Michel Zevaco — [Fausta] 10 Sfarsitul Faustei

MICHEL ZEVACO 
SFÎRŞITUL FAUSTEI 


1 

ÎNCERCUIREA DIN STRADA LA COSSONNERIE 

La moartea regelui Henri al IV-lea, reginei-mamă Măria de 
Medicis i s-a recunoscut de către Parlament regența regatului. 
Ea şi-a dăruit orbeşte încrederea unui aventurier italian, Concino 
Concini — mai tirziu mareşal d'Ancre — şi soţiei sale, Leonora 
Gali'gai; ei au iniţiat în jurul tronului lui Ludovic al XIII-lea o serie 
de intrigi împotriva tînărului monarh. 

O doamnă ambițioasă, ducesa de Sorrientes — alias Fausta — 
acreditată în Franţa ca trimis al regelui Spaniei, Filip al III-lea, şi 
consilierul său contele Cris-tobal d'Albaran, îşi propun să-l 
înlocuiască pe Ludovic al XIII-lea la tronul Franţei cu contele 
d'Auvergne, duce d'Angouleme, care nu este altcineva decât 
Carol de Valois. Ducesa de Sorrientes spera ca prin proiectată 
căsătorie cu ducele d'Angouleme să devină ea însăşi regină a 
Franţei! Pentru a-şi putea realiza proiectele ' ambiţioase, a luat 
în serviciul ei un tînăr cavaler, Odet de Valvert, cunoscut pentru 
curajul lui. 

Valvert este vărul lui Jehan de Pardaillan, căsătorit cu Bertille de 
Saugis. Tînărul cuplu s-a retras în provincie în urma răpirii 
copilului lor, micuța Loise. 

Valvert, care aflase de la cavalerul de Pardaillan — tatăl lui 
Jehan — şi de la Landry Coguenard, credincios şi fidel servitor, 
despre tilharii din slujba ducesei de Sorrientes, se alătură 
acesteia pentru a servi şi apăra interesele regelui. Dar o bruscă 
revelaţie îl fulgeră pe Odet de Valvert: îndrăgostit de o tânără 
florăreasă numită Muguette — pe numele ei adevărat Florence 
— află că este fiica lui Concini şi a Măriei de Medicis. Aceasta din 
urmă şi-a adus fiica nelegitimă la Luvru. In schimb, ducesa de 
Sorrientes o ţine pe Loise sub puterea ei. l-o spune lui 
Pardaillan, adăugînd că nepoata îi va fi înapoiată dacă renunţă 
la luptă. 

Pardaillan a refuzat un asemenea tîrg dezgustător. 

Au trecut trei zile de la vizita ducesei de Sorrientes. Valvert se 
întorsese la locuinţa lui din strada Cossonnerie. E de la sine 
înţeles că Landry Coquenard îl urmase. In fiecare zi Valvert 
venea să-l vadă pe Pardaillan. 


După fiecare vizită, care se prelungea mai mult sau mai puţin, 
pleca şi făcea lungi drumuri în Paris, fie singur, fie urmat de 
Landry. 

Oare încotro mergea? Cel mai adesea dădea tircoale Luvrului. 
Luvrul în care se afla iubita lui. Cel puţin, el aşa credea, şi 
Pardaillan credea acelaşi lucru. Era o teribilă imprudenţă. In 
orice clipă risca să se întilnească nas în nas cu Concini şi cu 
spadasinii lui. O ştia prea bine, dar era ceva mai tare decât el: 
trebuia să 

vină să respire puţin din aerul pe care îl respira Florence a lui. 
Ar trebui spus că pentru a săvirşi această nebună bravadă care 
putea să-l coste scump, consimţise totuşi să-şi la anumite 
precauţii ca de pildă aceea de a-şi ascunde faţa în gulerul 
mantalei. Trebuie să mai adăugăm că nu-şi luase această 
măsură de prevedere decât la insistenţele repetate ale lui 
Landry  Coquenard care, văzînd unde îl ducea stăpinul lui, 
începuse să strige de groază. 

Cât despre Pardaillan, el de asemenea îşi petrecea timpul bătînd 
Parisul de la un capăt la altul, absolut singur. Era limpede că, la 
rindul lui, căuta ceva sau pe cineva. Oare nu cumva pe micuța 
Loiîse? Am putea spune: nu, cu toată siguranţa. Pardaillan îi 
spusese Faustei că nu o va căuta. S-ar putea crede că n-a vorbit 
în vînt. Ştia foarte bine ce spune. 

Pe de altă parte, ştim bine că îşi ţinea întotdeauna promisiunile. 
Şi asta nu-i ceva extraordinar, cum am putea crede la prima 
vedere, pentru bunul motiv că nu promitea niciodată decât ceea 
ce era sigur că poate duce la bun sfârşit. Pardaillan promisese 
că nu-şi va căuta nepoata; cu alte cuvinte, era sigur că nu avea 
nevoie să o caute. Şi dacă nu avea nevoie s-o caute, era 
limpede că nu-şi pierdea timpul s-o facă. 

În această nouă şi, cu siguranţă ultimă luptă pe care o ducea 
împotriva Faustei, singura teamă a lui Pardaillan era să-şi vadă 
fiul — pe Jehan — aruncîndu-se şi el în bătălie. Ştia foarte bine 
că fiul său n-ar fi ezitat o clipă şi ar fi venit de partea lui. 

Dar ideea de a-şi vedea fiul luptînd împotriva mamei sale, într-o 
luptă care putea şi chiar trebuia să fie mortală pentru unul 
dintre adversari, ei bine, ideea asta îi era de nesuportat. 

Sorţii au vrut ca Jehan de Pardaillan să se afle pe moşia lui, la 
Saugis, lângă soţia lui, Bertille, bolnavă. Pardaillan se temea să-l 
vadă pe Jehan venind pe nepusă masă. 


Ca să evite această catastrofă, Pardaillan l-a trimis la Saugis pe 
Escargasse. 

Escargasse avea datoria să-şi liniştească prietenul şi stăpînul şi 
să-l anunţe că domnul cavaler pleca într-o călătorie îndepărtată, 
în care el şi Gringaille aveau să-l însoţească, fiindcă era vorba 
de micuța domnişoară Loise, pe care domnul cavaler spera să o 
regăsească. 

Escargasse, crescut şi stilat de Pardaillan, îşi îndeplinise 
misiunea cu atita dibăcie, încât Jehan nu bănuise nimic şi 
rămăsese lângă soţia lui. Escargasse revenise a doua zi, 
punîndu-l pe domnul cavaler la curent cu cele petrecute. 

Acum Pardaillan era liniştit: era sigur că Jehan nu va veni la 
Paris ştiind că tatăl lui nu mai este acolo. 

După ce i-a povestit cele întîmplate şi a primit felicitări 
binemeritate, Escargasse a pus pe masă o pungă rotunjoară cu 
un sunet plăcut, spunând: 

— Din partea domnului marchiz, pentru cheltuielile de drum ale 
domnului cavaler. Când aceşti cinci sute de pistoli vor fi 
cheltuiţi, nu va trebui decât să faceţi un semn şi vor veni alţii. 

Şi apoi, cu orgoliu: 

— Ei, da, sântem bogaţi, slavă Domnului! 

Cu un zâmbet de satisfacţie, Pardaillan a înşfăcat punga, a 
cântărit-o o clipă în mână şi, numaidecit, s-a dus s-o închidă în 
fundul unui-cufăr, mormăind: 

— lată nişte bani care ajung la timp. Naiba să mă ia, dar nu mă 
gîndisem la povestea cu banii, care are totuşi importanţa ei!... 
Din fericire, Jehan, ştiindu-mă bine, s-a gîndit la ea. 

Dar imediat după ce a vârit punga la locul cu pricina, a scos-o 
din ascunzătoare, a luat din ea o bună parte din monede şi le-a 
pus în altă pungă, băgind restul la loc. Ţinând punga în mînă, s-a 
aşezat din nou în faţa lui Escargasse. Şi apoi, cu vocea lui 
repezită: 

— la asta şi ascultă-mă, îi spuse întinzîndu-i banii. Escargasse se 
conformă: luă banii şi îl ascultă pe Pardaillan, care vorbi destul 
de mult. Apoi Escargasse se urcă în şa şi plecă. leşi din Paris şi 
fără să se grăbească peste măsură, ca un om care călătoreşte în 
voie, a luat-o pe drumul spre Orleans. 

Nu ştim exact încotro se îndrepta astfel Escargasse, din ordinul 
lui Pardaillan. Dar ştim că drumul spre Orleans este în acelaşi 
timp şi drumul spre Sud: spre Spania. lar Escargasse, ca bun 


meridional, putea să se facă înţeles cu uşurinţă în spaniolă sau 
în italiană, la fel ca şi în provensală, gasconă sau franceză. 

Cât despre Gringaille, care era parizian, în timp ce Escargasse 
se ducea la Saugis, acesta se duse pe strada Saint-Nicaise, unde 
se găsea palatul Sorrientes, locuinţa Faustei. În fiecare 
dimineaţă se ducea acolo, iar în fiecare seară venea să spună 
domnului cavaler tot ce a văzut şi a auzit. Se ducea travestindu- 
se în fel şi chip şi ştia atât de bine să se facă de nerecunoscut, 
încît 

Valvert, întâlnindu-l de mai multe ori, nu-l recunoscuse. 

Aşa încît, după cum se vede, Pardaillan nu rămînea deloc inactiv 
şi probabil că pregătea una din acele lovituri pe care Fausta 
avea s-o resimtă straşnic, când o va atinge. Dar e de remarcat 
că nu-l folosea pe Valvert. Asta pentru că ajutorul tînărului nu-i 
era absolut indispensabil pentru moment. Şi apoi îl ştia 
îndrăgostit şi Pardaillan, plin de delicateţe şi îngăduinţă, îşi 
făcea scrupule; nu vroia să-l abată de la iubirea lui în timpul 
celor cîteva momente de răgaz pe care le permiteau duşmanii 
lor. 

Pentru că Pardaillan ştia foarte bine că această linişte care dura 
de trei zile, acum nu mai putea ţine mult. De altfel, este şi ceea 
ce îi spunea lui Odet de Valvert, care se mira de inerția 
prelungită a Faustei şi a lui Concini. 

— Să fii sigur, îi spunea el, că nici nu ne uită, nici nu dorm. îşi 
pregătesc treaba şi când vor fi gata, în curînd, bănuiesc, vor 
lovi. Noi trebuie să fim gata să parăm lovitura când ne va fi 
dată. 

— Vom încerca să parăm, răspunse Valvert, cu aerul său liniştit, 
care însă nu-l înşela pe Pardaillan, dat fiind că el îl formase. 
Trebuie spus că Pardaillan nu se înşela deloc. Fausta şi Concini 
nu erau mai puţin activi ca el. Fausta avusese chiar ideea să se 
alieze deocamdată cu Concini împotriva lui Pardaillan. Şi s-a dus 
să-l vadă pe favorit. 

Rezultatul a fost că Leonora şi Concini au condus-o numaidecât 
pe Fausta la Luvru şi au ajutat-o să obţină 

pe loc o audienţă particulară la regina regentă, audienţă la care 
cei doi asistau de drept. 

Măria de Medicis, ca şi Leonora de altfel, avea pentru prinţesa 
Fausta, compatrioata ei, o admiraţie care nu era lipsită de un 
vag sentiment de teamă. A primit-o foarte bine, cu atât mai 


mult cu cât fiind în afara dedesubturilor secrete ale acestei 
alianţe, credea că Fausta venea să-i facă un real serviciu, total 
dezinteresat. 

Fausta ţinea să placă. A făcut tot ce-i stătea în putinţă şi-a 
dezvăluit toată puterea ei de seducţie, care era ce-i drept 
irezistibilă, când voia ea. Şi a cucerit-o pe această femeie 
superficială şi — hai s-o spunem — cu o minte destul de îngustă, 
care era Măria de Medicis. 

A ieşit cum a vrut Fausta: ea a fost cea care a luat conducerea 
acestui consiliu secret, ce se ţinea între ei patru şi ea a fost cea 
care a dictat măsurile cuvenite. Şi a făcut-o cu atita dibăcie şi 
fineţe, încât Leonora — care era singura ce-i putea ţine piept — 
până şi ea s-a lăsat păcălită. Putea foarte bine să se creadă că 
măsurile erau luate de ei toţi, când de fapt ele fuseseră 
sugerate doar de Fausta. 

Aşa încât, atunci când s-au despărţit, toţi patru erau încîntaţi 
unul de altul, ceea ce nu era în măsură să-i displacă Faustei; ba 
mai mult, Măria de Medicis nu mai vedea decât prin ochii 
ducesei de Sorrientes. Pentru că, oficial, Fausta nu avea alt 
nume. 

Deci, pentru a ne întoarce de unde am plecat, trecuseră trei zile 
în timpul cărora nici Fausta, nici Concini nu dăduseră semn de 
viaţă. A patra zi, pe când se întorcea după unul din 
misterioasele drumuri pe 

care le făcea în Paris, Pardaillan găsi un bilet pe care îl deschise 
în grabă, recunoscînd scrisul lui Valvert. Biletul conţinea doar 
atit: 

Vă aştept la mine. Veniţi, domnule, cât mai urgent. 

Pardaillan avea spada la cingătoare. îşi strecură un pumnal în 
tunică, luă, pentru orice eventualitate, o pungă bine garnisită şi 
plecă numaidecât în strada Cos-sonnerie. 

Această stradă, pe care vechile planuri ale Parisului o 
desemnează sub numele de Cochonnerie, ca toate străzile 
învecinate Halelor, îşi datora numele unui anume tip de negoţ. 
Strada Cossonnerie era în mare parte locuită de cos-sonieri Care 
îşi făceau negoţul. Ce este un cossonieri — un vînzător de 
păsări. 

În momentul în care a ajuns Pardaillan, probabil că tîrgul era în 
toi, pentru că erau o mulţime de cumpărători. Dacă Pardaillan ar 
fi fost mai puţin preocupat de biletul laconic şi oarecum 


îngrijorător al lui Valvert, ar fi observat cu siguranţă înfăţişările 
dubioase şi mutrele bune de spînzurătoare ale unui mare număr 
dintre aceşti amatori de păsări care umpleau strada. Probabil că 
asta i-ar fi dat de gîndit. 

Şi, fără îndoială, s-ar fi întors din drum numaidecât, trimiţind un 
băiat de la han pentru a afla ceva, la locuinţa lui Valvert. 

Dar Pardaillan, preocupat fiind, n-a dat nici o atenţie acestei 
pieţe pe care o cunoştea prea bine, pentru că locuia la doi paşi. 
A intrat pe alee şi a urcat sprinten scările. 

Cheia era în uşa lui Valvert. Lucrul nu l-a surprins pentru că 
fusese chemat „de urgenţă" şi a năvălit înăuntru. 

Valvert era acolo. Singur. Se plimba agitat între uşă şi fereastră. 
îndată ce-l zări pe cavaler, strigă: 

— în fine, domnule, iată-vă! De două ore îmi macin nervii de 
nerăbdare şi grijă, aşteptindu-vă! 

— Dar ce se întîmplă? întrebă Pardaillan. 

— Cum, ce se întîmplă! se holbă Valvert, dar, domnule, aştept 
să-mi spuneţi!... 

Pardaillan îl fixă cu ochi scânteietori. 

Văzu că celălalt are aerul unuia picat din lună. Se încruntă 
arcuindu-şi sprânceana şi, cu aerul acela rece pe care şi-l lua 
întotdeauna când simţea bătălia iminentă, zise: 

— lată ce ciudăţenie! Mă chemaţi, alerg în graba mare, dau să 
vă întreb despre ce este vorba şi îmi întoarceţi întrebarea! 

— Nu v-am chemat deloc, domnule, protestă Valvert, din ce în 
ce mai uluit. Dimpotrivă, dumneavoastră mi-aţi ordonat să vă 
aştept aici şi să nu mă mişc până nu veniţi. 

Şi Valvert avea aerul că trece de la mirare la stupefacţie, în timp 
ce Pardaillan îşi regăsise acel sânge-rece cu totul special care 
nu-l părăsea niciodată când acţiona. El începea să întrevadă 
adevărul. A priceput din instinct că nu era cazul să mai întirzie. 
Foarte calm, foarte stăpîn pe el, întrebă: 

— Răspundeţi-mi scurt. Şi răspundeţi-mi fără să puneţi întrebări: 
unde, când şi cum v-am ordonat să mă aşteptaţi la voi şi să nu 
vă mişcaţi până nu sosesc? 

— Aici. Acum două ore. Printr-un bilet pe care l-am găsit pe 
masa mea, răspunse laconic Valvert. 

— Arată-mi biletul. 

— lată-l. 


Valvert căută pe masă acolo unde pusese biletul şi i-l întinse lui 
Pardaillan. Acesta îl luă şi îl citi. 

— Este atât de perfect imitat scrisul meu încât şi eu m-aş fi 
păcălit. Dar ascultă bine, Odet. N-am venit aici în absenţa 
dumitale, cum spune acest bilet. Biletul ăsta nu l-am scris eu. 
Aşa cum nici dumneata nu ai scris celălalt bilet pe care l-am 
primit eu. 

Spunînd acestea, Pardaillan scoase din buzunar biletul ce-l 
primise la Grand Passe-Partout şi i-l întinse lui Valvert. 

Şi, ca şi Pardaillan, tînărul strigă: 

— Dar este chiar scrisul meu! 

— Pe toţi dracii! N-am avut nici umbră de îndoială. 

— Dar nu eu v-am scris, domnule! Ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă, explică cu răceală Pardaillan, că se vroia ca 
noi doi să fim împreună aici! Asta înseamnă că în dedesubturile 
acestei poveşti este Fausta! 

Şi, aranjindu-şi spada cu un gest rapid, spuse cu vocea sa de 
bătălie: 

— S-o luăm din loc, Odet. Tavanul se va nărui deasupra 
capetelor noastre, podeaua se va prăbuşi înghiţindu-ne, casa va 
sări în aer sau va arde, cine ştie! S-o luăm din loc cât mai 
repede, şi să dea Domnul să nu fie deja prea tirziu!... 

Se repeziră spre scară, pe care o coboriră în trombă. Valvert, din 
momentul în care se văzu lansat în acţiune, 

îşi regăsise numaidecit acel sânge-rece care-l făcea să semene 
cu Pardaillan... Pardaillan la douăzeci de ani. Coboriră deci, în 
goană. Dar, cum amindoi aveau sânge-rece, îşi măsurau 
salturile astfel încât să facă, pe cât posibil, cât mai puţin 
zgomot. Cu toate astea, făcură ceva mai mult zgomot decât ar fi 
vrut. Cineva, acolo jos, îi auzise. O voce care gifiia le strigă, mai 
curînd urlă: 

— Nu ieşiţi pentru numele lui Dumnezeu! Se opriră brusc. 

— Tu eşti Landry? strigă Valvert aplecîndu-se peste balustradă. 
— Da, domnule, răspunse Landry Coquenard, căci într-adevăr, el 
era. Şi adăugă: 

— Urcaţi înapoi, domnule, urcați înapoi. Este prea tirziu. 
Pardaillan îl măsurase pe Landry Coguenard cu privirea sa 
sigură. 

Şi trebuie admis că privirea i-a prins bine încât nu avu nici o 
secundă de ezitare: 


— Trebuie să urcăm, spuse el. 

— Şi încă repede, fir-ar să fie! rosti Landry, ca şi cum l- ar fi 
auzit. 

Urcară din nou treptele cîte patru, de data asta fără să~se mai 
îngrijească de zgomot. Ajunşi pe palier, Landry Coquenard fu 
numaidecit lângă ei. Intrară în locuinţă. 

Dar Pardaillan, care se gîndea la tot, înainte de a intra scoase 
cheia din broască, o puse pe dinăuntru şi încuie de două ori. 
După care privi atent uşa. O singură privire îi ajunse. 

„Nu va rezista la patru lovituri" îşi spuse stăpînindu-şi un oftat. 
O lăsă baltă. Ascultă ce spunea Landry Coquenard răspunzînd la 
o întrebare a lui Valvert. 

— Domnule, până în strada Marche-aux-Poirees drumul este 
barat de arcaşi sub comanda şefului poliţiei, domnul Louis 
Seguier în persoană. Strada Saint-Denis este barată de alţi 
arcaşi comandaţi de cei doi locotenenţi ai comandantului, 
domnii Ferraud şi Lefour. sânt cam cincizeci de fiecare parte. Ar 
fi curată nebunie dacă am încerca să trecem. Nu avem altă 
soluţie decât să fugim pe fereastră, chiar cu riscul de a ne rupe 
oasele dacă ne împiedicăm sau dacă ne vine ameţeală. 

— Să vedem fereastra, spuse Pardaillan. 

Se duse la lucarnă, care era deschisă. Odet şi Landry îl urmară. 
Toţi trei priviră pe fereastră evitind să se arate. Pardaillan 


în faţa porţii!... spuse Valvert. 

— Roguetaille şi Longval şi toată turma lor, mai spuse Landry 
Coquenard, a cărui furie nu contenea niciodată. 

— Contele d'Albaran, care o reprezintă aici pe Fausta, spuse la 
rindul-i Pardaillan, cu un râs înfundat. 

Din nefericire era adevărat. 

II 

IEŞIREA DIN ÎNCERCUIRE 

Strada Cossonerie mergea din strada Saint-Denis până la strada 
Marche-aux-Poirees, în inima halelor. Pe partea asta era un grup 
de arcaşi. Landry Coqguenard nu exagerase cu nimic spunînd că 
erau vreo cincizeci sub ordinele comandantului în persoană. Pe 
partea străzii Saint-Denis, împrăştiaţi şi în stînga şi în dreapta 
străzii, o trupă tot atât de numeroasă şi de formidabilă oprea 
trecerea. 


între cele două trupe de arcaşi fusese lăsată o distanță- 
apreciabilă unde nu se afla nimeni. Şi acest spaţiu era ocupat de 
Concini şi oamenii lui. Erau cam douăzeci şi în fruntea lor 
căpitanul Rospignac şi locotenenţii săi: Roquetaille, Longval, 
Eynaus şi Louvignac. Pe deasupra, mai erau cam treizeci de 
oameni cu nişte figuri ca din topor, a căror prezenţă Pardaillan 
n-o remarcase când trecuse pe stradă, iar acum erau 
îngrămădiţi în spatele oamenilor lui Concini, de care ascultau. 
Fără să mai vorbim de Concini şi de căpetenii, erau acolo pe 
puţin cincizeci de oameni înarmaţi până în dinţi. 

În fine, d'Albaran se aşezase lângă Concini. El nu avea cu el 
trupa lui obişnuită, formată din vreo zece oameni. Se mulțumea 
să observe şi părea că i-a lăsat lui Concini grija de a conduce 
operaţiunea. 

Pe scurt, două sute de oameni asediau casa. 

Inutil să spunem că toate ferestrele dinspre stradă erau larg 
deschise şi o mulţime de curioşi se înghesuiau în dreptul lor. 
Lucrul ciudat pe care cei trei asediați l-au observat numaidecit a 
fost că nu se afla nimeni la ferestrele casei în faţa căreia se 
aflau. Toate ferestrele acestei case erau închise. Pardaillan dădu 
o explicaţie plauzibilă: 

— Probabil că au scos toţi locatarii din casă. 

— Da, e posibil, spuse Valvert. 

Şi adăugă, fără să se arate emoţionat: 

— Poate că au intenţia să ne facă să sărim în aer. 

— Dacă nu cumva vor să ne frigă ca pe nişte purcei de lapte, 
insinua Landry Coquenard pe un ton lugubru. 

— De fapt, întrebă Pardaillan, ce ştii tu? 

— Ca să zic aşa, nimic, domnule, spuse Landry Coquenard cu o 
voce plingăreaţă. 

Şi explică: 

— Mă întorceam acasă. La cotul Saint-Eustache l-am zărit pe 
comandant cu arcaşii lui venind din direcţia Croix-du-Trahoir. 
După un timp mi-am dat seama că o luaseră în aceeaşi direcţie 
cu mine. Am ajuns pe strada Cossonnerie. Instinctiv m-am întors 
să văd dacă arcaşii erau tot în urma mea. Şi am văzut că se in- 
stalaseră în strada Marche-aux-Poirees, închizînd intrarea străzii 
noastre. Am mers mai departe pe partea străzii Saint- Denis. ŞI 
am observat alţi arcaşi care barau drumul pe partea aceea. 


Eram prins între două focuri. A început să-mi fie frică. Dar încă 
nu realizam ce unelteau. 

— Continuă, spuse cu răceală Pardaillan, şi fii scurt. 

— în momentul acela, reluă Landry Coguenard, vreo zece arcaşi 
au intrat pe strada noastră. l-au poftit pe locuitorii străzii să-şi 
zăvorască porţile şi să nu se mai mişte de-acasă. Celor care 
spuneau că nu locuiesc pe strada asta li s-a ordonat s-o la din 
loc cât mai repede. Pot să vă asigur că nu au aşteptat să li se 
spună a doua oară. 

— Aşadar, îl întrerupse Pardaillan, privindu-l scrutător, drept în 
ochi, ai fi putut foarte bine în clipa aceea să te retragi, dacă ai fi 
vrut? 

— Foarte uşor, domnule. 

— De ce n-ai făcut-o? 

— Pentru că tocmai atunci au sosit gărzile domnului Concini. 
Văzindu-i, am înţeles, prea tirziu din păcate, despre ce era 
vorba. 

— Era mai mult ca oricind momentul să-ţi iei picioarele la 
spinare, insistă Pardaillan. Pentru că în fine, eşti lămurit ce 
soartă te paşte din partea fostului tău stăpîn dacă pune mina pe 
tine. 

— E adevărat că ăsta a fost primul meu gînd. Dar mi-am spus: 
„Domnul conte este cu siguranţă sus. Probabil că habar n-are ce 
se întîmplă în stradă. Poate cobori dintr-o clipă într-alta şi atunci 
e pierdut. Trebuie neapărat să-l previn." Şi am intrat, domnule. 
Mândrul Landry Coqguenard spusese toate astea cu simplitate. 
Nici nu-i trecea prin minte că făcea o faptă eroică demnă de 
admirat. 

Odet de Valvert, profund impresionat de această dovadă de 
devotament, se încorda pentru a nu lăsa să i se vadă emotia. 
Pardaillan îl cercetă un moment în linişte. Şi, cu o voce foarte 
blândă, spuse: 

— Tu eşti un viteaz, Landry. 

— Nu, domnule, răspunse trist Landry Coguenard, sânt un fricos. 
Chiar foarte fricos. Vă asigur, domnule, că eu niciodată nu caut 
bătaia. Şi dacă ea este aceea care mă caută, nu ezit să-mi iau 
picioarele la spinare, fără nici un fel de ruşine, dacă pot s-o fac. 
— Şi dacă nu poţi fugi? întrebă Pardaillan surâzând fără voia lui. 
— Atunci, domnule, făcu Landry Coquenard, cu un aer de o 
hotărîre crîncenă, îmi apăr pielea... Şi încă straşnic, vă asigur. 


Şi cu naivitate: 

— Pe bunul Dumnezeu, ţin la pielea mea!... 

— Ei bine! zise Pardaillan cu aceeaşi răceală, să încercăm să ne 
apărăm pielea cât putem mai bine, pentru că toţi trei sântem 
ameninţaţi. 

Se uită din nou pe fereastră. Arcaşii, la cele două capete ale 
străzii, continuau să aştepte. Concini şi oamenii lui, în faţa porţii, 
nu acționau în nici un fel. Concini stătea de vorbă destul de vioi 
cu d'Albaran. 

— Ce dracu pot pune la cale? murmură Pardaillan cu oarecare 
dispreţ. 

Da, mai cu seamă această necunoaştere a intentiilor 
duşmanului provoca temeri. Aşteptind ca un indiciu să-l 
lămurească, Pardaillan începu să observe acoperişurile. 

_Dacă vom fi siliţi să fugim pe acolo, avem nouăzeci şi nouă 
şanse dintr-o sută să ne rupem oasele de caldarim. 

— Da, dar avem o şansă s-o scoatem cumva la capăt, spuse 
Valvert. 

— Desigur. Dacă nu putem face altfel, va trebui să încercăm 
şansa asta. 

— Atenţie! Intră în casă, avertiză Landry Coguenard. într-adevăr, 
vreo douăzeci de gărzi intrară în linişte 

şi ordine, doi cîte doi. Rospignac era în fruntea lor. 

Pardaillan şi Valvert părăsiră fereastra. Landry Coquenard 
continua să supravegheze strada. 

— Dacă vin aici, spuse Pardaillan, uşa asta nu ţine nici un minut. 
— Putem să ne plasăm pe scară, propuse Valvert. Nu este atât 
de largă. Noi doi le putem da zdravăn de furcă. 

— Fără îndoială. Dar sânt prea mulţi. până la urmă vom fi 
copleşiţi de numărul lor. Şi apoi... Nu este sigur că vor veni aici. 
Cine ştie dacă nu vor să ne facă să sărim în aer sau să dea foc 
casei, cum aţi spus adineaori? observă Pardaillan. 

Şi bătînd furios din picior: 

— Ei drăcia dracului! nu vreau ca Fausta să mă ucidă!... Mai 
tirziu când îi voi dejuca proiectele, asta îmi va fi indiferent!... 
Dar acum, la începutul luptei, să mă las suprimat, să-i las câmp 
liber, asta nu se poate!... 

— Atunci decideţi, domnule. 

— E gata hotărît: să plecăm, ordonă Pardaillan. 


El se întoarse spre fereastră. E sigur că deja calculase toate 
posibilităţile şi stabilise ce urma să facă atunci când va fi pe 
acoperiş, căci spuse: 

— Nici unul din aceşti oameni nu va risca să ne urmărească pe 
acest drum. Trebuie să fii încolţit de moarte, ca noi, pentru a o 
face... Deci n-avem a ne teme de un atac pe la spate... Aşa că 
pot, fără scrupule, să trec primul. Pot s-o fac cu atât mai mult cu 
cât ne-ar putea pîndi la una din acele lucarne pe care le văd. 

— Pentru ce, insinua Landry Coqguenard, nu ne-am strecura 
printr-una din acele lucarne... dacă vom reuşi să ajungem până 
acolo? 

Pardaillan îl privi fix. Era puţin palid, dar în fond, domnul Landry 
Coquenard nu-şi pierdea deloc cumpătul. 

— Deci tu crezi că ei nu ne vor vedea? întrebă el cu blîndeţe. Nu 
vom face decât să dăm înapoi pentru a sări mai bine. 

— E drept, recunoscu Landry. 

— Nu, reluă Pardaillan, trebuie, dimpotrivă, să evităm lucarnele 
pe care le vom întîlni în drumul nostru. Aveţi încredere în mine 
şi urmaţi-mă... fără să pierdeţi pasul, dacă puteţi. 

îşi scoase spada. Valvert şi Landry făcură acelaşi lucru. leşi pe 
fereastră şi alunecă uşor pe streaşină îngustă. Aici, cu spada în 
mînă, făcu doi paşi în direcţia Halelor şi se opri, aşteptîndu-i pe 
ceilalţi doi. 

Jos, în stradă, apariţia lui provocă strigăte de groază. 

Imediat după aceea urmă Landry Coquenard şi, în spatele lui, 
apăru Odet de Valvert. Şi această dublă apariţie, ca şi prima, a 
fost primită cu strigăte sălbatice, urlete îngrozitoare şi înjurături 
dezgustătoare. 

._La drum! porunci scurt Pardaillan. 

Şi plecă imediat. Ceilalţi doi îl urmau cu arma în mînă. Mergeau 
încet, dar cu paşi siguri. Priveau ţintă în faţa lor, evitînd cu grijă 
să se uite în gol, ferindu-se de atracţia lui sinistră. Şi atunci, 
asupra străzii se lăsă o tăcere avidă. 

Pardaillan înainta mereu în direcţia Halelor. Trecuse deja de 
două sau trei case. Deodată se opri şi, fără să se întoarcă, 
spuse: 

— Stati! 

Şi numaidecit continuă: 

— Atenţie, vor îndrepta archebuzele spre noi. Lungiţi-vă pe 
panta acoperişului. 


Vorbind astfel, le şi dădu exemplul. îl imitară cu toată 
promptitudinea pe care le-o permitea un echilibru instabil. în 
acelaşi moment izbucniră mai multe detunături, provocînd 
laolaltă o explozie teribilă. Auziră gloanţele şuierind deasupra 
capetelor lor, izbin-du-se cu un sunet sec de olane. 

Pardaillan se ridică cu grijă, spunând: 

— Să mergem!... Şi să nu pierdem nici o secundă, căci o vor lua 
de la capăt. 

Plecară cât mai repede. Cei trei fugari înaintau tot atât de încet, 
dar sigur. Pardaillan se înverşuna în scopul pe care îşi propusese 
să-l atingă şi de care se apropia încet-încet. Ţelul pentru 
moment, era locul în care cele două acoperişuri se apropiau. Ele 
alcătuiau un fel de deschizătură îngustă, la stînga şi la dreapta 
căreia se ridicau cele două acoperişuri abrupte. Formau astfel 
un fel de sprijin, ca două proptele, ferindu-i de cădere. Se aflau 
într-un spaţiu strimt, ca o cuşcă, 

dar destul de solid, unde puteau călca cu pas sigur, eliberaţi de 
oribila spaimă a pasului greşit care ar fi putut să-i arunce în gol. 
Mai mult, fiindcă trebuiau s-o la la stînga, se îndepărtau de 
strada Cossonnerie şi de cei care o păzeau. Vor deveni invizibili, 
li se va pierde urma şi nu vor mai sta în bătaia archebuzelor, aşa 
cum se întîmplase. 

Cei de jos au înţeles manevra, au înţeles că prada le va scăpa. 
Se auziră vociferări urmate de noi ordine. Ar-chebuzele fură 
reîncărcate, în mare grabă. 

Pardaillan a mărit şi mai mult pasul. Şi brusc, sări în partea 
stingă şi dispăru strigînd: 

— Repede. 

Deodată se întoarse. Landry Coguenard apăru şi el. îl înşfăcă 
zdravăn, trăgîndu-l spre el, îl ridică î-l împinse în spatele lui. Din 
nou îşi întinse cleştii puternici care erau miinile lui, îl apucă pe 
Odet de Valvert, cum îl apucase şi pe Landry, îl ridică în braţele 
lui viguroase şi se lăsă pe burtă, trăgindu-l după el. 

Era şi timpul: o nouă explozie, mai puternică decât prima, parcă 
salută această miraculoasă retragere care se petrecuse cu bine 
şi cu viteza fulgerului. 

Porniră din nou, cu Pardaillan în frunte. După un timp destul de 
lung începură să meargă uşor şi fără risc; coteau mereu între 
două acoperişuri. 

Deodată Pardaillan îi preveni: 


— Atenţie, vom merge pe această streaşină. Vom ajunge la un 
acoperiş foarte ascuţit. Pe-aici vom putea merge ca şi pe 
celălalt. Dar, asta înseamnă că ne vom întoarce în strada 
Cossonnerie şi vom fi prinşi dacă 

vom încerca să coborim. Acum ţine bine minte ce-ţi spun, 
adăugă el adresîndu-se direct lui Landry, dacă reuşim să trecem 
de acest acoperiş, de partea cealaltă poate avem o şansă de 
salvare. Reţine bine deci: poate. Cu alte cuvinte, nu sânt deloc 
sigur. 

— Să trecem de acest acoperiş, se nelinişti Landry Coquenard, 
care este al dracului de abrupt, domnule! Va fi un adevărat 
miracol dacă nu-vom aluneca şi nu ne vom rupe oasele căzînd! 
— Rămîne de văzut, făcu Pardaillan cu mâna sa rece. Dacă nu te 
temi să cazi viu în mîinile fostului tău stăpin, întoarce-te, 
încalecă prima lucarnă pe care o găseşti, coboară şi predă-te lui 
Concini. Noi doi, Valvert şi cu mine, ne vom asuma riscul de a ne 
rupe oasele. Ceea ce probabil se va întâmpla, căci manevra, 
dificil de realizat în trei, devine aproape imposibilă în doi. 
Hotărăşte-te. 

— Am şi decis, spuse hotărit Landry, mai bine moartea decât să 
cad viu în mîinile lui Concini. Aşa încît, domnule, dacă trebuie să 
mă arunc în apă, puţin îmi pasă dacă o fac aici sau în altă parte. 
Pardaillan zâmbi. 

— Am să-ţi explic manevra, spuse el. Şi într-adevăr, le-a 
explicat-o. 

— Aţi înţeles? întrebă la sfârşit. 

— Am înţeles, domnule, răspunse Landry. 

— Te simţi destul de puternic, nu-i aşa? 

— Nu vă temeti, domnule, sânt mai puternic decât s-ar părea, îl 
linişti Landry. 

— în cazul ăsta să mergem, porunci Pardaillan, e nevoie de 
sânge-rece şi totul se va sfârşi cu bine. 

Porni din nou în frunte. O luă de-a lungul jgheabului, îl trecu, 
ajunse la acoperişul de care vorbise şi se opri în locul pe care şi-l 
fixase. Reluaseră aceeaşi poziţie ca şi la început. Landry la 
mijloc, Odet la urmă. Şi îndată ce apărură, în stradă începură 
strigătele, dovedind că au fost văzuţi. Din fericire nu erau în 
bătaia gloanţelor. 

Pardaillan aştepta nemişcat pe marginea acoperişului, golul 
căscîndu-se la picioarele lui, nefiind nevoie decât de o mică 


mişcare greşită pentru a se prăbuşi. Landry se opri lângă el. Se 
aplecă cu grijă, se culcă pe panta amenințătoare a acoperişului, 
cu spatele spre gol, cu picioarele bine proptite în jgheab. când 
se simţi bine instalat, îşi adună toate forţele şi spuse: 

— Hop! 

Era semnalul pe care îl aştepta Valvert, care trebuise şi el să 
stea nemişcat ca Pardaillan. Imediat, el se prinse de picioarele 
lui Landry şi avansa uşurel pe spatele acestuia. Nu rămase aşa 
nici măcar o secundă, începu să se caţere cu o abilitate şi o 
uşurinţă cu adevărat admirabile. Ajunse la umerii lui Landry, pe 
care îşi puse picioarele. Atunci Landry ridică braţele şi îl prinse 
de glezne. 

Era a doua treaptă a acestei fantastice scări umane care se 
sprijinea pe panta abruptă şi alunecoasă a acoperişului, 
deasupra vidului. 

în stradă se aşternuse din nou liniştea: Concini, d'Albaran, 
Rospignac şi toţi ceilalţi nu slăbeau din ochi manevra aceasta 
nebună şi înspăimântătoare în speranţa, desigur, că ea se va 
sfîrşi printr-o catastrofă, 

dar nu fără un sentiment de admiraţie pentru îndrăzneţii care o 
executau. 

Simţindu-se mai în siguranţă, Valvert dădu la rîndul său 
semnalul aşteptat de cavaler. .Şi acesta repetă, cu tot atita 
îndemiînare şi iscusinţă, aceeaşi manevră. Atinse creasta 
acoperişului care îi venea până peste umeri. Se agăţă de ea, se 
ridică prin forţa pumnilor, o încălecă şi se întinse pe burtă, cu 
picioarele atîrnîndu-i fiecare de cite o parte. 

Toate astea nu-i luaseră nici măcar o secundă. Nu zăbovi. Se 
prinse bine, îşi încorda muşchii şi întinse mâna. 

Valvert i-o prinse. Atunci, Pardaillan, încet, metodic, plin de 
siguranţă, cu o forţă care anula iminentul pericol, trase spre el. 
îl trase pe Valvert, care îl tîra după el pe Landry Coquenard 
agăţat de glezna lui. 

Miîinile lui Valvert ajunseră la creasta acoperişului, de care se 
prinseră. La rîndul lui, ajutat de Pardaillan care-l apucă de umeri 
s-a ridicat proptindu-se în mâini. Landry Coquenard ajunse astfel 
la nivelul mâinii lui Pardaillan. Acest cleşte viu îl prinse şi nu-l 
mai scăpă. El însă eliberă gleznele stăpînului său care acum era 
călare pe creasta acoperişului şi se dădu la o parte ca să-i facă 
loc. Landry Coquenard n-a trebuit să facă nici un fel de 


gimnastică. Pardaillan şi Valvert care-l apucaseră la rîndul lor, îl 
ridicară ca pe un fulg şi-l aşezară pe burtă între ei. 

Răsuflară! dar nu prea mult: poate o clipă. începură manevra de 
coborîre a acoperişului, mai periculoasă, mai plină de dificultăţi, 
decât căţăratul. Numai că de data asta Pardaillan coborî primul. 
Se agăţă de gleznele lui Valvert, la rîndul lui agăţat de gleznele 
lui Landry Coquenard şi alunecă până în dreptul burlanului. Asta 
era un fleac în comparaţie cu ce mai răminea de făcut pentru a 
sfârşi cu bine întreaga manevră. 

Landry Coquenard rămăsese sus, pe creasta acoperişului de 
care se cramponase cu amîndouă miinile. Imediat ce Pardaillan 
şi-a simţit picioarele sigure pe ele, l-a înşfăcat pe Valvert care, la 
rîndul lui, îl ţinea pe Landry şi rosti: 

— Hai! 

Numaidecit, Landry Coquenard îşi deschise mîinile şi închise 
ochii, simțind că ajunseseră la momentul critic, în care toţi trei 
erau la cheremul unei posibile greşeli a lui Pardaillan. 

Dar Pardaillan făcu faţă acestui nemaipomenit efort fără să-i 
slăbească puterile. Cu braţele lui, reuşi să-i aducă pe cei doi pe 
acelaşi loc cu el. Porniră din nou cu mai multă siguranţă fiindcă 
se simțeau pe un teren mai larg, mai prielnic, unde se temeau 
mult mai puţin de pasul greşit şi fatal. 

Deodată Pardaillan se opri şi vorbi cu un glas straniu: 

— Aici e capătul. Sărim. 

Şi toţi trei se aruncară în gol. 

în strada Marche-aux-Poirees, urmat de banda care urla, 
Concini, nebun de furie văzînd că tocmai îi scăpase prada ce se 
refugiase în braţele morţii, Concini deci alergă degrabă, vrînd 
măcar să aibă satisfacția de a contempla şi de a insulta 
cadavrele celor pe care-i ura de moarte. 

D'Albaran îl urmă cu mersul lui liniştit şi apăsat. El părea 
satisfăcut şi avea şi de ce de vreme ce misiunea lui era, din 
fericire, îndeplinită: Fausta nu-i ceruse să-l prindă viu pe 
Pardaillan ca să-l tortureze, cum visa s-o facă Concini. îi ceruse 
pur şi simplu să-l suprime prin orice mijloace. 

Ori, Pardaillan sărise din virful acoperişului: patru etaje. Fără 
îndoială că se făcuse zob de caldarâm. Poate că nu era chiar pe 
lumea cealaltă. Dar în orice caz nu putea să agonizeze prea 
multă vreme. D'Albaran putea să afirme cu toată certitudinea că 
stăpâna lui scăpase de el. 


IIl 

DOAMNA ÎN ALB 

Am mai spus că majoritatea străzilor învecinate cu Halele îşi 
datorau numele negustoriei care se făcea acolo. Strada Feure 
făcea parte din ele. Se ştie că „Feure", din cuvîntul vechi francez 
feurre sau fouarre însemna paie, furaje. într- adevăr, negoţul 
care domina strada era cel cu furaje. Printr-un fel de corupţie 
lingvistică, numele străzii Feure devenise la vremea această 
Strada Fers. Dar dacă numele străzii era uşor deformat, 
negustorii de fin, paie şi ovăz rămăseseră acolo şi-şi ţineau 
tîrgul obişnuit. 

Lucrul acesta are utilitatea lui, pe care o vom descoperi 
numaidecit. 

Una din casele de pe strada Fers era o casă burgheză, cu un aer 
destul de modest. în casă locuia de un an sau doi, o „doamnă şi 
domnişoara ei". Aşa se spunea în cartier. când era obligată, 
doamna îşi dădea un nume burghez destul de comun şi de 
răspîndit. Şi, în această casă, ea şi cu fiica ei duceau o existenţă 
retrasă şi foarte modestă. N-avea importanţă, dar 

pentru că avea un aer foarte demn i se dădea acest titlu de 
doamnă, iar fetei ei, cel de domnişoară. 

Amîndouă se ocupau de broderie. In mod evident, nici una, nici 
alta, nu o făceau cu un scop anume, ci mai degrabă ca să le 
treacă timpul. 

Uneori mama vorbea. Şi asta pentru a spune cu o voce dulce? 
— Du-te şi vezi dacă vine, Giselle. 

Şi tîinăra, Giselle, fiindcă acesta îi era numele, se ridica, se 
ducea la fereastră şi suspina, venind să se aşeze din nou: 

— Nu vine, mamă. 

Asta era tot. Odată, ea adăugă: 

— Dar măcar va veni?... De când a ieşit din infernul lui, l-am 
văzut de-abia de două ori. A plecat iarăşi. De cîteva zile şi-a 
anunţat vizita; de cîteva zile bune îl aşteptăm în zadar. Va veni 
oare astăzi? Dragă mamă, eu nu mai îndrăznesc să sper. 

Şi mama răspunse: 

— El nu face nici ce vrea, nici cum vrea, draga mea Giselle. El 
nu-şi mai aparţine. El aparţine cauzei sale. Şi apoi, cîte precauţii 
trebuie să-şi ia! 

Ea părea să-l scuze pe acela pe care amindouă îl aşteptau. 
Tinăra aşa înţelese. Ea protestă cu o uşoară mîndrie: 


—  Ferească Dumnezeu, mamă, să-mi permit a critica 
comportarea tatălui meu. sânt o fiică prea supusă şi 
respectuoasă. Numai că îmi fac griji pentru el... Mă tem mereu 
să nu i se întîmple ceva rău, vreun accident. 

— Vai! suspină mama, într-adevăr, în formidabila aventură în 
care s-a lansat, trebuie să se lupte cu o 

mulţime de duşmani, pentru a scăpa dintr-o sumedenie de 
pericole care-l ameninţă fără încetare. Şi, cu un suspin de 
regret: 

— Eram atât de fericiţi înainte. Şi am mai putea fi încă... Ah! de 
ce a trebuit să-i vină aceste idei!... 

— El este stăpiînul, spune Giselle cu tărie, ca un argument fără 
replică. 

— Pentru ce aceste himere, aceste nebunii? continuă mama, ca 
şi cum n-auzise. De cîte lacrimi nu ne-ar fi scutit, de cîte crunte 
decepţii, dureroase umilinţe, mizerii, torturi de toate felurile. 
Fără a mai socoti cei mai frumoşi ani ai vieţii pierduţi 
iremediabil!... 

— El este stăpiînul, repetă Giselle cu o blîndă încăpăţinare. 

— Eram atât de fericiţi! repetă mama cu lacrimi reţinute în ochi. 
— Vom mai fi fericiţi, dragă mamă, vei vedea! strigă Giselle 
înlănţuind-o cu braţele şi strîngînd-o cu pasiune. 

— Tu, da, copilul meu adorat, făcu mama înapoin-du-i cu 
tandreţe blândele mângăieri. Tu vei fi fericită, după cum meriţi 
să fii. 

Şi clătinîndu-şi capul blond, cu o expresie de o decepţie de 
nedescris: 

— Dar eu! Nu voi mai fi niciodată! Pentru că niciodată nu-l voi 
mai regăsi pe Charles al meu de altădată... Charles pe care atât 
de mult îl iubeam... şi care nu mă adora decât pe mine, numai 
pe mine. 

Şi din nou, doamna în alb recăzu pe ginduri dureroase care 
evocau, sinistru, o fericire pierdută care nu va mai reveni 
niciodată. Sau cel puţin ea avea acest presentiment funest. 
Giselle suspină, încojurîndu-şi mama cu o căldură pasionată. 

Mai trecu ceva timp. Pentru a suta oară, Giselle privi pe 
fereastră. Şi de aceasta dată, un strigăt izbucni de pe buzele 
sale: 

— El este! 


Părăsi în grabă fereastra, fugi lângă mama sa, o cuprinse cu 
braţele, îi acoperi faţa cu sărutări şi, plângând şi râzînd 
deopotrivă, nebună de bucurie, îngăimă: 

— El e, dragă mamă, e tatăl meul!... L-am recunoscut după 
mers!...Hai, nu mai plînge!... lată-l!... Dar, nebuna de mine! 
Alerg să-i deschid!... 

Şi, cu paşi sprinteni şi uşori, plină de graţie, alergă la uşă, sări 
treptele în salturi suple de căprioară tînăra, dispăru pe alee, 
trase zăvoarele de la poartă, deschise larg, ieşi în prag şi, cu 
inima zbătându-i-se în piept, privi în direcţia Marche- aux- 
Poirees. 

Bărbatul, tatăl fetei, tocmai intrase pe stradă. Giselle, în prag, îl 
privea cu ochi luminoşi umezi de lacrimi de bucurie, în care se 
citea toată tandreţea ei filială. Aştepta. 

În acest moment, o căruţă cu fin care stătea în faţa unei porţi, la 
două case depărtare, se urni, venind în direcţia cavalerului. 
Strada era îngustă. Căruţa, umplută cu fin până la înălţimea 
unui etaj, oprea toată trecerea. Tinăra, ca să-i facă loc când 
trecu prin dreptul ei, trebui să se retragă pe alee. Cavalerul 
trebui la rîndu-i să se oprească, să se ferească lipindu-se de zid. 
Căruţa trecu încet, greoi, scîrţiind, trasă de doi cai mânaţi de un 
căruţaş nepăsător. 

. Cavalerul reuşi să-şi reia drumul. îşi zări fiica, mări pasul şi 
ajunse alături de ea. O cuprinse în braţe, o strînse tandru la 
pieptul său, îi acoperi fruntea virginală şi buclele aurii cu 
sărutări, murmurînd: 

— Copila mea! Copila mea dragă! Scumpa mea Giselle! 

— Tată! Bunul meu tată! biiguia Giselle, iată-vă în sfirşit!... Viu şi 
nevătămat, slavă Domnului. 

Se îmbrăţişară din nou. Se priveau, se examinau. Tatăl, desigur, 
îşi adora fiica, iar ea avea pentru el aceeaşi adoraţie, dublată de 
o înflăcărată venerație. 

Uitară de ei înşişi astfel, pentru un moment care le păru 
amîndorura mai scurt de o secundă, dar care în realitate se 
prelungi mai multe minute. 

Pardaillan ştia bine că strada Fers era strada vinză-torilor de 
nutreţ. Şi atunci când îi vorbise lui Landry Coquenard de acea 
unică şansă pe care o aveau poate de a scăpa cu bine, la asta 
se gîndea. Pardaillan îşi spunea că, dacă ar avea „şansa" de a 
ajunge la strada Fers, ar avea, „poate", această a doua „şansă 


de a găsi o grămadă de fân, de nutreţ oarecare pe care să poată 
sări fără riscul de a-şi rupe oasele. Şi atunci, de fapt, ar fi avut 
„poate şansa finală" de a scăpa nevătămaţi. 
Şi aceasta, grămada aceasta de fân salvatoare pe care o tot 
căutau cu disperare de sus, de pe acoperiş, după ce avuseseră 
„şansa" de a face îndrăzneţul tur de forţă şi de îndeminare care 
era escaladarea unui acoperiş ascuţit care îi dusese acolo unde 
aveau nevoie. Din nefericire, şansa părea să-i fi abandonat. Se 
săturase săse tot uite în stradă, cu riscul de a fi cuprins de 
ameţeală şi să cadă în gol, nu găsea ce căuta. 
Şi în acest moment, când începuse cu-adevărat să dispere, 
sfirşise prin a găsi: o poartă tocmai se deschisese larg şi ieşise o 
căruţă încărcată cu fân. Pardaillan o arătase însoţitorilor săi 
spunînd: 

— Aici e sfârşitul. Sărim. 
Şi săriseră, unul după altul. Şi nu avuseseră nimic, decât o 
zdruncinătură destul de puternică. 
Pînă atunci, Pardaillan nu-şi pusese problema ce va face când va 
ajunge în stradă. Era dintre cei care îşi spun că, pentru a fi bine 
făcut, fiecare lucru trebuie să vină la timpul său. 
Pentru a găsi această soluţie destul de spinoasă lucra acum 
mintea neobosită a lui Pardaillan. 
Din nefericire nu avu de fapt timp să reflecteze bine: căruţa nu 
rămase pe loc decât timpul care îi trebuia căruţaşului să închidă 
poarta. Şi plecă, purtînd în vîrful piramidei de fîn pe cavalerul de 
Pardaillan, contele Odet de Valvert şi pe scutierul său, Landry 
Coquenard. 
Căruţa plecase. Şi partea proastă era că se îndrepta spre 
Marche- aux-Poirees. Adică spre Concini, spre d'Albaran, spre 
căpitan şi arcaşii lui. Spre o întreagă haită de lupi turbaţi care 
căutau care încotro prin stradă, care, negăsindu-le cadavrele şi 
văzînd căruţa asta încărcată cu ceea ce putea fi o saltea foarte 
groasă şi moale, nu ar fi uitat în nici un caz să o oprească şi s-o 
scotocească. 
Cu sabia scoasă din teacă, cu o înfricoşătoare expresie 
amenințătoare, cu o voce pe care atita furie o făcea de 
nerecunoscut, Pardaillan bombăni: 
— Pe Pilat, să nu rămînem pe grămada asta de fân de unde vom 
fi înhăţaţi ca nişte prostănaci! Să coborim şi, pentru că trebuie 


să crăpăm aici, înainte de a o fi redus pe blestemata de Fausta 
la tăcere, măcar să n-o facem fără să căsăpim pe câţi putem. 
Era gata să se lase să alunece din virful căruţei. Dar regretul său 
de a o lăsa pe Fausta să triumfe era atât de viu,. încât încă nu 
putu să se decidă să se repeadă înaintea morţii. 

Din întîmplare, căruţa mergea pe dreapta străzii. Şomoioagele 
de fân care atirnau în afară de fiecare parte, atingeau fațadele 
caselor. Şi încă într-atit încât am văzut că Giselle, fata doamnei 
în alb, trebuise să intre din nou pe aleea casei şi că tatăl ei, 
puţin mai departe, trebuise să se lipească de zid ca să nu fie 
zgîriat în trecere de fân. 

Pardaillan şi însoțitorii săi, în vîrful căruţei, se găseau la nivelul 
primului etaj al acestor case de care treceau atât de aproape. ŞI 
iată că, aruncînd în jurul lui acea privire disperată a înecatului 
care nu ştie de ce ramură să se mai agaţe, observă în faţa lui o 
fereastră deschisă larg, la una din case. încă două sau trei 
învîrtiri de roţi şi s-ar fi aflat chiar în faţa ferestrei. 

Pardaillan nu se întreba cui putea aparţine această casă şi nici 
cine erau cei care locuiau în ea. El nu îşi spuse decât că, dacă ar 
fi intrat acolo pe fereastră, aceştia ar fi scos nişte ţipete care i- 
ar fi atras pe Concini, cu toată banda lui. îşi spuse pur şi simplu 
că refugiindu-se în această casă, va ciştiga citeva momente, 
unul sau poate chiar mai multe. Şi cîteva momente cîştigate 
puteau însemna salvarea lui şi a camarazilor săi. 

Nu-şi spuse mai multe şi nu ezită o secundă. Cu virful spadei 
arătă fereastra lui Odet şi lui Landry. Ei înţeleseră imediat, fără 
să fie nevoie de cea mai mică explicaţie. Se găsiră curînd în faţa 
ferestrei deschise, numai la un pas de ea. Cu aceeaşi agilitate şi 
iuţeală de decizie de care tocmai dăduseră cîteva dovezi remar- 
cabile, încălecară balustrada, săriră în interior şi închiseră 
fereastra în urma lor. 

Nici necunoscutul cavaler, nici fiica lui, nici căruţaşul nu văzură 
această manevră. Nici măcar nu bănuiră că s-ar putea afla nişte 
oameni în virful acestei căpiţe de fân umblătoare. Căruţa, 
despovărată, trecu mai departe, zdruncinându-se, scîrţiind 
jalnic. La o aruncătură de băț mai încolo trebui să se oprească. 
lar căruţaşul, zăpăcit, se văzu înconjurat de toată banda de lupi 
a lui Concini. Şi din zăpăceală căzu într-o groază nebună şi 
începu să clănţăne din dinţi când recunoscu silueta 


înspăimiîntătoare a căpitanului şi când se văzu supus unui 
interogatoriu în toată regula. 

IV 

O VIZITĂ NEAŞTEPTATĂ 

Doamna în alb îşi văzuse fata fugind în întîm-pinarea tatălui ei. 
Tocmai se pregătea să se avinte pe scară pe urmele fiicei. în 
acest moment, trei bărbaţi, trei apariții formidabile, 
înspăimîntătoare, cu armele în mînă apărură în cadrul ferestrei 
larg deschise şi năvăliră în camera unde se afla ea. 

Cu un aer de o inexprimabilă demnitate, cu vocea fără să-i 
tremure, dispreţuind ideea de a striga în ajutor, ea îi întrebă: 

— Cine sânteţi? Ce vreţi? Ce înseamnă...? 

Se întrerupse brusc. Seria de întrebări care îi venea pe buze se 
sfirşi printr-un strigăt plin de o extraordinară mirare: 

—r Domnul de Pardaillan!... 

Acesta recunoscu în acelaşi moment tîinăra femeie. Şi, ca şi ea, 
se întrerupse şi strigă: 

— Violetta!... ' 

Ea se avintă îndată, se aruncă cu un cast abandon la pieptul larg 
al lui Pardaillan, ridică fruntea, expri 

mîndu-şi bucuria prin aceste cuvinte izvorite din adîncul inimii: 
_ Dumneavoastră, domnule, dumneavoastră, aici, 

la mine acasă!... Deci astăzi îmi sânt date toate onorurile? 
Pardaillan o înlănţui cu braţele, se plecă pentru a-i acoperi 
obrajii cu două sărutări frăţeşti, în timp ce-i spunea: 

— Draga mea Violetta!... La naiba dacă mă aşteptam să vă 
găsesc în odaia asta în care am intrat ca un răufăcător 
ordinar!... Oricum, sânt foarte fericit să vă văd. 

Pardaillan suridea cu un aer eroic. Ochii săi limpezi aţintiţi 
asupra Violettei nu exprimau decât cea mai tandră, cea mai 
fraternă afecţiune. Nici o umbră de nelinişte nu se citea pe 
figura lui loială. Din nefericire, aceasta nu era decât o mască pe 
care şi-o punea ca să-i ascundă tinerei femei marea dezamăgire 
care-l cuprinsese şi îngrozitorul acces de furie care-l atinsese din 
nou. Pardaillan îşi spunea: 

- „Ce demon fantastic şi rău se agaţă în halul ăsta de mine 
astăzi!... De ce să am nenorocul ăsta să nimeresc chiar la 
ducesa d'Angouleme!... La naiba, dacă ar fi numai ea... dulcea şi 
tandra Violetta, sânt sigur, şi-ar vărsa fără ezitare o parte din 
sângele ei ca să ne scoată din treaba asta... Dar mai este şi 


ducele... ducele d'Angouleme, asociatul doamnei Fausta, viitorul 
Charles al X-lea... Şi eu care nu mă număr printre amicii lui 
Charles d'Angouleme... Pe toţi dracii, sântem al dracului de 
favorizați de soartă dacă ne vede aici!..." 

Aceste reflecţii treceau prin mintea lui Pardaillan cu iuţeala 
fulgerătoare a gîndului. îndată îşi spuse: 

„Nu-i pot provoca dulcei Violetta durerea mortală de a încrucişa 
spada cu soţul ei, sub ochii ei... Pe de altă parte, nu vreau să mă 
las gituit ca un miel... la dracu, ar însemna să-i facem prea bine 
jocul Faustei!... Atunci nu văd decât o soluţie: să o luăm din loc 
cât mai repede, înainte ca ducele să se arunce asupra noastră." 

Luînd această decizie de a bate în retragere o dată în plus, 
Pardaillan îl avertiza pe Valvert printr-una din acele priviri de o 
strigătoare elocvenţă. Valvert pricepu îndată că era cazul, mai 
mult ca niciodată, să fie în gardă. Şi fu de-a dreptul buimăcit, 
căci credea că totul ajunsese la bun sfârşit. Fu buimăcit, dar 
asta nu-l împiedica să se stăpinească şi să-l avertizeze la rîndul 
lui pe Landry Coquenard printr-o lovitură cu cotul. Şi, gata de 
orice, deschise ochii şi urechile bine, încercînd să înţeleagă ce li 
se întîmpla. 

Nu întîrzie să fie lămurit. Ducesa d'Angouleme, pentru că ea era, 
chiar în momentul acela, se desprinse încetişor din îmbrăţişarea 
lui Pardaillan şi spuse, cu acelaşi accent de înduioşătoare şi 
naivă bucurie: 

— Ce mare va fi bucuria ducelui d'Angouleme cînd, venind 
acasă, va avea fericita plăcere de a-l găsi pe iubitul său frate 
mai mare, cavalerul de Pardaillan! 

„Ducele d'Angouleme! Strigă în sinea sa Valvert. Ciuma şi 
fierbinţeala, azi avem numai ghinioane!..." 

Pardaillan respiră mai uşurat când auzi că ducele nu era acasă. 
Dar cum pricepea că acesta putea să sosească dintr-un moment 
în altul, nu zăbovi. 

— Ducesă, spuse el, cred că aţi înţeles, după modul în care ne- 
am strecurat în casă, că ne aflăm într-o 

situaţie dificilă, avem pe urmele noastre o bandă de cîini turbaţi 
care ne hăituiesc... 

— Am înţeles perfect acest lucru. Şi nu este nevoie să vă spun, 
cavalere, că aici sînteţi în deplină siguranţă. 


— Veţi binevoi să mă scuzaţi, dacă vă părăsesc tot atât de brusc 
cum am apărut. Vă jur, Violetta, că împrejurările nu-mi permit să 
acţionez altfel. 

Gândindu-se că totul fusese spus, el făcu semn lui Valvert şi lui 
Landry să-l urmeze, şi se îndreptă spre uşă. 

— Cum, Cavalere, vă vorbesc de Charles şi ocoliţi răspunsul!... 
Vă spun că această casă în 'care întîmplător v-aţi căutat refugiul 
aparţine celui mai sigur, celui mai devotat dintre prietenii voştri, 
care vă va fi alături într-o clipă, gata să-şi verse sângele pentru 
voi!... Ar trebui să vă simţiţi în siguranţă... Şi preferaţi să 
plecaţi... cu riscul de a cădea în miinile celor care vă hăituiau şi 
care vă caută probabil în continuare!... De ce, cavalere, de ce? 
Din tot ce spusese ea, Pardaillan nu reţinuse decât un lucru: 
acela că ducele nu va întîrzia să sosească. 

— Ar fi prea lung să vă explic! strigă el. 

Şi, cu un ton în care îşi concentrase toată puterea de 
convingere: 

— Pentru Dumnezeu, Violetta, lăsaţi-ne să plecăm!... Poate că 
mai este încă timp!... 

— Fie, făcu ea cu tristeţe, dar vă previn că este prea tirziu: 
ducele urcă. Mai bine ascultați. 

Pardaillan pusese deja mîna pe clanţă. Se opri brusc auzind 
aceste cuvinte. Ciuli urechile. Recunoscu vocea ducelui care, 
urcînd scara, vorbea tare cu Giselle. Şi, furios, blestemă: 

— La toţi dracii! 

Ducesa îi urmărise toate mişcările cu o înfiorată atenţie. Acum 
înţelesese. Se apropie de el, îi puse mîna delicat pe umăr şi, cu 
vocea sa dulce în care se ghiceau suspine înăbușite: 

— Deci nu mă înşelasem, spuse ea: voi nu vreţi să vă întîlniţi cu 
soţul meu! Şi", Dumnezeu să mă ierte, dar s-ar spune că-l evitaţi 
ca şi cum ar fi un duşman pe care l-aţi şti fără nici un scrupul. 

— Ei bine, da, aşa este! mărturisi Pardaillan. Şi, ridicînd din 
umeri, cu o afectată bruscheţe: 

— Nu voiam să v-o spun pentru că ştiam că v-aş provoca o mare 
durere: aflaţi deci, biata mea Violetta, că ducele şi cu mine 
sîntem certaţi de moarte. 

O crispare a trăsăturilor fine şi delicate îi trădară durerea pe 
care i-o pricinuia această veste, la care se aştepta totuşi de 
cîteva momente. Pardaillan, văzind-o foarte palidă, foarte 


răscolită la auzul celor spuse, îi luă tandru mîinile, i le strinse 
încetişor, şi, cu o voce blindă, îi spuse: 

— Vă asigur că nu este deloc vina mea, Violetta. 

— Vai, grăi ea cu tristeţe, sânt convinsă că greşeala nu este de 
partea voastră! Dar el, Charles, cum a putut...? 

— Vorbiţi despre faptele din trecut, a căror memorie o păstraţi 
cu fidelitate. Dar ducele nu vede decât prezentul. Dar trebuie să 
vă spun că în prezent eu sânt un obstacol în calea realizării 
proiectelor ducelui. De unde reiese pentru el necesitatea 
capitală de a suprima acest obstacol. Şi pentru că am avut 
neşansa asta afurisită să vin să mă predau fedeleş lui, puteţi fi 
sigură că nu va lăsa să-i scape o ocazie atât de frumoasă pentru 
a se descotorosi de mine. 

— Ar fi o laşitate! strigă ducesa. 

— Ei bine nu! răspunse Pardaillan cu aceeaşi răceală; trebuie să 
vedem lucrurile aşa cum sânt: adevărul este că dumneavoastră 
nu ştiţi, Violetta, că ducele este de partea acelor oameni. In 
cazul ăsta, este normal să-şi cheme prietenii în ajutor ca să se 
descotorosească de noi. Mai mult, dacă nu o va,face, va fi 
greşeala lui. 

— El, Charles d'Angouleme, un Valois, fiul lui Charles al IX-lea, 
el, de partea acestor tilhari! se revoltă ducesa. Numai pentru că 
sânteţi voi cel care mi-o spune, cavalere, aş consimţi s-o cred. 
Orice ar fi, chiar atât să se fi coborit... niciodată nu voi crede că 
Charles... 

— lată-l pe duce. Veţi fi îndată lămurită, o întrerupse cu răceală 
Pardaillan. 

Şi, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, se întoarse spre Odet de 
Valvert şi Landry Coquenard, martori muţi, dar foarte atenţi şi, 
de ce să n-o spunem, destul de tulburaţi de această convorbire 
dramatică. Şi, cu voce joasă, plină de blindeţe, dar şi de 
irezistibilă autoritate: 

— Băgaţi-vă sabia în teacă, copiii mei. Şi explică: 

— Nu o putem îndurera pe această nobilă femeie bătindu-ne sub 
ochii ei cu soţul său. 

în acest moment, uşa se deschise brusc. Giselle, cu ochii 
strălucind, cu chipul însufleţit, intră ca vintul strigînd: 

— Mamă, scumpă, iată-l pe tata! 

Ea se opri interzisă, văzindu-l pe Pardaillan. Se părea că îl 
cunoştea de minune, căci strigă cu o veselie naivă: 


— Domnul de Pardaillan! 

Şi ca o copilă ce era, îi sări imediat de git, spunînd: 

— O, cât sânt de fericită să vă văd, domnule! Pardaillan o strinse 
tandru la piept, aşa cum o 

îmbrăţişase şi pe mama şi îndepărtînd-o cu blindeţe, o admiră 
făcîndu-i complimente: 

— Micuța mea Giselle!... O, cât de mare te-ai făcut, ce frumoasă 
eşti! Dar nu mai eşti o fetiţă! lată-te devenită o domnişoară, o 
adevărată domnişoară! Şi ce frumoasă, pe legea mea, la fel ca 
şi mama ta!... E tot ce pot să-ţi spun. 

— Ah, şi ce bucuros va fi tatăl meu! strigă Giselle. în acest timp, 
admirînd-o şi făcîndu-i în continuare 

complimente, Pardaillan o îndepărta, fără a avea însă aerul că o 
face, pentru a- şi păstra libertatea de mişcare fiindcă dacă 
hotărise să nu scoată spada împotriva ducelui, asta nu însemna 
că era hotărît să se lase înjunghiat ca un miel. Şi, cu ochii săi 
pătrunzători, el se uita spre palier, căutindu-l pe duce şi 
mirîndu-se că acesta încă nu apărea. 

Ducesa, de asemenea, era şi ea mirată că ducele nu apărea. ŞI 
o întrebă pe fiica ei: 

— Deci, ce face tatăl tău? 

— S-a oprit un moment ca să-şi lege pintenul, explică fata. 

în acelaşi moment se auziră paşi urcînd scara şi vocea ducelui 
anunţă: 

— iată-mă, Violetta. 

în sfîrşit, ducele apăru. îndată îl zări pe cavaler, care stătea 
drept, nemişcat, cu braţele încrucişate, între fiica şi soţia lui. 
Avu o tresărire violentă şi bâgui: 

— Pardaillan!... Aici!... 

într-o clipă fu cu spada în mînă. Mantia, smulsă de o mînă 
rapidă, era deja aruncată pe umărul stîng. Aceasta era prima 
mişcare, de-a dreptul negîndită, aproape maşinală, care fusese 
făcută cu o iuţeală fulgerătoare, iar ducele nu făcu mai mult. 
Rămase nemişcat, încordat, în gardă, supraveghindu-şi cu ochii 
scânteind adversarul. 

O linişte de moarte se lăsă peste toţi actorii acestei scene, un 
timp greu de apreciat. 

Pardaillan nu se clinti. Unul dintre acele surisuri de nedefinit, 
care nu putea să-i aparţină decât lui, trecu pe buzele sale. îi 
aruncă Violettei o privire care spunea clar: „Ce v-am spus?" 


Ducesa privea toate acestea cu ochii aproape ieşiţi din orbite, ca 
şi cum nu-şi putea crede ochilor. lar la întrebarea mută a 
cavalerului, ea răspunse, ridicîind spre cer o privire 
deznădăjduită, care spunea „Vai mie!" 

Tinăra Giselle deschisese ochii mari şi limpezi în care se citea o 
mare nedumerire. Ea nu înţelegea nimic din ceea ce se întîmplă. 
în candida ei neştiinţă, crezu că este o neînțelegere, şi ea fu 
aceea care rupse prima această tăcere foarte scurtă, dar atât de 
amenințătoare. Şi strigă cu naivitate: 

— Tată, tată! Nu-l recunoaşteţi pe bunul vostru prieten, domnul 
de Pardaillan? 

Cu o voce aspră amenințătoare, acesta se răsti: 

— Ce căutaţi aici, Pardaillan? 

Pardaillan se pregătea să răspundă. Cu un gest de regină, 
ducesa îi făcu semn să tacă. Şi, îndreptindu-se, într-o atitudine 
de o negrăită măreție, ea fu aceea care îi răspunse soţului său: 
— Duce d'Angouleme, sânteţi într-adevăr dumneavoastră cel pe 
care îl văd cu spada în mînă în faţa binefăcătorului vostru? Pe 
Dumnezeu cel viu, ce aşteptaţi ca să vă băgaţi spada în teacă şi 
să vă scuzaţi cum se cuvine de atitudinea voastră incalificabilă? 
Ducele scutură din cap cu un aer cumplit şi, pe un ton de stăpân 
care aşteaptă să fie ascultat: 

— Tăceţi, Violeta, spuse el, voi nu ştiţi... 

Dar ea nu admise să i se impună tăcerea. Luă o atitudine mai 
mîndră ca niciodată şi-l întrerupse: 

— Eu ştiu, domnule, că dacă doamna mama voastră este în 
viaţă, dacă eu sânt în viaţă, dacă voi înşivă sânteţi în viaţă, noi o 
datorăm acestui om. Eu ştiu că acest om a vărsat pentru noi mai 
multe picături de sânge deciţi bani aveţi voi în cuferele voastre. 
Eu ştiu că, pentru noi, el a ţinut piept tuturor duşmanilor 
puternici din care cel mai mic ne-ar fi zdrobit dacă nu aveam 
ajutorul braţului său invincibil. Eu ştiu că, dacă aţi fi vrut-o, în 
mod loial, ca tot ce a făcut el, ar fi cîştigat pentru voi tronul 
tatălui vostru, regele Charles IX. Dar în acest timp, voi nu aveaţi 
altă ambiţie decât dragostea şi acest tron la care vreţi să 
ajungeţi, prin nu ştiu ce manevre dubioase şi ascunse, astăzi, 
voi atunci, l-aţi refuzat. lată ce ştiu şi n-am nevoie să ştiu 
altceva. lată ce ştiaţi şi voi înşivă nu cu mult timp în urmă. ŞI 
găsesc monstruos, nedemn de un bărbat nobil că aţi 


putut uita. Haideţi, duce, băgaţi-vă spada în teacă. Nu vedeţi că 
vă dezonoraţi îndreptînd arma împotriva unui om care are spada 
în teacă? 

Numai ultimele sale cuvinte reţinură atenţia ducelui. Se simţi 
umilit. îşi băgă iute spada în teacă. 

Ducesa îşi dădea seama foarte bine că vorbele sale nu 
atinseseră inima ducelui şi că acesta nu revenise la sentimente 
mai bune. 

Şi totuşi, ea ar fi voit să-i vorbească în continuare, să se 
străduiască să-şi convingă soţul. Nu avu însă timpul s-o facă. In 
momentul acela uşa de afară fu zguduită de lovituri violente. 
Ducele avu o tresărire de nelinişte. Această nelinişte se 
transformă în groază când auzi o voce autoritară strigând: 

— Deschideţi, în numele regelui! 

În timp ce ducele îşi trecea maşinal mîna pe frunte, unde simţea 
ivindu-se broboane de sudoare, ducesa tresări şi îl privi pe 
Pardaillan. Văzu că suridea amar. înţelese într-o clipă de ce. 

— Pe dumneavoastră vă caută? întrebă ea cu jumătate de gură. 
— da! răspunse la fel Pardaillan. 

Şi, cu voce tare, adresîndu-se ducelui, cu un surâs de nedescris, 
îl asigură: 

— Nu vă temeţi, duce, n-au venit să vă aresteze. sânt prietenii 
voştri. 

— Prietenii mei! Care prieteni? murmură maşinal ducele, a cărui 
tulburare creştea. 

— Dar, mai întîi, signor Concini, preciza Pardaillan. 

— Acest pedant ridicol din Italia nu face parte dintre prietenii 
mei, protestă ducele cu o strimbătură de dispreţ. 

— Apoi, continuă Pardaillan, ca şi cum nu auzise, senior 
d'Albaran... 

— D'Albaran! strigă ducele fără voia lui. 

— Probabil că nici el nu face parte dintre prietenii voştri? 
zeflemisi Pardaillan. Dar acest nobil hidalgo o reprezintă aici pe 
doamna Fausta... Şi, aceasta, nu puteţi spune că nu face parte 
dintre prietenii voştri. 

— Prinţesa Fausta? interveni ducesa. 

— Care se numeşte acum ducesa de Sorrientes, da, Violetta, o 
informă cu amabilitate Pardaillan. 


— Prinţesa Fausta!... Cea care ne-a urmărit mult timp cu ura 
sa?... Cea din ghearele căreia a trebuit să depuneţi atita 
osteneală ca să ne smulgeţi? 

— Ea însăşi! La dracu, nu există două Fausta! 

— Şi voi spuneţi, se indignă ducesa, că ducele a devenit 
prietenul acestui duşman de moarte care, de zeci de ori a vrut 
să ne omoare pe amindoi? 

— Am spus. Şi vedeţi că domnul duce nu mă contrazice. Aceasta 
vă explică, Violetta, de ce am devenit un duşman pentru el. 

— Oh! ce ruşine! , 

— în numele regelui, îşi pierdu răbdarea vocea din stradă sau, la 
dracu, spargem poarta! 

Pardaillan făcu doi paşi în direcţia ducelui. Şi cu vocea sa 
glacială: 

— Duceţi-vă să deschideţi, domnule, şi nu vă temeţi de nimic 
în,ceea ce vă priveşte: vă spun eu că sânt buni prieteni de-ai 
dumneavoastră. Haideţi, profitaţi de 

ocazie. Deschideţi-le uşa, spuneţi-le că sânt aici, şi lăsaţi-i să-şi 
facă treaba... Şi iată-vă scăpat de mine pentru totdeauna... Nu 
va mai fi nici un obstacol între voi şi tronul acela la care rivniţi. 
Eu mort, nu veţi mai avea decât să-l luaţi... cu riscul de a-l 
împărţi cu doamna Fausta... Haideţi dar, duceţi-vă, vă spun că 
nu veţi mai avea niciodată o asemenea ocazie ca să scăpaţi de 
mine. 

Şi totuşi, în pofida oricăror aşteptări, ducele nu se clinti. Ridică 
din umeri cu dispreţ şi, cu un surâs straniu pe buze, se îndreptă 
spre uşă. Era un mod de a-i bloca drumul cavalerului. 

în stradă, ciocanul de fier forjat lovea fără încetare în uşa de la 
intrare. Şi vocea autoritară anunţa: 

— O ultimă somaţie: deschideţi, sau forţăm uşa! 

— Forţaţi-o, dacă aşa vreţi, bombăni ducele flegmatic. 
Atitudinea lui echivocă nu putea înşela un observator de talia lui 
Pardaillan. Şi chiar dacă ar fi avut vreo îndoială, numai 
stângăcia cu care spusese aceste cuvinte ar fi fost îndeajuns să 
o spulbere. Pardaillan pricepu manevra ducelui, şi încă atât de 
bine de parcă acesta şi-ar fi dat toată osteneala să i-o explice. 
Mai puţin abilă, şi de altfel ca întotdeauna puţin influenţată, fără 
să vrea, de sentimentele ei de afecţiune, ducesa crezu că 
ducele refuza să-l predea pe cavaler. Lăsă să-i scape un strigăt 
de bucurie: 


— Ah! v-am spus , cavalere, nu se putea să moară pentru 
totdeauna, orice sentiment de prietenie! 

Pardaillan începu să rîdă încetişor, din vîrful buzelor. 

— Ce naivă sânteţi! răspunse el simplu. 

— Ce vreţi să spuneţi? se înspăimîntă ducesa. 

— Domnul putea să se ducă pur şi simplu să deschidă uşa şi să 
mă predea. Acţionînd astfel cinstit, până la un anumit punct, 
dădea dovada unei atitudini nedemne, de uşoară fanfaronadă. 
N-a avut nici măcar acest trist curaj. Preferă să lase să i se 
forţeze uşa. când ea va fi forţată — şi nu va mai dura mult, 
auziţi, jos se loveşte cu putere şi hotărire — d'Albaran şi Concini 
vor năvăli în casă şi mă vor lega fedeleş. Şi iată cum s-ar potrivi 
lucrurile: domnul se trezeşte scăpat de mine, fără ca eu să-i pot 
reproşa că el m-a predat. Ce spuneţi de frumuseţea asta de 
găselniţă, Violetta? 

Ducesa, cu un ton autoritar, irezistibil, fiindcă îi venea din inimă, 
ordonă: 

— Coboriţi, domnule, şi vorbiţi acelor oameni. 

— Fiindcă ţineţi neapărat, mă duc, doamnă. 

Avea pe buze acelaşi surâs enigmatic pe care îl mai avusese. De 
această dată, ducesa nu se mai lăsă păcălită. Puse mîna ei albă 
pe braţul ducelui şi îl opri în momentul în care deschidea uşa 
odăii: 

— Un moment, îi spuse, chiar dacă încep să nu vă mai recunosc, 
nu vă voi aduce jignirea de a crede că îi veţi lăsa pe acei oameni 
să intre şi să-l predaţi pe oaspetele trimis de Dumnezeu. Totuşi, 
întrucît îmi pare că v-aţi pierdut bunul simţ şi cu nebunii trebuie 
să prevezi totul, vă previn că dacă urcă aici, vor trebui să calce 
peste cadavrul meu pe care îl veţi găsi în pragul acestei uşi. 

V 

GISELLE D'ANGOULEME 

Spunînd aceste cuvinte, ducesa scoase din sân un mic pumnal 
pe care îl strânse nervos în mînă pentru a arăta că amenințarea 
era serioasă. In acelaşi timp, îl examina cu privirea până în 
străfundul sufletului. Văzu o lucire sîngeroasă aprinzîndu-i-se în 
ochi. înțelese că amenințarea ei nu era de natură să-l 
oprească... Dimpotrivă... Era sfîrşitul dragostei ei, al fericirii ei. 
Simti un fel de muşcătură în inimă, care o făcu să se cutremure. 
îşi reveni, cu disperare. Nu voi să cedeze. Şi, cu mintea rătăcită, 


căuta inspiraţia cea bună, supremă, care ar fi înfrînt rezistenţa. 
Şi găsi una, pe care o rosti cu un calm sumbru, înfricoşător: 

— Vă previn, de altfel, că alături de cadavrul meu îl veţi găsi pe 
acela al fiicei voastre. 

De această dată, ducele fu atins. Lăsă să-i scape un urlet, în 
care se vedea dragostea sa părintească: 

— Fata mea dragă!... 

Ducesa respiră mai uşurată: simţea că găsise punctul sensibil. 
— Da, fiica voastră, răspunse ea cu putere, fiica voastră care, ca 
o adevărată Valois, cum este, nu va vrea să supravieţuiască 
dezonoarei tatălui ei şi care se va sinucide ca mine. Nu-i aşa, 
fata mea? 

— Bineînţeles, mamă, nu sânt fata care să supravieţuiască 
dezonoarei tatălui său. lar acest pumnal înroşit de sîngele 
dumneavoastră, iubită mamă, îmi va folosi ca să curm o 
existenţă care altfel mi-ar fi de nesuportat. 

Şi, îndreptîndu-se, cu o flacără de miîndrie în frumoşii ei ochi: 

— Cerul se va prăbuşi înghițind întregul univers, înainte ca 
ducele d'Angouleme, tatăl meu adorat, să comită cea mai mică 
greşeală împotriva onoarei. 

— Ah, viteaza micuță, murmură Pardaillan, emoţionat Tatăl 
aruncă fetei sale o privire arzătoare de 

recunoştinţă şi cobori umerii, ca şi cum s-ar fi simţit strivit de 
povara acestei prea înalte aprecieri pe care fiica lui o avea în ce- 
| privea. 

Şi ducele cobori treptele cîte patru, strigînd că vine să deschidă, 
iar rezultatul fu oprirea bruscă a asaltului uşii. Era şi timpul, 
pentru că uşa era îngrozitor de bruscată. 

îndată ce ducele ieşi, Giselle se întoarse spre Pardaillan şi îl privi 
cu ochii ei limpezi, cu un aer foarte serios, şi îl întrebă: 

— Domnule de Pardaillan, îmi puteţi spune de ce tatăl meu, care 
vă iubea ca pe un frate, vă consideră acum un duşman? 

— Ei bine, pentru că nu mai urmăm acelaşi drum, asta-i tot. 
_înţeleg, spuse Giselle cu o gravitate neobişnuită 

pentru o copilă de virsta ei, tatăl meu vrea să la tronul, 
moştenirea de la tatăl său, regele Charles al IX-lea, iar 
dumneavoastră vă împotriviţi. Asta este, nu-i aşa, domnule 
Pardaillan? 

Pardaillan îşi răsuci mustaţa cenuşie cu un aer încurcat, şi, 
hotărîndu-se brusc: 


— Este într-adevăr ceea ce cred eu că nu-i aparţine!. 

— Deci tatăl meu rivneşte un lucru care nu-i aparţine? 

— Da. 

— Adică... adică tatăl meu este un om necinstit? 

— La naiba, nu, tatăl tău nu este un om necinstit, o asigură 
Pardaillan cu un ton foarte convins. 

— Dar, dacă el... 

— Trebuie să faci diferenţa, o întrerupse Pardaillan: cel care 
vrea să-şi însuşească un lucru care nu-i aparţine, ştiind bine că 
acesta nu-i aparţine, este un om necinstit. Dar cel care, ca tatăl 
tău, crede sincer că acel lucru îi aparţine, este... este un om 
care se înşeală, şi atita tot. » 

— Atunci, domnule cavaler, vreţi să-mi explicaţi de ce 
dumneavoastră, care sînteţi atât de indulgent, v-aţi arătat 
adineauri atât de sever faţă de domnul duce d'Angouleme? De 
ce păreaţi a-i reproşa, ca pe o crimă, ceea ce, după părerea 
voastră, nu este decât o greşeală? 

întrebarea îl făcu pe Pardaillan să tresară, şi mârâi pentru sine: 
„Afurisita asta de fetiţă! Te asaltează cu lovituri de-astea 
directe, în stare să te doboare fără milă!" 

Dar, în acel moment, Pardaillan auzi zgomotul trupei pornind în 
marş pe sub fereastră. Şi, cîteva clipe mai tirziu, un ciocan 
izbind o uşă, cu un zgomot surd, îndepărtat. Nu-i trebui mai mult 
ca să înţeleagă. Uşurat de povara ce-l apăsa, cu tot calmul său 
aparent, îşi spuse, nu fără o oarecare satisfacţie lăuntrică: 
„Gata! Ducele a vrut să se arate demn de fiica lui: a refuzat să-l 
lase pe Concini să intre în casă. Trebuie să-l fi convins chiar că 
nu sîntem aici, pentru că iată-l pe florentin care pleacă să ne 
caute în altă parte. Acum pun rămăşag că ducele nu va putea 
rezista dorinţei de a discuta un moment cu seniorul d'Albaran." 
Nu se înşela: ducele d'Angouleme, cu aerul său cel mai înţepat, 
afirmase că persoanele căutate nu se aflau la el. Chiar ca favorit 
al reginei, Concini nu-şi putea permite să ceară unui personaj de 
importanţa ducelui d'Angouleme permisiunea de a intra în casă 
ca să se asigure că spusese adevărul. 

Dar intervenise atunci d'Albaran. El ştia foarte bine ce interes 
considerabil avea ducele să sevadă scăpat de Pardaillan. Din 
moment ce el afirmase că persoana nu se refugiase la el, acesta 
fu convins că spune purul adevăr. Şi, de bună-credinţă, strecură 
cîteva vorbe la urechea lui Concini ca să-l prevină că ar pierde 


inutil un timp preţios. Nici Concini nu avea mai multe motive să-l 
suspecteze pe reprezentantul Faustei decât avea acesta să-l 
suspecteze pe duce,. Plin de el, dădu un ordin căpitanului 
Seguier care, în fruntea arcaşilor săi, merse să bată la uşa casei 
învecinate. Concini era hotărit să cerceteze toate casele de pe 
stradă, una după alta. 

Acesta era zgomotul de trupe pe care urechea fină a lui 
Pardaillan îl auzise. 

Astea se petrecură cam în momentul în care Giselle îi pusese 
întrebarea pe care cavalerul tocmai o calificase ca pe o lovitură 
directă. Şi cum o cerceta pe copilă cu atenţie, căutând 
răspunsul pe care să i-l dea, îi veni în minte deodată un gând: 
„Dacă adoraţia pe care tatăl o avea odinioară pentru mamă s-a 
revărsat asupra copilei... Dacă această copilă pare să aibă o 
reală înrâurire asupra tatălui... De ce copila n-ar putea să facă 
ce n-a putut face mama ei? Ce lovitură pentru doamna Fausta, 
dacă ducele abandonează partida!... O lovitură la care nici nu s- 
ar putea aştepta!... O lovitură după care poate că nu i-ar mai 
rămîne decât să se întoarcă în Spania!... De ce nu?... Nu 
depinde decât de mine... Copila asta are un suflet drept şi 
generos... Fără să am aerul, mai ales fără să o lovesc în 
sentimentul de venerație pe care îl are pentru tatăl ei, pe care 
ar fi nedemn să-l murdăresc, pot să o luminez, s-o determin... 
Să încercăm, pe toţi dracii, jocul ăsta merită osteneala!" 

Luând această hotărîre, răspunse până la urmă cu un ton serios 
care nu mai era afectat: 

— Ascultă, copila mea, şi caută să mă înţelegi: dacă m-am 
arătat sever faţă de tatăl tău, dacă îi reproşez ca pe o crimă 
ceea ce nu este decât o greşeală, este pentru că sânt greşeli şi 
greşeli. Greşeala tatălui tău devine criminală pentru că, pentru a 
şi însuşi această coroană pe care o rivneşte, el o să sacrifice, 
fără ezitări, fără păreri de rău, mii şi mii de vieţi asupra cărora 
nu are nici un drept. 

— Cum aşa? întrebă Giselle, deschizînd ochii mari, miraţi. 

— Îţi spun îndată: îţi imaginezi, nu-i aşa, că micul Ludovic al XIH- 
lea nu se va lăsa jecmănit fără să se apere. Şi sper că recunoşti 
că ar avea dreptate. 

— Evident. 

Pardaillan, care îi citea gîndurile pe chipul expresiv, reluă, cu un 
aer detaşat: 


— Cred că ai auzit de ororile Ligii. 

