Michel Zevaco — Pardaillan — V9 Sfarsitul Lui Pardaillan

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Pardaillan 
Vol. 9 - Sfârşitul lui Pardaillan 


CUPRINS: 

Capitolul 1 

Strada Saint-Honore 2 

Capitolul 2 

În jurul stâlpului infamiei din strada Saint-Honore 8 

Capitolul 3 

Doamna cu ochii negri iese din anonimat 18 

Capitolul 4 

Drumul spre spânzurătoare 27 

Capitolul 5 

Cum se termină ciocnirea 38 

Capitolul 6 

Rimele 53 

Capitolul 7 

Vechi cunoştinţe 65 

Capitolul 8 

Primul contact 72 

Capitolul 9 

Unde se vede încă o dată intervenţia ducesei de Sorrientes 
88 

Capitolul 10 

Landry Coquenard 95 

Capitolul 9 

Confidenţe 110 

Capitolul 12 

Norocul apare 119 

Capitolul 13 

Micile secrete ale lui Landry Coquenard 129 

Capitolul 16 

Valvert se dovedeşte nehotărât 140 


Capitolul 15 

Revirimentul 149 

Capitolul 16 

Declaraţia 159 

Capitolul 17 

Încotro mergea mica florăreasă 168 
Capitolul 18 

Mama Muguetite 173 

Capitolul 19 

Abandonată 184 

Capitolul 20 

Audienţele particulare ale ducesei de Sorrientes 202 
Capitolul 21 

Pardaillan apare din nou 210 
Capitolul 32 

Fausta şi Concini 219 

Capitolul 23 

Pardaillan o urmăreşte încă pe Fausta 242 
Capitolul 24 

Ducele de Angouleme ţi Fausta 248 
Capitolul 25 

Uneltiri tenebroase 261 

Capitolul 26 

Un incident 269 

Capitolul 27 

Pardaillan şi Fausta 279 

Capitolul 28 

Leonora Galigad 298 

Capitolul 29 

Concini 309 

Capitolul 30 

Proiecte de asasinat 329 

Capitolul 31 

Odet de Valvert 341 

Capitolul 32 

Canalul subteran 358 


Capitolul 33 

Tatăl şi fiica 381 

Capitolul 34 

Căsuţa lui Concini 392 
Capitolul 35 

Atitudini ipocrite 410 
Capitolul 36 

O minciună necesară 419 
Capitolul 37 

În jurul casei lui Concini 434 
Capitolul 38 

Ieşirea 443 

Capitolul 39 

Un incident neprevăzut 459 
Capitolul 40 

De la Concini la Fausta 479 
Michel Zevaco: 09. Sfârşitul lui Pardaillan 


Capitolul 1 

Strada Saint-Honore. 

O dimineaţă senină de primăvară, mângâiată de briza 
veselă, parfumată de copacii în floare din grădinile Luvrului 
din apropiere... 

La intrarea în strada Grenelle (Rousseau), mai puţin 
animată, staţiona o litieră foarte simplă, fără blazon, ale 
cărei draperii de piele erau ermetic închise. În spatele 
litierei, la câţiva paşi, o escortă de zece zdrahoni înarmaţi 
până-n dinţi. Toţi călare pe cai viguroşi, toţi tăcuţi şi rigizi în 
şeile luxos ornate, asemenea unor statui ecvestre, cu ochii 
aţintiţi la un cavaler - altă statuie ecvestră formidabilă - 
care stătea în dreapta litierei, în apropierea draperiilor. 
Acesta era un colos, un gigant cum rar întâlneşti, cu umeri 
largi în stare să suporte, fără nici un efort, greutăţi 
înspăimântătoare şi care trebuie că era înzestrat cu o forţă 


extraordinară. La fel ca şi cei zece tâlhari formidabili - al 
căror şef de temut era fără nici o îndoială - cu ochii aţintiţi 
asupra lui, gata să asculte la cel mai mic gest, el, indiferent 
la tot ce se petrecea în jurul lui, nu-şi dezlipea ochii de la 
draperiile în preajma cărora stătea. Era clar că şi el era 
gata să asculte de un ordin, care, în orice clipă putea să 
vină din interiorul acestei litiere, atât de misterios închisă. 

În stânga litierei, stătea în picioare o femeie care, din 
strada Saint-Honore, supraveghea cu atenţie acest du-te- 
vino neîncetat al mulţimii. 

Deodată, ea îşi lipi buzele de draperie şi spuse în şoaptă: 

— Uitaţi-o, doamnă, pe Muguette sau Brin de Muguet, 
cum 0 cheamă. 

Un colţ al draperiei grele se ridică imperceptibil. Doi ochi 
mari şi adânci, de o drăgălăşenie neliniştitoare se iviră 
dintre pliuri, privind cu vie atenţie pe cea pe care bătrâna o 
recomandase sub acest nume poetic de Brin de Muguet. 

Era o fată care abia avea şaptesprezece ani. Cu ochii isteţi, 
cu surâsul accentuat de o uşoară maliţie, tenul de o albeaţă 
sclipitoare care făcea să pălească şi frumoşii crini ce-i ţinea 
în faţă, cu mersul sigur, sprinten, uşor, plin de graţie, ea 
trecea prin mulţime cu o deosebită uşurinţă. Şi cu o voce 
armonioasă, extraordinar de seducătoare, atrăgătoare ea 
îşi intona „chemarea”: 

— Cumpăraţi flori! Uitaţi-o pe Brin de Muguet cu crini şi 
trandafiri! ... Cumpăraţi flori, drăguţe doamne şi gentili 
domni! 

În spatele lui Brin de Muguet, la o distanţă respectabilă 
fără să pară că-l observa, un tânăr îi urmărea toate 
mişcările cu o răbdare de vânător la pândă sau de 
îndrăgostit. Văzându-i privirile pline de pasiune fixate 
asupra ei, de departe, nu puteai să te înşeli: era un 
îndrăgostit. Un îndrăgostit timid care, fără îndoială, nu 
îndrăznise încă să se declare. 

Misterioasă doamnă invizibilă, după o examinare destul de 
îndelungată, spuse de după draperie, cu o voce deo 


dulceaţa straniu de insinuantă: 

— Această tânără are aerul de a fi foarte iubită de popor. 
Acum cincisprezece zile, când am revenit în Paris, am auzit 
vorbindu-se peste tot numai de Muguette sau Brin de 
Muguet. Nu m-aş fi îndoit că este ea. După câteva zile, când 
am întâlnit-o din întâmplare, eram atât de emoţionată încât 
n-am putut s-o abordez. Eşti sigură că este aceeaşi care ţi-a 
fost adusă, copil nou-născut, de către Landry Cogquenard? 

— Care Landry Coguenard era atunci omul de încredere, 
sufletul damnat al lui signor Concino Concini, care atunci 
nu era... suficient... Da, doamnă, chiar ea este! ... este fiica 
lui Concini! 

— Fiica lui Concini şi a mai cui? ... Ştii? 

Această întrebare fu pusă cu o indiferenţă aparentă. Dar 
insistența cu care ochii negri cercetau ochii care clipeau ai 
bătrânei aplecată peste draperie, arăta că această 
indiferenţă era doar afişată. 

— Nu doamnă, din nefericire, nu ştiu numele mamei! Şi e 
păcat, căci aş fi câştigat o avere... cu acest secret! ... 

Era sinceră, era clar. Aşa probabil îşi zise doamna 
invizibilă, căci ochii încetară s-o mai cerceteze şi se opriră 
asupra lui Brin de Muguet care-şi continua mersul grațios, 
fără a bânui că cineva se ocupa de ea. Şi revenind la 
bătrână, atentă, insistă: 

— Eşti sigură că ea este? ... Eşti sigură că nu te-nşeli? 

— Vedeţi, doamnă, am cunoscut-o până la paisprezece ani 
pe această micuță. Nu au trecut mai mult de trei ani de 
când m-a abandonat acolo, înşelându-mă groaznic. Dar 
ajunge, astea-s micile mele probleme... Ea nu s-a schimbat. 
A crescut puţin, s-a mărit puţin, dar a rămas ea şi am 
recunoscut-o din prima clipă. 

Şi întorcându-se spre tânără, cu o lucire rea în ochi, cu 
buzele strânse şi vocea seacă amenințătoare: 

— Priviţi-o ce face... Totuşi eu am învăţat-o meserie, eu 
care m-am sacrificat pentru ea. Adună bani, adună bani! Pe 
bună dreptate, mie ar trebui să-mi revină toţi aceşti bani... 


— În rest, reluă doamna, nu vei pierde nimic. Îţi voi 
cumpăra toate drepturile pe care le pretinzi pentru acest 
copil. Şi te voi plăti însutit, aşa cum ea nu ar fi putut să-ţi 
dea niciodată. Du-te, acum, du-te şi fii blândă... dacă poţi. 

Bătrâna se înclină, din nou, de data aceasta jubilând. Şi în 
timp ce se strecură spre strada Saint-Honore, îi trecu prin 
minte: 

— Viitorul mi-e asigurat! ... Pentru mine a fost o adevărată 
binecuvântare întâlnirea cu această doamnă, atât de bogată 
şi generoasă... 

Totuşi se vede că la ea lăcomia era nesăţioasă căci imediat 
ce se bucurase, începu să se vaite cu un regret amar: „Dacă 
aş putea numai să-i spun acestei mici ciume de Muguette - 
pentru că aşa o cheamă acum - dacă aş putea s-o fac să-mi 
spună ce-a făcut cu micuța Lodse pe care mi-a furat-o când 
a fugit de la mine, aceasta ar face să-mi pice în pungă mulţi 
bani în plus. Şi nu-i de disprețuit. Ea nu ştie, dar eu ştiu că 
această micuță Lodse este unicul copil al domnului 
Pardaillan despre care se spune că este foarte bogat în 
ţinutul său Saugis şi care, sunt sigură, că n-ar ezita să-şi 
sacrifice averea pentru a-şi regăsi copilul mult iubit. E de 
văzut, e de văzut...” 

Capitolul 2 

În jurul stâlpului infamiei din strada Saint-Honor€. 

Totuşi, Brin de Muguet îşi vedea în continuare de meseria 
ei recentă şi delicată. Taraba sa era aproape goală, nu mai 
rămăseseră decât câteva mănunchiuri de flori. Deodată, 
bătrâna îi ieşi înainte, cu mâinile în şolduri. Brin de Muguet 
păli îngrozitor. Se dădu repede înapoi, ca şi cum ar fi călcat, 
în acel moment, pe un şarpe veninos. Şi strigă: 

— La Gorelle! 

Vocea-i sugrumată de groază îl făcu pe îndrăgostit, care o 
urmă tot timpul, să se apropie imediat, aruncând bătrânei o 
privire amenințătoare, care i-ar fi dat de gândit acesteia, 
dacă ar fi observat-o. Dar ea nu dădu atenţie acestui tânăr. 
Rânji: 


— Da, micuța mea, sunt eu Thomasse la Gorelle. Nu te 
aşteptai să mă-ntâlneşti, nu-i aşa? 

— Lasă-mă să trec. Mă grăbesc să-mi termin treaba, spuse 
bănuitoare Brin de Muguet. 

— Totdeauna, iute, deci! glumi La Gorelle. Tu ai un minut, 
un minuţel să-mi acorzi. Şi plângând: Saint-Ihomasse să-mi 
ajute, nu sunt mama ta, e-adevărat... Dar te-am crescut... 
dacă tu ai uitat, eu nu te-am uitat, vezi, eu te iubesc, ca şi 
cum ai fi propria-mi fiică. 

— În fine, ce vreţi? 

— Să-ţi cer o mică lămurire, nimic mai mult, făcu La 
Gorelle cu ardoare, accentuându-şi blândeţea. 

Curioşii, care se opriseră, se îndepărtară unii după alţii, 
văzând că bătrâna nu părea să fie animată de intenţii rele. 
Chiar îndrăgostitul, liniştit de urmările acestei întrevederi 
care debutase într-un mod îngrijorător, se îndepărtă şi el. 
Totuşi, nu merse departe, se opri la câţiva paşi şi îşi reluă 
urmărirea sa discretă. 

Cele două femei se găsiră singure, faţă-n faţă. 

Ele se aflau în mijlocul străzii, Brin de Muguet cu spatele 
la poarta Saint-Honore. La câţiva paşi, în spatele ei, se 
ridica un stâlp al infamiei. Acesta era situat la capătul 
străzii Saint-Honore, în consecinţă foarte aproape de 
biserica Saint-Honor€. Îndrăgostitul se găsea în spatele 
tinerei, între ea şi stâlpul infamiei, ascuns după stâlpul unei 
case. 

În acel moment, o ceată destul de numeroasă înainta din 
strada Cog, (devenită strada Marengo) spre strada Saint- 
Honor6. Nu după mult timp ea trebuia să ajungă chiar în 
dreptul celor două femei care nici nu se sinchiseau, nici n-o 
vedeau. 

Chiar în acel moment, doi gentilomi, care părea că vin din 
strada Saint-Honore, se apropiară de tânără. Era imposibil 
ca cineva să aibă o înfăţişare mai semeaţă decât cei doi 
gentilomi. Nu trebuia să fii un mare fizionomist ca să 
înţelegi că erau tatăl şi fiul. 


Cei doi gentilomi, deci, înaintară spre Brin de Muguet, 
care nu-i văzuse deloc, căci le întoarse spatele. 

În schimb, îndrăgostitul nostru necunoscut îi văzu foarte 
bine. Şi cum îi văzu roşi ca un şcolar, prins cu mâţa-n sac, îşi 
acoperi imediat faţa cu mantaua şi bombăni contrariat: 

— Vărul meu Jehan de Pardaillan şi tatăl său! Ei drace! ... 

Cei doi Pardaillan - pentru că ei erau - trecură fără să-l 
vadă. Cel puţin, el aşa crezu şi respiră uşurat. Numai după 
doi paşi, cel pe care-l numi vărul meu Jehan, se aplecă spre 
tatăl său şi-i strecură zâmbind: 

— Vărul meu Odet de Valvert! ... El veghează de departe 
pe cea pe care-o iubeşte: frumoasa Muguette, aici în faţa 
noastră. 

— De ce nu se căsătoreşte cu ea, dacă este atât de 
pasionat. 

— Mergeţi cam departe, domnule! strigă Jehan râzând. Vă 
asigur că sărmanul Valvert n-a îndrăznit încă să-şi declare 
dragostea. Şi apoi, înainte de a se căsători, ar trebui să 
găsească acea avere pe care a venit s-o caute la Paris. 

În acel moment, cei doi Pardaillan aproape ajunseră în 
dreptul celor două femei. La Gorelle, care nu-i văzu, se 
apropie de Brin de Muguette aproape s-o atingă şi 
coborând glasul spuse: 

— Ascultă, când m-ai părăsit, ai luat-o şi pe mica Lodse... 

Cei doi Pardaillan auziră. Jehan, la numele de Lodse auzit 
pe neaţteptate, păli îngrozitor şi strângând braţul tatălui 
său, într-un suflet: 

— Lodse! Pentru Dumnezeu, domnule, să ascultăm. 

Brin de Muguete o întrerupse cu violenţă pe bătrână: 

— Da, am luat-o! ... O iubeam pe această mică Lodse. [i 
ţtiam bine că dacă v-aş fi lăsat-o aţi fi făcut-o să moară 
încet, puţin câte puţin, cum mă făceaţi pe mine să mor. Aţi fi 
lăsat-o! ... Dar ar fi fost o crimă monstruoasă! Am luat-o, am 
salvat-o din ghearele dumneavoastră... Ce-aveţi de spus de 
asta? 


— Nimic, bineînţeles, gemu La Gorelle, ai făcut bine... nu- 
ţi reproşez nimic... Dar timpurile s-au schimbat... Nu mai 
sunt aceeaşi... Mizeria, vezi tu, mă făcuse rea. Vezi bine 
cum îţi vorbesc de blând. M-am bucurat sincer să te văd 
într-o stare de sănătate înfloritoare şi făcând atât de bune 
afaceri, care sunt o binecuvântare... aş vrea să-ţi spun că la 
fel mă bucur să ştiu acest copil fericit şi sănătos! 

— Dacă nu-i decât asta, bucuraţi-vă. Ea este fericită şi se 
simte bine! 

— Şi unde ai dus-o pe această mică şi dragă creatură a 
bunului Dumnezeu? 

— Asta n-o s-o ştiţi, La Gorelle. 

— Hai, văd că tu continui să mă bănuieşti. Nu ai dreptate, 
micuța mea, nu-ţi vreau râul, nici ţie, nici copilului. Adio! 

Puțin uluită de această plecare atât de precipitată, care 
semăna a fugă, Brin de Muguet respira mai puţin 
stânjenită. În acel moment, cavalerul de Pardaillan se 
apropie de ea, luă toate florile care mai rămăseseră şi puse 
un ban de aur pe tarabă ei. Şi cum ea se făcea că scotoceşte 
în pungă pentru a-i da restul, el făcu un gest larg de mare 
senior: 

— Păstrează restul, copila mea frumoasă, păstrează, făcu 
el cu blândeţe. 

Brin de Muguet mulţumi, făcu o reverență graţioasă pe 
care Pardaillan şi fiul său o admirară ca fiind cunoscători. Şi 
văzând că se îndepărtează, Pardaillan o opri cu un gest şi 
spuse cu un aer indiferent: 

— Vorbeaţi, cred, despre un copil pe care l-aţi luat de la 
această bătrână ce-l maltrata. 

— Aşa este domnule. 

— Un copil care se numeşte Lodse. 

— Da, domnule. 

Pardaillan păru că se gândeşte o clipă şi plin de blândeţe: 

— Scuzaţi-mă, copila mea, dacă vă pun câteva întrebări 
care vă vor părea poate indiscrete, dar sunt dictate de 
motivele cele mai serioase, nicidecum de o curiozitate 


deplasată, aşa cum aţi fi în drept să presupuneţi. Vreţi să-mi 
faceţi favoarea de a răspunde? 

— Cu plăcere, domnule, făcu fără voia ei şi fără a pierde 
nimic din brusca seriozitate. 

— Ştiţi care este vârsta acestei micuţe Lodse? reluă 
Pardaillan. 

— Trei ani şi jumătate. 

— Această copilă este rudă cu voi? 

— Este fiica mea. 

— Fiica voastră! tresări Pardaillan. 

— Da, domnule. 

— Sunteţi prea tânără, mi se pare, pentru a avea un copil 
de trei ani şi jumătate. 

— Par mai tânără decât sunt. Am nouăsprezece ani, 
domnule. 

— Mi-aţi spus atâtea. Vă mulţumesc de mii de ori, doamnă, 
pentru gentileţea cu care aţi binevoit să-mi răspundeţi. 
Când veţi trece pe strada Saint-Denis, intraţi, din când în 
când, la hanul Grand-Passe-Partout. Acolo locuiesc. Să 
întrebaţi de cavalerul Pardaillan şi, fie că sunt, fie că nu 
sunt acolo, să-mi lăsaţi câteva din florile înmiresmate ale 
dumneavoastră, în schimbul cărora veţi primi un ban de 
aur. 

— Nu voi pierde prilejul, domnule cavaler, promise Brin de 
Muguet, răspunzând cu o reverență la salutul larg, cu 
pălăria, foarte politicos, al celor doi Pardaillan. 

Tatăl şi fiul, ţinându-se de braţ, se îndepărtară. 

— Sărmanul Odet, murmură Jehan, pentru el va fi o mare 
lovitură, când va afla. 

— Da, spuse Pardaillan posomorât, mare păcat... căci ar fi 
în stare să moară. Drăcia dracului! Cine ar fi putut să spună 
asta despre această micuță căreia i s-ar da iertarea 
păcatelor fără spovedanie. 

— Poate este măritată, domnule. Ea nu părea nici ruşinată, 
nici jenată. 


— Am observat, într-adevăr, că n-avea un aer de vinovăţie. 
Nu este mai puţin adevărat că este pierdută pentru Valvert 
şi asta mă întristează pentru el, care este un copil brav şi 
demn şi îl iubesc. 

Îşi reluară mersul şi dădură colţul, la stânga, pe strada 
d'Orleans (azi strada Luvru). După câţiva paşi, Jehan oftă: 

— Încă o falsă emoție. Ah! Domnule, încep să cred că 
niciodată n-o voi regăsi pe sărmana mea micuță Lodsette. 

— Şi eu, cavalere, îţi spun că o vom regăsi. Doar pentru 
asta am venit aici, drăcia dracului! Şi apoi, eu nu o cunosc 
pe această mică Lodsette ţi vreau s-o cunosc înainte de a 
pleca în marea călătorie din care nimeni nu se întoarce. Pe 
Pilat, frumos ar fi ca un bunic să se ducă fără să-şi 
îmbrăţişeze nepoata. O vom găsi, îţi spun eu. 

— Să vă asculte Dumnezeu, domnule. 

O luară încă o dată la stânga, pe strada Deux-Ecus, care 
urma să-i ducă obligatoriu în strada Grenelle. 

Capitolul 3 

Doamna cu ochii negri iese din anonimat 

— Ei bine, doamnă, spuse La Gorelle, revenind aproape de 
litieră, aţi văzut? Ea, de asemenea, m-a recunoscut imediat. 

— Da, răspunse doamna invizibilă, te-a recunoscut, dar nu 
fără groază. Această copilă nu-mi pare să fi păstrat o 
amintire excelentă despre tine şi de grija pe care tu pretinzi 
că n-ai precupeţit-o. 

— Este o ingrată, rosti la Gorelle, în chip de scuză. 

— Te-am observat în timp ce-i vorbeai. Cred că nu ai ţinut 
seama, cum trebuia, de recomandările pe care ţi le-am 
făcut. Îţi repet şi asta pentru ultima dată: să nu faci 
niciodată ceva contra acestei copile... dacă ţii la viaţă. Nici 
în bine, nici în rău să nu te ocupi vreodată de ea. Evit-o, 
poartă-te ca şi cum ea nu ar mai exista pentru tine. le 
sfătuiesc să nu uiţi vreodată aceste recomandări, aşa cum 
le-ai uitat pe cele precedente. Te sfătuiesc în interesul tău, 
înţelegi... 

— Nu le voi uita, doamnă, vă jur pe veşnica mea mântuire. 


Şi grăbindu-se să schimbe un subiect de conversaţie ce 
devenea prea periculos pentru ea, adăugă cu aerul său 
slugarnic: 

— Sper, doamnă, că sunteţi acum convinsă că nu este nici 
o greşeală. Brin de Muguet este, cu siguranţă, fiica lui 
Concini. 

— Da, acum cred că nu poate fi nici o eroare, recunoscu 
doamna invizibilă. 

— Cu siguranţă, ea este, doamnă. Ea este aceea care mi-a 
fost, odinioară, adusă, când abia avea câteva zile, de către 
Landry Coguenard, fostul om de încredere al domnului 
Concini. 

Doamna nu răspunse. Ea era convinsă şi reflectă. 

— Îngeri din paradis! strigă deodată La Gorelle, nu mă- 
nşel! El este! ... Cu siguranţă, el este! ... 

Şi agitând draperia pe care doamna o lăsase să cadă, cu o 
vie emoție: 

— Doamnă, el este! ... El este! ... 

Din nou, ochii negri se arătară. Şi cu acelaşi calm suveran, 
glasul melodios al necunoscutei se informă: 

— Care el? 

— Landry Coquenard! Doamnă! Landry Cogquenard în 
persoană! jubilă La Gorelle. 

Şi cu o bucurie frenetică pe care abia putea s-o 
disimuleze, explică volubil: 

— Vedeţi, doamnă, acest amărât zdrenţăros, târând lanţul 
de gât? ... Eleste! ... Este Landry Coguenard! ... 

— Dar acest nefericit este dus la tortură! 

— Aşa se pare, exulta oribila zgripţuroaică. Fără îndoială, 
îl duc la spânzurătoare, aici, aproape, în faţă la Saint- 
Honore... Ah! Sărmane Landry Coquenard, trebuia s-o 
sfârşeşti atât de mizerabil! ... Şi cine mi-ar fi spus că voi 
avea durerea să te văd atârnat de cracă! ... Căci dacă 
înaintăm puţin, îl vom ve... Vai, nu mă-nşel! ... Este chiar 
domnul Concini care-l duce... Isuse, cu ce privire plină de 
grijă neliniştită îl soarbe! A! Ghicesc despre ce este vorba: 


Landry Coquenard a avut supărătoarea idee de a-şi aminti 
de fostul său stăpân care este, ca să spun aşa, regele 
acestui domeniu. 

Doamna nu mai asculta de mult. La Gorelle observă că 
ochii ei negri n-o mai privesc, că draperia căzuse din nou şi- 
i auzi glasul care, la cealaltă draperie, chemă blând: 

— D'Albaran! 

Acest apel se adresa formidabilei statui ecvestre a cărei 
prezenţă am semnalat-o. Auzindu-şi numele, el se aplecă pe 
grumazul calului său, murmurând: 

— Signora? 

— Vezi acel condamnat, acolo, în mijlocul gărzilor? întrebă 
doamna necunoscută. 

— Îl văd, doamnă. 

— Nu trebuie să fie executat, reluă doamna. Trebuie să-l 
eliberăm, să-l lăsăm să plece, să ştim unde-i este vizuina, să 
putem să-l regăsim. Du-te! 

— Bine, doamnă, răspunse d'Albaran, fără să se mire, cu 
un calm admirabil. 

Fără să mai întârzie, cobori de pe cal, făcând un semn 
oamenilor săi. Imediat aceştia îl imitară. Doi rândaşi, 
însărcinaţi să conducă catârii litierei, ieşiră din colţul în 
care stăteau de rezervă şi luară în pază caii. D'Albaran îşi 
adună oamenii în jurul lui şi începu să le dea ordine cu glas 
scăzut. 

Draperiile rămaseră închise, ochii doamnei invizibile nu se 
mai arătară. La Gorelle aştepta cu răbdare. Ea auzise 
ordinul dat. Urmărea cu ochi furioşi conversaţia în şoaptă a 
lui d'Albaran. Şi cu buzele strânse, cu un aer plin de 
răutate, mormăia: 

— După faţa lui Concini pe care mi-a interzis s-o ating, iată 
că-l salvează pe Landry Cogquenard! Ah! Dar această 
doamnă nobilă salvează deci, pe toată lumea! ... Este, deci, 
o sfântă coborâtă pe pământ! ... 

În acel moment, cei doi Pardaillan intrau pe strada Deux- 
Ecus. Evident, ei mergeau fără scop, la întâmplare... 


Dinspre La Gorelle, draperia se dădu, o secundă, la o 
parte. O mânuţă albă apăru, ţinând o pungă mare, umflată, 
gata să pleznească, cu bani de aur. În acelaşi timp, vocea 
spuse: 

— "Ţine, asta, nu-i decât un acont. 

Draperia cobori imediat. Ochii negri nu trebuiau să se mai 
arate. Dar La Gorelle auzi glasul armonios care spunea: 

— Ascultă. Ştiu unde să te găsesc. Asta îmi ajunge. Poţi să 
ai nevoie să-mi comunici lucruri importante. Prin urmare, 
este necesar ca tu să ştii cine sunt şi unde locuiesc. Sunt 
ducesa de Sorrientes ţi locuiesc la palatul Sorrientes. Ţţâi 
unde se află palatul Sorrientes? 

— Nu, doamnă. Dar fiţi fără grijă, mă voi informa, voi găsi. 

— Nu te informa. O să-ţi explic: palatul Sorrientes se află 
în spatele Luvrului, la capătul străzii Saint-Nicaise, lângă 
capela Saint-Nicolas, de care este lipit. Este la intersecţia a 
trei străzi: strada Saint-Nicaise, strada Seyne care se 
întinde de-a lungul râului şi o fundătură care porneşte din 
această stradă Seyne. Are trei intrări: câte una pe fiecare 
stradă. Dacă ai nevoie să mă vezi, să te prezinţi la uşiţa 
fundăturii. Să baţi de trei ori, cu distanţă între bătăi şi 
persoanei care va apărea să-i spui simplu numele tău. O să 
reţii bine toate acestea? 

— Am o memorie bună, zâmbi la Gorelle. Să văd mai întâi: 
Doamna ducesă de Sorrientes. Palatul Sorrientes la capătul 
străzii Saint-Nicaise. Uşiţa fundăturii care porneşte din 
strada Seyne. Trei bătăi cu distanţă între ele la această 
uşiţă şi să dau numele meu. E bine, nu-i aşa? 

— Este bine. Poţi să pleci. 

La Gorelle salută cu plecăciune litiera. Se pregătea să se 
repeadă spre strada Saint-Honore pentru a vedea ce se va 
întâmpla cu acest Landry Cogquenard căruia părea să-i 
poarte pică în mod deosebit. Dar îndreptându-se în acea 
direcţie, îi observă pe cei doi Pardaillan. Şi văzându-i o 
cuprinse, din nou, aceeaşi nelinişte. Se făcu cât putu de 


mică, nu mai mişcă şi se ascunse cât mai aproape de spatele 
litierei. 

Ajungând în strada Grenelle, cei doi Pardaillan se 
întoarseră, maşinal, încă o dată la stânga. Apropiindu-se de 
litieră, o observaseră pe La Gorelle. Au recunoscut-o 
imediat şi şi-au concentrat toată atenţia asupra ei. Dar erau 
prea departe pentru a auzi glasul ducesei de Sorrientes, tot 
timpul invizibilă în spatele draperiilor lăsate. Ei trecuseră 
chiar când s-o audă pe La Gorelle repetând indicaţiile care i 
se dădeau pentru a verifica dacă nu uitase ceva. 

Cei doi Pardaillan se îndepărtară. La Gorelle, renunțând 
să-şi satisfacă curiozitatea întoarse, cu hotărâre, spatele 
străzii Saint-Honore, se strecură cu vioiciune pe strada 
Deux-Ecus şi dispăru cu acea rapiditate specifică celor 
cărora frica le-a pus aripi la călcâie. Cei doi Pardaillan 
reveniră pe Strada Saint-Honore. Ei nimeriră chiar trupa, a 
cărei prezenţă am semnalat-o în strada Cog şi care 
conducea un condamnat, care, dacă ar fi s-o credem pe La 
Gorelle, nu era altul decât Landry Coguenard, despre care 
venise să vorbească cu ducesa de Sorrientes, care din 
motive personale - pe care, fără îndoială, le vom afla 
imediat - nu voia ca el să fie spânzurat. 

Era mare îmbulzeală în acel loc, căci mulţimea era 
imobilizată pentru a vedea cum trece cortegiul. Cu o 
grămadă de lovituri de coate, cei doi Pardaillan îşi croiră 
drum şi se îndepărtară de această mare adunare. Când se 
aflară în afara mulţimii, Jehan se opri deodată şi, ieşind din 
reverie: 

— Este ciudat, spuse el, această femeie... cum zici că a 
numit-o frumoasa Muguette? 

— La Gorelle, îi aminti Pardaillan, care avea întotdeauna o 
memorie extraordinară. 

— La Gorelle! Asta e! ... Ei bine, mi se pare că am văzut-o 
deja. Dar nu ştiu unde şi când. M-am gândit bine, dar n-am 
ajuns să-mi amintesc. 

Capitolul 4 


Drumul spre spânzurătoare. 

E timpul să ne ocupăm de această trupă a cărei prezenţă 
în strada Saint-Honore provocase o atât de vie emoție, în 
mulţime. 

Această trupă era, în întregime, compusă din oameni care 
aparţineau lui Concino Concini, mareşal şi marchiz d'Ancre. 
Concino Concini, care conducea în persoană aceşti oameni, 
îi copleşea cu autoritatea sa, îi înflăcăra... 

Acest om era reprezentarea vie a puterii fără limită, a 
orgoliului fără frână, a lăcomiei nesăţioase, a luxului 
infernal. După apariţia lui La Gorelle care, fără îndoială nu 
era decât un ecou, „el era, să spunem aşa, regele acestui 
domeniu”. Acest domeniu era regalul Franţei, cel mai 
frumos domeniu al creştinătăţii. Şi el era astfel datorită 
voinţei unei femei pe care o pasiune nesăbuită o stăpânea 
despotic. El era astfel pentru că era amantul Mariei de 
Medicis: regina regentă. Şi pentru că el era „ca să spunem 
aşa, rege”, Concini crezuse că putea să le permită 
oamenilor săi să se amuze. Oamenii săi, de obicei, erau cei 
ce se numeau oamenii de rând ai domnului marchiz 
d'Ancre. 

lată în ce constă acest joc: 

Doi soldaţi, şefi ai grupurilor de zece, de Roquetaille şi de 
Longval, făcuseră două laţuri în jurul gâtului unui sărman 
zdrenţăros. Cele două extremităţi ale sforilor lungi treceau 
pe umerii lor şi cu hohote zgomotoase de râs, îl târau cu 
brutalitate ca pe un vițel spre abator. Aveau grijă să se 
depărteze cât mai mult posibil, ca victima lor să fie vizibilă 
în mijlocul şoselei, expusă batjocoririlor plebei. Căci nu se 
îndoiau că plebea se distra cu acest joc atroce, care le 
părea dintre cele mai amuzante. Şi, imitând glasul strident 
al negustorilor ambulanți, ei strigau: 

— Faceţi loc! ... Faceţi loc pentru acest băiat rău pe care-l 
ducem la spânzurătoare! ... 

Aceşti oameni făceau mare tapaj, îşi copleşeau victima cu 
ironii grosolane, cu injurii pe cât de brutale, pe-atât de 


diverse, supraveghind-o de aproape. Şi când avea aerul că 
vrea să se oprească, râzând în hohote, ei o obligau să 
meargă, înţepându-i, fără milă, spatele cu spadele lor 
imense. În spatele acestor oameni, venea Concini, 
sprijinindu-şi braţul de baronul Rospignac, omul său de 
încredere şi căpitanul celor patruzeci de soldaţi ai săi. 
Concini, întotdeauna tânăr, întotdeauna îmbrăcat somptuos 
şi de o eleganţă extraordinară, era prizonierul cu o nelinişte 
mohorâtă. 

Dar Roquetaille şi Longval, trăgând cu zdruncinături 
violente laţurile, amenințau în fiecare clipă să-l sugrume de- 
a dreptul pe nefericitul Landry Cogquenard. 

Totuşi, trecând peste toate acestea, el reuşea să se 
întoarcă din când în când. Atunci el se redresa. Ochii-i 
injectaţi îl căutau pe Concini în spatele tâlharilor lui, 
singurul care nu supraveghea şi-l săgeta cu o privire în care 
sclipea o groaznică ameninţare şi atunci, Concini pălea, 
tremura, se cramponă de braţul lui Rospignac şi cu un glas 
de-i clănţăneau dinţii comanda: 

— Mai repede! ... Mai repede! ... 

Şi banda ascultătoare grăbea pasul, râzând mai tare, 
discutând foarte tare la care spânzurătoare i-ar conveni să 
meargă pentru a-l agăța pe ticălos. 

Astfel, cortegiul sinistru intră pe strada Saint-Honore, în 
plină mulţime. Această mulţime îl văzuse venind de departe. 
Dar cum nu-şi dăduse seama de realitate, nu i-a acordat 
decât o slabă atenţie. Când ajunse acolo, mulţimea înţelese. 
Nimeni nu-l cunoştea pe condamnat. Ceea ce făcuse, unde, 
când, cum fusese prins, de ce îl spânzurau. Nimeni nu ştia 
NIMIC. 

Dar, în acea împrejurare, era evident că se aflau în faţa 
unei bravuri insolente, de o violenţă incalificabilă. Landry 
Coquenard putea să fie un ticălos groaznic, vinovat de toate 
crimele. Prin tratamentul odios care i se aplica, el apăru ca 
o victimă. El deveni simpatic, fără să se ştie cine era. 


— Faceţi loc acestui ticălos care va fi spânzurat după 
meritele sale. 

Mulțimea rămase, tot timpul, tăcută. Dar ea nu făcea loc 
de trecere. Nu fiindcă era stăpânită de revoltă. Pur şi 
simplu pentru că o paraliza o imensă uimire. 

Brin de Muguet, care rămăsese în mijlocul şoselei, la 
intrarea în strada Cog, fireşte că se găsi în primele rânduri. 
Ea fu aceea care-şi regăsi, prima vorbele. 

— Bietul om! strigă ea. 

Toată lumea o auzi. Landry Cogquenard ca şi ceilalţi. Era, 
cu siguranţă, un om brav, acest Landry Coquenard. În ciuda 
situaţiei îngrozitoare în care se afla, el nu-şi pierduse capul. 
El o fixă pe cea care vorbise cu nişte ochi care produseră o 
emoție sfâşietoare şi murmură: 

— Este ea, fiica lui Concini, ea mă compătimeşte! Ah, 
bravă micuță! ... 

Concini auzise şi el... Rospignac, căpitanul soldaţilor săi 
auzise şi el. 

Concini şi Rospignac, în acelaşi timp, o ţintuiră pe Brin de 
Muguet cu o privire plină de pasiune sălbatică. Şi Concini, 
strângând nervos braţul lui Rospignac, îi strecură la ureche 
cu 0 voce aprinsă: 

— Ea este, Rospignac! Pe Sfânta Fecioară, trebuie s-o 
urmăresc, să-i vorbesc... Şi dacă mă respinge, din nou... Vei 
fi cu mine Rospignac, mă vei ajuta! ... 

Rospignac bombăni în sinea lui: „Da, contează pe mine, 
desfrânat mizerabil de Italia! ... Decât să ţi-o dau, ţi-aş 
smulge inima cu unghiile! ... O iubesc şi eu! ... Ovreaul!... 
Şi, pe sângele diavolului, nimeni în afară de mine n-o va 
avea! ...” 

Totuşi, cu voce tare, cu o indiferenţă afectată: 

— Sigur că da, domnule. Dar prizonierul dumneavoastră? 
..„. Credeam că aveţi motive deosebite de a vă asigura cu 
proprii dumneavoastră ochi că un ştreang bun îl va face 
mut pentru totdeauna. 


— Ei! Oamenii tăi vor face treabă bună şi fără noi. Vreau 
să-i vorbesc. 

— Dacă mulţimea ne lasă să trecem... Ceea ce nu mi se 
pare foarte sigur. 

Odet de Valvert auzise. El se afla destul de departe. Şi se 
apucă să dea din coate cu o forţă impetuoasă pentru a se 
apropia de tânără. 

În fine şi mulţimea auzise. Şi mulţimea, în loc să se 
depărteze, cum nu încetau să ceară Roguetaille şi Longval, 
mulţimea strânse rândurile şi începu să murmure. 

Acest Landry Cogquenard, care nu-şi pierdea capul, trebuie 
că este brav, ne-am spune noi. Mai mult, era un om deştept 
şi hotărât. Concini şi spadasinii săi, în infatuarea lor, nu-şi 
dădeau seama de starea mulţimii? EI, însă, îşi dădu seama 
imediat, începu să zbiere: 

— La mine! ... Ajutaţi-mă! ... Oameni buni, veţi lăsa să fie 
asasinat în mod mizerabil un bun creştin care n-are să-şi 
reproşeze nici o crimă? 

Vicleanul avusese grijă să spună că voiau să-l asasineze. 
Acest cuvânt produse o enormă impresie. Murmurele se 
ridicară cu un ton, deveniră vuiete premergătoare furtunii. 
Dar mulţimea încă nu mişca. Ea aştepta pentru a trece la 
acţiune, ca cineva mai hotărât să dea impulsul. 

Aceasta fu tot Brin de Muguet care-l dădu, fără să se 
gândească, într-un elan al inimii sale bune: 

— Nu este nici un bărbat aici? strigă ea. 

— Este, cel puţin unul, domnişoară, răspunse imediat o 
voce puternică. 

Era Odet de Valvert, care reuşise, în sfârşit, să se 
strecoare aproape de ea şi care vorbi astfel. 

Odet de Valvert nu pierdu timpul. După ce salută pe 
„doamna sa” cum făceau, odinioară, vitejii înaintea misiunii, 
cu lancea în cumpănire, se postă în faţa lui Roquetaille şi 
Longval şi cu o voce caustică, pronunţă: 

— De ce maltrataţi astfel pe acest om? Este nedemn 
pentru gentilomi, de a abuza astfel de forţa lor faţă de un 


sărman fără apărare. 

Cei doi spadasini se zborşiră. 

— De ce se amestecă acest tânăr zăpăcit? mugi Longval. 

— Acest caraghios vrea să-şi dea importanţă! zbieră 
Roquetaille. 

— Caraghios! Tânăr zăpăcit! Sunteţi prea generoşi, 
domnilor! îi ironiză Odet de Valvert. 

El spuse asta. Dar în acelaşi timp, îşi proiectă cei doi 
pumni, în faţă, cu o forţă irezistibilă. Cei doi căzură pe 
spate, la patru paşi de acolo. 

— Trăiască domnişorul! strigă mulţimea entuziasmată. 

Landry Coquenard era gata la orice. Nici el nu pierdea nici 
o secundă. Făcu o săritură uimitoare şi căzu în braţele pe 
care i le întinse Odet de Valvert. 

Cu o forţă pe care n-ai fi bănuit-o niciodată la un tânăr cu 
o înfăţişare atât de delicată, îl ridică, îl trecu în spatele lui 
şi-i strecură în mână o pungă, zicându-i: 

— Fugi repede. 

Landry Cogquenard îl privi cu o recunoştinţă inexprimabilă 
pe salvatorul său şi fără să întârzie, fără să pronunţe un 
cuvânt, se precipită în mijlocul mulţimii, care se deschise 
pentru a-i face loc să treacă. 

În acel moment, colosul ducesei de Sorrientes venea în 
fugă în fruntea celor zece oameni ai săi. El găsi treaba gata 
făcută. Totuşi ordinele ducesei erau categorice: nu trebuia 
numai să salveze prizonierul, ci să ştie şi unde locuieşte, 
pentru a-l putea regăsi. Landry Coguenard. Năuc, se simţi 
înhăţat, ridicat, trecut din mână în mână, purtat pe strada 
Granelle, în spatele litierei. El se afla destul de departe de 
călăii săi, în afara pericolului. El fugi, fără a cere explicaţii 
nimănui. 

D'Albaran se apropie de litieră. 

— S-a făcut, doamnă, spuse el în spaniolă. Dar omul deja 
scăpase de cei care-l ţineau. Noi n-am făcut decât să-i 
uşurăm fuga. 


— Am văzut, răspunse ducesa de Sorrientes în aceeaşi 
limbă. 

— Ce ordonaţi, doamnă? 

— Să aşteptăm, spuse ducesa, aştept pe cineva şi vreau să 
văd ce i se va întâmpla acestui tânăr, care a îndrăznit să-l 
înfrunte în faţă pe atotputernicul stăpân al acestui regat. 

Şi cu un surâs nedefinit, ea adăugă: 

— Şi apoi sunt curioasă să ştiu, de asemenea, ce va face 
acest brav popor al Parisului, care murmură acolo. 

D'Albaran se înclină respectuos, sări în şa şi-şi reluă poza 
răbdătoare şi atentă, aproape de litieră. Oamenii săi deja îşi 
încălecaseră caii şi îşi reluară atitudinea rigidă de soldaţi 
sub arme. Acum nu mai erau decât nouă. Al zecelea se 
dusese pe urmele lui Landry Coquenard şi nu trebuia decât 
să-l scape. 

Capitolul 5 

Cum se termină ciocnirea. 

Să revenim la Odet Valvert şi la banda de lupi turbaţi cu 
care urma să se încaiere. 

Gestul său fusese atât de rapid, atât de imprevizibil, încât 
oamenii lui Concini nu ştiură ce se întâmplase decât când 
văzură pe cei doi camarazi ai lor rostogoliţi în praf. În ceea 
ce-l priveşte, Landry Coquenard fusese atât de prompt să 
prindă ocazia, încât era deja în strada Grenelle, când ei 
observaseră că fugise. 

Concini şi Rospignac nu observaseră nimic. Ei nu aveau 
ochi decât pentru Brin de Muguet pe care o devorau, de-a 
dreptul cu privirea. 

Odet Valvert se aştepta să fie atacat imediat şi era în 
gardă. Acest scurt răgaz, pe care stupoarea adversarilor săi 
i-l acordă, îl făcu să-i observe. Foarte natural, atenţia să se 
opri, mai întâi, asupra celui pe care-l ştia că fiind şeful: 
asupra lui Concini. Nu putu să nu fie frapat de privirea 
înflăcărată, de pasiunea brutală cu care Concini şi 
Rospignac o săgetau pe tânără. Mâna sa răsucea cu 
nervozitate mustaţa şi, după ce se înroşi, deveni palid: 


gelozia începu să-şi abată asupra lui gheara-i ascuţită şi să-i 
sfâşie inima. 

Nu era singurul care remarcase privirile înflăcărate ale 
celor doi. 

În mulţime, o femeie de statură mică se sprijinea de braţul 
unui om exagerat de înalt. Această femeie nu avea ochi 
decât pentru Concini. Ca şi Odet de Valvert, fu frapată de 
felul în care el o privea pe frumoasa florăreasă. Ea urmări 
direcţia acestei priviri şi o examină pe tânără cu o atenţie 
pătrunzătoare de femeie geloasă care-şi observă rivală. Şi 
strânse puternic braţul cavalerului său şi gemu cu glas 
plângăreţ: 

— Stocco, iată pe cea pe care el o iubeşte! ... Uite-o!... 

Cu toate acestea, oamenii lui Concini şi-au revenit din 
uluire. Mai întâi fu o ploaie de injurii în care toţi diavolii 
infernului erau la loc de cinste. Această explozie furioasă îl 
smulse pe Concini din contemplarea sa pasionată şi îl aduse 
la realitate. 

— Ce este? făcu el. 

Îl informară în câteva cuvinte. Aflând că „afurisitul Landry 
Coquenard” o ştersese englezeşte, datorită intervenţiei 
acestui băieţandru pe care-l arătară, Concini deveni livid. 
Un tremur convulsiv îl cuprinse de la picioare până-n 
creştet. Ameţit de furie, izbucni mai întâi în injurii 
îngrozitoare. Dar revenindu-şi imediat, cu un glas pe care o 
furie teribilă îl făcea să tremure, comandă: 

— Prindeţi-mi acest om! ... Să ia locul celui pe care vi l-a 
luat! ... 

— Ei! Viteazule, spuse Odet de Valvert cu dispreţ, de ce nu 
veniţi dumneavoastră, să mă prindeţi chiar voi în persoană? 
Aş fi curios să văd cât cântăreşte spada unui desfrânat din 
Italia faţă de sabia unui gentilom loial din Franţa. 

Adevărul e că ardea de dorinţa de a se măsura cu rivalul 
pe care-l ghicise şi pe care-l detesta deja din instinct, 
întreaga sa atitudine era chiar ea o insultă, o sfidare. 


Pentru prima dată, mulţimea găsea un om care îndrăznea 
să-i arunce în faţă lui Concini înmărmurit acest epitet 
insultător de „desfrânat din Italia”. Se simţea stârnită 
această mulţime. Exulta. Şi izbucni într-o aclamare 
formidabilă: 

— Trăiască domnişorul! 

— La dracul! Ce-aşteptaţi, când eu comand? ... Prindeţi-mi 
acest om, vă spun! 

De altfel, trebuia să le facă această dreptate. Ei nu ezitau. 
Toţi aceşti bătăuşi erau viteji, incontestabil. Se puseră în 
mişcare înainte ca stăpânul lor să termine de dat ordinul. 
Roquetaille şi Longval, care se ridicaseră, se repeziră, 
primii, cu spada ridicată: 

— Trebuie să-ţi iau sânge! urla Rogquetaille. 

— Vreau să-ţi scot maţele! mugi Longval. 

Totuşi, contrar celor aşteptate, ei găsiră o spadă suplă şi 
vie, care para ca şi cum se juca cu toate atacurile lor. Poate 
că ar fi primit o lecţie pe care înfumurarea lor o merita, 
dacă toată banda, cu strigăte înspăimântătoare, nu le-ar fi 
venit în ajutor. Toţi, în acelaşi timp, se năpustiră pe insolent, 
care, fapt, totuşi, neprevăzut, la care nu s-ar fi aşteptat din 
partea lui, susţinu fără slăbiciune înspăimântătorul şoc. 

Era clar, totuşi, că în ciuda vitejiei sale nebuneşti, forţei şi 
abilității sale, acest tânăr nu ar fi putut să reziste mult timp 
celor cincisprezece spadasini care, fără ruşine, îl asaltau 
din toate părţile. 

Furtuna izbucni. Pentru că fusese frânată o clipă, izbucni 
şi mai teribil. Aceasta fu, mai întâi, ca răspuns la strigătele 
tâlharilor, un strigăt formidabil care acoperi toate 
zgomotele: 

— Jos străinii! ... Să plece la ei acasă! ... Jos cei ce ne 
înfometează! ... 

Şi mulţimea se urni. Oamenii lui Concini trebuiră să-l 
abandoneze pe Odet de Valvert pentru a face faţă acestei 
mulţimi de adversari pe care nu se aşteptau să-i 
întâlnească. Totuşi mulţimea se mulţumise să elibereze 


„domnişorul” a cărui atitudine mândră avu darul să-i 
stârnească entuziasmul. Ea se mulţumise doar să-i 
paralizeze pe oamenii lui Concini, fără să-i lovească. 

Concini încă nu înţelese această moderație a mulţimii, care 
venea din conştiinţa forţei sale, el o atribui fricii. El sfârşi 
prin a se înfuria şi răcni: 

— Prindeţi-mi această canalie! ... Haideţi, haideţi, loviți, 
omorâţi! ... 

Oamenii săi ascultară ordinele, într-adevăr loviră, câţiva 
nefericiţi căzură, pe jumătate omorâţi. Atunci furia 
poporului izbucni cu toată impetuozitatea. Ducesa de 
Sorrientes îi spusese lui D'Albaran că vrea să vadă ce va 
face bravul popor al Parisului. Ea fu lămurită. 

Huiduieli, fluierături stridente îi acoperiră glasul. Şi un 
strigăt imens se ridică: 

— La moarte! ... La moarte Concini... La apă cu 
desfrânatul! La moarte asasinii! 

— Santa Maria! Stocco, aceşti turbaţi vor să mi-l omoare 
pe Concino! se lamentă mica femeie de la braţul omului 
înalt. 

Şi de data aceasta ea vorbea în italiană. 

Şi Stocco, în aceeaşi limbă, cu ochii strălucind de o 
bucurie rea, cu acel aer zeflemitor care-i era specific, 
răspunse: 

— Eu cred, signora, că într-adevăr trebuie să vă pregătiţi 
vălurile de văduvă. 

— Stocco, făcu Leonora Galigad - pentru că se părea că ea 
este - priveşte acolo, nu-l vezi venind pe rege? Este ora 
când se întoarce din promenadă. 

Deasupra capetelor pe care le domina prin înălţime, 
Stocco aruncă o privire înspre intrarea Saint-Honore. 

— Cred că el este, spuse el. 

Leonora Galigad îi strecură repede la ureche câteva 
cuvinte. Stocco ridică ireverenţios din umeri, dar se supuse 
fără discuţii. Şi dând puternic din coate îşi croi drum spre 


Concini. Şi cum îşi dădea seama că manevra să nu era 
suficientă, strigă cu glasu-i dezagreabil, maliţios: 

— Regele! ... Uitaţi-l pe rege! ... Faceţi loc regelui! 

Furia mulţimii nu se potoli, auzind aceasta, dar atenţia îi fu 
deturnată. Concini şi oamenii săi, care se vedeau pierduţi, 
avură o clipă de răgaz. Stocco ajunse cu uşurinţă în faţa 
celui la care fusese trimis. 

— Monseniore, spuse el în italiană, iată regele. 

— Nu mă interesează regele! mormăi Concini plimbându- 
şi privirea cumplită deasupra mulţimii. 

Stocco se frânse în două într-un salut exagerat şi cu 
aceeaşi voce dezagreabilă, fără să ştii dacă vorbeşte serios 
sau dacă îşi bate joc: 

— Pe Dumnezeu, signore, spuse el, ştim bine că adevăratul 
rege al acestei ţări sunteţi dumneavoastră. Totuşi, nu aveţi 
încă nici titlul, nici coroana. Titlul şi coroana le are copilul 
care vine de acolo. Credeţi-mă, monseniore, nu este 
prudent să vă arătaţi în faţa lui într-o situaţie atât de 
umilitoare ca aceasta. Va trebui să-i daţi o mică dovadă a 
puterii dumneavoastră... Şi dacă anturajul micului rege se 
va îndoi de forţa dumneavoastră, de aceasta voi sunteţi 
responsabil, monseniore. 

— La dracu! Ai dreptate, Stocco! recunoscu Concini. 

Şi el dădu ordin lui Rospignac să se retragă, pe care aşa 
viteaz cum fu, îl întâmpină cu o adevărată uşurare, îşi mişca 
pumnii de furie şi privirea sa scânteietoare căuta tot timpul 
pe cineva. Deodată îl găsi. Şi strângând cu putere braţul lui 
Stocco: 

— Îl vezi pe acest tânăr? făcu el cu un glas răguşit. 

Îl arătă pe Odet de Valvert care, la câţiva paşi de Brin de 
Muguet, o sorbea din ochi cu o adoraţie mută. 

— Îl văd, răspunse Stocco cu aerul său zeflemitor. 

— O mie de livre pentru tine, Stocco, dacă vei afla numele 
său şi locul unde aş putea să-l prind. 

— Veţi şti mâine dimineaţă, promise Stocco. 


— O mie de livre, dacă îmi vei afla unde locuieşte această 
tânără. 

De data aceasta, Concini, cu un glas pe care pasiunea îl 
făcea gâfâitor, o indică pe Brin de Muguet. lar Stocco, cu o 
răceală vizibilă, clătinând din cap, răspunse: 

— Mica florăreasă! ... Greu, monseniore, foarte greu! ... 
Această micuță şi să mă ia dracu dacă ştiu de ce, această 
micuță face un mister din locul unde locuieşte. Şi până azi, 
ea a ştiut să se păzească bine, încât nimeni nu poate spune 
unde se află locuinţa ei. 

— Cinci mii de livre, insistă Concini, dacă vei reuşi. 

— Drace, făcu Stocco, ai cărui ochi scânteiau, aveţi 
argumente irezistibile, monseniore. 

Şi cu hotărâre: 

— Bine, mă voi strădui să vă satisfac. 

Promisiunea era vagă. Totuşi se vedea că Concini avea o 
încredere deplină în abilitatea acestui om, căci un surâs de 
satisfacţie îi flutură pe buze. 

Retragerea lui Concini şi a oamenilor săi se făcu fără prea 
multe stricăciuni. Ei reveniră la palatul d'Anere, care era 
lipit, să zicem aşa, de Luvru. Acolo, Concini adună în 
cabinetul său pe căpitanul său de gărzi, domnul de 
Rospignac, d'Eynaus, de Longval, de Roquetaille, de 
Louvignac, locotenenţi sau şefi ai grupurilor de zece soldaţi, 
de Bazargues de Montreval, de Chalabre, de Pontrailles, 
oameni simpli care datorită împrejurărilor ajunseseră 
oamenii de încredere ai lui Concini. 

— La vânătoare, comandă Concini cu un umor sinistru, la 
vânătoare, bravii mei copoi. Depistaţi-mi animalul, goniţi-l la 
mine... mă însărcinez să-l răpun chiar eu. 

Îi concedie cu un gest, făcându-i semn lui Rospignac să 
rămână. Imediat ce ieşiră tumultuos şi cu hohote 
zgomotoase de râs, Concini îşi puse mâna pe umărul lui 
Rospignac şi cu ochii injectaţi, buzele răsfrânte într-un 
rictus feroce, mormăi: 


— Rospignac, veghează ca oamenii tăi să mi-l aducă viu pe 
acest tânăr... Veghează asta, pe capul tău. 

Şi cum Rospignac îl privea cu mirare, el îi dezvălui 
secretul acestei uri subite, care se manifestă de prima dată 
teribilă, mortală: 

— Şi el o iubeşte, înţelegi Rospignac? ... Şi cine ştie dacă 
chiar dragostea pentru el n-o face să mă dispreţuiască? ... 

— Mi-aţi spus destule, monseniore, replică Rospignac. 

Rospignac adună în jurul lui pe cei patru locotenenţi ai săi: 
Longval, Roguetaille, Eynaus şi Louvignac. 

— Domnilor, le spuse el, să ne reîntoarcem, pe strada 
Saint-Honore şi să începem s-o căutăm pe Muguet, 
frumoasa florăreasă. Îl vom regăsi, în acelaşi timp şi pe 
domnişor. Este sigur întotdeauna că-l găseşti acolo unde 
este ea. 

Să revenim, acum la Stocco, cavalerul servant şi 
confindetul Leonorei Galigad, soţia lui Concini. 

Stocco, revenind la stăpâna lui, visa la fel ca şi Rospignac. 
Reveria lui se baza pe un simplu calcul: „O mie de livre 
pentru tânăr... acestea, ca să zicem aşa, deja le am... Bine! 
Plus cinci mii pentru tânără... acestea nu vor fi uşor de 
câştigat! ... Va trebui, totuşi, să izbutesc... În total, şase mii 
de livre... Plus ce-mi va da signora Leonora... Hai, începe 
bine ziua... Dacă toate vor semăna cu aceasta, voi face în 
curând avere! ...” 

— Ce ţi-a ordonat? îl întrebă Leonora. 

— Să-i aflu numele şi locuinţa acestui băieţandru care o 
urmează, acolo, pe mica florăreasă răspunse Stocco. 

Şi cu un aer detaşat: 

— Mi-a promis mii de livre pentru asta. 

Leonora aprobă încetişor din cap. 

— Acest tânăr a îndrăznit să-l insulte pe Concino al meu, 
trebuie să fie pedepsit. După aceea, Stocco? Ce ţi-a ordonat 
în legătură cu tânăra? 

— Să-i aflu locuinţa unde se ascunde. Mi-a promis cinci mii 
de livre pentru asta. 


O durere sfâşietoare contractă trăsăturile Leonorei. 
Privirea i se ridică spre cer într-o mută imprecaţie şi se 
lamenta: 

— Cinci mii de livre! ... Vezi bine că o iubeşte! ... 

— În fine, signora, făcu Stocco cu îngrijorare, trebuie să 
ascult ordinul monseniorului? 

— Da, Stocco. Numai că atunci când o vei găsi, să vii, ca 
întotdeauna, să mă pui mai întâi la curent. Şi nu te vei duce 
să-l găseşti pe Concini decât după ce vei primi instrucţiunile 
mele. 

— Aceasta o voi face fără să-mi spuneţi. Când vreţi să mă 
apuc de vânătoare, signora? 

— Mă vei însoţi aici, aproape, unde am treabă. Mă vei 
duce, apoi, acasă. După aceea vei putea să-ţi începi 
misiunea. 

Stocco se înclină în linişte, fără să arate nici cea mai mică 
nemulţumire. Leonora îl luă de braţ. Ea se duse pe strada 
Crenelle, direct la litiera ducesei de Sorrientes. Draperiile 
erau tot timpul trase. Ele nu se depărtară. Ducesa nu se 
arătă, deşi soţia lui Concini îşi anunţă sosirea cu o mică tuse 
discretă. Aceasta n-o împiedică pe Leonora să se încline cu 
o adâncă reverență. Şi aceasta era straniu, acest respect 
împins până aproape de umilinţă, pe care ea îl manifestă 
faţă de această ducesă misterioasă care nu găsea deloc de 
cuviinţă să i se arate. 

După ce a salutat, Leonora, cu acelaşi respect 
extraordinar, spuse în italiană: 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, signora ilustrisimă. 

Şi „ilustrisima signora”, fără să găsească de cuviinţă să se 
arate, marcând net distanţa ce le separa, cu glasul său 
melodios şi în acelaşi timp, suveran, autoritar, răspunse: 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, Leonora! ... urcați. 

Şi Leonora Galigad ascultă, aşa cum ascultase de regina 
regentă, Maria de Medicis. 

Capitolul 6 

Rimele. 


În acea dimineaţă, aşa cum o făcea aproape în toate 
dimineţile, regele se duse să vâneze cu şoimii săi. Se 
întorcea încetişor, trecând, prin intrarea Saint-Honore la 
pasul calului său, când Stocco, la ordinul Leonorei Galigad, 
semnală venirea sa. 

Louis al XIII-lea nici nu avea patrusprezece ani. El purta, 
cu o eleganţă juvenilă, un costum de vânătoare. 

La dreapta sa, stătea un bărbat de treizeci de ani, înalt, cu 
o înfăţişare elegantă. Era „maestrul său de vânătoare cu 
şoimi”. Se numea Charles d'Albert. Dar, cum moştenise o 
mică fermă, arendată în parte, pe malul Ronului, luase 
numele acestei ferme şi se numi Albert de Luynes. 

La stânga regelui, stătea un tânăr de o eleganţă 
extraordinară. Era marchizul de Montpouillan, unul din fii 
bătrânului marchiz de la Force. 

Luynes, cu ochii săi pătrunzători şi vii, descoperi primul 
adunarea în mijlocul căreia se zbăteau Concini şi oamenii 
săi. Numai auzul său fin fu primul care desluşi strigătele 
amenințătoare ce porneau din această adunare. Se ridică în 
scări pentru a vedea mai bine şi-şi ciuli cu mai multă atenţie 
urechile. Şi un surâs nemaipomenit îi flutură pe buze, în 
timp ce ochii-i scânteiau. Cu o ciudată familiaritate, 
smulgându-l pe rege din reverie, cu un glas fremătător: 

— Ascultaţi, sire, ascultați... Este vocea poporului vostru 
care se face auzită, acolo. Şi pedagogul vostru trebuie să vă 
înveţe că vocea poporului este vocea lui Dumnezeu. 
Ascultaţi, sire, ascultați vocea lui Dumnezeu. 

Regele şi Montpouillan îşi ciuliră urechile. Auziră clar 
mulţimea care urla. 

— La moarte, Concini! ... La apă cu desfrânatul! 

Regele păli. Buzele i se strânseră. Ochii săi scânteiară şi 
căutară să vadă ce se petrecea în depărtare. Luynes îl 
fulgeră cu privirea ca şi cum ar fi vrut să-i smulgă ordinul 
de moarte pe care-l dorea din tot sufletul. Dar tânărul rege 
rămase mut, îşi întoarse privirea şi-şi reluă aerul absent. 


Luynes ridică pur şi simplu din umeri şi cu un aer 
morocănos: 

— Să galopăm până acolo, spuse el. Poate vom ajunge la 
timp să vedem. 

Regele ezită o clipă. Dar, fără îndoială, îl rodea şi pe el 
curiozitatea căci, fără să spună un cuvânt, dădu pinteni 
calului. Şi fu în mijlocul străzii Saint-Honore un galop 
dezordonat care nu dură decât câteva minute, întrucât fu 
repede întrerupt de un accident: calul regelui se izbi subit 
de noi nu ştim ce obstacol şi căzu brusc pe genunchi. 

Regele era un excelent cavaler. Dar fu surprins de căderea 
bruscă a calului său. Şi această cădere o provocă pe a sa:el 
părăsi scările şi fu proiectat peste grumazul calului său. 
Nenorocirea fu că accidentul se întâmplă chiar în momentul 
în care cavalcada ajunse la înălţimea stâlpului. Şi regele se 
trezi aruncat în zbor chiar în faţa masivului zid. Un strigăt 
sfâşietor izbucni din toate piepturile istovite: se aşteptau să 
vadă corpul tânărului rege sfărâmându-se de pietre. Se 
aşternu o linişte mormântală, în timpul căreia se putea auzi 
gâfâiala acestei mulţimi îndurerate. Şi deodată izbucni o 
bucurie delirantă, urmată imediat de aclamaţia care răsună 
pentru a treia oară în această dimineaţă: 

— Trăiască domnişorul! 

Calul regelui căzuse la câţiva paşi de stâlp. Hazardul vru 
ca Odet de Valvert să se afle foarte aproape de acest loc. 
Aproape în faţa lui regele căzu din şa. Ca toată lumea, 
tânărul înţelesese pericolul îngrozitor în care se află regele 
şi că acesta putea să-şi spargă capul de pietre, la doi paşi 
de el. Fără să se gândească mult, fără să ezite, făcu o 
săritură uimitoare în acea direcţie, se propti solid pe 
picioare şi îşi deschise braţele. Şi chiar în braţele lui căzu 
Louis al XIII-lea. Şocul fu înspăimântător. Dar el se ţinu bine 
şi reluându-şi siguranţa, îl aşeză încetişor pe rege pe 
picioare. 

Şi imediat, în timp ce regele se puse în mişcare încă 
buimac, uitând de toată eticheta, uitând să-şi descopere 


capul, cu un glas sugrumat de nelinişte: 

— Nu vă simţiţi rău, nu-i aşa? spuse el. 

Şi era admirabilă această uitare de sine. Regele o simţi 
instinctiv. Şi uitând şi el eticheta, nu fără admiraţie: 

— Nu, într-adevăr, spuse el. Pe dumneavoastră ar trebui 
mai degrabă să vă întreb aceasta. Dumneavoastră aţi fost 
cel foarte tare scuturat. 

— Eu nu, răspunse Valvert. 

Şi cu un râs cristalin: 

— Sunt foarte mâhnit, mulţumesc lui Dumnezeu. 

— Iar eu sunt foarte fericit! surâse regele. 

Minutul care urmă fu unul din acele minute încântătoare 
pe care un om nu l-ar putea uita niciodată, fie el împărat 
sau rege, nici la vârsta biblicului Matusalem. Mulțimea se 
repezi spre rege să-l vadă, să-l pipăie, să se asigure că nui 
se întâmplase nici un rău. 

— N-am păţit nimic, prieteni, n-am nimic. 

Şi adăugă, zâmbindu-i lui Odet Valvert: 

— Mulțumită acestui domn, care, fără să pară, a moştenit 
forţa lui Hercule în persoană. 

Suita regelui se repezi spre el, în frunte cu Luynes şi 
Montpouillan. 

— Dacă vi s-ar fi întâmplat ceva rău, majestate, m-aş fi 
străpuns cu sabia, îl asigură Luynes care era foarte palid şi 
părea sincer. 

— Sunteţi prieteni bravi şi fideli, spuse el. Liniştiţi-vă, ne- 
am ales numai cu frica. 

— Din fericire, strigă Luynes. 

Şi în sinea lui, adăugă: „Pentru mine! ... 

Şi se grăbi să dea ordine pentru a-l smulge cât mai repede 
pe rege de la aceste efuziuni populare, care nu-i conveneau 
deloc. Aduse calul său regelui. Ca şi cum n-ar fi fost nimic, 
el sări cu uşurinţă în şa. Înainte de a pleca, îl căută din ochi 
pe Odet de Valvert. 

Acesta nu era departe. Se ţinea la doi paşi de rege, rigid, 
puţin palid, cu privirea scânteietoare. Părea cuprins de o 


V 


mare bucurie şi din când în când, îi strecura lui Brin de 
Muguet o privire triumfătoare, care, copil al străzii cum 
era, se fofilase în primele rânduri şi nu-i dădea nici o 
atenţie, deoarece nu avea ochi decât pentru rege. 

Odet de Valvert văzu foarte bine că regele, înainte de a 
pleca, îl căuta cu privirea. Şi se grăbi să se apropie, convins 
din ce în ce mai mult că o ploaie de favoruri îl va copleşi. În 
rest, primele cuvinte ale regelui îi confirmară această idee, 
care de fapt era foarte normală. 

— Domnule, îi spuse, cu un surâs grațios, regele Franţei, 
vă datorează viaţa. Vă asigur că nu vă va uita niciodată. 
Numele dumneavoastră, domnule? 

— Gentilomul căruia Maiestatea Voastră îi face onoarea să 
i se adreseze, se numeşte Odet, conte de Valvert. 

Regele păru că reflectează o clipă. Era tânăr. Nu învățase 
încă să se prefacă. Acest tânăr îi plăcea şi el lăsa cu 
nevinovăție să se vadă acest lucru. 

— Domnule conte de Valvert, sunteţi în escorta mea. 

În acelaşi timp, se întoarse şi făcu semn unui paj. Acesta 
cobori imediat şi îi prezentă calul îndrăgostitului nostru, 
care sări sprinten în şa. 

— Staţi aici, în stânga mea, conte, îi spuse regele. 

Contele Odet de Valvert, pe jumătate beat de fericire şi 
orgoliu, îşi luă locul pe care-l indicase regele. 

Mica trupă porni spre Luvru, în mijlocul aclamaţiilor 
entuziasmate ale mulţimii. Şi Valvert, fără îndoială, pentru a 
arăta că devenise un personaj important, nu pierdu ocazia 
ca, trecând să-şi scoată pălăria în faţa lui Brin de Muguet. 
Să spunem, fără zăbavă, că ea nu a fost deloc impresionată. 
Şi cum era chiar foarte ocupată să strige din toată inima. 

„Irăiască regele!”, ea nu văzu său păru că nu vede acest 
salut. Ceea ce o scuti să-i răspundă. 

— Nu credeam că sunt iubit atât de mult de acest popor 
brav! strigă regele, care, neobişnuit cu aceste exclamaţii 
spontane, era radios. 


— Acesta vă dovedeşte, sire, că atunci când veţi ordona ca 
duşmanul să fie doborât, poporul, clerul şi nobilimea, toată 
lumea va fi cu dumneavoastră murmură Luynes. 

— Să-l arestezi pe Concini! ... Este mai uşor de spus decât 
de făcut. Şi, în primul rând, cine ar îndrăzni să-şi ia asupra 
sa o asemenea misiune? 

Aceasta arăta că lui, într-adevăr, îi era teamă. Nu astfel şi-l 
imaginase Valvert pe rege. În orice caz, nu era sigur că 
aştepta de la el asemenea cuvinte. Dar se gândi că acest 
rege nu era decât un copil. 

„Ah! Sărman micuţ! îşi zise în sinea lui cu o milă tandră, el 
încă nu ştie că regele este stăpânul, singurul şi unicul 
stăpân şi că nimeni nu trebuie să fie atât de cutezător încât 
să vrea să ridice capul la fel de sus ca el. Drace, trebuie să-l 
învăţăm pe acest copil! Trebuie să-l liniştim! ...” 

Şi cu voce tare, cu un calm minunat: 

— Ah! Este vorba despre acest ticălos din Italia? ... Dar să 
mă ierte Dumnezeu, cred că regele vrea să-mi spună că 
nimeni nu ar fi atât de îndrăzneţ să pună mâna pe această 
lichea... chiar dacă regele ar da ordin? 

Ruşinându-se, regele îi confirmă cuvintele dând din cap. 

— Ei bine, făcu cu fermitate Valvert, regele se înşală. Dacă 
el ar vrea, îl voi lua de guler şi-l voi aduce cu picioarele şi 
mâinile legate. 

— Veţi îndrăzni?! strigă regele, în ochii căruia se aprinse o 
lumină sumbră. 

— Când regele va dori să-mi dea acest ordin, da, spuse 
liniştit Valvert. 

— Atunci, sire, insistă Luynes cu acea familiaritate pe care 
şi-o permitea, ce răspunde regele domnului conte de 
Valvert? 

— Ceea ce ţi-am spus chiar ţie, făcu regele cu un aer 
mohorât: la ce bun să-l arestez pe Concini... pentru că 
regina regentă, regentă, auziţi? îl va repune imediat în 
libertate? ... 

Şi regele izbucni într-un râs strident, teribil. 


— Asta este altceva, făcu Valvert cu aceeaşi siguranţă 
calmă, dar regina regentă nu are puterea de a împiedica ca 
un gentilom să-l provoace pe domnul Concini şi să-l omoare 
pe loc. Eu, de exemplu, sire, imaginaţi-vă, nu aş fi deloc 
supărat să-i înfig sabia de şase degete în corp. 

— Este adevărat, spuse regele, dar regenta va avea 
puterea să facă să i se taie capul celui care l-ar ucide pe 
Concini. 

Şi clătinând din cap: 

— Nu, nu făcu el, trebuie să avem răbdare. În câteva luni 
voi deveni major... Voi fi stăpânul! ... 

