu e nimic. Dar tu cazi într-un somn 
profund. Atunci, vei fi dezarmat. Şi eşti obligat să mori de 
moartea pe care ţi-am ales-o eu. 

Făcu o pauză şi, delectându-se, reluă cu o voce mieroasă: 

— Nu este moarte mai oribilă ca moartea prin foame şi sete... 
Este un supliciu înfiorător. Şi ce agonie!... O agonie lentă, 
interminabilă, atroce, care durează zile şi zile... uneori 
săptămâni. Astfel că tu, care eşti tânăr şi viguros, mulţumesc lui 
Dumnezeu? poţi s-o duci douăzeci de zile, o lună, mai mult 
poate! Gândeşte-te puţin la cât vei suferi. Se spune că devii 
nebun turbat... că au fost unii care şi-au devorat ei înşişi o parte 
din braţe... Este înspăimântător!... lată ce te aşteaptă, Jehan le 
Brave. Dar eu sunt băiat bun, fii liniştit, nu te voi abandona.. Voi 
veni să te văd din când în când... să-mi dau seama, să constat în 
ce stare eşti... Ce spui de asta?... Crezi că palma şi lovitura ta de 
picior vor fi bine plătite? 


Se aprinsese. Spumega, scrâşnea din dinţi. Jehan, care nu-l 
zărea decât vag, avu impresia că devenise hidos în acest 
moment. Şi oricât de curajos era, nu-şi putu reprima un fior de 
oroare. Dar avea ideea sa, aşa cum Concini o avea pe alui. 
Concini avea planul lui şi atâta timp cât nu trecea la executarea 
lui. nu era cazul să dispere. Şi el se încorda. Concini, văzându-l 
potolit, crezu că l-a înfricoşat. îşi spuse că a venit momentul să 
rişte problema la care ţinea atât de mult şi se grăbi să reia, cu o 
voce pe care speranţa o făcea gifiitoare: 

— Ei bine, ascultă Jehan. Dacă vrei, vei fi liber. 

Dacă vrei, cobor chiar eu să-ţi deschid această uşă şi să te 
conduc afară. Şi te fac bogat... îţi dau cincizeci de mii de lire! 
Libertatea şi bogăţia, iată ce-ţi ofer... dacă tu consimţi să 
răspunzi la întrebarea ce-ţi voi pune. 

lar, în sinea sa, adăugă: 

„Da, îţi deschid uşa, te scot afară, îţi dau aur. Şi când vei 
răspunde... o lovitură de pumnal între umeri..." 

Propunerea era totuşi atât de neprevăzută încât îl ului pe Jehan. 
El se gândea: 

„Ce poate să-mi ceară atât de important încât să renunţe la 
răzbunarea sa?" 

într-adevăr, cum să admiţi ca un om să fie atât de nebun încât 
să se condamne el însuşi la o moarte oribilă atunci când, cu un 
singur cuvânt, îşi poate salva viaţa, libertatea şi averea? 

Aplecat peste grilaj, cu ochii aprinşi, gifiind, crispat, cu o voce 
înăbuşită, fierbinte, Concini întrebă: 

— Spune-mi numai unde ai dus-o pe acea fată? 

— Să-ţi spun unde este ea?... Numai atât?... Concini gifiia, avid: 
— Da, numai atât!... Şi tu eşti liber şi te fac bogat!... Răspunde. 
— Concini, tu care ai spioni peste tot, care te informezi despre 
toate, ar trebui să ştii: regele, în noaptea trecută, a refuzat 
escorta domnului de Praslin, a refuzat-o pe aceea a domnului de 
Neuvy în schimbul celei oferite de doi necunoscuţi cu care s-a 
plimbat liniştit... 

Concini ştia toate astea. El ciuli urechile. Dar, cum nu ghicea 
încă în ce măsură putea să-l intereseze această istorie, şi cum 
nerăbdarea şi teama unui insucces îl ţineau ca într-un cleşte, el 
strigă furios: 


—  Mizerabilule!... Nu mă interesează regele şi cei doi 
necunoscuţi. Eu despre ea îţi vorbesc!... pe ea vreau s-o 
regăsesc,, să ştiu bine... 

Liniştit, Jehan îl întrerupse: 

— Eu sunt unul din cei doi necunoscuţi. Concini auzi. El se miră 
şi în acelaşi timp începu 

să simtă o vagă nelinişte. Dar era prea bun actor pentru a se da 
de gol. Şi, de altfel, nu renunţase să smulgă răspunsul pe care-l 
dorea. Din furioasă cum era, vocea sa deveni rugătoare: 

— Tu?... rânji Concini. 

— Eu însumi, spune rece Jehan. Dovadă că a binevoit să-mi 
acorde o audienţă particulară mâine. Audienţă la care va 
participa şi celălalt necunoscut care, împreună cu mine, a servit 
drept escortă regelui în această noapte memorabilă. Reţine bine 
acest amănunt, Concini, este foarte important... pentru tine. 

— Bine, scrâşni din dinţi Concini, ce mă priveşte pe mine 
această poveste cu audiența cu acel însoțitor necunoscut? Cât 
despre ' tine, regele, când te va cunoaşte, se va gândi că, 
singura persoană care se poate în mod convenabil interesa de 
tine, este călăul. 

Jehan nu binevoi să răspundă. El continuă cu un calm ciudat: 

— Or, Concini, te ştiu în stare de orice trădare, de orice perfidie. 
Mă îndoiam că nu vei căuta să mă atragi în vreo cursă. Şi mi-am 
luat măsuri de precauţie. 

Aici, vocea îi deveni mai aspră, amenințătoare: 

— Ceea ce nu i-am spus regelui, i-am spus celuilalt însoțitor. El 
ştie că Leonora, soţia ta, ea ma aţiţat şi m-a zvârlit împotriva 
regelui, în speranţa că-l voi omori... Ceea ce urma să facă din 
tine stăpânul acestui regat, graţie... protecţiei Măriei de Medicis. 
El ştie că blânda, credincioasa Leonora avertizase pe şeful 
poliţiei cu singurul scop ca eu să fiu cules cu uşurinţă după 
atentat... El ştie totul, îţi spun, totul. Ti-am spus că povestea 
mea va sfirşi prin a te interesa. 

Şi începu să ridă uşor. Dar şi el, tot atât cât Concini, poate chiar 
mai mult, era răvăşit de teamă şi nelinişte şi îşi spunea: „Dacă 
nu voi reuşi să-l conving, dacă nu-l voi scoate din minţi, sunt 
pierdut." 

în acelaşi timp, Concini, doborit de această destăinuire 
neaşteptată, tulburat, răcni «în s-inea sa: 

„Sunt pierdut!... Oh! pe toţi dracii!..." 


Jehan reluă pe un ton indiferent: 

— înţelegi ce se va întâmpla?... însoţitorul meu ştie, că pentru 
nimic în lume, eu nu voi lipsi de la această audienţă de care 
depinde soarta mea. El este prevenit. Dacă nu mă va vedea, el 
va înţelege. Atunci el îi va spune regelui: „Sire, acel tânăr care 
v-a asaltat noaptea trecută, a fost trimis de către signor Concini 
şi nobila sa soţie, care doreau să fiţi asasinat. Este în asemenea 
măsură de adevărat încât, pentru a-l pedepsi că nu a reuşit 
lovitura, Concini l-a înjunghiat sau l-a aruncat în fundul unei 
gropi. Şi s-a întâmplat aşa sire, întrucât fără asta tânărul ar fi 
fost aici." lată ce va spune însoţitorul meu. Şi regele îl va crede, 
nu te îndoi de asta. 

Ameţit de groază, Concini bâigui: 

— Ai făcut tu asta?... Ai îndrăznit?... 

— Vei fi arestat, Concini. Blânda Leonora de asemenea. Regina 
ea însăşi, scumpa voastră... protectoare, nu va putea să facă 
nimic pentru voi. Va fi fericită dacă nu va fi compromisă de 
această aventură. 

— Vom nega. Vom spune că ai minţit cu bună ştiinţă şi cu 
răutate, urlă Concini căruia îi revenise vocea. 

— Tu uiţi, zice rece Jehan, că vom fi şase în acuzarea ta. Şi apoi, 
ce? lată ce înseamnă să uiţi, pentru că în mod sigur îţi pierzi 
memoria. Problema are importanţa ei... Şi n-ai idee cum ştiu ei 
să dezlege limbile cele mai încleştate, dacă-şi dau silinţa. 
Simţea că acolo, sus, Concini era în prada groazei. Dar această 
groază mergea până acolo încât să-i redea 

libertatea? Aceasta era problema-capitală. El nu-l lăsă să-şi 
revină în fire şi, pe un ton ce-i păru florentinului livid de groază 
de un calm înspăimântător, reluă: 

— Imaginează-ţi că vei fi pus pe o capră. îţi vor străpunge corpul 
cu pene. Ştii, în general nu poţi suporta mai multe de cinci sau 
şase. Vei simţi cum oasele ţi se vor sparge, se vor zdrobi, se vor 
fărimiţa. îţi vei simţi trupul cum moare tremurând. Atunci, 
pentru a opri mârşavul supliciu, vei mărturisi. Atunci, asta va fi 
condamnarea la moarte. Dar mai înainte, Concini, îţi vor reteza 
încheietura mâinii, vei fi prins cu cleşti înroşiţi în foc şi, în rănile 
tale, călăul va turna ulei clocotit, plumb topit, şi apoi... 

— Destul, destul! sughiţă Concini, nebun de groază. în fine, ce 
vrei? 

Jehan îşi înăbuşi un răcnet de bucurie. Concini era înfrânt. 


— Eu?... Eu nu vreau nimic. Eu nu cer nimic. Te-am avertizat 
numai ce se va întâmpla dacă mâine nu voi fi liber. Restul te 
priveşte. Dacă mor, voi muri răzbunat şi asta îmi ajunge. Bună 
seara, Concini. 

Con cini deschise gura pentru a striga: „îţi voi reda libertatea". 
în acest moment, o mână blândă şi autoritară în acelaşi timp, se 
abătu pe braţul său. El se întoarse pe jumătate, buimăcit, zbîrlit, 
cu mâna încleştată pe mânerul pumnalului, şi se găsi faţă-n faţă 
cu Leonora. 

Ea era aşezată pe vine alături de el şi îl privea cu minunaţii săi 
ochi negri plini de tandreţe, în care licărea totuşi puţină 
compasiune dispreţuitoare. 

— Tu! bombăni Concini speriat. Erai aici? Cum de ai ştiut?... 
Cum ai intrat aici?... Cum ai reur'?... 

Fără a binevoi să răspundă acestor întrebări, ea îl întrerupse 
şoptind: 

— Biluţele. Două!... 

Concini făcu semn că a înţeles. Şi, în acelaşi timp, luă din 
buzunar două biluţe cu puţin mai mari decât bulinele, se aplecă 
deasupra grilajului şi, pe un ton 

devenit calm prin puterea voinţei, ironiza la rândul lui: 

— Ai crezut aşadar că m-ai speriat cu această poveste de 
adormit copii?... Sărman copilaş! 

Jehan se clătină: 

„Sunt pierdut! gândi el. S-a întâmplat ceva acolo sus, ce nu pot 
ghici. Lui Concini îi era teamă. Cedase, l-am văzut... sunt sigur... 
Şi acum!..." 

— însoţitorul tău, reluă Concini, îl va găsi pe rege şi-i va spune 
ce va dori. Nu contează. Eu sunt nevinovat şi voi şti s-o 
dovedesc dacă va fi nevoie. Dovada constă în aceea că nu-ți voi 
reda libertatea, după cum ai sperat atât de stupid, pentru că mi- 
a plăcut să te las să crezi că m-ai speriat. Vei crăpa aici, cum ți- 
am spus, de o moarte lentă, groaznică: moartea prin foame şi 
sete. 

El lăsă să cadă cele două biluţe şi privi. 

Jehan nu le văzu căzînd, cele două biluţe brune, care trecură 
invizibile în semiobscuritatea celulei sale. El nu le auzi 
explodind, căci ele se sparseră fără zgomot. Lovitura pe care i-o 
dădea Concini îl zdrobise. După ce sperase un moment, el se 
văzu în mod fatal pierdut. 


De altfel, el nu mai avu timp să reflecteze. Se simţi deodată 
prins de git de un miros insuportabil, întinse maşinal mâinile şi 
căzu pe spate, fulgerat. 

Concini îl văzu pe Jehan căzînd. El se ridică încet şi puse la loc 
lada care masca gaura. El nu ştia încă dacă trebuie să se bucure 
sau să se întristeze de condamnarea pe care o pronunţase. El 
nu ştia încă dacă pierirea inamicului său nu o va antrena pe a 
sa. O conduse pe Leonora într-un mic cabinet şi cu o voce dură, 
pe un ton ameninţător, o întrebă: 

— De ce m-ai împiedicat să-l eliberez? Crezi că ceea ce mi-a 
povestit este o istorie inventată fără temei? 

Leonora era tot atât de calmă pe cât de agitat era soţul ei. La 
întrebarea lui, ea răspunse cu un aer visător: 

— Probabil!... Eu îl cunosc pe Jehan mai bine decât tine. Este un 
soi de nebun care are idei aparte. Sunt înclinată să cred că ela 
minţit... 

— Dacă aş fi sigur, scrâşni Concini. 

— Nici eu nu sunt sigură... Cred că este incapabil de atâtea 
precauţiuni pregătite atât de îndelung şi de minuţios, cred, dar 
nu sunt sigură. în consecinţă, consider povestea sa drept reală 
şi veridică. Aş comite o gravă greşeală dacă n-aş judeca astfel. 
— Atunci, spune Concini neliniştit, revin la întrebarea mea. Dacă 
tu crezi că a spus adevărul, de ce m-ai împiedicat să-l eliberez? 
Leonora ridică din umeri, dispreţuitor: 

— Cum, n-ai înţeles că a-l elibera sub presiunea unei ameninţări, 
ne-ar pune pentru totdeauna la discreţia lui? 

— La dracu! dacă tu crezi că eu nu l-am înţeles. Dar ce?... Nu 
trebuie să ne grăbim ca mai întâi să ne salvăm capetele? 

— Mâine, peste opt zile, peste un an, atâta timp cât regele va 
trăi, el va veni să ne amenințe. El va putea să ne smulgă atâta 
aur cât va dori. Tu i-l vei da, Concino? 

Concini, care se plimba furios, mărturisi: 

— Ce să fac?... îi voi da tot ce-mi va cere... Eu ţin la capul meu! 
Leonora surâse dispreţuitor: 

— Şi vei renunţa să-l loveşti... Pentru că ameninţarea pe care ti- 
a adresat-o astăzi, el va putea s-o reînnoiască atâta timp cât 
regele va trăi. 

Concini nu răspunse. Ceea ce însemna că era de acord. 

— Deci, îl urăşti? întrebă încet Leonora. 


— Dacă-l urăsc! explodă Concini, dacă l-aş putea face să moară 
după placul meu, încetul cu încetul, mi-aş da zece ani de viaţă. 
Leonora ridică, încă o dată, dispreţuitor din umeri: 

— Eu, spune ea, dacă urăsc de moarte pe cineva, eu nu dau 
zece ani din viaţă pentru a-mi atinge scopul, ei toată viaţa, fără 
să ezit. 

Şi, cum Concini tăcea, ea reluă cu un calm sinistru: 

— Deci, tu îl urăşti de moarte pe Jehan dar nu îndrăzneşti să-l 
condamni deoarece ţi-e teamă pentru pielea ta. Eu nu îl urăsc... 
Dar el s-a ridicat contra mea cu ameninţarea pe buze, a făcut să 
eşueze planurile pe care le-am elaborat încet, îndelung, el este 
un obstacol viu al proiectelor pe care le-am conceput. Eu nu 
îlurăsc... Dar eu îl condamn şi el va pieri, ţi-o jur. 

Concini o privi cu o admiraţie sinceră. Apoi mormăi: 

— Tu îl condamni! Pe Sfinta Fecioară, nu eu voi căuta să-l 
salvez. Dar... până atunci, dacă mâine nu este liber, însoţitorul 
său, îl va înştiinţa pe rege... 

— El va fi liber mâine, spune calm Leonora şi, în consecinţă, 
însoţitorul său nu-l va înştiinţa pe rege. 

Concini se plimba neliniştit şi nervos, ca o fiară în cuşcă. El se 
opri brusc în faţa ei, ridică braţele şi le lăsă să cadă, spunând 
necăjit: 

— Nu mai înţeleg! 

— Este totuşi foarte simplu, explică Leonora. Ce trebuie făcut 
pentru a-l opri pe însoţitorul lui Jehan să-l înştiinţeze pe rege? 
Trebuie ca acesta să fie liber mâine pentru a putea merge în 
audienţă, dacă aceasta audienţă există, ceea ce eu mă îndoiesc. 
Deci, în această seară, un prieten al lui Jehan va veni să-l 
elibereze. Pentru asta îmi vei da toate indicaţiile necesare 
despre cum se poate ajunge la celula sa. 

— Toate astea mi se par prea complicate. Era atât de simplu să-i 
deschid imediat uşa. 

— Da, dar esenţialul pentru noi este ca Jehan să înţeleagă că 
amenințările sale n-au avut nici un efect asupra noastră. Crede- 
mă, Concinio, este un băiat inteligent, el va înţelege şi se va 
reţine s-o spună. El nu va folosi niciodată o cale care i-a reuşit 
atât de puţin. 

— în timp ce, altfel, l-am fi avut permanent contra noastră, fără 
a îndrăzni să ne descotorosim de el! înţeleg, acum, strigă vesel 
Concini, ştii că eşti tare? 


— Ştiu, răspunse rece Leonora. Jehan va fi deci liber diseară. 
Asta mă priveşte. Cât despre rest, voi să-mi fac treburile. Poţi să 
mă crezi, Concino, el nu se va bucura mult timp de libertatea sa, 
nu va mai putea să amenințe pe nimeni. Răspund de asta. 

Era foarte calmă, aproape zâmbitoare, dar cuvintele fuseseră 
pronunţate cu o hotărîre implacabilă. 

— Cum se poate ajunge la această celulă? întrebă Leonora. 

— Foarte simplu: nu are decât să coboare în beci. Prima uşă 
care o găseşte în stânga. Ea este închisă întotdeauna cu cheia şi 
această cheie eu o ascund cu grijă. Această uşă deschisă, într- 
un mic culoar, sunt numeroase altele. Dar acestea nu sunt 
închise,decât cu zăvoare. 

— Ei bine! spune Leonora, care ascultase cu atenţie, această 
cheie trebuie pusă în aşa fel încât în această seară să poată fi 
găsită cu uşurinţă. 

— Nu este mai simplu să agăţ cheia de uşă? propuse Concini. 

— Este într-adevăr mai simplu, admise ea. 

— Mă duc s-o caut, zise vesel Concini. ' După câteva minute se 
întoarse. 

— S-a făcut, anunţă el revenind. 

Leonora aprobă cu un semn din cap. Apoi spuse grav: 

— Aşează-te, Concini, am lucruri serioase să-ţi spun. A sosit 
timpul s-o forţăm pe Măria să-i solicite imperios regelui 
ceremonia încoronării sale mereu amânată. 

— De ce? întrebă el. Tu crezi deci că, regele dispărând, să fi fost 
în stare să amâne această încoronare până azi pentru a 
contesta reginei regența? 

— Este un motiv care are valoarea sa şi-l vom studia cu atenţie, 
răspunse ea. Orice pretexte sunt bune pentru uneltitori. Până 
într-atât încât, se spune, regele a lăsat dispoziţii testamentare 
ce reduc la cea mai simplă expresie autoritatea regenței. De aici 
până la a spune că regele a considerat-o nedemnă nu mai este 
decât un pas. Vor face totul ca s-o învingă şi nu se vor da înapoi 
să scoată în evidenţă ca argument că regele a refuzat 
întotdeauna s-o încoroneze pe regină tocmai din cauza acestei 
lipse de demnitate. 

— Dar este fals, strigă Concini, deodată posomorât. Toată lumea 
ştie, la curte cel puţin, că regele se sustrage numai pentru că îi 
este teamă de o mare ceremonie. | s-a profeţit că nu va 
supravieţui 


acestei ceremonii. 

Concini şi soţia sa, ca italieni, erau mai creduli ca oricine. Ei 
aveau o încredere oarbă în astrologie. 

— Ei bine! spuse Leonora cu un aer visător, destinul nu poate fi 
împiedicat. Mă gândesc că daca am eşuat în toate tentativele 
noastre împotriva regelui, este pentru că n-am ţinut seamă de 
această profeție care este indiscutabilă. 

