Michel Zevaco — Pardaillan — V7 Fiul Lui Pardaillan

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Pardaillan 
Vol. 7 - Fiul lui Pardaillan 


Capitolul 1 

Suntem la Paris, într-o dimineaţă limpede şi însorită de 
mai, Henric al IV-lea domnind peste o Franţă pacificată. 

Fereastra unei mici case burgheze din strada l'Arbre Sec 
se deschide. O tânără fată apare în balcon. Atras parcă de o 
forţă de neînvins, chipul său încântător se ridică pe furiş 
spre casa din faţă. 

Sus, la fereastra mansardei, apare un tânăr cavaler. Şi 
acest cavaler, cu mâinile împreunate, în extaz, fixează 
asupra ei o privire profundă, încărcată de o adoraţie mută. 

Tânăra fată roşeşte, păleşte... apoi, încet, cu regret, se 
întoarce în cameră şi închide fereastra. 

Jos, în stradă, un biet nenorocit, în umbra protectoare a 
unui intrând, înalţă spre radioasa apariţie o faţă abătută, pe 
care lucesc, sub sprâncenele încruntate, doi ochi sticloşi şi 
visători. La vederea graţioasei tinere, aceşti ochi de nebun 
prind viaţă şi, împreunând mâinile într-un gest de 
implorare, murmură: „Cât este de frumoasă! ...” 

Cum pronunţă aceste cuvinte, ceva inform, un enorm 
morman de grăsime apare nu se ştie de unde, se 
rostogoleşte cu o agilitate surprinzătoare şi se opreşte în 
faţa omului în adoraţie. 

— Vă găsesc din nou aici, frate Ravaillac! ... Mereu adâncit 
în sumbrele voastre viziuni, deci! 

Smuls brutal din visul său, Jean-Franqois Ravaillac, fără a 
fi surprins, dar şi fără plăcere, cu un aer indiferent, spuse 
încet, politicos: 

— Bună ziua, frate Parfait Goulard. 


În acest moment tânăra fată închide fereastra. Ravaillac 
scoate un suspin şi, fără afectare, se îndepărtează în 
direcţia străzii Saint-Honore, antrenându-l cu el pe fratele 
Parfait Goulard. 

Călugărul, a tras totuşi cu coada ochiului la tânăra fată. El 
a înregistrat, de asemenea, suspinul celui pe care l-a numit 
fratele Ravaillac. 

Îndepărtându-se, ei se încrucişează cu un personaj care 
discută aprins cu o matroană demnă care, după toate 
aparențele, este o mică burgheză. 

Trecând aproape de călugăr, strălucitorul senior schiţează 
un semn discret la care călugărul răspunde cu o clipire a 
pleoapelor. 

Marele senior şi însoţitoarea lui îşi continuă drumul, 
ajungând în faţa micuţei case a tinerei fete. O umbră, 
cuibărită într-un ungher nu pierde nici un cuvânt din 
conversaţia lor. 

Tânărul cavaler rămăsese rezemat în coate la fereastra sa. 

Discuţia fiind încheiată, matroana urcă trei trepte şi 
introduce cheia în broască. 

Din întâmplare, ochii îndrăgostitului părăsiră pentru o 
clipă balconul şi se îndreptară spre stradă. Atunci, un 
strigăt de mânie îi scăpă la vederea seniorului care nu se 
mişcase: „Din nou Fouquet, acest desfrânat blestemat! ... 

EI se aplecă vrând parcă să se arunce în capul acestuia, 
scrâşnind din dinţi: „Ce face el aici, în faţa uşii ei? Cine l-a 
chemat? ...” 

Matroana, care se pregătea să intre în casă, cobori o 
treaptă şi întinse mâna. Gest de adio? Înţelegere încheiată? 
Acont primit? Îndrăgostitul n-ar fi putut spune. În orice caz, 
o cunoştea pe matroană, căci retrăgându-se de la fereastră, 
el era palid şi bâlbâia: „Doamna Colline Colle! ... Ah! Pe toţi 
dracii, trebuie să aflu! Nenorocire afurisitului Fougquet! ...” 

Şi se repezi spre scări. 

Exact în acest moment, trei bărbaţi se opriră în faţa uşii 
sale. Ei rămaseră nehotărâţi, neîndrăznind să tragă 


V 


ciocănelul. 

— Ei! zise unul cu accent provensal, dă-i drumul, 
Gringaille... Tu eşti parizian, tu ştii să vorbeşti... 

— Chiar! Răspunde cel interpelat. Nici tu, Escargasse, nu 
ai limba în buzunar. Totuşi, după părerea mea, dintre noi 
trei, Carcagne mi se pare că are cele mai multe şanse să-l 
tragă cu cinste... 

— Sunteţi singurele puşlamale care vreţi să mă puneţi rău 
cu şeful... Ştiţi voi, bâieţaşi răi ce sunteţi, că şeful ne-a 
interzis categoric să ne prezentăm în faţa lui fără 
asentimentul său? 

— Cu toate acestea trebuie să-i spunem că senior Concini 
doreşte să-l vadă chiar astăzi. 

Uşa se deschide brusc, un uragan se năpusteşte peste ei, îi 
împrăştie cu brutalitate, trântindu-i în stânga şi în dreapta. 

— Este şeful! strigă Escargasse. I-am recunoscut maniera 
de a ne spune bună ziua. 

Lucru curios, nu păreau nici miraţi, nici uluiţi. Fără 
îndoială, erau obişnuiţi. 

Fără să întârzie prea mult, izbucniră toţi trei: 

— Să-l urmăm! ... 

Şi se lansară în urmărirea celui pe care-l numeau „şeful” şi 
de care păreau că se tem. 

El parcursese deja cincizeci de paşi, când izbi violent un 
gentilom care mergea înaintea lui. Continuă să înainteze 
fără să se întoarcă, fără un cuvânt de scuză. 

— Hei! Domnule grăbit! strigă gentilomul. 

Îndrăgostitul nu întoarse capul. Poate nici nu auzise. 

Deodată, un pumn se abătu pe umărul său. Sub tăria 
loviturii, îndrăgostitul fu nevoit să se oprească. El se 
întoarse scrâşnind din dinţi. 

Se trezi în faţa unui gentilom de înaltă ţinută, care putea 
să aibă şaizeci de ani, dar nu părea să depăşească cincizeci. 
În orice caz, acest gentilom era dotat cu o forţă uluitoare 
deoarece a putut, cu o singură mână, fără un efort aparent, 
să paralizeze rezistenţa îndrăgostitului nostru. 


Gentilomul, foarte calm, fără mânie, îl priveşte cu răceală. 

— Observ, domnule, că, dacă nu v-aş fi oprit, 
susceptibilitatea mea ar fi putut provoca o nenorocire 
ireparabilă. Înţeleg să trec cu vederea bruscheţea 
manierelor dumneavoastră. Du-te tinere, de data aceasta 
cavalerul Pardaillan va uita impoliteţea. 

Îndrăgostitul tresări violent. 

Apropiindu-se de cavalerul Pardaillan, aproape atingându- 
|, privindu-l în ochi, mârâi: 

— Vă rog să mă scuzaţi! ... Dar eu, care nu sunt cavaler, 
eu, Jehan, căruia i se spune le Brave, nu voi ierta niciodată 
umilirea... Vă voi omori, domnule! ... Plecaţi, profitaţi de 
cele câteva ore care v-au mai rămas de trăit. Mâine 
dimineaţă, la ora nouă, vă voi aştepta în spatele zidului de 
la Chartreux... lar dacă veţi uita să veniţi la întâlnirea pe 
care v-am dat-o, să ştiţi că Jehan le Brave va şti să vă 
găsească, chiar dacă v-aţi ascunde în fundul iadului! 

Şi se îndepărtă ca o fiară dezlănţuită. 

Cavalerul Pardaillan ridică nepăsător din umeri şi se 
îndepărtă liniştit, fluierând uşor o arie de pe vremea lui 
Charles al IX-lea. 

Capitolul 2 

În timp ce Jehan le Brave - în lipsa numelui să-i lăsăm 
acest semeţ prenume - îl căuta, pe cealaltă parte a străzii 
Croix-du-Trahoir, Fouguet revenise spre strada Saint- 
Honore. 

El trecu fără să se oprească pe lângă călugărul Parfait 
Goulard, căruia îi adresă un semn imperceptibil şi-şi 
continuă drumul în direcţia Luvrului. 

De-abia trecuse când călugărul, înghiontindu-l pe 
însoţitorul său, îi şopti: 

— Vedeţi acest senior... acolo, în faţa noastră... Este 
Fouquet, marchiz de Varenne, codoş, primul ministru al 
plăcerilor Maiestăţii Sale! 

Deodată, călugărul se lovi peste frunte: 


— Dar abia ne-am încrucişat cu el adineauri! ... Era cu... 
stai puţin! ... ştiu! ... cu doamna Colline Colle, 
proprietăreasa acelei mici case în faţa căreia l-am 
reîntâlnit, în mod sigur... Doamna Colline Colle are drept 
unică locatară o tânără... un înger de frumuseţe, de 
puritate şi de candoare... Garantez că marchizul a tocmit-o 
pe onesta matroană... Eh! Eh! ... probabil că în această 
seară, bunul nostru rege va trece pe aici... iar mâine este 
posibil să avem o nouă favorită! ... 

Umbra care ascultase conversaţia lui Fouquet de Varenne 
cu doamna Colline Colle ieşise din ascunzătoare atunci când 
marchizul se îndepărtase. 

Era un om în floarea vârstei. Tâmple încărunţite, mai 
curând înalt, uscat, cu o musculatură admirabilă, cu mişcări 
suple, uşoare, la care se ajunge prin practicarea cu 
regularitate a tuturor genurilor de exerciţii fizice. 
Fizionomia aspră nu era îndulcită de lucirea ochilor de 
jăratec. 

Bărbatul rămase un moment gânditor, cu ochii fixaţi pe 
fereastra lui Jehan le Brave şi, atunci când tânărul a trecut 
ca o rafală de vânt, el l-a urmărit mult timp cu o privire 
ciudată, teribilă, cu un surâs enigmatic, apoi se îndreptă cu 
pas sigur spre strada Saint-Honore şi intră într-o casă 
impunătoare. 

Această casă era domiciliul lui Concini... 

Bărbatul rămase acolo o jumătate de oră, după care ieşi şi 
se îndreptă din nou, plimbându-se, spre strada l'Arbre Sec. 
Mergea cu nasul în vânt, fără un scop precis, cel puţin în 
aparenţă. Deodată, privirea i se îndreptă, cu aceeaşi 
expresie ciudată pe care am mai semnalat-o, asupra lui 
Jehan le Brave, care părea să caute pe cineva, după atenţia 
cu care urmărea trecătorii. Bărbatul se apropie încet şi 
puse mâna pe umărul tânărului care se întoarse brusc. 
Recunoscând cu cine avea de-a face, avu un gest de 
dezamăgire. Totuşi, figura i se îndulci de un vag surâs şi 
spuse: 


— Ah! Tu eţti, Saetta! ... Speram... 

— Ce cauţi şi ce speri, fiul meu? 

— De ce îmi spui fiul tău? Ştii bine că nu vreau! ... De fapt 
tu nu eşti tatăl meu! ... 

— Este adevărat, spuse încet Saetta, privindu-l cu o 
atenţie crâncenă, este adevărat, nu sunt tatăl tău... 

Cu toate acestea, când te-am adunat - în curând se vor 
împlini optsprezece ani - de pe marginea drumului unde 
erai abandonat, aproape mort de frig şi de foame, aveai 
abia doi ani... Dacă nu te luam, dacă nu te îngrijeam, 
veghind zi şi noapte, căci ai fost bolnav de friguri care fără 
îndoială, te-ar fi răpus... dacă nu făceam toate acestea, erai 
mort... Şi de atunci, cine a făcut din tine omul sănătos, 
robust, viguros, care ai devenit? Eu, Saetta! ... Cine ţi-a pus 
în mână această spadă şi te-a învăţat întregul alfabet al 
scrimei, cine a făcut din tine una dintre cele mai rafinate - 
dacă nu chiar cea mai rafinată - spadă din lume? Eu... 
Astăzi eşti un viteaz fără pereche, puternic ca însuşi 
Hercule, curajos, îndrăzneţ. Tu eşti regele străzii, teroarea 
şi disperarea poliţiei, admiraţia cerşetorimii care nu 
aşteaptă de la tine decât un semn pentru a te proclama 
regele ei... Cine a făcut toate acestea? ... Eu... Dareu nu 
sunt tatăl tău... Nu-mi datorezi nimic. 

Toate acestea au fost spuse cu o voce aspră, caustică. 
Jehan l-a lăsat să vorbească, fără să-l întrerupă şi, în timp 
ce Saetta vorbea, ţi-a ţinut privirea aţintită cu îndârjire 
asupra lui. 

— Este adevărat... Tot ce spui este adevărat! Dar se pare 
că eu sunt un monstru... sau poate că m-ai ridicat prea sus, 
deoarece... 

— Termină, spuse Saetta, cu un zâmbet sinistru. 

— Ei bine, da, voi termina... Când mă priveşti, cum faci în 
acest moment, cu acest surâs satanic, când îmi vorbeşti cu 
acest ton maliţios care mă înfurie, când mă numeşti fiul tău, 
cu această intonaţie ambiguă, simt, ghicesc că-mi eşti cel 
mai periculos duşman... că tot ce ai făcut pentru mine ai 


făcut cu nu ştiu ce intenţie ascunsă... teribilă poate... şi 
apoi, simt cum mă cuprinde ura, dorinţa furioasă să te 
OMOI! ... 

Cu un calm de gheaţă, Saetta spuse: 

— Cine te opreşte? ... Tu ai spada ta, eu pe a mea... Am 
fost maestrul tău, dar de mult timp m-ai depăşit... Nu voi 
conta prea mult în faţa ta. 

— Pe toţi dracii, răcni Jehan le Brave, tocmai asta mă 
opreşte! Nu sunt un asasin! ... Este singurul lucru pe care 
n-ai reuşit să-l faci din mine! ... 

Surâsul lui Saetta deveni mai ascuţit şi mai echivoc. 

Şi brusc, schimbând tonul, cu o bonomie care mai păstra, 
fără voia lui, ceva dubios, îi aminti: 

— Nu mi-ai spus ce căutai! 

Jehan se lovi peste frunte: 

— Ce căutam? zise el cu o voce fierbinte. Un insolent 
care... Dar, mai întâi, cunoşti forţa mea musculară, nu-i aşa? 
Tu ai crezut şi eu însumi am crezut, că nimeni nu este în 
stare să-mi reziste! ... Ei bine, aici, pe această stradă, m-am 
ciocnit cu un oarecare care m-a înhăţat... şi n-am putut să 
scap din această strânsoare... 

— Oh! exclamă Saetta cu emoție, ce spui? ... Cunosco 
singură persoană care are atâta forţă... 

— Cunoşti pe cineva care este mai puternic decât mine? 

— Da. 

— Numele lui? 

— Cavalerul de Pardaillan. 

— Pe toţi dracii! ... El este! ... Insolentul meu! 

— Oh! Oh! făcu Saetta şi nimic n-ar fi putut reda tot ce 
conţineau subînţelesurile acestei onomatopei. Îl cunoşti pe 
Pardaillan? ... L-ai văzut? ... Pe elîl cauţi? ...pentruate 
bate, pentru a-l omor?? ... Hei, vorbeşte! 

Şi, de data aceasta, emoția să era atât de puternică, încât 
Jehan fu tulburat. 

— L-am întâlnit de curând, ţi-am spus. 

— Pe dracu! ... Aceasta se va întâmpla... Şi tu te vei bate? 


— Da. 

— Când? 

— Mâine dimineaţă. 

— Bine... în cazul acesta sunt liniştit. 

— Liniştit? ... De ce? ... Ce vrei să spui? 

— Simplu: mâine dimineaţă, Pardaillan nu va reuşi nimic 
împotriva ta! 

„Ciudat! murmură tânărul. Niciodată nu l-am văzut pe 
Saetta atât de emoţionat... Şi apoi? ... Decielmă iubeşte? 
„.. Da, fără îndoială... Altfel nu tremura aşa pentru mine! ... 
Nu mai înţeleg... Sunt într-adevăr nerecunoscător? ...” 

Şi, cu voce tare, pe un ton brusc, dar îmblânzit, întrebă: 

— Ai nevoie de bani? ... 

— Nu! ... adică... tu dăruieşti întotdeauna, răspunse 
Saetta punând în buzunar punga pe care tânărul i-o 
strecurase. 

Jehan se îndepărta gânditor. Saetta aruncă înapoi o privire 
teribilă, scrâşnind din dinţi: „Mâine dimineaţă! ... Va fi prea 
târziu! ... Pardaillan nu va reuşi nimic împotriva ta... pentru 
că tu vei aparţine câălăului...” 

Şi, înfăşurându-se în manta, cu pasul său suplu şi 
cadenţat, se îndreptă spre Luvru. 

Capitolul 3 

Curtea este în plină decădere. Regele nu mai doarme... 
regele nu mai mănâncă... Regele, atât de debordant de 
viaţă, nu se mai interesează de treburile statului împreună 
cu miniştrii săi. El evită societatea intimilor săi, se închide 
ore lungi în mica sa cameră şi se culcă primul... 

Regele este bolnav: de cine oare s-a îndrăgostit? Iată ce 
vorbesc curtenii de rând. 

Dar iată ce ştiu şi păstrează pentru ei cinci sau şase intimi 
ai Maiestăţii Sale: Regele a văzut o tânără fată de nici 
şaisprezece ani. Şi el s-a îndrăgostit pe loc. 

Şi, în fiecare seară, sub diverse deghizări, regele se duce 
în strada l'Arbre Sec pentru a suspina sub balconul 
frumoasei sale... 


Confidenţii regelui sunt zoriţi să dea târcoale domiciliului 
celei care poate deveni marea favorită... 

Tot ceea ce au aflat este că tinerei i se spune în mod 
frecvent „domnişoara Bertille”. Domnişoara Bertille nu iese 
niciodată, cu excepţia duminicilor, când asistă la slujba de la 
bisericuţa Cinq-Plaies. În aceste împrejurări este însoţită de 
proprietăreasa sa, respectabila matroană care răspunde la 
numele de doamna Colline Colle. 

În după-amiaza zilei în care se petrec diferitele întâmplări 
pe care le povestim, regele se află în mica sa cameră. Este 
aşezat pe un scaun scund şi, cu vârful degetelor, 
tamburinează maşinal pe tocul ochelarilor. Din când în 
când, el suspină şi geme: „Ce face La Varenne?” 

Henric al IV-lea îşi loveşte coapsele şi se ridică 
murmurând: „Râvnesc după frumos şi nu găsesc... de cine- 
mi aminteşte acest dulce chip? De cine? ... Să vedem, să 
căutăm printre frumoasele pe care le-am cunoscut pe 
vremuri...” 

Cu un aer visător, el se reaşează pe scaunul său şi 
continuă: „Cu domnişoara de Saugis seamănă dulcea mea 
Bertille... Saugis! Ehe! A fost demult! ... Poate că nu m-am 
purtat prea corect cu această domnişoară... Dumnezeu să 
mă ierte, cred că am fost cam brutal cu ea... A fost o cină pe 
cinste în seara aceea! ... Hei! Dar visez... Curios cum 
amintirile revin numeroase şi precise când scormoneşti 
trecutul... Acea biată Saugis cred că a murit dând viaţă 
unui copil când avea, da, într-adevăr, şaisprezece ani... 
vârsta Bertillei!” 

Îl cuprinde pentru prima dată o uşoară bănuială: „Vârsta 
Bertillei! ...” 

El respinse gândul ce-şi făcea loc în mintea sa: „Era băiat 
sau fată? ... Drace, dacă aş şti... Nu m-am gândit niciodată 
la asta înainte de această asemănare... Este chiar atât de 
vagă? ... Hei! ...” 

Şi, pentru a se îmbărbăta: „Pe Dumnezeu! Sunt mulţumit 
că am scăpat de această grijă... lată-mă mai liniştit... Vreau, 


pentru ochii frumoşi ai Bertillei, să pun să-l caute pe acest 
copil al bietei Saugis şi, băiat sau fată, îi voi croi o soartă 
convenabilă. Am hotărât şi nu mă voi dezice... Dar ce face 
această puşlama de La Varenne? ...” 

Când îşi punea această întrebare pentru a suta oară, La 
Varenne fu introdus. Confidentul părea radios şi, imediat, 
strigă: 

— Victorie, sire, victorie! 

Regele păleşte, îşi duce mâna la inimă: 

— La Varenne, prietene, nu mă amăgi... simt că leşin. 

— Victorie, v-am spus. În această seară veţi intra la ea! 

Brusc, regele se ridică, radios: 

— Adevărat? ... Ah! Prietene, mă salvezi... simţeam că 
mor... Acest rol de îndrăgostit înfrigurat începea să mă 
apese. În această seară, spui? Ce ai făcut? ... Ai văzut-o? .... 
I-ai vorbit? ... Mă iubeşte ea puţin? Nu-mi ascunde nimic, 
La Varenne... în această seară o voi vedea, îi voi vorbi, în 
sfârşit! ... Vorbeşte. Povesteşte-mi totul... Dar vorbeşte o 
dată! ... Trebuie să-ţi smulg cuvintele cu cleştele! 

— Eh! La dracu! Nu mă lăsaţi să scot nici un cuvânt! ... 
Astfel că trebuie să vă spun totul dintr-o dată: am cumpărat 
proprietăreasa, care ne va deschide uşa în această seară. 

— Povesteşte-mi totul despre meniu, zise vesel regele, 
regăsindu-şi vioiciunea. 

În timp ce omul bun la toate pentru rege, fostul bucătar 
devenit marchiz de La Varenne, îi explica stăpânului său 
cum se va strecura pe furiş la un copil inocent pentru a-l 
dezonora, în altă parte a Luvrului se petrecea o scenă pe 
care este momentul s-o povestim. 

O tânără femeie este întinsă indolent pe o canapea. Este 
Maria de Medicis, regina Franţei. 

Pe un scaun pliant, tapiţat în catifea stacojie, o altă tânără 
femeie, al cărui corp este slab şi deformat, cu o înfăţişare 
mohorâtă, cu gura prea mare, un umăr mai înalt decât 
celălalt, o femeie a cărei urâţenie părea că a fost căutată 


pentru a scoate în evidenţă frumuseţea impunătoare a 
celeilalte. 

Este Leonora Dore, mai cunoscută sub numele de Galigad. 
Ea este modista reginei. Este, de asemenea, soţia legitimă a 
lui signor Concino Concini, care nu este încă marchiz, nu 
este încă mareşal, nici prim-ministru, dar care vrea să 
devină toate acestea... şi mai mult încă... dacă este posibil... 
căci el este din acest moment - şi ea o ştie - amantul 
reginei... Pe această dragoste smintită contează şi 
construieşte viitorul. 

Ea a hotărât să-l împingă pe Concini pentru a ajunge 
atotputernic în acest proiect şi îl aruncă pe bărbatul pe 
care îl adoră în braţele reginei... ale reginei, care-l poate 
înălța. Prin acest plan a îndepărtat şi a suprimat toate 
obstacolele. Dintre aceste obstacole nu mai rămăsese decât 
unul: cel mai teribil, cel mai puternic... regele! Şi acest 
obstacol Leonora a hotărât să-l suprime ca pe toate 
celelalte. Ceea ce vrea, cu voinţa ei de o tenacitate 
neîndurătoare, este să o determine pe Maria de Medicis, 
caracter slab şi nehotărât, pe care a plămădit-o cu timpul 
după placul său, să accepte complicitatea la asasinarea 
soţului său, regele. Ceea ce vrea este să o determine pe 
regină, care nu „vrea” să se despartă de Concini, care nu 
„poate” să renunţe la el, să acopere regicidul. 

Ochii săi sumbri, exaltaţi, se fixează în ochii reginei, care 
clipesc ca orbiţi de această insuportabilă privire de foc şi, 
aplecată spre stăpâna sa, cu aparenţa unui geniu rău, ea 
vorbeşte cu voce scăzută, insinuantă. lar cuvintele sale 
prudente, măsurate, filtrează moartea. 

— Când veţi fi repudiată, izgonită în mod ruşinos şi când 
fiul vostru va fi declarat bastard, spre înalta glorie a fiului 
doamnei d'Entraigues, atunci, doamnă, veţi vărsa lacrimi de 
sânge, atunci veţi regreta slăbiciunea voastră nebună de a 
nu mă fi lăsat să mă împotrivesc... Prea târziu, doamnă, va 
fi prea târziu! 


— Leonora, eşti sigură că el va fi în această seară în strada 
l'Arbre Sec? 

— Foarte sigură, doamnă. 

— Şi... acel tânăr despre care mi-ai vorbit, reluă regina, 
care părea să-şi caute cuvintele, eşti sigură de el? 

Ea cobori şi mai mult vocea, aruncă o privire îngrijorată 
împrejur şi încheie: 

— Nu se va hotări să vorbească... după? 

— Pe capul lui Concini, doamnă, răspund de el... răspund 
de tot. Acest tânăr va lovi fără să tremure... El nu va vorbi 
după, deoarece va acţiona în propriul său interes. 

— Îl urăşte deci atât de mult pe rege? 

— Nu! ... Dar este gelos că toţi îndrăgostiţii. Ori, gelozia, 
doamnă, dă naştere cu uşurinţă urii. 

— Dar nu atât de mult încât să devină asasin. 

— Ba da, doamnă, fiindcă este o fire violentă şi pasionată. 
Acest tânăr este un ucigaş, este adevărat. Dar este un 
ucigaş extraordinar... Cum nu s-a mai pomenit... Să nu 
credeţi că va lovi pe la spate... pe acela despre care vorbim. 
E] va ataca din faţă. Îl va omori într-o luptă cinstită. 

— În sfârşit, cum veţi reuşi să-l determinaţi să facă... 
fapta? 

— M-am informat despre el... Este dreptul meu... De altfel, 
este fiul adoptiv al unuia dintre compatrioţii mei. Pentru a-i 
trezi interesul, îi voi strecura o informaţie... Va fi vina mea 
dacă această informaţie îi va declanşa ura? Şi dacă, în cazul 
lui, ura îl va face să ucidă, voi fi eu responsabilă? ... 

Împinsă de curiozitate, poate dintr-o speranţă secretă de a 
devia conversaţia, regina întrebă: 

— Cine este acest nefericit? ... Cum se numeşte? 

— Este cunoscut sub numele de Jehan le Brave. Unde s-a 
născut? Numele tatălui şi al mamei? Mister. Ştiu însă, în 
mod sigur, că este o forţă... Din nenorocire pentru el, are 
ideile lui... idei pe care nu le are toată lumea... Este nebun. 

În acest moment uşa camerei se întredeschise încet şi 
Caterina Salvagia, femeia de încredere a reginei care, fără 


a intra, făcu un semn Leonorei şi se retrase imediat. 

Maria de Medicis, fără îndoială la curent, se îndreptă pe 
canapeaua sa şi strigă vesel, cu o privire dintr-o dată 
strălucitoare: 

— A venit Concini! ... Să intre! ... 

Ea credea că, în fine, îngrozitoarea conversaţie se 
terminase. Dar Leonora nu se mişcă. Şi, cu o răceală 
înspăimântătoare, ea puse problema direct: 

— Doamnă, trebuie să provoc gelozia lui Jehan le Brave? 

— Ce vrei să spui? ... E teribil! ... teribil! ... Lăsaţi-mă să 
mă gândesc... mai târziu... aşteaptă... Poţi doar să mai 
aştepţi! 

Atunci, Leonora se ridică şi se înclină într-o lungă şi 
savantă reverență de curte. Exagerând atitudinea impusă 
de etichetă cu o voce tăioasă, în contrast cu aparentă 
umilinţă studiată, ea zise: 

— Am onoarea să solicit Maiestăţii Voastre un concediu... 
Pentru mine şi pentru Concino Concini, soţul meu. 

Regina păli îngrozitor. Se bâlbăâi: 

— Vrei să mă părăseşti? 

— Spre mulţumirea Maiestăţii Voastre, da, spune Leonora 
cu răceală. Mâine dimineaţă vom părăsi Franţa. 

Înnebunită la gândul de a-l pierde pe Concini, Maria 
strigă: 

— Dar nu vreau! 

— Maiestatea Voastră va găsi de cuviinţă să-mi ierte 
insistența. Hotărârea noastră este irevocabilă... Pregătirile 
noastre de plecare sunt încheiate. Vrem să ne retragem. 

— Vreţi! Dar eu nu vreau! 

— Doamnă... 

— Destul! ... Nu vreau să acord concediul solicitat... 
Plecaţi! Şi, cum modista schiţă un gest, reluă violent: 

— Plecaţi, v-am spus, pe sfânta Fecioară, pun să vă 
aresteze. 

Ajunsă la uşă, Leonora se redresa şi, respectuos, fără să 
sfideze, dar cu voce fermă, spuse: 


— Maiestatea Voastră, cred, nu va considera nepotrivit să 
merg la rege. 

Aceste cuvinte provocară reginei tulburare şi spaimă. Ea 
gângăvi: 

— La rege! ... Pentru ce? 

— Regele va acorda bucuros acest concediu, care-l va 
scăpa de noi... Ştiţi asta, doamnă. 

Da! Ştia. De aceea, ea gemu: 

— În sfârşit, de ce vrei să pleci? 

— Ei! Doamnă, vă văd dispusă să iertaţi totul regelui... să-i 
sacrificați totul... veţi duce poate abnegaţia până la a vă da 
la o parte din faţa doamnei de Verneuil... sau în faţa noii 
stele care va străluci mâine la curte. 

— 'Ţi-e teamă că te voi abandona? 

— Da, răspunse ferm Galigad. Dacă eram singură, v-aş fi 
spus: dispuneţi de viaţa mea, vă aparţine. Dar mai este şi 
Concini, doamnă... în el vor lovi... şi nu vreau să mi-l 
omoare! 

— Pe viaţa mea, nu i se va clinti un fir de păr lui Concini! 

— Regele este stăpânul, doamnă. 

— Aşadar, dacă te-ai simţi în siguranţă... 

— Nu eu, doamnă... Concini. 

— Asta am vrut să spun... Nu vei mai dori să mă părăseşti? 

— Eh! Doamnă, ştiţi bine că am face-o cu moartea în 
suflet... Concini mai ales... Vă este atât de devotat... 
sărăcuţul! 

Hotărârea Mariei de Medicis este luată: mai degrabă totul 
decât să-l piardă pe Concini. 

— Ei bine, spuse ea cu o voce albă, cred, Leonora că ai 
dreptate... E timpul să se dezlânţuie gelozia protejatului 
tău. 

Regina a pronunţat astfel condamnarea soţului său, regele 
Henric al IV-lea. Leonora se înclină pentru a-şi ascunde 
marea bucurie care o copleşea. Ridicându-se ea spuse 
simplu: 

— VI-l trimit pe Concini, doamnă. 


Şi ieşi, rece, neînduplecată, ducând cu ea moartea, în 
cutele rigide ale rochiei. 

Cu toate acestea, Maria de Medicis surâdea cu gândul la 
Concini. lar buzele sale purpurii, întredeschise, chemau 
sărutul amantului care sosea, sărut menit să consfinţească 
consimţământul ei tacit la moartea care se pregătea. 

Capitolul 4 

Henric al IV-lea se hotărâse ca seara, la ora unsprezece, să 
se îndrepte spre strada l'Arbre Sec. Dar Bearnezul era 
argint viu. De la ora nouă, clocotind de nerăbdare, 
negăsindu-şi locul, el plecase, părăsind Luvrul printr-o uşă 
secretă. El îmbrăcase, pentru această expediţie, unul din 
acele costume simple şi foarte uzate, care-i dădea aparenţa 
unui biet gentilom ce n-avea în garderoba sa haine noi şi 
luxoase. Îl însoțea numai La Varenne. 

În faţa uşii, La Varenne pocneşte din palme, semnal 
convenit cu proprietăreasa. Apoi, aplecându-se spre 
urechea regelui, cu o familiaritate slugarnică şi un râs cinic, 
spuse: 

— Daţi-i drumul, sire! ... La asalt! 

Henric pune piciorul pe prima treaptă şi murmură: 

— Niciodată n-am fost atât de emoţionat! 

În acest moment o umbră ţâşneşte din spatele unui stâlp, 
se aşează în faţa uşii, dominându-l astfel pe rege. În acelaşi 
timp, o voce tânără şi vibrantă lansă în liniştea nopţii acest 
ordin scurt: 

— Hei! ... Ştergeţi-o! 

La Varenne, care se îndepărtase, reveni în mare grabă. 

Exact atunci, un cavaler înainta cu un pas indiferent. 
Auzind vocea poruncitoare, zărind cele două umbre la baza 
unei scări, cavalerul se opri la câţiva paşi de peron, în 
mijlocul drumului, curios să vadă ce se va întâmpla şi fără 
ca vreunul din actorii scenei să-i acorde vreo atenţie. 

Între timp, regele făcuse un pas înapoi. La Varenne, 
făcând un semn ce recomanda prudenţă, se opri la baza 
peronului şi, cu un ton plin de trufie, întrebă în zeflemea: 


— Ce spuneţi? 

— Spun, reia vocea rece şi hotărâtă, că vă voi scărmăna 
după cum meritaţi dacă nu vă cărăbăniţi imediat. 

— Hei! Sunteţi turbat sau nebun? Domnule... Cum, un 
trecător liniştit nu poate intra în casa lui pentru că... 

— Minţi! întrerupse vocea care devenise mai aspră, mai 
caustică, nu locuieşti în această casă. 

— Ah! Luaţi seama, meştere! ... Insultaţi doi gentilomi! ... 

— Iar minţi! ... Nu eşti gentilom... Eşti un rândaş. 
Întoarce-te la cratiţele tale, biet stricător de sosuri... Ţi se 
va arde friptura! 

Nu se putea găsi o insultă mai cumplită la adresa lui La 
Varenne - a cărui nobleţe era încă de dată recentă - decât 
să-i reaminteşti atât de brutal umila lui origine. 

Livid de furie, el sughiţă: 

— Mizerabile! ... 

— Cât despre însoţitorul tău, continuă vocea cu un râs 
strident, ce gentilom poate fi, el... care încearcă să se 
furişeze mişeleşte, noaptea, în locuinţa unei tinere fără 
apărare pentru a-i aduce ruşinea şi dezonoarea! ... Ah! 
Desigur! Trebuie să fie un gentilom de înaltă şi puternică 
nobleţe... deoarece nu dă înapoi din faţa unor fapte de care 
ar roşi şi ultimul cerşetor! ... 

Pe ascuns, La Varenne scosese sabia şi, mişeleşte, dădu o 
lovitură teribilă de jos în sus, scrâşnind din dinţi: 

— Caraghiosule! ... Vei plăti scump obrăznicia! 

Jehan ghici lovitura înainte de a veni. Nu făcu nici o 
mişcare pentru a o evita. Atâta doar că şi-a ridicat brusc 
piciorul şi l-a repezit violent înainte. 

Atins în plină faţă, La Varenne s-a rostogolit pe caldarâm, 
unde rămase fără cunoştinţă. 

— lată caraghiosul a plătit, spuse rece Jehan. 

Cavalerul, care asistase la această scenă rapidă, murmură: 
„Superb leu! ... Dumnezeule! lată ce mă deosebeşte puţin 
de această turmă de lupi şi de şacali ce se numeşte 


omenire. Ghicesc cum a fost dată lovitura. Dar cui 
aparţine?” 

În acest moment, Jehan cobora treptele şi se apropia de 
rege. 

— Domnule, spuse el pe un ton aspru, daţi-mi cuvântul 
vostru că nu veţi reînnoi odioasa tentativă din această seară 
şi vă las să plecaţi... vă iert! 

Înspăimântat, mut de uimire, tulburat de neaşteptata 
aventură, regele clătină din cap. 

— Nu! ... Scoateţi spada! 

Şi, spunând aceste cuvinte, Jehan, cu un gest larg, fără 
grabă inutilă, trase spada, tăie aerul cu o mişcare bruscă, 
făcu un pas spre rege şi, cu un calm teribil, spuse: 

— Am să vă omor, domnule! În fond, va fi mai sigur decât 
cuvântul unui gentilom în care n-am nici un fel de 
încredere. 

Henric se îndreptă în toată înălţimea sa şi spuse, pe un ton 
dispreţuitor, mai mult nerăbdător decât mânios: 

— În gardă, tinere! Ştiţi cu cine vorbiţi? ... Ştiţi că pot, cu 
un semn, să fac să vă cadă capul? ... 

Cavalerul, care asculta, tresări: „Această voce! ... s-ar 
spune! ... Oh! Drace! ...” 

Jehan le Brave mai făcu un pas în direcţia regelui, îl 
măsură de sus în jos, căci îl întrecea cu un cap: 

— Ştiu, spuse el cu răceală. Dar, înainte de a face acel 
semn, eu vă voi înfige acest fier în piept! 

De data aceasta, Henric începu să bănuiască faptul că nu 
este vorba de o confuzie, că acest furios i se adresează lui 
personal. Totuşi, el nu se retrase şi, încă mai dispreţuitor, 
mai sfidător: 

— Destul! Am treabă în această casă! Şterge-o! ... Maiai 
încă timp. 

— În gardă, domnule! ... 

— Pentru ultima oară, şterge-o! Îţi vei salva viaţa! 

— Pentru ultima oară, în gardă! ... Sau, pe Dumnezeu, vă 
atac! 


Henric aruncă o privire bărbatului care îndrăznea să-i 
vorbească astfel. El vede o faţă înflăcărată, citeşte în aceşti 
ochi scânteietori o hotărâre de neclintit. Şi regele păleşte! 
Regele tremură! Regelui îi este teamă! El scoate spada şi se 
pune în gardă. Spadele se ciocnesc. 

De la primele pase, Henric recunoaşte incontestabila 
superioritate a adversarului său. Simte în ceafă frisonul 
morţii şi, tulburat, strigă: 

— Oh! Mi-au întins o cursă! ... Este un asasinat 
premeditat! ... Sunt pierdut! 

El aruncă în jur acea privire îngrijorată care caută ceva de 
care să se agaţe şi atunci îl zări pe cavalerul care se 
apropiase pe nesimţite. 

— Hei, domnule, strigă regele, sunteţi complice? 

Se putea subînţelege: „Dacă nu sunteţi complice, nu lăsaţi 
să fiu măcelărit.” 

Aceasta a înţeles desigur şi necunoscutul, căci el se 
apropie prompt, tocmai la timp pentru a abate braţul lui 
Jehan, în momentul în care îndrepta spre rege o lovitură 
fulgerătoare ce în mod sigur l-ar fi ucis. 

— Blestem! bombăni tânărul, vei plăti! 

Şi ridică spada spre supărătorul necunoscut. 

În acest moment, uşa casei atât de vitejeşte apărată, se 
deschise larg. Un şuvoi de lumină inundă peronul şi, pe 
prag, apăru domnişoara Bertille. 

Braţul ridicat al lui Jehan căzu moale. Gestul morţii se 
transformă într-unul de implorare spre nevinovata copilă, 
iar fizionomia lui, până de curând atât de teribilă, căpătă o 
expresie de o blândeţe extraordinară, ochii săi negri, atât 
de strălucitori, se adumbriră, părând a cere îndurare. 
Pentru ce? Poate pentru că a apărat-o fără asentimentul ei. 

Regele îşi trecu mâna peste fruntea transpirată şi 
murmură: 

— Of! ... Am văzut moartea! ... 

Bertille înainta încet până la marginea peronului luminat 
de un sfeşnic de argint cu şapte braţe, pe care doamna 


Colline Colle, pe prag, îl ridicase cu o mână tremurând de 
emoție. 

În timpul foarte scurt cât parcurse cei câţiva paşi până la 
marginea peronului, tânăra îl privi numai pe Jehan cu o 
privire luminoasă, strălucind de admiraţie. 

Considerând că i-a mulţumit de-ajuns tânărului, căci 
întreaga sa atitudine era un cântec de dragoste şi gingăşie, 
Bertille se întoarse spre rege, înclinându-se într-o 
reverență pe care ar fi putut s-o admire cele mai mari 
doamne: 

— Binevoiţi, Maiestatea Voastră, să onoraţi cu prezenţa 
voastră umila locuinţă a nobilei domnişoare Bertille de 
Saugis. 

Dintr-o săritură, regele ajunse lângă tânăra fată 
cercetând-o cu o privire fierbinte: 

— Aţi spus Saugis? ... Saugis? ... 

— Acesta este numele meu, sire. 

Henric îşi trecu mâna peste fruntea lac de sudoare. 

— Am cunoscut, spuse el încet, o doamnă Saugis... 
Blanche de Saugis. 

— Era mama mea. 

„lertare! strigă Henric în sinea lui, tulburat, este fata mea! 
... Am greşit! ...” 

— A trecut mult timp de când nu mai speram la deosebita 
onoare ce-mi faceţi în această seară... Maiestatea Voastră 
este binevenită. Intraţi, sire. 

Avea aerul unei suverane acordând o favoare unuia dintre 
supuşii săi, iar regele părea extrem de jenat. El făcu gestul 
de a intra în casă. Când să intre, îşi aminti deodată de 
necunoscutul care-i salvase viaţa şi se întoarse cu intenţia 
de a-i adresa câteva cuvinte de mulţumire. Dar nu mai avu 
timp. 

Jehan, încrucişându-şi braţele pe pieptul său lat, palid, cu 
ochii ieşiţi din orbite, izbucni neaşteptat într-un râs 
strident, teribil, tunând: 


— Intraţi sire! ... Fiţi binevenit la această nobilă 
domnişoară Bertille de Saugis, care nu mai spera la 
deosebita onoare pe care binevoiţi să i-o faceţi în această 
seară! ... Intraţi! Camera feciorelnică se va deschide pentru 
voi! ... intraţi, perdelele patului sunt trase! Intraţi, nobila 
domnişoară este gata pentru jertfa dragostei! ... 

Cum nu avea de ce să asculte aceste ironii muşcătoare, 
spuse pe nerăsuflate şi pe un ton ciudat, Henric se întoarse 
spre necunoscut şi, cu un surâs cordial pe care-l avea 
pentru prieteni, spuse: 

— Mulţumesc, Pardaillan, mulţumesc! 

Şi adăugă imediat, foarte prietenos: 

— De vreme ce, la fiecare dintre întâlnirile noastre îmi 
aduceţi servicii atât mie, cât şi coroanei, fără să vă pot 
dovedi recunoştinţa mea, deoarece aşa doriţi voi, vă rog să- 
mi faceţi încă un serviciu. 

— La ordinele voastre, sire. 

— Păzeşte-mi acest tânăr. Zău, l-am uitat, dar el pare că 
ţine morţiş să mă ocup de el... Păzeşte-mi-l, deci, ca pe un 
lucru preţios. 

— Îl voi păzi, sire. E uşor... 

Jehan avu un surâs dispreţuitor. 

Bertille îşi încleşta mâinile fine cu o expresie de disperare 
care înduioşează, orice îndrăgostit gelos. 

— Dar, continuă liniştit Pardaillan, nu-l voi putea păzi până 
la judecata de apoi. Regele îmi va permite să întreb ce 
trebuie să fac? 

— Simplu: să-l conduceţi la Luvru şi să-l încredinţaţi 
căpitanului de gardă... 

— Foarte simplu, într-adevăr... Şi apoi ce se va întâmpla cu 
el? 

— Nu vă ocupați de rest, făcu Henric cu autoritate. 
Aceasta este treaba călăului... în fine, Pardaillan, vă veţi 
supune? ... 

— Mă voi supune, sire, mă voi supune! Drace! Să nu te 
supui ordinelor regelui. Îl voi înhăţa pe acest tânăr, îl voi 


târi la Luvru, la ştreang, îl voi sfârteca eu însumi! 

Deodată, lovindu-se peste frunte, ca cineva care îşi 
aminteşte brusc: 

— Pe Dumnezeu! Şi eu care uitasem! ... Ah! Pedant 
caraghios, om de nimic, puşlama! Îmbătrânesc, sire, iată că- 
mi pierd memoria! Sire, mă vedeţi mâhnit, dezolat, 
consternat, disperat. Nu pot să fac ceea ce Maiestatea 
Voastră mi-a cerut. 

— De ce? întrebă aspru regele. 

— Eh! Sire, mi-am amintit, într-o clipă, că domnul mi-a dat 
mâine dimineaţă o întâlnire de la care un gentilom nu se 
poate sustrage fără a-şi pierde onoarea. 

— Ei bine? 

— Cum, sire, nu înţelegeţi că, înainte de a mă bate mâine 
dimineaţă cu un domn, nu-l pot aresta în această seară? ... 
Vedeţi, sire acest tânăr va avea dreptul să creadă că mi-a 
fost teamă. 

— Domnule de Pardaillan, spuse regele pe un ton sever, nu 
ştiţi că am publicat edicte foarte stricte cu legi în scopul 
precis de a reprima această patimă criminală a duelurilor 
care seceră floarea nobilimii noastre? 

— Drace! Aşa este! ... Am uitat edictele contra duelurilor... 
Ah! Hotărât lucru, mă lasă memoria! ... Edictele! ... 
Pacoste! De acum voi avea grijă să nu le mai uit! 

— Domnule, spuse Henric a cărui mânie creştea, amintirea 
serviciilor ce mi-aţi făcut vă apără încă... Dar, credeţi-mă, 
nu abuzaţi de răbdarea mea! ... Vă veţi supune, da sau nu? 

Pardaillan se îndreptă în toată înălţimea sa. Înfăţişarea îi 
deveni rece şi răspunse tăios: 

— Nu! 

Regele tremura de mânie. Era pe punctul să arunce 
câteva replici usturătoare. Dar nu avu timp. 

Jehan le Brave, care până acum rămăsese nemişcat şi mut, 
păru deodată să se trezească. El înainta la rândul lui şi, fără 
s-o privească pe tânără fată, brusc, pe un ton de supremă 
semeţie, zise: 


— Înainte de a vă înfuria pe acest brav şi cinstit gentilom, 
ar fi poate mai bine de ştiut dacă eu voi consimţi să mă las 
arestat! 

Apoi, cu o trufie uimitoare, continuă: 

— Doar un rege mi se pare demn de a-l aresta pe Jehan le 
Brave. Mergeţi deci, sire, nu vreau să mai întârzii mult timp 
legitima voastră nerăbdare... Când veţi ieşi, mă veţi găsi 
aici, la această uşă, gata să vă urmez la Luvru. 

La această extraordinară propunere, tânăra din palidă 
deveni lividă. Ea închise frumoşii săi ochi pentru a se 
sustrage parcă viziunii supliciului în faţa căruia gelosul, în 
exaltarea sa, se avânta fără chibzuinţă. 

Distant, dar nu fără a admira în sinea sa asemenea nebună 
sfidare, Henric spuse: 

— Păstrez cuvântul vostru, tinere domn. Sunt curios dacă 
veţi merge până la capăt. 

— Jehan le Brave îşi ţine întotdeauna promisiunile. 

Henric îl privi cu atenţie câteva secunde, apoi făcu un gest 
care însemna: „Vom vedea!” şi intră în casă. 

Bertille cobori încet cele trei trepte şi se apropie. lar 
Jehan, care nu dăduse înapoi nici măcar un pas, în faţa 
morţii, se retrase din faţa ei. 

— De ce v-aţi oferit regelui să-l aşteptaţi, când v-ar fi atât 
de uşor să vă retrageţi fără grijă? 

— De ce vă interesează? Cu ce drept vă ocupați de mine? 
Ce avem în comun? Ştiţi măcar cine sunt? 

— Nu vă cunosc, este adevărat! Este pentru prima oară 
când vă vorbesc, este adevărat! Voi nu mă cunoaşteţi mai 
mult şi totuşi n-aţi ezitat să ridicaţi spada contra regelui 
Franţei pentru a apăra uşa unei necunoscute. 

EI se bâlbâi: 

— Regele vă aşteaptă, doamnă! 

— Ştiu... Din cauza voastră las să aştepte un rege... Şi cu 
toate acestea vreţi să muriţi... Or, ascultați, acesta este un 
secret ruşinos, pe care trebuie totuşi să vi-l fac cunoscut 
vouă... Regele... Nu l-am văzut decât odată, de departe... 


Nu i-am vorbit niciodată, nu-l cunosc, nu s-a ocupat 
niciodată de mine... Şi, totuşi, este tatăl meu! 

Nu te puteai înşela de sinceritatea intonaţiei. Jehan nu se 
îndoi. El fu imediat convins. Ca şi când această mărturisire, 
care părea s-o coste pe tânăra l-ar fi doborât, el căzu în 
genunchi şi, împreunându-şi mâinile, o imploră: 

— lartă-mă! ... Oh! Ilartă-mă! 

— Acum când cunoşti ruşinosul secret al naşterii mele, îmi 
rămâne să vă spun: am născocit, poate că m-am înşelat... 

De data aceasta el înţelese din jumătăţi de cuvinte şi, beat 
de bucurie, după ce fusese pe punctul de a înnebuni de 
mânie şi durere bâigui: 

— Încetaţi! ... 

Foarte direct, cu o superbă francheţe, o adorabilă 
sinceritate, străină de orice ipocrizie, ea spuse ce gândeşte: 

— Nu ştiu... Nu pot să vă spun... Dar simt că dacă voi 
muriţi acum... voi muri şi eu. 

Apoi, pură, dreaptă, cu capul sus, considerând că nu mai 
are nimic de adăugat, ea urcă cele trei trepte, intră în casă 
şi închise încet uşa. 

Capitolul 5 

— Dumnezeule mare! ... strigă îndrăgostitul, ea mă 
iubeşte! ... Este posibil? ... Am înţeles bine? ... Cum, această 
privire atât de pură a coborât asupra mea? ... Este vis sau 
realitate? ... 

O bucurie nemaipomenită îl răscolea, îl încânta. Se înălţă 
strălucitor, cu mâna pe mânerul spadei, iar ochii săi 
scânteietori, păreau să spună că este gata să înfrunte 
întregul univers. 

Observă atunci prezenţa cavalerului Pardaillan. Nu-şi 
dădea seama că acesta îl privea fără să-l vadă, cu un surâs 
melancolic pe buze. Scena la care asistase îi readuseseră 
fără îndoială în memorie amintiri teribile şi în acelaşi timp 
plăcute, ce păreau să-l emoţioneze puternic. Jehan nu se 
întrebă de ce a rămas, ce aştepta. Uitase că ajunsese la 
ceartă cu acest necunoscut, uitase că fusese cât pe ce să-l 


omoare câteva momente mai înainte şi că urma să se bată 
cu ela doua zi. Înţelegea doar că acest om a văzut totul, a 
auzit totul. 

Nu mai era deci un necunoscut, nu mai era un duşman 
era, cel puţin pentru moment, un prieten. Era martorul 
căruia putea să-i vorbească despre ea. Radios, el strigă: 

— Aţi auzit, nu-i aşa? ... N-am visat? Ea a spus: dacă veţi 
muri voi muri şi eu! A spus-o, nu-i aşa? 

Pardaillan tresări violent, ca un om trezit brusc la 
realitate. El îndreptă spre tânăr o privire în care nu mai era 
acea expresie maliţioasă ce-i era obişnuită şi spuse foarte 
serios: 

— Da! ... Cred, într-adevăr, că am auzit ceva de genul 
acesta! 

Îndrăgostitul continuă să-ţi reverse bucuria şi, într-un 
hohot de râs, adăugă: 

— Tatăl ei... Este tatăl ei! Vă vine să credeţi? Iar eu, 
vagabond mizerabil, când mă gândesc că am îndrăznit să 
rostesc... Oh! Ar trebui să-mi smulg această limbă de viperă 
şi s-o arunc la câini! 

Şi, deodată, reamintindu-şi: 

— Dacă nu eraţi voi, domnule, i-aş fi ucis tatăl! Căci l-aş fi 
omorât, adăugă el cu siguranţa orgolioasă ce-i era proprie. 
Şi acum, totul fiind spus, nu-mi mai rămâne decât să mă 
arunc în Sena. Ah! Domnule cavaler, cum să mă achit... Hei! 
Stai! Sunteţi furios? Drace! ... 

Pardaillan, urmare a unei vechi obişnuinţe, deşi părea să 
asculte cu atenţie, scruta în acelaşi timp împrejurimile cu 
ochii săi pătrunzători. 

Văzu astfel o umbră care se apropia pe ascuns de tânăr. 
Dintr-o dată, umbra face un salt. Lucirea palidă a unei lame 
late şi tăioase scânteie în noapte. Ce s-ar fi ales de 
îndrăgostitul nostru şi de visele sale dacă Pardaillan nu era 
acolo. Mişcarea era atât de rapidă, încât era imposibil să-l 
avertizeze pe tânăr. Cavalerul nu ezită. El îl înhaţă brusc pe 


Jehan le Brave cu braţele sale puternice, îl ridică şi-l trase 
spre el. 

Asasinul, antrenat de elan, ajunse să lovească o treaptă, de 
care cuțitul său se frânse. 

Jehan se aplecase deja asupra omului pentru a încerca să 
se lămurească cine l-a atacat, când o dublă exclamaţie 
răsună în acelaşi timp: 

— Ravaillac! 

— Domnul cavaler Jehan le Brave! Blestem pe capul meu, 
am ridicat mâna asupra singurului om care a avut milă de 
disperarea mea! 

— Pentru asta, deci, maestre Ravaillac, spuse cu răceală 
Jehan le Brave, voiai să mă omori! 

— Nu pe voi doream să vă omor! 

— Nu este mai puţin adevărat că fără acest onorabil 
gentilom eram frumugşel ucis! 

Şi, cu acel ton semeţ care-i era propriu şi care surprindea 
şi deruta la el, care se credea un biet vagabond, adăugă: 

— Oricând altă dată te-aş fi făcut să plăteşti scump, 
viteazul meu Ravaillac! Dar astăzi, inima mea este copleşită 
de bucurie... du-te, te iert! 

Ravaillac scutură din cap cu un aer cumplit: 

— Mă iertaţi, bine! ... şi asta nu mă surprinde la voi. Dar 
eu, care nu ştiu să plâng şi să rog, care nu ştiu păstra 
amintirea unei binefaceri, eu n-am să mă iert niciodată! 

— Aş! De vreme ce te iert! ... Să nu mai vorbim despre 
asta... Dar, de fapt, pe cine aveai în vedere? Ai strigat: „Nu 
este el!” 

— Sunt două zile de când nu am mâncat... două zile de 
când rătăcesc pe străzi ca un câine vagabond, înţelegeţi? 

— Biet nenorocit! Da, înţeleg... Tu căutai o pungă destul 
de bine garnisită pentru a-ţi asigura culcuşul şi hrana 
pentru câtva timp... 

— Foamea este un prost sfătuitor, spuse Ravaillac. 

— Fie! ... Până atunci, nu vreau să se spună că din cauza 
mea va rămâne o zi fără să mănânci... la aceşti câţiva 


ecu1... Este tot ce am la mine... Şi dacă, din nenorocire, vei 
rămâne rătăcitor pe străzi, cu burta goală, caută-mă... ştii 
unde locuiesc. Ce dracu! Voi avea totdeauna ceva mărunţiş 
să-ţi dau... Bun! Păstrează-ţi mulţumirile şi şterge-o! 

Cavalerul Pardaillan ascultase fără să intervină. Când văzu 
că Ravaillac se pierduse în noapte, se întoarse spre tânăr: 

— Nu credeţi, domnule, că ar fi timpul să plecaţi? ... Nimic 
nu vă mai reţine, cred, în acest loc. 

— Dar, domnule, răspunse Jehan uşor surprins, n-aţi auzit 
că i-am promis regelui să-l aştept aici? 

— Tocmai de aceea vă cer insistent să fugiţi. 

— Aşa deci! Domnule... Credeţi că vreau să fug! Eu!... 

Cu aerul său cel mai naiv, Pardaillan reluă: 

— Când aţi făcut această promisiune regelui, doreaţi să 
muriţi... nu ştiaţi ce ştiţi acum... 

— Destul, domnule, spuse Jehan semeţ. Am promis şi-mi 
voi ţine promisiunea orice s-ar întâmpla. 

Apoi, pe un ton potolit: 

— Credeţi-mă că nu pot fi omorât chiar atât de uşor cum 
presupuneţi voi... De altfel, ce am promis? Să-l urmez pe 
rege acolo unde-i va plăcea să mă conducă... Nimic 
altceva... îmi voi ţine această promisiune. 

În timp ce tânărul spunea acestea, Pardaillan, fără să se 
ocupe de el, scotocea peste tot, ca şi cum ar fi pierdut un 
obiect preţios. 

— Ce căutaţi? întrebă Jehan. 

— Regele nu avea un însoțitor? întrebă Pardaillan. 

— La Varenne? 

— Ah! Era La Varenne! ... Ei bine, pe el îl caut... 

— De fapt, spuse Jehan, trebuia să fie aici, în şanţul în care 
s-a rostogolit. 

Cu un gest, Pardaillan îi arătă împrejurimile peronului. La 
Varenne dispăruse. Jehan le Brave trebui să recunoască 
aceasta după ce răscoli în zadar toate colţurile întunecate. 

— Caraghiosul a şters-o, spuse el nepăsător. Parcă a 
zburat! 


— După părerea mea, făcu liniştit Pardaillan, n-a ajuns 
departe, caraghiosul, cum îi spuneţi voi, s-a oprit nu 
departe de aici, la Luvru... Va veni în fruntea unei trupe 
pentru a vă aresta sau mă înşel eu foarte mult. 

— Credeţi? 

— Sunt sigur... Veţi vedea curând! 

Şi, spunând aceste cuvinte, Pardaillan arătă o trupă care 
se desfăşura în josul străzii, îndreptându-se în pas alergător 
spre ei. 

El adăugă, privindu-l cu coada ochiului: 

— Cred, că în felul acesta, nu veţi mai putea să vă ţineţi 
cuvântul dat Maiestăţii Sale. 

— De ce, domnule? întrebă Jehan sincer uimit. 

— Deoarece, răspunse Pardaillan nepăsător, presupun că 
nu veţi rămâne aici. A rezista mi se pare dificil. Sunt pe 
puţin o duzină. 

Pe un ton rece, ce nu admitea replică, tânărul spuse: 

— Presupuneţi greşit! ... Pot fi o mie, nu mă voi mişca de 
aici. Mă vor omori, poate - asta nu e sigur - dar nu mă voi 
dezonora încălcându-mi cuvântul. 

— Scuzaţi-mă! zise Pardaillan foarte calm, credeam că 
aveţi motive să ţineţi la viaţa voastră. Se pare că m-am 
înşelat. Să nu mai vorbim despre asta. 

— Dar presupun, domnule, că nu veţi rămâne aici! Voi n-aţi 
promis nimănui nimic... Puteţi să vă retrageţi fără teama de 
a vă dezonora. 

La rândul său, Pardaillan deveni glacial şi, folosind aceeaşi 
expresie cu a tânărului, spuse: 

— Presupuneţi greşit! ... M-aş dezonora altfel decât 
retrăgându-mă. 

Între timp, căpitanul Praslin şi garda sa se apropiaseră de 
cei doi bărbaţi nemişcaţi. 

— Iată-i! scrâşni din dinţi La Varenne cu un rânjet sălbatic 
la gândul de a înhăţa prada. 

După cele ce-i spusese La Varenne, Praslin era convins că 
avea de-a face cu doi tâlhari şi, pe un ton dispreţuitor, 


comandă: 

— Înhăţaţi-mi aceşti doi caraghioşi! 

Ca şi cum nu ar fi aşteptat decât acest ordin, cei doi 
bărbaţi, nemişcaţi până acum, cu aceeaşi mişcare elegantă, 
scot împreună spadele care lucesc palid în noapte. În 
acelaşi timp, o voce foarte calmă, extrem de sfidătoare 
aruncă: 

— Nu sunteţi prea politicos, domnule Praslin! 

Praslin, mirat de tonul semeţ cu care i s-a adresat acest 
necunoscut, întrebă pe un ton mai amabil: 

— Cine sunteţi domnule, voi care mă cunoaşteţi? 

— Sunt cavalerul de Pardaillan. 

— Domnul de Pardaillan? exclamă Praslin cu o voce 
sufocată, fostul ambasador? 

— Chiar el, domnule. 

Praslin bombăni încet: 

— Sunteţi nebun, domnule de La Varenne? ... Cum, veniţi 
să mă căutaţi la Luvru pentru a mă aruncă împotriva cui? 
Împotriva unuia dintre oamenii cei mai fideli Maiestăţii 
Sale. Mă puneţi în situaţia să insult bărbatul pe care regele 
îl stimează cel mai mult din toată nobilimea! Domnule, nu 
vă voi ierta gafa pe care m-aţi împins s-o comit... şi regele, 
cred, cu atât mai mult, nu v-o va ierta. 

La Varenne tremura de mânie. El îşi reveni repede şi 
ripostă cu vioiciune: 

— Hei! Domnule Praslin, nu v-am vorbit deloc despre 
domnul de Pardaillan, pe care nu am onoarea să-l cunosc şi 
care, în tot cazul, nu ştiam să fie suspectat. Eu v-am vorbit 
despre însoţitorul său. Şi pentru acela răspund că nu este 
posibilă nici o greşeală. 

Capitolul 6 

El avusese grijă să ridice vocea în aşa fel încât Pardaillan 
să audă scuzele pe care i le adresă pe căi ocolite. 

„De fapt, murmură Praslin, sunt doi!” 

Se întoarse atunci spre Pardaillan scoţându-şi pălăria cu 
un gest galant: 


— Vă rog să mă scuzaţi, domnule de Pardaillan, cuvintele 
mele sunt de fapt rezultatul unei neînţelegeri care nu s-ar fi 
produs dacă aş fi putut vedea cu cine am onoarea să 
vorbesc. 

— Domnule Praslin, zise Pardaillan întorcând cu curtoazie 
salutul, am înţeles ce s-a întâmplat, astfel încât eu trebuie 
să mă scuz pentru tonul replicii mele. 

Şi, extrem de ceremonios, ca şi cum s-ar fi aflat în 
anticamerele Luvrului, cei doi bărbaţi se înclinară, în semn 
că incidentul era închis. 

— Domnule, spuse Praslin, în cazul acesta am nevoie de 
însoţitorul vostru. 

Jehan le Brave era pe punctul să răspundă. Pardaillan îi 
tăie brusc vorba. În acelaşi timp, atingându-l uşor cu cotul, 
îi spuse: „Lasă-mă pe mine!” 

— Ce doriţi de la însoţitorul meu? 

— Să-l rog să mă urmeze. Atâta tot. 

— Imposibil, domnule, spuse distant Pardaillan. 

— Ah!... De ce?... 

— Pentru că însoţitorul meu, împreună cu mine, o 
aşteptăm aici pe Maiestatea Sa... Serviciu comandat, 
domnule de Praslin. Voi, care sunteţi căpitan, trebuie să 
cunoaşteţi mai bine decât oricine valoarea acestor cuvinte. 

— Drace! Ştiu bine! făcu Praslin consternat. Aş putea să 
ştiu, fără a fi indiscret, pentru ce îl aşteptaţi pe rege? 

— Pentru a-l însoţi până la Luvru. 

— Drace! Drace! murmură Praslin nedumerit, ce-i de 
făcut? 

— Trebuie, spuse prompt La Varenne, să rămâneţi aici 
până când iese regele. 

— Asta este bine şi frumos, zise Praslin chibzuind, cunosc 
renumele cavalerului de Pardaillan, recunoscut drept 
loialitatea şi bravură înseşi. N-aş dori să-mi fac un duşman 
din acest bărbat galant, insultându-l prin a-l păzi ca pe un 


pungaş. 


— Nici o piedică. Pe faţă vă retrageţi. Apoi vă plasați 
oamenii la adăpost în fundătura Courbâton. De acolo, 
supravegheați strada şi puteţi interveni dacă va fi cazul. 

Praslin, ridicând din umeri, se apropie de Pardaillan. 

— Domnule de Pardaillan, îmi daţi cuvântul vostru că 
sunteţi aici la ordinele regelui pentru a-l escorta? 