De data aceasta, tonul regelui nu-i mai permise lui Luynes 
să insiste. Şi Valvert, care se minuna că se vedea dintr-o 
dată avansând în favorurile regelui, care nu ezita să-i facă 
asemenea confidenţe, imită exemplul său. 

Drumul până la Luvru era scurt. Erau suficiente câteva 
minute pentru a-l parcurge. Restul drumului se făcu în 
tăcere. Valvert, crezându-se din ce în ce mai sigur pe 
norocul lui, luă o atitudine mândră. Avu chiar bucuria să-i 
întâlnească pe cei doi Pardaillan care hoinăreau, sau care 
păreau că hoinăresc tot timpul şi se amuză de aerul lor 
uluit, când îl recunoscură călărind la stânga regelui. 

Regele se opri la douăzeci de paşi de poarta Luvrului prin 
care Valvert se pregătea să intre ca învingător. 

— Domnule, spuse el, vă mulţumesc că m-aţi escortat până 
aici. Să păstraţi calul în amintirea întâlnirii noastre. Şi nu 
uitaţi: dacă aveţi nevoie să mă vedeţi, ziua sau noaptea, 
veniţi la Luvru sau în oricare casă regală mă voi afla. Nu 
veţi avea decât să vă spuneţi numele. Veţi fi, imediat, 
introdus la mine. La revedere, conte. 

Spunând aceste cuvinte, cu o deosebită amabilitate, Louis 
al XIII-lea luă hăţurile şi la trap, se pierdu sub poarta 
monumentală a casei sale regale de la Luvru. 

Capitolul 7 

Vechi cunoştinţe. 


Odet de Valvert rămase pironit locului, complet zăpăcit de 
acest deznodământ imprevizibil. Căzu de la înălţimea 
visurilor sale aurite. Şocul fu cu atât mai brutal, cu cât el se 
ridicase atât de sus. El rămase, un timp îndelungat, complet 
îndurerat. După aceea, dispoziţia sa proastă se dezlănţui 
într-o serie de injurii furioase: 

— Ciumă, friguri, accident de moarte tragică, tunete şi 
fulgere! ... 

Se simţi uşurat. Se potoli încetul cu încetul. Făcu cu calul 
său stânga-mprejur pentru a reveni în strada Saint-Honore 
şi începu s-o caute pe frumoasa florăreasă. Şi uitând 
insuccesul său, încercă o adevărată bucurie copilărească la 
gândul că este proprietarul animalului bun şi viguros pe 
care-l călărea şi căruia îşi propuse să-i studieze serios 
defectele şi calităţile. Nu merse departe. Îi întâlni pe cei doi 
Pardaillan, pe care curiozitatea, fără îndoială, îi purtase în 
împrejurimile Luvrului. El cobori şi-i abordă. 

În spatele celor doi Pardaillan mergea un nenorocit, având 
pe cap ceva inform pe care era imposibil să-l numeşti 
pălărie, îmbrăcat într-o zdreanţă găurită, destrămată, care 
lăsa să se vadă din spate o spadă lungă şi în care îşi 
ascundea faţa. Era Landry Cogquenard. 

— Ei! Vere de Valvert, spuse Jehan de Pardaillan cu un 
surâs afectuos, iată-te, deci, în favoare, căci te-am văzut 
ţopăind în stânga regelui. 

Jehan de Pardaillan vorbise destul de tare. Landry 
Coguenard din locul său auzi: 

— Bine, spuse el, gentilomul care m-a salvat de două ori, 
mai întâi scoţându-mă din ghearele lui Concini dându-mi, 
apoi, această pungă care îmi va permite să trăiesc vreo 
două săptămâni bune, se numeşte domnul de Valvert şi este 
vărul lui Pardaillan. Asta îmi ajunge pentru moment. 

Şi Landry Coguenard se reîntoarse, fără să se grăbească, 
în strada Saint-Honore. 

Odet de Valvert dădu detaliile pe care i le ceru Pardaillan. 
EI trecu, cu o moderație care fu remarcată de cei doi 


Pardaillan atenţi, peste frumosul tur de forţă pe care l-a 
îndeplinit, prinzându-l pe rege în braţele sale. El se ironiza 
cu o bună dispoziţie şi umor vorbind despre iluziile pe care 
şi le făcuse, când crezuse că recunoştinţa regelui se va 
manifesta dându-i o sarcină importantă la curte. El aminti 
de conversaţia pe care o avusese în legătură cu Concini. Şi 
termină, repetând cuvintele pe care i le spusese regele, 
concediindu-l. 

Cei doi Pardaillan îl ascultară cu o deosebită atenţie. Se 
vedea că afecțiunea lor pentru acest tânăr era adevărată, 
profundă, în ceea ce îl privea, îi purta lui Pardaillan un 
respect filial. Se comportă nestânjenit cu Jehan, care-l trata 
ca pe un frate acordându-i deferenţa pe care cel mai mare 
o arată mezinului. 

— Nu te descuraja, Valvert, îl consolă Jehan când acesta 
terminase, vei fi mai fericit altă dată. 

— Sper, domnule, surâse Valvert plin de încredere. 

— Ah, aşa! întrebă Pardaillan pe nepusă masă i-ai dorit 
moartea lui Concini? Ce ţi-a făcut? 

— Dar, domnule, făcu Valvert fără să se fâstâcească, chiar 
de n-ar fi decât persecuțiile cu care a urmărit-o pe 
verişoara mea de Saugis şi pe vărul meu de Pardaillan, soţul 
său. Mi se pare un motiv suficient. 

— De acord. Dar poate că mai ai şi alte motive personale? 

— Într-adevăr, domnule. 

Şi întorcându-se spre Jehan: 

— Am o chestiune mai specială cu domnii de Longval şi de 
Roquetailie. L-am recunoscut, de asemenea pe domnul 
d'Eynaus. 

— Vechi cunoştinţe, de-ale mele, cu care am întotdeauna 
un cont deschis şi pe care va trebui să-l reglez, într-o zi sau 
alta, făcu Jehan cu un surâs rece, plin de ameninţări pentru 
cei despre care vorbea. 

Ei reveniseră în strada Saint-Honore€. Valvert o căuta din 
ochi pe Brin de Muguet şi răspundea distrat celor doi 


Pardaillan, care, fără să dea impresia, remarcară această 
manevră şi surâdeau, totodată, cu ironie şi cu indulgență. 

Căutând-o din ochi pe Brin de Muguet pe care n-o 
descoperi, Valvert observă doi vlăjgani cu figuri formidabile 
de fanfaroni, îmbrăcaţi curat, în postav bun de Flandra, 
cum sunt scutierii de casă înstărită. El îi arătă lui Jehan, 
spunând: 

— Cred, domnule, că sunt Cringaille şi Escargasse, care vă 
caută. 

Odet de Valvert care ardea de dorinţa de a porni în 
căutarea iubitei sale, prinse ocazia: 

— Vă las, spuse el. 

Şi revenind: 

— Numai dacă n-aş avea fericirea ca dumneavoastră să 
aveţi nevoie de mine, adăugă el cu vioiciune. 

— Nu, copilul meu, răspunse Pardaillan cu blândeţe. 

Şi cu un surâs maliţios: 

— Du-te la treburile tale, îl autoriză. 

Cei trei bărbaţi îşi strânseră mâinile cu putere şi 
sinceritate. Odet îi salută amical pe cei doi viteji încântați şi 
se despărţiră. Dar numai după câţiva paşi, Odet se opri, 
încurcat. Calul său, de care era atât de încântat, îl deranja. 
Totuşi nu putea să urmărească o femeie pe stradă, târându- 
şi calul de căpăstru. 

„Desigur, îşi spuse el, după o scurtă reflecţie, Escargasse 
şi Gringaille se vor ocupa cu plăcere.” 

EI se întoarse cu vioiciune pentru a-i întreba dacă ar dori 
să-i ducă calul la han. Ceea ce ei acceptară cu amabilitate, 
aşa cum presupusese. 

— Întotdeauna foarte onoraţi să fim servitorii 
dumneavoastră, domnule conte, îl asigură Gringaille care, 
în calitatea sa de parizian, ştia „să întoarcă bine” un 
compliment. 

— Cu totul la dispoziţia dumneavoastră! adăugă 
Escargasse, cu accentul său „care mirosea plăcut”, 
pretindea el. 


Odet de Valvert le încredinţă calul, pe care-l datora 
recunoştinţei regale şi era fericit şi mândru să-l aibă. Şi 
asta nu fără a face numeroase recomandări în privinţa 
nobilului animal. Recomandări pe care Escargase şi 
Gringaille le ascultară cu tot respectul pe care-l datorau 
„domnului conte” şi care aduse un surâs amuzat pe buzele 
lui Pardaillan. 

Capitolul 8 

Primul contact. 

Cei doi Pardaillan, care-i urmau pe Cringaille şi 
Escargasse ce conduceau preţiosul animal, plecară către 
Croix du Trahoir. 

Odet de Valvert reveni din direcţia stâlpului infamiei din 
Saint-Honore, unde o lăsase pe Brin de Muguet şi unde 
spera s-o regăsească, deşi trecuse destul de mult timp de 
când părăsise acest loc. Deşi scormoni peste tot cu privirea, 
el n-o descoperi. Şi nici n-avea cum, pentru bunul motiv că 
ea nu mai era acolo. Ea urcase, de asemenea, strada în 
direcţia Croix du Trahoir. Ea trecea chiar când Valvert 
revenise în strada Saint-Honore, în compania celor doi 
Pardaillan. Aceştia trecură de ea şi Jehan, strângând braţul 
tatălui său, îi şopti: 

— Sărmanul Odet care o caută în josul străzii! 

— Nu sufăr pentru el, răspunse Pardaiilan, căci 
îndrăgostiţii au un fler deosebit de a se regăsi, unde alţii nu 
ar reuşi niciodată. 

Şi gândindu-se la mărturisirea acestei tinere, care-i 
afirmase că era mama micuţei L.odse despre care vorbea cu 
La Gorelle, adăugă cu un oftat: 

— Ar fi mai bine pentru el să n-o mai revadă niciodată. 

Brin de Muguet mergea, deci, pe strada Saint-Honore. Nu 
se grăbea. Părea chiar că-şi pierde vremea cu plăcere. 
Totuşi această hoinăreală nu era decât aparentă şi avea 
unul din motivele cele mai serioase. În realitate, ea privea 
cu multă atenţie pe toţi cei pe care-i întâlnea. Părea că 
dispreţuieşte toată lumea, atât pe bărbaţi, cât şi pe femei. 


Se întorcea de multe ori. Intra pe străzi laterale pentru a 
reveni brusc pe unde mersese şi reîncepea acelaşi joc puţin 
mai departe. Pe scurt, ea făcea manevra clasică a celui ce 
se crede urmărit şi vrea cu orice preţ să depisteze 
urmăritorul. 

Această manevră era pentru Valvert? Este posibil. În orice 
caz, să nu uităm că l-am văzut pe Stocco asigurându-l pe 
Concini că tânăra făcea un mister din locul unde locuia. 
Trebuie că avea motive serioase pentru a acţiona astfel şi 
este posibil ca Valvert să nu fie de găsit. 

În mijlocul celor ce mergeau şi veneau, Brin de Muguet îl 
întâlni pe Baronul Rospignac. Credem că ea îl cunoştea, 
căci, văzându-l, sprâncenele i se încruntară, surâsul său 
zburdalnic dispăru şi privirea-i deveni dură. Grăbi pasul şi 
căpătă o alură ca şi cum ar fi vrut să fugă. 

Era un băiat frumos, acest Rospignac, poate prea frumos. 
Tânăr - abia treizeci de ani - şi de o eleganţă supremă. Fu 
iritat de această fugă. Fu iritat mai ales de dezgustul pe 
care părea că-l inspiră acestei fiice a străzii, tocmai el, 
seducătorul Rospignac, pe care cele mai frumoase, cele mai 
nobile doamne şi-l disputau. 

Dintr-odată uită de Valvert, de misiunea sa, de Concini şi 
de cei patru camarazi, uită totul. Se aruncă cu furie, o 
ajunse din urmă din câţiva paşi, se opri în faţa ei, îi bară 
trecerea şi cu o voce care se forţa să rămână calmă, el 
glumi: 

— Aşa, ţi-e frică de mine, frumoaso? 

— Frică de dumneavoastră! făcu ea cu o voce care nu 
tremura. Haida-de! Să-ţi fie frică de un Rospignac! 

— Pe coarnele diavolului! Crezi tu oare că poţi să te impui 
cu aerele tale! ... O fată a străzii, să izbucneşti în râs, pe 
cuvânt! ... Dacă un gentilom găseşte pe gustul său o fată ca 
tine, este o onoare remarcabilă pentru care ea trebuie să-i 
mulţumească în genunchi. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi un gentilom! Nu sunteţi 
nici măcar un lacheu! Haide, lăsaţi-mă să trec acum după 


ce v-aţi vărsat veninul. 

Cu un gest de regină, ea îl îndepărtă. Dar acum Rospignac 
nu se mai stăpâni. Prinse fata cu brutalitate de mâini, o 
atrase spre el cu violenţă şi cu ochii injectaţi, cu trăsăturile 
răvăşite, aplecat peste ea, care se încorda din toate 
puterile, îi aruncă în faţă: 

— Un minut, frumoaso! Trebuie să ştii că vei fi a mea... 
căci te doresc... şi te voi avea, pe toţi diavolii din infern! le 
voi avea şi vei plăti scump insolenţa ta. Aşteptând chiar aici, 
în stradă, în faţa tuturor, vreau ca buzele tale să se unească 
cu ale mele, cu singurul scop ca toată lumea să vadă bine 
că-mi aparţii! Haide, o sărutare, fată, sau nu vei trece! ... 

Bruta îi rănea încheieturile mâinilor fără milă, o apropia 
violent de el, îşi aplecă asupra ei faţa-i înflăcărată pe care 
pasiunea brutală o descompusese atât de mult, 
transformând-o într-o mască de oroare. Dar ea rezistă cu 
bărbâăţie. 

— Lăsaţi-mă sau chem... asmut mulţimea contra 
dumneavoastră. 

El răspunse doar printr-un rânjet hidos. 

În acel moment, litiera ducesei de Sorrientes, lângă 
portiera căreia mergea gigantul d'Albaran, se apropia de 
locul, unde se desfăşura această abominabilă scenă de 
violenţă. Ducesă terminase, fără nici o îndoială, 
consfătuirile sale misterioase. Dând la o parte un colţ al 
draperiei, se interesa de mişcarea străzii, de altfel mai 
puţin animată. Ea văzu ce se petrecea. Vocea sa răsună, 
întotdeauna calmă, fără vreo emoție vizibilă. Şi spuse: 

— D'Albaran, du-te în ajutorul acestei tinere de colo. Şi 
aplică acestui bădăran care-o maltratează corecţia ce-o 
merită. 

— Bine, doamnă, răspunse d'Albaran ca întotdeauna calm. 

Şi îşi apăsă calul care porni la trap. 

Odet de Valvert ajunse chiar în momentul în care frumoasa 
florăreasă ameninţa că va chema în ajutor. El nu auzi 


această chemare. Într-o săritură fu lângă Rospignac şi zise 
cu voce tunătoare: 

— Cine e acel mizerabil care violentează o femeie? 

În acelaşi timp, pumnul său proiectat cu rapiditatea 
fulgerului şi forţa irezistibilă a unei ghiulele se năpusti în 
faţa baronului surprins. Rospignac, sub violenţa loviturii, se 
rostogoli în mijlocul străzii, scoțând un strigăt de durere. 
Valvert se postă în faţa tinerei şi cu un glas de o blândeţe 
inexprimabilă, o linişti: 

— Nu vă fie frică. 

— Nu mi-e frică, răspunse ea cu îndrăzneală şi nu fără o 
oarecare răceală. 

Totuşi, Rospignac se ridică cu iuţeală. Spumega. Ochii săi 
injectaţi căutau agresorul. Îl recunoscu imediat. 

Sigur pe el, nu putu, înainte de a se arunca asupra lui 
Valvert imobil şi impasibil, să reziste tentaţiei de a adresa 
feţei o nouă insultă. Rânji: 

— Desigur, frumoaso, care nu ai nici tată, nici soţ, nici 
frate ca să te apere, contezi pe amantul tău, aşa-i? ... Căci 
acest terchea-berchea este amantul tău, nu-i aşa? ... Ei 
bine, priveşte-l cu atenţie. Este ultima dată când îl vezi. 

Rospignac merse spre Valvert. El merse cu sabia în teacă, 
hotărât, să-l prindă de guler, fiind sigur că în momentul în 
care îl va fi lovit cu pumnul, acesta va fi incapabil să se 
smulgă din strânsoare. 

Rospignac nu făcu decât doi paşi. Imediat, Valvert se 
repezi la el. El vru să scoată sabia din teacă. Prea târziu. 
Deja mâinile lui Valvert îi prinseseră încheieturile mâinilor. 
Cu o mişcare bruscă el încercă să se elibereze. Dar 
recunoscu cu uimire că nu reuşeşte. Reînnoi tentativa, 
dublându-şi eforturile, îşi încordă muşchii, îşi adună toate 
forţele. Osteneală inutilă, încheieturile sale parcă erau 
prinse între două menghine de fler care refuzau să dea 
drumul la ce ţineau. Era mirat de rezistenţa pe care o 
întâmpină. În faţa acestei forţe nemaiîntâlnite şi atât de 
neprevăzute, îl cuprinse neliniştea. 


— Mergi! comandă Valvert. 

Rospignac trebui să meargă. Varvert îl duse respirând din 
greu şi aplecat în faţa lui Brin de Muguet, care privea cu o 
mare uimire. 

— În genunchi, caraghiosule şi cere iertare celei pe care, 
cu laşitate, ai insultat-o! comandă din nou Valvert. 

De data aceasta, Rospignac rezistă. Era livid, crispat, cu 
ochii ieşiţi din orbite. Sudoarea îi curgea pe faţa răvăşită. 
Trebuie că suferea groaznic de ruşine, desigur, dar şi de 
durere fizică. Totuşi, ţinu să nu cedeze acestui ordin prea 
umilitor. 

— În genunchi, caraghiosule, repetă Valvert, ori îţi rup 
braţul! 

El nu făcu nici un efort. Abia dacă făcu o mişcare. Şi Brin 
de Muguet, îngrozită, auzi distinct zgomotul sec al unui os 
care se sparge. Un horcăit surd izbucni de pe buzele 
tumefiate ale lui Rospignac care, la capătul forţelor, căzu 
greoi în genunchi. 

— Cere iertare! repetă Valvert implacabil. 

— Iertare! sughiţă mizerabilul Rospignac care părea a fi 
pe punctul de a leşina. 

Numai atunci Valvert îi dădu drumul. Dar îl prinse de 
umeri şi îl aşeză în picioare. Şi cu un glas care nu mai avea 
nimic omenesc, cu o răceală teribilă: 

— Du-te! spuse el. Şi să nu te prind vreodată în drumul 
meu, căci, jur pe Dumnezeu, oriunde te voi întâlni, fie în 
camera regelui, fie în biserică, chiar pe treptele altarului, 
vei suporta contactul cu cizma mea, ca acum. 

Îl întoarse ca pe o cârpă şi, cu o lovitură formidabilă de 
picior dată în spate îl făcu să se rostogolească zece paşi, 
adăugând cu un dispreţ suprem: 

— Este ceea ce meriţi! 

Ce făceau Longval, Roquetaille, Lonvignac şi Eynaus în 
acest timp? 

Ei nu-şi reveniră decât atunci când se termină corecţia 
administrată şefului lor. Atunci toţi se repeziră asupra lui 


Valvert. Şi se repeziră cu sabia în mână, înțelegând că altfel 
nu vor fi în stare să biruie acest adversar, care nu inspira 
încredere şi totuşi ar fi fost capabil să-l doboare chiar pe 
Hercule. 

Valvert, desigur, îi urmărea cu coada ochiului. Acest atac 
viclean nu l-a găsit nepregătit, el îşi scosese sabia din teacă 
înainte ca ei să se năpustească asupra lui. El îi scuti chiar 
de osteneala de a face tot drumul. Alergă în întâmpinarea 
lor. Aceasta nu făcu decât să-i zăpăcească şi să-i permită lui 
să dea primele lovituri. Spada sa lungă descrise un cerc 
larg, lovi cu violenţă săbiile înainte ca ei să fie gata de atac, 
le îndepărtă, execută o voltă şi înţepă cu o rapiditate 
fulgerătoare. Şi cei patru spadasini scoaseră un strigăt de 
durere violentă: toţi, unul după altul, fuseseră atinşi la faţă. 

O simplă înţepătură cu totul neînsemnată. Totuşi, aceasta 
era semnificativă. Era evident, pentru ei, că scrimerul era 
tot atât de puternic ca boxerul. 

Reluară atacul cu mai multă metodă. De data aceasta erau 
cinci, Rospignac nu avea decât un braţ valid. Dar acesta era 
dreptul şi el nu ezitase să se arunce în încăierare, deşi 
braţul său stâng îl făcea să sufere îngrozitor. 

Lupta care urmă fu extraordinar de scurtă. Imediat se auzi 
un cvintuplu răcnet de bucurie. Spada lui Valvert s-a rupt 
dintr-o dată. 

— Este al nostru! urlă banda, beată de bucurie. 

— Viu, pe sângele lui Christos! vocifera Rospignac, îl vreau 
viu! 

Brin de Muguet privea cu ochii plini de o inexprimabilă 
nelinişte. Murmură, frângându-şi mâinile cu nervozitate: 

— Ah, Doamne! ... Ah, Doamne! 

Probabil că nici nu ştia ce spunea. 

Odet de Valvert făcu o săritură formidabilă în spate 
mormăind o înjurătură. Din instinct, aruncă o privire 
disperată în jurul lui ca un înecat, care caută ceva de care 
să se agaţe. 


Aceasta dură o secundă. Valvert se vedea pierdut. Şi, 
deodată, scoase, la rândul său, un strigăt de triumf. Simţi că 
i se strecoară din spate, ceva în mână. Şi degetele sale, care 
se crispară cu nervozitate pe acel obiect, recunoscură că 
era mânerul unei spade lungi, excelente. 

Se înţelege că el nu se întoarse să vadă de unde-i venea 
acest ajutor nesperat. Nici să mulţumească. Făcu să şuiere 
spada imensă şi se repezi spre banda care venea asupra lui 
în dezordine. El îşi alese omul din grămadă şi-l atacă cu o 
impetuozitate irezistibilă. Întâmplarea îl aruncase asupra 
lui Rospignac. Avu loc o scurtă încrucişare de săbii şi 
Rospignac căzu, cu braţul drept spintecat. N-a avut noroc 
în dimineaţa aceea Rospignac. 

— Rămân patru, pronunţă bărbatul cu glasul său glacial. 

Lonvignac se duse să-l întâlnească, în ţărână, pe 
Rospignac, care nu dădea nici un semn de viaţă. 

— Rămân trei, anunţă Valvert. 

Şi adăugă: 

— N-o să vă omor pe voi ceilalţi. Aparţineţi unuia dintre 
prietenii mei, care nu m-ar ierta să vă scap de răzbunarea 
lui. 

Se adresa lui Longval, Eynaus şi Roquetaille, care 
ramaseră singuri în faţa lui şi care primiră aceste cuvinte 
cu înjurături intraductibile şi ameninţări îngrozitoare. 
Eynaus, Roquetaille şi Longval, dacă vă amintiţi, erau cei cu 
care Jehan de Pardaillan spunea că avea o socoteală de 
încheiat. 

Or, în acel moment, Valvert zări vag o formă monstruoasă, 
ceva în formă de animal enorm, necunoscut, care se 
strecură printre picioarele adversarilor săi. 

Şi, deodată, se auziră strigăte stridente care veneau din 
grupul unde mişuna acel lucru inform. Erau mieunaturi 
ascuţite de pisică înfuriată, lătrături furioase de câine, 
răgete de măgar, zbierete stridente de porc când îl tai. 

Aceasta dură doar o clipă. Deodată, Roquetaille scoase un 
strigăt de durere. Fusese muşcat cu cruzime de către 


animalul care mişuna printre picioare. Şi în aceeaşi clipă, el 
se simţi înşfăcat solid de glezne şi tras cu o forţă irezistibilă. 
Căzu pe spate, fără să înţeleagă ce i se întâmplase. 

Imediat, grohăiturile de porc amestecate cu răgetele de 
măgar izbucniră mai violent ca niciodată. Tot atunci, 
animalul misterios care mişuna şi scotea strigăte atât de 
amenințătoare, sări asupra spadei pe care Roquetaille o 
lăsase şi o luă în stăpânire. Apoi, agitând victorios această 
spadă, se ridică. Şi Valvert recunoscu că acest animal care 
nu înceta cu strigătele sale înnebunitoare, era un om 
zdrenţăros, pe care se părea că-l cunoaşte, fără a putea să 
precizeze unde-l văzuse. 

Acest om era Landry Cogquenard. 

Cu sabia pe care o cucerise în mână, se ridică şi ridicând 
piciorul, îl proiectă cu toată forţa drept în faţa lui 
Roquetaille, care nu avusese timp să se ridice, care nu mai 
gândea, căci dintr-o dată leşinase. 

Îndeplinindu-şi isprava, Landry Coquenard se postă lângă 
Valvert şi cu o voce puţin fornăită, spuse: 

— Rămân doi domnule! ... Forţele, sunt egale. 

Şi îşi însoţi aceste cuvinte cu o serie de grohăituri surde, 
pe care o întrerupse deodată pentru a scoate răgete sonore 
de măgar. 

Şi toate acestea se întâmplaseră într-un interval de timp 
care nu dură decât două secunde. 

Într-adevăr, forţele erau egale, căci Landry Coquenard îl 
atacă imediat pe Longval. 

Lucrurile nu se tărăgănară. Cât ai clipi, Eynaus primi o 
lovitură în umăr care-l trimise lângă cei trei tovarăşi ai săi 
de pe jos. În aceeaşi clipă, Landry Coquenard fandă 
temeinic într-o lovitură dreaptă, dată cu pricepere. Această 
lovitură l-ar fi dus pe Longval într-o lume care, fără să se 
ştie de ce, ar fi fost mai bună decât aceasta, dacă Valvert, 
chiar în acel moment nu ar fi avut ideea nefastă de a-l 
împinge pentru a-i lua locul. 


— Pe botul lui Belzebut! scheună Landry Cogquenard 
întristat, o lovitură pe care o pregătisem atât de bine! 

Şi recomandă: 

— Să n-o pierdeţi voi, cel puţin, domnule. 

Nu, Valvert nu o pierdu: chiar în acel moment, sabia lui 
Longval sări, descrise o parabolă în spaţiu şi căzu la zece 
paşi de el. 

Chiar atunci, Valvert se aruncă asupra lui. 

— Pleacă, spuse el. 

Lui Longval îi fu teamă, o teamă teribilă, înnebunitoare, îşi 
curbă şira spinării şi fugi, împleticindu-se ca un om beat, 
urmărit de urletele mulţimii. 

— De ce? se miră Landry Coquenard. De ce l-aţi lăsat să 
plece? 

— Pentru că, explică simplu Valvert, aceştia trei aparţin 
cuiva căruia nu am vrut să-i iau. 

Landry Cognenard făcu o strâmbătură de ciudă şi 
murmură cu o profundă devoțiune: 

— Sfinte Landry, fă ca acesta să aibă buna inspiraţie de a 
le scoate maţele şi îţi promit o lumânare de o livră. 

Şi îşi făcu semnul crucii cu şi mai mult devotament. Ceea 
ce era un mod de a confirma promisiunea sa. 

Capitolul 9 

Unde se vede încă o dată intervenţia ducesei de 
Sorrientes. 

Brin de Muguet nu se mişcase. Ea asistase până la sfârşit 
la lupta furtunoasă. Când văzu că Valvert se întoarse spre 
ea şi-şi scoase pălăria, ea fu cea care vorbi prima. 

— Vă mulţumesc, domnule, din toată inima pentru 
intervenţia dumneavoastră. 

Şi, imediat după ce-i adresă această scurtă mulţumire, se 
înclină cu o reverență graţioasă şi schiţă că se retrage. 

Odet de Valvert nu văzu decât un lucru, că ea pleacă 
singură. Se nelinişti pentru ea şi roşindu-se ca o fecioară, 
luându-şi curaj, îndrăzni să-i propună: 


— Domnişoară, poate nu este prudent să plecaţi singură. 
Permiteţi-mi să am onoarea de a vă escorta până acasă. 

— Încă o dată, mulţumesc, domnule, spuse ea întorcându- 
se. Dar acum nu mai am de cine mă teme şi nu vreau să 
abuzez de gentileţea dumneavoastră. 

Landry Coquenard, la o distanţă discretă, asistase la 
această scurtă discuţie din care nu pierdu nici un cuvânt. Şi 
ochii săi vicleni alergau de la fată la tânăr, studiindu-i cu o 
promptitudine şi siguranţă, care făceau onoare calităţilor 
lui de observator. 

— O iubeşte, o iubeşte pe fiica lui Concini! îşi spuse. 

Şi visător: 

— Elo iubeşte pe fiica lui Concini care-i doreşte moartea şi 
i-o va dori şi mai mult după tot ce s-a petrecut aici! Concini 
care-şi iubeşte fiica, fără să ştie că este fiica sa şi, atât timp 
cât este îndrăgostit, este de o gelozie mai feroce decât un 
tigru! ... Pe botul lui Belzebuth, iată o iubire care va fi 
oarecum contracarată! ... Fără a-l socoti pe Rospignac care 
nu este de lepădat şi care este la fel de îndrăgostit de fiica 
lui Concini! ... Ei, drace, domnul de Valvert va avea de lucru 
şi cred că va avea noroc dacă va scăpa... Dar înainte de a ne 
plânge ar trebui să ştim care sunt sentimentele ei. Şi ea îl 
iubeşte? 

Îşi îndreptă atenţia spre Brin de Muguet. Şi putu să tragă 
concluzia: 

— Nu, ea nu-l iubeşte. Nu poţi să te-nşeli din atitudinea ei: 
este, într-adevăr, indiferentă. Ah! Sărmanul domn de 
Valvert! 

În timp ce Landry Coquenard reflecta astfel şi se înduioşa 
de soarta lui, Odet de Valvert privea cum se îndepărtează 
cea pe care o iubea. Figura sa expresivă reflecta o durere 
atât de sfâşietoare încât era evident că nu se înşelase 
asupra sentimentelor tinerei în ceea ce îl privea. 

„Ea nu mă iubeşte! îşi spuse. Altfel nu m-ar fi părăsit atât 
de repede, cu această răceală ce trădează o indiferenţă 
totală!” 


Chiar în acel moment, Brin de Muguet se întoarse. Plecase 
cu pas hotărât şi cum întoarse spatele mica cută verticală, 
care apăru deodată pe fruntea sa pură, indică faptul că este 
nemulțumită. Din cauza cui? Din cauza ei înseşi sau a lui 
Valvert care o apărase cu vitejie şi eficacitate. Şi ea, ca şi 
Valvert şi Landry Cogquenard, începu să reflecteze mergând. 
Şi fără să-şi dea seama, încetini pasul. 

„Am fost, totuşi, puţin cam rece, puţin cam distantă, îşi 
spuse. Că acest tânăr îmi este indiferent este sigur... Că mă 
agasează cu această solicitudine insuportabilă nu este mai 
puţin sigur. Dar acest tânăr mi-a luat apărarea. Pentru mine 
şi-a expus viaţa cu generozitate, ar fi nedrept să nu 
recunosc. Şi, la urma urmelor, oricare ar fi sentimentele 
mele pentru el, sunt forţată să-mi mărturisesc mie însămi că 
m-am simţit bine, când m-a smuls brutalităţilor din partea 
acelui mizerabil Rospignac. Toate acestea ar merita cu 
prisosinţă puţină atenţie din partea mea. Dar încă n-am 
murit.” 

Rezultatul acestor reflecţii atât de judicioase, dar tardive, 
fu că Brin de Muguet, se întoarse. Ea observă pe Odet de 
Valvert care o urmărea cu privirea plină de o mută adoraţie. 
Şi, în loc să-şi întoarcă capul cu indiferenţă, aşa cum o 
făcuse puţin mai înainte, ea îi surâse cu gentileţe şi îi făcu 
un semn amical de la revedere cu mâna. După care, porni 
din nou cu un pas care-şi regăsise întreaga fermitate. 

„Slavă Domnului! strigă în sinea lui Landry Coquenard, 
întotdeauna atent, ea îl iubeşte! Poate că ea încă nu ştie 
nimic, dar ea îl iubeşte, aş putea să jur! ...” 

În ceea ce îl priveşte pe Valvert, acel simplu gest fu 
suficient ca să-l ducă în al nouălea cer. Nu-i mai trebui 
nimic ca să treacă de la nesiguranţă la încredere absolută, 
de la durerea pe care se străduia să şi-o mascheze 
zâmbind, la bucuria cea mai extravagantă. 

Şi fugi după mica florăreasă. Văzând aceasta Landry 
Coquenard nu ezită nici o clipă şi porni în urmărirea sa. 


În spatele lor, un om cu mantoul până la nas se porni să-i 
urmărească cu o îndemânare care denotă o anume 
obişnuinţă în acest gen de expediţii. Acest om era 
d'Albaran, garda de corp a ducesei de Sorrientes. 

D'Albaran pierdu momentul de a interveni când spada lui 
Valvert se rupsese în mâinile sale. Se abţinuse pentru că 
văzuse, o altă sabie în mâna lui şi pentru că îl văzuse pe 
Landry Coguenard aruncându-se în învălmăşeală. Când 
lupta se terminase, fără ca el să fi luat parte, se întoarse la 
stăpâna sa. 

— Trebuie, spuse ea cu glasul său grav, extraordinar de 
armonios, trebuie să afli cine este acel tânăr, unde 
locuieşte, ce face, cui îi aparţine... dacă aparţine cuiva. 
Trebuie ca acest tânăr să fie în serviciul meu. Dacă este 
sărac, aşa cum cred după ţinuta sa, dacă este liber şi dacă 
vrea să intre în serviciul meu, mă voi ocupa de soarta sa. 
Oameni de valoarea acestuia sunt rari... Şi am nevoie de 
oameni puternici în jurul meu, pentru treaba pe care o voi 
îndeplini aici. 

— Veţi avea, cu siguranţă, un recrut de o valoare 
excepţională, confirmă d'Albaran. 

— Urmăreşte-l chiar tu, informează-te, bunul meu 
d'Albaran, reluă ea. Este vorba despre o chestiune care are 
pentru mine o anumită importanţă şi aş prefera ca tu să fii 
însărcinat cu aceasta. Du-te, eu mă duc acasă. 

lată de ce d'Albaran îl urmărea pe Odet de Valvert, care 
urmărea deja, de aproape, pe Landry Cogquenard. 

Capitolul 10 

Landry Coquenard. 

Odet de Valvert se apucase, deci, s-o urmărească pe Brin 
de Muguet. Nu o găsi. Părea să fi dispărut ca o umbră 
trecătoare. El răscoli strada în toate sensurile în locul unde 
o zărise ultima oară, dar nu-i dădu de urmă. Înţelese 
inutilitatea cercetărilor sale şi renunţă oftând. Se 
îndepărtă. Dar brusc îşi reaminti de Landry Coquenard. Îşi 


reproşa că-l părăsise atât de grăbit, fără să-i adreseze 
vreun cuvânt de mulţumire. Şi îl căută cu ochii. 

Nu avu nici o dificultate să-l găsească având în vedere că, 
sărmanul amărât nu-l părăsise un pas şi că se prezentă 
chiar el însuşi imediat ce văzu că venea spre el. Se prezentă 
cu gura deschisă până la urechi şi cu zdreanţa ce-i servea 
de pălărie în mână. Şi se aplecă într-un salut care nu avea 
nimic servil şi nici stângaci. Un salut foarte corect, chiar 
elegant şi care denotă că ciudatul personaj fusese timp 
îndelungat în contact cu înalta societate. 

Valvert făcu această remarcă dintr-o privire. El trase 
concluzia că bărbatul, care nu putea fi un gentilom, trebuie 
să fi servit în câteva case mari unde a deprins eleganța 
purtărilor. Îl văzuse la treabă: era un viteaz care ştia să 
mânuiască o spadă. Asta îi ajungea pentru moment. 

— Scuzaţi-mă, viteazule, spuse el politicos, vă datorez 
viaţa şi cred că, Dumnezeu să mă ierte, am uitat să vă 
adresez mulţumirile la care aveţi dreptul. 

Şi reluând în sfârşit: 

— Dar acum vă recunosc: sunteţi acel nenorocit pe care 
oamenii lui Concini îl duceau la spânzurătoare cum se mână 
un vițel la abator. 

— Şi că m-aţi salvat de două ori: în primul rând, 
smulgându-mă din ghearele lor, în al doilea rând, dându-mi 
această pungă fără de care m-aş fi culcat cu stomacul gol. 
Da, domnule. 

— Dumneavoastră sunteţi acela care mi-a strecurat în 
mână această spadă când a mea se rupsese? reluă Valvert 
după o clipă de tăcere, consacrată studierii omului său. 

— Eu suni. 

— Ascultă, făcu Valvert, tutuindu-l deodată, sunt contele 
de Valvert. Pe tine cum te cheamă? 

— Landry Coquenard, domnule. 

— Ei bine, Landry Coguenard, mai întâi, îmi vei face 
plăcerea să laşi la o parte pe „domnule” care este ridicol. 


— Ah! Ah! făcu Landry ai cărui ochi vicleni începură să 
sclipească. Se înţelege, domnule conte. După aceea? ... Căci 
există un după aceea. 

— După aceea, mi se pare că trebuie să fie ora când 
oamenii cinstiţi cinează. 

— Oamenii cinstiţi, da, domnule, îşi pot oferi luxul de a se 
aşeza la masă la oră fixă. Dar sărmanii amărâţi că mine nu 
cinează decât atunci când pot. Asta nu în toate zilele, cum 
puteţi să vedeţi după slăbiciunea mea. 

— Vei cina astăzi, făcu Valvert zâmbind. Vreau să te 
ospătez. Vino cu mine. 

— Domnule, mulţumi Landry Coquenard, vesel, este o 
onoare a cărei amintire o voi păstra toată viaţa. 

Landry Coquenard făcu onoare mesei oferite de contele de 
Valvert, ca omul care nu are un asemenea chilipir în fiecare 
zi şi care nu ştie când mijloacele îi vor permite să cineze. El 
înghiţi cât patru şi bău cât şase. Totuşi, dacă el se arătă, de 
prima dată, un mare mâncău şi băutor neobosit, Valvert, 
care îl observa cu atenţie, fără a avea aerul, văzu că se 
comportă foarte corect, cu o dezinvoltură perfectă, fără să 
fie deloc impresionat. Dar manifestându-se vorbăreţ şi puţin 
cam familiar, nu uită o singură clipă distanţa ce-l separa de 
nobilul amfitrion care-l trata atât de minunat şi cu o 
simplitate a manierelor care ar fi putut face pe altul, cu mai 
puţin tact, să creadă că se afla în compania unui egal. 
Remarcă, în plus, că în ciuda cantităţii enorme de lichid pe 
care o absorbise, se ţinea ferm ca o stâncă şi îşi păstrase 
întreaga luciditate. 

Atât cât dură masa - şi aceasta fu lungă - ei nu vorbiră 
decât despre lucruri banale care nu merită să fie amintite 
aici. Mai bine zis, Valvert îl făcu să flecărească pe Landry 
Coquenard care se preta cu plăcere, neavând cum se 
spune, „limba în buzunar”. 

— Ştii că te exprimi bine, îi spuse el. 

— Vreau să vă spun, domnule, că odinioară am studiat 
pentru a deveni preot. Dar caracterul meu rău m-a dat 


afară din colegiul în care mă aflam. Şi asta a fost neplăcut 
pentru mine. Astăzi, poate că aş fi fost un canonic burtos şi 
gras, în loc de companionul zdrenţuit, numai piele şi os care 
am devenit. 

— Ştii să te porţi. 

— Domnule, am studiat pentru a mă face preot. Vă spun că 
am sentimente religioase foarte solide. Cred că Dumnezeu, 
care ştie bine ce face, ne-a apropiat. Deci, de ce să mergem 
împotriva voinţei lui? De ce ne-am despărţi? De ce nu m-aţi 
opri lângă dumneavoastră? 

— Dacă te înţeleg bine, îmi ceri să te iau în serviciul meu? 

— Da, domnule. În dimineaţa aceasta l-aţi rănit pe domnul 
Concini, care este atotputernic în ţară. Între voi şi el va fi de 
acum înainte o luptă fără milă. Cred, sunt sigur că în 
această luptă aş putea să vă fiu util. lar eu, în ceea cemă 
priveşte, m-aş sprijini pe voi împotriva lui Concini care mă 
urăşte. 

— Nu zic nu, făcu Valvert gânditor. Dar eu sunt sărac. 

— Veţi face avere, domnule, îl asigură Landry Coquenard. 
Aşteptând, nu sunt exigent. Un culcuş, o supă, hainele 
voastre vechi, este tot ceea ce vă cer. 

Valvert se gândea, observându-l pe Landry. Această 
fizionomie inteligentă, vicleană, nu-i displăcea. Privirea 
limpede, nu se ferea, anunţa sinceritate. Văzuse omul la 
treabă. În luptă ar fi un tovarăş pe care ai putea să contezi. 
Îşi spuse că ar avea în el un excelent servitor capabil să-l 
sprijine atât în luptă, cât şi cu sfatul. Un servitor care i-ar fi 
devotat aşa cum un om de inimă i-ar fi celui ce-i datorează 
viaţa. 

— Ascultă, făcu el brusc, povesteşte-mi puţin de ce Concini 
voia să te spânzure. 

— Trebuie să vă spun, domnule, că am fost valetul, omul 
de încredere, al domnului Concini. 

— Tu! şopti Valvert, cuprins de o vagă suspiciune. Când? 

— Acum şaptesprezece ani. Vedeţi că asta nu este de azi şi 
nu mă întinereşte deloc. Era la Florenţa. Signor Concini era 


departe de a fi ceea ce a devenit apoi. Dar era un cavaler 
tânăr şi elegant, un băiat frumos, vedetă pe care doamnele 
florentine şi-o disputau şi lângă care el se dezvolta atât cât 
putea, înțelegând deja de atunci că prin femeile frumoase 
îşi va croi drumul. A reuşit bine, trebuie să recunosc, căci 
iată-l devenit prin femei, mai bine zis printr-o femeie, 
adevăratul stăpân al celui mai frumos regat al creştinătăţii. 
Trebuie să vă spun, domnule, că nu era puţin lucru să fii 
omul la toate, confidentul unui asemenea cavaler elegant, 
atât de avansat în favorurile frumoaselor... Ştiu destule, 
care, pentru nimic în lume, nu ar dori să le vadă divulgate. 
Mai ales acum când este un mare personaj. Or, l-am părăsit 
pe Concini de mult timp. Nu l-am uitat. Darelmă credea 
mort. Un ghinion, domnule, un mare ghinion, înnebunitor, 
să te scoată din sărite, mă urmărea de atunci cu o 
înverşunare pe care nu o puteţi bănui. Eram pe punctul de 
a muri lent în mizerie, când îmi reamintii de fostul meu 
stăpân, Concini, devenit atotputernic aici. Am comis o mare 
nebunie de a merge să-l găsesc şi de a-i povesti situaţia mea 
tristă. Rezultatul l-aţi văzut, domnule: Concini, speriat de a 
mă şti în viaţă, convins că-l voi trăda într-o zi, mă conducea 
la spânzurătoare, când am avut norocul să vă întâlnesc în 
drumul meu şi când m-aţi eliberat. 

— Ei, spuse Valvert, care ascultase cu atenţie eşti sigur că 
nu-ţi poţi reproşa nici cea mai mică trădare faţă de fostul 
tău stăpân? 

— Este adevărat, domnule, am ceva, aşa cum spuneţi, pe 
conştiinţă. 

Şi, ridicând capul, privindu-l drept în ochi, cu un glas 
redevenit ferm: 

— Dar de această trădare, pentru că trădare este, nu 
roşesc. Această trădare este o faptă bună. Poate singura 
care ar putea să-mi onoreze viaţa de lichea. Şi, deşi de 
această faptă bună depind toate necazurile mele întrucât, 
ca urmare a acesteia l-am părăsit pe Concini, jur pe 


Dumnezeu, că nu am regretat-o niciodată şi că dacă ar 
trebui, aş face-o din nou. 

— Să vedem povestea trădării tale, întrebă brusc Valvert, 
surâzând fără să vrea. 

Şi, ca şi cum ar fi ghicit că interlocutorul său avea nevoie 
să fie stimulat, îi umplu, din nou, paharul cu vârf. Landry 
Coquenard îşi goli paharul dintr-o dată, se asigură dintr-o 
ochire bănuitoare aruncată în jurul lui că nu-l asculta 
nimeni şi, aplecându-se peste masă în timp ce Valvert se 
aplecă la rândul său, coborând glasul: 

— În acel timp, signor Concini avea ca metresă - una din 
nenumăratele sale metrese, vreau să spun - o doamnă 
mare... una din cele mai mari şi mai nobile doamne. 

— O florentină? întrebă curios Valvert. 

— Nu, domnule, o străină, răspunse Landry Coquenard 
fără să ezite. 

Şi reluându-şi povestirea: 

— Se întâmplă un lucru neprevăzut şi care, totuşi, era uşor 
şi prudent să-l prevezi: doamna rămase însărcinată cu 
amantul său. Aceasta ar fi putut să aibă consecinţe 
îngrozitoare pentru cei doi amanți. Nu ştiu cum a reuşit, 
dar este un lucru sigur că doamna ilustră a reuşit să-şi 
ascundă starea în faţa tuturor. Un copil veni pe lume. Era o 
fată, domnule. Cea mai mică, cea mai frumoasă şi cea mai 
adorabilă creatură a bunului Dumnezeu care se poate 
imagina. Dar - fiţi foarte atent, domnule, de aici începe 
trădarea mea - acest îngeraş al lui Dumnezeu, care aspira 
cu toate forţele sale la viaţă, abia ieşită de la sânul mamei 
sale, îmi fu dată de către tată, care mi-a ordonat să-i atârn o 
piatră grea de gât şi s-o arunc în apă, de la înălţimea lui 
Ponte Vecchio. 

— Oribil! gâfâi Valvert emoţionat. Sper, diavole de Landry, 
că nu ai executat acest ordin monstruos! 

— Nu, domnule, nu. N-am avut acest curaj îngrozitor. Şi de 
aici a început trădarea mea. 

— Ce-ai făcut? 


— Mai întâi, ceea ce nu se gândise tatăl să facă: înainte de 
a o îneca - căci domnule, nu vreau să vă ascund nimic şi 
trebuie să recunosc spre ruşinea mea că eram hotărât să 
ascult ordinul - înainte de a o îneca, am dus copilul la Santa 
Maria del Fiore. Era destul, nu-i aşa? S-o omor fără s-o 
trimit să pătimească etern în purgatoriu. Am botezat-o. Un 
botez bun, după toate regulile, înregistrată cum se cuvine 
în registrul parohiei. Şi am declarat-o, cu martori, ca fiică a 
lui signor Concini şi din mamă necunoscută. Şi i-am dat un 
nume, acela al oraşului unde s-a născut: Florence. Şi eu, 
Landry Coquenard sunt naşul. Este semnat, domnule. 

— Florence! Numele este frumos, pe cuvântul meu! strigă 
Valvert entuziasmat. Landry, încep să am o părere mai bună 
despre tine! ... Apoi? 

— Apoi, am observat că era frumoasă ca un vis, această 
micuță. Şi ea scoase un mic geamăt, oh! Atât de dulce, 
domnule, atât de plângăreţ, atât de trist, încât am simţit 
cum mi se întoarce stomacul pe dos. M-am repezit ca un 
nebun, m-am dus într-un magazin, am cumpărat lapte bun, 
cald, bine îndulcit şi am făcut-o să bea pe săturate. Bine 
ghiftuită, ea îmi surâse cum trebuie că surâd îngerii, 
gânguri ceva care trebuie să fi fost o mulţumire şi adormi 
uşor în braţele mele, care o legănam maşinal. lată, 
domnule, care fu trădarea mea. 

— Landry, eşti un om brav! proclamă Valvert cu 
convingere. Apoi? 

— Apoi, presupuneţi că nu puteam s-o păstrez. 

— Da, nu este rolul unui bărbat să se preschimbe în doică. 
Şi apoi există un tată, acest mizerabil Concini. Mai devreme 
sau mai târziu, el ar fi aflat. Ar fi luat copilul. L-ar fi dat 
altcuiva, cu acelaşi ordin care ţi-l dăduse ţie şi acela, mai 
scrupulos decât tine, ar fi ascultat fără să ezite. 

— Întocmai, domnule. Aşa mi-am zis şi eu. M-am gândit la 
o femeie pe care o cunoşteam. Era franţuzoaică, ca şi mine. 
Ştiam că trebuia, ca urmare a nu ştiu cărei istorii delicate, 
să părăsească cât mai curând Florenţa şi Statele marelui 


duce de Toscana. Nu ezitai să-i încredinţez pe micuța mea 
Florence, pe care începusem s-o iubesc din toată inima. Şi 
vă asigur, domnule, că mi-a fost foarte penibil. Dar 
sănătatea copilului conta înaintea tuturor, nu-i aşa? 

— Da, făcu Valvert, care urmărea această povestire cu un 
interes plin de pasiune, mai bine era să te desparţi de copil 
decât s-o pui la dispoziţia asasinului său tată. În afara 
Toscanei, în afara Italiei, ea era salvată. Era esenţialul. Ai 
făcut bine, Landry. 

— Sunt fericit că mă aprobaţi, domnule, declară cu 
gravitate Landry Coquenard. Domnule, am spus, fără să 
ascund nimic, ceea ce este ruşinea mea, dar pot să spun, pe 
bună dreptate şi ceea ce este de natură să atenueze puţin 
gravitatea faptelor mele. 

— Spune, Landry, spune, autoriză Valvert. 

— Iată, domnule: această femeie, această franţuzoaică, se 
numea La Gorelle. Ei i-am dat până la ultimul ban suma pe 
care Concini mi-o încredinţase, preţul crimei mele. O mie de 
ducați, domnule, era o sumă importantă pentru mine. 
Totuşi, dacă m-aţi crede, chiar dacă această sumă ar fi fost 
de zece ori, de o mie de ori mai mare, n-aş fi putut s-o 
păstrez. Mi s-ar fi părut că acest aur mi-ar arde degetele. 
Această sumă, care trebuia să fie preţul sângelui de copil, 
servi să-l salveze. Datorită ei, La Gorelle putu să părăsească 
Italia, ducând copilul. lată, domnule. 

— Şi copilul, mica Florence, ştii ce-a devenit? întrebă cu 
aviditate Valvert. 

— Nu, domnule, răspunse Landry Cogquenard, cu 
certitudine. Ştiu că trăieşte, că este fericită. Mai mult nu 
ştiu. Dar asta îmi ajunge. 

— Concini o crede moartă? 

— Da, domnule. Şi înţelegeţi că mă feresc să-l scot din 
eroarea lui. 

— Ai făcut bine, drace! Şi, spune-mi, mama? 

— Era o doamnă foarte ilustră, răspunse evaziv Landry 
Coguenard. Ea nu era italiancă. Şi ea a părăsit Florenţa şi 


Italia la puţin timp după mine. Nu ştiu ce-a devenit şi 
mărturisesc că nu-mi fac griji pentru ea. 

— Mărturia pe care mi-ai făcut-o nu mă determină să 
resping cererea ta de a intra în serviciul meu. Şi dacă ai fi 
dispus să părăseşti mizeria ta solitară ca să vii s-o împărţi 
cu mine... 

— Mai mult ca niciodată, domnule, strigă Landry 
Coquenard, manifestându-şi bucuria. Sunteţi, cu adevărat, 
stăpânul pe care-l căutam. Cu voi sunt liniştit: nu voi primi 
niciodată ordin de genul celor pe care mi le-a dat Concini. 

— Pentru că este aşa, te iau. De acum înainte, aparţii casei 
mele. 

Fără să vrea nu-şi putu reţine un gest zeflemitor de 
ştrengar care îşi bate joc de el însuşi, vorbind cu emfază 
despre „casa sa”. Dar Landry Cogquenard luă lucrurile în 
serios şi promise cu gravitate: 

— Mă voi strădui să fiu demn de casa domnului conte de 
Valvert, care valorează mai mult, mi se pare decât cea a 
signorului Concino Concini. 

— Aceasta poţi s-o spui cu toată încrederea, căci domeniul 
meu nu este un titlu cumpărat ca o marfă proastă ca 
marchizatul său d'Ancre, replică plin de mândrie Valvert. 

Capitolul 9 

Confidenţe. 

Odet de Valvert şi Landry fiind de acord, Valvert plăti, se 
ridică şi cu un zâmbet zeflemitor, cu o intonaţie 
intraductibilă, spuse: 

— Acum, maestre Landry, urmează-mă la palatul unde vor 
locui signoriile noastre ilustre. 

Ei ajunseră în strada Cossonnerie - pe care o numeau cu 
toţii strada Cochonnerie - şi se opriră pe strada Saint- 
Denis, în faţa casei care făcea colţul cu aceste două străzi. 
Pe strada Saint-Denis, în faţa bisericii Saint-Sepulcre, se 
afla un han renumit, hanul Lion-d'Or, ceea ce reprezintă un 
joc de cuvinte care vrea să spună că pe pat dormi (au lit on 
dort). 


Valvert intră în curtea acestui han şi se duse direct la 
grajd. Acolo se asigură că faimosul cal, ce-l datora 
recunoştinţei regale, ajunsese bine prin grija lui Escargasse 
şi Gringaille. Apoi, deschise uşa unui coridor îngust şi 
întunecos, de o curăţenie îndoielnică. Cu o intonaţie 
glumeaţă, arătând aleea cu acelaşi gest zeflemitor, spuse cu 
voce tare: 

— lată palatul unde locuieşte domnul conte Odet de 
Valvert. Sus, sub acoperiş, mai aproape de ceruri, unde mă 
voi duce în curând, dacă Dumnezeu va dori să mă cheme la 
el înainte de a găsi acea avere pe care am venit s-o caut la 
Paris. 

— O veţi găsi înainte, domnule conte, afirmă Landry 
Coquenard cu convingere fermă. Altfel, Dumnezeu nu ar fi 
drept, dar atunci nu ar mai fi Dumnezeu. 

— Amin! făcu Valvert, izbucnind în râs. 

Intră. Landry Coquenard îl urmă şi închise uşa în urma lui. 

D'Albaran îi urmărise până acolo. Auzise ce spusese 
Valvert. Se apropie de casă cu înfăţişare mai mult decât 
modestă. O studie, cum studiase şi împrejurimile, cu o 
privire rapidă. Şi murmură: 

— Ştiu că se numeşte Odet de Valvert, că este conte, că 
locuieşte aici, că este sărac şi că a venit la Paris să-şi caute 
norocul. Este un început care o poate satisface pe senora. 
Să vedem mai departe. 

Merse până la strada Saint-Denis şi pătrunse, fără să 
ezite, în hanul Lion d'Or. Îl văzuse pe Valvert intrând acolo 
şi ieşind aproape imediat. În han începu să pună întrebări. 
Să-l lăsăm să-şi urmeze ancheta, care nu ne interesează şi 
să revenim la Odet de Valvert şi la Landry Cogquenard, cu 
care încă nu am terminat. 

Sus, chiar sub acoperiş, cum spusese Valvert, intrară într- 
un mic apartament format dintr-o cameră, o bucătărie şi un 
cabinet. Apartamentul era modest, dar era curat. Camera 
era confortabil mobilată cu un pat mare, o masă şi două 
scaune, un fotoliu şi un cufăr. Valvert întârzie o clipă cu o 


anumită îngăduinţă. Deschise lucarna mare, îl chemă cu un 
semn pe Landry Coguenard şi foarte serios: 

— Vedere minunată, spuse el. 

Lăsă să treacă un timp şi adăugă: 

— Pentru cei cărora le place să contemple acoperişurile 
ascuţite şi coşurile. 

Trecură în bucătărie. Cu aceeaşi veselie lipsită de griji şi 
zeflemitoare, Odet de Valvert detaila: 

— O maşină de lemn alb, două taburete tot de lemn alb, 
ustensile de bucătărie pe sobă, veselă şi pahare fără picior 
în dulapul din perete pe care-l vezi acolo. Iată! Cred că ştii 
să faci puţină bucătărie? Nu trebuie să-ţi închipui că averea 
noastră ne permite să mâncăm la tavernă în fiecare zi. 

— Fiţi liniştit, domnule, mă oblig să vă gătesc câteva feluri 
de mâncare de care vă veţi linge pe buze. 

— Într-un ceas bun! Îmi place mai mult să te aud vorbind 
astfel decât despre belferul acela italian, de i-ar rupe dracul 
gâtul! Vino, acum, să-ţi vezi cotlonul. 

Intrară în cabinet, Landry Coquenard ferindu-se să 
răspundă şi mulţumindu-se să clatine din cap semnificativ. 
Mobilierul acestui cabinet se reducea la ceva foarte simplu: 
un cufăr şi un pat îngust. 

— lată, glumi Valvert, nu ai putea să locuieşti mai bine 
decât regele în Luvrul său. 

— Adevărat, domnule, făcu serios Landry Coquenard, căci 
în comparaţie cu locul de sub Petit Pont unde m-am culcat 
nu mai târziu de ieri, aş putea să mă cred în paradis. Aici, 
cel puţin, sunt la adăpost. 

— Să sperăm că ai sfârşit cu zilele proaste. Să sperăm că 
voi face avere. 

— O veţi face, domnule. V-am mai spus-o şi vi-o repet: veţi 
face avere şi curând, v-o spun eu. 

Valvert oftă. Ce-avea el? Oh! Puţine lucruri. 

Până-n ziua aceea, nu vorbise cu nimeni despre dragostea 
lui. Acum, că avea la îndemână un om care-i plăcea, un om 
pe care instinctul îl simţea devotat sincer, îl mânca grozav 


limba să-l aibă drept confident. Odet de Valvert, deci, oftă 
din ce în ce mai mult, provocându-l pe Landry Coguenard 
să-i povestească anumite episoade din viaţa sa tumultuoasă. 
Povestire, pe care, de altfel, n-o ascultă deloc. Sfârşind prin 
a remarca că stăpânul său ofta şi nu asculta povestirile pe 
care i le spunea fără a înceta să-şi curețe cratiţele, Landry 
Coquenard nu se jenă să-i spună, căci aceste suspine prea 
dese începură să-l agaseze: 

— Pe Belzebuth, ce-aveţi de oftaţi astfel, domnule? Mi se 
pare că dragostea dumneavoastră pentru frumoasa 
florăreasă nu este într-o situaţie atât de proastă ca să vă 
facă să răsturnaţi mobila cu suspinele voastre. 

Odet de Valvert se opri deodată ca şi cum ar fi pus piciorul 
pe un şarpe veninos. Se întoarse dintr-o dată către Landry 
Coquenard, căruia îi întorsese spatele mergând şi cu mare 
uimire îi zise: 

— Cine ţi-a spus că sunt îndrăgostit de micuța florăreasă? 

— Cum, cine mi-a spus! Oh, domnule, credeţi că sunt orb? 
... Am văzut! 

— Ai văzut? ... Dar... asta se vede, deci? 

— Nu mai puţin decât nasul în mijlocul feţei, îl tachină 
Landry. 

— Dar... dacă asta se vede, înseamnă că şi ea a văzut? 

— Probabil, făcu Landry cu acelaşi ton de tachinare. 
Femeile, vedeţi, domnule, chiar cele mai inocente, au un 
fler deosebit de a ghici astfel de lucruri! Luaţi-o de bună că 
frumoasa Muguette v-a ghicit de mult. 

— Oh, doamne! gemu Valvert şi se clătină. 

— Ia te uită, sunteţi gata să leşinaţi acum? Ce fel de bărbat 
sunteţi? se miră Landry Coquenard. 

— Ea ştie! Ea ştie! gemu, şi mai şi, Valvert. 

— Ce vedeţi aici fără speranţă? Bucuraţi-vă mai degrabă, 
pe maţele lui Belzebuth. Ea ştie. Da, domnule, dar amintiţi- 
vă de surâsul şi de gestul amical pe care vi le-a adresat 
înainte de a dispărea. Slavă Domnului, pentru o fată care 


ştie, mi-am dat seama că nu este deloc supărată. Trageţi şi 
dumneavoastră concluzia. 

— Ce adevărat este ce spui! strigă Valvert bucurându-se 
extraordinar. Aşa este într-adevăr! ... Mi-a zâmbit... Deci nu 
este supărată... Deci, pot să sper... Landry, bunul meu 
Landry, tu crezi cu adevărat că mă iubeşte? 

— Cred că da, domnule. Poate că nici ea nu ştie încă, dar 
cu siguranţă că este deja îndrăgostită... Dacă nu este acum, 
va fi în curând, să nu vă îndoiţi. l-aţi făcut un serviciu 
deosebit, un serviciu pentru care nu va pierde din vedere să 
vă fie recunoscătoare. De la recunoştinţă la dragoste nu 
este decât un pas, care va fi repede trecut, dacă nu cumva 
şi este. 

— Landry, bunul meu Landry, exultă Valvert, tu îmi 
deschizi ochii, tu mă salvezi. Mă măcinam în chinurile 
îndoielii. Acum, datorită ţie, văd clar. Simt, înţeleg că tu 
trebuie să ai dreptate. Dacă acum nu mă iubeşte, nu va 
întârzia să mă iubească. 

— Mă confundați, domnule. Deci, nu v-aţi declarat 
dragostea? 

— Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Poate un bărbat galant 
să vorbească despre dragoste unei fete cinstite, fără să-i 
vorbească despre căsătorie? 

— Asta este, domnule, pentru că o iubiţi pe Brin de 
Muguet şi o vreţi ca soţie, ceea ce vă reţine de la a-i spune 
şi de la a-i cere mâna? 

— Ei! mormăi Valvert furios, ce pot să-i ofer acum? Titlul 
meu de viconte? Bun conte, într-adevăr, fără nici o para 
chioară! Titlul ăsta ne va asigura traiul? Aşteaptă puţin să 
fac avere. Numai să găsesc un loc care să-mi permită de a-i 
asigura o existenţă uşoară. 

— Atunci, domnule, grăbiţi-vă să faceţi avere. Grăbiţi-vă să 
găsiţi acest loc. 

— Ah! Să se găsească acest loc şi îţi jur că nu-l voi lăsa să- 
mi scape. Nu, pe Dumnezeu, chiar de-aş intra în serviciul 
diavolului! 


Astfel, această primă zi se scurse în confidenţe schimbate 
între stăpân şi servitorul său. 

Când Landry Coquenard se strecură în cearşafurile albe 
care miroseau a leşie bună, cum spunea el, se întinse 
voluptuos şi adormi ca un preafericit, spunându-şi: 

— Hai, că de data asta, cred că am găsit, în sfârşit, un 
adăpost bun. Stăpânul meu este un brav şi demn gentilom. 
Şi încă ceva care valorează mai mult, un bărbat viteaz şi 
onest. 

Capitolul 12 

Norocul apare. 

A doua zi dimineaţa, Valvert se îmbrăcă, îşi încinse acea 
spadă bună primită de la Landry Cogquenard şi ieşi, 
recomandându-i acestuia să nu se mişte din locuinţă şi să 
prepare prânzul. 

Landry Cogquenard promise şi îl lăsă să plece fără să facă 
nici cea mai mică observaţie. Şiretul companion nu se 
îndoia că stăpânul său a plecat pe stradă în căutarea lui 
Brin de Muguet. Îl pândi prin partea de sus a lucarnei. Îl 
văzu luând-o la stânga pe strada Saint-Denis. Imediat îşi luă 
la repezeală sabia, se înfăşură în mantaua sa până la ochi şi 
se precipită pe scară bombănind: 

— Pe coarnele lui Belzebuth! Dacă îl las s-o facă îi vor 
scoate măruntaiele susţinătorii lui Concini, care trebuie să 
fie în căutarea sa. Să-l urmărim şi să facă cerul ca noi să nu 
fim în încăierare. 

Într-adevăr, îl urmări pe Valvert, în toate evoluţiile sale şi 
cu atâta îndemânare, încât acesta nu bănui nici o clipă că 
este supravegheat de servitorul său. 

Cele două personaje ale noastre, unul în urmărirea 
celuilalt, putură să circule în voie, fără să li se întâmple 
nimic neplăcut. Numai că Valvert nu găsi ceea ce căuta, în 
cele din urmă renunţă, dar era stăpânit de o dispoziţie 
groaznică. Tunând şi fulgerând, o luă din nou spre strada 
Cossonnerie. 


Landry Coquenard înţelese că el se întoarce. Înţelese, de 
asemenea, în ce stare de exasperare putea să fie. Îşi luă 
picioarele la spinare şi îl depăşi, zicându-şi: „Oh! Drace, 
dacă observă că nu-i ascult ordinele şi că l-am urmărit, în 
dispoziţia în care trebuie să fie, este capabil să mă alunge.” 

Tot alergând ajunse la locuinţa lor. Din fericire făcuse 
provizii în ajun. Se grăbi să le aşeze pe masă şi să pună faţa 
de masă. Când apăru Valvert nu terminase încă. Întârziase 
aproape o oră şi era, deci, îndreptăţit să se mire de ce nu 
este gata masa. Dar nu dădu atenţie. 

Landry Cogquenard se grăbi să termine. Şi când, în sfârşit, 
totul fu gata, văzând că Valvert nu vorbeşte deloc şi, fără să- 
i dea atenţie, bătea nervos în geamul lucarnei, îl întrebă, 
deodată, făcând pe prostul: 

— Nu aţi văzut-o, domnule? 

Valvert nu se miră că Landry Coquenard ştie unde fusese 
şi că-şi pierduse timpul cu cercetări nereuşite. Cum nu 
înceta să se gândească la iubita sa, i se păru foarte normal 
ca Landry, confidentul său, să nu aibă altă preocupare. Şi 
răspunse cu un „nu” morocănos, dând din cap. 

— După încăierarea de ieri, era de prevăzut, reluă Landry 
Coquenard. Acest biet copil, încă emoţionat, a crezut fără 
îndoială că ar fi prudent să rămână, astăzi, acasă... Pariez 
că o veţi revedea mâine. 

— Cred, Landry. Sper. 

— Bun! Fiindcă suntem de acord, nu vă lăsaţi tentat de 
acest pateu apetisant şi de această pasăre rotunjoară? 

Valvert aruncă o privire spre masă. Dintr-o dată i se trezi 
apetitul. 

— Într-adevăr, spuse el. 

Şi se aşeză la masă. După Valvert, fu rândul lui Landry 
Coquenard să se ospăteze cu resturile bogate rămase de la 
stăpânul său. După aceea, se apucară să pălăvrăgeastă ca 
nişte vechi prieteni. Şi, firesc, vorbiră tot timpul despre 
frumoasa Muguette. 


Flecărind, Valvert observă deodată ca Landry Cogquenard 
era îmbrăcat în zdrenţele sale groaznice. 

— Drace! făcu el, nu poţi să rămâi astfel. Deschide sertarul 
acestei mese. 

— S-a făcut, domnule. 

— Ia câţiva pistoli din portofel, du-te la vechiturile de aici 
de aproape, la Hale şi alege-ţi un costum complet de 
scutier. Du-te. 

Landry Coquenard luă patru sau cinci monede de aur şi 
plecă în grabă, foarte fericit să facă troc cu nenumăratele 
sale zdrenţe în schimbul unui veşmânt confortabil. 

Nu trecuseră nici cinci minute de când plecase, când 
cineva bătu la uşă. 

— Intraţi! strigă Valvert, fără să se deranjeze. 

Uşa se deschise. Un colos apăru în prag. Era d'Albaran. 
Părea că-şi terminase ancheta. În prag se înclină într-un 
salut plin de nobilă curtoazie şi, cu accentul său uşor, spuse: 

— Este domnul conte Odet de Valvert cel căruia am 
onoarea să mă adresez? 

— Chiar el, domnule, răspunse Valvert, care se ridică, 
destul de surprins de vizită inopinată a acestui necunoscut. 

Şi imediat îl invită politicos: 

— Vă rog să intraţi, domnule. 

D'Albaran intră şi se prezentă pe el însuşi, ceremonios: 

— Don Cristobal d'Albaran, conte castilian. 

Odet de Valvert salută cu o graţie juvenilă care-i era 
caracteristică şi arătând unicul fotoliu, în timp ce el luă un 
scaun: 

— Vă rog să luaţi loc, domnule conte, spuse el. 

— Conte, începu d'Albaran, sunt în serviciul unei prințese 
ilustre străine care mi-a făcut marea onoare de a mă trimite 
la dumneavoastră ca ambasador. 

Valvert se înclină încă o dată şi aşteptă urmarea. 

D'Albaran reluă: 

— Nobila mea stăpână şi cu mine ne aflam, din întâmplare, 
ieri dimineaţă în strada Saint-Honore. Deci, întâmplarea ne- 


a făcut martorii faptelor dumneavoastră de vitejie. Prinţesa, 
nobila mea stăpână, a văzut totul şi a fost cuprinsă de o 
mare admiraţie pentru viteazul care sunteţi. Şi, datorită 
acestei admiraţii, m-a trimis la dumneavoastră să v-o 
exprim. 

— Domnule, făcu Valvert, rezervat, mai mult ca niciodată, 
vă rog să transmiteţi umilele mele mulţumiri prinţesei, 
nobila voastră stăpână, pentru marea onoare pe care mi-o 
face. Dar nu merit toate complimentele cu care mă 
copleşiţi. Nu eram singur în lupta contra celor cinci 
spadasini ai lui Concini. 

— Ştim, ştim, domnule, eram acolo, am văzut. Stăpâna 
mea a văzut şi ea. Şi admiraţia sa pentru dumneavoastră nu 
este deloc diminuată. Dovadă că m-a trimis să vă dau 
această mică bijuterie ca un semn de înaltă stimă cu care ea 
vă apreciază valoarea şi pe care vă rog s-o acceptaţi în 
numele său. 

Spunând aceste cuvinte, îi prezentă o superbă agrafă de 
diamante. Valvert o luă, nu fără a estima cu coada ochiului 
pietrele minunate, spunând cu un aer degajat: 

— Nu voi comite injuria de a refuza mărturia stimei pe 
care ilustra prinţesă mi-o acordă. 

— Prințesei îi place, continuă d'Albaran, să se înconjoare 
de tineri, puternici, cutezători şi fermi ca dumneavoastră, 
domnule. Şi dacă veţi fi de acord să intraţi în serviciul său, 
vă pot asigura că veţi fi primit cu toată consideraţia pe care 
o merită un viteaz ca dumneavoastră. Aţi putea considera 
că averea dumneavoastră este deja făcută. 

— Oferta voastră pică de minune. Căutam tocmai, un 
serviciu într-o casă ilustră. Totuşi, înainte de a discuta 
condiţiile, pe care sunteţi însărcinat să mi le propuneţi, sunt 
două probleme esenţiale pentru mine, care trebuie 
rezolvate mai înainte de toate. 

— Să vedem cele două probleme. 

— În primul rând, vreau să ştiu numele acestei prințese 
străine, care îmi face onoarea să se intereseze de mine. 


— Dorinţă cum nu se poate mai firească, domnule, este 
vorba despre doamna ducesă la Sorrientes, prinţesă 
suverană d'Avila, verişoara Maiestăţii Sale regele Filip al 
III-lea. 

— În al doilea rând, trebuie să vă avertizez dinainte, cu 
toată onestitatea, că sunt bun şi fidel supus al regelui 
Franţei. Dacă doamna ducesă de Sorrientes, care în 
calitatea sa de străină, nu ţine să aibă aceleaşi scrupule ca 
şi mine şi întreprinde orice altceva împotriva regelui 
Franţei, declar că voi părăsi imediat serviciul său şi îi devin 
duşman. 