— Poate, admise Concini foarte sincer. 

— lată de ce, continuă Leonora, eu spun: trebuie, cu orice preţ, 
ca regina Măria să obţină această mare ceremonie a încoronării. 
Trebuie s-o aţâţăm fără încetare pentru ca, la rândul ei, să-l 
hărţuiască pe rege. 

— Ai dreptate, este cazul să terminăm. începând de mâine mă 
ocup de regină. Tu, la rândul tău, să nu laşi să-ţi scape nici o 
ocazie s-o stimulezi. 

— Fii liniştit, răspunse ea cu un zâmbet subţire. Şi adăugă: 

— Asta nu e totul. O altă afacere foarte importantă. Am primit, 
în această dimineaţă, vizita domnului de Lucon. 

— Ce dorea acest mic intrigant? întrebă el dispreţuitor. 

— Venea să-mi ceară postul de preot al reginei. 

— Numai atât! râse în hohote Concini. Sper că i-ai promis să 
aştepte cîțiva ani? 

Şi, serios, adăugă: 

— Nu-mi place deloc acest tânăr preot. Are purtări care mă 
sicâie. 

— în această dimineaţă ne-a făcut un serviciu şi i-am promis să-i 
obţin postul chiar de mâine, preciza liniştită Leonora. 

Concini o privi uimit: 

— Drace! se pare că acest serviciu este destul de important. 

— El şi-a cumpărat numirea, atâta tot. 

— Cât? întrebă el cinic. 

— Zece milioane, răspunse neglijent Leonora. Concini sări, 
speriat: 

— Zece milioane!... îl ştiam bogat... dar nu chiar atât. Zece 
milioane!... fabulos!... 

— Fii sigur, Concino, explică Leonora, aceste zece milioane nu 
sunt din buzunarul, lui.. 

— Asta îmi spuneam şi eul... 

— Episcopul ne-a adus faimoasa comoară a prinţesei Fausta, 
despre care ai auzit vorbindu-se. 


— Există, deci, într-adevăr, această faimoasă comoară? întrebă 
avid Concini, ai cărui ochi străluceau de luciditate. 

— Tot ce poate fi mai real. lată o hirtie pe care mi-a dat-o 
Richelieu şi care arată exact unde poate fi găsită. 

Şi-i întinse, mica hirtie lui Concini care o devoră. Când văzu că a 
terminat lectura, îl întrebă: 

— Crezi că Richelieu s-a dovedit prea pretenţios cerând postul 
de preot al reginei în schimbul acestor preţioase indicaţii? 

— Nu, pe coarnele diavolului! strigă vesel Concini. Cred că a fost 
chiar foarte moderat... în fond, Richelieu nu poate fi atât de rău 
cum l-am crezut. 

Surprins, el repeta maşinal,, ca şi cum îi era greu să creadă: 

— Zece milioane! 

Ea spuse calm, cu o voce în care răzbătea o surdă ameninţare: 
— Crezi deci că aceste zece milioane care ni s-au dat, nu vom 
avea decât osteneala de a le lua?... dacă e aşa, te înşeli 
îngrozitor. Aceste milioane ne vor fi aprig disputate. Va trebui să 
le dobândim prin luptă... şi lupta va fi dură, îndârjită, mortală. 
Concini se îndreptă, cu flăcări în ochi: 

— Cu atât mai bine! Luptă!... Eu nu cer decât asta!... deşi, drept 
să spun, nu prea văd... 

— Concini, spune glacial Leonora, pentru a găsi comoara, 
trebuie făcute săpături importante. Acestea nu se vor putea 
efectua fără a atrage atenţia tuturor celor care ştiu că această 
comoară este la Montmartre... Şi ei sunt numeroşi. Din acest 
moment va trebui să luptăm cu regele. 

— Pe coarnele diavolului! mormăi Concini posomorât. 

— Regele nu este nimic! continuă Leonora cu o voce tăioasă. Va 
trebui să luptăm, şi asta este deja mai grav, împotriva unei 
sumedenii de preoţi care râvnesc la această comoară de când 
au aflat de existenţa ei, adică de douăzeci de ani. Şi asta nu 
este nimic. 

— Drace, drace! murmură Concini, din ce în ce mai posomorât. 
— îl vom avea împotriva noastră pe Jehan le Brave. Nu suride 
dispreţuitor, Concino... Acest tânăr va fi mai de temut pentru noi 
decât regele şi preoţii la un loc. Vei înţelege când îţi voi explica 
de ce. Jehan le Brave, ca şi regele, ca şi preoţii, nu reprezintă 
nimic. Cu toate acestea va trebui să înţelegi că este un motiv în 
plus pentru care va dispărea. Va trebui să înţelegi, în fine, 
pentru ce eu, care nu-l urăsc, l-am condamnat. Noi vom avea 


împotrivă un bărbat care, el singur este încă mai de temut decât 
toţi cei pe care i-am numit. Pentru că acest bărbat, în afară de 
forţă şi de talentul de a unelti care i-au permis, în lunga sa 
existenţă, să treacă prin toate capcanele şi în "nai să 
zdrobească puteri formidabile, acest bărbat, spun, va avea de 
partea lui puterea dreptăţii. 

— Cine este acesta? mârâi Concini, cu mâna încleştată pe 
mânerul pumnalului. 

— îţi voi spune numele său, Concino. Pentru moment, află că 
acest bărbat este tatăl celui căruia îi aparţin aceste milioane la 
care râvnim. Şi el va apăra cu furie binele fiului său. 

— Am auzit spunându-se, zise Concini cu voce scăzută, că 
prinţesa Fausta a lăsat milioanele sale fiului său? 

Leonora aprobă din cap. 

— Acest fiu al Faustei nu este deci mort,'aşa cum se credea? 
Leonora negă cu o mişcare din cap. 

— Cine este? 

Leonora, arătă cu degetul spre parchet şi murmură un nume pe 
care Concini mai mult îl ghici decât îl auzi. 

— Oh! făcu el stupefiat. Acum înţeleg!... Şi într-o expresie de 
furie: 

— Ei bine, fiul Faustei este mort!... şi oricine se va ridica între 
această comoară şi mine va avea. aceeaşi soartă. 

Leonora îl privi cu o expresie nedefinită de satisfacţie. 

Concini reluă cu o indiferenţă amenințătoare: 

— Acestea sunt toate obstacolele pe care va trebui să le 
înlăturăm? 

— Nu, răspunse scurt Leonora. 

Şi, cu o gravitate care-l impresiona puternic pe Concini. ea 
adăugă: 

— Am păstrat pentru la. sfîrşit pe cel mai teribil, cel mai 
periculos, cel pe lângă care toţi ceilalţi nu reprezintă nimic. 

— Te ascult. 

— Este o persoană care poate, dacă vrea, să reducă la nimic tot 
ce încercăm noi să obţinem din această afacere. De la această 
persoană a fost luată hirtia pe care ai citit-o. 

-— Cum asta? 

— Această persoană posedă alte hirtii mai importante încă. Ea 
poate să restituie aceste hirtii celui căruia îi revin de drept, 
adică celui căruia îi aparţine comoara. Inţelegi? 


— înţeleg, mormăi furios Concini. Acesta, înzestrat cu hirtiile 
respective, n-are decât să se prezinte deschis şi nici o putere 
din lume nu-l poate împiedica să intre în posesia bunului său. 
Dar eu vreau locul meu în capul scării. Sus de tot., deasupra 
tuturor. Cu o astfel de comoară te poţi căţăra pe trepte câte 
patru o dată. Persoana despre care vorbiţi este condamnată... 
ea este moartă ca şi cel care ar putea să primească aceste 
faimoase, hirtii. 

Leonora avu un surâs livid şi spuse liniştită: 

— Din nenorocire, ei nu sunt încă morţi, nici unul, nici altul. 
Condamni. Concino, este foarte bine şi nu mă aşteptam la 
altceva de la voi. Dar, probabil vei fi mai puţin hotărît când vei 
afla pe cine ai condamnat şi pe cine, în consecinţă, trebuie să 
loveşti. 

Concini tresări. El bâlbii: 

— De ce aş ezita? Cunosc deci această persoană? 

— Nu ştiu dacă o cunoşti, dar ştiu că persoana de eliminat este 
o femeie... o tânără fată... aproape un copil. 

Concini simţi cum i se zbirleşte părul. El continuă să suridă. 
Numai că se grăbi să bată în retragere, adică expresia de 
hotărire rece pe care o avusese până acum, făcu loc 
instantaneu unei expresii de dezgust admirabil jucat şi, cu o 
strimbătură semnificativă, el spuse din vârful buzelor: 

— O tânără fată!... Aproape un copil!... Oh! drace! Mărturisesc 
că..., 

— Văd că acum dai înapoi, remarcă Leonora. Concini nu percepu 
nici o nuanţă de ciudă sau de 

nemulţumire Ea constată un fapt simplu, aproape cu indiferenţă. 
îşi zise: „Poate nu este vorba despre ea". 

Şi, cu voce tare, pe un ton din care răzbătea neliniştea care-l 
sugruma: 

— Cine este? întrebă el, părând că imploră iertare. 

— O domnişoară de Saugis, răspunse Leonora cu un aer 
indiferent. 

Concini respiră adînc şi-şi trecu maşinal mâna peste fruntea 
jilavă. Leonora continua deja: 

— M-am gândit că vei avea scrupule. Şi totuşi, această tânără 
este obstacolul cel mai redutabil care se ridică în faţa noastră. 
Cât timp va trăi,noi vom fi în pericol, chiar dacă vom reuşi să 
luăm comoara. Căci cu aceste documente în mână, ea va putea 


să se adreseze regelui. El ar putea să profite de această 
frumoasă ocazie pentru a se debarasa de noi, adică să ne 
trimită la eşafod. 

Corcini întrebă: 

— în cazul acesta tu ai... 

Şi gestul completă gândul pe care nu îndrăznea să-l exprime. 

— Nu. n-am pus s-o omoare... La ce bun? Ea este muribundă 
într-un mormânt de unde nimeni n-o va putea scoate... 

Concini făcu un gest de indiferenţă. Acum, când se convinsese 
că nu era vorba de Bertille. puţin îl interesa soarta unei tinere 
necunoscute sechestrată pentru totdeauna. 

Leonora se ridică şi-l întrebă încet, cu o privire plină de 
tandrete: 

— Atunci, tu mă aprobi, spune? 

Şi. brusc. îşi aruncă braţele după gîtul lui, îl strânse într-o 
îmbrăţişare pasionată şi repetă cu o ciudată insistenţă: 

— Spune-mi. ! concinetto, că mă aprobi., cu tot ce poate rezulta. 
El murmură, cu un fel de nelinişte: 

— Fără îndoială... Ai făcut bine. 

O licărire de triumf se răspândi pe faţa ei. Se desfăcu din 
îmbrăţişare. 

— Trebuie, zise ea cu acel calm care-l deruta pe Concini, să ne 
retragem. Ah! uitasem: concediază-ţi oamenii cel puţin până 
mâine Este indispensabil ca cel care va veni să-ţi elibereze 
prizonierul să nu fie deranjat de nimeni. în acelaşi timp, nu este 
rău ca 

Jehan să vadă cu ochii lui că tu într-adevăr l-ai abandonat aici 
pentru a muri de moartea pe care i-ai ales-o. 

Fără să adauge un cuvânt, ea îşi luă la revedere cu un semn din 
cap şi. încet, se îndreptă spre ieşire, însoţită de Concini. 

Trecu în sfîrşit pragul. El respiră în fine uşurat de îngrozitorul 
coşmar. Dar ea se întoarse şi spuse foarte încet: 

— Trebuie să ştii exact cine este această tânără. Am uitat să te 
lămuresc: este mai cunoscută sub numele de domnişoara 
Bertille. Ea este aceea care locuieşte în strada L'Abre Sec şi de 
care regele şi toată curtea se ocupă în acest moment. 

Concini rămase trăsnit, mut, livid, ameţit de oroare. 

Leonora îl învălui pentru ultima dată într-o privire în care era 
puţină milă, un surâs livid trecu pe buzele sale şi încet, fără 


zgomot, cu paşi mici, ea alunecă în stradă întunecată şi pustie, 
dispăru ca o umbră. 

Reîntoarsă la locuinţa sa din strada Saint-Honore. Leonora ceru 
să fie chemat Saetta. 

-— Ei bine, întrebă ea cu un aer neglijent, ai aflat ce a făcut fiul 
tău în această noapte? 

— Signora, răspunse Saetta, nu ştiu nimic. Vedeţi cât sunt de 
neliniştit. Jehan rămâne de negăsit. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu 
el. 

— Eu ştiu. Fiul tău a căzut în mâinile lui Concini care vrea să-l 
facă să piară de foame şi de sete. 

— Eh! eh! rânji Saetta, este un supliciu destul de frumos. Dar eu 
am găsit altul mai bun. (Vocea sa deveni aspră, amenințătoare). 
Nu vreau să mi-l omoare. Voi ştiţi, signora, că îl păstrez ca pe un 
lucru preţios pentru călău... Şi eu ţin la asta! 

— Ştiu, Saetta.. De aceea, după cum vezi, te previn. 

El o asigură: 

— Ştiu, signora, că pot să contez pe loialitatea voastră. Puteţi 
acum să dispuneţi de mine ca de un sclavv Sunt al vostru trup şi 
suflet, căci ghicesc că, pentru mine, vă trădaţi soţul. 

—* Da. spune grav Leonora, l-am trădat pentru tine, îl cunoşti 
pe Concini. Dacă va afla vreodată că te-am ajutat să-i smulgi 
prada, voi fi moartă. El nu mă va ierta. Astfel că nu ştie nimic. 
Dacă nici fiul tău nu va şti nimic, va fi mult mai sigur. 

— îmi voi smulge limba, mai degrabă, decât să divulg că de la 
voi am informaţiile pe care mi le-aţi 

dat, strigă Saétta cu un accent de sinceritate ce nu lăsa nici un 
dubiu. 

— Bine. Saetta, contez pe discreţia ta, zise Leonora fără să 
insiste. 

Şi adăugă: 

— Fiul tău este închis într-o celulă în casa din strada Rats. în 
spatele uşii beciului vei găsi o cheie agăţată într-un cui. Această 
cheie deschide prima uşă la stânga. Apoi vei căuta şi vei găsi cu 
uşurinţă celula. 

— Ah! signora, strigă Sactta cu recunoştinţă, nu voi uita 
niciodată serviciul pe care mi-l faceţi. 

Şi. cu o înflăcărare bruscă: 

— Să-mi smulgă o răzbunare pe care o aştept de douăzeci de 
ani! Ca şi cum ar vrea să-mi smulgă inima din piept! Alerg. 


— Aşteaptă, Saetta, comandă imperios Leonora. Concini se află 
acum acolo. 

Şi. cum el schiţă un gest de indiferenţă, ea spune încet, pe un 
ton de reproş: 

— Tu uiţi deja că-mi risc viaţa pentru tine? Florentinul se lovi 
peste frunte cu furie .şi se 

dojeni, sincer consternat: 

— Este adevărat, triplu necioplit ce sunt! ler-tafi-mă, signora, 
spuneţi-mi ce trebuie să fac. 

— Aşteaptă liniştit să revină Concini acasă. Concini plecat, vei 
găsi casa goală. Vei putea deci să operezi fără grabă şi în linişte. 
Nu uita — este o precauţie necesară pentru siguranţa mea — să 
pui toate lucrurile la locul lor. adică să închizi toate uşile pe care 
le vei deschide, să tragi zăvoarele, să agăţi cheia la locul căci. 
Nu va trebui să bănuiască trădarea unui servitor. înţelegi? 

— Perfect, signora, puteţi conta pe mine. Voi urma întocmai 
instrucţiunile voastre. 

— lată cheia casei. Să nu compromiţi, din prea mare grabă, 
succesul acţiunii tale. Ai timp. Casa va fi goală până mâine. Mai 
trebuie să laşi servitorilor timpul să se retragă. 

— înţeleg, signora,-voi aştepta cu răbdare timpul potrivit. 

— Du-te, Saetta. du-te, zise Leonora cu aceeaşi blândeţe. 

Saetta se instala pe Pont-Neuf, având motive să creadă că pe 
aici va trece Concini. în fine,' spre ora patru, îl văzu trecând pe 
cel pe care-l pândea răbdător. El îşi spuse: 

„Să nu merg încă, să nu fiu prea grăbit s-o compromit pe 
signora. Am timp, deoarece casa va rămâne pustie toată 
noaptea. Cât despre Jehan, o oră sau două în plus, nu-l va 
incomoda peste măsură. Să aştept ora şase". 

Ajuns în faţa casei, la ora şase, mai întâi se asigură. Casa părea 
părăsită. El se îndreptă direct spre beci. Cheia era în uşă. în 
spate, agăţată într-un cui, el văzu cheia celulei. Leonora îi 
spusese adevărul curat, ea îşi ţinea cuvântul. 

El văzu pe stânga uşa semnalată şi o deschise. Se găsi într-un 
culoar îngust. Patru uşi masive, prevăzute cu zăvoare enorme, 
duble, dădeau în acest culoar. El surâse mulţumit şi mormăi: 
„Sunt mulţumit de aventură. Acest viteaz Jehan începea să nu 
mai aibă încredere în mine. Sper că, după asta. el nu se va mai 
putea îndoi de prietenia mea părintească". 

El deschise prima uşă. Celula era goală. 


„Bun! murmură el, nu este în asta. Să mergem la următoarea". 
Atunci, el se miră: zăvoarele făcuseră un zgomot infernal. Cum 
se face că Jehan, care trebuie să le fi auzit, nu dădea un semn 
de viaţă? El se gândi: 

„La dracu! el trebuie să creadă că au venit să-l ucidă pe tăcute 
şi se fereşte să se mişte. Numai că eu. deschizind uşa, risc să 
primesc câteva lovituri care mă pot trimite să văd dacă pe 
tărimul celălalt există o altă lume, mai bună decât asta, aşa cum 
se pretinde. Pe Cristos! Nu vreau să mor eu, înaintea lui!" 

Pentru a evita o astfel de posibilitate, începu să strige din toate 
puterile: 

— Ei! Jehan, fiule!... Sunt eu!... Saetta!... Unde eşti? 

Şi deschise a doua uşă. Nimeni. 

Cu o vagă nelinişte, se grăbi să deschidă celelalte două uşi, 
strigând mereu. 

Cele patru celule erau goale. 

Controla din nou celulele, una câte una. Erau identice, de 
aceleaşi dimensiuni, goale, fără o mobilă, fără un accesoriu. 
Într-una din aceste celule, un mic careu alb, pe dalele brune, îi 
atrase atenţia. Era o bucată de hirtie. O ridică şi începu s-o 
citească maşinal, murmurând: 

„la te uită! este în italiană!" 

Pe măsură ce citea, interesul provocat de această lectură 
creştea. Mâna sa tremura, ochii»iîi străluceau de o bucurie 
extraordinară. Când termină de citit, strigă: 

„Ah! văd că diavolul mă împunge cu furca, nu mă aşteptam să 
fac aici o astfel de descoperire fericită!" 

Trebuie să credem că această descoperire avea o importanţă 
considerabilă în ochii săi, căci el uită de Jehan şi rămase adîncit 
într-o lungă reverie. 

în fine, el împături grijuliu hîrtia în patru şi o puse în buzunar cu 
un surâs de vie satisfacţie. 

Apoi reîncepu să-l caute pe Jehan. El scotoci toată casa şi trebui 
să recunoască inutilitatea căutărilor sale. 

în mod sigur, Jehan nu era în casă. Fără să uite recomandarea 
Leonorei, avu grijă să nu lase nici o urmă a trecerii sale, puse 
cheia la locul ei şi părăsi casa, foarte decepţionat, posomorit şi 
preocupat. 

Când ajunse în stradă, o umbră se desprinse din-tr-un colţ 
întunecat din faţa casei şi începu să-l urmărească de departe. 


Concini,  conducându-şi soția, lăsase uşa cabinetului 
întredeschisă. El îşi pusese mantaua şi spada pe un scaun şi 
urma să revină pentru a le lua. 

După ce ieşise din acest cabinet unde, sigur că nu putea fi auzit 
de nici o ureche indiscretă, discutase liber probleme teribile, un 
bărbat ieşi din spatele unei draperii grele de catifea broşată. 

Cu un calm perfect, ca şi cum era la el acasă, acest bărbat 
întoarse cheia în uşa mascată de draperie şi puse cheia în 
buzunar. 