— Vai! da, domnule. Şi am auzit de asemenea spunîndu-se că 
toate aceste nelegiuiri se trăgeau din faptul că am fost într- atât 
de... nebuni încât să primim printre noi pe spanioli, care sânt cei 
mai mari duşmani ai noştri. 

— Exact. Ei bine, ceea ce nu ţi s-a putut spune, pentru că puţine 
persoane o ştiu, este că Liga este opera prinţesei Fausta. 
Această luptă civilă înspăimîntătoare care, de ani şi ani, trece 
regatul prin foc şi sabie, această îngrozitoare înşiruire de crime, 
de ruine, de devastări, toate fiindcă Faustei i-a intrat în cap că 
ducele de Guise va lua locul lui Henri al Ill-lea pe tronul Franţei... 
pe care se-nţelege, l-ar fi împărţit cu ea. Ori, ceea ce prinţesa 
Fausta nu a putut face pentru de Guise, ducesa de Sorrientes 
vrea să încerce pentru ducele d'Angouleme. 

— Care va împărţi tronul cu ea! strigă ducesa, mânioasă, fără să 
vrea. 

— Nu am spus asta, replică rece Pardaillan. ` 
— Dar o credeţi, spuse ducesa. Nu ştiţi să minţiţi, prietene. In 
rest, atitudinea lui Charles faţă de mine, de când a ieşit de la 
Bastilia, este astfel încât presimţisem deja groaznicul abandon 
care mă aşteaptă. 

__Ce ruşine! murmură Giselle împietrită. 

Fără să-i lase timp să se gindească, să caute scuze, pe care în 
înflăcărata ei venerație filială, nu ar fi uitat să le găsească, 
Pardaillan îi puse întrebarea direct: 

— Şi acum, te întreb: chiar admiţind că tatăl tău ar avea 
drepturi indiscutabile, ştiind acestea, tu ai vrea o coroană 
dobîndită prin mijloacele josnice pe care ţi le-am arătat? 

— Mai bine moartea! strigă ea într-o răbufnire de indignare. 

— Pe legea mea! surâse Pardaillan, ştiam bine că îmi vei da 
acest răspuns! Tu înţelegi. 

— Cum poate tatăl meu, care este generozitatea şi loialitatea 
întruchipată, să nu înţeleagă? Poate că nu i-aţi explicat bine?... 
— l-am explicat foarte bine. Dar tatăl tău, în ideea lui fixă, îşi 
astupă urechile ca să nu audă, se leagă la ochi ca să nu vadă. 
Nu văd decât o singură persoană care să-l poată aduce la 
rațiune. 

— Cine? 

— Tu! 

— Eu... Cum?... 


— Şi datorită ţie, într-o anumită măsură, vrea el să devină rege: 
pentru că tu ai fi prinţesa Franţei. 

— Dar eu nu vreau să fiu. Cel puţin nu cu preţul ăsta. 

Pardaillan o măsură pentru ultima oară cu ochii lui pătrunzători. 
O văzu plină de sinceritate, foarte hotărită să meargă pe drumul 
pe care ar fi îndrumat-o el. Şi îi arătă ce trebuia să facă: 

— Atunci spune-i. Şi spune-i în aşa fel încât să-şi dea seama că 
autoritatea lui de tată şi de şef al casei nu te poate face să revii 
asupra hotăririi tale. 

— l-o voi spune, zise ea cu convingere. Şi asta chiar acum, iată- 
l. 

într-adevăr, în acel moment chiar, ducele d'Angouleme 
deschidea uşa. El fu acela care vorbi cel dintii. Se adresă lui 
Pardaillan, cu o politeţe rece: 

— Domnule, vedeţi că, cu toate cele pe care mi le-aţi spus, n-am 
vru să vă predau oamenilor care vă caută. 

Pardaillan se înclină cu răceală, fără să spună nici un cuvint. 
Ducele continuă cu aceeaşi politeţe rece: 

— Ar fi nedemn de mine să fac lucrurile doar pe jumătate. Deci 
trebuie să vă spun că strada, ca şi toate străzile învecinate, va fi 
strict supravegheată câtva timp. Vă invit, şi pe prietenii 
dumneavoastră la fel, să rămineţi aici atât cât consideraţi 
necesar. Voi avea grijă ca în acest timp să nu duceţi lipsă de 
nimic. Voi avea de asemenea grijă, onoarea mea fiind în joc, ca 
să vă puteţi retrage fără riscul de a cădea în miinile duşmanilor 
voştri. Vă avertizez că la aceasta se va rezuma tot ceea ce cred 
că trebuie să fac în amintirea vechii noastre prietenii. Şi pentru 
că aţi ţinut neapărat să fim duşmani, dacă după ce veţi ieşi, viu 
şi nevătămat din casa mea, vă voi întîlni în drumul meu, vă voi 
trata drept duşmanul meu de moarte. 

Pardaillan se pregătea să răspundă, dar nu mai avu timp. 
Giselle, văzînd că tatăl ei terminase de vorbit, se apropie de el, 
îi înconjură gitul cu braţele sale albe şi plinuţe şi, cu vocea cea 
mai calmă, îl imploră: 

— Vă conjur, faceţi pace cu domnul de Pardaillan, care, în ciuda 
aparenţelor, cu toate astea, a rămas de 

fapt cel mai bun prieten al vostru... singurul prieten adevărat pe 
care l-aţi avut vreodată, tată. 

— Să fac pace cu Pardaillan? Nu este nimic pe lume pe care să-l 
doresc mai mult. Pentru asta sânt gata la multe sacrificii, chiar 


şi la cele mai penibile. Ar mai trebui să ştim dacă Pardaillan este 
dispus să accepte această pace. 

Ca şi cum s-ar fi adresat direct cavalerului punîndu-i întrebarea, 
acesta răspunse: 

— Duce, în ceea ce mă priveşte, sânt gata să-mi şterg din 
memorie amintirea neînţelegerii care se ridicase între noi. sânt 
dispus să vă întind mîna cu loialitate. sânt cu atât mai dispus s-o 
fac, cu cât apreciez la adevărata valoare generozitatea gestului 
pe care îl faceţi. 

Impresionat, fără voia lui, ducele d'Angouleme deschise braţele, 
spunînd: 

— Ei, pe legea mea, hai întîi să ne îmbrăţişăm! 

— O doresc din toată inima, consimţi Pardaillan. Numai că, în loc 
să se arunce în braţele ducelui, adăugă, fixîndu-l cu privirea: 

— Duce, ştiţi că nu vom mai redeveni prieteni buni decât cu 
condiţia pe care v-am spus-o la palatul Sorrientes. 

— Nu renuntati? insistă ducele cu aerul său rece. 

— Nu, răspunse sec Pardaillan. 

— Atunci să nu mai discutăm despre asta. 

Şi, întorcîndu-se spre Giselle, care urmărise această scurtă 
dezbatere cu o atenţie pasionată: « 

— Am făcut tot ce am putut, spuse el. Dar, vezi şi tu, copila 
mea, domnul de Pardaillan rămîne neclintit în 

hotărîrea sa. Nu eu, ci el singur, vrea să rămînem duşmani. Deci 
nu îmi mai vorbi de lucrul acesta. 

Credea că totul fusese spus şi că ea, ca o fiică as- cultătoare, se 
va înclina în faţa voinţei lui astfel exprimate, dar ea nu se lăsă. 
Şi, foarte respectuoasă, însă cu o fermitate la care el nu se 
aştepta: 

— Dimpotrivă, tată, spuse ea, permiteţi-mi să vă vorbesc în 
continuare, pentru că mi se pare că nu s-a spus totul. 

— Ce mai este de spus? mârâi ducele încruntîndu-şi sprîncenele. 
Fără să se lase mai prejos, cu aceeaşi deconcertantă fermitate, 
ea explică: 

— Există un mijloc foarte simplu de a face pace cu domnul de 
Pardaillan, aceea de a accepta acea condiţie pe care o 
respingeţi şi care, venind de la domnul cavaler, nu poate fi 
decât onorabilă pentru dumneavoastră. 

— Destul, o întrerupse ducele făcînd pe severul, mai întîi nu vă 
voi permite să abordaţi o problemă care nu prezintă -nici un 


interes pentru o copilă de virsta voastră şi despre care, în plus, 
nu ştiţi nimic. 

— Scuzaţi-mă, monseniore, dar contrar a ceea ce credeţi ştiu 
foarte bine despre ce este vorba. 

— Ştiţi? întrebă ducele, sufocîndu-se. 

— Ştiu că, pentru a vă reda stima şi prietenia lui, domnul de 
Pardaillan vă cere simplu să renunţaţi la pretenţiile voastre la 
tronul Franţei. 

— Dumnezeu să mă ierte, cred că vă permiteţi să discutaţi cu 
mine! strigă ducele, pe un ton cu atât mai violent cu cât se 
simţea încurcat. 

— Tatăl... 

Ajunge! Intraţi în camera voastră, domnişoară, şi nu vă mişcaţi 
de-acolo fără permisiunea mea. 

Credea că încheie discuţia cu acest act de brutală autoritate, 
care îl scotea pentru moment din încurcătură, dar care, simţea 
el bine, nu rezolva nimic, într-adevăr, ea se înclină în faţa lui cu 
cel mai profund respect, spunînd: 

— Mă supun, monseniore. Şi îndreptîndu-se, adăugă: 

— Dar daţi-mi voie să vă spun că, în interesul dumneavoastră, 
aţi face mai bine să renunţaţi, aşa cum vi-o cere domnul de 
Pardaillan şi cum vă implor eu însămi. 

Tonul pe care rostise aceste cuvinte îi păru atât de ciudat 
ducelui, încât fu viu impresionat. 

— De ce? întrebă, mai mult fără voia lui. 

— Pentru că întotdeauna este mai bine să renunţi la o cauză 
care este dinainte pierdută. 

— De ce ţi se pare cauza mea dinainte pierdută?... 

— Pentru că l-aţi avea pe domnul de Pardaillan împotriva 
voastră, răspunse Giselle fără ezitare, cu aceeaşi siguranţă. 

— îi ştiu valoarea mai bine ca oricine. Şi totuşi nu este invincibil 
şi nu renunţ la speranţa de a-l învinge. 

— Se poate, spuse ea. Voiam să spun că, dacă vi se 
împotriveşte, trecînd peste profundele sentimente pe care le are 
pentru noi, eu simt, şi inima mea nu mă înşală, că este cauza 
dumneavoastră care îi pare, lui, care este onoarea însăşi, foarte 
nedemnă. Şi, aşa neştiutoare şi fără experienţă cum sînt, ştiu 
totuşi că o cauză nedemnă este dinainte pierdută. 

Privirea scânteietoare de loialitate pe care i-o aţintea drept în 
ochi cu obstinaţie avea o asemenea strălucire încât el nu o mai 


putu suporta. întoarse privirea, îşi plecă fruntea, îşi răsuci 
mustaţa cu un aer încurcat şi în sfîrşit, cu voce joasă, aproape 
ruşinată, murmură, în chip de scuză: 

— Pentru tine mai ales voiam această coroană care, de drept, 
mi s-ar fi cuvenit. 

Era o mărturisire tacită. 

Efectul pe care îl produse asupra fiicei sale fu teribil: fu ca şi 
cum totul s-ar fi prăbuşit în ea. Nu-şi mai permise nici cea mai 
mică reflecţie, nici cea mai mică observaţie. Se mulţumi să 
spună, cu o voce stinsă, de nerecunoscut, ca şi întreaga sa 
atitudine: 

— Dacă este într-adevăr pentru mine, v-aţi dat o osteneală 
inutilă, căci vă avertizez cu respect, monseniore: voi umbla 
desculţă, în zdrenţe, cu capul acoperit de cenuşă, să-mi cerşesc 
pîinea pe stradă sau sub portalul vreunei biserici, mai degrabă 
decât să accept orice de la o regență obţinută prin mijloacele pe 
care vreţi să le folosiţi. 

Tatăl înţelese că întreaga sa autoritate nu ar fi putut-o 
determina să revină asupra acestei hotăriri, pe care nici 
blîndeţea, nici violenţa nu ar fi putut-o zdruncina. 

— până la urmă, spuse el cu amărăciune, ceea ce îmi spui este 
o încercare de a mă face să renunţila moştem-nirea tatălui meu! 
—  Ferească Dumnezeu! răspunse ea. Sânteţi stăpinul, 
monseniore, iar eu nu sânt decât foarte umila voastră 
servitoare... 

— Deci nu mai eşti fiica mea? o întrerupse ducele, ca unul care 
sondează terenul. 

. Nu sânt decât foarte umila voastră servitoare. Veţi face deci 
după cum vă va fi voia, monseniore. Dar, fiindcă sânt ferm 
convinsă să refuz onorurile cu care vreţi să mă acoperiţi, mi s-a 
părut că pot, fără să vă contrazic cu nimic, să vă cer, nu să 
renunţaţi la moştenirea tatălui vostru, dacă consideraţi că aveţi 
dreptul, ci, pur şi simplu, ceea ce nu este deloc acelaşi lucru, să 
renunţaţi la a folosi aceste mijloace nedemne de un Valois. 

s — Să renunţ la aceste mijloace, când nu am altele la 
dispoziţie, înseamnă, gîndeşte-te bine, să renunţ la moştenirea 
tatălui meu, adică la coroană. 

— E de o sută de ori mai bine să renunţaţi la tot, chiar la titlurile 
voastre de conte d'Auvergne şi de duce d'Angouleme, chiar şi la 
toate bunurile voastre. Atunci voi afirma cu mîndrie şi cu fruntea 


sus că sânt fiica lui Charles de Valois, gentilom sărac fără cămin 
şi fără acoperiş deasupra capului, care preferă să trăiască din 
greu din muncă , decât să înfăptuiască un sacru 

Idemn de un fiu de rege, cum este. — lar dacă refuz să cedez, 
ce vei face, să vedem? — O voi urma pe mama mea, când seva 
retrage. El înţelese că era o aluzie la abandonarea mamei ei, 
hotărită în mintea lui. Dar, de această dată, nu dădu poi şi, 
răspunzînd cu îndrăzneală, riscă o minciună: 

— O vei urma pe mama ta?.» Dar mi se pare că mama ta va fi 
alături de mine.!... 

Nu putu merge mai departe. Privirea fixă pe care o nutrea 
asupra lui era astfel încât vocea i se sugrumă în tăcere Şi ea fu 
aceea care reluă: 

— Mama mea nu va fi alături de dumneavoastră. Mama mea, ca 
şi mine, va prefera moartea, dezonoarei. 

— Dar eu nu vreau să mori, urlă disperat tatăl. 

— Vom muri, şi dumneavoastră veţi fi acela care ne va fi ucis! 

— Nu, nu veţi muri! 

— Vom muri, repetă ea, şi pe treptele acestui tron rivnit, veţi 
găsi trupurile neînsufleţite ale soţiei şi fiicei dumneavoastră, 
care nu trăiau decât pentru dumneavoastră. Şi atunci, când veţi 
vedea că trebuie, pentru a vă aşeza pe acest tron însîngerat, să 
călcaţi în picioare aceste resturi îngheţate, veţi înţelege poate, 
în sfârşit, ce ucigătoare greşeală aţi făcut şi vă veţi da înapoi, 
îngrozit. 

Groaznica viziune, evocată cu acelaşi calm sinistru, reuşi să 
dărîme ultima rezistenţă a ducelui. El nu mai putu suporta. De 
această dată, dragostea de tată fu mai puternică decât 
egoismul, mai puternică decât ambiția. Şi gemu, învins: 

— Taci!... Cum poţi spune aceste lucruri îngrozitoare?... Taci, voi 
face cum vei dori, tot ce vei dori... numai să trăieşti!... 

Ea avu un strigăt de bucurie delirantă: 

— Ah, ştiam că îţi vei reveni, tată adorat!... 

— La dracu cu coroana!... La dracu cu toate coroanele de pe 
pămiînt!... Ce coroană va valora vreodată mai mult decât dulcele 
colier pe care-l fac braţele albe ale Gisellei mele în jurul gâtului 
meu?... 

în timpul ăsta continua s-o uite pe mamă, care, în mod clar, nu 
deţinea decât un loc infim în sufletul său. Copila fu aceea care 
îşi aduse aminte prima. 


_Şi mama! spuse ea desprinzindu-se încetişor. 

Ducesa era aproape de ei, aşteptindu-şi rîndul răbdătoare. 
__Haideţi, îi spuse Pardaillan, bătălia a fost grea. 

Dar copila, aşa cum mă aşteptam, a sfîrşit prin a triumfa. Aveţi o 
copilă vitează şi demnă, Violetta, puteţi să fiţi mândră de ea. ŞI 
acum, să ne apropiem. 

Şi se apropiaseră. 

Sub efectul emoţiei binefăcătoare care îl stăpinea şi care îl 
schimba aproape cu totul, ducele regăsi pentru o clipă acea 
pasiune radioasă, soare strălucitor care le luminase tinereţea 
eroică şi arzătoare. Acea pasiune unică pe care blânda Violetta 
o păstrase neschimbată, la fel ca în prima zi. Şi îmbrăţişarea 
pasionată în care o strînse cu toată sinceritatea pe soţia sa, 
blândele, tandrele cuvinte pe care i le murmura la ureche, ei îi 
dădură iluzia consolatoare că frumoasele zile de iubire de 
odinioară vor străluci din nou. 

Apoi fu rîndul lui Pardaillan, care contempla cu aerul său 
jumătate amuzat, jumătate impresionat, această reîmpăcare 
care era puţin şi opera lui. Ducele simţea că soţia şi fiica lui 
aşteptau de la el un angajament în toată regula şi, după spusele 
lor, „să facă pace" cu el. Şi o făcu, cu destulă bunăvoință. 

— Pardaillan, spuse el, vă dau cuvintul meu că voi rupe relaţia 
cu ducesa de Sorrientes. Vă dau cuvîntul că nu voi face nimic 
împotriva micului rege Ludovic al XIH-lea atita timp cât veţi fi în 
viaţă Pardaillan îşi spuse, în timp ce-l străpungea cu privirea: 

„Şi astfel găseşte mijlocul de a strecura în jurămiîntul lui de 
onoare o restricţie care-i rezervă viitorul!... Şi totuşi, văd că este 
sincer!... Hotărit lucru, nu se poate face nimic: nu se va vindeca 
niciodată de boala asta rea care-l va roade până la ultima 
suflare." 

Şi, cu voce tare, văziîndu-i că începuseră să se mire de tăcerea 
lui: 

— Duce, spuse el cu gravitate, iau act de angajamentul vostru şi 
îl consider valabil, aşa cum l-aţi formulat acum. 

Momentele de bucurie care urmară fură dintre cele care nu se 
pot povesti. 

Cînd văzu că efuziunile erau aproape terminate, Pardaillan 
reveni la lucruri serioase. 

— Şi acum, monseniore, întrebă, ce veţi face cu ducesa de 
Sorrientes? 


— Voi merge mâine s-o văd, la palatul ei, şi o voi preveni cinstit 
că nu mai poate conta pe mine şi că renunţ la pretenţiile mele la 
tron, răspunse ducele fără ezitare. 

— Pe toţi dracii, vă va trimite din nou la Bastilia! 

— La Bastilia! strigară Violetta şi Giselle, încon-jurîndu-l pe duce 
cu braţele, ca pentru a-l proteja. 

— Da, la Bastilia, repetă Pardaillan cu putere. Uitaţi, duce, că ea 
are ordinul dinainte semnat şi că nu depinde decât de ea ca el 
să fie executat. 

— Pe legea mea, aşa este! Uitasem complet! Nu voi fi atât de 
neghiob încât să merg să mă pun la discreţia ei. Ne vom retrage 
la palatul nostru din strada Dauphine sau în casa noastră din 
strada Barres. De acolo o voi înştiinţa... căci, în fine, trebuie 
totuşi s-o avertizez. 

— Nu după mult timp, interveni Valvert luând de această dată 
parte la discuţie, îl veţi vedea venind pe domnul de Seguir şi 
arcaşii săi, cu sarcina de a vă aresta, monseniore. 

— Bineînţeles, întări Pardaillan. 

— Drace! murmură ducele destul de încurcat. 

— Şi adaug, reluă Pardaillan, că dacă rămineţi la Paris, oricît de 
bine ascuns, Fausta va şti să vă dea de urmă. 

— La dracu! La dracu! repetă ducele începînd să se 
neliniştească, fiindcă o cunoştea prea bine pe Fausta ca să nu 
priceapă că avea dreptate. Să mă întorc la Basctilia!... La naiba, 
mi-ar plăcea mai mult să-mi trec spada de-a lungul corpului! 

— Oh! Charles! se înspăimîntă ducesa. Şi ea îl imploră: 

— De ce nu ne-am întoarce la moşia noastră? De ce nu ne-am 
retrage la Orleans?... Eram atât de fericiţi lângă buna voastră 
mamă. 

— Este singurul lucru rezonabil pe care l-aţi putea face, 
încuviinţă Pardaillan, căruia Violetta îi mulţumi cu o privire 
arzind de recunoştinţă. 

— Mă văd obligat să recunosc că aşa este, suspină ducele. 

— Credeţi-mă, dacă înţelegeţi că trebuie să plecaţi, înţelegeţi de 
asemenea că trebuie s-o faceţi chiar azi, fără să pierdeţi o oră, 
fără să pierdeţi o secundă. 

Sfatul era îndreptăţit. Ducele, dealtfel grăbit de soţia şi copila 
lui, nu fu greu de convins. Pregătirile se făcură repede, fiindcă 
ducesa şi fiica ei trăiau în această casă sub un nume de 


împrumut, într-o locuinţă rudimentară unde nu-şi aduseseră 
decât strictul necesar. 

în mai puţin de o oră, ducele şi ai săi îşi luau rămas bun de la 
Pardaillan, pe care îl lăsau în casa lor, autorizindu-l s-o considere 
ca şi cum i-ar aparţine, lăsându-l să dispună de ea după plac, iar 
dacă ar fi trebuit, pentru salvarea lui sau a prietenilor lui, să nu 
ezite s-o dărime, piatră cu piatră. îşi luau cu ei singura slujnică 
pe care o avusese ducesa în acest misterios refugiu în care se 
retrăsese fără îndoială numai momentan, în vederea pregătirii 
unei căi de evadare pentru multiubitul său Charles. O oră mai 
tîrziu, tatăl, mama şi fiica, urmaţi de o escortă de şase vlăjgani 
înarmaţi până în dinţi, porniseră călare fără prea multă grabă pe 
drumul spre Orleans. 

în casa ferecată care părea părăsită, Pardaillan, Valvert şi 
Landry Coguenard, a căror prezenţă în aceste locuri nu ar fi 
bănuit-o nimeni, stăteau instalaţi ca la ei acasă. când fură 
singuri, stăpîni peste casă, Pardaillan ordonă: 

— Landry, tu te vei duce să dai o raită pe la bucătărie. Ducesa 
m-a asigurat că există aici provizii într-o cantitate suficientă 
pentru două sau trei zile şi un beci destul de bine garnisit. O să 
cercetezi tu toate acestea şi ne vei pregăti dacă nu o masă 
rafinată, măcar una convenabilă... 

— Domnule cavaler, voi avea onoarea să vă pregătesc o masă 
din aceea substanţială şi rafinată cum n-aţi mai mîncat la hanul 
Grand-Passe-Partout! 

Pardaillan îl luă de braţ pe Valvert şi îl trase deoparte, spunînd: 
— Nu se ştie niciodată. Vom fi probabil atacați aici, să vizităm 
noul nostru adăpost şi să vedem ce am putea 

face şi de ce mijloace de apărare am putea dispune la nevoie. 
Vizitarea, chiar dacă rapidă, fu făcută cu multă conştiinciozitate 
şi cu acea privire sigură care îi caracteriza pe amindoi. 

— Să coborîm acum în beciuri, spuse Pardaillan, şi să vedem 
acel pasaj secret care duce în strada Cosson-nerie, de care ne-a 
vorbit ducele. 

Acest pasaj subteran fu iute reperat. Ducea de fapt la o casă cu 
intrarea în strada Cossonnerie. Întredes-chiseră uşa de la intrare 
de la această casă şi aruncă o privire rapidă în stradă. In timp ce 
se întorceau, Pardaillan explică: 


— Intrarea asta e la doi paşi de strada Marche-aux-Poirees şi de 
faimosul han La-Truie-qui-file. Acolo e întotdeauna multă lume. 
Vom trece pe-acolo şi nimeni nu ne va da atenţie. 

Reveniră în casă, în odaia aceea care ţinea loc de salon şi în 
care intraseră pe fereastră cu spada în mână. Chiar dacă era 
încă ziuă, era luminată slab de o singură lumânare: obloanele de 
lemn masiv erau bine închise, fereastra la fel, perdelele trase, ar 
fi fost întuneric beznă fără lumânarea aprinsă. Atunci Valvert îl 
felicită: 

— Admir, domnule, îndemînarea cu care aţi ştiut să-i forţaţi 
mîna ducelui d'Angouleme şi să-l faceţi să renunţe la nişte 
pretenţii la care părea să ţină mai presus decât orice. Dintr-o 
lovitură, iată lupta voastră cu doamna Fausta terminată. Vă 
felicit din toată inima. 

— Oh, vă grăbiţi puţin cam mult să mă felicitaţi, răspunse 
Pardaillan cu tonul său şugubăţ. Nu se poate 

spune că lovitura îi va fi dură. Oricare alta în afară de ea nu şi-ar 
mai reveni. Dar ea!... Drace! Vă cam grăbiţi. cât despre mine, 
sper să renunţe la luptă. Sper, dar m-aş feri bine s-o cred. 

— Ei, domnule, dar ce-aţi vrea să facă acum, când nu mai are de 
împins nici un pretendent? 

— Cine vă spune că nu-şi va găsi un altul? Cine?... Vendome, 
Guise, Conde, chiar Concini, poate. Ştiu şi eu, cu Fausta poate 
şti cineva? Va lucra poate pentru regele Spaniei... Poate pentru 
ea însăşi... Poate pentru nimeni, pentru nimic, numai pentru 
plăcerea de a face rău, pentru că existenţa ei este însuşi răul... 
Credeţi-mă, tînărul meu prieten, să fim în gardă mai mult ca 
niciodată!... t 

în acest moment se deschise uşa. Landry Coquenard, ţanţoş ca 
majordomul de serviciu de la camera regelui, apăru şi anunţă cu 
gravitate: 

— Dacă seniorii binevoiesc să treacă în odaia de alături, 
fripturile monseniorilor sânt servite. 

— E dracul gol! se amuză Pardaillan cu un şuierat de admiraţie, 
iată un caraghios care îmi pare prea bine stilat!... 

Şi, imitîndu-l, ca un bufon: 

— Fripturile seniorilor mei! pe legea mea, s-ar spune că numai 
aşa a vorbit până acum! 

Terminînd de râs, Pardaillan îşi reluă tonul serios, de data asta 
nu pentru lucruri grave, spunând: 


— La masă, Odet, la masă, să atacăm bucatele astea care într- 
adevăr, sânt dintre cele mai îmbietoare. Dar, în timp ce vom 
înfuleca cu plăcere, ca nişte oameni 

înfometați ce sîntem, să deschidem bine ochii la ce vedem, să 
ciulim bine urechile la ce se aude şi, cu spada alături, la 
îndemiînă, mereu gata să fie smulsă din teacă. Să nu uităm, să 
nu uităm o clipă că Fausta, în umbră, ne dă tircoale fără 
încetare, pîndind secunda de uitare fatală care-i va permite să 
ne sară în spinare, rapidă şi distrugătoare ca însăşi furia, şi să 
ne zdrobească. 

VI , 

TRIMISUL EXTRAORDINAR AL MAIESTAŢII SALE REGELE SPANIEI 
în acea zi Fausta trebuia să prezinte regelui şi reginei regente 
scrisorile care o acreditau în calitate de trimis extraordinar al 
regelui Filip al Spaniei. 

în cadrul somptuos al sălii tronului se găsea adunată întreaga 
curte. 

Pe o estradă acoperită cu un covor cu flori de crin, cu un 
baldachin de catifea ornat tot cu flori de crin, două jilţuri, două 
tronuri. într-unul dintre jilţuri, tînărul rege, cu un colier de 
medalii la git. în celălalt, mama sa, regina regentă. 

Atît de aproape de estradă pe cât o permite eticheta, două 
grupuri clar divizate, unul în dreptul regelui, celălalt în dreptul 
Măriei de Medicis. sânt intimii, confidenţii, în dreptul regelui: 
Luynes, care nu era încă decât marele dresor de şoimi şi încă nu 
era duce; Or-nano, colonel al Corsicanilor; ducele de Bellegarde, 
bătrînul marchiz de Souvre, guvernatorul regelui; tînărul 
marchiz de Montpouillan, fiul marchizului de 

La Force şi rivalul cel mai redutabil al lui Luynes la favorurile 
regale pe care pentru moment le împărțeau. 

Toţi aceştia erau duşmanii personali ai lui Concini. 

în dreptul Măriei de Medicis: Leonora Galigai, sumbra şi abila 
inspiratoare a unei minţi fără voinţă pe care o conducea după 
placul ei, pentru un mai mare profit şi pentru o mai mare glorie 
pentru Concinetto al ei; Claude Barbin, supraintendent de 
finanţe; marchizul de Themines şi fiul său, contele de Lauzieres, 
în fine, seniorul de Châteauvieux, acest bătrîn galanton pe care 
l-am mai văzut la Bastilia, al cărei guvernator era. 

Aceste două grupuri, sub nişte surisuri de paradă, se urmăreau 
îndeaproape, cu o atenţie bănuitoare, neliniştită. 


în sfîrşit, gărzile, cu sulițe în miini, ţepeni în uniformele lor 
somptuoase, ca nişte statui  însufleţite, sub comanda 
marchizului de Vitry, căpitanul lor. 

Nu mai trebuie adăugat că şi Concini era acolo. Era ca şi cum ar 
fi fost stăpiînul, deoarece, din dorinţa reginei regente, în Luvrul 
regal, ca şi în tot regatul, el era mai stăpân decât stăpânul 
însuşi: acest rege micuţ, faţă de care el manifesta un respect 
nemăsurat. Şi, în această postură de stăpân, el se fălea, era 
peste tot, cu ochii la tot, coordona totul în această ceremonie, 
ale cărei cele mai mici detalii le stabilise el însuşi, de comun 
acord cu Fausta. 

Dar nu uitase să-şi la precauţii pentru securitatea lui personală. 
Şi Rospignac, care era căpitanul gărzii lui, era prezent. Cu 
Rospignac, cei patru locotenenţi ai lui: Eynaus, Longval, 
Roquetaille şi Louvignac. Nu-şi slăbeau nici o clipă din ochi 
stăpînul. Şi, discret, fără 

să lase să se vadă, fără să se apropie prea mult, îi urmăreau 
toate mişcările, erau tot timpul gata să intervină la cel mai mic 
gest al lui. Fără ca asta să bată la ochi, era bine păzit. 

Concini se făcuse coordonatorul acestei ceremonii, al cărei 
program îl supusese spre aprobare Faustei. In plus, chiar dacă 
asta nu intra în prerogativele nici uneia dintre îndatoririle sale, 
se însărcinase cu prezentarea oficială a doamnei ambasadoare 
extraordinare. Acţionase astfel sfatul Leonorei. 

Concini fu deci acela care veni să-i ofere braţul Faustei şi s-o 
conducă spre tron. Fausta avea la stinga ei pe contele de 
Cardenas, ambasadorul ordinar, care răminea în funcţie, 
devenindu-i subaltern şi care nu părea deloc afectat de o 
dizgrație, care nu era, fără îndoială, decât aparentă. 

încadrată de aceste două personaje, în mijlocul atenţiei 
generale şi într-o linişte impresionantă, cu fruntea sus, cu ochii 
mari şi adinci privind drept înaintea ei, Fausta înainta cu acel 
pas maiestuos care o făcea să semene cu o împărăteasă. Şi ea 
părea atât de tînără, atât de frumoasă, de o frumuseţe 
orbitoare, încât un lung murmur de admiraţie se ridică din 
această nobilă adunare care, femeile mai ales, o cercetau cu o 
atenţie scrutătoare, cu dorinţa nemărturisită de a-i descoperi un 
defect, un cusur, oricît de mic ar fi fost. în superba armonie a 
trăsăturilor sale, în noblețea atitudinilor ei, ea apăru atât de 


maiestuoasă, ca o adevărată regină, încât toate capetele se 
plecară cu respect în calea ei. 

Avansa astfel cam până la zece paşi de tron. în acest moment, 
la dreapta lui Concini care o ţinea de braţ pe Fausta, se produse 
o uşoară mişcare. Ochii lor, ai amîndurora, se îndreptară 
maşinal spre locul acela. îşi dădură seama că un senior, al cărui 
chip nu-l puteau zări, dădea din coate acolo şi, cu toate 
protestele discrete, îşi dădea toată osteneala să ajungă în 
primul rînd. 

Ei crezură că era unul din acei curioşi, cum se găsesc 
pretutindeni, care vor să vadă cu orice preţ, fără să-i pese de 
ceilalţi. Erau pe punctul să-şi întoarcă privirea. Dar tocmai în 
acest moment, cel pe care-l luau drept un curios îndirjit reuşea 
să-i îndepărteze pe toţi cei care-l stinghereau şi să se posteze, 
la vedere, la patru paşi de ei. 

îl recunoscură pe cavalerul de Pardaillan. Şi, în spatele lui 
Pardaillan, îl recunoscură de asemenea pe contele de Valvert. 
Concini, la această apariţie neaşteptată, fu atât de surprins 
încât se opri brusc, imobilizîndu-i astfel şi pe Fausta şi pe 
Cardenas. Şi asta pentru că, timp de citeva zile, Pardaillan şi 
Valvert stătuseră închişi în casa ducelui d'Angouleme. Şi cum el 
pusese să fie căutaţi peste tot fără a-i găsi, sfârşise prin a se 
convinge că muriseră, cu toate că Fausta îi repetase că se înşală 
şi că, în ce o priveşte, ea nu va crede în moartea lui Pardaillan 
decât atunci când va vedea cu proprii săi ochi corpul său întins 
aşa cum se cuvine. 

El se opri deci, complet surprins şi, cuprins de furie, mârâind 
printre dinţi, în italiană, cu un accent de regret de nedescris: 

— Parco Dio Deci n-au murit! 

— Mi-aş Fi dat viaţa ca să v-o spun, răspunse Fausta cu voce 
joasă, tot în italiană. 

Şi, cu acel accent de autoritate la care nimeni nu putea rezista, 
comandă: 

— Să naintăm, domnule, şi, pentru Dumnezeu, surideţi... Nu 
vedeţi că lumea se miră de emoția pe care o arătaţi? 

Era adevărat. Această oprire, neprevăzută în programul făcut 
dinainte până la cel mai mic detaliu, surprindea cu atât mai mult 
cu cît, deşi fusese scurtă, emoția lui Concini nu scăpase atenţiei 
celor care îl puteau vedea şi toţi din jurul lor aveau ochii aţintiţi 
asupra grupului. Şi, urmărind încotro se îndrepta privirea lui 


Concini, toţi aceşti ochi, chiar şi cei ai regelui şi ai reginei, se 
întoarseră un moment pentru a privi spre Pardaillan şi Valvert. 
Trebuie să credem că ei erau necunoscuţi pentru majoritatea 
acestor personaje, deoarece atenţia lor — cel puţin atenţia lui 
Ludovic al XIII-lea şi a Măriei de Medicis — nu se opri prea mult 
asupra lor. Dar Leo-nora, care îi cunoştea, îi recunoscu îndată. 
Simţi cum păleşte sub fard, în timp ce o spaimă de moarte o 
sufoca. îşi ţinu firea. Şi ochii ei ca de foc îl căutară pe Rospignac 
în mijlocul acelei mulţimi strălucitoare, pentru a-i lansa un ordin 
mut. 

În acest timp, Concini îşi revenise. Şi prima lui mişcare fu, de 
asemenea, de a întoarce capul şi a-l căuta pe Rospignac. 
Găsindu-l, dintr-o privire pe cât de rapidă, pe atât de 
semnificativă, i-l arătă pe Pardaillan, liniştit şi surizător în locul 
unde dorise să ajungă şi unde se găsea acum. Rospignac, 
ascultind ordinul, făcu semn celor patru locotenenţi. Şi, toţi 
cinci, strecurîndu-se 

cu îndemînare prim mulţimea de curteni, se îndreptară spre 
locul cu pricina. 

Fausta ajunse în dreptul lui Pardaillan. Privirile lor, care se 
întretăiau tot timpul, schimbară o ultimă ameninţare. ŞI 
Pardaillan, surâzînd din vîrful buzelor, se plecă într-o reverență 
batjocoritoare care spunea mai mult decât ar fi spus cele mai 
convingătoare cuvinte. Fausta, care înţelese, îi întoarse 
provocarea cu unul din acele surisuri mortale, cum îi înfloreau 
cîteodată pe buzele roşii. 

VII 

PREZENTAREA 

Desigur că Pardaillan nu înţelegea să rămînă doar la această 
manifestare platonică. Trebuie să credem că ea îi era de-ajuns 
pentru moment, pentru că, după ce arătase că era acolo şi că 
trebuia contat pe el, se îndepărtă discret. Dar, retrăgîndu-se de- 
o parte, avu grijă să se aşeze în aşa fel încât să vadă bine şi să 
nu piardă nici un cuvînt din cele ce vor fi spuse. 

Rospignac şi oamenii lui, care se strecuraseră în spatele său, nu 
avură ocazia să intervină. Făcură deci acelaşi lucru: se dădură la 
o parte. Dar nu-l pierdură din vedere şi în timp ce Rospignac se 
apropia de stăpiînul său, ceilalţi patru continuau să-l urmărească 
cu coada ochiului. 


Pe estradă, regenta, în înaltă ţinută de gală. acoperită de 
bijuterii, avea un aer măreț şi maiestuos care o făcea să semene 
cu o zeiţă coborită din Olimp. Sub aerul său impozant ea nu lăsa 
să i se vadă neliniştea. Această nelinişte se referea la rege, fiul 
său. Am spus că ea fusese cuprinsă de o prietenie 

înflăcărată pentru Fausta care o orbise, o cucerise. Se temea că 
primirea regelui, dacă s-ar fi ţinut strict de ceremonialul stabilit 
minuţios dinainte, va părea puţin cam rece noii sale prietene. 

Ea avea dreptate să se neliniştească. Uluitoarea frumuseţe a 
Faustei acţiona deja asupra regelui care, totuşi, toată viaţa se 
va arăta atât de pudic şi atât de rezervat cu femeile, atât de 
diferit de gloriosul său tată. Sub aerul său indiferent, el o devora 
cu privirea. Dar cum el cunoştea deja, temeinic, arta de a-şi 
compune o expresie de nepătruns, pe masca pe care şi-o 
aplicase nu apărea din impresiile sale intime. Şi el avea grijă să 
clipească din ochi pentru a nu fi remarcată atenţia susţinută pe 
care i-o acorda Faustei. 

În acest răstimp Fausta, Concini şi Cardenas se opriseră la 
picioarele estradei. Toţi trei se înclinară în reverenţe care mai de 
care mai lungi şi mai savante. Concini, pe jumătate aplecat, cu 
vocea lui cîntătoare, -puțin sisîită, dar care se făcu auzită dintr- 
un capăt în celălalt al sălii, rosti: 

— Am marea onoare de a prezenta Maiestăţilor Voastre pe 
Alteța Sa prinţesa suverană de Avila, ducesă de Sorrientes, 
trimis extraordinar al Maiestăţii Sale catolice, regele Spaniei. 
După el, Cardenas, ambasadorul ordinar, luîndu-şi o atitudine 
plină de miîndrie, care vădea spaniolul din el, spuse cu o voce 
puternică, într-o franceză fără cel mai mic accent străin: 

— Sire, am onoarea de a înmîna Maiestăţii Voastre scrisorile de 
împuternicire ale distinsului meu suveran care acreditează pe 
lângă regala voastră persoană, în calitate de trimis extraordinar, 
pe Alteța Sa, doamna ducesă de Sorrientes, aici prezentă. 
Scrisorile nu fură înmiînate regelui, ci cancelarului, care, 
înconjurat de miniştrii săi, se îndreptase spre estradă în acelaşi 
timp cu ambasadoarea. După care, regele, regina regentă şi 
Fausta recitară cu gravitate cuvintele pe care stabiliseră să le 
rostească fiecare. 

Partea protocolară a ceremoniei lua astfel sfirşit. Cu ea se 
termina rolul iluştrilor actori, care redeveneau ei înşişi. Regele 
putea să mai rămînă acolo. Şi de asta se temea de fapt mama 


lui. Dar farmecul captivant al Faustei, dulceaţa pătrunzătoare a 
vocii ei, care învăluia ca o dezmierdare, încununaseră cucerirea 
începută de vestita ei frumuseţe. El se ridică, cobori de pe 
estradă, îşi descoperi capul, galant şi, înclinîndu-se cu o graţie 
pe care cruda sa tinereţe o făcea să pară încă şi mai 
încîntătoare, îi luă mîna pe care o mîngiie cu buzele, spunînd: 

— Doamnă, ne face o deosebită plăcere că aţi fost aleasă să-l 
reprezentaţi pe bunul nostru frate din Spania pe lângă persoana 
noastră. Luaţi aminte, vă rog, că vă vom vedea întotdeauna cu 
mare plăcere în casa regală, pe care vă rugăm să o consideraţi 
ca pe propria voastră casă. 

Aceste ultime cuvinte produseră o imensă senzaţie. Niciodată 
nu fusese făcută o primire atât de măgulitoare vreunui 
ambasador. Măria de Medicis nu îndrăznise niciodată să spere 
că fiul său, mai curînd morocănos, foarte rezervat, cum sânt în 
general timizii, dusese amabilitatea până acolo încât o rugase 
pe noua sa prietenă să se considere la Luvru ca la ea acasă. De 
aceea, ea era mai radioasă decât Fausta. Şi coborînd de pe 
estradă, ea mulţumi fiului său cu privirea şi cu surâsul. 

Fausta păstra acel calm care avea acel ceva de impunător şi 
formidabil. Ea mulţumi adresând regelui acele complimente fine 
pe care ea singură ştia să le găsească. Şi la aceste complimente 
care, trecute prin gura ei, căpătau o valoare fără egal, regele 
roşi de plăcere. Fiindcă Fausta, cu siguranţa remarcabilă a - 
privirii ei cântărise, ca să spunem aşa, valoarea morală a 
copilului regal. Şi tratîindu-l ca pe un bărbat şi chiar ca pe un 
bărbat care este stăpînul, fapt cu care el nu era încă obişnuit, ea 
îi măgulise amorul-propriu. 

De aceea, regele nu vru să rămînă îndatorat faţă de ea. 

Şi, întorcîndu-se spre mama sa, cu aerul cel mai serios, pe un 
ton de autoritate pe care nimeni nu-l mai auzise la el, şi care-l 
mira probabil şi pe el însuşi, comandă: 

— când veţi scrie fratelui meu din Spania, nu uitaţi, doamnă, să-i 
spuneţi cât mă bucură şi cât îi mulţumesc că ne-a trimis-o pe 
doamna ducesă. 

Şi Măria de Medicis, care nu-şi ascundea satisfacția, răspunse: 
— Este un ordin de care mă voi achita cu cea mai mare plăcere. 
Întorcîndu-se spre Fausta, regele adăugă galant: 

— Veţi fi, doamnă, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase 
ornamente ale curţii noastre, care ne va părea foarte rece şi 


posomorâtă în zilele în care nu o veţi înfrumuseţa cu radioasa 
voastră prezenţă. 

Fausta voia să-i răspundă printr-un alt compliment. Măria de 
Medicis nu-i lăsă însă timp şi incită mai mult: 

— Adăugaţi, sire, că veţi avea în ea o prietenă sigură, cu un 
devotament gata la orice încercare. Ceea ce, în vremurile 
noastre, nu este de disprețuit. 

După ce rosti aceste cuvinte cu un accent de seriozitate 
neîndoielnică, Măria de Medicis se apropie de Fausta şi uitînd 
orice reguli ale etichetei, ca o burgheză oarecare, îi lipi două 
sărutări afectuoase pe obraji. După care, apucîndu-i braţul cu 
familiaritate, o luă cu blîndeţe, spunîndu-i în italiană: 

— Veniţi, cara mia, să vă prezint toate aceste doamne şi toţi 
aceşti seniori care ard de nerăbdare să vă prezinte 
complimentele lor. 

Ceea ce spunea era adevărat: toate aceste înalte doamne, toţi 
aceşti nobili seniori resimţeau nevoia imperioasă de a face curte 
acestei ducese de Sorrientes pe care o ştiau atât de bogată, pe 
care o vedeau atât de admirabil de frumoasă, care intra 
triumfător la curte, a cărei favoare se arătase orbitoare, astfel 
că toate celelalte favoruri păleau. 

VIII 

TRIMISUL MORTULUI 

Pentru mai multă uşurinţă în scenele care urmează, trebuie să 
prezentăm. aici personajele care îşi vor juca rolul în aceste 
scene. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: mai întîi regele. 

Se dăduse dinadins mai de-o parte. Am putut remarca 
dezinvoltura cu care mama sa o luase cu ea pe Fausta, 
părăsindu-l brusc, ca pe un personaj fără importanţă. Asta 
fiindcă de fapt el conta puţin la propria sa curte. Şi într-atit de 
puţin conta, bietul mic rege, că fu în curînd uitat de toată lumea. 
Era însă atât de obişnuit, încât la început nici nu-şi dădu seama. 
Se amuza să privească la mulţimea de curteni care roiau în jurul 
Faustei. 

Pardaillan se aşezase în capătul din dreapta al estradei. Se 
găsea astfel la patru sau cinci paşi de rege care, dacă ar fi voit 
să se retragă, ar fi fost nevoit să treacă prin faţa lui. îşi împărțea 
atenţia între rege şi Valvert, pe care îl avea alături. 

Cît despre Valvert, am văzut că rolul său, până aici, se rezumase 
la a-l urma îndeaproape pe cavaler. Acum 


stătea lângă el. Scruta din priviri în continuare mulţimea aceea 
strălucitoare, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. Şi suspina. Aceste 
suspine deveneau din ce în ce mai puternice şi mai dese. 
Pardaillan, nemişcat, îl privea cu coada ochiului, cu un surâs 
amuzat pe buze. 

În spatele lui Pardaillan, separați de el prin toată lăţimea 
estradei, grupul de fideli, intimii regelui: Luynes, Ornano, 
Bellegarde, Seuvre şi Montpoulillan. Aceştia aşteptau, nu fără 
nerăbdare, ca regele să-şi întoarcă privirea spre ei şi să le facă 
semn să se apropie. Dar, cum regele părea să-i fi uitat, nu 
aveau îndrăzneala să mişte şi recurseră la tot felul de mici 
şmecherii pentru a atrage atenţia asupra lor. Fără nici un 
rezultat, de altfel. 

La stînga lui Pardaillan, fără ca acesta să pară că i-a observat, 
Louvignac, Eynaus, Roquetaille şi Longval discutau cu voce 
joasă, lângă pervazul unei ferestre. îşi continuau supravegherea. 
Concini dispăruse discret pentru cîteva momente. Dar cum 
Rospignac dispăruse în acelaşi timp cu el, putem să tragem 
concluzia că marchizul ieşise numai ca să-i dea ordine 
căpitanului său. Şi nu credem că ne înşelăm spunînd că e mai 
mult ca sigur că aceste ordine îi priveau pe Pardaillan şi pe 
Valvert. Orice ar fi fost, dacă Concini nu trebuia să întîrzie să se 
întoarcă în sala tronului, Rospignac însă era nevoit să fie absent 
pentru mai multă vreme. 

La celălalt capăt al estradei, în partea opusă celei unde se afla 
Pardaillan, regina, Fausta, iar în spatele reginei, Leonora, 
formau un mic grup. Pe acolo defilau toţi curtenii, bărbaţi şi 
femei, acoperind-o pe Fausta cu complimente şi proteste. 

Şi acel spectacol era contemplat de micul rege care se amuza, 
uitat de toţi. 

Trebuie să adăugăm că, în afară de atenţia pe care trebuia s-o 
acorde tuturor acestor personaje cu care schimba citeva 
cuvinte, la complimentele cărora trebuia să răspundă, Fausta 
găsea cu toate acestea o modalitate de a arunca din când în 
când o privire spre Pardaillan. 

Am văzut că-i atrăsese atenţia lui Valvert asupra unei asemenea 
priviri pe care o surprinsese şi care îl sfida. 

Concini revenise. 

Calm, cu buzele arcuite într-un surâs dispreţuitor, se viîri cu 
insolenţă în mijlocul acelui grup. 


În tot timpul ăsta, oricît era de ocupat, oricît de sigur de el 
părea, ca şi Fausta, nu se putea abţine să arunce, destul de des, 
cîte o privire fugară în direcţia lui Pardaillan. 

Regele nu-i remarcă imediat prezenţa: toată atenţia sa era 
concentrată asupra Faustei care ştiuse să-l flateze cu abilitate şi 
care produsese o vie impresie în imaginaţia sa de copil. 

Veni totuşi şi un moment în care se plictisi să o tot contemple şi 
s-o admire pe Fausta. Atenţia lui se îndepărta pentru a se 
îndrepta spre anturaj. Şi îl zări pe Concini. Văzu şi teatrul pe 
care-l juca acesta cu insolenţă. Şi atunci... 

Atunci i se aprinse în ochi o scînteie roşie. Singele îi ţişni în 
timple. Aruncă o privire în jur. Şi se văzu singur de tot, ca un 
intrus, lîngă estrada pe care tronase cu cîteva minute înainte. 
Păli îngrozitor. Pumnii săi de copil se crispară cu furie. Buzele i 
se agitară ca pentru a da un ordin de moarte. Dar de pe aceste 
buze crispate nu ieşi nici un sunet. Atunci din nou privirea sa 
însîngerată cercetă în juru-i. Poate pentru a-l căuta pe Vitry, 
căpitanul gărzilor sale. Dar nu-l descoperi pe Vitry. Descoperi 
însă un necunoscut care la patru paşi de el, îl privea cu o milă 
plină de tandreţe pe care nu şi-o ascundea. 

Acest necunoscut era Pardaillan. 

Mila aceasta pe care o citi clar pe faţa cavalerului îl lovi ca o 
insultă răsunătoare. Suferi cumplit în orgoliul lui rănit. Vru să se 
sustragă supărătoarei obsesii a acestei priviri îndreptate cu 
obstinaţie asupra lui. 

Nu vru s-o la la dreapta: Concini se împăuna în partea aceea. Nu 
vru s-o la nici la stinga: acolo se găsea necunoscutul împotriva 
căruia simţea o furie surdă. Făcu o mişcare pentru a porni drept 
în faţa lui. Nu privea nici în dreapta nici în stinga. Şi în timpul 
acesta văzu că necunoscutul face la fel. Livid, cu buzele 
tremurîndu-i — de furie, de data asta, o furie teribilă se 
dezlănţui în el — trebui să se oprească pentru a nu se ciocni de 
el. Şi auzi, ca prin vis, vocea lui Pardaillan care îi şoptea foarte 
liniştit: 

— Spuneţi un cuvînt, sire, un singur cuvînt, şi îl iau de guler pe 
Concini. Şi îl arunc pe fereastra asta, să se zdrobească de 
pavajul din curte. 

Dacă regele l-ar fi cunoscut pe Pardaillan, este sigur că nu ar fi 
acordat nici o importanţă acestei duble încălcări a etichetei pe 
care şi-o permitea, de altfel în perfectă cunoştinţă de cauză: să 


adreseze regelui cuvântul fără a fi invitat şi — ceea ce era mult 
mai 

grav, cu toată atitudinea respectuoasă — să se posteze în faţa 
lui încât părea că îi bara trecerea. Dacă regele l-ar fi cunoscut 
pe Pardailan, această propoziţie pe care o adresase cu acea 
siguranţă liniştită, ca lucrul cel mai simplu din lume, i-ar fi părut, 
de asemenea, foarte naturală. 

Din nefericire, regele nu-l cunoştea pe Pardaillan. Mila aceea pe 
care o citise în ochii lui, umilindu-l, începuse să-l indispună. 
Atitudinea lui, pe care o lua drept o nepermisă îndrăzneală, îi 
declanşase miînia. în sfîrşit, această propunere îi păru atât de 
extravagantă, încât crezu că bărbatul acela insolent îndrăznea 
să-şi bată joc de el. Ceea ce reuşi să-l aducă la exasperare 
împotriva cavalerului. Se îndreptă cu un aer semet. Şi, cu o voce 
răsunătoare, strigă: 

— Hei! Vitry!... 

Acest apel căzu ca o piatră într-o baltă cu broaşte. Vitry, Luynes, 
Ornano, Bellegarde, Lesdiguieres, Themines, Crequi, Brulart de 
Sillery, şeful poliţiei, toţi, din cele patru colţuri ale sălii, se 
îmbulziră către rege. Şi primul dintre toţi, antrenînd în urma sa o 
întreagă trupă de seniori, chemîndu-i cu un gest imperios pe cei 
patru locotenenţi ai săi, Concini, cu ochii strălucind de o bucurie 
sălbatică: el îl recunoscu pe Pardaillan şi se gindea că, de 
această dată, îl are în mână. 

Regina, Fausta, marchiza d'Ancre, toate femeile rămaseră 
ţintuite pe loc. Dar toţi îşi întrerupseră conversaţia, îşi 
îndreptară atenţia înspre partea aceea. Leonora, cu o sclipire de 
mulţumire în ochii săi negri: ca şi Concini, soţul ei, ea credea că 
se terminase cu  Pardaillan. Fausta, cu o  încruntare 
imperceptibilă a 

sprincenelor care trăda mai mult nelinişte decât satis, facţie: ea 
îl cunoştea bine pe Pardaillan şi îi era greu să creadă că el 
comisese această stângăcie deosebită de a veni pentru a fi 
arestat prosteşte sub ochii ei. 

Pardaillan se aştepta la o astfel de primire? proba, bil. Dacă ne 
raportăm la acel licăr maliţios care-i apăruse la colţul ochilor, un 
lucru ni se va părea cu totul sigur: acela că atitudinea micului 
rege nu-i displăcea. Dimpotrivă. 

în timpul acesta, după ce făcuse apelul, cu un aer de dispreţ 
zdrobitor, aruncă, pe un ton certăreţ: 


— Aşa! Siînteţi oare beat sau nebun, domnule? Şi, în primul rînd, 
cine sînteţi? 

Fără să-i răspundă la prima întrebare, Pardaillan, cu un calm 
care-i păru lui Ludovic al XIII-lea extravagant, îi spuse într-o 
secundă, privindu-l în ochi, accentuiînd fiecare silabă, ca şi cum 
ar fi vrut să atragă în mod special atenţia asupra numelui său: 
— sânt cavalerul de Pardaillan. 

Fără îndoială că Pardaillan avea motive serioase să creadă că 
numele său va avea un anume efect asupra regelui. Faptul e că, 
auzindu-l, atitudinea regelui se schimbă cu totul. Acel acces de 
furie pe care-l avea dispăru ca prin minune. Nu-l mai fixa pe 
cavaler cu acea privire supărată. Fu o privire mirată, strălucind 
de o admiraţie puerilă. Striga bătînd din palme cu un aer 
încîntat: 

— Cavalerul de Pardaillan! 

Şi îl sorbea din ochi, cu aceeaşi expresie de naivă admiraţie care 
începea să-l încurce pe cavaler, care rămăsese la fel de modest 
ca în îndepărtatele zile ale 

tinereţii sale eroice. Regele uitase că-şi chemase gărzile ca să-l 
aresteze. Uitase că apelul lui răsturnase întreaga curte şi făcuse 
să vină în grabă, cu căpitanul chemat, o întreagă trupă de 
străjeri care ardeau de dorinţa de a se evidenția prin zelul lor. 
Uită totul, nu mai vedea nimic... numai pe Pardaillan la care con- 
tinua să se uite cu un aer visător. 

Dar dacă el uita, Concini nu uita: el veni să se ploconească în 
faţa regelui cu acelaşi respect nemăsurat pe care îl afişa şi cu 
un surâs mieros, cu vocea sa insinuantă în care, cu toate astea, 
se ghicea bucuria teribilă care-l încerca: 

— Sire, îndrăznesc să sper că Maiestatea Voastră nu îmi va face 
acest nemeritat afront de a încredința altora decât mie, care 
sânt cel mai devotat dintre servitorii săi, grija de a aresta pe 
acest aventurier. 

Regele tresări ca unul pe care-l smulgi dintr-un vis frumos. Şi 
lăsă să cadă asupra lui Concini o privire glacială. 

— Cine vorbeşte de arestare? făcu dispreţuitor, din virful 
buzelor. 

— Maiestatea Voastră nu l-a chemat pe căpitanul gărzilor sale? 
sisii Concini cu vocea cea mai mîngiietoare, frîngîndu-se în două. 
— Nu sînteţi dumneavoastră căpitanul gărzilor mele, din cîte 
ştiu. 


— sânt primul gentilom al casei voastre, bâigui Con-cini, care 
începea să piardă teren. 

— Ei! La naiba! Se înfierbîntă regele, când îl chem Pe căpitanul 
gărzilor mele nu chem pe primul gentilom al casei mele! Și 
dacă-l strig pe Vitry, nu înseamnă neapărat că este vorba de o 
arestare. 
— Credeam... 
— Credeaţi prost, îl întrerupse regele care îşi relua tonul glacial, 
sec. Şi apoi, mi se pare că v-am auzit pronunţind cuvintul 
aventurier. 
Aici, regele surâse răutăcios şi, cu un accent de ironie feroce, 
spuse: 
— Nu putem spune că dumneavoastră sânteţi un aventurier, 
domnule. Sânteţi un mare senior. Un marchiz autentic... Este 
adevărat că titlul acesta l-aţi cumpărat cu bani grei acum 
aproape doi ani. Dar ce importanţă are, iată-vă frumuşel 
marchiz de viţă veche. Şi, de cîteva luni încoace, nu s-a făcut 
din dumneavoastră un mareşal al Franţei? Acest titlu glorios nu 
ascunde totul? Şi cine va îndrăzni să pretindă că un mareşal al 
Franţei nu este decât un aventurier de joasă speţă, parvenit la 
cele mai înalte demnități prin manevre josnice, murdare? 
Nimeni, desigur. Nu, nu, dumneavoastră nu sânteţi un 
aventurier, mareşale marchiz d'Ancre. Dar folosiţi nişte cuvinte 
care sună ciudat în gura voastră. 
Fiecare din aceste cuvinte, pronunţate cu o ironie aspră, 
tăioasă, cădea, într-o tăcere de moarte ca nişte palme 
dezonorante pe faţa albă ca varul a nefericitului Concini. 
Prietenii săi se priveau cu o stupoare dezolată. Regina se agita, 
părea că vrea să vină să se arunce în mijlocul dezbaterii, pentru 
a-i aduce favoritului ajutorul autorităţii sale de regentă. Leonora, 
mai lividă sub farduri decât însuşi Concini, îi împungea cu 
privirea sa de foc pe micul rege şi pe Pardaillan, cauza 
principală a acestui scandal nemaipomenit. Şi ea o provoca pe 
stăpîna sa şoptindu-i la ureche, în 
italiană? cu acea voce înflăcărată şi pe un ton autoritar căruia 
Măria de Medicis, până astăzi, nu-i rezistase niciodată. 
— Doamnă, doamnă, din cauza voastră este insultat astfel în 
faţa întregii curţi!... Nu _ interveniţi, nu-l apăraţi?... Mergeţi, 
Măria, pe Sfânta Fecioară, arătaţi că voi sânteţi regenta şi că 
toţi, chiar şi regele, trebuie să se supună autorităţii voastre! 


Dar influenţa Faustei prima deja celei a Leonorei asupra 
caracterului slab şi nehotărit al „Măriei". Desigur, ea nu cerea 
mai mult decât să sară în ajutorul amantului său. Dar, incapabilă 
să hotărască ea însăşi, o consultă cu privirea pe Fausta pentru a 
vedea dacă aprobă sfatul Leonorei. lar Fausta care, în fond, nu 
era probabil supărată de păţania lui Concini, Fausta care avea 
tot interesul să-şi slăbească adversarii lăsându-i să se sfişie între 
ei, Fausta nu era de părerea Leonorei. Fausta dădu acest sfat, 
pe cât de amăgitor, tot pe atât de interesant: 

— Aşteptaţi, doamnă, mai aşteptaţi. Trebuie evitat cu orice preţ 
un conflict de autoritate între regentă şi rege, care să-l pună în 
dificultate pe rege, chiar dacă este sub tutelă. îi veţi face, în 
particular, toate reproşurile pe care le merită. Dar, în public, 
abţineţi-vă. Va fi timp să ajungeţi la această limită extremă, 
dacă regele depăşeşte orice măsură. până atunci liniştiţi-vă şi 
rămîneţi nepăsătoare. 

Şi Măria de Medicis ascultă de Fausta. Leonora trebui să cedeze, 
cu furia în suflet. Dar ea nu se lăsa înşelată de manevra Faustei. 
Şi privirea cumplită pe care o azvirli pe furiş arăta că acest nou 
prejudiciu era notat cu grijă în memoria ne neîndurătoare şi că o 
va face să plătească scump, în ziua în care se va simţi destul de 
puternică pentru a-şi regla conturile, toate conturile, dintr-o 
singură lovitură. 

Adversarii lui Concini remarcaseră foarte bine dorinţa reginei de 
a interveni. Ei ştiau că dacă ea arunca în discuţie greutatea 
autorităţii sale de regentă, regele trebuia să se supună. Şi nu 
îndrăzneau să-şi lase bucuria să izbucnească deschis. Dar 
privirile lor ardeau şi surisuri îndîrjite dezveleau dinţi ascuţiţi, 
gata să muşte. 

Intimii regelui, văzînd ce curbură lua afacerea, veniseră repede 
să se aşeze în spatele lui. Erau pregătiţi la orice. Şi, aşteptind, 
ca Leonora, se străduiau să arunce paie pe foc şoptindu-i 
stăpînului sfaturi de violenţă. 

— Haideţi, sire! îi susură în urechea dreaptă vocea fremătătoare 
a lui Luynes. îndrăzniţi! Aveţi bestia în mînă. N-o mai lăsaţi, la 
dracu! Hăitaşii voştri sânt aici ca s-o sfişie. 

— Sire, sire, implora Montpouillan la urechea sa stingă, un 
cuvînt, un semn, şi voi înfige pumnalul în burta acestui porc din 
Italia. 


— Deoarece l-aţi chemat pe Vitry, miriia corsicanul Ornano, 
ordonaţi să fie înhăţat şi să se termine o dată cu acest lacheu de 
alcov. 

Numai Vitry nu spunea nimic. El păstra acea nepăsare ţeapănă 
a soldatului sub arme. Dar ochii săi luceau ca jeraticul aprins, iar 
mîna sa fremăta nervos, nerăbdătoare să-l înşface pe detestatul 
favorit. 

Pardaillan păstra aparenţa sa de indiferenţă. Dar el nu urmărea 
cu mai puţin interes pasionat această scenă neprevăzută, pe 
care o provocase simpla sa prezenţă. Şi din când în când îi 
adresa Faustei un surâs ascuţit. lar Fausta răspundea printr-un 
surâs sfidător, clătina încet capul, ca pentru a spune că nota 
lovitura şi că i-o va înapoia atunci când ea va considera momen- 
tul potrivit. 

Concini era livid. Buzele îi spumegau, ca şi atunci când avea 
unul dintre accesele sale de furie care-l împingeau până la 
nebunie. Se simţea pierdut. Nu în favorurile lui: Măria de Medicis 
era acolo şi era sigur de ea. Dar simţea că viaţa lui atîrna de un 
fir de aţă. Un cuvint de-al său prost interpretat, un gest echivoc 
şi ar fi fost cu adevărat pierdut. Mulțimea lui de inamici s-ar fi 
năpustit asupra lui, cu pumnalul în mînă. El şi cele patru gărzi 
de corp ale lui ar fi fost luaţi pe sus, fărimiţaţi ca nişte pui de 
găină în vijelie. 

Am avut ocazia să vedem, în diverse circumstanţe, că nu-i 
lipsea o anume bravură fizică. Pentru un moment, se gîndi să 
ţină piept la orice. Dar partida era, evident, prea inegală. Să 
reziste în aceste condiţii, era un mod de a se sinucide. Viaţa 
pentru el era prea frumoasă ca să nu încerce să şi-o păstreze 
cât mai mult cu putinţă. înţelesese că trebuia neapărat s-o 
întoarcă. Era singurul mijloc de a-şi scăpa pielea. cât despre res- 
tul, Măria de Medicis era acolo deocamdată. Nu ezită să se 
umilească. 

— Este îngrozitor de penibil pentru un bun şi loial servitor să se 
vadă tratat cu atita duritate, când nu a păcătuit decât prin 
exces de zel. 

Trebuie spus aici că gândul regelui nu era de a termina cu 
Concini prin violenţă, cum îl sfătuiau prietenii săi prea 
înflăcăraţi. 


Aparenta supunere a lui Concini fu de natură să-i satisfacă 
amorul-propriu. Fu destul de înţelept ca să se mulţumească cu 
acest semi-succes. 

Impuse tăcere prietenilor săi cu o privire poruncitoare. Şi, pe un 
ton foarte îndulcit, răspunse: 

— Am fost poate puţin cam dur, recunosc. Dar aceasta ţine de 
impetuozitatea vîrstei mele. Şi-apoi ştiţi la fel de bine ca şi mine, 
domnule mareşal, că un zel excesiv poate fi la fel de iritant ca o 
neglijenţă vinovată. Cu toate acestea, datorăm îndurare fiecărui 
păcat şi nu vreau să-mi amintesc decât de bunele voastre 
servicii din trecut şi de buna intenţie care v-a făcut să acţionaţi. 
Să nu mai vorbim de aceasta, domnule mareşal. 

Concini respiră mai uşurat. îl zgâlţâise zdravăn, zdravăn de tot. 
Dar până la urmă scăpase mai uşor decât ar fi îndrăznit să spere 
vreodată. Şi reparația morală, destul de slabă, pe care i-o 
acordase regele de bunăvoie, îl satisfăcu deplin... pentru 
moment. 

Şi surâse. Reîncepu să devină el însuşi. Aruncă din nou priviri 
triumfătoare spre duşmanii lui, dezamăgiţi în speranţele lor. 

Cu toate acestea, regele avea o idee pe care o urma cu 
tenacitate. îi surâse lui Concini: un mod de a răsuci cuțitul în 
rana adincă pe care i-o făcuse în amorul-propriu. Redeveni 
serios. Reluă: 

— Dar acest cuvânt de aventurier pe care l-aţi aruncat la adresa 
domnului de Pardaillan nu-l pot suporta. 

Şi vă previn, domnule mareşal, că mi-am pus în gînd că trebuie 
să-i daţi despăgubirea pe care i-o datoraţi. Numai cu acest preţ 
vă voi reda eu toată favoarea mea. 

Concini nu se aştepta la această nouă lovitură. Dădu înapoi, 
scrişnind din dinţi, hotărît de această dată să se lase mai 
degrabă tăiat în bucăţi pe loc decât să suporte 

o asemenea umilinţă. 

Regele se prefăcu că nu vede această retragere semnificativă. 
Veni alături de Pardaillan. li luă mîna. Cu un aer grav, cu vocea 
puternică, fără să-i tremure, cum 

se întîmpla în momentele de emotie, în mijlocul unei tăceri de 
biserică, pronunţă aceste cuvinte uimitoare: 

— Doamnelor, domnilor, regele Franţei nu crede că se înjoseşte 
prezentîndu-vă el însuşi pe domnul cavaler de Pardaillan. Se va 
spune oare că este o unică onoare în fastul acestei curţi regale? 


Nu dezaprob. Dar nu se cuvine oare ca unuia dintre aceşti 
oameni minunati, unici în lume, să i se acorde onoruri unice? 
Cavalerul de Pardaillan este unul dintre acei eroi de legendă, 
fără teamă şi fără pată, aşa cum nu s-au mai văzut de la 
moartea cavalerului Bayard, de neştearsă memorie. Dacă ar fi 
vrut, ar fi fost de treizeci de ani duce şi pair, mareşal al Franţei, 
prim-ministru, acoperit de bogății, de glorie şi de onoruri. Dar, 
cinstit şi dezinteresat ca vitejii din vechiul ordin al cavalerilor, al 
cărui — vai! — este unic reprezentant în viaţă, a refuzat totul, s- 
a dat la o parte cu bună-ştiinţă, a vrut să trăiască sărac şi 
necunoscut, cu modestul său titlu de cavaler. 

— Sire, vă rog, este o prea mare onoare! 

Micul rege ridică mâna pe care o avea liberă. Cu cealaltă, 
continua să-l ţină pe Pardaillan. Şi, cu voce tare, ca să se facă 
auzit de toţi, dar cu un ton foarte blind, afectuos, porunci: 

— Linişte, cavalere. Chiar fără voia voastră, trebuie, măcar o 
dată în viaţa voastră, să vi se facă dreptate. 

Şi, cu o voce care se făcu încă şi mai dulce, cu privirea pierdută 
în gol, ca şi cum ar fi urmărit un vis, continuă: 

— Şi apoi, nu este vorba numai de a aduce un omagiu 
binemeritat serviciilor voastre nepreţuite. Este vorba de 
asemenea, şi aceasta nu o puteţi împiedica, domnule, este 
vorba de a aduce un omagiu ilustrului mort al cărui trimis 
extraordinar sînteţi aici. 

Tăcu o clipă, aşteptînd ca marea senzaţie pe care o produseseră 
aceste cuvinte misterioase să se calmeze. 

Regele se înălţă atât cât îi permitea statura sa. Şi cu o flacără 
de mîndrie în ochi, cu o voce răsunătoare: 

— Şi când vă voi spune că acest mort ilustru între cei mai iluştri 
este tatăl meu, regele Henri, de glorioasă amintire, cine oare va 
îndrăzni să pretindă că este prea mult ca un rege să prezinte în 
această nobilă adunare pe reprezentantul pe care, de dincolo de 
mormiînt, mi-l trimite aici? 

Şi cu un gest al miinii, regele ceru tăcere, care se făcu ca prin 
minune. Şi atunci se întoarse spre Vitry, ordonîndu-i cu un ton 
de irezistibilă autoritate: 

— Vitry, să i se dea onorul regal domnului cavaler de Pardaillan. 
lar Vitry, drept şi impasibil ca un soldat ce era, se întoarse pe 
călcîie şi comandă cu o voce sonoră, trăgindu-şi el însuşi spada 
din teacă: 


— Gărzi, prezentaţi armele! 

Şi, răsucindu-se din nou pe călciie în faţa lui Pardaillan, îl salută 
cu un gest larg al spadei, în timp ce vajnicele-i statui în costume 
somptuoase, rămîneau nemişcate ca pietrele. 

Atunci, regele se descoperi cu un gest teatral, şi înclinîndu-se 
grațios în faţa lui Pardaillan care mormăia în gînd şi care ar fi 
dat cu plăcere tot ce avea să fie oriunde în altă parte, numai la 
Luvru nu, spuse: 

— Regele Franţei vrea să fie primul care salută pe cavalerul de 
Pardaillan, care este de două ori demn de această onoare; în 
primul rînd pentru propriile sale merite, iar apoi pentru că îl 
reprezintă pe regele Henri cel Mare, augustul meu tată. Haideţi, 
doamnelor, faceţi reverenţa; înclinaţi-vă, mareşale, salutaţi-l cu 
toţii, domnilor, pe cel în faţa căruia regele vostru se înclină 
primul. 

Şi toţi, într-un murmur măgulitor, se plecară în faţa lui Pardaillan 
care, uşor palid, cu acea graţie cavalerească ce nu-i aparţinea 
decât lui şi care semăna atât de puţin cu manierele atât de 
tepene ale curtenilor, răspunse printr-un salut care se adresa 
tuturor. Se înclinară cu toţii, chiar şi regina, chiar şi Fausta, chiar 
şi Concini, care într-adevăr nu puteau să se eschiveze acolo 
unde regele dădea un exemplu. 

După care regele se acoperi din nou şi îl luă pe Pardaillan de 
braţ. 

IX 

UNDE VALVERT ÎŞI ŢINE FĂGĂDUIALA FAŢĂ DE ROSPIGNAC 

în acel moment, în mijlocul murmurului surd care se ridica din 
această strălucitoare adunare, atentă la ce va urma, deoarece 
curiozitatea lor era mai dezlănţuită ca niciodată şi sperau ca 
regele să se explice pe deplin, se aşteptau la cine ştie ce 
lovitură de teatru neprevăzută, în acel moment, o voce tînără, 
limpede, vibrînd de entuziasm, strigă deodată: 

— Trăiască cavalerul de Pardaillan! Trăiască regele Ludovic al 
XHI-lea, la naiba! 

Pardaillan începu să ridă din toată inima şi, lucru care-i stupefie 
pe curteni, făcîndu-i să încremenească, regele, care era rareori 
văzut surizînd, începu să ridă şi el din toată inima. Ceea ce 
produse o destindere generală, iar toate fizionomiile până atunci 
neliniştite, posomorâte, sau grave şi rigide, se transformară în 
nişte surisuri largi de un cot sau în risete zgomotoase. 


Pardaillan se întorsese spre acela care strigase acest dublul 
„Vivat". Şi cum recunoscuse vocea lui Odet de Valvert, fără a 
avea însă aerul, îl trăsese pe rege, care-l 

ţinea de braţ, să se întoarcă şi el, pentru a-i atrage atenţia 
asupra tînărului său prieten. 

Era chiar Odet de Valvert. Se afla lângă o uşă. Regele văzu că-şi 
agita pălăria, cu o frenezie juvenilă. Şi cum avea memorie bună, 
îl recunoscu îndată. li adresă un surâs grațios, însoţit de un salut 
amical cu mîna. Atunci Valvert strigă din nou cu pasiune, agitînd 
cum putu mai frumos pălăria în aer: 

„Trăiască regele! Trăiască regele, la naiba, la naiba!..." 

Şi acest „la naiba, la naiba" spunea clar: „Aşa, aici sînteţi de 
gheaţă, deci? Ce mai aşteptaţi să vă aclamaţi regele, la 
naiba?!..." Toţi o înţeleseră aşa. Şi regele fu cel dintii, cu buzele 
crispate de amărăciune. 

Concini înţelese, ca şi ceilalţi. Şi îşi muşca buzele de ciuda de a 
se lăsa astfel îndemnat. Dar nu ezită, nu zăbovi. Nu pierdu nici o 
clipă pentru a încerca să-şi repare greşeala pe care tocmai o 
făcuse. Şi, aţintind asupra creaturilor lui o privire strigător de 
convingătoare, strigă cu putere: 

— Trăiască regele! 

— Trăiască regele! răcniră îndată Roguetaille, Lou-vignac, 
Eynaus, LongvaPşi ceilalţi. 

Semnalul era dat. Nimeni nu vru să rămînă mai prejos. Şi o 
enormă aclamare urcă, se mări, apoi se sparse, răspîndindu-se 
în volute sonore în întreaga sală: 

— Trăiască regele!... Trăiască regele!.... Niciodată până acum 
micul rege nu se mai văzuse 

astfel aclamat. Trăi atunci cîteva clipe de beţie nespus de 
plăcute a căror amintire nu trebuia s-o piardă 

niciodată. Şi privirea îi strălucea, buzelei-i surideau, era de-a 
dreptul fericit ca un copil, aşa cum nu mai fusese niciodată de 
când purta titlul de rege, neexer-citîndu-şi încă puterea. ŞI 
mulţumi cu zimbetul, cu gestul, cu vocea: 

— Mulţumesc, domnilor. 

Şi se întoarse dintr-o mişcare: recunoştinţa sa nu-l uită pe cel 
căruia îi era dator pentru unul dintre cele mai frumoase 
momente din existenţa sa posomorâtă. Ştia că lui îi datora o 
mulţumire aparte. Şi îl căută din ochi pe Odet de Valvert. 


— Mi se pare, spuse regele întorcîndu-se, contelui de Valvert 
curtea noastră nu a avut onoarea de a-i plăcea. 

Şi, cu prefăcută naivitate, cu o undă de dispreţ: 

— Ce se aştepta oare să vadă? Mi se pare că este imposibil de 
imaginat o curte mai strălucitoare decât a noastră. 

— De fapt, sire, dumneavoastră trebuie să ştiţi mai bine ca 
oricine ce uriţenii s-ar găsi aici, dacă un magician ar face să 
cadă toate măştile încîntătoare care ne înconjoară. 

— Oh! făcu visător regele, nu am privit niciodată lucrurile în 
această lumină!.. Şi dacă spuneţi asta, înţeleg dezamăgirea 
contelui. Dar spuneţi-mi, păreţi a-l cunoaşte mai bine. 

— Intr-un fel, eu l-am crescut. M-am străduit să fac din el un 
adevărat bărbat. Şi cred că am reuşit. îl consider propriul meu 
fiu. 

— Nu mă mir de forţa şi de îndemiînarea sa. Aveţi un elev care 
vă face cinste, cavalere! 

Şi, compunîndu-şi un aer detaşat: 

— El mi-a salvat viaţa. Nu am uitat. O, am o memorie excelentă. 
Şi, lăsînd braţul lui Pardaillan: 

— lată-ne din nou prieteni buni, mareşale, se adresă lui Concini. 
Radios, Concini se înclină pregătindu-şi cuvintele de mulţumire. 
Regele nu-i lăsă timp să le spună. îndată, adăugă: 

— Dacă vreţi să răminem întotdeauna aşa, nu uitaţi vă rog, că şi 
cavalerul de Pardaillan face parte dintre prietenii mei. Şi este 
dintre cei mai buni. Nu vă spun mai mult. Şi ceea ce vă spun 
dumneavoastră acum se adresează tuturor acelora care ar fi 
tentaţi s-o uite. 

Regele reveni la Pardaillan. 

— Urmaţi-mă în cabinetul meu, cavalere, îi spuse el, vom sta 
mai bine decât aici unde prea multe urechi ne ascultă, prea 
mulţi ochi ne străpung. 

— Dimpotrivă, sire, răspunse cu vioiciune Pardaillan, cer ca o 
favoare ca audiența particulară pe care regele binevoieşte a mi- 
o acorda să aibă loc chiar aici. 

— Nu vă pot refuza nimic, consimţi regele, fără să-l pună în 
situaţia de a insista mai mult. 

Dar dacă cedase bucuros, fără să se lase rugat, el era uimit, căci 
adevărata favoare era tocmai aceea pe care Pardaillan o 
refuzase. înţelese că acest refuz nu putea fi motivat decât prin 
motive serioase. Şi el întrebă: 


— Pot să ştiu pentru ce? 

Pardaillan, un moment foarte scurt, îl cercetă cu privirea, ca şi 
cum ezita să vorbească. Şi, deodată, se hotări: 

— Sire, am venit aici ca la bătălie. Nu vreau să las impresia că 
fug din faţa inamicului. 

Şi, pe ascuns, continua să-i urmărească atitudinea. El văzu cum 
ochii i se măresc şi ţişni o flacără aprinsă, mai rapidă ca un 
fulger. Şi asta fu tot. Pe un ton foarte firesc, ca şi cum nu 
înţelesese gravitatea cuvintelor pe care le auzise, el răspunse: 
— Să rămiînem deci aici... în faţa inamicului)! 

Şi foarte calm, foarte stăpîn pe el, făcu un gest imperios care 
îndepărtă pe toţi cei ce se aflau în jurul lui. Pardaillan surîidea cu 
un aer satisfăcut gândind: 

„Hai! este curajos!" 

Curtenii,  decepţionaţi în aşteptarea lor curioasă, se 
îndepărtaseră. Concini,  ascuzindu-şi  neliniştea sub aere 
surizătoare şi sigure, revenise dându-şi ifose în cercul reginei. 
Se formase un cer larg, în centrul căruia regele şi Pardaillan 
rămăseseră izolaţi. Toate conversațiile fuseseră reluate. Nimeni 
nu părea să se ocupe de ei. în realitate, toate urechile erau 
întinse spre ei, toate privirile, în ascuns, se fixau asupra lor. Şi ei 
ştiau bine asta, şi unul, şi altul. 

Pardaillan vorbi primul, când se văzu singur cu regele. 

— Sire, nu ştiu cum să-mi exprim recunoştinţa. lată că sânt 
zăpăcit şi fermecat încă de primirea de neuitat pe care aţi 
binevoit să mi-o faceţi. 

— Nu erati sigur că veţi fi bine primit? 

— Ca să fiu sincer, da, sire: regele, tatăl vostru, mă asigurase că 
oriunde şi oricind mă pot prezenta fără şovăială în faţa voastră. 
Regele Henri, ştiu bine, nu făcea promisiuni deşarte. Deci eram 
sigur că voi fi primit bine. Dar pe legea mea dacă mă 
aşteptam... Sire, e într-adevăr prea mare onoare pentru un biet 
gentilom ca mine. 

Regele puse pe umărul lui Pardaillan mâna lui mică şi albă de 
copil şi, cu o neaşteptată gravitate, spuse: 

— Chiar în ajunul zilei în care a căzut, lovit mortal de cuțitul 
acelui mizerabil Ravaillac, tatăl meu mi-a spus: 

„Fiul meu, dacă nenorocul ar vrea să mă succedaţi înainte de a 
ajunge la vîrsta bărbăţiei, adică înainte de a putea să vă apăraţi 
voi înşivă, amintiţi-vă de cavalerul de Pardaillan, de care v-am 


vorbit adesea, de ale cărui isprăvi v-aţi minunat când vi le 
povesteam. Amintiţi-vă de Pardaillan şi dacă se va prezenta 
vreodată în faţa voastră, în orice împrejurare, primiţi-l cum m-aţi 
primi pe mine însumi, căci vă va vorbi în numele meu." lată ce- 
mi spusese tatăl meu. Şi, a doua zi, era mort, asasinat josnic, cu 
laşitate. 

Trebui să se oprească un moment, chinuit de sumbrele amintiri 
pe care le evocase. Şi rămase cu fruntea plecată, cu ochii 
visători. Uită de sine un moment. Apoi, revenindu-şi, ridică 
fruntea şi continuă: 

— A doua zi eram rege... şi nu aveam încă zece ani. De ceea ce 
se temuse tatăl meu pentru mine cel mai mult, tocmai aceasta 
mi se întîmplase. Vorbele sale, care mă frapaseră foarte tare cu 
o seară înainte, îmi reveniră în minte. Şi se gravară atât de 
adînc, încât nu le-am mai putut uita. atât de bine încît, pot să v- 
o jur, vi le-am repetat fără să schimb un cuvânt. Vreau să spun, 
cavalere, că primindu-vă aşa cum am făcut-o, nu am făcut decât 
să execut cum'am putut mai bine ultimele dorinţe ale tatălui 
meu, care erau pentru mine nişte porunci sfinte. Şi vă mai spun, 
de asemenea, că până acum nu am făcut altceva decât să 
execut ordinele 

tatălui meu, dar personal nu cred că sânt chit faţă de 
dumneavoastră. Va trebui să caut o formă prin care mi-aş putea 
arăta recunoştinţa. - 

Accentul convins cu care spunea asta, privirile admirative cu 
care-l fixa îi spuneau cât de sincer era. Pardaillan îl înţelese 
bine. Şi surâse: 

— Sire, aş putea să vă spun că v-aţi manifestat cu prisosinţă 
recunoştinţa pe care credeţi că mi-o datoraţi... 

— Pe care v-o datorez, rectifică prompt regele. 

— Pe care mi-o datoraţi, deoarece ţineţi la asta, continuă 
netulburat Pardaillan ridicînd uşor din umeri, spunându-mi 
cuvinte care mi-au mers la inimă. Dar, orice aţi spune, şi eu am 
fost împins de ambiţie. Şi cum nu ştiu să fac nimic pe jumătate, 
ambiția mea este nemăsurată. Voi veţi judeca, sire, căci, pentru 
a vă scuti de plictiseala de a căuta, vă voi spune, dacă-mi veţi 
permite, ce puteţi face pentru mine, ceea ce mă va copleşi de 
bucurie şi orgoliu. 

— Vorbiţi, cavalere, se grăbi să spună Ludovic al XIIMea. 


— Să-mi acordaţi puţin din acea regală prietenie cu care ilustrul 
vostru tată m-a onorat, declară grav Pardaillan înclinându-se. 

Şi, ridicîndu-se, cu un surâs ironic: 

— V-am spus că ambiția mea n-are margini. Cu un surâs 
maliţios, regele replică: 

— îmi cereţi un lucru pe care nu mai pot să vi-l acord... 

— La dracu, niciodată n-am avut noroc! bombăni Pardaillan. 

Dar şi el avea un surâs maliţios: înţelesese. Cu un gest 
încîntător de graţie firească, regele îi luă mâna, o strînse cu 
afecţiune între ale sale şi încheie: 

— Cu mult timp în urmă, sânt ani de atunci, cînd, fără să vă 
cunosc, v-am acordat întreagă această prietenie pe care mi-o 
cereţi astăzi. Este mult timp de când aştept să v-o pot spune şi 
să v-o dovedesc. V-am spus destul, cred, pentru că veţi înţelege 
că ştiu mult mai multe decât cele pe care le-am spus în contul 
vostru. 

— Drace! Să vedem, ce ştiţi? 

— Ştiu că, de la moartea tatălui meu voi n-aţi încetat de a 
veghea, de departe, asupra mea. Ştiu că, până în ziua de astăzi, 
n-am avut prieten mai sigur, mai devotat ca voi, pe care nu-l 
cunoşteam, pe care nu-l văzusem niciodată. Şi cine ştie dacă nu 
vă datorez vouă, vigilenţei voastre neobosite faptul că sânt încă 
în viaţă? 

Şi spunînd aceste cuvinte cu simplitate, Ludovic XIII fixa asupra 
lui Pardaillan o privire în care acesta citi multă curiozitate, dar 
nici umbra unei nelinişti. 

Ridicând din umeri cu un aer detaşat, cavalerul explică, cu 
obişnuita sa sinceritate: 

— Este adevărat, aşa cum aţi spus, că veghez asupra voastră, 
de la depărtare. Dar viaţa voastră, din cîte ştiu eu, cel puţin, nu 
a fost niciodată în pericol, şi deci nu a trebuit să intervin. Din 
acest punct de vedere nu îmi datoraţi nimic, sire. În ceea ce 
priveşte devotamentul şi prietenia de care îmi vorbiţi, recunosc, 
spre ruşinea mea, că ceea ce am făcut, am făcut numai pentru 
a-mi ţine făgăduiala pe care o făcusem regelui, tatăl vostru. 
Deci nici în privinţa asta nu îmi datoraţi nimic. 

Regele reflectă, înţelese, îşi aduse probabil aminte de anumite 
cuvinte ale tatălui său şi reveni la această excepţională 
bunăvoință pe care nu încetase să i-o arate cavalerului. 


— De fapt, spuse el, dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. Mai 
tîrziu, când mă veţi cunoaşte mai bine, sper că veţi trece asupra 
fiului puţin din această prețioasă prietenie pe care i-o purtaţi 
tatălui. 

— Nu voi aştepta mai mult. De acum chiar sânt al vostru. De 
acum voi face din prietenie pentru dumneavoastră ceea ce până 
acum nu am făcut decât din respect pentru cuvintul dat. Ei, pe 
legea mea, doar vă datorez aceasta... Chiar dacă ar fi numai 
pentru primirea de neuitat cu care aţi binevoit a onora un biet 
gentilom ca mine. 

— Cavalere, strigă micul rege, radios, este rândul meu să vă 
spun: „Nu-mi datoraţi nimic." 

Şi cum Pardaillan schiţa un gest de protest, adăugă cu vioiciune: 
— Ei da! şi eu, ceea ce am făcut era pentru a îndeplini ordinele 
tatălui meu, pe care-l reprezentaţi în ochii mei. 

— Aşa este, surise Pardaillan. Uitasem acest amănunt. Oricum, 
sire, ceea ce aţi făcut mi-a mers drept la inimă. 

— sânt foarte mulţumit! Chiar dacă nu am făcut nimic pentru 
dumneavoastră personal şi că trebuie să fac ceva... orice aţi 
spune, vă datorez cu prisosinţă aceasta, la rindul meu. Voi 
căuta. Şi va trebui să 

găsesc. 

Aceste cuvinte, în care repeta intenţionat mai multe expresii ale 
interlocutorului său, regele le spusese rîzînd. Imediat după 
aceea, redeveni grav pentru a adăuga: 

— Spuneţi că viaţa mea nu a fost niciodată în pericol. O cred, 
fiindcă dumneavoastră o spuneţi. Oh! ştiu că dumneavoastră nu 
spuneţi decât adevărul, cavalere. Să lăsăm deci trecutul pentru 
a ne ocupa de prezent. Din moment ce aţi venit, înseamnă că 
mă ameninţă un pericol, nu-i aşa? 

— Aşa este. 