— Aceste cuvinte nu mă surprind din partea unui gentilom 
brav şi onest, aşa cum sunteţi voi. Fiţi liniştit, conte. Nu este 
intenţia doamnei ducese să întreprindă ceva împotriva 
regelui Franţei. Dimpotrivă. 

Dar Valvert continuă fără prefăcătorie şi înconjur: 

— Să vedem condiţiile dumneavoastră, acum. 

— Doamna ducesă le-a rezervat să vi le aducă la 
cunoştinţă chiar ea însăşi. Pot să vă asigur dinainte că 
aceste condiţii impuse de ea depăşesc imaginaţia voastră. 

Se ridică, imitat de Valvert. Şi cu un surâs: 

— Când veţi dori, domnule conte, să vă duceţi la palatul 
Sorrientes pe care-l veţi găsi la capătul străzii Saint- 
Nicaise? 

— Poimâine, vineri, la ţapte seara, voi bate la uţa palatului 
Sorrientes, promise Valvert. 

D'Albaran aprobă cu un semn al capului. Nu se retrase 
însă. Cu o deosebită amabilitate, îl complimentă din nou: 

— Sper că în curând veţi fi tovarăşul meu. Mă bucur şi mă 
felicit cu anticipație, din toată inima, căci am cea mai mare 
admiraţie pentru forţa voastră extraordinară. 

— Compliment cu atât mai preţios, căci voi înşivă trebuie 
să fiţi dotat cu o forţă puţin obişnuită, replică Valvert 
salutând ceremonios. 

— Da, făcu D'Albaran, cu o falsă modestie şi aruncând o 
privire complezentă bicepşilor săi monstruoşi. Şi eu am o 


forţă deosebită. Înainte de a pleca, conte, trebuie să vă 
asigur că aveţi o înfăţişare care-mi place, într-adevăr. Când 
veţi fi de-al nostru, voi avea onoarea şi plăcerea dea mă 
pune complet la dispoziţia voastră pentru micile servicii, pe 
care un om vechi în serviciu poate să i le facă unuia nou. 

— Mii de mulţumiri, conte, spuse Valvert, întreaga onoare 
va fi a mea şi întregul interes. 

Valvert, ascultând pasul său greu care făcea să se 
cutremure scara când cobora, reflectă: 

— Acest nobil hidalgo nu are, totuşi, nimic antipatic şi se 
poartă faţă de mine ca un gentilom desăvârşit. Nu 
contează, simt că nu vom fi niciodată prieteni... dacă nu 
devenim duşmani. 

Capitolul 13 

Micile secrete ale lui Landry Coquenard. 

Odet de Valvert ridică din umeri cu nepăsare şi se îndreptă 
spre masă, pe care pusese, cu un gest de totală indiferenţă, 
agrafa cu diamante pe care o datora generozităţii ducesei 
de Sorrientes. Luă bijuteria minunată şi o admiră pe toate 
părţile cu o bucurie copilărească. Şi admirând-o, imaginaţia 
să o luă razna. 

„Pentru că prinții francezi nu mă vor şi pentru că trebuie 
să-mi câştig existenţa, este bine să-mi iau un serviciu la un 
străin. De altfel, mi-am rezervat libertatea de a pleca, în caz 
că se întreprinde ceva contra regelui, deci conştiinţa mea 
poate fi liniştită.” 

În timp ce făcea aceste reflecţii, Landry Coquenard se 
reîntoarse. Cu o privire rapidă, Valvert îl inspectă din 
creştet până-n tălpi şi detalia cu voce tare: 

— Costum solid din postav excelent de Flandra, cizme 
rezistente, înalte, cască bună de piele, manta mare capabilă 
de a înfrunta ploaia şi furtuna... Eşti superb, într-adevăr! 

— Mi-era teamă că domnul conte îmi va reproşa că n-am 
făcut mare lucru, făcu Landry Coguenard umflându-se în 
pene de complimentele primite, poate ar fi trebuit să vă 
menajez banii... 


— Nu, nu, îl linişti Valvert, ai făcut ce trebuia, ce dracu! 

Şi lăsând să izbucnească bucuria sa: 

— De altfel, avem veşti. În absenţa ta, norocul a intrat aici. 
Priveşte-mi bijuteria. Ce zici? 

Landry Cogquenard luă agrafa pe care i-o întindea Valvert 
şi o examină cu un ochi de cunoscător. 

— Un bijutier, nu prea hoţ, v-ar da cinci mii de livre în 
schimbul acestor pietre, când veţi dori. 

— Crezi? 

— Sunt sigur, domnule. Poate chiar, adăugă el, cinci sute 
de livre în plus. O! Mă pricep şi puteţi să aveţi încredere în 
mine. Dar aţi vorbit despre noroc, domnule. Mai este şi 
altceva? 

— Este, îi dezvălui bucuros Valvert, că voi intra în serviciul 
unei prințese străine: ducesa de Sorrientes. 

— Ducesă de Sorrientes! şopti Landry Coquenard, care 
deveni foarte atent. 

— O cunoşti? îl întrebă Valvert. 

— Domnule, făcu Landry Coquenard, răspunzând unei 
întrebări cu o altă întrebare, nu este ducesa de Sorrientes 
cea care a venit să vă propună chiar ea să intraţi în serviciul 
ei, nu-i aşa? 

— Nu, un gentilom al casei sale, care mai înainte de toate, 
mi-a adus această agrafă din partea stăpânei sale, răspunse 
Valvert destul de mirat. 

— Acest gentilom, continuă Landry Coquenard, nu este un 
spaniol nobil, un colos îmbrăcat într-un costum splendid 
violet? 

— Îl cunoşti, deci? 

— Imaginaţi-vă, domnule, că l-am văzut ieşind de aici. A 
venit direct la mine şi mi-a spus: „Eşti în serviciul domnului 
conte de Valvert”. Observaţi, domnule, că nu întreba. El 
afirma, ca un om sigur de ceea ce spune. Atunci, nu am 
ezitat nici o clipă şi am răspuns, privindu-l drept în ochi: 
„Nu, nu sunt în serviciul domnului conte de Valvert.” 

— Ce idee! făcu Valvert. 


Şi supărându-se: 

— Ah! Caraghiosule, ai roşi, dacă ai mărturisi din 
întâmplare că eşti un serviciul meu? 

— Nu gândiţi astfel, domnule, spuse Landry Coguenard 
ridicând din umeri. Am răspuns nu, dintr-o suspiciune 
instinctivă. Ştiţi ce mi-a răspuns acest nobil hidalgo? 

„Totuşi, ai cinat cu el, ieri, l-ai urmat până la el şi acolo ţi-ai 
petrecut noaptea.” Ce spuneţi de asta, domnule? 

— Este straniu, murmură Valvert, gânditor. În sfârşit, ce 
voia de la tine acest spaniol? 

— Mi-a propus să intru în serviciul doamnei ducese de 
Sorrientes. 

— Şi tu? 

— Se pare că-şi aranjează casa, făcu Landry Coquenard. 

— Şi ce-ai răspuns? 

— Cum, ce-am răspuns! Am refuzat, domnule, am refuzat 
cum se cuvenea, pentru că am onoarea de a fi cu voi. 

— Eşti un băiat bun, Landry, făcu Valvert oarecum 
înduioşat. Nu voi uita dezinteresul tău şi semnul de 
ataşament pe care mi l-ai dat. 

Dar aici trebuie să spunem că Landry Coquenard nu 
spusese tot adevărul lui Odet Valvert. Era cu totul exact că 
d'Albaran îi propusese să intre în serviciul ducesei de 
Sorrientes. Cu totul exact că refuzase. Dar conversaţia 
avusese o urmare... 

Fără să se lase tulburat, d'Albaran răspunsese: 

— Stăpâna mea vrea să te vadă. Ea te va aştepta mâine 
dimineaţă, la ora nouă, la palatul său care se află la capătul 
străzii Saint-Nicaise. Vei bate de trei ori la uşiţa fundăturii 
şi vei pronunţa acest nume: La Gorelle. 

— La Gorelle? murmură Landry Coquenard, care nici nu 
se aştepta să audă pronunţându-se acest nume. 

— Stăpâna mea doreşte să vorbească cu tine despre 
copilul pe care l-ai botezat odinioară, căruia i-ai dat numele 
Florence şi pe care l-ai încredinţat, apoi, unei femei ce se 


numea La Gorelle. Te previn că de vizita ta şi de discuţia cu 
ducesa depind averea şi fericirea acestui copil. 

Deşi îl copleşea uimirea, Landry Coguenard nu ezitase nici 
o clipă şi promise. 

Într-adevăr, a doua zi dimineaţă, în timp ce Valvert 
cutreiera cartierul în speranţa că o va revedea de departe 
pe cea pe care o iubea, Landry Cogquenard, fără să spună 
nimic, se duse să bată la uşiţa palatului Sorrientes care-i 
fusese descrisă de d'Albaran. Şi uşa se deschise cum 
pronunţă numele de La Gorelle. 

În vestibulul somptuos unde aştepta nu fără o oarecare 
nerăbdare de a fi prezentat ducesei de Sorrientes, care 
voise să-l vadă, auzi deodată o voce mieroasă, murmurând 
în spatele lui; 

— Sfinte Thomas ajută-mă, dar e Landry Coquenard cel pe 
care-l văd aici! 

— La Gorelle! strigă Landry Coguenard stupefiat. 

— Mă bucur din toată inima să te văd că ai scăpat de acei 
băieţi răi, care te duceau să te spânzure... Isuse! Îmi voi 
aminti toată viaţa de înfăţişarea ta jalnică! Şi acum mi-e... 
milă. Sunt încă foarte emoţionată! 

Ea spunea că se bucură cu un aer plângăreţ şi lugubru, 
care arăta clar că era dezolată de a-l regăsi sănătos. O 
bucurie sclipea în ochii săi ameninţători când îi aminti în ce 
situaţie critică îl văzuse şi când vorbea despre aşa-zisa milă 
pe care o încercase. Landry Coguenard nu se lăsă înşelat, 
de altfel, nici o clipă. 

— Da, ştiu cu câtă afecţiune deosebită vrei să mă onorezi. 

Şi ea observă foarte bine ironia lui Landry Coguenard, 
care nu-şi dădea osteneala s-o ascundă. Ea, însă, rămase 
nepăsătoare. Cu acelaşi ton dulceag, se fandosi: 

— Este foarte firesc. Nu suntem prieteni vechi? 

Şi, coborând privirea, forţându-se să roşească, se sclifosi: 

— Nu uit că un sentiment foarte tandru ne-a unit cu mult 
timp în urmă. Nu uit că tu ai fost primul bărbat, care m-a 


ţinut, virgină ignorantă şi pură, în braţele tale. Ah! Landry! 
Landry, oare o femeie poate să uite prima sa dragoste? 

„Maimuţă bătrână!” gândi Landry Coguenard. Şi, cu voce 
tare, cu severitate: 

— Dar ce cauţi tu aici? 

— Dar sunt la mine aici! strigă La Gorelle. 

Şi cu orgoliu; 

— Sunt în serviciul Alteţei Sale. Mă ocup cu lenjeria. Ah! 
Este o adevărată binecuvântare pentru mine că am intrat în 
serviciul unei prințese atât de bogate şi de generoase ca 
Alteța Sa. 

Ar fi putut continua, mult timp, astfel. Dar, în acel moment, 
d'Albaran apăru. La Gorelle îl uită pe Landry Coguenard, se 
cufundă în cea mai umilă reverență şi se îndreptă cu 
vioiciune spre uşa cea mai apropiată. Landry Coquenard nu 
dădu atenţie acestei deplasări rapide. Îşi spuse: „Ah! La 
Gorelle este în serviciul acestei ducese căreia toată lumea 
de aici îi dă titlul de Alteță! Iată cum îmi explic că ea a fost 
instruită în lucruri pe care le credeam ignorate de toată 
lumea.” 

Şi îl urmă, fără să spună un cuvânt, pe d'Albaran care-i 
făcea semn. După aproape o oră, el ieşi din palatul 
Sorrientes ţi se îndreptă spre strada Cossonnerie. Trebuie 
să credem că s-a înţeles foarte bine cu enigmatica ducesă 
de Sorrientes, căci părea radios. 

După câteva clipe, contele de Valvert se întoarse, şi el, 
acasă. Ca şi în ajun, nu observă că Landry Cogquenard 
profitase de absenţa sa pentru a ieşi. Şi acesta era radios. 
Numai că nu făcu greşeala să-şi arate bucuria şi să spună 
de unde venea. 

— Landry, strigă el, intrând, am văzut-o! A binevoit să-mi 
adreseze un surâs. Trăiască viaţa! Landry, am inima plină 
de bucurie şi de soare! 

— Ea va ajunge, domnule, declară sentenţios Landry 
Coquenard, vă spun că va ajunge. 

— La ce, Landry? 


— Să vă iubească, pe măruntaiele lui Belzebuth! Dar 
spuneţi-mi, domnule, i-aţi vorbit, de data asta? 

— N-am îndrăznit s-o abordez, recunoscu vrednic de milă 
Valvert. 

— Totuşi, ar trebui să vă duceţi acolo într-una din zile. Căci 
dacă veţi rămâne întotdeauna mut, nu veţi fi niciodată 
lămurit. 

— Este adevărat, conveni Valvert, înainte de a mă declara, 
trebuie să ştiu dacă mâine condiţiile impuse de ducesa de 
Sorrientes vor fi suficiente pentru a-mi permite să-i ofer 
soţiei mele rangul care i se cuvine unei contese de Valvert. 
Hai, Landry, tu care eşti cu experienţă, crezi că un menaj se 
poate duce convenabil cu cinci sute de livre pe lună? 

— Şase mii de livre pe an! Cu asta veţi avea un rang foarte 
onorabil, domnule. Chiar dacă cerul vă va da multe 
progenituri. 

— Da, m-am gândit bine. Va trebui, deci, să-i cer această 
sumă ducesei de Sorrientes. Dar oare nu va striga şi va găsi 
pretenţiile mele exagerate? 

— Deloc, domnule. De altfel, dacă vreţi să mă credeţi, 
feriţi-vă să puneţi voi condiţiile. M-am informat despre 
această ducesă de Sorrientes. Se pare că este extraordinar 
de bogată. Şi de o generozitate extravagantă. Lăsaţi-o să 
vină, să vorbească, să se angajeze. Susţin că nu veţi avea ce 
regreta şi că condiţiile sale vor depăşi pe cele la care v-aţi 
gândit. 

— Asta şi era intenţia mea, recunoscu Valvert. 

Şi cu hotărâre: 

— Mâine mă voi lămuri. Poimâine, dacă lucrurile vor 
merge după dorinţele mele, voi întreba pe frumoasa 
Muguette dacă vrea să devină soţia mea. 

— Şi într-o lună, se va sărbători căsătoria, afirmă Landry 
Coquenard cu fermă convingere. 

— Cerul să te audă, oftă Odet de Valvert. 

Capitolul 16 

Valvert se dovedeşte nehotărât. 


Vineri seară, la ora stabilită, Odet de Valvert, bătea, la 
rândul său, la uţa imobilului Sorrientes. Abia îţi spuse 
numele, că fu condus într-o mică încăpere în care rămase 
singur. De cum intră, fu uluit de luxul fantastic care-l 
înconjura. 

Imediat apăru d'Albaran. 

— Voi avea onoarea să vă conduc chiar eu la Alteţa Sa, 
care vă aşteaptă în apartamentele sale. 

Îl luă de braţ şi îl duse cu sine. Traversară mai multe săli 
mobilate cu aceeaşi somp-tuozitate extraordinară. 

Ajunseră într-o cameră mică, un fel de capelă, mobilată 
destul de simplu, luminată blând de lumânări roz care, 
consumându-se, răspândeau un parfum uşor, foarte plăcut. 
Într-un fotoliu mare şi adânc, ca un tron, stătea o femeie. O 
femeie! ... O fiinţă minunată, de o frumuseţe supranaturală. 
Avea treizeci de ani. Îmbrăcată într-o rochie foarte simplă, 
fără nici un ornament, de în fin, de un alb orbitor. Fără 
bijuterii, în afară de un deget cu un mic cerc de aur mat, 
asemenea unei verighete. Aceeaşi ochi mari şi adânci, de o 
blândeţe neliniştitoare, despre care am mai vorbit. Mişcări 
deosebit de armonioase. Maiestatea unei suverane. Aceasta 
era ducesa de Sorrientes căreia nu i-am văzut până acum 
decât ochii. 

D'Albaran se înclină în faţa ei, ca în faţa unei regine şi 
spuse: 

— Am onoarea să-i prezint Alteţei Voastre pe domnul 
viconte Odet de Valvert. 

Spunând acestea, se retrase discret. Ea zâmbi şi aceasta 
fu ceva ameţitor. Vorbea cu glasul său armonios, care te 
învăluia ca o mângâiere, în acelaşi timp blând, dar şi 
imperios şi merse drept la ţintă, fără să întârzie cu 
complimente: 

— Domnule de Valvert, spuse ea, fidelul meu d'Albaran mi- 
a spus că sunteţi liber şi cu totul dispus să intraţi în 
serviciul meu, dacă vi se vor părea acceptabile condiţiile 
mele. lată ce vă ofer: o sumă de cinci mii de livre ca mai 


întâi să vă echipați convenabil; două mii de livre pe lună, 
locuinţă şi masă la mine, dacă v-ar plăcea să locuiţi la mine; 
vi se vor plăti toate cheltuielile în caz de misiune şi, după 
fiecare misiune, o gratificaţie, care va depinde de 
importanţa acestei expediţii, dar de care veţi fi satisfăcut, 
având în vedere că ştiu să fiu generoasă cu cei care mă 
servesc bine. Vi se pare acceptabil? 

Odet de Valvert se înclină ca şi cum ar fi primit o lovitură 
violentă. 

— Este prea mult, doamnă. 

— Domnule de Valvert, spuse cu gravitate ducesa de 
Sorrientes, nu este niciodată prea mult să plăteşti serviciile 
unui om de valoarea dumneavoastră. Deci acceptaţi? 

— Cu bucurie, doamnă. 

— Bine. Şi fiţi liniştit, ceea ce vă spun acum nu este decât 
un început. [in să vă asigur că veţi face avere: o să mă ocup 
de aceasta. 

— Mă simt tulburat de atâta bunătate, doamnă. 

Ducesa îi aruncă una din privirile sale adânci. Îl văzu 
vibrând de sinceritate şi entuziasm, gata de a se lăsa 
omorât pentru ea, devotat până la moarte. Ea nu-şi 
manifestă bucuria. Îşi păstră calmul său suveran. Se vedea 
că este obişnuită să aibă în jurul ei numai oameni devotați 
până la fanatism. Unul în plus nici n-o mira, nici n-o 
emoţiona. Ea reluă: 

— D'Albaran mi-a făcut cunoscut despre rezerva pe care o 
aveţi în privinţa suveranului... 

Ea lăsa fraza neterminată, ca să-i permită să-şi spună 
cuvântul. Sau poate ca să-l sondeze, căci îl examină până în 
fundul sufletului cu privirea sa de foc. Cât de devotat părea 
Valvert, totuşi răspunse imediat: 

— Într-adevăr, doamnă, niciodată n-aş întreprinde ceva 
împotriva regelui meu. 

— Liniştiţi-vă, domnule, eu sunt aici pentru a lucra cu 
toate forţele mele în favoarea regelui Franţei. Nu vă voi 


cere, deci, nimic, care să nu fie în favoarea lui. Chiar atunci 
când va părea altfel. 

— În acest caz, dispuneţi de mine, doamnă, cum veţi crede 
mai bine. Veţi găsi în mine fidelitate şi devotament absolut. 

— Ştiu, făcu cu gravitate ducesă. 

Ea se întoarse spre o măsuţă, care se afla la îndemână, 
scrise în grabă câteva rânduri şi sună dintr-un clopoțel. La 
acest apel, d'Albaran apăru şi rămase nemişcat lângă uşă. 
Fără să-i dea atenţie, ea se întoarse spre Valvert: 

— Vă voi comunica la timpul potrivit ce aştept de la 
dumneavoastră, spuse ea. În aşteptare, veţi fi la dispoziţia 
mea şi nu veţi primi ordine decât de la mine. În schimb, aici 
toată lumea va trebui să vă asculte... În afară de d'Albaran 
care, ca şi dumneavoastră, nu va primi ordine decât de la 
mine şi cu care, sper, să trăiţi în bună înţelegere. Vă 
reamintesc că veţi avea apartamentul dumneavoastră aici, 
că veţi fi liber să-l ocupați sau să nu-l ocupați, cum vă 
convine. 

— Când doriţi să-mi încep serviciul, doamnă? 

— Să fiţi aici luni dimineaţă, vreţi? 

— Luni dimineaţă voi fi la ordinele dumneavoastră, 
doamnă. 

Cu o uşoară mişcare a capului, ea încuviinţă... Şi 
adresându-se lui d'Albaran, îi întinse fila pe care scrisese 
câteva cuvinte: 

— D'Albaran, spuse ea, condu-l pe domnul conte de Valvert 
la casierul meu, care-i va plăti suma scrisă pe acest bon. 
Apoi, îi vei arăta apartamentul care îi este destinat. Puteţi 
să vă duceţi, domnule de Valvert. 

Şi, cu un gest de regină, îi concedie pe amândoi. Ei se 
înclinară ca în faţa unei regine şi ieşiră. Afară, Valvert 
trebui să suporte complimentul colosului, care se felicita că 
îl are ca tovarăş cu o bucurie ce părea sinceră. La casier, 
Valvert, care se credea într-un vis minunat, se văzu 
numărând, în monede bune de aur, cinci mii de livre care 
fură îngrămădite într-un sac de piele. Plus două mii de livre. 


— Pentru prima lună a domnului conte, plătit în avans, 
declară casierul cu cel mai grațios zâmbet şi cele două mii 
de livre se adăugară celor cinci mii în săculeţul de piele. 

Condus de d'Albaran, Valvert ieşi, strângând la piept 
preţiosul sac pe care-l învăluia într-o privire înduioşată. 
Vizita la apartamentul ce-i era destinat se rezolvă foarte 
repede. 

D'Albaran, care se străduia în mod vizibil să se arate un 
bun camarad, îşi îndeplini misiunea, dându-i câteva indicaţii 
preliminare cu privire la serviciul ce-l aştepta. 

Înţelegând utilitatea informaţiilor care i se dădeau, Valvert 
asculta cu o atenţie deosebită, îşi notă cu grijă în memorie 
detaliile care i se păreau importante şi mulţumi călduros 
colosului. 

— Alteța Sa, spuse acesta terminând, este foarte exigentă, 
foarte severă. Ea nu iartă de două ori o neglijenţă sau o 
neatenţie în serviciu. Acestea sunt micile mizerii, care cu 
puţină bunăvoință se pot evita cu uşurinţă. De altfel, ea 
răscumpără toate acestea printr-o generozitate nebănuită. 
Ea v-a fixat salariul la două mii de livre pe lună. Douăzeci şi 
patru mii pe an reprezintă o sumă care ar satisface pe cel 
mai pretenţios. Mulţi stăpâni s-ar limita la aceasta. Ea nu şi 
veţi vedea că la sfârşitul anului gratificaţiile primite vor 
egala cel puţin salariul. Plătind astfel, mai mult decât 
regeşte, poate, cred, să ceară gentilomilor săi, precum şi 
celui mai umil servitor o ascultare absolută. Profitaţi de cele 
ce vă spun şi veţi vedea că o să vă simţiţi bine. 

După ce a mulţumit pentru ultima oară, Valvert îşi înfundă 
sacul în buzunar, se înfăşură în manta şi ieşi din imobil. Deja 
era noapte. 

Valvert se nelinişti deodată, văzându-se singur în 
întuneric. Niciodată nu-l încercase o astfel de nelinişte. 
Pentru că niciodată nu fusese în posesia unei asemenea 
sume mari ca aceasta pe care o aducea de la imobilul 
Sorrientes. Din instinct, mâna pipăia buzunarul ca să se 
asigure că preţiosul sac se afla la locul lui. Apoi, pumnul i se 


crispă pe mânerul sabiei, o luă pe mijlocul şoselei şi grăbi 
pasul. 

În ciuda acestor temeri necunoscute până atunci, ajunse 
fără necazuri pe strada Cossonnerie. Se precipită pe alee, 
închise cu grijă uşa şi sări treptele scării, câte patru o dată. 
Se năpusti în mansarda sa şi, radiind de bucuria care-i 
revenise, anunţă triumfător: 

— Averea, Landry, aduc averea! 

— Lăsaţi-mă să văd, domnule. 

— Priveşte. 

Deschise sacul, îl ridică deasupra mesei şi lăsă să cadă, 
într-o cascadă zgomotoasă, monedele sclipitoare. Era un 
şuvoi de aur. 

— Cât, domnule? se informă Landry Coquenard, cu ochii 
măriţi de uimire. 

— Şapte mii, spuse laconic Valvert, care râdea din toată 
inima de figura scutierului său. 

— Suma este frumuşică. Presupun că este pe primul 
trimestru? 

— Nu presupune nimic tu! ... Nu, aici sunt cinci mii de 
livre pentru a mă echipa şi două mii pentru prima lună. 

— Adică douăzeci şi patru de mii până la sfârşitul anului. 
Pe mutra lui Belzebuth, este apreciabil! 

— Este salariul fix, Landry, fix. Sunt şi gratificaţii în plus. 

— Care se pot ridica la...? 

— La aceeaşi sumă... după spusele contelui d'Albaran. 

Landry Coquenard scoase un şuierat de admiraţie. 

— Alteța Sa, doamna ducesă de Sorrientes face lucrurile 
bine, spuse el. Pentru moment, aveţi dreptate, domnule? 
Este o avere, o adevărată avere, o mare avere. 

Capitolul 15 

Revirimentul. 

A doua zi dimineaţa, Odet de Valvert fu foarte mirat 
văzând că nu încearcă satisfacția pe care era în drept s-o 
aştepte după fericita schimbare survenită în afacerile sale. 
Ce-l deranja oare? N-ar fi ştiut să spună. Ori poate încerca 


să şi-o ascundă. Poate noua avere i se părea atât de 
extraordinară, încât cu greu putea să creadă că o are şi să- 
şi imagineze că ea va dura... Poate... 

Ca şi în ajun, trebui să facă un efort ca să-şi revină. Ca şi în 
ajun, el trebui să caute, într-un dejun stropit din abundență 
cu băutură, puţin din acea veselie, care-i era atât de 
firească şi obişnuită când nu era decât un biet amărât, care- 
l trăgea pe dracu de coadă, fără siguranţa zilei de mâine, 
veselie ce părea să-l părăsească de când averea îi părea 
asigurată. Ca şi în ajun, el luă, dintr-o sticlă de Vouvray 
vechi, acel sentiment zgomotos pe care-l crezu sau se 
prefăcu că-l crede a fi bucurie. 

După ce termină repede dejunul, Valvert mai rămase o oră 
la masă, în faţa unei sticle pe care o goli puţin câte puţin. 
După aceasta, se ridică şi-l avertiză pe Landry Cogquenard: 

— Plec. Mă duc să mă echipez. 

Într-adevăr plecă. Coborând scările, mormăi bine dispus: 

— Cu atât mai rău, fie ce-o fi, plec! Ai fi, desigur, nebun să 
refuzi o situaţie nesperată pentru nişte trăsnăi... În plus, aş 
fi cu ochii şi urechile la pândă. La cel mai mic lucru suspect 
pe care o să-l surprind, o să cer explicaţie. Şi dacă 
explicaţia n-o să mă satisfacă, mă retrag. Gata! 

După ce luă această hotărâre, dintr-odată încetară toate 
ezitările şi tergiversările sale. Chiar îşi regăsi buna 
dispoziţie obişnuită. Seara, când se întoarse acasă, 
cumpărăturile erau făcute şi buna sa dispoziţie se menţinu, 
fără să fie nevoie să şi-o caute în conţinutul unei sticle. 
Odată cu buna dispoziţie îşi regăsi şi pofta de vorbă, 
trăncănind fără încetare, nu spuse un cuvânt despre ducesa 
de Sorrientes, dar vorbi despre Brin de Muguet. Când 
ajungea la acest subiect, nu se sătura să vorbească, aşa 
cum nici Landry Coguenard nu se sătura să asculte. Luni 
dimineaţa, la ora pe care i-o indicase d'Albaran, Valvert se 
prezentă în faţa ducesei de Sorrientes. Cu acea privire 
rapidă şi sigură, care-i era caracteristică, ducesa îl examină 
din creştet până-n tălpi. Arăta, într-adevăr foarte bine în 


costumul său luxos, dar simplu, care-i şedea de minune. Ea 
zâmbi satisfăcută şi-i făcu o primire din cele mai graţioase. 
Chiar ea îl prezentă imediat celor din anturajul său şi el îşi 
luă pe loc serviciul în primire. 

Către ora zece, ieşi. Se grăbi spre Brin de Muguet, care 
înainta zâmbitoare şi graţioasă, cu braţele pline de flori. Fu 
atât de emoţionat, că se opri uluit, fără să observe că-i 
acoperea uşa spre care ea se îndrepta, împiedicând-o astfel 
să intre. 

Şi ea fu la fel de surprinsă că şi el. Cum el îi bara, fără să-şi 
dea seama, intrarea, ea se opri. Nu vru să dea impresia că 
se trage înapoi, mai ales nu vru să aibă aerul unei 
mironosiţe proaste, ingrate şi prost crescute. Şi se întâmplă 
un lucru cu totul neprevăzut de Valvert: ea fu aceea carei 
se adresă prima. Şi cu vocea sa melodioasă, cu surâsul său 
zburdalnic: 

— Eram atât de tulburată ziua trecută, încât nu v-am 
mulţumit cum se cuvine pentru serviciul deosebit pe care 
mi l-aţi făcut. Scuzaţi-mă, domnule şi să nu credeţi că sunt o 
ingrată... 

— Vă rog, doamnă, o întrerupse el cu vioiciune, scoţându- 
şi pălăria, să nu mai vorbim despre asta. Sper că acel 
bădăran, pe care l-am pedepsit cum trebuia, acum vă lasă 
în pace. 

— Pentru moment, da, spuse ea surâzând. Dumneavoastră 
l-aţi bătut măr şi nu mai este în stare să se arate pe stradă. 
— Dacă îndrăzneşte să reînceapă, faceţi-mi onoarea de a 
mă anunţa şi vă spun că va fi pentru ultima dată când acest 
caraghios îşi va permite să fie lipsit de respectul pe care 
fiecare bărbat îl datorează unei femei, făcu el cu căldură. 

Atunci, observă că o împiedică să treacă. Se depărta vioi şi 
se se scuză: 

— Vă cer scuze, stau aici ca o brută şi vă barez drumul de 
trecere. 

— O! Nu este atât de grav şi nu sunt prea grăbită, spuse 
ea. 


Şi începu să râdă, un râs senin, sincer, perlat, puţin 
maliţios. Începu să râdă şi el ca ea, împreună cu ea. Şi cum 
uşa era de-acum degajată şi ea nu se grăbea să treacă, el se 
informă foarte firesc: 

— Deci, dumneavoastră sunteţi cea care împodobeşte casa 
cu flori? 

— Da, de câteva zile, spuse ea cu simplitate. 

Şi explică: 

— Am avut norocul să fiu observată de câtre doamna 
ducesă, când vindeam flori pe stradă. Şi ea mi-a cerut să vin 
în fiecare zi, pe la această oră, să-i aduc câteva flori şi să le 
aranjez în capela sa şi în cabinetul său. 

— Are dreptate, declară Valvert cu convingere. Am văzut 
buchetul dumneavoastră şi am admirat arta cu care erau 
făcute. Nu m-am îndoit deloc că acest florar sunteţi 
dumneavoastră. Deşi ar fi trebuit să mă îndoiesc. 

Fu rândul său să întrebe, poate pentru a evita 
complimentele: 

— Dumneavoastră sunteţi, deci, în serviciul doamnei 
ducese? 

Şi cu o privire maliţioasă îndreptată spre costumul său: 

— De puţin timp? 

— Din dimineaţa aceasta, făcu Valvert, roşind de plăcere, 
căci îi surprinsese privirea. 

— Mă bucur din toată inima pentru dumneavoastră, 
domnule. Aveţi o stăpână incomparabilă, într-adevăr demnă 
de un om de inimă, cum sunteţi dumneavoastră. 

Uşa tocmai se deschisese. Ea îi făcu o reverență graţioasă 
şi intră. Valvert răspunse printr-unul din saluturile cele mai 
respectuoase şi se îndreptă spre strada Saint-Honore, atât 
de fericit, atât de uşor încât i se părea că zboară. Această 
primă conversaţie cu iubita sa fusese, totuşi, destul de 
banala. Nu conta, de-acum primul pas era făcut şi el se 
gândi că era enorm. 

De atunci, el ştiu să se aranjeze ca s-o întâlnească când ea 
sosea sau pleca, sau să fie în cabinet când ea intra acolo. 


Numai că frumoasa florăreasă, cu zâmbetul său zburdalnic, 
se arăta întotdeauna puţin distantă, însă în chipul cel mai 
grațios din lume. Când îl întâlnea şi era singur, totdeauna 
ea avea pregătită o scuză ca să-l părăsească, după ce îi 
zâmbea şi-i făcea o reverență graţioasă. Dacă se afla în 
cabinet, se arăta mai puţin rezervată şi, când se ivea 
prilejul, schimba câteva cuvinte întotdeauna banale cu el. Şi 
asta se explică prin aceea că în cabinet întotdeauna era 
prezentă ducesa. 

Astfel se scurse o săptămână. Vagile bănuieli ale lui Valvert 
dispăruseră sau se atenuaseră. Aşa cum se angajase, de-a 
lungul celor cinci zile, spiritul său fu totdeauna treaz, atent 
la toate, chiar la lucrurile cele mai simple, la cele mai 
banale în aparenţă. Nu descoperi nimic suspect. Viaţa 
ducesei părea să se desfăşoare la lumina zilei, regulată şi 
monotonă, plină de audienţele pe care le acorda 
nenumăraţilor solicitanţi, de rarele vizite pe care le făcea şi 
mai ales de operele de binefacere. În ceea ce priveşte 
serviciul său, era la fel ca acela care ar fi fost la domnul de 
Guise, la prinţul de Conde sau la rege. Chiar mai puţin 
agitat, căci în serviciul prinților, care se agitau mai mult sau 
mai puţin, nu i-ar fi lipsit misiunile, pe când în serviciul 
ducesei era încă în aşteptarea unei asemenea misiuni. 

Bănuielile sale se potoliseră şi prejudecățile vagi împotriva 
stăpânei sale dispăruseră. Încetul cu încetul, fără să se 
observe, deveni, ca şi d'Albaran, un fanatic al ducesei de 
Sorrientes, în serviciul căreia ezitase să intre, în ciuda 
condiţiilor extraordinare ce i se ofereau. 

Acum, această schimbare care se petrecea în el era oare 
fără ştirea ducesei sau rezultatul voinţei acesteia? 

Ducesa nu era femeia ce-şi trădează sentimentele sau 
intenţiile. De foarte mult timp, ea învățase să-şi compună o 
figură impenetrabilă sau care nu lăsa să se vadă decât 
sentimentele ce-i conveneau să se vadă. 

Dacă ne referim la anumite priviri îndreptate, câteodată, 
spre el, nu credem că ne înşelăm dacă spunem că, din 


motive, numai de ea ştiute, urmărea în privinţa sa, precum 
şi în cea a lui Brin de Muguet, fiica lui Concini, un plan bine 
gândit şi executat cu tenacitate calmă care nu putea greşi 
cu nimic şi cu o abilitate ce ţinea de domeniul miraculosului. 

Da, sigur, ea dorise să câştige încrederea şi afecțiunea, 
„fiicei lui Concini”. Şi reuşise pe deplin. De asemenea, 
dorise să câştige încrederea lui Valvert şi încă mai mult, 
devotamentul său: un devotament orb, absolut, care nu se 
dă înapoi de la nici un sacrificiu. Ea nu era acolo, dar simţea 
că în fiecare zi câştigă teren şi că, în curând, el îi va fi 
devotat cu trup şi suflet, un instrument docil în mâinile sale 
autoritare, care să nu vadă şi să nu audă decât ceea ce 
doreşte ea şi care să nu înţeleagă decât ceea ce doreşte ea 
ca el să gândească. Probabil că, voluntar sau inconştient - 
de exemplu ca Brin de Muguet - toată lumea din jurul ei o 
ajuta în sarcina pe care şi-o propusese. 

Şi capodopera, miracolul era că aceasta se îndeplinea fără 
ca Valvert să observe, deşi, împins de nu ştiu ce fel de 
intuiţie misterioasă, el venise cu sufletul plin de suspiciune. 

De ce această femeie enigmatică se comporta astfel şi care 
erau - bune sau rele - adevăratele sale intenţii? La aceasta, 
răspundem că nu vom întârzia s-o vedem la lucru, la lumina 
zilei. Vom fi, atunci, lămuriţi. Pentru moment, să revenim la 
Valvert şi la dragostea sa. 

Capitolul 16 

Declaraţia. 

Încă de la sfârşitul primei săptămâni, de când intrase în 
serviciul ducesei, revirimentul încercat de contele de 
Valvert era atât de deplin, încât el îşi spunea: „Sunt un 
prost şi un nătărău! Nu ştiu ce imagini stupide şi 
răuvoitoare mi s-au cuibărit în cap! Ducesa este cea mai 
loială, cea mai onestă, cea mai bună femeie din lume. Ar fi 
de dorit ca toţi prinții şi prinţesele Franţei să fie la fel ca 
această prinţesă din Spania. S-ar vedea, desigur, mai puţină 
mizerie, s-ar auzi mai puţine blesteme surde în rândul celor 
ce muncesc din greu pentru a câştiga doar atât cât să nu 


moară de foame. Voi sta la ea până la sfârşitul zilelor mele 
pe care le doresc cât mai lungi. Or, fiindcă lucrurile stau 
astfel, de ce să nu culeg bucuria acolo unde-o găsesc: în 
dragostea mea pentru frumoasa Muguette... Ştiu bine că se 
poartă rezervat faţă de mine, dar ce, aşa este rolul unei 
tinere oneste care se respectă! Mă iubeşte? Ei bine, o s-o 
întreb chiar mâine. Fie ce-o fi!” 

A doua zi era duminică. Asta n-o împiedică pe Brin de 
Muguet să vină că şi în celelalte zile, la aceeaşi oră. 

Cu braţele încărcate de flori. Şi desigur că-şi îmbrăcase 
hainele de sărbătoare cu care părea şi mai fermecătoare 
decât de obicei. 

Retras în apartamentul său, Valvert, care era liber în acea 
zi, o pândea de sus de la fereastră. Când o văzu traversând 
curtea pentru a ieşi, cobori în grabă, foarte decis să 
lămurească lucrurile. Ea nu făcu decât patru paşi pe strada 
Saint-Nicaise că Valvert o ajunse din urmă. 

Văzându-l lângă ea, se încruntă puţin, semn de 
nemulţumire la ea. Totuşi, cu politeţea sa obişnuită, cu o 
voce tremurătoare, o imploră: 

— Îmi permiteţi să vă însoțesc până în strada Saint- 
Honore? 

Ea grăbi pasul, spunând în chip de scuză: 

— Scuzaţi-mă, sunt grăbită. 

Şi, distrată, adăugă: 

— Vedeţi, duminică, mă duc la ţară. Sunt singurele ore de 
odihnă şi de bucurie care luminează biata mea existenţă. Şi 
pentru nimic în lume n-aş renunţa sau pur şi simplu să le 
scurtez. 

— Ah! Vă duceţi la ţară? La prieteni, fără îndoială? făcu 
Valvert. 

Ea făcu un gest evaziv şi nu răspunse. De altfel, Valvert nu 
insistă. Cum s-ar spune, el nu vorbi decât pentru a vorbi, 
pentru a se exersa, fără să ştie bine ce spune. Mergeau 
unul lângă altul fără să vorbească. La fiecare pas pe care-l 
făcea, Valvert îşi spunea: 


— Voi vorbi acum. 

Dar nu vorbea. 

Ajunseră în apropierea azilului Quinze-Vingts fără să 
scoată un cuvânt. Deja puteau să vadă trecătorii de pe 
strada Saint-Honor€. Încă puţini paşi şi se vor afla în 
mijlocul acestor trecători. Pentru el era prea târziu. Ea era 
pe punctul de a pleca. Valvert luă o hotărâre eroică: 

— Permiteţi-mi să vă cer o favoare... o mare favoare din 
partea dumneavoastră. 

— Vă rog, spuse ea cu un glas complet schimbat, lăsaţi-mă 
să trec... V-am spus că sunt foarte grăbită. 

Dar el insistă: 

— Vă implor, lăsaţi-mă să vorbesc. Vă jur că n-o să vă rețin 
mult timp. 

— Haideţi, vorbiţi, făcu ea sec. 

El se simţi sugrumat de o spaimă inexprimabilă. Întrevăzu 
cum o catastrofă se abate asupra lui. Totuşi, se angajase 
prea mult pentru a da înapoi. Merse până la capăt. Vorbi. 
Nu-şi reaminti nici un cuvânt din tot ce-şi pregătise mai 
înainte şi spuse cu un glas răguşit, nedesluşit: 

— Vreţi să fiţi soţia mea? 

Era clar că ea se aşteptase la toate, numai la aceste 
cuvinte nu. Şi ca şi cum nu-şi credea urechilor, ea se bâlbâi: 

— Ce spuneţi? ... Repetaţi! 

— Vă iubesc, spuse el cu o blândeţe inexprimabilă, vă 
iubesc de mult timp. Dar singurele cuvinte pe care un 
bărbat onest, ca mine, putea să le spună unei femei oneste, 
ca dumneavoastră, mi-erau interzise din cauza sărăciei. 
Astăzi nu sunt bogat, dar am o situaţie strălucită. Orice s-ar 
întâmpla, vă pot asigura o situaţie demnă de 
dumneavoastră. Astăzi, pot vorbi. Şi iată de ce vă repet: 
vreţi să faceţi din mine muritorul cel mai fericit din lume, 
consimţind să-mi fiţi soţie? 

Când terminase şi ea auzi că el îşi reînnoieşte cererea în 
căsătorie cu un respect şi o sinceritate de care era o 


nelegiuire să te îndoieşti, ea începu să râdă încet, încetişor. 
Şi deodată izbucni în suspine convulsive: 

— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă să plâng de recunoştinţă! ... Aceste 
lacrimi sunt bune, consolează... Sunt lacrimi de bucurie... 

— Cerule atotputernic! Mă iubiţi? ... 

Crudă inconştient, ca toate femeile care nu iubesc, 
răspunse cu sinceritate: 

— Nu... 

Şi fără să observe că el se clătina sub lovitura care-l 
săgeta drept în inimă. 

— Domnule de Valvert, spuse în sfârşit, trebuie să vă cer 
cu umilinţă iertare. 

— Pentru ce, doamne sfinte? 

— Pentru că am crezut că sunteţi un bărbat ca toţi ceilalţi. 
Trebuie să vă mărturisesc că atunci când m-aţi abordat, am 
înţeles foarte bine că dumneavoastră căutaţi ocazia dea vă 
face declaraţia. Găsiţi, fără îndoială, că sunt foarte 
experimentată pentru o tânără. Dar, domnule, gândiţi-vă că 
nimeni nu se jenează de o biată florăreasă ca mine... Altă 
dată n-o să mă mai smulgeţi violenţelor acelui mizerabil! ... 
Nu vă miraţi, deci, că am înţeles. Şi dacă m-am comportat 
atât de rece, neliniştită, rea, era pentru a vă avertiza, căci 
credeam că veţi avea acelaşi limbaj ca toţi ceilalţi. Pentru 
aceasta, pentru această părere proastă pe care am avut-o 
despre dumneavoastră, văr rog să mă iertaţi. 

— Nu mă cunoaşteţi. Puteaţi să credeţi că voi proceda ca 
toţi ceilalţi. 

— Dumneavoastră mă cunoaşteţi şi mai puţin, domnule. Şi 
totuşi nu m-aţi suspectat. Dumneavoastră nu v-aţi spus, 
cum îşi spun, fără îndoială, toţi: cu o fată a străzii nu e 
nevoie să faci „fasoane”. Pentru că dumneavoastră aveţi un 
suflet mai nobil decât mine. Totuşi mă credeam foarte 
mândră. Domnule de Valvert, sunteţi bărbatul cel mai 
galant, cel mai demn de stimă, cel mai demn din toată 
lumea asta de a fiiubit... 


— Dar dumneavoastră nu mă iubiţi, spuse el cu 
amărăciune. Lăsaţi-mă să sper că mai târziu, când mă veţi 
cunoaşte mai bine, veţi consimţi să purtaţi numele meu. 

— Acum vă cunosc, făcu ea, clătinând din capul său 
încântător. Chiar dacă v-aş fi iubit, v-aş fi spus: nu, nu pot să 
fiu soţia dumneavoastră. 

— De ce? 

— Haideţi, doar ştiţi bine: oare nobilul conte de Valvert 
poate să se căsătorească cu o fată ca mine? 

— Nu sunteţi o femeie cinstită? 

— Da, da, spuse ea, revenindu-şi cu mândrie şi vă asigur 
că nu este un merit neînsemnat din partea mea. Dar un 
gentilom, un bărbat cu rangul vostru nu se căsătoreşte cu o 
florăreasă de pe stradă, cu o Brin de Muguet, cu o 
Muguette, nume pe care mi le-a dat mulţimea. 

— Fleacuri! Dacă aţi şti ce puţin mă interesează aceste 
nerozii! 

— Mai târziu poate veţi găsi o tânără nobilă cu adevărat 
demnă de voi. Atunci veţi râde de veleităţile dumneavoastră 
de acum. 

— Vă înşelaţi, făcu el cu un ton sfâşietor, această inimă, 
care vi s-a dăruit, niciodată nu o va lua de la capăt. Dacă nu 
mă vreţi, niciodată nu mă voi căsători cu altcineva, 
niciodată nu voi iubi pe altcineva. Vă voi păstra amintirea în 
fundul sufletului meu până ce domnul Dumnezeu mă va 
chema la El... ceea ce nu se va întâmpla deloc târziu. 

Ea tresări. Tonul cu care vorbise nu-i lăsa nici o îndoială. 

„El spune adevărul, strigă în sinea ei, este capabil să 
moară! ... totuşi nu pot să mă căsătoresc cu el! Nu, nu pot 
s-o fac... Nu trebuie.” 

Şi cu voce tare, cu o delicată blândeţe: 

— Mă veţi uita, spuse ea. Trebuie, de altfel... Fie, e mai 
bine să vă spun: nu sunt liberă. 

— Nu sunteţi liberă! se bâlbâi el, sunteţi măritată? 

Privindu-l cu sinceritate în faţă, drept în adâncul ochilor: 


— Nu sunt liberă. Dar dacă poate fi o consolare pentru voi, 
vă jur pe sănătatea mea că nu sunt mai liberă pentru alţii 
decât pentru dumneavoastră. Vă jur că nu mă voi căsători 
niciodată... Că niciodată nu mă va avea cineva. Adio, 
domnule de Valvert. În trista mea existenţă, momentele de 
bucurie au fost foarte rare. Vă asigur că le pot număra. Vă 
datorez unul din cele mai pure şi fericite momente. Nu-l voi 
uita niciodată. 

Îi zâmbi afectuos, puţin trist şi, profitând de confuzia lui, 
plecă cu pas vioi şi uşor spre strada Saint-Honor€. 

Capitolul 17 

Încotro mergea mica florăreasă. 

Valvert rămase țintuit locului, pietrificat, zdrobit, privind-o 
cum se depărtează, cu ochii lipsiţi de expresie, îşi spuse: 
„Nu este liberă! ... Nu este liberă! ... Ce poate să însemneze 
asta? ... Şi de ce nu este liberă... căci nu este măritată... 
căci nu iubeşte pe nimeni. Doar ea mi-a spus. Şi pentru că a 
spus, aşa trebuie să fie, căci un copil loial şi pur ca ea nu 
minte... Şi n-a minţit mai mult când a spus că dacă ar fi să 
iubească pe cineva, acela aş fi eu... Nu, n-a minţit. Simt şi 
eu că până la sfârşit m-ar fi iubit... Atunci ce poate fi? De ce 
nu este liberă, de ce? ... Cerule! Trebuie să aflu ce se 
ascunde aici şi voi afla! ...” 

Porni ca un nebun spre strada Saint-Honore. Nu-i fu greu 
s-o ajungă din urmă pe Brin de Muguet pe care voia s-o 
urmărească. 

Brin de Muguet se îndreptă drept la ţintă, fără să încerce 
nici un ocol pe care-l făcea de obicei pentru a scăpa de cei 
ce-ar fi putut s-o urmărească. 

Nu fu singurul care remarcă acest lucru. Un alt urmăritor 
cu faţa ascunsă în manta, căruia nu-i dăduse nici o atenţie, 
dar care îl observase foarte bine şi se păzea şi de conte şi 
de tânără, făcu aceeaşi remarcă ce dovedea că n-o urmărea 
pentru prima dată. Şi acest urmăritor era Stocco. 

De ce oare graţioasa fată îşi neglija, în acea zi, 
preocupările obişnuite? Fără să se ascundă merse până în 


strada l'Arbre-Sec, pe care o parcurse. Luând-o la stânga, 
ajunse în piaţa Trois-Mairies, piaţa care se afla la intrarea 
pe Pont-Neuf şi care se unea, mai departe, cu străzile 
Monnaie şi Pont-Neuf. 

Intră într-un cabaret. După câteva minute ieşi. Şedea pe 
spinarea unui frumos măgăruş gri, cu picioarele în echilibru 
pe o scândurică. De grumazul măgăruşului atârna un coş. 

— Hai, Grison, hai, străduieşte-te să mergi la trap, căci am 
întârziat foarte mult. 

Grison îşi ciuli urechile lungi, îşi agită coada şi porni la 
trap. Singur, fără să fie condus, el porni pe Pont-Neuf. Ştia, 
desigur, unde mergea. 

În spatele măgăruşului, cufundat în reflecţii sumbre, 
Valvert grăbi pasul şi-şi continuă urmărirea. 

În spatele lui, fără să fie observat, se strecura, cu 
priceperea tăcută a unei vulpi, Stocco. 

La dreapta şi la stânga, drumul era mărginit de câmpii cu 
trandafiri. 

Pe panta unei coline se afla un cătun foarte mic, dar 
încântător care, ascuns cum era printre trandafiri, îşi 
merita pe drept numele: Fontenay-aux-Roses. La intrarea în 
acest cătun, una dintre primele case era curăţică, cochetă, 
cu cel mai vesel aspect. 

Chiar în faţa porţii cu grilaj de şipci a acestui încântător 
cuib de flori parfumate se opri măgăruşul singur şi-şi 
anunţă prezenţa cu răgete vesele şi prelungite. 

În căsuţă cineva stătea la pândă. Chiar înainte să se audă 
răgetele sale, o femeie de cincizeci de ani se repezi spre 
poartă şi o deschise, spunând: 

— Iată-vă, în sfârşit! Ce târziu aţi venit astăzi! Ştiţi, 
începusem să mă neliniştesc. 

— Nu este deloc vina mea, se scuză Brin de Muguet. O să 
vă povestesc despre asta, maică Perrine. 

— Bine! Principalul este că sunteţi aici, sănătoasă, 
mulţumesc lui Dumnezeu! răspunse maica Perrine. 


Şi prinzând fata în braţele sale viguroase, o ridică ca pe un 
fulg şi o puse încetişor în picioare. Şi cum femeia de treabă 
deja scotocea în coş, scoțând pachetul despre care am mai 
vorbit, ea o sfătui: 

— Încetişor, maică Perrine, încetişor. Înăuntru sunt 
dulciuri şi lucruri fragile pentru fetiţa mea Lodse. 

Mama sa! 

— Aţi putea, totuşi, să vă gândiţi puţin şi la 
dumneavoastră. Tot ce câştigaţi cheltuiţi pentru Lodsette... 
fără a mai socoti ceea ce-mi daţi mie, întotdeauna pentru 
ea! 

— Este fiica mea! repetă Brin de Muguet cu o gravitate 
neaşteptată. Şi nu vreau ca ea să aibă o copilărie tristă, fără 
mângâieri, aşa cum a fost a mea. 

Capitolul 18 

Mama Muguetite. 

Ele intrară şi mama Perrine închise poarta în spatele ei. 
Valvert se opri chiar în faţa acestei porţi. Norocul făcu să fie 
ascuns de un gard viu, fără de care cele două femei, care 
erau încă în grădină, l-ar fi putut observa. El era livid. 
Picioarele îi tremurau. 

„Fiica sa! ... Deci, ea are o fiică? Asta a vrut să spună când 
mă asigura că nu este liberă! ... O fiică! Are o fiică! Şi 
pretinde că nu este măritată! Oh! Ce să cred? Ea, puritatea 
întruchipată, a avut un amant! Haida-de, este imposibil! ... 
Nu am auzit bine, nu am înţeles! ...” 

Chiar în acel moment, de cealaltă parte a gardului, Brin de 
Muguet se interesa: 

— Unde-mi este fiica, Lodse? Cum se face că nu m-a 
întâmpinat? 

Valvert asculta. Fără îndoială că sfârşi prin a se convinge 
că înţelesese greşit, căci fu zdrobit când auzi pe cea pe 
care-o iubea, repetând aceste cuvinte: „Fiica mea, Lodse”, 
care răsunau în sufletul său ca o lovitură de trăsnet Văzu pe 
cele două femei cum se îndreptau spre grădina din spate. 
Maşinal, dădu la o parte gardul viu. Voia să vadă, să audă. 


Un copil de aproape cinci ani se juca trist în fundul 
grădinii. Era frumoasă ca un vis, îmbrăcată nu ca o fată din 
popor, ci luxos, elegant, ca o fată din burghezia bogată. Se 
vedea bine că nimic nu era prea bogat, prea frumos pentru 
ea. 

— Lodse! o chemă încetişor Muguette, mica mea Lodsette! 

Copilul se ridică dintr-o săritură. Scoase un strigăt 
pasionat, care rezuma întreaga sa afecţiune: 

— Mamă Muguette! ... 

Şi plecă fugind cât o ţineau picioruşele şi se aruncă în 
braţele întinse ale tinerei, o strânse nervos cu micuţele sale 
braţe, acoperind-o de sărutări şi repetând: 

— Mamă Muguette! ... Eşti tu! ... Ai venit! ... frumoasa 
mea mamă Muguette! ... 

— Fata mea, murmura Muguette încântată, devorând-o cu 
sărutările, micuța mea dragă! ... Frumoasa mea, micuța 
mea Lodsette! ... O! O iubeşti mult pe mămica ta Muguette? 
Să văd puţin, comoara mea, cum o iubeşti pe mămica ta. 

Şi copilul, cuprinzând cu braţele sale albe gâtul tinerei, îşi 
frecă uşurel obrazul de al ei şi îmbrăţişând-o cu ardoare, 
spuse: 

— O iubesc din toată inima pe bună mea mamă Muguette. 

lată ce văzu şi auzi Valvert, stând la pândă de cealaltă 
parte a gardului viu. Nu se simţi în stare să vadă şi să audă 
mai mult. Plecă, se afundă, împleticindu-se ca un om beat, 
lovindu-se de arbori şi tufişuri, drept în faţă, fără să ştie în 
ce parte merge. Dar, dacă ar fi stat mai mult timp, iată ce-ar 
fi auzit: 

După primele efuziuni cu copilul, cele două femei se 
aşezară pe o bancă rustică ce se afla acolo. Micuța Lodse se 
aţeză între genunchii celei pe care o numea „mama 
Muguette”. 

— Priveşte ce lucruri frumoase ţi-am adus, spuse 
Muguette copilei. 

Maica Perrine desfăcu pachetul adus de tânără. Aceasta 
scoase de acolo prăjiturele, drajeuri, o mulţime de dulciuri 


şi jucării, multe jucărioare. Aceste minunăţii o făcură pe 
fetiţă să tropăie de bucurie. Având o fire foarte iubitoare, 
fetiţa îşi mărturisea recunoştinţa strângând-o cu pasiune pe 
mămica sa şi sărutând-o pe gură şi mai pasionat. 

Maica Perrine remarcă: 

— N-o să vă părăsească nici o clipă toată ziua. O! Ea vă 
iubeşte mult. 

— Niciodată n-o să mă iubească prea mult, zâmbi 
Muguette emoţionată. Nu trăiesc decât pentru ea. Ştiţi, 
maică Perrine, că pentru ea, nu mai târziu de dimineaţa 
asta, am respins un gentilom viteaz şi demn care mă voia de 
soţie. 

— Un gentilom! 

— Un conte, maică Perrine, un conte. 

— Şi aţi refuzat? ... Pentru ea?.... 

Muguette făcu un semn că da, zâmbind. Maica Perrine o 
examină cu atenţie. Nu părea să încerce nici durere, nici 
regret. Nu-i lipsea fineţea bravei maici Perrine. Ea observă 
foarte bine indiferența liniştită a tinerei. 

O sondă: 

— Tânăr, acest conte? 

— Nu mai mult de douăzeci de ani. 

— Şi nu-l iubiţi? 

Punându-i această întrebare cu un aer indiferent ţăranca 
robustă o observă pe tânără cu coada ochiului. Aceasta 
răspunse foarte simplu: 

— Nu. Nu-l iubesc. 

Şi gânditoare: 

— Totuşi nimeni nu-mi pare mai demn de a fi iubit decât 
acest tânăr conte de Valvert... El se numeşte Valvert... Odet 
de Valvert... Odet. 

— Este un nume frumos, făcu maica Perrine în ochii căreia 
se aprinse o scânteie maliţioasă. 

— Nu-i aşa? spuse cu naivitate Muguette. Nu am remarcat 
niciodată cum acest nume, Odet, sună în acelaşi timp şi 
proaspăt şi blând. 


— Da, făcu maica Perrine cu aerul cel mai serios, în timp 
ce privirea sa deveni, din ce în ce mai vioaie, vine 
întotdeauna o clipă când faci descoperiri ce te surprind. Şi 
spuneţi că este demn de a fi iubit, acest brav gentilom? 

— Dacă aş putea iubi, el ar fi acela pe care l-aş iubi, 
mărturisi cu sinceritate Brin de Muguet. Şi dacă aţi şti cât 
este de viteaz şi de cutezător, în ciuda înfăţişării sale blânde 
şi timide, şi puternic, oh, atât de puternic, deşi are o alură 
de tânăr galant. 

Povesti pe scurt, dar cu cât entuziasm, isprăvile lui Valvert: 
Landry Coquenard smuls armatei lui Concini, regele salvat 
de la moarte sigură, corecţia magistrală aplicată lui 
Rospignac şi locotenenţilor săi. Nimic nu uită. 

— Isuse! se minună maica Perrine, dar este un om curajos 
acest domn gentilom! Şi spuneţi că nu-l iubiţi? 

Şi cum tânăra repeta încă nu, cu capul: 

— Bine, bine, nu am nici o grijă: asta va veni. 

Şi cu un râs jovial maliţios: 

— Poate că a venit deja fără să bănuiţi. 

— Ce? Se sperie Muguette. Ce va veni, ce a venit deja fără 
ca să bănuiesc? 

— Că o să-l iubiţi, bineînţeles! 

— Va fi o mare nefericire, suspină Muguette. 

— De ce? protestă bună femeie, din cauza micuţei Lodse? 

Şi dojenitoare: 

— Ce sens are să te sacrifici astfel pentru un copil care nu 
vă este nimic! Lodsette, în fond, nu este fiica voastră. 

— Este adevărat. Dar o iubesc ca şi cum ar fi fiică mea cu 
adevărat. Şi am adoptat-o. 

— Gândiţi-vă că acest copil poate are un tată şi o mamă 
care-o caută. Cine vă spune că într-o zi ei n-o vor găsi. În 
acea zi, vor veni să-şi ceară copilul. Ei bine, ce veţi face? 
Spuneţi-mi, să văd: ce veţi face? 

— Sigur că va trebui să le-o dau. Ar fi o crimă să nu daiun 
copil mamei sale care plânge după el. 


Micuța Lodse părea absorbită cu totul de joc şi că nu dă 
nici cea mai mică atenţie celor spuse de cele două femei. 
Totuşi, deodată ea se ridică, se aruncă cu impetuozitatea-i 
obişnuită în braţele lui Muguette mirată şi cu un glas gata 
să izbucnească în plâns: 

— Vreau să rămân cu tine, întotdeauna, spuse ea. Nu 
vreau să mă duc la părinţii mei. Nu-i cunosc. Sunt răi şi îi 
detest. 

— Vai! Micuța mea, gemu Muguette gata să plângă şi ea, 
ei sunt stăpânii şi noi trebuie să ne înclinăm în faţa voinţei 
lor. 

La început, copilul nu răspunse. Dunga verticală care-i 
brăzda micuța frunte atât de pură arăta că ea reflectează. 
Micul creier de copil lucra. La ce putea să se gândească 
acest mic înger blond? 

— Mamă Muguette, dacă ai vrea... eu ştiu un mijloc să 
rămânem pentru totdeauna împreună. 

— Ce mijloc, micuța mea? 

Copila păru că se reculege şi foarte gravă: 

— Iată, spuse ea. ÎI ştii bine pe Odet? 

— Odet, se sufocă Muguette. Care Odet? 

— Odet despre care vorbeai cu maica Perrine chiar 
acum... 

Şi izbucnind: 

— Îl iubesc mult pe Odet! ... Îl iubesc din toată inima! 

— Dar tu nu-l cunoşti! strigă Muguette. 

— Lodse iubeşte pe toţi care-o iubesc pe mama Muguette. 
Îl iubesc foarte mult şi pentru că te-a apărat... Atunci, uite: 
pentru că te iubeşte şi vrea ca tu să fii soţia lui, tu nu ai 
decât să spui da. Atunci eu aş fi fiica sa. Atunci, el, care este 
atât de puternic, atât de puternic, va şti bine să ne apere pe 
amândouă. Atunci, nimeni nu va putea să ne despartă. Tu 
nu vei fi singură, părăsită. Nu vei mai plânge. Vezi cât de 
simplu este. Spune da, mamă Muguette, spune da, te 
implor. 


— Ah! Îngeraşul drag al bunului Dumnezeu! izbucni maica 
Perrine, ea a fost aceea care a găsit adevărata cale, ea! 
Ascultaţi aici, domnişoară, ascultați glasul inocenţei care 
vorbeşte prin gura ei! 

— Ah! se apără Muguette, dacă vă puneţi toţi împotriva 
mea! ... 

— Nu există altă cale. Copila, inspirată de către 
Dumnezeu, a văzut lucrurile aşa cum trebuie să fie. Acest 
conte de Valvert este o inimă vitează. Va adopta copilă, care 
va găsi în el un apărător. 

— Admiţând că mă veţi face să-mi schimb hotărârea, acum 
este prea târziu. Am fost atât de netă, de categorică, în 
dimineaţa asta, încât niciodată domnul de Valvert nu-şi va 
reînnoi cererea. Nu vreţi totuşi, ca eu să alerg, acum, după 
el? 

— Fiţi liniştită, zâmbi maliţios maica Perrine, nu veţi fi 
nevoită să ajungeţi acolo. Vă spun eu, că elva reveni. 
Atunci, în loc să-l respingeţi aşa cum aţi făcut, spuneţi-i cu 
sinceritate ce este cu micuța dumneavoastră Lodsette. Dacă 
este un om de inimă, aşa cum îl cred, va fi foarte fericit să 
adopte copilul din dragoste pentru dumneavoastră. 

Muguette nu părea prea convinsă. Atunci, micuța Lodse 
care asculta cu aerul său grav şi gânditor, veni în ajutorul 
bătrânei. Îmbrăţişând-o cu tandreţe pe Muguette, cu glasul 
său calin, îi rugă: 

— Spune da, mamă Muguette, spune da. 

— Ei bine, făcu Brin de Muguete învinsă, pentru tine, 
dragă micuță, voi spune da. 

— Ce fericire! strigă Lodse, bătând cu bucurie din mânuţe. 

Şi maica Perrine, cu surâsul său maliţios, încheie: 

— Veţi vedea că acest sacrificiu va fi cu adevărat mai 
agreabil şi mai avantajos decât acela pe care aţi avut ideea 
bizară să-l îndepliniţi. 

lată ce ar fi auzit Valvert, dacă ar fi avut forţa şi curajul să 
rămână puţin mai mult la pândă, în spatele gardului viu. 

Capitolul 19 


Abandonată. 

Dar Valvert plecase, aşa cum am spus şi chiar la el vom 
reveni. 

El nu ştiu niciodată cum reuşise să revină la Paris şi ce 
făcu acolo restul zilei şi al serii. 

Se regăsi la el acasă, pe strada Cossonerie, către miezul 
nopţii. Instinctul l-a adus, fără îndoială, acolo. Landry 
Coguenard se culcase de mult timp şi dormea ca un prea 
fericit. Valvert nu-l trezi. Se lăsă să cadă greu în micul 
fotoliu din apartamentul său şi, frânt de oboseală cum era, 
până la urmă se cufundă într-un somn greu, agitat. 

Acolo îl găsi Landry Coguenard, a doua zi dimineaţă şi, 
foarte neliniştit, îl trezi. Cu toate întrebările puse şi 
şmecheriile folosite pentru a-şi face stăpânul să vorbească 
nu reuşi să-i deschidă gura. 

Valvert se spălă pe faţă şi plecă, lăsându-l pe Landry 
Coquenard cu totul zăpăcit şi din ce în ce mai neliniştit. Se 
duse să-şi ia serviciul pe lângă ducesa de Sorrientes. În 
timpul celor două zile, îşi îndeplini acest serviciu pur şi 
simplu maşinal, fără ca cineva din anturajul lui să observe 
criza teribilă prin care trecea. Ducesă remarcă faptul că 
este foarte palid. Dar la întrebarea binevoitoare pe care i-o 
puse, el răspunse cu un ton foarte firesc că nu se simţea 
bine. Şi aceasta fu totul. 

În timpul acestor două zile, el nu se mişcă din imobilul 
Sorrientes, unde îţi lua masa ţi se culca. Adică se aşeza la 
masă, bea mult, dar abia atingea, fără poftă, felurile 
apetisante care i se serveau: se plimba cu paşi furioşi în 
apartamentul său şi, când la revărsatul zorilor, se simţea 
extenuat, se arunca cu totul îmbrăcat pe pat şi dormea 
două ore. În timpul acestor două zile, el evită cu grijă s-o 
întâlnească pe Muguette, care venea cu regularitate, la ora 
obişnuită, să aducă flori ducesei. 

Şi ajunse, în starea în care se afla, să nu mai poată gândi: 
Muguette dorea să-l vadă, să-i vorbească cu atât mai multă 
ardoare, cu cât înţelegea bine că fuge de ea. 


În a treia zi, care era o miercuri, el ieşi în clipa în care 
tânăra tocmai ieşea şi ea. În cursul acestor trei zile cât 
reflectă asupra celor ce avea de făcut, el reuşi să ia o 
hotărâre decisivă. Într-adevăr, cu un pas foarte hotărât se 
duse să se ascundă într-un intrând din apropierea azilului 
Quinze-Vingt. 

Şi aşteptă. 

Muguette ieşi. Era foarte tristă, în timpul acestor trei zile, 
nu încetă să se gândească la Valvert. Fu foarte surprinsă şi 
bucuroasă să vadă că, dintr-o dată, apare în faţa ei. Bucuria 
să se stinse imediat, văzând ravagiile îngrozitoare, făcute 
de aceste trei zile, în fizionomia lui. 

— Ah, Dumnezeule! 

— Mă găsiţi foarte schimbat, spuse el cu înfrigurare. 
Mulţumesc lui Dumnezeu, am suferit mult... atât de mult 
încât mă întreb şi acum cum se face că mai sunt în viaţă. Nu 
înţelegeţi? Veţi înţelege. V-am urmărit duminică. Da, v-am 
urmărit până la Fontenay-aux-Roses... Am auzit totul... am 
văzut... am văzut-o pe micuța Lodse. 

Ea deveni lividă. Se uită la el cu ochii măriţi de spaimă: 

— Ei bine, acum ştiţi... acum ştiţi că n-am minţit când v-am 
spus că nu sunt liberă. 

— Nu mi-aţi spus tot adevărul, făcu el cu blândeţe. 

Şi, cum era emoţionată fără voia ei, schiţă un gest de 
protest. 

— Să trecem peste asta, reluă el voios, nu v-am oprit 
pentru a vă adresa reproşuri. Vreau să vă spun simplu: am 
văzut-o pe micuța Lodse... Este adorabilă această copilă. Şi 
înţeleg că o iubiţi. Îi trebuie un tată acestei mici făpturi. 
Trebuie să aibă un tată, ca toată lumea. Dar acest tată este 
mort sau trăieşte? Trebuie s-o ştiţi... 

— Nu ştiu nimic, spuse ea, fixându-l cu strălucirea ochilor 
săi mari. 

El oftă cu greutate şi fu ca un horcăit sfâşietor. Lăsă să 
treacă un timp şi încheie, ca şi cum s-ar fi grăbit ca să 
termine: 


— Atunci... dacă vreţi... voi fi eu tatăl copilului! Cererea în 
căsătorie o reînnoiesc. Acceptaţi, dacă nu pentru mine, 
atunci pentru copil. 

Ea nu răspunse imediat. Emoţionată, tulburată până-n 
adâncul sufletului său, fu incapabilă, în acel moment, să 
pronunţe vreun cuvânt. 

El crezu că nu reuşise s-o convingă. Tremura: 

— Refuzaţi? ... Deci vă produc oroare? ... Dacă aşa este 
spuneţi-o deschis. Părăsindu-vă, vă jur că îmi voi străpunge 
de-a dreptul inima cu această spadă... astfel, veţi scăpa de 
mine şi de neplăcerile pe care vi le-am produs. 

Ea înţelese că el va face aşa cum a spus, poate chiar sub 
ochii ei, căci el trăsese sabia pe jumătate din teacă. 

Scoase un strigăt de spaimă nebună, care era în acelaşi 
timp, o mărturisire. 

— Odet! ... 

Şi se aruncă asupra lui, îl strânse bine de braţ, împingând 
blestemata sabie la fundul tecii şi, cum se mai temea de 
teribilul gest sinucigaş, îi prinse mâna dreaptă cu 
amândouă mâinile, o strânse convulsiv, o ţinu prizonieră, 
imobilizată. El o lăsă, neînţelegând încă. Atunci ea vorbi cu 
o voce tremurătoare, blândă, ah, atât de blândă, încât el mii 
ta până în adâncul fiinţei sale. 

— Cât de mult greşiţi! ... Cum aţi putut crede? ... Odet, 
Lodse nu este fiica mea... Lodse este o fetiţă pierdută, 
furată poate, pe care am adoptat-o şi de care mă simt atât 
de puternic ataşată, încât n-aş iubi-o mai mult chiar dacă ar 
fi fiica mea. Este purul adevăr. 

— Este posibil? 

— Să mă trăsnească, dacă mint! ... 

Ea se ţinea dreaptă, puţin palidă, zâmbind blând în ciuda 
emoţiei sale. El nu se îndoi şi înţelese, în sfârşit, ceea ce 
spunea atitudinea ei atât de clar. Bucuria se vărsa asupra 
lui ca o cascadă puternică. Apoi, înclină capul ruşinat: 

— Iertare! ... Ah, iertare! ... 


Ea se aplecă asupra lui şi cu o atingere foarte uşoară, 
totuşi irezistibilă, îl ridică spunând: 

— Nu am de ce să vă iert. loată lumea ar fi crezut ca 
dumneavoastră. Nu am avut dreptate şi eu sunt aceea care 
trebuie să vă cer iertare pentru neajunsurile ce le-aţi avut 
din cauza prostiei mele şi a lipsei mele de sinceritate. 