El aruncă o privire spre scaunul pe care se aflau mantaua şi 
spada stăpânului casei, văzu uşa întredeschisă şi murmură 
surâzând: 

„El va reveni aici. Perfect". 

Uşa se deschidea spre interior. Bărbatul se plasă alături, în aşa 
fel încât să fie mascat de uşă atunci când Concini va reveni. El 
se asigură apoi că mantaua se află la dreapta sa, mascate ca şi 
el de uşă şi că. în consecinţă, putea să-l împiedice să pună 
mâna pe armă. 

El avu o strimbătură de dezgust şi murmură: „Nu vreau ca 
această lichea să mă creadă un 

asasin, aşa cum este el". 

Acest bărbat, care se mişca atât de sigur, era 

cavalerul Pardaillan. Cum de se găsea aici? Este ceea 

ce vom explica. Pentru asta, trebuie să prevenim cei 

trei însoțitori ai lui Jehan. 

Carcagne, Escargasse şi Gringaille. după ce şi-au părăsit şeful în 
faţa casei Taurilor. îşi urmaseră drumul în direcţia Saint- 
Eustache. 

Ştim că aveau punga bine garnisită, datorită mărinimiei lui 
Concilii. Bogaţi, le era foame şi sete. două nevoi ce trebuiau 
satisfăcute, cu toată ora nepotrivită şi ordonanţele poliţiei. 

După un timp. ajunseră în strada Champ-Fleuri. în spatele 
grădinilor Luvrului, o stradă ospitalieră, unde-şi puteau satisface 
toate poftele. 

In după-amiaza aceleiaşi zile. erau din nou în stradă, cu gura 
cleioasă, picioarele moi, uşuraţi de un număr respectabil de 
pistoli, dar mulţumiţi. 

După festa pe care i-o jucaseră în ajun, considerară prudent să 
nu se prezinte la Concini. Se îndoiau că le-ar fi făcut o bună 


primire. Navând stăpân. fără o ocupaţie precisă, erau puţin 
descumpăniţi. 

Neştiind ce să facă. eşuară într-un cabaret din strada 
Tirecliappe. care era paralelă cu strada l'Arbre Sec. Instinctul îi 
aducea în apropierea locuinţei şefului lor. Jehan. 

In mod normal, vorbiră despre el. Şi despre donşoara — cum 
spuneau ei — care era fiica regelui. Şi despre acel demn 
gentilom pe care-l treziseră în toiul nopţii. Evocară toate 
peripeţiile acestei nopţi care fuseseră îndeplinite atât de bine. 

— Aşteptând. observă Carcagne, care era o fire practică, iată-ne 
fără slujbă. Va trebui să ne asigurăm hrana. Prevăd că 
frumoasele zile s-au dus. 

— AŞ! şi Jehan al nostru nu va fi disponibil pentru o lovitură? 

— EI, el se va căsători cu donşoara. care este bogată ca... o fiică 
de rege. Şi el ne va lua în serviciul său., 

Această perspectivă linişti previziunile lui Carcagne. 

— Eu mă gândesc. spune deodată Gringaille izbucnind în râs, la 
capul lui Concini, atunci când domnul Jehan i-l va reteza. 

— deci tu crezi că el s-a întors acolo? 

— Aşadar. ', carcagne, îţi închipui că Jehan nu avea ceva de 
lămurit cu Concini? Poţi fi sigur că de cum a ieşit din casa 
Taurilor el s-a întors acolo şi că, printr-una din acele lovituri 
fulgerătoare al căror secret îl deţine, i-a demonstrat decisiv lui 
Concini că s-a înşelat amarnic încercând să se atingă de 
donşoara sa. 

— Astfel încât, interveni Escargasse. Concini trebuie să fie. la 
ora asta, răposat frumuşel pentru că a înghiţit câteva măsuri de 
oţel. 

Şi ei izbucniră în râs. 

leşind din cabaret, mergeau la întâmplare. cu 'nasul în vânt. Nu 
făcuseră cincizeci de paşi şi pe cine zăresc? Pe cel la adresa 
căruia abia pronunţaseră oraţia funebră. Coneini, în carne şi 
oase. bine sănătos, cavaler fercheş şi galant. Abia avură timpul 
să se ascundă. 

Se priviră fără să spună un cuvânt. Erau puţin palizi şi acelaşi 
gând se citea în ochii lor. Gringaille îşi îndreptă centura cu un 
gest care prevestea lupta şi spuse simplu: 

— Să mergem! 

Nu era nevoie de-multe explicaţii. Ei înţeleseseră. în mai puţin 
de un minut erau în faţa locuinţei lui Jehan. 


Gringaille urcă singur scara şi se întoarse aproape imediat cu o 
expresie uluită. 

— Uşa n-a fost închisă cu cheia, patul n-a fost desfăcut. Deci. el 
nu s-a întors acasă. 

Ei se priviră consternaţi. 

— Poate că nu s-a dus în strada Rats, presupuse Carcagne. 

— Concini s-a eliberat deci singur, făcu Gringaille ridicând din 
umeri. 

— Concini nu are puterea să se măsoare cu Jehan al nostru, 
spune Escargasse. Şi totuşi l-am văzut trecând. 

— Nu pot admite că Jehan a fost lovit de Concini. adăugă grav 
Carcagne. Pentru domnul Jehan. Concini nu reprezintă decât o 
îmbucătură. 

— Sunteţi doi imbecili! anunţă Gringaille fără menajamente. Nu 
înţelegeţi, puşlamalelor! proştilor! că, dacă Concini este viu şi 
liber este pentru că el l-a prins pe Jehan al nostru prin vreo 
lovitură mişelească? Casa, ca şi stăpânul, nu-mi inspiră nici o 
încredere. 

Ţinură un fel de consiliu de război, scurt. Apoi se postară în faţa 
casei din strada Rats. ARămaseră aici tot restul zilei şi noaptea 
următoare. îşi spuneau că dacă Jehan nu era mort deja, Concini 
va veni în mod sigur să se debaraseze de el. 

Orele se scurgeau, lente şi enervante, fără însă a le epuiza 
răbdarea. 

Deodată. Gringaille îşi lovi fruntea cu furie, certându-se copios. 
„Ah! pedant ridicol! puşlama! de trei ori brută! să mă mistuie 
marile friguri!... Cum de nu m-am gândit la asta mai devreme?" 
Şi se lansă ca o săgeată, alergând fără oprire până la pensiunea 
Grand-Passe-Partout din strada Saint-Denis. El mergea pur şi 
simplu să-l caute pe Pardaillan. căruia nu-i ştia nici măcar 
numele. Când Jehan fusese în încurcătură, i se adresase lui, iar 
el se grăbise să-i sară în ajutor. Pentru a dovedi a;amabilitate, 
trebuie că era un prieten devotat, în consecinţă. Gringaille. 
găsindu-se la rândul lui în încurcătură, găsea că este foarte 
normal să se adreseze prietenului şefului său. 

El avu norocul să-l găsească pe Pardaillan în sala mare. aşezat 
la o masă, ocupat cu tranşarea unei fripturi de pasăre, foarte 
apetisantă. 


Gringaille era foarte emoţionat. Se simţea foarte jenat şi 
începea să-şi spună că se grăbise ca un zăpăcit venind să 
deranjeze acest bărbat ce părea un mare senior. 

Dar acum era prea târziu. îşi adună tot curajul şi se apropie de 
masă, măturând podeaua "cu .'penele pălăriei, înmulţind 
reverenţele şi bâiguind cu o voce gituită: 

— Scuzaţi-mi, domnule, marea libertate pe care mi-o iau. Dar 
este vorba de o afacere gravă... foarte gravă. 

Pardaillan îl privi deschis. El îi văzu tulburarea şi emoția. El văzu 
şi ocheada discretă pe care nenorocitul, care nu mâncase din 
ajun şi era înfometat, nu se putuse opri s-o arunce spre 
apetisanta friptură. Pardaillan surâse blând şi, cu tonul său cel 
mai binevoitor, întrebă: 

— Pe mine mă cauţi, bravul meu? 

— Da, monseniore, răspunse Gringaille rupân-du-se în două. 

— Bine, spuse liniştit Pardaillan. 

Şi o înştiinţa pe gazdă, o persoană amabilă, durdulie şi plăcută, 
de circa treizeci şi cinci de ani, care părea să-i poarte de grijă cu 
o atenţie aparte: 

— Doamnă Nicole, puneţi, vă rog, încă un tacâm. Şi, întorcându- 
se spre Gringaille, uluit, îl invită: 

—  Aşezaţi-vă acolo şi împărţiţi cu mine această pasăre... 
deoarece vă face cu ochiul. 

La această invitaţie neprevăzută, figura parizianului trecu prin 
toate culorile curcubeului. El se înclină ncă o dată, se ridică, îl 
privi cinstit în faţă pe Pardaillan şi, cu un accent de amărăciune 
căruia nu-i lipsea demnitatea, zise: 

— Dumneavoastră uitaţi, monseniore, că nu sunt edecât un 
biet... cerşetor. îmi faceţi o prea mare onoare. Şi nu mi-aş fi 
permis niciodată să vă abordez dacă.. 

— Aşezaţi-vă acolo, îl întrerupse blând Pardaillan. Mâncaţi după 
pofta inimii şi spuneţi-mi cu ce pot fi de folos şefului vostru. Căci 
presupun că despre el vreţi să-mi vorbiţi. 

Gringaille nu se mai lăsă rugat. El se aşeză în faţa lui Pardaillan 
şi atacă jumătatea de pasăre pe care gentilomul o făcuse să 
alunece în farfuria sa. Fără a pierde o îmbucătură, împărtăşi 
temerile sale cu privire la Jehan. În fine, îndrăzni să ceară ajutor 
forţei şi inteligenţei sale pentru a-l scoate pe şeful său din cursa 
în care ghicea că fusese atras de Concini. 


Şi, în acelaşi timp cu povestea, Gringaille termină jumătatea de 
pasăre şi porţia zdravănă de pateu care urmase. 

Fără a mai prelungi masa, Pardaillan se ridică şi spuse simplu: 
— Să mergem! 

— Drace! murmură Gringaille cu admiraţie, iată ce înseamnă un 
bărbat! 

Ei sosiră în strada Rats. Prima grijă a lui Pardaillan a fost să 
studieze casa. îşi dădu repede seama că nu putea spera să 
pătrundă înăuntru cu forţa. Numai prin şiretenie şi iscusinţă 
puteau trece acest prag împrejmuit atât de minuţios. 

începu să se gândească, destul de îngrijorat. 

în acest moment, îl văzură venind pe Carcagne abia respirând şi 
care se opri surprins când îl observă pe Pardaillan. Gringaille îi 
explică în câteva cuvinte prezenţa cavalerului. Carcagne îi 
informă: 

— Vine. Galigai îl urmează fără ca el să bănuiască... şi 
Escargasse îi urmăreşte pe amândoi. 

O lumină veselă trecu prin ochii lui Pardaillan. El îi trase pe cei 
doi însoțitori ai săi într-un ungher şi le explică: 

— Deoarece Concini vine aici, înseamnă că, şeful vostru nu este 
mort, cum m-am temut un moment. Trebuie deci să intrăm 
înăuntru la timp pentru a-l împiedica pe Concini să comită 
omorul pe care încă nu l-a reuşit. O voi face eu. Doamna 
Concini, care-l urmează pe soţul ei, fără ca acesta să ştie, îmi va 
deschide poarta. Restul mă priveşte. 

Pardaillan, foarte calm, le dădu ordine scurte, foarte precise, 
ascultate cu un respect religios. Şi toţi trei, ascunşi în întuneric, 
aşteptau. 

în fine, apăru Concini. îl lăsară să intre." 

După intrarea lui, Pardaillan merse şi. se ghemui într-o 
adîncitură pe care o observase la doi paşi de poartă. 

Leonora apăru la rândul ei. Ea se opri în faţa porţii şi aşteptă. 
După un moment, poarta se întredeschise şi o femeie de o 
vârstă incertă se strecură afară, şi pronunţă câteva cuvinte cu 
voce scăzută. 

Dar nu atât de scăzută încât Pardaillan să nu le audă. Astfel 
încât, în loc să se avânte, se ghemui şi mai mult, cu un surâs de 
satisfacţie. 


Leonora spuse câteva cuvinte, întinse o pungă care dispăru într- 
o clipă, intră şi închise fără zgomot poarta. Femeia rămase un 
moment nemişcată, apoi se îndepărtă cu un pas nepăsător. 
Pardaillan ieşi din colţul său şi, din cîţiva paşi, o ajunse din 
urmă. 

— Frumoasa mea copilă, zise el pe un ton foarte amabil, trebuie 
să vorbesc neapărat cu domnul Concini, stăpânul vostru. Aveţi, 
vă rog, bunăvoința să-mi deschideţi poarta acestei case de unde 
v-am văzut ieşind? 

„Frumoasa copilă" atingea uşor cincizeci de ani. Avea o talie 
herculeană şi părea dotată cu o forţă ieşită din comun şi care 
îndeplinea în acea casă vreo însărcinare sinistră şi teribilă: 
temnicer şi călău, probabil. 

La cererea lui Pardaillan, pe faţa ei se răspândi o expresie de 
neîncredere. Totuşi, sensibilă la politeţea acestui cavaler galant, 
ea răspunse fandosindu-se: 

— Vai, domnule, nu pot să vă deschid deoarece nu am cheia. 
Cât despre a bate la poartă două ore de 

acum încolo, nu pot s-o fac deoarece domnul a dat ordin să nu 
fie deranjat şi mă va alunga dacă nu-l ascult. 

Pardaillan îi întinse două monezi de aur şi, cu un aer candid, 
foarte politicos, îi zise: 

— Dar frumoasa mea copilă, nu ţi-am cerut să baţi la poarta. Ti- 
am cerut numai să-mi deschizi. 

Ea înhaţă monezile, le făcu să dispară rapid, se înclină într-o 
reverență şi, pe un ton mihnit, din care răzbătea ură voia ei 
puţină ironie, răspunse: 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule. Sunt într-adevăr 
disperată că nu pot satisface un asemenea senior generos. Dar 
v-am spus: nu am cheia. 

Şi, pe un ton din care răzbătea o surdă ameninţare, ea adăugă: 
— Nu mai insistaţi deci., şi lăsaţi-mă, vă rog, să trec. 

Fără a fi impresionat, Pardaillan insinua cu blândeţe, dar fixînd-o 
insistent: 

— AŞ! şi acea cheie pe care aţi făcut-o special pentru doamna 
Concini şi pentru a-l trăda pe stăpânul vostru?... Acea cheie 
poate foarte bine să-mi deschidă şi mie poarta. 

Femeia păli. Dar ea îşi cunoştea forţa de temut şi un bărbat, doi 
bărbaţi n-o puteau speria. 


Ameninţătoare, ea înainta hotărît spre Pardaillan care-i bara 
drumul. Acesta nu se mişcă. El întinse braţul şi o apucă de 
încheietura mâinii, continuînd să zâmbească. Nu era un gest de 
violenţă. O prinsese de încheietura mâinii, ca şi cum ar fi ciupit- 
o de bărbie. 

Şi totuşi, trăsăturile femeii se contractară. Avu mai întâi o 
expresie de intensă uimire, apoi şi de durere urmată de un 
geamăt surd. Pardaillan se informă grijuliu: 

— Vă doare, frumoasa mea? Totuşi, n-am strâns decât puţin. 

Şi, deodată, foarte rece: 

— Ascultă, spune el, n-am timp de pierdut. Dacă nu-mi deschizi, 
te târăsc până la poartă, bat şi te dau pe mâna stăpânului, 
spunându-i că-l trădezi. 

— Isuse Doamne!... Dar este diavolul în persoană! 

— Cheia! ceru imperios Pardaillan., 

Şi cum ea nu ceda, el se îndreptă spre poartă, târând-o, aşa 
cum spusese că va face, aparent fără efort şi în pofida faptului 
că ea încerca să reziste. 

Ajuns la poartă, el întinse mâna spre ciocănel. Ea înţelese că n- 
avea putere să lupte cu acest personaj neobişnuit. Se resemna. 
Scoase în fine cheia, o lăsă să cadă şi vru să fugă, cuprinsă de o 
panică teribilă. 

— Un moment, frumoaso, făcu Pardaillan cu un aer şiret, ridică 
cheia şi deschide tu însuţi... şi fără .zgomot, cum ştii atât de 
bine s-o faci, aşa cum ai spus. 

Cotoroanţa cobori capul, ruşinată. Ea se vedea demascată. Se 
gândise să scape de exaltat, renunţind la o cheie oarecare. 
Trebuia să recunoască faptul că bărbatul nu numai că era mai 
puternic decât ea. El era încă mai şiret. 

învinsă, ea se resemna. Scoţind o altă cheie, ea deschise fără 
zgomot, aşa cum i se ordonase. Atunci, Pardaillan îi dădu 
drumul şi ea spălă putina făcându-şi mari cruci, ca şi cum toţi 
demonii infernului erau pe urmele ei, văicărindu-se: 

— E diavolul! Sigur, e diavolul! 

Pardaillan intră şi puse cheia în buzunar. 

Se găsea într-un coridor larg care preceda vestibulul. La stânga 
sa o uşă întredeschisă, la dreapta o altă uşă, închisă. în fundul 
coridorului, două draperii dintre care una era coborită, iar 
cealaltă ridicată cu ajutorul unui şnur. 


El ascultă şi auzi, destul de distinct pentru a o recunoaşte, deşi 
departe şi înăbuşită, vocea lui Jehan. El murmură: 
„Trăieşte! Perfect. N-am a mă teme să fiii surprins de către 


valeţi, deoarece „frumosul copil" i-a spus lui Galigai, că 
„monseniorul" a închis pe toată lumea în cămară. Să cercetăm 
puţin pe aici”. 


împinse uşa întredeschisă şi intră. Imediat, el vede mantaua şi 
spada lui Concini. Suride. Vede draperia. O ridică. O uşă cu 
cheia în broască. Deschide. Uşa, dădea într-o altă cameră. Avu 
un al doilea surâs de satisfacţie, aruncă o privire circulară şi fără 
îndoială satisfăcut, lăsă draperia să cadă lăsând uşa deschisă. 
Se gândea, cu un surâs ironic: i 

„Retragerea este asigurată. Să ascultăm puţin ce-i poate spune 
Concini prizonierului său". 

El revine în coridor, se plasează în faţa draperiei coborâtă, 
îndepărtează un mic colţ şi de acolo, nevăzut, poate vedea şi 
auzi. 

Concini era aşezat pe vine, aplecat asupra unei găuri, cu spatele 
la draperie. Credea că-şi luase toate 

măsurile de precauţie pentru ca nimeni să nu-l poată surprinde. 
N-avea nici o îndoială. lar conversaţia sa cu Jehan îl absorbea în 
asemenea măsură încât nu şi-a dat seama că Leonora se 
aşezase alături de el, atât de aproape, mai că-l atingea. Ea era, 
ca şi Concini, cu spatele la draperie şi era încă mai liniştită decât 
Concini, la mii de leghe de a bănui că un indiscret îi pândea. 
Pardaillan asculta. Atunci când îl auzi pe Jehan povestind istoria 
Cu audiența regală şi cu însoţitorul pregătit "să-i dezvăluie 
regelui complotul lui Concini, el surâse murmurând: 

„Nu-i rău imaginat. într-adevăr, dacă Concini îl va elibera şi este 
posibil, mi-am făcut degeaba sânge rău. în fine, să aşteptăm, 
încă n-a fost spus totul". 

Atunci când o văzu pe Leonora, el înţelese că lucrurile iau 
pentru .jehan o întorsătură proastă şi nu mai regretă că se 
neliniştise. Când îl auzi pe Concini spunând că nu-i pasă de 
dezvăluirile cu care-l ameninţă, îşi spuse că era momentul să 
bată în retragere. El se postă în spatele tapiseriei, ţinând uşa cu 
o mână, gata s-o împingă la cea mai mică alertă. 

Acolo, ascultă aproape toată conversaţia celor doi soţi. Spunem: 
aproape. în sfîrşit, au fost momente când gesturile au înlocuit 
cuvintele, iar în altele cuvintele au fost pronunţate cu voce atât 


de scăzută încât, deşi avea auzul extrem de fin, n-a reuşit să le 
sesiseze. 

între timp, Concini îşi revenise puţin din lovitura pe care i-o 
dăduse soţia lui înainte de a-l părăsi. El împinse uşa şi, cu pas 
nesigur, revine în cabinet, unde se prăbuşeşte într-un fotoliu, 
înăbuşindu-şi un oftat. 

