Michel Zevaco — [Fausta] 08 Comoara Faustei

MICHEL ZEVACO 
COMOARA FAUSTEI 


| 

în această dimineaţă, Henri IV îl aştepta pe ministrul său Sully 
într-un mic cabinet al apartamentului regal. Ministrul solicitase 
această întrevedere, necesară ca urmare a confidenţelor pe 
care i le făcuse, în ajun, cavalerul de Pardaillan. 

Acesta, devotat regelui, lăsase de înţeles lui Sully că viaţa 
regelui era în pericol. Avertismentele sale precizau că, după 
informaţiile adunate, se plănuia uciderea lui Henri IV cu prilejul 
ceremoniei de încoronare. 

Ministrul Sully făcea o legătură între aceste avertismente şi 
intrigile duse împotriva regelui de către anturajul nefast al 
Măriei de Médicis, regina; îl cunoştea, efectiv, influenţa funestă 
pe care o exercita asupra soţiei regelui florentinul Concini, 
favorit fără scrupule şi soţia sa, Leonora Galigai. 

. Abia introdus la rege, Sully încercase să-i fie acceptată ideea 
sugerată de Pardaillan, care era aceea de a părea că regele 
cedează dorinţei reginei şi să fixeze o dată sigură a ceremoniei 
încoronării. Dar regele nu era omul care să se mulţumească cu 
explicaţii confuze. încolţit, Sully trebui să se resemneze şi să-l 
pună pe rege la curent cu avertismentul mascat dat de 
Pardaillan. 

De la primele cuvinte, Henri pălise. 

— Pe toţi dracii! prietene, mă vor asasina, asta-i sigur!... Nu voi 
ieşi viu din oraşul ăsta! 

Nu vă vor ucide, sire, dacă veţi urma sfatul care vi se dă. 

— Şi apoi?... Voi fi cumva în cîştig dacă voi ajunge pînă la 
primăvara viitoare? 

— Hm! Sire, vă voi răspunde cu ceea ce mi-a răspuns domnul de 
Pardaillan: veţi cîştiga aproape un an. în primăvară, sire, vă veţi 
începe campania şi veţi fi la adăpost de pumnalul asasinilor. Şi 
cum sfârşitul acestei campanii nu poate fi pus la îndoială, vă 
veţi întoarce din Germania învingător, măreț, aureolat cu 
prestigiul gloriei încât nimeni nu va îndrăzni să încerce ceva 
împotriva voastră. 

— Ei bine, fie! Mai ales că nu văd altă cale de urmat. Dar pentru 
a grăbi acel mare proiect cu citeva luni, după cum ai spus, e 
nevoie de bani. Îi vei avea? 


— Voi găsi tot ceea ce va trebui şi poate chiar mai mult decit e 
nevoie. 

Şi Sully povesti în citeva cuvinte tot ceea ce ştia despre 
povestea comorii Faustei şi sfârşi spunînd: 

— Printre altele, aceste zece milioane ne vor fi de un real ajutor 
pentru a grăbi pregătirile voastre militare. 

— Dar, sublinie regele, după cite se pare, aceste milioane nu ne 
aparţin nouă. 

— Să avemiiertare, Sire, spuse cu răceală Sully, de mai bine de 
douăzeci de ani aceste milioane sânt ascunse în regatul vostru, 
fără ca proprietarul să dea vreun semn de viaţă. Nici voi, nici 
predecesorii voştri 

nu şi-au luat, după cîte ştiu eu, nici un angajament asupra 
acestui subiect. Ceea ce se găseşte pe pămin-turile regelui, 
aparţine regelui. Avem destui jurişti care să o ateste. 

Henri IV, ca şi Sully, chiar dacă nu în acelaşi grad, era interesat. 
Şi cum Bearnezului îi plăcea ca atunci când lua o hotărîre să 
meargă pînă la capăt, decise să lichideze chiar atunci problema 
ceremoniei de încoronare, chemînd-o pe regină. 

— Doamnă, spuse el hotărât după ce regina se aşezase, mi-aţi 
cerut o audienţă. Bănuiesc că este vorba, din nou, despre acea 
ceremonie a încoronării voastre. 

— într-adevăr, sire, doream această audienţă privitoare la acest 
subiect. Dar văd că va avea soarta celor precedente. Regina nu 
poate obţine nimic de la rege. 

— Ei bine, doamnă, vă înşelaţi. Regele vă acordă azi ceea ce a 
refuzat pînă acum. 

— Cum? bolborosi Măria de Medicis surprinsă, consimţiţi? 

— Tocmai am discutat cu vărul meu Sully, unele hotăriri 
importante. E posibil — nu e vorba de nimic sigur, remarcaţi 
asta — e posibil să-mi încep campania la primăvară. în timpul 
absenței mele, veţi asigura regența, doamnă. Reflectînd la 
aceasta, am hotărât că este necesar să vă asigur autoritatea, 
atât cît îmi stă în putere. în ciuda marilor cheltuieli ce le va 
necesita, această ceremonie este necesară. De aceea am 
hotărit: am fixat data pentru douăzeci septembrie. 

Măria de Medicis se repezi la rege şi, prinzindu-i mîinile, 
exclamă emoţionată în mod sincer: 

— Cât de bun eşti. Henri!... Şi cît de fericită mă faci!... 


— Da, iubito, îi replică regele cu puţină melancolie în glas, sânt 
bun... Poate că-ţi vei aminti... atunci când nu voi mai fi. 

Dar spiritul ei sec, profund egoist,al Măriei de Medicis începu 
deja să se facă simţit, şi ea reluă: 

— Pentru că regele pare aşa de bine dispus în ceea ce mă 
priveşte, voi profita pentru a-i mai cere ceva. 

— Şi anume? întrebă Henri cu oarecare reţinere. 

— Sire, am nevoie de bani. 

— larăşi? strigă Henri posomorăt. 

— Sire, e vorba de o nimica toată. Doar douăzeci de mii de livre! 
— Numai atât, doamnă? o zemisli regele, nemulţumit. Credeţi că 
douăzeci de mii de livre e o nimica toată?... Ei, la naiba! credeţi 
că voi pune poporul la noi biruri numai din dorinţa voastră de a-l 
îngrăşa pe nesătulul de Concinii, căruia de bună seamă îi veţi da 
banii?... Fiindcă ştiu, în mod sigur că toţi banii pe care vi-i dau 
trec în cuferele sale. Pentru a-l îmbogăţi, vă sărăciţi pe voi şi 
acum vreţi să mă sărăciţi şi pe mine. Pe toţi dracii! doamnă, 
poate că sânt bun, dar nu prost! 

— Slavă Domnului, ripostă regina cu acreală, nu sînteţi chiar 
atât de zgircit când e vorba să satisfaceţi capriciile amantelor 
voastre! 

— Eu sânt stăpinul, strigă Henri bătînd din picior, mînios. Fac ce 
vreau! 

— Fie, spuse Măria făcînd o reverență ironică. Voi spune stareţei 
de la mănăstirea Montmartre că regina Franţei nu-i destul de 
bogată pentru a-i ajuta casa, şi pe Dumnezeu, după cum a fost 
rugată s-o facă. li voi 

spune să se adreseze doamnei de Verneuil, căreia regele, care 
este stăpînul nu-i refuză nimic din ceea ce îi refuză reginei. 

Şi furioasă, uitînd deja marea satisfacţie pe care regele tocmai i- 
o dăduse, se îndreptă spre uşă. 

Dar la cuvintele „stareţa mănăstirii Montmartre", regele şi Sully 
schimbară o privire rapidă. Şi se înţeleseră. 

— O clipă, doamnă! strigă Henri îmblinzit. Dacă refuz să dau 
banii pe care-i cereţi pentru a-i îndopa pe nesătulii voştri italieni, 
nu înseamnă că sânt împotriva operelor caritabile. Nu vreau să 
se spună că fiicele domnului au cerut ajutorul reginei în zadar. 
Explicaţi-vă, vă rog. 

— Aflaţi, Sire, că doamna de Montmartre tocmai a aflat că, sub 
capela Mîntuitorului, trebuie să fie o subterană unde se-găseşte 


un altar de piatră, care nu este altul decit acela unde sfintul 
Denis celebra în timpurile din vechime, slujba divină. Stareţa ar 
dori să facă săpături şi să scoată la lumină acel loc sfânt care ar 
putea deveni pentru credincioşi un loc de pelerinaj, fapt care ar 
reda mănăstirii vechiul ei prestigiu. Dar fiind săracă, iată pentru 
ce a apelat la regină sub a cărei protecţie s-a pus. Cele douăzeci 
de mii de livre pe care le-am cerut, sânt destinate acestor 
lucrări. E vorba de o operă pioasă, după cum vedeţi, şi care va 
atrage asupra casei Franţei binecuvântarea Domnului. 

Din privire, regele îl întrebă pe Sully. Acesta făcu un gest de 
aprobare şi-i şopti cîteva cuvinte. Măria de Medicis urmărea 
scena neliniştită. Şi asta pentru că Sully era de fapt vistiernicul 
regelui. El era acela care 

dădea reginei, ca şi amantelor suveranului, fondurile alocate. 
Măria de Medicis se calmă totuşi repede deoarece regele, 
redevenit amabil, îi spuse: 

— Să mă ferească Sfintul, iubito, să te împiedic de la o operă de 
caritate care ar putea, după cum spui, să aducă asupra noastră 
binecuvîntarea cerului. Domnul de Sully vă va da suma pe care 
o cereţi. Numai că am şi eu o mică dorinţă. 

— Care anume, Sire? 

— Această acţiune îmi pare atât de sfintă, încât aş vrea să fac 
mai mult decît gestul de a-mi aduce obolul. Vreau să 
supraveghez, şi la nevoie să conduc aceste lucrări. Spuneţi 
acestea, vă rog, doamnei de Montmartre. 

Măria de Medicis nu bănuia că Henri IV ar fi avut vreo îndoială. 
Ea îl credea doar binevoitor. Bucuroasă că a reuşit, îndrăzni să 
spună: 

— Regele e stăpînul! Oriunde şi oricînd. 

leşi şi alergă să comunice vestea reuşitei sale Leo-norei şi lui 
Concini care o îndemnau. 

Nici Concini, nici soţia sa nu se îndoiau că se aflau în luptă cu 
regele şi cu Acquaviva şi că nici unul din aceşti doi temuţi 
concurenţi nu-i vor lăsa să înşface comoara dorită, comoară pe 
care o credeau deja a lor. 

în aceeaşi zi, La ora cinei, Jehan le Brave îi dusese, cu el pe 
Carcagne, Escargasse şi Gringaille la cîrciumă. Voia să le ofere o 
cină care în sinea sa, o socotea o cină de despărţire. 


Cei trei nu cunoşteau intenţiile şefului lor. Astfel încât se 
abandonară bucuriei fără nici o bănuială sau reţinere. Pentru a 
nu-i întrista, Jehan se străduia să se arate vesel şi nepăsător. 
După terminarea ospăţului, când se aflau de acum în stradă, cei 
trei viteji, erau deja bine făcuţi. Jehan, care fusese mai reţinut, 
îşi păstra luciditatea. Cu o emotie pe care nu şi-o putut stăpîni, 
le spuse: v —Bravii mei tovarăşi, nu mai putem trăi împreună, 
ca odinioară. Trebuie să ne despărţim. Voi o luaţi la dreapta, eu 
la stînga... şi Domnul să vă aibă în grijă! 

Şi voi să se îndepărteze. Dar cei trei, ca şi când Jehan n-ar fi 
spus nimic, întrebară: 

— Care sânt ordinele, şefule? 

Nu înţeleseseră nimic. Dar totuşi, veselia dispăruse. Presimţeau 
că urma ceva dureros, ceva grav. Jehan nu voi să-i părăsească 
fără a fi înţeles de ei, şi Le spuse cu blindeţe: 

Nu mai am ordine de dat. Nu mai sânt şeful vostru. înţelegeţi?... 
între noi, totul s-a terminat, pentru totdeauna. 

Cei trei se priviră speriaţi. Erau livizi. Dintr-o dată se treziră din 
beţie. Şi deodată izbucniră în tînguieli dureroase: 

— în cazul ăsta, ne alungaţi? 

— Dar ce am făcut? 

— Ce vreţi să facem fără dumneavoastră? 

— Dar nu vă alung, reluă Jehan cu aceeaşi blindeţe. Nu vă 
învinuiesc de nimic... Dar totuşi trebuie să ne despărţim. 
De-abia acum înțelegeau. După durere urmă indignarea, şi 
pentru prima oară, nemulţumirea: 

— Şi de ce să ne despărţim? Pe coarnele diavolului! scrişni 
Gringaille. când condamni pe cineva, îi spui pentru ce! 

— Aşa e! aprobară ceilalţi doi, pentru ce? 

— Pentru că doresc să duc un alt fel de viaţă, şi dacă aţi rămîne 
cu mine, aţi risca să muriţi de foame. 

Cei trei se priviră aiuriţi. Din nou nu mai înțelegeau nimic. Rind 
pe rînd întrebau: 

— De ce să murim de foame? 

— Nu avem totuşi astea? Şi-şi loveau miînerele spadelor. 

— Şi nu întîlnim la tot pasul d-alde ăştia? 

Şi arătau cite un burghez făcînd gestul de a-l jefui. 

— Tocmai asta este, spuse vehement Jehan, tocmai asta nu mai 
vreau să fac. Asta se numeşte a fura. 

— Noi furăm?... 


Şi exclamaţia izbucni din cele trei guri în aceeaşi clipă. 
Neliniştea se citea pe figurile lor şi aveau aerul să spună: „E 
nebun!" 

Jehan care înţelese, strigă miînios: 

_Da, voi nu înţelegeţi!... Ca şi voi, şi eu am crezut 

mult timp că e drept şi legitim să iei de la cei bogaţi ceea ce se 
cuvine pentru săraci. Acum ştiu că nu eram decit un hoţ!... da, 
eu eram un hoţ!... Numai la acest gind simt cum roşesc de 
ruşine... şi decît să mai fac aşa ceva, mi-aş tăia mîna şi aş da- o 
cîinilor!... 

Se priviră pe furiş şi căzură de acord. Deoarece Jehan avea 
ideea asta. |. face cum doreşte el. Vor deveni cinstiţi şi se vor 
schimba în nişte mici sfinţi. Asta-i va îmchide gura. Oricum, el 
comanda iar ei ascultau. Era simplu şi o spuseră simplu. 

Jehan se emoţiona La insistenţele lor, dar nu voia să-i aducă în 
stare de sărăcie. Fără el, neisprăviţii ăştia eliberaţi de orice 
scrupul, s-ar fi descurcat. Nu se putu abţine să nu le-o spună 
cinstit. 

— Ei şi! făcu Gringaille cu nepăsare, să murim de foame sau de 
altceva, oricum s-ar fi întîmplat!... 

Şi cu o gravitate care nu-i era obişnuită: 

— în ceea ce mă priveşte, dacă insistaţi să ne părăsiţi, vă dau 
cuvîntul meu că voi fi primul care mă voi arunca în Sena de pe 
Pont-Neuf. 

— Şi eu de asemenea! exclamară ceilalţi doi într-un glas. 

Jehan trebui să se declare învins. 

Conveniră ca cei trei să treacă zilnic, ca şi pînă atunci, să 
primească noile ordine. li erau devotați trup şi suflet, mai mult 
ca oricînd. 

Aşteptind să se îmbogăţească, ceea ce n-ar fi fost de mirare, se 
angajau să se întreţină ei înşişi. De o manieră cinstită, fără 
îndoială, doar juraseră. 

De altfel, pentru moment erau destul de bogaţi datorită 
generozităţii lui Concini. Bine cazaţi, bine echipați, plini de aur şi 
bijuterii. Era mai mult decit le trebuia, aşteptind să se 
îmbogăţească. 

Jehan se despărţea de ei doar fiindcă ştia că nu-i va mai putea 
întreţine. Asigurat din partea asta, se îndepărtă liniştit, mulţumit 
de altfel că nu o făcuse, şi hotărât să-i reprimească în serviciul 
său de cum va fi posibil. 


Escargasse, Gringaille şi Carcagr.? rămaseră în stradă, privindu-l 
cu melancolie cum se îndepărtează. când dispăru din faţa 
ochilor lor, se priviră cu mutre serioase, şi asta numai din cauza 
seriozităţii situaţiei. Fără să-şi vorbească, de comun acord, se 
îndreptară spre locuinţa lor; simțeau nevoia să se sfătuiască. 
După ce fiecare îşi expuse părerile, traseră concluzia că Jehan 
trebuie că este bolnav. Carcagne, căruia puţin îi lipsise să 
devină călugăr, şi care era cel mai învăţat, merse pînă la a 
spune că el bănuieşte că Jehan e posedat de un demon rău 
care-l persecută. După părerea lui, o slujbă ţinută în acest scop, 
l-ar fi salvat. Tuturor, explicaţia le păru înţeleaptă, aşa încât 
puseră mînă de la mînă pentru a plăti respectiva slujbă. 

— Şi, în ceea ce ne priveşte, n-am fost noi totdeauna oameni 
cinstiţi? 

— Şi drept dovadă: a îndrăznit vreodată, cineva, să ne spună în 
faţă că sîntem hoţi?... Nu, nu-i aşa?... Şi atunci?... 

— Da, dar el o gîndeşte... Ce-i de făcut?... 

Nici unul nu se gindea să se sustragă cererii stăpînului lor şi să- 
şi continue existenţa obişnuită. Doar promiseseră, şi s-ar fi 
simţit dezonoraţi dacă 

nu şi-ar fi ţinut cuvîntul. în mod sincer făceau planuri cum să 
devină cinstiţi, şi asta numai fiindcă Jehan dorea astfel. 

în mod firesc ajunseră să calculeze de ciţi bani dispuneau. 
Văzură atunci că, toţi trei, aveau cam patru sute de livre. O 
sumă, de altfel, destul de măricică. 

Şi asta nu era totul. Mai erau şi bijuteriile lui Con-cini, care 
vîndute, valorau cel puţin două mii opt sute de livre. 

Acestea, adunate cu cele patru sute, făceau trei mii două sute 
de livre. Tocmai bine să trăieşti un an de zile liniştit. Dar... 
Gringaille avea o soră: frumoasa Perrette de care l-am auzit 
vorbind, şi nu o dată. Perrette tocmai împlinise şaptesprezece 
ani, şi îşi merita cu prisosinţă porecla deoarece era deosebit de 
frumoasă. Fiica unei tîrfe şi a unui tilhar, crescută Dumnezeu 
ştie cum, ciudata fată hotărise. să ducă o viaţă cinstită şi să 
trăiască numai de pe urma muncii sale. 

Gingaşă şi delicată, îşi impusese munca grea de spălătoreasă. 
Cu curaj şi cu o voinţă extraordinară, se păstrase castă, ferindu- 
se de orice murdărie a vieţii, cuminte, cum nu erau multe din 
tinerele de bună familie. Nu i se cunoştea nici un amorez. ŞI 
totuşi avea unul: tocmai pe Carcagne care era sincer şi profund 


îndrăgostit de ea. Carcagne era un bandit, un spadasin, un 
ucigaş plătit, un tilhar la urma urmei. Şi ce credeţi că a putut să 
facă acest bandit îndrăgostit? Pur şi simplu s-a dus la GringaiHe 
pe care-l socotea capul familiei, şi în mod cinstit i-a cerut mîna 
surorii sale. După cum am mai spus, Carcagne era un om 
simplu, naiv, şi veţi vedea că am avut dreptate. 

Gringaille transmise cererea prietenului său, însoţită de toată 
autoritatea sa. Spre mirarea lui şi disperarea bietului Carcagne, 
Perrette refuză categoric partida ce i se oferea. După cum 
spunea, nu simţea nici o atracţie pentru căsătorie. Fără să se 
descurajeze,  Gringaille mai revenise de citeva ori cu 
propunerea. Plictisită, Perrette sfirşi prin a spune că se va mai 
gîndi şi că-i va răspunde mai tîrziu, peste câţiva ani. 

în acest fel, amorezul se văzu silit să se mulţumească cu vaga 
promisiune. Dar în sufletul său, doar ştim că îndrăgostiţii sânt 
încăpăţinaţi, se considera logodnicul tinerei. Poate că era prea 
mult, dar asta era, şi gata. De altfel, pe cît de adevărată şi 
adîncă-i era iubirea, aceasta nu-l împiedica să bea, să măniînce, 
să doarmă, să ducă la urma-urmei o viaţă de dezmăţ. Gîndea că 
va sfirşi cu aceasta din momentul în care se va căsători. Dacă 
avea dreptate sau nu, cine putea şti? 

Oricum, când se văzură posesorii unei mici averi, Carcagne îşi 
aminti că Perrette era prea delicată pentru a continua munca de 
spălătoreasă. Visul ei era să facă rost de o mie de livre cu care 
să poată să angajeze citeva lucrătoare şi să se ocupe de 
spălatul lenjeriei fine ale nobilelor doamne. E drept că era o 
muncă de mare răspundere, dar mai potrivită cu înclinațiile sale. 
Şi Carcagne îşi aminti de visul fetei, amintindu-i-l şi lui Gringaille 
şi propunîndu-i ca ei doi să-i dea tinerei o mie două sute de livre 
cu care Perrette să plece la drum. Gringaille găsi ideea 
excelentă şi o acceptă de-ndată. 

Banii fură pe dată împărţiţi în trei părţi. Era de altfel o manie a 
lor, nevinovată în felul ei. Escargasse văzu cum cei doi iau 
fiecare cite şase sute de livre din partea lor, iar restul îl depun în 
contul comun. Văzîndu-i cît de fericiţi se simt, ca nişte oameni 
care au tras o păcăleală cuiva, ceru lămuriri. când i se explică 
despre ce era vorba, Escargasse se supără pe cei doi şi pretinse 
să contribuie cu partea s'a la fericirea Perrettei, dînd şi el şase 
sute de livre. Şi când te gindeşti că nu erau decit nişte tilhari 
care nu făceau nici cît funia care-i va spinzura într-o bună zi. 


Astfel încât Perrette avu parte de o mie opt sute de livre, în Loc 
de cele o mie la care visa, şi putea astfel să-şi deschidă 
spălătoria. Gringaille se duse el însuşi să-i ducă banii, deoarece 
fata, atât de miîndră cum o ştim, nu i-ar fi acceptat decit din 
partea fratelui său. 

In acest fel, cele trei puşlamale nu mai aveau decît o mie patru 
sute de livre. Ei şi! puteau trăi liniştiţi şase luni. 

Cele o mie patru sute de livre nu le ajunseră decit cincisprezece 
zile. 

Se poate spune că cei trei voinici se amuzară arucându-şi banii 
în Sena?... Sau că au făcut cumpărături considerabile?... Sau că, 
în fine, s-au dedat la cine ştie ce orgii? Câtuşi de puţin. Ei nu 
făcură nici o achiziţie şi trăiră destul de rezonabil. La ritmul pe 
care-l adoptaseră, banii puteau să le ajungă două sau trei luni. 
Ceea ce ar fi fost, în fond, destul de plăcut. 

Dar hotăriră să joace prin cîrciumile pe care le frecventau. Şi 
cum în naivitatea lor credeau că, aşa cum ei hotăriseră să 
devină cinstiţi, şi ceilalţi pungaşi din Paris s-au convertit, nu se 
mai gîndiră să fie precauţi. 

Intr-o seară — seară cu un ghinion negru — căzură pe mîna unui 
trio de trişori. Şi lucrurile nu întîrziară prea mult. în mai puţin de 
o oră pierdută până la ultima leţcaie. Fură nevoiţi să plece cu 
capul plecat sub înjurăturile cîrciumarului furios că nu-i puteau 
plăti consumaţia, fiindcă cei trei trişori plecaseră de mult, 
ducând cu ei banii cîştigaţi. 

Catastrofa era copleşitoare. Altădată, o seară la pîndă în colţul 
unei străzi, ar fi reparat necazul. Dar 

acum, de când deveniseră cinstiţi, asta însemna mizeria, zile de 
foamete şi de nesiguranţă, după cum prevăzuse şeful lor. 

îşi vînduseră armele şi costumele somptuoase plătite de 
Concini. Nu-şi păstrară decit spadele şi hainele cu care erau 
îmbrăcaţi. Din fericire, veşmintele erau într-o stare foarte bună, 
aproape noi, aşa încât erau destul de prezentabili. 

Menajaţi cu o economie destul de tardivă, e drept, cei cîţiva 
scuzi căpătaţi în urma vinzării mai durară o săptămînă. Jehan, 
care-i vedea mereu curat îmbrăcaţi, nepăsători după cum le era 
felul, nu bănuia lipsurile în care se zbăteau. De altfel făceau tot 
posibilul să nu le arate. 

în momentul în care ne reîntîlnim cu cei trei, e ora patru dintr-o 
frumoasă după-amiază a începutului lunii iunie. Un timp însorit, 


una din acele strălucitoare după amieze când totul arată bucuria 
de a trăi. 

în acea zi, Gringaille, Escargasse şi Carcagne îşi mai strînseseră 
centurile cu o gaură. Era felul lor de a prinzi. Acum vînturau 
străzile oraşului, cu nasul în vînt şi cu ochii la pîndă să nu le 
scape ocazia care le-ar fi permis să cineze altfel decit să stringă 
centura cu încă o gaură. 

Melancolici, dar nu resemnaţi, băteau străzile fără o ţintă 
precisă. Mizau pe norocul care, pînă atunci, nu le adusese nimic 
bun. Tocmai ajunseseră la răspîntia Trahoir. Fără să-şi dea 
seama, o luară pe strada Arbre-Sec, îndreptîndu-se spre râu. 
Deodată îl văzură pe Carcagne dîndu-şi un pumn, mai să dărime 
un bou, şi exclamând: 

— Am găsit! 

— Ce? săriră ceilalţi doi, nerăbdători. 

— Mijlocul de a cina fără să cheltuim nimic, şi poate... cine 
ştie?... hrana asigurată pentru cîtva timp. Hai, iute, firtaţilor 
intraţi în fundătura asta şi nu vă mişcaţi pînă nu vă chem. 

Toate acestea se petreceau în faţa locuinţei cumetrei Colline 
Colle. 

Recunoscînd-o în spatele ferestei, Carcagne îşi aminti pe dată 
avansurile pe care aceasta i le făcuse. 

Matroana, după răpirea Bertillei, îşi petrecea cea mai mare 
parte a zilei în spatele ferestrei. Era atât de încăpăţinată încât 
nu renunţase. la ideea de a trage foloase de pe urma acestei 
răpiri. 

Mai întîi îl căutase pe La Varenne. Dar confidentul regelui nu mai 
scotea nasul afară din casă. Acesta nu se putea hotărî să-şi 
arate mutra împodobită cu cicatricea care prea semăna a 
lovitură de cravaşă. Astfel încât Colline Colle nu-l mai văzu. 
Toată speranţa-i era în Carcagne. 

Dar bunul tînăr, aşa cum îl numea ea, nu părea hotărât să vină 
să o viziteze, după cum îl rugase. Şi iată că, în momentul în care 
disperarea-i ajunsese la culme, îl zări oprit în faţa casei sale. Nu 
ezită nici o secundă şi, deschizînd fereastra, îl strigă fără ruşine. 
Gringaille şi Escargasse o recunoscură şi ei pe Colline Colle. 
înţeleseră gîndul lui Carcagne şi-i cuprinse din nou speranţa. Se 
adăpostiră, după cum le ceruse Carcagne, hotăriţi să nu facă 
nici o mişcare pînă când acesta nu le va permite. 


Matroana deschise uşa tocmai când Carcagne urca solemn 
treptele peronului. Şi astfel pătrunse în sanctuar — asta vrînd să 
însemne bucătăria, care servea şi drept sufragerie. când 
rămaseră singuri, faţă în faţă, Colline Colle se crezu datoare să 
ia un aer încurcat, şi-şi plecă pudică privirea. Carcagne înţelese 
că trebuie să o facă pe galantul, să-i spună ceva care să-i cîştige 
bunăvoința. Şi deci se hotări: 

— Frumoasă doamnă, de când v-am văzut, mi-am dat seama că 
mi-am uitat inima aici. Nu ,'"am venit să o cer înapoi. Dacă aţi 
găsit-o, păstraţi-o... 

Dar, pentru Dumnezeu, atunci vi-o cer pe a voastră în schimb, 
sau dacă nu, mor... Vedeţi, sânt disperat, mă usuc, mă topesc!... 
Şi zicînd acestea, îşi răsuci mustaţa cu un aer de cuceritor 
găsind  complimentul destul de convingător şi declaraţia 
decisivă. 

Dar culmea e că, doamna Colline Colle, puţin obişnuită cu 
asemenea exprimare, rămase cu gura căscată, lăsînd să se 
reverse asupra amorezului declarat nişte priviri tandre, pline de 
înţelegere şi de compasiune. 

Adevărul este că, bietul Carcagne, postind încă din ajun, avea 
un aer languros şi cu atât mai interesant. Ba, mai mult, era 
măcinat de nelinişte în ceea ce priveşte tentativa sa disperată. 
N-ar fi realizat nimic atingînd inima matroanei, dacă ea n-ar fi 
deschis şi uşa bucătăriei. Şi această nelinişte i se citea pe figură, 
dar Colline Colle crezu că e vorba de neliniştea amorezului ce îşi 
aşteaptă soarta să se pronunţe. Şi fu mişcată. 

Dar nu era femeia care să-şi piardă capul numai din atit, încât 
remarcă: 

Pe sfinta Fecioară! de ce ai aşteptat aşa mult, tinere?... Doar ti- 
am spus să vii să mă vezi! 

Reproşul era întemeiat şi, deoarece Carcagne nu-l prevăzuse, pe 
moment rămase descumpănit. Dar apropierea pericolului îl făcu 
să dibuie repede răspunsul: 

— Vai! frumoasă doamnă, făcu el cu un suspin adînc, sânt în 
serviciul unui prinţ despotic şi a trebuit să-mi urmez seniorul în 
provincie. Fiţi sigură că am suferit mult din cauza absenței! 
Explicaţia era foarte plauzibilă şi o satisfăcu pe matroană. O 
satisfăcu cu atât mai mult, cu cit îşi aminti că răpitorului i se 
dăduse titlul de prinţ. Era începutul informaţiilor pe care spera 


să le capete prin vicleşug de la pretinsul ei amorez. Mulţumirea 
de sine o făcu să se liniştească: 

— Bietul de tine! zise ea cu un ton înţelegător. 

Şi-i luă mîna pe care i-o strînse cu tandreţe, ca şi cum i-ar fi 
spus: „Necazurile tale s-au terminat!" şi coborînd privirile, cu un 
aer tulburat: 

— Pe mine mă cheamă Brigitte... Pe tine? 

— Pe mine, Carcagne. O, Brigitte! regina inimii mele, îţi voi fi 
alături pînă la moarte! Simt că nu pot trăi fără tine! Simt... că 
am fost făcuţi unul pentru celălalt. Ştiu... ei drăcie! parcă se 
simte un miros de supă bine dreasă... adică, nu... vreau să spun 
că simt o... că simt o... că simt... 

Bietul Carcagne, zăpăcit de mirosul supei care fierbea pe foc, 
simţea cum se împotmoleşte în mod lamentabil. Pentru a ieşi 
din încurcătură se hotări să folosească un mijloc eroic: o înşfacă 
pe Colline Colle, o ridică cu uşurinţă, o strînse la piept, mai s-o 
sufoce, şi Incepu s-o sărute zgomotos. 

După care, o lăsă binişor jos, convins că şi-a îndeplinit datoria şi 
a ieşit cu bine din încurcătura în 

care-l băgase ideea lui de a folosi fraze sforăitoare, când de fapt 
gesturile sânt aşa de uşoare şi grăitoare. 

Colline Colle, care fusese pe jumătate sufocată, răsufla cu greu 
încercînd să-şi revină. Nu era deloc supărată, ba din contră, era 
încîntată de forţa îndrăzneţului amorez, avînd curajul chiaf să i-o 
spună: 

— Isuse! Doamne sfinte! Cîtă forţă!... Cîtă pasiune!... Chiar aşa 
de mult mă iubeşti?... Dar e o adevărată binecuviîntare. 
Carcagne crezu că a cîştigat pe tot frontul şi, crezîndu-se stăpîn 
pe situaţie, declară: 

— Asta e! mă instalez la tine! Nu te voi mai părăsi, Brigitte. Simt 
că sânt făcut pentru o viaţă de burghez. 

„Ei drăcie! gîndi bătrîna, merge repede tînărul! Crede aşadar că- 
| voi întreţine eu?... Mai vedem noi! Să spună el tot ce vreau să 
ştiu, şi pe urmă îi arăt eu cum o termin cu amorezii 
stingheritori." 

Dar cum nu protesta şi cum continua să-i suridă drăgăstos, 
Carcagne consideră cu logica sa specială, că bătriîna consimte. 
Aruncîndu-şi masca, spuse direct: 

— Dar, Brigitte, nu crezi că a venit ora cinei? Stomacul meu îmi 
spune că s-a făcut timpul să mîncăm. 


Totuşi, cu toată neruşinarea sa şi aerul nepăsător pe care-l 
afişa, încă nu era prea sigur pe el: Colline Colle părea a nu fi 
auzit îndemnul. 

Dar nu era asta, pur şi simplu ea se gîndea. Cu 

a 

toate că era zgircită, nu era şi proastă. în tinereţe fusese 
neguţătoreasă. Cheltuielile cu o cină suplimentară o făceau să 
se zbirlească. Dar tot ea îşi spuse că pentru a-i dezlega limba 
tinărului naiv, o cină bogată, stropită din belşug, e cel mai 
potrivit lucru. Luînd 

această hotărîre, îi spuse lui Carcagne care aştepta cu nelinişte: 
— Dar, domnule Carcagne, nu cinez înainte de ora şase! Şi iată, 
nu-i decit ora cinci. 

— Te înşeli, Brigitte, o asigură Carcagne uşurat, sânt sigur că te 
înşeli. Dacă ar fi să mă iau după stomacul meu, ar fi ora nouă 
seara. 

Şi cum îi părea surprinsă şi puţin neliniştită, recurse la tactica 
deja experimentată: o apucă de mijloc şi-i aplică o pupătură 
zgomotoasă pe git, după care exclamă: 

— Vai! inima mea! mi-ai făcut cea mai mare bucurie pe care am 
avut-o vreodată. Şi după cum ştii, emoţiile cresc pofta de 
mîncare. 

— Termină cu copilăriile! 

— Ei şi, ce, nu ţi-am spus că de când te-am văzut nu mai beau, 
nu mai mănînc, nu mai dorm!... Acum sufăr de efectul invers... 
Brigitte, dacă nu-mi dai să mănînc imediat, cad de foame, leşin, 
mor la picioarele tale... înainte de a-ţi fi primit sărutul. 

Matroana încercă să roşească, era mai degrabă uluită decit 
flatată de înflăcărarea tinărului. Dar nu-l lăsă să-şi dea seama. 
— Ei, hai, făcu ea, nu-ţi doresc moartea... îţi pregătesc imediat 
cina. 

Acceptînd riscul, începu să se agite şi, după ce aţiţă focul, cobori 
în pivniţă. 

De-abia se îndepărtă matroana şi Carcagne sări pe un scăunel 
aflat sub lucarna din perete şi, scoţind capul afară şopti cîteva 
cuvinte, primite cu bucurie de Gringaille şi Escargasse, care-l 
aşteptau răbdători, dar nu prea liniştiţi. 

Acestea fiind îndeplinite, cobori cu repeziciune de pe scăunel şi, 
pentru a-şi recîştiga sîngele-rece, începu să umble prin cameră, 


de la fereastră spre uşa camerei alăturate care era deschisă 
larg. Se opri brusc pe pragul uşii. 

Razele soarelui, care cădeau oblic pe o comodă aflată aproape 
de el,făcea să strălucească un obiect aflat într-unul din sertarele 
întredeschise. 

Era mai mult decit putea să suporte, şi-şi uită angajamentul luat 
nu demult. Strălucirea obiectului îl orbi şi bunele-i intenţii 
sucombară jalnic la prima tentaţie. 

Cu privirea fixată pe uşa prin care-şi putea face apariţia Brigitte, 
strecură în sertar o mînă expertă şi înhaţă obiectul care-l 
tentase. Părea că e un fel de cutiuţă. De argint, de bună seamă 
că prea strălucea. Şi dacă era plină cu aur? O scutură uşor şi 
simţi ceva mişcîndu-se în interior. Cu inima bătînd să-i spargă 
pieptul, băgă repede obiectul în buzunar şi se depărtă repede 
de uşă. 

Colline Colle tocmai apărea. Emoţia îl făcu să izbucnească într- 
un acces puternic de tuse. 

Ca şi când tusa lui Carcagne constituia un semnal, în aceeaşi 
clipă se auziră lovituri puternice în uşa de la stradă. Colline Colle 
tresări şi-l privi pe tînăr, neliniştită. Acesta se îndreptă şi-şi 
răsuci mustaţa cu un gest, ca şi când ar fi spus: „Aici sînt! Nu-ţi 
fie teamă de nimic." Şi Colline Colle surâse, liniştită. 

Dar loviturile se repetară şi de această dată se făcu auzită o 
voce puternică: 

— Hei! Carcagne! Hei! Eşti mort sau viu?... Dacă ai murit, spune- 
o, pe coarnele diavolului! n-o să lăsăm să se răcească cina care 
ne aşteaptă. 

— Brigitte, strigă vesel Carcagne, sânt prietenii mei; Deschide- 
le, iubito. 

Dar Brigitte cam strimbă din nas. După cîte se părea, vizita o 
deranja. Şi apoi, tînărul prea se purta ca la el acasăf 

„Ei, na! e aici de abia de un sfert de oră şi s-a şi instalat! Mă 
întoarce pe toate părţile, de parcă el ar fi stăpînul. Pentru el a 
trebuit să-mi schimb ora cinei. Şi acum, culmea, prietenii lui îmi 
iau casa cu asalt. Ce înseamnă asta? Ah, lasă, după ce voi şti tot 
ce am nevoie, mă debarasez eu de toţi ăştia... O să mă com- 
promită cu purtările lor... Fără să mai pun la socoteală că îl cred 
în stare să-mi mănînce în citeva zile toate economiile strînse cu 
atita trudă!" 


Carcagne, văzind-o că nu se clinteşte, se repezi la uşă şi, cum 
cheia se afla în broască, o răsuci, trase zăvoarele şi-i pofti în 
casă pe prietenii săi, fără să-i pese de privirile furioase ale 
matroanei. 

Astfel încît, împotriva voinţei sale, Gringaille şi Es-cargasse îşi 
făcură apariţia. Carcagne, ca un adevărat gentilom, făcu 
prezentările. Primirea fu mai mult decit glacială, şi ar fi 
descurajat pe oricare altul, mai puţin pe cei doi infometaţi. Dar 
aceştia, zărind posibilitatea unei cine, nu mai dădeau atenţie la 
nimic altceva. îşi înmulţiră zimbetele şi plecăciunile, şi 
Escargasse declară cu seninătate: 

— lertaţi-ne doamnă dacă dăm buzna într-un mod aşa de 
grosolan. Dar se pare că amicul Carcagne a uitat, datorită vouă, 
că am avut onoarea de a-l invita să cineze cu noi. 

— Unde mai pui, am comandat special în onoarea lui o masă 
formidabilă la hanul Grand-Passe-Partout, 

care după cum ştiţi, sau poate nu, este cel mai bun han din 
Paris, completă Gringaille. 

Colline Colle îl privi neliniştită pe Carcagne: era în stare s-o 
părăsească pentru a-şi urma prietenii? Ar fi putut să dea greş 
tocmai acum, când era aşa de aproape de ţintă? Nu! Carcagne 
tocmai spunea: 

— Vai, domnilor! vă rog să mă scuzaţi, dar azi nu mai pot. 

Şi aruncă o privire înflăcărată matroanei. Bucuria pe care 
aceasta o simţi când îşi dădu seama că tînărul nu o va părăsi, o 
făcu să uite că trebuie să roşească. 

Gringaille şi Escargasse se ridicară cu aere de oameni jigniţi. 

— Dar, continuă Carcagne neglijent, există o cale de a împăca 
lucrurile. Dacă eu nu pot veni cu voi, voi în schimb puteţi rămîne 
cu noi... împărţiţi cu noi modesta noastră cină. sânt sigur că 
doamna va face faţă în mod onorabil prezenţei voastre la masă. 
Uluiala şi indignarea o lăsară pe Colline Colle fără grai. Dar 
trăsăturile-i mînioase, privirile aprinse pe care le aruncă celor 
trei nefericiţi care aşteptau tremurând hotărîrea sa, în sfîrșit, 
întreaga ei atitudine arăta un refuz pe cît de teribil, tot pe atât 
de grăitor. 

Gringaille şi Escargasse se făcură că nu văd toate acestea şi-i 
considerară tăcerea drept acceptare. Mutrele le deveniră 
surizătoare şi exclamară ca nişte gentilomi: 

— Pe legea mea, iată o propunere curtenitoare. 


— Ferească sfintul să o refuzăm! 

Dar bătrina zgircită se revoltă în faţa acestei cheltuieli 
neaşteptate. Şi izbucni: 

— Ce! credeţi că la mine e cârciumă? Credeţi că pot să 
găzduiesc gratuit pe toţi caraghioşii care ar dori să-mi intre în 
casă?... 

Şi ar mai fi spus ea multe altele dacă nu ar fi riscat Carcagne 
marea lovitură şi care, luîndu-şi un aer de demnitate jignită 
exclamă: 

— Ruşine, doamnă! Aşa apreciaţi onoarea ce vă este făcută?... 
Domnilor, să plecăm, vă rog. M-am înşelat asupra doamnei... 
Credeam că are o inimă nobilă şi generoasă. Văd că este o mică 
burgheză zgîrcită. Să plecăm!... 

Puțin îi lipsi matroanei să nu leşine. Ce! plecau?... Dar asta 
însemna sfîrşitul ei!... socotelile ei se duceau pe apa sîimbetei 
numai pentru că refuza un surplus de cheltuială? Poate că era 
mai bine să se resemneze şi să accepte inevitabilul! Da, de o 
sută de ori, da. 

— Domnilor, domnilor, se grăbi ea să implore. Nu m-aţi înţeles, 
am vrut să spun că locuinţa mea nu e o cîrciumă şi că nu veţi 
putea găsi aici bunătăţile şi confortul datorat unor gentilomi ca 
voi şi cu care, fără îndoială, sînteţi obişnuiţi. 

Cel mai mirat de victorie părea că este însuşi Carcagne. N-ar fi 
crezut în ruptul capului că a putut produce o asemenea impresie 
asupra matroanei. Şi totuşi, iată dovada. Cei trei respirară 
uşuraţi, eliberaţi de neliniştile ce-i frămîntară pînă atunci, şi 
schimbară cite o privire triumfătoare: se făcuse. Nu fără 
greutate, totuşi. Dar nu abuzară de succesul lor. 

— Dar, doamnă, nu sîntem pretenţioşi, spuse unul. 

— Ca să fim împreună, acceptăm orice, adăugă şi celălalt. 

— Fără a mai pune la socoteală plăcerea de a supra într-o 
asemenea plăcută companie, ca a voastră, 

doamnă, exclamă curtenitor Carcagne, cu o  ocheadă 
semnificativă. 

Toate aceste cuvinte o liniştiră puţin pe zgircită. 

în cele din urmă, cina, atât de greu obţinută, fu gata. Era 
compusă din faimoasa supă al cărei miros îl zăpăcise pe 
Carcagne, un castron de linte Si un rest de friptură de porc pe 
care Brigitte, suspinînd, se duse s-o aducă. O cină, de altfel, 
destul de săracă, care de abia înşelă foamea celor trei. Colline 


Colle crezu că dacă le arată celor trei înfometați două sticle de 
vin, mai repară lucrurile. 

Cei trei se priviră consternaţi. Dar Carcagne ştia de acum cum s- 
o îmblinzească: nu era necesar decit să-şi arate colții. Cu 
autoritate îi ceru cheile, cobori în pivniţă şi se întoarse de acolo 
cu şase sticle, o duzină de ouă şi cu un jambon. Nu lipsi mult ca 
matroana să se sufoce de disperare, dar nu îndrăzni să se 
opună. încurajat de succes, Carcagne scotoci prin dulapuri şi 
mai găsi cîteva borcane cu dulceaţă şi o sticlă cu rachiu, de abia 
începută. 

Brigitte suridea, dar surisu-i era galben şi-i venea să-şi smulgă 
părul. Culmea era că fu nevoită să facă chiar ea omleta. Ah! cît 
ar fi vrut să o prepare cu otravă, dacă n-ar fi fost nevoită să 
mănînce şi ea. 

O dată proviziile terminate şi aproape satisfăcuţi, cei trei trecură 
în cealaltă cameră care-i servea bătrînei drept salon. Nu uitară 
să ducă cu ei şi sticlele, manifestind vădita intenţie de a le goli 
pînă la ultima picătură. în moleşeala plăcută care-i cuprinsese 
acum, îşi spuneau în felul lor convenit că, oricum, casa era mai 
bună decit speraseră şi că, bine dresată, bătrina le-ar fi putut 
satisface dorinţele pînă când Jehan s-ar fi 

îmbogăţit. Nici măcar nu se îndoiau că, cel puţin pentru cîteva 
zile, n-ar fi avut masa asigurată. Şi asta în timp ce Colline Colle 
ardea de dorinţa de a-i azvirli afară cît mai repede. Era cuprinsă 
de o furie teribilă şi nu se stăpinea decit cu mare greutate. 
Văzindu-i aşa de veseli şi nepă-sători, riscă întrebarea care o 
frămiînta de atita timp: 

— Spuneaţi, domnule Carcagne, că sînteţi în serviciul unui prinţ 
puternic. Puteţi să-mi spuneţi şi mie cum se numeşte? Şi aşteptă 
răspunsul cu nerăbdare. Tocmai când deschidea gura pentru a-i 
răspunde, Carcagne simţi cum un picior îl calcă pe al său, aşa 
încît, înţelegînd, tăcu. 

— E vorba de prinţul Florentini, spuse Gringaille. 

— Vărul reginei Măria de Medicis, completă Escar-gasse. 

O sclipire străluci în ochii matroanei şi un suris îi înflori pe buze. 
în cele din urmă aflase numele răpitorului. Şi acest nume îl 
vinde pe bani grei confidentului regelui. Acum nu-i mai părea 
rău că cei trei ticăloşi îi devoraseră proviziile pe două săptămîni. 
— Şi spuneţi că a lipsit zilele acestea? întrebă ea cu indiferenţă 
bine jucată. 


— Mai bine spus, s-a întors la Florenţa, ţara sa de baştină, de 
unde nu va reveni prea curînd, poate niciodată. 

Această mărturisire fu ca o lovitură de măciucă pentru biata 
matroană. 

— Dar, bolborosi ea, tinăra fată, fosta mea chiriaşă, ce s-a 
întîmplat cu ea? 

Şi aşteptă răspunsul gâfâind cu teamă. Găsind numele 
răpitorului, sperase să pună mina pe fată. Dar 

acum, o dată ce răpitorul se întorsese în ţara sa, ar fi trebuit s-o 
găsească prin forţele-i proprii. 

— Cum, încă nu aţi aflat?... Tînăra se află în siguranţă, sub 
protecţia regelui... După cite se pare, prin naştere îi este cumva 
rudă, explică Gringaille. 

Pentru Colline Colle, Care ştia că Berfille era fiica regelui, 
cuvintele fură semnificative. Se simţi zdrobită. Bertille aflată sub 
protecţia regelui, însemna năruirea oricăror speranţe de şantaj 
pe care le înălţase şi organizase în mintea sa. Era ruinată, 
furată, batjocorită... Fiindcă cei trei nemernici din faţa sa, care o 
priveau cu un aer şiret ştiau mai multe decit voiau să-i spună. 
Ah! cum i-ar mai fi aruncat pe uşă afară. 

Se ridică brusc, palidă de furie, cu pumnii şi şolduri, 
amenințătoare, şi bolborosi: 

— în cazul ăsta, dacă stăpiînul vostru s-a întors în ţara lui, 
înseamnă că nu mai aveţi slujbă? 

— Pe toţi dracii, da, făcu melancolicul Escargasse. Mărturisire 
imprudentă pe care provensalul o 

înţelese, dar prea tirziu. 

Dintr-o privire Colline Colle se asigură că nu avea de ce să se 
teamă. încă era zi, strada era bine populată pentru ca cineva să- 
i vină în ajutor în caz de pericol. Se repezi şi apucă un măturoi 
cu amîndouă mîinile, şi în timp ce-l învirtea cu furie, începu să 
strige: 

— Aha! Nu mai aveţi slujbe!... Aha aţi rămas pe drumuri, fără 
nici un chior, cu burta goală... Şi ce v-aţi spus, că sânt o vacă 
bună de muls, aţi venit, să vă instalaţi aici, să mă ruinaţi. Afară, 
cîinilor! vagabonzilor! nemernicilor! tîrîturi ce sînteţi! 

Şi fiecare epitet era însoţit de cite o lovitura! zdravănă de 
măturoi. Cei trei, zăpăciţi, neînţelegindl prea bine această 
schimbare bruscă de atitudine, încercau să se apere cit mai bine 


de loviturile care plouau,! neînţelegind că trebuie să o şteargă 
cît mai repede. 

— Dar, iubita mea Brigitte! încercă să o împace! Carcagne. 

— Nu sânt iubita ta Brigitte! urlă scorpia scoasă din minţi. Eu 
sânt o femeie cinstită! Şi voi m-aţi ruinat,! înţelegeţi, m-aţi 
ruinat!... Căraţi-vă o dată! 

Şi repezindu-se la fereastră, o deschise cît putu dej larg şi 
începu să strige cu o voce ascuţită, capabilă să ridice în picioare 
întreaga stradă: 

— Săriţi! hoţii! hoţii! 

Abia atunci înţeleseră că dacă mai întîrziau mult, întreg cartierul 
le-ar fi sărit în cap şi i-ar fi făcut bucăţi. Cu vitejie îşi luară 
picioarele la spinare şi o zbughiră ca un stol de păsări speriate. 
Teama le dădu aripi, aşa încât nu se mai opriră pînă la poarta 
Saint-Honore unde se opriră, observînd că nu-i urmărea nimeni. 
Prima grijă a lui Carcagne, atunci când se aflară în siguranţă în 
cocioaba lor, a fost să afle ce putea fi obiectul strălucitor care l-a 
făcut să calce alături, după ce jurase să devină un om cinstit. 
Era o cutie prăpădită din fier, strălucitoare, e drept, dar care nu 
făcea doi baniDeschizind-o văzu că nu conţine decit un inel de 
fier, care nici el nu valora mare lucru, şi o hîrtie acoperită de o 
scriere fină, într-o limbă pe care nu o cunoştea. Se simţi liniştit. 
Luă inelul şi-şi spuse: 

„Îi voi spune lui Gringaille să i-l dea Perettei. poate o să-i facă 
plăcere." 

în ceea ce priveşte cutia, o puse în buzunarul interior al unei 
haine mai vechi, pe care nu o mai purta de multă vreme. Cu 
conştiinţa împăcată, se aruncă pe salteaua sa şi. învelindu-se cu 
pătura, adormi pe dată. 

Acea mică cutie era cea pe care Colline Colle o furase din caseta 
Bertillei şi pe care, la rîndul ei o aruncase neglijentă în sertarul 
respectiv, uitînd de ea. 

Bertille dispăruse de aproape o lună. 

Între timp, capela Mîntuitorului fusese încojurată cu o palisadă 
înaltă şi săpăturile începuseră. încă de la primele lovituri de 
tirnăcop se descoperiseră treptele unei scări. Asta demonstra că 
indicaţiile conţinute de faimosul act erau exacte. Ceea ce pînă 
atunci nu fusese prea sigur. 

Ca rezultat al acestui prim succes, se hotărî ca lucrările să 
continue, dar cu grijă însă, şi asta numai în scopul mărturisit de 


a nu deteriora cripta unde, în timpurile îndepărtate ale 
persecuției creştinilor, prea-fericitul sfint Denis îşi aduna turma 
de credincioşi în jurul modestului altar de piatră. 

Şi asta numai pentru a da satisfacţie Măriei de Beawvilliers. 
Streaţa nu uita că, odată scoasă la lumină capela subterană, 
aceasta ar fi devenit un loc de pelerinaj, izvor de profituri 
apreciabile pentru mănăstire. 

Părintele Coton, confesorul Maiestăţii Sale, reuşise să se facă 
numit supraveghetorul lucrărilor. Şi regele şi regina îl credeau 
fiecare de partea sa. Dar noi ştim că el nu era decit un 
instrument docil în mîinile lui d'Acquaviva. 

Deci Coton supraveghea şi dirija lucrările, dar în acelaşi timp 
păzea şi împrejurimile. Aceste împrejurimi nu fuseseră interzise 
publicului, dar fuseseră împiînzite cu o plasă deasă de spioni. Pe 
dealul Montmartre se putea circula în libertate. Dar ca să treci 
neobservat prin apropierea capelei nici nu se punea problema. 
Ochi invizibili, mereu treji, spionau şi cel mai mic şi nevinovat 
gest al trecătorilor. 

Coton îşi asigurase sprijinul unui oarecare număr de credincioşi 
care se însărcinaseră cu această supraveghere. Ceea ce este de 
remarcat, e faptul că nici unul din aceşti credincioşi nu 
aparţinea iezuiţilor... cel puţin în mod oficial. 

Independent de aceste precauţii, luate în numele regelui şi al 
reginei şi aprobate de Sully şi Concini. aceştia doi, neîncrezîndu- 
se unul în celălalt, îşi luaseră fiecare micile lor măsuri secrete. 
Aşa încît, fără să bată prea mult la Ochi, împrejurimile capelei se 
aflau, ca să spunem aşa, în stare de asediu. 

E Concini se credea într-atit sigur de succes, încât luase în slujba 
sa, pentru a-i înlocui pe Jehan le Brave, Gringaille, Escargasse şi 
Carcagne, patru gentilomi ade-văraţi. Aceştia erau domnii 
d'Eynaus, de Ro-quetaille, de Longval şi de Saint-Julien. Patru 
tineri, din care cel mai vîrstnic nu împlinise încă douăzeci şi şase 
de ani, iar mezinul dacă avea douăzeci şi doi. 

In mintea sa, cei patru gentilomi constituiau nucleul 
impozantului său corp de gărzi pe care şi-l va forma în 
momentul când va deveni stăpînul. 

Pentru moment, cei patru aveau singura sarcină de a-l căuta pe 
jehan le Brave pentru a-l prinde viu. Concini le promisese 
douăzeci de mii de livre în ziua în care vor veni cu el, legat de 
miîini şi de picioare. 


Cei patru tineri, care de altfel erau puternici şi viteji, şi erau 
conştienţi de asta, gîndiră că patru oameni ca ei, pentru a 
prinde unul singur, era mult prea mult, cel puţin doi erau de 
prisos, chiar dacă ad-miteau că viitoarea victimă este dotată cu 
o forţă extraordinară. Dar ei nu-l cunoşteau pe Jehan le Brave. 
Concini însă, îl cunoştea prea bine. Şi nu-i uita nici pe 
Escargasse, Carcagne şi Gringaille care deja îl trădaseră pentru 
Jehan căruia i se alăturaseră. Asta-l făcu să nu ezite să mai 
angajeze încă treizeci de haimanale, pe toată durata lucrărilor la 
capelă. 

Aceştia, împărţiţi în grupe de cite opt, fuseseră puşi sub 
comanda lui Saint-Julien, Longval, Roquetaille şi Eynaus. Una din 
cetele de ticăloşi trebuiau să asigure împrejurimile capelei. 
Concini nu putea să uite că Jehan căuta şi el comoara, şi deci îşi 
lua măsurile de prevedere. Dar pînă în acea zi, Concini şi 
oamenii săi nu avură ocazia să pună mina pe cel ce-l căutau. 

Cu toate acestea, Jehan nu se ascundea. Numai că era într-un 
continuu du-te-vino şi, condus de instinct, îşi îndrepta cercetările 
mai ales spre cartierele mărginaşe ale oraşului. De mai bine de 
o lună de când îşi începuse căutările, nu era mai avansat ca în 
prima zi. Era descurajat, deprimat, şi începuse să întrevadă 
posibilitatea de a sfirşi printr-o lovitură de pumnal. 

în această zi, de treisprezece iunie, Jehan îşi petrecuse 
dimineaţa bătind cartierele de pe malul stîng al Senei, între 
înălţimea Copeau, pînă la mănăs-tirea Saint-Germain-des-Pres. 
Ceea ce nu era puţin lucru. 

Reîntorcîndu-se, trecu pe Pont-Neuf şi o luă pe strada Arbre'- 
Sec, privind îndelung şi visînd sub fereastra închisă a vechii 
locuinţe a celei pe care nu încetase să o caute. După care plecă 
suspinînd. 

Fără să-şi dea seama, se trezi în strada Saint-Honore. O străbătu 
şi curînd ieşi pe poarta cu acelaşi nume, totul ca în vis. 

Acea zi era tocmai ziua rezervată tirgului de cai care se ţinea la 
poalele înălţimii Saint-Roch, cu cele două mori de vînt de pe 
culme, după cum se ştie, înălţimea Saint-Roch e- situată nu 
departe de poartă, imediat pe dreapta cum ieşi din oraş. în aşa 
fel încât locul era destul de animat la acea oră. Jehan, mereu 
absent, se pierdu în mulţime. 

în acel moment, escortat de cei patru gentilomi, Concini 
străbătea tirgul de cai. îl zări pe Jehan care stătea cu spatele la 


el şi ochii-i sticliră, în timp ce mina i se crispa pe mânerul 
spadei, oprindu-se ca o fiară care se pregăteşte să sară asupra 
victimei sale. 

Să sară asupra spadasinului, să-l înhaţe şi să-l ducă cu el, 
înainte ca acesta să-şi dea seama de ce i se întîmplă, acesta fu 
primul său gînd. Aruncînd o privire în jurul său, îşi dădu seama 
că acţiunea îi putea eşua în mijlocul acestei mulţimi. Inţelegind 
aceasta, scrişni din dinţi, blestemînd în şoaptă, palid de furie şi 
tremurînd la gîndul că nu ar fi avut de făcut decit să întindă 
mîna pentru a-l înhăţa. Şi în loc de asta, trebuia să se 
stăpînească, în timp ce celălalt putea să-i scape ca şi pînă acum. 
Pentru un moment se gindi să se arunce asupra lui şi să-l 
înjunghie în spate cu pumnalul, după care s-ar fi pierdut în 
mulţime. Era-posibil, dar ar fi fost o slabă 

răzbunare după toate planurile pe care le făcuse!... Şovăi un 
moment, şi un suris sinistru îi apăru pe buze, felicitindu-se că a 
avut forţa de a se stăpini. Observase cît de absent era Jehan şi-i 
veni o idee. 

Dădu citeva ordine scurte şi, învăluindu-se în manta se aşeză 
mai departe. în timp ce unul din cei patru oameni ai săi se 
îndepărtă în grabă, ceilalţi trei îl supravegheau îndeaproape pe 
Jehan cu intenţia vădită de a nu-l pierde din ochi. Nici măcar nu 
era necesar să se ascundă, deoarece Jehan nu-i cunoştea. 

În acest timp, Jehan îşi reluase plimbarea. Cei trei urmăritori, de 
la distanţă, nu-l pierdeau din priviri nici o clipă. Concini, cu 
pălăria pe ochi şi gulerul mantalei ridicat îi urma de la distanţă 
pe cei trei oameni ai săi. 

— Bucuria şi bogăţia să fie mereu cu tine, domnule Jehan le 
Brave, se făcu auzită deodată o voce gravă. 

Jehan tresări, şi lăsă să-i scape o privire înfricoşată asupra celui 
ce-l întrerupea din gindurile sale. Era privirea celui care e trezit 
la realitate şi revine de departe. Se linişti şi umbra unui suris îi 
destinse buzele. 

— Ah! dumneata eşti, Ravaillac, făcu el cu blin-deţe. Bucuria şi 
bogăţia, spui tu? Pe maţele diavolului! sânt curios să văd dacă 
urarea ţi se îndeplineşte, pentru că, vezi, când mi-aţi făcut-o 
tocmai visam să sfârşesc cu această viaţă cu o lovitură de 
pumnal bine aplicată... Vezi bine că bucuria domneşte în inima 
mea. în ceea ce priveşte bogăţia: trei scuzi, iată toată bogăţia 
mea. 


Şi izbucni într-un ris strident, sacadat, în care se simţea 
nebunia. 

Ravaillac îl privi cu o milă adîncă şi trăsăturile i se crispară de 
parcă ar fi suferit el însuşi de suferinţa celuilalt. Şi clătină cu 
durere din cap. 

— Vă văd palid, spuse el. Aţi slăbit, ochii sânt plini de febră... 
Siînteţi cumva bolnav? 

— Eul... nu m-am simţit niciodată mai bine ca acum, dragul 
meu! Şi tocmai asta-i boala mea. 

în timp ce vorbea, se lovea puternic cu pumnul în piept. 
Ravaillac păli şi o expresie de disperare îi apăru pe faţă, o 
teamă teribilă i se citi în priviri. Deschise gura ca pentru a vorbi, 
dar nu scoase decit un geamăt surd. - La rîndul său, Jehan îl 
privi cu interes, şi faţa lui exprima mila. 

— Şi tu eşti schimbat!... Tot viziunile acelea întunecate? Mizeria 
nu ţi-a fost de ajuns, văd că ai ajuns la mortificarea trupului. 
Chiar trebuie să devii propriul tău călău?... Eşti tînăr, totuşi, bine 
făcut, învăţat... Viaţa ar putea să-ţi fie frumoasă, pentru tine ca 
şi pentru oricare care este mult mai prejos ca tine. O muncă 
simplă, calmul căminului, liniştea familiei. Toate astea te-ar 
putea ajuta. lată la ceea ce renunţi pentru nişte himere care te 
vor duce unde?... Nici nu îndrăznesc să spun. Ah! nefericiţii de 
noi!... 

Şi strecurîndu-şi braţul pe sub cel al lui Ravaillac, cu un zîmbet 
de om cumsecade, adăugă: 

— Haide, sânt bogat — ţi-am spus că am trei scuzi — haide, vino 
cu mine, vreau să ne ospătăm. O masă bună, o sticlă de vin 
bun, un stomac bine hrănit şi vei vedea că altfel pare viaţa. 
Vino. 

Fără să spună un cuvînt, Ravaillac îl privi înduioşat şi o lacrimă îi 
apăru în ochi alunecîndu-i pe obrajii 

slăbiţi. Apucînd cu bruscheţe mîna lui Jehan, o duse la buze. 

— Ce faci! exclamă acesta surprins şi jenat totodată. Drept cine 
mă iei ca să-mi aduci un asemenea omagiu? " 

— Sînteţi bunătatea întruchipată, răspunse Ravail-lac cu o voce 
emoţionată, vă uitaţi necazurile, greutăţile, pentru a veni în 
ajutorul unui nefericit care pentru voi nu înseamnă nimic... Dar 
dacă totuşi aţi şti!... 

Jehan lăsă să-i cadă asupra lui Ravaillac o privire enigmatică. 


— Ei bine! făcu el, poate că ştiu mai mult decît crezi. Şi cum îl 
văzu pe Ravaillac tresărind şi privindu-l 

speriat, adăugă cu o veselie silită: 

— Ştiu, mai ales că în curînd va fi ora cinci şi că am uitat pînă 
acum să dejunez, ştiu că sânt mort de foame şi sete. Ei, pe toţi 
dracii! Asta era!... Din cauza asta mi se învirteau prin cap toate 
gîndurile negre!... Hai, vino o dată, pentru numele lui 
Dumnezeu, vei vedea că o dată stomacurile fiind pline, altfel 
vom gîndi. 

Ravaillac avu o ultimă ezitare. Jehan crezu că ezită să-l urmeze. 
în realitate, Ravaillac şi spunea: 

„Oare să fi devenit eu chiar aşa de lipsit de inimă?... Cum adică! 
atât bunătate nu mă emoţionează?... De ce?... E vorba tot de 
demonul geloziei?... Pentru că el este iubit aşa cum nu sânt 
eu?... Lui i-a fost milă de mine!... Şi eu să nu mă îndur de 
tinereţea sa?... Să-l las în disperarea care-l macină?... E oare 
drept?... Ei bine, nu!... Eu nu sânt un om! sânt şi vreau să rămîn 
un justiţiar! Trebuie să mă ridic deasupra slăbiciunilor omeneşti. 
Dacă nu vorbesc, voi deveni nedemn de 

misiunea trasată... Voi vorbi, trebuie... trebuie să mă purific prin 
sacrificiu." 

Luînd această hotărîre, sufletul i se calmă şi trăsăturile-i luară o 
expresie de seninătate care-l transfigura, şi ascultător îşi urmă 
ghidul. 

Intrară într-o cîrciumă şi se aşezară sub un umbrar, în faţa lor se 
aşezară şi oamenii lui Concini. Nu puteau să audă ce-şi spun cei 
doi, dar îşi supravegheau omul, şi asta le era de ajuns, după 
câte se pare. 

Cînd apăru cîrciumaru), Jehan aruncă un scud pe masă şi 
comandă: 

— Mincare şi băutură de banii ăştia. Şi întorcîndu-se spre 
Ravaillac îi spuse cu blindeţe: 

— îmi mai rămîn încă doi scuzi. Să-i împărţim ca doi fraţi buni. 
La aceste cuvinte, Ravaillac tresări şi aruncă spre tînărul care- i 
strecura moneda în mînă o privire în care se putea citi atât 
iubirea frăţească cît şi recunoştinţă şi disperare. 

Primele clipe fură petrecute într-o linişte absolută. Amîndurora 
le era la fel de foame. Jehan nu minţise, pur şi simplu uitase să 
prîinzească. Cit despre Ravaillac bietul băiat, acesta ajuna destul 


de des. când foamea li se mai potoli, Ravaillac reluă 
convorbirea. 

-—Pentru că mi-aţi spus că v-aţi gindit la sinucidere, asta 
înseamnă că sînteţi mai mult decit nefericit. Un bărbat de tăria 
voastră nu se gîndeşte să ia o asemenea măsură drastică decit 
atunci când ajunge într-un impas extrem. 

jehan se găsea tocmai în acea dispoziţie sufletească în care 
inima sa simţea nevoia să se destăinuie. Dar 

totuşi se codea, şi asta numai pentru că făcea parte din cei care 
vor să-şi păstreze necazurile numai pentru ei. 

Dar de această dată nevoia de a se destăinui a fost mai 
puternică decit el, încât vorbi. O forţă misterioasă, irezistibilă îl 
împingea să se destăinuie unui alt nefericit, pe care abia îl 
cunoştea şi căruia îi dăduse pomană de citeva ori. Şi totuşi, 
ghicind dragostea secretă a lui Ravaillac, în care nu vedea un 
rival, avu delicateţea să treacă sub tăcere tot ceea ce ar fi putut 
să-l întristeze sau să-l rănească. 

Şi fără să-l numească, îi vorbi despre atentatul lui Concini şi de 
faptul că avusese norocul să ajungă tocmai la timp pentru a o 
salva pe Bertille. Şi cum a condus-o într-o casă secretă unde 
fata se afla în siguranţă şi de unde dispăruse în mod misterios 
încât toate căutările lui fuseseră de prisos. 

Ravaillac asculta cu un aer grav, aprobînd din când în cînd. 
Intenţia sa de a-l linişti, de a-l reconforta pe Jehan i se părea, cu 
trecerea timpului, mai mult decît necesară. Dar încă nu scosese 
nici un cuvînt. Parcă ţinea să fie sigur că tînărul era la capătul 
forţelor sale şi că sacrificiul său îi va salva viaţa. 

În cele din urmă, îi spuse, aproape şoptind: 

— A dispărut deoarece... regele îi dădea tircoale. Aşa încât a fost 
nevoită să fugă. Şi bine a făcut. E o fată cinstită, pentru care am 
o stimă deosebită. 

Jehan tresări. Ravaillac nu emitea o ipoteză, el afirma un fapt de 
care era sigur. 

— Te înşeli, spuse tînărul privindu-l în ochi. Nu avea de ce să se 
teamă de rege. Absolut de loc, înţelegi? 

Ravaillac îl privi cu un aer înfricoşat. Deveni livid şi începu să 
tremure. O nelinişte ucigătoare i se citea în priviri şi bolborosi: 
— Sînteţi sigur? 


Ok-—Foarte sigur. Regele nu este amestecat în afacerea asta. ŢIi- 
o jur. Bertille are duşmani puternici şi probabil că a căzut într-o 
capcană. 

Ravaillac ştia că se poate încrede în Jehan. îl crezu, şi în sufletul 
său sfişiat, suspină: 

„Dar atunci, e în primejdie?... O ştiu de o lună şi am tăcut. Dacă 
i se întîmplă o nenorocire?... Dacă e deja moartă?... Eu am ucis- 
0!... Eu!... Blestemat să fiu!" 

Şi deodată, fără nici o ezitare, vorbi: 

— Ascultaţi, spuse el cu o voce albă, n-am vorbit nimic pînă 
acum deoarece credeam în mod sincer că tînăra a dispărut 
pentru a se sustrage urmăririi regelui. Văd că m-am înşelat. Vă 
voi spune totul şi fie ca cerul să facă să nu fie prea tirziu!... 

Şi-i spuse cum o întîlnise pe Bertille în tovărăşia unei ţărănci 
bătrîne, cum a urmărit-o şi a văzut-o intrînd în mănăstirea 
Montmartre de unde nu mai ieşise. 

Jehan nu mai stătu să-l asculte. îşi încinse spada şi o luă din loc 
ca un uragan. Dar nu făcu prea mulţi paşi. Cu aceeaşi 
repeziciune-se întoarse şi, apucind mîinile lui Ravaillac i le 
strînse mai să le frîngă, şi privindu-l drept în ochi, îi spuse: 

— Serviciu pentru serviciu. M-ai salvat de la disperare, erîndul 
meu să te salvez, şi poate să-l salvez şi pe el... Ştii de cine vreau 
să vorbesc. 

Şi apropiindu-se mai mult, îi spuse în şoaptă: 

— Ascultă Ravaillac, vrei să-l ucizi pe rege pentru că l-ai văzut 
dînd tîrcoale Bertillei şi eşti gelos! Nu spune nu! Ştiu despre ce 
vorbesc. Ei bine, nu te pot lăsa să comiţi o asemenea crimă. 
Ravaillac, regele e tatăl Bertillei, înţelegi? Tatăl ei!... Şi acum, 
ucide-l dacă mai îndrăzneşti! 

Şi se îndepărtă, acum definitiv. 

După un geamăt scurt, Ravaillac rămase împietrit, privind fără 
să vadă nimic. 

Jehan le Brave plecase în cea mai mare grabă. Bucuria i se citea 
pe faţă şi nici nu-şi mai dădea seama de ce face. Un singur gînd 
îi era viu în minte: 

„Ea trăieşte şi ştiu unde se află!... O voi elibera chiar dacă 
pentru asta va trebui să dărim mănăstirea!" 

Deoarece era aşa de grăbit, ar fi trebuit să o taie de-a dreptul 
peste înălţimea Saint-Roch şi să traverseze cîmpia prin spatele 
Ville-l'Eveque, ceea ce i-ar fi scurtat drumul. Prima sa mişcare 


însă a fost să se arunce înainte, înspre cartierul Saint-Honore; 
fără a sta prea mult pe ginduri, goni tot înainte. 

In trecerea sa vertiginoasă, îi îmbrinci pe gentilomii puşi de 
Concini să-l urmărească. Nu le dădu nici o atenţie şi nici nu-şi 
ceru scuze. Nu avea timp de pierdut. Cu toate că în urma sa se 
făcură auzite proteste puternice, înjurături şi ameninţări, nu le 
băgă în seamă şi nici nu-şi întoarse capul, con-tinuîndu-şi cursa. 
Cei trei oameni ai lui Concini, văzîndu-se astfel îmbrînciţi, voiră 
să se arunce asupra lui Jehan pentru a-i pedepsi insolenţa. Dar 
stăpînul lor, care-i ajunse din urmă, le făcu semn să se 
oprească. 

Văzînd direcţia înspre care se îndrepta tînărul, Con. cini bănui că 
acesta se îndreaptă spre Montmartre, cu toate că se putea opri 
în drum în cătunul Roule care se afla în capătul străzii, şi de 
unde, luînd-o la stânga, ar fi ajuns la Chaillot. Dar Concini era 
sigur că Jehan voia să ajungă la Montmartre, şi ideea i se înfipse 
tot mai mult în minte. Beat de bucurie, scrişni: 

— De-acum eşti al meu. Ordinul pe care-l dăduse unuia din 
gentilomii săi 

fusese executat: avea acum în preajma sa doisprezece oameni. 
Şi ceata făcu ceea ce tînărul neglijase să facă: o luă pe 
scurtătură spre Montmartre. 

După ce trecu de mănăstirea Capucinilor, Jehan o luă la dreapta. 
De abia atunci îşi dădu seama de graba cu care mergea, şi-şi 
spuse: 

— La urma-urmei, de ce trebuie să alerg?... Acum, când ştiu 
unde se află, o voi elibera în mod sigur. Şi totuşi nu trebuie să 
fiu naiv şi să cred că asta se va întîmpla imediat, fără nici o 
dificultate. Ar fi mult prea simplu. Va fi nevoie de timp, de 
răbdare şi prudenţă. Mai ales, nu trebuie să atrag atenţia asupra 
mea. Să mergem ca toată lumea, ce Dumnezeu! 

Şi făcu după cum îşi propuse: paşii săi deveniră mai rari, avînd 
înfăţişarea unuia care cutreieră drumul fără nici o ţintă. Astfel 
ajunse pînă la podul Arcans pe care-trecu, şi după cîţiva paşi o 
luă la dreapta. 

Acum cred că este necesară o descriere a locurilor. 

Ceea ce am numit şoseaua principală, mergea dinspre vest spre 
est, cotind uşor spre sud "în apropierea podului Arcans, pînă 
aproape de marginea cartierului Montmartre. La poalele 
înălţimii, la capela Mîntuitorului, în drum se afla o cruce la 


picioarele căreia l-am văzut adeseori pe Ravaillac rugîndu-se. Vă 
reamintim că mai era un drum care trecea pe lîngă capelă, şi 
ţinînd-o tot pe lîngă mănăstire, se pierdea în depărtare. 

Ei bine, Jehan trebuia s-o apuce pe acest drum dacă voia să 
ajungă în virful dealului de unde ar fi putut studia topografia 
mănăstirii. 

Dar să ne întoarcem puţin din drum. în locul în care se afla 
acum tînărul, şi pe stinga şi pe dreapta drumului se aflau 
terenuri virane, mlaştini şi, din loc în loc, cîmpie. Mai apoi pe 
partea dreaptă, castelul Por-cherons. După ce treceai de castel 
urma o îngrămădire de căsuțe. Bineînţeles, toate acestea erau 
îngrămădite fără nici o ordine, cu un dispreţ suveran faţă de 
orice intenţie de simetrie, Şi toate formau cele mai diverse 
colţuri, răspîntii, unghiuri. 

în faţa castelului se mai afla o îngrămădire de căsuțe, nu mai 
mult de şase, înconjurată, de un drumeag care, trecînd pe sub 
poalele înălţimii pe care se afla o moară de vint, întîlnea în cele 
din urmă şoseaua. La intersecţia drumeagului cu şoseaua se 
aflau cîteva magherniţe dărăpănate. 

La poalele înălţimii pe care se afla moara de vînt, ascunşi printre 
căsuţele din faţa castelului, pîndeau cei doisprezece oameni ai 
lui Concini, în timp ce Jehan înainta cu un pas vioi. De când 
aflase unde se află Bertille, sigur că o va elibera, toată lumea 
era alui. 

Tocmai trecuse de castelul Porcherons şi de căsuţele din faţa 
acestuia fără să vadă nimic care să-l neliniştească. când 
deodată auzi în spatele său zarva unei cete care-l urmărea în 
fugă strigînd: 

— Pe el! Pe el!... 

Se întoarse cu sprincenele încruntate şi cu spada în mînă, gata 
să întîmpine ceata celor douăsprezece haimanale care alergau 
mai să-şi dea sufletul. îl recunoscu şi pe Concini care, în spatele 
oamenilor săi striga beat de bucurie: 

— Viu! pe sîngele lui Cristos! îl vreau viu! 

— Hei! ilustre Concini! îl zeflemi Jehan. De când te-am pălmuit, 
văd că te ascunzi tot timpul în spatele cuiva. ' — Pe el! pe el! 
urlară haimanalele acoperindu-i vocea. 

— E rîndul vostru, domnule insolent care îmbrîn-ceşti oamenii 
fără să-ţi ceri scuze! strigară şi cei patru gentilomi. 


— Uşurel, mieluşeilor, acum o să vă îmbrîncesc cu asta!... Şi vă 
previn că asta împunge şi taie de minune. 

Şi spada i se învirtea în mînă aşa cum numai el ştia să o facă. 
Eynaus, Longval, Roquetaillc şi Saint-Julien atacară frontal. 
Ceilalţi opt se răspîndiră în stînga şi în dreapta, încercînd să- | 
înconjoare pentru a-l prinde viu, aşa cum erau îndemnați de 
Concini, care nu înceta să le strige: 

— Nu uitaţi, îl vreau viu!... 

Strigăte înăbuşite... blesteme... urlete... înjurături. Patru oameni 
erau deja scoşi din luptă de spada teribilă a lui Jehan. 

Ceilalţi spadasini zăpăciţi, se opriră nedumeriţi. 

— Cine urmează? strigă Jehan. V-am avertizat: asta taie şi 
împunge de.minune. 

— Ucideţi-l! ucideţi-l! strigară asasinii exasperaţi de rezistenţa 
tinărului. 

— Cu curaj! La asalt! Pe el! striga şi Concini, livid de furie. Cei 
opt, rămaşi teferi, reîncepură lupta. Nici 

nu se mai gindeau să-l captureze viu- De altfel nici Concini nu 
le-o mai cerea. 

Ciocnirea fu înfricoşătoare. Spada ucigaşă care singură oprea 
opt oameni, se învirtea, şuiera, lovea cu virful şi cu tăişul. 

Mai căzură trei indivizi, printre ei şi Saint-Julien, tăiat în plină 
faţă. 

— Nici măcar nu ştii să-ţi alegi asasinii, îi strigă Jehan lui Concini 
care spumega şi-şi smulgea părul, încă unul!... Care mai vrea?... 
Care?... 

Era înfricoşător. Această faptă de Hercule fusese îndeplinită în 
cîteva minute: opt indivizi morţi sau grav răniţi, zăceau întinşi în 
drum. 

Ceilalţi patru păreau înfricoşaţi. Dacă n-ar fi fost sub ochii lui 
Concini, sigur ar fi rupt-o la fugă. 

— Haideţi, asta taie şi înţeapă! mai strigă Jehan, izbucnind în ris. 
Apropiaţi-vă, mieluşeilor! Nu?... Atunci vin eu. 

Şi porni atacul. 

Dar în acelaşi moment, în spatele său se auziră urlete: 

— Ucide! ucide! 

— Şi eu! urlă Concini. Ucide! ucide! fără milă! zdrobiţi fiara! 

Şi se aruncă şi el în luptă cu spada în mînă, în timp ce oamenii 
săi, încurajați de ajutorul care le sosea, atacau decişi. 


Jehan se opri din elan. în loc să mai atace, după cum spusese, îşi 
întoarse capul şi văzu o ceată de vreo zece spadasini care-şi- 
făceau apariţia. Dintr-un moment în altul, îi vor cădea în spate. 
Era prins între două focuri. 

„Şi totuşi, nu am dreptul să mor înainte de O a salva!" îşi spuse 
în sine. 

După ce cîntări tabloul din spatele său, aruncă o privire în jur. în 
dreapta erau cîteva terenuri virane. Să fugă pe acolo? Nu prea-i 
venea la socoteală. La stinga: un zid, înalt, solid, cu o poartă. 
Poate că asta-i era salvarea. Dar trebuia să ajungă acolo înainte 
ca banda de asasini din spatele său să-l atingă. 

Şi făcu un salt uriaş. 

— L-am atins! L-am atins! strigă o voce triumfătoare. 

Era adevărat... Cele cîteva clipe pe care le pierduse pentru a 
privi în spatele său, fuseseră de ajuns. Fusese atins la umăr, dar 
nici măcar nu-şi dădu seama de asta. 

Ajunse la poartă unde avu răgaz de o clipă. Din nefericire poarta 
era încuiată. îşi numără adversarii şi văzu că erau cincisprezece 
şi atunci îşi spuse: 

„Poate voi mai dobori cîţiva din ei... dar pe urmă?..." 

Bătu miînios din picior şi gîndi mai departe: 

"Nu trebuie să mor aici... imposibil... nu vreau!" 

lată ce gîndi el preţ de o secundă. 

Cele două bande reunite se aflau acum în faţa sa. în fruntea lor 
se aflau Longval, Roquetaille şi Eynaus care porniră atacul în 
trombă. Acum, când era sigur că-l are în puterile sale, Concini îşi 
reîncepu recomandările: 

— Prindeţi-l viu! animalu-i încolţit, vitejilor! 