— Ah! Ce bună sunteţi! ... Şi cât vă ador! 

— Acum, spuse ea, regăsindu-şi zâmbetul zburdalnic, 
trebuie să ştiţi tot... Tot ceea ce ştiu despre mine însămi şi 
despre Lodse. Şi ştiu atât de puţine lucruri, încât aş putea 
repede să vă spun totul. 

Se reculese o clipă. El prinse curaj. La rândul său îi luă 
mâna, pe care abia o atinse într-un sărut respectuos şi, 
reţinând-o între mâinile sale fără ca ea să se gândească să 
şi-o retragă: 

— Vă ascult, spuse el cu un ton plin de profundă tandreţe. 

— Cine sunt? începu ea. Unde m-am născut? Cine sunt 
părinţii mei şi dacă ei mai trăiesc? Nu ştiu nimic despre 
toate acestea. De când îmi amintesc, mă văd sub autoritatea 
unei femei, care se numea La Gorelle şi care avea grijă să- 
mi reamintească, în fiecare clipă, că eram o fată 
abandonată pe care o ţinea din caritate. În acea vreme, 
părea să am un nume de botez, ca toată lumea, pe care La 
Gorelle îl ştia şi mă chema astfel, din când în când. Care era 
acel nume? Cred că dacă l-aş auzi, l-aş recunoaşte. Dar e 
atât de mult timp de atunci şi l-am auzit atât de puţin, încât 
singură n-am putut niciodată să-l regăsesc, căci mult timp 
am tot încercat să-l regăsesc. Până la urmă am renunţat. La 
Gorelle care trebuie că avea motivele sale pentru asta, mi-a 
dat foarte repede un alt nume. Mai întâi, mă chema „Fata 
abandonată”. Apoi, găsind fără îndoială acest nume prea 
lung, mă numi foarte simplu „abandonată”. Când eram 
foarte mică, ea mă lua în braţe, pe jumătate goală şi 
mergea să cerşească. Şi mă ciupea până la sânge pentru a 
mă face să plâng, pentru că lacrimile unui copil provoacă 


compasiune sufletelor caritabile, care se arată mai 
generoase. 

— Cotoroanţă ticăloasă! bombăni Valvert indignat. 

— Mai târziu, la trei sau patru ani, cum ei nu-i plăcea să se 
expună intemperiilor, mă trimitea să cerşesc complet 
singură. Apoi, cam la şapte sau opt ani, ea mă trimitea pe 
câmp să culeg flori sălbatice pentru a le vinde. Astfel am 
învăţat meseria mea de florăreasă. Nu cunosc decât o 
singură faptă bună la activul acestei femei, probabil că mai 
avea vreun interes, pe care nu-l ştiam, determinând-o la 
aceasta: nu m-a lipsit de o anumită instruire, m-a învăţat să 
citesc şi să scriu. Abandon, mizerie, muncă îndârjită, 
depăşind puterile unui copil, privaţiuni şi lovituri grele, iată 
în câteva cuvinte întreaga mea viaţă şi aş fi putut foarte 
bine să nu vă fi povestit mai multe. 

— Ah! Maimuţă execrabilă, scroafă detestabilă! ... Dacă aş 
prinde-o pe asta! ... se înfurie Valvert strângând pumnii. 

— Aş! făcu ea cu un zâmbet răutăcios, toate astea sunt 
acum departe. Ascultaţi istoria micii mele Lodse. 

— Ascult, zâmbi Valvert, nici nu puteţi să credeţi cu cât 
interes pasionat. 

El spunea adevărul. Se interesă cu entuziasm de tot ce-i 
spunea ea. [i acest interes trecu ţi asupra micii Lodse. De 
ce? Pentru că din prima clipă, imediat ce află din gura 
iubitei sale că Lodse este un copil pierdut, furat poate, se 
gândi inevitabil la vărul său Jehan de Pardaillan şi la fiica sa 
Lodse care-i fusese furată. Îşi spuse: 

— Dacă, totuşi, este ea!.... 

Fără să bănuiască interesul deosebit, care-l făcuse atât de 
atent, ea îşi reluă povestea: 

— Într-un oraş mare din sud la Marsilia, am trăit până la 
vârsta de doisprezece ani. În această perioadă, La Gorelle 
plecă. Cum se cuvenea, m-a luat cu ea. Să mergem la Paris, 
mi-a spus ea. Ne trebui un an ca să ajungem acolo, căci ea 
nu părea prea grăbită. Acum patru ani am ajuns. Nu ştiu ce 
a făcut La Gorelle. Dar îmi amintesc că începând cu prima 


săptămână a sosirii noastre, am văzut-o întorcându-se, într- 
O zi, cu o pungă mare plină cu monede de aur, pe care 
începu să le numere în faţa mea. Bucuria ei atât de marea 
făcut să uite că se află în faţa mea. Merse mai departe, într- 
un moment de expansiune, ea îmi mărturisi că, dacă o 
anumită afacere ce necesită plecarea sa imediată ar reuşi 
cum spera, ea va câştiga două pungi asemănătoare. Chiar a 
doua zi plecă, într-adevăr. N-aş şti să vă spun unde a plecat, 
nici ce-a făcut, dat fiind că m-a lăsat la Paris, sub 
supravegherea unei cotoroanţe ca şi ea. După o lună, 
reveni, la căderea nopţii. inea un pachet ascuns sub 
pelerină. După ce zăvori poarta, ea scoase pachetul, care 
conţinea un copil. Era Lodse. 

— Şi spuneţi, o întrebă Valvert, că asta se întâmpla acum 
patru ani? 

— Da. 

— Sunteţi sigură? 

— Vai, într-adevăr. 

— În ce lună a anului? 

— În luna august. 

— Puteţi să precizaţi anume când în luna august? 

— Fără greşeală. La Gorelle se întoarse într-o zi de 
sărbătoare când băteau clopotele, ziua sfintei Maria. 

— La 15 august, prin urmare, făcu Valvert care tresărise 
de mai multe ori în faţa preciziei răspunsurilor ei. 

În faţa acestor întrebări, ea se nelinişti: 

— De ce mă întrebaţi acestea? 

— Vă voi spune imediat, răspunse Valvert, asigurând-o cu 
un zâmbet. Continuaţi, vă rog. 

— Începând de a doua zi dimineaţa, la deschiderea 
porţilor oraşului, noi luarăm din nou drumul sudului. 
Gorelle ducea copilul ascuns sub pelerină. De la un început, 
ea nu avu o altă grijă decât să se depărteze de oraş, cât mai 
repede posibil. Mergeam, deci, întreaga săptămână, 
oprindu-ne numai exact timpul necesar pentru a ne reface 
forţele. După aceasta, ea consideră, fără îndoială, că s-a 


depărtat destul de mult şi se opri. A trebuit să-mi reiau 
lucrul care fusese întrerupt atât cât durase acest marş 
forţat. Trebuie să vă spun că Lodse avea aproape un an 
când a adus-o La Gorelle. Ea nu mai era în scutece, ci purta 
veţminte grosolane, uzate. De asemenea, trebuie să vă spun 
că La Gorelle mi-a dat să duc, printre altele, un pachet 
sfătuindu-mă să nu-l pierd, dat fiind că reprezenta bani 
pentru ea. Ştiam ce m-ar fi costat, dacă aş fi avut 
nefericirea să pierd acest pachet. Deci eram atentă. Dar, 
într-o zi, am avut curiozitatea să văd ce conţine acel pachet 
preţios şi l-am desfăcut. Conţinea veşminte de copil, dintre 
cele mai frumoase, dintre cele mai luxoase ce se pot vedea. 
Înţelesei că erau veşmintele Lodsei. Lodse era dintr-o 
familie nobilă şi bogată, dat fiind că toate piesele 
îmbrăcăminţii sale aveau brodată o coroană. Din instinct, 
fără să fi luat o decizie şi fără să mă gândesc la urmările 
neplăcute pe care acel gest l-ar fi avut pentru mine, am 
furat una din aceste piese: o boneţică ornată cu dantele 
preţioase. 

— Pe care aţi păstrat-o, aşa cum ar fi trebuit? 

— Cu mare grijă, puteţi crede. Într-o zi poate îi va folosi să 
fie recunoscută de către ai săi. 

— Şi cum este această coroană brodată? 

— O coroană de marchiz, da... Am aflat-o mai târziu. 

— Ar reieşi că Loise este fiica unui marchiz? exultă Valvert. 

— Nu mă îndoiesc de asta. 

— Apoi? Apoi? făcu cu aviditate Valvert. 

— Nu este nevoie să vă mai spun că, lipsită cu totul de 
afecţiune, am început s-o ador pe micuță. Ea era atât de 
mică, de frumoasă şi nefericită, bietul îngeraş! Lia rândul 
său şi ea simţi imediat că nu mă avea în lumea asta decât pe 
mine, nici un alt refugiu decât la mine şi, de aceea, asupra 
mea şi-a revărsat întreaga afecţiune. Gândiţi-vă, că eram în 
culmea fericirii! Nu mai eram singură pe pământ. Aveam pe 
cineva care mă iubea, pe mine, Abandonată, aşa cum îmi 
spunea La Gorelle. Orice ar fi fost, nu voiam ca cea pe care 


o consideram fiica mea, când vom fi singure, să sufere aşa 
cum am suferit eu. Într-o zi plecai, mulţumită lui Dumnezeu, 
dar nu la întâmplare, căci aveam ca scop drumul spre Paris. 
Am luat-o pe Loise, care mergea acum pe doi ani. Am avut 
norocul să scap de urmăririle lui La Gorelle, care trebuie să 
ne fi căutat peste tot şi am reuşit să vin aici, la Paris. Pe 
drum, am găsit mijlocul de a câştiga ceva bani. Începui s-o 
ascund pe Lodse, căci nu mă mai temeam de La Gorelle 
pentru mine însămi, îmi era îngrozitor de frică că ghinionul 
să n-o aducă la Paris, să vadă copilul şi să-l ia înapoi pentru 
a-l face să suporte aceeaşi soartă ca şi mine. Cu Loise la 
adăpost, m-am organizat. Ea mi-a purtat noroc. 

— Acum, eu voi fi acela care va veghea asupra 
dumneavoastră şi asupra „fiicei voastre”. Eu voi avea grijă 
de tot ce vă trebuie. Şi puteţi fi sigură că de Valvert va şti 
să-şi respecte soţia şi fiica... Căci sper ca acum să nu mai 
aveţi nici o reţinere şi să acceptaţi, în sfârşit, să deveniți 
soţia mea. 

— Da, accept, spuse ea. 

— Ah! Muguette, Brin de Muguet a mea, cum o săvă 
iubesc şi o să vă răsfâţ pentru a vă face să uitaţi zilele rele 
din trecut! Ce fericiţi vom fi! Vedeţi, ne surâde deja 
fericirea: Lodse, micuța dumneavoastră Lodse, după cum 
mi-aţi spus chiar acum, i-am descoperit familia. 

El o văzu devenind palidă. Îi luă mâinile, i le sărută tandru 
şi o linişti: 

— Nu vă alarmaţi. Dacă vă vorbesc atât de hotărât este 
pentru că ştiu, sunt sigur, că nu va trebui să vă despărțiți de 
copil. 

— Cu adevărat? făcu ea, respirând uşurată. 

— Lodse este fiica lui Jehan de Pardaillan. Şi iată care este 
şansa noastră: Jehan de Pardaillan este vărul meu prin 
alianţă. 

— Jehan de Pardaillan, spuse ea. În ziua în care ne-aţi scos 
din mâinile acelui lacheu de Rospignac, domnul de 
Pardaillan, tatăl, mi-a pus câteva întrebări referitoare la 


Lodse. Tocmai avusesem un schimb de cuvinte cu La 
Gorelle. Vă daţi seama că eram în gardă. Am răspuns 
acestor domni de Pardaillan că Lodse este fiica mea. Ei 
păreau dezolaţi. După aceea, am regretat că am minţit cu 
atâta convingere. Mi-am spus că poate era tatăl Loisettei a 
mea care-şi căuta fiica şi pe care-l înşelasem astfel. M-am 
interesat. Mi s-a spus: „Domnul de Pardaillan este cavaler. 
Fiul său, de asemenea.” Mi-am spus: „Întrucât Lodse este 
fiica unui marchiz, ea nu poate fi fiica acestui domn de 
Pardaillan care nu este decât „cavaler”. Conţtiinţa mea 
alarmată se linişti şi nu m-am mai gândit. Şi dumneavoastră 
îmi spuneţi, că este într-adevăr tatăl ei. Sunteţi sigur că nu 
vă înşelaţi? 

— Cel care v-a informat, dulcea mea Muguette, v-a înşelat 
sau el însuşi nu era bine informat. Este adevărat că domnii 
de Pardaillan nu-şi iau alte titluri decât titlul modest de 
cavaler. Dar, prin tatăl său, Jehan de Pardaillan este conte 
de Margency. Acum ascultați, prin căsătoria sa cu verişoara 
mea Bertille, marchiza de Saugis şi contesă de Vaubrun, el 
a devenit marchiz de Saugis şi conte de Vaubrun. Înţelegeţi 
acum? 

— Înţeleg. 

— Şi voi, consimţind să deveniți soţia mea, veţi deveni 
verişoara tatălui şi mamei Lodsei. Părinţii îşi vor lua înapoi 
fiica - nu vă alarmaţi, deci, vă spun - este foarte firesc, sunt 
patru ani de când răscolesc cerul şi pământul pentru a o 
regăsi. Dar ascultaţi-mă bine: ştiţi unde se află cele câteva 
petice de pământ şi cetatea în ruină care constituie 
domeniul meu de Valvert? 

— Cum aţi vrea să ştiu? zise ea, zâmbind. 

— Este adevărat, spuse el râzând din toată inima. Ei bine! 
Valvert este chiar lângă Saugis... Ah! Începeţi să înţelegeţi! 

— Da, spuse ea, strălucind de bucurie. Ne vom duce să 
locuim la Valvert, aproape de Saugis. Cele două familii nu 
vor fi decât una... Lodse va avea două mame că s-o răsfeţe, 
în loc de una! 


— Două mame şi doi taţi, adăugă el, râzând şi mai tare 
decât ea. 

Capitolul 20 

Audienţele particulare ale ducesei de Sorrientes. 

Trecuseră zece zile de când Odet de Valvert intrase în 
serviciul ducesei de Sorrientes. În timpul acestor zece zile, 
Landry Coquenard venise misterios, de cinci sau ţase ori, la 
imobilul Sorrientes. De fiecare dată ducesa îl primise în 
capela sa. Aceste discuţii, mai mult sau mai puţin lungi, nu 
avuseseră niciodată vreun martor. Fie că-şi luase măsuri în 
consecinţă, fie că-l favorizase destinul, Landry Coquenard 
nu-l întâlni niciodată pe Valvert, care nu ştia în continuare 
despre relaţiile oculte ce se stabiliseră între stăpână sa şi 
scutierul său. 

În timpul acestor zece zile, Muguette veni, cu regularitate, 
în toate dimineţile, aşa cum am mai spus şi niciodată n-o 
zări pe La Gorelle. Ea nu ştia de prezenţa, în această casă, 
unde venea cu atâta plăcere, a aceleia care fusese călăul 
său. Landry Cogquenard n-o întâlni niciodată în drumul său. 
El nu se interesă de ea, nici nu căută să afle dacă ea mai 
era sau nu în serviciul ducesei. 

În ceea ce-l privea pe Valvert, el n-o cunoştea pe La 
Gorelle. Dacă ar fi întâlnit-o, nu i-ar fi dat mai multă atenţie 
decât le-o dădea fetelor de serviciu, cameristelor, 
servitorilor sau lucrătorilor nenumărați din această locuinţă 
fastuoasă şi imensă, unde trăia o lume întreagă. 

Astfel, ducesa de Sorrientes avea în mâna sa pe fiica lui 
Concini, născută la Florenţa, acum şaptesprezece ani, pe 
care tatăl său a vrut s-o arunce în Arno cu o piatră de gât. 
Ea mai avea doar două personaje - Landry Coquenard şi La 
Gorelle - care cunoşteau secretul naşterii acestui copil, 
precum şi crima proiectată de către tatăl ei. Şi aceste trei 
personaje îi erau foarte devotate, unele din interes, altele 
pentru că ea ştiuse să le câştige încrederea şi prietenia. 

Vom arăta, acum, de ce ducesa atrăsese la ea cele trei 
personaje şi ce vroia să facă cu ele. Pentru aceasta, ne vom 


ocupa de ducesă şi o vom urmări, pas cu pas, în toate 
mişcările sale. 

Marţi, în ajun, ducesa primise un bilet. După ce L-a citit, l-a 
chemat pe d'Albaran şi i-a dat un ordin. Colosul plecă 
pentru a-l executa. El reveni după două ore. Şi, la 
întrebarea mută a ducesei, răspunse: 

— Bineînţeles, doamnă, vă va primi mâine, la ora pe care o 
veţi fixa, în imobilul său din strada Tournon, unde se află în 
acest moment. 

— Vom merge, deci, mâine dimineaţă, pe strada Tournon, 
răspunse ducesa şi adăugă: 

— la măsuri să mă însoţeşti. 

Colosul se înclină tăcut şi ieşi. 

Am spus că ducesa se ocupa foarte activ de operele de 
binefacere. De asemenea, la o anumită oră a dimineţii, care 
deveni, repede cunoscută, toţi nevoiaşii din oraş, din vechiul 
oraş (la Cite) şi de la Universitate veneau să bată la uşa 
imobilului, care rămânea larg deschisă pentru ei. 

În acea dimineaţă de miercuri, în timp ce Valvert discuta 
cu Muguette în apropierea azilului Quinze Vingts, unul 
dintre aceşti nevoiaşi, care trecuse fără să fie observat de 
către ceilalţi, se prezentă la imobil, însă nu la ora 
regulamentară. 

După cum se obişnuia în asemenea cazuri, omul fu condus 
la d'Albaran, în faţa căruia se prezentă umil şi aplecat, aşa 
cum se cuvenea unui solicitant. În ceea ce-l privea, 
d'Albaran avea acea atitudine binevoitoare, puţin trufaşă, 
pe care o arbora în asemenea ocazii. Dar imediat ce uşa se 
închise după lacheul ce-l introdusese pe umilul burghez, 
atitudinea celor doi se modifică instantaneu: burghezul îşi 
reveni, iar d'Albaran abandonă aerul său protector, înainta 
zâmbitor şi, cu mâna întinsă, în spaniolă, spuse: 

— Iată-vă, în sfârşit, dragul meu conte! Aţi avut un drum 
bun? 

— Pe cât este posibil cu asemenea echipaj, răspunse 
stimatul conte, strângând cordial mâna care i se întinse şi 


făcând o mutră foarte necăjită. 

— Veniţi, hotărî d'Albaran. Alteța Sa vă aşteaptă cu 
nerăbdare. 

Chiar el îl conduse la capelă, îl introduse şi se retrase în 
anticamera care preceda capela. Rămase acolo, gata să 
alerge la primul apel al stăpânei sale. 

Misteriosul solicitant, pe care-l primise ca pe un prieten şi 
era spaniol ca şi el şi căruia i se adresase cu titlul de conte, 
rămase singur în faţa ducesei ce stătea în fotoliul său. 

— Bună ziua, conte, spuse ducesa cu vocea sa gravă şi 
armonioasă, într-o castiliană pură. 

Şi cu un zâmbet grațios, ea îi întinse mâna cu un gest de 
suverană. 

— Cum se simte regele, iubitul nostru văr? întrebă ea mai 
întâi. 

— Mulţumesc mult, doamnă. Maiestatea Sa, regele Filip al 
Spaniei, graţiosul meu suveran, se simte minunat. 

— Să-i mulţumim lui Dumnezeu şi să-l păzească 
întotdeauna în fericire şi prosperitate pe iubitul nostru 
suveran, spuse cu gravitate ducesa. 

— Maiestatea Sa m-a însărcinat să vă spun că vă poartă o 
stimă foarte înaltă şi foarte deosebită şi că vă păstrează şi 
vă va păstra întotdeauna întreaga sa bunăvoință şi 
prietenie. 

— Să-i mulţumiţi foarte umil regelui din partea mea. Să-l 
asiguraţi de statornicul meu ataşament şi de devotamentul 
meu neclintit. 

— Nu voi pierde din vedere, doamnă. Maiestatea Sa a 
binevoit, printre altele, să mă însărcineze de a da Alteţei 
Voastre aceste scrisori, dintre care una este scrisă în 
întregime de mâna sa regească. 

Ducesa luă scrisorile pe care contele i le întinse. Şi nimic 
în fizionomia sa, întotdeauna calmă, nu trăda nerăbdarea 
cu care aştepta aceste scrisori. Cu acelaşi calm suveran le 
desfăcu cu grijă peceţile mari şi parcurse cu rapiditate 


scrisorile, fără ca pe faţa ei să se poată citi impresia pe care 
i-o făcuseră. 

Terminând lectura, puse scrisorile pe masa pe care o avea 
la îndemână şi sună din clopoțel. D'Albaran apăru imediat. 

— Litiera? întrebă ea laconic. 

— Pregătită, răspunse d'Albaran cu acelaşi laconism. 

— Mergem pe strada de Tournon. 

— Bine, doamnă. 

Şi d'Albaran ieşi repede. 

Ducesa se întoarse, atunci, către conte. 

— Bani? Regele nu-mi vorbeşte nimic despre asta... 

— Trebuie să fie pe drum, acum. 

— Cât? 

— Patru milioane, doamnă. 

— Este puţin, făcu ea cu o figură dispreţuitoare. 

Păru să calculeze mental: 

— În fine, cu ceea ce am la mine, s-ar putea face, spuse ea. 
Conte, trebuie să plecaţi. Să spuneţi regelui că din 
momentul primirii scrisorilor sale, m-am apucat de treabă, 
fără să pierd o secundă. 

— Îi voi spune, doamnă şi îi voi confirma că, într-adevăr, 
dumneavoastră sunteţi şeful cel mai activ şi hotărât ce se 
poate imagina. 

— Să adăugaţi, reluă ducesă, fără a remarca 
complimentul, că nu am rămas inactivă aşteptând aceste 
scrisori. Am pregătit căile. Şi cred că voi avea succes. 

— Voi repeta Maiestăţii sale propriile cuvinte ale Alteţei 
Voastre, cuvânt cu cuvânt. 

— Duceţi-vă, conte, îl concedie ducesa. 

Îi întinse, din nou, mâna, gratificându-l cu un zâmbet. Din 
nou, îngenunche în faţa ei şi abia atinse cu buzele vârful 
unghiilor ei roz. Se ridică şi se îndreptă spre uşă şi imediat 
îşi reluă alura umilă şi aplecată de milog. Scoase o pungă 
din buzunar, o ţinu ostentativ în mână şi ieşi, acoperind-o cu 
binecuvântări pe generoasa doamnă, care consimţise să-i 


vină în ajutor. Dar de data aceasta, vorbea într-o excelentă 
franceză. 

Nu vrem să spunem că toţi aceşti nevoiaşi, cărora ducesa 
le acorda audienţe particulare, erau mari personalităţi ca 
acest mare conte de Spania, care ieşise de la ea. Totuşi, 
probabil că majoritatea - pentru a nu spune toţi - erau 
emisarii ei sau de la curtea Spaniei, cărora ea le dădea 
ordine în vederea unor treburi misterioase şi formidabile pe 
care le vom cunoaşte imediat. 

Capitolul 21 

Pardaillan apare din nou. 

După câteva clipe, litiera ducesei de Sorrientes, precedată 
de escorta sa comandată de către d'Albaran, pleca din piaţa 
Trois-Mairies şi se îndrepta spre Pont-Neuf. De data asta, 
draperiile de piele erau depărtate, ducesa arătându-se 
tuturor privirilor. Îmbrăcată în acea rochie albă, foarte 
simplă, pe care am văzut-o, sprijinită nonşalant de un vraf 
de perne de mătase stacojie, privea cu un aer distrat 
mulţimea ce străbătea în lung şi-n lat acest pod, cel mai 
animat pod de atunci din Paris. 

Chiar în acel moment, un cavaler, călare pe un cal alb ca 
spumă, cu pelerina aruncată pe umeri, intra pe acelaşi pod, 
din celălalt capăt, venind dinspre strada Daufine. 

Acest cavaler era cavalerul Pardaillan. 

Judecând după costumul său prăfuit, tocmai se întorsese 
dintr-o expediţie îndelungată. 

El venea dintr-un sens, în timp ce ducesa venea din 
celălalt. Se apropia momentul când urmau să se 
încrucişeze. Ajungând pe platforma unde era proiectat să 
se înalțe statuia ecvestră a regelui Henric al IV-lea - proiect 
care nu s-a realizat decât după câţiva ani, Pardaillan simţi 
deodată că şaua se clatină sub el. Descălecă sprinten. 
Aplecat pe o parte a calului se apucă să strângă chinga şeii. 
După aceea, se îndreptă şi se pregăti să sară în şa şi să 
plece. În acel moment litiera era destul de aproape de el. 
Din întâmplare, privirea lui Pardaillan căzu asupra ducesei, 


care nu putu să-l vadă, acoperit cum era de calul său. 
Tresări brusc şi, emoţionat, exclamă, fără să vrea, cu voce 
surdă: 

— Fausta! ... 

În timp ce se gândea că era prea departe pentru a-l 
recunoaşte, în caz că s-ar întoarce, Pardaillan începu să-şi 
revină. 

„Fausta! ... repetă el. Fausta! ... Deci, n-a murit? ... 

Şi, încruntându-şi sprâncenele: „Fausta la Paris! Oh! Oh! 
Ce naiba a venit să facă Fausta la Paris?” 

Din clipa când o observă pe Fausta, pe care o credea 
moartă, Pardaillan uită că era extenuat ca s-o urmărească. 
Şi, urmărind-o, îşi spunea, fără şir: „Da, drăcia dracului! 
Este chiar ea, nu m-am înşelat deloc! Ce naiba face la Paris? 
„„„ Nu i-ai da mai mult de treizeci de ani... Unde naiba se 
duce astfel? Totuşi, dacă ştiu să socotesc, ar trebui să aibă 
patruzeci şi şase. Bun, iată ce căutam.” 

Se opri în faţa unei cârciumi. Sări de pe cal şi intră în sala 
comună. Văzându-l, cârciumarul se grăbi să-l întâmpine, cu 
boneta în mână, cu cel mai profund respect. Pardaillan îi 
făcu un semn să-l urmeze şi ieşi imediat. 

— VIi-l încredinţez, spuse el, arătându-i calul său. Bietul 
animal este obosit. Îngrijiţi-l bine. Voi reveni să-l iau... nu 
ştiu când. 

Cârciumarul nu-şi manifestă nici cea mai mică surpriză. 
Era obişnuit cu manierele lui Pardaillan. Luă calul de 
căpăstru, asigurându-l: 

— Domnule cavaler, voi avea cea mai mare grijă de calul 
dumneavoastră. 

Pardaillan plecase deja în urmărirea Faustei. Şi îşi reluase 
conversaţia cu sine însuşi, conversaţie a cărei dezlânare 
arăta salturile bruşte din sufletul său: „Nu înseamnă că 
bunul animal n-ar mai fi putut să facă un efort, mulţumesc 
lui Dumnezeu, am mai făcut noi şi altele, el şi eu. Dar un cal, 
cu Fausta... pe Pilat, ce va face ea la Paris? ... Un cal, cu ea, 
ar fi foarte jenant... Şi unde se duce ea astfel? ... Ah! Drace, 


LL 


se pare că vrea să mă scoată din oraş... Dacă merge atât de 
departe, iată-mă foarte favorizat de soartă... aş fi putut să 
păstrez calul... Ei, eu care mă plictiseam că nu aveam ce 
face, poate voi fi prea ocupat... lată că ea trece poarta 
Dauphine... Uite, uite... În mod hotărât nu, am făcut bine că 
am lăsat calul... pun pariu că se va duce la compatriotul ei, 
signorul Concini... marechal d'Ancre... mareşal, o secătură, 
un desfrânat care nu a ştiut niciodată cum se poartă o 
spadă, ce păcat! ... Ce-ar putea să comploteze ea cu 
Concini? ... Ce treabă tenebroasă, teribilă, vine să facă aici? 
„„„ Să vedem... să vedem... Ei! Intră la Concini? Ce noroc că 
Jehan a rămas la Saugis, lângă soţia lui bolnavă... Dar să 
asculţi conversaţia doamnei Fausta cu „domnul” mareşal ar 
fi interesant... Nu mă îndoiesc de fiul meu. Sunt sigur că n- 
ar ezita nici o clipă între mine şi ea. Şi de altfel, elnu a 
cunoscut-o... Trebuie să fie o modalitate... ar trebui să ştiu 
ce complotează. Deşi n-o cunoaşte, mi-ar repugna să văd 
fiul intrând în luptă cu mama sa... Căci n-are rost să ascund 
că, din clipa când am văzut-o pe Fausta la Paris şi că sunt 
aici, va începe lupta între mine şi ea... Sunt foarte mulţumit 
că Jehan nu va participa la această luptă... Luptă perfidă, ca 
altădată, teribilă, îndârjită, care, de data asta, nu se va 
termina decât prin moartea unuia dintre noi doi, poate a 
ambilor... Drăcia dracului, totuşi trebuie să aştept... Da, dar 
cum? ... Ştiam că va merge la Concini! ...” 

Într-adevăr, litiera, înghițită sub boltă înaltă, intra în 
curtea de onoare. 

Pardaillan se opri. Căuta, încă în mintea sa mijlocul nu de a 
intra în imobil, lucru într-adevăr uşor, ci de a asculta ceea 
ce vizitatoarea îi va spune lui Concini. Şi asta era mai dificil. 
Pentru a nu spune imposibil. 

În faţa porţii imobilului, departe de gărzi şi de gentilomii 
care erau acolo, Stocco umbla de colo până colo, părând că 
aşteaptă ceva sau pe cineva. Stocco o văzuse trecând pe 
Fausta. O recunoscuse, fără îndoială, căci îi adresase unul 
din acele saluturi exagerate şi zeflemitoare care erau 


secretul lui. Şi ieşind, reluă plimbarea întreruptă pentru o 
clipă. 

Pardaillan îl observă pe Stocco. Şi avu unul din acele 
zâmbete subţiri care-i erau specifice. Depărtă brusc 
pelerina şi îşi lăsă faţa descoperită. Şi nu mai mişcă. 

Ceea ce era de aşteptat se produse. Privirea lui Stocco 
căzu asupra lui. Deveni palid. Făcu o jumătate de tur şi 
dispăru sub boltă cu o grabă care era o adevărată fugă. 

Pardaillan îl privea cu coada ochiului. În doi paşi, îl ajunse 
şi îi puse mâna pe umăr. 

— 'Ţi-e frică de mine, maestre Stocco, de te cari astfel? 

Stocco încetă să se zbată. Nereuşind să se elibereze de 
surpriză, ştia că nu avea decât să se liniştească. Atunci, 
Pardaillan îl lăsă. Era sigur că omul la toate al Leonorei n-ar 
mai încerca să fugă. 

Într-adevăr Stocco nu se mai mişcă. Era încă palid. Se 
înclină cu un respect, care nu era afectat şi spuse: 

— Da, domnule, mi-e frică de dumneavoastră... 

Pardaillan îl examina având pe buze unul din acele 
zâmbete care-i nelinişteau teribil pe cei care-l cunoşteau 
bine. 

— Am să-ţi spun două cuvinte care nu trebuie să fie auzite, 
spuse el. 

Se îndepărtară în curte. Coborând vocea şi arătând-o pe 
Fausta, cu coada ochiului, Pardaillan formulă această 
cerere, ca pe un lucru firesc: 

— Vezi această prinţesă ilustră care calcă pe treptele 
peronului de onoare, acolo? Trebuie să aranjezi astfel încât 
să pot asista, fără a fi văzut, la discuţia pe care ea o va avea 
cu stăpânul tău. 

— Ca şi cum mi-aţi cere capul, domnule, dârdâi Stocco. 

— Ştiu, spuse cu răceală Pardaillan. Dar mai ştiu că ţii în 
special la capul tău şi că vei aranja ca eu să nu fiu surprins, 
ca tu să nu fii bănuit şi, în consecinţă, ca preţiosul tău cap 
să nu fie ameninţat. 


— Totul, domnule, se bâlbâi Stocco, care tremura din toate 
membrele, tot ce doriţi, dar nu-mi cereţi asta... Este 
imposibil... Cu-adevărat, imposibil, domnule. 

— Fie, spuse Pardaillan cu aceeaşi răceală. Atunci, te prind 
de ambele mâini ca acum şi te târăsc în faţa lui Concini şi îi 
povestesc anumite lucruri pe care le ştii la fel de bine ca şi 
mine. 

Şi cu un ton aspru: 

— Haide, alege şi grăbeşte-te, căci, iată, prinţesa dispare. 
Văzând că nu se hotărăşte, îşi întinse mâinile şi se repezi 
asupra spionului. Acesta înţelese că ameninţarea era reală. 
lar ca să se smulgă din strânsoare ştia bine că nu are forţa 

s-o facă. Nu mai stătu pe gânduri. Scrâşni, învins: 

— Veniţi... şi să fiţi blestemat până la sfârşitul lumii! 

— Bine, îl ironiză Pardaillan, blesteamă-mă cât vrei, dar 
ascultă-mă. Este tot ce ai mai bun de făcut. În rest, sunt 
foarte liniştit: vei şti bine să te aranjezi ca să nu fii prins. 

Se puseră în mişcare. Într-un culoar, Pardaillan care, aşa 
cum bine vă gândiţi, nu-şi pierdea din vedere ghidul său, 
surprinse o privire amenințătoare, un surâs echivoc. Îl 
apucă pe Stocco de braţ şi îl strânse. Cu vocea înăbuşită, 
Stocco gemu: 

— Îmi faceţi rău! ... Ce v-a apucat? 

Pardaillan continuă să strângă. Stocco gemu mai tare. 
Atunci, cu o voce care făcu să-i treacă un frison de-a lungul 
şirei spinării, Pardaillan îl avertiză: 

— Nu te sfătuiesc să mă atragi într-o cursă. Nu trebuie să 
te înşeli asupra drumului... altfel, nu vei ieşi viu din mâinile 
mele. Mergi, acum. Şi mergi drept: sunt cu ochii pe tine. 

Îl lăsă. De data asta, Stocco înţelesese bine. Şi frecându-şi 
braţul ce-l durea, „merse drept”. 

Capitolul 32 

Fausta şi Concini. 

Concini veni s-o primească chiar el pe augusta musafiră, la 
intrarea în vestibul. Era singur. 


— Veniţi, doamnă, am urmat riguros instrucţiunile 
dumneavoastră. Gărzi, gentilomi, paji, uşieri şi lachei, toată 
lumea a fost îndepărtată din drumul ce-l avem de parcurs. 
Astfel încât toată lumea va ignora că ilustra prinţesă Fausta 
a făcut, bietului gentilom care sunt, onoarea deosebită de a- 
| vizita. 

— Nu aşteptam mai puţin de la galanteria dumneavoastră, 
mulţumi Fausta. Dar, vedeţi, Concini, m-am gândit după 
aceea şi am considerat precauţiile dumneavoastră inutile, 
venind aici cu faţa descoperită şi lăsând misterul la o parte. 
Nu contează, nu vă sunt mai puţin recunoscătoare pentru 
ce aţi făcut. 

Ea îşi puse degetele pe pumnul pe care eli-l întinse şi, fără 
să mai adauge un cuvânt, se îndreptară spre cabinetul lui 
Concini. Acesta spusese adevărul: în sălile pe care le 
traversară, nu întâlniră decât linişte şi singurătate. Pe 
culoare, peste tot, în drumul lor nu întâlniră nici o fiinţă. 
Casa - această parte a casei, cel puţin - părea goală. 

În cabinetul său, Concini o conduse ceremonios pe Fausta 
spre un fotoliu în care se aşeză. Dar el rămase respectuos 
în picioare în faţa ei. Atunci, foarte firesc, ca şi cum s-ar fi 
aflat la ea acasă, îl invită grațios: 

— Aşezaţi-vă, Concini. 

Concini se supuse imediat, fără vreun cuvânt, fără vreun 
gest decât printr-o reverență de mulţumire. Dar clipirea 
frecventă a pleoapelor arăta că, în fond, se simţea agitat, 
neliniştit şi se ţinea în gardă, în reticenţa cea mai prudentă, 
cea mai atentă. 

Trebuia să ai o privire infailibilă ca a Faustei sau a lui 
Pardaillan pentru a sesiza această nuanţă atât de subtilă 
care ar fi scăpat altcuiva. Fausta înţelese, mai ales că 
surprinse, când trecea, privirea furişată şi foarte rapidă pe 
care, aşezându-se, el o aruncă asupra unei draperii. Ea 
înţelese, surprinse această privire şi văzu imediat, că 
această draperie ca din întâmplare, se afla chiar în spatele 
ei, în timp ce Concini o avea chiar în faţa lui. 


„Leonora este acolo, în spatele acestei draperii, îşi spuse 
ea. În spatele meu, fără să pot face nimic, ea îl va ghida prin 
gesturi, dacă el ar avea nevoie. Haide, afacerea va fi caldă.” 

Şi ea se reculese ca atletul care-şi adună forţele pentru 
luptă. Şi totuşi, cu vocea sa gravă, cu zâmbetul cel mai 
grațios: 

— Nu-i aşa că este un lucru minunat că eu sunt aceea care 
vin să vă vizitez? 

Concini sesiză de minune aluzia. El nu înceta să 
zâmbească. Şi cu vocea sa cea mai mângâietoare, răspunse 
prompt: 

— Permiteţi-mi să vă spun că, dacă v-aţi manifesta dorinţa, 
mi-aş face datoria să alerg chiar eu la ordinele 
dumneavoastră. 

— Nu, spuse Fausta cu o bună dispoziţie, foarte rară la ea, 
ar fi o impertinenţă din partea unui solicitant să-i ceară 
solicitatului să se deranjeze. Şi, Fiindcă eu voi solicita, chiar 
eu trebuie să vin la dumneavoastră. 

— Oh, doamnă, ce-mi spuneţi? protestă Concini. 

Şi cu o politeţe plină de distincţie: 

— Prinţesa Fausta nu solicită: ea comandă şi i se supune. 

— Iată ce mă face să mă simt în largul meu şi-mi prezice 
bine succesul demersului meu, zâmbi Fausta. 

— Cu condiţia să depindă de mine, căci nu pot să mă 
angajez decât pentru mine. 

— Se-nţelege, acceptă Fausta, zâmbind în continuare. Iată, 
deci, ce vin să solicit atotputernicului mareşal şi marchiz 
d'Ancre. Puțin în realitate: graţierea unui biet prizonier de 
care mă interesez în mod deosebit. 

— Numai acest lucru? exclamă el. 

Şi cu o amabilitate veselă: 

— Cum se numeşte acel prizonier de care vă interesaţi? 

— Este domnul conte d'Auvergne, duce de Angouleme, 
care geme în Bastilia de mai bine de zece ani. 

În acel moment, draperia din faţa lui se depărta uşor, fără 
zgomot. Şi faţa lipsită de farmec a Leonorei, acea faţă pe 


care fardurile cu care era acoperită cu greu o făceau 
suportabilă, apăru o secundă. Capul făcu un semn de „nu” 
energic, hotărât şi dispăru imediat. 

— Pe Sfântul Cristos! Dar îmi cereţi să încerc imposibilul, 
signora! îşi pierdu speranţa Concini. Nu sunteţi, văd, la 
curent cu afacerile de la curte... altfel aţi şti că regina este 
supărată, peste măsură de supărată pe acest sărman duce 
d'Angouleme! Ah! Dacă n-aş fi decât eu! ... Dar regina, vai 
de capul meu! Să intervin pe lângă ea în favoarea ducelui 
d'Angouleme, ar fi să caut dizgraţia iremediabilă, absolută. 

— Astfel deci, ceea ce credeam că este uşor de realizat vi 
se pare imposibil. 

— Într-adevăr imposibil, signora. 

— Atunci să nu mai vorbim despre asta. 

— Mă vedeţi disperat, signora! Cereţi-mi altceva care să 
stea în puterea mea şi să mă trăsnească Dumnezeu, dacă 
nu vi-l voi îndeplini pe loc. 

— Aş dori eliberarea ducelui d'Angouleme. Credeam că aţi 
putea s-o faceţi. Mi se pare că m-am înşelat. Să nu mai 
vorbim despre asta, vă spun. 

Ea spuse aceasta cu un aer atât de detaşat, încât Concini 
redeveni neliniştit, se întreba dacă nu era cumva o 
hărţuială pentru a ajunge la o altă cerere mai importantă. 
N-ar trebui să întârzie pentru a lămuri. De la anecdotă la 
povestire, Fausta reuşi să plaseze, în modul cel mai firesc 
din lume, expunerea pe care ţinea ca el s-o audă, tot ce 
spusese până acolo neavând un alt scop decât de a pregăti 
această expunere. 

— Sunt douăzeci de ani, spuse ea, de când trăia la 
Florenţa un tânăr gentilom... 

Şi întrerupându-se: 

— Într-adevăr era un gentilom? Între noi, vă pot spune, 
nu, nu era un gentilom. Dar striga foarte tare, că era deo 
excelentă nobleţe. Şi cum era un băiat foarte frumos, foarte 
elegant şi nu era lipsit de o anumită distincţie, îl crezuse 
toată lumea fără prea multă greutate, sau se prefăcuse că-l 


credea, ceea ce pentru el era esenţialul. Dacă vreţi, vom 
face ca aceştia: vom admite că era gentilom. 

Începând cu acest preambul, Concini îşi ciulise urechile. 
Totuşi, încă nu credea că era personal în cauză. Fausta îşi 
reluă povestirea. 

— Deci, acest tânăr gentilom, băiat foarte frumos, foarte 
elegant, nu era bogat, dar părea, căci trăia pe picior mare 
cu banii de la frumoasele sale. Către 1596, făcea figură de 
mare senior, arunca aurul cu amândouă mâinile, fără 
socoteală. Succesele lui îi dăduseră ambiţie şi nu se îndoia 
de nimic. Vru să fie cineva şi, pentru a ajunge la acest 
rezultat, avu îndrăzneala să-şi arunce privirea... ghiciţi 
asupra cui şi vă dau două mii... 

— Ce ştiu eu? răspunse Concini care începuse să se 
recunoască în portretul pe care ea îl schiţa. 

— Asupra fiicei marelui duce Francois, revelă Fausta 
triumfătoare. 

„Ciumă, nu se îndoieşte de nimic!” exclamă în sinea sa 
Concini, care acum era lămurit, înţelegea că era vorba 
despre el şi se întreba cu o nelinişte admirabil disimulată 
unde vroia ea să ajungă. 

— Şi ceea ce este minunat, continuă Fausta, este că reuşi 
cu fiica marelui duce la fel de bine cum reuşise cu 
lucrătoarele florentine. Fiica marelui duce de Toscana şi a 
unei arhiducese de Austria deveni metresa acestui... mic 
gentilom. 

— Ah! signora, clătină din cap Concini, cred că mergeţi 
prea departe. Mai bine ca oricine, dumneavoastră trebuie 
să ştiţi cât de expuşi sunt cei mari calomniei. 

— Ştiu, spuse Fausta, dar nu avansez nimic, dacă nu sunt 
sigură. 

Şi, cu o insistenţă destinată să atragă atenţia lui Concini şi 
pe care, într-adevăr, îl puse mult pe gânduri: 

— Nimic din ceea ce nu sunt în stare să dovedesc. Ea 
deveni metresa sa, vă spun. Astfel că în anul 1597, în 


palatul marelui duce, ea aduse pe lume, clandestin, un 
copil... o fată. 

Ea făcu o pauză, observă Concini. Nu spuse un cuvânt, 
reflecta profund. Dar continua să arate o mască 
zâmbitoare, puţin sceptică. Fără să se lase păcălită de acest 
calm aparent, ea continuă: 

— Micul nostru gentilom avea un valet, om bun la toate, în 
care avea toată încrederea. Lui îi încredinţase copilul, fiica 
sa, poruncindu-i s-o arunce în Arno, cu o piatră de gât. Ceea 
ce s-a făcut... părea. Dar ascultați, sfârşitul este mai 
minunat: trei ani mai târziu, metresa gentilomului, mama 
acestei mici fiinţe care fusese înecată cu consimţământul 
său - căci ea consimţise la acea moarte - se căsători cu un 
rege străin, unul din cei mai mari regi ai creştinătăţii. Ea 
plecă pentru a întâlni pe soţul său regal... Ea-şi aduse cu ea 
şi amantul. În această nouă patrie, graţie metresei sale care 
deveni regină, micul nostru gentilom de altă dată devenise 
un personaj remarcabil. Nu atât de remarcabil pe cât o 
dorea el, căci, vă spun, el era ambițios... de o ambiţie 
nemăsurată şi ceea ce visa era de a ocupa primul loc în 
regatul metresei sale. Din nefericire, ea avea un soţ. 
Trebuia să se stăpânească cu greu. Într-o zi, un accident 
fericit îl suprimă pe soţ. Dorinţele omului nostru fură 
depăşite: el deveni stăpânul unuia dintre cele mai frumoase 
regate ale creştinătăţii... Concini, este nevoie să vă spun 
numele acestui mic gentilom? ... Trebuie s-o numesc pe 
regina-mamă, omorâtoare de copii devenită... 

— Inutil, doamnă, spuse hotărât Concini. Ce vizaţi? Să-mi 
smulgeţi punerea în libertate a ducelui d'Angouleme? ... 

— Da, spuse limpede Fausta. 

— N-o s-o obţineţi. Nu sunt neghiob, pe corpul lui Cristos! 
Ştiu foarte bine că d'Angouleme n-ar avea nimic mai urgent 
de făcut decât să conspire, să lupte împotriva mea, să 
încerce să ia locul micului rege, Louis al XIII-lea. Inutil să 
insistaţi, va rămâne acolo unde este... Stă foarte bine acolo, 


după părerea mea. Ce vizează această poveste? Aţi avea 
poate intenţia s-o publicaţi? 

— De ce nu? 

— Şi credeţi că mă speriaţi cu asta! făcu Concini izbucnind 
în râs. Nimeni n-o să vă creadă... Căci nu credeţi că aş avea 
naivitatea să reînnoiesc în public mărturiile pe care tocmai 
vi le-am făcut. N-o să vă creadă, vă spun eu. N-aveţi nici 
umbră de probă. 

— Am mărturia unui om care a înecat copilul. Ştiu unde să- 
Il găsesc pe Landry Coquenarăd - vedeţi că sunt bine 
informată - va vorbi când aş dori. 

— Un lacheu pe care l-am pus pe fugă, un individ gata de 
orice fărădelege! Frumoasă mărturie, într-adevăr! ironiza 
Concini. 

— Este adevărat, recunoscu Fausta, martorul poate părea 
suspect. Dar mai am unul şi mai bun. Am uitat să vă aduc la 
cunoştinţă un mic detaliu, Concini. Voi repara uitarea mea. 
Acest Landry Coquenard era un om care avea sentimente 
religioase. Credeţi că s-a decis să arunce copilul în apă, ca 
pe un biet câine înainte de a-l boteza? Ela făcut-o atât de 
bine, încât iată actul de botez, desigur, în regulă... Copia, 
se-nţelege. 

Ea scormoni în sân şi scoase o hârtie pe care i-o întinse lui 
Concini. 

Acesta o luă maşinal. Nu se aştepta la asemenea lovitură. 
Fu o clipă deconcertat. Dar îşi reveni imediat: 

— Şi ce interesează acest act! Vom susţine că este fals! 

— Este, într-adevăr, zâmbi Fausta, vedeţi, că sunt sinceră 
şi eu. Totuşi actul veritabil, autentic, există şi aş putea să fac 
rost de el, dacă voi dori. Acest act poartă semnăturile: 

1. A preotului care a murit, dar a cărui semnătură va fi 
uşor de verificat, consultând registrul parohiei; 

2. A naşului, Landry Cogquenard, care trăieşte şi care va 
atesta; 

3. A doi martori, morţi amândoi. Actul dovedeşte că acest 
copil este fiica signorului Concino Concini şi a unei mame 


necunoscute. 

Acest act autentic, l-am falsificat după cum urmează: 

1. În locul cuvintelor, „mamă necunoscută” s-a pus, fără 
prescurtări numele mamei: Maria de Medicis; 

2. În locul semnăturii unuia din cei doi martori, s-a pus 
numele unei femei, La Gorelle, care, ca şi Landry 
Coguenard, trăieşte şi, ca şi el, va atesta, va susţine tot ce 
voi dori să-i fac să spună. Aş putea, deci, să fac rost, dacă 
mă forţaţi, de doi martori şi de un act în regulă. Este ceva, 
gândiţi-vă. 

Pentru a doua oară, Concini fu deconcertat. Confuzia lui fu 
atât de mare, încât aruncă o privire spre draperie, ca şi 
cum ar fi cerut ajutor sau o inspiraţie. Şi Leonora, care 
înţelese, se arătă pentru a doua oară, reînnoind, printr-un 
semn cu capul, un „nu” violent. Şi Concini repetă: 

— Vom susţine că actul este fals, că martorii mint. Pe 
Cristos! Cine va ezita între cuvântul reginei regente şi al 
celor doi mizerabili? 

— Nimeni, vă dau dreptate. Dar, bietul meu Concini, nu vă 
gândiţi la scandalul enorm, uimitor, pe care-l va suscita 
această afacere. Francezii se arată foarte susceptibili la tot 
ce priveşte chestiunile de onoare. 

Francezii nu vor mai dori o regină în faţa căreia se pot 
arunca atât de multe acuzaţii. Va fi un asemenea strigăt de 
dispreţ, încât chiar dacă ar fi inocentă, regina va trebui să 
fugă. Fuga sa va antrena căderea voastră... dacă nu, 
moartea voastră. 

Capul palid al Leonorei apăru. Şi de data asta, cu aceeaşi 
energie virilă, spuse clar: 

— Ea are dreptate! 

Concini o înţelese bine, deşi puţin cam târziu. Atitudinea 
sa se modifică: 

— La dracu! Doamnă, aveţi dreptate, spuse el şi vă 
mulţumesc că mi-aţi semnalat pericolul adevărat. Căci, 
acolo este adevăratul pericol. Vom acţiona, deci, altfel. 

— Ce vreţi să faceţi? întrebă Fausta. 


— Un lucru foarte simplu, spuse ironic Concini. Mai întâi, 
voi căuta să aflu intenţiile dumneavoastră relativ la regină. 

— Apoi? spuse cu răceală Fausta. 

— Apoi, regina este regentă, nu uitaţi aceasta, vă va arăta 
că fiecare este stăpân în casa lui. 

— Ar trebui, deci, să mă opresc, spuse Fausta, adoptând şi 
ea un ton de glumă. 

— Vai! Da, doamnă şi mă veţi vedea foarte amărât. Dar 
reflectez. Vedeţi cum lucrurile se aranjează bine de la sine: 
vă ţin aici. Vă păzesc şi am spus totul. 

— Este foarte simplu, într-adevăr. lată-mă prizoniera 
voastră. 

Aceste cuvinte le pronunţa râzând. Deodată, deveni 
serioasă şi adăugă: 

— Vă daţi seama că asta înseamnă război? 

— Nici să nu vă gândiţi, doamnă. Pentru că sunteţi 
prizonieră, războiul s-a şi terminat, înainte de a începe. 

— Nu mă înţelegeţi, domnule. Nu este vorba despre mine. 
Eu, bineînţeles, sunt prizonieră. Este vorba despre războiul 
cu Spania. 

— Războiul cu Spania! ... De ce război cu Spania într-o 
afacere în care n-are nici o legătură şi care nu interesează 
decât pe prinţesa Fausta? 

— Pentru că prinţesa Fausta reprezintă aici pe Maiestatea 
Sa Filip al III-lea, regele întregii Spanii, domnule, spuse ea 
cu aroganță. 

— Dar, dezbătu Concini, care şovăia din ce în ce mai mult, 
ştiu, într-adevăr, că regele Spaniei ne-a anunţat viitoarea 
sosire a acestui trimis extraordinar. Acest trimis este 
doamna ducesă de Sorrientes, prinţesă d'Avila. Nu văd ce- 
ar avea în comun ducesa de Sorrientes ţi prinţesa Fausta. 

— Ducesă de Sorrientes, prinţesă suverană d'Avila, sunt 
eu, dezvălui, în sfârşit, Fausta, luând o atitudine mândră, cu 
acel aer de suverană maiestate care era atât de impozant la 
ea. 


Aceasta fu lovitura de graţie care-l termină pe Concini, îl 
prăbuşi. 

Fausta continuă, implacabil: 

— Dumneavoastră, domnule marchiz d'Ancre, care nu 
sunteţi prim-ministru, care nu sunteţi nimic... chiar 
dumneavoastră aţi spus-o... vă place să puneţi mâna pe 
trimisul regelui Spaniei, s-o violentaţi, s-o încarceraţi ca pe 
o criminală josnică şi asta în numele reginei regente. Să nu 
ignoraţi că violenţa exercitată asupra persoanei mele atinge 
suveranul pe care-l reprezint. Regele Spaniei nu este un om 
care să suporte o asemenea injurie, fără o răzbunare 
răsunătoare. Este războiul, vă spun eu. Războiul cu Spania, 
pregătită, arhipregătită, ale cărei armate, înainte de opt 
zile, vor invada provinciile voastre meridionale. Vedeţi dacă 
sunteţi în măsură să faceţi faţă unui asemenea război, în 
ceea ce mă priveşte, mă îndoiesc de aceasta. 

Concini înţelese, cam târziu, că se aruncase cu totul în 
sabia duşmanului. Se retrase, cu atât mai precipitat cu cât 
Leonora, care se arătă o secundă, îi dădu acest sfat prin 
gesturi expresive. 

— Ei! Doamnă, făcu el, departe de a dori un război cu 
Spania, căutăm o alianţă cu ea. Dumneavoastră, care păreţi 
să fiţi în favoarea regelui Filip nu trebuie să pierdeţi din 
vedere aceasta. 

— Ştiu, într-adevăr, spuse cu gravitate Fausta, că sunt 
începute negocierile în vederea unui dublu mariaj între 
regele Louis al XIII-lea şi infanta Anna de Austria pe de o 
parte şi între Filip de Spania şi Elisabeta de Franţa, sora lui 
Louis al XIlllea, pe de altă parte. 

— Sunteţi, într-adevăr, foarte bine informată, se miră 
Concini. Aceste negocieri au fost ţinute secrete la curtea 
Franţei. În prezent, numai regina, eu şi Villeroy suntem 
singurii care le cunoaştem... Dar scuzaţi-mă, doamnă, 
spuneţi că sunteţi trimisul extraordinar al regelui Spaniei. 
Departe de mine gândul de a mă îndoi de cuvântul prinţesei 
Fausta, dar mai bine ca oricine trebuie să ştiţi că este 


uzanţa ca aceşti trimişi să fie acreditaţi prin scrisori 
autentice potrivit legii. Aş îndrăzni să vă cer să-mi arătaţi 
aceste scrisori înainte de a fi remise oficial. 

— lată scrisorile, spuse Fausta. 

Ea scotoci în sân şi scoase hârtiile care-i fuseseră aduse 
chiar în acea dimineaţă, aşa cum am arătat. Ea luă una din 
aceste hârtii şi i-o prezentă complet deschisă lui Concini, 
spunând: 

— lată mai întâi o scrisoare scrisă în întregime chiar de 
mâna regelui şi adresată mie. Citiţi, domnule mareşal... 
Citiţi cu voce tare, cu singurul scop că, dacă, din 
întâmplare, vreun confident de-al dumneavoastră se află 
aici să asculte, va fi la curent ca şi dumneavoastră şi va 
putea să vă dea sfaturi utile. 

Fără a sublinia aceste cuvinte care-i dovedeau că teribila 
rivală îi descifrase manevra, Concini, reţinut, citi cu voce 
tare: „Doamnă şi iubită verişoara, Vă adresez prezenta 
pentru a vă servi mai bine de serviciul nostru regal, 
făcându-vă cunoscut că suntem gata să vă sprijinim prin 
toate mijloacele. 

Cunoscând abilitatea dumneavoastră, înţelepciunea 
dumneavoastră, siguranţa judecății dumneavoastră şi 
devotamentul dumneavoastră, vă lăsăm întreaga latitudine 
de a acţiona în folosul intereselor noastre, aprobând şi 
clarificând anticipat toate deciziile pe care le credeţi că 
trebuie luate, nu facem o altă recomandare decât aceasta: 

Iubiţi-ne întotdeauna cum vă iubim noi. Cu afecţiune, vărul 
dumneavoastră, Regele Filip.” 

Când lectura se termină, Fausta luă toate hârtiile şi le puse 
între mâinile lui Concini. Acesta, care acum era pe deplin 
lămurit, se prefăcu că le parcurge cu privirea pentru a 
câştiga timp de gândire. Când termină, îi dădu Faustei 
hârtiile, înclinându-se cu aerul unui om care nu are nimic 
de reproşat. Şi răsucindu-şi mustaţa cu un gest nervos, îşi 
mărturisi înfrângerea: 


— Aceasta schimbă, într-adevăr, lucrurile. Nu vrem război 
cu Spania. Respectăm, deci, în persoana doamnei de 
Sorrientes, trimisul extraordinar cu forme în regulă, 
acreditat de Maiestatea Sa, regele Spaniei. 

— Deci, obţin ceea ce am solicitat, făcu ea, punând liniştită 
hârtiile în sân. 

— Ce doriţi, deci? făcu Concini, simulând ignoranţa. 

— Vreau, spuse ea apăsând asupra acestor cuvinte, vreau 
libertatea ducelui d'Angouleme. 

Concini se prefăcu că se gândeşte o clipă şi: 

— Fie, spuse el, voi solicita reginei punerea lui în libertate 
imediat. 

— Nu vom termina, dacă intervine regina, spuse ea. Aveţi 
la dumneavoastră câteva documente în regulă, semnate şi 
pecetluite dinainte, care nu trebuie decât de completat. Vă 
ştiu un om precaut, Concini şi nu sunteţi dumneavoastră 
adevăratul rege al Franţei? 

Încă o dată, Concini se văzu prins. 

— Nu aveţi încredere în mine? făcu el cu un zâmbet, care 
cu greutate ascundea o grimasă de furie. 

— Nu, spuse ea, vă ţin în puterea mea, ştiu că veţi face ce 
vreau eu. Mă grăbesc, asta e tot. Luaţi, deci, acest 
document şi completaţi-l. 

Îmblânzit definitiv, Concini se ridică, se duse să caute într- 
un sertar această hârtie atât de imperios cerută. Ca şi cum 
ar fi câştigat dreptul de a comanda, Fausta, în modul cel 
mai firesc din lume, ordonă: 

— Luaţi două că tot sunteţi acolo. 

Şi Concini, tremurând de furie, se supuse şi luă două 
ordine în alb. 

— Aşezaţi-vă acolo, la această masă. Scrieţi ordinul de a-l 
pune imediat în libertate pe ducele d'Angouleme. Puneţi 
data de astăzi. 

Concini se supuse din nou, scrise cu o mână furioasă cele 
câteva linii necesare şi îi întinse ordinul săgetându-l cu 
privirea. 


Fără să se emoţioneze, ea îl luă, îl verifică cu grijă şi-l 
aprobă cu un uşor gest al capului. Şi cu glasul său blând, 
irezistibil imperios, ea mai comandă: 

— Scrieţi acum ordinul de a-l închide şi de a-l menţine la 
Bastilia pe domnul duce d'Angouleme. 

Concini rămase cu pana în aer. O examina stupefiat. Şi 
ridicând braţele, copleşit fără voie, murmură: 

— Nu mai înţeleg! 

— Eu înţeleg şi este suficient, zâmbi Fausta. Scrieţi, 
Concini, scrieţi. Şi lăsaţi data în alb. 

Concini completă acest al doilea ordin cum îl completase şi 
pe primul şi i-l dădu. Ea îl verifică, aşa cum îl verificase şi pe 
primul, zâmbi, împături cele două hârtii, le puse în sân şi se 
ridică: 

— Spuneţi-mi, Concini, că nu sunt duşmanul vostru. V-am 
dovedit-o deja, fără să vă mai îndoiţi, păstrându-vă secretul 
pe care-l ştiu de mult timp. Vă voi dovedi, din nou, imediat, 
şi veţi reveni, sunt sigură, de la prejudecățile împotriva 
mea. Căci, văd bine, că îmi purtaţi ranchiună pentru 
violenţa pe care v-am provocat-o. Va trece şi veţi 
recunoaşte, sper, că Fausta este prietena voastră mai mult 
decât credeţi. 

Concini văzu că trebuia să se mulţumească cu aceste 
asigurări. Se înclină cam în silă. 

Fără să pară că-i observă proasta dispoziţie, ea reluă, 
devenind şi mai graţioasă, mai învăluitoare: 

— Spuneţi-i Leonorei să-mi rezerve un loc între prietenele 
ei. Şi acum, Concini, faceţi-mi favoarea de a-mi da mâna şi 
de a mă conduce până la litiera mea. 

Furios, Concini se duse să se execute. Dar avusese timp 
să-şi vină complet în fire. Astfel că, atunci când apărură în 
curtea de onoare, unde aşteptau d'Albaran şi oamenii săi, 
păreau cei mai buni prieteni din lume. 

Capitolul 23 

Pardaillan o urmăreşte încă pe Fausta. 


Stocco, constrâns şi forţat ca şi Concini, îl condusese pe 
Pardaillan în apropierea cabinetului lui Concini. Precauţia 
pe care acesta, conformându-se dorinţei exprimate de 
Fausta, o luă de a face gol în jurul cabinetului său şi pe 
drumul pe care o va conduce pe musafiră, această 
precauţie pe care Stocco n-o ignora desigur, îi uşurase 
deosebit de mult sarcina, foarte periculoasă pentru el, 
trebuie să recunoaştem. 

Pardaillan, deci, putuse să asiste, invizibil şi fără să fie 
bănuit, la această conversaţie care-l intrigase atât de mult 
şi din care nu pierduse un cuvânt. leşi în spatele Faustei. 
Stocco nu se simţi în largul său decât atunci când îl văzu pe 
stradă. La rândul său, Pardaillan dorise să-l liniştească din 
plin. 

— Ascultă, îi spuse el, mi-ai făcut un serviciu deosebit. 
Vreau să te recompensez într-un fel pe care-l vei şti să-l 
apreciezi cum se cuvine, nu mă îndoiesc de asta: îţi dau 
cuvântul că nu voi divulga nimănui ceea ce ştiu despre tine, 
chiar dacă ar fi pentru a-mi salva capul. Mai mult: începând 
de astăzi te ignor complet, nu te mai cunosc, am uitat că 
exista un Stocco pe lume, ce a fost, ce a putut să facă. Acum 
poţi să nu mai ai grija zilei de mâine. 

Privirea plină de ură de moarte cu care-l săgetase o clipă 
mai înainte pe Pardaillan se schimbase aproape într-o 
privire de recunoştinţă duioasă. Dar, în mod hotărât, era o 
bestie acest Stocco. Aproape imediat, îşi reluă expresia 
duşmănoasă şi mormăi în sinea lui: „Nu contează, am un 
dinte împotriva lui. Şi dacă se va ivi ocazia, fără riscuri 
pentru mine, promit să-i arăt domnului de Pardaillan că n- 
am uitat minutele groaznice pe care m-a făcut să le 
trăiesc.” 

Pardaillan urmărea litiera Faustei. Mergând, se gândea. Şi 
iată aceste reflecţii pe care le vom nota sau cel puţin o mică 
parte a acestor reflecţii. 

„Astfel, iat-o în serviciul regelui Spaniei? ... După cât timp? 
... Trebuie să fie de mult timp... Eu o credeam moartă. Ah! 


Uite-o ducesă de Sorrientes, prinţesă d'Avila şi ce mai ştiu 
încă... şi în favoarea cu totul deosebită a acestui stăpân, 
dacă judec cel puţin după scrisoarea citită de Concini... Ah! 
Iată-ne pe drumul primăriei oraşului. Hotărât, mergem la 
Bastilia. Drace! Dacă continuă mult timp astfel, risc să mă 
culc flămând! Şi chiar mor de foame! Ah! Ce mizerie, iată 
Fausta a revenit şi, dintr-o dată, iată nepotrivirile şi 
necazurile se abat des ca grindina asupra mea. Şi ăsta nu-i 
decât începutul. Drăcia dracului! De cine să mă plâng? 
După toate, nu depinde decât de mine să mă duc acasă şi să 
stau liniştit, cu picioarele la căldură şi cu burta la masă. Da, 
dar iată-mă posedat de demonul curiozităţii. Şi apoi să 
părăsesc partida, când tocmai abia a început. Să nu mai 
vorbim... Deci, Fausta are un stăpân? ... Un stăpân al 
Faustei, he! Nu-l văd eu pe acela! Dar părerea mea este că 
adevăratul stăpân este Fausta. Acest Filip de Spania trebuie 
să fie un neghiob, un fel de paiaţă încoronată, ale cărei sfori 
sunt trase de Fausta. Da, dar iată, dacă văd foarte bine, 
beneficiul pe care trebuie să-l câştige regele Filip, mă 
îndoiesc, desigur, de ceea ce va face Fausta aici pentru el, 
nu am nici cea mai mică idee de scopul pe care-l urmăreşte 
în contul său personal, de partea ce şi-a rezervat-o. Căci o 
cunosc, ea nu face niciodată nimic care să nu fie pentru 
satisfacția sa sau gloria sa personală, generoasa şi 
dezinteresata Fausta. Şi atât cât nu voi şti ce vrea pentru ea 
însăşi, voi merge orbeşte şi voi risca, în fiecare moment, să- 
mi rup oasele. Trebuie, deci, să ştiu. Este, desigur mai uşor 
de spus decât de realizat... Drace, uite că ne apropiem de 
Bastilia... Ah! Ce dracu vrea Fausta să facă cu 
d'Angouleme? Se va hotări să reînceapă pentru el ceea ce a 
făcut odinioară pentru Guise? Ar vrea să se căsătorească cu 
el şi, apoi, să se aşeze pe tron, în locul micului Louis al 
XIIIlea? Ar fi capabilă! ... Este clar că nu trebuie să te 
gândeşti să intri în Bastilia pentru a auzi ce-i va spune lui 
Angouleme. Bun, iat-o că intră în Bastilia. Fausta nu va ieşi 


de aici, cel puţin, o oră. O oră înseamnă de patru ori mai 
mult timp decât îmi trebuie pentru a-mi potoli foamea.” 

Îşi aminti la timp numele unei cârciumi unde bucătăria era 
acceptabilă. Se duse drept acolo. 

În timp ce birtaşul se repezi la bucătărie, el împinse o 
masă în faţa unei ferestre pe care o deschise şi se felicită 
aşezându-se la masă. 

„Perfect! De aici văd escorta Faustei care-o aşteaptă afară, 
căci Fausta a trebuit să intre singură aşa cum se cuvine. 
Oricare ar fi direcţia în care vor merge la reîntoarcere, îi 
voi vedea trecând. Deci, pot să mănânc liniştit.” 

Pardaillan avu timp suficient să termine tot de mâncat şi să 
golească până la ultima picătură sticla de Saint-Georges, 
care era un vinişor roşu de Iouraine, destul de apreciat, 
înainte ca Fausta să reapară. Atunci, nu ezită şi-şi comandă 
o sticlă de Vouvray, alt vin de Touraine, după cum se ştie, 
alb. Văzând că mai are suficient timp, cum era un precaut şi 
nu ştia unde şi când ar putea să supeze, comandă o farfurie 
cu fursecuri pe care începu să le ronţăie, golind puţin câte 
puţin sticla de Vouvray. 

O oră, două ore, trei ore se scurseră astfel şi Fausta nu 
apărea. Pardaillan era la a doua sticlă cu vin de Vouvray, 
regreta că nu comandase mai multă mâncare şi începu să 
se întrebe: „Ah! Dacă ar păstra-o întâmplător? Iată ce ar fi 
o idee minunată, iată ce ar aranja bine lucrurile... şi mi-ar 
reda liniştea. Liniştea, adică plictiseală”. 

Şi cu un zâmbet care-i era specific: 

— Să sperăm că va ieşi. 

Capitolul 24 

Ducele de Angouleme ţi Fausta. 

Într-o încăpere, mobilată destul de confortabil, a închisorii 
de stat, un gentilom cu alură mândră, viguroasă încă tânăr 
cu siguranţă, dar cu tâmplele deja grizonate, se plimba cu o 
nelinişte febrilă între cei patru pereţi ai închisorii sale. 
Acest gentilom, acela pe care Fausta venea să-l elibereze, 
era Charles de Valois, conte d'Auvergne, duce d'Angouleme. 


În timp ce mergea, ducele d'Angouleme murmura cu voce 
scăzută pentru sine, mototolind o hârtie pe care o ţinea în 
mână: „Cine oare mi-a adresat acest bilet misterios, care 
mi-a parvenit ieri şi care mă anunţă despre viitoarea mea 
eliberare? Cine? ... Biletul este semnat: o fostă inamică. O 
fostă inamică devenită cea mai bună, cea mai prețioasă 
prietenă pentru că mă scoate din acest infern! ... Ea mă 
scoate, mai bine zis... mă va scoate... Cine poate fi această 
fostă inamică? ... M-am gândit bine, dar n-am găsit... La 
dracu, după toate, puţin interesează cine este, numai să-mi 
deschidă porţile acestei închisori blestemate, unde sunt 
închis de zece ani... Zece ani! Cei mai frumoşi zece ani 
dintr-o existenţă umană petrecuţi între aceşti patru pereţi... 
Să înnebuneşti!” 

Uşa se deschise. Viceguvernatorul apăru încadrat de doi 
temniceri. Cu o voce plângăreaţă anunţă fericita noutate. 
Continuă cu calm să îndeplinească seria interminabilă de 
formalităţi. Şi, în acest timp, ducele îşi muşca mâinile de 
neliniştea reţinută cu mare greutate, sugrumat de teama de 
a nu interveni complicaţii neaşteptate care l-ar obliga să 
revină în celulă. 

În sfârşit, blestematele formalităţi fiind îndeplinite, fu 
condus la guvernator. Acum era puţin mai liniştit. Numai 
dacă o catastrofă nemaiauzită nu s-ar abate asupra lui, se 
putea spune că era liber. Acum era stăpânit de o curiozitate 
arzătoare: s-o cunoască pe misterioasa fostă inamică care 
fusese atât de puternică pentru a-l smulge din mormântul 
său. O văzu pe Fausta. Ca şi Pardaillan, în ciuda anilor care 
se scurseseră, o recunoscu imediat. 

— Prinţesa Fausta! strigă el stupefiat. 

Se gândise la o infinitate de femei, în afară de ea. 

— Nu, nu prinţesa Fausta, replică Fausta cu o anumită 
voioşie, ci ducesa de Sorrientes. 

Şi puse un deget pe buze pentru a-l sfătui să tacă. 

Ducele d'Angouleme ţi Fausta, după ce au îndurat ultimele 
complimente ale guvernatorului, care se resemnă, în sfârşit, 


să-i părăsească, rămaseră în sfârşit singuri, în afara incintei 
formidabilei fortărețe. Numai atunci, ducele începu să 
respire mai liber. Dar grabă cu care se îndepărtă de poartă 
arăta că nu s-ar simţi cu adevărat liniştit decât dacă ar 
pune o distanţă apreciabilă între el şi domiciliul sumbru, 
unde gemuse atâţia ani. 

— Dacă vreţi să luaţi loc în această litieră, vom merge la 
mine, unde vom putea discuta în deplină siguranţă. 

În loc să ia loc în vehiculul greoi indicat de ea, ducele 
d'Angouleme avu, fără voie, o mişcare de recul. În acelaşi 
timp, el aruncă cavalerilor din escortă, care aşteptau 
impasibili la câţiva paşi de acolo, o privire atât de expresivă, 
încât Fausta comandă zâmbind: 

— D'Albaran, un cal pentru domnul duce d'Angouleme. 