Dar imediat sări, speriat 

Pardaillan închidea uşa şi punea liniştit cheia în buzunar. După 
asta, cu surâsul său cel mai amabil pe buze, Pardaillan salută 
cu o uşurinţă puţin batjocoritoare. 

— Cine sunteţi?... Ce faceţi aici?,. Ştiţi că aş putea să vă omor 
ca pe un câine? 

— Pentru ca să faceţi asta, fiţi sigur că eu nu mă voi lăsa fără să 
mă apăr puţin... Şi, să spunem că, fără să mă laud am o mână 
mai curând grea. Ceea ce fac aici vă voi explica imediat. Cine 
sunt: însoţitorul acestui Jehan le Brave pe care doriţi să-l lăsaţi 
să moară de foame şi de sete... Ştiţi, acel însoțitor care trebuie 
să meargă" la o anumită audienţă şi să povestească regelui cum 
aţi aranjat să fie asasinat în strada PArbre Sec? 

— Ah! răcni Concini cu o bucurie furioasă, tu eşti, însoţitorul?... 
Aşteaptă!... 

Şi, ducând la buze micul său fluier de argint, scoase semnalul 
care chema valeţii în ajutor, uitând că încă nu avusese timp să-i 
înlocuiască pe cei trei. 

Pardaillan îl lăsă. Numai că, fără nici o grabă, el se duse la 
fereastră şi o deschise cu un gest brusc, fără a-l pierde din 
vedere pe Concini. Şi chemă: 

— Gringaille! 

— Monseniore! 

— Intră „şi păzeşte-i pe servitorii din cămară ai domnului 
Concini. Păzeşte-i în aşa fel încât nici unul să nu vină să mă 
deranjeze. 

în timp ce vorbea, Pardaillan aruncă, printre barele dese care 
apărau fereastra, cheia pe care i-o dăduse femeia cea voinică. 
în acest timp, servitorii lui Concini, găsind uşa de la cabinet 
închisă cu cheia îşi strigau stăpânul. Concini se repezi spre uşa 
mascată de tapiserie, încercând să iasă pe acolo. Şi o enormă 
ocară ţişni de pe buzele sale nervoase constatând că ea era 
închisă. 


Pardaillan închise fereastra şi aşteptă foarte calm, părând că nu 
se ocupă de Concini, dar în realitate nu pierdea nici una din 
mişcările lui. 

Se auzi zgomotul uşii care se închidea violent, un zvon de luptă, 
înjurături, o goană nestăpânită pe 

coridor, punctată de ţipetele pătrunzătoare ale unor voci 
feminine, apoi linişte deplină. 

Concini, livid, buimac, se întrebă dacă visa sau înnebunise. 
Cum? găsea un străin la el acasă, acest străin avea o cheie a 
domiciliului său şi a introdus cerşetori care-i bat pe oamenii săi! 
El însuşi este închis în două rânduri, prizonier la el acasă al 
acestui bărbat pe care nu-l cunoştea! 

Se înţelege că avea, într-adevăr, de ce să fie speriat. 

în acest moment, se bătu în uşa cabinetului. Pardaillan, cu acel 
calm care-l uluia şi-l exaspera pe Concini, merse să deschidă. 
Escargasse şi Gringaille făcură doi paşi şi-l salutară milităreşte 
pe Pardaillan. Ei îl văzură pe Concini care, lipit cu spatele de un 
colţ al cabinetului său, scrâşnea din dinţi. 

Escargasse îi adresă un surâs amical, apoi îi dădu bună ziua prin 
mici mişcări din cap şi mici gesturi ocrotitoare ale mâinii şi, în 
fine, lăsă să-i scape: 

— Ei! signor Concini... Altfel cum v-a mers de când v-am lăsat 
pur şi simplu legat? 

Gringaille îl chemă la ordine cu o lovitură de cot capabilă să-i 
înfunde o coastă şi, văzînd că Pardaillan nu se hotăra să-i 
chestioneze, îşi asumă riscul de a vorbi fără a fi autorizat. 

— Monseniore, spune el înclinându-se respectuos, am venit să 
vă spunem că valeţii lui signor Concini nefiind decât doi, 
Carcagne este de ajuns pentru a-i păzi împreună cu cameristele 
care sunt pe jumătate leşinate de groază. De aceea am venit 
pentru a primi ordinele voastre. 

Pardaillan aprobă cu un uşor semn din cap şi spuse cu blândeţe: 
— Voi, bravul meu Gringaille, puneţi zăvoarele la poarta 
exterioară, păziţi-o şi nu lăsaţi pe nimeni să intre sau să iasă. 
Voi, Escargasse, mergeţi lângă camaradul vostru şi păziţi-i pe 
oamenii domnului. în 

aşa fel încât nimeni să nu se apropie de acest cabinet. Aşteptaţi. 
Şi, întorcându-se spre Concini, îi spune foarte politicos: 

— Domnule, nu vreau să credeţi că aceşti băieţi cumsecade 
sunt aici pentru a vă pune în pericol. îmi place să-mi rezolv 


treburile eu însumi şi nu sunt atât de bătrân încât să am nevoie 
de vreun ajutor, atâta timp cât nu am decât un bărbat înaintea 
mea. Vă dau cuvântul meu că, orice s-ar întâmpla, ei nu vor 
interveni. 

Apoi se întoarse spre Gringaille şi Escargasse: 

— Aţi înţeles? Orice veţi auzi, nu vă veţi mişca. 

— Bine, monseniore! răspunseră în cor cei doi. 

— Din acest moment, dacă lucrurile se petrec cum sper, domnul 
şi cu mine vom ieşi de aici împreună, în bună înţelegere, şi asta 
va fi cel mai bine, numai dacă domnul nu va fi ucis. 

Gringaille şi Escargasse îşi arătară colții, rostogolindu-şi teribil 
ochii. Pardaillan surâse şi preciza: 

— Nu, copiii mei. în acest caz, nu vă veţi atinge de domnul. Mă 
auziţi? Fără a-l atinge şi lăsându-l absolut liber să plece acasă. 
Juraţi că aşa va fi. 

Cei doi se priviră ezitând. 

— Juraţi, repetă Pardaillan cu o autoritate irezistibilă. 

Cu regret, Escargasse şi Gringaille spun: 

— Jurăm, monseniore. 

— Bine. Plecaţi. 

Pardaillan împinse uşa în urma lor şi, adresându-se lui Concini, îi 
spuse, pe un ton rece: 

— Sper, domnule, că nu-mi veţi face ruşinea să vă îndoiţi de 
cuvântul meu şi că ordinele pe care le-am dat în faţa voastră v- 
au asigurat pe deplin asupra sincerităţii intenţiilor mele. 

— Da, scrâşni din dinţi Concini şi, pentru că este aşa, mori! 
câine turbat! 

Şi florentinul atacă mişeleşte, năpustindu-se cu o lovitură 
fulgerătoare. 

Dar Pardaillan, cu aerul său încrezător şi indiferent, nu-l 
pierduse din ochi. El văzu lovitura venind şi eschivă sărind în 
lături. în acelaşi timp, avea spada în mână şi o întâmpină pe, 
cea a lui Concini. 

încrucişarea armelor fu violentă, dar scurtă. Câteva izbituri 
rapide de fier şi spada sări din mâinile lui Concini. 

Atunci el scoase pumnalul. Era viteaz. Când se văzu dezarmat, 
el răcni: 

— Oh! demonii infernului! 

Şi, cu capul aplecat, se năpusti cu pumnalul ridicat asupra lui 
Pardaillan, care coborâse curtenitor spada. 


Pardaillan văzu cum venea lovitura pumnalului, aşa cum o 
văzuse pe cea a spadei: fără a fi surprins. El prinse din zbor 
încheietura mâinii lui Concini. El îşi abandonă sabia care-l 
încurca şi prinse cu amândouă mâinile încheietura mâinii lui 
Concini. Nu dură mult. Pumnalul scăpă din degetele strivite ce 
nu-l mai puteau ţine; se auzi un urlet de durere. 

Pardaillan îndepărtă pumnalul cu o lovitură de picior, îl apucă" 
pe Concini de. centură, îl săltă deasupra capului ca pe un fulg, îl 
balansa ca şi cum ar fi vrut să-şi ia elan pentru a-l arunca, 
desigur, şi îl repuse uşor pe picioarele sale. Concini, în mod 
stupid, crezuse că i-a sunat ceasul. 

Pardaillan îşi culese sabia, o puse în teacă şi cu o voce care nu 
părea deloc să gifiie după efortul depus", zise calm: 

— Domnule, vedeţi cu siguranţă că sunt mai puternic decât voi. 
Nu depinde decât de mine să vă ucid în loc să vă dezarmez. 
Puteam să vă zdrobesc capul de acest perete. Dar nu am făcut- 
o. Credeţi-mă, cel mai bine pentru voi este să staţi liniştit. 

— Dar în sfîrşit, spumegă Concini, este de neînțeles. Mi- 
aţi ocupat domiciliul, aţi ascultat la uşi voi ordonaţi, voi 
ameninţaţi! Ce doriţi până la urmă? 

— Un lucru foarte simplu: să mă ascultați. 

— Fie! consimţi Concini, ce aveţi să-mi spuneţi? Cu acel sânge 
rece exasperant, Pardaillan spune: 

— Daţi-vă osteneala şi luaţi loc. 

Concini, cu o clătinare furioasă din cap refuză şi, muşcându-şi 
pumnii de furie, murmură: 

— La mine acasă!... La mine acasă!... Pardaillan avu un surâs 
maliţios şi, împingând un 

fotoliu în aşa fel încât să-l împiedice pe Concini să-şi culeagă 
pumnalul sau spada pe care le împinsese în cealaltă parte a 
cabinetului, el se aşeză spunând: 

— Cum doriţi, domnule. Dar eu, care nu mai sunt atât de tânăr 
şi atât de vioi ca voi, îngăduiţi ca eu să mă aşez. 

Concini înţelese că era la dispoziţia acestui enigmatic 
personaj care putea să-l facă să suporte toate toanele ce i-ar 
trece prin cap. El se aruncă 'furios într-un fotoliu şi se rezemă 
plictisit, cu o neobrăzare extremă. 

— Domnule, începu grav Pardaillan, aţi vrut ca regele să fie 
asasinat şi n-aţi reuşit. Chiar aici v-am auzit vorbind despre nu 
ştiu ce fel de prezicere ridicolă şi, împreună cu stimata voastră 


soţie, v-aţi făcut preparative pentru a realiza ceea ce n-aţi reuşit 
până azi. Se pare că pentru voi, a-l omori pe rege a devenit o 
idee fixă. Fie. Asta vă priveşte pe amândoi, pe rege şi pe voi. Şi 
nu sunt eu cel care vă va denunța, aşa cum aţi fost ameninţat. 
Vă spun asta şi puteţi să mă credeţi pe cuvânt. N-am minţit 
niciodată. Deci puteţi fi sigur în această problemă. 

Sub înfăţişarea sa indiferentă şi agasată, Concini asculta, putem 
s-o credem, cu cel mai viu interes. Lucru ciudat, el nu se îndoia 
de cuvântul acestui extraordinar necunoscut. 

Pardaillan continua deja: 

— Cu toate acestea trebuie să vă avertizez în mod cinstit că, în 
tot ceea ce veţi întreprinde împotriva regelui, eu voi fi contra 
voastră. 

— De ce? îi scăpă involuntar lui Concini. 

— Deoarece, spune Pardaillan glacial, voi vreţi să-l ucideţi pe 
rege pentru a jefui regatul după bunul vostru plac. lar mie nu-mi 
place ca ţara mea să cadă în mâinile hrăpăreţe ale unui 
netrebnic ca voi... 

— Domnule!... scrâşni din dinţi Concini. 

— Ce? făcu Pardaillan cu un aer naiv. Netrebnic vi se pare un 
cuvânt prea indulgent fără îndoială. Ce vreţi, n-am vrut să vă 
zdrobesc dintr-o dată. Acest lucru lămurit, să trecem la altul, 
Concini făcu o mutră impertinentă pentru a arăta cât de mult îl 
plictiseşte această conversaţie. Pardaillan continuă fără a fi 
impresionat: 

— Doamna Concini v-a remis în mod sigur o hîrtie conţinând 
indicaţii precise privitoare la o anumită comoară aparţinând unei 
oarecare prințese Fausta. 

— Ei bine? ironiza Concini. 

— Ei bine, domnule, vreau să văd această hirtie. Concini izbucni 
în râs. 

— Ah! la dracu! aventura este amuzantă!.. Domnul este 
un pungaş care pur şi simplu vine să-şi ceară partea. Doamne! 
când mă gândesc că era să fiu tras pe sfoară de aerele voastre 
de om cumsecade îţi vine să mori de râs! 

Pardaillan nu se formaliza. El părea să aprobe liniştit din cap. 
Reluă liniştit: 

— Observati că nu v-am cerut să-mi daţi acea hirtie. Am cerut 
numai s-o văd şi s-o citesc, atât tot. — Numai atât, minunat! 
râse în hohote Concini. 


Se pare că aveţi o memorie bună, domnule; o singură lectură a 
acestor preţioase indicaţii vă va fi suficientă. şi speraţi să 
ajungeţi primul, hai? 

Pardaillan se ridică şi avea o astfel de înfăţişare încât Concini fu 
imediat în picioare şi împinse fotoliul 

pentru a fi mai la distanţă. Pardaillan întinse mâna, îşi puse 
arătătorul în pieptul lui Concini, şi pe un ton înspăimântător prin 
calmul său, zise: 

— M-ati întrebat cine sunt şi v-am spus că sunt însoţitorul acelui 
tânăr pe care în mod josnic şi mişelesc l-aţi închis într-o carceră. 
V-am spus asta pentru că era adevărat. Acum vă spun: eu sunt 
acel om care a învins forţe ce pe oricare altul l-ar fi nimicit — 
repet ceea ce soţia voastră a spus de curând chiar aici. Sunt 
tatăl copilului prinţesei Fausta. Tatăl celui căruia îi aparţin 
aceste milioane... a celui pe care voi aţi hotărît să-l asasinați cu 
sânge rece pentru a-l jefui mai uşor. Aceste milioane pe care voi 
vreţi să le furaţi, eu trebuie să le apăr în ciuda tuturor deoarece 
aparţin fiului meu. Este dreptul meu să intru în posesia acestei 
hîrtii furate care aparţine fiului meu... Hai, caraghiosule, dă-mi 
această hirtie. 

Această revelaţie neaşteptată îl ului pe Concini. El nu se îndoi 
nici o clipă de cuvântul lui Pardaillan. Cu toate acestea se 
încorda şi încercă să se împotrivească: 

— Şi dacă refuz? întrebă el sfidător. Pardaillan trase spada, îi 
plasă vârful în giîtul lui 

Concini care se îndrepta şi, cu acea voce inexpresivă pe care o 
avea în momentele sale de furie intensă, îi zise: 

— Hirtia sau ţi-a sunat ceasul. 

Concini îşi citi moartea în ochii lui Pardaillan. Cu un gest 
instinctiv, el duse mâna la haină, dar în acelaşi timp, scutură 
furios din cap: 

— Nu! 

Rece, Pardaillan apăsă spada. Concini, învins, scoase din haină 
şi întinse hîrtia. Era şi timpul. O picătură roşie ţişnise din locul 
unde se sprijinise vârful spadei, aluneca încet pe git, până la 
gulerul de dantelă unde făcu o pată roşie, ca o căpşună, pe care 
Concini o privi maşinal. 

Pardaillan puse sabia în teacă. El se aşeză comod şi începu să 
citească atent, dispreţuind prezenţa lui Concini. Când îşi termină 


lectura, avea în colţul ochilor acea licărire maliţioasă care vădea 
intenţia de a acţiona în felul său. 

— Domnule, spune el cu -un ton sec, vam cerut să văd această 
hîrtie. Am văzut-o. V-o restitui. lat-o. 

De data aceasta Concini înlemni. Ce însemna această glumă? La 
urma urmei ce voia acest om? 

— Domnule, reluă Pardaillan cu acea înfăţişare şi acel ton 
straniu din care era imposibil să înţelegi dacă vorbeşte serios 
sau glumeşte, am pătruns la voi, fără ştirea voastră, cu un 
singur scop: să-l eliberez pe acel tânăr pe care l-aţi sechestrat şi 
de care mă interesez. Aş fi putut, cu ajutorul celor trei însoțitori 
pe care i-aţi văzut, şi chiar singur, să-l eliberez în ciuda opoziţiei 
voastre. Dar eu nu sunt un om brutal. Ceea ce vă spun acum vă 
miră din cauza gestului meu de adineaori. Dar acela a fost un 
moment de rătăcire pe care-l regret deja deoarece, vă repet, nu 
sunt un om brutal. -Cea mai bună dovadă este că putând să-l 
eliberez, domnule, pe Jehan le Brave cu toată opoziţia voastră, 
prefer să-i cumpăr libertatea. în consecinţă, vă propun un mic 
târg. 

Concini era complet descumpănit. Comportarea acestui om îl 
deruta. Nu ştia ce să creadă. Nu mai ştia dacă să se teamă sau 
dacă, în pofida amenințărilor şi a actelor sale de violenţă, nu 
trebuia să se felicite de a-l fi întâlnit. . El nu răspunse deci şi 
aşteptă ca Pardaillan să-şi dezvăluie intenţiile. Acesta, luînd 
tăcerea sa drept aprobare, continuă: 

— Vă cer deci libertatea lui Jehan le Brave... în schimbul 
acesteia vă permit să luaţi şi să păstraţi pentru voi tot ceea ce 
veţi găsi în locul indicat de această hirtie pe care v-am restituit- 
O. 
Concini tresări: 

— Cum, domnule, strigă el, doriți... Dar această 

comoară aparține fiului vostru!... 

— Fără îndoială, domnule, făcu Pardaillan cu acel ton care l-ar fi 
pus pe gânduri pe Concini dacă l-ar fi cunoscut. V-am înteles. 
Voi vă spuneţi că nu am dreptul să dispun de cele zece milioane 
ale fiului meu. Dar observați că, pe acest fiu, eu nu-l cunosc şi 
nu ştiu dacă-l voi cunoaşte vreodată. în schimb, eu îl cunosc pe 
Jehan le Brave şi, v-am spus, mă interesează soarta lui. 
înmărmurit, vag neîncrezător, Concini murmură: 


—m Şi totuşi zece milioane, drace! este o sumă pe care n-o 
abandonezi cu o astfel de dezinvoltură. 

Şi, spunându-şi aceste cuvinte, destul de tare totuşi pentru a fi 
auzit, el privi atent pe interlocutorul său. 

Pardaillan părea foarte serios. Concini îl studie în voie şi nu văzu 
nici o ironie sau şiretlic. Personajul avea mai degrabă un aer 
naiv şi, făcând o legătură între acest aer naiv cu gesturile sale şi 
cuvintele spuse, florentinul îşi închipui că se află în prezenţa 
dacă nu a unui nebun, cel puţin a unui spirit dezaxat. 

Ceea ce Concini nu văzu, de exemplu, fu satisfacția acestui om 
care se amuza la nebunie. Ceea ce nu sesiză fu ironia din aceste 
cuvinte, pronunţate cu aerul cel mai firesc: 

— Aceste scrupule vă onorează. Dar fiţi sigur: comoara pe care 
eu i-o voi da nu se poate compara cu cea pe care v-am lăsat-o 
vouă. în consecinţă, nu vă faceţi griji în această privinţă. 

— Sunteţi atât de bogat? întrebă Concini cu o nuanţă 
involuntară de respect. 

— Sunt fabulos de bogat, răspunse destul de enigmatic 
Pardaillan. 

Şi adăugă: 

— Acceptaţi, domnule, da sau nu? Asta îl umplu de uimire pe 
Concini. 

— Da, pe toţi dracii! de o mie de ori da!... Şi vreau să deschid eu 
însumi prizonierului uşa temniţei sale 

— Nu încă, spune vioi Pardaillan. Să lăsăm 

lucrurile aşa cum le-aţi stabilit cu doamna Concini. Daţi-mi 
faimoasa cheie, luaţi-vă oamenii, plecaţi voi înşivă şi lăsaţi-mă 
stăpânul locuinţei până mâine. 

Şi, cum Concini nu-şi ascundea surpriza, el adăugă pe un ton 
indiferent: 

— Vă spun asta din cauză că ţineţi cu tot dinadinsul să nu păreţi 
că cedaţi datorită amenințărilor. 

Cu o bucurie neprefăcută, Concini strigă: 

— Ah!.la dracu! domnule, nu puteaţi fi mai galant. Mărturisesc 
că într-adevăr mi-ar fi fost penibil să deschid eu însumi 
prizonierului. 