— Vino şi prinde-l! strigă Jehan. Dar nu tu o să îndrăzneşti asta. 
Eşti prea laş. 

Şi încă un strigăt înăbuşit... furios: 

— Demone! 

De această dată era Eynaus care zăcea în drum... Şi încă unul. 
Asta însemna zece pînă acum. 

De pe Jehan curgeau zdrenţele. Pieptul şi braţele-i erau 
acoperite de tăieturi. Sîngele-i curgea pe faţă şi pe miini. Și 
totuşi, încă se ţinea bine... Dar se afla la capătul puterilor, 
degetele i se înţepenesc... Nu mai este atacul impetuos de acum 
cîteva momente... Parează, e drept, dar din ce în ce mai greu. 
Văzîndu-l la capătul puterilor, Concini e în culmea bucuriei: 


— Pe el! pe el!... Al nostru este! 

— Nu încă! gifiie Jehan. 

Şi simte cum forţele-i revin... Un nou efort... Un atac fantastic, şi 
încă un om cade, şi apoi un altul şi apoi un al treilea. De această 
dată este Longval cel care dă în primire. 

în total, treisprezece asasini întinşi în ţărînă. 

Dar asta înseamnă şi sfîrşitul... Un văl de ceaţă îi întunecă 
privirile lui Jehan care se simte pierdut. 

Simţind momentul, Roquetaille — ultimul dintre gentilomii încă 
teferi — Roquetaille, furios de înfrîn-gerea suferită de tovarăşii 
săi şi dornic să-i răzbune, Strigă ca turbat, uitînd de dorinţa 
stăpînului său: 

— Mori cîine!... Şi fandează adînc. 

Dar, stupoare: spada sa nu întîlneşte nimic. Jehan dispăruse. 
Pentru moment, bandiții rămaşi în viaţă au rămas pietriţi, după 
care urmă o explozie de strigăte, înjurături, blesteme şi 
ameninţări. După care năvăliră asupra porţii cu lovituri de pumni 
sau de picioare. Dar aceasta fiind solidă, rezistă atacului. Văzind 
că nu sânt în stare să o dea jos, o luară de jur-împrejurul 
zidurilor 

în speranţa că vor găsi un loc de trecere pentru a pătrunde 
înăuntru. 

Şi în timp ce oamenii săi se încăpăţinau să găsească o cale de 
trecere, Concini, disperat, palid de ruşine şi tremurînd de furie, 
îşi contempla mohorit acoliţii întinşi în ţărînă. 

Atunci îi veniră în minte cei trei: Escargasse, Gringaille şi 
Carcagne. Era posibil ca această proprietate să fie locul de 
întîlnire al acestor patru bandiți? Şi dacă da? Dacă le-ar fi căzut 
pe cap toţi patru, când numai unul singur fusese de ajuns să-i 
nimicească? în situaţia asta, el şi cei zece spadasini care-i mai 
rămăseseră n-ar fi însemnat nimic pentru diavolii aceştia. Mai 
bine era să dispară, şi cît mai repede! 

îşi rechemă oamenii, şi cu toţii, posomorâţi şi tăcuţi, se 
îndreptară spre oraş ducînd cu ei morţii şi răniții. 

în timp ce lupta din toate puterile, Jehan, cu auzul său veşnic 
treaz, simţi că cineva umblă la zăvoarele din dosul porții. 
înţelese şi nu păru mirat. Primul său gînd a fost: 

„Pe toţi sfinţii! ştiam eu că nu pot să mor chiar acum!..." 

Şi se pregăti, întinzind din când în când mîna stângă în spate şi 
pipăind poarta pe care o simţea mişcîndu-se. -In acest timp 


făcea tot posibilul să ţină cît mai departe pe cei mai înverşunaţi 
atacatori. 

Cînd simţi că poarta s-a deschis, în aceeaşi clipă, fără a mai sta 
pe gînduri, făcu un salt înapoi. Şi imediat cineva închise poarta 
şi o zăvori. 

Toate acestea în mai puţin de o secundă. 

încă nu se întunecase şi Jehan putu să zărească silueta fină a 
unei tinere îmbrăcată ca o lucrătoare. Nu avu timp nici să o 
privească şi nici să-i mulţumească deoarece silueta, ducînd un 
deget la buze, îi porunci în şoaptă: „Tăcere!" şi se aplecă spre 
poarta zăvorâtă as-cultînd cu atenţie. 

— Gata, au plecat, spuse tînăra. Veniti. 

Şi se întoarse spre el. 

Era o tînără adorabilă, puţin mai înaltă decît statura medie, 
subţirică,  gingaşă, delicată. Tenul său, de o  albeaţă 
strălucitoare, era înconjurat de o coroană de păr şaten deschis. 
Încheieturile-i erau de o fineţe aristocratică, iar atitudinea sa 
arăta o demnitate care părea înnăscută. Faţa-i era serioasă, 
puţin voalată de melancolie. 

Jehan le Brave se înclină plin de graţie în faţa ei: 

— Doamnă, începu el. Deodată se întrerupse, exclamînd: 

— Ei dar!... Tu eşti, Perrette?... Surioara mea cea frumoasă!... 


Perrette, sora lui Gringaille, iubita lui Carcagne — deoarece 
despre ea este vorba — Perrette surâse cu graţie. Dar la 
cuvîntul „surioară" faţa i se crispa un moment, surâsul 


reapărîndu-i pe buze imediat. 

Apucînd-o în braţe, Jehan o ridică de la pămînt şi-i aplică pe 
obrajii catifelaţi două sărutări frăţeşti. Fata păli uşor, dar nu 
spuse decit un singur cuvînt: 

— Veniti. 

Zăpăcit mai degrabă de neprevăzutul acestei întîl-niri decît de 
lupta pe care o dusese, Jehan o urmă mecanic pînă la casa 
aflată în mijlocul grădinii. 

Visul, deja trecut, al Perrettei, fusese să-i fie soţie. 

Simţise că Jehan se trăgea dintr-o altă categorie socială decit ea 
şi ai săi. Era sigură că într-o zi acesta-şi va descoperi obirşia, 
care nu putea să fie decit ilustră. Şi atunci ea îşi spusese: „Nu 
poate să fie al meu. Nu va fi niciodată. Mai bine să nici nu mă 
mai gindesc la aşa ceva." 


Deoarece era foarte frumoasă, lucru de care era conştientă, nu 
îndrăznim să afirmăm că prin această renunțare nu mai 
păstrase şi o urmă de speranţă, 

dar ştia să-şi ascundă cu grijă sentimentele sale secrete. 
Datorită unei voințe de fier, reuşise dacă nu să le înăbuşe, cel 
puţin să le ascundă cu desăvirşire. 

Ajunşi la clădirea din mijlocul grădinii, Perrette îl introduse pe 
Jehan în camera care-i servea drept atelier. Dar înainte de a 
intra, Perrette, ca o gospodină avertizată şi femeie cu judecată, 
chemase una din lucră-toarele sale, o tînără zdravănă, cam de 
cincisprezece ani, jumătate spălătoreasă, jumătate servitoare, şi 
care răspundea la numele de Martine. Cu discreţie, Perrette îi 
dăduse cîteva ordine. 

Zăpăcit încă de întîlnire, Jehan nu dădu atenţie acestui fapt, şi 
cu o voce pe care voi s-o facă să pară veselă, dar care fără voia 
sa îi era emoţionată, strigă: 

— Dar cum ai reuşit să mă salvezi tocmai la ţanc?... Fiindcă, 
sincer să fiu, îţi datorez viaţa, Perrette... Fără tine, adio Jehan le 
Brave. 

— Dar bine, domnule, făcu ea cu aerul său serios, care nu o 
părăsea niciodată, când salvezi viaţa unui om, nu o strigi în gura 
mare... Trebuie oare să mă laud că am deschis poarta, chiar 
dacă tocmai la timp? 

nu Pentru a-şi ascunde stinghereala, Jehan scoase un hohot de 
ris. 

— Oricum, reluă el, cum de te afli aici? Ce faci aici? 

— Dar, domnule, aici sânt la mine! 

— Ei nu!... Ai părăsit Parisul pentru a te muta la 

tară? 

— După cum vedeţi. 

— Deci ai făcut ceva avere? 

— Nu, dar fratele meu mi-a dat o sumă destul de mare cu care 
mi-am deschis atelierul şi, dacă lucrurile merg tot aşa de bine, 
cred că mă voi îmbogăţi curînd. 

— Dar asta nu te va face să-ţi pierzi aerul tău serios şi liniştit, 
observă Jehan rîzînd vesel. 

— Credeţi că ar trebui să ţopăi pentru că am avut norocul să-mi 
fac o clientelă bună? 

—  Norocul!... norocul!... spune mai degrabă că datorită 
amabilităţii tale, muncii neprecupeţite... 


— Aţi face mai bine, îl întrerupse Perrette, să nu vă mai agitaţi 
atit. Nu puteţi sta liniştit o clipă?... Am impresia că aveţi nevoie 
de aşa ceva... 

— Ei na! întrerupse la rîndul său Jehan, dar ce faci acolo? 

— Doar se vede: citeva comprese şi scamă. 

— Pentru ce, Dumnezeule? 

— Să vă curăț rănile, domnule. 

— Dar n-am nimic! protestă Jehan. 

— De unde ştiţi? Cine garantează că nu sînteţi rănit mai serios 
decit o credeţi? 

— Dar simt şi eu, doar mă pricep! 

— Asta vom vedea! făcu Perrette cu o blîndă încăpăţinare. 

— Şi ea, ea ce face? întrebă Jehan arătînd spre Martine care se 
mişca de colo-colo. 

— Aranjează patul pentru a vă odihni şi pregăteşte masa. 

Asta în cauza în care rana vă va permite să mîncaţi. 

— Crezi că am timp să rămîn prea mult aici? făcu Jehan cu o 
indignare comică. 

Privindu-l cu aerul său serios, îi răspunse as-cunzindu-şi emoția: 
— Timp de foarte multe săptămîni ne-aţi îngrijit, pe mama mea 
şi pe mine, fără a pregeta. Dacă mai sânt încă în viaţă, v-o 
datorez vouă... Şi nu eram nimic 

pentru voi, chiar dacă mă numiţi „surioară". sânt ani de zile de 
când trăim pe socoteala voastră... Dacă aţi petrece aici cîteva 
ore pentru a vă îngriji la rîndul meu... dacă v-aţi odihni cîteva 
zile, credeţi că pentru atât de puţin m-aş socoti plătită faţă de 
voi", domnule? 

— Dar nu vreaul... 

— Fiţi atent, domnule!... spuse ea repede pe un ton de o 
deosebită demnitate, s-ar putea crede că dispreţuiţi pe cei mai 
mici ca voi. 

— Dar nici tu nu crezi asta! protestă Jehan. 

— Atunci veniţi, trebuie să văd rănile. 

Preţ de citeva secunde, Jehan o privi înduioşat, după care-i 
spuse cu blindeţe: 

— Micuța mea Perrette, îţi mulţumesc din toată inima, dar vezi 
tu, nu am timp să mă ocup de leacuri... Acum, dacă m-am 
odihnit, trebuie să plec. 

Degetele Perrettei se crispară pe feşele pe care le «ţinea. 


— Vreţi să plecaţi în halul în care sînteţi?... Nici să nu vă gîndiţi. 
Dar priviţi-vă, domnule... Vesta vă e tăiată... pantalonii făcuţi 
ferfeniţă... Fără să mai punem la socoteală că sînteţi plin de 
sînge. 

jehan aruncă o privire jalnică hainelor sale din care acum 
atirnau sumedenie de zdrenţe. Dat fiind starea sa financiară, era 
mai întristat de pierderea singurului său costum ce-l mai avea, 
decit de cele cîteva înţepături care-l usturau mai mult decit ar fi 
putut mărturisi. 

Surprizindu-i privirea, Perrette îi ghici semnificaţia. 

— Miine, spuse ea cu voce insinuantă, vă voi aduce un costum 
convenabil, deoarece nu puteţi umbla aşa. 

Ridicând umerii nepăsător, Jehan răspunse cu voce hotărită: 

— Trebuie să plec... deja am pierdut prea mult timp. Pe curînd, 
Perrette... 

li prinse mîinile în ale sale, la care gest ea păli uşor şi, 
reţinându-l cu blindeţe îi spuse cu o voce ciudat de calmă: 

— Unde vreţi să mergeţi la ora asta?... Nu vedeţi, s-a înnoptat. 
— Adevărat! strigă furios Jehan. Blestem! Acum e prea tirziu să 
fac ceea ce voiam! Ah, mizerabile Concini, o să mi-o plăteşti 
scump... 

Perrette îl privea pe furiş. Luase din nou feşele ca şi cum ar fi 
hotărât că venise momentul să le folosească şi cu ele în mînă, 
calmă, poate puţin prea palidă, i se aşeză în faţă pentru a-l 
obliga să se oprească. Privindu-l cu ochii săi limpezi, spuse 
liniştită: 

— Nu cumva aveaţi de gind să mergeţi la mănăstirea 
Montmartre? 

Jehan tresări. 

— Ce vrei să spui? întrebă el. Şi de ce mă întrebi tocmai asta? 

— Pentru că, zise ea cu un aer de indiferenţă dar cu un uşor 
tremur în voce, dacă aveţi nevoie de informaţii... vi le-aş putea 
da fără să fiţi nevoit să urcați pînă acolo, şi ar putea fi şi 
periculos... pentru ce v-aţi pus în gînd să faceţi. 

— Prin urmare, cunoşti mănăstirea? întrebă el interesat. 

— De bună seamă... Călugăriţele îmi sânt cele mai bune cliente. 
Datorită lor m-am instalat aici. 

— Dar atunci... Poţi intra în mănăstire? 

m— Obligatoriu... Merg acolo în fiecare săptămînă. m— Şi când 
te vei mai duce? 


Miercurea viitoare. şi W— Cinci zile!... E prea mult!... 

Şi brusc, îşi aminti cuvintele fetei: Ce-ai vrut să spui mai 
înainte?... Ce crezi că trebuia să fac la mănăstire? 

MPerrette ridică uşor din umeri şi, fără să ezite, îi spuse cu aerul 
său serios: 

m— De o lună de zile, la mănăstire a fost adusă o Wfeonicră. 
Dacă vreţi s-o eliberaţi, aşa cum cred eu, ar fi periculos să fiți 
văzut dînd tîrcoale pe acolo.- 

iar Dintr-un salt, Jehan îi apucă mîinile pe care i le strînse nervos 
şi cu glasul înăbuşit o întrebă: 

m— Ce-ai spus?... repetă... Prizonieră... ai văzut-o tu?... 

— Am văzut-o... Fiţi liniştit: nu i s-a întîmplat nimic rău decit 
faptul că e reţinută împotriva voinţei sale. Nu e nefericită, nu 
prea mult, deoarece e tratată cu blindeţe. O ştiu fiindcă mi-a 
spus-o chiar ea. 

| — l-ai vorbit?... Ce ţi-a mai spus? — Mi-a vorbit de voi... 
Deodată se simţi înhăţată, ridicată şi strînsă în braţe gata să fie 
sufocată, şi după citeva sărutări zgomotoase repusă pe 
propriile-i picioare în timp ce-l auzea ca-n vis pe Jehan: 

— Perrette!... surioara mea!... Cît sânt de fericit!... Niciodată în 
viaţa mea n-am fost mai fericit!... Trăieşte... şi nu e nefericită... 
vorbeşte de mine!... Ce-aş putea face pentru tine?... M-ai salvat, 
ne-ai salvat, îţi dai seama?... Ce noroc pe mine să fiu atacat de 
Concini chiar în locul ăsta!... Şi ce noroc că blestemaţii nu m-au 
ucis!... Dacă n-ar fi fost aşa, tu n-ai fi intervenit, nu m-ai 

fi salvat... şi nu mi-ai fi spus ceea ce mi-ai spus!.. Ce noroc!... 

Şi Jehan, care înfruntase fără să clipească atacul a douăzeci de 
asasini, el care respinsese îngrijirile ce urmau să i se dea, el 
care suportase eroic durerile cauzate de numeroasele răni, se 
prăbuşi pe un scaun şi cu capul între miini, începu să suspine ca 
un copil. 

Foarte palidă, Perrette îl privi în tăcere. Ochii-i erau uscați. 
Sacrificiul îl făcuse deja, cu cîteva luni în urmă. Visul său, bietul 
său vis de dragoste, era deja spulberat. Nu conta! Dar să- | vadă 
suspinînd în acest fel — şi pentru o alta — asta-i sfişia inima şi 
gîndi cu durere: 

„Cît de mult o iubeşte!" 

Şi cu un efort supraomenesc se resemna. îşi reluă aerul serios 
şi, cu feşele în mînă, se apropie de el spunîndu-i cu blindeţe: 

— Sper ca acum să consimţiţi să vă lăsaţi îngrijit. 


— Oh, doamne, voi face tot ce doreşti, micuța mea Perrette!... 
Dar promite-mi că-mi vei vorbi despre ea!... Că îmi vei spune tot 
ce ştii!... 

— Fără îndoială... Ba mai mult, chiar vă voi ajuta să o salvaţi. 
Dacă n-aţi fi sosit astăzi, miine aş fi venit să vă caut. . 

— Perrette!... Eşti un înger! 

Micul pavilion în care Bertille fusese închisă de maica Marie- 
Ange era compus din două camere: un dormitor şi o capelă 
mică. Totul era mobilat confortabil, ba chiar elegant. în afara 
gratiilor care apărau fereastra, nimic nu lăsa să se ghicească 
faptul că micul pavilion era de fapt o închisoare. Cu atât mai 
puţin de mormîntul despre care vorbeau abatele de Lucon şi 
Leonora Galigai. 

Bertille rămăsese închisă atât în ziua intrării sale în mănăstire, 
cît şi toată ziua următoare. în dimineaţa celei de a treia zi, a fost 
avertizată că se află acolo din ordinul regelui. 

Prizonieratul ei nu va fi prea lung: trei sau patru luni cel mult, 
după care va fi liberă. încercară să-i îndulcească _ captivitatea 
pe cît era posibil. Uşa pavilionului răminea deschisă de 
dimineaţă pînă la căderea întunericului, şi în tot acest timp era 
liberă să cutreiere peste tot... cu condiţia să nu depăşească 
anumite limite ce-i fuseseră aduse la cunoştinţă. La fel, i se 
aduse la cunoştinţă că orice încercare de a fugi sau de a 
coresponda cu oricine din afară era sortită eşecului şi ar fi atras 
după sine înăsprirea regimului de 

viaţă, din care cea mai mică măsură ar fi o suprimarea libertăţii 
de mişcare. 

Şi într-adevăr, chiar din aceeaşi zi. Bertille putu să se mişte 
după cum voia atât în pavilion cît şi în grădină ce-o înconjura. 
Numai că, atunci când se apro. pia prea mult de limitele ce-i 
fuseseră indicate, imediat vedea apărînd două femei, destul de 
puternice, îmbrăcate într-un costum jumătate laic, jumătate 
bisericesc, care, fără să spună un cuvint, îi adresau un suris ce-| 
credeau grațios şi-i făceau o plecăciune adîncă... Numai că" 
rămîneau înfipte în faţa ei într-o manieră semnificativă. 

Bertille nu întîrzie să-şi dea seama că, fără a lăsa să i se 
observe, era supravegheată îndeaproape. Nu putea să facă 
nimic, după cum nu putea spera la un ajutor din afară. Acest 
ajutor, îi va veni vreodată? Nu era sigur. 


| se spusese că este reţinută din ordinul regelui, dar] nu crezuse 
nici un. cuvînt. Cîntărind bine totul şi I întorcînd problema pe 
toate părţile, reuşise să întrevadă adevărul. 

Bertille ştia, din actele pe care le păstrase, că faimoasa comoară 
era rivnită mai ales de clerici. Myrthis ca şi contele de Vaubrun o 
sfătuise în mod expres să se ferească de orice persoană care ar 
fi purtat îmbrăcăminte preoțească. Şi mai ştia că nimeni pe 
lume nu putea să bănuiască faptul că se află în posesia acestor 
acte. 

Nimeni, în afară de Pardaillan. Şi nici de asta nu era sigură. 

Şi tocmai de numele lui Pardaillan şi de aceste acte se serviseră 
pentru a o atrage în capcană. Bineînţeles că minţiseră atunci 
când vorbiseră de Pardaillan. Totuşi, dacă-i vorbiseră de acte, 
înseamnă că ştiau de existenţa lor. De când anume? Era evident 
că de puţin 

Timp după răpirea sa i se scotocise casa. Şi toate acestea-i 
trecură acum prin 

minte. 

Aşa încât ghici cu uşurinţă cauza prizonieratului sau, fără să fie 
nevoie să fie dotată cu o perspicacitate extraordinară: Clericii, 
scotocindu-i casa, dădu-seră peste acte şi astfel găsiră 
indicaţiile pe care le căutau de ani de zile. Fiindu-le teamă ca 
Bertille să nu-i stingherească în activitatea lor, o răpiseră pentru 
a o face inofensivă... Pînă când vor găsi milioanele. 

— Rămine de aflat dacă au găsit adevăratele indicaţii, gîndi ea. 
Dar cum s-o aflu? 

Trebuia să capete informaţii fără a părea că le caută. Călugăriţa 
care-i servea drept servitoare (şi de asemenea de temniceră) nu 
se putu abţine să nu-i spună că acum se sapă în capelă. 

— S-ar putea descoperi — spunea ea — capela subterană a 
sfintului Denis. Ah! să vedeţi atunci cîte pelerinaje vom avea. 
Comunitatea noastră-şi va recăpăta importanţa de altădată. 
Bertille rămase perplexă. li găsiseră actele, dar nu şi pe cel 
bun... deoarece căutările erau greşit îndreptate. 

Pe cît era de perplexă, tot pe atât era şi neliniştită. 

„Atît timp cît vor dura căutările, nu am de ce mă teme", îşi 
spunea ea. N-au nici un interes să se poarte urit. Dimpotrivă... 
Dar când îşi vor da seama că nu ajung la nici un rezultat... c 


ă 
toate indicaţiile sânt false? Atunci să te ţii... Sigur că vor dori să 


mă facă să vorbesc... Şi atunci, cine ştie la ce acte se vor deda 
pentru ca să-şi atingă țelul..." 

Astfel trecu o săptămînă. 

Deoarece atunci când fusese răpită nu avea asupra ei mare 
lucru, stareţa avu delicateţea să-i trimită veşmintele şi lenjeria 
necesară. După acestea, îi trimise şi spălătoreasă care să i le 
curețe. Şi spălătoareasa era tocmai frumoasa Perrette. 
Mulțumită celor o mie opt sute de livre, date cu atita 
generozitate de Gringaille, Carcagne şi Escar-gasse, Perette 
avusese marea şansă să-şi deschidă atelierul de spălătorie în 
vecinătatea mănăstirii. Datorită seriozităţii ţinutei sale decente, 
ba putem spune, chiar elegante, era de ajuns doar ca să apară 
pentru a cuceri. Şi cum ceea ce ieşea din mîinile sale constituia 
perfecțiunea, curînd îşi formă o clientelă frumoasă. 

Cînd Perrette se prezentase în faţa Bertillei, era însoţită de o 
lucrătoare voinică, însărcinată să care pachetele grele cu 
lenjerie. 

Bertille era o fată de o modestie deosebită. Nu avea acele 
prejudecăţi care făceau ca oamenii nobili să privească de sus pe 
cei care nu aveau un „nume". Aşa încât le primi pe cele două cu 
amabilitatea-i obişnuită. 

Cele două fete se studiară cu acea privire rapidă şi sigură pe 
care numai femeile o posedă. Şi se simpatizară pe dată. Dar 
cum erau înconjurate de atita lume, nu schimbară decit 
cuvintele obişnuite într-o asemenea împrejurare. 

În cursul săptămînii, Perette se gîndi deseori la tînăra 
necunoscută, atât de frumoasă, blindă şi care părea atât de 
puţin mîndră, şi totuşi atât de tristă. 

„Se pare că este o nobilă domnişoară, îşi spuse ea, pe care 
familia o ţine închisă împotriva voinţei sale. Să 

m comis vreo greşeală gravă?... Aş jura că nu. Ochii săi albaştri, 
limpezi şi luminoşi reflectă un suflet pur şi «nevinovat. Nu este 
decit o victimă nevinovată şi pe care 

o plîng în mod sincer." 

Când reveni, deoarece sora temniceră se afla din nou prezentă, 
Perrette, ascultind de inima sa bună, făcu în aşa fel încât să-i 
dea de înţeles Bertillei că o compă-timea, şi că dacă-i putea fi de 
folos, ar fi făcut-o cu Bucurie. 


Bertille înţelese ce i se transmitea, dar fu rezervată. WPutea să 
fie sigură că nu i se întindea o nouă Bursă?... Oricum, Perrette 
avea o figură cinstită care "merita încrederea. 

La rîndul său, şi Bertille se gîndi apoi la frumoasa lucrătoare 
care părea să fie înzestrată cu o inimă atât de bună. 

— Dacă ar putea fi de acord să-l caute, gîndi ea, şi să-i spună că 
mă ţin cu forţa aici?... El ar şti ce să facă pentru a mă elibera! 

Şi toată săptămîna şi-o petrecu gândind la mica spălătoreasă. 
Era sfâşiată de instinctul care-i spunea că poate avea încredere 
şi de trădările ale cărei victimă ifusese nu cu mult timp înainte. 
Acum se simţea îndemânată să-i acorde încredere, ca un 
moment mai tîrziu să fie convinsă că trebuie să fie prudentă. 
Când Perrette reveni pentru a treia oară, călugăriţa temniceră 
nu mai era de faţă şi Bertille simţi cum o cuprinde îndoiala. Să 
vorbească sau să nu vorbească?... 

În timp ce se codea, Perrette îi vorbi spontan: 

— Doamnă, spuse ea cu tonul său serios, nu vă cunosc, dar v- 
am văzut atât de tristă şi de nefericită, 

40 

încît mi se rupe inima. Dacă aş putea să vă fiu de folos cu ceva, 
folosiţi-vă de mine. 

Perrette se aşezase în aşa fel încât să poată supraveghea, prin 
uşa larg deschisă întreaga grădină încât putea să vadă 
momentul când călugăriţa s-ar fi apropiat. 

Bertille încă mai ezita. 

Văzind-o că tace, Perrette reluă cu vocea ei blîndă: 

— Nu mă cunoaşteţi doamnă, şi fără îndoială că aveţi motive să 
nu-mi acordaţi încredere. Vă asigur că sânt cu totul de partea 
voastră... Hotăriţi-vă, doamnă, dintr-un moment în altul, atât 
călugăriţa cît şi ajutoarea mea ar putea să apară şi pentru voi va 
fi prea tirziu... 

În loc să-i răspundă, Bertille îi apucă mîna Perret-tei şi privind-o 
în ochi o întrebă emoţionată: 

— Inelul acesta, spuse ea arătindu-i din privire un cerculeţ pus 
pe degetul mic al Perrettei,, de unde-l aveţi? 

E vorba de micul inel de fier pe care Carcagne îl găsise în 
cutiuţa sustrasă din casa matroanei Colline Colle. La cererea 
prietenului său, Gringaille îl dăruise surorii sale. 

Mai întîi Perrette fu mirată de întrebare şi apoi de tonul pe care 
fusese pusă! | se părea că nu este momentul să-şi piardă timpul 


cu nimicuri. Totuşi, cu conştiinţa împăcată, susţinu cu 
nevinovăție privirea bănuitoare a Bertillei şi-i răspunse pe un 
ton liniştit: 

— îl am de la fratele meu. 

Şi Bertille înţelese că spune adevărul. Cu blîndeţe reluă: 

— Scuză-mă dacă insist... E vorba de ceva important pentru 
mine. Ştii unde a găsit fratele tău acest inel? 

— Nu mi-a spus, făcu Perrette din ce în ce mai mirată. 

— Ce e fratele vostru?... Şi mai întîi de toate, cum se numeşte? 
— Gringaille, doamnă. 

Bertille tresări. Sprincenele i se împreunară ca unei persoane 
care caută să-şi amintească ceva. Şi deodată ochii-i străluciră şi 
faţa i se lumină de un suris, spunînd repede: 

— Asta e!... Fratele vostru nu este cumva în serviciul unui 
tînăr... 

— Seniorul Jehan le Brave, da, doamnă, zise Perrette. Parcă 
lovită de o bănuială. 

Perrette păli. La rîndul său o fixă pe Bertille ca şi cum n-ar fi 
văzut-o pînă atunci. Totuşi îi răspunse imediat, cu o voce sigură: 
— Ne cunoaştem încă din copilărie... El mă consideră ca pe sora 
lui mai mică, iar eu îl iubesc ca pe propriul meu frate... Dar voi, 
doamnă? îl cunoaşteţi?... 

Bertille îşi aruncă braţele în jurul gitului Perrettei îmbrăţişîind-o 
drăgăstos. Roşind, îi şopti la ureche: 

— Deci voi fi şi eu sora voastră!... fiindcă nu-l pot avea drept soţ 
decit pe el!... Ah! spuneţi-i să vină să mă scoată de aici... 
Perrette se smulse îmbrăţişării frăţeşti, poate puţin prea brusc şi 
murmură: 

— Tăcere!... vine câălugăriţa şi lucrătoarea mea. Tulburată 
Bertille nu observă schimbarea bruscă. 

Pentru a-şi găsi o ocupaţie, începu să aranjeze lenjeria pe care 
tocmai i-o adusese Perrete astfel încât tem-nicera sa o găsi 
avînd o ocupaţie. Totuşi aceasta le privi cu ochi bănuitori, dar 
văzîndu-le aşa de calme, se linişti. 

La mărturisirea neprevăzută a Bertillei, Perrette, atât de stăpînă 
pe ea însăşi, simţi cum i se strînge inima de durere. Prima sa 
mişcare, instinctivă e drept, fu aceea de a da înapoi. Dar sosirea 
neaşteptată a călugăriţei o scosese din încurcătură şi acum se 
liniştise. 


înainte de a pleca, îi adresă Bertillei un suris plin de promisiuni. 
Şi tînăra, care înţelese prea bine, îşi apăsă cu mina inima, 
pentru a-i potoli bătăile nebuneşti. 

Era într-o vineri, dată în care se împlineau opt zile de când Jehan 
se ascundea cu grijă în gospodăria frumoasei Perrette. 

In această vreme, cei trei, jigăriţi, palizi, slabi ca nişte scobitori, 
dezbrăcaţi şi lamentabili, Gringaille, Escargase şi Carcagne 
ajunseseră deja la cea de-a cincisprezecea zi după faimosul 
prînz luat la Coline Colle. 

Cum trăiseră pînă atunci, e un mister... Poate ar fi mai bine să 
ne întrebăm cum de nu muriseră de foame, îşi vînduseră hainele 
cele noi şi cizmele aproape noi. Cu demnitate se îmbrăcaseră în 
vechile lor veşminte care ar fi trebuit să fie aruncate demult. 
Nu-şi păstraseră decît spadele, care fiind dintre cele mai bune, 
constituiau mîndria lor. Cele cîteva livre pe care le cîştigaseră în 
acest fel, îi făcură să se mai descurce citeva zile. Dar acum 
secaseră orice resurse.. 

Se făcuseră deja de acum, opt zile de când fuseseră alungaţi din 
cocioaba lor şi două zile de când nu mai miîncaseră nimic. Cu 
toate că ar fi putut să cîştige, şi încă bine, dacă şi-ar fi reluat 
vechea meserie, credincioşi jurămîntului făcut, nici măcar nu se 
gîndiră la 

această posibilitate. Carcagne încă-şi mai făcea mustrări de 
conştiinţă când îşi amintea momentul de rătăcire care pusese 
stăpiînire pe el orcând se afla la Brigitte. 

Ar fi putut să ceară ajutorul Perrettei, care l-ar fi oferit cu dragă 
inimă. Dar decit să recurgă la acest mijloc, Gringaille mai 
degrabă s-ar fi lăsat străpuns de propria spadă. 

S-ar fi putut adresa lui Jehan care, într-un fel sau altul,, i-ar fi 
scos din încurcătură — cel puţin pentru moment. Dar să se 
prezinte înaintea şefului aşa de jalnic îmbrăcaţi?... Mai degrabă 
moartea! 

Fără să ştie prea bine încotro să se îndrepte, ieşiră din oraş şi o 
luară nu pe drumul din dreapta care trecea prin faţa mănăstirii, 
ci pe cel din stînga care se sfirşea lângă fintîna But, trecînd prin 
faţa curţii din dos a măicuţelor. 

De ce o luară pe acel drum şi nu pe celălalt? Parcă ei ştiau? Aşa 
îi mînase soarta. 

La un moment dat ajunseră într-un loc ciudat, unde se afla o 
construcţie, mai degrabă un monument, destul de deteriorat de 


scurgerea anilor. Acolo se opriră şi-l priviră cu nelinişte, 
înfricoşaţi. 

Acest monument constituia cu ani în urmă spiînzurătoarea 
pentru femeile aflate în mănăstirea Montmartre. Ştim foarte 
bine că asupra celor trei prieteni, asemenea privelişte provoca o 
teamă de netrecut. 

Şi totuşi spînzurătoarea nu mai era folosită de foarte multă 
vreme. Era o construcţie masivă, de formă rectangulară aflată 
într-o stare jalnică, după cum am mai spus-o. O poartă scundă 
se afla în faţa drumului 

pe care sosiseră ei. Pe partea stângă, adică spre apus, era un 
gard viu, în spatele căruia se afla poiata mănăstirii. Aici se putea 
vedea o scară îngustă fără balustradă, destul de abruptă, care 
ajungea sus, pe platforma construcţiei funebre. Pe platformă se 
aflau cîțiva stilpL pe jumătate putreziţi, dispuşi în formă de 
triunghi. 

De aceşti stilpi se atîrnau cele găsite vinovate de justiţia 
stareţei. Dar de mulţi ani, aceasta nu se mai folosise de dreptul 
ei seniorial. 

Deci Carcagne, Escargasse şi Gringaille, văzînd construcţia 
sinistră ce se înălța în faţa lor, se opriră înspăimîntaţi. 

În acest moment, o găină intră în îngrăditura care înconjura 
spînzurătoarea şi se îndreptă spre aceasta, unde dispăru ca prin 
farmec. 

— Hei! strigă Escargasse încîntat, o găină! 

— Uite încă una!... 

— Astea-s bune de mîncat!... 

Şi nu mai scoaseră nici un cuvint, dar ce spuseseră pînă acum, îi 
făcuseră să se înţeleagă. Teama de spinzurătoare le trecu pe 
dată, şi căutară calea pentru a ajunge pe platformă. Descoperiră 
repede că unicul drum era scara cea strâmtă şi abruptă. Din 
două salturi se aflau pe platformă. 

Victorie!... în bună parte demolată, în mijlocul platformei 
descoperiră o gaură destul de largă prin care se putea trece... Şi 
trecură... Curînd ajunseră la baza construcţiei, sub furcile 
spînzurătorii... Dar puteţi fi siguri că acum nu mai le era teamă. 
Trei strigăte de triumf se auziră în acelaşi timp. Cotcodăciri 
înspăimîntate, zgomot de aripi, o învălmăşeală şi zgomote ce 
semnificau o alergare 


îndrăcită. Din nou se auziră urlete de bucurie, urmate de o 
goană nebună a găinilor care încercau să se salveze în afara 
construcţiei... Dar, deja trei dintre ele se aflau în mîinile lor, cu 
gîtul răsucit. 

Şi iarăşi se făcură auzite strigăte de bucurie, felicitări, 
binecuvîntări... Dar ce se mai întîmplase oare? 

Foarte simplu: prin toate ungherele se aflau împrăştiate cam 
cincisprezece cuiburi, şi fiecare cuib conţinea cam la două zeci 
de ouă. Una peste alta, aveau ce minca vreme de aproape două 
săptămîni. 

Prima mişcare a celor trei amăriţi, care W literalmente mureau 
de foame, a fost să se arunce asupra proviziilor providenţiale şi, 
cît ai clipi din ochi, sorbiră peste o duzină de ouă, fiecare. 

— Ei da, asta ne-a mai potolit foamea! spuse Escar-gasse. 

— Şi erau chiar proaspete, remarcă Carcagne. 

— Au picat taman la tanc... pe coarnele diavolului! făcu şi 
Gringaille. 

Şi izbucniră în ris. Acum, când spectrul foametei se mai 
îndepărtase cu cincisprezece zile, îşi recăpătară veselia şi 
nepăsarea... Deveneau chiar pretenţioşi, fiindcă Gringaille 
adăugă cu un aer visător: 

— Vedeţi!... totuşi nu ne putem hrăni numai cu ouă crude!... 

— Asta-i adevărat! 

— Şi ce putem face? 

— Ce ziceţi de tot păsăretul ăsta dolofan? pe astea nu le putem 
înghiţi ca pe ouă! 

Problema era gravă, meritînd a fi luată în considerare. Şi o luară. 
— Am găsit! strigă Gringaille, dîndu-şi un pumn în cap de 
bucurie. lată: vom merge la vechea locuinţă a stăpînului nostru, 
vom luat toate ustensilele de bucătărie pe care le vom găsi şi ne 
vom întoarce aici. Nu văd nici un motiv pentru care să nu ne 
instalăm aici. 

— Mai ales că aici e aşa de bine... Avem destul aer... şi acum, 
când se anunţă călduri aşa de mari, e de dorit să ne instalăm 
mai la ţară. 

— Mai ales că sântem siguri că nimeni nu va veni să ne 
deranjeze aici. 

— Foarte adevărat. Şi aş mai adăuga: fără să plătim chirie, fără 
vreun proprietar arţăgos, fără de vecini care ar putea să ne 
incomodeze. Aşadar, cine merge după străchini şi oale? 


— Dacă sînteţi de acord, mă duc eu, zise Carcagne. Pe cit era de 
îndatoritor, tot pe atit, Carcagne era la 

fel de naiv, deoarece adăugă: 

— La urma urmei, cratiţele şi oalele sânt bune, dar... nu avem 
unt... nu avem grăsime... şi nici măcar piine. 

Escargasse şi Gringaille începură să rîdă. 

— Uite untul nostru, spuse cu gravitație Gringaille, arătînd o 
grămadă de ouă. 

— Şi iată şi pîinea, zise cu nu mai puţină gravitate Escargasse, 
arătînd la rîndul său o altă grămadă de ouă. 

— Acum, sub ochii tăi se află o carafă de vin! strigă Gringaille 
apucîind o găină de picioare şi scu-turind-o sub nasul lui 
Carcagne care cască nişte ochi imenşi. 

— Dar... nu înţeleg nimic... mărturisi acesta. 

— Nici nu-i nevoie... Hai, fugi!... când vei fi înapoi, vom avea tot 
ce ne trebuie pentru un ospăț pe cinste. 

Carcagne, dacă nu înţelegea nimic, avea în schimb o mare 
încredere în acela pe care-l socotea deja ca pe viitorul său 
cumnat. Ascultător, o luă din loc după cum i se spusese. 

După ce Carcagne plecă, Escargasse şi Gringaille luară fiecare 
din ei cîte o cantitate destul de măricică de ouă şi una dintre 
găini, şi o luară şi ei din loc. 

După o jumătate de oră se întoarseră, fără ouă şi fără găină, dar 
în schimb încărcaţi cu o bucată de unt, o slănină, un ulcior 
pîntecos, plin cu vin rozaliu şi şase piinici proaspete. După cum 
se vede, făcuseră un schimb profitabil. 

Aşteptindu-l pe Carcagne, care avea de parcurs o bună bucată 
de drum, începură să-şi inspecteze domeniul. 

Locul în care se aflau se pare că servise pe vremuri drept atelier 
şi depozit de vechituri totodată, bănuială datorată mulţimii de 
obiecte şi diferitelor unelte aruncate peste tot. Se găseau acolo 
grinzi, scînduri, lemne, talaş, o ladă cu cuie, un joagăr, bare de 
fier. Şi toate aceste obiecte erau desperecheate, acoperite de 
praf şi roase de rugină. Era evident că de ani de zile, nimeni nu 
mai călcase pe acolo. 

O dată terminată inspecția, într-un ungher al hardughiei 
meşteriră o vatră din pietrele găsite pe acolo, şi se 
aprovizionară cu capete de lemn, răspîndite peste tot. când 
Carcagne ar fi venit aducînd toate ustensilele, n-ar fi avut 
altceva de făcut decit să aprindă focul. 


Gringaille trecu la inspectarea uşii. Părea încă solidă. Era dotată 
cu o broască încuiată cu cheia şi un 

zăvor uriaş. | se păru neplăcut să treacă prin tavan atât timp cât 
se puteau folosi de uşă. în consecinţă, cu ajutorul unui drug de 
fier făcu să sară broasca din locul ei. Zăvorul era prea de ajuns 
să-i pună la adăpost de orice vizită nedorită. 

De altfel, nici nu aveau de ce se tene. Sinistrul monument 
inspira oricărui trecător o teamă superstiţioasă. 

După ce pregătiră totul, cei doi se aşezară pe o birnă. 

În faţa sa, Gringaille văzu o gaură. Probabil că în acel loc 
scormoniseră găinile. Tot discutînd cu Escargasse, Gringaille tot 
scormonea cu virful spadei în acel loc. 

— la te uită! strigă el deodată. Ghemuindu-se în faţa găurii, 
începu să îndepărteze 

cu mîinile pămîntul reavăn, dînd la iveală un belciug uriaş de 
fier. 

— Unde este un belciug, trebuie să fie şi un chepeng, zise 
Escargasse, privind curios. Şi dacă este un chepeng, dedesubt 
trebuie să se afle neapărat ceva. 

— Probabil un cavou, făcu Escargasse. 

— Asta rămîne de văzut... Poţi să ştii ce putem găsi? 

— Să vedem! răspunse scurt Escargasse. 

Fără să arate descumpăniţi, începură să scormonească şi să 
îndepărteze pămîntul. într-adevăr, descoperiră curind un 
chepeng care avea cam jumătate de metru fiecare latură. 
Gringaille apucă belciugul cu ambele miini şi trase cu toată 
forţa, dar chepengul nici măcar nu se cilinti. 

— La dracu'! făcu el. 

Luă drugul de fier şi-l trecu prin belciug. încercară cu puteri 
reînnoite. Dar nici de această dată nu reuşiră. 

Se aplecară amindoi şi studiară îndeaproape dala de piatră 
îndărătnică. Se vedeau cele patru laturi în mod clar. Băgară 
vîrful spadelor în spaţiul îngust şi încercară încă o dată să o 
ridice. Un nou eşec. 

Atunci, în loc să mai tragă, apăsară cu putere. Nimic. 

— Totuşi, pe toţi dracii! exclamă Gringaille exasperat, asta 
trebuie să se deschidă cumva. 

Şi spunînd aceste cuvinte, apucă belciugul şi începu să-l scuture 
cu ambele miini într-o mişcare de du-te-vino, ca şi cum ar fi voit 
să-l disloce. 


— la te uită! exclamă deodată. 

Simţise cum belciugul cedează. Reîncepu, de această dată, mai 
lent, cu metodă. Se auzi zgomotul sec al unui arc care se 
destinde şi se aplecă încet, de la sine, dînd la iveală treptele 
unei scări. 

In acel moment se auziră pe drum paşi rapizi pe care-i 
recunoscură fără greş. Intredeschiseră uşa şi priviră afară. 
Bineînţeles era Carcagne. li făcură un semn discret şi, de cum 
acesta intră, puseră din nou zăvorul. 

— Am găsit şi trei sticle cu vin, spuse triumfător Carcagne. 

Cu exclamaţii de satisfacţie, îşi eliberară tovarăşul de tot 
calabalicul şi, triumfători la rîndul lor, îi arătară proviziile pe care 
le făcuseră. Carpagne căscă gura plin de admiraţie. 

— Cum naiba de aţi reuşit? întrebă el; Privindu-l, Gringaille şi 
Escargasse izbucniră în ris. 

— Am vindut ouă şi o găină, îi explică în cele din urmă 
Gringaille. 

—-la te Uită! exclamă Carcagne încîntat, eu nici măcar nu m-aş 
fi gîndit! 

— Bietul de el, făcu Escargasse, fals înduioşat. 

— Nu ne mai rămîne decit să gătim cina. 

— Un moment, spuse Gringaille care se gindea şi la cel mai 
mărunt detaliu. Dacă aprindem focul aici, trebuie ca fumul să 
iasă pe undeva. Nu are altă cale decît gaura aia din tavan. 

— De bună seamă. 

— Atunci unii se vor mira să vadă fum la spînzu-rătoare. Şi vor 
veni să vadă despre ce e vorba... scurt timp, vom fi izgoniți de 
aici. 

— Şi totuşi, trebuie... 

— Desigur că există un risc, o ştiu bine. Dar poate că îl putem 
evita... Să inspectăm întîi ce se află sub chepeng şi vom hotărî 
după aceea. 

— Să mergem! aprobară ascultători ceilalţi doi. Şi voiră să 
coboare fără întîrziere. 

— Un moment! îl opri Gringaille. înainte de a cobori, trebuie să 
vedem, dacă blestematul ăsta de chepeng nu se închide de la 
sine, să nu care cumva să rămînem acolo ca nişte vulpi prinse în 
capcană. 

— Pe toţi dracii! făcură ceilalţi doi, retrăgindu-se înspăimîntaţi. 


— Voi cobori singur, continuă Gringaille. Atenţie, tu Escargasse, 
ai văzut cum am manevrat ca să acţionez chepengul. Dacă bat 
în ea, deschizi.'Ai înţeles? 

— Ţi-e frică, porumbelule? Lasă, am înţeles. 

Cu mîinile sale iscusite, Gringaille îşi confecţiona o torţă din 
paiele risipite pe jos. Cu această torţă în mînă, începu să 
coboare treptele dispărind în subsol, în timp ce chepengul 
rămase deschis. 

48 

Ca să se asigure, încercă să îl închidă şi-l împise cu greutate 
deoarece piatra era grea. Dar dala se încăpă-ţina să rămînă 
deschisă. 

— Cred că are un resort care acţionează închiderea, spuse el. 
începu să coboare treptele, numărîndu-le. când puse piciorul pe 
cea de-a şasea treaptă, dala se ridică şi închise de la sine 
trecerea. 

— în regulă! exclamă d; nici nu se poate mai simplu, nu ne mai 
rămîne decît s-o deschidem. 

Şi deoarece acum se afla într-un întuneric de nepătruns, îşi 
aprinse torţa şi începu să coboare mai departe. în cele din urmă, 
văzu că scara numără douăsprezece trepte. Negăsind nimic 
interesant, începu să urce. Remarcă în treacăt că cea de-a 
şasea treaptă — acea care închidea chepengul — era spartă la 
unul din capete, şi acolo fusese cîrpită cu o altă piatră. Apăsă cu 
piciorul pe acea bucată de piatră şi trapa se deschise. Deci 
treapta servea nu numai la închiderea chepengului, ci şi la 
deschiderea acestuia. încercă de mai multe ori şi văzu cum 
acesta se deschide şi se închide cu uşurinţă. 

— Admirabil! exclamă el printre dinţi. 

Zece minute mai tîrziu, mutară în grotă toate uneltele, bara de 
fier, grinzi, lemne, joagăr şi, bineînţeles toate alimentele şi 
vesela. O dată închisă trapa, se aflau în cea mai deplină 
siguranţă. 

— Aici, le explică Gringaille, sîntem la adăpost. Nimeni nu va 
veni să ne gonească. Putem face focul fără teama de a fi trădaţi 
de fum. Acum, să vizităm subterana, după care ne putem ocupa 
de cină. 

Se aflau într-o subterană destul de mică, cam zece paşi în 
lungime şi şapte sau opt în lăţime. în faţa scării se afla un 


coridor destul de larg pentru a permite la doi oameni să meargă 
alăturaţi. Coridorul cobora într-o pantă destul de accentuată. 

O luară de-a lungul coridorului. După vreo douăzeci de paşi, 
ajunseră la o altă subterană, mai degrabă o încăpere uriaşă, 
susţinută de arcade. Nu exista nici o altă ieşire vizibilă. Era ca o 
fundătură. Şi aici îi aşteptau surprize formidabile. 

Mai întîi, într-un colţ, cam o duzină de legături de paie. Alături, 
îngrămădite, mai multe torţe. Văzindu-le, se grăbiră să aprindă 
una. Era mult mai luminoasă decit cea pe care o făcuseră din 
paie. 

Două butoaie se aflau ceva mai încolo. când le ciocăniră, sunară 
a plin. Găuriră unul şi descoperiră că era plin cu un vin excelent. 
Se priviră cu gura căscată. Repede îl găuriră şi pe celălalt. 
Conţinea tot vin, încă şi mai bun. Făcură cîțiva paşi... încăperea 
aceasta subterană era o minunăţie. Parcă trăiau un vis. 

Şi nu era totul. 

Se mai aflau acolo patru cufere uriaşe. Le deschiseră şi 
constatară că două din ele erau pline cu arme. Se afla acolo un 
întreg arsenal: săbii, spade, pumnale, platoşe, halebarde, 
pistolete, archebuze... totul din belşug pentru a înarmachiar şi o 
companie. 

— Cine poate şti! murmură Gringaille visător, închizînd cele 
două cufere. 

Cel de-al treilea cufăr era plin cu cenuşă. Răscolind-o găsiră o 
mulţime de cîrnaţi, jamboane şi şunci... Exultau de bucurie, 
rizînd ca nişte nebuni, 

dîndu-şi lovituri prieteneşti. Niciodată n-ar fi crezut că se pot 
întîlni cu aşa ceva. Giîndiţi-vă numai: masă şi casă asigurate 
poate pentru cîteva luni, şi asta fără să-i coste nimic! 

Se repeziră spre cel de-al patrulea cufăr cu ideea că-l vor găsi 
plin cu aur. Dar din păcate, nu!... în el găsiră opt butoiaşe... Ei 
drăcie! iarăşi vin!... Să dea ciuma-n el! Oricum, nu era de 
dispreţuit!... judecând după aspectul recipientelor, vinul trebuia 
să fie, în mod obligatoriu, din cel mai bun. 

Ridicară unul din butoiaşe şi constatară că nu este prea greu... 
dacă avea zece kilograme... Oricum, se aflau acolo opt bucăţi, 
ceea ce făcea cantitatea destul de respectabilă. Găuriră unul, 
dar nu curse nici fir de vin... 

— Şi totuşi, pe maţele papei! E plin. 

Atunci îi zdrobiră de pămînt. Livizi, făcură un salt înapoi. 


Ceea ce constituia conţinutul butoiaşului, nu era decît praf de 
puşcă. De abia atunci realizară pericolul prin care trecuseră, 
deoarece tot acest timp se plimbaseră încoace şi încolo cu 
torţele aprinse! 

Deveniţi mult mai circumspecţi, îşi lăsară torţele la o distanţă 
convenabilă şi reveniră pentru a-şi continua cercetările. Şase 
butoiaşe conţineau praf de puşcă iar celelalte două erau pline cu 
gloanţe: 

—- Pe toţi dracii!... avem tot ce ne trebuie pentru a susţine un 
asediu, spuse Gringaille. 

Şi visător, repetă: 

— Nu se ştie niciodată! 

Nici nu mai este necesar să spunem că acest cufăr fu închis cu 
mare grijă şi izolat imediat de celelalte. 

Avură grijă ca între torţele lor şi respectivul cufăr să pună o 
distanţă cît mai mare. 

Cercetarea fiind terminată, aprinseră focul şi frip-seră cele două 
găini, un jambon şi un cîrnat uriaş, neuitînd să pregătească o 
omletă solidă. A fost unul din ospeţele cele mai grozave din 
viaţa lor de aventurieri. 

— Observaţi, domnilor, spuse doctoral Gringaille, că în timp ce 
noi ducem aici o viaţă retrasă, sus. găinile, pe care prezenţa 
noastră nu le mai deranjează acum, vor continua să ne ofere 
ouă proaspete. Şi aceste ouă, pentru că sîntem nişte oameni 
grijulii, le vom aduna. în schimbul acestora vom căpăta acele 
micuţe monezi cu efigia regelui Henri IV, monezi care se numesc 
livre, scuzi, în funcţie de greutatea lor cît şi de faptul că sânt 
confecţionate din aramă sau argint. lar cu acestea, vom obţine 
tot ceea ce dorim... în acest fel, îndrăznesc să sper că nu ne 
aflăm prea departe de drumul care ne duce spre avere. 

— Asta demonstrează că seniorul Jehan nu ştia ce spune atunci 
când pretindea că îmbrăţişind meseria de oameni cinstiţi, vom 
crăpa de foame. 

După ce toate acestea fură spuse, întinseră pe jos cîteva 
legături de paie şi, întinzîndu-se somnoroşi, în cîteva minute nu 
se mai auziră decit sforăiturile lor puternice. 

Trecuseră de acum cinci zile de când Carcagne, Es-cargasse şi 
Gringaille, în subterana lor din belşug aprovizionată, duceau o 
viaţă îndestulată, lipsită de orice grijă. începuseră să se îngraşe 


şi nu-şi doreau decit un singur lucru: ca această viaţă să dureze 
la nesfirşit. 

Deasupra lor, găinile continuau să-i aprovizioneze cu ouă 
proaspete. Pentru moment, ambiția lor de căpătii era să-şi 
recapete veşmintele lor frumoase pentru a putea lepăda 
zdrenţele cu care erau îmbrăcaţi în prezent. 

Carcagne, naiv ca totdeauna, susţinea că poate obţine foarte 
bine acest rezultat vinzind armele şi praful de puşcă cu care 
erau umplute cuferele, dar Gringaille se opusese. 

— Cred, spuse el, că putem să folosim după bunul plac tot ce 
am găsit aici. Totuşi, în ceea ce priveşte armele şi praful de 
puşcă, nu ne vom atinge de acestea decit după ce l-am 
consultat pe seniorul Jehan. Şi dacă vreţi să mă ascultați, cred 
că am face bine dacă ne-am apuca să punem aceste arme în 
starea lor firească de funcţionare. După cum Vedeţi, aici ne cam 
plictisim, şi asta ar putea să ne distreze cît de cît. 

Cărui îndemn lăuntric răspunsese Gringaille dînd acest sfat? 
Chiar şi lui i-ar fi fost greu să. mărturisească. Poate că a fost 
impresia lui sinceră că, dînd acest sfat, ocupaţia respectivă le-ar 
fi ocupat cît de cît timpul şi i-ar fi distrat puţin. Fiindcă ei 
aproape că nu ieşeau din adăpostul subteran. 

Fapt este că puţin timp după luarea acestei hotăriri, începură să 
lustruiască armele de parcă s-ar fi aflat în ajunul unei campanii. 
Şi se achitară de minune de această îndatorire. Curînd armele 
începură să strălucească ca şi cum ar fi fost noi. 

Această zi, care era a cincea zi a sejurului lor în subterană, 
pentru Jehan era a douăsprezecea petrecută în casa frumoasei 
Perrette. Era tocmai o zi de miercuri, şi spălătoreasa trebuia să 
meargă să ducă rufele curate la mănăstire. 

Plecă, însoţită ca de obicei de o lucrătoare care ducea lenjeria 
într-un coş de nuiele. Capul lucrătoarei era acoperit de o pălărie 
uriaşă, maro, ale cărei boruri îi acopereau umerii ascunzîndu-i 
faţa aproape în întregime. Era acoperămiîntul tuturor femeilor 
din popor care aveau o anumită vîrstă. în afară, bineînţeles, de 
tinerele a căror neruşinare ţinea cu tot dinadinsul să li se facă 
remarcată frumuseţea. Dar aceasta era o femeie serioasă. Mai 
mult, pentru a nu se face remarcată îşi înfăşurase în jurul gitului 
un şal de lînă care o acoperea pînă aproape de nas. 


Cele două femei o luară pe drumul care, de la cruce dădea 
direct spre mănăstire. Deodată se găsiră în faţa unui bărbat 
care cobora. Acesta nu era altul decit Saetta. 

Perrette nutrea faţă de aceasta o antipatie profundă Şi totuşi 
individul manifesta faţă de ea o purtare-mai curînd blindă. 
întîlnirea nu era deloc pe placul tinerei... şi nici măcar al 
lucrătoarei sale, judecând după tresărirea acesteia. Dar nu 
aveau nici o modalitate de a se feri din calea individului. Chiar 
încercară, pe când treceau prin dreptul lui, să adreseze un suris 
florentinului. 

Dar acesta, din nefericire, nu înţelese gestul şi le bară calea în 
mod hotărît. 

— Eşti cam mîndră, fetiţo! zeflemisi florentinul. Nu ai învăţat să 
spui bună ziua celor mai în vîrstă? 

Şi, lucru ciudat, care făcu să o treacă fiori pe tînără, Saetta, în 
timp ce-i vorbea, o fixa cu insistenţă pe tînăra sa lucrătoare 
care, plecînd capul, nu lăsa să i se vadă figura. 

— Nu sânt deloc mîndră, domnule Saetta, numai că vreau să 
duc cît mai repede doamnelor de la mănăstire lenjeria pe care 
mi-au dat-o s-o spăl, şi deja am întîr-ziat... lată de ce vă rog să 
ne lăsaţi să trecem, pe mine şi Lucrătoarea mea. 

Şi Perrette spuse toate acestea cu blindeţe, dar şi cu hotăriîre, 
încercînd în acelaşi timp să treacă mai departe. 

— Un moment, la dracu! făcu Saetta, oprindu-se din nou din 
drum. Acum ai şi lucrătoare? complimentele mele, fetiţo, iată-te 
şi patroană!... 

Şi apropiindu-se de ea, cu aerul cel mai serios, dar cu o sclipire 
de răutate în ochi: 

— Aha! asta e deci lucrătoarea ta!... Per Bacco! Ştii că pentru o 
tînără înţeleaptă ca tine e compromiţător să se arate cu o 
asemenea lucrătoare?... Cel puţin ar fi 

trebuit să-i ceri să-şi sacrifice mustaţa-i caraghioasă care... nu 
se prea potriveşte cu calitatea sa. 

Perrette rămase mută de uimire. Lucrătoarea îşi lăsă jos o 
secundă şalul care-i acoperea faţa, şi Saetta, stupefiat, îl 
recunoscu pe Jehan le Brave: 

— Cum, tu eşti, fiul meu?... 

— Micuţă Perrette, zise blind Jehan, ea-o înainte... Am să- i spun 
două vorbe lui Saetta. 

Ascultătoare, Perrette îşi urmă încet drumul. Jehan izbucni: 


— Ce, ai înnebunit de mă opreşti în felul ăsta?... De vreme ce m- 
ai recunoscut, trebuia să ai bunul simţ să gindeşti că am 
motivele mele să mă preumblu aşa... 

— Dar nu te-am recunoscut, spuse Saetta sincer. Mustaţa care 
ieşea de sub pălărie mi s-a părut ciudată... şi am vrut să ştiu mai 
mult. 

— Ei bine! bubui furios Jehan, pradă unei mînii reci, ce vrei să 
ştii? Vorbeşte!... Hai, am destul timp la dispoziţie, poate chiar 
mai mult decit îţi închipui tu... 

Saetta înţelese perfect sensul ironic al cuvintelor. Văzu tot aşa 
de bine şi starea de furie în care se afla Jehan... Avea, fără 
îndoială, motivele sale de a afla ce gîndea cel pe care-l numea 
fiul său. Diînd de înţeles că nu ştie despre ce este vorba, 
răspunse cu voce scăzută: 

— O secundă! ce naiba! n-o să mori din asta!... Atunci, 
înseamnă că eşti pe urmele... 

— Comorii, da!... Am ajuns aproape de capăt!... 

— Şi eu care credeam că ai renunţat!... exclamă Saetta. 

Jehan ridică furios din umeri: 

— înseamnă că nu mă cunoşti... Dau tîrcoale pe aici de mai bine 
de cincisprezece zile... Mi-au căzut pe cap peste douăzeci de 
inşi... Nici nu ştiu cum de încă mai trăiesc... Ah! da, locul e bine 
păzit, ţi-o mărturisesc!... Dar nu s-au gîndit chiar la toate... Sub 
deghizarea asta, pot intra în mănăstire... într-o oră, după ce voi 
fi ieşit, voi şti unde sânt ascunse milioanele... N-au decit să-şi 
tripleze precauţiile, să presare peste tot spionii lor, soldaţi 
deghizați şi asasini, milioanele tot ale mele vor fi. înţelegi, 
Saetta?... milioanele vor fi ale mele. Şi acum, ţi-am satisfăcut 
curiozitatea? Pot trece?... 

— Du-te, du-te, fiul meu, spuse repede Saetta, căruia-i străluciră 
ochii. Stai să-ţi aranjezi şalul... Ai fi făcut mai bine dacă ţi-ai fi 
tăiat mustaţa... Du-te... Succes! 

Debarasat de individul sâcâitor, Jehan o ajunse din urmă pe 
frumoasa Perrette din cîțiva paşi. Mergind alături de ea, gindea 
în sine: 

„ Asta e! dacă ceea ce bănuiesc se adevereşte, poarta 
mănăstirii va fi aşa de bine păzită încât nu vom avea pe unde 
ieşi!... Oricum, Saetta va acţiona în acest sens!... Blestem! să 
dau greş fiind aşa de aproape de ţintă, după douăsprezece zile 
petrecute pentru a pregăti cu cea mai mare minuţiozitate 


lovitura!... Şi asta pentru că neşansa mi-a aruncat în drum pe 
acest blestemat de Saetta... Dar dacă totuşi mă înşel şi-l bănui 
pe nedrept?... Da, ar fi posibil!... Dar nici nu sânt sigur că nu mă 
înşel. în concluzie, trebuie să acţionez ca şi când aş avea 
dreptate... Dar asta răstoarnă complet planul meu iniţial... Şi 
totuşi, trebuie." 

In şoaptă, îi dădu noi indicaţii Perrettei care-l ascultă atentă şi-l 
aprobă liniştită, cu cel mai serios aer. 

Saetta-i privi depărtîndu-se, cu un surâs ciudat pe buze. Apoi, 
luînd-o la dreapta, se întoarse pe drumul care, după cum ne 
amintim, trecea prin dreptul capelei şi ducea la fîntîna But. 

în centrul palisadei se afla o deschizătură prin care lucrătorii 
îndepărtau pămîntul şi molozul pe care-l aruncau apoi mai 
departe. Ziua, pe timpul lucrului, se fixa acolo o poartă bine 
păzită. Seara, deschizătura era astupată complet. Saetta se fixă 
în faţa acestei porţi, supraveghind-o cu încăpăţinare. ceea ce 
prevăzuse, se realiză. în interiorul palisadei văzu un gentilom 
care se apropie de el şi-l întrebă: 

— Ce cauţi aici, amice? 

Fără să se emoţioneze, Saetta răspunse: 

— Vreau să-i vorbesc ofițerului de serviciu... O comunicare de 
cea mai mare importanţă. 

Gentilomul îl privi fix în ochi şi, deschizînd poarta şi ieşind, îi 
spuse: 

— Eu sânt ofiţerul de serviciu. 

— Nici nu mă îndoiam, surâse Saetta. 

Şi trăgîndu-l pe ofiţer într-un loc retras, începu să-i vorbească 
repede. 

Abia îşi întoarse spatele spre cruce Saetta, urcînd cu greutate 
dealul, şi un bărbat ieşi din fundul şanţului unde se ascunsese. 
Era părintele Parfait Goulard. Privi un moment spre Saetta care 
se căţăra pe drumul pe care dispăruse de curînd Jehan şi 
Perrette. După care întoarse spatele dealului şi cobori înspre 
cruce. Coborind, se clătină îngrijorător, ba mai mult, la un 
moment dat începu să cînte în gura mare. 

De cealaltă parte a drumului, în faţa şanţului din care ieşise 
părintele cel beat, aproape de marginea drumului, la doi paşi de 
locul în care Jehan discutase cu Saetta, se afla un stejar stufos. 
în apropierea stejarului se putea observa o stîncă destul de 
mare, la poalele căreia, la umbra unui tufiş uriaş, era culcat un 


bărbat. Cu toate că trecuse la doi paşi de acesta, Saetta nu-l 
observase. Bărbatul nu era altul decît cavalerul de Pardaillan. 
Pardaillan se ridică şi el, ca şi Parfait Gaolard. Avea figura sa 
rece, puţin iritată care la el era semnul unei emoţii puternice. 
Privind spre părintele care se apropia de cruce, gîndi: 

„Cînd l-am văzut trecînd, călugărul părea beat. Nu m-am mirat 
prea mult, fiindcă-l cunoşteam. când s-a ascuns şi apoi când a 
ieşit din ascunzătoare, mişcările-i erau perfect echilibrate... Și 
iată-l acum mai beat ca oricînd; merge clătinîndu-se şi răgind 
mai dihai ca un măgar!... Ce înseamnă toate acestea?..." 
întorcîndu-se spre Montmartre şi privind după Saetta care se 
apropia de capelă, murmură:, 

— lată-l deci şi pe Saetta... Asta era domnul Guido Lupini!... Pe 
toţi dracii! Am bănuit eu!... Ar fi trebuit să-mi urmez primul 
impuls şi să-l oblig să se explice. 

Pentru moment rămase visător, cu ochii aţintiţi spre capela pe 
care n-o vedea. 

„E posibil oare să am incredibila neşansă ca, găsindu-mi fiul să 
descopăr că este doar un tilhar? Haida-de! Şi totuşi, pe Pilat! L- 
am auzit cu propriile mele urechi, chiar acum un minut. Nu pot 
să nu mărturisesc că m-am simţit sfişiat." 

Reflectînd o clipă, se scutură: 

— Ei na! să nu ne grăbim să-l judecăm. Tînărul are inteligent. 
Puţinul pe care i l-am spus despre cel 

pe care-l numeşte tatăl său i-a trezit neîncrederea. Am văzu t-o 
destul de bine! Şi cine ştie dacă ceea ce i-a spus nu a fost 
pentru a-l face să se demaşte? Oricum, să aşteptăm, şi vom 
vedea. 

Privindu-l pe Saetta care, în acest moment dădea colţul 
palisadei ce înconjura capela, bombăni: 

— Cred că ştiu ce vrea să facă şnapanul ăsta! O să-l găsesc 
curînd. Să-l supraveghem pe părinţel. sânt curios dacă ceea ce 
bănuiesc eu se va întîmpla. 

Se făcu cît mai comod posibil, pe jumătate întins pe iarba rară 
care răsărise pe acolo şi începu să-l urmărească pe Parfait 
Goulard care cobora cu greutate, behăind din toată inima. 
Părintele, ca şi Par-daillan, nu pierduse nici un cuvint din 
discuţia pe care Jehan o avusese cu Saetta. Pe când ieşea din 
şanţul în care se ascunsese, îşi spunea: 


— Saetta s-a dus să-l denunțe oamenilor lui Sully... Asta sigur! 
Dar nebunul ăsta bătrin visează la răzbunări mult mai 
complicate... asta-i meseria lui. în ceea ce mă priveşte, e faptul 
că fiul Faustei începe să devină inoportun... în consecinţă, 
trebuie să dispară... ocazia-i tocmai bună... De cum va ieşi din 
mănăstire, va fi prins imediat după trecerea porţii, trebuie să-l 
avertizez pe Concini care nu va pierde ocazia... Mai ales dacă-mi 
va urma sfaturile. 

De-abia după ce luase această hotărîre începuse Parfait Goulard 
cîntecul său de betiv, şi, luînd-o pe drumul care trecea prin faţa 
casei Perrettei şi castelului Porcherons, se îndreptă spre oraş 
prin poarta Saint-Honore. 

Nici nu făcuse cincizeci de paşi că, pe drum, mai apăru un 
călugăr, fără a şti prea bine de unde a apărut. Pardailan îl văzu 
imediat, şi murmură: 

— Eram sigur!... la să privim ce se întîmplă. 

La rîndul său, Parfait Goulard zărise şi el călugărul. Clătinîndu- 
se, se năpusti asupra lui agăţindu-i-se disperat de sutană, 
recăpătindu-şi astfel echilibrul. Bucuros, voi să-l îmbrăţişeze. 
între acesta şi călugăr se dădea o luptă disperată. La un 
moment dat, călugărul se scutură şi-l aruncă cit colo pe Parfait 
Goulard care, rostogolindu-se în drum, rămase culcat pe spate, 
bîlbîindu-se mai abitir. 

Călugărul o luă la fugă, ca şi cum l-ar fi avut pe dracul pe 
urmele sale, proferind tot felul de blesteme şi de anateme 
împotriva beţivului care făcea biserica de ruşine. Parfait Goulard 
se sculă cu greutate şi se îndepărtă pe şapte cărări spre oraş. 
Pardaillan, care asistase la desfăşurarea scenei, o comentă doar 
prin următoarele cuvinte: 

— Minunaţi comedieni!... 

Se sculă şi, nepăsător, se îndreptă spre capelă. 

Cit îl priveşte pe călugăr, acesta se întîlni cinci minute mai tîrziu 
cu Roquetaille, unul din oamenii lui Concini, cu care avu o scurtă 
discuţie. Ca urmare a acestei discuţii, un călăreț o porni în 
goană spre Paris. 

In acest timp, Jehan şi Perrette ajunseseră la mănăstire. Cu o 
săptămînă în urmă, maica portăreasă văzuse pe frumoasa 
Perrette însoţită de o lucrătoare pe măsura celei de acum, aşa 
încât nu bănui nimic. După cite se vede, Perrette nu lăsa nimic 
la voia întîmplării. 


Aşadar e de înţeles suspinul de uşurare pe care cei doi îl 
scoaseră după ce se văzură în incinta mănăstirii. Dar nu era 
decît un prim pas. Mai înainte ca Perrette s-o poată vedea pe 
Bertille, trebuia să predea rufăria curată şi s-o primească pe 
aceea pe care avea să o spele săptămâna următoare. Operația 
se efectua fără dificultate, dar de abia după o jumătate de oră 
ajunseră la pavilionul Bertillei. Acolo se văzură deodată în 
tovărăşia paznicei fetei, care-i însoţi în camera acesteia. 

în principiu, planul lui Jehan era următorul: Bertille urma să 
îmbrace un costum asemănător cu al său, costum pe care 
Perrette i-l adusese cu o săptămînă mai înainte. în acest fel, cele 
două femei ar fi ieşit cu uşurinţă din mănăstire, sau cel puţin 
aşa sperau. în ceea ce-l priveşte pe Jehan ar fi aşteptat căderea 
nopţii, 

şi cu ajutorul unei scări ce se afla în spatele pavilionului, ar fi 
ajuns să sară zidul. 

Întîlnirea cu Saetta îi răsturnase însă planul. Jehan era convins 
că florentinul nu urmărea decit să-i dejoace socotelile şi să-l 
denunțe. Semnalmentele sale fiind cunoscute Bertille urma să 
fie oprită la poartă, ca fiind Jehan, şi obligată să se facă 
recunoscută. Trebuia deci găsită altă cale. 

Jehan rămase în apropierea uşii. când văzu că cele două erau 
absorbite cu operaţia de verificare a lenjeriei, împinse brusc uşa, 
şi, punînd mîna-i grea pe umărul călugăriţei, îi spuse cu hotărire: 
— Doamnă, dacă-mi promiteţi că veţi tăcea, nu vă fac nici un 
rău... dacă în schimb încercaţi să rezistaţi sau să chemaţi în 
ajutor, vă sugrum. 

Şi spunînd acestea, degetele sale îi încercuiră gitul într-o 
strinsoare de oţel. Şi asta nu pentru a o ucide, ci pentru a o face 
să înţeleagă seriozitatea lucrurilor. Ceea ce se şi întîmplă, 
măicuţa începînd să tremure din toate încheieturile şi să 
promită, jurînd pe Dumnezeu şi sfânta Fecioară, o supunere 
absolută. 

Bertille era deja îmbrăcată, pe sub rochia-i albă cu o bună parte 
a costumului de lucrătoare adus cu o săptămînă în urmă. Cit ai 
clipi, termină deghizarea. Perrette îi înfăşură în jurul gitului un 
şal asemănător cu acela pe care-l purta Jehan, şi la un cuvînt al 
acestuia, goliră coşul de nuiele, punînd în locul rufăriei tot ceea 
ce Bertille dezbrăcase. De acum erau gata. 


Ajuns în acest stadiu, Jehan dădu Perrettei un pumnal micuţ, dar 
foarte ascuţit şi, adresîndu-se călugăriţei, galbenă de spaimă, îi 
spuse cu vocea cea mai aspră: 

— Doamnă, acum noi vom pleca. Dumneata vei sta între aceste 
două fete care vă vor conduce fără să vă împotriviţi. Dacă în 
drumul nostru cineva ne va pune vreo întrebare, îi veţi răspunde 
că îndeplinim un ordin grabnic al stareţei. La cel mai mic semn 
de nesupunere, Perrette, o vei înjunghia fără milă. De altfel, voi 
fi cu ochii în patru... Aţi înţeles, doamnă? 

Din cauza terorii care o stăpinea nu putu decit să facă un gest 
prin care confirma că a înţeles şi că va asculta. Jehan îşi dădu 
seama că este sinceră. Atunci se duse la cele două fete. Oricit 
de repede se mişcaseră, totuşi mai trecură zece minute. 

leşiră, Perrette şi Bertille sprijinind-o pe călugăriţă. Jehan 
mergea înainte, îndreptindu-se spre zidul mănăstirii. Ajunseră 
acolo fără peripeții şi tînărul sprijini scara de zid, o luă pe 
călugăriţă de braţ şi-i spuse Bertillei cu blîndeţe: 

— Scoateţi-vă pălăria şalul şi, când veţi fi de partea cealaltă a 
zidului, nu vă trageţi prea mult pe ochi gluga. Trebuie ca oricare 
să observe de la distanţă că siînteţi femeie, chiar dacă, astfel 
modificat, costumul vostru nu va fi asemănător cu al meu. 

Ea îi ascultă îndemnul, surâzîndu-i cu blindeţe. 

— uUrcaţi, spuse el văzind-o pregătită, şi când veţi fi liberă, 
dispăreţi în grabă fără să vă mai preocupe altceva. 

Fata se opri neliniştită: 

— Şi voi? întrebă ea cu voce tremurătoare. 

— Nu vă neliniştiţi, replică el cu blindeţe. Trebuie să mă 
ascultați fără murmur, e singurul mijloc de a vă salva! 

Şi fata înţelese că nu avea încotro. De altfel, avea o încredere 
oarbă în forţa şi vitejia lui Jehan. Şi urcă scara. Urcînd, îl auzea 
spunîndu-i Perrettei. 

— Surioară, ţi-o încredinţez... Condu-o la tine... în nici o altă 
parte decit la tine... şi nu o părăsi nici măcar o secundă. 

Şi pe Perrette, cu vocea sa gravă: 

— Fiţi fără grijă, domnule, nu va ajunge decit la locuinţa mea. Și 
vă asigur că voi veghea asupra ei. 

La rîndul ei, urcă scara şi Perette. 

— Doamnă, spuse Jehan călugăriţei, urmează acum să urc eu... 
vă voi da drumul... Dar vă avertizez că am un pistol îndreptat 
împotriva voastră. La cea mai mică mişcare, vă dobor. 


Minţea cu seninătate, dar călugăriţa îl crezu şi de altfel, era ceea 
ce îşi dorea. Din două salturi fu deasupra zidului şi trase scara 
de cealaltă parte. Cele două femei coboriră primele. în acest 
timp, Jehan reuşi să se descotorosească de deghizamentul său. 
Locul pe care-l aleseseră pentru a evada, dădea în zona în care 
se afla spînzurătoarea mănăstirii. Drumul care mergea de-a 
lungul zidului, coborîind dealul, trecea deci prin faţa porţii 
mănăstirii care se găsea ceva mai jos. Jehan îi arătă Perrettei 
drumul din partea opusă locului, cel care trecea prin preajma 
spînzurătorii, spunîndu-i s-o ia pe acolo fără să se mai preocupe 
de el. 

— Doamnă, spuse politicos Jehan călugăriţei, vă rog să-mi iertaţi 
brutalitatea de mai înainte. Nu puteam acţiona altfel, vă daţi 
seama. 

Şi se lăsă să alunece de cealaltă parte a zidului. 

în aceeaşi secundă auzi strigătele ascuţite ale călugăriţei care- 
şi regăsise vocea, dar nu le dădu nici o atenţie. 

Perrette, cu coşul de nuiele într-o mînă, îşi trecuse celălalt braţ 
sub braţul Bertillei şi se depărtau în grabă. 

Aruncînd o privire în jurul său, Jehan văzu o mică trupă ce 
aştepta în faţa porţii mănăstirii, şi-şi spuse cu un surâs: 

„Cred că înţeleg de ce Saetta încerca să mă facă să acţionez. 
Voia să mă prindă cu miţa în sac." 

Dar acum avea altceva de făcut, decât să se gindească la 
Saetta. îşi îndreptă privirile spre cele două fete şi avu o ezitare: 
să le urmeze sau să o ia în partea cealaltă? De ce această 
nehotărire? Ţinea atât de mult să se pună la adăpost? în nici un 
caz. Presupunea că va fi atacat... dar nu era sigur. Să le 
însoţească şi să le apere pe cele două fete ar fi fost foarte 
normal... dar asta ar fi însemnat să le amenstece într-o afacere 
care le-ar fi dăunat, şi asta nu şi-ar fi dorit-o. Cu cât mai mult se 
îndepărtau, cu atât de îndepărta şi pericolul. Pe când stătea şi 
cumpănea, văzu un bărbat apropiindu-se dinspre spînzurătoare 
şi pe care-l recunoscu imediat: 

— Domnul de Pardaillan, strigă el, sânt sigur că ceru-l trimite!... 
Acum sânt salvate! 

La rîndul său, şi Bertille îl recunoscuse pe cavaler, căruia îi 
alergă în întimpinare, cu o mişcare spontană, povestindu-i în 
cîteva cuvinte tot ce i se întimplase. Pardaillan se grăbi s-o 
consoleze şi s-o asigure de sprijinul său. Şi lucru curios, nu păru 


nici un moment neliniştit de soarta ei. S-ar fi putut spune că, 
dimpotrivă, era încîntat. Părea cu totul întinerit. Adevărul este 
că-şi spunea: 

„Aha! iată deci ceea ce făcea el la mănăstire... Nu urmărea decit 
să-şi salveze iubita, nu să pună mîna pe comoară cum am 
crezut eu!... Ce uşurat mă simt, pe toţi sfinţii!..." 

În acel moment, la poalele dealului, pe unde el urma să 
coboare, apăru o trupă. Văzând-o, Pardaillan se întoarse spre 
Jehan şi, cu gesturi semnificative pe care acesta le înţelese de 
minune, îi arătă că se însărcinează cu paza celor două fete şi că, 
poalele dealului fiind păzite, să încerce să iasă din încurcătură 
luînd-o în sus. 

Acestea fiind comunicate, se aşeză între cele două tinere şi 
începură să coboare cu pas ferm. Cum drumul era destul de 
îngust, pe la mijlocul lui se aflară printre soldaţii care tocmai 
urcau dealul, dar care nu le dădură nici o atenţie. 

Cînd ajunseră, o jumătate de oră mai tîrziu, la locuinţa Perrettei, 
Pardaillan era sigur că nimeni nu-i spionase şi că nimeni nu 
cunoştea noul refugiu al Bertillei. în ce-l priveşte pe Jehan 
acesta deja ocolise cătunul Clignancourt şi o luase pe drumul 
care ducea spre poarta Saint-Denis. 

Dinspre partea sa, tînărul hotărise să aştepte două sau trei zile 
înainte de a se prezenta la. locuinţa frumoasei Perrette. Şi 
fiindcă Bertille, la rîndul ei, era decisă să nu se mişte din casă, 
rezultă că orice catastrofă neprevăzută era cu totul îndepărtată. 
Pardaillan avea o privire de vultur. îşi spunea că e sigur că nu a 
fost urmărit de nimeni. Şi era adevărat dar... 

, Cu cîteva clipe mai înainte ca cele două tinere însoţite de 
Pardaillan să se oprească în faţa porţii unde 

lui Jehan puţin îi lipsise să fie asasinat, un bărbat, al cărui cap 
era înfăşurat de o legătură, tocmai dădea tircoale locului. în faţa 
acestei porţi se afla un gard viu care separa drumul de un loc 
viran. Bărbatul, care mergea de-a lungul gardului, descoperi o 
mică breşă prin care se strecură dincolo. Se zgirie puţin, dar 
păru că nu-i pasă de acest incident. 

Odată ajuns pe locul viran, reveni în faţa porţii şi se culcă pe 
iarbă, la adăpostul gardului viu. Din acel loc îi văzu intrînd pe 
Pardaillan, Bertille şi Perrette şi-l auzi pe Pardaillan spunînd: 

— Aici sînteţi ca la dumneavoastră acasă, domnişoară Bertille. 


La numele de Bertille, individul tresări şi-şi aţinti privirile asupra 
tinerei ca şi cum ar fi dorit să-şi întipărească trăsăturile sale cit 
mai bine în minte, 

Dar cine era bărbatul? Şi cum de se afla tocmai în acest loc? 
lată ceea ce vă vom spune cît de curând. 