D'Albaran se întoarse şi făcu un semn. Unul din oamenii 
săi descălecă imediat şi veni să-şi prezinte calul ducelui, 
căruia îi ţinu scara. Acesta sări în şa cu o uşurinţă 
neaşteptată de la un om ce suferise mulţi ani o captivitate 
deprimantă. Şi foarte vesel: 

— Pe dracu! strigă, se poate respira aici sus! 

— Vă implor, doamnă, puneţi vârf bunătăţii 
dumneavoastră: să plecăm fără întârziere. Te sufoci la 
umbra acestor ziduri sumbre. 

— Să plecăm, comandă Fausta cu un zâmbet nedefinit. 

Temnicerii Bastiliei făcură să treneze atât de mult 
lucrurile, încât cădea noaptea când Fausta şi escorta sa 
intrară pe strada Saint-Antoine. Pardaillan, care-i văzuse 
ieşind pe Fausta şi d'Angouleme, aţtepta ca ei să treacă în 
colţul acestei străzi Saint-Antoine. Şi cu un zâmbet ironic, 
reflectă: „Acest biet duce care ţopăie şi face graţii, care 
pare să se enerveze din cauza ritmului lent pe care catârii 
Faustei îl obligă să-l menţină, acest biet duce nu pare să se 
îndoiască că este cu totul prizonierul celei pe care foarte 
fericit şi mândru o escortează.” 

Încă o dată Pardaillan o urmări pe Fausta până la imobilul 
Sorrientes. Venise, într-adevăr, noaptea, când văzu litiera 


pătrunzând în curtea de onoare şi marea poartă 
închizându-se. Bineînţeles că Pardaillan nu era hotărât dacă 
să intre, la rândul său, în imobil şi să asculte ce-i va spune 
celui pe care-l iubise cu tandreţe odinioară şi pentru care 
îndeplinise isprăvi minunate, ce lăsau departe isprăvile 
legendare ale vitejilor de altă dată. 

Aventura putea să pară nesăbuită tuturor în afară de 
Pardaillan: Fausta trebuia păzită, bine păzită la ea acasă. 

Departe de a renunţa, Pardaillan îşi confirmă hotărârea şi 
se apucă să caute numaidecât mijlocul de a realiza proiectul 
său. Sfârşi prin a-şi spune: „Bineînţeles mă voi duce la 
această portiţă a fundăturii, voi bate de trei ori uşor şi voi 
pronunţa acest nume: La Gorelle. O să văd ce va ieşi.” 

Se duse hotărât la portiţă, bătu de trei ori, pronunţă 
parola. Şi poarta se deschise imediat. 

Pardaillan, cu faţa ascunsă în pelerină, intră într-un fel de 
corp de gardă slab luminat de către o veioză. Unul din 
oamenii care se aflau acolo se ridică şi, fără să spună un 
cuvânt, fără să-i ceară nici cea mai mică explicaţie, îi făcu 
semn să-l urmeze. Pardaillan îl urmă fără să sufle un cuvânt 
pentru că nimeni nu-l întrebă nimic. Ghidul său îl conduse 
într-o anticameră unde îl lăsă singur, rugându-l să aştepte 
până va veni să-l caute. 

Cum se văzu singur, Pardaillan deschise uşa opusă celei pe 
care ieşise omul care-l adusese acolo. Uşa dădea într-un 
coridor slab luminat. Porni hotărât pe acest coridor şi se 
îndepărtă. Nu ştia deloc unde se afla, nici unde va ajunge. 
Cu toate acestea, mergea cu toată încrederea cu acel pas 
Uşor, care nu pierduse nimic din supleţea şi sprinteneala de 
altădată. Conta pe acel fler deosebit, care-i fusese de folos 
în atâtea situaţii critice, pentru a descoperi încăperea unde 
Fausta urma să-l primească pe ducele d'Angouleme. Astfel, 
traversă mai multe săli, deschizând, fără să ezite, uşile 
întâlnite în drumul său şi închizându-le fără zgomot, după 
ce constata că nu găsise încă ceea ce căuta. 


Ajunse într-un cabinet mic şi se îndrepta spre o uşă pe 
care se pregătea s-o deschidă. 

Cum atinse această uşă, ea se deschise singură. Apăru un 
om. 

Pardaillan nu distinse trăsăturile noului venit. Dar văzu 
foarte bine că un om stătea pe pragul acestei uşi şi îi bara 
trecerea. Ridică imediat braţele pentru a-l înfăşca, a-l 
strânge de gât, împiedicându-l să strige şi de a asmuţi toată 
casa împotriva lui. Însă nu făcu acest gest. Omul cu o voce 
prudent joasă exclamă: 

— Domnule de Pardaillan! ... 

— Valvert! replică Pardaillan stupefiat. 

Odet de Valvert - căci el era - intră şi, cum nu-şi credea 
ochilor, repetă: 

— Domnul de Pardaillan! 

— Valvert! Ce faci aici? bombăni Pardaillan. 

— Dar, domnule, făcu el cu blândeţe, îmi fac serviciul. 

— Serviciul tău? ... Ce serviciu? 

— Serviciul meu de gentilom pe lângă doamna ducesă de 
Sorrientes. 

— Ducesă de Sorrientes! ... Eţti în serviciul ducesei de 
Sorrientes? 

— Da, domnule. 

— De când? ... Cum se face că nu mi-ai spus nimic despre 
asta? 

— Sunt în serviciul ei de zece zile. Înainte de accepta 
ofertele magnifice făcute de ea, am vrut să vă consult, aşa 
cum era de datoria mea, domnule. Din nefericire tocmai 
plecaseţi la Saugis. lată de ce sunt aici fără să vă fi spus 
ceva. 

Aceste explicaţii avură darul de a-l satisface pe Pardaillan. 
Răsuflă ca şi cum l-ar fi uşurat de o povară grea şi îşi regăsi 
imediat sângele-rece. 

— Bine, spuse el, de fapt eu sunt de vină pentru ce ţi s-a 
întâmplat. 

— Dar ce mi s-a întâmplat? zâmbi Valvert. 


— O să-ţi spun şi vei înţelege imediat emoția care m-a 
cuprins, găsindu-te aici, în serviciul ducesei de Sorrientes. 

Acum, Pardaillan vorbea cu o gravitate care-l impresiona 
foarte mult pe Valvert. Mai ales modul bizar, în care 
cavalerul insistase asupra cuvintelor subliniate de noi, îl 
făcu să ciulească urechile cu mare atenţie. 

Pardaillan se apropie de el, îi luă mâna şi i-o strânse 
puternic, aplecat asupra lui, cu voce joasă, examinându-l cu 
privirea sa scânteietoare. 

— Ştii tu care este adevăratul nume al acestei ducese de 
Sorrientes? 

Şi trăgându-l spre el, îi dezvălui într-un suflet, abia 
desluşit: 

— Este Fausta. 

— Fausta! exclamă Valvert, tresărind violent. 

Şi, imediat, aruncă în jurul lui priviri pline de suspiciune şi 
mâna sa, cu un gest maşinal, pipăi centironul şi se crispă pe 
mânerul sabiei: gestul omului care simte apropierea unei 
bătălii. Şi, cum nu-şi putea crede urechilor, repetă: 

— Fausta, mama lui Jehan? Aceea despre care mi-aţi 
povestit deseori? ... Fausta papesă? ... Cea care a înarmat 
braţul călugărului Jacques Clement? ... Cea care era pe 
punctul de a-l aduce la tronul Franţei pe ducele de Guise, 
dacă nu aţi fi fost acolo? Cea care a vrut de mii de orisă vă 
ucidă? 

La toate aceste întrebări, care se îmbulzeau pe buzele 
tânărului, Pardaillan răspundea printr-o mişcare afirmativă 
a capului, zâmbind subtil. Şi Valvert epuiza seria prin 
această ultimă întrebare: 

— Deci n-a murit? 

— Se pare, spuse Pardaillan. Şi cel mai rău este că a 
revenit şi mai puternică şi mai formidabil înarmată decât a 
fost vreodată. 

— Înţeleg prezenţa dumneavoastră aici, exclamă Valvert. 

Şi, însufleţindu-se din nou, cu gesturi neliniştite şi ochi 
strălucitori: 


— Este lupta... lupta înspăimântătoare de altădată, care 
reîncepe mai neînduplecată, mai îndârjită ca niciodată între 
dumneavoastră şi ea. 

— Şi de data asta, Odet, lupta nu se va termina decât prin 
moartea unuia din noi doi... Poate vom rămâne aici 
amândoi. 

— Haida-de, domnule, aţi bătut-o întotdeauna! exclamă 
Valvert care acum exulta. 

— Am îmbătrânit, Odet, teribil am îmbătrânit, oftă 
Pardaillan, clătinând din cap. 

— Oh! Frumoasă, admirabilă, înspăimântătoare luptă! se 
entuziasma Valvert care nu auzise. Voi fi şi eu în această 
luptă furtunoasă! Ce onoare şi ce bucurie pentru mine, 
domnule! 

Această ardoare juvenilă aduse un zâmbet de satisfacţie 
pe buzele lui Pardaillan. Dar nu uită pentru ce venise la 
imobilul Sorrientes. Îţi formulă dorinţa în modul cel mai 
simplu din lume: 

— Stăpâna ta va fi în compania unui gentilom cu care va 
avea o discuţie. Trebuie să asist la această discuţie, fără să 
se bănuiască prezenţa mea. 

— Veniţi, domnule, făcu Valvert care era nerăbdător să 
acţioneze. 

După câteva secunde, într-un loc obscur unde Valvert îl 
conduse, Pardaillan se afla în faţa unei uşi. Nu trebuia decât 
să întredeschizi uşor această uşă pentru a vedea şi auzi 
ceea ce urma să se petreacă în cealaltă parte. Atunci, se 
întoarse spre Valvert şi îi şopti la ureche: 

— Du-te acum... Şi aranjează în aşa fel încât să nu 
bănuiască că tu m-ai adus aici. Orice s-ar întâmpla, nu uita 
că tu nu mă cunoşti, să nu mă iei în seamă, cum nu te voi 
lua nici eu. Pleacă, copilul meu. 

Această comedie nu-i convenea deloc lui Valvert, care nu 
se gândea decât la bătălie, care vroia cu orice preţ să-şi 
îndeplinească rolul, oricât de modest ar fi. Poate de aceea el 
încercă să-l facă pe Pardaillan să înţeleagă. Dar Pardaillan, 


care hotărâse altceva, îl împinse încetişor spre uşă, 
spunând pe un ton autoritar: 

— Du-te, îţi spun... Nu înţelegi că, dacă sunt prins, contez 
pe tine ca să mă eliberezi? Pentru asta trebuie să-ţi păstrezi 
libertatea. Ascultă, drăcia dracului! 

Ştia bine ce făcea, spunând că va conta pe el pentru a-l 
elibera, dacă va fi nevoie. Valvert se înclină în faţa acestui 
motiv, care i se păru hotărâtor. Se resemnă să iasă. 

Pardaillan deschise fără zgomot uşa în faţa căreia 
revenise, îndepărtă uşor draperia care se afla de cealaltă 
parte a uşii, se sprijini comod şi deschizând ochii, ciulind 
urechile, privi şi ascultă. 

Capitolul 25 

Uneltiri tenebroase. 

Ducele d'Angouleme ţi Fausta stăteau unul în faţa celuilalt. 
Pardaillan, din punctul său de observaţie, îi vedea din profil 
pe amândoi. Discuţia începuse deja în momentul în care se 
instală în postul său de ascultare. În acea clipă, răspunzând, 
fără îndoială, unei întrebări, Fausta spunea: 

— Ceea ce vă propun este o chestiune de dreptate: fiu al 
lui Carol al IX-lea, rege al Franţei, vreau să vă fac să intraţi 
în posesia moştenirii paterne de care aţi fost deposedat. 
Vreau să vă fac să vă aşezaţi pe acel tron al Franţei care vă 
aparţine de drept şi pe care uzurpatorii vi l-au furat. 

Desigur, ducele d'Angouleme se aţtepta la tot, dar nu la 
această propunere extraordinară pe care Fausta i-o făcea 
cu calmul său obişnuit, ca şi cum acesta era lucrul cel mai 
simplu şi mai uşor din lume. El se ridică imediat. O cercetă 
cu ochii speriaţi, ca şi cum, se îndoia că ea era în toate 
minţile. Şi foarte palid, agitat de o emoție inexprimabilă, cu 
o voce surdă, bâgui: 

— Regele Franţei! Eu! ... Eu! ... Este imposibil! ... 

— S-ar părea, spuse Fausta accentuându-şi ironia 
zâmbetului, s-ar părea că sunteţi lipsit de ambiţie? Trebuie 
să cred că n-aţi încercat niciodată un regret pentru această 


coroană care ar fi trebuit să fie a dumneavoastră? Trebuie 
să cred că nu v-aţi gândit niciodată să vă reluaţi dreptul? 

— Dimpotrivă, nu mă gândesc decât la asta şi încă de mult 
timp! ... Şi pentru că m-am gândit prea mult la asta am stat 
la Bastilia, de unde aţi venit să mă scoateţi, zece ani lungi, 
zece ani de moarte... Cei mai frumoşi zece ani dintr-o 
existenţă umană... Să-mi reiau dreptul de care am fost 
deposedat, desigur că mă gândesc şi mă voi gândi 
întotdeauna. Dar asta este o sarcină formidabilă, presărată 
cu dificultăţi aproape de neînvins. 

— Recunosc, într-adevăr, că treaba este formidabilă şi că 
nu puteţi s-o îndepliniţi singur, fără sprijin, limitat la 
propriile voastre posibilităţi. Dar ceea ce este imposibil 
pentru voi singur devine realizabil cu ajutorul puterii 
suverane pe care v-o aduc. 

Dar ducele nu era convins. Clătină din cap sceptic. 

— Ajutorul puterii suverane despre care vorbesc este 
acela că regele Filip al Spaniei, pe care-l reprezint aici, se 
angajează, prin voinţa mea, să vi-l dea. 

Auzind-o vorbind despre regele Spaniei, ducele 
d'Angouleme îţi încruntă sprâncenele şi i se făcu frică. 
Fausta înţelese că ajutorul pe care-l oferea nu era pe placul 
său. Totuşi, ca şi cum nu ar fi observat nimic, ea scotoci în 
sân, scoase hârtiile pe care i le arătase lui Concini şi i le 
întinse, spunând: 

— Iată scrisorile regale care atestă că pot vorbi în numele 
Maiestăţii Sale Catolice şi care ratifică anticipat toate 
hotărârile pe care le consider utile să le iau. Citiţi, duce! 
Trebuie să nu existe nici o îndoială în sufletul vostru. 

Ducele luă documentele şi le parcurse dintr-o scurtă 
privire. Le ţinu un moment şi rămase gânditor, calculând, 
ezitând. Fausta îl privea cu calmul său obişnuit. 

Şi cu voce tare, hotărât, înapoindu-i hârtiile: 

— Ce-mi oferiţi în numele regelui Spaniei? spuse el. 

— Aur, spuse ea. Atât aur, cât va fi nevoie. Înainte de o 
lună, vom primi patru milioane care, acum, trebuie să fie pe 


drum. 

— Este tot ce-mi oferiţi din partea regelui Spaniei? făcu 
ducele, înclinându-se pentru a sublinia că nu avea nici o 
obiecţie de făcut. 

— Două armate, îl informă Fausta, una care pleacă din 
Flandra, cealaltă, de la frontierele Spaniei, vor fi gata să 
intervină, dacă va fi necesar. 

— Aţi rămas aceeaşi luptătoare neobosită şi minunată, 
care, odinioară, crea şi organiza în toate elementele sale 
acea asociaţie formidabilă, care s-a numit Liga, o 
complimentă ducele cu o admiraţie sinceră. 

Fausta primi complimentul fără să se ştie dacă îl agrease 
sau nu. Pentru o clipă tăcură amândoi. 

— Mai înainte, reluă d'Angouleme, vreau să ştiu care va fi 
datoria mea faţă de regele Spaniei şi faţă de 
dumneavoastră pentru ajutorul nepreţuit pe care mi-l 
oferiţi. Înţelegeţi, prinţesă, dacă mi se vor părea condiţiile 
voastre inacceptabile, mi-aş face scrupule că v-am lăsat să- 
mi divulgaţi mijloacele de care dispuneţi şi că aş putea să 
fiu tentat de a le folosi eu însumi. 

— Recunosc loialitatea dumneavoastră obişnuită, îl 
complimentă cu gravitate Fausta. Dar liniştiţi-vă, duce, 
condiţiile impuse vouă de către regele Filip sunt foarte juste 
şi rezonabile. Şi sunt sigură că le veţi accepta fără ezitare. 
lată-le: rambursarea sumelor care vă vor fi avansate, 
acordându-vă timpul necesar pentru a vă elibera de această 
datorie. Apoi, regele Filip al III-lea va solicita regelui Carol 
al X-lea să se lege cu el printr-o solidă şi bună alianţă. Asta 
e tot. 

— Ce? exclamă ducele, stupefiat de moderaţia 
extraordinară a acestor solicitări, ce, fără restricţii? ... Fără 
cedare de teritoriu? 

— Fără restricţii, fără cedare, repetă Fausta, zâmbind. 
Vedeţi că ar fi imposibil să fie mai moderat. 

— Sunt tulburat de atâta generozitate, murmură ducele, 
care nu-şi revenea. 


Fausta avu unul din zâmbetele sale nedefinite căruia 
ducele nu-i acordă nici o atenţie şi care trebuie că nu-i 
scăpă ochiului atent al lui Pardaillan. 

— Nu vă ascund, spuse ea, că regele, sfătuit de ducele de 
Lerme, nu se arătă la început, de acord cu această 
propunere. Dar eu am reuşit să-i arăt care este adevăratul 
său interes. Acest interes nu constă în a vă smulge câteva 
oraşe sau provincii pe care nu vă veţi abţine, mai târziu, să 
le luaţi înapoi, sau succesorii voştri. El constă, cu sprijinul 
dumneavoastră regal în a face să intre sub dominație acele 
provincii din Flandra care s-au declarat independente şi în 
a consolida puterea sa pretutindeni unde este slăbită. 

— Aţi raţionat ca un om politic, abil, cum sunteţi, doamnă, 
aprobă ducele şi nu voi uita niciodată serviciul pe care mi l- 
aţi făcut în această situaţie. În ceea ce-l priveşte pe regele 
Filip, jur că nu va avea un aliat mai fidel decât mine. 

— Iau act de acest jurământ, pronunţă cu gravitate Fausta. 

— Să vorbim despre voi acum, reluă ducele zâmbind. Care 
va fi răsplata pentru voi? 

— Pe mine, făcu Fausta, mă va răsplăti regele Filip. Şi 
răsplata va fi în aşa măsură, încât am toate motivele să mă 
declar satisfăcută. Totuşi, mărturisesc că mă rezerv să vă 
solicit ceva. 

Ducele era liniştit acum. Cu o amabilitate graţioasă şi 
sinceră o asigură: 

— Oricare ar fi, vă este acordată anticipat. Spuneţi 
doamnă. 

— Nu, zâmbi Fausta, voi vorbi când va veni momentul: în 
ajunul zilei în care veţi merge la Notre-Dame să vă 
încoroneze ca rege al Franţei. 

Fausta zâmbea tot timpul. Şi ştim care era puterea de 
seducţie a zâmbetului său. Ducele se aşteptase la o 
tocmeală excesivă. Din acest regat al Franţei care i se 
oferea, se gândea că i se va cere jumătate. De altfel, se 
resemnase dinainte s-o acorde... chiar dacă ar lua-o înapoi 
mai târziu. Dezinteresul regelui Spaniei îi dăduse 


încredere. Zâmbetul Faustei sfârşi prin a-l cuceri şi, fără să 
ezite, îşi confirmă promisiunea: 

— În acea zi sau când veţi dori, regele Franţei va respecta 
cu scrupulozitate promisiunea ducelui d'Angouleme de avă 
acorda ceea ce îi veţi cere şi orice ar fi. 

Şi cum mai făcuse o dată, Fausta înregistra cu gravitate: 

— Reţin promisiunea dumneavoastră, duce. 

Capitolul 26 

Un incident. 

Cum totul fusese spus, Fausta, reluă imediat: 

— Acum trebuie să vă fac cunoscut planul meu de acţiune 
cu privire la tânărul rege Louis al XIII-lea. Căci în fine, ca să 
deveniți rege al Franţei trebuie să ne debarasăm de el. 

Dinadins sau nu, ea dădu acestor cuvinte, care puteau să 
pară echivoce, o intonaţie atât de sinistră în 
implacabilitatea sa rece, încât ducele se înfiora: 

— Oh! Aţi avea cumva intenţia să-l faceţi să sufere aceeaşi 
soartă ca tatăl său? 

Fausta îl ţintui cu strălucirea funestă a ochilor săi negri 
magnifici. Îl văzu palid, abătut, dârdâind. Vru să ştie până la 
ce punct putea să conteze pe el şi până unde ar putea să 
meargă. Vocea să se înăspri şi cuvântul pe care el nu 
îndrăznise să-l pronunţe, fu aruncat de ea cu brutalitate, ca 
o lovitură de pumnal: 

— Să-l asasinez? De ce nu, dacă nu avem un alt mijloc? 

— Aveţi pe cineva la îndemână care s-ar însărcina cu acest 
lucru? 

Fausta - trebuie s-o spunem, pentru că aşa era -nu 
recurgea la asasinat decât atunci, când i se părea util sau 
necesar. Pentru moment, nu se gândea ca tânărul rege să 
fie asasinat, deoarece moartea să nu era necesară. Iotuşi, 
vrând să se asigure dacă ducele era foarte hotărât să 
meargă până la capăt pe drumul pe care ea îl antrenase, la 
întrebarea pe care i-o puse, ea răspunse fără ezitare: 

— Da. 


Ea minţea. Şi trebuie să-i acordăm dreptate, recunoscând 
că rar minţea astfel. Dar atunci, minciuna se justifică în 
ochii săi dintr-o gravă şi imperioasă necesitate. Şi dacă 
suntem atenţi, această minciună este unică, pentru că ar 
trebui inevitabil să antreneze alte minciuni. Şi aceste 
minciuni ar trebui să aibă consecinţe neprevăzute pentru 
ea. 

Împins de o curiozitate morbidă, ducele întrebă: 

— Cum se numeşte acest nou Ravaillac? 

De data aceasta, Fausta ezită o secundă. Neluând în 
considerare asasinarea inutilă a regelui, nu se gândise în 
consecinţă, la un posibil asasinat. Ezitarea sa fu, de altfel, 
atât de scurtă, încât nici cavalerul de Pardaillan, atent, atât 
la unul cât şi la celălalt, nu observă. Aproape imediat ea 
răspunse cam la întâmplare: 

— Un tânăr aventurier fără avere pe care l-am luat în 
serviciul meu. 

De data aceasta, Fausta nu ezită. Vorbind despre un tânăr 
aventurier, de puţin timp în serviciul său, numele îi veni 
imediat pe buze: 

— Este contele Odet de Valvert, spuse ea. 

Ducele d'Angouleme păru că încearcă să-şi reamintească. 
Fără îndoială că nu-şi aminti, căci făcu un gest care însemna 
că acest nume îi era cu totul necunoscut. 

— Şi sunteţi sigură că va acţiona? reluă ducele după o 
scurtă tăcere. 

— Ca să spun adevărul, nu ştiu încă nimic, declară Fausta. 

— Drace! şopti ducele, asta mă nelinişteşte teribil! 

Fausta, care acum ştia ce avea de spus, zâmbi sigură de 
ea. Şi continuă: 

— Dar ceea ce ştiu bine este că ele îndrăgostit, îndrăgostit 
cum ştiu să fie anumite firi excepţionale. Nebun de 
îndrăgostit. Este o pasiune violentă, exclusivă... ca aceea pe 
care aţi încercat-o odinioară pentru Violetta voastră cu care 
v-aţi căsătorit. Una din acele pasiuni care-l fac pe un bărbat 
capabil de toate lucrurile nebuneşti, înţeleg adică: capabil 


de toate eroismele sau de toate crimele. Dacă ştii cum să-i 
iei, obţii tot ce vrei, totul, înţelegeţi? De la un om care 
iubeşte astfel. 

— Nu văd unde vreţi să ajungeţi, se nelinişti ducele. 

— Veţi vedea, îl linişti Fausta. 

Şi urmă: 

— Sunt, ca să spun aşa, singura din lume care cunoaşte 
numele părinţilor tinerei, care a inspirat o asemenea 
pasiune. Vă voi spune acel nume imediat. Părinţii săi o cred 
moartă de şaptesprezece ani. 

— Câţi ani are, deci? se informă d'Angouleme pe care 
începu să-l intereseze foarte mult ce spunea ea. 

— Are şaptesprezece ani. Părinţii săi o cred moartă chiar 
din ziua naşterii sale. 

Fausta îşi însoţi spusele cu un zâmbet atât de elocvent, 
încât ducele înţelese pe loc ceea ce ea nu spusese. Şi se 
indignă sincer. 

— Cum, ce fel de părinţi sunt cei ce au vrut s-o ucidă! ... 
Sunt nişte monştri fără inimă? ... 

— Povestea acestei Muguette vă interesează în mod 
deosebit, duce. Va trebui, deci, să v-o redau în toate 
detaliile. Dar cum va fi cam lungă, vom amâna povestirea pe 
mai târziu. Pentru moment vă este suficient să ştiţi că va 
trebui să luptaţi cu părinţii acestei tinere. Ei se ridică între 
voi şi acel tron care trebuie să vă aparţină. Nu veţi avea 
duşmani mai înverşunaţi şi, trebuie să spun, mai de temut 
decât ei. Căci, vă repet, ei sunt iluştri, bogaţi şi puternici. 

— Bine, bine, mormăi ducele, din ce în ce mai interesat, 
noi am mai combătut pe alţii. Şi apoi sunteţi aici, voi. Pe 
dracu, cum spunea regele Carol, tatăl meu, cunoscând 
pericolul, cred că aţi luat măsuri pentru a-l evita? 

— Într-adevăr, duce: m-am gândit să-mi fac din această 
tânără o armă. 

— Ei ce vă spuneam! Ce-aţi făcut, să vedem? 

— Am atras-o la mine pe această umilă florăreasă de 
stradă, care nu-şi cunoaşte alt nume decât cel pe care 


parizienii i l-au dat şi am început s-o cuceresc! 

— Şi cum, triumfă ducele, nimeni nu vă poate rezista când 
v-aţi hotărât să plăceţi, reiese că această tânără nu mai 
vede decât prin ochii voştri! 

— Chiar aşa, zâmbi Fausta. Această tânără este, în mâinile 
mele, o jucărie pe care o mânuiesc după voia mea. Voluntar 
sau inconştient - puţin contează - ea va face tot ceea ce voi 
vrea eu să facă. Astfel că, pentru a reveni la contele Valvert, 
în ziua când mă voi hotări să-l lansez pe tânărul rege, pe 
cea pe care o iubeşte o voi alege. 

— Şi chiar ea, fără s-o ştie poate, va face din el ceea ce 
ducesa de Montpensier făcu din călugărul Jacques Clement! 
se entuziasmă ducele. 

Satisfăcută să-l vadă în punctul unde a vrut să-l aducă, 
zâmbi orgolios. Atunci, numai atunci, cu aerul său calm, ea 
dezvălui liniştit: 

— Dar nu vom avea nevoie să ajungem acolo. Această 
tânără ne va servi altfel, de asemenea foarte util. 

El rămase stupefiat. Atât de stupefiat, încât nici nu putu să 
se bucure că ea îl scutise de acel asasinat pentru care, la 
început, se revoltase. 

Dar ea nu avu timp să se ocupe de el. Un incident surveni 
chiar în acel moment: cineva bătea discret la uşă. Incident 
banal, în realitate, căruia nici ducele, cu atât mai mult 
Pardaillan, care stătea în spatele draperiei, nu-i dădură 
atenţie. Dar Fausta recunoscuse felul de a bătea allui 
d'Albaran şi ea ştia că nu şi-ar permite colosul s-o tulbure 
tocmai în mijlocul unei discuţii atât de importante, dacă nu 
ar fi intervenit un eveniment excepţional. Totuşi, nu clinti. 
Ridicând puţin tonul, ea comandă cu glasul său blând, pe 
care nici o emoție nu-l altera: 

— Intră, d'Albaran. 

Colosul apăru imediat. Ţinea în mână un bilet. Cu calmul 
său obişnuit, cu pasul său greu şi liniştit, el înainta, fixând-o 
cu privirea pe stăpână sa. 

— Curier urgent. 


Fausta luă biletul. Şi întorcându-se spre d'Angouleme, cu 
un zâmbet grațios: 

— Îmi permiteţi, duce, spuse ea. 

Ducele se înclină în semn de asentiment. Continuând să 
zâmbească, Fausta desfăcu cu grijă sigiliul, despături 
hârtia, fără nici o grabă şi citi cu un aer indiferent. Şi 
văzând-o atât de calmă, atât de stăpână pe sine însăşi, era 
imposibil să ghiceşti că o lovitură groaznică, care ar fi 
doborât pe oricare altul, tocmai se abătea asupra ei. 

Biletul era semnat de d'Albaran care tocmai i-l aduse cu 
atâta calm. Acesta spunea: 

Un bărbat tocmai a bătut la uşiţă, dând numele de La 
Gorelle. Cum nu era Landry Cogquenard, care este singurul 
ce se serveşte de acest nume, acea persoană a fost condusă 
în anticamera specială şi am fost anunţaţi. M-am dus în 
grabă. Omul dispăruse. Cum era imposibil să fi ieşit din 
imobil, m-am apucat să-l caut. Până la urmmă l-am găsit: 
stătea la pândă în cabinetul negru. L-am închis şi am luat 
măsurile respective. Deşi omul avea faţa ascunsă în manta, 
unul din oamenii de gardă afirmă că l-ar cunoaşte. Susţine 
că acesta este cavalerul Pardaillan. 

Trebuia să ai capacitatea extraordinară de disimulare a 
Faustei pentru a rămâne impenetrabil în faţa unei veşti atât 
de grave şi de neplăcute. Deşi stăpâna pe sine, după ce citi, 
degetele se crispară pe hârtia funestă. Fu singurul semn de 
emoție vizibilă. Cum ea rămase gânditoare, reflectând la 
ceea ce avea de făcut, ducele d'Angouleme, fără să 
bănuiască furtuna cumplită care tocmai se dezlănţuia în 
sufletul ei se informă zâmbind: 

— Veste proastă, prinţesă? 

Şi Fausta, zâmbind ca şi el, cu un calm extraordinar: 

— Nu ştiu încă. 

Totuşi, cu acea rapiditate de decizie, care era atât de 
deosebită la ea, cât şi la Pardaillan, luase deja o hotărâre. 

— Este bine, spuse ea lui d'Allbaran atent, mă duc. 


În acelaşi timp, ea îi comandă, din privire, să fie gata 
pentru orice. 

Capitolul 27 

Pardaillan şi Fausta. 

Ea se ridică, cu acea alură maiestuoasă care-i era atât de 
personală, şi se îndreptă încet spre uşa în spatele căreia 
stătea Pardaillan. 

— Ah! Drace, se gândi cavalerul, ea vine aici! Mă va 
descoperi? 

Se dădu înapoi şi sări la uşă cu o mişcare suplă, fără 
zgomot. 

— Uite! A închis-o pe dinafară! îşi zise el. Şi n-am auzit nici 
un zgomot! ... 

N-a fost deosebit de emoţionat. Şi cu unul din acele 
zâmbete ironice care-i erau specifice: 

— Înţeleg: sunt prins. Pun pariu că biletul, pe care acest 
gen de colos tocmai l-a dat Faustei, semnala prezenţa mea 
în această încăpere. Trebuie să nu-mi pierd cumpătul şi... 
să ies de aici, dacă se poate. 

Se reîntoarse spre uşa pe care tocmai o părăsise. În 
acelaşi timp, cu un gest vioi, îşi aruncă pelerina pe umăr 
pentru a avea libertate de mişcări şi, asigurându-se că 
spada alunecă bine în teacă, murmură: 

— Va trebui să mă încaier. 

Fausta ajunse la uşă, o trase spre ea şi o deschise larg. 
Graţios, ea îl invită: 

— Haide, intraţi, Pardaillan. Ăsta nu este un loc pentru un 
om ca voi. 

Pardaillan îşi scoase pălăria şi salută cu un gest larg, cam 
teatral şi mulţumi: 

— Mii de mulţumiri, prinţesă. 

Intră. Şi, simțindu-se în largul său, cu un zâmbet maliţios: 

— Într-adevăr, simţeam că nu sunt la locul meu. Dar ce 
vreţi, prinţesă, nu puteam cuviincios să vă cer să am 
onoarea companiei voastre. 

— Dar de ce? spuse Fausta ca întotdeauna grațios. 


Şi foarte serioasă: 

— Vă asigur, Pardaillan că dacă mi-aţi fi spus că doriţi să 
asistați la discuţia pe care tocmai am avut-o cu domnul duce 
d'Angouleme, mi-aţ fi făcut o datorie şi o plăcere dea vă 
satisface. 

— Nu mă îndoiesc, doamnă, pentru că o spuneţi, replică 
Pardaillan la fel de serios ca şi ea. 

Şi zâmbind, în continuare, ironic: 

— Numai că atunci m-aş fi păcălit. Cu siguranţă că voi nu 
aţi fi pronunţat niciunul din cuvintele pe care le-am putut 
culege în spatele acestei uşi. 

Fausta aprobă cu blândeţe, din cap. 

Ducele d'Angouleme rămăsese, mai întâi, sufocat de 
apariţia neaşteptată a lui Pardaillan, pe care nu-l bănuia 
atât de aproape de el. Înaintă vioi, cu mâna întinsă, cu o 
mină încântată, spunând: 

— Pardaillan, prietene, frate, ce fericit sunt să vă văd! 

Pardaillan, fără să-şi descleşteze dinţii, se înclină cu 
răceală. 

— Ei! Cum, astfel mă întâmpinați, Pardaillan? Nu vedeţi că 
vă întind mâna? 

— Este bine că viitorul rege Carol al X-lea face onoarea 
unui pârlit ca mine, spuse Pardaillan cu o voce glacială. 

Dar nu apucă mâna care i se întinse. Ducele îşi muşcă 
buzele până la sânge. 

— Deci vom deveni duşmani? 

— Aceasta nu va depinde decât de voi, răspunse 
Pardaillan. 

Şi revenind imediat la Fausta: 

— Nu vi se pare, doamnă, că este necesară o discuţie între 
noi? 

— Aceasta îmi pare indispensabilă, sublinie Fausta. 

Fără să mai întârzie, ea comandă lui d'Albaran care se 
ţinea la distanţă, imobil şi ţeapăn ca un soldat la paradă: 

— Luminează-ne până la cabinetul din turnul din colţ. 


Mut şi flegmatic, ca de obicei, d'Albaran, aprinsese deja o 
făclie, împinse o uşă şi aştepta. La un semn al Faustei, el o 
luă înainte. În încăperea pe unde trecu şi unde ei îl urmară, 
doisprezece gentilomi, cu sabia în mână, stăteau imobili şi 
tăcuţi, barând trecerea. În fruntea lor, ca şef, cu sabia în 
mână ca şi ei, impasibil şi ţeapăn ca şi ei, stătea Odet de 
Valvert, Acest grup avea ceva ameninţător şi formidabil. 

D'Albaran se opri la doi paşi de Valvert, care nu mişca, 
care nu-l privea pe Pardaillan, iar acesta, la rândul său, nu 
părea să-l cunoască. Colosul întoarse capul spre Fausta, 
care, de asemenea, se oprise, imobilizând astfel pe cavaler 
şi pe duce, între care se afla. El o privi satisfăcut, ca şi cum 
ar fi spus: „lată o parte din domnii pe care i-am prins.” 

Şi Fausta, care înţelese, zâmbi, aprobă din cap, cu 
blândeţe. Se întoarse către Pardaillan, examinându-l cu un 
zâmbet subtil: 

— Ce credeţi? 

— Văd. Ciuma! Nu sunt încă orb. 

Şi cu aerul cel mai nevinovat, ca şi cum ar face un 
compliment măgulitor: 

— Văd că, mai bine ca oricine, ştiţi întotdeauna să întindeţi 
o capcană. 

Fausta nu se clinti. Zâmbetul său deveni şi mai caustic. Şi 
ca şi cum ar lua aceste cuvinte aspre ca pe un veritabil 
compliment, ea mulţumi cu o înclinare graţioasă a capului. 
După care, făcu un semn lui Valvert. 

Acesta, ca cei doisprezece gentilomi ai săi, stătea 
impasibil, aşa cum se cuvine unui soldat sub arme. 

Ţi, întorcându-se spre d'Angouleme, până acum martor 
mut, dar foarte atent la acest gen de duel cu lovituri de 
vorbe care tocmai începuse în faţa lui: 

— Monseniore, adineaori am înţeles că vă angajaţi cu 
anticipație să-i acordaţi doamnei Fausta un lucru pe care ea 
vi-l va face cunoscut în ajunul încoronării dumneavoastră. 
Vreţi, vă rog, să-i cereţi doamnei să vorbească pe loc? 


Emoţionat, în ciuda voinţei lui, d'Angouleme se întoarse 
către Fausta. 

— Aţi auzit, doamnă? spuse el. 

— Duce, spuse Fausta pe un ton care nu admitea replică, 
voi vorbi când va veni ceasul meu, nu înainte. 

— Voi vorbi, deci, pentru dumneavoastră spuse Pardaillan. 

Ţi revenind la Charles d'Angouleme: 

— În ajunul încoronării voastre, doamna Fausta vă va 
spune: împărţit pe din două. Înainte de încoronare, o slujbă 
de căsătorie... căsătoria prinţesei Fausta cu ducele 
d'Angouleme... 

— Dar sunt căsătorit! întrerupse Charles. 

— Asta îi veţi spune doamnei Fausta, vreţi să spuneţi? 
Atunci, doamna Fausta va scoate o bulă papală care va 
anula căsătoria voastră actuală. O bulă pe care o va obţine, 
să nu vă îndoiţi, pe care poate deja a obținut-o. 

— Dar eu o iubesc numai pe Violetta! ... 

— Veţi mai spune... Doamna Fausta vă va demonstra clar 
ca lumina zilei că dragostea este incompatibilă cu ambiția. 

— Este imposibil! ... 

— Veţi spune tot timpul... Atunci, doamna Fausta vă va 
dovedi că poate să distrugă, într-o clipită, toată opera 
făcută de ea însăşi. Ea ar putea, dacă vă supuneţi, să vă 
aşeze pe acest tron şi să vă menţină acolo. Ea ar putea, 
dacă vă revoltați, să vă distrugă fără milă. 

Buimăcit de aceste revelații neaşteptate şi de siguranţa lui 
Pardaillan, Charles o privea pe Fausta cu fineţe, ca şi cum 
ar fi aşteptat de la ea o dezminţire. Dar Fausta tăcea. Sub 
calmul său de comandă, ea răcnea în sinea ei: „Ah! Demon! 
... Demon din infern! ... Cum ai putut să mă ghiceşti astfel?” 

O tăcere tragică plană, o secundă, asupra acestor trei 
personaje. Pardaillan reluă: 

— Acest tron al Franţei pe care doamna Fausta vi-l oferă, 
nu vi-l va da decât dacă-l veţi împărţi cu ea. Şi asta vă 
explică de ce s-a zbătut atât de mult, că a obţinut de la 
regele Spaniei să se mulţumească cu un tratat de alianţă, 


fără să ceară nici cea mai mică cedare de teritoriu: ea îşi 
apăra bunul său ce urma să vină. Acum, dacă m-am înşelat, 
spuneţi-o doamnă. Cum ştiu că nu vă daţi niciodată 
osteneala să minţiţi, vă voi crede pe cuvânt şi vă voi cere 
scuze. 

Fausta nu vru să se micşoreze în proprii săi ochi. Ea bravă: 

— Nu v-aţi înşelat. Dar acest tron, pe care l-aş ajuta să-l 
cucerească, nu este just şi legitim să-l împart cu cel căruia i 
l-am dat? 

Pardaillan se adresă, din nou, ducelui: 

— Vedeţi, monseniore, că nu vă combat, cum pretindea, 
adineauri, doamna Fausta. Pe ea o combat şi nu pe voi. Nu 
sunt duşmanul vostru. Cântărind bine, cred, că dimpotrivă, 
acţionez ca prieten loial şi fidel cum am fost întotdeauna, 
străduindu-mă s-o împiedic de a vă antrena în combinaţii 
necurate, nedemne, nu o spun fiului de rege care sunteţi, ci 
simplu, unui om onest. Nu sunteţi de aceeaşi părere? 

Charles d'Angouleme lăsă capul în jos, fără să răspundă. 

Cavalerul nu mai insistă. Ca şi cum nu ar fi fost nimic, el 
reveni la Fausta: 

— Iată unul din motive pentru care sunt împotriva voastră: 
lupta în care vă angajaţi este tenebroasă, perfidă, 
trădătoare. Mobilul care vă conduce este lamentabil, 
blamabil. Ceea ce vreţi să faceţi, este, într-adevăr, prea 
urât! 

Ultimele cuvinte pronunţate de Pardaillan o făcură pe 
Fausta să-şi ciulească urechile. Şi fără să lase să-i pătrundă 
în suflet neliniştea, ea se informă: 

— Cum puteţi să spuneţi că ceea ce am intenţia să fac este 
frumos său urât, dacă nu ştiţi? 

— Eroare, doamnă. Ştiu foarte bine ce veţi face, afirmă 
Pardaillan cu o siguranţă deconcertantă. 

— Ştiţi ce voi face eu? insistă Fausta. 

Ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai simplu din lume, el 
asigură: 

— Vă voi spune. 


Ţi adresându-se lui Charles d'Angouleme: 

— Ascultaţi bine, monseniore: se pare că regina regentă, 
Maria de Medicis, când era încă tânără, a avut un amant. 
Acest amant era Concino Concini. Din această legătură s-a 
născut o fată, ai cărei părinţi au vrut să se debaraseze de 
ea, ucigând-o. Doamna Fausta a descoperit această afacere. 
Ea şi-a procurat actul de botez al acestui copil. Acest act l-a 
falsificat, făcând să figureze numele mamei, neprescurtat. 
Mai mult, are la îndemână doi martori care vor atesta. 
Înarmată cu această dovadă, cu sprijinul acestor doi 
martori, ea aşteaptă să dezlănţuie un scandal 
nemaipomenit, să submineze tronul sub valuri de noroi, în 
aşa fel, încât micul rege Louis al XIII-lea şi familia sa să fie 
înăbuşiţi. Iată, în linii mari, combinaţia doamnei Fausta. Îi 
las grija de a vă dezvălui detaliile. Totuşi, pentru a-i 
demonstra doamnei Fausta că sunt la curent cu detaliile, voi 
adăuga: fiica Mariei de Medicis şi a lui Concini nu a murit, 
cum cred părinţii ei. Este acea tânără florăreasă de stradă 
pe care parizienii o numesc Muguette sau Brin de Muguet, 
pe care doamna Fausta a atras-o la ea şi pe care a început 
s-o cucerească pentru a o face să joace un rol odios în 
drama sumbră pe care a uneltit-o în toate detaliile. S-ar 
putea, însă, ca ea să se înşele, căci această tânără, pe care 
O cunosc, s-ar putea să nu fie atât de docilă cum crede ea. 
În ceea ce vă priveşte, domnule, consultaţi-vă conştiinţa. Nu 
mă îndoiesc că ea o să vă spună că un om cu inimă nu ştie, 
fără să se dezonoreze, să se facă complicele unor asemenea 
uneltiri. 

Şi, revenind la Fausta, cu vocea sa glacială, el încheie: 

— Vedeţi, doamnă, că eu cunoşteam de minune proiectele 
voastre şi că m-am dovedit prea indulgent spunând pur şi 
simplu că sunt urâte. 

— Ah, demon, demon! Cum ai aflat? ... Numai Satana te-a 
informat... 

— Ei, doamnă, nu este vorba nici de magie, nici de 
vrăjitorie. 


Şi ridicând din umeri, cu aerul său ironic: 

— Dacă sunt atât de bine informat este pentru că, voi v-aţi 
dat osteneala să mă informaţi, voi înşivă. 

— Eu! şopti Fausta... unde? Când aş fi... Şi, iluminată de o 
inspiraţie subită: 

— Oh, nu-i aşa că din întâmplare...? 

— Aşa este, zâmbi Pardaillan. Am asistat în dimineaţa asta, 
la discuţia pe care aţi avut-o cu Concini... 

Fausta îl privi cu admiraţie şi spuse simplu: 

— Fantastic! ... 

Dar acest cuvânt, el singur, exprima o atât de sinceră 
uimire, încât el se înclină ca şi cum ar fi auzit complimentul 
cel mai măgulitor. În timp ce ea se gândea: „Ce om! Vârsta 
nu l-a schimbat deloc. Dacă îl las, va fi şi de data asta ca şi 
în alte daţi: mă va bate, cum m-a bătut întotdeauna în toate 
întâlnirile noastre... dacă nu mă va omori de data asta. Aş 
ezita să-l bat. N-aş avea dreptate. Dacă îl ţin aici, lângă 
mine, nu trebuie să iasă viu. Nu va ieşi.” 

Luând această hotărâre, ea zâmbi şi întrebă: 

— Sunteţi, deci, la curent cu naşterea misterioasă a 
acestei fiice naturale a lui Concini? 

— Cel mai puţin din lume, răspunse Pardaillan cu 
sinceritatea-i obişnuită. Nu cunosc această istorie decât din 
discuţia voastră cu Concini, pe care am auzit-o. 

— Atunci, se miră Fausta, cum ştiţi că acest copil trăieşte 
încă şi se numeşte Brin de Muguette? Căci, totuşi nu i-am 
pronunţat numele. Şi lui Concini, care-o crede moartă, nu i- 
am spus nimic care i-ar arăta că se înşală... 

Pardaillan explică cu amabilitate: 

— Este exact, doamnă. Şi mărturisesc că în dimineaţa 
aceasta, nu-mi venise ideea că acest copil ar putea să 
trăiască. Dar, adineaori, i-aţi spus domnului duce 
d'Angouleme numele micuţei florărese. Şi aţi vorbit în aşa 
fel, încât nu-ţi trebuia o mare inteligenţă să înţelegi că ea 
este fiica lui Concini. 


— Da, conveni Fausta, aţi spus bine. Chiar eu însămi v-am 
informat atât de bine. Este tot ce aveţi să-mi spuneţi, 
cavalere? 

— Nu, doamnă, făcu Pardaillan, mai trebuie să vă fac 
cunoscut principalul motiv, care mă pune în situaţia de a fi 
apărătorul micului rege Louis al XIII-lea. 

— Fără îndoială, datorită afecțiunii pe care o aveţi pentru 
el. 

— Nu, doamnă, nici nu-l iubesc, nici nu-l detest pe acest 
copil. Mi-este indiferent. Nu-l cunosc şi nu ţin să-l cunosc. 
Dar l-am cunoscut bine pe tatăl său, care mă onorase cu o 
prietenie cu totul deosebită. Or, tatăl său, regele Henri al 
IV-lea, având presentimentul apropierii morţii şi bănuind 
dezlănţuirea unor apetituri feroce în jurul tronului ocupat 
de un copil, m-a rugat să veghez asupra copilului său. Am 
promis, doamnă. Moartea care dezleagă totul, numai 
moartea poate să-l împiedice pe cavalerul Pardaillan de a-şi 
ţine promisiunea. 

Şi revenind, încă o dată, la ducele d'Angouleme, cu o voce 
care se înăspri: 

— Vedeţi, domnule, că dacă mă ridic împotriva voastră 
este pur şi simplu pentru a îndeplini o datorie de la care n- 
aş putea să mă sustrag fără a mă dezonora în proprii mei 
ochi. Astăzi vreţi să furaţi, Dumnezeu ştie prin ce mijloace 
infame, acest tron pe care l-am cucerit pentru voi, la lumina 
zilei, cu spada. Or, am onoarea de a-l apăra. Mă veţi găsi, 
deci, în calea voastră. Din această clipă suntem duşmani. Şi, 
să fie clar, domnule, pentru a vă atinge scopul va trebui să 
călcaţi peste trupul meu. 

El se ridică, îşi pipăi centironul cu un gest maşinal şi, cu 
unul din zâmbetele sale subtile, se înclină galant, ca un om 
care-şi ia rămas bun: 

— Iată-ne, deci, încă o dată, gata să ne luptăm, doamnă. 
Lupta de odinioară, atât de teribilă, de înverşunată nu ar 
părea decât un joc inofensiv de copii în comparaţie cu lupta 


care va urma şi care va fi finală, supremă, având în vedere 
că nu se va putea termina decât prin moartea unuia din noi. 

Şi, după ce făcu această declaraţie, simplu, ca lucrul cel 
mai firesc din lume, el o sfătui: 

— Întrucât este inevitabil ca unul din noi să-l omoare pe 
celălalt, credeţi-mă, omorâţi-mă... omorâţi-mă, în timp ce 
sunt în mâna voastră. 

— Sfatul este bun, declară Fausta şi îl voi urma. 

— Chemaţi-vă asasinii, care trebuie că sunt postați pe 
acolo, pe undeva şi să terminăm, sfida Pardaillan, deja 
enervat. 

— Aşezaţi-vă, mai întâi, cavalere, îl invită Fausta. 

Şi explică: 

— Mi-aţi spus ce aveaţi să-mi spuneţi şi v-am ascultat cu 
toată atenţia pe care o meritaţi. La rândul meu, aş vrea să 
vă spun câteva cuvinte. 

— Cum să nu, prinţesă, consimţi Pardaillan, câte cuvinte 
veţi dori. Şi, credeţi-mă, vă voi asculta şi eu cu toată atenţia 
pe care o meritaţi. 

EI se aşeză, din nou, în fotoliu, răsturnat pe spetează, 
picior peste picior şi ascultă, cu un aer foarte atent. Ar fi 
fost imposibil să arate mai mult calm, mai multă încredere 
aparentă. În realitate, stătea la pândă mai mult ca niciodată 
şi îşi spunea: „Ea se gândeşte la vreo trădare. Dar ce fel?” 

Avea tot timpul un aer detaşat. Totuşi, din instinct, el se 
îndreptă în fotoliu, aşezându-şi sabia între picioare. Nările 
sale palpitau, ca şi cum ar fi căutat să descopere prin miros 
acea trădare care se simţea plutind în aer şi care scăpa 
ochilor săi atât de pătrunzători şi auzului său atât de fân. 

— De data asta, lupta dintre noi nu va fi lungă, Pardaillan, 
continuă Fausta. 

Cu un zâmbet livid, ridică lent mâna sa dreaptă, ca pentru 
a-i arăta lui Pardaillan mai bine ca niciodată gărzile sale şi 
încheie: 

— Pentru a vă arunca în neant, ar fi suficientă o lovitură cu 
această mână, o singură lovitură, aşa. 


Închise pumnul pe mânerul unui pumnal imaginar şi 
lovitura plină de furie o abătu din zbor pe colţul unei 
măsuţe din dreapta ei. 

În aceeaşi clipă, în faţa ei şi în faţa lui Charles 
d'Angouleme, încremenit, partea de planţeu unde se afla 
fotoliul, în care ţedea Pardaillan, se prăbugşi brusc. 

O clipă, mai rapid decât lumina fulgerului, se observară 
braţele ridicate ale cavalerului, care căutau instinctiv, să se 
apuce de ceva. Şi se auzi un strigăt înnăbuşit. 

Livid, ducele d'Agouleme se ridică imediat. Şi privind cu 
un aer pierdut, gaura neagră căscată în faţa lui, horcăi: 

— Ce aţi făcut? ... 

— Am terminat lupta cu singurul om, care ne-ar fi făcut să 
pierdem partida în care ne-am angajat. Şi, în acest timp, am 
câştigat această partidă, pronunţă cu răceală Fausta. 

— Era prietenul meu... cel mai bun prieten al meu, hohoti 
de plâns ducele. 

— Era soţul inimii mele, spuse Fausta cu o tristeţe 
nemărginită. 

— Să alergăm, doamnă, o imploră ducele, poate mai este 
timp... 

— Inutil, duce, domnul de Pardaillan este mort! spuse 
Fausta cu o voce funestă. 

Capitolul 28 

Leonora Galigad. 

Trebuie să spunem, acum, ce făcea Stocco în curtea 
imobilului somptuos, pe care Concini îl cumpărase de la 
signor de Liancourt, mărindu-l şi înfrumuseţându-l, situat 
pe strada de Tournon... la doi paşi de palatul Mariei de 
Medicis. Pentru aceasta este necesar să reluăm din 
momentul în care ne-am oprit, urmărindu-l pe Odet de 
Valvert, la Fontenay-aux-Roses, nu departe de casa maicii 
Perrine, încotro se îndrepta Muguette, călare pe măgăruşul 
său Grison. Această reîntoarcere va fi, de altfel, scurtă. 

Ca şi Odet de Valvert, Stocco auzise cuvintele tinerei, care, 
vorbind despre micuța Lodse, a numit-o „fiica mea”. Ca ţi 


Odet de Valvert, spionul Leonorei nu luă în considerare 
sensul real al acestor cuvinte şi, ca şi el, le luă literă cu 
literă. 

Odet de Valvert plecase, aşa cum am spus. Dar Stocco, de 
altfel, nu putuse să observe această plecare, rămăsese la 
postul său. El rămase până când venind noaptea, o văzuse 
pe maica Perrine închizând porţile cu lacăt şi trăgând 
lanţurile. Înţelesese că mica florăreasă va petrece noaptea 
aici. Apoi plecase. 

Nu se îndepărtase prea mult. Se apucă să caute o 
cârciumă unde să poată să-şi potolească foamea: nu 
mâncase nimic de dimineaţă. În sfârşit, descoperi ce căuta 
şi luă rapid o cină modestă, stropită copios cu două câni de 
vinişor de ţară, acrişor şi picant după pofta inimii. După 
care, revenise să se posteze în faţa casei înflorite. Se 
înfăşură în pelerină şi se întinse într-un şanţ. 

A doua zi de dimineaţă, la revărsatul zorilor, asistase la 
plecarea lui Muguette, care ducea două coşuri pline cu 
flori. O auzi pe Muguette consolând copilul şi promiţându-i: 

— Nu mai plânge, micuța mea, voi reveni joi dimineaţă. 

„Bine, îşi spuse Stocco. Nu am nevoie să aflu mai mult. Pot 
să plec acum.” 

Profită de faptul că Muguette mai întârzia pentru a i-o lua 
înainte. Se târi în şanţ până ce simţi că nu mai este văzut şi 
sări pe drum. Apoi, grăbi pasul, fără să se mai ocupe de ea. 
Întorcându-se la Paris, se duse direct la L&onora Galigad' să- 
i dea raportul. Îi povesti tot ce văzuse şi auzise, fără să-i 
ascundă nimic. 

Leonora îl ascultă cu cea mai mare atenţie. După ce 
spusese tot ce avusese de spus, ea lăsă să-i scape ca din 
întâmplare: 

— Poţi să-i povesteşti despre misiunea ta lui Concino. 
Numai că, reluă Leonora cu acelaşi aer detaşat, nu-i vei 
povesti decât miercuri dimineaţa. 

Stocco îşi permise o observaţie: 


— Signora, spuse el, iată sunt mai mult de opt zile de când 
monseniorul aşteaptă şi începe să se neliniştească. 

— Am nevoie de aceste două zile, explică Leonora cu un 
zâmbet sinistru. 

Şi, fără să ridice glasul, fixându-l cu o insistenţă foarte 
elocventă: 

— Să nu uiţi, mai ales. 

— Nu voi uita deloc, o linişti Stocco. 

Şi în sinea lui: „Ah! Sărmana, n-aş vrea să fiu în pielea 
micii florărese.” 

Într-adevăr, el nu uită recomandarea. În ziua fixată, nu 
uită deloc să se ducă să-l vadă pe Concini. Dar el ajunse în 
strada de Tournon în momentul în care acesta aştepta vizita 
Faustei şi trebui să aştepte. Apoi, după plecarea Faustei, 
pândi ieşirea lui Pardaillan, nu fiindcă se interesa de 
Pardaillan, ci, simplu, pentru că se temea pentru el de 
urmarea mortală pe care ar fi putut s-o aibă trădarea sa, în 
cazul în care cavalerul fiind surprins, ar fi fost descoperită. 

Am spus că totul se termină bine pentru el. Dar în timp ce 
se afla în pragul uşii, Concini se reîntorsese în cabinetul 
său, unde o să-l urmărim aşteptându-l pe Stocco, care nu 
întârzie să-l întâlnească. 

Concini era într-o dispoziţie groaznică. Fără îndoială că 
vizita Faustei şi rezultatul, mai mult, neplăcut pentru el, pe 
care-l avusese această vizită, erau cauzele exasperării sale. 
Această exasperare creştea cu încă un motiv destul de 
important în ochii săi: neprevăzând dezvăluirile teribile ale 
musafirei de temut, o autorizase pe Leonora să asiste, 
invizibilă, la această discuţie. Leonora află, astfel, lucruri pe 
care nici nu le bănuia. 

Imediat după plecarea Faustei, Leonora intrase în cabinet 
şi se aşeză foarte hotărâtă să nu se mişte de acolo până nu 
va avea această explicaţie de care se temea Concini. Şi cu 
cotul pe masă şi capul în mână, se cufundă în reflecţii 
adânci. 


Aşa cum se aşteaptă, Concini o găsi acolo. Intră furios, cu 
aer răutăcios, agresiv şi începu să meargă în lung şi-n lat, 
cu un pas violent. Cu ochii mânioşi, cu buzele într-un rictus 
amar, se aplecă înainte şi imediat atacă: 

— Ei bine, aţi auzit-o pe ilustrisima voastră Fausta? S-o 
înghită iadul! ... Felicitările mele doamnă! ... Ah! Frumoasă 
negociere aţi întreprins! O alianţă cu Fausta, spuneţi voi 
trebuie să aibă cele mai bune rezultate, cele mai minunate 
pentru noi! ... rezultatul este faimos! ... iată-mă cu încă un 
duşman în spate... şi ce duşman! 

EI vorbi mult timp astfel, cu o rea credinţă, calculată la 
rece, acoperind-o cu reproşuri violente pe care le ştia 
perfect nejustificate. 

Şi ea îl lăsă în pace, ştiind bine că va sfârşi oprindu-se 
singur. Într-adevăr, aşa se întâmplă. Neîntâlnind nici cea 
mai uşoară contrazicere, Concini se află imediat la capătul 
argumentelor, obligat să tacă. Atunci, vorbi şi ea, la rândul 
său. Şi fără furie, încet, cu răceală: 

— Nu mi-aţi spus niciodată, Concini, că aţi avut un copil 
înainte de căsătoria noastră, spuse ea. 

— Ei! bombăni Concini, de ce v-aş fi vorbit, dacă acest 
copil este mort! 

El se opri în faţa ei, sfidând-o. Ea se ridică încet şi cu voce 
înăbuşită, murmură: 

— Sunteţi sigur că ea este moartă, Concino? 

Concini tresări: un presentiment sinistru se abătu cu toată 
greutatea asupra lui. 

— Zău! făcu el cu forţă. 

— Şi eu, bombăni Leonora cu o voce mai scăzută, şi eu, îţi 
spun că te înşeli, Concino: nu este moartă! 

— Este imposibil! se cutremură Concini. Landry 
Coquenard nu era atunci un trădător. Sunt sigur că a 
executat ordinele mele. 

— Acest Landry Coguenard s-a lăsat să aibă scrupule şi a 
botezat copilul înainte de a-l îneca. Tu nu ştii asta. Signora 
ştie. Şi eu îţi spun că acest Landry Coquenard a împins 


scrupulele până la capăt: după ce a smuls copilul 
suferințelor veşnice ale purgatoriului, botezându-l, l-a 
smuls, de asemenea, morţii. Acest lucru este adevărat cum 
este adevărat că ne luminează ziua. Şi, uite, o altă probă: 

— Signora ţi-a promis să-ţi păstreze secretul şi să nu se 
folosească de armă formidabilă pe care o are în mâini. Ea 
nu minte niciodată, signora. Dar ea are modul ei de a spune 
adevărul. De ce ţi-a făcut această promisiune liniştitoare pe 
care şi-o va ţine în felul său, pentru că nu ea va porni 
scandalul, ci copilul pe care-l va înarma şi-i va da drumul 
asupra ta. Şi aceasta, dacă vrei să te gândeşti bine, este tot 
atât de formidabil ca şi cum ar acţiona signora, ea însăşi: 
toate sufletele sensibile vor fi de partea copilului, care se va 
ridica drept judecător în faţa tatălui său şi a mamei sale... 
Tată şi mamă denaturaţi care i-au vrut moartea. 

— Drace! Drace! murmură Concini foarte palid şi 
răsucindu-şi nervos mustaţa, ce e de făcut? 

— Să cauţi acest copil, să-l găseşti, să-l prinzi. Mă 
însărcinez eu cu asta. Am bănuieli, indicaţii vagi cu privire 
la acest copil. Dacă nu mă înşel, cercetările mele nu vor fi 
lungi. În mai puţin de patruzeci şi opt de ore, ea va fi în 
puterea noastră. 

— Şi când o vom avea, radie Concini, deja liniştit, vom şti 
bine s-o împiedicăm să vorbească! Este o idee excelentă, 
draga mea! 

— Aşa este, Concino, vom şti noi s-o împiedicăm să 
vorbească! 

Şi fascinându-l cu privirea, cu un surâs teribil, cu o 
încetineală îngrozitoare, ea insinua: 

— Dar aminteşte-ţi, Concino că numai morţii nu vorbesc. 

— Ce va spune mama? făcu el cu voce surdă, sugrumată. 
Căci, în sfârşit nu putem s-o lăsăm să nu ştie... 

— Mă voi ocupa de Maria, îl întrerupse cu vioiciune 
L&onora. Îi voi vorbi. O voi face să înţeleagă. 

Concini avu o ultimă ezitare. Dar abandonând ultimele 
scrupule, el consimţi: 


— Mă bazez pe tine. 

Astfel, pronunţă condamnarea la moarte a fiicei sale. 

Leonora înregistră ordinul de moarte cu o uşoară mişcare 
a capului. Un zâmbet palid alunecă pe buzele sale. Aceasta 
fu singura manifestare de bucurie a victoriei, pe care 
tocmai o repurtase asupra lui, pe care şi-o permise. 

Ca şi cum n-ar fi fost nimic, ea reluă, dar de data aceasta 
vocea sa vibra ca o trompetă războinică. 

— Mă voi ocupa şi de signora. Las-o să facă, Concino, sunt 
aici eu şi nu mi-e frică de ea. Ea coboară, de altfel, signora: 
istoria sa de scandal este bine imaginată, dar nouă nu ne 
mai inspiră teamă, pentru că am ştiut s-o evităm. Să-i lăsăm 
s-o facă: Fausta, Angouleme, Guise, Conde, Luynes, pentru 
fericirea ţi viaţa ta, mă simt capabilă să le ţin piept tuturor 
şi să-i bat, unul după altul. Lasă-i s-o facă, acest tron, pe 
care-l râvnesc, nu-l vor avea... El îţi aparţine... Tu îl vei 
avea. 

Într-un gest de pasiune, îi încercui gâtul cu braţele, îl 
strânse cu frenezie, îi acoperi buzele cu un sărut violent şi, 
lăsându-l: 

— Mă duc s-o văd pe Maria, spuse ea. 

Şi lentă, tăcută, ea se retrase fără zgomot, asemeni unei 
creaturi a tenebrelor care se întoarce la tenebrele sale. 

Dar alunecând în umbra unui culoar, se gândea: „Stocco 
mi-a spus că această mică florăreasă, pe care o iubeşte 
Concino, se duce în toate dimineţile să ducă flori la imobilul 
Sorrientes... [i mă întreb de ce signora, care nu face nimic 
fără motive întemeiate, o atrage astfel pe această tânără la 
ea? ... De ce? ... Dacă ea este fiica Mariei şi a lui Concino? 
... Da, ea este!” 

Judecata sa, întotdeauna trează, porni pe această pistă şi 
n-o mai lăsă, o întoarse pe toate feţele. Dar ea mai avea o 
idee pe care nu o lăsa deloc şi la care reveni, spunându-şi: 
„Trebuie să lămuresc asta... aşteptând, i-am promis lui 
Concino că fiica sa va fi în puterea noastră în patruzeci şi 
opt de ore. Ei bine, fiica ta, va fi mica florăreasă. Ea poate 


că nu este, dar asta puţin contează. Esenţialul este ca el să 
creadă şi să acţioneze aşa cum am convenit... Astfel voi 
scăpa de ea.” 

Se mai gândi o clipă şi cu această hotărâre rece care o 
făcea atât de temut, ea tranşă: „Va crede... Şi va acţiona”. 

Capitolul 29 

Concini. 

După plecarea Leonorei Galigad, Concini rămase cufundat 
într-o lungă şi profundă reverie. 

„Tronul! ... Pentru a-l fura, acest tron la care nu am 
dreptul, voi distruge fără milă tot ce va fi obstacol. Şi când, 
în fine, îl voi avea, acest tron furat... da, furat cu sânge şi 
noroi... când îl voi avea... ah! Cum l-aş da din toată inima 
pentru un sărut de dragoste de la această Muguette, care- 
mi rezistă!” 

Acest nume Muguette, pe care tocmai îl pronunţase, îl 
readuse la sentimentul realităţii. Bombăni cu o voce 
neliniştită: „Ce face, dar, această lichea de Stocco?” 

Şi apăsă cu violenţă pe o sonerie. 

După câteva clipe, fusese introdus Stocco. El se aplecă în 
faţa lui Concini, într-unul din acele saluturi exagerate, 
specifice lui. 

— Monseniore, am uitat să vă cer cele cinci mii de livre pe 
care mi le datoraţi. 

Concini nu neglija sensul acestor cuvinte. Înţelese atât de 
bine ce voiau să spună, încât se ridică dintr-o săritură şi, 
foarte palid, scuturat de un lung frison, gâfâind, îl întrebă: 

— Ştii unde aş putea s-o găsesc... s-o iau? 

— Ştiu asta... şi încă multe lucruri, declară Stocco cu o 
falsă modestie. 

Concini răsuflă puternic ca şi cum s-ar fi uşurat de o 
greutate enormă care-l apăsa. Stocco insinua: 

— Vă spun, domnule, că am câştigat cele cinci mii şi... 
peste. 

Concini se duse direct la un sipet şi-l deschise cu un gest 
precipitat. Sipetul conţinea mai mulţi saci rotunjori, bine 


aranjaţi. El luă primul care-i căzu în mână, îl aruncă la 
picioarele lui Stocco şi mormăi: 

— Acum o să vorbeşti? 

Stocco fu uluit. La prima vedere - şi el se pricepea - 
estimă că sacul avea dublu decât îi promisese Concini. 

— 'Ţineţi-vă bine, domnule: ceea ce o să vă spun vi se va 
părea incredibil, extravagant, fantastic. lată: această 
frumoasă neînduplecată, această perlă de virtute, am 
descoperit eu, are un copil. 

Concini reuşi să se stăpânească şi cu voce tremurătoare: 

— Vorbeşte, spuse el, dar fii atent la ce spui. 

— Să mă trăsnească şi să fiu blestemat până la sfârşitul 
lumii, dacă mint măcar un cuvânt, jură Stocco cu aceeaşi 
sinceritate. 

Şi povesti pe scurt tot ce văzuse şi auzise. Lovitura fu dură 
pentru Concini. Scrâşni din dinţi, spumegă şi se apucă să 
meargă agitat. 

Şi cum, în sentimentul pe care-l încerca pentru Brin de 
Muguet, era mai mult o dorinţă brutală decât adevărată 
dragoste, descoperirea făcută de Stocco, în loc să-l 
potolească îi întărâtă şi mai mult dorinţa. Sfârşi prin a-şi 
spune: „Ei bine, cum! Această fată are un amant... poate 
mai mulţi amanți. Şi ce dacă? Este vreun motiv să renunţ la 
ea? ... Ei, nu, la dracu! Ea va fia mea, după ce a fost şia 
altora, iată tot. Nu este pentru prima dată când mi se 
întâmplă o asemenea aventură. Amantele mele nu erau 
toate îngeri puri când le-am avut... Este o mare deosebire.” 

Reveni la Stocco, care aştepta hotărârea să şi îl întrebă: 

— Eşti sigur că această fată va merge mâine la Fontenay- 
aux-Roses? 

— Sunt sigur că a promis să se ducă acolo, răspunse 
Stocco cu precauţie. 

— Mâine dimineaţă, înaintea ei, mă voi duce la Fontenay- 
aux-Roses. Mă vei însoţi, hotări Concini. 

— Domnul nu renunţă la ea? întrebă Stocco la rândul său. 

— De ce aş renunţa? se miră sincer Concini. 


— Ei bine, triumfă Stocco, mă angajez ca eu s-o fac pe 
frumoasă maleabilă ca o mănuşă. Fără răpire, fără violenţă 
inutilă. Ea va veni singură, o veţi găsi acolo unde-i veţi 
spune să se ducă şi se va arăta docilă la toate dorinţele 
voastre. lată ce mă angajez să obţin, dacă o să mă lăsaţi, 
monseniore. 

Şi Stocco îi explică lui Concini cum înţelege s-o ia pe 
Muguette pentru a o face „maleabilă ca o mănuşă”. Şi 
planul pe care-l desfăşura i se păru lui Concini atât de 
admirabil, încât îl acceptă cu entuziasm, fără să ezite o 
clipă. Şi îl complimentă: 

— Eşti un geniu, Stocco. Dacă aş reuşi... 

— Veţi reuşi, monseniore, afirmă Stocco cu aceeaşi 
siguranţă. 

— Într-adevăr, cred, radie Concini. Dacă reuşeşte, îţi voi 
da zece mii de livre. 

— Pregătiţi-vă banii, exultă Stocco ai cărui ochi străluceau, 
mâine seară vor fi ai mei! 

— Şi tu, îl concedie Concini, du-te să le pregăteşti pe toate. 

— Fug, monseniore! răspunse Stocco, care se înclină şi ieşi 
vioi. 

Concini fugi la micul său palat. Când ajunse, Leonora se 
pregătea să se ducă la Luvru s-o vadă pe Maria de Medicis, 
pe care o numea familiar Maria, când vorbea cu soţul ei. Îşi 
întârzie plecarea cu câteva minute pentru a asculta 
raportul lui Stocco, care o puse la curent cu ceea ce se 
hotărâse între el şi Concini. Când terminase, ea spuse cu o 
linişte sinistră. 

— Bine, du-te să execuţi ordinele lui Concini. 

Stocco plecă. Cu un zâmbet răutăcios pe buze, el îşi 
spunea: „Nu ştiu ce se pregăteşte să uneltească, dar n-aş 
vrea să fiu în locul domnului Concini. Ea îi va juca o festă de 
prost gust, cum numai ea ştie să născocească. Nu ai noroc, 
hotărât, biet signor Concini!” 

Spre seară, el trecea prin poarta Saint-Michel şi pornea pe 
strada Enfer. Era călare şi escorta o litieră, goală, de altfel, 


pe care o conducea un rândaş de cai. Se îndreptă spre 
Fontenay-aux-Roses fără să se grăbească prea tare. Din 
când în când, se întorcea, ciulea urechile, auzi în spatele lui 
zgomotul unei cavalcade. Se opri, în timp ce litiera goală îşi 
urma drumul. Era Concini, care sosise. Rospignac era în 
stânga lui. În spatele lor, Eynaus, Longval, Roguetaille şi 
Lonvignac. 