— Acum că suntem de acord, vreau să vă dau un sfat: nu 
întreprindeţi nimic împotriva lui Jehan le Brave şi a domnişoarei 
Bertille de Saugis. Mă interesez de aceşti doi tineri, cu care s-ar 
putea spune că m-am aflat în calea-voastră, domnule Concini. 


Soţia voastră, care se pare că mă cunoaşte bine, vă va spune 
că, nu ştiu cum se face, ca urmare a nu ştiu cărui ghinion de 
neînțeles, cei care s-au lovit de mine întotdeauna nu s-au simţit 
prea bine. 

Ura inconştientă pe care, din primul moment, o resimţise 
împotriva lui Pardaillan, izbucni brusc, furioasă. lar privirea 
ucigătoare pe care i-o aruncă l-ar fi făcut să pălească pe oricare 
altul în afara cavalerului care ridică dispreţuitor din umeri. în 
mintea lui Concini se năştea deja acest gând: 

„Ah! tu m-ai insultat, m-ai lovit, m-ai umilit şi m-ai ameninţat!... 
Ah! tu eşti tatăl lui Jehan le Brave, dar nu ştii... Pe Cristos! dacă 
nu voi face din asta cea mai frumoasă, cea mai 
înspăimântătoare dintre răzbunări, să nu-mi spui pe nume. Cât 
despre Bertille?... Ea va fi a mea!... Ea este într-un mormânt. a 
spus Leonora,, Fie. O voi smulge din mormânt... voi vedea... o 
voi căuta... şi o voi găsi". 

Cu toate acestea, Pardaillan îşi reluase aerul de înaltă curtoazie 
şi adăugă: 

— Dacă doriţi să daţi ordin şi să mă lăsaţi 

stăpânul locuinţei — aşa cum ne-am înţeles — vă rămân obligat. 
Concini, şi asta-l făcea puternic, ştia să se supună pentru a se 
ridica apoi mai viguros şi mai ameninţător. 

Pardaillan şi Jehan era condamnaţi în sinea sa. Ce mai contau 
douăzeci şi patru de ore de armistițiu pe care li-l acorda? El nu 
va ierta. El nu va uita. Armistițiul scurs, el îşi va regăsi libertatea 
şi va relua lupta mai îndârjit ca niciodată, ferm hotăr-it să 
elimine aceste două obstacole. 

Dar, pentru moment, trebuie să se poarte corespunzător. De 
aceea, răspunse cu un surâs forţat cererii lui Pardaillan: 

— Veniţi cu mine, domnule. 

Ei părăsiră împreună cabinetul şi, în timp ce Pardaillan explica 
celor trei însoțitori acordul încheiat cu Concini, acesta, la rândul 
lui, dădea ordine servitorilor şi-i concedia până mâine. 

în mai puţin de un sfert de oră după aceea, Pardaillan rămase 
singur cu Carcagne, Escargasse şi Gringaille, stăpân absolut al 
casei. 

Ei se grăbiră, normal, să-l scoată pe Jehan din celula sa. Dar 
tânărul, sub efectul narcoticului, încă mai dormea. Trebuia să 
aştepte să se trezească. Aveau destul timp. 


Atunci când fiul lui Pardaillan deschise ochii, prima lui grijă fu să 
caute caseta. O văzu împreună cu mantaua şi spada. El dădu o 
explicaţie scurtă, adresă mulţumiri, încât abia trecuse de ora 
cinci când părăsiră căsuţa din strada Rats. 

Pensiunea Grand-Passe-Partout era situată în strada Saint- 
Denis, pe colţ cu strada Ferronerie, între Saint-lnnocents şi 
biserica Saint-Opportune. 

Aici, în acel mic cabinet, fusese condusă Bertille în urmă cu 
două zile, aici îi condusese Pardaillan pe fiul său şi însoțitorii săi, 
cu excepţia lui Escargasse care rămăsese ascuns în faţa casei 
din strada Rats, cu misiunea de a supraveghea pe acel amic al 
lui Jehan pe care Leonora îl va trimite pentru a-l elibera. 

Era o idee a lui Pardaillan care se gândise că i-ar fi util tânărului 
să cunoască numele acestui prieten care se bucura de 
încrederea Leonorei. Să spunem că umbra care plecă pe urmele 
lui Saetta nu era altul decât Escargasse care, cunoscându-l 
foarte bine pe Saetta, îl recunoscuse cu uşurinţă şi voia să ştie 
unde merge acesta. 

Pardaillan comandase doamnei Nicole, amabila stăpână a casei, 
unul dintre acele meniuri formidabile pe care ştia să le 
compună. El ştia că Jehan era nemâncat de două zile şi că va 
avea curând nevoie de toate forţele sale. 

în timp ce se pregătea masa, Jehan îi ceruse lui Pardaillan, ca un 
serviciu foarte important, să fie de acord să-şi asume păstrarea 
casetei, prețioasă în ochii săi, deoarece conţine hirtiile de 
familie ale logodnicei sale. 

Pardaillan luă caseta şi, pe un ton ciudat, întrebă: 

— Aşadar, aceste hirtii aparţin domnişoarei de Saugis? 

— Da, domnule. 

Pardaillan rămase visător, iar Jehan, neliniştit, întrebă: 

— Vă deranjează, domnule, să păstraţi aceste hirtii? 

Pardaillan tresări, ca şi cum revenea de departe: 

— Nicidecum, copilul meu, spuse el cu blândeţe. Voi pune la 
adăpost acest valoros depozit pe care mi-l încredinţezi şi, la 
întoarcerea mea, adică în două minute, ne vom aşeza la masă. 
Asigurat în această problemă, căreia îi acorda o mare 
importanţă, Jehan spune rizînd deschis şi răsunător: 

— întoarceţi-vă repede, domnule, vă rog. Mor de foame. Am 
gitul uscat... cu toate cele două mari pahare de apă pe care le- 
am băut. 


Lui Pardaillan nu-i trebuiră două minute pentru a reveni. Se 
aşezară la masă şi, aşteptând omleta, atacară aperitivele. 

în timpul mesei, Pardaillan explică modul în care a intervenit 
pentru eliberarea lui Jehan. 

— A fost foarte simplu, spune el degajat. Am avut o explicaţie, 
cu spada în mână, cu Concini. l-am dovedit că nu este necesară 
multă putere pentru a-l dezarma. El a vrut să lupte — este 
incredibil cât de încăpăţinaţi sunt aceşti italieni — şi cred că i- 
am mototolit puţin coastele strângându-l foarte de aproape. A 
înţeles că trebuie să se retragă uşurel. Astfel încât, atunci când 
i-am cerut să părăsească locuinţa şi să mă lase stăpân la el 
acasă câteva ore, nu s-a lăsat rugat prea mult. 

Să observăm că Pardaillan nu spunea nici un cuvânt despre 
conversaţia pe care o surprinsese între cei doi soţi Concini. 
Totuşi, fără să se observe, Pardaillan grăbi masa. 

Deşi nu vorbise despre asta, el nu uita acea parte din 
conversaţia celor doi Concini referitoare la Bertille de Saugis. 
Galigai se exprimase cum nu se poate mai clar. Potrivit ei, 
tânăra era acum închisă şi că este preferabil să fie moartă. 

Or, Pardaillan, fără să spună nimic, se dusese, dimineaţa la casa 
taurilor. în acel moment i's-au dat asigurări că tânăra se află în 
camera sa. Nu s-a dus s-o vadă, nu avea motiv să-i suspecteze 
pe servitorii prietenului său, ducele d'Andilly. 

El se mulţumise să recomande intensificarea atenţiei în timpul 
absenței stăpânilor casei. Nu neglijase el însuşi să cerceteze 
împrejurimile casei şi, neobservând nimic anormal, plecase 
liniştit. 

Acum se grăbea să ştie la ce să se aştepte. în fond, nu avea nici 
o speranţă. O cântărise pe Galigai. îi păruse o femeie care nu se 
laudă în mod uşuratic. Ceea ce spusese părea atât de cert încât 
trebuia să fie adevărat. Dacă nu-l antrenase mai devreme pe 
tânăr în strada Four, era pentru că văzuse ca are nevoie să-şi 
refacă forţele. 

Pe drum, Pardaillan, îl pregăti cu dibăcie, fără să-i spună ceva 
precis, pe tânărul său însoțitor despre eşecul de care se temea. 
La palatul ducelui d'Andilly ei aflară că Bertille ieşise de 
dimineaţă. Şi, cum Pardaillan îl privea într-un fel aparte, 
majordomul se grăbi să adauge: 


— Monseniore şi chiar dumneavoastră, domnule cavaler, ne-aţi 
ordonat să veghem asupra acestei domnişoare. Nu ne-aţi spus, 
totuşi, s-o ţinem prizoniera aici, împotriva voinţei ei. 

— Vrei să spui că tânăra a plecat la dorinţa ei? 

— Da, domnule cavaler. Şi, dacă nu suntem neliniştiţi, este 
pentru că la observaţia foarte respectuoasă pe care mi-am 
permis să i-o fac, ea însăşi mi-a răspuns că trebuie să plece. O 
obligaţie urgentă — sint propriile sale cuvinte — o determina 

să plece. în plus, absenţa ei nu va dura decât câteva ore, astfel 
că nu aveam de ce să fim îngrijoraţi. Neavând instrucţiuni 
precise, a trebuit să mă înclin în faţa unei dorinţe exprimată atât 
de ferm. 

Să-i lăsăm pe Pardaillan şi pe Jehan să-i interogheze pe oamenii 
ducelui a căror bună credinţă nu putea fi pusă la îndoială şi să 
explicăm ce se întâmplase. 

în această dimineaţă, cam spre momentul în care episcopul de 
Lucon se îndrepta spre Concini, o femeie bătrână se prezentase 
la casa Taurilor şi ceruse să vorbească domnişoarei de Saugis. 
Majordomul, căruia i se adresase, îi răspunsese că nu cunoaşte 
pe domnişoara despre care îi vorbea şi puţin cam brusc, vrusese 
s-o poftească afară. 

Din nenorocire, Bertille, din camera sa, auzi numele de Saugis 
pe care bătrâna îl striga foarte tare. 

Evident, ea credea că mesagera fusese trimisă de Jehan. Şi, 
imediat, se simți  neliniştită. Bătrâna striga pe un ton 
recalcitrant, dar cu o convingere impresionantă: 

„Dacă nu mă veţi lăsa să vorbesc cu nobila doamnă, se va 
întâmpla o mare nenorocire de care veţi fi răspunzător". 

Aceste cuvinte intensificară neliniştea  Bertillei. Nu ezită. 
Deschise uşa camerei şi o lăsă pe bătrână să intre. Majordomul 
îşi făcuse datoria. De rest nu era răspunzător. De altfel, nu era 
de temut la vreo brutalitate din partea unei femei încovoiate, 
neputincioase, care nu se ţinea în picioare decât cu ajutorul unui 
baston de care se sprijinea cu amândouă mâinile. El se retrase 
deci discret, fără a fi îngrijorat, în definitiv, aşa cum remarcase 
mai târziu, nu i se spusese s-o trateze pe tânără ca prizonieră. 
— Cine vă trimite, femeie de treabă? 

— Un gentilom, care a avut un accident ce-i pune viaţa în 
pericol. 

— Jehan le Brave?... strigă Bertille neliniştită. 


— Nu mi s-a spus acest nume, făcu bătrâna clătinând capul. Mi 
s-a spus cavalerul de Pardaillan, ăsta e numele. 

Bertille tresări. Liniştită asupra lui Jehan, acest nume de 
Pardaillan, la care nu se aştepta, pronunţat brusc în faţa ei, o 
intriga în cel. mai înalt grad. 

— Acest domn de Pardaillan vă trimite? întrebă ea foarte mirată. 
Dar eu nu-l cunosc. 

— Oh! cum să nu! făcu bătrâna cu siguranţa. Este acelaşi 
gentilom care v-a condus aici în noaptea trecută. Cel puţin aşa 
mi-a spus. 

— Dar, strigă Bertille stupefiată, nu domnul de Pardaillan m-a 
condus aici! A fost contele de Margency. 

ok — Este acelaşi, strigă vesel bătrâna lovind în podea cu vârful 
bastonului. Acest cavaler de Pardaillan este conte de Margency. 
El mi-a spus-o. Dar, vedeţi, frumoasa mea doamnă, memoria 
mea se încurcă în mijlocul atâtor nume. 

O vagă bănuială o încercă pe tânăra fată. Ea scutură puternic un 
clopoțel. Apăru o subretă simpatică: 

— Spune-mi, întrebă Bertille cu indiferenţă, ai cunoscut în 
această casă pe domnul cavaler de Pardaillan? 

— Fără îndoială, răspunse subreta. El este cel care v-a condus 
aici. 

— Aşadar, contele de Margency?... 

.— Este domnul de Pardaillan, spuse subreta surizind. Este ideea 
lui. Se pare că-l preferă pe acesta, celuilalt. 

Bertille mulţumi şi o concedie pe subretă cu un surâs. 

— Aşadar, făcu ea tulburată, viteazul gentilom este cel care vă 
trimite? Şi spuneţi că este rănit? Probabil grav?... Spuneţi-mi 
repede. Lămuriţi-mă. 

Dar acum era rândul bătrânei să fie bănuitoare şi Prudentă: 

— Să vedem! făcu ea. Trebuie, mai întâi, să fiu sigură că sunteţi 
chiar persoana pe care o caută acest viteaz gentilom. Nu sunt 
prea sigură, trebuie să vă pun două întrebări... Scuzaţi-mă, 
frumoasa mea, dar procedez aşa cum mi s-a recomandat. 

— Să auzim cele două întrebări, consimţi Bertille. 

— Sunteţi fiica unei doamne care a fost logodită pe vremuri cu 
un conte de... Ah! blestemată memorie! contele de... Vau... 
Vau... Vaubrun! 

— Eu însumi, făcu Bertille fără să ezite. 


— Nu aveţi anumite hirtii care se referă la acest cavaler de 
Pardaillan şi la fiul său? 

— Ce hirtii? făcu Bertille în defensivă. 

— Ah! doamnă, eu nu ştiu. Nu mi s-a spus. Mi s-a spus: „Hirtiile 
care mă privesc pe mine şi pe fiul meu". Eu repet numai. 

— într-adevăr, am hirtii care interesează pe domnul de 
Pardaillan şi pe fiul său. 

— Atunci, făcu bătrâna satisfăcută, sunteţi chiar cea pe care o 
caut. Vă repet, în felul meu, ceea ce acest gentilom mi-a 
încredinţat să vă spun. Deci, se pare că acest gentilom era un 
prieten al acelui conte care era logodnicul mamei voastre. Bun. 
Acest demn gentilom şi-a propus să vă întrebe despre aceste, 
hîrtii. Dar iată că, nu e nici o oră de atunci, el căzu de pe cal şi-şi 
fractură gitul. Bine. Nu, vreau să spun: este o nenorocire! 
Trebuie să observăm că Bertille nu avea nici un motiv s-o 
suspecteze pe mesageră. Tot ceea ce-i spusese, corespundea 
foarte bine cu realitatea pentru a avea vreo bănuială. 

Ea aflase în acelaşi timp că Pardaillan şi contele de Margency, 
pentru care şi-ar fi dat bucuroasă viaţa, erau una şi aceeaşi 
persoană. Ea mai aflase, de asemenea, că cel pe care-l 
considera binefăcătorul său, victima unui accident, era rănit, 
probabil mortal. 

— El vrea să mă vadă, nu-i aşa? 

— Da, buna mea doamnă, dacă veţi dori s-o urmaţi pe mama 
Marie-Ange, căci acesta este numele meu. 

— Oh! imediat şi din tot sufletul! 

— O secundă, buna mea doamnă. Gentilomul vă recomandă să 
păstraţi cel mai deplin secret. Şi asta din cauza acelor hirtii. Se 
pare că sunt oameni răi care nu se vor da înapoi să-şi vâre 
nasul. 

Această recomandare, trebuie s-o credem, corespundea cu 
lucrurile pe care le ştia Bertille, căci se păru că o consideră 
foarte firească şi aprobă cu un semn din cap. 

Totuşi, nu voia să părăsească ospitaliera casă fără a preveni pe 
cineva şi-l chemă pe majordom care, văzind-o gata să iasă, 
strigă impresionat: 

— Doamna iese?... Doamna ştie mai bine ca oricine că este în 
pericol deoarece monseniorul ne-a recomandat insistent să 
veghem asupra ei. 


— Prietene, spune Bertille Cu blândeţe, trebuie să ies. Este o 
obligaţie urgentă pe care trebuie s-o îndeplinesc şi nu voi ezita... 
chiar dacă asta mi-ar aduce nenorocirea. Dar, se grăbi ea să 
adauge, fiţi sigur că nu mă pândeşte nici un pericol şi voi fi 
înapoi înainte de a se însera, în mod sigur. 

Majordomul, servitor stilat, nu îndrăzni să insiste şi se înclină. 
Surpriza lui fu atât de mare, plecarea tinerei atât de grăbită, 
încât nu "avu timp să se gândească la o escortă. Atunci când se 
gândi la asta, ea era deja departe şi când o căută în preajma 
străzii Four, el n-o mai văzu. 

între timp, bătrâna Marie-Ange, care părea foarte sprintenă în 
ciuda vârstei şi a corpolenţei sale, o trăsese pe tânăra în strada 
Montmartre, mişunând de lume la această oră a dimineţii şi se 
pierdură în mulţime. 

Graba Bertillei nu excludea o anume prudenţă şi, fie' ce-o fi, ea 
îşi coborâse pe faţă gluga pelerinei. în stradă, ea întrebă: 

— Unde mă conduceţi, femeie de treabă? 

— în satul Montmartre, frumoasa mea doamnă. Bertille nu ridică 
nici o obiecţie. Este departe, dar 

ar fi fost şi mai departe dacă amânam mai mult. 

De la primii paşi, ele se încrucişară cu călugărul Parfait Goulard, 
beat ca de obicei. Cu acea insolenţă care îl caracteriza, el căută 
să privească fix femeia care părea să-şi ascundă trăsăturile faţă 
de trecători. 

Mama Marie-Ange avea, se pare, principii severe. Ea îşi ridică 
bastonul cu curaj şi lăsă să-i scape o avalanşă de insulte şi ocări 
la adresa călugărului fără ruşine care-şi dezonora veşmântul. 
Călugărul trecu fără să insiste rizînd cu râsul său vesel, ordinar. 
Puțin înainte de a ajunge la poarta Montmartre, cum treceau 
prin faţa bisericii Saint-Marie-l'Egyptient în faţa căreia Marie- 
Ange se închina cu devotament, o mişcare bruscă a tinerei făcu 
să-i cadă gluga pe umeri. Timp de o secundă, faţa sa frumoasă 
rămase descoperită. 

Un bărbat jigărit, cu părul roşu, cu ochii rătăciţi de vizionar, 
ieşea din biserica, chiar în acest moment. El rămase înlemnit în 
pridvor, cu ochii aprinşi aţintiţi la strălucitoarea apariţie. Şi o 
expresie de bucurie extatică ilumina această faţă răvăşită de 
damnat care părea să poarte în el infernul. 

Cele două femei trecură de poartă şi intrară în suburbie. 


Bărbatul începu să le urmărească de departe sorbind din ochi 
silueta fină şi graţioasă a tinerei care se detaşa, de departe, pe 
drumul alb. 

Ele o luară la stânga, ocoliră gardul de la Grange-Batelière, 
având în centru ruinele capelei sale 

distrusă în timpul luptelor Ligii şi ajunseră la o răscruce unde se 
înălța nelipsita cruce cu temelia piramidală cu mai multe trepte. 
în faţa acestei cruci se găsea un drum destul de abrupt care, 
trecând prin faţa capelei, du. Martyr, mergea de-a lungul zidului 
împrejmuitor al mănăstirii, trecea peste un fel de mică piaţă 
unde se ridica spânzurătoarea femeilor, trecea prin faţa capelei 
Saint-Pierre şi cobora iute de cealaltă parte a colinei. 

Acesta fu drumul pe care-l urmă Marie-Ange. Ea se opri în faţa 
intrării mănăstirii. Bertille avea probabil motive să nu aibă 
încredere în călugări, fie că erau bărbaţi sau femei. Pentru prima 
dată încercă o bănuială. Ea se opri şi întrebă: 

— Mă conduceţi deci la mănăstire? 

— Fără îndoială. Aici vă aşteaptă gentilomul. 

— La călugări? strigă Bertille dînd un pas înapoi. Fără să se 
tulbure, cu un calm perfect. 

Marie-Ange explică: 

— La călugări, da şi nu. Da. pentru că eu sunt în serviciul 
doamnelor. Eu am locuinţa mea acolo sus. Nu. pentru că sunt 
stăpână la mine acasă. lar gentilomul rănit a fost transportat la 
mine. 

Explicaţia o satisfăcu pe tânără. Ea o urmă pe bătrână şi trecu 
pragul mănăstirii. 

Marie-Ange o conduse pe Bertille spre clădirile anexe. în mijlocul 
unei mici grădini înconjurată de un gard se înălța un mic 
pavilion cu aspect îmbietor, ascuns cum era în mijlocul florilor şi 
verdeţii. Un peron cu trei trepte preceda uşa. Marie-Ange o 
deschise larg şi se dădu în lături pentru a face loc tinerei care 
intră fără teamă. 

Bătrâna trase repede uşa spre ea. Cheia era în broască. O 
învârti de două ori. puse cheia în buzunar şi plecă liniştită. 
Auzind uşa închizîndu-se, Bertille înţelese căci căzuse într-o 
cursă. Ea se aruncă asupra uşii. Prea târziu. Cheia scîrţiia în 
broască. Văzu o fereastră. Alergă şi o deschise. Era garnisită cu 
gratii groase. Ea strigă, chemând din toate puterile. Nu răspunse 
nimeni la chemările ei. înţelese că în mijlocul acestei incinte nu 


putea fi auzită decât de către călugări, care. având instrucţiuni 
în consecinţă nu-i vor răspunde. 

Bărbatul le urmărise pe cele două femei până la intrarea în 
mănăstire. Rămase mult timp în faţa porţii sperând s-o revadă 
pe aceea care o urmărise. Sosi noaptea şi tânăra nu ieşi. 
Bărbatul se hotărî să se întoarcă la Paris. Indepărtându-se. el 
mormăia: 

„Deoarece nu a ieşit, este pentru că. fără îndoială. că a căutat 
un refugiu în această mănăstire. Este o fată curajoasă şi cinstită, 
care se simte ameninţată: s-a pus în afară de pericol. A făcut 
bine!... (El suspină). N-o voi mai vedea! Ce-are a face, la urma 
urmei!... Esenţialul este că ea a scăpat de urmărirea lupului 
încoronat!... lar Jehan le Brave va fi nefericit!... Aş! va face ca 
mine. se va resemna. 

Revenise la răspântie. .crucea. în umbră, ridica în faţa lui lungile 
sale braţe de fier. ca pentru a-i bara trecerea. 

O putere misterioasă îl opri. îşi ridică ochii şi o contemplă un 
moment cu un aer vizionar. Apoi. trăsăturile sale luară o 
expresie de disperare sălbatică, un oftat îi despică buzele, şi, 
brusc, greoi, căzu în genunchi. îşi lovea pieptul cu lovituri 
puternice care răsunau înăbuşit. S-ar fi zis că voia să-şi 
zdrobească inima. Şi horcăia: 

„Jcan-Francois! Jean-Francois! de ce te bucuri de nenorocirea 
omului care a avut milă de tine?... De omul care ţi-a întins o 
mână salvatoare, care te-a hrănit când tu mureai de foame, 
care ţi-a vorbit cu 

blândeţe şi te-a îmbărbătat?... De ce te bucuri, tu. Ravaillac?... 
Pentru că ştii că acela este iubit... iar tu. tu nu vei fi niciodată!... 
Tu eşti gelos. Jean-Francois. gelos pe binefăcătorul tău. inima ta 
este plină de fiere... Şi îndrăzneşti să te erijezi în justiţiar!..." 

îşi lovi fruntea de piatră şi imploră: .' 

„Doamne! Dumnezeule! ai milă de mine!... Inspiră-mă! 
Salvează-mă!... lzgoneşte demonul care mă chinuie". 

El rămase mult timp prosternat, rugându-se din tot sufletul, 
hohotind, urlându-şi zbuciumul şi nebunia. Puțin câte puţin, se 
linişti, se ridică, plecă împleticindu-se. se pierdu în întuneric, 
umbră tragică pe care destinul implacabil îl ducea de mână. 
leşind din căsuţa lui Concini, Saetta se întrebă ce va face. 

„Cum Jehan, îşi spunea el mergând. prin ce împrejurări fericite 
pe care nu le cunosc, a reuşit să scape? Sau eu am sosit prea 


târziu: Concini l-a lovit şi s-a debarasat de cadavru? Asta e 
problema. Liber. Jehan se va întoarce acasă. Deci, îl voi aştepta 
acolo. Dacă până mâine el nu se va întoarce, o voi anunţa pe 
signora Leonora. Şi dacă concini la răpit răzbunarea... el scrâşni 
din dinţi), cred că signora îşi poate pregăti veşmintele de 
văduvă. 

Luînd această hotărire. îşi părăsi atitudinea nehotărâtă şi se 
îndreptă spre locuinţa lui Jehan şi urcă hotărît. 

Escargasse nu-l pierduse din ochi. Când îl văzu precipitându-se 
pe alee. el îşi consideră misiunea încheiată. îşi luă picioarele la 
spinare şi se îndreptă grăbit spre pensiunea Grand-Passe- 
Partout. 

Jehan uitase să închidă uşa cu cheia. Saetta intră după ce lovise 
puternic, de două ori. lovituri rămase fără răspuns. 

Lui Saetta îi era foame. El scotoci în bufet. Nu găsi nici cel mai 
mic colţ de pîine. Dar erau acolo câteva sticle care i se părură 
că arată destul de respectabil. Luă una. se instala în fotoliu şi 
aşteptă liniştit, golindu-şi paharul cu înghiţituri mici. 

Se lăsase noaptea şi el neglijase să aprindă lampa. Se simţea 
mai bine pe întuneric pentru a visa în voie. în apropiere, la 
Saint-Germain-l'Auxerrois, bătea ora nouă atunci când auzi pe 
scară un pas pe care-l recunoscu imediat. Un surâs lumină 
figura sa grosolană şi-şi spuse bucuros: 

„El este!" 

Nerăbdător, alergă pe palier şi aplecat în întuneric, întrebă: 

— Tu eşti, fiule? 

— Da, făcu scurt o voce. Era, într-adevăr, Jehan. 

Lovitura pe care o primise aflând de dispariţia Bertillei pe care o 
credea în siguranţă, îl consternase. Dar el făcea parte dintre 
acele naturi energice pe care nenorocirea par să le stimuleze în 
loc să le doboare. De altfel, el era combativ, lupta era elementul 
său. lar în luptă nu-şi pierdea niciodată sângele rece. 

Pardaillan, care-l observase pe ascuns, l-a văzut neaşteptat de 
stăpân pe sine. Atâta doar că o tentă îi stăruia răspândită pe 
figură. Minunaţii săi ochi negri străluceau înfriguraţi. Nările îi 
rămâneau reci. 

Din interogatoriul riguros la care Pardaillan şi Jehan îl supuseră 
pe majordom, nu s-au ales decât cu atât: Bertille plecase 
însoţită de o bătrână ţărancă cu care avusese o convorbire 
secretă. 


Cine era această bătrână? Ce-i spusese tinerei? Unde o 
condusese? Erau tot atâtea întrebări care rămâneau învăluite în 
mister. 

Pardaillan, care o auzise pe Galigai lăudîndu-se că organizase 
răpirea tinerei, îşi spunea că această bătrână ţărancă era un 
emisar al soţiei lui Concini. Nu ştia mai mult şi, ca şi Jehan, 
căuta. 

El nu ştia că Leonora minţise luînd asupra sa o acţiune pe care 
episcopul de Lucon pretindea, la rândul său, că o realizase. Dar 
Richelieu, în această treabă nu făcuse decât să urmeze 
indicaţiile părintelui Joseph. Minţise, deci, şi el. 

în sfîrşit, dacă ne reamintim că fratele Parfait Goulard, ca- din 
întâmplare, se găsea în drumul celor două femei încă de la 
primii lor paşi în stradă, nu va fi greu de înţeles de unde venea 
lovitura. 

Toate acestea erau puţin prea complicate pentru ca Pardaillan 
să le poată descilci în câteva minute. Trebuie să spunem că el 
se întrebă la un moment dat dacă n-ar fi fost bine să revadă tot 
ceea ce aflase în privinţa Bertillei. Dar se gândi că asta putea 
să-l antreneze prea departe, ceea ce el nu dorea, şi renunţă. 

De altfel, era hotărît să lămurească lucrurile. Mai întâi din 
simpatie pentru cei doi „tineri. După aceea, pentru că nu uita că 
tânăra fusese persecutată numai din cauza acelor hirtii care se 
ştia că sunt în posesia ei. Or, cum aceste hirtii îi erau destinate 
şi-l interesau în mod deosebit, cu logica sa specială trase 
concluzia că îndirect, el era cauza acestei persecuții. în 
consecinţă, îşi impunea lui însuşi, să repare răul, în afara 
oricăror consideraţii de simpatie. 

Deoarece Bertille declarase că se va întoarce înainte de căderea 
nopţii, Jehan nu voia să părăsească palatul ducelui d'Andilly 
atâta timp cât nu venise noaptea. Pardaillan se gândea că ea nu 
se va întoarce. Dar nu spuse nimic şi aşteptă răbdător cu el. 
Jehan trebui să se încline în faţa evidenţei. Plecară. în stradă el 
mergea liniştit, cu dinţii strânşi. alături de Pardaillan, el însuşi 
preocupat. Astfel că, până când ajunseră la pensiunea Grand- 
Passe-Partout. nu schimbaseră patru cuvinte. 

La han, îi regăsiră pe scargasse, Gringaiille şi Carcagne care îi 
aşteptă fără nerăbdare deoarece puteau să-şi treacă timpul 
golind la sticle şi jucând cărţi. Ceea ce şi făceau foarte 
conştiincios. 


— Ei bine, întrebă'Jehan. bărbatul a venit? Cine este? 

— Dacă a venit? Se înţelege! Cine era! Tatăl vostru... chiar el! 

— Unde s-a dus? 

— La voi acasă, răspunse Escargasse. 

Jehan tresări şi rămase un moment cu privirea în gol. El se 
scutură ca pentru a izgoni gânduri supărătoare şi, întorcându-se 
spre Pardaillan, îl întrebă cu privirea. 

Cavalerul auzise. Tresărise şi el la primul răspuns al lui 
Escargasse. Sesizase tresărirea lui Jehan. Observase scurta lui 
reverie. La întrebarea mută a tânărului, el răspunse cu o 
întrebare ca şi cum o îndoială îi apăruse în suflet: 

— Aşadar; era tatăl vostru? 

— Aşa se pare, răspunse Jehan cu o ridicare furioasă din umeri. 
— în acest caz, spune grav Pardaillan, bănuielile mele au fost 
greşite. Regret sincer că v-am făcut asta. 

— Dar în sfârşit, insistă Jehan, ce aţi presupus? Nu puteţi să-mi 
spuneţi? 

— La ce bun? răspunse Pardaillan devenit brusc glacial. Este clar 
că m-am înşelat... deoarece este vorba despre tatăl vostru. 
Jehan era pe punctul de a striga: „Nu este tatăl meu!" Dar tăcu. 
De ce? N-ar fi putut spune. El luă mâna lui Pardaillan, o strinse 
între ale sale, şi spuse cu un ton pătrunzător: 

— Mă veţi scuza, domnule, de a nu vă fi mulţumit cum trebuia... 
Dar, vedeţi, nu sunt în apele mele. 

Pardaillan îl privi cu atenţie; se simţea emoţionat şi clătină încet 
din cap ca pentru a spune: „Văd bine asta". 

El căută un pretext plauzibil pentru a-l trimite acasă şi crezu că 
l-a găsit. El spune cu blândeţe: 

— Du-te, fiule. Nu-l lăsa să aştepte pe tatăl vostru, care este 
îngrijorat, voi aţi spus-o. Şi nu uitaţi că sunt gata să vă ajut în 
cercetările voastre. 

Jehan nu auzi decât prima frază. El avu un hohot de râs ascuţit, 
care răsună dureros în ure'chile cavalerului. Cei trei curajoşi, 
înțelegând că se petrece ceva anormal, traseră cu urechea şi se 
ridicară fără zgomot, gata pregătiţi să acţioneze la un semn. Cu 
un fel de furie intensă, Jehan tună: 

— Este adevărat, nătărău ce sunt! tatăl meu mă aşteaptă! Un 
bun fiu nu trebuie să-şi lase tatăl să aştepte neliniştit. 

Şi el plecă păşind greu, apăsat, furios, lăsându-l pe Pardaillan 
mai gânditor ca niciodată. 


Cei trei curajoşi, puţin palizi, speriaţi, strângându-şi instinctiv 
umerii, îl urmară de departe, ca şi câinii care se tem de 
chelfăneală, şi îşi spuneau: 

„E timp de furtună!... păzeşte-te să fii în pielea imprudentului 
care se va ciocni cu domnul Jehan!" 

De cum intră în mansarda sa, Jehan aprinse lampa. După care 
se postă în faţa lui Saetta şi îl privi fix, fără să spună un cuvânt. 
Saetta nu păru să remarce că era ceva ameninţător în această 
atitudine. El era emoţionat şi nu găsea de cuviinţă să-şi ascundă 
emoția. în plus, părea radios. în mod vădit, era fericit. Jehan nu 
avu nici o îndoială. | se păru chiar că discerne în fundul acestor 
ochi de jar o expresie de tandreţe pe care probabil că n-o mai 
văzuse niciodată. Asta îl descumpăni, îl zăpăci. Evident, nu se 
aştepta la aşa ceva. 

Rezultatul a fost că îşi schimbă atitudinea. Saetta îl conduse 
până la fotoliu şi-i spuse cu o blândeţe pe care nu i-o cunoscuse: 
— Aşează-te, fiul meu... Trebuie să fii obosit. Te văd palid. în 
sfîrşit, iată-te, teafăr şi nevătămat, asta este important iar eu 
sunt mulţumit... foarte mulţumit. 

Saetta, foarte departe de a bănui furtuna ) declanşată sub 
această frunte palidă, dar calmă în aparenţă, povesti cum a 
mers în strada -Rats cu intenţia de a-l smulge din ghearele lui 
Concini. Povestea era plauzibilă. Jehan păru s-o accepte ca 
adevărată şi mulţumi aşa cum se cuvine. 

După ce au fost furnizate explicaţii de-o parte şi de alta, Saetta 
încercă să-l decidă pe Jehan să pună mâna pe comoara Faustei. 
El nu indică decât vag locul unde se găsea: în vecinătatea 
capelei du Martyr. Nu venise decât cu această intenţie. 

Ce argumente convingătoare va găsi? Nu contează. Să spunem 
numai că, atunci când părăsi mansarda, ducea cu sine 
convingerea că Jehan era ferm hotărît să-şi însuşească comoara. 
Când rămase în sfîrșit singur, Jehan gândi: 

„lată pentru ce venise! Să-mi propună un furt. De mult timp 
încearcă să facă din mine un hoţ!... Pentru ce această îndârjire? 
Pentru ce?" 

Şi, cu un surâs care l-ar fi neliniştit pe fostul maestru de arme, 
dacă l-ar fi putut vedea, adăugă: 

„Ei bine, fie! Voi deveni hoţ... deoarece nu am alt mijloc să 
pătrund secretul urmărit cu atâta tenacitate de Saetta". 


Acum, gândul i se întoarse la logodnica sa. Dar asta numai 
pentru a se lăsa pradă disperării, pentru a se înflăcăra pentru 
luptă. Mergea încoace şi încolo prin mica sa mansardă, ca o 
fiară în cuşcă, părând să nu-şi mai amintească faptul că 
petrecuse două zile într-o nelinişte de moarte, înmormântat într- 
un fel de cavou. Două zile care ar fi zdrobit temperamentul cel 
mai viguros. încheie prin a-şi spune: 

„Voi scormoni Parisul casă cu casă şi va trebui s-o găsesc... Şi 
dacă n-o voi găsi?... dacă este moartă?... E simplu: cum viaţa 
mea nu mai înseamnă nimic fără ea. voi sfirşi cu o lovitură de 
pumnal. Dar mai întâi trebuie să închei toate cercetările. 
Începând de mâine. încep expediţia. Voi avea nevoie de toate 
forţele mele. Deci. trebuie să mă odihnesc. Să ne culcăm şi să 
dormim... este necesar". 

Şi, aşa cum hotărâse, se culcă. Fie că oboseala-l doborâse în 
sfirşit. fie ca efect al voinţei sale, câteva clipe mai târziu dormea 
profund. 

Trebuie să fim de acord că merita din plin cele câteva ore de 
odihnă pe care şi le acordase. 

După plecarea lui Jehan, Pardaillan urcă în cameră unde răsuci 
de două ori cheia în broască. El uă caseta care-i fusese 
încredinţată şi o puse pe masă. Rămase câtva timp visător, cu 
privirea fixată pe casetă, fără s-o atingă. 

El se îndepărtă de masă şi începu să măsoare camera în lung şi- 
n lat, reflectând profund. Şi de fiecare dată când trecea pe lângă 
casetă, îi arunca o privire. Dar încă nu o atingea. 

Părea să întoarcă în gând, pe toate părţile, o problemă care-l 
deranja. 

Brusc, se hotărî. Trase fotoliul în faţa mesei, se aşeză, şi cu o 
ridicare din umeri, mormăi: 

„La dracu cu scrupulele!... Aceste hirtii îmi aparţin... ele mi-au 
fost destinate, cel puţin. Dacă domnişoara de Saugis ar fi ştiut 
că eu sunt Pardaillan, mi le-ar fi predat. Nu încape nici o 
îndoială. Deci, nu fac nimic rău... Mă folosesc strict de dreptul 
eu". 

Rezolvat acest punct, care-l ţinuse atâta timp nehotărit şi 
şovăitor, luă caseta cu o mână singură şi-i goli conţinutul pe 
masă. 

El luă hiîrtiile una câte una şi le parcurse foarte superficial, 
căutându-şi numele. Găsi, dintre toate, două file pe care le puse 


de-o parte. Le puse pe toate celelalte în casetă, o închise cu 
cheia şi merse s-o ascundă în fundul unui cufăr a cărui cheie o 
puse în buzunar. 

Apoi reveni, se aşeză în faţa mesei şi luă cele două file. Prima 
dintre ele era scrisoarea contelui de Vaubrun, din care am citat 
pasajele principale în momentul când indiscreta Colline Colle o 
citea. 

Pardaillan citi şi reciti această scrisoare cu cea mai mare 
atenţie. Apoi o puse pe marginea mesei şi reflectă. 

„Cine este acest Luigi Cappello, conte de Vaubrun, care a fost în 
serviciul doamnei Fausta şi care spune că este prietenul meul!... 
La dracu dacă-mi amintesc!" 

El păru să răscolească în amintirile sale îndepărtate şi, deodată 
strigă: 

„Ei! pe Dumnezeu, ştiu: Luigi Cappello, conte toscan! Acesta a 
fost mesagerul pe care Fausta l-a trimis la generalul Alexandre 
Farnese, pentru a-i duce ordinul de a invada regatul în fruntea 
armatei sale. El este acela pe care l-am arestat şi l-am rănit, pe 
drumul de la Graveline. Oh! drace, a trecut atâta timp!" 

„ Scormoni încă o dată în memorie şi avu un surâs satisfăcut. 
Mulţumit că elucidase acest amănunt care-l intriga, el trecu la 
altul. 

„Saetta!... Cine este acest Saetta?... Să vedem: atunci când îl 
urmăream — iată că au trecut mulţi ani de atunci — pe 
Maurevert, care se refugiase în Italia, îmi amintesc de un 
maestru de arme din Florenţa, care inventase o lovitură sigură 
numită „la saetta": trăsnetul!... Ei aş!... o lovitură de şcolar pe 
care am priceput-o de prima dată când am văzut-o executată- 
Totuşi, să fim drepţi, acest maestru de arme era un scrimer 
acceptabil. Saetta despre care este vorba în această scrisoare 
să fie acel maestru de arme florentin?... de ce nu?... Scrisoarea 
spune: un spadasin, un ucigaş plătit, om bun la toate. Ce 
dovedeşte asta? în urma unor împrejurări pe care nu le cunosc, 
maestrul de arme putea foarte bine să fi devenit un om bun la 
toate." 

Se gândi un moment, cu capul rezemat de spătarul fotoliului, cu 
ochii în tavan. Şi reluă: 

„Nu este nimic imposibil în asta. Acest Sactta ar putea deci să 
mă lămurească. Rămâne de văzut. în orice caz, datorită acestei 
scrisori, deţin ceea ce mi-a lipsit totdeauna până astăzi: un 


indiciu, un capăt al acestui fir. Doamne! voi merge până la 
capătul acestui fir, şi trebuie să ajung la ceva... sau îmi voi 
pierde numele. Trebuie deci să-l găsesc pe acest Saétta... dacă 
n-a murit. Şi asta este posibil. Dacă trăieşte, îl voi găsi şi atunci 
va trebui să-mi spună ce s-a întâmplat cu fiul meu... dacă ştie." 
El repetă maşinal, pierdut într-un vis adînc: „Fiul meul!... 
Curios, acest cuvânt nu m-a impresionat niciodată ca acum. 
De ce?...' Avu aerul că cercetează şi mormăi: „Acesta este 
tânărul care-mi tulbură sufletul!... Mi s-a întâmplat totuşi nu o 
dată în viaţa mea să simt pe neaşteptate o prietenie irezistibilă 
pentru oameni pe care de-abia îi cunoşteam. De ce ceea ce mi 
s-a părut foarte normal la alţii, îmi pare extraordinar şi mă 
tulbură la acest tânăr?" 

Continuă să reflecteze, cu sprâncenele încruntate, "u mintea 
încordată: 

„Acest tânăr îmi seamănă extraordinar... în plan oral, se 
înţelege. Când îl aud vorbind şi când îl văd cum se comportă, 
mă revăd pe miñe aşa cum eram în timpurile îndepărtate ale 
celor douăzeci de ani ai mei. asta mă impresionează şi mă 
înduioşează, aşa cum eam spus. Asta şi nu altceva... Până într- 
atât încât am juns să mă întreb de ce n-ar putea fi el fiul..." 

Se mai gândi un moment şi, brusc, abandonă gândurile care-l 
obsedau şi concluziona: 

„Timp de douăzeci de ani am fost nepăsător — cam aşa ceva — 
faţă de fiul meu. Cine-mi spune ă nu-l voi regăsi acum şi că mă 
voi bucura de el aşa 

cum bietul meu tată s-a bucurat de mine?... Totul este posibil şi 
totul vine atunci când ştii să aştepţi. Să aşteptăm." 

îşi reia locul în fotoliu şi spune: 

„Să vedem această hirtie". 

Era a doua filă. Una din acele file care o intrigaseră atât de mult 
pe doamna Colline Colle. pentru că era scrisă într-o limbă pe 
care ea n-o cunoştea şi care ei îi păruse să fie latina. 

Fila pe care ea i-o dăduse lui Parfait Goulard era într-adevăr 
scrisă în latină. Cea pe care o ţinea în mână Pardaillan, în acest 
moment, era scrisă în spaniolă. Pardaillan, care vizitase în mai 
multe rânduri Italia şi Spania, vorbea italiana şi spaniola tot atât 
de bine ca şi franceza. 

începu deci să citească atent şi murmură: 


„lată ce este straniu!... Hîrtia pe care Concini mi-a dat-o s-o 
citesc — puţin împotriva dorinţei lui — este traducerea literară a 
acesteia. Totuşi, pe coarnele diavolului! Eu ştiu bine că 
milioanele nu sunt îngropate acolo!... Atunci?... Atunci înseamnă 
că trebuie citit într-un fel anume. Ceva, nu ştiu ce anume, un fel 
de cheie... Să cercetăm." 

La capătul puterilor, el împături cele două hirtii şi le puse de-o 
parte în cufărul unde ascunsese deja caseta, spunând: 

„Voi relua aceste cercetări... şi va trebui să găsesc." 

începu să meargă încet prin cameră, fluierând uşor o veche arie 
care-i plăcea. Părea îngrijorat şi el dădu glas acestei îngrijorări 
pe un ton nemulţumit: 

„De ce vreau să mă amestec încă o dată?... Până la sfîrşitul 
vieţii voi fi întotdeauna acelaşi dobitoc, pasionat să-şi bage 
nasul unde nu trebuie?... Ca şi cum n-ar fi destule propriile mele 
griji?... A trebuit să mă amestec în treburile acestui Jehan, pe 
care nu-l 

cunoşteam... apoi ale acestei tinere pe care n-o cunoşteam mai 
mult... Şi, acum, iată-mă gata să mă arunc între Bearnez şi 
Concini... La ce-mi folosesc mie aceste istorii? Regele nu este el 
în măsură să se apere?" 

El bătu din picior cu furie şi mormăi'nemulţumit: „Eu nu pot, cu 
toate acestea, să asist nepăsător la asasinarea acestui biet 
rege!... Voi deveni complice, eu! Şi apoi, într-adevăr, mă 
enerva... Toate aceste istorii mă distrează puţin... întotdeauna 
acelaşi lucru. Şi apoi, va fi un exerciţiu salutar... Altfel aş 
anchiloza, Dumnezeu să mă ierte! Cred că eram pe cale să mă 
îngraş!" 

Ajuns aici, Pardaillan se culcă şi nu întârzie să doarmă. 

A doua zi dimineaţa, Pardaillan plecă la plimbare spre Arsenal, 
mai sus de strada Saint-Antonie. Când se ridicase din pat îşi 
spusese: 

„A trecut, se pare, mult timp de când n-am avut plăcerea să 
stau de vorbă cu domnul de Sully. Cred că îi sunt dator cu o 
vizită. Nu vreau totuşi să mă creadă ursuz şi bădăran. Să-i 
facem deci o vizită domnului de Sully." 

în anticameră, aglomerată ca de obicei, se ciocni de un gentilom 
şi se scuză politicos. Gentilomul răspunse la fel de politicos. 
Incident banal, fără urmări. 


Numai că, Pardaillan profită de minutul cât aşteptă întoarcerea 
lacheului trimis să-l anunţe, pentru a-l studia pe furiş pe 
bărbatul de care se ciocnise fără să vrea. 

Acest gentilom nu avea totuşi nimic deosebit. Costumul pe care- 
| purta cu o anumită eleganţă era ireproşabil. Scump, fără 
îndoială, prin calitatea stofei, dar de o simplitate care trăda 
gustul proprietarului său. 

Gentilomul se plimba încoace şi încolo prin mulţime. Mersul său 
era suplu şi uşor, ţinuta plină de siguranţă. 

Pardaillan, după ce văzuse, dintr-o privire, amănuntele 
costumului, privea insistent omul. Şi un zâmbet subţire înflori pe 
buzele sale. Apoi, surâsul se şterse şi el căpătă acea expresie 
aparte a omului care 

caută să-şi amintească. într-adevăr, el îşi spunea: „Unde dracu 
am mai văzut aceşti ochi?... Şi acest mers, această ţinută?... în 
ciuda costumului, în ciuda siguranţei sale — prea multă 
siguranţă, ce dracu — acesta nu este un gentilom. Şi acest 
accent?... în mod sigur este italian... Unde dracu l-am mai văzut 
pe acest om?... Unde?... Când?..." 

El fu întrerupt din gândurile sale de către lacheu care îl căuta. îl 
urmă şi-l uită pe bărbatul care-l intrigase. 

Cincizeci de ani. Frunte largă, dezgolită de păr. Barbă 
abundentă, încărunţită, foarte îngrijită. Sprâncene groase, 
privire pătrunzătoare. Chip sever, cu gesturi bruşte: acesta era 
Maximilien de Bethune, baron de Rosny, duce de Sully, ministru 
al Maiestăţii Sale Henri IV. 

El veni în faţa cavalerului ca în faţa unui prieten: cu mâna 
întinsă, cu un surâs cordial pe buze. Vizita îl surprindea. Dar se 
feri s-o arate. Ea îi era agreabilă. Şi asta lăsăsă se vadă. 

Făcu un semn lacheului, care se grăbi să împingă pentru 
vizitator un fotoliu aproape de cel al stăpânului său, lângă 
marea masă de lucru, încărcată de hiîrţoage, şi îi ordonă: 

— Când voi suna, îl 'vei chema pe domnul Guido Lupini. 

Lacheul se înclină în tăcere şi ieşi. 

Cei doi bărbaţi se aşezară faţă în faţă. După schimbul politeţilor 
de rigoare, Sully îl fixă pe Pardaillan cu o privire pătrunzătoare şi 
spuse cu o imperceptibilă nuanţă de îngrijorare: 

— Cu voi, domnule de Pardaillan, formulele obişnuite trebuie 
inversate. De aceea, nuvă întreb cu ce vă pot fi de folos, dar vă 
spun: ce nou serviciu vreţi să-mi faceţi? 


— Nu am venit să vă fac vreun serviciu, domnule de Sully. 
Dimpotrivă, voi puteţi să-mi faceţi un serviciu. 

— Dacă este într-adevăr aşa. vorbiţi, domnule. Ştiţi că vă sunt 
devotat întru totul. 

Pardaillan mulţumi cu un surâs şi zise, cu acelaşi ton inocent: 

— închipuiţi-vă deci că. datorită modului meu izolat de viaţă, ca 
un urs ce sunt, am sfârşit prin a observa că nu mai ştiu nimic din 
ceea ce se petrece. Pe cuvânt de onoare, domnule, sunt tot atât 
de neştiutor în privinţa noutăţilor de la curtea Franţei, cum sunt 
în privinţa sultanului Turciei. Sunt jenat. Atunci, mi-am spus: să 
mergem la domnul de Sully care, prin funcţia sa. trebuie să ştie. 
El mă va pune la curent. 

— Ce doriţi deci să ştiţi? 

— Totul, domnule! tot ce se întâmplă, strigă Pardaillan, 
preciz.înd imediat: vorbiţi-mi despre rege... Despre regină... 
despre încoronarea Maiestăţii Sale... în fond, pe când această 
faimoasă încoronare?... 

Sully, a cărui frunte se întunecase, lămuri cum şi în ce fel regele 
s-a lăsat rugat, deş, regina nu-l slăbeşte în această problemă. 
în timp ce ministrul vorbea, Pardaillan se rezemase în coate de 
masă. Această masă, cum am spus, era supraîncărcată de 
hîrţoage. Ochii săi căzură involuntar pe o filă aproape complet 
acoperită de un dosar. 

Trei cuvinte şi o semnătură îi atrase atenţia: Comoară, zece 
milioane, Guido Lupini. Pardaillan, urmărind cu atenţie cuvintele 
lui Sully. se gândi că acest Guido Lupini era în mod sigur 
persoana care va fi introdusă când el va pleca. Şi, fără voia lui, 
iară să-şi poată spune de ce, amintirea acelui personaj care-l 
intrigase un moment, îi reveni în minte. Îşi imagină că acest 
personaj trebuie să fie semnatarul acestei scrisori, fără îndoială 
cerere de audienţă, din care el nu văzuse decât un mic colţ 
apărut din teancul de hirtii ce o acoperea. 

Pardaillan avea presimţiri tulburătoare din care ştia să tragă 
foloase imediate. Aceste trei cuvinte: comoară, zece milioane, 
puteau să se refere la o mie unu lucruri diferite. Acest nume: 
Guido Lupini putea să fie tot atât de bine al oricăreia dintre 
persoanele care aşteptau în anticamera ministrului.. 

„Pun rămăşag că acest Lupini nu este altul decât bărbatul de 
care m-am izbit şi a cărui asemănare n-am reuşit s-o stabilesc. 


Pun rămăşag că aceste zece milioane sunt milioanele fiului 
meu." 

Şi, imediat, un nou gând se impuse, completându-l pe primul: 
„Trebuie să aflu ceea ce acest Lupini vrea să-i spună domnului 
de Sully." 

Şi aceste reflecţii nu erau încheiate în mintea sa, că, deja el 
studia cabinetul în care se găsea, căutând ce?... încă nu ştia 
nimic. Căuta, atâta tot. 

Toate acestea, care au necesitat o lungă explicaţie, i-au trecut 
prin minte cu iuţeala fulgerului. Şi, în acest timp. el continua să 
discute liniştit cu Sully, fără ca acesta să poată bănui ce se 
petrece. 

— Regina, spune răspunzindu-i ministrului, regina va insista din 
nou, mai mult ca niciodată. 

— Ce vă face să presupuneţi? Ştiţi ceva? întrebă Sully fixîndu-l. 
— Eu nu ştiu nimic, răspunse candid Pardaillan. Este numai o 
presupunere. 

Şi. cu un ton indiferent: 

— Nu există o anumită profeție, neplăcută pentru rege, în 
legătură cu încoronarea reginei? 

— Da, spune Sully ridicând din umeri. lar regele se nelinşteşte 
mai mult decât se cade, după părerea mea. între noi, pot să vă 
spun, că tocmai această profeție este cauza împotrivirii pe care 
regele o opune dorinţei reginei. 

Pardaillan, la rândul său, îl fixă cu insistenţă devenind brusc 
grav: 

— El are mare dreptate. 

Sully tresări. 

— Voi credeţi deci în acest soi de profeţii? întrebă el fărăA a 
încerca să-şi ascundă neliniştea. 

— în general, sunt destul de sceptic. Dar, în ceea ce priveşte 
această profeție, da, cred cu tărie. 

Şi Pardaillan apăsă în mod deosebit asupra ultimelor cuvinte, 
însoţindu-le cu o privire expresivă. 

Sully păli uşor. El apropie repede fotoliul coborând vocea: 

— Pentru Dumnezeu, vorbiţi, domnule. Ştiţi ceva? 

— Ce dracu, domnule, eu mă chinuiesc să vă spun că nu ştiu 
nimic... Afară de rege, în urma unei mari ceremonii — 
încoronarea reginei, de exemplu — ar trebui să ducă la 
asasinarea ei într-o trăsură... Profeţia o spune, nu eu. 


De această dată, Sully înţelese. Din palid cum era, el deveni 
livid. Şi, cu o voce gituită, întrebă: 

— Şi voi credeţi că regina... 

— Pentru Dumnezeu, dragul meu domn de Sully, îl întrerupse 
Pardaillan, nu mă faceţi să spun ceea ce n-am gândit... Regina 
este femeie: cochetă şi încăpăţinată. Ea vede în această 
ceremonie o ocazie să strălucească în veşmintele sale regale. 
Ea o reclamă cu surle şi trimbiţe, fără să-i pese de consecinţele 
pe care le-ar putea avea. în plus, ea nu ştie că, fără îndoială, 
ceremonia de încoronare este tocmai cea vizată de profeție. 
Sully se ridică brusc. Pardaillan îl prinse de braţ: 

— Unde plecaţi, domnule? îl întrebă el foarte calm. 

— La rege! Să-i spun... 

— Minunată idee! făcu Pardaillan ridicând din umeri. Eh! la 
dracu! dacă voiam să-i bag regelui în cap această grijă, nu 
veneam la dumneavoastră!... 

— Este drept! Este drept! bâlbâi Sully, căzind greoi în fotoliul 
său. 

— De altfel, domnule, continuă Pardaillan cu calmul său 
neclintit, la ce vă foloseşte să vă speriaţi aşa? Nu este o 
întârziere păgubitoare. Din moment ce v-am spus că regele nu 
va fi omorit decât după ceremonie, este limpede că, până 
atunci, poate dormi liniştit. 

— Aveţi din nou dreptate, domnule, spune Sully, care îşi 
revenise. Dar, de această dată, aţi spus-o bine, regele urmează 
să fie omorit. 

— Am spus-o eu? întrebă Pardaillan, care-şi reluă aerul său naiv. 
Eu vă vorbeam despre profeție. 

Sully nu insistă. îl cunoştea pe Pardaillan şi ştia că nu poate 
scoate de la el mai mult decât vrea să spună. De altfel, se 
mulţumi că a fost prevenit cum se cuvine. 

— La dracu! spune el, îl voi îndemna pe rege să refuze 
indiscutabil şi categoric. 

Şi, spunând aceste cuvinte, îl întreba din ochi pe Pardaillan, ca şi 
cum i-ar fi cerut acordul. 

— Total nepotrivit, spune acesta convins. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă încoronarea reginei este respinsă, se poate 
găsi o altă ceremonie, la care nu ne vom gândi, pentru a 
rămâne la termenii profeţiei. 


— Ce-i de făcut, după părerea voastră? 

— Să fie de acord, să fie de acord cu bunăvoință şi să fixeze o 
dată precisă. în aşa fel încât nimeni să nu poată pune la îndoială 
bunele intenţii ale regelui. lată-ne la jumătatea lui mai, regele ar 
putea să se hotărască pentru jumătatea lui septembrie. Asta 
înseamnă patru luni bune. Nu este prea mult pentru a pregăti o 
ceremonie atât de importantă... Şi asta nseamnă patru luni în 
care regele nostru va fi la adăpostul oricărei tentative criminale. 
— Da, şi după aceea? întrebă gânditor Sully. 

— După aceea veţi găsi pretexte plauzibile pentru amâna pentru 
primăvară. 

— Şi atunci? 

— Ah! dragul meu domn, întrebaţi prea multe, pe toţi dracii! veţi 
cîştiga aproape un an. Asta este enorm. într-un an se pot 
întâmpla atâtea. Atiţia oameni mor sau dispar... sau îşi schimbă 
părerile. Faimoasa profeție nu va mai fi probabil de temut. 

Şi, ca şi cum spusese tot ce avea de spus, Pardaillan se ridică 
pentru a-şi lua rămas bun. 

Sully îi luă mâinile şi, strângându-le să i le rupă, îi spune cuo 
voce emoţionată: 

— Ştiam bine că aţi venit să-mi faceţi un serviciu. Când v-am 
văzut apărând, puteam fi sigur că un pericol grav planează 
asupra casei şi că aţi venit pentru a-l îndepărta. 

— Aş! făcu Pardaillan surizind, exageraţi într-o oarecare măsură. 
lată-vă prevenit; aveţi în faţa voastră câteva luni de linişte. Este 
mult. Veţi şti să profitaţi de asta, nu mă îndoiesc. 

Spunea aceste cuvinte cu un aer degajat, dar mişcarea mâinii 
care le însoțea avea o altă semnificaţie elocventă pe care Sully 
o înţelese foarte bine. 

— Cum să vă mulţumesc vreodată? întrebă el mişcat. Voi sunteţi 
mereu util şi eu nu pot niciodată să mă revanşez. 

— Bun, făcu rizînd Pardaillan, într-o zi voi cere la rândul meu... şi 
probabil veţi considera că cer prea mult. 

Ceea ce era probabil puţin amar în aceste ultime cuvinte, fu 
atenuat prin ton şi surâs. 

— Să nu credeţi-asta, spune foarte sincer Sully. El se ridică 
pentru a-l conduce pe Pardaillan; în 

acelaşi timp, cu un gest maşinal, el întinse mâna spre un 
ciocănel din lemn de abanos care se găsea pe masă şi lovi într- 


un clopoțel. Ceea ce însemna că putea fi introdus solicitantul al 
cărui nume îl dăduse în prealabil. 

Pardaillan făcu doi paşi spre uşă, şi, deodată, se opri, lovindu-se 
peste frunte: 

— Am găsit! strigă el. 

— Ce anume? întrebă mirat Sully. 

— Dragul meu domn de Sully, spune Pardaillan cu acel aer 
nedefinit care-i descumpănea pe cei cu care avea de-a face, m- 
aţi întrebat în ce.fel îmi puteţi mulţumi, vă spun că am găsit. 

— Adevărat? strigă vesel Sully. Vreţi să-mi cereţi ceva? 

— Da, ceva foarte important... pentru mine. Nu ştiţi cât îmi este 
de penibil să traversez aceste anticamere aglomerate — v-am 
spus-o, sunt un om nesociabil — nu puteţi să mă scoateţi prin 
altă parte, fără a fi nevoit să-mi fac drum prin mulţimea de 
petiţionari? 

— Asta doriţi să-mi cereţi? întrebă uluit Sully. 

— Ei, domnule, mormăi Pardaillan, pentru voi nu înseamnă 
nimic. Pentru mine este mult. Am câteodată toanele mele. 

— îmi este foarte uşor să vă satisfac, surâse Sully. Veniţi, 
domnule de Pardaillan. 

— Nu, v-am făcut să pierdeţi destul timp. Spuneţi-mi numai pe 
unde trebuie să trec şi reluaţi-vă munca. 

Sully nu insistă. El arătă cu mâna o draperie grea şi explică: 

— Treceţi pe acolo. Este trecerea spre apartamentele mele. La 
capătul culoarului, pe dreapta, veţi găsi scara care dă în curtea 
arsenalului. 