— Domnule de Praslin, răspunse Pardaillan semeţ, pentru 
că mă cunoaşteţi, trebuie să ştiţi că nu m-am înjosit 
niciodată până la a minţi. Am avut onoarea să vă spun că 
domnul, împreună cu mine, o aşteptăm pe Maiestatea Sa 
pentru a-l escorta până la Luvru... Cred că asta vă ajunge. 

— Îmi ajunge, într-adevăr, spuse Praslin înclinându-se, vă 
cedez locul şi-mi exprim toate regretele pentru rolul ridicol 
pe care am fost nevoit să-l joc. 

Şi furios, bombănind înjurături energice la adresa lui La 
Varenne, se întoarse către oamenii săi şi comandă: 

— La drum spre Luvru! ... pe care n-ar fi trebuit să-l 
părăsim. 

În acest moment, venind din strada Saint-Honor€, o trupă 
ce părea să fie numeroasă, judecând după zgomotul 
cadenţat al paşilor, pătrundea în strada l'Arbre SeC. În 
acelaşi timp, o altă trupă, precedată de un bărbat călare, 
apărea din josul străzii. Cele două trupe înaintau una spre 
alta, astfel încât grupul compact care staţiona în faţa casei 
Bertillei, se găsea prins între aceste două forţe, iar Praslin 
şi garda sa, retrăgându-se, urmau să se ciocnească cu trupa 
condusă de cavaler. 

— 'Toate trupele garnizoanei şi-au dat deci întâlnire aici? 
remarcă Jehan cu un râs liniştit. 

Pardaillan nu spuse nimic. El părea să chibzuiască adânc şi 
chibzuind, îndrepta o privire plină de compasiune spre 
tânăr, a cărui expresie scânteietoare părea că atrage lupta. 

La Varenne, care spumega de furie văzând că Praslin, 
încrezându-se în cuvântul lui Pardaillan, intenţiona să se 
retragă, observase şi el sosirea celor două trupe. Evident, 
nu puteau fi decât arcaşi. El hotări imediat să se folosească 


de aceşti auxiliari pe care întâmplarea părea să-i fi trimis la 
țanc. 

Cu această intenţie, el se duse prompt în faţa cavalerului. 

— Stop! ... Nu se trece! strigă scurt o voce. 

Docil, La Varenne se supuse ordinului. Dar el recunoscu 
vocea şi, copleşit de bucurie, strigă în sinea sa: „Şeful 
poliţiei! ... cerul mi-l trimite!” 

lar cu voce tare: 

— Voi sunteţi, domnule de Neuvy? 

Înainte de a răspunde, cavalerul dădu în şoaptă un ordin şi 
îndată se aprinseră torţe. Trupa care venise din sens invers 
făcu la fel. Strada fu luminată de razele roşiatice şi 
fumegânde ale unei jumătăţi de duzină de torţe purtate 
deasupra capului de către arcaşi. 

Şeful poliţiei îl recunoscu pe confidentul regelui şi, cu o 
voce gâtuită de emoție, strigă: 

— Regele? 

La Varenne înţelese: 

— 'Teafăr şi nevătămat! Mulţumesc lui Dumnezeu! spuse el 
cu ardoare. 

— Slavă Domnului! bombăni Neuvy care era livid, am 
crezut că am sosit prea târziu! 

El observă apoi pe căpitanul Praslin şi garda sa: 

— Ah! Sunteţi aici, domnule de Praslin? ... Separecă 
Maiestatea Sa a fost de asemenea prevenită... foarte bine 
de vreme ce, cu toată graba noastră, am ajuns după luptă. 

Privirea să se îndreptă apoi spre cele două statui sumbre 
de pe peron. 

— Ah! Ah! făcu el surâzând, aceştia sunt asasinii? Vă voi 
uşura de prizonierii voştri, domnule Praslin, cu atât mai 
mult cu cât, o spun fără reproş, îi păziţi destul de rău... Pe 
Dumnezeu, aceste lichele trebuia să fie în mijlocul 
oamenilor voştri, legaţi corespunzător cu frânghii solide. 

Şeful poliţiei părea să se bucure din plin de stângăcia 
acestui căpitan de gardă ce păzea atât de neglijent 
prizonieri de asemenea importanţă. 


— Să vedem, spuse Praslin, despre ce luptă, despre care 
asasini, despre care prizonieri vorbiţi? 

— Dar, făcu Neuvy surprins, vorbesc despre asasinii 
regelui... aceşti doi ticăloşi pe care îi păziţi atât de prost. 

— Urma deci că regele să fie ucis? 

— Nu aţi ştiut asta? 

— Nu ştiu nimic, pe coarnele diavolului! ... aceştia nu sunt 
prizonierii mei şi eu nu îi păzesc nici bine, nici rău... Cât 
despre faptul că ar fi asasini, s-o spunem pe şleau: nici nu 
arată. 

Aici se impune o explicare. 

Seara, spre orele nouă, şeful poliţiei fusese prevenit că un 
duelgiu, şeful unei bande de haimanale, s-a hotărât să 
atenteze la viaţa regelui. Acest cerşetor era un tânăr care 
se numea Jehan le Brave, pe care rapoartele i-l 
semnalaseră deja şefului poliţiei. Lovitura urma să aibă loc 
la orele unsprezece seara, în momentul când regele se va 
îndrepta, însoţit de numai una sau două persoane 
apropiate, spre o doamnă ce locuia în strada l'Arbre Sec. 
Şeful poliţiei plecase imediat, fără să piardă un minut, în 
fruntea unui grup de cincizeci de arcaşi. Dar din strada 
Saint-Antoine unde se găsea reşedinţa sa, până în strada 
l'Arbre Sec, drumul este destul de lung. Cu toate acestea, el 
ajunsese cu o jumătate de oră înaintea orei indicate. 

lată deci cum acţionase Neuvy. 

La Varenne, care se bucura, povesti cum regele, în 
nerăbdarea sa, devansase ora fixată şi plecase la orele nouă 
în loc de unsprezece. Descrise apoi agresiunea lui Jehan le 
Brave, exagerând-o desigur şi prezentând-o în felul său. Şi, 
ca probă palpabilă şi incontestabilă, el îşi arătă faţa 
contuzionată şi ochiul învineţit. 

Praslin povesti apoi ce se petrecuse între Pardaillan şi el. 

Aceste explicaţii au fost schimbate cu voce scăzută. Dar 
Pardaillan şi Jehan le Brave aveau urechi fine. Ei au putut 
prinde aproape totul din ceea ce se referea la ei. 


Pardaillan se uita cu atenţie la însoţitorul său şi medita: 
„Acest tânăr era deci un temut şef de bandă? ... Era posibil, 
la urma urmei. Trebuie să trăieşti... Dar cred că Neuvy 
exagerează puţin sau este prost informat. Nu este nevoie să 
fii mare fizionomist pentru a ghici că această înfăţişare atât 
de fină, de strălucitoare, aceşti ochi atât de limpezi, atât de 
sinceri, nu pot fi ale unui criminal laş despre care vorbesc 
aceşti oameni. Cât despre pretinsul atentat, eu ştiu mai 
bine ca oricine în ce a constat, deoarece am asistat la toată 
întâmplarea. Atentatul - pentru că atentat este - se reduce 
la aceea că a încrucişat spada împotriva regelui. Ştiu bine 
că vor considera asta crimă de lezmaiestate! Ce 
semnificaţie are însă acest cuvânt: „Lezmajestate? ...” Şi de 
ce maiestate? ... Acest tânăr a apărat-o pe cea pe care o 
iubeşte fără a se nelinişti de faptul că atentatorul poartă o 
coroană. Mie mi se pare că el n-a făcut decât să urmeze 
legea naturii.” 

La rândul său, Jehan le Brave, îşi spunea: „Şeful poliţiei a 
fost avertizat că eu îl voi omori pe rege, în această seară, la 
orele unsprezece! ... Şi eu am fost desemnat, numit cu 
numele meu! Cine putea să ştie? ... Când m-am postat în 
faţa casei, nu ştiam cu cine voi avea de-a face... Acela care 
m-a denunţat ştia! ... am deci un duşman îndârjit care-mi 
doreşte din umbră pieirea? ... Cine? cine? ... Să căutăm! ... 
Nimeni nu ştia că voi veni să veghez aici, hotărât să ucid pe 
oricine va încerca să intre în această locuinţă prin forţă sau 
prin viclenie... Nimeni, în afară de signora Leonora Galigad. 
Or, tocmai Galigad, fără să-mi precizeze persoana, din grijă 
faţă de mine, m-a avertizat că un hoţ va încerca să intre în 
această seară, la aceea pe care o iubesc... Galigad... Ea ţtia 
deci că acest hoţ era regele! ... Şi tot ea l-a avertizat pe 
şeful poliţiei! ... De ce? ... Şeful poliţiei a sosit prea târziu 
pentru a-l salva pe rege... da, dar, drace: nu a sosit prea 
târziu pentru a mă aresta pe mine! ... Oh! Acum ştiu! ... Şi 
apoi, nenorocire ţie, Leonora! Nenorocire ţie, Concini! Dacă 
nu cumva mă-nşel!” 


În timp ce Pardaillan şi Jehan le Brave meditau asupra 
soartei, ceea ce nu-i împiedica, de altfel, să stea cu ochii la 
pândă, şeful poliţiei, Praslin şi La Varenne, după ce s-au 
explicat, ţineau un fel de consiliu. 

— Ce vreţi să faceţi? întrebă căpitanul, încântat în fond că 
a scăpat de o astfel de sarcină neplăcută. 

— Îi voi aresta pe cei doi bărbaţi, spuse şeful poliţiei fără 
să ezite. 

— Cum doriţi, făcu Praslin. Este o operaţiune poliţienească 
ce intră în atribuţiile voastre. Eu n-am de ce să mă amestec. 

Zicând acestea, căpitanul îşi orândui trupa, decis să 
rămână spectator neutru la ceea ce urma să se întâmple. 

Neuvy cobori imediat de pe cal. El înainta până la baza 
peronului şi, ca şi cum Jehan le Brave nu există pentru el, 
spuse foarte politicos: 

— Domnule de Pardaillan, mă văd obligat, spre marele 
meu regret să vă rog să-mi predaţi spada... înţelegeţi, sper, 
că nu este decât o simplă măsură de prevedere, provizorie. 

— Domnule de Neuvy, răspunse Pardaillan la fel de 
politicos, regret foarte mult că nu pot să accept cererea 
voastră. 

— Refuzaţi să vă supuneţi, domnule? întrebă Neuvy 
stupefiat. Prin asta mă mâhniţi, mă aduceţi în stare de 
disperare! Dar înţelegeţi, simplă măsură de prevedere. 

Şeful poliţiei se străduia să menajeze un personaj despre 
care se ştia că se bucură de mare stimă pe lângă rege. El 
făcu o ultimă încercare, pe un ton mai rece: 

— Da sau nu, sunteţi fidel şi ascultător supus Maiestăţii 
Sale? 

— Aceasta depinde de situaţie, spuse Pardaillan cu un aer 
inocent. 

Neuvy îşi schimbă brusc atitudinea. Figura sa deveni 
aspră şi amenințătoare. 

— Spadele voastre! ceru el imperios. 

— Veniţi să le luaţi! tună Jehan le Brave, exasperat de 
atitudinea şefului poliţiei care evita să-l ia în considerare. 


Neuvy puse piciorul pe prima treaptă. Dar el nu merse mai 
departe. Simţi vârful unei spade proptindu-i-se în gât. În 
timp ce vocea lui Jehan le Brave, înspăimântătoare prin 
calmul ei, spuse: 

— Încă un pas, domnule şi vei fi mort! 

Şeful poliţiei înţelese că nu era de glumit. El se retrase. Cu 
un calm admirabil, îndepărtând cu un bobârnac cele câteva 
picături de sânge ce-i căzuseră pe haină, el strigă cu o voce 
aspră: 

— Fiţi atenţi, vă ordon în numele regelui! ... Predaţi-vă! 

EI se adresa lui Pardaillan. 

Dar Jehan fu acela care răcni: 

— Nu! 

— Vă răzvrătiți? 

— Da. 

Neuvy ridică din umeri, se dădu la o parte şi, întorcându- 
se către oamenii săi, ordonă rece: 

— Puneţi mâna pe ei! 

Arcaşii înaintară în grup compact. Dar peronul era destul 
de îngust. Numai trei oameni puteau înainta frontal. Din 
lipsă de spaţiu, nu aveau posibilitatea să se mişte în voie. 

Dar în timp ce primii trei urcară prima treaptă, ceilalţi, 
încercând să se plaseze în spatele lor, începură să-i împingă 
pe primii, aţâţându-i cu înjurături copioase şi variate glume. 

Cei doi rebeli nu râdeau, nu glumeau, erau ţepeni, 
nemişcaţi, muţi. Cu vârful spadei sprijinit de vârful cizmei, 
ei aşteptau cu curaj momentul potrivit să atace. 

Şi deodată, cele două braţe se întinseră. Deasupra 
grupului colcăitor de arcaşi se învârtea un dublu vârtej de 
oţel. Vârfuri ascuţite plonjează, se ridică din nou cu viteza 
trăsnetului. Şi urlete de durere izbucnesc din rândul 
atacatorilor. 

Acelaşi vârtej vertiginos reîncepea, împletind fulgerător 
loviturile de vârf cu cele de rever. Şi din nou urlete, urmate 
de gemete şi horcăieli se auziră din partea atacatorilor. 

De această dată începu debandada. 


Cuprinşi de panică, arcaşii se retraseră în grabă, în salturi 
dezordonate, punându-se la adăpost în afara razei de 
acţiune a vârtejului mortal. 

Iar cei doi furioşi, fără nici o zgârietură, cu vârful spadei 
coborât, retraşi în ei înşişi, dominau toată scena, din nou 
neclintiţi, într-o atitudine de aşteptare care era în acelaşi 
timp una de sfidare. 

Deodată, în liniştea relativă care se lăsase, răsună un 
strigăt cumplit de durere. Îl scosese La Varenne. 

Văzând riguroasa apărare acelor doi asediați, el înţelese, 
cu furia în suflet, că această arestare, care i se păruse 
asigurată, ar putea să dea greş, ca şi răzbunarea sa. 

E] se strecurase pe nesimţite spre una din marginile 
peronului. Intenţia sa era ca, folosind stâlpul pentru a se 
ascunde, să se cocoaţe pe peron, în spatele lui Jehan le 
Brave şi să-l scoată din luptă izbindu-l peste picioare. A 
reuşit să se furişeze în spatele celui pe care voia să-l 
lovească fără a fi observat. Pentru o clipă a crezut că 
reuşise. Întinsese deja braţele pentru a lovi. Jehan nu părea 
să fie conştient de pericol. Dar, în momentul când La 
Varenne, cu un răcnet de bucurie, lovea în piciorul pe care 
vroia să-l reteze, Jehan le Brave, care-l zărise cu coada 
ochiului, fără să se întoarcă, îl lovi fulgerător în plină figură. 
Răcnetul de bucurie se transformă în urlet de durere şi La 
Varenne, cu obrazul brăzdat înspăimântător, orbit de sânge, 
căzu pe spate şi nu se mai ridică. 

Neuvy îşi rândui oamenii într-un semicerc, pe două 
rânduri. Aceşti oameni urmau să pornească drept spre 
peron, asaltându-l în acelaşi timp din faţă şi din părţi, 
încercuindu-i pe cei doi rebeli. Nu mai era vorba să-i 
aresteze pur şi simplu. Morți sau vii, cei doi bărbaţi 
trebuiau înhăţaţi. 

La semnalul şefului lor, arcaşii porniră, strângându-i pe 
rebeli într-un cerc de fier. 

Pe peron, Pardaillan şi Jehan le Brave evaluează manevra. 
Fără a se pregăti, fără să-şi spună un cuvânt, dintr-o privire, 


ei găsesc şi adoptă tactica potrivită. 

Ei se plasară spate-n spate, instalaţi solid în mijlocul 
peronului, pentru a face faţă simultan din toate părţile. 

Cele două spade sclipitoare ţintesc din nou în grămadă, se 
răsucesc în dreapta şi în stânga, peste tot, în acelaşi timp. 
Arcaşii sunt răvăşiţi, împunşi cu frenezie. Pe deasupra, 
încurajări, ameninţări înspăimântătoare, înjurături 
suculente, strigăte de durere. 

Dar, de această dată, avântul atacatorilor este metodic şi 
organizat. Ei nu cedează. 

— Nu mai rezistă! Nu mai rezistă! strigară câteva voci. 

Era adevărat. Pardaillan şi Jehan le Brave erau plini de 
sânge. Nu erau însă decât simple zgârieturi fără 
importanţă. Hainele şi cizmele erau mai păgubite decât 
pielea. 

Dar, într-o clipă, arcaşii invadară peronul şi, în cazul 
acesta, puteau să le atingă pieptul. 

În acest moment, o voce poruncitoare comandă: 

— Jos armele! ... Toată lumea! ... 

Arcaşii se opriră brusc. 

— Regele! strigă de Neuvy, scoţându-şi imediat pălăria, în 
timp ce oamenii săi prezentau armele. 

Pe peron, Pardaillan şi Jehan le Brave, cu aceeaşi mişcare 
elegantă, afectată, salutară cu spadele, fără a fi clar dacă 
acest salut era adresat regelui sau învinşilor. După aceea, 
cu un calm ce ţinea de miracol, pun amândoi spadele în 
teacă şi rămân inflexibili, cu tocurile alăturate, ca la paradă. 

Ei se privesc reciproc cu coada ochiului şi îşi surâd cu 
amabilitate. Se vedea că fiecare era mulţumit de celălalt. Şi 
aveau amândoi o înfăţişare atât de falnică încât însuşi 
regele se opri o clipă pentru a-i contemplă cu o admiraţie 
vizibilă. 

Cu toate acestea, Pardaillan, din vârful buzelor, murmură 
pentru însoţitorul său: 

— Cred că era şi timpul! 

Tânărul răspunse cu simplitate: 


— Într-adevăr. 

Capitolul 7 

Politicoasă, Bertille îl conduse pe rege într-un mic cabinet, 
un fel de oratoriu? foarte simplu. 

Henric se abandonă într-un fotoliu şi privi cu atenţie, cu un 
aer visător, tânăra care stătea dreaptă în faţa lui, într-o 
atitudine foarte demnă. 

— Sunteţi chiar fiica Blanchei de Saugis? 

— Sunt, într-adevăr, fiica Blanchei de Saugis, moartă de 
durere şi de ruşine dându-mi viaţă în urmă cu aproape 
şaisprezece ani. Sunt deci un copil natural... un bastard 
cum spun răutăcioşii, mama neavând un soţ legitim... Micul 
domeniu al mamei mele este situat în ţinutul Chartrain, nu 
departe de Nogent-le-Roi... Sunt aceea pe care voi o 
consideraţi şi tatăl meu este... acela pe care voi îl 
cunoaşteţi. 

Aceste cuvinte fuseseră pronunţate cu o simplitate atât de 
demnă, pe un ton de o tristeţe şi o resemnare atât de 
sfâşietoare încât regele ruşinat, îşi lăsă bărbia în piept. 

Maşinal, cu o emoție pe care n-o putuse stăpâni, murmură: 

— Fiica mea! ... 

Emoţia sa provenea de la faptul că se gândea la dragostea 
să pentru acest copil care se dovedea a fi fiică sa. Ruşinea şi 
jenă să veneau mai cu seamă de acolo că-şi amintea de acea 
intenţie infamă de a încerca să se strecoare la ea. 

El admiră pe ascuns graţioasa fată, îşi confirma hotărârea 
de a îndrepta regeşte lunga sa uitare şi-şi spunea: 
„Dumnezeule! Această frumoasă fiică va fi podoaba inimii 
mele. Îi voi da o dotă magnifică, o voi căsători cu unul dintre 
prietenii mei, ea nu mă va părăsi şi, dacă nu depinde decât 
de mine, ea va fi fericită. Fiind tardivă, satisfacția nu va fi 
mai puţin întreagă. Îi datorez asta din plin.” 

Gândindu-se la un viitor pe care îl vedea vesel şi tihnit, 
enumerând binefacerile cu care-şi promitea să o 
copleşească, el se înduioşa. Îi întinse braţele repetând: 

— Fiica mea! 


Spre marea sa uimire, Bertille nu se mişcă. Ea ridică 
încetişor capul şi murmură pe un ton de o melancolie 
inexprimabilă: 

— Vai, eu nu am tată! ... Nu voi avea niciodată. 

Henric o studie cu atenţie, ceea ce nu făcuse încă, uluit de 
graţia atât de încântătoare a fetei. 

Pentru a-i arăta că-i înţelegea rezerva şi cauza ei, el o 
întrebă pe un ton compătimitor: 

— Ai suferit mult, copilul meu? 

— Am fost foarte nefericită, sire, într-adevăr. 

— Din vina mea, o simt. Cu toate acestea nu trebuie să mă 
consideri mai vinovat decât sunt. 

Ea îl întrerupse prompt: 

— Maiestatea Voastră se înşeală când crede că răspunsul 
meu ascunde vreo dezaprobare, oricât de mică. Nu m-am 
gândit niciodată să cer regelui nici cea mai mică explicaţie, 
în tot ce mă priveşte, cu atât mai puţin să-i judec purtarea 
faţă de mine. Regele este stăpânul. El nu are de dat 
socoteală decât conştiinţei sale. 

— Dumnezeule! Frumos spus! Văd că eşti tot atât de 
înţeleaptă pe cât eşti de frumoasă... şi este puţin spus. Nici 
eu nu vreau să rămân în urma generozităţii tale. 
Mărturisesc că sunt vinovat de nedreptăţi... Nu spune nu! 
Nedreptăţi grave pe care trebuie şi vreau să le îndrept. 
Grija viitorului tău mă priveşte de acum înainte. Vreau să 
fac din tine cea mai fericită, cea mai invidiată dintre femei. 
Fii sigură că voi fi întotdeauna gata să-ţi îndeplinesc 
dorinţele, atât cât îmi va sta în putinţă. 

Ea răspunse pe un ton grav: 

— Dacă este aşa, voi îndrăzni să-i cer regelui o favoare. În 
schimbul căreia îl voi considera eliberat de toate 
promisiunile pe care s-a simţit dator să mi le facă. 

— Vorbeşte şi dacă ceea ce-mi ceri nu este imposibil, pe 
cuvântul meu de gentilom, se va face, strigă cu ardoare 
regele, încântat s-o vadă într-o atât de bună dispoziţie. 


Bertille păru să chibzuiască o secundă... Nu pentru că 
ezită să-şi fornuleze cererea, dar căuta termenii în care s-o 
prezinte. 

— Pot să ştiu, întrebă ea care sunt intenţiile regelui în ceea 
ce-l priveşte pe tânărul care aşteaptă la uşa mea? 

Henric era departe de a se aştepta la o astfel de cerere. El 
o privi scrutător. 

— De ce te interesează ce am hotărât în privinţa acestui 
tânăr?! De ce te interesezi în mod deosebit de el? 

— Deoarece pentru mine, pentru apărarea mea, ela 
îndrăznit să sfideze mânia Maiestăţii Voastre. 

— Ei, Doamne, de ce se amestecă? Şi apoi, de ce şi de cine 
să te apere? Din câte ştiu nimic nu te ameninţă! 

— Sunteţi sigur, sire? 

— În sfârşit, cum de se află tocmai aici? ... îşi petrece 
nopţile veghind pragul tău? ... Cu ce drept?... 

— Nu ştiu! 

Şi, spunând aceste cuvinte, pentru prima dată ea roşi. 

Henric, care n-o pierdea din ochi, reluă: 

— Nu ştii? ... Ei bine, eu ştiu şi ţi-o spun: pentru că te 
iubeşte. 

Ea străluci de încântare. Îşi împreună mâinile albe, ridică 
ochii extaziaţi, cu graţie şi murmură dulce: 

— Da, îmi spuneam că atâta fericire nu este pentru mine. 
Dar acum simt, văd, elmă iubeşte. 

— Şi tu îl iubeşti, recunoaşte, strigă furios regele. 

— De ce să n-o recunosc? ... Când îl vedeam trecând atât 
de mândru şi atât de cutezător pe sub fereastra mea, când 
ochii săi scânteietori mă priveau atât de dulce, învăluindu- 
mă mângâietor, eram fericită fără să ştiu de ce. Nu ştiam că 
aceasta era dragostea... nu ştiam dacă-l iubeam şi dacă el 
mă iubeşte! ... Dar când l-am văzut postându-se 
ameninţător în faţa voastră, interzicându-vă să vă apropiaţi 
de uşa mea, am fost fericită. V-am recunoscut imediat. El de 
asemenea, sunt sigură, v-a recunoscut... Şi totuşi, n-a 


ezitat... Vârful spadei sale a ameninţat pieptul vostru... 
Pieptul regelui! 

— Ah! Pe bunul Dumnezeu! Te sfătuiesc să nu-mi 
reaminteşti această frumoasă ispravă! bombăni regele. 

Dar, cum ea nu-l auzise, reluă şi mai înflăcărat: 

— Am înţeles că, dacă el îndrăznea acest lucru uluitor, era 
pentru că mă iubea... pe mine! ... şi am fost fericită mai 
presus de orice. Atunci, ştiind ce sunteţi pentru mine, mi- 
am spus că nu puteam să las să verse sângele vostru... şi 
am intervenit la timp. El s-a înşelat asupra sensului acestei 
intervenţii. Nu ştiu ce a crezut, ce a gândit... dar am ghicit 
că dorea să moară, că această sfidare nebună de a se 
angaja să vă însoţească la Luvru era un mod de a se 
sinucide... pentru mine... din cauza mea... Am simţit cum 
sângele mi se răceşte în vine, iar în mine s-a făcut lumină. 
Am înţeles că, dacă ar muri el, aş muri şi eu, pentru că şi eu 
îl iubeam! 

— Toate astea sunt baliverne, strigă Henric, himere la care 
nu trebuie să te mai gândeşti. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că visele, proiectele, în raport cu situaţia 
ta prezentă de fată săracă şi necunoscută, nu se mai 
potrivesc cu situaţia strălucitoare pe care o vei avea mâine. 
Trebuie să spui adio trecutului mizerabil şi să ai ambiţii 
conforme cu rangul ce-l vei avea. 

Bertille dezvălui o figură răvăşită de durere şi, 
împreunându-şi mâinile într-un gest de implorare, strigă cu 
ardoare: 

— Rog pe Maiestatea Voastră să nu se ocupe de mine. 
Rangul şi măreţia nu mă tentează deloc. Vă jur că voi fi o 
tristă apariţie la curtea voastră, sire. Situaţia mea, care vi 
se pare nenorocită, mie îmi pare foarte norocoasă şi de 
invidiat. Modestia mea nu mă apasă. Departe de asta, ea îmi 
este dragă şi prețioasă. Sunt foarte fericită aşa cum sunt şi 
nu cer nici o favoare, chiar de-aş rămâne mereu în această 
situaţie. 


— Dar aici este sărăcie! Eu îţi ofer un castel. Vei avea o 
casă înzestrată ca a unei prințese, o mulţime de lachei, 
cameriste, scutieri, paji, doamne de companie, gentilomi... 
O sută de mii de livre rentă permanentă, un titlu, marchiză 
de exemplu, aşteptând să te mărit cu vreun prinţ pe care-l 
vom alege tânăr, viteaz şi frumos. Gândeşte-te la ce-ţi ofer. 
Meditează înainte de a spuse nu. 

Ea strigă, cu un fel de furie: 

— Nu vreau nimic, nici titluri, nici rente, nici soţi. Nu cer 
decât un lucru: să rămân cum sunt. Vă implor smerită, dar 
hotărâtă, să mă uitaţi, să mă lăsaţi aşa cum sunt. 
Recunoştinţa mea va fi infinită dacă îmi veţi acorda această 
favoare. 

— Dumnezeule! Este o nebunie! ... Şi toate astea pentru 
că ai întâlnit un aventurier! ... 

— Am avut onoarea să cer regelui să-mi spună ce 
intenţionează să facă în privinţa acestui tânăr pe care îl 
califică drept aventurier? 

O lucire răutăcioasă trecu prin ochii şireţi ai bearnezului. 

— Ştii de ce crimă s-a făcut vinovat? 

— Da. Se cheamă crimă de lezmaiestate. 

— Ei bine, el va suferi consecinţele acestei crime. 

— Este irevocabil? Nimic nu vă va putea face să reveniţi 
asupra acestei hotărâri? 

— Nimic! răspunse regele cu răceală. Şi, în sinea sa, 
adăugă: „Drace! Sunt curios să văd ce va face.” 

— Sire, fiica Blanchei de Saugis este aceea care vă cere 
iertare pentru cel pe care-l iubeşte. Fiica Blanchei de 
Saugis, aţi auzit bine, sire? 

— Blanche de Saugis însăşi, de-ar apărea din cavou pentru 
a implora această iertare, răspunsul ar fi acelaşi: Nu! 

Bertille scutură încet din cap ca şi cum ar fi vrut să spună: 
„Bine. Mă aşteptam la asta.” 

Şi cu voce tare: 

— Dumnezeu mi-e martor, sire, că am vrut să evit ruşinea 
de a scormoni trecutul, ruşinea încă mai îngrozitoare de a 


lămuri prezentul... 

— Ce vrei să spui? întrebă Henric, vag neliniştit. 

— Spun, izbucni Bertille pe un ton de dispreţ suveran, că 
aţi încercat să pătrundeţi la mine aşa cum, în urmă cu 
şaisprezece ani aţi pătruns la mama mea. Spun că, dacă nu 
vă destăinuiam numele meu, aţi fi încercat să reînnoiţi 
asupra fiicei, a fiicei voastre laşul atentat pe care l-aţi comis 
asupra mamei! 

— Îţi pierzi minţile, cred! bâlbâi Henric. 

— Da, văd, vă întrebaţi cum o fată de vârsta mea poate 
ghici toate aceste infamii. Uitaţi că dureroasa poveste a 
mamei mi-a revelat lucruri pe care o fată de vârsta mea 
trebuia să le ignore. Şi asta este o crimă în plus în contul 
vostru. Vedeţi, domnule că am dreptul să pretind mult de la 
voi. Eu, totuşi, am implorat. Ce? Foarte puţin, într-adevăr: 
uitarea unui cuvânt, a unui gest. Şi voi aţi refuzat. Ei bine, 
fie. Încheiaţi opera începută, tatăl meu, după mamă 
asasinați fiica! Pretextul este găsit, sire. Ca şi el, am insultat 
pe Maiestatea Sa. Trimiteţi-ne împreună la tortură. Eu sunt 
gata. În felul acesta, graţie vouă, mama şi fiica nu se vor uni 
decât în moarte cu alesul lor! 

Ea se ridică mândră, cu o văpaie în ochi. lar regele, care 
se predase, reflecta admirând-o: „lată deci unde voia să 
ajungă - să moară cu alesul ei, cum spuse ea. O asemenea 
dragoste pentru un bărbat al cărui nume nici măcar nu-l 
cunoştea în urmă cu mai puţin de o oră. Este incredibil. Cu 
toate acestea, aşa este. La urma urmei, de cesămă 
amestec? Cine ştie dacă, în fond, nu va fi mult mai bine aşa? 
Nu mi-aş face de bună voie, o mulţime de duşmani 
prezentând-o la curte? ...” 

Trebuia să-i răspundă, s-o liniştească pe fată, când i se 
păru că aude ceva ca un zgomot îndepărtat de luptă. El 
plecă urechea. 

Bertille auzise şi ea. Fără să-i pese de rege, ea se repezi în 
balcon, întredeschise oblonul şi aruncă o privire în stradă. 


Palidă ca o moartă, dar dreaptă şi hotărâtă, ea se îndreptă 
cu pas sigur spre uşă. 

— Unde te duci, strigă regele, care o urmase. 

— Să mor împreună cu el, deoarece oamenii voştri vor să-l 
omoare. 

— Eh, Doamne! Nu vreau moartea lui! ... Nu ai înţeles 
asta? 

Şi, pe un ton de suverană autoritate: 

— Nu vă mişcaţi, doamnă! Nu se cade să se uite prea mult 
timp că eu singur am dreptul să poruncesc! 

El merse să vadă, la rândul său, ce se petrecea în stradă, 
evaluând situaţia dintr-o singură privire. 

„Bine, murmură el, vor mai rezista două sau trei minute. 
Voi ajunge la timp.” 

Întorcându-se spre Bertille care aştepta neliniştită: 

— Copilul meu, spuse el cu blândeţe, te iert pentru ceea ce 
mi-ai spus şi pentru că ai încercat să mă insulţi, pe mine, 
tatăl tău şi regele tău. Taci. Lasă-mă să termin. Nu am 
intenţia să te constrâng orice ar fi. Vei hotări singură 
asupra destinului tău şi îţi voi lăsa toată libertatea. În 
câteva zile voi reveni să te văd. Linişteşte-te, de această 
dată voi veni în plină zi şi însoţit, astfel că nimeni nu va 
putea să-mi pună la îndoială intenţiile... Acum, lasă-mă să 
ies. Este timpul. 

— Veniţi repede sire, veniţi repede, pentru Dumnezeu! 
strigă Bertille avântându-se. 

— O clipă, făcu Henric oprind-o. Nu trebuie să mă vadă 
lumea ieşind de la tine la această oră. Sunt tatăl tău, dar 
asta numai eu o ştiu. 

— Ah! Ce contează! Să nu pierdem timpul! 

— Contează mult pentru mine. Fă cum îţi spun şi nu te 
teme de nimic... Voi sosi la timp. Nu există o ieşire prin 
spatele acestei locuinţe? 

— Prin fundătura Courbâton... Veniţi, sire, veniţi. 

Un minut mai târziu, regele, după ce ocolise fundătura cu 
acei paşi întinşi ce-i erau obişnuiţi, sosise la timp pentru a 


opri asaltul arcaşilor săi, cum am văzut. 

Capitolul 8 

Regele se plasă la baza peronului, în centrul cercului de 
lumină format de torţele arcaşilor ţepeni, ca la paradă şi, cu 
un aer nemulţumit, întrebă: 

— Ei bine, ce se întâmplă aici, Neuvy? 

— Se întâmplă, sire, că am vrut să-l arestez pe acest 
bărbat care s-a răzvrătit, după cum a putut vedea 
Maiestatea Voastră. 

Henric, cu sprâncenele încruntate, se întoarse spre Jehan 
şi bubui: 

— Răspundeţi, domnule. 

Jehan avansă până la marginea peronului, se înclină cu 
eleganţă şi răspunse cu o siguranţă deconcertantă: 

— Acest om nu ştie ce spuse. Eu susţin că el s-a opus 
ordinelor regelui şi nu eu. 

— Ce spuneţi? Explicaţi-vă, tinere. 

— Este foarte simplu, spuse Jehan pe un ton caustic, 
regele mi-a ordonat să-l aştept aici, la această uşă pentru a- 
| însoţi la Luvru... sau altundeva. A sosit acest om. Fără sens 
şi fără rațiune, din propria lui voinţă, ela vrut să mă înhaţe 
cu ajutorul zbirilor săi. A vrut să mă smulgă din acest loc 
unde aveam ordin să-l aştept pe rege. Domnul de 
Pardaillan, aici de faţă şi-a dat osteneala să-i explice asta, 
dar el n-a vrut să asculte nimic. S-a încăpățânat în dorinţa 
lui de a mă împiedica să execut ordinul regelui. În felul 
acesta, el s-a opus deschis autorităţii regelui, pe care avea 
datoria s-o respecte mai mult decât oricine, astfel încât el 
trebuie luat din scurt. 

— Sire! strigă Neuvy, gâtuit de furie, permiteţi-mi... 

— Linişte, domnule! îl întrerupse Henric. Şi, reprimându-şi 
un surâs: „Drace! lată o explicaţie la care nu mă aşteptam”, 
întorcându-se spre Pardaillan, care aştepta cu un aer 
indiferent, îl întrebă: 

— Şi voi, domnule, aţi avut şi voi ordin să mă aşteptaţi aici? 
Pentru a executa acest ordin aţi tras spada împotriva, 


oamenilor poliţiei? 

— Fără îndoială, sire. Maiestatea Voastră mi-a ordonat să-l 
păzesc pe acest tânăr. Aţi precizat chiar să-l păzesc ca pe 
ceva preţios. 

— Ei bine? 

— Ei bine, l-am păzit spuse Pardaillan cu un calm 
admirabil. 

De această dată regele surâse cu francheţe şi, întorcându- 
se spre şeful poliţiei, care clocotea de furie, îi spuse cu 
gravitate: 

— Cei doi gentilomi spun adevărul. Ei se află aici la ordinul 
meu. 

— Sire! Bâlbâi de Neuvy. 

— Pleacă, Neuvy, zise încet Henric, sunteţi un bun slujitor, 
nu voi uita asta. 

Nu mai era nimic de spus, trebuia să se supună. Cu mânia 
în suflet, şeful poliţiei trebui să se încline, îşi grupă oamenii 
şi, după ce a aruncat o privire încărcată de ameninţări lui 
Jehan, care surâdea dispreţuitor, se îndepărtă încet, ca şi 
cum regreta. 

Henric se întoarse atunci spre căpitanul de Praslin care 
aştepta nepăsător: 

— Cum se face că aţi părăsit Luvrul, unde eraţi de gardă? 
întrebă el. 

— Sire, domnul de La Varenne a venit la mine şi mi-a 
povestit nu ştiu ce istorie despre un atac nocturn împotriva 
persoanei regelui. 

Regele îşi aminteşte atunci de confidentul său. 

— De fapt, întrebă el cu cea mai desăvârşită indiferenţă, 
unde este La Varenne? 

O voce jalnică gemu lângă el. 

— Aici, sire! 

Şi Henric, la lumina palidă a unei torţe lăsată de şeful 
poliţiei, putu să vadă cicatricea însângerată care brăzda 
obrazul confidentului său. 


— Du-te să te îngrijeşti, La Varenne, zise Henric cu un aer 
fals îngrijorat. Caută-l pe doctorul meu Heroard şi spune-i 
că-i ordon să-ţi redea grabnic o înfăţişare prezentabilă. 

Şi adresându-se imediat lui Praslin, îi ordonă: 

— Întoarceţi-vă la Luvru, Praslin. 

Praslin era soldat, obişnuit cu disciplina militară. Cu toate 
acestea, ezită o secundă şi remarcă respectuos: 

— Şi regele? 

— Mergi fără teamă, prietene. Aceşti doi gentilomi viteji 
mă vor însoţi. 

— În acest caz, plec liniştit, ei valorează cât o companie. 

— Spune că valorează cât o armată, Praslin şi vei fi încă 
departe de adevăr! 

Praslin se înclină în faţa regelui, salută adânc pe cei doi 
bărbaţi care acceptaseră fără să clipească extraordinarul 
compliment pornit de pe buzele regelui şi comandă: 

— La drum! 

Regele aşteptă în linişte până ce zgomotul cadenţat se 
pierdu în depărtare. Ferestrele burghezilor înspăimântați 
de vacarm se închiseseră unele după altele. Strada, 
luminată slab de palidele raze ale lunii, îşi recăpătase 
aspectul său paşnic şi tăcut. 

— La drum şi noi! comandă vesel Henric. Vreau să profit 
de escorta cu adevărat regală pe care întâmplarea fericită 
mi-a trimis-o în această seară pentru a face un tur prin 
frumosul meu oraş. 

Henric îl luase pe Pardaillan de braţ. Acesta era încă unul 
din obiceiurile sale: când mergea, trebuia întotdeauna să se 
sprijine de careva. El îi antrena încet pe cei doi însoțitori în 
direcţia Luvrului. Părea în largul său şi foarte vesel de 
această plimbare nocturnă. 

Nici măcar o dată el nu făcu aluzie la aventura tânărului 
care mergea în stânga sa. Nu reaminti nici refuzul de a se 
supune al lui Pardaillan şi cuvintele violente care însoţiseră 
acel refuz. În sfârşit, el nu suflă un cuvânt despre lupta 
susţinută împotriva arcaşilor. S-ar fi spus că toate acestea i 


se şterseseră din memorie, nu existaseră niciodată. El 
menţinu constant conversaţia la acest ton de libertate 
familiară care-l făcea iubit, râzând de orice, glumind despre 
orice, dar nelăsând să se ghicească nimic din intenţiile sale, 
abordând numai subiecte uşoare sau neînsemnate. 

La mijlocul străzii l!Arbre Sec se înălța fântâna lui Trahoir. 
Împrejurul acestei fântâni, trei siluete ascunse în umbră, 
tăcute, cu pumnalul în mână, ghemuite, pregătite să sară, 
pândeau apropierea celor trei plimbăreţi nocturni. Cei trei 
erau Escargasse, Gringaille şi Carcagne, cele trei puşlamale 
pe care i-am întrezărit în aceeaşi dimineaţă la uşa locuinţei 
lui Jehan le Brave. 

Regele, am spus-o, se sprijinea de braţul lui Pardaillan, pe 
care-l avea la dreapta sa. Jehan le Brave se afla la stânga 
sa. Apropiindu-se de fântână, grupul porni spre dreapta, în 
timp ce tânărul ajunse la un pas de monument. 

Regele şi Pardaillan trecură fără să observe nimic şi fără 
ca cei trei aflaţi la pândă să se fi mişcat. 

Jehan le Brave lăsă să treacă pe cei doi însoțitori ai săi, se 
opri, puse un picior pe marginea fântânii, simulând că-şi 
aranjează pintenul. În acelaşi timp, din vârful buzelor, dintr- 
un suflu, azvârli câteva cuvinte scurte, culese de urechile 
atente ale celor trei. Şi imediat, cu un aer indiferent, se 
îndepărtă alăturându-se lui Henric al IV-lea şi lui Pardaillan, 
care păreau să nu fi observat această oprire scurtă şi toţi 
trei, întorcându-se spre stânga, intrară pe strada Saint- 
Honore. 

Cum se îndepărtară, cei trei ieşiră din colţul lor. Aveau 
figuri jalnice şi derutate şi erau palizi ca şi cum scăpaseră 
dintr-un mare pericol. 

— Eh! murmură provensalul Escargasse, am scăpat uşor! 

— Încă puţin şi l-am fi atacat pe şef, explică Carcagne. 

— Ce grindină de lovituri s-ar fi abătut peste capetele şi 
peste spinările noastre! Se spovedi fără falsă ruşine 
parizianul Gringaille. 


— La naiba! reluă Escargasse, să spălăm putina. Aţi auzit 
ordinul: să-l urmăm de departe, fără a atrage atenţia 
celorlalţi doi, să nu-l pierdem din vedere şi să fim gata să 
intervenim la semnalul său. Să deschidem ochii. 

— După părerea mea va trebui să ne luăm la harţă! 

— Dar expediţia va fi rodnică. Nu se pune el în mişcare 
pentru o prăpădită de afacere. 

Vorbind, se avântaseră deja, atingând zidurile, cu pas 
suplu de felină, fără cel mai mic zgomot care să le trădeze 
prezenţa, urmărindu-i cu urechile ciulite, cu mâna pe 
mânerul spadei, invizibili în noapte, fără să piardă niciuna 
din mişcările celor trei plimbăreţi. 

Deodată, Carcagne strigă înăbuşit: 

— Pe coarnele diavolului! Şi signor Concini care ne 
aşteaptă! 

— Drace! L-am uitat! 

— Elvă aştepta, zise hotărât Gringaille. Adevăratul nostru 
şef nu este Concini! 

— Acesta este Jehan al nostru, viteazul între viteji, 
puternic între puternici. Concini va fi satisfăcut să ne aibă la 
dispoziţie atunci când vom sosi. 

— Eu nu spun nu, Escargasse... Totuşi, Concini are o 
calitate... El este acela care ne dă pateul... Totul este ca 
supunându-ne şefului nostru, să-l menajăm. 

— Este foarte drept ce spui tu acolo, Carcagne. În 
consecinţă, îi vom da lui Concini o explicaţie satisfăcătoare. 

— Atenţie, se opresc! 

— La poarta Luvrului! Oh! 

— Ne va ajuta să intrăm? 

— Să deschidem ochii, porumbeii mei, este momentul 
potrivit! ... 

Henric al IV-lea se oprise, într-adevăr, în faţa unei uşi 
secrete a palatului. El privi un moment, maliţios, pe cei doi 
păzitori ai săi, care rămăseseră de altfel impasibili, 
încremeniţi într-o poziţie militară pe care regele o aprecie 
la valoarea sa. 


Brusc, Henric introduse cheia în broască şi împinse uşa pe 
care o lăsă un moment larg deschisă, ca şi cum ar fi vrut să 
le arate că nu avea acolo nici gărzi, nici gentilomi gata să 
intervină şi, foarte amabil: 

— Domnilor, spuse el, vă mulţumesc că aţi avut bunăvoința 
să mă însoţiţi până aici. 

Apoi se întoarse spre Pardaillan cu o gravitate subită: 

— Vă datorez mult, prietene. Nu vreau să-mi amintesc 
decât asta. Restul s-a şters din memoria mea. 

Pardaillan se înclină, reprimându-şi un surâs şi răspunse 
cu vocea sa caustică: 

— De vreme ce Maiestatea Voastră recomandă exemplul, 
voi face la fel, şterg şi eu, sire! 

„Cap de fier!” reflectă regele. Dar se feri să sublinieze 
răspunsul cavalerului şi, ca şi cum n-auzise, se adresă lui 
Jehan: 

— Cât despre voi, tinere, nu vă cunosc. Dar am promis să 
iert. Treacă deci de data asta. Dar, credeţi-mă, urmaţi-mi 
sfatul, faceţi un tur în provincie... aerul Parisului nu vă face 
bine. 

Foarte palid, contractându-se vizibil pentru a părea calm, 
tânărul se înclină la rândul său şi ridicându-se ca şi cum n- 
ar fi înţeles ordinul ce i se dăduse: 

— Mulţumesc cu umilinţă regelui pentru sfatul său! Dar 
pentru moment tocmai la Paris am treburi. 

Henric încruntă uşor din sprâncene şi spuse sec: 

— Fie. În acest caz, faceţi în aşa fel încât să n-aud 
niciodată vorbindu-se de voi. 

Şi adresând un semn amical lui Pardaillan, intră vioi şi 
închise uşa, fără să-i lase tânărului timp pentru răspuns. 

Capitolul 9 

După ce uşa se închisese în urma regelui, Pardaillan şi 
Jehan, oricât de viteji erau, nu-şi putură înăbuşi un suspin 
de uşurare. 

— Recunoaşteţi, spuse Pardaillan, că aţi crezut că vom fi 
arestaţi. 


— Da, domnule, răspunse tânărul. Dar dumneavoastră? 

— Ce aţi fi făcut dacă regele ar fi vrut să ne înhaţe? 
întrebă el curios pe tânărul său însoțitor. 

Fără să răspundă, Jehan pocni din palme şi comandă cu 
voce puternică: 

— Aici, voi de colo! 

La această chemare, Gringaille, Escargasse şi Carcagne 
ieşiră din umbră. Ei se postară în faţa şefului lor şi, cu capul 
sus, cu mâna pe mânerul spadei, cu călcâiele lipite, rămân 
ţepeni, nepăsători. Numai ochii lor, aţintiţi în ochii şefului, 
exprimă admiraţie, un ataşament fără margini. 

— Ei bine? întrebă Jehan după ce-i lăsase timp lui 
Pardaillan să-i cerceteze. 

Cavalerul îşi manifestă impresia printr-un uşor fluierat. 
Răspunsul era suficient de clar, căci cei trei curajoşi îşi 
umflară piepturile. Tânărul lor şef, după ce i-a dezmierdat o 
clipă cu privirea, le făcu un semn că pot părăsi poziţia de 
paradă şi spuse cu o voce gravă: 

— Regele m-a afurisit acum... ştiţi pentru ce. Şi, pe un ton 
aspru, muşcător, adăugă: 

— Dar, dacă mi-am propus să nu întreprind nimic 
împotriva lui, asta nu însemna să mă las ucis fără să mă 
apăr, nătărăilor! ... Au încercat să mă aresteze şi fără 
ajutorul acestui cavaler aş fi fost înhăţat! ... Vă spun că nu 
mai eram viu. 

— Dobitoci! Şi acum, spuse blând Pardaillan, pot să vă 
întreb, fără a fi indiscret, ce aveţi de gând să faceţi? 

— N-aţi auzit ce mi-a spus? ... Fiica regelui, domnule, este 
fiica regelui! ... Doamne! Pentru că am fost atât de nebun 
să-mi ridic ochii atât de sus, va trebui să mă ridic până când 
voi fi la nivelul ei... Aşa voi face sau îmi voi pierde pielea! 

Pardaillan îl examină cu atenţie cu ochiul său pătrunzător 
apoi, cu un surâs nedesluşit, spuse: 

— Fiică de rege sau de ţăran, este totuna când dragostea 
intră în joc. Amintiţi-vă ceea ce v-am spus acolo şi poate că 
vă veţi opri înainte de a se produce ireparabilul. Acestea 


fiind zise, iată că s-a făcut miezul nopţii... Nu m-ar deranja 
să mergem puţin la odihnă. 

— Ce dracu! Domnule, spuse vioi Jehan, nu vă voi părăsi 
până la uşa locuinţei voastre! 

Şi, reluând, adăugă cu un fel de timiditate încântătoare, 
care contrasta ciudat cu obişnuita sa impetuozitate: 

— Dacă, fireşte, sunteţi de acord. 

— Va fi o mare plăcere pentru mine, răspunse politicos 
Pardaillan. Locuiesc pe strada Saint-Denis. 

Întorcându-se apoi spre cei trei curajoşi, le adresă un 
semn amical, spunând: 

— Noapte bună, vitejii mei. 

— Auziţi? susţinu Jehan. Mergeţi la treburile voastre. 
Deocamdată nu mai am nevoie de voi. Bună seara! 

Apoi, fără să mai acorde vreo atenţie celor trei, care 
păreau să ezite şi să se sfătuiască între ei, se plasă lângă 
Pardaillan şi amândoi se îndepărtară liniştiţi. 

Oricât de scurtă fusese discuţia dintre cei trei, Jehan 
plecase înainte ca ei să se pună de acord. Văzând asta, ei se 
lansară în pas alergător pe urmele lui, strigând: 

— Hei, domnule Jehan... Staţi! 

Tânărul se întoarse încruntând sprâncenele şi mârâi: 

— Ce aveţi de mugiţi ca viţeii atunci când le taie beregata? 

Cei trei se opriră nehotărâţi. Ceea ce aveau de spus îi 
speria sau îi stânjenea fără îndoială, căci se înghionteau 
reciproc cu coatele dar niciunul nu vorbea. 

Nerăbdător, Jehan, care-i cunoştea bine, strigă: 

— Acum sunteţi muţi? Aţi jurat să mă scoateţi din sărite? 
„.. Dă-i drumul, Escargasse, tu care ai întotdeauna 
mâncărime la limbă, vorbeşte. 

— Să vedeţi, şefule, este vorba de signor Concini... 

— La dracu cu Concini şi cu tine de asemenea, imbecilule! 
„„. Pe mâine! ... 

— Mâine va fi prea târziu, şefule, spuse Escargasse. 
Expediția va avea loc imediat. 


— Bine! strigă Jehan de departe. Eu nu voi participa la 
expediţie. Îmi veţi povesti mâine. 

Capitolul 10 

— La naiba! 

— Drace! 

— Dobitoc! 

Cele trei înjurături ţâşniră în acelaşi timp, ca şi cum ar fi 
fost una singură. Cei trei rămaseră locului după plecarea 
precipitată a şefului, clocotind de ciudă, mâhnire, nelinişte. 
Căci toate acestea se puteau citi pe feţele lor îngrijorate. 

Escargasse se scutură primul şi, ridicând spre cer braţele 
sale lungi, ca pentru a lua cerul ca martor, el articula 
energic: 

— Orice s-ar întâmpla, noi am făcut tot ce-am putut şi nu 
avem nimic să ne reproşăm! 

Ceilalţi aprobară grav din cap. Dar era vizibil că le mai 
rămăsese un rest de nelinişte. Ei reveniră în strada l'Arbre 
Sec pe care aveau ordinul s-o supravegheze. Repede, 
alunecând ca nişte umbre, ei cercetară strada cu o privire 
expertă. Cercetară chiar şi fundătura Courbâton şi se 
opriră puţin în faţa casei Bertillei. 

Fundătura, ca şi strada, îşi reluase aspectul paşnic 
obişnuit. Totul părea liniştit, adormit. Se strecurară spre 
strada Saint-Honore şi pătrunseră în casa lui Concini. 

Ei au fost introduşi imediat într-un birou nu prea mare, 
mobilat luxos, unde se găsiră în prezenţa unui bărbat tânăr 
care, pentru a-şi ascunde nerăbdarea, măsura camera cu 
un pas nervos. 

leşind cu o mică reverență de la regină, Leonora Galigad îl 
găsi pe soţul său Concino Concini, care aştepta să fie 
introdus la Maria de Medicis. 

Concini era de înălţime mijlocie, bine proporţionat. Avea 
mersul suplu, degajat, mlădios. Fruntea înaltă, pomeţii 
proeminenţi, buzele roşii sub o mustață neagră. Trufia era 
vizibilă după felul cum îşi ţinea capul ridicat, din ţinută, din 


mişcările sale. În costumul său de o bogăţie nemaipomenită, 
el era magnific, într-adevăr frumos, de extremă eleganţă. 

— Leonora, spuse el, tânărul a sosit la locuinţă. Urmând 
sfatul pe care mi l-ai dat, am evitat să mă întâlnesc cu el şi 
acum îl aştept. 

— Aveam motive serioase pentru a proceda aşa. 

— Spune-mi, ai de gând să-l reţii mult pe acest ucigaş? 
Aveam neapărată nevoie de el astăzi. 

Cu o răceală sinistră, însoţindu-şi cuvintele cu o privire 
semnificativă, ea spuse: 

— Cred că veţi fi obligat ca, de acum înainte, să renunţaţi 
la serviciile sale. Dacă nu-l veţi vedea mâine, este de 
presupus că nu-l veţi mai revedea! Veţi fi scăpat astfel de 
acest ucigaş a cărui îngâmfare obraznică va putea produce 
neplăceri. 

Figura lui Concini se lumină de o sumbră satisfacţie şi, cu 
un surâs ce-i dezveli dinţii albi, parcă pregătiţi să muşte: 

— Diavoliţo! zise el coborând şi mai mult vocea, ce misiune 
i-aţi încredinţat? 

Leonora privi pe furiş spre uşa reginei şi, din vârful 
buzelor, cu un murmur imperceptibil, şopti: 

— Ea s-a decis! ... Evenimentul va avea loc în această 
seară! ... 

Concini deveni foarte palid. Îşi trecu maşinal mâna peste 
frunte, unde simţea o transpiraţie rece. 

— Jehan le Brave este cel desemnat? 

— Da! ... Şi asta din prevedere, deoarece v-am sfătuit să 
aveţi răbdare atunci când, istovit de insistența acestui 
aventurier, aţi vrut să vă despărțiți de el... 

— Înţeleg! ... Şi nu vă temeţi? ... 

— Nu mă tem de nimic! ... Credeţi-mă, mi-am luat măsuri 
de prevedere. În orice caz, abţineţi-vă să ieşiţi în seara 
aceasta... 

Ea încheie: 

— Sau, cel puţin, aşteptaţi până la orele unsprezece şi 
jumătate, miezul nopţii... Da, cred că la miezul nopţii totul 


va fi terminat. 

Şi, uitând de sine, cu o nelinişte alarmată care ar fi 
impresionat pe oricine altcineva decât pe indiferentul ei soţ, 
adăugă: 

— Cred că am calculat totul, am prevăzut totul... Dar cine 
ştie ce întâmplare neplăcută poate surveni? ... Nimeni n-o 
să poată spuse că te-a văzut pe străzile oraşului între... ora 
nouă şi miezul nopţii. Crede-mă, Concinetto, rămâi acasă... 
pe durata acestor trei ore... Ne jucăm capetele, Concino... 
Nu uita asta! 

Cu o supunere şi o blândeţe neobişnuite, el o asigură: 

— Nu mă voi mişca de acasă toată noaptea... îţi promit, 
Leonora. 

După un semn de adio, el se îndepărtă fredonând. 
Leonora se reîntorsese la Luvru. Concini avea acum toată 
libertatea de acţiune. El îi chemă pe cei trei voinici ai noştri 
şi, închizându-se în biroul său, le dădu instrucţiuni 

minuţioase şi precise. 

Ce voia el de fapt? Iată: Henric al IV-lea, în aventurile sale 
galante, nu se deplasa fără confidenţi. În afară de La 
Varenne, omul bun la toate, care nu conta, el avea o 
jumătate de duzină de apropiaţi cărora trebuia neapărat să 
le povestească despre speranţele sale, decepţiile, bucuriile 
şi tristeţile sale. 

În timp ce regele se amorezase de Bertille, inevitabilul se 
produsese. Cu alte cuvinte, el povestise apropiaților despre 
pasiunea sa în devenire. 

Aceştia se repeziseră în strada l/'Arbre Sec, în speranţa de 
a face curte celei care putea să devină o favorită, sursă de 
comisioane şi favoruri. 

Concini nu făcea parte dintre privilegiaţii care profitau de 
pe urma încrederii regale. În schimb, el era dintre aceia 
care dispuneau de un serviciu de informaţii foarte bine 
organizat şi era tot atât de bine informat că şi cei mai buni 
informatori ai primilor confidenţi. 


EI făcu ceea ce făcuseră ceilalţi: dăduse târcoale străzii 
l'Arbre Sec. O văzu pe Bertille la fereastra sa şi se 
îndrăgosti la prima vedere. Imediat el o dori aprig şi îşi jură 
că va fi a lui, orice s-ar fi întâmplat. 

Tocmai atunci Leonora îi spusese că, chiar în acea seară, 
regele va fi ucis. Regele mort, influenţa lui, a lui Concini, 
începea, la adăpostul Mariei de Medicis. De atunci, nu mai 
avea de ce să se jeneze. Şi cum el era exagerat în toate, 
cum noua sa pasiune era senzuală şi brutală, el hotări s-o 
răpească pe fată chiar în această seară. 

EI îi trimise pe Escargasse, Carcagne şi Gringaille în 
strada l'Arbre Sec, cu ordinul de a pregăti răpirea şi de a 
supraveghea casa pe care le-a indicat-o. El nu uita că regele 
urma să fie ucis în faţa casei şi ţinea să fie informat cât mai 
curând despre ceea ce se va petrece. Asta l-a făcut să 
declare oamenilor săi că răpirea nu se va putea încerca 
decât după miezul nopţii, dar că, de la ora zece până la 
miezul nopţii să nu piardă casa din ochi nici măcar o 
secundă. După trecerea acestei ore, ei urmau să-i raporteze 
la locuinţa sa, unde îi va aştepta. 

Ştia că putea conta pe ei. El nu se îndoia că îi vor raporta, 
până în cele mai mici detalii, această memorabilă seară, 
căreia ei îi ignorau dedesubturile tragice. Cât despre el, 
după ceea ce ei îi vor spune, va vedea dacă va pune în 
aplicare planul său de răpire sau se va abţine. 

Capitolul 11 

Era aproape ora unu din noapte când cei trei voinici fură 
introduşi în biroul lui Concini. 

Ei se opriră la marginea mesei, în faţa lui şi împreună, se 
înclinară peste măsură, oarecum ironic. 

Concini îi cercetă cu privirea sa pătrunzătoare. 

— Ah, iată-vă! Caraghioşilor, mârâi el, ştiţi că de aproape o 
oră mă plictisesc aşteptându-vă? 

— Am greşit, monseniore, spuse Escargasse făţarnic 
înduioşat. Noi ne-am făcut sânge rău! Ne-am zis: bietul 
monsenior se plictiseşte aşteptându-ne! ... Nu-i aşa, 


Gringaille, că aşa am spus? ... Dar nu puteam să trecem... 
Am crezut chiar, la un moment dat, că nu vom ajunge 
niciodată până la voi. 

Din tot acest torent de vorbe inutile, Concini n-a reţinut 
decât aceste cuvinte: n-au avut cum să treacă. Şi, în sufletul 
său, delirând de bucurie, răcni: „S-a făcut!” 

Cu un aer indiferent, admirabil jucat, cu o voce care 
deveni aspră, tăioasă, spuse: 

— Luaţi aminte: din acest moment nu mai aparţine casei 
mele... dacă explicaţiile pe care mi le veţi da nu mă vor 
satisface. Şi acum, ascult. Ce s-a întâmplat, deci, atât de 
extraordinar? 

Escargasse, care îşi asumase răspunderea de a furniza 
explicaţiile, se încorda şi răspunse: 

— Extraordinar! Monseniore, voi aţi spus cuvântul. Ceea 
ce ne-a reţinut este, monseniore, înfricoşător, teribil, 
înfiorător... Se va vorbi mult timp în oraş şi la curte. 

— Oh! Pentru a impresiona astfel oraşul şi curtea era 
nevoie... de o catastrofă înspăimântătoare. Cât despre voi, 
pentru a vă împiedica să treceţi atunci când ştiaţi că eu 
aştept şi când este vorba de voi, nu văd deloc... zău, decât 
un număr suficient de arcaşi sau de sergenţi. 

Concini găsi de cuviinţă să surâdă la această glumă. 

Cei trei se fandosiră râzând zgomotos şi Escargasse, cu 
gura până la urechi, linguşi batjocoritor: 

— Eh! N-are nici un farmec prezentarea unui raport 
monseniorului... el ghiceşte totul. 

Dar aceste cuvinte: catastrofă, arcaşi, sergenţi, 
declanşaseră resortul imaginaţiei. Acum, el avea cadrul 
poveştii sale, cât despre amănunte, acestea veneau fără 
efort. El se grăbi să povestească: 

— Într-adevăr, domnule, strada fusese invadată de o sută 
de arcaşi în frunte cu domnul de Neuvy. Noi ne găseam 
prinşi la mijloc, în imposibilitate de a trece, deoarece arcaşii 
blocaseră trecerea de lângă Trahoir, alţii blocaseră latura 
dinspre Sena şi erau atât de numeroşi şi în rânduri atât de 


dese, încât vă jur că nici măcar un ţipar nu s-ar fi putut 
strecura printre ei. Fără a mai pune la socoteală că mai 
erau gărzile domnului de Praslin şi domnul de La Varenne şi 
încă alţii. Ioată această lume scoasă din minţi, deplasându- 
se cu mare zgomot şi făcând zarvă mare, încât s-ar fi putut 
crede că reveniseră măreţele zile ale Ligii3. Cel mai bun 
lucru de făcut, neputând să ne strecurăm, era să evităm de 
a fi descoperiţi, cu atât mai mult cu cât puteam fi găsiţi 
imediat şi, lovindu-ne de atâtea piedici, n-am mai fi scăpat 
vii. Vedeţi, deci, că dacă v-am făcut să aşteptaţi, n-a fost din 
vina noastră. 

Concini, sub aparenţa indiferenţei, ascultase cu atenţie 
pătimaşă. Această desfăşurare extraordinară de forţe la 
asemenea oră, i se părea proba sigură că atentatul fusese 
comis... sau descoperit. 

— Ce basme îmi îndrugi acolo, lichea? O sută de arcaşi, 
spui? Neuvy, Praslin şi soldaţii lor! ... A fost deci o 
răzmeriţă... bătălie? 

— Dacă a avut loc o bătălie! ... Spuneţi-mi voi, ceilalţi! 
Monseniorul întreabă dacă a avut loc o bătălie! ... Dar, 
monseniore, am văzut transportând... răniţi. 

Concini chibzuia: „Întrucât există răniţi, a avut loc o 
luptă... Deci, atentatul a avut loc. Văd, aproximativ, cum s- 
au desfăşurat lucrurile: regele era însoţit, deoarece acest 
caraghios l-a amintit pe La Varenne. Jehan le Brave a 
trebuit să lovească şi ceilalţi s-au năpustit peste el. Dar el 
este un mistreţ primitiv şi mai incoerent decât un... Cât 
despre arcaşi şi gărzi, Leonora a aranjat în aşa fel încât să 
intervină... prea târziu. Dar regele a fost lovit? ... Este 
mort? ... Este rănit? ... Sau a scăpat ca în alte dăţi?” 