Se aşternea noaptea când ajunseră la Fontenay-aux-Roses. 
Stocco îi conduse la acel han, unde supase duminica 
trecută. Petrecură noaptea acolo. A doua zi dimineaţă, în 
zori, porniră toţi, din nou. Îşi lăsaseră caii la han. Litiera, al 
cărui conducător ducea un cal înşeuat, îi urmă. Merseră 
astfel până la casa maicii Perrine, unde totul părea încă 
adormit. Se ascunseră în spatele gardului, în faţa intrării în 
casă. 

Pe la ora şase dimineaţa, maica Perrine se duse să 
deschidă poarta înspre grădină. Ea apăru o clipă în prag, 
aruncă o privire pe drumul lateral pe care trebuia să vină 
Brin de Muguet şi intră din nou, liniştită, în casă. 

În momentul în care intră, Stocco ieşi din groapa sa, 
Eynaus şi Longval îl urmară. Toţi trei intrară hotărât în 
grădină. După câteva minute, Stocco apăru din nou şi, fără 
să iasă, strigă în italiană. 

— Puteţi să veniţi monseniore. Suntem stăpâni pe locul 
acesta. 

Concini se grăbi să vină în fugă. Aşa cum se cuvine, soldaţii 
săi îl urmau imediat, în spate, intrară toţi în casă. Maica 
Perrine, cu căluş şi legată fedeleş încât nu putea să facă nici 
o mişcare, zăcea pe duşumea, într-un colţ al încăperii, pe 
unde chiar intraseră. Imediat Concini se informă: 

— Copilul? 

— Doarme în camera de alături, spuse Stocco. 

Şi explică: 

— Am făcut atât de puţin zgomot, încât nu s-a sculat. Am 
picat pe neaşteptate pe femeie, încât nici nu a avut timp să 
spună „ah!”. 


Concini făcu un gest de indiferenţă rece şi se întoarse 
curios spre maica Perrine. Crezu că trebuie s-o liniştească. 

— Nu avem treabă cu voi, cumătră, făcu el cu o voce 
dispreţuitoare. Dacă rămâneţi liniştită, nu vi se va face nici 
un rău. 

Şi întorcându-se, nu se mai ocupă de ea. Stocco se duse să 
se posteze pe drum, în faţa intrării în grădină. Concini 
deschise o singură dată gura. Gentilomii săi păstrară 
aceeaşi tăcere, de-şi mutau fălcile căscând. După un timp, 
reapăru Stocco şi, din grădină, strigă: 

— Uitaţi-o, domnule. 

Concini se întoarse spre Roquetaille şi Lonvignac, cărora 
le dăduse un ordin. Ei ieşiră imediat să-l execute. Stocco 
reapăru, ca apoi să dispară imediat în camera de alături. 
Concini şi ceilalţi nu mai mişcau. În acest timp, Brin de 
Muguet, călare pe măgăruşul său, ajunse în faţa casei. Se 
miră foarte mult că n-o văzu alergând pe Perrine, dar nu se 
nelinişti. Cobori de pe măgăruş şi intră în grădină, fără să 
se ocupe de măgăruş, care se duse singur spre polatra ce-i 
servea de grajd. Şi strigă, apropiindu-se de casă: 

— Perrine! Perrine! 

În spatele ei, Lonvignac şi Roquetaille, care stăteau 
ascunşi la adăpostul verdeţurilor înalte, ieşiră din 
ascunzătoarea lor şi veniră să se instaleze în faţa porţii cu 
grilaj, barând retragerea. Executând această mişcare, ei 
nu-şi luară nici o precauţie, aşa încât ea îi auzi. Se întoarse 
şi îi văzu. Ei se înclinară în faţa ei cu un respect exagerat. În 
acea mişcare, ea nu le văzu bine faţa şi nu-i recunoscu. Dar 
văzu bine, după costumul lor, că avea de-a face cu nişte 
gentilomi. Nu se nelinişti. Dar se miră şi se informă: 

— Ce faceţi acolo, domnilor? 

În acel moment, uşa casei se deschise larg. În prag apăru 
Concini. O invită: 

— Intraţi, vă rog, doamnă, intraţi. 

Ea se întoarse spre Rogquetaille şi Louvignac. Deci nu-l 
văzu pe Concini, pentru că-i întorsese spatele. De altfel, ea 


nici nu avu nevoie să-l vadă: îl recunoscu imediat după voce. 
Rămase împietrită, fixându-l cu ochii măriţi de spaimă. 

Simţindu-se în largul său, cu un zâmbet respingător, îşi 
scoase pălăria în faţa ei: 

— Intraţi, doamnă, am onoarea să vă explic scopul vizitei 
mele... Şi dacă această vizită vi se pare puţin forţată, puţin 
brutală, aş dori foarte mult să mă scuzaţi, sper, gândindu- 
mă că dumneavoastră, cu severitatea neînduplecată cu care 
m-aţi tratat întotdeauna, m-aţi pus în situaţia neplăcută de 
a recurge la mijloace extreme. 

Vocea să se făcuse tandră, învăluitoare, în timp ce 
comportarea i se făcuse şi mai respectuoasă: voia s-o 
liniştească cu orice preţ. 

Îşi dădea osteneala inutil: ea nu-l asculta. Şi un strigăt 
delirant îi izbucni, fără voie, dintre buzele sale contractate: 

— Şi Lodse? ... Şi Perrine? ... 

În faţa acestei frici îngrozitoare, întreagă teamă pentru ea 
însăşi dispăru imediat. Ea uită complet de sine, 
îngrijorându-se numai pentru „fiica sa” şi pentru cea care o 
avea în pază şi care, poate, fusese victima devotamentului 
său. Se năpusti în casă. Nu-i văzu pe Eynaus şi Longval 
care, de când o cunoscuseră, rânjeau privindu-l pe furiş pe 
şeful lor direct: Rospignac. Nu-l văzu, mai mult, pe 
Rospignac care agita nervos mânerul sabiei sale, 
săgetându-l cu o privire cumplită pe Concini, care intră în 
spatele ei. Ea nu văzu decât trupul întins pe jos al bravei 
Perrine. Şi cuprinsă de indignare, îi mustră: 

— Deci, aţi asasinat-o? 

— Asasinată! o ironiza Concini. La dracu, cred mai 
degrabă că ea m-a asasinat cu privirea! Nu vedeţi cum mă 
priveşte? 

De data aceasta, Muguette îşi dădu seama că Perrine 
trăia, că nu era nici măcar rănită. Atunci toate gândurile 
sale se îndreptară spre micuța Lodse. 

— Era un copil aici, spuse ea. Sper că... 


— Hei! Stocco, comandă Concini ridicând glasul, aduceţi-o 
pe fiica doamnei... Ca să vadă cu ochii săi că nu i-am făcut 
nici un rău. 

Stocco nu întârzie să răspundă la chemarea stăpânului 
său. Apăru în cadrul uşii. O ţinea în braţe pe micuța Lodse. 
Copila, smulsă brusc din somn, speriată de mutra bună de 
spânzurătoare a omului care o ducea, striga, plângea, se 
zbătea în cuverturile în care fusese înfăşurată în grabă. 
Observând-o pe tânără, se linişti dintr-o dată, îşi întinse 
braţele mici spre ea şi strigă de bucurie: 

— Mamă Muguette! Mama mea Muguette! ... 

— Lodse, micuța mea Lodse! gemu tânără sufocată de 
nelinişte, întinzându-se spre ea. 

Concini se aruncă în faţa ei, bombănind: 

— Aţi văzut-o! Aţi văzut că nu i s-a făcut nici un rău: ajunge 
deocamdată. 

Şi cu tonul său de comandă: 

— Fugi Stocco. 

Stocco sări în grădină, ducând fetiţa, care se zbătea cu 
disperare, strigând tare după „mama sa Muguette”. El 
alergă până la litieră care, imediat ce intrase Muguette, 
staţiona în faţa porţii cu grilaj. Sări cu povara sa în greul 
vehicul, care se urni şi plecă imediat. Şi nefericita 
Muguette, care vru să se repeadă, să se opună acestui furt 
odios, îndeplinit cu o cruzime rafinată, încă şi mai odioasă, 
sub ochii săi, sărmana Muguette se izbi de Eynaus şi 
Longval, până atunci martori muţi şi inactivi ai acestor 
scene abominabile, care, la un semn al stăpânilor, îi barară 
drumul, o imobilizară cu uşurinţă, evitând însă s-o 
brutalizeze. Când litiera se îndepărtă, Concini promise: 

— Liniştiţi-vă, doamnă, vă veţi revedea fiica, căreia nu i se 
va face nici un rău. 

— Când? îl întrebă cu aviditate. 

— Când veţi dori, răspunse Concini, zâmbind hidos, aşa 
cum mai zâmbise de câteva ori în cursul acestei scene 
atroce. Nu aveţi decât să veniţi s-o căutaţi. 


— Unde? 

— O să vă spun. Copilul a fost dus într-o căsuţă de-a mea. 
O veţi găsi pe la mijlocul străzii Casset, pe partea stângă, în 
spatele grădinii Carmelitelor. Veţi bate de două ori şi veţi 
spune parola, care timp de douăzeci şi patru de ore, adică 
până mâine dimineaţă la ora opt, va fi propriul 
dumneavoastră nume: Muguette. 

— Şi îmi veţi da copilul? 

— Pe cuvânt de gentilom. 

— Şi dacă nu vin? 

— Atunci, copilul va fi ridicat de aici mâine, spuse el cu 
răceală. 

Şi cum ea deschise ochii mari, miraţi, el explică cu un 
zâmbet înfricoşător: 

— Înţeleg cadavrul său... Cu singurul scop să-l 
înmormântați creştineşte. 

Ea înţelese prea bine. Fu scuturată, din creştet până-n 
tălpi, de un frison puternic de groază. Şi cu un ton 
dispreţuitor, îl împroşcă cu dezgust: 

— Laş mizerabil! ... Şi asta se numeşte gentilom! ... Şi asta 
se împodobeşte cu titlul glorios de mareşal al Franţei! ... Ce 
ruşine! ... 

Aceste cuvinte şi încă tonul cu care fuseseră pronunţate, îl 
biciuiră pe Concini ca o lovitură de cravaşă. Se simţi atât de 
profund insultat, încât uită o clipă politeţea sa de paradă. Şi 
livid, spumegând de furie, scrâşni: 

— Ne vom socoti la mine. Fii liniştită, nu voi uita. 

O tăcere cumplită se aşternu cu toată greutatea asupra 
lor. Fu scurtă de altfel: ea ridică capul, ţinut o clipă aplecat, 
împovărat şi, privindu-l în faţă, îi dezvălui cu puţină ironie 
ce răzbătea fără voia ei: 

— Nefericirea este că... ingenioasa voastră combinaţie se 
prăbuşeşte în faţa unui fapt pe care-l ignoraţi şi pe care 
trebuie să vi-l aduc la cunoştinţă: Lodse nu este fiica mea. 

Concini nu se îndoi o clipă de cuvintele sale. 

— Cu atât mai bine, drace, cu atât mai bine! 


Şi scuzându-se galant: 

— Drept să vă spun, stau încă şi mă întreb cum am putut 
să vă aduc o asemenea insultă, să mă îndoiesc de virtutea 
voastră. Aş fi trebuit s-o văd în puritatea privirii voastre că 
nu aveţi nimic să vă reproşați. 

Ea fu consternată. Crezu, văzându-l atât de sigur pe sine, 
că nu înţelese bine. Repetă: 

— Lodse nefiind fiica mea, să nu speraţi că teama deao 
pierde mă va constrânge să mă supun voinţei voastre. 

— Ştiu, râse el sinistru, dar veţi veni imediat s-o căutaţi la 
mine... Uitam o chestiune esenţială, spuse el zâmbind. Aţi 
putea fi tentată de a veni la mine întovărăşită de un 
oarecare, bărbat sau femeie. Vă sfătuiesc să n-o faceţi... În 
interesul copilului, care s-ar simţi foarte rău, vă avertizez. 

Se înclină adânc în faţa ei şi ieşi, fără să adauge un cuvânt. 
Rospignac şi ceilalţi îl urmară. 

Rămasă singură, Brin de Muguet se grăbi s-o elibereze pe 
maica Perrine din legăturile care-o paralizau. 

— Cine e acest monstru care pentru a dezonora un copil 
onest, vorbeşte despre asasinarea unui biet îngeraş al 
bunului Dumnezeu? Oare este atât de puternic încât îşi 
poate permite asemenea atrocități, fără ca ele să aibă 
urmări grave? 

— Vai! Buna mea Perrine, este stăpânul acestui regat. Este 
Concini. 

— Ah! Este desfrânatul din Italia! se înfurie bună femeie. 
Vai! Ce veţi face? 

Şi fără să aştepte răspuns: 

— La urma urmei, Lodse nu este fiica voastră... Şi într- 
adevăr, este prea groaznic ceea ce vă pretinde acest 
desfrânat al nefericirii. 

— Ai lăsa, dacă ai fi în locul meu, ca această mică fiinţă să 
fie ucisă? Căci o va ucide fără milă, ştii tu? O să mă duc s-o 
caut pe biata micuță. 

— Bine, o să merg cu voi. Şi vă spun, domnişoară, că 
desfrânatul va avea cui să-i vorbească. 


— Uitaţi, oftă Muguette, că acest mizerabil a ameninţat că 
se va răzbuna pe copil, dacă mă va însoţi cineva? Şi el va 
face aşa cum a spus. 

Şi cu o confidenţă naivă: 

— Altfel, l-aş fi avertizat pe Odet, care m-ar fi însoţit şi 
care ar fi ştiut să ne apere pe toate. 

— L-aţi revăzut? întrebă cu vioiciune Perrine. 

— Da. M-a întrebat dacă vreau să fiu soţia lui. Şi i-am spus 
da, cum m-aţi sfătuit. Şi asta nu-i tot: părinţii Lodsei au fost 
găsiţi. 

Muguette, care venise cu inima plină de bucurie să-i 
împărtăşească fericirea sa bunei Perrine, alunecă pe panta 
confidenţelor. 

Aceste confidenţe avură cel puţin avantajul de a o face să 
uite pentru câteva ore situaţia oribilă în care se găsea. 
Fiind hotărâtă să acţioneze, sosi şi momentul când trebui să 
pornească la drum. Ceea ce şi făcu, după ce o îmbrăţişase 
pe bună Perrine care se încorda ca să nu plângă şi după ce- 
şi băgă în sân un mic pumnal. Şi porni complet singură, pe 
jos, puţin palidă, dar foarte calmă şi hotărâtă. 

Abia plecă şi Perrine închise cu grijă uşile şi ferestrele şi 
plecă şi ea alergând. Se duse la un vecin care avea un cal şi 
o şaretă. Ea le închirie şi plăti fără să se tocmească preţul 
cerut. Se aşeză în vehicul şi biciui calul, care plecă în grabă 
mare. O ajunse repede pe Muguette. Trecu pe lângă ea în 
vârtej, având grijă să-şi ascundă faţa. Trecu atât de repede, 
încât tânără nici n-o văzu. 

Biciuit fără încetare şi fără milă, calul fugea mâncând 
pământul şi goni nebuneşte până în strada Cossonnerie, 
unde fu lăsat să se oprească. Ascultând confidenţele lui 
Muguette, Perrine îşi zise că singurul om care putea s-o 
salveze pe tânără era omul care-o iubea, logodnicul ei. Şi se 
duse la Odet de Valvert pentru a-l pune la curent, zicându-şi 
că el va şti să facă ce este necesar. Şi acum, ea sărea câte 
patru trepte odată pe scară. 


Destinul făcu ca Valvert să nu fie acasă. Landry 
Coquenard, care o primi, nu putu să-i spună decât „Domnul 
conte nu a fost acasă noaptea”. Ca să-i spună când va veni 
şi unde ar putea să-l găsească era cu totul incapabil, având 
în vedere că nu ştia absolut nimic. 

Acest inconvenient, pe care nu-l prevăzuse, o dobori pe 
viteaza femeie. Văzând acea faţă răvăşită de durere, Landry 
Coquenard se simţi cuprins de compasiune. Elo întrebă 
blând. Ea nu aştepta decât să vorbească. Îi povesti totul, tot 
ce-ar fi povestit lui Odet de Valvert, dacă ar fi avut norocul 
să-l întâlnească. Landry Coquenard fu atât de emoţionat, 
încât se lăsă să cadă pe un scaun de bucătărie, gândindu-se 
cu o nespusă groază: „latăl ei! ... Tatăl ei o vrea! ... Oribil! 
„„„ Asta este oribil!” 

Capitolul 30 

Proiecte de asasinat. 

În timp ce Perrine venea să strige după ajutor şi nu-l 
găsea, unde era Odet de Valvert şi ce făcea? Tocmai despre 
asta vom vorbi. 

Amintim că Valvert se resemnase şi-l lăsase pe cavalerul 
de Pardaillan singur în cabinetul obscur, unde îl 
introdusese, pentru că Pardaillan îl făcu să înţeleagă că 
trebuia să fie liber pentru a-i veni în ajutor, în caz de nevoie. 
Amintim, de asemenea, că Pardaillan, îndepărtându-l, nu 
avea alt scop decât să-l împiedice să ia parte la o luptă pe 
care o considera mortală şi în care îşi făcea scrupule că-l 
antrenase. 

Valvert ascultase. Dar nu se lăsase complet înşelat, aşa 
cum crezuse Pardaillan. Îndepărtându-se, se gândea: „Mi se 
pare că domnul de Pardaillan nu vrea să-l secondez. De ce? 
Deoarece, cu acea delicateţe care-l caracterizează şi-ar 
reproşa ca pe o faptă rea, dacă m-ar antrena să-l urmez 
într-o luptă contra redutabilei doamne Fausta. Domnul de 
Pardaillan nu m-a angajat în această luptă. Sunt aici pe cont 
propriu, chiar dacă el vrea sau nu. Şi cum nu sunt obişnuit 
să fug de luptă, voi merge până la capăt, asta ar fi pentru 


mine. Şi pentru început, acum că ştiu cu ce duşman 
formidabil voi avea de-a face, mi se pare foarte potrivit de a 
profita de ocazia pe care-o am, pentru a pătrunde 
proiectele secrete ale acestui duşman. Pentru asta, eu nu 
am decât să fac ca domnul de Pardaillan: să ascult ce va 
spune doamna Fausta acestui gentilom, care dă impresia 
unui mare senior pe care l-a adus cu sine”. 

Ca şi Pardaillan, Valvert avea o rapiditate uimitoare de 
decizie. Şi cum la el, ca şi întotdeauna la Pardaillan, 
execuţia urmă foarte repede după decizie, el găsi, dat 
fiindcă terminase reflecţiile, pe care tocmai le-am reprodus, 
că este cazul să stea la pândă chiar în acea încăpere unde l- 
am văzut în fruntea unei duzini de gentilomi. 

Odet de Valvert ascultă, deci, prima parte a discuţiei 
dintre Fausta şi d'Angouleme. El ascultă până când numele 
său fu pronunţat ca cel al unui nou Ravaillac, care se angaja 
să-l facă pe regele Louis al XIII-lea să sufere aceeaşi soartă 
ca şi tatăl său, Henric al IV-lea. 

El nu auzi mai departe, pentru că d'Albaran care-l căuta 
pe Pardaillan, intră în acel moment în încăperea unde 
stătea la pândă. Avu numai timp să se depărteze doi paşi de 
uşă. D'Albaran nu avu nici un motiv să-l suspecteze. El 
crezu că se afla acolo la ordinele stăpânei lor şi, cu toată 
încrederea, îi împărtăşi despre evenimentul care avusese 
loc şi despre dispoziţiile pe care se gândea să le dea pentru 
a pune mâna pe intrus. 

Valvert, înțelegând cât de util putea să-i fie lui Pardaillan, 
se oferi în mod spontan să ia comanda grupului care 
trebuia să fie postat în această încăpere. D'Albaran, care nu 
putea să fie deodată în toate părţile, se grăbi să accepte. 

Când Pardaillan apăruse împreună cu Fausta şi cu Charles 
d'Angouleme, Valvert şi oamenii săi ştiau deja că n-aveau 
cum să intervină, cel puţin pe moment. 

Valvert văzuse, deci, fără nici o grijă cum Pardaillan se 
îndepărtează cu Fausta. El cunoştea acel cabinet din turnul 
rotund pentru că avusese ocazia de mai multe ori să intre 


acolo. Îl cunoştea, dar era departe de a bănui că acea 
încăpere era astfel aranjată, încât era suficient un gest 
pentru a te debarasa pentru întotdeauna de imprudentul 
atras acolo. 

Valvert era, deci, aproape liniştit în privinţa lui Pardaillan. 
Bătălia fiind pentru moment depărtată, el îşi spunea, nu 
fără motiv, că totul depindea de explicaţiile care vor fi 
schimbate între cei doi duşmani. 

D'Albaran, investit cu toată încrederea de către stăpâna 
sa, cunoştea de minune toate misterele cabinetului din 
turnul din colţ. La fel, cunoştea toate misterele din acel 
lăcaş de temut. Din momentul în care auzise ordinul 
Faustei, totul fusese hotărât: Pardaillan era condamnat. 
Nimic nu putea să-l salveze... numai dacă nu sfârşea prin a 
se pune de acord cu cea care, fără ca el să se îndoiască, 
ţinea în mână viaţa sa. Aceasta nu era deloc probabil. 

Deci, acţiona în consecinţă. Reveni în anticameră şi spuse 
celor ce se aflau acolo că ar putea să se întoarcă în 
apartamentele lor, că n-ar mai fi nevoie de ei în acea 
noapte. 

Vestea îi adusese o mare uşurare lui Valvert. Se duse în 
apartamentul său. Îşi aduse aminte, că acest apartament 
era situat cu exactitate pe drumul către faimosul cabinet 
rotund. Pardaillan, pentru a ajunge la ieşirea din imobil, 
fusese obligat să treacă prin faţa uşii lui Valvert. Această 
idee îl făcu, ca în loc să se culce, să stea la pândă în spatele 
uşii. 

Se scurse o oră. Nu auzi nici un zgomot. Îşi spuse: 

— Pacoste, se pare că au multe să-şi povestească! 

Mai trecu o oră şi nu se întâmplă nimic nou. 

De-acum începu să se agite. Găsi că întrevederea se 
prelungea anormal de mult. Atunci, pentru prima dată, îi 
veni această idee foarte simplă: „Desigur, trebuie să existe 
un drum secret, mai scurt probabil, pe unde l-ar fi făcut să 
iasă pe domnul de Pardaillan!” 


Găsind această explicaţie liniştitoare, vru să aibă 
conştiinţa împăcată. Deschise fără zgomot şi se strecură pe 
culoar. În obscuritate, înăbuşindu-şi zgomotul paşilor, merse 
direct la cabinet. Se opri în faţa încăperii, care preceda 
acest cabinet şi ezită. 

„Domnul d'Albaran trebuie să fie de gardă în spatele 
acestei uşi. Ce-i voi spune pentru a explica venirea mea aici, 
la o asemenea oră?” 

Această ezitare nu dură mult timp. Deschise hotărât şi 
intră. Uşa cabinetului rotund era întredeschisă. Ardeau încă 
lumânările în cabinet şi reflexul lor lumina suficient spaţiul 
anticamerei în care tocmai intrase. Mai întâi, Valvert 
constată cu satisfacţie că anticamera era goală. Apoi, la 
prima vedere, descoperi o uşiţă îngustă deschisă, a cărui 
existenţă nu o bănuise niciodată. Fu lămurit. 

— Acum sunt sigur! îşi spuse. Domnul de Pardaillan a ieşit 
pe acolo! 

Acum se liniştise. Zâmbea. Ochii săi se îndreptară maşinal 
spre raza luminoasă care ţâşnea din întredeschiderea uşii. 
Ascultând de un impuls absurd, se îndreptă spre această 
uşă întredeschisă şi aruncă o privire înăuntrul încăperii. 

Rămase țintuit locului, livid, simțind că i se ridică părul pe 
cap. Iotuşi, cabinetul rotund era gol. Dar spre mijlocul 
podelei se căsca o gaură rotundă, având dimensiunile unui 
puț obişnuit. Valvert înţelese deodată totul ca într-o 
fulgerare. 

„Domnul de Pardaillan a fost aruncat prin această gaură... 
Ducele d'Angouleme a ieţit prin uţa secretă... Şi d'Albaran, 
care a lăsat uşa deschisă şi acest blestemat cabinet luminat, 
va reveni cu siguranţă într-o clipă, să pună toate lucrurile la 
loc... Dacă domnul de Pardaillan nu este încă mort, nu s-a 
spus totul... sunt aici, eu... Dacă l-au ucis, nefericire! ...” 

Cu un gest violent îşi fixă centironul şi crispat, zbârlit, 
înfricoşător, cu un pas greu, fără cea mai mică precauţie, el 
merse drept spre uşa secretă. Ce voia? Să ştie dacă 
Pardaillan era mort sau viu. Dacă trăia, să-l salveze cu orice 


preţ. Dacă era mort să-l răzbune. lată ce voia. Şi asta o ştia 
foarte bine. Cum să procedeze pentru a-şi atinge scopul? 
Despre asta nu ştia absolut nimic. 

De cum se puse în mişcare, îi reveni sângele rece. Şi putu 
să raţioneze. Cobori câteva trepte ale unei scări foarte 
înguste, construită din zidărie. Cobori în întuneric, fără să 
se gândească de a-şi înăbuşi zgomotul paşilor. Cum începu 
să raţioneze, se opri. Ciuli urechile şi se aplecă în întuneric. 
Rămase astfel imobil, un timp destul de lung, privind, 
ascultând reflectând. 

Rezultatul reflecţiilor lui fu că încercă o mişcare de 
retragere. În acel moment, observă sub el un punct luminos 
care urca: evident, era d'Albaran care urcă. În umbră, 
zâmbi ameninţător şi imediat îşi schiţă în minte un plan de 
acţiune. 

— Voi urca din nou, îşi spuse el, îl aştept în spatele uşii, îl 
ameţesc cu o lovitură de pumn... şi va trebui, apoi, ca elsă 
vorbească, să mă conducă spre fundul acestui puț, unde l- 
au aruncat pe domnul de Pardaillan. 

De-a-ndăratelea, el începu să urce, urmărind cu privirea 
licărirea slabă care, dedesubtul lui, se urca uşor. Şi 
deodată, luminiţa se opri. Auzi cu claritate şuşoteli. Îşi 
înăbuşi un strigăt de bucurie: „Este vocea doamnei Fausta! 
„„„ ah! Drace, între noi doi, Fausta a infernului! ...” 

Cobori din nou, cu precauţie, treptele pe care tocmai le 
urcase. Pe măsură ce cobora, vocile se auzeau din ce în ce 
mai clar. Putu să audă foarte bine. Şi iată ce auzi: 

— Ducele? întrebă Fausta. 

— A plecat, doamnă, răspunse d'Albaran. 

— "Ţi-a vorbit de Pardaillan? 

— Da, doamnă. Îl crede mort. Şi trebuie să spun că pare 
foarte afectat de această moarte. 

— Va trece... N-ai spus nimic din care să reiasă că se 
înşală. 

— Am avut grijă! Cu atât mai mult dacă, domnul Pardaillan 
nu a murit încă, va muri în curând. 


Se făcu tăcere. Fausta se gândea, fără îndoială. Valvert se 
oprise pe treptele scării. Radia: „N-a murit! Totul va merge 
bine! ... Dacă nu sunt ultimul netrebnic sau dobitoc, nu va 
muri imediat aşa cum spune acest d'Albaran, cobe, de l-ar 
mânca ciuma, el va ieşi de aici cu mine, viu! ...” 

Fausta dădu un ordin: 

— Da, doamnă, răspunse d'Albaran. Mă voi duce să 
deschid ecluza care va face să inunde groapa în care se află 
domnul de Pardaillan. 

Se făcu din nou, tăcere. Suplu, uşor, Valvert începu să 
coboare, mestecând printre dinţi: „Cum, vor să-l înnece! ... 
Ah! Lichele!” 

— Nu, spuse brusc Fausta, nu vreau pentru el această 
moarte hidoasă: o lovitură precisă în plină inimă, iată ce se 
potriveşte unui viteaz ca el. 

Vocea Faustei părea înecată în lacrimi în timp ce încheia: 

— Această lovitură, drept în inimă, i-o vei da tu, d'Albaran. 

— Bine, doamnă. 

— Dar Pardaillan este înarmat... Oricare ar fi puterea ta, 
vezi tu, d'Albaran, n-aş vrea să te măsori cu el. Pardailan 
este singurul om din lume care este mai puternic decât tine. 
Tu nu-l cunoşti pe Pardaillan... Dar eu îl cunosc. Şi dacă îţi 
spun că este mai puternic decât tine, aşa este. 

— Atunci ce este de făcut? 

— Mâine dimineaţă vei cobori un dejun pentru 
Pardaillan... Înţeleg că el să fie tratat cum merită... Vreau 
pentru el o masă copioasă şi delicată. Felurile de mâncare 
cele mai alese, cu vinurile cele mai venerabile. Mă-nţelegi, 
d'Albaran? 

— Înţeleg, doamnă. 

— Vei amesteca vinul său cu un narcotic... Şi când va 
dormi... Vei face în aşa fel, încât să nu se mai scoale 
niciodată. 

Acum, Valvert se mai oprise o dată. Şi de data asta, nu mai 
coborî. Dimpotrivă, urcă imediat şi se îndreptă spre 
apartamentul său. Totuşi, nu se culcă imediat. Se aşeză la 


pândă în spatele uşii. După vreo zece minute, auzi un pas 
greu pe coridor şi întredeschise uşor uşa. Îl recunoscu pe 
d'Albaran, care tocmai trecea şi care, cu făclia în mână, se 
îndepărtă cu pasul său greu şi liniştit. 

Numai atunci, el se dezbrăcă într-o clipă şi se strecură 
între cearşafurile patului său. După câteva minute, dormea 
cu pumnii strânşi, cu acel somn robust pe care-l ai la 
douăzeci de ani. 

Capitolul 31 

Odet de Valvert. 

A doua zi de dimineaţă, Odet de Valvert îi solicită Faustei 
favoarea unei audienţe urgente, personale. Favoare care-i 
fu acordată. Sub calmul său neschimbat, Fausta se simţea 
intrigată, dar nu neliniştită: se întreba ce ar fi putut să aibă 
tânărul să-i spună în particular. Aceasta n-o împiedică să-l 
primească, de altfel, cu bunăvoința sa obişnuită. Şi mai 
întâi, cu un surâs grațios, îi mărturisi satisfacția sa. 

— Sunt mulţumită de voi, domnule de Valvert. În cursul 
alarmei de ieri seară, v-aţi arătat zelul pentru care vă sunt 
recunoscătoare. 

Calm, zâmbind, Valvert răspunse: 

— Am venit în mod special pentru a vă relata, doamnă, 
toate evenimentele care s-au desfăşurat ieri, la locuinţa 
dumneavoastră. 

— Toate evenimentele? ... Care evenimente? 

— Dar, făcu Valvert, care-şi luă cel mai naiv aer, discuţia 
dumneavoastră cu ducele d'Angouleme, des coperirea 
domnului de Pardaillan la pândă, întrevederea care a urmat 
cu acelaşi domn de Pardaillan în cabinetul din turnul rotund 
şi dispariţia domnului de Pardaillan, care nu a ieşit din acest 
cabinet şi care rămâne de negăsit. Sunt evenimente 
importante, cred. 

Aceste cuvinte pe care le pronunţă zâmbind, cu aerul său 
naiv, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama de gravitatea lor, 
produseră asupra Faustei efectul unei lovituri de măciucă. 
Înţelese că o ameninţare, poate mortală plana asupra ei. 


Fără să piardă nimic din calmul său maiestuos îşi întinse 
încet mâna, apucă ciocănelul de ivoar incrustat, care se afla 
la îndemâna sa şi lovi într-un clopoțel: 

— Cred că este bine să asiste un martor la audiența 
voastră particulară, domnule de Valvert. 

— Şi eu cred, spuse Valvert şi se înclină cu răceală. 

Imediat apăru d'Albaran. Fausta nu-i spuse un cuvânt. Ci, 
simplu, îl privi fix, o secundă. Fu suficient. Cu pasul său 
greu şi măsurat, colosul se rezemă cu nepăsare de mica 
uşă. 

Cu o impasibilitate rece, mai înfricoşătoare decât 
scandalul unei mânii zgomotoase, Fausta spuse fără să 
ridice vocea: 

— Explicaţi-vă, acum, domnule. 

— Nu am venit decât pentru asta doamnă, spuse Valvert şi 
arătându-l cu un semn al capului pe d'Albaran, care stătea 
încremenit în atitudinea sa absentă, cu un zâmbet subtil: 

— O s-o fac cu atât mai complet cu cât mă simt mai în 
largul meu acum pentru a spune lucruri pentru care mi-am 
făcut scrupule să le spun unei femei singure şi fără 
apărare... 

Fausta aprobă cu gravitate din cap. Valvert începu cu 
aerul său naiv: 

— Mai întâi, trebuie să vă spun doamnă, că am ascultat 
conversaţia dumneavoastră cu ducele d'Angouleme. Ţtiu, 
deci, chestiuni esenţiale spuse de dumneavoastră în cursul 
acestei întrevederi. 

— Ah! făcu ea cu vocea sa glacială. Şi ce ştiţi 
dumneavoastră, să vedem? Sunt curioasă să vă ascult. 

— Curiozitatea vă va fi satisfăcută, spuse Valvert, 
înclinându-se cu cea mai perfectă dezinvoltură. 

Se îndreptă şi devenind şi el glacial, ţintuind-o cu privirea 
sa scânteietoare, zise cu o voce muşcătoare: 

— Ştiu că, cu ajutorul regelui Spaniei, aţi complotat să-l 
deposedaţi pe regele Louis al XIII-lea pentru a-i da coroana 
bastardului d'Angouleme... [tiu că, pentru a prăda, sunteţi 


hotărâtă să mergeţi până la asasinat... Ştiu că vă credeţi 
sigură că veţi înarma mâna mea cu cuțitul lui Ravaillac 
cules din sângele victimei sale regale. Iată ce ştiu... Şi că aţi 
presupus că veţi găsi într-un Valvert stofă de mizerabil 
ucigaş de rege, iată una dintre injuriile cumplite pentru 
care mi-aţi fi dat satisfacţie, dacă aţi fi fost bărbat... Dar 
sunteţi o femeie... Treacă! 

— Apoi? spuse ea fără să clipească. 

— Apoi, trebuie să adaug că eu am fost, doamnă, acela 
care l-a condus pe domnul de Pardaillan în acel cabinet 
unde a fost descoperit de signor d'Albaran, dar de unde a 
putut să audă până la capăt, acea discuţie foarte 
interesantă din care nu am surprins decât începutul. 

— Dumneavoastră aţi făcut asta? 

— Eu am făcut-o. 

— De ce? 

— Pentru că domnul de Pardaillan mi-a cerut-o... Şieu nu-i 
pot refuza nimic domnului de Pardaillan. 

— Pardaillan este, deci, unul dintre prietenii voştri? strigă 
Fausta exasperată. 

— Domnul de Pardaillan! ... De cinci sau şase ani de când îl 
cunosc, el este, într-un fel, tatăl meu... El este cel care a 
făcut din mine un bărbat... Am pentru el atât respect şi 
afecţiune cât n-am putut să am pentru tatăl meu pe care l- 
am pierdut când eram copil. 

Fausta ridică spre cer ochii încărcaţi de o mută imprecaţie. 
Se aştepta la orice, dar nu la această lovitură. Şi Valvert, 
care-i ghici gândul, ironiza cu răceală. 

— Înţeleg decepţia voastră. Înseamnă într-adevăr să nu ai 
noroc că să alegi pentru executarea uneltirilor sumbre şi 
necinstite tocmai pe cel ce a primit învăţăturile domnului 
Pardaillan, care este onoarea întruchipată. Cum de nu 
sunteţi mai bine informată, doamnă? ... 

Fausta îşi revenise deja în fire. 

— Este tot ce aţi avut să-mi spuneţi? făcu ea, cu un zâmbet 
livid. 


— Nu, doamnă, exclamă cu vioiciune Valvert. Am început 
prin a vă spune că domnul de Pardaillan a dispărut. 

Trebuie să vă spun că am pentru el o afecţiune filială. Să 
vă spun că vreau să vă vorbesc despre el: l-aţi atras pe 
domnul de Pardaillan într-o capcană... cea mai mizerabilă, 
cea mai abjectă... Aşa trebuie să fie pentru că, domnul de 
Pardaillan nu a ieşit din cabinetul vostru din turnul din colţ, 
unde a făcut imprudenţa să vă urmeze. Ce-aţi făcut cu 
domnul de Pardaillan, doamnă? 

— Domnul de Pardaillan a murit, bravă Fausta. 

— Minţiţi, doamnă, o şfichiui din nou Valvert şi ştiam că o 
să mai minţiţi josnic, cu viclenie... Ştiu că n-a murit încă... 
Ştiu că trăieşte, închis în groapa acoperită cu trapă, unde l- 
aţi aruncat... Ştiu că acesta (îl arătă pe d'Albaran cu un 
gest dispreţuitor), care mă asasinează cu privirea, trebuie 
să-i ducă o masă copioasă şi delicată, stropită cu vinuri 
bune... la care va avea precauţia să adauge un narcotic... 
ceea ce îi va permite, fără să-şi rişte pielea... să-i dea o 
lovitură de pumnal, mortală, directă în inimă, pe care o 
consideraţi mai demnă de el decât moartea hidoasă prin 
înecare... Şi ştiind toate acestea, adaug: nu voi pleca de aici 
decât cu domnul de Pardaillan. 

Fausta îl ascultase, încremenită în indiferența ei trufaşă, 
fără ca vreun muşchi al feţei să tresară măcar o dată. 
Văzând-o atât de calmă, ai fi putut să crezi că vorbele 
violente ale lui Valvert nici nu-i fuseseră adresate. 

— În realitate, spuse cu vocea sa blândă, cererea voastră 
mi se pare cum nu se poate maijustă şi legitimă. 

Şi întorcându-se spre d'Albaran: 

— D'Albaran, adăugă ea cu aceeaşi blândeţe 
înfricoşătoare, dă-i satisfacţie domnului de Valvert. Şi 
fiindcă îl iubeşte pe domnul de Pardaillan ca pe un tată, fă 
în aşa fel, încât să plece de aici împreună. 

Valvert, cum nu înţelesese, se înclină în semn de 
mulţumire. Apoi se întoarse spre d'Albaran. Fără să spună 


vreun cuvânt, fără să facă vreo mişcare, îl vedea că vine. Şi 
faţa lui nu exprima un alt sentiment decât curiozitatea. 

D'Albaran nu-şi scoase sabia din teacă. Nici el nu spuse 
vreun cuvânt. Avansa legănându-se. Când fu la doi paşi de 
Valvert, care-l privea curios, ca amuzat, cu vocea sa 
profundă de bas, fără mânie, cu gravitate, spuse: 

— Ai insultat-o pe suverană, vei muri... Îţi dau o secundă 
ca să te rogi lui Dumnezeu. 

Într-adevăr, se opri. Apoi făcu cei doi paşi ce-l despărţeau 
de tânăr, îşi ridică pumnul monstruos şi-l năpusti cu toată 
forţa în capul lui Valvert pe care-l domina cu înălţimea sa 
uriaşă. 

Valvert văzu cum se ridică asupra lui masa enormă, 
capabilă să omoare un bou dintr-o lovitură. Nu clipi, nu făcu 
nici o mişcare. Numai că atunci când văzu pumnul 
abătându-se asupra sa, se răsuci pe călcâie. Mişcarea se 
făcu atât de rapid şi precis de parcă ar fi făcut parte din 
lovitura lui d'Albaran. Acesta nu întâlni decât aerul. Îşi 
pusese întreaga sa forţă de Hercule în această lovitură, 
care trebuia să fie mortală. Dus de elan, căzu în nas. Asta şi 
aştepta Valvert. În timp ce se ştergea, el îşi ridică pumnul 
şi-l izbi cu un gest fulgerător. 

Nu-şi rată lovitura. Dar în ciuda elanului său, colosul, solid 
ca o stâncă aşezat pe picioarele sale enorme, n-ar fi căzut 
poate. Pumnul lui Valvert, căzând în capul lui cu o forţă 
nemaipomenită, îl făcu să se întindă pe jos, zăpăcit, la 
picioarele Faustei. Dintr-o mişcare, Valvert sări asupra lui, 
fără să-i lase timp să-şi revină. Din nou, pumnul său se 
ridică şi se abătu cu toată forţa în capul lui d'Albaran, care 
pe jumătate mort, rămase întins în locul unde căzuse. 

Fausta, copleşită de o uluire extraordinară, aruncă o 
privire asupra colosului, în forţa căruia crezuse prea mult. 
Poate nu era mort. În orice caz, nu dădea semne de viaţă. Şi 
ea se afla la bunul plac al învingătorului. Dar minunatul său 
calm n-o părăsi. Întinse mâna spre ciocănel. 


Valvert, care-şi revenise în acel moment, o văzu cu 
degetele pe ciocănel. Se ridică în faţa ei şi, cu un calm 
teribil, o avertiză: 

— Fiţi atentă, doamnă, căci dacă faceţi gestul de a suna, 
mă veţi pune în situaţia de a vă omori. „Suntem morţi, 
domnul de Pardaillan şi eu, îşi spuse el, dacă nu reuşesc să 
fac să se năruie orgoliul sălbatic al acestei femei!” 

Nu ezită. Făcu gestul pe care Fausta credea că nu va 
îndrăzni să-l facă niciodată: se repezi spre pumnalul ridicat 
al Faustei, care se găsi prins într-o menghină şi nu mai 
recăzu. În acelaşi timp, îşi scoase pumnalul şi îi puse vârful 
pe gâtul ei. Fausta încercă să-şi smulgă pumnul din 
strânsoarea puternică în care se afla. El strânse şi mai 
puternic, frângând fără milă pumnul delicat şi alb. În acest 
moment, cu o voce înfricoşătoare, el spuse: 

— Un strigăt, o chemare şi vă înjunghii fără milă. 

Degetele sale zdrobite se desfăcură fără voie şi lăsară să 
cadă ciocănelul. Nu mai chemă. Avu, cel puţin, orgoliul 
suprem de a-şi reprima geamătul de durere care i se urcase 
până la buze. 

— Aţi asasina, deci, o femeie? spuse ea. 

— Da... dacă mă constrângeţi. 

— Haide, loviți. Credeţi că mi-e frică de moarte? ... 

— Sunteţi vitează, o ştiu, răspunse Valvert cu un ton 
mortal. Moartea nu înseamnă nimic pentru voi. Dar dacă vă 
omor şi pentru a o face nu am decât să apăs lama această 
până la capăt, dacă vă omor, zic, trebuie să spuneţi adio la 
toate proiectele ambiţioase, la toate visele de mărire în 
viitor. Trebuie să lăsaţi neterminate toate manevrele 
infernale la care ţineţi mai mult decât la viaţa voastră. Or, 
iată pactul pe care vi-l propun: viaţă pentru viaţă, mi-l daţi 
pe domnul Pardaillan viu şi în schimb vă las să trăiţi. Dar, 
cum, cu voi nu se ştie dacă s-au luat destule precauţii, vă 
avertizez că va trebui să mă conduceţi chiar 
dumneavoastră, în groapa în care este închis domnul de 
Pardaillan. Apoi ne veţi conduce chiar dumneavoastră, 


sănătoşi şi în siguranţă, în afara redutabilei vizuine. lată, 
doamnă. Aveţi două secunde pentru a vă hotărî. 

Ea nu voi totuşi să moară. Acceptă cu vitejie şi răceală 
înfrângerea sa. Şi ţintuindu-l cu ochii săi din care ţâşneau 
flăcări mortale, cu un calm sinistru: 

— Bine, spuse ea, vă voi conduce chiar eu. Valvert o lăsă 
imediat. 

Fausta, care se ridica chiar în acel moment, avea privirea 
îndreptată asupra corpului lui d'Albaran, întins, fără nici o 
mişcare. Şi ea ocoli acel corp care-i bară trecerea, ţinând 
tot timpul ochii fixaţi asupra lui. După aceea, ea îl invită 
scurt: 

— Veniţi! 

— O clipă, doamnă, o avertiză Valvert, privind-o în ochi, 
vom trece printre gentilomii voştri, printre soldaţii şi 
servitorii voştri. Vom traversa săli şi coridoare, care pot fi 
aranjate ca şi cabinetul rotund, unde v-ar fi de ajuns un 
gest pentru a vă debarasa de mine, cum v-aţi debarasat de 
domnul de Pardaillan. Vă previn că la cel mai mic gest 
suspect din partea voastră sau la cel mai mic cuvânt echivoc 
pronunţat prea tare, vă voi lovi imediat cu pumnalul în gât. 

— Dacă vă temeţi de trădare, luaţi-mi mâna, spuse ea cu o 
perfectă indiferenţă. 

— Accept marea onoare pe care binevoiţi să mi-o faceţi, 
spuse el cu simplitate. 

Şi îi întinse nu pumnul, ci mâna stângă deschisă. În 
această mână, Fausta îşi puse, fără să ezite, mâna dreaptă. 
Degetele lui Valvert se închiseră pe această mână: o ţinea 
bine, era sigur că nu ar fi putut să-i scape. 

Înainte de a trece pragul uşii, Fausta se opri şi se întoarse 
pentru ultima dată. Încât Valvert crezu că trebuie să-i 
spună: 

— Liniştiţi-vă, doamnă, am vrut pur şi simplu să-l ameţesc, 
nu să-l omor. Nu este în pericol. În câteva clipe îşi va reveni 
şi nu va simţi altceva decât o anumită greutate la cap şi o 


anumită slăbiciune în membre. Douăzeci şi patru de ore nu 
se va mai arăta. 

Aceste cuvinte părură să calmeze neliniştea Faustei. Ceva 
ca o umbră de zâmbet flutură pe buzele sale şi mulţumi cu 
o uşoară înclinare a capului. 

Porniră la drum. Fausta, probabil din obişnuinţă, continua 
să păstreze un ritm lent, enervant pentru Valvert care, 
grăbindu-se să termine, încercase zadarnic, de mai multe 
ori, s-o facă să grăbească pasul. În sfârşit, ajunseră la 
groapă. Fausta mergea, fără să ezite, cu siguranţa celui 
care cunoaşte foarte bine locurile. Ea tocmai se opri în faţa 
unei uşi de fier, în aparenţă fără închizătoare. Cu felinarul, 
cu care se înarmaseră înainte de a se adânci în măruntaiele 
pământului, Valvert lumină şi, în timp ce ea deschidea uşa 
acţionând un resort, strigă fericit: 

— Ei, domnule Pardaillan! Sunt eu, Odet! Veţi fi liber! ... 

După ce deschise uşa, ca să arate că era de bună credinţă, 
Fausta intră prima. Valvert o urmă, cu felinarul în mână, 
puţin mirat, văzând că Pardaillan nu-i răspunde. Intrară şi 
le scăpară ambilor un strigăt de decepţie: pivniţa era goală. 
Nu era Pardaillan, nu era nimeni nici o fiinţă acolo 
dedesubt. 

— Pe infern, doamnă, bombăni furios Valvert, dacă este 
vreo trădare, vă jur că o veţi plăti scump! 

Spunând aceste cuvinte, el îşi scoase repede pumnalul şi 
se aruncă între uşă şi ea. 

De altfel, Fausta nici nu se gândea să fugă. Niciodată nu 
încercase să scape printr-o trădare. Era la fel de stupefiată 
ca şi el. 

— Nu înţeleg nimic! exclamă ea. 

— Sunteţi sigură că nu v-aţi înşelat? întrebă Valvert care, 
fiind tot timpul în gardă, nu se mai îndoia de bună sa 
credinţă. 

— Îmi cunosc casa, cred, protestă cu un ton de 
netăgăduită sinceritate. De altfel, vedeţi: pivniţa este 


rotundă. Suntem în turnul rotund. Şi casa, ştiţi, nu are 
decât un turn rotund. 

Era adevărat: pivniţa era rotundă. 

„Pe Dumnezeu! îşi spuse Valvert, domnul de Pardaillan nu 
este omul care să aştepte stupid ca cineva să-l scoată din 
încurcătură. Are obiceiul să-şi rezolve singur afacerile şi 
fără să întârzie. Ela trebuit să găsească mijlocul de a evada 
din această temniţă.” 

Făcu un pas înainte şi ridică felinarul pentru a examina 
pivniţa, căutând la rândul său, aşa cum făcuse Fausta 
înaintea lui, drumul misterios prin care domnul de 
Pardaillan a putut să scape. 

Făcu un pas înainte. Mai făcu încă doi. Şi în acel moment 
simţi pe cap un şoc înspăimântător. I se păru că bolta de 
piatră căzu deodată în capul său. Un zgomot teribil îl 
asurzi. Căzu ca un bloc, cu faţa la pământ şi rămase imobil. 

Fausta trecu cu răceală peste corpul lui şi ieşi. 

D'Albaran, răsări nu se ştie de unde, livid, clătinându-se pe 
picioare, strângând penibil pumnul său drept şi stând lângă 
ea, cu o lanternă în mână, în timp ce, cu un calm 
extraordinar, ea închidea cu grijă uşa de fier, zicând: 

— Nu vei mai avea timp să-ţi iei revanşa. Mi s-a părut 
acolo sus că deschideai şi închideai ochii. De aceea am mers 
cu o încetineală calculată pentru a-ţi da timp să mi te 
alături. S-a făcut acum... A murit... 

— Nu sunt chiar sigur, doamnă, mărturisi d'Albaran cu o 
voce plângăreaţă. 

— Haida-de! protestă Fausta cu un ton plin de convingere, 
tu omori un bou cu o lovitură de pumn! 

— Când dispun de toate posibilităţile, da, doamnă... Dar 
astăzi, am fost pe jumătate mort chiar eu... Mă simt foarte 
slăbit... Nu sunt sigur pe lovitura mea... Şi, dacă vreţi să mă 
credeţi, doamnă, trebuie inundată pivniţa cât mai rapid. 

— Şi Pardaillan? făcu Fausta fără să răspundă. Este într- 
adevăr extraordinar să iasă de acolo! ... Aş refuza să cred, 
dacă nu aş fi văzut, cu proprii mei ochi, pivniţa goală... 


— Nu poate fi decât în galerie, o asigură colosul. A putut 
să smulgă o bară, dar nu va putea să sfărâme poarta de fier 
care dă spre râu... 

Şi repetă cu mai multă putere: 

— Este foarte simplu: trebuie inundate pivniţa şi galeria. 

— Ei bine, du-te d'Albaran, du-te, îl autoriză Fausta. 

Şi cu un ton lugubru: „Sărmanul Pardaillan, era scris că 
trebuie să sfârşească înecat.” 

Capitolul 32 

Canalul subteran. 

Când Pardaillan fusese aruncat în gol, simţi mai întâi cum 
cade ca un bloc şi nu a putut să audă strigătul de surpriză 
al Faustei şi al ducelui d'Angouleme, rămaşi în cabinetul 
rotund. Brusc, căderea fulgerătoare se opri. Suferise o 
scuturătură foarte puternică urmată de un timp de oprire 
foarte scurt. După care reîncepu coborârea, însă de data 
aceasta lent. 

Genul de platou pe care se afla fotoliul în care şezuse 
probabil că era montat pe cremaliere invizibile, căci 
coborârea se efectua acum cu o precizie mecanică, fără 
izbituri, fără smucituri, într-un fel foarte moderat. 
Pardaillan, care-şi regăsise sângele rece de neclintit ce-l 
părăsea foarte rar, îşi zise: „Doamna Fausta nu vrea ca să- 
mi rup oasele în fundul acestei temnițe subterane! Este 
totuşi ceva! ...” 

Se ridică. Şi cum, deşi avea vederea excepţională şi fusese 
dotat cu preţioasa calitate de a vedea în întuneric, nu vedea 
decât tenebrele care-l înconjurau, întinse braţele în jurul 
lui: „Un puț! îşi spuse el, cobor într-un puț!” 

Rămase în picioare, fiind atent, cu urechile ciulite, 
forţându-se să perceapă cu auzul ceea ce nu putea să 
distingă cu privirea. Nu auzi decât scârţâitul destul de 
puternic pe care-l făcea maşina în funcţiune. Deodată, acest 
scârţâit încetă. Şi, odată cu încetarea zgomotului, maşina se 
opri. 


„Bine. Se pare că am ajuns la destinaţie, se gândi 
Pardaillan. Dar unde sunt? ... Şi ce mă aşteaptă aici? ... Să 
mă ia ciuma, dacă ghicesc ce mi-a rezervat în fundul acestei 
gropi doamna Fausta, atât de bogată în invenţii diabolice! 


Şi cu un zâmbet ironic: „Ilotuşi, nu este un motiv dea nu 
încerca să-mi dau seama.” 

Întinse piciorul. Simţi golul, în timp ce cu o clipă mai 
înainte, platoul rotund pe care se afla era încastrat foarte 
strâns în pereţii puţului. Se aplecă şi sondă golul cu sabia. 
Nu întâlni fundul. În acel moment, auzi din nou un fel de 
scârţâit mai puternic, ca şi cum o parte a maşinii fusese 
pusă, din nou, în funcţiune. Simţi că platoul se înclină uşor 
sub el. Şi masa enormă a fotoliului monumental, urmând 
această înclinare, îl împingea irezistibil. 

„Se pare că trebuie să coboare! spuse el. Fie, să 
coborâm.” Se feri să sară. El se lăsă să alunece uşor. 
Imediat fu cu picioarele pe pământ, fără să simtă vreo altă 
durere decât o slabă zdruncinătură. În întunericul opac el 
se depărta vioi, prevăzând ce avea să urmeze: căderea 
fotoliului care se producea chiar în locul pe care tocmai îl 
părăsise şi a cărui greutate l-ar fi zdrobit cu siguranţă. Fără 
să piardă o secundă, sondând prudent solul cu un picior, el 
merse la perete. Merse de-a lungul lui fără să ridice o clipă 
mâna de pe el. 

„Văd despre ce este vorba, spuse el, sunt în fundaţiile 
turnului rotund. Şi acum, că ştiu asta, să fiu sfârtecat, dacă 
văd ce avantaj aş avea din această descoperire”. 

Se gândi o clipă şi: „Trebuie să fie o uşă la acest puț! ... Să 
căutăm uşa”. Căută. Nu găsi nimic. Uşa de fier nu mai avea 
nici zăvor şi nici broască, nici în interior, nici în exterior. 
Trebuie că era minunat încastrată în perete. De altfel, fu 
sustras în căutarea sa: scârţâitul maşinii începuse, din nou, 
acolo sus. Ciuli urechile. Zgomotul începea să se diminueze. 
El traduse: „Este platforma mea care urcă, din nou.” 


Nu se înşela. Îşi reluă cercetarea uşii. Se obosi degeaba, 
renunţă pentru moment. Pe dibuite, căută fotoliul, îl 
îndreptă, se aşeză şi se cufundă în reflecţii adânci. Asta 
dură destul de mult timp. O oră, poate. Deodată, exclamă: 
„Uite! S-ar spune că este mai puţin întuneric aici! ...” Fu 
imediat în picioare, adulmecând. Şi râse încetişor acolo sus, 
aproape de plafon, era o deschidere îngustă prin care 
cădea o aparenţă de lumină palidă. În rest, deschiderea era 
protejată de două bare de fier, în cruce şi era atât de 
departe încât nici nu era cazul să consideri că o vei atinge. 
Nu conta, descoperirea îi păru importantă lui Pardaillan, 
care, după ce râse încetişor, aşa cum am spus, se gândi: „Ar 
trebui să ştiu ce se află în spatele acestei deschideri... Poate 
chiar nimic... În orice caz, ar trebui să se ducă acolo, să 
vadă... Da, dar, drace, cum să ajungi până acolo?” 

Se gândi o clipă şi începu să râdă: „Sunt de trei ori 
neghiob! exclamă. Şi acest fotoliu pe care doamna Fasta a 
avut bună inspiraţie să mi-l lase, nu este o scară gata 
găsită? ...” 

Nu pierdu nici o secundă şi târi fotoliul enorm sub 
deschidere. Îşi puse picioarele pe braţele lui. Se cocoţă pe 
spetează. De data aceasta, se afla la înălţimea dorită. Îşi 
strecură capul între cele două bare şi scotoci, în umbră cu 
privirea sa pătrunzătoare. Ochii săi începură să se 
obişnuiască cu întunericul şi, de altfel, întunericul era mai 
puţin dens în partea asta. El putu să distingă destul de bine 
pentru a-şi da seama că se afla în faţa unui canal subteran 
destul de mic din plafon: ceea ce d'Albaran numise 
„galerie”. Începu să-şi pună întrebări. 

La câteva degete, dedesubtul barelor de fier de care se 
ţinea, era o gaură rotundă, asemănătoare unui ciur mare 
de stropitoare. Scoase un şuierat admirativ. Înţelese: „Acest 
culoar subteran duce la râu... Aceste tuburi vin de la râu... 
Nu ai decât să acţionezi o vană, o ecluză, un mecanism 
oarecare pentru a aduce apă în aceste tuburi... Apa vine să 
se deverseze în pivniţă prin acest ciur de stropitoare, care 


nu seamănă cu nimic şi pe care nu l-am putut distinge de 
jos... Pivniţa se umple încet şi cel care se află acolo 
sfârşeşte prin a fi înecat... După ce, odinioară, a încercat, în 
zadar, să mă asasineze în douăzeci de moduri diferite, 
Fausta de data asta, a hotărât să fiu înecat!” 

Rămase un timp gânditor. El traduse rezultatul reflecţiilor 
sale prin următoarele cuvinte: „Este foarte simplu să scapi 
de la înec, nu am decât să trec în acest culoar! Simplu... 
Hm! ... Poate trebuie să temporizezi pentru a reuşi mai 
bine! Căci, în fine, dacă nu se opreşte apa, după ce va 
umple complet pivniţa, va năvăli în această deschidere, va 
invada canalul... Am spus bine: aş temporiza pentru a reuşi 
mai bine şi când spun a reuşi este un mod de a vorbi, căci 
nu aş sări aici, m-aş scufunda cu totul... Dar, un minut, să 
nu ne grăbim prea mult pentru a rezolva problema... mai 
ales să nu lăsăm totul baltă, când a câştiga timp poate fi 
salvarea noastră. Şi apoi, nimic nu-mi dovedeşte că nu vor 
opri apa, când vor crede că pivniţa este plină? ... Şi apoi, 
întrucât acest canal duce la râu, trebuie să fie o deschidere 
oarecare în partea aceasta? ... Cine-mi spune că nu aş 
putea să trec prin această deschidere... Hotărât, am spus 
bine: cel mai simplu este să trec în acest culoar. Să vedem, 
acum, dacă acest lucru simplu este realizabil şi cum.” 

Aproape imediat auzi un zgomot semnificativ în tuburi. 

„Drăcia dracului îşi spuse. Doamna Fausta va da drumul la 
apă în temniţă. Trebuie să nu fiu surprins de inundație. Să 
vedem puţin unde ne aflăm.” 

Reveni la deschiderea pivniţei. Apa curgea în jeturi mici 
prin ciurul stropitoarei. Dar nu se mai gândea să se ocupe 
de asta. 

„Ce este asta?” îşi spuse în şoaptă. 

Asta era felinarul scăpat din mâinile lui Odet de Valvert, pe 
care Fausta din neglijenţă nu-l luase şi care, din fericire, nu 
se stinsese în cădere. Luminiţa slabă a acestui felinar îl făcu 
să-l vadă pe Valvert, pe care nu-l recunoscu, dat fiind că era 
întins cu faţa la pământ. 


„Uite, doamna Fausta, în absenţa mea, a considerat că 
trebuie să-mi trimită un tovarăş! se gândi Pardaillan. Dar 
acest nefericit nu se mişcă. Oare este mort? Drace, trebuie 
să văd de aproape”. 

Se lăsă să alunece prin deschidere, căută cu picioarele 
speteaza fotoliului şi cobori repede. Deşi acţiona repede, nu 
ajunse jos mai puţin ud, întrucât coborâse sub jetul de apă 
care cădea de sus. De altfel, nici nu dădu importanţă. Luă 
felinarul şi îndreptă lumina spre Valvert, care se întoarse. 
Atunci îl recunoscu. 

— Odet! strigă cu glas sfâşietor. 

Şi bombănind teribil: „Ah! Fausta infernului! Nefericirea 
să cadă pe tine, dacă ai omorât acest copil!” 

Îngenunche în faţa rănitului, îl ridică, îl pipăi, îl controlă, îl 
ascultă. Îşi dădu repede seama că nu era decât leşinat. Se 
grăbi să-i dea îngrijirile necesare, cele care, cel puţin, putea 
să i le dea în împrejurările deosebite în care se găseau. 

Odet de Valvert, în sfârşit îşi recapătă cunoştinţa. 

— Domnul Pardaillan! exclamă, stupefiat de a se afla în 
braţele cavalerului. 

— Ei bine, sărmane conte, cum vă simţiţi? se informă 
Pardaillan cu acea răceală pe care şi-o afişa când voia să-şi 
ascundă emoția. 

— Atât de bine cum poţi să te simţi când îţi cad pe cap o 
sută de livre, avu curajul să glumească Valvert. 

— Bine, zâmbi Pardaillan, mulţumesc lui Dumnezeu, aveţi 
capul solid. Nu v-aţi rupt nimic, asta-i important. După o oră 
veţi fi la fel de robust ca şi înainte. 

— N-are importanţă, iată o perfidie pe care domnul 
d'Albaran mi-o va plăti... cu şi mai mult interes. 

Nu întârziară mai mult. Sub aversa, care-i udase din cap 
până în picioare, ei escaladară fotoliul şi trecură în 
conductă. Aici se scuturară. Pardaillan o luă înainte, ţinând 
în mână felinarul pe care avusese grijă să-l ia, ferindu-l de 
aversă sub pelerină. Îl conduse pe tânăr până la cealaltă 
extremitate a drumului strâmt, aproape de poarta care-i 


despărţea de râu. Se gândi că puţinul aer curat, care trecea 
prin găurile acestei porţi, îl va remonta. 

Pardaillan simţea necesitatea imperioasă de a evada cât 
mai repede din acest drum subteran. Într-adevăr, în pivniţă 
şi-a putut da seama că apa urca cu o viteză neliniştitoare. 
Dacă continuă să urce cu aceeaşi rapiditate, nu va întârzia 
să năvălească în refugiul lor actual. Dar acum Pardaillan 
era liniştit. Revenind datorită felinarului, observă un bloc 
enorm de zidărie, desprins de boltă, cu care era sigur că va 
face să sară închizătoarea atât de recalcitrantă. Numai că 
nu-i era dat oricui din lume să ridice acest bloc pe care 
conta. 

Observând că efortul pe care tocmai îl făcuse Odet de 
Valvert îl obosise, Pardaillan hotări că era prudent să-i 
acorde o pauză de un sfert de oră. Putea s-o facă cu toată 
încrederea: oricât de repede ar fi urcat apa, tot ar mai fi 
avut cel puţin o oră până să ajungă la ei. 

Îl lăsă pe Valvert să respire cu bucurie aerul curat al râului 
şi plecă să caute bucata sa de stâncă, pe care o aduse şi o 
lăsă să cadă aproape de poartă zicând: 

— Aşezaţi-vă, Odet şi să răsuflăm puţin înainte dea o 
întinde. 

— Într-adevăr, domnule, o clipă de răgaz n-ar fi prea mult. 
Mă simt încă ameţit, mărturisi Valvert, aşezându-se pe 
blocul de piatră. 

— Pentru că avem câteva minute, spuse Pardaillan, 
povestiţi-mi cum se face că v-am găsit pe jumătate mort în 
acea pivniţă, de unde începusem să evadez şi care este 
miracolul că am revenit la timp pentru voi. 

Odet de Valvert povesti tot ceea ce făcuse din clipa în care 
Pardaillan îl concediase până în momentul în care fusese 
doborât pe la spate. Cavalerul ascultă această povestire cu 
toată atenţia pe care o merita. Din când în când, în 
întuneric zâmbea cu un aer de aprobare. De asemenea, din 
când în când, întrerupea povestirea cu un gest, privea 
printr-unul din ochiurile porţii de fier şi de jur-împrejur. 


Sau, pur şi simplu, îşi lipea urechea de această poartă şi 
asculta cu o atenţie deosebită. 

Când tânărul sfârşi de vorbit, rămase un moment gânditor, 
emoţionat. Cu acea emoție plină de uimire pe care o 
încercase întotdeauna în faţa unui act de devotament 
îndeplinit anume pentru el. Şi zâmbind ironic, ca şi cum ar 
fi râs de sine însuşi, cu acea voce extraordinar de blândă pe 
care o avea în momentele sale de emoție: 

— Astfel, bietul meu Valvert, spuse el, din cauza mea şi 
pentru mine, v-aţi făcut un duşman de moarte din doamna 
Fausta? ... 

— Aş! făcu Valvert cu un aer detaşat, cred că de la 
întâlnirea noastră de ieri seară, m-am zbătut ca dracii în 
agheasmatar ca să vă salvez... Şi în sfârşit, domnule, voi mi- 
aţi salvat viaţa... Căci fără voi, aş fi fost inevitabil înecat în 
acea pivniţă din care m-aţi scos! Este o datorie în plus pe 
care o simt pentru dumneavoastră. N-am să uit niciodată 
domnule. 

Pardaillan deschise ochii strălucind de maliţie, zâmbi, dar 
nu putu să nu remarce că pentru el, Pardaillan, tânărul s-a 
pus în situaţia periculoasă de unde l-a scos şi că, în 
consecinţă, nu-i datora nimic. 

Şi Valvert reluă: 

— Am o veste fericită să v-o spun, domnule: am găsit-o pe 
fiica vărului meu Jehan, pe micuța Lodse. 

— Sunteţi sigur? întrebă cu voioşie Pardaillan. 

— Cu adevărat, domnule. Am văzut boneţica pe care o 
purta când a fost răpită: este brodată cu blazonul de 
Saugis. Nu este nici o îndoială. 

— Iată o veste fericită, într-adevăr. Şi unde aţi găsit-o pe 
fetiţă? ... Cum? ... Şi mai întâi, cum se simte? ... N-a suferit 
prea mult? Nu este nefericită? ... 

— Fetiţa se simte de minune, îl linişti Valvert. Este fericită, 
alintată, îngrijită cu dragoste, ca o mică regină de către 
tânăra care a adăpostit-o, care-i ţine loc de mamă şi care o 
adoră ca şi cum ar fi cu adevărat fiica sa. 


— Povestiţi-mi ce ştiţi, Valvert, vreţi? 

Cum deschise gura, Pardaillan îi tăie vorba, exclamând cu 
un glas înăbuşit: 

— Drăcia dracului! De data asta, sunt sigur că nu mă înşel! 

Valvert îi strecură la ureche. 

— S-ar spune că este fâşăitul unei bărci care alunecă de-a 
lungul cheiului, sub această poartă. 

— Nu-i aşa? Şi mie mi s-a părut la fel, răspunse Pardaillan 
cu voce scăzută. 

Şi cu un zâmbet subtil: 

— Şi cum barca se află acolo deja de mult timp şi cum cei 
din ea evită cu grijă să vină în dreptul acestor găuri de 
unde noi putem să-i vedem, trag concluzia că ei sunt acolo 
pentru noi şi că aşteaptă să vadă, dacă din întâmplare, n-am 
putea să ieşim din această gaură. 

— Zău! aprobă Valvert. 

Şi, la rândul său, preciză: 

— Doamna Fausta a fost, mai întâi, stupefiată de dispariţia 
voastră. Am văzut foarte bine că nu înţelegea nimic. Apoi şi- 
a revenit în fire. Şi şi-a trimis spadasinii să vă aştepte la 
ieşire. Probabil că, imediat ce vom intenţiona să scoatem 
nasul din această gaură, cum spuneţi, vom fi salutaţi cu 
câteva archebuze. 

— Este, într-adevăr şi părerea mea, aprobă, la rândul său, 
Pardaillan. 

În realitate, lucrurile stăteau astfel: Fausta dăduse ordine, 
în consecinţă, lui d'Albaran, însărcinat întotdeauna cu 
executarea lor. De cum a pus la cale inundația, a urcat într- 
o bărcuţă cu trei din oamenii săi, el se postase tocmai sub 
mica poartă de fier. Unul din aceşti oameni, mânuia lopeţile. 
D'Albaran şi ceilalţi doi, cu câte o muschetă încărcată în 
mână, erau gata să tragă, imediat ce poarta s-ar fi deschis. 

— Ce hotărâți, domnule? întrebă Valvert. 

Pardaillan reflectă, încruntat. 

— Este enervant, murmură el, că nu putem să vedem câţi 
sunt. 


Şi fixându-l scrutător pe tânăr, ca şi cum ar fi măsurat 
până în ce punct poate să conteze pe el: 

— V-aţi revenit destul de bine pentru a face o tentativă de 
lovitură? 

— Cu voi, domnule, se poate face orice, chiar imposibilul. 

— Adică să reuşim, insistă Pardaillan zâmbind. 

— Vă ascult, domnule. Ei bine, să vedem dacă mi-am 
revenit complet că să vă pot fi oricum de folos. 

Spunând aceste cuvinte cu simplitate, Valvert se lăsă în 
jos, prinse blocul de piatră cu braţele şi-l ridică fără vreun 
efort vizibil. Şi fără să-l lase: 

— Cred că nu merge prea rău, spuse el simplu, fără ca 
vocea să fie cât de puţin schimbată de efortul obositor pe 
care-l făcuse. 

— Ciuma! făcu Pardaillan cu o satisfacţie vizibilă, mă 
întreb ce tur de forţă aţi fi capabil să îndepliniţi, dacă nu aţi 
fi fost pe jumătate mort. 

— Trebuie să distrugem poarta propuse Valvert cu aceeaşi 
simplitate şi fără să lase blocul greu. 

— Nu, refuză Pardaillan, trebuie mai întâi să ne 
concentrăm asupra manevrei pe care o vom executa. 

Valvert puse uşor blocul enorm pe pământ şi cu acelaşi aer 
modest: 

— Cred, spuse el, că aş putea să vă secondez destul de 
convenabil, deşi nu mă simt stăpân pe toate forţele mele. 

— Îi plâng pe cei care vor suferi loviturile voastre spuse cu 
admiraţie sinceră Pardaillan, care adăugă numaidecât: 

— lată ce vom face. 

În câteva fraze scurte, el explică manevra pe care-o 
concepuse. Aceste explicaţii fiind date şi ascultate cu 
religiozitate de Valvert, trecură de îndată la execuţie. 

Deşi acum era complet liniştit în ceea ce-l privea pe 
tânărul său tovarăş, Pardaillan, care ţinea să-i menajeze 
forţele, se însărcină să spargă închizătoarea. O lovitură bine 
aplicată a fost destul ca să facă ceea ce o bară nu putuse 


realiza. După ce închizătoarea se desfăcu, puse blocul de 
piatră pe pământ, în faţa porţii. 

După aceea, se culcară pe pământ, unul lângă altul, în 
spatele blocului. Apoi, Pardaillan întinse braţul, trase brusc 
poarta spre el şi se ascunse imediat în spatele pietrei. Ceea 
ce prevăzuse, se împlini: d'Albaran, auzind lovitura care 
sparse închizătoarea şi văzând poarta deschizându-se larg, 
crezu că Pardaillan se va aşeza în faţa deschizăturii şi se 
grăbi să comande: „Foc!”. Cele trei explozii se topiră în una 
singură, formidabilă. 

Imediat, Pardaillan şi Valvert, după o apreciere rapidă, 
împinseră blocul de piatră în afară. Şi curând după aceea, 
săriră amândoi în acelaşi timp. Pardaillan sperase că piatra 
enormă va atinge barca şi o va răsturna, în timp ce stăteau 
la marginea găurii pentru a-şi lua elan, prin fumul celor trei 
explozii, putură să-şi dea seama că nu-şi atinseseră scopul. 
Barca era încă acolo, abia la un stânjen sub ei. Săriră nu în 
râu, ci chiar în barcă. De data asta, nu mai ratară lovitura: 
căzură chiar în mijlocul bărcii. 