Şi adăugă surizînd: 

— Puteţi fi sigur că nu vă veţi întâlni cu nimeni. „Bun, gândi 
Pardaillan, este ceea ce doream". El îi făcu un semn de rămas 
bun lui Sully, care, 

fără să bănuiască nimic, se întorsese să se aşeze la masa sa, 
ridică draperia şi dispăru. 

El împinse uşa fără s-o închidă şi rămase acolo, cu urechea la 
deschizătură, gândind: 

„La dracu! Trebuie să aflu despre ce comoară vrea să-i 
vorbească ministrului acest Guido Lupini." 

între timp, petiţionarul fusese introdus. De la primele cuvinte pe 
care le pronunţă, Pardaillan înţelese că nu s-a înşelat. Era chiar 
bărbatul care-l intrigase, pe care credea că-l cunoaşte fără a 
reuşi să-şi amintească unde şi când îl cunoscuse. 


Acest bărbat era Saetta. 

Dacă era uimitor să-l vezi pe Saetta în acest grozav costum 
care-i dădea atât de bine înfăţişarea unui gentilom, ceea ce 
Pardaillan observase mai întâi, vom spune că, de mult timp 
deja, Jehan le Brave avea' grijă de toate nevoile sale. Micile 
cîştiguri provenite din anumite treburi dubioase, îi rămâneau 
deci în întregime. El le folosea la realizarea planurilor sale de 
răzbunare. 

Astfel că, dacă Jehan le Brave, n-avea cu totul decât unicul 
costum pe care-l purta iarna şi vara, Saetta, pentru reuşita 
răzbunării sale, avea tot ce-i trebuie. 

Dacă Jehan, totdeauna generos şi risipitor, n-avea niciodată un 
ban la el, Saetta avea în rezervă, ascunşi cu prudenţă, cincizeci 
de pistoli. Nu era foarte mult. Pentru el era destul. 

Saetta se opri în faţa mesei ministrului şi se înclină adînc, dar 
fără slugărnicie, cu un fel de trufie maliţioasă. 

Sully îl măsură cu privirea sa pătrunzătoare. Asta îi fu de-ajuns 
pentru a cântări personajul. Fără blândeţe, brusc, sec, el 
întrebă: 

— Voi sunteţi cel care pretindeţi că aduceţi Visteriei o sumă de 
zece milioane? 

Deloc intimidat, Saetta rectifică glacial: 

— Eu aduc efectiv zece milioane visteriei, domnule. 

Sully îl fixă o secundă şi acceptă la fel de brusc: 

— Fie. Unde sunt aceste milioane? Vorbiţi. Şi, mai ales, fiţi scurt: 
n-am timp de pierdut. 

— Domnule, spune Saetta fără menajamente, nu se poate să nu 
fi auzit vorbindu-se despre comoara prinţesei Fausta? 

Sully deveni foarte atent. 

— Ştiu, spuse el. Şi mai ştiu, de asemenea, că nimeni nu 
cunoaşte unde este ascunsă această comoară... Dacă totuşi 
există într-adevăr. 

— Există, domnule, afirmă Saetta. Ea există, eu ştiu unde este 
ascunsă şi asta am venit să vă comunic. 

O sclipire se aprinse sub sprâncenele zbirlite ale ministrului. 
Dar, rezervat în continuare, întrebă: 

— Cum de ştiţi asta? 

— Această hîrtie. domnule, conţine indicaţiile complete şi exacte 
asupra locului unde sunt îngropate milioanele. Nu vă rămâne 
decât osteneala de a le lua de acolo. 


Sully luă hirtia şi-şi aruncă privirea peste ea. El făcu un gest 
dezamăgit. Saetta văzu acest gest şi expresia care-l însoțea. 

— Dacă doriţi, domnule, spune el, vă voi traduce această hirtie 
scrisă în italiană. Cum vă spune numele meu, eu însumi sunt 
italian. Puteţi pune să verifice, pentru mai multă siguranţă, 
traducerea mea. Dar vă asigur că ea va fi exactă. 

Fără să spună un cuvânt. Sully îi întinde hirtia. Saetta traduse cu 
voce tare. Şi ceea ce citeşte era repetarea a ceea ce părintele 
Joseph tradusese din latină, Pardaillan din spaniolă. 

Lectura odată încheiată, Saetta restitui hirtia lui Sully care 
aprecie: 

— Nu se putea mai exact. 

— Acum, domnule, iată sfatul pe care vi l-am promis. Această 
comoară vă va fi aprig disputată. Nu sunteţi încă în posesia ei şi 
s-ar putea foarte bine să vă dispară de sub nas. spune Saetta cu 
o siguranţă impresionantă. 

— Oh! Oh! făcu Sully redresându-se, cine va avea îndrăzneala 
să conteste regelui Franţei bunul său... la el acasă?... 

— Este vorba de un cerşetor. Doar de un mic cerşetor. 

Sully surâse dispreţuitor; 

— Asta îl priveşte pe domnul cavaler care răspunde de pază. Să 
nu mai vorbim despre asta! 

— Luaţi seama, domnule! Dacă-l veţi lăsa s-o facă, acest 
cerşetor pe care-l dispreţuiţi îşi va bate joc de voi; diplomat 
priceput şi ministru puternic cum sunteţi, nu veţi conta prea 
mult în faţa lui. îi va bate straşnic pe comandantul pazei şi pe 
sergenţii săi; îi va bate straşnic pe şeful poliţiei şi pe arcaşii săi; 
îi va 

bate pe soldaţii voştri, dacă îi veţi trimite împotriva, lui... Şi. în 
cele din urmă, de sub nasul vostru, vă va şterpeli această 
faimoasă comoară şi voi n-o să puteţi decât să vă înfuriaţi. 

— Este deci un diavol care face cât patru? întrebă Sully 
impresionat. Vreun şef de bandă de temut? 

— Este un bărbat care nu dă înapoi din faţa nimănui, spune 
Saetta ridicând din umeri. Şi dacă nu veţi lua măsuri de 
prevedere când veţi întinde mâna pentru a lua comoara, veţi 
găsi probabil lada, dar milioanele vor fi zburat. 

Sully întinse mâna şi luă o foaie de hirtie. 


— Bine, bine, spuse el liniştit, rețin avertismentul. El are 
însemnătatea lui, dacă este aşa cum spuneţi. Cum se numeşte 
acest viteaz extraordinar? 

— Jehan le Brave, spuse cu răceală Saetta. Sully înscrise numele 
pe hîrtie şi întrebă: 

— Unde poate fi găsit?! 

— Locuieşte pe strada l'Arbre Sec, aproximativ în faţa fundăturii 
Courbâton. 

Sully înscrise adresa alături de nume şi spune sever: 

— Din acest moment, aceste milioane aparţin regelui. Acela 
care va găsi de cuviinţă să fie prins, va fi predat fără cruţare pe 
mâna călăului, acest Jehan le Brave mai curând ca oricare altul. 
Decât să dea târcoale mănăstirii Montmartre, vă spun că aceste 
isprăvi se vor termina pentru totdeauna. în această seară, el va 
fi arestat şi-l voi interoga eu însumi. 

Mi Saetta se înclină pentru a-şi ascunde bucuria. Sully îl privi 
insistent: 

— Asta aveaţi să-mi comunicaţi? întrebă el întinzînd mâna spre 
ciocănel. 

— Asta este tot, monseniore, răspunse Saetta, care se înclină 
pentru ultima dată şi ieşi cu acel pas suplu şi degajat care-i era 
propriu. 

- Pardaillan nu pierduse nici un cuvânt din această convorbire. 
Când a considerat că aceasta era la sfîrșit. 

atunci îl auzi pe Sully spunând că-l va interoga el însuşi pe 
Jehan, el se retrase încet. 

El ieşi cu vioiciune şi se postă în colţul cheiului Celestins, lângă 
poartă. 

Saetta ieşi şi o luă la dreapta, pe strada Petit-Musc, mergând 
spre strada Saint-Antoine. Imediat, Pardaillan începu să-l 
urmărească. 

El nu luase încă o hotărire în privinţa lui şi, aşteptând, voia să 
afle unde locuieşte acest bărbat, pentru a fi sigur că-l poate 
regăsi. 

Florentinul intră la el acasă, fără să bănuiască nici o clipă că 
fusese urmărit. Pardaillan aşteptă un timp pentru a fi sigur că 
locuia acolo şi apoi, liniştit, plecă la Grand-Passe-Partout. 

Jehan, pe care spera să-l întâlnească, nu era aici; el plecase la 
locuinţa lui din strada l'Arbre Sec şi, uşa nefiind închisă cu cheia, 
intră hotărît. Jehan nu era acasă. 


Pardaillan aruncă o privire mobilierului sărăcăcios. Vasele de 
bucătărie îi reţinură un moment atenţia. Şi el surâse blând. Apoi, 
el clătină din cap, suspină şi, gânditor, se duse la fereastră şi 
aruncă o privire spre casa Bertillei. 

Se gândea: 

„Sully nu va acţiona decât după-amiază. Am pe puţin două ore 
la dispoziţie. Este mai mult decât îmi trebuie." 

Se întoarse la hanul său pentru a servi o masă copioasă. în timp 
ce i se pregătea masa, trecu în camera sa, scrise trei sau patru 
rânduri cu un scris hotărit, închise, sigila şi se întoarse la masă 
cu scrisoarea în mână. 

— Doamnă Nicole, spuse indiferent Pardaillan agreabilei gazde 
care îl servea cu mâinile sale albe, probabil că nu voi veni să mă 
culc în această seară. (Doamna Nicole luă un aer înţepat. 
Pardaillan nu păru să observe şi continuă nepăsător.) Mâine 
dimineaţă, la prima oră, ascultaţi-mă bine, la prima 

oră, veţi intra în camera mea. Dacă nu mă găsiţi, veţi merge, 
imediat la Arsenal. Veţi întreba de domnul de Sully, din partea 
mea — nu uitaţi asta. doamnă Nicole; din partea mea. Veţi fi 
introdusă la ministru şi îi veţi înmâna, iată, această scrisoare. 
După care vă veţi putea întoarce liniştită acasă. 

Doamna Nicole luă scrisoarea pe care cavalerul i-o întindea. 

Şi, sigur, că ea se va conforma, el începu să înfulece, ca omul 
care nu ştia unde şi când va putea să ia masa de seară. 

Doamna Nicole, în acest timp, se strecurase cu acea 
sprinteneală specială pe care ţi-o insuflă groaza, în camera sa. 
Acolo, precaută, ea ascunse sub un teanc de lenjerie preţioasa 
scrisoare de care depindea salvarea domnului cavaler. După 
care, reveni să-l servească cu o atenţie emoţionantă, cu atenţii 
delicate, care vădeau marea sa nelinişte. 

Spre orele două ale după-amiezii aceleiaşi zile, o trupă formată 
dintr-o duzină de soldaţi, comandată de un ofiţer, escortând o 
litieră, ieşi din Arsenal, unde ministrul Sully locuia în calitate de 
comandant suprem al artileriei. 

Trupa se opri în strada l'Arbre Sec, în faţa locuinţei lui Jehan. 
Ofiţerul ceru ca litiera să fie aşezată, cu şase oameni, în 
fundătură, iar el însuşi, cu patru oameni intră în casă şi urcă la 
mansardă. 


Conform obiceiului său, Jehan nu încuiase uşa cu cheia. Soldaţii 
intrară încet. Un bărbat, întins pe un pat îngust, înfăşurat în 
manta, dormea adînc. Era, evident, Jehan le Brave. 

într-o clipă, el fu înhăţat, legat solid, săltat şi dus la litieră. 
Imediat, soldaţii înconjurară vehiculul şi se întoarseră la Arsenal. 
îl lăsară acolo până la ora şase şi jumătate. | se trăsese pe capo 
poală de manta, în aşa fel încât nu i 

se vedea faţa. în plus, aceasta constituia un bun şi frumos căluş 
sub care el trebuia să se sufoce în oarecare măsură. 

Deci, spre ora şase şi jumătate, patru soldaţi vânjoşi intrară în 
celula lui Jehan le Brave. Ei îl încărcară pe umerii lor robuşti şi 
afară! îl ridicară, îl purtară el nu ştia unde, deoarece nu putea să 
vadă. A fost depus pe un scaun, i-au dezvelit capul, fără să-l 
dezlege, totuşi. Apoi, cei patru bărbaţi se plasară în spatele lui, 
aşteptând ordinele. 

Atunci când faţa prizonierului apăru în lumină, un bărbat care 
era aşezat în faţa unei mari mese de lucru se ridică şi strigă 
înspăimântat; 

— Domnul de Pardaillan! 

Era ministrul Sully. Pardaillan, căci era el într-adevăr, tună 
înfuriat: 

— Ce înseamnă, domnule, această glumă idioată?... Oamenii 
voştri sunt nebuni sau turbaţi?... 

Până acum, Sully îl privise pe cavaler neputând să-şi creadă 
ochilor. Tonul folosit de acesta îl trezi la realitate. Se repezi şi 
porunci cu asprime: 

—  Caraghioşilor, ce aşteptaţi să-l dezlegaţi pe domnul 
cavaler?... Nu vedeţi că este o greşeală? 

Pardaillan primi scuzele cu un aer indiferent frecându-şi mâinile 
amorţite. Dar în privire avea un licăr maliţios. 

— Dar în fine, strigă Sully furios, cum s-a putut petrece această 
confuzie de neînțeles? 

— lată ce vă pot spune, neştiind mai mult: în timp ce aşteptam 
la el acasă întoarcerea unui prieten absent, aţipisem: ştiţi, la 
vârsta mea... în timp ce dormeam, am fost prins, legat, 
transportat, fără să înţeleg ce se petrece... Dacă puteţi trage 
vreo concluzie din puţinul pe care vi l-am spus, vă rămân 
îndatorat făcându-mă să pricep. 

— Cum se numeşte acest prieten? 

— Jehan le Brave, spune Pardaillan. 


— Jehan le Brave! tresări Sully. Ah! atunci înţeleg ce s-a 
întâmplat! 

— Sunteţi mult mai perspicace decât mine, zise Pardaillan. 

— Şi spuneţi că acest Jehan este prietenul vostru? reluă Sully 
care părea uimit la culme. 

— Am spus-o pentru că aşa este, afirmă Pardaillan. 

Sully se opri un moment părând că ezită asupra celor ce avea 
de spus sau de făcut. Brusc, se hotări: 

— Am dat ordin ca acest Jehan le Brave, care se pare că este 
unul din prietenii voştri, să fie arestat. Ofiţerul însărcinat cu 
arestarea v-a găsit acolo, instalat ca la voi acasă şi v-a luat 
drept omul ce trebuia arestat. 

— Bun, bun, acum înţeleg, strigă Pardaillan cu aerul său cel mai 
nevinovat. 

Şi adăugă: 

— Pentru ce dracu această arestare? Ce crimă a comis acest 
băiat, care este prietenul meu? 

— Cavalere, spune Sully, acest om mi-a fost semnalat drept un 
tâlhar de temut, care complotează împotriva regelui. 

— Să vedem, încercă Pardaillan să lămurească lucrurile. Eu sunt 
sigur de ceea ce ştiu, spuse el fără afectare. Jehan le Brave nu 
complotează. El nu este un ticălos. Eu susţin asta şi cuvântul 
meu nu poate fi pus la îndoială. 

— într-adevăr, mărturisi Sully, cred că aveţi dreptate. Cât 
despre acest băiat, eu nu-l voi sîcâi, deoarece voi 'răspundeţi de 
el. Totuşi... 

— Totuşi? întrebă Pardaillan deja zbîrlit. 

— Să se ferească, spune rece Sully, să se ferească să dea 
târcoale prin preajma mănăstirii Montmartre. împrejurimile 
mănăstirii, în curând, vor fi periculoase, 

probabil mortale pentru oricine care nu va avea permisiunea 
mea. Fie ce-o fi, spuneţi-i asta din partea mea acestui Jehan le 
Brave. 

— Pardaillan se înclină ironic fără să se poată şti dacă luase 
drept bun avertismentul sau îl dispreţuia. 

Pardaillan îşi luă un cordial rămas-bun de la Sully şi se duse 
drept la Grand-Passe-Partout, unde sosi spre ora şapte. 

Doamna Nicole, care-l văzu intrând, nu se lăsă pradă unor 
manifestări zgomotoase de bucurie. Atât doar că figura sa 
îngrijorată se lumină toată într-un surâs şi graba cu care puse ea 


însăşi tacâmul exprimau deschis bucuria ei care, dacă era 
discretă, nu era mai puţin profundă. 

— Doamnă Nicole, spune liniştit Pardaillan, înapoiaţi-mi, vă rog, 
scrisoarea pe care v-am încredinţat-o. Nu mai este nevoie de ea, 
întrucât iată-mă reîntors. 

Scrisoarea adusă, el o rupse în patru şi aruncă bucăţile în foc. 
Tocmai atunci apăru Jehan. 

— Zău, spune vesel Pardaillan, sosiți tocmai la timp pentru a nu 
mai fi nevoie să trec pe la voi, mai întâi. Apoi, pentru a lua masa 
împreună... Nu spuneţi nu. N-aţi servit masa, se vede pe faţa 
voastră. 

Cei doi bărbaţi se aşezară la masă. Pardaillan observă cu 
satisfacţie că Jehan făcea onorurile mesei, cu toate că era 
îndrăgostit,  neliniştit, trist şi descurajat. Ceea ce, să 
recunoaştem, era de trei ori mai mult decât trebuia pentru a 
tăia pofta de mâncare unui om obişnuit. 

Tânărul povesti despre cercetările cu care se ocupase toată 
ziua. Oricât de lungă ar fi fost această povestire, rezultatul 
putea fi rezumat într-un singur cuvânt: nimic. 

în timp ce Jehan le Brave se ridică pentru a-şi lua rămas-bun, el 
îl reţinu blând spunând: 

— Vă ofer găzduire... Mă gândesc că nu puteţi să vă întoarceţi la 
voi acasă. ' 

— Vă mulţumesc, domnule, şi încă din toată inima răspunse 
Jehan impresionat. Ştiu unde să merg. fiţi liniştit. 

Pardaillan înţelese că mândria îl făcea să refuze ospitalitatea ce- 
i fusese oferită. Şi, cum el însuşi se comporta la fel, nu insistă şi- 
i recomandă: 

— Dacă vreţi să mă credeţi, faceţi în aşa fel încât nimeni să nu 
cunoască noul vostru domiciliu. 

Jehan se îndepărtă cu un semn amical de adio, cu acel pas rapid 
care-i era obişnuit. Pardaillan îl rechemă: 

— Apropo, spune el, ştiţi cine locuieşte în casa din colţul străzii 
Petite-Truanderie, în faţă cu Puits-d Amour? 

— în casa vizavi de Puits-d'Amour, răspunse Jehan uitându-se 
atent la Pardaillan, nu cunosc decât o persoană care locuieşte 
acolo. 

— Cine este? întrebă Pardaillan indiferent. Jehan făcu o pauză şi, 
privindu-l drept în ochi: 


— Este tatăl meu! spuse el. îndepărtându-se fără să adauge un 
cuvânt. 

Pardaillan nu-şi putu reprima o tresărire. Jehan le Brave, 
evident, nu putea să ştie cauza acestei stupefacţii. El încă nu 
ştia că Pardaillan asistase pe ascuns la convorbirea lui Sully cu 
Guido Lupini — alias Saetta — în cursul căreia acesta îl predase 
pe Jehan le Brave furiei ministrului. 

Aşadar, Jehan le Brave nu-l bănuia de trădare pe acela căruia-i 
spunea tatăl meu! Cum ar fi putut, de altfel, să admită că 
Saetta, din răzbunare, îi jurase pi ei rea? 

Pardaillan, la rândul său, nu cunoştea motivele urii lui Saetta 
faţă de Jehan le Brave. Totuşi, denunţul pe care-l surprinsese la 
ministrul Sully, îi deschisese ochii: prietenul său Jehan era 
ameninţat de 

cele- mai mari pericole! în schimbul planului care indica locul 
comorii Faustei, Saetta ceruse capul celui pe care toată lumea Îl 
considera fiul său! 

Aceste gânduri preocupau mintea lui Pardaillan. dar el se gândi. 
de asemenea, la tron, la pericolele care-l înconjurau pe regele 
Franţei Henri IV. iubit de naţiune, dar combătut în guvernarea sa 
şi detestat ca om de anturajul său. de soţia sa chiar. Măria de 
Medicis, subjugată de planurile favoritului ei. florentinul Concini 
şi ale soţiei acestuia, Leonora Galigai. 

Pardaillan prevedea că, în curând, treptele tronului vor fi 
stropite cu sânge. 

Sfârşit.