Cu toate acestea, Concini ridică din umeri şi, pe un ton de 
milă dispreţuitoare, reluă: 

— Cred, vitejii mei, că teama de a fi arestaţi v-a tulburat 
vederea şi că exageraţi importanţa evenimentelor. Dacă 
avea loc o răzmeriţă, aş fi fost informat, ce dracu! Cred că 
pretinsa bătălie n-a fost decât o încăierare, cum se întâmplă 


adesea... Poate vreo tentativă de omor... vreun asasinat, ce 
ştiu eu? 

— Nu vă pot spuse precis, monseniore. Înţelegeţi că noi, 
înconjurați de soldaţi şi de arcaşi, aveam totul de pierdut, 
nimic de câştigat. Noi ne-am ascuns cu prudenţă pentru a 
nu fi văzuţi, ceea ce a făcut ca noi înşine să vedem foarte 
puţin. Din moment ce toată lumea mergea, alerga, striga, îşi 
schimbă locul, era cel mai bine. Totuşi... 

— Totuşi? gâfâi Concini. 

— Cred că am auzit strigându-se: „Ce nenorocire! Este o 
nenorocire ireparabilă!” „E mort! urlă Concini în sinea sa. 
Ah! Acum eu sunt stăpânul! ... în sfârşit! ...” 

Totuşi nici un muşchi nu tresări pe faţa sa. El surâdea 
mereu, un surâs puţin ironic, jucându-se cu un mic pumnal. 
Şi, cu acelaşi aer indiferent: 

— Păcat! ... spuse el. Dar, mă gândesc, pentru a produce o 
astfel de impresie, ar fi trebuit că nefericitul care a fost 
omorât să fi fost un personaj, chiar un mare personaj... Cine 
dracu este? ... Nu l-aţi putut vedea puţin, oricât de puţin ar 
fi fost? ... Vă întreb asta pentru că mă gândesc că, în fond, 
ar putea fi unul dintre prietenii mei. 

Şi îi fixă cu o privire scrutătoare. 

— Monseniore, noi nu puteam vedea prea bine... v-am 
spus. Totuşi, cred şi eu ca dumneavoastră. Era un mare... 
un ilustru personaj. Cineva plasat sus, foarte sus... şi mai 
sus încă... 

— La naiba! ... Ce te face să presupui...? 

— Pentru motivele pe care chiar dumneavoastră, în primul 
rând, le-aţi expus. După aceea, pentru că, pentru a locui la 
Luvru, trebuie să fii, cred, un mare personaj. 

— Victima locuia deci la Luvru? 

— Trebuie să credem, deoarece s-a dat ordin ca acolo să 
fie transportat corpul. Şi nu este totul. Cineva a spus pe un 
ton care ne-a făcut să simţim fiori de groază pe şira 
spinării: „Păstraţi tăcerea asupra a ceea ce s-a întâmplat. 
Acela care nu va şti să-şi ţină limba riscă să fie repede tras 


pe roată”. Pentru a ne decide să vorbim a fost nevoie de 
insistența monseniorului. 

— Fiţi liniştiţi, îi asigură Concini, nimeni nu va şti. Şi, de 
altfel, eu vă acopăr. 

În sinea lui, el medita: „Nu încape îndoială. Este într- 
adevăr vorba despre rege, a cărui moarte vor s-o ţină 
secretă până când vor fi luate măsurile pe care le cere 
situaţia. Nici Maria nu cunoaşte evenimentul la ora actuală. 
Altfel ar fi trimis să mă cheme. Mâine dimineaţă, fără 
îndoială, i se va comunica trista veste cu toate 
menajamentele de rigoare. Eu voi fi acolo. Până atunci 
dispun de timpul meu şi de persoana mea după propria mea 
voinţă.” 

Brusc, Concini exclamă: 

— Şi el? 

— Care el? tresări Escargasse. 

— Eh! Dar... asasinul! 

— Asasinul? făcu Escargasse gâtuit. Oh! Drace! Asasinul! 
„.„. Unde mi-a fost capul? ... Asasinul, sărman individ, soarta 
lui e pecetluită! 

— Nu l-au arestat? se nelinişti Concini. 

— Înţeleg... Arestat, legat, închis, prompt, sigur, precis, v- 
am dat răspunsurile. 

Concini se linişti. Dar, apoi, se miră: în fond, ei îl cunoşteau 
bine pe asasin, pentru că era şeful lor direct! Atunci de 
unde indiferența pe care o manifestau în privinţa lui? 

— Voi l-aţi văzut pe asasin? întrebă el privindu-i atent. 

— Vag, pe când îl duceau... în starea în care îl aduseseră îi 
era greu să meargă. 

— Ah! făcu Concini cu o satisfacţie sălbatică, a cam fost 
maltratat? 

— Maltratat! Păcatele mele! ... S-ar putea spune că l-au 
sfâşiat, doborât, frânt de lovituri... Nu mai era o creatură 
umană, era o zdreanţă însângerată. 

De această dată, Concini era lămurit. El nu mai puse 
întrebări. Rămase tăcut un timp, chinuind cu un gest 


maşinal mânerul micului pumnal cu care nu încetase să se 
joace, meditând adânc, fără ca figura lui nepăsătoare să 
dezvăluie natura gândurilor sale. 

Capitolul 12 

Concini ieşi, în sfârşit, din lunga sa meditaţie. Un adânc 
suspin, pe care nu avu puterea să-l înăbugşe, fu singurul 
semn care trăda puternica bucurie care-l sugruma. Îşi fixă o 
clipă oamenii, care aşteptau la bunul său plac, ţepeni ca la 
paradă şi schiţă un surâs. Cu un gest de o nepăsare 
supremă, întinse mâna, luă dintr-un sertar un pumn de 
monede de aur pe care le lăsă să cadă pe masă, într-o 
cascadă sclipitoare, în faţa celor trei curajoşi uluiţi, muţi de 
admiraţie. În acelaşi timp, el spuse: 

— Şi acum, să vorbim puţin despre afacerea noastră. 

— Expediția este definitivă? 

— Mai mult ca oricând! ... în afară de cazul că strada mai 
este încă păzită. 

— Calea este liberă, monseniore. Totul a redevenit liniştit, 
ca şi cum n-ar fi avut loc nici cea mai mică încăierare. 

— Sunteţi hotărâți? 

— Noi suntem gata. 

— Să mergem! 

Concini se ridică brusc. El luă o pungă plină cu monede de 
aur şi o puse în buzunar, o mască din catifea neagră pe care 
o agăţă de cingătoare, alături de pumnal, se înfăşură 
meticulos într-o manta largă, închisă la culoare şi ieşi cu pas 
hotărât, fără să adauge un cuvânt. 

Cei trei îl urmară. 

În stradă, după ce a aruncat în dreapta şi în stânga o 
privire ageră, el se îndreptă decis spre strada l'Arbre Sec, 
urmat la trei paşi de oamenii săi. 

Ei sosiră în faţa locuinţei Bertillei fără să întâlnească pe 
nimeni. Cei trei îl ajunseră pe stăpânul lor în faţa peronului 
şi, remarcând ceea ce le scăpase în povestirea lor rapidă, îi 
arătară triumfător lui Concini, scăzând vocea: 

— Sânge! 


Concini nu avea motive să se îndoiască. El privi un 
moment, cu un aer gânditor, băltoacele de sânge, stropii de 
noroi care mânjeau treptele albe, pământul răscolit de 
tropăitul unei trupe numeroase şi, cu un gest nepăsător, el 
trecu şi intră în fundătura Courbâton. 

În capătul fundăturii, lângă un zid, se profila o masă mai 
neagră decât întunericul înconjurător. Un bărbat se 
desprinse şi, apropiindu-se: 

— Monseniore, spuse el înclinându-se, litiera este aici. 

Concini făcu un semn poruncitor. Bărbatul, care fără 
îndoială primise dinainte ordine, se înclină şi mai adânc şi 
se retrase imediat. În strada l'Arbre Sec, acest bărbat se 
încrucişa cu spionul care se ataşase lui Concini şi care, 
acum, cerceta la rândul lui, cu o atenţie neobişnuită, urmele 
luptei. Fără să se oprească, bărbatul aruncă în trecere 
câteva scurte cuvinte şi îşi continuă drumul până în strada 
Saint-Honore, iar aici, cotind la dreapta, intră în casa lui 
Concini. 

Cât despre spion, el aruncă o privire ironică spre balconul 
Bertillei şi, ridicând spre mansarda lui Jehan le Brave o faţă 
crispată de ură, scrâşni din dinţi: „Adio vise de dragoste, 
drăguţa mea turturea! ... Turturelul tău, la această oră, se 
zbate zadarnic în năvodul pe care i l-am întins... îl vei 
revedea ziua următoare... în piaţa Greve... unde călăul îi va 
strânge pieptul în cleşte şi patru cai îi vor sfâşia membrele, 
răspândindu-le în cele patru colţuri ale oraşului.” 

Dând colţul fundăturii, el aruncă în noapte o privire ageră 
şi murmură: „Bucuria care mă copleşeşte nu trebuie să mă 
facă să uit misiunea confidențială cu care m-a onorat 
signora Leonora. Pe Dumnezeu! lată o vizuină care pare să 
fi fost special săpată pentru mine!” 

EI se strecură în crăpătura pe care o descoperise, 
asemenea unui păianjen monstruos pândindu-şi prada. 

Concini şi oamenii săi nu stătuseră degeaba. 

La dreapta uşii şi cam la zece-douăsprezece picioare4 de 
la sol, se afla o mică fereastră, acum închisă cu un oblon 


gros de lemn. La stânga, puţin mai jos exista o ferestruică 
rotundă. Ca şi fereastra, această ferestruică era acoperită 
cu un oblon. 

Cei trei voinici se plasară tocmai sub această ferestruică. 
Carcagne, cel mai puternic, oferi sprijinul umerilor săi. 
Gringaille, cel mai îndemânatic, urcă deasupra. După cinci 
minute de lucru, oblonul, probabil ros de cari sau poate 
pregătit deja, era smuls. 

Două bare în formă de cruce, cimentate în zid, barau 
trecerea. Gringaille le prinse cu mâinile. Se auzi un zgomot 
sec... şi barele, frânte în patru bucăţi, căzură la pământ. 

Două minute mai târziu, toţi patru erau înăuntru. Prin 
tăieturile măştii pe care şi-o pusese pe faţă şi la lumina unei 
lumânări aduse în acest scop, Concini studie locul cu un 
ochi atent. 

Erau într-o bucătărie destul de mare, unde toate lucrurile 
erau aranjate într-o ordine perfectă, unde totul era 
strălucitor, atrăgător, de o curăţenie perfectă. 

Se vedeau două uşi: una la dreapta, din lemn masiv, alta, 
cu geamuri, în faţa ei. Se îndreptară spre uşa cu geamuri. O 
deschiseră repede. Pătrunseră într-un dormitor. 

În marele pat împrejmuit, în crăpătura perdelelor, 
întredeschise de o mână tremurândă, apăru un cap speriat, 
cu ochii măriţi de spaimă, cu gura deschisă, gata să strige 
după ajutor. Era proprietăreasa casei, doamna Colline 
Colle. 

Înainte de a scoate un sunet, Concini ajunse dintr-o 
săritură la ea, îndepărtă perdelele în întregime şi mormăi: 

— Dacă strigi, dacă te opui, acest pumnal îţi va străpunge 
gâtul. Dacă asculţi, această pungă de bani va fi a ta. Alege. 

Văzând acest bărbat mascat năpustindu-se asupra ei, 
matroana crezu că i-a sunat ceasul. Ea închise instinctiv 
ochii şi se prăbuşi pe perne, pe jumătate leşinată, gemând 
cu o voce sfârşita: 

— Iertare! ... 


Carcagne, care era omul serios, echilibrat al trupei şi care 
avea purtări agreabile şi politicoase, interveni: 

— Respectabilă doamnă, zise el, înclinându-se cu tot 
farmecul de care era capabil, sculaţi-vă imediat... Şi încă 
repede, vă rog, deoarece nu avem timp de pierdut şi nu 
suntem prea răbdători. 

Ea îşi lăsă capul în piept, cobori privirea, suspină, în timp 
de mâna sa uscată şi zbârcită, obosită de treburile dure ale 
menajului, se întinse pe albeaţa cearceafului pe care-l 
mângâia încet, cu un gest maşinal, iar sânul i se ridică 
repede, ca sub imperiul unei emoţii violente. Era caraghios 
şi jalnic. Şi, în timp ce Gringaille, nerăbdător, trase brusc 
perdeaua, ea bombăni fandosindu-se: 

— Bravo ţie! Acesta, cel puţin, ştie ce i se datorează unei 
femei neputincioase. 

În timp ce matroana se îmbrăca, cei trei, pentru a nu 
pierde timpul, îi explicau ce doreau de la ea. 

De altfel, ea nu abuza prea mult de răbdarea lor şi apăru 
curând, după ce-şi pusese repede un jupon şi-şi aruncase 
pe umeri o jachetă ponosită, mototolită şi, imediat, dând 
semne de adâncă tristeţe, se vaită: 

— N-o veţi lua pe această sărmană domnişoară? 

— Dacă o vom lua! ... se înţelege. Şi încă imediat. 

— Ah! Nu veţi avea inima asta, se smiorcăi matroana. 

Şi, de această dată, se uită chiorâş la Concini, care 
rămăsese nemişcat şi mut în penumbră. 

— Dacă o veţi răpi, ce va deveni această domnişoară, 
Dumnezeule? ... Va fi pieirea mea, bunii mei domni, 
moartea mea! ... N-o aveam decât pe ea, cum vreţi să mai 
trăiesc dacă-mi luaţi loca... 

Un zgomot de monede de aur rotogolindu-se în cascadă pe 
podeaua de stejar ceruită întrerupse brusc vaietele, tăie 
definitiv tulburarea bătrânei. Concini fusese acela, care, 
fără să spună un cuvânt, îşi golise punga cu un gest 
dispreţuitor. 


Matroana făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se azvârle 
asupra aurului. Gringaille o apucă brutal de braţ şi, cu o 
voce care nu admitea replică, îi spuse: 

— Mişcă-te, căţea bătrână! Şi ai grijă... Altfel nu aur îţi voi 
da, ci un pumnal în piept! ... 

Doamna Colline Colle înţelese că lucrurile iau pentru ea o 
întorsătură proastă şi, deşi surâsul lui Carcagne o liniştea 
puţin, se gândi că este mai prudent să se supună. 

leşi prima, urmată de cei trei curajoşi, cărora le simţea 
răsuflarea. Se opri în faţa uşii Bertillei şi bătu uşor, 
gemând: 

— Domnişoară Bertille? ... Domnişoară Bertille? ... 

La chemarea matroanei, Bertille se ridică în pat şi, încă pe 
jumătate adormită, fără să se sperie, întrebă cu vocea ei 
armonioasă: 

— Dumneavoastră gemeţi aşa, doamnă Colline Colle? 

— Da, domnişoară! Deschideţi, vă rog... Sunt bolnavă... 
foarte bolnavă. 

— Aşteptaţi puţin, vin imediat! 

Porni spre uşă. Dar se opri aproape imediat, gândindu-se 
îngrijorată: „Această femeie este hrăpăreaţă şi avară... Aş fi 
părăsit-o de mult dacă... pentru un pumn de aura vrut să 
mă vândă regelui... pentru puţin aur poate s-o facă din nou 
pentru altul... Cine îmi spuse că nu este o cursă?” 

La acest gând, în loc să deschidă, întrebă: 

— Sunteţi într-adevăr atât de bolnavă? 

— Cred că am să mor! ... Deschideţi, pentru numele lui 
Dumnezeu! ... Nu aveţi încredere în mine? 

Da, nu avea încredere şi nu se înşela. Dar era o fire 
generoasă şi, sub aparenţa sa plăpândă, ascundea un 
caracter puternic. Merse drept la un cufăr şi luă un mic 
pumnal pe care-l ascunse cu un gest hotărât la sân. 

— Deoarece, spuse ea liniştită, aţi mai deschis unor 
străini... chiar în această noapte. 

— Dar era regele, domnişoară! ... Puteam să mă opun 
ordinelor regelui? ... Ah! Ce rău îmie!... 


— Cine îmi spuse că nu este încă o trădare? Ştiu eu dacă 
n-aţi introdus în casă vreun răufăcător? 

— Sunt singură domnişoară! Vă jur pe ce am mai sfânt! ... 
Şi mi-e atât de rău! ... Sfinte Isuse! Mă lăsaţi deci să mor ca 
un biet câine fără ajutorul ce se datorează între creştini? 

De această dată, tânăra se simţi învinsă de tonul jalnic al 
prefăcutei creaturi. 

— Dumnezeu ne vede, doamnă Colline Colle! Deschid... 
Dar, dacă voi păţi ceva, veţi răspunde în faţa Lui. 

Şi cu curaj, foarte calmă, cu mâna dreaptă încleştată pe 
mânerul pumnalului ea trase zăvorul, deschise uşa spunând 
cu 0 voce pătrunsă de nelinişte: 

— Ce vi s-a întâm... 

Dar nu-şi putu sfârşi întrebarea. Două braţe puternice o 
înhăţară. Scoase un lung țipăt. Dar acest țipăt fu înăbuşit 
de o manta ce-i fu aruncată brusc pe cap. Ea vru să reziste, 
să folosească arma pe care o strângea în mână. Se simţi 
rapid înfăşurată în manta, legături moi - eşarfe, fără 
îndoială - îi imobilizaseră braţele şi picioarele, în timp ce 
braţe puternice o susțineau, o ridicau, o transportau cu 
băgare de seamă, de altfel. 

Ea nu leşină. Nu-şi pierdu sângele rece. Renunţă să se 
zbată, înțelegând că toate încercările de eliberare sunt 
inutile, păstrându-şi forţele pentru o ocazie mai bună. 

Unul ţinând-o de picioare, altul de umeri, al treilea 
încheind şirul, ei coborâră încet la parter, luminaţi de 
zgripţuroaica ce ţinea să câştige conştiincios aurul lui 
Concini. 

Ea îi conduse până la uşă şi, înainte de a deschide, îi 
avertiză cu solicitudine: 

— Aveţi grijă! ... Sunt patru trepte de coborât! ... Acolo! ... 
încet! ... 

Ceea ce, de altfel, nu-l împiedică pe unul dintre cei trei, 
înainte de a ieşi, s-o avertizeze pe un ton care o făcu să 
tremure: 


— Acum, că totul s-a terminat, dacă nu-ţi vei ţine gura, 
bătrână vrăjitoare, dacă nu vrei să-ţi scot ochii, să nu-ţi 
spintec pieptul cu lovituri de pumnal, uită feţele noastre, în 
aşa fel încât nu le recunogşti niciodată. 

Îngrozită, ea bâigui făcându-şi semnul crucii: 

— Vor uita, voi tăcea, vă jur, monseniore! ... 

Bertille fu întinsă pe pernele moi ale litierei. Ea încercă să 
se ridice dar, paralizată de legăturile sale, nu reuşi. Atunci, 
cu o voce surprinzător de calmă, întrebă: 

— Nu pot fi eliberată de această glugă care mă înăbuşă? 

Slabă şi atenuată de grosimea stofei, vocea ajunse totuşi 
până la Concini, care era lângă portieră. Auzea printru 
prima oară această voce. Ea produse asupra lui efectul unei 
muzici de o dulceaţă ce-i pătrunse în suflet. 

Uitând că tânăra nu-l putea vedea, el se descoperi cu un 
gest puţin teatral, cu acel farmec elegant ce-i caracteriza 
mişcările şi spuse amabil: 

— Doamnă, dacă binevoiţi să promiteţi că nu veţi striga 
după ajutor şi veţi sta liniştită... 

— Nu voi striga, voi sta liniştită, promise fata. 

— Dacă este aşa, doamnă, credeţi-mă că sunt foarte fericit 
să vă îndeplinesc dorinţele, care sunt ordine pentru mine. 

Şi Concini, el însuşi, scuturat de fiori la atingerea acestui 
corp care-l scotea din minţi, desfăcu legăturile care o 
imobilizau şi mantaua care-i acoperea trăsăturile de o 
puritate desăvârşită, grăbindu-se s-o admire. 

Bertille nu adresă nici un cuvânt, nici un gest de 
mulţumire celui care-i redase libertatea mişcărilor. Ea nu 
găsi de cuviinţă să-i facă onoarea unei priviri. Părea că nici 
nu-l observase. 

Fără a-l privi pe răpitor, care stătea în faţa ei într-o 
atitudine respectuoasă, că pierdut într-un vis, ea spuse cu 
vocea ei armonioasă: 

— Vorbiţi ca un gentilom, ceea ce nu sunteţi... 

— Doamnă! mormăi Concini pălind. 

Ea continuă, nepăsătoare: 


— ... pentru că un gentilom, demn de acest nume, nu se 
coboară până acolo încât să folosească forţa faţă de o 
tânără... Aţi spus că dorinţele mele sunt ordine pentru voi? 
Fie! ... Doresc să mă întorc acasă. Lăsaţi-mă să merg acasă 
şi voi uita... 

Dus de pasiunea ce-l sufoca, Concini izbucni fierbinte, 
pătimaş: 

— Vă rog, doamnă, ascultaţi-mă... Da, ştiu, am folosit faţă 
de voi mijloace grosolane şi brutale şi, aşa cum aţi spus: m- 
am înjosit la un lucru dezonorant pentru un gentilom. Dar 
nu sunt chiar atât de vinovat precum credeţi... Trebuia să 
procedez aşa, doamnă. Vă ameninţă un pericol şi nu aveam 
altă cale pentru a vă salva... Dispreţul cu care m-aţi copleşit 
este tot atât de nedrept pe cât îmi este de nesuportat... Vă 
jur, doamnă, pasiunea n-a fost niciodată atât de profundă, 
atât de sinceră, atât de respectuoasă ca aceea pe care mi- 
aţi inspirat-o! 

Văzând că face o pauză, ea întrebă cu un aer de demnitate 
rănită: 

— Un cuvânt, unul singur: sunt liberă, da sau nu? 

— Ei bine, doamnă, gâfâi Concini, da, sunteţi liberă! ... 
Plecaţi, întoarceţi-vă liniştită acasă! 

Împotriva stăpânirii de sine uluitoare de care dăduse 
dovadă până acum, tânăra nu-şi putu reţine un gest de 
bucurie. 

Dar Concini reluă, arzând-o cu răsuflarea lui înflăcărată: 
— Nu vă cer în schimb decât un lucru, oh! Atât de puţin, 
priviţi-mă cu mai puţină severitate. Spuneţi un cuvânt... un 
singur cuvânt... de speranţă! ... un cuvânt, doamnă, vă cer 

atât de mult? 

Din vârful buzelor, ea aruncă: 

— După mişelie şi brutalitate, tocmeală şi insultă! ... 
Lacheu! 

Şi, întorcându-i spatele cu dezgust, ea se rezemă, închise 
ochii, părând că aţipeşte. 


Favoritul avu un gest de furie şi ameninţare. Cuvântul îl 
biciuise ca o lovitură de cravaşă în plină faţă. 

„Lacheu! Fie! ... Mă voi purta deci ca un lacheu! ... 

Şi profitând de faptul că tânăra îi întorsese spatele, 
sesizând cele două eşarfe pe care le pusese pe portieră, le 
aruncă brusc peste ea, reducând-o din nou la tăcere. 

Uşurat prin această brutalitate, el comandă pe un ton 
aspru: 

— La drum! ... Acolo unde ştiţi. 

Litiera se puse în mişcare, escortată de cei trei voinici, cu 
spada în mână, urmată de Concini care, cu buzele strânse 
într-un rânjet teribil, bombăni cu ochii închişi: „Lacheu! ... 
Acest cuvânt cu care m-ai pălmuit, frumoaso, te va face să 
verşi lacrimi de sânge! ...” 

Capitolul 13 

Mica trupă luă direcţia Senei. 

Saetta, ieţind imediat din ascunzătoarea sa, se furişă după 
ea. 

În acest moment, din partea opusă, un cavaler înainta cu 
paşi mari, lovind pământul cu un călcâi hotărât şi răsunător. 
Era Jehan le Brave care se întorcea la locuinţa sa. 

EI se opri sub balconul Bertillei şi, împins de preocuparea 
sa neliniştită, cercetă împrejurimile cu o privire atentă. El 
văzu în depărtare grupul format de litieră şi escorta ei şi se 
întoarse indiferent pentru a reveni la vecinătatea imediată 
a locuinţei celei pe care o iubea. 

Nu observă nimic anormal. Totul părea calm, paşnic, 
adormit. Rămase un moment să viseze, cu privirea 
îndreptată spre balcon şi, oftând adânc, deschise uşa 
locuinţei sale. Trimise din vârful degetelor o sărutare în 
care îşi puse tot sufletul. După care, ruşinat ca un pungaş 
prins asupra faptului, roşind ca un băieţandru, urcă sărind 
câte patru treptele scării ce ducea la mansarda sa. 

În acest timp, Concini îşi continuase drumul. El bătu în 
felul convenit în uşa unei case în colţul străzii Rats cu 
cheiul. Uşa se deschise imediat. 


LL 


Dacă pe dinafară casa avea o înfăţişare posomorâtă şi 
respingătoare, pe dinăuntru arăta cu totul altfel. Era un 
minunat cuib de dragoste, cel mai cochet, cel mai elegant la 
care se putea visa. 

Bertille fu aşezată, eliberată de legături, într-o cameră 
mobilată cu un lux rafinat. 

La un semn al stăpânului, cei trei voinici se retraseră 
discret. Dar, în lipsa unor instrucţiuni precise, ei rămaseră 
în casă, aşteptând ordine. 

Concini, rămânând singur cu Bertille, nu avea nicidecum 
intenţia să folosească forţa pentru a o constrânge. 

Cu braţele tremurând, întors spre ea, cu vocea fremătând: 

— Ascultă, spuse el, tu nu ştii ce ştiu eu... pot face din ţine 
femeia cea mai bogată, cea mai invidiată din acest regat. 
Sunt bogat... Sunt puternic... Bogăţie, glorie, putere, le 
depun pe toate la picioarele tale... Vei fi încărcată de 
bijuterii, dintre cele mai rare şi mai scumpe. Vei locui într-o 
casă a ta, alături de care cele mai luxoase palate vor părea 
nişte cocioabe. Vei mânca feluri de mâncare renumite în 
farfurii de aur dintre care cea mai mică va preţui o avere... 
Vei cunoaşte splendorile curţii, unde vei străluci ca o 
regină... îţi ofer toate astea pentru o privire! Spuse, vrei? ... 

Cu mâna încleştată pe mânerul pumnalului, cu o voce pe 
care, cu un uluitor efort, reuşi s-o facă sigură de sine, ea 
răspunse: 

— Mi-aş duce toată viaţa în cea mai mizerabilă cocioabă, 
îmbrăcată în zdrenţe, cu pâine goală cerşită la uşa 
bisericilor, mizeria cea mai îngrozitoare, chiar moartea, mai 
curând decât ruşinea pe care mi-o oferiţi! 

— Îţi provoc deci oroare? ... 

Şi, spunând aceste cuvinte, el făcuse doi paşi înainte. 

Ea ridică mâna şi spuse: 

— Încă un pas... şi veţi fi mort! 

EI se opri scurt. 

Ea crezu că l-a speriat şi surâse dispreţuitor. 


— În fine, spuse el brusc, apropiindu-se de ea, reflectaţi la 
propunerile ce vi le-am făcut... Este imposibil să vă inspir o 
atât de mare oroare... Aşadar, iubiţi pe altcineva! ... 

Insistenţa cu care o fixa, expresia privirii sale, ţinuta, totul 
era la el ameninţător. Această ameninţare o revoltă pe fată: 

— Şi ce-i cu asta? aruncă ea redresându-se. Nu mă tem de 
dumneavoastră... Nu mă tem de nimeni... Este atât de 
curajos, atât de viteaz. Nu degeaba i se spune le Brave! 

— Ce spui, gângăvi el, repetă! ... Spui că se numeşte le 
Brave? ... Jehan le Brave, nu-iaşa? ... 

O presimţire îngrozitoare îi înţepă inima. 

— Jehan le Brave, da. Acesta este numele său. 

Concini izbucni într-un hohot de râs teribil, care pe ea o 
înfiora: 

— Ah! Dumnezeule! Aventură este amuzantă! Amanta lui 
Jehan le Brave! Iată ceva uluitor! ... Dar ştii, frumoaso, cine 
este acest desăvârşit gentilom, acest model de cavalerism? 
Un cerşetor... un tâlhar la drumul mare! ... un asasin plătit! 
„„. lată ce este acest semeţ erou! 

Ea îl biciui fără să ezite: 

— Minţiţi! ... 

EI blestemă, ofensat: 

— La dracu! Cuvântul unui gentilom nu are nici o valoare 
pentru metresa unui cerşetor. Ceea ce contează este 
mărturia unor puşlamale de aceeaşi teapă cu amantul ei. 

Şi, apucând un mic fluier pe care-l avea agăţat de gât, 
scoase trei sunete ascuţite. După câteva minute, Carcagne, 
Escargasse şi Gringaille intrară şi se aşezară ţepeni, 
aliniaţi, la doi paşi de uşă. 

Fără să se întoarcă, fără să-i privească, îi întrebă pe un ton 
scurt, aspru: 

— Cum se numeşte şeful vostru? 

— Jehan le Brave. 

— Bine. Ce face el în serviciul meu? 

— Mai întâi... El face... El face aceeaşi treabă ca şi noi! 


Concini privise tot timpul pe Bertille. El făcu un semn prin 
care comanda celor trei să se retragă şi, fără să se întoarcă, 
fiind sigur că e ascultat, făcu doi paşi în direcţia tinerei şi-şi 
încrucişa braţele la piept: 

— Ei bine, aţi auzit. Le-aţi recunoscut pe cele trei 
haimanale? Sunt cei care v-au înhăţat şi adus aici. lată 
treaba lor. Cred că asta mă scuteşte de alte explicaţii. Acum 
eşti convinsă? 

Cu o încăpățânare crâncenă, ea spuse: Nu! Atâta doar că 
devenise puţin mai palidă. 

— Tu nu crezi? spumegă Concini... Şi când vezi... 

— Voi spune că ochii mei n-au văzut bine... Nu voi crede 
mai mult, îl întrerupse ea cu aceeaşi îndărătnicie. 

— Dacă îl vei vedea pe Jehan le Brave al tău, continuă 
neîndurător Concini, târât pe o targă în piaţa Grove, dacă 
vei vedea cum călăul îi va încleşta pieptul, îi va stropi rănile 
cu plumb topit şi ulei încins, dacă-i vei vedea membrele 
trase de patru cai, dacă vei vedea mulţimea înfuriată 
aruncându-se asupra acestor resturi informe, sfâşiindu-le în 
mici bucăţi pentru a le da drept hrană porcilor, dacă vei 
vedea asta, vei crede? 

— Eu ştiu că un nevinovat poate fi condamnat prin uneltiri 
josnice. Văd că sunteţi în stare de toate infamiile pentru a 
vă atinge scopurile. Dar ştiu, de asemenea, că Jehan le 
Brave nu este aşa cum lăsaţi să se înţeleagă. 

— Ci bine, răcni triumfător Concini, aici te înşeli! ... El este 
acum la închisoare... în câteva zile, el va suporta tortura 
aplicată regi... ticăloşilor de teapa lui. 

Lovitura fusese mai puternică decât sperase. Bertille, din 
palidă cum era, deveni lividă. Ea se clătină. Trebui să se 
sprijine de o mobilă din apropiere ca să nu cadă. Se părea 
că regele, după ce păruse că iartă cu generozitate, se 
răzgândise. El se apropie de ea, hotărât să termine: 

— V-aţi gândit la propunerile pe care vi le-am făcut? 
întrebă el, readucând brusc discuţia la punctul de plecare. 


Şi, vorbind, el se apropia făţarnic, tot mai mult. A trebuise 
deja să facă doi paşi înapoi. Observă că, dacă-l lăsa să 
continue, va fi în curând lipită de perete. Strângea nervoasă 
mânerul pumnalului, avertizându-l: 

— Staţi pe loc! Rămâneţi unde sunteţi! 

EI se supuse, docil, în aparenţă, insistând: 

— Răspunde-mi. 

— M-aţi întrebat dacă îmi provocaţi oroare. Vă răspund: 
resimt pentru voi mai mult decât oroare. Resimt dispreţ şi 
dezgust. Prefer moartea decât atingerea voastră 
respingătoare. 

— Ei bine, vei fi oricum a mea, urlă Concini. 

EI îşi pregătise deja lovitura. Brusc, sări. 

Ea ridică mâna şi o repezi fulgerător. Dar el o urmărise şi 
prevăzuse mişcarea. Se aruncă rapid într-o parte. Micuța 
mână înarmată fu înşfăcată de două mâini puternice. N-a 
durat mult. Această mână albă, hotărâtă, această mână 
slabă de femeie, el o răsuci. Ea scoase un strigăt de durere: 
pumnalul, scăpând dintre degetele sale amorţite, căzu pe 
podea. 

Cu un hohot de râs sălbatic, el îl îndepărtă cu o puternică 
lovitură de picior şi o apucă de braţ. 

Ea se încorda, cu capul întors, pentru a se feri de sărutul 
odios. Şi cu micii săi pumni strânşi lovea, aşa cum putea, la 
întâmplare. 

El, exaltat până la nebunie, împins de dorinţa sa 
exasperată de această rezistenţă îndârjită, o apăsa de 
aproape nelăsând-o să câştige nici o fărâmă de teren. El 
îndepărta obstacolele cu lovituri de picior şi o împingea cu 
înverşunare, încercând s-o încolţească la perete. Şi, 
desfigurat, hidos, el grohăia cu o voce care nu mai avea 
nimic omenesc: 

— Te voi avea! ... Veifiamea!... 

Ea simţea cum o părăsesc forţele. Nu mai putea să se 
opună. Era la capătul puterilor, strigătele sale se 
transformau în horcăituri. 


E] înţelese că ea slăbeşte. Îşi dublă eforturile, înteţindu-şi 
atacurile. În fine, ghearele sale se abătură pe umerii ei, 
fixând-o. Grohăi cu bucuria fiarei care se pregăteşte să-şi 
sfâşie prada: 

— Te-am prins! ... Eştia mea!... 

Gâfâind, şiroind de transpiraţie, sfâşiată, învineţită, 
despletită, cu mintea tulburată, ea nu mai era lucidă. 
Numai instinctul de conservare o făcu să încerce un suprem 
efort. Degeaba. De data asta elo ţinea bine. Atunci, un 
nume se ridică din străfunduri pe buzele sale şi ţâşni 
irezistibil, spontan, într-o ultimă chemare sfâşietoare: 

— Jehan! Ajutor, Jehan! ... 

Delir? Halucinaţie? I se părea că o voce îndepărtată, 
înăbuşită, se auzea în liniştea nopţii: „lată-mă!” 

Vai! Nu era decât o iluzie. Minunea sperată nu se 
producea. Nici un salvator nu apăru. Dar monstrul, a cărui 
răsuflare răguşită îi ardea faţa, o zeflemisea: 

— Strigă! ... Nimeni nu te va auzi! ... Nimeni nu va veni în 
ajutorul tău! ... Nimic nu te poate smulge din îmbrăţişarea 
mea. 

Ea se încorda, se răsuci. Zgâriind, muşcând, lovind cu 
genunchii, se înverşuna inutil să se smulgă din ghearele 
care o strângeau temeinic. Şi aceeaşi chemare, mai 
dureroasă, mai disperată, ţâşni încă o dată de pe buzele ei 
decolorate: 

— Jehan! Vino, Jehan! 

Concini îşi adună toate forţele. Strânsoarea se făcu 
irezistibilă şi reuşi s-o ridice, s-o smulgă de la podea. Atunci, 
el porni spre pat, asemenea unui monstru fabulos al cărui 
bot părea deschis peste măsură, gata să sfâşie prada. Şi 
pentru a răspunde chemărilor sale întrerupte urlă din toate 
puterile: 

— Jehan al tău? ... El este la Châtelet... la Châtelet, îţi 
spun, închis într-o celulă de unde nu va ieşi decât pentru a 
fi târât la eşafod! 


Imediat ce pronunţă aceste cuvinte, o voce răsună în 
spatele lui: 

— Te înşeli, Concini! ... Jehan nu este la Châtelet. El este 
aici! 

În acelaşi timp, Concini primi în josul şalelor o lovitură 
aprigă: cizma lui Jehan izbise dosul favoritului reginei. 

Lovitura fusese atât de puternică, atât de magistral 
aplicată, încât Concini s-ar fi întins cât era de lung pe 
parchet dacă o mână viguroasă nu i-ar fi înhăţat umărul, 
susţinându-l la timp. Atacul fusese atât de neaşteptat, atât 
de neprevăzut, şocul atât de puternic şi atât de dureros, 
încât hrăpăreţul, ameţit, sufocat, nu-şi putu stăpâni un țipăt 
cumplit de durere. Dar, în acelaşi timp, el desfăcu mâinile, 
părăsind victima care se refugie în spatele salvatorului său. 

Dar nu se terminase. Înainte de a-şi fi revenit, Jehan îl 
întoarse cu o mişcare rapidă şi brutală, iar mâna sa ridicată 
se abătu cu toată forţa peste faţa mizerabilului, care se 
rostogoli pe parchet unde rămase fără cunoştinţă. 

Capitolul 14 

Jehan se întoarse spre tânăra fată şi-i spuse cu o voce deo 
infinită blândeţe: 

— Nu vă temeţi de nimic. 

Ea ridică spre el o privire strălucitoare în care se citea 
recunoştinţa, admiraţia, dragostea să. 

— Acum nu mă mai tem de nimic. 

Şi, doborâtă de emoție, extenuată, ea închise frumoşii săi 
ochii şi leşină. Puternică şi curajoasă în luptă, plătea acum 
eforturile depuse. 

El nu avu timp decât să întindă braţul ca s-o prindă. Dar 
ea îşi revenise deja, se deprinse încetişor şi îi adresă un 
surâs îmbătător. lar el, palid ca un mort, sugrumat de o 
emoție de nespus, dintr-o răsuflare asemănătoare unui 
suspin, gemu: 

— Oh! Ce teamă mi-a fost! ... 

Şi asta era minunat, admirabil. Acest leu mărturisind că i-a 
fost teamă... pentru că un copil leşinase în faţa lui. 


Ce declaraţie de dragoste putea fi mai elocventă, mai 
plăcută şi mai profundă decât cea cuprinsă în aceste trei 
cuvinte ieşite din gura unui astfel de bărbat: „Mi-a fost 
teamă?” Şi cât de bine o înţelese ea! 

Jehan se credea în paradis. El uitase locul infam unde se 
găseau şi că el era sărac şi fără nume... iar ea era fiica 
regelui... El uitase tot ce-l înconjura... Se trezi din 
încântarea sa la zgomotul unor zăvoare împinse violent. Se 
întoarse repede. Concini dispăruse şi, evident, el fusese 
acela care împinsese zăvoarele în anticameră. Zăvoarele 
puse, Concini se puse pe râs, un râs frenetic, scrâşnind: „Ai 
mei sunt!” 

În momentul când vru să se întoarcă, două mâini aspre îl 
prinseră de braţe, imobilizându-le. În acelaşi timp, alte 
două mâini, cu o remarcabilă îndemânare, îi luară pumnalul 
şi sabia şi le aruncară în cealaltă parte a anticamerei. 

Un strigăt ţâşni de pe buzele lui Concini. Nu pentru că-i 
era teamă, ci pentru că înţelegea că răzbunarea îi scăpa. 
După ce fusese dezarmat, mâinile îl lăsară. Atunci, el se 
întoarse asemenea unei fiare prinsă în cursă. 

— Păcatele mele! Monseniorul îşi rezolvă singur treburile? 
se înduioşă Escargasse. 

— Pentru ce dracu nu i-a chemat pe cei doi mari ticăloşi de 
lachei pe care noi i-am legat atât de frumuşel? făcu 
Carcagne. 

— Probabil că şi-a pierdut fluierul, insinua Gringaille. 

Negru de furie, livid de umilitorul eşec, Concini răcni: 

— Îndrăzniţi! ... caraghioşi mizerabili, ştiţi bine că... 

— Ah! Vă rog signor Concini, îl întrerupse brutal 
Gringaille, fără vorbe urâte! ... Vă dau un sfat. 

— Noi suntem tipi cumsecade dar, la dracu! Avem dreptul 
la nişte menajamente, totuşi! 

— Este adevărat... Nu suntem câini! 

Concini îi văzu zbârlindu-se, cu ochii cumpliţi, colţoşi, gata 
să sfâşie şi să muşte. El întrezări atunci că situaţia lui era 
mai critică decât se gândise. 


El continuă cu o voce care deveni mai insinuantă, mai 
convingătoare: 

— Hai, sfinte Cristoase! Reveniţi cu picioarele pe pământ! 
„„„ Mi-e milă de voi... Vreau să uit că aţi încercat să mă 
insultaţi. Uit că m-aţi ameninţat şi vă întreb: vreţi să lucraţi 
o singură oră pentru mine? ... Ooră de supunere absolută, 
o oră de devotament, nu e mult... mă mulţumesc numai cu 
atât şi vă dau în schimb o avere care vă va scăpa de griji 
pentru tot restul vieţii! ... 

Ei par să se consulte din priviri, de formă fără îndoială, 
căci atitudinea lor se schimbase deja, îşi reluaseră poziţia 
aceea înclinată, gesturile de respect exagerat care le erau 
obişnuite. Concini fremăta de nerăbdare, nu de 
incertitudine, deoarece vedea bine că ei se hotărâseră. 

— S-a făcut, monseniore! 

— Timp de o oră, vă aparţinem. 

— Ceea ce veţi ordona, noi vom executa. Dar cei trei 
cumetri aveau probabil planul lor. 

— Un moment, monseniore, spuse Gringaille deodată 
serios, până aici e vorba doar de o promisiune... Noi nu ne 
îndoim de cuvântul vostru dar, vă spun limpede, este 
insuficient pentru a ne decide să acţionăm. Dacă vreţi să 
considerăm târgul încheiat, trebuie să ne daţi câte un 
acont. 

— Pe toţi dracii! Am dat totul acelei bătrâne vrăjitoare... 
Nu mai am nimic la mine. 

Concilianţi, ei manifestară bunăvoință. Gringaille declară 
primul, deschis: 

— Eu mă voi mulţumi, pentru partea mea, cu acest superb 
lanţ de aur pe care-l aveţi la gât. Şi tu, Escargasse? 

— Eu văd în mod sigur acea pafta cu care aş considera 
afacerea încheiată. Şi tu, Carcagne? 

— Eu sunt curios să aflu dacă acel inel care străluceşte la 
degetul mic al monseniorului va avea acelaşi efect la 
degetul prietenei mele. 


Pe măsură ce ei desemnau obiectul alegerii lor, Concini, 
fără să ezite, smulgea bijuteria şi le-o arunca. Acest târg 
aprig, acest gen de tratament mai deloc mascat, nu-l 
revolta. Ei se asigurau tot mai mult. Era o dovadă clară a 
bunelor lor intenţii. Puşlamalele considerau că au făcut o 
bună afacere. Ei erau satisfăcuţi şi nu vedeau necesitatea 
să-şi ascundă această bucurie. După ce făcură să dispară în 
fundul buzunarelor bijuteriile pe care i le smulseseră atât 
de dibaci lui Concini, ei redeveniră serioşi, aşa cum le stă 
bine unor oameni care urmau să se înhame la o treabă dură 
şi ascultară instrucţiunile stăpânului lor fără să întrerupă. 

— Mai ales, zise Concini încheind, nu-i faceţi nici un rău. 
Vedeţi, pielea ei este prețioasă pentru mine. 

— Înţeleg! ... 

— O piele care valorează o sută de mii de livre! 

— Nu s-ar putea spuse că nu vă este scumpă. 

Cei trei izbucniră în râs şi Concini binevoi să surâdă. 

— O vreau vie! ... vie, auziţi? insistă el. 

— Bineînţeles! 

— S-a precizat totul! 

— Treaba nu va fi uşoară! 

Aveau feţe vesele, comportări potrivite, o bonomie ce 
putea să înşele pe oricine. Concini nu-i bănuia, acum cel 
mai puţin. Dar el era grăbit să-i vadă trecând pragul acestei 
uşi şi să-i ţină pe toţi sub cheie. De aceea, spuse cu o 
anumită nerăbdare: 

— Vorbiţi mai clar şi mai scurt. 

Gringaille explică: 

— "Toţi trei, aici de faţă, suntem bunii voştri prieteni, 
prieteni în care aveţi toată încrederea. 

— Simplă închipuire, eh! Gringaille! ... Cum poţi să fiiun 
prieten al monseniorului? 

— Să ne închipuim până la capăt. Noi venim în vizită la 
dumneavoastră. Ne depunem pumnalele şi spadele... pe 
această mobilă cu singurul scop de a vă adormi bănuielile, 


în cazul că le-aţi avea. După asta, Escargasse şi cu mine, 
venim spre voi cu mâna întinsă în mod cinstit. 

— Şi noi vă spunem: Adio, eh! Dragă prietene! adăugă 
Escargasse. 

— Fireşte, reia Gringaille, voi ne întindeţi câte o mână 
fiecăruia... în felul acesta, chiar aşa. lar noi le vom lua şi... 
le vom păstra. 

— Atunci eu, Carcagne, vă strâng cu îndemânare 
încheieturile cu această sforicică. 

Şi Carcagne, într-adevăr, înfăşoară prompt o sfoară în 
jurul încheieturilor lui Concini, care se zbate, vociferează, 
spumegă, de altfel fără nici un succes. 

— Nu vă mai zbateţi aşa... 

— Ca să vedeţi cum se face o legătură. 

— Apoi trecem la braţe... 

— Ei, uşor! Nu azvârliţi aşa din picioare, ce dracu! 

— Deoarece v-am spus că vrem doar să vă arătăm. 

— Este încăpățânat! 

— După asta trecem la picioare... Acum nu mai puteţi să le 
azvârliţi... Apoi vă înfăşurăm în această manta pentru un 
plus de siguranţă. 

— Ei? Dar strigă ca un cocoş când îi tai gâtul. 

— În cazul acesta vă vom pune acest mic căluş. 

— După aceea vă ridicăm uşurel (ar fi trebuit să spună: 
grosolan). Vom deschide această uşă (ei deschid, intră în 
cameră, înghesuindu-se, trăgând din toate părţile de 
nefericitul Concini redus la neputinţă, răzând în hohote, 
fericiţi ca nişte şcolari puşi pe şotii şi Gringaille continuă 
singur). Vă depunem încetişor în acest pat (îl aruncară cu 
brutalitate) şi spunem (ei se aliniară în faţa lui Jehan): 

— Domnule Jehan, iată-l înfăşurat convenabil şi legat ca un 
salam pe signor Concini, cel care avea o dorinţă turbată să 
ne ţină închişi aici împreună cu voi... Şi n-a lipsit mult s-o 
facă... dacă noi nu eram vulpi mai viclene decât el! 

Capitolul 15 


Jehan le Brave, după dispariţia lui Concini, nu încercase să 
se elibereze. 

Când auzi trăgându-se zăvoarele, chiar înainte de a se 
deschide uşa, fiind sigur de ce va urma, se întoarse spre 
Bertille, ridică mantaua şi o acoperi în întregime, cu acele 
mişcări tandre, calme, atente şi totuşi vioaie şi uşoare, ale 
mamelor înfăşurându-i pe cei mici, explicând cu blândeţe: 

— Nopțile sunt încă reci! 

lar ea, lăsându-l s-o facă, surâdea, abandonându-se cu 
aceeaşi încredere a acelor mici îngeri în mâinile materne. 

Atunci când cei trei intrară în cameră, ea era deja 
înfăşurată din cap până-n picioare. 

Gringaille terminându-şi explicaţiile, Jehan mulţumi cu un 
semn din cap însoţit de un surâs - asta le făcea o bună 
impresie căci cei trei se admirară râzând, dându-şi coate - 
Şi zise: 

— Să mergem! 

Înainte de a ieşi, totuşi, el nu rezistă tentaţiei de a-i arunca 
o privire lui Concini, nemişcat pe pat. Şi Bertille, care 
surprinse această privire, simţi un fior în ceafă. 

Jehan se grăbea s-o smulgă pe Bertille din acest loc 
dezmăţat. I se părea că până şi aerul ce-l respira era în 
stare să păteze puritatea imaculată a tinerei. Fără să se 
ocupe de însoțitorii săi, o luă cu el şi nu se opri decât atunci 
când ajunse în stradă, sub bolta unui cer pe care străluceau 
stelele. 

Atunci, el se întoarse spre ea şi cu acea voce pe care o 
găsise pentru ea şi care contrasta atât de puternic cu 
intonaţia să aspră obişnuită, îi spuse: 

— Nu puteţi să vă întoarceţi acasă... Acolo nu veţi fi în 
siguranţă. 

El rămase un moment să se gândească, analizând unde ar 
putea s-o conducă. În fine, crezu că a găsit. Glasul său atât 
de tandru, atât de blând, se făcu şi mai odihnitor, atitudinea 
sa, atât de profund respectuoasă, se făcu încă mai 


respectuoasă. Şi, cu un fel de timiditate încântătoare, 
adăugă: 

— Dacă doriţi, vă voi conduce în apropiere, la o persoană 
care, sper, vă va găsi un adăpost sigur. Dar sunt nevoit să vă 
fac să treceţi printr-o... pensiune... Scuzaţi-mă, persoana 
sigură pe care contez locuieşte acolo. 

Ochii săi mari şi luminoşi aţintiţi asupra lui, exprimă 
întreaga sa încredere: 

— Să mergem. 

EI se înclină adânc. Cu un semn, îi chemă pe ceitrei 
însoțitori care se ţineau la distanţă şi, cu voce scăzută, le 
dădu ordine: 

— Voi doi, Escargasse şi Gringaille, mergeţi înainte. Pe 
cheiul Gloriette, podul Saint-Michel, mergem apoi pe strada 
Saint-Denis, la hanul Grand-Passe-Partout. Tu, Carcagne, în 
urmă. Dacă se apropie cineva... opreşte-l... ne vom explica 
după aceea. 

Jehan se întoarse spre Bertille, înclinându-se: 

— Sunt la ordinele voastre, domnişoară. 

Până în strada Saint-Denis, adânciţi în gânduri, parcurseră 
drumul unul lângă altul, fără să schimbe un cuvânt. 

Erau aproape orele trei dimineaţa atunci când Jehan le 
Brave bătu, într-un anume fel, la uşa hanului. După câteva 
minute, se întredeschise o fereastră; apăru un cap de 
femeie care întrebă: 

— Ce doriţi? 

— Să-l vedem pe domnul cavaler... Afacere urgentă. 

— Cobor. 

Câteva clipe mai târziu, o femeie tânără, pe jumătate încă 
adormită, îi introduse cu un aer destul de posac, într-un mic 
cabinet, a cărui uşă cu geamuri dădea în salon. 

Jehan luă, fără să numere, un pumn de monede şi-l puse în 
mâna slujnicei, care-şi regăsi zâmbetul şi se grăbi să se 
încline în cea mai graţioasă reverență de care era capabilă. 

— Fiica mea, spuse el, pune nişte lemne în acest şemineu 
şi fă-ne un foc bun. 


Şi, în timp ce slujnica, ce părea să aibă aripi, se agită, el îi 
explică blând Bertillei: 

— Vă voi părăsi... numai câteva minute. Odihniţi-vă şi nu 
vă temeţi de nimic. Cei trei de colo vor veghea în timpul 
scurtei mele absenţe. 

— Nu mă mai tem de nimic, zise ea liniştită. 

Jehan, după ce s-a înclinat, trecu în salon cu Escargasse, 
Carcagne şi Gringaille. 

— Voi, ordonă el, nu vă mişcaţi de aici şi nimeni, în afară 
de slujnica pe care aţi văzut-o, să nu se apropie de această 
uşă. Aţi înţeles? 

În acest moment, o lumină apăru în susul scării interioare 
şi o voce pe care el o recunoscu imediat, spuse: 

— Urcaţi, urcați... vă aştept. 

— Fiica mea, îi spuse Jehan slujnicei, fă-mi plăcerea şi 
intră în cabinet pentru a ţine companie nobilei domnişoare 
ce se află acolo, până la întoarcerea mea. 

EI sui scările câte patru odată şi intră în camera 
cavalerului Pardaillan. 

Jehan se apropie, îi luă mâna pe care o păstră între 
mâinile sale şi, cu o voce care tremura, spuse: 

— Când mă gândesc că am fost atât de ticălos pentru a vă 
insulta, când mă gândesc că această mână a îndrăznit să se 
ridice împotriva voastră! ... Meritam să mi se smulgă 
această limbă blestemată, să mi se taie această mână 
nemernică. 

— Aş! exclamă Pardaillan, luându-şi aerul său cel mai 
uimit. Pentru a-mi spuse asta mă scoateţi din pat la orele 
trei dimineaţa? Tânărul meu prieten, ştiţi bine că sunt omul 
care nu vă voi ierta niciodată o astfel de crimă! ... Căci este 
o crimă să împiedici să doarmă pe cineva care pică de 
somn! 

Jehan nu se putu împiedica să râdă de tonul cu care 
fuseseră pronunţate, dincolo de înseşi cuvintele în sine. 

— Hai, îl îndemnă Pardaillan serios, goliţi-vă sacul şi 
spuneţi-mi cu ce pot fi util celei pe care o iubiţi! 


— Cum, ştiţi? ... exclamă Jehan stupefiat. 

Pardaillan săltă din umeri: 

— Sunteţi voi omul să veniţi să mă treziţi în mijlocul nopţii 
pentru un serviciu personal? ... Nu, nu-i aşa? ... Atunci! ... 

Şi tânărul povesti scurt, dar amănunţit, modul cum o 
eliberase pe cea pe care o iubea şi încurcătura în care se 
găsea, adăugând cu o melancolie sfâşietoare: 

— Eu nu am de-a face decât cu cerşetori şi desfrânaţi... Ce 
vreţi, nu ştiu unde m-am născut, în orice caz am crescut şi 
am trăit în acest mediu şi propriul meu tată, el însuşi... pe 
scurt, nu pot, fără să roşesc, să conduc acest copil atât de 
pur la oamenii pe care-i cunosc... Cu atât mai puţin s-o duc 
la mine. Atunci, mi-am amintit de ofertele amabile pe care 
mi le-aţi făcut în momentul când ne-am despărţit la uşa 
acestei pensiuni. M-am gândit că un om ca voi, domnule, va 
găsi uşor printre înaltele sale relaţii un refugiu onorabil 
unde aceea pe care o iubesc, în aşteptarea momentului 
când va lua o hotărâre, va fi la adăpost de orice încercare 
nelegiuită, unde nimeni nu se va putea apropia de ea... cu 
atât mai mult eu decât alţii. 

Şi, cu o nelinişte care trăda extraordinara încredere ce i-o 
inspira acest bărbat pe care ieri nu-l cunoştea şi, de 
asemenea, preţul ce-l punea pe sfaturile sale, întrebă: 

— Nu gândiţi ca mine, domnule? 

— Da, copilul meu, răspunse Pardaillan cu blândeţe, 
gândesc în întregime ca voi. 

Şi, în sinea sa, adăugă: „lată că l-am apreciat bine. Este un 
caracter grozav. Un şarlatan n-ar fi ezitat să profite de o 
ocazie atât de favorabilă, lui nici nu i-a trecut prin cap.” 

Îşi încinse sabia şi zise simplu: 

— Veniţi. 

Cum îi văzu intrând în cabinet, Bertille se ridică. Ea 
recunoscu imediat în Pardaillan pe acel cavaler zărit pe 
peronul său în împrejurări de neuitat. Era un necunoscut 
căruia nu-i ştia nici măcar numele. (Regele îl numise de mai 
multe ori în prezenţa sa, dar ea era atât de emoţionată, atât 


de agitată, încât nu luase seama). Când îl recunoscu, ochii 
săi străluciră de plăcere. Ea făcu vioi doi paşi în 
întâmpinarea lui şi, spontan, ca împinsă de o forţă 
irezistibilă, se înclină, îi întinse cast fruntea, într-un gest 
adorabil prin graţia sa juvenilă şi murmură: 

— Vă mulţumesc, domnule, din adâncul inimii! ... Fiţi 
binecuvântat, voi care, continuând atât de nobil tradiţiile 
vechiului cavalerism prea uitate din păcate, veniţi să puneţi 
în serviciul celui slab, împotriva celui tare, sprijinul 
curajoasei voastre spade. 

În lunga sa carieră, Pardaillan a primit numeroase 
complimente de la persoane altfel remarcabile şi mult mai 
pricepute decât această foarte tânără fată. Şi nu a fost 
niciodată atât de mişcat. Dar acest omagiu sincer şi gestul 
filial care-l însoţise, îl emoţionară. Şi, pentru a-şi ascunde 
emoția, el se aplecă, atinse uşor cu vârful buzelor finele 
şuviţe de aur şi glumi cu un surâs maliţios: 

— Fie! lată-mă, o dată în plus, uns paladin, şoim, model de 
cavalerism... Să nu mai vorbim despre asta. Să vedem mai 
curând de treburile noastre. 

Şi, adresându-se lui Jehan, continuă: 

— Vreau, dacă şi voi vreţi, să plec singur înainte. Am 
picioare bune, voi ajunge cu un sfert de oră înaintea 
voastră. Aceasta îmi va permite să-mi trezesc prietenii şi să 
le explic ce aştept de la ei. În felul acesta, acest copil care 
cade din picioare de oboseală, nu va trebui să aştepte 
pentru a se odihni după cum are nevoie. 

— Ce om sunteţi! ... Vă gândiţi la toate, spuse Jehan 
înduioşat. 

— În acest timp, reluă Pardaillan ridicând din umeri, vă 
veţi îndrepta încet spre strada Four. Nu departe de fostul 
castel al reginei, care acum se numeşte castelul Soissons, 
se află casa domnului duce d'Andilly, unde mergem noi. 
Este uşor de recunoscut deoarece veţi vedea aproape peste 
tot, sculptate în piatră sau cizelate în bronz, capete de taur. 


— Cunosc această casă, spuse Jehan. Mai este cunoscută 
sub numele de casa taurilor şi, de asemenea, locuinţa 
Spaniolului. 

— Chiar aceea este. Pe curând... Bună ziua, vitejii mei! 

Pardaillan se înclină cu farmec în faţa tinerei, făcu un 
semn amical lui Jehan, o mişcare uşoară din cap către cei 
trei, încântați şi mişcaţi de această politeţe cu care nu erau 
obişnuiţi şi se îndepărtă repede. 

Jehan ar fi putut să nu-i ia cu el pe oamenii lui... 
mulţumesc lui Dumnezeu! El era în stare s-o apere singur 
pe aceea pe care o iubea. Dar, dintr-o delicateţe pentru 
care ea îi mulţumi cu un surâs, el n-a vrut să lase impresia 
că vrea să rămână singuri. În consecinţă, el comandă: 

— La drum! ... Ştiţi unde mergem. 

Capitolul 16 

Până în strada Four, parcurseră drumul fără să întâlnească 
vreo fiinţă. 

În strada Four, un călugăr ţâşni, ca să spunem aşa, ca din 
pământ, în faţa lor. Întâlnire fără nici o importanţă: 
călugărul trecu fără să le acorde nici o atenţie. 

Totuşi, Jehan, pare-se, îl cunoştea pe acest călugăr, căci, 
zărindu-l îşi trase rapid pălăria peste ochi şi-şi duse mâna în 
josul feţei pentru a şi-o ascunde pe cât posibil. 

Bertille îl cunoştea şi ea pe călugăr, căci îşi acoperi capul 
cu glugă. Gest maşinal şi de-o parte şi de alta, căci 
trecătorul era inofensiv şi fără importanţă. 

În fine, Escargasse, Gringaille şi Carcagne îl cunoşteau, 
căci glumiră între ei. 

— Hei! Mi se pare că acest beţiv de Parfait Goulard şi-a 
părăsit mânăstirea de mai bine de o oră. 

— După părerea mea, acest stricat de-abia se întoarce la 
mânăstire. 

— Din fericire, nu ne-a recunoscut. N-am fi putut să ne 
debarasăm de acest mâncău afurisit. 

— Da, pentru moment, domnul Jehan are alţi câini de 
pieptănat decât să-l ospăteze pe fratele Parfait Goulard. 


— Dacă-l întâlneam zece minute mai târziu, l-am fi luat să 
cineze cu noi. Ar fi fost şi dorinţa lui, iar noi ne-am fi distrat 
cu poveştile sale fără perdea. 

Era, într-adevăr, fratele Parfait Goulard, acelaşi călugăr pe 
care l-am zărit un moment la începutul acestei povestiri. 
Acest călugăr era de altfel celebru. Celebritatea să nu 
provenea din ştiinţa sa, nici de la elocvenţă, nici din 
austeritatea obiceiurilor sale, nici de la nimic altceva 
onorabil. Celebritatea sa provenea numai de la uluitoarea 
sa lăcomie, chiar într-o epocă în care se desfăşurau chefuri 
pantagruelice despre care astăzi nu ne putem face o idee. 
El nu era numai lacom, el era beţiv şi stricat în aceeaşi 
măsură. Era, în plus, jovial, vesel, lăudăros, mincinos, 
amuzant, bufon. Era, de fapt, bufonul oraşului. 

Acesta era personajul cu care se încrucişase Jehan. S-a 
văzut că teama de a fi recunoscut, agăţat şi plictisit de 
acesta, nu însemna deloc că i-ar fi fost frică de această 
întâlnire; călugărul bufon nu avea nimic de temut. 

Între timp, mica trupă se oprise în faţa unei case arătoase. 
Deasupra porţii de intrare, un enorm cap de taur, sculptat 
în granit, părea să vrea să interzică accesul în locuinţă. 
Aproape peste tot se vedeau numeroase astfel de capete, cu 
expresii diferite, toate reprezentând acelaşi animal. 
Ciocănelul de la poartă pe care Jehan îl apucă reprezenta el 
însuşi un cap de taur agăţat de coarne. 

Înainte de a lăsa ciocănelul să cadă, Jehan se întoarse spre 
oamenii săi şi le spuse: 

— E bine. Puteţi să vă duceţi la culcare, aveţi nevoie. 
Plecaţi... şi mulţumesc. 

Cei trei se priviră miraţi şi înduioşaţi. Cum poate 
dragostea să schimbe un bărbat! lată că acum Jehan al lor 
le vorbea cu o blândeţe care le încălzea pieptul, iată că se 
îngrijora pentru ei, iată că le mulțumea. Drace! ... 

Dar ei nu se mişcară. 

— Haide, făcu Jehan care-i cunoştea, vorbiţi... Ce vreţi? 


— Nu este dracul atât de negru pe cât pare şi nu vrem ca 
domnişoara să creadă... să ajungă... se înţelege. 

Da, ei se înțelegeau. Din nenorocire, ceea ce simțeau era 
atât de nou pentru ei, încât nu ştiau cum să-l exprime, astfel 
încât se expuneau riscului de a nu fi înţeleşi, ei care se 
înțelegeau atât de bine. Din fericire, Bertille ghici ceea ce ei 
nu se pricepeau să spună. Ea le întinse mâna sa fină 
spunându-le cu blândeţe: 

— Nu vreau să-mi amintesc decât un lucru: acela că v-a 
fost milă de suferinţa mea atunci când călăul meu încerca 
să-mi zdrobească inima... Tot restul s-a şters din amintirea 
mea. 

Ei se înclinară atingând abia, cu vârful buzelor, capătul 
unghiilor trandafirii şi, ridicându-se radioşi, tresărind de 
bucurie, strigară: 

— Eh! Zău! Trăiască favorita! Primului care-şi va permite 
s-o privească, îi voi mânca inima! ... 

O şterseră, fericiţi ca la întoarcerea dintr-o reuşită 
expediţie şi se îndreptară direct spre jalnica tavernă a 
cunoştinţei lor, unde descinseră. Aici, ei se instalară comod 
în faţa unei mese bogat garnisite cu diverse feluri de 
mâncare, flancată de un număr respectabil de sticle şi 
veseli, fără griji, zgomotoşi, atacară vitejeşte proviziile, cu 
apetitul stimulat şi de emoția încercată, necunoscută până 
azi. 

În acest timp, cei doi tineri erau introduşi la ducele şi 
ducesa d'Andilly, care veniseră personal până la peronul 
palatului pentru a-i primi. 

Cei doi tineri au fost întâmpinați ca nişte prinți. lată deci 
că recomandarea cavalerului de Pardaillan avea, în ochii 
ducelui, o valoare de nepreţuit. 

Jehan era adânc mişcat de această primire care n-ar fi 
crezut că poate fi atât de călduroasă. Comportarea atât de 
simplă şi de prietenoasă a acestui mare senior l-a făcut să 
se simtă în largul său. El nu manifestă nici o jenă, nici o 
timiditate. În acest mediu aristocratic i se părea că este la 


el acasă. În faţa acestor mari personaje, i se părea că se află 
în prezenţa egalilor săi. El se mişca şi vorbea cu o uşurinţă 
şi un tact pe care Pardaillan, care-l observă cu coada 
ochiului, le constata cu un surâs de satisfacţie, gândindu-se 
la lucruri numai de el ştiute. 

Ducesa, la rândul ei, înainta spre Bertille şi, cum tânăra se 
înclina grațios adresând cuvinte de recunoştinţă, o ridică 
repede şi, atrăgând-o spre ea, o îmbrăţişa cu efuziune, 
conducând-o apoi în camera ce i-o rezervase, lăsând 
deschisă uşa ce dădea spre salon. 

Prin această uşă deschisă, Jehan care, fără a avea aerul, 
urmărea toate mişcările celor două tinere ce flecăreau deja 
ca două prietene, observă o delicată gustare pregătită pe o 
măsuţă. 

Acum se produse un dublu incident pe care-l vom face 
cunoscut în toate amănuntele sale. 

Ducesa insistase ca tânăra să ia o mică gustare înainte de 
culcare. Bertille, care se simţea atrasă irezistibil de această 
graţioasă tânăra femeie, din teamă de a nu ofensa, 
acceptase un pahar cu lapte. Ducesa, veselă ca un copil, se 
grăbi să umple din nou cupa de cristal cu mâinile sale albe, 
spunând cu surâsul său încăpățânat: 

— Astăzi vreau să fiu jupâneasa voastră. Eu voi fi aceea 
care vă voi dezbrăca şi vă voi întinde în marele pat alb care 
vă aşteaptă. 

— Cum să mă achit vreodată? ... Cum să vă mulţumesc? ... 

— Dar eu sunt cea care trebuie să vă mulţumesc, frumoasa 
mea copilă, strigă cu vioiciune ducesă, foarte emoţionată. 
Nu ştiţi că ne-aţi adus una dintre cele mai mari bucurii din 
viaţa noastră. Nu ştiţi că această bucurie marele nostru 
prieten ne-a făcut s-o aşteptăm douăzeci de ani. 

Jehan observase că această afecţiune pe care ducele şi 
ducesa o arătau cavalerului Pardaillan, avea o nuanţă de 
evidentă deferenţă. Aceasta îl izbi cu atât mai mult cu cât 
domnul d'Andilly era, fără îndoială, un mare senior, de 
neam mare, cu siguranţă bogat, judecând numai după acest 


palat somptuos şi după numerogşii slujitori care asigurau 
serviciul. 

Din ceea ce observa şi auzea, rezulta că genul de 
venerație pe care începea să-l resimtă pentru acest 
personaj încă enigmatic pentru el, nu făcea decât să se 
accentueze. Şi, întrucât, conform ideilor timpului său, nu 
era posibil ca aceste semne de deferenţă, de respect, de 
admiraţie care aureolau întreaga persoană a lui Pardaillan, 
să poată fi adresate unui biet aventurier, cum era el însuşi, 
reveni la prima sa idee: cavalerul era cel puţin un prinţ 
deghizat. 

Dar întrucât, la rândul său, el adresase câteva cuvinte de 
recunoştinţă gazdei, se întâmplă ca acesta, cu nu mai mică 
gratitudine emoţionată, îi dădu aproape acelaşi răspuns pe 
care soţia sa îl dăduse Bertillei. 

— Nu-mi datoraţi nimic. Dimpotrivă, eu sunt acela care vă 
rămân obligat. 

Şi cum tânărul schiţă un gest de protest: 

— Domnule, reluă ducele, datorez viaţa domnului 
cavaler... îmi închipui că asta înseamnă ceva. Dar îi datorez 
mai mult: viaţa şi onoarea femeii iubite care a devenit soţia 
mea. Şi asta nu este totul: titlul meu, averea mea, luii le 
datorez. Douăzeci de ani de fericire calmă şi tihnită, fără un 
nor, iată opera sa. Dar, ceea ce nu puteţi ghici, este cu 
preţul câtor torturi, depăşind în grozăvie tot ce imaginaţia 
poate concepe, a plătit el aceşti douăzeci de ani de fericire 
de care m-am bucurat! ... 

Vă voi povesti într-o zi lupta titanică dusă de acest om, 
singur, fără sprijin, fără alte resurse decât forţa braţului 
său, energia sa de neînfrânt, loialitatea sa, inteligenţa şi 
inima sa generoasă, împotriva vicleniei, şireteniei şi urii, 
trădării, cruzimii personificate în prinţesa Fausta, regele 
Spaniei şi Inchiziția sa. Vă voi spuse cum a ieşit învingător 
din această luptă inegală, în care oricare altul ar fi fost în 
mod sigur strivit şi veţi crede că ascultați povestea 
pasionantă a vreunei epopei fabuloase. 


Ducele se opri un moment, timp în care păru că retrăieşte 
amintirile sale teribile, dureroase, căci, după douăzeci de 
ani, încă se mai înfiora. 

— În timpul acestor douăzeci de ani, n-a trecut o zi în care 
să nu-i cer lui Dumnezeu să-mi acorde suprema bucurie de 
a fi folositor la rândul meu, măcar o dată în viaţa mea, 
omului generos căruia noi îi datorăm totul... Niciodată 
cavalerul nu ne-a cerut nici cel mai neînsemnat serviciu. 

Pardaillan întredeschise ochii şi spuse calm: 

— Pentru că nu s-a ivit ocazia. Dar vedeţi, don Cesar, că, 
dacă e cazul, m-am gândit imediat la voi. 

— Puteţi numi acesta un serviciu? mormăi ducele, sau don 
Cesar, cum i se adresase Pardaillan. 

Şi, întorcându-se spre Jehan, el adăugă: 

— În fine, cât de puţin ar fi, este o satisfacţie de care 
suntem foarte bucuroşi, după cum vedeţi. Şi, cum vouă v-o 
datorăm, mă consider îndatoratul vostru. În sfârşit, 
deoarece prietenul nostru se interesează de voi, vom face 
pentru voi ceea ce el n-a vrut niciodată să facem pentru el 
însuşi, voi fi fericit să fac pentru voi ceea ce n-am putut face 
pentru el. Puteţi să contaţi pe mine cu totul, ca un prieten 
sigur şi devotat. 

— Iar eu adaug, zise ducesa care reapăruse în salon, vă 
TOg să consideraţi această casă ca pe a voastră proprie şi să 
vă amintiţi că veţi fi totdeauna primit ca o rudă foarte 
dragă. 

Şi, cu un râs maliţios, tânăra femeie mai spuse: 

— Nu vă temeţi că veţi fi inoportun venind în fiecare zi să 
ne vedeţi. 

Jehan le Brave încerca o emoție cum nu mai încercase alta 
la fel în viaţa sa. Ceea ce îl tulbura mai cu seamă, era 
gândul că acest bărbat ciudat, pe care ieri nu-l cunoştea, 
consimţise, fără să ezite, să facă pentru el ceea ce nu făcuse 
niciodată pentru el însuşi, potrivit propriei expresii a lui don 
Cesar. 


Cu ochii umezi de lacrimi stăpânite el se înclină cu un 
farmec semeţ, care aducea puţin cu ţinuta lui Pardaillan, 
sărută aprins şi respectuos mâna fină a tinerei femei şi, cu o 
voce pe care emoția o făcea să tremure: 

— Binecuvântată va fi ora când îmi va fi dat să-mi vărs 
sângele pentru dumneavoastră şi ai voştri, doamnă, spuse 
el foarte încet. 

Şi, întorcându-se spre Pardaillan: 

— În privinţa voastră, domnule, nu ştiu... 

Dar Pardaillan găsea că se înduioşaseră prea mult. El îl 
întrerupse pentru a spuse pe un ton foarte serios: 

— Cât despre mine, ştiu că ducesa a uitat să vă avertizeze 
că va trebui mâine să se întoarcă, împreună cu ducele, la 
domeniul Andilly. Liniştiţi-o, pe tânăra care le-aţi 
încredinţat-o că n-o va pândi nici un pericol în absenţa lor. 
Ea va fi bine păzită, apoi, nimeni nu cunoaşte locul 
refugiului său. Aţi văzut că acest mic voiaj, hotărât înaintea 
vizitei noastre, nu prezintă nici un inconvenient... doar că în 
absenţa ducesei nu veţi putea veni să vă prezentaţi 
omagiile... tinerei persoane care este aici, în această casă. 
De asemenea vă invit să vă luaţi imediat adio căci o faceţi 
pentru două zile... şi două zile, pentru un îndrăgostit, este 
mult, teribil de mult. 

Pentru a-l scoate pe tânăr din vizibila încurcătură, ducesa 
interveni: 

— De ce nu veniţi la Andilly împreună cu noi, cavalere? 
Veţi profita pentru a vă vizita domeniul. 

— Despre care domeniu vorbiţi ducesă? făcu Pardaillan cu 
un aer surprins. 

— Dar... despre domeniul vostru de la Margency! 

— Draga mea Giralda, aţi uitat că Margency nu mai este al 
meu... pentru că l-am dat. 

— Dat! interveni don Cesar, spuneţi mai curând că aţi lăsat 
acest superb domeniu pustiit de prisos de toţi sărmanii din 
regiune care s-au instalat ca la ei acasă şi trăiesc acolo 
confortabil. 


Pardaillan avu un surâs enigmatic. 

— Bine, spuse el, dacă trăiesc acolo, este pentru că îl 
muncesc... deci nu-l pustiesc aşa cum spuneţi. Cât despre 
castel, sunt sigur că îl cruţă şi că nimeni nu a intrat acolo. 

Fără a remarca această emoție care se manifestă în felul 
său obişnuit, adică printr-o extremă răceală a trăsăturilor 
sale, brusc pietrificate, don Cesar strigă: 

— Numai asta mai lipsea... Domnule, am cumpărat Andilly 
pentru că este lipit de Margency! ... Am visat să ne 
retragem pe domeniile noastre şi să trăim acolo, unul lângă 
altul, ca doi fraţi, buna şi sănătoasa viaţă a gentilomului de 
ţară. Ei bine, nu, niciodată n-am putut să-l determin pe 
acest om singuratic să ne urmeze... Pe deasupra, vedeţi, în 
timp ce ştie foarte bine că aici este la el acasă, că totul îi 
aparţine, lucruri şi oameni, el preferă să locuiască la han! 

Jehan asculta aceste lucruri cu o uimire crescândă. Şi îşi 
punea tot mai mult întrebarea: cine era prin urmare acest 
bărbat care înfruntase cele mai groaznice suplicii, sfidase 
cu curaj şi triumfase asupra prinţesei Fausta, despre care 
Saetta îi vorbise uneori, a regelui Spaniei ţi a Inchiziției, 
pentru a obţine un titlu şi o avere pentru un prieten? Acest 
bărbat care îşi expusese viaţa cu o nepăsare nebună, se 
pusese hotărât în stare de răzvrătire, rezistase curajos 
ordinelor unui rege, pentru a veni în ajutorul unui 
necunoscut? Acest bărbat, în fine, care, deţinând un 
domeniu unde ar fi putut trăi ca un mare senior, îl cedase 
nevoiaşilor şi locuia la han, părând că se mândreşte să 
rămână un călător? Ce inimă de semizeu bătea deci în acest 
piept larg? Ce bunătate supraomenească ascundea sub 
această mască ironică? ... Era acesta un om simplu? ... Nu 
era mai degrabă un trimis al cerului? ... 

EI fu întrerupt din gândurile sale de vocea tunătoare a lui 
Pardaillan care spunea, cu o bruscheţe afectată: 

— Cum! Sunteţi încă aici? ... Ducesa nu v-a spus că cineva 
vrea să vă mulţumească acolo, în acea cameră? ...Bada!... 
Atunci ce mai aşteptaţi, la dracu! Ah! Agreabilul însoțitor 


care-şi permite să lase o femeie să-l aştepte! Pfui! ... Totul 
se duce pe copcă... până şi politeţea... Pe vremea mea... Să 
mă bată Dumnezeu, e gata să leşine! ... Drace! Acel copil 
dulce şi timid va fi, din întâmplare, mai de temut decât 
arcaşii şefului poliţiei? ... Nu v-am văzut tremurând când le 
țţineaţi piept... şi acum... Mergeţi, deci, pentru Dumnezeu! 
„„„ N-o să vă mănânce, ce dracu! 

Şi Pardaillan, jumătate râzând, jumătate înduioşat, îl 
împinse uşor în cameră, închise încet uşa şi, adresându-se 
ducelui şi ducesei, care priviseră scena surâzând, le spuse 
cu râsul său deschis: 

— N-ar fi îndrăznit niciodată să intre dacă nu 
interveneam... Ah! Îndrăgostiţii, îndrăgostiţii! ... Celor doi 
de aici le vor trebui pe puţin două ore. Şi, fiţi atenţi, vă rog, 
nu vor spuse o vorbă despre singurul subiect care-i 
preocupă... Sunt prea naivi, amândoi... Nu găsiţi că sunt 
adorabili? 

— Voi aţi spus cuvântul. 

— Este imposibil să găseşti o pereche mai potrivită. 

— Mă bucur că gândeşti ca şi mine, draga mea Giralda... 
Dar nu vreau să-mi pierd timpul aşteptând ca ei să 
termine... să nu-şi spună nimic. Simt lipsa patului meu... şi 
mă întorc imediat să mă culc. lată că se face ziuă, este 
târziu. 

— De ce nu v-aţi culca aici? 

— V-aş deranja inutil, mică Giralda. Vedeţi, sunt un bătrân 
maniac şi cel mai bine este să mă lăsaţi cu micile mele 
tabieturi. Dar, spuneţi-mi, în timpul scurtei voastre absenţe, 
acest copil va fi într-adevăr în siguranţă aici? Am motive să 
cred că va fi căutată. 

— Cine să bânuiască faptul că ea s-a ascuns aici? Oamenii 
noştri vor avea ordin s-o apere, asigură don Cesar, numai 
dacă va pleca de bunăvoie... 

— Dacă sunteţi neliniştit, putem amâna această călătorie. 

Pardaillan ezită o secundă. 


— Nu, spuse el. Este probabil, într-adevăr, că n-o vor căuta 
aici... De altfel, în absenţa voastră, voi veni din timp în timp 
să mă asigur eu însumi că nimic n-o ameninţă. 

— Apropo, zise brusc ducesa, ştiţi că m-a întrebat care 
este numele vostru? 

— Ei bine? 

— l-am spus că sunteţi contele de Margency. 

— Ce idee! făcu Pardaillan ridicând sprâncenele. Faţă de 
acest copil n-am făcut nici un mister din numele meu. 

— Pentru că nu i l-aţi spus voi înşivă, m-am gândit că nu se 
cuvenea ca eu să i-l fac cunoscut... Voi îndrepta această 
gafă la întoarcerea mea de la Andilly. 

— Aş! Nu vă bateţi capul pentru atâta lucru. Asta n-are 
nici o importanţă. 

Şi-acum Pardaillan îşi luă rămas bun de la prietenii săi şi 
se îndreptă spre hanul său. 

Ajuns în camera sa, Pardaillan îşi trase fotoliul în 
apropierea ferestrei, aşeză o măsuţă la îndemână, o sticlă 
plină şi un pahar şi rămase mult timp visător, golindu-şi 
paharul cu înghiţituri mici. 

Când sticla se goli, Pardaillan ieşi din lunga sa reverie. El 
observă atunci că se făcuse ziuă, iar strada îşi reluase 
animația obişnuită. 

Se ridică bombănind, aruncă cu regret o privire patului 
nedesfăcut şi-şi scufundă faţa într-un lighean plin cu apă 
rece. Făcea acest lucru maşinal, cu gândurile în altă parte. 
Şi, deodată, se scutură ca pentru a scăpa de o idee 
supărătoare şi gândi cu voce tare: „La urma urmei, ce-are a 
face! ... Mă ocup de acest băiat pentru că este într-adevăr 
vrednic de interes! ... Asta este tot! ...” 

Scăpând astfel de gândul care-l preocupase atât de mult 
timp şi atât de intens, înviorat după ce se spălase cu apă 
rece, el ieşi şi se îndreptă încet, plimbându-se, până în 
strada Four, pentuuru a inspecta împrejurimile casei 
Taurilor. 


Neobservând nimic anormal, se îndepărtă fluierând uşor o 
melodie din timpul lui Charles al IX-lea. 

Capitolul 17 

Văzându-l pe Jehan intrând în camera sa, Bertille se ridică. 

EI se apropie de ea şi nu se opri până la măsuţa încărcată 
cu gustări delicioase, care se ridica între ei ca un obstacol. 

Ea era la fel de emoţionată ca şi el. Atâta doar că, 
puritatea ei neştiutoare, candoarea neîntinată îi dădeau o 
putere pe care bărbatul n-o putea avea. Şi ea fu aceea care 
vorbi prima, cu 0 voce care tremura puţin: 

— Fără voi, aş fi fost pierdută! 

Îl privi cu ochii săi limpezi. El ameţi uşor la muzica vocii ei. 

Ea reluă, probabil fără să ştie ce spuse: 

— Cum de aţi ajuns tocmai la timp? 

Asta îi readuse la realitate. Din această clipă, el îşi regăsi 
dezinvoltura. Râse uşor şi explică: 

— E foarte simplu! Imaginaţi-vă, când mă întorceam acasă, 
am văzut litiera care se îndepărta, fără să bănuiesc 
înfiorătoarea realitate. Am intrat liniştit la mine, Deodată, 
îmi amintesc că uitasem de... 

El se opri scurt, foarte stânjenit. Se înroşi şi înclină capul 
ruşinat de a fi constrâns la o vinovată şi penibilă 
mărturisire. 

— Uitasem să cercetez fundătura... Cobor scara mult mai 
repede decât o urcasem şi mă grăbesc... Şi ce găsesc? Un 
oblon smuls, pe jos bare de fier rupte... Mi-a îngheţat 
sângele în vine. N-am stat pe gânduri. Sar până la acea 
gaură neagră rămasă în locul oblonului înlăturat... Simt un 
obstacol... o scândură... nu ştiu ce. Dobor obstacolul cu o 
lovitură de pumn şi intru... O femeie - proprietăreasa - era 
întinsă pe parchet. Ce făcea acolo? Nu ştiu. N-am privit-o. 
Ea mă vede. Trebuie să fi avut o înfăţişare teribilă care a 
făcut-o să creadă că i-a sunat ceasul... N-am văzut niciodată 
că o faţă omenească să exprime atâta groază. Sar la ea, o 
apuc de gât: 

— Unde este? 


Ticăloasa a înţeles imediat. Dar eu o sugrumam fără să-mi 
dau seama. Slăbesc strânsoarea, ea horcăie: 

— Dusă! ... Răpită! ... Nu ştiu pentru ce! ... lertare!... 

Începeam să mă lămuresc, i-am smuls cuvintele, silabă cu 
silabă... După semnalmente, îmi recunoşteam oamenii. 
Litiera? ... O văzusem îndreptându-se spre Sena. Mă 
lămurisem. Ştiam cine a dat lovitura şi unde v-au dus. O las 
pe bătrână, ies pe unde am intrat şi mă avânt. Sosesc. 
Lovesc poarta cu picioarele, cu pumnii. Strig, chem... Din 
fericire, omenii mei ştiu că sunt iute la mânie. Ei mă aud, 
îmi recunosc vocea. Îmi deschid. Îmi dau un indiciu, dau, 
sărind, un ordin... era şi timpul! ... Vedeţi că a fost foarte 
simplu. 

Ea repetă, maşinal: 

— A fost foarte simplu! ... 

Şi, cu ochii privind în gol, ca şi cum urmărea cu atenţie 
lucruri pe care ea singură le vedea, încet, cu voce scăzută, 
vorbindu-şi parcă ei însăşi: 

— Am văzut încercarea celor doi necunoscuţi de a intra la 
mine. Am văzut duelul cu regele. Am văzut lupta cu arcaşii, 
atunci cânt tremuram că regele nu va ajunge la timp. Am 
văzut pe mizerabil prăbuşindu-se, doborât de o palmă... o 
singură palmă aruncată de această mână de fier! ... 

Ea îşi împreună mâinile mici. 

— Aveţi grijă, spuse ea cu o voce fierbinte. Trebuie să vă 
feriţi. 

Şi, cu o înflăcărare neaşteptată, adăugă: 

— De ce acei arcaşi, acele gărzi, sosiseră atât de prompt? 
Deci cineva îi prevenise? 

O umbră trecu peste fruntea lui Jehan. Oricât de fugitivă 
fusese, ea o văzu sau inima să o ghici. 

— Ah! Şi voi, de asemenea, aţi remarcat asta? întrebă ea 
cu ardoare. 

— Da şi bănuiesc cine a dat lovitura. 

— El este! Acest mizerabil care m-a răpit. Nu vă îndoiţi de 
asta. Acest om vă ura deja de moarte. Şi acum! ... Darel 


ştia, deci, că urma să vă ciocniţi de rege? Cine ştie dacă nu 
tocmai el este acela care v-a prevenit, v-a împins, fără ştirea 
voastră? Cine ştie dacă nu este el - sau ai lui - cel care a 
născocit acest mijloc pentru a se descotorosi de rege? 

El tresări. Aceste cuvinte, ca un fel de prezicere, 
corespundeau foarte bine cu propriile sale observaţii şi 
gânduri pentru a nu fi frapat. Ea reluă cu mai multă 
înflăcărare: 

— Ştiţi că el vă credea arestat? 

— Da. L-am auzit spunându-vă că eram închis la Châtelet. 
— Dar nu l-aţi auzit spunându-mi că eşafodul se va ridica 
în curând pentru voi. Nu l-aţi auzit vorbind despre torturile 
la care veţi fi supus! ... Şi, ascultați... da, aş putea jura... el 
s-a trădat fără să vrea când a spus că veţi suporta supliciile 
regale... A vrut să spună regicidului. El ştia, vă spun... Oh! 

Aveţi grijă, feriţi-vă! 

— Ei bine, da, voi avea grijă, v-o jur... Pentru că, într- 
adevăr, aveţi dreptate, dacă ar reuşi să mă piardă, nu veţi 
mai avea pe nimeni să vă apere. 

De această dată, ea se linişti. El va face pentru ea ceea ce 
era prea mândru să facă pentru el însuşi. Ea reveni la 
Concini: 

— Acest om este de temut... credeţi-mă, inima mea este 
aceea care mi-o spuse. Şi poate că nu este el singurul 
îndârjit să vă piardă. 

El tresări din nou. Îl uimea, o dată în plus, ghicind lucruri 
pe care n-avea cum să le ştie. Ea continuă: 

— Trebuie să vă păziţi în orice fel. Nu se vor mulţumi să vă 
caute pentru a vă omori, vor încerca să vă întineze. 

— Cum asta? făcu el mirat. 

— Acest mizerabil a îndrăznit să pretindă că îndepliniţi în 
serviciul lui o treabă cumplită. 

Foarte calm, el întrebă: 

— Ce treabă? ... Nu cumva îmi reproşa că sunt un asasin 
plătit? 


Ea se înălţase foarte dreaptă, foarte palidă, închise ochii şi 
gemu: 

— Oribil! ... îngrozitor! ... 

— Ce? ... Ce este oribil, îngrozitor? 

— Treaba care o săvârşiţi. 

Un horcăit îi sfâşie gâtul. El cobori capul, părând un 
condamnat care-şi pune gâtul sub secure. Şi, văzându-l atât 
de disperat, gata să se prăbuşească în nebunie, din vina sa, 
ea se blestemă şi, într-un elan al întregii fiinţe, strigă: 

— Ceea ce v-am spus nu se referă la voi, care sunteţi cel 
mai viteaz, cel mai mândru, cel mai cinstit dintre cavaleri! 

EI săltă capul şi o văzu. Ochii săi se deschiseseră 
nemăsurat. Crezu că înnebuneşte de tot. El bâigui: 

— Cum! Plângeţi! ... Nu mă alungaţi? ... Nu vă fac silă?.... 

Ea îi atinse uşor fruntea cu vârful degetelor şi zise: 

— Nu vă mai amintiţi ce v-am spus pe peronul locuinţei 
mele: dacă voi muriţi, voi muri şi eu! 

— Puteri ale Cerului! ... Deci voi mă iubiţi... 

Ceea ce el nu îndrăznea să spună, ea îndrăzni. Şi foarte 
simplu: 

— Vă iubesc! 

— Voi mă iubiţi! ... Este adevărat? ... Acest fapt imposibil, 
irealizabil, este adevărat? ... Nu visez? ... 

Cu o voce mai sigură, ea repetă: 

— Vă iubesc. 

El rămase copleşit de fericire, în genunchi, privind-o cu 
ochi de nebun. Şi el repetă: 

— Este imposibil! ... este imposibil! ... Ea! ... Pe mine, un 
cerşetor! ... 

— Ah! făcu ea într-un elan dureros, nu mai repetaţi 
niciodată acest cuvânt detestabil! ... Voi, un cerşetor? ... 
Nu-i posibil! ... Cel mai nobil, cel mai bun dintre gentilomi. 

El nu putea încă să creadă. Suspină: 

— Sunt nebun! ... în mod sigur, sunt nebun! ... 

Atunci ea se aplecă, îi prinse mâinile şi, cu acea putere 
misterioasă a blândeţii, care fascinează, îl ridică, îi înălţă 


fruntea şi spuse încet: 

— Îmbrăţişaţi-vă logodnica! 

Capitolul 18 

Cum a ieşit le Brave din acea cameră, unde a încercat cele 
mai plăcute şi mai intense emoţii pe care le poate suporta 
un bărbat; cum şi-a luat rămas bun de la ducele şi de la 
ducesa d'Andilly; cum a părăsit ospitaliera casă, niciodată 
n-ar fi putut-o spuse. 

Ceea ce noi putem spune, este că, atunci când masiva 
poartă s-a închis în urma lui, s-a prăbuşit greoi pe una din 
bornele care o flancau şi-a luat capul în mâini şi a rămas 
mult timp nemişcat, scuturat de un tremur nervos, care 
puteau fi luate cu uşurinţă drept hohote de plâns. 

În fine, el săltă capul, aruncă în jurul lui acea privire a 
omului care se întreabă unde se află, se ridică şi porni cu un 
mers rapid, uşor, ca şi cum ar fi fost purtat de aripi 
invizibile. 

Atunci, din spatele unei alte borne unde stătea întinsă, se 
ridică alene o masă enormă şi rămase un moment acolo 
nemişcată. Acest ceva luă înfăţişarea unui om îmbrăcat într- 
o rasă de călugăr. 

Era acel beţiv de Parfait Goulard care, cu acea 
încăpățânare serioasă a omului ameţit de băutură nu părea 
să aibă decât o singură preocupare: să nu-şi piardă 
echilibrul, trecuse fără a părea să recunoască micul grup 
însoţind-o pe Bertille şi care, în urmă nu se ştie cărui ocol 
involuntar, revenise pentru a se prăbuşi în spatele acestei 
borne. Simplă întâmplare, evident. 

Călugărul rămase, un minut, aşezat solid pe uriaşul său 
şezut, cu picioarele depărtate. Bine sprijinit din spate şi din 
lateral de zid şi de bornă, el se simţea în largul său şi în 
mare formă. 

El apucă borna cu braţele şi se propti. Câteva răsuciri 
complicate şi poziţia se schimbă: acum era pe burtă. El 
gâfâi puţin... încă un efort şi ajunse în genunchi, ţinând tot 
timpul borna strâns îmbrăţişată. Atunci începu să râdă: n- 


avea de ce să se plângă, mergea! Un alt efort şi fu în 
picioare. 

Se odihni un moment, savurându-şi reuşita. Redeveni 
serios şi traduse cu voce tare noua sa preocupare: „Irebuie 
să plec! ... Atenţie! ... Un!... doi!” 

Şi porni... Se mai împletici îngrijorător de câteva ori, puţin 
ruliu, câteva mişcări de tangaj puţin cam bruşte care i-ar fi 
putut fi fatale, dar, la urma urmei, se târa binişor. Acum se 
rostogolea în maniera sa obişnuită. 

În strada Saint-Honore el se opri, ezitând dacă s-o ia la 
dreapta sau la stânga. Se decise pentru dreapta şi plecă din 
nou, bombănind cuvinte confuze. 

EI sosi la mânăstirea capucinilor. Era cam ora cinci 
dimineaţa. 

Fidel principiilor sale, izbi fără încetare ciocănelul de la 
poartă, făcând un tărăboi groaznic, aproape la fel cum 
făcea la poarta unui han care refuza să se deschidă. Şi, în 
acelaşi timp, striga foarte tare: „Deschideţi sărmanului 
frate Parfait Goulard, care e gâtuit de sete şi cade din 
picioare de foame.” 

Şi fratele portar, pentru a curma tărăboiul, alergă, zbură, 
deschise poarta, împingându-l în grabă pe gălăgios în 
curtea interioară. Aici, la adăpostul zidurilor înalte, putea 
să zbiere după pofta inimii, nu era auzit de afară, o 
distracţie pentru călugări care, de mult timp nu se mai 
revoltau la aceste comportări. 

Exact în această curte, Parfait Goulard se prăbuşi în faţa a 
cinci sau şase călugări atraşi de răgetele sale şi începu să 
râdă, un râs amplu, de prostănac, pântecele său uriaş se 
scutură, foarte mulţumit de el. 

Molipsiţi, călugării începură şi ei să râdă, fără să ştie de 
ce. Şi, din toate părţile, de pe culoare, de sub bolți, alţi 
capucini veneau în fuga mare, repetând între ei, cu feţe 
vesele: „Este fratele Goulard! ... Parfait Goulard! ...” Siun 
cerc de circa treizeci de capucini, râzând în hohote, 
înconjură călugărul - bufon care nu spusese încă nimic. 


Brusc, Parfait Goulard se opri din râs şi spuse grav: 

— Mi-e sete! 

Atunci, unul dintre capucini se apropie şi-i zise: 

— După părerea mea, frate, ai nevoie mai degrabă de un 
pat. 

Cu încăpăţânarea beţivului, Goulard răspunse: 

— Mi-e sete... mi-e foame... voi dormi după aceea. 

Capucinul care-i vorbise se bucura, se pare, de o anumită 
autoritate, căci el spuse încet câteva cuvinte şi călugării, 
fără să protesteze, se îndepărtară, cu regret, dezamăgiţi. 
Atunci, el prinse beţivul de braţ şi-l ridică, spunând: 

— Vino, vei bea şi vei mânca. 

Capucinul îl conduse pe beţivan care cedase cu 
bunăvoință. Şi urcând treptele unei scări de piatră, 
călugărul se împiedică, se agăţă de ghidul său şi, în această 
mişcare, mâna sa schiţă în aer un semn bizar. 

Un licăr de uimire trecu prin ochii capucinului şi, 
susţinându-l în continuare pe beţiv, îl întrebă pe şoptite, cu 
o nuanţă de respect pe care n-o avusese până acum: 

— Unde doriţi să vă conduc? 

Un cuvânt abia perceptibil ieşi de pe buzele lui Goulard şi 
cei doi călugări îşi reluară mersul, unul sprijinindu-l pe 
celălalt. Capucinul deschise uşa unei chilii, îl lasă să intre pe 
beţiv şi închise uşa în urma lor. Atunci, fratele Parfait lasă 
braţul capucinului de care se cramponase. Şi se menţinu 
singur, drept şi sigur, cu capul sus, de nerecunoscut. 

El se îndreptă în faţa capucinului şi schiţă în aer noi 
semne. Şi capucinul se înclină într-o atitudine de profund 
respect şi murmură: 

— La ordinele dumneavoastră, părinte! 

Şi, cu un ton de autoritate irezistibilă, Goulard ordonă: 

— Am nevoie de odihnă. Vegheaţi ca nici un indiscret să nu 
se apropie de această uşă. Veniţi personal să mă treziţi 
după trei ore. Uitaţi, aşadar, cum şi eu voi uita până la noi 
ordine că sunt superiorul vostru. Voi redeveni pentru voi, ca 
pentru toată lumea, fratele Parfait Goulard. Aţi înţeles? 


— Ordinele voastre vor fi executate întocmai, părinte, făcu 
umil capucinul. 

— Bine! Du-te, fiule! 

Capucinul plecat, călugărul, care pretindea că are nevoie 
de odihnă, în loc să se culce, rămase un timp cu urechea la 
pândă. Când consideră capucinul ajuns departe, el se 
apropie de perete şi ciocăni de patru ori, cu pauze inegale. 
Patru lovituri asemănătoare răspunseră din cealaltă parte a 
peretelui. 

Fără să arunce măcar o privire patului îngust, Goulard 
întredeschise încet uşa, aruncă o privire cercetătoare pe 
culoarul pustiu, se strecură afară şi intră într-o cameră 
destul de spațioasă şi mobilată confortabil. 

Doi călugări se aflau deja acolo. 

Dintre cei doi monahi, unul era bătrân cu faţa ascetică, 
degajând o mare blândeţe. În fotoliul în care era aşezat, el 
îşi ţinea spatele drept, într-o atitudine viguroasă şi de o 
măreție suverană. 

Celălalt, care stătea respectuos în picioare, cu spatele spre 
uşă, era scund, slab, cu o barbă scurtă, presărată cu fire de 
argint, cu fruntea mare, brăzdată de riduri timpurii, cu o 
privire rece, dominatoare. Acest om, care purta rasa 
capucinilor, nu depăşea probabil treizeci de ani. Părea să 
aibă însă mai mult de patruzeci de ani. 

Observând pe acest capucin, pe care nu se aştepta să-l 
găsească acolo, Parfait Goulard îşi reluă brusc masca sa de 
beţiv vesel. Şi bătrânul, care văzu această schimbare rapidă 
a fizionomiei, avu un surâs imperceptibil. 

Capucinul, la vederea noului venit, îşi încruntă uşor 
sprâncenele şi-l fixă cu o strâmbătură de dispreţ pe care 
nu-şi dădu osteneala s-o ascundă. Şi privirea sa rece se 
mută de la bătrân la Goulard cu o prefaţă de uimire, ca şi 
cum s-ar fi întrebat ce legătură ar putea exista între 
bătrânul maiestuos şi acest abject bufon. 

În acest timp, Parfait Goulard, în modul cel mai caraghios, 
se înclină în faţa bătrânului călugăr până la a îngenunchia. 


Umbra unui surâs flutură pe buzele subţiri ale bătrânului 
şi, cu o voce foarte blândă, cu uşor accent italian, el spuse: 

— Poţi să-ţi scoţi masca, fiule, este inutil să te oboseşti 
atât. Părintele Joseph du Tremblay nu este de-ai noştri. 
Totuşi, el va asista la această convorbire. Acest semn de 
stimă şi de încredere pe care nu-l acord nimănui, i-l datorez 
inteligenţei sale superioare. 

Cu o satisfacţie vizibilă, Parfait Goulard îşi reluă acel aer 
serios care-l schimba în întregime. 

Iar părintelui Joseph, stupefiat, bătrânul îi explică: 

— Părintele Goulard este un şef respectat al ordinului 
nostru. Vedeţi, de ani de zile, el îndeplineşte cu o iscusinţă 
incomparabilă, fără un reproş, fără o slăbiciune, un lucru 
care face din el bătaia de joc a tuturor şi care-i atrage 
disprețul tuturor celor ce poartă veşminte religioase... Nu 
mai spun de ceilalţi. De ce? Pentru că ela căutat ordinul. Şi 
ordinul l-a primit pentru binele societăţii şi spre marea 
glorie a lui Dumnezeu. Părintele Goulard, prin inteligenţa 
să şi prin cultura sa, poate aspira să devină un prinţ al 
Bisericii, una din gloriile lumii religioase. El o ştie şi poate 
că asta este ambiția sa. La un ordin, fără să discute, fără să 
ezite, el sacrifică ambiția sa îndreptăţită. El şi-a anulat 
inteligenţa - în apariţie - şi-a tăinuit cunoştinţele. Atât de 
bine încât astăzi se spune: prost ca Goulard, incult ca 
Goulard. Acesta era ordinul. El s-a supus. Aceasta a făcut 
din el, şef, ultimul dintre soldaţii lui Christos... Numai el, el 
singur, probabil, era în stare să joace acest rol cu 
perfecțiunea dorită. 

Bătrânul se uită la călugărul nepăsător cu o privire în care 
strălucea un vag licăr de duioşie, scurt ca un fulger. Îşi 
reluă imediat acea înfăţişare liniştită ce părea că-i este 
obişnuită. Îşi îndreptă încă mai mult bustul, săltă capul şi 
continuă: 

— Eu însumi, Claude Acquaviva, şef suprem, general al 
ordinului, unul dintre continuatorii preasfântului şi 
preaveneratului Loyola, cine sunt eu aici? ... Părintele 


Claudio, umil, sărman şi foarte mediocru călugăr italian, 
necunoscut de toţi, găzduit cu milă în această mânăstire la 
recomandarea voastră. Părintele Claudio, căruia nu i se 
acordă decât deferenţa datorată vârstei sale înaintate, care 
se mulţumeşte cu atât de puţin... Pentru că interesele 
ordinului îi impun să fie astfel. 

Acquaviva se ridică şi el apăru înalt, puţin cam slab, drept, 
în pofida celor şaizeci şi şapte de ani ai săi şi, privind la 
părintele Joseph care asculta cu viu interes: 

— Vă întreb, părinte Joseph, cunoaşteţi vreun alt ordin 
religios ai căror şefi să fie capabili să dea asociaţiei 
asemenea dovezi de devotament şi de abnegaţie? ... Nu! Nu 
există unul singur. Peste tot veţi vedea interesul personal, 
ambițiile individuale, înaintea interesului şi ambițiilor 
ordinului. În consecinţă, care este rezultatul? ... 
Deşertăciune. Aur, da, câteva titluri, pe ici, pe colo... 
nerozii, zădărnicii. 

El se plimba încet prin cameră, în lung şi-n lat, cu capul 
înclinat, cu un aer visător, gândind cu voce tare: 

— Da, acest spirit de sacrificiu, această disciplină de fier, 
fără a cere de nicăieri ceva, astea fac puterea noastră! ... 
lată de ce ordinul nostru, hărțuit, persecutat, hăituit, 
surghiunit, rămâne imuabil, se ridică tot mai mare şi mai 
puternic tocmai când se crede că a fost răpus. 

EI făcu o pauză ca pentru a da timp cuvintelor sale să 
pătrundă în mintea interlocutorului său şi continuă: 

— Acele puternice şi ilustre personaje sunt marionetele ale 
căror sfori le trag eu, în singurătatea îndepărtatului meu 
cabinet de unde, o singură apăsare a degetului meu este 
suficientă să le mişte în direcţia care-mi convine... Şi se 
întâmplă astfel deoarece sunt succesorul lui Loyola. 

Rămase un moment nemişcat, cu mâinile încrucişate în 
mânecile largi ale anteriului. Cei doi, înclinați, ascultau cu 
sufletul la gură. El era foarte calm, rece, cu acea 
permanentă expresie de blândeţe răspândită pe faţă. 


— Spuneţi-mi, merită acel puţin că profitul la care visaţi să 
fie comparat cu acela despre care vă vorbesc? ... lată deci 
ce vă ofer. lată ce puteţi deveni dacă veţi trece la noi... Nu- 
mi răspundeţi. Stăpâniţi-vă. Acultaţi, priviţi, observați, 
cugetaţi... Şi când voi părăsi această ţară, dacă nu veţi fi 
de-ai noştri, dacă nu veţi fi desemnat succesorul meu, 
înseamnă că m-am înşelat asupra voastră, că nu sunteţi 
omul pe care l-am crezut. 

El se reaşeză în fotoliu şi, adresându-se lui Parfait 
Goulard: 

— Vorbeşte, fiule. Unde am ajuns cu acel Ravaillac? 

— L-am pregătit fără încetare, monseniore. Fără o 
întâmplare neplăcută, la această oră evenimentul s-ar fi 
produs. 

Privirea lui d'Acquaviva licări. 

— Cum asta? întrebă el calm. 

— Atunci când Ravaillac, căruia i-am împins gelozia până 
la disperare, a ajuns în faţa casei tinerei fete, ela văzut un 
bărbat pe peron. A crezut că este regele. Ela lovit. Dar nu 
era regele. Bărbatul îşi datorează viaţa unei mişcări bruşte 
pe care a făcut-o în momentul în care braţul se abătea 
asupra lui. Lama cuţitului s-a frânt de o treaptă. 

— Cine este acest bărbat? 

— Jehan le Brave. 

— Fiul Faustei! ... Cum de se găsea acolo? ... Şi regele? 
Deci n-a venit? ... 

— Jehan este îndrăgostit de tânăra fată. Asta explică 
prezenţa sa sub acel balcon. N-aş putea spuse dacă regele 
a venit sau nu. Instrucţiunile pe care le-am primit fiind de a 
mă afla cât mai departe posibil de locul evenimentului ce 
urma să se producă, eram în acel moment în strada Saint- 
Antoine, într-o tavernă unde am fost văzut îmbătându-mă în 
mod ruşinos. 

Acquaviva cugetase profund. 

— Sunt câteva lucruri neclare, spuse el ridicându-şi chipul 
palid. Voi găsi fără îndoială lămuriri în rapoartele pe care le 


voi primi. Acel Ravaillac îşi păstrează intenţiile? 

— Răspund de el, spuse Goulard cu un surâs livid. 

Acquaviva aprobă cu un semn din cap, şi: 

— Presupun că nu este tot ceea ce ai să-mi spui? 

— Într-adevăr, monseniore, mai este şi altceva. Fiul Faustei 
s-a întâlnit cu tatăl său, domnul cavaler de Pardaillan, chiar 
în această noapte, la ducele d'Andilly. 

— Eşti sigur? ... Cum de ştii asta? ... Spune cum ai aflat, 
fără să omiţi nici un amănunt, ceru el. 

— Întâmplarea, monseniore, explică Parfait Goulard. 
Fusesem la Ravaillac, care mi-a dat multă bătaie de cap 
deoarece, cuprins de un acces subit de descurajare şi de o 
sumbră disperare, spunea că vrea să se arunce în râu, de la 
înălţimea podului Pont-Neuf. 

— De unde această disperare? 

— Este o fire extrem de impresionabilă. Se pare că are o 
mare prietenie pentru Jehan le Brave şi îşi reproşa ca pe o 
crimă faptul de a fi încercat să-şi omoare prietenul, pe care 
l-a confundat cu regele. 

— Eşti sigur că nu va încerca din nou să se sinucidă? 

— Cred că am reuşit să-i schimb hotărârea. 

— Îl voi mustra energic prin confesorul său. Să revenim la 
domnii Pardaillan, tatăl şi fiul. 

— Deci, monseniore, reluă Goulard, părăsindu-l pe omul 
nostru, am întâlnit un grup escortând o tânără femeie. L-am 
recunoscut imediat pe Jehan şi trei puşlamale care-i sunt 
devotate trup şi suflet. 

— Şi tânăra femeie? 

— Mi-a fost imposibil să-i desluşesc trăsăturile... Am trecut 
fără să am aerul că am remarcat grupul... şi apoi am 
revenit. Jehan şi tânăra femeie intraseră la domnul 
d'Andilly. M-am ascuns pentru a putea observa. L-am văzut 
ieşind pe domnul de Pardaillan şi, mai târziu, pe Jehan. 
Tânăra femeie a rămas deci la duce. 

— Deoarece n-au ieşit împreună, se poate presupune că 
tatăl nu şi-a recunoscut fiul. 


Parfait Goulard clătină din cap cu un aer îngrijorat. 

— Este un incident care... mă intrigă. lată-l: Jehan a rămas 
un timp hohotind singur în faţa porţii ducelui. Or, 
monseniore, acest tânăr are un caracter de fier... Se vede 
că are cu cine semăna - sub acest aspect, cel puţin - este 
fiul demn al lui Pardaillan şi al Faustei. Pentru a face să 
plângă un bărbat călit ca acesta, ar trebui o durere 
supraomenească... sau o bucurie fantastică. 

— Nu mi-ai spus că este îndrăgostit de tânăra fată din 
strada l'Arbre Sec? 

— Într-adevăr, monseniore. 

— Ei bine, trebuie să aflăm... Şi, în primul rând, care sunt 
sentimentele feţei faţă de tânăr? 

— Oh! Ea îl adoră... fără s-o ştie probabil. 

— Ei bine, eu spun: trebuie să aflăm dacă această tânără 
este una şi aceeaşi cu cea din strada l'Arbre Sec. Dacă nu 
mai este acasă, ea este aceea pe care aţi văzut-o cu tânărul. 

— Voi merge chiar astăzi s-o văd pe proprietăreasă, 
doamna Colline Cole. Voi afla de la ea. 

Acquaviva se ridică şi începu să măsoare camera cu paşi 
lenți, cu capul plecat şi o figură preocupată. El se opri în 
faţa lui Goulard şi-i zise blând: 

— Ne apropiem de ţintă, fiule. Această ţintă urmărită cu 
înverşunare de peste douăzeci de ani! ... încă un efort şi 
milioanele Faustei, aceste milioane la care râvnesc atâţia, 
vor fi ale noastre. Încă un efort şi veţi fi eliberat de acest rol 
care vă apasă, ştiu. 

Îşi reluă plimbarea şi, mergând, îşi explică gândul: 

— Începând de astăzi, Pardaillan şi fiul său vor fi supuşi 
unei supravegheri neîntrerupte. Nici o mişcare a acestor 
doi bărbaţi nu-mi va rămâne necunoscută... Din păcate este 
tot ce se poate face cu ei... Tot ceea ce am făcut până acum 
nu reprezintă nimic faţă de ce ne-a mai rămas de făcut... 
foarte puţin, într-adevăr şi acest puţin devine o dificultate 
aproape de netrecut pentru că ne izbim de Pardaillan. 


Rămase un moment meditativ, cu fruntea înclinată. Apoi 
săltă capul, privirea sa blândă căpătă o expresie teribilă şi, 
cu o voce ca gheaţa, tăioasă: 

— Ajungem la ţintă, cu toate acestea. Trebuie, spre marea 
glorie a lui Isus. 

Îşi reluă înfăţişarea calmă şi blândă ca şi cum n-ar fi vrut 
să mai revină asupra hotărârii. Se reaşeză în fotoliul său şi 
explică: 

— Este imposibil ca Pardaillan să nu cunoască existenţa 
comorii Faustei. Voi spune mai bine: în afară de Fausta şi de 
Myrthis, moartă, Pardaillan este singura fiinţă umană care, 
la ora asta, cunoaşte locul exact unde a fost îngropată 
această extraordinară comoară. Stareţa din Montmartre, 
pe terenul căreia a fost ascunsă, nu cunoaşte, ca toată 
lumea de altfel, în ce loc al mânăstirii s-ar putea găsi. 
Părintele Coton, care o manevrează, garantează că ea este 
aceea care se întreabă dacă această faimoasă comoară 
există într-adevăr. 

— Cu toate acestea, monseniore, observă Goulard, 
doamna stareță, atunci când a urmat Claudinei de 
Beauvilliers, a semnat o declaraţie prin care recunoaşte că 
această comoară este proprietatea prinţesei Fausta şi s-a 
angajat s-o predea persoanei care, indicând ascunzătoarea 
va arăta, în acelaşi timp, stareţei inelul de fier al Faustei. 

— În schimbul căreia îi va preda suma de două sute de mii 
de livre. Dar, timp de douăzeci de ani de când aşteaptă, ea a 
ajuns la disperare. Pardaillan ştie. El ştie de când s-a 
reîntors din Spania, adică de aproape douăzeci de ani... Şi 
niciodată acest om, care este sărac, n-a avut ideea să 
meargă să ia din această grămadă de aur şi pietre 
preţioase, care-i aparţine şi lui puţin, şi apoi îi aparţine 
fiului său. Mult timp am sperat că nu va rezista tentaţiei... şi 
în felul acesta mi-ar fi dezvăluit ascunzătoarea. Căci, în tot 
acest timp, am supravegheat mânăstirea. Am fost 
dezamăgit. Acest om este cinstea şi onoarea personificată. 


Acquaviva rămase un moment gânditor, admirând probabil 
puterea sufletească a acestui om care a ştiut să reziste 
fascinaţiei aurului. 

— Astăzi, reluă el, lucrurile s-au schimbat mult. Mai 
curând sau mai târziu - şi dacă va întârzia prea mult îl voi 
ajuta - Pardaillan va afla că acest Jehan le Brave este fiul 
său, fiul Faustei. Tânărul duce o viaţă care nu se poate să 
nu scandalizeze sentimentele cavalereşti ale tatălui său 
care, de altfel, nu-mi pare să aibă prea dezvoltat 
temperamentul patern. Dacă îl va recunoaşte, îi va deschide 
braţele sau îi va întoarce spatele, nu contează. Ceea ce 
contează este că el va fi de o mie de ori mai nedemn, în ziua 
când Pardaillan va afla că Jehan le Brave, cerşetor şi ucigaş, 
este fiul Faustei. Pardaillan se va crede obligat să-l conducă 
şi să-i spună: „ine! Asta este ata, ţi-a lăsat-o mama ta.” 
Apoi, scăpat de obligaţie, îi va întoarce spatele. 

— În ziua aceea, adăugă Acquaviva cu putere, noi vom fi 
acolo! ... 

Şi, cu acea blândeţe care părea dominanta înfăţişării sale: 

— Du-te şi odihneşte-te, fiule, ai nevoie. 

Cinci minute mai târziu, întins pe patul îngust din chilie 
unde se întorsese fără zgomot, fratele Parfait Goulard 
dormea acel somn profund care, se spune, este apanajul 
celui îndreptăţit. 

Capitolul 19 

Trebuie să revenim la doamna Colline Colle, pe care am 
lăsat-o cocoţată pe un taburet, pândind pe acel senior 
mascat care-i răpise locatara. Acţiunile şi gesturile 
matroanei au o importanţă esenţială pentru continuarea 
acestei povestiri. 

Când văzu litiera îndepărtându-se, Colline Colle cobori de 
pe taburetul său. Ea a auzit aproape toată convorbirea lui 
Concini cu prizoniera sa. Ea n-a aflat ceea ce sperase, căci 
avea o figură care exprima dezamăgirea. 

„Ce păcat că nu sunt decât o femeie slabă! îşi spuse ea. Aş 
fi urmărit litiera şi aş fi ştiut unde să îi regăsesc locatara.” 


Ea căută nişte scânduri şi astupă de bine de rău fereastra. 
Intră în camera sa, închise grijuliu uşa, din obişnuinţă fără 
îndoială, căci, geamurile fiind sparte, nu era prea greu să 
intri. Vede piesele de aur pe care Concini le lăsase să cadă 
pe parchet. Prin ochii săi mici trecu un licăr sălbatic. Îşi 
împreună mâinile, ca atunci când se apropia de masa sfântă 
şi, cu un aer extaziat: „Ce frumoase sunt! ... Cum 
strălucesc! ... Asta te încălzeşte! ... S-ar spuse că sunt mici 
bucăţi de soare! ...” 

Brusc, se prăvăli pe parchet, înhaţă piesele şi le făcu să 
sune în mână. 

Ea alergă în patul său, vărsă piesele în cascadă pe 
cearceaf şi goli punga pe care i-o smulsese atât de agil lui 
Concini. Contemplă grămada de aur cu un aer cucernic, 
cuprinsă de o emoție ce nu se putea exprima. Şi deodată: 
„Trebuie să mai fie şi altele, care s-au rostogolit pe sub 
mobile.” 

Reveni şi se întinde pe parchet, scormonind, căutând, 
răsturnând totul, cu un mic țipăt de bucurie atunci când 
găsi o piesă. 

Acesta a fost momentul în care Jehan se năpustise asupra 
ei. L-am auzit pe el însuşi povestind ce s-a întâmplat. Nu 
vom reveni asupra acestora. 

După plecarea lui Jehan, zgripţuroaica rămase un moment 
aşezată pe vine, tremurând, frecându-şi maşinal gâtul 
strâns puţin cam tare de mâna aspră a tânărului. Când se 
linişti puţin, ea se ridică cu greutate şi, pentru a doua oară, 
astupă cât putu mai bine îngrijorătoarea spărtura şi, teama 
întrecând zgârcenia, hotărî: „Mâine voi pune să închidă 
ermetic cu bare de fier veritabil şi voi pune un oblon dublu, 
foarte solid.” 

Deoarece nu se simţea în siguranţă, ea adună în grabă 
grămada de aur şi se duse s-o ascundă în fundul unui cufăr. 
Odată treabă făcută, începu din nou să mediteze. 


„De aflat cine a răpit-o pe Bertille, bine... De aflat cine este 
ea, de unde vine, ce vrea, să pătrund, misterul naşterii sale, 
pe care-l ascunde cu atâta grijă... cine ştie ce ar putea 
aduce asta... e uşor... Ştiu unde a ascuns caseta care 
conţine actele ei... şi averea sa, poate! ... Da, dar a scotoci 
în actele acestei tinere nu este un păcat?” 

Ea urcă la etaj. Luă un sfeşnic care rămăsese aprins, o 
trusă de chei care se găsea alături şi pătrunse în acel mic 
cabinet unde Bertille îl primise pe Henric al IV-lea. Se 
îndreptă spre o mică mobilă de abanos. 

Cu o mână pe care nerăbdarea o făcea stângace, ea 
deschise şi luă o casetă pe care o descoperi în fundul unui 
sertar. Reveni în cameră, aşeză o masă lângă fereastră şi, 
cu un gest brusc răsturnă caseta şi-i goli conţinutul pe 
masă. 

Ea avu un gest de decepţie amară. Nu erau bani. Nimic 
altceva decât hârtii. Şi un prăpădit de metal alb care nu 
valora mai mult de patru soli. 

Îl luă şi-l agită. Auzi zgomotul unui obiect care se clătina în 
interior. Îl deschise repede şi îl goli. Conţinea o hârtie 
făcută sul şi un mic inel de fier care valora mai puţin chiar 
decât etuiul. Îl puse dispreţuitor la loc şi desfăşură hârtia. 
Era scrisă într-o limbă străină. Văzând că nu reuşeşte să 
înţeleagă un singur cuvânt, o puse la loc lângă inel, închise 
etuiul şi, fără a ţine seama de ce face, îl lăsă să alunece în 
buzunarul juponului său. 

Decepţionată de această primă încercare, ea reveni la 
hârtii. Luă sulul cel mai gros. Acesta era scris în franceză. 
Ea citi cu multă atenţie, încet, chinuit, căci nu ştia prea 
multă carte. Dar în fine, reuşi să citească de la un cap la 
altul şi fără a înţelege foarte bine. 

Era povestea tragicei aventuri a Blanchei de Saugis, scrisă 
pentru copil, încă nenăscut. Această istorie o pasiona şi, 
când termină, se gândi profund. 

„Aşadar, domnişoara Bertille se numeşte de Saugis! ... 
Este doamnă castelană din ţinutul Chartres... Ea este fiica 


regelui! ... Regele o ştie? ... Poate că da, poate că nu... Ceea 
ce este sigur este că a avut o mamă cam curtezană. Acesta 
este un secret important. Cu un asemenea secret se poate 
câştiga o avere... dar la fel de bine te poţi alege cu o 
frânghie şi o spânzurătoare... Drace! ... Trebuie cântărit 
îndelung înainte de a te angaja într-o astfel de afacere... Cel 
mai bine este, cred, să nu te mai gândeşti la asta! ... Totuşi, 
întrucât Bertille este fiica sa, după părerea mea regele ar fi 
mulţumit dacă i s-ar spuse ce a devenit... Asta va aduce mai 
puţin câştig, dar, cel puţin, nu risc ştreangul sau 
închisoarea, până la sfârşitul zilelor mele!” 

Ea puse sulul la loc în casetă şi începu să parcurgă la 
întâmplare celelalte hârtii. 

Din nou documente scrise în limbă străină. Apoi altul, în 
franceză, care o făcu să deschidă ochii mari. lar inima să-i 
palpite teribil. Lumânarea se topise. Căuta din ochi alta dar 
nu găsi şi atunci observă că ziua se filtra prin fereastră. Se 
ridică, o deschise larg şi lumina puternică inundă camera. 
Ea se reaşeză, luă hârtia cu mâna tremurând şi o reciti cu 
atenţie. 

Era o scrisoare din anul 1592, adresată mamei Bertillei şi 
iată, copiat textual pasajul, care o impresionase în 
asemenea măsură pe cotoroanţă: „Scumpă iubită, ţi-am 
vorbit adesea despre acel bărbat curtenitor care se 
numeşte cavalerul de Pardaillan. 

Ştii că a fost duşmanul meu, că m-a rănit... şi, după aceea, 
m-a îngrijit că un frate. 

Cunoşti, pe de altă parte, ataşamentul profund şi 
respectuos pe care l-am avut întotdeauna pentru graţioasa 
mea stăpână, prinţesa Fausta. 

Fausta, învinsă de Pardaillan, ne-a concediat şi a plecat în 
ţara soarelui şi a dragostei: luminoasa Italie. Dar stăpâna, 
înainte de a pleca, a vrut să răsplătească regeşte pe cei 
care au servit-o cu devotament. Datorită generozităţii sale, 
am putut cumpăra domeniul Vaubrun, vecin cu Saugis, 
unde am avut fericirea de nespus de a te întâlni... şi iubi. 


Devotamentul meu pentru aceea care a fost 
binefăcătoarea mea este absolut. Devotamentul meu pentru 
acela care, după ce fusese un duşman generos şi 
mărinimos, a devenit un prieten drag, este profund, real. 

Şi iată că se iveşte o ocazie prin care să-mi pot exprima şi 
faţă de unul şi faţă de celălalt, recunoştinţa de care inima- 
mi este plină. 

Aceste documente pe care ţi le trimit, deoarece la mine nu 
le consider în siguranţă, au o valoare inestimabilă, ele 
dezvăluind ascunzătoarea unde stăpâna mea a îngropat o 
comoară fabuloasă. 

lată, în acelaşi timp şi istoria acestei comori şi cum aceste 
documente mi-au fost încredințate. Depozit sacru destinat 
onoarei mele. 

Iubita mea stăpână nu mai este. Ea a fost asasinată. 
Această comoară pe care a ascuns-o pentru uzul său 
personal, ea a lăsat-o moştenire copilului pe care l-a avut de 
la Pardaillan. Myrthis, urmaşa devotată a Faustei, a 
acceptat să-i ţină loc de mamă, moartă, vai! în plină 
tinereţe, în momentul în care, probabil, ar fi putut triumfa. 
Şi acest copil a fost răpit! 

Myrthis cunoştea devotamentul meu statornic faţă de 
stăpână. Ea a venit la Vaubrun. Mi-a dezvăluit naşterea 
copilului şi existenţa comorii de care eu nu ştiam. Ea mi-a 
încredinţat aceste documente, care vor permite celui căruia 
îi aparţin, s-o regăsească. În fine, mi-a adus la cunoştinţă că 
duşmanul neînduplecat al Faustei şi urmaşii săi râvnesc la 
această comoară şi caută să pună mâna pe ea. 

Myrthis avea pentru maestra sa un ataşament care 
atingea fanatismul. Ea a vrut s-o urmeze în moarte. Dar 
copilul venise pe lume şi, pentru el, ea a consimţit să 
trăiască. Blânda şi devotată creatură a revărsat asupra 
copilului adoraţia pe care ea o avea pentru mamă... şi, acest 
copil i l-au furat. Myrthis n-a vrut să supravieţuiască acestei 
lovituri. Ea s-a otrăvit, a murit la mine şi eu am 
înmormântat-o creştineşte. 


Este o nenorocire ireparabilă. Dacă sărmana fată, în 
teribila ei disperare, nu s-ar fi grăbit să-şi pună în aplicare 
funestul proiect, ar fi avut probabil curând bucuria de a 
revedea acest copil, pe care i l-aş fi putut aduce înapoi căci 
eu bănuiesc cine a dat lovitura. 

Am întâlnit la Paris în urmă cu câtva timp, un florentin, 
gen de spadasin, asasin plătit, om bun la toate - exceptând 
binele - cunoscut sub numele de Saetta. Acest Saetta cred 
că avea o nemulţumire împotriva stăpânei şi eu îl ştiu destul 
de ticălos pentru a căuta să se răzbune pe mama copilului. 
Poate mă înşel şi, totuşi, nimic nu-mi putea scoate din cap 
ideea că supraveghindu-l pe acest ucigaş, copilul ar putea fi 
regăsit. Din nenorocire, Myrthis, după cercetări lungi şi 
minuţioase, rămase fără rezultat, înghiţise otrava înainte de 
a ajunge la mine. 

Copilul dispărut, mama şi Myrthis moarte, eu consider că 
aceste documente revin de drept tatălui: domnul cavaler de 
Pardaillan, care va şti, te asigur, să apere bunurile fiului său 
împotriva tuturor încercărilor, indiferent de unde ar veni. 

Acum, când cunoşti valoarea acestor documente, sunt 
sigur că vei şti să le păstrezi cu mare grijă. Cu atât mai mult 
cu cât, dacă s-ar întâmpla nenorocirea să fie rătăcite sau 
furate, eu voi fi dezonorat şi eu nu sunt omul să 
supraviețuiesc dezonoarei.” 

Urmau amănunte intime, fără valoare pentru matroană, 
deoarece nu se refereau la comoară. Scrisoarea se încheia 
cu aceste cuvinte: „Îmi pun nădejdea, cu orice preţ, în 
puterea devotamentului şi dragostei, să îndupleci această 
neaşteptată şi inexplicapilă renunțare la o căsătorie în care 
mi-am pus toate speranţele şi fără care viaţa mea va fi o 
povară insuportabilă. Rămân, deci, logodnicul tău foarte 
respectuos, foarte iubitor şi... foarte nefericit. 

LUIGI CAPPE LO, conte de Vaubrun.” 

Această lectură făcută în etape, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
întipărească în minte amănuntele care-i înflăcăraseră 
lăcomia, doamna Colline Colle, cu o văpaie în priviri, cu 


obrajii în flăcări, începu să plănuiască: „O comoară! ... O 
comoară fabuloasă, spuse scrisoarea! ... Ce sumă ar putea 
reprezenta? ... O sută de mii de scuzi? ... Un milion! ... 
poate mai mult... Dacă aş putea... dacă aş găsi preţioasele 
indicii, totul ar putea fi al meu! ...” 

Trăsăturile sale se contractară, nasul i se alungi şi, cu o 
sfâşiere îngrozitoare: „Proastă mai sunt! ... Scrisoarea 
datează de şaptesprezece ani! ... comoara trebuie să fie 
acum departe!” 

Dar ea nu putea să se resemneze acceptând o ipoteză 
despre care raţiunea îi spunea că este cea mai verosimilă. 
Instinctele sale lacome, dezlănţuite, o refuzau cu 
desăvârşire. Şi, cu puterile încordate, imaginaţia ei lucra 
fără oprire. 

„Rămâne de văzut, murmură ea, acest conte de Vaubrun, 
contracarat în dragostea sa, avea în acea perioadă alte griji 
pe cap decât să-şi caute prietenul! ... Cei doi logodnici s-au 
omorât fără să aibă timp să se gândească la acel Pardaillan 
şi la comoara lui! ... Aş putea jura! Să vedem, să vedem, să 
căutăm! ...” 

Unul câte unul, ea reia toate documentele. Erau acolo: 
memorii, acte, titluri, pergamente, scrisori de la logodnic, 
dispoziţii testamentare... Dar nicăieri, nici cel mai mic 
cuvânt, nici cel mai mic indiciu despre comoară şi 
misterioasa ei ascunzătoare. 

Rămâneau câteva file indescifrabile pentru ea, deoarece 
erau scrise într-o limbă pe care n-o cunoştea. Ea le puse de- 
o parte şi gândi, trăgând frenetic de vârful nasului, ca 
pentru a-l face să-i vină o bună inspiraţie şi găsi: „Numai un 
preot şi sub pecetea spovedaniei, ar putea să-mi spună ce 
se află în aceste file - în măsura în care există ceva - şi el va 
uita imediat. Da, dar un duhovnic va dori să ştie de unde am 
aceste hârtii şi dacă ele sunt într-adevăr ale mele... He! ... 
Să minţi la spovedanie... risc afurisenia veşnică! ... şi nu 
vreau să fiu blestemată! ... Atunci? ... Idioată! ... mă voi 
adresa bunului părinte Parfait Goulard! Omul, atât de sfânt 


şi atât de îngăduitor... şi apoi el este puţin naiv... nu voi fi 
nevoită să mint... ar fi suficient să justific cu o bună 
intenţie... de vreme ce această intenţie reprezintă păcatul.” 

Începu să aranjeze documentele în casetă, lăsând de-o 
parte pe cele care hotărâse să le arate călugărului, atât de 
absorbită încât uitase de toată lumea, pierduse orice 
noţiune. 

În acest moment, o mână, trecând brusc peste umărul ei, îi 
smulse hârtiile, în timp ce o voce ce răsună în urechile ei ca 
trompeta judecății de apoi, bubui cu furie: 

— Ah! Vrăjitoare ticăloasă! Căţea blestemată! Nu ţi-a 
ajuns că ai trădat şi ai vândut pe aceea asupra căreia 
trebuia să veghezi, acum o mai şi furi! ... 

Doborâtă de spaimă, cu ochii ieşiţi din orbite, pe jumătate 
leşinată, Colline Colle gemu cu vocea gâtuită: 

— Isuse! Sfânta Fecioară! Tânărul... mor! 

Era într-adevăr, Jehan le Brave care, trecând pe stradă, se 
mirase văzând fereastra larg deschisă şi care, având intuiţia 
că se petrecea ceva, se grăbise spre fundătură, răsturnase 
scândurile puse cu atenţie la loc de bătrână, urcase scara, 
deschisese uşa fără ca ea să-l audă, atât de concentrată era 
încât speranţa unei comori fabuloase îi sustrăsese atenţia 
până la scoaterea din minţi. 

— Sus, căţea, ordonă el cu o voce aspră şi mulţumeşte 
cerului că mi-am amintit la timp că eşti femeie. 

Ea nu aşteptă să repete ordinul. Se ridică imediat, tot 
sângele rece îi reveni împreună cu siguranţa că n-o 
pândeşte nici un pericol şi aşteptă. 

El adunase toate hârtiile pe care le îngrămădi la 
întâmplare în casetă. Apoi închise fereastra. Observând 
trusa de chei rămasă pe masă, puse mâna pe ea şi o aşeză 
în casetă, împreună cu hârtiile. El comandă poruncitor: 

— Afară! ... Aşteaptă-mă pe palier. 

Supusă, înțelegând că viaţa ei depinde de docilitatea ei, ea 
ieşi şi aşteptă pe palier. 


Jehan luă caseta şi câută cu privirea unde ar fi putut-o 
pune. 

„Nu! făcu el clătinâd din cap, este mai bine s-o iau... va fi 
mai prudent. Cobor”... 

EI se supuse atât de repede cât îi permiteau picioarele 
sale obosite şi, coborând scara, ea se tânguia în sinea ei. 

„Isuse! Este diavolul în persoană! ... Sfânta Fecioară, vino- 
mi în ajutor!” 

La ea în cameră, îmblânzită definitiv, ea căută în grabă 
cheia dublă cerută în mod irezistibil şi ţinând-o cu o mână 
ce tremura, nu mai avea decât o singură grijă: să-l vadă 
plecat cât mai repede. El observă şi pe un ton care o 
înfioră: 

— Dacă mai încerci să intri din nou la domnişoara, eu voi 
afla... Ascultă: îţi crăp ochii ca să nu mai cauţi să vezi ceea 
ce nu trebuie să vezi... 

Ea închise ochii din toate puterile şi se gândi cu groază la 
cei trei tâlhari ai omului mascat care-i făcuseră aceeaşi 
promisiune sau aproape. 

— Şi-ţi voi smulge limba, continuă Jehan cu o înfăţişare 
înspăimântătoare, pentru ca să nu poţi povesti nimănui 
ceea ce ai văzut. Mă auzi? 

Lividă, abia mai ţinându-se, clănţănindu-i dinţii, pradă unei 
groaze nebune, nu avu decât puterea de a schiţa din cap un 
semn afirmativ. 

— Bine! ... Deschide-mi uşa de la stradă. 

Ah! Isuse, Doamne! Ea nu cerea mai mult... nu cerea decât 
asta... să-l vadă departe, cât mai departe posibil, în fundul 
iadului! ... Ea regăsi imediat puterea necesară şi se năpusti 
spre uşă pe care o deschise larg. Înainte de a trece pragul, 
el azvârli în loc de adio: 

— Voi reveni curând să pun un lacăt solid acolo sus... în 
felul acesta voi fi mai liniştit. Până atunci reţine bine ce ţi- 
am promis. 

Şi ieşi, în sfârşit. 


Atunci, ea se aruncă nebuneşte asupra uşii, o împinse, 
trase zăvoarele, răsuci cheia în broască. 

În fine, ea se reface, liniştea îi revine puţin câte puţin şi, 
odată cu ea, judecata ei şireată şi vicleană iese la suprafaţă. 
Începu să râdă, un râs tăcut şi scotoci în buzunar. Ea scoate 
etuiul pe care-l pusese acolo din neatenţie şi una din acele 
faimoase file pe care nu fusese capabilă s-o înţeleagă. Şi, 
râzând, mormăia: „Este tânăr, puternic, nestăpânit... Dar 
eu sunt şireată şi abilă. În timp ce închidea fereastra, am 
putut sustrage acest biet petic de hârtie... Numai unul! ... 
unul dintre acelea care conţin faimoasele indicii! ... poate”. 

Ea contemplă hârtia şi: „Irebuie să fie în latină! ... 
recunosc cuvinte cum am văzut în cartea mea de 
rugăciuni”. 

Dar, de această dată, învățată de experienţă, ea înţelese că 
nu era prudent să se piardă în contemplarea acestei hârtii. 
Din moment ce nu înţelegea nimic. 

Repede, merse s-o pună în ascunzătoarea unde închisese 
aurul. Atunci observă că mai avea etuiul. Deschise primul 
sertar care, din întâmplare, se găsea sub mâna sa şi-l 
aruncă dispreţuitor înăuntru. Închise apoi sertarul pe care 
nu-l închise cu cheia. Se îmbrăcă într-o clipă şi se duse 
drept la fierar şi la tâmplar pe care-i aduse imediat acasă. 
Teama ei era atât de mare încât acceptă fără să se 
tocmească preţul pe care i l-au cerut cu condiţia să vină 
imediat să facă treaba. 

Cât despre Jehan le Brave, atunci când ajunse, afară, 
aruncă o privire mansardei sale, întrebându-se dacă să urce 
la el pentru a depune caseta. Dar strada începea să se 
anime: el aprecie că a sosit momentul să se ocupe de 
Concini. 

Îşi reluase mantaua înainte de a ieşi de la ducele d'Andilly. 
Strecură caseta dedesubt şi o puse sub braţul stâng. Şi 
plecă repede. 

Mergând, se gândea. 


Când plecase din strada Rats, lăsându-l pe Concini strâns 
legat, intenţia sa era de a reveni, de a se bate cu el şi să-l 
omoare. Concini viu era un pericol permanent pentru 
Bertille şi el era foarte hotărât să nu-l ierte. 

Dar, apoi, avusese cu tânăra fată acea convorbire când a 
crezut că va muri, rând pe rând, de ruşine, de disperare, de 
bucurie. Şi acum, el nu mai ştia ce să facă. 

Atunci când se opri în faţa căsuţei din strada Rats, el nu se 
hotărâse încă şi era furios pe el însuşi. 

Nestăpânit, deschise uşa. Cu un pas apăsat, el traversă 
vestibulul, urcă scara şi pătrunse în cameră. 

Concini îl văzu îndreptându-se astfel spre el, cu pumnalul 
în mână. El se crezu pierdut. Dar nu-i lipsea bravura. Nici 
un muşchi nu i se clinti pe faţă. El ridică orgolios capul, îl 
privi pe tânăr în faţă şi bravă: 

— Loveşte! ... Am spus eu bine că eşti un asasin! ... 

Jehan nu răspunse. El nu-l auzise. La vederea duşmanului 
său legat, zăcând la pământ, la bunul său plac, în acest 
suflet aspru se iscă o intensă dispută. Două voci de forţe şi 
puteri egale se făceau auzite în conştiinţa sa: aceea a 
vechiului Jehan, Jehan care până în urmă cu nici două ore 
striga foarte acut că trebuie să lovească fără milă. Cea a 
noului Jehan striga, nu mai puţin acut, că trebuie să se 
arate generos, mărinimos, dacă voia să fie demn de nobilă 
fată care-i luminase sufletul. El nu auzea decât aceste două 
voci. 

Disputa fu violentă, tragică, dar fu scurtă. 

Jehan se aplecă, cu pumnalul ridicat deasupra lui Concini 
care nu clipi şi scuipă disprețul său în aceste cuvinte: 

— Loveşte aşadar! ... Haide, de ce ţi-e teamă? Nu sunt 
redus la neputinţă? 

Pumnalul căzu şi tăie legăturile care strângeau picioarele. 
Apoi fură eliberate braţele. Atunci, Jehan, vorbi cu o voce 
albă, ca venită de departe. 

— Du-te! Din dragoste pentru ea, te iert, Concini! 


Dintr-o săritură. Concini fu în picioare. El nu ştia dacă 
visează sau dacă este treaz. În viaţa lui nu încercase o 
asemenea uimire. Îşi reveni repede, de altfel şi rânji: 

— Tu mă ierţi pe mine! Spune mai curând că ţi-e teamă! 
Dar eu, eu nu te voiierta, tu ştii! Te voi regăsi şi atunci, 
nenorocire ţie! 

De această dată Jehan îl auzi. El ridică dispreţuitor din 
umeri şi vocea sa deveni aspră pentru a spuse: 

— Te sfătuiesc să nu-mi apari niciodată în drum, Concini, 
te sfătuiesc asta, dacă ţii la pielea ta! 

El nu mai adăugă nici un cuvânt. Dar tonul cu care îi 
vorbise, făcu să treacă un fior pe şira spinării lui Concini 
care, totuşi, rămânea semeţ, cu un surâs dispreţuitor pe 
buze. 

Jehan se îndreptă spre uşă. Pe prag el se întoarse şi spuse: 

— Vei găsi jos pe servitorii tăi, legaţi de oamenii mei. 
Eliberează-i. Dacă vrei. 

Spunând aceste cuvinte, el îl privea pe Concini. Fu foarte 
mirat să vadă că faţa acestuia exprima un sentiment de 
milă. Îl auzi chiar murmurând: 

— Nenorociţii! ... Mă duc imediat. 

Fără să se mai ocupe de asta, Jehan ieşi. În sinea sa, îşi 
spunea: „Cele câteva ore pe care le-a petrecut legat ca un 
salam, l-au făcut mai sensibil la nenorocirea altora.” 

Era probabil adevărat, căci Concini ieşi după el. El sosi pe 
palier în momentul când Jehan se angaja pe scară. Se opri 
acolo ca şi cum ar fi vrut să-i lase timp să iasă. Apoi, brusc, 
îşi rezemă mâna de perete... 

O mică uşă invizibilă dădu la iveală o nişă nu mai mare ca 
un dulap, Concini intră dintr-o săritură, apucă un mâner de 
metal şi trase puternic spre el. Nici un zgomot nu trăda 
manevra care o executase. 

EI scoase capul din nişă şi ascultă. Şi ochii săi, în acest 
moment, aveau o strălucire sălbatică. 

În acelaşi timp, el auzi un țipăt, urmat de zgomotul unei 
căderi. Cu o lovitură de pumn aşeză la loc mânerul căruia 


nu-i dăduse drumul şi bombăni într-o izbucnire de ură 
satisfăcută: 

— S-a făcut! ... 

Ascultă încă o secundă dar nu mai auzi nimic, închise uşa 
secretă şi cobori scara la rândul său. Pe ultima treaptă, 
pipăi cu vârful piciorului, înainte de a o părăsi, ca pentru a 
se asigura de soliditatea ei. Treaptă rezistă. Atunci, el 
pătrunse în vestibul. 

EI se duse drept la o ladă care părea fixată în perete. 
Apăsă pe un buton şi lada se deplasă, descoperind o gaură 
împrejmuită cu grilaj, lungă de aproximativ un picior. Nu 
încercă să privească, ştiind că ochii săi nu pot străpunge 
întunecimile de sub gaură. Dar el ascultă. Auzi distinct 
vocea lui Jehan le Brave care urla în italiană, ca şi cum s-ar 
fi putut face mai bine înţeles de italianul Concini căruia i se 
adresa, amenințările cele mai teribile, injuriile cele mai 
sângeroase. 

Concini se îndreptă, cu un surâs livid pe buze. Puse lada la 
locul ei. Şi atunci nu mai auzi nimic. Şi el spuse tare, ca şi 
cum ar fi vrut să fie auzit de victima sa, ca răspuns la 
amenințările sale: „Bine! ... Aşteptând asta, crapă acolo, 
înăuntru!” 

Şi, liniştit, serios, începu să-şi caute servitorii pe care-i 
descoperi în bucătărie unde erau închişi. Dezlegă pe unul 
căruia-i comandă să-l elibereze pe celălalt, după care se 
îndreptă repede spre locuinţa sa din strada Saint-Honore în 
speranţa de a sosi acolo înainte ca Leonora Galigad să se 
întoarcă de la Luvru, unde îşi petrecuse noaptea. 

Capitolul 20 

Saetta urmă litiera care o ducea pe Bertille, prizoniera lui 
Concini, până când o văzu intrând cu escorta sa în casa din 
strada Rats. Se apropie, cercetă împrejurimile şi murmură: 
„Casă izolată, colţ cu cheiul! ... Bun! Vom regăsi-o cu ochii 
închişi.” 

Reîntors acasă, el se aruncă îmbrăcat pe patul său 
mizerabil şi murmură: „Nu voi dormi, e sigur... dar ce să fac 


LIA 


până mâine? ... Mâine? ... Cât de repede aş vrea să vină 
ziua de mâine, pentru a şti dacă într-adevăr fiul Faustei a 
fost prins!” 

În umbră, el avu un hohot teribil de râs. 

„Ce atlet de temut este micul Jehan... Este elevul meu! ... 
Şi niciodată un elev, eu pot să spun, nu a fost format cu 
atâta meticulozitate! ... El este de vigoarea din care se 
trage, fiul Faustei şi al lui Pardaillan!” 

La numele de Pardaillan, apropiat brusc de acela al fiului 
său Jehan, îi dădu un fior. Rămase cufundat într-un vis 
obscur şi repetă: „Fiul lui Pardaillan! ... Pardaillan! ... Este 
adevărat că Fausta m-a făcut întotdeauna să uit că el este 
tatăl, iar Pardaillan nu mi-a făcut nimic. Dimpotrivă, lui îi 
datorez neuitata bucurie de a o fi văzut pe Fausta, cu care 
el s-a luptat întotdeauna, mereu învinsă, umilită, ruinată de 
el, în tot ce a întreprins. Da, dar pentru mine a acţionat el 
astfel? Nu. 

Atunci? ... Atunci la dracu cu Pardaillan! Şi apoi ce? ... Se 
sinchiseşte el de fiul său? Va şti el măcar vreodată? ... 
Atunci? ... Atunci să dormim! ...” 

Dar în zadar se întoarse şi se reîntoarse, somnul nu vru să 
vină. Furios, el se sculă, îşi încinse spada şi ieşi bombănind: 
„Nerăbdarea mă mistuie... Aerul proaspăt al nopţii şi 
mişcarea mă vor calma.” 

Se îndreptă direct spre strada l'Arbre Sec şi se opri în faţa 
locuinţei Bertillei. El studiase deja, foarte minuţios, peronul 
şi împrejurimile. Nu contează, el îşi reîncepu investigaţiile, 
ca şi cum ar fi vrut să smulgă lucrurilor povestea 
evenimentelor la care ele fuseseră martori muţi. 

Primele sale observaţii îşi găsiră legătura. 

Mai liniştit, el se îndepărtă la întâmplare, fără un scop 
precis, fără să ţină cont, probabil, de locurile pe unde 
trecea, rătăcind pe străzile pustii, ore întregi. Dimineaţa, 
extenuat, hotări să se întoarcă acasă să prindă o oră sau 
două de odihnă înainte de a se duce la Galigad. 


Când ajunse la Croix-du-Trahoir, avu un şoc teribil: îl 
recunoscu pe Jehan care ieşea din strada Four. Nu avu 
decât timpul de a se arunca într-un intrând. 

Tânărul trecu. Fără să-l vadă. Părea de altfel absorbit 
profund pentru a acorda cea mai mică atenţie la ceea ce se 
petrecea în jurul lui. 

El era deja departe când Saetta, scuturat de un tremur 
convulsiv, atât de grea fusese lovitura pentru el, încă îl 
urmărea cu o privire sumbră, încărcată de ură şi bâiguia, 
prins de un acces de furie: „El este liber... şi se întoarce 
acasă? ... Trebuie reluat totul de la capăt!” 

Disperat, sălbatic, el reluă gânditor drumul spre locuinţa 
sa. Acasă se prăbuşi pe un scaun, îşi puse capul în mâini şi 
rămase mult timp visând, urzind noi planuri de răzbunare. 

Spre ora opt se duse în strada Saint-Honore unde fu 
imediat introdus la Leonora Galigad. 

— Signora Leonora, spuse el cu o familiaritate maliţioasă 
şi slugarnică, dacă vreţi să faceţi o descoperire n-aveţi 
decât să mergeţi în strada RatS. La o casă izolată. În colţul 
pe care-l face strada cu cheiul. 

— Dă-mi amănunte, ceru ea Mai întâi, numele. Cum se 
numeşte amanta soţului meu? 

— Signora. Spuse nepăsător Saetta, lăsaţi-mă să vă spun 
că voi mă desconsideraţi. Tânăra persoană despre care este 
vorbă nu este amanta monseniorului Concini. Şi eu cred că. 
Dacă va deveni vreodată, se va întâmpla numai atunci când 
ilustrul vostru soţ, pentru a o constrânge, va trebui să 
folosească violenţa, aşa cum a trebuit s-o facă deja pentru a 
pune mâna pe ea. 

— Ah! Povesteşte. Voi vedea. 

Leonora îl ascultă foarte atentă. Iară a lăsa să se vadă ceva 
din impresiile ei. Când el termina îl întrebă: 

— Ştii ce s-a întâmplat, în această noapte, referitor la 
rege? 

— N-am nici cea mai mică idee. Dimpotrivă, aştept 
nerăbdător să-mi spuneţi ce s-a petrecut. 


— Ei bine, făcu Leonora cu aceeaşi răceală sinistră, regele 
s-a întors la Luvru spre mijlocul nopţii. El era neatins - 
apăsă pe acest cuvânt - şi părea într-o destul de bună 
dispoziţie, mi s-a spus. 

— Nu mai înţeleg nimic! scrâşni din dinţi Saetta. 

— Cu toate acestea, continuă Leonora nepăsătoare, s-a 
întâmplat ceva neobişnuit. Domnul de Praslin şi trupele sale 
chemate repede de domnul de La Varenne, au ieşit în grabă 
din palat, spre ora zece seara. Se spune, de asemenea, că a 
avut loc o încăierare serioasă în strada l'Arbre Sec. Se 
vorbeşte de răniţi, printre care La Varenne. În fine, se dau 
asigurări că şeful poliţiei se găsea la faţa locului cu cincizeci 
de arcaşi. 

Leonora făcu o pauză şi fixându-l pe Saetta cu ochi 
scânteietori, continuă: 

— Că planurile mele au eşuat, asta se poate explica, în cel 
mai rău caz, prin faptul că regele a ieşit din palat cu două 
ore mai devreme decât cea stabilită de el însuşi. Dar cum a 
ajuns acolo, atât de neaşteptat, domnul de Neuvy? Saetta, 
Saetta, ai putea să-mi spui cine l-a informat pe şeful 
poliţiei? 

Saetta ridică din umeri, fără să se emoţioneze, cu cel mai 
liniştit aer din lume, răspunse: 

— Eh! Signora. Nu mă fulgeraţi cu privirea, aşa cum o 
faceţi! ... Ştiţi bine că sunteţi singura fiinţă din lume pe care 
n-o voi trăda! ... Eu l-am informat pe domnul de Neuvy. 

— De ce? mârâi Leonora. 

— Pentru că, spuse Saetta, în continuare liniştit, aşa cum 
voi aveaţi planurile voastre, le aveam şi eu pe ale mele la 
care nu ţin mai puţin decât voi la ale voastre. 

— Nu este mai puţin adevărat că, datorită ţie fără îndoială, 
planurile mele au eşuat. 

— Signora, spuse grav Saetta, planurile voastre n-au 
eşuat, aşa cum spuneţi, ele sunt numai amânate. Ţineţi cont 
că nu mă aflu fără motiv în acest contratimp. Nu sunt un 
copil, ce dracu! Şi mi-am luat măsuri pentru că domnul de 


Neuvy să ajungă prea târziu pentru a vă putea deranja. 
Deci nu este el acela, aşa cum se pare s-o credeţi, cel care 
ne-a făcut să eşuăm. Nu. Credeţi-mă, s-a petrecut ceva 
neprevăzut de care nici voi, nici eu nu suntem de vină... Şi 
voi afla chiar astăzi. 

Galigad' aprobă grav din cap şi întrebă: 

— Numele părinţilor săi, în primul rând. 

— El este fiul prinţesei Fausta. 

Cu un aer visător şi pe un ton care trăda o aprobare 
ascunsă şi admirativă, Leonora murmură: 

— Acum înţeleg imensul orgoliu al acestui coate-goale! ... 
Câinele îşi urmează rasa! ... 

Şi cu un interes pătimaş, pe care-l declanşase numele 
Faustei, întrebă: 

— Şi tatăl? ... Cine este? ... Cel puţin un prinţ... poate un 
rege! 

— Tatăl, spuse Saetta ironic, este un modest gentilom, fără 
nici un căpătâi... care a fost, obstacolul de care Fausta şi-a 
zdrobit, unul câte unul, toate proiectele. 

— Pardaillan! strigă Leonora pocnindu-şi palmele cu un 
aer uluit. 

— Voi l-aţi numit, spuse Saetta, înclinându-se. 

Leonora saltă capul şi, fixându-l cu ochi aprinşi. Curioasă, 
zise: 

— Povesteşte-mi, Saetta, ce ţi-a făcut seniora Fausta... 
Trebuie să fie vreo istorie atât de sumbră şi de 
înspăimântătoare, încât sunt curioasă s-o cunosc. 

Saetta aruncă pe furiş o privire în jurul lui pentru a se 
asigura că nu poate fi auzit şi, coborând vocea, lăsă să-i 
scape fără menajamente: 

— Din moment ce cunoaşteţi istoria Faustei, nu se poate să 
nu fi auzit vorbindu-se despre comoara ei. 

O văpaie trecu prin ochii negri ai Leonorei. N-a fost decât 
o sclipire. Saetta o surprinse ţi avu un zâmbet subţire de 
satisfacţie. Leonora începea să întrevadă că această 


convorbire va fi mult mai interesantă decât crezuse. Ea luă 
un aer nepăsător pentru a spuse: 

— Acea faimoasă comoară care, se şopteşte, este 
îngropată la mânăstirea Montmartre? ... După douăzeci de 
ani de când se vorbeşte despre ea, eu cred că trebuie să fie 
departe... în măsura în care a existat vreodată. 

Cu o gravitate impresionantă, Saetta spuse: 

— Eroare, doamnă! ... Comoara există şi nimeni nu a pus 
mâna pe ea, răspund eu de asta. 

Şi, privind-o drept în faţă. Cu un rânjet ciudat adăugă: 

— Eh! Eh! Signora, zece milioane! ... Frumoasă sumă! ... 
Zece milioane! ... Închipuiţi-vă o asemenea sumă intrând în 
lăzile unei persoane cu multă inteligenţă şi ambiţii mari! ... 
La ce n-ar putea râvni? ... Până unde ar putea urca? 

Obrajii Leonorei se înroşiră uşor, pleoapele i se zbătură ca 
şi cum ar fi fost orbită de strălucirea aurului şi, cu o privire 
visătoare, ea repetă maşinal: 

— Zece milioane! 

Saetta, cu zâmbetul său enigmatic pe buze, nu o scăpa din 
ochi. 

Şi o pândea cu coada ochiului pentru a aprecia efectul. 

Dar Galigad' se supraveghea. Ţi, atunci când se 
supraveghea, ea devenea de nepătruns. Rămase 
nepăsătoare şi-l întrebă distantă: 

— Tu ştii deci unde este ascunsă această faimoasă 
comoară? 

— Nu, răspunse scurt Saetta. 

Şi, sigur pe sine, adăugă: 

— Dar voi afla. 

— Ei bine. Dar... de ce n-o păstrezi pentru tine? întrebă că 
cu un aer naiv. 

— Ceea ce am uitat să vă spun este că eu cer ceva în 
schimbul acestei comori! ... lar ceea ce cer, îmi este atât de 
preţios, încât zece comori, o sută de asemenea comori, le-aş 
da fără ezitare... şi viaţa mea pe deasupra! 


Probabil că Leonora fixase, încă din acest moment, preţul 
pe care îl va cere. Totuşi, ea nu lăsă să se observe nimic şi. 
Cu o voce liniştită, aproape agreabilă, întrebă: 

— Deci ce ceri tu atât de preţios? 

— Mai nimic... Un cap! ... spuse Saetta cu o voce care 
răsună ca o lovitură de secure. 

— Şi acest cap, spuse Leonora cu acelaşi calm 
înspăimântător. Este acela al lui Jehan le Brave, nu-i aşa? 

— Voi aţi spus-o, doamnă, zice cu asprime Saetta. 

Şi imediat, cuprins de o nelinişte cumplită, judecând după 
paloarea ce-i acoperea faţa, el preciza cu o voce pe care 
îngrijorarea o făcea să sughiţe: 

— Să ne înţelegem, doamnă... voi credeţi că nu este vorba 
decât de a-l ucide pe Jehan... şi că nu voi avea nevoie de 
nimeni! 

— Exact aşa m-am gândit şi eu. 

Saetta scrâţni din dinţi într-un furios hohot de râs: 

— Nu, la dracu! ... Ar fi prea simplu şi prea uşor! ... Ceea 
ce vreau (el morfolea silabele cu o furie vecină cu nebunia), 
ceea ce vreau, este că acest cap să se rostogolească pe 
eşafod... desprins de mâna călăului! ... lată ceea ce vreau! 


Cu o blândeţe mai groaznică şi mai înspăimântătoare 
poate decât vehemenţa lui Saetta. Ea spuse: 

— Explică-te... Cred că ne-am putea înţelege uşor. 

Printr-un puternic efort, Saetta reuţi să se stăpânească. 

— Aveam şaptesprezece ani. Se spunea că eram frumos. 
Viteaz, desigur, eram şi puternic, cunoscând deja tot 
alfabetul scrimei, italieneşti, franţuzeşti, spaniole... 
Margarita avea paisprezece ani. Era cea mai delicată, cea 
mai frumoasă, cea mai graţioasă dintre fiicele Florenței, 
care număra totuşi frumuseți renumite... M-am îndrăgostit 
nebuneşte! ... Şi iată norocul meu: ea de asemeni mă iubea. 
Dar Margarita era tot atât de cuminte şi virtuoasă, pe cât 
era de frumoasă... şi este puţin spus. Eu eram un băiat 


cinstit. Vă spun că lucrurile nu au trenat şi o căsătorie 
celebrată creştineşte, ne-a unit pentru totdeauna. 

— Continuă, spuse mieros Leonora. 

— La sfârşitul unui an - o eternitate de fericire - Margarita 
aduce pe lume un înger blond şi trandafiriu, frumos cum nu 
se poate vedea decât în picturile din bisericile noastre... 
Atunci, signora, biata noastră locuinţă fu în întregime 
iluminată, ca un adevărat paradis... Este o prostie ceea ce 
vă spun, nu-i aşa, signora? ... 

— Nu, spuse serios Leonora. Tu uiţi, Saetta, că sunt mamă. 

— Imediat, reia Saetta, Margarita şi cu mine ne întreceam 
în adorarea copilului. Astfel încât, signora, îmi trec prin 
gând idei la care nu mă gândisem niciodată, Margarita cu 
atât mai puţin... Pentru copil, am ajuns să consider că 
meseria care o făceam era respingătoare. Am abandonat-o. 
Eram un maestru în materie de arme. Am deschis o 
academie. Nevinovata creatură, împreună cu fericirea, ne 
adusese norocul... 

El se lăsă să cadă pe un scaun, gâfâind tare. 

— Odihneşte-te puţin, spuse blând Leonora. 

El scutură capul cu un aer cumplit. 

— Paolina mea împlinise paisprezece ani. Ea era mai 
frumoasă chiar decât mama sa. Noi eram nebuni şi, deci, 
orgolioşi! ... Eu aveam treizeci şi doi de ani... Treburile 
mele prosperau. Inventasem o lovitură fulgerătoare care 
făcea furori. O denumisem „trăsnetul”, în italiană „saetta”. 
Demonstrând-o, strigam întotdeauna: „lată saetta!” Ţi 
numele mi-a rămas. Eram aproape celebru sub acest nume. 
Totul îmi surâdea. Asta nu putea să dureze. 

Se opri un moment, stăpânindu-şi cu greu hohotele de 
plâns care-l sufocau. Când se simţi mai calm, el reluă: 

— Eram aproape bogaţi şi, cu averea, ajunsesem la 
ambiţie... bineînţeles pentru copil. Într-o zi, zi a nenorocirii, 
zi a fatalităţii, prinţesa Fausta o vede pe Paolina. Copilul îi 
plăcu. Ne-a cerut-o, garantând că îi va făuri norocul şi o va 
mărita cu vreun nobil senior din anturajul ei. Gândiţi-vă 


puţin, ce întâmplare nesperată pentru noi! ... Mica noastră 
Paolina, în suita unei suverane! ... Eram nebun de 
orgolios... mama de asemenea, de altfel... Prinţesa se arăta 
înţelegătoare, în afara serviciului său, vom putea să vedem 
copilul când ne va plăcea, fie că vom merge noi la palat, fie 
că va veni ea acasă... Pe scurt, făcurăm nebunia de neiertat 
de a accepta. Timp de aproape un an n-am avut nimic de 
regretat. Micuța ne asigura că este fericită. Prinţesa era 
foarte severă, foarte exigentă, în aparenţă, dar, la urma 
urmelor, se dovedea bună şi generoasă. Eu o acopeream cu 
binecuvântări... Nebun! De trei ori nebun! ... 

Rămase un moment gâfâind, ştergându-şi maşinal cu dosul 
mâinii sudoarea de pe frunte. Făcu un mare efort şi 
continuă cu o voce răguşită: 

— Într-o zi, sosim la palat, Margarita şi eu, pentru a vedea 
pe micuța. Ne plăcea s-o vedem în costumul său magnific, în 
mijlocul acestor splendori... Eram orbi, nebuni, nebuni de 
legat, vă spun. Deci, sosim. Bun. Ce vedem în curtea de 
onoare? ... Eşafodul, signora, un frumos eşafod, instalat ca 
oricare altul... cu gâde care, sprijinit în securea lui, aştepta 
râbdător la piciorul scării. 

Un bărbat îmbrăcat în întregime în negru, urcă pe scară 
şi, cu voce tare, citi un discurs încâlcit din care n-am înţeles 
mare lucru... Şi deodată, ca o înspăimântătoare lovitură de 
trăsnet, Paolina, numele copilului nostru răsună deasupra 
capetelor noastre pierdute! ... Era condamnarea la moarte 
a copilului nostru pe care venisem să-l auzim! ... Acest 
eşafod! Pentru ea fusese instalat! 

— Oribil! murmură Leonora emoţionată. 

— Auziţi de aici urletul dublu care ţâşni din piepturile 
noastre frământate... Am vrut să mă reped... Am fost 
observat, reţinut, redus la neputinţă, cu toată rezistenţa 
mea disperată... Atunci, am căzut în genunchi, am strigat, 
am implorat, am ameninţat, am plâns. Prinţesa a rămas 
inflexibilă. Atunci, am cerut, pentru că îi trebuia sânge 


vampirei, să ia capul meu în schimbul celui al copilului meu. 
Ea a refuzat. 

„Să li se dea corpul pentru a-l înmormânta creştineşte. E 
tot ce pot face pentru ei!” 

Saetta, cu ochii ieţiţi din orbite, spumegând încă la 
amintirea înfiorătoarei imagini evocate, horcăia, scuturat 
de lungi fiori. Şi două nume, ca o lamentaţie sfâşietoare, 
reveneau mereu pe buzele sale: „Margarita! ... Paolina! ... 

Puţin câte puţin, se calmă. El îşi îndreptă capul. Figura sa 
îşi reluă obişnuita expresie aspră. Doar că era foarte palid 
şi o licărire sinistră strălucea în ochii săi reci. 

— Cum am ieşit de acolo cărând corpul fiicei mele moarte 
şi pe soţia mea leşinată? Nu ştiu. Ceea ce ştiu, este că, opt 
zile mai târziu, Margarita era doborâtă de febră. Margarita, 
care nu încetase să delireze din înspăimântătorul minut 
când a văzut capul copilului său rostogolindu-se sub 
securea călăului. Margarita îşi dormea ultimul somn alături 
de fiica sa unde o înhumasem... De acum înainte eram 
singur pe lume. 

— Cum ai putut să rezişti? 

— Signora, aveam ceva mai bun de făcut decât să mor. 

— Da, murmură Leonora, răzbunarea! 

— Mi-am părăsit academia. Am pierdut clienţii. A trebuit 
să închid. Era ruina. Nu m-am sinchisit deloc... O pândeam 
pe Fausta... Timp de trei ani am pândit-o astfel. Cheltuisem 
tot ceea ce aveam. Am fost nevoit, pentru a trăi, să-mi reiau 
vechea meserie de ucigaş plătit. Asta mi-era indiferent 
acum. Într-o zi, era în anul 1590, la Roma, aflu că Fausta, 
condamnată la moarte de justiţia lui Sixt al V-lea, îşi va 
pierde capul pe eşafod. Nu era ceea ce sperasem, nu asta 
aşteptasem de trei ani. Dar, în fine, trebuie să ştii să te 
mulţumeşti cu ce ai. Nu mai este nevoie să vă spun că eram 
prezent în primul rând în faţa eşafodului din piaţa del 
Popolo... Voiam să văd. Gândiţi-vă... Fausta n-a venit... 
Graţiată Fausta. Liberă! ... Am avut o criză de disperare ce 
era să mă răpună... Dar am avut o frumoasă revanşă: 


LIA 


câteva zile mai târziu, era să crăp de bucurie... Aflasem că 
Fausta avea un fiu... Acest fiu urma să fie dus la Paris de 
una din urmaşele Faustei: Myrthis... Am lăsat-o pe Fausta: 
ea nu mă mai interesa. Şi am pornit în urmărirea Myrthisei 
şi a micuţului. L-am răpit pe drum. 

El reia, cu surde mârâituri în voce: 

— Am pierdut doi ani pândind-o pe Myrthis şi pe micuţ. Ea 
îl păzea bine, trebuie să recunosc. Dar ura, vedeţi voi, este 
mai puternică, mai tenace, mai vigilentă şi mai abilă decât 
dragostea sau prietenia. La capătul a doi ani, răbdarea mea 
a fost, în sfârşit recompensată. O ocazie favorabilă, o clipă 
de neatenţie a Myrthisei... nu era nevoie de mai mult: fiul 
Faustei era în mâinile mele. 

Avu o izbucnire de râs strident. 

— Şi mi-am zis: „Fausta mi-a omorât copilul, eu îl voi omori 
pe al ei. Îl voi omori aşa cum ea a omorât-o pe fiica mea, 
adică pe un eşafod şi de mâna călăului va muri fiul Faustei, 
aşa cum a murit fiica mea Paolina”. 

EI se prăbuşi pe speteaza scaunului şi, cu ochii pe 
jumătate închişi, cu un aer visător, continuă: 

— Visul era s-o aduc pe Fausta să asiste la execuţie, aşa 
cum asistasem eu la cea a fiicei mele! ... Dar drace! ... Unde 
este Fausta? ... Şi apoi... Bah! Trebuie să ştii să te 
mulţumeşti cu ce ai. O voi găsi... mai târziu... îi voi duce o 
veste bună. 

Se scutură, ca pentru a se debarasa de gândurile 
supărătoare şi fixând-o pe Leonora, zise: 

— Acest fiu al Faustei, signora, l-am crescut aproape cu tot 
atâta dragoste ca pe Paolina mea, nu în acelaşi mod, totuşi. 
Cel care este acum hoţ, asasin plătit, răzvrătit faţă de orice 
autoritate decât a sa necunoscând altă lege decât capriciul 
său, luptând deschis cu paza de noapte, este tocmai bun de 
executat, călăul poate să-l adune... şi sperasem că în 
această noapte treaba va fi făcută. 

— Şi pentru asta l-ai prevenit pe şeful poliţiei? 

— Da, signora! ... 


— Ceea ce a eşuat în această noapte trebuie reluat, spuse 
Leonora privindu-l în faţă. 

Saetta scutură din cap şi zice: 

— Nu, signora. Jehan nu este dintre aceia care să se lase 
prins a doua oară în aceeaşi capcană. Este chiar 
extraordinar că l-am putut aduce aici o dată... pentru a 
eşua în ultima clipă. 

Leonora nu-şi putu reţine un gest de nemulţumire. 

— Pentru a reveni la Jehan, a-l vedea condamnat pentru 
regicid, ar fi fost minunat! ... N-aş fi îndrăznit să sper 
niciodată la o răzbunare atât de subtilă... Gândiţi-vă puţin 
la supliciile care-l aşteptau! ... Ce păcat că treaba nu a 
reuşit! ... Nu voi găsi niciodată ceva la fel de frumos, la fel 
de desăvârşit! ... 

Leonora îl privi. Părea într-adevăr disperat. Ea rămase 
nepăsătoare. Ce o interesa pe ea soarta lui Jehan? 
Curioasă, întrebă: 

— Şi acum ce vrei să faci? 

EI o privi mirat şi, cu o hotărâre crâncenă, spuse: 

— Dar... mereu acelaşi lucru. Să-l aduc înaintea călăului. 
Ce vreţi, signora, este o idee fixă. Nimic nu mă poate face 
să renunţ. L-am salvat de la moarte când era mic. Astăzi, 
fiind un bărbat în stare să se apere, vă jur, dacă l-aş vedea 
în vreo situaţie periculoasă, nu aş ezita să-mi risc pielea 
pentru a-l salva... Dacă cineva îi va periclita existenţa, îl voi 
omori pe acela cu mâna mea şi fără milă. 

Şi pe un ton sălbatic, care nu admitea replică, el continuă: 

— Jehan trebuie să piară pe eşafod... Acolo va pieri. Jehan 
trebuie să moară de mâna călăului. Şi eu, trăind, nici o altă 
mână nu-i va da lovitura mortală. Eu trăind, nimeni nu-l va 
putea sustrage soartei pe care i-am stabilit-o! 

Era ca o ameninţare nedefinită în tonul acestor cuvinte. 
Leonora n-o luă în seamă sau o dispreţui. 

— Şi cum ai de gând să-l dai pe mâna călăului? 

Saetta avu un surâs livid. 


— lată noul meu plan, spuse el. Vreau să-l pun pe Jehan pe 
urma comorii mamei sale... sau, pentru a spune mai bine, a 
comorii sale, căci mama lui i-a lăsat-o moştenire. Bineînţeles 
că el nu va cunoaşte adevărul. Pentru el, va fi vorba de o 
sumă de sustras... de un furt, ca să spunem lucrurilor pe 
nume. Asta va fi greu de obţinut de la el, căci are ideile lui... 
dar este treaba mea să-l fac să se decidă. Când va fi 
hotărât, această comoară pe care nimeni n-a putut-o găsi, el 
o va descoperi, iar eu vă voi da răspunsul. Atunci... 

— Atunci? 

— Veţi interveni voi, signora. Cum? Este treaba voastră. 
Eu mă voi întoarce la voi. Sunt sigur că ceea ce va găsi el, 
voi veţi şti să procedaţi astfel încât să intre în lăzile 
voastre... Atât doar că, acum că ştiţi care este scopul pe 
care-l urmăresc, contez pe voi pentru a-l face uşor de cules 
la momentul potrivit. Prins în flagrant de tentativă de furt, 
socoteala lui va fi făcută... Că va fi condamnat ca regicid sau 
ca hoţ, condiţia este să fie condamnat, este tot ceea ce 
doresc. 

Leonora meditează profund şi spuse, după un timp: 

— De ce să nu fie arestat chiar acum? Mi se pare că ar fi 
mai simplu. 

— Nu m-aţi înţeles, signora? Nu vreau să-l trimit să 
putrezească într-o închisoare! Vreau o condamnare în cea 
mai bună formă... şi o frumoasă execuţie publică! 

— Tu nu ştii, spuse Leonora cu un surâs livid, că se poate 
oricând aranja? 

— Nu, pe toţi dracii! Eu vreau ca această condamnare să 
fie meritată! ... Vreau ca mulţimea care se va îngrămădi la 
trecerea condamnatului să-i poată pe drept reproşa crima! 
... Şi apoi uitaţi comoara, signora! Preţioasa, minunata, 
prodigioasa comoară! ... Dacă vreţi să-l închideţi imediat pe 
Jehan, atunci cine, vă întreb, v-ar descoperi-o această 
micuță comoară? 

— E drept, făcu Leonora convinsă. Atunci, pentru a ajunge 
la rezultatul pe care-l doreşti, condamnarea lui Jehan, sunt 


obligată să recurg la intervenţia reginei şi să-i dau, la 
rândul meu, această comoară. 

— Aceasta vă priveşte, spuse rece Saetta. Şi, în sinea sa, el 
gândeşte: „Frumos sacrificiu, zău... dacă n-aş şti că aceste 
milioane nu vor face decât să treacă prin lăzile reginei 
pentru a cădea imediat în ale tale!” 

Leonora revine, foarte ponderată: 

— Dar nu văd decât acest mijloc pentru a te satisface. Îl 
voi folosi deci. Vezi, Saetta, că aurul nu mă orbeşte atât cât 
crezi. 

Saetta, se înclină adânc în semn de admiraţie. În realitate, 
el ascundea un zâmbet ironic. Şi, îndreptându-se, el 
constată cu un ton înţelegător: 

— Sunteţi dezinteresul şi generozitatea personificate, 
signora. 

Leonora luă o pungă de bani bine garnisită şi o întinse lui 
Saetta, care o făcu prompt să dispară, spunându-i: 

— Când fiul tău va fi hotărât să caute această comoară, să 
mă anunţi... Cred... da, sunt sigură că vei avea bucuria să-ţi 
vrei răzbunarea împlinită, aşa cum ai visat-o. Du-te, Saetta, 
du-te. 

Saetta se înclină cu acea eleganţă semeaţă, puţin 
maliţioasă, care-i era caracteristică şi ieşi fără să adauge un 
cuvânt. 

Cât despre Leonora, îşi sprijini cotul pe o măsuţă, aşezată 
alături, îşi lăsă capul în mână şi, cu ochii pierduţi în gol de 
nepătruns, rămase singură, visând, combinând lucruri pe 
care numai ea singură le ştia. 

Capitolul 21 

Doamna Colline Colle era în mod sincer şi naiv 
credincioasă. Concepţia ei religioasă era mărginită la 
aceasta: groază intensă faţă de diavol şi complicii săi, teamă 
permanentă de păcatul neiertat care s-o trimită în fundul 
iadului să se pârjolească pentru eternitate. Se putea spune 
că duhovnicul juca în viaţa sa un rol preponderent. 


După ce a luat în grabă o masă frugală, ea s-a instalat în 
apropierea ferestrei ce dădea spre stradă. Acolo, dând 
impresia că se ocupa de amănuntele muncii de croitorie, ea 
putea să pândească trecerea călugărului. Şi, în timp ce 
supraveghea strada, se pregătea pentru lupta ce urma s-o 
susţină cu duhovnicul său. Căci, pentru ea, o spovedanie 
era un veritabil duel din care ea trebuia să iasă 
triumfătoare. 

În sfârşit, după trei ore şi jumătate, călugărul apăru în 
stradă. Şi, ca din întâmplare, el se opri chiar în faţa casei ei. 
Ea se grăbi să-i facă semn şi alergă să deschidă uşa pe care 
o zăvori grijuliu în urma lui, după ce acesta intrase. 

Ea se grăbea să cunoască valoarea acelei bucăţi de hârtie 
care-i ardea coapsa, după cât se părea. Îşi luă deci aerul 
său cel mai jenat şi misterios şi atacă: 

— Părinte, sunt tare bucuroasă că întâmplarea v-a adus în 
faţa casei mele. S-au petrecut aici la mine lucruri grave 
asupra cărora aş dori să vă consult. 

Parfait Goulard rămase nepăsător şi, cu bonomia sa, 
spuse: 

— Vorbiţi, scumpa mea doamnă. Îmi pun slabele mele 
cunoştinţe în serviciul vostru. 

— lată că, făcu matroana mai misterioasă ca niciodată, au 
intervenit lucruri grave, asupra cărora este indispensabil să 
se păstreze cel mai desăvârşit secret. 

Din ce în ce mai îngăduitor, călugărul propuse el însuşi: 

— Doriţi să vă ascult sub taina spovedaniei? 

— Ar fi preferabil, într-adevăr, spuse Colline Colle cu 
grabă. 

Parfait Goulard se îndreptă în fotoliul său. El luă un aer 
grav şi demn cum se cuvenea, îşi încrucişa mâinile pe 
pântec şi, cu voce mieroasă, spuse: 

— Vom face aşa cum doriţi. Vorbeşte, copila mea, vă ascult. 

Smerită, după cum se cuvine unei penitente, ea cade în 
genunchi pe o lespede alături de călugăr, ia o figură de 


circumstanţă, se închină, împreunează mâinile cu ardoare 
şi începu Confiteor5. 

Ea nu uită nici un detaliu şi preotul îi dădea răspunsul cu 
gravitatea cerută. Când totul se termină în perfectă ordine, 
ea începu: 

— Trebuie mai întâi să vă spun că a căzut o mare 
nenorocire pe capul tinerei mele locatare. Ştiţi, acea tânără 
fată despre care se interesase regele? ... Da! ... Ei bine, a 
fost răpită în noaptea trecută. 

Aici, ea povesti răpirea Bertillei. În afară de anumite 
amănunte pe care le trecu sub tăcere şi de altele pe care le 
modifică uşurel, în aşa fel încât ea însăşi să pozeze în 
victimă. În afară de partea pe care neglija s-o spună, că 
ascultase conversaţia răpitorului cu victima sa, această 
povestire era exactă. 

Atunci începu partea cea mai importantă a spovedaniei 
sale: 

— Când mi-am revenit, mă gândeam că totul rămăsese 
alandala sus la locatara mea. Ştiţi că sunt o bună 
gospodină. Am urcat cu intenţia de a face puţină ordine. Şi, 
deodată, mă gândesc că s-ar putea să găsesc probabil 
documente capabile să dea de urma omului mascat. Era cu 
siguranţă o indiscreţie, dar poate că salvarea sărmanei fete 
depindea de asta. Apoi, cine ştie, poate reuşeam să găsesc 
indicii foarte utile regelui, care se interesa atât de intens de 
ea şi care venise s-o vadă spre ora nouă seara... Poate că 
am făcut rău, părinte? 

— Nu, nu, copilă, vorbi serios Parfait Goulard, deoarece 
ceea ce ai făcut a fost cu bună intenţie. Dar, spuneţi că 
regele a venit aseară? 

— Da, părinte. Cu asemenea intenţii că ela rămas o oră 
închis singur cu ea. 

Parfait Goulard nu spuse nimic, dar avu un surâs prea 
vesel. Colline Colle vede surâsul şi: 

— Nu, zice ea cu un cinism inconştient, nu este ceea ce 
credeţi! ... Această tânără căreia nu i se cunoştea un alt 


nume în afara celui de Bertille, ştiţi cine este, părinte? ... 
Propria fiică a regelui! ... Cine ar fi crezut? ... 

— Ce-mi spuneţi acolo! strigă călugărul cu un aer 
neîncrezător. 

Colline Colle văzu că el se îndoieşte. Pentru a-l convinge, 
ea nu ezită să destăinuie în toate amănuntele sale 
conţinutul memoriului Blanchei de Saugis. Ea n-avea nici un 
interes direct să păstreze secretul pe care-l surprinsese. În 
schimb, ea găsea o minunată ocazie de a meliţa. 

Când fu epuizat acest subiect pasionant, ea abordă partea 
cea mai spinoasă, cea care o interesa cel mai mult, cea 
pentru care pregătise această parodie de spovedanie. Ea 
abordă, în fine, problema comorii. 

— Şi asta nu este totul, spuse ea. Printre aceste 
documente, am găsit o scrisoare a acelui conte de Vaubrun, 
ştiţi, logodnicul doamnei de Saugis. În această scrisoare, 
contele de Vaubrun anunţă trimiterea unor documente 
preţioase... Aceste documente, se pare, indică locul exact 
unde este îngropată o comoară fabuloasă aparţinând unei 
prințese cu numele de... Fausta. 

Oricât era de stăpân pe sine, călugărul sări. Era atât de 
departe de a se aştepta la o destăinuire de asemenea 
importanţă! Îşi reveni imediat, dealtfel, şi, potolindu-se, 
spuse: 

— Continuaţi. Spuneţi că era vorba de documente care 
făceau cunoscut locul unei pretinse comori, nu-i aşa? 

— Da, părinte, făcu matroana vag îngrijorată de această 
schimbare de comportare. 

— Şi nu erau alte nume? întrebă călugărul din ce în ce mai 
sever, amintiţi-vă bine. 

— Desigur! ... Un alt nume la fel de ciudat: Myr... this... 
Da, acesta este: Myrthis. Şi apoi un nume mai creştinesc: 
Pardaillan... Ah! Şi apoi un nume şi mai ciudat, diabolic... 
aşteptaţi... Să... Saetta! ... Dar ce aveţi, părinte? ... Mă 
speriaţi. 


De fapt, atitudinea misterioasă a călugărului începea s-o 
neliniştească serios. Cu atât mai mult când îl auzi 
spunându-i şi pe ce ton, Dumnezeule: 

— Ai grijă, copila mea, este foarte grav ceea ce-mi 
destăinui! ... 

Parfait Goulard se redresă. Figura sa, până acum blândă şi 
îngăduitoare, exprima o groază nedefinită care făcu să 
treacă fiori reci pe şira spinării zgripţuroaicei. Şi cu o voce 
impunătoare ce păru înspăimântătoare urechilor sale deja 
îngrozite, el spuse: 

— Ceea ce ghicesc din aceste nume blestemate pe care ai 
avut fatala imprudenţă să le pronunţi, este o poveste 
diabolică... Diabolică, auzi, păcătoas-o? ... Ah! Mi-e teamă 
să nu fii în mod fatal afurisită! 

— Pentru ce? Ce am făcut atât de mârşav? Se smiorcăi 
Colline Colle. 

— Ce ai făcut, nenorocito? ... Arată-mi mai întâi această 
hârtie... Este posibil, la urma urmei, să mă înşel. 

Colline Colle, care era tot în genunchi, se aşeză pe vine se 
scormoni în grabă, luă nenorocita hârtie, cauza afuriseniei 
sale, probabil şi o întinse cu vârful degetelor şi dând semne 
de bună credinţă şi, fără ezitare, semne de groază şi de 
evidentă repulsie. 

Parfait Goulard o luă, de asemenea, cu vârful degetelor şi 
nu-i aruncă decât o privire. Imediat, ca şi cum acest capăt 
de hârtie ar fi fost un tăciune aprins, el îl lăsă să cadă 
scoțând un țipăt puternic Cu o mişcare bruscă şi violentă el 
răsturnă fotoliul în spatele lui şi cu o săritură se îndepărtă 
de hârtia fatală că şi cum s-ar fi aflat subit în prezenţa 
vreunei reptile veninoase. În acelaşi timp el zbiera cu 
gesturi de vraci: „Piei, Satană! ... Piei! ...” 

— Fii, atentă, spuse el cu o voce care ei îi reînsufleţea 
neliniştile, dacă aveţi încă un astfel de pact pe care-l 
păstraţi, acum mai cu seamă dacă aveţi... 

— Pe mântuirea sufletului meu, întrerupse Colline Colle, 
cu o sinceritate ce nu putea fi pusă la îndoială, jur că nu mai 


am altele! ... 

— 'Te cred... La fel cum sper pentru tine că nu ai citit alte 
hârtii asemănătoare cu aceasta. 

— Cum aş fi putut să le citesc? ... deoarece sunt scrise 
într-o limbă pe care n-o cunosc. 

— Este adevărat! constată grav Goulard. 

Liniştită încă o dată, Colline Colle trase cu coada ochiului 
la hârtie. Ea nu uită că această hârtie blestemată îi adusese 
afurisenia şi se întreba cu groază dacă va rămâne acolo. De 
aceea, luându-şi curaj ea întrebă timid: 

— Nu vi se pare că numai un preot poate, fără teamă 
pentru mântuirea sa, să rişte o operaţie atât de delicată? 

— Fie, consimţi generos călugărul, o voi arde eu însumi. 
Şi, pentru mai multă siguranţă, voi face treabă într-o 
biserică, cu toată pompa utilizată în astfel de cazuri. 

Matroana se cufundă în acte de mulţumire. După care, sub 
efectul groazei, solicită umil absolvirea. 

Parfait Goulard se feri s-o contrazică pentru atât de puţin 
şi îi acordă o absolvire în toată regula. După care el se grăbi 
să plece pentru a merge să ardă pactul cu infernul pe care 
nu-l poate ţine, se înţelege, prea mult timp asupra lui. 

Cât despre Colline Colle, îi trebui mult timp să-şi revină 
din groaznica zdruncinătură pe care o încercase. Dar, cum 
obținuse absolvirea în toată regulă, ea se linişti încetul cu 
încetul. Pe de altă parte, cum nu voia să-şi asume riscul de a 
fi din nou afurisită, ea şterse din mintea sa această istorie a 
comorii care putea s-o ducă la pieire. 

Capitolul 22 

De cum se îndepărtase de casa doamnei Colline Colle, 
prima grijă a lui Parfait Goulard fu să citească acest 
document pe care-l smulsese credulităţii ei şi aspra căruia 
nu-şi aruncase decât o privire. 

Documentul era scris în latină. Asta nu-l deranja. Se ştie că 
incultura sa era prefăcătorie. 

Lectura încheiată, se îndreptă spre mânăstirea capucinilor 
şi, câteva momente mai târziu, intra în acea cameră unde l- 


am văzut deja furişându-se în această dimineaţă. 

Claude Acquaviva se găsea încă între patru ochi cu 
părintele Joseph care părea discipolul său preferat. Şi 
văzându-l intrând pe agentul secret, capucinul întrebă 
discret din ochi pe Acquaviva care-i făcu semn să rămână. 

— Ei, bine, fiule, întrebă bătrânul cu acea blândeţe de care 
se despărţea rar, aţi adus deja la îndeplinire misiunea ce v- 
am încredinţat-o în această dimineaţă? 

— Da, monseniore. lar ştirile pe care le aduc au o 
importanţă capitală... Altfel n-aş fi comis imprudenţa să mă 
prezint aici de două ori în aceeaşi zi, cu riscul de a trezi 
curiozitatea vrednicilor preoţi capucini. 

Acquaviva aprobă din cap şi spuse simplu: 

— Vorbeşte, fiule... 

Parfait Goulard, cu o concizie remarcabilă, fără să omită 
nici un amănunt, raportă fidel tot ceea ce aflase despre 
Bertille de Saugis. 

Când a terminat, Acquaviva rămase un moment gânditor: 

— Aşadar, spuse el după un moment, acest copil este fiica 
regelui! 

Păru să ezite o secundă şi hotări scurt: 

— Nu contează, la urma urmei. Ea devine stânjenitoare, 
trebuie să dispară inediat. 

— Ştiu unde s-o găsim, remarcă Goulard, eu rămân 
convins că pe ea a condus-o Jehan le Brave în această 
dimineaţă la ducele d'Andilly. Adaug, monseniore, că 
necesitatea de a o face să dispară - cel puţin câtva timp - 
această tânără va apărea şi mai imperioasă când îmi voi 
termina raportul. 

— Ah! făcu Acqaviva cu o umbră de surâs, îmi spuneam eu 
că astea nu erau toate ştirile pe care mi le-aţi adus. 

— Într-adevăr, monseniore, spuse simplu Parfait Goulard, 
vă aduc mai mult decât asta. 

Şi el îi întinse zdreanţa de hârtie pe care matroana Colline 
Colle, după ce o furase locatarei sale, o lăsase smulsă atât 
de uşor de către călugăr. 


Acquaviva luă hârtia şi o citi cu atenţie. O licărire ce 
străluci ca fulgerul în privirea sa blândă fu singurul semn 
aparent prin care îşi manifestă emoția. 

Foarte calm, el se întoarse spre părintele Joseph, martor 
mut şi impasibil al acestei scene şi-i spuse întinzându-i 
hârtia: 

— Am hotărât că nu voi avea nimic de ascuns de voi astfel 
că mă voi obişnui să vă acord încredere. Dacă veţi veni sau 
nu la noi, înţeleg să recompensez printr-o încredere 
absolută serviciul deosebit pe care mi-l faceţi permiţându- 
mi să trăiesc aici, nebănuit de nimeni. Ţine, fiule, citeşte. Şi 
vedeţi că nu este permis să te îndoieşti că Providența este 
cu noi. Citiţi cu voce tare. 

Părintele Joseph luă documentul şi traduse cu voce tare, 
aşa cum i se ceruse: „CAPELLA DE SANCIO MARTIYRIO 
(Situată la est şi mai jos de spânzurătoarea femeilor). 

Sapă la baza îngrăditurii în partea dinspre Paris. 
Descoperi o boltă sub care se află o scară cu treizeci şi 
şapte de trepte, ajungând într-un beci în care se ridică un 
altar. În piatra acestui altar sunt gravate douăsprezece linii 
reprezentând douăsprezece trepte. Sapă sub cea de a 
douăsprezecea treaptă, deasupra unei cruci greceşti. Va 
ieşi la iveală un buton gros de fier. Loveşte puternic acest 
buton. O deschidere va demasca o groapă. Sapă în această 
groapă până găseşti o lespede: Sub lespede se află un 
sicriu. Comoara este în sicriu.” 

Când se termină această lectură, pe care o făcuse încet, 
apăsând pe fiecare silabă, ca şi cum ar fi vrut să pătrundă 
bine în mintea auditorilor, părintele Joseph restitui hârtia, 
spunând rece: 

— Rămâne de văzut dacă aceste indicaţii foarte precise se 
referă la comoara prinţesei Fausta. 

Acquaviva împături meticulos hârtia şi, adresându-se lui 
Parfait Goulard, îl întrebă: 

— Unde ai găsit această hârtie? 


— Monseniore, această hârtie, conţinând indicaţiile pe 
care le căutăm zadarnic de douăzeci de ani, se găsea în 
mâna acestei tinere, Bertille de Saugis. 

— Ah! ... înţeleg pentru ce insişti asupra utilității 
dispariţiei ei. 

Călugărul se înclină tăcut. 

— Povesteşte, spuse laconic Acqguaviva. 

Parfait Goulard povesti atunci acea parte din spovedania 
doamnei Colline Colle care reproducea scrisoarea pe care 
contele de Vaubrun o adresase pe vremuri logodnicei sale 
Blanche de Saugis. 

Când termină, Acquaviva rezumă părerile sale. 

— lată, spuse el, că asta cere să-mi modific planurile. 
Acum, când ştiu de unde să luăm comoara, avem interesul 
ca domnul de Pardaillan să nu-şi recunoască fiul. Această 
tânără cunoaşte întreaga istorie, în cele mai mici amănunte. 
Şi iat-o în legătură cu tatăl şi fiul. Că întâmplarea a reunit 
acestei trei personaje, că numele lui Saetta a fost pronunţat 
nu mai trebuie decât ca secretul naşterii acestui Jehan le 
Brave să fie dezvăluit. Nu trebuie decât asta. Trebuie ca 
tânăra fată să dispară. Trebuie ca tânărul să dispară... şi să 
nu mai fie revăzut niciodată. Ascultaţi. 

Şi Acquaviva vorbi mult timp, transmiţându-şi ordinele, 
ascultat cu atenţie de cei doi auditori ai săi. 

Seara aceleiaşi zile. 

La Armând du Plessis de Richelieu. De aproximativ 
optsprezece luni este episcop de Luqon. Asta înseamnă că 
are puţin peste douăzeci şi trei de ani. 

Un servitor vine să spună câteva cuvinte. O licărire se 
aprinde în privirea lui Richelieu, stinsă imediat. Vioi, cu o 
bucurie pe care nu-şi dă osteneala s-o ascundă, el ordonă: 

— Să intre. 

Şi-şi compune imediat expresia şi ţinuta. Este un călugăr, 
un capucin care intră şi se înclină adânc, umil, în faţa 
episcopului, murmurând: 

— Monseniore! ... 


Acest călugăr este fostul soldat Francois Le Clerc du 
Tremblay care, iată că au trecut douăzeci de ani, se 
evidenţiase prin vitejia sa la asediul de la Amiens, pe care l- 
a apărat curajos în faţa Imperialilor. Acest fost curtean 
care, sub numele de baronul de Maffliers, trecuse ca un 
meteor pentru a se înmormânta de viu într-o mânăstire din 
Orleans. Acum, mândrul şi elegantul baron se numeşte 
părintele Joseph. El este provincial, ordinul său se află în 
Touraine, este prelat ajutor al stareţului Capucinilor la 
Paris... aşteptând să devină stareţ la rândul lui şi general al 
ordinului său. 

Atâta timp cât valetul, care-l introdusese pe părintele 
Joseph, fu prezent în cabinet, atitudinea celor doi oameni 
nu se schimbă: umilă şi înclinată la călugăr; afabilă, dar 
puţin sfidătoare la tânărul prelat, atitudine potrivită pe de- 
a-ntregul unui superior care primeşte un subordonat. 

Cum se închise uşa, cele două atitudini se schimbară. 

— Presupun, spuse părintele Joseph că nici o ureche 
indiscretă nu ne poate auzi? 

— Aşteaptă, făcu Richelieu. 

El deschise uşa cabinetului său şi merse să pună zăvorul la 
cea care o precedă. Revine să se aşeze, spunând: 

— Acum, nimeni nu va putea să se apropie de acest 
cabinet. 

Părintele Joseph aprobă blând din cap şi privind cu ochii 
săi cenuşii faţa surâzătoare a episcopului, spuse fără 
menajamenite: 

— Ştiţi că regele nu mai are mult de trăit. 

Surâsul îngheţă pe buzele lui Richelieu. 

— Da, făcu el cu o voce înăbuşită, este un zvon care 
circulă... Este totuşi destul de insistent şi de viguros şi nu 
înţeleg... 

— El este condamnat, întrerupse călugărul cu voce 
tăioasă. Nici o putere omenească nu-l poate salva. 

Richelieu se înfiora. Călugărul văzu acest frison şi avu un 
surâs imperceptibil de dispreţ. 


— Deci, spuse el pe un ton foarte calm, nu peste mult timp, 
să spunem peste câteva luni, dacă vreţi, Maria de Medicis 
va fi regentă a regatului. Cei care sunt în preajma ei în 
acest moment, cei care vor intra în serviciul său înainte ca 
ei să-i sune ora puterii suverane, vor fi cel mai bine plasați 
pentru a beneficia de favorurile pe care ea le va putea 
răspândi în jurul ei. V-aţi gândit, de exemplu, la situaţia 
magnifică ce-l aşteaptă pe acel intrigant italian numit 
Concini? Aţi remarcat că roiesc deja în jurul lui, ca în jurul 
viitorului distribuitor de titluri şi slujbe? 

Richelieu făcu un gest evaziv. Îl aştepta pe călugăr să-şi 
dezvăluie gândul. 

— Cum se face, Richelieu, reia încet părintele Joseph, cum 
se face că n-aţi căutat încă să vă ataşaţi norocului reginei 
mamă? 

— Eh, spuse el, nu mă gândesc decât la asta! ... Dar sunt 
încă un personaj prea mic pentru a o aborda pe regină! ... 
Şi atât de tânăr! ... Gândiţi-vă deci că nu am nici douăzeci şi 
cinci de ani! ... 

— Ca şi cum ar fi indispensabil să fii bătrân pentru a avea 
judecată şi a simţi în sinea ta vuind mari ambiţii! ... 

EI se calmă brusc şi încheie: 

— Concini? ... Da, prin el, aş putea ajunge la regină. Dar ar 
trebui, să-i fac vreun serviciu important... şi până acum nu 
s-a ivit nici o ocazie. 

— Spuneţi-mi, făcu liniştit călugărul, pentru moment la ce 
post râvniţi pe lângă regină? 

O licărire trecu prin ochii lui Richelieu: 

— Ah! făcu el cu voce aprinsă, dacă aş fi numai... preotul 
reginei! ... Aş lua asupra mea să fac să vină restul, de la 
sine! 

Părintele Joseph se aplecă spre el şi privindu-l drept în 
ochi, îl asigură: 

— Richelieu, îţi aduc postul la care râvneşti. 

Richelieu îl privi îndelung, cu atenţie, fără să spună nimic. 
Şi brusc, hotărât, întrebă: 


— Ce trebuie să fac? 

Capitolul 23 

A doua zi dimineaţă, spre ora zece şi jumătate, 
monseniorul episcop de Lucon se prezentă în strada Saint- 
Honore, la locuinţa lui Concini, tocmai când acesta plecase 
pentru a merge la Luvru. 

Episcopul păru puternic contrariat: afacerea asupra 
căreia voia să-i vorbească lui signor Concini era de o 
importanţă care nu suferea nici o amânare. El ceru să 
prezinte omagiile sale doamnei. 

El purta acelaşi costum violet în care l-am văzut în ajun. 
Avea o înfăţişare de mare prestanţă, ajutându-l şi tinereţea 
sa astfel că-i lăsă o bună impresie Leonorei care-l studiase 
cu acea privire promptă şi sigură a femeii căreia nu-i scapă 
nimic, mai ales când e vorba de toalete. 

Când lungile introduceri cerute de etichetă fuseseră 
îndeplinite, episcopul atacă subiectul care-l adusese. 

— Doamnă, zise el cu o voce plăcută, dacă v-am cerut 
favoarea unei convorbiri particulare este pentru că ceea ce 
am să vă spun, să destăinui, mai bine zis, interesează în 
mod deosebit pe Maiestatea Sa regina. 

— Domnule episcop, spuse cu graţie Leonora, dacă nu m- 
aş teme să par că nu pot aprecia cum se cuvine plăcerea 
deosebită a unei conversații cu un om de valoarea voastră, 
v-aş spuse: „Pentru ce vă adresaţi mie dacă ceea ce aveţi să 
destăinuiţi o interesează în mod deosebit pe regină?” 

— Scuzaţi-mă, doamnă. Ceea ce am spus era pentru a vă 
face să înţelegeţi că, neputând să mă adresez direct 
reginei, am venit direct la voi, cunoscând constanta voastră 
fidelitate şi ataşamentul vostru neclintit faţă de Maiestatea 
Sa. 

— Dar, făcu Leonora, mereu în defensivă, nu suntem 
numai noi... Mulţumesc lui Dumnezeu, devotamente la fel 
de sincere ca al nostru nu lipsesc din jurul graţioasei 
noastre regine. 


— Este adevărat, doamnă, spuse grav Richelieu, alţii sunt 
probabil la fel de devotați ca voi... dar, dintre aceştia, nu 
este niciunul pe care să-l stimez atât ca pe voi. 

Cu un semn din cap, Leonora dădu dovadă că se 
recunoaşte învinsă. 

— Fie aşadar, făcu Leonora râzând. Vă ascult, domnule. 

Richelieu se reculese un moment şi începu: 

— Aţi auzit vorbindu-se de o anumită comoară îngropată în 
urmă cu douăzeci de ani şi mai bine de către o prinţesă 
străină, italiană mai exact, prinţesa Fausta? 

La cuvântul comoară, Leonora deveni atentă. Dar nu se 
clinti. Ea surâdea ascultându-l pe Richelieu, începu să râdă 
de-a dreptul. 

— Cum domnule de Luqon, vreţi să cred asemenea 
baliverne? întrebă ea. 

— Doamnă, spuse cu vioiciune Richelieu, cu o siguranţă 
irezistibilă, această comoară există realmente! ... Eu am 
dovada. 

— Oh! Binevoi să consimtă Leonora, să admitem că ea a 
existat! ... Trebuie să fie departe acum. 

— Nu, doamnă, continuă Richelieu cu aceeaşi siguranţă. 
Comoara există încă. Ea se află în acelaşi loc unde a fost 
îngropată de către proprietara ei. Am indiciile cele mai 
clare, cele mai precise. Şi acestea sunt indicaţiile pe care vi 
le aduc, cu singurul scop ca voi să le remiteţi reginei. 

Spunând aceste cuvinte, Richelieu scoate din buzunarul 
său o hârtie împăturită în patru şi o întinde Leonorei, care o 
ia maşinal, în aşa măsură o sufoca surpriza. 

Această hârtie era o copie, tradusă în franceză a celei pe 
care părintele Joseph o citise cu voce tare în faţa lui 
Acquaviva şi a lui Parfait Goulard. 

Citind, Leonora se gândea. Ce înseamnă asta? De unde are 
episcopul această hârtie? De ce i-o dădea ei şi nu altuia? Ea 
nu credea deloc în dezinteres. Ce preţ exorbitant va 
pretinde acest bărbat tânăr, care se anunţa ca un luptător 


ce nu trebuia disprețuit, pentru o dezvăluire de asemenea 
importanţă? 

— Într-adevăr, spuse ea rece, aceste indicaţii sunt cum nu 
se poate mai precise. Pot să ştiu de unde aveţi această 
hârtie? 

— Eh! Doamnă, făcu neglijent Richelieu, ce importanţă 
are! ... Indicaţiile sunt clare, precise, vi le dau... Nu este 
asta esenţialul pentru voi? 

— Bine, bine! ... Dar, de fapt, mă gândesc, această 
comoară nu ne aparţine. Cu ce drept vom putea să punem 
mâna pe ea? Nu va fi un fel de... pungăşie? 

Şi, spunând aceste cuvinte, ea îl privi în faţă. 

— Doamnă, spuse episcopul cu o demnitate supremă, 
puteam să vă spun că sunt preot şi nu puteam, în 
consecinţă să îndemn la o acţiune rea. Prefer să vă spun că 
sunt gentilom... incapabil deci de o mârşăvie. Nu, doamnă, 
această comoară aparţine acum regelui, prin dreptul de 
posesiune. Sunt douăzeci de ani şi mai bine de când această 
comoară se află pe pământurile regelui. Prinţesa Fausta 
este moartă... sau cel puţin dispărută şi de altfel 
extraordinar de bogată, ei nu-i pasă de aceste milioane pe 
care le-a abandonat, sunt sigur. Celui căruia i le-a lăsat, fiul 
său - dispărut, răpit, furat, pierdut, puţin interesează, încă 
din leagăn - acesta nu mai există. Deci acest aur revine de 
drept regelui. Şi eu însumi, care dezvălui locul precis unde 
este ascunsă, eram în drept să reclam partea mea. Aceasta, 
doamnă, este legal. 

Şi, cu un dispreţ superb, adăugă: 

— Sper cu toate acestea să-mi faceţi favoarea să credeţi că 
nu voi căuta niciodată să revendic drepturile mele. Când te 
numeşti Richelieu, doamnă, dai. Nu vinzi. 

Leonora aproba încet din cap. 

— Departe de mine gândul de a vă ofensa, spuse ea. Ar fi o 
proastă recunoaştere a generozităţii voastre. Dar, domnule, 
de vreme ce, potrivit vouă şi aşa trebuie să fie, deoarece voi 
o spuneţi - aceste milioane aparţin regelui, de ce să nu 


duceţi acest document domnului de Rosny, care caută bani 
peste tot şi întotdeauna? 

— Putând să dispun după placul meu de această hârtie, eu 
am îndreptat-o nu spre rege, ci spre regină, pentru că 
suverana mea are nevoie, în loc de fericirea care nu stă în 
puterea mea să i-o dau, cel puţin de consolarea bogăției. 
Acum, dacă vreţi să refuzaţi, în numele său, această 
bogăţie, spuneţi-o, doamnă şi eu vă jur că chiar aici, în faţa 
voastră, ard această hârtie... Nimeni altcineva decât regina 
nu va beneficia de această bogăţie. În felul acesta am 
hotărât. 

— Eu nu pot, în ce mă priveşte, să refuz ceea ce voi oferiţi 
cu asemenea generozitate. Această hârtie, o voi încredința 
eu însumi Maistăţii Sale, îi voi aduce la cunoştinţă de la cine 
o am şi îi voi repeta nobilele cuvinte pe care le-aţi spus. 
Este necesar ca regina să-şi cunoască slujitorii pe 
devotamentul statornic al cărora ea se poate sprijini. Fiţi 
sigur, domnule episcop, că voi face tot ce trebuie pentru a 
deschide ochii Maistăţii Sale în aşa fel încât să vadă în voi, 
de acum înainte, omul de valoare care sunteţi. 

Şi cu un surâs complice, continuă: 

— Cât despre această hârtie, regina va hotări dacă trebuie 
s-o accepte sau s-o refuze. Dar eu nu cred că este prea 
devreme, totuşi, să presupun că există toate şansele ca ea 
să accepte. 

— Eu sper că Maiestatea Să vă binevoi să accepte. În orice 
caz, cred, chiar de pe acum, să vă dau câteva sugestii cu 
privire la cele zece milioane care trebuie regăsite. 

— Vă ascult, domnule, spuse Leonora, care se retrage în 
defensivă. 

Efectiv, în sinea ei, îşi spunea: „Atenţie! Acum îşi va 
formula pretenţiile... Dacă nu este prea pretenţios, s-ar 
putea aranja... Suma merită toată atenţia.” 

— Mi-aţi făcut onoarea de a mă întreba de unde am 
procurat această hârtie şi v-am răspuns că n-are nici o 
importanţă. Vreau să vă spun acum, doamnă pentru că este 


necesar s-o ştiţi. Această hârtie aparţinea unei tinere care 
se numeşte Bertille de Saugis. 

Leonora tresări. Ea murmură: 

— Bertille! ... Cunosc acest nume. Dar Saugis? Cine este 
această Bertille de Saugis? 

— Bertille, doamnă, spuse Richelieu surâzând, este 
prenumele acelei tinere care locuia în strada l'Arbre Sec şi, 
de care s-au interesat serios la Curte, deoarece regele s-a 
îndrăgostit de ea. Saugis este numele ei de familie, pe care 
nimeni nu-l cunoaşte, dar eu îl cunosc. 

„Ah! urlă Leonora în sinea ei, este cea pe care o iubeşte 
Concini! Aceea pe care ela răpit-o! Cea pe care elo ţine 
închisă într-o căsuţă din strada Rats! ... Oh! Oare episcopul 
îmi va da mijlocul de a mă răzbuna? ... Ah! Dacă este aşa, 
Richelieu, cere-mi orice, norocul tău este făcut!” 

Şi cu voce tare, cu un calm pe care Richelieu l-ar fi 
admirat dacă ar fi bănuit furtuna ce se declanşase în acest 
suflet răscolit de gelozie, îl întrebă: 

— Acum ştiu. Deci spuneaţi? 

— Spuneam, doamnă, că această tânără poseda hârtia pe 
care v-am încredinţat-o. Eu cred - nu sunt sigur, notaţi bine 
- că această tânără are copii de pe acest document. În orice 
caz, de ceea ce sunt sigur, este că ea cunoaşte tot atât de 
bine ca şi noi toate indicaţiile pe care le conţine. Poate că ea 
ştie chiar mai mult decât cred eu. Prin ea însăşi, această 
tânără n-ar fi deloc de temut. Din nenorocire, ea s-a 
îndrăgostit de un fel de cerşetor, în stare de orice, extrem 
de hotărât. Este de temut că ea să nu-i dezvăluie 
ascunzătoarea şi că acesta, în fruntea unei armate de 
cerşetori ca şi el, să caute să pună mâna pe comoară. 

— Bine, făcu vioi Leonora trebuie s-o împiedicăm să-l 
întâlnească pe acest cerşetor şi să-i dezvăluie 
ascunzătoarea... Mă ocup eu, adăugă ea cu o satisfacţie 
crâncenă. 

— Doamnă, spuse Richelieu cu o siguranţă ce o 
descumpăni pe Leonora, tânără în chestiune, domnişoara 


Bertille de Saugis, pentru a-i spuse pe nume, a fost 
condusă, ieri dimineaţă, de către amantul său, cerşetorul 
despre care v-am vorbit adineauri şi care se numeşte Jehan 
le Brave, la ducele d'Andilly. La această oră ea este închisă, 
prin grija mea la mânăstirea Montmartre. Şi este atât de 
bine închisă, credeţi-mă, nu exagerez când spun că poate fi 
considerată ca şi moartă. 

— Şi voi aţi făcut asta? ... Este minunat, admirabil! ... Nu 
ştiţi ce imens serviciu ne-aţi făcut şi aveţi dreptul la toată 
recunoştinţa noastră. Richelieu, vă spun, cereţi-mi ce doriţi. 
Orice ar fi, consideraţi-l ca acordat. 

Richelieu se înclină adânc, mai mult pentru a-şi ascunde 
bucuria decât în semn de recunoştinţă. 

— Trebuie prevăzut totul. Acest Jehan le Brave este, se 
pare, un bărbat de temut. Dacă ar ajunge să descopere 
refugiul tinerei, s-o elibereze... 

— Bine... atunci va trebui să intervenim, să ne debarasăm 
de ea şi de el. Asta aţi vrut să spuneţi? 

— Chiar aşa, doamnă. Şi nu uitaţi că, dacă tânăra este în 
puterea noastră, tânărul este liber... şi că este de temut. V- 
am avertizat. Păziţi-vă bine, doamnă, aveţi afacerea în cea 
mai mare parte. Încât dacă acest lup flămând va fi în 
drumul vostru, reuşita acţiunii va fi compromisă. Credeţi- 
mă, loviți! Loviţi fără milă! 

— Fiţi liniştit, spuse Leonora cu, o răceală groaznică, nici 
el nici fata, dacă ea scapă, nu vor fi obstacole de temut. Îmi 
voi rezolva afacerea. Dar să vorbim de voi, domnule de 
Lucon. l-aţi făcut Maiestăţii Sale un serviciu de neuitat. 
Acest serviciu nu va rămâne fără recompensă. Vorbiţi, ce 
doriţi? 

— Doamnă, spuse Richelieu cu o voce tremurând de 
speranţă, dorinţa mea arzătoare ar fi să ajung preotul 
reginei. 

— Doar asta? făcu Leonora sincer uimită. 

— Nu sunt atât de ambițios pe cât par, zise episcopul cu un 
surâs enigmatic şi mă voi considera foarte fericit să obţin 


acest post. 

Şi, în sinea lui, adăugă: „Foarte fericit, deocamdată... 
aşteptând mult mai bine”. 

— Fie, spuse grațios Leonora. Mâine, înmânând această 
hârtie reginei, îi voi cere şi o voi determina să semneze 
numirea voastră. Încă de acum sunteţi preotul reginei. 

Richelieu se înclină asupra mâinii Leonorei Galigăi şi 
depuse o sărutare aprinsă prin care îşi manifesta 
recunoştinţa sa. 

Capitolul 24 

Jehan le Brave îl părăsise pe Concini fără nici o bănuială. 
El observase că favoritul îl urma destul de aproape. Dar 
pentru moment nu-i trecu prin minte că ar putea fi victima 
unei josnicii. S-a gândit că se grăbeşte să-şi elibereze 
servitorii. 

Atunci când simţi podeaua fugindu-i de sub picioare, el 
întinse instinctiv braţele şi surpriza îi smulse un strigăt. El 
căzu greu, dar fără să se rănească, de altfel. 

O secundă rămase ameţit apoi, ridicându-se dintr-o 
săritură, răcni în italiană: 

— Oh! Laşule! ... te voi jupui de viu! ... Te voi mânca fript! 
„.„. Coboară aici, laşule! ... 

Jehan le Brave, crescut de florentinul Saetta, vorbea 
italiana la fel de bine ca franceza. [i cum, cu Concini care ţi 
el era florentin, folosise mai frecvent italiana decât 
franceza, această limbă îi venise pe buze în mod firesc. 

EI îşi dădu repede seama că numai ecoul trimitea înapoi 
amenințările şi imprecaţiile sale. Tăcu. Căzuse într-un loc 
mic, profund. În cădere, caseta pe care o ţinea sub braţ îi 
scăpase. 

Pentru asta se îngrijoră cel dintâi. Începu s-o caute pe 
pipăite şi o găsi destul de uşor. Se deschisese. Documentele 
alunecaseră alături, grămadă. Cheile, de asemenea. Le 
puse pe toate la locul lor şi, de teamă ca unele foi să nu se fi 
rostogolit mai departe, îşi continuă cercetările. Dar nu mai 
găsi nimic. 


Liniştit în această privinţă, îşi împături mantaua, o puse pe 
pământ, lângă perete, iar caseta deasupra. 

Atunci se gândi la el însuşi, încercând să afle unde se 
găseşte. 

Constată, mai întâi, absenţa completă a mobilelor. Nici cel 
mai mic scaun, nici măcar o mână de paie pe care să se 
poată întinde. El căută accesoriile obligatorii ale unei 
închisori: cană cu apă, bucata de pâine. Nu era nimic. 
Nimic decât patru pereţi pe care se prelingea umiditatea 
provenită din vecinătatea cu Sena. 

Măsură celula şi numără cinci mici paşi în lungime, patru 
în lăţime. Era mai curând mică. Şi nici cel mai neînsemnat 
orificiu capabil să aducă puţină lumină în acest soi de 
mormânt. Un negru compact, să-l tai cu cuțitul. Un aer 
greu, mucegăit, care-ţi îngreuna respiraţia. 

Ouşă!... 

Întârzie mult timp în faţa ei s-o cerceteze: groasă, joasă, 
îmbrăcată în fier, presărată cu cuie groase. Nici o broască, 
zăvoare solide, fără îndoială, exterioare, care o ţineau 
închisă ermetic, fuseseră considerate suficiente. 

El şuieră admirativ: „Bună treabă!” 

Nu contează, el se azvârli asupra ei cu piciorul, cu pumnul, 
cu umerii. Se istovi, se învineţi fără să reuşească s-o 
clintească. Încercă s-o atace cu pumnalul. Lama se rupse cu 
un zgomot sec. Păcat! Îl costase doi pistoli. 

O abandonă... deocamdată. 

Toată noaptea şi-a petrecut-o în picioare. Era obosit şi 
începea să-i fie foame şi sete. 

Se aşeză pe manta. Era extraordinar de calm, ceea ce-l 
uimea pe el însuşi. Nu se mai simţea acelaşi şi asta îl speria 
în mod sincer. Îşi spunea că în urmă cu douăzeci şi patru de 
ore n-ar fi putut suporta păţania cu acelaşi sânge rece. L-ar 
fi copleşit furia. Ar fi urlat, ar fi izbit uşa cu lovituri furioase, 
n-ar fi putut sta pe loc. 

Şi cu un aer visător, murmură: „Am progresat eu oare? 
Nu, sigur... dar simt totuşi cum mă schimb... şi încă repede! 


LL 


El nu ţinea seama că suferise influenţa contelui de 
Pardaillan, tatăl său, cu care îşi petrecuse aproape toată 
această noapte. Şi era încă sub impresia scenei în acelaşi 
timp dulce şi înspăimântătoare pe care o avusese câteva 
ore mai înainte cu aceea care-l autorizase s-o considere 
drept logodnica sa. 

Jehan, aşezat în mijlocul celulei sale, se gândea: „Ce va 
face cu mine Concini? ... îmi va trimite câţiva ucigaşi pentru 
a mă ucide fără zarvă? ... Nu, el ştie că sunt înarmat şi că 
nu sunt dispus să mă las înjunghiat de bunăvoie, ca o oaie la 
abator. Probabil că mă va lăsa să crăp aici de foame şi de 
sete. Este un soi de moarte destul de mârşav ca să-l 
tenteze. Dar iată că am spada mea şi acest mic pumnal cu 
care ea a intenţionat să se apere. Rămân deci stăpân pe 
soarta mea, în ultimă instanţă voi putea oricând să sfârşesc 
cu o lovitură de pumnal.”. 

Cu maxilarul în palmă, cu cotul sprijinit pe genunchii aduşi 
la piept, cu sprâncenele încruntate, rămase un moment cu 
mintea încordată. Îşi transpuse gândul în aceste cuvinte 
murmurate: „Concini va dori să se bucure de triumful său... 
Nu va putea să reziste plăcerii de a veni să mă insulte puţin. 
Sau eu nu-l cunosc bine. El va veni, aş putea să jur! ... 
Atunci, al meu va fi! Va trebui să-mi deschidă el însuşi 
această uşă.” 

El avu un frison şi se nelinişti. „Dar dacă nu voi reuşi să-l 
înfricoşez? ... Sunt pierdut”. 

Se mai gândi puţin şi continuă: „Aş! El este laşi... îi va fi 
teamă, e sigur. Esenţialul este să nu mă lase să-l aştept prea 
mult. Şi aşteptând, mor de foame, mă gâtuie setea... dar nu 
trebuie să mă gândesc la satisfacerea acestor două 
necesităţi... Acest pedant caraghios şi grosolan de Concini 
nu dă dovadă de prea mare ospitalitate. Într-o zi, sper, îi voi 
plăti cu aceeaşi monedă procedeele sale... delicate. Şi 
pentru că nu pot să beau şi să mănânc... să dorm. Am auzit 
mereu spunându-se: cine poate dormi înseamnă că a cinat. 


lată o bună ocazie de a vedea dacă proverbul este adevărat. 
Patul nu este chiar moale dar... se pare că paiele, în acest 
an, sunt foarte scumpe, deoarece acest biet Concini n-a 
putut să-mi ofere nici măcar o mână pe care să-mi întind 
membrele obosite.” 

Hotărând astfel, se înfăşură în manta şi se întinse într-un 
colţ, pe dalele umede. Cinci minute mai târziu dormea acel 
somn sănătos pe care-l ai la douăzeci de ani. 

Capitolul 25 

Jehan le Brave dormise profund, nu ştia câte ore. Când se 
trezi, pentru a-şi omori timpul şi a-şi înşela stomacul, care 
începea să urle de foame, el reveni la uşă şi, metodic, 
liniştit, încercă încă o dată s-o forţeze. Trebui să recunoască 
faptul că nu era nici o speranţă şi renunţă. 

EI era tot timpul la fel de calm. Caseta aparţinând Bertillei 
i se părea o comoară prețioasă pe care el trebuia s-o 
păzească. Ea îl preocupa mai mult decât propria sa 
persoană. Cum se temea să nu-i fie furată, el o ascunse 
grijuliu sub mantaua sa. 

Începu să măsoare mica celulă, atât pentru trecerea 
timpului, cât şi pentru a face puţină mişcare şi mergând se 
gândea: „Concini va veni, sunt sigur. Atâta doar că, mai întâi 
va dori să mă demoralizeze. Va veni mâine, probabil, 
poimâine... Să avem răbdare până atunci.” 

Şi, cu o licărire maliţioasă, continuă: „Dacă voi reuşi să-l 
înfricoşez suficient, tor va fi bine.” 

Orele se scurg astfel, încet, lungi, monotone, enervante. 
Concini nu apărea. Şi acum, calmul lui Jehan făcea loc 
neliniştii, mânia începea să crească. Iar foamea şi setea se 
făceau tot mai crunt simţite. 

Tocmai când începea să-şi spună, nu fără îngrijorare, că 
Concini nu va veni, percepu în plafon un uşor scârţâit. 
Aruncă o scurtă privire casetei. Ea era bine ascunsă sub 
manta, aşezată într-un colţ al celulei. Cu o flacără 
bucuroasă în ochi privi plafonul. 


Un firişor subţire cădea printr-o mică gaură mascată cu un 
grilaj. Şi, aplecat peste acest grilaj, el îl ghici mai mult decât 
îl văzu, Concini. Şi el răcni în sinea sa: „Ela venit! ... Sunt 
salvat! ...” 

Se încorda, figura îi deveni nepăsătoare şi cu privirea 
fixată pe grilaj, cu o voce ironică, strigă: 

— Hei, Concini, ce faci acolo? De ce nu intri aici? Ah! Da, 
am spada mea! Asta îţi inspiră teamă şi respect. Eşti 
prudent, se ştie de altfel. Nu eşti viteaz decât atunci când 
ataci o femeie slabă şi fără apărare. Pe deasupra, te-ai 
asigurat de prezenţa a numeroşi servitori şi simţi sprijinul 
câtorva ucigaşi aflaţi în solda ta? 

Concini tăcea. Probabil că nu-l auzise. El se întreba cum 
să-i pună această întrebare foarte simplă: „Unde ai dus-o pe 
fată?” 

Jehan reluă şi vocea sa deveni mai caustică, expresia mai 
dispreţuitoare: 

— De ce nu mi-ai anunţat dorinţa să mă vizitezi? Ţi-aş fi 
dat cuvântul meu că nu aş folosi această spadă care-ţi 
inspiră atâta spaimă. Şi de ce ar fi nevoie de o spadă cu un 
saltimbanc de genul tău? Pumnul şi cizma sunt suficiente. 

De această dată Concini auzi. La aluzia privitoare la 
corecţia pe care Jehan i-o aplicase, el spumegă: 

— Câine turbat! ... Porc mizerabil! Vreau... 

— Hei, Concini, îl întrerupse Jehan într-un hohot de râs 
sarcastic, nu dărui numele tău altora! ... Frica îţi tulbură 
mintea! Ce ai venit să faci aici? ... Ai sperat să mă găseşti 
palid şi mort de frică? Ai venit să te hrăneşti cu opera ta? ... 
vorbeşte! Nu te teme... ştii bine că nu pot ajunge acolo 
unde eşti... 

Aceste cuvinte îl readuseră pe Concini la obiectul vizitei 
sale. El îşi înăbuşi furia care-l sugruma şi, întărindu-şi 
vocea, spuse: 

— Ascultă, vei crăpa aici... de foame şi de sete. 

Cu vocea zeflemitoare, lovind cu pumnul în mânerul săbiei, 
Jehan răspunde: 


— Dacă vreau. 

Concini avu un surâs livid: 

— Te înţeleg. Dar eu arunc o biluţă la picioarele tale. Ea se 
sparge fără zgomot. Asta nu e nimic. Dar tu cazi într-un 
somn profund. Atunci, vei fi dezarmat. Şi eşti obligat să 
mori de moartea pe care ţi-am ales-o eu. 

Făcu o pauză şi, delectându-se, reluă cu o voce mieroasă: 

— Nu este moarte mai oribilă ca moartea prin foame şi 
sete... Este un supliciu înfiorător. Şi ce agonie! ... O agonie 
lentă, interminabilă, atroce, care durează zile şi zile... 
uneori săptămâni. Astfel că tu, care eşti tânăr şi viguros, 
mulţumesc lui Dumnezeu, poţi s-o duci douăzeci de zile, o 
lună, mai mult poate! Gândeşte-te puţin la cât vei suferi. Se 
spune că devii nebun turbat... că au fost unii care şi-au 
devorat ei înşişi o parte din braţe... Este înspăimântător! ... 
lată ce te aşteaptă, Jehan le Brave. Dar eu sunt băiat bun, 
fii liniştit, nu te voi abandona... Voi veni să te văd din când 
în când... să-mi dau seama, să constat în ce stare eşti... Ce 
spui de asta? ... Crezi că palma şi lovitura ta de picior vor fi 
bine plătite? 

Se aprinsese, spumega, scrâşnea din dinţi. Jehan, care nu-l 
zărea decât vag, avu impresia că devenise hidos în acest 
moment. Şi oricât de curajos era, nu-şi putu reprima un fior 
de oroare. Dar avea ideea sa, aşa cum Concini o avea pe a 
lui. Concini avea planul lui şi atâta timp cât nu trecea la 
executarea lui, nu era cazul să dispere. Şi el se încorda. 
Concini, văzându-l potolit, crezu că l-a înfricoşat. Îşi spuse 
că a venit momentul să rişte problema la care ţinea atât de 
mult şi se grăbi să reia, cu o voce pe care speranţa o făcea 
gâfâitoare: 

— Ei bine, ascultă Jehan. Dacă vrei, vei fi liber. Dacă vrei, 
cobor chiar eu să-ţi deschid această uşă şi să te conduc 
afară. Şi te fac bogat... îţi dau cincizeci de mii de lire! 
Libertatea şi bogăţia, iată ce-ţi ofer... dacă tu consimţi să 
răspunzi la întrebarea ce-ţi voi pune. 


Iar, în sinea sa, adăugă: „Da, îţi deschid uşa, te scot afară, 
îţi dau aur. Şi când vei răspunde... o lovitură de pumnal 
între umeri...” 

Propunerea era totuşi atât de neprevăzută încât îl ului pe 
Jehan. El se gândea: „Ce poate să-mi ceară atât de 
important încât să renunţe la răzbunarea sa?” 

Într-adevăr, cum să admiţi că un om să fie atât de nebun 
încât să se condamne el însuşi la o moarte oribilă atunci 
când, cu un singur cuvânt, îşi poate salva viaţa, libertatea şi 
averea? 

Aplecat peste grilaj, cu ochii aprinşi, gâfâind, crispat, cu o 
voce înăbuşită, fierbinte, Concini întrebă: 

— Spune-mi numai unde ai dus-o pe acea fată? 

— Să-ţi spun unde este ea? ... Numai atât?... 

Concini gâfâia, avid: 

— Da, numai atât! ... Şi tu eşti liber şi te fac bogat! ... 
Răspunde. 

— Concini, tu care ai spioni peste tot, care te informezi 
despre toate, ar trebui să ştii: regele, în noaptea trecută, a 
refuzat escorta domnului de Praslin, a refuzat-o pe aceea a 
domnului de Neuvy în schimbul celei oferite de doi 
necunoscuţi cu care s-a plimbat liniştit... 

Concini ştia toate astea. El ciuli urechile. Dar, cum nu 
ghicea încă în ce măsură putea să-l intereseze această 
istorie şi cum nerăbdarea şi teama unui insucces îl ţineau 
ca într-un cleşte, el strigă furios: 

— Mizerabilule! ... Nu mă interesează regele şi cei doi 
necunoscuţi. Eu despre ea îţi vorbesc! ... pe ea vreau s-o 
regăsesc, să ştiu bine... 

Liniştit, Jehan îl întrerupse: 

— Eu sunt unul din cei doi necunoscuţi. 

Concini auzi. El se miră şi în acelaşi timp începu să simtă o 
vagă nelinişte. Dar era prea bun actor pentru a se da de 
gol. Şi, de altfel, nu renunţase să smulgă răspunsul pe care- 
Il dorea. Din furioasă cum era, vocea sa deveni rugătoare: 

— Tu? ... rânji Concini. 


— Eu însumi, spuse rece Jehan. Dovadă că a binevoit să-mi 
acorde o audienţă particulară mâine. Audienţă la care va 
participa şi celălalt necunoscut care, împreună cu mine, a 
servit drept escortă regelui în această noapte memorabilă. 
Reţine bine acest amănunt, Concini, este foarte important... 
pentru tine. 

— Bine, scrâşni din dinţi Concini, ce mă priveşte pe mine 
această poveste cu audiența cu acel însoțitor necunoscut? 
Cât despre tine, regele, când te va cunoaşte, se va gândi că, 
singura persoană care se poate în mod convenabil interesa 
de tine, este călăul. 

Jehan nu binevoi să răspundă. El continuă cu un calm 
ciudat: 

— Or, Concini, te ştiu în stare de orice trădare, de orice 
perfidie. Mă îndoiam că nu vei căuta să mă atragi în vreo 
cursă. Şi mi-am luat măsuri de precauţie. 

Aici, vocea îi deveni mai aspră, amenințătoare: 

— Ceea ce nu i-am spus regelui, i-am spus celuilalt 
însoțitor. El ştie că Leonora, soţia ta, ea m-a aţâţat şi m-a 
zvârlit împotriva regelui, în speranţa că-l voi omori... Ceea 
ce urma să facă din tine stăpânul acestui regat, graţie... 
protecţiei Mariei de Medicis. El ştie că blânda, credincioasa 
Leonora avertizase pe şeful poliţiei cu singurul scop ca eu 
să fiu cules cu uşurinţă după atentat... El ştie totul, îţi spun, 
totul. 'Ţi-am spus că povestea mea va sfârşi prin a te 
interesa. 

Şi începu să râdă uşor. Dar şi el, tot atât cât Concini, poate 
chiar mai mult, era răvăşit de teamă şi nelinişte şi îşi 
spunea: „Dacă nu voi reuşi să-l conving, dacă nu-l voi scoate 
din minţi, sunt pierdut.” 

În acelaşi timp, Concini, doborât de această destăinuire 
neaşteptată, tulburat, răcni în sinea sa: „Sunt pierdut! ... 
Oh! Pe toţi dracii! ...” 

Jehan reluă pe un ton indiferent: 

— Înţelegi ce se va întâmpla? ... însoţitorul meu ştie, că 
pentru nimic în lume, eu nu voi lipsi de la această audienţă 


de care depinde soarta mea. El este prevenit. Dacă nu mă 
va vedea, el va înţelege. Atunci el îi va spuse regelui: „Sire, 
acel tânăr care v-a asaltat noaptea trecută, a fost trimis de 
către signor Concini şi nobila sa soţie, care doreau să fiţi 
asasinat. Este în asemenea măsură de adevărat încât, 
pentru a-l pedepsi că nu a reuşit lovitura, Concini l-a 
înjunghiat sau l-a aruncat în fundul unei gropi. Şi s-a 
întâmplat aşa sire, întrucât fără asta tânărul ar fi fost aici.” 
lată ce va spuse însoţitorul meu. Şi regele îl va crede, nu te 
îndoi de asta. 

Ameţit de groază, Concini bâigui: 

— Ai făcut tu asta? ... Ai îndrăznit? ... 

— Vei fi arestat, Concini. Blânda Leonora de asemenea. 
Regina ea însăşi, scumpa voastră... protectoare, nu va 
putea să facă nimic pentru voi. Va fi fericită dacă nu va fi 
compromisă de această aventură. 

— Vom nega. Vom spuse că ai minţit cu bună ştiinţă şi cu 
răutate, urlă Concini căruia îi revenise vocea. 

— Tu uiţi, zice rece Jehan, că vom fi şase în acuzarea ta. Şi 
apoi, ce? lată ce înseamnă să uiţi, pentru că în mod sigur îţi 
pierzi memoria. Problema are importanţa ei... Şi n-ai idee 
cum ştiu ei să dezlege limbile cele mai încleştate, dacă-şi 
dau silinţa. 

Simţea că acolo, sus, Concini era în prada groazei. Dar 
această groază mergea până acolo încât să-i redea 
libertatea? Aceasta era problema capitală. El nu-l lăsă să-şi 
revină în fire şi, pe un ton ce-i păru florentinului livid de 
groază de un calm înspăimântător, reluă: 

— Imaginează-ţi că vei fi pus pe o capră. Îţi vor străpunge 
corpul cu pene. Ştii, în general nu poţi suporta mai multe 
de cinci sau şase. Vei simţi cum oasele ţi se vor sparge, se 
vor zdrobi, se vor fărâmiţa. Îţi vei simţi trupul cum moare 
tremurând. Atunci, pentru a opri mârşavul supliciu, vei 
mărturisi. Atunci, asta va fi condamnarea la moarte. Dar 
mai înainte, Concini, îţi vor reteza încheietura mâinii, vei fi 


prins cu cleşti înroşiţi în foc şi, în rănile tale, călăul va turna 
ulei clocotit, plumb topit şi apoi... 

— Destul, destul! sughiţă Concini, nebun de groază. În 
fine, ce vrei? 

Jehan îşi înăbuşi un răcnet de bucurie. Concini era înfrânt. 

— Eu? ... Eu nu vreau nimic. Eu nu cer nimic. le-am 
avertizat numai ce se va întâmpla dacă mâine nu voi fi liber. 
Restul te priveşte. Dacă mor, voi muri răzbunat şi asta îmi 
ajunge. Bună seara, Concini. 

Concini deschise gura pentru a striga: „Îţi voi reda 
libertatea”. În acest moment, o mână blândă şi autoritară în 
acelaşi timp, se abătu pe braţul său. El se întoarse pe 
jumătate, buimăcit, zbârlit, cu mâna încleştată pe mânerul 
pumnalului şi se găsi faţă-n faţă cu Leonora. 

Ea era aşezată pe vine alături de el şi îl privea cu 
minunaţii săi ochi negri plini de tandreţe, în care licărea 
totuşi puţină compasiune dispreţuitoare. 

— Tu! bombăni Concini speriat. Erai aici? Cum de ai ştiut? 
„.. Cum ai intrat aici? ... Cum ai reuşit? ... 

Fără a binevoi să răspundă acestor întrebări, ea îl 
întrerupse şoptind: 

— Biluţele. Două! ... 

Concini făcu semn că a înţeles. Şi, în acelaşi timp, luă din 
buzunar două biluţe cu puţin mai mari decât bulinele, se 
aplecă deasupra grilajului şi, pe un ton devenit calm prin 
puterea voinţei, ironiza la rândul lui: 

— Ai crezut aşadar că m-ai speriat cu această poveste de 
adormit copii? ... Sărman copilaş! 

Jehan se clătină: „Sunt pierdut! gândi el. S-a întâmplat 
ceva acolo sus, ce nu pot ghici. Lui Concini îi era teamă. 
Cedase, l-am văzut... sunt sigur... Şi acum! ...” 

— Însoţitorul tău, reluă Concini, îl va găsi pe rege şi-i va 
spuse ce va dori. Nu contează. Eu sunt nevinovat şi voi şti s- 
o dovedesc dacă va fi nevoie. Dovada constă în aceea că nu- 
ţi voi reda libertatea, după cum ai sperat atât de stupid, 
pentru că mi-a plăcut să te las să crezi că m-ai speriat. Vei 


crăpa aici, cum ţi-am spus, de o moarte lentă, groaznică: 
moartea prin foame şi sete. 

El lăsă să cadă cele două biluţe şi privi. 

Jehan nu le văzu căzând, cele două biluţe brune, care 
trecură invizibile în semiobscuritatea celulei sale. El nu le 
auzi explodând, căci ele se sparseră fără zgomot. Lovitura 
pe care i-o dădea Concini îl zdrobise. După ce sperase un 
moment, el se văzu în mod fatal pierdut. 

De altfel, el nu mai avu timp să reflecteze. Se simţi 
deodată prins de gât de un miros insuportabil, întinse 
maşinal mâinile şi căzu pe spate, fulgerat. 

Capitolul 26 

Concini îl văzu pe Jehan căzând. El se ridică încet şi puse 
la loc lada care masca gaura. Nu ştia, încă, dacă trebuie să 
se bucure sau să se întristeze de condamnarea pe care o 
pronunţase. El nu ştia, încă, dacă pierirea inamicului său nu 
o va antrena pe a sa. O conduse pe Leonora într-un mic 
cabinet şi cu o voce dură, pe un ton ameninţător, o întrebă: 

— De ce m-ai împiedicat să-l eliberez? Crezi că ceea ce mi- 
a povestit este o istorie inventată fără temei? 

Leonora era tot atât de calmă pe cât de agitat era soţul ei. 
La întrebarea lui, ea răspunse cu un aer visător: 

— Probabil! ... Eu îl cunosc pe Jehan mai bine decât tine. 
Este un soi de nebun care are idei aparte. Sunt înclinată să 
cred că ela minţit... 

— Dacă aş fi sigur, scrâşni Concini. 

— Nici eu nu sunt sigură... Cred că este incapabil de 
atâtea precauţiuni pregătite atât de îndelung şi de 
minuţios, cred, dar nu sunt sigură. În consecinţă, consider 
povestea sa drept reală şi veridică. Aş comite o gravă 
greşeală dacă n-aş judeca astfel. 

— Atunci, spuse Concini neliniştit, revin la întrebarea mea. 
Dacă tu crezi că a spus adevărul, de ce m-ai împiedicat să-l 
eliberez? 

Leonora ridică din umeri, dispreţuitor: 


— Cum, n-ai înţeles că a-l elibera sub presiunea unei 
ameninţări, ne-ar pune pentru totdeauna la discreţia lui? 

— La dracu! Dacă tu crezi că eu nu l-am înţeles. Dar ce?... 
Nu trebuie să ne grăbim ca mai întâi să ne salvăm capetele? 

— Mâine, peste opt zile, peste un an, atâta timp cât regele 
va trăi, el va veni să ne amenințe. El va putea să ne smulgă 
atâta aur cât va dori. Tu i-l vei da, Concino? 

Concini, care se plimba furios, mărturisi: 

— Ce să fac? ... îi voi da tot ce-mi va cere... Eu ţin la capul 
meu! 

Leonora surâse dispreţuitor: 

— Şi vei renunţa să-l loveşti... Pentru că ameninţarea pe 
care ţi-a adresat-o astăzi, el va putea s-o reînnoiască atâta 
timp cât regele va trăi. 

Concini nu răspunse. Ceea ce însemna că era de acord. 

— Deci, îl urăşti? întrebă încet Leonora. 

— Dacă-l urăsc! explodă Concini, dacă l-aş putea face să 
moară după placul meu, încetul cu încetul, mi-aş da zece 
ani de viaţă. 

Leonora ridică, încă o dată, dispreţuitor din umeri: 

— Eu, spuse ea, dacă urăsc de moarte pe cineva, eu nu 
dau zece ani din viaţă pentru a-mi atinge scopul, ci toată 
viaţa, fără să ezit. 

Şi, cum Concini tăcea, ea reluă cu un calm sinistru: 

— Deci, tu îl urăşti de moarte pe Jehan dar nu îndrăzneşti 
să-l condamni deoarece ţi-e teamă pentru pielea ta. Eu nu îl 
urăsc... Dar el s-a ridicat contra mea cu ameninţarea pe 
buze, a făcut să eşueze planurile pe care le-am elaborat 
încet, îndelung, el este un obstacol viu al proiectelor pe 
care le-am conceput. Eu nu îl urăsc... Dar eu îl condamn şi 
el va pieri, ţi-o jur. 

Concini o privi cu o admiraţie sinceră. Apoi mormăi: 

— Tu îl condamni! Pe Sfânta Fecioară, nu eu voi căuta să-l 
salvez. Dar... până atunci, dacă mâine nu este liber, 
însoţitorul său, îl va înştiinţa pe rege... 


— El va fi liber mâine, spuse calm Leonora şi, în 
consecinţă, însoţitorul său nu-l va înştiinţa pe rege. 

Concini se plimba neliniştit şi nervos, ca o fiară în cuşcă. El 
se opri brusc în faţa ei, ridică braţele şi le lăsă să cadă, 
spunând necăjit: 

— Nu mai înţeleg! 

— Este totuşi foarte simplu, explică Leonora. Ce trebuie 
făcut pentru a-l opri pe însoţitorul lui Jehan să-l înştiinţeze 
pe rege? Trebuie ca acesta să fie liber mâine pentru a 
putea merge în audienţă, dacă această audienţă există, 
ceea ce eu mă îndoiesc. Deci, în această seară, un prieten al 
lui Jehan va veni să-l elibereze. Pentru asta îmi vei da toate 
indicaţiile necesare despre cum se poate ajunge la celula 
sa. 

— Toate astea mi se par prea complicate. Era atât de 
simplu să-i deschid imediat uşa. 

— Da, dar esenţialul pentru noi este ca Jehan să înţeleagă 
că amenințările sale n-au avut nici un efect asupra noastră. 
Crede-mă, Concinio, este un băiat inteligent, el va înţelege 
şi se va reţine s-o spună. El nu va folosi niciodată o cale care 
i-a reuşit atât de puţin. 

— În timp ce, altfel, l-am fi avut permanent contra noastră, 
fără a îndrăzni să ne descotorosim de el! Înţeleg, acum, 
strigă vesel Concini, ştii că eşti tare? 

— Ştiu, răspunse rece Leonora. Jehan va fi deci liber 
diseară. Asta mă priveşte. Cât despre rest, voi să-mi fac 
treburile. Poţi să mă crezi, Concino, el nu se va bucura mult 
timp de libertatea sa, nu va mai putea să amenințe pe 
nimeni. Răspund de asta. 

Era foarte calmă, aproape zâmbitoare, dar cuvintele 
fuseseră pronunţate cu o hotărâre implacabilă. 

— Cum se poate ajunge la această celulă? întrebă 
Leonora. 

— Foarte simplu: nu are decât să coboare în beci. Prima 
uşă care o găseşte în stânga. Ea este închisă întotdeauna cu 
cheia şi această cheie eu o ascund cu grijă. Această uşă 


deschisă, într-un mic culoar, sunt numeroase altele. Dar 
acestea nu sunt închise, decât cu zăvoare. 

— Ei bine! spuse Leonora, care ascultase cu atenţie, 
această cheie trebuie pusă în aşa fel încât în această seară 
să poată fi găsită cu uşurinţă. 

— Nu este mai simplu să agăţ cheia de uşă? propuse 
Concini. 

— Este într-adevăr mai simplu, admise ea. 

— Mă duc s-o caut, zise vesel Concini. 

După câteva minute se întoarse. 

— S-a făcut, anunţă el revenind. 

Leonora aprobă cu un semn din cap. Apoi spuse grav: 

— Aşează-te, Concini, am lucruri serioase să-ţi spun. A 
sosit timpul s-o forţăm pe Maria să-i solicite imperios 
regelui ceremonia încoronării sale mereu amânată. 

— De ce? întrebă el. Tu crezi deci că, regele dispărând, să 
fi fost în stare să amâne această încoronare până azi pentru 
a contesta reginei regența? 

— Este un motiv care are valoarea să şi-l vom studia cu 
atenţie, răspunse ea. Orice pretexte sunt bune pentru 
uneltitori. Până într-atât încât, se spune, regele a lăsat 
dispoziţii testamentare ce reduc la cea mai simplă expresie 
autoritatea regenței. De aici până la a spuse că regele a 
considerat-o nedemnă nu mai este decât un pas. Vor face 
totul ca s-o învingă şi nu se vor da înapoi să scoată în 
evidenţă, ca argument, că regele a refuzat întotdeauna s-o 
încoroneze pe regină tocmai din cauza acestei lipse de 
demnitate. 

— Dar este fals, strigă Concini, deodată posomorât. Toată 
lumea ştie, la curte cel puţin, că regele se sustrage numai 
pentru că îi este teamă de o mare ceremonie. I s-a profeţit 
că nu va supravieţui acestei ceremonii. 

Concini şi soţia sa, ca italieni, erau mai creduli ca oricine. 
Ei aveau o încredere oarbă în astrologie. 

— Ei bine! spuse Leonora cu un aer visător, destinul nu 
poate fi împiedicat. Mă gândesc că dacă am eşuat în toate 


tentativele noastre împotriva regelui, este pentru că n-am 
ţinut seamă de această profeție care este indiscutabilă. 

— Poate, admise Concini foarte sincer. 

— Iată de ce, continuă Leonora, eu spun: trebuie, cu orice 
preţ, ca regina Maria să obţină această mare ceremonie a 
încoronării. Trebuie s-o aţâţăm fără încetare pentru ca, la 
rândul ei, să-l hărţuiască pe rege. 

— Ai dreptate, este cazul să terminăm. Începând de mâine 
mă ocup de regină. Tu, la rândul tău, să nu laşi să-ţi scape 
nici o ocazie s-o stimulezi. 

— Fii liniştit, răspunse ea cu un zâmbet subţire. Şi adăugă: 

— Asta nu e totul. O altă afacere foarte importantă. Am 
primit, în această dimineaţă, vizita domnului de Lucon. 

— Ce dorea acest mic intrigant? întrebă el dispreţuitor. 

— Venea să-mi ceară postul de preot al reginei. 

— Numai atât! râse în hohote Concini. Sper că i-ai promis 
să aştepte câţiva ani? 

Şi, serios, adăugă: 

— Nu-mi place deloc acest tânăr preot. Are purtări care 
mă sâcâie. 

— În această dimineaţă ne-a făcut un serviciu şi i-am 
promis să-i obţin postul chiar de mâine, preciza liniştită 
Leonora. 

Concini o privi uimit: 

— Drace! Se pare că acest serviciu este destul de 
important. 

— EI şi-a cumpărat numirea, atâta tot. 

— Cât? întrebă el cinic. 

— Zece milioane, răspunse neglijent Leonora. 

Concini sări, speriat: 

— Zece milioane! ... îl ştiam bogat... dar nu chiar atât. 
Zece milioane! ... fabulos! ... 

— Fii sigur, Concino, explică Leonora, aceste zece milioane 
nu sunt din buzunarul lui... 

— Asta îmi spuneam şi eu! ... 


— Episcopul ne-a adus faimoasa comoară a prinţesei 
Fausta, despre care ai auzit vorbindu-se. 

— Există, deci, într-adevăr, această faimoasă comoară? 
întrebă avid Concini, ai cărui ochi străluceau de luciditate. 

— 'Tot ce poate fi mai real. Iată o hârtie pe care mi-a dat-o 
Richelieu şi care arată exact unde poate fi găsită. 

Şi-i întinse, mica hârtie lui Concini care o devoră. Când 
văzu că a terminat lectura, îl întrebă: 

— Crezi că Richelieu s-a dovedit prea pretenţios cerând 
postul de preot al reginei în schimbul acestor preţioase 
indicaţii? 

— Nu, pe coarnele diavolului! strigă vesel Concini. Cred că 
a fost chiar foarte moderat... în fond, Richelieu nu poate fi 
atât de rău cum l-am crezut. 

Surprins, el repeta maşinal, ca şi cum îi era greu să 
creadă: 

— Zece milioane! 

Ea spuse calm, cu o voce în care răzbătea o surdă 
ameninţare: 

— Crezi deci că aceste zece milioane care ni s-au dat, nu 
vom avea decât osteneala de a le lua? ... dacă e aşa, te înşeli 
îngrozitor. Aceste milioane ne vor fi aprig disputate. Va 
trebui să le dobândim prin luptă... şi lupta va fi dură, 
îndârjită, mortală. 

Concini se îndreptă, cu flăcări în ochi: 

— Cu atât mai bine! Luptă! ... Eu nu cer decât asta! ... 
deşi, drept să spun, nu prea văd... 

— Concini, spuse glacial Leonora, pentru a găsi comoara, 
trebuie făcute săpături importante. Acestea nu se vor putea 
efectua fără a atrage atenţia tuturor celor care ştiu că 
această comoară este la Montmartre... Şi ei sunt numeroşi. 
Din acest moment va trebui să luptăm cu regele. 

— Pe coarnele diavolului! mormăi Concini posomorât. 

— Regele nu este nimic! continuă Leonora cu o voce 
tăioasă. Va trebui să luptăm, şi asta este deja mai grav, 
împotriva unei sumedenii de preoţi care râvnesc la această 


comoară de când au aflat de existenţa ei, adică de douăzeci 
de ani. Şi asta nu este nimic. 

— Drace, drace! murmură Concini, din ce în ce mai 
posomorât. 

— Îl vom avea împotriva noastră pe Jehan le Brave. Nu 
surâde dispreţuitor, Concino... Acest tânăr va fi mai de 
temut pentru noi decât regele şi preoţii la un loc. Vei 
înţelege când îţi voi explica de ce. Jehan le Brave, ca şi 
regele, ca şi preoţii, nu reprezintă nimic. Cu toate acestea 
va trebui să înţelegi că este un motiv în plus pentru care va 
dispărea. Va trebui să înţelegi, în fine, pentru ce eu, care 
nu-l urăsc, l-am condamnat. Noi vom avea împotrivă un 
bărbat care, el singur este încă mai de temut decât toţi cei 
pe care i-am numit. Pentru că acest bărbat, în afară de forţă 
şi de talentul de a unelti care i-au permis, în lunga sa 
existenţă, să treacă prin toate capcanele şi în final să 
zdrobească puteri formidabile, acest bărbat, spun, va avea 
de partea lui puterea dreptăţii. 

— Cine este acesta? mârâi Concini, cu mâna încleştată pe 
mânerul pumnalului. 

— Îţi voi spuse numele său, Concino. Pentru moment, află 
că acest bărbat este tatăl celui căruia îi aparţin aceste 
milioane la care râvnim. Şi el va apăra cu furie binele fiului 
său. 

— Am auzit spunându-se, zise Concini cu voce scăzută, că 
prinţesa Fausta a lăsat milioanele sale fiului său. 

Leonora aprobă din cap. 

— Acest fiu al Faustei nu este deci mort, aşa cum se 
credea? 

Leonora negă cu o mişcare din cap. 

— Cine este? 

Leonora, arătă cu degetul spre parchet şi murmură un 
nume pe care Concini mai mult îl ghici decât îl auzi. 

— Oh! făcu el stupefiat. Acum înţeleg! ... 

Şi într-o expresie de furie: 


— Ei bine, fiul Faustei este mort! ... şi oricine se va ridica 
între această comoară şi mine va avea aceeaşi soartă. 

Leonora îl privi cu o expresie nedefinită de satisfacţie. 

Concini reluă cu o indiferenţă amenințătoare: 

— Acestea sunt toate obstacolele pe care va trebui să le 
înlăturăm? 

— Nu, răspunse scurt Leonora. 

Şi, cu o gravitate care-l impresiona puternic pe Concini, ea 
adăugă: 

— Am păstrat pentru la sfârşit pe cel mai teribil, cel mai 
periculos, cel pe lângă care toţi ceilalţi nu reprezintă nimic. 

— "Te ascult. 

— Este o persoană care poate, dacă vrea, să reducă la 
nimic tot ce încercăm noi să obţinem din această afacere. 
De la această persoană a fost luată hârtia pe care ai citit-o. 

— Cum asta? 

— Această persoană posedă alte hârtii mai importante 
încă. Ea poate să restituie aceste hârtii celui căruia îi revin 
de drept, adică celui căruia îi aparţine comoara. Înţelegi? 

— Înţeleg, mormăi furios Concini. Acesta, înzestrat cu 
hârtiile respective, n-are decât să se prezinte deschis şi nici 
o putere din lume nu-l poate împiedica să intre în posesia 
bunului său. Dar eu vreau locul meu în capul scării, sus de 
tot, deasupra tuturor. Cu o astfel de comoară te poţi căţăra 
pe trepte câte patru o dată. Persoana despre care vorbiţi 
este condamnată... ea este moartă ca şi cel care ar putea să 
primească aceste faimoase, hârtii. 

Leonora avu un surâs livid şi spuse liniştită: 

— Din nenorocire, ei nu sunt încă morţi, niciunul, nici altul. 
Condamni, Concino, este foarte bine şi nu mă aşteptam la 
altceva de la voi. Dar, probabil vei fi mai puţin hotărât când 
vei afla pe cine ai condamnat şi pe cine, în consecinţă, 
trebuie să loveşti. 

Concini tresări. El bâlbâi: 

— De ce aş ezita? Cunosc deci această persoană? 


— Nu ştiu dacă o cunoşti, dar ştiu că persoana de eliminat 
este o femeie... o tânără fată... aproape un copil. 

Concini simţi cum i se zbârleşte părul. El continuă să 
surâdă. Numai că se grăbi să bată în retragere, adică 
expresia de hotărâre rece pe care o avusese până acum, 
făcu loc instantaneu unei expresii de dezgust admirabil 
jucat şi, cu o strâmbătură semnificativă, el spuse din vârful 
buzelor: 

— O tânără fată! ... Aproape un copil! ... Oh! Drace! 
Mărturisesc că... 

— Văd că acum dai înapoi, remarcă Leonora. 

Concini nu percepu nici o nuanţă de ciudă sau de 
nemulţumire Ea constată un fapt simplu, aproape cu 
indiferenţă. Îşi zise: „Poate nu este vorba despre ea”. 

Şi, cu voce tare, pe un ton din care răzbătea neliniştea 
care-l sugruma: 

— Cine este? întrebă el, părând că imploră iertare. 

— O domnişoară de Saugis, răspunse Leonora cu un aer 
indiferent. 

Concini respiră adânc şi-şi trecu maşinal mâna peste 
fruntea jilavă. 

Leonora continua deja: 

— M-am gândit că vei avea scrupule. Şi totuşi, această 
tânără este obstacolul cel mai redutabil care se ridică în 
faţa noastră. Cât timp va trăi, noi vom fi în pericol, chiar 
dacă vom reuşi să luăm comoara. Căci cu aceste documente 
în mână, ea va putea să se adreseze regelui. El ar putea să 
profite de această frumoasă ocazie pentru a se debarasa de 
noi, adică să ne trimită la eşafod. 

Corcini întrebă: 

— În cazul acesta tu ai... 

Şi gestul completă gândul pe care nu îndrăznea să-l 
exprime. 

— Nu, n-am pus s-o omoare... La ce bun? Ea este 
muribundă într-un mormânt de unde nimeni n-o va putea 
scoate... 


Concini făcu un gest de indiferenţă. Acum, când se 
convinsese că nu era vorba de Bertille. Puţin îl interesa 
soarta unei tinere necunoscute sechestrată pentru 
totdeauna. 

Leonora se ridică şi-l întrebă încet, cu o privire plină de 
tandreţe: 

— Atunci, tu mă aprobi, spuse? 

Şi, brusc, îşi aruncă braţele după gâtul lui, îl strânse într-o 
îmbrăţişare pasionată şi repetă cu o ciudată insistenţă: 

— Spune-mi! Concinetto, că mă aprobi... cu tot ce poate 
rezulta. 

El murmură, cu un fel de nelinişte: 

— Fără îndoială... Ai făcut bine. 

O licărire de triumf se răspândi pe faţa ei. Se desfăcu din 
îmbrăţişare. 

— Trebuie, zise ea cu acel calm care-l deruta pe Concini, 
să ne retragem. Ah! Uitasem: concediază-ţi oamenii cel 
puţin până mâine Este indispensabil ca cel care va veni să-ţi 
elibereze prizonierul să nu fie deranjat de nimeni. În acelaşi 
timp, nu este rău că Jehan să vadă cu ochii lui că tu într- 
adevăr l-ai abandonat aici pentru a muri de moartea pe 
care i-ai ales-o. 

Fără să adauge un cuvânt, ea îşi luă la revedere cu un 
semn din cap şi. Încet, se îndreptă spre ieşire, însoţită de 
Concini. 

Trecu în sfârşit pragul. El respiră în fine uşurat de 
îngrozitorul coşmar. Dar ea se întoarse şi spuse foarte 
încet: 

— Trebuie să ştii exact cine este această tânără. Am uitat 
să te lămuresc: este mai cunoscută sub numele de 
domnişoara Bertille. Ea este aceea care locuieşte în strada 
LAbre Sec şi de care regele şi toată curtea se ocupă în 
acest moment. 

Concini rămase trăsnit, mut, livid, ameţit de oroare. 

Leonora îl învălui pentru ultima dată într-o privire în care 
era puţină milă, un surâs livid trecu pe buzele sale şi încet, 


fără zgomot, cu paşi mici, ea alunecă în strada întunecată şi 
pustie, dispăru ca o umbră. 

Capitolul 27 

Reîntoarsă la locuinţa sa din strada Saint-Honore, Leonora 
ceru să fie chemat Saetta. 

— Ei bine, întrebă ea cu un aer neglijent, ai aflat ce a făcut 
fiul tău în această noapte? 

— Signora, răspunse Saetta, nu ţtiu nimic. Vedeţi cât sunt 
de neliniştit. Jehan rămâne de negăsit. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu el. 

— Eu ştiu. Fiul tău a căzut în mâinile lui Concini care vrea 
să-l facă să piară de foame şi de sete. 

— Eh! Eh! rânji Saetta, este un supliciu destul de frumos. 
Dar eu am găsit altul mai bun. (Vocea sa deveni aspră, 
amenințătoare). Nu vreau să mi-l omoare. Voi ştiţi, signora, 
că îl păstrez ca pe un lucru preţios pentru călău... Şi eu ţin 
la asta! 

— Ştiu, Saetta... De aceea, după cum vezi, te previn. 

EI o asigură: 

— Ştiu, signora, că pot să contez pe loialitatea voastră. 
Puteţi acum să dispuneţi de mine ca de un sclav, sunt al 
vostru trup şi suflet, căci ghicesc că, pentru mine, vă trădaţi 
soţul. 

— Da, spuse grav Leonora, l-am trădat pentru tine, îl 
cunoşti pe Concini. Dacă va afla vreodată că te-am ajutat să- 
i smulgi prada, voi fi moartă. El nu mă va ierta. Astfel că nu 
ştie nimic. Dacă nici fiul tău nu va şti nimic, va fi mult mai 
sigur. 

— Îmi voi smulge limba, mai degrabă, decât să divulg că 
de la voi am informaţiile pe care mi le-aţi dat, strigă Saetta 
cu un accent de sinceritate ce nu lăsa nici un dubiu. 

— Bine! Saetta, contez pe discreţia ta, zise Leonora fără să 
insiste. 

Şi adăugă: 

— Fiul tău este închis într-o celulă în casa din strada Rats. 
În spatele uşii beciului vei găsi o cheie agăţată într-un cui. 


Această cheie deschide prima uşă la stânga. Apoi vei căuta 
şi vei găsi cu uşurinţă celula. 

— Ah! Signora, strigă Saetta cu recunoştinţă, nu voi uita 
niciodată serviciul pe care mi-l faceţi. 

Şi, cu o înflăcărare bruscă: 

— Să-mi smulgă o răzbunare pe care o aştept de douăzeci 
de ani! Ca şi cum ar vrea să-mi smulgă inima din piept! 
Alerg! 

— Aşteaptă, Saetta, comandă imperios Leonora. Concini se 
află acum acolo. 

Şi, cum el schiţă un gest de indiferenţă, ea spuse încet, pe 
un ton de reproş: 

— Tu uiţi deja că-mi risc viaţa pentru tine? 

Florentinul se lovi peste frunte cu furie şi se dojeni, sincer 
consternat: 

— Este adevărat, triplu necioplit ce sunt! lertaţi-mă, 
signora, spuneţi-mi ce trebuie să fac. 

— Aşteaptă liniştit să revină Concini acasă. Concini plecat, 
vei găsi casa goală. Vei putea deci să operezi fără grabă şi 
în linişte. Nu uita - este o precauţie necesară pentru 
siguranţa mea - să pui toate lucrurile la locul lor. Adică să 
închizi toate uşile pe care le vei deschide, să tragi 
zăvoarele, să agăţi cheia la locul ei, căci nu va trebui să 
bănuiască trădarea unui servitor. Înţelegi? 

— Perfect, signora, puteţi conta pe mine. Voi urma 
întocmai instrucţiunile voastre. 

— lată cheia casei. Să nu compromiţi, din prea mare 
grabă, succesul acţiunii tale. Ai timp. Casa va fi goală până 
mâine. Mai trebuie să laşi servitorilor timpul să se retragă. 

— Înţeleg, signora, voi aştepta cu răbdare timpul potrivit. 

— Du-te, Saetta. Du-te, zise Leonora cu aceeaşi blândeţe. 

Saetta se instală pe Pont-Neuf, având motive să creadă că 
pe aici va trece Concini. În fine, spre ora patru, îl văzu 
trecând pe cel pe care-l pândea răbdător. El îşi spuse: „Să 
nu merg încă, să nu fiu prea grăbit s-o compromit pe 
signora. Am timp, deoarece casa va rămâne pustie toată 


noaptea. Cât despre Jehan, o oră sau două în plus, nu-l va 
incomoda peste măsură. Să aştept ora şase”. 

Ajuns în faţa casei, la ora şase, mai întâi se asigură. Casa 
părea părăsită. El se îndreptă direct spre beci. Cheia era în 
uşă. În spate, agăţată într-un cui, el văzu cheia celulei. 
Leonora îi spusese adevărul curat, ea îşi ţinea cuvântul. 

El văzu pe stânga uşa semnalată şi o deschise. Se găsi într- 
un culoar îngust. Patru uşi masive, prevăzute cu zăvoare 
enorme, duble, dădeau în acest culoar. El surâse mulţumit 
şi mormăi: „Sunt mulţumit de aventură. Acest viteaz Jehan 
începea să nu mai aibă încredere în mine. Sper că, după 
asta, nu se va mai putea îndoi de prietenia mea 
părintească”. 

El deschise prima uşă. Celula era goală. 

„Bun! murmură el, nu este în asta. Să mergem la 
următoarea”. 

Atunci, el se miră: zăvoarele făcuseră un zgomot infernal. 
Cum se face că Jehan, care trebuie să le fi auzit, nu dădea 
un semn de viaţă? El se gândi: „La dracu! El trebuie să 
creadă că au venit să-l ucidă pe tăcute şi se fereşte să se 
mişte. Numai că eu, deschizând uşa, risc să primesc câteva 
lovituri care mă pot trimite să văd dacă pe tărâmul celălalt 
există o altă lume, mai bună decât asta, aşa cum se 
pretinde. Pe Cristos! Nu vreau să mor eu, înaintea lui 

Pentru a evita o astfel de posibilitate, începu să strige din 
toate puterile: 

— Ei! Jehan, fiule! ... Sunt eu! ... Saetta! ... Unde eşti? 

Şi deschise a doua uşă. Nimeni. 

Cu o vagă nelinişte, se grăbi să deschidă celelalte două uşi, 
strigând mereu. 

Cele patru celule erau goale. 

Controlă din nou celulele, una câte una. Erau identice, de 
aceleaşi dimensiuni, goale, fără o mobilă, fără un accesoriu. 

Într-una din aceste celule, un mic careu alb, pe dalele 
brune, îi atrase atenţia. Era o bucată de hârtie. O ridică şi 


V 


începu s-o citească maşinal, murmurând: „a te uită! Este în 
italiană!” 

Pe măsură ce citea, interesul provocat de această lectură 
creştea. Mâna sa tremură, ochii îi străluceau de o bucurie 
extraordinară. Când termină de citit, strigă: „Ah! Văd că 
diavolul mă împunge cu furca, nu mă aşteptam să fac aici o 
astfel de descoperire fericită!” 

Trebuie să credem că această descoperire avea o 
importanţă considerabilă în ochii săi, căci el uită de Jehan şi 
rămase adâncit într-o lungă reverie. 

În fine, el împături grijuliu hârtia în patru şi o puse în 
buzunar cu un surâs de vie satisfacţie. 

Apoi reîncepu să-l caute pe Jehan. El scotoci toată casa şi 
trebui să recunoască inutilitatea căutărilor sale. 

În mod sigur, Jehan nu era în casă. Fără să uite 
recomandarea Leonorei, avu grijă să nu lase nici o urmă a 
trecerii sale, puse cheia la locul ei şi părăsi casa, foarte 
decepţionat, posomorât şi preocupat. 

Când ajunse în stradă, o umbră se desprinse dintr-un colţ 
întunecat din faţa casei şi începu să-l urmărească de 
departe. 

Capitolul 28 

Concini, conducându-şi soţia, lăsase uşa cabinetului 
întredeschisă. El îşi pusese mantaua şi spada pe un scaun şi 
urma să revină pentru a le lua. 

După ce ieşise din acest cabinet unde, sigur că nu putea fi 
auzit de nici o ureche indiscretă, discutase liber probleme 
teribile, un bărbat ieşi din spatele unei draperii grele de 
catifea broşată. 

Cu un calm perfect, ca şi cum era la el acasă, acest bărbat 
întoarse cheia în uşa mascată de draperie şi puse cheia în 
buzunar. 

El aruncă o privire spre scaunul pe care se aflau mantaua 
şi spada stăpânului casei, văzu uşa întredeschisă şi 
murmură surâzând: „El va reveni aici. Perfect”. 


Uşa se deschidea spre interior. Bărbatul se plasă alături, 
în aşa fel încât să fie mascat de uşă atunci când Concini va 
reveni. Se asigură apoi că mantaua se află la dreapta sa, 
mascate ca şi el de uşă şi că. În consecinţă, putea să-l 
împiedice să pună mâna pe armă. 

El avu o strâmbătură de dezgust şi murmură: „Nu vreau 
ca această lichea să mă creadă un asasin, aşa cum este el”. 

Acest bărbat, care se mişca atât de sigur, era cavalerul 
Pardaillan. Cum de se găsea aici? Este ceea ce vom explica. 
Pentru asta, trebuie să revenim la cei trei însoțitori ai lui 
Jehan. 

Carcagne, Escargasse şi Gringaille. După ce şi-au părăsit 
şeful în faţa casei Taurilor. Îşi urmaseră drumul în direcţia 
Saint-Eustache. 

Ştim că aveau punga bine garnisită, datorită mărinimiei lui 
Concili. Bogaţi, le era foame şi sete. Două nevoi ce trebuiau 
satisfăcute, cu toată ora nepotrivită şi ordonanţele poliţiei. 

După un timp, ajunseră în strada Champ-Fleuri. În spatele 
grădinilor Luvrului, o stradă ospitalieră, unde-şi puteau 
satisface toate poftele. 

În după-amiaza aceleiaşi zile, erau din nou în stradă, cu 
gura cleioasă, picioarele moi, uşuraţi de un număr 
respectabil de pistoli, dar mulţumiţi. 

După festa pe care i-o jucaseră în ajun, considerară 
prudent să nu se prezinte la Concini. Se îndoiau că le-ar fi 
făcut o bună primire. Navând stăpân, fără o ocupaţie 
precisă, erau puţin descumpăniţi. 

Neştiind ce să facă, eşuară într-un cabaret din strada 
Tirecliappe, care era paralelă cu strada l'Arbre Sec. 
Instinctul îi aducea în apropierea locuinţei şefului lor, Jehan. 

În mod normal, vorbiră despre el. Şi despre don'şoara - 
cum spuneau ei - care era fiica regelui. Şi despre acel demn 
gentilom pe care-l treziseră în toiul nopţii. Evocară toate 
peripeţiile acestei nopţi care fuseseră îndeplinite atât de 
bine. 


— Aşteptând, observă Carcagne, care era o fire practică, 
iată-ne fără slujbă. Va trebui să ne asigurăm hrana. Prevăd 
că frumoasele zile s-au dus. 

— Aş! Şi Jehan al nostru nu va fi disponibil pentru o 
lovitură? 

— EI, el se va căsători cu don'şoara. Care este bogată ca... 
o fiică de rege. Şi ne va lua în serviciul său. 

Această perspectivă linişti previziunile lui Carcagne. 

— Eu mă gândesc, spuse deodată Gringaille izbucnind în 
râs, la capul lui Concini, atunci când domnul Jehan i-l va 
reteza. 

— Deci tu crezi că el s-a întors acolo? 

— Aşadar, Carcagne, îţi închipui că Jehan nu avea ceva de 
lămurit cu Concini? Poţi fi sigur că de cum a ieşit din casa 
Taurilor, el s-a întors acolo şi că, printr-una din acele lovituri 
fulgerătoare al căror secret îl deţine, i-a demonstrat decisiv 
lui Concini că s-a înşelat amarnic încercând să se atingă de 
don'şoara sa. 

— Astfel încât, interveni Escargasse, Concini trebuie să fie 
la ora asta, răposat frumuşel pentru că a înghiţit câteva 
măsuri de oţel. 

Şi ei izbucniră în râs. 

leşind din cabaret, mergeau la întâmplare, cu nasul în 
vânt. Nu făcuseră cincizeci de paşi şi pe cine zăresc? Pe cel 
la adresa căruia abia pronunţaseră oraţia funebră. Concini, 
în carne şi oase. Bine sănătos, cavaler fercheş şi galant. 
Abia avură timpul să se ascundă. 

Se priviră fără să spună un cuvânt. Erau puţin palizi şi 
acelaşi gând se citea în ochii lor. Gringaille îşi îndreptă 
centura cu un gest care prevestea lupta şi spuse simplu: 

— Să mergem! 

Nu era nevoie de multe explicaţii. Ei înţeleseseră. În mai 
puţin de un minut erau în faţa locuinţei lui Jehan. 

Gringaille urcă singur scara şi se întoarse aproape imediat 
cu 0 expresie uluită. 


— Uşa n-a fost închisă cu cheia, patul n-a fost desfăcut. 
Deci, el nu s-a întors acasă. 

Ei se priviră consternaţi. 

— Poate că nu s-a dus în strada Rats, presupuse Carcagne. 

— Concini s-a eliberat deci singur, făcu Gringaille ridicând 
din umeri. 

— Concini nu are puterea să se măsoare cu Jehan al 
nostru, spuse Escargasse. Şi totuşi l-am văzut trecând. 

— Nu pot admite că Jehan a fost lovit de Concini. Adăugă 
grav Carcagne. Pentru domnul Jehan. Concini nu reprezintă 
decât o îmbucătură. 

— Sunteţi doi imbecili! anunţă Gringaille fără 
menajamente. Nu înţelegeţi, puşlamalelor! Proştilor! Că, 
dacă Concini este viu şi liber este pentru că el l-a prins pe 
Jehan al nostru prin vreo lovitură mişelească? Casa, ca şi 
stăpânul, nu-mi inspiră nici o încredere. 

Ţinură un fel de consiliu de război, scurt. Apoi se postară 
în faţa casei din strada Rats. Rămaseră aici tot restul zilei şi 
noaptea următoare. Îşi spuneau că dacă Jehan nu era mort 
deja, Concini va veni în mod sigur să se debaraseze de el. 

Orele se scurgeau, lente şi enervante, fără însă a le epuiza 
răbdarea. 

Deodată, Gringaille îşi lovi fruntea cu furie, certându-se 
COpios. 

„Ah! Pedant ridicol! Puşlama! De trei ori brută! Să mă 
mistuie marile friguri! ... Cum de nu m-am gândit la asta 
mai devreme?” 

Şi se lansă ca o săgeată, alergând fără oprire până la 
pensiunea Grand-Passe-Partout din strada Saint-Denis. El 
mergea pur şi simplu să-l caute pe Pardaillan, căruia nu-i 
ştia nici măcar numele. Când Jehan fusese în încurcătură, i 
se adresase lui, iar el se grăbise să-i sară în ajutor. Pentru a 
dovedi acea amabilitate, trebuie că era un prieten devotat, 
în consecinţă, Gringaille, găsindu-se la rândul lui în 
încurcătură, găsea că este foarte normal să se adreseze 
prietenului şefului său. 


El avu norocul să-l găsească pe Pardaillan în sala mare, 
aşezat la o masă, ocupat cu tranşarea unei fripturi de 
pasăre, foarte apetisantă. 

Gringaille era foarte emoţionat. Se simţea foarte jenat şi 
începea să-şi spună că se grăbise ca un zăpăcit venind să 
deranjeze acest bărbat ce părea un mare senior. Dar acum 
era prea târziu, îşi adună tot curajul şi se apropie de masă, 
măturând podeaua cu penele pălăriei, înmulţind 
reverenţele şi bâiguind cu o voce gâtuita: 

— Scuzaţi-mi, domnule, marea libertate pe care mi-o iau. 
Dar este vorba de o afacere gravă... foarte gravă. 

Pardaillan îl privi deschis. El îi văzu tulburarea şi emoția. 
El văzu şi ocheada discretă pe care nenorocitul, care nu 
mâncase din ajun şi era înfometat, nu se putuse opri s-o 
arunce spre apetisanta friptură. Pardaillan surâse blând şi, 
cu tonul său cel mai binevoitor, întrebă: 

— Pe mine mă cauţi, bravul meu? 

— Da, monseniore, răspunse Gringaille rupându-se în 
două. 

— Bine, spuse liniştit Pardaillan. 

Şi o înştiinţă pe gazdă, o persoană amabilă, durdulie şi 
plăcută, de circa treizeci şi cinci de ani, care părea să-i 
poarte de grijă cu o atenţie aparte: 

— Doamnă Nicole, puneţi, vă rog, încă un tacâm. 

Şi, întorcându-se spre Gringaille, uluit, îl invită: 

— Aşezaţi-vă acolo şi împărţiţi cu mine această pasăre... 
deoarece vă face cu ochiul. 

La această invitaţie neprevăzută, figura parizianului trecu 
prin toate culorile curcubeului. El se înclină încă o dată, se 
ridică, îl privi cinstit în faţă pe Pardaillan şi, cu un accent de 
amărăciune căruia nu-i lipsea demnitatea, zise: 

— Dumneavoastră uitaţi, monseniore, că nu sunt decât un 
biet... cerşetor. Îmi faceţi o prea mare onoare. Şi nu mi-aş fi 
permis niciodată să vă abordez dacă... 

— Aşezaţi-vă acolo, îl întrerupse blând Pardaillan. Mâncaţi 
după pofta inimii şi spuneţi-mi cu ce pot fi de folos şefului 


vostru. Căci presupun că despre el vreţi să-mi vorbiţi. 

Gringaille nu se mai lăsă rugat. El se aşeză în faţa lui 
Pardaillan şi atacă jumătatea de pasăre pe care gentilomul 
o făcuse să alunece în farfuria sa. Fără a pierde o 
îmbucătură, împărtăşi temerile sale cu privire la Jehan. În 
fine, îndrăzni să ceară ajutor forţei şi inteligenţei sale 
pentru a-l scoate pe şeful său din cursa în care ghicea că 
fusese atras de Concini. Şi, în acelaşi timp cu povestea, 
Gringaille termină jumătatea de pasăre şi porţia zdravănă 
de pateu care urmase. 

Fără a mai prelungi masa, Pardaillan se ridică şi spuse 
simplu: 

— Să mergem! 

— Drace! murmură Gringaille cu admiraţie, iată ce 
înseamnă un bărbat! 

Ei sosiră în strada Rats. Prima grijă a lui Pardaillan a fost 
să studieze casa. Îşi dădu repede seama că nu putea spera 
să pătrundă înăuntru cu forţa. Numai prin şiretenie şi 
iscusinţă puteau trece acest prag împrejmuit atât de 
minuţios. 

Începu să se gândească, destul de îngrijorat. 

În acest moment, îl văzură venind pe Carcagne abia 
respirând şi care se opri surprins când îl observă pe 
Pardaillan. Gringaille îi explică în câteva cuvinte prezenţa 
cavalerului. Carcagne îi informă: 

— Vine. Galigad îl urmează fără ca el să bănuiască... şi 
Escargasse îi urmăreşte pe amândoi. 

O lumină veselă trecu prin ochii lui Pardaillan. El îi trase 
pe cei doi însoțitori ai săi într-un ungher şi le explică: 

— Deoarece Concini vine aici, înseamnă că, şeful vostru nu 
este mort, cum m-am temut un moment. Trebuie deci să 
intrăm înăuntru la timp pentru a-l împiedica pe Concini să 
comită omorul pe care încă nu l-a reuşit. O voi face eu. 
Doamna Concini, care-l urmează pe soţul ei, fără ca acesta 
să ştie, îmi va deschide poarta. Restul mă priveşte. 


Pardaillan, foarte calm, le dădu ordine scurte, foarte 
precise, ascultate cu un respect religios. Şi toţi trei, ascunşi 
în întuneric, aşteptau. 

În fine, apăru Concini. Îl lăsară să intre. 

După intrarea lui, Pardaillan merse şi se ghemui într-o 
adâncitură pe care o observase la doi paşi de poartă. 

Leonora apăru la rândul ei. Ea se opri în faţa porţii şi 
aşteptă. După un moment, poarta se întredeschise şi o 
femeie de o vârstă incertă se strecură afară şi pronunţă 
câteva cuvinte cu voce scăzută. Dar nu atât de scăzută încât 
Pardaillan să nu le audă. Astfel încât, în loc să se avânte, se 
ghemui şi mai mult, cu un surâs de satisfacţie. 

Leonora spuse câteva cuvinte, întinse o pungă care 
dispăru într-o clipă, intră şi închise fără zgomot poarta. 
Femeia rămase un moment nemişcată, apoi se îndepărtă cu 
un pas nepăsător. 

Pardaillan ieşi din colţul său şi, din câţiva paşi, o ajunse din 
urmă. 

— Frumoasa mea copilă, zise el pe un ton foarte amabil, 
trebuie să vorbesc neapărat cu domnul Concini, stăpânul 
vostru. Aveţi, vă rog, bunăvoința să-mi deschideţi poarta 
acestei case de unde v-am văzut ieşind? 

„Frumoasa copilă” atingea uşor cincizeci de ani. Avea o 
talie herculeană şi părea dotată cu o forţă ieşită din comun 
şi care îndeplinea în acea casă vreo însărcinare sinistră şi 
teribilă: temnicer şi călău, probabil. 

La cererea lui Pardaillan, pe faţa ei se răspândi o expresie 
de neîncredere. Totuşi, sensibilă la politeţea acestui cavaler 
galant, ea răspunse fandosindu-se: 

— Vai, domnule, nu pot să vă deschid deoarece nu am 
cheia. Cât despre a bate la poartă două ore de acum încolo, 
nu pot s-o fac deoarece domnul a dat ordin să nu fie 
deranjat şi mă va alunga dacă nu-l ascult. 

Pardaillan îi întinse două monezi de aur şi, cu un aer 
candid, foarte politicos, îi zise: 


— Dar frumoasa mea copilă, nu ţi-am cerut să baţi la 
poartă. [i-am cerut numai să-mi deschizi. 

Ea înhaţă monezile, le făcu să dispară rapid, se înclină 
într-o reverență şi, pe un ton mâhnit, din care răzbătea, 
fără voia ei, puţină ironie, răspunse: 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule. Sunt într- 
adevăr disperată că nu pot satisface un asemenea senior 
generos. Dar v-am spus: nu am cheia. 

Şi, pe un ton din care răzbătea o surdă ameninţare, ea 
adăugă: 

— Nu mai insistaţi deci. Şi lăsaţi-mă, vă rog, să trec. 

Fără a fi impresionat, Pardaillan insinua cu blândeţe, dar 
fixând-o insistent: 

— Aş! Şi acea cheie pe care aţi făcut-o special pentru 
doamna Concini şi pentru a-ltrăda pe stăpânul vostru? ... 
Acea cheie poate foarte bine să-mi deschidă şi mie poarta. 

Femeia păli. Dar ea îşi cunoştea forţa de temut şi un 
bărbat, doi bărbaţi n-o puteau speria. Ameninţătoare, ea 
înainta hotărât spre Pardaillan care-i bară drumul. Acesta 
nu se mişcă. El întinse braţul şi o apucă de încheietura 
mâinii, continuând să zâmbească. Nu era un gest de 
violenţă. O prinsese de încheietura mâinii, ca şi cum ar fi 
ciupit-o de bărbie. 

Şi totuşi, trăsăturile femeii se contractară. Avu mai întâi o 
expresie de intensă uimire, apoi şi de durere urmată de un 
geamăt surd. Pardaillan se informă grijuliu: 

— Vă doare, frumoasa mea? Totuşi, n-am strâns decât 
puţin. 

Şi, deodată, foarte rece: 

— Ascultă, spuse el, n-am timp de pierdut. Dacă nu-mi 
deschizi, te târăsc până la poartă, bat şi te dau pe mâna 
stăpânului, spunându-i că-l trădezi. 

— Isuse Doamne! ... Dar este diavolul în persoană! 

— Cheia! ceru imperios Pardaillan! 

Şi cum ea nu ceda, el se îndreptă spre poartă, târând-o, 
aşa cum spusese că va face, aparent fără efort şi în pofida 


faptului că ea încerca să reziste. Ajuns la poartă, el întinse 
mâna spre ciocănel. Ea înţelese că n-avea putere să lupte 
cu acest personaj neobişnuit. Se resemnă. Scoase în fine 
cheia, o lăsă să cadă şi vru să fugă, cuprinsă de o panică 
teribilă. 

— Un moment, frumoaso, făcu Pardaillan cu un aer şiret, 
ridică cheia şi deschide tu însuţi... şi fără zgomot, cum ştii 
atât de bine s-o faci, aşa cum ai spus. 

Cotoroanţa cobori capul, ruşinată. Ea se vedea demascată. 
Se gândise să scape de exaltat, renunțând la o cheie 
oarecare. Trebuia să recunoască faptul că bărbatul nu 
numai că era mai puternic decât ea. El era încă mai şiret. 

Învinsă, ea se resemnă. Scoţând o altă cheie, ea deschise 
fără zgomot, aşa cum i se ordonase. Atunci, Pardaillan îi 
dădu drumul şi ea spălă putina făcându-şi mari cruci, ca şi 
cum toţi demonii infernului erau pe urmele ei, văicărindu- 
se: 

— E diavolul! Sigur, e diavolul! 

Capitolul 29 

Pardaillan intră şi puse cheia în buzunar. 

Se găsea într-un coridor larg care preceda vestibulul. La 
stânga sa o uşă întredeschisă, la dreapta, o altă uşă, 
închisă. În fundul coridorului, două draperii dintre care una 
era coborâtă, iar cealaltă ridicată cu ajutorul unui şnur. 

EI ascultă şi auzi, destul de distinct pentru a o recunoaşte, 
deşi departe şi înăbuşită, vocea lui Jehan. El murmură: 
„Irăieşte! Perfect. N-am a mă teme să fiu surprins de către 
valeţi, deoarece „frumosul copil” i-a spus lui Galigad, că 
„monseniorul” a închis pe toată lumea în cămară. Să 
cercetăm puţin pe aici”. 

Împinse uşa întredeschisă şi intră. Imediat, el văzu 
mantaua şi spada lui Concini. Surâse. Văzu draperia. O 
ridică. O uşă cu cheia în broască. Deschise. Uşa, dădea într- 
o altă cameră. Avu un al doilea surâs de satisfacţie, aruncă 
o privire circulară şi fără îndoială satisfăcut, lăsă draperia 
să cadă lăsând uşa deschisă. Se gândea, cu un surâs ironic: 


„Retragerea este asigurată. Să ascultăm puţin ce-i poate 
spuse Concini prizonierului său”. 

El revine în coridor, se plasează în faţa draperiei coborâtă, 
îndepărtează un mic colţ şi de acolo, nevăzut, poate vedea 
şi auzi. 

Concini era aşezat pe vine, aplecat asupra unei găuri, cu 
spatele la draperie. Credea că-şi luase toate măsurile de 
precauţie pentru ca nimeni să nu-l poată surprinde. N-avea 
nici o îndoială. Iar conversaţia sa cu Jehan îl absorbea în 
asemenea măsură încât nu şi-a dat seama că Leonora se 
aşezase alături de el, atât de aproape, mai că-l atingea. Ea 
era, ca şi Concini, cu spatele la draperie şi era încă mai 
liniştită decât Concini, la mii de leghe de a bănuică un 
indiscret îi pândea. 

Pardaillan asculta. Atunci când îl auzi pe Jehan povestind 
istoria cu audiența regală şi cu însoţitorul pregătit să-i 
dezvăluie regelui complotul lui Concini, el surâse 
murmurând: „Nu-i rău imaginat. Într-adevăr, dacă Concini 
îl va elibera şi este posibil, mi-am făcut degeaba sânge rău. 
În fine, să aşteptăm, încă n-a fost spus totul”. 

Atunci când o văzu pe Leonora, el înţelese că lucrurile iau, 
pentru Jehan, o întorsătură proastă şi nu mai regretă că se 
neliniştise. Când îl auzi pe Concini spunând că nu-i pasă de 
dezvăluirile cu care-l ameninţă, îşi spuse că era momentul 
să bată în retragere. El se postă în spatele tapiseriei, ţinând 
uşa cu o mână, gata s-o împingă la cea mai mică alertă. 

Acolo, ascultă aproape toată conversaţia celor doi soţi. 
Spunem: aproape. În sfârşit, au fost momente când 
gesturile au înlocuit cuvintele, iar în altele cuvintele au fost 
pronunţate cu voce atât de scăzută încât, deşi avea auzul 
extrem de fin, n-a reuşit să le sesizeze. 

Între timp, Concini îşi revenise puţin din lovitura pe care i- 
o dăduse soţia lui înainte de a-l părăsi. El împinse uşa şi, cu 
pas nesigur, revine în cabinet, unde se prăbuşeşte într-un 
fotoliu, înăbuşindu-şi un oftat. 


Dar imediat sări, speriat Pardaillan închidea uşa şi punea 
liniştit cheia în buzunar. După asta, cu surâsul său cel mai 
amabil pe buze, Pardaillan salută cu o uşurinţă puţin 
batjocoritoare. 

— Cine sunteţi? ... Ce faceţi aici? Ştiţi că aş putea să vă 
omor ca pe un câine? 

— Pentru ca să faceţi asta, fiţi sigur că eu nu mă voi lăsa 
fără să mă apăr puţin... Şi, să spunem că, fără să mă laud 
am o mână mai curând grea. Ceea ce fac aici vă voi explica 
imediat. Cine sunt: însoţitorul acestui Jehan le Brave pe 
care doriţi să-l lăsaţi să moară de foame şi de sete... Ştiţi, 
acel însoțitor care trebuie să meargă la o anumită audienţă 
şi să povestească regelui cum aţi aranjat să fie asasinat în 
strada l'Arbre Sec? 

— Ah! răcni Concini cu o bucurie furioasă, tu eşti, 
însoţitorul? ... Aşteaptă! ... 

Şi, ducând la buze micul său fluier de argint, scoase 
semnalul care chemă valeţii în ajutor, uitând că încă nu 
avusese timp să-i înlocuiască pe cei trei. 

Pardaillan îl lăsă. Numai că, fără nici o grabă, el se duse la 
fereastră şi o deschise cu un gest brusc, fără a-l pierde din 
vedere pe Concini. Şi chemă: 

— Gringaille! 

— Monseniore! 

— Intră şi păzeşte-i pe servitorii, din cămară, ai domnului 
Concini. Păzeşte-i în aşa fel încât niciunul să nu vină să mă 
deranjeze. 

În timp ce vorbea, Pardaillan aruncă, printre barele dese 
care apărau fereastra, cheia pe care i-o dăduse femeia cea 
voinică. 

În acest timp, servitorii lui Concini, găsind uşa de la 
cabinet închisă cu cheia îşi strigau stăpânul. Concini se 
repezi spre uşa mascată de tapiserie, încercând să iasă pe 
acolo. Şi o enormă ocară ţâşni de pe buzele sale nervoase 
constatând că era închisă. 


Pardaillan închise fereastra şi aşteptă foarte calm, părând 
că nu se ocupă de Concini, dar în realitate nu pierdea 
niciuna din mişcările lui. 

Se auzi zgomotul uşii care se închidea violent, un zvon de 
luptă, înjurături, o goană nestăpânită pe coridor, punctată 
de ţipetele pătrunzătoare ale unor voci feminine, apoi 
linişte deplină. 

Concini, livid, buimac, se întrebă dacă visa sau înnebunise. 
Cum? Găsea un străin la el acasă, acest străin avea o cheie 
a domiciliului său şi a introdus cerşetori care-i bat pe 
oamenii săi! El însuşi este închis în două rânduri, prizonier, 
la el acasă, al acestui bărbat pe care nu-l cunoştea! Se 
înţelege că avea, într-adevăr, de ce să fie speriat. 

În acest moment, se bătu în uşa cabinetului. Pardaillan, cu 
acel calm care-l uluia şi-l exaspera pe Concini, merse să 
deschidă. Escargasse şi Gringaille făcură doi paşi şi-l 
salutară milităreşte pe Pardaillan. Ei îl văzură pe Concini 
care, lipit cu spatele de un colţ al cabinetului său, scrâşnea 
din dinţi. 

Escargasse îi adresă un surâs amical, apoi îi dădu bună 
ziua prin mici mişcări din cap şi mici gesturi ocrotitoare ale 
mâinii şi, în fine, lăsă să-i scape: 

— Ei! Signor Concini... Altfel cum v-a mers de când v-am 
lăsat pur şi simplu legat? 

Gringaille îl chemă la ordine cu o lovitură de cot capabilă 
să-i înfunde o coastă şi, văzând că Pardaillan nu se hotăra 
să-i chestioneze, îşi asumă riscul de a vorbi fără a fi 
autorizat. 

— Monseniore, spuse el înclinându-se respectuos, am venit 
să vă spunem că valeţii lui signor Concini, nefiind decât doi, 
Carcagne este de ajuns pentru a-i păzi împreună cu 
cameristele care sunt pe jumătate leşinate de groază. De 
aceea am venit pentru a primi ordinele voastre. 

Pardaillan aprobă cu un uşor semn din cap şi spuse cu 
blândeţe: 


— Voi, bravul meu Gringaille, puneţi zăvoarele la poarta 
exterioară, păziţi-o şi nu lăsaţi pe nimeni să intre sau să 
iasă. Voi, Escargasse, mergeţi lângă camaradul vostru şi 
păziţi-i pe oamenii domnului în aşa fel încât nimeni să nu se 
apropie de acest cabinet. Aşteptaţi! 

Şi, întorcându-se spre Concini, îi spuse foarte politicos: 

— Domnule, nu vreau să credeţi că aceşti băieţi 
cumsecade sunt aici pentru a vă pune în pericol. Îmi place 
să-mi rezolv treburile eu însumi şi nu sunt atât de bătrân 
încât să am nevoie de vreun ajutor, atâta timp cât nu am 
decât un bărbat înaintea mea. Vă dau cuvântul meu că, 
orice s-ar întâmpla, ei nu vor interveni. 

Apoi se întoarse spre Gringaille şi Escargasse: 

— Aţi înţeles? Orice veţi auzi, nu vă veţi mişca. 

— Bine, monseniore! Răspunseră în cor cei doi. 

— Din acest moment, dacă lucrurile se petrec cum sper, 
domnul şi cu mine vom ieşi de aici împreună, în bună 
înţelegere şi asta va fi cel mai bine, numai dacă domnul nu 
va fi ucis. 

Gringaille şi Escargasse îşi arătară colții, rostogolindu-şi 
teribil ochii. Pardaillan surâse şi preciza: 

— Nu, copiii mei. În acest caz, nu vă veţi atinge de domnul. 
Mă auziţi? Fără a-l atinge şi lăsându-l absolut liber să plece 
acasă. Juraţi că aşa va fi. 

Cei doi se priviră ezitând. 

— Juraţi, repetă Pardaillan cu o autoritate irezistibilă. 

Cu regret, Escargasse şi Gringaille spun: 

— Jurăm, monseniore. 

— Bine. Plecaţi. 

Pardaillan împinse uşa în urma lor şi, adresându-se lui 
Concini, îi spuse, pe un ton rece: 

— Sper, domnule, că nu-mi veţi face ruşinea să vă îndoiţi 
de cuvântul meu şi că ordinele pe care le-am dat în faţa 
voastră v-au asigurat pe deplin asupra sincerităţii intenţiilor 
mele. 


— Da, scrâşni din dinţi Concini şi, pentru că este aşa, mori! 
Câine turbat! 

Şi florentinul atacă mişeleşte, năpustindu-se cu o lovitură 
fulgerătoare. 

Dar Pardaillan, cu aerul său încrezător şi indiferent, nu-l 
pierduse din ochi. El văzu lovitura venind şi eschivă sărind 
în lături. În acelaşi timp, avea spada în mână şi o întâmpină 
pe cea a lui Concini. 

Încrucişarea armelor fu violentă, dar scurtă. Câteva 
izbituri rapide de fier şi spada sări din mâinile lui Concini. 

Atunci el scoase pumnalul. Era viteaz. Când se văzu 
dezarmat, el răcni: 

— Oh! Demonii infernului! 

Şi, cu capul aplecat, se năpusti cu pumnalul ridicat asupra 
lui Pardaillan, care coborâse curtenitor spada. 

Pardaillan văzu cum venea lovitura pumnalului, aşa cum o 
văzuse pe cea a spadei: fără a fi surprins. El prinse din zbor 
încheietura mâinii lui Concini. Îşi abandonă sabia care-l 
încurca şi prinse cu amândouă mâinile încheietura mâinii 
lui Concini. Nu dură mult. Pumnalul scăpă din degetele 
strivite ce nu-l mai puteau ţine, se auzi un urlet de durere. 

Pardaillan îndepărtă pumnalul cu o lovitură de picior, îl 
apucă pe Concini de centură, îl săltă deasupra capului ca pe 
un fulg, îl balansă ca şi cum ar fi vrut să-şi ia elan pentru a-l 
arunca, desigur şi îl repuse uşor pe picioarele sale. Concini, 
în mod stupid, crezuse că i-a sunat ceasul. 

Pardaillan îşi culese sabia, o puse în teacă şi cu o voce care 
nu părea deloc să gâfâie după efortul depus, zise calm: 

— Domnule, vedeţi cu siguranţă că sunt mai puternic 
decât voi. Nu depinde decât de mine să vă ucid în loc să vă 
dezarmez. Puteam să vă zdrobesc capul de acest perete. 
Dar nu am făcut-o. Credeţi-mă, cel mai bine pentru voi este 
să staţi liniştit. 

— Dar în sfârşit, spumegă Concini, este de neînțeles. Mi-aţi 
ocupat domiciliul, aţi ascultat la uşi voi ordonaţi, voi 
ameninţaţi! Ce doriţi până la urmă? 


— Un lucru foarte simplu: să mă ascultați. 

— Fie! consimţi Concini, ce aveţi să-mi spuneţi? Cu acel 
sânge rece exasperant, Pardaillan spuse: 

— Daţi-vă osteneala şi luaţi loc. 

Concini, cu o clătinare furioasă din cap refuză şi, 
muşcându-şi pumnii de furie, murmură: 

— La mine acasă! ... La mine acasă! ... 

Pardaillan avu un surâs maliţios şi, împingând un fotoliu în 
aşa fel încât să-l împiedice pe Concini să-şi culeagă 
pumnalul sau spada pe care le împinsese în cealaltă parte a 
cabinetului, el se aşeză spunând: 

— Cum doriţi, domnule. Dar eu, care nu mai sunt atât de 
tânăr şi atât de vioi ca voi, îngăduiţi ca eu să mă aşez. 

Concini înţelese că era la dispoziţia acestui enigmatic 
personaj care putea să-l facă să suporte toate toanele ce i- 
ar trece prin cap. El se aruncă furios într-un fotoliu şi se 
rezemă plictisit, cu o neobrăzare extremă. 

— Domnule, începu grav Pardaillan, aţi vrut ca regele să 
fie asasinat şi n-aţi reuşit. Chiar aici v-am auzit vorbind 
despre nu ştiu ce fel de prezicere ridicolă şi, împreună cu 
stimata voastră soţie, v-aţi făcut preparative pentru a 
realiza ceea ce n-aţi reuşit până azi. Se pare că pentru voi, 
a-l omori pe rege a devenit o idee fixă. Fie! Asta vă priveşte 
pe amândoi, pe rege şi pe voi. Şi nu sunt eu cel care vă va 
denunța, aşa cum aţi fost ameninţat. Vă spun asta şi puteţi 
să mă credeţi pe cuvânt. N-am minţit niciodată. Deci puteţi 
fi sigur în această problemă. 

Sub înfăţişarea sa indiferentă şi agasată, Concini asculta, 
putem s-o credem, cu cel mai viu interes. Lucru ciudat, nu 
se îndoia de cuvântul acestui extraordinar necunoscut. 

Pardaillan continua deja: 

— Cu toate acestea trebuie să vă avertizez în mod cinstit 
că, în tot ceea ce veţi întreprinde împotriva regelui, eu voi fi 
contra voastră. 

— De ce? Îi scăpă involuntar lui Concini. 


— Deoarece, spuse Pardaillan glacial, voi vreţi să-l ucideţi 
pe rege pentru a jefui regatul după bunul vostru plac. lar 
mie nu-mi place ca ţara mea să cadă în mâinile hrăpăreţe 
ale unui netrebnic ca voi... 

— Domnule! ... scrâşni din dinţi Concini. 

— Ce? făcu Pardaillan cu un aer naiv. Netrebnic vi se pare 
un cuvânt prea indulgent fără îndoială. Ce vreţi, n-am vrut 
să vă zdrobesc dintr-o dată. Acest lucru lămurit, să trecem 
la altul. 

Concini făcu o mutră impertinentă pentru a arăta cât de 
mult îl plictiseşte această conversaţie. Pardaillan continuă 
fără a fi impresionat: 

— Doamna Concini v-a remis în mod sigur o hârtie 
conţinând indicaţii precise privitoare la o anumită comoară 
aparţinând unei oarecare prințese Fausta. 

— Ei bine? ironiza Concini. 

— Ei bine, domnule, vreau să văd această hârtie. 

Concini izbucni în râs. 

— Ah! La dracu! Aventura este amuzantă! ... Domnul este 
un pungaş care pur şi simplu vine să-şi ceară partea. 
Doamne! Când mă gândesc că era să fiu tras pe sfoară de 
aerele voastre de om cumsecade îţi vine să mori de râs! 

Pardaillan nu se formaliza. El părea să aprobe liniştit din 
cap. Reluă liniştit: 

— Observaţi că nu v-am cerut să-mi daţi acea hârtie. Am 
cerut numai s-o văd şi s-o citesc, atât tot. 

— Numai atât, minunat! râse în hohote Concini. Se pare că 
aveţi o memorie bună, domnule. O singură lectură a acestor 
preţioase indicaţii vă va fi suficientă. Şi speraţi să ajungeţi 
primul, hai? 

Pardaillan se ridică şi avea o astfel de înfăţişare încât 
Concini fu imediat în picioare şi împinse fotoliul pentru a fi 
mai la distanţă. Pardaillan întinse mâna, îşi puse arătătorul 
în pieptul lui Concini şi pe un ton înspăimântător prin 
calmul său, zise: 


— M-aţi întrebat cine sunt şi v-am spus că sunt însoţitorul 
acelui tânăr pe care în mod josnic şi mişelesc l-aţi închis 
într-o carceră. V-am spus asta pentru că era adevărat. 
Acum vă spun: eu sunt acel om care a învins forţe ce pe 
oricare altul l-ar fi nimicit - repet ceea ce soţia voastră a 
spus de curând chiar aici. Sunt tatăl copilului prinţesei 
Fausta. Tatăl celui căruia îi aparţin aceste milioane... a celui 
pe care voi aţi hotărât să-l asasinați cu sânge rece pentru a- 
| jefui mai uşor. Aceste milioane pe care voi vreţi să le furaţi, 
eu trebuie să le apăr în ciuda tuturor deoarece aparţin 
fiului meu. Este dreptul meu să intru în posesia acestei 
hârtii furate care aparţine fiului meu... Hai, caraghiosule, 
dă-mi această hârtie. 

Această revelaţie neaşteptată îl ului pe Concini. El nu se 
îndoi nici o clipă de cuvântul lui Pardaillan. Cu toate acestea 
se încorda şi încercă să se împotrivească: 

— Şi dacă refuz? întrebă el sfidător. 

Pardaillan trase spada, îi plasă vârful în gâtul lui Concini 
care se îndrepta şi, cu acea voce inexpresivă pe care o avea 
în momentele sale de furie intensă, îi zise: 

— Hârtia sau ţi-a sunat ceasul. 

Concini îşi citi moartea în ochii lui Pardaillan. Cu un gest 
instinctiv, el duse mâna la haină, dar în acelaşi timp, scutură 
furios din cap: 

— Nu! 

Rece, Pardaillan apăsă spadă. Concini, învins, scoase din 
haină şi întinse hârtia. Era şi timpul. O picătură roşie 
ţâşnise din locul unde se sprijinise vârful spadei, aluneca 
încet pe gât, până la gulerul de dantelă unde făcu o pată 
roşie, ca o căpşună, pe care Concini o privi maşinal. 

Pardaillan puse sabia în teacă. El se aşeză comod şi începu 
să citească atent, dispreţuind prezenţa lui Concini. Când îşi 
termină lectura, avea în colţul ochilor acea licărire 
maliţioasă care vădea intenţia de a acţiona în felul său. 

— Domnule, spuse el cu un ton sec, v-am cerut să văd 
această hârtie. Am văzut-o. V-o restitui. Iat-o. 


De data aceasta Concini înlemni. Ce însemna această 
glumă? La urma urmei ce voia acest om? 

— Domnule, reluă Pardaillan cu acea înfăţişare şi acel ton 
straniu din care era imposibil să înţelegi dacă vorbeşte 
serios sau glumeşte, am pătruns la voi, fără ştirea voastră, 
cu un singur scop: să-l eliberez pe acel tânăr pe care l-aţi 
sechestrat şi de care mă interesez. Aş fi putut, cu ajutorul 
celor trei însoțitori pe care i-aţi văzut şi chiar singur, să-l 
eliberez în ciuda opoziţiei voastre. Dar eu nu sunt un om 
brutal. Ceea ce vă spun acum vă miră din cauza gestului 
meu de adineaori. Dar acela a fost un moment de rătăcire 
pe care-l regret deja deoarece, vă repet, nu sunt un om 
brutal. Cea mai bună dovadă este că putând să-l eliberez, 
domnule, pe Jehan le Brave cu toată opoziţia voastră, prefer 
să-i cumpăr libertatea. În consecinţă, vă propun un mic 
târg. 

Concini era complet descumpănit. Comportarea acestui 
om îl deruta. Nu ştia ce să creadă. Nu mai ştia dacă să se 
teamă sau dacă, în pofida amenințărilor şi a actelor sale de 
violenţă, nu trebuia să se felicite de a-l fi întâlnit. El nu 
răspunse deci şi aşteptă ca Pardaillan să-şi dezvăluie 
intenţiile. Acesta, luând tăcerea sa drept aprobare, 
continuă: 

— Vă cer deci libertatea lui Jehan le Brave... în schimbul 
acesteia vă permit să luaţi şi să păstraţi pentru voi tot ceea 
ce veţi găsi în locul indicat de această hârtie pe care v-am 
restituit-o. 

Concini tresări: 

— Cum, domnule, strigă el, doriţi... Dar această comoară 
aparţine fiului vostru! ... 

— Fără îndoială, domnule, făcu Pardaillan cu acel ton care 
l-ar fi pus pe gânduri pe Concini dacă l-ar fi cunoscut. V-am 
înţeles. Voi vă spuneţi că nu am dreptul să dispun de cele 
zece milioane ale fiului meu. Dar observați că, pe acest fiu, 
eu nu-l cunosc şi nu ştiu dacă-l voi cunoaşte vreodată. În 


schimb, eu îl cunosc pe Jehan le Brave şi, v-am spus, mă 
interesează soarta lui. 

Înmărmurit, vag neîncrezător, Concini murmură: 

— Şi totuşi zece milioane, drace! Este o sumă pe care n-o 
abandonezi cu o astfel de dezinvoltură. 

Şi, spunându-şi aceste cuvinte, destul de tare totuşi pentru 
a fi auzit, el privi atent pe interlocutorul său. 

Pardaillan părea foarte serios. Concini îl studie în voie şi 
nu văzu nici o ironie sau şiretlic. Personajul avea mai 
degrabă un aer naiv şi, făcând o legătură între acest aer 
naiv cu gesturile sale şi cuvintele spuse, florentinul îşi 
închipui că se află în prezenţa dacă nu a unui nebun, cel 
puţin a unui spirit dezaxat. 

Ceea ce Concini nu văzu, de exemplu, fu satisfacția acestui 
om care se amuza la nebunie. Ceea ce nu sesiză fu ironia 
din aceste cuvinte, pronunţate cu aerul cel mai firesc: 

— Aceste scrupule vă onorează. Dar fiţi sigur: comoara pe 
care eu i-o voi da nu se poate compara cu cea pe care v-am 
lăsat-o vouă. În consecinţă, nu vă faceţi griji în această 
privinţă. 

— Sunteţi atât de bogat? întrebă Concini cu o nuanţă 
involuntară de respect. 

— Sunt fabulos de bogat, răspunse destul de enigmatic 
Pardaillan. 

Şi adăugă: 

— Acceptaţi, domnule, da sau nu? 

Asta îl umplu de uimire pe Concini. 

— Da, pe toţi dracii! De o mie de ori da! ... Şivreau să 
deschid eu însumi prizonierului uşa temniţei sale. 

— Nu încă, spuse vioi Pardaillan. Să lăsăm lucrurile aşa 
cum le-aţi stabilit cu doamna Concini. Daţi-mi faimoasa 
cheie, luaţi-vă oamenii, plecaţi voi înşivă şi lăsaţi-mă 
stăpânul locuinţei până mâine. 

Şi, cum Concini nu-şi ascundea surpriza, el adăugă pe un 
ton indiferent: 


— Vă spun asta din cauză că ţineţi cu tot dinadinsul să nu 
păreţi că cedaţi datorită amenințărilor. 

Cu o bucurie neprefăcută, Concini strigă: 

— Ah! La dracu! Domnule, nu puteaţi fi mai galant. 
Mărturisesc că într-adevăr mi-ar fi fost penibil să deschid 
eu însumi prizonierului. 

— Acum, că suntem de acord, vreau să vă dau un sfat: nu 
întreprindeţi nimic împotriva lui Jehan le Brave şi a 
domnişoarei Bertille de Saugis. Mă interesez de aceşti doi 
tineri, cu care s-ar putea spune că m-am aflat în calea 
voastră, domnule Concini. Soţia voastră, care se pare că mă 
cunoaşte bine, vă va spune că, nu ştiu cum se face, ca 
urmare a nu ştiu cărui ghinion de neînțeles, cei care s-au 
lovit de mine întotdeauna nu s-au simţit prea bine. 

Ura inconştientă pe care, din primul moment, o resimţise 
împotriva lui Pardaillan, izbucni brusc, furioasă. Iar privirea 
ucigătoare pe care i-o aruncă l-ar fi făcut să pălească pe 
oricare altul în afara cavalerului care ridică dispreţuitor din 
umeri. În mintea lui Concini se năştea deja acest gând: „Ah! 
Tu m-ai insultat, m-ai lovit, m-ai umilit şi m-ai ameninţat! ... 
Ah! Tu eşti tatăl lui Jehan le Brave, dar nu ştii... Pe Cristos! 
Dacă nu voi face din asta cea mai frumoasă, cea mai 
înspăimântătoare dintre răzbunări, să nu-mi spui pe nume. 
Cât despre Bertille? ... Ea va fia mea! ... Ea este într-un 
mormânt, a spus Leonora. Fie, o voi smulge din mormânt... 
voi vedea... o voi căuta... şi o voi găsi”. 

Cu toate acestea, Pardaillan îşi reluase aerul de înaltă 
curtoazie şi adăugă: 

— Dacă doriţi să daţi ordin şi să mă lăsaţi stăpânul 
locuinţei - aşa cum ne-am înţeles - vă rămân obligat. 

Concini şi asta-l făcea puternic, ştia să se supună pentru a 
se ridica apoi mai viguros şi mai ameninţător. 

Pardaillan şi Jehan era condamnaţi în sinea sa. Ce mai 
contau douăzeci şi patru de ore de armistițiu pe care li-l 
acorda? El nu va ierta. El nu va uita. Armistițiul scurs, el îşi 


va regăsi libertatea şi va relua lupta mai îndârjit ca 
niciodată, ferm hotărât să elimine aceste două obstacole. 

Dar, pentru moment, trebuie să se poarte corespunzător. 
De aceea, răspunse cu un surâs forţat cererii lui Pardaillan: 

— Veniţi cu mine, domnule. 

Ei părăsiră împreună cabinetul şi, în timp ce Pardaillan 
explica celor trei însoțitori acordul încheiat cu Concini, 
acesta, la rândul lui, dădea ordine servitorilor şi-i concedia 
până mâine. 

În mai puţin de un sfert de oră după aceea, Pardaillan 
rămase singur cu Carcagne, Escargasse şi Gringaille, 
stăpân absolut al casei. 

Ei se grăbiră, normal, să-l scoată pe Jehan din celula sa. 
Dar tânărul, sub efectul narcoticului, încă mai dormea. 
Trebuia să aştepte să se trezească. Aveau destul timp. 

Atunci când fiul lui Pardaillan deschise ochii, prima lui 
grijă fu să caute caseta. O văzu împreună cu mantaua şi 
spada. El dădu o explicaţie scurtă, adresă mulţumiri, încât 
abia trecuse de ora cinci când părăsiră căsuţa din strada 
Rais. 

Capitolul 30 

Pensiunea Grand-Passe-Partout era situată în strada Saint- 
Denis, pe colţ cu strada Ferronerie, între Saint-Innocents şi 
biserica Saint-Opportune. 

Aici, în acel mic cabinet, fusese condusă Bertille în urmă 
cu două zile, aici îi conduse-se Pardaillan pe fiul său şi 
însoțitorii săi, cu excepţia lui Escargasse care rămăsese 
ascuns în faţa casei din strada Rats, cu misiunea de a 
supraveghea pe acel amic al lui Jehan pe care Leonora îl va 
trimite pentru a-l elibera. 

Era o idee a lui Pardaillan care se gândise că i-ar fi util 
tânărului să cunoască numele acestui prieten care se 
bucura de încrederea Leonorei. Să spunem că umbra care 
plecă pe urmele lui Saetta nu era altul decât Escargasse 
care, cunoscându-l foarte bine pe Saetta, îl recunoscuse cu 
uţurinţă şi voia să ştie unde merge acesta. 


Pardaillan comandase doamnei Nicole, amabila stăpână a 
casei, unul dintre acele meniuri formidabile pe care ştia să 
le compună. El ştia că Jehan era nemâncat de două zile şi că 
va avea curând nevoie de toate forţele sale. 

În timp ce se pregătea masa, Jehan îi ceruse lui Pardaillan, 
ca un serviciu foarte important, să fie de acord să-şi asume 
păstrarea casetei, prețioasă în ochii săi, deoarece conţine 
hârtiile de familie ale logodnicei sale. 

Pardaillan luă caseta şi, pe un ton ciudat, întrebă: 

— Aşadar, aceste hârtii aparţin domnişoarei de Saugis? 

— Da, domnule. 

Pardaillan rămase visător, iar Jehan, neliniştit, întrebă: 

— Vă deranjează, domnule, să păstraţi aceste hârtii? 

Pardaillan tresări, ca şi cum revenea de departe: 

— Nicidecum, copilul meu, spuse el cu blândeţe. Voi pune 
la adăpost acest valoros depozit pe care mi-l încredinţezi şi, 
la întoarcerea mea, adică în două minute, ne vom aşeza la 
masă. 

Asigurat în această problemă, căreia îi acordă o mare 
importanţă, Jehan spuse râzând deschis şi răsunător: 

— Întoarceţi-vă repede, domnule, vă rog. Mor de foame. 
Am gâtul uscat... cu toate cele două mari pahare de apă pe 
care le-am băut. 

Lui Pardaillan nu-i trebuiră două minute pentru a reveni. 
Se aşezară la masă şi, aşteptând omletă, atacară 
aperitivele. 

În timpul mesei, Pardaillan explică modul în care a 
intervenit pentru eliberarea lui Jehan. 

— A fost foarte simplu, spuse el degajat. Am avut o 
explicaţie, cu spada în mână, cu Concini. I-am dovedit că nu 
este necesară multă putere pentru a-l dezarma. Ela vrut să 
lupte - este incredibil cât de încăpăţânaţi sunt aceşti italieni 
- şi cred că i-am mototolit puţin coastele strângându-l 
foarte de aproape. A înţeles că trebuie să se retragă uşurel. 
Astfel încât, atunci când i-am cerut să părăsească locuinţa şi 


să mă lase stăpân la el acasă câteva ore, nu s-a lăsat rugat 
prea mult. 

Să observăm că Pardaillan nu spunea nici un cuvânt 
despre conversaţia pe care o surprinsese între cei doi soţi 
Concini. 

Totuşi, fără să se observe, Pardaillan grăbi masa. Deşi nu 
vorbise despre asta, el nu uita acea parte din conversaţia 
celor doi Concini referitoare la Bertille de Saugis. Galigad 
se exprimase cum nu se poate mai clar. Potrivit ei, tânăra 
era acum închisă şi că este preferabil să fie moartă. 

Or, Pardaillan, fără să spună nimic, se dusese, dimineaţa la 
casa taurilor. În acel moment i s-au dat asigurări că tânăra 
se află în camera sa. Nu s-a dus s-o vadă, nu avea motiv să-i 
suspecteze pe servitorii prietenului său, ducele d'Andilly. 

El se mulţumise să recomande intensificarea atenţiei în 
timpul absenței stăpânilor casei. Nu neglijase el însuşi să 
cerceteze împrejurimile casei şi, neobservând nimic 
anormal, plecase liniştit. 

Acum se grăbea să ştie la ce să se aştepte. În fond, nu avea 
nici o speranţă. O cântărise pe Galigad. Îi păruse o femeie 
care nu se laudă în mod uşuratic. Ceea ce spusese părea 
atât de cert încât trebuia să fie adevărat. Dacă nu-l 
antrenase mai devreme pe tânăr în strada Four, era pentru 
că văzuse că are nevoie să-şi refacă forţele. 

Pe drum, Pardaillan, îl pregăti cu dibăcie, fără să-i spună 
ceva precis, pe tânărul său însoțitor despre eşecul de care 
se temea. 

La palatul ducelui d'Andilly ei aflară că Bertille ieşise de 
dimineaţă. Şi, cum Pardaillan îl privea într-un fel aparte, 
majordomul se grăbi să adauge: 

— Monseniore şi chiar dumneavoastră, domnule cavaler, 
ne-aţi ordonat să veghem asupra acestei domnişoare. Nu 
ne-aţi spus, totuşi, s-o ţinem prizonieră aici, împotriva 
voinţei ei. 

— Vrei să spui că tânăra a plecat la dorinţa ei? 


— Da, domnule cavaler. Şi, dacă nu suntem neliniştiţi, este 
pentru că la observaţia foarte respectuoasă pe care mi-am 
permis să i-o fac, ea însăşi mi-a răspuns că trebuie să plece. 
O obligaţie urgentă - sunt propriile sale cuvinte - o 
determina să plece. În plus, absenţa ei nu va dura decât 
câteva ore, astfel că nu aveam de ce să fim îngrijoraţi. 
Neavând instrucţiuni precise, a trebuit să mă înclin în faţa 
unei dorinţe exprimată atât de ferm. 

Să-i lăsăm pe Pardaillan şi pe Jehan să-i interogheze pe 
oamenii ducelui a căror bună credinţă nu putea fi pusă la 
îndoială şi să explicăm ce se întâmplase. 

În această dimineaţă, cam spre momentul în care 
episcopul de Lucon se îndrepta spre Concini, o femeie 
bătrână se prezentase la casa Taurilor şi ceruse să 
vorbească domnişoarei de Saugis. 

Majordomul, căruia i se adresase, îi răspunsese că nu 
cunoaşte pe domnişoara despre care îi vorbea şi puţin cam 
brusc, vrusese s-o poftească afară. 

Din nenorocire, Bertille, din camera sa, auzi numele de 
Saugis pe care bătrâna îl striga foarte tare. Evident, ea 
credea că mesagera fusese trimisă de Jehan. Şi, imediat, se 
simţi neliniştită. Bătrâna striga pe un ton recalcitrant, dar 
cu o convingere impresionantă: „Dacă nu mă veţi lăsa să 
vorbesc cu nobila doamnă, se va întâmpla o mare 
nenorocire de care veţi fi răspunzător”. 

Aceste cuvinte intensificară neliniştea Bertillei. Nu ezită. 
Deschise uşa camerei şi o lăsă pe bătrână să intre. 
Majordomul îşi făcuse datoria. De rest nu era răspunzător. 
De altfel, nu era de temut la vreo brutalitate din partea unei 
femei încovoiate, neputincioase, care nu se ţinea în picioare 
decât cu ajutorul unui baston de care se sprijinea cu 
amândouă mâinile. El se retrase deci discret, fără a fi 
îngrijorat, în definitiv, aşa cum remarcase mai târziu, nu i se 
spusese s-o trateze pe tânără ca prizonieră. 

— Cine vă trimite, femeie de treabă? 


— Un gentilom, care a avut un accident ce-i pune viaţa în 
pericol. 

— Jehan le Brave? ... strigă Bertille neliniştită. 

— Nu mi s-a spus acest nume, făcu bătrâna clătinând 
capul. Mi s-a spus cavalerul de Pardaillan, ăsta e numele. 

Bertille tresări. Liniştită asupra lui Jehan, acest nume de 
Pardaillan, la care nu se aştepta, pronunţat brusc în faţa ei, 
o intriga în cel mai înalt grad. 

— Acest domn de Pardaillan vă trimite? întrebă ea foarte 
mirată. Dar eu nu-l cunosc. 

— Oh! Cum să nu! făcu bătrâna cu siguranţa. Este acelaşi 
gentilom care v-a condus aici în noaptea trecută. Cel puţin 
aşa mi-a spus. 

— Dar, strigă Bertille stupefiată, nu domnul de Pardaillan 
m-a condus aici! A fost contele de Margency. 

— Este acelaşi, strigă vesel bătrâna lovind în podea cu 
vârful bastonului. Acest cavaler de Pardaillan este conte de 
Margency. El mi-a spus-o. Dar, vedeţi, frumoasa mea 
doamnă, memoria mea se încurcă în mijlocul atâtor nume. 

O vagă bănuială o încercă pe tânăra fată. Ea scutură 
puternic un clopoțel. Apăru o subretă simpatică: 

— Spune-mi, întrebă Bertille cu indiferenţă, ai cunoscut în 
această casă pe domnul cavaler de Pardaillan? 

— Fără îndoială, răspunse subreta. El este cel care v-a 
condus aici. 

— Aşadar, contele de Margency? ... 

— Este domnul de Pardaillan, spuse subreta surâzând. 
Este ideea lui. Se pare că-l preferă pe acesta, celuilalt. 

Bertille mulţumi şi o concedie pe subretă cu un surâs. 

— Aşadar, făcu ea tulburată, viteazul gentilom este cel 
care vă trimite? Şi spuneţi că este rănit? Probabil grav? ... 
Spuneţi-mi repede. Lămuriţi-mă. 

Dar acum era rândul bătrânei să fie bănuitoare şi 
Prudentă: 

— Să vedem! făcu ea. Trebuie, mai întâi, să fiu sigură că 
sunteţi chiar persoana pe care o caută acest viteaz 


gentilom. Nu sunt prea sigură, trebuie să vă pun două 
întrebări... Scuzaţi-mă, frumoasa mea, dar procedez aşa 
cum mi s-a recomandat. 

— Să auzim cele două întrebări, consimţi Bertille. 

— Sunteţi fiica unei doamne care a fost logodită pe 
vremuri cu un conte de... Ah! Blestemată memorie! Contele 
de... Vau... Vau... Vaubrun! 

— Eu însumi, făcu Bertille fără să ezite. 

— Nu aveţi anumite hârtii care se referă la acest cavaler 
de Pardaillan şi la fiul său? 

— Ce hârtii? făcu Bertille în defensivă. 

— Ah! Doamnă, eu nu ştiu. Nu mi s-a spus. Mis-a spus: 
„Hârtiile care mă privesc pe mine şi pe fiul meu”. Eu repet 
numai. 

— Într-adevăr, am hârtii care interesează pe domnul de 
Pardaillan şi pe fiul său. 

— Atunci, făcu bătrâna satisfăcută, sunteţi chiar cea pe 
care o caut. Vă repet, în felul meu, ceea ce acest gentilom 
mi-a încredinţat să vă spun. Deci, se pare că acest gentilom 
era un prieten al acelui conte care era logodnicul mamei 
voastre. Bun. Acest demn gentilom şi-a propus să vă întrebe 
despre aceste, hârtii. Dar iată că, nu e nici o oră de atunci, 
el căzu de pe cal şi-şi fractură gâtul. Bine. Nu, vreau să 
spun: este o nenorocire! 

Trebuie să observăm că Bertille nu avea nici un motiv s-o 
suspecteze pe mesageră. Tot ceea ce-i spusese, 
corespundea foarte bine cu realitatea pentru a avea vreo 
bănuială. 

Ea aflase în acelaşi timp că Pardaillan şi contele de 
Margency, pentru care şi-ar fi dat bucuroasă viaţa, erau una 
şi aceeaşi persoană. Ea mai aflase, de asemenea, că cel pe 
care-l considera binefăcătorul său, victima unui accident, 
era rănit, probabil mortal. 

— El vrea să mă vadă, nu-i aşa? 

— Da, buna mea doamnă, dacă veţi dori s-o urmaţi pe 
mama Marie-Ange, căci acesta este numele meu. 


— Oh! Imediat şi din tot sufletul! 

— O secundă, buna mea doamnă. Gentilomul vă 
recomandă să păstraţi cel mai deplin secret. Şi asta din 
cauza acelor hârtii. Se pare că sunt oameni răi care nu se 
vor da înapoi să-şi vâre nasul. 

Această recomandare, trebuie s-o credem, corespundea cu 
lucrurile pe care le ştia Bertille, căci se păru că o consideră 
foarte firească şi aprobă cu un semn din cap. 

Totuşi, nu voia să părăsească ospitaliera casă fără a 
preveni pe cineva şi-l chemă pe majordom care, văzând-o 
gata să iasă, strigă impresionat: 

— Doamna iese? ... Doamna ştie mai bine ca oricine că 
este în pericol deoarece monseniorul ne-a recomandat 
insistent să veghem asupra ei. 

— Prietene, spuse Bertille cu blândeţe, trebuie să ies. Este 
o obligaţie urgentă pe care trebuie s-o îndeplinesc şi nu voi 
ezita... chiar dacă asta mi-ar aduce nenorocirea. Dar, se 
grăbi ea să adauge, fiţi sigur că nu mă pândeşte nici un 
pericol şi voi fi înapoi înainte de a se însera, în mod sigur. 

Majordomul, servitor stilat, nu îndrăzni să insiste şi se 
înclină. Surpriza lui fu atât de mare, plecarea tinerei atât 
de grăbită, încât nu avu timp să se gândească la o escortă. 
Atunci când se gândi la asta, ea era deja departe şi când o 
căută în preajma străzii Four, el n-o mai văzu. 

Între timp, bătrâna Marie-Ange, care părea foarte 
sprintenă în ciuda vârstei şi a corpolenţei sale, o trăsese pe 
tânără în strada Montmartre, mişunând de lume la această 
oră a dimineţii, şi se pierdură în mulţime. 

Graba Bertillei nu excludea o anume prudenţă şi, fie ce-o 
fi, ea îşi coborâse pe faţă gluga pelerinei. În stradă, ea 
întrebă: 

— Unde mă conduceţi, femeie de treabă? 

— În satul Montmartre, frumoasa mea doamnă. 

Bertille nu ridică nici o obiecţie. Este departe, dar ar fi fost 
şi mai departe dacă amâna mai mult. 


De la primii paşi, ele se încrucişară cu călugărul Parfait 
Goulard, beat ca de obicei. Cu acea insolenţă care îl 
caracteriza, el căută să privească fix femeia care părea să-şi 
ascundă trăsăturile faţă de trecători. 

Mama Marie-Ange avea, se pare, principii severe. Ea îşi 
ridică bastonul cu curaj şi lăsă să-i scape o avalanşă de 
insulte şi ocări la adresa călugărului fără ruşine care-şi 
dezonora veşmântul. Călugărul trecu fără să insiste râzând 
cu râsul său vesel, ordinar. 

Puțin înainte de a ajunge la poarta Montmartre, cum 
treceau prin faţa bisericii Saint-Marie-l'Egyptient în faţa 
căreia Marie-Ange se închina cu devotament, o mişcare 
bruscă a tinerei făcu să-i cadă gluga pe umeri. Timp de o 
secundă, faţa sa frumoasă rămase descoperită. 

Un bărbat jigărit, cu părul roşu, cu ochii rătăciţi de 
vizionar, ieşea din biserică, chiar în acest moment. El 
rămase înlemnit în pridvor, cu ochii aprinşi aţintiţi la 
strălucitoarea apariţie. Şi o expresie de bucurie extatică 
ilumina această faţă răvăşită de damnat care părea să 
poarte în el infernul. 

Cele două femei trecură de poartă şi intrară în suburbie. 

Bărbatul începu să le urmărească de departe sorbind din 
ochi silueta fină şi graţioasă a tinerei care se detaşa, de 
departe, pe drumul alb. 

Ele o luară la stânga, ocoliră gardul de la Grange- 
Batelicre, având în centru ruinele capelei sale distrusă în 
timpul luptelor Ligii şi ajunseră la o răscruce unde se înălța 
nelipsita cruce cu temelia piramidală cu mai multe trepte. 

În faţa acestei cruci se găsea un drum destul de abrupt 
care, trecând prin faţa capelei du Martyr, mergea de-a 
lungul zidului împrejmuitor al mânăstirii, trecea peste un 
fel de mică piaţă unde se ridica spânzurătoarea femeilor, 
trecea prin faţa capelei Saint-Pierre şi cobora iute de 
cealaltă parte a colinei. 

Acesta fu drumul pe care-l urmă Marie-Ange. Ea se opri în 
faţa intrării mânăstirii. Bertille avea probabil motive să nu 


aibă încredere în călugări, fie că erau bărbaţi sau femei. 
Pentru prima dată încercă o bănuială. Ea se opri şi întrebă: 

— Mă conduceţi deci la mânăstire? 

— Fără îndoială. Aici vă aşteaptă gentilomul. 

— La călugări? strigă Bertille dând un pas înapoi, fără să 
se tulbure, cu un calm perfect. 

Marie-Ange explică: 

— La călugări, da şi nu. Da, pentru că eu sunt în serviciul 
doamnelor. Eu am locuinţa mea acolo sus. Nu, pentru că 
sunt stăpână la mine acasă, iar gentilomul rănit a fost 
transportat la mine. 

Explicaţia o satisfăcu pe tânără. Ea o urmă pe bătrână şi 
trecu pragul mânăstirii. 

Marie-Ange o conduse pe Bertille spre clădirile anexe. În 
mijlocul unei mici grădini înconjurată de un gard se înălța 
un mic pavilion cu aspect îmbietor, ascuns cum era în 
mijlocul florilor şi verdeţii. Un peron cu trei trepte preceda 
uşa. Marie-Ange o deschise larg şi se dădu în lături pentru a 
face loc tinerei care intră fără teamă. 

Bătrâna trase repede uşa spre ea. Cheia era în broască. O 
învârti de două ori. Puse cheia în buzunar şi plecă liniştită. 

Auzind uşa închizându-se, Bertille înţelese că picase într-o 
cursă. Ea se aruncă asupra uşii. Prea târziu. Cheia scârţâia 
în broască. Văzu o fereastră. Alergă şi o deschise. Era 
garnisită cu gratii groase. Ea strigă, chemând din toate 
puterile. Nu răspunse nimeni la chemările ei. Înţelese că în 
mijlocul acestei incinte nu putea fi auzită decât de către 
călugări, care, având instrucţiuni în consecinţă nu-i vor 
răspunde. 

Bărbatul le urmărise pe cele două femei până la intrarea 
în mânăstire. Rămase mult timp în faţa porţii sperând s-o 
revadă pe aceea care o urmărise. Sosi noaptea şi tânăra nu 
ieşi. Bărbatul se hotări să se întoarcă la Paris. 
Îndepărtându-se, el mormăia: „Deoarece nu a ieşit, este 
pentru că, fără îndoială, că a căutat un refugiu în această 
mânăstire. Este o fată curajoasă şi cinstită, care se simte 


ameninţată: s-a pus în afară de pericol. A făcut bine! ... (El 
suspină). N-o voi mai vedea! Ce-are a face, la urma urmei! 
„„. Esenţialul este că ea a scăpat de urmărirea lupului 
încoronat! ... lar Jehan le Brave va fi nefericit! ... Aş! Va face 
ca mine, se va resemna. 

Revenise la răspântie. Crucea, în umbră, ridica în faţa lui 
lungile sale braţe de fier, ca pentru a-i bara trecerea. 

O putere misterioasă îl opri. Îşi ridică ochii şi o contemplă 
un moment cu un aer vizionar. Apoi, trăsăturile sale luară o 
expresie de disperare sălbatică, un oftat îi despică buzele şi, 
brusc, greoi, căzu în genunchi. Îşi lovea pieptul cu lovituri 
puternice care răsunau înăbuşit. S-ar fi zis că voia să-şi 
zdrobească inima. Şi horcăia: „Jean-Franqois! Jean- 
Frangois! De ce te bucuri de nenorocirea omului care a 
avut milă de tine? ... De omul care ţi-a întins o mână 
salvatoare, care te-a hrănit când tu mureai de foame, care 
ţi-a vorbit cu blândeţe şi te-a îmbărbătat? ... De cete 
bucuri, tu, Ravaillac? ... Pentru că ştii că acela este iubit... 
iar tu, tu nu vei fi niciodată! ... Tu eşti gelos, Jean-Franqois, 
gelos pe binefăcătorul tău. Inima ta este plină de fiere... Şi 
îndrăzneşti să te erijezi în justiţiar! ...” 

Îşi lovi fruntea de piatră şi imploră: „Doamne! 
Dumnezeule! Ai milă de mine! ... Inspiră-mă! Salvează-mă! 
... Izgoneşte demonul care mă chinuie.” 

El rămase mult timp prosternat, rugându-se din tot 
sufletul, hohotind, urlându-şi zbuciumul şi nebunia. Puțin 
câte puţin, se linişti, se ridică, plecă împleticindu-se, se 
pierdu în întuneric, umbră tragică pe care destinul 
implacabil îl ducea de mână. 

Capitolul 31 

leşind din căsuţa lui Concini, Saetta se întrebă ce va face. 

„Cum Jehan, îşi spunea el mergând. Prin ce împrejurări 
fericite pe care nu le cunosc, a reuşit să scape? Sau eu am 
sosit prea târziu: Concini l-a lovit şi s-a debarasat de 
cadavru? Asta e problema. Liber, Jehan se va întoarce 
acasă. Deci, îl voi aştepta acolo. Dacă până mâine el nu se 


va întoarce, o voi anunţa pe signora Leonora. Şi dacă 
Concini mi-a răpit răzbunarea... (el scrâşni din dinţi), cred 
că signora îşi poate pregăti veşmintele de văduvă. 

Luând această hotărâre. Îşi părăsi atitudinea nehotărâtă şi 
se îndreptă spre locuinţa lui Jehan şi urcă hotărât. 

Escargasse nu-l pierduse din ochi. Când îl văzu 
precipitându-se pe alee. El îşi consideră misiunea încheiată. 
Îşi luă picioarele la spinare şi se îndreptă grăbit spre 
pensiunea Grand-Passe-Partout. 

Jehan uitase să închidă uşa cu cheia. Saetta intră după ce 
lovise puternic, de două ori. Lovituri rămase fără răspuns. 

Lui Saetta îi era foame. El scotoci în bufet. Nu găsi nici cel 
mai mic colţ de pâine. Dar erau acolo câteva sticle care i se 
părură că arată destul de respectabil. Luă una, se instală în 
fotoliu şi aşteptă liniştit, golindu-şi paharul cu înghiţituri 
MICI. 

Se lăsase noaptea şi el neglijase să aprindă lampa. Se 
simţea mai bine pe întuneric pentru a visa în voie. În 
apropiere, la Saint-Germain-l'Auxerrois, bătea ora nouă 
atunci când auzi pe scară un pas pe care-l recunoscu 
imediat. Un surâs lumină figura sa grosolană şi-şi spuse 
bucuros: „El este!” 

Nerăbdător, alergă pe palier şi aplecat în întuneric, 
întrebă: 

— Tu eşti, fiule? 

— Da, făcu scurt o voce. 

Era, într-adevăr, Jehan. 

Lovitura pe care o primise aflând de dispariţia Bertillei pe 
care o credea în siguranţă, îl consternase. Dar el făcea 
parte dintre acele naturi energice pe care nenorocirea par 
să le stimuleze în loc să le doboare. De altfel, el era 
combativ, lupta era elementul său, iar în luptă nu-şi pierdea 
niciodată sângele rece. 

Pardaillan, care-l observase pe ascuns, l-a văzut neaşteptat 
de stăpân pe sine. Atâta doar că o tentă îi stăruia 


răspândită pe figură. Minunaţii săi ochi negri străluceau 
înfriguraţi. Nările îi rămâneau reci. 

Din interogatoriul riguros la care Pardaillan şi Jehan îl 
supuseră pe majordom, nu s-au ales decât cu atât: Bertille 
plecase însoţită de o bătrână ţărancă cu care avusese o 
convorbire secretă. 

Cine era această bătrână? Ce-i spusese tinerei? Unde o 
condusese? Erau tot atâtea întrebări care rămâneau 
învăluite în mister. 

Pardaillan, care o auzise pe Galigad lăudându-se că 
organizase răpirea tinerei, îşi spunea că această bătrână 
ţaărancă era un emisar al soţiei lui Concini. Nu ştia mai mult 
şi, ca şi Jehan, căuta. 

El nu ştia că Leonora minţise luând asupra sa o acţiune pe 
care episcopul de Luqon pretindea, la rândul său, că o 
realizase. Dar Richelieu, în această treabă nu făcuse decât 
să urmeze indicaţiile părintelui Joseph. Minţise, deci şi el. 

În sfârşit, dacă ne reamintim că fratele Parfait Goulard, ca 
din întâmplare, se găsea în drumul celor două femei încă de 
la primii lor paşi în stradă, nu va fi greu de înţeles de unde 
venea lovitura. 

Toate acestea erau puţin prea complicate pentru ca 
Pardaillan să le poată descâlci în câteva minute. Trebuie să 
spunem că el se întrebă la un moment dat dacă n-ar fi fost 
bine să revadă tot ceea ce aflase în privinţa Bertillei. Dar se 
gândi că asta putea să-l antreneze prea departe, ceea ce el 
nu dorea şi renunţă. 

De altfel, era hotărât să lămurească lucrurile. Mai întâi din 
simpatie pentru cei doi „tineri. După aceea, pentru că nu 
uita că tânăra fusese persecutată numai din cauza acelor 
hârtii care se ştia că sunt în posesia ei. Or, cum aceste hârtii 
îi erau destinate şi-l interesau în mod deosebit, cu logica sa 
specială trase concluzia că indirect, el era cauza acestei 
persecuții. În consecinţă, îşi impunea lui însuşi, să repare 
răul, în afara oricăror consideraţii de simpatie. 


Deoarece Bertille declarase că se va întoarce înainte de 
căderea nopţii, Jehan nu voia să părăsească palatul ducelui 
d'Andilly atâta timp cât nu venise noaptea. Pardaillan se 
gândea că ea nu se va întoarce. Dar nu spuse nimic şi 
aşteptă râbdător cu el. 

Jehan trebui să se încline în faţa evidenţei. Plecară. În 
stradă el mergea liniştit, cu dinţii strânşi. Alături de 
Pardaillan, el însuşi preocupat. Astfel că, până când 
ajunseră la pensiunea Grand-Passe-Partout, nu schimbaseră 
patru cuvinte. 

La han, îi regăsiră pe Escargasse, Gringaille şi Carcagne 
care îi aşteptă fără nerăbdare deoarece puteau să-şi treacă 
timpul golind la sticle şi jucând cărţi. Ceea ce şi făceau 
foarte conştiincios. 

— Ei bine, întrebă Jehan. Bărbatul a venit? Cine este? 

— Dacă a venit? Se înţelege! Cine era! Tatăl vostru... chiar 
el! 

— Unde s-a dus? 

— La voi acasă, răspunse Escargasse. 

Jehan tresări şi rămase un moment cu privirea în gol. El se 
scutură ca pentru a izgoni gânduri supărătoare şi, 
întorcându-se spre Pardaillan, îl întrebă cu privirea. 

Cavalerul auzise. Tresărise şi el la primul răspuns al lui 
Escargasse. Sesizase tresărirea lui Jehan. Observase scurta 
lui reverie. La întrebarea mută a tânărului, el răspunse cu o 
întrebare ca şi cum o îndoială îi apăruse în suflet: 

— Aşadar era tatăl vostru? 

— Aşa se pare, răspunse Jehan cu o ridicare furioasă din 
umeri. 

— În acest caz, spuse grav Pardaillan, bănuielile mele au 
fost greşite. Regret sincer că v-am făcut asta. 

— Dar în sfârşit, insistă Jehan, ce aţi presupus? Nu puteţi 
să-mi spuneţi? 

— La ce bun? răspunse Pardaillan devenit brusc glacial. 
Este clar că m-am înşelat... deoarece este vorba despre 
tatăl vostru. 


V 


Jehan era pe punctul de a striga: „Nu este tatăl meu!” Dar 
tăcu. De ce? N-ar fi putut spuse. Elluă mâna lui Pardaillan, 
o strânse între ale sale şi spuse cu un ton pătrunzător: 

— Mă veţi scuza, domnule, de a nu vă fi mulţumit cum 
trebuia... Dar, vedeţi, nu sunt în apele mele. 

Pardaillan îl privi cu atenţie. Se simţea emoţionat şi clătină 
încet din cap ca pentru a spuse: „Văd bine asta”. 

El căută un pretext plauzibil pentru a-l trimite acasă şi 
crezu că l-a găsit. Spuse cu blândeţe: 

— Du-te, fiule. Nu-l lăsa să aştepte pe tatăl vostru, care 
este îngrijorat, voi aţi spus-o. Şi nu uitaţi că sunt gata să vă 
ajut în cercetările voastre. 

Jehan nu auzi decât prima frază. El avu un hohot de râs 
ascuţit, care răsună dureros în urechile cavalerului. Cei trei 
curajoşi, înțelegând că se petrece ceva anormal, traseră cu 
urechea şi se ridicară fără zgomot, gata pregătiţi să 
acţioneze la un semn. Cu un fel de furie intensă, Jehan tună: 

— Este adevărat, nătărău ce sunt! Tatăl meu mă aşteaptă! 
Un bun fiu nu trebuie să-şi lase tatăl să aştepte neliniştit. 

Şi el plecă păşind greu, apăsat, furios, lăsându-l pe 
Pardaillan mai gânditor ca niciodată. 

Cei trei curajoşi, puţin palizi, speriaţi, strângându-şi 
instinctiv umerii, îl urmară de departe, ca şi câinii care se 
tem de chelfăneală şi îşi spuneau: „E timp de furtună! ... 
păzeşte-te să fii în pielea imprudentului care se va ciocni cu 
domnul Jehan!” 

De cum intră în mansarda sa, Jehan aprinse lampa. După 
care se postă în faţa lui Saetta ţi îl privi fix, fără să spună un 
cuvânt. 

Saetta nu păru să remarce că era ceva ameninţător în 
această atitudine. El era emoţionat şi nu găsea de cuviinţă 
să-şi ascundă emoția. În plus, părea radios. În mod vădit, 
era fericit. Jehan nu avu nici o îndoială. I se păru chiar că 
discerne în fundul acestor ochi de jar o expresie de 
tandreţe pe care probabil că n-o mai văzuse niciodată. Asta 
îl descumpăni, îl zăpăci. Evident, nu se aştepta la aşa ceva. 


Rezultatul a fost că îşi schimbă atitudinea. Saetta îl 
conduse până la fotoliu şi-i spuse cu o blândeţe pe care nui- 
o cunoscuse: 

— Aşează-te, fiul meu... Trebuie să fii obosit. Te văd palid. 
În sfârşit, iată-te, teafăr şi nevătămat, asta este important 
iar eu sunt mulţumit... foarte mulţumit. 

Saetta, foarte departe de a bănui furtuna declanşată sub 
această frunte palidă, dar calmă în aparenţă, povesti cum a 
mers în strada Rats cu intenţia de a-l smulge din ghearele 
lui Concini. Povestea era plauzibilă. Jehan păru s-o accepte 
că adevărată şi mulţumi aşa cum se cuvine. 

După ce au fost furnizate explicaţii de-o parte şi de alta, 
Saetta încercă să-l decidă pe Jehan să pună mâna pe 
comoara Faustei. 

El nu indică decât vag locul unde se găsea: în vecinătatea 
capelei du Martyr. Nu venise decât cu această intenţie. 

Ce argumente convingătoare va găsi? Nu contează. Să 
spunem numai că, atunci când părăsi mansarda, ducea cu 
sine convingerea că Jehan era ferm hotărât să-şi însuşească 
comoara. 

Când rămase în sfârşit singur, Jehan gândi: „lată pentru ce 
venise! Să-mi propună un furt. De mult timp încearcă să 
facă din mine un hoţ! ... Pentru ce această îndârjire? Pentru 
ce?” 

Şi, cu un surâs care l-ar fi neliniştit pe fostul maestru de 
arme, dacă l-ar fi putut vedea, adăugă: „Ei bine, fie! Voi 
deveni hoţ... deoarece nu am alt mijloc să pătrund secretul 
urmărit cu atâta tenacitate de Saetta”. 

Acum, gândul i se întoarse la logodnica sa. Dar asta numai 
pentru a se lăsa pradă disperării, pentru a se înflăcăra 
pentru luptă. Mergea încoace şi încolo prin mica sa 
mansardă, ca o fiară în cuşcă, părând să nu-şi mai 
amintească faptul că petrecuse două zile într-o nelinişte de 
moarte, înmormântat într-un fel de cavou. Două zile care ar 
fi zdrobit temperamentul cel mai viguros. Încheie prin a-şi 
spune: „Voi scormoni Parisul casă cu casă şi va trebui s-o 


găsesc... Şi dacă n-o voi găsi? ... dacă este moartă? ... E 
simplu: cum viaţa mea nu mai înseamnă nimic fără ea. Voi 
sfârşi cu o lovitură de pumnal. Dar mai întâi trebuie să 
închei toate cercetările. Începând de mâine, încep 
expediţia. Voi avea nevoie de toate forţele mele. Deci, 
trebuie să mă odihnesc. Să ne culcăm şi să dormim... este 
necesar”. 

Şi, aşa cum hotărâse, se culcă. Fie că oboseala-l doborâse 
în sfârşit. Fie ca efect al voinţei sale, câteva clipe mai târziu 
dormea profund. 

Trebuie să fim de acord că merita din plin cele câteva ore 
de odihnă pe care şi le acordase. 

Capitolul 32 

După plecarea lui Jehan, Pardaillan urcă în cameră unde 
răsuci de două ori cheia în broască. El luă caseta care-i 
fusese încredinţată şi o puse pe masă. Rămase câtva timp 
visător, cu privirea fixată pe casetă, fără s-o atingă. 

El se îndepărtă de masă şi începu să măsoare camera în 
lung şi-n lat, reflectând profund. Şi de fiecare dată când 
trecea pe lângă casetă, îi arunca o privire. Dar încă nu o 
atingea. 

Părea să întoarcă în gând, pe toate părţile, o problemă 
care-l deranja. Brusc, se hotărî. Trase fotoliul în faţa mesei, 
se aşeză şi cu o ridicare din umeri, mormăi: „La dracu cu 
scrupulele! ... Aceste hârtii îmi aparţin... ele mi-au fost 
destinate, cel puţin. Dacă domnişoara de Saugis ar fi ştiut 
că eu sunt Pardaillan, mi le-ar fi predat. Nu încape nici o 
îndoială. Deci, nu fac nimic rău... Mă folosesc strict de 
dreptul meu”. 

Rezolvat acest punct, care-l ţinuse atâta timp nehotărât şi 
şovăitor, luă caseta cu o mână singură şi-i goli conţinutul pe 
masă. 

El luă hârtiile una câte una şi le parcurse foarte 
superficial, căutându-şi numele. Găsi, dintre toate, două file 
pe care le puse de-o parte. Le puse pe toate celelalte în 


casetă, o închise cu cheia şi merse s-o ascundă în fundul 
unui cufăr a cărui cheie o puse în buzunar. 

Apoi reveni, se aşeză în faţa mesei şi luă cele două file. 
Prima dintre ele era scrisoarea contelui de Vaubrun, din 
care am citat pasajele principale în momentul când 
indiscreta Colline Colle o citea. 

Pardaillan citi şi reciti această scrisoare cu cea mai mare 
atenţie. Apoi o puse pe marginea mesei şi reflectă. 

„Cine este acest Luigi Cappello, conte de Vaubrun, care a 
fost în serviciul doamnei Fausta şi care spuse că este 
prietenul meu! ... La dracu dacă-mi amintesc!” 

El păru să răscolească în amintirile sale îndepărtate şi, 
deodată strigă: „Ei! Pe Dumnezeu, ştiu: Luigi Cappello, 
conte toscan! Acesta a fost mesagerul pe care Fausta l-a 
trimis la generalul Alexandre Farnese, pentru a-i duce 
ordinul de a invada regatul în fruntea armatei sale. El este 
acela pe care l-am arestat şi l-am rănit, pe drumul de la 
Graveline. Oh! Drace, a trecut atâta timp!” 

Scormoni încă o dată în memorie şi avu un surâs 
satisfăcut. Mulţumit că elucidase acest amănunt care-l 
intrigă, el trecu la altul. 

„Saetta! ... Cine este acest Saetta? ... Să vedem: atunci 
când îl urmăream - iată că au trecut mulţi ani de atunci - pe 
Maurevert, care se refugiase în Italia, îmi amintesc de un 
maestru de arme din Florenţa, care inventase o lovitură 
sigură numită „la saetta”: trăsnetul! ... Ei aş! ... o lovitură 
de şcolar pe care am priceput-o de prima dată când am 
văzut-o executată. Totuşi, să fim drepţi, acest maestru de 
arme era un scrimer acceptabil. Saetta despre care este 
vorba în această scrisoare să fie acel maestru de arme 
florentin? ... de ce nu? ... Scrisoarea spune: un spadasin, un 
ucigaş plătit, om bun la toate. Ce dovedeşte asta? În urma 
unor împrejurări pe care nu le cunosc, maestrul de arme 
putea foarte bine să fi devenit un om bun la toate.” 

Se gândi un moment, cu capul rezemat de spătarul 
fotoliului, cu ochii în tavan. Şi reluă: „Nu este nimic 


imposibil în asta. Acest Saetta ar putea deci să mă 
lămurească. Rămâne de văzut. În orice caz, datorită acestei 
scrisori, deţin ceea ce mi-a lipsit totdeauna până astăzi: un 
indiciu, un capăt al acestui fir. Doamne! Voi merge până la 
capătul acestui fir şi trebuie să ajung la ceva... sau îmi voi 
pierde numele. Trebuie deci să-l găsesc pe acest Saetta... 
dacă n-a murit. Şi asta este posibil. Dacă trăieşte, îl voi găsi 
şi atunci va trebui să-mi spună ce s-a întâmplat cu fiul 
meu... dacă ştie.” 

El repetă maşinal, pierdut într-un vis adânc: „Fiul meu! ... 
Curios, acest cuvânt nu m-a impresionat niciodată ca acum. 
De ce? ...” 

Avu aerul că cercetează şi mormăi: „Acesta este tânărul 
care-mi tulbură sufletul! ... Mi s-a întâmplat totuşi nu o dată 
în viaţa mea să simt pe neaşteptate o prietenie irezistibilă 
pentru oameni pe care de-abia îi cunoşteam. De ce ceea ce 
mi s-a părut foarte normal la alţii, îmi pare extraordinar şi 
mă tulbură la acest tânăr?” 

Continuă să reflecteze, cu sprâncenele încruntate, cu 
mintea încordată: „Acest tânăr îmi seamănă extraordinar... 
în plan moral, se înţelege. Când îl aud vorbind şi când îl văd 
cum se comportă, mă revăd pe mine aşa cum eram în 
timpurile îndepărtate ale celor douăzeci de ani ai mei. Asta 
mă impresionează şi mă înduioşează, aşa cum le-am spus. 
Asta şi nu altceva... Până într-atât încât am ajuns să mă 
întreb de ce n-ar putea fi el fiul...” 

Se mai gândi un moment şi, brusc, abandonă gândurile 
care-l obsedau şi concluziona: „Iimp de douăzeci de ani am 
fost nepăsător - cam aşa ceva - faţă de fiul meu. Cine-mi 
spuse ă nu-l voi regăsi acum şi că mă voi bucura de el aşa 
cum bietul meu tată s-a bucurat de mine? ... Totul este 
posibil şi totul vine atunci când ştii să aştepţi. Să aşteptăm.” 

Îşi reia locul în fotoliu şi spuse: „Să vedem această hârtie”. 

Era a doua filă. Una din acele file care o intrigaseră atât 
de mult pe doamna Colline Colle. Pentru că era scrisă într-o 


limbă pe care ea n-o cunoştea şi care ei îi păruse să fie 
latina. 

Fila pe care ea i-o dăduse lui Parfait Goulard era într- 
adevăr scrisă în latină. Cea pe care o ţinea în mână 
Pardaillan, în acest moment, era scrisă în spaniolă. 
Pardaillan, care vizitase în mai multe rânduri Italia şi 
Spania, vorbea italiana şi spaniola tot atât de bine ca şi 
franceza. 

Începu deci să citească atent şi murmură: „lată ce este 
straniu! ... Hârtia pe care Concini mi-a dat-o s-o citesc - 
puţin împotriva dorinţei lui - este traducerea literară a 
acesteia. Totuşi, pe coarnele diavolului! Eu ştiu bine că 
milioanele nu sunt îngropate acolo! ... Atunci? ... Atunci 
înseamnă că trebuie citit într-un fel anume. Ceva, nu ştiu ce 
anume, un fel de cheie... Să cercetăm.” 

La capătul puterilor, el împături cele două hârtii şi le puse 
de-o parte în cufărul unde ascunsese deja caseta, spunând: 
„Voi relua aceste cercetări... şi va trebui să găsesc.” 

Începu să meargă încet prin cameră, fluierând uşor o 
veche arie care-i plăcea. Părea îngrijorat şi el dădu glas 
acestei îngrijorări pe un ton nemulţumit: „De ce vreau să 
mă amestec încă o dată? ... Până la sfârşitul vieţii voi fi 
întotdeauna acelaşi dobitoc, pasionat să-şi bage nasul unde 
nu trebuie? ... Ca şi cum n-ar fi destule propriile mele griji? 
„„. A trebuit să mă amestec în treburile acestui Jehan, pe 
care nu-l cunoşteam... apoi ale acestei tinere pe care n-o 
cunoşteam mai mult... Şi, acum, iată-mă gata să mă arunc 
între Bearnez şi Concini... La ce-mi folosesc mie aceste 
istorii? Regele nu este el în măsură să se apere?” 

EI bătu din picior cu furie şi mormăi nemulţumit: „Eu nu 
pot, cu toate acestea, să asist nepăsător la asasinarea 
acestui biet rege! ... Voi deveni complice, eu! Şi apoi, într- 
adevăr, mă enerva... Toate aceste istorii mă distrează 
puţin... întotdeauna acelaşi lucru. Şi apoi, va fi un exerciţiu 
salutar... Altfel aş anchiloza, Dumnezeu să mă ierte! Cred 
că eram pe cale să mă îngraş!” 


Ajuns aici, Pardaillan se culcă şi nu întârzie să doarmă. 

Capitolul 33 

A doua zi dimineaţa, Pardaillan plecă la plimbare spre 
Arsenal, mai sus de strada Saint-Antonie. Când se ridicase 
din pat îşi spusese: „A trecut, se pare, mult timp de când n- 
am avut plăcerea să stau de vorbă cu domnul de Sully. Cred 
că îi sunt dator cu o vizită. Nu vreau totuşi să mă creadă 
ursuz şi bădăran. Să-i facem deci o vizită domnului de 
Sully.” 

În anticameră, aglomerată ca de obicei, se ciocni de un 
gentilom şi se scuză politicos. Gentilomul răspunse la fel de 
politicos. Incident banal, fără urmări. 

Numai că, Pardaillan profită de minutul cât aşteptă 
întoarcerea lacheului trimis să-l anunţe, pentru a-l studia pe 
furiş pe bărbatul de care se ciocnise fără să vrea. 

Acest gentilom nu avea totuşi nimic deosebit. Costumul pe 
care-l purta cu o anumită eleganţă era ireproşabil. Scump, 
fără îndoială, prin calitatea stofei, dar de o simplitate care 
trăda gustul proprietarului său. 

Gentilomul se plimba încoace şi încolo prin mulţime. 
Mersul său era suplu şi uşor, ţinuta plină de siguranţă. 

Pardaillan, după ce văzuse, dintr-o privire, amănuntele 
costumului, privea insistent omul. Şi un zâmbet subţire 
înflori pe buzele sale. Apoi, surâsul se şterse şi el căpătă 
acea expresie aparte a omului care caută să-şi amintească. 
Într-adevăr, el îşi spunea: „Unde dracu am mai văzut aceşti 
ochi? ... Şi acest mers, această ţinută? ... În ciuda 
costumului, în ciuda siguranţei sale - prea multă siguranţă, 
ce dracu - acesta nu este un gentilom. Şi acest accent? ... În 
mod sigur este italian... Unde dracu l-am mai văzut pe acest 
om? ... Unde? ... Când?...” 

EI fu întrerupt din gândurile sale de către lacheul care îl 
căuta. Îl urmă şi-l uită de bărbatul care-l intrigase. 

Cincizeci de ani. Frunte largă, dezgolită de păr. Barbă 
abundentă, încărunţită, foarte îngrijită. Sprâncene groase, 
privire pătrunzătoare. Chip sever, cu gesturi bruşte: acesta 


era Maximilien de Bethune, baron de Rosny, duce de Sully, 
ministru al Maiestăţii Sale Henric al IV-lea. 

EI veni în faţa cavalerului ca în faţa unui prieten: cu mâna 
întinsă, cu un surâs cordial pe buze. Vizita îl surprindea. 
Dar se feri s-o arate. Ea îi era agreabilă. Şi asta lăsăsă se 
vadă. 

Făcu un semn lacheului, care se grăbi să împingă pentru 
vizitator un fotoliu aproape de cel al stăpânului său, lângă 
marea masă de lucru, încărcată de hârţoage şi îi ordonă: 

— Când voi suna, îl vei chema pe domnul Guido Lupini. 

Lacheul se înclină în tăcere şi ieşi. 

Cei doi bărbaţi se aşezară faţă în faţă. După schimbul 
politeţilor de rigoare, Sully îl fixă pe Pardaillan cu o privire 
pătrunzătoare şi spuse cu o imperceptibilă nuanţă de 
îngrijorare: 

— Cu voi, domnule de Pardaillan, formulele obişnuite 
trebuie inversate. De aceea, nu vă întreb cu ce vă pot fi de 
folos, dar vă spun: ce nou serviciu vreţi să-mi faceţi? 

— Nu am venit să vă fac vreun serviciu, domnule de Sully. 
Dimpotrivă, voi puteţi să-mi faceţi un serviciu. 

— Dacă este într-adevăr aşa, vorbiţi, domnule. Ştiţi că vă 
sunt devotat întru totul. 

Pardaillan mulţumi cu un surâs şi zise, cu acelaşi ton 
inocent: 

— Închipuiţi-vă deci că, datorită modului meu izolat de 
viaţă, ca un urs ce sunt, am sfârşit prin a observa că nu mai 
ştiu nimic din ceea ce se petrece. Pe cuvânt de onoare, 
domnule, sunt tot atât de neştiutor în privinţa noutăţilor de 
la curtea Franţei, cum sunt în privinţa sultanului Turciei. 
Sunt jenat. Atunci, mi-am spus: să mergem la domnul de 
Sully care, prin funcţia sa, trebuie să ştie. El mă va pune la 
curent. 

— Ce doriţi deci să ştiţi? 

— Totul, domnule! Tot ce se întâmplă, strigă Pardaillan, 
precizând imediat: vorbiţi-mi despre rege... Despre 


regină... despre încoronarea Maiestăţii Sale... în fond, pe 
când această faimoasă încoronare? ... 

Sully, a cărui frunte se întunecase, lămuri cum şi în ce fel 
regele s-a lăsat rugat, deşi, regina nu-l slăbeşte în această 
problemă. 

În timp ce ministrul vorbea, Pardaillan se rezemase în 
coate de masă. Această masă, cum am spus, era 
supraîncărcată de hârţoage. Ochii săi căzură involuntar pe 
o filă aproape complet acoperită de un dosar. 

Trei cuvinte şi o semnătură îi atrase atenţia: Comoară, 
zece milioane, Guido Lupini. Pardaillan, urmărind cu atenţie 
cuvintele lui Sully, se gândi că acest Guido Lupini era în 
mod sigur persoana care va fi introdusă când el va pleca. Şi, 
fără voia lui, fără să-şi poată spuse de ce, amintirea acelui 
personaj care-l intrigase un moment, îi reveni în minte. Îşi 
imagină că acest personaj trebuie să fie semnatarul acestei 
scrisori, fără îndoială cerere de audienţă, din care el nu 
văzuse decât un mic colţ apărut din teancul de hârtii ce o 
acoperea. 

Pardaillan avea presimţiri tulburătoare din care ştia să 
tragă foloase imediate. Aceste trei cuvinte: comoară, zece 
milioane, puteau să se refere la o mie unu lucruri diferite. 
Acest nume: Guido Lupini putea să fie tot atât de bine al 
oricăreia dintre persoanele care aşteptau în anticamera 
ministrului... „Pun rămăşag că acest Lupini nu este altul 
decât bărbatul de care m-am izbit şi a cărui asemănare n- 
am reuşit s-o stabilesc. Pun rămăşag că aceste zece 
milioane sunt milioanele fiului meu.” 

Şi, imediat, un nou gând se impuse, completându-l pe 
primul: „lrebuie să aflu ceea ce acest Lupini vrea să-i spună 
domnului de Sully.” 

Şi aceste reflecţii nu erau încheiate în mintea sa, că, deja 
el studia cabinetul în care se găsea, căutând ce? ... încă nu 
ştia nimic. Căuta, atâta tot. 

Toate acestea, care au necesitat o lungă explicaţie, i-au 
trecut prin minte cu iuţeala fulgerului. Şi, în acest timp. El 


continua să discute liniştit cu Sully, fără ca acesta să poată 
bănui ce se petrece. 

— Regina, spuse răspunzându-i ministrului, regina va 
insista din nou, mai mult ca niciodată. 

— Ce vă face să presupuneţi? Ştiţi ceva? întrebă Sully 
fixându-l. 

— Eu nu ştiu nimic, răspunse candid Pardaillan. Este 
numai o presupunere. 

Şi, cu un ton indiferent: 

— Nu există o anumită profeție, neplăcută pentru rege, în 
legătură cu încoronarea reginei? 

— Da, spuse Sully ridicând din umeri. lar regele se 
nelinşteşte mai mult decât se cade, după părerea mea. 
Între noi, pot să vă spun, că tocmai această profeție este 
cauza împotrivirii pe care regele o opune dorinţei reginei. 

Pardaillan, la rândul său, îl fixă cu insistenţă devenind 
brusc grav: 

— El are mare dreptate. 

Sully tresări. 

— Voi credeţi deci în acest soi de profeţii? întrebă el fără a 
încerca să-şi ascundă neliniştea. 

— În general, sunt destul de sceptic. Dar, în ceea ce 
priveşte această profeție, da, cred cu tărie. 

Şi Pardaillan apăsă în mod deosebit asupra ultimelor 
cuvinte, însoţindu-le cu o privire expresivă. 

Sully păli uşor. El apropie repede fotoliul coborând vocea: 

— Pentru Dumnezeu, vorbiţi, domnule. Ştiţi ceva? 

— Ce dracu, domnule, eu mă chinuiesc să vă spun că nu 
ştiu nimic... Afară de rege, în urma unei mari ceremonii - 
încoronarea reginei, de exemplu - ar trebui să ducă la 
asasinarea ei într-o trăsură... Profeţia o spune, nu eu. 

De această dată, Sully înţelese. Din palid cum era, el 
deveni livid. Şi, cu o voce gâtuită, întrebă: 

— Şi voi credeţi că regina... 

— Pentru Dumnezeu, dragul meu domn de Sully, îl 
întrerupse Pardaillan, nu mă faceţi să spun ceea ce n-am 


gândit... Regina este femeie: cochetă şi încăpăţânată. Ea 
vede în această ceremonie o ocazie să strălucească în 
veşmintele sale regale. Ea o reclamă cu surle şi trâmbiţe, 
fără să-i pese de consecinţele pe care le-ar putea avea. În 
plus, ea nu ştie că, fără îndoială, ceremonia de încoronare 
este tocmai cea vizată de profeție. 

Sully se ridică brusc. Pardaillan îl prinse de braţ: 

— Unde plecaţi, domnule? îl întrebă el foarte calm. 

— La rege! Să-i spun... 

— Minunată idee! făcu Pardaillan ridicând din umeri. Eh! 
La dracu! Dacă voiam să-i bag regelui în cap această grijă, 
nu veneam la dumneavoastră! ... 

— Este drept! Este drept! bâlbâi Sully, căzând greoi în 
fotoliul său. 

— De altfel, domnule, continuă Pardaillan cu calmul său 
neclintit, la ce vă foloseşte să vă speriaţi aşa? Nu este o 
întârziere păgubitoare. Din moment ce v-am spus că regele 
nu va fi omorât decât după ceremonie, este limpede că, 
până atunci, poate dormi liniştit. 

— Aveţi din nou dreptate, domnule, spuse Sully, care îşi 
revenise. Dar, de această dată, aţi spus-o bine, regele 
urmează să fie omorât. 

— Am spus-o eu? întrebă Pardaillan, care-şi reluă aerul 
său naiv. Eu vă vorbeam despre profeție. 

Sully nu insistă. Îl cunoştea pe Pardaillan şi ştia că nu 
poate scoate de la el mai mult decât vrea să spună. De 
altfel, se mulţumi că a fost prevenit cum se cuvine. 

— La dracu! spuse el, îl voi îndemna pe rege să refuze 
indiscutabil şi categoric. 

Şi, spunând aceste cuvinte, îl întreba din ochi pe 
Pardaillan, ca şi cum i-ar fi cerut acordul. 

— "Total nepotrivit, spuse acesta convins. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă încoronarea reginei este respinsă, se 
poate găsi o altă ceremonie, la care nu ne vom gândi, 
pentru a rămâne la termenii profeţiei. 


— Ce-i de făcut, după părerea voastră? 

— Să fie de acord, să fie de acord cu bunăvoință şi să 
fixeze o dată precisă. În aşa fel încât nimeni să nu poată 
pune la îndoială bunele intenţii ale regelui. Ilată-ne la 
jumătatea lui mai, regele ar putea să se hotărască pentru 
jumătatea lui septembrie. Asta înseamnă patru luni bune. 
Nu este prea mult pentru a pregăti o ceremonie atât de 
importantă... Şi asta înseamnă patru luni în care regele 
nostru va fi la adăpostul oricărei tentative criminale. 

— Da şi după aceea? întrebă gânditor Sully. 

— După aceea veţi găsi pretexte plauzibile pentru amâna 
pentru primăvară. 

— Şi atunci? 

— Ah! Dragul meu domn, întrebaţi prea multe, pe toţi 
dracii! Veţi câştiga aproape un an. Asta este enorm. Într-un 
an se pot întâmpla atâtea. Atâţia oameni mor sau dispar... 
sau îşi schimbă părerile. Faimoasa profeție nu va mai fi 
probabil de temut. 

Şi, ca şi cum spusese tot ce avea de spus, Pardaillan se 
ridică pentru a-şi lua rămas bun. 

Sully îi luă mâinile şi, strângându-le să i le rupă, îi spuse cu 
o voce emoţionată: 

— Ştiam bine că aţi venit să-mi faceţi un serviciu. Când v- 
am văzut apărând, puteam fi sigur că un pericol grav 
planează asupra casei şi că aţi venit pentru a-l îndepărta. 

— Aş! făcu Pardaillan surâzând, exageraţi într-o oarecare 
măsură. lată-vă prevenit. Aveţi în faţa voastră câteva luni de 
linişte. Este mult. Veţi şti să profitaţi de asta, nu mă 
îndoiesc. 

Spunea aceste cuvinte cu un aer degajat, dar mişcarea 
mâinii care le însoțea avea o altă semnificaţie elocventă pe 
care Sully o înţelese foarte bine. 

— Cum să vă mulţumesc vreodată? întrebă el mişcat. Voi 
sunteţi mereu util şi eu nu pot niciodată să mă revanşez. 


— Bun, făcu râzând Pardaillan, într-o zi voi cere la rândul 
meu... şi probabil veţi considera că cer prea mult. 

Ceea ce era probabil puţin amar în aceste ultime cuvinte, 
fu atenuat prin ton şi surâs. 

— Să nu credeţi asta, spuse foarte sincer Sully. 

E] se ridică pentru a-l conduce pe Pardaillan. În acelaşi 
timp, cu un gest maşinal, el întinse mâna spre un ciocănel 
din lemn de abanos care se găsea pe masă şi lovi într-un 
clopoțel. Ceea ce însemna că putea fi introdus solicitantul al 
cărui nume îl dăduse în prealabil. 

Pardaillan făcu doi paşi spre uşă şi, deodată, se opri, 
lovindu-se peste frunte: 

— Am găsit! strigă el. 

— Ce anume? întrebă mirat Sully. 

— Dragul meu domn de Sully, spuse Pardaillan cu acel aer 
nedefinit care-i descumpănea pe cei cu care avea de-a face, 
m-aţi întrebat în ce fel îmi puteţi mulţumi, vă spun că am 
găsit. 

— Adevărat? strigă vesel Sully. Vreţi să-mi cereţi ceva? 

— Da, ceva foarte important... pentru mine. Nu ştiţi cât îmi 
este de penibil să traversez aceste anticamere aglomerate - 
v-am spus-o, sunt un om nesociabil - nu puteţi să mă 
scoateţi prin altă parte, fără a fi nevoit să-mi fac drum prin 
mulţimea de petiţionari? 

— Asta doriţi să-mi cereţi? întrebă uluit Sully. 

— Ei, domnule, mormăi Pardaillan, pentru voi nu înseamnă 
nimic. Pentru mine este mult. Am câteodată toanele mele. 

— Îmi este foarte uşor să vă satisfac, surâse Sully. Veniţi, 
domnule de Pardaillan. 

— Nu, v-am făcut să pierdeţi destul timp. Spuneţi-mi 
numai pe unde trebuie să trec şi reluaţi-vă munca. 

Sully nu insistă. El arătă cu mâna o draperie grea şi 
explică: 

— Treceţi pe acolo. Este trecerea spre apartamentele 
mele. La capătul culoarului, pe dreapta, veţi găsi scara care 
dă în curtea arsenalului. 


Şi adăugă surâzând: 

— Puteţi fi sigur că nu vă veţi întâlni cu nimeni. 

„Bun, gândi Pardaillan, este ceea ce doream”. El îi făcu un 
semn de rămas bun lui Sully, care, fără să bănuiască nimic, 
se întorsese să se aşeze la masă sa, ridică draperia şi 
dispăru. 

El împinse uşa fără s-o închidă şi rămase acolo, cu urechea 
la deschizătură, gândind: „La dracu! Trebuie să aflu despre 
ce comoară vrea să-i vorbească ministrului acest Guido 
Lupini.” 

Între timp, petiţionarul fusese introdus. De la primele 
cuvinte pe care le pronunţă, Pardaillan înţelese că nu s-a 
înşelat. Era chiar bărbatul care-l intrigase, pe care credea 
că-l cunoaşte fără a reuşi să-şi amintească unde şi când îl 
cunoscuse. 

Acest bărbat era Saetta. 

Dacă era uimitor să-l vezi pe Saetta în acest grozav 
costum care-i dădea atât de bine înfăţişarea unui gentilom, 
ceea ce Pardaillan observase mai întâi, vom spuse că, de 
mult timp deja, Jehan le Brave avea grijă de toate nevoile 
sale. Micile câştiguri provenite din anumite treburi 
dubioase, îi rămâneau deci în întregime. El le folosea la 
realizarea planurilor sale de răzbunare. 

Astfel că, dacă Jehan le Brave, n-avea cu totul decât unicul 
costum pe care-l purta iarna şi vara, Saetta, pentru reuţita 
răzbunării sale, avea tot ce-i trebuie. 

Dacă Jehan, totdeauna generos şi risipitor, n-avea 
niciodată un ban la el, Saetta avea în rezervă, ascunşi cu 
prudenţă, cincizeci de pistoli. Nu era foarte mult. Pentru el 
era destul. 

Capitolul 34 

Saetta se opri în faţa mesei ministrului şi se înclină adânc, 
dar fără slugărnicie, cu un fel de trufie maliţioasă. 

Sully îl măsură cu privirea sa pătrunzătoare. Asta îi fu de- 
ajuns pentru a cântări personajul. Fără blândeţe, brusc, 
sec, el întrebă: 


— Voi sunteţi cel care pretindeţi că aduceţi visteriei o 
sumă de zece milioane? 

Deloc intimidat, Saetta rectifică glacial: 

— Eu aduc efectiv zece milioane visteriei, domnule. 

Sully îl fixă o secundă şi acceptă la fel de brusc: 

— Fie. Unde sunt aceste milioane? Vorbiţi. Şi, mai ales, fiţi 
scurt: n-am timp de pierdut. 

— Domnule, spuse Saetta fără menajamente, nu se poate 
să nu fi auzit vorbindu-se despre comoara prinţesei Fausta? 

Sully deveni foarte atent. 

— Ştiu, spuse el. Şi mai ştiu, de asemenea, că nimeni nu 
cunoaşte unde este ascunsă această comoară... Dacă totuşi 
există într-adevăr. 

— Există, domnule, afirmă Saetta. Ea există, eu ştiu unde 
este ascunsă şi asta am venit să vă comunic. 

O sclipire se aprinse sub sprâncenele zbârlite ale 
ministrului. Dar, rezervat în continuare, întrebă: 

— Cum de ştiţi asta? 

— Această hârtie, domnule, conţine indicaţiile complete şi 
exacte asupra locului unde sunt îngropate milioanele. Nu vă 
rămâne decât osteneala de a le lua de acolo. 

Sully luă hârtia şi-şi aruncă privirea peste ea. El făcu un 
gest dezamăgit. Saetta văzu acest gest şi expresia care-l 
însoțea. 

— Dacă doriţi, domnule, spuse el, vă voi traduce această 
hârtie scrisă în italiană. Cum vă spune numele meu, eu 
însumi sunt italian. Puteţi pune să verifice, pentru mai 
multă siguranţă, traducerea mea. Dar vă asigur că ea va fi 
exactă. 

Fără să spună un cuvânt, Sully îi întinde hârtia. Saetta 
traduse cu voce tare. [i ceea ce citeţte era repetarea a ceea 
ce părintele Joseph tradusese din latină, Pardaillan din 
spaniolă. 

Lectura odată încheiată, Saetta restitui hârtia lui Sully 
care aprecie: 

— Nu se putea mai exact. 


— Acum, domnule, iată sfatul pe care vi l-am promis. 
Această comoară vă va fi aprig disputată. Nu sunteţi încă în 
posesia ei şi s-ar putea foarte bine să vă dispară de sub nas, 
spuse Saetta cu o siguranţă impresionantă. 

— Oh! Oh! făcu Sully redresându-se, cine va avea 
îndrăzneala să conteste regelui Franţei bunul său... la el 
acasă? ... 

— Este vorba de un cerşetor. Doar de un mic cerşetor. 

Sully surâse dispreţuitor. 

— Asta îl priveşte pe domnul cavaler care răspunde de 
pază. Să nu mai vorbim despre asta! 

— Luaţi seama, domnule! Dacă-l veţi lăsa s-o facă, acest 
cerşetor pe care-l dispreţuiţi îşi va bate joc de voi. Diplomat 
priceput şi ministru puternic cum sunteţi, nu veţi conta 
prea mult în faţa lui. Îi va bate straşnic pe comandantul 
pazei şi pe sergenţii săi. Îi va bate straşnic pe şeful poliţiei 
şi pe arcaşii săi. Îi va bate pe soldaţii voştri, dacă îi veţi 
trimite împotriva, lui... Şi, în cele din urmă, de sub nasul 
vostru, vă va şterpeli această faimoasă comoară şi voi n-o să 
puteţi decât să vă înfuriaţi. 

— Este deci un diavol care face cât patru? întrebă Sully 
impresionat. Vreun şef de bandă de temut? 

— Este un bărbat care nu dă înapoi din faţa nimănui, 
spuse Saetta ridicând din umeri. Şi dacă nu veţi lua măsuri 
de prevedere când veţi întinde mâna pentru a lua comoara, 
veţi găsi probabil lada, dar milioanele vor fi zburat. 

Sully întinse mâna şi luă o foaie de hârtie. 

— Bine, bine, spuse el liniştit, rețin avertismentul. El are 
însemnătatea lui, dacă este aşa cum spuneţi. Cum se 
numeşte acest viteaz extraordinar? 

— Jehan le Brave, spuse cu răceală Saetta. Sully înscrise 
numele pe hârtie şi întrebă: 

— Unde poate fi găsit?! 

— Locuieşte pe strada l'Arbre Sec, aproximativ în faţa 
fundăturii Courbâton. 

Sully înscrise adresa alături de nume şi spuse sever: 


— Din acest moment, aceste milioane aparţin regelui. 
Acela care va găsi de cuviinţă să fie prins, va fi predat fără 
cruţare pe mâna călăului, acest Jehan le Brave mai curând 
ca oricare altul. Decât să dea târcoale mânăstirii 
Montmartre, vă spun că aceste isprăvi se vor termina 
pentru totdeauna. În această seară, el va fi arestat şi-l voi 
interoga eu însumi. 

Saetta se înclină pentru a-şi ascunde bucuria. Sully îl privi 
insistent: 

— Asta aveaţi să-mi comunicaţi? întrebă el întinzând mâna 
spre ciocănel. 

— Asta este tot, monseniore, răspunse Saetta, care se 
înclină pentru ultima dată şi ieşi cu acel pas suplu şi degajat 
care-i era propriu. 

Pardaillan nu pierduse nici un cuvânt din această 
convorbire, când a considerat că aceasta era la sfârşit. 
Atunci când îl auzi pe Sully spunând că-l va interoga el 
însuşi pe Jehan, el se retrase încet. leşi cu vioiciune şi se 
postă în colţul cheiului Celestins, lângă poartă. 

Saetta ieţi ţi o luă la dreapta, pe strada Petit-Musc, 
mergând spre strada Saint-Antoine. Imediat, Pardaillan 
începu să-l urmărească. Nu luase încă o hotărâre în privinţa 
lui şi, aşteptând, voia să afle unde locuieşte acest bărbat, 
pentru a fi sigur că-l poate regăsi. 

Florentinul intră la el acasă, fără să bănuiască nici o clipă 
că fusese urmărit. Pardaillan aşteptă un timp pentru a fi 
sigur că locuia acolo şi apoi, liniştit, plecă la Grand-Passe- 
Partout. 

Jehan, pe care spera să-l întâlnească, nu era aici. El 
plecase la locuinţa lui din strada l'Arbre Sec şi, uşa nefiind 
închisă cu cheia, intră hotărât. Jehan nu era acasă. 

Pardaillan aruncă o privire mobilierului sărăcăcios. Vasele 
de bucătărie îi reţinură un moment atenţia. Şi el surâse 
blând. Apoi, el clătină din cap, suspină şi, gânditor, se duse 
la fereastră şi aruncă o privire spre casa Bertillei. 


Se gândea: „Sully nu va acţiona decât după-amiază. Am pe 
puţin două ore la dispoziţie. Este mai mult decât îmi 
trebuie.” 

Se întoarse la hanul său pentru a servi o masă copioasă. În 
timp ce i se pregătea masa, trecu în camera sa, scrise trei 
sau patru rânduri cu un scris hotărât, închise, sigilă şi se 
întoarse la masă cu scrisoarea în mână. 

— Doamnă Nicole, spuse indiferent Pardaillan agreabilei 
gazde care îl servea cu mâinile sale albe, probabil că nu voi 
veni să mă culc în această seară. (Doamna Nicole luă un aer 
înţepat. Pardaillan nu păru să observe şi continuă 
nepăsător.) Mâine dimineaţă, la prima oră, ascultaţi-mă 
bine, la prima oră, veţi intra în camera mea. Dacă nu mă 
găsiţi, veţi merge, imediat la Arsenal. Veţi întreba de 
domnul de Sully, din partea mea - nu uitaţi asta. Doamnă 
Nicole, din partea mea. Veţi fi introdusă la ministru şi îi veţi 
înmâna, iată, această scrisoare. După care vă veţi putea 
întoarce liniştită acasă. 

Doamna Nicole luă scrisoarea pe care cavalerul i-o 
întindea. Şi, sigur că ea se va conforma, el începu să 
înfulece, ca omul care nu ştia unde şi când va putea să ia 
masa de seară. 

Doamna Nicole, în acest timp, se strecurase cu acea 
sprinteneală specială pe care ţi-o insuflă groaza, în camera 
sa. Acolo, precaută, ea ascunse sub un teanc de lenjerie 
preţioasa scrisoare de care depindea salvarea domnului 
cavaler. După care, reveni să-l servească cu o atenţie 
emoţionantă, cu atenţii delicate, care vădeau marea sa 
nelinişte. 

Spre orele două ale după-amiezii aceleiaşi zile, o trupă 
formată dintr-o duzină de soldaţi, comandată de un ofiţer, 
escortând o litieră, ieşi din Arsenal, unde ministrul Sully 
locuia în calitate de comandant suprem al artileriei. 

Trupa se opri în strada l'Arbre Sec, în faţa locuinţei lui 
Jehan. Ofiţerul ceru ca litiera să fie aşezată, cu şase oameni, 


în fundătură, iar el însuşi, cu patru oameni intră în casă şi 
urcă la mansardă. 

Conform obiceiului său, Jehan nu încuiase uşa cu cheia. 
Soldaţii intrară încet. Un bărbat, întins pe un pat îngust, 
înfăşurat în manta, dormea adânc. Era, evident, Jehan le 
Brave. 

Într-o clipă, el fu înhăţat, legat solid, săltat şi dus la litieră. 
Imediat, soldaţii înconjurară vehiculul şi se întoarseră la 
Arsenal. 

Îl lăsară acolo până la ora şase şi jumătate. 1 se trăsese pe 
cap o poală de manta, în aşa fel încât nu i se vedea faţa. În 
plus, aceasta constituia un bun şi frumos căluş sub care el 
trebuia să se sufoce în oarecare măsură. 

Deci, spre ora şase şi jumătate, patru soldaţi vânjoşi 
intrară în celula lui Jehan le Brave. Ei îl încărcară pe umerii 
lor robuşti şi afară! Îl ridicară, îl purtară, el nu ştia unde, 
deoarece nu putea să vadă. A fost depus pe un scaun, i-au 
dezvelit capul, fără să-l dezlege, totuşi. Apoi, cei patru 
bărbaţi se plasară în spatele lui, aşteptând ordinele. 

Atunci când faţa prizonierului apăru în lumină, un bărbat 
care era aşezat în faţa unei mari mese de lucru se ridică şi 
strigă înspăimântat: 

— Domnul de Pardaillan! 

Era ministrul Sully. 

Pardaillan, căci era el într-adevăr, tună înfuriat: 

— Ce înseamnă, domnule, această glumă idioată? ... 
Oamenii voştri sunt nebuni sau turbaţi? ... 

Până acum, Sully îl privise pe cavaler neputând să-şi 
creadă ochilor. Tonul folosit de acesta îl trezi la realitate. Se 
repezi şi porunci cu asprime: 

— Caraghioşilor, ce aşteptaţi să-l dezlegaţi pe domnul 
cavaler? ... Nu vedeţi că este o greşeală? 

Pardaillan primi scuzele cu un aer indiferent frecându-şi 
mâinile amorţite. Dar în privire avea un licăr maliţios. 

— Dar în fine, strigă Sully furios, cum s-a putut petrece 
această confuzie de neînțeles? 


— Iată ce vă pot spuse, neştiind mai mult: în timp ce 
aşteptam la el acasă întoarcerea unui prieten absent, 
aţipisem: ştiţi, la vârsta mea... în timp ce dormeam, am fost 
prins, legat, transportat, fără să înţeleg ce se petrece... 
Dacă puteţi trage vreo concluzie din puţinul pe care vi l-am 
spus, vă rămân îndatorat făcându-mă să pricep. 

— Cum se numeşte acest prieten? 

— Jehan le Brave, spuse Pardaillan. 

— Jehan le Brave! tresări Sully. Ah! Atunci înţeleg ce s-a 
întâmplat! 

— Sunteţi mult mai perspicace decât mine, zise Pardaillan. 

— Şi spuneţi că acest Jehan este prietenul vostru? reluă 
Sully care părea uimit la culme. 

— Am spus-o pentru că aşa este, afirmă Pardaillan. 

Sully se opri un moment părând că ezită asupra celor ce 
avea de spus sau de făcut. Brusc, se hotări: 

— Am dat ordin ca acest Jehan le Brave, care se pare că 
este unul din prietenii voştri, să fie arestat. Ofiţerul 
însărcinat cu arestarea v-a găsit acolo, instalat ca la voi 
acasă şi v-a luat drept omul ce trebuia arestat. 

— Bun, bun, acum înţeleg, strigă Pardaillan cu aerul său 
cel mai nevinovat. 

Şi adăugă: 

— Pentru ce dracu această arestare? Ce crimă a comis 
acest băiat, care este prietenul meu? 

— Cavalere, spuse Sully, acest om mi-a fost semnalat drept 
un tâlhar de temut, care complotează împotriva regelui. 

— Să vedem, încercă Pardaillan să lămurească lucrurile. 
Eu sunt sigur de ceea ce ştiu, spuse el fără afectare. Jehan 
le Brave nu complotează. El nu este un ticălos. Eu susţin 
asta şi cuvântul meu nu poate fi pus la îndoială. 

— Într-adevăr, mărturisi Sully, cred că aveţi dreptate. Cât 
despre acest băiat, eu nu-l voi sâcâi, deoarece voi 
răspundeţi de el. Totuşi... 

— Totuşi? întrebă Pardaillan deja zbârlit. 


— Să se ferească, spuse rece Sully, să se ferească să dea 
târcoale prin preajma mânăstirii Montmartre. 
Împrejurimile mânăstirii, în curând, vor fi periculoase, 
probabil mortale pentru oricine care nu va avea 
permisiunea mea. Fie ce-o fi, spuneţi-i asta din partea mea 
acestui Jehan le Brave. 

Pardaillan se înclină ironic fără să se poată şti dacă luase 
drept bun avertismentul sau îl dispreţuia. Îşi luă un cordial 
rămas-bun de la Sully şi se duse drept la Grand-Passe- 
Partout, unde sosi spre ora şapte. 

Doamna Nicole, care-l văzu intrând, nu se lăsă pradă unor 
manifestări zgomotoase de bucurie. Atât doar că figura sa 
îngrijorată se lumină toată într-un surâs şi grabă cu care 
puse ea însăşi tacâmul exprimau deschis bucuria ei care, 
dacă era discretă, nu era mai puţin profundă. 

— Doamnă Nicole, spuse liniştit Pardaillan, înapoiaţi-mi, vă 
TOg, scrisoarea pe care v-am încredinţat-o. Nu mai este 
nevoie de ea, întrucât iată-mă reîntors. 

Scrisoarea adusă, el o rupse în patru şi aruncă bucăţile în 
foc. Tocmai atunci apăru Jehan. 

— Zău, spuse vesel Pardaillan, sosiți tocmai la timp pentru 
a nu mai fi nevoie să trec pe la voi, mai întâi. Apoi, pentru a 
lua masa împreună... Nu spuneţi nu. N-aţi servit masa, se 
vede pe faţa voastră. 

Cei doi bărbaţi se aşezară la masă. Pardaillan observă cu 
satisfacţie că Jehan făcea onorurile mesei, cu toate că era 
îndrăgostit, neliniştit, trist şi descurajat. Ceea ce, să 
recunoaştem, era de trei ori mai mult decât trebuia pentru 
a tăia pofta de mâncare unui om obişnuit. 

Tânărul povesti despre cercetările cu care se ocupase 
toată ziua. Oricât de lungă ar fi fost această povestire, 
rezultatul putea fi rezumat într-un singur cuvânt: nimic! 

În timp ce Jehan le Brave se ridică pentru a-şi lua rămas- 
bun, el îl reţinu blând spunând: 

— Vă ofer găzduire... Mă gândesc că nu puteţi să vă 
întoarceţi la voi acasă. 


— Vă mulţumesc, domnule şi încă din toată inima răspunse 
Jehan impresionat. Ştiu unde să merg. Fiţi liniştit. 

Pardaillan înţelese că mândria îl făcea să refuze 
ospitalitatea ce-i fusese oferită. Şi, cum el însuşi se 
comportă la fel, nu insistă şi-i recomandă: 

— Dacă vreţi să mă credeţi, faceţi în aşa fel încât nimeni să 
nu cunoască noul vostru domiciliu. 

Jehan se îndepărtă cu un semn amical de adio, cu acel pas 
rapid care-i era obişnuit. Pardaillan îl rechemă: 

— Apropo, spuse el, ştiţi cine locuieşte în casa din colţul 
străzii Petite-Truanderie, în faţă cu Puits-d'Amour? 

— În casa vizavi de Puits-d'Amour, răspunse Jehan 
uitându-se atent la Pardaillan, nu cunosc decât o persoană 
care locuieşte acolo. 

— Cine este? întrebă Pardaillan indiferent. 

Jehan făcu o pauză şi, privindu-l drept în ochi: 

— Este tatăl meu! spuse el. Îndepărtându-se fără să 
adauge un cuvânt. 

Pardaillan nu-şi putu reprima o tresărire. Jehan le Brave, 
evident, nu putea să ştie cauza acestei stupefacţii. El încă 
nu ştia că Pardaillan asistase pe ascuns la convorbirea lui 
Sully cu Guido Lupini - alias Saetta - în cursul căreia acesta 
îl predase pe Jehan le Brave furiei ministrului. 

Aşadar, Jehan le Brave nu-l bănuia de trădare pe acela 
căruia-i spunea tatăl meu! Cum ar fi putut, de altfel, să 
admită că Saetta, din răzbunare, îi jurase pieirea? 

Pardaillan, la rândul său, nu cunoştea motivele urii lui 
Saetta faţă de Jehan le Brave. Totuşi, denunţul pe care-l 
surprinsese la ministrul Sully, îi deschisese ochii: prietenul 
său Jehan era ameninţat de cele mai mari pericole! În 
schimbul planului care indica locul comorii Faustei, Saetta 
ceruse capul celui pe care toată lumea îl considera fiul său! 

Aceste gânduri preocupau mintea lui Pardaillan. Dar el se 
gândi, de asemenea, la tron, la pericolele care-l înconjurau 
pe regele Franţei Henric al IV-lea, iubit de naţiune, dar 
combătut în guvernarea sa şi detestat ca om de anturajul 


său, de soţia sa chiar Maria de Medicis, subjugată de 
planurile favoritului ei, florentinul Concini şi ale soţiei 
acestuia, Leonora Galigad. 

Pardaillan prevedea că, în curând, treptele tronului vor fi 
stropite cu sânge. 


SFÂRŞIT 


1 Veche monedă de aur sau argint. (N. 1.) 

2 Capelă mică de rugăciune într-o casă. (N. 1.) 

3 În timpul celui de-al doilea război religios (1574-1576), 
după Edictul de la Beaulieu (1576), care a făcut 
protestanților concesii nemaiauzite până atunci, ia fiinţă, în 
acelaşi an, Liga catolică. (N. 1.) 

4 Unitate de măsură engleză, egală cu 30,48 centimetri. 
(N. 1.) 

5 Rugăciune catolică înainte de spovedanie. (N. 1.)