D'Albaran stătea în picioare, cu muscheta încă în mână. În 
zdruncinătura teribilă a bărcii, îşi pierdu echilibrul şi căzu 
în apă, cu capul înainte. Cei doi oameni ai săi n-avură timp 
să-şi dea seama ce li se întâmplă. Se simţiră înşfăcaţi, 
ridicaţi cu o forţă extraordinară, proiectaţi peste bord şi-şi 
găsiră şeful la fundul apei. 

Valvert, care luase deja ramele şi vâslea viguros, plecă cu 
un hohot de râs homeric. Şi Pardaillan nu se putu abţine să 
facă la fel. 

Totuşi, d'Albaran şi oamenii săi, după ce se scufundară, 
reveniră la suprafaţă. Nu aveau nici o rană şi înotau 
viguros, fără să pară prea jenaţi de veşmintele lor, ca 
oamenii antrenați îndelung în exerciţiile cele mai dure. 
Prima mişcare a celor trei spadasini fusese de a înota spre 
scara cea mai apropiată, care era aproape de poartă nouă. 
Era treabă de vreo douăzeci de braţe coborând în sensul 
curentului: un joc pentru ei. Dar şeful lor nu înţelese astfel. 


Acest d'Albaran, dacă avea ghinion în afacerile sale, totuşi 
incontestabil era viteaz şi încăpățânat. Nu vru încă să se 
recunoască învins şi să abandoneze partida. Cu o voce 
aspră, dădu un ordin scurt oamenilor săi. Aceştia, dresați să 
asculte ordinele în mod pasiv, ascultară fără să ezite. Ei 
schimbară direcţia şi-l urmară pe şef care, urcând cursul 
râului, se apucă cu vitejie să urmărească barca. Pardaillan 
spuse cu tonul său ironic: 

— Vă previn că mergem astfel până în portul de la 
Saunerie. Dacă simţiţi că sunteţi un atât de bun înotător 
pentru a urca cursul până acolo, nu vă jenaţi. 

D'Albaran răspunse cu un şir de injurii, la care cei cărora 
le erau adresate nu binevoiră să răspundă. Dar el nu 
abandonă urmărirea. Totuşi, aşa încăpățânat cum era, 
înţelese până la sfârşit că de fiecare dată când avansa cu un 
braţ, barca se îndepărta cu patru. În acest joc, se epuiza şi 
risca să se înece cu totul inutil. Se resemnă să abandoneze 
partida şi se îndreptă, împreună cu oamenii săi la prima 
scară pe care o observară, încăpăţânarea sa nu avusese alt 
rezultat decât să prelungească baia forţată pe care o 
făcuseră. 

În ceea ce-i privea pe Pardaillan şi Valvert, abordară, fără 
necazuri, scările. Se duseră direct la hanul Grand-Passe- 
Partout, la Pardaillan. Merseră la invitaţia lui Pardaillan să- 
şi schimbe veşmintele murdare şi ude, să se refacă cu o 
masă bună - având în vedere că ora cinei trecuse de mult 
timp - şi, în fine, ca Valvert să-i dea toate informaţiile pe 
care le culesese despre micuța Lodse, fiica lui Jehan de 
Pardaillan. 

La han, Escargasse şi Gringaille îl aşteptau pe cavaler. 
Sosiseră de la Saugis în ajun, seara, contând că-l vor găsi 
pe Pardaillan, care le dăduse întâlnire şi care trebuia să fie 
dimineaţă şi care ar fi fost în realitate, dacă n-ar fi întâlnit-o 
pe Fausta. 

Cei doi viteji începură chiar să se neliniştească de această 
întârziere a tatălui stăpânului lor. 


Sosirea lui Pardaillan calmă teama acestor oameni bravi. 
Nicole se grăbi să prepare lenjeria şi veşmintele de schimb 
pentru domnul cavaler. După care, ea se repezi la bucătărie 
pentru a pregăti cu mâinile ei masa delicată şi aleasă, 
stropită cu vinurile preferate, pe care Pardaillan, pentru a 
se întreţine în linişte cu Valvert, ceruse să fie servite chiar 
în camera sa. 

Cum cei doi viteji cinaseră de mult timp, Pardaillan îl 
trimise pe Gringaille să-i caute calul la hanul unde-l lăsase 
pentru a o urmări pe Fausta când ea se ducea la Concini. În 
ceea ce-l privea pe Escargasse, fusese trimis să alerge până 
în strada Cossonnerie, la locuinţa lui Valvert şi să-i aducă un 
costum. 

Escargasse nu-l găsi pe Landry Cogquenard. Tocmai 
plecase să-l caute pe stăpânul său. Dar cum era un om 
prudent, avusese grijă să lase în locuinţă pe maica Perrine, 
cu singurul scop ca, dacă Valvert s-ar fi întors în absenţa sa, 
ea l-ar fi putut informa despre teribila întâmplare neplăcută 
survenită logodnicii sale. 

Escargasse găsi, deci, pe maica Perrine. Aflând că era 
trimis de contele de Valvert, Perrine îl rugă pe Escargasse 
să-i spună domnului Valvert că o femeie, venită din 
Fontenay-aux-Roses, îl aştepta la el acasă pentru a-l pune la 
curent cu lucruri grave ce-o priveau pe domnişoara 
Muguette. Femeia cumsecade, care nu-l cunoştea pe 
Escargasse, crezuse că nu trebuie să-l informeze. 

Politicos din fire, Escargasse se obligă să facă comisionul. 
Dar... 

Dar, din nefericire, nu-i dădu importanţa ce i se cuvenea. 
Fatalitatea vru ca Nicole să creadă că face bine luând 
costumul pe care-l adusese ca să i-l ducă chiar ea lui 
Valvert. Şi ea o făcu cu atâta grabă că nu-i lăsă lui 
Escargasse timp să vorbească. Dar Pardaillan, aşa cum am 
spus, ordonase să fie servit în camera sa. Astfel că nici el, 
nici Valvert nu se mişcară din cameră. 


La fel, Escargasse se aşeză la o masă în faţa unei ulcele 
mari de vin, pe care se apucă s-o golească conştiincios, 
zicându-şi că este timp destul să se achite de comision, cu 
care se însărcinase din bună credinţă. Şi nu-i veni ideea să 
se ducă până la camera lui Pardaillan pentru a spune 
imediat ceea ce promisese să spună, care nu i se părea să 
fie nici atât de grav, nici atât de urgent ca să-şi permită să 
se ducă să-l deranjeze pe domnul cavaler. 

Capitolul 33 

Tatăl şi fiica. 

Stocco vă amintiţi, plecase primul, luând-o pe mica Lodse 
pe care o dusese în litieră. Rândaşul la cai, care conducea 
această litieră, ducea cu mâna calul asasinului plătit. Timp 
de aproape un sfert de oră, Stocco rămăsese în litieră cu 
copilul. Lodse, învelită în păturile sale, nu mai striga nu mai 
plângea, nu mai mişca. Speriată de mâna înfricoşătoare a 
omului bun la toate şi probabil, de asemenea, de 
amenințările sale, copila îşi pierdu cunoştinţa. 

După un sfert de oră Stocco, care, fără îndoială se grăbea, 
se enervă să se vadă închis în această maşină greoaie, care 
mergea cu o încetineală exasperantă faţă de dorinţa lui. 
Sărise în şa, luase copila pentru mai multă precauţie, o 
ascunse sub pelerină şi, dând pinteni calului, plecă în galop, 
abandonând pe drum vehiculul şi pe conducătorul său. 

Merse, astfel, pe strada Casset, la căsuţa lui Concini. 
Acolo, se debarasase de copilă, dând-o în mâinile unei 
femei, care primise instrucţiuni dinainte, căci ea duse 
copilul fără să ceară explicaţii. Stocco plecă, din nou, în 
goana mare şi se duse direct la mica reşedinţă a lui Concini, 
din apropierea Luvrului. Fusese primit de Leonora, care-l 
aştepta. 

— Copilul este în strada Casset. Monseniorul trebuie să fie 
acum pe drum, spre căsuţa sa. 

Leonora primise vestea cu o impasibilitate simulată. Cu un 
calm aparent, întrebă: 


— Eşti sigur, Stocco, că această tânără se va duce de 
bunăvoie la casa lui Concino? 

— Sigur, răspunse Stocco cu familiaritatea-i şireată, cine 
poate să fie sigur de ceva cu femeile? ... Tot ce pot să spun 
este că aş face pariu pe cei o mie de pistoli pe care 
monseniorul mi i-a promis contra o mie de scuzi că ea va 
veni. 

— Ceea ce înseamnă, în rezumat, că eşti foarte sigur că ea 
va veni, traduse cu răceală Leonora. 

Luă o pungă, i-o întinse şi zise: 

— Ia asta care nu-i decât un acont şi aşteaptă-mă aici până 
mă întorc. 

Stocco o băgă în buzunar cu o grimasă de mare satisfacţie 
şi dispăru. 

În ceea ce-o priveşte pe L&onora, ea plecă imediat. De 
altfel, nu merse departe. Se duse la Luvru s-o vadă pe cea 
pe care o numea cu familiaritate Maria: Maria de Medicis, 
regina regentă... mama celei pe care parizienii o numeau 
Brin de Muguet şi căreia Landry Cogquenard, demult, 
botezând-o, îi dăduse numele Florence. 

la să revenim acum la Concini şi la soldaţii săi. 

O luase înainte, ceea ce însemna că dorea să se izoleze. 
Mergea fără să se grăbească, la trap. 

În spatele lui, mergeau gentilomii săi. Roquetaille, 
Longval, Eynaus şi Lonvignac, care cunoşteau pasiunea 
sălbatică a şefului lor, Rospignac, pentru frumoasă 
florăreasă. Se bucurau cu ferocitate de situaţia groaznică în 
care se găsea acesta şi-l urmăreau cu coada ochiului, 
zâmbind batjocoritor. 

Rospignac nu se ocupa deloc de ei. Nu avea ochi decât 
pentru Concini, pe care-l înjunghia cu privirea din spate. 

Concini ajunse la el acasă, în strada Casset. Rospignac, pe 
care gelozia îl înnebunea de-a dreptul, îl urmă. Cei patru 
locotenenţi ai săi mergeau foarte aproape în spatele lui, 
râzând sub capă. Şi Concini, fie că era distrat, fie că nu, era 
supărat, avându-i la îndemână, îi lăsă în pace. Concini urcă 


treptele unei scări mari, acoperită cu un covor gros. De 
data aceasta, Rospignac fu atent la ei. Puteau să-l deranjeze 
în ceea ce vroia să facă. Se întoarse cu o voce aspră, pe un 
ton imperios, comandă: 

— Intraţi în corpul de gardă, domnilor şi nu vă mişcaţi 
decât la ordinul meu expres. 

Spumegând de furie mai mult ca niciodată şi mai hotărât 
ca niciodată la asasinat, dacă Concini ar încerca s-o sărute 
numai pe tânără, Rospignac îşi urmă stăpânul, fără ca 
acesta să dea atenţie. Nu mai trebuia să-l lase. Ajuns la 
primul etaj, Concini deschise o uşă şi intră. 

În încăperea mobilată cu acelaşi lux excesiv, care se etala 
insolent în tot acest interior dubios, se afla micuța Lodse în 
compania femeii căreia Stocco o încredinţase. Concini dădu 
câteva ordine scurte acestei femei şi se retrase imediat, 
fără să arunce vreo privire copilului. 

El intră în altă încăpere, un dormitor, unde un pat 
monumental se ridica pe o estradă cu două trepte: altarul 
de sacrificiu în acest templu al dragostei. Aşteptarea sa fu 
îndelungată, foarte îndelungată. Ea dură două, poate trei 
ore. După aceea, uşa se deschise, o femeie o introduse pe 
Muguette şi se retrase discret, închizând cu grijă uşa în 
urma ei. 

Tânăra era foarte palidă. Totuşi, mersul său era sigur, 
părea foarte calmă, foarte hotărâtă. Ţinea cu îndărătnicie 
mâinile încrucişate pe piept, ca şi cum ar fi vrut să-şi reducă 
bătăile tumultuoase ale inimii. În realitate, pumnul său se 
crispa cu nervozitate pe mânerul micului pumnal, pe care-l 
ascunsese acolo. 

Văzând-o apărând, Concini se ridică cu vioiciune. Se 
înclină în faţa ei, surâse, foarte sigur acum de el, cu ochii 
strălucitori, simțind cum se dezlănţuie deja dorinţa în fiinţa 
lui: 

— V-am spus că veţi veni, făcu el. 

Şi gâfâind deja sub apăsarea pasiunii, o săgeta cu ochii săi 
arzători, care-o dezbrăcau cu o impudoare cinică, ce părea 


că posedă deja acest corp virgin şi că-l violentează brutal. 
Şi nici o fibră tainică din fiinţa lui nu-l avertiza că, pura 
copilă pe care o murdărea astfel cu privirea sa libidinoasă, 
aşteptând s-o dezonoreze cu sărutul său monstruos, era 
propria sa fiică. 

Ea închise ochii, zguduită de un puternic frison de 
dezgust. Şi nu avu decât un singur gând lucind în capul său, 
golit de orice altceva: să-l ucidă, să-l ucidă fără milă, 
repede, cât mai repede, pe acest monstru hidos pe care-l 
dispreţuia profund de când o urmărea şi pentru care nutrea 
acum o ură sălbatică, mortală. Şi nici în ea, nimic n-o făcea 
să presimtă că bărbatul disprețuit, urât, pe care voia să-l 
doboare cu mâna sa slabă, ca pe un animal răufăcător, că 
acest bărbat era tatăl ei. 

Totuşi, Concini adăugă imediat: 

— Aţi venit. Deci aţi consimţit să faceţi ceea ce trebuie ca 
fiica voastră să vă fie redată sănătoasă şi teafără? 

— Şi când mă voi executa, mie cine-mi va spune că vă veţi 
ţine cuvântul? 

EI lovi într-o sonerie. Femeia care-o păzea pe Lodse apăru. 
El comandă: 

— Imediat ce doamna vă ieşi din această cameră, îi veţi 
înapoia copilul pe care-l aveţi în pază şi o veţi asculta ca şi 
pe mine însumi, în tot ce va dori să vă comande, atât timp 
cât va avea plăcerea să rămână aici. Duceţi-vă! 

Femeia se cufundă într-o reverență, murmurând: 

— Bine, monseniore şi dispăru. 

Concini se apropie uşurel şi, cu glasul său învăluitor, cu 
inflexiunile cele mai caline: 

— Ascultaţi, spuse el, am uzat de violenţă, de o violenţă 
hidoasă pentru a vă aduce aici. Păcatul este al vostru că mi- 
aţi inspirat o pasiune dementă şi care m-aţi scos din sărite 
cu severitatea voastră neînduplecată. Dar, fiindcă aţi venit 
hotărâtă să-mi suportaţi condiţiile, nu s-ar putea spune că 
Concini a recurs la violenţă pentru a vă impune sărutările 
sale. Vedeţi că nu mai ameninţ, vă implor cu ardoare, cu 


umilinţă. Nu vă cer decât un lucru ca un zălog al bunei 
credinţe din partea voastră: acordaţi-mi o sărutare, o 
singură sărutare. Vreţi? 

Ea nu răspunse. El avea o idee care-l obseda: atitudinea 
tinerei i se părea deosebit de echivocă. Crezu că trebuie să 
ia tăcerea ei ca un consimţământ. Înainta, încrezător în 
aparenţă, zâmbitor, cu ochii aprinşi şi braţele confuz 
întinse. 

Ea crezu că se ivise ocazia sperată. Îl lăsă să se apropie, 
fără să facă vreo mişcare de a se sustrage. Şi când îl văzu 
bine la îndemână, scoase brusc din sân pumnul înarmat cu 
pumnal, îl ridică şi vru să i-l înfigă direct în piept, cu un gest 
fulgerător. 

Concini o suspecta. O supraveghea cu coada ochiului, fără 
să fie observat. Văzu venind lovitura şi se feri cu o simplă 
mişcare a corpului. Prinse pumnul ei fragil între mâinile 
sale robuste, îi smulse arma şi o aruncă în cealaltă parte a 
încăperii. Nu fu decât un joc pentru el şi îl îndeplini cu o 
rapiditate surprinzătoare. Apoi, lăsându-i pumnul, îşi puse 
mâinile cu brutalitate pe umerii săi fragili, care se 
încovoiară. Şi gâfâind, cu ochii înflăcăraţi şi vocea răguşită, 
murmură: 

— 'Te am... Acum, de bunăvoie sau cu forţa, eşti a mea! 

O ţinea bine, într-adevăr. Ea nu mai putea să spere că se 
va elibera din strânsoarea puternică. O ţinea şi aplecă spre 
ea o faţă hidoasă, desfigurată de desfrâu pentru a-i smulge, 
cu forţa, acea sărutare pe care nu vrusese să i-o acorde. 

Oribila murdărire era inevitabilă. Ea simţea că totul se 
prăbuşea în ea. Şi având creierul tulburat de oroare, ea 
izbucni într-un strigăt violent: „Odet! ... Odet! ...” 

Concini o simţi că se clatină. Stupid, desfăcu mâinile 
imediat. Ea căzu ca un bloc, pe spate, pe covorul moale, 
care-i amortiză căderea. Înmărmurit s-o vadă ţeapănă, 
palidă ca o moartă, fără nici o mişcare, fără să respire, el 
bâlbâi: „Oh! Drace! ... Oare a murit?” 


El o examină, un moment, năuc, neîndrăznind să se mişte. 
Totuşi, îşi reveni imediat. Îngenunche lângă ea, puse uşor 
mâna pe sânul ei. Se linişti, simțind că-i bătea inima slab. 

„Este numai leşinată”, se gândi el. 

Atunci, băiatul frumos, omul cu avere aşa cum fusese 
întotdeauna, se simţi profund umilit. Revoltându-se 
împotriva lezării vanităţii sale, el scrâşni, cuprins de un 
acces de furie: 

Cum! Îi fac oroare în asemenea măsură! ... Cum! 
Contactul cu mine îi repugnă atât de mult, încât n-a trebuit 
mult să cadă ţeapănă, fulgerată de dezgust! ... La dracu! 

Acest gând care-l înfuria, în loc să-l potolească, dezlănţui, 
din nou, în el dorinţa brutală, o clipă aţipită. O contemplă 
îndelung, reflectând imediat, îşi ridică capul înflăcărat şi cu 
ochii strălucitori, cu buzele strâmbate într-un rictus 
înfricoşător, sughiţă: „Iotul este mai bine, astfel! ... şi aş 
greşi, dacă n-aş profita de ocazie! ...” 

Luă corpul inert al tinerei în braţele sale viguroase şi îl 
săltă ca pe un fulg. Şi, strângând-o puternic la pieptul său, 
el se îndreptă spre pat... patul monstruos, aşezat pe o 
estradă înălţată, ca un altar de sacrificiu într-un templu al 
dragostei. 

În acel moment, se deschise o uşă, pocnind. Rospignac, 
crispat, zborşit, zbârlit, cu un pumnal în mână, sări în 
încăpere şi, ridicând braţul, sări asupra lui Concini care nu 
se aştepta. 

Şi în spatele lui Rospignac se năpusti ceva ca un bolid, ca 
un uragan, ca o furtună. 

Capitolul 34 

Căsuţa lui Concini. 

Totuşi, depănând confidenţă după confidenţă, veni 
momentul când Odet de Valvert nu mai avu ce să-i 
povestească lui Pardaillan. Punând întrebare după 
întrebare, Pardaillan ajunsese să-şi satisfacă pe deplin 
curiozitatea şi nu mai avu nimic de întrebat. 


Observăm că Pardaillan, care era întotdeauna rezervat, 
deşi îi făcea lui Valvert complimente pentru frumoasă sa 
logodnică, pentru care încercase de cum o văzuse prima 
dată, o adevărată simpatie, găsi că nu era momentul 
potrivit să-i dezvăluie pe loc, că ea era fiica lui Concini şi a 
Mariei de Medicis. Amână această dezvăluire pentru mai 
târziu. Trebuie că avea motive să procedeze astfel. 

În ceea ce-l privea pe Valvert, după ce spuse tot ceea ce 
avea de spus, încheie propunând: 

— Este încă devreme şi zilele sunt lungi. V-ar face plăcere, 
domnule, să pornim în galop până la Fontenay-aux-Roses? O 
s-o vedeţi pe micuța Lodse, care este cel mai drăguţ copil ce 
se poate imagina. 

— Şi cu aceeaşi ocazie, aţi putea să contemplaţi ochii 
frumoşi ai iubitei dumitale, glumi cu blândeţe Pardaillan. 

— Păi, domnule, puneţi-vă în locul meu. 

— Aveţi dreptate. Trebuie s-o văd pe această copilă, s-o 
întreb pe această tânără. Haideţi să mergem la Fontenay- 
aux-Roses s-o vedem pe micuța Lodse... ţi în acelaţi timp ţi 
pe graţioasa Muguette. Duceţi-vă să vă căutaţi calul, Odet, 
vă aştept aici. 

Odet nu-l lăsă să spună de două ori. Foarte fericit, se 
ridică şi plecă spre hanul Lion-d'Or să-şi ia calul pe care-l 
lăsase în pensiune acolo. Traversă sală comună. Escargasse 
îl salută respectuos şi-l lăsă să plece fără să-i spună nimic. 
Uitase de comisionul cu care fusese însărcinat. 

Din fericire, îi reveni memoria în ultimul moment şi se 
precipită. Valvert era deja pe stradă şi se îndepărta cu un 
pas grăbit. În câteva sărituri, provensalul îl ajunse: 

— Domnule conte, îi spuse el, v-am lăsat să plecaţi fără să 
mă achit de un comision cu care m-am însărcinat. 

— Ce comision, viteazule? se miră Valvert. 

— lată, domnule conte: o ţărancă cumsecade vă aşteaptă 
la dumneavoastră. M-a rugat să vă spun că a venit în mod 
expres să... ah! ... blestemată de memorie! ... uite că nu-mi 
mai amintesc despre acest ţinut ştrengar! Haide, 


aşteptaţi... cu nume de floare... mi se pare că este vorba 
despre roze în acest nume. 

— Fontenay-aux-Roses! exclamă Valvert deja îngrijorat. 

— Hait! Că l-aţi găsit de prima dată! se minună 
Escargasse. 

Şi reluând: 

— A venit de la Fontenay-aux-Roses pentru a vă vorbi 
despre o domnişoară... aşteptaţi. Şi aici este vorba despre o 
denumire de floare în numele acestei... 

— Muguette! îl întrerupse Valvert cu o voce gâtuită de 
emoție. 

— Muguette! triumfă Escargasse da, este bine! ... Ştiam 
bine că era vorba de o floare! ... Fără să vă flatez... Oh! 
Drace! A plecat deja! ... În fuga mare! ... 

Era adevărat. Odet de Valvert nu-l mai asculta, înţelesese 
imediat că un eveniment grav se petrecuse cu iubita sa, 
Muguette, din moment ce trimisese pe cineva după el. Şi, 
fără să mai întârzie, cuprins de un presentiment sinistru, 
fugi ca un nebun, mâncând pământul, spre locuinţa sa, care 
din fericire, nu era departe. 

În câteva secunde, Odet de Valvert ajunse în strada 
Cossonnerie. Urcă furtunos treptele scării şi, gâfâind, intră 
ca un vârtej la el în casă. Perrine era încă acolo. Femeia 
cumsecade îşi muşca mâinile de neputinţă. Dar pentru 
nimic în lume n-ar fi dezertat din postul său. În câteva fraze 
întretăiate, îl puse pe tânăr la curent. Simţea că, într- 
adevăr, el nu avea timp de pierdut. Nu-i spuse decât strictul 
necesar şi-i dădu, imediat, indicaţii indispensabile. 

Imediat ce avu aceste indicaţii, porni ca o săgeată. Cobori 
scările val-vârtej, mai repede decât le urcase, se repezi în 
grajd, stătu numai cât să-i pună calului zăbala şi frâul, îi sări 
în spate, fără şa, fără scări şi, zgâriindu-i coastele cu lovituri 
de pinteni, îl porni în goană mare, nechezând de durere, în 
direcţia lui Pont-au-Change. 

Prin Cite şi Universite făcu o cursă nebunească. Şi această 
nebunie se menţinu până nu departe de strada Casset, 


către care se năpustea ca o furtună. Acolo văzu, departe în 
faţa lui, un om care-şi agita disperat braţele, urlând numele 
său cât îl ţinea gura. Printr-un miracol, recunoscu în acest 
om pe Landry Coquenard care, după ce căutase peste tot, 
disperat că nu-l întâlneşte la timp, luase în sfârşit hotărârea 
eroică şi disperată de a încerca singur s-o salveze pe cea pe 
care o numea „la petite” (micuța). 

Recunoscându-şi scutierul, Valvert îşi încetini goana, se 
opri o secundă în faţa lui, îi întinse mâna şi cu o voce 
răguşită comandă: 

— Sări! 

Landry Cogquenard, dintr-o săritură, fu pe crupa calului, în 
spatele lui. Şi calul, cu o povară dublă, o porni, din nou şi 
mai şi. Năvăli pe strada Casset şi, în câţiva paşi, ajunse la 
poarta căsuţei lui Concini, în faţa căreia cavalerul se opri 
dintr-o dată. 

Valvert descălecă, sări pe ciocănel şi zgudui poarta cu 
două lovituri puternice. 

Din fericire, în pofida violenţei apelului, uşa se deschise. 
Intrară ca un vârtej în vestibul. Chiar în acel moment auzise 
cu claritate chemarea disperată a lui Muguette. 

— Sunt aici răspunse Valvert cu un răcnet. 

Şi, călăuziţi de strigăt, se repeziră pe scară. Eynaus, 
Lovignac, Longval şi Rogquetaille, atraşi de zgomot, 
deschiseră uşa de la corpul lor de gardă. Îi recunoscură şi 
se grăbiră cu înjurături teribile, să le bareze trecerea. Nici 
nu avură timp să-şi scoată săbiile. 

Cei doi, turbaţi de mânie, se aruncară ca o furtună asupra 
lor. Loviţi direct în piept, doi dintre ei căzură la patru paşi 
de ei. Alţi doi primiră fiecare o lovitură puternică de pumn 
care-i îndepărtă. 

Cei doi tovarăşi trecură. Stăpânul o luă înainte, urcând 
câte patru trepte o dată. Scutierul îl urma, trăgând cu 
coada ochiului la Roquetaille şi Eynaus, care, revenindu-şi 
deja din ameţeală, porniră în urmărirea lor, urlând: 

— Opreşte! Opreşte! ... Ucide! ... Ucide!... 


Landry Cogquenard îşi încetini dinadins elanul pentru a-i 
permite lui Roquetaille, care era la distanţă de Eynaus, să-l 
ajungă din urmă. Şi când îl văzu la îndemână, fără să se 
întoarcă, îl atacă pe neaşteptate cu o forţă nestăpânită şi cu 
o precizie extraordinară. Roquetaille căzu pe spate peste 
Eynaus, pe care-l antrenă în căzătura sa. Şi, în doi paşi 
formidabili, îl ajunse pe Valvert în momentul în care acesta 
năvălea în cameră. 

Valvert căzu ca un trăsnet asupra baronului, în momentul 
în care pumnalul, cu o strălucire alburie, se abătea asupra 
lui Concini. Rospignac lovi în gol. Cei doi pumni de oţel ai lui 
Valvert se năpustiră asupra lui, îl înfăşcară puternic, îl 
ridicară şi îl întoarseră, ca şi cum n-ar fi fost decât un 
manechin de paie. Apoi, cizma să îl proiectă cu toată forţa, 
lovindu-l în spate şi făcându-l să se rostogolească la 
picioarele lui Landry Coquenard, chiar în momentul când 
acesta sărea în cameră. Fără să-i lase lui Rospignac timp să- 
şi revină şi să se ridice, Landry Cogquenard se repezi asupra 
lui. Cu lovituri de picior şi de pumni îl dădu gata, 
doborându-l. Apoi, când îl văzu inert, fără cunoştinţă, îl târi 
prin încăperea care preceda camera, îl aruncă pe scară şi 
închise uşa de două ori, scoțând o serie de strigăte de 
biruinţă. După care, în două sărituri, reveni în cameră, 
închizând şi aici uşa în urma sa. 

Concini nu-l auzise intrând pe Rospignac. În acel moment, 
Concini, care de altfel se credea în siguranţă la el, Concini 
se afla într-o asemenea stare de erotism, încât nu auzea şi 
nici nu vedea nimic. 

Concini, deci, nu observă că atârna doar de un fir să cadă 
sub pumnalul lui Rospignac. Numai când se urcă pe 
estradă, avu impresia că ceva anormal se petrecea în 
spatele lui. O aşeză pe pat pe Muguette şi se întoarse, 
încruntat. El realiză acea mişcare chiar în momentul când 
Rospignac cădea în ghearele lui Landry Cogquenard, care, 
făcând un zgomot infernal, îl primi aşa cum tocmai am 


arătat. Îl recunoscu, de asemenea, pe Odet de Valvert, care 
era deja în faţa lui. Şi uimirea îl ţintui locului. 

În ceea ce-l privea pe Valvert, văzu imediat că sosise la 
timp pentru a împiedica groaznica nelegiuire. Răsuflă 
uşurat de grija înspăimântătoare care-l apăsa. Pentru a-l 
linişti cu adevărat, ca şi cum prezenţa iubitului ar fi fost 
suficientă pentru a o aduce la viaţă, Muguette începu să se 
mişte încetişor în pat. 

Concini deja îşi revenise. Înţelese că era inutil să cheme pe 
cineva. Nu trebuia să conteze decât pe el însuşi. Nu-i lipsea 
bravura şi o făcu să se vadă. Nu avea spada alături: o 
pusese pe o mobilă care, din nefericire pentru el, nu-i era la 
îndemână. Dar avea pumnalul, într-o clipă, acest pumnal se 
şi afla în mâna lui, el cobori treptele estradei şi se opri jos 
ca pentru a împiedica apropierea. 

În aceeaşi clipă, Valvert îşi luă şi el pumnalul în mână. 
Neliniştea groaznică, care-l făcuse ca nebun până acum, îi 
dispăruse. Acum era doar furia, o furie teribilă, mortală, 
care-l punea în mişcare. Neinduplecat, livid, cu sudoarea 
curgându-i pe frunte, bombăni: 

— Concini, unul din noi trebuie să moară! ... Concini, tu vei 
fi acela care va muri... 

Aceste cuvinte căzură implacabil, ca o condamnare la 
moarte. Cât de viteaz era, Concini simţi un fior de gheaţă 
de-a lungul şirei spinării. Teroarea asasinatului era cauza 
mistuitoare care-i otrăvea viaţa. Scrâşni: 

— Aceşti doi cerşetori mizerabili au venit aici, înarmaţi 
până-n dinţi, ca să mă asasineze! ... Şi n-am sabia! 

Nu vorbise astfel ca să insulte. Ci pur şi simplu gândise cu 
voce tare. Cu toate acestea, cuvintele sale îl şfichiuiră pe 
Valvert. Cu o mişcare violentă îşi scoase sabia şi i-o aruncă 
lui Landry Cogquenard, comandând cu voce poruncitoare: 

— Pe viaţa ta, nu mişca, indiferent ce se va întâmpla! 

Dar Landry Coquenard, departe de a rămâne pe loc cumi 
se comandase, se apropie iute şi răvăşit de emoție stranie: 


— Domnule, făcu el cu o voce tremurătoare, aţi hotărât 
bine, vreţi să omorâţi pe acest om? 

— Concini trebuie să moară de mâna mea. 

— În acest caz, domnule, insistă Landry Coquenard cu o 
răceală care avea ceva solemn, îngăduiţi să iau locul vostru 
şi să trec în faţa voastră. Dacă signor Concini mă omoară, 
să faceţi după acea ce veţi dori. 

— Stăpânul trece întotdeauna şi peste tot înaintea 
servitorului. Îmi vei lua locul, dacă voi muri. Am spus. Şi nu 
mai adăuga nici un cuvânt, sau, pe iad, pe tine te voi 
expedia primul. 

— Mă înclin în faţa dreptului vostru, spuse Landry 
Coquenard cu o gravitate puţin tristă. Dar veţi regreta 
imediat că nu m-aţi lăsat s-o fac. 

Se înclină cu răceală şi se duse să se sprijine cu nepăsare 
de uşă, ţinând sub braţ spada stăpânului său. 

În timpul acestei intervenţii, Concini operase o manevră: 
am spus că el coborâse de pe estradă. În acel moment, se 
afla aproape de capul patului, care era în dreapta sa. În 
timp ce Valvert şi Landry Cognenard discutau, înaintase pe 
neobservate şi, de la capul patului, trecuse spre picioare. 
Trebuie să credem că pentru el această deplasare avea o 
importanţă deosebită, oricât de mică era, căci, executând-o 
cu succes, un surâs de satisfacţie îi flutură pe furiş, pe buze 
şi aruncă, în ascuns, o privire spre stânga, ca şi cum ar fi 
măsurat distanţa pe care o mai avea pentru a ocoli complet 
patul. Cu aceeaşi viclenie continuă să-şi îndeplinească 
manevra. 

Dar Valvert nu-i lăsă timp să meargă mai departe. 
Revenind la el, cu un ton de furie stăpânită, îl avertiză: 

— Ai cuvântul meu că el nu va interveni decât după 
moartea mea... dacă mă vei omori. Tu ai pumnalul tău, eu îl 
am pe al meu. Este, deci, o luptă loială, cu aceleaşi arme, de 
la bărbat la bărbat, pe care ţi-o ofer. Apără-te! 

Şi cum Concini, fără voie, aruncând o privire piezişă spre 
stânga lui, părea că ezită, el adăugă, ameninţându-l: 


— Apără-te sau, pe Dumnezeu, jur că o să-ţi tai beregata! 

De data asta, Concini nu mai ezită. Se puse în gardă 
pentru orice răspuns. O clipă, cei doi rivali se măsurară cu 
privirea, cu feţele înflăcărate, animați amândoi de aceeaşi 
voinţă neînduplecată de a omori. 

Concini fu acela care atacă primul. El lovi cu o turbare 
nestăpânită. Dar părea că această lovitură era destinată 
mai degrabă să deschidă o trecere decât să omoare. Într- 
adevăr, în timp ce lovea, făcea şi o săritură enormă în lături, 
tot timpul la stânga sa. Şi săritura îl ducea până aproape de 
extremitatea balustradei, care înconjura scara de la 
picioarele patului. 

Valvert se feri. Făcu o săritură la fel, în dreapta sa, în aşa 
fel, încât Concini îl regăsi, într-o clipă, în faţa sa. 

Se feri, dar nu răspunse la lovitură. Fără să dea impresia, 
el văzuse foarte bine manevra lui Concini şi urmărea 
realizarea acestei manevre cu o atenţie intensă, zicându-şi 
cu spiritul treaz: „El pune la cale o înşelătorie. Dar care...?” 

Concini lovi pentru a doua oară. Şi, ca şi prima dată, lovi 
pentru a-şi face loc şi făcu o altă săritură la stânga. De data 
asta, ocolise complet patul. Atunci, pe loc, începu să dea 
înapoi uşor, încetând să mai atace. Şi această mişcare de 
recul, lentă, dar neîntreruptă, trebuia să-l ducă la capul 
patului, adică la zidul care era acolo. Atunci, Valvert înţelese 
manevra. Bombăni în sinea lui: „Este acolo o uşă secretă pe 
unde speră să fugă! Dacă.-l las s-o facă, sunt pierdut şi ea 
împreună cu mine! ...” 

Şi nu-l lăsă s-o facă. Brusc, se destinse ca un arc, sări 
asupra lui Concini şi-l strânse de-a dreptul în braţe. 

O înjurătură de dezamăgire furioasă. Un hohot de râs 
ironic. Un tropăit frenetic, convulsii violente a două fiinţe 
strâns înlănţuite, care căutau să se înăbuşe reciproc. 
Strălucirea alburie a două lame de oţel, care căutau un 
unghi de unde ar putea să lovească mortal. Un urlet de 
furie şi de teroare. Concini era la pământ. Genunchiul lui 
Valvert îl apăsa cu toată greutatea pe piept. Mâna sa stângă 


îl strângea de gât, îl imobiliza pe covor, iar mâna sa 
dreaptă, cu un gest fulgerător, ridica pumnalul pentru a i-l 
înfige direct în inimă. 

Dar mâna nu-i mai căzu. Pumnalul rămase suspendat la 
câteva degete de pieptul lui Concini care, neputând să se 
elibereze de strânsoarea puternică, închidea instinctiv 
ochii. 

Landry Cogquenard, când îl văzuse pe Concini la pământ, 
ieşi din imobilitatea sa şi se apropie, prevăzând foarte bine 
ceea ce avea să se întâmple. Şi el fu cel care, prinzând cu 
amândouă mâinile pumnalul lui Valvert, oprise lovitura. 

Valvert întoarse capul, îl recunoscu şi, spumegând de 
furie, răcni: 

— Landry du-te la dracu! Hai, vrei să te omor pe tine mai 
întâi! 

— Domnule, răspunse Landry Coquenard cu o voce 
solemnă, nu puteţi să omorâţi acest om. 

— De ce? urlă Valvert. 

— Pentru că acest om este tatăl celei pe care o iubiţi... 
tatăl celei pe care vreţi s-o luaţi de soţie, dezvălui Landry 
Coguenard. 

Valvert îl lăsă imediat pe Concini, care se ridică dintr-o 
săritură. 

Muguette îşi revenise, coborâse treptele estradei în partea 
opusă celei în care se aflau cei trei bărbaţi. Şi, palidă ca o 
moartă, stătea la picioarele patului, dar, simțind că i se taie 
picioarele, se apucă cu disperare de balustradă să nu cadă. 

Între cele patru personaje ale acestei scene tragice se 
aşternu o clipă de uimire groaznică. 

Această clipă de uluire, în timpul căreia părea că cele 
patru personaje fuseseră, dintr-o dată, împietrite, fiecare 
pe locul în care stătea, se prelungi câteva secunde ce li se 
părură îndelungi că orele. Şi în acest timp, o tăcere grea, 
neliniştitoare, se aşternu asupra lor. 

Poate s-ar mai fi prelungit mult timp. Dar o uşă invizibilă, 
care se afla la capul patului, în partea în care Concini, 


sărind, căuta s-o găsească, nu s-ar fi deschis deodată. Pe 
această uşă intrară două femei. 

Văzându-le pe cele două femei, Landry Coquenard prinse 
braţul lui Odet de Valvert, îl strânse cu putere şi, arătând cu 
privirea pe cele două femei, care veneau una în spatele 
celeilalte şi înaintau cu un pas maiestuos, îi strecură pe 
şoptite: 

— lată mama Florencei... a logodnicei dumneavoastră. 

— Regina mamă! murmură Valvert, scuturat de un frison 
puternic. 

Landry Cogquenard, cu coada ochiului, îl arătă pe Concini, 
care se înclină adânc în faţa reginei şi, cu un ton greu de 
definit, adăugă: 

— Tatăl şi mama, care, din clipa când ea veni pe lume, o 
condamnară la moarte... Atenţie, domnule, atenţie! ... 

Ei vorbiră în şoaptă, amândoi. Totuşi, cât de încet vorbiră, 
Muguette auzi. Şi paloarea feţei i se accentua. O fixă pe 
Maria de Medicis cu ochii măriţi, în care se citea o 
curiozitate arzătoare, o durere nespusă. Şi în sinea ei 
protestă: „Mama mea! ... Iat-o pe mama mea! ... Şi chiar ea, 
mama mea este cea care m-a condamnat la moarte chiar în 
ziua în care venisem pe lume! Este posibil? Mama mea este, 
deci, un monstru? ... Pot să cred oare, pot să cred? ... Ah! 
De ce nu sunt moartă cu adevărat? ...” 

Capitolul 35 

Atitudini ipocrite. 

Maria de Medicis, mama lui Louis al XIII-lea, regina 
regentă, se apropia atunci de patruzeci de ani. Era tot 
frumoasă, de o frumuseţe impozantă, puţin rece, care o 
făcea să semene cu Junona. Intrând în această cameră, 
părea în acelaşi timp serioasă, neliniştită şi agitată. Şi 
privirea sa, de cum intră, se fixă asupra lui Muguette, foarte 
palidă şi încordată, la picioarele patului şi nu se mai dezlipi 
de ea. 

În spatele ei, venea Leonora Galigad, soţia lui Concini. Şi 
ea o devora cu privirea pe Muguette. Numai că, în timp ce 


privirea stânjenită a reginei trăda mai ales o nelinişte 
profundă, privirea ei, de o intensitate sinistră, cădea asupra 
tinerei ca o condamnare la moarte. 

Concini cu o supleţe admirabilă, care reprezenta forţa sa, 
deja îşi revenise. Din acel moment, Valvert nu mai conta 
pentru el. Ştia bine - avea probe zdrobitoare - că acest titlu 
de tată al celei pe care o iubea, îl făcea sacru în ochii 
îndrăgostiţilor. Acum el, Concini, avea afacerea în mână. El 
era acela, care putea să vorbească şi să acţioneze ca un 
stăpân. Şi era foarte hotărât să abuzeze, fără nici o reţinere 
de avantajele sale. Înainta în grabă în faţa reginei. 

— Dumneavoastră, Doamnă! Ce onoare pentru biata mea 
casă! 

Acestea, el le spuse foarte tare, în franceză, ca o 
banalitate, care putea să fie auzită de toate urechile, 
crezând că este destul de departe pentru a nu fi auzit de 
către grupul format de tânără şi cei doi din garda de corp, 
el adăugă imediat în şoaptă, în toscană, cu o voce care 
tremura de emoție: 

— Trebuie să vă vorbesc imediat, doamnă... Este pentru 
salvarea noastră... Ni se întâmplă un, lucru incredibil, 
neaşteptat... Această copilă pe care-o vedeţi... este fiica 
noastră! ... 

Oricât ar fi vorbit de încet, Leonora, care se afla în spatele 
Mariei, auzise. În ciuda uluirii nemaipomenite care o 
tulbura, ea nu clinti. Totuşi, Maria de Medicis răspunse într- 
un suflet: 

— O ştiam, dragul meu şi, crezând că vă aduc o veste 
neplăcută, am venit aici. 

Fără să vrea, vocea sa avea înflexiuni tandre. Fără nici o 
precauţie, Concini reluă: 

— Pentru Dumnezeu, doamnă, veniţi. 

— O clipă, murmură Maria. 

Se întoarse către tânără, care era tot palidă şi încordată la 
picioarele patului şi, cu o voce rece ca şi figura ei, care se 


întunecă deodată şi fără să se poată descoperi în fiinţa ei 
vreo urmă de emoție, comandă: 

— Urmaţi-mă, domnişoară. 

Dând acest ordin pe un ton rece, ea întoarse spatele şi ieşi 
maiestuos fără s-o intereseze dacă era ascultată. Trecând, îi 
strecură în şoaptă un ordin Leonorei. Ea n-ar mai fi rămas, 
poate, un minut în această cameră, unde intrase încruntată, 
cu gând ameninţător. Plecă radioasă. Condusă de această 
consilieră funestă, care se numeşte gelozie, nu avusese nici 
o privire, nici un cuvânt, nici un elan faţă de acea copilă 
regăsită, care era fiica sa. Părea că nici nu bănuieşte ce 
ameninţare înfricoşătoare reprezenta pentru ea această 
copilă, o probă viabilă a dezonoarei sale. Nu, ea plecă 
radioasă, fără să se gândească la alt lucru decât la acesta: 
Concini nu o trădase. Numai asta conta pentru ea. 

Concini o urmă, îndreptându-se, cambrându-şi pieptul, 
mascând sub o indiferenţă aparentă neliniştea care hărţuia. 
Căci el vedea mai bine şi mai departe decât amanta sa 
regală. 

Leonora rămase singură pe pragul uşiţei, destul de 
departe de grupul format din Muguette, Valvert şi Landry 
Coquenard. Spiritul său neobosit lucra tot timpul. Deja 
construia combinaţii pe ceea ce tocmai aflase. Combinații, 
care, ca întotdeauna, vizau să-i asigure liniştea lui 
Concinetto al său şi să-i sporească puterea. 

Totuşi, ascultând ordinul primit, Muguette se pregăti să 
plece. Valvert o reţinu de braţ şi cu o mare blândeţe, în 
şoaptă: 

— Unde vă duceţi? întrebă el. 

— Trebuie să ascult, dacă nu de ordinul reginei, cel puţin 
de ordinul mamei mele. 

Aceasta se adresa lui Valvert. La fel de tulburat ca şi 
Landry Cogquenard, el îşi răsucea mustaţa cu un gest 
nervos, gândind: „Iotuşi nu pot să-i spun că tatăl său şi 
mama sa au vrut s-o omoare chiar din ziua naşterii sale... şi 


că îi cred capabili de a reîncepe şi azi ceea ce n-au realizat 
odinioară.” 

Dar cum simţea că nu trebuia s-o lase să se ducă, răspunse 
cu aceeaşi blândeţe: 

— Este o imprudenţă pe care nu vă voi lăsa s-o faceţi. 

— Vreau să ştiu ce vrea să facă mama cu mine. Îi voi 
asculta ordinul... chiar dacă aş şti că mă aşteaptă călăul în 
spatele acestei uşi. 

Spunând acestea cu glasul său atât de blând, cu un ton 
care arăta că nu va reveni de la hotărârea luată, ea trecu cu 
un pas hotărât. Şi Odet de Valvert, care de altfel, ar fi 
acţionat ca şi ea, nu avu forţa s-o reţină şi se aplecă 
respectuos în faţa ei. 

Deşi rapidă, această mică consfătuire avu darul s-o 
neliniştească pe Leonora, care nu putu să audă nimic din 
cuvintele lor. Crezu că este prudent să intervină. Făcu doi 
paşi, care o aduseră în cameră. Se linişti, văzând că tânăra 
se îndrepta spre uşa secretă. O prinse de mână şi o duse cu 
sine încetişor, spunând cu vocea sa linguşitoare: 

— Grăbiţi-vă, copila mea. Nu trebuie s-o faceţi pe regină 
să aştepte. 

Totuşi, dacă Odet de Valvert nu avu curajul să se opună 
imprudenţei logodnicei sale, nu înţelegea deloc s-o lase 
pradă hotărârii sale. Era foarte hotărât s-o urmărească, să 
vegheze asupra ei. În timp ce se îndrepta spre uşă, îşi luă 
spada din mâna lui Landry Coquenard. Şi-o încinse vioi cu 
un gest care prevestea o bătaie. Şi privindu-l drept în ochi 
pe Landry Cogquenard, îi spuse cu răceală: 

— Dacă ţii la pielea ta, te sfătuiesc să nu mă urmezi. 

— Este vorba despre „micuţă”, domnule. Şi micuța, micuța 
mea Florence - căci ea se numeşte Florence, domnule şi eu 
sunt naşul ei, micuța, vedeţi, este singura faptă bună pe 
care am făcut-o în viaţa mea de lichea. De aceea, vă spun că 
ţin mai mult la ea decât la pielea mea. Aşa încât, dacă v-ar 
plăcea să rămâneţi aici, aş trece singur de partea cealaltă. 


M-aş duce singur, chiar dacă aş fi sigur, într-adevăr sigur, că 
aş lăsa aici această prețioasă piele, la care ţin totuşi. 

— Hai, urmează-mă, zâmbi Valvert. 

Aceste câteva cuvinte duraseră câteva secunde. În timpul 
acestor câteva secunde, Leonora o luă pe tânără şi închise 
uşa după ea. Acest gest, îl făcu în modul cel mai natural din 
lume, aşa încât nu trezi atenţia tovarăşei sale. De altfel, 
această uşă, acționată probabil de un arc, se închidea 
singură imediat ce-o apăsai uşor. 

În coridorul unde se aflau, după ce făcură câţiva paşi, 
Leonora deschise o uşă, se dădu în lături şi o invită: 

— Vă rog să aşteptaţi o clipă în acest cabinet. Regina vă va 
chema. 

Muguette - sau mai degrabă Florence, aşa cum totuşi o 
numim, pentru că este adevăratul său nume - Florence, 
deci, înclină uşor din cap şi intră fără să ezite, fără să facă 
cea mai mică observaţie. Dacă s-ar fi reîntors, n-ar mai fi 
văzut în coridor uşiţa pe care ieşise şi în spatele căreia îi 
lăsase pe Odet de Valvert şi Landry Coguenard. Dar nu se 
reîntoarse. 

Leonora închise uşa după ea şi-şi continuă drumul. 

Pe o scară ascunsă, ea coborit la parter. În sala care servea 
de corp de gardă, îi găsi pe Rospignac şi pe cei patru 
locotenenţi: Eynaus, Lognval, Roquetaille şi Lonvignac. 
Făceau mare gălăgie. Furia lor se împrăştia în ameninţări 
îngrozitoare, în injurii intraductibile la adresa acelor „băieţi 
răi” care-i bătuseră măr, puţin mai înainte. 

Printr-o explozie de bucurie delirantă întâmpinară primele 
cuvinte ale stăpânei lor. Leonora se întreţinu o clipă cu 
Rospignac căruia îi dădu ordine, ascultate cu religiozitate. 
După care, îi părăsi. Abia plecă şi unul din cei patru 
locotenenţi sări în şa şi plecă în goană mare, în direcţia 
străzii 'Tournon, unde, cum se ştie, se afla imobilul lui 
Concini. Rospignac, cum se vede, nu pierdu un minut. 

După ce-i părăsise, Leonora intră într-un cabinet mic. 
Acolo se afla Stocco, complet singur. 


Stocco nu încercă să ocolească niciuna din întrebările 
puse de ea. El răspunse cu ironia sa eternă, încât nu ştiai 
niciodată dacă trebuie să iei în serios ceea ce spunea, dar 
răspunse cu toată lealitatea şi sinceritatea. Leonora şi ea îl 
cunoştea de minune. Ea îşi notă în memoria ei prodigioasă 
informaţiile pe care eli le dădea şi pe care le ştia absolut 
exacte şi cât se poate de serioase, în ciuda modului în care 
erau furnizate. După ce aflase de la el tot ce avea nevoie să 
ştie, îi dădu instrucţiuni şi ieşi. 

Rămăsese cinci minute bune cu Rospignac. Discuţia sa cu 
Stocco dură aproape de două ori pe atâta. Trecuse mai mult 
de un sfert de oră de când părăsise camera, unde îi lăsase 
pe Odet de Valvert şi pe Landry Cogquenard pe care, aşa 
cum spusese, îl avea la mână. 

Capitolul 36 

O minciună necesară. 

Coborând pe scăriţa ascunsă, Leonora urcă din nou la 
primul etaj. Mergea încet, Oprindu-se deseori pe treptele 
scării. Se gândea: „Trebuie să admiţi că destinul este un 
stăpân, care depăşeşte prin combinaţii neprevăzute, infinit 
de variate, tot ceea ce biata noastră imaginaţie ar putea să 
conceapă... lată această mică florăreasă, de exemplu: cu 
siguranţă mi-a venit ideea că nu ar fi imposibil ca ea să fie 
fiica lui Concino şi a Mariei... Mi-a venit atât de bine că mi- 
am dat o osteneală ciudată pentru a o convinge pe Maria că 
este fiica sa şi, cu ajutorul său, să ajung să-l conving chiar 
pe Concino... Dar nu credeam... Mi se părea absurdă 
această idee. Mi se părea atât de absurdă, încât n-am vrut 
s-o examinez îndeaproape şi am respins-o cu dispreţ. Şi iată 
că destinul, chiar el, din această absurditate dispreţuită 
face o realitate: această fată este cu adevărat fiica lui 
Concino şi a Mariei. Este minunat!” 

Ajunsese la primul etaj. Se afla în faţa uşii în spatele căreia 
Concini şi Maria de Medicis discutau. Se opri şi mai reflectă 
o clipă, încruntată. Brusc, decise: „Să facă ce vor vrea... 


numai ei singuri au dreptul să decidă, după cele 
întâmplate.” 

Deschise cu hotărâre uşa şi intră. 

Maria de Medicis era aşezată. Concini umbla de colo până 
colo în faţa ei, strivind covorul cu paşi nervoși. 

Problema era teribilă în simplitatea ei. Se rezuma la 
următorul lucru: trebuia să lase în viaţă copila pe care un 
miracol o salvase, sau s-o arunce în neant, de data asta, fără 
să greşească. 

Se eschivau amândoi. Iertare sau condamnare, niciunul 
din ei nu avea curajul să ia o decizie. Fiecare aştepta ca 
celălalt să vorbească primul, să-şi ia astfel responsabilitatea 
hotărârii supreme, oricare ar fi fost. Poate fiecare din ei 
avea câte o idee pe care o păstra numai pentru sine. 

O stinghereală apăsătoare se aşternu între ei. Pentru a o 
masca, Concini începu să meargă agitat. Maria se ghemui 
într-un colţ al fotoliului. Nu găseau nimic ce să-şi mai spună. 
Aceasta dură câteva minute, care li se părură mari cât 
orele. Din când în când, pentru a rupe tăcerea apăsătoare, 
unul sau altul murmura maşinal: „Ce-o mai face Leonora?” 

Sosirea Leonorei, le aduse o adevărată uşurare. Maria de 
Medicis se îndreptă în fotoliul în care se înfundase. 

— Nu-i aşa, Leonora, este teribil ce ni se întâmplă! suspină 
cu o voce plângăreaţă. 

De cum intră, Leonora îi scormoni cu privirea sa de 
flacără. Văzuse, imediat, cât de deprimaţi erau. Şi simţi 
nevoia imperioasă să-i îmbărbăteze energic. Astfel, 
răspunse cu cel mai mare calm şi ridicând din umeri cu 
dispreţ: 

— Ce vi se întâmplă, doamnă, este neplăcut desigur, dar 
nu văd nimic teribil. 

— Cum poţi să spui astfel, când chiar în dimineaţa asta 
susţineai contrariul! exclamă cu reproş regina. 

— După aceea am reflectat, răspunse cu răceală Leonora. 
Mi-am dat seama că afecțiunea mea arzătoare pentru 


dumneavoastră m-a făcut să exagerez prea mult pericolul 
care vă ameninţă. Mi-am schimbat părerea, asta-i tot. 

— Dar gândeşte-te ce se va întâmpla cu mine, dacă s-ar 
afla... 

— Că Maria de Medicis, înainte de a deveni regină a 
Franţei, a avut un amant şi a fost o mamă prunc-ucigaşă! 
Asta, într-adevăr, este groaznic. Groaznic pentru 
dumneavoastră şi pentru noi toţi. Dar, doamnă, nu depinde 
decât de voi pentru a nu se afla. 

— Este adevărat, pe corpul lui Dumnezeu! exclamă 
Concini, uităm cam mult că noi suntem stăpânii. Leonora 
are dreptate: nu depinde decât de noi ca acest secret să nu 
fie niciodată divulgat. Avem mii de mijloace să închidem 
pentru totdeauna gura celor care vor cuteza să aibă limba 
prea lungă. 

— Fie, răspunse Maria. Dar închideţi voi în acelaşi mod 
gura prinţesei Fausta, care, sub numele şi titlul de ducesă 
de Sorrientes, urmează să reprezinte la curtea Franţei pe 
Maiestatea sa, regele Spaniei? 

— Dacă trebuie neapărat, de ce nu? ... Un accident mortal 
poate să i se întâmple oricui. Unui reprezentant al 
Maiestăţii Sale Catolice, ca şi celui mai umil om de rând. 
Totul e să ştii cum s-o faci. 

Maria se plânse: 

— Mi-am pierdut capul. Nu vedeţi că nu sunt în stare să 
decid orice ar fi? Faceţi ce vreţi amândoi. Ce veţi decide, va 
fi bine făcut. 

Leonora înţelese că nu va mai scoate nimic. Se întoarse 
către Concini: 

— În realitate, spuse ea, sunteţi tatăl, voi trebuie să 
hotărâți. Vorbiţi, Concino. 

— Părerea mea este că trebuie să lăsăm să trăiască 
această copilă, spuse el cu putere. 

— Pentru ce motiv? 

— Pentru un motiv excelent: este un adevărat miracol că 
această copilă, condamnată de noi la naştere, să trăiască 


azi şi să fie sănătoasă. În acest miracol, eu văd, o 
manifestare a voinţei divine pe care ar fi, fără drept de apel, 
imprudent să vrei s-o superi. Pentru a vă spune totul, cred 
că, sunt sigur că mi se va întâmpla o nenorocire, dacă vom 
hotări să desfacem ceea ce Dumnezeu a făcut. 

Maria exclamă: 

— Vedeţi, aşa este, am avut aceeaşi idee! ... 

Şi Leonora mărturisi: 

— Şi eu! Şi eu eram sigură că aşa veţi spune, Concino. 
Totuşi, nu trebuie să uităm că signora Fausta a atras pe 
această micuță la ea. Nu trebuie să uităm că signora 
contează să se servească de această copilă împotriva 
noastră. Înainte de a lua o hotărâre definitivă, mi s-ar 
părea, în primul rând, indispensabil să n-o lăsăm, căci o 
avem la mână. 

— Asta şi este intenţia mea, întrerupse cu vioiciune 
Concini, aprobat printr-o mişcare a capului de Maria de 
Medicis. 

— În al doilea rând, declară Leonora, s-o interogăm cu 
abilitate cu singurul scop de a afla de la ea ce ştie într- 
adevăr despre familia sa. 

— Ea ştie că sunt tatăl ei, declară Concini. 

— Iată ceea ce este neplăcut, dezaprobă Leonora, 
încruntându-se. Cine a informat-o? 

— Acel mizerabil de Landry, bombăni Concini. 

Leonora reflectă o secundă şi cu o voce hotărâtă: 

— Dacă ea este tot atât de bine informată cine este mama 
sa, fiindcă nu ştim dacă va şti să tacă, mi s-ar părea 
imposibil s-o lăsăm să trăiască. 

Şi întorcându-se spre Maria de Medicis, cu o răceală 
groaznică: 

— Nu sunteţi de aceeaşi părere, doamnă? 

— Ar trebui să aflăm, spuse ea. Aş înnebuni dacă ar trebui 
să trăiesc cu o asemenea ameninţare deasupra capului. 

Leonora adăugă: 

— Ar trebui să ne asigurăm cât mai repede. 


Maria de Medicis se ridică: 

— Trebuie să mă duc la Luvru, spuse ea. 

— Regina o ia pe această tânără cu ea? întrebă Leonora. 

— Desigur, făcu cu promptitudine Maria, ţin mai presus de 
orice s-o am la îndemână. 

— În acest caz, spuse Leonora, mă duc s-o caut. 

— Du-te, buna mea L&onora, spuse regina. În acest timp, 
Concini mă va însoţi până la litieră, unde ne vei găsi. 

— Voi avea onoarea s-o escortez pe regină până la Luvru, 
spuse Concini. 

Leonora se îndreptase deja spre uşă. Tocmai ieşea, în 
momentul în care Concini pronunţa aceste cuvinte. Ea se 
întoarse şi îi aminti: 

— Uitaţi, Concino, că aveţi treabă aici: trebuie să vă 
ocupați de Valvert şi de acel Landry. 

— Ah! exclamă Concini, lovindu-se peste frunte, îi uitasem 
complet pe cei doi! ... 

Şi cu un ton intraductibil de regret: 

— Ah! Trebuie să fie departe acum! 

— Liniştiţi-vă, Concino, făcu Leonora cu un zâmbet 
sinistru, eu nu i-am uitat. Ei sunt tot acolo, închişi în camera 
voastră, ca puii de vulpe prinşi în capcană. 

Ea ieşi, spunând aceste cuvinte şi lăsându-l pe Concini 
care-i explica foarte bucuros reginei despre ce era vorba. În 
timp ce se îndepărtau, ea intră în încăperea în care aştepta 
Florence. 

Ideea ca Leonora s-o introducă pe tânără într-o încăpere, 
care era lipită de cea în care se afla chiar el, această idee 
nu putea să-i vină lui Concini. Dacă i-ar fi venit, s-ar fi grăbit 
s-o conducă pe regină în altă parte. Cel puţin s-ar fi 
asigurat că, în spatele tapiseriei, uşa să fie bine închisă şi că 
nu se putea auzi. 

Oricum ar fi fost, nefericita fiică a lui Concini şi a Mariei de 
Medicis, găsind această uşă întredeschisă, nu a putut să 
reziste curiozităţii - foarte legitime, dacă stai să te gândeşti 
- veni să se ascundă în spatele tapiseriei şi, apăsându-şi 


pieptul, zgomotul bătăilor inimii, ciuli urechile 
încăpăţânându-se în speranţa că va auzi vreun cuvânt, dacă 
nu de afecţiune, măcar de compasiune. 

Astfel află groaznica istorie a naşterii sale. Poţi să te 
întrebi cum această copilă, atât de fragilă şi delicată, a 
putut să reziste loviturii îngrozitoare de măciucă, care fu 
pentru ea o oribilă revelaţie şi cum de nu a căzut fulgerată 
pe loc. Totuşi, aşa a fost. Numai că nu a căzut, cia avut 
puterea şi curajul să asculte până la capăt, fără să-şi 
trădeze prezenţa. 

Auzi, astfel, groaznicele confidenţe ale tatălui său şi ale 
mamei sale. Ea asistă invizibilă, nebănuită la hotărârea 
execrabilă pe care o discutau cu răceală, dacă trebuiau s-o 
condamne sau nu şi putu să se convingă că, dacă tatăl său 
pleda iertarea sa era din egoism monstruos şi nu din 
umanitate, dacă nu cumva condus de vreun gând ascuns, 
nemărturisit. Să ne grăbim să spunem că ea se înşela 
asupra acestui punct: dragostea împotriva naturii a lui 
Concini era pentru totdeauna smulsă din inimă şi din 
sufletul său. 

Ea auzi totul, până în momentul în care Leonora anunţă că 
se duce s-o caute. Atunci, înțelegând că nu ar putea să iasă 
vie din acea încăpere, dacă ar fi fost surprinsă la pândă, ea 
închise uşa cu precauţie, fără zgomot. Reveni şi se aşeză cât 
mai departe posibil de uşa căreia îi întoarse spatele. 

Leonora Galigad o găsi aşezată în locul pe care-l alesese. 
Ochii săi bănuitori o scrutară, o disecară, ca să spunem aşa, 
pe tânără. Era foarte palidă, iar privirea îi strălucea febril. 
Dar, printr-un efort de voinţă cu adevărat admirabil, părea 
foarte calmă. Satisfăcută, Leonora studie de asemenea 
încăperea. Florence avu un tremur interior, văzând că 
privirea sa se opreşte o clipă la uşa de comunicare. Dar 
Leonora era sigură că această uşă era ermetic închisă. 
Florence făcu apel la toată energia să şi nici nu clipi. 

Oricât de fină, oricât de suspicioasă era, Leonora nu 
descoperi nimic suspect. Bănuiala adevărului nici măcar n-o 


atinse. Ea se prefăcu amabilă, binevoitoare, aproape 
maternă. 

— Copilul meu, ştiţi, nu-i aşa, numele tatălui vostru? 

— Ştiu că este domnul mareşal d'Ancre. 

Răspunsul aduse un zâmbet de satisfacţie pe buzele 
Leonorei. 

Îşi continuă interogatoriul: 

— De unde ştiţi? 

— S-a spus în faţa mea, doamnă. 

— Fără îndoială, cineva care vă cunoaşte bine şi care vă 
inspiră destulă încredere, încât să nu vă îndoiţi de cuvântul 
său. 

— Nu, doamnă, cineva pe care nu-l cunosc. Şi dacă n-ar fi 
fost mărturia acelui necunoscut, nu m-aş fi arătat atât de 
credulă. Dar, mai întâi, dezvăluirea s-a făcut în faţa 
domnului mareşal. Şi domnul mareşal n-a protestat. Ceea 
ce ar fi făcut, dacă ar fi avut cea mai mică îndoială. 

— Destul de just, într-adevăr. Apoi? 

— Apoi: nu numai că domnul mareşal n-a protestat, dar a 
şi vorbit imediat despre mine cu Maiestatea Sa, regina. 

— Scuzaţi-mă, întrerupse Leonora, ştiaţi în acel moment 
că era regina cea care intrase? 

— Da. 

— Cum? Nimeni n-a numit-o astfel. 

— Îmi fac meseria mea de florăreasă pe stradă, doamnă. 
Cel mai adesea în împrejurimile Luvrului. Am avut de 
nenumărate ori ocazia s-o văd pe Maiestatea Sa. Nu era 
nevoie să fie numită în faţa mea. Am recunoscut-o imediat... 
Aşa cum v-am recunoscut pe voi, doamnă mareşal. 

— Înţeleg. Spuneţi, deci, că mareşalul a vorbit despre voi 
reginei? 

— Da, doamnă. Şi a trebuit să-i spună, bineînţeles că sunt 
fiica sa. 

— Ştiţi numele mamei voastre. 

Nu era o întrebare pe care o punea. Era o afirmaţie. 
Florence nu fu înşelată. Ea vorbi: 


— Mama mea, făcu ea cu o bunătate inexprimabilă, dacă 
aş fi ştiut că ea este, doamnă, credeţi că aş fi rămas liniştită 
aici? ... Aş fi fost plecată demult pentru a fi lângă ea. 

Fu ca o explozie. De data asta, nu se putea îndoi de 
sinceritatea sa. 

„Hotărât, cred că nu ştie nimic” se gândea Leonora pe 
jumătate liniştită. 

Şi cu voce tare: 

— Uitaţi că regina vă aşteaptă. 

— Ah! Mă preocupă foarte mult regina, dacă este vorba 
despre mama mea! se ambală Florence. 

— Aţi fi, deci, fericită s-o cunoaşteţi? 

— Aş fi fericită! ... Ascultaţi, s-o văd măcar o dată ca s-o 
strâng în braţe, să-i murmur la ureche acel cuvânt atât de 
dulce, mamă, mi-aş da, fără să ezit jumătate din zilele care 
mi-au rămas de trăit. 

În timp ce vorbea, L&onora se gândea: „Nu pot să mă 
îndoiesc, ea adoră pe acea mamă pe care n-o cunoaşte 
exact pentru că n-o cunoaşte! Ei, dar eu care căutam 
mijlocul de a o hotărî să mă urmeze de bunăvoie, iată că l- 
am găsit într-adevăr! ...” 

Şi cu voce tare, cu un zâmbet indulgent, făcându-se din ce 
în ce mai mult maternă: 

— Copilă, pentru a vă realiza această dorinţă a inimii, nu 
aveţi nevoie de acel om care, poate, nu ştie nimic şi care, 
mai mult, a părăsit casa. Mareşalul d'Ancre vă va spune 
cine este mama dumneavoastră. Vă va conduce la ea, chiar 
el. 

— Când? întrebă cu curiozitate tânăra. 

— În curând, cred... Dacă veţi consimţi, totuşi să mă 
urmaţi. 

— Să plecăm, făcu cu hotărâre Florence. 

Fără să piardă o secundă, Leonora o luă de braţ şi o duse 
cu sine. Mergând, se gândea, schiţând un zâmbet de 
satisfacţie: „Nici măcar nu vrea să ştie unde o duc... Pentru 
ea, nu există nimic în afară de această mamă, pe care 


doreşte cu toată ardoarea s-o cunoască... Acum o am în 
mână: jucându-mă cu dibăcie cu această dragoste filială, o 
să-i fac tot ce voi vrea...” 

Capitolul 37 

În jurul casei lui Concini. 

Ele ajunseră în vestibul. Uşa casei era larg deschisă. 
leşiră. 


În faţa porţii staţiona o litieră foarte simplă. La portieră, în 
picioare, cu capul descoperit, Concini se întreținea cu 
regina, care întinsă cu nepăsare pe perne, se ascundea în 
interiorul vehiculului. 

La cealaltă portieră, drept în şa, asemenea unei statui 
ecvestre, stătea Stocco, cu mâna pe mânerul sabiei lungi. 
Din când în când, ochii săi focoşi fixau pe cei doi călugări 
carmeliţi desculți, care, cu mâinile încrucişate pe pelerina 
brună, cu gluga albă adusă până la nas, stăteau imobili şi 
tăcuţi, aproape de strada Vaugirard. 

Leonora îi făcu semn Florencei să aştepte în poartă. Şi, în 
timp ce tânăra asculta cu docilitate se apropie vioaie de 
litieră. Concini îi cedă, imediat, locul. 

Cu o voce scăzută şi în italiană, cu o nelinişte manifestă, 
Maria de Medicis întrebă: 

— Ei bine? 

— Ei bine, doamnă, răspunse Leonora, cred că pot să vă 
asigur că ea nu ştie nimic. 

— Să facă cerul să nu te înşeli. Dar aş fi mai liniştită, dacă 
aş fi sigură, într-adevăr sigură că ea nu bănuieşte adevărul. 

Un minut sau două, Leonora rămase să se întreţină, cu 
regina: îi spuse în câteva cuvinte tot ce era important să 
afle, fără s-o facă să întârzie de la prima întrevedere cu fiica 
sa. 

În acest timp, Florence aştepta răbdătoare. Se îndoia că 
cele două femei vorbeau despre ea. Ea privea în direcţia lor 
pentru a-şi vedea mama. Dar se temea să lase să se vadă în 
privirea ei tandreţea care-i umplea inima. Şi avu curajul să 
privească tot timpul înspre strada Vaugirard. În acel 
moment, auzi o voce şoptindu-i la ureche, în spatele ei: 

— Dacă ţineţi la viaţă, nu spuneţi nici un cuvânt care ar 
lăsa să se presupună că voi cunoaşteţi numele mamei 
voastre. 

Se întoarse dintr-o dată. Încercă o emoție puternică, 
recunoscându-l pe Concini, care alunecase în spatele ei, cu 


un deget pe buze, ca pentru a-i recomanda încă o dată să 
tacă. 

După care, se apropie vioi de litieră. Între regină, L&onora 
şi el, avu loc o nouă consfătuire foarte scurtă, după care o 
ajută pe soţia sa, să urce în litieră. Atunci, se întoarse spre 
fiica sa şi pronunţă cu voce tare: 

— La rugămintea mea insistentă, Maiestatea Sa consimte 
să vă admită în rândul servitoarelor sale. Veniţi, copila mea, 
veţi avea deosebita onoare de a ţine companie reginei. 

Florence se apropie. Concini îi întinse mâna ca s-o ajute să 
se aşeze în greoiul vehicul. 

În acel moment, dinspre strada Vaugirard, o şaretă, 
condusă de către o femeie, intra pe strada Casset şi ajunse 
în faţa litierei. Această femeie era Perrine. Ea ajunse la timp 
ca s-o vadă pe tânără înainte de a urca. 

— Muguette! strigă ea, oprind calul. 

— Perrine! răspunse Florence. 

— Şi Lodsette? strigă femeia cumsecade sărind jos. 

Tânăra, neţinând seamă de invitaţia lui Concini, o cuprinse 
pe maica Perrine în braţe şi îmbrăţişând-o îi şopti la ureche: 

— Concini este tatăl meu... Taci... Să-i spui lui Odet că ei 
mă duc probabil la Luvru... să-i spui că acum mă numesc 
Florence... Veghează asupra fiicei mele... sărut-o mult 
pentru mine... Ah! Să-i spui lui Odet că o ai pe Lodse... să-l 
informeze pe domnul de Pardaillan, dacă crede că este 
necesar... Nu-mi uita numele: Florence... Adio, buna mea 
Perrine. 

Şi lăsând-o pe demna ţărancă complet năucită, urcă, în 
sfârşit, în litieră, care plecă imediat, la un semn poruncitor 
al lui Concini adresat celor doi rândaşi. 

Să-i lăsăm pentru o clipă pe Concini şi Perrine în pragul 
porţii larg deschise, de unde urmăreau cu privirea litiera 
care se îndrepta spre strada Vaugirard şi să ne oprim la cei 
doi carmeliţi a căror prezenţă am semnalat-o în apropierea 
acestei străzi. 