Regele rămase impasibil. Continua să arate acelaşi calm pe care 
Pardaillan îl admira în sinea lui. Era clar că nu se aştepta la alt 
răspuns. Nu era şi nu putea fi surprins. La fel cum, aşa cum 
spusese, îşi stabilise în gînd toate amănuntele primirii pe care ar 
fi făcut-o omului care venea să-l caute din partea tatălui său. 

— După tot ce mi-a spus tatăl meu despre dumneavoastră, nu 
am nici o îndoială că dacă aţi ieşit din umbră, unde stăteaţi de 
bunăvoie, aţi făcut-o pentru că nu puteaţi să mă scăpaţi de 
pericol prin propriile voastre mijloace. Asta înseamnă că trebuie 


să vă secondez cât pot mai bine apărîndu-mă eu însumi cu toată 
energia posibilă. Pe Dumnezeu cel viu, aşa voi face! 

Subliniase cu o tărie extraordinară aceste ultime cuvinte. 

— Bravo! Sire... aplaudă Pardaillan. Puneţi atita energie pentru a 
vă apăra încât vă spun că totul va fi bine. 

— Eu nu mai am cincisprezece ani. Mi se pare că viaţa trebuie 
să fie frumoasă. Vreau s-o gust, vreau să trăiesc, domnule, 
asigură Ludovic XIII cu aceeaşi tărie. 

Şi reluînd: 

— Spuneţi-mi deci, cavalere, în ce fel sânt ameninţat. Şi spuneți- 
mi ce trebuie să fac, după părerea voastră, pentru a înlătura 
pericolul care mă ameninţă, fără a împiedica acţiunea voastră 
personală. Căci voi nu sânteţi omul care să veniţi aici fără să 
ştiţi ce vreţi să faceţi. Şi cum sânt sigur că nu veţi rămîne 
inactiv, am hotărit, şi asta de mult timp, să mă las în întregime 
în grija voastră. Eu nu voi şti s-o fac mai bine, de altfel, 
deoarece ordinul tatălui meu a fost de a vă asculta în toate, ca 
şi cum l-aş asculta pe el însuşi, dacă ar mai fi pe lumea asta. 

— Dacă e aşa, îl asigură Pardaillan, avem partida dinainte 
cîştigată, sire. 

— Şi eu sânt foarte sigur de aceasta, afirmă regele cu un accent 
de convingere pe care nimic nu-l putea stăvili. 

Şi răspunse cu o forţă care dovedea încrederea sa deplină: 

— Oricât de numeroşi şi de temuti ar fi, sânt sigur că voi triumfa 
asupra duşmanilor mei atita timp cât veţi fi aici spre a mă 
îndruma şi apăra. Vorbiţi acum, domnule, vă ascult. 

Şi Pardaillan vorbi într-adevăr. 

Credem că nici nu mai este nevoie să spunem că nu-i trecuse 
prin gînd s-o denunte pe Fausta. Cititorul — sperăm noi — îl 
cunoaşte destul pe eroul nostru pentru a şti că nu era el omul 
care să se coboare la nedemnul rol de turnător. Ceea ce voia 
era să-l pună pe rege în gardă, în primul rînd. Apoi să-l facă să-şi 
la anumite măsuri care-i păreau indispensabile pentru 
securitatea lui. 

în concluzie, îi povesti în cîteva fraze scurte o parte din adevăr. 
O făcu fără să intre în nişte detalii care l-ar fi jenat şi fără să dea 
nici un nume. Regele avu curajul să-i pună cîteva întrebări şi să-i 
ceară exact ceea ce pardaillan hotărise să nu-i dea: nume. Dar, 
din răspunsurile pe care le primi, el pricepu că nu va putea 


scoate de la interlocutorul său nimic mai mult decât acesta se 
hotărise să spună. 

în ceea ce priveşte măsurile pe care le sugera Pardaillan, regele, 
ţinîndu-şi promisiunea pe care i-o făcuse de a se lăsa în mîinile 
lui, le adoptă fără ezitare; nu vom mai vorbi despre acestea: le 
vom vedea desfăşurindu-se o dată cu evenimentele. 

X 

UNDE VALVERT ÎŞI ŢINE FĂGĂDUIALA FAŢĂ DE ROSPIGNAC 
(urmare) 

Acest mic consiliu care se ţinea în faţa întregii curţi atente, fu 
destul de scurt. în mai puţin de zece minute, Pardaillan spuse 
tot ce avea de spus. Aştepta acum ca regele să-l concedieze. 
Dar regelui cu siguranţă îi plăcea compania lui. Nu numai că nu-l 
concedie dar, după ce făcu semn intimilor săi să se apropie, 
continua să se întreţină cu el, familiar. 

— Hei! strigă el deodată, ce se petrece acolo? 

Şi arăta uşa lângă care am văzut că se aşezase Odet de Valvert 
şi aproape de care se produsese chiar în acel moment o 
rumoare. 

lată ce se petrecea. 

Am spus la timpul potrivit că Rospignac dispăruse pentru a 
merge să execute un ordin strecurat de Concini. 

După ce luase şi răsluase dispoziţiile, Rospignac, purtat de o 
veselie nebună, reveni la Luvru şi apucă din nou drumul spre 
sala Tronului pentru a da raportul 

stăpânului său, aşa cum i se ordonase. întâmplarea făcu să intre 
în sală exact pe uşa lângă care stătea rezemat Odet de Valvert, 
aşteptând, nu fără nerăbdare, ca întrevederea lui Pardaillan cu 
regele să la sfîrşit. 

Valvert era de o proastă-dispoziţie ucigătoare pentru că nu 
reuşise să o descopere pe preaiubita lui Florence. El nu venise la 
Luvru decât din dorinţa de a o vedea. În plus, revenindu-şi, 
dezamăgit şi furios, îl găsise pe bătrînul său prieten Pardaillan 
cu regele: Pardaillan, singurul din numeroasa şi scînteietoarea 
adunare căruia îi putea vorbi despre dezamăgirea lui şi, 
neputind s-o vadă, măcar să discute despre iubita lui. Proasta lui 
dispoziţie crescu şi mai mult datorită acestei nepotriviri. 

Chiar în acest moment intrase Rospignac pe uşa lângă care 
stătea prietenul nostru furios. Nu putea să pice mai prost. 


Rospignac, exultând de o bucurie sălbatică, trecu fără să-i dea 
atenţie lui Valvert. însă Valvert îl văzu. îşi uită deziluzia în 
dragoste, uită unde se găsea şi cine erau cei din jurul său, pe 
rege, pe Pardaillan. Uită totul, spunîndu-şi: 

„La naiba, şmecherul ăsta soseşte chiar la timp... O să-mi pot 
descărca nervii pe el." 

Şi, fără să se gindească, porni ca o săgeată. Din două salturi 
nemaipomenite ajunse în faţa lui Rospignac, blocîndu-i trecerea 
şi forţîndu-l să se oprească în faţa lui. 

— Hei! unde fugi aşa, Rospignac? îi aruncă Valvert cu vocea lui 
cristalină. Ei! pari foarte vesel! Atunci este inutil să mai 
cercetez, înseamnă că tocmai ai făcut o treabă murdară, foarte 
josnică, degradantă, una de care ar roşi şi cei mai afurisiţi 
răufăcători! 

— Sânteţi nebun? tresări Rospignac. Nu ne certăm aici. Uitaţi 
unde vă aflaţi? 

Fără să-şi dea seama, Valvert ridicase vocea, ceea ce atrăsese 
atenţia celor din apropiere. Rospignac, livid de furie, muşcîndu- 
şi buzele până la sânge pentru a se sili la o aparenţă de calm, 
coborise vocea, bine intenţionat, sperînd să-l facă pe adversarul 
său să procedeze la fel. 

Dar Valvert nu băgă de seamă. Şi cum Rospignac, dorind să 
evite cu orice preţ o ceartă în prezenţa regelui, încerca totuşi să 
treacă, el îşi abătu pumnul de oţel pe umărul lui şi-l imobiliza. în 
acelaşi timp, ridicînd şi mai mult vocea, îl biciui: 

— Nu uit nimic. Tu eşti acela care uită că locul unui caraghios ca 
tine nu este aici. îţi interzic să treci mai departe. Mai bine, te voi 
arunca afară aşa cum este aruncat un lacheu impostor. 

Vorbea atât de tare de data asta încât îl auzi toată lumea. Chiar 
şi regele care după cum am văzut, se întorsese spre locul acela. 
Şi atenţia tuturor spectatorilor se îndreptă de asemenea spre ei. 
Regele îl recunoscu şi pe Rospignac care încerca în zadar să 
scape din strinsoarea puternică ce-l imobi-liza. îi recunoscu şi în 
ochi i se aprinse o scînteie răutăcioasă pe care o îndreptă îndată 
în direcţia lui Concini. 

Şi Pardaillan îi recunoscuse pe amindoi. Se încruntă uşor. Şi, în 
sinea lui, văzând îndată consecinţele care le-ar putea atrage 
ieşirea nebună a lui Valvert, îşi spuse: 

„E un noroc pentru jupînul ăsta nebun că regele are nevoie de 
mine şi că eu sânt aici. Fără de care n-aş da 


n ban pe pielea lui... Micul rege n-ar putea niciodată să scape de 
răzbunarea florentinului." 

— Nu este acolo unul dintre gentilomii domnului 'Ancre care se 
lasă astfel maltratat? întrebă regele cu indiferenţă admirabil 
ascunsă. 

Se apropiaseră şi intimii lui. Şi Luynes fu acela care i răspunse 
cu o bucurie feroce: 

— Este şeful gărzilor sale, sire. Şi, pe legea mea, are figură 
jalnică, frumosul de Rospignac! 

— Oh! capul domnului d'Ancre! Este nepreţuit! 

— E în stare să facă gălbinare! 

— Măcar de-ar crăpa! 

— Am scăpa în sfîrşit de el! 

— Eu găsesc că acest viteaz gentilom are de-o sută de ori 
dreptate: locul unui desfrînat ca baronul ăsta de rospignac nu 
este într-o casă regală! 

— Locul lui este într-un bordei pe malul apei! 

— De mult ar fi trebuit să-l azvîrlim afară! 

— Cu toţi acoliţii lui! 

— Începînd cu stăpânul! 

Toate aceste reflecţii, spuse în şoaptă, în imediata propiere a 
regelui, se întretăiau, se loveau, se învăl-măşeau, cădeau toate 
ca nişte lovituri de pumnal la dresa lui Concini şi a alor săi. 
Fiecare voia să-şi laseze cite o observaţie şi o plasa, simțind că 
este încă n mod de a-l curta pe rege. Efectiv, în orice altă 
împrejurare, regele n-ar fi întîrziat să facă semn căpitanului 
gărzilor, care ar fi oprit acest scandal nemaipomenit, fără 
precedent în analele casei regale, înhăţindu-i pe cei doi 
scandalagii, tîrîndu-i afară din sală, pentru a-i închide după 
aceea 

într-o închisoare unde vor avea tot timpul să mediteze pe 
îndelete la inconvenientele de a căuta rică într-o casă regală şi, 
ceea ce era mai grav, chiar în prezenţa regelui. 

Dar regele nu făcea acel semn. Regele nu se mişca, nu spunea 
nimic. Dovadă că acest scandal nu-i displăcea. Şi dacă nu-i 
displăcea, era pentru că cel ce • fusese victimă, şi al cărui 
afront cumplit primit în faţa întregii curţi se răsfringea asupra 
stăpînului său, aparţinea lui Concini. Şi toţi înțelegeau astfel: 
prietenii, ca şi duşmanii mareşalului, a cărui protecţie, în ziua 
aceasta primea cu siguranţă lovituri supărătoare şi penibile. 


În acest timp, regele îi lăsa în pace, părând astfel să aprobe 
dezlănţuirea de furie care-l pedepsea cu o astfel de umilire pe 
unul dintre  gentilomii mareşalului şi se abătea asupra 
mareşalului însuşi, regele răspundea aceluia dintre prietenii săi 
care-l aprobase pe Valvert. Şi iată ce spunea, cu acelaşi aer 
indiferent, real sau prefăcut: 

— Nu este mai puţin adevărat că această nebunie îl va costa 
scump pe autorul ei. 

Şi, cum se produse o mişcare printre prietenii săi: 

— Fără îndoială, în calitatea lui de supraintendent al palatului, 
va veni îndată domnul d'Ancre şi îmi va cere să îl pedepsesc cu 
cea mai mare severitate pe vinovat. Şi sânt foarte supărat pe 
contele de Valvert, care este un gentilom onorabil dar care nu 
mi se pare deloc a fi la curent cu obiceiurile de la curte şi voi fi 
nevoit, pe bună dreptate, să-i dau pedeapsa care îmi va fi 
cerută. 

Pardaillan auzise. Aruncă spre rege o privire mai degrabă 
dispreţuitoare. Şi interveni cu obişnuita sa dezinvoltură, cu aerul 
său rece: 

— Trebuie să previn pe Maiestatea Sa că a-l lovi pe domnul de 
Valvert pentru a-i da satisfacţie domnului d'Ancre este, la drept 
vorbind, ca şi cum mi-aţi tăia mie braţul drept. 

Şi cum regele păstra o tăcere încruntată, rece, adăugă: 

— Cum dracu vreţi să vă apăr, dacă începeţi prin a mă face 
ciung? Şi cum vreţi să ne ducem acţiunea la bun sfârşit dacă 
dumneavoastră înşivă trageţi asupra apărătorilor voştri? 

— Dacă e aşa, asta este o altă poveste, murmură regele fără 
prea multă convingere. 

Şi, trădîndu-şi o teamă ascunsă: 

— Domnul d'Ancre va fi teribil de indignat. 

— Bine, spuse Pardaillan ridicînd din umeri cu un aer detaşat, 
când va obosi de atita indignare o să se liniştească! 

Rospignac, după ce dovedise că nu reuşeşte să se desprindă din 
cleştele viu care îl ţinea cu fermitate, stătea liniştit. Şi, cu o faţă 
convulsionată, cu ochii ieşiţi din orbite, spumegînd, bombănea 
cu o voce răguşită: 

— Pe tot iadul, sînteţi turbat! Daţi-mi drumul, mii de draci! O să 
ne reîntîlnim unde veţi vrea, când veţi vrea şi cum vreţi vrea! 
Dar daţi-mi drumul!... 


Se vedea bine că nu reuşea să iasă din strînsoarea adversarului 
său. Şi cum forţa sa nemaipomenită era cunoscută, lumea 
manifesta un respect instinctiv faţă de necunoscutul care îl 
domina cu atita uşurinţă pe 

Rospignac, cel mai puternic dintre cei puternici care până în 
ziua aceea nu-şi găsise stăpiînul. Se vedea cum îşi mişcă buzele. 
Dar de fapt, nu se auzea ce spune. 

Din nefericire pentru el, se auzi de minune ce îi răspunse 
Valvert. Pentru că striga destul de tare ca să fie auzit, chiar şi de 
către cei mai tari de urechi. 

— Nu, nu-ţi dau drumul, Rospignac. Sau, mai degrabă da, o să-ți 
dau drumul după ce-ţi voi fi administrat pedeapsa pe care ţi-am 
promis-o. Adu-ţi aminte de ce ţi-am spus: oriunde te voi întîlni, 
vei face de fiecare dată cunoştinţă cu gheata mea. [i-am 
promis-o, ţi-o datorez. 

îl prinse de amîndouă mîinile şi-i ordonă: 

— Întoarce-te, baroane. 

Rospignac nu'se osteni să se întoarcă. în timp ce-i vorbea, 
Valvert îi ridica, îl întorcea, cu aceeaşi uşurinţă cu care s-ar fi 
jucat cu o pană. După ce îl răsuci, îl suspendă cu o forţă de guler 
şi de centură şi, cu acelaşi ton poruncitor, îi ordonă: 

— Mergi! 

Scrişnind din dinţi, spumegiînd, dînd din picioare, zbătîndu-se ca 
un vierme, adunîndu-şi toate puterile sleite de disperare, 
Rospignac încerca să se împotrivească. Osteneala îi fu inutilă. 
Valvert îl purtă pe sus până la uşă. Fu treabă de patru sau cinci 
paşi, nu mai mult. Acolo îl puse în picioare, îi dădu drumul de o 
singură mînă pentru o secundă şi, cu mîna liberă deschise larg 
uşa. După care îl luă din nou cu amîndouă mâinile şi se dădu 
înapoi cîţiva paşi. îl puse brusc jos, îl împinse cu o lovitură şi 
comandă: 

— Sări, baroane! 

în acelaşi timp, din zbor, îşi proiectă piciorul drept înainte. 
Piciorul, cu o violenţă nemaipomenită, intră în contact cu partea 
de mai jos de spate a baronului. Şi umosul, elegantul, teribilul 
baron de Rospignac fu azvirlit de o forţă irezistibilă, traversînd 
spaţiul un puişor ridicat de uragan, trecînd vijelios prin uşa 
deschisă. Se auzi un urlet de durere şi de turbare urmat de 
zgomotul unui corp căzînd greu pe covor, violenţa extraordinară 


a şocului îl proiectase în anticamera care se afla în spatele 
acestei uşi. Şi nu mai apăru. 

Lui Valvert nu-i fu de ajuns. Se apropie de uşă şi-i strigă: 

— Să nu mai îndrăzneşti vreodată să pui piciorul într-un loc unde 
mă voi afla eu, altfel vei suporta acelaşi tratament. 

Făcu o pauză, ca şi cum aştepta un răspuns. Rospignac nu 
putea să răspundă şi nici măcar să audă, pentru bunul motiv că 
leşinase: mai mult de ruşine şi de furie, desigur, decât de 
durere. Neprimind nici un răspuns, Valvert închise uşa şi, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întîmplat, se întoarse şi aruncă o privire în 
jurul lui ca şi cum ar fi vrut să observe efectul produs de 
extraordinara şi, trebuie să recunoaştem, nepotrivita sa răfuială. 
XI 

UNDE PARDAILLAN INTERVINE DIN NOU 

Efectul era teribil. 

Regele făcea; o linişte de moarte plutea asupra acestei adunări 
care se modela după el în toate. Regele rămînîind nemişcat, 
părea că vreun vrăjitor şugubăţ şi-a făcut, răutăcios, o plăcere 
din a transforma în statui cu costume somptuoase şi 
strălucitoare toţi acei nobili seniori şi toate aceste înalte şi mari 
doamne. în sfîrşit, regele avînd o figură impenetrabilă, pentru a- 
şi ascunde neplăcerea şi, de ce să nu o spunem, teama pe care 
i-o producea discuţia pe care urma să o aibă inevitabil cu 
Concini, toate aceste statui aveau feţe ermetice: din 
incertitudinea în care se aflau din cauza atitudinii pe care o va 
lua regele, amicii şi inamicii lui Concini se fereau să lase să li se 
citească sentimentele personale pe chipuri. 

Numai Pardaillan îşi păstră pe buze surisul său uşor dispreţuitor, 
iar în adîncul privirii o lucire parcă amuzată. 

Valvert văzu toate acestea. Această tăcere grea îl speria. 
Imobilitatea generală îi dădu un fior. Nu se 

gândi decât la un singur lucru, care îi era singura teamă: că va 
părea un necioplit, un om fără educaţie. Această teamă era atât 
de puternică încât îl făcu să uite că viaţa lui era în pericol. Ceea 
ce arăta că de fapt încă era un copil. 

Cuprins de această teamă, mai puternică decât orice, el se 
îndreptă spre locul unde se afla regele, alături de Pardaillan. 
Ceilalţi se dădură în lături din faţa lui, ca din faţa unui ciumat; 
nu ştiau încă ce va decide regele în privinţa lui. 


Faptul că Valvert pornise spre rege păru să rupă vraja şi să 
redea viaţa şi mişcarea tuturor acestor statui. 

Prima voce care se făcu auzită fu aceea a reginei, a Măriei de 
Medicis. Ea răspundea fără îndoială unei observaţii murmurate 
de cineva din anturajul ei. Ea spunea: 

— Cu siguranţă, acesta nu este un gentilom. Este un ţăran prost 
crescut, de cea mai joasă condiţie, puternic ca un taur, şi care 
abuzează de forţa lui ca o fiară sălbatică. Va trebui să ştim prin 
ce neiertată confuzie a putut pătrunde aici acest hoţ de drumul 
mare. cât despre celelalte, din moment ce are curajul imprudent 
de a se apropia de rege, el va fi pedepsit după cum merită. ŞI 
această pedeapsă va fi de aşa natură încât să dea de gindit 
celor care ar fi tentaţi să imite nişte maniere care se tolerează la 
Curtea Miracolelor, dar pe care nu le vom tolera la curtea 
Franţei. 

Aceste cuvinte, care erau un îndemn adresat direct fiului său, 
căzură în mijlocul tăcerii şi fură auzite de toţi. Ele îl loviră pe 
Valvert ca o lovitură de cravaşă. 

Concini se agita şi vorbea înfierbântat cu regina, care aproba 
dând încet din cap. Leonora îl susţinea cu acea energie 
bărbătească ce o caracteriza. Aşa cum îl vedea regele în sinea 
lui, incidentul, supărător în sine, lua proporţiile unui eveniment 
considerabil. 

Fausta rămînea impenetrabilă şi se ţinea deoparte. 

Pardaillan îi spunea încet regelui care părea foarte supărat: 

— Domnul d'Ancre va veni să vă ceară să-l pedepsiţi. Nu uitaţi, 
sire, că a-l lăsa pe domnul de Valvert e ca şi cum m-aţi 
abandona pe mine însumi, predîndu-mă legat de miini şi de 
picioare inamicilor voştri. 

— Nu vă voi abandona, domnule, promise regele. Şi, cu o umbră 
de teamă: dar... 

Pardaillan, care cu privirea sa infailibilă, îl observase pe rege, îşi 
spunea în sinea lui, destul de ireverenţios: 

„Văd de ce te doare piciorul. O să-ţi scot ghimpele ăsta din 
picior luînd totul asupra mea. Noroc că eu am umeri zdraveni." 
Şi, cu voce tare, găsind deodată singura soluţie care s-ar fi 
potrivit, propuse: 

— Regele binevoieşte a mă autoriza să-i răspund în numele său 
domnului d'Ancre? 


— Faceţi-o, aprobă regele cu o vioiciune care arăta ce uşurare îi 
aducea propunerea ce i se făcea. 

Pardaillan surâse imperceptibil. Şi, îndreptîndu-şi ochii spre cei 
ai regelui, ca şi cum ar fi vrut să-i transmită puţin din forţa şi din 
puterea sa de voinţă: 

— Voi vorbi deci în numele regelui. Şi, precizîndu-şi gândul: 
_Ceea ce înseamnă că regele nu mă va putea contrazice, fără a 
se contrazice el însuşi. 

— Fiţi liniştit, domnule, voi confirma tot ce veţi spune în locul 
meu. 

în acest moment Concini, pe de-o parte, Valvert, pe de altă 
parte, intrau în cercul regelui. Valvert, încă sub emoția penibilă 
pe care i-o produsese acea observaţie puţin măgulitoare, dar pe 
care o recunoştea sincer ca meritată, făcută de regină asupra 
sa, Valvert se pregătea să la cuvintul, să încerce să se justifice. 
Să vorbească în faţa regelui, fără a fi invitat de către el, 
însemna să îşi agraveze greşeala cu o altă greşeală. 

Pardaillan îi ghici intenţia. Cu o privirea grăitoare şi irezistibilă, îi 
închise gura. 

De altfel, Concini începuse deja să vorbească. Această greşeală 
pe care Valvert era să o facă, el, de obicei observator strict al 
etichetei, o comisese cu bună-ştiinţă. însă el îşi putea permite 
orice. Concini era foarte palid. Un fior îl făcea să tremure din cap 
până în picioare. Se vedea că face un efort supraomenesc 
pentru a rămîne calm. Aproape că reuşea. Vocea îi era destul de 
fermă, dar accentul lui italian reapărea, aşa cum i se întîmpla de 
fiecare dată cînd, sub influenţa unei emoţii puternice, uita să-şi 
controleze accentul: 

— Sire, uun asemenea scandal, uun asemenea afront, făcut 
uunuuia dintre cei mai buni servitori ai voştri, nu ar trebui să 
rămînă nepedepsiţi. Arestarea celui vinovat se impune. Cu 
umilinţă cer Maiestăţii Voastre acest ordin de arestare. 

Concini, printr-un efort de voinţă demn de admirat, reuşise să-şi 
formuleze cererea în termeni destul de respectuoşi. Era tot ce 
putuse să facă, şi tonul era oarecum ameninţător. 

Cu aerul său rece, Pardaillan răspunse în locul regelui: 

— Desigur, purtarea domnului conte de Valvert este 
condamnabilă. Aceasta nu se poate contesta. Dar a-l aresta 
pentru asta mi s-ar părea cam mult. O mustrare de pe buzele 
regelui mi se pare o pedeapsă suficientă. 


Concini tresări: nu se aştepta la o asemenea intervenţie, însă 
pricepu că Pardaillan acţiona cu con-simţămiîntul regelui: nici nu 
se putea altfel. înţelese, de asemenea, că, dacă ar accepta 
manevra, ar fi învins dinainte: ştia prea bine că nu este în stare 
să se măsoare cu un adversar atât de redutabil ca Pardaillan. Ca 
şi cum nu ar fi auzit, el continua să se adreseze regelui, în 
aceiaşi termeni respectuoşi dar dezminţiţi de acelaşi ton care 
rămînea poruncitor: 

— Regele nu va dori să refuze o cerere legitimă pe care i-o face 
cel mai devotat dintre servitorii săi. Şi solicit ca reparaţie să mi 
se încredinţeze mie însumi misiunea de a proceda la această 
arestare. 

Pardaillan, după cum ştim, nu era foarte răbdător. Dezinvoltura 
lui Concini îl făcu să i se urce sîngele în obraji. Făcu repede doi 
paşi care îl aduseră în faţa favoritului regelui. Şi, cu aerul lui 
glacial, din vîrful buzelor, spuse dispreţuitor: 

— Domnule, spuse el, când mă adresez cuiva, consider drept o 
insultă când nu mi se răspunde. Şi când sânt insultat, eu nu las 
să-mi scape cel care m-a insul-tat. Şi imaginaţi-vă că, aşa bătrîn 
cum sînt, am încă atita sânge cald ca să fac aceeaşi greşeală pe 
care a făcut-o acest tînăr, să uit că mă aflu într-o casă regală, în 
faţa regelui, şi să cer să mi se facă dreptate pe loc. 

Concini fremăta. Cunoscuse pe pielea lui forţa excepţională a 
bărbatului care îi vorbea astfel. Simţi o -necesitate imperioasă 
de a deveni docil. îşi muşcă buzele, îşi făcu palmele să 
sîngereze cu unghiile, dar se forţa să zimbească. Şi, cu aerul său 
cel mai politicos, cu o mirare nevinovată: 

— Mi-aţi făcut onoarea de a-mi adresa cuvântul, domnule? 

— Da, domnule. 

— Scuzaţi-mă, nu v-am auzit. Şi ce îmi spuneaţi? 

— Vă spuneam că arestarea pe care mi-o cereţi mi s-ar părea o 
pedeapsă prea mare, care depăşeşte în proporţii fapta comisă. 
— Aceasta nu este şi părerea mea. A fost o insultă adusă 
maiestăţii sale regale. 

— Vă cer iertare, spuse Pardaillan cu un aer şugubăţ, vă înşelaţi 
profund. Este vorba de o insultă, e adevărat, şi chiar de o insultă 
deosebit de gravă. Dar această insultă era adresată, şi îi chem 
pe toţi cei care ne ascultă şi care au fost martori ca şi mine, era 
adresată nu regelui, ci pur şi simplu celui care a primit-o. Acesta 
se află în serviciul dumneavoastră? Nu vă fac din asta un 


compliment, căci este un gentilom jalnic. Dumneavoastră îi luaţi 
partea, vă luaţi o parte din afrontul care i-a fost făcut? Aşa face 
un bun stăpân. Dar acesta nu este un motiv pentru a schimba 
problema, aşa cum încercaţi să faceţi. 

— Dar eu, se apără Concini, eu susţin că a fost un scandal. Un 
scandal în casa regală. în consecinţă, o crimă de lezmajestate. 
— Vă înşelaţi din ce în ce mai mult, spuse cu răceală Pardaillan. 
Era un gentilom care a aplicat o corecție publică unui alt 
gentilom. Asta-i tot. La noi, în Franţa, când un gentilom este 
astfel dezonorat, el la spada în nână, atacă, ucide sau este ucis. 
Şi într-un caz, şi în celălalt, sângele vărsat spală atentatul la 
onoarea sa, iar el este reabilitat. Vă asigur că nu ar fi nici unul 
care să nu se considere de două ori dezonorat dacă ar veni să-l 
implore pe rege să-l aresteze pe cel care l-a insultat. S-ar părea 
că nu ştiţi asta. La dumneavoastră este de scuzat, pentru că 
sânteţi străin şi poate că la voi lucrurile nu se petrec în acelaşi 
fel ca la noi. Acum o ştiţi. Deci, fiindcă trăiţi la noi şi printre noi, 
pentru că vă simţiţi atins de insulta care a fost adusă unuia 
dintre ai voştri, ştiţi ce vă rămâne de făcut pentru a vă răzbuna 
onoarea rănită urmînd obiceiurile de la noi. Vă garantez că 
domnul de Valvert, cu toată impulsivitatea sa, este un om 
galant, nu va refuza să vă acorde reparația prin arme pe care nu 
veţi întîrzia, cred, să i-o cereţi. 

Spunând aceasta cu un aer acru pe care ştia foarte bine să şi-l 
la în anumite împrejurări, Pardaillan, con-siderînd că totul fusese 
spus, îi întoarse deliberat spatele lui Concini şi, străbătînd un 
murmur de aprobare, reveni la locul lui lângă rege. 

Gestul făcut de Pardaillan era foarte iscusit. La ora aceea se 
făcea mare caz de onoare. Aşezind, aşa cum făcuse, problema 
numai pe acest teren, obținuse 

aproape în unanimitate aprobarea asistenţei. Şoaptele de 
aprobare care au urmat cuvintelor cavalerului, arătau limpede 
că nobila asistenţă era de părerea lui. 

Concini era prea subtil ca să nu fi înţeles. Văzu că partida era 
pierdută pentru el şi fu îngrozit. Cu toate astea nu se lăsă încă 
păgubaş. Spera să-i mai poată impune micului rege şi încercă un 
efort disperat. 

— Sire, biîigui el, trebuie să înţeleg că aprobaţi cuvintele care au 
fost spuse? 


Dar regele o ţinea pe cea dreaptă acum. Şi cu atât mai mult cu 
cât era sincer. 

— lată o întrebare cel puţin ciudată, spuse el. Nu sânt oare 
întîiul gentilom al regatului? Nu pot considera astfel decât ca un 
bun gentilom o chestiune de onoare. Deci, domnule, până şi 
ultimul dintre gentilomii acestei ţări vă va spune că este întru 
totul de părerea domnului de Pardaillan. Mă miră că n-aţi înţeles 
încă ceea ce toată lumea aici a înţeles imediat. 

Şi la fel ca Pardaillan, i-a întors spatele. 

Concini, spumegind de furie, s-a dat înapoi încet, mergind 
aplecat. Dar cu aceeaşi privire ucigaşă i-ar fi omorit deopotrivă 
pe rege, pe Pardaillan şi pe Valvert. când a ajuns în afara 
cercului, se îndreptă îşi şterse cu podul palmei sudoarea ce i se 
ivise pe frunte şi mormăi: 

„Hai, intrigant mizerabil, hai, eşti victorios pentru că ai avut 
infernala iscusinţă de a capta favorile regişorului incapabil de o 
voinţă personală! Va veni şi rîndul meu. Numaidecit tu şi 
tovarăşul tău cu braţ de fier, o să părăsiţi Luvrul... Şi atunci, aş 
vrea să scormonesc prin piepturile voastre cu virful pumnalului 
meu, să vă smulg inima şi s-o arunc cîinilor rătăcitori care se vor 
bate pentru bucăţi!... 

Mişcarea pe care o făcuse regele îl apropiase de Valvert. îl văzu. 
Simţi că pentru demnitatea lui trebuia să-l supună o propriului 
public... cu toate că l-ar felicita pe ascuns. De altfel, nu se 
simţea încă destul de înarmat împotriva favoritului şi nu voia să 
aibă aerul de a-l zdrobi definitiv arătîndu-se prea părtinitor. îşi 
luă un aer sever şi ordonă: 

— Apropiaţi-vă, domnule, ca să vă încondeiez aşa cum meritaţi. 
Valvert se apropie, se înclină cu respect şi ridicîndu-şi capul, cu 
obrazul strălucind de loialitate, rosti cu toată sinceritatea: 

— Sire, recunosc cu umilinţă că n-am acordat respectul cuvenit 
regelui meu. O rog doar pe Maiestatea Voastră să creadă că 
această lipsă de respect n-a fost voită din parte-mi. Am acţionat 
şi vă cer iertare, sub impulsul unei furii care pentru un moment 
a scăpat raţiunii mele. Nu contează, ştiu că sânt vinovat. O ştiu 
atât de bine, încât în loc să mă retrag, cum aş fi putut s-o fac, 
vin din proprie iniţiativă să mă supun rigorii dumneavoastră, 
recunoscînd dinainte că oricare ar fi pedeapsa ce va dori regele 
să mi-o dea, am meritat-o. 


Această mică pledoarie, a cărei sinceritate era vizibilă a produs 
asupra asistenţei o impresie foarte bună. Regele a abandonat 
puţin severitatea pe care şi-o impusese: 

— la te uită, vă recunoaşteţi greşelile! Asta este atitudinea unui 
gentilom loial. Deci regretaţi ce-aţi făcut? 

— lertaţi-mă, sire, răspunse simplu Valvert, nu regret ce-am 
făcut, regret doar c-am făcut-o în faţa regelui. 

Ludovic al XHl-lea schimbă o privire cu Pardaillan. Apoi privirea 
lui îl căută pe Concini, care revenise lângă Măria de Medicis, 
care îşi muşca buzele şi arăta o privire dezaprobatoare ce voia 
să însemne o acuzare mută la adresa lui, şi umbra unui surâs 
trecu peste buzele lui: în mod evident, răspunsul, pe care poate 
îl provocase intenţionat, nu-i displăcu. îşi îmbuna şi mai mult 
atitudinea. 

— lată cel puţin sinceritate, spuse el zâmbind. Şi apoi 
redevenind serios: 

— Ştiu că nu v-a trecut niciodată prin minte să nu acordaţi 
respectul pe care orice bun supus îl datorează regelui său. 
Oricum, ar trebui să vă pedepsesc. Dar amintirea serviciului pe 
care mi l-aţi făcut de curînd mai stăruie încă. îmi amintesc că vă 
datorez viaţa şi, de data asta, voi trece peste. Să nu mai vorbim. 
Dar să n-o mai faceţi. 

Şi închizînd incidentul, se întoarse spre Pardaillan pe care în fine 
îl concedie. 

— Mergeţi cavalere, şi fiţi sigur că voi acţiona pas cu pas aşa 
cum ne-am înţeles. Nu uitaţi că indiferent de oră din zi sau din 
noapte nu trebuie decât să vă spuneţi numele pentru a fi 
introdus numaidecit la mine. 

Aceste cuvinte le rosti cu voce destul de tare aşa încât le auzi 
toată lumea. Toţi îşi dădură seama că această favoare 
extraordinară şi de neînțeles cu care îl onora pe cavalerul de 
Pardaillan era mai puternică decât oricind. 

Pardaillan nu era omul protestelor. Se înclină strînse mîna pe 
care i-o întindea regele şi, ridicînd capul promise simplu: 

— Contaţi pe mine, sire. 

Ludovic al XIH-lea, al cărui spirit era treaz de când avusese 
convorbirea particulară cu el, observă că aces-ta ridicase tonul 
ca şi cum voia ca vorbele lui să fie auzite mai departe şi nu 
numai de cel căruia îi erau adresate. Observă că, contrar 
obiceiului, nu-l privea pe cel căruia îi vorbea. Observă în fine că 


era o licărire de dispreţ în această privire, care nu-i era 
adresată. Urmări direcţia acestei priviri. 

Şi văzu că se fixa pe doamna trimis extraordinar al regelui 
Spaniei; această ducesă de Sorrientes care produsese o 
impresie atât de vie asupra lui, care îi impusese prin aerele ei 
măreţe de suverană şi căreia îi făcuse o atât de graţioasă 
primire. Văzu că Fausta dreaptă, într-o atitudine de dispreţ, 
răspundea acelei priviri printr-o privire la rîndul ei încărcată cu 
ameninţări de moarte. 

Văzu toate acestea şi o umbră îi întunecă fruntea pură de copil, 
şi întunecă lumina privirilor ei. 

Se scutură şi-l căută din ochi pe Pardaillan. îl văzu cum, 
sprijinindu-se prieteneşte de braţul lui Valvert se îndepărta 
încet, avind oarecare dificultate să-şi croiască un drum prin 
mulţimea curtezanilor care se îngrămădeau la trecerea lui, 
grăbiţi să facă curte acestui nou astru ce părea să se ridice pe 
firmamentul curţii. 

îşi întoarse privirea care îl căuta pe Vitry, căpitanul lui. îi făcu 
semn să se apropie. în timp ce Vitry se 

iapunen acestui ordin mut, privirea lui iscoditoare începu să-l 
caute pe Concini. Concini nu mai era cu regina. Dispăruse 
discret. Nu avem nevoie să spunem unde se dusese. Cititorul 
ghiceşte cu uşurinţă că se dusese să la conducerea formidabilei 
ambuscade pe care Rospignac o organizase din ordinul lui. 
Regele nu dădu nici o importanţă dispariţiei lui Concini. Liniştit şi 
cu voce joasă, dădu ordinul pentru care îl chemase pe Vitry. Şi 
căpitanul gărzilor ieşi imediat pentru a executa acel ordin. 

Le trebuiră mai mult de zece minute ca să părăsească sala. 
Sfirşiră prin a ajunge la acea uşă prin care Valvert îl aruncase 
afară pe Rospignac. Acolo Pardaillan se întoarse şi aruncă o 
privire deasupra capetelor. Aşa cum o făcuse şi Ludovic al XHI- 
lea cu cîteva minute mai înainte, îl căuta pe Concini. Ca şi regele 
constată absenţa lui. Şi avu unul din acele zimbete ca o lamă de 
cuţit pe care le avea când simţea că lupta era iminentă. 

În anticamera prin care trecură, Pardaillan lăsă braţul lui 
Valvert. Şi spuse foarte serios şi foarte rece: 

— Destul cu distracţia. Acum trebuie să trecem la lucruri 
serioase. 

Valvert crezu că face aluzie la încurcătura lui şi că o să-i facă 
reproşuri sau măcar să-i ţină o predică. 


— Tot ce aţi putea să-mi spuneţi domnule, mi-am spus deja eu, 
spuse blind. Mărturisesc că nu m-am gândit înainte să acţionez. 
Mărturisesc, de asemenea, ceea ce m-am ferit să-i spun regelui 
că, dacă m-aş fi gândit, aş fi acţionat exact la fel, orice ar fi 
urmat supărător pentru mine. Amintiţi-vă domnule, că îi 
promisesem lui Rospignac să-l pedepsesc indiferent unde l- aş fi 
întîlnit, chiar şi în faţa regelui. M-aş fi socotit dezonorat în proprii 
mei ochi dacă nu mi-aş fi ţinut promisiunea făcută. V-o spun 
dumneavoastră pentru că ştiu că sînteţi un om care poate să 
înţeleagă. Şi acuma permiteţi-mi, domnule, să vă mulţumesc din 
toată inima. Dacă nu eraţi dumneavoastră, probabil că n-aş fi 
ieşit din Luvru decât escortat de gărzile care m-ar fi condus la 
Bastilia sau în vreo altă închisoare, de unde n-aş mai fi ieşit viu. 
Este o obligaţie în plus care se adaugă la tot ce vă datorez deja. 
Nu voi uita niciodată. 

Pardaillan l-a lăsat să spună tot ce avea pe suflet. când văzu că 
a terminat, ridică din umeri şi mormăi: 

— Ce să-ţi spun, că de mulţumiri e vorba. E vorba de Rospignac 
şi de şutul pe care l-a primit binemeritat şi pe care i l-ai 
administrat magistral. 

— Dar despre ce e vorba? se miră Valvert. 

— Despre Concini, pe toţi dracii! Despre Concini cu care încă n- 
am terminat şi chiar de Rospignac pe care îi vom regăsi mai 
turbaţi ca oricînd. Şi de data asta trebuie să recunosc că va 
avea dreptate să fie turbat. îţi imaginezi cumva că s-a spus totul 
în legătură cu ei? Dacă ieşim din Luvru, lucru de care nu sânt 
foarte singur, vom găsi cu siguranţă în drumul nostru o 
minunată ambuscadă din cele pe care ştie Concini să le 
organizeze şi va fi un miracol dacă vom scăpa. Să fim pregătiţi 
să deschidem ochii, tinere prieten. în ce mă priveşte, nu dau 
prea mult pe pielea noastră. 

— Ei, vedem noi, răspunse Valvert, ajustîindu-şi centironul cu un 
gest instinctiv. 

e După cum se vede, Valvert, care de altfel nu părea prea 
emoţionat, nu se îndoia nici o clipă de cele spuse de Pardaillan. 
Şi de altfel avea foarte multă dreptate. Exact în acelaşi timp, 
Concini, spumegiînd de furie ca şi Rospignac care era lângă el, îi 
aştepta la colţul străzii Saint-Honore, în fruntea a patruzeci şi 
ceva de asasini care formau un grup colosal, teribil de 
îngrijorător şi de care trecătorii se fereau cu spaimă. Şi cum nu 


se mişcau cu nici un pas, şi cu înjurături, blesteme şi ocări, îşi 
strigau tare intenţiile, fără să numească pe nimeni, strada pe 
care o ocupau, s-a golit ca prin minune. Şi toţi negustorii 
prudenti au închis numaidecit, au lăsat storurile şi-au zăvorât 
porţile şi s-au refugiat acasă, încuind uşa după. ei. Asta în timp 
ce Stocco şi cei douăzeci de şnapani cu mutre bune de 
spînzurătoare, mai groaznice decât oamenii lui Concini care ei, 
cel puţin, mai aveau aerul de gentilomi, provocau aceeaşi 
senzaţie de teroare pe chei. 

XII 

FLORENCE 

La cîteva secunde după ieşirea lui Concini, Măria de Medicis, 
care părea să se stăpinească cu greu, se ridică şi îi spuse 
Faustei cu o voce agitată: 

— Mă retrag în apartamentele mele, prinţesă. Mă sufocă 
indignarea, sânt la capătul puterilor şi simt că dacă aş mai 
rămîne o secundă, aş izbucni şi aş face un scandal teribil. Prefer 
să plec. 

— Regina îmi va permite să fac plecăciunea la ea în 
apartament? întrebă Fausta cu un aer ceremonios. 

— Bineînţeles, draga mea, spuse Măria de Medicis, sper că nu 
ne veţi părăsi fără să veniţi să staţi de vorbă cu mine. Avem 
atitea să ne spunem. 

Imediat ce îmi voi lua rămas bun de la Maiestatea Sa, voi trece 
pe la dumneavoastră, doamnă, promise Fausta, 

Şi adăugă cu un zâmbet: 

— Vizită de interes, vă previn, doamnă. Am să-i cer O favoare 
Maiestăţii Voastre. 

— Vă repet că nu am ce să vă refuz. Cu condiţia ca ceea ce îmi 
cereţi să stea în puterea mea. Din moment ce acum domnul, fiul 
meu, începe să se amestece în treburi, să aibă idei personale şi 
să sacrifice cei mai devotați şi încercaţi servitori nu ştiu căror 
aventurieri necunoscuţi, nu mai ştiu cîtă autoritate mai am şi 
dacă mai am autoritate. 

— Siînteţi încă regentă, doamnă. Prin urmare, deţineţi încă 
puterea şi o s-o deţineţi până la anul, până când regele va 
ajunge la majorat. 

— E adevărat! lată că începi să-mi pui balsam pe suflet. 

— Şi revenind la favoarea pe care v-o cer, ea depinde doar de 
dumneavoastră şi nici regele, nici altcineva pe lume, nu vă 


poate împiedica să mi-o acordaţi, dacă aceasta e dorinţa 
dumneavoastră. 

— Atunci, vă e acordată dinainte. Pe curînd, prinţesă. 

Şi ieşi urmată de Leonora, căreia îi făcuse semn. 

Cît timp au mers prin sălile unde erau gentilomi de serviciu, 
gărzi, uşieri şi lachei, regina îşi păstră aerul maiestuos şi ceea 
ce am putea numi „masca de paradă". 

Dar imediat ce au pătruns într-un coridor destul de întunecos şi 
pustiu, faţa reginei se convulsiona de furie. O chemă pe Leonora 
lângă ea şi grăbi pasul. Imediat izbucni în italiană în plingeri, 
reproşuri şi ameninţări care se adresau atât regelui, fiului său, 
cât şi „acelor aventurieri de joasă condiţie de care se lăsa 
guvernat prosteşte şi care, aşa cum se manifestau, o vor mătura 
pe ea şi prietenii ei dacă nu va face ordine ca lumea." Lucrul de 
care se va ocupa cât mai repede. 

Au ajuns în apartament. Le-au lăsat afară pe fetele însoţitoare şi 
s-au închis amîndouă în sanctuarul 

reginei. Aceasta începu să meargă de colo colo şi con-tinua să 
bombăne şi să amenințe. Leonora s-a aşezat într-un colţ, şi-a 
luat capul în mâini astupîndu-şi urechile şi continuă să se 
gîindească ca şi cum ar fi fost singură şi regina n-ar fi existat 
pentru ea. 

Asta dură cîteva minute. În cele din urmă, Măria de Medicis, fu 
surprinsă de liniştea stăruitoare a confidentei sale. Izbucni: 

— Dar răspunde-mi! Sfătuieşte-mă! Vorbeşte, spune ceva, cel 
puţin! Cum adică, e vorba de situaţia şi de viaţa bărbatului tău, 
şi tu nu spui nimic, mă laşi să mă zbat singură! Cum poţi să fii 
atât de calmă şi indiferentă? Mă faci să fierb! 

Leonora ridică încet capul, îşi pironi privirea de flacără şi, foarte 
calmă, într-adevăr, ca şi cum n-ar fi auzit: 

— Doamnă, bănuiţi ce vrea prinţesa să vă ceară? Această 
întrebare dezvăluia preocuparea intensă 

care o măcina de când vorbise Fausta despre această 
rugăminte. Măria de Medicis nu înţelegea nimic. 

— Ştii că eşti extraordinară!... 

— Vă rog să-mi răspundeţi, spuse Leonora, răbdătoare şi 
tenace. 

— Cum adică! izbucni Măria de Medicis, e tot ce găseşti să-mi 
spui?... Cum sântem într-o situaţie îngrozitoare în care putem 
muri cu toţii, trebuie să dezbatem nişte lucruri de temut, de o 


importanţă vitală pentru noi şi singura ta grijă, singura ta 
preocupare este să ştii ce vrea să-mi ceară doamna Fausta!... 
Da, eşti nebună! 

_ Crede-mă Măria, din toate lucrurile înspăimântătoare şi de o 
importanţă vitală cu care trebuie să ne înfruntăm nu e nici unul 
mai de temut şi mai vital decât această întrebare care ţi se pare 
inutilă şi pe care o-o pun pentru a treia oară: Ce vrea această 
„Signora" să-ţi ceară? 

.— Dar ce ştiu eu!... Dar tu ştii? 

— Cred că vrea să ne ceară să i-o dăm pe Florence, spuse în fine 
Leonora. 

— Fata mea! tresări Măria de Medicis, care deveni foarte palidă 
şi începu să tremure. Şi ce vrea să facă cu ea? 

— Asta o ştiu. Şi liniştiţi-vă, doamnă, o să vă spun când va fi 
timpul. 

— Nu poţi să-mi spui numaidecit? 

— Nu, doamnă. Dar vă repet, veţi şti totul când va veni timpul? 
Măria de Medicis ştia că nu poate s-o facă să spună ceea ce ea 
decisese să tacă. Nu mai insistă. . 

— Dar nu vreau să i-o dau pe Florence, strigă ea. Aş fi pierdută. 
— Nu puteţi s-o refuzaţi. 

— De ce? de ce? 

— Deoarece pentru voi, în interesul vostru, este să rămîneţi în 
cele mai bune relaţii cu ea. Dacă o refuzati, ea va înţelege că îi 
cunoaşteţi jocul. Ea va încurca urmele şi ne va scăpa. 

— Să i-o dau pe Florence, niciodată! protestă Măria de Médicis 
cu toată energia de care era capabilă. 

— Vreţi să mă lăsaţi pe mine să acţionez? Mă voi descurca eu să 
parez lovitura. 

— Nici nu cer mai mult, numai în tine pot avea încredere. 

— Am început prin a vă spune că nu sânt sigură de faptul 
acesta. S-ar putea să mă înşel. 

— Da, şi ai adăugat că trebuie să acţionăm ca şi cum am fi 
sigure că nu ne înşelăm. 

— Şi v-o repet încă o dată. 

— Să acţionăm, deci... Fiindcă niciodată, orice s-ar întîmpla, n- 
am să i-o dau pe Florence... Nici ei, nici altcuiva... Deja nu sânt 
liniştită având-o lângă mine, gîndeşte-te ce-ar fi viaţa mea dacă 
ea ar pleca. Aş înnebuni. Vorbeşte, buna mea Leonora. 


Şi „buna Leonora" vorbi. Ceea ce a spus a fost foarte scurt de 
altfel: câteva fraze au fost suficiente. 

— Şi tu crezi că Florence va accepta? întrebă Măria de Medicis, 
care nu părea foarte convinsă. 

— Mă ocup eu de asta, doamnă, spuse Leonora. N-o cunoaşteţi 
pe copila asta pentru că dumneavoastră, doamnă, n-o vedeţi 
niciodată. Dar eu care o văd în fiecare zi, am învăţat s-o cunosc. 
Este o fiinţă bună de care aţi fi mândră... Dacă aţi putea 
mărturisi. Pentru această mamă pe care nu o cunoaşte, e în 
stare de orice sacrificiu. Şi e un lucru absolut minunat, care m-a 
înduioşat fără voia mea, această adoraţie a copilei pentru o 
mamă pe care în mod normal ar fi trebuit s-o deteste. sânt 
sigură că nu va ezita şi va urma sfaturile mele cu cea mai mare 
bunăvoință. 

— Du-te, deci, spuse Măria de Medicis, pentru că signora va veni 
în curînd şi este esențial să nu-şi dea seama că ne-am înţeles 
dinainte cu fata. 

— Mă duc, doamnă, spuse Leonora care se ridică 8» plecă. Nu se 
duse prea departe. în fundul unui coridor interior îngust, 
deschise o uşă şi intră. Văzînd-o venind pe marchiza d'Ancre, 
Florence se ridică şi îi oferi un fotoliu. Leonora refuză să se 
aşeze şi aborda pura întîrziere subiectul pentru care venise. 

— Copila mea, spuse ea, într-o clipă, ducesa de Sorrientes, care 
se interesează în mod special de tine, va veni să ceară reginei 
permisiunea de a te lua cu ea. Vrea, după câte spune, să te aibă 
la ea, să fii Printre domnişoarele ei de onoare şi se obligă să 
aibă grijă de situaţia ta. 

— Pe vremea, foarte apropiată, de altfel, când îmi făceam 
meseria de florăreasă, pe stradă, şi mă duceam să duc flori la 
ea, doamna ducesă de Sorrientes îm> arătase o mare 
bunăvoință. Nu mă gindeam totuşi că ea se interesa de mine la 
modul în care îmi vorbiţi, doamnă, răspunse Florence, fără ca 
ceva din figura ei . să arate dacă interesul pe care î-l purta 
ducesa îi făcea sau nu plăcere. 

— Ducesa, reluă Leonora, se interesează foarte mult de tine. 
Dar să nu crezi că o face din afecţiune pentru tine. Adevărul 
este că ducesa ştie cine eşti. Adevărul este că este duşmană de 
moarte şi foarte pornită pe mama ta. 

— Atunci de ce, dacă o detestă pe mama, vrea să mă la la ea? 


— Nu ghiceşti? Ca să te aibă la îndemiîna ei şi pentru a se folosi 
de tine ca să-i facă rău mamei tale. 

— Doamnă, spuse Florence cu un ton de nespusă melancolie, 
încă din prima zi am înţeles că naşterea 

mea nu era în ordine şi că, lucru îngrozitor şi care îmi sfâşie 
sufletul, faptul că sânt vie, în sine, constituie o ameninţare 
mortală pentru cea care m-a adus pe lume. De aceea, după ce 
m-aţi adus aici, m-aţi sfătuit să nu ies din acest apartament 
dacă nu vreau să fiu cauza unei îngrozitoare nenorociri care ar fi 
lovit-o pe mama mea, v-am înţeles fără să-mi spuneţi tot. Şi, 
fără să ezit, v-am dat cuvântul meu să nu mă mişc din această 
cameră. 

— Cuvânt pe care ţi l-ai ţinut, o recunosc. Dar ce vrei să spui cu 
asta? 

— Să vă spun că nici o doamnă de Sorrientes, nici altcineva pe 
lume, nu mă va face să spun sau să fac un lucru care ar putea 
să-i dăuneze mamei mele. 

— Modul în care vorbeşti dovedeşte sinceritatea ta, zâmbi 
Leonora. Dar te înşeli amarnic dacă îţi închipui că doamna de 
Sorrientes va acţiona pe faţă. Pe ocolişuri şi în umbră va face 
detestabilele ei demersuri pe care n-ai de unde să le ştii, cum e 
şi normal, şi pe care le vei acoperi fără să vrei, prin simpla ta 
prezenţă la ca. Oare nu tot aşa, pe ocolişuri, s-a străduit să te 
atragă la ea şi să-ţi obţină încrederea? 

— Credeţi, doamnă, că în clipa aceea ştia cine sânt? 

— Să nu te îndoieşti de asta, o asigură Leonora cu toată 
sinceritatea. 

Şi reluând: 

Uită-te cum acţionează acum. La rugămintea domnului d'Ancre, 
regina a avut bunăvoința să se intereseze de tine. Acest interes 
s-a limitat la a te invita, destul de rece, să o urmezi la Luvru. 
Atita tot. De atunci acest interes nu s-a mai manifestat. Te-a 
uitat cu 

desăvârşire. Şi e uşor de înţeles: are atitea griji pe cap! deci aici 
la mine, sub protecţia şi îngrijirea mea. Doamna de Sorrientes o 
ştie foarte bine şi pe mine, numai pe mine, trebuia să mă 
întrebe dacă voiam să te cedez ei. S-a ferit să o facă, ştiind că 
eu o voi refuza din prietenie pentru mama ta. S-a adresat 
reginei, ca să-mi forţeze mîna. 


— Şi credeţi că regina îi va da ceea ce dumneavoastră aţi fi 
refuzat? 

— Ei sărmană copilă, ce diferenţă ar fi pentru regină dacă rămii 
cu mine sau cu doamna de Sorrientes? O să te dea, deci ei. ŞI 
eu voi fi obligată să mă înclin în faţa hotărârii ei, care va fi un 
ordin pentru mine. Şi mama ta va fi pierdută, iremediabil 
pierdută. 

— Cu toate astea, doamnă, spuse Florence înspăi-mîntată, dacă 
refuz s-o urmez? Mi se pare că regina nu va putea să mă 
constringă. 

— Cu siguranţă că nu, spuse Leonora, care zimbi, râzînd că ea 
singură vine în întâmpinarea celor dorite de ea. însăşi doamna 
de Sorrientes, dacă vei refuza s-o urmezi, se va vedea obligată 
să se încline în faţa unei dorinţe clar exprimate. Eu am vrut să 
te previn. Am făcut-o. Tu trebuie să decizi dacă vrei s-o pierzi pe 
mama ta, urmînd-o pe ducesa de Sorrientes sau s-o salvezi, 
rămînînd cu mine. 

— Alegerea mea este gata făcută, doamnă, şi voi cere să rămîn 
cu dumneavoastră, de vreme de mi-o permiteţi. 

— în cazul acesta fii pregătită. O să se trimită după tine într-o 
clipă. 

Şi Leonora, obţinînd ceea ce voia, se îndreptă imediat spre uşă 
pe care o deschise. înainte de a trece pragul, ea se întoarse şi 
spuse aparent indiferentă: 

— Nu uitaţi că dacă veţi dori să vă schimbaţi părerea, sânteţi în 
întregime liberă s-o faceţi. 

Şi spunînd aceasta, o urmărea cu privirea sa de foc. Florence, 
care nu se lăsase înşelată de manevra sa înţelese că ea dorea 
să-i smulgă o asigurare formală a hotăririi ei. Ea o asigură : 

— Numai dacă nu voi fi constrînsă prin forţă, n-o -voi urma pe 
doamna de Sorrientes, spuse ea cu toată energia de care era 
capabilă. 

Leonora surise: acum era sigură că putea conta pe ea. li făcu un 
semn binevoitor din cap şi ieşi. 

Singură, Florence rămase în picioare, cu braţele sprijinite de 
spătarul fotoliului. Şi cu ochii pierduţi în gol, rămase multă 
vreme visătoare, gândindu-se. Revedea scurta conversaţie pe 
care o avusese cu Leonora. Şi nu-i fu greu să restabilească 
adevărul. 

„Cu siguranţă că mama a trimis-o", se gîndi ea. 


Şi apoi cu un suspin: 

„Biata mama, cât de tare se căzneşte şi la ce şiretenii 
complicate, şi cu toate astea atât de transparente pentru mine, 
se vede constrînsă să recurgă ca să-mi ascundă un lucru pe care 
îl ştiu atât de bine! De ce nu-mi mărturiseşte mie! cât de uşor şi 
de repede aş linişti-o!... Dar nu poate vorbi, nu poate să-mi 
mărturisească mie pentru că, din păcate nu mă cunoaşte! E 
regină... şi de aici vine toată nenorocirea! De ce nu e o burgheză 
oarecare!... Dar e regină... E regină şi iată-i onoarea ameninţată 
din cauza mea! Cu siguranţă că era mai bine pentru ea dacă 
eram moartă! Da, doar moartea mea ar putea-o scăpa de 
spaima de nedescris în care se zbate. Şi cu toate astea ea nu m- 
a sacrificat. Şi absolut 

totul în comportarea ei îmi dovedeşte că se căzneşte să mă 
salveze. De ce ar acţiona aşa dacă nu pentru că în fundul 
sufletului ei n-ar avea un pic de tandreţe pentru copilul pe care 
a trebuit să-l abandoneze odinioară şi pe care nu-l va putea 
recunoaşte niciodată... fiindcă e regină? Ah! dar nu această 
recunoaştere o aştept de la ea. Tot ce aştept de la ea este să-mi 
spună într-o zi, fie şi de o manieră ascunsă, că îmi păstrează un 
cât de mic loc în inima ei. Şi acum încep să cred că această zi 
binecuviîntată va străluci într-o zi pentru mine." în timp ce-şi 
făcea asemenea iluzii, Leonora se întorcea la Măria de Medicis şi 
văzîndu-i chipul neliniştit, se grăbi s-o liniştească. 

— V-o spusesem prea bine. A venit ea singură în întîmpinarea 
dorințelor mele: e foarte inteligentă şi pricepe totul foarte 
repede. Va refuza s-o urmeze pe sig-nora, fiţi fără grijă, doamnă. 
— Ah, Leonora, toate aceste zbuciumări vor sfîrşi prin a mă 
ucide! gemu Măria de Medicis. 

— Trebuie să reacţionaţi, spuse Leonora cu oarecare duritate, 
nu trebuie să vă lăsaţi în voia soartei. Atunci ce ar trebui să 
spun eu! lată-! pe Concini în plină dizgrație. Astăzi regele nu i-a 
făcut prea multe afronturi în public? Situaţia noastră, dacă nu e 
pierdută, e oricum compromisă. Şi cu toate astea, după cum 
vedeţi, mă fac că uit problemele noastre, ca să mă ocup înainte 
de toate de ale dumneavoastră. Şi nu mă plâng. Şi mai cu 
seamă nu-mi pierd capul, aşa cum faceţi dumneavoastră. 

— Nu toată lumea are energia ta bărbătească. 

— Aţi fi putut da peste o intrigantă care, din interes n- ar fi 
ezitat să se întoarcă împotriva dumneavoastră să se preteze la 


toate combinaţiile dubioase ale duşmanilor dumneavoastră şi să 
se facă complice cu ei. În loc de aşa ceva aveţi şansa nesperată 
să daţi de o fiinţă nobilă şi generoasă care se supune cu 
docilitate la tot ce doriţi, care se lasă pe ea la urmă pentru a nu 
se gîndi decât la dumneavoastră. Ar trebui să vă simţiţi liniştită, 
să-i mulţumiţi lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care vi-l dă 
acum, în această nenorocire în care vă aflaţi. Şi vă plângeţi. Nu 
sânteţi dreaptă. 

— Vei spune ce vei voi, dar în ce mă priveşte, un singur lucru ar 
putea să-mi aducă liniştea pe care am pierdut-o: dacă fetiţa asta 
ar dispărea. 

„Deci aici voia să ajungă," se gîndi Leonora. Şi spuse tare, cu 
răceală: 

— Dacă ordonaţi, doamnă, negustorul de ierburi de la podul 
Change va binevoi să găsească un drog care să ne 
descotorosească de această dulcinee, încet. 

— Deci mă aprobi? întrebă Măria de Medicis cu o vioiciune care 
arăta că nu aştepta decât această aprobare ca să poată acţiona. 
— Nu, doamnă, nu vă aprob, răspunse Leonora cu un aer 
sinistru. Cred dimpotrivă că n-aţi putea comite o greşeală mai 
gravă şi care ar putea avea consecinţe mai fatale decât acestea. 
— De ce? întrebă Măria de Medicis fără a-şi ascunde disprețul. 
— Pentru că, explică Leonora, această moarte v-ar servi ca 
pretext pentru duşmanii dumneavoastră spre a declanşa 
scandalul. Pentru că o vor exploata în tot felul 

şi le va servi drept dovadă pentru a sprijini acuzaţiile lor. 
Dovadă morală, veţi spune? De acord, dar trebuie să conveniţi 
că această dovadă morală va fi ciudat de tulburătoare. Nu, 
doamnă, credeţi-mă, e prea târziu acum pentru a recurge la 
această soluţie extremă. V-aţi pierde cu siguranţă, în loc să vă 
salvaţi. Nu, nu mai trebuie folosită violenţa, ci şiretenia. De 
altfel, treaba vă va fi uşurată chiar de fiica dumneavoastră care 
ne va ajuta din toate puterile, aşa cum ne va ajuta şi acum. M- 
am gândit mult la această treabă. Mi-a venit o idee, deocamdată 
destul de imprecisă pentru a v-o putea explica, Am să mă mai 
gândesc la ea şi când voi fi sigură, vă voi spune despre ce e 
vorba. Dacă nu mă înşel, cred că asta va aranja totul. Până 
atunci, păstraţi-vă rolul pe care l-aţi adoptat. E tot ce aveţi mai 
bun de făcut. 

— O să-ţi urmez sfatul, se resemna Măria de Medicis. 


Poate că avea de gând să-şi reia lamentaţiile, dar-în momentul 
acela fu introdusă Fausta. 

— Nu mi-aţi spus prinţesă, că aveţi ceva să-mi spuneţi? spuse 
ea cu un aer foarte binevoitor. 

— Ceva ce mi-aţi promis dinainte, da, doamnă, zîmbi Fausta. 

— Cu condiţia să fie în puterea mea, spuse regina surâzând. 

— Mi-aţi spus-o deja, doamnă, şi v-am răspuns că lucrul depinde 
numai de dumneavoastră, replică Fausta zâmbitoare. 

— Atunci, nu mă dezic. 

— De altfel, este un lucru care nu are nici cea mai mică 
importanţă şi nu comportă nici o dificultate. 

— Cu atât mai rău, cu atât mai rău. Aş fi vrut ceva care să 
comporte dificultăţi ca să-ţi pot dovedi prietenia mea. Despre ce 
e vorba, cava mia! 

— Mi s-a spus, doamnă, că aţi luat pe lângă dumneavoastră o 
fată tânără, o mică florăreasă de stradă. 

În timp ce vorbea, Fausta se uita atent şi la regină şi la Leonora. 
Mai cu seamă la Leonora care până atunci nu luase parte la 
conversaţie decât atunci când fusese implicată. Nici una, nici 
alta nu se clinti. Nu făcură nici un gest, nu-şi aruncară nici o 
privire. Regina continuă să susţină cu aceeaşi seninătate 
privirea de flacără a Faustei. Continua să surâdă cu bunăvoință. 
— O mică florăreasă de stradă! spuse ea cu aerul că-şi 
scormoneşte memoria. 

Şi ca şi cum dintr-o dată şi-ar fi amintit: 

— Ei! nu cumva e vorba de protejata ta, Leonora? spuse ea, cu 
cel mai firesc aer din lume. 

—Doamna vrea să vorbească despre Florence? întrebă Leonora 
cu un firesc tot atât de izbutit. 

— Florăreasă de care vorbesc a fost botezată de parizieni cu 
numele de Muguette sau Brin de Muguet. Răspundea la oricare 
din aceste două nume. 

— Atunci bineînţeles că de Florence este vorba. Se pare că 
Florence este numele ei adevărat, pe care îl uitase şi de care şi- 
a amintit dintr-o dată. Cel puţin aşa mi-a spus, explică Leonora. 
— Nu ştiam asta, spuse cu răceală Fausta. Bănuia că Măria de 
Medicis o făcuse pe Leonora să 

intervină ca ea să se poată ascundă în spatele ei. îşi 


Spunea că adevărata luptă va începe şi va fi dusă cu acest nou 
adversar. Şi cum acesta i se părea mult mai de temut decât 
celălalt, îşi stăpînea toate forţele ca să-i poată ţine piept. 

De altfel, se înşela. Măria de Médicis nici nu se gîndea să 
abandoneze lupta. Reluă conversaţia din punctul în care părea 
că o lăsase. Şi întrebă cu o curiozitate lipsită de orice îngrijorare: 
— Şi ce vreţi cu această micuță, prinţesă? 

— Să vă cer să mi-o daţi, spuse simplu Fausta. 

— Să v-o dau? repetă Măria de Médicis ca şi cum nu înţelegea 
prea bine. 

— Micuța asta mă distra atunci când venea la mine să aducă 
flori. îi promisesem, să o iau în serviciul meu şi să-i ofer o 
situaţie stabilă. Poate c-am promis-o cu oarecare uşurinţă. Dar 
am promis. Şi fac parte dintre acei oameni care îşi ţin 
întotdeuna promisiunile. 

Dând aceste explicaţii, cu un aer vesel, Fausta îşi spunea: 
«Atenţie, ea va refuza... Sau o va stîrni pe „buna Leonora" care 
va refuza în numele ei.» Ea se înşela din nou. 

Măria de Médicis nu refuză. Spuse, mirându-se: 

— Dar! Dumnezeule! asta e tot ce voiaţi să-mi cereţi? 

Deschise ochii mari, miraţi, juca comedia mirării perfecte aşa 
încât Fausta căzu în capcană. 

„Oare să nu ştie că această micuță este fiica ei? îşi spuse ea. De 
ce nu?... Leonora, care ştie, care altfel n-ar fi dus-o pe această 
micuță la ea şi n-ar fi păzit-o cu atâta grijă, pentru motive de ea 
ştiute, poate foarte bine s-o fi lăsat în necunoştinţă de cauză." 
Şi, cu voce tare, cu acelaşi aer vesel: 

— Vă prevenisem că era vorba de un lucru, neimpor-tant. 
Atunci, ne-am înţeles, regina vrea să-mi dea această copilă? 

— Ce dorinţă ciudată! Vă place această copilă? Luaţi-o şi să nu 
mai vorbim despre asta. Ce importanţă are pentru mine?... 
Singura persoană de aici care ar putea avea ceva de spuse 
Leonora care, nu ştiu de ce, se interesa ea. Dar Leonora face tot 
ce doresc eu, şi de vreme ce eu v-o dau, sânt sigură căeanune 
va face nici cea mai mică greutate. 

Fausta se întoarse spre Leonora cu un surâs care se înăsprise. 
Dar mareşala confirmă simplu: 

— Cu siguranţă că nu, doamnă. Nici eu n-am nimic să-i refuz 
signorei. 

— Ei! ce vă spuneam eu..., spuse triumfător regina. 


— Cu o condiţie, totuşi, adăugă Leonora. 

„Ei! ei! se gîndi Fausta, îmi spuneam eu că lucrurile mergeau 
prea bine, prea uşor!..." 

— Ei! Leonora, strigă regina, ar trebui să-ţi fie ruşine să pui 
condiţii. 

— Doamnă, zâmbi Leonora, condiţia pe care vreau s-o pun este 
cât se poate de firească şi de dreaptă. 

— Să auzim această condiţie atât de firească şi de dreaptă, 
spuse Fausta încruntîndu-şi uşor sprîncenele. 

— Condiția este ca Florence să consimtă să vă urmeze, 
răspunse Leonora cu un zâmbet grațios. 

— Dar asta se înţelege! spuse regina cu oarecare nerăbdare, 
aruncându-i Leonorei o privire dezaprobatoare. 

_Condiţia este în mod evident firească şi dreaptă, 

recunoscu Fausta. Niciodată nu mi-a trecut prin minte sa 
acţionez cu forţa asupra acestei copile. Vreau să mă ocup de ea 
cu aprobarea ei, nu împotriva voinţei ei. Oricum, doamna 
Leonora are dreptate! înainte de a hotărî, trebuie întrebată. 

— Auzi poveste! Dacă nu este ultima dintre proaste, fata asta va 
fi foarte fericită să vă urmeze, afirmă regina cu un aer convins. 
— E departe de a fi proastă şi sânt aproape sigură că n-o să se 
lase rugată, spuse Leonora cu un zâmbet enigmatic. 

— O sper pentru ea, zimbi Fausta cu încredere. 

— Prinţesă, propuse Măria de Médicis, vreţi să o chem pe 
această copilă şi să rezolvăm problema numaidecât? Puteţi s-o 
luaţi cu dumneavoastră când plecaţi. 

— Tocmai voiam să vă cer asta şi nu ştiu cum să vă mulţumesc 
pentru amabilitate. 

— Dar nici să nu vă gândiţi, Această treabă este un fleac şi nu 
merită nici o mulţumire. 

Spunînd acestea cu un aer perfect natural, încât Fausta nu se 
dumiri nici de astă dată, regina sună. Persoanei care se 
prezentă, îi porunci: 

— Mergi în apartamentul doamnei d'Ancre. O să găseşti o tânără 
fată. Adu-o aici. 

Fausta ar fi trebuit să triumfe. Cu toate astea, dincolo de calmul 
şi siguranţa pe care le afişa, era îngrijorată. Această îngrijorare 
venea din prea marea uşurinţă cu care obținea un lucru pe care 
nu spera să-l obţină decât după o luptă tenace. 


Fu introdusă Florence. Măria de Medicis nu catadicsi să-i 
adreseze cuvântul. Fausta fu cea care la un semn al ei, vorbi: 

— Copila mea, spuse ea cu acea voce blândă şi învă-luitoare pe 
care ştia prea bine să şi-o facă, şi la farmecul căreia era greu să 
rezişti, îţi promisesem că te voi lua la mine. Poate că ai crezut 
că era o vorbă în vânt de care am uitat. Nu uit niciodată nimic şi 
la timpul şi la locul potrivit mă ţin întotdeauna de promisiuni. A 
venit momentul s-o pun în practică. O fac cu atât mai multă 
plăcere cu cât îmi placi foarte mult. l-aţi deci rămas bun de la 
Maiestatea Sa regina, şi mulţumiţi doamnei mareşal d'Ancre şi 
pregătiţi-vă să veniţi cu mine. Mă voi ocupa eu de viitorul tău. Şi 
zestrea pe care ţi-o voi face va fi atât de mare încât te vei putea 
căsători cu alesul inimii tale oricît de bogat ar fi şi orice rang 
înalt ar avea. 

După cum se vede, ideea unui refuz o preocupa atât de puţin pe 
Fausta încât ea nu-şi dăduse deloc osteneala s-o consulte pe 
tânăra fată, aşa cum ar fi trebuit s-o facă. Ea îi spunea pur şi 
simplu să fie gata s-o urmeze şi considera ca asta era de ajuns. 
Cu toate astea, Florence răspunse: 

— Mulţumesc Alteţei Voastre din adîncul inimii pentru 
bunăvoința ce mi-o arată. Dar... 

Acest „dar" şi pauza care urmă au fost suficiente pentru Fausta: 
înţelese instantaneu care fusese greşeala ei. Şi, fără a înceta să 
surâdă, ea răcni în sinea ei: 

„lată cursa pe care mi-o întindea Leonora şi în care am intrat în 
neştire, fără să văd nimic!" 

Şi cu voce, zâmbind mereu, binevoitoare, ea încheie adresându- 
se tinerei: 

__Preferi să rămii cu doamna d'Ancre? 

şi Cu o voce blindă, dar fermă şi fără ezitări, Florence răspunse: 
— Da, doamnă. 

Şi apoi, scuzîndu-se: 

— lertaţi-mi sinceritatea, doamnă, dar nu sânt o ingrată, şi veţi 
fi de acord cu mine, sper, c-ar însemna să nu am recunoştinţă 
pentru bunătatea ce mi-a arătat-o, părăsind-o în felul acesta. 
Ceea ce nu înseamnă că nu sânt plăcut impresionată de 
generoasa ofertă a Alteţei Voastre. 

Fausta înţelese că pierduse partida. Se feri să mai insiste. Cu 
toate că primise o lovitură serioasă, nici un muşchi de pe faţa ei 
nu tresări. Continua să arate acelaşi aer agreabil pe care şi-l 


luase şi nici o umbră de mîhnire sau de amărăciune nu întunecă 
strălucirea zâmbitoare a privirii sale. 

— Să nu mai vorbim, spuse ea simplu. 

Ca o bună jucătoare ce era, se întoarse spre Leonora, îi zâmbi şi 
îi făcu un semn cu capul, care însemna în mod clar: „Bine jucat!" 
în timp ce o oarecare Fixitate a privirii părea să spună: „O să-mi 
iau revanşa." 

Leonora înţelese de minune acest limbaj nerostit. Dar îşi păstră 
un chip impenetrabil şi se feri să răspundă. 

Credincioasă unui rol pe care îl jucase la perfecţie până atunci, 
Măria de Médicis, mimînd stupoarea, spuse: 

— Cum, micuţo, refuzi! Ştii că refuzi o avere? Ştii oare că 
doamna de Sorrientes, ea singură, e mai bogată 

decit regele, cu mine şi cu doamna d'Ancre la un loc? Oricit de 
generoasă şi de bineintenţionată în ce te priveşte, doamna 
d'Ancre, gîindeşte-te bine, nu va putea face nici a suta parte din 
ce-ar face doamna de Sorrientes! Merită să te gândeşti la asta, 
mi se pare. 

Florence tresări: era pentru prima dată, de când se afla la Luvru, 
că mama ei îi adresa cuvintul. Şi cu o voce pe care emoția o 
făcea să tremure, oprindu-şi asupra ei o privire plină de 
tandreţe, spuse încet, ca şi cum voia să-i lase timp să pătrundă 
sensul ascuns al cuvintelor: 

— Tocmai această avere mă sperie şi o refuz. Sânt, doamnă, o 
fată foarte simplă şi cu gusturi foarte modeste. Averea şi 
titlurile, departe de a mă tenta, mă sperie. Eu nu uit că nu sânt 
decât o fată săracă din popor, o umilă florăreasă de stradă, şi că 
locul meu nu este într-o lume superioară mie, care nu poate fi a 
mea şi unde m-aş simţi îngrozitor de jenată. Nu cer mai mult 
decât să trăiesc modest, retrasă, obscură şi neştiută de 
nimeni... şi doar să simt deasupra mea că mă înconjoară puţină 
afecţiune. 

Voia s-o facă să înţeleagă prin aceste cuvinte că nu aştepta de 
la ea nici bogăţie, nici mărire, nici titluri, nimic... în afară de 
puţină afecţiune. Sărmana copilă îşi dădea inutil osteneala: 
Măria de Medicis era incapabilă s-o înţeleagă. Şi în fapt, se uita 
la ea cu o privire rece, ca şi cum i-ar fi vorbit într-o limbă necu- 
noscută. Şi încheie: 

— Soarta pe care vrea să mi-o facă doamna mareşal d'Ancre mi 
se pare deja mult deasupra condiţiei mele. Ar fi o nebunie din 


partea mea să nu mă mulţumesc cu ea... Doar dacă nu cumva 
mă alungă... 

[__Ferească Dumnezeu, protestă Leonora, vei 

rămîne cu mine cât timp vei dori. Şi mă voi strădui să te fac să 
simţi acea afecţiune ce pare a fi singurul lucru care te 
interesează. Hotărârea ta este irevocabilă, nu-i aşa? 

— O! binenteles, doamnă. 

— Haide deci, copila mea. sânt sigură că nu vei fi nefericită cu 
mine. 

Florence se înclină cu una dintre acele graţioase reverenţe pe 
care le avea din instinct şi care nu semănau deloc cu acele 
reverenţe de curte şi ieşi. 

De cum fură singure, Fausta spuse, cu toată sinceritatea: 

'— lată, desigur, o copilă încântătoare! 

— Vreţi să spuneţi o frumoasă sălbatică, replică Măria de 
Medicis cu vocea sa acră. sânt dezolată de ceea ce vi s-a 
întîmplat, prinţesă. Dar desigur, cu caracterul pe care bănuiesc 
că-l are această prostuţă, cred că nu regretati. 

— Nu sânt de părerea dumneavoastră, doamnă, spuse Fausta 
ridicîndu-se. 

Şi o fixă cu privirea sa pătrunzătoare: 

— Aţi remarcat ce aer de măreție are această micuță, care se 
numeşte ea însăşi fată din popor?... O fată din popor cu aceste 
aere de prinţesă! Haida-de! Dar sânt de părere că aceasta, fără 
s-o ştie, trebuie să fie de naştere ilustră... Cine ştie ce fată de 
duce sau de prinţesă, cel puţin. Dar e destul să ne ocupăm de 
ea. 

—  Conveniţi, prinţesă, spuse Măria de Medicis destul de 
încurcată şi roşind sub privirea teribilei scormonitoare de 
conştiinţe, conveniţi că n-a ţinut numai de mine... 

— Doamnă,  întrerupse Fausta, omagiile mele pentru 
bunăvoința dumneavoastră, şi credeţi-mă că mă simt tot atât de 
obligată ca şi cum aş fi reuşit. Oare voi îndrăzni acum să vă rog 
să-mi iau rămas bun? 

— Sigur, cara mia, sigur. Dar reveniţi repede. 

— De îndată ce voi putea, doamnă. 

Au urmat noi îmbrăţişări, multe proteste şi dintr-o parte şi din 
cealaltă, şi Fausta plecă în sfîrşit, fără să fi fost posibil să-şi 
descopere sentimentele intime, sub masca unui înger iubitor pe 
care-l luase de când intrase. 


Măria de Medicis, care îşi ţinuse cu greu emoția până atunci, îşi 
manifestă zgomotos bucuria, de îndată ce se închise uşa, aşa 
încât spuse la adresa fiicei sale: 

— Fetiţa asta s-a comportat destul de convenabil, pe legea 
mea!... Numai că ar fi putut să se abţină să ne facă confidenţe. 
Nu îi ceream chiar atit. Să fie simplă şi modestă, n-are decit! Dar 
ce ne interesează asta pe noi? 

Leonora, care nu se bucura deloc, şi care în ceea ce o privea, se 
gândea adînc, îi aruncă pe furiş o privire plină de dispreţ: ea 
înţelesese foarte bine ceea ce reginei îi scăpase. Şi spuse cu 
destulă duritate: 

— Confidenţele fetei dumneavoastră (insista pe aceste două 
cuvinte) ar fi trebuit să vă intereseze mai mult decât pe oricine. 
În orice caz, doamnă, sînteţi ultima care ar fi trebuit să-şi 
permită să ia în glumă simplitatea gusturilor ei, fiindcă tocmai 
această simplitate înseamnă salvarea dumneavoastră. 

— Pe mine! Dar cu ce, Dumnezeule? 

— Cu aceea că, dacă n-ar fi avut această simplitate, probabil că 
ar fi urmat-o pe signora. Ah! începeţi să înţelegeţi!... Ei bine, 
doamnă, întrebaţi-vă puţin ce vi s-ar întîmpla dacă fiica 
dumneavoastră, în loc să fie simplă şi modestă, ar fi fost o 
ambițioasă însetată de aur şi mărire. întrebaţi-vă asta şi veţi 
înţelege ce soartă ar fi avut dacă accepta oferta signorei, veţi 
înţelege ce frumos scandal ar putea să iasă şi cum ar putea să 
vă smulgă bani şi titluri... pe care n-aţi putea să i le refuzaţi. 

— Taci, te rog, mă faci să tremur! gemu Măria de Medicis, 
înspăimântată. Şi cu toate astea e adevărat! Eu una, nu mă 
gândisem la asta! 

— V-am spus-o deja, reluă Leonora, cu un surâs dispreţuitor, 
aveţi în mod ciudat norocul de partea dumneavoastră în această 
poveste teribilă. Şansa dumneavoastră este de a fi găsit în fiica 
voastră o fire generoasă şi înzestrată în mod special pentru a 
face bine. Loviţi-o fără milă, dacă e nevoie de aşa ceva pentru 
siguranţa dumneavoastră, dar cel puţin acor-daţi-i dreptatea ce i 
se datorează. 

Măria de Médicis acceptă judecata fără să sufle un cuvînt. Mai 
primise ea şi alte lecţii din partea acestei doamne în mâinile 
căreia ea nu era decât un instrument pasiv. 

Eliberată, Leonora se îmblânzi şi se scuză: 


— Ceea ce spun îmi este dictat doar de grija pentru interesele 
dumneavoastră şi pentru ţinuta voastră demnă. 

— Eşti de o sinceritate puţin cam dură, dar ştiu că-mi eşti 
devotată până la moarte. De aceea nu-ţi port pică. 

Leonora se aplecă cu aparent respect. Măria de Medicis respiră 
uşurată, sperând că totul a fost spus Dar încă nu terminase cu 
Leonora. Aceasta reluă inediat cu o răceală voită ce-şi propunea 
să impresioneze: 

— Acum, doamnă, trebuie s-o duc pe această copilă la mine 
chiar azi, chiar acum. 

W@— De ce? se sperie regina. 

— Pentru că signora a plecat furioasă, că nu va pierde o 
secundă şi că ne va juca o festă, adică una teribilă. 

Şi, cum regina o cerceta cu o privire uimită, neînţe-legind prea 
bine, cu un pic de îngrijorare, ea preciza: 

— Limbile se vor dezlega şi vor începe să clevetească. Puteţi fi 
sigură că se va găsi vreun răuvoitor să întrebe pentru ce 
această tânără care nu are nume, căreia nu i se cunoaşte 
familia, care abia în ajun vindea flori în stradă, se găseşte 
deodată găzduită la Luvru, chiar în apartamentele reginei 
regente. Puteţi fi sigură de asemenea, că atunci se. va găsi un 
alt răuvoitor pentru a răspunde că regina a fost cuprinsă de o 
pasiune maternă surprinzătoare pentru această necunoscută. 
Asta trebuie evitat cu orice preţ. De aceea trebuie s-o duc la 
mine acasă unde va fi în mai mare siguranţă şi mai bine 
supravegheată decât aici. Dacă vor zeflemisi, asta va fi pe 
spinarea mea. Ea este solidă, mulţumesc lui Dumnezeu. 

— Ah! Dumnezeule, nu vom termina niciodată cu această 
micuță, gemu Măria de Medicis, pierzindu-şi deja capul. 

— Vă gândiţi oare c-aţi ajuns la sfârşitul necazurilor? ironiza 
Leonora. 

Şi apoi, cu o linişte înspăimântătoare. 

Dar lupta nu face decât să înceapă. Ce s-a întîm-plat acum cu 
signora nu-i decât un fleac. N-a fost decât prima parte. Ea va 
dori o revanşă strălucită. O, da! lupta nu face decât să înceapă. 
De aceea nu trebuie să ne pierdem capul. Hotărâţi-vă, doamnă, 
şi fără să pierdeţi timpul. Vă jur că signora nu şi-l pierde pe-al ei. 
— Du-o, deci, consimţi în fine Măria de Médicis, subjugată de 
îngrijorare. 


Mai puţin de o oră mai tîrziu, Florence era închisă în micul palat 
Concini, în apropiere de Luvru. Schimbiînd locuinţa, nu făcuse 
altceva decât să schimbe închisoarea. Totuşi era în câştig 
fiindcă se găsea într-o închisoare mai spațioasă unde putea să 
se mişte mai liber şi unde exista chiar o mică grădină 
împodobită cu nişte flori cu nuanţe deosebite în care putea să 
se plimbe şi putea face pentru plăcerea ei acele buchete 
minunate care prin degetele ei îndemiînatice deveneau 
adevărate opere de artă. 

Venise aici liber şi de bunăvoie. Leonora, ca s-o hotărască s-o 
urmeze, n-a trebuit decât să-i spună că e vorba de salvarea 
mamei ei. 

Asta fusese de ajuns. 

XIII 

IEŞIREA DIN LUVRU 

In anticamera pe care o traversau, Pardaillan şi Valvert îi văzură 
pe Louvignac şi Roquetaille, pe care Concini îi trimisese acolo ca 
să-i supravegheze şi care, trebuie spus că s-au ascuns prost, de 
vreme ce au fost descoperiţi. 

— sânt aici pentru noi, şopti Valvert la urechea lui Pardaillan. 
Trecură mai departe. Cei doi din gardă se strecurară în spatele 
lor. Mergeau fără să se grăbească, cu mina pe miînerul spadei, 
cu ochii atenţi şi cu urechile ciulite. Erau pregătiţi pentru orice. 
Cu aerul lui liniştit, Valvert întrebă: 

— Credeţi cu adevărat că Concini ne va ataca chiar la Luvru? 

— Ca să-ţi spun drept, nu cred. Dar n-aş putea să-mi dau 
seama. Dar italianul ăsta are toate îndrăznelile. Şi apoi fără să 
ne atace, ar putea să ne aresteze. 

— Dar regele, cu care se pare că sânteţi în cele mai bune relaţii 
şi vă adresez sincerele mele complimente, domnule, regele nu 
va permite să fim arestaţi. 

— Credeţi că el va cere permisiunea regelui? ridică pardaillan 
din umeri. 

— Dar, domnule, mi se pare că, fără un ordin al regelui, nici un 
ofiţer nu-l va asculta. 

— Pe ce lume trăiţi? Voi nu ştiţi că este ascultat sig-nor Concini, 
mai bine decât însuşi regele? 

— Totuşi, adineaori... 


— Da, în faţa regelui şi când regele vorbeşte. Dar în afară de 
asta, se vor supune ordinului lui Concini, dacă va dori să ordone 
arestarea noastră. Nu vă îndoiţi de asta. 

— Şi voi vă veţi lăsa arestat, domnule? 

— Nu ştiu. Rațiunea spune să nu opunem rezistenţă: ne vom 
lăsa înhăţaţi, îl vom avertiza pe rege de arestarea noastră; cum 
el are nevoie absolută de noi, el ne va reda libertatea. lată ce ar 
fi rezonabil să facem. 

— Deci ne vom lăsa arestaţi. 

— Nu spun asta. Cu toate că am albit, îmi vine încă destul de 
des să-mi astup urechile atunci când vocea raţiunii se aude 
puţin prea tare. Şi apoi, îmi place să-mi rezolv treburile eu 
însumi. Este o veche obişnuinţă, cu care m-am împăcat 
întotdeauna foarte bine. 

— Atunci, vom rezista. Drace! cu atât mai bine! 

— Nu spun nici asta. La naiba, săriţi de la o extremă la alta. 

— Şi atunci ce vom face, domnule? Ar trebui totuşi s-o ştim. 

— Vom acţiona după împrejurări, asta-i tot. E încă unul din 
vechile mele obiceiuri, de care n-am avut a mă plinge până în 
ziua de azi. 

— Atunci, să lăsăm să se desfăşoare evenimentele. 

— Este tot'ce avem mai bun de făcut. Continuînd să meargă cu 
calm, dar şi cu o prezenţă 

de spirit absolut admirabilă în situaţia lor, ajunseseră la uşa cea 
mare şi trecură pragul fără nici o dificultate. Dar imediat ce 
trecură de uşă se opriră pironiţi locului uimiţi. Ce se întîmpla? 
lată: 

În stradă, în faţa uşii, stăteau nemişcaţi, ţepeni pe şeile lor, 
semăniînd cu nişte statui ecvestre, cincizeci de gărzi călare, pe 
două rînduri. 

Pardaillan lăsă să se audă un şuierat prin care îşi manifesta 
admiraţia. Şi spuse batjocoritor: 

— O jumătate de companie de gărzi cu Vitry în penrsoană, ca să 
ne aresteze! Pe dracu, nu putem spune că nu ne tratează 
Concini cu onoruri! 

— Ce facem, domnule? întrebă Valvert cu aerul lui liniştit. Vă 
previn că mă mănâncă mâna de o manieră furibundă. 

— O secundă, deci! eşti foarte grăbit să te vezi sfişiat! 

— înainte să mă las sfişiat, sper să-i fac pe cîţiva bucăţi! 


Pardaillan îşi reţinu un zâmbet de Satisfacţie şi zbiîrlindu-se 
deodată, spuse cu vocea lui sonoră: 

— Hei! domnule de Vitry, ne arestăm aşadar prietenii? 

Vitry nu-l auzi. Chiar în acel moment întorcea capul spre 
oamenii săi şi cu vocea sa de comando striga: 

— Prezentaţi armele! 

Şi, în timp ce Vitry îşi ţinea pălăria în mînă, şi se apleca peste 
grumazul calului său, gărzile salutau cu spada, aşa cum alte 
gărzi sus, în sala tronului, salutaseră cu lăncile. 

Cu pălăria în mînă, Vitry, îşi făcu calul să înainteze doi paşi şi se 
apropie de Pardaillan care se uita la el cu ochii sclipitori. Şi se 
înclină cu gura deschisă până la urechi într-un zîmbet larg, şi 
spuse cu aerul lui cel mai grațios: 

— Domnule de Pardaillan, spuse el, regele mi-a dat ordin să vă 
oferim onorul şi să vă escortăm pe dumneavoastră şi pe cei ce 
vă însoțesc până la locuinţa dumneavoastră. Mă aflu deci la 
ordinele dumneavoastră. 

—Domnule de Vitry, răspunse Pardaillan răs-punzind cu salut la 
salut, cu zîmbet la zîmbet, veţi voi deci, sper, să spuneţi 
Maiestăţii Sale că îi mulţumesc din toată inima pentru onoarea 
ce mi-o face. 

— Nu voi uita, domnule, promise Vitry. 

— Vă mulţumesc de mii de ori pentru bunăvoință, spuse 
Pardaillan cu un aer serios. 

Şi apoi cu un surâs: 

— în ce priveşte restul, puteţi să vă consideraţi misiunea 
încheiată: cei ce mă însoțesc şi cu mine sîntem nişte personaje 
prea neînsemnate pentru a avea îndrăzneala de a accepta 
escorta regală pe care vreţi să ne-o oferiţi. 

— Nu sânt eu acela care vă ofer această escortă regală, ci însuşi 
regele. Ceea ce nu-i deloc acelaşi lucru. Eu mă supun ca soldat 
unui ordin primit. Asta e tot. Ori, regele mi-a ordonat să vă 
escortez până la locuinţa voastră. Trebuie să mă supun. Cred că 
sînteţi de acord cu mine. 

Vrednicul căpitan avea aerul că nu vroia să renunţe. Această 
insistenţă îi readuseră lui Pardaillan bănuielile care zburaseră, şi 
el mormăi: 

— Spuneţi mai degrabă că aveţi ordin să mă arestaţi. Vitry văzu 
că el se supăra. Uluit complet, el protestă: 

— Pe onoarea mea, domnule, nu este vorba de arestare. 


Pardaillan văzu că era sincer. Se linişti pe loc şi, cu aerul său 
rece: 

— Ei bine, domnule, pentru că sînteţi la ordinele mele... Căci aşa 
aţi spus, nu-i aşa, că vă puneţi la ordinele mele? 

— Am spus-o şi o repet. 

— Ei bine, deci, iată ordinul pe care vi-l dau. 

— Ah! domnule, întrerupse prompt Vitry, care ghicea ce urma să 
spună, iată un ordin pe care în mod sigur nu-l veţi da. 

— Şi pentru ce, domnule? spuse Pardaillan intrigat. 

— Pentru două motive pe care vi le voi spune, şi care, cu 
siguranţă vă vor convinge: mai întîi, pentru că veţi considera că 
ar fi o insultă pentru rege, care a vrut să vă arate consideraţia, 
ca şi cum aţi fi fost la rândul dumneavoastră rege. Şi ştiu 
domnule de Pardaillan că nu sânteţi omul care să răspundă la o 
politeţe cu o necuviinţă. 

— Drace! lată, într-adevăr, un motiv care mi se pare atât de 
hotăritor încât cred că puteţi să vă dispensaţi de a-mi expune al 
doilea motiv, domnule de Vitry. 

— Zău! sânt sigur de asta, strigă Vitry. Şi rizînd: 

— Dar nu mă consider scăpat de datorie faţă de voi. Trebuie 
neapărat să vă spun al doilea motiv al meu, altfel simt că mă 
sufoc. 

— Spuneţi-l, domnule, spuneţi-l, replică Pardaillan, de asemenea 
râzînd, voi fi într-adevăr miîhnit de a trebui să-mi reproşez 
moartea voastră. Să vedem deci al doilea motiv. 

— Al doilea motiv este că m-aţi lipsi de plăcerea de a îndeplini o 
misiune care este una din cele ce mă onorează cel mai mult, 
dintre cele îndeplinite în viaţa mea de soldat. 

Făcîndu-i acest compliment, Vitry salută cu eleganţă. Văzînd 
aceasta, Pardaillan răspunse salutului mai întîi şi apoi făcu şi el 
un compliment: 

— Domnule de Vitry, de multă vreme am avut ocazia să constat 
şi să vă spun că sînteţi un om galant. Mă mulţumesc, deci, 
pentru moment, să vă spun că ne considerăm foarte onoraţi să 
mergem în compania dumneavoastră. 

Vitry făcu un semn. Doi din oamenii săi descălecară şi aduseră 
caii lui Pardaillan şi Valvert, care săriră în şa. De abia atunci, 
Pardaillan îl prezentă pe tînărul său însoțitor. Valvert şi Vitry 
schimbară complimente de uzanţă, după care cei doi se aşezară 


de o parte şi de alta a căpitanului şi instalindu-se în fruntea 
trupei, porniră cu caii la pas în direcţia străzii Saint-Honore. 

Dar, în timp ce conversa cu Vitry, Pardaillan se întorcea deseori, 
se ridica în scări şi depăşind capetele oamenilor din escortă, 
privirea lui ascuţită iscodea strada în spatele lui. în felul acesta 
descoperi la o distanţă respectabilă, mai multe grupuri 
depărtate unele de altele a căror înfăţişare dubioasă trecea 
dincolo de aerul plimbăreţ pe care se căzneau să-l afişeze, ceea 
ce îi aduse pe buze un zîmbet batjocoritor. Era Stocco şi 

cei douăzeci de golani ai lui, care mergeau în urma gărzilor. 
Stocco îi văzuse de departe pe Pardaillan şi pe Val-vert ieşind. li 
văzuse vorbind cu Vitry, urcîndu-se pe cai şi plecînd în fruntea 
acestei escorte impozante. Lucru care îi făcuse o impresie destul 
de supărătoare. Prezenţa gărzilor, pe care nu reuşea să şi-o 
explice, îl îngrijora şi îl deconcerta. Cu toate astea, supunîndu-se 
cu pasivitate ordinelor primite, îi urma, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întîmplat, ştiind bine că-l va găsi la capătul străzii pe Concini 
care va da ordinele necesare. 

— Ce spui de aceşti prea cinstiţi trecători care vin în urma 
noastră, îl întrebă Pardaillan pe Valvert. 

— Spun, domnule, că miros foarte tare a frîinghie şi a 
spînzurătoare, că au treabă cu noi, că mor de ciudă de suita pe 
care o avem, ceea ce pare să-i ofenseze teribil. 

— Dacă nu mă înşel, replică Pardaillan dînd aprobator din cap, 
vom mai găsi şi pe alţii la colţul străzii Saint-Honore pe care 
suita noastră o să-o ofenseze şi mai al naibii. Concini, care e 
deja avertizat, să nu te îndoieşti de asta, trebuie să fie nebun de 
furie de a-şi vedea eşuată lamentabil o capcană atât de bine 
pregătită. 

— Fapt este că are ghinion cu noi. 

Pardaillan nu se înşela: Concini ştia deja că lovitura lui era 
ratată. Roguetaille şi Louvignac îi urmăriseră pe Pardaillan şi 
Valvert până în stradă, auziseră cuvintele schimbate de cavaler 
cu căpitanul gărzilor, şi profitînd de momentul în care Valvert şi 
Vitry, pe care Pardaillan tocmai îi prezentase unul altuia, 
schimbau 

saluturi şi complimente, îşi luaseră picioarele la spinare, şi 
dădură fuga să-l avertizeze de ce se întîmpla. 

Aflând asta, Concini, care era deja într-o stare de furie de 
nedescris, era să se sufoce de turbare. Dacă ar fi fost vorba de o 


escortă obişnuită, fără îndoială că, simțindu-se puternic, n-ar fi 
ezitat oricum să încerce aventura. Dar gărzile regelui, asta era 
altă treabă! Dacă ar fi fost de zece ori mai puţin numeroşi, tot n- 
ar * fi putut, oricît de mare şi puternic favorit era, nu putea, 
deci, printr-o asemenea violenţă să-şi bată joc în mod public de 
autoritatea regală. Dacă ar fi fost vorba de o misiune obişnuită, 
încă ar mai fi putut, folosindu-se de titlurile şi de favoarea lui, să 
încerce să-l intimideze pe comandantul escortei, să-i impună 
autoritatea lui, să i se substituie şi să-l facă să procedeze cum 
vrea el. 

Această manevră îndrăzneață, în cazul de faţă, n-avea defel 
sorţi de izbîndă: Vitry executa un ordin dat de însuşi regele. Era 
limpede că nici o presiune nu avea putere asupra lui, că nici 
rugăminţi, nici amenințări nu l-ar fi împiedicat să-şi 
îndeplinească misiunea până la capăt. Ori, misiunea lui era să-i 
escorteze pe Pardaillan şi pe Valvert până la locuinţa lor, să nu-i 
părăsească decât la uşa acestei locuinţe după ce s-au asigurat 
c-au intrat teferi. 

într-o secundă de luciditate, Concini a înţeles asta. Şi a avut 
destulă stăpiînire de sine ca să renunţe la o nebunie care chiar şi 
pentru el putea să aibă urmări foarte grave. Şi făcu semn 
oamenilor lui să stea liniştiţi, să se dea la o parte, să lase să 
treacă gărzile şi pe cei pe care îi escortau, care nu erau decât la 
cîţiva paşi. 

Pardaillan şi Valvert trecură, deci, fără vreo pro-blemă prin 
mijlocul acestor oameni care fuseseră aduşi aici ca să omoare şi 
care, stăpinindu-şi furia ce le-o provoca această cruntă 
decepţie, rumegându-şi ruşinea, trebuiră să se lipească de case 
şi să cedeze locul oamenilor regelui. Trecură prin faţa lui Concini 
a cărui mască convulsionată de ură şi furie era îngrozitoare la 
vedere. 

Cu toate astea, această mască nu-l emoţiona pe Pardaillan. Şi, 
în trecere, cu vocea sa batjocoritoare, îi spuse în gând în chip de 
consolare: 

„Eh, nu-i nimic! o să fii gata să organizezi o nouă capcană, şi 
poate de data asta o să fii mai norocos." 

Şi, la cîţiva paşi mai încolo, adresîndu-se lui Valvert: 

— E sigur că e un animal rău acest Concini! 

— Cui i-o spuneţi, domnule! suspină tînărul. Şi cu o naivă 
sinceritate: 


— Ce păcat că sânt obligat să-l respect! Mărturisesc că mi- ar 
face o deosebită plăcere să-l fac să înghită o bucată din spada 
mea! 

— Da, dar cum este tatăl iubitei tale, va trebui să renunţi la 
această plăcere, oricît de deosebită ar fi, observă Pardaillan cu 
aerul lui fals serios. 

Cu toate că auzise, Vitry nu spuse un cuvânt. Dar privirea pe 
care i-o aruncase în treacăt lui Concini şi oamenilor lui, ca şi 
zâmbetul batjocoritor care în clipa aceea rătăcea sub mustata 
lui, dovedeau că înţelesese perfect. Pe deasupra, poate că ştia 
chiar mai mult decât voia să spună. 

XIV 

CEEA CE A URMAT 

Pe trotuarul din faţa Leului de Aur se oprise toată trupa. Ceea 
ce, în mod normal a avut ca urmare apariţia precipitată pe 
trotuar a hotelierului, uşor neliniştit, urmat de băieţii lui de 
serviciu şi de servitoare, la fel de neliniştiţi ca el, şi astfel s-a 
oprit un moment circulaţia, o mulţime de trecători rămânînd 
deodată nemişcaţi ca să vadă ce se va întîmpla. Fără să mai 
pomenim ferestrele din împrejurimi care, ca prin miracol, s-au 
umplut de curioşi. 

Soldaţii s-au aşezat în linie dreaptă prezentind arma aşa cum 
făcuseră la Luvru. Şeful lor, conform uzanțelor, a schimbat 
politeţurile de rigoare cu cei doi prieteni pe care i-a însoţit. După 
aceea, Pardaillan şi Valvert au descălecat, au urcat treptele şi s- 
au oprit sus pe prag. Dar văzînd că Vitry, sever observator al or- 
dinului primit nu avea aerul că ar vrea să plece, îl mai salutară o 
dată cu un gest curtenitor, şi intrară în sala hanului. 

Când a văzut poarta hanului închizindu-se în urma lor, Vitry a 
făcut semn oamenilor săi să se întoarcă şi plecă spre Luvru, la 
pas, aşa cum şi venise. 

Până în acea zi, hotelierul îl considerase pe locatarul lui, Valvert, 
ca pe un personaj fără prea mare impor-tanţă. Dar după ce 
văzuse ce se întîmplase, pe când se afla în capul scărilor, nu era 
departe de a crede că era vorba de un prinţ deghizat. Astfel, cu 
pălăria în mînă şi cu figura înfloritoare, se grăbi să-şi 
înmulțească plecăciunile, spunînd mereu „Monsenior". Dar 
Pardaillan şi Valvert au traversat strada şi printr-o uşă din spate 
ajunseră pe aleea ce ducea la casa tânărului. 


— Ce facem, domnule? se informă Valvert când ajunseră acolo. 
Ne întoarcem în fosta mea locuinţă? 

— Nici vorbă, spuse repede Pardaillan, stăm foarte bine în casa 
ducelui d'Angouleme. Hai să ieşim prin strada Cossonnerie şi să 
ne întoarcem dacă vrei. 

Au ieşit pe acolo. În stradă Pardaillan îl apucă de braţ pe Valvert 
şi îi propuse: 

— În timpul ăsta, hai să mergem până la Grand-Passe-Partout ca 
să vedem dacă nu sânt veşti de la Escargasse. Mi se pare că 
întîrzie să se întoarcă caraghiosul acela şi cu toate că îl ştiu 
destul de descurcăreţ şi îndeminatic, încep să mă tem ca nu 
cumva să se fi lăsat prins. 

O luară la dreapta. Dar au trebuit să se oprească la colţul străzii 
aşteptînd ca gărzile lui Vitry, care blocau strada Saint- Denis, să 
se retragă. 

La cîţiva paşi de locul unde stăteau, Stocco, ascuns de zidul unei 
case, îi privea parcă scoţind flăcări pe 

ochi. El ştia locuinţa lui Valvert. Şi văzîndu-i că se opresc în faţa 
Leului de Aur, le înţelesese manevra. 

„Am înţeles, îşi spuse el, prada nu va face decât să treacă şi va 
ieşi din nou pe unde a intrat... Doar dacă nu va ieşi cumva pe 
strada Cossonnerie. Asta trebuie să văd!" 

Şi strecurîndu-se cu dibăcie printre cai, s-a dus să se ascundă în 
locul în care l-am văzut spunîndu-şi: 

„De aici pot supraveghea atât uşa hanului cât şi strada 
Cossonnerie. Pe oriunde ar ieşi, nu vor putea să-mi scape. N-o 
să fiu atât de cretin să-i atac, pentru că m-ar face numaidecit 
bucăţi, nenorocitul de mine! Nu, îi voi urmări pas cu pas, n-am 
să-i las să-mi scape şi în afară de cazul că îşi vîră dracul coada, 
va trebui să le descopăr ascunzătoarea în mod sigur. Şi când o 
voi şti o să le joc o festă... Le întind o capcană şi îi prind pe 
amîndoi..." 

Hotărit să sfirşească o dată, Rospignac aştepta cu nerăbdare să- 
| vadă pe Vitry că se retrage cu gărzile sale. când escorta s-a 
oprit în faţa Leului de Aur, el a trebuit să se oprească în dreptul 
străzii Feure, adică în partea opusă locului în care stăteau acum 
Pardaillan şi Valvert. Oamenii lui au trebuit să se oprească şi ei. 
Se grupară în jurul lui. 

Prevăzind că escorta va face cale întoarsă, Rospignac porunci 
oamenilor săi să se ascundă în strada Feure. Şi reţinîndu-i cu el 


pe cei patru locotenenţi, el rămase la intrarea străzii, privind cu 
ochii injectaţi pe cei pe care îi urmărea încă din strada Saint- 
Honore. Astfel îi văzu intrînd în han. Dacă ar fi avut mai multă 
luciditate, ar fi făcut acelaşi raţionament judicios ca şi 

Stocco. Dar, după cum am spus, era incapabil să judece în clipa 
aia. Şi nevăzind decât aparențele, propuse cu o voce furioasă: 

— Imediat ce soldaţii vor pleca de aici, năvălim în han, spargem 
totul, dăm foc şi la nevoie, îl demolăm piatră cu piatră, dar 
oamenii aceia nu trebuie să iasă vii de aici. E clar, domnilor? 

— E clar, răspunseră în cor Roquetaille, Longval, Eynaus şi 
Louvignac. 

— Domnilor, reluă Rospignac, cu o voce care nu mai avea nimic 
omenesc, eu vă cedez partea mea din recompensa promisă de 
monsenior, cu condiţia să-l lăsaţi pe mîna mea pe acest demon 
din infern care se numeşte Valvert. 

Spadasinii înlemniră. 

— El ne-a insultat cu latul spadei, scrâşniră ei din dinţi. 

— lar pe mine, făcu Rospignac cu o voce înfricoşătoare, el m-a 
lovit cu virful cizmei! Cu vîrful cizmei sale, auziţi? Şi asta în faţa 
regelui, în faţa reginei, în faţa întregii curţi! Ce reprezintă bietul 
vostru afront pe lângă această insultă? 

Cei patru schimbară o privire de o veselie sălbatică. Şi 
înclinîndu-se, ei cedară cu multă bunăvoință. 

— Dacă este aşa, luaţi-l. 

— Mulţumesc, domnilor, făcu Rospignac cu un surâs livid. 

lar în sinea lui: 

„Au făcut bine... Eram hotărît la orice dacă încercau să mi-l 
fure." 

Cei patru îl lăsară o clipă singur ca să dea ordinele de rigoare 
oamenilor lor. 

Soldaţii lui Vitry plecară, strada deveni liberă, reluîndu-şi forfota 
obişnuită. Rospignac se întoarse. Xongval, Eynaus, Louvignac şi 
Roquetaille erau în spatele lui. lar îndărătul lor, restul trupei. Se 
pregătea să pornească urmînd ca ceilalţi să vină în urma lui. Dar 
rămase locului, țintuit de stupoare. 

Chiar acolo în stradă, la vreo douăzeci de paşi de el, tocmai îi 
observă pe cei pe care se pregătea să-i caute în han. Mergeau 
liniştiţi, cu feţele la vedere, braţ la braţ, vorbind vioi, ca doi 
oameni care-şi simt spiritul degajat de orice bănuială, care merg 


în tihnă şi încrezători, fără să se îndoiască nici un moment că o 
ameninţare de moarte atîrnă deasupra capului lor. 

De altfel aşa credea el. Şi, cuprins de o bucurie diabolică, îşi 
spuse: 

„Infernul mi-i pune în braţe! De data asta cred că am pus mîna 
pe ei!" 

Coborînd glasul, dădu locotenenţilor lui cîteva scurte instrucţiuni 
pe care aceştia le transmiseră numaidecit oamenilor. Cu o 
singură mişcare iute toate săbiile ieşiră din teacă. într-o clipă 
toate încheieturile se întinseră şi simultan o năvală impetuoasă 
şi neiertătoare strînse toată banda pe strada Saint-Denis. În 
acelaşi timp, un urlet uriaş, înspăimîntător, ţişni de pe toate 
buzele: 

— Haide! -Şo! 

— Ucide! 

— Omoară! 

— Pe el! pe el! 

— La moarte! 

în faţa acestei neaşteptate, acestei cumplite irupţii în faţa 
acestor mutre convulsive, respingătoare, care urlau de moarte, 
strada se umplu de un zgomot asurzitor, acţiuni de proteste 
violente, de blesteme, de in-jurii, de rugăminţi şi de vaiete, 
dominate de strigătele ascuţite ale femeilor îngrozite. Apoi fu o 
busculadă înnebunitoare, urmată de fuga rapidă şi dezordonată 
a acelor trecători inofensivi care credeau că le-a sunat sfîrșitul 
Cit ai clipi în spaţiul dintre străzile Cossonnerie şi Feure strada 
fu măturată, golită de orice prezenţă stînjenitoare şi banda 
dezlănţuită, stăpînă pe locul acesta putea manevra totul după 
bunul ei plac. De altminteri manevra era foarte simplă. 

Banda s-a împărţit în două: o jumătate se aruncă asupra celor 
doi, cu sabia scoasă în timp ce cealaltă jumătate se retrăgea în 
fugă de-a lungul caselor pentru ca îndreptaţi spre ei să-i poată 
încercui. Operaţiunea a fost îndeplinită dar n-a dat rezultatele 
pe care le aştepta Rospignac. 

Asta s-a întîmplat fiindcă s-au înşelat amarnic cînd, văzîndu-i 
atât de liniştiţi, au crezut că Pardaillan şi Valvert nu bănuiau 
nimic. Dimpotrivă, niciodată nu fuseseră mai atenţi. 

Într-o secundă aveau spada în mînă şi se opriră aşteptînd să 
vadă ce va urma. în momentul acela banda zgomotoasă 
începuse să-şi îndeplinească manevra. Ei doi văzuseră foarte 


bine şi înţeleseseră perfect spre ce tindeau ceilalţi. Şi apoi, ei nu 
erau dintre aceia care văzînd că se unelteşte ceva să nu se 
pună de-a curmezişul. De altfel amîndoi ştiau din experienţă că, 
Intr-o luptă inegală aşa cum era cea pe care urmau să o poarte, 
victoria, în general, revine celui care dă prima lovitură. 

ei Se puseră de acord dintr-o privire şi, numaidecit, cu viteza 
fulgerului, trecură la ofensivă; şi-au apucat "săbiile de partea 
lamei. Dintr-un salt imens i-au ajuns pe cei ce se lipeau de 
zidurile caselor. Cu un gest simultan şi foarte iute, dar executat 
cu mare dibăcie, ridicară braţele şi loviră. Doi dintre spadasini 
căzură, zdrobiţi. şi alt salt nemaipomenit îi aruncă puţin îndărăt, 
în mijlocul şoselei. Nici o clipă n-au stat locului. 

Pardaillan şi Valvert s-au năpustit asupra primilor poi care erau 
mai în faţă. Pentru a doua oară armele lor teribile au lovit cu 
viteza fulgerului. Alţi doi spadasini căzură morţi sau leşinaţi: 
erau Louvignac şi Jiynaus. 

Nu s-au mulţumit cu atît. Apucară sabia de miner şi îşi 
încrucişară fierul cu primii doi care se apropiară de ei. Nici vorbă 
de gesturi protocolare: o ciocnire violentă |de metale, două 
braţe întinse ca două puternice resorturi, umărul străpuns dintr- 
o parte în alta. 

Adevărata luptă nu începuse dar şase din ştafetele lui Rospignac 
fuseseră scoase din luptă! Şi cei care reuşiseră un asemenea tur 
de forţă nu aveau nici măcar o zgirietură. 

Partida — cu toate că inegală — se anunţa rău, foarte rău 
pentru Rospignac. Din clipa în care pornise la acţiune, îşi 
regăsise sângele rece care până atunci îl părăsise. Aşadar, 
cumpăni situaţia la rece. | s-a părut compromisă dar nu încă 
pierdută. A înţeles de asemenea, că dacă îşi va lăsa oamenii pe 
care-i mai 

avea să se răspîndească aşa cum o făceau, se vor lăsa cu toţii 
omoriţi inutil, unul după altul. Brusc fluieră şi comandă 
adunarea spunîndu-şi că nu-i niciodată prea tirziu să faci o 
treabă isprăvită. 

In acelaşi timp Pardaillan şi Valvert se simțeau presaţi din toate 
părţile. Nu mai aveau în faţa lor luptători izolaţi ci un grup 
compact care-i încercuia. încercuirii i-au opus singura manevră 
posibilă: s-au aşezat spate în spate şi se acopereau reciproc 
întocmai ca o sfirlează în viteză maximă. 


Deodată braţul lui Pardaillan se destinse aplecînd virful spadei. 
Aşa încât neîndemiînatecul ce se descoperise a căzut grămadă. 
Imediat după asta, Valvert a găsit ocazia pe care o pîndea. A dat 
o dublă lovitură. Căzînd, omul pe care tocmai îl lovise, cu un 
gest instinctiv, se agăţă de cel de lângă el. Acesta, ca să se 
desprindă a trebuit să-l împingă cu toată forţa. Deci, din nou era 
descoperit. Valvert întinse iarăşi braţul cu o mişcare de trăsnet. 
Cele două ştafete căzură unul peste celălalt. 

Din cei paisprezece care îl urmaseră pe Rospignac, nu-i mai 
rămăseseră decât cinci, printre care Ro-quetaille şi Longval. 
Rospignac care, în urmă cu o clipă, mai putea spera să le vină 
de hac celor doi formidabili luptători de data asta a înţeles că 
înfrîngerea era sigură. A înţeles-o cu atât mai mult cu cât doar 
Longval şi Roquetaille dovedeau aceeaşi ardoare în luptă. 
Ceilalţi trei slăbeau văzînd cu ochii iar el îşi dădea seama că nu 
aşteptau decât ocazia prielnică pentru a o şterge. 

Cu toate astea n-a renunţat. Era decis să moară pe loc decât să 
suporte ruşinea unei înfrîngeri atât de 

umilitoare. De la început reuşise să şi-l facă pe Valvert adversar 
şi nu-şi menajase deloc eforturile. S-a avîntat cu furia disperării, 
încercînd mai degrabă să fie lovit decât să lovească. 

în urma impetuoasei ofensive a lui Pardaillan şi Valvert, 
dispozitivul de luptă schimbase iarăşi tactica. Nu mai stăteau 
spate în spate ci cot la cot: înţeleseseră necesitatea imperioasă 
de a strânge rîndurile şi se regrupară. 

împotriva acestor două spade se aruncă Rospignac, căutindu-şi 
moartea. Ei, şi atunci a început să se sperie; se descoperise de 
mai multe ori dinadins. Valvert şi Pardaillan ar fi putut să-i 
îndeplinească dorinţa şi l-ar fi lovit cu uşurinţă. Dar, ca şi cum s- 
ar fi înţeles, n-au făcut-o. Lui Rospignac i s-a părut evident 
faptul că-l menajau şi nu se înşela. 

în sine, asemenea dispreţ era foarte umilitor fiindcă Rospignac 
era oricum un scrimeur de primă mînă, cu reputaţia unuia din 
cele mai iscusite lame din tot Parisul. Dar nu umilinţa asta l-a 
speriat. A înţeles că dacă îl menajau în felul acesta, însemna că 
voiau să-l pedepsească de o manieră şi mai dezonorantă, cam în 
genul celor pe care le suportase deja. Şi mai ştia că nu are forţa 
necesară pentru a rezista. 


Acest din urmă gînd l-a făcut să-şi piardă capul. Şi pe jumătate 
nebun, fără să ştie prea bine ce spune, în zgomotul oţelurilor 
lovite, începu să implore: 

— Omoriţi-mă, dar omoriţi-mă, odată! 

Pardaillan s-a mulţumit să ridice din umeri în timp ce para o 
lovitură de dreapta menită să-l facă bucăţi. In schimb Valvert şi- 
a exprimat limpede intenţia: 

— N-am să te omor fiindcă asta ar însemna să te răpesc călăului 
căruia îi aparţii. Cu toate astea n-ai să pleci fără să fii pedepsit 
aşa cum meriti. 

— Demon din infern! zbieră Rospignac. 

Şi cum ştia foarte bine care e pedeapsa pe care i-o rezervase 
înfricoşătorul său adversar, mânuind cu furie oţelul începu să-şi 
caute cu mîna stîngă pumnalul din haină, pe care era hotărît să 
şi-l înfigă mai degrabă în beregată decât să suporte pentru a 
treia oară pedeapsa oribilă ce i se promisese. 

Pardaillan şi Valvert observaseră cât se poate de bine că trei 
dintre acoliţii lui Rospignac se uitau mereu când în dreapta, 
când în stînga de o manieră care era cât se poate de 
semnificativă. Cavalerului i-a fost milă de ei şi cu vocea lui 
batjocoritoare îi sfătui: 

— Hai, salvaţi-vă pielea, ştergeţi-o, luaţi-o din loc! Dar, amăriţii 
n-au ajuns prea departe. Numaidecit 

căzură, ca să spunem aşa, în braţele a doi indivizi masivi, care 
veneau în goană şi scoteau nişte urlete lipsite de orice accent 
omenesc, înviîrtind în aer nişte ciomege. În mijlocul unui vacarm 
înfiorător unde se auzeau rînd pe rînd zbieretele măgarului, 
miorlăitul pisicii, lătratul furios al cîinelui, grohăitul porcului, cele 
două ciomege au lovit deodată cu toată puterea şi doi din cei ce 
încercau să fugă au căzut grămadă. Doar cel de al treilea 
dispăru, se evaporă, fără ca cineva să-şi dea seama pe unde 
trecuse. 

Era sfîrşitul unui lupte neînduplecate. Roguetaille şi Longval care 
continuau să se lupte cu curaj nu mai puteau rezista multă 
vreme. Rospignac îşi dăduse seama. Mârâi: 

— Să te-nghită iadul, diavole! N-ai să mă ai viu! ` 
Şi ridică pumnalul vrînd să se lovească. Dar n-apucă s-o facă. In 
aceeaşi clipă simţi în creştet o asemenea lovitură încât i se păru 
că i-a căzut cerul în cap. Aşa încât se rostogoli, cu capul în şanţ, 


în timp ce o voce pe care el n-o auzea răsuna cu un pronunţat 
accent meridional: 

— Hei gunoaie de tilhari, întoarceţi-vă, pentru Dumnezeu, să vi 
se vadă puţin mutrele de asasini!... 

Astea fuseseră adresate lui Longval şi Roquetaille. Nu s-au 
supus pentru bunul motiv că în acel moment tocmai cădeau cu 
capetele zdrobite. Această dublă lovitură mortală executată cu o 
dibăcie şi o viteză greu de întîlnit, punea capăt luptei. A fost, 
bineînţeles salutată cu un strigăt de triumf. 

Landry Coqguenard şi Escargasse veneau aşadar în ajutorul 
stăpiînilor lor tocmai în momentul în care aceştia nu mai aveau 
nevoie de ei. Ceea ce nu-i împiedicase să îndeplinească, cu o 
iuţeală admirabilă, o treabă sângeroasă acolo unde stăpiînii lor 
probabil că iertaseră. 

Escargasse, abia întors din misterioasa misiune pe care i-o 
încredinţase Pardaillan şi încă plin de praful drumului, fu cel 
care, cu mînerul spadei, îl omorise pe jumătate pe Rospignac. Și 
făcînd asta, fără s-o ştie, el ieşise într-o manieră onorabilă din 
situaţia neplăcută în care se pusese. 

Landry Coquenard a fost acela care, cu o scurtă bară de fier, pe 
care tocmai o cumpărase, pe care o ţinea încă în mînă, roşie de 
sînge, se abătuse asupra lui Roquetaille şi Longval. Se ştie că pe 
aceştia doi îi urmărea în mod deosebit. Nu-i scăpase. 
Nemaiavind adversari în faţa lor, Pardaillan şi Valvert îşi 
puseseră săbiile în teacă. Acum contemplau cu un aer visător 
lucrul pe care trebuiseră să-l ducă la bun sfîrşit. Paisprezece 
trupuri erau întinse pe caldarîm, înroşind totul în jur cu sîngele 
lor. Şi fuseseră cincisprezece când se năpustiseră asupra lor 
urlînd: Moarte! 

— Sărmani neisprăviţi! şopti Pardaillan cu un accent de nespusă 
tristeţe. 

— Au vrut să ne ucidă într-un mod laş, spuse încet Valvert, ne- 
am apărat pielea, domnule. 

— Din păcate, da. 

— De altfel noi ne-am cumpănit loviturile. sânt mai mult sau mai 
puţin grav răniţi dar nici unul nu-i rănit mortal. Pun pariu că vor 
scăpa cu toţii. 

— Sper. 

— Ei, eu vă spun că ăştia doi sânt foarte morţi, afirmă Landry 
Coquenerd. 


îi arăta pe Roquetaille şi pe Longval. Pardaillan şi Valvert 
aruncară o privire peste cele două trupuri întinse în mijlocul 
şanţului. Erau deja înţepenite. Lovitura care-i doborise fusese 
atât de violentă încât le pocnise capul iar creierii erau o spumă 
însîngerată. Landry Coguenard nu se înşela: erau morţi. 

— La dracu! făcu Pardaillan, ai mînă grea. Nu puteai să loveşti 
mai încet, animalule? 

— Domnule, răspunse Landry Coquenard cu o blindeţe sinistră, 
aceştia doi îmi trecuseră funia de git şi, cu forţa pumnilor, mă 
tîrau la spînzurătoare ca pe 

n porc abject. Mi-am jurat că nu vor sfirşi decât de mîna mea. 
Mi-am ţinut promisiunea. 

— Ai o ranchiună stăruitoare, după cum văd, observă Valvert. 

— Ştiţi, domnule, că mă pregăteam să devin om al bisericii şi 
nimeni nu este atât de ranchiunos ca un om al bisericii, explică 
Landry Coquenard. 

Şi cu o expresie mieroasă: 

— Acum, că sânt morţi, nu mai am nimic cu ei. Şi chiar voi 
spune din toată inima un Pater şi un Ave pentru odihna 
sufletului lor. 

— în orice caz, făcu Pardaillan, nu te sfătuiesc să te lauzi cu 
această lovitură fiului meu Jehan. 

— De ce? domnule cavaler. 

— Deoarece el le păstra pentru el. Pentru că, deşi nu s-a 
pregătit niciodată să devină un om al bisericii ca tine, el nu este 
mai puţin ranchiunos ca tine şi dacă va afla vreodată că tu eşti 
acela care l-ai privat de plăcerea de a-i expedia pe lumea 
cealaltă, eu nu voi da o para chioară pe pielea ta. 

Şi ascunzîndu-şi zimbetul pe care i-l provoca mutra vinovată a 
lui Landry Coquenard: 

— Să nu rămînem aici mai mult, spuse el, s-ar putea să ne 
ardem şi, dacă ne cad în spinare, nu cred să mai am suficientă 
forţă pentru un efort asemănător celui pe care a trebuit să-l fac, 
dat fiind că nu mai am douăzeci de ani, ca voi. p 

Pardaillan îl chemase pe Escargasse lângă el. In timp ce 
mergeau, curajosul Escargasse îi povestea în legătură cu 
misiunea ce o avusese de îndeplinit. Şi probabil că veştile erau 
excelente pentru Pardaillan şi 


Valvert, care păreau în cunoştinţă de cauză, pentru că amindoi 
aveau nişte figuri înfloritoare, ochii strălucind maliţios, ca şi 
când s-ar fi pregătit să joace cuiva o festă. 

Mergind aşa, fără să se grăbească, concentrați şi atenţi la ce 
spunea Escargasse, Stocco, tot cu nasul înfundat în gulerul 
mantalei, îi urmărea de la distanţă, fără ca ei să fi bănuit, sau 
fără să aibă aerul că bănuiesc. 

Cavalerul şi însoțitorii lui înaintau tot fără grabă. Din când în 
când se opreau şi ascultau cu atenţie cîte un detaliu rostit de 
Escargasse, care vorbea aproape tot timpul, apoi îşi reluau 
drumul. Nici nu încercau să se ascundă: păreau liniştiţi şi 
încrezători; nu s-au uitat deloc în spatele lor, nici unii, nici 
ceilalţi. 

Atitudinea asta de perfectă siguranţă, îi uşura treaba lui Stocco. 
În sinea lui se felicita, asta îi dovedea că ei nu se simțeau 
urmăriţi. Cu toate astea, s-a ferit să facă vreo imprudenţă. Ba, a 
rezistat chiar şi tentaţiei de a se apropia de ei cu toată dorinţa 
care-l stăpînea să audă ce-şi spuneau. 

Deodată, Pardaillan se întoarse. Stocco se întorsese pe jumătate 
cu spatele şi cu capul ridicat, părea căzut într-un studiu 
aprofundat al imobilului în faţa căruia se oprise. Dar cu coada 
ochiului se uita neliniştit în direcţia lui Pardaillan. îl văzu venind 
încet spre el. Mormăi în sinea lui: 

„Porco Dio! Oare împieliţatul ăsta m-o fi recunoscut? Dacă da, 
atunci vai de pielea mea!" 

Din păcate, da, Pardaillan îl recunoscuse. Şi spuse, venindu-i în 
întîmpinare: 

— Ei, Stocco, de o bună bucată de vreme mă urmăreşti, strigă 
el. M-am săturat. Fă-mi plăcerea şi 

şterge-o că de nu, dacă ajung la tine, te previn că n-ai să eşi 
întreg din mâinile mele. 

Cuvintele astea l-lau cam ameţit pe Stocco după ce fusese atât 
de sigur pe el. Cu toate astea nu-şi pierdu capul. Nu ezită nici o 
secundă. îşi luă picioarele la spinare şi fugi fără ruşine, ca şi 
cum toţi dracii din iad erau pe urmele lui. Şi, de fapt, era destul 
de curajos. 

în fine, a rupt-o la fugă şi în timp ce gonea cu burta proape lipită 
de pămînt, se uita în spatele lui. Pardail-an se oprise. Stocco 
respiră uşurat dar nu-şi micşoră viteza. Pardaillan a făcut cale 
întoarsă apropiindu-se de însoțitorii lui care-l aşteptau la colţul 


străzii. Abia atunci Stocco începu să meargă normal. Pardaillan 
şi însoțitorii lui au luat-o la stînga, pe strada Marche-aux- 
Poirees. De astă dată Stocco făcu şi el cale întoarsă şi o luă la 
fugă după ei. 

Efectiv, avea ghinion: când ajunse în strada cu pricina, cei patru 
dispăruseră. Cu o răbdare pe care nimic nu putea s-o clintească, 
rămase până la căderea nopţii în mijlocul pieţii, mergând într- 
una de la strada Feure până la strada Cossonnerie, adulmecînd, 
scotocind şi tot întrebând, dar absolut în zadar. 

în fine, noaptea a întrerupt cercetarea lui încăpăţinată. De abia 
atunci plecă resemnat spunîndu-şi în chip de consolare: 

„N-am reuşit aşa cum mi-aş fi dorit dar, cel puţin nu pot spune 
că mi-am pierdut timpul. Căutările mele se limitează acum la un 
spaţiu restrîns. Luînd în seamă viteza cu care au dispărut, este 
clar că nu sânt ei prea departe. Trebuie că şi-au găsit adăpost 
pe aici. O să revin chiar mâine şi dacă dracu nu-şi viră iar coada, 
trebuie să-i găsesc." 

XV 

ODET DE VALVERT PLEACĂ ÎN EXPEDIȚIE 

Fausta ştia acum că nu mai putea conta pe ducele de 
Angouleme, care o luase din loc la moşia lui, unde ea nu se mai 
sinchisea să-l urmărească. Fusese o lovitură deosebit de grea 
pentru ea. Prăbuşirea totală şi iremediabilă a unui plan conceput 
cu pricepere de multă vreme. Cu toată forța prodigioasă a 
caracterului său, pentru o clipă fusese înmărmurită. 

Oricine altcineva, în locul ei ar fi renunţat la o luptă devenită 
imposibilă. Ea, ei bine, ea îşi revenise. Aşa cum prevăzuse 
Pardaillan, nu renunţase. Mai mult decât oricînd vroia să 
continue lupta. Ce anume vroia acum? Cine-ar fi putut să 
spună? 

În tot cazul, în dimineaţa aceea, foarte devreme, o regăsim pe 
Fausta în biroul ei, într-o atitudine de linişte suverană, în 
aparenţă. O regăsim tocmai în momentul în care-l concediază 
pe d'Albaran, căruia îi dăduse anume porunci. 

îl petrecem cu privirea pe colosul spaniol care ne va conduce, în 
modul cel mai natural la cei cu care avem 

de-a face, ale căror fapte şi gesturi ne interesează în mod 
special în clipa de faţă. 

După ce s-a înclinat în faţa Faustei cu un respect ce nu era 
altceva decât adoraţia religioasă arătată de toţi servitorii ei, 


d'Albaran ieşi îndreptindu-se spre grajduri. După cîteva minute 
ieşi din palat. Era călare şi doi dintre oamenii lui, ciopliţi ca 
Hercule, îl urmau, călare la rândul lor. Mergând la pas, ca nişte 
oameni deloc grăbiţi, se îndreptară spre strada Saint-Honore. 

Nu făcuseră nici zece paşi pe strada Saint-Nicaise când un om, 
răsărit nu se ştie de unde, se porni să-i urmărească. Era 
Gringaille. Mergea pe jos. Pe strada Saint-Honore intră în primul 
han găsit în cale. când ieşi din nou, în mai puţin de un minut, 
era călare şi el pe un cal viguros. D'Albaran nu avusese timp să 
ajungă prea departe. îi zări numaidecit silueta înaltă. îl urmări 
din nou. 

Tot la pas, şi tot urmat de cei doi servitori la şase paşi mai în 
urmă, d'Albaran ieşi din oraş prin poarta Montmartre. când 
ajunse în afara incintei mînă calul la trap. Dar se vedea că nu e 
prea grăbit: avea aerul că face o simplă plimbare. 

Gringaille îl urmări astfel până în apropiere de Por-cherons. 
Acolo, fie că se săturase, fie că-i devenise clar scopul acestei 
plimbări aparente, întoarse calul şi reveni la Paris, în galop. Se 
duse direct la faimosul han la True-qui-file care, după cum am 
mai spus-o, se afla în strada Marche-aux-Poirees, la doi paşi de 
strada La Cossonnerie. Acolo îşi lăsă calul. 

Câteva minute mai târziu se afla în faţa lui Pardaillan şi Valvert. 
Pare-se că era aşteptat cu nerăbdare 

fiindcă imediat ce apăru, Pardaillan se grăbi să întrebe: 

— Ei bine, a plecat? 

— Da, domnule. 

— Ciţi oameni are cu el? 

— Doar doi. Dar bine înarmaţi şi ai naibii de zdraveni. 

— Nu cumva, cu totul întîmplător, ţi-o fi frică? întrebă Pardaillan 
privindu-l scrutător. 

— Frică? se miră sincer Gringaille. Şi de ce mă rog, să-mi fie 
frică? sânt aici ca să vă informez, vă informez. Băieţii mi s-au 
părut solizi. Şi asta-i tot. Deci spun: sânt solizi. Dar, pe naiba! 
nici de ăştia, nici de alţii nu mi-e frică. O să vedeţi, domnule. 

— Bine, spuse Pardaillan, mulţumit. Acum povesteşte-mi pe 
scurt. 

Gringaille povesti cum l-a urmărit pe d'Albaran + până la 
Porcherons şi încheie spunînd: 

— După cite mi-aţi spus, domnule, şi după direcţia în care a 
plecat, am înţeles că spaniolul o să treacă Sena cu bacul care se 


află nu departe de Clichy. M-am gîndit că era inutil să merg mai 
departe aşa că m-am întors şi am venit să vă dau de veste. 

— Ce spui, Odet? întrebă Pardaillan, întorcîndu-se spre el. 

— Spun, domnule, răspunse tînărul, că Gringaille are dreptate. 
D'Albaran a vrut să scurteze drumul pentru a-şi menaja caii. Va 
trece Sena cu bacul pe la Clichy, şi după aceea o va lua pe 
ţărmul râului până ce va întiîlni vasul şi escorta. 

— Probabil. Şi dumneata ce-ai să faci? 

— Dar, domnule, dumneavoastră decideţi, dat fiind că 
dumneavoastră aţi pregătit această expediţie şi deci trebuie să 
o dirijaţi. 

— Ei, iată, tocmai despre asta-i vorba, nu pot merge cu 
dumneata aşa cum convenisem, îmi pare foarte rău, dar azi am 
altceva de făcut, înţelegi, Odet? 

— Oh! bineînţeles, domnule, răspunse tânărul. Apoi cu un 
zâmbet încrezător: 

— Nu mă îndoiesc că ceea ce aveţi de făcut în altă parte, 
trebuie să fie de o gravitate deosebită, de vreme ce renunţaţi 
astfel la o expediţie pe care aţi pregătit-o cu atita grijă. Dar fiţi 
liniştit, domnule: voi face pentru dumneavoastră ceea ce aţi 
face în locul meu. Şi voi reuşi sau îmi voi lăsa pielea acolo. 

— Nici vorbă, sări Pardaillan, nici pomeneală să-ţi laşi pielea. 
Trebuie să reuşeşti. Mă-nţelegi, Odet? Trebuie! 

— Asta-i cu totul altceva. Atunci voi reuşi, aveţi cuvântul, meu, 
domnule. 

— Din moment ce am cuvântul dumitale, sânt liniştit. Şi- acum 
răspunde-mi la o întrebare: ce-ai să faci? 

— Am să zbor în galop spre Saint-Denis. O să traversez Sena şi- 
apoi mă voi întoarce la Paris, la pas pe malul rîului. Mi se pare 
că acesta ar fi cel mai simplu lucru. 

— într-adevăr. Acum, du-te şi să nu pierzi nici o clipă. 

— Hei! Landry, Escargasse! chemă Valvert. Cei doi apărură 
numaidecât. 

— Plecăm, spuse Valvert, fără alte explicaţii. 

— Sântem gata! spuse Landry Coguenard fără să se mire deloc. 

— în fine! era şi timpul! se bucură Escargasse. e cam enervant 
s-aştept aşa. 

— La drum! comandă Pardaillan, care adăugă: vreau să vă văd 
plecînd. Vă însoțesc până la Truie. 


leşiră toţi cinci prin strada Cossonnerie, mai bine zis, trecură 
prin pivnițe. Pe drum, Pardaillan îi dădea ultimele instrucţiuni lui 
Valvert şi îi amintea tot ce are de făcut. 

— Te vei duce la Louvru, spuse el la sfîrşit, asta se înţelege de la 
sine. Fără falsă modestie, ! Vei povesti tot ce- ai făcut. M-ai 
înţeles, Odet? Ţin foarte mult să fie aşa cum îţi spun. 

— Vă voi urma instrucţiunile literă cu literă, promise Valvert. Cu 
toate astea, domnule mi se pare că ar fi foarte drept să fac 
cunoscută partea ce vă revine în această afacere. în fond, rolul 
meu nu e decât secundar. Nu sânt decât braţul care conduce în 
timp ce dum-neavoastră sânteţi creierul care concepe şi 
conduce. 

— Nici vorbă, nici vorbă, protestă vehement Pardaillan, am 
motivele mele, şi motive foarte serioase, te rog să mă crezi, 
încât să nu apar în această afacere. Deci sub nici un pretext, nu 
trebuie să pronunţi numele meu în această poveste. Ţi-o cer cu 
insistenţă. 

După această tutuire neobişnuită adăugată insistențelor, Valvert 
a înţeles că Pardaillan ţinea foarte tare la tot ce-i ceruse și a nui 
se supune pe această temă ar putea fi un lucru cu consecinţe pe 
care nu le putea bănui dar care erau cu siguranţă, foarte grave. 
Deci, promise încă o dată: 

— Nu înţeleg dar n-are nici o importanţă, o să fac aşa cum doriţi, 
domnule. 

E tot ceea ce îţi cer. În rest ai să înţelegi mai mult, răspunse 
Pardaillan cu un zâmbet enigmatic. leşiră. Truie-nui-file era la 
doi paşi. Aproape ajun-ră. Au pătruns în curte. când Gringaille şi- 
a lăsat calul, probabil a dat şi diverse instrucţiuni pentru că cinci 
cai gata înşeuaţi aşteptau unul lângă celălalt, lovind nerăbdători 
pămîntul cu frîiele trecute prin inelele fixate în zid. 

Nu le mai rămiînea decât să încalece. Ceea ce şi făcură. Valvert 
strînse tare mîna pe care i-o întinse Pardaillan şi plecă primul. 
Landry Coquernard, Escargasse şi Gringaille l-au lăsat să se 
depărteze preţ de vreo şase paşi şi se desprinseră la rîndul lor. 
Rămas singur în curte, Pardaillan îl urmări cu privirea pe Valvert 
care mergea la pas, cu pumnul lipit de şold, şi cu acelaşi surâs 
enigmatic pe buze, se gîndea: „Băiatul ăsta plin de curaj, care 
se duce să-şi rişte pielea cu o superbă nepăsare, habar n-are că 
merge să-i cîştige şi zestrea cu aceeaşi ocazie... Pentru că ser- 
viciul pe care i-l face regelui face... să fim rezonabili... să 


spunem... două sute de mii de livre? ...Ei, la naiba, regele nu 
poate să-i dea mai puţin... Să zicem, deci, două sute de mii de 
livre... Dar, fir-ar să fie, regele poate foarte bine să accepte 
serviciul şi să uite de recompensă! Deh, deh, este cam în 
obiceiurile celor mari să creadă că sânt chit dacă spun nişte 
vorbe pompoase de mulţumire!... O ştiu destul de bine!... Ei, dar 
dacă regele uită, mă voi osteni eu să-i împrospătez memoria. Şi 
chiar că-mi vine o idee. Rămine de văzut... Mă voi gîndi la lucrul 
ăsta pe drum." 

Tot rumegând aşa în sinea lui, Pardaillan, dintr-un vechi obicei 
de călăreț, cercetă dacă este bine înşeuat calul, destul de lejer 
legat, apoi se aruncă şi el în şa. leşi cu mare dibăcie, căci se afla 
în mijlocul unei mulţimi de femei care încurcau toată piaţa şi 
merse aşa până la colţul străzii Feure. N-o luă pe stradă dar se 
opri o clipă. Aruncă o privire scrutătoare şi observă numaidecit 
un fel de cerşetor care se tupilase lângă o bornă. Am spus „un 
fel de cerşetor" fiindcă omul purta un costum jerpelit ca cei 
foarte săraci şi chiar dacă-şi luase atitudinea unuia care cere de 
pomană, în realitate părea prea puţin preocupat s-o şi facă, în 
faţa trecătorilor. 

Văzîndu-l pe individul pe care se şi aştepta să-l vadă acolo, 
Pardaillan zâmbi cu subînţeles. 

„Imbecilul ăsta de Stocco îşi imaginează că eu nu-l voi 
recunoaşte pentru că s-a deghizat ca unul care a scăpat din 
Curtea miracolelor şi şi-a ascuns jumătate din obraz cu o bucată 
de pînză murdară! Puşlamaua începe să mă calce pe nervi şi 
tare aş avea chef..." 

Se gîndi o clipă, uitîndu-se la Stocco — pentru că el era cu un 
aer care nu anunţa nimic binevoitor. Apoi, ridicînd din umeri, cu 
un aer de dispreţ, se îndepărtă tacticos, fără ca Stocco să-l fi 
văzut căci cu ochiul pe care nu şi-l acoperise era ocupat să 
supravegheze uşile, caselor din strada Feure şi nu întorsese 
capul. Pardaillan ieşi din oraş pe drumul dinspre Saint-Denis, 
exact drumul pe care pornise Valvert cu cîteva clipe mai de- 
vreme. De astă dată porni în galop ca şi cum vroia să prindă pe 
cineva din urmă. Se prea poate să fi uitat să-i spună ceva lui 
Valvert, vreun amănunt foarte important, iar acum era nevoit să 
gonească după tânărul său prieten ca să repare această gafă. 
Tot gonind aşa, la un moment dat îl zări în faţa lui cam la o sută 
de paşi taman pe cel după care alerga. Valvert mergea în trap 


mărunt. Landry Coguenard, în pas cu el. Dar Escargasse şi 
Gringaille nu erau nicăieri. 

Dar, lucru ciudat, în loc să dea bice ca să-l ajungă pe tînărul din 
faţa lui, ceea ce nu era mare lucru, Pardaillan domoli avîntul 
calului, continuînd drumul la rîndu-i în trap mărunt. Şi asta nu e 
tot: mantia îi flutura pe umeri; trase marginile şi-şi acoperi faţa 
iar pălăria şi-o trase peste ochi. Deci, Pardaillan care spusese că 
are cu totul altceva de făcut, refuzase să-l însoţească pe Valvert 
într-o expediţie pregătită chiar de el, ştiind că Odet îşi riscă 
viaţa, acum îl urmărea de la distanţă şi se ascundea de el, de 
vreme ce îşi ascundea chipul în cutele mantalei. 

XVI 

PE MALURILE SENEI 

Fiindcă Pardaillan, din motive doar de el ştiute, dar pe care le 
vom afla în curînd, cu siguranţă, se mulțumea să meargă aşa, în 
urma lui Valvert, la mare depărtare, tot ce avem mai bun de 
făcut este să i-o luăm înainte şi să-l însoţim chiar noi pe tânărul 
Odet. 

Aşa cum spusese, Valvert a trecut Sena pe la Saint-Denis. Aici 
părăsi drumul obişnuit şi cobori pe cel de pe mal care şerpuia 
aidoma cotiturilor rîului şi mergînd pe cursul lui se găsea pe 
drumul de întoarcere la Paris. Acum mergea la pas iar Landry 
Coquenard la mică distanţă în urma lui. Aveau aerul unor 
oameni care fac o plimbare matinală şi care se întorc acasă, pe 
malul rîului, fără nici o grabă. 

Escargasse şi  Gringaille continuau să strălucească prin 
desăvirşita lor absenţă, în timp ce Valvert nu părea să o bage în 
seamă, cu siguranţă că ştia unde se află dumnealor. 

Cît despre Pardaillan, el îşi lăsase calul într-un han din Saint- 
Denis. O luase de-a curmezişul peste câmp, 

ascunzîndu-se din loc în loc prin tufişuri; mergea sigur, cu Pas 
sprinten. Nu-l mai urmărea pe tânăr care era departe de a-şi 
închipui că era supravegheat. Dimpotrivă i-o luase înainte. Şi cu 
toate precauţiile pe care le lua ca să se ascundă înainta atât de 
repede încât distanţa care-l separa de cel pe care îl urmărea 
mai înainte, se mărea văzind cu ochii. De altminteri îi era foarte 
uşor să aibă un asemenea avans, fiindcă cei doi călăreţi 
întîrziau, cu bună ştiinţă, cât puteau. 

După vreun sfert de ceas de plimbare pe malul rîului, Odet de 
Valvert recunoscu de departe statura de uriaş a lui d'Albaran 


care venea spre el la pas, însoţit tot de cei doi servitori, despre 
care Gringaille spusese că păreau „al dracului" de solizi. 
întoarse capul şi-l avertiză pe Landry Coquenard. 

— Atenţie, uite-i pe oamenii noştri. 

— îi văd, domnule, răspunse Landry Coguenard, fără să pară 
prea emoţionat. 

Continuau să înainteze. Cele două mici grupuri veneau unul în 
întâmpinarea celuilalt. Dacă Valvert, care venise aici tocmai 
pentru a-l întâlni pe d'Albaran, îi recunoscuse de departe statura 
impunătoare, celălalt, concentrat asupra misiunii sale, era 
departe de a se gîndi la omul pe care-l ura de moarte de când 
suportase înfiorătoarea umilinţă de a fi fost cotonogit în faţa 
iubitei lui, aşa încît, la început nu-l recunoscu şi nu dădu atenţie 
plimbăreţului care venea spre el. 

Doar când au fost destul de aproape unul de celălalt, l-a 
recunoscut. 

Lui d'Albaran îi ieşi total din minte că se afla într-o misiune 
comandată de Fausta, care nu ierta niciodată 

nimic în asememea situaţii. Vroia cu orice preţ să ucidă şi 
indiferent prin ce mijloace. Ca atare, acţiona ca o brută, fără nici 
o ezitare. Se întoarse spre oamenii săi şi cu voce joasă, porunci: 
— Atenţie! Trebuie călcat peste ăştia doi; trebuie ucişi pe loc! 
După ce dădu porunca, lăsă frîul liber, înşfacă cele două pistoale 
pe care le avea, trase trăgaciul cu sânge-rece şi lovind cu 
cizmele până la sînge, calul care urlă de durere, zbieră furibund: 
— Ucide!... ucide! 

Servitorii făcură acelaşi lucru şi la rîndu-le zbierau cât îi ţinea 
gura: 


Ca un virtej nestăvilit care avea să măture totul în cale, pare-se, 
cei trei năvăliră peste Valvert care se afla în mijlocul potecii. 

Dar el n-a aşteptat ciocnirea. în aceeaşi clipă avea şi el pistolul 
în mînă, un singur pistol. N-a lăsat frîul liber ci l-a trecut în mîna 
stingă, lucru ce dovedea că avea să rămînă stăpîn pe mişcările 
calului în funcţie de împrejurări. Porni şi el dar nu furios şi în 
neorîn-duială, cum făcuse d'Albaran, ci într-un galop metodic, ca 
şi cum s-ar fi aflat într-un manej. 

Porni singur. 

În timp ce se avînta, Landry Coquenard care se vede că îşi 
primise din vreme instrucţiunile, sări de pe cal şi începu să 


alerge de-a lungul unui gard viu, cu un pistol în fiecare mînă. în 
timp ce fugea, conform obiceiului, scotea nişte sunete care îţi 
luau minţile, imitînd perfect toate animalele din curtea omului, 
cunoscute pe-atunci. 

Cînd ajunse la cinci paşi distanţă de Valvert, d'Albaran 
slobozi un foc mugind: — Crapi! câine turbat!... 

Asta şi aştepta Valvert, dînd dovadă de un sânge-rece cu totul 
exagerat, pe care nu şi-l pierdea niciodată într-o acţiune. înainte 
ca glonţul să plece, cu o lovitură de pinten dublată de o 
puternică zvircnire a frâului, şi-a forţat calul să se dea în lături, 
spre stînga. Glontele trecu exact prin locul pe care-l părăsise. 
Dacă nu făcea o astfel de manevră executată cu o viteză şi o 
dibăcie deosebită, glontele l-ar fi nimerit în plin piept. Imediat, 
trase la rîndu-i un foc, ochind nu pe d'Albaran, ci calul lui. 
Glontele lui nimeri: lovit sub git, animalul căzu în genunchi. 
D'Albaran fu proiectat peste împrejmuire şi fu trîntit patru paşi 
mai încolo, de-a dreptul în mijlocul drumului, altfel fără prea 
mari pagube. 

Aruncarea pistolului gol, apucarea unui alt pistol, săritul jos de 
pe cal, saltul spre cavalerul căzut, toate astea părură o singură 
mişcare; atât de mare fusese viteza în care le făcu Valvert. în 
spatele lui d'Albaran, oamenii lui veneau ca vântul. Probabil că 
erau foarte devotați acestui stăpîn, pentru că au uitat de ei şi nu 
s-au gindit decât la el: săriră jos de pe cai şi se apropiară de el, 
încercînd să facă un zid de apărare din trupurile lor, dîndu-i 
astfel şi timpul necesar să se ridice. 

Devotament absolut inutil. N-au avut nici măcar timp să-şi 
scoată armele: Landry Coquenard îi pîndea. N-a fost nevoie să-şi 
descarce pistoalele. Folosindu-se de unul din ele în chip de 
ciomag, ridică braţul şi lovi fulgerător. Unul din ei căzu grămadă. 
Landry îşi salută propria victorie cu o serie de strigăte teribil de 
ascuţite: _ 

strigăte de porc la tăiere. In acelaşi timp, se aruncă asupra 
celuilalt individ cu braţul ridicat, în intenţia de-al face să suporte 
acelaşi tratament, aceeaşi soartă. N-a avut timp să-l mai 
lovească în elanul ce-l cuprinsese omul se găsi, deodată, în faţa 
lui Valvert. lute ca ful-gerul, tânărul îşi trecu pistolul în mîna 
stângă şi îşi proiectă pumnul în faţă, cu forţa unei catapulte. 
Lovit între ochi, omul căzu lângă primul doborit, în momentul în 
care Landry Coquenard era cât pe-aci să administreze o lovitură 


de pistol în cap. Lucru ce nu l-a împiedicat să-şi ţipe din nou 
victoria cu nişte icneli prelungite. e 

Şi atunci, ca şi acum, deşi invizibili, asistaseră la această scurtă 
confruntare şi nu aşteptaseră decât momentul intrării în scenă, 
Escargasse şi Gringaille ţişniră brusc, ca nişte drăcuşori ieşiţi din 
cutie, în aşa fel încât nimeni n-ar fi putut spune de unde naiba 
veneau. Erau aprovizionaţi cu nişte frînghii solide. Se năpustiră 
asupra celor doi răniţi, şi dintr-o singură mişcare, aceştia erau 
legaţi din cap pînă-n picioare, incapabili să mai facă cel mai mic 
gest. Lucru pe care n-aveau de gînd să-l facă pentru bunul motiv 
că amindoi erau leşinaţi de-a binelea. 

În timpul ăsta d'Albaran se ridică cu vioiciune, îşi căută din ochi 
pistolul încărcat care-i scăpase în cădere şi negăsindu-l, fiindcă 
Valvert, cu piciorul tocmai îl trimisese în Sena, îşi scoase sabia 
din teacă. cât p-aci să se repeadă cu fierul în mână. Dar, la doi 
paşi de el, Valvert îndreptă asupra lui, gura amenințătoare a pis- 
tolului şi spuse cu un ton ce nu îngăduia să te îndoieşti cituşi de 
puţin de hotărîrea lui: 

L- — Nu vă mişcaţi, domnule conte, dacă nu vreţi să mă puneţi 
în situaţia de a vă trimite un glonte. 

— Fie! răspunse d'Albaran ridicînd din umeri. Puse arma la loc, 
îşi încrucişa braţele pe pieptul 

puternic şi, privindu-l pe Valvert drept în faţă, rosti cu un calm 
desăvirşit: 

— sânt în mîinile dumitale, ucide-mă, rosti el simplu. 

— V-am prins ca să pot sta de vorbă cu dumneavoastră. N-am 
să vă omor decât în situaţia în care mă veţi obliga s-o fac, îl 
asigură Valvert. 

În mod ciudat, asemenea cuvinte ar fi trebuit să-l liniştească pe 
d'Albaran, numai că ele îl îngrijorau mult mai mult decât cele 
patru pistoale îndreptate asupra lui. Se tot gândea. Şi începea 
să întrevadă ca posibile acum, anume lucruri extraordinare pe 
care ar fi refuzat să le creadă, cu cîteva clipe mai devreme. 

— Ce vrei de la mine? 

— Vreau, răspunse Valvert, şi insistă asupra cuviîn-tului, vreau 
să-mi daţi documentul pe care îl aveţi la dumneavoastră şi care 
conţine ordinele ducesei de Sorrientes prin care aveţi asigurată 
supunerea pasivă a cavalerilor în întâmpinarea cărora mergeţi, 
cavaleri ce alcătuiesc escorta unui vas care urcă destul de greu 
cursul rîului Sena şi care este încărcat cu marfă... vinuri de 


Spania, de precizat... deosebit de preţioase, de vreme ce sânt 
păzite de zece oameni aflaţi sub ordinele unui ofiţer. 

D'Albaran se simţi pulverizat. Se aştepta la orice, în afară de a-l 
vedea pe Valvert atât de bine informat. 

— Cum de ştiţi toate astea? tună el, cu o voce spartă. 

— N-are importanţă. Ştiu şi asta este de ajuns. Hai, daţi-mi 
documentul acela, domnule. l-auzi! un vin care valorează patru 
milioane! Trebuie să fie un nectar cu un gust nemaiîntilnit! Aş 
vrea neapărat să gust şi eu! 

D'Albaran fremăta: Valvert îi spunea că el cunoştea până şi 
valoarea exactă a încărcăturii pe care voia să şi-o însuşească. El 
ezită o secundă. Nu pentru a afla dacă va ceda sau nu 
amenințării: era ferm hotărît să se lase omorît pe loc decât să 
comită această trădare. Doar că se întreba dacă avea timp să 
scoată preţiosul document din buzunar şi să-l distrugă. Ceea ce 
ar fi fost cel mai simplu mod de a salva aceste milioane care 
erau pe drum de mai mult de şase săptămîni venind din Spania, 
pe care stăpiîna le aştepta cu nerăbdare şi care i se ceruse să le 
predea în momentul sosirii lor la destinaţie. 

Dar Valvert nu-l pierdea din ochi. Şi, ca şi cum citea limpede ce 
gândeşte, el îndrepta din nou pistolul asupra lui, spunînd: 

— Inutil, domnule, glonţul meu vă va dobori înainte de a vă 
desface doi nasturi de la haină. 

— Foarte bine! scrâşni d'Albaran, omoară-mă şi să isprăvim. 
Valvert se apropie de el, îi propti pistolul în frunte şi rosti cu o 
voce glacială: 

— Documentul sau vă zbor creierii! 

D'Albaran nu făcu nici o mişcare ca să îndepărteze arma. Nici o 
fibră de pe chipul lui nu se clinti. Ochii săi scânteietori pe care 
şi-i pironise în ochii lui Valvert, nici măcar nu clipiră. 

— Dă-i drumul, spuse simplu, cu o voce pe care n-o altera nici 
cea mai mică emoție. 

Neînduplecat, Valvert apăsă degetul pe trăgaci. D'Albaran 
rămase neclintit ca şi cum, dintr-o dată, ar fi fost transformat în 
statuie de marmură. Pe buzele lui, însă, trecu ceva ca un surâs 
dispreţuitor. 

Valvert nu mai apăsă pe trăgaci, îşi lăsă uşor braţul în jos, se 
dădu îndărăt cu doi paşi, îşi scoase pălăria şi salută protocolar. 
— Ce?... Ce-i asta? se sperie d'Albaran care nu mai înţelegea 
nimic. 


— Domnule, rosti Valvert grav, sînteţi lipsit de scrupule dar, cu 
siguranţă sînteţi un viteaz. Ar fi trebuit să înţeleg că un om ca 
dumneavoastră poate fi învins prin forţă dar capul nu şi-l va 
pleca în faţa amenințării şi nu va fi laş, chiar dacă viaţa lui este 
în joc. Vă rog să primiţi scuzele mele pentru pretenţia ce nu se 
cuvenea să v-o adresez. 

D'Albaran îşi rostogolea ochii aiuriţi. Ceea ce se petrecea în 
mintea lui descumpănită i se citea atât de bine pe faţă încât 
Valvert era cât pe-aci să pufnească în ris. Mai puţin reţinuţi 
decât el, cei trei însoțitori ai săi, care adulmecaseră ca nişte 
cunoscători atitudinea colosului, reproduseră cu voce tare 
impresiile lor: 

— El nu înţelege, sărmanul! remarcă Escargasse. 

— Nu ştie ce înseamnă să fii generos, spuse Gringaille. 

— El a fost împuşcat, preciza Landry Coguenard. Văzindu-l că 
tace în continuare, Valvert reluă: 

— Cu toate astea, îmi trebuie documentul. Şi pentru că nu vreţi 
să mi-l daţi de bună voie, lucru pe care-l 

înţeleg foarte bine, de altfel, mă văd obligat să-l iau eu forţa. 
Spunînd acestea, Valvert îi dădu pistolul lui Grin-gaille, îşi 
scoase sabia, salută şi spuse: 

— Apăraţi-vă! Şi ţineţi-vă bine, domnule, căci nu vă voi menaja. 
De astă dată, d'Albaran înţelese de minune. Pe loc, îşi regăsi 
prezenţa de spirit, pe care generozitatea greu de înţeles a 
adversarului său, i-o cam risipise. Pe dată avu şi el spada în 
mînă. Şi învîrtind-o în aerul ce şuieră: 

— Presupun că mi se oferă o luptă cinstită. 

Şi cu virful săbiei arătă spre cei trei viteji ce se aflau în jurul lui, 
fără să-şi fi azvinlit pistoalele. Valvert le făcu un semn. 
Supunîndu-se, şi-au pus pistoalele la cingătoare şi toţi trei s-au 
dus să se aşeze lângă gardul viu unde rămaseră nemişcaţi şi 
muţi. 

Cei doi adversari, după o secundă de gardă, îşi încrucişară 
săbiile. 

Ca un om prudent şi abil ce era, d'Albaran rămase în defensivă. 
Nu se mai gindea decât să-l omoare pe Valvert. Nu se mai 
gindea decât la salvarea preţiosului document care, dacă 
încăpea pe mîna vreunui îndrăzneţ, i-ar fi permis să obţină 
milioanele venite de atât de departe. Şi cum era un scrimer de 


clasă, se flata spunîndu-şi c-o va scoate la capăt, chiar de-ar fi 
fost să-l caute şi să-l înghită, în timp ce se bătea. 

După o metodă pe care o ştia de la Pardaillan, Valvert atacă 
imediat cu o serie de lovituri directe, fulgerătoare. D'Albaran fu 
nevoit să dea înapoi, de mai multe ori. Dar tot retrăgindu-se, se 
apăra cu o asenenea forţă şi cu o asemenea precizie încât reuşi, 
o vreme, să-şi ţină adversarul la respect. Cel puţin, aşa crezu el. 
în realitate loviturile pe care i le dădea Valvert erau nienite să-i 
cîntărească puterile. Asta n-a înţeles el. Dar, ceea ce a priceput 
perfect, este că avea de-a face cu un adversar redutabil şi că 
trebuia să joace mai strîns decât oricînd. înţelese atât de bine, 
încât, fără să mai aştepte, îşi vîri mîna stângă în tunică în ideea 
de a o desface. 

Valvert nu avu aerul c-ar fi observat gestul acesta semnificativ. 
După o altă metodă de-a lui Pardaillan, începu să vorbească: 
modalitate prin care abaţi atenţia adversarului şi-l faci să 
greşească. 

— N-ar trebui să credeţi, spuse el, că vreau să intru în posesia 
milioanelor doamnei de Sorrientes. 

— Ce spui! rânji d'Albaran, în timp ce continua să pareze. 

— O spun fiindcă aşa este. Milioanele astea sânt destinate 
altcuiva. 

— Ei aş! Cui? 

— Regelui, domnule. Milioanele erau sortite să intre în luptă 
împotriva lui. Aşa că îi vor servi ca să se apere. E vorba de un 
război drept. 

— Deocamdată nu le are. 

— Nu. Dar le va avea astă seară. Ţineam chiar să vă spun asta. 
Puteţi să-i spuneţi şi stăpinei voastre, ăsta mi-era scopul. 
Profitaţi de ocazie şi spuneţi-i că în această afacere, nu sânt 
decât reprezentantul domnului de Pardaillan. El este cel care, cu 
ajutorul mâinilor mele, îi ea aceşti bani ca să-i dea regelui. Şi 
acum fiindcă ştiţi toate astea, haideţi să terminăm... 

În acelaşi timp fanda adînc. 

D'Albaran lăsă să-i cadă spada şi căzu cu un strigăt surd. 
Valvert era deja aplecat asupra lui. în momentul acela auzi o 
voce furibundă: 

— Opreşte! 

— Atenţie! se auziră alte trei voci îngrijorate. Valvert se simţi 
tras, ridicat cu o forţă irezistibilă şi 


aruncat brusc înapoi. în acelaşi timp auzi o voce pe care o 
recunoscu numaidecit ca fiind a lui Pardaillan: 

— Uşurel, tinere! Ce dracu, nu se lovesc oamenii aşa, pe la 
spate. 

Valvert sări în picioare. în locul din care îl scosese tocmai la 
timp, lângă trupul neînsufleţit al lui d'Albaran, îl văzu pe 
Pardaillan, cu spada sclipitoare pe care o ţinea în mână, 
Pardaillan ţinea piept unui tînăr de o nemaipomenită frumuseţe, 
cu chipul ornamentat de o mustață subţire, o bărbuţă ascuţită, 
îmbrăcat cu o simplitate somptuoasă ce te făcea să te gindeşti 
la un mare senior. Tânărul acesta scotea nişte sunete near- 
ticulate, se năpustea, se învirtea, lovea furios, căznin-du-se în 
zadar, să-l îndepărteze pe cel care-i tăia drumul, ca să poată 
alerga după Valvert, pe care fusese la un pas să-l culce sub 
d'Albaran, lovindu-l pe la spate. 

— Ai documentul? întrebă Pardaillan care se mulțumea să 
pareze, în joacă loviturile acestui adversar necunoscut, înzestrat 
cu o agilitate surprinzătoare. 

— Da, domnule. 

— Atunci pe cai, şi valea. 

— Dar, domnule... 

— Şterge-o, îţi zic. 

— Bine, domnule. 

: Dar, ca să se urce pe cai, era nevoie de cai. Or, caii erau în 
spatele turbatului care se năpustea de-a curmezişul drumului. 
Păşteau liniştiţi în frunziş. Landry Coguenard îşi luă avînt. Mai 
iute decât el, turbatul îi întoarse spatele lui Pardaillan, stupefiat, 
şi fugi spre cai. De două ori la rînd, într-o viteză nebună, ridică 
sabia şi lovi cele două animale în piept. Caii căzură. După care, 
necunoscutul se întoarse în goană, şi cu sabia înroşită de sînge 
până la mâner, se aruncă asupra lui Pardaillan cu mai multă 
impetuozitate decât «zicând. 

„Ce superb leu tînăr! îşi spuse Pardaillan cu admiraţie. Cine 
dracu o fi?" 

Dar, în timp ce-i ţinea piept, făcu un semn. La acest semn 
Gringaille, se grăbi în spatele gardului viu şi se întoarse cu doi 
cai: al lui şi al lui Escargasse. 

— Pe cai, repetă Pardaillan, pe un ton poruncitor, căruia nu-i 
putea rezista. 


Valvert şi Landry Coguenard se supuseră. Săriră în şei o luară 
din loc. 

Atunci, necunoscutul sări din nou îndărăt. O luă la goană într-o 
viteză nebună. Cel puțin- aşa, se putea crede, că o luă la goană. 
Nici vorbă de aşa ceva. După vreo douăzeci de metri se opri. Se 
întoarse şi lipindu-şi bine tălpile de pămînt, făcînd să şuiere 
sabia năclăită de sînge, zbieră cu un glas de trăsnet: 

— Pe aici nu se trece! 

Situaţia devenea ridicolă. Şi asta din vina lui Pardaillan, care 
ţinea morţiş să-l menajeze pe turbatul ăsta, cu un curaj nebun, 
desigur, cu o forţă remarcabilă 

pentru scrimă, dar pe care el ar fi putut să-l expedieze rapid, la 
naiba, dacă ar fi vrut. Dar Pardaillan, care ceruse în mod expres 
să nu fie nimeni ucis, găsea că se vărsase şi aşa prea mult 
sânge pentru o chestiune de bani, pe care o considera 
mizerabilă, deşi era vorba de o sumă enormă. Şi avea oroare să 
mai vadă curgînd sânge. 

Dar a înţeles că trebuia să se sfirşească o dată toată povestea, 
şi că nu putea îngădui să fie ţinut în şah de un tinerel. 

— Am să curăţ drumul, îi spuse lui Valvert. Treci mai departe 
fără să ţii cont de mine. 

Alergă spre tînăr, hotărît să termine cu el. Tînărul îl aştepta cu 
un aer tot atât de hotărît. Săbiile se încrucişară până la miner. 
De data asta Pardaillan era cel care ataca. Cu toate că era 
deosebit de priceput în ştiinţa scrimei, necunoscutul nu era de 
talia lui. De mai multe ori ajunse ceva mai tîrziu în apărare. 
Pardaillan ar fi putut foarte bine să-l omoare, sau măcar să-l 
rănească suficient de grav şi astfel să-l forţeze să abandoneze. 
Dincolo de orice, trebuie spus că înzestrat cu un curaj de 
neîmblînzit, de o energie teribilă, nu se dăduse înapoi nici cu un 
deget, nu cedase cituşi de puţin presiunii lui Pardaillan care 
vroia să elibereze calea. 5 

„Dracu să-l ea de încăpăţinat! îşi spuse. Asta e în stare să moară 
numai ca să nu cedeze. Asta e, aş fi vrut să-l scutesc de 
umilinţă, căci oricine ar , e un viteaz. Dar nu pot face altfel... 
Doar dacă îl omor... Şi asta nu vreau..." 

După această cugetare, Pardaillan îşi pregăti lovitura printr-o 
serie de fente foarte savante, atinse 

apoi sabia adversarului... Şi sabia, smulsă parcă de o forţă 
supranaturală, zbură, descrise o curbă în spaţiu şi căzu în râu. 


— Blestemat să fii, cavaler al infernului! urlă necunoscutul, 
nemaiputîndu-se stăpini. 

Părea atât de ruşinat şi disperat încât lui Pardaillan i se făcu 
milă. Cu un glas blind se scuză: 

— Pe cinstea mea, domnule, îmi pare nespus de rău că mă port 
aşa cu un viteaz ca dumneata, dar trebuie să fii de acord cu 
mine că e din vina dumitale, măcar în parte. 

— Trebuia să mă omoriţi, domnule! rosti necunoscutul, miîrîind 
furios. 

— Este ceea ce m-ar. fi dus la disperare, în cazul în care aş fi 
făcut-o, răspunse Pardaillan. 

Şi, cu ochiul lui scrutător, îl studia pe necunoscut mai atent 
decât o făcuse până atunci. îşi spunea: 

„Mi se pare cunoscută această voce!... Unde dracu am mai 
auzit-o?..." 

Şi Pardaillan, care se gândea că în fine, totul fusese spus, îşi 
punea liniştit sabia în teacă, după ce îl salutase deosebit de 
galant pe tînărul necunoscut. 

Valvert şi Landry Coquenard care aşteptau curioşi sfîrşitul 
încăierării, s-au gîndit la fel, că totul fusese spus şi că acum 
trecerea era liberă. Dădură pinteni cailor şi porniră la trap. 
Habar nu aveau cu ce încăpăţinat feroce şi total nepăsător faţă 
de moarte, deci cu ce individ inconştient aveau a face. El nu se 
socotea cituşi de puţin învins. Atunci, când ei se socoteau 
scăpaţi de belea, îl văzură din nou pe tînăr postat în mijlocul 
drumului, cu bustul uşor înclinat şi 

picioarele bine proptite, iar în mîna dreaptă crispată avea un 
pumnal foarte ascuţit pe care tocmai îl scosese de la piept. Şi 
toată atitudinea lui dovedea că mai degrabă s-ar lăsa zdrobit, 
călcat în copitele cailor, decât să cedeze teren. 

„Asta nu mai e încăpăţinare, e nebunie curată!" se gîndi Valvert 
care, ca şi Pardaillan, admira ca un cunoscător, bravada nebună. 
Dar, cu toată admiraţia, îşi struni calul în direcţia tînărului 
necunoscut. 

Era rîndul lui Pardaillan să privească, încrucişindu-şi - braţele. 
Nici nu se gindea să intervină. La ce bun? Acum ştia că Valvert 
va reuşi să treacă. Dar era foarte interesat de persoana acestui 
luptător pătimaş şi extraordinar, în rest, nu era îngrijorat pentru 
el: îl cunoştea bine pe Valvert şi ştia că pentru el este o datorie 
de onoare să nu facă vreun rău celui pe care el, Pardaillan, îl 


menajase, şi care deşi avea o înfăţişare în aparenţă fragilă şi 
delicată, îndrăznise să înfrunte singur cinci oameni dintre care 
cel mai slab l-ar fi înghiţit dintr-o dată, şi care, acum ţinând în 
mînă pumnalul mic şi afurisit, era dur ca o stîncă şi fără să 
clipească, aştepta să se apropie colosul pe care-l alcătuiau calul 
şi călăreţul. 

Deci, Pardaillan privea, fără să se gindească să intervină, dar în 
mintea lui, relua fără încetare întrebarea pe care şi-o mai 
pusese: „Unde dracu am mai auzit vocea asta?" 

Odet de Valvert mergea direct spre necunoscutul pe care nu-l 
slăbea din ochi. Acesta, la rîndul lui, cu o privire arzătoare ce 
parcă devora, urmărea grupul om -cal care se repezea spre el. 
„Pe Dumnezeul meu, îşi spuse Valvert, ăsta nu se uită decât la 
pieptul calului meu, îl vizează. Cu riscul de a fi zdrobit, vrea să 
mă anuleze, să mă împiedice să folosesc documentul luat de la 
d'Albaran, să profite de eventuala mea cădere ca să pună mîna 
pe el şi să-l distrugă." 

Preocupat de această constatare, luă documentul pe care îl 
pusese la cingătoare şi, prudent îl puse în buzunarul interior al 
tunicii. În acelaşi timp strigă: 

— Loc!... loc! pe toţi dracii sau veţi fi zdrobit! 

— Nu se trece pe aici! zbieră din nou necunoscutul. Valvert 
ajunse la doi paşi de necunoscut. Acesta se 

încorda, pregătindu-se să se dea la o parte la momentul 
potrivit şi, în treacăt să lovească animalul. Asta era manevra pe 
care voia s-o facă. Manevră foarte simplă în realitate dar pentru 
care era nevoie, în afară de sânge-rece, de o deosebită 
siguranţă a ochiului şi a miinii. 

Numai că n-a reuşit manevra. Sau, în fine, a încercat-o şi a ratat- 
o. În momentul în care era cât pe-aci să-l atingă pe Valvert, 
acesta, cu o lovitură de pinteni îşi dădu calul într-o parte. De 
fapt aceeaşi manevră care-i reuşise cu d'Albaran şi care ar fi 
izbutit să arunce de pe cal pe oricine altcineva şi nu doar pe un 
călăreț obosit ca el. Asta îl făcu să zimbească pe Pardaillan care 
era foarte atent la ce se întîmpla. Lovitura de pumnal a 
necunoscutului nimeri în gol. 

îşi încordase într-atit puterile încât mînat de propriul lui elan, îşi 
pierdu echilibrul şi era cât p-aci să se întindă în mijlocul 
drumului. Cu mare dexteritate reuşi să-şi recapete echilibrul. 
Dar când se îndreptă, Valvert trecuse deja. 


Necunoscutul, spumegind de o furie neputincioasă, îl însoţi cu 
urletele sale: 

— Opreşte! opreşte!... Banditule!... Tâlhar de drumul mare.!... 
Opreşte!... 

lar Pardaillan continua să-şi spună: 

„Unde dracu am mai auzit această voce?... O voce care te face 
să te gindeşti la urletele unui tigru furios?..." 

XYII 

MILIOANELE SPANIOLE 

Necunoscutul făcu o mişcare ca şi cum s-ar fi lansat în 
urmărirea lui Odet de Valvert, care îşi continua drumul fără să-i 
răspundă, fără să se uite în urmă. Dar brusc, necunoscutul, ca şi 
cum i s-ar fi zdruncinat minţile, se lovi cu pumnii peste frunte. În 
loc să alerge după Valvert. Pardaillan îl văzu azvirlindu-se în 
tufe. Fără să-i pese de costumul somptuos care se sfâşia, de 
mîini sau de obrazul care sîngera din pricina zgirieturilor, îşi 
croia drum cu lovituri succesive de pumnal tăindu-şi drumul prin 
hăţiş. 

— Ce dracu vrea să facă acolo, în spatele hăţişului? se întrebă 
Pardaillan cu voce tare. 

Gringaille răspunse la această întrebare, pe care şi-o pusese şi 
el. 

— Domnule, am văzut un cal de cealaltă parte a zidului verde, 
spuse el. 

— Atunci înţeleg: vrea să-l prindă din urmă pe Valvert ca să-l 
împiedice să-şi continue drumul... Cu amăritul ăla de pumnal... 
Chiar că nu-i e frică deloc!... 

Şi continuă gîndindu-se: 

„Doar dacă n-are pistoale gata încărcate în buzunarele şeii... 
Bine, Valvert şi Landry au şi ei pistoale... Pe cinstea mea, dacă 
Odet îşi pierde răbdarea şi-i atinge o lovitură de sabie bine 
gindită sau îl ciuruie cu un glonte, ce-i drept, a meritat-o! Ce 
dracu, nu se poate să fii atât de încăpăţinat!" 

Apoi întoarse capul cu indiferenţă. Deodată se lovi şi el peste 
frunte, venindu-i subit o ideee şi se înfurie împotriva lui însuşi: 
„Triplu imbecil ce sînt. Şi dacă în loc să alerge după Valvert, se 
grăbeşte s-o taie pe scurtătură ca să-i avertizeze pe oamenii de 
pe vas, pe care sigur că-i cunoaşte, despre cele întîmplate? Mii 
de draci, asta înseamnă eşecul întregii noastre expediţii!... 
Moartea tuturor dracilor, turbatul ăsta începe să-mi fiarbă bila! 


De data asta trebuie să sfirşim definitiv cu el... Şi cu atât mai 
rău pentru el." 

Tot înjurînd astfel, Pardaillan care luase deja o hotărîre, cu 
iuţeala sa caracteristică, trecu fără întiîrziere la acţiune. Căci 
oamenilor lui d'Albaran erau tot acolo, ca şi ceilalţi doi pe care-i 
căsăpise necunoscutul, păşteau şi ei, liniştiţi, ramurile tinere de 
un verde blând. 

Pardaillan puse mîna pe unul din cai şi sări în şa cu o uşurinţă pe 
care i-ar fi invidiat-o mulţi oameni tineri, îşi aşeză calul în 
direcţia cuvenită atât cât îi îngăduia drumul îngust. Şi, cu o 
lovitură de pinteni în coapsele calului, îl struni şi cu pumnul lui 
de fier, îl ridică şi-l săltă deasupra hăţişului. Din cîteva salturi îl 
ajunse din urmă pe necunoscutul în momentul în care tocmai 

se pregătea să-şi pună piciorul în scări. Pardaillan sări din şa, îl 
înşfacă pe la spate cu braţele lui puternice şi-l prinse, ridicîndu-l 
ca pe un fulg. 

Necunoscutul, luat pe sus, pe jumătate sufocat din pricina 
strînsorii, avea o energie nestăvilită ce nu slăbea deloc. Nu-şi 
pierdu capul. Nici nu ţipă, nici nu încercă să scape de miinile 
care îl stringeau. Ridică mîna în care avea pumnalul şi lovi 
fulgerător. 

Din nefericire pentru el, Pardaillan îl supraveghea îndeaproape. 
De altminteri se şi aştepta la o asemenea lovitură. Strînse şi mai 
puternic braţul, iar cu mîna liberă îl apucă de încheietura miinii. 
îşi pierdu răbdarea: 

— Ah! pe toţi dracii morţi, dar la urma urmei, mă scoţi din 
sărite! Hai, dă drumul jucăriei ăsteia! 

îl lăsă pe tînăr pe propriile lui picioare şi începu să-l strîngă de 
încheietura miinii ca să-l forţeze să dea drumul pumnalului. Şi 
nu-l menaja deloc. La un moment dat mîna chinuită refuză să 
mai asculte poruncile creierului ce nu se lăsa învins. Degetele 
amorţite, fărimate şi sângerânde au dat drumul armei. Pumnalul 
căzu. Pardaillan puse piciorul peste el şi dădu drumul tânărului, 
care slobozi nişte cuvinte, cu aceeaşi voce pe care Pardaillan o 
comparase cu urletul unui tigru furios: 

— Laş! Oh! Laş mizerabil ce eşti! 

insulta neprevăzută şi nemeritată — fiindcă într-adevăr 
admiraţia pentru bravura acestui tînăr, îl solicitase până la limită 
— îl făcu pe Pardaillan să se redreseze. Şi zbîrlit, scoţind flăcări, 
rosti cu vocea lui glacială: 


— Tinere, iată un cuvint pe care... 

Nu-şi încheie fraza. Pe cât se aprinsese de repede, pe atât de 
repede s-a calmat. Şi spuse cu privirea sticlind de ironie: 

— ea te uită!... ea te uită!... 

Ce descoperise, oare, ca să fie atât de mirat şi amuzat? 

Pînă acum, figura tiînărului necunoscut prezenta buza superioară 
umbrită de o mustață fină, neagră, bărbia împodobită cu un 
barbişon, de asemenea negru. Or, acum, fără să fi observat, 
acest barbişon atîrna în josul obrazului, ţinut doar de citeva fire 
de păr. 

Acest barbişon era deci fals. Trebuie că se agăţase în vreun 
mărăcine, la trecerea gardului şi, prost lipit fără îndoială, se 
desfăcuse pe jumătate. Oricum ar fi fost, Pardaillan, care era-cu 
atenţia trează, care căuta să-şi amintească unde mai auzise 
vocea tînărului, se lămuri dintr-o dată. 

îşi scoase pălăria, salută cu o graţie de cavaler, ca nimeni altul 
şi rosti cu vocea lui batjocoritoare: 

— Ei! dar ce văd prinţesă, dumneata erai! Pot să mă duc la 
naiba, de vreme ce n-am recunoscut-o pe prinţesa Fausta în 
acest elegant costum de cavaler! 

Fausta — fiindcă despre ea era vorba — îşi desfăcu mănuşile, le 
scoase, le puse în centura din talie şi începu să-şi maseze mîna. 
Pardaillan a interpretat gestul ca pe un reproş nerostit şi începu 
să se scuze: 

— Cred că am fost puţin cam brutal. Dar cine dracu putea să vă 
recunoască, îmbrăcată într-un asemenea costum, cu barbă şi 
mustață pe deasupra? îmi veţi 

spunne poate, că eu ar fi trebuit să vă recunosc, că altă dată v- 
aş fi recunoscut, doamnă. E adevărat. Nu-mi purtaţi pică, rogu- 
vă. E îngrozitor de departe acest altădată, îmbătrinesc prinţesă, 
îmbătrinesc al dracului! Ştiţi că port şaizeci şi cinci de ani? 
Şaizeci şi cinci de ani atîrnă greu pe umerii unui om! lată, 
vederea-mi slăbeşte, încep să fiu tare de ureche, mi se moaie 
picioarele, braţele nu mai sânt puternice, am umerii căzuţi şi a 
cam nins peste puţinul păr ce mi-a mai rămas. 

— De ce nu m-aţi omorît când virful spadei voastre mă atinsese? 
întrebă ea cu un glas sălbatic. 

— Mati mai întrebat şi v-am răspuns... Dar hai să nu stăm în 
locul ăsta, nu-i aşa? 


În timp ce rostea aceste cuvinte, Pardaillan apucă hamurile 
celor doi cai şi-şi trecu braţul pe sub braţul Faustei. Ea nu se 
împotrivi deloc şi se lăsă condusă. 

Asta nu înseamnă că renunţa la luptă. Nici gînd. Ea se replia, 
atita tot. Ea păstra speranţa nestrămutată că va veni momentul 
când se va putea redresa. Şi, cu toată spaima cumplită care o 
sugruma, mintea sa neobosită lucra, clădea combinaţii pentru a 
apropia acest moment cât mai mult posibil. Şi, aşteptind, sub 
aparenţa unei indiferenţe sumbre, era atentă la toate, gata să 
prindă ocazia propice, dacă întîmplarea i-ar fi venit în ajutor. Cu 
această intenţie, ea întrebă: 

— Unde mă conduceţi? 

— O să trecem prin luminişul de-acolo şi ne vom întoarce la 
locul încăierării ca să ne ocupăm puţin de amăriţii ăia, care îţi 
aparţin probabil, şi pe care i-am lăsat lati, în mijlocul drumului. 
Fausta nu răspunse decât printr-un semn din cap care putea să 
însemne o aprobare, tot atât de bine ca o mulţumire. După 
cîţiva paşi, în timpul cărora ea păstră o tăcere pe care Pardaillan 
o respectă, ea vorbi din nou: 

— Vă datorez scuze, cavalere, spuse ea cu gravitate. 

— Mie? Şi de ce, Dumnezeule? 

— Pentru cuvintul jignitor pe care vi l-am adresat într-un 
moment de durere şi pierdere a minţii. Nu mai este nevoie să 
spun că acel cuvînt nu l-am gîndit niciodată. Voi ştiţi, Pardaillan, 
că eu vă consider un bărbat mai mult decât brav. în ochii mei, 
ca şi ai tuturor celor care vă cunosc, voi sânteţi reprezentarea 
vie a bravurii însăşi. 

Cu aceeaşi gravitate, Fausta insistă: 

— Tot binele pe care-l voi putea spune despre voi, va fi însă 
mult inferior faţă de ceea ce gândesc. 

— Prăpăd! Dacă veţi continua, voi exploda de orgoliu, zeflemisi 
Pardaillan. 

Şi cu aerul său echivoc: 

— Din fericire noi sântem, amîndoi, dintre aceia care-şi pot 
spune tot ce le trece prin cap, compliment sau insultă, fără ca 
asta să aibă vreo consecinţă. 

Ajunseră la locul cu pricina. Pardaillan dădu drumul cailor care-l 
stinjeneau. Dar Faustei nu-i dădu drumul. 

Escargasse şi Gringaille, cu dibăcie şi mînă extrem de uşoară, 
dovedind o lungă experienţă în asemenea îndeletniciri delicate, 


scoseseră la iveală rana lui dAl-baran, tot leşinat, şi i-o pansau 
cât puteau mai bine. 

— Ei, cum e? întrebă Pardaillan, care observa cum Fausta se 
uita la buldogul ei cu o neagră îngrijorare. 

— Nimic grav, domnule cavaler, îl linişti Escar-gasse. Domnul de 
Valvert se poate lăuda cu o lovitură bine plasată. 

— În cincisprezece zile va fi pe picioare, liber să-şi pună din nou 
pielea la bătaie dacă asta-i face plăcere, adăugă Gringaille. 

— Puteţi să vă bizuiţi pe ei, spuse Pardaillan Faustei. Au avut 
atât de des ocazia să-şi cîrpească ei înşişi pielea găurită încât au 
ajuns să se priceapă tot atât de bine ca nişte chirurgi iscusiţi. 
Fausta se mărgini să mulţumească cu un uşor semn din cap. Ei 
se întoarseră atunci spre ceilalţi doi răniţi. Nu erau decât ameţiţi 
şi deja îşi reveniseră, dar nu se mişcau. Numai că rostogoleau 
nişte ochi neliniştiţi deoarece o recunoscuseră pe stăpina lor sub 
deghizarea pe care o ştiau de mult timp. 

— Staţi liniştiţi şi nu veţi păţi nimic, îi asigură Pardaillan. Numai 
că trebuie să vă păstrăm legăturile încă un timp. Am nevoie să 
fie aşa. 

Cei doi nu răspunseră: ei aşteptau ordinele stăpinei lor pe care o 
întrebau cu privirea. 

— Trebuie să ne supunem învingătorilor voştri, spuse Fausta cu 
o voce abătută. 

Şi chiar în clipa aceea, d'Albaran calmat de răcoarea 
pansamentului, îşi veni în simţiri. Privirea i se opri pe Fausta, 
recunoscînd-o pe loc. Se scuză plin de umilinţă: 

— Am făcut tot ce-am putut, doamnă... N-am prea fost... N-am 
fost cel mai tare. 

— Ca şi mine. Nici eu n-am fost cea mai puternică. lată-te rănit, 
iată-mă prizonieră... Dar sîntem amindoi în viaţă, şi asta este 
esenţial. 

— Domnule, interveni Pardaillan, credeţi că îl puteţi ţine în şa 
până la Saint-Denis? Nu sîntem prea departe. 

— Sper... 

— Atunci să mergem, declară Pardaillan. Ordinul era pentru 
Escargasse şi Gringaille. 

Aparent ei ştiau ce înseamnă asta, fiindcă n-au avut nici o 
secundă de ezitare. Ridicară cu grijă rănitul şi-l. aşezară pe calul 
Faustei. Pe ceilalţi doi, legaţi fedeleş îi puseră de-a latul şeilor de 
care i-au prins bine ca nu cumva să cadă. Pe urmă apucară 


fiecare de cîte un ham şi rămaseră drepţi şi tăcuţi, arătînd că 
erau gata de drum. 
— La drum! porunci Pardaillan. 


XVIII 

ÎNTOARCEREA 

Continua să ţină strîns braţul Faustei. O conduse încet. în urma 
lor venea d'Albaran, iar în spatele lui d'Albaran, Escargasse şi 
Gringaille duceau de căpăstru caii pe care, în mod evident, cei 
doi prizonieri nu-i puteau conduce. Şi mica trupă se îndepărta 
încet, la pas, patru din ei mergînd pe jos, ceilalţi trei călare, 
părăsind pe cîmpul de luptă cele trei animale moarte în urma 
rănilor încasate. 

Primii paşi se făcură în tăcere. Pardaillan o pândea pe Fausta cu 
coada ochiului. Nu vroia să-i lase răgazul să-şi rumege în 
continuare planul într-o perfectă linişte a gândurilor. Aşa încât 
începu să sporovăiască pentru a-i distrage atenţia şi a o pune în 
situaţia de a renunţa pentru moment la socotelile ei, obligînd-o 
să-i răspundă. 

— Cum dracu ai făcut imprudenţa să te aventurezi singură, fără 
nici o escortă pe drumuri nesigure? întrebă el, brusc. 

— Pentru că am avut nefericita idee de a voi să văd cu proprii 
mei ochi cum mi se execută ordinele. 

— Ei, da, merita osteneala. Patru milioane nu-s de colea. Dar 
tocmai fiindcă suma era foarte mare nu trebuia să rişti fără 
escortă. 

— Am spus deja că nu credeam să am motive de temere. îmi 
luasem toate precauţiile şi eram sigură că nimeni nu ştia de 
venirea acestor milioane. 

— In afară de mine, după cum vezi. 

— E adevărat. Şi asta mă face să mă gândesc la faptul că eşti 
prea bine informat ca să nu bănuiesc vreun trădător printre cei 
apropiaţi mie. 

— Ai cuvîntul meu că nu e aşa. Chiar dumneata mi-ai dezvăluit 
apropiata sosire din Spania a acestor milioane. 

— Eu! sări în sus Fausta. 

— Da, dumneata, confirmă Pardaillan. Dumnezeule, nu pretind 
că mi-ai spus-o mie, verde-n faţă. Dar nu uita că am fost odată 
introdus la dumneata. Şi în timp ce eram cu urechea ciulită într- 


un oarecare birou, m-ai făcut să aflu fără să bănuieşti, o 
grămadă de lucruri interesante. 

— Dacă o spuneţi, probabil că aşa şi este. Dar nu eu am vorbit 
despre ziua anume în care trebuiau să sosească milioanele. Pe 
atunci n-o ştiam nici eu... Şi nu eu vam vorbit despre ruta 
exactă pe care vor veni aceste milioane ca să ajungă în mod 
clandestin la mine, nici despre drumul pe care trebuia să 
meargă d'Albaran ca să intre în posesia lor, şi nici n-am pomenit 
că d'Albaran va avea asemenea sarcină. 

— Aceste lucruri le-am aflat singur, şi zău, fără prea mari 
probleme. 

— Pot să ştiu şi eu cum? 

— Oh! Dumnezeule, dar e cel mai simplu lucru din lume? am 
trimis un om de-al meu pe drumul spre Spania, un om care nu-i 
lipsit de fler şi îndemînare şi pe deasupra mai vorbeşte şi 
spaniola ca un adevărat copil al Castiliei. în cele din urmă a 
întîlnit o trupă care escorta un convoi. Sub costumele lor de 
servitori e casă mare nu i-a fost greu să-şi dea seama că sânt 
soldaţi. lar în spatele francezei lor corecte — nu vorbesc decât 
franceza, chiar şi între ei — a mirosit că sânt spanioli. A intrat în 
vorbă cu ei, cum se face între soldaţi, fie şi deghizați, oferindu-le 
cîteva sticle de vin vechi. Şi când vinul le-a dezlegat limbile au 
tot povestit. Mare lucru nu ştiau. Dar puţinul pe care l-am aflat 
m-a ajutat să ghicesc restul. în ce-l priveşte pe d'Albaran, dat 
fiind că e braţul dumitale drept, mi s-a părut normal să-l alegi 
pentru primirea încărcăturii, acel aşa zis convoi de vinuri 
spaniole, care mergea când pe uscat când pe ape. Deci un alt 
om de-al meu l-a urmărit pe d'Albaran. lar azi-dimineaţă când 
omul mi-a istorisit plimbarea lui matinală şi drumul pe care l-a 
urmat, am înţeles că sosise momentul să acţionez, ceea ce am 
şi făcut urgent. Vedeţi aşadar prinţesă, că n-am avut nevoie să 
cumpăr complicitatea vreunui servitor. Mi-ar fi fost, de altfel 
destul de greu s-o fac de vreme ce n-am nici cea mai mică 
avere. 

— Da, cred, rosti Fausta simplu. Şi acum ce veţi face cu tot 
bănetul? întrebă ea după o clipă de tăcere. 

— Pe Dumnezeul meu, îl voi da celui căruia îi aparţine. 

— Cum, strigă Fausta, prefăcîndu-se că se înşeală, îmi veţi 
restitui acest bănet după ce mi l-aţi luat? 


— Am spus că-l voi restitui celui căruia îi aparţine rectifică 
Pardaillan cu răceală şi nu că vi-l voi restitui vouă. 

— Cu toate acestea... mi se pare că el îmi aparţine mie. 

— Vi se pare greşit, asta este tot. Acest bănet aparţine acum 
regelui. Şi cum vouă trebuie să vă precizez, o fac: regelui 
Franţei, Maiestăţii-Sale Ludovic al XIII-lea. 

— Vai, dar ce ciudat! Cum e posibil, oare, ca aceşti bani, care 
sânt ai mei orice s-ar spune, să devină proprietatea regelui 
Franţei, Maiestăţii-Sale Ludovic al XIII-lea? 

— lată cum şi lucrul acesta chiar şi primul venit în Franţa v-ar 
explica la fel: aceşti bani, oricum am lua-o, sânt o marfă ca 
oricare alta. Or, veţi afla, dacă într-adevăr nu ştiţi, că regele are 
dreptul să confişte orice marfă intrată prin fraudă în regatul său. 
— sânt de acord, mărturisi Fausta, dar adăugă cu un zîmbet 
acru: ar mai rămîne să aflăm cum va interpreta un asemenea 
lucru, Maiestatea Sa Filip al Spaniei. 

— Regele Spaniei, răspunse Pardaillan cu un surâs deloc mai 
prejos decât cel al Faustei, va înţelege că lucrul cel mai înţelept 
este să tacă din gură. Dacă nu e destul de inteligent ca să 
priceapă, dumneavoastră doamnă, care sînteţi una din cele mai 
splendide inteligenţe din cite cunosc, nu veţi ezita să-l 
convingeţi. Credeţi-mă cel mai bun lucru pe care-l puteţi face 
este să vă resemnaţi şi să consideraţi banii pierduţi. 

Fausta, care-l cunoştea bine, ştia că el nu avea obiceiul să 
amenințe prea des. Dar dacă îl obligai, atunci erai răsplătit din 
plin. învinsă, înclină capul şi oftă. 

— Ce naiba, spuse Pardaillan, doar te-am văzut pierzînd lovituri 
mai importante decât asta şi te-ai arătat foarte bună jucătoare. 
Cum se face că acum eşti atât de abătută? 

— Asta Fiindcă atunci, răspunse ea, îmi păstrasem libertatea. Şi 
pentru oameni de acţiune ca noi, a fi liber este un avantaj de o 
valoare inestimabilă. Azi, însă... sânt prizonieră? înţelegi? 

e— Prizonieră mi se pare puţin cam exagerat. 

— în fine, sânt în mîinile dumitale... 

— Asta e un lucru sigur. 

— Ce ai de gînd să faci cu mine? 

— Fireşte că nădăjduiesc să te păstrez ca pe ceva preţios, cât 
mai multă vreme, răspunse Pardaillan cu aerul cel mai naiv din 
lume. „Diavol nenorocit! zbieră Fausta înlăuntrul ei, să te înghită 
infernul!" 


— Dar poate că vrei să accepţi tiîrgul pe care vreau să ţi-l 
propun, încheie Pardaillan. 

— S-auzim tîrgul, răspunse ea domol. 

— lată- îţi redau libertatea care ţi-e atât de scumpă, dacă mi-o 
dai pe micuța Loi'se. 

Pardaillan pronunţase aceste cuvinte cu o gravitate care 
dovedea că treaba era dintre cele mai serioase. Fausta tresări: 
ea nu se aştepta la o astfel de propunere şi, cine ştie? poate că 
în numeroasele maşinaţii pe care le construia uitase de acest 
copil, nepoata ei, şi ce ostatic preţios putea fi în miinile sale. Ea 
nu ezită: 

— Imposibil, răspunse ea, tranşant. Dar stăpînindu-se, continuă 
iute: 

— Doar dacă... îmi dai voie să-ţi spun o întrebare Pardaillan? 

— Zece întrebări, o sută de întrebări, toate întrebările pe care le 
doreşti. Eu am tot timpul, răspunse Pardaillan cu un glas şi mai 
batjocoritor. 

— Pot să-ţi spun pe loc unde se află copila. în două ore poate fi 
în braţele dumitale. Dacă eu fac lucrulăsta imediat, voi fi 
imediat liberă? 

— Nu, nu imediat, răspunse Pardaillan. 

— N-ai încredere în mine? 

— Nu, îi răspunse Pardaillan, la fel de categoric. Ştiu că nu te-ai 
înjosi până la minciună cu mine. Ştiu că voi găsi copilul acolo 
unde îmi vei spune că este. Ştiu că o voi putea lua cu mine. 

— Atunci de ce te temi? 

— De nimic. Chiar dacă mi-ai da copilul în secunda asta, eu nu 
pot să-ţi dau drumul decât diseară. 

— Vrei să spui, atunci când vei fi sigur că milioanele spaniole 
sânt în casa de bani a regelui? 

— Bineînţeles, ce naiba! 

— Ţi-ai sacrifica nepoata pentru aceste milioane? 

— Fără ezitare şi fără remuşcări. 

— Ei bine, nici eu n-am să ezit, prefer să sacrific milioanele şi 
libertatea dar voi păstra copilul. 

— Cum vei dori, tranşă Pardaillan cu o totală şi nejucată 
indiferenţă. 

Zâmbi şi ridică din umeri. 

— Pe cinstea mea, prinţesă, chiar nu te înţeleg! Nu am averea 
dumitale incalculabilă. Pentru un amărit ca 


mine, patru milioane înseamnă o sumă mirifică, fantastică, un 
fel de himeră! De ce dracu ai vrea să sacrific o asemenea sumă 
pentru o copilă, pe care ştiu sigur că am s-o găsesc atunci când 
am să vreau? 

— Te asigur, cavalere că n-ai s-o găseşti. 

— Te asigur, prinţesă, că nici nu-mi voi da osteneala s-o caut. 

— Şi atunci? 

— Şi atunci, ţi-am spus. Voi aştepta. 

— Ce? 

— Şi asta ţi-am spus: am să aştept să-mi spui chiar dumneata 
locul unde ai ascuns-o şi de unde mă pot duce s-o iau. 

— Crezi că am să fac asta? îl ironiza Fausta. 

— sânt sigur de asta, la fel cum sânt sigur că soarele care se 
ridică din ce în ce mai sus începe să ne încălzească ceva mai 
mult decât ar fi nevoie. 

Arăta atât de încrezător încât Fausta, fără să vrea, era 
impresionată. Renunţă la conversaţie şi se adinci în visare. 

De astă dată, Pardaillan a lăsat-o să se gândească în tihnă şi nu 
încercă să-i abată atenţia. De altfel aproape că ajunseseră. Se 
vedeau deja primele case ale orăşelului în care regii Franţei îşi 
dorm somnul de veci. Pardaillan se opri ceea ce avu ca efect 
revenirea Faustei la realitate, scoţind-o din socotelile ei. 

— Doamnă, îi spuse, vom intra pe străzi destul de animate. V-ar 
veni foarte uşor să strigaţi după ajutor şi să asmuţiţi trecătorii 
împotriva mea. Vă sfătuiesc să n-o faceţi şi să vă lăsaţi condusă 
de mine. Vă sfătuiesc insistent, în interesul dumneavoastră, 
bineînţeles. 

— Nu am de gind să strig. Vă urmez fără să m opun. 

Acestea au fost spuse de către ambele părţi cu glas suficient de 
tare pentru a fi auzite de cel rănit şi de cei doi prizonieri. Cu 
toate astea Pardaillan li se adresă direct. Şi rosti cu acelaşi aer 
dar cu un accent ceva mai dur: 

— Aţi auzit, voi ceilalţi, nu? încercaţi să urmaţi exemplul stăpinei 
voastre... dacă nu vreţi să vi se întîmple o nenorocire. 

în locul lor răspunse Fausta: 

— Nici unul din oamenii mei să nu-şi permită să deschidă gura, 
când stăpâna voastră tace, zise ea, privin-du-i de sus. 

— Dacă e aşa, totul este cât se poate de bine, spuse Pardaillan, 
liniştit. 

Apoi, cu tonul le comandă: 


— Să mergem. 

is 

XIX 

UNDE SE VEDE CĂ PARDAILLAN SA GÎNDIT LA TOATE 

Apucaseră să facă cam o sută de paşi în strada care, la acea 
oră, era într-adevăr destul de animată. Pardaillan începuse să 
vorbească tare despre lucruri foarte banale. Şi dincolo de toate, 
Fausta îi ţinea isonul, cu destulă demnitate. 

Ajunseră la un han destul de modest şi Pardaillan intră în curte 
cu tot grupul ce-l însoțea. 

Cînd trecuse pe aici la venire, se oprise ca să-şi lase calul. Se 
oprise atunci foarte puţină vreme: un minut sau două cel mult. 
Dar trebuie să ne imaginăm că folosise foarte bine timpul, cât 
de scurt o fi fost. 

Hangiul veni în goana mare şi nu fu deloc surprins când văzu 
rănitul şi pe cei doi prizonieri legaţi ca nişte cârnaţi. 

Dimpotrivă, el se miră văzindu-l pe Pardaillan. Şi îi spuse, 
salutîndu-l respectuos: 

— Cum, domnule cavaler, aţi venit voi înşivă? 

La această întrebare, Pardaillan răspunse cu o altă întrebare: 

— Ai urmat instrucţiunile mele, jupîn Jacquemin? 

— întocmai, domnule. Şi sper să fiţi mulţumit. Totule gata. 

După ce dădu aceste asigurări, jupîn Jacquemin se grăbi să dea 
o mînă de ajutor lui Escargasse şi lui Gringaille. în mai puţin de 
trei minute coboriră pe cei trei prizonieri în pivniţă. Pardaillan îi 
urmă, ţinînd-o în continuare pe Fausta de braţ. 

Hotelierul trase spre el o uşă de stejar masiv, cu traverse de fier 
şi o broască imensă care avea cheia pe dinafară. In acest fel ieşi 
la iveală un fel de cavou. Două lămpi fixate în nişte braţe de fier 
prinse în zid, luminau cât de cât locul. 

Într-un colţ erau puşi pe jos trei saci de paie, unul lângă altul, cu 
mici spaţii între ei, ca să se' poată circula. Pe fiecare sac, netezit 
Fireşte, fusese pusă o saltea cumsecade, pături şi perne. în 
mijlocul încăperii era o masă pătrată. Pe faţa de masă destul de 
grosolană dar de un alb strălucitor se puteau vedea primele 
semne ale unui dejun substanţial: un enorm pate, un cîrnat, o 
şuncă afumată şi diverse produse de patiserie. Şase sticle destul 
de pline de praf, pocale de cositor, farfurii din acelaşi metal, 
furculiţe de lemn, cuțite deloc, cam asta completa masa. 


Pe o altă masă mai mică, lipită de perete, la picioarele paturilor, 
era un lighean mare, o cană de aramă strălucitoare, plină cu 
apă rece. Alături, o găleată plină cu apă caldă, un fel de ceainic 
şi cîteva boluri. Lenjeria era de o curăţenie fără cusur, mai erau 
şi bandaje, mai multe borcane cu unguent: tot ceea ce trebuia 
pentru a da îngrijiri răniților; patru sau cinci 

scaune din lemn cu spetează completau acest mobilier sumar, 
instalat în grabă. 

Pardaillan cuprinse toate aceste detalii într-o privire şi surâse, 
mulţumit. În timp ce Gringaille, Escargasse şi hangiul, aşezau 
încet, unul câte unul pe cei trei prizonieri în paturile lor, 
Pardaillan îi spuse Faustei, care nici măcar nu se uitase în jurul 
ei: 

— Una peste alta, vedeţi domnule insista asupra acestui cuvânt 
ca să nu dea de bănuit hangiului, iar Fausta sensibilă la gestul 
delicat, mulţumi înclinînd capul), dacă locul nu e prea vesel, cel 
puţin este curat şi am făcut tot ce-am putut ca să-l facem 
locuibil. 

— Asta nu-l împiedică să Fie o foarte bună închisoare, replică 
Fausta, surizînd. 

— E drept, şi vă cer scuze. Dar atunci când am dat dispoziţiile 
cuvenite, credeam că va trebui să cazez şi să păzesc doar pe cei 
trei estropiaţi de colo. Era departe de mine gindul că voi avea 
onoarea să vă ofer ospitalitatea. Vă rog să mă credeţi că dacă 
aş Fi putut prevedea ce s-a întîmplat, mi-aş Fi făcut o datorie 
agreabilă, de a vă primi de-o manieră demnă de dum- 
neavoastră. 

Dintr-o singură privire se convinse că prizonierii aveau tot ce le 
trebuia. Apoi, întorcîndu-se spre Fausta, îşi ridică pălăria, salută 
plin de curtoazie şi îşi luă rămas bun: 

— Cum, se miră Fausta, nu ne faceţi onoarea să ne ţineţi 
companie? 

în tonul ei era o abia perceptibilă ironie puţin dispreţuitoare. 
Urechea deosebit de sensibilă a lui Pardaillan sesiză această 
nuanţă. Şi tăios: 

— Trebuia să ştiţi, mai bine ca oricine, că n-am avut niciodată 
înclinaţie pentru meseria de călău sau de denunţător, cu atât 
mai puţin pentru cea de temnicer. 

Şi reluînd cu aerul său ironic: 


— De altfel, am foarte multă treabă în altă parte. Vă cer 
permisiunea să mă retrag, doamnă. Vă părăsesc, deci, doamnă, 
scuzîndu-mă încă o dată pentru faptul că v-am reţinut într-un loc 
atât de puţin demn de dumneavoastră. Dar, aşa cum am avut 
onoarea să v-o spun, şederea dumneavoastră aici va fi scurtă. în 
această seară, la căderea nopţii, vom deschide această uşă şi 
veţi fi cu toţii liberi. 
Atît dezinteres, atita nepăsare, atita generozitate cavalerească 
au lăsat-o un moment fără voce, ca trăsnită. 
— Ah! Dar nu cumva v-aţi imaginat că vreau să vă păstrez toată 
viaţa? rosti batjocoritor Pardaillan. 
— Aţi spus că mă veţi păstra cât mai mult timp posibil, spuse 
ea. 
— Aşa am spus?... Da... Dar în capul meu asta însemna că vă voi 
ţine aici până diseară. Nu am cum să vă ţin mai mult. 
Ea îşi pironi privirea asupra lui cu nerostită admiraţie. El ridică 
din umeri, uşor enervat: 
— Ei, hai! că-mi provocaţi milă, prinţesă! N-o să-nvâăţaţi 
niciodată să mă cunoaşteţi! 
— Fausta nu va rămîne datoare faţă de nimeni în materie de 
generozitate. Nici faţă de voi, Pardaillan. Vreau aşadar, la rîndul 
meu, să fac un gest care ţi-ar bucura sufletul. 
— Un gest? întrebă Pardaillan, ironic. 

— Am să v-o înapoiez pe micuța Loi'se, rosti Fausta cu o 
încetineală calculată. 
Pardaillan o cercetă cu privirea. 
— Mă gindeam eu că o să ajungem aici. 
— Nemaipomenita voastră generozitate îmi forţează mîna, ca să 
zic aşa. 
— Nu contează pentru ce. Esenţialul este că v-aţi hotărît. Vorbiţi 
deci, prinţesă, vă ascult. Nu trebuie să vă mai spun cu cîtă 
nerăbdare. 
Şi adăugă în sinea lui: 
„Pe Pilat, iată-te la strimtoare!... Dacă te sustragi acum, voi şti 
la ce să mă aştept." într-adevăr, ea se eschivă: 
— Dar am spus tot ce aveam de spus, făcu ea cu cel mai natural 
aer din lume. 
— Ah! ah! surâse Pardaillan, răspunzind mai degrabă propriului 
său gând. 
Şi, cu acelaşi aer naiv, el insistă: 


— Scuzaţi-mă, doamnă, mi se pare că aveţi ceva de adăugat. 

— Ce anume? 

— De vreme ce consimţiţi să mi-o daţi înapoi pe micuța Loi'se, 
trebuie să-mi spuneţi unde pot s-o găsesc. 

— Aveţi dreptate. Cred că e o neînțelegere între noi. V-am spus 
că aş dori să v-o înapoiez pe Loi'se. Nu-mi iau cuvintul înapoi. 
Nu v-am spus că voiam să v-o aduc pe loc. 

— înţeleg, prinţesă, înţeleg. Voi aştepta, ca să puteţi vorbi. Vă 
voi cere numai, chiar dacă nu sânt presat, să nu mă faceţi să 
aştept foarte mult. sânt bătrîn, 

doamnă, şi n-aş vrea să plec pentru ultima călătorie fără să fi 
îmbrăţişat această copilă. înţelegeţi? 

— De minune. Dar fiţi liniştit. Fără să pot fixa o dată, cred că pot 
să vă asigur că nu veţi aştepta prea mult. Câteva zile, cel mult. 
Nu vă neliniştiţi, vă voi spune la timpul potrivit. Trageţi 
întotdeauna la hanul Grand-Passe-Partout? 

— Nu, locul acela nu mai este sigur pentru mine. Dar nu 
contează, puteţi să-mi daţi de veste acolo printr-un singur 
cuvânt. Fiţi liniştită, acest cuvînt va ajunge la mine. 

— Deci ne-am înţeles. În câteva zile veţi primi un cuvînt din 
partea mea. La revedere, cavalere. 

— La revedere, prinţesă. 

Şi de data asta ieşi din hruba în care îi lăsase. Surâse, cu un 
zâmbet care desigur ar fi neliniştit-o pe Fausta, dacă ar fi putut 
să-l vadă, spunîndu-şi: 

„Se pare că îi trebuie câteva zile pentru a-şi pregăti cursa... 
Poate nu ştie încă ce va face. în tot cazul, iată-mă prevenit. îmi 
pregăteşte o surpriză în felul ei." 

Şi, cu nepăsarea lui obişnuită: 

„Vom vedea." 

Gringaille şi Escargasse l-au urmat, având grijă să încuie uşa de 
două ori, după ei. în culoarul închisorii îl găsiră pe hangiu. 
Pardaillan i se adresă: 

— Jupîn Jacquemin, îi spuse, aveţi grijă ca acestor domni să nu 
le lipsească nimic. îngrijiţi-vă de bucătărie şi puneţi toată grija şi 
toată ştiinţa. Vă previn că aveţi de-a face cu personaje delicate, 
destul de greu de mulţumit. 

— Puteţi conta pe mine, domnule cavaler. 

| — Cheltuielile mă privesc. Şi plătesc înainte. 

— Vai, dar n-aş suporta... 


— Dragă domnule Jacquemin, îi tăie vorba Pardaillan, ştiu că ai 
toată încrederea în mine. Numai că eu plec imediat. Nu ştiu 
când voi putea să mă întorc, nici dacă mă voi întoarce vreodată 
aici. Deci trebuie să vă plătesc dinainte. 

Spunînd acestea, Pardaillan puse în mîna hangiului punga cu 
bani pe care o scoase din buzunar. 

--Oricum rămîneţi omul cel mai generos de pe 

pământ, domnule cavaler. 

— Trebuie să-ţi spun, reluă Pardaillan, că mi-ai face un mare 
serviciu dacă ai accepta cel mai mic lucru din partea celor patru 
persoane care sânt închise acolo. Chiar dacă ar fi vorba de un 
fleac. Şi mai trebuie să-ţi spun că dacă cineva se împotriveşte 
dorințelor mele, am obiceiul să-mi arăt nemulţumirea de o 
manieră supărătoare... faţă de cel care a făcut-o. 

— Fiţi liniştit, domnule, cred că am fost plătit regeşte. 

— Eşti un om rezonabil, jupîne Jacquemin. când vom ajunge sus 
am să-ţi dau ultimele instrucţiuni înainte de a pleca. Poţi să te 
duci. 

După plecarea jupînului, Pardaillan dădu diverse ordine lui 
Gringaille şi Escargasse. A durat puţin. Apoi plecă. în clipa în 
care punea piciorul pe prima treaptă a scării, voind să urce, se 
răzgîndi, veni spre ei şi spuse brusc: 

— Uitasem să vă spun: dacă lăsaţi să vă scape fie şi unul dintre 
prizonieri, înainte de ora stabilită, să ştiţi că moartea fiului meu 
Jehan, adică a stăpînului vostru, 

a prietenului vostru care v-a îmbogăţit, ei bine, moartea lui va fi 
o certitudine. Nimic nu-l va putea salva. Şi voi veţi fi aceia care 
l-aţi omorît! 

O clipă s-a uitat la ei în tăcere, a zâmbit şi de data asta a plecat, 
spunîndu-şi cu o oarecare satisfacţie: 

„Acum chiar dacă fiinţa asta infernală, care se cheamă Fausta, 
va încerca, dacă va voi să-i lase cu gura căscată oferindu-le 
grămezi de aur, n-are decât să spună şi să facă ce-o vrea, eu 
unul sânt foarte liniştit: n-au s-o lase să le scape." 

Cum bine se vede, Pardaillan prevăzuse totul: chiar situaţia în 
care Fausta, care nu era niciodată în pană de bani, va încerca să 
adoarmă vigilenţa celor doi gardieni cărora le-o lăsase în pază. 
XX 

LA GORELLE 


Cam la vremea la care Fausta, deghizată în cavaler, fusese 
prinsă de Pardaillan, adică' spre ora şapte dimineaţa, poarta cea 
mică a palatului Sorrientes, cea care dădea spre fundătură, s-a 
întredeschis cât să lase să treacă o femeie, care se strecură 
afară. 

Femeia se numea La Gorelle, personaj care a jucat un rol dubios 
în timpul copilăriei şi adolescenţei lui Brin de Muguet, pe care o 
crescuse foarte dur. 

La Gorelle se strecură până în strada Saint-Honore şi intră în 
vorbă cu un om care stătea în mijlocul străzii, alături de ospiciul 
Quinze-Vingts. Cel care o aştepta acolo nu era altul decât 
Stocco. Acelaşi Stocco pe care cu o oră sau două mai devreme, 
travestit în cerşetor, cu faţa pe jumătate ascunsă de un bandaj, 
supraveghind locul retragerii lui Pardaillan, care îl recunoscuse 
cu tot bandajul şi deghizarea lui. 

Umilă şi cu o voce dulceagă, femeia se scuză că l-a făcut pe 
„seniorul" Stocco s-o aştepte. Stocco, însă, îi tăie vorba, brutal: 
— Haide, vino după mine... dar să stai la patru paşi în spatele 
meu... n-am nici un chef să fiu recunoscut în compania unei 
muieri ca tine!... Şi roagă-te Satanei, stăpiînul tău ca ceea ce ai 
să-i spui domnului mareşal, să fie cu adevărat interesant că de 
nu, vai de pielea ta de căţea!... 

Oricare alta, în locul ei, ar fi luat-o la goană, îngrozită de 
amenințările şi mutra furibundă a acestui viteaz cam dubios. 
Trebuie să ne închipuim că avea motive temeinice să nu lase 
totul baltă. Căci, deşi nu era tocmai liniştită, în sinea ei, suportă 
insultele şi grosolăniile fără să cricnească, şi îl urmă umilă, la 
patru paşi depărtare, aşa cum îi ceruse. 

Cîteva minute mai tirziu, Stocco a introdus-o într-un cabinet 
unde se aflau Leonora şi Concini. 

— Lasă-ne singuri Stocco, porunci Concini. Individul se înclină cu 
un respect excesiv, de care 

făcea mereu mare caz, în faţa stăpînului său. în timpul 
plecăciunii se uită întrebător la Leonora. La întrebarea lui mută, 
ea răspunse uitîndu-se fix la o draperie care masca uşa din faţa 
fotoliului ei. 

Stocco ieşi. înţelesese perfect ordinul dat de stăpâna lui. A făcut 
un ocol, apoi pătrunse într-o cameră şi se aşeză în spatele 
draperiei arătate de Leonora, pe care o dădu uşor la o parte. 
Curios, ciuli urechile, deschise ochii, fără s-o piardă din ochi pe 


stăpîna lui, care putea foarte bine să-i dea vreun ordin prin 
semne, iar lui nu trebuia să-i scape. 

— Poţi vorbi în faţa doamnei mareşal d'Ancre, zimbi Concini. Nu 
am secrete faţă de dânsa. 

| La Gorelle nu-şi ascunse o vie mirare. Totuşi îşi reveni imediat 
şi făcu o mişcare din umeri şi din braţe iare voia să spună: „Una 
peste alta, e treaba dumneavoastră." 

— Eşti italiancă? 

— Nu monseniore. Dar am locuit multă vreme în Italia... La 
Roma... La Florenţa, unde eram acum şaptesprezece ani. 

Ea apăsă asupra cifrei. Concini tresări: şaptesprezece ani, asta 
corespundea cu timpul naşterii fiicei sale. începu s-o cerceteze 
cu mai multă atenţie pe această femeie care stătea aplecată 
umil înaintea lui. El examina aceste trăsături comune şi ofilite, 
căutînd să-şi amintească dacă mai văzuse deja această figură. 
Trebui să renunţe. Reluă, în aparenţă foarte calm: 

— Şi o cunoşti pe tînăra fată de care mi-ai vorbit? 

— Da, răspunse La Gorelle. 

Făcu o pauză, ca o actriţă care măsoară efectul obţinut şi 
încheie, apăsînd cuvintele, rostindu-le rar: 

— Mi-a fost încredinţată... ca să spun aşa... Din ziua în care s-a 
născut... Eu am eres...cu...t-o... 

— Dumneata! sări în sus Concini. 

— Eu, continuă La Gorelle, cu o deplină siguranţă. De data asta 
Concini se întoarse spre Leonora pe 

care o întrebă din priviri. Leonora întinse distrată mîna spre un 
ciocănel de abanos pe care-l avea la îndemiînă şi lovi cu el ca să 
sune. Apăru numaidecit Marcella, prima doamnă de companie şi 
confidentă în acelaşi timp, pe care am mai zărit-o şi la Luvru şi 
la un semn, se apropie de stăpâna ei care îi şopti la ureche un 
ordin. După ce a ieşit Marcella, Leonora a fost cea care a 
continuat să pună întrebări: 

— Dacă dumneata eşti cea care a crescut fata, se cheamă că 
locuieşte cu tine? 

Punând această întrebare, Leonora o scormoni cu privirea sa de 
foc până în fundul sufletului. Fără să ezite, cu aceeaşi siguranţă, 
La Gorelle răspunse: 

— Nu, doamnă, m-a părăsit acum patru ani. 

— Pentru că o maltratai, tună Leonora cu un aer ameninţător. 


— Este o calomnie josnică, protestă cotoroanţa. Şi, smiorcăindu- 
se: 

— Adevărul este că sânt săracă. Nu puteam s-o hrănesc pe 
această micuță fără să facă nimic. Trebuia să muncească pentru 
a-şi cîştiga pâinea, ca şi mine... Ei nu-i plăcea munca, era o mică 
leneşă. De asemenea, era o ingrată: într-o bună zi, m-a părăsit. 
— Ce o puneai să facă? 

— Vindea flori pe care le culegea de pe câmp. E o treabă curată, 
delicată, cochetă chiar, şi în care nu e nimic neplăcut. 

— Spune mai degrabă, că e un mod de a cerşi, rosti Leonora 
ridicînd din umeri. 

— Mă rog, dacă vreţi! se supără La Gorelle. Avea nişte degete 
de zină, fetiţa asta. Fără să fi ştiut, fără să-i fi arătat cineva, 
făcea nişte buchete care erau o minune de bun-gust. Pomană! 
Mai degrabă ea îşi făcea pomană, dînd pentru cîţiva bănuţi, flori 
pe care le-ar fi putut vinde cu o livră. 

— lar dumneata nu te-ai mai ocupat de ea? Nu ştii ce-a devenit, 
unde este? 

— Am căutat-o luni şi luni de zile. Zadarnic. Am regăsit-o cu 
totul întîmplător, aici, la Paris, acum cîteva săptămîni. 

—Atunci, ştii unde este? 

— N-am nici cea mai vagă idee, doamnă... Dar, dacă ţineţi... 
dacă aveţi nevoie... în fine, mă voi strădui s-o găsesc, doamnă. 
Era limpede că nu minţea. Leonora a înţeles lucrul acesta. 

— E inutil, spuse ea, refuzând propunerea. 

în momentul acela Marcella reveni. Nu era singură. O ţinea de 
braţ pe Florence. Intrară împreună şi făcură câţiva paşi. 

— Brin de Muguet! strigă La Gorelle, înmărmurită să-şi 
recunoască fosta victimă, în această tânără de o eleganţă sobră 
ca o fată de bună condiţie care, trebuia s-o recunoască, avea o 
alură foarte distinsă în asemenea veşminte. 

— La Gorelle! exclamă tînăra fată. 

Şi lăsând braţul Marcellei, se dădu iute înapoi cu doi : paşi se 
uită la muiere nu cu frică ci cu o vizibilă repulsie. 

Leonora, care pregătise această intrare bruscă, a putut să-şi dea 
seama că La Gorelle nu minţise: 

— O cunoşti pe această femeie, Florence? 

— Da, ea m-a crescut, mărturisi tînăra. 

— Nu sânt o mincinoasă! spuse triumfătoare La pGorelle. 


— Sper că nu există intenţia de a-i fi dată în grijă, reluă speriată 
Florence. 

Şi însufleţindu-se, cu o hotărâre pe care Leonora nu i-o 
cunoştea: 

— Trebuie să vă previn, doamnă, că nu voi accepta asta. Nu mă 
voi întoarce la ea cu nici un preţ. Voi prefera, da, voi prefera de 
o sută de ori să-mi caut refugiul în moarte! 

— Te-a maltratat, nu-i aşa? 

— Nu spun asta. Dar am amintiri foarte neplăcute. 

— Amintiri atât de penibile încât veţi merge până la a prefera 
moartea decât să reveniţi la ea? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, linişteşte-te copila mea, n-am avut niciodată intenţia 
să te abandonez. Mergi liniştită, copilă, ce-am vrut să ştiu am 
aflat. 

Florence se supuse şi se lăsă condusă. Cu toate astea, prezenţa 
neaşteptată a acestei femei la Concini o intriga şi o neliniştea 
mai mult decât s-ar crede. Ar fi dat orice ca să afle motivul. 
Sigur este că dacă ar fi putut, ar fi rămas îndărătul uşii să 
asculte. 

Doar că Marcella era lângă ea, şi chiar dacă îi arăta cel mai 
profund respect, era mereu aproape de ea ca şi când ar fi fost 
umbra ei. lar Marcella a condus-o din nou în camera ei, acolo 
unde Florence, resemnată, se aştepta să o vadă şi pe ea 
instalîndu-se. Cu toate astea, spre surprinderea ei, nu s-a 
întîmplat aşa. Fie că a interpretat prost porunca nerostită a 
Leonorei care, era limpede, nu voise ca fata să audă ceea ce 
avea să spună La Gorelle, fie pentru că a considerat-o destul de 
îndepărtată de locul discuţiei, aşa încît, când ajunseră în 
cameră, Marcella o lăsă singură. 

Florence a decis să se folosească de libertatea ei fără nici un 
scrupul. Lăsă să treacă o clipă pentru ca Marcella să aibă timp 
să ajungă în camera ei. Apoi făcu cale întoarsă, împinse uşor 
uşa, şi ascultă. 

Între timp, Leonora reluase firul întrebărilor pe care i le punea 
lui La Gorelle. 

— Spune-ne acum, prin-cine şi în ce mod ţi-a fost încredinţată 
această copilă, întrebă ea. 

Fără nici o ezitare, La Gorelle îl numi pe Landry Co-quenard şi 
povesti cum îi dăduse copilul. Povesti de asemenea primii ani de 


viaţă ai copilului şi apoi totul până în clipa în care fugise. În 
această poveste pe care o scurta cât putea, nu se îndepărtă de 
adevăr, în chestiunile de fond: n-avea nici un interes să o facă. 
cât priveşte detaliile, asta era altă treabă, avea tot interesul să 
le prezinte în aşa fel încât să fie în avantajul ei. Lucru pe care l-a 
şi făcut. 

Florence ajunsese la uşă în momentul în care ea îşi încheia 
istorisirea, de aceea nu află altceva decât cele ştiute şi de ea. 
Cînd La Gorelle îşi termină povestea, pe care cei doi o ascultau 
cu cea mai mare atenţie, Concini întrebă: 

— Ei bine, ce vrei să ne dezvălui' despre această copilă?... Mai 
întîi spune-mi de ce mi te-ai adresat mie, în problema asta? 

— Pentru că ştiu că sînteţi... 

La Gorelle se opri încurcată, furişind o privire spre Leonora. Ea, 
însă, i-a înţeles reținerea: 

— Pentru că ştii că este tatăl ei. Aşadar vorbeşte fără înconjur. 
Domnul d'Ancre tocmai ţi-a spus că nu are secrete faţă de mine. 
— lertaţi-mă, doamnă, nu îndrăzneam, spuse La Gorelle. 

— Dar de unde ştii că sânt tatăl ei? întrebă Concini. Şi adăugă 
bănuitor: 

— Landry ţi-a spus asta? 

— Nu, monseniore. Ba chiar trebuie să spun că Landry a făcut 
tot ce-a putut ca să-mi alunge bănuielile. 

A mers până acolo încât a încercat să mă facă să cred că era 
fata lui. Dar ştiam că este în slujba dumneavoastră şi mai ştiam 
că sânteţi răsfăţatul tuturor femeilor din Florenţa. Asta mi-a 
întărit convingerea. Bineînţeles, n-am nici o dovadă. Dar sânt 
sigură că nu mă înşel: sânteţi tatăl copilului. 

— Să vedem ce anume ai să-mi spui? îi tăie vorba Concini. 

La Gorelle tăcu o vreme. Nu ezita, dar îşi dădea seama că 
venise momentul în care trebuia să joace strîns dacă nu voia să- 
şi vadă afacerea eşuată. 

— Cineva, spuse ea, cineva sus pus şi puternic, mi-a oferit o 
mare sumă de bani cu condiţia să fiu de acord să declar că 
mama copilului abandonat era o anume doamnă al cărei nume 
şi titlu avea să-mi fie dezvăluite în ultima clipă. 

— Şi ai acceptat? se răsti Concini. 

— Cum să nu, făcu ea. 


Şi cu toată inconştienţa ei, simţând în mod nedesluşit că era 
ceva odios în acest târg pe care recunoştea cu cinism că-l 
acceptase, ea se văicări: 

— Mizeria, monseniore, te face să accepţi multe lucruri pe care 
nu le-ai face dacă ai fi bogat. 

— Numele? interveni Leonora, cu duritate. 

— Numele? repetă la Gorelle, făcîndu-se că nu pricepe. 

— Da, îţi cer să-mi spui numele acelui cineva... mare şi 
puternic... care ţi-a oferit acest târg şi ai acceptat. 

— Nu-l ştiu, răspunse La Gorelle cu aplomb. 

— Mint 

— Dar, doamnă... 

'—Minţi, îţi spun, repetă Leonora cu mai multă putere şi fixând- 
o cu o privire de o strălucire insuportabilă, care voia să-i 
scotocească până în străfundul conştiinţei şi care o forţă să 
cedeze. 

— Bine, sigur că ştiu numele, mărturisi La Gorelle resemnată, 
dîndu-şi seama că are de a face cu un adversar puternic. Dar n- 
am să-l spun. 

Şi continuă cu o spaimă care nu era deloc jucată: 

— Să ştiţi că ţin la pielea mea! Dacă v-aş mărturisi numele, s-ar 
sfîrşi cu mine. 

— Ştiu tot atât de bine ca şi dumneata, acest nume, declară 
Leonora, ridicînd din umeri. Şi am să ţi-l spun: ducesa de 
Sorrientes. 

La Gorelle se făcu pămintie. Nu se aşteptase ca ei să fie atât de 
bine informaţi, şi nici nu se aştepta să-i vadă atât de liniştiţi. Era 
convinsă că ameninţarea ei — pentru că în fond, nu era altceva 
decât o ameninţare — îi va înnebuni şi deci ea va conduce jocul, 
iar după aceea se va oferi să-i scoată din bucluc... contra unei 
sume ce i se cuvenea ca un act de dreptate. 

— Eu venisem... ca să vă fac un serviciu... Asta e sfîrşitul meu, 
fiindcă suma pe care o refuz mi-ar fi asigurat o bunăstare 
cinstită până la capătul zilelor mele... Poate că înseamnă 
moartea, pentru că ducesa de Sorrientes nu-mi va ierta 
niciodată festa pe care i-am jucat-o... Şi dacă nu va pune pe 
vreunul din oamenii ei să mă expedieze binişor pe lumea ailaltă, 
în orice caz, mă va arunca în stradă... Voi pierde slujba foarte 
bine plătită, pe care o am la ea. Ce mai... mizeria neagră mă 
paşte... Şi la virsta mea e îngrozitoare, mizeria!... 


De data asta, Leonora şi Concini, înţeleseseră unde bătea 
bătrîna. Leonora îi făcu semn lui Concini. Aşa că el vorbi. 

— Pentru Dumnezeu, dar nici nu vreau să te sacrifici pentru 
mine, în fond, nici nu mă cunoşti. Hai să vedem, cât ţi-a oferit 
ducesa de Sorrientes? 

— Cincizeci de mii de livre, monseniore, rosti La Gorelle, într-un 
suflu. 

Minţea fără ruşine. Cincizeci de mii de livre făceau exact dublul 
sumei promise de Fausta. Concini nu avu nici o ezitare. 

— Îţi voi da dublul acestei sume. Fie, deci, o sută de mii de livre. 
— Vai! monseniore, Dumnezeu însuşi nu s-ar dovedi atât de 
generos ca dumneavoastră!... 

— Dar cu o condiţie, adăugă Concini. 

— Ce trebuie să fac? 

Concini şi Leonora zîmbiră satisfăcuţi: o simțeau gata de a face 
orice, cele mai josnice ca şi cele mai groaznice treburi. 

— O să-ţi spunem când va sosi momentul, declară Concini cu 
dezinvoltură. Momentul o să vină destul de curând: în citeva 
zile... cîteva săptămâni, cel mult. O să-ţi spunem atunci ce 
anume aşteptăm de la dumneata, iar cele o sută de mii de livre 
promise îţi vor fi date pe loc. 

XXI 

STOCCO ŞI LA GORELLE 

Deja, nemaipomenitul efect produs de generozitatea regală a lui 
Concinii se ştergea. La Gorelle îşi revenea. Lăcomia ei nepotolită 
ieşea din nou la iveală. După o clipă de încântare, începu să se 
vaiete din nou: 

„Măi, măi! mi se pare că ei au mai multă nevoie de mine decât 
eu de ei!... sânt o proastă, o năroadă... Trebuia să cer o sută de 
mii de livre!... Pentru că el ar fi dublat suma... deoarece acest 
desfrinat nu precupeţeşte banii!... Isuse! m-am prădat eu 
însămi!... Am pierdut o sută de mii de livre prin reținerea mea 
neghioabă!... Nu voi supravieţui acestui dezastru... decât dacă 
voi reuşi să repar... cel puţin în parte!... 

Şi, cu voce tare, ea gemu jalnic: 

— Citeva săptămîni, dar asta pentru mine înseamnă moarte 
curată!... Monseniore, se vede că uitaţi că sânt săracă, mai 
săracă decât lov din Sfînta Scriptură!... Am să crap de foame, 
pentru că n-am să am tupeul să mă întorc la doamna ducesă. 


— Asta să fie paguba, interveni Leonora cu vioiciune, o să 
locuieşti aici, la noi. Te voi lua în serviciul meu. 

— Cu aceiaşi bani pe care mi-i dădea doamna ducesă? 

urmând ideea sa fixă, orbită de incredibila ei rapacitate, La 
Gorelle nu băga se de seamă că era pe cale să se încurce în 
propriile minciuni, să comită o imprudenţă care putea avea 
pentru ea consecinţe funeste. Pentru cîteva mizerabile sute de 
livre pe care spera să i le stoarcă, ea mergea în întîmpinarea 
dorinţei Leonorei care, ca şi Fausta, voia s-o aibă în mână, ea i 
se preda cu mâinile şi picioarele legate. 

Cu un surâs neliniştitor, care ar fi trebuit s-o pună în gardă, 
Leonora, încîntată s-o vadă venind ea singură acolo unde voia s- 
o aducă, ea nu ezită mai mult decât ezitase Concini. 

— N-aş vrea să fiu mai puţin generoasă decât soţul meu, spuse 
ea. Voi dubla suma pe care o primeai la doamna de Sorrientes. 
cât îţi dădea? 

— Casă, masă, plus o sută cincizeci de livre pe lună, la care se 
adaugă haine pe care nu le mai purta, plus mici bacşişuri, pe ici 
pe colo, minţi cu neruşinare La Gorelle. 

— Bine, promise Leonora fără să clipească, îţi voi da trei sute de 
livre pe lună, plus restul. Şi vreau să adaug un mic cadou: 
pentru că eşti în halul ăsta de săracă, în ziua în care vei începe 
serviciul, vei găsi în camera dumitale cinci sute de livre pe care 
ti-i dau ca să nu te simţi fără nici un ban. 

Cu această încercare ce-i era caracteristică, Leonora o cîntărise. 
Ea socotise că nu va putea rezista tentaţiei de a pune mîna cât 
mai repede posibil pe cele cinci sute de livre pe care i le 
promisese. într-adevăr, La Gorelle îşi băgă singură capul în la: 
— Dacă vreţi să-mi permiteţi, doamnă, aş intra chiar azi, spuse 
ea grăbit. 

— Cum vrei, încuviinţă Leonora cu un aer indiferent. 

— Voi profita de absenţa doamnei de Sorrientes şi mă voi duce 
să iau citeva fleacuri la care ţin apoi într-o oră mă întorc, 
promise ea vesel. 

— Du-te, draga mea, du-te, o autoriză Leonora cu aceeaşi 
indiferenţă afectată. La întoarcere ai să-ţi găseşti fcamera 
pregătită... şi cele cinci sute de livre pe masă. 

La Gorelle se înclină în faţa lor, făcînd o reverență care semăna 
cu un stat în genunchi şi se strecură spre uşă. 


De-abia se întoarse cu spatele când între faldurile draperiei date 
la o parte apăru capul lui Stocco. îşi întreba din privire stăpîna 
care, din vîrful buzelor murmură un ordin cu o voce atât de 
înceată încât el mai degrabă o ghici decât o auzi: 

— Urmăreşte-o şi n-o scăpa o secundă din ochi. Lăsînd să cadă 
draperia, se avintă. Cu un surâs 

straniu, el se gândea: 

„Corpo di Crisfo, nu numai că am s-o urmăresc: o însoţesc!... O 
femeie care, miine, poate, va avea o sută de mii de livre, Dio 
birbante, trebuie avut grijă de ea!... Poate că am greşit când am 
repezit-o mai devreme!..." 

Imediat ce păşi în anticameră, La Gorelle îl găsi acolo unde el 
avea aerul că o aşteaptă. Se grăbi spre ea, cu gura lăbărţată 
până la urechi într-o strimbătură care trebuia să fie un surâs 
grațios: în fine, în bunăvoința lui interesată părea sinistru. O 
întrebă linguşitor: 

— Ei bine, puicuţa mea, se pare că ce aveai de spus era foarte 
serios? 

— Dar de unde ştii? se miră ea. 

El zîmbi cu subânţeles. Şi, ridicînd din umeri: 

— Dacă ce aveai de spus ar fi fost fără importanţă, aş fi fost 
chemat şi obligat să te conduc înapoi. Din moment ce n-a fost 
aşa şi ai ieşit singură, este limpede că monseniorul nu şi-a 
pierdut timpul cu tine. 

— Să ştii că mai bine ai spune că i-am făcut un serviciu 
nepreţuit, spuse ea triumfătoare. 

— Vai, dar nu m-am îndoit niciodată. 

El dădea această asigurare cu o siguranţă nepăsătoare. Din 
nenorocire, fără să-şi dea seama, el o spunea cu aerul său 
obişnuit de sarcasm care îl făcea profund antipatic şi care 
ajunsese să-i devină.caracteristic. Ea crezu că el o ironiza, că se 
îndoia. Reluă cu un aer înţepat: 

— Ca dovadă, spuse ea, doamna mareşal mă ea în serviciul ei, 
aşa încât mă duc urgent să-mi iau ţoalele şi în cel mult o oră mă 
întorc; acum sânt de-a casei. 

— Mă bucur foarte tare pentru tine! intona Stocco. Oh! e o casă 
foarte bună, ai să vezi!... Şi fiindcă eşti de-a casei, nu mi-aş ierta 
dacă aş lăsa o fată frumoasă ca tine să umble singură pe străzi, 
fără apărare, riscînd să fie la cheremul unor golani care nu 
respectă nici nevinovăția, nici virtutea. 


Şi aranjindu-şi mustaţa cu un gest pe care-l socotea cuceritor şi 
de fapt nu era decât o fanfaronadă, îi trase o ochiadă care avea 
pretenţia de a fi ucigaşă şi nu era decât groaznică: 

— Te însoțesc, drăguţa mea! Dacă cineva îşi permite să fie 
nerespectuos cu o porumbiţă dulce ca tine, ei bine, va avea de-a 
face cu Stocco. 

XXII 

DEVOTAMENTUL LEONOREI 

După ce a plecat La Gorelle, Leonora se ridică, se apropie de 
Concini şi îl învălui într-o privire pasionată. Fără să spună vreun 
cuvînt, îl strinse în braţe şi îşi lipi buzele de ale lui. El suportă 
scîrbit această lungă sărutare, violentă şi blindă deopotrivă; ea 
nu văzu nimic pentru că închisese ochii ca să simtă mai bine 
bucuria pe care i-o dădea acest sărut fără răspuns. li dădu 
drumul la fel de repede. Răsuflă puţin şi spuse: 

— Acum, fiindcă am prins puteri... mă duc s-o văd pe Maria. 

Şi lăsîndu-l singur, ieşi. 

Citeva clipe mai tirziu intra în odaia reginei care concedie 
numaidecit doamnele de companie ca să rămînă între patru 
ochi. 

— Leonora, întrebă Maria de Médicis, ideea aceea care-ţi venise 
şi pe care ai promis că mi-o comunici şi mie, a prins contur? 

— Da, doamnă, răspunse Leonora cu aerul ei solemn, şi despre 
asta voiam să vă vorbesc, dacă îmi daţi voie. 

— Dacă îţi dau voie! Da, bineînţeles! De atita vreme mă roade 
îngrijorarea. Vorbeşte. 

Şi Leonora vorbi. Totul a durat puţin, de altfel. 

— Cum! tu! se miră Măria de Medicis, ca şi cum nu-i venea să-şi 
creadă urechilor, ai face tu asta!... 

— Pentru Maiestatea Voastră, da, o asigură Leonora cu aceeaşi 
solemnitate. 

— Eşti extraordinară! spuse Măria de Medicis, care părea foarte 
emoţionată. 

Şi apoi, ezitând: 

— Un asemenea sacrificiu!... Un asemenea devotament! Nu, e 
mult prea mult, nu pot să accept! 

— Preferaţi deci să vă pierdeţi?... Gândiţi-vă că este singurul 
mijloc prin care vă putem salva. 

— Dar gândeşte-te că asta înseamnă dezonoarea ta în faţa 
întregii curţi. 


— Onoarea mea' nu contează când este vorba de onoarea 
reginei. De altfel, onoarea, viaţa şi averea mea aparţin toate 
reginei, răspune Leonora simplu. 

Măria de Medicis era prea egoistă pentru a rezista mult. Probabil 
că nu ezitase decât de formă. Deodată, în ciuda purtării sale 
fără căldură pe care o avea de obicei, o clipă afişă parcă o 
tandreţe sinceră. îşi puse braţele în jurul Leonorei şi o sărută pe 
obraji spunîndu-i: 

— În viaţa mea nu voi uita această dovadă de devotament pe 
care mi-ai dat-o atât de repede şi cu atita inimă mare. De-acum 
înainte îmi vei fi ca o soră. 

Leonora nu arătă vreo bucurie. Ceea ce n-a împiedicat-o să se 
încline cu o reverență prelungită cum se cuvine la curte şi de a-i 
mulţumi pentru marea 

cinste pe care regina avea bunăvoința să i-o arate. După aceea 
îi povesti reginei de încercarea făcută de La Gorelle. Foarte 
succint. Nu numai că a evitat să pronunţe numele ducesei de 
Sorrientes, nu numai că n-a făcut nici cea mai mică aluzie la ea 
ci, văzând că Măria de Medicis, mereu pornită să se îngrijoreze, 
îi punea o mulţime de întrebări în legătură cu acel duşman 
necunoscut care a vrut să cumpere mărturia La Gorellei, se 
mulţumi să-i răspundă: 

— Fiţi fără grijă, doamnă, când va sosi vremea, când veţi stăpini 
cu amîndouă mîinile trăsnetul pe care îl provoc pentru 
dumneavoastră, atunci de-abia o să vă spun numele acestui 
duşman care vă pândeşte din umbră. Atunci nu veţi avea de 
făcut decât un singur gest ca să-l zdrobiţi. până atunci aveţi 
încredere în mine, veghez eu pentru dumneavoastră... Pentru 
moment, mulţumiţi-vă să ştiţi că i-am dejucat planurile care, cu 
ajutorul de netăgăduit al La Gorellei, se va întoarce împotriva 
lui, iar nouă ne va permite să-l dăm în vileag. Una peste alta, ar 
fi un rezultat remarcabil. 

— Da, dar care mă va costa îngrozitor de scump dacă pretenţiile 
acestei femei vor fi proporţionate cu importanţa serviciului pe 
care mi-l face, suspină Măria de Medicis. 

— Liniştiţi-vă, doamnă, această femeie habar nu are că regina 
este în cauză. Pretenţiile ei sânt modeste... 

— Cât? 

— Cu o sută de mii de livre rezolvati. 


— Dar suma e importantă! spuse Măria de Medicis. Şi apoi 
liniştindu-se: 

— Dar ai dreptate: o scot destul de bine la capăt. 

— O! spuse Leonora cu un surâs greu de definit, ar fi o greşeală 
să vă închipuiţi că n-o să mai deschideţi baierele pungii. Asta e 
doar o primă tranşă. Trebuie să fiţi convinsă că vor urma şi 
altele... 

— Voi sacrifica mai multe milioane, dacă trebuie, dar voi ieşi din 
această situaţie îngrozitoare la care sânt constrinsă şi unde risc 
să pierd totul... începînd cu reputaţia. 

Hotărînd acestea, ceea ce era singurul lucru pe care îl avea de 
făcut, se îndreptă spre un colţ al camerei unde se găseau cele 
necesare scrisului. Luă o pană şi scrise cîteva rînduri pe o foaie 
de hîrtie, pe care i-o întinse apoi Leonorei spunîndu-i: 

— lată o hirtie prin care poţi să încasezi două sute de mii de 
livre, când vei voi, de la Barbin, trezorierul meu. 

Dar Leonora nu luă preţioasa hârtie. Se uită la hârtie cu o privire 
dintr-o dată foarte rece şi răspuse mirată: 

— Două sute de mii de livre!... De ce două sute? 

Şi fără s-o lase să vorbească, dădu ea singură răspunsul: 

— Oh, înţeleg! Ceea ce depăşeşte este pentru mine!... Şi apoi 
ridicîndu-se, cu fruntea încruntată, rosti cu 

buze dispreţuitoare şi cu un accent de batjocură greu de 
descris: 

— O sută de mii de livre!... Preţuiţi la o sută de mii de livre 
onoarea Leonorei Dori, marchiză d'Ancre!... Nici un bănuţ mai 
puţin decât suma plătită pentru bunăvoința acelei hidoase 
vrăjitoare, care se numeşte La Gorelle!... Exact la fel, nu!... Pe 
sfinta Fecioară, iată un lucru deosebit de flatant pentru 
Leonora!... Şi cînd 

mă gândesc că eram atât de proastă să vă ofer pe nimic, din pur 
devotament, un lucru pe care, iată îl consideraţi atât de 
valoros!... Ce lecţie extraordinară, doamnă... Şi ce insultă 
gratuită, pe care nimic n-o justifică! 

În îndignarea ei, în atitudinea ei demnă, avea un aer atât de 
maiestuos încât oricine se putea întreba dacă nu cumva ea era 
regina, fiindcă oricum, asemenea atitudine a făcut-o pe Măria de 
Medicis să se simtă zdrobită. 

Regina simţi nevoia imperioasă de a face pe Leonora să revină 
la sentimente mai bune, de a şi-o apropia din nou cu orice preţ. 


— Buna mea Leonora, dar serviciul pe care mi-l faci, este unul 
din cele ce nu se pot uita... Cred că ţi-am mai spus-o... Aş vrea... 
aş vrea... înţelege-mă bine, să-mi exprim recunoştinţa altfel 
decât în cuvinte, care se pierd... aş vrea să ţi-o exprim de o 
manieră... cum să spun?... într-un mod pozitiv. 

Şi continuă repede: 

— Nu, nu poate fi vorba de bani... Dar dacă ţi-aş oferi... de pildă, 
un obiect... o bijuterie... o bijuterie pe care am purtat-o eu... pe 
care s-o porţi şi tu la rîndul tău... în fine, o amintire... o amintire 
de la cea care te iubeşte ca pe o soră... Dacă ţi-aş oferi aşa 
ceva, ce-ai spune? 

De data asta, Leonora binevoi să se umanizeze, să vorbească, 
să surâdă: 

— AŞ spune, doamnă, că o amintire de la dumneavoastră mi-ar 
fi de două ori prețioasă, fiind purtată de domnia voastră. Şi n-aş 
putea decât să primesc cu recunoştiinţă, ceea ce-mi veţi oferi cu 
atita gingăşie sufletească. 

— In fine, te regăsesc! exclamă Măria de Medicis, bătînd din 
palme, cu bucurie. Nici nu ştii cîtă plăcere îmi faci. Hai, 
mărturiseşte că de multă vreme îţi doreşti această parură şi ai fi 
fericită s-o porţi, să fie a ta. 

— Mărturisesc cu plăcere, dacă asta vă face plăcere. Dar vă rog 
să credeţi că n-am fost niciodată atât de nebună încât să mă 
gîndesc un singur moment că aş putea avea o astfel de parură. 
— Dar de ce? Preţul acestei paruri nu depăşeşte posibilităţile 
tale. 

— Nu spun nu. Dar nu se găsesc două la fel. cât despre aceasta, 
ea nu se găseşte de vinzare şi ştiu că ţineţi la ea ca la ochii din 
cap. 

— Ei bine, te înşeli, spuse încet Măria de Medicis. Ţineam mult la 
această parură, este adevărat. N-aş fi vrut să mă despart de ea 
pentru nimic în lume. Pentru nimic şi pentru nimeni. Dar tu, 
buna mea Leonora. prin devotamentul tău de neclintit, te 
plasezi deasupra tuturor. Ceea ce n-aş fi făcut pentru nimeni, 
sânt fericită să fac pentru tine. Această parură îţi place, 
păstreaz-o. Ţi-o dau. 

Măria de Medicis se bucura în sinea sa de efectul pe care-l 
producea. Acest efect întrecu aşteptările ei. într-adevăr, Leonora 
se apropie în grabă de masa pe care se afla sipetul cu bijuterii. 
Şi, ca şi cum nu-şi putea crede urechilor: 


— îmi daţi parura dumneavoastră superbă?... Mie? 

— Da, ţi-o dau, zimbi Măria de Medicis. 

— Dar nu vă daţi seama!... Această parură face pe puţin o sută 
de mii de scuzi!... Trei sute de mii de livre!., se sufocă Leonora. 
— Poate ceva mai mult. 

— Oh! doamnă!... Un asemenea dar!... Mie!... Nu pot... Nu, e 
prea mult, într-adevăr, prea multă generozitate!... Nu pot 
accepta, este ca şi cum v-aş jefui, şi nu vreau să faceţi asta 
pentru mine!... 

Dar, protestind astfel, Leonora mîngiia încetişor cu degetele 
tremurînde preţiosul sipet şi-l sorbea din ochi în acelaşi timp cu 
o privire de o cupiditate arzătoare. In aşa fel încât nu te puteai 
înşela: murea de dorinţa de a accepta şi nu era reţinută decât 
de un scrupul excesiv, dar care-i făcea cinste. Apoi îşi ridică 
privirea spre Măria de Medicis care o observa. Şi această privire, 
încărcată de o mută admiraţie, era de o mie de ori mai 
măgulitoare decât cel mai delicat compliment. 

Şi dacă această atitudine era sinceră, n-avem nimic de spus. 
Dacă era o comedie — şi Leonora era capabilă să imagineze 
această comedie şi s-o joace cu o artă incomparabilă — era o 
capodoperă de şiretenie şi care demonstra cunoaşterea 
profundă a caracterului reginei. Or, acest caracter era un 
amalgam de zgircenie burgheză, în luptă cu o vanitate fără 
limite. Nu trebuia decât să ştii să flatezi această mândrie şi s-o 
stîirneşti convenabil pentru a obţine de la ea mai mult decât 
apariţia ei firească consimţea să dea. 

Sigur este că Măria de Medicis, care se resemnase cu greutate 
să facă acest cadou important şi care ar fi fost încîntată dacă 
era refuzată, deja nu mai regreta sacrificiul. Nu numai că nu mai 
regreta, dar vanitatea sa era satisfăcută. Şi ea insistă, 
străduindu-se foarte sincer să fie acceptat ceea ce, puţin 
înainte, spera să fie 

refuzat. Şi Leonora fu aceea care îndrăzni fără ruşine să se lase 
îmboldită. Astfel încât regina trebui s-o im-plore: 

— Te implor, acceptă... Altminteri voi crede că e vorba de 
orgoliu... că nu mă mai iubeşti... ca să nu spun că m-aş simţi 
jignită!... Hai, buna mea Leonora, te rog!... la-o, în numele 
dragostei ce mi-o porţi!... Mi-ai face o bucurie imensă!... 

Şi Leonora, mărinimoasă, în sfîrşit se lăsă înduplecată: 


— Fie, spuse ea cu o voce emoţionată, primesc, din iubire 
pentru dumneavoastră!... Din iubire pentru dumneavoastră, voi 
purta această parură şi am s-o port întotdeauna, v-o jur! 

Cel mai frumos din toate a fost că Măria de Medicis i-a mulţumit 
şi a sărutat-o cu căldură. 

Leonora plecă, ţinind sub braţ preţiosul sipet ce conţinea o 
parură pe care regina o socotea ca valorind o sută de mii de 
scuzi, sau trei sute de mii de livre. 

Regina o urmări cu privirea până când uşa se închise în urma ei. 
Atunci murmură cu un suspin: 

— Ce păcat că sărmana Leonora are un caracter atât de urit! Ei, 
asta e! în fond este o femeie cumsecade!... Şi apoi, mă iubeşte 
foarte mult, cu o dragoste profundă, sinceră!... Şi îmi este 
devotată până la moarte!... Şi asta merită puţină indulgență! 
XXIII ` 

LEONORA SE PUNE PE TREABA 

în timp ce Măria de Medicis se gindea că afecțiunea „sinceră" şi 
devotamentul „pînă la moarte" ale leonorei meritau oarece 
indulgență, Leonora se îndrepta cu paşi mărunți spre palatul ei, 
care era la doi paşi. Avea o figură închisă, neutră, pe care nu se 
putea citi nimic. Se tot gândea în timp ce mergea. 

Intră, în fine, în camera ei şi închise într-un loc sigur, de unde 
avea singura cheie, hiîrtia pentru cele două sute de mii de livre 
şi caseta pe care nici măcar n-a deschis-o, ca să fi admirat 
măcar o secundă, parura splendidă dinăuntru. După asta se 
duse în cabinetul ei, se aşeză în fotoliu şi puse să fie chemat 
Rospignac. 

Rospignac îşi reluase serviciul întrerupt pentru «puţină vreme în 
urma rănii primite în timpul încăierării din strada Saint-Denis. 
Domnii Montreval şi de Chalambre fuseseră înălţaţi în funcţie, 
înlocuin-du-i pe Longval şi Roquetaille. Cu alte cuvinte ei au 
binecuviîntat sfîrşitul tragic şi prematur al acestor băieţi curajoşi, 
loviți, dacă ne aducem bine aminte, de 

cel care ştia să poarte pică, Landry Coquenard. Răniţii îşi 
reveneau unii după alţii; morţii fuseseră înlocuiţi astfel încât 
gărzile lui Concini se refăcuseră în efectiv complet, mai hotărite 
ca oricind să se răzbune răsunător, ştergind ultima lor 
înfrîngere, mai turbati ca niciodată împotriva lui Pardaillan şi 
Valvert care îi cotonogiseră atât de straşnic. 


Cu toată întimplarea nenorocită de la Luvru, Rospignac a avut 
îndrăzneala să se prezinte din nou la curte, în suita stăpiînului 
său. Bănuia el cam ce fel de primire îl aşteaptă din partea unora 
dintre curteni, duşmani mai mult sau mai puţin declaraţi ai lui 
Concini. într-adevăr, chiar în curtea Luvrului, se ciocnise cu un 
grup de tineri seniori, care se porniră să ridă în hohote, văzîndu- 
|. Rospignac se apropie de' grup, şi adresîndu-se celui care ridea 
cel mai tare, ţinîndu-şi pălăria în mînă, cu o politeţe desăvirşită: 

— Domnule, îi spuse el, aş fi prea indiscret dacă aş întreba de 
cine sau de ce anume rideţi atît? 

— Credeţi ce doriţi. Nu are nici o importanţă! 

— Dimpotrivă, are foarte multă importanţă pentru 
dumneavoastră. Fiindcă dacă de mine aţi ris, vă voi cere să mă 
însoţiţi pe chei, foarte aproape de-aici... Aş fi curios să văd dacă 
veţi ride tot atât de tare când veţi fi în virful spadei mele. 

— Domnule, cîtă vreme nu v-aţi încheiat conturile faţă de cel ce 
v-a făcut să suportati o corecție atât de dezonorantă, în faţa 
întregii curţi, nu veţi avea dreptul să cereţi o revanşă pentru 
onoarea voastră. până atunci, nimeni nu se bate cu 
dumneavoastră. Gentilomul, refuzîind, deci, cu un aer de o 
impertinenţă plină de superioritate, se întoarse pe călciie 
ridicînd din umeri. 

— Foarte bine! spuse Rospignac. 

Cu o iuţeală extraordinară şi o forţă irezistibilă, îl împinse uşor şi 
îl lovi cu piciorul întocmai cum făcuse cu el Valvert, în sala 
tronului. Cel ce risese mai devreme, tratat în asemenea hal 
scoase un urlet. Nu de durere: Rospignac abia îl atinsese, 
socotind că gestul este suficient pentru a provoca furie şi ruşine. 
— Ei, acum că sînteţi în aceeaşi situaţie cu mine, sînteţi liber să 
nu vă bateţi, rânji Rospignac. 

— Sânge şi masacru, trebuie să-ţi atîrn măruntaiele în bătaia 
vîntului! urlă cel insultat. _ 

A urmat un fel de îmbulzeală zgomotoasă. In mai puţin de două 
minute, chiar sub ferestrele Luvrului, cei doi după ce-şi azvirliră 
tunicile, încrucişau săbiile, însoțitorii gentilomului, cîţiva curioşi, 
martori ai altercaţiei îi urmaseră şi formau galeria. 

Schimbul de lovituri a fost foarte scurt. Desigur adversarul lui 
Rospignac era un scrimer de o forţă remarcabilă. Dar furia 
nebună care-l cuprinsese îi micşora iscusinţa în timp de 
Rospignac, care nu-şi pierdea sângele-rece arătat şi până acum, 


uza de toate pasele posibile. La o lovitură directă, fulgerătoare a 
baronului, nenorocitul căzu grămadă, iar din el ţişneau valuri de 
sînge. Prietenii lui veniră în grabă în intenţia de a-i da primele 
îngrijiri. 

— Inutil, spuse cu răceală Rospignac. Am ţintit inima... Vă asigur 
că este mort. 

Nu se înşela: nefericitul fusese ucis pe loc. Prietenii lui se priviră, 
speriaţi de viteza ameţitoare în care se petrecuse totul. Nu mai 
aveau deloc chef să râdă! Cu atât mai puţin cu cât Rospignac 
era neclintit în planul 

lui şi îi făcu să înţeleagă că era departe de a-şi fi, încheiat 
socotelile cu ei. 

— Am decis ca toţi cei care mă vor insulta şi care vor refuza să- 
mi dea dreptul la revanşă, vor avea de suportat aceeaşi purtare 
de care am avut parte în faţa întregii curţi şi pe care i-am 
aplicat-o şi prietenului vostru, spuse el. Să nu credeţi că o să-mi 
scăpaţi. Aveţi de ales: sau treceţi de partea mea sau veţi 
suporta ceea ce aţi văzut mai devreme. 

Cu vîrful spadei, arăta spre botul cizmei lui. 

Cei doi tineri înţeleseră că într-adevăr n-aveau cum să-i scape... 
Doar să fugă, dar ăsta era un alt mod de a fi dezonorat. Şi cum 
Rospignac brava în continuare: 

— Hotăriţi-vă, domnilor!... Şi dacă vă lipseşte curajul, puteţi să 
vă cuplaţi amindoi... 

— Acest spadasin ne va asasina cu sânge-rece, unul după altul, 
dacă-l vom lăsa s-o facă, spuse încet unul din cei doi tineri. 

— În faţa unui sălbatic dezlănţuit, ca acesta, scrupulele nu mai 
contează. Să încercăm împreună, spuse celălalt. 

îşi scoaseră săbiile şi se proptiră în faţa lui Rospignac şi atacară 
numaidecit, amindoi deodată. Cu un zîmbet de satisfacţie, 
baronul primi lovitura fără să se clintească şi spuse: 

— După cite văd, sînteţi prudenţi! Dar nu contează, mă simt în 
stare să vă ucid foarte repede, pe amindoi. 

De astă dată, schimbul de lovituri a durat mai mult. Cei doi 
tineri stăpîneau foarte bine ştiinţa scrimei. Sângele lor rece îl 
egala pe cel al teribilului lor adversar. Şi cum intenţia 
mărturisită a acestuia era să ucidă, 

jucau foarte strâns. Rospignac, foarte sigur pe el, la început se 
mulţumi să pareze loviturile pe care le primea, observindu-le 


jocul cu o atenţie deosebită, pătrunzătoare, aşteptind cu 
răbdare prilejul de a-şi plasa lovitura de graţie. 

în sfîrşit, prilejul se ivi: unul dintre tineri a făcut imprudenţa de a 
se lăsa o clipă descoperit. Rospignac nu lăsă să-i scape o 
asemenea clipă. Dintr-un revers formidabil, îndepărtă a doua 
spadă şi întinse braţul cu o mişcare iute ca fulgerul. în acelaşi 
timp anunţă: 

— Atenţie, domnule! Ţintesc inima! 

înainte de-a îşi termina vorba lovitura nimerise. Tânărului îi căzu 
sabia din mînă şi, fără nici un strigăt, fără nici un vaiet, căzu 
fulgerat. întocmai cum spusese Rospignac cu răceală şi cruzime, 
pentru a doua oară ţintise inima. Şi nu ratase. 

în faţa lui se mai afla un singur adversar. îl avertiză şi pe el ca şi 
pe celălalt: 

— Feriţi-vă, domnule, căci vreau să vă omor! Reluă lupta cu mai 
multă ardoare ca şi cum pe el 

oboseala nu-l putea atinge. De data asta el era cel care ataca şi 
conducea jocul cu duritate; îl vroia, fireşte, mortal. 

Cîştigă această partidă îngrozitoare ca şi pe celelalte două. Lovit 
din plin în inimă şi cel de-al treilea adversar căzu, dindu-şi 
sufletul într-un şuvoi de sînge. lar curioşii ce asistaseră la aceste 
dueluri succesive, au putut vedea cu o spaimă de nedescris, trei 
cadavre întinse în băltoace de sînge. Curioşii nu erau altceva 
decât gentilomi sau ofiţeri ce se aflau în curtea Luvrului în 
momentul în care avusese loc provocarea. 

Rospignac o ştia. Dacă nu avea personal legături cu ei, cel puţin, 
îi cunoştea şi le ştia numele, aşa cum de altfel şi el era cunoscut 
de ei. li luă drept martori. 

— Domnilor, le spuse el, aţi putut vedea că aceste întilniri, 
dintre care una era inegală pentru mine, s-au desfăşurat în mod 
loial. îndrăznesc să sper că veţi avea bunăvoința s-o confirmaţi. 
Le mulţumi, înclinînd uşor capul şi se întoarse pe călciie. 

În timp ce curioşii erau ocupați să ridice trupurile neînsufleţite, 
el îşi ridică de jos tunica, o îmbrăcă şi o închise încet, metodic, 
fără să-i ea în seamă pe ceilalţi. După ce se îmbrăcă, plecă 
tacticos, fără grabă spre una din scările ce coborau la Sena. 
Avea în mînă sabia înroşită de sînge până la gardă şi cobori 
treptele umede ca să spele sabia în apa curgătoare care se 
înroşi pe dată. 


Urcă, apoi şterse cu grijă tăişul, o puse la loc, la cingătoare şi 
porni cu un mers nepăsător de om pe care nimic nu-l zoreşte. 

O vreme, se plimbă prin cartier. când socoti că vestea era ştiută 
de toată lumea, îşi spuse: 

„Să ne întoarcem la Luvru!... sânt foarte sigur că acum oricine 
va cumpăni de două ori înainte să aibă chef să ridă ironic în 
prezenţa mea... Şi dacă lecţia asta nu a fost suficientă, o vom 
lua de la capăt." 

Nu se înşelase; lecţia lui teribilă dăduse roade şi nu a mai fost 
nevoie s-o ea de la capăt. Doar că dacă dispăruse orice urmă de 
zâmbet la apariţia lui, nimeni în afară de partizanii lui Concini, 
nu intra în conversaţie cu el. De îndată ce apărea, lumea se 
dădea la o 

parte din calea lui ca şi cum ar fi fost vorba de un ciumat. în 
rest, trebuie să ne imaginăm că atitudinea asta prin care era 
ignorat, nu era de natură să-l supere cituşi de puţin, de vreme 
ce n-a făcut nimic ca s-o remedieze până în momentul în care îl 
regăsim, încli-nîndu-se în faţa Leonorei, care îl chemase, cu 
aceeaşi eleganţă de care nu se desprindea niciodată. 

— Rospignac, întrebă ea, eşti tot atât de îndrăgostit de micuța 
florăreasă a străzii care se numeşte Muguette sau Brin de 
Muguet, nu mai ştiu bine? 

întrebarea asta pe care i-o pusese atât de brusc, era o 
adevărată lovitură şi Rospignac era cât pe-aci să fie dat gata, 
fiindcă nu se aştepta, aşa încât n-a reuşit decât să îngaime: 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă... Nu înţeleg absolut nimic din 
tot ceea ce îmi faceţi onoarea să-mi spuneţi. 

— Am să mă fac înţeleasă, spuse Leonora, pe un ton grav. 
Uită'te bine la mine, Rospignac şi vei citi în ochii mei că îţi 
vorbesc în calitate de prietenă şi cu toată sinceritatea. Presupun 
că o mai iubeşti pe această copilă a străzilor... ce-ai spune dacă 
eu ţi-aş da-0?... 

Rospignac a înţeles că într-adevăr putea vorbi. Şi căzînd în 
genunchi, rosti într-un elan plin de pasiune: 

— Dacă aţi face asta, doamnă, pentru mine aţi însemna mai 
mult decât însuşi Dumnezeu! 

— Deci nu m-am înşelat?... O iubeşti într-adevăr?... 

— La nebunie, doamnă! 

Leonora avu un surâs plin de blândeţe. Era foarte mulţumită. Nu 
se putea îndoi de sinceritatea lui văzîndu-i obrazul răvăşit de 


pasiune. Fiindcă el, acum, nu juca teatru. După un timp îl 
întrebă: 

— Hai să vedem, ce-ai face ca s-o poţi avea? 

— Orice, doamnă, orice!... Ca s-o am pentru mine pe fata asta, 
aş face şi cea mai dezgustătoare crimă! aş merge până la cele 
mai josnice fapte, până la infamie! până la cea mai abjectă 
laşitate!... 

— Har Domnului, n-o să fie nevoie să ajungi la asemenea situaţii 
limită, nedemne de un bun gentilom ce eşti. Mă preocupă 
persoana dumitale, Rospignac, aş vrea să te ştiu fericit. Şi dacă 
o iubeşti cu atita pasiune pe această fată, dacă de ea şi de 
nimeni alta nu ai nevoie ca să fii fericit, ei bine... ia-o de 
nevastă. Voi face în aşa fel încât să aibă o zestre convenabilă. 
Acum, se uita la el cu coada ochiului. Cercetarea asta pe furiş 
era mult mai pătrunzătoare decât cea de adineauri. Şi tot 
pândindu-l, se gândea: 

„Dacă acceptă, înseamnă că ştie!... Dacă ştie... va trebui ca 
pumnalul lui Stocco să ne scutească rapid de prezenţa domnului 
baron!" 

Lăsându-se înşelată de aparențele cărora le-a acordat prea 
multă încredere, desigur că a făcut greşeala să nu cîntărească la 
adevărata lui valoare pe omul cu care vroia să încheie de fapt 
un târg. Nu-i trecuse prin minte că avea de a face cu cineva 
foarte puternic, care era în măsură să o înfringă cu propriile ei 
arme. într-adevăr, în clipele în care ea se gîndea cu îngrijorare la 
el, Rospignac îşi spunea în sinea lui: 

„Dacă accept, sânt un om mort!..." 

Spuse apoi cu voce tare fără cea mai mică ezitare: 

— Eu, să mă căsătoresc cu o florăreasă de stradă!... lertaţi-mă 
doamnă, dar gluma e cam exagerată şi nu mă pot abţine să nu 
pufnesc în râs. 

E Şi, într-adevăr, Rospignac izbucni într-un hohot de ris, nebun. 
Leonora îl privi cu un aer grav, aşteptînd cu răbdare să-i treacă 
starea ce-l cuprinsese. Atunci rosti pe acelaşi ton grav: 

—Dar ce ţi se pare atât de extraordinar? Nu este, oare. o fată 
cinstită? 

— Oh! nu, în privinţa asta nu este nimic de reproșat! O ştiu prea 
bine. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, explică-mi odată pentru 
totdeauna, ce îţi refuză în căsătoria cu o fată tânără pe care 


pretinzi că o iubeşti la nebunie şi căreia, după cum singur spui, 
nu i se poate reproşa nimic. 

— Pe sîngele Domnului! doamnă, oare eu trebuie să vă spun că 
un gentilom nu se poate căsători cu o fată de [condiţie proastă, 
aşa cum e ea?... Mă rog, n-are decât să şi-o facă amantă!... lar 
în ce mă priveşte, n-am avut niciodată altă intenţie!... Socotesc 
şi aşa că ar fi o cinste pentru ea!... Dar să mă căsătoresc!... 
până aici! Fac parte dintr-o familie bună, doamnă; dacă 
dumneavoastră aţi uitat, eu nu pot să uit aşa ceva. 

Leonora păru să se gîndească o vreme. Rospignac, se gindea la 
rindul lui, observînd-o pe furiș: 

„Sper că am convins-o de inocenţa mea!... Dar de ce naiba nu 
mă lasă să plec acum? Ce mai vrea de la mine? 

Şi apoi cu o luminiţă jucăuşă în ochi, gâfâind plin de speranţă: 
„Oh! Dacă ar vrea?... Cine ştie?... Ei, dacă aş putea să am 
norocul ăsta!..." 

În sfârşit, Leonora şi-a ridicat capul. Atitudinea ei deveni mai 
binevoitoare, aproape maternă. A început să vorbească. De astă 
dată, mergea drept la ţintă. 

— Ei bine, te înşeli Rospignac, tînăra florăreasă nu e o fată din 
popor. Dimpotrivă, e de familie bună şi te poţi căsători cu ea 
fără teamă, nu vei face o mezalianţă. 

Oricît era de stăpin pe sine, Rospignac n-a putut să-şi 
stăpînească tresărirea de bucurie nebună, în timp ce în mintea 
lui, răsuna un strigăt de triumf: 

„Dumnezeule! asta e!... O spune chiar ea!... Nici n-aş fi îndrăznit 
să sper!... Fii atent, Rospignac, se apropie bogăţia de tine!... 
Vezi să n-o scapi!" 

Interpretînd greşit tresărirea lui involuntară, Leonora continuă 
cu o voce imperioasă şi persuasivă: 

— Trebuie să te căsătoreşti cu ea, trebuie, înţelegi? 

— înţeleg, doamnă, spuse Rospignac, cu voită răceală. Dar, pe 
naiba, eu nu mă gândisem la căsătorie!... Nu v-aş ascunde că 
sacrificiul mi se pare cam mare... foarte mare... 

— lată un lucru care te va face să nu-l mai consideri atât de 
greu: viitoarea nevastă îţi va aduce ca zestre moşia Lesigny, 
care va fi ridicată pentru ea la rangul de comitat. Trebuie să ştii, 
Rospignac: castelul şi pămînturile de la Lesigny, ne-au costat o 
sută de mii de scuzi. Mi se pare că asta e ceva! 


— într-adevăr, doamnă. Şi sacrificiul parcă nu mi se mai pare 
atât de greu pe cât îl credeam. Cu toate astea... 

— Mai adaugă la asta cadourile ce nu vor face mai puţin de o 
sută de mii de livre... adaugă salariul de douăsprezece mii de 
livre în calitate de căpitan al 

gărzilor mareşalului d'Ancre... asta până ce vei lua locul lui Vitry, 
în funcţia de căpitan al gărzilor regale... cum ţi se pare? 

— Mi se pare, doamnă, că aranjaţi lucrurile cu o grandoare care 
mă cam zăpăceşte! 

— Deci, accepti? mârâi Leonora. 

— Dacă accept?... Bineînţeles! se bucură Rospignac. Apoi, brusc 
luîndu-şi seama: 

— Pe toţi dracii!... Dar îl uitam pe monsenior!... Vă rog să mă 
iertaţi, doamnă... îmi place bogăţia, ce-i drept... Dar ţin foarte 
tare la pielea mea... Or, dacă accept... voi fi mort în mai puţin de 
opt zile... Aşa încât vă daţi seama... 

Părea într-adevăr disperat şi foarte încurcat. De fapt o observa 
pe sub gene cu o licărire de triumf în ochi. „E limpede că nu ştie 
nimic!" se gîndea Leonora. Şi apoi spuse cu voce tare zâmbind: 
— Fii fără grijă, Rospignac, n-ai de ce să te temi de monsenior. 

| Şi, fiindcă Rospignac, jucîndu-şi rolul până la capăt cu o 
perfecţiune care dovedea un talent deosebit, dădea din cap a 
neîncredere şi nelinişte, Leonora, dusă de nas pentru a doua 
oară de acest incomparabil actor, reluă cu şi mai multă forţă: 

— Dar îţi spun că nu ai de ce să te temi! 

Şi făcîndu-i semn să se apropie, cobori glasul şi îi spuse cu un 
aer misterios: 

— Trebuie să ştii, Rospignac, Concino este chiar tatăl acestei 
copile. 

— Ce tot spuneţi, doamnă? se bâlbâi Rospignac, con-tinuîndu-şi 
jocul.. 

— Purul adevăr, răspunse Leonora. 

Şi lăsând capul în jos ca şi cum ar fi fost doborită de ruşine, rosti 
cu o voce şi mai scăzută, şi mai misterioasă: 

— lar eu... sânt mama ei! 

— Dumneavoastră, doamnă! strigă Rospignac, cu o stupefacţie 
care de data asta nu mai era simulată. 

lar în sinea lui, gîndi cu admiraţie: „A găsit ce să spună!... Pe 
măruntaiele tuturor dracilor, e într-adevăr tare!... foarte tare!.." 


— Da, spuse Leonora, cu durere în glas, îţi înţeleg mirarea... ştiu 
ce gândeşti!... Faci acelaşi calcul pe care îl vor face toţi cei care 
mă cunosc... li spui, probabil că dacă Florence are 
şaptesprezece ani împliniţi... e născută înaintea căsătoriei 
mele... Din păcate! da, e adevărat!... Am făcut greşeala asta, 
eu, Leonora Dori, a cărei conduită desăvirşită este recunoscută 
chiar şi de cei ce o acoperă cu cele mai grave insulte!... Acum 
când privesc lucrurile din depărtarea anilor, mă întreb şi eu cum 
am putut să renunţ la mine, în asemenea măsură!... 

Şi, revenindu-şi: 

— Cel puţin, am această consolare, de a putea spune că a 
existat o revanşă, de vreme ce sânt soţia lui Con-cino al meul!... 
Ai să mă întrebi, poate, de ce copilul, adică Florence n-a fost 
recunoscută de noi atunci când ne-am căsătorit. Este o poveste 
pe cât de penibilă, pe atât de dureroasă. Dar dumneata ai 
dreptul s-o cunoşti, de vreme ce vei face parte din familie. 
Ascultă deci, Rospignac şi o să vezi cum m-a urmărit fatalitatea 
şi cât de crunt m-a pedepsit pentru o nenorocită de greşeală din 
tinereţe. 

Şi astfel, Leonora, împrumutând Fizionomia, gesturile, atitudinea 
şi intonaţiile cuvenite unei asemenea situaţii, îşi povesti aşa-zisa 
greşeală şi evenimentele care au pus-o în imposibilitatea de a-şi 
recunoaşte fiica dispărută, furată fără îndoială, poate chiar 
moartă. Istoria asta, care era inventată de la cap la coadă, 
dovedea o imaginaţie strălucită. 

Cînd ea termină de istorisit, fără să piardă timpul cu mulţumiri 
pe care simţea că nu le aştepta nimeni, Rospignac a găsit din 
instinct singurele cuvinte ce se potriveau. Şi îndreptîndu-şi 
statura într-o atitudine de sfidare, cu pumnul strîns pe miînerul 
săbiei, cu ochii injectaţi şi colții scoşi ca într-o bătălie rosti 
mârâind: 

— Ce trebuie făcut?... Daţi ordine, doamnă! 

Un zâmbet palid tremură pe buzele Leonorei. Şi pironindu-l cu 
ochi învăpăiaţi, spuse cu un accent intraductibil: 

— când se va afla această poveste... şi fireşte că se va afla... voi 
fi mâncată de vie... târâtă în noroi... 

— Am înţeles! o întrerupse Rospignac, n-am decât să zic două 
vorbe celor care vă vor insulta, cu asta şi lovi cu forţă mânerul 
spadei. 


Leonora nu mai adăugă nimic. Ştia că putea să conteze pe el. Şi 
ca şi cum totul fusese spus îi făcu semn că poate pleca: 

— Mergi în pace, Rospignac şi nu uita că soarta îţi suride: o 
avere nemaipomenită pe care nici n-ai fi îndrăznit să o visezi 
vreodată... Ah! era să uit!... Să fii pregătit. Căsătoria se va oficia 
foarte curînd... în cîteva zile. 

— Mă supun, doamnă, spuse Rospignac cu blândeţe. 

— Mergi cu bine, Rospignac şi ai încredere în mine! 

Rospignac se înclină în faţa ei şi ieşi. Afară dădu frâu liber 
bucuriei şi delirului care-l copleşeau. 

„Treaba e ca şi făcută! se gândi el, plesnind de bucurie. Şi când 
mă gândesc că-mi storceam creierii ca să găsesc o modalitate 
prin care să le impun această căsătorie... fără să-mi risc ţeasta... 
şi când colo totul s-a rezolvat de la sine!... Pe coarnele tuturor 
dracilor!... Pe  măruntaiele dracilor! pe burţile dracilor!... 
Bogat!... In fine am să fiu bogat!... Adică ceea ce numesc eu bo- 
gat... Căci dacă doamna Leonora îşi închipuie că am să mă 
mulţumesc cu ce mi-a promis, se înşeală al naibii!... Pămîntul de 
la Lesigny, titlul de conte, trei sau patru sute de mii de livre, 
toate astea nu-s de lepădat şi trebuie pus mîna pe ele până 
când se va ivi ceva mai bun!... Şi, mai tîrziu va trebui să mi se 
dea ceva mai mult!... Ce dracu, dacă ai norocul să te afli în 
posesia unui asemenea secret extraordinar cum e cel pe care-l 
am eu, când ai în mîinile tale onoarea unei regine... unei regine 
căreia îi eşti ginere... pentru că despre asta e vorba: eu, Ros- 
pignac, simplu gentilom fără avere voi deveni ginerele reginei 
regente a Franţei!... când ai în mîinile tale o asemenea pradă, 
trebuie să fii ultimul dintre cretini, să te mulţumeşti cu cîteva 
sute de mii de livre!..." 

Lacom, aidoma tuturor ambiţioşilor, încă de pe acum, Rospignac 
nu se mai mulțumea cu o avere pe care nici în visurile sale de 
sărăntoc nu şi-o imaginase atât de frumoasă; pentru moment 
nici nu o avea şi deja se gândea cum s-o sporească, de bună 
seamă prin mijloace necinstite, demne de ticălosul ce era. Şi era 
convins că îşi va atinge ţelurile. 

Această încredere în sine ar fi fost niţel zdruncinată dacă ar fi 
putut vedea privirea lungă şi zâmbetul îngrijorător pe care 
Leonora le lăsă să apese pe spinarea lui, în timp ce se retrăgea. 
O vreme, ea rămase visătoare. Se gândea la Florence. Trebuie 
să ne închipuim că problema cu care se frăminta în mintea ei, 


era deosebit de gravă, ba chiar îi provoca temeri, de vreme ce 
ea, întotdeauna era atât de sigură pe ea şi atât de promptă în a 
lua hotărâri, de data asta părea foarte nehotărâtă. Şi chiar 
atunci când se ridică şi se duse spre camera copilei, avea 
fruntea adiîncită în gânduri, brăzdată de cute adânci, mersul 
tărăgănat, poticnit, oprindu-se adesea; în fine totul arăta că nu 
era sigură de hotărîrea luată. 

XXIV 

SPRE CE TINDEA MANEVRA LEONOREI 

După plecarea lui La Gorelle, Florence se retrăsese în virful 
picioarelor şi se refugiase în camera ei. Avusese norocul să nu 
întilnească pe nimeni, aşa încât putea să-şi spună liniştită că 
indiscreţia pe care tocmai o făcuse nu fusese descoperită şi, ca 
atare, nimeni nu avea s-o afle. 

Din această conversaţie înţelesese două lucruri care aveau 
importanţa lor: mai întîi, numele acestui duşman atât de 
înverşunat care se încăpăţina în umbră s-o distrugă pe maică- 
sa; mai apoi, că primejdia era prezentă şi în fiece clipă ameninţa 
să zdrobească, să cadă pe capul celei pe care o ţintea. 

Revenind în camera ei, Florence începuse să caute mijlocul prin 
care ar fi putut s-o smulgă pe mama ei, pentru totdeauna, din 
ghearele acestei ameninţări, de pierdere publică a demnităţii, 
mult mai înfiorătoare decât o ameninţare cu moartea. 
înnebunită de iminenţa pericolului ajunsese la o concluzie 
îngrozitoare dar care în ochii ei nu era lipsită 

de oarecare logică: dispariţia ei. Numai ea putea să asigure, ea 
singură şi pentru totdeauna liniştea şi protecţia mamei sale. 
Intră Leonora. 

— Copila mea, am o veste proastă pentru tine. Mama ta este din 
nou ameninţată. Şi, de data asta, pericolul este iminent... într- 
atit, încât poate izbucni dintr-o clipă în alta... şi o poate zdrobi 
pentru totdeauna. 

După ce dăduse această lovitură grea, pe care o calculase bine, 
încercă să pună balsam pe rană: 

— Cu toate astea, există un mijloc prin care poate fi salvată... 
Un mijloc ce nu poate da greş... da, am spus bine: fără greş. 
Numai că, asta depinde de tine... Şi nu ştiu dacă vei avea 
puterea să-l faci... Sacrificiul va fi greu, dureros... pentru tine... 
Florence crezu că înţelege la ce ducea această introducere 
neliniştitoare. Crezu că doamna mareşal ajunsese la aceeaşi 


concluzie cu ea şi că îi cerea să se sacrifice ea însăşi. Ea se 
clătină, prinsă din nou de ameţeala spaimei: spaima de nespus 
a morţii... moarte la şaptesprezece ani. Biata ei faţă se crispa 
dureros. Buzele i se decolorară. Privirea ezită. Şi, în mintea sa 
încolţită, se angaja o ultimă luptă, cumplită. 

Dar, fără îndoială, ideea sacrificiului făcuse progrese rapide în 
inima ei, căci ea nu se zbătu mult timp. Şi, cu un accent 
nedefinit, hotărît şi disperat în acelaşi timp: 

— Nu contează suferinţa mea, dacă mama poate fi salvată! 
Spuneţi fără teamă, doamnă, ce anume trebuie să fac. 

— Primejdia ce atîrnă deasupra capului mamei tale vine din 
faptul că ceva nu e în regulă în ce priveşte 

naşterea ta. Dacă această neregulă dispare, dispare o dată cu 
ea ameninţarea. Ce trebuie făcut pentru asta? Pur şi simplu să 
existe o femeie care să fie de acord să declare că eşti fiica ei... 
şi bineînţeles, trebuie să consimţi şi să recunoşti că această 
femeie este mama dumitale. Asta e tot. 

Pieptul lui Florence se ridică într-un suspin de bucurie şi de 
eliberare, asemănător celui pe care l-ar avea un condamnat la 
moarte, când cu capul pe butuc fiind, i s-ar spune că este 
grațiat. într-o clipă fu în picioare. Dreaptă şi foarte palidă, 
întrebă gâfâind: 

— Doar atât?... _ 
— E foarte mult, rosti Leonora, cu o încetineală bine calculată. In 
felul acesta, pierzi orice speranţă de a mai fi vreodată 
recunoscută de mama dumitale adevărată. 

— Dar niciodată n-am sperat aşa ceva! 

— Vei depinde de părinţii dumitale adoptivi, va trebui să-i 
respecţi ca şi cum ar fi adevăratul tată şi adevărata mamă. 

— Am să mă comport ca o fiică supusă şi respectuoasă. Oare vă 
puteţi îndoi, doamnă? Vă implor să credeţi că nu aveți a vă teme 
din cauza mea, ci mai degrabă spuneţi-mi numele acelei 
doamne care va consimţi să facă din mine propria ei fiică. 

— Eu sânt aceea, spuse Leonora cu o simplitate maiestoasă. 

— Dumneavoastră, doamnă! 

— Eu!... Şi n-aş minţi decât pe jumătate, spunînd că eşti fata 
mea, de vreme ce eşti fata lui Concino, care este soţul meu. 

În cîteva minute, toată povestea fu aranjată, după voia 
Leonorei, exact aşa cum o gîndise în mintea ei. Fără nici cea mai 
mică ezitare, Florence a subscris la tot ce a vrut Leonora. lar 


Leonora ştia prea bine că putea avea totală încredere în 
cuvântul ei. 

Deci, totul fusese pus la punct; doar că Leonora n-a scos nici un 
cuvânt, n-a făcut nici un gest de natură s-o facă pe tînăra fată 
să creadă că ar fi luat în serios această maternitate pe care i-o 
impusese. Florence pricepu că nu va găsi nici un fel de afecţiune 
la această 

fiinţă, pentru care nici ea nu simţea nimic. În schimb, nu înţelese 
că i se predase singură, cu miinile şi picioarele legate. 

Leonora plecă, mulţumită de docilitatea fetei, dar nemulțumită 
de ea însăşi. În timp ce se întorcea În cabinetul ei, unde avusese 
loc convorbirea cu Rospignac, se gîndea: 

„Cît priveşte căsătoria ei cu Rospignac... când toată povestea 
asta va fi bine pusă la punct, încheiată în forma voită, când fata 
va fi recunoscută ca fiică legitimă a lui Concino Concini, marchiz 
d'iAncre, şi a Leonorei Dori, soţia lui: când va deveni oficial, 
domnişoara Florence Concini, contesă de Lesigny... adică peste 
cîteva zile... va veni vremea să afle care este dorinţa tatălui ei... 
Şi atunci, dacă se va opune, ceea ce sper din tot sufletul... o 
vom închide în acel soi de mormiînt dinainte de moarte, care se 
numeşte mănăstire... Rospignac nu se va bucura, asta e sigur, 
dar ce să fac, nu e vina mea dacă micuța asta se va încăpăţâna 
să nu-l vrea de bărbat?... Dacă acceptă — ceea ce m-ar mira, 
dar dincolo de toate, se poate 

întîmpla, şi trebuie avut în vedere totul — dacă acceptă, asta 
sigur ar fi supărător, dar atunci va fi la cheremul lui Rospignac... 
care în fine va fi fericit... Or, pe Rospignac îl am la mână, deci 
îmi aparţine. lată o treabă definitiv aranjată, într-un fel sau altul. 
Să nu ne mai gândim." 

În felul acesta ne-a fost dezvăluit, metodic şi riguros, planul 
monstruos conceput de o fiinţă infernală cum era Leonora 
Galigai. Ştim acum că această căsătorie cu Rospignac, minuţios 
pregătită, ca şi cum ar fi pus foarte mult suflet, nu era de fapt 
decât o soluţie de compromis cu care se mulțumea în lipsa altei 
soluţii mai bune. 

Mintea neobosită a Leonorei lucra deja la altceva. Acest altceva, 
o ducea de fapt îndărăt, iarăşi la nefericita copilă pe care o 
condamnase conştient şi fără scrupule. După ce se gândi o 
bucată de vreme, şopti: 


„La Gorelle, asta e bine!... La Gorelle şi Landry Co-quenard ar fi 
şi mai bine!..." 

După ce s-a mai gândit puţin, se hotărî şi sună. Ceru să fie 
chemat Stocco. Nu fu găsit în palat. 

Ea însă ştia că el trebuie să fie pe urmele lui La Gorelle, pe care 
îi ordonase s-o urmărească. Aşteptă în linişte întoarcerea lui. 
când se prezentă, în cele din urmă, şi veni să se încline în faţa ei 
cu un respect exagerat şi uşor batjocoritor, cum obişnuia, rosti 
repede, luîndu-l pe nepregătite: 

— Stocco, trebuie ca în cel mult patru sau cinci zile, să mi-l 
aduci aici pe Landry Coquenard, fostul valet al monseniorului. 

—  Disgrazia!, sări în sus mizerabilul, rostogolindu-şi ochii 
speriaţi, cum vreţi ca în în patru sau cinci zile...? 

— Trebuie!... îl întrerupse Leonora, cu o voce dură. Şi apoi, mai 
blând: 

— Vezi punga aceea de pe bufet?... 

— O văd, signora, spuse Stocco, cu ochii lucind şi gura strimbată 
de o expresie de bucurie lacomă. 

— E plină cu aur... Ei bine, în patru sau cinci zile, vei reuşi sau 
vei rata... Dacă vei reuşi, punga e a ta. Dacă ratezi vei avea 
fringhia şi spînzurătoarea. Acum du-te, nu prea ai timp de 
pierdut. 

Era un asemenea mârâit ameninţător în glasul ei, încât Stocco, 
fără să mai scoată un cuvint, îşi îndoi spinarea de-a lungul 
căreia simţi un fior de gheaţă. Şi plecă abătut, trecându-şi 
inconştient degetele încovoiate peste gâtul foarte slab... ca şi 
cum ar fi simţit deja înlănţuirea ucigaşă a nodului fatal. 

XXV 

PARDAILLAN CONTINUĂ Să ACŢIONEZE... PENTRU ALŢII 

După ce îi dăduse ultimele instrucţiuni jupînului Jacquemin, — 
acest hangiu din Saint-Denis, unde o lăsase pe Fausta, în paza 
lui Gringaille şi Escargasse, — Pardaillan se urcă în şa şi luă 
drumul Parisului. Nu trecuse de ceasurile nouă dimineaţa când 
ajunse, intrând prin poarta Saint-Denis. 

Şi, foarte liniştit, descăleca în faţa hanului Grand-Passe- Partout. 
Coana Nicole dădu fuga să-l primească. Şi, tare bucuroasă îi 
conduse pe veşnicul aventurier, mereu pe drumuri, dacă se 
nimerea şi îi stătea în putinţă să vină să-şi tragă sufletul câtăva 
vreme. 


Bineînţeles, îi pregăti numaidecât, cu mîinile ei albe, un dejun 
copios şi delicat în acelaşi timp. 

Pardaillan, după cât se pare, avea timp berechet şi 
mărturisindu-i că e foarte obosit, avea să se culce preţ de citeva 
ceasuri, deci cam până la două după-amiază. Şi într-adevăr se 
instala cât putu mai bine într-un imens fotoliu cu o grămadă de 
perne. 

Bine învățată cum să se poarte, coana Nicole puse masa la 
îndemiîna lui, aşeză pe ea o farfurie de plăcintele, uscături de tot 
felul, un pahar de cristal foarte fin şi lângă pahar o sticlă intactă 
de vouvray. Apoi văzând că el îşi şi închisese ochii, se retrase 
încet în vîrful picioarelor. 

Nici nu plecase bine şi Pardaillan deschise ochii, întinse mâna şi 
îşi umplu paharul cu licoarea blondă şi scînteietoare. Apoi ridică 
paharul la nivelul ochilor. Părea că admiră bulele de gaz care 
urcau din fundul paharului până la suprafaţă, aidoma unor 
minuscule perle. De fapt nu-şi vedea deloc paharul: se gândea 
cu ochii pierduţi în gol. Aşeză paharul pe masă, la fel de maşinal 
cum îl ridicase, fără să-şi fi muiat măcar buzele. Şi începu să 
mormăie, prost dispus: 

«Pe scurt, ceea ce îi voi spune micuţului rege se va rezuma la 
atât: „Sire, Domnul de Valvert vă aduce patru milioane, pe care 
le-am luat de la duşmanul vostru, Spaniolul. Ca dar din dar, aţi 
putea să-i daţi şi lui o mică parte, adică vreo două sute de mii 
de livre; asta i-ar permite să se însoare cu cea pe care o iubeşte, 
şi care ca şi el nu are nici un ban." De pomană voi răsuci 
lucrurile în fraze, bine ticluite — dacă oi fi ştiind să fac 
asemenea fraze, lucru de care nu sânt tocmai sigur — ei, în fond 
cam asta îi voi spune... nimic altceva. Bun, dar ce va răspunde 
regele?... Pe Dumnezeul meu, va accepta bucuros!... vorba 
cuiva, jocul merită osteneala... Bine, dar eu în ce postură mă voi 
afla?... Ei, fir-ar să fie!...» 

Şi, nervos din cale-afară lovea ritmic marginea mesei cu 
degetele. Apoi, cu un accent ca o pocnitură de 

bici, ca şi cum ar fi vrut să se lovească pe sine, cer-cetîndu-se, 
rosti: 

„Bun, dar eu cum apar în povestea asta?... Pe numele lui Pilat... 
dar sare în ochi!... Voi semăna cu un cămătar evreu care nu dă 
cu împrumut decât o sută de bănuţi!... certându-se taman 
pentru al o sutălea!... Pe toate ciumele din lume, ce să spun am 


avut o idee! Deh, pentru o idee genială trebuie să recunosc... 
este nemaipomenită...!" 

întinse mîna din nou, fără să ştie ce face, luă paharul şi îl goli 
încet. Apoi îl aşeză pe masă atât de brusc, încât cu un zgomot 
sec paharul se sparse la nivelul piciorului. Pardaillan nici nu 
băgă de seamă. Şi pocnindu-şi degetele cu nerăbdare, spuse: 
„Cu toate astea, pe toţi dracii, ar fi drept ca Odet de Valvert să 
primească recompensa ce i se datorează!... Şi cum n-am nici un 
fel de dubii în ce-l priveşte, ştiu sigur că nici nu i-ar trece prin 
minte să ceară ceva!... aşa cum, pe de altă parte, eu l-am 
împins în această aventură nesăbuită, unde putea să-şi lase 
pielea de cel puţin douăzeci de ori şi de unde ar fi un miracol să 
iasă întreg... este deci, foarte drept să-mi fac probleme în 
privinţa lui!... Oh, dar mii de draci, ce-ar trebui să fac?... Pentru 
numele lui Pilat, trebuie să existe un mijloc ceva mai... decent 
decât cel imaginat de mine!... Da, dar trebuie găsit acel mijloc. 
Să căutăm, fir-ar să fie, să căutăm!... Şi fiindcă sânt sigur că 
ideile cele mai bune îmi vin când dorm... ei, să dormim!" 

Şi zicînd acestea, Pardaillan închise ochii şi rămase aşa multă 
vreme fără să-i deschidă, fără să se mişte. Oare dormea? N-am 
prea îndrăzni s-o afirmăm. în 

orice caz, avea aerul că doarme. Asta dură aproape două ore. 
Apoi, deodată se ridică şi strigă bucuros: 

„Pe Dumnezeul meu, iată soluţia cea mai simplă şi cea mai 
bună!... sânt un nătărău că nu m-am gândit la asta mai 
devreme!... Cele două sute de mii de livre?... Concini trebuie să 
le dea, ce dracul. Mai întâi fiindcă nu e strimtorat... e destul de 
bogat!... Şi apoi e vorba de fata lui!... Ce dracu, poate foarte 
bine să-i facă zestre!... îi datorează măcar atât!... Hotărit lucru, 
asta este ideea cea mai bună!... Ştiam eu c-o să-mi vină în 
timpul somnului!... Ei, acum pot să mă duc să-l văd pe micuțul 
rege." 

Şi Pardaillan, vesel ca un cintezoi, cu ochii jucăuşi ca 
întotdeauna când punea la cale o farsă de-a lui, începu să se 
aranjeze. Porni pe jos, cu mîna în şold, cu pas întins, cu nasul în 
vânt, cu mustaţa cuceritoare ca la douăzeci de ani şi fredoniînd o 
melodie de fanfară de pe timpul lui Carol al IX-lea... de când 
avea chiar douăzeci de ani. 

Se duse drept la Luvru. 


Fuseseră date diverse ordine în legătură cu el, căci fu imediat 
introdus în camera mică a regelui. Regele concedie numaidecit 
pe cei cîţiva intimi care-i ţineau companie, favoare ce trezi o 
oarecare gelozie surdă, ca să rămînă singur cu-el. 

Pardaillan rămase singur cu regele preţ de un sfert de ceas. La 
capătul acestor minute spusese tot ce avea de spus. Ba chiar 
obținuse ceea ce vroia, pentru că părea foarte mulţumit. ŞI 
atunci, neţinând seama de uzanţele de la curte care cereau să 
aştepţi ca regele să 

te concedieze, să-ţi arate într-un fel sau altul că poţi pleca, se 
ridică şi spuse: o 

— Sire, vă cer permisiunea să mă retrag, mai am multe de făcut 
în serviciul Maiestăţii Voastre. 

— Mergi deci, cavalere, dacă servicile pentru mine o cer. Mergi 
şi fii sigur că orice s-ar întîmpla voi respecta cele două 
promisiuni pe care vi le-am făcut, să asist personal la căsătoria 
contelui de Valvert şi să-i pretind Domnului d'Ancre să-i dea 
miresei o zestre de două sute de mii de livre. 

Şi continuă cu un zâmbet ironic: 

— O voi face cu atât mai bucuros cu cât îi voi juca o festă 
mareşalului, dar în acelaşi timp îi voi face un serviciu contelui, 
căruia îi sânt dator. 

Şi continuă, cuprins de o bruscă îngrijorare: 

— Dumneata eşti sigur că mareşalul va face ce-i spun? 

— Absolut sigur, sire. 

— Şi dacă refuză? 

— Nu va refuza, sire. 

— Dar dacă?— Ei bine, atunci Maiestatea Voastră va trebui doar 
să repete cuvintele pe care vi le-am spus adineauri şi veţi vedea 
că va deveni maleabil ca o mănuşă. 

— Pe bunul Dumnezeu! rosti regele, cu un zâmbet şi mai subţire 
aproape că mi-aş dori să refuze, numai ca să văd ce efect vor 
avea acele cuvinte. 

— Nu veţi avea această satisfacţie, sire, vă asigur că va accepta 
fără să sufle o vorbă. 

După ce rosti aceste vorbe cu o încredere de nezdruncinat, 
Pardaillan strânse mâna regală ce i se 

întindea, făcu reverenţa cuvenită şi se îndreptă spre uşa. 
Ludovic al XHl-lea îl însoţi. Era o a treia favoare, mai importantă 
şi făcută foarte rar, în comparaţie cu cele dinainte. Dar 


Pardaillan care îl urmărea cu coada ochiului cu o privire ironică, 
înţelese că această din fermă favoare era din interes, că micul 
rege se perpelea din dorinţa de a spune ceva, un lucru pe care 
nu îndrăznea sau nu ştia cum să-l spună şi amina din instinct, 
cât putea, momentul despărțirii. 

Şi Pardaillan nu se înşela. când au ajuns în faţa uşii, regele puse 
mîna lui de copil pe braţul cavalerului, îl opri şi cu ochii lucind de 
o curiozitate copilărească, după citeva ezitări, ca şi cum i-ar fi 
fost ruşine de propria lui curiozitate, spuse: 

— Aşadar, cavalere, pleci... fără să-mi spui care e acea 
agreabilă... acea fericită surpriză, — sânt cuvintele dumitale — 
pe care mi-o va face contele de Valvert? 

Pardaillan începu să rîdă, tare şi limpede: 

— Bine, fiindcă vă roade într-atit curiozitatea, coboriţi pe chei 
puţin înainte de căderea nopţii. Veţi cîştiga cîteva minute... şi 
poate că veţi asista la un spectacol interesant. 

— Ce să spun, nu zic nu!... Mergi cu bine, cavalere şi Dumnezeu 
să te aibă în pază! 

—Ameţii spuse Pardaillan cu un aer foarte serios. Şi de astă 
dată, plecă. 

Pardaillan bătu la uşa căpitanului gărzilor, care s-a arătat foarte 
măgulit de asemenea gest şi care îl primi cu toate onorurile ce i 
se cuveneau. Vizita i-a permis, după propria lui expresie, să 
„omoare o oră". După 

aceea se retrase, condus din nou de Vitry care a insistat să-l 
însoţească până la marea poartă a Luvrului. 

Timp de un ceas Pardaillan umblă hai-hui prin împrejurimile 
Luvrului. Apoi se îndreptă fără grabă spre cheiuri. Trecu de-a 
lungul galeriei Luvrului, trecu zidul lui Carol al V-lea, total 
refăcut, trecînd prin noua poartă, merse prin dreptul palatului 
Tuileries, încă neterminat şi se opri între rîul ce curgea în stînga 
lui şi zidul ce împrejmuia grădina palatului Tuileries, pe care îl 
avea în dreapta. 

Intre Sena şi bastion, era o poartă care, mărită şi reconstruită, 
avea să fie numită vreo douăzeci de ani mai tirziu, Poarta 
Conferinţei. 

Pardaillan merse până la această poartă. Nu trecu de ea. Cu 
ochii lui pătrunzători iscodi râul şi drumul ce şerpuia de-a lungul 
lui, cât de departe i-a permis vederea. Nu-i zări pe cei pe care îi 
aştepta. îşi strînse faldurile mantiei în care îşi ascunse şi chipul, 


urcă pe parapet, se aşeză liniştit şi cu picioarele atârnând 
deasupra şanţului plin cu o apă noroioasă, aşteptă cu răbdare, 
observând cu mare atenţie râul, drumul de lângă mal şi încă un 
drum care, ceva mai la dreapta, dădea drept în strada Saint- 
llonore, aproape de mănăstirea Capucinilor. 

XXVI 

CEEA CE NU PREVĂZUSE PARDAILLAN CARE CREDEA CĂ S-A 
GÎNDIT LA TOATE 

— Pe măruntaiele papei!... Pe măruntaiele diavolului!... 

— Coarnele lui Dumnezeu!... Coarnele tuturor dracilor!... 

Erau, bineînţeles, Escargasse şi Gringaile care după plecarea lui 
Pardaillan, fără pic de eleganţă, dar cu o energie furibundă, îşi 
manifestau în felul acesta emoția violentă provocată de ultimele 
vorbe ale lui Pardaillan. 

Ochii lor alunecau de colo-colo, cu priviri îngrozitoare, îşi arătau 
colții înfricoşători şi îşi ridicau pumnii ameninţători către uşa 
pivniţei. Uşa îndărătul căreia erau închişi Fausta, d'Albaran şi cei 
doi oameni ai lui. 

— Ai auzit, Gringaile, ce-a spus domnul cavaler? bombăni 
Escargasse. 

— Ei, pe sîngele Domnului, da ce, crezi că sânt surd? mugi 
Gringaile. 

Şi, pentru a dovedi că nu este surd, el repetă: 

— S-a zis cu Jehan al nostru, după cum a spus, dacă o vom lăsa 
să scape pe blestemata prinţesă îmbrăcată 

în bărbat... Ceea ce dovedeşte că are legături cu diavolul, căci 
oricine ştie că o femeie care este înveşmîntată ca un bărbat îşi 
riscă salvarea sufletului. 

— Fie ca ea să se pirjolească în fundul iadului până la sfîrşitul 
lumii!... Dar, pe toţi sfinţii, să deschidem ochii Gringaille!... Şi 
dacă prinţesa blestemată, cum spui, şi complicii ei vor încerca 
să ne plimbe cu vorba... 

— îşi vor găsi naşul! N-avea teamă, Escargasse, aceşti mîncăi de 
ceapă crudă şi de năut nu vor fi în stare să întreacă un parizian 
ca mine! 

— Nici un vulpoi bătrîn ca mine. Hai, Gringaille. 

— Hai, Escargasse. 

Intrară din nou în pivniţă. Încuiară uşa de două ori în urma lor. 
Gringaille îşi puse cheia în buzunar. Aveau nişte mutre 
groaznice, de câini înrăiţi, gata să sfâşie orice. Uşa era masivă, 


solidă, şi tocmai o încuiaseră cu cheia. Dar, ca şi cum asta nu 
era de ajuns, s-au instalat între masă şi uşă, gata să interzică 
orice pas, orice apropiere de uşă. Aveau săbiile la îndemină, 
lângă picioare şi îşi încleştară pumnii pe mânerul greu de fier. 
Gestul, adresându-se unor oameni dezarmaţi, căpăta un înţeles 
înfiorător şi la îndemiînă oricui. Din pricina emoţiei li se făcuse 
sete. Umplură două boluri, pline ochi, le goliră dintr-o 
înghiţitură, le umplură din nou, iar le dădură peste cap, apoi le 
puseră pe masă într-un gest brusc şi zgomotos. 

Fausta se aşezase lângă d'Albaran. Din locul în care era, îi 
observa, pe furiş, în tăcere, fără să facă vreun gest ori o 
mişcare, de parcă era împietrită. Cită vreme Pardaillan fusese 
acolo, ea nu le dăduse nici o atenţie. 

Oricum, nu băgase de seamă mutrele astea de brute, de fiare 
sălbatice; de abia acum le vedea. 

„Pardaillan i-a asmuţit împotriva mea, îşi spuse în sinea ei. Şi, în 
felul lor, îmi arată că sânt gata de orice." 

Se îndreptă spre ei. Mersul ei era uşor, nepăsător şi elegant. Se 
mişca într-un anume fel, învăluitor, şoldurile şi umerii legănaţi 
puneau oarecum în umbră incomparabila eleganţă a costumului 
somptuos, ca şi cum s-ar fi descusut. Era o metamorfoză pe cât 
de rapidă pe atât de totală. 

Cu amîndouă mâinile — mâinile ei albe şi delicate — apucă un 
scaun greu, de lemn neşlefuit, şi îl aşeză de partea cealaltă a 
mesei, în faţa lor. Se instala pe el ca şi cum s-ar fi urcat în şa. 
Luă şi ea un pocal de aramă, îl întinse spre ei şi, cu un zâmbet 
cât se poate de familiar, spuse cu o voce metalică: 

— Şi mie mi-e sete!... Hai, turnaţi-mi şi mie, prieteni, vreţi? 

Ei se minunară: 

— La naiba! 

— Pentru Dumnezeu! 

Şi-şi dădură coate. Ceea ce însemna: 

„Atenţie!... Să deschidem ochii!..." 

Pardaillan le spusese foarte limpede şi chiar stăruise ca ei să 
aibă mare grijă şi să-i trateze cu respect pe prizonieri — mai cu 
seamă pe acesta — în fine, să nu le refuze nimic... În afară de a 
le deschide uşa înainte de ora fixată. Aşa încât fură chiar 
bucuroşi s-o servească: îi umplură paharul ras, după obiceiul lor. 
Şi cum era firesc nu se lăsară nici ei mai prejos. 


— În sănătatea voastră, vitejii mei, zise Fausta, apropiindu-şi 
paharul de al lor. 

Ciocniră şi răspunseră politicos: 

— În sănătatea dumneavoastră domnule. 

îşi goliră paharele dintr-o dată. La rîndul ei, Fausta îşi goli 
paharul până la ultima picătură, fără să clipească. Ca şi ei, puse 
paharul pe masă cu un gest brutal. Ca şi ei, plescăi cu limba cu 
un aer mulţumit. 

începură să stea de vorbă. 

Mai bine spus, Fausta, care îşi juca rolul de tînăr senior prost 
crescut şi lipsit de prejudecăţi, îi interogă cu multă dibăcie şi cu 
o fantezie ameţitoare. 

începu să le dea de băut tot timpul. Ei îngurgitau fără probleme 
şi în sinea lor se bucurau. Credea că ea încerca să-i îmbete. Ei 
bine! aşadar erau liniştiţi! Pentru că ei ştiau ce cantitate 
înspăimîntătoare de lichid erau capabili să absoarbă, înainte de 
a deveni măcar euforici. 

Ba îşi făceau chiar o plăcere nemărturisită de a părea niţel cam 
zăpăciţi şi de a vorbi aiurea. Fausta se gîndi că sosise 
momentul, şi aplecîndu-se spre ei, rosti cu o voce plină de 
subânţelesuri: 

— Ascultaţi-mă spuse ea, voi sânteţi săraci... Aş putea să vă 
îmbogăţesc într-o clipă. Ce-aţi spune dacă... 

l-au tăiat vorba cu un hohot de râs ascuţit. Şi înecându-se care 
mai de care şi lovindu-se reciproc cu palme care ar fi răsturnat 
un bou, se distrau pe socoteala ei. 

— ia ascultă, Gringaille, îl auzi pe tânărul domn care spune că 
sântem săraci? Nu zău! ce spui de asta? 

— Bietul om, ce greşeală, face!.... Pe sfântul Eus-taţiu, 
venerabilul meu patron, vă înşelaţi, domnule... Vă înşelaţi 
profund, lamentabil, jalnic. 

Şi amiîndoi, cu un orgoliu exagerat, strivindu-l cu o privire 
încărcată de compătimire dispreţuitoare: 

— Noi, săraci!... 

— Dar fiecare din noi are o sută de mii de livre!... Faustei îi 
pierise zâmbetul. Avea ghinion cu 

siguranţă. Buzele îi tremurau, le strînse pentru a-şi înghiţi 
înjurăturile de furie care erau cât p-aci să ţâşnească. Zâmbetul 
de copil bun se desenă din nou pe gura ei. Şi merse mai 
departe. 


— Sânteţi bogaţi? Cu atât mai bine! Dar ce sânt o sută de mii de 
livre amărite în comparaţie cu un milion?... Un milion pe care vi-l 


Săriră în sus, cu gura căscată. Şi cu aceeaşi voce strangulată: 

— Un milion!... l-auzi!... Coarnele lui Dumnezeul!... 

— Da, un milion!... Un milion, înţelegeţi?... Deschideţi uşa asta... 
şi milionul vă aparţine... Eu vă dau acest milion!... 

Schimbară doar o privire. O singură privire pe furiş. Şi asta 
fusese îndeajuns: se înţeleseră, se puseseră de acord. 

Fausta, cu respiraţia accelerată sub masca ei surâzătoare, văzu 
cum se ridicaseră dintr-o singură mişcare, ca două automate 
acţionate de declanşarea unui resort foarte puternic. Dintr-o 
săritură erau în faţa uşii, amîndoi deodată. lar în mintea Faustei 
izbucni un strigăt de victorie ca o fanfară triumfală: 

„Ai mei sânt!... Vor deschide!... Uite că deschid!..." 

într-o clipă era în picioare, scuturată de un freamăt de bucurie 
delirantă. în sinea ei, se auzea deja un bombănit ameninţător: 
„Ah! Pardaillan, nu ai încă milioanele mele!... între noi doi 
acum!..." 

Şi dintr-un salt uşor de felină îşi luă avînt ca să iasă pe uşa mult 
dorită, pe care tocmai atunci Gringaille o deschisese larg. 

Se năpusti spre uşa larg deschisă, deci... Când... 

În prag, se întîlni cu vîrful săbiei lui Escargasse care, în timp ce 
Gringaille deschidea, avusese grijă să-şi scoată sabia din teacă. 
Vârful acesta foarte ascuţit care i-a rupt tunica de catifea şi i-a 
atins mătasea pielii ei parfumate, îi opri brusc elanul. Era şi 
timpul: încă puţin şi Fausta s-ar fi lăsat străpunsă de sabie din 
vina ei. Aşa s-ar fi încheiat lungul şi tragicul duel dintre ea şi 
Pardaillan. 

— înapoi, pentru sângele lui Dumnezeu! ordonă Escargasse cu 
un accent îngrozitor de dur. Şi cum ea rămăsese locului prostită 
şi făcută praf de speranţa ei năruită, zdrobită de o manieră 
răsunătoare, el făcu un pas înainte, împingind mereu virful 
ameninţător şi repetă: 

— înapoi, ticăloasa lui Dumnezeu, înapoi! Că de nu te tai ca pe 
un pui de găină...! 

Scrâşnind, spumegând şi înjurînd, Fausta se dădu îndărăt ca să 
evite virful de oţel ascuţit care o ameninţa, când în dreptul 
gitului, când al pieptului, aidoma unei fiare care se retrage din 


faţa furcii celui ce o va jupui de piele. Se dădu înapoi până ce 
ajunse la locul din care se ridicase, de cealaltă parte a mesei. 
Abia atunci Escargasse lăsă sabia în jos şi o sprijini pe virful 
cizmei. Şi rămase nemişcat, împietrit:, imagine înfricoşătoare a 
neîncrederii la pândă. 

Atunci, Fausta ridică spre tavan pumnii strânşi, părând gata să 
arunce o anatemă, mormăi o înjurătură cu voce joasă, şi 
răsucindu-se brusc pe călcâie,, se aşeză din nou lângă d'Albaran 
şi se închise într-o tăcere sumbră. 

în timpul acesta, pe coridorul pivniţei, Gringaile făcea un 
scandal infernal, urlând cât îl ţinea gura: 

— Hei, jupînd Jaguemin!... JaqueminL. hangiul dracului!... Ohe! 
Jaquemin! înghiţite-ar iadul!... 

Urla într-atât încât hangiul, crezind că arde pivniţa, cobori 
treptele ca o vijelie şi întrebă plin de îngrijorare ce anume se 
petrecuse. 

— Vino încoace, jupîn Jaquemin, porunci Gringaile, intrînd 
repede în închisoarea improvizată şi se opri în faţa uşii, ceea ce 
îl obligă pe hangiu care îl urmase supus, să rămînă afară, pe 
culoar. 

— Jupîn Jagquemin, continuă Gringaile, pe un ton de comandă, 
vei lua această cheie, ne vei încuia aici de două ori şi nu vei mai 
cobori decât diseară, ca să ne dai drumul la toţi, la ora stabilită 
de domnul cavaler. Ai înţeles? Atunci, hai... Şi mai cu seamă, 
încuie cu grijă. 

Total zăpăcit, jupîn Jaguemin luă cheia ce i se întindea, în mod 
absolut mecanic şi întrebă: 

— Vreţi să vă închid aici împreună cu prizonierii 
dumneavoastră? lată o idee cel puţin ciudată! 

— Ciudată au ba, faci ce-ţi spun... Şi mai repede, te rog. Hangiul 
dădu din umeri cu aerul că spune: „La 

urma urmei, dacă aşa vreţi, mie unul mi-e perfect 

egal!" Dar în timpul ăsta ochii îi căzură pe masă. Văzu că se 
cam înfruptaseră din provizii. Că numărul sticlelor scăzuse 
simţitor. 

Şi arătînd spre sticlele goale, încheie: 

— Mă tem că veţi fi obligaţi să scoateţi limba de un cot, de sete. 
— Drace, nu m-am gindit la asta! murmură Gringaille. Şi, cu 
coada ochiului, îl consultă pe Escargasse care, 

fără să se mişte, fără a întoarce capul măcar, bombăni: 


— La naiba, nu ne putem totuşi lăsa să crăpăm de foame şi de 
sete! 

— Destul că murim de plictiseală! susţinu Gringaille. Şi, 
adresându-se hangiului: 

—  Sânteţi un om cumsecade, meştere Jaquemin, şi vă 
mulţumesc. Aduceţi deci, imediat, mîncare şi vin în cantităţi 
suficiente pentru trei mese. Ce credeţi de cuviinţă, mă bizui pe 
voi. Doar dacă... 

Şi, adresându-se Faustei: 

— Doar dacă nu doriţi să spuneţi ce vă place mai mult. 

Şi cum Fausta ridica din umeri cu o indiferenţă dispreţuitoare: 

— Nu?... Cum doriţi... Haideţi, meştere Jaquemin, dar repede. . 

Şi urcă acesta iar, în căutarea proviziilor. Nu dură mult. In 
câteva minute se întoarse cu patru coşuri imense. Uşa se 
întredeschise. Gringaille băgă înăuntru cele patru coşuri aduse 
de hangiu, unul câte unul. Apoi intră înăuntru. In spatele lui, 
Jaguemin încuie uşa de două ori. 

De data asta, nemaifiindu-i frică de nimic, Escargasse îşi băgă 
sabia în teacă liniştit şi veni să-l ajute pe 

Gringaile să aşeze ca lumea mîncarea şi băutura. În timpul ăsta 
Fausta, retrasă lângă d'Albaran, era cufundată într-o meditaţie 
sumbră. Era atât de absorbită, încât nu-şi dădea seama că, 
lângă ea, rănitul se agita, gemea înfundat, încercînd să-i atragă 
atenţia, dar fără s-o trezească pe a celor doi vijelioşi, care se 
îndeletniceau cu diverse treburi în jurul mesei. 

Văzând că nu reuşeşte s-o scoată din starea ei, dAlbaran făcu 
un efort disperat şi, palid, cu buzele strinse, cu fruntea plină de 
broboane de sudoare reci, înghiţindu-şi cu stoicism tipetele de 
durere, ridică cu greu braţul rănit şi reuşi să apuce tunica 
Faustei, să tragă destul de tare de ea pentru a o aduce la 
realitate. 

— Te doare, sărmanul meu d'Albaran? şopti ea coborîndu-şi 
privirea spre el. 

Rănitul, istovit de efortul dureros pe care îl făcuse, se încorda 
cât putu ca să nu leşine. N-a avut puterea să-i răspundă 
imediat. Cu toate astea, avea ceva să-i spună. O pironi cu 
privirea cam prea insistent cu ochii lui înfierbîntaţi, unde părea 
că i se strânsese toată viaţa. Fausta a înţeles că voia să-i 
vorbească. Şi a mai înţeles că ceea ce avea să-i spună era deo 
importanţă capitală, pentru ea. 


Foarte încet, cu nenumărate precauţii, în aşa fel încât să nu-l 
atingă, pentru că vedea că este la capătul puterilor, Fausta se 
aplecă deasupra lui, îşi apropie urechea de buzele lui, aşa încât 
gigantul rănit, într-o respiraţie gifiită, rosti un cuvînt... un singur 
cuvînt! 

Ea se adună un pic şi, faţa în faţă, îl întrebă din ochi. El îi 
răspunse în acelaşi mod, lăsînd să cadă o privire asupra lui. 
Atinse locul pe care i-l arătase. Avea 

acolo un buzunar. Cu o mînă uşoară şi îndeminatică, căută în 
interior. Totul fu făcut cu o rapiditate extraordinară. 

Când îşi retrase mina, ţinea un obiect care era probabil foarte 
mic, pentru că nu se mai putea zări în pumnul ei mic, închis. lar 
în adîncul ochilor ei întunecaţi era o licărire victorioasă. 

Şi atunci, la rîndul ei, îşi apropie buzele de urechea celui rănit şi 
îi şopti cîteva cuvinte. Dintr-o mişcare a pleoapelor îi răspunse 
că a înţeles şi se va supune. Apoi închise ochii şi păru că 
aţipeşte. 

Fausta se ridică, se îndepărtă uşor de cei doi care, mult prea 
preocupaţi de treaba lor, nu dăduseră nici o atenţie acestei 
întîmplări care, de altfel, nu durase nici măcar un minut. În plus, 
chiar dacă ar fi observat, tot n-ar fi dat nici o importanţă: rănitul 
gemea, ea se aplecă să-l liniştească, să-l încurajeze cu câteva 
vorbe bune. Nimic mai normal! 

Doar că acum, apropiindu-se de ei, Fausta îşi reluase atitudinea 
nonşalantă, acelaşi zâmbet cumsecade ca mai adineauri, când 
stătea la masă cu Escargasse şi Gringaille şi ciocnea amical cu 
ei. Avea un aer serios şi controla vinurile. 

Cu o vizibilă satisfacţie se uita la sticlele de Anjou, singurele 
care păreau să o intereseze. 

— Oh, ce bine, zise ea, iată un vin creştinesc! Şi apoi, brusc 
îngrijorată: 

— Rămâne de văzut, dacă e bun. 

— E uşor de verificat, spuseră ei. 

În cîteva clipe, două sticle erau desfăcute, şi paharele umplute. 
Se aşezară toţi trei. Ciocniră. După 

cum le era obiceiul, Escargasse şi Gringaile goliră paharele, 
dintr-o înghiţitură. 

— Grozav! spuse Escargasse. 

— Un deliciu! spuse Gringaille. 


Fausta gustă vinul încet ca un fin cunoscător. Şi după câteva 
înghiţituri, rosti: 

— Merge. 

Apoi puse paharul pe jumătate plin, în faţa ei. 

Sporovăiră din nou. Escargasse şi Gringaille nu mai aveau nici 
cea mai mică grijă. Fausta părea resemnată cu soarta ei. lar ei 
îşi spuneau că, fără îndoială, era cel mai bun lucru pe care îl 
avea de făcut, fiindcă nu mai putea conta pe ei, să-i deschidă 
uşa. După ce fuseseră excesiv de neîncrezători, acum erau prea 
nepăsători. 

La sugestia Faustei, scoaseră din buzunar cărţi de joc. Şi începu 
să joace cu ei. 

Asta dură cam o jumătate de ceas. După aceea, d'Albaran 
începu să se agite şi să geamă. Absorbiţi de jocul lor, la început 
nu băgară de seamă. Gemetele lui d'Albaran, erau din ce în ce 
mai sonore, mai ascuţite. Intr-atit încât, în fine, Escargasse şi 
Gringaille le auziră. Fiindcă ea — şi asta făcea parte din comedia 
pe care o juca — se arăta atât de înverşunată să cîştige la cărţi 
încât uitase de toate şi ei fură nevoiţi să-i atragă atenţia că 
rănitul avea cu siguranţă nevoie de îngrijiri, şi că ar trebui să 
întrerupă, pentru o clipă, partida. Fausta încuviinţă, destul de 
prost dispusă. 

Ei doi se ridicară şi rideau de proasta ei dispoziţie. Se apropiară 
de rănit, văzură că pansamentul nu stătea la locul lui şi că 
trebuiau să-l facă din nou. 

— Puţină răbdare, spuseră ei, în cinci minute se rezolvă. 

îşi văzură de treabă conştiincios, fără să-i mai dea ei vreo 
atenţie, fără să bănuiască nici cel mai mic rău. 

Fausta se ridică şi îşi făcu de lucru, umplînd cele trei pahare. 
întoarse uşor capul în direcţia lor. îi văzu aplecaţi deasupra lui 
d'Albaran, foarte ocupați de el, cu spatele la ea. Cu gesturi iuți, 
de o vioiciune deosebită, în acelaşi timp metodic calculate şi 
executate, se aplecă peste paharele lor şi întinse mâna 
deasupra acestor pahare. 

În acea mînă ţinea obiectul pe care îl găsise în buzunarul lui 
d'Albaran: un flacon mic umplut cu o licoare albă, clară ca apa. 
La întîmplare, ea lăsă să cadă aproximativ jumătate din 
conţinutul flaconului într-un pahar şi apoi vărsă restul în celălalt 
pahar. 

După ce-i făcură pansamentul s-au întors cu toţii la masa de joc. 


De cum se aşezară, Fausta puse mîna pe paharul ei, îl ciocni cu 
al lor şi le ură sănătate: ceea ce nu era decât un mod de a-i 
forţa să-şi golească paharele. Ceea ce şi făcură. Numai că după 
ce-au băut, s-au strimbat. Şi priviră fundul paharelor cu dezgust. 
Au făcut asta fiindcă aşa le-a venit. Nu bănuiau nimic rău. 

— Ce naiba e cu zeama asta înfiorătoare? ziseră ei în cor. 

— Fără îndoială, un rest din sticlă care s-a acrit puţin, explică 
Fausta cu cel mai natural ton din lume. 

Luă o altă sticlă, şi umplu din nou paharele zicînd: 

— Hai să vedem ce gust are sticla asta. 

De data asta nu mai aveau încredere: nu era vorba de ea, ci de 
vin. în loc să golească paharul dintr-o sorbitură, aşa cum făceau 
de obicei, au gustat doar, fiindcă se temeau de vin. Dar se 
liniştiră. 

— Ei, e bine! zimbi Escargasse şi puse mina pe cărţile de joc. 

— Să fie într-un ceas bun! spuse Gringaille. Şi continuă prudent: 
— De acum încolo nu mai bem ce e pe fundul sticlelor. 
Incidentul n-a avut urmări. îşi reluaseră locurile la masă. După 
vreo zece minute, Fausta care îi observa cu coada ochilor, a 
avut satisfacția să constate că drogul dat de ea începea să-şi 
arate efectele: se clătinau ca şi cum erau beţi, dădeau mereu 
din cap, căscau gata să-şi rupă maxilarele, făceau eforturi 
disperate să-şi ţină ochii deschişi fiindcă pleoapele se 
încăpăţinau să se închidă ca şi cum deveniseră dintr-o dată de 
plumb. 

îşi dădeau seama că nu se simțeau bine. N-au prea avut timp 
să-şi dea seama de ce natură era răul. In ultimă instanţă efectul 
se produse cu o viteză fulgerătoare, mai întîi la Escargasse. 
Deodată se îndoi din mijloc, încercă să se agaţe de masă, nu 
reuşi, alunecă de pe scaun şi se rostogoli pe dalele pivniţei şi 
rămase nemişcat. 

Desigur că nu era mort de vreme ce se puse imediat pe sforăit. 
Văzîndu-l pe Escargasse rostogolit pe jos, în ochii tulburi ai lui 
Gringaille se aprinse o licărire de inteligenţă. Se prea poate să fi 
înţeles atunci că „blestemata de prinţesă reuşise să-i tragă pe 
sfoară", oricât 

ar fi fost ei de parizieni din Paris şi vulpi bătrîne, aşa cum se 
recomandau. Prea târziu. Făcu un efort disperat pentru a-şi 
reveni, buzele lui se agitară uşor dar nu lăsară să treacă nici un 


sunet. Căzu şi el alături de prietenul lui. Şi începu să sforăie la 
fel de vârtos. 

Fausta se ridică. Primul ei gest fu să se uite la ceas. Şi zimbi. 
Făcu un semn celor doi servitori care până atunci stătuseră 
întinşi în culcuşurile lor, dormind... sau făcându-se că dorm. Se 
năpustiră asupra celor doi adormiţi şi întâi de toate le luară 
armele. În timpul ăsta, Fausta se interesa cu calmul ei neclintit: 
— Cită vreme o să doarmă aşa? 

— Cel puţin până la patru după-amiază, preciza d'Albaran. 

— E de-abia nouă dimineaţa, calculă Fausta: la ora patru îmi voi 
fi terminat treaba demult, cel puţin aşa sper. Dar nu contează, 
trebuie prevăzut totul, chiar imposibilul, îi vei păzi până la ora 
opt seara. 

Cei doi oameni ai lui d'Albaran îi înmînară în mod respectuos 
cele două săbii luate de la Gringaille şi Escargasse ca şi cele 
două pumnale zdravene pe care le găsiseră în buzunarele 
interioare ale tunicilor lor. Fausta alese sabia care i păru cea 
mai bună, o puse la brîu de îndată, fără ca pe chipul ei impasibil 
să se fi putut descoperi cea mai vagă urmă de emoție sau de 
satisfacţie. Şi întrebă dacă se simțeau în putere să fie alături de 
ea. După ce ei i-au răspuns afirmativ, se uită la ei iscoditor. 
Alegerea ei era făcută: 

— la sabia asta, spuse ea unuia dintre ei. Vei veni cu mine la 
Paris. 

Apoi, întorcîndu-se spre celălalt: 

— la pumnalul ăsta. Vei veghea asupra stăpânului tău până 
când va sosi litiera pe care i-o voi trimite ca să-l aducă şi pe el. 
Dintr-un singur gest îi adună pe toţi în jurul lui d'Albaran şi le 
dădu instrucţiuni clare şi exacte ca întotdeauna, instrucţiuni pe 
care îi puse să le repete pentru a fi sigură că înţeleseseră ce 
aveau de făcut. Apoi se uită din nou la ceas. 

— Fiţi atenţi, spuse ea, hangiul va cobori în curând. Cu toţii erau 
pregătiţi să facă manevra care fusese 

deja pusă la punct. Cel înarmat cu pumnalul îl ţinea deja în 
mînă. _ 

Trecură câteva ninute. Hangiul nu se arăta. In nerăbdarea ei, îşi 
mai controla o dată ceasul, să se convingă că nu se înşelase. 
Nu, nu se înşelase. Lovind uşa cu mînerele spadelor, începură să 
facă zgomot. In acelaşi timp, cei trei strigau din toate puterile. 
Dar nici vorbă să apară jupiîn Jaguemin. 


— Hangiul ăsta nenorocit a uitat probabil ora fixată, zise ea. Să 
aşteptăm. F 
În accentul ei cu greu se putea observa o oarecare enervare. În 
fond, de ce s-ar fi enervat şi de ce şi-ar fi "făcut griji? Avea 
destul timp. Chiar mai mult decât avea nevoie. Bineînţeles că ar 
fi preferat să se ştie afară, la aer şi liberă, dar, în fine, nu era 
vorba decât de o amiînare de cel mult o oră. 

Da, numai că acea oră trecu, şi următoarea, şi încă una fără ca 
hangiul să fi dat vreun semn de viaţă. Deşi oamenii Faustei nu 
conteneau să facă o gălăgie 

înfiorătoare, care era cu siguranţă auzită la etajul de deasupra. 
Urmară implacabil alte ore, una cîte una căzură în neant, fără să 
se fi produs nici o schimbare în această situaţie de aşteptare 
îngrijorătoare. Apoi sosi momentul cînd, după socotelile lui 
d'Albaran, Gringaille şi Escargasse aveau să iasă din somnul lor 
letargic. Aşa încât îi legară zdravăn, şi le puseră două cîrpe la 
gură, în chip de căluş. 

în fine, către orele şase seara, în clipa în care Fausta pierduse 
orice nădejde, urechea ei exasperant de atentă, auzi un zgomot 
slab, depărtat. 

într-o clipă fu la uşă în care bătu de două - trei ori. 

— Acum! acum! răspunse vocea jupînului Jac-quemin. 

Auzi pasul greu al hangiului care se apropia, zgomotul cheii în 
broască,scîrţiitul, o dată, de două ori... 

Şi jupîn Jacquemin, nebănuind absolut nimic, avînd în braţe o 
grămadă de sticle, fu pocnit din plin de uşa din stejar masiv, 
proiectat într-un fel de vârtej cu o violenţă îngrozitoare, scoase 
un urlet de durere, şi pe jumătate doborit, căzu la patru paşi mai 
încolo, într-un zgomot infernal de sticle sparte. Şi nu încasase 
tot: nici nu căzuse bine şi cel cu pumnalul se năpusti spre el, îl 
apucă de guler, îl trase înăuntru, încuie uşa de două ori şi îşi 
puse cheia în buzunar. Apoi profitind de ameţeala hangiului, îi 
legă mâinile şi picioarele cât ai clipi. 

Fausta se aviîntase pe scări fără să mai dea vreo atenţie celor ce 
se petreceau în spatele ei. Cel căruia îi dăduse sabia fu 
numaidecât în urma ei. 

Din câteva salturi urcă treptele scării, traversă sala de mese şi 
se năpusti în grajd. Nu pierdu timpul ca să nşeueze calul. Se 
mulţumi să-i pună friul şi zăbala, sări pe el şi înfigindu-şi 


pintenii, porni într-un galop nebun, avînd în cap un singur gând 
lucid: 

„De-ar fi să fac să pleznească zece cai, trebuie să ajung înaintea 
de căderea nopţii... înaintea contelui de alvert!... Voi ajunge cu 
orice preţ!... 

XXVII 

CAPCANA 

în timp ce se petreceau scenele pe care tocmai le-am povestit, 
Odet de Valvert şi Landry Coquenard, nemaiîntilnind oprelişti în 
drumul lor, îşi continuaseră drumul în pas întins. 

— Domnule, spuse deodată Landry Coguenard, iată-ne ajunşi la 
Rueil, unde trebuie să mă duc ca să execut ordinele ce mi le- aţi 
dat, deci am să vă părăsesc. Vreţi să-mi spuneţi unde ne vom 
întîlni după aceea? 

— Mai degrabă tu, care cunoşti atât de bine ţinutul, va trebui să- 
mi spui unde să te aştept. 

— Ei bine, domnule, dacă nu aveţi nimic împotrivă, vom ajunge 
la drumul dinspre Saint-Germain care se află la stînga noastră la 
aproximativ două sute de verste de aici. 

Se uitară la drumul dinspre Saint-Germain. Acolo, Landry 
Coquenard, după ce îi dădu stăpânului său cele mai exacte 
precizări, o luă drept spre Rueil care se afla la aproximativ două- 
trei sute de verste de acolo. Valvert, de astă dată mergind la 
pas drept înainte o apuca 

pe drumul cel mare care se apropia din ce în ce mai mult de 
râu. Trecu prin dreptul unei case pe care mai degrabă o ghici 
decât o văzu, ascunsă îndărătul unor fortificaţii şi despre care 
Landry îi spusese că era „maison noble de la Malmaison" (casa 
nobilă de la Malmaison). 

Ceva mai departe, drumul şerpuia chiar pe malul râului. Se opri, 
descăleca şi cobori pe țărm. îşi legă calul de un trunchi tînăr, 
acesta începu să pască liniştit iar el se aşeză jos, la rădăcina 
unui fag uriaş. 

Odet de Valvert, visînd cu siguranţă la iubita lui, Florence, 
aşteptă acolo preţ de două ceasuri. În fine, apăru şi Landry 
Coquenard care se făcuse auzit deja datorită galopului calului. Şi 
de cum îl zări, Valvert îi strigă: 

— Sper că n-ai uitat proviziile? 

— Cum era să fac aşa ceva îl linişti Landry Coquenard, mor de 
foame, domnule, şi mă usuc de sete! 


— Şi căruţa? 

— Vine imediat. Doar vă închipuiţi, domnule, că nu era s-o 
aştept. 

—Bine ai făcut, încuviinţă Valvert, pentru că, la rîndul meu, mor 
de foame şi mă usuc de sete. 

Landry Coguenard descăleca uşor, scoase cele două coşuri de 
pe cal şi-l legă de un copac, aşa cum făcuse şi stăpânul lui. 
După aceea, aşeză pe iarbă conţinutul coşurilor şi mişcîndu-şi 
maxilarele de o manieră semnificativă pronunţă cu o evidentă 
satisfacţie: 

— lată ceva care ar putea să dea forţe şi unui mort, domnule. 

Se aşezară ca doi egali, cu o foame asemenea şi începură 
masacrul proviziilor. Cu siguranţă că aveau 

motive să creadă că au timp berechet pentru că nu se grăbeau 
deloc. 

O căruţă mare dar goală, trasă de doi cai puternici şi mînată de 
un ţăran, sosi pe când erau la mijlocul mesei. Ţăranului i se 
spuse să aşeze căruţa mai la umbră, cât mai aproape de țărm şi 
să aştepte. Şi ca să nu se plictisească prea tare, la porunca lui 
Valvert, Landry Coquenard îi dădu o piine, o sticlă de vin, o felie 
imensă de pate şi o bucată de pui, din care lipseau aripile şi 
pulpele. 

Cînd, în cele din urmă au încălecat, trecuse de ora două, după- 
amiază. Cam pe la aceeaşi oră, Pardaillan pleca spre Luvru. 
Porniră la pas, lăsînd căruţa în grija ţăranului căruia Valvert îi 
dăduse anume instrucţiuni. 

Au mai înaintat cam un sfert de leghe. Deodată Valvert strigă: 
— Uite, ăştia sânt oamenii noştri! 

Şi arătă spre un grup de cavaleri, care erau destul de departe, 
dar veneau şi ei la pas în întîmpinarea lor. 

— Şi iată şi vasul! replică Landry, arătînd spre un vas destul de 
mare care urca încet pe cursul rîului şi care părea remorcat de 
grupul de cavaleri, la oarecare distanţă în faţa lui. 

— Fii atent, Landry, sublinie Valvert, e momentul să fim foarte 
precauţi şi să nu ne trădăm. 

Şi în aceeaşi clipă Valvert porni înainte la trap. Landry 
Coquenard, care până atunci stătuse alături de el, lăsă o 
distanţă de patru paşi şi îl urmă ca un valet bine stilat. 

În fruntea micului grup, în întîmpinarea cărora mergeau, se afla 
comandantul trupei, singur. Fără 


îndoială că era un gentilom. Un gentilom care îşi trăda originea 
prin aerul acela de snobism, de om care priveşte de sus, pe 
vremea aceea propriu cavalerilor spanioli. 

Când ajunse la zece paşi, în faţa gentilomului, Valvert îşi domoli 
calul şi merse la pas. Acesta, înțelegând că lui i se adresa 
primirea, se opri şi aşteptă, bine proptit în şa. Valvert se opri şi 
el la doi paşi de gentilom şi îşi ridică pălăria. Celălalt făcu la fel. 
Valvert se înclină ceremonios, peste grumazul calului, salut la 
care i se răspunse după toate regulile protocolului şi, foarte 
politicos, i se adresă pe un ton de comandă care avea un accent 
de ofiţer vorbind subalternului: 

— Domnule, spuse el, sânt comandantul pe care îl aşteptaţi şi 
căruia trebuie să-i predaţi conducerea trupei dumneavoastră. 
lată ordinul meu de serviciu. Veţi avea deci, amabilitatea de a 
vedea ce scrie în el. 

Spaniolul luă hirtia. O citi cu atenţie şi verifică sigiliile şi 
semnăturile cu şi mai multă atenţie. 

— Oare am onoarea să mă adresez domnului conte d'Albaran? 
întrebă el. 

— Nu, domnule. Eu sânt contele de Valvert, gentilom francez, în 
serviciul Alteţei Sale, ducesa de Sorrientes. 

— Ah!... Mi s-a spus că voi fi întîmpinat, probabil, de contele 
d'Albaran. 

Spunînd asta, spaniolul îl examina pe Valvert cu o privire 
încărcată de neîncredere. Fără să se tulbure, acesta răspunse cu 
un aer indiferent: 

— într-adevăr, contele d'Albaran trebuia să vă întimpine. Dar 
contele chiar în dimineaţa asta, a primit o frumoasă lovitură de 
spadă care l-a țintuit la 

pat pentru cîteva zile. Alteța Sa a binevoit să mă desemneze pe 
mine pentru a-l înlocui... De altfel, v-aş atrage atenţia, domnule, 
că în ordinul de serviciu pe care l-aţi citit, şi încă foarte atent, 
ireproşabil fie zis, nu este menţionat nici un nume. Vă ordonă 
numai să vă supuneţi aducătorului. 

— Este adevărat, recunoscu spaniolul. Şi, după o imperceptibilă 
ezitare: 

— Eu şi oamenii, mei sîntem la ordinele dumneavoastră, 
domnule. 


— Atunci, îmi veţi face onoarea să mă însoţiţi până la poarta 
Saint-Honore. Acolo ne vom despărţi şi veţi putea să vă 
conduceţi oamenii... acolo unde ştiţi că trebuie s-o faceţi. 
Spaniolul, ale cărui vagi bănuieli păreau înlăturate pentru 
moment, se înclină în semn de supunere. Valvert avea în stînga 
pe cel ce putea fi considerat locotenentul lui. în spatele lor, cam 
la patru paşi, ţeapăn şi impasibil, venea Landry Coquenard, 
pregătit pentru orice... în spatele lui Landry înainta mica trupă 
spaniolă. lar în spatele trupei, vasul încărcat cu butoiaşe, 
aluneca uşor pe valurile liniştite ale râului, manevrat de doi 
marinari cu staturi de uriaşi. 

Ajunseră la castelul de la Chaussee, nu departe de locul în care 
Valvert lăsase căruţa goală. Landry Coquenard, ţăranul pe care 
îl adusese, cei doi marinari şi cavalerii spanioli se puseră 
numaidecât pe treabă. In mai puţin de jumătate de ceas, 
butoiaşele, deci încărcătura vasului fuseseră transportate în 
căruţă. 

Cei doi marinari se urcară din nou pe vas şi se îndepărtară 
vâslind. Valvert şi Spaniolul porniră în 

frunte. în spatele lor, vehicolul greu acum de atita încărcătură 
se urni din loc condus de ţăranul proprietar şi păzit îndeaproape 
de Landry Coquenard, care mergea lângă căruţaş. Cavalerii 
spanioli închideau convoiul. 

Mergând la pas, trupa traversă Sena Meuylei la unde podul era 
în construcţie, şi trebuie să credem că nu era prea solid 
construit, de vreme ce, cu vreo douăzeci de ani mai tirziu, avea 
să se dărime în parte. La Neuilly, nu mai aveau decât o leghe 
până la poarta Saint-Honore. Ca să o parcurgă, pentru că 
înaintau atât de încet, obligaţi fiind de caii ce trăgeau din greu 
căruţa prea încărcată, aveau nevoie de o oră încheiată. 

Exact în acelaşi timp, Fausta, regăsindu-şi libertatea, galopa cu 
toată forţa pe drumul dinspre Saint-Denis, hotărită să facă să 
plesnească zece cai, dacă aşa ar fi trebuit, şi cu orice preţ, să 
ajungă la Paris înaintea contelui de Valvert, aşa cum spusese, 
de altminteri... . 

Numai că Valvert, habar n-avea că Fausta fusese făcută 
prizonieră de Pardaillan. Şi cum ei se înţe-leseseră ca Odet să 
ajungă pe înserate, socoti că era puţin prea devreme, cam o 
jumătate de ceas şi hotărî să se oprească o clipă la Neuilly. 


Acest popas a fost primit de toţi oamenii cu semne de bucurie 
vizibile şi chiar zgomotoase. Aşa încât poposiră la un han unde îi 
ospăta pe toţi cu o omletă fierbinte, bine prăjită şi cîteva felii de 
friptură rece. Totul stropit cu un vinişor limpede din 
împrejurimile Parisului, proaspăt scos din pivniţă, de îţi gidila 
deosebit de plăcut gitlejul şi-ţi venea să-l bei ca pe apă. 

Masa dură doar atât cât îşi propusese Valvert. Porni din nou la 
drum. Ajunse la un cătun ce se numea Roule. N-avea decât să 
meargă drept înainte ca să fie la poarta Saint-Honore. Dar 
intenţia lui era să ajungă la poarta cea mică a Luvrului, cea care 
dădea pe chei. Ca atare, după ce trecu podul care la ieşirea din 
Roule trecea peste gura de scurgere, mărginită de sălcii (care la 
vremea aceea, mai curgea sub cerul liber şi se afla la marginea 
acestui drum vărsîndu-se mai apoi în Sena, cam la nivelul 
localităţii Chaillot), o luă la dreapta pe un drum lateral, care îl 
conduse din nou pe malul râului. în cele din urmă ajunse la acea 
poartă despre care am spus că se afla între bastionul Tuileries şi 
Sena, unde de altminteri îl lăsasem pe Pardaillan, aşezat pe 
parapet, la pândă. 

încă nu se întunecase. Dar lumina zilei scădea, încet, încet. Cu 
toată umbra ce se lăsa, ochii pătrunzători ai lui Pardaillan 
văzură, de departe, micul grup de oameni înaintînd. Se ridică şi 
părăsi punctul de observaţie, apoi se duse să arunce o privire pe 
chei, dinspre partea Luvrului. Pe chei nu era absolut nimeni, 
până spre poarta Neuve. Se ascunsese îndărătul unei porţiuni de 
zid ieşită în afară. 

Valvert, căruţa şi escorta lui, trecură prin poartă şi se opriră; 
acolo hotărise el să se despartă de spanioli, înainte de plecare, 
hidalgo-ul şi cu el schimbară politeţurile de rigoare. După aceea 
îl sfătui: 

— Luaţi-o de-a lungul zidului grădinii, apoi faceţi dreapta spre 
casele de acolo; veţi ajunge la poarta Saint-Honore. Nu este atât 
de întuneric încât să nu întiîlniţi pe strada Saint-Honore vreun 
trecător suficient de amabil ca să vă arate drumul şi, la nevoie, 
chiar să vă conducă. 

Valvert mai rămase o clipă în locul în care tocmai îşi luase 
rămas bun de la spanioli, aşteptind să-i vadă depărtîndu-se cât 
de cît. când nu-i mai putu vedea, aproape convins că nu se vor 
mai întoarce, se uită la Landry Coquenerd şi porunci: 


— La drum, Landry... şi fii cu băgare de seamă să nu cumva să 
naufragiem în port!... 

— Vom veghea ca să nu cumva să ni se întîmple asemenea 
nenorocire, răspunse Landry. 

Le ardea de glumă la amindoi. Ca şi Pardaillan, nu erau prea 
îngrijoraţi şi îşi considerau expediţia aproape terminată. Numai 
că din faptul că nu-şi făceau nici o grijă nu trebuie înţeles că 
renunţau la orice precauţii. Dimpotrivă, erau mai atenţi decât 
oricînd nevrând, aşa cum o spuseseră, să se înnece ca ţiganul la 
mal, şi încă din vina lor. 

Valvert porni în frunte. înainta la pas, cu urechile ciulite, 
scormonind cu ochi atenţi cheiul pustiu, peste care vălul serii 
cădea încet. Oricum, ţinea mîna pe mînerul spadei, gata oricind 
s-o scoată din teacă. 

La foarte mică distanţă în urma lui venea faimoasa căruţă. 
Landry Coqguenard mergea lângă unul din cai. Țăranul era 
aşezat pe capră cam la nivelul scîndurilor, cu biciul trecut pe 
după git şi nu mai contenea să mormăie ca un refren obsedant: 
cuvîntul cai; căruţa era a lui, dar era singura avere şi era 
îngrijorat în privinţa cailor. 

îşi urmă drumul până la poarta Neuve şi trecură pe sub ea. Erau 
aproape de ţintă. Peste un minut sau două misiunea lor va fi în 
sfîrşit încheiată. 

în momentul acela, Valvert zări un mic grup care venea spre el, 
în goana mare. Erau, cel puţin, vreo douăzeci. Şi nu aveai cum 
să te înşeli, în privinţa intenţiilor lor, dat fiindcă toţi aveau 
săbiile în mînă. Era Fausta. Deci, se ţinuse de cuvânt. Dar fusese 
silită să treacă mai întîi pe la ea şi să ea oamenii cu care 
apăruse aici. Or, asta a făcut-o să piardă cîteva minute. 

Cu toate acestea, ea era totuşi în avans faţă de Valvert. Şi dacă, 
în acest moment, ea se lansase pe drumul care mergea de-a 
lungul râului, pe urmele lui Valvert, ea ar fi putut să-l aştepte 
înainte ca el să se fi despărţit de escorta de soldaţi spanioli. 
Atunci Valvert s-ar fi găsit între trupa ei şi acei soldaţi spanioli 
de care s-ar fi făcut recunoscută. Atunci acţiunea ei de a reintra 
în posesia banilor ar fi reuşit în mod sigur. 

Dar, Fausta, care aştepta un vas, nu se gîndise decât la acest 
vas. Ea venise direct la chei şi, aproape un sfert de oră, ea n-a 
pîndit decât râul. Nu-i venise ideea, altfel destul de simplă, că 
încărcătura vasului putea să fi fost transportată pe un vehicul 


oarecare. în felul acesta, Valvert sosi la poarta Luvrului fără ca 
ea să bage de seamă. 

Este adevărat că mai avea de făcut doar cîțiva paşi. Nu 
contează, ea era acum acolo, bine anturată şi spera să-l 
împiedice să parcurgă aceşti paşi şi să pună stăpinire pe căruţa 
care conţinea ceea ce-i aparţinea ei. 

Imediat ce văzu grupul înarmat în fruntea căruia se afla 
„turbatul" cu care avusese de-a face dimineaţă, Valvert avea şi 
el sabia în mînă. Se întoarse şi spuse: 

— Atenţie, Landry, va trebui să-i călcăm în picioare pe indivizii 
ăştia! 

Apoi, adresându-se ţăranului: 

— Dă bice cu amîndouă braţele, altfel nu răspund de caii 
dumitale! 

— îi vom călca, domnule, răspunse liniştit Landry Coguenard. , 
Şi după această asigurare, îşi scoase sabia şi începu să înţepe 
crupa calului, care necheză de durere. lar ţăranul mormăi: 

— Treaba asta n-o să mă mai prindă, să mă apuc eu să-mi 
închiriez caii unor smintiţi de teapa ăstora. 

Şi, în timp ce protesta, îşi apucă biciul şi pocnind pe rînd, dădu o 
mulţime de lovituri cailor, însoţite de strigăte de incitare. Caii, 
loviți rău şi sîngerînd, nechezară, se opintiră, dar îşi întinseră 
muşchii într-un efort îngrozitor şi o porniră în galop. 

Şi harabaua pe care o trăgeau, scîrţiind din toate încheieturile, 
tîrîndu-se şi poticnindu-se,, într-un zgomot infernal de fierărie, 
catadicsi să pornească repede, cu mişcări dezordonate. 

— Opriţi!... 

— Nu se trece pe aici! zbierară două voci în acelaşi timp. 

— Ba trec!... Şi strivesc! răspunse vocea batjocoritoare a lui 
Valvert. 

Era ceva asemănător unui monstru fantastic, care în întuneric, 
lua porporţii uriaşe şi neverosimile, şi într-un vacarm înfiorător 
aidoma unor trăsnete neîntrerupte, înainta cu o forţă de 
nestăvilit, ca un ciclon ce ameninţa să distrugă totul în calea lui. 
A încerca să te opui acestei mase formidabile, care înainta, ar fi 
fost nebunie curată. 

într-adevăr, reuşi să treacă şi se opri, în fine, la poarta cea mică 
a Luvrului. La cîţiva paşi de un grup care stătea în umbră. 

Să spunem numaidecit că grupul era format din următoarele 
personaje: regele, avîndu-l în dreapta pe Luynes, în stînga pe 


Vitry, iar în spatele lui se aflau patru gărzi ca nişte coloşi. 
Urmărit de curiozitate, atras de promisiunea făcută de 
Pardaillan, coborise pe chei, de cîteva minute. Şi, deosebit de 
interesat de tot ce se petrecea, nu regreta câtuşi de puţin că se 
deranjase să vină până aici. 

Valvert se oprise tocmai la cîţiva paşi de grupul pe care el nu-l 
vedea: toată atenţia lui se concentra asupra grupului de oameni 
peste care trecuse ca o vijelie, şi pe care îi vedea fugind spre el 
de le sfiriiau călcîiele. Şi spuse, cu vocea lui ciudat de liniştită şi 
puţin cam dură, pe care o avea mereu, când trebuia să 
acţioneze: 

— Fii atent, Landry, aici se va da adevărata bătălie şi nu va fi 
uşor! 

— Ah! da! Ei bine, atunci să crăpăm aici, dacă aşa vreţi! Dar, să 
fiu al naibii, n-am de gînd să plec singur pe lumea ailaltă!... Am 
de gînd să sfirtec pe mulţi dintre ei, înainte de a face pasul spre 
dincolo! 

— Este exact ceea ce îţi cer! zise Valvert. Şi apoi, poruncitor: 

— Treci de partea cealaltă a cailor şi fii atent la ce avem de 
făcut... Auzi, omule? Ai grijă de caii tăi. Au să vrea să ţi-i ia... şi 
căruţa, bineînţeles... Apăraţi bunurile, ce naiba! 

Odet de Valvert şi Landry Coquenard abia dacă au avut vreme 
să se instaleze de o parte şi de cealaltă a 

calului înaintaş ce trebuia apărat cu orice preţ şi asupra căruia 
se vor năpusti cei care-i atacau. In aceeaşi clipă fură asaltaţi de 
oamenii Faustei, care se împărţiseră în două grupe, una 
atacîndu-l pe Valvert, cealaltă pe Landry. 

Manevra Faustei se dovedea a fi aşa cum o giîndise Valvert. îi 
replică pe loc, aşa cum prevăzuse la rîndul lui, dublat de Landry 
Coquenard. Şi-au strunit caii, care s-au cabrat şi au pornit într-o 
năvală formidabilă. Asta a durat citeva secunde. Au fost 
maxilare zdrobite, piepturi rănite. S-au auzit vaiete, gemete şi 
înjurături, vociferări. Cele două grupe de atacanţi, înjumătăţite, 
se dădură înapoi, mârâind. 

Dar Fausta, înainte de a da îndărăt, îşi plasase lovitura. Lovit în 
piept din plin, calul lui Valvert se clătină pe picioare şi căzu 
grămadă, într-un nechezat de durere. Dar lovitura n-a avut 
rezultatul scontat de ea. Valvert era prea iscusit călăreț ca să se 
lase luat prin surprindere. Căzuse, dar în picioare. Şi cu vîrful 


spadei îi întimpină pe cei ce atacau din nou, scoțând strigăte de 
victorie. 

Şi culmea ghinionului, ţăranul — convins că vor să-i ea caii — se 
năpusti şi el asupra lor cu lovituri de furcă, în timpul ăsta Landry 
Coquenard, pe partea lui, reuşea să-şi ţină adversarii la distanţă. 
Micuţul rege privea această luptă eroică cu nişte ochi 
scînteietori. Vitry şi Luynes îi observară entuziasmul şi îşi 
dădeau seama că ar Fi vrut şi el să se arunce în luptă, în mijlocul 
învălmăşelii. Şi îl supravegheau îndeaproape, hotăriţi să nu care 
cumva să-l lase să facă asemenea imprudenţă. Din fericire, 
regele a ştiut să se stăpînească. Şi în sfîrşit dădu ordinul, mult 
aşteptat: 

— Du-te Vitry. 

— Din voia regelui, strigă Vitry cu o voce dură şi.imperioasă, 
lăsați armele, toată lumea! 

Ordinul nu a avut efectul scontat. Fausta, care poate că nu-l 
auzise, continua să dueleze din ce în ce mai vîrtos. lar oamenii 
ei îi urmau exemplul. Cu toate astea, se vede că auziseră pentru 
că se auzi o voce bolovănoasă, printre ei: 

— Pe dracu, ia-ți tălpăşiţa sau e vai şi amar de pielea ta! O 
asemenea replică insolentă îl lăsă pe Vitry, pentru o clipă, fără 
glas. Dar, în acelaşi timp, asta îl dumiri pe rege care îşi spuse: 

— Aaa! dar ăştia nu sânt doar nişte vulgari hoţi de noapte!... 
Pentru nimic în lume nu trebuie lăsaţi să scape!... 

Lăsînd orice prudenţă la o parte, înainta urgent şi rosti cu o voce 
furioasă: 

— Care este cel atât de îndrăzneţ încât să nu se supună 
ordinelor regelui? 

— Regele! exclamă Fausta. 

De data asta auzise şi recunoscuse vocea lui Ludovic al XHI-lea. 
Prima mişcare, pe care o făcu pe negindite a fost să se dea 
înapoi cu doi paşi, lăsând sabia în jos. Oamenii ei, fireşte 
imitînd-o, se dădură şi ei înapoi şi repetau cu o spaimă de 
nedescris: 

— Regele!... 

— Regele! strigă Valvert. 

Şi el se dădu înapoi. Şi el aplecă virful spadei. Numai că nu o 
puse la loc în teacă. El ştia de ce este capabil „turbatul" ăsta că 
doar avusese de furcă cu el 


în dimineaţa acelei zile. Bănuise mereu că s-ar putea să fie 
Fausta însăşi... Şi cu atât mai mult trebuia să fie foarte atent. 
Astfel încât îi urmărea toate mişcările cu o atenţie sporită. 
Regele crezu că totul fusese spus, de vreme ce, recunoscîndu-l, 
toţi se dădură înapoi. Nu mai era furios. Şi spuse cu răceală: 

— Vitry, pune mîna pe toţi rebelii aceştia şi condu-i la corpul de 
gardă, aici aproape... Mâine, pe lumină vom vedea cu cine avem 
de-a face. 

Fără să se mai sinchisească de ei, se întoarse către Valvert 
vorbindu-i grațios: 

— Bună seara conte! 

— Sire, am onoarea să prezint respectele mele umile, Maiestăţii 
Voastre, răspunse Valvert, înclinându-se. 

— Ce anume, făcu Ludovic XIII, punînd fără întârziere întrebarea 
care-i producea mîncărime de limbă, ce anume ne aduceţi atât 
de preţios în această căruţă pe care aţi apărat-o cu atâta 
vitejie? 

— Praf de puşcă, sire, surise Valvert., 

— Praf de puşcă! strigă regele pe un ton în care se simţea 
decepţia. 

Şi apoi calm, ca şi cum s-ar fi aflat în cabinetul lui, înconjurat de 
cîţiva initimi şi de gărzile sale, începu să stea de vorbă cu 
Valvert care, bănuindu-i decepţia, se grăbi să-i spună ce anume 
conţineau cu adevărat faimoasele butoiaşe. 

Pe moment, surprinsă de ce se întâmpla, Fausta se dăduse 
înapoi, fără să-şi dea seama. Dar îşi reveni imediat. Şi o străbătu 
un gând, ca un fulger luminos, care-i izbi creierul, mereu în 
acţiune: 

„Regele!... singur... sau aproape... pe cheiul ăsta pustiu! La 
îndemâna mea!... Ah! dacă Cerul mi-l trimite... nu va pleca viu 
de aici!..." 

— Predaţi-vă săbiile, ordonă Vitry. 

Nici nu încheie bine cuvintele că Fausta fluieră scurt, într-un fel 
anume. În acelaşi timp scotea pumnalul pe care îl ţinea ascuns 
la piept, şi se năpustea asupra regelui, a cărui atenţie era 
concentrată asupra istorisirii lui Valvert. 

Regele văzu ca într-o înfricoşătoare imagine de coşmar, 
strălucirea palidă a oţelului ce venea spre el cu viteza fulgerului. 
Se crezu pierdut. Instinctiv, şi-a tras bustul spre spate şi închise 
ochii. Aproape instantaneu îi deschise cu o stupoare de 


nedescris; nu înţelegea cum de mai trăieşte. Făcu un salt 
îndărăt şi căzu în braţele lui Luynes, venit în goană, ceva mai 
tîrziu. 

Dar Valvert intervenise la timp: braţul ridicat al Faustei fusese 
înfăşcat şi ţinut strîns. Elanul ei nemaipomenit, fu tăiat scurt... 
lar acum era ţintuită locului cu o asemenea forţă încât era inutil 
să i te opui. 

Astfel că FauSta nu mai pierdu vremea să încerce să-şi' 
elibereze braţul, era o chingă vie care o imobiliza. N-ar fi 
însemnat decât pierdere de vreme, într-un moment în care şi o 
zecime de secundă irosită însemna propria ei pierzanie. Cu un 
gest prompt ca un trăsnet, apucă pumnalul cu mîna stângă şi 
lovi la întîmplare. Pumnalul lovi braţul ce pusese stăpiînire pe ea. 
Valvert n-a scos nici un sunet. Dar şocul şi durerea l-au făcut, 
fără voia lui, să slăbească puţin forţa pumnului cu care o 
stringea. Cu o scuturătură violentă, Fausta se desprinse şi îi 
scăpă. Apoi dintr-un salt fantastic, sări în âtu. 

Cele patru gărzi, cu sabia în mînă, porniseră în urmărirea celor 
puşi pe fugă: de altminteri, prea tîrziu. în jurul regelui nu mai 
rămăseseră decât Valvert, Vitry, Landry Coquenard şi ţăranul. 

— Puneti mîna pe el! prindeţi-l, strigă regele, a căzut probabil, 
pe vreuna din bărcile mici legate aici! Şi poate, că şi-a rupt 
picioarele! 

Landry, Vitry şi Luynes se executară. Landry cobori chiar într- 
una din bărcile destul de numeroase prin locurile acelea, de care 
regele bănuia că fugarul îşi rupsese picioarele. Dar Fausta era 
de negăsit. La fel şi oamenii ei. 

Regele renunţă să-i caute mai departe. Şi se ocupă de punerea 
la adăpost a averii care îi căzuse din cer. Totul dură cam o 
jumătate de ceas. Apoi, se gîndi să-i răsplătească pe 
proprietarul căruţei şi pe Landry Coquenard, pe care îi admirase 
pentru modul în care l-au apărat în timpul asaltului. 

După aceea îl luă pe Valvert cu el în cabinet şi încuie uşa astfel 
încât să rămînă singuri. Această audienţă ieşită din comun dură 
mai mult de un ceas. când îl regăsi pe Landry Coguenard care-l 
aştepta într-o curte din spate, Valvert avea un aer radios. cât 
timp au fost în incinta Luvrului, n-au scos nici o vorbă, dar 
imediat ce scăpară de orice urechi indiscrete, pe cheiul pustiu şi 
întunecos, Landry se grăbi să-i pună întrebarea care-i ardea 
limba. 


— Vă văd foarte vesel, domnule, spuse el. Oare veniţi din 
această lungă audienţă, cu bogăţia după care alergaţi" în zadar 
de atita amar de vreme? 

— Bogăția şi fericirea, Landry! răspunse Valvert, râzând. Ştii ce 
mi-a promis regele?... Nu încerca să ghiceşti, fiindcă n-ai să poţi: 
mi-a promis să ceară în numele meu, mîna mult iubitei mele 
Florence, domnului mareşal d'Ancre care, a adăugat regele, sânt 
propriile lui cuvinte, nu va mai putea să-l refuze. 

— Deci regele ştie?... strigă Landry Coquenard, stupefiat. Mă 
tem să nu se fi înşelat, domnule, dumneavoastră nu-l cunoaşteţi 
pe Concini aşa cum îl cunosc eu: este un om capabil să refuze 
să se supună voinţei regelui. 

— Vezi de treabă! strigă Valvert, dacă îl cunoşti bine pe Concini, 
nu-l cunoşti deloc bine pe domnul cavaler de Pardaillan. Nu este 
omul care să-l incite pe rege la ceva fără să-i dea şi cheia 
necesară pentru a se face ascultat. 

— Pe legea mea, e adevărat ce spuneţi, domnule. Şi nu sânt 
decât un idiot să nu mă fi gindit la asta. 

— Dovadă că, reluă Valvert, regele care în fond se teme de 
Concini, părea foarte hotărît şi foarte sigur pe el. într-atit, încât a 
promis să asiste la căsătoria mea. Ce părere ai despre onoarea 
pe care mi-o face, meştere în bombăneli? 

— Spun că o meritaţi cu prisosinţă, răspunse Landry fără să 
şovăie. 

— Acum ar trebui să-i dăm vestea cea bună şi lui Florence. Or, 
asta nu va fi deloc uşor. 

— AŞ! făcu Landry Coquenard care nu se mai temea de nimic, 
va fi o treabă îndeplinită în mai puţin de o săptămînă dacă vă 
daţi osteneală să vă ocupați în mod serios. 

— Eh! dobitocule, mormăi Valvert, în mod sigur va fi imposibil să 
mă ocup de asta. Uiţi că domnul de Pardaillan are nevoie de 
mine. 

— Domnul de Pardaillan poate foarte bine să se lipsească de voi 
cîteva zile. 


— Probabil!... Dar dacă el mi-ar acorda aceste câteva zile, eu le- 
aş refuza. 

— De ce? pentru numele lui Dumnezeu! se ambala Landry 
Coquenard. 


— în urma domnului de Pardaillan, explică Valvert, din propria 
mea voinţă, aproape fără voia lui, sânt angajat într-o aventură 


formidabilă, de care depinde viaţa, onoarea şi averea regelui... 
Sîntem în plină bătălie... bătălia cea mare de care depinde 
soarta noastră a tuturor. Să-mi abandonez postul, chiar şi 
pentru o clipă, ar fi o adevărată dezertare... una din acele 
laşităţi care dezonorează pentru totdeauna un gentilom. Ţin la 
onoare mult mai mult decât la dragostea mea. Şi din acest 
motiv nu-l pot abandona acum pe domnul de Pardaillan. 
Florence, ea însăşi, n-ar ezita să mă aprobe dacă ar şti. înţelegi? 
— Vai! da, domnule, mărturisi Landry Coguenard. 

Continuară să meargă în tăcere. Valvert suspina jalnic; 
sacrificiul pe care nu ezita să-l facă nu era mai puţin dureros. 
Landry Coquenard se gândea, părea că dezbate în sinea sa 
lucruri neplăcute. După cîţiva paşi hotărârea sa era luată. Atunci 
el pronunţă pe un ton hotărât: 

— Ei bine, domnule, ceea ce voi nu puteţi face fără a vă 
dezonora, voi face eu. 

— Tu, Landry! strigă Valvert. 

— Eu, domnule. în fond, despre ce e vorba? De a face în aşa fel 
încât să-i parvină micuţei... vreau să spun domnişoarei Florence 
biletul pe care i-l veţi scrie. Oricât de bine ar fi păzită, nu cred 
că este imposibil. Mulţumesc lui Dumnezeu, încă mai pot să duc 
la bun sfîrşit misiuni chiar mai delicate decât asta! 

— Nu mă îndoiesc de priceperea şi iscusinţa ta, dar nu ştiu dacă 
trebuie să accept, ezită Valvert. 

— De ce nu, domnule? 

— Dar nefericitule, îţi rişti pielea... pielea la care ţii atât de mult! 
— sânt în slujba voastră, deci pentru a vă servi, ce dracu! 
răspunse cu simplitate Landry Coquenard. 

— Ah! eşti un băiat straşnic, Landry! în viaţa mea nu voi uita 
devotamentul tău! 

— Mai bine gândiţi-vă la biletul pe care trebuie să-l scrieţi... Eu 
am să rumeg treaba pe care o am de făcut... Şi să fiu al dracului 
de n-o să găsesc o soluţie ca s-o duc la bun sfîrşit... fără să-mi 
las pielea, la care am slăbiciunea să ţin atât de mult. 

Tot stând de vorbă ajunseră fără vreo piedică, la locuinţa lor din 
strada Fers. Ajungeau tocmai atunci când Escargasse şi 
Gringaille, ruşinaţi foc şi teribil de neliniştiţi, îi povesteau lui 
Pardaillan festa îngrozitoare pe care le-a jucat-o „blestemata de 
prinţesă". 


Pardaillan respiră uşurat când îl văzu pe Valvert, întreg şi când 
află de la el că îşi încheiase misiunea cu bine. Mulţumirea lui fi 
împărtăşită şi de Escargasse şi Gringaille, pe care îi linişti 
spunîndu-le: 

— Haideţi, totul e bine când se sfirşeşte cu bine. Liniştiţi-vă 
pungaşilor, nu i se va îmtimpla nimic rău 

fiului meu, de vreme ce doamna Fausta a ajuns prea tirziu. 

în ce o priveşte pe Fausta, ea scăpase şi de înec, scăpase şi de 
primejdia ruperii picioarelor căzând pe una din bărcile acostate 
acolo unde sărise în râu. când s-a întors acasă, a dat ordin 
imediat să fie luaţi de acolo, nenorociţii pe care-i lăsase întinşi 
pe chei — acei răniţi la care regele nu se gindise să-i prindă. 
După ce a dat ordinul, foarte important pentru ea — de o impor- 
tanţă capitală după atentatul ei eşuat — neobosind niciodată, 
începu să mediteze. lar rezultatul acestor gânduri intense, a fost 
acesta: 

„Dacă tot am pierdut banii, mai bine i-aş lăsa regentei care îi va 
cheltui pe fleacuri, decât să-i las în miinile regelui care îi va 
folosi împotriva mea. Mâine dimineaţă am să mă duc s-o văd pe 
Măria de Medicis." 

Şi într-adevăr, a doua zi de dimineaţă, foarte devreme, se 
înfăţişă reginei regente cu care» avu o scurtă întrevedere. 
Imediat după plecarea ei, fără să piardă o clipă, Măria de 
Medicis se duse la rege. Şi fără vreo introducere, fără preambul, 
atacă: 

— Aflu, Ludovic că ai primit aseară fabuloasa sumă , de patru 
milioane. în momentul în care tezaurul este complet gol şi trăim 
numai din experienţe, sper că înţelegi că nu poţi rămîne în 
posesia unei asemenea sume. Am să ţi-l trimit pe Barbin care va 
face tot ce este necesar ca aceste milioane să intre în vistieria 
statului şi te asigur că banii aceştia sosesc tocmai la timp. 

Din păcate pentru ea, regele fusese prevenit de Valvert. 
Demersul ei nu l-a luat prin surprindere. 

Neîndoios, îşi luase toate măsurile de prevedere pentru că nu 
era deloc tulburat şi minţi cu o prestanţă regală: 

— Cine v-a spus această frumoasă poveste? întrebă el. 

— Nişte oameni bine informaţi. atât de bine încât pot să-ţi spun 
următoarele: milioanele ţi-au fost aduse de contele de Valvert. 
Şi sânt puse în patruzeci de butoaie, şi îţi pot arăta pivniţa în 
care ai pus să fie transportate. 


— Adevărat, doamnă? N-aţi vrea, la rugămintea mea, să 
mergem să vizităm locul acela pe care îl cunoaşteţi atât de 
bine? 

— Este tocmai ceea ce îţi cer, spuse ea. 

— Să mergem, deci, spuse regele cu simplitate dar cu o privire 
jucăuşă. 

Pivniţa arătată de Măria de Medicis, a fost deschisă. Numai că 
butoaiele conţineau praf de puşcă şi nu aur. 

Măria de Medicis plecă scîrbită, întrebîndu-se de ce Fausta o 
pusese să facă acest demers care nu dusese la nimic important, 
la o asemenea deziluzie. Nici o secundă nu i-a dat prin gînd că 
era victima unei mistificări intenţionate, la adresa ei. 

Fausta nu s-a înşelat. A înţeles că Pardaillan prevăzuse şi 
această ultimă şiretenie a ei şi ca atare luase toate precauţiile 
care trebuiau s-o contracareze. 

XXVIII 

PĂŢANIA LUI LANDRY COQUENARD 

Pardaillan îşi propusese să descopere şi să distrugă toate 
depozitele clandestine de arme pe care le avea Fausta în oraş. 
Or, ştim bine că atunci când Pardaillan promitea ceva cuiva, 
chiar şi lui însuşi, se ţinea de cuvînt. 

Astfel, a doua zi dis-de-dimineaţă, Pardaillan dădea tîrcoale pe 
strada Tisseranderie, cam acolo unde se întilnea cu fundătura 
Barentin. Era ferm hotărît să-i urmărească pe spanioli, oriunde 
s-ar fi dus. Şi avea convingerea fermă că, datorită lor, va 
descoperi alte depozite, după spusele Faustei. Ne mai amintim 
că, după afirmaţiile ei trebuiau să fie cam patru: unul în oraş, 
unul în centru, unul la universitate, iar al patrulea, undeva prin 
împrejurimile Parisului. Pardaillan credea că acest din urmă 
depozit, lăsându-se condus de un instinct cu totul special, lucru 
remarcabil la el, nu credea să se înşele afirmând că se afla pe 
undeva prin satul Montmartre. 

Şi cum nu putea merge singur pe mai multe piste deodată, îi 
luase cu el pe Valvert, Escargasse şi Gringaille. Erau deci patru 
în urmărirea a zece persoane. Dar, cu siguranţă, spaniolii aveau 
să formeze mici grupuri de cîte doi, sau trei. Era aproape sigur 
că nu îi vor scăpa. 

Doar Landry Coquenard rămăsese în strada Fers, în casa ducelui 
d'Angouleme, care păstra aceeaşi aparenţă de casă nelocuită. 
Cum cu el avem treabă pentru moment, îl vom lăsa pe 


Pardaillan împreună cu cei trei oameni ai lui, să-şi vineze prada, 
ne vom ocupa de prea demnul scutier al lui Valvert. 

Singur acasă, Landry Coquenard începuse să caute un mijloc 
pentru a face să parvină biletul lui Valvert celei căreia îi era 
destinat. Treaba asta nu era prea uşoară. Cu atât mai mult cu 
cît, şi asta se poate înţelege, ţinea să-şi la toate precauţiile 
necesare şi suficiente pentru a nu-şi lăsa pielea pe acolo, în 
această expediţie, Or, pentru a-i da biletul lui Florence, trebuia 
neapărat să intre în vila lui Concini şi dacă intra ştia bine că va fi 
recunoscut. Şi atunci era tot atât de sigur că s-a zis cu el. 

«Oare n-aş putea să pun s-o cheme pe La Gorelle? Pentru o livră 
pe care i-aş da-o s-o înghită, primul puşti ieşit în cale va fi de 
acord să intre în această casă, prea periculoasă pentru mine şi 
total inofensivă pentru el şi să-i dea un bilet coanei La Gorelle. 
lar diică biletul ar conţine o frază de genul ăsta: „Dacă dorin sc 
cîştigaţi o mie de livre, duceţi-vă la hanul calare din strada 
Saint-Honore," ei bine eu o cunosc pe La Gorelle, se va repezi 
fără întîrziere, la întîlnire. Pe toţi dracii! iată soluţia cea mai 
bună!» 

Seara, Landry, îi împărtăşi ideea şi lui Valvert care fu de acord şi 
îi dădu banii necesari cumpărării ajutorului lui La Gorelle. 

A doua zi dimineaţă, către orele unsprezece, Ladry avînd în 
buzunar scrisoarea destinată lui Florence, biletul destinat lui La 
Gorelle şi o pungă destul de grăsuţă, se înfăşură în mantia lui şi 
ieşi prin strada La Cossonnerie. Avea ochii foarte atenţi, putem 
fi siguri. Cu toate astea, fiindcă era o mulţime de lume căci se 
găsea în mijlocul halelor, nu dădu nici o atenţie unui om cu care 
se întîlni faţă în faţă în strada Marche-aux-Poirees. Rău a făcut, 
pentru că omul acesta care dădea tircoale pe aici, tocmai 
urmărindu-l pe Landry Coquenard nu era altul decât Stocco. 
Stocco îl recunoscu imediat pe cel pe care-l pândea zadarnic de 
cinci zile. Şi furia lui se preschimbase într-o bucurie frenetică. Se 
întorsese şi făcuse un semn către vreo patru-cinci indivizi cu 
mutre patibulare, care îi urmăreau toate mişcările de la o 
distanţă respectuoasă. 

N-au avut de mers prea mult. Landry o luase la dreapta pe 
strada de la Chaussetterie, care era prelungirea străzii Saint- 
Honore. Acolo Stocco, cu o iuţeală şi o îndeminare care 
dovedeau că era de mult obişnuit cu asemenea lucruri, îi puse 
piedică cu teaca săbiei, agăţindu-l de picioare. 


Landry Coqguenard mestecă o înjurătură şi se lungi chiar în 
mijlocul pîriiaşului din marginea bordurii. N-a avut nici măcar 
timp să se ridice şi să se convingă că era el: Stoco şi bătăuşii lui 
se năpustiră peste el. 

Landry se simţi sfărimat, ţinut strîns, legat, cu căluş la gură şi 
învelit într-o mantie, apoi ridicat, dus, 

neştiind nici unde nici de către cine... Totul într-o viteză 
fantastică. 

După un timp care i se păru ucigaş de lung, Landry Coquenard 
se simţi depus în mod brutal pe un scaun de lemn. Şi auzi un 
zgomot de paşi grei, apăsaţi, urmat de trîntirea unei uşi care se 
închidea. A înţeles că fusese lăsat singur. De altfel nu rămase 
multă vreme singur. Aproape imediat s-a simţit atins de miini 
uşoare care se căzneau să-i scoată, cu mare grijă, căluşul care îl 
orbea şi îl sufoca deopotrivă. 

Atunci a putut să vadă că o femeie îi făcuse acest serviciu. în 
fine, scăpă de căluş. Pe femeie o recunoscu numaidecât. Şi, 
peste măsură de surprins, o strigă pe nume: 


— La Gorelle!... 
Şi apoi cu aerul cel mai naiv din lume: 
— ea uite ce bine a picat treaba asta!... Imaginează-ţi că 


ieşisem tocmai ca să vin să te văd. 

— Atunci, e cum nu se poate mai bine, într-adevăr! Ei, bine iată- 
mă! Ce treabă aveai cu mine? întrebă ea. 

— Vroiam să-ţi ofer o mie de livre, zise Landry cu vocea lui cea 
mai insinuantă. 

— Este o sumă frumoasă, spuse cotoroanţa cu ochi lucitori. Şi 
întinzînd gheara: 

— Dă-mi. 

— Un minut, zeflemisi Landry, dacă vrei să-ţi dau această mie 
de livre, trebuie mai întîi să-mi tai aceste frînghii care-mi 
învineţesc mîinile. 

— E drept!... Şi apoi, cred că trebuie să te scot afară de aici? 

Ea nu ironiza. Spunea asta simplu, ca pe un lucru ce i se părea 
natural. Landry simţi că ea nu ezita, că era gata să facă ceea ce 
îi ceruse. Respiră uşurat. O lăudă: 

— Nu cunosc o femeie mai inteligentă şi mai amabilă ca tine. 

Şi preciza: 

— Taie aceste frînghii, scoate-mă din acest birlog şi-ţi dau o mie 
de livre... Şi apoi îţi arăt mijlocul de a cîştiga o altă mie de livre. 


— Atunci, asta face două mii? întrebă La Gorelle, ai cărui ochi 
străluceau mai tare ca oricînd. 

— Tu socoteşti admirabil. 

Zgripţuroaica păru să se gindească. Landry se neliniști: 

— Ceea ce-ţi cer este imposibil? Nu poţi să mă scoţi de aici? 

— Este cum nu se poate mai uşor. 

— Atunci? 

— Atunci, ascultă, Landry: vreau să-ţi tai frînghiile, vreau să-ţi 
redau libertatea... numai că... două mii de livre pentru asta, nu 
este suficient. 

— cât vrei? gifii Landry. 

— Cincizeci de mii de livre, spuse rece La Gorelle. Nefericitul 
Landry, care credea că se hotărise, îşi 

încovoie umerii, copleşit de enormitatea acestei sume. Şi el se 
înfurie: 

— Cincizeci de mii de livre!... Cred că-ţi baţi joc de mine, 
bătrână vrăjitoare!... De unde vrei să-i iau, căţea turbată? 

— Cred că, într-adevăr, nu ai o astfel de sumă, spuse ea liniştit, 
fără a se necăji. Atunci, să nu mai vorbim despre asta. 

Şi, cum Landry scrişnea din dinţi, o înjunghia cu privirea cu 
acelaşi calm nepăsător, ea explică: 

— Da, dar dacă te las să pleci, pierd eu cincizeci de mii de livre. 
Aşa înţelegi?... Nu, nu înţelegi? Te aşteptam cu nerăbdare... 

— M-aşteptai tu pe mine? sări Landry uluit. De ce? 

— Păi, ca să încasez cele cincizeci de mii de livre, ce naiba!... Mi 
s-a promis că îmi vor fi date în ziua în care ai să fii aici. lată de 
ce te aşteptam cu atita nerăbdare... Acum înţelegi? 

Nu, deloc nu înţelegea nefericitul Landry Coquenard! Şi întrebă: 
— Ducesa de Sorrientes ţi-a promis această avere? 

— Nu. Nu mai sânt în serviciul ducesei. Mahalagioaica asta 
oribilă, cu ochii răi jucîndu-i de 

bucuria victoriei, îl observa cu zâmbetul pe buze, făcându-i o 
deosebită plăcere disperarea lui, nu se grăbea deloc să-i dea 
informaţiile pe care el le aştepta cu o spaimă de moarte. 

— Doar te afli, spuse ea într-un tirziu, în casa monseniorului 
mareşal d'Ancre. 

Şi continuă cu un aer de milă prefăcută: 

— Nu ştiai lucrul ăsta, sărmane Landry? 

— Vai de sărăcia mea, sânt mort! se căina Landry. 

— Cred că da, zimbi hidos bătrîna. In clipa acea sună o sonerie. 


— Monseniorul vrea să te vadă, spuse La Gorelle. Şi apoi, 
îndreptîndu-se spre uşă: 

— Vino! adăugă ea. 

Landry Coguenard aruncă de jur-împrejur o privire disperată de 
înecat care caută un lucru de care să se agaţe. La Gorelle, care 
nu-l pierdea din ochi, surprinse această privire. 

— Nu spera că poţi să te salvezi, spuse ea, eşti prins de-a 
binelea. Cel mai bun lucru este să te resemnezi. 

Landry Coquenard înţelese că e iremediabil pierdut şi că nu 
avea altceva de făcut decât să se supună. Făcu un efort ca să-şi 
îndrepte spinarea şi cu un pas foarte demn, trecu pragul uşii pe 
care i-o deschidea La Gorelle. 

XXIX 

UNDE GHINIONUL LUI LANDRY COQUENARD DEVINE O AFACERE 
RENTABILĂ 

Cu acelaşi pas semeţ, Landry Coquenard traversă încăperea şi 
se opri la doi paşi de masa încărcată de hirţoage îndărătul 
căreia, aşezaţi unul lângă altul, stăteau Concini şi Leonora. Se 
înclină în faţa lor cu demnitate neostentativă. Ridică apoi capul 
şi aşteptă într-o atitudine la fel de demnă. 

După o linişte apăsătoare şi plină de ameninţări, în timpul căreia 
nici Leonora, nici Concini nu au izbutit să-l facă să-şi plece ochii, 
Concini vorbi cu o voce tăioasă: 

— Ştii ce te aşteaptă, nu? O frîinghie zdravănă la capătul unui 
stîlp! 

— E un sfîrşit ca oricare altul! spuse Landry, dînd din umeri. Și, 
cum bine zice cumătra care m-a condus aici, nu-i altceva decât 
un moment greu de trecut. 

— Vezi bine că nu se poate să fiu trădat fără să pedepsesc. 

— Dacă v-aş fi trădat... dacă aş fi avut limba destul de lungă, n- 
aţi fi fost mareşal şi marchiz d'Ancre... Aţi fi fost mort de mult. 
Răspunsul îi dădu lui Concini de gândit. Se uită la Leonora, dînd 
uşor din cap în semn de aprobare, iar ea interveni numaidecit; 
era mai hotărită, mai bună jucătoare decât el: 

— Omul ăsta are dreptate, spuse ea apăsat. Trebuie să fim 
cinstiţi şi s-o recunoaştem. 

Landry Coquenard tresări. Ce însemna această intervenţie a 
Leonorei? Pentru ce părea că-i ea apărarea? înţelese imediat că 
erau pe cale să-i joace o comedie. Avu un acces de puternică 
bucurie. El se gândi numaidecit: 


„Sânt salvat: au nevoie de mine.!..." 

Dar se corectă îndată: 

„Salvat?... Să nu ne grăbim!... Salvarea va depinde de ceea ce 
vor să-mi ceară." 

Concini ţinu seamă de lecţia pe care i-o dădea nevasta lui, 
indirect. 

— Fie! rosti el, fără să mai recurgă la ocolişuri, sânt de acord că 
ai ştiut să-ţi ţii gura. Dar ştii foarte bine despre ce trădare 
vorbesc. 

— Cred că faceţi aluzie la copil, monseniore. 

— Da. Şi asta este trădarea pe care o vei plăti cu viaţa. Ai fi fost 
deja spînzurat, fără nici o milă, dacă n-aş fi avut nevoie de tine 
(Landry nu-l lăsă să vadă că bănuise treaba asta). Ca atare, 
vreau să-ţi fac o propunere. Dar bagă bine la cap ceea ce îţi 
spun: dacă refuzi, te paşte spînzurătoarea. Şi mai spune-ţi că 
nici o putere din lume nu te va putea salva. 

— Dar, dacă primesc, monseniore? 

— Te iert, îţi redau libertatea şi îţi garantez că niciodată nu vei 
mai avea neplăceri. Ba chiar îţi umplu buzunarele cu cîteva sute 
de scuzi. 

— Să auzim propunerea, spuse Landry, cu o voce sugrumată de 
emoție. 

— Ai să semnezi un act, redactat după toate formele legale şi 
vei fi gata oricînd, dacă e nevoie, la primul meu semn, să 
confirmi semnătura, să recunoşti, să juri, dacă trebuie, că mama 
copilului pe care ţi l-am încredinţat odinioară se numea 
domnişoara Leonora Dori Galigai, devenită mai apoi soţia mea. 
Landry, care nu se aştepta cîtuşi de puţin la aşa ceva, nu s-a 
putut împiedica să întrebe: 

— Cum adică, doamnă,' consimţiţi să faceţi un asemenea 
sacrificiu? 

— Bineînţeles, răspunse Leonora simplu, de vreme ce eu i-am 
propus asta monseniorului. 

— Ceea ce faceţi, doamnă, este într-adevăr de admirat, spuse 
Landry, care se înclină cu respect. 

Se întoarse spre Concini şi întrebă cu un calm dezarmant: 

— Şi dacă primesc, monseniore cine-mi garantează că n-o să mă 
trimiteţi uşurel la moarte, după ce veţi fi obţinut de la mine, 
ceea ce doriţi? 


— sânt gata să jur pe tot ce vrei, spuse Concini, fără să ţină 
seama de această neîncredere. 

— Nu jura, Concini, interveni Leonora: acest băiat nu este prost, 
el va înţelege. 

Şi, adresându-se lui Landry: 

— N-ai auzit ceea ce ţi-a pus monseniorul: va avea nevoie, fără 
îndoială, să apeleze la mărturia ta. Nu este asta cea mai bună 
garanţie? 

— într-adevăr, doamnă: înţeleg că monseniorul nu va face 
prostia să-şi suprime martorul preţios care sânt eu. Dar este 
altceva care mă supără teribil. 

— Vorbeşte, spune Leonora cu o linişte neclintită. 

— lată, reluă Landri puţin zeflemitor. Monseniorul a vorbit 
despre o prestare de jurămînt. Asta este grav, doamnă. Eu sânt 
un bun creştin, pentru Dumnezeu şi nu vreau să-mi compromit 
salvarea sufletului printr-un jurământ fals. 

— Numai asta te frămiîntă? Fratele meu, Sebastian, este 
arhiepiscop de Tours. El îţi va acorda iertarea. lertarea unui prinţ 
al bisericii ţi se pare suficientă pentru a-ţi linişti conştiinţa? 

— Pe onoarea mea, doamnă, aveţi răspuns la toate! 

— Aşadar, accepti? întrebă prompt Concini. 

— O secundă, monseniore, zise şmecherul Landry, care se ţinea 
de gândul lui, dacă e vorba să tratăm o afacere, haideţi să 
punem la punct toate detaliile. Mi-aţi vorbit de cîteva sute de 
scuzi pentru buzunarul meu. N-aţi vrea dacă nu vă e cu 
supărare, să fixaţi suma exactă pe care mi-o veţi da? 

— Cinci sute de scuzi, răspunse Concini, uşor nervos. 

— O mie cinci sute de livre, strigă Landry cu o strimbătură greu 
de descris. Ah! mnonseniore, vă ştiam ceva mai generos!... Și 
nu eraţi atât de bogat ca acum!... 

— Omul acesta are încă o dată dreptate, spuse Leonora. 

e Ea deschise un sertar, luă o pungă şi o aşeză pe masă, în faţa 
lui Landry, zicînd: 

— sânt aici o mie de pistoli. 

— Da. E o sumă rezonabilă, zâmbi Landry. Şi spuse apoi, cu 
duritate: 

— Mă mulţumesc cu atît... pentru moment. 

— Caraghiosule! mormăi Concini cu un gest ameninţător. 

— Nu trebuie să vă supăraţi, monseniore, spuse Landry cu 
acelaşi glas, calm şi rece. Foarte curând îmi veţi mulţumi. Dar 


asta este o altă afacere... o afacere pe care am să v-o propun eu 
când o vom Fi pus la punct pe aceasta. Să încheiem, deci: voi 
face aşa cum doriţi, monseniore, dar cu o singură condiţie: să- 
mi fie îngăduit s-o văd pe domnişoara Florence şi să stau de 
vorbă cu ea. 

— De ce? întrebă Concini bănuitor. 

— Ca să mă asigur că nu există substituire de persoană, şi să o 
întreb dacă e de acord să fie recunoscută drept fiica 
dumneavoastră. Fără asta nu se va putea face nimic, 
monseniore, şi puteţi chiar să chemaţi călăul. 

— Ai s-o vezi chiar acum, acceptă Concini fără nici o umbră de 
ezitare. Şi ai s-o vezi singură, fără martori, ca să nu îţi închipui 
că prezenţa noastră o intimidează. sânt atât de sigur de ceea ce 
fac, că uite... 

Spunând acestea, Concini foarte vesel, se ridică, veni spre 
Landry şi tăie cu mîna lui sforile care îi răneau mîinile. Apoi 
sună, în timp ce-i arăta punga rotunjoară: 

— la-i, îi spuse, eu am încredere în tine! Marcella fu cea care 
răspunse la sonerie. Concini îi 

strecură la ureche, câteva vorbe. Şi întorcîndu-se spre Landry: 
— Ea te va conduce la Florence. 

Când'îl văzu apărînd, deodată, în faţa ei, Florence îl recunoscu 
imediat. Şi în aceeaşi clipă ghici că venea 

din partea lui Odet. Se ridică, parcă împinsă de un resort. Era 
gata să vorbească, să pună întrebări, probabil. Landry, cu un 
gest rapid şi foarte elocvent, o opri. în acelaşi timp îi arătă 
scrisoarea pe care o avea în buzunar. Ea dădu uşor din cap, 
semn că pricepuse. 

Landry înainta, se plecă respectuos în faţa ei, apoi îşi îndreptă 
bustul şi o privi o secundă cu o duioşie nerostită. 

— Nu mă cunoaşteţi, domnişoară... Eu, însă vă cunosc de mult... 
aş putea spune... din ziua în care v-aţi născut... sânt Landry 
Coquenard, naşul dumneavoastră... dat fiind că eu v-am 
botezat, şi v-am dat numele acesta frumos, Florence,' acum 
vreo şaptesprezece ani. 

— Deci, dumneavoastră vă datorez viaţa? şopti Florence, la fel 
de emoţionată ca şi el. 

Cuvintele astea imprudente i-au fost de ajuns lui Landry ca să-şi 
recapete sângele-rece pe care îl cam pierduse. Aruncă o privire 


de jur-împrejur, clipi din ochi şi vorbi tare ca şi cum ar fi vrut să 
fie mai bine auzit: 

— Viaţa? Nici vorbă! Har Domnului, viaţa dumneavoastră nu era 
în primejdie. în schimb, naşterea dumneavoastră trebuia să nu 
fie ştiută de nimeni. Dacă vă spun toate astea n-o fac pentru o 
recunoştinţă, la care n-aş avea nici un drept. Ci, doar ca să 
înţelegeţi că sânt omul pentru care naşterea dumneavoastră nu 
este un mister... Şi aş vrea să vă mai spun ceva: Monseniorul 
Concini... tatăl dumneavoastră... îmi cere să afirm că sânteţi 
fiica doamnei d'Ancre... Oare trebuie să mă supun tatălui 
dumneavoastră? 

— Fireşte, răspunse Florence fără nici o ezitare. 

— Cu toate astea ştiţi că doamna d'Ancre nu este mama 
dumneavoastră? 

— Ştiu. Dar este singurul mijloc de a o salva pe mama mea 
adevărată, pe care nu o cunosc. 

— Cu alte cuvinte, pentru această mamă, pe care nu o 
cunoaşteţi, vă sacrificați? întrebă Landry, pe care îl gâtuia 
emoția. 

— Admiţând că ar fi vorba de un sacrificiu, n-ar fi normal să-l 
fac? răspunse Florence zâmbitoare. 

— Sânteţi un copil bun şi veţi fi fericită aşa cum meritaţi, asta v- 
o spun eu, murmură Landry. 

Se înclină ceremonios în faţa ei cu aerul că vrea să se retragă. 
Apoi, ca şi cum s-ar fi răzgîndit, se întoarse şi se apropie de ea: 
— Pot să vă cer o favoare? 

— Tot ce doriţi, rosti ea pătimaş. 

— Să vă sărut mâna, domnişoară. 

Cu un gest spontan, Florence îi întinse amîndouă mâinile 
deschise. El îşi puse miinile butucănoase în miinile ei mici şi 
albe. Cu această ocazie îi strecură biletul lui Valvert. Şi cum el 
se apleca -să-i sărute mîinile, ea îl îndreptă uşor şi cu un gest 
minunat de delicateţe copilărească, îi întinse fruntea, spunând. 
— Un naş are dreptul să-şi îmbrăţişeze fina. Landry atinse uşor, 
din vîrful buzelor, părul ei 

frumos şi îi şopti la ureche: 

— Să nu vă temeţi de nimic, vom avea grijă de dum- e 
neavoastră. 

Plecă bucuros şi mindru de el, gândindu-se înduioşat: 


„Ce fată bună! cât de frumos a spus că sânt naşul ei!" în 
anticameră îl aştepta Marcella şi îl conduse din nou. 

Ajunse în cabinetul unde-i regăsi pe Concini şi Leonora. 

— Ei, ce zici? întrebă Concini. 

— Da, monseniore, răspunse Landry. sânt gata să semnez orice 
act, să fac orice fel de declaraţie dorită şi când veţi dori... 

— Eram sigur, exclamă Concini. 

Şi schimbîndu-şi atitudinea, luîndu-şi un aer atât de familiar, 
atât de zimbitor şi amabil pe cât fusese mai înainte distant, rigid 
şi ameninţător: 

— Astăzi după-amiază totul va fi terminat. De îndată ce vei fi 
semnat toate actele, vei fi liber să te duci unde vrei. până atunci 
rămii prizonierul meu. 

Şi apoi izbucnind în râs: 

— Nu cumva ţi-e frică? 

— Nu, monseniore, răspunse Landry, râzînd la fel de tare. Şi eu 
am încredere în dumneavoastră. 

— Şi acum, pentru că am pus la punct această afacere cu bine 
pentru ambele părţi, am să vă fac, dacă îmi permiteţi, o 
propunere şi înclin să cred că vă va face plăcere. 

— Vorbeşte, îl autoriză Concini, destul de intrigat. Dar fii scurt 
căci am foarte multă treabă. 

— Voi fi cât se poate de scurt, pe cât îmi stă în putinţă. 

Şi adăugă cu ochi maliţioşi: 

— Cred, monseniore, că lucrul la care ţineţi cel mai mult, este să 
dovediţi că domnişoara Florence este chiar fata doamnei 
d'Ancre, soţia dumneavoastră. 

— Fără îndoială, confirmă Concini, care devenea dintr-o dată 
foarte atent. 

— Dacă nu era aşa, ar fi fost suficientă o simplă adopţiune, 
întări Leonora, nu mai puţin interesată de treaba asta. 

— Ei bine, continuă încuviinţând cu capul, nimic din ceea ce veţi 
face, nu va putea să constituie o dovadă absolut evidentă şi 
imposibil de negat, o dovadă concretă în faţa căreia detractorii 
cei mai înverşunaţi vor fi obligaţi să se încline. Pe scurt, în loc de 
dovezi, le oferiţi doar mărturii. Evident şi asta înseamnă ceva. 
Dar nu este suficient pentru a vă pune la adăpost de ceea ce 
vreţi să evitaţi cu orice preţ: o discuţie publică. 

— Ei, corhaccol se înfurie Concini, lovind cu pumnul în masă, 
asta spuneam şi eu!... Ne-ar fi trebuit certificatul de botez al 


copilului. Dar documentul acesta n-am putut să mi-l procur. 
Lipseşte o pagină din registrul parohiei, şi este tocmai pagina în 
care era înscris actul de botez. 

— Ei bine, monseniore, spuse Landry triumfător, pagina cu 
pricina am rupt-o eu, acum şaptesprezece ani şi sânt gata să v-o 
cedez... în schimbul unei sume rezonabile, aşa cum ar fi drept. 
În faţa acestei oferte neprevăzute, Leonora abandonă atitudinea 
ei impasibilă, de om care porunceşte şi se ridică în picioare. 
Concini, în schimb, se năpusti asupra lui Landry: 

— La tine este actul? 

— Da monseniore, confirmă Landry, care se bucură de reacţia 
produsă de spusele lui. Şi vă atrag atenţia, monseniore, că 
documentul nu spune: fiică a seniorului Concino Concini şi din 
mamă necunoscută.. 

— Dar ce scrie? 

— Nimic, monseniore. Am reuşit să obţin din partea preotului ca 
în locul acestor două cuvinte: mamă necunoscută să lase loc 
alb. Aşa încît, n-aveţi decât să scrieţi trei cuvinte: „Domnişoara 
Leonora Dori". Şi totul se rezolvă. Veţi fi deci, în posesia unei 
dovezi zdrobitoare în faţa căreia orice îndoială se exclude. Şi 
subliniez că nici măcar nu se poate spune că actul este un fals, 
de vreme ce va fi foarte uşor de dovedit că pagina este din 
registrul acela anume, de unde a fost smulsă. 

— Landry, izbucni Concini, dacă tu îmi cedezi acest act, îţi dau o 
sută de mii de livre. 

— Este exact suma pe care vroiam să v-o cer! 

— Atunci s-a făcut? 

— S-a făcut, monseniore, şi facem schimbul pe dată: să văd 
banii... şi iată hiîrtia. 

Şi Landry, scotocind în căptuşeala tunicii, scoase o hirtie 
împăturită în patru, pe care i-o întinse lui Concini. 

Concini se aruncă asupra mult preţioasei pagini, o citi repede şi 
i-o întinse Leonorei, care după ce o citi la rîndul ei, o puse la loc 
sigur. În timpul acesta, Concini se îndrepta spre o casetă şi o 
deschidea. 

— Mi-ai dat, îţi dau, cum bine spuneai, rosti el bucuros, iată cele 
o sută de mii de livre ale tale. 

Scoase rând pe rând din casetă, zece săculeţe burduşite 
scoțând un sunet de arginţi, pe măsură ce cădeau pe podea. 


— Fiecare pungă conţine o sută de pistoli. N-ai decât să verifici, 
îi zise. 

Cu o privire expertă, Landry Coquenard, care avea o pungă 
identică în buzunar, şi-a dat seama că erau toţi banii ceruţi. 

— Ei, monseniore, mă bizui pe dumneavoastră! făcu el cu mare 
dezinvoltură. 

În aceeaşi după-amiază, afacerea era încheiată în faţa unui 
notar şi a numeroşi martori, aleşi cu mare grijă, printre care se 
afla şi baronul de Rospignac. Micuța florăreasă a străzii pe care 
parizienii o numeau cu indiferenţă Muguette sau Brin de 
Muguet, avea să fie de acum înainte fiica legitimă a marelui şi 
puternicului senior Concino Concini, mareşal şi marchiz d'Ancre 
şi a Leonorei Dori, marchiză d'Ancre, soţia lui. Avea să 
primească numele şi titlul de contesă de Lesigny. 

Landry Coguenard, cocoţat pe un măgar, dăruit de Concini ca 
să-şi poată transporta cele unsprezece pungi cu aur ce 
cîntăreau mai bine de şaizeci de ocale, se întorsese la el, pe 
strada Fers. Una din pungi o pusese într-un colţ. Celelalte zece 
la rînduise pe o masă mică şi le ascunsese, aruncînd o faţă de 
masă peste ele. 

După aceea a pus masa pentru cei patru înfometați care se vor 
întoarce pe-nserat şi uşor ca o silfidă, vesel ca un cintezoi, 
aştepta venirea lor cu o nerăbdare pe care încerca s-o ascundă, 
făcându-şi de lucru cu pregătirea unei cine copioase şi totuşi 
fine, cum o mai făcuse şi altădată, primind laudele lui Pardaillan. 
Lucru cu care se mândrea fiindcă domnul cavaler de Pardaillan 
era un cunoscător de mare fineţe şi nu era prea darnic cu 
complimentele. 

În cele din urmă sosiră toţi: Pardaillan, Valvert, Escargasse şi 
Gringaille. Pardaillan părea bine dispus: dovadă că treburile se 
rezolvau conform dorinţei lui. 

— Ai reuşit? întrebă Valvert. 

— Bineînţeles, domnule, răspunse Landry cu un zâmbet cât o 
lună plină. Şi ghiciţi, domnule, pe cine am văzut? 

— De unde să ştiu eu? 

— L-am văzut pe seniorul Concini, mărturisi Landry cu un aer 
detaşat. 

— L-ai văzut pe Concini! se nelinişti Valvert. Din fericire, el nu 
te-a văzut? 

— Scuzaţi-mă, domnule, m-a văzut foarte bine. 


— Atunci, nu te-a recunoscut? 

— M-a recunoscut... am avut o convorbire destul de lungă cu 
el... cu el şi cu doamna Leonora. 

— Ai intrat la el acasă? sări Valvert. 

— Da, domnule, făcu Landry care se bucura din plin de succesul 
său. 

Pardaillan, Escargasse şi Gringaille se întorseseră de la masă şi 
urmăreau conversaţia cu un viu interes. Şi pregătindu-şi 
efectele: 

— N-am spus că am pătruns la el de bună voie... Dar, în sfârşit, 
adevărul este că am intrat acolo şi m-am întreţinut cu el. 
Valvert îşi ridică stupefiat braţele în tavan. Şi, nevenindu-i să 
creadă: 

— L-ai văzut pe Concini, la el acasă?... Şi te-a lăsat să pleci?... ŞI 
eşti aici, viu şi nevătămat?... Nu se poate!... N-ai vrea să ne 
istoriseşti şi nouă?... 

— Fapt este că lucrul e cel puţin surprinzător! întări | Pardaillan. 
— Nu-i aşa că e minunat! glăsui triumfător Landry. Dar am să vă 
spun una şi mai bună: seniorul Concini mi-a dat tot ce i-am 
cerut! 

— Tot ce i-ai cerut!... Dar ce Dumnezeu i-ai cerut? 

— M-ai întâi permisiunea de a o vedea pe mi... domnişoara 
Florence şi de a sta de vorbă cu ea... şi aşa am putut să-i dau 
scrisoarea dumneavoastră. 

— Şi ţi-a dat voie? întrebă Valvert uluit. 

— Dacă vă spun că i-am dat scrisoarea. 

— Şi după aceea?... Dacă ai spus „mai întîi" se cheamă că mai 
este şi un „după aceea". 

— Eh, după aceea i-am cerut o zestre. 

— O zestre! strigă Valvert. Pentru cine, Dumnezeule Mare? 

— Pentru copilă, ce naiba! 

— l-ai cerut zestre pentru Florence? 

— Da, domnule. O zestre frumuşică, pe cinstea mea... O sută de 
mii de livre. 

— O sută de mii de livre!... 

— Nici un bănuţ mai puţin. 

— Şi ţi-a dat şi această sută de mii de livre? 

— Evident!... Mă omor spunîndu-vă că mi-a dat tot ce i-am 
cerut, tot ce am vrut. în fond nu e un tip infect, seniorul 


Concini... Trebuie doar să ştii cum să-l iei. Ei, azi m-am priceput 
s-o fac! 

— Dar, spuse Valvert, nu văd de ce ar fi vorba de zestrea iubitei 
mele Florence! Banii aceia sânt ai tăi. 

— Pentru nimic în lume! protestă Landry, indignat. Pentru 
domnişoara Florence i-am smuls de la Concini. Deci, ei îi aparţin. 
Şi vă rog domnule, dacă nu vă e cu supărare, ea îi va avea! 

— Bine, dar, insistă Valvert, Florence nu are nevoie de ei! 
Florence va Fi bogată, doar ştii că regele a promis să-i dea o 
zestre sau să facă în aşa fel, încât s-o primească, ceea cee 
totuna. 

— Regele n-are decât să facă ce-o pofti! E treaba lui nicidecum 
a mea! În ce mă priveşte, domnule, de 

uit îmi intrase în cap ca într-un fel ori în altul să-i cer o zestre 
„copilei". Mi-au trebuit ani, dar, în fine, am reuşit. Şi credeţi că 
acum când mi-am atins țelul, n-o să mă ţin de promisiunea pe 
care mi-am făcut-o? Aşa ceva nu se poate, domnule! 

— Dar, al dracului încăpăţinat ce eşti, o să-mi pierd răbdarea 
spunîndu-ţi că Florence o să fie bogată! Păst-rează banii pentru 
tine, care n-ai deloc. 

— Vă înşelaţi, domnule, spuse Landry ridicând din umeri. El 
merse la punga pe care o depusese într-un colţ şi o lăsă să cadă 
pe masă, spunând: 

— lată! sânt aici zece mii de livre! Asta este partea mea, care- 
mi ajunge din plin... Vedeţi, domnule, că 

dacă m-am gândit la copil, nu m-am uitat nici pe mine. 

— La naiba! 

— Pe coarnele lui Dumnezeu! exclamară admirativ Escargasse şi 
Gringaille. 

lar Escargasse adăugă: ok Acest nemaipomenit Landry este un 
straşnic vulpoi! 

— Cum, surâse Pardaillan, i-ai smuls lui Concini şi partea ta? 

— Credeam că v-am spus!... Nu?... Simplă scăpare, credeți- mă. 
răspunse Landry. 

Şi, întorcîndu-se spre Valvert: 

— Vedeţi, domnule, că vă înşelaţi teribil când spuneţi că nu am 
nimic. 

Valvert rămînea nehotărât: pe de-o parte, îi era oroare să-i lase 
lui Landry o avere pe care acesta o câştigase cu preţul vieţii 


sale. Pe de altă parte, nu putea răspunde cu un refuz umilitor 
unui devotament atât de mişcător. 

Văzând că stăpinul său tace, Landry Coguenard reluă cu o 
emoție rău ascunsă: 

— Domnule, de ani şi ani de zile mă mângâi cu speranţa că 
fiinţa asta care-mi datorează viaţa, va avea prin mine bogăţia şi 
fericirea. Viaţa i-am salvat-o... Fericirea, eram convins că o să i- 
o dați dumneavoastră... Pentru asta m-am legat de 
dumneavoastră şi v-am servit, îndrăznesc să spun, cu mult zel şi 
devotament. Averea i-am asigurat-o astăzi, şi o spun fără falsă 
modestie, riscându-mi viaţa... îmi veţi provoca, domnule, o mare 
suferinţă, refuzând. 

— Nu, Landry, îl linişti Valvert înduioşat, nici vorbă. Eşti un băiat 
prea bun şi ţin prea mult la tine ca să-ţi fac vreun necaz. 

— Cu atât mai bine, domnule, să ştiţi că faceţi din mine omul cel 
mai fericit din lume, strigă Landry cu o figură radioasă. 

— Ei, haideţi, încheie Pardaillan, amîndoi sînteţi băieţi buni. 

Asta o spunea pe un ton uşor acru, care te făcea să nu ştii 
niciodată dacă râdea de tine sau dacă vorbeşte serios. 

Dar imediat după aceea îşi luă un aer foarte serios şi adăugă: 

— Astea fiind zise, hai să ne odihnim... Să nu uităm că mai avem 
şi mâine treburi grele de făcut. 

— Şi în fine vom termina cu toată tărăşenia asta care se cam 
îngroşase şi devenise cam obositoare, spuse Valvert cu o 
bucurie vădită. 

— Pe sângele Domnului, aşa este! întări Gringaille. Şi îşi frecă 
mâinile: 

— Şi poimâine dimineaţă, punem capacul, sfârşitul sfârşitului, 
ultima treabă! 

O treabă care va face vâlvă în Paris! zise Escargasse. 

— Da, se poate spune aşa, adăugă Landry. 

Şi pufniră toţi trei în râs. Dar Pardaillan le tăie scurt veselia, 
vorbind pe acelaşi ton serios: 

— O să aveţi tot timpul să râdeţi când totul va fi isprăvit!... Şi 
totul se va isprăvi când vom fi descoperit şi distrus ultimul 
depozit al doamnei Fausta. 

— Dar a mai rămas vreunul? întrebă Landry cu o strâmbătură de 
necaz. 

— A mai rămas unul singur, răspunse Pardaillan. Şi reluîndu-şi 
aerul acru, zise: 


— Şi vă asigur că va fi foarte bine apărat... atât de bine încât va 
fi un fel de miracol să-i venim de hac... fără să ne lăsăm acolo 
oasele. 

Un sfert de oră mai tîrziu, dormeau cu toţii duşi. 

XXX, 

CASATORIA FLORENCEI 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, plecară cu toţii, chiar şi Landry 
Coquenard, care de data asta făcea parte din trupă şi se 
întoarseră seara târziu. In ziua următoare, plecară din nou, 
neobosiţi şi într-o dispoziţie foarte bună. 

Plecară împreună până în strada Planche-Mibrai (care era 
începutul străzii Saint-Martin). Acolo, Pardaillan se despărţi de ei 
şi se duse în direcţia străzii Vannerie (dispărută azi din cauza 
şoselei Victoria). Ceilalţi patru trecură podul Notre-Dame şi 
intrară în oraş. Din nou se separară: Odet de Valvert şi Landry 
Coquenard au rămas în Cite, în timp ce Gringaille şi Escargasse 
traversară Petit Pont trecînd prin faţa clădirii Petit Châtelet, 
apucînd-o pe străduţele strâmte şi întunecoase ale cartierului 
Universităţii. 

Pe la ceasurile douăsprezece, o explozie îngrozitoare a zguduit 
tot cartierul de la Bastilia până la primărie: sărise în aer casa din 
pasajul Barentin, din grija lui Pardaillan, de bună seamă. 

Cînd se reinstala liniştea, o dată cu un nor de praf, se răspindi 
zvonul că tocmai sărise în aer o altă casă, în aceleaşi condiţii 
misterioase aşa încât nimeni nu putea da vreo explicaţie. Casa 
cu pricina era chiar în Cite, nu departe de podul Saint-Landry. Şi, 
lucru ciudat, această casă, a cărei fundaţie scăldată de rîu era 
total izolată, ca şi prima de altfel, se credea că este părăsită. 
Apoi, ceva mai tîrziu, s-a aflat că mai sărise în aer o casă, de 
data asta chiar în incinta Universităţii, şi nu departe de zidul 
oraşului. Ca şi în cazurile precedente, explozia nu avea nici o 
explicaţie. Şi casa asta, la fel ca celelalte, era izolată şi 
nelocuită. 

Vestea se răspîndi peste tot, chiar şi la Luvru, până la regele 
Ludovic al XIII-lea, însuşi. Vom vedea imediat cum s-a întâmplat. 
Faustei i se dădu vestea în graba mare dar ea o primi fără nici o 
reacţie sentimentală sau temperamentală, ca pe un lucru lipsit 
de importanţă. Dar după ce rămase singură, izbucni într-o criză 
de furie teribilă, ceea ce dovedea cât era de lovită din pricina 
acestei noi lovituri care-i spulbera speranţele sau cel puţin, avea 


să întirzie realizarear cu câteva luni. Şi îl blestemă pe Pardaillan, 
care îi dădu această lovitură fatală, reuşind s-o zdrobească. De 
bună seamă că nu se înşela, recunoscuse imediat mîna lui în 
această afacere dezastruoasă. 

Vestea pătrunse şi în palatul Concini şi ajunse la urechile 
Leonorei. Doar că, pentru moment, ea avea treburi mult mai 
importante de făcut şi înregistra doar cu un aer distrat zvonurile 
venite din afară. 

în schimb, ea se duse la Măria de Medicis. O puse la curent 
despre povestea care se încheiase cu acte în regulă şi că 
Florence era acum în mod cât se poate de legal şi oficial, fiica ei. 
Lucru la care Măria e Medicis răspunse cu mulţumiri călduroase 
şi felicitări care se adresau atât ei cât şi confidentei sale. 

Este sigur că instinctul matern îi lipsea cu desăvârşire, fiindcă 
după ce dăduse frâu liber bucuriei ce o stăpânea, adăugă pe un 
ton de ameninţare rece: 

— Copila asta este motivul pentru care am trăit nişte zile cu 
spaimă de moarte, ceea ce nu voi uita niciodată... Sper că ai să 
faci în aşa fel încât să dispară... Nu mai vreau s-o văd niciodată 
şi nu mai vreau să aud vorbindu-se de ea. Mă înţelegi, Leonora? 

— înţeleg, doamnă. Cu toate astea va trebui să vă mai vorbesc 
despre ea o bucată de vreme. Va trebui să consimţiţi să o vedeţi 
măcar o dată. Este mult mai mult decât necesar, foarte necesar 
pentru siguranţa voastră, să admiteţi ca fiica mareşalului şi a 
doamnei d'Ancre să vă fie oficial prezentată. 

— De ce această prezentare oficială? se nelinişti regina care, 
după cum îi era obiceiul, începea să dea înapoi. 

— Pentru că, îi explică Leonora, la o prezentare oficială este 
întotdeauna foarte multă lume. în afara celor obligaţi să fie 
acolo prin funcţiile lor, mai sânt şi cei cărora li se face favoarea 
unei invitaţii. Şi mai cu seamă, pentru ăştia, prezentarea trebuie 
să aibă loc... Cu atât mai mult cu cât îmi place să cred că 
signora se numără printre invitaţii de prim rang. 

Vorbele astea au făcut-o pe Măria de Medicis să fie foarte 
atentă. 

— Şi pentru ce trebuie să o invit pe prinţesa Fausta? întrebă ea. 

— Pentru că, spuse Leonora cu o încetineală calculată, mai ales 
ea trebuie convinsă că Florence este, fără doar şi poate, fiica 
Leonorei Dori, marchiză d'Ancre. 


E limpede că se simţea destul de puternică încât să-şi lepede 
masca, atacând-o deschis pe Fausta, pe care părea s-o fi servit 
până acum, şi venind în întâmpinarea întrebărilor pe care 
bănuia că i le va pune regina, adăugă imediat: 

— Vă spusesem, doamnă, că va veni momentul când vă voi face 
cunoscut numele duşmanului, care din umbră se străduieşte din 
toate puterile să vă distrugă. Ei bine, a sosit timpul să ştiţi 
despre cine e vorba. Acest duşman, care dacă nu eram eu v-ar fi 
zdrobit fără îndoială, este prinţesa Fausta. 

Şi, cum Măria de Medicis se încăpăţâna în admiraţia ei pentru 
cea pe care o numea signora, ridicase tonul, refuzând să creadă 
o asemenea perfidie, Leonora începu să vorbească, îi oferi 
dovezi morale şi materiale şi finalmente nu i-a fost prea greu s-o 
convingă. Atunci, furia reginei izbucni cu toată violenţa 
caracterului ei impulsiv. Leonora a trebuit să o calmeze, s-o 
aducă la sentimente mai bune şi abia a reuşit s-o împiedice să 
facă imediat un scandal ce n-ar fi servit la nimic, şi După ce 
regina se linişti, au stabilit că prezentarea avea loc peste două 
zile şi că Fausta va fi invitată să asiste. Invitaţia avea să fie 
făcută în asemenea termeni mcit era cu neputinţă ca prinţesa s- 
o refuze. 

în camera Florencei care se ridică în picioare s-o primească, 
Leonora, după ce le concediase cu un semn pe La Gorelle şi 
Marcella, iar ele se făcură nevăzute fără nici cel mai mic 
zgomot, rosti: 

— Florence, foarte curînd vei avea onoarea de a fi prezentată 
Maiestăţii Sale regina regentă. Ai să te îmbraci în rochia de 
curte şi ai să-ţi pui bijuteriile pe care le ai. Trebuie să te grăbeşti 
fiindcă nu avem prea mult timp la dispoziţie. Ţi le trimit pe 
Marcella şi pe La Gorelle care îţi vor servi drept cameriste. 

Ea vorbea cu aceeaşi blândeţe. Cu toate acestea, urechea 
deosebit de sensibilă a fetei sesiză, dincolo de această blândeţe, 
un accent impetuos pe care nu-l avusese până acum. 

— Bine, doamnă, răspunse ea simplu. 

Totuşi, fără voia ei, în ochi i se aprinse un licăr de bucurie aflând 
că mergea să-şi revadă mama. Ştia, era sigură că niciodată nu 
va auzi de la ea un cuvânt pornit din suflet. Nu contează, ea 
totuşi spera. 

Oricât de fugar fusese acest licăr de mulţumire, Leonora, mereu 
atentă, îl surprinsese în treacăt. Şi, mereu bănuitoare, tatona: 


— Sânteţi fericită să mergeţi la curte? 

Ea îşi scutură cu încăpățânare capul, râzind limpede: 

— Să spun sincer, nu, doamnă... Curtea mă sperie... simt că 
locul meu nu este acolo. 

Lucru incredibil şi totuşi normal, acest motiv ofensă mîndria 
Leonorei. Şi, redresându-se: 

— De ce?... Să ştiţi, domnişoară, că fiica marchizului şi a 
marchizei d'Ancre este la locul ei oriunde... Chiar şi pe treptele 
unui tron... 

— Să mă ferească Dumnezeu, doamnă, să mă îndoiesc de asta. 
Dar nu uit cine am fost... ceea ce voi veni poate... Degeaba aţi 
făcut din mine o contesă, 

fiica, cel puţin de ochii lumii, a unui marchiz şi a unei marchize, 
nu este mai puţin adevărat că am trăit întotdeauna în mijlocul 
oamenilor simpli de la care am deprins, fără să-mi dau seama, o 
judecată sănătoasă şi gusturi modeste. De aceea, curtea nu mă 
tentează nicidecum. Şi dacă astăzi trebuie să merg acolo, 
acesta nu va fi o plăcere pentru mine, ci o corvoadă obositoare. 

Ea nu mai ridea. Spunea asta cu un aer serios, care nu lăsa loc 
să te îndoieşti de sinceritatea ei: 

— Ei bine, făcu Leonora satisfăcută, această simplitate a 
gusturilor se potriveşte de minune: nu vă va fi neplăcut să aflaţi 
că această prezentare, necesară, nu va avea continuare şi că 
niciodată nu veţi mai călca la această curte care vă tentează 
atât de puţin. 

Şi cum Florence primea această veste cu o indiferenţă ce nu 
avea nimic afectat, în plus se ferea să ceară cea mai mică 
explicaţie, ea crezu că trebuie să adauge: 

— Pentru siguranţa mamei voastre, trebuie să vă ţineţi deoparte 
cât mai mult posibil. 

— Asta înseamnă, doamnă, că toată viaţa va trebui să rămîn 
închisă în această casă? se nelinişti Florence. 

— Nici vorbă, o asigură Leonora. Esenţialul este să nu mai fiți 
văzută la curte. În rest nu m-am gîndit niciodată să vă ţin aici 
prizonieră, cum am fost nevoită s-o fac până astăzi. Începînd de 
acum, puteţi să ieşiţi şi să intraţi după plac. Cu condiţia, 
bineînţeles, să fiţi escortată de o însoţitoare, după cum se 
cuvine unei tinere de rangul vostru. 

Făcând această promisiune pe care Florence o primi cu o 
bucurie copilărească, Leonora ieşi gândind: 


„Promisiune care nu mă obligă prea mult: în opt zile ea va fi 
măritată cu Rospignac care o va duce departe de Paris... sau va 
fi închisă într-o mănăstire." 

Un ceas mai tîrziu, în faţa unei adunări strălucitoare, Concini îşi 
prezentă cu tot ceremonialul, fiica regăsită în mod miraculos, 
Măriei de Medicis. 

Mama, încremenită în atitudinea ei demnă, nu avu nici o 
tresărire, nici un elan, nici un gest, nici o privire pentru copila ce 
făcea cuvenita plecăciune în faţa ei şi care cu voce tremurând 
de emoție, rostea o laudă, foarte scurtă şi simplă: câteva 
cuvinte pline de căldură, pornite din sufletul ei iubitor şi devotat 
spunea copila care era de fapt fata ei şi care era prezentată ca 
fiind a alteia. 

Sărmana fată simţi cum. se năruie în inima ei această speranţă 
supremă şi pornită din instinct pe care într-un fel o păstrase 
până acum. Atunci înţelese fără cea mai mică îndoială că ceea 
ce oribila mamă nu-i putea ierta, şi nu-i va ierta niciodată, este 
că trăieşte, îşi înclină capul şi făcu un efort supraomenesc să-şi 
stăpiînească lacrimile ce îi ardeau pleoapele şi erau gata să 
țâşnească. 

În timpul acesta Leonora, care se strecurase cât mai aproape de 
Fausta, avea satisfacția nebună să o zdrobească, arătându-i cu 
mare bunăvoință „dovezile de necontestat" care făceau din fata 
Măriei de Medicis, propria ei fiică. 

Cu puterea ei fantastică de disimulare, Fausta primi vestea cu 
zâmbetul cel mai fermecător. Dar, după laudele şi 
complimentele ce i le făcu fără zgârcenie, a vrut să-i arate că nu 
putea fi trasă pe sfoară. Şi cobori vocea: 

— Hai, festa e bine jucată şi vă felicit, spuse ea con-tinuând să 
zâmbească. Acum înţeleg de ce m-a invitat regina atât de 
stăruitor ca şi cum era un ordin căruia nu puteam să mă 
sustrag... înţeleg tot atât de bine, primirea foarte rece, aproape 
glacială ce mi s-a făcut aici... lată-mă într-o dizgrație totală, pe 
legea mea!... Asemenea dizgrație din care nu voi ieşi prea uşor, 
ţi-o datorez, nu-i aşa Leonora? 

— Da, spuse ea foarte clar. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă 
ca să vă dăuneze. Şi cred că am reuşit destul de bine. 
Nemaivorbind, signora că pentru a ajunge la asemenea rezultat, 
n-am făcut decât să spun adevărul gol-goluţ. 

— Ştii că asta înseamnă război între noi două? mârâi Fausta. 


— Războiul îl declaraţi acum, signora. Dar el există între noi, din 
clipa în care v-aţi pus de-a curmezişul în calea mea. Nu mă tem 
de luptă făţişă cum nu m-am temut nici de cea ascunsă pe care 
am purtat-o până acum. 

— Şi în care ai învins, o linguşi din nou Fausta, fără ironie, 
trebuie s-o recunosc. Dar nu s-a spus încă ultimul cuvînt. 
Fereşte-te Leonora: îmi voi lua revanşa. 

— Oh! doamnă, poate vă închipuiţi că sânt prea încrezută, dar 
nu mă tem de dumneavoastră. 

După aceste cuvinte, Leonora făcu o reverență respectuoasă şi 
se îndreptă spre Florence, pe care voia s-o scoată de acolo cât 
mai curînd, Fiindcă vedea că prezenţa ei îi diplăcea profund 
Măriei de Medicis. 

Fausta, în schimb, se îndreptă spre regină cu intenţia de a-i cere 
permisiunea să se retragă. Deşi se stăpînea de o manieră 
extraordinară, se sufoca de furia pe care şi-o înghiţea şi simţea 
nevoia imperioasă să se ducă acasă la ea, să Fie singură, 
eliberată de orice con-striîngere. 

Hotărât lucru în ziua asta avea ghinion. În momentul în care 
Măria de Medicis, cu o răceală rar întîlnită, încuviinţase plecarea 
cerută, şi se îndrepta spre uşă, aceasta tocmai se deschidea 
larg. Intra regele. 

Nu era singur, lângă el era Valvert, Valvert plin de praf şi 
tencuială din cap până în picioare, cu hainele răvăşite, cu- 
mâinile pline de zgârieturi sângerânde, ceea ce, dacă n-ar fi fost 
sabia lungă de la şold, l-ar fi făcut să pară un zidar, scăpat acum 
dintr-un accident. 

în faţa regelui, Fausta fu nevoită să se oprească şi să se încline, 
ca toată lumea, de altfel. 

Părea destul de agitat, micul rege. O zări imediat pe Fausta. Se 
îndreptă spre ea. 

Mult prea grăbit să-i vorbească, uită să-i răspundă la plecăciune 
şi atacă numaidecât: 

— A! doamnă ambasadoare, pe dumneavoastră vă căutam! 

Şi începu să vorbească precipitat, ceea ce sporea uşoara 
bâlbâială de care suferea: 

— Ştiţi, doamnă, că trei case tocmai au explodat una după alta 
în prea cinstitul meu oraş? 

Tăcerea plină de respect care urmase după intrarea regelui, 
deveni tragică la această întrebare atât de neprevăzută pe care 


regele o punea cu o emoție în care simţea o mânie puternică, 
stăpânită cu greu, pe punctul de a izbucni deschis. Fausta nu se 
aştepta la o astfel de întrebare. Instantan-neu, văzîndu-l pe 
Valvert, ea înţelese. înţelese că cesta, ca de obicei, îl însoţise pe 
Pardaillan şi că probii vorbise. Ori, dacă vorbise, potrivit celor ce 
fusese, capul ei era în pericol, cu toată imunitatea pe care o 
avea ca reprezentantă a regelui Spaniei. Cu toată ameninţarea 
îngrozitoare de deasupra capului ei, nu-şi pierdu nici o clipă 
cumpătul. Şi răspunse cu vocea ei armonioasă, a cărei dulceaţă 
pătrunzătoare nu se modificase deloc: 

— Din zvonuri publice, am aflat şi eu despre aceste întâmplări 
supărătoare. Dar de vreme ce, persoane demne de încredere 
mi-au spus că, din fericire n-au fost pierderi omeneşti, nu m-am 
tulburat peste măsură. 

— Nu ştiţi, cumva, doamnă, ale cui erau aceste case? reluă 
regele mârâind. 

— Câtuşi de puţin, sire, răspunse Fausta cu un ton foarte calm, 
care impunea. 

— Ale unor spanioli, doamnă! izbucni regele. 

— Unor spanioli? strigă Fausta cu o tresărire de surpriză 
admirabil jucată. 

Şi, simulând compătimirea, cu o emoție reţinută în orice: 

— Ah! bieţii oameni! Asta înseamnă atunci că mie, prezentând 
pe Maiestatea Sa regele Spaniei, îmi "vine sarcina să vin în 
ajutorul acelor bieţi oameni! O 

voi face neîntîrziat, şi mulţumesc Maiestăţii Voastre că mi-a dat 
aceste amănunte pe care nu le ştiam. 

Ea îşi juca rolul cu un aer atât de natural încât regele fu pe 
moment descumpănit. El aruncă spre Valvert o privire ce părea 
că cere ajutor. Dar Valvert n-avea ochi decât pentru Florence şi 
nu văzu încurcătura regelui. De altfel, aceasta nu dură mult. 
Aproape imediat Ludovic îşi reveni şi, cu aceeaşi voce 
bubuitoare: 

— ! Să vorbim despre bieţii oameni!... Ştiţi ce făcuseră din 
aceste... refugii? Adevărate arsenale, doamnă. Arsenale în care 
aveau arme, praf de puşcă, până şi tunuri... Destul cât să 
înarmezi şi să aprovizionezi cu generozitate o mică armată... de 
soldaţi spanioli, fireşte. 

— Dar, ce-mi spuneţi, sire! strigă Fausta, jucînd perfect uimirea 
şi indignarea. 


— Adevărul, doamnă... Nu îl ştiaţi?... 

— Un asemenea abuz de ospitalitate incalificabil, ospitalitate 
oferită atât de generos în această ţară prietenă, mi se pare atât 
de monstruos, de necrezut încît... aş îndrăzni să-l întreb pe rege 
dacă e sigur că nu se înşală... Dacă e sigur că informaţiile pe 
care le-a primit sânt exacte. 

— Contele de Valvert, aici de faţă, vă va spune exact despre ce 
e vorba, răspunse regele. 

Şi adăugă: 

— Contele este unul din cei patru sau cinci supuşi loiali şi 
îndrăzneţi, care au descoperit şi au făcut să sară în aer aceste 
cuiburi de şerpi veninoşi, riscîndu-şi viaţa... Şi puteţi fi sigură, 
din felul în care arată, că nu exagerez spunînd că şi-a riscat 
vitejeşte viaţa în serviciul regelui său... Profit cu bucurie de 
această ocazie pentru a declara în public, că nu e prima oară că- 
şi pune viaţa în primejdie pentru a o salva pe a noastră. Şi până 
când vom avea prilejul să-i recunoaştem de-o manieră mai 
spectaculoasă, serviciile ieşite din comun, cu care ne-a onorat, 
ţin să declar aici, în faţa tuturor că îi port o stimă şi o afecţiune 
cu totul deosebită... Vorbiţi, conte. 

Laudele neaşteptate îi smulseră pe cei doi îndrăgostiţi din 
contemplaţia reciprocă. În timp ce Florence roşea de bucurie, 
Valvert se înclina cu eleganţă şi mulţumi: 

— Cuvintele nepreţuite pe care regele mi-a făcut deosebita 
onoare de a mi le adresa, sânt o răsplată ce depăşeşte meritele 
mele. 

Apoi, întorcîndu-se spre Fausta: 

— Cele trei case pe care cu ajutorul celor patru prieteni şi 
însoțitori ai mei, ale căror nume sânt cunoscute de rege, le-am 
aruncat în aer astăzi dimineaţă, erau depozite de arme 
clandestine aparţinind unor spanioli, ale căror mişcări le 
urmărim de vreo opt zile. Afirmația o fac pe onoarea mea. Dar, 
dacă ceea ce afirm nu vă este suficient, dacă Alteța Voastră se 
îndoieşte de cuvântul meu, pot să vă pun la dispoziţie dovezi... 
Dovezi atât de evidente încât nu pot să nu vă convingă, 
doamnă. 

Făcuse doi paşi înainte. O fixa cu o insistenţă plină de înţelesuri. 
Ea pricepu ameninţarea. — Şi eu vă cunosc de multă vreme, 
domnule de Valvert, spuse ea, arborând cel mai grațios zâmbet, 
şi sânt Încîntată să declar că vă consider unul din cei mai 


viteji şi mai devotați gentilomi din această ţară care numără 
mulţi viteji şi seniori demni. Nu vă voi insulta îndoindu-mă de 
cuvîntul dumneavoastră. Mă consider absolut convinsă. 

Şi, în timp ce Valvert mulțumea cu o reverență, dându-se înapoi, 
aşezîndu-se modest mai la o parte, în spatele regelui, ea îşi 
înălţă capul şi cu un aer plin de demnitate, cum numai ea era în 
stare, pronunţă cu o voce clară, vibrantă: 

— Venită aici ca prietenă, în această calitate am fost primită de 
o manieră foarte măgulitoare pe care n-o pot uita. în consecinţă, 
şi în primul rînd, în faţa Maiestăţii Sale Regina regentă, în faţa 
monseniorului mareşal d'Ancre, şeful suprem al consiliului dum- 
neavoastră, în faţa acestor nobili seniori şi a acestor nobile 
doamne, care mă vor auzi, ţin să blamez cu voce tare purtarea 
incalificabilă a acestor sceleraţi, şi o rog pe Maiestatea Voastră 
să primească umilele mele scuze în ce priveşte acest regretabil 
incident. Adaug că primul lucru pe care îl voi face la întoarcerea 
acasă va fi să ordon urmărirea vinovaţilor. Vă asigur că 
pedeapsa va fi atât de groaznică încât le va trece pentru 
totdeauna pofta de a o lua de la capăt, celor tentaţi să-i imite. 
Dacă spusele mele de acum sânt insuficiente, sânt gata să fac 
tot ceea ce doriţi ca să îndrept lucrurile, sire. 

— Bine, spuse regele, cu vădită răceală, mergeţi, doamnă. ŞI 
dacă ţineţi să mai cred în această prietenie de care mă 
asiguraţi, faceţi dreptate urgent şi cum se cuvine. 

— Vă răspund, sire, că vi se va da satisfacţie, promise Fausta. 
Apoi îşi făcu reverenţa şi plecă, fără ca cineva să-i dea vreo 
atenţie. 

Regele se întoarse spre Concini. Se arătă foarte amabil cu el. îl 
întrebă despre fata lui pierdută când era în leagăn şi regăsită 
într-un mod atât de miraculos, de care auzise vorbindu-se şi îl 
autoriză elegant să i-o prezinte. Ceea ce Concini, bucuros peste 
măsură de asemenea favoruri, se grăbi să şi facă. 

Florence, roşie toată, se văzu din nou punctul de atracţie al 
tuturor privirilor. Primirea călduroasă pe care i-o făcu regele — 
fratele ei, după cum bine spusese Landry Coquenard — o 
reconforta puţin după primirea glacială pe care i-o făcuse mama 
ei. Ba mai mult, această primire deosebit de măgulitoare a avut 
ca rezultat imediat să dezlănţuie entuziasmul curtenilor care, 
văd atitudinea reginei, consideraseră că e mai prudent să-şi 


ascundă cu grijă admiraţia pe care o trezea eleganța şi farmecul 
deopotrivă cu tinereţea şi cu frumuseţea strălucitoare. 

Cum era de aşteptat, prezentarea îi apropiase pe cei doi 
îndrăgostiţi pentru că Valvert, ascultând fără îndoială de um 
ordin primit dinainte, nu se mişca de lângă rege. Şi micul rege 
care îl privea pe Valvert cu ochi jucăuşi îşi făcu o plăcere 
prezentiîndu-i pe îndrăgostiţi unul altuia şi asta în faţa lui 
Concini, "obligat să accepte situaţia cu zâmbetul pe buze. Ba 
făcu Şi mai mult. 

„îl luă pe Concini de braţ şi se depărta cu el preţ de doi sau trei 
paşi sub pretextul de a-i cere să povestească cum pierduse şi 
cum regăsise copila. Aşa încît, în timp c Concini, mândru de 
favorurile regale şi furios pe 

libertatea de a se mişca a lui Valvert, începea o poveste 
contrafăcută până în cele mai mici amănunte. Valvert şi 
Florence, singuri în mijlocul sălii mari, la trei paşi de rege, de 
care nimeni nu cuteza să se apropie, au avut marea bucurie, 
total neaşteptată, de a putea sta de vorbă, aproape în şoaptă. 
Schimbul lor de cuvinte a durat cât a durat şi istorisirea lui 
Concini: câteva minute. Dar câte lucruri nu-şi pot spune cei 
îndrăgostiţi; în câteva minute! Regele dădu impresia că ascultă 
povestea lui Concini cu o deosebită atenţie. când povestea se 
sfirşi, se apropie din nou de cei doi ceea ce puse capăt izolării 
pe care el le-o oferise. Mai stătu de vorbă cu ei, preţ de câteva 
clipe, apoi se retrase, luându-l pe Valvert cu el. 

Imediat după aceea, Leonora plecă la rândul ei, împreună cu 
Florence. Tinăra fată era fericită şi nici prin gând nu-i trecea să 
ascundă acest lucru. Graţioasă şi uşoară ca un fluture, mergea 
lângă Leonora, reluând cu gândul până şi cele mai neînsemnate 
cuvinte pe care le schimbase cu logodnicul ei. Leonora, în 
schimb, era cam sumbră şi părea foarte preocupată. Aşa încât 
ajunseră la reşedinţa lor fără să scoată o vorbă. Florence se 
duse în apartamentul care-i era destinat, de când devenise 
contesă de Lesigny. 

Leonora se încuie la ea. Acolo, aşezată în fotoliul ei cu cotul pe o 
măsuţă alăturată, cu capul sprijinit de mînă se gîndea îngrijorată 
şi agitată: 

„Ceva îmi spune că în spatele acestei nemaipomenite 
bunăvoinţe a regelui faţă de micuța asta şi contele de Valvert, 


se ascunde o ameninţare, o primejdie. Dar care?... Ce-o Fi 
punînd la cale?... 

îi chemă pe La Gorelle şi pe Rospignac. La Gorelle veni prima. îi 
dădu cîteva ordine scurte. A fost o treabă de câteva secunde. în 
timp ce La Gorelle se strecura afară pe o uşă, Rospignac intra pe 
alta. li spuse fără ocolişuri: 

— Rospignac m-am răzgândit: căsătoria ta prevăzută în citeva 
zile trebuie încheiată cât mai curînd posibil. 

— sânt gata, doamnă! o asigură Rospignac cu privirea 
înflăcărată de bucuria victoriei. 

— Se va face miine, tranşă Leonora. La Saint-Germain- 
|'Auxerois, la miezul nopţii. 

Şi cum Rospignac nu-şi putuse reţine un gest de surpriză auzind 
ora neobişnuită pe care o fixase, ea explică: 

— Trebuie să-ţi spun, bietul meu Rospignac, că această micuță 
vă detestă. 

— Ce contează, doamnă! scrâşni Rospignac. 

— Contează în sensul că o cred capabilă să provoace scandal în 
ultima clipă. 

— înţeleg, doamnă, făcu repede Rospignac. Ziua, biserica va fi 
plină. Noaptea, nu vor fi decât persoanele pe care le vom 
invita... 

ok — Şi nu vom invita, îl întrerupse Leonora, decât cîţiva dintre 
gentilomii monseniorului, aleşi dintre cei mai siguri şi mai 
devotați. 

M— În aşa fel încît, dacă va fi scandal, el va rămîne între noi, 
încheie Rospignac. 

Am spus întotdeauna că sânteţi de o inteligenţă remarcabilă, îl 
complimentă cu seriozitate Leonora. 

îi dădu câteva ordine cu un aer indiferent, pe care el ascultă cu 
atenţie şi-l concedie în fine cu aceste cuvinte: 

— Du-te, Rospignac, şi fiţi gata pentru mâine seară. 

— Nu voi lipsi de la întâlnire! rânji Rospignac. 

Se înclină şi ieşi, răsucindu-şi mustaţa cu un aer cuceritor. 

Fără să piardă o clipă, Leonora se ridică şi se duse în camera lui 
Florence. Şi tot fără ocolişuri, merse drept la ţintă: 

— Florence, spuse ea, tatăl tău şi cu mine am hotărît să te 
căsătorim. 

— îmi faceţi cunoscut un ordin, doamnă. 


— Da, răspunse Leonora cu un ton poruncitor şi rece. Căsătoria 
pe care am decis-o. din raţiuni de cea mai mare importanţă, pe 
care nu ţi le pot împărtăşi, va avea loc mâine seară. 

Mâine seară! se bilbii Florence care se clătină sub lovitura 

neaşteptată. 
— Mâine, la miezul nopţii, în biserica Saint-Ger-main-l'Auxerrois, 
care este parohia ta, după cum bine ştii, încheie Leonora cu 
blândeţea ei înspăimântătoare. 
— Pot să ştiu numele omului cu care mă siliţi să mă leg până la 
sfîrşitul zilelor mele? 
— Baronul Rospignac. 
Numele acesta, căzut pe neaşteptate, a avut asupra Florencei 
efectul unui buzdugan. Uită de hotărârile luate, uită de orice 
prudenţă, îşi pierdu complet sângele-rece. Se ridică şi, într-o 
tresărire de revoltă, strigă: 
— Mai bine mă ucideţi, decât să accept un soţ atât de 
dezgustător! 
— Nu te voi ucide şi îl vei lua de bărbat. 
— Niciodată! 
— Te vei căsători cu el, îţi spun. Vom şti să te con-strângem. 
— Nu vă sânt nimic!... Nu vă recunosc dreptul să dispuneţi de 
mine ca de o vită, împotriva voinţei mele. 
— Mă scuzi, replică Leonora, atât de calmă pe cât era Florence 
de ieşită din minţi, de parcă îşi pierduse capul, mă scuzi, că-ţi 
place sau nu, acum eşti fata meal Vrei, nu vrei, am toate 
drepturile unei mame asupra ta. până şi dreptul de a dispune de 
tine, împotriva voinţei tale, spre binele tău. 
Şi Leonora continuă pe tonul ei oribil de dulceag: 
— Vrei sau nu vrei avem asupra ta toată autoritatea pe care o 
au părinţii asupra copiilor lor. Bagă-ţi bine în cap că dacă îţi vine 
ideea să te revolţi, ai să fii tratată aşa cum sânt tratate, în 
casele mari, la oameni sus-puşi, fiicele rebele: închisă într-o 
mănăstire. Şi mai spune-ţi că dacă poarta mănăstirii se deschide 
ca să intri, nici o putere omenească n-o va putea deschide ca să 
te lase să ieşi. Ai să fii îngropată de vie ca într-un mormiînt. Ai să 
ieşi numai proptită între patru scînduri, ca să-ţi dormi ultimul 
somn în cimitirul comunităţii unde vei fi agonizat ani lungi cât o 
veşnicie. 
Florence, după primul moment de disperare şi de prăbuşire, îşi 
reveni. Şi regăsindu-şi întreaga luciditate, se revoltă: 


— Nu! refuz asemenea moarte hidoasă!... Mă voi apăra!... Mă 
voi apăra din toate puterile şi prin orice mijloace!... 

Aşadar ameninţarea Leonorei, care ar fi trebuit s-o sPerie şi s-o 
înfricoşeze, a avut ca rezultat neaşteptat, 

un sânge-rece recâştigat deopotrivă cu o hotărâre fermă şi 
întreg curajul de care era în stare. 

Leonora n-a observat schimbarea produsă în ea. 

Se ridică şi spuse tăios: 

— Gândeşte-te bine. Ai toată noaptea şi toată ziua de mâine 
pentru asta. Mă voi întoarce mâine seară pentru răspunsul tău. 
De astă dată Florence se abţinu să îi opună rezistenţă. 

— Mă voi gândi, doamnă, spuse ea cu simplitate. 

Şi tonul cu care spunea aceste vorbe arăta bine că era pe 
jumătate îmblânzită, încât Leonora, plecând, se gândea: 

„Ei hai, îmi place să cred că spaima de mănăstire va Fi mai 
mare decât repulsia faţă de Rospignac!" 

Rămasă singură, Florence se aşeză în fotoliul pe care tocmai îl 
părăsise Leonora. Nu a plâns, nici nu s-a lăsat în voia soartei: 
simţea că nu e momentul potrivit să-şi piardă capul. Şi cu o 
voinţă de admirat, reuşi să-şi păstreze calmul şi luciditatea de 
care avea nevoie mai mult ca oricând. 

Stăpână pe ea, îşi privi situaţia la rece şi îşi spuse că trebuie să-l 
cheme pe Odet în ajutor. Atunci îşi aminti că de dimineaţă, 
Leonora îi spusese că poate ieşi din palat când doreşte. 

„Dacă este adevărat, gândi ea, în loc să-l chem pe Odet în 
ajutorul meu, n-am decât să mă duc să-l caut-trebuie să fug cât 
mai degrabă din locul acesta în care am toate şansele să-mi 
frâng gâtul, şi unde n-ar " trebuit să calc niciodată!..." 

într-o secundă era în picioare. Luă o mantie în care se înfăşură 
din cap până în picioare; era gata pregătită. 

La Gorelle o urma pas cu pas, zâmbind greţos, cu ochii jucîndu-i 
de o bucurie rea, triumfătoare. 

Pe pragul porţii erau mai mulţi oameni din garda lui Concini 
grupaţi în aşa fel încât păreau că blochează trecerea. Ea se opri 
tulburată: printre ei îl recunoscu pe Rospignac. 

Acesta păru că abia atunci o vede. El se desprinse din grup, cu 
pălăria în mână, avansa rapid, se înclină galant în faţa ei şi, cu 
un respect ireproşabil, coborând vocea: 

e —vVreţi să ieşiţi, doamnă? întrebă el. Şi surâzând, politicos, 
zelos: 


— Spuneţi-mi, dacă vreţi, parola şi voi fi onorat să conduc eu 
însumi până în stradă. 

— Parola! biîigui surprinsă Florence. 

— Negreşit, doamnă, făcu Rospignac mereu râzând. 

Şi, remarcând încurcătura ei, se neliniști: 

— Pe Dumnezeul meu, doamnă, oare doamna mareşal a uitat să 
vă comunice această parolă blestemată? Cum ea tăcea, 
simulând încurcătura, el se scuză: 

— Doamnă, mă vedeţi disperat... Vă rog să înţelegeţi că un 
soldat nu se poate sustrage ordinului... Şi al meu, din 
nenorocire, este de a nu lăsa pe nimeni să iasă fără parolă... 
Dar, dacă binevoiţi să aşteptaţi un minut, alerg la doamna 
mareşal şi... 

— Inutil, domnule, m-am gîndit şi nu voi ieşi, îl întrerupse 
Florence care nu se lăsa înşelată de comedie. 

— Vreţi să-mi permiteţi să am onoarea să vă conduc până la 
apartamentul vostru, se oferi Rospignac cu acelaşi respect 
curtenitor. 

— Mulţumesc, domnule răspunse tăios Florence care făcuse 
deja cale-ntoarsă. 

După câteva minute era din nou în camera sa. îşi scoase mantia 
şi-şi reluă locul în fotoliu. În apropierea ei se făcu auzită o tuse 
discretă. Cea care tuşea astfel, pentru a-i atrage atenţia, era La 
Gorelle. Adîncită în gânduri, Florence nu observase că 
zgripţuroaica o urmase şi intrase după ea în cameră. 

Supărată, era pe punctul s-o concedieze. La Gorelle nu-i lăsă 
timp s-o facă. Se strecură lângă ea şi, coborînd misterios vocea, 
privind neliniştită înjur, şopti: 

— Nu puteţi ieşi, domnişoară, zise ea... Dar pot să ies eu... Aşa 
că dacă aveţi vreun comision... sau să duc vreun mesaj... 
înţelegeţi?... Pe scurt, aş putea lua asupra mea. 

— Dumneata! strigă Florence, neîncrezătoare. 

— Eul... ce Dumnezeu! nu trebuie să mă vedeţi în culori mai 
negre decât merit!... Vă fac cu plăcere un serviciu... în schimbul 
unei recompense cinstite, aşa cum se cuvine... Şi presupun că 
nu vă veţi tocmi. 

Propunerea nesperată pe care i-o făcea bătrina cu cinismul ei 
obişnuit o lăsă pe Florence perplexă. Dar se gândi că nu avea 
altă salvare, în afară de cea care i se oferea pe nepusă masă. 

— Ai să vrei să duci o scrisoare la o anumită adresă? 


— O scrisoare, şi zece dacă vreţi!... Din moment ce plătiţi! 

— O singură scrisoare, repetă Florence. cât priveşte preţul, nu 
am bani... dar am bijuterii. lată aici una. Crezi că este suficient? 
Rostind aceste cuvinte, îi dădu unul din inelele pe care le purta. 
La Gorelle înşfacă inelul care dispăru ca prin farmec. 

— Scrieţi-vă scrisoarea, domnişoară. La preţul ăsta, vă jur pe 
colţul meu din rai, că va fi predată cinstit nu mai tîrziu de mâine 
dimineaţă. 

„Fără să piardă o secundă, Florence scrise în mare grabă trei 
rînduri pe o foaie de hirtie pe care o împături, o lipi şi i-o întinse 
lui La Gorelle. Aceasta luă biletul, şi-l puse în sân şi, cu adevărat 
sinceră, promise încă o dată: 

— E prea tirziu ca să fac comisionul în seara asta, dar fiţi fără 
grijă, mîine dimineaţă la prima oră, treaba va fi făcută. Dormiţi 
liniştită, doamnă. 

Prima grijă a lui La Gorelle când se văzu în camera ei, cu uşa 
închisă, şi zăvorul pus, a fost să scoată biletul din sân ca să 
vadă cui îi era adresat! 

„la te uită! zise ea mirată, nu iubitului ei îi scrie!... Şi> totuşi mi 
se păruse!... Ce treabă o fi avind ea cu Nicolle, proprietara 
hanului Grand-Passe-Partout, din strada Saint-Denis, căreia îi e 
adresată scrisoarea?" 

Rămase o clipă pe ginduri, foarte curioasă. Apoi, dând din cap: 

. „De ce să mă amestec eu în treaba asta? Ca să duc scrisoarea 
coanei Nicolle, Florence mi-a dat inelul ăsta..." 

Scoase inelul din buzunar şi cu ochii lucioşi, scoțând limba, 
cântări în palmă cercul de aur, studie pe toate 

părţile diamantul montat şi cu o grijă minuțioasă şi cu ochiul 
sigur de bijutier expert, foarte mulţumită, îşi reluă monologul: 
„Un inel care, pe cinstea mea, face mai bine de o sută de scuzi... 
Pentru o sută de scuzi... ba chiar, pentru mai puţin... aş fi dus 
scrisoarea asta... Fac o afacere straşnică... Şi pentru că Florence 
pare mai generoasă decât seniorul Concini, tatăl ei, totuşi omul 
cel mai generos pe care îl cunosc, îmi voi îndeplini cinstit treaba 
pentru care am fost plătită dinainte. Mâine dimineaţă, 
scrisoarea va Fi dată coanei Nicolle... dacă aşa e jocul... iar 
restul nu mă priveşte." 

XXXI 

ÎNTÎLNIREA FAUSTEI 


Ziua în care La Gorelle trebuia să ducă scrisoarea lui Florence, 
doamnei Nicolle, era o zi de vineri. 

Pe la ceasurile zece, lăsîindu-i acasă pe Ladry Coquenard, 
Escargasse şi Gringaille, Pardaillan şi Valvert ieşiseră prin strada 
Cossonnerie. Hotărâseră să se plimbe pe străzi ca să vadă cu 
ochii lor ce efect avuseseră cele trei explozii asupra locuitorilor 
Parisului; exploziile de cu o zi în urmă erau, în fond, opera lor. 
Dar, înainte de toate, se duseră la hanul Grand-Passe-Partout. O 
găsiră pe coana Nicolle, gata de plecare şi care-i primi cu un 
zâmbet ademenitor ce lăsa să se vadă două rînduri de dinţi de 
un alb strălucitor şi cu aceste cuvinte: 

— Veniţi, tocmai la timp, domnilor!... Domnule cavaler, acum 
mi-a fost adus un bilet pentru dumneavoastră şi mă pregăteam 
să vi-l aduc, conform instrucţiunilor pe care mi le-aţi dat... 
Domnule conte, dacă doriţi să vă duceţi la grajd, veţi găsi patru 
cai 

superbi, înşeuaţi pe care i-a adus aseară un om, pentru 
dumneavoastră, din partea regelui... a regelui! domnule. 
Pardaillan luase biletul întins de coana Nicolle. Nu părea prea 
grăbit să-l deschidă: recunoscuse pe el sigiliul Faustei. Şi nu 
avea nevoie de mai mult pentru a ghici despre ce era vorba. îl 
puse indiferent la brâu şi după ce îi mulţumi lui Nicolle cu un 
zîmbet, i se adresă lui V«alvert: 

— Regele s-a hotărât, în sfîrşit, să ne dea alţi cai în schimbul 
celor pe care i-am omorât în timpul expediției, foarte profitabilă 
pentru el dar care pe noi ne-a ruinat pe jumătate. Hai să-i 
vedem, conte... 

Ajunseră în grajd. Se uitară atent la cele patru animale ca buni 
cunoscători ce erau. Coana Nicolle nu exagerase: erau patru cai 
superbi, demne de un rege. Valvert, cu ochi strălucind de 
plăcere, se pierdea în exclamaţii admirative, fără să-şi ascundă 
bucuria copilărească. Pardaillan se mulţumi să spună: 

— Ei, hai, nu-i nimic de zis. A aranjat destul de bine. Dar, stai o 
clipă: eu am cheltuit destui bani!... Hai să vedem dacă s-a gîndit 
să mi-i restituie. 

Şi începu să scotocească în buzunarele şeilor. într-unul din ele 
descoperi în cele din urmă o pungă mică pe care o scoase 
repede. A cîntărit-o săltând-o în palmă şi spuse cu un zâmbet 
mulţumit: 


— sânt o mie de pistoli, înăuntru... Nu vom rămîne cu 
buzunarele goale... Măcar atât. 

O clipă se gîndi şi apoi: 

— Caii îţi aparţin, de vreme ce ai dumitale au fost doborâţi... 

— Greşiţi, domnule, îl întrerupse Valvert, râzând. Eu nu am 
pierdut decât doi cai. Al treilea era al lui Escargasse. lar al 
patrulea, pe care îl vedeţi aici lângă calul dumneavoastră, este 
al lui Gringaille. 

— Da, e cu totul altceva, reluă Pardaillan cu un aer grav. îi vei 
înapoia lui Escargasse, calul ce-i revine... Nu pierde deloc la 
schimb, caraghiosul... în ce priveşte banii, îmi aparţin, pentru că 
eu am suportat cheltuielile expediției... E corect, nu? 

— Bineânţeles, domnule. 

— Dar, îmi închipui că probabil, la rândul dumitale, trebuie că ai 
plătit oarecare sume. 

— Oh! atât de puţin, încât nu merită să vorbim. 

— Ba de loc, scuze, spuse Pardaillan la fel de grav, aici este un 
fel de asociaţie. Spune-mi deci, cât ai cheltuit ca să-ţi înapoiez 
banii. 

— Câteva sute de livre... Vă mărturisesc, domnule, că nu i-am 
numărat. 

— N-ai "făcut bine... Hai să vedem, o mie de livre ajung? 

— E mult, domnule, mult prea mult! De altfel sânt în mare 
avantaj cu asemenea cai. 

— Pe naiba! Şi ce-ţi închipui, că am reuşit să obţin o mie de 
pistoli, de flori de măr?... Nu, fiecăruia ce i se cuvine... Am să-ți 
număr o sută de pistoli. 

Pardaillan deschise punga şi îşi vîri mîna înăuntru. Scoase mai 
întîi un bilet pe care îl desfăcu: 

— la te uită, zise el mărâind, sigiliul personal al regelui... şi 
biletul scris de mâna lui! Ah! conte de Valvert... Ah! pe dracu, ce 
indiscret pot să fiu!... ia şi citeşte Odet, asta îţi aparţine. 

Valvert luă biletul şi citi cu glas tare: 

„Aceasta nu reprezintă decât rambursarea firească pentru banii 
cheltuiţi în serviciul nostru. Altfel se va manifesta recunoştinţa 
celui ce vă este obligat şi afectuos Ludovic, rege." 

— Ce om, domnule! exclamă Valvert roşind de plăcere. 

— Pe naiba, cred şi eu! rânji Pardaillan. până una alta la suta 
asta de pistoli... Te asigur că nu înseamnă nimic mai mult de o 
sută de pistoli în plus faţă de hiîrtiuţa asta! 


Şi Pardaillan puse banii în mîna lui Valvert, uluit. Şi cu acelaşi 
aer flegmatic, băgînd mîna din nou în pungă, reluă: 

— Acum altă sută de pistoli ce se va împărţi între Gringaille, 
Escargasse şi Landry... O sută de pistoli pentru caraghioşii ăştia? 
Ei!... e poate prea mult!... În fond, în toată afacerea asta, diavolii 
ăştia trei n-au făcut decât să se înfrupte fără ruşine... şi nu ştiu 
dacă nu e prea mult să-i răsplătesc cu o asemenea sumă... 
Gata! doar n-am să mă răzgândesc acum!... Cam douăzeci de 
pistoli în buzunarul meu... Şi iată ceea ce putem numi conturi 
între asociaţi bine puse la punct. 

Tot gândind cu voce tare, Pardaillan socotea neobosit sumele pe 
care le scotea din sac. când termină îşi reluă aerul serios şi 
spuse: 

— Acum nu mai vorbeşte asociatul. Dar prietenul îţi spune: dacă 
ai nevoie de mai mult ea din pungă, fără să numeri... Dacă ai 
nevoie de toţi banii, i-ai fără sfială. 

— Mulţumesc, domnule, spuse încet Valvert. Har Domnului, îmi 
rămîne destul ca să trăiesc un an încheiat, fără să mă abţin de 
la nimic. 

— Pe toţi dracii, dar eşti bogat! îl complimentă Pardaillan, fără 
să mai insiste. 

Şi întorcîndu-se către coana Nicolle, care venise în «urma lor şi 
urmărise scena cu un zâmbet amuzat: 

.— Doamnă Nicolle, îi spuse, la cei şapte sute şaptezeci şi cinci 
de pistoli, care au rămas în pungă şi pune-i la loc sigur... Și 
adaugă o mie de mulţumiri, draga mea. 

Nicolle plecă numaidecât luînd cu ea punga încredinţată de 
Pardaillan. Atunci Pardaillan scoase biletul pe care şi-l pusese la 
brîu, desfăcu sigiliul şi spuse cu un aer detaşat: 

— Să vedem acum ce vrea de la mine doamna Fausta. Dincolo 
de aerul indiferent pe care-l arborase, 

probabil că dădea o mare importanţă acestui mesaj, pe care nu 
se grăbise să-l deschidă, deci să-i afle conţinutul, pentru că 
după ce l-a citit o dată, cu mare atenţie, l-a recitit şi mai atent, 
cântărind Fiecare cuvânt, ba încercînd să citească printre 
rânduri ceea ce textul încerca să ascundă. 

Apoi, fără să scoată o vorbă i-l întinse lui Valvert şi căzu pe 
gânduri. 

La rândul lui, Valvert citi. lată ce conţinea biletul: „Pardaillan, a 
sosit momentul să-mi ţin făgăduiala făcută la Saint-Denis. Cu şti, 


în satul Monmartre, unde se ridica odinioară stilpul infamiei 
pentru călugăriţe, distrus de o explozie acum patru sau cinci ani. 
Aproape de rămăşiţele carbonizate se află un drum care merge 
spre întâia But. Pe drumul acesta din marginea pieţii se găseşte 
ferma ogrăzii călugăriţelor. în această fermă, mâine, sâmbătă, 
la ora zece dimineaţa, o voi aduce 

eu însămi pe micuța Lo'ise şi pe femeia de la ţară, căreia i-a fost 
încredinţată şi care nu a părăsit-o de când este în puterea mea. 
Inutil să vii mai devreme: n-am să pot fi acolo decât la ora 
stabilită. 

Eşti liber să vii însoţit. Dar îţi jur că eu am să vin fără escortă, 
absolut singură, la această întîlnire. Şi dumneata ştii, Pardaillan 
că nu m-am coborit niciodată într-atât încât să te mint. tocmai 
pe dumneata." 

După ce a citit, Valvert aşteptă o vreme, uitîndu-se fix la 
Pardaillan care, cu ochii pierduţi, nu părea să-l vadă. ŞI 
atingîndu-l uşor cu mîna, întrebă: 

— Ce aveţi de gând să faceţi acum? Vă veţi duce la această 
întîlnire care mi se pare cam ciudată? 

— încă nu ştiu dacă am să mă duc la întîlnirea dată de Fausta... 
Dar ceea ce ştiu sigur este că ne vom duce pe moşia Maicii 
Superioare care conduce abația din Montmartre, cât mai 
urgent... Şi, în drum, îi vom lua, dacă nu vă e cu supărare, pe 
prietenii noştri. Şi mai vrei să-ţi spun ceva?... Voi fi al naibii de 
surprins dacă n-o să dăm acolo de doamna Fausta însăşi... sau 
de seniorul d'Albaran... sau de unul din oamenii lor!... 

Porniră. Nu făcuseră încă cincizeci de paşi, când, pe strada 
Saint-Denis, se întîlniră cu La Gorelle. Nu-i dădură nici o atenţie. 
în schimb, ea îi recunoscu. Se opri o clipă şi privi în urma lor, cu 
un zâmbet ciudat. Intrară pe strada Fers. La Gorelle îşi continuă 
drumul şi intră la Grand-Passe-Partout. După cât se vede, se 
ţinea de cuvânt şi îşi îndeplinea cinstit sarcina pentru care 
Florence o plătise regeşte, dinainte. Din nefericire, coana Nicolle 
era ocupată în clipa aia şi cum La Gorelle, fie nepricepându-se, 
fie din spaima de a se 

compromite, nu spusese din partea cui venea, coana nicole o 
lăsă să aştepte puţin. 

Oh! dar foarte puţin: cel mult două sau trei minute. Numai că 
acestor minute li s-au mai adăugat alte două, trei, pierdute ca s- 
o asculte pe femeia asta care nu vroia s-o ea din loc înainte de a 


obţine o cât de mică răsplată. Nicolle, care făcu un semn 
imperceptibil pe care La Gorelle n-a făcut să-l înţeleagă, 
pricepuse cui îi era destinat biletul, îi aruncă un bănuţ pe care 
bătrîna zgripţuroaică îl luă fără ruşine, după care o lăsă acolo ca 
să poată fugi după Odet de Valvert, care nu putea fi prea 
departe; cel puţin aşa credea. + Din păcate, Pardaillan şi Valvert 
făcuseră ceva . drum. Se opri cîteva secunde sub storurile trase 
ale locuinţei lor. Pardaillan fluieră într-un anume fel. Din casă îi 
răspunse un fluierat aidoma. îşi reluaseră drumul şi s-au oprit 
aproape de strada Cossonerie, în faţa celebrului han La Truie- 
qui-file. 

În acea clipă, doamna Nicolle venea în goană pe | strada Fers. 
Dacă i-'ar fi dat prin minte să ajungă până la strada Marche-aux- 
Poirees, poate că i-ar fi zărit. Dar nu s-a gândit la asta. Scoase o 
cheie din buzunar şi după ce se uită iute de jur- împrejur, ca să 
fie sigură că ; n-o urmărea nimeni, deschise şi intră. 

Tocmai atunci, Landry Coguenard, Gringaille şi Esc-argasse, cu 
săbiile la şold şi cu mantia pe umeri, ieşeau prin strada 
Cossonnerie. Pardaillan le făcu semn să-l urmeze şi, ţinându-l de 
braţ pe Valvert, porni cu pas întins spre strada Montmartre. 
Ceilalţi trei erau cu câţiva paşi în spate şi habar n-aveau unde 
erau cond uşi în felul ăsta. După ce trecură peste podul Por 
cherons, aşezat peste canalul de scurgere al cartierului, ochiul 
lui pătrunzător descoperi departe o litieră care urca un drum 
destul de abrupt. lângă litieră călărea un colos. In spatele litierei 
venea o escortă de opt cavaleri, înarmaţi pînă-n dinţi. 

— Uite, spuse Pardaillan, recunoşti statura aia de gigant? 

— D!Albaran! strigă Valvert. 

— chiar el, zise Pardaillan, şi încă refăcut după lovitura de sabie 
cu care l-ai străpuns acum vreo opt zile. 

— O escortează pe doamna Fausta? 

— Pe toţi dracii! Doar îţi spusesem că tare m-aş fi mirat să n-o 
întîlnesc aici!... Dar ştii unde duce drumu! ăsta care traversează 
dealul? Ei, bine, trece exact prin faţa intrării mănăstirii... Pe 
partea de la răsărit traversează piaţeta unde se află în partea 
dinspre apus, ferma cu pricina. 

— Şi credeţi că se duce la fermă? 

— Mi-aş pune capul sub secure!... Doar că nu trebuie să ne 
închipuim, că o va lua pe drumul drept şi la lumina zilei! Pe 
naiba! ar însemna să n-o cunoşti pe doamna Fausta! 


Şi Pardaillan începu să râdă încetişor, cu un râs care ar fi 
îngrijorat-o pe Fausta, dac-ar fi putut să-l vadă şi să-l audă. 

Apoi, întorcîndu-se, făcu semn celor trei viteji să se apropie. 
Veniră la ordin, ţepeni ca nişte soldaţi la paradă. Pardaillan 
începu prin a le da cele o mie de livre destinate lor. Asta 
dovedea că mai avea nevoie de timp ca să reflecteze la ce avea 
de făcut. Banii fură împărţiţi frăţeşte cu mârâieli de satisfacţie. 
— Escargasse, spuse Pardaillan, ai să-l iei pe Landry cu tine şi 
iată ce aveţi de făcut. 

Şi, cu concizia şi claritatea absolut remarcabile ce-l caracterizau, 
le dădu instrucţiunile. Numai ce termină, ce Escargasse şi 
Landry porniră în goană să urmărească" trăsura, de la oarecare 
distanţă, cu priceperea ieşită din comun de care numai o lungă 
experienţă te face s-o dobândeşti. 

lar Pardaillan însoţit de Valvert şi urmat de Gringaille, se 
avântară în mare grabă pe o potecă lăturalnică, o scurtătură. 
După un drum destul de lung, parcurs în viteză, ajunseră la 
poalele unei coline pe care se aflau cinci mori. La începutul 
acestui urcuş se deschidea craterul unei cariere de piatră 
părăsite. Ceva mai departe, spre nord, o altă moară îşi agita în 
aer braţele de pînză. 

Probabil că pe drum, Pardaillan le dăduse înstrucţiuni şi lui 
Valvert şi lui Gringaille, pentru că se mulţumi să arate cu mîna 
moara singuratică, spunându-i lui Valvert: 

— O să vă conducă Gringaille. 

Valvert şi Gringaille plecară imediat, gonind. La câteva sute de 
paşi de moară era fântîna But. între fântînă şi moară se vedea 
intrarea unei alte cariere părăsite, asemănătoare celei de la 
poalele dealului cu cinci mori, în faţa căreia Pardaillan rămăsese 
singur. În cariera asta, condus de Gringaille se afundă Valvert. 

îi vom părăsi pentru a-l urma pe Pardaillan. 

XXXII 

FAUSTA Îşi ea MĂSURILE DE RIGOARE 

Pardaillan dispăruse în carieră. în întunericul adânc în care se 
mişca, el mergea cu tot atâta siguranţă ca la lumina zilei, în plin 
soare. Umblă destul de multă vreme. Nu se opri decât o singură 
dată într-un soi de grotă spațioasă, tăiată în calcar unde se aflau 
o grămadă de obiecte diverse. Fără nici o ezitare, ca unul care 
cunoaşte locurile perfect, se duse într-un loc anume şi ridică de 
jos un lucru pe care îl ascunse sub mantie. Apoi porni din nou. 


Nu se duse prea departe. Se ciocni de un perete. îl deschise 
cum mai făcuse cu alte două sau trei, de când se afla în 
subterană. Peretele deschis se închise la loc în urma lui: se 
pomeni într-un culoar destul de îngust. o luă la dreapta, pe 
culoar. După vreo zece paşi se opri din nou din pricina unui 
perete. Ca şi la celelalte, acolo se afla o uşă invizibilă. O 
deschise cum făcuse şi până atunci. 

Se opri şi scoase de sub mantie obiectul ridicat cu o clipă mai 
devreme. Era o lanternă. Lovi amnarul §' aprinse lanterna. Apoi 
intră. 

„ Aici era o pivniţă destul de mică. Se găseau acolo citeva lăzi 
desfăcute, citeva scule ieşite din uz şi, chiar în faţa uşii 
invizibile, pe unde intrase, o scară de piatră ce ducea sus. De 
altfel, nu se vedea nici o uşă, nici cea mai mică deschizătură în 
pivniţa mică. 

Pardaillan nu se îndreptă spre scară, ci spre peretele din stînga. 
Pe perete proiectă lumina palidă a lanternei, şoptind: 
„Mănăstirea este în direcţia asta... Deci, dacă nu m-am înşelat 
de o manieră grosolană, pe aici trebuie să apară Fausta... ŞI 
continuă mârâind: când mă gândesc că am venit de mai bine de 
douăzeci de ori aici, şi nu mi-a dat niciodată prin minte să 
observ zidul ăsta mai îndeaproape!... Ridică din umeri: da, dar 
ca să verific zidul, ar fi trebuit să am ceva bănuieli... Bănuieli 
sugerate doar de biletul Faustei... Ei, şi acum de ce să mă 
frământ: Fausta o să-mi arate numaidecit unde este uşa şi cum, 
se deschide!... Doar dacă nu cumva e deja aici! Pe dracu! asta 
nu mi-ar conveni deloc!...' Stinse lanterna, o strecură sub 
mantie şi puse piciorul pe prima treaptă a scării. Pe măsură ce 
urca, fără să facă nici cel mai mic zgomot ce i-ar fi putut trăda 
prezenţa, 

o lumină slabă ajungea până la el. îşi spuse: 

E Uşa de la prima pivniţă trebuie că e deschisă." 

într-adevăr, în capătul scării era o uşă mare deschisă: o uşă 
adevărată de stejar, de data asta. Şi era o Pivniţă adevărată, de 
două ori mai mare decât cealaltă, unde erau nenumăratele 
obiecte pe care le strângea de obicei un ţăran gospodar, într-un 
asemenea loc, unde o jumătate era împărţită în trei cămări, 
închise normal Cu lacăt, luminate şi aerisite prin nişte 
ferestruici, cum Sânt toate pivnițele. 


Pivniţa asta, mai bine zis, cele două pivnițe supra-puse, erau ale 
fermei în care Fausta îi dăduse întâlnire lui Pardaillan, a doua zi 
dimineaţă la ora zece. 

în capătul acestei pivnițe mult mai luminată decât cealaltă, se 
vedea o scară în spirală care ducea la parter. Pardaillan merse 
direct spre scară şi începu să urce cu grijă. Uşa care se găsea în 
capul scării trebuia să fie deschisă ca şi prima pentru că pe 
măsură ce urca, lumina era mai puternică şi în acelaşi timp 
auzea sunet de voci: voci de bărbaţi. 

într-adevăr uşa era larg deschisă. Pardaillan, din ce în ce mai 
prudent, ajunse fără să-l fi simţit cineva până la micul palier din 
capul scării. Ciuli urechea şi riscă o ocheaadă: 

Era bucătăria modestă a unui ţăran obişnuit. La mijloc se afla o 
masă rudimentară. Pe masă, o sticlă începută, două pahare de 
cositor, două lanterne stinse. La masă, pe două scaune de lemn, 
şedeau doi ţărani. 

Doi ţărani? Da, dacă te luai după portul lor. Nu, dacă te uitai la 
ei mai de aproape. Pardaillan nu se lăsă înşelat nici o clipă. De 
altfel, în persoana unuia din ţărani îl recunoscuse pe ofiţerul 
spaniol care adusese din Spania milioanele luate de Valvert şi 
pe care, deosebit de amabil, îl condusese până în strada 
Mouton. 

De cealaltă parte a mesei, în picioare, servindu-i cu o deferentă 
ce mergea până la respect, un ţăran care avea o virstă. Un 
ţăran adevărat, de data asta, pentru bunul motiv că era 
îngrijitorul ogrăzii de animale a călugăriţelor, stăpânul locului, 
într-un fel şi care se pleca în faţa celor doi falşi ţărani, pe care ar 
fi avut 

dreptul să-i comande, de vreme ce, de foarte puţin timp, 
călugărițele îi trimiseseră lui, drept ajutoare. 

Din primele cuvinte Pardaillan înţelese: cei trei oameni o 
aşteptau pe Fausta. Fausta care trebuia să vină prin subsol. într- 
adevăr, după ce se uitară la un ceas atât de mare încât ar fi fost 
suficient să-i trădeze, unul din cei doi spanioli spuse: 

— E momentul să mergem s-o primim pe Alteța Sa. 

Se ridicară luară lanternele şi se îndreptară spre sobă ca să le 
aprindă. 

Pardaillan nu-i aşteptă să-şi termine treaba. Cobori repede în cel 
de al doilea subsol. Partea de dedesubt a scăriii forma o 


cavitate, în parte închisă de numeroase lăzi pe jumătate 
putrezite. Se ascunse acolo, spunîndu-şi: 

„De aici, voi vedea perfect unde se găseşte uşa şi cum se 
deschide... Dar, pe naiba, dacă le dă prin cap să se uite în nişa 
asta, se alege praful, mă vor prinde ca.o vulpe în vizuina ei!" 
Apoi, liniştindu-se singur: 

„Ei, dă-o încolo! Fausta nu-şi va face griji cum nu-şi fac nici cei 
doi minunati hidalgos." 

Cei doi veniră singuri, lăsându-l pe îngrijitor în bucătărie. Cu 
lanternele aprinse în mînă, au rămas nemişcaţi şi tăcuţi în 
mijlocul  pivniţei. Trecură câteva minute. Pardaillan, din 
ascunzătoarea lui nu vedea decât peretele prin care trebuia, 
presupunea el, să apară Fausta. Deodată peretele s-a desfăcut 
şi se văzu o deschizătură îngustă. Prin deschizătură intră Fausta. 
în spatele ei, d'Albaran care avea o pungă voluminoasă sub braţ 
şi o lanternă aprinsă în mână. 

Cei doi spanioli făcură reverenţa cu tot atita eleganţă cu care ar 
fi făcut-o dacă ar fi fost îmbrăcaţi în mătase şi catifea, la Luvru, 
la regele Franţei. Fausta înclină uşor capul şi rosti cu vocea ei 
armonioasă şi gravă: 

— Bună ziua, domnilor! 

Pardaillan nu avea ochi decât pentru d'Albaran, care închidea 
uşa. Dură foarte puţin. Dar îndeajuns pentru Pardaillan care 
zâmbi cu satisfacţie. După ce a închis uşa, d'Albaran urcă 
primul, luminând drumul cu lanterna lui. în urma lui venea 
Fausta. în spatele ei, ofiţerul spaniol şi el cu lanterna în mînă. La 
urmă, celălalt spaniol, care-şi lăsase lanterna jos. 

Şi, în urma tuturor, Pardaillan care zâmbea în mustaţa lui 
cenuşie... 

Numai că de astă dată n-a mai urcat până la palier. Se opri cam 
pe la mijlocul scării, destul de departe ca s-o poată şterge în 
cazul unei alerte, destul de aproape ca să poată auzi ce se 
vorbeşte. Bineânţeles, n-avea cum să vadă, dar asta era cu totul 
secundar, era suficient să poată auzi. 

Fausta ajunsese în bucătărie, se oprise, se aşezase pe un biet 
scaun din lemn lustruit şi stătea foarte dreaptă, într-una din 
acele atitudini de incomparabilă demnitate al căror secret nu-l 
ştia decât ea, în fine, parcă era aşezată pe un tron. D'Albaran 
stătea în picioare, în spatele ei. Cei doi gentilomi spanioli, în 
hainele lor grosolane de ţărani, stăteau drepţi şi indiferenți, aşa 


cum făceau şi la palatul Sorrientes când erau de serviciu pe 
lângă alteţa Sa. Bătrînul ţăran care îngrijea orătăniile stătea 
aplecat, într-o atitudine de venerație. 

Fausta îi făcu semn să se apropie. înainta atât de aplecat încât 
părea că se tirăşte. 

— D'Albaran, spuse ea cu vocea cea mai suavă, dă-i acestui om 
cumsecade cele zece mii de livre pe care i le-am promis. 

. Colosul înainta şi puse în mâinile ţăranului punga burduşită pe 
care o ţinea sub braţ. Omul rostogoli asemenea ochi uluiţi, 
deschise gura să mulţumească şi, negăsind cuvintele nimerite 
ca să-şi exprime bucuria şi gratitudinea, făcu o genuflexiune 
asemănătoare celor pe care le făcea când trecea prin faţa 
altarului din capela Martirilor. Atunci, Fausta, cu un zâmbet 
binevoitor. îl concedie. 

Omul făcu o nouă genuflexiune şi se retrase, mergând cu 
spatele. La un semn al Faustei, unul din cei doi gentilomi îl 
însoţi. 

— Ei bine? întrebă Fausta când acesta se întoarse. 

— A plecat, doamnă. Cred că e nebun de bucurie. 

— La treabă, domnilor! comandă Fausta. D'Albaran, îi vei 
conduce pe aceşti doi gentilomi în grotă. îl vei dirija şi îi vei 
ajuta. când veţi fi terminat să vii să mă anunţi. Vreau să fiu 
sigură că totul se va întîmpla aşa cum an prevăzut. Duceţi-vă! 
Veniţi, domnilor! porunci, la rîndul său, d'Albaran. 

Pardailan nu ascultase mai mult. Cobori repede treptele. De 
data asta nu s-a mai ascuns sub scară. Deschise uşa secretă şi 
se îndepărtă cu vreo douăzeci de Paşi pe culoar. Pentru mai 
multă prudenţă, se ascunse după o ieşitură. întrebându-se: 

Ce dracu de treabă au de făcut?... Şi ce dracu o fi inventat 
Fausta ca să scape de mine?... Fiindcă toate 

astea sânt pentru mine, ca să-mi las oasele în ferma asta, dacă 
mîine aş avea proasta inspiraţie să vin." 

Dar fi rea lui nepăsătoare avind cîştig de cauză ridică din umeri: 
„Să aşteptăm... şi să deschidem ochii mari. Voi afla curând." 

Uşa secretă pe care o deschisese şi o închisese la loc tocmai se 
deschidea. D'Albaran cu cei doi spanioli apărură pe culoar. 
Lăsară uşa deschisă în urma lor, pivniţa fiind foarte slab 
luminată de lanterna rămasă acolo. D'Albaran mergea în frunte, 
luminînd drumul. 


Se opri cam la zece paşi de Pardaillan, care se chirci în 
ascunzătoarea lui, în faţa uşii secrete prin care se putea ajunge 
la grota unde, ceva mai devreme, cavalerul găsise şi luase o 
lanternă. D'Albaran deschise, pregătindu-se să intre. Ofiţerul 
căruia Pardaillan îi arătase drumul în seara venirii lui la Paris, îl 
opri cu mîna şi cu o familiaritate deferentă: 

— Senior d'Albaran, întrebă el, unde duce această .galerie, pe 
aici? 

Şi întinse.miîna în direcţia lui Pardaillan, care era numai urechi. 
— Nicăieri, conte, răspunse d'Albaran. Această galerie îngustă, 
după cum vedeţi, este destul de lungă. Dar este«o fundătură 
fără ieşire. 

— Vă înţeleg, conte, răspunse colosul. Dar credeţi-mă că am 
cercetat galeria asta centimetru cu centimetru, ca să zic aşa. 
Dacă ar exista o ieşire, am fi descoperit-o. 

„Trebuie spus că n-aţi ştiut să căutaţi!" zâmbi în sinea lui 
Pardaillan. 

Schimbul de cuvinte se opri aici. Cei trei pătrunseră în grotă. 
Pardaillan nu-i mai putea vedea. De altfel, se întoarseră foarte 
repede. Cei doi gentilomi, unul după altul, rostogoleau fiecare 
câte un butoiaş pe nisipul alb din galerie. Colosul, fără se 
sinchisească de murdăria pe care o risca tunica lui superbă, din 
catifea cu mătase, căra în braţe două butoiaşe, unul peste altul. 
Se vede treaba că Pardaillan cunoştea aceste butoiaşe, pentru 
că şopti, teribil de intrigat: 

„Praful de puşcă! gloanţele... de ce dracu mută toate astea?... 

Şi lovindu-se peste frunte ca unul ce se dumirise: „Ce tâmpit pot 
să fiu! Din pricina mea mută praful de puşcă! Fausta ştie că 
existenţa acestei grote mi-e cunoscută... îşi spune că sânt precis 
în stare să arunc în aer acest arsenal, aşa cum am făcut cu 
celelalte trei... şi îşi ea toate măsurile, ceea ce e destul de 
normal, una peste alta... Din păcate pentru ea, habar n-are că 
eu ştiu cum se poate pătrunde în aceste pivnițe. Aşa încât se 
osteneşte de pomană... Pe cinstea mea, nu-mi pare rău că am 
găsit explicaţia asta... Asta este!... Nu poate fi decât asta!" 

Făcu o mişcare ca să iasă din ascunzătoare, să se apropie, să 
vadă... Din păcate după un singur drum, d'Allbaran hotărî: 

— Rostogoliţi butoaiele până aici: eu am să le duc sus şi am să 
le pun în ordine." 


lar Pardaillan, ca să nu-şi trădeze prezenţa, fu obligat să rămînă 
pe loc, fiindcă cei doi gentilomi spanioli începuseră un du-te- 
vino între pivniţă şi grotă, 

aşa încât ar fi fost sigur descoperit dac-ar fi ieşit din umbră. 
Rezultatul a fost că dacă vedea butoaiele rostogolite, dacă nu 
pierdu nici un cuvînt din ce spuneau cei doi nobili cărăuşi 
improvizaţi, nu mai putea vedea ce se întîmplă în prima pivniţă 
şi cu atât mai puţin, ce anume făcea d'Albaran deasupra. Nici n- 
a putut să audă ce se vorbea sus. 

Cei doi gentilomi rideau şi glumeau în timp ce rostogoleau 
drăciile alea. Şi mai şi stăteau de vorbă... Aşa află Pardaillan ce 
făcea colosul în pivniţa de sus. Aşa află că ideea care-i trecuse 
prin minte dar pe care o alungă părându-i prea monstruoasă, 
era cea adevărată. 

„O mină! zbieră în sinea lui. sânt pe cale să mineze casa!... 
pentru a mă arunca în aer mâine dimineaţă!... Asta a imaginat 
Fausta!... Asta fac nenorociţii ăştia, râzînd..." 

Şi zbărlit, cu ochii ieşiţi din orbite, arzând ca o torţă şi gata să 
atace: 

„Şi dacă i-aş înfăşca pe asasinii ăştia laşi şi netrebnici, dacă le- 
aş zdrobi ţeasta de pereţi... Dacă aş sări asupra infernalei 
Fausta şi dacă i-aş suci gâtul sau dacă aş zdrobi-o cu piciorul ca 
pe o reptilă veninoasă ce este... n-aş fi în dreptul meu?..." 

Dar Pardaillan nu sări. Se linişti, ridică din umeri şi, mormăind 
lucruri de neânţeles, se ghemui iar în ascunzătoare, reluîndu-şi 
supravegherea întreruptă de clipa de furie nebună. 

Dar în acest scurt timp, se produsese un incident. 

În fond, un incident nesemnificativ, o nimica toată! care îi scăpă 
cu totul. Şi la fel i-ar fi scăpat chiar dacă 

şi-ar fi păstrat tot sângele-rece, pentru că era prea departe ca 
să vadă sau să audă. lată despre ce era vorba: 

D'Albaran urcă în bucătărie acolo unde aştepta Fausta, 
înţepenită pe scaun şi care nu făcuse nici o mişcare, adâncită în 
gândurile ei sumbre, judecând după norul care părea instalat pe 
fruntea ei. 

— Doamnă, spuse el, explozia e pregătită, pivniţa e plină... Dar, 
au mai rămas citeva butoiaşe jos. Să le aduc în grotă? 

— Nici vorbă spuse repede Fausta. Şi îi explică: 

— Uiţi, d'Albaran, că Pardaillan ştie de existenţa acestei grote. 
A descoperit şi a făcut să sară în aer celelalte depozite ale 


mele... La ora asta, trebuie că a primit mesajul meu. Cine ştie 
dacă nu cumva vorbele mele îi vor reaminti de existenţa grotei? 
Cine poate şti, dacă nu va veni chiar azi, acum? Nu trebuie să-i 
lăsăm praf de puşcă acolo. 

— Atunci, cum să fac? Butoiaşele astea nu pot fi lăsate acolo 
unde sînt. 

— Merg cu tine, spuse Fausta ridicîndu-se. Coborâră. Jos mai 
erau patru butoiaşe. Cei doi 

spanioli, tocmai îl aduceau pe cel pe care îl desfăcuseră. 

— Cite mai sânt în grotă? întrebă Fausta. 

— încă unul, doamnă. 

— Aduceţi-l, comandă Fausta. Spaniolii se întoarseră în grotă. 
Fausta se îndreptă spre perete. De partea unde se găsea uşa 
invizibilă prin care intrase cu d'Albaran. 

Numai că, la marginea cealaltă a peretelui, aproape de colţ şi 
apăsă pe un resort. Se deschise o mică uşă descoperind o 
ascunzătoare care, aparent, nu avea altă ieşire în afara celei 
abia deschise. 

Colosul puse înăuntru cele şase butoiaşe rămase. Pentru el, a 
fost treabă de un minut. 

Fausta închise uşa acestui loc de taină, despre a cărui existenţă 
Pardaillan nu părea să ştie ceva, şi ordonă: 

— Du-te şi închide uşa grotei. 

D'Albaran, căruia îi fusese adresat ordinul, se supuse. Se 
întoarse imediat. 

Din umbră Pardaillan îl urma pas cu pas: înţelesese că dacă uşa 
fusese închisă, se chema că îşi terminaseră treaba şi probabil 
aveau să urce. Şi vroia să fie acolo pentru a vedea şi auzi, dacă 
totuşi este posibil. Ajunse la vreme ca s-o audă pe Fausta 
spunând: 

— Acum, Pardaillan n-are decât să vină şi să scor-monească 
grota, dacă pofteşte!... închide uşa asta d'Albaran, şi hai să 
urcăm să vedem cum ai aranjat mina. 

Se îndreptă spre scară. 

Ştim că Pardaillan auzise tot. Mai aşteptă câteva clipe şi 
deschise. Pivniţa era încă luminată: zări spinarea ultimului dintre 
personajele care urcau scara, închise repede uşa şi, la rându-i, 
porni uşor pe scări. Dar se opri pe dată: Fausta vorbea. Şi auzi: 
— Aşa e perfect. 

Şi, imediat după aceea, întrebă: 


— cât durează fitilul? 

— în jur de cinci minute, răspunse d'Albaran. 

, —"Tu trebuie să-l aprinzi... Vei avea timp să fugi până în grotă? 
— Fiţi fără grijă, doamnă. Voi avea chiar destul timp ca să şi ies 
din grotă... Vă închipuiţi că n-am să pierd timpul pe drum. 
Fausta reluă pe un ton poruncitor: 

— Să urcăm, domnilor. Vreau să vă dau ultimele instrucţiuni, 
înainte de a pleca... împinge uşa, d'Albaran... nu se ştie ce se 
mai poate întîmpla. 

Din nou-tăcere, Un zgomot de paşi îndepărtându-se. Pardaillan 
urcă la rândul lui şi păşi în pivniţă. Fără să vrea, îşi furişă o 
privire spre cele trei cămări. Erau închise. Nimic suspect nu-i 
dădea de bănuit că una din ele conţinea o cantitate enormă de 
praf de puşcă şi de gloanţe: suficientă pentru a da foc, a 
devasta şi a face să piară un cartier întreg... dacă, din fericire, 
casa destinată n-ar fi fost total izolată, departe de orice alte 
locuinţe, între piaţa prin care nu treceau poate nici zece 
persoane într-o zi şi drumul acela şi mai singuratic, care cobora 
de cealaltă parte a muntelui, trecu, deci, prin faţa cămărilor şi 
cât era el de curajos, simţi în ceafă ceva asemănător unui frison. 
începu să urce a doua scară. Se opri din nou când auzi vocea 
Faustei. Şi Fausta spunea: 

— Domnilor, vă veţi relua ocupaţile de ţărani cumsecade. Veţi 
rămîne afară, aproape de piaţă şi o veţi supraveghea... îl 
cunoaşteţi pe domnul de Pardaillan. Dacă apare, ştiţi ce trebuie 
să-i spuneţi. Stăpînul vostru, îngrijitorul, este plecat şi nu vine 
până miine. Voi sânteţi doar ajutoarele lui şi nu ştiţi nimic... Mai 
cu seamă nu faceţi pe misterioşii. Deschideţi uşa, poftiţi 
vizitatorul să intre înainte să v-o ceară el. Faceţi aşa cum vă 
spun şi totul va Fi foarte bine... Astă seară când se va întuneca, 
veţi încuia tot aşa cum făcea stăpînul casei... Mâine dimineaţă, 
la prima oră, veţi descuia tot... Veţi lăsa cheia în broască. Veţi 
încuia de asemeni uşa din spate şi veţi lua cheia... La ora zece, 
veţi pleca... 

— Să îndrăznesc, doamnă, să fac o observaţie? 

— Vorbiţi. 

— Domnul de Pardaillan m-a văzut în ziua sosirii mele... El mi-a 
arătat drumul până în apropiere de Primărie; cu toate că sânt 
deghizat, mă tem... 


— O să vă recunoască, fără îndoială!... Domnul de Pardaillan are 
o memorie prodigioasă... Ei bine, o să încercaţi să nu vă 
arătaţi... Pe dumneavoastră, marchize, nu vă cunoaşte domnul 
Pardaillan, aşa că o să-i răspundeţi... Conte, plecaţi la Paris 
imediat, e tot ce aveţi mai bun de făcut. Duceţi-vă. 

Din nou linişte, apoi vocea Faustei reluă: 

— Nu mai avem nimic de făcut aici. Să ne întoarcem la 
mănăstire. Luminează-mi drumul d'Albaran. 

— O secundă, doamnă, vă rog, imploră vocea schimbată a lui 
d'Albaran. 

— Dar ce ai?... Pari îngrozitor de agitat?... 

— sânt îngrijorat, doamnă!... Extrem de îngrijorat! izbucni 
colosul. 

— Hai, vorbeşte... Spune-mi ce te îngrijorează, credinciosul meu 
servitor, îl autoriză Fausta, cu aceeaşi dulceaţă inefabilă în glas. 
— Ei bine, iată, doamnă!... Rămineţi peste noapte la mănăstire... 
Eu vă însoțesc până la Maica Superioară, doamna de 
Beauvilliers, şi plec, mă întorc la Paris... 

Şi vin mâline dimineaţă, vin din nou aici trecînd prin cariera de 
la fîntîna But... Dumneavoastră veniţi prin sub-terană, aducând 
copilul şi dădaca lui... până aici e foarte bine... Domnul de 
Pardaillan rămîne cu dumneavoastră... Ei! asta nu mai merge... 
Asta mi se pare ceva atât de extraordinar încât nu pot să cred... 
Ceea ce cred, doamnă, este că atunci când veţi da copilul, dom- 
nul de Pardaillan va pleca va ieşi o să vă scape. —Pardaillan va 
rămâne nu pentru că i-o voi cere, ci pentru că va dori să 
rămână. 

Spunea lucrul acesta cu un accent atât de convingător, încât 
d'Albaran se înclină: 

— Fie, domnul de Pardaillan va rămîne, de vreme ce o 
spuneţi!... Voi continua, doamnă. La unsprezece fără citeva 
minute, veţi pleca. Vă întoarceţi la mănăstire tot prin subterană. 
înţeleg că lucrul este necesar: aţi intrat în mănăstire cu ştiinţa şi 
în văzul tuturor. Este o precauţie necesară, ştiu.... Plecaţi... 
domnul de Pardaillan rămâne singur, închis în casă... Şi asta 
depăşeşte imaginaţia mea... 

— Va rămâne singur, după plecarea mea! afirmă Fausta cu 
aceeaşi forţă. 

— Admit şi asta, şi închei, doamnă: la ora unsprezece fix, nici un 
minut mai devreme, nici un minut mai târziu, vin, aprind fitilul, o 


iau din loc... şi totul sare în aer, totul arde... Ei bine! bună, asta 
mă îngrozeşte! Şi dacă nu sânteţi încă plecată?... Dacă mai 
sânteţi cu domnul de Pardaillan în acel moment?... Deci, eu vă 
voi fi omorît? Numai gândindu-mă la acest lucru înfiorător, simt 
că nebunia îmi cuprinde creierul!.., 

— îţi faci griji şi temeri imaginare, sărmanul meu d'Albaran!... Te 
asigur că voi pleca exact în secunda în care mi-am propus. 

— Parcă se poate şti!... un incident, un fleac nepre-văzut poate 
să vă facă să întârziaţi! Un minut, o secundă, suficient ca 
ireparabilul să se producă. 

— Ei bine, vreau să te liniştesc pe cât îmi va sta în putinţă. 
Ascultă: am să las uşa subteranei deschisă în urma mea. Tu vei 
veni aici, nu la unsprezece, ci la un-sprezece fără zece. Auzi, 
unsprezece fără zece. Ai să intri. Ai să te uiţi. Ai să vezi uşa asta 
deschisă. Asta va însemna că sânt încă sus cu Pardaillan. Te vei 
întoarce la grotă şi vei aştepta zece minute. După ce trec zece 
minute, vei reveni. Atunci vei găsi uşa închisă. 

— Şi dacă nu va fi aşa? 

— Va fi închisă, repetă Fausta, pe un ton care interzicea -orice 
discuţie. Atunci vei fi sigur că am plecat, că sânt la adăpost. Eşti 
mai liniştit acum? 

— AŞ fi cu mult mai liniştit, dacă mi-aţi permite să vin aici 
împreună cu dumneavoastră. Şi ar fi şi mult mai simplu. 

— E foarte bine aşa cum am aranjat eu. Să nu mai vorbim. 

— Facă-se dorinţa dumneavoastră! şopti colosul. 

— Să plecăm! tranşă Fausta. 

XXXIII 

FUGA 

Pardaillan cobori în goană. Nu pierduse nici un cuvânt din 
această discuţie edificatoare. Aflase de zece ori mai mult decât 
i-ar fi fost necesar. Plecă. 

Douăzeci de minute mai tirziu, îşi regăsea prietenii, care se 
plictiseau de moarte, în cariera părăsită unde stăteau la pândă, 
în aşteptarea unor evenimente care nu produceau. Escargasse 
şi Landry Coquenard erau şi acolo: auziseră o călugăriţă 
spunând că doamna ducesă va rămâne peste noapte la 
mănăstire; văzuseră escorta plecînd şi conform instrucţiunilor 
primite, [veniseră aici. Valvert şi Gringaille în schimb nu 
văzuseră pe nimeni. 


Pardaillan îi luă cu el pe toţi şi după alte douăzeci de minute, 
erau în bucătăria fermei pe care Fausta o minase. Pardaillan se 
duse să arunce o privire de la o fereastră cu bare metalice 
foarte groase: nu-l uitase pe spaniolul căruia Fausta i se 
adresase cu titlul de mar-xhiz. Îi văzu pe câmp, prefăcându-se 
că face diverse treburi. Omul ăsta îl încurca în ce avea de făcut. 
Se gândi o secundă. Apoi zâmbi: găsise soluţia. Făcu semn 
celorlalţi să coboare. El cobori ultimul. Avusese grijă să ea cu el 
cheia pivniţei. încuie uşa de două ori, lăsă cheia în broască şi 
cobori zicând: 

„Omului ăsta n-o să-i vină ideea să coboare în pivniţă, după 
treaba pe care a făcut-o aici... îmi închipui că va evita pe cât 
posibil să intre şi în casă... şi asta e lesne de înţeles când casa e 
un vulcan care poate să erupă în orice clipă. Dar dacă îi vine 
fantezia să coboare, îşi va închipui, văzînd uşa închisă şi cheia 
niciunde, că stăpiîna lui o fi vrut aşa şi nu-şi va face probleme." 
Preţ de mai multe ceasuri, Pardaillan, Valvert, Landry 
Coquenard, Escargasse şi Gringaille au avut de furcă cu nu ştiu 
ce treabă misterioasă. Cu mult înainte de căderea serii spaniolul 
care, fără îndoială avea treabă la Paris, încuiase aşa cum îi 
spusese stăpâna lui, şi plecase luînd cu el cheia din faţă. Dar 
lăsase cheia uşii din spate, în broască. 

Pardaillan, Valvert şi însoțitorii lor au rămas stăpiînii locului. N-au 
plecat imediat ce au terminat treaba. Se strinseră cu toţii în 
bucătărie. în tinp ce Pardaillan şi Valvert stătură de vorbă multă 
vreme, Landry Coquenard, Escargasse şi Gringaille plecaseră. 
Pur şi simplu se duseseră după provizii. Şi au cinat împreună, în 
bucătărie, ca şi cum ar fi fost la ei acasă. 

Cînd se însera de-a binelea, Pardaillan şi Valvert coborîră în 
pivnițe. Pardaillan deschise uşa subteranei care ducea în 
interiorul mănăstirii şi, cu o lanternă în mână, urmat de Valvert, 
porni pe coridorul îngust. 

După aproape o oră erau înapoi. O aduceau cu ei pe mama 
Perrine şi pe micuța Loise, pe care Pardaillan o ţinea în braţe. îi 
spunea Loisette, Loîson. Ea îi spunea bunicule, îl trăgea de 
mustaţa cenuşie cu degetele ei mici de copil şi îl săruta cu foc. 
Doar că, în fiecare clipă întreba: 

— Şi mama Muguette? 

La care Pardaillan răspundea invariabil: 

— Ai s-o vezi mâine, micuța mea. 


Plecară: Pardaillan vroia să meargă cu toţii la Grand-Passe- 
Partout, unde era sigur că va găsi un pat bun pentru „copil" şi 
va fi răsfăţată şi mângâiată până când o va da înapoi părinţilor 
ei care plîingeau după ea de atâta amar de vreme. Bineînţeles 
că Pardaillan ducea în braţe fetiţa, care dormea ca un îngeraş la 
pieptul lui puternic. 

Pierduseră ceva timp în exclamaţii, poveşti şi explicaţii, şi n-au 
putut să meargă prea repede, din pricina mamei Perrine, care n- 
ar fi putut să ţină pasul. Aşa încât era aproape unsprezece şi 
jumătate când ajunseră la Poarta Montmartre. Poarta era închisă 
de mult, dar se deschisese în faţa unui document arătat de 
Pardaillan. 

Nu mai era mult până la miezul nopţii cînd, în sfârşit, Valvert se 
afla în prezenţa coanei Nicolle, căreia a trebuit să-i lase timp să- 
şi pună un jupon şi o rochie de casă. Ce e al ei e al ei, se gîndi 
imediat să-i spună de biletul pe care îl dusese în strada Fers. 
Cuprins de îngrijorare, Valvert plecă pe dată, fără să spună 
nimănui nimic, fără să-i dea prin minte să-l Prevină pe 
Pardaillan, care, în altă cameră era foarte 

ocupat s-o legene pe micuța Loisette, care nu vroia sau nu mai 
putea să adoarmă la loc, astfel încât, habar n-avea de această 
plecare urgentă. 

Ajunse în goană în strada Fers, intră fără să-i treacă prin minte 
să-şi ea vreo măsură de precauţie, urcă treptele patru cite 
patru, aprinse grabnic o lumînare şi se năpusti asupra biletului, 
aşezat, la vedere, în mijlocul mesei. 

îl citi dintr-o privire şi clătinîndu-se, palid ca un mort, îl lăsă să 
cadă pe masă. Şi de pe buzele lui zvicni un strigăt groaznic: 

— Trăsnetul Cerului! 

Se aruncă pe scări, ţişni în stradă şi plecă sfiriindu-i călcîiele. Era 
la crucea Trahoir când cele douăsprezece bătăi ale miezului 
nopţii, căzură încet din văzduh, din înaltul bisericii spre care 
zbura într-o asemenea viteză încât nici un cal foarte bun n-ar fi 
reuşit să-l urmeze. Şi totuşi într-un efort disperat, reuşi să 
mărească viteza, mugind: 

„Prea târziu... Am să ajung prea târziul!... 
în sfîrşit, ajunse. în faţa portalului bisericii aştepta o trăsură de 
călători, cu patru cai puternici. Nici n-o văzu. Năvăli în biserică. 
Era lume foarte puţină, vreo douăzeci de persoane. Toţi din 
trupa lui Concini, printre care domnii d'Eynaus, de Louvignac, de 


Montreval, de Chalabre, cei patru locotenenţi ai mirelui. Această 
asistenţă, puţin numeroasă, dar aleasă, după cum se vede, era 
masată în faţa micului altar al unei capele laterale. Acest altar 
era singurul luminat. « 
În primul rând, de o parte, Concini, tatăl şi Rospig-nac, mirele. 
De cealaltă parte Leonora, mama şi florence, mireasa. Erau de 
altfel singurele două femei prezente acolo. La altar, preotul, 
flancat de doi copii de cor, tocmai începea să oficieze. 

| Valvert nu văzu nimic din toate astea. El n-o văzu decât pe 
Florence, palidă ca o moartă, şi zări ca prin ceaţă grupul 
compact de gentilomi care-l despărţeau de ea. Se îndreptă spre 
grup. Şi din gura lui, izbucni o chemare puternică, frenetică: ei 
Florence!... sânt aici!... 

Un strigăt de bucurie nebună îi răspunse: ok Odet!... Ajută- 
mă!... 

Dar nu se mulţumise să strige după ajutor. Se ridicase în 
picioare şi profitînd de spaima generală se aruncă spre el. lar el 
era deja lângă ea, o prinsese în braţe. Ţinind-o strîns, ea 
tremurînd de speranţă şi iubire, el se îndrepta spre poarta 
bisericii, foarte aproape, cam la vreo cincisprezece paşi. prin 
toată asistenţa se simţea o spaimă de nedescris. preotul, în 
altar, se întorsese întrerupând slujba. Apoi o rumoare, un strigăt 
de ameninţare îngrozitoare izbucnise: şleahta de asasini, tocmai 
îl recunoscuse pe Valvert şi ţipa în toată legea. Leonora se 
apropiase de concini, gata să-l apere cu trupul ei, să-şi verse, la 
nevoie şi ultima picătură de sânge, numai el să nu aibă nici o 
zgîrietură. Dar, mereu stăpînăpe ea însăşi în faţa Primejdiei, îi 
şoptise cîteva cuvinte la ureche. | Concini îşi reveni. Cu un gest 
imperios îşi pironi tocului ucigaşii plătiţi, care erau cam 
buimăciţi şi le rugă linişte. Şi întorcîndu-se către Rospignac, rosti 
cu voce dură: 
— Ei hai, Rospignac, ce aştepţi?... Apără-ţi femeia, cârpo di 
Cristo! 
Jignit şi umilit în faţa oamenilor lui, Rospignac scosese sabia şi 
înainta. 
Ciocnirea a fost scurtă, fulgerătoare. Fără nici o fentă, fără nici 
un gest de prisos, riscând viaţa pentru viaţă, Valvert fanda într-o 
lovitură directă, furioasă, căreia nu i se putea rezista. Lui 
Rospignac, îi căzu spada, lovi aerul cu braţele şi căzu pe spate, 
fără să se mai ridice. Atunci, Valvert se întoarse. Cu coada 


ochiului, fără să lase să se vadă nimic, văzuse foarte bine 
manevra gărzilor tocmite, care se strinseseră în grup, în faţa 
uşii. Or, avea de trecut peste această bandă de lupi, ce nu vor 
întîrzia să-şi scoată ghearele. 

Spuse cu imensă blindeţe: 

— Vino după mine. Să nu rămii în urmă. Şi nu-ţi fie frică. 
Vitează, îi răspunse zimbind: 

— Nu mi-e frică, haide, te urmez. 

Şi înainta, cu sabia înroşită în mînă, destul de mirat văzînd că ei 
nu-şi scot săbiile. 

în faţa lui apăru Concini. Cu sabia la locul ei şi cu braţele 
încrucişate pe piept, avea un zâmbet sinistru, sigur pe el; doar 
era tatăl, ştia prea bine că naivul îndrăgostit nu va îndrăzni să-l 
lovească pe tatăl iubitei lui. 

într-adevăr, Valvert nu-l lovi... Doar îl dădu la o parte cu o mînă. 
O singură mînă, un singur gest!... Dar un gest fulgerător, de o 
asemenea forţă încât Concini se rostogoli în mijlocul scaunelor şi 
băncilor răsturnate. Atunci, înnebunit de ruşine şi de furie, 
zbieră: 

— Hei!... UcideţiL. 

— Omoriţi-i!... Omoriţi-i pe amindoi! urlă Leonora, lăsînd să 
izbucnească ura nestăvilită şi inconştientă care poate fără voia 
ei îi dictase toate gesturile de până atunci. 

Un urlet înfiorător, de moarte, format din douăzeci de strigăte 
separate, răspunse acestor două îndemnuri sinistre şi sălbatice. 
într-o clipă, toţi spadasinii cu chipurile convulsionate aveau 
arma în mînă. 

Atunci, pe Valvert îl străbătu un fior de spaimă, din cap până în 
picioare. | se făcu frică. O frică îngrozitoare. Nu pentru el ci 
pentru ea. întoarse capul spre ea. în ochii lui de dement care 
parcă fulgerau de blesteme, ea citi ca într-o carte deschisă. 
Zimbi vitejeşte. Şi iute ca fulgerul, scoase un pumnal din sân, îşi 
puse celălalt braţ în jurul gitului şi îl sărută şoptindu-i: 

— N-au să mă prindă vie... O să murim împreună!... 

— Să murim!... Să fim serioşi!... O să călcăm în picioare turma 
asta de câini turbaţi şi murdari şi vom trăi, sufletul meu drag!... 
Se năpusti drept în faţă, lovind cu virful şi cu reversul, în 
dreapta; în stinga, în faţa lui, peste tot, cu viteza şi forţa 
trăsnetului. Sângele ţâşni, se auziră gemete surde şi horcăieli. 


Dar se lovise de un întreit cordon de virfuri ascuţite. Lovi în plin 
dar, la rândul lui, fu rănit şi sângeră. Nu reuşi să treacă şi văzu 
în urma lui, cercul închizîndu-se. Se crezu prins, pierdut. 
Atunci avu o inspiraţie cum nu ţi se întîmplă decât în momente 
de spaimă disperată, când aproape că trăieşti de două ori. Puse 
sabia în mîna Florencei, se aplecă, şi trase spre el o bancă, 
ridicînd-o. Era o bancă 
de stejar greu, destul de lungă, solidă şi foarte grea. O apucă 
dintr-o parte şi se folosi de ea aşa cum foloseşte cosaşul, coasa. 
Cu un gest larg şi întorcîndu-se pe călcâie, urmat în fiecare 
mişcare de Florence, care cu o îndeminare şi o precizie 
uluitoare, îşi lipise spatele de al lui, el izbuti să traseze în jurul 
lui un cerc a cărui rază era dimensiunile băncii pe care o 
manevra în chip de armă de luptă ca şi cum ar fi fost un fulg. 
Tot ce nu,reuşise să se dea la o parte, dintr-un salt sprinten, din 
faţa armei uriaşe fu măturat ca şi cum fusese prins de furtună. 
Cei care scăpaseră cât de cât teferi, se dădură înapoi cu mare 
grabă. 
Atunci îl pufni un râs teribil. Şi înainta secerînd tot ce-i stătea în 
cale. Uşa fu degajată. Trecerea era în fine liberă. Valvert nu 
ezită nici o clipă. 
— Treci, spuse el. 

Dintr-un salt sprinten şi uşor, Florence se strecură sub portal. 
Ajunse în acelaşi timp cu ditamai zdrahonul care cu capul 
aplecat şi cu sabia în mînă, se năpustea înăuntru. Diavolul ăsta 
nu era altul decât Landry Coquenard care, după ce auzise 
cuvintele  coanei Nicolle, se cam speriase şi se dusese 
numaidecit în strada Fers. Landry se opri pe,dată văzind-o pe 
tinăra fată. Şi fără să piardă o clipă cu vocea alterată de 
alergătură: 
— E o trăsură la poartă. Urcaţi-vă în ea, spuse el. Noroc că a 
vorbit. Ea ridicase deja pumnalul asupra 

lui. Dacă nu i-ar fi recunoscut vocea, praful se alegea de nobilul 
Landry. Ea îi strecură în mînă sabia plină de sînge a lui Valvert, 
şi spuse un singur cuvînt: 
— Odet!... 

Merse drept la trăsură şi se urcă. 

Landry pricepuse. Scoase imediat un hi! han! nemaipomenit, 
urmat de tipetele ascuţite de porc înjunghiat: ştia prea bine că 
era cel mai bun mod de a-şi semnala prezenţa stăpânului său. 


şi Tocmai atunci, Valvert aruncă banca cu toată puterea asupra 
grupului de năvălitori care strigau îngrozitor, îl înconjurau de la 
distanţă mică şi se năpusti pe uşă. Căzu în braţele lui Landry. 
Scutierul viteaz făcu două mişcări într-o asemenea viteză încât 
părea a fi una singură: îi puse la loc sabia în mînă, îl apucă de 
braţ şi trăgându-l după el îi spuse: 

— La trăsură, domnule. Săriţi pe capră şi nu vă mai ocupați de 
mine. 

şi Dintr-un singur salt ajunseră la trăsură. încă un salt şi Landry 
era în şa pe unul din cai. Ridică braţul şi întoarse capul. Văzu că 
Valvert era aşezat Lăsă braţul în jos şi cu vîrful spadei începu să 
înţepe fără milă grumazul calului şi în acelaşi timp îi lovea 
coastele 

"dînd furios din pinteni. înţepaţi de Landry, struniţi de Valvert 
care apucase biciul, caii se urniră, o luară într-un galop 
dezlănţuit exact în momentul în care spadasinii lui Concini 
dădeau buzna în stradă. Fără să se mai gândească, selansară cu 
toţii în urmărirea trăsurii urlând: Opreşte! | Se înţelege că 
Valvert nici nu se gândi să-i asculte, 

şi, dimpotrivă, dădu bice cailor şi mai vârtos. După câteva 
minute, trăsura dispăruse în noapte şi ar Fi fost o 

nebunie pentru oricine să se încăpăţâneze s-o ajungă 

Din urmă. Asta şi-au spus şi gărzile mareşalului care, rând pe 
rând, renunţară. După puţină vreme, trăsura se oprea în faţa 
porţii ce da în curtea hanului Grand-iasse-Partout. 

- Valvert se întorcea la han în mai puţin de un ceas de la 
plecarea lui urgentă. Nimeni nu se culcase. De aceea i se 
răspunse numaidecât la apel. 

Peste alt ceas, aceeaşi poartă se deschidea din nou, lăsând să 
iasă trăsura. Pe capră stătea sobru, cu hăţurile într-o mînă şi cu 
biciul într-alta, Landry Coquenard care, hotărât lucru, ştia să 
facă orice. În trăsură, Florence, micuța Loîse şi mama Perrine. 
Florence ţinea pe genunchi fetiţa învelită bine ca să-i Fie cald. 
lar copilul cu micile lui braţe albe şi rotunjoare o ţinea de git şi îi 
şoptea la ureche, cu un accent de o caldă tandreţe: 

— Ştii, măicuţă Muguette, dacă vrei tu, o să o iubesc pe mama 
Bertille la care mergem acum... Dar adevărata mea mămică pe 
care am s-o iubesc întotdeauna mai mult decât orice pe lume, 
vei fi tu, măicuţă Muguette. 


în spatele trăsurii mergeau călare Gringaille şi Escargasse, 
înarmaţi pînă-n dinţi. în fine, în dreptul unei portiere, era Valvert 
pe unul din caiii superbi, dăruiţi de rege. Pardaillan nu 
încălecase şi stătea în picioare lângă el. 

Toată lumea pleca la Saugis, cu excepţia cavalerului. El avusese 
ideea acestei plecări nocturne atât de grăbită încât semăna cu o 
fugă. Şi chiar era aproape o fugă, din moment ce trebuia s-o 
ascundă pe Florence la Saugis, la Jehan de Pardaillan, ca s-o 
poată scăpa de Concini care, cu drepturile lui de părinte avea cu 
siguranţă să-şi caute fata ca s-o aducă înapoi, în cazul că ar fi 
găsit-o. 

Valvert, care nu se temea de nimic aşa cum se temea să-şi vadă 
logodnica în mîinile răzbunătoarei Leonora» se lăsase destul de 
uşor convins de necesitatea acestei 

călătorii, care mai avea un scop exact şi generos: revenirea 
micuţei Loi'se în braţele părinţilor ei care plângeau după ea de 
foarte multă vreme. Deci, fără mustrări de conştiinţă şi fără 
temeri, Valvert îl părăsea pe bătrînul său prieten, pe care-l iubea 
şi îl venera ca pe un părinte. In fond, nu era vorba decât de o 
despărţire scurtă, de cîteva ceasuri. Pardaillan promisese să 
vină după ei chiar în ziua aceea, la Saugis, ori, el ştia mai bine 
decât oricine că Pardaillan îşi ţinea întotdeauna făgăduiala. Cu 
toate acestea, după ultimele îmbrăţişări, văzându-l pe cavaler 
puţin palid, cu o figură îngheţată şi răsucindu-şi mustaţa cu un 
gest nervos — semne clare ale unei emoţii puternice pe care nu 
voia s-o lase să se vadă — el făcu o ultimă încercare ; cu un 
zâmbet îmbietor, cu voce insinuantă: 

Haideţi, domnule, cedaţi... Există un loc bun pentru voi în 
această trăsură, între fiica voastră Florence, care va fi foarte 
atentă cu voi şi nepoata voastră Loisette, care vă va ţine cu 
micile sale braţe după gât. 

Pardaillan se dădu doi paşi înapoi şi imitînd gesturile unui preot 
care alungă duhurile rele: 

— Piei ispită! spuse el râzînd. şi, deodată serios, într-un mârâit 
ameninţător: 

— După tot răul pe care l-a făcut, s-o las pe doamna asta să 
plece fără să-şi primească lecţia pe care o merită? Pe Pilat, nu 
mi-aş ierta toată viaţa o asemenea 

slăbiciune!... 


Şi, pe un ton imperios: m— Dă-i bice. Landry, dă-i bice! Trăsura 
se urni din loc, dispăru în noapte. 

XXIV EXPLOZIA 

La mănăstirea benedictinelor din Montmartre, tocmai sunase 
ora nouă şi jumătate... 

La capătul grădinii mănăstirii, nu departe de zidul care o 
înconjura şi care în acea parte, traversa piaţeta unde se mai 
vedeau ruinele stilpului infamiei, acolo se afla un mic pavilion, în 
mijlocul unei grădini particulare, înconjurat de un gard viu; Aici o 
ascunsese Fausta pe micuța Loise după ce o răpise. Acum se 
ducea s-o ea şi s-o ducă lui Pardaillan la ferma minată cu o zi 
înainte. Urcă cele trei trepte din faţa intrării, deschise uşa şi 
pătrunse înăuntru ca la ea acasă. In camera în care intrase n-o 
văzu pe cea pe care o căuta. 

Se întoarse şi rămase ţintuită locului, cu ochii dilataţi de uimire: 
Pardaillan, cu pălăria în mînă, era în picioare între uşă şi ea. 

— Pardaillan! murmură Fausta, copleşită. 

— Eu însumi! surise Pardaillan. 

— Pardaillan!... Aici!... repetă Fausta, ca şi cum nu-şi putea 
crede ochilor. 

— Prezenţa mea aici vă miră într-atit? întrebă Pardaillan ironic. 
Am să vă explic, prinţesă: Am vrut, fiindcă vă datoram asta, mai 
întîi să vă mulţumesc cum se cuvine, şi mai apoi să vă previn 
că, luînd eu însumi copilul, aţi scăpat de grija de a mi-l aduce la 
locul indicat de dumneavoastră. 

— Aţi luat copilul? 

— Da, prinţesă. Şi dacă asta vă linişteşte, atunci să ştiţi că acum 
e la Saugis, lângă tatăl şi mama ei, care vor şti s-o păzească, 
sper că nu vă îndoiţi, nu-i aşa? 

Fausta, căzută pradă unei îngrozitoare uimiri, înţelese că el ştia 
absolut tot, că tot efectul ei de a sfârşi odată cu el, devenea 
inutil, că el avea să-i scape încă o dată, întotdeauna... şi ea avea 
să fie aceea care, iarăşi, încă o dată, se găsea la cheremul lui, în 
puterea lui, la bunul lui plac... Această din urmă lovitură atât de 
neprevăzută, mai grea decât toate celelalte, o strivea. Şi, 
simțind cum îi fugea pămîntul de sub picioare, căzu copleşită pe 
un scaun. 

— Dar ce se întîmplă! ironiza Pardaillan, se poate să vă fi 
emoţionat ce-am făcut eu, în asemenea măsură?... Vai, dar sânt 
disperat, prinţesă. 


— Demone! tună Fausta. 

— Ei! înţeleg!... Ceea ce vă supără este fără îndoială faptul că 
nu mă puteţi primi în ferma în care mi-aţi dat întîlnire... De bună 
seamă aţi făcut ceva preparative ca să mă primiţi cu toate acele 
gesturi măgulitoare cu care n-aţi încetat să mă copleşiţi de când 
am avut onoarea să fiu cunoscut de dumneavoastră... Da, sigur, 
asta trebuie să fie!... Pe naiba! N-am de gând să vă privez de 
această plăcere! Să mergem la fermă, prinţesă, haidem! 

Fausta era deja în picioare. Şi spuse gâfâind: 

— Ce! chiar vreţi? 

— De ce nu?... Nu mă grăbesc... Şi apoi oricât de bătrân aş Fi, 
nu pot să ignor complet uzanţele... Ştiu să fiu şi galant cu 
doamnele... Doar nu vreţi să rămînă toate pregătirile în zadar. 
Asta mi se pare foarte natural, şi" nu mi-aş ierta dacă nu v-aş 
oferi această inocentă satisfacţie. 

Fausta îi aruncă o privire piezişă. Era foarte serios. 

— Să mergem! spuse ea. 

— La ordinele dumitale, prinţesă, răspunse Pardaillan. Cu o 
grabă care-i trăda teama de a-l vedea 

răzgândindu-se, o luă înainte, cobori în pivniţă, puse mîna pe o 
lanternă care fusese pusă acolo pentru ea şi se pregăti să o 
aprindă. 

— Lăsaţi-mă pe mine, spuse Pardaillan, oprind-o, vă spun că 
sânt în stare să Fiu politicos azi. Şi nu voi suporta să faci atita 
efort pentru mine. 

Aprinse chiar el lanterna şi: 

— Voi avea onoarea să vă luminez drumul, spuse el. Luaţi-o 
înainte, prinţesă, vă urmez. 

într-adevăr, merse în urma ei ca şi cum n-ar fi ştiut drumul tot 
atât de bine ca ea. Pe buze îi flutura acelaşi zâmbet îngrijorător 
pe care-l avea, mai devreme, când a primit-o. Şi n-o scăpa din 
ochi. 

Ea ajunse la uşa secretă care ducea spre pivnițele fermei. 
Deschise şi se dădu la o parte ca să-l lase să treacă pe 
Pardaillan. El înţelese de minune că gestul nu era doar un semn 
de politeţe ci că ea voia să lase uşa deschisă în urma ei, aşa 
cum îi promisese lui d'Albaran. El nu se împotrivi. Trecu, merse 
drept spre 

scară şi puse piciorul pe prima treaptă ca şi cum ar fi vrut s-o 
liniştească. Ea veni spre el, lăsând uşa deschisă în urmă. 


La rîndul lui, se dădu la o parte ca s-o lase să urce. Puse 
lanterna pe prima treaptă spunînd pe un ton foarte natural: 

— Las lumina aici aşa cum presupun că aţi fi făcut dacă aţi fi 
venit singură în timp ce eu aş fi aşteptat în piaţetă... 

Ea urcă fără nici o grijă, sigură că el o va urma. Şi într- adevăr, 
el o urmă. Intrară în bucătărie. Fausta se aşeză pe un scaun. 
Pardaillan încuie uşa dinspre pivniţă de două ori şi puse cheia în 
buzunar. Se duse la uşa care dădea spre piaţetă, se convinse că 
era bine închisă, luă cheia din broască şi o puse tot în buzunar. 
Apoi se duse la ferestrele cu bare de fier în exterior şi apropie 
storurile de lemn masiv care se închideau în interior. Stăteau 
într-o semiobscuritate. El aprinse cele două lanterne care erau 
pe masă. 

Făcuse toate aceste gesturi cu o linişte ciudată, fără să-şi 
desprindă buzele. Şi numaidecit îi spuse care sânt intenţiile lui. 
— Inutil să vă spun, spuse el, că ştiu foarte bine ce mă aşteaptă 
aici... Invizibil pentru dumneata, eram aici, ieri; am văzut tot, an 
auzit tot... Acum sânt exact în situaţia în care aţi fi vrut să fiu... 
cu singura diferenţă că depinde numai de mine să inversez 
rolurile şi să plec, lăsându-vă închisă aici. 

Fără voia ei, Fausta aruncă o privire speriată pe chipul glacial al 
lui Pardaillan, care spuse: 

— Liniştiţi-vă, doamnă, nu asta este intenţia mea. 

Fausta respiră ceva mai uşor. Pardaillan reluă: 

— Ştiind ceea ce ştiu, luînd eu însumi făptura inocentă de care 
vă serveaţi ca să mă atrageţi într-o capcană mortală, ceea ce 
este destul de odios, în trecere fie spus, veţi conveni că mi-ar fi 
fost infinit mai uşor să nu vin aici. 

— Ce anume v-a reţinut? întrebă Fausta foarte atentă. 

— Asta, doamnă: sânt bătrân şi obosit... îngrozitor de obosit!... 
Acum, după ce am lăsat celor citeva fiinţe iubite, singurele, o 
mică avere care dacă nu le va aduce fericirea, le va aduce cel 
puţin un confort cinstit care înseamnă destul de mult... Acum că 
am răsturnat toate proiectele dumitale, că v-am ruinat toate 
speranţele, că v-am constrâns să fugiţi ca să vă salvaţi capul pe 
care îl simţiţi clătinându-se pe umăr, nu mai am nimic de făcut 
pe pământ. Pot să plec. Dacă mor de moartea pe care mi-aţi 
ales-o sau altminteri, vă asigur că îmi este absolut indiferent. 
Deci, voi muri aici, cum aţi hotărât şi la ora pe care aţi stabilit-o. 
Doar că mi-a intrat în cap să plecăm împreună. 


— Cine, eu! strigă Fausta, ridicându-se drept în picioare. 

— Dumneata, doamnă, răspunse rece Pardaillan, cu tonul 
hotărârilor de nezdruncinat. Veţi rămâne aici cu mine până când 
servitorul vostru d'Albaran ne va face să sărim în aer împreună. 
Acum, vorbiţi doamnă, imploraţi, urlaţi, ameninţaţi sau tăceţi din 
gură, plângeţi, rugaţi-vă şi aveţi remuşcări dacă mai sânteţi încă 
deschisă părerilor de rău, nimic din tot ce aţi putea spune sau 
face nu va reuşi să mă determine să renunţ la ce-an 

hotărît... Nimic şi nimeni pe lume nu vă va putea scoate de 
aici... şi de acum încolo n-o să mai auziţi nici un cuvânt din 
parte-mi până în clipa pe care mi-am stabilit-o. , 

Şi Pardaillan începu să meargă într-una, fluierînd o melodie de 
fanfară. 

De când plecase de la mănăstire pentru a-l lăsa pe Pardaillan în 
această încăpere, chiar deasupra acelor butoaie cu pulbere care 
trebuia să explodeze la oră fixă, Fausta luase în considerare 
toate posibilităţile. Toate, în afară de aceea că Pardaillan putea 
să născocească acest lucru care i se părea oribil, imposibil: s-o 
antreneze cu el în moarte. Ea fu zdrobită: 

— Imposibil! strigă ea. Nu veţi face acest lucru îngrozitor, voi, 
omul cel mai generos de pe pământ. 

Pardaillan, fidel promisiunii sale, nu răspunse. Ea se văzu 
actualmente pierdută. Era femeie înainte de toate şi avu un 
moment de slăbiciune. 

Dar asta fu de scurtă durată. Cu acea putere de voinţă atât de 
extraordinară la ea, îşi reveni rapid, luîndu-şi curajos partea din 
îngrozitoarea păţanie. 

— Fie, spune ea cu acel calm superior pe care Pardaillan îl 
admira fără să aibă aerul, moartea nu mă mai sperie... Şi apoi, 
eu însumi sânt obosită, cu toate visele spulberate şi spulberate 
de voi, nimic nu mă mai reţine în această lume blestemată. Vom 
muri împreună, Pardaillan. Este mai mult decât îndrăzneam să 
sper. 

Pardaillan nu-şi deşcleştă buzele. Se putea crede că nu auzise, 
atât de nepăsător părea. Continua să meargă de colo-colo, cu 
un pas egal, fluierînd. Ea tăcu. 

O tăcere surdă, neliniştitoare, tulburată numai de zgomotul 
paşilor săi, apăsa asupra lor. Şi asta dură lungi, foarte lungi 
minute... care ei i se păreau mortal de lungi. Era atât de mare 
încât nu putea dura mult timp. 


—  Ascultaţi, trebuie să vorbesc, spuse ea cu un glas de 
nerecunoscut. N-o să-mi răspundeţi dacă nu vreţi, dar eu trebuie 
să aud o voce omenească. Şi am să vorbesc... Am să vă spun... 
Uite, Pardaillan, am să mă confesez dumitale... O confesiune?... 
Da. Nu e oare indicată, obligatorie chiar, de vreme ce mă apropii 
de ceasul suprem şi că sânt credincioasă? 

Şi într-adevăr vorbi. Povesti episoade uluitoare din viaţa ei 
foarte zbuciumată şi pe care Pardaillan le asculta cu un interes 
deosebit sub aerul lui indiferent. Vorbi mult timp, fără să se 
oprească, şi, lucru sigur, cu cea mai totală, cea mai mare 
sinceritate. Şi nu putea fi altfel din moment ce, o spusese ea 
însăşi, era o „confesiune". 

Dar, oricît de interesat ar fi fost Pardaillan, nu uita nici unul din 
detaliile dinainte stabilite. Deodată o întrerupse şi spuse: 

— E timpul!... Unsprezece fără zece, doamna mea! In clipa asta, 
fidelul dumitale d'Albaran, care ştie că nu trebuie să acţioneze 
cu nici un minut mai devreme, cu nici un minut mai târziu, 
execută ca un ceasornic ordinele dumitale: intră, se uită, vede 
uşa subteranei deschisă, se retrage în grotă unde va aştepta 
zece minute. Trebuie neapărat să găsească această uşă închisă 
când se va întoarce, altfel, nu va îndrăzni să aprindă pulberea. 
Mă duc să o închid. Consimţiţi să mă însoţiţi? 

— Să mergem! spuse Fausta ridicîndu-se. 

Pardaillan zâmbi. Şi zâmbetul pe care îl văzu ea spunea foarte 
limpede: „Renunţă la orice speranţă să-mi scapi", încât ea 
întoarse capul ca şi cum i-ar fi fost ruşine să lase să i se 
ghicească gândul ascuns. Coborâră. Pardaillan închise chiar el 
uşa secretă şi o conduse din nou spre scară: o apucase de braţ 
şi nu-i mai dăduse drumul. 

Ori, în timp ce ea urca, Pardaillan aruncă o privire spre uşa 
secretă a lăcaşului în care Fausta pusese să fie aşezate 
butoiaşele de pulbere care nu mai aveau loc în cămara din a 
doua pivniţă. Pardaillan ştia oare de existenţa acestei cămări, şi 
că înăuntru se afla pulbere? După lumina care lucea în privirea 
lui am putea răspunde: Da. Fără îndoială îşi luase măsurile de 
prevedere şi aici, aşa cum făcuse şi sus? Cine poate şti? 

Se întoarseră în bucătărie, Pardaillan încuie din nou uşa cu cheia 
şi îşi reluă plimbarea atât de agasantă pentru Fausta. Ea se 
aşeză din nou pe un scaun. 


Trecură minute înfiorător de lungi. Oricît de puternică, oricât de 
vitează şi resemnată cu sfârşitul ei, Faus-' ta simţea o sudoare 
rece la rădăcina părului. 

Şi deodată, nu departe de acolo se auzi un clopot. Bătu o dată. 
Fausta îşi spuse că celelalte zece bătăi aveau să urmeze şi că 
totul va fi încheiat, totul va sări în aer, totul va arde înainte ca 
cele unsprezece bătăi de clopot să fi sunat. Simţea că Pardaillan 
o observă. Se crispa şi cu ajutorul obişnuinţei reuşi să arboreze 
o figură impasibilă. Doar ochii îi rămăseseră larg deschişi, — 
pentru că se temea să nu aibă slăbiciunea de a-i închide — 
trădîndu-şi astfel emoția. 

Se mai auzi o bătaie. Dar celelalte, nu. Şi explozia nu se 
produse. 

Aşteptă încă puţin. Nu se întîmpla nimic, nici aici, nici acolo. 
Abia atunci întrezări adevărul. îşi lăsă încet braţul pe masă şi 
enervată fără să vrea: 

— Dar... este... e... 

— Tocmai a bătut de unsprezece şi un sfert, o întrerupse 
Pardaillan. A bătut şi de ora unsprezece. Numai că, erai prea... 
absorbită şi n-ai auzit. 

— Şi atunci?... Ce înseamnă?... d'Albaran?... Pardaillan luă una 
din lanterne şi spuse: 

— Vino, doamnă, ai să înţelegi. 

Coboriră. Imediat, Pardaillan îi arătă uşa ascunzătorii minate 
larg deschisă. Se apropiară. Pardaillan aplecă lanterna, îi arătă 
că nu mai este fitil. 

— D'Albaran al vostru, spuse el, a venit şi a aprins fitilul... vedeţi 
că n-a rămas nici urmă... Numai că, priviţi... 

Dintr-o lovitură, răsturnă butoaiele aranjate ca o piramidă. 
Căzură, se răspândiră. 

— Goale! exclamă Fausta. 

— Mi-am dat osteneala să le golesc şi să scufun'd pulberea în 
apă ieri, după plecarea voastră, îi explică Pardaillan. 

Acum Fausta devenise perfect stăpină pe ea. Calmul ei deosebit 
n- avea nimic afectat. 

— Atunci pentru ce trebuia să-mi spui sus că o să pierim 
împreună? întrebă ea. 

— Pentru că am vrut să realizaţi singură înfiorătoarele minute 
pe care le trăieşti când ştii că eşti condamnat şi îţi aştepţi 
moartea. Acum când aţi aflat, 


sper că nu veţi mai supune pe alţii la aceste chinuri pe care 
voiaţi să le suport eu. 

— Şi acum ce veţi face cu mine? 

Fausta întreba asta cu o stranie dulceaţă în glas. Ghicise oare 
adevărata intenţie a lui Pardaillan? Poate că înţelegea că nu e 
momentul să-l exaspereze cu o bravadă inutilă. 

— Nimic, doamnă răspunse Pardaillan glacial. 

Şi îndreptându-se, cu ochii scînteind, zdrobind-o cu toată 
generozitatea lui de cavaler: 

— Mergeţi, doamnă, vă iert. 

— Mă iertaţi? strigă Fausta, fără să-ţi poţi da seama dacă se 
minuna de atîta mărinimie sau de revolta împotriva cuvântului 
iertare care o plesnea ca un bici. 

— Da, doamnă, reluă Pardaillan, vă iert. Aş vrea dacă veţi trăi să 
vă puteţi spune: „De câte ori ne-am întîlnit am vrut în mod 
josnic şi ticălos să-l lovesc pe cavalerul de Pardaillan, şi de 
fiecare dată, el a refuzat să mă lovească, atunci când eram în 
mîinile lui. Acum, ca şi în situaţiile precedente, vă iert. Mergeţi, 
doamnă." 

Şi Pardaillan, cu braţul întins, îi arăta uşa cu un gest atât de 
autoritar şi de dispreţ strivitor, încât Fausta, învinsă, îşi înclină 
capul şi ieşi încet, fără să îndrăznească să mai spună un cuvânt. 
Jos, Fausta luă lanterna pe care o lăsase Pardaillan pe prima 
treaptă. Pe scară aruncă o privire fugară, ca şi cum s-ar fi temut 
că sus Pardaillan era la pândă. Şi ţâşni. 

Ţâşni spre uşa secretă a ascunzătorii pe care o deschise şi apoi 
o închise în urma ei. Sări spre peretele din fund al acestei 
ascunzători care aparent nu avea nici o 

ieşire. Şi se deschise o a doua uşă invizibilă, lăsând să se vadă 
intrarea unui coridor foarte îngust. Puse lanterna jos, şi se 
îndreptă spre butoaie. 

Ne mai amintim că unul din butoaie fusese spart din greşeală. 
îşi băgă mîinile înăuntru şi scoase un urlet de fiară. 

„Praf de pulbere... în stare bună!... Pardaillan, n-ai trecut pe 
aici!... Ah! Pardaillan, mă ierţi!... Ei bine, eu nu te iert! Chiar de- 
ar fi să-mi las viaţa şi eu!..." 

Tot bombănind aşa, se îndeletnicea cu mare grabă, cu febră 
aproape, să-şi isprăvească treaba pusă la cale. Apucase butoiul 
şi îl răsturnase. Pulberea formă o grămadă. îşi băgă mâinile în 
ea şi făcu o dâră lungă până în dreptul uşii pe care o deschise 


ceva mai devreme. Luă filtrul arzînd al lanternei şi aprinse 
pulberea, care sfîrii. Se formă un şarpe „lung de foc, alergind 
spre cealaltă extremitate unde se afla grămada mare de praf de 
puşcă şi cele cinci butoaie pline. 

Fausta nu pierdu nici o clipă. în timp ce se aprindea pulberea, o 
luă la goană mistuindu-se în întuneric... 

Sus, Pardaillan o urmărise o clipă cu privirea. Era visător. Se 
gândea: 

—Oare ce-o să facă?... O să intre în cămara aceea secretă unde 
se află pulberea pe care n-am vrut s-o distrug?... O va 
aprinde?... Ştie că-şi riscă viaţa ca şi mine. Şi dacă dă foc, dacă 
ea va sări prima în aer, se cheamă că eu am omorit-o?... Nu, 
chiar adineauri am prevenit-o spunîndu-i: Dacă vei trăi... O 
femeie ca ea înţelege aluzia chiar când nu rosteşti cuvintele 
decât pe jumătate. Ea şi nu eu îşi va decide singură soarta... 
Dacă moare, se va fi omorit singură, se va sinucide, şi 

voi putea spune cu conştiinţa împăcată, că nu sânt eu vinovatul, 
că n-am nici o vină. 

Lui Pardaillan îi trecură prin minte toate astea, foarte repede, 
aşa cum i se întîmpla întotdeauna şi, la rândul lui, cobori 
treptele. In trecere se uită la cele două uşi invizibile, apropiate 
una de alta ca şi cum ar fi vrut să ghicească pe care din ele o 
deschisese Fausta, şi merse cu pas sigur, liniştit ca şi cum n-ar 
Fi ştiut că moartea se apleca deasupra lui. Trecu, deschise uşa 
şi o. închise în urma lui. 

Aproape numaidecit după aceea, urmă o îngrozitoare bubuitură 
ca de trăsnet. Pămîntul de sub picioare se clătină, pereţii 
pârâiră. Urmă o licărire de foc, o sfâriitură şi se înălţă o imensă 
coloană de foc. Totul ardea, totul se spulbera, totul se năruia. 
EPILOG 

Murise Pardaillan? 

jehan de Pardaillan, fiul său, şi Valvert, veniţi imediat ce se 
răspândise vestea groaznică şi ajunsese şi până la ei, au pus să 
se facă şi au făcut şi ei cele mai amănunțite cercetări. Afară, de 
jur-împrejurul fostei ferme şi până foarte departe au fost 
adunate tot soiul de rămăşiţe. Dar nu se găsi absolut nimic 
asemănător unei fiinţe omeneşti. Nici cel mai mic obiect care ar 
fi aparţinut celui căruia i se căutau rămăşiţele pământeşti, spre 
a fi îngropate creştineşte. 


Sub pământ a fost cu totul altceva. Numaidecit, Jehan şi Valvert 
au dat de trupul Faustei. Nu reuşise să fugă prea departe. Lucru 
straniu: focul şi dărimăturile îi respectaseră corpul, rămas intact, 
fără nici o zgărietură. Doar o mică contuzie la tâmplă, de unde 
curseseră câteva picături de sânge ce desenaseră pe obrazul ei 
un mic firicel roşietic. întinsă pe nisipul alb, în mijlocul unei 
grămezi de pietre, părea că doarme: Fausta, fugind în întuneric, 
se vede că făcuse un pas greşit, se împiedicase de un obstacol 
oarecare. Căzuse şi se rănise uşor la tâmplă. Să fi murit din 
cauza acestei 

lovituri? Sau din pricina unei comaţii interne sau s-a sufocat?... 
Cert este că murise. 

Dar, nici sub pămînt, nu se găsi nici cea mai mică urmă alui 
Pardaillan. Viu sau mort, Pardaillan părea că se topise ca o 
umbră, parcă se dizolvase. Zile întregi, Jehan, care cunoştea 
aceste galerii subterane, aproape tot atât de bine ca şi tatăl lui, 
împreună cu Valvert se îndirjiră în căutările lor copioase. până la 
urmă au trebuit să renunţe. 

Şi tocmai din aceste căutări au rămas cu convingerea fermă că 
Pardaillan nu murise. 

Regele se ţinu de promisiunea făcută lui Pardaillan şi confirmată 
lui Valvert. îi chemă pe domnul şi doamna d'Ancre şi le ceru 
mîna contesei de Lesigny pentru „prietenul lui", contele de 
Valvert. Cererea în căsătorie, sau mai bine spus, ordinul, îi 
formulă în asemenea termeni, încât Concini şi Leonora au fost 
convinşi că regele ştia teribilul secret al naşterii lui Florence şi 
nunta pe care el o impunea era singura condiţie a unei iertări 
totale. Se înşelau. Regele nu făcea altceva decât să repete 
cuvintele dictate de Pardaillan, fără să le fi priceput adevăratul 
înţeles. înspăimîntaţi, se grăbiră să consimtă la tot ce dorea 
regele. 

La trei luni după oribila explozie care a rămas pentru totdeauna 
înconjurată de un mister de nepătruns pentru oamenii de rând, 
în aceeaşi biserică Saint-Germain-l'Auxerrois, de unde a trebuit 
s-o smulgă din miinile lui Rospignac, Valvert se căsători cu 
iubita lui Florence, în prezenţa regelui şi a întregii curţi. 

Valvert se retrase pe pământurile lui, răscumpărate, mai 
numeroase, mai frumoase şi care se învecinau cu 

pământurile fiului lui Pardaillan, vărul său prin 


alianţă. Cele două familii au trăit mereu alături, de parcă ar fi 
fost una singură. 

Se înţelege de la sine că Landry Coquenard, înstărit mulţumită 
lui Valvert, nici nu se gândi să-şi părăsească stăpânul. Şi apoi, 
nici pentru toate bogăţiile din lume n-ar fi vrut să se despartă de 
cea pe care continua s-o numească „micuţa". Landry îşi 
petrecea o mare parte din timp cu cei doi „cumetri" Escargasse 
şi Gringaille care aveau şi ei un mic domeniu pe acolo. 

Trebuie spus, de asemenea, că mama Perrine o urmă pe draga 
ei Loi'se, care era revoltător de răsfăţată, având trei mame şi 
patru sau cinci taţi care se întreceau unul pe altul în îndeplinirea 
acestui rol. 

Valvert şi vărul său, Jehan de Pardaillan, vorbesc adesea de 
Pardaillan şi se gândesc la el mereu. Şi când stau de vorbă, unul 
din ei, aprobat cu religiozitate de celălalt, nu uită niciodată să 
spună: 

„Domnul de Pardaillan nu a murit!... Un om de talia lui rămâne 
nemuritor!... Nici Doamna cu Coasa n-ar îndrăzni să-l atingă cu 
degetul ei descărnat!... Nu, Pardaillan, cavalerul, credinciosul 
credincioşilor, Pardail-lan nu a murit!... Într-o bună zi, când ne 
vom aştepta mai puţin, o să-l vedem apărând printre noi, întors 
din cine ştie ce îndepărtată şi aventuroasă cavalcadă!... 
SFÂRŞIT