Când Jehan le Brave le văzu pe cele două fete dispărînd la 
cotitura drumului suspină uşurat. Era convins că, păzite de 
Pardaillan, vor ajunge tefere la destinaţie. 

Odată eliberat de această grijă, se gîndi la el însuşi, îşi puse 
spada la cingătoare, pe care pînă atunci o purtase atîrnată de 
gît, pe sub veşmintele femeieşti. în timp ce îndeplinea această 
operaţie, aruncă o privire răută-cioasă spre grupul ce staţiona în 
faţa mănăstirii, şi o luă din loc cu pasul său suplu şi grațios. 

Am arătat mai înainte că drumul trecea prin faţa capelei Saint- 
Pierre şi că înconjura ceea ce se cheamă astăzi piaţa Tertre. De 
cealaltă parte a dealului se unea cu şoseaua ce mergea spre 
Saint-Denis, dar, la poalele dealului, drumul se bifurca la 
dreapta şi sfirşea prin a ajunge la răscrucea unde, după cum am 
arătat mai înainte, se afla o cruce. 

Drumul din stînga, cel pe care coborise Pardaillan şi pe unde 
urcase trupa de care v-am vorbit mai înainte, acel drum mergea 
pînă la fîntîna But şi de acolo, luînd-o la stînga, ducea spre 
castelul Monceaux şi spre Paris, prin cartierul Saint-Honore. 

Din virful dealului, de acolo de unde se afla, Jehan putea 
cuprinde cu privirea o suprafaţă cu atât mai mare cu cât cîmpia 
care se întindea la picioarele sale, era presărată doar din loc în 
loc cu aşezări destul de rare de case. 

Aşa încât îi fu lesne să vadă în faţa sa o trupă de călăreţi care 
soseau în cea mai mare grabă. Nici măcar nu se îndoi că aceştia 
îi veneau în întîmpinare. Dacă ar fi înaintat, ar fi fost ca şi cum s- 
ar fi aruncat în gura lupului. Să lupte împotriva lor? Nici nu se 
putea gîndi, erau prea mulţi şi ar fi însemnat sinucidere curată. 
Făcu deci cale întoarsă spunîndu-şi: 

„Trebuie să merg pînă la fântîna But, după care voi intra prin 
poarta Saint-Honore... Dacă drumu-i liber, desigur." 

Pe când gindea astfel, aruncă o privire spre cîmpie, înspre 
Monceaux, şi văzu o altă trupă de călăreţi care, tot în goana 
mare, se îndrepta spre Montmartre. 

„Sânt încercuit!" îşi spuse atunci. 


Dar nu-şi pierdu cumpătul şi continuă să avanseze, cu intenţia 
de a ajunge în piaţa Gibet. De o parte a pieţii se aflau citeva 
magherniţe. Şi mai erau acolo cîteva cariere abandonate, de 
calcar, precum şi o fermă a călugăriţelor. Ar fi fost peste poate 
să nu poată dispărea pe acolo. 

Dar pentru asta trebuia să ajungă în piaţă şi, cu toate că nu era 
mare, s-o străbată înainte ca aceasta să fie ocupată. Şi nu 
călăreţii îl nelinişteau. Avea destul avans asupra lor pentru a fi 
sigur că din această parte va reuşi. Pe el îl nelinişteau oamenii 
aflaţi în josul drumului. Dacă ar mai fost în dreptul porţii 
mănăstirii ar 

fi fost minunat. Dar dacă le-ar fi venit ideea să urce pînă în 
piaţă?... 

înainta cu pumnul încleştat pe garda spadei, gata să intre în 
poziţie de atac. Nu se grăbea, dar pasul îi era suplu, elansat, 
urechea atentă şi ochiul la pîndă. Avea alura felinelor deşertului 
ferindu-se din calea gonacilor. 

Ajunse în piaţă şi răsuflă uşurat. Se îndreptă spre locul vechii 
spînzurători, spunîndu-şi cu un aer răutăcios: 

— Haida-de, nu cred că bietul Concini mă va avea de această 
dată!... Nu sânt chiar atât de prost!... 

Era foarte aproape de spînzurătoare şi nu avea decit să o 
depăşească pentru a fi în afara pericolului, pentru că oricând ar 
fi găsit o gaură în gardul viu prin care ar fi putut să dispară. Cît 
i-ar fi trebuit? Un minut sau două, şi călăreţii, care-i erau pe 
urme, ar fi sosit prea tirziu. 

Pe când făcea aceste reflecţii, trupa, prin mijlocul căreia trecuse 
Pardaillan cu cele două fete, apăru şi ea. Erau aproape douăzeci 
de spadasini comandaţi de Roquetaille. Imediat îl zăriră pe cel 
ce-l căutau şi izbucniră în urale încercînd să-i taie calea. Unul 
dintre ei se repezi în partea de vizavi şi le făcu celorlalţi semne 
de încurajare, cărora li se răspunse cu strigăte de bucurie. 
Dinspre partea dreaptă, atât din faţă cît şi din spate, Jehan 
auzea zgomote tunătoare care făceau pămîntul să se 
cutremure. Erau cele două trupe de călăreţi care soseau. Curînd 
apărură. Din partea stângă, în spate, auzea deja goana nebună 
a celor care urcau. în faţă se aflau cei douăzeci de oameni 
conduşi de Roqguetaille. Şi din toate părţile se auzeau strigăte: 

— Pe el! pe el!... prindeţi-l!... pe el!... 


Fără să mai vorbim de risetele şi glumele nesărate, 'le dădea 
mîna, erau destul de mulţi şi totul pentru ei devenise o 
distracţie. 

Jehan, cu spada în mînă, arunca priviri furioase. Nimic!... Nici cel 
mai mic adăpost!... Dacă ar fi putut să mai facă cîţiva paşi, ar fi 
fost salvat. Se simţi pierdut şi furia-i dădu aripi. Strigă în sinea 
sa: 

„Cum! să mor tocmai acum!... Tocmai când sânt aproape de 
reuşită!... când fericirea este în faţa mea!... E oare posibil?..." 

Şi totuşi încerca să înainteze, trăgînd cu coada ochiului spre 
fosta spînzurătoare. Dacă ar fi ajuns pînă acolo, ar fi evitat să fie 
surprins pe la spate. Dar, deodată îi veni o idee, şi din două 
salturi uriaşe se agăţă de poarta pe care o scutură cu 
înverşunare: 

— Blestemată să fie.E închisă!... 

Sperase să poată intra şi acolo să reziste cît mai mult timp 
posibil. Oricît de puţin timp ar fi cîştigat, în situaţia sa, era un 
noroc. Se reîntoarse deci la luptă, încercînd să facă faţă 
duşmanilor, închis în sine însuşi, zbîrlit şi ameninţător. 

Dar atacul se lăsa aşteptat. Şi totuşi erau douăzeci. Fără 
îndoială că Roquetaille dăduse ordine stricte care erau urmate 
fără şovăială. Nu făceau altceva decit să ocupe drumul. Şi totuşi 
individul erau sigur că orice rezistenţă din partea lui Jehan era 
sortită eşecului încît, înaintând cîţiva paşi, singur, îi spuse cu o 
voce răutăcioasă: 

— Haide, predă-te, eşti încercuit! 

— Acum citeva zile nu erai decit un pirlit de asasin, şi asta încă 
îţi făcea cinste. Şi acum iată-te un poliţist 

nenorocit, slugă a călăului. Asta-ţi este de fapt înfăţişarea 
adevărată. 

— Nemernicule! strigă Roquetaille, voi pune să fii tras pe roată... 
sfişiat! 

— Laşule! îi replică Jehan, vino şi prinde-mă. Ce, nu îndrăzneşti? 
Şi-n acel moment sosi şi Concini care, împreună cu oamenii săi 
apărură şi se repeziră spre Jehan, fără a-l asalta totuşi prea de 
aproape. Toţi duşmanii se apropiau acum de cifra de şaizeci, 
fără a-i mai socoti şi pe şefi, şi zgomotul unei cavalcade anunţa 
alţi noi inamici. 


„Asta-i sfîrşitul! îşi spuse Jehan, turbînd de furie. Aici mi-e scris 
să mor!... Fie, dar nu mă vor prinde de viu! O să car după mine 
pe toţi cîţi voi putea lua." 

Atunci privirile-i căzură pe scara care urca spre spînzurătoare, şi 
dintr-un salt fu deasupra. Dintr-un alt salt se aruncă pe 
platformă. Surâse triumfător. De acum era sigur că poate lupta 
cu oarecare succes. Deoarece monumentul era mult prea înalt 
pentru a putea fi escaladat cu uşurinţă. Pentru a ajunge sus 
trebuia urcată scara, care după cum ştim era foarte îngustă, un 
singur om, curajos, şi priceput, fiind de ajuns pentru a o apăra. 
Pe ultima treaptă a scării, strălucitor şi sfidător, Jehan îi aştepta. 
în acest timp, cercul se mai strîinsese. Oamenii, plasați în formă 
de evantai, se apropiaseră de spiînzurătoare. Concini şi 
Roquetaille se aflau, în fruntea oamenilor lor, la poalele 
spînzurătorii. Privind spre Jehan, îi zise batjocoritor: 

— Caraghiosul ştie ce-l aşteaptă. După cum vedeţi, el însuşi s-a 
aşezat sub spînzurătoare. Nu mai lipseşte decit călăul. 

— Ei, hai, îl şfichiui Jehan, vino şi ţine-i locul, doar asta ţi-e 
meseria. Dar pînă şi călăul s-ar simţi dezonorat avindu- te drept 
confrate. 

Scrâşnind din dinţi, Concini se întoarse spre ofiţerul de gardă 
care era în funcţie în acea zi la mănăstire, ca şi cum i-ar fi cerut 
să-şi îndeplinească datoria. Înţelegînd, acesta se apropie de 
scară şi spuse cu voce fermă: 

— în numele regelui, îţi cer să te predai! 

— Dacă poţi, vino şi ia-mă! îl zeflemisi Jehan. 

— Doar vedeţi că orice rezistenţă e inutilă. Haide, predaţi spada, 
domnule! 

— Poate doar să ţi-o înfig în pîntece! strigă Jehan la rîndul său. 
Ofiţerul ridică nepăsător din umeri. 

— Ei bine, fie! 

Şi întorcîndu-se spre soldaţii pe care-i comanda: 

— Luaţi-l! ordonă el. 

Şi toată adunătura de soldaţi şi spadasini se năpustiră. 
Înţepenindu-se pe picioare şi ridicînd spada deasupra capului, 
Jehan strigă cu voce tunătoare: 

— Jehan le Brave! cine vrea să moară alături de el. Şi gloata 
urca în fugă, îmbrîncindu-se unii pe alţii, 


ultimii împingîndu-i cu forţă pe cei din faţa lor. Jehan îi lăsă să se 
apropie, dar când aceştia fură în apropierea spadei sale, aceasta 
porni ca un fulger, dînd cîteva lovituri rapide. 

Curînd se auziră strigăte, gemete, blesteme şi înjurături, urmate 
de zgomotul pe care-l făceau cele cîteva cadavre care cădeau 
din înaltul scării, şi apoi retragerea dezordonată 

Patru corpuri neînsufleţite zăceau la poalele spînzurătorii. 
Ceilalţi, din care cîţiva uşor răniţi, se masaseră la picioarele 
scării, nedumeriţi şi nehotăriţi. 

Fără să fi fost măcar atins, viteaz şi strălucitor, ţeapăn pe 
picioare pe acel monument al morţii pe care-l transformase într- 
un piedestal triumfal, Jehan le Brave, ca la paradă, cu spada 
ridicată deasupra capului, lansă încă o dată strigătul său 
triumfător: 

— Jehan le Brave, haideţi!... Să vină cei ce vor să moară alături 
de Jehan le Brave! 

Al doilea asalt fu mai metodic, mai hotărît, atacatorii fiind acum 
hotăriţi să-l ucidă, nu să-l facă prizonier. Şi încă o dată Jehan îi 
lăsă să se apropie, după care spada sa, necruțătoare, îşi porni 
atacul. larăşi se făcură auzite strigăte, gemete, înjurături... Şi 
încă o dată, aceeaşi retragere ruşinoasă. Nimeni nu reuşise încă 
să pună piciorul pe platformă. Acum, la poalele spînzurătorii 
puteau fi văzute nouă cadavre zăcînd într-o baltă de sînge. Şi 
asta în mai puţin de un minut. Acoperind zgomotul vocilor de 
jos, se făcu auzită pentru a treia oară sfidarea, care era atât un 
strigăt de luptă cît şi de moarte: 

— Jehan le Brave, să vină cei ce vor să moară alături de el!... 

— Pe toţi dracii! înjură ofiţerul îngrijorat, ăsta-i turbat. 

— V-am avertizat! scrişni Concini ridicînd din umeri. 

— Ei! cine ar fi crezut!... Şi totuşi! ce lovituri!... în cîteva clipe 
nouă dintr-ai noştri sânt scoşi din luptă!... Şi el!... priviţi-l. Nici 
măcar o zgirietură. 

În acel moment, la faţa locului îşi făcură apariţia două trupe de 
călăreţi. Şi aceştia erau soldaţi, cam cincizeci cu totul, 
comandaţi de un căpitan. în fruntea fiecărei grupe se aflau 
Longval şi Eynaus care-i conduseseră pînă acolo. 

Cei doi gentilomi, împreună cu căpitanul, se alipiră oamenilor lui 
Concini, Roquetaille şi ofițerului. Aceştia formaseră un fel de 
stat-major. Ofiţerul, mulţumit că-şi poate transfera 


responsabilitatea, se plasă sub ordinele căpitanului, ca fiind mai 
mic în grad. 

Pe terasă, Jehan se odihnea, fără a pierde din vedere pe cei ce 
se pregăteau să-l ia cu asalt. Aruncînd o privire în jurul său, văzu 
că aceştia se agită în toate părţile, fiind ocupați cu o activitate 
ciudată, fără a o putea desluşi prea bine. 

— Păcat! murmură căpitanul. E un viteaz! Dar totuşi, forţa 
trebuie să rămînă de partea regelui. 

Noul şef îşi dădu ordinele sale: zece oameni se aflau acum pe. 
fiecare latură a spînzurătorii. Zece, în faţa scării. Fiecare 
asediator îşi avea rolul său. Jehan îi privi pe toţi cu un aer 
răutăcios. Şi lucru ciudat, părăsise paza scării retrăgîndu-se spre 
centrul platformei. 

La un moment dat, căpitanul ridică mîna şi strigă: 

— înainte! 

Se văzu o mişcare mai hotăriîtă, dar nu dezordonată. Cei din faţa 
scării, începură să urce cu prudenţă, cu spadele aţintite înainte. 
Cei de pe laturile monumentului, încercau, sprijinindu-se unii pe 
alţii, să se caţere pe platformă. Jehan nici măcar nu se clintea. 
Deodată scoase strigătul de luptă: 

— Pe ei, Jehan le Brave!... 

Şi în aceeaşi clipă putu fi văzut cum se aplecă şi apoi se ridică 
fulgerător. Ceva enorm se clătină citeva secunde deasupra 
capului său şi, azvirlit de miinile-i puternice, un pietroi uriaş 
căzu asupra celor ce urcau scara. încă o dată se mai aplecă şi se 
ridică, şi încă o dată, în total de patru ori. Şi de fiecare dată, un 
proiectil uriaş, un adevărat bloc de piatră, ateriza în mijlocul 
unui grup, zdrobind căpăţini, strivind corpuri. Nici unul din 
grupurile ce încercase să-l asedieze nu fusese cruțat. Din toate 
colţurile se auzeau urlete de furie, strigăte de durere, gemete, 
horcăituri. 

Şi încă o dată, dominînd tumultul, se făcu auzită sfidarea: 

— Jehan le Brave, cei ce vor să moară alături de el, să vină. 

Şi-n acel moment, în care dezordinea domnea în grupurile 
descumpănite ale  asediatorilor, se făcu auzit un urlet 
neomenesc care părea că iese din străfundurile pămîntului. Şi 
acel urlet deveni curînd distinct: 

— Jehan le Brave, sîntem aici!... Jehan le Brave, sosim!... 

Şi uşa care se afla încastrată în piedestalul spînzurătorii se 
deschise larg şi trei indivizi, fără nume, zdrenţăroşi, murdari, cu 


pletele fluturînd, ca nişte apariţii de coşmar, se năpustiră cu 
spada în mînă, lovind furioși în toate părţile, urlînd şi înjurînd. Şi 
ceea ce începuse Jehan, cei trei desăvirşiră, deoarece spaima pe 
care o risipiră printre atacatori îi făcu pe aceştia să o ia la 
goană. 

Şi totuşi Jehan, cunoscîndu-i pe cei trei diavoli ce-i veniseră în 
ajutor, lovea şi el cu nădejde, strigând: 

— înainte!... Jehan le Brave, înainte!... 

într-o clipă locul fu curăţat. Toţi: Concini, gentilomi, ofiţeri, 
soldaţi şi spadasini dispărură parcă măturaţi de cei patru diavoli. 
Şi totuşi, mai rămaseră vreo douăzeci sau treizeci dar aceştia nu 
erau decit corpuri neînsufleţite. 

Căpitanul era palid de furie. Concini “"spumega iar Roquetaille, 
Longval şi Eynaus îşi smulgeau părul în vreme ce soldaţii şi 
spadasinii scoteau nişte înjurături care i-ar fi cutremurat pînă şi 
pe sfinţi. 

Din locul lor cei patru diavoli rideau batjocoritor. 

Căpitanul îşi veni în fire şi dădu un ordin scurt... se auzi un 
zgomot, urmat de o comandă: 


— Foc! 
Şi imediat se văzu o fulgerare şi se auzi un tunet... o rafală de 
gloanţe... un nor de fum... tăcere, o tăcere grea, 


înspăimîntătoare. 

Şi deodată izbucni acelaşi hohot de ris batjocoritor şi strigătul: 

— Jehan le Brave! Cel mai viteaz! 

Fumul dispăruse şi toţi se priveau nedumeriţi... Cei patru diavoli 
dispăruseră. Uşa din piedestalul spînzurătorii era de acum 
închisă. 

Jehan le Brave îşi recunoscuse imediat salvatorii: Carcagne, 
Escargasse şi Gringaille. Cei trei îi săriseră în ajutor tocmai când 
gluma deja se îngroşase. 

In momentul când terminaseră de curăţat drumul, se opriseră ca 
la o comandă. Dacă ar fi continuat, ar fi trecut fără nici o 
greutate. Dar, gândindu-se la caii trupei, Jehan îi oprise. La ce 
le-ar fi servit să străpungă liniile adversarului, când acesta i-ar fi 
putut urmări, şi chiar cu mult succes. Scoseseră din luptă 
treizeci de oameni, dar mai rămăseseră teferi peste optzeci. Era 
magnific, da nu însemna nimic. 


„Asta-i sfîrşitul, gîndi Jehan. Fie!... dar voi sfirşi într-o apoteoză 
de foc şi sînge!... Voi avea un final de care se va vorbi mult 
timp." 

Şi în timp ce gîndea astfel, Gringaille îi şopti: 

— Domnule, putem susţine un întreg asediu... Avem arme, 
muniții şi provizii... tot ceea ce-i necesar. 

Şi aceste cuvinte nu-i dădeau pace. Oare Gringaille spusese 
adevărul? Era adevărat, totuşi?... Poate că nu era pierdut încă 
totul. Oricum, trebuia să se convingă. 

Făcu un semn şi la acel semn începu o retragere organizată, cu 
mult mai înfricoşătoare şi amenințătoare 

decit fusese atacul. în locul rămas liber, soldaţii îşi pregăteau 
muschetele şi pistoalele. 

— Atenţie, murmură Jehan, vor trage.!... 

— E de la sine înţeles!... — Nu vă temeţi!... — Ei, şi!... se făcură 
auzite deodată trei voci. 

într-adevăr,  înţeleseră, fiind cunoscători buni ai acestei 
manevre. Pericolul era real, şi-şi riscau pielea, dar nu le păsa. 
Erau bucuroşi că-şi găsiseră şeful. Dar asta nu-i făcea mai puţin 
vigilenţi. Nu scăpau din ochi nici o mişcare a soldaţilor şi la 
comanda „FOC"... se lipiră de pămînt. 

Gloanţele le trecură pe deasupra capului şi se turtiră de ziduri. 
Dintr-o săritură au fost în picioare, şi înainte ca fumul să se 
risipească, se aflau în subterană, după ce zăvorâseră uşa. 
Rămas la faţa locului, căpitanul constată faptul că împuşcăturile 
nu-şi atinseseră scopul: cei patru rebeli dispăruseră. După ce 
încercui spînzurătoarea îşi acordă sieşi şi oamenilor săi un 
moment de răgaz. Avea nevoie de puţin timp pentru a reflecta. 
Niciodată în viaţa sa de soldat nu mai văzuse aşa ceva: patru 
oameni ţinînd în sah o sută douăzeci de inşi şi, culmea, omorînd 
treizeci din ei!... Uluiala, furia şi admiraţia se amestecau în 
sufletul său. 

Deoarece locul era bine păzit şi orice tentativă de evadare era 
îndepărtată, puse să fie transportate cele treizeci de cadavre. 
Nu se mai grăbea să atace. Era hotărât să-i prindă pe rebeli, 
morţi sau vii, dar voia să-şi sacrifice cît mai puţini din oamenii 
săi. Considera că cele treizeci de cadadre erau de ajuns. 

Dar nici Jehan nu-şi pierdea vremea. începu prin a cerceta 
subterana. Gringaille, Escargasse şi Carcagne 


atit din prudenţă cît şi din obişnuinţă, astupaseră cu grinzi toate 
intrările pe unde trecuseră. Din această parte orice surpriză era 
exclusă. Găurile de la nivelul solului, pe unde se strecuraseră 
găinile, fură şi ele astupate imediat. Lăsară libere doar cîteva 
spaţii. 

După ce toate acestea fură îndeplinite, coboriră în marea grotă. 
Lui Jehan i se arătară în mod triumfal armele, muniţiile şi 
proviziile. Erau acolo peste cincisprezece archebuze şi tot pe 
atitea pistoale. Jehan lăsă deoparte armele albe şi se repezi la 
pocnitori... Cît ai clipi, acestea fură încărcate şi aşezate în 
ordine. 

Prin fiecare gaură sau crăpătură, strecurară ţeava unei 
archebuze. Erau siguri că asaltul principal se va da asupra uşii, 
dar nu neglijară nici celelalte locuri posibile. 

Luîndu-şi toate precauţiunile, fiecare îşi alese locul şi-şi puseră 
la îndemînă armele necesare, dinainte încărcate. 

La faţa locului, Concini se despărţise de căpitan. Nu ezitase să 
ceară ajutorul lui Sully pentru că spera ca afacerea să se 
termine pînă la sosirea trupelor acestuia. Şi totuşi ştia ce poate 
Jehan, dar nu se aşteptase la o asemenea împotrivire. 

Oricum, căpitanul, urmînd nişte ordine precise, îi refuzase 
ordinele, după cum procedase mai înainte şi ofiţerul de serviciu 
în acea zi la mănăstire. 

Din această rivalitate se ajunsese acum la două grupuri care 
operau fiecare în felul său, independent unul de altul avind 
fiecare un alt şef: pe de o parte căpitanul, locotenentul şi 
soldaţii lor, pe de altă parte, Concini cu gentilomii şi spadasinii 
săi. 

Rezultă faptul că, cele două grupuri, aşteptind ca celălalt să ia 
iniţiativa pierdură mai mult timp decit ar 

fi fost necesar. Şi acest timp, Jehan îl folosi în propriul său profit 
pentru a-şi organiza apărarea. 

Primul se hotări să acţioneze căpitanul. Şase soldaţi, ducînd o 
grindă uriaşă în chip de berbec, se apropiară de uşă. Ceilalţi 
rămaseră la locurile lor. Nu acelaşi lucru se întîmplă cu oamenii 
lui Concini. Cîţiva din ei, cuprinși de un zel belicos se repeziră în 
căutarea vreunei grinzi sau trunchiuri de copac care să le ser- 
vească drept berbec. Alţii, dimpotrivă, se îmbulziră în jurul celor 
ce acționau: erau curioşii care voiau să vadă mai de aproape. 


Soldaţii, purtînd grinda uriaşă, se apropiau de uşă cu paşi 
măsuraţi, hotăriţi. De jur-împrejurul lor, o duzină de spadasini îi 
înconjurau, imitînd fără voie mişcările acestora, ca şi cum ar fi 
dorit să-i ajute. 

Deodată se auziră patru focuri, ca şi cum ar fi fost unul singur, şi 
patru soldaţi căzură. Ceilalţi doi lăsară să le scape biîrna, 
rămînînd nemişcaţi. Alte patru focuri, şi de această dată căzură 
patru spadasini. De-abia acum începu retragerea, care semăna 
mai degrabă cu o debandadă, salutată printr-o a treia salvă care 
mai dobori doi fugari. Şi aceştia erau tot dintre oamenii lui 
Concini. 

In spatele trupei, soldaţi şi spadasini se întrebau ce se întîmplă, 
crezindu-se la adăpost. Cînd, deodată răsunară încă două focuri, 
urmate aproape imediat de alte două. Rezultatul? Trei oameni 
de-ai lui Concini întinşi în ţărînă, iar ceilalţi o luară la fugă. 
Imediat, din partea dreaptă se făcură auzite, unul după altul, 
şase focuri şi iarăşi, ca un blestem, trei oameni de-ai lui Concini 
se-ntinseră pe pămînt, în timp ce ceilalţi o luară la fugă. 

Aceste cîteva secunde fură de ajuns ca împrejurimile 
spînzurătorii să fie degajate... Asediatorii se retraseră la o 
distanţă bunicică... în afara gloanţelor. Dar uitară curînd acest 
lucru şi, după primul moment de uluială, răspunseră cu o rafală 
de foc, care nu produse nici măcar spaimă asediaţilor, într-atit 
erau de departe asediatorii. 

Din cei patruzeci de oameni pe care-i avusese la început, 
Concini nu mai rămăsese decit cu şaptesprezece. Spumega şi-şi 
muşca pumnii, urlînd furios: 

— Zece'mii de livre celui ce-mi va aduce capul banditului!... 

Nici măcar nu se mai gindea să-l prindă viu. Oamenii săi sânt 
demoralizaţi... Şi totuşi, momeala sumei îi mai dezmorţeşte 
puţin... Dar... pe toţi dracii! să te apropii de acel loc blestemat, e 
mult prea periculos şi nici unul din ei nu se mişcă. 

Căpitanul, palid de furie, îşi muşcă mustaţa şi se încurajează 
scuipînd cîteva înjurături. 

In acest timp, în prima subterană, Jehan le spune oamenilor săi, 
cu o linişte de invidiat; 

— Cel puţin o jumătate de oră vor sta liniştiţi. Pînă atunci, la 
lucru!... 

Şi cu toţii coborîră în cealaltă subterană, unde se reped asupra 
cufărului care conţinea praful de puşcă. Din el scot trei butoiaşe 


pline, le desfac şi umplu cu praful de puşcă un şanţ pe care-l 
săpaseră mai înainte, mascîndu-l mai apoi cu cîteva sCînduri. 
Şanţul, umplut cu praf de puşcă, şi care juca rol de fitil, ducea 
pînă la cufărul în care se aflaseră butoiaşele şi care, acum, 
răsturnat cu gura în jos, îndeplinea rolul de mină explozivă, aflat 
în prima subterană. 

După ce îndepliniră această acţiune periculoasă îşi adunară 
armele şi coborîră din nou în cea de-a doua grotă. 

Promisiunea celor zece mii de livre a acţionat totuşi asupra 
oamenilor lui Concini. Nimic nu sporeşte mai mult imaginaţia 
decit lăcomia. Unii dintre spadasini observaseră că din partea 
stângă nu se trăsese nici un foc. Poate că era o capcană..., dar 
poate că în acea parte nu era nici un pericol. Oricum, trebuiau 
să se convingă. Şi curînd constatară că dinspre acea parte erau 
liniştiţi. 

Unii dintre ei îşi amintiră că Jehan îi ţinuse la respect cu cîteva 
lovituri de pietroi bine ţintite. Dacă acesta putuse să facă rost 
de proiectilele respective, înseamnă că platforma nu era chiar 
aşa de solidă, şi se repeziră într-acolo. Se aşteptau din clipă în 
clipă la o descărcare de arme. Dar nu nu se întîmplă nimic, Şi 
nici nu se înşelaseră prea mult: platforma era destul de 
părăginită. 

Acum văzură şi modul în care vor pune mîna pe bandiți. Cei trei 
sau patru şmecheri cărora le veniră ideea, făcură rost rapid de 
uneltele necesare. înarmaţi cu cazmale şi tînăcoape, începură 
să demoleze construcţia, încercînd pe cît le era posibil să o facă 
într-o linişte cît mai desărvirşită, pentru a nu-i nelinişti pe 
asediați. 

Nu trecuse nici o oră de când avuseseră ideea şi cei 
şaptesprezece oameni ai lui Concini, acum îngrămădiţi pe 
platformă, lucrau cu înverşunare dar destul de încet datorită 
măsurilor de precauție pentru a evita zgomotul. 

Dedesubtul lor, Jehan îi auzea ca şi cum ar fi fost de față. Cu un 
surîs înfricoşător murmură: 

— Haide, haideţi cu toţii... uşa se va deschide curînd şi veţi 
ajunge aici... toţi cîţi vei putea intra... 

abia atunci va izbucni vulcanul... Pe maţele papei! dacă tot 
trebuie să pier, voi avea grijă să iau cu mine cît mai mulţi! 


Concini şi gentilomii săi îşi continuau cu febrilitate munca pe 
care o începuseră, căutînd să se afle mereu în afara traiectoriei 
gloanţelor trase de rebeli. 

Căpitanul observase manevrele oamenilor lui Concini, dar îl lăsa 
în pace. li venise şi lui o idee, numai că aceasta era aceea a 
unui soldat cinstit şi curajos. 

îşi aranja oamenii în evantai în faţa spînzurătorii, dar cît mai 
feriti de gloanţe. După ce făcu această manevră, împreună cu 
locotenentul se îndreptă spre rebeli. Amîndoi ofiţerii aveau 
spadele în teacă, numai că, pentru a încerca aruncarea porţii în 
aer, căpitanul ducea o petardă. 

Cei doi se îndreptau vitejeşte spre poartă. La un moment dat 
intrară în raza de acţiune a posibilelor gloanţe, şi se mirară că 
dinspre partea rebelilor nu se execută foc. Ajunseră în dreptul 
grinzii pe care soldaţii o scăpaseră din miini atunci cînd, la zece 
paşi de uşă, patru din tovarâăşii lor fuseseră ucişi de salva de 
gloanţe. Cei doi viteji se tot întrebau cu teamă ce cursă li se 
întinde sub aparenta nepăsare a răzvrătiţilor. Dar continuau 
înaintarea cu hotărire. Mai mult de zece soldaţi, încurajați de 
exemplul şefilor lor, se luaseră după aceştia, hotăriţi să le 
împărtăşească soarta. 

Cînd doar patru sau cinci paşi îi mai despărţeau de poartă, 
aceasta se deschise brusc şi pe pragul ei apăru Jehan. Nici el nu- 
şi scosese spada din teacă. 

Apariţia lui fusese aşa de bruscă şi de neaşteptată, încât cei doi 
ofiţeri se opriră fără să-şi dea seama. în spatele lor, soldaţii îşi 
imitară şefii. Fiecare soldat avea cite un pistol înfipt în centură 
dar, fie datorită 

surprizei care îi paralizase, fie datorită bravurii de care făceau 
atita paradă, nici unul din ei nu-l folosiră. 

O linişte sinistră cuprinse scena acţiunii. împinşi de o putere 
irezistibilă, soldaţii se apropiară de ofiţerii lor. Parcă ar fi simţit 
că urma să se întîmple ceva extraordinar şi voiau să fie martorii 
acelei întîmplări. Fanaticii slujbaşi ai lui Concini care acționau pe 
platforma monumentului, îşi întrerupseră pentru un moment 
munca, urmărind şi ei cu atenţie şi teamă scena tăcută. Concini, 
tremurînd de furie, se apropie şi el, urmat de gentilomii săi. 
Jehan le Brave îşi scoase pălăria şi cu un gest larg îi salută pe 
cei doi ofiţeri. Pusese în salutul său, ca şi în întreaga sa ţinută, o 
nobleţe suverană, subliniată de eleganța pe care i-o conferea 


graţia sa tinerească încît, surprinşi, cei doi ofiţeri se descoperiră 
şi-i înapoiară salutul, cu tot atita nobleţe, de parcă s-ar fi aflat la 
Luvru. 

Cu capul descoperit, Jehan îi întrebă cu o voce perfect calmă: 

— Ce anume doresc domnii?... 

Asemenea întrebare, rostită pe tonul cu care fusese pusă, 
descumpăni pe căpitan. Dar îşi reveni destul de repede şi replică 
aspru: 

— Domnule, în numele regelui, vă arestez! Predaţi-mi spada! 

Şi înainta doi paşi, întinzînd mîna. 

— Înhaţă-l! înhaţă-l o dată, pe sîngele lui Cristos! tropăia 
Concini, nemaiputindu-se abtine. 

Fără ca măcar să-l privească, de parcă nici n-ar fi existat pentru 
el, Jehan întinse la rîndul său mîna şi spuse cu aceeaşi politețe 
rece: 

— Un moment, domnule, dacă sînteţi bun. 

Dacă gestul lui ar fi fost duşmănos, fără îndoială că ofiţerul ar fi 
acţionat de îndată. Dar Jehan pusese atita dispreţ în calmul său 
încât căpitanul se opri fără voia sa. 

— O Cristoase! spumega Concini furios, să discuţi cu un bandit 
când nu ai decit să întinzi mîna pentru a-l prinde! 

Se îndepărtă furios făcînd semn gentilomilor săi să-l urmeze şi 
se îndreptă spre monument strigând oamenilor de pe platformă: 
— Treceţi la treabă... şi grăbiţi-vă! 

Ascultători, oamenii reluară munca fără să se mai intereseze de 
ceea ce se întîmpla sub ei. 

— Domnule, replica în acest timp Jehan, după cum, spuneţi, 
doriţi să mă arestaţi? 

— Fiți convins că o fac împotriva voinţei mele, domnule, 
răspunse căpitanul, deoarece sînteţi un viteaz... Dar acesta-i 
ordinul şi trebuie să-l execut. 

Jehan se înclină mîndru şi-i răspunse cu o voce gravă în care se 
simţea emoția: 

— în acest caz va trebui să veniţi să mă prindeţi... va trebui să 
spargeţi poarta, lucru destul de uşor pentru oamenii voştri, şi 
dacă vreţi, vă dau cuvintul că tot acest timp nu voi trage asupra 
oamenilor voştri... După ce veţi sparge poarta veţi intra în 
incintă... Vă previn în mod cinstit, domnule, şi mă voi ţine de 
cuvînt... Cei ce vor intra, nu vor mai ieşi în viaţă!... Am spus. 


Şi înainte ca ofiţerul să-şi revină din uluiala în care-l aruncaseră 
cuvintele lui Jehan, acesta dispăru în spatele porţii. 

Căpitanul rămase cîteva clipe Învins şi, clătinînd din cap, 
murmură: 

— E un viteaz!... Şi ce ţinută, pe toţi dracii!... Ce păcat! 

Rece şi neînduplecat, se întoarse spre oamenii săi făcînd un 
semn. 

Aceştia se aplecară şi apucară bîrna abandonată... La cea de-a 
treia lovitură dată în centrul porţii, aceasta se făcu ţăndări. 
Prima mişcare a soldaţilor a fost să se năpustească în spaţiul 
astfel eliberat. 

— O clipă, spuse căpitanul cu răceală, oprindu-le înaintarea, 
după cite se pare, cine intră aici îşi riscă viaţa!... Voi intra numai 
eul... 

Şi singur pătrunse în prima subterană. Dar nu întiîlni pe nimeni. 
„Aha! gîndi acesta, înţeleg!... există o ieşire subterană, altfel nu 
se explică dispariţia lor!..." 

Şi cum nu uitase avertismentul dat, privi în jurul său. Văzu de la 
prima privire cufărul întors cu gura în jos, acoperind mina 
ucigaşă, şi-şi spuse: 

„Pun pariu că sub cufărul ăsta se află locul de trecere... Pe aici 
au fugit." 

Şi făcu o mişcare înspre cufăr. în acel moment, o piatră 
desprinsă din tavan căzu cu zgomot. Erau oamenii lui Concini 
care tocmai îl străpunseseră. Se auzi un strigăt: 

— sânt aici!... ascunşi sub un cufăr! 

Căziînd, piatra desăvirşise finalul, deoarece, cu greutatea ei, 
deplasase scîndura care acoperea şanţul ce ducea sub cufăr. 
Căpitanul văzu ceva care semăna cu un şarpe de foc şi care se 
îndrepta cu repeziciune 

spre cufăr. într-o secundă înţelese. Făcu un salt disperat în 
spate, strigînd: — Praf de puşcă!... 

Din nefericire, patru sau cinci soldaţi avuseseră curiozitatea şi 
curajul să-l urmeze şi se aflau în spaţiul porţii. Se izbi de acest 
obstacol viu. 

În aceeaşi clipă, cufărul fu azvirlit de deflagraţie şi proiectat cu o 
violenţă de nedescris. O coloană de foc izbucni şi se înălţă pînă 
în tavan... urmată de o detonație înfricoşătoare... tavanul fu 
desfăcut în bucăţi şi zidurile vibrară. 


Urmă o coloană de foc care se ridică spre cer... corpuri omeneşti 
fură şi ele azvirlite spre înălţimi, grinzi şi pietre... şi o ploaie 
înfricoşătoare, oribilă: ploaie de sânge, de pietre, de membre 
sfişiate, calcinate... 

Zarvă puternică... o fugă înspăimintată... strigăte de durere... 
urlete de groază. 

Nu trecuse nici o jumătate de minut de când fusese făcută 
ţăndări uşa. 

Din căpitan, din cei patru sau cinci soldaţi care-l urmaseră cu 
toată interdicţia acestuia şi din cei şap-te sprezece spadasini ai 
lui Concini aflaţi pe platformă, nu rămăseseră decit vreo patru 
sau cinci nefericiţi, cruţaţi în urma unui miracol de neexplicat, 
pe jumătate înnebuniţi de groază... Ceilalţi, se transformară într- 
o grămadă sângerîndă de carne umană răspindiţi aproape peste 
tot... 

Acum, focul desăvirşea opera începută de oameni şi curînd, din 
edificiul spînzurătorii nu mai rămăseseră decit cele patru ziduri 
fumeginde, care şi ele mai erau în picioare datorită norocului... 
Saetta rămăsese în continuare pe colina Mont-artre. Era curios 
să afle ce va mai urma. Gânduri negre îl frămîntau, fiindcă nimic 
din ceea ce încercase mpotriva fiului lui Pardaillan nu-i reuşise. 
Super-stiţios, se întreba dacă nu cumva îl apăra o forţă divină şi 
poate că el şi încercările sale de răzbunare erau cele lestemate 
dedivinitate. 

Rămase deci ascuns în spatele gardului viu, privind ursul luptei. 
Văzînd apărarea înverşunată a tînărului începu să spumege. 

— Pe sîngele lui Cristos! bombăni furios, nu-l vor prinde nici 
acum! Şi totuşi nu-l cred invincibil! 

îi mai veni inima la loc atunci când văzu că Jehan se claustrase 
în interiorul monumentului. 

— Aha! acum cred că-i vor veni de hac! îşi spuse bucuros. 

Dar fu cuprins din nou de îndoială. 

— îl vor omori! Nu-l vor prinde viu. Isuse, te blestem! larăşi eşti 
împotriva mea? Să fi aşteptat în van douăzeci de ani? 

Şi apoi urmă explozia înfricoşătoare care aruncă în aer şi apoi 
incendie spînzurătoarea. Saetta rămase 

învins şi două lacrimi de furie i se scurseră pe obraji, îşi 
oblângea răzbunarea zădărnicită. 

Într-un tîrziu ieşi din ungherul său de pîndă. Ţăranii din cătunul 
Montmartre, care pînă atunci rămaseră închişi în bordeiele lor 


tot timpul luptei, veniră în fugă după explozie. Soldaţii deja 
transportaseră cei cîţiva răniţi în colibele apropiate; e de la sine 
înţeles că locuitorii acestora înţeleseseră că lupta se sfirşise. 
Acum puteau să iasă la lumină fără teama de a mai fi ucişi din 
greşeală. 

Saetta se amestecă în mulţime şi se apropie pe cît îi fu posibil. 
Din construcţia spînzurătorii nu rămăsese mare lucru. E de la 
sine înţeles că din Jehan le Brave şi cei trei tovarăşi ai săi se 
alesese praful, victime ale rezistenţei lor disperate. Corpurile lor 
sfişiate, de nerecunoscut, se aflau printre resturile neidentificate 
azvirlite în toate părţile. 

În faţa ireparabilului, trebui să se resemneze şi încercă să se 
consoleze, spunîndu-şi: 

„Asta e! îl voiam mort pe eşafod... A crăpat sub pămînt, ce să-i 
faci!" 

începuse să amurgească atunci când se hotări să se reîntoarcă 
în oraş. O luă din loc cu paşi furioşi. Oricit voia să se 
stăpiînească, lovitura îl marcase. Nu putea accepta înfringerea 
cu uşurinţă. Coborînd panta colinei, bombănea: 

— Vai de cel ce-mi va ieşi în cale!... Am o poftă nebună să ucid 
pe careva... un duel mă va calma cu siguranţă... 

Din nefericire, sau poate din fericire, nu întîlni decît soldaţii sau 
ţăranii care erau ocupați cu căutarea cadavrelor. Aceştia nici 
măcar nu-l priviră aşa încât modalitatea dorită pentru a-şi calma 
nervii nu se ivi. 

Tocmai ajunsese în dreptul crucii şi o luase la dreapta în direcţia 
castelului Porcherons. Depăşise puţin poarta locuinţei frumoasei 
Perrette, când aceasta se deschise şi Pardaillan apăru. După ce 
poarta se închise în urma sa şi fu zăvorâtă cu grijă, rămase un 
moment pe pragul ei, şi cu obişnuinţa aventurierului care nu 
face un pas pînă nu se asigură, aruncă o privire la dreapta şi la 
stinga. Zărindu-l pe Saetta care se îndepărta grăbit, îşi spuse: 
„Pe toţi sfinţii! tocmai voiam să-l fac pe caraghiosul ăsta să se 
explice, iată că ocazia s-a prezentat." 

Din cîţiva paşi îl ajunse pe Saetta din urmă şi-i strigă pe un ton 
răutăcios: 

— Hei, seniore Guido Lupini, ia-o mai încet! 

La acest nume aruncat pe neaşteptate, Saetta se întoarse brusc, 
cu mustaţa zbirlită şi ochii fulgerând şi spuse furios: 

— Nu cumva mie-mi vorbeşti? 


— Cui naiba vrei să mă adresez?... dacă nu mă înşel, pe drumul 
ăsta sîntem numai noi doi!... 

— Şi cum m-ai numit? întrebă Saetta pe un ton ameninţător. 

In acelaşi timp îl sfişia din priviri pe necunoscutul apărut pe 
neaşteptate; încercînd să-şi amintească unde-l mai văzuse. 

— i-am spus pe nume, Guido Lupini, făcu Pardaillan pe un ton 
rece. Şi din vîrful buzelor, cu un aer naiv: 

— Nu ăsta ţi-e numele?... sau cel puţin ăsta ţi-l dai în anumite 
împrejurări... nu prea curate. 

Saetta gifiia. Enervarea-i ajunsese la culme. Căuta un mod de a 
se calma şi tocmai îl găsise. Putea să se liniştească, avind 
totodată ocazia să se debaraseze de un om pe care nu-l 
cunoştea, sau cel puţin încă nu-l recunoscuse, dar care, ciudat, îl 
cunoştea pe el prea bine. 

Imediat îşi recăpătă sîngele-rece şi asigurindu-se cu o privire 
rapidă că drumul era pustiu îi spuse, cu un rînjet înfiorător: 

— Domnule, cu toate că nu vă cunosc, se pare că voi cunoaşteţi 
despre mine unele lucruri pe care eu voiam să le ascund... 
Scoateţi, vă rog, spada, fiindcă am de gînd să vă ucid. 

Şi-n aceeaşi clipă se puse în gardă cu acurateţea spadasinului 
încercat care se află într-o sală de scrimă. 

— Vai bietul de mine! gemu Pardaillan cine ar fi putut să-mi 
spună că, alergind după voi, seniore Guido Lupini, alerg după 
moarte?... 

Şi se puse la rîndul său în gardă, nu cu mai puţină eleganţă. 
Saetta atacă imediat cu intenţia de a ucide, după cum 
mărturisise. Dădu cele mai dificile lovituri, care-i fură parate 
toate. Şi încă într-un mod desăvirşit pe care Saetta, fin 
cunoscător le admiră în sinea sa. 

Conştient de forţa sa, acesta nu se nelinişti cîtuşi de puţin. Ba 
mai mult, dintr-un fel de cochetărie care-i făcea cinste, încerca o 
bucurie aspră la gîndul că-şi găsise un adversar pe măsură. 
Lucra din ce în ce mai strîns, dînd loviturile sale cele mai 
secrete. Şi cu toate acestea, toate îi fură parate cu aceeaşi 
uşurinţă. 

— Complimentele mele, domnule, exclamă între două asalturi, 
tocmai aţi parat o lovitură care pînă acum nu şi-a greşit 
niciodată ţinta. 

— Sincer să fiu, mînuiesc destul de bine spada, mărturisi cu 
modestie Pardaillan. 


— Dar după cite observ, n-aţi atacat deloc. 

— Asta din cauză că stăpînesc mai bine apărarea... Mi-e mai 
greu cu atacul... Mai ales când mă aflu în prezenţa unui 
adversar de talia voastră. 

Şi toate aceste cuvinte fură spuse cu ironia-i caracteristică şi 
care scăpa deseori urechilor neatente. Nici Saetta nu o sesiză. 
Dar înţelese că se află în faţa unei spade mult mai puternice 
decit crezuse la început. Şi fu cuprins de nelinişte. Nu era teama 
că poate fi rănit sau ucis. Era destul de viteaz. Acum când 
răzbunarea i se topise prin moartea lui Jehan, nu prea mai ţinea 
la viaţă. Dar îşi spunea: 

„Pe Cristos! Credeam că numai Pardaillan e în stare să-mi stea 
împotrivă... Oare cine-i ăsta?... E cam de virsta lui!... Dar nu, 
Pardaillan ar fi atacat... Ăsta se mulţumeşte doar să se apere, şi 
încă bine, pe legea mea!... Totuşi trebuie să termin cu el!..." 

În această idee, după o serie de fente îndelung exersate, îşi 
pregăti faimoasa lovitură, lovitură pe care o mai îmbunătăţise, 
dacă asta mai era posibil. Fanda brusc şi strigă în italiană: 

— Eco la saetta! (Asta-i lovitura de graţie!) 

— La paro! (Ţi-am parat-o !) spuse la rîndul său Pardaillan în 
italiană, cu o nepăsare uluitoare. 

înfricoşat, năuc de surpriză, Saetta făcu un salt uriaş în spate şi- 
şi strigă în gînd: 

„Cosa e?... Cosa e?" (Ce se întîmplă?) 

Nu avu timpul necesar să-şi ducă gîndul pînă la capăt deoarece 
Pardaillan pornise la atac. Pentru a-l respinge, Saetta fu obligat 
să apeleze la toată ştiinţa sa. 

Vedea acum că viaţa-i atîrna de un fir de păr. Dar nici asta nu-l 
neliniştea. Spiritul său de spadasin desăvirşit vibra la aceste 
atacuri în valuri. îl uită pe Pardaillan, uită că omul din faţa sa 
deţinea un secret pe care el îl voia de neştiut şi pentru care 
motiv se hotărise să-l ucidă. Uitase totul. Nu vedea în faţa sa 
decît spadasinul desăvirşit şi ar fi plătit bucuros cu sîngele său 
onoarea de a-l atinge. 

Atacul lui Pardaillan, ca şi al său mai înainte, nu era decit o serie 
de pase menite să pregătească lovitura. Numai că, dacă Saetta 
o ratase pe a sa, Pardaillan reuşi parcă în joacă. 

Spada lui Saetta smulsă cu o violenţă incredibilă, fu azvîrlită 
brusc în aer şi căzu în spatele lui Pardaillan după o săritură în 
spate. Abia atunci îşi dădu seama de adevăr şi strigă: 


— Sînteţi domnul de Pardaillan! 

— Da! îi răspunse acesta liniştit. 

Saetta, cu bustul aplecat înainte, îl privea fix. O furie nebună îl 
cuprinse. După ce că nu reuşise în răzbunarea împotriva fiului, 
acum se ciocnea de tatăl victimei sale!... Era culmea 
ghinionului... Mai ales că era supus la umilinţa de a se vedea 
dezarmat, el, Saetta, care se credea cel mai mare spadasin. 
„Blestemul mă urmăreşte!" îşi spuse el miînios. 

Şi această idee, care altă dată l-ar fi înspăimiîntat, îl exaspera. îl 
cuprinse o dorinţă nebună de a sfârşi cu viaţa, dezonorată de 
acum, rămas fără nici un ţel. 

îşi ridică figura cu un aer sfidător şi, încrucişindu-şi braţele pe 
piept, îl bravă pe cavaler, privindu-l în faţă: 

— Ei bine! ucideţi-mă!... 

Liniştit, Pardaillan îşi băgă spada în teacă şi-i răspunse: > 

— Dacă aş fi vrut să vă ucid, aş fi făcut-o atunci când vă puteaţi 
apăra... Avem ceva mai bun de făcut acum... Trebuie să 
discutăm cîteva lucruri. 

Saetta izbucni într-un hohot strident: 

— Aşa e, pe toţi dracii!... Uitasem... Doriţi ştiri despre fiul vostru, 
nu?... Le am proaspete... Pot să vi le spun. 

Fu rîndul lui Pardaillan să se mire. De la început îşi dăduse 
seama că individul nu putea fi intimidat în nici un fel şi se 
întreba neliniştit cum ar fi putut să-l facă să vorbească. Şi iată-l 
pe Saetta care, singur, se oferea să vorbească. Dintr-o privire 
văzu că spadasinul se afla sub acţiunea unei disperări 
neobişnuite. înţelese că un cuvînt necugetat din partea sa l-ar fi 
putut împiedica să vorbească, şi atunci tăcu, aşteptind ca 
celălalt să vorbească. 

Şi Saetta vorbi cu o violenţă nebănuită, ca şi când ar fi vrut să-l 
răpună pe Pardaillan. 

— Fiul vostru?... Eu sânt cel care l-a răpit acum optsprezece 
ani... Am făcut din el un tîlhar... şi încă unul fioros!... | se spunea 
Jehan le Brave... Voiam să-l văd sfirşind pe eşafod, de mîna 
călăului... aşa cum a făcut odinioară mama sa cu fiica mea, 
Paolina... înţelegeţi? Şi acum, dacă mai doriţi să vă vedeţi fiul... 
grăbiţi-vă spre spînzurătoarea de la Montmartre... răscoliţi prin 
ruinele pirjolite, căutaţi printre osemintele calcinate... poate veţi 
da şi peste rămăşiţele celui care v-a fost... 


Nu reuşi să sfirşească. Mina de fier a lui Pardaillan îi strîngea 
gitlejul, şi cu o voce înfricoşătoare care-i trecu un fior prin ceafă, 
îi strigă lui Saetta: 

— Ai făcut tu asta, mizerabile!... Repetă! Spui că fiul meu... 

— Zace sub rămăşiţele spînzurătorii din Mont-martre, rînji 
Saetta cu o supremă sfidare. 

Brusc, Pardaillan îl ridică de la pămînt, clătinîndu-l în aer. Saetta 
înţelese că-i sosise clipa din urmă şi gîndi: „Ce bine ar fi să mor 
imediat!... Nu mai am nimic de făcut!...' Dar totuşi închise 
speriat ochii. 

încă mai brusc, Pardaillan îi dădu drumul şi, cu o voce albă de 
furie, îi strigă: 

— Cară-te! Nu meriţi nici măcar osteneala de a te zdrobi!... 
Cară-te!... 

Şi-n acele momente, ochii lui Pardaillan străluceau atât de 
înfricoşător încât Saetta crezu că vede încarnarea pedepsei 
cereşti. Şi el care pînă atunci nu tremurase, chiar când se 
văzuse strîns de git de puternicele miîini ale temutului adversar, 
el, care îşi dorise moartea, se simţi cuprins de o teamă 
superstiţioasă. Cu un strigăt înspăimintat o luă la goană, 
clătinîndu-se şi gifiind, ca şi când ar fi avut pe urmele sale o 
ceată de draci. 

Pardaillan nici măcar nu-l mai vedea. Se întoarse cu un aer 
gînditor şi o luă pe drumul ce ducea spre spînzurătoarea de pe 
colina Montmartre spunîndu-şi: 

„Poate că nemernicul a minţit!... Dar, dacă...." 

Din cei patruzeci de spadasini pe care Concini îi dusese la 
Montmartre, nu-i mai rămăsese nici unul bun de luptă. Vreo 
cincisprezece muriseră. Cinci sau şase scăpaţi ca prin minune 
din explozie, prinşi de viîrtejul spaimei, dispăruseră fără ca 
nimeni să poată şti unde se ascund. Ceilalţi erau, mai mult sau 
mai puţin răniţi, constrînşi la un repaus destul de îndelungat. 

În preajma Florentinului nu mai rămăseseră decît cei trei 
gentilomi care nu suferiseră decit lovituri neînsemnate. Cu toate 
că era evident că Jehan le Brave fusese acoperit de dărimături, 
Concini nu se hotărî să părăsească locul luptei decit la lăsarea 
întunericului. O luă pe drumul din stînga în timp ce Pardaillan 
urca pe cel care venea din dreapta. 

Sumbru şi gînditor, Concini mergea în fruntea oamenilor săi. în 
momentul în care ajunseră în apropierea crucii, întîlniră omul al 


cărui cap era înfăşurat cu o fişie de pînză. Era acelaşi individ pe 
care l-am mai întîlnit ascuns în spatele gardului viu în momentul 
în care Pardaillan supraveghea intrarea Bertillei în casa 
frumoasei Perrette. 

— Hei! Saint-Julien, strigă unul din cei trei, vezi că ai ajuns prea 
tîrziu! 

Saint-Julien, fiindcă el era, spuse pe un ton neliniştit: 

— Tilharul n-a fost prins? 

— E mort! spuse Concini mai mult cu regret, decît bucuros. 

— Blestemat să fie! spumegă Saint-Julien. Şi totuşi eraţi 
patruzeci... Cum de nu l-aţi prins viu?... 

— Asta-i bună, făcu sec Longval. Spui că am fost patruzeci?... 
Numără-ne cîţi am mai rămas. 

— Şi dacă ne miră ceva, adăugă Roguetaille, este faptul că încă 
mai sîntem în viaţă. Nu-i aşa, monseniore? 

Concini aprobă cu un semn. 

— Oh! făcu Saint-Julien surprins, chiar aşa? Era chiar diavolul în 
persoană?. 

Concini şi cei trei gentilomi scrişniră şi mestecară citeva 
înjurături şi blesteme. 

— Şi eu care voiam să-i scot inima! exclamă Saint-Julien cu o 
furie nestăpînită. 

— Da, tu îl urai, bietul meu Saint-Julien, spuse Concini cu un soi 
de compătimire în glas. 

—Ei monseniore, eram — după cite se spunea — un băiat destul 
de chipeş... Banditul m-a desfigurat... sânt acum hidos pentru 
toată viaţa! aşa că am de ce să fiu furios! 

— Pe noi nu ne-a desfigurat, spuse Eynaus, dar totuşi ne-a 
aranjat bine!... Crede-ne că-l urîm tot atât de mult ca şi tine! 

— Dar cum se face că ai ieşit? întrebă Concini. Era vorba că vei 
rămîne la palat din cauza rănii care nu-ţi permitea să te baţi. 

— E adevărat monseniore. Dar muream de ciudă văzindu-mă 
inutil. M-am gîndit că dacă nu iviii puteam: bate, aş fi putut 
totuşi să ies... fără să mă obosesc prea tare. Şi mi-a venit o 
idee... o idee superbă... pe care am şi pus-o în practică. Ah, ce 
răzbunare frumoasă, monseniore. 

Ce vrei să spui? Şi cum tocmai ajunserăm în faţa porţii locuinţei 
Per-rettei, Saint-Julien îi opri: 

— Recunoaşteţi poarta asta? întrebă el. 


— Pe toţi dracii!... Pe aici a fugit banditul în ziua în care era cit 
pe-aci să-l prindem, exclamă Roqguetaille. 

— Asta e... Vedeţi gardul viu?... Mi-am petrecut după-amiaza 
ascuns în spatele lui. Şi bine am făcut, monseniore. * 

— Explică-te. 

— Monseniore, tinăra pe care o cauţi se numeşte bertilie, nu-i 
aşa? 

— Da!... Nu cumva ai găsit-o! gifii Concini plin de speranţă. 

— Răbdare, monseniore, surâse Saint-Julien. E o tânără înaltă, 
slăbuţă, de aproape şaisprezece ani, blondă ca spicul de grîu şi 
cu doi ochi albaştri atât de frumoşi..,. , 

— Aşa e!... Ai văzut-o?... Unde?... Cînd?... Vorbeşte!... 

—  Monseniore, tinăra se află aici! zise Saint-Julien arătînd 
poarta. 

Concini scoase un suspin de uşurare şi, fără a mai scoate un 
cuvînt, se îndreptă cu paşi hotăriţi spre poartă. 

Saint-Julien se aruncă în faţa lui spunîndu-i respectuos: 

— Ce vreţi să faceţi monseniore... Giîndiţi-vă că tinăra este 
păzită, şi chiar foarte bine. Dacă acţionaţi acum, riscaţi să o 
pierdeţi... Şi cine ştie dacă o veţi mai regăsi. 

Concini se îndepărtă repede, bombănina: 

— Ai dreptate, pe toţi dracii! Ce-i de făcut?... 

— Să aşteptăm cîteva zile, replică Saint-Julien. Lăsaţi-mă pe 
mine să rezolv. Vă jur că voi prinde pasărea asta rară. 

Şi adăugă cu o ură sălbatică: 

— Nu regret decit un singur lucru: moartea banditului!... Ce 
tortură frumoasă i-am fi administrat prinzindu-i iubita... Nu vă 
cer decit două sau trei zile. 

— Simt că pînă atunci voi muri de nerăbdare! fremăta Coneini. 
— Ei, monseniore! Şi totuşi aţi trăit o lună fără să ştiţi nimic 
despre ea!... Ce mai înseamnă o zi sau două! 

— Voi aştepta! răspunse Concini care reuşise să se stăpînească. 
Îţi dau mînă liberă... Dar să-mi promiţi că în două zile... 

— Frumoasa vă va aparţine. Promit!... Cu condiţia ca în tot acest 
timp să evitaţi să treceţi pe aici. 

— Eşti pretenţios! bombăni Concini. 

— O spun în interesul vostru, monseniore, dacă veţi apărea pe 
aici, veţi fi recunoscut imediat... Şi atunci pasărea îşi va lua 
zborul. 


— Ai dreptate!... Ei bine, nici nu voi mai călca pe aici. Dar pentru 
numele lui Dumnezeu! nu mă face să aştept prea mult. 

— Fiţi liniştit, monseniore, rînji Saint-Julien, ac-ţionînd în folosul 
vostru, îmi hrănesc răzbunarea. Şi eu, ca şi voi, sânt la fel de 
interesat să reuşesc. 

m? Era siaCer şi Concini îl crezu. îi făcu semn că are încredere în 
devotamentul său, 

». Restul drumului îl parcurseră în tăcere. Concini se întoarse la 
palat, în vreme ce Roquetaille, Eynaus şi Longval se îndepărtară 
împreună. Erau puţin înciudaţi pe favoarea neaşteptată de care 
se bucura tovarăşul lor de arme. în ce-l priveşte, Saint-Julien, 
grăbit să acţioneze, îi părăsise în apropierea locuinţei stăpînului 
lor. 

In acea zi, Concini era de serviciu la Luvru. când se făcu ora opt 
seara, ieşi şi se îndreptă spre palatul regal. şi în spatele său, la o 
distanţă respectuoasă, o umbră nu | scăpa din priviri. Era 
bărbatul cu capul bandajat, adică Saint-Julien. 

Cînd fu sigur că stăpiînul său intrase cu bine în curtea palatului, 
Saint-Julien făcu cale întoarsă, fără a se mai feri de ochi 
curioşi.Luînd-o pe strada Saint-Honore, ajunse curînd la locuinţa 
lui Concini şi intră. Două minute mai tirziu, făcea o reverență 
adîncă în faţa Leonorei Galigai. 

Ascultîind de privirea întrebătoare a tinerei femei Saint-Julien îi 
raportă scurt: 

— Monseniorul nu şi-a părăsit oamenii nici o clipă! De la 
mănăstirea Montmartre s-a întors direct acasă. De aici, la ora 
opt, a plecat la palatul Luvru, unde tocmai a intrat. Banditul 
Jehan le Brave... 

— Ştiu, îl întrerupse Leonora. După cîte se pare, s-a aruncat în 
aer. Asta este tot ce aveai să-mi spui, domnule? 

— Nu, doamnă. Cu puţin noroc, am reuşit s-o găsesc pe 
domnişoara Bertille, tînăra pe care monseniorul o căuta de o 
lună. 

Pe faţa Leonorei nu tresări nici un muşchi. Şi totuşi, lovitura era 
grea. Episcopul de Lucon, atunci când venise să-i mulţumească 
pentru numirea în post, îi spusese unde se afla închisă tînăra.- 
Leonora se dusese la mănăstire şi-i recomandase stareţei, în 
numele reginei, să o supravegheze strict pe prizonieră. Plecînd 
de acolo, era ferm convinsă că nimeni nu bănuia locul în care se 


afla prizoniera. Şi totuşi se aflase. Blestemă în sinea sa dar, 
calmă în aparenţă, îl privi pe spion şi-i spuse: 

— Ah!... Povestiţi. 

Şi Saint-Julien îi povesti cum, avînd ideea de a supraveghea 
urmele banditului, văzuse un gentilom cu o aiură impunătoare 
escortînd două tinere din care pe una o numise Bertille. 

Leonora îi ceru semnalmentele acesteia, sperind să fie doar o 
potrivire de nume. Era vorba chiar de Bertille de Saugis. 

Mintea sa căuta cu înfrigurare o soluţie. încercă să priceapă cum 
scăpase din mănăstirea în care era aşa de bine păzită. 

— Nu ştiţi cine era cea de-a doua fată? 

— Nu, doamnă. Foarte tînără, foarte frumoasă, era îmbrăcată ca 
o lucrătoare înstărită... Cam asta am văzut. 

— Şi gentilomul? 

— Ah! Asta-i cu totul altceva. îi cunosc chiar şi numele. Se 
numeşte Pardaillan. Cred că e trecut de cincizeci de ani. S-a luat 
la ceartă cu Saetta care trecea pe acolo şi s-au bătut. După cum 
ştiţi, doamnă, Saetta este un maestru al scrimei. Cu toate 
acestea, Pardaillan l-a dezarmat cu uşurinţa cu care aş înghiţi 
un pahar cu 

vin... Pînă la el n-am mai văzut un asemenea luptător... Şi e 
dotat cu o forţă fizică uluitoare. L-am văzut când şi-a săltat 
adversarul ca pe o pană şi credeam că-l va zdrobi. L-a iertat, 
totuşi, şi Saetta a luat-o din loc de parcă ar -l fost urmărit de toţi 
diavolii scăpaţi din infern. 

— Dar ce cauză a avut duelul? întrebă .Leonora gînditoare. 

— Nu ştiu, doamnă. Eram prea departe pentru a auzi discuţia 
lor. 

— Atunci cum ai aflat că gentilomnul se numeşte Pardaillan? 

— Fiindcă Saetta l-a strigat în gura mare. 

— Bine... l-ai spus monseniorului că aţi găsit pe aceea pe care o 
căuta? 

— Da doamnă, i-am arătat chiar şi casa la adăpostul căreia s-a 
refugiat. 

Leonora îşi încruntă abia vizibil sprincenele. 

— De ce această grabă? întrebă ea. 

— Poate datorită faptului că, în momentul în care l-am întîlnit pe 
monseniorul, ne aflam tocmai în poarta acelei case. Am crezut 
că fac bine povestindu-i despre descoperirea făcută, mai ales 
fiindcă îmi lipseau unele indicaţii asupra subiectului în cauză. 


Dar mi-am luat unele precauţii, pentru orice eventualitate. 
Monseniorul dorea cu orice preţ să dea năvală în casă, dar l-am 
asigurat că aceasta era bine păzită. Ceea ce este departe de a fi 
adevărat, doamnă. După plecarea domnului Pardaillan, cele 
două fete au rămas singure. Trebuie să vă mărturisesc, doamnă 
că am fost însărcinat să pregătesc răpirea tinerei, şi pentru 
aceasta am cerut răgaz de două sau trei zile. Aşa încît, doamnă, 
sînteţi stăpînă pe situaţie. 

Ascultînd aceste explicaţii. Leonora se însenină: 

— Sânteţi un slujitor inteligent, spuse ea. Mă însărcinez să vă 
creez toate şansele, domnule Saint-Julien. 

Spionul făcu o plecăciune adincă. 

Cu capul sprijinit de mînă, Leonora gîndea profund. Saint-Julien 
aştepta să-şi primească ordinele. în cele din urmă, aceasta îşi 
ridică fruntea şi spuse liniştită: 

— lată ce veţi face. 

Şi cu voce joasă, îi dădu toate indicaţiile. Această operaţie dură 
mai bine de un sfert de oră, la capătul căruia Saint-Julien se 
retrase. 

înainte de a trece pragul porţii, aruncă o privire bănuitoare în 
stînga şi în dreapta. Nu văzu nimic suspect şi atunci o luă liniştit 
spre Croix-duTrahoir. 

În faţa casei lui Concini, de cealaltă parte a crucii, adică în 
direcţia Halelor, se afla o cârciumă. în momentul în care spionul 
se îndepărta, uşa cîrciumii se deschise şi pe pragul ei apărură 
Roquetaille, Eynaus şi Longval. Zărindu-l pe Saint-Julien care 
tocmai le întorcea spatele, îl recunoscură: 

— la te uită! Saint-Julien! exclamă Eynaus. Ce dracu a făcut la 
ora asta în casa lui Concini, şi mai ales în absenţa stăpînului?... 
— Dacă doamna Leonora n-ar fi atât de urită şi mai ales dacă 
aceasta n-ar fi atât de nebună după ilustrul ei soţ, insinua 
Longval, s-ar putea crede că Saint-Julien îi face lui Concini ceea 
ce, după cum spun gurile rele, acesta îi face regelui. 

— Ar fi caraghios, pe cinstea mea! rânji Roguetaille. Izbucniră în 
ris, şi cum încă mai purtau pică tovarăşului lor de arme, se 
prinseră braţ la braţ şi o luară în cealaltă parte, pentru a-! ocoli. 
Cu mersul său rapid, Pardaillan ajunse curînd la locul unde 
fusese pînă nu demult spînzurătoarea. Se mai aflau acolo soldaţi 
şi ţărani, unii căutînd corpurile celor morţi, ceilalţi păzind 
locurile. 


E de la sine înţeles că toţi vorbeau de catastrofa care tocmai se 
petrecuse. încă de la primele cuvinte auzite, Pardailllan îşi dădu 
seama că fiul său se aruncase în aer, împreună cu duşmanii săi. 
Cu ochii-i scînteind, murmură: 

— Ei drăcie! asta-i cu totul altceva!... Dacă s-a aruncat în aer, 
înseamnă că avea praf de puşcă!... Cum -presupun că nu el a 
depozitat acolo praful de puşcă pentru a se servi de el tocmai 
acum, asta înseamnă că a descoperit grota unde se găseau 
armele şi muniţiile... în cazul ăsta, e teafăr... Probabil!... Numai 
dacă nu... Oricum, trebuie să mă conving! 

Observă un ofiţer şi-l aborda politicos. Era acelaşi locotenent 
care primise denunţul lui Saetta şi care comandase pînă la 
sosirea căpitanului. în momentul în care nefericitul căpitan 
pătrunsese sub  spînzurătoare, locotenentul tocmai se 
îndepărtase cîțiva paşi pentru a da unele ordine. Tocmai acestor 
paşi făcuţi înainte de 

explozie, le datora viaţa. Pardaillan nici nu putea nimeri mai 
bine pentru a primi informaţiile căutate, îndatoritor, locotenentul 
îi povesti tot ceea ce se întîmplase, încă de la începutul afacerii, 
pînă la sfîrşit. 

Ascultîind povestirea aventurii eroice, ochii lui Pardaillan sclipiră 
de mulţumire şi gîndi în sinea sa: 

„Aşa deci! se pare că fiul lui Pardaillan face cinste tatălui său!" 
Şi cu voce tare: 

— Dar cum se face că aceşti viteji au găsit arme şi pulbere în 
subterana spinzurătorii?... După cîte ştiu, aici nu era un arsenal. 
— Şi noi ne-am pus aceeaşi întrebare, fără a-i putea răspunde. 
Spînzurătoarea nici măcar nu mai era o spînzurătoare, şi asta de 
multă vreme. Nimeni nu a mai pătruns în subteranele sale, după 
cîte ştim, şi nu am găsit nici o persoană .care să fi văzut pe 
cineva cărînd pulbere acolo. E de presupus că rebelii au dus-o 
chiar ei. 

Aflîind ceea ce voia să ştie, Pardaillan îi mulţumi ofițerului şi, 
salutîndu-l politicos, se îndepărtă liniştit. 

După ce-l avertizase pe căpitan că cei ce vor intra sub 
spînzurătoare vor muri, Jehan le Brave se grăbi spre scară. 
Capul îi rămăsese la nivelul solului, menţinind ridicat capacul 
cufărului. Din această poziţie aştepta scurgerea evenimentelor. 


Cînd văzu că uşa cedează sub loviturile asediatorilor, dădu foc 
pulberii din şanţul care fusese săpat pe post de fitil şi sări pe 
treapta care acţiona dala, care se închise imediat în urma sa. 
Din cîteva salturi străbătu coridorul. când se produse explozia, 
Jehan se afla deja în cea de-a doua grotă subterană, în mijlocul 
tovarăşilor săi. 

Imediat se culcară pe burtă rămînînd aşa citeva clipe, tăcuţi, 
palizi cu tot curajul lor. Pedrept cuvînt, cele cîteva secunde li se 
părură o eternitate. Nu simţiră decit un uşor tremur al solului... 
şi asta fu totul. Ridicîndu-se în picioare, cei trei viteji începură să 
ridă sălbatic, eliberaţi de griji. 

— Vai de păcatele mele! parcă-i văd cum au sărit în aer, ăia de 
deasupra, strigă Escargasse. 

— Cred că s-au turtit ca nişte broaşte! rise în hohote Carcagne. 
— Vai de ei, s-au transformat în carne de plăcintă exclamă 
triumfător Gringaille. 

— Tăcere! le comandă Jehan pe un ton sec. 

Şi cu un aer întunecat, în şoaptă, ca pentru el însuşi, adăugă: 

— Şi totuşi, i-am prevenit!... Nefericiţii!... Dar altfel cum?... 
Trebuia să-mi apăr pielea! 

Auzindu-l, cei trei se priviră aiuriţi. Nu înțelegeau nimic. 
Afurisitul ăsta de Jehan îi zăpăcea mereu cu ideile sale, pe cît de 
extraordinare, tot pe atât de neaşteptate. 

Văzîndu-le mutrele dezamăgite, Jehan îşi reproşa faptul că i-a 
întristat fără motiv. Se scutură şi-şi luă un aer vesel: 

— la spuneţi-mi şi mie cum de se face că vă găsesc tocmai când 
aveam mai mare nevoie de voi? Locuiţi cumva aici?... Şi în ce 
hal sînteţi, caraghioşilor!... 

Părea că vrea să-i certe, dar cei trei înţeleseră că se prefăcea. 
Pe lîngă faptul că era mulţumit, mai era şi 

emoţionat. Ca prin minune îşi recăpătară veselia, începură să-şi 
povestească  păţania, împodobind-o cu glume groase. li 
povestiră totul chiar şi cina pe care o luaseră la Colline Colle, 
prilej cu care nu precupeţiră zeflemelile la adresa lui Carcagne. 
Jehan îi asculta cu atenţie rîzînd împreună cu ei, dar în sinea sa 
îşi spunea: 

„Bieţii de ei!... Şi numai din cauza mea şi-au impus toate aceste 
lipsuri. Altfel n-ar fi renunţat la viaţa lor plăcută... Cum i-aş 
putea răsplăti pentru devotamentul lor?" 


Trecuseră mai bine de două ore de la explozie. Timpul trecuse 
fără ca ei să observe. Cei trei povesteau pe întrecute, şi cum 
Jehan îi asculta răbdător, sincer înduioşat, se simțeau în al 
nouălea cer şi nu mai încetau cu flecăreala. 

Jehan observă că cei trei omiseseră să mărturisească faptul că 
dăduseră jumătate din averea lor frumoasei Perrette. Asta îl 
obliga şi mai mult. Datorită acestui dar reuşise Perrette să-şi 
deschidă atelierul la poalele colinei Montmartre. în mod indirect 
le datora viaţa şi eliberarea logodnicei sale. 

Cei trei turuiau continuu, nepăsători. Nici măcar nu se întrebau 
cum vor ieşi din subterană sau dacă vor mai ieşi de acolo. Atita 
timp cît Jehan era cu ei, puţin le păsa. 

Dacă tînărul nu spunea nimic, în schimb gîndea cu înfrigurare. 
începu prin a verifica proviziile de alimente şi-şi dădu seama că 
le-ar putea ajunge opt zile. Exclamă satisfăcut: 

— E chiar mai mult decit ne trebuie, spuse Jehan. Vom ieşi 
mîine, noaptea. Cred că în această seară locul de deasupra 
noastră e păzit. 

Nu mai dădu alte explicaţii. De altfel, ceilalţi trei nici nu cereau 
aşa ceva. Dacă le spusese că a doua zi urmau să părăsească 
locul, era ca şi făcut. 

Cei trei începură să-şi facă fiecare de lucru, pregătind paturile — 
adică legăturile de paie — şi aprinzînd focul pentru prepararea 
cinei. în tot acest timp Jehan umbla în sus şi-n jos, cotrobăind 
peste tot, studiind cu cea mai mare atenţie fiecare ungher. Ur- 
case treptele de mai multe ori cu urechea la pîndă la ce se 
întîmpla deasupra. îşi spuse în sine: 

„Nu aud nimic, şi pe bună dreptate. Focul nu s-a potolit şi nu se 
pot apropia... Rămine de văzut dacă vor reuşi să-l stingă pînă 
miine... Cred că da. Oricum, vom aştepta. Nimic nu ne 
grăbeşte... Aici cel puţin sânt ferit de tentaţia de a da tircoale 
casei unde-i»Bertille." 

După cum se vede, nu era îngrijorat deloc de soarta fetei. 
încrederea sa în Pardaillan era puternică. Deoarece cavalerul se 
însărcinase cu paza tinerei, aceasta se afla în siguranţă, fără nici 
o îndoială. 

Tot scotocind în, stînga şi în dreapta, observă într-un colţ un 
obiect strălucitor şi-l ridică murmurînd: 

— Ce mai e şi asta?... 


Tocmai găsise cutiuţa pe care Colline Colle o luase din caseta 
Bertillei şi la rîndul său, Carcagne o sustră-sese matroanei, după 
care, se pare, o pierduse în toiul luptei. 

Deschizînd-o, Jehan găsi hîrtia ce-o conţinea. Nici Carcagne, nici 
Colline Colle n-o putuseră descifra deoarece era scrisă într-o 
limbă străină. Era în italiană. După cite ne amintim, fiul lui 
Pardaillan cunoştea italiana, şi începu să citească. 

Era o a patra copie a documentului pe care părintele Parfait 
Goulard i-l smulsese Collinei Coue. 

Jehan o citi pînă la capăt. când termină fu cuprins de un acces 
de furie şi cocoloşi hîrtia după care o aruncă cit colo. Cutiuţa de 
fier avu aceeaşi soartă şi ateriza cu zgomot pe treptele de 
piatră. Bombăni furios: 

— Blestemata asta de comoară mă urmăreşte chiar şi aici? Iți 
vine a crede că o putere infernală a hotărât ca eu să o fur!... Pe 
toţi dracii! mai degrabă... Asta ce mai e?... la te uită!... 

lată ce se întîimplase: cutiuţa nu conţinuse decit o singură hirtie, 
jehan era sigur de asta. Şi această hirtie o mototolise şi o 
aruncase cit colo. O mai vedea şi acum, acolojos, la poalele 
scării. Şi din această cutiuţă — goală după cite văzuse el — 
apăruse o altă hirtie care acum se afla pe una din treptele scării. 
Surpriza şi curiozitatea îi potoli furia. Se surprinse gata să urce 
scara şi să culeagă hirtia. Se opri nehotărit şi, ridicînd din umeri, 
mormăi: 

— Şi de ce n-aş vedea ce-i cu ea?... Ce rău aş face?... S-ar putea 
crede, pe cinstea mea, că mi-e teamă!... Oare cifra asta, de 
zece milioane, mi-a luat minţile? Pe toţi dracii, nu voi mai fura, 
fie că e Vorba de o para, fie că e vorba de zece milioane! 

Urcă hotărât treptele şji culese rămăşiţele cutiuţei. Abia atunci 
observă că de fapt era vorba de două hirtii care ieşiseră din ea. 
Examina mai întîi ceea ce rămăsese din biata cutiuţă şi surâse: 
— Avea fundul dublu... sub violenţa loviturii s-a deschis. 

- Mulţumit de constatare, desfăcu la întîmplare una dintre hirtii. 
Era o a cincea copie a documentului, de această dată în 
franceză. Desfăcu şi cealaltă hirtie. Nu era scris nimic. Avea 
doar citeva perforări ciudate. lIntrigat, o întoarse pe toate 
părţile, murmurînd:, 

— Ce dracu înseamnă asta... 

Nerăbdător, fu cît pe ce să le arunce, ca şi pe prima. Din 
întîmplare le apropie una de cealaltă şi observă că au aceleaşi 


dimensiuni. Voi să verifice faptul şi le puse una peste alta. Ceea 
ce văzu, îl făcu să strige bucuros: 

— Pe toţi dracii! Am găsit!... Cum de nu m-am gîndit la asta? 
Cea de-a doua hirtie era o grilă. Punînd-o peste textul scris în 
franceză, apăreau din loc în loc fraze care schimbau complet 
sensul original. 

Pentru a înţelege cele ce vor urma, sîntem obligaţi să redăm 
integral textul documentului pe care părintele Joseph îi 
tradusese din latină, Saetta din italiană, Pardaillan din spaniolă, 
şi în cele din urmă, chiar atunci, Jehan iarăşi din italiană, ţinînd 
acum în mînă textul în franceză: 

CAPELA SFINŢILOR MARTIRI 

(aflată la răsărit, şi sub spînzurătoarea femeilor) 

Se va săpa la baza clădirii mănăstirii, înspre partea Parisului. Se 
va descoperi o boltă sub care se află o scară cu 37 de trepte 
care duce într-o subterană în care se înalţă un altar. Pe piatra 
acestui altar sânt gravate 12 semne reprezentind 12 trepte. Se 
va săpa sub cea de-a douăsprezecea treaptă, însemnată cu o 
cruce grecească. Se va descoperi un mâner de fier. Apăsîndu-l 
cu putere, va apare o deschizătură care va da la iveală o 
groapă. Se va săpa în 

această groapă pînă când se va ajunge la o dală. Sub dală se 
află un sicriu, iar în sicriu este comoara. 

Aplicînd grila peste text, iată ce citi Jehan le Brave: 

„Sub spînzurătoarea femeilor se află o scară cu 12 trepte. Se va 
săpa sub cea de-a douăsprezecea treaptă pînă când se va 
ajunge la o dală. Sub dală se află un sicriu, iar în sicriu este 
comoara." 

După ce termină de citit, tînărul rămase visător în faţa ultimei 
trepte a scării, gîndind: 

— Să fie oare adevărat că toate aceste milioane sânt ascunse 
aici?... Dacă aş cerceta?... Ei na! şi ce-mi pasă mie la urma 
urmei)... 

începu să ridă încet, murmurînd: 

— Şi ceilalţi: regele, regina, Concini şi mai ştiu eu ciţi!... Ce 
dezamăgiţi vor fi când îşi vor da seama că şi-au pierdut timpul şi 
banii căutînd o comoară care nu se află acolo unde cred ei. Pe 
toţi dracii! aş vrea să le văd atunci mutrele. 


În mod mecanic şi fără nici o idee preconcepută, împături cele 
două hirtii, o culese şi pe aceea pe care o aruncase şi le băgă în 
buzunar spunînd: 

— Cum de-am găsit cutiuţa asta tocmai aici?... Cine ştie de cit 
timp o fi?... A fost pierdută de cineva sau a fost pusă 
intenţionat?... Cine ştie?... Ei! mai bine să nu mă gîndesc la asta. 
Reveni în preajma tovarăşilor săi şi, lucru ciudat, nu spuse nimic 
despre cele descoperite. După cîtă foame le era, traseră 
concluzia că se făcuse tirziu. 

începură să pregătească masa. Unul din cufere îndeplinea rolul 
de masă. Pe el puseră ulciorul cu vin, un jambom, un cîrnaţ 
uriaş şi cîteva piinici. 

Mai aveau şi o cantitate uriaşă de ouă şi cîteva păsări. Cei trei 
aprinseră focul într-un colţ şi începură să frigă două găini. Jehan 
se însărcina cu pregătirea omletei. După cite ştim, acest fel de 
mîncare îi reuşea de minune. 

Curînd, cina fu gata. Strălucind de mîndrie, Jehan strigă plin de 
el: 

— La masă. firtaţilor!... şi spuneţi-mi ce credeţi despre omleta 
asta! 

Şi-n acel moment se auzi o voce răsunătoare: 

— Vreau şi eu o bucată din această delicioasă omletă! 

— Domnul de Pardailan! exclamă Jehan. Surpriza sa era atât de 
mare, încât rămase cu tigaia 

în mînă, aiurit, fără a-i adresa vreun cuvînt de bun venit şi 
aruncînd în jur priviri speriate' pentru a descoperi locul prin care 
vizitatorul neaşteptat intrase în subterană. 

— El însuşi! răspunse Pardaillan cu un suris ironic văzînd efectul 
produs de sosirea sa. 

Şi cu acest accent de indignare comică: 

— Ei, la naiba! în felul ăsta mă primiţi?... Veţi îndrăzni să refuzaţi 
cererea unui sărman şi bătrîn aventurier care moare de foame şi 
sete?... Dacă-i aşa, înseamnă că nu sînteţi creştini şi, blestemaţi 
fiind, veţi arde în focul veşnic... 

— lertare, domnule! îl întrerupse Jehan rizînd în hohote. Sîntem 
prea buni creştini pentru ca să dorim să ardem în focul veşnic. 
— Asta vă face cinste! 

— Dar nu mă aşteptam să vă văd apărind aici!... Cred că veţi 
înţelege şi scuza mirarea mea. 


— înţeleg şi „scuz", declară cu mărinimie Pardaillan. Dar numai 
cu condiţia să am şi eu partea mea din 

această omletă pe care aţi pregătit-o cu atita pricepere... Şi de 
asemenea, o parte din găina aceea, ca şi din jambonul suculent 
şi cîrnatul aromat.. | Şi Pardaillan, la fel de vesel ca şi fiul său, 
începu să ridă. Văzind acestea, ceilalţi trei viteji izbucniră la 
mndul lor în hohote de ris răsunătoare. Pentru cîteva clipe. sub 
bolta înaltă a subteranei nu se auzi decît zgomotul unei bucurii 
sincere. Primul care-şi reveni fu Jehan: 

— Pe toţi dracii! strigă ei, se răceşte omleta!... Hei, voi de colo, 
repede, un scaun pentru domnul de Pardaillan care ne face 
cinstea de a cina cu noi. 

Cei trei se repeziră şi aduseră scaunul cerut. De fapt, în faţa 
cufărului care ţinea loc de masă, traseră un alt cufăr pe care se 
aşezară Pardaillan şi fiul său, timp în care ceilalţi trei se aşezară 
pur şi simplu pe pămînt. Cu aceeaşi nerăbdare, cei cinci 
începură să devoreze proviziile. 

Pardaillan observă că Jehan nn-i pune nici o întrebare cu privire 
la Bertille. Mai mult, nici măcar nu-l întrebase cum de reuşise să 
intre ?în subterană. înţelese delicateţea gestului său. Cu 
blindeţea pe care o folosea ori ce cîte ori întîlnea pe cineva care- 
i plăcea, zise: | — Nu-mi cereţi nici o veste din partea 
domnişoarei Bertille? Chiar nu sînteţi îngrijorat? 

— Nu, domnule, răspunse sincer Jehan. Deoarece sînteţi aici, 
înseamnă că totul e bine. Nici n-ar fi putut fi altfel, întrucît aţi 
binevoit să vă însărcinaţi să vegheaţi asupra ei. Ar fi trebuit să 
vă mulţumesc... dar sincer să fiu, nu găsesc cuvintele pe care le 
meritati. 

— Ei, astea sânt fleacuri, zise Pardaillan ridicînd din umeri. 
Mărturisiți că sînteţi curios... Vă întrebaţi 

cum de am reuşit să pătrund în subterană, mai ales că nu se 
vede nici o cale de trecere... Poate că vă întrebaţi cum de-am 
reuşit să vă văd pregătind omleta — care, în paranteză fie spus, 
e excelentă —, în sfîrşit, vă întrebaţi cum de am reuşit să aflu că 
sînteţi aici. 

— Domnule, tot ceea ce aţi spus, este adevărat, recunoscu 
jehan cu sinceritatea sa obişnuită. Dar aştept bunăvoința 
voastră de a ne-o spune. 

Pardaillan îl aprobă, dînd înţelegător din cap, dar în loc să-i 
răspundă, îl întrebă brusc: 


— Cum aţi plănuit să ieşiţi de aici? 
Jehan începuse deja să cunoască ciudata comportare a 
cavalerului, aşa încât întrebarea nu-l surprinse şi-i răspunse fără 
să clipească: 

— Simplu, domnule: ştiţi, fără îndoială, ca sub spînzurătoare se 
află o scară? 

— O ştiu. 

— Pe acolo voi trece. 

— Dar toată această construcţie e aproape demolată. 
Deschizînd trapa, riscaţi să fiţi zdrobiţi de toate dărimăturile ce 
se află deasupra voastră. 

— Este riscant, fără îndoială, dar mi-aş fi luat unele măsuri de 
siguranţă. 

— Şi aţi fi reuşit de minune, nici nu mă îndoiesc de asta. Oricum, 
e totuşi mai bine că am venit. Drumul pe care vi-l voi arăta e 
mult mai sigur. 

Şi abia atunci Pardaillan îi povesti cum, după ce părăsise cele 
două tinere, avusese curiozitatea să urce pînă la mănăstire 
pentru a afla dacă Jehan reuşise să scape. 

Nu-i spuse nici un cuvint despre întîlnirea cu Saetta. Şi nici nu-i 
mărturisi că el, Pardaillan, cunoştea această subterană mai bine 
ca oricare altul. 

—-Eram sigur, spuse el încele din urmă, că veţi găsi mijlocul de 
a ieşi. Dar m-am gîndit că poate aţi fi fost nevoit ca uneori, să vă 
întoarceţi aici... Nicăieri în altă parte nu veţi găsi un loc atât de 
sigur. 

— Dar, domnule,, zise cu naivitate Jehan, nu văd de ce aş fi 
nevoit să mă ascund sub pămînt ca vulpea? 

— Chiar credeţi că vă vor lăsa în pace când vor afla că sînteţi 
viu? 

[ — Ei da! ştiu că încă n-am terminat-o cu Concini!... 

— Nu-i vorba de Concini, îl întrerupse Pardaillan, e vorba de 
rege! . — De rege?... Nu înţeleg. N-am comis nici o crimă. 
Pardaillan îl privi mirat. Tînărul părea sincer. 

— Din punctul vostru de vedere, ca şi din al meu, reluă 
cavalerul, v-aţi apărat viaţa, şi e legal. 

—Mă liniştiţi cu răspunsul vostru, domnule, zise Jehan cu 
blîindeţe. 

— Dar, continuă netulburat Pardaillan, din punctul de vedere al 
regelui, aţi comis o crimă. Prima dată, regele v-a iertat 


nesupunerea. De această dată, însă, nu vă va mai ierta. Cu atât 
mai mult cu cît aţi ucis un căpitan şi zece dintre soldaţii lui Sully, 
care nu este prea înţelegător... fără să mai amintim de' stareţa 
mănăstirii, pe al cărei teritoriu aţi comis violenţe de neîngăduit. 
Aşa încît, în această afacere aveţi împotriva voastră toate 
autorităţile: soldaţi, poliţie, justiţie şi călugărime. Toţi se vor 
arunca pe urmele voastre ca nişte cîini de vinătoare care au 
găsit urma şi nu se vor lăsa pînă nu vă vor ucide. 

— Ei drăcie!... Nu mă gîndisem la toate acestea! Văzind cu cîtă 
nepăsare rostise tînărul toate-acestea 

s-ar fi putut crede că tot ce-i arătase cavalerul nu-l 

privea. Oricum, era prea inteligent ca să şi dea seama că 
Pardaillan îi arătase situaţia reală. Dar poate că-şi avea propriile 
idei. 

Carcagne, Escargasse şi Gringaille, care ascultaseră fără a rosti 
un cuvînt, înţeleseră şi ej prea bine. Deja vedeau, într-un viitor 
nu prea îndepărtat, cum se înalţă nişte spînzurători frumuşele, 
cu funii noi. La capătul cărora, ei, complicii răzvrătitului, se 
legănau în bătaia vîntului. Atîrnaţi de git şi cu limbile scoase de 
un cot. După cît se pare, această viziune îi făcu destul de 
morocănoşi. 

Pardaillan îşi dădu seama că efectul spuselor sale se produsese 
numai asupra celor trei. Fără să fie surprins, zimbi uşor, 
satisfăcut. încăpăţinarea şi nepăsarea fiului său, departe de a-l 
deranja, îi făcea plăcere. Dar, la rîndul său, şi cavalerul avea 
unele idei, aşa încât continuă: 

— Aşa încât am ajuns la concluzia că trebuie să vă arăt intrările 
secrete care v-ar permite să intraţi în această subterană. Eu 
sânt singurul din Franţa care le cunoaşte. Astea vor să spună că, 
atita timp cit vă veţi găsi refugiul aici, puteţi fi liniştit. Nimănui 
nu-i va trece prin cap să vă caute aici, deoarece nimeni nu 
bănuieşte existenţa acestei subterane. 

— Domnule, pe drept cuvint, sânt profund mişcat de atita 
bunătate şi delicateţe ce o manifestaţi faţă de mine, spuse 
jehan emoţionat. Poate că steaua cea mai bună v-a scos în 
calea mea. Dacă va fi necesar, mă voi refugia aici! Dar asta 
numai în caz de pericol extrem. Ce să fac, mie îmi place aerul şi 
lumina. Aici mă sufoc. Nu regret decit un singur lucru, şi anume 
că, la această 

oră porţile oraşului sânt închise, altfel aş fi plecat numaidecit. 


Br — Ei şi! făcu Pardaillan nepăsător, o noapte trece destul de 
repede. Vom pleca miine, în zori. 

— Şi aşteptînd dimineaţa, se scuză Jehan, după ce v-am oferit o 
cină săracă, iată că sînteţi nevoit să petreceţi noaptea pe paie... 
ca şi mine de altfel. Credeţi-mă, sânt dezolat. 

— Credeţi că asta mi s-ar întîmpla pentru prima dată? De cite ori 
nu mi-am petrecut nopţile sub cerul liber şi cu burta goală. în 
ceea ce priveşte cina, pe care voi o consideraţi săracă, vă 
mărturisesc sincer că a fost una din cele mai grozave. Şi credeți- 
mă, am ceva experienţă în materie. 

Mirat, Jehan îl privi cu atenţie, dar Pardaillan vorbea foarte 
convins. Atunci tînărul se simţi emoţionat. Dar imediat se simţi 
din nou neliniştit. 

— Adevărul este că, spuse el cavalerului, mă simt foarte 
stingherit dîndu-mi aceste aere de amfitrion când de fapt voi 
sînteţi acela care ne oferiţi ospitalitate. 

— Şi cum asta, Dumnezeule? izbucni Pardaillan luîndu-şi o figură 
naivă. 

— Simplu, voi sînteţi singurul care cunoaşteţi secretele acestei 
subterane... Poate că tot ce se află aici vă aparţine... 

Jehan le Brave considera întrebarea pusă cavalerului de o mare 
importanţă deoarece nu-l slăbi din priviri. Dar acesta îşi păstră 
în continuare fizionomia-i de nepătruns. 

— Dar vă înşelaţi, îi replică foarte sigur de el, nimic din ceea ce 
se află aici nu-mi aparţine. 

— Atunci, fără îndoială cunoaşteţi proprietarul locului? 

— De ce mă întrebaţi toate acestea? făcu Pardaillan, scrutîndu-l 
la rîndul său. 

— Fiindcă... mi-e teamă că nu va fi deloc mulţumit când va 
vedea cu cîtă insolenţă mi-am permis să mă folosesc de 
bunurile sale. 

— Asta era, făcu Pardaillan surizător, în cazul ăsta nu vă fie 
teamă. Doamna căreia îi aparţine tot ceea ce vedeţi aici — 
fiindcă despre o femeie este vorba — a părăsit Franţa de mai 
bine de douăzeci de ani. O fi acum în Italia ţara sa de baştină? 
ori în Spania?... Oare mai trăieşte?... Nu ştiu încă nimic. 

Şi adăugă grav: 

— Dar ceea ce ştiu sigur este că, dacă întîmplător ar afla ce aţi 
făcut, v-ar spune: 


„Aţi făcut bine. Consideraţi că tot ceea ce se află aici vă 
aparţine şi puteţi face ce doriţi." 

Jehan fu surprins de tonul pe care Pardaillan pronunţase aceste 
cuvinte. De la Saetta aflase că tezaurul aparținuse prinţesei 
Fausta. Nu se îndoia că femeia la care făcuse aluzie cavalerul 
era chiar această prinţesă. 

O clipă se întrebă dacă nu cumva tot ce se afla în subterană, 
chiar şi comoara, nu era de fapt proprietatea lui Pardaillan, Dar 
acesta negase, şi nu-i putea pune la îndoială cuvîntul. Fu pe 
punctul să ceară unele lămuriri cu privire la Fausta. Dar de 
acum îl cunoştea pe cavaler. Ştia că dacă acesta nu-i spusese 
mai mult, avea motivele sale, şi întrebarea ar fi fost de o 
indiscreţie inutilă. Se mulţumi să spună: 

— Pe cinstea mea, domnule, m-aţi liniştit. Nu-mi mai simt 
conştiinţa încărcată. 

în timp ce tatăl şi fiul discutau, cei trei viteji se prăbuşiseră pe 
snopii de paie şi acum sforăiau de răsunau bolțile. 

Pardaillan şi Jehan petrecură citeva ore bune flecărind. Ori, 
pentru a fi mai exacţi, Pardaillan l-a făcut pe fiul său să-şi dea 
drumul la gură. în aşa fel încît, printre altele a aflat că datorită 
lui Ravaillac a putut tînărul s-o regăsească pe Bertille. în acelaşi 
timp înţelese că Ravaillac nutrea pentru tînăra fată o iubire 
profundă dar plină de discreţie. 

— Ravaillac ăsta, spuse el pe un ton indiferent, nu-i cumva acel 
individ care a încercat să vă înjunghie atunci când îl aşteptam 
pe rege în faţa casei Bertillei? 

— Chiar el, domnule. Aveţi memoria bună. între noi fie spus, 
fiindcă acum pot să v-o mărturisesc, Ravaillac voia să-l ucidă de 
fapt pe rege... Era gelos, ce vreţi. Astfel încât i-am mărturisit 
fără şovăire că regele e tatăl Bertillei... Regele îmi cam 
datorează viaţa. 

— Ah! exclamă cavalerul pe un ton ciudat, mi se pare că l-am 
văzut pe acest Ravaillac împreună cu părintele Parfait Goullard. 
— Bineînţeles. sânt prieteni foarte buni. Trebuie totuşi să vă 
mărturisesc că această prietenie mă surprinde puţin. în ceea ce 
priveşte caracterul şi obiceiurile, niciodată nu am văzut doi 
oameni aşa de diferiţi. 

Pardaillan încruntă sprincenele dar nu spuse nimic. Se gîndea la 
fratele Parfait Goulard pe care-l surprinsese prefăcîndu-se beat, 
şi începu să înţeleagă scopul urmărit de acesta. 


în cele din urmă, cei doi bărbaţi se întinseră şi ei pe paie, iar 
jehan adormi numaidecit. Nu acelaşi lucru se întîmplă cu 
Pardaillan care încercă să treacă în revistă evenimentele 
petrecute în cursul zilei. 

Avusese o discuţie destul de lungă şi amănunţită cu Bertille cu 
privire la hirtiile pe care aceasta le primise. Ştiuse pînă atunci 
destule lucruri esenţiale despre acest subiect. 

Ceea ce-i spusese ea, nu-i dădură decit unele amănunte 
secundare. 

Bertille se arătase neliniştită de dispariţia unei cutiuţe cu fund 
dublu, care conţinea cifrul şi dădea adevăratele indicaţii cu 
privire la comoară. După cum ne amintim fata recunoscuse 
inelul de fier al Faustei pe degetul Perrettei. Asta o făcuse să 
presupună că micul obiect îi dispăruse. 

Pardaillan, căruia îi venise o idee, se grăbi s-o liniştească 
spunîndu-i că va veghea asupra comorii. 

Deoarece inelul fusese dăruit Perrettei de fratele său, Gringaille, 
cavalerul trăsese concluzia că acesta avusese în mînă cutiuţa. în 
ce fel? Nu conta. Nu se îndoia însă, că din miinile lui Gringaille 
această cutiuţă nu va trece în mîinile fiului său. Cu ochii închişi, 
în întuneric, îşi spunea: 

„Pe toţi dracii! Nu-i voi spune nimic pînă nu se va lămuri chestia 
comorii. Pentru asta, trebuie să-l las să acţioneze liber... fără a»! 
pierde din ochi, însă. Pun pariu că la această oră cunoaşte deja 
conţinutul cutiei. Miine va afla şi cum poate intra aici 
nestingherit, milioanele fiindu-i astfel la îndemînă. Vreau să văd 
dacă va avea tăria de a rezista ispitei." 

Ajungînd la această concluzie şi fiind sigur că Bertille (căreia îi 
dăduse unele indicaţii fără a-i dezvălui adevărul) nu-i va spune 
nimic lui Jehan, Pardaillan adormi la rîndul său. 

A doua zi, o zi de joi, cei cinci bărbaţi se treziră în zorii zilei. 
Pardaillan îşi goli punga. Aceasta conţinea cam o sută de pistoli, 
pe care-i oferi fiului său. Cum acesta încerca să refuze, îi spuse 
blind: 

— Luaţi-i, nu vă jenaţi. Nu sânt bogat, e adevărat dar mă pot 
lipsi de ei fără să mă strimtorez. Dacă doriţi, mi-i veţi înapoia 
când veţi fi bogat... ceea ce se va întîmpla curînd. Nu puteţi fi 
nepăsător faţă de oamenii voştri. 

Gringaille, Escargasse şi Carcagne aruncau priviri crimoase când 
spre grămăjoara de aur, când spre zdrenţele lor. Cunoşteau 


prea bine miîndria şefului lor şi credeau că acesta va refuza, 
lucru care-i nemulţumea dinainte. Dar spre marea lor surpriză, 
jehan acceptă fără să mai facă mofturi. Şi tocmai când 
deschidea gura pentru a mulţumi, cavalerul i-o tăie 'scurt, 
spunînd cu o asprime prefăcută: 

— La drum! 

Indreptîndu-se înspre un ungher al grotei îi explică îndatoritor 
mecanismul care acţiona uşa secretă. O dată trecută uşa, 
pătrunseră într-un coridor destul de strimt, dar foarte lung. La 
capătul coridorului mai 

dădură peste o uşă secretă, căreia Pardaillan îi dezvălui 
secretul. leşind afară, văzură că se află într-o carieră părăsită 
care se afla pe partea de vest a colinei. La jumătatea înălţimii 
colinei, pe o platformă ceva mai largă se aflau cinci mori. Ceva 
mai departe, spre nord, se mai vedea o moară pe la poalele 
căreia trecea şi se bifurca drumul ce ducea la fintîna But. în 
apropierea acestei mori se opriră cei cinci. 

jehan împărţi pistolii cu cei trei tovarăşi ai săi, care intrară în 
Paris prin poarta Saint-Honore şi se opriră drept la prăvălia unui 
negustor de haine vechi. leşiră de acolo îmbrăcaţi în nişte 
costume destul de bune şi cu destui pistoli sunîndu-le încă în 
buzunare. Fericiţi, braţ la braţ, o luară la drum, veseli ca nişte 
şcolari în vacanţă. 

Cît despre Pardaillan şi Jehan, aceştia se îndreptară spre fîntîna 
But care se afla cam la o sută de paşi depărtare; trecură prin 
faţa cătunului Clignancourt şi ajunseră deasupra capelei, la 
locuinţa frumoasei Perrette. 

Pardaillan îi propusese fiului său ca această zi s-o petreacă în 
compania logodnicei sale. îşi spusese probabil că acesta, atita 
timp cît se va afla acolo, va fi în siguranţă. Oricare ar fi fost 
motivul, Jehan se grăbi să accepte. Cei doi bărbaţi nu intrară, 
totuşi, pînă nu se convinseră că prin împrejurimi nu e nimic 
suspect. 

Pentru Jehan, ziua se scurse extrem de iute. Ca de altfel şi 
pentru Bertille. 

Dar oricît de fericit ar fi fost, tînărul nu-şi pierdea capul. în timp 
ce Pardaillan discuta cu Bertille, acesta o trase pe Perrette într-o 
parte şi-i dădu unele instrucţiuni, dîndu-i totodată ceea ce-i mai 
rămăsese din suta de pistoli oferiţi de cavaler. 


Pe înserat, tatăl şi fiul se întoarseră în Paris prin poarta 
Montmartre. Şi la plecare, ca şi la sosire, nu văzură nimic 
neliniştitor în preajma căsuţei. De altfel, Escargasse, Carcagne 
şiGringale urmau să vegheze pe rînd, de la o oarecare distanţă, 
asupra locuinţei celor două fete. 

Pardaillan îşi invită fiul să cineze împreună la hanul Grand- 
Passe-Partout. Jehan acceptă bucuros cina, dar refuză găzduirea 
pe care i-o oferea cavalerul, spunîndu-i: 

Y —Mă voi întoarce la locuinţa mea din strada FArbre Sec. Dacă 
tot mă cred mort, voi fi la fel de în siguranţă ca în oricare altă 
parte. Şi făcu după cum hotărise. 

A doua zi se trezi dis-de-dimineaţă şi începu să se plimbe cu 
paşi mari prin mansardă, reflectînd asupra situaţiei. în cele din 
urmă rezumă cu voce tare: Din toate astea, trag concluzia că a 
sosit vremea să fac ceva avere dacă vreau să capăt fericirea 
care se află lîngă mine. 

Şi Cuvîntul avere aprinse o luminiţă în gîndurile sale. Luă hiîrtia 
pe care o găsise în cutiuţă şi o privi visător. Deodată scăpară 
amnarul, aprinse opaițul sparse cele trei hirtii murmurînd furios: 
| —Aşa, cel puţin nu va avea ce să-mi mai tulbure mintea! 

şi leşi din casă pe la zece şi jumătate. Nu ştia încotro s-o ia. Nici 
măcar nu ştia ce are de făcut. O idee îi încolţise, şi anume: 
trebuia să găsească un mare senior în slujba căruia să intre, şi 
cu puţin noroc, îşi va face o situaţie convenabilă. 

în ceea ce priveşte cărui mare senior să i se adreseze, cum să 
se prezinte, cine să-l recomande, nu avea nici cea mai mică 
idee. Era, desigur, regele... Dar, la dracu, ar fi însemnat să-şi 
ridice ochii ceva prea sus. Şi apoi, oricît de iertător ar fi fost, 
regele n-ar fi uitat, fără îndoială, că într-o zi îl ameninţase cu 
vîrful spadei. Regele îi ordonase să se facă uitat. Şi nu cu 
afacerea din ajun, de la spînzurătoare, ar fi obţinut rezultatul 
dorit. Sigur că regele aflase despre această aventură care nu 
era de natură de a-i deschide porţile. Poate cele ale închisorilor 
Chitelet, Conciergerie ori ale Bastiliei, în fine, ale oricărei 
închisori, dar niciodată pe cele ale -palatului Luvru. 

Gândindu-se bine, îşi spuse că mi e cazul să se mai gîndească la 
rege. Ei! dacă ar fi putut să-i facă vreun serviciu care-ar fi avut 
darul să facă uitată purtarea sa dinainte!... Dar, ce serviciu?... 
Habar n-avea. 


Hotări, fie ce-o fi, să se lase în seama norocului. Cutreiera 
străzile cu o nepăsare superbă, fără să-şi ia nici o precauţie, fără 
a se gîndi să se ascundă. Chiar trecuse prin faţa locuinţei lui 
Concini, dar nu din bravadă, ci pur şi simplu din neatenţie şi 
fiindcă se afla pe strada Saint-Honore. Dar, chiar dacă şi-ar fi dat 
seama, tot nu şi-ar fi schimbat drumul numai pentru atita lucru. 
Pe când traversa răspintia Trahoir, cineva i se înfipse în faţă şi-i 
strigă surprins: 

— Domnul cavaler Jehan leBrave!... Cum, chiar voi sînteţi?... Şi 
încă teafăr, pe legea mea!... 

Smuls cu brutalitate din gîndurile sale, Jehan tresări şi lăsă 
privirile să-i cadă asupra celui ce-i vorbea. 

Era un tînăr de cel mult optsprezece ani. Purta un costum 
splendid, de o eleganţă supremă. Cu toată 

ipageda sa tinereţe, avea o stăpinire de sine uluitoare, o mîndrie 
în priviri puţin obişnuită. 

| Evident că era un mare senior şi, fiind conştient de acest lucru, 
ţinea s-o arate tuturor numai prin aptitudinea sa. Şi într-adevăr, 
tînărul se numea Henri de wogaret, conte de Candale. «Era fiul 
mai mare al ducelui d'Epernon, fostul favorit al lui Henri III şi 
care "ştiuse să se strecoare atât de bine printre intrigile de la 
curte încît. în prezent, era unul din intimii regelui Henri IV. 
Pentru a fi cinstiţi, trebuie să recunoaştem totuşi că tînărul nu se 
gîndea acum s-o facă pe marele senior. Era încîntat în mod 
evident de această întîlnire. O bucurie copilărească i se citea în 
priviri. Departe de a se gîndi să-şi strivească interlocutorul cu 
superioritatea pe care i-o dădeau rangul şi naşterea, părea că-l 
priveşte ca pe un erou căruia îi arăta o admiraţie naivă şi 
entuziastă. 

jehan observă toate acestea şi-şi stăpini mişcarea de 
nemulţumire care-l încercase. 

— Ei, domnule conte! făcu acesta cu un suris puţin ironic, de ce 
n-aş fi în viaţă?... Pe toţi dracii! îmi doriţi moartea? 

— Nicidecum, salvatorul meu! strigă tînărul Candale cu o tărie 
care-i arăta sinceritatea, nicidecum! Mi-aţi salvat viaţa! Credeţi 
că asta se uită? Numai că se vorbea de moartea voastră şi pe 
cinstea mea, eram distrus. 

— E prea mare tenoarea pe care mi-o faceţi, spuse Jehan, fără a 
se putea şti dacă o spune serios ori în zeflemea. Dar iată că m- 


aţi făcut curios. Cine naiba se poate gîndi la un prăpădit ca 
mine?... 

— Cine! exclamă Candale ridicînd braţele spre cer, dar... regele, 
domnule. însuşi regele, miniştrii, curtea... 

toată ziua de ieri s-a vorbit de voi. Şi la ora asta cred că tot 
oraşul discută. Siînteţi eroul zilei... şi sînteţi sin-gurul care n-o 
ştiţi. 

Ca mare senior ce era, contele Candale vorbea în gura mare şi 
se ţinea înfipt în faţa interlocutorului, oprindu-l astfel să-şi 
continue drumul. 

Jehan aruncă o privire rapidă în jurul lui. Instinctiv îşi potrivi 
centura şi-şi puse mîna pe garda săbiei. Bănuia cam în ce 
termeni se discutase despre el. Dacă regele şi miniştrii îi 
făcuseră neînsemnata cinste de a se ocupa de el, asta nu 
însemna că îi doreau binele. 

înţelese că din momentul în care vor afla că este viu, şi nu putea 
să dureze prea mult, va avea pe urmele sale toată poliţia 
oraşului. Şi zăpăcitul ăsta tînăr care în bucuria lui îi trimbiţa 
numele în plină stradă... 

Dar nici măcar nu clipi. Numai că, deoarece vocea răsunătoare a 
tinărului începuse să atragă atenţia asupra lor, îl dădu la o parte 
cu un gest de extremă autoritate şi o luă în josul străzii Saint- 
Honore cu un pas nepăsător, dar cu ochii la pîndă. 

Tînărul conte de Candale nu se lăsă. II luă familiar de braţ şi 
victorios, începu să meargă alături de el. Dacă gestul îl contrarie 
pe Jehan, totuşi nu lăsă să se vadă nimic, şi-l întrebă cu tonul cel 
mai naiv posibil: 

— Şi cu privire la ce mi-au acordat atenţia lor aceste personaje 
ilustre? 

— Mai şi,întrebaţi?... Dar cu privire la afacerea de la 
spînzurătoarea de la Montmartre... Nu se vorbeşte decît despre 
asta, domnule... Ah! pe toţi dracii! cît de frumos trebuie să fi 
fost! ce mult aş fi vrut să fiu şi eu acolo!... Aş fi stat alături de 
voi, domnule. Doamne! Pe toţi dracii! Un bărbat, un singur 
bărbat ţinînd piept la 

mai mult de o sută... şi scoţind din luptă nici nu mai ştiu ciţi. 
Asta-i minunat!... 

— Ah! dar deloc. Am avut noroc, asta-i tot. 

— E un fel de-a spune, drace!... Şi explozia finală? l-aţi avertizat 
în mod loial, după cite se spune! Aţi fi putut să fiţi ucis... şi iată- 


vă, teafăr şi nevătămat. E un miracol. Şi aţi făcut toate acestea 
singur. 

— lertare! Am fost ajutat de cîțiva tovarăşi. 

— Da, trei, o ştiu... Dar au sosit abia la urmă. 

— Sînteţi bine informat după cîte Văd. Dar, spu-neţi-mi, la curte, 
toată lumea se agită la fel de binevoitoare ca voi, domnule? 

— Drept să spun, nu, domnule, spuse cu sinceritate Candale. 
Unii vă admiră fără margini, în vreme ce alţii turbaseră. Mai ales 
domnul de Sully şi comandantul jandarmilor. Fiţi atent, domnule, 
din momentul în care vor afla că sînteţi în viaţă, nu vă vor 
acorda o clipă de răgaz. 

— Nici nu mă-ndoiesc! spuse Jehan cu un suris răutăcios. Și 
regele, ce spune? 

— în mod oficial îi aprobă pe aceşti doi domni. Dar domnul duce 
d'Epernon, tatăl meu, afirmă că este încîntat şi că, în sufletul 
său, regretă moartea unui asemenea viteaz. 

— Ah! făcu simplu Jehan. Şi în sinea sa gîndi: 

„Da, domnul de Pardaillan mi-a spus-o: regele este un viteaz şi 
un om de inimă." 

Tot discutînd, cei doi tineri ajunseră în colţul străzii Grenelle. 
Palatul ducelui d'Epernon se afla pe strada Plitriere. în colţ cu 
strada Breneuse. Jehan cunoştea acest lucru. Şi cum strada 
Plitriere se afla în 

prelungirea străzii Greneile, se opri cu intenţia de a se despărţi 
de tovarăşul său. Dar acesta se opuse: 

— Nu vă las aşa de uşor, spuse el agăţindu-se de braţul lui 
Jehan. Veniţi, vreau să vă prezint domnului duce, tatăl meu. Va 
fi încîntat să vă cunoască şi să vă mulţumească, deoarece ştie 
că vă datorez viaţa, dom-nule cavaler. 

— Domnule, spuse Jehan cu răceală, îmi daţi un titlu pe care nu- 
i posed. Nu sânt cavaler. Nici măcar gentilom. 

— Haida-de! să le-o spuneţi altora, domnule!..: Sînteţi de rasă, 
asta se vede. Spuneţi că nu sînteţi cavaler? Hm, sânt sigur .că 
veţi sfirşi în pielea unui duce, sau cine ştie, a unui prinţ. Pe toţi 
dracii, v-o spun eu! 

Rostise fraza cu o convingere arzătoare şi cu o impetuozitate 
tinerească. 

— Ei drăcie, ce vă mai ambalaţi! spuse Jehan surizînd. Era întors 
cu faţa spre poarta Saim-Honore şi, discutînd, zări o caleaşcă 


în'depărtare care se îndrepta spre ei. Caleaşca era escortată de 
trei cavaleri. 

În momentul în care rostise ultimele cuvinte, caleaşca ajunsese 
în dreptul străzii Bons-Enfants. Fiul lui Pardaillan avea o privire 
ageră şi, recunoscîndu-i pe 

cavaleri, surâsu-i dispăru de pe buze şi trăsăturile-i 

împietriră. 

Cei trei cavaleri erau gentilomii lui Concini: Eynaus, Roquetaille 
şi Longval. Jehan se resemnase. îi cunoştea de acum pe fiecare. 
Ştia că al patrulea, Saint-Julien, nu participa pentru moment la 
expediţii deoarece nu-i plăcea să apară în lume cu capul 
înfăşurat în cîrpe. 

Dar contele de Candale care era aşezat cu spatele spre 
caleaşca, nu-şi dădu seama de motivul ezitării lui Jehan. Crezu 
că acesta evită să fie prezentat unui mare senior ca ducele 
d'Epernon numai datorită faptului că nu se credea gentilom. ŞI 
cum acesta era un lucru de importanţă capitală în vremurile 
acelea, încercă să-l convingă, spunîndu-i: 

— Domnul d'Epernon m-a asigurat că regele a declarat în faţa 
intimilor săi că faceţi parte dintr-o casă ilustră. Cuvintul regelui 
nu poate fi pus la îndoială. în 

MI«-consecinţă domnul duce, tatăl meu, vă va primi cu toată 
consideraţia datorată unui gentilom. 

Şi cu o inconsecvenţă superbă, adăugă, ca şi cum ar fi adus un 
argument decisiv: 

— Puteţi crede că m-aş fi purta cu voi în acest fel dacă nu v-aş fi 
considerat egalul meu? 

Din toate acestea, Jehan nu reţinuse decit un singur lucru: şi 
anume că regele afirmase că face parte dintr-o casă nobilă. 
Regele cunoştea aşadar secretul naşterii sale? Cum? De cînd? îi 
veniră în minte o mulţime de "ntrebări, în timp ce spunea cu 
glas tare: 

— Domnul d'Epernon ştie cine sânt în realitate? 

— Nu. Regele nu a spus nimic în plus. Hai, veniţi, nu uitaţi că 
tatăl meu este comandantul general al in-nteriei şi că se bucură 
de credit suficient pentru a ntrabalansa influenţa celor care se 
înverşunează can-a voastră. Este în căutare de oameni hotăriţi 
şi viteji, ei de seama voastră sânt rari. Credeţi-mă, va fi fericit 
dacă veţi accepta să vă alăturaţi casei noastre şi vă va obţine 
intrarea în graţia regelui. 


în sinea sa, gindea: 

„La urma urmei ce risc? Poate că ăsta e norocul meul!... După 
cîte se pare, sânt unii oameni care ştiu cine sînt... şi-i voi găsi, 
pe toţi dracii!... şi vor fi nevoiţi să mărturisească." 

Şi cu voce tare, cu o mărinimie suverană, ca şi când ar fi făcut o 
favoare, spuse: 

— Ei bine! Fie, să mergem! 

Contele de Candale era prea tînăr, sau poate gîndea încă prea 
superficial pentru a prinde unele nuanţe. După cum o spusese 
chiar el, cu naivitate, nu şi-ar fi amintit că datora viaţa lui Jehan 
le Brave dacă regele n-ar fi declarat că acest aventurier este de 
familie nobilă. Fiu de curtean, contele era născut să fie curtean. 
Simţea din instinct de unde bate vintul şi îl urma fără greş. Asta 
era tot secretul amabilităţii pe care i-o arătase lui Jehan. lar 
acesta înţelesese. De altfel, se mai trădase odată, spunînd: 

— Veniţi! Răspund de faptul că veţi fi primit foarte bine şi sânt 
sigur că domnul d'Epernon îmi va mulţumi văzînd ce recrut 
valoros îi aduc. 

Şi luîndu-l de braţ pe Jehan, îl trase spre strada Grenelle. Pe 
când traversau strada Coqguilliere, care despărţea strada 
Grenelle de strada Plitriere, Jehan întoarse capul. Caleaşca şi 
escorta sa se aflau în urma lor, cam la o sută de paşi şi părea că 
urmează aceeaşi cale. 

La această constatare, avu un suris care i-ar fi înfricoşat pe 
gentilomii lui Concini dacă aceştia l-ar fi văzut. Dar Longval, 
Eynaus şi Roquetaille nici nu se mai gîndeau la banditul Jehan le 
Brave pe care-l credeau înmormîntat sub  sfărimăturile 
spînzurătorii de la Montmartre. 

Palatul d'Epernon îşi avea intrarea de onoare prin strada 
Plitrisre. Acesta ocupa o parte din respectiva stradă ca şi din 
strada Breneuse. Grădina se întindea pe partea celei din urmă, 
pînă în strada Coqg-Heron. Fostul favorit al lui Henri IIl avea şi el 
un fel de curte a sa ca şi o mică garnizoană. 

Şi într-adevăr, în solda sa se aflau cîteva sute de [gentilomi 
dintre care mulţi locuiau în palat. în afară de aceasta, fiind 
comandantul general al infanteriei, o Mulţime de ofiţeri de toate 
gradele veneau acolo să-i primească ordinele, umplind 
anticamerele. 

Pe poarta principală care se afla larg deschisă, Jehan observă o 
vînzoleală neîntreruptă a numeroşi -negustorit bancheri 


angrosişti şi a altor oameni de afaceri. în curtea de onoare era o 
adevărată îngrămădeală: gentilomi, ofiţeri, soldaţi, lachei ca şi 
un amestec de căleşti, litiere şi cai. 

Toate acestea depăşeau cu mult curtea, încă modestă, a casei 
Concini. Fiul lui Pardaillan, ţeapăn şi nepăsător în aparenţă, era 
în fundul sufletului puţin înspăimîntat. în sinea sa îi era 
recunoscător contelui de Candale care, în cele din urmă, îl 
conduse în apartamentul propriu. Aici, cel puţin, găsi puţină 
linişte. 

Candale îl servi cu o sticlă de vin cu un buchet delicios şi nişte 
prăjiturele crocante. După ce ciocni cu jehan, pe care-l 
considera conform propriei sale expresii „un recrut de valoare", 
îl părăsi cîteva momente pentru a-şi anunţa tatăl. Se întoarse în 
mai puţin de cinci minute, puţin contrariat. 

— Domnul duce discută acum cu nişte vizitatori. Imediat după 
aceasta vă va primi şi de aceea vă roagă să aveţi amabilitatea 
să aşteptaţi cîteva momente. 

Jehan înţelese favoarea ce-i era acordată. După ce văzuse 
îngrămădeala din curte, îşi putea imagina ce se află în 
anticameră. 

Spuse deci cu graţie: 

— Fiţi liniştit, domnule. Voi aştepta. 

— Dar asta nu-i totul... Vedeţi, sânt obligat să vă părăsesc... Am 
un ordin de îndeplinit. Oricum, lipsa mea va fi de scurtă durată. 
Preferaţi cumva să vă conduc în anticameră? 

— Oh! nu! spuse repede Jehan, prefer singurătatea... Vă voi 
aştepta în apartamentul vostru... Dacă asta nu vă deranjează. 

— Nicidecum, pe toţi dracii!... Vă las! Şi aştep-tindu-mă, goliţi 
sticla. Nu uitaţi că aici sînteţi ca la voi acasă. Dacă aveţi nevoie 
de ceva, loviți acest gong. 

Jehan făcu o mică plecăciune, mulţumindu-i. 

O dată Candale plecat, începu să se plimbe de coloco prin 
cameră. Pe când trecea prin dreptul unei draperii groase menite 
să mascheze o uşă, auzi zgomotul uşor al unor scaune mişcate 
din loc. Se opri instinctiv şi auzi clar o voce care spunea: 

— Doamnă, aici vom putea asculta liniştiţi fără teama de a fi 
auziţi de cineva. Este apartamentul fiului meu, Candale. Am 
avut grijă să-l îndepărtez. 

— Ei drăcie! murmură Jehan stingherit. 


Era cît pe-aici să tuşească sau să facă orice alt zgomot pentru a- 
i atenţiona pe cei doi care se credeau la adăpost de orice 
indiscreţie, când în aceeaşi clipă se auzi vocea unei femei: 

— Duce, ştiu că nu poţi suferi călugării. Cu toate acestea mi-am 
permis să aduc unul cu mine. 

„Doamna Concini! gîndi Hui lui Pardaillan. O! dar asta schimbă 
complet lucrurile!... Concini îmi vrea moartea... Am tot interesul 
să aflu ce urzeşte. Asta-i de bun augur!... Să ascultăm şi dacă-i 
posibil, să şi privim..." 

Şi în loc să facă şi cel mai mic zgomot, după cum intenţionase la 
început, rămase ţeapăn ca o statuie, ţinîindu-şi chiar şi 
răsuflarea, în timp ce, îndepărtind uşor draperia, privea prin uşa 
întredeschisă. 

II văzu pe ducele d'Epernon, pe care-l cunoştea din vedere, pe 
Leonora Gaitigai şi un călugăr, un bătrîn vînjos, cu o fizionomie 
blîndă şi ţinută maiestuoasă. Toţi trei se aflau aşezaţi pe 
scaune. 

— Doamnă, adus de voi, venerabilul părinte e binevenit, 
răspunse d'Epernon cu o voce, de această dată, de gheaţă. 

Cu un zîmbet scurt şi ascuţit, Leonora aruncă o privire fugară 
călugărului nepăsător. 

— Adevărul este că, reluă ea cu un grăunte de ironie, în ciuda 
aparenţelor, acest om al bisericii nu este un oarecare. 

Şi cu un ton solemn, adăugă: 

— Este omul care se bucură de toată încrederea reginei. Este 
omul care, din umbra în care de bunăvoie s-a retras, ne-a 
condus pe toţi pînă acum. Acum a consideratcă a sosit 
momentul să iasă la lumină. De aceea am venit pentru a vă 
spune: „Acest călugăr se numeşte Claude Acquaviva... De acum, 
cu el veţi discuta." 

Trufia pe care fostul favorit al lui Henri III o arăta tuturor celor 
pe care-i socotea inferiori, dispăru ca prin farmec. Oricit de 
mare senior ar fi fost — Jehan văzu cu uimire — se ridică în 
grabă şi, făcînd o plecăciune adincă, bolborosi speriat: 

— lertare, monseniore, nici măcar nu am bănuit! „Oh! gîndi 
Jehan, cine poate fi acest călugăr în faţa 

căruia, un personaj atât de puternic precum ducele d'Epernon, 
se înclină cu atita respect?... Să ascultăm cu atenţie!" 


Acquaviva primi omagiul cu aceeaşi nepăsare cu care făcuse 
faţă impertinenţei. De acum avînd dreptul de a porunci, îi spuse 
cu blîndeţea sa caracteristică: 

— Luaţi loc, fiul meu... Numiţi-mă pur şi simplu „părinte". 
D'Epernon se înclină din nou şi ascultă... cum l-ar fi ascultat şi 
pe rege într-o asemenea situaţie. Numai că murmură, uşor 
neliniştit: 

— Voi aici, la Paris... părinte?... Ce imprudenţă!... Numai dacă 
nu... 

— A sosit momentul, domnule. Presupun că asta voiţi să 
spuneţi? 

Cu capul, d'Epernon făcu un semn afirmativ. Şi Jehan, care nu 
înţelegea nimic, văzu că era extrem de palid şi că părea 
neliniştit, agitat. 

Leonora Galigai şi Acquaviva observară şi ei acest lucru 
deoarece schimbară o privire rapidă. 

— Domnule, reluă călugărul, acest Ravaillac pe care l-aţi adus 
de la Angouleme şi de care sînteţi atât de sigur, pare acum mult 
prea şovăitor. 

— E drept, părinte. De citeva zile am senzaţia că-mi scapă 
printre degete. Mi-e teamă să nu abandoneze afacerea. 

De această dată, Jehan înţelese, şi cu o tresărire indignată, 
gîndi: 

„Pe toţi dracii! ce stăpîn minunat aş fi avut! E la fel ca şi 
Concini." 

Şi cu un suris răutăcios: 

„Sînt mai bine informat ca tine, duce trădător şi laş. lată că ştiu 
de ce Ravaillac îţi scapă printre degete." 

— Dar nu putem aştepta la nesfirşit ca acest nebun să se 
hotărască să acţioneze, interveni Leonora. 

— Asta mi-am spus-o şi eu, doamnă. Şi cum roşcatul din 
Angouleme pare a da înapoi, m-am gîndit la un bărbat puternic 
şi hotărât pe care Candale tocmai mi l-a adus. Sper să am mai 
mult noroc cu acesta. 

„Ei drace!" îşi spuse furios Jehan strîngînd instinctiv mânerul 
spadei, se pare că eu sânt alesul care-l va asasina pe rege?... Ce 
poftă am să-l spintec pe individul ăsta care-şi spune duce!... Da, 
dar aşa nu mai am ocazia să aflu ce plănuieşte. Să avem 
răbdare şi să ascultăm... Chestia merită osteneala." 


— Şi totuşi domnul de Candale este destul de tînăr, obiectă 
călugărul. 

— Vă înţeleg, părinte. Dar tot aşa de bine, nici e măcar nu 
bănuieşte la ce vreau să folosesc pe omul pe care mi-l aduce. 

— Acest Ravaillac a devenit inutilizabil... prin urmare, periculos, 
observă Leonora. 

— Aşa încît, spuse Acquaviva, Îl vom retrimite în ţinutul său de 
baştină... la Angoulème... oraş al cărui guvernator sînteţi voi, 
duce. înţelegeţi?... 

— Chiar foarte bine, răspunse d'Epernon cu un suris livid. De 
cum va ajunge în oraşul său natal... nu va mai fi periculos 
pentru nimeni. Răspund de asta. 

Acquaviva îl aprobă cu un zîmbet blind. Leonora avu o privire 
triumfătoare. în acest timp Jehan îşi spunea: 

„Ei bine!... Eu voi aranja lucrurile astfel ca bietul Ravaillac să nu 
ajungă niciodată în oraşul al cărui guvernator este domnul 
d'Epernon." 

— Şi cine este acel bărbat hotărât de care ne-ai vorbit? întrebă 
Acquaviva după un moment de tăcere. 

— Un bărbat înfricoşător despre care acum se vorbeşte foarte 
mult. Se numeşfe Jehan le Brave. 

De această dată, Jehan, care asculta în dosul uşii, nici măcar nu 
tresări. Se aştepta să-şi audă numele. Numai că ochii-i fulgerară 
în întuneric şi, cu buzele strinse într-un suris înfricoşător, 
murmură: 

— Pe bunul Dumnezeu! Nu mi-am pierdut ziua în zadar! 

— Jehan le Brave! spuse liniştit Acquaviva. Nu despre el se 
vorbeşte că ar fi fost îngropat sub dărimă-turile spînzurătorii de 
pe colina Montmartre? 

— Deci este în viaţă? întrebă Leonora fără voia sa. 

— Ei da, viu, teafăr şi nevătămat, rînji d'Epernon, după cum m-a 
asigurat fiul meu, Candale. Se pare că diavolul le vine în ajutor 
sceleraţilor. Acolo unde un căpitan viteaz şi cincisprezece 
soldaţi au murit, 

ticălosul a scăpat ca prin farmec. Din fericire pentru «oi. 

Leonora şi Acquaviva schimbară din nou o privire Rapidă. Fără 
îndoială că privirea tinerei femei era întrebătoare deoarece 
înţelegînd-o, iezuitul clipi afirmativ. Şi cu acelaşi calm care nu-l 
părăsea o clipă, întrebă: 


— Cum se face că domnul de Candale îl cunoaşte pe acest... 
personaj? 

— E o istorie destul de nostimă, explică d'Epernon, râzînd. leri, 
în timp ce ne aflam la Luvru,-i se raportau regelui evenimentele 
care avuseseră loc cu o zi înainte pe colina Montmartre. între 
noi fie spus, isprava e remarcabilă şi acest Jehan e un viteaz. De 
altfel, şi regele a spus-o cu voce tare. îmi închipui că n-ar fi 
făcut-o dacă ar fi ştiut că tilharul este în viaţă. Dar în acel 
moment, credeam cu toţii că individul a fost ucis de explozie. 

— Da, spuse Leonora, dar tot nu înţeleg cum de a reuşit să 
scape. 

Şi spunînd aceste cuvinte, îl privi ţintă pe Acquaviva care-i făcu 
un semn liniştitor care însemna că nu acordă acestui lucru prea 
mare importanţă. Dar în sinea sa gindea: 

„E ceva la mijloc. Trebuie să pun să se cerceteze ruinele." 

— Candale e tînăr, reluă d'Epernon, şi admiraţia arătată de rege 
l-a impresionat, şi l-a făcut să se ambaleze. Văzind asta, în 
glumă şi fără a putea şti ce va urma, i-am spus o poveste 
oarecare, cum că Jehan ar fi 

dintr-o familie nobilă, oricum, povestea o ştia doar regele. 

încă o dată, Leonora şi Acquaviva schimbară o privire iute. Cit 
despre Jehan, care-şi făcuse o mie de vise în urma celor spuse 
de Candale, îşi înăbuşi un suspin de dezamăgire. 

„Ar fi fost prea frumos! gîndi el cu amărăciune. Am făcut 
precum fiul acestui duce ticălos: m-am ambalat prosteşte. Pe 
cuvîntul meu, deja începusem să mă întreb căruia dintre 
puternicii prinți îi puteam fi fiu... Un naiv şi un neghiob mai mare 
ca mine nici că poate exista." 

D'Epernon, care nici nu bănuia cît de aproape este de adevăr, 
reluă cu acelaşi ton zeflemist: 

— Şi gluma asta,pe care am făcut-o fără nici o intenţie, n-a 
făcut decit să mărească entuziasmul lui Candale, care este puţin 
romantic. Aşa încît, în această dimineaţă, în momentul în care l- 
a întîlnit pe individ, a căzut în plasă şi mi l-a adus triumfător, 
imaginîndu-şi că-i voi da un grad oarecare în armată. 

— L-aţi văzut pe tînăr? 

— Nu încă. II voi primi după plecarea voastră. —Deci se mai află 
în palatul vostru! 

— Fără îndoială. Candale l-a asigurat că-i pot obţine graţia 
regelui şi că-l voi proteja. Nici nu va pleca pînă nu-l voi primi. 


— Şi unde se află acum? 

— Cred că într-una din anticamere. 

— Nu trebuie să mai iasă din palat, spuse repede Leonora 
neputîndu-se stăpiîni. 

— Ei nu! făcu d'Epernon surprins. Şi de ce? 

încă o dată, Leonora îl întrebă din priviri pe călugăr. 

— Doamna are dreptate, o sprijini acesta. Nu trebuie ca tînărul 
să mai iasă din palat. 

O spuse răspicat, tăios ca o lovitură, de, secure. Jehan se simţi 
cutremurat şi, privindu-l pe călugăr, gîndi: 

„Că madam Concini îmi vrea moartea, înţeleg! dar călugărul 
ăsta?... Ce dracu' vrea?... nici nul cunosc!... Ce i-am făcut?... De 
ce-mi vrea şi el moartea?... Fiindcă asta o doreşte, ticălosul, cu 
tot aerul său blind şi credincios!..." 

- Uitaţi, părinte, spuse d'Epernon, că mă bazez pe pentru a 
îndeplini sarcina pe care Ravaillac o refuză. 

— Nu uit nimic, replică scurt călugărul. Nu avem oie de acest 
tînăr — care de altfel nici nu va accep-ta 

„ fiţi sigur — nu mai avem nevoie nici de Ravaillac. mai mult 
decit atit, Jehan este un pericol pentru noi. nu trebuie să iasă viu 
din palat. 

— Pe toţi dracii! bombăni furios Jehan... Călugăr al diavolului şi 
tu, duce asasin, încă nu m-aţi prins!... 

Ducele d'Epernon nu schiţă nici măcar un gest de potrivire. 
Spuse doar, cu o indiferenţă sinistră; 

— Se va face după cum vă e voia. Voi da ordinul ca acest viteaz 
să fie arestat. 

e Zbirlit, jehan trase pe jumătate spada din teacă, spunîndu-şi: 
„O clipă!... Dacă se mişcă din loc, intru şi-i spintec pe toţi trei!" 
Ducele tocmai încerca să' se ridice pentru a da ordinul. 

— O secundă, domnule, spuse Acquaviva cu aceeaşi linişte. 

— Aha! murmură Jehan băgiîndu-şi spada în teacă, se pare că 
părintelui s-a mai gîndit puţin. Să vedem ce urmează. 

— După cum aţi spus, acest viteaz aşteaptă o slujbă din partea 
voastră şi nu va pleca pînă nu-l veţi primi. Cum vom termina 
discuţia, îl veţi primi şi-l veţi aresta. 

„ — Şi totuşi, părinte, interveni Leonora neliniştită, nu ar fi mai 
bine să se acţioneze imediat? Tînărul îmi pare extrem de 
norocos. Cine ştie dacă nu va fi prea tirziu? 


— Nu doamnă, spuse blind Acquaviva. Credeţi-mă, va aştepta 
răbdător audiența promisă. Pentru moment, avem unele afaceri 
mai importante de discutat. 

Leonora nu mai îndrăzni să insiste. Şi totuşi era vizibil că nu 
împărtăşeşte încrederea prelatului. Dacă ar fi fost în puterea ei, 
arestarea s-ar fi petrecut pe loc. D'Epernon, complet 
dezinteresat de o problemă care nu-l privea în nici un fel, 
aştepta răbdător. Jehan îşi spuse: 

„Deci, tot ce-am auzit pînă acum n-a fost decit introducerea... 
Să ascultăm mai departe! se pare că vor urma unele lucruri 
importante." 

Considerind incidentul definitiv închis prin hotărîrea sa, 
Acquaviva spuse pe un ton suveran: 

— Duce, în acest moment vorbesc în numele Maiestăţii Sale, 
regina Franţei şi a Navarrei. Şi vă întreb: regina poate conta pe 
sprijinul vostru... necondiţionat? 

— Maiestatea Sa îmi cunoaşte devotamentul. Spusele ducelui nu 
aveau nici cea mai mică urmă de 

căldură. Era evidentă rezerva sa. Jehan îl înţelese şi murmură 
batjocoritor: 

— Pe toţi dracii! Asta-şi măsoară devotamentul după osul ce i se 
va da de ros! 

Acquaviva făcu o strimbătură dispreţuitoare, neobservată de 
duce. Fără îndoială că se aştepta la o 

oarecare tirguială, dar nu bănuia atita cinism. O lua de-a 
dreptul, dar cu aceeaşi blindeţe: 

— Titlul de duce pentru fiul vostru mai mare şi un regiment 
pentru cel de-al doilea. Pălăria roşie pentru cel mic... Funcţiile şi 
plata pe care le veţi considera necesar să le atribuiţi în 
guvernoratul vostru; asta în ceea ce priveşte pe cei trei fii. 
Pentru voi: un milion, confirmarea în funcţiile actuale şi 
guvernoratul Nor-mandiei... primul din Franţa. în sfîrşit, votul 
deliberativ în consiliul secret de regență ce va fi constituit. Vi se 
pare suficient? 

„Drace! cum ar spune Escargasse, gîndi Jehan, osul e plin de 
carne!" 

O flacără se aprinse în ochii ducelui. Era chiar mai mult decit 
sperase. Totuşi rămase impasibil, mulţu mindu-se să spună; 

— Mi se pare acceptabil!... Şi ce servicii aşteaptă din partea mea 
Maiestatea Sa, regina? 


— Mai întîi, să cereţi Parlamentului ca acesta să confere regența 
reginei-mamă, fără nici o restricţie sau condiţie impusă de rege. 
— Dar după cite ştiu, asta nu-i de competenţa Parlamentului. 

— Nu-i nimic... cred precedentul, replică cu răceală Acquaviva. 
— E-n regulă!... Cu o companie de gărzi franceze şi una 
elveţiană, cu o sută din gentilomii mei, mă însărcinez să obţin 
tot ce doriţi de la aceşti domni. Cunosc limba în care trebuie să 
le vorbesc, rînji .d'Epernon lovindu-şi garda săbiei. 

Şi adăugă: 

— La momentul potrivit, regina poate conta pe mine. 

Urmă un moment de tăcere. Leonora, cu un surâs blind, privi 
spre Acquaviva care spuse cu o linişte înfricoşătoare: 

— Momentul a sosit, domnule! Palid, d'Epernon tresări şi 
bolborosi: 

— Regele?... 

— Regele, domnule duce, răspunse Acquaviva cu acelaşi calm 
înfricoşător, este la fel de muritor ca şi ultimul dintre supușii săi. 
După cîteva clipe, continuă: 

— în această clipă, regele iese din Luvru, în caleaşca sa, fără 
escortă. Se duce la Saint-Germain-des-Pres. Au neglijat să i se 
adape caii... sau poate că li s-a dat să bea ceva nepotrivit... nu 
ştiu prea bine. 

Părea că din priviri o întreabă pe Leonora. 

— Cred că au băut prea mult, spuse aceasta cu un suris. 

— Da?... Ei bine, doamnă, deoarece voi aţi fost aceea care aţi 
pregătit... evenimentul — de altfel cer o îndemînare şi un curaj 
extraordinar, cărora nu mă pot 'stăpîni să nu le aduc omagiul 
meu — explicaţi-i domnului duce ceea ce urmează a se petrece. 
— E simplu, zise Leonora cu acelaşi calm. Un timp, caii se vor 
comporta normal. La un moment dat, vor deveni supraexcitaţi 
de băutura care le-a fost dată, încât vizitiul nu-i va mai putea 
stăpiîni. Caleaşca se va zdrobi de primul obstacol întîlnit, asta 
dacă nu cumva se va răsturna în râul care este destul de adînc. 
Jehan, tremurînd de miînie şi indignare, murmura: 

— Oh! ticăloşii!... 

Timp de o clipă se întrebă dacă n-ar fi mai bine să intre şi să-i 
ucidă. îşi dădu seama că ar fi o nebunie care i-ar fi adus 
moartea fără a-l salva pe rege. Acum, 

unicul său gînd era cum să facă să eşueze atentatul. Din fericire, 
îi veni o inspiraţie. 


— Regele iese din Luvru... pînă la Saint-Germain-des-Pres, caii 
vor fi liniştiţi... Poate că am timp să-i ajung şi să împiedic 
asasinatul!... Ei, haide!... 

Şi chiar în aceeaşi clipă, fără a se mai gîndi la altceva, se 
năpusti spre scară. Cu memoria sa fenomenală, reţinuse tot 
traseul, fără de care s-ar fi rătăcit în palat, ceea ce ar fi 
însemnat o nenorocire. într-o asemenea ocazie, orice secundă 
pierdută putea fi fatală. 

Nu ştia în mod precis ce urma să facă. îşi spusese „Haide!" şi o 
luase din loc. Nici măcar nu alerga, înainta cu un pas suplu şi 
ferm, care-i era caracteristic în momente de tensiune. 

Curînd ajunse în curte. Nici măcar nu-i mai păsa de spadasini lui 
Concini. Nu se mai gindea decit la rege... tatăl ei. 

La cîţiva paşi de poartă, în apropierea caleştii stăpinei lor, 
Roquetaille, Longval şi Eynaus rideau şi glumeau. Descălecaseră 
şi-şi ţineau caii de friu. 

Cu o privire, Jehan observă toate acestea, îndrep-tîndu-se direct 
spre poartă. în du-te-vino-ul neîncetat, nimeni nu-i dădea 
atenţie. După cum am spus, pînă atunci nu-şi făcuse nici un 
plan. La vederea celor trei spadasini şi a cailor lor, îi veni o idee: 
„Pe toţi dracii! îşi spuse el, pentru că ticălosul de Concini vrea 
să-l asasineze pe rege, mi se pare drept să fie salvat de caii 
acestuia." 

Şi imediat îşi schimbă direcţia îndreptindu-se spre cei trei 
gentilomi care, prinşi în discuţia lor, nu le păsa de ce se întîmplă 
împrejur. în timp ce înainta spre ei, 

examina caii cu un ochi de expert. Calul lui Roguetaille i se păru 
cel mai bun şi se îndreptă spre acesta. 

Cei trei îl zăriră apărind brusc în mijlocul lor, zbirlit, cu ochii 
aprinşi. Spaima care-i cuprinse la vederea acestei apariţii îi lăsă 
fără glas. «Cu un suris îngheţat, Jehan exclamă simplu: 

— Am nevoie de calul ăsta... şi-l iau! 

Şi-n aceeaşi clipă, cu un gest brusc, smulse frâul calului din 
mîinile lui Roquetaille care, înspăimîntat, nu schiţă nici un gest, 
şi cu o îmbrîncitură îl aruncă cît colo. 

— Hei! săriţi! hoţul! banditu urlă Roguetaille. 

— Banditul a ieşit din iad! Şi încă viu! Pe maţele dracilor! urlară 
la rîndul lor Eynaus şi Longval. 

Şi împreună se năpustiră spre Jehan. 


Potrivindu-şi friul, acesta mu-i pierdea din priviri. Nici măcar nu 
le lăsă timpul necesar să-şi scoată spada din teacă. Cu o voce 
muşcătoare, îi zeflemisi: 

— Nu am timpul necesar să vă dau lecţia meritată. Asta ţine loc 
de avans. 

Şi fără a se întoarce spre ei, trimise o lovitură de picior, după 
care lovi cu pumnul, o lovitură necruțătoare. Cele două mişcări 
fură mult mai rapide decit au fost descrise. 

Lovit cu piciorul în plin piept, Eynaus se întinse cît era de lung, 
scuipînd sînge, în timp ce Longval, atins de pumn, se prăbuşi pe 
spate cu falca aproape sfărimată. 

În acest timp, Roquetaille se sculase de pe jos şi dădu drumul 
unui adevărat torent de înjurături. Jehan se afla deja călare, fără 
a-i mai păsa de Roquetaille care lătra de la distanţă, iară a avea 
curajul să se apropie, şi se îndreptă spre poartă. 

În acea clipă, pe peronul de onoare, apărură ducele d'Epernon, 
Acquaviva, Leonora Galiga'i şi tînărul Candale. Cu coada 
ochiului, Jehan îi zări şi schiţă un suris batjocoritor. 

— Opriţi-l!... închideţi poarta! strigă ducele. 

— Opriţi-l!... Banditul!... închideţi poarta! repetă Roguetaille. 

— Prea tirziu! se auzi vocea tunătoare a lui Jehan. Şi strunind 
calul cu o mînă de fier în timp ce-! 

îmboldea cu pintenii, trecu pe sub bolta porţii ca o vijelie. 

Pe peron, Candale, fulgerat de privirea tatălui său, îşi smulgea 
părul cu disperare, repetînd: 

— Prea tirziul!... 

— Ce idee minunată ai avut, domnule, să introduci un asemenea 
bandit în apartamentul tău! îşi acuză d'Epernon fiul, palid de 
furie. 

— Dar, domnule, mi-aţi spus.. 

— Destul, îl întrerupse brutal ducele, sînteţi un neghiob! Intraţi 
în apartamentul vostru, de unde nu veţi ieşi fără permisiunea 
mea! 

Candale nu scoase nici un cuvint. Salutînd milită-reşte, făcu 
stînga-mprejur şi se îndepărtă cu paşi furioşi. 

Acquaviva asistase la această scenă, foarte rapidă de altfel, fără 
a scoate un cuvînt, cu un dispreţ imperceptibil pe obraz. 
Leonora îşi îndrepta privirile scînteietoare când spre călugăr, 
când spre duce. Era puţin palidă, dar vocea sa nu arătă nici cea 
mai mică emoție atunci când vorbi: 


— Veniţi, părinte... Nu e cazul să ne pierdem timpul cu acuzaţii 
inutile. 

Acquaviva, care nu-şi pierduse calmul său extraordinar, se 
înclină în faţa ei, şi-i răspunse în şoaptă: 

Wo- Nu vă neliniştiţi în privinţa mea... Şi cu o voce blindă: 
duceţi-vă fiica mea, duceţi-vă fără a mai pierde o secundă. 
Leonora nu mai insistă. Cu o scurtă înclinare a capului îi salută 
în acelaşi timp pe duce şi pe călugăr şi se îndreptă spre 
caleaşca. Fără a da atenţie gentilomilor săi, le comandă: 

— La palat! în cea mai mare grabă! 

în acest timp, Acquaviva se întoarse spre duce şi se înclină în 
faţa acestuia cu nespusă umilinţă, aşa cum ar fi făcut orice 
călugăr în faţa unui puternic senior. Dar înclinîndu-se, îi şopti din 
vîrful buzelor, cu o oarecare asprime care contrasta cu 
obişnuita-i blindeţe: 

— Aţi înnebunit, duce?... Trebuie cu tot dinadinsul ca o femeie 
să vă dea exemplu de hotărîre şi sânge rece?... Pe cai, şi fie ce-o 
fi, trebuie să-l prindeţi pe acel tînăr. Viaţa noastră e în pericol! 
— Aveţi dreptate, sfinte Isuse, mormăi d'Epernon dindu-şi o 
palmă peste frunte. 

Şi se repezi strigînd: 

— Pe cai, domnilor, pe cai!... Cel care a fugit nu este altul decit 
banditul de Jehan le Brave!... Trebuie prins, mort sau viul!... 

Din toate părţile, ofiţeri, soldaţi şi gentilomi ai ducelui, care cu 
toţii cunoşteau aventura de la spînzurătoare de pe colina 
Montmartre, se repeziră într-o învălmăşeală totală, repetînd: 

— Jehan le Brave!... Era Jehan le Brave!... 

Cu toată această tevatură d'Epernon pierdu cel puţin cinci 
minute. 

Rămas pe peron, Acquaviva privea în linişte toată această 
harababură, cu un suris din ce în ce mai dispreţuitor, gândina: 
„La ce bun toţi ăştia?... Mă îndoiesc că ducele a făcut bine 
strigind numele lui Jehan." 

Cît de curînd posibil, cavalcada porni. D'Epernon, în fruntea a cel 
puţin cincizeci de ofiţeri şi gentilomi, părăsi palatul în cea mai 
mare viteză. 

Cu toate acestea, încă cinci minute se mai pierdură. 

După ce şi ultimul om din escorta ducelui trecuse pe sub bolta 
porţii, Acquaviva îşi lăsă gluga pe frunte, îşi încrucişa mîinile pe 
sub rasă şi, puţin aplecat înainte, o luă pe strada Breneuse, cu 


intenţia de a ajunge la zidul oraşului, ocolind drumurile prea 
aglomerate. 

încă de la primii paşi făcuţi în afara palatului, drumul lui se 
încrucişa cu cel al părintelui Parfait Goulard care trecuse fără să 
se oprească sau să spună ceva. 

Şi atunci s-au întîmplat cele ce urmează: Acquaviva ajunsese în 
strada Cog-Heron; în acel moment, călugări uriaşi apărură din 
toate părţile. Veneau din strada Plitriere. din spatele lui 
Acquaviva, prin străzile Marie l'Egyptienne şi Coq-Héron (prin 
dreapta şi stinga sa) şi prin străzile Vieux- Augustins şi Pagevin 
(prin dreapta şi stânga înaintea sa. Aşa încât se trezi încadrat, la 
o distanţă respectuoasă de o duzină de vlăjgani care, fără a 
avea aerul că o fac, îl escortară pînă la mănăstirea capucinilor. 
În ce-l priveşte pe d'Epernon, acesta credea că Jehan alerga 
spre Luvru pentru a-l denunța. Crezîndu-se şiret, se năpusti 
înaintea sa, prin strada Grenelle. 

Ajuns la colţul străzii Saint-Honore cu Coq, un trecător îi spuse 
că cel pe care-l căuta o luase spre Croix-du-Trahoir. 
întotdeauna, într-o situaţie ca asta, se găseşte cineva, un 
anonim care, văzînd vinatul, aruncă haita urmăritorilor pe noul 
drum. 

în loc s-o ia pe strada Coq, d'Epernqgn se repezi prin strada 
Saint-Honore şi astfel mai pierdu două minute. 

La Croix-du-Trahoir îl întîlni pe comandantul jandarmilor, 
seniorul de Neuvy, în fruntea a douăzeci de cavaleri, care se 
întorcea de la Luvru. O nouă oprire şi parlamentari între cele 
două căpetenii de escortă. Furios că Jehan le Brave scăpase cu 
viaţă din afacerea Montmartre, seniorul de Neuvy se hotărî să se 
alăture ducelui. 

în acest timp Leonora Galigai ajunse acasă, unde-l întîlni pe 
Concini pe care-l puse în temă cu toate cite se întîmplaseră. 
Concini rămase stană de piatră. Dar, după cite ştim, era Un om 
hotărit. Nu-şi pierdu timpul cu acuze, aşa cum făcuse d'Epernon, 
şi-şi adună toţi oamenii pe care-i avu la îndemînă, cam zece inşi. 
în timp ce aceştia-şi înşeauau caii, între cei doi soţi avu loco 
scurtă consfătuire. Leonora, care în tot timpul drumului spre 
casă reflectase adînc, era acum de un calm de admirat, şi-i 
explică pe scurt: 

— Regele a plecat de la Luvru. Jehan este deci pe urmele sale. 
Din două, una: va ajunge la timp pentru a-l preveni, sau va 


ajunge prea tirziu... Dacă ajunge mai tirziu, sîntem stăpîni pe 
situaţie... în acest caz îl putem acuza de asasinarea regelui. Va 
fi prins, condamnat şi executat iar noi vom scăpa de el pentru 
totdeauna. 

— Da, dar dacă ajunge la timp? întrebă Coneini, gifiind. 

— Cu atât mai mult îl vom acuza, declară energic Leonora. II vei 
avertiza pe d'Epernon ca acesta să mărturisească în acelaşi fel 
ca tine. Vom găsi destui martori care vor atesta că l-au văzut pe 
Jehan strecurîndu-se spre grajdurile palatului... Şi între cuvîntul 
tilharului şi al acelor viteji gentilomi, nu va exista nici o îndoială. 
Oricum, e pierdut. 

— Drace! ai dreptate! strigă Concini entuziasmat. Cu puţină 
îndrăzneală, împuşcăm doi iepuri deodată!... Eşti de invidiat. 

— în ceea ce priveşte mobilul crimei, acesta este gelozia... 
înţelegi, Concini?... Gelozia care, pentru a doua oară l-a făcut să 
ridice mîna asupra persoanei sacre a regelui. 

Toate acestea din urmă fiind spuse cu o violenţă sălbatică. Apoi 
adăugă cu blindeţe, îmbrăţişindu-l pătimaş: 

— Du-te, Concinetto! fii înţelept şi ne vei salva. 

— Voi fi, pe Sfînta Fecioară! o asigură Concini, alergind. 

Locuinţa florentinului era situată în apropierea răspintiei Trahoir. 
Ajunse acolo la timp pentru a-i întîlni pe d'Epernon, şi Neuvy, 
care încercau să afle pe care drum o apucase Jehan. Li se 
alătură fără a scoate un cuvint, dar imediat i se alătură lui 
d'Epernon pe care-l puse la curent cu planurile Leonorei. 
D'Epernon găsi ideea minunată. 

După informaţiile primite, rezulta că Jehan trecuse în goană prin 
strada Arbre-Sec, alergind spre Pont-Neuf. De acum, cei trei 
erau edificaţi asupra traseului 

ce-l aveau de urmat. în fruntea călăreţilor, o luară în galop spre 
Pont-Neuf. 

Dar toate aceste amănunte însemnară pierderea a încă unui 
sfert de oră. 

Coloana de călăreţi pornită în goana mare prin strada Arbre-Sec 
nu ajungea la cifra de o sută. Asta-i lăsară indiferenți pe 
parizieni, obişnuiţi cu cavalcade mult mai numeroase. Dar... 

Lui Concini i se alăturaseră cei patru cavaleri: Eynaus, 
Roquetaille, Saint-Julien şi Longval. Cu toţii, Saint-Julien cu capul 
bandajat, Eynaus şi Longval încă ameţiţi, cu toţii îşi 


recăpătaseră forţele din momentul în care aflaseră că vînatul 
este Jehan le Brave. 

Cei patru răspîndiră zvonul că stăpinul lor era în urmărirea unui 
bandit periculos, încercînd să-l aresteze înainte ca acesta să-l 
ucidă mişeleşte pe rege care, din nefericire, se plimba liniştit în 
caleaşca sa, fără escortă. 

Se făcuse cunoscut numele banditului, care nu era altul decit 
jehan Le Brave. Se amintea isprava de la Montmartre, 
denaturînd-o şi amplificînd-o. Se puneau pe seama lui acte de o 
cruzime nemaiauzită care făceau să se cutremure pînă şi pe cei 
mai nehotăriţi. O rumoare de nedescris se făcu auzită din toate 
părţile: blesteme şi injurii la adresa banditului, rugăciuni şi 
binecuvîntări pentru vitejii care goneau pentru salvarea regelui. 
Zvonul sinistru zbura înaintea trupei. Acum banditul devenise o 
armată comandată de însuşi Jehan care, după ce asasinase pe 
bunul rege, urma să năvălească asupra oraşului, jefuind şi 
ucigînd tot ce-i ieşea înainte. 

Drumul parcurs de Concini, d'Epernon şi Neuvy prin Paris lua 
aspectul zilelor înfricoşătoare ale Ligii, Prăvăliile se închideau în 
pripă. Oamenii, cuprinşi de groază, alergau din răsputeri urlînd 
ca animalele duse la tăiere. Burghezii se încuiau în case şi se 
baricadau cu lanţuri. Mulţi orăşeni se înarmau în grabă şi urmau 
cavalcada. 

In acest timp, cel care era cauza tuturor zvonurilor tocmai 
ajunsese la poarta Buci fără să zărească încă trăsura regelui. | 
se părea că în urma sa auzea zgomotul unei cavalcade, şi îşi 
spuse: 

„D'Epernon e pe urmele mele! Poate că şi Concini!" 
Întorcîndu-se, nu zări nimic. 

După ce trecu de poarta Buci, ajuns în strada cu acelaşi nume, 
fu avertizat de unele zvonuri auzite în trecere: o caleaşcă, ai 
cărei trăpaşi parcă turbaseră, tocmai trecuse prin cartier, de-a 
lungul zidurilor mănăstirii Saint-Germain-des-Pres, năpustindu- 
se spre râul în care nu va întârzia să cadă, asta dacă nu se va 
sfărima mai înainte. 

Jehan se năpusti prin strada Colombier care trecea de-a lungul 
zidului vestic a! mănăstirii. Auzi încă o dată o galopadă în urma 
sa. întorcîndu-şi privirile, zări un călăreț care în goana calului se 
apropia cu repeziciune. Nu se nelinişti prea mult, deoarece 
acesta era singur. Dar călăreţul echipat cu un cal mult mai bun 


ca al său, cîştiga teren. Tocmai se hotărise să se întoarcă şi să-l 
înfrunte, când deodată auzi o voce strigîndu-l: 

— Hei! prietene! unde naiba vă grăbiţi aşa? 

— Domnul de Pardaillan! exclamă bucuros Jehan. 

Pentru a explica cum se face că Pardaillan se afla în strada 
Colombier, trebuie să ne întoarcem înapoi cu cîteva ore. 

Cam în acelaşi timp în care Jehan se preumbla prin Paris 
întrebîndu-se ce să facă, Pardaillan ieşise şi el, spunîndu-şi: 
„Trebuie să-l văd pe rege!... Cine ştie ce i s-a povestit despre... 
fiul meu... Pe toţi dracii! cred că am dreptul să arăt adevărul!..." 
Şi o luă din loc. Dar demersul pe care voia să-l facă îi era penibil, 
fără îndoială, deoarece mergea destul de încet şi cu o figură 
destul de rece. 

Trecînd pe străzile Tirechape, Bethisy şi Fosses-Saint-Germain, 
ajunse curînd în strada Poulies, în apropiere străzii Petit- 
Bourbon, unde odinioară locuise conetabilul Charles de Bourbon. 
Acum sîntem obligaţi să facem o mică descriere a 
împrejurimilor. 

Strada Petit-Bourbon se află între Luvru, la apus şi biserica Sain- 
Germain-PAuxerrois, la răsărit. în partea dinspre miază- noapte, 
unde se află capela, se găseşte o stradă îngustă care, din 
această cauză, şi-a căpătat numele de Petit-Bourbon. Această 
stradă sfirşea într-o 

mică piaţetă în care se afla una din intrările în Luvru. Pe aici ar fi 
urmat să treacă, în mod obligatoriu, Pardaillan. 

Între Petit-Bourbon şi Saint-Germain-l'Auxerrois se afla un rînd 
de case dispuse în arc de cerc care pornea dinspre cheiul Senei 
pînă în strada Arbre-Sec. Cam la mijlocul acestui arc de cerc se 
găsea şi strada Jean-Tison, pe care tocmai acum trecea 
Pardaillan. 

Cu cît înainta mai mult, cu atât cavalerul părea mai nehotărit. 
Sfirşi prin a bombăni: 

— Voi lăsa impresia că implor ajutor!... Hm!... Totdeauna mi-am 
rezolvat singur afacerile, şi încă foarte bine, pe toţi dracii!... Şi 
atunci, ce-i de făcut? 

Dezorientat şi mohorit, străbătu strada Petit-Bourbon pînă când 
ajunse la cheiul Senei. Ar fi putut s-o ia la dreapta şi să ajungă 
pe acolo la Luvru. Dar poate că, în sinea sa căuta un pretext 
pentru a ocoli un demers care nu-i făcea plăcere, şi se 
reîntoarse. 


Trecînd din nou prin dreptul străzii Petit-Bourbon, părea că se 
întreabă dacă mai e cazul să întreprindă ceea ce avusese de 
gînd. Deodată tresări, văzind-o pe Leonora Galigai în mijlocul 
străzii. în spatele ei se afla Saetta care o urma fără să se 
ascundă. 

Întâlnirea nu avea nimic neobişnuit în ea. Era clar că Leonora 
ieşea de la Luvru şi se îndrepta spre propria-i casă. Saetta o 
escorta în mod discret, ceea ce era normal. 

Dar Pardaillan care nu mai sfirşea cu blestemele, îşi spuse că în 
ruptul capului nu vrea să dea ochii cu Saetta. Aşa încit, trăgîndu- 
şi gulerul mantalei pe figură, depăşi pentru a doua oară strada 
cu pricina, hotărât de această dată să meargă pînă în strada 
Saint-Honore. 

Pe când ajunse în colţul străzii Fosses-Saint-ermain, văzu un 
călugăr ieşind din strada Jean-ison, pe care-l recunoscu fără 
greş: era fratele arfait-Goulard. Nici această întîlnire n-ar fi 
trebuit să pară cuiva dată. Şi totuşi, Pardaillan o asocie cu 
prima. Il fulgeră senzaţia că Leonora Galigai şi călugărul Parfait 
Goulard treceau pe acolo în mod intenţionat şi că "întîlnirea 
fusese dinainte stabilită. 

Voi să fie sigur. Pentru aceasta, trebuia să-i supravegheze. 
Aruncînd o privire în jurul său, zări un lintrînd în care se refugie 
imediat, şi privi. 

După cum prevăzuse, călugărul o luă la stânga trecînd prin faţa 
sa şi îndreptindu-se spre Leonora care mergea nepăsătoare, 
făcîndu-şi vînt cu batista. 

în momentul în care călugărul se afla la cîțiva paşi de ea, 
batista-i căzu din mînă. Leonora schiţă gestul de a se apleca dar 
Parfait Goulard, mai rapid, se aplecă şi înmînă batista Leonorei 
care-i mulţumi cu un zîmbet, continuîndu-şi drumul prin strada 
Fosses, în timp ce călugărul se îndrepta spre strada Petit- 
Bourbon. 

Banalul incident nu ar fi atras atenţia nimănui. Dar nici cel mai 
mic detaliu al acestei întîlniri nu scăpă privirilor agere ale lui 
Pardaillan care, ieşind din ungherul în care se ascunsese, 
murmură, pe jumătate satisfăcut, pe jumătate dezamăgit: 

— Eram sigur!... Doamna Concini i-a vorbit călugărului pe când 
acesta-i ridica batista... Am văzut clar cum îşi mişca buzele!... 
Ce naiba i-a spus?... 


Rămase visător citeva clipe privind când înspre Leonora când 
spre călugăr. Sfîrşi prin a-şi spune: 

„Numai călugărul mă poate lămuri!... Şi apoi, in-dividul mă 
intrigă... ba chiar mă nelinişteşte. Pe Pilat! trebuie să-l examinez 
mai îndeaproape!" 

Luînd această hotărîre, începu să-l urmărească pe călugăr, 
urmîndu-l de la distanţă. 

Parfait Goulard trecu prin faţa Luvrului, ajungînd în strada Saint- 
Honore. Acolo se îndreptă spre poarta oraşului-. Mergea fără să 
se grăbească, şi nu părea a fi beat. 

Cu gulerul mantalei ridicat, Pardaillan nu-l pierdea din priviri. De 
altfel, nici călugărul nu părea că se fereşte. 

Până acum se comportase destul de rezonabil. O dată ieşit din 
oraş şi ajuns în cartierul Saint-Honore, fu cuprins deodată de un 
acces de veselie şi începu să cînte în gura mare. 

Nu departe de zidul oraşului, pe partea stângă, chiar în faţa 
capelei Saint-Roch, se afla un han, modest după cum arăta. 
Firma, care scârţiia deasupra uşii, avea imprimat în mod 
pompos următoarele cuvinte: Restaurantul La Trei Porumbei. în 
faţa hanului se opri şi Parfait Goulard. întrerupîndu-şi cîntecul, 
zbieră în gura mare: 

— Hei! Jean-Francois!... Jean-Francois! eşti aci?... La mansarda 
hanului, într-o lucarnă, apăru figura 

palidă şi slabă a lui Ravaillac. Privirea-i căta ţintă spre stradă, 
recunoscîndu-l pe cel care-l striga. Schiţă un zîmbet, dar 
răspunse cu vocea sa morocănoasă: 

— Bună ziua, frate Parfait Goulard!... Ce doreşti de la mine? 

— Bună ziua, frate Ravaillac... Coboară... am făcut rost de bani 
şi vreau să te ospătez. 

— Astăzi e vineri, frate Goulard, astăzi postesc şi spun rugăciuni. 
— Să se ducă la toţi dracii posturile! zbieră călugărul. Le vine 
timpul la toate. Coboară... ţi-am spus că am făcut rost de bani. 
— Imposibil, frate, insistă Ravaillac cu o voce hotărită. 

Îţi dau eu iertarea pentru azi, urlă Parfait Goulard. 

— Mulţumesc, frate, dar nu o pot primi. 

—  Coboară, ordonă călugărul, coboară sau, pe barba lui 
Dumnezeu, nu mai plec de sub fereastra ta şi voi face un 
asemenea zgomot încât îţi va fi imposibil să-ţi spui rugăciunile... 
Le vei spune de-andoaselea, Ravaillac, şi astfel vei comite un 


păcat de moarte şi vei fi blestemat. Damnatus în sccula 
seculomm! 

Ravaillac ştia cît de încăpăţinat putea fi beţivul” şi-l ştia în stare 
să-şi pună în aplicare ameninţarea. înţelese că nu poate scăpa 
de el decît dacă-i satisface cererea. Totuşi mai făcu o tentativă, 
arătînd că nu-i îmbrăcat. 

— Nu ţine! strigă satisfăcut călugărul. Merg să-i încînt puţin pe 
fraţii capucini şi mă întorc. în timpul ăsta, îmbracă-te. 
Continuîndu-şi cîntecul, se îndreptă împleticindu-se spre poarta 
mănăstirii capucinilor. 

Ajuns la destinaţie, Parfait Goulard se sprijini hotărât pe picioare 
şi intona un cîntec de beţie. 

O dată terminat cîntecul, izbucni în rîs ca unul care a făcut o 
glumă bună şi, apropiindu-se şi mai mult de poartă, strigă în 
chip de răspuns la o invitaţie imaginară: 

— Nu, mulţumesc, nu intru. Poţi crăpa de sete aici la voi şi 
astăzi, mărturisesc am punga plină. Du-te şi spune-i astea din 
partea mea superiorului tău. 

Şi se întoarse la han, la prietenul său Ravaillac. 

leşind din ascunzătoare, Pardaillan o luă pe urmele călugărului, 
spunîndu-şi: 

„E clar că acest cîntec a fost un semnal. Cele cîteva cuvinte 
rostite de el au o semnificaţie ascunsă. Dar care? Pe toţi dracii! 
Trebuie să aflu!" 

Între timp, Parfait Goulard se întorsese la hanul Trei Porumbei în 
pragul căruia tocmai apăruse Ravaillac. 

— Hai cu mine, frate Ravaillac, behăi călugărul în gura mare, 
vreau să-ţi ofer un prînz pe cinste. 

— De ce nu am lua masa la Trei Porumbei? întrebă Ravaillac. 

— în ruptul capului! zbieră indignat Parfait Goulard, aici se 
mănîncă mizerabil. Aproape de aici cunosc o cîrciumioară unde, 
sub bolta de caprifoi ne vom simţi minunat. Fără a mai pune la 
socoteală bucătăria, care este delicioasă. 

Şi-şi conduse tovarăşul în cîrciumioară unde, cu, cincisprezece 
zile mai înainte, acesta o vizitase împreună cu Jehan. 

Urmîndu-i pas cu pas, Pardaillan avu ocazia să, ocupe datorită 
unui scud dăruit unei servitoare, un separeu, de la fereastra 
căruia putea să-i vadă şi să-i audă pe cei doi. 


— Aici, frate Ravaillac, vom servi o masă de care-ţi vei aminti 
multă vreme, răcni voios Parfait Goulard care tocmai 
comandase meniu!. 

— De ce, întrebă cu blîndeţe Ravaillac, de ce mă numeşti frate 
Ravaillac? Ştii bine că reverendul părinte Marie-Madeleine, 
reproşindu-mi viziunile, m-a gonit din mănăstirea Feuillants 
unde binevoise a mă primi în calitate de ucenic. 

— Aşa e!... Dar mereu uit amănuntul ăsta. 

Călugărul comandase un prînz suculent. Avea destui bani — 
după cum spusese — şi nu-i cruța deloc. Vinurile erau aromate 
şi variate, şi cărnurile,.fripte sau în sos, nu se mai terminau. 
Pretinzind că azi e vineri şi că nu se poate atinge de carne, 
Ravaillac încerca să-l înduplece pe călugăr. La această 
pretenţie, pe care o găsi deplasată, Parfait Goulard se supără. 

— Doar ţi-am spus că-ţi acord eu iertarea! urlă acesta. Am 
dreptul s-o fac, pe maţele papei!... lar tu n-ai dreptul să nu te 
supui... Vei posti altădată... dacă asta vrei. 

Pentru a-l linişti, Ravaillac se văzu silit să accepte. De altfel, 
conştiinţa-i spunea că părintele are dreptul să facă ceea ce face. 
Tot timpul cît se ospătară, cei doi convivi nu schimbară între ei 
decit cele mai banale cuvinte, care ar fi descurajat pe oricare 
altul în afară de Pardaillan, care-şi spunea: 

„Călugărul îşi va arăta gindurile numai după ce va vedea că 
nefericitul ăsta este destul de receptiv datorită paharelor pe 
care nu le cruţă." 

Şi într-adevăr, spre sfârşitul prînzului, Ravaillac era de 
nerecunoscut. Obrajii săi, de obicei palizi, se înroşiră, iar ochii 
săi mohoriţi, deveniră mai veseli. Ridea şi glumea cu nepăsare, 
şi Pardaillan constată că nu-i lipsit de spirit. 

Şi totuşi băuse cu cumpătare. Dar obişnuit cu abstinenţa, 
puţinul vin pe care-l consumase fusese suficient pentru a i se 
urca la cap. Nu mai era acelaşi om. Părea că tocmai se trezise 
dintr-un coşmar şi acum privea florile şi pajiştea din apropiere 
cu o mirare înduioşătoare. 

— Ei bine, spuse deodată Parfait Goulard, acum ai avut ocazia 
să constaţi cum un prînz copios stropit cu vinuri alese, poate să- 
ţi schimbe ideile. 

— Adevărat, mărturisi sincer Ravaillac, mi se pare că nu mai 
sânt aceiaşi. 


— Spune-mi, am auzit că te spovedeşti părintelui d'Aubigny. Ce 
ţi-a spus iezuitul ăsta? 

La această întrebare, mai mult decît indiscretă, Ravaillac se 
înnegura şi spuse cu amărăciune: 

— Mi-a spus că viziunile mele nu sânt decit imaginaţia unei 
minţi nu tocmai sănătoase. Mi-a spus să nu mă mai gindesc la 
toate astea. M-a sfătuit să mănînc şi să beau bine şi să mă 
întorc în ţinutul meu. Mi-a dat un franc; pe care el însuşi l-a 
împrumutat de la cineva. 

— Dar are dreptate, îl aprobă zgomotos părintele Goulard. Acest 
părinte d'Aubigny e un om de onoare. 

Şi ridicîndu-şi rasa, scoase la iveală o pungă plină pe care o goli 
pe masă. Se aflau adunaţi acolo mai mulţi de douăzeci de scuzi, 
sumă destul de mare pentru un biet călugăr. 

Aşeză nepăsător zece scuzi în faţa unui Ravaillac aiurit, 
explicîndu-i: 

— Un singur franc pentru a ajunge în Angouleme, e mult prea 
puţin. la aceşti zece scuzi pe care ţi-i dau din toată inima. 

— Păi, de ce? întrebă Ravaillac zăpăcit. 

— Cum, de ce ?... Pentru a te reîntoarce pe meleagurile tale, 
nefericitule. D'Aubigny are dreptate. Trebuie să-ţi goneşti toate 
aceste viziuni diavoleşti din minte, Ravaillac. 

Şi cu o emoție care-i merse la inimă asprului vizionar, continuă: 
— întoarce-te acasă, Jean-Francois, crede-mă. Acolo-ţi vei găsi 
pacea sufletului. Te vei căsători, vei avea copii, o familie, un 
cămin, în sfîrşit, vei fi un om ca oricare altul. 

între cei doi avu loc o discuţie destul de lungă, Ravaillac 
încăpăţinîndu-se să rămînă la Paris, fără a mărturisi motivul. în 
cele din urmă, Ravaillac acceptă cei zece scuzi, promiţind ca a 
doua zi să plece spre Angouleme. Obţinind ceea ce voia, 
călugărul se ridică de la masă, clătinîndu-se puţin, şi după ce 
plăti consumaţia, îşi conduse tovarăşul pînă la hanul la care 
trăsese acesta, unde-l părăsi după ce-l îmbrăţişa drăgăstos. 

Era aproape zece şi jumătate dimineaţa, tocmai ora la care 
Jehan le Brave îşi părăsea mansarda din strada Arbre-Sec. 
Pardaillan continua să-i observe pe cei doi. Numai că, era din ce 
în ce mai dezamăgit: 

„E ceva ciudat! gîndi el... Aş fi jurat că jupînul Goulard îl 
asmuţea pe nebunul ăsta să-l omoare pe rege, şi ce văd 


acum?... Dimpotrivă, îl sfătuieşte să se întoarcă acasă!... Să mă 
fi înşelat eu chiar aşa de mult?..." 

Şi tot întorcînd problema pe toate părţile, sfirşi prin a-şi spune: 
„Oare, nu cumva acest Ravaillac a devenit inutil? în cazul 
acesta, se vor servi de alt mijloc de eliminare a regelui... un 
instrument mai sigur, mai hotărit... gata să acţioneze... care 
poate că în acest moment chiar acţionează... Drace! drace!!!... 
Cum să fac să aflu, pe toţi sfinţii?..." 

Parfait Goulard se înapoia spre poarta oraşului. Mergea destul 
de încet, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. Acum încerca să 
treacă liniştit, pentru a nu se mai face remarcat. 

Pe când se apropia de poarta oraşului, o caleaşcă fără nici un 
însemn tocmai ieşea. Părintele o urmări din priviri. După ce 
parcurse o oarecare distanţă, caleaşca se opri în spatele colinei, 
puţin deasupra celor două mori aflate acolo. 

Parfait Goulard se reîntoarse la hanul Trei Porumbei. Am mai 
spus că acest han era aşezat chiar în faţa capelei Şaint-Roch. 

La acea vreme, capela se afla pe o ridicătură, dar nu chiar în 
centrul unui mare patrulater. 

Două părţi ale patrulaterului, aceea care mărginea cartierul 
Saint-Honore şi cea care se afla în faţa zidului Parisului, erau 
compuse dintr-un lung şir de case. Partea care se afla în faţa 
colinei Saint-Roch, era mai puţin construită. Cea de-a patra 
latură care se arfin înspre cîmpie, la vest) şi care purta numele 
de strada Gaillon, era neconstruită. în acea parte, pămîntul era 
sprijinit de un zid de susţinere destul de înalt şi, care se înălța 
pînă la nivelul solului, în aşa fel încât forma un soi de terasă de 
la înălţimea căreia se putea observa întreaga panoramă, pînă la 
intrarea în mănăstirea capucinilor, şi chiar mai departe. 

După cum se poate vedea, capela se afla izolată în tot acest 
patrulater, înconjurată din trei părţi de locuinţe. Numai partea 
care dădea înspre strada Gaillon era liberă. Şi toată această 
terasă pe care am descris-o, nu era decit un cimitir pe care 
trebuia să-l străbaţi pentru a ajunge la capelă. Scara, cu-ajutorul 
căreia puteai ajunge acolo, se afla situată înspre strada Găillon, 
în apropierea cartierului. 

Cînd ajunse la han, Parfait Goulard se caţără pe scara care 
ducea spre capelă. 

Pardaillan îl urmărea pas cu pas. 


Călugărul făcu înconjurul capelei ca pentru a se asigura că 
nimeni nu-l pîndeşte. Cel puţin aşa bănui Pardaillan, văzîndu-l 
cum se comportă. 

După ce verifică împrejurimile capelei, Parfait Goulard intră 
înăuntru şi începu s-o verifice cu mare grijă, grijă pe care o 
împinse pînă la a verifica şi confesionalul. Pardaillan, care nu-l 
pierdea din ochi nici o secundă îşi spuse satisfăcut: 

„Cred că în curînd răbdarea-mi va fi răsplătită." 

De-acum, sigur fiind că nu-i spionat de nimeni, Parfait Goulard 
se aşeză deasupra scării. De acolo putea să supravegheze 
cartierul, dinspre mănăstirea capucinilor, şi nimeni nu putea 
ajunge la capelă fără a fi văzut de el. 

Precauţia luată era inutilă, deoarece duşmanul se afla deja la 
faţa locului. Pardaillan reuşise să se strecoare în capela pe care 
călugărul o păzea cu atita străşnicie. 

Ca şi când mişcările sale fuseseră precis cronometrate, în 
momentul în care Parfait Goulard îşi lua în primire postul de 
veghe, poarta mănăstirii capucinilor se deschise şi Acquaviva 
ieşi. în spatele său, doi cîte doi şi la distanţe egale, era urmat de 
cei doisprezece vlăjgani care-i serveau de escortă discretă. 

În momentul în care Acquaviva se afla la cîţiva paşi de capelă, 
Parfait Goulard, făcîndu-se că nu-l vede, se 

întoarse cu un aer indiferent şi intră în sfintul lăcaş. După citeva 
momente intră şi Acquaviva. 

Văzind aerul maiestuos al noului venit, ochii lui Pardailan 
străluciră în penumbra în care se ascunsese. 

„Ei bine, îşi spuse el, cred că acum voi afla despre ce este 
vorba." 

— Sântem singuri, răspunse Parfait Goulard în şoaptă la 
întrebarea mută a lui Acquaviva. 

— Nu contează! spuse acesta pe acelaşi ton. 

Şi cu un gest îi dădu de înţeles că trebuie să fie prudent. 

Atent, Pardailan nu pierdea nici un cuvînt din discuţia care avu 
loc, cu toate că aceasta se desfăşura în şoaptă: 

— Animalele au băut. 

— Sigur? 

— Foarte sigur. 

— Unde se duce? 

— La Saint-Germain-des-Pres. 

— Şi roşcatul? 


— Va pleca mâine. 

— Bine... Şi ea? 

— Caleaşca vă aşteaptă în spatele colinei. 

Nici un cuvînt mai mult. Acquaviva plecă imediat, îndreptindu-se 
spre caleaşca în care îl aştepta Leonora Galigai. Deja i-am văzut 
cum au acţionat la palatul lui d'Epernon. 

Lăsîndu-i timpul necesar pentru a se îndepărta, Parfait Goulard 
plecă şi el. 

În ceea ce-l priveşte, Pardaillan o luă la fugă, mormăind furios: 
— Şi cum? Asta-i tot?... Am pierdut trei ore pentru a-i 
supraveghea pentru a afla ce?... Că animalele au băut, că un 
necunoscut se duce la Saint-Germain-des-Pres, că o femeie îl 
aşteaptă pe moşneagul ăsta, care, după ţinuta sa pare un înalt 
prinţ al bisericii... Ce-mi pasă mie de toate acestea?... Pe toţi 
dracii! M-am prostit!... Haide, trebuie să aflu ce mai face... fiul 
meu. 

în strada Saint-Honore recunoscu caleaşca şi pe cei trei 
gentilomi care o escortau. Şi-şi spuse: 

„Ei na! doamna Concini îl aşteaptă pe moşneag!... Pe toţi dracii! 
sânt pe aproape... Asta era întîlnirea pe care a fixat-o în strada 
Fosses-Saint-Germain!... Chestia trebuie lămurită. Numai dacă 
nu... La dracu'! şi ce..." 

Tot mormăind, urcă strada Saint-Honore, precedat de caleaşca 
care se îndepărta în trapul cailor. Dacă ar fi ajuns cu un minut 
mai devreme, l-ar fi văzut, în colţul străzii Grenelle, pe Jehan 
care conversa cu contele de Candale. 

Pardaillan se îndreptă spre strada Arbre-Sec. Nu se mai gindea 
decit la fiul său — sau cel puţin aşa îşi închipuia, cel puţin. Cu 
bună credinţă, îşi spunea: 

„Trebuie să aflu dacă s-a dus la carieră!... Ce-aş mai da să mă 
aflu acolo când se va duce să dezgroape comoara... Comoara 
asta, de fapt îi aparţine. O să se ducă, sau nu?... Nu mi se pare 
prea hotărît!" 

Şi totuşi, dînd impresia că nu se gîndeşte decit la fiul său, 
mintea-i scormonitoare o luase pe alte cărări. Astfel încît, ajuns 
la răspiîntia Trahoir, făcu stînga-mprejur, spunîndu-şi: 

„Ei bine, nu! Pe Pilat şi Barabas! e ceva necurat la mijloc... 
Pentru a mă linişti, trebuie să aflu totul." 


Luînd această hotărire, orice şovăială îi dispăru şi se îndreptă 
hotărât spre Luvru. Prima persoană întrebată, îi răspunse că 
regele ieşise de mai bine de un sfert de oră. 

— Se duce cumva la Saint-Germain-des-Pres? întrebă pe 
negîndite Pardaillan. 

— Da, domnule. 

„Ah! pe toţi dracii! strigă în sinea sa cavalerul, încep să înţeleg 
situaţia!... Măcar de-aş ajunge la timp acum." 

Ceru să ştie cine e ofiţerul de gardă. Era domnul de Vitry. 
Cunoscîndu-l, ceru să fie condus la el. Fără a se pierde în 
politeţuri inutile, îi spuse repezit: 

— Domnule de Vitry, trebuie să ajung din urmă, cît se poate de 
repede, pe Maiestatea Sa care, după cîte mi s-a spus, a ieşit 
neînsoţit. îmi trebuie un cal de fugă, şi asta în cea mai mare 
grabă. 

Cunoscîndu-l pe Pardaillan, Vitry înţelese că e vorba de ceva 
grav. Fără a-i mai cere alte lămuriri, îi spuse: 

— Veniţi, domnule, vă voi da cel mai bun cal. După citeva 
secunde, Pardaillan, călare pe un fugar 

de neîntrecut, zbura pe cheiul Senei. 

în acest fel ajunse să-l urmărească pe fiul său pe strada 
Colombier. 

Din cîteva fuleuri, Pardaillan, care era înzestrat cu un cal mult 
mai bun, se găsi alături de fiul său. Galopînd, îşi repetă 
întrebarea: 

— Unde naiba vă grăbiţi aşa? 

Jehan îi răspunse laconic, arătînd spre cîmpie: 

— Regele! 

Prins de dorinţa de a-l salva pe rege şi temîndu-se că va sosi 
prea tirziu, nici nu reuşi să-i explice mai mult. Dar nici nu se 
miră văzînd că fusese înţeles. 

Continuară să galopeze în tăcere. La capătul străzii Colombier, 
după ce trecură de zidul mănăstirii, văzură în partea stingă 
caleaşca regală. 

Atelajul format din patru cai era lansat într-o goană nebună. 
Vizitiul, în picioare, încerca să-i stăpi-nească cu toate forţele 
sale, dar degeaba, animalele erau dezlănţuite. 

Caleaşca tocmai depăşise capela Saint-Peres. De acum, strada 
devenea drum de ţară. Pe stinga se mai aflau, din loc în loc, 
patru sau cinci case, după care urma cîmpia, presărată ici-colo 


cu cîţiva copaci. Puțin mai departe se înălţau spiînzurătorile 
mănăstirii. Şi mai departe, Sena, ale cărei maluri — după cum 
spusese Leonora — erau destul de abrupte. 

Caii alergau drept înainte, cu încăpăţinarea fugarilor care 
urmează o linie precisă. Şi se îndreptau chiar spre râu, de care, 
s-ar fi putut crede, erau atraşi în mod irezistibil. 

Este foarte probabil că licoarea ce o băuseră le crease o sete 
puternică. Simţind apa în apropiere, se năpusteau în direcţia 
respectivă fără ca nimic să-i mai poată opri. 

Atelajul, dacă urma drumul, era obligat să treacă prin dreptul 
morii. Puțin mai departe, pe stânga, creşteau doi stejari bătrîni. 
După care, - urma spînzurătoarea. Dacă nu se sfărima de cei doi 
stejari, nemaiîntilnind în drumul ei nici un obstacol, caleaşca se 
prăbuşea în rîu în mod inevitabil, moartea fiind de neînlăturat. 
Galopiînd cu viteză Pardaillan, care acum se afla în stînga fiului 
său, îi explica netulburat: 

— Ne repezim spre spînzurătoare. Trebuie să ajungem înaintea 
caleştii. Şi vom ajunge. Ajunşi acolo, sărim din şa şi o vom 
aştepta. împreună vom sări asupra cailor: eu îl iau în primire pe 
cel din stînga iar voi pe cel din dreapta. 

— Bine, domnule. 

jehan le Brave, care nu suporta să primească ordine de la 
nimeni, găsea firesc ca Pardaillan să ia comanda operaţiei. 
Foarte calm, cum era totdeauna în momentul acţiunii, Pardaillan 
aruncă asupra fiului său o privire rapidă. Văzu că este la fel de 
calm şi de hotărât ca şi el însuşi, şi un zîmbet de mulţumire îi 
înflori pe buze. 

Prin ferestrele portierelor caleştii îşi făcură apariţia două busturi 
şi se auziră două voci: 

— Ajutor!... Veniţi!... 

— Regele!... salvaţi regele!... 

Henri IV nu era singur în caleaşca. împreună cu el se mai aflau 
ducii de Bellegarde şi de Liancourt. Doi dintre duşmanii lui 
Concini. Cei doi duci erau aceia care cereau ajutor. Regele încă 
nu se arătase. 

— Curaj!... 

— Venim îndată! le răspunse în acelaşi timp Pardaillan şi Jehan. 
Manevra se îndeplini după cum prevăzuse Pardaillan. Cei doi 
cavaleri ajunseră la spînzurătoare înaintea caleştii. Odată ajunşi, 


săriră jos de pe cai şi, bine proptiţi pe picioare, se aşezară în 
mijlocul drumului, gata să sară. 

Lansaţi, caii veneau drept spre ei. Văzînd pe cei doi viteji în 
mijlocul drumului, vizitiul, care nu-şi pierduse calmul, încerca să 
le uşureze munca strîngînd din răsputeri hăţurile pentru a mai 
reduce încăpăţinarea sălbatică a animalelor. 

Pe fereastra portierei apăru şi capul regelui. Era foarte palid, dar 
voia să vadă. Nu spunea nimic, dar gîndea: 

„Nefericiţii ăştia doi se sacrifică... inutil!" 

Şi chiar în acea clipă, caii ajunseră în dreptul celor doi gentilomi 
care săriră instantaneu. Cu o mînă apucară friiele iar cealaltă li 
se încleştară în nările animalelor speriate. Nu încercau să 
oprească fugarii, dar nici nu se lăsară tiriţi de aceştia. Pur şi 
simplu, alergau împreună cu ei. 

Numai că, degetele de fier ale cavalerilor zdrobeau necruţător 
nările cailor. Henri IV, care se afla pe partea unde acţiona Jehan, 
văzu cum animalul scutură 

sălbatic capul încercînd să scape de menghina umană. 
Nereuşind, necheză de durere. 

Pe distanţa a mai bine de patruzeci de paşi, cei doi alergară în 
acest fel, atîrnaţi de nările cailor zdrobiţi de încleştarea aceasta 
dureroasă şi, nechezînd de durere, începeau să-şi încetinească 
goana. 

— Se poate sări fără teamă, observă ducele de Bel-legarde. ŞI 
imediat imploră: în numele cerului, Sire, coboriţi. 

în acelaşi timp deschise portiera, în timp ce ducele de Liancourt 
îl susţinea pe rege. 

— Aceşti doi viteji nu vor reuşi să stăpînească multă vreme caii. 
Coboriţi, Sire, coboriţi. 

Fără să comenteze nimic, Henri IV sări, fără grabă, şi cu o mare 
agilitate. 

— Uf!... era şi timpul! murmură acesta când se văzu în 
siguranţă. 

Liancourt şi Bellegarde, palizi şi sfîrşiţi, nu aşteptau decit acest 
gest, grăbindu-se să-l imite, cu un suspin de uşurare. 

Ar fi putut aştepta liniştiţi în caleaşca, deoarece, citeva 
momente mai tîrziu, cele două animale furioase, acum 
îmblînzite, tremurind din toate mădularele şi acoperite de 
spumă, se opriră. 


Odată trecute momentele de furie, animalele deve-niră triste, ca 
şi cum le lipsea ceva. 

— Dă-le de băut, îl sfătui Pardaillan pe vizitiu, şi-şi vor reveni. 
Pînă în acel moment, Henri IV îl văzuse pe Jehan doar din spate 
şi nu-l recunoscuse. Cât despre Pardaillan, nici nu-l zărise. De- 
abia atunci îi recunoscu pe cei 

doi. Veni spre Pardaillan, cu mîna întinsă, şi cu toate că încerca 
să se stăpinească, îi spuse emoţionat: 

— Pe toţi dracii! prietene, e scris în cer ca la orice întîlnire cu 
mine să-ţi rişti viaţa pentru a o salva pe a mea! Nici nu ştiu cum 
să-ţi mulţumesc. 

— Ei aş! făcu Pardaillan liniştit, nici nu merită să vorbim despre 
asta. 

— Mă aşteptam să aud aşa ceva! strigă Henri. Pur şi simplu ţi-ai 
riscat pielea! 

Şi cu o insistenţă afectuoasă adăugă: 

— Dar cel puţin de această dată îmi vei permite să-mi arăt 
recunoştinţa? 

Fie că se hotărise să nu-l bage în seamă pe Jehan fie că dorea 
doar cîteva clipe de linişte în care să-şi ofere timpul necesar 
pentru a decide ce atitudine să ia faţă de acesta, Henri IV părea 
că nici nu-l văzuse şi se plasase de aşa natură încât să stea cu 
spatele la el, fără a părea că o face ostentativ. 

jehan, care nu-i cunoştea caracterul, crezu că nu fusese 
remarcat, aşteptind răbdător ca regele să se întoarcă spre el. 
Era de altfel foarte calm şi nu părea deloc înciudat de 
comportarea regală. Acţionase în această aventură dintr-un 
impuls dezinteresat şi fără nici un scop egoist. El nu pe rege 
voise să-l salveze, ci pe tatăl Bertillei de Saugis. Atingîndu-şi 
scopul, restul îi era indiferent. 

Dar Pardaillan îl cunoştea pe rege. Mai mult, după cum îi plăcea 
să spună, era un aventurier încercat şi nu putea fi păcălit. 

Acolo unde fiul său văzuse dopr mîna hazardului, el ghici 
intenţia. Şi ochii-i sclipiră răutăcios ca atunci când se pregătea 
să joace cuiva o festă. Cu aerul său cel 

mai naiv şi cu un suris îndatoritor, îl luă de mînă pe Jehan, îl tîrî 
în faţa regelui şi cu o bonomie admirabil jucată, exclamă: 

— Pentru că regele este aşa de bine dispus, să-şi arate 
recunoştinţa faţă de acest tînăr... O merită mai mult decit u 
merit eu, fiindcă fără el, Maiestatea Voastră ar fi fost pierdută. 


Privindu-l prea puţin binevoitor, Henri nu-i adresă nici un cuvînt 
tinărului. în sinea sa, era încurcat. Acest Jehan le Brave — care-i 
susţinu privirea cu un calm aproape indiferent — îi plăcea, 
oriciîte i-ar fi putut reproşa, şi-l admira. 

Dar mai rămiînea nefericita întîmplare de pe colina Montmartre 
care, potrivit rapoartelor, nu putea să rămînă nepedepsită, iată 
care era cauza nehotăririi şi morocănerii sale. 

Fără a da atenţie primirii reci a regelui, Pardaillan continuă 
liniştit, dar pe un ton mult mai serios: 

— Fără acest tînăr, eu n-aş fi fost aici şi deci nu l-aş fi putut 
ajuta să vă salveze de la o moarte sigură... Spuneţi, Sire, că mi- 
am riscat pielea. E adevărat... Dar riscîndu-mi bătrînul trup, n-ar 
fi fost un sacrificiu prea mare. în timp ce acest tînăr e în zorii 
vieţii... iubeşte şi e iubit, are toate motivele să vrea să trăiască 
cît mai mult posibil... Şi totuşi nu a pregetat... De aceea, repet: 
lui trebuie să-i arate regele recunoştinţa sa. 

Astfel, Henri se văzu constrîns să se pronunţe pe loc. Cu aceeaşi 
răceală îi răspunse lui Pardaillan: 

— îi recomandasem tînărului să se facă uitat. Şi totuşi, în aceste 
zile mi s-au povestit multe despre el... Chiar prea multe. Era 
crezut mort, şi ar fi fost bine, 

deoarece acum riscă să fie spînzurat. Mă asiguraţi că-i datorez 
viaţa; în acest caz, îl graţiez... şi sântem chit. Şi întorcîndu-se 
spre Jehan care asculta liniştit: 

— Vă acord patruzeci şi opt de ore pentru a părăsi oraşul. Tot 
acest timp vă vor lăsa în pace. După acest răgaz, nu mai 
răspund de nimic... Asta-i tot ce pot face pentru voi, tinere. 
jehan se înclină cu aceeaşi graţie ca şi a tatălui său, şi-i 
răspunse cu răceală? 

— Am deja onoarea de a spune Maiestăţii Voastre că mi- e 
imposibil să părăsesc Parisul. 

— Ah!... Regret! 

— Regele nu va mai spune asta. 

— Asta ce vrea să însemne? 

Tonul cu care regele îşi rostise replica ar fi făcut să intre sub 
pămînt un curtean, dar nu şi pe Jehan. 

Ducii de Bellegarde şi de Liancourt, martori muţi ai scenei, 
priveau cu stupefacţie şi milă pe tînărul care nu simţea crescînd 
mînia regală care, odată izbucnită, l-ar fi distrus. 


Pardaillan stătea nemişcat, fără a încerca să intervină, fixîndu- şi 
fiul cu ochii strălucind de satisfacţie. 

După ce regele spusese: „Asta ce vrea să însemne?" se întoarse 
cu o indiferenţă supremă. Nu era necesar să fiiun desăvirşit 
cunoscător al etichetei pentru a înţelege că dorea ca această 
întrevedere să ia sfârşit. 

Dar Jehan nu era de aceeaşi părere. Şi totuşi, înţelesese perfect. 
Privirea rapidă pe care o îndreptă spre Pardaillan o spunea cu 
claritate. Dar în acelaşi timp o însoţi cu un suris abia schiţat, 
care-i dădea acestuia de înţeles că are o idee. 

Şi Pardaillan, care înţelese pantomima, se întrebă, nu fără o 
oarecare îngrijorare: 

„Ce vrea să facă?... Ei drăcie! să fim atenţi!..." Fără a se mişca 
din loc, Jehan spuse cu gravitate: 

— Regele este încredinţat cu adevărat că aceşti cai minunaţi şi- 
au ieşit din minţi în mod accidental? 

Ca şi când ar fi fost înţepat de o viespe, Henri se întoarse brusc. 
Expresia de dispreţ de pînă atunci îi dispăru brusc, făcînd loc 
«mei nelinişti pe care nici măcar nu încercă să o ascundă, şi îl 
întrebă cu o voce şovăitoare: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Întrebaţi-l pe acest om... văd că şi-a dat seama despre ce 
este vorba, răspunse Jehan arătînd spre vizitiu. Acesta, după ce 
coborise de pe scară, începu să cerceteze cauza care-i făcuse 
pe trăpaşi să devină furioşi. La un moment dat deschise gura 
unuia din ei şi apropiindu-se mai mult, îi mirosi cu atenţie 
răsuflarea. Deodată deveni palid şi privirile sale înspăimîntate 
erau grăitoare. 

Henri se apropie repede. Bellegarde şi Liancourt, uitînd de 
etichetă, îl urmară. Pardaillan şi Jehan rămaseră pe loc. în 
spatele regelui, Jehan îndreptă spre tatăl său acelaşi suris, 
arătîindu-i că mai are o idee. 

— Ei bine? întrebă Henri neliniştit. 

— Oh! Sire, spuse vizitiul căruia îi fusese adresată întrebarea, un 
criminal a drogat bietele animale!... Nu a fost accident, e vorba 
de o crimă premeditată. 

Henri deveni livid. Am mai amintit că teama de un asasinat era 
cancerul care-l rodea. Privind cu ochi morocănoşi spre cei doi 
prieteni ai săi, Bellegarde şi Liancourt, mai palizi ca el, 
murmură: 


— Oh! mizerabilii!... Pe bunul Dumnezeu! am spus-o şi o spun: 
mă vor ucide!... Nu voi mai ieşi viu din Paris!... 

Şi întorcîndu-se spre Pardaillan şi Jehan: 

— O ştiaţi? întrebă regele. 

Aceştia îi răspunseră afirmativ printr-un gest solemn. Strîngindu- 
şi pumnii furios, regele strivi o înjurătură printre dinţi. Cu 
aceeaşi solemnitate, Jehan continuă: 

— Da, ştiam... Şi slavă Domnului că am ajuns la timp... cel puţin 
de această dată. Nu vă lăsaţi înşelat, Sire, dacă acest atentat a 
eşuat acum, se va reînnoi altădată, într-un alt fel. 

Şi întinzînd mâna, spuse cu un accent profetic: 

— Moartea vă dă tircoale şi-şi întinde spre voi miîna-i 
descărnată!... Da, o văd, şi poate că voi avea fericirea să ajung 
şi data viitoare la timp pentru a o îndepărta... în aceea zi — 
poate miine — regele nu va mai regreta că m-am încăpăţinat să 
rămîn la Paris... în ciuda ordinului său. 

Tonul cu care fuseseră pronunţate cuvintele îl făcu pe rege să se 
cutremure. 

În timp ce le pronunţa, Jehan strecură spre Pardaillan o privire în 
care sclipea o lumină maliţioasă. Şi Pardaillan, care o înţelese, 
îşi spuse: 

„Ei da! bine jucat!... Acea iertare deplină, pe care regele nu a 
avut generozitatea să i-o acorde, i-o smulge acum spaimei sale 
de a fi asasinat!... îşi apără pielea, şi şi-o apără cu vitejie." I 

Şi cu un suris subţire: 

„Hotărit lucru, e fiul meu, nu pot s-o neg!..." 

în disperarea sa, Henri îndreptă spre Pardaillan o întrebare 
mută. Rizînd în sinea sa, cavalerul îşi spuse: „Aşteaptă, ţi-o 
servesc eu!" 

Şi tare, cu vocea sa rece pe care Henri i-o cunoştea atât de bine: 
— Tînărul nu a exagerat cu nimic. Poate că, dimpotrivă a 
încercat să îndulcească situaţia... 

— Drace! murmură regele, încremenind. 

— Domnul de Sully nu l-a prevenit pe rege cu privire lao 
anumită ceremonie? 

— Ba da!... Chiar ţineam să vă mulţumesc. Pardaillan replică pe 
un ton echivoc: 

— Nu mie trebuie să-mi mulţumiţi, Sire, ci tot acestui tînăr... 
Dacă am reuşit să-l avertizez la timp pe domnul de Sully despre 
ceea ce se urzea în umbră, tot lui i-o datorez. 


Auzind acestea, Jehan deveni atent. Nu ştia la ce face aluzie 
cavalerul. Pardaillan, la rîndul său, nu credea că minte, 
deoarece în timp ce-l căuta pe Jehan reuşise să surprindă 
proiectele lui Concini. Cu logica sa ciudată, îşi spunea că fără 
aceasta, nu ar fi reuşit să afle tot ceea ce aflase. în consecinţă, 
i-o datora lui Jehan căruia îi reveneau pe drept mulţumirile 
regelui. 

După cum ştim, Henri IV avea o încredere absolută în Pardaillan. 
Ştergindu-şi fruntea îmbrobonată, spuse cu un suspin: 

— Aşadar, tinere, îi cunoaşteţi pe mizerabilii care mă urmăresc 
din umbră?... Aţi reuşit să mă salvaţi de această dată... 
Pardaillan se grăbi să răspundă în locul fiului său: 

— Greşiţi, Sire. Tînărul v-a salvat viaţa, acum, pentru a doua 
oară... Nu.e mult timp de cînd, un cuvînt 

al său a făcut să cadă pumnalul din mîna asasinului care visa... 
— Domnule de Pardaillan, îl întrerupse Jehan, vă rog, nu vorbiţi 
despre aceasta regelui!... 

— Pe toţi dracii! dimpotrivă, continuaţi, strigă Henri. Trebuie ca 
regele să-şi cunoască vitejii supuşi care i se devotează 
dezinteresat. 

— Jehan le Brave, continuă Pardaillan înăbuşindu-şi un suris, 
cunoaşte multe lucruri, într-adevăr. Poate că asta e cauza care-i 
face pe unii să-l denigreze în faţa Maiestăţii Voastre. E sigur că 
nu s-a lăudat când a spus că va mai avea ocazia să apere viaţa 
regelui. în ceea ce mă priveşte, cred cu tărie că, îndepărtîndu-l, 
regele se lipseşte de un apărător devotat lui cu sinceritate... şi 
pregăteşte el însuşi arma care-l va ucide. 

După ce pronunţă aceste cuvinte cu o siguranţă impresionantă, 
îşi spuse în sine: 

„Şi acum, descurcă-te. Sire, dacă poţi!" 

In ce-l priveşte, Henri era înspăimîntat şi furios, totodată. îşi 
spunea în sinea sa: 

„Trei atentate!... într-o lună!... şi nimeni nu a bănuit nimic!... 
fără aceşti doi viteji, aş fi.fost mort!.... Vor să mă ucidă, ticăloşii! 
Dar, pe bunul Dumnezeu! acum sânt avertizat şi mă voi 
apăra!... 

Şi cu voce tare: 

— Asta schimbă definitiv lucrurile! 

Pardaillan şi fiul său schimbară o privire rapidă. Spaima 
produsese acest efect asupra regelui care, sub imperiul ei, îşi 


schimbase optica. Pe cît de rece şi distant se arătase mai 
înainte faţă de Jehan, tot pe atât se arăta acum binevoitor şi 
familiar, în felul său obişnuit. 

— Aşadar, tinere, spuse el de-a dreptul, numai pentru a veghea 
asupra mea nu vrei să părăseşti Parisul? 

Cu sinceritatea sa care-l caracteriza, Jehan îl corectă: 

— Numai, e mult spus... Dar în cea mai mare parte. „Răspuns 
inteligent", îşi zise Pardaillan care-i 

aştepta răspunsul cu mare curiozitate. Şi cu un suris: 

„Ar fi un curtean grozav... ca şi tatăl său." Răspunsul plăcu lui 
Henri care, recăpătîndu-şi siguranţa izbucni în rîs şi spuse: 

— Asta da, sinceritate!... Tinere, îmi plăceţi. Dar spuneţi-mi, 
continuă el cu un suris maliţios, ce v-a făcut să vă schimbaţi? 
îmi amintesc de o anumită întîlnire în timpul căreia voiaţi cu tot 
dinadinsul să-mi luaţi viaţa pe care, azi, o apăraţi cu atita zel. 

— Este faptul, spuse Jehan fără a se arăta stingherit, că atunci 
nu ştiam ceea ce ştiu acum. 

— Ah!... Şi ce anume ştiţi? 

înclinîndu-se respectuos, Jehan răspunse simplu: 

— Că sînteţi tatăl ei! 

Henri înţelese prea bine sensul acestor cuvinte. Cu două minute 
mai înainte, acest răspuns l-ar fi vexat. Dar acum, când 
sentimentele sale faţă de Jehan se schimbaseră, cuvintele 
rostite îl liniştiră mai mult 

A. 

decit un jurămiînt de credinţă. îşi spunea, şi pe bună dreptate, că 
devotamentul adresat tatălui Bertillei de Saugis era mult mai 
complet decît cel adresat regelui. Ca şi primul răspuns, şi 
acesta-i plăcu. 

Totuşi, rămase visător cîteva clipe privindu-l ţintă, fără a-l vedea 
totuşi. Gîndurile-i zburară spre fiica sa. 

De ce nu îşi ţinuse promisiunea făcută, de a se ocupa de ea? îşi 
spuse că avusese atitea de făcut. 

Adevărul este că primirea pe care i-o făcuse fiica sa, îl 
descumpănise. Se simţi puţin jenat de acest copil ciudat care 
îndrăznise să-l judece şi care nu arătase respectul cuvenit 
tatălui şi nici nu fusese tulburată de maiestatea sa regală. 
Respinsese cu aceeaşi nepăsare suverană titluri, onoruri, 
bogății, ba chiar şi afecțiunea pe care i-o oferea. Aşa încît, nu 
mai avusese curajul să se mai prezinte în faţa ei. 


Acum, îşi spunea că va trebui să se ocupe de fiica sa. îi datora 
asta. Dar era de presupus că, odată reîntors la 

Luvru, va uita, aşa cum uitase şi altă dată. îşi căuta scuze 
dinainte, spunîndu-şi că asta dorea şi ea. 

De cîteva secunde, personajele noastre începuseră să audă, 
dinspre mănăstire, zgomotul surd al unei cavalcade care se 
apropia. Nu îl luară în seamă, în afară de Jehan care bănuia 
despre ce e vorba. 

în momentul în care Henri voia să răspundă, trupa în fruntea 
căreia se aflau d'Epernon, Concini şi Neuvy tocmai ocolea 
capela Saints-Peres în goana cailor. La zgomotul tot mai 
puternic, regele se întoarse şi văzu şirul lung de călăreţi care 
acum treceau prin dreptul morii. 

Se simţi mai liniştit şi un suris de satisfacţie îi însenină faţa, 
uitînd să-i răspundă lui Jehan. 

Cei din jurul său se întoarseră şi ei, privind trupa . care se 
apropia în goana cailor. 

Jehan urmă şi el mişcarea celorlalţi. Pardaillan, care nu-l scăpa 
din ochi, îl văzu cum se crispează şi cum o flacără de minie şi 
sfidare i se aprinse în privire, în aceeaşi secundă, cu un gest 
rapid, îşi scoase spada şi se pregăti de luptă. 

Pardaillan înţelese imediat. Privirile-i alergau când spre Jehan 
când spre trupă, când spre rege, dar nu spunea nimic. Cu un 
suris ascuţit, trase şi el spada din teacă. 

Concini, d'Epernon şi de Neuvy îl zăriră pe rege în fruntea celor 
ce-l însoțeau. îşi scoaseră pălăriile şi strigară într-un glas: 

— Trăiască regele! 

întreaga trupă repetă asurzitor: 

— Trăiască regele! 

Fericit, regele le mulţumi prin gesturi vii şi strigă: 

— Mulţumesc, prieteni. 

Şi întorcînd spre cei ce-l înconjurau o faţă liniştită, adăugă: 

— Pe toţi dracii! dacă sânt indivizi care-mi doresc moartea iată 
că, slavă Domnului, sânt şi dintre acei care, mult mai numeroşi, 
vin să-l apere. Pe bunul Dumnezeu, asta te bucură. 

în acel moment, în dreapta regelui se aflau Bel-legarde şi 
Liancourt, iar la stînga Pardaillan şi fiul său. Pardaillan aranjase 
în aşa fel lucrurile încât Jehan să fie aşezat chiar lîngă rege. Lui îi 
fuseseră adresate acele cuvinte însoţindu-le de un suris fericit 
care semnifica faptul că, în cea mai mare parte îi erau adresate. 


Fără să spună nimic, Jehan se înclină cu o ironie rece. 
Pardaillan observă nuanţa, cu atât mai mult cu cit îi văzu 
privirea scînteietoare pe care o aţintise asupra celor trei cavaleri 
din fruntea coloanei. 

Henri nu observase nimic, deoarece încă mai privea spre cei trei 
călăreţi din faţa trupei care se apropia, încă nu-i recunoscuse, 
atât din cauza faptului că se aflau la o oarecare depărtare cît şi 
datorită vederii sale care slăbea de la o zi la alta. 

întorcîndu-se spre cei ce-l înconjurau, le ceru: 

— Domnilor, vă rog să păstrăm secretul acestei întîmplări. Nu-i 
vorba decît de un accident. Să nu uitaţi asta. 

Şi fără a mai aştepta răspunsul lor, făcu cîţiva paşi înainte. Era 
un om mult prea vioi, care nu putea sta locului nici măcar o 
clipă. 

Ca urmare a acestei mişcări, Pardaillan şi Jehan se găsiră la o 
oarecare depărtare de rege, în spatele său şi avînd în dreapta 
lor pe cei doi duci. Aceştia, la rîndul 

lor, aruncau priviri amenințătoare asupra celor trei cavaleri. 
După cum am mai spus, erau duşmanii de moarte ai 
florentinului. Gândeau, şi nu erau departe de adevăr, că era 
unul din autorii atentatului care tocmai eşuase. 

În afară de asta mai credeau — şi tocmai asta-i făcea şi mai 
furioşi — că poate datorită maşinaţiunilor lui fuseseră aleşi de 
rege pentru a-l însoţi în periculoasa plimbare care urma să se 
sfirşească atât de prost. Şi poate că nu se înşelau prea mult. 
Pardaillan profită de această depărtare a regelui. Ca şi cum 
privirile fiului său ar fi fost cuvinte rostite cu voce tare, ghicindu- 
i-le, îi răspunse în şoaptă, repetînd cuvintele regelui: 

e— Printre aceşti viteji, al căror devotament se arată tocmai la 
momentul hotăritor, se află şi ucigaşul. 

Jehan nu se miră văzînd cît de bine fusese înţeles. Nu-l mai mira 
nimic din partea lui Pardaillan. Pe acelaşi ton răspunse, arătînd 
cu privirile spre coloană: 

— Ziceţi mai bine, ucigaşii!... Fără a-i mai pune la socoteală pe 
aceia care s-au întors la casa lor... sau care s-au ascuns la 
mănăstire. 

La aceste cuvinte, Pardaillan înţelese că fiul său ştia tot atât de 
multe lucruri, dacă nu chiar mai multe, decit el însuşi. 

— Cum! reluă el, chiar şi de Neuvy? 

— Nu, el nu!... Şi totuşi, n-aş putea jura. 


— Drace! murmură Pardaillan aruncînd asupra regelui priviri 
pline de milă. 

Ajunşi în apropierea regelui, cei trei coboriră de pe cai şi făcură 
cîţiva paşi. Primul era de Neuvy, Concini 

şi d'Epernon lăsîndu-i această cinste în mod voit, avîndu-şi 
propriile lor motive. 

În urma zvonurilor pe care cei doi le lansaseră în timp ce se 
grăbeau spre aşa-zisa salvare a regelui, de Neuvy se convinsese 
de vinovăția lui Jehan, le Brave. în mod sincer, îl credea pe 
acesta vinovat, ţinînd seama şi de cearta din strada Arbre-Sec. 
Sosind acum momentul de a acţiona, Concini şi d'Epernon se 
dădeau la o parte, hotăriţi să-l lase pe de Neuvy să se angajeze 
în afacere, asumiîndu-şi toată responsabilitatea. în ceea ce-i 
priveşte, în funcţie de cele ce vor urma, îl vor sprijini ori îl vor 
dezaproba. Oricum, ei ar fi fost în cîştig. 

în toată această maşinaţie, singurul de bună-credinţă era de 
Neuvy, care nici măcar nu bănuia că urma să scoată castanele 
din foc pentru cei doi complici. o 

— Ei bine! ce-i toată această tevatură Neuvy? întrebă regele. 

— Ah Sire! strigă Neuvy, care era sincer emoţionat, dacă vi s-ar 
fi întîmplat ceva, mă aruncam în râu. 

— Şi de ce, pe bunul Dumnezeu? 

— Fiindcă ajung încă o dată prea tirziu pentru a-l apăra pe 
rege... A doua oară în cîteva săptămîni. 

— Dar nu-ţi fac nici un reproş... Eşti însărcinat cu poliţia 
oraşuluire adevărat. Dar un accident nu poate fi prevăzut. 

Şi cu un aer morocănos, dar cu voce tare în aşa fel încât să fie 
auzit de toată lumea, adăugă: 

— sânt prinţul cel mai prost slujit din lume!... Caraghioşii ăia de 
grăjdari au uitat, pun pariu, să-mi adape caii. Şi bietele animale, 
fiind moarte de sete şi 

simțind în apropiere apa, au fost cît pe-aici să mă înece şi pe 
mine... Domnule Le Grand, vei avea grijă ca vinovaţii să fie 
pedepsiţi. 

— Prea bine, Sire! răspunse Bellegarde, căruia-i fuseseră 
adresate cuvintele. Bellegarde era atât marele scutier, cit şi 
primul gentilom al apartamentelor regale. 

Concini şi d'Epernon îşi comunicară impresiile printr-o privire 
rapidă. Jehan le Brave nu-i denunţase, după cum se temuseră. 
Comportarea regelui o arăta cu prisosinţă. De altfel, poate că 


era mai bine să lase lucrurile aşa. îl vor găsi oricînd pe bandit 
pentru a-i veni de hac... o lovitură de pumnal şi gata. 

Dar mai era şivNeuvy. Trebuia avertizat imediat, şi asta chiar în 
faţa regelui, ceea ce era dificil. D'Epernon, care făcea parte din 
favoriţii regelui, îşi asumă riscul şi, înaintînd spre rege,exclamă: 
— Din fericire, asta am aflat-o şi noi. După cum vedeţi, Sire, 
alergam pentru a-l feri pe rege de această întîmplare nefericită. 
Sântem la fel de dezolaţi ca şi domnul de Neuvy că am ajuns 
prea tirziu, dar fericiţi, văzînd cum aţi scăpat atât de miraculos 
dintr-un asemenea accident. 

Henri crezu că d'Epernon cunoaşte adevărul şi că nu vorbeşte 
astfel decît pentru gentilomii care-l urmau. De aceea se grăbi 
să-i vină în ajutor, spunînd cu graţie: 

— Mulţumesc, duce!... Vă mulţumesc tuturor, prieteni! 

— Trăiască regele! strigară cei cărora li se adresară cuvintele 
regelui. 

Vorbind, d'Epernon insistase în mod deosebit asupra cuvîntului 
accident, aruncînd o privire grăitoare spre Neuvy. 

Dar, după cum am mai spus, de Neuvy era de bună credinţă. Nu 
avea nici un motiv pentru a-şi schimba convingerea. De altfel, 
nici măcar nu înţelese privirea ducelui, şi interveni: 

— Nu-i vorba de un accident, Sire, spuse cu voce tare, e vorba 
de un atentat premeditat. 

Henri îşi încruntă sprincenele şi-l privi pieziş pe şeful poliţiei 
sale: 

— Hei, domnule, v-aţi pierdut minţile? spuse el mînios. 

Caleaşca regală fusese oprită de Jehan şi Pardaillan pe locul 
numit Pre-aux-Clercs. Regele se afla încă în apropierea micului 
său grup. Cu toţii erau aşezaţi cu spatele la rîu, la cîţiva metri de 
el. 

înaintea lor, cu faţa la rîu, se aflau Concini, d'Epernon şi de 
Neuvy. în spatele acestor trei personaje se aşezară oamenii din 
suita fiecăruia. Asta forma trei grupuri distincte, aliniate într-un 
uriaş semicerc. Grupul lui Concini — cel mai puţin numeros — se 
afla în faţa lui Bellegarde şi Liancourt; grupul lui d'Epernon — cel 
mai numeros — în faţa regelui; în fine, grupul lui Neuvy se 
găsea în faţa lui Pardaillan şi a lui Jehan. 

În momentul în care regele rostise cuvintele care nu mai 
admiteau replică, o aclamaţie tunătoare izbucni în spatele celor 
trei grupuri: 


— Trăiască regele!... — Trăiască bunul nostru rege!!.. 

Erau locuitorii cartierului cel mai apropiat care invadaseră 
împrejurimile, dar care se aflau totuşi la o distanţă 
respectuoasă, şi care-şi manifestau astfel devotamentul. 

Cu un gest al miinii, Henri le mulţumi. Şi atunci, ca şi când prin 
rîndurile lor ar fi circulat un ordin, din rîndurile mulţimii se auziră 
strigăte amenințătoare: 

— Asasinul!... Blestematul!... Moarte asasinului!... Aruncaţi-l în 
apă!... Sfişiaţi-l!... Nu, să fie tras pe roată!... Daţi-l pe mîna 
noastră!... Să-i dăm inima la porci!... 

Pardaillan privi cu coada ochiului spre fiul său. îl văzu cum stă 
încordat, în stinga regelui, la cîţiva paşi de acesta. Cu un suris 
înfricoşător, fără a face o mişcare, gîndi: 

„Leul e gata de atac... Vai de cel ce-i va cădea în gheare. Dar de 
ce dracu' ţărănoii ăştia îl cred asasin?... Fiindcă despre el e 
vorba. Şi de ce această unanimitate... înduioşătoare?" 

Poate că de Neuvy ar fi dat înapoi în faţa nemulțumirii regelui, 
dar toate aceste strigăte îl încurajară. 

— Sire, spuse el puternic, ascultați vocea poporului care, cu 
instinctul său de dreptate, cere pedepsirea criminalului. 

— Ei pe toţi dracii! blestemă Henri. îmi răcesc gura de pomană 
încercînd să vă explic că-i vorba de un accident şi voi doriţi 
neapărat să fie un atentat şi, bineînţeles, şi un criminal... Fie., ei 
bine, domnule, căutaţi criminalul şi arestaţi-l. Asta vă este 
atribuţia. 

— L-am găsit, Sire! triumfă Neuvy. 

Şi făcu un semn arcaşilor săi care se deplasară şi-l înconjurară 
pe Jehan pentru a-i tăia retragerea. El însuşi se repezi spre 
tînărul care-l privea venind, cu braţele încrucişate la piept. 
Concini şi d'Epernon se priviră neliniştiţi, hotăriţi să nu se 
amestece. în sinea sa, d'Epernon îl înjura cu 


năduf pe bruta de Neuvy, care nu era în stare să priceapă nimic. 
Acesta ajunse la doi paşi de Jehan care părea de marmură. 
înclinîndu-se în faţa regelui care-l privea mirat, spuse: 

— Pentru că regele îmi ordonă, îl ascult şi-i execut ordinele chiar 
pe loc. 

Se îndreptă, mai făcu un pas, şi întinzînd mîna, spuse cu 
asprime: 

— Vă arestez! 


Şi-n aceeaşi clipă, scoţind un strigăt de durere, făcu un salt 
înapoi. 

Jehan îl lăsase să se apropie. Dar în momentul în care mîna lui 
Neuvy era gata să-l atingă, făcu brusc un pas lateral şi pumnul 
său lovi cu violenţă dosul acestei miini, spunînd cu voce 
muşcătoare: 

— Jos labele! 

În faţa acestui nemaipomenit act de rebeliune, chiar în prezenţa 
regelui, toţi fură  stupefiaţi. Imediat izbucniră strigăte 
amenințătoare din mijlocul populaţiei. Arcaşii înaintară şi ei 
pentru a veni în ajutorul şefului lor. 

Întorcîndu-se spre ei, Jehan bubui: 

— înapoi, potăilor! înapoi! 

Li se părură atât de înfricoşător, ca o fiară gata să sfişie, încât se 
opriră temători. Dar Jehan îi considera mult prea aproape de el, 
şi înaintînd spre ei, le strigă: 

— La cuşcă, v-am spus! 

Şi-n acelaşi timp, pumnii săi loviră. Doi dintre arcaşi se 
rostogoliră-n iarbă. Voia s-o ia de la început, dar îşi schimbă 
ideea. îl privi pe cel mai apropiat. Era un colos. Miinile-i i se 
îndreptară spre el şi-l înhăţară. 

îl ridică ca pe o pană, în timp ce striga cu o voce 
înspăimîntătoare: 

— Cine vrea să fie ucis de matahala asta?... Arcaşii se retraseră 
în grabă. 

în acest timp, Neuvy îşi revenise şi se aruncă asupra lui Jehan 
care era cu spatele la el, strigind: 

— Prindeţi-l!.. Mort sau viu!... 

Dar se lovi de Pardaillan. Cavalerul nu scoase nici un cuvint şi 
nu făcu nici un gest. Suridea amabil. Mişcarea pe care o făcuse 
pentru a se aşeza în faţa acestuia era aşa de calmă şi de 
naturală, încât Neuvy se lăsă înşelat. 

Făcu ceea ce ar fi făcut oricare altul într-o asemenea 
împrejurare: o luă la dreapta. Ca din nebăgare de seamă, 
Pardaillan făcu aceeaşi mişcare. Murmurînd o înjurătură, Neuvy 
încercă din nou prin stînga. Din nou se lovi de cavaler. 

Numai că, de această dată, cizma lui Pardaillan zdrobi degetele 
piciorului lui Neuvy care spumegă: 

— Pe toţi dracii! Domnule, aveţi intenţia să mă împiedicaţi? 
Surisul lui Pardaillan deveni mai ascuţit, şi-i răspunse rece: 


— V-a trebuit cam mult să înţelegeţi, domnule. Neuvy duse mîna 
la spadă. Gentilomii din suita lui 

d'Epernon se agitară, iar în mulţime izbucniră din nou strigăte 
amenințătoare. Arcaşii se pregăteau să atace, cu toată 
ameninţarea lui Jehan care nu slăbise nici o clipă matahala pe 
care o ţinea ridicată deasupra capului şi care scotea ţipete 
înfricoşătoare. încă o clipă, şi toţi s-ar fi năpustit. 

— Nimeni să nu mişte! strigă Bearnezul poruncitor. 

Şi asta fu de ajuns. Toţi rămaseră nemişcaţi. 

Pe faţa lui Pardaillan apăru zîimbetu-i zeflemitor. 

Văzind că arcaşii se retrag, Jehan lăsă matahala uşor pe 
propriile-i picioare, şi-i spuse cu o voce în care calmul se 
împletea cu ironia: 

— Du-te, micuţule! Ai grijă să nu-mţ, mai fii în preajmă, ți- ar 
putea dăuna. 

Şi „micuţul" nu aşteptă să i se repete, luînd-o la fugă cit îl ţineau 
puterile. 

Incidentul se cerea lămurit pe loc şi pentru asta, de Neuvy 
trebuia să explice pe ce i se bazau acuzaţiile pe care i le 
adusese lui Jehan. 

La un gest poruncitor al lui Henri toată lumea se îndepărtă. 
Chiar şi ducii de Bellegarde şi de Liancourt. în preajma sa nu 
rămăsese decît Pardaillan, Jehan le Brave şi de Neuvy. 
Apropiindu-se de caleaşca, Henri le făcu semn celor trei să-l 
urmeze. 

— Domnule, îi spuse lui Neuvy cu un aer nemulţumit, ştiţi toţi 
trei, că tocmai a fost cît pe ce să fiu victima unui atentat. Dar e 
de prisos să o strigăm în gura mare, aşa cum aţi făcut-o.Venlai 
ales atunci când regele însuşi îşi exprimă clar voinţa, pronunţind 
clar cuvîntul accident. 

Şi cu o răceală amenințătoare, adăugă: 

— Pe toţi dracii, domnule, bag de seamă că pentru funcţia de 
şef suprem al poliţiei, sînteţi lipsit cu totul de tact şi de 
îndemiînare. 

— Sire, bolborosi Neuvy, palid, m-am lăsat tîrît de 

zel. 

— Ei, domnule, un exces de zel necontrolat este la fel de 
neiertat ca şi un exces de neglijenţă! Amintiţi-vă asta. 


Zdrobit, Neuvy făcu o plecăciune umilă. Dar privirea 
duşmănoasă pe care o aruncă, îl convinse pe Jehan că de acum 
înainte va avea un duşman de moarte în plus. 

Puțin mai liniştit, Henri reluă pe un ton în care încă se mai 
simţea o urmă de iritare: 

— Aşa deci, aţi vrut să-l arestaţi pe acest tînăr. De ce anume îl 
acuzaţi? Vorbiţi pe şleau. 

Din tonul spuselor sale, Henri părea favorabil lui Jehan. De altfel, 
aşa i se păru lui Neuvy. Ca un bun curtean ce era, acesta, în alte 
circumstanţe, ar fi dat cîteva explicaţii vagi. 

Dar acum, discuţia se" purta în faţa lui Jehan, pe care, de bună- 
credinţă, îl considera drept un tîlhar primejdios. Umilinţa la care 
fusese supus i se părea de neiertat. Trebuia să-şi ia revanşa cu 
orice preţ. Revenindu-şi, spuse cu o voce fermă: 

— îl acuz de crimă de regicid şi de lezmaiestate! îl acuz că a 
uneltit şi a atentat la viaţa sacră a regelui, dînd să bea un drog 
periculos cailor voştri! 

— Minti! strigă Jehan cu o voce tunătoare. 

— Tinere, spuse Henri pe un ton maiestuos, în faţa 
regelui,"nimeni nu are dreptul să vorbească pînă nu i se acordă 
permisiunea. 

Jehan era gata să replice cînd, o privire grăitoare a lui Pardaillan 
îl opri. De altfel, Henri reluă numaidecit: 

— sânt aici pentru a-i face fiecăruia dreptate. 

Şi întorcîndu-se spre Neuvy, îi spuse cu o voce calmă: 

— Acest tînăr şi-a riscat viaţa pentru a opri caii care nu mai 
ascultau de nimeni. Cu ajutorul domnului 

de Pardaillan, aici de faţă, a reuşit să-i stăpiînească. Dacă încă 
mai sânt în viaţă, lui i-o datorez. Nu ştiaţi acest lucru, domnule, 
altfel nu l-aţi fi acuzat. Şi însufleţindu-se, continuă: 

— Nu ştiţi, de asemenea, că de două ori în ultimele şase 
săptămîni, puţin a lipsit să nu fiu asasinat şi că datorită tot 
acestui tînăr am fost salvat... Şi iarăşi nu ştiţi, ceea ce el ştie, că 
se unelteşte din umbră moartea mea, şi că atentatul de azi va fi 
repetat, poate miine, sub o altă formă. Pentru voi, ca şef suprem 
al poliţiei mele, nu ştiţi multe lucruri, domnule. Aşa încît, mă 
întreb dacă nu ar fi mai bine să vă înlocuiesc cu acest tînăr... 
care cunoaşte tot ceea ce voi nu ştiţi, şi ar fi trebuit să le ştiţi. 
Pardaillan -şi Jehan schimbară o privire rapidă. Pentru ei era clar 
că miînia regelui nu provenea numai din acuzaţia nedreaptă ce-i 


fusese adusă tinărului, de care acesta se temea prea puţin. 
Bearnezul, viclean, se comporta astfel pentru a-şi manifesta 
nemulţumirea de a se vedea aşa de prost păzit. 

Neuvy se crezu pierdut. Crezu că i se va ridica însărcinarea, 
care-l onora, va fi dizgraţiat şi trimis pe moşiile sale, dacă nu 
închis la Bastilia. Hotări să se apere cu orice preţ. 

— Sire, ştiam că acest tînăr a oprit caii. Dar, de asemenea, mai 
ştiu că asta e o viclenie diabolică din partea sa. Văzindu-se 
descoperit, a găsit acest mijloc îndrăzneţ de a ieşi din 
încurcătură. în ceea ce priveşte pretinsele atentate pe care eu, 
şef al poliţiei, nu le cunosc, am toate motivele să cred că tot el a 
fost autorul lor. 

Şi pe un ton ce nu era lipsit de măreție, adăugă: 

— Sire, văd că trebuie să mă constitui prizonier. Dacă am comis 
greşeli în exercitarea însărcinărilor mele, să mi se instruiască 
proces, sânt gata să plătesc cu capul. Dar, totodată, cer să se 
instruiască proces şi acestui tînăr... Astfel se vor demonstra 
acuzaţiile mele. 

Henri IV nu era bănuitor, cum urma să fie fiul său, Louis XIII. Mai 
degrabă păcătuia printr-un exces de încredere. Dar în acest 
moment se afla încă sub sentimentul de teamă — pe care de 
altfel îl ascundea în mod curajos — produs de pericolul de 
moarte din care tocmai scăpase. Şi mai ales datorită cuvintelor 
lui Jehan, confirmate de Pardaillan. 

Siguranţa demnă cu care vorbise de Neuvy îl impresiona şi-i 
strecură îndoiala în suflet. Privi spre Jehan suspicios, gîndind 
descumpănit: 

„Şi totuşi, pe toţi dracii, are o privire strălucind de loialitate!... 
sau nu mai cunosc eu la oameni!" 

Pardaillan citi aceste cuvinte în ochii regelui şi înţelese ce se 
petrece în sufletul acestuia, şi că manevra abilă a lui Neuvy 
ducea la arestarea imediată a fiului său. Socoti că a sosit 
momentul să intervină şi răspunse giîndurilor regelui cu acea 
răceală caracteristică lui în momentele critice: 

— Aveţi dreptate, Sire. Acest tînăr nu este asasinul care se vrea 
crezut de ceilalţi. Domnul de Neuvy, de bună-credinţă, o sper, 
se înşală. Afirm sus şi tare... şi regele ştie că nu mint niciodată. 
Henri IV îl privi pe Pardaillan şi spuse cu blindeţe: 

— Ştiu că nu minţiţi niciodată, prietene... Dar puteţi să vă 
înşelaţi. 


— în această afacere nu mă pot înşela, afirmă rece Pardaillan. 
Henri îl mai privi încă o dată, de această dată fără a mai spune 
ceva şi, întorcîndu-se spre Neuvy, îi vorbi pe un ton mai liniştit: 
— Pentru că eşti atât de bine informat, Neuvy, poţi să-mi spui ce 
motive are acest tînăr să-mi dorească moartea? 

Neuvy respiră liniştit. Regele discuta, deci încă nu era pierdut. Şi 
credea că deţine argumentul suprem care-l va convinge: 

— Regele, spuse el, nu a uitat în ce circumstanţe l-a întîlnit pe 
acest tînăr prima dată, sub un anume balcon din strada Arbre- 
Sec. 

— Ei bine? 

— Ei bine, Sire, acest om e îndrăgostit nebuneşte de... persoana 
care... locuieşte în casa despre care e vorba. Gelozia, 
transformată în ură sălbatică îi înarmează braţul. 

Hernri surâse răutăcios. Acum ştia. Cum putea să ia în serios 
mobilul invocat de Neuvy? Acum citeva minute, doar, Jehan îi 
spusese că a aflat că este tatăl Bertillei de Saugis. 

— Şi chiar credeţi? îl întrebă pe Neuvy. 

— sânt sigur, afirmă categoric acesta. 

Henri se întoarse surizind. Aruncă o privire spre Jehan. Acesta, 
încă de la intervenţia lui Pardaillan, rămăsese nemişcat, cu 
braţele încrucişate şi cu un aer de indiferenţă suverană. 
Văzindu-l aşa de calm şi de absent, nimeni n-ar fi bănuit că se 
vorbea despre el şi încă în termenii în care capu-i era în joc. De 
la Jehan, 

privirile regelui se îndreptară spre Pardaillan, privin-du-l în 
tăcere, cu un surîns maliţios pe buze. 

Pardaillan îi răspunse printr-un zîmbet asemănător, însoţit de o 
ridicare dispreţuitoare a umerilor, spunînd: 

— Veţi vedea, Sire, că toate acuzaţiile ce i se aduc, sau i se vor 
aduce acestui tînăr, sânt asemănătoare... Adevărul este că se 
încearcă în toate chipurile distrugerea lui. 

Henri lăsă să cadă asupra lui Neuvy (care asculta fără a înţelege 
nimic) o privire încărcată de ameninţări. Surprinzîndu-i privirea, 
Pardaillan îi spuse regelui în şoaptă: 

— Totuşi, îl cred că este de bună-credinţă... E doar un 
instrument. 

— Ce vă face să spuneţi asta? întrebă Henri pe acelaşi ton. 

— Păi... siguranţa cu care a lansat acuzaţiile... Credeţi-mă, Sire, 
adevărații vinovaţi n-au avut curajul să intervină ei înşişi. 


— Poate că aveţi dreptate, răspunse Henri. Citeva momente îi 
măsură pe Pardaillan şi pe 

Jehan. Brusc, îl luă pe cavaler de braţ şi aproape că-l tîrî înspre 
caleaşca, cu familiaritatea bonomă pe care o folosea când se 
afla cu prietenii săi, spunîndu-i: 

— Prietene, cred că o discuţie între patru ochi e foarte necesară. 
— Şi eu sânt de aceeaşi părere, Sire. 

— Să intrăm în caleaşcă. 

Spunînd toate acestea cu voce tare, era ca şi cum ar fi dat 
ordinul ca toată lumea să se îndepărteze. Atit 

Neuvy cît şi vizitiul înţeleseră şi dispărură în grabă, întorcîndu-se 
spre Jehan care nici nu se clintise din loc, Pardaillan îi spuse cu 
blîndeţe: 

— Copilul meu, vrei să mă aştepţi cîteva clipe... Discuţia mea cu 
regele nu va fi prea lungă.. 

Spusele acestea dovedeau o mare familiaritate, pe care Henri n- 
ar fi permis-o altcuiva, şi drept acceptare, se întoarse la rîndul 
său spre tînăr, făcîndu-i un semn prietenesc pentru a-l îndemna 
la răbdare. Jehan îi răspunse făcînd o reverență respectuoasă. 
Pe faţa lui Pardaillan înflori din nou un suris de satisfacţie 
deoarece, chiar dacă reverenţa părea adresată regelui, privirea 
care o însoțea arăta în mod clar că este adresată cavalerului. 
Continuînd să discute cu Bellegarde şi Liancourt, care-i ajunsese 
din urmă, Concini şi d'Epernon nu scăpau din priviri pe rege şi 
pe cei trei gentilomi cu care acesta se explica. Neputind auzi ce 
se discută, sperau să ghicească sensul explicaţiilor din gesturile 
şi fizionomiile actorilor principali. Şi neliniştea lor creştea din ce 
în ce, deoarece regele se arăta destul de bine dispus faţă de cel 
de care ei se temeau. 

între timp, Henri IV şi Pardaillan se urcară în caleaşcă. 

— Prietene, începu regele, ştiţi că an în voi deplină încredere. 
(Pardaillan se înclină tăcut). Vreau să spun că, deoarece mă 
asiguraţi de bunele sale intenţii, deoarece răspundeţi de el... 

— Răspund, Sire! 

— Avînd în vedere toate acestea, tînărul nu va mai fi deranjat, 
vă dau cuvintul meu... Şi totuşi... îl cunoaşteţi bine... foarte 
bine? 

— E fiul meu! 

Henri se plesni peste coapse, exclamînd bucuros: 

— Bănuiam eu ceva!... Pe toţi dracii!... m-aţi liniştit. 


Şi cu un viu interes: 

— în cele din urmă v-aţi regăsit fiul? acela pe care-l căutaţi încă 
de la întoarcerea voastră din Spania, de mai bine de douăzeci 
de ani? Cît de mult mă bucur pentru voi, prietene... Poate că-mi 
va fi dat să fac pentru fiu ceea ce n-am putut face pentru tată. 
Fiul vostru, reluă regele după o scurtă tăcere, poate va fi nevoit 
să mă vadă uneori... cu toate aceste maşinaţiuni, nu se poate 
şti. 

— E posibil, într-adevăr, spuse Pardaillan evaziv. 

— Ei bine, fie el, fie voi, nu aveţi decit să pronunţaţi cuvîntul 
Pardaillan pentru a fi conduşi la mine. La orice oră din noapte 
sau din zi. Mă înţelegeţi, Pardaillan? 

— Prea bine, Sire. 

— Şi acum, prietene, fiindcă sîntem numai noi doi, cu mîna pe 
inimă, spuneţi-mi, ce avea de gind să facă fiul vostru în 
împrejurimile mănăstirii Montmartre, când cu lupta de la 
spînzurătoare? 

Ascunzîndu-şi un zîmbet Pardaillan spuse pe un ton naiv: 

— După cite am înţeles, tocmai eliberase o tînără, de care este 
foarte îndrăgostit, şi care fusese atrasă acolo prin viclenie, fiind 
reţinută împotriva voinţei ei. 

— E vorba de Bertille de Saugis? întrebă Henri stingherit. 

— Chiar de ea, Sire. 

— Şi spuneţi că era reţinută la mănăstire împotriva voinţei ei? 
Cine a îndrăznit?... Şi de ce?... 

— Cine? Nu ştiu, răspunse Pardaillan cu răceală. De ce? 
Deoarece tînăra deţine în păstrare hirtii care o dată divulgat 
secretul lor, unii n-ar sfirşi bine. 

— De ce n-am fost avertizat?... Credeţi că acest copil îmi este 
indiferent şi aş fi lăsat să fie persecutată fără a-i pedepsi pe 
vinovaţi?... Acum, că m-am lămurit în privinţa fiului vostru, reluă 
regele după o scurtă tăcere, spuneţi-i din partea mea că, pentru 
cîtva timp să se abţină să fie văzut prin preajma mănăstirii... 
Asta numai pentru a evita unele neînţelegeri asemănătoare 
celor petrecute zilele trecute lingă fosta spînzurătoare a 
mănăstirii. 

Pe faţa lui Pardaillan se aşternu un suris ascuţit. Regele 
ajunsese în punctul în care lui îi convenea. în loc să răspundă 
celor spuse de rege, replică liniştit: 


— Regele, care se interesează cu atita amabilitate de mine şi de 
fiul meu, n-ar vrea să afle şi numele mamei sale? 

— Ba da, aprobă regele curios, cine-i fericita? 

— Prinţesa Fausta, spuse Pardaillan aţintindu-l pe rege cu 
privirea. 

Mai întîi, regele nu dădu atenţie numelui. Sau mai degrabă nu se 
gîndi la ceea ce Pardaillan încerca în mod indirect să-i 
amintească: comoara Faustei, pe care ministrul său, Sully, cu 
asentimentul regelui, încerca s-o facă intrată în vistieria regală. 
Dar, deodată, regele înţelese. 

Privindu-l cu răceală pe cavaler, treptat, în ochi i se aprinse o 
flacără şi exclamă cu un uşor fluierat de satisfacţie: 

— Pe toţi dracii! strigă el. Frumoasă femeie!... după cîte mi s-a 
povestit, cel puţin... Trebuie să mărturisesc, continuă el, că pînă 
acum n-am avut norocul s-o cunosc. Complimentele mele, 
prietene. 

— Că e frumoasă, nu încape îndoială, Sire, replică Pardaillan fără 
să tresară. Dar norocul vostru e că n-aţi cunoscut-o... încă. 

Şi continuă cu un aer nepăsător: 

— Fabulos de bogată. 

Din nou regele se simţi stingherit. Venea acum vorba despre 
comoară şi, trebuia să-şi mărturisească, întreaga afacere nu era 
chiar aşa de onorabilă, dimpotrivă. 

Fără a părea că-i observă stinghereala, Pardaillan continuă 
netulburat: 

— Într-atît de bogată încât a ascuns în împrejurimile Parisului 
zece milioane destinate fiului său, şi se pare că cifra asta n-a 
strimtorat-o cu nimic. 

Henri înţelese reproşul ascuns, şi cum era un prea bun jucător, 
ştia să piardă fără să clipească. înţelese că această partidă este 
pierdută. Sigur, pilula era amară, lar o înghiţi fără să se strimbe. 
Şi asta cu atât mai mult :u cît nu voia să se expună umilinţei de 
a i se aminti :ă-i vorba de proprietatea altuia. 

Tocmai pentru aceasta luă iniţiativa, afectînd o jrivire bucuroasă 
şi nepăsătoare totodată: 

— La dracu'! prietene, ştii că era cît pe-aci să te jefuiesc? 

— Oh! făcu Pardaillan cu o ironie fină, liniştiţi-vă, sire. Chiar 
dacă milioanele s-ar fi găsit în locul în care le căutaţi, 
operaţiunea n-ar fi fost deloc fructuoasă pentru voi... fiindcă n- 
aţi fi găsit nimic. 


— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că alţii ar fi sosit înaintea domnului de Sully şi i-ar fi suflat 
milioanele de sub nas. 

— Pe toţi dracii! Asta-i prea de tot! 

— Sire, îi explică înţelegător Pardaillan, fiul meu s-a născut într- 
una din temniţele castelului Saint-Ange, la Roma. Dacă a reuşit 
să scape de acolo cu viaţă, asta se datorează faptului că papa 
Sixt V cunoştea de existenţa acestei comori. Şi-n timp ce-l lăsa 
liber pe copil, împreună cu aceea care-l îngrijea, punea pe 
urmele lor spionii cei mai talentaţi din Franţa şi Italia... Prin acea 
femeie, sau chiar prin copil, socotea să pună mîna pe comoară. 
— încep să înţeleg... 

— Au trecut douăzeci de ani, şi Biserica încă mai speră să 
găsească tezaurul... Ar fi ajuns înaintea voastră la ea... fiindcă 
sânt acolo unde sânt mai stăpîni ca voi... Şi ăsta-i încă unul din 
motivele pentru care sânt atât de înverşunaţi împotriva fiului 
meu şi vor să-l compromită în faţa Maiestăţii Voastre. 

— Mă vor ucide, prietene!... Fără îndoială, ei sânt aceia care-mi 
poartă sîmbetele! 

Era atât de palid şi părea atât de distrus, încât lui Pardaillan i se 
făcu milă. Pentru a-i abate gindurile, îi răspunse cu o siguranţă 
pe care totuşi nu o simţea. 

— Ei aş! încă n-au reuşit. Aveţi prieteni mult prea devotați şi 
care veghează din umbră... fiindcă nemernicii ăia acţionează 
numai în umbră. Dar, Sire, acum înţelegeţi de ce fiul meu 
trebuie să supravegheze mănăstirea Montmartre şi 
împrejurimile ei. îşi păzeşte bunul său... şi e în drept s-o facă. 

— îi voi ordona lui Sully să înceteze cercetările. 

— Ba nu, Sire, vă rog, interveni Pardaillan. Dimpotrivă, să le 
continue. Am nevoie de asta!... Numai că, vă rog să-i 
comunicaţi, ca şi comandantului jandarmilor şi tuturor celor din 
poliţia voastră şi din justiţie, să-l lase în pace pe Jehan le 
Brave... 

— Cum doriţi. Dar spuneţi-mi, Pardaillan, voi care cunoaşteţi 
atitea secrete, cum se face că fiul vostru a găsit sub 
spînzurătoare praf de puşcă. Şi cum de-a reuşit să scape din 
explozia aia înfricoşătoare care a făcut destule victime. 

— Dar e simplu, explică Pardaillan, surizînd. Sub spînzurătoare 
se află o subterană de a cărei existenţănu ştie nimeni. Acolo şi-a 


îngropat prinţesa Fausta milioanele-i faimoase, pe care atiţia le 
caută. 

— Aha! strigă Henri, căruia i se trezise interesul.' Asta era 
motivul pentru care fiul vostru se afla acolo!... Dar praful de 
puşcă? 

— Prinţesa, reluă cavalerul, nu se-ndoia că această comoară va 
fi căutată, şi şi-a luat măsurile sale de precauţie. Mai întîi, o 
discuţie cu stareţa mănăstirii, pentru a o face să creadă că 
milioanele se află în incinta ei. 

—: în vreme ce acestea au fost ascunse în afara ei, într-un loc cu 
totul la vedere. Nu-i rău gindit, remarcă Henri, din ce în ce mai 
interesat. 

— Dă, continuă Pardaillan visător şi cu o voce ciudată, prinţesei 
nu-i lipsea imaginaţia... ştiu şi eu cîte ceva. Şi rămase citeva 
clipe tăcut, cu privirea pierdută în sine însuşi, rememorînd 
amintiri, din timpul tinereţii sale, trecînd din nou prin fazele 
giganticului duel pe care-l susţinuse contra acestui geniu al 
răului. 

— Continuaţi, prietene, spuse afectuos regele pentru a-l scoate 
din gîndurile sale negre. 

— Ei bine, această subterană, continuă Pardaillan scuturîndu-şi 
capul, duce spre un fel de peşteră subpămiînteană în care 
Fausta a ascuns un adevărat arsenal: praf de puşcă, arme, 
gloanţe... cu care ar fi putut susţine un asediu mai multe zile. 
Mult mai tîrziu, la Sevilla, mi-a dezvăluit existenţa acestor 
subterane şi modul cum se poate ajunge la ele în mod secret. 
Din curiozitate am fost să văd locurile şi am constatat lipsa 
alimentelor. 

— Să te aperi, observă regele, e foarte bine. Dar mai trebuie să 
te şi hrăneşti. E elementar pentru cel care vrea să reziste 
asediului. 

— E drept, Sire. lată pentru care motive am dus chiar eu 
proviziile acolo. Din timp în timp le înlocuiam, deoarece prin 
învechire acestea se stricau. Numai vinul s-a transformat într-un 
adevărat nectar. Şi acum înţelegeţi restul, Sire: fiul meu s-a 
putut apăra cu vitejie datorită armelor mamei sale. 

— Şi a putut să se hrănească datorită proviziilor făcute de tatăl 
său, continuă Henri, rizind. Acum totul se explică! Atunci când 
fiul vostru a provocat explozia, se găsea deja în peşteră. Pe toţi 


dracii! Fiul vostru e un tovarăş de arme excelent! Se vede cu 
cine seamănă! 

Cavalerul se înclină în faţa complimentului pe care-l preţui la 
justa sa valoare. 

Henri observase că Pardaillan îi dezvăluise spontan locul în care 
se aflau ascunse milioanele. Acest semn de încredere îl 
emoţiona, dar nu făcu nici un comentariu. 

Audienţa se terminase, Pardaillan obţinînd ceea ce voia: 
bunăvoința regelui. îşi dădea seama prea bine că această 
bunăvoință a Bearnezului se datora numai egoismului său şi 
fricii de a fi asasinat, dar pentru el asta avea o prea mică 
importanţă. 

îşi luă rămas bun de la rege şi cobori din caleaşcă făcînd semn 
fiului său se apropie. 

Rămas în caleaşca, Henri făcu semn seniorilor care pînă atunci 
se ţinuseră la o distanţă respectuoasă şi care, acum, se grăbiră 
să asculte. în spatele acestora, la o distanţă şi mai mare, 
mulţimea se îngrămădi, curioasă să vadă ce va urma. 
Scoţindu-şi bustul prin portiera caleştii, Henri rosti cu o voce 
limpede şi puternică, pe care o auziră cu toţii, chiar şi cei din 
ultimul rînd: 

— Neuvy, spuse el, ai fost rău informat. Domnul Jehan le Brave, 
aici de faţă, este un gentilom viteaz şi cinstit, demn de stima 
tuturor. Cu preţul vieţii sale, mi-a salvat-o pe a mea. 

O tăcere de gheaţă însoţi spusele regelui. D'Epernon, livid, 
scrişnea blesteme. Gentilomii săi, bineînţeles că-i urmau 
exemplul. 

In ce-l priveşte, Concini spumega; strimbătura fioroasă care-i 
schimonosea faţa, şi care vroia să treacă drept zîmbet, încerca 
să-i ascundă gîndurile: 

„Fără nemernicul ăsta, regele ar fi fost mort... şi eu aş fi 
triumfat! Nenorocire ţie, fiu al lui Pardaillan, te voi zdrobi!" 

Furia şi dezamăgirea îl făcu să-şi piardă capul, deoarece 
înaintînd doi paşi, izbucni: 

— Sire, acest gentilom, atât de viteaz şi de cinstit, cum îl 
credeţi, a fost în slujba mea... şi v-aş putea da unele amănunte 
despre el. 

Aruncîndu-i o privire dispreţuitoare, Henri îi replică sec: 

— De prisos, domnule!... sânt lămurit pe deplin. 


Dar fiul lui Pardaillan nu era omul care să se eschiveze unei 
provocări. Făcînd şi el doi paşi înainte, spuse cu voce tare: 

— Sire, rog umil pe Maiestatea Voastră să-i lase să vorbească pe 
domnul Concini. După cite ştiţi, este unul dintre duşmanii mei de 
moarte... cu atât mai prețioasă mi-ar fi mărturia sa... De 
asemenea, îl rog şi pe ducele d'Epernon să vorbească... un alt 
duşman de-al meu, Sire... Dacă va fi nevoie, voi mai apela şi la 
serviciile unui oarecare călugăr... un al treilea duşman de 
moarte. Vorbiţi; Concini şi d'Epernon, chiar e nevoie să-l aduc şi 
pe acel demn călugăr?... 

întreaga sa atitudine era o sfidare. Regele intui că tot ce rostise 
Jehan pînă acum ascundea o ameninţare. Dar ce ameninţare. Şi 
cum ar fi putut să ghicească acest lucru, când fiul îi semăna pe 
deplin tatălui. Aruncă o privire bănuitoare asupra celor doi, 
interpelaţi atât de direct de tînăr. 

Livid, tremurînd, Concini făcu cîțiva paşi înapoi, ca şi când ar fi 
văzut securea călăului, deasupra capului său. Dimpotrivă, 
d'Epernon făcu doi paşi în întîm-pinarea sa şi-i spuse printre 
dinţi: 

— Aţi înebunit?... Ne grăbiţi sfirşitul în mod prostesc, pe toţi 
dracii! 

Şi cu voce tare: 

— Sire, mă înclin în faţa vitejiei şi loialității acestui tînăr 
gentilom. Dar trebuie să vă spun că se înşală când crede că-i 
sânt duşman... Cum aş putea uita faptul că-i datorez viaţa fiului 
meu, Candale? 

Intervenţia ducelui îi permise lui Concini să-şi revină. Regele 
părea că aşteaptă .să-l audă şi pe el vorbind şi chiar ochii 
strălucitori ai lui Jehan le Brave păreau că-i spun: 

„Vorbeşte!... numai că, fii atent la ce spui, după tine, voi vorbi şi 
eu." 

Trebui să se execute: 

— Sire, spuse acesta cu o voce plină de furie, cu toate că între 
domnul şi mine nu este nici cea mai mică simpatie, am crezut că 
e de datoria mea să mărturisesc aici, în public, că este un om de 
onoare. 

Cu un gest al capului, Jehan îşi arăta satisfacția. Pardaillan, cu 
ochii strălucitori, suridea răutăcios în 

mustaţa-i căruntă. Regele fu pe punctul de a-i cere lui Jehan să-i 
dea mai multe amănunte despre respectivul călugăr, dar se 


abţinu, spunîndu-şi că-n situaţia dată, tînărul nu ar fi spus prea 
multe. Lăsă incidentul închis, -dar reluă cu voce tare privindu-şi, 
rînd pe rînd, gentilomii prezenţi: 

— Domnilor, vă anunţ că de azi domnul Jehan le Brave face 
parte dintre prietenii mei... şi nu uitaţi că, în cazul în care i se va 
întîmpla ceva, îl voi apăra eu însumi. Nu uitaţi asta. 

Capetele celor ce-l înconjurau pe rege se plecară şi mai mult, şi 
când se înălţară se auzi din nou strigătul: 

— Trăiască regele! 

întorcîndu-se spre Jehan, regele-i spuse cu blîndeţe: - 

— Am însărcinat pe domnul de Pardaillan să vă transmită unele 
recomandări pe care aş dori să vi le fac, şi aş vrea să ţineţi 
seama de ele, avînd în vedere că sânt destul de importante. 

— Sire, răspunse Jehan înclinîndu-se, dorinţele regelui sânt 
ordine pentru mine. 

— Da, răspunse maliţios Henri, rizînd din inimă, dar numai dacă 
vă sânt pe plac... şi nu prea sânt întotdeauna. 

Surizînd, Jehan îi răspunse: 

— După cîte am putut remarca, regele nu a fost nemulţumit de 
faptul că nu i-am ascultat ordinele, deoarece în acest fel i- am 
salvat viaţa. 

Regele se mulţumi să aprobe cu un gest. 

între timp, Bellegarde şi Liancourt îşi reluaseră locurile în 
caleaşca. Vizitiul se urcase pe capră şi punea în ordine hăţurile. 
Văziînd că furtuna a trecut, de Neuvy se apropie şi întrebă: 

— Ne acordaţi onoarea de a-l escorta pe rege? 

— Mulţumesc Neuvy, răspunse regele. Domnii de Pardaillan şi 
Jehan le Brave mă vor conduce pînă la Luvru. 

Imediat, Pardaillan şi fiul său încălecară şi se plasară în dreptul 
portierelor caleştii. 

— La revedere, domnilor! strigă regele în momentul în care caii, 
de-acum îmbliînziţi, o luară în trap uşor. 

Şi toţi gentilomii, urmaţi de gloată, răspunseră într-un singur 
strigăt: 

— Trăiască regele! 

După ce caleaşca regală se pierdu în direcţia porţii Buci, 
Concini, d'Epernon şi Neuvy se despărţiră, fiecare rumegind 
gînduri de răzbunare. 

Rămas ultimul, Concini îşi chemă cei patru gentilomi. 


— Saint Julien, spuse el, puţin absent, unde s-a ajuns cu planul 
răpirii? 

Omul cu capul înfăşurat în bandaje răspunse, cu o reţinere care- 
iscăpă lui Concini: 

— Domnule, sper ca toate pregătirile să fie gata miine... Totuşi, 
nu îndrăznesc să afirm că aşa va fi. în afacerea asta, nu trebuie 
să ne grăbim, dacă vrem să reuşim. 

Concini nu-i răspunse. După toate semnele, părea că rumegă 
ceva, în timp ce o luptă surdă, violentă, se ducea în interiorul 
său. Neliniştea lui Saint-Julien creştea. Oricum, chiar dacă 
florentinul era generos, asta nu însemna că este şi răbdător, mai 
ales când era vorba să-şi satisfacă pasiunile. 

Se pare că în cele din urmă Concini luă o hotărîre. Dar care, 
judecând după grimasa chipului său, nu-i era pe plac. Spre 
marea uşurare a spionului Leonorei, îl auzi spunînd. 

— Da, ai dreptate. Nu trebuie să forţăm lucrurile. Părînd să 
calculeze ceva, reluă cu voce tare: 

— Deci, azi e vineri... S-o amînăm pînă la mijlocul săptămînii 
viitoare. Miercuri, de exemplu. Pînă atunci, vă interzic cu 
desăvirşire să vă arătaţi prin preajma locului. 

— Asta înseamnă că trebuie să lăsăm casa nesupravegheată? 
întrebă Saint-Julien mirat. 

— Dimpotrivă, la dracu'!... Dar de la distanţă... nimeni nu 
trebuie să miroase nimic. Discreţie, cît mai multă discreţie. 

— E-n regulă. Ne vom lua toate precauţiile şi nici măcar 
pasărea-n zbor nu va şti nimic. 

Concini aprobă cu un gest şi continuă şi mai aspru: 

— Asta nu-i totul. Pînă atunci nu aveţi voie, sub pedeapsa cu 
moartea, să vă atingeţi de Jehan le Brave. 

Saint-Julien, Eynaus, Longval şi Roquetaille se zbirliră dintr-o 
dată. De-acuma deja îl urau tot atât de mult cît îl ura şi Concini. 
Şi explodară. 

Privindu-i cu o satisfacţie întunecată, Concini îi potoli: 

— Uşurel, lupii mei. Nu renunţ la nimic. Dacă dau înapoi... asta e 
pentru a putea sări asupra lui mai bine. înţelegeţi? 

Dintr-o dată, cei patru se liniştiră şi se apropiară, cu ochii 
strălucindu-le: 

— Explicaţi-ne, monseniore, spuse cu respect unul dintre ei. 
Părând cufundat într-unul din visele sale înfricoşătoare, Concini 
îşi reveni şi le spuse: 


— Dacă-i mai acord cinci sau şase zile de răgaz caraghiosului, 
dacă-i permit — şi numai Dumnezeu 

ştie cu cîtă suferinţă din partea mea — (şi într-adevăr, părea că 
suferă enorm) dacă-i permit să mai dea tircoale drăguţei sale, 
asta-i numai pentru a-l linişti, pentru a-l face să creadă că 
ameninţarea regelui îşi face efectul asupra mea şi că renuţ la a- 
| pedepsi... Dar în tot acest timp, cu ajutorul vostru, îmi ţes 
plasa... în care va cădea, negreşit. 

Satisfacţia celor patru spadasini izbucni la fel de zgomotoasă, 
tot pe cit le fusese şi nemulţumirea de la început! 

— Eram sigur! — Pe maţele papei! — Sîntem nişte blegi! — Pe 
el! Pe el!... 

— Şi acum, fiţi atenţi, făcu Concini, îndemnîndu-i să se apropie. 
Şi în şoaptă, le explică celor patru ideea sa, ideea care avu darul 
să-i încînte pe măsură ce le vorbea. 

între timp, Pardaillan şi fiul său au ajuns la Luvru, şi după puţin 
timp se despărţiră de rege, care li se arătă mai mult decit 
binevoitor. 

Prima persoană care-i ieşi în cale cavalerului, fu tocmai 
căpitanul de Vitry, care din întîmplare se afla în faţa porţii, şi 
care-i urmă pînă la intrarea în palat. 

Zărindii-l, pe faţa lui Pardaillan îşi făcu loc un suris puţin 
răutăcios. Şi cum regele tocmai se îndepărta, sprijinindu-se 
prietenos de ducele de Bellegarde, îi spuse destul de tare pentru 
a fi auzit de rege: 

—Ei, domnule de Vitry! vă înapoiez calul... Bun animal, pe legea 
mea. Datorită lui am putut să o ajung din urmă pe Maiestatea 
Sa şi tocmai la momentul potrivit, pentru a-i opri caii, care 
însetaţi, deveniseră de nestăpinit. în felul ăsta, indirect e drept, 
regele vă datorează viaţa. 

Vitry aruncă o privire furişă spre Henri IV care, fără a se opri, 
întoarse capul şi-i spuse surâzînd: 

— N-o voi uita, fii liniştit, Vitry. 

Şi dispăru fără a-i mai aştepta răspunsul. Apropiindu-se de 
Pardaillan, Vitry îi strînse mîna şi-i spuse pe un ton complice: 

— Pe toţi sfinţii, domnule de Pardaillan, sînteţi unul dintre cei 
mai îndatoritori oameni pe care-i cunosc!... Vă rog să dispuneţi 
de mine ca de un prieten devotat. 

—  Credeţi-mă, domnule, răspunse serios de această dată 
Pardaillan, că sânt onorat de prietenia pe care mi-o oferiţi. 


Şi cu un grăunte de zeflemea, urmă: 

— De altfel, mi s-a părut necesar să fac cunoscut regelui 
serviciul pe care i l-aţi adus cu această ocazie. 

— Ei asta-i, exclamă zăpăcit Jehan le Brave, asta mă face să-mi 
amintesc că şi eu am împrumutat calul!... Dar puţin cam 
împotriva voinţei stăpînului său. 

— M-aş fi mirat să fie altfel, cunoscîndu-vă bogăţia, făcu 
Pardaillan surîzînd. 

Vitry îl văzuse pe Jehan călărind în dreptul portierei caleştii 
regale, onoare pe care mulţi şi-ar fi dorit-o. însemna că acest 
tînăr nu era un fitecine. Privirile-i fugeau când spre Pardaillan, 
când spre Jehan. înţelegindu-i curiozitatea, cavalerul se grăbi să 
facă prezentările: 

— Cum! exclamă Vitry uluit, Jehan le Brave!... Deci domnul este 
eroul minunatei aventuri de la spînzu-rătoarea din Montmartre? 
— EI însuşi, întări Pardaillan, zeflemitor. Şi cu un aer nepăsător, 
adăugă: 

— Acest gentilom, cu toate că a fost destul de calomniat, a avut 
norocul de a aduce oarecare servicii Maiestăţii Sale, servicii 
destul de importante, de altfel, şi regele, la rîndul său, a avut 
bunăvoința de a-l, număra printre prietenii săi, după cum aţi 
văzut. 

Bineînţeles că Vitry văzuse. Şi nu-i trebui mai mult pentru a se 
arăta binevoitor faţă de tînărul care se bucura de favorurile 
regale. 

— Domnule de Pardaillan, spuse el prietenos, deoarece mi s-a 
părut că apreciaţi calul, faceţi-mi favoarea de a-l accepta ca dar 
din partea mea, mărturie a stimei şi recunoştinţei mele. 
Pardaillan era pe punctul de a refuza darul. Dar în acel moment 
zări privirile cu care fiul său admira animalul şi-i veni o idee. 

— Pe legea mea, domnule, mi-e greu să refuz ceea ce-mi oferiţi 
cu atita graţie. Numai că, adăugă el cu naivitate, cum am deja 
un cal, şi nu sânt destul de bogat pentru a-mi permite un altul, 
îngăduiţi-mi să-l dăruiesc tînărului meu prieten care nu are nici 
unul. 

— Calul vă aparţine, cavalere, răspunse căpitanul. Sinteţi liber 
să faceţi cu el ce doriţi. 

Profitîind de faptul că fiul său se afla la o oarecare distanţă, 
Pardaillan se plecă spre Vitry şi-i spuse la ureche: 


— Vă spun un secret, domnule! Faceţi în aşa fel încât regele să 
afle că aţi dăruit acest cal tîinărului acesta... Veţi vedea că 
onorurile vor urma. 

— hotărât lucru, sînteţi un prieten încîntător! murmură Vitry. 

Se întoarseră spre Jehan care continua să-şi privească cu 
încîntare calul. 

— Dar ce veţi face cu acesta, pe care l-aţi împrumutat împotriva 
voinţei stăpînului său? întrebă Pardaillan. 

— Aveam intenţia să i-l înapoiez. Dar, domnule, sânt încurcat... 
Aparține lui Concini. 

— la te uită! exclamă Pardaillan. 

— Nu vreau să-l las să creadă că vreau să-mi însuşesc ceea ce Îi 
aparţine... Pe de altă parte, mi-c penibil, o mărturisesc să i-l duc 
chiar eu. 

— Păi, atunci trimiteţi-l prin cineva, insinua cavalerul, privindu-l 
pe furiş. 

— în ruptul capului! protestă Jehan. Ar putea crede că mi-e frică. 
— Nu ne rămîne altceva de făcut, răspunse Pardaillan surizînd, 
decit să mergem împreună, la care Jehan îi răspunse cu o privire 
de mulţumire. 

Ducînd de căpăstru calul lui Concini, cei doi se îndreptară spre 
locuinţa acestuia. 

Jehan şi Pardaillan ajunseră acolo tocmai în momentul în care 
florentinul şi oamenii săi descălecau. 

— Pe legea mea, şopti tînărul la urechea tatălui său. Nici nu se 
putea un moment mai potrivit. 

Şi, în timp ce Pardaillan rămase pe loc, pregătit să intervină în 
caz de nevoie, tînărul înainta pînă în faţa lui Concini şi a 
oamenilor săi. 

Zărindu-l, aceştia rămaseră împietriţi. Văzîndu-i îndrăzneala de 
a pătrunde pînă în birlogul lupului, fură cuprinşi de furie, 
începînd să mormăie tot felul de blesteme. 

Imediat, Concini se întoarse spre oamenii săi pentru a le impune 
tăcerea, comandîndu-le în şoaptă: 

— Nimeni să nu facă nimic, pe sîngele lui CristosL. Tăcere! 

Ajuns la doi paşi de grup, Jehan se descoperi cu un gest larg. 
Artist de geniu, stăpîn pe el însuşi, cu toate că pălise puţin, 
Concini se descoperi la rîndul său şi rămase într-o aşteptare 
demnă. 


Luînd drept model pe stăpiînul lor, cei patru spadasini făcură la 
fel. Mirat, Jehan se adresă lui Rogquetaille: 

— Domnule, vă înapoiez calul pe care l-am împrumutat de la 
dumneavoastră... puţin cam brutal, recunosc. Dar aveam scuza 
că era pentru a-l servi pe rege. 

Spunînd acestea, se înclină cu o graţie dispreţuitoare, înmînînd 
friul lui Roquetaille care părea stană de piatră. Privirea pe care i- 
o aruncă Concini, păru că-l scoate din amorţeală. La rîndul său, 
încercă o reverență şi-i răspunse, cu o voce şuierătoare, 
încercînd să zimbească: 

— Domnule, pentru oricare gentilom, serviciul regelui mai întîi 
de toate. 

înclinîndu-se încă o dată în faţa lui Concini şi a oamenilor săi, 
Jehan spuse cu blîndeţe, fără urmă de provocare. 

— La revedere, domnilor! 

Şi în timp ce Concini, Roguetaille, Longval, Eynaus şi Saint-Julien 
încercau să răspundă cît mai cavaleresc salutului său, Jehan se 
îndepărtă, întorcîndu-le 

spatele, mirat şi el de uşurinţa cu care ieşise din încurcătură. 
Dar în spatele său, blestemele izbucniră cu furie. 

Concini nu spunea nimic, doar îl privea pe tînăr cum se 
îndepărtează, în timp ce ochii-i fulgerau. 

— Uşurel, lupii mei!... Doar cîteva zile, şi vă jur că insolenţa 
fanfaronului va fi pedepsită. Va plăti pentru toate şi răzbunarea 
mea va fi îngrozitoare. 

— Domnule, asta ne-a şi reţinut. Altfel... 

Imediat ce Acquaviva se întoarse la mănăstirea capucinlor, ceru 
să aibă o discuţie cu părintele Joseph. După mai puţin de o 
jumătate de oră poarta mănăstirii se deschise şi el ieşi, călare 
pe un catir. Părintele Joseph, care-l întovărăşise pînă la poartă, îi 
ură cu voce tare: 

— Călătorie plăcută, părinte! 

— La revedere, frate, şi mulţumesc pentru găzduire, răspunse 
Acquaviva. 

După ce poarta se închise în urma sa cu un scrişnet, Acquaviva 
îşi lăsă gluga pe ochi şi se îndepărtă în pasul nepăsător al 
catîrului. 

Pe când se apropia de strada Gaillon, un călugăr apăru pe 
terasa care preceda intrarea în capela Saint-Roch care coborînd 


scara nepăsător, se opri în mijlocul drumului cu un aer nehotărit, 
ca unul care nu ştie încotro s-o ia. 

Apropiindu-se de el, Acquaviva făcu un semn ciudat, la care 
celălalt îi răspunse printr-un semn asemănător. 

Acquaviva trecu de călugăr, fără să se oprească, făcîndu-i doar 
un semn de bineţe. în trecere, îi şopti un singur cuvînt: 

— Ruilly. 


urmă. 

Acesta din urmă traversă oraşul, de la poarta Saint-Honore pînă 
la poarta Saint-Antoine. Ajuns în cartierul Saint-Antoine, îşi 
îndemnă catiîrul s-o ia la trap. 

Curînd ajunse la zidul de incintă al mănăstirii Saint-Antoine. 
Acolo, o luă la dreapta şi în scurt timp se află în tîrgul Ruilly, o 
aşezare cu puţine case, aruncate care încotro. Părintele, se opri 
în faţa unei ferme singuratice, care nu era decit vechiul conac 
regal din Ruilly, în care intră ca acasă. 

După mai puţin de un sfert de oră, sosi şi călugărul Parfait 
Goulard cu care avu o discuţie destul de îndelungată. în urma 
căreia, în timp ce se despărţea de el, îi spuse: 

— Du-te fiule, şi mai ales, nu uita nimic. Tînărul de care ţi-am 
vorbit trebuie să moară cît de curînd... E vorba de existenţa 
ordinului nostru. 

— Va muri, replică Parfait Goulard cu răceală. 

In aceaşi zi, pe însetate, Acquaviva îşi înşeuă catirul şi se 
îndreptă spre mănăstirea Saint-Antoine. O dată ajuns în dreptul 
ei, o ocoli şi, trecînd prin dreptul crucii Faubin, coborî spre 
Popincourt, trecu prin Cour-tille, traversă Montfaucon, ajungînd 
în cartierul Saint-Laurent, astfel încât descrise un semicerc 
destul de mare în jurul zidului de incintă al oraşului. 

Ajuns în cartier, la mai bine de o sută de paşi de poarta Saint- 
Martin zări un călugăr care părea că aşteaptă pe cineva. 
Acquaviva descălecă şi călugărul 

apucă imediat frâul catîrului fără a rosti nici cel mai mic cuvînt. 
Mergînd pe jos, cu gluga acoperindu-i faţa, Acquaviva intră în 
Paris doar cu cîteva momente înainte de închiderea porţilor. 
După cîteva ocoluri pe străzile cele mai puţin umblate, ajunse în 
cu rînd în strada Heaumerie, o stradă îngustă dar care, în acea 
epocă era destul de animată. La capătul acesteia, în apropierea 


străzii Vieille-Monnaie, se află o fundătură numită pe atunci Fort- 
aux-Dames, şi asta deoarece mănăstirea de călugăriţe 
Montmartre îşi avea propria închisoare. 

închisoarea de care vorbim se afla tocmai în capătul fundăturii. 
Era o clădire veche, cu trei etaje, întunecată şi sinistră ca 
oricare altă închisoare. Cine şi-ar fi închipuit că această 
închisoare era o parodie, s-ar fi înşelat amarnic. Dimpotrivă, era 
o închisoare cît se poate de dură, dotată cu tot ceea ce e 
necesar: portari, temniceri, gardieni, călău şi ajutoarele sale, 
capelă şi capelani; mai avea şi celule adinci, dotate cu lanţuri 
solide, cameră de tortură. După cite se vede, nu lipsea nimic. 
Avînd în vedere faptul că lăcaşul era destul de neîncăpător, că 
doamnele călugăriţe nu erau prea bogate, nenorociţii care erau 
închişi aici o duceau mult mai rău ca în oricare altă parte. 
Detaliile acestea vi s-ar putea părea de prisos. Mai tirziu se va 
vedea că au fost necesare. Poate chiar vom fi obligaţi să 
revenim asupra lor. 

Mai înainte de a ajunge la capătul fundăturii, alăturată închisorii, 
se găsea o casă destul de modestă, cu două etaje. Cu ferestrele 
şi uşa tot timpul închise, părea mai întunecată decât era chiar 
închisoarea care 

totuşi, era locuită, şi a cărei poartă se deschidea şi se închidea 
deseori. Era un  du-te-vino neîncetat al călugărilor şi 
călugăriţelor al temnicerilor şi paznicilor care intrau şi ieşeau 
mereu. Cât despre casa vecină, nimeni nu văzuse acolo vreo 
mişcare. 

Spre uşa acesteia se îndreptă Acquaviva când se făcu întuneric. 
Şi uşa se deschise în faţa sa fără cel mai mic zgomot şi fără ca 
părintele să se anunţe. Cel ce-i deschise era tot fratele Parfait 
Goulard. Conducîndu-şi şeful la ultimul etaj al casei, îl introduse 
într-un cabinet mic dar mobilat destul de confortabil. 

Aruncînd în jurul său o privire indiferentă, Acquaviva ceru scurt: 
— Să vedem. 

Parfait Goulard deschise o fereastră mică prin care părintele 
Acquaviva privea în timp ce beţivanul explica: 

— în spate se găseşte o grădină mică. Acolo, mai în jos, în 
spatele zidului acela înalt, e strada Vieille-Monnaie. 

— Bine. Mai departe, spuse Acquaviva. 

Goulard închise fereastra şi deschise mai apoi uşa. Se aflau 
acum pe un palier îngust. în stînga se afla scara abruptă pe care 


urcaseră. în faţă se găsea o uşă joasă, ferecată cu un lacăt 
enorm. în mijloc, uşa camerei pe al cărei prag se aflau. Arătînd 
spre uşa ferecată, Goulard explică: 

— Nu-i decît un hambar, fără nici o altă ieşire. Nimeni nu intră 
acolo. 

Îndreptându-se spre zid, în faţa uşii, ridică lampa pe care o avea 
în mînă pentru a face vizibil un buton minuscul, ascuns cu 
dibăcie, şi pe care apăsă. Imediat se deschise o uşă secretă prin 
care intrară. Se> aflau 

acum într-o cameră cu mult mai mică decit aceea pe care 
tocmai o părăsiseră. 

— Aici ne aflăm deja pe teritoriul călugăriţelor de la Montmartre, 
explică Parfait Goulard. 

— Mai departe, repetă Acquaviva. Reîntorcîndu-se la scara 
abruptă, coborîră înspre 

temniţele de la subsol. Datorită unei noi intrări secrete, ajunseră 
curînd într-un coridor îngust, în care Acquaviva, pentru a trece, 
fu nevoit să-şi plece capul. După ce-l străbătură, ajunseră în 
cele din urmă la o scară care-i conduse la un vestibul. 

— în acest loc, spuse Parfait Goulard, ne aflăm de cealaltă parte 
a străzii Vieille-Monnaie. Totdeauna se află aici un om de pază. 
La momentul convenit, de la fereastra voastră, puteţi să-i 
semnalaţi în codul zilei şi veţi fi ascultat cu sfinţenie. 

— Foarte bine, se declară satisfăcut Acquaviva. Să ne 
întoarcem. 

După nu mai mult de două minute se aflau din nou în 
misterioasa locuinţă. Pe când se aflau la parter, Parfait Goulard 
îl întrebă: 

— Monseniorul doreşte să-i arăt şi camerele trucate? 

— La ce bun! replică indiferent Acquaviva, să urcăm. 

Ajuns în camera de la ultimul etaj, pe care o părăsiseră nu cu 
mult timp înainte, Acquaviva se aşeză în singurul fotoliu existent 
şi, făcîndu-i semn lui Parfait Goulard să ia loc pe unul din 
scaune, îi spuse: 

— Ei bine, fiule, ce se mai aude cu acel Ravaillac?... Vedeţi, 
datorită fiului lui Pardaillan, avem acum nevoie de el mai mult 
ca oricînd. Pe cît de mult ne-am străduit să-l convingem să se 
întoarcă în ţinutul lui de baştină, acum trebuie să-l facem să se 
răzgîndească. Crezi că vei reuşi? 


— Cel mai dificil va fi, răspunse călugărul, de a-l convinge fără 
a-i deştepta bănuielile. Totuşi sper să reuşesc. Dacă intră în 
casa asta, vă jur că nu o va mai părăsi. 

— Şi-n privinţa lui Jehan le Brave? 

Cu un suris înfricoşător, Parfait Goulard îi răspunse: 

— Oamenii noştri îl urmăresc pas cu pas. Şi astă pînă în ziua în 
care... nu vom avea a ne mai teme de el. 

— Cît mai curînd, fiule, cît mai curînd. Este foarte urgent acest 
lucru, spuse Acquaviva, fără a-şi arăta totuşi nerăbdarea. 

— Poate că în clipa asta, lucrul e deja făcut. 

— Să te audă Dumnezeu, fiule. 

Şi după cîteva momente de meditaţie: 

— în ce stadiu ne aflăm cu cercetările la mănăstire? 

— Ne apropiem, monseniore. Altarul arătat de actul de care ne 
servim este aproape degajat. în cîteva zile vom descoperi 
resortul secret. Şi atunci vom fi aproape la capătul drumului. 

în acea clipă, se auzi cum cineva îşi face cunoscută prezenţa de 
cealaltă parte a uşii. Goulard se grăbi să deschidă. Un călugăr, 
cu o înfăţişare atletică, îşi făcu apariţia şi ceru respectuos 
monseniorului să-şi exprime dorinţa în ceea ce priveşte cina. 

— Aduceţi-mi o bucată de piine, fructe şi un pahar de apă, ceru 
Acquaviva. 

în timp ce acesta se îndepărtă, începu să-i comunice ordinele 
sale fratelui Goulard. 

Cinci minute mai tîrziu, când voinicul călugăr se înapoie aducînd 
cu el cina frugală, nu-l mai văzu pe Parfait Goulard, dar acest 
lucru nu-l miră prea mult. 

După ce-l părăsi pe Pardaillan, Jehan le Brave ieşi din Paris prin 
poarta Montmartre, trecînd prin faţa casei Perrettei fără a se 
opri. când ajunse în dreptul castelului Porcherons, fu întîmpinat 
de Gringaille, apărut din spatele unui tufiş unde se ascunsese 
pînă atunci, şi de unde supraveghea casa fetei. 

— Ei, care mai sânt noutăţile? întrebă Jehan. 

— Linişte deplină, şefule. 

— E bine, dar continuaţi supravegherea. Sper ca în curînd să vă 
eliberez de sarcina asta. 

— Care-i destul de plictisitoare, mărturisi cu sinceritate 
Gringaille. 

Liniştit dinspre partea asta Jehan se îndepărtă după ce strînse 
mîna lui Gringaille, fericit de prietenia şefului. 


Şi-n timp ce parizianul îşi continua veghea conform dorinţei lui 
Jehan, acesta din urmă porni în căutarea lui Ravaillac. La hanul 
Trei Porumbei i se spuse că roşcatul îi părăsise, asigurindu-i că 
se întoarce în ţinuturile natale. 

„E-n regulă", gîndi tînărul. 

Spre seară, ieşi să cineze într-una din cîrciumile din strada 
Saint-Denis. când o părăsi, se făcuse deja tîrziu. 

Străzile erau de-acum întunecate, tăcute, pustii. De altfel, puţin 
îi păsa. Le străbătea cu nepăsarea-i obişnuită, luînd-o pe drumul 
cel mai scurt pentru a ajunge cit mai repede acasă. 

In strada Bethisy, la cîţiva paşi de propria locuinţă, simţi în 
spatele său o foială neobişnuită, şi făcu o săritură într-o parte. 
1 


În aceeaşi clipă, pe lîngă ureche, la cîteva degete îi trecu un 
glonţ. Şi imediat se auzi un alt foc. Căzu pe spate, şi după ce 
zvicni din picioare de cîteva ori, rămase ţeapăn. , Imediat se 
auzi o voce: 

— L-am atins! 

Două umbre se apropiară, cu pumnalele în mînă. 

— Cred că-i mort, continuă vocea. 

— Ce contează, spuse celălalt, pentru cît am primit, merită să 
fim siguri. 

Jehan nu făcu nici o mişcare. Trebuia să pară mort, sau măcar 
leşinat. 

Cu prudenţă, cele două umbre se apropiară. Bus-turile li se 
aplecară asupra tînărului, în timp ce pumnalele le sclipiră în 
lumina lunii. Dar nu mai apucară să lovească, deoarece, în 
aceeaşi clipă, se auziră două urlete de durere. 

După cum v-aţi dat seama, Jehan nu fusese lovit. în momentul în 
care primul glonţ îi trecuse pe la ureche, îşi aminti într-o 
străfulgerare de vorbele lui Pardaillan, care-l avertizase de ce va 
urma. Se aruncă la pămînt chiar în momentul în care plecase cel 
de-al doilea glonţ, cu o uşurinţă care arăta cit de familiară îi era 
mişcarea. 

Şi-n timp ce zărea cele două umbre apropiindu-se şi le auzea 
discuţia şoptită, nu făcuse nici o mişcare. Dar în momentul în 
care cele două siluete se aplecară asupra sa, cu pumnalele gata 
de a lovi, picioarele sale îi aruncă concomitent cît colo, cu o 
dublă lovitură. 


Atinşi în plin piept, cei doi asasini se întinseră cît erau de lungi, 
în drum. 

„Aşa, acum pot să le vorbesc!" îşi spuse Jehan. 

li fu de-ajuns un salt pentru a-i ţine în pumn pe amindoi, gata 
să-i sugrume. Mijlocul era excelent pentru a-i expedia în paradis, 
dar nu pentru a-i face să vorbească, după cum intenţiona. ŞI 
totuşi, procedase cît se poate de înţelept, deoarece amindoi 
căscară nişte ochi înfricoşaţi, bolborosind: 

— lertare, monseniore! 

— Caraghioşilor, le strigă Jehan, vă iert, cu condiţia să-mi 
spuneţi cine v-a plătit ca să mă ucideţi... Altfel, vă sugrum pe 
amindoi. 

Şi palmele sale se mai strînseră puţin în jurul gâtului lor. 

— Spun tot, gâfâi unul dintre tilhari... numai nu mai strîngeţi 
aşa... mă sugru... 

Jehan îşi mai slăbi strîinsoarea şi, prudent, culese cele două 
junghere care se aflau lângă el, rostind: 

— Hai, vorbeşte, nemernicule! Nemernicul respiră cu nesaţ şi 
rânji: 

— Pe toţi dracii! Ce pumn! 

— Cine v-a plătit pentru a mă ucide? repetă cu răceală Jehan. 

— Nu ştim, monseniore. 

— Minti, caraghiosule! Vorbeşte... sau ţi-a sosit ceasul din urmă. 
Şi-ncepu să stringă din nou. 

— Vă jur pe sufletul meu că nu ştiu! gemu mizerabilul. 

Văzîndu-l sincer, Jehan slăbi strînsoarea. 

— Bine, spuse el, v-am auzit spunînd că aţi fost bine plătiţi. Că 
nu-l cunoaşteţi pe cel ce vă plăteşte, sânt gata să vă cred!... Dar 
sânt sigur că l-aţi văzut... descrieţi-mi-l. 

— Dar nu l-am văzut... Avea gluga lăsată pînă peste nas... Tot ce 
putem spune este că părea un om al bisericii... Sau cel puţin aşa 
lăsa să se creadă. 

Jehan era edificat şi nu mai insistă. 

— Bine, nefericiţilor! făcu el dispreţuitor. Vă iert, caraghioşilor!... 
Şi acum, căraţi-vă... şi mai ales, încercaţi să nu-mi mai ieşiţi în 
cale dacă ţineţi la pielea voastră. 

Cei doi tîlhari se ridicară cu greutate şi, în ciuda condiţiei lor 
fizice, o luară la fugă cu o viteză care le arăta groaza pe care 
cavalerul le-o insuflase. 


Reîntors în camera sa, Jehan răsuci cheia de două ori în broască, 
lucru care nu i se mai întîmplase pînă atunci şi, lăsîndu-se într- 
un fotoliu, revăzu etapele aventurii. 

„Deci Acquaviva a început vinătoarea, îşi spuse el. Domnul de 
Pardaillan a avut dreptate... ca totdeauna, de altfel. Pe toţi 
dracii, dacă lucrurile se vor repeta destul de des, nu mai dau doi 
bani pe pielea mea!" Dar felul său nepăsător ieşi din nou la 
suprafaţă: „Ei bine, vom vedea!... Am trecut eu prin altele şi mai 
ŞI." 

Şi cu toate că se arăta nepăsător, nu se putu stăpini să nu facă 
o inspecţie amănunţită camerei sale, şi nu se culcă decit atunci 
când se convinse că totu-i în regulă. 

A doua zi dimineaţa, sâmbătă fiind, pe când se pregătea să iasă, 
cineva îi bătu în uşă. Precaut, întredeschise uşa, dar se linişti 
curînd. Cel care se afla pe prag, nu era decit unul dintre slugile 
hanului Grand-Passe-Partout, pe care-l recunoscu imediat. De 
braţ îi atîrna un coş. Intrînd în cameră, scoase din coş şase sticle 
şi un pachet legat frumos, pe care le puse pe masă, spunîndu-i 
tinărului: 

— Din partea cavalerului de Pardaillan. 

Jehan se uită curios la sticle: trei conţineau un vin vechi de 
Saumur şi trei erau cu vin de Vouvray, două vinuri pe care 
cavalerul le îndrăgea nespus. Desfăcînd pachetul, văzu că era 
garnisit cu tot felul de prăjiturele. Cuprinse toată această 
bogăţie cu o privire înduioşată în timp ce-şi spunea: 

„Ce prieten minunati... Se gîndeşte la toate... şi cu cîtă 
delicateţe!" 

Şi cu voce tare, trădîndu-şi temerile de pînă atunci: 

— Aşa ceva pot mînca şi bea fără teama de a fi otrăvit! 

La rîndul său, şi valetul începu să râdă. Întinzîndu-i un scud, 
Jehan observă că acesta se codeşte să-l primească. " 

— Domnul cavaler nu va fi prea mulţumit... Şi când nu e 
mulţumit, are o palmă atât de grea... v-o spun eu. 

Râzind din toată inima de mutra dezamăgită a slugii, Jehan 
insistă: 

— la-l, netotule!... Domnul cavaler nu va afla nimic. Cel puţin 
dacă nu-i vei spune chiar tu! 

Tentaţia fiind prea mare, valetul făcu scudul dispărut într-o 
clipă, retrăgindu-se cu mii de mulţumiri. 


Rămas singur, Jehan apucă o sticlă şi se pregăti s-o desfacă. Dar 
un gînd îi trecu prin minte: 

— Nu, rosti el cu glas tare, tot va veni să mă vadă peste o oră, o 
vom bea împreună. 

După o oră, Pardaillan se înfiinţa. Imediat tînărul Jehan se pierdu 
în mulţumiri. 

— Dar nu v-am trimis nimic, i-o tăie cavalerul. Şi neliniştit: 

— Sper că nu v-aţi atins de vin şi de prăjituri? 

— A fost cît p-aci... dar v-am aşteptat s-o facem împreună. 
Amîndoi erau palizi ca moartea. După ce Jehan îi explică modul 
cum devenise stăpînul bunătăţilor, Pardaillan îl întrebă: 

— Găsiţi că am exagerat vorbindu-vă de Acquaviva? 

— Nu! pe toţi dracii! Călugărul ăsta e un demon scăpat din iad? 
— Şi ăsta nu-i decît începutul, îi răspunse Pardaillan cu răceală. 
Aşteptaţi cele ce vor urma. 

— Cum?... izbucni Jehan simțind cum îl cuprinde furia. Ei bine, 
vom vedea! Aşteptindu-l, dacă popa ăsta fariseu îmi cade-n 
mînă, vă jur că nu va mai avea ocazia să facă rău cuiva! 
Surâzînd blind, Pardaillan puse o sticlă deoparte, vărsîndu-le pe 
celelalte cinci. Prăjiturile căpătară aceeaşi destinaţie. După ce 
făcu toate acestea, ieşiră împreună, cavalerul ducînd sub braţ 
sticla plină, şi se îndreptară spre hanul Grand-Passe-Partout. 
Valetul care adusese lui Jehan vinul cu pricina se afla acolo, 
văzîndu-şi de treburile sale obişnuite. Pardaillan puse să fie 
chemat. 

Văziîndu-l pe cavaler însoţit de Jehan, valetul se tul-bură. 
Văzîndu-i stinghereala, Pardaillan luă un pahar şi-l puse în faţa 
individului. După care, desfăcu sticla adusă şi umplu paharul. 

— Băiete, îi spuse cavalerul, ai adus în dimineaţa asta, din 
partea mea, cavalerului Jehan le Brave, aici de faţă, şase sticle 
cu vin... 

— Da, domnule, răspunse valetul care părea că-şi regăsise 
siguranţa. 

— Vinul pe care tocmai l-am turnat în pahar, continuă 
Pardaillan, este din acela pe care i l-ai adus. înţelegi: acelaşi vin. 
— Am înţeles, răspunse sluga cu un calm-de invidiat. 

— Ei bine, acum, că ştii cum stau lucrurile, ţin să-ţi spun că 
domnul Jehan le Brave doreşte să guşti vinul ăsta. 

Şi aţintindu-l cu privirea: 

— Bea! îi porunci. 


Pe moment, individul păru mirat. Dar imediat un surâs larg îi 
înflori pe faţă, şi fără cea mai mică ezitare, apucă paharul cu 
lăcomie şi-l duse la buze, spunînd vesel: 

— Ţin să vă spun că beau în sănătatea voastră, domnule 
cavaler, şi a dumneavoastră, domnule! 

Văzîndu-l sincer, Pardaillan se repezi: 

— Stai! 

— De ce? întrebă celălalt, dezamăgit. 

— Vinu-i otrăvit, replică Pardaillan cu răceală. Imediat valetul fu 
cuprins de un tremurat puternic. 

Ca şi cum i- ar fi fost frică de lichidul care-i cădea la picioare, 
făcu un salt înapoi, gemând: 

— Ah! blestemat călugăr! 

După care, urmă explicaţia: în lipsa lui Pardaillan, un călugăr îi 
adusese sticlele, şi după ce-i dăduse trei scuzi, îi ordonase să le 
ducă lui Jehan ca din partea cavalerului, care fusese chemat în 
altă parte. îl ascultase fără să presupună că face un lucru rău. 
Dumiriţi asupra acestei aventuri, cei doi se îndreptară spre noua 
locuinţă a Bertillei. Şi ziua se scurse repede, fără ca nimic 
important să se mai întîmple. în ciuda avertismentului lui 
Pardaillan, Jehan se întoarse în mansarda sa din strada Arbre- 
Sec. 

După ce se aranja pentru dormit, se urcă în pat, căscînd mai să- 
şi rupă fălcile. Şi-n aceeaşi clipă, cu capul dat pe spate, privirile i 
se aţintiră asupra tavanului. 

— Oh! exclamă el. 

Ceea ce-l făcuse să scoată acest sunet, era o grindă uriaşă 
aşezată în toată lungimea sa, deasupra patului. 

Apucă lampa în viteză şi cu ea în mînă, suindu-se pe un scaun, 
începu să examineze îndeaproape grinda apărută din senin, 
murmurând: 

— Ciudat! pînă acum nu era aici. Şi totuşi, numai Dumnezeu ştie 
de cîte ori mi-am pironit privirile în tavan. 

O mai privi o dată, ascultind cu atenţie. | se păru că aude un 
scrişnet lent, neregulat, abia auzit. Cobori în grabă de pe scaun, 
îşi înhăţă mantaua şi sabia şi stingând lampa, ieşi grăbit din 
cameră. 

Ajuns în stradă, se opri. Curios, se întoarse şi privi înspre 
mansarda pe care tocmai o părăsise. Deodată se auzi un piriit 
sinistru, urmat de un zgomot 


înfricoşător. Din locul în care pînă atunci se aflase mansarda sa, 
acum nu mai era decit o gaură neagră din care ieşeau trimbe de 
praf. îşi spuse: ei „Drace!... tocmai la timp!" 

înfăşurîndu-se în manta, o luă din loc bombănind furios: 

— Ah! dar asta nu-i cinstit, domnule Acquaviva!... Pe toţi dracii! 
Gluma a durat prea mult!... 

O luă încotro vedea cu ochii. Dar, se opri, venindu-i o idee: 

— Ce-ar fi dacă... 

După ce se mai gîndi o clipă, conchise: 

— Ei! o să-i cer găzduire lui Gringaille. 

Şi luînd-o pe strada Montmartre, curînd ajunse în uliţa Bout-de- 
Monde fără a i se mai întîmpla ceva. Tot timpul se aşteptase să 
fie atacat. îşi petrecu noaptea pe paie, împreună cu cei trei 
tovarăşi ai săi. 

Pe la ora nouă dimineaţa, îi părăsi pe cei trei. Casa în care 
înnoptase era acum înconjurată de schelărie, uşa de la intrare 
aflîindu-se şi ea sub aceasta. 

în momentul în care păşi peste pragul uşii, un pietroi uriaş, căzu 
cu zgomot în faţa sa. Puțin a lipsit ca să nu-l zdrobească. 

Cu un salt instinctiv sări în mijlocul străzii, privind în sus. Fiind o 
zi de duminică, în acea vreme nimeni nu lucra, de aceea nici nu 
văzu pe nimeni pe schele. Furios, bombăni: 

— Pe toţi dracii! vreau să fiu sigur! Aruncîndu-se orbeşte înapoi 
pe scări, îi strigă pe 

Gringaille, Escargasse şi Carcagne, şi toţi patru răscoliră casa de 
jos şi pînă sus fără a găsi însă nimic. 

jehan era mai mult decit furios. Insistenţa acestor atentate îl 
exasperau, fără a mai adăuga că rapiditatea < loviturilor îi 
dovedea existenţa unei reţele de spion.:] foarte bine organizată. 
Şi în ciuda precauţiilor sale, nu reuşise să surprindă nici unul 
dintre spionii care! înconjurau, cu toate că, prevenit fiind, făcuse 
totul pentru a-i descoperi. 

Acum nu se mai gindea la Acquaviva şi nici la spionii acestuia. 
îşi punea întrebarea dacă era sau nu cazul să se refugieze în 
subterana de la spînzurătoarea Montmartre. 

Problema era destul de banală, în aparenţă, dar în realitate era 
atât de complexă,'de gravă şi de temut, încât îl făcu să uite, 
pentru moment, mulţimea de asasini pe care o avea pe urmele 
sale. 


în subterană s-ar fi aflat la adăpost, dar tot acolo se aflau 
ascunse şi milioanele de care el fugea. 

Să-şi apere viaţa, ar fi fost în dreptul său. Dar să şi-o apere, 
dezonorindu-se prin furtul, da, prin furtul unei asemenea 
cantităţi de aur care l-ar fi tentat... şi care nu-i aparţinea? N-ar fi 
fost mai bine să piară? 

Toate acestea-i trecură prin minte lui Jehan în timp ce se 
învîrtea în culcuşul celor trei prieteni, pe care-l părăsise cu 
cîteva minute înainte, după care urmase tentativa de asasinat. 
Sfârşi prin a se opri în faţa lui Gringaille, Escargasse şi 
Carcagne, pe care, de altfel, nici nu-i vedea; furios, bătu cu 
piciorul în podea şi strigă: 

— Şi totuşi, nu mă voi duce, pe toţi dracii! nu mă voi duce... 
Dacă aş ajunge acolo, n-aş rezista ispitei... Şi nu vreau asta!... 
nu o vreaul... 

Cei trei se priviră înspăimîntaţi. Ce voia să spună şeful lor? Unde 
naiba nu voia să meargă? Şi mai ales, cărei ispite nu ar rezista? 
Dar Jehan se linişti curînd. Luase o hotărire. 

— Gringaille, spuse el, poţi să-mi găseşti un adăpost sigur 
pentru citeva zile? 

Gringaille stătu ginditor cîteva clipe, după care strigă: — Am 
găsit!... Da, dar e în afara oraşului. 

— N-are importanţă, spuse Jehan după o secundă de ezitare. 

— Ei bine, şefule, o cunoaşteţi pe Martine, lucră-toarea şi 
menajera Perrettei? 

Jehan făcu un semn de aprobare. Gringaille continuă: 

— Cumnatul ei are o căsuţă în Villeneuve-sur-Gravois, aproape 
de cartierul Montmartre. Dacă priveşti mai cu atenţie, o poţi 
vedea chiar de aici. 

Şi se repezi spre lucarna pe care o deschise. Urmiîndu-i sfatul, 
Jehan se aplecă şi privi. 

— Vedeţi, la stinga noastră, zidul care înconjoară cele trei 
căsuţe?... Ei bine, cea de-a treia, aceea de jos, din colţul pe 
care-l face zidul. Cumnatul Martinei, Simon Chiorul cum i se mai 
spune, va fi fericit să vă închirieze o cameră... Numai că, drace, 
e lipsită de orice confort. 

Jehan făcu un gest prin care arăta că acest amănunt îl lasă rece, 
şi spuse: 

— Ocupă-te de problema asta. în această noapte, trebuie să 
dorm acolo. 


— Oh! afacerea-i ca şi încheiată. Simon Chiorul nu va refuza 
scudul pe care i-l voi oferi pentru a vă găzdui timp de o lună. 
Puteţi merge la el chiar şi acum. 

— Nu, voi merge acolo numai la noapte... 

După ce puse la punct acest lucru, tînărul plecă să-l întîlnească 
pe Pardaillan. Tată şi fiu, odată împreună, încălecară şi ieşiră din 
oraş. în timpul plimbării lor, Jehan îi povesti toate aventurile prin 
care trecuse de când se despărţiseră, chiar şi faptul că, datorită 
lui Grin-gaille, îşi găsise o nouă locuinţă, fapt pe care Pardaillan 
îl aprobă din toată inima. 

— Dacă aţi vrea să-mi ascultați sfatul, n-ar mai trebui să călcaţi 
prin strada Arbre-Sec. 

— Asta n-ar servi la nimic, domnule! Mi-am părăsit mansarda 
astă noapte fără să fiu văzut sau urmărit de careva... sau cel 
puţin eu n-am observat. Şi nu mai departe de azi dimineaţă, 
refugiul mi-era cunoscut şi au încercat să mă asasineze... Cine 
ştie dacă nu se va întîmpla la fel şi cu noua locuinţă pe care mi- 
a găsit-o Gringaille? Cine ştie ce mă mai aşteaptă şi acolo? 
Pardaillan îşi dădu seama că fiul său, totuşi, nu era prea afectat 
de cele întîimplate. Nepăsarea lui făcu să-i înflorească pe buze 
un suris de satisfacţie. 

—Veţi vedea, spuse el pe un ton nepăsător, că veţi fi nevoit să 
vă refugiaţi în subterana de la Mont-martre. La urma-urmei, e 
cel mai bun lucru, pe care-l veţi face. 

Peste faţa tînărului trecu o umbră, şi, cu -dinții strînşi, răspunse: 
— Rămine de văzut. 

Se întoarseră în oraş odată cu lăsarea întunericului, deoarece 
Jehan voia să meargă la noua sa adresă înainte de închiderea 
porţilor. Se despărţi de cavaler şi se grăbi spre poarta 
Montmartre. 

După ce-l lăsă să se îndepărteze cîţiva paşi, Pardaillan o luă pe 
urmele lui. Văzîndu-l ieşind din oraş, se întrebă: 

„Şi dacă mi-aş petrece noaptea păzindu-l?" După ce reflectă 
cîteva secunde, îşi spuse: „Ei, dar nu l-a urmărit nimeni... sânt 
sigur... Oricît de puternici ar fi, nu pot ghici unde va dormi în 
seara asta. Probabil că această noapte va trece fără 
probleme. De altfel, e deja tirziu, poarta s-a închis." Făcînd cale- 
ntoarsă, îşi continuă gîndul: „A sosit vremea să văd ce hram 
poartă Parfait Goulard ăsta. Numai el mă poate pune pe urmele 
lui Acquaviva, şi atunci... vom avea destul timp să ne explicăm." 


Între timp, Jehan. le Brave ajunsese la căsuţa arătată de 
Gringaille. Şi el remarcase că nu fusese urmărit. Dar, înainte de 
a bate în uşă, cercetă cu atenţie împrejurimile. 

Căsuţa se afla în colţul unui zid care împrejmuia un perimetru în 
formă de trapez, ale cărui baze erau paralele cu zidul de incintă 
al oraşului.' în partea în care se afla acum tînărul, şi care era 
aceea dinspre cartierul Montmartre, mai erau două magherniţe 
asemănătoare. De aici începea o străduţă. 

După ce bătu la uşă, apăru o bătrînă care-l primi, cam prea 
vorbăreaţă: 

— în sfîrşit, iată-vă, tinere gentilom! Vă aşteptam cu nerăbdare. 
La virsta mea, nu prea ne place să întîrziem cu somnul. Hai, 
veniţi să vă arăt camera. 

— Scuzaţi-mă, doamnă, răspunse politicos Jehan în timp ce urca 
scara, dar mă aşteptam să găsesc aici un bărbat... Simon 
Chiorul, dacă-l ştiţi. 

— Ei, Simon nu mai locuieşte aici. A avut norocul să-şi vîndă 
casa chiar azi. lată-vă camera, tinere gentilom. Dacă aveţi 
nevoie de ceva, eu dorm dedesubt, nu aveţi decit să bateţi în 
podea. Noapte bună, domnule! 

Şi după ce puse lumânarea, cu care îl condusese pe Jehan, pe o 
masă joasă, ieşi, lăsîndu-l pe tînăr puţin aiurit de atita vorbărie. 
— Ei drăcie, mormăi el, iată o vînzare la care nu mă aşteptam!... 
Şi cocioaba asta! Gringaille zicea că-i lipsită de confort... Al 
naibii să Fie dacă poţi trăi aici. Cred că ar fi mai bine dacă aş 
pleca! 

Dar după ce reflectă cîteva momente, îşi spuse, precum 
Pardaillan: 

— Şi unde să mă duc la ora asta?... Şi cine ar Fi putut bănui că- 
mi voi petrece noaptea aici?... Numai dacă l-ar fi spionat pe 
Gringaille... E posibil. Dar, dacă am intrat în horă... 

Precaut, verifică atent mansarda. Uşa, solidă, era dotată cu un 
zăvor tot atât de solid, pe care-l trase imediat. Mai exista şi o 
ferestruică. O deschise şi se plecă în afară. 

— Hm, de jur-împrejur nu sânt decit grădini, nu-mi prea place 
zidul ăsta împrejmuitor! E prea aproape de fereastră. Nu-i nimic! 
O noapte trece iute. Miine mă voi muta. Acum, mai trebuie să şi 
dorm. 

Totul îi părea dubios: atât casa cît şi bătrîna care-l primise. 


Înfăşurîndu-se în manta, se întinse pe pat fără a se dezbrăca, cu 
sabia la îndemînă. După ce stinse lumânarea, îşi spuse: 

„Şi acum, să dormim!" 

Dar neliniştea care-l cuprinsese încă de la început, îl împiedică 
să adoarmă. Nemişcat, cu degetele încleştate pe mânerul 
spadei, rămase îndelung în aşteptare, cu nervii încordaţi, cu 
ochii deschişi şi cu urechile la pîndă. 

Pînă la urmă, calmul şi tăcerea din jur sfirşiră prin a-i calma cit 
de cît neliniştea şi curînd aţipi. 

Deodată se trezi brusc, în mijlocul nopţii. în jurul său întunericul 
era gros, greu. Se simţi sufocat de un miros înţepător, şi parcă 
mii de ace îi înţepau pupilele, închise ochii şi ascultă. în jurul său 
se auzeau piriituri sinistre, în vreme ce dedesubt se făcea auzit 
zgomotul pojarului care creştea în intensitate. 

De-acum era treaz, dar senzațiile prin care trecea i se păreau 
ieşite cu totul din comun, încât bolborosi: 

— Pe toţi dracii! ce coşmar nenorocit!... Mă sufoc, pe cuvintul 
meu! Mă sufoc!... Cred c-ar trebui să mă trezesc,la dracu! 
Senzaţia de sufocare pe care o avea şi care credea că este 
datorată coşmarului, se accentua. Respiraţia-i devenea din ce în 
ce mai grea, ca un gifiit. Şi mai ales, năduşea puternic. O 
căldură puternică se făcea simțită din ce în ce, copleşindu-l. 
Mormăi, făcînd eforturi disperate: 

— Ei, la dracu! nu mă mai trezesc odată? 

În aceeaşi clipă, o lumină puternică ii inundă camera şi, ca şi 
când ar fi avut puterea să-i lumineze şi mintea amorţită, înţelese 
că nu e vorba de un Coşmar, ci chiar de o realitate 
înfricoşătoare. 

— Foc!... 

într-adevăr, era vorba de un incendiu care poate se dezlănţuise 
de cîteva ore, şi care acum ajunsese la 

paroxism. în faţa pericolului evident îşi regăsi instantaneu 
calmul care, ca şi tatăl său, îl stăpînea în timp ce acţiona. 

Privi spre fereastră. Era larg deschisă. O închisese neglijent? Sau 
se deschisese din cauza căldurii? Prin fereastra deschisă ieşeau 
nori groşi de fum. 

înţelese pe dată: fumul care-i năvălise în cameră urma să-l 
sufoce. începutul asfixiei care-i provocase paralizia de la 
început, îl făcuse să creadă că se află pradă unui coşmar. 
Deschizindu-se, fereastra a permis fumului să iasă, aerul 


devenind cît de cît respirabil, şi astfel permiţindu-i să-şi vină în 
fire şi să supravieţuiască. 

Dar numai cu condiţia să iasă din pojarul ăsta. 

într-adevăr, acum flăcările îl încolţeau din toate părţile. Nu-şi 
mai pierdu timpul, şi se repezi la fereastră. Aplecîndu-se în 
afară, avu un moment de ezitare: 

„O să-mi frîng oasele!" îşi spuse. 

Dar nu avea de ales. Trebuia să sară, cu orice preţ. Sau să 
rămînă... şi să se prăjească. 

Alegerea era făcută. Va sări, orice ar fi. Privirile-i căzură pe zidul 
ce trecea pe sub fereastră. când îl privise, înainte de a se culca, 
i se păruse prea aproape în vreme ce acum, dimpotrivă, i se 
părea la cîteva leghe distanţă. Asta era, trebuia să încerce. 
încalecă pervazul şi rămase agăţat în gol cîteva secunde. La 
etajul de dedesubt, flăcările îi atingeau călcîiele. 

Imprimă corpului o mişcare de balans, calculîndu-şi elanul, şi la 
momentul oportun, sări. 

Căzu călare pe zid. Rămase acolo o secundă, zăpăcit de şoc, 
după care, revenindu-şi, îşi spuse, zimbind: 

—  Haida-de! iarăşi au dat greşi... hotărât lucru, domnul 
Acquaviva n-are noroc. 

Ridicîndu-se în picioare pe creasta zidului, se îndreptă în direcţia 
cartierului Saint-Denis. când socoti că se află la o distanţă 
convenabilă, se lăsă să alunece de pe zid. 

O jumătate de oră mai tirziu se afla în grota subterană de sub 
spînzurătoarea de la Montmartre. Şi în loc să fie bucuros că 
reuşi să scape încă o dată de la o moarte sigură părea stăpinit 
de o furie turbată. Pînă la urmă, se aruncă pe o legătură de paie 
spunîndu-şi: 

„Ei bine, da! domnul de Pardaillan a avut încă o dată dreptate. 
lată-mă ajuns aici contra voinţei mele!... Dar, chiar de-ar fi să fiu 
predat, legat de miini şi de picioare, sceleratului de Acquaviva, 
nu voi pune piciorul pe scara asta blestemată!" 

A doua zi, Jehan le Brave îşi părăsi: vremelnicul adăpost la 
revărsatul zorilor, şi asta nu fiindcă l-ar fi grăbit ceva dar, în 
subterană, prezenţa scării cu pricina -îl neliniştea profund. Sub 
această scară erau adăpostiţi galbenii care-i fascinau, şi de a 
căror influenţă voia să se elibereze. 


înainte de a ieşi din subterană, avu precauţia să se asigure că 
nu se află nimeni în preajma carierei, fără să-şi facă alte 
probleme, spunîndu-şi: 

„Şi la ce bun? Aici nu-i vorba de o supraveghere obişnuită. 
Degeaba încerc să-i păcălesc." 

Se reîntoarse în oraş fără să se mai ferească îndreptîndu-se spre 
strada Saint-Denis, unde locuia Pardaillan. 

Cînd ajunse la hanul Grand-Passe-Partout, îl găsi pe cavaler care 
era pe punctul de a ieşi. Apucă să-i povestească încercarea prin 
care trecuse în ajun, dar, lucru curios, la care nu dădu prea 
multă atenţie, Pardaillan păru că nu reţinuse decit un lucru: 

— Aşa încît, spuse el, evenimentele v-au dus acolo unde nu 
voiţi: sub spînzurătoare. 

— Am fost nevoit, răspunse înciudat Jehan. 

— Şi acum, vă mai încăpăţinaţi să căutaţi alte adăposturi? 

— Nu, domnule, dacă tot am ajuns acolo, chiar dacă fără voia 
mea, voi rămîne. 

— Altceva mai bun nici nu aveţi de făcut, răspunse Pardaillan 
cu răceală. 

Şi spunînd acestea, cavalerul îl părăsi, scuzindu-se că are o 
treabă grabnică şi care-i va răpi toată ziua, ba chiar şi ziua 
următoare. 

Ceea ce nu-i mărturisi lui Jehan, era faptul că pleca în căutarea 
lui Parfait Goulard, prin care spera că va ajunge pînă al 
Acquaviva. 

Pentru Jehan le Brave, ziua trecu destul de încet. La lăsarea 
întunericului, se grăbi spre poarta Montmartre, făcînd dese 
ocoluri. Tocmai când trecu de Saint-Jacques-de-la-Boucherie i se 
păru că aude în faţa sa zgomotul unei lupte, o luptă destul de 
înverşunată după cite îi spunea auzul, obişnuit cu astfel de 
lucruri. 

În timp ce se grăbea spre locul cu pricina, o voce de femeie se 
făcu auzită: 

— Ajutor! Asasinii!... 

Dar, lucru ciudat, cu'toate că vocea părea destul de gravă, nu 
trăda nici cea mai mică urmă de emoție sau teamă. De altfel, i 
se părea cunoscută. 

încă de la primul strigăt începuse să alerge cu obişnuinţa omului 
exersat în asemenea evenimente. Dacă cineva cerea ajutor, era 
obligat să-l acorde. Era simplu. 


în faţa sa se deschidea o ulicioară în care năvăli în trombă. 

Văzu o învălmăşeală nedesluşită. Şapte sau opt puşlamale 
atacau un singur om, un viteaz, desigur, 

deoarece le ţinea piept cu hotărire, fără a scoate un cuvint. în 
spatele său se putea zări o umbră nedefinită, femeie sau 
călugăr, şi care, nemişcată, urmărea lupta inegală. Alături, o 
altă umbră, mai mică. Aceasta chemase în ajutor şi care, în 
asemenea împrejurări, devenea ciudată. 

Scena se petrecea într-o fundătură. După cîte se părea, 
eforturile celui ce ţinea piept puşlamalelor, avea drept scop 
atragerea acestora spre capătul fundăturii. Poate spera că, în 
acest fel cei doi pe care-i apăra, vor găsi acolo un adăpost. 
Dintr-o singură privire, Jehan îşi dădu seama de situaţie. Prima-i 
impresie a fost aceea că a nimerit într-o capcană întinsă cu 
mare viclenie. Dar în acelaşi moment se făcu din nou auzită 
chemarea femeii. Cu o voce puternică, îi răspunse: 

— Rezistaţi! Sosesc îndată!... 

Căzu pe neaşteptate în cîrca asasinilor, lovindu-i cu garda 
spadei şi făcîndu-şi astfel cărare printre ei, în timp ce le striga: 
— Hei, la naiba, făceţimi un pic de loc!... 

Şi, într-adevăr, în urma sa rămaseră întinşi trei in-divizi. în faţa 
acestui atac neaşteptat, cei rămaşi teferi se înspăimîntară. 
Viteazul luptător care pînă atunci le ţinuse piept, profită de 
zăpăceala lor şi fanda. Un al patrulea individ se prăbuşi. 

Între timp, Jehan se alăturase necunoscutului şi ataca 
puşlamalelecu avîntu-i bine cunoscut. 

Forţa cu care intervenise în luptă noul adversar, le dădu de 
gîndit tilharilor. Sau poate că-l recunoscură pe Jehan care, în 
rîndurile lor avea reputaţia unui 

adevărat diavol. Oricum, imediat o luară la goană, părăsind locul 
luptei. 

Băgîndu-şi spada în teacă, Jehan începu să ridă din toată inima, 
întorcîndu-se spre cel căruia îi venise în ajutor. Dar rîsu-i îngheţă 
pe buze, recunoscîndu-l. 

Necunoscutul nu era altul decit Saetta.! 

Femeia care strigase după ajutor înainta spre Jehan, care în acel 
moment era cu spatele la ea. 

Văziînd-o apropiindu-se de Jehan, Saetta îi făcu în grabă citeva 
semne pe care aceasta, ori nu le-a văzut, ori nu le-a înţeles. Cu 


aceeaşi voce liniştită, din care nu se desprindea nici cea mai 
mică urmă de emoție, spuse cu blindeţe: 

— Ne-aţi salvat viaţa, Sfintului Părinte şi mie, domnule. Sîntem 
prea săraci pentru a vă răsplăti după cum meritaţi. Cel puţin, 
recunoştinţa noastră vă va fi veşnică. Pot îndrăzni să cer numele 
viteazului care şi-a riscat viaţa pentru a o salva pe a noastră? 

La rîndul său, se apropie şi Sfîntul Părinte. Ca şi însoţitoarea sa 
gluga îi acoperea faţa pînă peste ochi, şi ca şi ea, nici nu încercă 
să şi-o ridice. La rîndul său, rosti cu o voce blindă şi calmă: 

— Care vă este numele, nobile gentilom? Vi-l cer numai în 
scopul de a-l pomeni în rugăciunile noastre. 

înciudat că nu fusese înţeles, Saetta bombănea ceva de 
neînțeles. 

Jehan se întoarse spre femeie şi, cu o voce din care răzbătea o 
furie surdă, cu toate eforturile pe care le făcea pentru a o 
ascunde, rosti: 

— Numele meu, doamnă? Dar nu-l vedeţi pe Saetta care de atita 
timp încearcă să vă facă semne? Oare chiar nu m-aţi 
recunoscut? 

—-jehan le Brave! exclamă necunoscuta. 

— De«, acum mă recunoaşteţi... după cîte văd. îndepărtează- te, 
Saetta... Am cite ceva de spus doamnei şi Sfîntului Părinte... Hai, 
pleacă dacă-ţi spun, şi stai liniştit. Ştii că sânt printre puţinii care 
te pot omori... cu chiar propria-ţi lovitură. Faimoasa aia lovitură, 
„Saetta" pe care chiar tu ai inventat-o... şi pe care nu mi-ai 
arătat-o niciodată. Acum o cunosc şi eu... şi alte cîteva pe care 
tu încă nu le ştii. Mai ales cum să dezarmez un maestru absolut, 
ca tine. Nici nu e nevoie să-ţi spun cine mi le-a arătat... Cred că 
ai ghicit. 

La această aluzie, Saetta îşi înăbuşi un muget de furie, 
amintindu-şi de duelul cu Pardaillan. Acum, credea el, Jehan 
cunoştea faptul că este fiul lui Pardaillan. Numai că noi ştim că 
în această privinţă, Saetta se înşela. Jehan încă nu ştia nimic. Cu 
toate că amintise de loviturile pe care Pardaillan i le arătase, nu 
ştia toate urzelile ticălosului împotriva sa. 

Oricum ar fi fost, lui Saetta i se făcu frică. Nu de a fi ucis, fiindcă 
nu ţinea prea mult la viaţa sa, şi pe deasupra, era un viteaz. îi fu 
frică să nu fie încă o dată dezarmat în faţa acelora pe care avea 
misiunea de a-i păzi. Şi precum i se ordonase, se îndepărtă. 


jehan se îndreptă spre Leonora Galigai şi Claude Acquaviva. 
(Ghicise numele personajului). Şi aceştia se retraseră, pînă când 
zidul unei casei îi opri. 

— Doamnă, din partea mea, v-am recunoscut imediat, la fel ca 
şi pe domnul. Vreti să vă pronunţ numele în gura mare? Vreţi să 
vi-l spun şi pe al vostru domnule, părinte sau, dacă preferaţi, 
monseniore. 

Oricît de stăpini ar fi fost pe ei înşişi, Acquaviva şi Leonora nu 
fură în stare să-şi reţină un gest de spaimă. Şi Jehan izbucni din 
nou în ris. 

încet, încet, fu cuprins de furie şi izbucni cu voce mînioasă: 

— Şi totuşi!... Vedeţi doamnă, aţi încercat să faceţi să par un 
regicid. Şi pentru că n-aţi reuşit, voi şi soţul vostru aţi încercat 
să mă asasinați. Dacă mai sânt încă în viaţă, nu e vina voastră. 
Voi, părinte, aţi încercat să mă împuşcaţi. N-aţi reuşit. Atunci aţi 
încercat să mă otrăviţi. Nici de această dată n-aţi reuşit. Şi iar 
aţi încercat să mă omoriţi, prăbuşind peste mine tavanul 
camerei în care mă aflam în speranţa că-mi voi găsi sfîrşitul 
printre dărâmături. Pe urmă aţi încercat să mă zdrobiţi cu un 
bloc de piatră. Nereuşind nici în această tentativă, aţi incendiat 
în cele din urmă adăpostul în care mă aflam... Dar nici de 
această dată n-aţi reuşit să mă ucideţi!... E adevărat?... 

f — Foarte adevărat, adeveri Acquaviva pe un ton sec. 

— Pentru tot răul pe care mi l-aţi făcut, se poate spune că aş fi 
în drept să vă ucid pe amindoi, deoarece sânteţi la bunul meu 
plac? 

— Da, declară hotărât Acquaviva. <» 

Şi adăugă imediat cu aceeaşi blindeţe care-i era obişnuită: 

— Dar nu o veţi face. 

— De ce? mormăi Jehan, furios. Cine m-ar putea împiedica? 

— Voi înşivă! răspunse Acquaviva. 

Şi cum fiul lui Pardaillan rămase uluit, îi explică: 

— Nu veţi ucide această doamnă... pentru că este femeie, adică 
o fiinţă slabă şi fără apărare tot aşa cum 

nu mă veţi lovi nici pe mine, pentru că sânt un biet moşneag, 
plăpînd, deja cu un picior în groapă. Un om ca voi, domnule, îşi 
face un punct de onoare din a apăra pe cei slabi ca noi şi e 
incapabil să le facă vreun rău. V-am judecat bine, domnule? 

— Pe toţi dracii, da! strigă Jehan, furios de faptul că fusese atât 
de bine ghicit. Asta vă dă dreptul să _ spuneţi tot ce vreţi, 


domnule!... Pe toţi sfinţii! doamna e bogată şi puternică!... Voi, 
şeful suprem al unuia din cele mai de temut ordine religioase, 
dispuneţi la rîndul vostru de o putere enormă, care ar face să 
tremure pînă şi pe regele Franţei!... Pe lingă voi, cine sânt eu, 
biet nevoiaş, fără un ban, fără nume, fără nici un sprijin... în 
afară de acela al propriului meu braţ? 

— Tot ce mi-aţi spus, e adevărat, declară Acquaviva. Nu aveţi în 
sprijinul vostru decit propria spadă... Dar e puternică!... Şi eu, în 
această clipă, singur, fără arme, lipsit de forţă, sânt la discreţia 
voastră. O ştiţi prea bine. lată de ce nu mă veţi lovi... Tot aşa 
cum nu veţi lovi nici această femeie care ne ascultă fără teamă. 
Fiindcă şi ea v-a judecat la fel ca mine. Aţi văzut, nu aţi lovit irigi 
pe cel care ne apăra fiindcă eraţi sigur că-l puteţi ucide! 

— Ei bine, izbucni Jehan, e adevărat! 

Şi îndreptîndu-şi bustul, spuse cu o nobleţe suverană: 

— Ei bine, puteţi pleca, vă iert pe amindoi. Acquaviva rămase 
nepăsător. Ştia că lucrurile vor 

ajunge în acest punct. 

— Accept iertarea voastră cu recunoştinţă, spuse el, nu pentru 
că aş ţine prea mult la viaţă. La virsta mea, 

tinere gentilom, nu jinduieşti decît la odihna veşnică. "Dar acum 
doresc să mai trăiesc încă vreo cîțiva ani pentru a-mi duce la 
bun sfîrşit proiectele îcepute. Şi întorcîndu-se spre Leonora, îi 
spuse: 

— Duceţi-vă, doamnă, şi nu vă îngrijiţi de mine. Domnul, sânt 
sigur, nu-mi va refuza sprijinul său şi mă va însoţi pînă la 
locuinţa mea. 

Şi către Jehan, care-şi stăpîni cu greu un gest de nedumerire: 

— Poate că abuzez puţin de bunăvoința voastră, dar vă voi mai 
reţine puţin... Locuinţa mea se află la capătul străzii. 

Jehan se înclină cu răceală. Dar nici nu refuză. în întuneric, 
Acquaviva surâse satisfăcut. Cu privirea sa pătrunzătoare, îşi 
dăduse seama de valenţele tînărului. 

La aceste cuvinte, Leonora răspunse printr-o înclinare uşoară a 
capului. înainte de a se îndepărta, îi spuse tînărului: 

— Am greşit foarte mult faţă de voi, domnule. Dar poate că 
totuşi aţi remarcat faptul că, de cîteva zile, soţul meu nu a mai 
întreprins nimic contra voastră. 

— Da, doamnă, o recunosc. 

— Sper că şi pe viitor va fi la fel. Datorez asta loialității voastre. 


— E de dorit! răspunse Jehan pe un ton de gheaţă. Şi adăugă: 

— Pentru voi şi soţul vostru! 

Surizindu-i, Leonora îşi cobori gluga, şi însoţită de Saetta se 
îndreptă spre strada Saint-Denis. 

Acquaviva se lăsă condus nu la casa misterioasă care se afla 
învecinată cu închisoarea mănăstirii, ci la 

cealaltă casă care se afla la colţul străzii Vieille-Mon-naie cu 
strada Ecrivains. După cîte ne amintim, cefe două case 
comunicau printr-o trecere subterană. Şi astfel, părînd că-i 
acordă încredere tinărului, vicleanul părinte îşi păstra birlogul 
ascuns. 

Bătînd la uşă într-un mod special, aceasta se deschise imediat. 
Dar Acquaviva încă nu intră. Aflat pe prag, se întoarse şi-i spuse 
tinărului: 

— Domnule, vă cer scuze. Motivul este că, ştiind cine sânt, am 
crezut că mă veţi denunța. Dacă v-aş fi cunoscut, nu aş fi 
încercat să vă ucid de atitea ori... tentative pe care le regret... 
pentru că au fost de prisos. Astăzi, după ce v-am văzut şi v-am 
cunoscut, după cum vedeţi, nu am şovăit să vă arăt locul în care 
mă adăpostesc. 

Jehan nu-i răspunse, dar îşi spunea cu ciudă: „Să dea ciuma-n el 
de flecar!... Şi acum, unde o să mă culc? Porţile sânt de mult 
închise!... De ce nu mi-am văzut de drum şi a trebuit s-o fac pe 
generosul cu madam Galigai şi călugărul ăsta unsuros care nu- 
mi inspiră nici cea mai mică încredere? Să fiu al naibii dacă 
ştiu!" 

în acest timp, Acquaviva îşi suflecase poalele rasei şi, căutînd în 
buzunare, scoase un scud tăiat într-un mod ciudat. Intinzîndu-l 
tînărului, îi spuse: 

— Din cauza mea, aţi ratat ieşirea din oraş. E drept să repar răul 
făcut. Prin ce poartă doriţi să ieşiţi? 

Mirat, Jehan îi răspunse: 

— Prin poarta Montmartre. 

— N-aveţi decit să chemaţi sergentul de gardă. Arătaţi-i această 
monedă şi nu pronunţaţi decit 

cuvîntul „Ruilly". Vă va deschide imediat poarta şi veţi putea 
merge să vă adăpostiţi în cariera în care aţi fost şi noaptea 
trecută, după ce aţi scăpat din flăcări. 


Pentru Jehan, mirarea fu şi mai mare. Deci, puterea misterioasă 
de care dispunea acest călugăr, era mai mult decit 
neliniştitoare. Dar Acquaviva, văzindu-l că tace, reluă: 

— Mi-aţi salvat viaţa. Faptul în sine, nu înseamnă nimic. Şi 
totuşi, pentru mine, e enorm. Datorită acestui fapt îmi voi putea 
îndeplini misiunea pe care singur mi-am asumat-o. Trebuie să 
fac ceva pentru voi. 

— Nu accept nimic! declară Jehan cu măreție. De altfel, nu-mi 
datoraţi nimic. 

— O ştiu, spuse Acquaviva netulburat. Aţi acţionat numai pentru 
a avea cugetul împăcat. Acceptaţi asta din partea mea. lată ce 
voi putea face pentru voi: începînd cu acest moment, nu voi mai 
atenta la viaţa voastră. 

— Pe toţi dracii! rînji Jehan, e mult, într-adevăr, şi vă sânt 
recunoscător. 

Fără a-şi arăta nemulţumirea, Acquaviva continuă pe un ton, 
puţin mai aspru: 

— Şi totuşi, reţineţi, tinere: îmi împiedicaţi anumite planuri. Mă 
voi reţine să vă caut gilceavă, dar numai atit. Păziţi-vă să-mi mai 
cădeţi în mînă. 

— Şi dacă, totuşi, nenorocirea asta se va întîmpla, ce se va 
alege cu mine? 

— Veţi muri! spuse Acquaviva cu răceală, dispărînd pe uşă. 
Condusă fiind de Saetta, Leonora Galigai ajunse cu bine la 
palatul său. La poartă, îl părăsi, dar spadasinul îi vorbi cu acea 
familiaritate care numai lui îi era îngăduită: 

— Signora, aş dori să vă mai rețin atenţia o clipă. Privirea 
Leonorei scînteie, dar nu spuse decit: 

— Vino! 

E când rămaseră singuri în cabinetul de lucru,' Leonora, aşezată 
într-un fotoliu, îi spuse: 

— După cite văd, eşti neliniştit, Saetta. Asta-i din cauza celor ce 
am spus lui Jehan? Te întrebi dacă într-adevăr am renunţat în a-l 
mai urmări? 

— Signora, răspunse Saetta, şi-n vorbele lui era imposibil să ştii 
dacă glumeşte sau vorbeşte serios, aveţi o privire care nu iartă. 
Nu vi se poate ascunde nimic. 

— Ei bine, reluă Leonora cu un calm înfricoşător, linişteşte-te, 
Saetta. Nu am renunţat, dimpotrivă... Am spus tot ce am spus 
pentru că trebuia să-l liniştesc. Mâine însă, va fi în puterea mea. 


— Pe Sfinta Fecioară! Signora, îmi luaţi o piatră de pe inimă, 
exclamă Saetta. Nici nu vă închipuiţi disperarea care mă 
cuprinsese la faptul că Jehan n-a 

murit în explozia de la spînzurătoare. îmi venea să mă omor. Şi 
mai ales când l-am văzut dîndu-şi acele aere obraznice. Astfel 
încât puteţi să-mi înţelegeţi furia şi disperarea care m-au 
cuprins când v-am auzit spunîindu-i că sînteţi hotărită să-l 
cruţaţi. Signora, ştiţi că nu trăiesc decit pentru a mă răzbuna. ŞI 
răzbunarea asta o urmăresc de mulţi ani. Nu veţi considera în 
acest caz, că sânt obraznic, întrebîndu-vă ce aveţi de gind să 
faceţi. 

— Asta-ţi voi spune miine, Saetta. Pentru moment, nu-ţi spun 
decit că un om de-al meu se ocupă de fanfaronul ăsta şi de 
iubita lui. E vorba de Saint-Julien. Acesta îmi va raporta miine 
ceea ce a făcut. Dacă mi-a executat ordinele, după cum cred, 
înseamnă că-i am în mînă pe cei doi. 

Pînă acum, totul era pe gustul lui Saetta. Dar Leonora adăugă: 
— Răzbunarea mea faţă de cei doi ar face-o pe ata de doi bani, 
Saetta. "Nici nu ştii ce le-am pregătit... 

Saetta înţelese uşor. Şi el îşi rumegase îndelung răzbunarea. 
Gîndindu-se cîteva clipe, spuse: 

— Signora, mi se pare că, datorită acestei tinere care este fiica 
regelui, vom putea vîna doi iepuri dintr-o dată. 

— Cum asta? întrebă Leonora. 

— încă nu ştiu... dar voi afla... Spuneţi că mâine tânăra vă va 
cădea în mînă... dacă Saint-Julien vă execută ordinele. 

Leonora aprobă cu un semn al capului. 

— Ei bine, reluă Saetta, ar putea fi dusă, de exemplu într-un loc 
îndepărtat... în afara Parisului. Acum... 

da, iată cum totul mi se clarifică în minte. Ascultaţi: regele e 
interesat de această tânără. Asta nu se poate nega. Pe de altă 
parte, nu vrea să se cunoască acest lucru... şi asta o ştim 
datorită faptului că tot timpul cât a vizitat-o, s-a ascuns. 

— Regele, îl întrerupse Leonora, nu vrea să se ştie că este tatăl 
ei. Cît despre faptul că este interesat de ea, asta nu dovedeşte 
nimic. lată că de mai bine de o lună a dispărut, şi lui nici nu-i 
pasă. 

— Asta numai din cauză că fata nu a făcut apel la el, dacă l-ar fi 
chemat în ajutor, credeţi că n-ar fi intervenit? 

— Poate! răspunse visătoare Leonora. Ce vrei să spui cu asta? 


— Păi, dacă o închidem pe tînără undeva, în apropierea 
Parisului, şi ea îşi avertizează tatăl, pe rege... 

— Nimic nu ne asigură că se va întîmpla aşa. 

— O va face, signora, spuse Saetta cu răceală. Dacă nu ea, o 
vom face noi în locul ei. 

— Hm! încep să înţeleg. 

— Tânăra, deci, îşi va chema tatăl în ajutor, iar acesta nu va 
îndrăzni să se codească. Va răspunde chemării fiicei sale, dar îşi 
va lua toate precauţiile. Deci, nu va fi escortat — asta- i esenţial 
— poate-l vor însoţi unul sau doi prieteni intimi. Credeţi că s-ar 
putea întîmpla aşa? 

— E posibil. 

— Ei bine, signora, triumfă Saetta, presupuneţi că Jehan le Brave 
ar fi înştiinţat de aceste lucruri. Nu credeţi că va ajunge la fată 
în acelaşi timp cu regele? Presupuneţi că regelui i se va întîmpla 
ceva rău. Asta-i 

[posibil oricînd, mai ales când o doreşti. Vom sosi acolo tocmai 
bine pentru a-l prinde pe Jehan şi pentru a-l acuza de moartea 
regelui... După cum vedeţi, totul se aranjează!... Voi vă atingeţi 
scopul... şi eu pe al meu! Ce spuneţi, signora? 

— Nu spun nimic da, nici nu, spuse Leonora cu răceală. Şi acum, 
du-te, Saetta. Nu mai e nevoie să-ţi spun că trebuie să nu-i spui 
lui Concini nici o vorbă despre planurile mele... Nu avem 
aceleaşi vederi asupra lor. 

Înclinîndu-se în tăcere, Saetta ieşi. Nemulțumirea i se citea pe 
faţă. Era convins că Leonora avea un plan ştiut numai de ea, 
plan la care nu voia să renunţe şi în care nu era vorba ca Jehan 
să moară pe eşafod. 

Restul nopţii şi-l petrecu meditînd. 

La ivirea zorilor, hotărirea-i fusese luată. îşi încinse spada şi ieşi. 
Se îndreptă spre strada Saint-Honore, la Concini. 

Dar nu ceru să fie introdus la Leonora, ci chiar la Concini, unde 
discută cu acesta mai mult de un sfert de oră. când ieşi pe uşă, 
părea foarte mulţumit. 

După ce Acquaviva intrase în casă, Jehan o luă din loc în mare 
grabă. Oricit ar fi fost de greu ca vreo ameninţare să-l tulbure, 
tonul cu care călugărul îi vorbise îl descumpănise într-atit încât 
simţi un fior în ceafă. 

— Pe dracu! mormăia el, cred că ar fi fost mai bine dacă-i lăsam 
pe nemernicii ăia să le facă de petrecanie! Hm, da, dar ar fi 


însemnat să mă fac părtaş la crima lor... Şi totuşi, am impresia 
că încă n-am sfirşit-o cu el şi, cine ştie, poate data viitoare nu 
voi mai avea norocul de pînă acum. Ei, fie ce-o fi! Dar de ce oare 
vor să mă omoare? Ştiu prea bine că nu-i voi denunța, şi atunci? 
Tot mormăind astfel, ajunse la poarta Montmartre. Odată ajuns 
acolo, chemă sergentul de gardă căruia îi arătă ciudata monedă 
şoptindu-i şi parola: „Ruilly”. 

Pînă atunci crezuse că totul nu fusese decit o păcăleală a 
călugărului, dar cu această ocazie îşi dăduse seama, după graba 
cu care sergentul îi deschise poarta, că se înşelase. 

După multe ocoluri şi supraveghindu-şi mereu spatele, pătrunse 
în cariera abandonată. Nu se linişti decit după ce se află în 
spatele uşii secrete, în subterana care ducea în marea grotă. De 
abia acolo se simţi în siguranţă. Ajuns în grotă, aprinse o torţă şi 
se aşeză pe unul din cufere visînd îndelung. îşi umpluse o sticlă 
cu vinul dintr-unul din butoaiele aduse de Pardaillan şi o goli, cu 
mici înghiţituri, aproape fără a-şi da seama. După cîtva timp se 
sculă şi începu să umble prin grotă în sus şi-n jos. în forfota sa, 
trecu de cîteva ori prin faţa culoarului care ducea în prima sub- 
terană... şi în care se aflau scările sub care se găseau 
milioanele. De fiecare dată când trecea pe acolo, arunca o 
privire, dar nu intra... 

Deodată se opri în faţa culoarului şi, cu o ridicare furioasă din 
umeri, mormăi: 

— Ei şi, de ce n-aş merge?... Nu văd ce rău aş face!... Apucă 
torţa şi pătrunse în cealaltă grotă subterană 

unde se opri în faţa scărilor pe care le privi îndelung. Aplecîndu- 
se, începu să studieze prima treaptă, murmurând: 

— Aici, dedesubt, sânt toate acele milioane... dacă hirtiile pe 
care le-am avut în mînă au spus adevărul. 

Aruncînd o privire în jurul său, tresări. 

într-un colţ, chiar lîngă scară, se aflau îngrămădite fel de fel de 
unelte. Şi chiar deasupra lor, poate tocmai pentru a fi mai bine 
văzute, un tîrnăcop şi o lopată. 

— E ciudat, spuse el cu voce tare, sânt sigur că mai înainte nu 
erau aici! 

Păli şi-şi încleşta puternic dinţii, aruncînd jur-împrejur priviri 
neliniştite. Apucă tirnăcopul cu o oarecare reţinere. în cele din 
urmă, furios, se scutură ca şi când ar fi vrut să îndepărteze toate 
scrupulele, şi intră în acţiune. 


După aproape o oră de săpat, era plin de sudoare. Din timp în 
timp se oprea pentru a-şi mai aduna puterile şi a înghiţi o gură 
de vin. începea să creadă că faimoasa comoară nu-i decit o 
înşelătorie. Şi într-adevăr, groapa se adincise destul, fără să 
apară nimic. 

Deodată, tîrnăcopul atinse un corp dur. Lovi în alte locuri şi-şi 
dădu seama că acel corp este destul de mare. 

„Trebuie să fie dala de piatră!" îşi spuse Jehan. 

îşi reluă munca nerăbdător. Curînd, dala era curățată de tot 
pămîntul îngrămădit deasupra ei, şi o ridică. Se găsi în faţa unei 
guri negre. Luă torţa şi, apropiind-o de această nouă intrare 
subpămiînteană, văzu o grotă mai mică, cu pereţii zidiţi cu 
cărămidă. Aruncă înăuntru lopata şi tirnăcopul şi, cu torţa în 
mînă, se lăsă să lunece în interiorul noii grote. Capul îi depăşea 
marginile chepengului şi, pentru a înainta, trebui să se aplece. 
— Sicriul! strigă el deodată. 

Ocupînd el singur mica subterană, trona un sicriu din inimă de 
stejar. Altceva nu se mai afla acolo. îl privi mai de aproape. 
Părea în bună stare. Cu virful tirnăcopului încercă să-l deschidă 
cînd, deodată-şi spuse: 

„Şi dacă înăuntru nu-i decît un schelet?" 

Simţi cum îl trece un fior. Era viteaz, ştim asta, dar dacă ce 
urma să facă ar fi fost o profanare? 

Şi apoi, pentru că trebuie s-o spunem şi pe aceasta, îi era ruşine 
să pună mîna pe toate acele milioane care, poate, zăceau acolo. 
Şi simţea acea îndoială şi, totodată, neputinţă, a omului cinstit 
care e silit de împrejurări să comită un lucru rău. 

Adăugaţi la toate acestea decorul sinistru: hruba în' care, pentru 
a înainta, trebuia să se aplece destul de mult, zidurile-i 
acoperite de mucegai şi pinze de păianjen, dalele de piatră care 
o pardoseau şi care scoteau un zgomot înfiorător şi, capac la 
toate, sicriul. Toate acestea văzute în lumina roşiatică şi plină de 
fum a torţei. Sinistru. 

Unde mai pui, conştiinţa care-i protesta din toate puterile la 
toată această acţiune. 

Cu tot curajul său, Jehan simţi cum i se face părul măciucă şi 
urechile-i fură pline de zgomote confuze, care, curînd, le distinse 
ca pe nişte strigăte de dispreţ. | se părea că mii de voci, 
adunate într-una singură, îi strigă un sigur cuvint, mereu 
acelaşi: „Hoţule!... Hoţule!..." 


Ghemuindu-se în faţa sicriului, această impresie deveni şi mai 
puternică încât îşi ridică fruntea ca pentru a vedea de unde vin 
toate aceste voci care-i reproşau infamia pe care încă n-o 
comisese. 

Ridicînd privirile înspre chepengul micii grote subterane, rămase 
împietrit de groază. Deasupra acestuia i se păru că se află un 
cap care-l privea cu ochi dojenitori şi trişti... atât de trişti, încât 
simţi cum un suspin îi sfişie gitlejul şi ochii i se umplu de lacrimi 
care-l ard ca plumbul topit. Roşi în sinea sa, spunîndu-şi: 
„Domnul de Pardaillan!..." 

Ca Pardaillan să-l fi spionat în acţiunea lui, asta n-ar fi fost nimic 
surprinzător. Ar fi fost, pur şi simplu, o realitate neplăcută, şi 
mai ales, penibilă pentru Jehan. Acesta-şi recapătă imediat 
sângele rece. Dintr-un salt, ieşi din cripta îngustă şi ajunse în 
subterana cea mare. Dar nu văzu pe nimeni. 

După ce verifică toate ungherele, se întoarse la scara cu pricina. 
Şi încă o dată, drept urmare a emoţiilor prin care tocmai 
trecuse, inspecta cu mare grijă întreaga subterană, mutînd din 
locul lor uneltele şi tot ce se mai găsea pe acolo, în dosul cărora 
s-ar fi putut ascunde cineva. Curînd se convinse că se afla sin- 
gur şi că nu era decit victima unei iluzii. 

Dar fusese aşa de impresionat de această posibilitate, încât 
spuse cu voce tare: 

— Aş muri de ruşine dacă m-ar vedea făcînd ceea ce fac 
acum!... Şi ea!... dacă şi ea arşti!... 

Şi cu firea-i violentă, încă prea puţin îmblinzită, bătu din picior 
mînios, strigînd, ca pentru a se convinge pe sine însuşi: 

— Şi de ce?... Pe toţi dracii, nu sânt un hoţ!... vreau doar să mă 
conving... asta-i tot! 

Recăpătindu-şi sângele rece, cobori din nou în mica subterană şi 
se aplecă asupra sicriului. 

Dacă în acea clipă şi-ar fi ridicat privirile, ar fi putut să vadă în 
cadrul chepengului figura cavalerului Pardaillan.>Şi de această 
dată, ca şi prima oară, n-ar fi fost victima unei iluzii. Fiindcă era 
însuşi Pardaillan, în carne şi oase, care-l supraveghea, spunîndu- 
şi cu un surâs, puţin zeflemitor: 

„Nu eşti un hoţ! Fie... Dar asta rămîne de văzut!" 

Din cîteva smucituri, Jehan deschise capacul sicriului. Dar în faţa 
ochilor săi apăru un al doilea sicriu, din plumb. încercarea de a-l 
deschide şi pe acesta dură ceva mai mult. 


Al doilea sicriu era plin cu rumeguş. Stăpînindu-şi nerăbdarea, 
Jehan îşi cufundă mîinile în rumeguş şi începu să caute. 

— Un cufăr! exclamă bucuros. 

Aruncă rumeguşul afară din sicriu şi în faţa ochilor săi apăru un 
cufăr din fier, de o mărime respectabilă, încercă să-l ridice dar, 
cu toate că-şi depuse toate forţele, nu reuşi. Nici măcar nu-l 
clinti din loc. 

— Pe toţi dracii, e greu! îşi spuse el. 

Cufărul era închis cu două lacăte respectabile. Fără prea multe 
scrupule, le smulse cu o mînă care îi tremură puţin. 

Ceea ce văzu, îl orbi. 

în interior, cufărul era împărţit în trei compartimente, nu toate 
de aceeaşi mărime. 

În primul, cel mai mare, era o învălmăşeală de monezi de aur: 
pistoli, dubloni, ducați, claie peste grămadă. 

în al doilea compartiment se aflau bijuterii de o valoare 
inestimabilă: inele, lanţuri, brățări, coliere, cercei, agrafe de 
toate felurile: de centuri, de pălării, de pantofi... Bijuterii de 
toate felurile, cizelate într-un mod într-adevăr extraordinar. 

În al treilea compartiment, cel mai mic, numai pietre preţioase: 
diamante, perle, safire, rubine, smaralde, topaze, un adevărat 
foc viu... care te orbea... care te ameţea... 

Văziînd toate aceste bogății, un gînd îl fulgeră: 

„Şi toate astea ar putea fi ale mele! Dacă aş dori! Haide Jehan, 
asta-i o adevărată comoară! Numai cu cîteva din aceste pietre, 
şi te-ai îmbogăţit! Cine şi-ar putea da seama că din grămadă 
lipsesc cîteva?... cine-ar putea afla?..." 

jehan le Brave îşi  supraestimase forţele. Trebuie să 
recunoaştem că tentaţia era mult prea mare. în final, urma să se 
dea bătut. Şi se dădu. 

Ca şi cum ar fi vrut să se încurajeze, izbucni într-un strigăt care 
nu mai avea nimic omenesc: 

— Cine ar putea afla?... Cum, nu trebuie decit să întind mîna 
pentru a deveni bogat, şi nu o fac?... De ce?... Haida-de!... La 
dracu' cu toate scrupulele!... 

Şi, cuprins de nebunie, îşi cufundă ambele miini în 
compartimentul cu pietre preţioase, scoţindu-le pline. 

Deasupra lui, figura lui Pardaillan căpătă o expresie greu de 
definit. Apoi, brusc, trăsăturile i se înăspriră, privirea-i deveni de 
gheaţă şi întreaga-i atitudine deveni inflexibilă. Se ridică încet şi 


se apropie de chepeng, ca şi când ar fi vrut să prindă hoţul 
asupra faptului. 

Privindu-şi mîinile pline cu pietre preţioase, Jehan avu o mişcare 
violentă de revoltă, aruncînd înapoi tot ceea ce apucase în miîini. 
— Ei bine, n-o voi face! spuse el vehement. 

Deja unul din picioarele lui Pardaillan coborise prin chepeng. 
Auzind cuvintele spuse de fiul său, şi-l retrase uşurel şi se 
ascunse din nou în spatele grămezii de unelte. Figura sa 
îngheţată se destinse puţin, şi murmură: 

— Chiar îmi spuneam că nu-i posibil să mă înşel într-un mod aşa 
de grosolan. Pe toţi dracii! niciodată n-am fost atât de 
emoţionat. 

Jehan închise cufărul cu o mişcare bruscă, îngrămădi în jurul lui, 
şi peste el, rumeguşul pe care-l scosese mai înainte şi acoperi 
coşciugul de stejar. Citeva secunde rămase visător, vizibil 
uşurat. Apoi, întinzînd o mînă ca pentru un jurămiînt sacru, rosti: 
— Nu ştiu cui aparţine această comoară. Dar dacă numai eu 
sânt cel care o cunoaşte, proprietarul poate fi sigur că o va 
regăsi aşa cum a lăsat-o! 

Pardaillan fu pe punctul de a striga: „Dar aceste bogății sânt ale 
tale!" 

Cum se apropia amiaza, era timpul ca Pardaillan — care voia să 
înlăture necazurile ce-i amenințau fiul — să treacă la treabă. 
Urcă cu destulă greutate grămada de pămînt scoasă de fiul său 
pentru a ajunge la dala care acoperea mica grotă, şi ajunse 
aproape de scara despre care am mai vorbit. Acolo, la nivelul 
solului, se afla o gaură adîncă prin care dispăru. Odată intrat 
înăuntru, puse la loc piatra uriaşă montată pe un ax invizibil 
care servea drept uşă. După ce termină toate acestea, printr-un 
orificiu, aruncă o privire înspre subterană. 

Acolo îl văzu pe Jehan punînd la locul ei dala care acoperea mica 
grotă în care se afla coşciugul. De acum, putea pleca liniştit. leşi 
prin carieră şi cu paşi repezi se îndreptă spre oraş, spunîndu-şi: 
— Şi acum, între noi doi, domnule Claude Acquaviva! 

Asta se întîmpla cam pe vremea când Saint-Julien revenea 
pentru a doua oară la cariera părăsită prin care Jehan urma să 
iasă. Era aproape ora şapte dimineaţa. 

Între timp, Jehan pusese, în subterană, toate lucrurile la locul 
lor. Toată această activitate îi luase mai bine de o oră. 


Era zdrobit atât fizic cît şi moral. Întorcîndu-se în marea grotă, 
se aruncă pe legăturile de paie şi adormi 

de îndată. Pe la unsprezece se trezi refăcut. Chiar şi mintea-i era 
mult mai limpede acum. 

Aprinse focul şi-şi pregăti o omletă căreia îi adăuga o bucată 
respectabilă de jambon şi un cîrnaţ uriaş. 

Devoră totul cu o poftă de lup. Odată sfirşită masa se simţi 
puternic precum Samson. Îşi spuse: 

„Ne apropiem de amiază!" 

Şi trăsăturile sale luară acea blindeţe pe care o căpătau ori de 
cîte ori se gindea la Bertille. 

— Trebuie s-o văd! îşi spuse. 

Şi ieşi. în carieră, atât timp cît nu putea fi văzut de nimeni, îşi 
luă toate precauţiunile, cercetînd toate ungherele, cu ochiul şi 
urechea la pîndă şi mîna pe garda spadei. Cu cît se apropia mai 
mult de ieşirea din carieră şi cu cît mai mult se făcea zărită 
lumina zilei, cu atât devenea mai stăpiîn pe sine şi pasu-i era 
mai sigur. 

înainte de a ieşi din carieră, privi în jurul său: nimeni. Făcu doi 
sau trei paşi cu mersul său rapid, când deodată, nu mai simţi 
pămîntul sub picioare şi se prăbuşi într-un puț care părea că nu 
are fund. Strigă disperat: 

— Bertille!... 

Simţi un şoc puternic, ca şi când picioarele i-ar fi ajuns pînă la 
piept. Cîteva momente rămase nemişcat, mirat parcă de a-şi da 
seama că încă mai trăieşte, M ciuda atentatului a cărei victimă 
căzuse. 

împleticindu-se, căzu ca un arbore tăiat de la rădăcină. Capul i 
se lovi de o piatră ascuţită şi rămase nemişcat, în timp ce un fir 
subţire de sânge i se scurgea pe faţă înroşind-o. 

Deasupra, pe drum, Saint-Julien şi oamenii săi ieşiră de pe unde 
se ascunseseră şi se apropiară, recum nişte larve care ies la 
lumină. Aplecîndu-se spre gaura neagră şi privind înăuntru, 
Saint-Julien ascultă cu un rictus sălbatic pe faţă, scrişnind cu 
ură: 

— S-a sfîrşit cu el!... 
Şi întorcîndu-se spre cei ce-l însoțeau, le porunci 
scurt: 

_Ştiţi ce aveţi de făcut. La treabă!... 


Şi pentru încă' o dată se avîntă înainte în timp ce oamenii săi 
erau ocupați cu îndeplinirea unei munci înfricoşătoare stabilite 
mai înainte. 

Sosit la capela Martirului, judecătorul şi cei şase soldaţi îl 
aşteptau fără a-şi arăta nerăbdarea. Saint-Julien le ordonă pe un 
ton sec: 

— La drum! 

Şi judecătorul, care, fără îndoială ştia ce are de îndeplinit, se 
aşeză în fruntea trupei. 

După ce-i lăsă să se îndepărteze cîţiva paşi, Saint-Julien îi urmă 
cu aerul unui hoinar nevinovat, fericit să respire aerul proaspăt 
de ţară. 

După ce ajunse la cruce, judecătorul o luă la stînga Şi se înfundă 
în cartierul Montmartre. 

— Parcă ar fi domnul Jehan. Numai el bate aşa, exclamă 
Martine, cu un ris şăgalnic. îmi permiteţi să deschid, 
domnişoarelor? 

Fără să le mai aştepte încuviințarea, se repezi, rîzînd în gura 
mare de gluma pe care credea că o făcuse. 

Camera în care se aflau cele două tinere se afla în partea din 
faţă a clădirii, aşa încât nu puteau vedea cine este vizitatorul. 
De altfel, nu aveau nici o îndoială asupra acestuia, altfel Martine 
nu i-ar fi deschis. Aşa încât îşi văzură de treburile lor în 
continuare. 

Curînd, un strigăt ascuţit le făcu să tresară. Era vocea Martinei. 
Se priviră neliniştite, şi se repeziră spre poartă. 

Aceasta se deschise înainte ca ele să ajungă acolo şi un om în 
vîrstă, îmbrăcat în negru, intră ca la el acasă, cu pălăria pe cap. 
în spatele lui, patru soldaţi cu sulițe în miini, purtînd uniformele 
gărzilor mănăstirii Montmartre, aşteptau. Erau judecătorul şi 
acoliţii săi. 

Fără să salute, grav, cu un aer foarte important, aşa cum stătea 
bine unui personaj de rangul său, judecătorul pronunţă de parcă 
ar fi recitat o litanie: 

— în numele prea înaltei, prea puternicei şi prea sfintei Mărie de 
Beavuvilliers,  stareţa mănăstirii Montmartre, vă  arestez, 
tinerelor! 

Şi, cu virful bastonului care-i arăta funcţia, le atinse pe umăr, 
arătînd astfel luarea în posesie, şi pronunţind cu demnitate: 

— Gărzi, ridicaţi vinovatele. 


Cei patru soldaţi, cu aceeaşi gravitate ca şi a judecătorului, le 
înconjurară. 

După cîte am constatat pînă acum, Bertille era o fată plină de 
energie şi de hotărîre. Drept pentru care, desfăcîndu-se din 
strinsoarea Perrettei, i se adresă judecătorului cu demnitate: 

— Mă arestezi în numele stareţei!... Ce am eu de-a face cu ea?... 
Fii atent, domnule, abuzezi.de o fată de obirşie înaltă, care este 
de asemenea nobilă şi puternică. Cel puţin egală cu aceea în 
numele căreia acţionezi. N-am nimic de-a face cu justiţia 
stareţei, eu depind numai de rege căruia mă voi plînge. 

Fără să se tulbure, judecătorul îi replică: 

— Asupra acestui punct vă veţi pronunţa mai tirziu, când se va 
judeca procesul vostru. Pînă atunci, mă veţi însoţi la închisoarea 
mănăstirii. 

— Şi dacă refuzăm? 

— în acest caz, răspunse netulburat judecătorul, vă veţi face 
singure vinovate de violenţa la care mă siliţi să recurg. Mai mult, 
vă veţi agrava situaţia în care vă aflaţi, prin acest act de 
nesupunere. 

— Fie, consimţi ea, cedez forţei şi vă voi urma, domnule, Dar fiţi 
sigur că mă voi plinge regelui. 

Printr-o ridicare a umerilor, judecătorul îi dădu de înţeles că nu-i 
pasă. Nu făcea decit să se supună ordinelor primite, restul nu-l 
privea. 

Bertille şi Perrette se înfăşurară în mantalele lor, îşi aranjară 
glugile, şi ţinîndu-se de braţ, urmară soldaţii care le înconjurau. 
In dreptul porţii, Martine, pe jumătate leşinată, era ţinută strîns 
de spadasinii lui Saint-Julien. Cu un aer de demnitate severă, 
judecătorul le ordonă: 

— Eliberaţi-o. Şi aveţi grijă să nu se mai amestece în ceea ce n-o 
priveşte! 

La ce se referea? Judecătorul n-o spusese. Dar nici Martine nu 
stătu să întrebe, şi dispăru imediat. 

Aproape de poarta Montmartre, de grupul astfel format se 
apropie un bărbat, mergînd nepăsător, cu nasul în vînt. Era 
Carcagne care, plictisindu-se, se gîndise că ar fi bine să meargă 
să-şi întîlnească prietenii: Gringaille şi Escargasse. 

Ca unul care se interesa de tot ce se petrece în jurul său, se opri 
pentru a privi mai de aproape escorta şi cele două prizoniere, 
spunîndu-şi: 


„Justiţia stareţei de la Montmartre!" 

Ca şi cei doi tovarăşi ai săi, Carcagne cunoştea şi cu ochii închişi 
diferitele uniforme care circulau prin Paris, şi asta numai fiindcă 
nevoia de a se feri de unul sau altul din marii seniori, îi învățase. 
Altădată,  recunoscînd agenţii vreunei autorităţi oarecare, 
Carcagne s-ar fi grăbit să dispară cu prudenţă. Dar acum, când 
devenise un om cinstit, pe maţele papii! putea să privească în 
linişte aşa ceva. 

În trecere, una din prizoniere îşi ridică pentru o clipă gluga şi-l 
privi fix. 

înfricoşat, Carcagne tresări: 

„Pe toţi dracii! exclamă în sinea sa, dar e Perrette!... împreună 
cu domnişoara!... Ce naiba fac Gringaille şi Escargasse?... Ce-o 
să spună Jehan?..." 

în acel moment privi în urma alaiului care tocmai trecuse. în 
spatele acestuia, la cîţiva paşi, se afla Saint-Julien cu faţa 
ascunsă în gulerul mantalei, urmat de cei şase spadasini fioroşi 
care-l urmau îndeaproape. 

— „asta ar fi ce ar fi, mormăi Carcagne, dar , pe dracu! cum ar fi 
spus Escargasse, nu e de glumă! Poate aş găuri unul sau doi, 
dar ceilalţi mă vor vîna în mod sigur. De altfel, mă întreb ce se 
întîmplă cu Gringaille şi Escargasse... doar nu s-au lăsat ucişi?... 
Dacă ar fi aşa, pe toţi dracii, ce-mi rămîne de făcut?... 

După ce făcu aceste reflecţii adînci, Carcagne încercă să devină 
cît mai invizibil, şi începu să urmă-' rească escorta. 

Ajunşi în strada Heaumerie, judecătorul,-prizonierele şi cei şase 
soldaţi intrară în fundătură. Saint-Julien şi oamenii săi rămaseră 
la intrarea acesteia, ca pentru a opri accesul oricărui individ. 
După cit de bine cunoştea toate uniformele agenţilor, tot atât de 
bine Carcagne cunoştea şi închisorile din Paris. Imediat ce trupa 
o luă pe strada Heaumerie, murmură: 

— închisoarea mănăstirii Montmartre! Şi rămase la distanţă. 
Citeva minute mai tîrziu, judecătorul şi oamenii săi, apărură şi 
se îndreptară spre drumul ce ducea la _ Montmartre. Atunci, 
Saint- Julien scoase de sub manta o pungă destul de dolofană şi 
o aruncă celor ce-l însoţiseră, şi care o împărţiră între ei cît ai 
clipi. Se pare că treaba pentru care fuseseră angajaţi se ter- 
minase. 


După ce şi ultimul dintre aceştia dispăru, Saint-Julien intră în 
fundătură şi bătu la poarta închisorii. Ferestruica se deschise 
imediat şi în cadrul ei apăru o 

figură înfiorătoare. Arătînd o hirtie, uşa se deschise şi Saint- 
Julien intră. 

Carcagne îl urmări pînă la poarta închisorii. Ajuns acolo, reflectă 
îndelung. Şi iată la ce concluzii ajunse: 

„Să încerc mai întîi să aflu ce s-a întîmplat cu Escargasse şi cu 
Gringaille. împreună, îl vom vesti pe seniorul Jehan." 

Şi se îndepărtă. 

Bertille şi Perrette au fost închise împreună, în aceeaşi celulă, 
care, după toate aparențele, părea destul de bine, mobilată, 
lucru pe care temnicerul îl-l semnală, înăuntru se aflau două 
laviţe, destul de înguste, o masă joasă şi două taburete. După 
cum le spusese temnicerul, în alte celule dacă se afla o mînă de 
paie pe care să te întinzi, în timp ce în altele nu se afla nimic. 
Trebuiau deci să se considere norocoase, fiindu-le rezervat un 
regim de favoare. 

Dar cele două fete nu dădură atenţie acestor amănunte. 
Singurul lucrul pe care-l apreciară, a fost acela că n-au fost 
despărțite. 

împreună, temnita li se părea mult mai uşoară. 

De altfel Bertille, care nu părea prea neliniştită, încerca să o 
convingă pe biata Perrette că singura persoană de care aveau a 
se teme, era Concini. Ori, după cite se părea, acesta nu era 
amestecat în întîmplarea ce le adusese în temniţă. Nu vor 
întîrzia prea mult aici, domnul de Pardaillan sau Jehan le vor 
scoate cît de curînd. în cel mai rău caz, îi vor scrie regelui care 
va şti s-o pună la punct pe stareță. 

La căderea serii li se servi o masă modestă dar care era departe 
de a fi piine goală şi apă. Bertille încercă şi 

pînă la urmă reuşi, să mănînce. Nu acelaşi lucru se întîmplă cu 
Perrette care, pentru a face cît de cît pe placul prietenei sale, 
înghiţi un dumicat şi bău un deget de vin. 

După care, se culcară. Bertille nu era chiar atât de sigură după 
cum o lăsase să creadă pe Perrette. 

Pentru a fi mai precişi, trebuie să spunem că dacă se temea să 
ajungă în puterea lui Concini, asta nu era decît din cauza 
faptului că era sigură că din această parte o aştepta în mod 
sigur dezonoarea. Altfel, ştia bine că Pardaillan ar fi dărimat 


orice în calea lui pentru a o găsi şi a o salva. Fără a-l mai pune 
la socoteală pe Jehan care nici el nu era mai prejos. 

Cu toată teama şi neliniştea sa, adormi curînd. 

Nu acelaşi lucru se întîmplă cu Perrette care, neavînd aceleaşi 
nelinişti, rămase totuşi multă vreme trează, pînă când şi pe eao 
cuprinse somnul. Dar acesta nu era acel somn profund, 
odihnitor, ci un fel de toropeală populată de coşmaruri 
înfricoşătoare. 

Mai ales un vis o impresiona în mod deosebit. lată-l: 

Se vedea moartă, ţeapănă pe pat, cu ochii închişi. Vedea 
limpede zidul care se afla la. picioarele sale. Deodată, acest zid 
se dădu într-o parte. O lumină plăcută pătrunse în celulă şi doi 
călugări, cu glugile trase pe ochi, se apropiară. Unul dintre ei îi 
ridică braţul drept şi ea văzu cum acest braţ îi cade înapoi, cu 
greutate. | se păru normal, doar era moartă. 

— Au adormit! spuse în şoaptă unul din călugări. 

Perrette privi din nou zidul: acesta revenise la locul său. 
Călugării o înfăşurară pe Bertille în pături şi o 

ridicară de pe laviţă. Unul din ei se întorsese spre capul laviţei 
Perrettei. Părea a căuta ceva pe zid. Nu se auzi decit un zgomot 
sec şi fata văzu cum zidul se mişcă din loc, dînd la iveală o 
deschizătură. Luînd-o pe Bertille cu ei, cei doi călugări dispărură 
în timp ce în urma lor, zidul revenea la loc. 

Rămasă singură în întuneric, Perrette făcea eforturi disperate 
pentru a striga după ajutor, pentru a se trezi, îşi simţea miinile şi 
picioarele "grele ca de plumb. Rămase astfel un timp, care-i 
păru secole. 

Deodată auzi zăvoarele uşii scrişnind. Uşa, adevărata uşă, se 
deschise şi o lumină slabă se făcu văzută în temniţă. Doi 
călugări, poate aceiaşi cu cei dinainte, se apropiară de laviţă, o 
ridicară, tot aşa cum fusese ridicată şi Bertille, şi o scoaseră pe 
uşa pe care temnicerul o închise în urma lor. în faţa uşii, pe 
culoar, se afla o scară. Cei doi călugări, îngreunaţi de povara 
vie, începură să urce treptele. La capătul de deasupra, o luară la 
dreapta. Temnicerul le deschise curînd uşa unei celule. Simţi 
cum e aşezată pe o grămadă de paie, după care, cele trei 
fantome, călugării şi temnicerul, dispărură. 

Se scurseră mai multe clipe. încă o dată, uşa celulei, se 
deschise, dar acum nu intră decît temnicerul, în mînă avea un 


pachet pe care fata-l recunoscu: erau hainele ei. După ce i-l 
aruncă la picioare, acesta se retrase fără zgomot. 

Când se trezi, lumina zilei îi pătrundea în celulă printr-o 
deschizătură strâmtă, prevăzută cu bare solide, îşi simţea capul 
greu. Aruncă în jurul său priviri mirate. Se văzu culcată pe un 
snop de paie, în timp ce hainele-i erau aruncate în dezordine, la 
picioare. 

Privind celula, nu o mai recunoscu. Se. afla acum într-o temniţă 
întunecată şi murdară unde se simţea un miros infect, care 
părea că iese din ziduri. Şi această temniţă dacă avea trei paşi 
în lăţime şi şase în lungime. Din fericire, era destul de bine 
luminatăşi aerisită de mica lucarnă, fără de care, n-ar fi putut 
trăi din cauza mirosului insuportabil. Nu era aici nici un fel de 
mobilă. Într-un colţ, văzu un ulcior şi pe acesta, o bucată de 
piine uscată. 

Perrette începu să plîngă: 

— Deci, n-am visat!... Vai, biata domnişoara Bertille!... Bietul 
Jehan!... 

Ar fi putut spune tot atât de bine şi: Biata Perrette! Dar la asta 
nu se gindise. 

Era aproape ora patru după amiaza când Saint-Julien ieşi din 
închisoarea mănăstirii. Aşteptă cu răbdare să se facă ora şase, 
oră la care îi fusese fixată întîlnirea de Leonora Galigai care ştia 
că atunci, soţul ei, Concini, nu se va mai afla în palat. Imediat fu 
primit de aceasta. 

— Ei bine, îl întrebă nerăbdătoare, Leonora, s-a făcut? 

— Da, doamnă! 

— Amîndoi? 

— Amîndoi! 

Pe faţa Leonorei apăru un suris satisfăcut. La vederea 
acestui .suris, Saint-Julien se simţi cuprins de o bucurie sălbatică 
numai gîndindu-se la ce-l aştepta pe acela pe care-l ura cu 
înverşunare. 

Leonora se aşeză mai comod în fotoliu şi cu un calm înfricoşător 
îi ceru: 

— e Ei bine, povesteşte-mi. Poţi începe cu ea. 

Şi Saint-Julien îi povesti modul cum a decurs arestarea Bertillei 
şi a Perrettei, pe care de altfel am aflat-o. După ce termină ce 
avu de spus, Leonora urmă: 

— Şi el!... E mort? 


— Nu, doamnă. încă trăieşte. 

— Ah! făcu Leonora puţin absentă. Şi totuşi, după cîte mi s-a 
spus, puţul acela e destul de adînc. Căderea i-ar fi putut să-i fie 
mortală. 

— Aşa e, doamnă. Dar în fundul puţului se găsea o grămadă 
destul de mare de ramuri şi frunze uscate care i-au amortizat 
căzătura. Astfel încît, dacă oricare altul ar fi fost deja mort pînă 
acum, individul e teafăr şi nevătămat, în afară de un uşor leşin 
cauzat de o lovitură pe care capul său a primit-o în momentul în 
care s-a lovit de o piatră. Acum şi-a revenit pe deplin. Cred că şi 
el e mirat să_ vadă că se află închis într-una din cele mai 
formidabile închisori. 

— Mi-aţi urmat cu sfinţenie instrucţiunile? Spionul scoase un 
hohot înfricoşător: 

— Pe toţi dracii, doamnă, erau în concordanţă cu dorinţele mele. 
Fiindcă n-a murit pe loc, ceea ce mi-ar fi fost deosebit de 
neplăcut, l-am dezarmat cît se poate de complet. l-am luat pînă 
şi pintenii. Chiar dacă ar vrea, nu ar avea cu ce să se sinucidă. 
— Cu atât mai rău pentru el! spuse Leonora, indiferentă. Ei bine, 
şi acum amănuntele! 

Şi Saint-Julien îi dădu un raport complet asupra modului în care 
îl capturase pe Jehan, timp în care Leonora îl ascultă cu atenţie. 
când acesta termină, îl concedie spunîndu-i: 

— Acum sînteţi liber să-i îndepliniţi şi ordinele domnului Concini 
în ceea ce-i priveşte pe cei doi tineri. Domnule de Saint-Julien, 
sânt mîndră de voi. 

La vorbele stăpînei sale, Saint-juliende-abia se stăpiîni să nu 
surâdă. Se mulţumi să facă o plecăciune respectuoasă şi ieşi. 
Tocmai intrase pe strada Orleans, când simţi o mînă grea 
aşezindui-se pe umăr. Făcu o săritură într-o parte, cu mîna pe 
garda spadei, ca o fiară gata de atac. Auzi o voce care-i spunea: 
—Ei bine, Saint-Julien ce-i cu tine? 

Cel care i se adresase, nu era altul decît Concini. 

Tînărul aruncă o privire cercetătoare spre faţa stăpînului său. îl 
văzu calm şi surizător, doar puţin mirat de neliniştea pe care el 
însuşi o dovedise. Liniş-tindu-se, îi răspunse: 

— Scuzaţi-mă, monseniore, eram cu gindul în altă parte şi 
intervenţia voastră m-a surprins. 


— Drace, spuse Concini rizînd, trebuie să ai grijă de nervii tăi. 
Cineva care te-ar vedea aşa de impresionabil ar putea crede că 
ai ceva pe conştiinţă! 

Din nou Saint-Julien aruncă o privire cercetătoare asupra lui 
Concini, dar se linişti imediat. Glumea, fără îndoială. Era în 
toane bune. Simţindu-se sigur pe el, Saint-Julien spuse, cu un ris 
silit: . —Vai, monseniore, fără să fie un reproş, dar asta nu eo 
oră la care să abordezi un om fără a-l avertiza. 

— Ai dreptate, la dracu'! Nu sânt decit un zăpăcit. Ei bine, sânt 
în drum spre Luvru, mă însoţeşti? 

— La ordinele voastre, monseniore! 

Nici n-ar fi putut refuza, deoarece Concini îşi petrecuse braţul pe 
sub al lui, spunîndu-i: ' — în drum îmi vei spune ce dispoziţii ai 
dat pentru îndeplinirea expediției de miine. Te avertizez că sânt 
la 

capătul răbdării. Trebuie, înţelegi? trebuie ca miine, atât tîlharul 
de Jehan cit şi iubita lui să fie în mâinile mele. 

Şi Saint-Julien îi explică curtenitor: 

— Monseniore, am angajat o duzină de flăcăi straşnici. Vom lua 
cu asalt casa şi vom pune mâna pe domnişoară. Oamenii voştri 
o vor duce acolo unde veţi ordona. Noi vom rămîne ascunşi în 
casă, aşteptîndu-l pe tilhar. când acesta va apare, va fi o joacă 
să-l facem prizonier. 

Tot povestind, ajunseră fără a-şi da seama în strada Saint- 
Thomas. Prin această stradă se putea ajunge foarte repede la 
intrarea palatului Luvru, sau, dacă o luai la stinga, în spatele 
acestuia. 

Concini o luă pe strada Saint-Thomas. După cîțiva paşi se opri. 
Locul era pustiu. Dacă ar fi fost mai puţin încrezător, Saint-Julien 
ar fi trebuit să se neliniştească. Dar Concini îşi păstra mereu 
aceeaşi faţă zimbitoare. li era imposibil să-l creadă minat de 
intenţii rele. 

— Ai aranjat perfect toată afacerea asta, spuse Concini, vizibil 
mulţumit. Meriţi o recompensă... iat-o! 

Şi spunînd aceste cuvinte, ridică braţul drept înarmat cu un 
pumnal micuţ, pe care i-l împlintă în piept cu o lovitură 
fulgerătoare. Atins, Saint-Julien căzu fără nici cel mai mic 
geamăt. Aplecîndu-se asupra lui, Concini scrişni: 


— Ei, Saint-Julien, sânt sigur că mă auzi!... Da, încă n-ai murit... 
De ce a trebuit să mă trădezi în favoarea Leonorei?... Da, ai dus- 
o pe Bertille la închisoarea 

mănăstirii Montmartre şi cînd, mîine, eu aş fi ajuns acasă la ea, 
aş fi găsit cuibul gol... Ei bine, vezi şi tu cum pedepsesc pe cei 
ce mă trădează! 

Şi ridicîndu-se, împingînd corpul inert cu piciorul, spuse cu 
sălbăticie: 

— Crapi aici ca un câine! 

Fără a-şi mai întoarce privirea, Concini se îndepărtă grăbit, dar 
nu în direcţia Luvrului. Ajuns în strada Ecrivains, în faţa unei 
case, bătu într-un fel special, ca o parolă. 

Fratele Parfait Goulard îi deschise imediat, Claude Acquaviva 
lipsind, după cum îi spuse. împreună, discutară îndelung. Când 
ieşi, florentinul părea foarte bucuros. 

Rămas singur, călugărul murmură îngrijorat: „Am uitat să-i spun 
că dacă cineva vede, tot atât de bine poate să şi audă!" După o 
scurtă reflecţie, îşi spuse: „Ei şi! ce poate să spună, n- are prea 
mare importanţă. în ce-l priveşte pe Jehan, se descurcă el." 
Făcînd aceste reflecţii, Parfait Goulard se retrase. Curînd ieşi din 
casă şi, ajungînd în strada Heaumerie, trecu de fundătura la 
capătul căreia se afla închisoarea şi se îndreptă spre strada 
Saint-Denis. 

Dar, după ce trecuse de fundătură, un bărbat, cu gulerul 
mantalei acoperindu-i aproape în întregime figura, ieşi dintr-un 
ungher şi începu să-l urmărească. Pentru a-l linişti pe cititor, 
vom mărturisi că era vorba de Pardaillan. 

Ochii-i străluciră, şi-şi spuse: 

„Pe Pilat, cum dracu' a putut călugărul ăsta, pe care cu proprii 
mei ochi l-am văzut intrînd în închisoare, cum a putut, mă 
întreb, să treacă acum prin strada Heaumerie?... şi culmea, 
venind dinspre strada Ecrivains!..." 

Cu un zîmbet de satisfacţie, îşi continuă monologul: 

„Asta e, m-am lăsat păcălit, ca un naiv E sigur că locuinţa aia 
din strada Ecrivains comunică printr-o subterană secretă cu 
închisoarea!... Pe toţi dracii, cred că am ghicit! Miine va trebui 
să studiez mai de aproape închisoarea. Dar pînă atunci, să nu-l 
pierd din ochi pe individ, chiar dacă, aşa cum lasă de înţeles, şi- 
a terminat treaba şi merge să se culce. Trebuie să ştiu de unde-l 
iau miine dimineaţă." 


În acest timp, Goulard mergea cu spor. După multe ocoluri, 
ajunse în dreptul porţii Saint-Honore, cu cîteva minute înainte ca 
aceasta să se închidă. 

„E clar, îşi spuse Pardaillan, merge să se culce la capucini. Asta 
dovedeşte că Acquaviva rămîne în continuare în relaţii secrete 
cu aceşti demni călugări." 

După ce se convinse că poarta s-a închis şi nu se va mai 
deschide, se întoarse. Noaptea se lăsase de cîteva minute bune; 
luînd-o pe strada Saint-Honore, îşi spuse: 

„Cred că-i cazul să urmez exemplu călugărului. La culcare, deci" 
Trecînd prin dreptul străzii Saint-Thomas, văzu chiar în mijlocul 
ei, o hirtie desfăcută. Poate că n-ar fi zărit-o dacă, chiar în acel 
moment, luna n-ar fi ieşit din nori, făcînd-o vizibilă. 

Cu privirea-i pătrunzătoare, Pardaillan o văzu şi tresări: 

— Sigiliul stareţei mănăstirii Montmartre! murmură el. 

La naiba! oare fratele Goulard a pierdut-o?... S-o iau... nu se 
ştie. 

Şi ridicînd-o, o puse în buzunarul vestei. Ajuns în camera sa de 
la hanul Grand-Passe-Partout se grăbi să vadă despre ce e 
vorba. Murmură încîntat: 

— Ordin din partea doamnei stareţe de a lăsa să intre în 
închisoarea sa pe cel care-l prezintă, purtătorul avînd dreptul să 
dea orice poruncă şi să fie ascultat fără cricnire!... Pe toţi dracii! 
Asta pică tocmai la vreme!... Poate că-mi va folosi curînd. 
încîntat, adormi imediat, zicîndu-şi că nu şi-a pierdut ziua în 
zadar. 

Hîrtia pe care o găsise, fusese aceea pe care Saint-Julien o 
arătase portarului închisorii. Dar cum de fusese găsită la o 
asemenea distanţă? 

Am văzut că, după ce l-a înjunghiat pe Saint-Julien, Concini se 
îndepărtase în grabă. O umbră, care-l urmărise încă de pe 
strada Orleans, venise imediat în urma sa pe strada Saint- 
Thomas, unde zăcea Saint-Julien. Umbra nu era altcineva decit 
Saétta. Aplecîndu-se asupra corpului, cercetă rana cu un ochi 
expert. Spuse ca pentru sine: 

— Frumoasă lovitură! Prea mult nu mai are de trăit! Măcar o 
oră, şi cu condiţia să vorbească, o voi convinge pe signora. 
Ridicîndu-l în braţe, o luă grăbit din loc. Poate că pe drum, hirtia 
îi căzuse din centură în locul în care o găsise Pardaillan. 


Intrînd în apartamentul Leonorei, Saetta depuse rănitul pe un 
pat şi, din priviri, i-l arătă acesteia. Recunoscîndu-şi spionul, 
încruntă spîncenele. Nici o altă urmă de milă sau simpatie. în 
ochii săi, Saint-Julien, ca şi toţi ceilalţi de care se servea, nu erau 
decit nişte instrumente. 

— E mort? întrebă cu răceală. 

— Nu încă, signora! 

— Cine l-a înjunghiat? Saetta ridică din umeri. 

— Trebuie s-o ştiu, spuse Leonora. 

Din momentul în care interesul i-o ceru, rănitul fu privit cu alţi 
ochi. Ajutată de Saetta, încercă să-l facă pe Saint-Julien să-şi 
vină în fire. La un moment dat, acesta deschise ochii în care 
deja începuse să se vadă umbrele morţii. 

— Cine te-a rănit? întrebă Leonora. 

Cu greu, într-un horcăit, muribundul spuse: 

— Concini!... 

Pe faţa Leonorei trecu o umbră. 

— De ce?... A aflat ceva?... Cum de te-ai lăsat surprins?... 
Saint-Julien nu mai avu forţa să răspundă. Dar ochii săi, printr- o 
scînteiere, spuseră: „Da'", după care, cu o tresărire puternică, 
rămase ţeapăn, cu ochii larg deschişi. 

— Imbecilul! bombăni Leonora, întinzind braţul şi agitînd un 
clopoțel. îşi făcu apariţia imediat un lacheu, căruia îi arătă 
cadavrul. Acesta înţelese şi, ajutat de un altul, ridicară corpul. 
După citeva momente de gîndire, Leonora spuse cu un calm 
înfricoşător, de parcă ar fi continuat o discuţie întreruptă: 

- — Spuneai, Saetta, că ducînd acea tînără într-un loc ascuns, 
putem prinde doi iepuri deodată, scăpînd atât de rege cit şi de 
fiul tău? 

„în sfârşit, strigă Saetta în sinea sa. Ştiam bine că aici vei 
ajunge! Nu se putea altfel." 

Şi cu voce tare, expuse din nou planurile sale, precizîndu-le în 
cele mai mici detalii. când termină, Leonora îl aprobă: 

— Cred că ideea ta e bună, într-adevăr, şi o voi adopta. întoarce- 
te, pe la ora zece dimineaţa. îţi voi spune ce ai de făcut! 

A doua zi dimineaţa, Concini se prezentă la locuinţa din strada 
Ecrivains, unde fu primit de mîna dreaptă a lui Acquaviva, 
fratele Parfait Goulard, cu care, din nou, avu o discuţie 
îndelungată. 


Mai bine informată sau poate onorată cu o mai mare încredere, 
Leonora se prezentă direct la închisoare. De acolo, ajunse în 
mica mansardă a casei misterioase de peste drum unde fu 
primită chiar de Acquaviva, cu care avu o întrevedere destul de 
lungă. 

După ce-l părăsi, se îndreptă spre Luvru, unde fu primită de 
Măria de Medicis, stăpîna soţului ei, cu care avu o discuţie tot 
aşa de lungă. 

La ora unsprezece, se întoarse acasă unde Saetta o aştepta cu 
nerăbdare. 

Să ne reîntoarcem la Jehan le Brave. Din raportul pe care Saint- 
Julien îl făcuse Leonorei, am aflat că nu murise în urma teribilei 
căzături, nu păţise nimic, în afară de o rană uşoară la cap. Mai 
ştim că, în urma leşinului său, fusese transportat undeva şi 
deposedat de orice obiect i-ar fi putut servi drept armă. Acel 
„undeva", nu era alt loc decît închisoarea călugăriţelor 
mănăstirii Montmartre. 

Din închisoare, fusese transferat pe furiş în casa misterioasă de 
alături, locuinţa secretă a lui Acquaviva. 

Cînd Jehan îşi reveni, constată că în jurul său e un întuneric de 
nepătruns. Mai întîi, după cum şi Saint-Julien presupuse, se miră 
că încă mai trăieşte. Pentru cîteva clipe, nici măcar nu îndrăzni 
să se mişte. Se simţea zdrobit. îl durea mai ales capul, drept 
pentru care nu-şi revenise complet în simţiri. 

Puțin cîte puţin, luciditatea-i reveni, şi începu să-şi cerceteze 
trupul, constatînd cu satisfacţie: 

— Hm! nu-i nimic rupt!... Dar ce cădere, pe toţi dracii! ce 
cădere!... Chiar şi eu sânt uluit! Domnul de Pardaillan mi-a spus 
de nu ştiu cite ori să fiu atent unde pun piciorul. E vina mea că 
nu i-am urmat sfatul, 

aşa încît, iată-mă aranjat ca lumea!... Cum dracu să ies acum 
din gaura asta?... O să pot ieşi vreodată?... 

Cu greu se ridică, deoarece picioarele-i tremurau. Se încorda, şi 
începu să-şi dezmorţească membrele în mod metodic, făcînd 
apel la întreaga sa voinţă. Peste puţin timp avu satisfacția că 
slăbiciunea de care fusese cuprins mai înainte, să-i dispară. 
începu să cerceteze locul în care se afla, pe pipăite. Şi exclamă 
mirat: 

— la te uită! Nu credeam că puţul ăsta e aşa de mare!... Şi apoi, 
ce dracu! un puț e rotund! ăsta nu e. 


- După ce se gîndi cîteva clipe, găsi o explicaţie care i se păru 
convingătoare: 

— Aha! înseamnă că puţul s-a terminat într-o peşteră. Nu-i deloc 
de plins faptul că am mai mult spaţiu!... Cine ştie, poate dau de 
vreo galerie care mă va scoate la suprafaţă. Trebuie să caut. 

îşi reîncepu căutările, cu mai multă atenţie. când se' sprijini de 
perete, exclamă: 

— Dar... ăsta-i un zid, lucrat de mîna omului!... s-ar putea spune, 
un perete despărțitor. Unde naiba-i pietroiul de care m-am lovit 
la cap?... 

Cu mîna sprijinită de zid, avansa cu prudenţă, numărîndu-şi 
paşii. 

— Opt! îşi spuse. 

După care, fu nevoit s-o ia la stînga. Mai numără şase paşi. 
Zidul, în continuare, era destul de solid. încă o dată, la stânga şi, 
tot opt paşi. lar fu obligat să o facă la stânga cînd, se împiedică 
de un obstacol. Se aplecă şi pipăi. 

— O piine, un ulcior cu apă! Ce înseamnă asta?... 

Şi îşi continuă drumul. 

— la te uită, o uşă! Şi ce solidă e!... Şi bine ferecată!... O 
temniţă pe cinste!... Dar unde naiba-i puţul meu? Deci, m-au 
scos de acolo! De cînd?... Cum?... Cine?... Şi unde dracu mă aflu 
acum? 

O idee îi trecu prin minte. Se pipăi din nou. Nu mai avea nici 
spada, nici pumnalul, nici măcar pintenii. Şuieră mai mult mirat 
decit înfricoşat. începu să reflecteze... 

— Aici se simte mîna unui călugăr. Pun rămăşag că-i vorba de 
Acquaviva!... Dar ce vrea de la mine?... Oricum, nu mă lasă să 
mor de foame. Asta înseamnă ceva... dacă va dura mai mult 
timp. 

O nouă cercetare asupra uşii nu avu drept rezultat decit 
constatarea că e mai mult decit solidă. 

Şi iarăşi îşi cercetă temniţa, ajungînd la concluzia că în afara 
ulciorului şi a pîinii, altceva nimic nu se mai afla acolo. Sărind, 
încercă să atingă tavanul. Nici un rezultat. Şi totuşi, Jehan era 
destul de înalt. 

Cercetă podeaua... 

Mult prea ciudată. S-ar fi putut spune că-i. confecţionată dintr-o 
bucată enormă de metal. De ce?... în vederea cărei întunecate şi 
înfricoşătoare acţiuni? Mister... 


începu să ciocănească pereţii. Sunau înfundat peste tot. Obosit, 
renunţă să mai caute, şi se întinse pe mantaua- pe care i-o 
lăsaseră. Mâncă o bucată de piine şi bău citeva înghiţituri de 
apă. Din fericire, apa era proaspătă şi-l învioră. Se înfăşură în 
manta şi se întinse pe podeaua metalică, spunîndu-şi: 

„Vom vedea ce se va mai întîmpla. Pînă atunci, să ne odihnim. 
Poate că în curînd voi avea nevoie de toate forţele." 

Cît dură somnul? N-ar fi putut spune. Tot aşa cum n-ar fi putut 
spune de cît timp se afla închis. e 

Timpul se scurse cu greu, mohorit. Orele zilei înaintau. Deoarece 
simţea cum se face din ce în ce mai cald. La un moment dat, 
temperatura temniţei crescuse într-atit, încât speriat, strigă: 

— Ah! dar, pe toţi dracii... vor să mă ardă de viu?... Aşezat fiind 
pe podea, simţea cum aceasta se 

încinge puţin cîte puţin. Curînd, îi deveni imposibil să mai stea 
întins pe ea. Simţea cum îl frige. 

Cînd îşi cobori privirile asupra plăcii de fier, văzu cum aceasta, 
în unele locuri, se înroşise. înţelese... sau crezu că înţelege. 
Strigă cu groază: 

— Dar ce! au de gînd să mă frigă? 

începu să se deplaseze cu paşi mari şi rapizi, sperind că 
mişcarea îl va face să scape de arsurile din ce în ce mai 
puternice. Astfel încât observă că lîngă uşă, temperatura podelei 
era mult mai suportabilă decit în oricare loc. îşi spuse: 

„Deci focarul se află sub podea, lîngă zidul din faţa uşii." 

Şi într-adevăr, în dreptul acestui zid, podeaua se încinsese la 
roşu, interzicîndu-i accesul la respectivul zid. 

La un moment dat, aproape că urlă: 

— Nu se poate!... înnebunesc!... Da!... Şi totuşi, nu!... Oh! e 
chiar ea!... Pe toţi dracii!... Dar ăsta-i Concini, înghiţi-l-ar iadul!... 
Şi iată ce-i smulse aceste exclamaţii: 

Tot mergind de colo-colo prin celula sa, cu ochii aţintiţi înspre 
zidul cu pricina, i se păru că vede, dincolo de acest zid, într-un 
mod destul de confuz, imaginea Bertillei. Aceasta, când îi 
apărea, când îi dispărea, totul depindea de locul în care se 
găsea el. 

După Bertille, îl văzu pe Concini. După care, îi văzu pe amindoi, 
împreună, nu se ştie unde. 

Rămase țintuit locului, cuprins de o furie nebună. Imaginea îi 
apăru mult mai clară. 


Zidul dispăruse. în locul lui apăru o lumină roşiatică, tulbure, 
părînd iscată de un foc intens. în mijlocul ei, o fantă largă nu 
mai mult decit cîteva degete. 

în spatele acestei fante putea să vadă clar interiorul unei 
camere. Văzu o masă mică, din lemn alb, un taburet, şi o 
canapea îngustă. Toate aceste detalii le vedea în funcţie de 
poziţia pe care el însuşi o ocupa în propria-i temniţă. Din locul în 
care se afla, putea vedea masa care se afla în mijlocul 
misterioasei camere. Aplecîndu-se spre stinga, o vedea pe 
Bertille, palidă, dreaptă şi nemişcată, părînd a nu scăpa din 
priviri gesturile unui posibil duşman. Se afla în apropierea 
canapelei, taburetul fiind aşezat în faţa ei. Aplecîndu-se în 
dreapta, îl văzu pe Concini, nemişcat, la rîndul său, cu braţele 
încrucişate pe piept, cu ochii învăpăiaţi de poftă, asemănător 
unui şarpe care- şi pîndeşte victima, în spatele acestuia, Jehan 
văzu o parte dintr-o uşă, căreia îi vedea perfect broasca. 

Deci Bertille se afla faţă în faţă cu Concini, fără îndoială în 
puterile acestuia. Doar masa şi taburetul îi despărţeau. 

Deodată, văzu cum buzele lui Concini se mişcă şi-i auzi vocea, 
înceată, ca venind de departe, dar totuşi foarte clară: 

Şi Concini spunea: 

— Ei bine, nu te aşteptai să mă mai vezi?... Credeai că mi-ai 
scăpat?... Eşti în mîna mea! de data asta numi mai scapi! 

Ca biciuită, Bertille strigă: 

— Laşule! nu eşti decit un laş! 

jehan rămase  nemişcat, mut de dezgust, cu fruntea 
îmbrobonată şi părul răvăşit. Se întreba dacă nu cumva 
înnebunise. Dacă nu cumva era jucăria unui coşmar înfricoşător 
sau dacă nu se afla în prezenţa unei viziuni ieşite din iad. 

„Mă aflu într-o cameră trucată, îşi spuse el. De jur-împrejur nu 
sânt decit oglinzi şi tuburi acustice. Trebuie să recunosc, 
instalaţia-i destul de iscusită dacă-mi permite să văd şi să aud 
lucruri care, poate, se întîmplă departe de aici." 

Şi ca şi când i-ar fi dat dreptate, Concini reluă cu o voce 
îngroşată de pasiune: 

— Şi unde ţi-e amorezul? Tilharul ăla? Vrei să-ţi spun?... 

— Dacă ar fi fost aici, ai fi luat-o la fugă. Concini rînji 
înspăimîntător şi, ca şi cum n-ar fi 

auzit-o, continuă: 


— E acolo, închis într-un mormînt în care va arde pe îndelete... 
frumos, nu? Dar asta nu-i nimic. Ascultă: e departe de noi, un 
foc uriaş ne separă... Şi totuşi, ne vede. Ne vede, înţelegi? Şi ştii 
ce am de gind să fac eu?... Ei bine, fie că vrei, fie că nu, vei fi a 
mea... acum 

şi aici. Şi banditul ăla, amorezul tău, va fi martor la aceasta, 
înţelegi?... Nici măcar nu va putea interveni în ajutorul tău!... Va 
trebui să privească, neputincios, la dezonoarea ta, continuînd să 
se prăjească... Dar pînă atunci, sper să înnebunească. Ei ce zici? 
Bine lucrat, nu-i aşa?... Vezi că ştiu să mă răzbun? 

Auzindu-i cuvintele, Jehan simţi cum creierul îi explodează. Privi 
în jurul său cu un licăr de nebunie şi strigă', sfişiindu-şi pieptul 
cu unghiile: 

— Oh! nu, nu asta!... Nu asta! ar fi mult prea îngrozitori!... 
îndurare pentru ea!... Bertille!... Bertille!... dar dacă el putea 
auzi, în schimb nu putea fi auzit de actorii dramei. înţelese asta 
din faptul că, atât Bertille cît şi Concini, nici măcar nu tresăriră. 
— Ce să fac?... Cum s-o smulg ticălosului?... 

— Să trecem la fapte, reluă Concini, eşti în puterea mea... 

Şi Jehan îl văzu înaintînd. Apucînd măsuţa,, o aruncă în spatele 
său. Continua să înainteze, gifiind, desfigurat, hidos, înfricoşător 
şi sinistru datorită rictusului său ameninţător. 

Bertille îl privea înaintînd, cu ochii aţintiţi asupra fiarei 
dezlănţuite, ca şi când ar fi sperat s-o îmbliîn-zească. Văzînd că 
nu reuşeşte, se aplecă şi, apucînd taburetul cu miinile-i slabe, îl 
ridică şi lovi cu un gest fulgerător. 

Dar Concini era cu ochii la pîndă. Apucă taburetul i-l smulse din 
miîini şi-l aruncă în spate, aşa cum făcuse şi cu măsuţa. 

Miîinile-i grele apucară umerii fetei care se plecase, şi cu un urlet 
de bucurie triumfătoare strigă: 

— Eşti a mea!... Eşti a mea!... Şi el ne vede, înţelegi, ne vede! 
Încrâncenându-se într-un suprem efort, un strigăt scăpă de pe 
buzele fetei: 

— Jehan, ajutor!... Ajutor!... 

— Vin îndată! bubui Jehan. 

Şi uitînd de sine, făcu un salt uriaş înainte. Nu mai văzu nimic... 
Nimic decit un foc uriaş, de netrecut, la marginea căruia reuşi să 
se oprească, prin nu ştiu ce miracol. 


Şi cum locul nu era prea sigur, cum risca să ardă de viu, 
instinctul de conservare îl respinse, gâfâind, zdrobit, pînă 
aproape de uşă. 

Şi acolo văzu din nou. Văzu şi căzu în genunchi strigînd: 

— Salvată!... e salvată!... 

Şi iată ce vedea Jehan, îngenuncheat pe placa de fier căreia nu-i 
mai simţea arsura: 

în momentul când Concilii îşi puse miinile pe umerii Bertillei, uşa 
se deschise pe neaşteptate şi în cameră intrară două femei. Una 
din ele, calmă, nu era alta decît Leonora. Cealaltă, era o femeie 
mascată, de o măreție impunătoare. 

Concini se opri interzis. Mai întîi îşi văzu soţia, înainta spre ea cu 
pumnul încleştat pe mânerul pumnalului. Nu lipsi mult ca viaţa 
ei să ia sfîrşit. 

Dar în momentul în care ridică braţul pentru a lovi, Concini zări 
şi cealaltă femeie pe care, fără îndoială, o recunoscu în ciuda 
faptului că era mascată, şi dădu înapoi înfricoşat, aplecîndu-se 
pînă la pămînt. 

Sub mască, ochii femeii străluciră drăgăstos, făcîndu-i acestuia 
un gest prietenesc. Atunci Concini îşi reveni, graţie voinţei sale 
de fier, şi arătă o faţă calmă, surizătoare. 

— Vedeți, doamnă, spuse Leonora liniştită, tocmai era 
momentul să apărem pentru a-i cruța soţului meu o violenţă de 
care mai apoi s-ar fi ruşinat. 

Femeia mascată o aprobă cu blindeţe, şi se adresă apoi Bertillei 
aflată într-un colţ al camerei, dreaptă şi amenințătoare: 

— Veniţi, domnişoară, spuse ea cu o voce pe care voia s-o facă 
mângiietoare, cu mine nu aveţi de ce vă temeti. 

Şi fără să-i aştepte răspunsul, făcu un semn Leonorei şi lui 
Concini, care se înclinară respectuoşi, şi ieşi, urmată de Bertille. 
Leonora ascultă cîtva timp la uşă, şi când socoti că femeia 
mascată s-a îndepărtat de ajuns, spuse: 

— Linişteşte-te, Concini, regina nu ştie încă nimic. Crede — şi eu 
am reuşit s-o fac să creadă — că regele-i nebun după fata asta. 
l-am stîrnit gelozia, făcînd-o să creadă că e mai periculoasă 
chiar decît doamna de Ver-neulil. îşi imaginează că i- a jucat 
festa bietului Henri, răpindu-i astfel iubita. înţelegi? 

O dată plecată regina — fiindcă despre ea era vorba — Concini 
simţi în sinea sa o furie ucigaşă. Pe faţă i se aşternu o expresie 
amenințătoare, şi-şi duse din nou mâna la pumnal. 


— Deci tu eşti aia care ai adus-o tocmai în momentul în care... 
zbieră el. 

Privindu-l cu tristeţe, Leonora gândea: 

„Cît de mult suferă!... Cît de mult o iubeşte!... Oh, fata asta 
blestemată! O să i-o smulg din inimă cu mîinile mele!..." 

Şi cu voce tare, dulce, învăluitoare, în care se simţea o rugă 
adincă: 

— Da, eu am fost! Şi asta, numai pentru a te salva Concinetto 
adorat!... Haide, lasă-ţi pumnalul în pace. 

Pasiunea te-a răvăşit, Concino mio, revino-ţi în fire. înţelege că 
dacă ţi-am răpit fata, am făcut-o numai pentru că asta era 
indispensabil planurilor noastre care urmăresc să te facă 
stăpînul acestui regat... Ah! nu mai scrişneşti!... începi să 
înţelegi!... Ei da, e cea'mai bună ocazie, şi nu am lăsat să-mi 
scape. Eşti chiar într-atit de nebun încât s-o ratezi? Măria însăşi, 
fără s-o ştie, ne netezeşte drumul. Puţină îndrăzneală, sînge 
rece şi hotărîre şi iată-te stăpîn. 

Uitînd c-a vrut s-o înjunghie, florentinul o întrebă nerăbdător: 

— Ce vei să spui?... Explică-te! 

— Uite despre ce-i vorba, Concini; tînăra, sub o bună escortă de 
acum, e în drum spre conacul regal din Ruilly, care acum îi 
aparţine lui Claude Acquaviva. Miine, joi, înaintea amiezii, regele 
îi va alerga în ajutor acestei fete... fata sa. Şi cum, de această 
dată, Jehan le Brave nu-i va mai veni în ajutor, va fi adus la 
Luvru mort. Deci la amiază îţi vei începe regența. înţelegi acum 
de ce am răpit-o?... 

— Da, dar... eşti sigură că vei reuşi?... 

— Ne-am luat toate măsurile. Nu va scăpa!... Şi în ce priveşte 
fata aia... pentru că miine la prînz vei fi stăpîn, poţi s-o iei... Te 
iubesc prea mult, Concini, pentru a nu-ţi trece cu vederea un 
capriciu! 

Dar în sinea ei completă: 

„Numai că nu vei găsi decît un cadavru!" 

lată ce văzu şi auzi Jehan le Brave îngenuncheat pe placa de 
fier, care continua să se încingă. 

Bertille era salvată. Da, dar nu pentru mult timp! Chiar de-a 
doua zi, Concini, devenit stăpîn, după cum 

spusese Leonora, Concini, pentru încă o dată o va avea în 
stăpiînire, şi de această dată, nici o putere din lume n-o va mai 


salva, pentru că el, în ciuda oricîtor sforţări, nu va putea ieşi viu 
din temniţă. 

Un acces de furie îl cuprinse. Pentru un timp, pe care nu-l putu 
aprecia, îşi pierdu luciditatea. Puțin cîte puţin, îşi reveni. 

înainte de toate, trebuia să iasă din închisoare. Dar cum? Mereu 
aceeaşi întrebare înnebunitoare. 

Zidul îşi recapătă proprietăţile sale obişnuite şi Jehan fu cuprins 
de întunericul apăsător de mai înainte. Acum placa de fier ce 
ţinea loc de podea, era aproape în întregime înroşită. Nu mai 
era decît un spaţiu îngust pe care putea să stea cit de cit. 

Se ghemui într-un colţ, simțind că sfîrşitul e pe aproape. Deja se 
întreba dacă nu-i mai bine , să-şi zdrobească capul de pereţi. 
Dar atunci, ce s-ar fi întîmplat cu Bertille? 

„Nu, pe toţi dracii! îţi spuse, trebuie să rezist atita timp cît mai 
trăiesc!" 

Brusc, în colţul în care se afla, simţi" cum zidul cedează. Se 
întoarse şi văzu cum, în spatele său se deschisese un drum, un 
drum din care ieşea o lumină palidă. Fără să mai stea pe 
gînduri, sări dincolo de zidul care se închise în urma sa. 

Dar, nu făcuse altceva decit să-şi schimbe celula. t)ricum, aici 
putea să vadă. E drept, era o lumină slabă, dar în comparaţie cu 
întunericul de mai înainte, i se păru o lumină ca-n plină zi. Şi mai 
ales, nu mai simţea dogoarea de nesuportat. 

lată ce văzu mai înainte de toate, de fapt, altceva nici nu mai 
era de văzut: 

O dată trecut primul moment, îşi studie cu atenţie noua celulă şi 
fu cuprins de o sfirşeală ciudată. 

„Ce fel de temniţă mai e şi asta?"gîndi el. 

Celula era rotundă, şi după cite se putea vedea, destul de mare. 
Tavanul, podeaua, zidurile, toate păreau făcute dintr-un metal 
strălucitor, unite într-un bloc compact, ca de gheaţă. Nu existau 
nici uşă, nici ferestre, nici cea mai mică deschizătură vizibilă. De 
altfel şi interiorul era tot atât de sărăcăcios. Nici urmă de 
mobilă. Nimic altceva decit zidurile goale care străluceau 
precum oglinzile. Totul era scăldat într-o lumină palidă care 
părea că vine dinspre tavan. 

Deja totul îi apărea ca anormal. Dar, mai mult decit atit, mai era 
podeaua. 

în plan orizontal, podeaua avea o bandă circulară, stabilă, dar 
atât de îngustă, încât şi unei pisici i-ar fi fost greu să păşească. 


Această podea avea forma unui lighean, puţin adînc, ale cărui 
margini coborau în pantă lină. Puteai să mergi cu condiţia să 
mergi repede. Să stai pe loc, era imposibil. Fără să vrei, aluneci 
la fund. De altfel, totul părea calculat matematic pentru a 
ajunge la acest rezultat. 

Şi acest lighean, care ţinea loc de podea, era străpuns în multe 
locuri de nişte găuri, în formă de cupă. 

De jur-împrejurul marginii, se aflau un şanţ de grosimea unui 
deget. 

într-un cuvînt, întregul mecanism semăna cu o ruletă uriaşă. 
Dintr-un punct al peretelui ieşea o placă de fier, ca un podet 
peste ligheanul pe care se sprijinea pe o tijă 

de fier. La marginea podeţului, deasupra podelei, o gaură în 
formă de cupă, ca şi celelalte. 

Jehan urcă pe podeţul care-i păru destul de solid. 

încercă locul cel mai bun pentru a se aşeza deoarece în oricare 
alt loc, ar fi fost nevoit să alerge pentru a-şi menţine echilibrul. 
Reflectă: 

„E clar că vor să mă vadă ori pe podeţ, ori pe fundul 
ligheanului!... N-am decit să alerg. Şi cînd, în sfârşit, voi fi ales, 
ce mi se va întîmpla?... Ce supliciu îngrozitor îmi rezervă 
nemernicul de Concini?..." 

Cercetă din nou podeţul, pipăindu-l. Nu văzu nimic îngrijorător. 
Se lăsă să alunece pe fundul ligheanului. larăşi nimic. Decise: 
„Ei, fiindcă tot mă aflu aici, aici rămîn." 

Şi se aşeză chiar în centru. Timpul trecea şi el tot nu-şi schimba 
locul. Numai mintea-i acţiona cu înfrigurare. Teama misterului îi 
stringea gitlejul, îl făcea să gifiie, aşteptind ceva nemaiîntilnit, 
de nedescris. Din timp în timp, mormăia: 

— Măcar de-aş şti ce va urma!... 

Şi într-adevăr, tot acest mister şi nesiguranţă îl scoteau din 
minţi. 

încercă să adoarmă, adunîndu-şi picioarele şi apucîndu-le cu 
braţele. 

Trecură astfel multe ore. Evenimentul misterios, . aşteptat cu 
atita teamă şi nerăbdare, încă nu se produse. 

Se aşezase cu faţa spre podeţ. Era logic. Deoarece credea că 
pericolul putea veni dinspre centrul podelei, trebuia să 
supravegheze podeţul de departe, aşa cum era necesar să 
supravegheze centrul podelei de aproape. 


Deodată auzi un zgomot sec, ca şi când un resort ascuns s-ar fi 
destins. Privi în jur şi văzu cum, în dreptul podeţului, zidul se 
desfăcuse. Acolo se afla o gaură întunecată. Imediat se ridică în 
picioare, întrebîndu-se: 

„Oare vor să mă facă să ies pe acolo? Aşa cum am intrat aici?" 
Escaladă marginea ligheanului pentru a vedea gaura mai de 
aproape. Ceva, ceva ce nu putea să vadă în întunericul gurii, se 
rostogolea cu un zgomot surd, ieşi prin gaură, se rostogoli uşor 
şi se înţepeni în gaura în formă de cupă din podet. 

In urma acestui „ceva", gaura din zid dispăru. 

Urcîndu-se pe podeţ, Jehan studie mai de aproape monstrul 
apărut. 

Era o bilă de fier uriaşă. Cum putea fi de temut? în nici un fel, 
evident. Şi totuşi îl cuprinse o teamă de gheaţă. 

încercă să mişte bila, dar nu reuşi. Era prea grea. Şi totuşi era 
dotat cu o forţă de excepţie. încercă să o mişte. Nici măcar nu 
se clinti în gaura în care se fixase, îi dădu pace şi reflectă 
îndelung. Privirile-i trecură de la bilă la podeţ de mai multe ori, 
şi cu un suris, îşi spuse: 

„Pe toţi dracii, n-am decit să rămîn aici unde mă aflu." 

Şi-n acel moment, ca şi când ar fi fost pîndit de-un diavol, văzu 
cum podeţul se mişcă, şi cum se retrage în zidul din care părea 
că face parte. înţelese că dacă s-ar fi suit pe podeţ ar fi fost 
strivit între zid şi enorma bilă de fier. 

Bertille, care era ameninţată din atitea părţi, avea nevoie de 
sprijinul său. Nu avea dreptul s-o abandoneze: trebuia să se 
apere pînă când ar fi căzut, copleşit de neputinţă. 

Sări în mijlocul ligheanului tocmai la timp, deoarece în aceeaşi 
clipă auzi zgomotul fierului căzînd pe fier. 

In picioare, în mijlocul platoului, respiră adînc fixînd cu privirile 
monstrul de fier care părea că-l pîndeşte cu viclenie. Se aştepta 
la un atac din partea lui. 

Şi astfel se scurseră cîteva minute cumplite. 

Monstrul stătea încontinuu la pîndă, aşteptind clipa în care să 
sară şi să-l zdrobească. 

Deodată simţi cum podeaua-i tremură sub picioare şi mcepe să 
se învîrtă, din ce în ce mai repede. Nici nu-şi mai dădu seama 
când începu să alerge. Şi cu cit alerga, mai repede, cu atât mai 
repede se învirtea podeaua, fiindcă, de acum, el era acela care 
o făcea să se învirtă. 


Şi în timpul alergării, nu înceta să privească monstrul de fier. 
Acesta părea că aşteaptă ca podeaua să capete viteza cea mai 
mare. când simţi că a venit momentul, sări brusc, cu un zgomot 
asurzitor, pe platou, unde începu să se învirtă cu un zgomot de 
tunet. 

Şi atunci începu o urmărire înverşunată, tenace, halucinantă şi 
infernală totodată. Monstrul de fier părea dotat cu inteligenţă. 
Se rostogolea, sărea, cădea înapoi cu zgomot pentru a sări din 
nou. Părea că ştie 

toate chipurile de a-i face viaţa-grea. când se învirtea ca o 
tornadă, când aluneca lin, uşor, ca o boare. 

Şi apoi, fiindcă Jehan putea crede că ar fi posibil să 
înţepenească într-una din găurile în formă de cupă, o lua din 
nou din loc cu înverşunare. 

La capătul forţelor, Jehan începuse să gâfâie. De mai multe ori, 
monstrul fusese cît pe ce să-l zdrobească. Nu mai putea să-i 
facă faţă prea mult timp. Vedea cum se apropie clipa când va fi 
zdrobit. Şi totuşi, continua să alerge, neavînd în minte decit un 
gînd: 

„Dacă mă opresc, dacă sânt zdrobit... s-a sfîrşit cu Bertille!..." 

în cele din urmă, Carcagne se întoarse la casa Perrettei. Dar 
degeaba bătu din răsputeri în poartă, nimeni nu-i răspunse. 
Văzind aceasta, făcu rost de o scară de la o casă vecină şi sări în 
curte. 

Ajuns în casă, o găsi pe Martine ascunsă sub un pat. Biata fată, 
se virise acolo de cum auzise bătîndu-se în poartă: credea că pe 
ea o caută cei ce mai fuseseră pe acolo. Cu greu reuşi Carcagne 
s-o liniştească. După ce-i puse citeva întrebări, nu reuşi să afle 
mare lucru. 

Trecu de mai multe ori prin locurile pe care, de obicei, Gringaille 
şi Escargasse le foloseau pentru a supraveghea casa, dar nu-i 
văzu. Disperat, se întoarse în oraş şi începu să-i caute prin 
cârciumile pe care le băteau împreună. Nu-i găsi nicăieri, şi nici 
măcar nu fuseseră văzuţi. 

A doua zi, aceleaşi cercetări zadarnice. Ca şi cei doi, nici 
seniorul Jehan nu era de găsit. Nu ştia cărui sfânt să se mai 
roage. Spre ora şase seara, pe când rătăcea cu sufletul greu de 
presimţiri rele, pe strada Montmartre se întîlni nas în nas cu 
Gringaille şi Escargasse. 


După bucuria revederii şi îmbrăţişările de rigoare urmară 
explicaţiile. Gringaille şi Escargasse fiind 

învoiţi, după cum spuneau, se grăbiseră să dispară fără a mai 
pune întrebări inutile. 

Reîncepură căutările, întorcîndu-se la casa frumoasei Perrette. 
Acolo, Martine le povesti din nou povestea arestării, dar nu putu 
să le dea nici cel mai mic amănunt în privinţa autorului. Imediat 
se gîndiră la Concini. Rămiînea de lămurit dispariţia lui Jehan. 

— Ai fost la grotă? întrebă Gringaille. 

— la te uită!... nici măcar nu m-am gîndit! mărturisi Carcagne. 
Dar Gringaille era omul deciziilor prompte: 

— Pînă mă întorc, fugi în strada Heaumerie şi supraveghează 
închisoarea. Eu alerg în Montmartre. 

Şi plecă în mare grabă. La intrarea în carieră, văzu puţul în care 
căzuse Jehan şi pe care, în graba lor atacatorii uitaseră să-l 
acopere. 

— Dar puţul ăsta nu era când am fost noi ultima dată, observă 
Gringaille. 

Cercetă minuţios toate împrejurimile şi dădu peste nişte birne 
solide, scînduri şi o grămadă de pămînt, proaspăt scos de 
undeva. După ce se aplecă peste marginile puţului, îşi explică 
misterul: 

— E un puț mai vechi pe care l-au desfundat de curînd. Dar de 
ce? Degeaba se gîndi, nu găsi nici un răspuns mulţumitor. 
Renunţă, şi se grăbi să intre în grotă dar nici acolo nu-l găsi pe 
Jehan. Şi totuşi, gîndul la acel puț nu-i dădea pace. îşi spunea că 
în timpul nopţii, gaura lui era de nevăzut şi oricine ar fi trecut pe 
acolo, ar fi putut foarte bine să cadă în interior. 

Ajuns cu gândul pînă aici, se întrebă dacă nu cumva lui Jehan i 
se întîmplase tocmai aşa ceva. leşi din grotă 

şi apoi din carieră şi se îndreptă spre moara cea mai apropiată. 
Acolo găsi doi băieţi care, după ce primiră un scud, îl însoţiră 
pînă la puț, înarmaţi cu funii lungi şi solide. Ajunşi la puț, 
Gringaille se legă de capătul funiei, luă o torţă aprinsă, şi începu 
coborirea. 

Ajuns la fundul puţului, găsi acolo o pereche de pinteni, un 
pumnal şi o spadă, pe care le recunoscu îmediat că fiind ale lui 
Jehan. Acum era lămurit. Şeful lor fusese victima unui şantaj. Ca 
un bătrân vulpoi ce era, Gringaille ;! apuse: 


„Dacă şeful ar fi murit, indivizii nu şi-ar fi dat osteneala să-l 
dezarmeze. Deci, e în viaţă. Rămine să descopăr unde l-au dus. 
Poate chiar la închisoarea mănăstirii. Vom vedea." 

Luînd cu sine obiectele găsite, ceru să fie tras afară. când 
rămase singur, se reîntoarse în grotă, unde se îndreptă spre 
cufărul plin cu arme. Alesese din el cu mare grijă ceea ce-l 
interesa şi, făcînd un colet pe care-l puse pe umăr, ieşi. 

îi regăsi pe Carcagne şi Escargasse acolo unde-i trimisese. Toţi 
trei se îndreptară spre un negustor pe care-l cunoşteau de multă 
vreme. După ce ieşiră din prăvălia acestuia, nu mai aveau 
pachetul pe care Gringaille îl cărase pînă aici. în schimb, erau 
îngreunaţi, mai bine zis, buzunarele lor, cu şaizeci de pistoli. 

îşi petrecură seara colindînd cîrciumile cele mai sordide, purtînd 
discuţii îndelungi cu indivizi cu mutre sinistre. când se întoarseră 
la casa care-i găzduia, nu mai aveau nici un ban, dar asta nu-i 
împiedica să aibă un aer vesel. 

A doua zi, joi, la ora nouă, intrară în fundătura în care se afla 
închisoarea. Cu ei mai erau şi cincisprezece din indivizii siniştri 
cu care discutaseră în ajun. 

Gringalle recrutase această trupă cu intenţia de a lua 
închisoarea cu asalt, nici mai mult nici mai puţin. 

Ţinem minte că Pardaillan, urmărindu-l pe Parfait Goulard, îşi 
spusese: „Miine dimineaţă mă voi duce să studiez mai de 
aproape închisoarea călugăriţelor.' A doua zi, înainte de 
deschiderea porţilor, se afla în strada Saint-Honore aşteptind 
sosirea acestuia. 

Din momentul în care Parfait Goulard îşi făcu apariţia, cavalerul 
nu-l mai scăpă din ochi. Văzindu-l intrînd în închisoare şi apoi 
ieşind prin strada Ecrivains, era sigur că nu s-a înşelat. 

Tot timpul zilei se ţinu pe urmele călugărului. Acesta făcu mai 
multe curse prin oraş, revenind deseori în strada Heaumerie. 
Uneori intra prin fundătură, şi atunci Pardaillan alerga să-l 
aştepte în strada Ecrivains. 

„E clar, îşi spuse el. Acquaviva se ascunde acolo!" 

Credincios promisiunii pe care şi-o făcuse, studie închisoarea 
mai de aproape. Curînd, atenţia-i fu atrasă de casa care se afla 
alături de ea. O studie cu mai multă atenţie decit studiase pînă 
atunci închisoarea. 

Fără a da impresia că o face, trase de limbă vecinii. Află astfel 
că acea casă era părăsită. Vecinii nu văzuseră niciodată uşa 


deschizîndu-se sau obloanele ferestrelor date la o parte. Nici 
măcar nu ştiau cui aparţine. 

Cu un suris satisfăcut, Pardaillan îşi spuse: 

„Aha, cred că ştiu cui aparţine. Aş jura că Acquaviva este acolo! 
De-acum e inutil să-l mai urmăresc pe călugăr. Problema e 
simplă: trebuie să intru în casă. Asta-i uşor, dar cum s-o fac fără 
a speria pasărea' ce se ascunde acolo?... Asta-i mai greu. 
Trebuie să mă grăbesc" 

Se făcuse deja tîrziu, astfel că se întoarse la han. După ce 
mîncă, se închise în cameră şi începu să umble în sus şi în jos, 
căutînd modul în care l-ar fi putut surprinde pe Acquaviva. 

După ce se plimbă destul timp prin cameră, Pardaillan sfîrşi prin 
a se culca, spunîndu-şi: 

„Toate ideile bune mi-au venit în timp ce dormeam. Să 
aşteptăm pînă miine. De altfel, acum s-a făcut tirziu." 

A doua zi dimineaţă, Pardaillan încă nu găsise vreo idee. Ochii-i 
căzură pe hirtia pe care o găsise în strada Saint-Honore, nu 
departe de strada Saint-Thomas. O luă şi, punînd-o grijuliu în 
buzunar, plecă spunîndu-şi: 

„Să mergem la închisoare. Cele mai bune hotăriri le-am luat 
totdeauna la locul acţiunii." 

Curînd ajunse în strada Heaumerie, aflată la doi paşi de hanul 
unde locuia. 

Găsi fundătura invadată de o ceată de turbaţi care, în tăcere şi 
în ordine, pregăteau o grindă uriaşă cu care voiau să spargă o 
poartă. îşi încruntă sprâncenele când văzu că acea poartă era 
tocmai a închisorii, dar pe dată îşi regăsi sângele rece, şi le 
ordonă. 

— Aruncaţi grinda, e inutil. Şi lui Gringaille: opt oameni să mă 
însoţească. Ceilalţi să aştepte aici. 

însoţit de cei opt, se îndreptă spre strada Ecrivains. Am mai 
spus că această locuinţă mai avea o poartă pe 

strada Vieille-Monnaie. în faţa fiecărei porţi, cavalerul postă cite 
patru oameni din cei ce-l însoțeau. 

— lată care e consemnul, spuse el: veţi lăsa să intre pe oricine, 
dar veţi opri pe cei ce vor să iasă. Aţi înţeles? 

— Am înţeles seniore. Vom ucide pe oricine ar încerca să iasă. 
— Nu, strigă Pardaillan. Nu-i nevoie să-l ucideţi. Doar reţineţi-l. E 
deajuns. 


Se reîntoarse în fundătură, unde-şi plasă cei şapte oameni care-i 
mai rămăseseră în faţa închisorii şi a casei misterioase, cu 
acelaşi consemn. 

— Voi ceilalţi, urmaţi-mă, le spuse el lui Gringaille, Escargasse şi 
Carcagne. Şi, îndreptindu-se spre poartă, bătu în acelaşi fel în 
care-l auzise bătînd pe Parfait Goulard. Viziera se întredeschise, 
şi cavalerul arătă hirtia găsită. Imediat se deschise şi poarta. 
Respiră uşurat, lucrurile mergeau după cum îşi dorise. 

— Oamenii ăştia sânt cu mine, spuse cu răceală paznicului care 
se înclinase în faţa sa. 

După ce-i lăsă pe cei patru să intre, închise cu grijă poarta în 
urma lor, apoi, îi conduse pînă la temnicerul şef. 

în faţa acestuia, Pardaillan arătă din nou hirtia, gest urmat de 
acelaşi semn de respect. 

— Prietene, îi spuse Pardaillan, vi s-au adus aici, alaltăieri, marţi, 
din ordinul doamnei stareţe, două fete. 

— Aşa e, monseniore. 

După o mică pauză, Pardaillan continuă lent, ca unul care-şi 
caută cuvintele: 

— Vi s-a adus, de asemenea, un tînăr... legat... rănit... mort... nu 
ştiu prea bine... 

— Leşinat, monseniore. Aveţi dreptate. 

larăşi Pardaillan respiră uşurat. Cu privirea-i fulgeră pe cei trei 
care încercau să-şi manifeste bucuria care-i stăpînea. 

— Ei bine, prietene, continuă Pardaillan cu voce blîndă, te rog să 
mă conduci la toţi cei trei tineri. 

— Imposibi,  monseniore, declară temnicerul. Figura lui 
Pardaillan deveni de gheaţă. Scoţind din 

nou hiîrtia şi arătînd-o temnicerului, îi spuse: 

— Presupun că ştii să citeşti?... E ordinuldoamnei stareţe. 

— Dar, monseniore, nu refuz să mă supun ordinului. Doamne 
fereşte! Numai că, prizonierii nu se mai află aici! Cel puţin, doi 
dintre ei au fost scoşi. N-a mai rămas decit o prizonieră! 

— De ce n-ai spus de la început? bombăni Pardaillan. Du-mă la 
ea. 

— Imediat, monseniore, imediat. 

Urcară pînă la al treilea etaj. Temnicerul trase zăvoarele unei 
uşi. în timp ce voia să deschidă, Pardaillan îl opri. 

— îndepărtaţi-vă, prietene. Convorbirea cu prizoniera trebuie să 
fie secretă. 


Şi-n acelaşi timp, cu o privire grăitoare, îi avertiză pe cei trei că 
temnicerul trebuie supravegheat. Dar acesta, fără îndoială 
obişnuit cu fel de fel de comportări misterioase ascultă fără să-şi 
arate nici cea mai mică nemulţumire. 

Pardaillan intră singur. După zece minute, care celor trei le 
părură zece secole, ieşi urmat de frumoasa Perrette. 

În timp ce Pardaillan o scotea pe sora lui Gringaille din temniţa 
infernală în care se aflase pînă atunci, Claude Acquaviva, aşezat 
lîngă fereastra larg deschisă, ducea o discuţie începută cu puţin 
timp înainte, cu fratele Parfait Goulard: 

— Ravaillac? 

— E pe drum. 

— Cum l-ați făcut să se întoarcă? 

— A fost ajutat să audă conversaţia unor soldaţi. Nici nu 
bănuieşte că e mîna noastră. 

— Bine. Şi regele? 

— A primit scrisoarea şi a dat deja ordinele necesare. 

— Cine i-a dat scrisoarea? 

— Madam Colline Colle. Speră că acţiunea asta să-i aducă destui 
bani. Şi dinspre partea asta sântem acoperiţi. 

— Şeful poliţiei? 

— Nu m-am ocupat eu de el. Saetta şi-a luat angajamentul. 

— Şi Concini? 

— A primit ordinul ca la amiază să se afle la locul stabilit. Şi e 
încăpăţinat, mai ales c-o vrea pe fată. 

— Chiar aşa de mult o doreşte? 

— Da! Unde mai puneţi, îl urăşte de moarte pe Jehan. 

Acquaviva se ridică şi începu să se preumble uşor prin cameră, 
reflectînd. Reluă, ca şi cum şi-ar fi vorbit sie însăşi: 

— Concini ăsta e un neghiob! Ce ispravă... să-i dea drumul lui 
Jehan şi să-l trimită la Riiilfy!.... Fiul lui Pardaillan, ca şi tatăl său, 
e un individ de excepţie. când ai reuşit să pui mîna pe o 
asemenea persoană, o zdrobeşti imediat. Dacă-i dai şi cel mai 
mic răgaz, l-ai pierdut!... Nu, acum dacă am pus mîna pe el, ar 
trebui să fiu nebun să-l las să-mi scape! 

Şi adresîndu-se lui Parfait Goulard: 

— Tînărul trebuie să moară într-o oră. Fă tot ceea ce e necesar. 
— Asta-mi aduce aminte, monseniore, că am uitat să revoc 
ordinele date de domnul Concini. 

— Ce vrei să spui? Prizonierul a fost pus în libertate? 


— Nu monseniore. Dar mi-e teamă că acum se află în camera 
turnantă, o ştiţi prea bine. 

— Cruzime inutilă, fiule, făcu Acquaviva blind. Hai, du-te şi 
opreşte-i chinul, dacă mai ai timpul necesar. 

— Alerg, monseniore, exclamă Parfait Goulard. 

Şi într-adevăr, o luă la fugă înspre poartă. După ce ieşi, rămase 
stană de piatră. 

în faţa sa, Pardaillan, ameninţător, îi opri trecerea şi-l obligă să 
se întoarcă în cameră. 

217 

Acquaviva se plimba în continuare, gînditor, dar nu întîrzie să-l 
vadă pe necunoscutul din faţa sa şi trăsăturile descompuse ale 
călugărului. înţelese pe dată că s-a întîmplat ceva neplăcut, care 
i-ar fi putut împiedica planurile. Nu-şi pierdu calmul şi făcu doi 
paşi spre fereastra deschisă. 

Pardaillan deja văzuse fereastra aceasta. Cu privirea-i ageră, 
descoperi că la fereastra clădirii de vizavi, în colţul străzii Vieille- 
Monnaie, un călugăr părea că meditează conştiincios. Mai rapid 
decît Acquaviva alergă la fereastră şi trase perdelele. 

Văzînd că uşa e liberă, Parfait Goulard se năpusti spre ea. Acolo 
se lovi de cei trei: Gringaille, Escargasse şi Carcagne, care-i 
zădărniciră încercarea. 

— la te uită! Fratele Parfait Goulard! zeflemisi Gringaille, beţivul 
de Parfait Goulard! 

— Şi ce mai spui, frate? spuse amabil Escargasse. 

— Mereu lacom? se informă Carcagne. 

Dar Parfait Goulard dădu semne de îndrăzneală: 

— Lăsaţi-mă să trec, copiii mei, sânt grăbit! 

— Ei bine, noi nu sîntem, răspunse Gringaille, fără a se clinti din 
loc. Noi avem destul timp. 

Călugărul înţelese că a căzut în cursă. Aruncîndu-le o privire 
veninoasă, dădu înapoi. 

în acest timp, Acquaviva, calm în aparenţă, pronunţa pe un ton 
măreț: 

— Ei bine, domnule, ce înseamnă violenţa asta în faţa unui om 
al bisericii? De când se intră astfel în casa unui om? 

— Domnule, îi replică Pardaillan cu răceală, eu sânt cavalerul de 
Pardaillan. Aha! aţi înţeles!... Chiar acum 


mă veţi duce la acel tînăr căruia, după cum am auzit că aţi spus, 
i se aplică nu ştiu ce supliciu îngrozitor. Mergeţi, domnule, 
timpul e preţios. 

Acquaviva îşi ridică fruntea palidă şi-l fixă cu o privire 
cercetătoare. Il judecă, mai bine zis, îl cîntări dintr-o privire. îşi 
încrucişa braţele pe piept, cu mîinile băgate în mînecile rasei, și- 
i răspunse cu încetineală sinistră: 

— Ah! voi sînteţi domnul de Pardaillan! Ei bine, refuz să ascult 
de ordinul vostru. sânt curios să ştiu dacă voi, care sînteţi un 
cavaler, veţi îndrăzni să faceţi ceva unui bătrîn slab, ca mine. 
Pardaillan înţelese că bătrînul viclean încearcă să cîştige timp, şi 
se feri să cadă în capcană. Făcu un semn celor trei. Gringaille şi 
Carcagne înhăţară pe dată pe fratele Parfait Goulard, fiecare de 
cîte un braţ. Falsul beţiv era înzestrat cu o forţă de Hercule şi 
încercă să se elibereze. Gringaille, proptindu-i vîrful pumnalului 
de gitlej, îi spuse duios: 

— Dacă mai faci asta, e vai de tine. Linişteşte-te, părinte, crede- 
mă. 

Şi Parfait Goulard îl ascultă. 

La rîndul său, Pardaillan îl apucă pe Acquaviva de braţ cu o 
singură mînă şi-l trase spre scară, începînd s-o coboare. în timp 
ce cobora, îi explica cu o voce inexpresivă care la el era semnul 
unei mînii ajunse la limită:. 

— sânt destul de cuvios pentru a nu lovi un bătrîn lipsit de 
apărare ca voi, monseniore. Numai că, ascul-taţi-mă cu atenţie: 
vom cobori: dacă nu vă hotăriţi la 

asta, ori dacă fiul meu moare din cauza voastră, îţi jur că te duc 
la Luvru, pe tine şi pe complicele tău, şi acolo-i voi spune 
regelui: „Sire, iată-l pe Claude Acquaviva, generalul iezuiţilor, 
care complotează moartea voastră, lată-i acolitul, Parfait 
Goulard, care din umbră înarmează braţul fanaticului 
Ravaillac!..." Şi atunci, capetele voastre vor cădea. Asta pentru 
voi n-ar fi nimic, fiindcă sînteţi un om curajos, dar ar însemna şi 
dispariţia ordinului căruia îi aparţineţi. Asta-i tot, domnule, 
coborim?... 

Curînd ajunseră la parter. Cu acea putere de orientare care-l 
caracteriza, Pardaillan se îndrepta spre ţintă ca şi când ar fi 
cunoscut-o. 


După ce-l avertizaze pe Acquaviva, nu mai scoase nici un cuvînt. 
Şi ceea ce prevăzuse, se întîmplă. Văzindu-se în apropierea uşii 
de ieşire, Acquaviva se hotărî: 

— Frate Goulard, spuse cu o voce care nu trăda nici cea mai 
mică emoție, condu-ne la fiul domnului de Pardaillan. 

Şi adăugă: 

— Fie ca cerul să ne ajute să ajungem la vreme, altfel e vai de 
noi. Omul ăsta-şi va ţine promisiunea. 

Astea erau, de bună seamă, şi gindurile lui Parfait Goulard, 
deoarece, de cum auzi ordinul şefului său, o luă grăbit înainte. 
Coboriră în pivniţă, călugărul deschizindu-le porţi secrete, şi o 
luară pe un coridor strâmt. în timp ce înaintau, se făcea auzit, 
din ce în ce mai tare, un zgomot de tunet, se simțeau şocuri 
puternice care 

mişcau zidurile şi, dominînd totul, urlete înfricoşătoare care 
păreau ieşite din gitlejul unui animal pe cale de a fi ucis. 

Livid, cu sudoarea curgîndu-i rîuri pe faţă, tre-murînd de groază, 
Pardaillan şi cei trei. spadasini o luară la fugă, tirîndu-l cu ei pe 
Parfait Goulard. 

în cele din urmă, călugărul se opri. Zgomotul devenise asurzitor. 
Strigătele se transformaseră în horcăituri. Călugărul apucă un 
levier cu ambele braţe şi-l trase cu toată forţa. Se făcu auzit un 
declic destul de răsunător. Se repezi spre un buton, pe care 
apăsă imediat. Zidul se depărta, alunecînd pe şine invizibile. 
Apăru o cameră largă, luminată uşor. 

Pardaillan şi cei trei intrară imediat. 

Jehan le Brave se afla acolo, alergind ca un nebun pe un fel de 
platformă, nemişcată, urmărit de o bilă monstruoasă care 
ameninţa să-l zdrobească din clipă în clipă. 

Jehan nu văzu feţele înspăimîntate care se aplecau înspre el, şi 
nici nu auzi vocile prietenoase care-l strigau. Nu vedea şi nu 
auzea decît enorma bilă diabolică care-l urmărea şi din calea 
căreia alerga în neştire. 

în alergătura sa nebună, trecu prin apropierea celor ce-l 
urmăreau neliniştiţi. Patru perechi de braţe îl înhăţară în trecere 
şi-l ridicară, tocmai în momentul în care-şi pierdea cunoştinţa. 
Leşinul lui Jehan fu de scurtă durată. Puţină apă rece la tîmple, 
cîteva picături dintr-o licoare, pe care Acquaviva i-o turnă în 
gură, fură suficiente ca tînărul să-şi revină. 

Cînd deschise ochii, încă tulburi şi neliniştiţi, scoase un suspin. 


Acquaviva exclamă pe un ton liniştit: 

— E salvat! 

Pardaillan înţelese subtextul cuvintelor şi, aplecînd capul cu 
gravitate, îi spuse: 

— Nu vreau să-mi amintesc acum decit de un singur lucru, 
domnule, şi anume că, nu aveţi nimic de-a face cu istoria asta 
groaznică. Duceţi-vă, domnule, vă iert. 

Şi adăugă pe un ton ameninţător: 

— Credeţi-mă, e de prisos să vă mai încăpăţinaţi încercînd să-l 
deposedaţi de ceea ce-i aparţine. Nu veţi reuşi, puteţi să mă 
credeţi. Şi mai ales, cred că e prudent să vă întoarceţi în ţara 
voastră. Vă asigur de discreţia mea... dar nu şi de răbdarea 
mea. « 

— Sfatul mi se pare bun, spuse cu răceală Acquaviva, şi-l vom 
urma. 

Şi fără să mai adauge altceva, se reîntoarse în mansarda sa. 
Revenindu-şi, Jehan privi în jurul său, ca şi cum ar fi vrut să vadă 
dacă nu mai era urmărit de bila de fier. îl văzu pe Pardaillan 
aplecat asupra sa. De asemenea, o văzu pe Perrette înlăcrimată 
şi pe cei trei spadasini, gata să-i urmeze exemplul. îi văzu şi-i 
recunoscu. 

Nu se miră, şi nici măcar nu le mulţumi. Nu le ceru nici o 
explicaţie. Sări imediat în picioare, şi cu o voce din care 
răzbătea o nelinişte puternică, întrebă: 

— în ce zi sîntem? 

— Joi, copilul meu, îi răspunse blind Pardaillan. 

;: O expresie de bucurie îi acoperi tînărului faţa. Şi cu aceeaşi 
nelinişte, continuă: 

— Ce oră e? 

— Aproape zece şi jumătate dimineaţa. 

— Ah! izbucni Jehan bucuros, ştiam eu bine!... Voi ajunge la 
timp!... Veniţi, nu avem timp de pierdut!... 

Şi fără a le explica nimic, fără măcar să vadă dacă e urmat sau 
nu, pe jumătate înnebunit, se năpusti pe uşa pe care, tocmai în 
acel moment, fratele Parfait Goulard o deschidea. 

Miraţi şi neliniştiţi, Pardaillan, Perrette, Gringaille Carcagne şi 
Escargasse, îl urmară în fugă. 

Jehan alergă pînă în strada Heaumiere. Aerul tare păru că l-a 
mai calmat puţin. Se opri, nehotărit. Repede luă o decizie şi, 


răspunzîndu-i lui Pardaillan care-l întreba din priviri, îi declară pe 
un ton hotărît: 

— Fiindcă nu este decit zece şi jumătate, trebuie să trec mai 
întîi pe la Luvru. 

Şi o luă la fugă înspre strada Saint-Denis. Pe drum în citeva 
fraze scurte, îl puse la curent pe Pardaillan cu discuţia pe care o 
purtase Leonora Galigai cu Concini, în vreme ce el zăcea în 
temniţa cu podeaua înroşită de foc. 

— Rulilly! strigă mînios Pardaillan, acum înţeleg ce voia să spună 
călugărul. Şi adăugă: ne trebuie cai. Să trecem mai întîi pe la 
han. 

— Asta gindeam şi eu, domnule, îi răspunse Jehan, dovedind cu 
acest prilej că, în ciuda incoerenţei aparente a gesturilor sale, îşi 
păstrase luciditatea dinainte. 

Ajunşi la han, în timp ce Jehan îşi înşeaua calul, Pardaillan o 
încredința pe Perrette doamnei Nicole, atrăgîndu-i atenţia să 
vegheze asupra ei cu cea mai mare grijă. După care, spuse 
cîteva cuvinte lui Gringaille, şi toţi trei spadasinii porniră în cea 
mai mare viteză. 

La rîndul lui, Pardaillan şi fiul său plecară în goana cailor, şi, 
după cîteva minute de galop furios, ajunseră la Luvru, 
pronunţind cuvîntul care le permitea accesul imediat la rege. 
Vechiul conac regal de la Ruilly era o construcţie izolată care nu 
avea nimic falnic în aspectul său. Era mai degrabă o fermă. 

Se compunea din două corpuri de clădire separate de o curte 
interioară. în spatele clădirilor, în mijlocul grădinii, se înălța un 
turn rotund, singura amintire a vechilor fortificaţii ale conacului. 
Totul era împrejmuit de ziduri groase şi înalte. 

Cele două corpuri de clădiri se aflau în interiorul zidurilor de 
incintă. Corpul principal se afla în partea dreaptă, celălalt, în 
stînga şi puţin mai în spate. La faţadă, înspre drum, zidul de 
incintă era tăiat în unghi drept, formînd un fel de fundătură, la 
capătul căreia, pe dreapta, se afla poarta de intrare. 

În fundătura asta s-ar fi putut adăposti o trupă destul de 
numeroasă, fără să poată fi zărită dinspre drum. 

Bertille fusese închisă în turn. Acolo i se pregătise — după cum 
se părea, cam în grabă — un dormitor destul de confortabil. 
Camera nu avea altă ieşire decit 

o uşă grea, masivă, şi era luminată destul de slab de o fereastră 
mică, aflată la înălţime. 


În acea zi de joi de dimineaţă, cam în acelaşi timp când 
Pardaillan se îndrepta spre închisoare, uşa camerei Bertillei se 
deschise, şi o femeie îşi făcu apariţia. Era Leonora Galigai. 

Se opri în faţa fetei, fără a-i adresa nici cel mai mic cuvint, 
privind-o în tăcere. Şi pe măsură ce-o privea, chipul său luă o 
expresie atât de rece, de neînduplecată încît, oricît de curajoasă 
ar fi fost Bertille, simţi cum o cuprinde un frig ca de gheaţă. în 
ochii Leonorei îşi citi condamnarea. 

— Aţi crezut că vă ţin prizonieră aici? Da, e de înţeles! Dar vă 
înşelaţi. Nu am nimic cu dumneavoastră. Doream pur şi simplu 
să vă ascund de Concini pînă când v-ar fi dat uitării. Şi trebuie 
să recunosc, Concini uită repede. 

Tremurînd de emotie şi de speranţă, Bertille izbucni: 

— Cum! doamnă, aţi avut atita generozitate?... Veţi consimţi să- 
mi daţi drumul? 

— V-am spus care-mi erau intenţiile, o corectă Leonora. Dar din 
păcate, astăzi n-o mai pot face. 

Bucuria Bertillei se stinse. O presimţire sinistră o făcu să se 
sufoce: 

— De ce? 

— Fiindcă, îi replică Leonora cu o încetineală calculată, fiindcă 
soţul meu, Concini, e mai îndeminatic şi mai viclean decit 
mine... Pentru că, venind aici pentru a vă linişti, am descoperit 
clădirea înconjurată... Pentru 

că în spatele acestei uşi se află oamenii lui Concini... oameni 
care m-ar ucide fără milă dacă aş încerca să vă eliberez... 
Pentru că, la urma urmei, Concini va veni în cîteva minute să vă 
ia de aici!... 

Bertille aruncă în jurul său priviri disperate. 

— sânt pierdută, murmură ea. Şi n-am nici o armă... Nimic, 
nimic ce m-ar putea salva de la dezonoare. 

Cu un suris livid, Leonora continuă fără milă: 

— Da, sînteţi pierdută, şi asta numai pentru că n-am reuşit să vă 
salvez. 

— Oh! mai degrabă moartea decît dezonoarea! strigă Bertille, 
fringîndu-şi mîinile. 

Surisul Leonorei deveni mai ascuţit. Se ridică, căută citeva clipe 
în corsaj, spunîndu-i rar: 

— Dacă, din nefericire, nu v-am putut salva viaţa, sânt datoare 
să încerc să vă salvez onoarea! II vreţi, domnişoară? 


Dintr-un salt, Bertille se repezi la ea şi-i apucă mîna strîngînd-o 
cu o bucurie şi exaltare care o făcu pe Leonora să palpite de 
bucurie. 

— Dacă-l vreau! Vorbiţi, doamnă, vorbiţi! Leonora-şi scoase 
mîna din corsaj. în pumnul 

strîns ţinea un flacon minuscul: 

— Cu ajutorul lui, spuse ea, siînteţi stăpină pe viaţa voastră. 
Numai două picături... şi i-aţi scăpat lui Concini. 

— Ah! daţi-mi-l, doamnă! strigă Bertille, apucînd flaconul cu 
lăcomie. 

Leonora o privi o clipă, după care pronunţă cu o intonaţie 
ciudată: 

— AŞ fi vrut să fac mai mult, dar nu poţi face totdeauna ceea ce 
vrei. 

Sigură de acum că va putea scăpa de Concini!... , prin 
moarte... Bertille se mai liniştise. Cu o demnitate care o 
surprinse pe Galigai, oricît de dură era, îi răspunse: 

— Serviciul pe care mi-l faceţi, doamnă, nu are preţ. 

Aş fi mult prea pretențioasă dacă nu m-aş mulţumi şi cu atit. 
învăluind-o cu o privire neînduplecată, Leonora îi făcu o 
plecăciune adîncă şi-i spuse cu un accent de milă: 

— Adio, domnişoară! 

Bertille îi răspunse cu graţie la salut şi, cu vocea ei melodioasă, 
care acum nu-i mai tremura, îi spuse cu profundă recunoştinţă: 
— Adio doamnă! Fiţi binecuviîntată! în spatele uşii, despre care 
afirmase că e bine 

păzită, nu se afla nimeni. Nici măcar nu o închise cu cheia. Nu 
era decît un zăvor, destul de puternic, e drept, pe care-l trase cu 
grijă. 

Cu paşi rari, se îndepărtă. în fundul grădinii era o poartă care 
dădea în plin cîmp. în spatele zidului de incintă al mănăstirii 
Saint-Antoine. Pe acolo ieşi Leonora. 

Era aşteptată de o litieră simplă şi care nu avea drept escortă 
decit doi lachei. După ce urcă, litiera porni imediat. în interior, 
Leonora, întinsă pe pernele de puf, gîndi cu un suris sinistru: 
„Da, de bună seamă, aş fi vrut să fac mai mult!... Aş fi vrut să-i 
smulg inima!... Aşa cum aş vrea să fac cu toate celelalte care 
mă zdrobesc cu frumuseţea lor şi care încearcă astfel să mi-l 
răpească pe Concino!... Dar nu mai aveam timp. Concini va veni 
din clipă în clipă... vino, Concinetio mio, vino! Aleargă, aleargă 


pe drumul spre Charenton!... Dar eu am trecut pe aici înaintea 
ta, Concino! Nu vei mai găsi decît un cadavrul!... Şi nici măcar nu 
vei putea spune că eu am ucis-o! 

Se apropia de amiază. Soarele, aproape de zenit, încingea 
cîmpia. O căldură grea urca din pămîntul încins. Era ora siestei. 
În apropierea porţii de intrare a vechiului conac Rulilly, în capătul 
fundăturii, atât de potrivită pentru a adăposti o ambuscadă, se 
ascundea un om. Era Ravaillac, la pîndă, încă de pe la ora zece. 
Sub manta, pumnul i se crispase pe mânerul unui jungher. Cu 
ochii încinşi de unui foc ameninţător, privea drumul, aşteptîndu- 
şi victima. 

Aproape de poarta Saint-Antoine, în afara zidului de incintă, 
Saetta se ascunsese în spatele unei cocioabe, avînd în apropiere 
un cal gata înşeuat. Şi el, ca şi Ravaillac, privea cu nerăbdare 
poarta. 

O caleaşcă, la care erau înhămaţi şase cai puternici, ieşi prin 
poarta Saint-Antoine şi dispăru ca o cometă pe drumul spre 
Charenton. 

„Regele!" gîndi Saetta, ale cărui trăsături aspre se luminară de 
bucurie. 

Şi imediat, cu o încruntătură a sprincenelor: - „De-ar veni, 
însă!... Pe sfinta Fecioară! dacă acest Concini vrea să-mi joace 
festa, îl... Nu!... lată-lL." 

Pe poartă tocmai ieşeau în fuga cailor doi călăreţi care păreau 
că zboară pe urma caleştii care, cu toată graba lor, îşi menținea 
avansul. Cu toată căldura înăbugşitoare, cei doi călăreţi erau 
înfăşuraţi cu grijă în mantalele cu gulerul aproape acoperindu-le 
figura. Asta nu păru să-l mire pe Saetta care, el însuşi, se 
înfăşurase în manta tot în acest fel. 

De altfel, cu tot deghizamentul lor, Saetta îi recunoscu pe cei 
doi, dacă ar fi să credem exclamaţiei sale: 

— Jehan!... Du-te, micuţule!... Aleargă în întîm-pinarea propriului 
tău destin. De data asta, nimic nu te mai poate salva. Nici chiar 
tovarăşul tău care, după cite îmi închipui, nu este altul decit 
Pardaillan, propriul tău tată!... 

Alergă înspre poarta deschisă şi, intrînd în oraş, se îndreptă spre 
colosul din piatră, care nu era altul decit Bastilia. Privirea-i 
pătrunzătoare cercetă strada Saint-Antoine şi văzu o trupă de 
călăreţi care înaintau în galop. Reveni în grabă în dosul colibei 


şi, încălecînd în grabă calul, porni la rîndul său în galop spre 
cartierul apropiat. 

La prima casă se opri. în spatele zidului împrejmuitor, imposibil 
să fie văzuţi din stradă, se aflau ascunşi Concini, Roqguetaille, 
Eynaus şi Longval, în fruntea a douăzeci de spadasini. 

— Ei bine? îl întrebă Concini în italiană. 

— Tocmai a trecut, în caleaşca sa. Jehan şi tatăl său îl urmăresc 
îndeaproape. Dar vor ajunge prea tirziu. Şeful poliţiei tocmai a 
ieşit din oraş. Va ajunge tocmai la timp pentru a-l aresta pe 
Jehan. 

Concini părea preocupat. Mormăi: 

— Cine ştie dacă n-am făcut o prostie lăsîndu-l să iasă din 
închisoare... Era în mîinile mele! 

— Ei, monseniore! rînji Saetta, trebuie să dai înapoi pentru a 
putea sări mai bine. Aţi făcut bine, vă spun eu. 

Dar Concini nu se linişti. 

— Să aşteptăm, şi vom vedea, spuse el laconic. Aşteptarea nu fu 
prea lungă. Curînd sosi un om în 

goana calului. Gâfâind, spuse: 

— S-a făcut monseniore! Omul a ucis. A fost de ajuns o singură 
lovitură. Drumul e liber acum! 

Cel care adusese vestea era o ştafetă oarecare. Nu avea de 
unde să ştie că cel asasinat era chiar regele. Dintre toţi care-l 
înconjurau pe Concini, nimeni, în afară de Saetta nu cunoştea 
teribilul adevăr. Toţi credeau că este vorba de Jehan le Brave şi 
iubita lui pe care i-o vor răpi după ce acesta va fi ucis. 

Concini ceru amănunte, dar omul nu ştia prea mare lucru: nu 
văzuse decît caleaşca oprită în faţa conacului. Un individ înalt 
sărise pe scara portierei şi lovise cu pumnalul, doar o singură 
lovitură dată de o mînă dibace. După această lovitură, se auzise 
un strigăt sfişietor. Urmînd instrucţiunile primite, se grăbise să 
aducă monseniorului vestea cea bună. 

Oricit de vagi erau amănuntele, acestea-i fură de ajuns lui 
Concini. Figura i se lumină. Îndreptîndu-se mîndru, îşi spuse în 
sine: 

„În sfîrşit!... Acum eu sânt stăpînul!" 

Şi cu voce tare, cu un ton de comandă: 

— La drum, domnilor, la drum! 

Şi se repezi înainte, urmat de toată trupa, tăind calea direct 
peste cîmpie. 


în cîteva minute ajunse la poarta din spatele conacului, aceea 
pe unde ieşise Leonora cu citeva ore mai înainte. Lăsă afară 
cinci sau şase oameni cu sarcina de a păzi caii, iar restul trupei, 
în frunte cu Concini, pătrunse în conac. 

— Monseniore, spuse Saetta cu acea familiaritate răutăcioasă 
de care făcea paradă, în timp ce veţi culege o păsărică râvnită 
din cuib, eu merg să dau o raită spre poarta de la intrare. Vreau 
să ştiu ce se întîmplă cu Jehan! Asta-i singurul lucru care mă 
interesează pe mine! 

între timp ajunseră la turn. Concini îi făcu un semn aprobator şi 
Saetta îşi urmă drumul. Trăgînd zăvorul cu o mînă tremurătoare, 
Concini intră. 

De la plecarea Leonorei, Bertille aştepta această clipă cu calmul 
stoic al celei ce a luat o hotărîre de nestrămutat. De acum, nu 
mai putea fi luată pe nepregătite. Auzind zgomotul, se ridică în 
picioare şi mîna-i căută în corsaj flaconul. Era pregătită. 

Concini i se aşeză în faţă fără să spună nici un cuvînt, izbucnind 
într-un hohot de râs respingător, mai înfricoşător decit oricare 
altă ameninţare. 

Deodată îşi curmă risul, care i se schimbă într-un rictus, 
trăsăturile i se înăspriră şi o flacără i se aprinse în pupilele-i 
amenințătoare; întinzind mîna şi lăsînd-o să cadă pe umărul 
fetei, strigă cu o voce care nu mai avea nimic omenesc în ea: 

— Eşti a mea... 

Bertille nici măcar nu se clătină. Murmură doar atit: 

— Adio Jehan!... Adio viaţă!... Adio dragoste!... 

Şi cu un gest rapid ca fulgerul, îşi duse la buze flaconul primit de 
la Leonora, fără ca nemernicul de Concini, uluit, să poată să mai 
schiţeze vreun gest. 

Caleaşca regală pe care tocmai am văzut-o ieşind în goana 
mare prin poarta Saint-Antoine, tocmai ajunsese la vechiul 
conac. De la tentativa de la Saint-Germain-des-Pres, tentativă 
eşuată datorită intervenţiei lui Pardaillan şi a fiului său, caleaşca 
regală, atunci când ieşea din oraş, avea înhămaţi şase cai, cu 
doi surugii călare pe primii doi cai. , 

Caleaşca pătrunse în fundătura din faţa intrării conacului şi se 
opri înaintea porţii. în aceeaşi clipă din interior se auzi, într-o 
provenţată nehotărâre: 

— Pe toţi dracii! 


Ravaillac ţişni din ascunzătoarea sa. Punînd un picior pe scara 
caleştii, îşi introduse bustul în interior şi, ridicîndu-şi braţul 
înarmat cu jungherul de care am amintit mai înainte, lovi 
fulgerător. Imediat se auzi un strigăt de moarte. 

Asta văzuse omul postat acolo de Concini şi care, astfel 
înştiinţat de sfîrşitul omului din caleaşca, alergase să-i raporteze 
stăpînului său. 

Dar, dacă ar fi fost mai puţin grăbit, iată ce ar fi văzut în 
continuare: 

Pumnul înarmat al lui Ravaillac fu prins de o mînă care-l reţinu 
fără nici un efort, în timp ce o voce calmă îi spunea pe un ton de 
reproş dureros: 

— Cum aşa, Jean-Francois, vrei să mă ucizi?... Recunoscîndu-l pe 
Jehan le Brave, Ravaillac fusese 

acela care scosese strigătul celui care, atins de mîna ucigaşă, 
sucombă. 

Cu bustul înţepenit în portieră, Ravaillac, cu ochii înfricoşaţi, 
căuta din priviri pe cel pe care voise să-l asasineze: pe rege. Dar 
acesta nu se afla în caleaşca. 

Nu era decit Pardaillan, a cărei mînă, ca o menghină, îi strîngea 
mîna înarmată, în timp ce Jehan le Brave îl privea fix, fără a face 
nici cea mai mică mişcare. în sfîrşit, în caleaşca se mai afla şi 
Escargasse care, cu accentul lui provensal tocmai strigase acel: 
„Pe toţi dracii!" care-l păcălise pe Ravaillac, făcîndu-l să fie sigur 
de prezenţa regelui. 

— Domnul Jehan le Brave! horea Ravaillac. sânt blestemat! 

— Deci, îmi vrei moartea? îl întrebă Jehan. Ravaillac căscă nişte 
ochi înspăimîntaţi. Nu mai 

înţelegea nimic. Dar făcu un gest de protest de o sinceritate 
deplină. Cu blîndeţe, Jehan îi spuse: 

— Deja ai vrut, o dată, să-l ucizi pe rege... Şi şeful poliţiei a vrut 
să mă aresteze pe mine. Astăzi o iei de la capăt. Ascultă... Auzi 
tropotul cailor?... E tot şeful poliţiei care vine să pună mina pe 
mine pentru a mă da pe mîna călăului... Pentru că cei ce te 
împing de la spate, nefericitule, au hotărât ca eu să plătesc în 
locul tău. Aşa încît, dacă vei reuşi vreodată, eu voi fi cel exe- 
cutat în locul tău. 

Ravaillac îşi lăsă capul în piept: 

— sânt blestemat!... 


O luptă sfişietoare se dădea în interiorul lui. Ideea ca 
binefăcătorul său să plătească oribila crimă pe care el ar fi 
comis-o îi era de nesuferit. Dar Să renunţe la acest proiect, n-ar 
fi însemnat să fie înghiţit de focul iadului? Asta era întrebarea 
care-l frămînta cel mai mult. 

Şi cum impresia produsă de recenta viziune îi era încă proaspătă 
în minte, hotărî s-o facă. Pardaillan şi Jehan care urmăriseră 
uluiţi fazele acestei lupte interioare, pe care nu o puteau 
înţelege, îl auziră murmurând: 

— Orice aş face, voi fi blestemat!... Blestemul veşnic... orice aş 
face!... Şi atunci?... 

În cele din urmă îşi ridică fruntea. Trăsăturile-i răvăşite, erau 
acum mai calme, avînd o expresie de sacrificiu dureros, în timp 
ce două lacrimi arzătoare i se scurgeau în barba deasă. Spuse 
cu blîindeţe: 

— Bine. Plec imediat... Mă întorc la Angouleme, fără a mai privi 
în urmă!... Adio!... 

Fără a mai adăuga un cuvint, plecă, fără a-şi mai întoarce capul, 
după cum spusese. 

Din cîteva sărituri, Pardaillan îl ajunse din urmă şi-i strecură o 
pungă în mînă, spunîndu-i: 

— Trebuie să ai din ce trăi pe drum. 

Ravaillac păru că nici măcar n-a observat gestul generos. Cu 
spatele aplecat, strîngînd maşinal în miîna-i crispată darul 
cavalerului, se îndepărta în direcţia Charenton cu un pas lent, 
greu, cu umerii zguduiţi de suspine. 

— Uf! suspină Jehan, iată-l plecat în cele din urmă! 

— Să dea Dumnezeu să nu-şi schimbe pe drum intenţia, adăugă 
Pardaillan. 

— Am făcut tot ce omeneşte era posibil... mai puţin de a-l 
aresta, replică Jehan. 

Şi cu un suris poznaş: 

— Acum, că afacerile regelui au fost bine puse la punct, după 
cîte se pare, cred că am dreptul să mă ocup puţin şi de ale 
mele. Nu credeţi că am dreptate, domnule? 

Drept orice alt răspuns. Pardaillan se îndreptă spre poarta 
conacului care se deschise de cum întinse mîna. Sactta, care 
tocmai o deschisese din interior, apăru în cadrul ei. 

— la te uită! exclamă în zeflemea Pardaillan, il signor Guido 
Lupini! 


— Saetta! strigă Jehan. Pe toţi dracii! din momentul în care 
asasinii-şi dau mîna pentru a mă ucide, din moment ce trădătorii 
se grăbesc să pună mîna pe mine, îmi spuneam că tocmai tu nu 
poţi lipsi de la o asemenea sărbătoare! 

Şi în timp ce vorbea, Pardaillan şi Jehan trecură pragul porţii fără 
a-i mai da lui Saetta, surprins, răgazul de a se dezmetici şi a o 
închide. 

Oamenii lui Concini se găseau împreună cu stăpiînul lor în turn. 
Nu puteau să vadă ce se întîmplă la poartă. Sactta o ştia, n-ar fi 
avut decit să strige pentru a-i aduce la el. Dar Sactta era viteaz. 
îl cunoştea prea bine pe Jehan, pe care-l crescuse şi educase, 
după cum şi reputaţia lui Pardaillan îi era cunoscută. 

S-ar fi considerat dezonorat să cheme în ajutor atita :vreme cit 
în faţa sa se afla un singur adversar. 

Saetta nu chemă în ajutor, se dădu înapoi doi paşi, şi-n timp ce 
scotea spada, gîndea: 

| „Ah, măcar dacă aş putea să te rețin pînă când şeful poliţiei ar 
ajunge aici. în cazul ăsta, dacă regele e mort 

— ceea nu mi se pare, prea multă linişte în caleaşca 

— Jehan va fi arestat. Dacă nu, cel puţin îi dau timp lui Concini s- 
o răpească pe Bertille, şi-n felul acesta, tot îl «ţin din scurt pe 
Jehan!" 

În ce-l priveşte pe Jehan, acesta nu avusese intenția să se 
dueleze cu Saetta. Dar acesta se şi pusese în gardă. Nu mai 
putea da .înapoi, aşa încât lamele se încrucişară. 

Contrar obiceiurilor epocii, această luptă, între doi adversari 
care-şi cunoşteau puterile, lupta se dădea pe tăcute. Sub 
aparenţa calmului său rece şi hotărit, Saetta era totuşi neliniştit. 
Jehan îi spusese că tatăl său îl învățase unele lovituri. Pînă-n 
această zi, fusese sigur de superioritatea sa, dar acum se 
îndoia. Oricum, nu voia să-l ucidă pe Jehan, nu încă, aşa încât 
spera să reuşească să-l reţină cît mai mult timp. 

Dimpotrivă, Jehan era grăbit să sfirşească cît mai repede. Deja 
considera că pierduse destul timp. Concini era acolo — prezenţa 
lui Saetta o dovedea — şi Bertille era ameninţată. O singură 
secundă pierdută i-ar fi putut fi fatală fetei, aşa încât atacă 
hotărît. După o serie de lovituri date cu o rapiditate 
fulgerătoare, îşi legă spada de a adversarului şi i-o smulse din 
mînă. 

— Pe toţi dracii! blestemă Saetta. 


Şi făcu o mişcare pentru a-şi culege arma. Punîndu-i vîrful 
spadei în git, Jehan îi spuse cu răceală: 

— Dacă mişti, eşti mort! 

încrucişindu-şi braţele pe piept, Saetta-şi plecă fruntea şi, cu un 
accent de nedescris, îi spuse: 

— Ei bine, atunci ucide-mă! 

Scuturîndu-şi capul în semn de negaţie, îi făcu un semn lui 
Gringaille, şi-i şopti cîteva cuvinte. Fără să-i mai acorde lui 
Saetta vreo atenţie, o luă la fugă, urmat de Pardaillan, în timp 
ce striga: 

— Bertille!... Bertille!... Sosesc!... 

în acel moment, Bertille tocmai ducea la buze flaconul primit de 
la Leonora. O secundă în plus şi ar fi fost prea târziu. Nu-şi sfârşi 
însă gestul. Cu o smucitură neaşteptată scăpă din strânsoarea 
lui Concini şi strigă după ajutor: 

— Jehan! Salvează-mă!... Jehan!... 

— Sosesc! se auzi răspunsul acestuia, din ce în ce mai aproape. 

La rîndul său, şi Concini recunoscu glasul tînărului şi turbă de 
furie: 

— Blestemat tilhar!... Nu l-au arestat, deci, pe sîngele lui 
Cristos! 

Şi lăsând-o pe Bertille, se năpusti spre uşă, ieşi, trase zăvorul şi, 
cu spada în mînă, încercă să coboare scările. 

În jurul său era o adevărată învălmăşeală de înjurături, 
blesteme, vaiete şi horcăituri. îi fu imposibil să se îndepărteze 
de uşă. Prostit, cu părul zbirlit, livid, turbînd de o furie 
neputincioasă, privea la lupta titanică ce avea loc sub privirile 
sale, fără a putea să participe la ea 

Jehan şi Pardaillan avansau, umăr la umăr, cu un pas hotărît, 
fără să dea înapoi nici un moment. Văzindu-l pe Concini în faţa 
uşii, orice teamă pentru Bertille dispăru din mintea tînărului. 
hotărât lucru, sosiseră la timp! în ce-i priveşte pe cei 
optsprezece spadasini care-i stăteau în drum, nu contau pentru 
el. Poate că nici nu-i vedea. înainta mereu, metodic, sigur că va 
ajunge. 

înaintau amîndoi, cu spadele în mînă, dar loveau numai cu 
garda, şi loviturile lor erau ca nişte lovituri de măciucă. 

Disperaţi de atacul celor doi, spadasinii lui Concini încercau 
totuşi să le facă faţă. Umilinţa de a vedea că sânt zdrobiţi, nu în 
luptă cu spada, îi făcea să turbeze. 


Dar curînd, fură serviţi după voia lor. Gringaille, Escargasse şi 
Carcagne intrară curînd în luptă, dar aceştia atacau hotăriţi să 
ucidă. Şi pe toţi sfinţii, lamele lor făceau adevărate masacre. 
Partida începea să devină egală: asasinii erau acum cam doi la 
unu. Nu mai era de glumit, aşa încît, unii dintre ei o luară la 
fugă, ca nişte iepuri, şi se aruncară pe cai. 

Pardaillan îşi băgă spada în teacă. în treacăt, apucă de ceafă doi 
spadasini şi-i lovi cap în cap cu o mişcare care-i era familiară... 
numai că, trebuia să ai forţa lui pentru a o executa. Cele două 
căpăţini, lovite cu violenţă, scoaseră sunetul a două nuci 
ciocnite. Şi asta se mai repetă de două ori după care Pardaillan 
le dădu drumul, spunîndu-le: 

— Căraţi-vă, nătărăilor! şi să nu vă mai prind pe aici! 

De-acum totul se sfârşise. Concini era singur în faţa uşii, în timp 
ce Jehan se îndrepta spre el. Amîndoi aveau spadele în miini. 
Dacă Concini ar fi ridicat spada, s-ar fi sfîrşit cu el, Dar nu făcu 
nici o mişcare. Nu pentru că i-ar fi fost frică, dar uimirea ce-l 
cuprinsese îl paralizase. Nici măcar nu se gindea să-şi ridice 
spada. 

Văzind aceasta, Jehan se mulţumi să-l îmbrîncească din calea 
sa. Dar mişcarea fu atât de violentă încât Concini se rostogoli de 
cîteva ori, rămînînd prostit. când îşi veni în fire, era prea tirziu, 
cei trei îl ţineau de braţe cu o forţă care îi era superioară. 

Şi atunci, pe obrajii lui Concini se scurseră două lacrimi, lacrimi 
de ruşine şi de furie neputincioasă. 

În acel moment, din cameră apăru Jehan ţinînd-o pe braţe pe 
Bertille, în timp ce se priveau şi-şi surideau cu dragoste. 
Deodată, în uşa de la intrare se făcură auzite bubuituri puternice 
şi, un om acoperit de praf îşi făcu apariţia şi se opri în faţa lui 
Concini, gâfâind: 

— Monseniore, spuse acesta făcînd o plecăciune, doamna m-a 
trimis să vă anunţ că regele a ieşit din Luvru la amiază!... 
Regele se îndreaptă spre conac şi, dintr-un moment în altul, va 
sosi! 

Concini îl privi pe Jehan, care auzise totul. în privirile sale' 
stăruia o flacără vecină cu nebunia, buzele-i palide se mişcară 
fără a scoate nici cel mai mic sunet şi, scuturîndu-şi sălbatic 
capul îşi încrucişa braţele pe piept şi aşteptă. 


Jehan auzise şi înţelese totul. Privi pe rînd când spre Bertille, 
care suridea, când spre Pardaillan care-l privea cu un aer rece, 
şi hotărîrea sa fu luată imediat. 

Făcînd un semn scurt, cei trei oameni ai săi se îndepărtară de 
Concini. 

— Poţi pleca, Concini! îi spuse. Du-te, te-am iertat!... 

Surâsul Bertillei deveni mai blând, mai învăluitor, în timp ce 
privirea rece a lui Pardaillan se încălzi: Privindu-l cu un aer 
înfricoşat, Concini scrişni: 

— Da, dar eu nu te voi ierta! 

— Asta şi sper, îi replică Jehan pe un ton dispreţuitor. Pleacă! 
Oricum, te iert. Pleacă! 

Şi Concini plecă, mai mult pentru a scăpa de arestare decit de 
ruşinea cuvintelor: „Te-am iertat". 

Şi atunci, Jehan îi spuse Bertillei numai un cuvînt, dar cîtă 
dragoste era în el: 

— Vino! 

Şi Bertille îl urmă ascultătoare, cu figura strălucind de încredere. 
Pardaillan şi Jehan o încadrau şi se îndreptară spre poarta pe 
care oameniii şefului poliţiei încercau s-o dărime. Carcagne, 
Escargasse şi Gringaille încheiau cortegiul. Toţi aveau spada în 
mînă şi erau acoperiţi de sânge şi praf, cu veşmintele atîrnînd în 
zdrenţe, dar cu feţele strălucind de bucuria victoriei. 

Jehan trase zăvoarele porţii, deschizînd-o larg. Apariţia lor i se 
păru atât de formidabilă lui Neuvy, încât acesta, involuntar, făcu 
trei paşi îndărăt. 

Caleaşca regală se afla tot acolo unde o lăsaseră. Vizitiul şi cei 
doi surugii aşteptau la locurile lor, ţepeni, 

nemişcaţi, nepăsători, indiferenți la tot ce se întîmplă în jurul lor. 
Şi cei doi, Jehan şi Pardaillan, o conduseră pe tînără pînă la 
caleaşca. 

Neuvy îşi recăpătară stăpînirea de sine. Aşezindu-se în faţa 
portierei ca pentru a le interzice accesul, întinse mîna şi, cu un 
suris triumfător pe buze, spuse pe un ton aspru: 

— în numele regelui, vă arestez!... 

Jehan nu-i răspunse. Spada, pe care o ţinea în mîna dreaptă, 
trecu în stânga şi, aşa cum procedase cu Concini, cu toată forţa 
îl înlătură din drumul său pe Neuvy care se rostogoli pînă în 
mijlocul arcaşilor săi. Acestea fiind făcute, Jehan deschise 
portiera şi, cu aceeaşi blindeţe învăluitoare i se adresă Bertillei: 


— Urcă! 

Ascultătoare, Bertille urcă în caleaşca, învăluindu-l cu privirea-i 
drăgăstoasă. 

In acest timp, Neuvy, spumegind de furie, urla: 

— Pe sângele lui Cristos! e a doua oară când banditul ăsta 
îndrăzneşte să ridice mîna împotriva mea! Pe el! Arestaţi-mi pe 
toţi aceşti nemernici. 

Făcînd să-i şuiere prin faţa ochilor spada, precum o cravaşă, 
Pardaillan îi avertiză: 

— înapoi, toţi voi ăştia! Dacă ţineţi la viaţa voastră, nu vă 
mişcaţi din loc. Domnule de Neuvy, această necuviinţă a 
voastră, vă poate costa scump. 

Spuse toate acestea pe un ton de suverană autoritate, cu o 
asemenea lucire de miînie în ochi, încât Neuvy, neliniştit, 
întrebă: 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

Cu răceală, Pardaillan îi răspunse printr-o altă întrebare: 

— Auziţi tropotul cailor pe drumul spre Charen-ton?... Da. Ei 
bine, domnule, e regele şi gărzile sale care tocmai sosesc. Dacă 
gîndesc eu bine, regele vă va răspunde la întrebare. 

— Regele! bolborosi de Neuvy înfricoşat; deci n-a fost?... 
Pardaillan îi răspunse printr-o ridicare ironică a umerilor. 

Şi-n acel moment, cavalcada se opri în faţa fundăturii. Neuvy 
alergă la poartă şi rămase prostit. Nu ştia cărui sfânt să i se mai 
roage. 

în fruntea cavalcadei se afla regele, în carne şi oase şi care, 
după cite se părea, era în toane bune. La dreapta sa se aflau 
ducii de Bellegarde şi de Liancourt; la stânga, mareşalul de 
Bassompierre şi ducele de Montbazon. 

în spatele acestor ilustre personaje, urma căpitanul de Vitry, 
urmat de o companie de gardă. 

Regele şi prietenii săi descălecară şi intrară în fundătură, în faţa 
căreia de Vitry îşi aranja oamenii în linie de luptă. Henri se 
îndreptă spre Pardaillan şi Jehan care aşteptau lîngă caleaşcă. 
Privirea sa cercetă cu curiozitate hainele lor sfâşiate, feţele şi 
mîinile însângerate. După care, se mută spre cei trei spadasini 
care, ţepeni, palizi de emoția pe care le-o pricinuia marea 
onoare ce li se făcea, aşteptau şi ei bunăvoința regelui. Văzind 
toate acestea, regele exclamă, subliniind şi mai mult accentul 
său gascon, lucru care i se întîmplă în clipe de mare emoție: 


— Pe toţi dracii! văd că afacerea a fost mult mai fierbinte decât 
am crezut. 

| se adresase direct lui Jehan, dar acesta, în loc să-i răspundă, se 
întoarse spre Pardaillan. Ochii săi erau plini de o dragoste naivă. 
Atitudinea sa, pînă atunci respectuoasă, se accentua şi mai 
mult, fără a deveni umilă, şi faţa sa strălucitoare arăta cu 
prisosinţă bucuria şi mîndria de care era cuprins ştiindu-se fiul 
unui asemenea bărbat. 

Fiindcă acest lucru îl aflase la Luvru, chiar în prezenţa regelui. 
Atunci când îi sugerase acestuia ideea de a lua locul regelui în 
caleaşcă. Ceea ce, în mintea sa, îi permitea să zădărnicească 
lovitura lui Acquaviva şi a lui Concini, fără a denunța pe cineva. 
Văzîndu-l cum se dă la o parte cu respect din faţa sa, Pardaillan 
înţelese ce-l conducea pe fiul său. Pe faţa-i strălucitoare citi 
acest lucru ca într-o carte deschisă, şi fu emoţionat de delicatul 
omagiu. Dar, întărindu-se în faţa emoţiei, spuse ridicând din 
umeri: 

— Vorbeşte, fiule. Pe toţi dracii! Ai făcut destule pentru a avea 
dreptul la această onoare. 

Blândeţea cu care pronunţase cuvintele, dezminţea tonul rece 
pe care crezuse că şi l-a luat. Jehan nu se înşelă, deoarece îi 
mulţumi cu un surâs. 

— Sire, afacerea a fost destul de neînsemnată. Nu a durat decit 
puţine minute. Pungaşii au luat-o repede la fugă. 

— Şi tânăra? întrebă repede Henri TV. 

— Aşteaptă în caleaşca Maiestăţii Voastre. 

— Ah! suspină regele. Şi în sinea lui, adăugă: „Aşadar, era 
adevărat!" 

Făcu doi paşi spre caleaşcă, dar un gând îl opri. 

— Şi cu acel atentat, ce s-a întîmplat? întrebă el. Jehan aruncă o 
privire maliţioasă tatălui său care-i 

surâse şi i- | arătă din priviri pe şeful poliţiei care se ţinea la o 
oarecare depărtare, dezamăgit de cursul evenimentelor. 

— A fost săvirşit, Sire! răspunse Jehan. Domnul şef al poliţiei 
voastre vă va spune că a sosit tocmai la timp pentru a-l aresta 
pe asasin. 

Toate acestea le spuse pe un ton echivoc care-l făcu pe Neuvy 
să se cutremure, în timp ce Pardaillan îl saluta cu un 
suris'aprobator, ca pe o veche cunoştinţă. 


Regele se întoarse cu o vioiciune care-i trăda interesul stîrnit de 
această arestare: 

— în sfîrşit, aţi reuşit să arestaţi pe unul din acei mizerabili! 
Trebuie să ştiu! Unde-i prizonierul, Neuvy? Vreau să-l întreb 
chiar eu care i-au fost motivele. 

— Sire! bolborosi Neuvy, care nu mai ştia în ce gaură să se 
ascundă. 

— Ei bine? întrebă regele cu un început de nerăbdare. 

— Sire, reluă Jehan fără milă, înclinându-se profund, prizonierul 
domnului de Neuvy are onoarea de a se înclina în faţa Maiestăţii 
Voastre. 

— Ce înseamnă gluma asta? bubui regele aruncînd o privire 
mînioasă lui Neuvy, care aştepta speriat şi livid. 

Şi însufleţindu-se: 

— Deja acest tînăr, după cum ţi-aminteşti, şi-a riscat viaţa 
pentru a o salva pe a noastră, şi ai sosit „tocmai la timp" pentru 
a-l aresta. Şi astăzi, când iarăşi şi-a riscat- o, iarăşi intervii 
pentru a-l lua de guler ca pe un răufăcător. Pe toţi dracii, 
domnule, trebuie să admit că aveţi un mod ciudat de a vă 
înţelege datoriile şi sarcinile care vă revin. 

Zdrobit, nefericitul Neuvy  bolborosi cîteva explicaţii de 
neînțeles, explicaţii pe care regele i le tăie scurt: 

— Destul, domnule! Retrăgeţi-vă în palatul vostru. Acolo-mi veţi 
aştepta ordinele! 

Asta nu însemna decit dizgraţia, prăbuşirea. Neuvy se înpletici. 
Lovitura îl zdrobise. Dar lui Jehan i se făcu milă şi interveni: 

— Sire, pot îndrăzni să cer o favoare Maiestăţii Voastre? 

La cuvîntul favoare, Henri IV făcu o mică strimbătură. Şi totuşi îi 
răspunse pe un ton amabil, dar cu un zimbet viclean pe buze: 

— Să vedem despre ce favoare e vorba!... Dacă nu sânteţi prea 
pretenţios, astăzi nu vă pot refuza nimic. 

— Vă cer numai să nu-l dizgraţiaţi pe domnul de Neuvy, îi spuse 
simplu Jehan. E drept că domnul de Neuvy a vrut să mă 
aresteze, dar credea că face bine. Nu-i port pică pentru asta. în 
ceea ce priveşte restul, garantez că e un om credincios regelui 
şi că nu ştia absolut nimic din ce se urzea. 

— Pe toţi dracii! bombăni regele, păi tocmai asta-i reproşez! 
Parcă-i scris să nu ştiu nimic decit... ce le place diavolilor ăstora 
doi să-mi spună! 

Şi cu voce tare: 


— Nu vă pot refuza ceea ce-mi cereţi, cerere care de altfel vă 
onorează. Să nu mai pomenim despre asta, Neuvy! Dar, la 
dracu'! Să nu se mai întîmple! 

Şi luîndu-l pe Jehan de mînă, cu voce puternică pentru a se face 
auzit de toţi cei care-l înconjurau, rosti: 

— Domnilor, vi-l prezint pe domnul de Pardaillan, marchiz de 
Saugis, conte de Margency şi de Vaubrun, omul care, de patru 
ori la rînd în cîteva săptămîni, mi-a salvat viaţa; omul pe care-l 
iubesc şi-l stimez cel mai mult... după domnul de Pardaillan, 
tatăl său şi prietenul meu. Li se datorează respectul cuvenit fap- 
telor sale. 

Cei trei spadasini, Escargasse, Gringaille şi Cargagne, care abia 
se mai ţineau să nu izbucnească, beţi de bucurie şi mîndrie, 
strigară din adîncul plămiînilor: 

— Trăiască regele!... Bă 

Henri le mulţumi cu un gest afectuos. Şi gentilomii, gărzile, 
arcaşii, repetară într-un tunet de nedescris: 

— Trăiască regele!... 

Atunci Neuvy, bucuros, şi crezind că îşi repară gafa, se grăbi să 
se adreseze regelui: 

— Sire, am greşit faţă de domnul marchiz, căruia îi adresez 
scuzele mele umile pentru neândemiînarea de 

care am dat dovadă. Dar am un prizonier care ne-ar putea 
lămuri. 

— De ce n-aţi spus-o mai devreme! îl certă regele. Unde-i 
prizonierul? 

— lată-l, Sire, spuse Neuvy, făcînd semn oamenilor săi să-l 
aducă pe Saetta. 

„Ei pe dracu'! Uitasem de Saetta!" îşi spuse Jehan. Şi cu voce 
tare: 

— Sire, spuse el rece, domnul de Neuvy se înşală. Acest 
prizonier îmi aparţine! 

— E drept! mărturisi Neuvy, muşcîndu-şi buzele. 

— Sire, reluă Jehan, acest om nu v-ar putea da informaţiile de 
care aveţi nevoie, pentru bunul motiv că nu ştie nimic. Acest om 
îmi aparţine. Avem o socoteală mai veche şi mai înfricoşătoare 
de rezolvat. Rog umil pe Maiestatea Voastră să mi-l lase. 

Privind rând pe rând pe Saetta şi Jehan, Henri IV spuse pe un ton 
indiferent: 


— Fie, şi pentru că vă aparţine, păstraţi-l. Şi urcă în caleaşcă, 
alături de Bertille. 

jehan se apropie de Saetta şi-i tăie legăturile care-i paralizau 
orice mişcare. împreună cu Pardaillan, Gringaille, Carcagne şi 
Escargasse, îl duseră pe Saetta, care nu mai opunea nici o 
rezistenţă, în conac. 

Jehan culesese de pe jos spada bătrânului ucigaş şi, oprindu-se 
în faţa acestuia, îl privi cîteva momente. Pardaillan aştepta, 
curios să afle ce hotărîre va lua fiul său, timp în care cei trei 
spadasini credeau că-l va străpunge pe loc. 

Asta credea şi Saetta. Asistase la scena în care regele îi 
adresase lui Jehan acele cuvinte de recunoştinţă şi înţelese că 
visele sale de răzbunare luaseră sfîrşit. O disperare sălbatică îl 
cuprinse şi dorea cu nerăbdare lovitura de graţie care i-ar fi 
sfirşit viaţa, acum lipsită de orice scop. Văzind că Jehan tace, îşi 
îndreptă umerii şi, aţintindu-l cu privirea, îi spuse pe un ton 
răutăcios: 

— Ei bine, ce mai aştepţi, loveşte, micuţule. Nu îndrăzneşti? 
Crezi că moartea mă înspăimîntă? Speri să mă vezi implorîndu-ţi 
îndurarea? Dacă-i aşa, atunci ascultă-mă: am vrut să fac din tine 
un hoţ şi un asasin. N-am reuşit. Am vrut să te fac să mori pe 
eşafod. Eu sânt cel care l-am trimis pe şeful poliţiei, nătărăul de 
Neuvy, în strada Arbre-Sec, şi tot eu sânt acela care i-am 
asmuţit asupra ta pe oamenii lui Sully. Şi chiar azi, tot eu l-am 
prevenit pe Neuvy. N-am reuşit. Am dus împotriva ta o luptă 
fără cruţare, şi iată-mă învins. N-am decit să plătesc: loveşte! 
Jehan îi ascultase tirada clătinând cu blândeţe din cap. când 
bătrînul sfîrşi, îşi privi tatăl adoptiv în ochi, ca şi când ar fi vrut 
să citească acolo hotărîrea pe care trebuia s-o ia. îndreptîndu-şi 
din nou privirile spre Saetta, îi spuse blând: 

— Tot ceea ce ai spus e adevărat. O ştiam dinainte. Nu mai 
discut nimic cu tine, tot n-ai înţelege. Eu, Saetta, nu vreau să-mi 
amintesc decît de un singur lucru: tu eşti acela care m-ai hrănit 
când am fost copil. M-ai îngrijit ca o mamă când am fost bolnav. 
lată-ţi spada, Saetta, nu te voi ucide, ba mai mult, te voi 
supraveghea îndeaproape, aşa cum am făcut-o şi pînă acum. 

Şi fără a se mai preocupa de Saetta, care rămase nemişcat, cu 
spada în mînă, interzis, îl luă de braţ pe Pardaillan şi se 
îndepărtară, spunîndu-i: 

— Am făcut bine, tată? 


Pardaillan nu-i răspunse. Dar prinse mina fiului său şi i-o strânse 
într-un mod grăitor. Jehan îi înapoie strîngerea, murmurând: 

— sânt mulţumit că mă aprobaţi, domnule. Reveniră la caleaşcă. 
Scoţindu-şi capul prin geamul 

portierei, regele strigă voios: 

— Domnilor de Pardaillan, poftiţi înăuntru, cu mine. 

Şi cu un surâs maliţios: 

— Cred că avem de rezolvat o problemă de familie, în timp ce 
Pardaillan şi fiul său urcau în caleaşcă, 

Henri îi privi pe cei trei spadasini care, strălucitori, ţepeni ca la 
paradă, aşteptau dîndu-şi coate, şi le spuse: 

— Hei, voi vitejilor, pe cai şi păziţi portierele... Es-cortaţi-vă şeful 
pentru că, după cîte se pare, nu-l părăsiţi niciodată. 

Neştiind cum să mulţumească mai mult regelui, cei trei îşi 
duseră mîna în dreptul inimii şi urlară într-un singur glas: 

— Trăiască regele! 

Regele izbucni în rîs şi spuse pe un ton plin de admiraţie: 

— Pe toţi dracii! caraghioşii ăştia au nişte plămiîni de invidiat! 

— Nu numai asta-i de invidiat la ei, Sire, spuse cu gravitate 
Jehan, mai au şi nişte mâini sigure şi inimi credincioase! 

— La Luvru, domnilor! strigă regele. 

Şi cavalcada o luă la trap. Vitry şi gărzile sale deschideau 
drumul, urmaţi de Bellegarde, Liancourt, Bas-sompierre şi 
Montbazon.  Carcagne,  Escargasse şi  Gringaille  păzeau 
portierele, conform ordinului regal, în vreme ce Neuvy asigura 
ariergarda. 

Din când în când, nebuni de bucurie şi de mîndrie, crezînd că 
norocul le-a suris definitiv, cei trei spadasini tunau: „Trăiască 
regele!" Gentilomii şi gărzile, desigur că se considerau obligaţi 
să le urmeze exemplul de fiecare dată. Aşa încît, după ce intrară 
în Paris prin strada Saint-Antoine, mulţimea, fără să ştie de ce, 
auzind aceste aclamații, le urmară cu însufleţire. Dar cum 
trebuia să găsească o explicaţie acestor manifestații de bucurie, 
se răspâmdi zvonul că regele tocmai scăpase dintr-o primejdie 
înfricoşătoare, şi cei trei zdrahoni care urlau în gura mare, 
păzind portierele caleştii, erau eroii întîmplării, salvîndu-l pe 
rege de la moarte. 

Astfel încît, de la Poarta Saint-Antoine pînă la Luvru, o mare de 
ovaţii spontane, puternice, îi însoţi. 


în caleaşcă, regele luă mîna Bertillei şi punînd-o în mîna lui 
Jehan, pierdut de atita fericire, îi spuse: 

— Măcar aşa să repar, în parte, răul pe care ţi l-am făcut. Aşa, 
dîndu-ţi drept soţ pe omul pe care l-ai ales şi care este demn să 
aibă o aşa comoară. 

Şi cum nu-şi putea stăpîni felul de a fi atunci când se afla între 
prieteni, adăugă cu veselie: 

— Pe când nunta? 

Şi Pardaillan îi răspunse: 

— Peste o lună, Sire, la Saugis, şi fără nici un fastt. 

— Aşa cum se cuvine unor oameni fericiţi şi care caută 
singurătatea pentru că-şi ajung unul altuia, adăugă regele rîzînd 
din toată inima. Fie! Nu spun că n-aş veni dacă aş fi invitat fără 
ceremonie. 

— O mare bucurie căreia îi vom păstra o amintire de neuitat! 
declară Pardaillan, şi nimeni nu-şi dădu seama dacă e serios sau 
dacă doar glumeşte. 

— Dar numai cu condiţia ca prezenţa mea- să nu deranjeze 
caracterul intim pe care-l doriţi acestei festivități. Ce dracu', fac 
şi eu parte din familie, cât de cât! 

Şi, adresându-se direct lui Jehan, ocupat să-şi privească 
încîntătoarea logodnică, Henri adăugă: 

— Nu vă miraţi dacă nu dau nici o zestre acestui copil. Tatăl 
vostru vă va spune că, pe lîngă voi, eu nu sânt decit un biet 
calic. 

De la Luvru, Bertille fu condusă la ducele şi ducesa d'Andilly, 
care atunci aflară şi cine era Jehan le Brave, şi care-i primiră pe 
cei doi îndrăgostiţi ca pe proprii lor copii. 

Pardaillan lăsă pe cei doi tineri în grija prietenilor săi şi el se 
îndreptă în grabă spre strada Saint-Honore, la palatul lui 
Concini. Acolo fu primit de Leonora Galigai. Vizita dură ceva mai 
puţin de un sfert de oră, după care, Pardaillan ieşi cu un zîmbet 
de mulţumire pe faţă: 

„lată-l şi pe Concini îmblânzit, îşi spuse el. sânt încredinţat că, 
după tot ce le-am spus, copiii mei nu mai au de ce se teme de 
aceşti intriganţi. Rămîne acum de rezolvat problema tezaurului." 
A doua zi, Pardaillan îşi însoţi fiul sub fosta spînzurătoare din 
Montmartre. Jehan păli când se văzu acolo, împreună cu tatăl 
său. Totuşi, curajos, îi mărturisi acestuia tentaţia de care fusese 


stăpînit şi căruia fusese cît pe-aci să-i cedeze. Întrerupîndu-i 
mărturisirea încă de la primele cuvinte, Pardaillan îi spuse: 

— O ştiu. Eram acolo. Am văzut şi am auzit totul. Şi comoara fu 
dezgropată, fără ca Jehan să mai fie 

emoţionat ca atunci când o făcuse de unul singur. când cufărul 
care conţinea uriaşa comoară fu descoperit complet, Pardaillan, 
privindu-şi ţintă fiul, îi spuse: 

— Comoara asta îţi aparţine de drept... Ce ai de gând să faci cu 
ea? 

Lui Jehan i se păru că simte în vocea tatălui său accente ciudate, 
stranii. 

Privi îndelung grămada de aur şi pietre scumpe. în sfîrşit, 
ridicîndu-şi fruntea, spuse: 

— Mi s-a spus, domnule, că, ridicat la rangul de conte de 
Margency, aţi renunţat la orice venit pe care vi-l oferea superbul 
domeniu al cărui stăpân sânteţi, în favoarea săracilor locului, 
care dispun de acesta după bunul lor plac, fără ca voi să vă 
opuneţi? 

— Aşa este, răspunse cu răceală Pardaillan. 

— Mi s-a spus că, moştenind de la soţia voastră suma de două 
sute şi ceva de mii de livre, le-aţi donat săracilor din cartierul 
Saint-Denis? 

— Exact. 

— Mi s-a mai spus că, regele care vă datorează în cea mai mare 
parte coroana, nu v-a putut niciodată convinge să acceptaţi 
titluri, funcţii sau bani? 

— încă o dată, da, ai dreptate. 

— Cred, domnule, că în acest cufăr se află o sumă care ar face 
fericiţi mii de săraci... Şi că o avere ca asta, pentru un singur 
om, e prea mult... Mult prea mult!... 

— Ei, ei! făcu Pardaillan, cu ochii sclipitori, unde vrei să ajungi? 
— La asta, domnule: mie, care totdeauna am tras mâţa de 
coadă, mi se pare că o sută de mii de scuzi reprezintă o avere 
destul de mare! 

— La dracu'! O sută de mii de scuzi!... Asta cred şi 

eu! 

— Saugis şi Vaubrun aparţin Bertillei, nu-mi face plăcere să mă 
ating de venitul soţiei mele. Voi lua deci pentru mine cei o sută 
de mii de scuzi. Vi se pare drept? 

— Sigur că da. 


— în afară de aceştia, voi mai lua, pentru prietenii mei... pe 
care-i cunoaşteţi, încă patru sute de mii de livre. 

— Cite o sută de mii de livre pentru fiecare. Nu-i prea mult! 

— Restul îl dăruiesc săracilor. 

— Bună pleaşcă pentru ei, fiule. 

— Şi acum, vă vine rîndul, domnule. 

— Ei drăcie!... aşa e! Şi ce vrei să-mi dai mie, să vedem? 
Clătinîndu-şi cu blindeţe capul, Jehan apucă mîinile tatălui său 
şi-i spuse cu emoție: 

— Voi, tatăl meu, sînteţi deasupra oricărei averi, fie ea şi de o 
mie de ori mai mare ca asta. Vouă, tatălui meu, nu vă dau 
nimic... pentru că tot ce am eu, vă aparţine. Am judecat bine, 
domnule? 

Pardaillan îşi desfăcu braţele, spunîndu-i fiului său, care i se 
repezise la piept: 

— Ei da! pe toţi dracii! văd că eşti într-adevăr fiul meu!... 

O lună mai tîrziu, la Saugis, se celebră nunta fiului lui Pardaillan 
cu Bertille de Saugis, în cea mai strictă intimitate. Regele nu a 
participat, ceea ce i-a făcut pe cei doi soţi să fie cu atât mai 
mult încîntaţi. După cum spusese, nu dăduse nici o zestre fiicei 
sale, numai că, în 

ziua nunţii îi trimise o coroană de marchiză, bogat încrustată cu 
pietre preţioase. 

În aceeaşi zi avu loc şi căsătoria lui Carcagne cu frumoasa 
Perrette, înzestrați fiecare cu cîte o sută de mii de livre de Jehan 
Pardaillan. 

Gringaille şi Escargasse primiră şi ei, fiecare aceeaşi sumă, nici 
nu mai este nevoie să adăugăm că toţi aceştia refuzară să-l 
părăsească pe şeful şi binefăcătorul lor, aşa încât cumpărară 
fiecare cite un mic domeniu şi se stabiliră în vecinătatea marelui 
domeniu Saugis. 

Mai rămîne să vă spunem ce s-a întîmplat cu diferitele personaje 
ale povestirii: 

Acquaviva s-a întors la Roma. Văzindu-se descoperit, fratele 
Parfait Goulard a dispărut fără a se mai afla nimic despre el. 
Fără îndoială că-şi urmase şeful la Roma. 

După plecarea lui Jehan, într-un acces de disperare, Saetta s-a 
sinucis cu propria spadă în conacul de la Ruilly, văzînd că 
răzbunarea pe care o urmărise timp de douăzeci de ani îi 
eşuase. 


Se ştie care a fost sfirşitul lui Ravaillac, întors de la Angouleme, 
după cum prezisese Pardaillan. 
Într-o bună zi, madame Colline Colle a primit vizita unui ofiţer al 
regelui. Pe moment crezu că va primi vreo sumă oarecare, pe 
care o aştepta de multă vreme drept recompensă că-i 
dezvăluise regelui locul în care se ascunsese Bertille. Dar, vai! 
madame Colline Colle a fost pur şi simplu închisă într-o temniţă, 
din care nu va mai ieşi decît cu picioarele înainte. 
Trebuie să mărturisim că, atât părintele Coton cît şi Concini nu 
găsiră faimoasele milioane pe care le căutau. Singură, stareţa 
mănăstirii trase foloase din această întîmplare, deoarece cripta 
Mîntuitorului deveni un loc de pelerinaj, sursă de profituri grase 
pentru sfîntul lăcaş, pe care-l patrona. 
În ce-l priveşte pe Pardaillan, acesta rămase aproape o lună pe 
lîngă copiii săi. Într-o bună zi, aventurierul, cavalerul rătăcitor 
care nu încetase a fi, se trezi în el şi nici lacrimi, nici rugăminţi, 
nici implorări nu-l mai putură reţine. Plecă spunîndu-le: 

— Mă întorc peste zece luni!... La botezul nepotului meu! 

— Sfârşit.