Unul din cei doi călugări era mic, subţire, firav. Desigur că 
era tânăr: un novice, probabil. Celălalt era un gigant cu 
forme atletice care făceau să plesnească cusăturile rasei, 
cam strâmte pentru el. 

Cei doi călugări nu se mişcau deloc, parcă ar fi fost sfinţi 
de piatră. În realitate, sub gluga lăsată, care le masca faţa, 
săgetau cu priviri pătrunzătoare şi ciuleau urechile. Şi când 
litiera porni, cel mai mic în castiliană, spuse celui mare: 

— Vezi, D'Albaran, Leonora nu pierde timpul: uite că au 
luat-o pe mica florăreasă. 

Şi D'Albaran, cu calmul său obişnuit, propuse: 

— Ordonaţi, doamnă şi ne vom năpusti asupra celor patru 
găligani şi asupra acelui fanfaron care-şi dă importanţă la 
această portieră. Îi vom dispersa şi vom pune mâna pe 
florăreasă, pe care o vom duce la voi. 

Cu unul din zâmbetele sale nedefinite, cum numai ea ştia 
să aibă, Fausta - căci într-adevăr era ea, mascată sub rasă 
unui călugăr - refuză. 

— Ce crezi tu d'Albaran? ... Să ataci trăsura reginei 
regente a Franţei! Nu se fac lucruri de-astea. 

— Să urmărim litiera, doamnă? întrebă d'Albaran fără să 
insiste. 

— La ce bun? Ştim încotro se duce. Este mai interesant 
pentru mine să ştiu dacă această ţărancă o va aduce pe 
acea micuță Lodsette. Să nu ne mişcâm, d'Albaran. 

Şi, într-adevăr, ei rămaseră la postul lor de observaţie. 

Câteva minute mai târziu, Perrine ieşea din căsuţa lui 
Concini. Ea ducea în braţe pe micuța Lodsette care, agăţată 
de gâtul său, zâmbea cum numai îngerii zâmbesc. Concini 
îşi ţinu promisiunea: chiar el puse copilul în braţele bunei 
femei. Generos cum ştia să fie în asemenea situaţii, îi dădu o 
pungă plină cu monede de aur, zicându-i: 

— Pentru a repara emoţiile pe care vi le-am pricinuit şi 
pentru a cumpăra dulciuri şi jucării acestei copile drăguţe! 

Şi maica Perrine nu-şi făcu scrupule pentru a accepta. 


„Pentru că este tatăl domnişoarei Muguette, care acum se 
numeşte domnişoara Florence, poate să plătească bine”, îşi 
spuse ea. 

În ciuda celor petrecute, nu se simţea pe deplin liniştită şi 
nu dorea decât să se îndepărteze cât mai degrabă de aceste 
locuri periculoase, unde nu se simţea în largul său. Şareta 
era acolo. Urcă în grabă, aşeză copila pe genunchi şi, 
îndemnând calul, plecă. 

Din colţul său, Fausta urmărise totul cu o atenţie care-o 
făcea să gâfâie. Nu pe maica Perrine o privea. Nu, ci asupra 
micuţei Lodse îţi fixase cu încăpățânare privirea de mister, 
gândind: „Iat-o, deci, pe micuța Lodsette! ... fiica fiului lui 
Pardaillan! ... nepoata mea! ...” 

Oare era emoţionată? Cine ştia? Şi cine ar fi putut să 
spună ce se petrecea cu Fausta? 

Abia trecu de ei şareta, că Fausta, prinzând braţul lui 
d'Albaran, îl luă, îl împinse în faţa sa, ordonându-i cu calmul 
său obişnuit: 

— Trebuie s-o urmăreşti pe această femeie, să ştim unde 
duce copilul, să n-o laşi o secundă. Du-te, d'Albaran. 

Şi d'Albaran porni înainte cu paşi mari, în timp ce ea îl 
urma mai încet. Nu merse departe, de altfel. Se întoarse pe 
dreapta, pe strada Vaugirard, trecu prin faţa intrării 
mănăstirii carmeliţilor desculți şi intră în prima casă pe 
care o găsi. 

În sala joasă unde pătrunse, era o duzină de viteji care-şi 
omorau timpul, jucând zaruri sau cărţi şi golind cu putere 
sticle. Văzându-l pe şeful lor, se ridicară toţi, fără zgomot şi 
ascultară ordinele. 

D'Albaran dădu instrucţiuni scurte la doi din vitejii săi, 
care ieşiră imediat. Câteva secunde mai târziu, amândoi 
erau călare, ajunseră din urmă şareta maicii Perrine şi 
începură s-o urmărească. 

Nu trebuiau s-o lase. 

Abia plecară, că Fausta intră, la rândul său, în casă şi urcă 
la primul etaj, urmată de d'Albaran. Când coborâră, după 


câteva minute, erau îmbrăcaţi în haine de cavaler amândoi 
şi aveau pelerinele ridicate peste faţă... Urcară pe cai. 
Fausta, avându-l pe d'Albaran alături, o luă în fruntea micii 
sale trupe. Şi, foarte uşor, plecară toţi spre oraş. 

Dacă ar fi plecat cu câteva minute mai devreme, Fausta ar 
fi putut să vadă o cavalcadă pierzându-se într-un vârtej pe 
strada Casset şi oprindu-se în faţa căsuţei mareşalului 
d'Ancre. Erau soldaţii lui Concini care soseau sub 
conducerea şefului lor care se dusese să-i caute la imobilul 
din strada 'Tournon. Erau cel puţin douăzeci, printre care se 
aflau domnii de Bazorges, de Montreval, de Chalabre şi de 
Pontraille, pe care-i amintim fiindcă am avut deja ocazia să 
facem cunoştinţă cu ei. 

Şi în spatele acestei trupe, destul de departe, trei oameni 
fugeau mâncând pământul, ca şi cum ar fi avut pretenţia 
impertinentă de a ajunge din urmă pe aceşti cavaleri, care 
treceau în goană. 

Capitolul 38 

Ieşirea. 

Este timpul să revenim la Odet de Valvert şi Landry 
Coguenard. 

Trebuie să ne amintim că i-am lăsat în camera lui Concini, 
foarte hotărâți amândoi s-o urmărească pe Florence şi să 
vegheze asupra ei. Din nefericire, pierduseră câteva 
secunde şi, în anumite împrejurări critice, este suficient să 
treacă mai puţin de o secundă pentru a se petrece nefericiri 
ireparabile. Aşa li se întâmplă lor. Când tocmai se 
pregăteau să plece, erau gata să-şi rupă nasul în faţa uşii 
deodată încuiate. 

— Fulgere şi trăsnete! înjura Valvert, furios. 

— Îngeri şi demoni! spuse cu voce piţigăiată Landry 
Coguenard. 

Amândoi în acelaşi timp şi nebuneşte, se repeziră la uşa 
blestemată, în care începură să bată cu picioarele şi 
mânerul sabiei. Uşa nu se mişcă. De altfel, era atât de bine 
mascată în lambriuri, încât n-ar fi putut să spună cu 


adevărat dacă băteau chiar în ea. Îşi dădură seama. Valvert 
o examina de aproape... 

— Este de fier, spuse el cu un început de îngrijorare. 

Căută zăvorul, broasca, o crăpătură, o gaură oarecare pe 
unde ar fi posibil, poate, să strecoare vârful pumnalului şi 
să forţeze uşa. Nu găsi nimic... 

— Este inutil să ne încăpăţânăm, explică Landry 
Coquenard. Trebuie să o acţioneze cu ajutorul unui arc al 
cărui buton este ascuns în aceste lambriuri. 

Şi se apucă să caute acel buton. În acest timp, Valvert 
aruncă o privire în jurul lui, în căutarea unui obiect care ar 
putea fi folosit ca berbec. Se hotări la un fotoliu enorm de 
stejar masiv. Puse mâna pe el şi-l proiectă cu toată forţa în 
uşă. După câteva lovituri, fotoliul se sparse. Uşa nici nu se 
urni. 

Înţeleseră că nu vor putea s-o distrugă. Landry 
Coguenard, mai puţin de a fi favorizat de un noroc 
excepţional, nu găsi atât de repede butonul care ar fi 
deschis-o. Renunţară. Dar nu statură liniştiţi. Făcură ceea 
ce, poate, greşiseră că nu făcuseră mai devreme: săriră pe 
uşa mare, cea pe care intraseră şi care dădea într-o mică 
anticameră ce dădea spre scară mare. Traseră zăvorul pe 
care Landry Coquenard îl împinsese şi puseră în mişcare 
închizătoarea pe care chiar Landry o încuiase de două ori. 
Dar uşa nu se deschise. 

Valvert trase perdelele şi deschise fereastra. Şi se izbi de 
obloanele de lemn plin, capitonate ca şi uşa şi ermetic 
închise cu lacăte enorme. 

Landry Coquenard, care urmărea toate mişcările lui plin 
de atenţie, glumi: 

— Iată-ne bine înzestrați, domnule şi numai dracu, cred, 
ne va scoate din acest blestemat viespar, unde ne-am 
rătăcit. 

Poate nu se înşela prea mult. Orice ar fi fost, Odet de 
Valvert nu-şi pierdu încă încrederea. 


— O să vedem noi, spuse el. Aşteptând, să căutăm dacă nu 
este vreo cale de scăpare din acest viespar, aşa cum bine 
zici. 

— Să căutăm, domnule, consimţi Landry Cogquenard, 
clătinând din cap cu neîncredere. 

Trecu mult timp, poate ore, de când erau închişi în această 
încăpere, unde scotoceau fără vreo clipă de linişte. 

Nu găsiră nici un mijloc de evadare, timpul trecea şi nu 
apărea nimeni. Din când în când, Valvert ciulea urechile. 
Nici cel mai mic zgomot nu ajungea până la el. Şi el avea 
auzul foarte fin. Şi asta era: acea singurătate neliniştitoare, 
acea tăcere grea, amenințătoare care-l apăsa cel mai mult 
şi începea să-l enerveze mai mult decât ar fi crezut. 

În timp ce Landry Coquenard continua să pipăie, cu vârful 
degetelor, toate sculpturile până la cele mai mici asperităţi 
ale lambriurilor, în speranţa, tot timpul tenace, că va găsi 
acel buton misterios care acţiona uşa, el începu să meargă 
cu paşi furioşi. 

— Dar, în sfârşit, strigă el exasperat, acel mizerabil de 
Concini nu are, îmi închipui, intenţia să ne uite aici şi să ne 
lase să murim de foame şi de sete! 

— Asta nu, îl linişti Landry Coquenard, fără să-şi întrerupă 
cercetările. 

— Atunci, ce vrea să facă cu noi? 

— Cum, ce vrea să facă? Vrea să ne prindă vii, asta e! 

— Pentru ce? 

— Ca să ne ucidă cu precizie... după părerea sa... adică 
după ce ne va supune puţin la torturi, aşa cum ştie el s-o 
facă. Şi el se pricepe, domnule. Ar putea să dea lecţii celui 
mai experimentat călău. 

— Frica te face să baţi câmpii, bietul meu Landry, îi 
reproşa Valvert. 

Şi cu naivitate: 

— De ce să ne omoare, de ce să ne tortureze? Pentru că el 
este tatăl... nu mai poate fi gelos... 


— Se poate, domnule, dar dumneavoastră cunoaşteţi 
secretul naşterii fiicei sale... Şi asta este mortal, vedeţi. 

— Haida-de, el ştie bine că nu-l voi trăda din dragoste 
pentru fiica sa. 

— Şi asta se poate. Dar este incontestabil că l-aţi insultat, 
ameninţat, lovit. Şi asta n-o s-o ierte niciodată. Hai, îl 
cunosc eu: este răzbunător în draci. Nu, domnule, nu! 
Sunteţi condamnat... Ca şi mine, de altfel. 

— Drace! Nu este deloc vesel! 

— Nu spun că este vesel, dar este... 

Deodată, Landry Coquenard se întrerupse şi, într-un urlet 
de bucurie: 

— Ah, domnule! ... 

— Ce? şopti Valvert. 

— Uş... a! se bâlbâi Landry, pe jumătate nebun de bucurie. 
Deschisă! ... este deschisă, domnule! ... 

— Aşa este, într-adevăr! se minună Valvert. 

Aşa era, într-adevăr. Uşa nu era deschisă, cum spunea 
Landry Coguenard, ci întredeschisă. Nu trebuia decât s-o 
împingi pentru a o deschide imediat. 

— Ce noroc că m-am încăpățânat! exultă Landry 
Coquenard. Cel mai frumos este că n-am observat nimic! ... 
Trebuie că am apăsat pe buton fără să-mi dau seama! ... Să 
ne cărăm, domnule! ... 

Se opriră. Dar cuvintele sale îi dădură de gândit lui 
Valvert. Acum când simţea acţiunea inevitabilă, acea 
enervare, care pusese stăpânire pe el, dispăru ca prin 
minune. Şi dintr-odată îşi regăsi sângele rece: 

— O clipă, spuse el, cine ştie de când este deschisă această 
uşă? ... Şi cine ştie dacă tu ai deschis-o? 

— Şi cine dracu credeţi că a deschis-o? 

— Concini a putut s-o deschidă sau s-o facă să se deschidă 
din afară, răspunse cu răceală Valvert. 

Spunând aceste cuvinte, îşi scoase vioi sabia din teacă şi 
făcu să şuiere lama flexibilă. Aruncă o privire în jurul lui, ca 
şi cum ar fi vrut să se asigure, pentru ultima dată, că în 


spatele lui nu era nici o ameninţare necunoscută şi se 
îndreptă hotărât spre uşă. 

Landry Coquenard, care-şi scoase sabia din teacă ca şi el, 
mergea pe urmele lui. 

Odet de Valvert, cu o mişcare violentă, împinse uşa şi, 
dintr-o săritură, trecu pragul. Landry Coguenard făcu la fel, 
în spatele lui. S-ar fi aşteptat să nimerească într-o trupă de 
asasini, care i-ar fi întâmpinat cu spada şi pumnalul în 
mână. Fură cu totul uluiţi să vadă că nu era nimeni. 

Se aflau în acel coridor mic, unde am văzut-o 
desfăşurându-se pe Leonora Galigad. Acest coridor era 
suficient luminat de către o fereastră îngustă, care se afla la 
unul din extremităţile acestuia. Ei râvniră imediat la 
această fereastră. Era prevăzută cu bare dese. Şi ei nu se 
mai interesară de ea. 

Înţeleseră că nu mai puteau întârzia în acest coridor. 
Ciuliră urechile: tot timpul aceeaşi tăcere impresionantă. 
Puteai să crezi că era pustie casa şi că erau abandonaţi. Se 
orientară. 

Valvert gâfâăi: 

— lată uşa deschisă... Nu poţi să ştii niciodată. 

Plecară, supli şi tăcuţi, evitând de a face să scârţâie 
parchetul sub paşii lor, supraveghind cu coada ochiului 
uşile care dădeau în acel coridor, așteptând să le vadă 
deschizându-se la trecerea lor şi fiind gata să întâmpine 
şocul de unde ar fi venit. Dar uşile nu se deschiseră şi 
ajunseră, fără nici o încurcătură la baza scăriţei. 

În momentul când tocmai îşi puneau piciorul pe prima 
treaptă, auziră un hohot de râs sardonic în spatele lor. Se 
întoarseră imediat. Nu văzură pe nimeni. Uşiţa de fier, pe 
care se chinuiseră s-o deschidă, se vedea foarte bine de 
acolo jos. Era aşa cum o lăsase Landry Coquenarăd: larg 
deschisă. Deodată, acelaşi hohot de râs se auzi, din nou. De 
data asta, nu puteau să se înşele, hohotul neliniştitor de râs 
izbucnea din camera pe care tocmai o părăsiseră abia de 


câteva secunde. Totuşi nu apăru nimeni. Şi imediat după 
acest hohot de râs, auziră un pocnet sec. 

Raza de lumină care ieşea din această cameră se stinse 
brusc: uşa tocmai se închise, tăindu-le retragerea pe care o 
pregătiseră. Valvert se lămuri acum. 

— Vezi, spuse el, că nu tu ai fost acela care a deschis uşa. 

Şi nici nu-şi dădu osteneala să vorbească în şoaptă. 

— Încep să cred, oftă Landry Coquenard, cu un aer jalnic. 

— Jos a vrut să ne vadă, jos ne aşteaptă şi va trebui să ne 
încăierăm. 

— Vai, domnule! gemu lamentabil Landry Coquenard. 

Valvert îi aruncă o privire piezişă. Dar simţi nevoia să-l 
îmbărbăteze. Şi, ca un erou al lui Homer, care-şi înflăcăra 
tovarăşii, declamă: 

— Or, fiindcă jos ne aşteaptă, hai să mergem de-a dreptul, 
ca doi viteji ce suntem şi să le arătăm acestor asasini laşi 
ceea ce pot face doi oameni de inimă, aşa cum suntem noi. 

Coborâră fără să-şi ia nici o precauţie de a-şi masca 
prezenţa. Ajunseră într-un vestibul mic, în care dădeau mai 
multe uşi. Cum nu intraseră pe acolo şi locul fiind destul de 
întunecos, ezitară o clipă, întrebându-se, ce uşă trebuie să 
deschidă pentru a putea ieşi. 

Dacă, totuşi, ar fi reuşit să iasă, înţeleseră din instinct că 
ajunseră într-un loc, unde au urmărit să-i aducă şi, că în 
acel spaţiu îngust şi întunecos, în care era uşa, să-i 
încercuiască, va începe bătălia. De aceea, stăteau mai mult 
ca niciodată, cu ochii şi urechile, la pândă. 

Într-adevăr, chiar în acel loc, exact când puseseră piciorul 
acolo, prezenţa duşmanului, până atunci invizibilă, se 
manifestă. În spatele lor, pe scara pe care tocmai o 
părăsiseră, auziră zgomote şi şuşoteală. Se întoarseră. 
Cinci sau şase soldaţi erau tocmai pe punctul de a ocupa 
scara, pe care apoi se instalară dându-le de înţeles că nu 
trebuiau să mai spere că vor bate în retragere. 

Aceşti primi asasini, care, în sfârşit, se arătaseră, erau 
comandaţi de Longval. Landry Coquenard îl recunoscu 


imediat. Se ştie că ranchiuna sa feroce se îndrepta în 
special spre acest şef de grup şi spre Roquetaille. Acum, 
această ranchiună se manifestă prin câteva sarcasme 
usturătoare, agrementate, cum se cuvenea, cu înjurături 
brutale, pe care se grăbi să i le azvârle duşmanului său. 

Ar fi fost mai bine să-şi fi ţinut gura şi să se fi uitat în jurul 
lui cu atenţie. Acea satisfacţie minoră îl costă scump, în 
timp ce-l insulta pe Longval, care stătea impasibil şi 
dispreţuitor, se împiedică în nu ştiu ce obstacol pe care nu-l 
văzuse. Căzu, dând drumul unei înjurături. 

Chiar în acel moment, fără să se mişte de pe scară, 
Longval scoase un fluierat. La acest semnal toate uşile se 
deschiseră. Haita lui Concini invada vestibulul, care fu 
deodată luminat. Zece pumni zdraveni se abătură asupra 
nefericitului de Landry Coquenard. Nu-şi revenise încă din 
ameţeală, când şi fu dezarmat, ridicat, legat din cap până-n 
picioare încât nu mai putu să schiţeze nici o mişcare, fiind 
bine strâns. 

Odet de Valvert nu căzuse. Era liber. Avea sabia într-o 
mână şi pumnalul în cealaltă. Dar situaţia sa era groaznică. 
Aruncă o privire crâncenă în jurul lui. Din toate părţile se 
văzu înconjurat de un cerc de fier. Toţi subordonații lui 
Concini erau acolo. Erau mai bine de treizeci, în primul 
rând Rospignac, Roguetaille, Eynaus, Lonvignac şi Longval, 
care coborâse. 

În acest spaţiu îngust, se striveau literalmente. Şi el, în 
centru, n-ar fi putut să facă doi paşi, în nici o direcţie, fără 
să se lovească de vârful vreunei săbii. Se agita că un mistreţ 
încolţit de haită. Strigă în sinea lui: „Nebunie şi masacru, 
nu mă vor avea viu! Şi înainte de a mă avea mort, mă voi 
hărţui cel puţin cu unul din ei!” 

Lucru curios, contrar obişnuinţei, spadasinii lui Concini nu 
spuneau nici un cuvânt, nu făceau nici o mişcare. În tăcere 
apăruseră şi în tăcere formaseră cercul. Şi acum nu mai 
mişcau, erau muţi, impasibili, imobili, cu vârful spadei 
îndreptat înainte. Văzându-i astfel aşezaţi, ai fi spus că era o 


maşină fantastică şi hidoasă de străpuns cu sabia, gata să 
funcţioneze. 

„Ce aşteaptă ei oare pentru a mă umfla?” se miră Valvert. 

O luă el înainte şi se repezi direct în grămadă, cu riscul de 
a se străpunge cu spada. Dar nu avu timp. În faţa lui 
rândurile se depărtară şi Concini, nevăzut până acum, îşi 
făcu apariţia. 

Cu sabia în teacă, foarte calm, foarte sigur pe sine, cu un 
zâmbet neliniştitor pe buze, Concini se apropie de el. 

Şi în faţa acestui om dezarmat, Odet de Valvert, livid, 
ciufulit, cu ochii ieşiţi din orbite, îşi lăsă în jos spada şi se 
dădu înapoi până ce, simțind vârfurile de oţel pătrunzându-i 
în carne, se opri, bombănind o înjurătură. 

Concini ştia bine ce făcea, căci el pusese la cale această 
punere în scenă ruşinoasă. Ştia bine că, riscându-şi propria 
libertate şi viaţă, îndrăgostitul prea scrupulos, Odet de 
Valvert, ar fi respectat în el, oricât de disprețuit era, pe 
tatăl iubitei sale. În faţa acestui recul previzibil, rictusul său 
sălbatic se accentua. Şi, viteaz ieftin, se mai apropie, ridică 
mâna şi, cu o voce aspră, spuse: 

— Sunteţi prizonierul meu. Daţi-mi spada! 

Odet de Valvert avu o ezitare imperceptibilă. Această 
ezitare nu-i scăpă ochiului lui Concini. 

— Este imposibil să rezistaţi, spuse el cu răceală. Şi ei nu 
vă vor omori, orice aţi face. Predaţi-vă, este cel mai bun 
lucru pe care-l aveţi de făcut. 

— Fie, sunt prizonier, cedă Valvert. În ceea ce priveşte 
spada mea... 

O rupse cu o lovitură seacă, de genunchi, lăsă să cadă 
bucăţile şi pumnalul şi îndreptându-se, îi aruncă o privire 
fulgerătoare lui Concini. 

— lată, spuse el. 

Concini ridică din umeri şi, dispreţuitor, comandă: 

— Luaţi-l. 

Cu vocea sa care părea straniu de calmă, Valvert avertiză: 


— Concini, vreau să vă urmez de bună voie. Dar vă 
sfătuiesc să ordonaţi câinilor din curtea voastră să nu-şi 
ridice labele mârşave asupra mea. Vă sfătuiesc pentru ei. 

Vocea sa, care părea atât de calmă, avu asemenea 
inflexiuni, încât Concini nu îndrăzni să nu ţină seama. Şi 
domolind, cu mâna, haita sa, care protesta prin lătrături 
feroce. 

— Aş! spuse el, nu poate să vă scape, este inutil să-l legaţi. 

Şi luându-l de braţ pe Rospignac: 

— Vino, Rospignac, adăugă el. 

— Monseniorul este prea generos cu acest caraghios, îi 
reproşa Rospignac cu un ton de nespus regret. 

Odet de Valvert, zâmbi livid: 

— Rospignac, spuse el, aminteşte-ţi ce ţi-am promis: de 
fiecare dată când te voi întâlni, fie la picioarele tronului, în 
faţa regelui, fie la picioarele altarului, în faţa lui Dumnezeu, 
vei face cunoştinţă cu vârful cizmei mele. 

Şi, ca şi cum numai el ar fi avut dreptul să comande: 

— Să mergem, spuse el celor care-l înconjurau. 

Şi totul era atât de imperativ, încât ascultară complet 
încremeniţi. 

Capitolul 39 

Un incident neprevăzut. 

leşiră. Aduseră calul lui Valvert. El se aşeză cu grijă în şa, 
cu atâta linişte, încât, mai mulţi, nu putură să nu-l admire în 
sinea lor. Aruncă o privire cercetătoare în jurul lui. Străduţa 
părea liniştită. Se înnoptase. Avu un zâmbet care ar fi dat 
mult de gândit gărzilor, dacă ar fi putut să-l vadă. 

Dându-şi seama că avea între picioarele sale un animal 
viguros, suplu, docil, pe care-l simţea capabil de a face toate 
eforturile ce i le-ar fi cerut, îi veni ideea de a încerca ceva 
nebunesc, fiind favorizat de întuneric. 

Bineînţeles, îşi dădea foarte bine seama că, păzit cum era 
de treizeci de zdrahoni înarmaţi până-n dinţi, pe când el era 
dezarmat, şansele sale de reuşită erau aproape nule. Dar, la 
urma urmelor, ce ar mai fi riscat dacă-l duceau la moarte! 


Se hotări foarte repede. Se gândi la Landry Cogquenard pe 
care-l uitase, întrucâtva, până atunci. Căci, fără îndoială, 
înţelegea să-l asocieze la tentativa să şi să-l facă să-i 
împărtăşească soarta, bună sau rea. Îl căută cu privirea. Şi, 
în sfârşit, îl descoperi cu două rânduri în faţa lui. 

Bietul Landry Cogquenard era departe de a avea aceeaşi 
soartă ca stăpânul său. Nu numai că nu-l dezlegaseră, dar îl 
mai legaseră şi de grumazul unui cal. Era acolo, atârnând 
ca o zdreanţă, în faţa cavalerului însărcinat să-l păzească şi 
care, fără nici un pic de generozitate, îl acoperea cu glume 
proaste şi ironii feroce. 

Această descoperire neaşteptată îi smulse un suspin lui 
Odet de Valvert. Îşi aplecă umerii în faţa fatalităţii 
implacabile, care părea neînduplecată faţă de el: proiectul 
său bun devenea irealizabil, din moment ce Landry 
Coquenard, incapabil de a face o mişcare, se afla în 
imposibilitatea de a lua parte. Şi cine ştie dacă Concini nu-l 
trata atât de dur pe Landry Coquenard numai pentru a-l 
determina pe Odet de Valvert să renunţe la orice încercare 
de fugă? Cine ştie dacă Concini nu-şi zise că acest tânăr, cu 
ideile sale de neînțeles, nu ar fi consimţit să se retragă din 
afacere complet singur, din moment ce tovarăşul său nu 
putea să facă la fel? Orice ar fi fost, că ar fi vrut Concini sau 
nu, Valvert preferă să renunţe la proiectul său şi să se 
sacrifice decât să-l abandoneze pe Landry Coguenard. 
Trupa se puse în mişcare, la pas. Cei doi prizonieri, 
despărțiți unul de celălalt, erau în centru, bine încadraţi şi 
supravegheați îndeaproape. Concini mergea în faţa 
oamenilor săi la o distanţă de zece paşi. Rospignac mergea 
lângă el. 

Ajunseră în strada Vaugirard, din care o luară la stânga. 
Trupa din spatele lor, se afla încă în strada Caşet. Făcură 
doi sau trei paşi pe strada Vaugirard. 

În acel moment, ceva ca un fel de greutate enormă căzu 
brusc pe crupa calului lui Concini. Animalul se îndoi din 
genunchi. Concini aruncă un „drace!” răsunător. În acelaşi 


timp, vru să se întoarcă să vadă ce lucru monstruos sau 
fiinţă fantastică era cea care se agita în spatele lui. Se simţi 
cuprins de către doi cleşti din care încercă în van să se 
smulgă. Şi auzi o voce rece, muşcătoare, pe care părea s-o 
cunoască, comandând la urechea sa şi pe un ton de 
ameninţare imperativă: 

— Coboară, Concini! 

La auzul acestei voci, pe care avea motive bune, fără 
îndoială, s-o cunoască, o groază, o groază nespusă, 
înnebunitoare, se abătu ca o lovitură asupra lui Concini. 

Ca într-un coşmar apăsător, se simţi înşfăcat, scuturat, 
smuls din şa, ridicat şi aruncat ca un pachet inert între 
ghearele a doi demoni, pe care-i văzu vag şi care păreau că 
izbucnesc din pământ dinadins, cu grohăituri 
înspăimântătoare, pentru a-l primi, a-l înhăţa şi a-l ţine solid 
şi nu fără brutalitate. 

Atunci, fiinţa fantastică a cărei voce produsese un efect 
atât de fulgerător asupra lui Concini şi al cărui pumn, 
tocmai îl ridicase atât de uşor ca pe un pai, această fiinţă 
sări pe pământ cu o uşurinţă şi agilitate minunate. Şi ajunse 
în aproape acelaşi timp ca şi Concini. 

Să spunem fără întârziere că această fiinţă fantastică nu 
era alta - l-aţi ghicit fără îndoială - decât Pardaillan. În ceea 
ce-i privea pe cei doi demoni, nu ieşiţi din pământ, ci pur şi 
simplu ieşiţi dintr-un intrând, unde stăteau înghesuiți, erau 
Escargasse şi Gringaille, cei doi companioni ai băiatului lui 
Pardaillan şi cele două vechi cunoştinţe ale lui Concini. 

Această lovitură îndrăzneață se îndeplinise cu o asemenea 
rapiditate, încât Rospignac se întreba încă ce i se 
întâmplase stăpânului său şi cu trupa, care îi urmă şi nu 
ajunsese încă pe strada Casset. 

În timp ce-l paraliza stupoarea, Escargasse şi Gringaille, 
care trebuie că primiseră dinainte instrucţiuni, nu pierdeau 
nici o secundă şi acționau cu o rapiditate ce ţinea de 
fantastic. Concini încă nu atinsese pământul, că i se şi 
subtilizaseră armele, fără să fi putut spune cum se 


îndeplinise acest furt. Apoi cei doi companioni îl încadrară, 
ţinându-l solid de braţe. Şi, lucru extraordinar de 
semnificativ, simţi, în aceeaşi clipă, vârful ascuţit al unui 
pumnal, apăsându-l pe gât. 

Ca să spunem adevărul, teama lui Concini nu venea de la 
cei doi, deşi atitudinea lor deosebit de neliniştitoare era 
suficientă, ea însăşi, pentru a justifica această teamă. Ea 
venea mai ales din aceea că, acum, era sigur că nu se 
înşelase când crezuse că recunoaşte vocea lui Pardaillan. 

Îl văzu că se apropia de el, cu un zâmbet subtil pe buze. Şi 
acest zâmbet, pe care-l cunoştea prea bine, îi spori frica 
mortală lui Concini. Şi murmură pe un ton de teroare 
înăbuşită: 

— Domnul Pardaillan! 

— Chiar eu, făcu Pardaillan, care ghicise mai degrabă 
decât auzise această exclamaţie. 

Şi adăugă imediat cu o răceală groaznică: 

— Dacă vreţi să ieşiţi viu din această strâmtoare, vă 
sfătuiesc, Concini, să ordonaţi oamenilor voştri să se 
liniştească. 

Rospignac îşi reveni. Prima sa impresie fu că se afla în 
situaţia unui atac al unor tâlhari la drumul mare. Cu câteva 
fluierături pe care le scoase imediat, el comandă oamenilor 
săi manevra de îndeplinit. În acelaşi timp, avertiză pe un 
ton aspru: 

— Hei! Băieți răi, fiţi atenţi la ce veţi face! Nu ştiţi pe cine 
veţi înfrunta! 

Totuşi, sfatul lui Pardaillan provocase lui Concini un frison 
din cap până-n picioare. Ştia că ameninţarea era cum nu se 
poate mai serioasă. Cu toate acestea, ezită: orgoliul său 
refuză să cedeze în faţa fricii. 

Acolo, cu o promptitudine remarcabilă, într-o ordine 
perfectă, soldaţii executau manevra comandată de şeful lor. 

Cu răceală, lent, neînduplecat, cu grohăituri înnebunitoare 
de bucurie, Gringaille şi Escargasse împingeau pumnalul. 


De data asta, Concini înţelese că dacă va mai ezita o 
jumătate de secundă, se va termina cu el. Frica fu mai 
puternică decât orgoliul. Cu un glas de tunet care acoperi 
toate strigătele, urlă: 

— Nici o persoană să nu se mişte, pe sângele lui Christos! 


Greutatea se opri chiar la doi paşi de Concini, mai mult 
mort decât viu. Era timpul: două lacrimi roşu-închis 
curgeau lent din gâtul său, se rostogoleau şi se pierdeau în 
dantela prețioasă a gulerului său, care se pătă cu sânge. 

Escargasse şi Gringaille, nu fără un regret manifest, 
opriseră imediat demonstraţia lor picantă şi prea elocventă. 
Şi îşi exprimară cruda lor decepţie prin două înjurături care 
izbucniră în acelaşi timp. 

Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, cu aceeaşi răceală 
distantă, Pardaillan spuse: 

— Şi acum să stăm de vorbă. 

Asta se adresa lui Concini, bineînţeles. Dar zdruncinătura 
fusese, într-adevăr, cam brutală. Concini, înainte de a 
răspunde, respiră cu putere, îşi şterse fruntea inundată de 
o sudoare rece şi curăţă cu batista câteva picături de sânge 
care se prelingeau din gâtul său. 

Răbdător, Pardaillan îi lăsă timp să-şi revină. Ceilalţi, 
Gringaille şi Escargasse nu-l lăsau şi-şi mai ţineau în mână 
pumnalul lor ameninţător. 

Din clipa în care fu vorba să negocieze, Concini îşi regăsi 
întreaga sa încredere. Şi, în speranţa că va scăpa cât mai 
ieftin, luă imediat ofensiva. Reproşă cu vehemenţă: 

— Domnule de Pardaillan, mi-aţi dat cuvântul că nu veţi 
mai întreprinde niciodată nimic împotriva mea. Nu v-aţi 
ţinut cuvântul, voi care vă lăudaţi cu loialitatea. Şi în cel fel! 
„„„. Vă aşezaţi trei contra unuia singur! Frumoasă ispravă, 
într-adevăr şi care arată cât de exagerat a fost lăudată 
această reputaţie de vitejie nebunească a voastră. 

Pardaillan îl lăsă să vorbească. Când terminase, puse 
lucrurile la punct, cu vocea sa glacială: 


— Cel care se lăuda cu loialitatea - aţi spus-o - nu v-a dat 
cuvântul decât cu condiţia expresă ca dumneavoastră înşivă 
să nu întreprindeţi niciodată nimic împotriva sa. 

— Nu mi-am ţinut cu scrupulozitate cuvântul? protestă 
agitat Concini. 

— Nu, făcu categoric Pardaillan. Astăzi în mod deliberat 
nu v-aţi respectat cuvântul şi, de aceea, m-aţi eliberat de al 
meu. 

— Eu! protestă Concini, care nu se gândea tot timpul la 
Valvert, să mă trăsnească, dacă înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Veţi înţelege, făcu Pardaillan, cu calmul său rece: chiar 
astăzi, în această casă din care ieşiţi, aţi agresat unul de-ai 
mei. Şi în cel fel! Aşa cum bine ziceţi: aruncând asupra lui 
toată banda voastră de viteji... Câţi sunt în realitate? ... 
Treizeci cel puţin... V-aţi apucat treizeci ca să prindeţi un 
om. Aş mai jura că, necalculându-vă bine puterea a trebuit 
să recurgeţi la unele manevre incorecte. 

— Cum, vorbiţi despre acel mic aventurier de Valvert? 

— Spuneţi: domnul conte de Valvert, corectă sec 
Pardaillan. 

— Oh! Dacă ţineţi, consimţi Concini. Şi cu toată ironia de 
care fu capabil: domnul conte de Valvert este cumva rudă 
Cu voi? 

— Da, este. Şi ţin la el ca şi la fiul meu. 

— Vă jur că n-am ştiut nimic! 

— Aţi luat unul de-ai mei. Vă am la mână. Dacă vreţi să vă 
dau drumul, daţi-mi-o, mai întâi, pe ruda mea. Vedeţi că 
este foarte simplu şi că veţi scăpa ieftin. 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci, vă rețin, spuse cu răceală Pardaillan. Şi luaţi 
aminte, Concini, că vă voi face să suferiţi acelaşi tratament 
pe care i-l faceţi lui Odet. 

— Ca să mă reţineţi, ar trebui să mă luaţi. 

— Vă voi lua. 

— Şi dacă veţi fi atacați de oamenii mei? 


— Este cu totul altceva, spuse Pardaillan cu aceeaşi 
simplitate. Atunci, înainte ca oamenii voştri să ajungă până 
la voi, cei doi de aici, care vă ţin, vă vor tăia beregata pur şi 
simplu. 

Şi, cu un zâmbet ironic: 

— Priviţi-i, Concini şi vedeţi dacă par dispuşi să vă omoare 
sau să vă ierte. 

— Mă vor omori, fie, încercă să braveze Concini, dar fiţi 
sigur că moartea mea va fi răzbunată pe loc. Veţi fi 
masacrați. 

— Aş! făcu Pardaillan cu un ton detaşat, la vârsta mea poţi 
să faci marea călătorie... Şi apoi... nu suntem 
neîndemânatici, toţi trei... Nu s-a dovedit deloc că şnapanii 
voştri, atât de numeroşi câţi sunt, ne vor expedia aşa cum 
credeţi. 

„Pe Cristos! răcni Concini în sinea lui, este adevărat că 
acest demon are puterea să ţină piept oamenilor mei şi să 
se retragă neatins, după ce le-a creat dificultăţi!” 

Gândindu-se astfel, am putea spune aproape cu 
certitudine ce-a hotărât. Şi ridicând vocea, înăbuşindu-şi 
furia, măcinându-l ruşinea, comandă: 

— Rospignac! ... Puneţi-l în libertate pe domnul de Valvert. 

— Şi spuneţi-le să nu mişte nimeni, recomandă Pardaillan, 
fără să triumfe. Valvert va şti bine să vină şi singur aici. 

— Să nu mişte nimeni, repetă docil Concini îmblânzit 
definitiv. 

Câteva secunde mai târziu, Odet de Valvert se afla lângă 
Pardaillan. Şi, foarte calm, ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat 
nimic extraordinar: 

— Vă recunoscusem vocea, spuse el şi mă gândeam că nu 
veţi pleca fără mine. Dar, domnule, încă nu s-a spus totul: 
trebuie să mi-l dea pe bietul meu Landry. 

Concini sperase că Landry va fi uitat. 

Încercă să şicaneze: 

— Domnule de Pardaillan, mi-aţi spus că mă veţi elibera, 
dacă vi-o voi da pe ruda voastră. V-am dat-o. [ineţi-vă 


cuvântul. În afară de asta, acest Landry, care este un ticălos 
înveterat şi m-a trădat când a fost în serviciul meu, nu 
puteţi să spuneţi că şi el este din familia voastră. 

— Nu, dar este servitorul meu, făcu cu promptitudine 
Valvert. Cred că nu vă aşteptaţi să-mi abandonez un 
servitor, care s-a expus cu vitejie în serviciul meu. 

— Concini, interveni Pardaillan. Vă sfătuiesc să vă 
executaţi de bunăvoie până la capăt. 

Şi cu o voce care se înăspri: 

— Vă sfătuiesc, mai ales, să nu abuzaţi de răbdarea mea 
care a ajuns la capăt... Haide, să terminăm. 

Landry Coguenard fu coborât de pe cal, eliberat de 
legăturile care-l umpluseră de vânătăi şi invitat s-o şteargă 
cât mai repede. N-avem nevoie să spunem că nu aşteptă să 
i se repete de două ori această invitaţie binevenită, în ciuda 
tonului puţin politicos cu care a fost pronunţată. Se 
strecură între cai şi se duse să-şi ocupe locul în spatele 
stăpânului său. 

Concini se cam îndoia că ar fi terminat cu Pardaillan. Dar, 
cum avea ca un gând ascuns, o idee de revanşă rapidă şi 
strălucitoare, se prefăcu că gândeşte contrariul. Şi cum 
totul fusese spus: 

— Cred că sunt liber, acum, spuse el cu un ton detaşat. 

— O clipă, vă rog. N-aţi dori, Concini, să ne însoţiţi o 
bucată de drum? 

Propunerea părea să nu-i displacă deloc lui Concini, căci 
acceptă fără să ezite. 

— Fie, să plecăm, spuse el, ca şi cum s-ar fi grăbit să 
termine. 

Şi, de îndată, dându-şi arama pe faţă, comandă: 

— Urmaţi-ne Rospignac. 

Mergeau puţin cam repede. Poate, spera el, grăbindu-se 
astfel, îl va împiedica pe Pardaillan să reflecteze. Din 
nefericire pentru el, Pardaillan dăduse dispoziţii cu mult 
timp înainte. Şi-l readuse cu duritate la realitate, spunându- 
i ironic: 


— Un minut, nu ţin deloc să-i duc pe aceşti viteji atârnaţi 
de pantalonii mei. În consecinţă, Concini, duceţi-vă să le 
ordonaţi să se întoarcă în strada Casset, să se închidă în 
casa voastră şi să aştepte acolo cuminţi să veniţi să-i 
eliberaţi. Mai ales să nu se hotărască cumva să nu asculte şi 
să ne urmărească, chiar de foarte departe. Cei doi 
companioni care vă ţin au urechea deosebit de fină. Şi nu vă 
ascund că la cel mai mic zgomot suspect pe care-l vor auzi 
în spatele lor, vă vor împunge imediat pumnalul în gât. 
Spuneţi-le asta, complicilor voştri şi vor înţelege că trebuie 
să se abţină de la orice zel intempestiv... care ar fi mortal 
pentru voi. 

Concini înţelese că Pardaillan ghicise. Strânse pumnii şi 
mormăi înăbuşit o înjurătură. Dar trebui să se încline încă o 
dată. Şi cu o voce pe care furia o făcea să tremure: 

— Ai auzit Rospignac? 

— Da, domnule, răspunse Rospignac. Fiţi liniştit, vom 
aştepta să vă întoarceţi, fără să mişcăm. 

Şi îl încurajă: 

— Răbdare, domnule, îi vom regăsi pe aceşti domni, într-o 
zi şi în condiţii care vor fi mai puţin avantajoase pentru ei. 

— Rospignac, strigă Valvert, nu te sfătuiesc să te întâlneşti 
cu mine. Aminteşte-ţi ce ţi-am promis. 

În acest timp, Pardaillan îl luă amical de braţ pe Valvert şi 
îi spuse cu calm: 

— Să plecăm. 

Şi imediat după aceea, adăugă acest avertisment la adresa 
lui Concini: 

— Concini, ne veţi conduce până ce ne vom lua un avans 
suficient faţă de oamenii voştri. Atunci veţi fi liber, vă dau 
cuvântul meu. De acum înainte, am putea să întâlnimn 
oameni cărora poate aţi fi tentat să le cereţi ajutor. Vă 
previn: un cuvânt, un gest echivoc şi veţi cădea cu gâtul 
spintecat. Luaţi de bun ce vă spun. 

Şi Concini, spumegând de furie, scrâşnind din dinţi, 
meditând intens asupra unor proiecte de răzbunare 


groaznică, se făcu că a înţeles. 

Porniră la drum. Pardaillan şi Valvert mergeau în faţă. 
Concini îi urmă, ţinut solid la dreapta şi la stânga de către 
Gringaille şi Escargasse. Landry Coquenard închidea 
coloana. Ajunseră la poarta Buci, fără să schimbe vreun 
cuvânt. Acolo, Concini întrebă: 

— Sunt liber? 

— Mai departe, răspunse laconic Pardaillan, întorcându-se. 

Şi adăugă, insistând asupra acestor cuvinte într-un mod 
deosebit, fără să se ştie cu adevărat, dacă avertismentul se 
adresa lui Concini sau gărzilor lui: 

— Atenţie la trecerea sub poartă! 

Cu nasul ascuns în gulerele pelerinelor, trecură prin 
mijlocul gărzilor, care râdeau şi glumeau între ei. 

Trecură şi tot în tăcere, traversară toată Universitatea. 
Ajunseră la Petit-Pont. Acolo, în faţa închisorii sinistre, Petit- 
Châtelet, Pardaillan se opri. Ceea ce făcu ca ei toţi să se 
oprească. Cu un aer de mândrie suverană, cu un ton foarte 
autoritar, el concesie: 

— Duceţi-vă, Concini, sunteţi liber. 

Concini răsuflă puternic. Şi, apropiindu-se de Pardaillan, 
cu un glas plin de o amenin-ţare surdă, îi spuse scrâşnind: 

— Triumfaţi pe moment. Dar va veni şi rândul meu. Să ştiţi 
bine, domnule, că lucrurile nu pot rămâne astfel între noi va 
fi, de-acum înainte, o luptă fără milă. 

— Aşa sper şi eu, făcu Pardaillan cu tonul său glacial. 

— Păziţi-vă, reluă Concini cu vocea sa tunătoare, păziţi-vă 
să nu cădeţi în mâinile mele. Mărturisesc în faţa lui 
Dumnezeu că n-o să vă iert. 

La rândul său, Pardaillan se apropie de el, aproape să-l 
atingă. 

— În lunga mea viaţă de aventurier, m-am aflat, de multe 
ori, în luptă cu adversari mai de temut decât voi, Concini. Ei 
au murit... Nu spun că eu sunt acela care i-am omorât pe 
toţi... dar fapt este că ei au murit... Şi eu sunt încă în viaţă, 
încă solid, slavă lui Dumnezeu. Am îmbătrânit, este 


adevărat. Timpul mi-a albit tâmplele, mi-a aplecat spinarea, 
mi-a înţepenit membrele, mi-a micşorat puterile... Totuşi, 
fără să mă laud, mi-au rămas destule pentru a vă veni de 
hac... Spuneţi, Concini, că dacă voi cădea în mâinile 
voastre, n-o să mă iertaţi. O cred, Concini, nu v-aş fi crezut 
însă, dacă aţi fi spus contrariul. Ei bine, Concini, eu vă am la 
mână. Ar fi suficient să fac un semn cu mâna, ca să se 
repeadă asupra voastră şi să vă sfărâme ca pe un pal... 
Poate ar trebui s-o fac... căci sunteţi o fiinţă răufăcătoare, 
Concini... dar nu vreau. Eu, Concini, vă iert. 

Şi Concini, înnebunit, zdrobit de această iertare care 
cădea asupra lui ca o insultă dezonorantă, Concini fugi ca 
un hoţ, urlând, urmărit de vocea lui Pardaillan, care-i 
arunca încă o dată, pe un ton de nespus dispreţ: 

— Iertare! Vă iert! ... 

După ce Concini dispăruse în noapte, Pardaillan îl luă, din 
nou, de braţ pe Valvert şi, cu cel mai mare calm din lume: 

— Haideţi să supăm la mine, la Grand-Passe-Partout, unde 
vom putea să discutăm în largul nostru, fără a ne teme de 
urechi indiscrete, spuse el. 

— Nu este de refuzat, domnule, acceptă Valvert fără să se 
lase rugat. De când cu această ciocnire, n-am avut timp să 
mănânc, cum cred că vă închipuiţi şi nu vă ascund că sunt 
turbat de foame şi mă înăbuş de sete. 

— Ora cinei a trecut de mult. Ascultaţi se sună semnalul de 
stingere. 

Capitolul 40 

De la Concini la Fausta. 

După nici un sfert de oră, în camera lui Pardaillan, erau 
toţi cinci adunaţi în jurul unei mese încărcată copios cu 
fripturi reci, care încadrau numeroase sticle. În timp ce 
mânca cu poftă, Valvert îl puse la curent pe Pardaillan cu tot 
ce se întâmplase în căsuţa lui Concini. 

Valvert nu-i aduse nici o noutate cavalerului, spunându-i că 
logodnica sa era fiica lui Concini şi a Mariei de Medicis. Vă 
aduceţi aminte, poate, că el a dedus-o din anumite cuvinte 


ale Faustei. El afla numai despre adevăratul nume al iubitei 
lui Valvert. 

— Florence, domnule, ea se numeşte Florence! exclamă cu 
admiraţie îndrăgostitul nostru. Se poate închipui un nume 
mai grațios? 

— Numele femeii pe care o iubim ne pare întotdeauna cel 
mai frumos de pe pământ, declară Pardaillan cu aerul său 
subit ironic. 

— De mâine de dimineaţă, se îngrijoră Valvert, ar trebui să 
încep s-o caut. Aş vrea să ştiu ce i-a făcut tatăl său - căci, 
vai, Concini îi este tată! Nu pot să mă liniştesc deloc în 
privinţa acestui lucru, domnule. 

— Pot să vă informez eu, imediat. Au dus-o la Luvru. 

— De unde ştiţi? se miră Valvert. 

— Pentru că ne-am încrucişat cu litiera în care am 
recunoscut-o lângă doamna marchiză d'Ancre şi în faţa 
reginei... mama sa. 

— Ce vor să-i facă? se agită Valvert. 

— Nimic rău... deocamdată, îl linişti Pardaillan. Vor 
reflecta, se vor sfătui înainte de a lua o hotărâre definitivă 
în privinţa ei. Până atunci, mama sa ţine s-o aibă la 
îndemână. Este destul de firesc. 

Şi, cu calmul său tulburător: 

— Florence a voastră nu se expune niciunui risc... câteva 
zile, cel puţin. De aici înainte, vom fi cu băgare de seamă. 

— O vom salva, nu este aşa, domnule? 

— Fără îndoială, făcu Pardaillan, cu siguranţa sa 
imperturbabilă. 

Poate, în fond, era mai puţin liniştit decât voia să pară. Dar 
Valvert îl văzu foarte sigur de sine şi acest lucru fu suficient 
pentru a-i reda întreaga sa încredere şi bună dispoziţie. Dar 
îl preocupă altceva: 

— Şi micuța Lodse? exclamă el deodată. Să mă ia naiba, 
am uitat complet de ea! Ah, domnule, dacă i se va întâmpla 
vreo nenorocire acestei micuţe nevinovate, din cauza mea, 
nu mi-aş ierta-o niciodată... 


— Ei! Ce-ar putea să i se întâmple? 

— Poţi să ştii cu Concini? 

— Concini, afirmă categoric Pardaillan, i-a dat înapoi 
copila maicii Perrine. 

— De unde ştiţi? rămase surprins Valvert. 

Pardaillan ridică în dreptul ochilor săi paharul plin cu 
Vouvray sclipitor, îl goli încet ca un fin cunoscător, plescăi 
din limbă satisfăcut şi, ridicând din umeri: 

— Hai, gândiţi-vă, mormăi el. Concini este un om rău, 
bineînţeles. Totuşi nu va merge până acolo, încât să omoare 
numai de dragul de a omorî. Nu mai are acum nevoie de 
această fetiţă. Ce va face? Ea l-ar deranja teribil de mult. 
Asta-şi spune el, nu vă îndoiţi. Concluzia: o va da celei de la 
care a luat-o, maicii Perrine, care a venit s-o ceară. În rest, 
vom fi siguri nu mai târziu decât mâine, ducându-ne la 
Fontenay-aux-Roses. Ce dracu, vreau să-mi cunosc 
nepoţica! ... 

De data asta, Valvert admise că el avea dreptate. 

Această cină se prelungi până târziu în noapte. Acţionând 
astfel, Pardaillan avea gândul său ascuns de a-l păstra pe 
Valvert lângă el şi de a-l împiedica să se reîntoarcă la 
locuinţa sa din strada Cossonerie. 

Reuşise destul de uşor în acea seară: Valvert şi Landry 
Coquenard îşi încheiară noaptea într-un pat de la Grand- 
Passe-Partout. Dar a doua zi dimineaţa, fu mai puţin fericit, 
străduindu-se să demonstreze tânărului că va trebui să 
abandoneze definitiv fosta sa locuinţă. 

— Dar, domnule, se miră Valvert. Concini mi-ar dori 
moartea, dacă ar vedea în mine un rival. De ce ar dori-o 
acum când ştie că este tatăl celei pe care o iubesc? ... Căci 
ştie, domnule şi am văzut bine că această descoperire a 
modificat radical sentimentele sale faţă de Florence. 

— În sfârşit, zâmbi Pardaillan, nu mai sunteţi rivalul lui 
Concini, aşa este. Dar - ceea ce este de neiertat - sunteţi 
omul care cunoaşte secretul naşterii fiicei sale. Fiţi sigur că 


va reîncepe, în continuare să dea lovitura pe care n-a putut 
s-o reuşească ieri. 

— Drace! Este adevărat ce spuneţi! murmură Valvert 
gânditor. 

— Şi apoi, insistă Pardaillan, văzându-l tulburat, mi se pare 
că aţi uitat puţin de doamna Fausta... Fausta care ştie unde 
locuiţi, gândiţi-vă. 

— Şi voi trebuie să vă mutaţi. 

— Eu! şopti Pardaillan şi, de ce, Dumnezeule? 

— Credeţi că doamna Fausta nu ştie că locuiţi aici? Nu 
credeţi că ar putea să vă prindă aici? 

— Aş! făcu Pardaillan, ceea ce spuneţi este corect. Dar 
orice s-ar întâmpla, eu rămân aici, unde mă simt bine. 

— Şi eu, făcu Valvert, râzând, rămân în coteţul meu din 
strada Cossonnerie, unde am şi eu deja tabieturile mele. V- 
aş cere permisiunea de a mă retrage, acum. 

— De ce vă grăbiţi? Aţi uitat că ne-am hotărât să ne ducem 
la Fontenay-aux-Roses, imediat după masă? 

— Tocmai din cauza asta, domnule. O să vă explic. leri, mi- 
am lăsat calul la poarta casei lui Concini. Este un animal 
bun la care ţin. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Vreau să 
văd, dacă, întâmplător, nu s-a reîntors complet singur la 
grajdul Lion-d'Or, unde l-am lăsat în pensiune. 

— Haide, duceţi-vă, îl autoriză Pardaillan, cu un vizibil 
regret. Dar să nu plecaţi neînarmat cum sunteţi şi să vă 
aventuraţi în stradă. 

— Ah, domnule, protestă Valvert, cu indiferenţă, strada 
Cossonnerie este la doi paşi de aici. 

— N-are importanţă, insistă Pardaillan. Uitaţi tot timpul de 
Concini şi Fausta. Traversarea unei străzi este mai mult 
decât trebuie pentru a prinde un om neînarmat. 

Merse spre o panoplie şi alese o sabie lungă, puternică pe 
care i-o întinse tânărului, spunând: 

— Luaţi-o! 

Valvert îşi încinse sabia, mulţumind cu efuziune şi plecă 
imediat, urmat de Landry Coquenard. Abia îşi luară 


tălpăşiţa, că Pardaillan comandă scurt: 

— Urmăriţi-l! Şi deschideţi ochii! 

Aceste cuvinte le adresă lui Gringaille şi lui Escargasse. Ei 
se repeziră imediat în stradă şi se apucară să-l urmărească 
de departe pe Valvert, care nu observă deloc că avea pe 
urmele sale două gărzi de corp, însărcinate să vegheze 
asupra lui. 

Nu se întâmplă nimic din ce-i fusese teamă lui Pardaillan. 
După o jumătate de oră, Valvert se întoarse la Grand-Passe- 
Partout. El aducea acel cal pe care-l datora recunoştinţei 
regelui. Aşa cum se gândise avu bucuria să-l găsească în 
faţa grajdului, unde revenise complet singur. Landry 
Coquenard era călare, ca şi stăpânul său. Profitase de 
trecerea pe-acasă ca să se înarmeze. 

Imediat ce terminaseră masa, Pardaillan şi Valvert se 
urcară în şa şi plecară. După câţiva paşi, Valvert observă că 
Landry Coguenard, Gringaille şi Escargasse îi urmau. Se 
miră cu naivitate: 

— Aceşti viteji ne escortează? 

— De ce nu? Dacă n-au ce face decât să privească 
prosteşte în gol, răspunse Pardaillan cu tonul său rece. 

— Dar, făcu Valvert examinându-i, sunt înarmaţi până-n 
dinţi! ... Ce văd în buzunarele de la şa? ... Pistoale, care nu 
erau acolo, când venisem la pensiunea voastră! ... Ah! Deci, 
domnule, mergem în misiune? 

— Cel mai puţin din lume, spuse Pardaillan, care deveni 
din ce în ce mai rezervat. Mergem, pur şi simplu, la 
Fontenay-aux-Roses, să ne asigurăm dacă nepoata mea se 
află acolo. 

— Şi pentru asta, glumi Valvert, ne trebuie pistoale în 
oblânc... căci şi voi aveţi, domnule... Şi ne trebuie trei 
găligani atârnaţi de pantalonii noştri! Ah, domnule, nu vă 
mai recunosc! 

— Glumiţi, tinere, glumiţi cât doriţi... numai să nu uitaţi că 
suntem în luptă contra doamnei Fausta... Şi observați, vă 
rog, că nu vorbesc decât de doamna Fausta şi asta ajunge. 


— Atunci, mormăi Valvert, pentru că suntem în luptă 
contra doamnei Fausta, va trebui să trăim într-un continuu 
„care pe care”, să suspectăm totul şi pe toţi? 

— În ceea ce vă priveşte, întrerupse Pardaillan sunteţi 
liber să nu vă păziţi... Şi atunci, vă răspund că nu veţi mai 
avea mult timp până veţi dispărea. Şi dacă vreţi astfel, 
sunteţi liber, vă spun. Dar întrebaţi-vă puţin cine va veghea 
asupra logodnicei voastre, dacă îi veţi lipsi. Cine? ... Nu eu, 
desigur, pentru că aş avea ce face şi încă multe de făcut, de 
altfel, vă jur. 

— Vă mulţumesc pentru lecţie, domnule şi vă răspund că 
nu va fi pierdută, făcu Valvert cu vocea sa emoţionată. 

Era o vreme minunată: una din acele splendide zile de 
primăvară, prevestitoare a unei veri apropiate şi calde. De- 
a lungul câmpului cu trandafiri, care miroseau extrem de 
plăcut, pe drumul însorit, făcură o plimbare încântătoare, 
care nu fu tulburată de nici un eveniment neplăcut. 

Ajunseră. Şi de la început fu o decepţie: uşile închise, 
obloanele închise cu grijă anunțau că stăpânii nu erau 
acasă. Ei bătură cu toată puterea, strigară. Nimeni nu le 
răspunse. Dar nu abandonară din cauza asta. 

Maica Perrine poate lipsea doar un moment ca să facă 
cumpărături. Putea să vină dintr-un moment în altul. Îi 
lăsară pe Landry, Escargasse şi Gringaille în faţa porţii şi ei 
se duseră să se informeze. lată ce aflară: 

În aceeaşi dimineaţă, dis de dimineaţă, o trupă de oameni 
înarmaţi, escortând o litieră, se opriseră în faţa casei maicii 
Perrine. O doamnă, o mare doamnă desigur, coborâse din 
litieră şi intrase în casă. Acolo rămase o jumătate de oră. 
După aceea, Perrine fu văzută închizând totul. 

Apoi, doamna plecase. Perrine şi fetiţa o însoțeau. Fetiţa 
părea foarte bucuroasă. Unui puşti care o întrebase, ea îi 
răspunsese că se duce s-o găsească pe mama sa Muguette. 
În ceea ce-o privea pe Perrine, ea nu era neliniştită. O urmă 
nestânjenită pe doamna mare şi urcase în litieră. Da, chiar 
în litiera acestei mari doamne. Şi toată trupa plecase. 


După ce-i dăduse o monedă unei cumetre care le furnizase 
aceste informaţii, Pardaillan se îndepărtase spunând în 
şoaptă lui Valvert: 

— Să mă jupoaie dracul, dacă această mare doamnă nu 
este chiar Fausta. 

— Credeţi, domnule? răspunse Valvert sceptic. 

— Zău! 

— Ce dracu să facă cu această copilă? 

— Să ne întoarcem să vedem casa, făcu brusc Pardaillan, 
fără să răspundă acestei întrebări. 

Trecură peste gardul de nuiele. Gringaille fu însărcinat să 
forţeze uşa. El se achită cu o dexteritate, care presupunea 
că se antrenase de mult timp pentru acest gen de exerciţiu 
special. 

Pardaillan intră, urmat de Valvert, care se întreba ce-ar 
putea să găsească în casă. 

Pardaillan venise să caute, foarte simplu, un oarecare 
indiciu, care i-ar fi permis să se asigure, în primul rând, 
dacă era chiar Fausta cea care o luase pe Lodse - căci 
putea să se fi înşelat - în al doilea rând, dacă ar fi fost ea, să 
se lămurească ce mobil ar fi avut. 

Se întâmplă să fie ajutat cu tot ceea ce dorise. Într-adevăr, 
în prima încăpere în care intră, privirea îi căzuse imediat pe 
un pătrăţel de hârtie, pus pe masă. Un mic pumnal delicat, 
care fixa acest bileţel pe masă, spunea clar că nu era vorba 
de uitare, ci biletul era fixat acolo la vedere pentru cel 
căruia îi era destinat. Teaca de catifea albă era pusă alături. 

Pardaillan ridică pumnalul şi examina lama. 

— Vedeţi, domnule, mai spuse Valvert, apucând teacă, 
vedeţi, armele de Sorrientes sunt brodate pe această teacă. 
Se recunosc bine, haideţi. 

— Ah! Sunt armele de Sorrientes! făcu Pardaillan. Ei bine, 
iată gravate, pe lamă, armele de Borgia. Şi pe ele le 
recunosc. lată-mă complet lămurit. Acum sunt sigur că 
pentru mine este biletul. 


Luă biletul şi-l citi cu atenţie. El spunea următoarele: 
„Pardaillan, am văzut-o pe micuța Lodse ţi am găsit-o atât 
de adorabilă încât, veţi crede? Am început s-o ador. Simt că 
n-aş mai putea să mă despart de ea. Astfel că o iau şi o 
păzesc. Este dreptul meu, în fond, pentru că sunt bunica ei. 

Ah! Liniştiţi-vă, nu depinde decât de voi să v-o dau, într-o 
zi. Vă dau cuvântul meu de suverană că o să v-o dau, dacă 
veţi avea înţelepciunea să nu veniţi să vă aşezaţi de-a 
curmezişul proiectului pe care-l cunoaşteţi şi pe care numai 
voi îl puteţi face să eşueze. O să v-o dau numai cu această 
condiţie. Altfel, dacă vă veţi încăpăţâna să nu mă ascultați, 
puteţi să arboraţi doliul şi să-l faceţi să fie arborat şi de tată 
şi de mamă. Moartă, pentru voi şi pentru ei, nu o veţi mai 
vedea niciodată şi niciodată ei n-o vor mai vedea pe această 
copilă. 

Mă înţelegeţi, nu-i aşa Pardaillan? Numai voi veţi hotări, 
dacă le veţi aduce disperarea tatălui şi mamei. Şi, ascultați, 
am o încredere atât de mare în voi, încât, dacă mi-aţi da 
cuvântul că veţi rămâne în lupta pe care o ştiţi, vă voi 
înapoia imediat copila”. 

Era semnat cu un F. 

După ce a citit, Pardaillan lăsă să cadă biletul pe masă şi 
rămase un timp gânditor, jucându-se maşinal cu micul 
pumnal delicat pe care-l păstrase în mână, fără să-şi dea 
seama. 

În sfârşit, Pardaillan se scutură, ca şi cum ar fi vrut să 
arunce toate gândurile negre, care-l obsedau. Şi începu să 
râdă din vârful buzelor, un râs, ca să spunem aşa, livid, 
înspăimântător. Luă, din nou, biletul şi-l întinse lui Valvert, 
spunând cu acea voce albă, pe care o avea în momentele de 
emoție violentă: 

— Citiţi! 

Valvert luă biletul şi-l parcurse cu privirea. Văzând cât de 
distrus era, după ce l-a citit până la capăt, Pardailan 
întrebă: 

— Ei bine? ... Ce ziceţi de doamna Fausta? 


— Este un animal veninos şi puturos. Vreun demon a ieşit 
special din infern ca să ne tortureze! ... 

— Este Fausta! Este Fausta! Şi asta spune totul! 

— Şi credeţi că-şi va pune în aplicare oribila-i ameninţare? 
întrebă Valvert pe un ton care arăta o oarecare 
neîncredere. 

— Să nu vă îndoiţi! exclamă cu ardoare Pardaillan. Când 
este vorba să facă rău, Fausta ţine întotdeauna ceea ce 
promite. 

— Ce veţi face? întrebă Valvert, după o scurtă tăcere. 

— Este o problemă care nu poate fi hotărâtă aşa, din 
senin... Voi vedea... Voi căuta. Nimic nu ne grăbeşte, în 
fond... Ce dracu, voi găsi în sfârşit soluţia bună, cea care va 
împăca totul şi-mi va lăsa conştiinţa împăcată. 

Puse pumnalul în teaca lui de catifea, împături hârtia în 
patru, puse totul în buzunar, ca şi cum n-ar fi fost nimic: 

— Nu mai avem ce face aici, să plecăm, spuse el cu vocea 
sa, care-şi regăsise calmul obişnuit. 

leşiră, trecură din nou peste gardul de nuiele, se aşezară 
din nou în şa şi plecară la trap. 

Îşi urmară drumul lor şi sosiră la Grand-Passe-Partout, 
fără să li se întâmple nimic demn de a fi menţionat aici. 
Petrecură această seară împreună, la fel şi a doua zi. Seara 
şi ziua au fost foarte liniştite. Nici Fausta, nici Concini nu 
dădură vreun semn de viaţă. 

Pardaillan îşi reluă modul său de viaţă obişnuit. Îşi 
regăsise acea bună dispoziţie puţin maliţioasă care-i era 
caracteristică. Nici o grijă nu părea să-l hărţuie. Luase 
cumva vreo hotărâre în privinţa comportării pe care o va 
avea faţă de Fausta? Valvert, care admiră calmul său 
nepăsător, se întreba degeaba, fără să îndrăznească să-l 
întrebe, pentru că el nu vorbea. 

A treia zi dimineaţa, după un sfert de oră de la sosirea lui 
Valvert, care-şi petrecea cea mai mare parte a timpului cu 
cavalerul, Nicole veni să anunţe că doi domni, rămaşi în sala 


comună, insistau să obţină de la cavaler onoarea unei 
întrevederi personale. 

— Spune-le celor doi domni să urce, ordonă Pardaillan cu 
acel ton de neam mare care-i era firesc. 

Şi, imediat ce Nicole închise uşa: 

— Să fiu jupuit de viu, dacă nu este doamna Fausta, care 
trimite să afle răspunsul la bilet, spuse el. 

Valvert rămase, dar se depărtă cu discreţie. 

Nicole introduse pe cei doi vizitatori şi se retrase imediat. 
Aceştia aşteptară să se închidă uşa ca să-şi descopere faţa, 
pe care o aveau ascunsă în pliurile pelerinei. 

Pardaillan recunoscu pe unul din cei doi vizitatori: era 
chiar Fausta, care purta costumul de cavaler cu o 
dezinvoltură neasemuită. Celălalt, aţi ghicit, era câinele său 
de pază, gigantul d'Albaran. 

Cele patru personaje se salutară cu curtoazie şi îşi făcură 
complimentele de uzanţă, ca şi cum ar fi fost cei mai buni 
prieteni din lume şi nu duşmani de moarte. Fausta nu 
pierdu timpul, merse direct la ţintă: 

— Cavalere, spuse ea, am venit după răspunsul la biletul 
meu, care v-a parvenit după cum ştiu. 

— Cum prinţesă, se minună Pardaillan cu ironie, veniţi 
chiar dumneavoastră! Ce onoare faceţi sărmanei mele 
cocioabe! 

— Cavalere, spuse Fausta cu gravitate, îmi place să-mi 
rezolv problemele eu însămi. 

— Cât vă aprob, prinţesă! mai glumi Pardaillan. Şi, 
devenind distant: 

— Permiteţi-mi, mai întâi, să vă restitui această prețioasă 
jucărie, pe care aţi greşit mult lăsând-o într-o casă părăsită, 
unde primul vagabond poate să intre. 

— Ştiam că va nimeri în mâini bune, spuse Fausta. 

Şi aşezând micul pumnal în vesta sa scurtă cu mâneci, 
adăugă: 

— Să revenim... 


— V-am spus, făcu Pardaillanm, fixând-o drept în ochi, că 
atât timp cât voi trăi, nici de data asta şi nici altă dată, nu 
veţi fi regina Franţei. V-o repet. 

— Asta înseamnă că veţi lupta cu mine? 

— Din toate forţele mele, da, spuse Pardaillan cu răceală. 

— V-aţi gândit bine? 

— Ah! Prinţesă, mi-aţi acordat o zi întreagă şi două nopţi 
pline ca să reflectez mai mult decât ar trebui, vă asigur. 

— O veţi părăsi pe nepoata voastră? ... Deci, vei condamna 
la disperare pe fiul vostru şi pe nora voastră? ... 

— Nu părăsesc pe nimeni. Nu condamn pe nimeni, 
protestă Pardaillan, fără să se aprindă. 

Şi cu acel aer ambiguu, atât de tulburător: 

— Dar am reflectat că, soarta copiilor mei depinde de 
lupta pe care mă forţaţi s-o duc împotriva voastră. Toată 
problema este a şti care din noi va triumfa şi cât timp va 
dura această luptă. Convingerea mea este că, v-am spus-o şi 
v-o repet, veţi fi învinsă. Astfel, soarta copiilor mei va fi 
clară. În ceea ce priveşte durata acestei lupte, este sigur că 
va fi scurtă. Nu poate să fie altfel. 

Pardaillan spuse aceasta cu atâta încredere încât, oricât 
de puternică, oricât de înarmată ar fi fost, Fausta nu putu 
să nu tresară. De altfel, fu aproape imperceptibil şi îşi 
reveni îndată. 

— Căutaţi-o, făcu ea cu un zâmbet subtil. 

— N-o voi căuta, n-o voi găsi, n-o voi lua. Chiar voi mi-o veţi 
da. 

— Credeţi? zâmbi Fausta. 

— Sunt sigur, repetă Pardaillan, salutând ceremonios. 

Şi luând o atitudine mândră, accentuând pe fiecare 
cuvânt: 

— Chiar dumneavoastră o să mi-o daţi... vă veţi considera 
fericită să mi-o daţi. 

— O să vedem, răspunse Fausta ascunzându-şi furia sub 
un surâs. 

Şi adăugă: 


— Cred că nu mai avem nimic să ne spunem. 

— Şi eu cred, confirmă impasibil Pardaillan. 

Se salutară ceremonios, ca la începutul acestei 
întrevederi. Pardaillan, politicos, îi conduse pe cei doi 
vizitatori până la uşă, al cărei prag îl trecură după o ultimă 
reverență. 

Înainte de a se îndepărta, Fausta se întoarse şi cu o voce 
gravă, posomorâtă, aruncă acest suprem avertisment: 

— Păziţi-vă bine, Pardaillan, căci vă jur că n-o să vă 
menajez, nici pe voi, nici pe cei care sunt cu voi. 

— Ne vom apăra cât vom putea de bine, răspunse cu 
simplitate Pardaillan. 

Pardaillan închise uşa şi revenind la Odet de Valvert: 

— Şi acum, tânărul meu prieten, spuse el, să ne ţinem 
bine. 'Tigroaica se dezlănţuie şi se va purta cu severitate şi 
cu promptitudine, vă spun eu. 

Odet de Valvert, fără să pară mai emoţionat, răspunse: 

— Ne vom apăra, domnule, fiţi liniştit. În rest, nu suntem, 
slavă domnului, oameni care ne lăsăm astfel devoraţi, fără 
să ne opunem puţin. 

Şi Pardaillan zâmbi satisfăcut, încheind: 

— Da, va trebui ca zi şi noapte să fim în gardă, căci ura 
Faustei este puternică şi între ea şi noi, de acum înainte, va 
fi o luptă pe moarte. 

Continuarea aventurilor o veţi afla în volumul următor: