Michel Zevaco — Pardaillan — V8 Comoara Faustei

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Pardaillan 


Vol. 8 - Comoara Faustei 


Capitolul 1 

În această dimineaţă, Henri al IV-lea îl aştepta pe ministrul 
său, Sully, într-un mic cabinet al apartamentului regal. 
Ministrul solicitase această întrevedere, necesară ca 
urmare a confidenţelor pe care i le făcuse, în ajun, cavalerul 
de Pardaillan. 

Acesta, devotat regelui, lăsase de înţeles lui Sully că viaţa 
regelui era în pericol. Avertismentele sale precizau că, după 
informaţiile adunate, se plănuia uciderea lui Henri al IV-lea 
cu prilejul ceremoniei de încoronare. 

Ministrul Sully făcea o legătură între aceste avertismente 
şi intrigile duse împotriva regelui de către anturajul nefast 
al Mariei de Medicis, regina. El cunoştea, efectiv, influenţa 
funestă pe care o exercită asupra soţiei regelui florentinul 
Concini, favorit fără scrupule şi soţia sa, Leonora Galigad. 

Abia introdus la rege, Sully încercase să-i fie acceptată 
ideea sugerată de Pardaillan, care era aceea de a părea că 
regele cedează dorinţei reginei şi să fixeze o dată sigură a 
ceremoniei încoronării. Dar regele nu era omul care să se 
mulţumească cu explicaţii confuze. Încolţit, Sully trebui să 
se resemneze şi să-l pună pe rege la curent cu 
avertismentul mascat dat de Pardaillan. 

De la primele cuvinte, Henri pălise. 

— Pe toţi dracii! Prietene, mă vor asasina, asta-i sigur! ... 
Nu voi ieşi viu din oraşul ăsta! 

— Nu vă vor ucide, sire, dacă veţi urma sfatul care vi se 
dă. 


— Şi apoi? ... Voi fi cumva în câştig dacă voi ajunge până la 
primăvara viitoare? 

— Hm! Sire, vă voi răspunde cu ceea ce mi-a răspuns 
domnul de Pardaillan: veţi câştiga aproape un an. În 
primăvară, sire, vă veţi începe campania şi veţi fi la adăpost 
de pumnalul asasinilor. Şi cum sfârşitul acestei campanii nu 
poate fi pus la îndoială, vă veţi întoarce din Germania 
învingător, măreț, aureolat cu prestigiul gloriei încât nimeni 
nu va îndrăzni să încerce ceva împotriva voastră. 

— Ei bine, fie! Mai ales că nu văd altă cale de urmat. Dar 
pentru a grăbi acel mare proiect cu câteva luni, după cum 
ai spus, e nevoie de bani. Îi vei avea? 

— Voi găsi tot ceea ce va trebui şi poate chiar mai mult 
decât e nevoie. 

Şi Sully povesti în câteva cuvinte tot ceea ce ştia despre 
povestea comorii Faustei şi sfârşi spunând: 

— Printre altele, aceste zece milioane ne vor fi de un real 
ajutor pentru a grăbi pregătirile voastre militare. 

— Dar, sublinie regele, după câte se pare, aceste milioane 
nu ne aparţin nouă. 

— Să avem iertare, Sire, spuse cu răceală Sully, de mai 
bine de douăzeci de ani aceste milioane sunt ascunse în 
regatul vostru, fără că proprietarul să dea vreun semn de 
viaţă. Nici voi, nici predecesorii voştri nu şi-au luat, după 
câte ştiu eu, nici un angajament asupra acestui subiect. 
Ceea ce se găseşte pe pământurile regelui, aparţine 
regelui. Avem destui jurişti care să o ateste. 

Henri al IV-lea, ca şi Sully, chiar dacă nu în acelaşi grad, 
era interesat. Şi cum Bearnezului îi plăcea ca atunci când 
lua o hotărâre să meargă până la capăt, decise să lichideze 
chiar atunci problema ceremoniei de încoronare, chemând- 
o pe regină. 

— Doamnă, spuse el hotărât după ce regina se aşezase, 
mi-aţi cerut o audienţă. Bănuiesc că este vorba, din nou, 
despre acea ceremonie a încoronării voastre. 


— Într-adevăr, sire, doream această audienţă privitoare la 
acest subiect. Dar văd că va avea soarta celor precedente. 
Regina nu poate obţine nimic de la rege. 

— Ei bine, doamnă, vă înşelaţi. Regele vă acordă azi ceea 
ce a refuzat până acum. 

— Cum? bolborosi Maria de Medicis surprinsă, consimţiţi? 
— 'Tocmai am discutat cu vărul meu Sully, unele hotărâri 
importante. E posibil - nu e vorba de nimic sigur, remarcaţi 

asta - e posibil să-mi încep campania la primăvară. În 
timpul absenței mele, veţi asigura regența, doamnă. 
Reflectând la aceasta, am hotărât că este necesar să vă 
asigur autoritatea, atât cât îmi stă în putere, în ciuda 
marilor cheltuieli ce le va necesita, această ceremonie este 
necesară. De aceea am hotărât: am fixat data pentru 
douăzeci septembrie. 

Maria de Medicis se repezi la rege şi, prinzându-i mâinile, 
exclamă emoţionată în mod sincer: 

— Cât de bun eşti, Henri! ... Şi cât de fericită mă faci! ... 

— Da, iubito, îi replică regele cu puţină melancolie în glas, 
sunt bun... Poate că-ţi vei aminti... atunci când nu voi mai fi. 

Dar spiritul ei sec, profund egoist, al Mariei de Medicis 
începu deja să se facă simţit şi ea reluă: 

— Pentru că regele pare aşa de bine dispus în ceea ce mă 
priveşte, voi profita pentru a-i mai cere ceva. 

— Şi anume? întrebă Henri cu oarecare reţinere. 

— Sire, am nevoie de bani. 

— Iarăşi? strigă Henri posomorât. 

— Sire, e vorba de o nimica toată. Doar douăzeci de mii de 
livre! 

— Numai atât, doamnă? o zeflemisi regele, nemulţumit. 
Credeţi că douăzeci de mii de livre e o nimica toată? ... Ei, 
la naiba! Credeţi că voi pune poporul la noi biruri numai din 
dorinţa voastră de a-l îngrăşa pe nesătulul de Concini, 
căruia, de bună seamă, îi veţi da banii? ... Fiindcă ştiu, în 
mod sigur că toţi banii pe care vi-i dau trec în cuferele sale. 
Pentru a-l îmbogăţi, vă sărăciţi pe voi şi acum vreţi să mă 


sărăciţi şi pe mine. Pe toţi dracii! Doamnă, poate că sunt 
bun, dar nu prost! 

— Slavă Domnului, ripostă regina cu acreală, nu sunteţi 
chiar atât de zgârcit când e vorba să satisfaceţi capriciile 
amantelor voastre! 

— Eu sunt stăpânul, strigă Henri bătând din picior, 
mânios. Fac ce vreau! 

— Fie, spuse Maria făcând o reverență ironică. Voi spune 
stareţei de la mânăstirea Montmartre că regina Franţei nu-i 
destul de bogată pentru a-i ajuta casa şi pe Dumnezeu, 
după cum a fost rugată s-o facă. Îi voi spune să se adreseze 
doamnei de Verneuil, căreia regele, care este stăpânul nu-i 
refuză nimic din ceea ce îi refuză reginei. 

Şi furioasă, uitând deja marea satisfacţie pe care regele 
tocmai i-o dăduse, se îndreptă spre uşă. Dar la cuvintele 
„stareţa mânăstirii Montmartre”, regele şi Sully schimbară 
o privire rapidă. Şi se înţeleseră. 

— O clipă, doamnă! strigă Henri îmblânzit. Dacă refuz să 
dau banii pe care-i cereţi pentru a-i îndopa pe nesătulii 
voştri italieni, nu înseamnă că sunt împotriva operelor 
caritabile. Nu vreau să se spună că fiicele domnului au 
cerut ajutorul reginei în zadar. Explicaţi-vă, vă rog. 

— Aflaţi, Sire, că doamna de Montmartre tocmai a aflat că, 
sub capela Mântuitorului, trebuie să fie o subterană unde 
se găseşte un altar de piatră, care nu este altul decât acela 
unde sfântul Denis celebra în timpurile din vechime, slujba 
divină. Stareţa ar dori să facă săpături şi să scoată la lumină 
acel loc sfânt care ar putea deveni pentru credincioşi un loc 
de pelerinaj, fapt care ar reda mânăstirii vechiul ei 
prestigiu. Dar fiind săracă, iată pentru ce a apelat la regină 
sub a cărei protecţie s-a pus. Cele douăzeci de mii de livre 
pe care le-am cerut, sunt destinate acestor lucrări. E vorba 
de o operă pioasă, după cum vedeţi şi care va atrage, 
asupra casei Franţei, binecuvântarea Domnului. 

Din privire, regele îl întrebă pe Sully. Acesta făcu un gest 
de aprobare şi-i şopti câteva cuvinte. Maria de Medicis 


urmărea scena neliniştită. Şi asta pentru că Sully era de 
fapt vistiernicul regelui. El era acela care dădea reginei, ca 
şi amantelor suveranului, fondurile alocate. 

Maria de Medicis se calmă totuşi repede deoarece regele, 
redevenit amabil, îi spuse: 

— Să mă ferească Sfântul, iubito, să te împiedic de la o 
operă de caritate care ar putea, după cum spui, să aducă 
asupra noastră binecuvântarea cerului. Domnul de Sully vă 
va da suma pe care o cereţi. Numai că am şi eu o mică 
dorinţă. 

— Care anume, Sire? 

— Această acţiune îmi pare atât de sfântă, încât aş vrea să 
fac mai mult decât gestul de a-mi aduce obolul. Vreau să 
supraveghez şi la nevoie să conduc aceste lucrări. Spuneţi 
acestea, vă rog, doamnei de Montmartre. 

Maria de Medicis nu bănuia că Henri al IV-lea ar fi avut 
vreo îndoială. Ea îl credea doar binevoitor. Bucuroasă că a 
reuşit, îndrăzni să spună: 

— Regele e stăpânul! Oriunde şi oricând. 

leşi şi alergă să comunice vestea reuşitei sale Leonorei şi 
lui Concini care o îndemnau. 

Nici Concini, nici soţia să nu se îndoiau că se aflau în luptă 
cu regele şi cu Acquaviva şi că niciunul din aceşti doi temuţi 
concurenţi nu-i vor lăsa să înşface comoara dorită, comoară 
pe care o credeau deja a lor. 

Capitolul 2 

În aceeaşi zi, la ora cinei, Jehan le Brave îi dusese, cu el pe 
Carcagne, Escargasse şi Gringaille la cârciumă. Voia să le 
ofere o cină care în sinea sa, o socotea o cină de despărţire. 

Cei trei nu cunoşteau intenţiile şefului lor. Astfel încât se 
abandonară bucuriei fără nici o bănuială sau reţinere. 
Pentru a nu-i întrista, Jehan se străduia să se arate vesel şi 
nepăsător. 

După terminarea ospăţului, când se aflau, de acum, în 
stradă, cei trei viteji, erau deja bine făcuţi. Jehan, care 


fusese mai reţinut, îşi păstra luciditatea. Cu o emoție pe 
care nu şi-o putut stăpâni, le spuse: 

— Bravii mei tovarăşi, nu mai putem trăi împreună, ca 
odinioară. Trebuie să ne despărţim. Voi o luaţi la dreapta, 
eu la stânga... şi Domnul să vă aibă în grijă! 

Şi voi să se îndepărteze. Dar cei trei, ca şi când Jehan n-ar 
fi spus nimic, întrebară: 

— Care sunt ordinele, şefule? 

Nu înţeleseseră nimic. Dar totuşi, veselia dispăruse. 
Presimţeau că urmă ceva dureros, ceva grav. Jehan nu voi 
să-i părăsească fără a fi înţeles de ei şi le spuse cu blândeţe: 

— Nu mai am ordine de dat. Nu mai sunt şeful vostru. 
Înţelegeţi? ... între noi, totul s-a terminat, pentru 
totdeauna. 

Cei trei se priviră speriaţi. Erau livizi. Dintr-o dată se 
treziră din beţie. Şi deodată izbucniră în tânguieli 
dureroase: 

— În cazul ăsta, ne alungaţi? 

— Dar ce am făcut? 

— Ce vreţi să facem fără dumneavoastră? 

— Dar nu vă alung, reluă Jehan cu aceeaşi blândeţe. Nu vă 
învinuiesc de nimic... Dar totuşi trebuie să ne despărţim. 

De-abia acum înțelegeau. După durere urmă indignarea şi 
pentru prima oară, nemulţumirea: 

— Şi de ce să ne despărţim? Pe coarnele diavolului! 
scrâşni Gringaille. Când condamni pe cineva, îi spui pentru 
ce! 

— Aşa e! aprobară ceilalţi doi, pentru ce? 

— Pentru că doresc să duc un alt fel de viaţă şi dacă aţi 
rămâne cu mine, aţi risca să muriţi de foame. 

Cei trei se priviră aiuriţi. Din nou nu mai înțelegeau nimic. 
Rând pe rând întrebau: 

— De ce să murim de foame? 

— Nu avem totuşi astea? Şi-şi loveau mânerele spadelor. 

— Şi nu întâlnim la tot pasul d-alde ăştia? 

Şi arătau câte un burghez făcând gestul de a-l jefui. 


— "Tocmai asta este, spuse vehement Jehan, tocmai asta nu 
mai vreau să fac. Asta se numeşte a fura. 

— Noi furăm? ... 

Şi exclamaţia izbucni din cele trei guri în aceeaşi clipă. 
Neliniştea se citea pe figurile lor şi aveau aerul să spună: „E 
nebun!” 

Jehan care înţelese, strigă mânios: 

— Da, voi nu înţelegeţi! ... Ca şi voi şi eu am crezut mult 
timp că e drept şi legitim să iei de la cei bogaţi ceea ce se 
cuvine pentru săraci. Acum ştiu că nu eram decât un hoţ! ... 
da, eu eram un hoţ! ... Numai la acest gând simt cum roşesc 
de ruşine... şi decât să mai fac aşa ceva, mi-aş tăia mâna şi 
aş da-o câinilor! ... 

Se priviră pe furiş şi căzură de acord. Deoarece Jehan 
avea ideea asta, vor face cum doreşte el. Vor deveni cinstiţi 
şi se vor schimba în nişte mici sfinţi. Asta-i va închide gura. 
Oricum, el comanda, iar ei ascultau. Era simplu şi o spuseră 
simplu. 

Jehan se emoţionă la insistenţele lor, dar nu voia să-i aducă 
în stare de sărăcie. Fără el, neisprăviţii ăştia eliberaţi de 
orice scrupul, s-ar fi descurcat. Nu se putu abţine să nu le-o 
spună cinstit. 

— Ei şi! făcu Gringaille cu nepăsare, să murim de foame 
sau de altceva, oricum s-ar fi întâmplat! ... 

Şi cu o gravitate care nu-i era obişnuită: 

— În ceea ce mă priveşte, dacă insistaţi să ne părăsiţi, vă 
dau cuvântul meu că voi fi primul care mă voi arunca în 
Sena de pe Pont-Neuf. 

— Şi eu de asemenea! exclamară ceilalţi doi într-un glas. 

Jehan trebui să se declare învins. 

Conveniră ca cei trei să treacă zilnic, ca şi până atunci, să 
primească noile ordine. Îi erau devotați trup şi suflet, mai 
mult ca oricând. 

Aşteptând să se îmbogăţească, ceea ce n-ar fi fost de 
mirare, se angajau să se întreţină ei înşişi. De o manieră 
cinstită, fără îndoială, doar juraseră. De altfel, pentru 


moment erau destul de bogaţi datorită generozităţii lui 
Concini. Bine cazaţi, bine echipați, plini de aur şi bijuterii. 
Era mai mult decât le trebuia, aşteptând să se 
îmbogăţească. 

Jehan se despărţea de ei doar fiindcă ştia că nu-i va mai 
putea întreţine. Asigurat din partea asta, se îndepărtă 
liniştit, mulţumit de altfel că nu o făcuse şi hotărât să-i 
reprimească în serviciul său de cum va fi posibil. 

Escargasse, Gringaille şi Carcagne rămaseră în stradă, 
privindu-l cu melancolie cum se îndepărtează. Când dispăru 
din faţa ochilor lor, se priviră cu mutre serioase şi asta 
numai din cauza seriozităţii situaţiei. Fără să-şi vorbească, 
de comun acord, se îndreptară spre locuinţa lor. Simţeau 
nevoia să se sfătuiască. 

După ce fiecare îşi expuse părerile, traseră concluzia că 
Jehan trebuie că este bolnav. Carcagne, căruia puţin îi 
lipsise să devină călugăr şi care era cel mai învăţat, merse 
până la a spune că el bănuieşte că Jehan e posedat de un 
demon rău care-l persecută. După părerea lui, o slujbă 
ţinută în acest scop, l-ar fi salvat. Tuturor, explicaţia le păru 
înţeleaptă, aşa încât puseră mâna de la mâna pentru a plăti 
respectiva slujbă. 

— Şi, în ceea ce ne priveşte, n-am fost noi totdeauna 
oameni cinstiţi? 

— Şi drept dovadă: a îndrăznit vreodată, cineva, să ne 
spună în faţă că suntem hoţi? ... Nu, nu-i aşa? ... Şi atunci? 


— Da, dar el o gândeşte... Ce-i de făcut? ... 

Niciunul nu se gândea să se sustragă cererii stăpânului lor 
şi să-şi continue existenţa obişnuită. Doar promiseseră şi s- 
ar fi simţit dezonoraţi dacă nu şi-ar fi ţinut cuvântul. În mod 
sincer făceau planuri cum să devină cinstiţi şi asta numai 
fiindcă Jehan dorea astfel. 

În mod firesc ajunseră să calculeze de câţi bani dispuneau. 
Văzură atunci că, toţi trei, aveau cam patru sute de livre. O 
sumă, de altfel, destul de măricică. 


Şi asta nu era totul. Mai erau şi bijuteriile lui Concini, care 
vândute, valorau cel puţin două mii opt sute de livre. 

Acestea, adunate cu cele patru sute, făceau trei mii două 
sute de livre. Tocmai bine să trăieşti un an de zile liniştit. 
Dar... 

Gringaille avea o soră: frumoasa Perrette de care l-am 
auzit vorbind şi nu o dată. Perrette tocmai împlinise 
şaptesprezece ani şi îşi merita cu prisosinţă porecla 
deoarece era deosebit de frumoasă. Fiica unei târfe şi a 
unui tâlhar, crescută Dumnezeu ştie cum, ciudata fată 
hotărâse să ducă o viaţă cinstită şi să trăiască numai de pe 
urma muncii sale. 

Gingaşă şi delicată, îşi impusese munca grea de 
spălătoreasă. Cu curaj şi cu o voinţă extraordinară, se 
păstrase castă, ferindu-se de orice murdărie a vieţii, 
cuminte, cum nu erau multe din tinerele de bună familie. 
Nu i se cunoştea nici un amorez. Şi totuşi avea unul: tocmai 
pe Carcagne care era sincer şi profund îndrăgostit de ea. 
Carcagne era un bandit, un spadasin, un ucigaş plătit, un 
tâlhar la urma urmei. Şi ce credeţi că a putut să facă acest 
bandit îndrăgostit? Pur şi simplu s-a dus la Gringaille pe 
care-l socotea capul familiei şi în mod cinstit i-a cerut mâna 
surorii sale. După cum am mai spus, Carcagne era un om 
simplu, naiv şi veţi vedea că am avut dreptate. 

Gringaille transmise cererea prietenului său, însoţită de 
toată autoritatea sa. Spre mirarea lui şi disperarea bietului 
Carcagne, Perrette refuză categoric partida ce i se oferea. 
După cum spunea, nu simţea nici o atracţie pentru 
căsătorie. Fără să se descurajeze, Gringaille mai revenise 
de câteva ori cu propunerea. Plictisită, Perrette sfârşi prin a 
spune că se va mai gândi şi că-i va răspunde mai târziu, 
peste câţiva ani. 

În acest fel, amorezul se văzu silit să se mulţumească cu 
vaga promisiune. Dar în sufletul său, doar ştim că 
îndrăgostiţii sunt încăpăţânaţi, se considera logodnicul 
tinerei. Poate că era prea mult, dar asta era şi gata. De 


altfel, pe cât de adevărată şi adâncă-i era iubirea, aceasta 
nu-l împiedica să bea, să mănânce, să doarmă, să ducă la 
urma-urmei o viaţă de dezmăţ. Gândea că va sfârşi cu 
aceasta din momentul în care se va căsători. Dacă avea 
dreptate sau nu, cine putea şti? 

Oricum, când se văzură posesorii unei mici averi, 
Carcagne îşi aminti că Perrette era prea delicată pentru a 
continua munca de spălătoreasă. Visul ei era să facă rost de 
o mie de livre cu care să poată să angajeze câteva 
lucrătoare şi să se ocupe de spălatul lenjeriei fine ale 
nobilelor doamne. E drept că era o muncă de mare 
răspundere, dar mai potrivită cu înclinațiile sale. 

Şi Carcagne îşi aminti de visul fetei, amintindu-i-l şi lui 
Gringaille şi propunându-i ca ei doi să-i dea tinerei o mie 
două sute de livre cu care Perrette să plece la drum. 
Gringaille găsi ideea excelentă şi o acceptă de-ndată. 

Banii fură pe dată împărţiţi în trei părţi. Era de altfel o 
manie a lor, nevinovată în felul ei. Escargasse văzu cum cei 
doi iau fiecare câte şase sute de livre din partea lor, iar 
restul îl depun în contul comun. Văzându-i cât de fericiţi se 
simt, ca nişte oameni care au tras o păcăleală cuiva, ceru 
lămuriri. Când i se explică despre ce era vorba, Escargasse 
se supără pe cei doi şi pretinse să contribuie cu partea sa la 
fericirea Perrettei, dând şi el şase sute de livre. Şi când te 
gândeşti că nu erau decât nişte tâlhari care nu făceau nici 
cât funia care-i va spânzura într-o bună zi. 

Astfel încât Perrette avu parte de o mie opt sute de livre, 
în loc de cele o mie la care visa şi putea astfel să-şi deschidă 
spălătoria. Gringaille se duse el însuşi să-i ducă banii, 
deoarece fata, atât de mândră cum o ştim, nu i-ar fi 
acceptat decât din partea fratelui său. 

În acest fel, cele trei puşlamale nu mai aveau decât o mie 
patru sute de livre. Ei şi! Puteau trăi liniştiţi şase luni. 

Capitolul 3 

Cele o mie patru sute de livre nu le ajunseră decât 
cincisprezece zile. 


Se poate spune că cei trei voinici se amuzară aruncându-şi 
banii în Sena? ... Sau că au făcut cumpărături 
considerabile? ... Sau că, în fine, s-au dedat la cine ştie ce 
orgii? Câtuşi de puţin. Ei nu făcură nici o achiziţie şi trăiră 
destul de rezonabil. La ritmul pe care-l adoptaseră, banii 
puteau să le ajungă două sau trei luni. Ceea ce ar fi fost, în 
fond, destul de plăcut. 

Dar hotărâră să joace prin cârciumile pe care le 
frecventau. Şi cum în naivitatea lor credeau că, aşa cum ei 
hotărâseră să devină cinstiţi şi ceilalţi pungaşi din Paris s-au 
convertit, nu se mai gândiră să fie precauţi. 

Într-o seară - seară cu un ghinion negru - căzură pe mâna 
unui trio de trişori. Şi lucrurile nu întârziară prea mult. În 
mai puţin de o oră pierdută până la ultima leţcaie. Fură 
nevoiţi să plece cu capul plecat sub înjurăturile 
cârciumarului furios că nu-i puteau plăti consumaţia, fiindcă 
cei trei trişori plecaseră de mult, ducând cu ei banii 
câştigaţi. 

Catastrofa era copleşitoare. Altădată, o seară la pândă în 
colţul unei străzi, ar fi reparat necazul. Dar acum, de când 
deveniseră cinstiţi, asta însemna mizeria, zile de foamete şi 
de nesiguranţă, după cum prevăzuse şeful lor. 

Îşi vânduseră armele şi costumele somptuoase plătite de 
Concini. Nu-şi păstrară decât spadele şi hainele cu care 
erau îmbrăcaţi. Din fericire, veşmintele erau într-o stare 
foarte bună, aproape noi, aşa încât erau destul de 
prezentabili. 

Menajaţi cu o economie destul de tardivă, e drept, cei 
câţiva scuzi căpătaţi în urma vânzării mai durară o 
săptămână. Jehan, care-i vedea mereu curat îmbrăcaţi, 
nepăsători după cum le era felul, nu bănuia lipsurile în care 
se zbăteau. De altfel făceau tot posibilul să nu le arate. 

În momentul în care ne reîntâlnim cu cei trei, e ora patru 
dintr-o frumoasă după-amiază a începutului lunii iunie. Un 
timp însorit, una din acele strălucitoare după amieze când 
totul arată bucuria de a trăi. 


În acea zi, Gringaille, Escargasse şi Carcagne îşi mai 
strânseseră centurile cu o gaură. Era felul lor de a prânzi. 
Acum vânturau străzile oraşului, cu nasul în vânt şi cu ochii 
la pândă să nu le scape ocazia care le-ar fi permis să cineze 
altfel decât să strângă centura cu încă o gaură. 

Melancolici, dar nu resemnaţi, băteau străzile fără o ţintă 
precisă. Mizau pe norocul care, până atunci, nu le adusese 
nimic bun. Tocmai ajunseseră la răspântia Trahoir. Fără să- 
şi dea seama, o luară pe strada Arbre-Sec, îndreptându-se 
spre râu. 

Deodată îl văzură pe Carcagne dându-şi un pumn, mai să 
dărâme un bou şi exclamând: 

— Am găsit! 

— Ce? săriră ceilalţi doi, nerăbdători. 

— Mijlocul de a cina fără să cheltuim nimic şi poate... cine 
ştie? ... Hrana asigurată pentru câtva timp. Hai, iute, 
fârtaţilor intraţi în fundătura asta şi nu vă mişcaţi până nu 
vă chem. 

Toate acestea se petreceau în faţa locuinţei cumetrei 
Colline Colle. Recunoscând-o în spatele ferestei, Carcagne 
îşi aminti pe dată avansurile pe care această i le făcuse. 

Matroana, după răpirea Bertillei, îşi petrecea cea mai 
mare parte a zilei în spatele ferestrei. Era atât de 
încăpăţânată încât nu renunţase la ideea de a trage foloase 
de pe urma acestei răpiri. 

Mai întâi îl căutase pe La Varenne. Dar confidentul regelui 
nu mai scotea nasul afară din casă. Acesta nu se putea 
hotări să-şi arate mutra împodobită cu cicatricea care prea 
semăna a lovitură de cravaşă. Astfel încât Colline Colle nu-l 
mai văzu. Toată speranţa-i era în Carcagne. 

Dar bunul tânăr, aşa cum îl numea ea, nu părea hotărât să 
vină să o viziteze, după cum îl rugase. Şi iată că, în 
momentul în care disperarea-i ajunsese la culme, îl zări 
oprit în faţa casei sale. Nu ezită nici o secundă şi, 
deschizând fereastra, îl strigă fără ruşine. 


Gringaille şi Escargasse o recunoscură şi ei pe Colline 
Colle. Înţeleseră gândul lui Carcagne şi-i cuprinse din nou 
speranţa. Se adăpostiră, după cum le ceruse Carcagne, 
hotărâți să nu facă nici o mişcare până când acesta nu le va 
permite. 

Matroana deschise uşa tocmai când Carcagne urca solemn 
treptele peronului. Şi astfel pătrunse în sanctuar - asta 
vrând să însemne bucătăria, care servea şi drept 
sufragerie. Când rămaseră singuri, faţă în faţă, Colline Colle 
se crezu datoare să ia un aer încurcat şi-şi plecă pudică 
privirea. Carcagne înţelese că trebuie să o facă pe galantul, 
să-i spună ceva care să-i câştige bunăvoința. Şi deci se 
hotări: 

— Frumoasă doamnă, de când v-am văzut, mi-am dat 
seama că mi-am uitat inima aici. Nu, am venit să o cer 
înapoi. Dacă aţi găsit-o, păstraţi-o... Dar, pentru Dumnezeu, 
atunci vi-o cer pe a voastră în schimb, sau dacă nu, mor... 
Vedeţi, sunt disperat, mă usuc, mă topesc! ... 

Şi zicând acestea, îşi răsuci mustaţa cu un aer de cuceritor 
găsind complimentul destul de convingător şi declaraţia 
decisivă. 

Dar culmea e că, doamna Colline Colle, puţin obişnuită cu 
asemenea exprimare, rămase cu gura căscată, lăsând să se 
reverse asupra amorezului declarat nişte priviri tandre, 
pline de înţelegere şi de compasiune. 

Adevărul este că, bietul Carcagne, postind încă din ajun, 
avea un aer languros şi cu atât mai interesant. Ba, mai 
mult, era măcinat de nelinişte în ceea ce priveşte tentativa 
să disperată. N-ar fi realizat nimic atingând inima 
matroanei, dacă ea n-ar fi deschis şi uşa bucătăriei. Şi 
această nelinişte i se citea pe figură, dar Colline Colle crezu 
că e vorba de neliniştea amorezului ce îşi aşteaptă soarta să 
se pronunţe. Şi fu mişcată. 

Dar nu era femeia care să-şi piardă capul numai din atât, 
încât remarcă: 


— Pe sfânta Fecioară! De ce ai aşteptat aşa mult, tinere? ... 
Doar ţi-am spus să vii să mă vezi! 

Reproşul era întemeiat şi, deoarece Carcagne nu-l 
prevăzuse, pe moment rămase descumpănit. Dar 
apropierea pericolului îl făcu să dibuie repede răspunsul: 

— Vai! Frumoasă doamnă, făcu el cu un suspin adânc, sunt 
în serviciul unui prinţ despotic şi a trebuit să-mi urmez 
seniorul în provincie. Fiţi sigură că am suferit mult din 
cauza absenței! 

Explicaţia era foarte plauzibilă şi o satisfăcu pe matroană. 
O satisfăcu cu atât mai mult, cu cât îşi aminti că răpitorului i 
se dăduse titlul de prinţ. Era începutul informaţiilor pe care 
spera să le capete prin vicleşug de la pretinsul ei amorez. 
Mulţumirea de sine o făcu să se liniştească: 

— Bietul de tine! zise ea cu un ton înţelegător. 

Şi-i luă mâna pe care i-o strânse cu tandreţe, ca şi cum i-ar 
fi spus: „Necazurile tale s-au terminat!” şi coborând 
privirile, cu un aer tulburat: 

— Pe mine mă cheamă Brigitte... Pe tine? 

— Pe mine, Carcagne. O, Brigitte! Regina inimii mele, îţi 
voi fi alături până la moarte! Simt că nu pot trăi fără tine! 
Simt... că am fost făcuţi unul pentru celălalt. Ştiu... ei 
drăcie! Parcă se simte un miros de supă bine dreasă... 
adică, nu... vreau să spun că simt 0... că simt 0... că simt... 

Bietul Carcagne, zăpăcit de mirosul supei care fierbea pe 
foc, simţea cum se împotmoleşte în mod lamentabil. Pentru 
a ieşi din încurcătură se hotări să folosească un mijloc eroic: 
o înşfacă pe Colline Colle, o ridică cu uşurinţă, o strânse la 
piept, mai s-o sufoce şi începu s-o sărute zgomotos. 

După care, o lăsă binişor jos, convins că şi-a îndeplinit 
datoria şi a ieşit cu bine din încurcătura în care-l băgase 
ideea lui de a folosi fraze sforăitoare, când de fapt gesturile 
sunt aşa de uşoare şi grăitoare. 

Colline Colle, care fusese pe jumătate sufocată, răsufla cu 
greu încercând să-şi revină. Nu era deloc supărată, ba din 


contră, era încântată de forţa îndrăzneţului amorez, având 
curajul chiar să i-o spună: 

— Isuse! Doamne sfinte! Câtă forţă! ... Câtă pasiune! ... 
Chiar aşa de mult mă iubeşti? ... Dar e o adevărată 
binecuvântare. 

Carcagne crezu că a câştigat pe tot frontul şi, crezându-se 
stăpân pe situaţie, declară: 

— Asta e! Mă instalez la tine! Nu te voi mai părăsi, 
Brigitte. Simt că sunt făcut pentru o viaţă de burghez. 

„Ei drăcie! gândi bătrâna, merge repede tânărul! Crede 
aşadar că-l voi întreţine eu? ... Mai vedem noi! Să spună el 
tot ce vreau să ştiu şi pe urmă îi arăt eu cum o termin cu 
amorezii stingheritori.” 

Dar cum nu protestă şi cum continuă să-i surâdă 
drăgăstos, Carcagne consideră cu logica sa specială, că 
bătrâna consimte. Aruncându-şi masca, spuse direct: 

— Dar, Brigitte, nu crezi că a venit ora cinei? Stomacul 
meu îmi spune că s-a făcut timpul să mâncăm. 

Totuşi, cu toată neruşinarea sa şi aerul nepăsător pe care-l 
afişa, încă nu era prea sigur pe el: Colline Colle părea a nu 
fi auzit îndemnul. 

Dar nu era asta, pur şi simplu ea se gândea. Cu toate că 
era zgârcită, nu era şi proastă. În tinereţe fusese 
neguţătoreasă. Cheltuielile cu o cină suplimentară o făceau 
să se zbârlească. Dar tot ea îşi spuse că pentru a-i dezlega 
limba tânărului naiv, o cină bogată, stropită din belşug, e cel 
mai potrivit lucru. Luând această hotărâre, îi spuse lui 
Carcagne care aştepta cu nelinişte: 

— Dar, domnule Carcagne, nu cinez înainte de ora şase! Şi 
iată, nu-i decât ora cinci. 

— 'Te înşeli, Brigitte, o asigură Carcagne uşurat, sunt sigur 
că te înşeli. Dacă ar fi să mă iau după stomacul meu, ar fi 
ora nouă seara. 

Şi cum îi părea surprinsă şi puţin neliniştită, recurse la 
tactica deja experimentată: o apucă de mijloc şi-i aplică o 
pupătură zgomotoasă pe gât, după care exclamă: 


— Vai! Inima mea! Mi-ai făcut cea mai mare bucurie pe 
care am avut-o vreodată. Şi după cum ştii, emoţiile cresc 
pofta de mâncare. 

— Termină cu copilăriile! 

— Ei şi, ce, nu ţi-am spus că de când te-am văzut nu mai 
beau, nu mai mănânc, nu mai dorm! ... Acum sufăr de 
efectul invers... Brigitte, dacă nu-mi dai să mănânc imediat, 
cad de foame, leşin, mor la picioarele tale... înainte de a-ţi fi 
primit sărutul. 

Matroana încercă să roşească, era mai degrabă uluită 
decât flatată de înflăcărarea tânărului. Dar nu-l lăsă să-şi 
dea seama. 

— Ei, hai, făcu ea, nu-ţi doresc moartea... îţi pregătesc 
imediat cina. 

Acceptând riscul, începu să se agite şi, după ce aţâţă focul, 
cobori în pivniţă. 

De-abia se îndepărtă matroana şi Carcagne sări pe un 
scăunel aflat sub lucarna din perete şi, scoțând capul afară 
şopti câteva cuvinte, primite cu bucurie de Gringaille şi 
Escargasse, care-l aşteptau răbdători, dar nu prea liniştiţi. 

Acestea fiind îndeplinite, cobori cu repeziciune de pe 
scăunel şi, pentru a-şi recâştiga sângele rece, începu să 
umble prin cameră, de la fereastră spre uşa camerei 
alăturate care era deschisă larg. Se opri brusc pe pragul 
uşii. 

Razele soarelui, care cădeau oblic pe o comodă aflată 
aproape de el, făcea să strălucească un obiect aflat într- 
unul din sertarele întredeschise. 

Era mai mult decât putea să suporte şi-şi uită 
angajamentul luat nu demult. Strălucirea obiectului îl orbi 
şi bunele-i intenţii sucombară jalnic la prima tentaţie. 

Cu privirea fixată pe uşa prin care-şi putea face apariţia 
Brigitte, strecură în sertar o mână expertă şi înhăţă 
obiectul care-l tentase. Părea că e un fel de cutiuţă. De 
argint, de bună seamă că prea strălucea. Şi dacă era plină 
cu aur? O scutură uşor şi simţi ceva mişcându-se în interior. 


Cu inima bătând să-i spargă pieptul, băgă repede obiectul 
în buzunar şi se depărtă repede de uşă. 

Colline Colle tocmai apărea. Emoţia îl făcu să izbucnească 
într-un acces puternic de tuse. 

Ca şi când tusea lui Carcagne constituia un semnal, în 
aceeaşi clipă se auziră lovituri puternice în uşa de la stradă. 
Colline Colle tresări şi-l privi pe tânăr, neliniştită. Acesta se 
îndreptă şi-şi răsuci mustaţa cu un gest, ca şi când ar fi 
spus: „Aici sunt! Nu-ţi fie teamă de nimic.” Şi Colline Colle 
surâse, liniştită. Dar loviturile se repetară şi de această dată 
se făcu auzită o voce puternică: 

— Hei! Carcagne! Hei! Eşti mort sau viu? ... Dacă ai murit, 
spune-o, pe coarnele diavolului! N-o să lăsăm să se 
răcească cina care ne aşteaptă. 

— Brigitte, strigă vesel Carcagne, sunt prietenii mei. 
Deschide-le, iubito. 

Dar Brigitte cam strâmba din nas. După câte se părea, 
vizita o deranja. Şi apoi, tânărul prea se purta ca la el 
acasă. 

„Ei, na! E aici de abia de un sfert de oră şi s-a şi instalat! 
Mă întoarce pe toate părţile, de parcă el ar fi stăpânul. 
Pentru el a trebuit să-mi schimb ora cinei. Şi acum, culmea, 
prietenii lui îmi iau casa cu asalt. Ce înseamnă asta? Ah, 
lasă, după ce voi şti tot ce am nevoie, mă debarasez eu de 
toţi ăştia... O să mă compromită cu purtările lor... Fără să 
mai pun la socoteală că îl cred în stare să-mi mănânce în 
câteva zile toate economiile strânse cu atâta trudă!” 

Carcagne, văzând-o că nu se clinteşte, se repezi la uşă şi, 
cum cheia se afla în broască, o răsuci, trase zăvoarele şi-i 
pofti în casă pe prietenii săi, fără să-i pese de privirile 
furioase ale matroanei. 

Astfel încât, împotriva voinţei sale, Gringaille şi Escargasse 
îşi făcură apariţia. Carcagne, ca un adevărat gentilom, făcu 
prezentările. Primirea fu mai mult decât glacială şi ar fi 
descurajat pe oricare altul, mai puţin pe cei doi înfometați. 
Dar aceştia, zărind posibilitatea unei cine, nu mai dădeau 


atenţie la nimic altceva. Îşi înmulţiră zâmbetele şi 
plecăciunile şi Escargasse declară cu seninătate: 

— Iertaţi-ne doamnă dacă dăm buzna într-un mod aşa de 
grosolan. Dar se pare că amicul Carcagne a uitat, datorită 
vouă, că am avut onoarea de a-l invita să cineze cu noi. 

— Unde mai pui, am comandat special în onoarea lui o 
masă formidabilă la hanul Grand-Passe-Partout, care după 
cum ştiţi, sau poate nu, este cel mai bun han din Paris, 
completă Gringaille. 

Colline Colle îl privi neliniştită pe Carcagne: era în stare s- 
o părăsească pentru a-şi urma prietenii? Ar fi putut să dea 
greş tocmai acum, când era aşa de aproape de ţintă? Nu! 
Carcagne tocmai spunea: 

— Vai, domnilor! Vă rog să mă scuzaţi, dar azi nu mai pot. 

Şi aruncă o privire înflăcărată matroanei. Bucuria pe care 
aceasta o simţi când îşi dădu seama că tânărul nu o va 
părăsi, o făcu să uite că trebuie să roşească. 

Gringaille şi Escargasse se ridicară cu aere de oameni 
jigniţi. 

— Dar, continuă Carcagne neglijent, există o cale de a 
împăca lucrurile. Dacă eu nu pot veni cu voi, voi în schimb 
puteţi rămâne cu noi... împărţiţi cu noi modesta noastră 
cină. Sunt sigur că doamna vă face faţă în mod onorabil 
prezenţei voastre la masă. 

Uluiala şi indignarea o lăsară pe Colline Colle fără grai. 
Dar trăsăturile-i mânioase, privirile aprinse pe care le 
aruncă celor trei nefericiţi care aşteptau tremurând 
hotărârea sa, în sfârşit, întreaga ei atitudine arăta un refuz 
pe cât de teribil, tot pe atât de grăitor. 

Gringaille şi Escargasse se făcură că nu văd toate acestea 
şi-i considerară tăcerea drept acceptare. Mutrele le 
deveniră surâzătoare şi exclamară ca nişte gentilomi: 

— Pe legea mea, iată o propunere curtenitoare. 

— Ferească sfântul să o refuzăm! 

Dar bătrâna zgârcită se revoltă în faţa acestei cheltuieli 
neaşteptate. Şi izbucni: 


— Ce! Credeţi că la mine e cârciumă? Credeţi că pot să 
găzduiesc gratuit pe toţi caraghioşii care ar dori să-mi intre 
în casă? ... 

Şi ar mai fi spus ea multe altele dacă nu ar fi riscat 
Carcagne marea lovitură şi care, luându-şi un aer de 
demnitate jignită exclamă: 

— Ruşine, doamnă! Aşa apreciaţi onoarea ce vă este 
făcută? ... Domnilor, să plecăm, vă rog. M-am înşelat asupra 
doamnei... Credeam că are o inimă nobilă şi generoasă. Văd 
că este o mică burgheză zgârcită. Să plecăm! ... 

Puțin îi lipsi matroanei să nu leşine. Ce! Plecau? ... Dar 
asta însemna sfârşitul ei! ... Socotelile ei se duceau pe apa 
sâmbetei numai pentru că refuză un surplus de cheltuială? 
Poate că era mai bine să se resemneze şi să accepte 
inevitabilul! Da, de o sută de ori, da. 

— Domnilor, domnilor, se grăbi ea să implore. Nu m-aţi 
înţeles, am vrut să spun că locuinţa mea nu e o cârciumă şi 
că nu veţi putea găsi aici bunătăţile şi confortul datorat 
unor gentilomi ca voi şi cu care, fără îndoială, sunteţi 
obişnuiţi. 

Cel mai mirat de victorie părea că este însuşi Carcagne. N- 
ar fi crezut în ruptul capului că a putut produce o asemenea 
impresie asupra matroanei. Şi totuşi, iată dovada. Cei trei 
respirară uşuraţi, eliberaţi de neliniştile ce-i frământară 
până atunci şi schimbară câte o privire triumfătoare: se 
făcuse. Nu fără greutate, totuşi. Dar nu abuzară de 
succesul lor. 

— Dar, doamnă, nu suntem pretenţioşi, spuse unul. 

— Ca să fim împreună, acceptăm orice, adăugă şi celălalt. 
— Fără a mai pune la socoteală plăcerea de a supa într-o 
asemenea plăcută companie, ca a voastră, doamnă, exclamă 

curtenitor Carcagne, cu o ocheadă semnificativă. 

Toate aceste cuvinte o liniştiră puţin pe zgârcită. În cele 
din urmă, cina, atât de greu obţinută, fu gata. Era compusă 
din faimoasa supă al cărei miros îl zăpăcise pe Carcagne, un 
castron de linte şi un rest de friptură de porc pe care 


Brigitte, suspinând, se duse s-o aducă. O cină, de altfel, 
destul de săracă, care de abia înşelă foamea celor trei. 
Colline Colle crezu că dacă le arată celor trei înfometați 
două sticle de vin, mai repară lucrurile. 

Cei trei se priviră consternaţi. Dar Carcagne ştia de acum 
cum s-o îmblânzească: nu era necesar decât să-şi arate 
colții. Cu autoritate îi ceru cheile, cobori în pivniţă şi se 
întoarse de acolo cu şase sticle, o duzină de ouă şicuun 
jambon. Nu lipsi mult ca matroana să se sufoce de 
disperare, dar nu îndrăzni să se opună. Încurajat de succes, 
Carcagne scotoci prin dulapuri şi mai găsi câteva borcane 
cu dulceaţă şi o sticlă cu rachiu, de abia începută. 

Brigitte surâdea, dar surâsu-i era galben şi-i venea să-şi 
smulgă părul. Culmea era că fu nevoită să facă chiar ea 
omleta. Ah! Cât ar fi vrut să o prepare cu otravă, dacă n-ar 
fi fost nevoită să mănânce şi ea. 

O dată proviziile terminate şi aproape satisfăcuţi, cei trei 
trecură în cealaltă cameră care-i servea bătrânei drept 
salon. Nu uitară să ducă cu ei şi sticlele, manifestând vădita 
intenţie de a le goli până la ultima picătură. În moleşeala 
plăcută care-i cuprinsese acum, îşi spuneau în felul lor 
convenit că, oricum, casa era mai bună decât speraseră şi 
că, bine dresată, bătrâna le-ar fi putut satisface dorinţele 
până când Jehan s-ar fi îmbogăţit. Nici măcar nu se îndoiau 
că, cel puţin pentru câteva zile, n-ar fi avut masa asigurată. 
Şi asta în timp ce Colline Colle ardea de dorinţa de a-i 
azvârli afară cât mai repede. Era cuprinsă de o furie teribilă 
şi nu se stăpânea decât cu mare greutate. Văzându-i aşa de 
veseli şi nepăsători, riscă întrebarea care o frământă de 
atâta timp: 

— Spuneaţi, domnule Carcagne, că sunteţi în serviciul 
unui prinţ puternic. Puteţi să-mi spuneţi şi mie cum se 
numeşte? 

Şi aşteptă răspunsul cu nerăbdare. Tocmai când deschidea 
gura pentru a-i răspunde, Carcagne simţi cum un picior îl 
calcă pe al său, aşa încât, înțelegând, tăcu. 


— E vorba de prinţul Florentini, spuse Gringaille. 

— Vărul reginei Maria de Medicis, completă Escargasse. 

O sclipire străluci în ochii matroanei şi un surâs îi înflori pe 
buze. În cele din urmă aflase numele răpitorului. Şi acest 
nume îl vinde pe bani grei confidentului regelui. Acum nu-i 
mai părea rău că cei trei ticăloşi îi devoraseră proviziile pe 
două săptămâni. 

— Şi spuneţi că a lipsit zilele acestea? întrebă ea cu 
indiferenţă bine jucată. 

— Mai bine spus, s-a întors la Florenţa, ţara sa de baştină, 
de unde nu va reveni prea curând, poate niciodată. 

Această mărturisire fu ca o lovitură de măciucă pentru 
biata matroană. 

— Dar, bolborosi ea, tânăra fată, fosta mea chiriaşă, ce s-a 
întâmplat cu ea? 

Şi aşteptă răspunsul gâfâind cu teamă. Găsind numele 
răpitorului, sperase să pună mâna pe fată. Dar acum, o dată 
ce răpitorul se întorsese în ţara sa, ar fi trebuit s-o găsească 
prin forţele-i proprii. 

— Cum, încă nu aţi aflat? ... Tânăra se află în siguranţă, 
sub protecţia regelui... După câte se pare, prin naştere îi 
este cumva rudă, explică Gringaille. 

Pentru Colline Colle, care ştia că Bertille era fiica regelui, 
cuvintele fură semnificative. Se simţi zdrobită. Bertille 
aflată sub protecţia regelui, însemna năruirea oricăror 
speranţe de şantaj pe care le înălţase şi organizase în 
mintea sa. Era ruinată, furată, batjocorită... Fiindcă cei trei 
nemernici din faţa sa, care o priveau cu un aer şiret ştiau 
mai multe decât voiau să-i spună. Ah! Cum i-ar mai fi 
aruncat pe uşă afară. 

Se ridică brusc, palidă de furie, cu pumnii şi şolduri, 
amenințătoare şi bolborosi: 

— În cazul ăsta, dacă stăpânul vostru s-a întors în ţara lui, 
înseamnă că nu mai aveţi slujbă? 

— Pe toţi dracii, da, făcu melancolicul Escargasse. 


Mărturisire imprudentă pe care provensalul o înţelese, dar 
prea târziu. 

Dintr-o privire Colline Colle se asigură că nu avea de ce să 
se teamă. Încă era zi, strada era bine populată pentru ca 
cineva să-i vină în ajutor în caz de pericol. Se repezi şi 
apucă un măturoi cu amândouă mâinile şi în timp ce-l 
învârtea cu furie, începu să strige: 

— Aha! Nu mai aveţi slujbe! ... Aha aţi rămas pe drumuri, 
fără nici un chior, cu burta goală... Şi ce v-aţi spus, că sunto 
vacă bună de muls, aţi venit, să vă instalaţi aici, să mă 
ruinaţi. Afară, câinilor! Vagabonzilor! Nemernicilor! 
Târâturi ce sunteţi! 

Şi fiecare epitet era însoţit de câte o lovitură zdravănă de 
măturoi. Cei trei, zăpăciţi, neînţelegând prea bine această 
schimbare bruscă de atitudine, încercau să se apere cât mai 
bine de loviturile care plouau,! Neînţelegând că trebuie să o 
şteargă cât mai repede. 

— Dar, iubita mea Brigitte! încercă să o împace! Carcagne. 

— Nu sunt iubita ta Brigitte! urlă scorpia scoasă din minţi. 
Eu sunt o femeie cinstită! Şi voi m-aţi ruinat! Înţelegeţi, m- 
aţi ruinat! ... Căraţi-vă o dată! 

Şi repezindu-se la fereastră, o deschise cât putu de larg şi 
începu să strige cu o voce ascuţită, capabilă să ridice în 
picioare întreaga stradă: 

— Săriţi! Hoţii! Hoţii! 

Abia atunci înţeleseră că dacă mai întârziau mult, întreg 
cartierul le-ar fi sărit în cap şi i-ar fi făcut bucăţi. Cu vitejie 
îşi luară picioarele Ia spinare şi o zbughiră ca un stol de 
păsări speriate. Teama le dădu aripi, aşa încât nu se mai 
opriră până la poarta Saint-Honore unde se opriră, 
observând că nu-i urmărea nimeni. 

Prima grijă a lui Carcagne, atunci când se aflară în 
siguranţă în cocioabă lor, a fost să afle ce putea fi obiectul 
strălucitor care l-a făcut să calce alături, după ce jurase să 
devină un om cinstit. 


Era o cutie prăpădită din fier, strălucitoare, e drept, dar 
care nu făcea doi bani. Deschizând-o văzu că nu conţine 
decât un inel de fier, care nici el nu valora mare lucru şi o 
hârtie acoperită de o scriere fină, într-o limbă pe care nu o 
cunoştea. Se simţi liniştit. Luă inelul şi-şi spuse: „Îi voi 
spune lui Gringaille să i-l dea Perettei. Poate o să-i facă 
plăcere.” 

În ceea ce priveşte cutia, o puse în buzunarul interior al 
unei haine mai vechi, pe care nu o mai purta de multă 
vreme. Cu conştiinţa împăcată, se aruncă pe salteaua sa şi, 
învelindu-se cu pătura, adormi pe dată. 

Acea mică cutie era cea pe care Colline Colle o furase din 
caseta Bertillei şi pe care, la rândul ei o aruncase neglijentă 
în sertarul respectiv, uitând de ea. 

Capitolul 4 

Bertille dispăruse de aproape o lună. 

Între timp, capela Mântuitorului fusese înconjurată cu o 
palisadă înaltă şi săpăturile începuseră. Încă de la primele 
lovituri de târnăcop se descoperiseră treptele unei scări. 
Asta demonstra că indicaţiile conţinute de faimosul act erau 
exacte. Ceea ce până atunci nu fusese prea sigur. 

Ca rezultat al acestui prim succes, se hotări că lucrările să 
continue, dar cu grijă însă şi asta numai în scopul mărturisit 
de a nu deteriora cripta unde, în timpurile îndepărtate ale 
persecuției creştinilor, preafericitul sfânt Denis îşi aduna 
turma de credincioşi în jurul modestului altar de piatră. 

Şi asta numai pentru a da satisfacţie Mariei de 
Beauvilliers. Stareţa nu uita că, odată scoasă la lumină 
capela subterană, aceasta ar fi devenit un loc de pelerinaj, 
izvor de profituri apreciabile pentru mânăstire. 

Părintele Coton, confesorul Maiestăţii Sale, reuşise să se 
facă numit supraveghetorul lucrărilor. Şi regele şi regina îl 
credeau fiecare de partea sa. Dar noi ştim că el nu era 
decât un instrument docil în mâinile lui d'Acquaviva. 

Deci, Coton supraveghea şi dirija lucrările, dar în acelaşi 
timp păzea şi împrejurimile. Aceste împrejurimi nu fuseseră 


interzise publicului, dar fuseseră împânzite cu o plasă 
deasă de spioni. Pe dealul Montmartre se putea circula în 
libertate. Dar ca să treci neobservat prin apropierea capelei 
nici nu se punea problema. Ochi invizibili, mereu treji, 
spionau şi cel mai mic şi nevinovat gest al trecătorilor. 

Coton îşi asigurase sprijinul unui oarecare număr de 
credincioşi care se însărcinaseră cu această supraveghere. 
Ceea ce este de remarcat, e faptul că niciunul din aceşti 
credincioşi nu aparţinea iezuiţilor... cel puţin în mod oficial. 

Independent de aceste precauţii, luate în numele regelui şi 
al reginei şi aprobate de Sully şi Concini, aceştia doi, 
neîncrezându-se unul în celălalt, îşi luaseră fiecare micile 
lor măsuri secrete. Aşa încât, fără să bată prea mult la ochi, 
împrejurimile capelei se aflau, ca să spunem aşa, în stare de 
asediu. 

Concini se credea într-atât sigur de succes, încât luase în 
slujba sa, pentru a-i înlocui pe Jehan le Brave, Gringaille, 
Escargasse şi Carcagne, patru gentilomi adevăraţi. Aceştia 
erau domnii d'Eynaus, de Roquetaille, de Longval şi de 
Saint-Julien. Patru tineri, din care cel mai vârstnic nu 
împlinise încă douăzeci şi şase de ani, iar mezinul dacă avea 
douăzeci şi doi. 

În mintea sa, cei patru gentilomi constituiau nucleul 
impozantului său corp de gărzi pe care şi-l va forma în 
momentul când va deveni stăpânul. 

Pentru moment, cei patru aveau singură sarcină de a-l 
căuta pe Jehan le Brave pentru a-l prinde viu. Concini le 
promisese douăzeci de mii de livre în ziua în care vor veni 
cu el, legat de mâini şi de picioare. 

Cei patru tineri, care de altfel erau puternici şi viteji şi 
erau conştienţi de asta, gândiră că patru oameni ca ei, 
pentru a prinde unul singur, era mult prea mult, cel puţin 
doi erau de prisos, chiar dacă admiteau că viitoarea victimă 
este dotată cu o forţă extraordinară. Dar ei nu-l cunoşteau 
pe Jehan le Brave. 


Concini însă, îl cunoştea prea bine. Şi nu-i uita nici pe 
Escargasse, Carcagne şi Gringaille care deja îl trădaseră 
pentru Jehan căruia i se alăturaseră. Asta-l făcu să nu ezite 
să mai angajeze încă treizeci de haimanale, pe toată durata 
lucrărilor la capelă. 

Aceştia, împărţiţi în grupe de câte opt, fuseseră puşi sub 
comanda lui Saint-Julien, Longval, Roquetaille şi Eynaus. 
Una din cetele de ticăloşi trebuiau să asigure împrejurimile 
capelei. Concini nu putea să uite că Jehan căuta şi el 
comoara şi deci îşi lua măsurile de prevedere. Dar până în 
acea zi, Concini şi oamenii săi nu avură ocazia să pună 
mâna pe cel ce-l căutau. 

Cu toate acestea, Jehan nu se ascundea. Numai că era 
într-un continuu du-te-vino şi, condus de instinct, îşi 
îndrepta cercetările mai ales spre cartierele mărginaşe ale 
oraşului. De mai bine de o lună de când îşi începuse 
căutările, nu era mai avansat ca în prima zi. Era descurajat, 
deprimat şi începuse să întrevadă posibilitatea de a sfârşi 
printr-o lovitură de pumnal. 

În această zi, de treisprezece iunie, Jehan îşi petrecuse 
dimineaţa bătând cartierele de pe malul stâng al Senei, 
între înălţimea Copeau, până la mânăstirea Saint-Germain- 
des-Pres. Ceea ce nu era puţin lucru. 

Reîntorcându-se, trecu pe Pont-Neuf şi o luă pe strada 
Arbre-Sec, privind îndelung şi visând sub fereastra închisă 
a vechii locuinţe a celei pe care nu încetase să o caute. 
După care plecă suspinând. 

Fără să-şi dea seama, se trezi în strada Saint-Honore. O 
străbătu şi curând ieşi pe poarta cu acelaşi nume, totul ca 
în vis. 

Acea zi era tocmai ziua rezervată târgului de cai care se 
ţinea la poalele înălţimii Saint-Roch, cu cele două mori de 
vânt de pe culme, după cum se ştie. Înălţimea Saint-Roch e 
situată nu departe de poartă, imediat pe dreapta cum ieşi 
din oraş. În aşa fel încât locul era destul de animat la acea 
oră. Jehan, mereu absent, se pierdu în mulţime. 


În acel moment, escortat de cei patru gentilomi, Concini 
străbătea târgul de cai. Îl zări pe Jehan care stătea cu 
spatele la el şi ochii-i sticliră, în timp ce mâna i se crispă pe 
mânerul spadei, oprindu-se ca o fiară care se pregăteşte să 
sară asupra victimei sale. 

Să sară asupra spadasinului, să-l înhaţe şi să-l ducă cu el, 
înainte ca acesta să-şi dea seama de ce i se întâmpla, acesta 
fu primul său gând. Aruncând o privire în jurul său, îşi dădu 
seama că acţiunea îi putea eşua în mijlocul acestei mulţimi. 
Înţelegând aceasta, scrâşni din dinţi, blestemând în şoaptă, 
palid de furie şi tremurând la gândul că nu ar fi avut de 
făcut decât să întindă mâna pentru a-l înhăţa. Şi în loc de 
asta, trebuia să se stăpânească, în timp ce celălalt putea să- 
i scape ca şi până acum. 

Pentru un moment se gândi să se arunce asupra lui şi să-l 
înjunghie în spate cu pumnalul, după care s-ar fi pierdut în 
mulţime. Era posibil, dar ar fi fost o slabă răzbunare după 
toate planurile pe care le făcuse! ... Şovăi un moment şi un 
surâs sinistru îi apăru pe buze, felicitându-se că a avut forţa 
de a se stăpâni. Observase cât de absent era Jehan şi-i veni 
o idee. 

Dădu câteva ordine scurte şi, învăluindu-se în manta se 
aşeză mai departe. În timp ce unul din cei patru oameni ai 
săi se îndepărtă în grabă, ceilalţi trei îl supravegheau 
îndeaproape pe Jehan cu intenţia vădită de a nu-l pierde din 
ochi. Nici măcar nu era necesar să se ascundă, deoarece 
Jehan nu-i cunoştea. 

În acest timp, Jehan îşi reluase plimbarea. Cei trei 
urmăritori, de la distanţă, nu-l pierdeau din priviri nici o 
clipă. Concini, cu pălăria pe ochi şi gulerul mantalei ridicat 
îi urmă de la distanţă pe cei trei oameni ai săi. 

— Bucuria şi bogăţia să fie mereu cu tine, domnule Jehan 
le Brave, se făcu auzită deodată o voce gravă. 

Jehan tresări şi lăsă să-i scape o privire înfricoşată asupra 
celui ce-l întrerupea din gândurile sale. Era privirea celui 


care e trezit la realitate şi revine de departe. Se linişti şi 
umbra unui surâs îi destinse buzele. 

— Ah! Dumneata eşti, Ravaillac, făcu el cu blândeţe. 
Bucuria şi bogăţia, spui tu? Pe maţele diavolului! Sunt 
curios să văd dacă urarea ţi se îndeplineşte, pentru că, vezi, 
când mi-aţi făcut-o tocmai visam să sfârşesc cu această 
viaţă cu o lovitură de pumnal bine aplicată... Vezi bine că 
bucuria domneşte în inima mea. În ceea ce priveşte 
bogăţia: trei scuzi, iată toată bogăţia mea. 

Şi izbucni într-un râs strident, sacadat, în care se simţea 
nebunia. 

Ravaillac îl privi cu o milă adâncă şi trăsăturile i se 
crispară de parcă ar fi suferit el însuşi de suferinţa celuilalt. 
Şi clătină cu durere din cap. 

— Vă văd palid, spuse el. Aţi slăbit, ochii sunt plini de 
febră... Sunteţi cumva bolnav? 

— Eu! ... nu m-am simţit niciodată mai bine ca acum, 
dragul meu! Şi tocmai asta-i boala mea. 

În timp ce vorbea, se lovea puternic cu pumnul în piept. 

Ravaillac păli şi o expresie de disperare îi apăru pe faţă, o 
teamă teribilă i se citi în priviri. Deschise gura ca pentru a 
vorbi, dar nu scoase decât un geamăt surd. La rândul său, 
Jehan îl privi cu interes şi faţa lui exprima mila. 

— Şi tu eşti schimbat! ... Tot viziunile acelea întunecate? 
Mizeria nu ţi-a fost de ajuns, văd că ai ajuns la mortificarea 
trupului. Chiar trebuie să devii propriul tău călău? ... Eşti 
tânăr, totuşi, bine făcut, învăţat... Viaţa ar putea să-ţi fie 
frumoasă, pentru tine ca şi pentru oricare care este mult 
mai prejos ca tine. O muncă simplă, calmul căminului, 
liniştea familiei. Toate astea te-ar putea ajuta. lată la ceea 
ce renunţi pentru nişte himere care te vor duce unde? ... 
Nici nu îndrăznesc să spun. Ah! Nefericiţii de noi! ... 

Şi strecurându-şi braţul pe sub cel al lui Ravaillac, cu un 
zâmbet de om cumsecade, adăugă: 

— Haide, sunt bogat - ţi-am spus că am trei scuzi - haide, 
vino cu mine, vreau să ne ospătăm. O masă bună, o sticlă de 


vin bun, un stomac bine hrănit şi vei vedea că altfel pare 
viaţa. Vino! 

Fără să spună un cuvânt, Ravaillac îl privi înduioşat şi o 
lacrimă îi apăru în ochi alunecându-i pe obrajii slăbiţi. 
Apucând cu bruscheţe mâna lui Jehan, o duse la buze. 

— Ce faci! exclamă acesta surprins şi jenat totodată. Drept 
cine mă iei ca să-mi aduci un asemenea omagiu? 

— Sunteţi bunătatea întruchipată, răspunse Ravaillac cu o 
voce emoţionată, vă uitaţi necazurile, greutăţile, pentru a 
veni în ajutorul unui nefericit care pentru voi nu înseamnă 
nimic... Dar dacă totuşi aţi şti! ... 

Jehan lăsă să-i cadă asupra lui Ravaillac o privire 
enigmatică. 

— Ei bine! făcu el, poate că ştiu mai mult decât crezi. 

Şi cum îl văzu pe Ravaillac tresărind şi privindu-l speriat, 
adăugă cu o veselie silită: 

— Ştiu, mai ales că în curând va fi ora cinci şi că am uitat 
până acum să dejunez, ştiu că sunt mort de foame şi sete. 
Ei, pe toţi dracii! Asta era! ... Din cauza asta mi se învârteau 
prin cap toate gândurile negre! ... Hai, vino o dată, pentru 
numele lui Dumnezeu, vei vedea că o dată stomacurile fiind 
pline, altfel vom gândi. 

Ravaillac avu o ultimă ezitare. Jehan crezu că ezită să-l 
urmeze. În realitate, Ravaillac îşi spunea: „Oare să fi 
devenit eu chiar aşa de lipsit de inimă? ... Cum adică! Atâta 
bunătate nu mă emoţionează? ... De ce?... E vorba tot de 
demonul geloziei? ... Pentru că el este iubit aşa cum nu sunt 
eu? ... Luii-a fost milă de mine! ... Şieu să nu mă îndur de 
tinereţea sa? ... Să-l las în disperarea care-l macină? ... E 
oare drept? ... Ei bine, nu! ... Eu nu suntun om! Sunt şi 
vreau să rămân un justiţiar! Trebuie să mă ridic deasupra 
slăbiciunilor omeneşti. Dacă nu vorbesc, voi deveni nedemn 
de misiunea trasată... Voi vorbi, trebuie... trebuie să mă 
purific prin sacrificiu.” 

Luând această hotărâre, sufletul i se calmă şi trăsăturile-i 
luară o expresie de seninătate care-l transfigura şi 


ascultător îşi urmă ghidul. 

Intrară într-o cârciumă şi se aşezară sub un umbrar, în 
faţa lor se aşezară şi oamenii lui Concini. Nu puteau să 
audă ce-şi spun cei doi, dar îşi supravegheau omul şi asta le 
era de ajuns, după câte se pare. 

Când apăru cârciumarul, Jehan aruncă un scud pe masă şi 
comandă: 

— Mâncare şi băutură de banii ăştia. 

Şi întorcându-se spre Ravaillac îi spuse cu blândeţe: 

— Îmi mai rămân încă doi scuzi. Să-i împărţim ca doi fraţi 
buni. 

La aceste cuvinte, Ravaillac tresări şi aruncă spre tânărul 
care-i strecura monedă în mână o privire în care se putea 
citi atât iubirea frăţească cât şi recunoştinţă şi disperare. 

Primele clipe fură petrecute într-o linişte absolută. 
Amândurora le era la fel de foame. Jehan nu minţise, pur şi 
simplu uitase să prânzească. Cât despre Ravaillac bietul 
băiat, acesta ajuna destul de des. Când foamea li se mai 
potoli, Ravaillac reluă convorbirea. 

— Pentru că mi-aţi spus că v-aţi gândit la sinucidere, asta 
înseamnă că sunteţi mai mult decât nefericit. Un bărbat de 
tăria voastră nu se gândeşte să ia o asemenea măsură 
drastică decât atunci când ajunge într-un impas extrem. 

Jehan se găsea tocmai în acea dispoziţie sufletească în 
care inima sa simţea nevoia să se destăinuie. Dar totuşi se 
codea şi asta numai pentru că făcea parte din cei care vor 
să-şi păstreze necazurile numai pentru ei. 

Dar de această dată nevoia de a se destăinui a fost mai 
puternică decât el, încât vorbi. O forţă misterioasă, 
irezistibilă îl împingea să se destăinuie unui alt nefericit, pe 
care abia îl cunoştea şi căruia îi dăduse pomană de câteva 
ori. Şi totuşi, ghicind dragostea secretă a lui Ravaillac, în 
care nu vedea un rival, avu delicateţea să treacă sub tăcere 
tot ceea ce ar fi putut să-l întristeze sau să-l rănească. 

Şi fără să-l numească, îi vorbi despre atentatul lui Concini 
şi de faptul că avusese norocul să ajungă tocmai la timp 


pentru a o salva pe Bertille. Şi cum a condus-o într-o casă 
secretă, unde fata se afla în siguranţă şi de unde dispăruse 
în mod misterios încât toate căutările lui fuseseră de prisos. 

Ravaillac asculta cu un aer grav, aprobând din când în 
când. Intenţia sa de a-l linişti, de a-l reconforta pe Jehan i se 
părea, cu trecerea timpului, mai mult decât necesară. Dar 
încă nu scosese nici un cuvânt. Parcă ţinea să fie sigur că 
tânărul era la capătul forţelor sale şi că sacrificiul său îi va 
salva viaţa. 

În cele din urmă, îi spuse, aproape şoptind: 

— A dispărut deoarece... regele îi dădea târcoale. Aşa 
încât a fost nevoită să fugă. Şi bine a făcut. E o fată cinstită, 
pentru care am o stimă deosebită. 

Jehan tresări. Ravaillac nu emitea o ipoteză, el afirma un 
fapt de care era sigur. 

— Te înşeli, spuse tânărul privindu-l în ochi. Nu avea de ce 
să se teamă de rege. Absolut deloc, înţelegi? 

Ravaillac îl privi cu un aer înfricoşat. Deveni livid şi începu 
să tremure. O nelinişte ucigătoare i se citea în priviri şi 
bolborosi: 

— Sunteţi sigur? 

— Foarte sigur. Regele nu este amestecat în afacerea asta. 
Ţi-o jur. Bertille are duşmani puternici şi probabil că a căzut 
într-o capcană. 

Ravaillac ştia că se poate încrede în Jehan. Îl crezu şi în 
sufletul său sfâşiat, suspină: „Dar atunci, e în primejdie? ... 
O ştiu de o lună şi am tăcut. Dacă i se întâmplă o 
nenorocire? ... Dacă e deja moartă? ... Eu am ucis-o!...Eu! 
... Blestemat să fiu!” 

Şi deodată, fără nici o ezitare, vorbi: 

— Ascultaţi, spuse el cu o voce albă, n-am vorbit nimic 
până acum deoarece credeam în mod sincer că tânăra a 
dispărut pentru a se sustrage urmăririi regelui. Văd că m- 
am înşelat. Vă voi spune totul şi fie ca Cerul să facă să nu fie 
prea târziu! ... 


Şi-i spuse cum o întâlnise pe Bertille în tovărăşia unei 
ţărănci bătrâne, cum a urmărit-o şi a văzut-o intrând în 
mânăstirea Montmartre de unde nu mai ieşise. 

Jehan nu mai stătu să-l asculte. Îşi încinse spada şi o luă 
din loc ca un uragan. Dar nu făcu prea mulţi paşi. Cu 
aceeaşi repeziciune se întoarse şi, apucând mâinile lui 
Ravaillac i le strânse mai să le frângă şi privindu-l drept în 
ochi, îi spuse: 

— Serviciu pentru serviciu. M-ai salvat de la disperare, e 
rândul meu să te salvez şi poate să-l salvez şi pe el... Ştii de 
cine vreau să vorbesc. 

Şi apropiindu-se mai mult, îi spuse în şoaptă: 

— Ascultă Ravaillac, vrei să-l ucizi pe rege pentru că l-ai 
văzut dând târcoale Bertillei şi eşti gelos! Nu spune nu! Ştiu 
despre ce vorbesc. Ei bine, nu te pot lăsa să comiţi o 
asemenea crimă. Ravaillac, regele e tatăl Bertillei, înţelegi? 
Tatăl ei! ... Şi acum, ucide-l dacă mai îndrăzneşti! 

Şi se îndepărtă, acum definitiv. 

După un geamăt scurt, Ravaillac rămase împietrit, privind 
fără să vadă nimic. 

Capitolul 5 

Jehan le Brave plecase în cea mai mare grabă. Bucuria i se 
citea pe faţă şi nici nu-şi mai dădea seama de ce face. Un 
singur gând îi era viu în minte: „Ea trăieşte şi ştiu unde se 
află! ... O voi elibera chiar dacă pentru asta va trebui să 
dărâm mânăstirea!” 

Deoarece era aşa de grăbit, ar fi trebuit să o taie de-a 
dreptul peste înălţimea Saint-Roch şi să traverseze câmpia 
prin spatele Ville-l'Eveque, ceea ce i-ar fi scurtat drumul. 
Prima sa mişcare însă a fost să se arunce înainte, înspre 
cartierul Saint-Honore, fără a sta prea mult pe gânduri, 
goni tot înainte. 

În trecerea sa vertiginoasă, îi îmbrânci pe gentilomii puşi 
de Concini să-l urmărească. Nu le dădu nici o atenţie şi nici 
nu-şi ceru scuze. Nu avea timp de pierdut. Cu toate că în 
urma să se făcură auzite proteste puternice, înjurături şi 


ameninţări, nu le băgă în seamă şi nici nu-şi întoarse capul, 
continuându-şi cursa. 

Cei trei oameni ai lui Concini, văzându-se astfel îmbrânciţi, 
voiră să se arunce asupra lui Jehan pentru a-i pedepsi 
insolenţa. Dar stăpânul lor, care-i ajunse din urmă, le făcu 
semn să se oprească. 

Văzând direcţia înspre care se îndrepta tânărul, Concini 
bănui că acesta se îndreaptă spre Montmartre, cu toate că 
se putea opri în drum în cătunul Roule care se afla în 
capătul străzii şi de unde, luând-o la stânga, ar fi ajuns la 
Chaillot. Dar Concini era sigur că Jehan voia să ajungă la 
Montmartre şi ideea i se înfipse tot mai mult în minte. Beat 
de bucurie, scrâşni: 

— De-acum eşti al meu. 

Ordinul pe care-l dăduse unuia din gentilomii săi fusese 
executat: avea acum în preajma sa doisprezece oameni. Şi 
ceata făcu ceea ce tânărul neglijase să facă: o luă pe 
scurtătură spre Montmartre. 

După ce trecu de mânăstirea Capucinilor, Jehan o luă la 
dreapta. De abia atunci îşi dădu seama de grabă cu care 
mergea şi-şi spuse: 

— La urma-urmei, de ce trebuie să alerg? ... Acum, când 
ştiu unde se află, o voi elibera în mod sigur. Şi totuşi nu 
trebuie să fiu naiv şi să cred că asta se va întâmpla imediat, 
fără nici o dificultate. Ar fi mult prea simplu. Va fi nevoie de 
timp, de răbdare şi prudenţă. Mai ales, nu trebuie să atrag 
atenţia asupra mea. Să mergem ca toată lumea, ce 
Dumnezeu! 

Şi făcu după cum îşi propuse: paşii săi deveniră mai rari, 
având înfăţişarea unuia care cutreieră drumul fără nici o 
ţintă. Astfel ajunse până la podul Arcans pe care trecu şi 
după câţiva paşi o luă la dreapta. 

Acum cred că este necesară o descriere a locurilor. 

Ceea ce am numit şoseaua principală, mergea dinspre vest 
spre est, cotind uşor spre sud, în apropierea podului 
Arcans, până aproape de marginea cartierului Montmartre. 


La poalele înălţimii, la capela Mântuitorului, în drum se afla 
o cruce la picioarele căreia l-am văzut adeseori pe Ravaillac 
rugându-se. Vă reamintim că mai era un drum care trecea 
pe lângă capelă şi ţinând-o tot pe lângă mânăstire, se 
pierdea în depărtare. 

Ei bine, Jehan trebuia s-o apuce pe acest drum dacă voia 
să ajungă în vârful dealului de unde ar fi putut studia 
topografia mânăstirii. 

Dar să ne întoarcem puţin din drum. În locul în care se afla 
acum tânărul şi pe stânga şi pe dreapta drumului se aflau 
terenuri virane, mlaştini şi, din loc în loc, câmpie. Mai apoi, 
pe partea dreaptă, castelul Porcherons. După ce treceai de 
castel urma o îngrămădire de căsuțe. Bineînţeles, toate 
acestea erau îngrămădite fără nici o ordine, cu un dispreţ 
suveran faţă de orice intenţie de simetrie şi toate formau 
cele mai diverse colţuri, răspântii, unghiuri. 

În faţa castelului se mai afla o îngrămădire de căsuțe, nu 
mai mult de şase, înconjurată, de un drumeag care, trecând 
pe sub poalele înălţimii pe care se afla o moară de vânt, 
întâlnea, în cele din urmă, şoseaua. La intersecţia 
drumeagului cu şoseaua se aflau câteva magherniţe 
dărăpânate. 

La poalele înălţimii pe care se afla moara de vânt, ascunşi 
printre căsuţele din faţa castelului, pândeau cei 
doisprezece oameni ai lui Concini, în timp ce Jehan înainta 
cu un pas vioi. De când aflase unde se află Bertille, sigur că 
o va elibera, toată lumea era a lui. 

Tocmai trecuse de castelul Porcherons şi de căsuţele din 
faţa acestuia fără să vadă nimic care să-l neliniştească. 
Când deodată auzi în spatele său zarva unei cete care-l 
urmărea în fugă strigând: 

— Peel! Peel!... 

Se întoarse cu sprâncenele încruntate şi cu spada în mână, 
gata să întâmpine ceata celor douăsprezece haimanale care 
alergau mai să-şi dea sufletul. Îl recunoscu şi pe Concini 
care, în spatele oamenilor săi striga beat de bucurie: 


— Viu! Pe sângele lui Cristos! Îl vreau viu! 

— Hei! Ilustre Concini! îl zeflemi Jehan. De când te-am 
pălmuit, văd că te ascunzi tot timpul în spatele cuiva. 

— Pe el! Pe el! urlară haimanalele acoperindu-i vocea. 

— E rândul vostru, domnule insolent care îmbrânceşti 
oamenii fără să-ţi ceri scuze! strigară şi cei patru gentilomi. 

— Uşurel, mieluşeilor, acum o să vă îmbrâncesc cu asta! ... 
Şi vă previn că asta împunge şi taie de minune. 

Şi spada i se învârtea în mână aşa cum numai el ştia să o 
facă. 

Eynaus, Longval, Roquetaille şi Saint-Julien atacară 
frontal. Ceilalţi opt se răspândiră în stânga şi în dreapta, 
încercând să-l înconjoare pentru a-l prinde viu, aşa cum 
erau îndemnați de Concini, care nu înceta să le strige: 

— Nu uitaţi, îl vreau viu! ... 

Strigăte înăbuşite... blesteme... urlete... înjurături. Patru 
oameni erau deja scoşi din luptă de spada teribilă a lui 
Jehan. 

Ceilalţi spadasini zăpăciţi, se opriră nedumeriţi. 

— Cine urmează? strigă Jehan. V-am avertizat: asta taie şi 
împunge de minune. 

— Ucideţi-l! Ucideţi-l! strigară asasinii exasperaţi de 
rezistenţa tânărului. 

— Cu curaj! La asalt! Pe el! strigă şi Concini, livid de furie. 

Cei opt, rămaşi teferi, reîncepură lupta. Nici nu se mai 
gândeau să-l captureze viu. De altfel nici Concini nu le-o 
mai cerea. 

Ciocnirea fu înfricoşătoare. Spada ucigaşă care singură 
oprea opt oameni, se învârtea, şuiera, lovea cu vârful şi cu 
tăişul. 

Mai căzură trei indivizi, printre ei şi Saint-Julien, tăiat în 
plină faţă. 

— Nici măcar nu ştii să-ţi alegi asasinii, îi strigă Jehan lui 
Concini care spumega şi-şi smulgea părul, încă unul! ... 
Care mai vrea? ... Care?.... 


Era înfricoşător. Această faptă de Hercule fusese 
îndeplinită în câteva minute: opt indivizi morţi sau grav 
răniţi, zăceau întinşi în drum. 

Ceilalţi patru păreau înfricoşaţi. Dacă n-ar fi fost sub ochii 
lui Concini, sigur ar fi rupt-o la fugă. 

— Haideţi, asta taie şi înţeapă! mai strigă Jehan, izbucnind 
în râs. Apropiaţi-vă, mieluşeilor! Nu? ... Atunci vin eu. 

Şi porni atacul. 

Dar în acelaşi moment, în spatele său se auziră urlete: 

— Ucide! Ucide! 

— Şi eu! urlă Concini. Ucide! Ucide! Fără milă! Zdrobiţi 
fiară! 

Şi se aruncă şi el în luptă cu spada în mână, în timp ce 
oamenii săi, încurajați de ajutorul care le sosea, atacau 
decişi. 

Jehan se opri din elan. În loc să mai atace, după cum 
spusese, îşi întoarse capul şi văzu o ceată de vreo zece 
spadasini care-şi făceau apariţia. Dintr-un moment în altul, 
îi vor cădea în spate. Era prins între două focuri. 

„Şi totuşi, nu am dreptul să mor înainte de a o salva!” îşi 
spuse în sine. 

După ce cântări tabloul din spatele său, aruncă o privire în 
jur. În dreapta erau câteva terenuri virane. Să fugă pe 
acolo? Nu prea-i venea la socoteală. La stânga: un zid, înalt, 
solid, cu o poartă. Poate că asta-i era salvarea. Dar trebuia 
să ajungă acolo înainte că banda de asasini din spatele său 
să-l atingă. 

Şi făcu un salt uriaş. 

— L-am atins! L-am atins! strigă o voce triumfătoare. 

Era adevărat... Cele câteva clipe pe care le pierduse 
pentru a privi în spatele său, fuseseră de ajuns. Fusese 
atins la umăr, dar nici măcar nu-şi dădu seama de asta. 

Ajunse la poartă unde avu răgaz de o clipă. Din nefericire 
poarta era încuiată. Îşi numără adversarii şi văzu că erau 
cincisprezece şi atunci îşi spuse: „Poate voi mai dobori 
câţiva din ei... dar pe urmă? ...” 


Bătu mânios din picior şi gândi mai departe: „Nu trebuie 
să mor aici... imposibil... nu vreau!” 

lată ce gândi el preţ de o secundă. 

Cele două bande reunite se aflau acum în faţa sa. În 
fruntea lor se aflau Longval, Roquetaille şi Eynaus care 
porniră atacul în trombă. Acum, când era sigur că-l are în 
puterile sale, Concini îşi reîncepu recomandările: 

— Prindeţi-l viu! Animalu-i încolţit, vitejilor! 

— Vino şi prinde-l! strigă Jehan. Dar nu tu o să îndrăzneşti 
asta. Eşti prea laşi. 

Şi încă un strigăt înăbuşit... furios: 

— Demone! 

De această dată era Eynaus care zăcea în drum... Şi încă 
unul. Asta însemna zece până acum. 

De pe Jehan curgeau zdrenţele. Pieptul şi braţele-i erau 
acoperite de tăieturi. Sângele-i curgea pe faţă şi pe mâini. 
Şi totuşi, încă se ţinea bine... Dar se afla la capătul 
puterilor, degetele i se înţepenesc... Nu mai este atacul 
impetuos de acum câteva momente... Parează, e drept, dar 
din ce în ce mai greu. 

Văzându-l la capătul puterilor, Concini e în culmea 
bucuriei: 

— Pe el! Pe el! ... Al nostru este! 

— Nu încă! Gâfâie Jehan. 

Şi simte cum forţele-i revin... Un nou efort... Un atac 
fantastic şi încă un om cade şi apoi un altul şi apoiun al 
treilea. De această dată este Longval cel care dă în primire. 

În total, treisprezece asasini întinşi în ţărână. 

Dar asta înseamnă şi sfârşitul... Un văl de ceaţă îi întunecă 
privirile lui Jehan care se simte pierdut. 

Simţind momentul, Roquetaille - ultimul dintre gentilomii 
încă teferi - Roquetaille, furios de înfrângerea suferită de 
tovarăşii săi şi dornic să-i răzbune, Strigă ca turbat, uitând 
de dorinţa stăpânului său: 

— Mori câine! ... 

Şi fandează adânc. 


Dar, stupoare: spada să nu întâlneşte nimic. Jehan 
dispăruse. 

Pentru moment, bandiții rămaşi în viaţă au rămas 
împietriţi, după care urmă o explozie de strigăte, înjurături, 
blesteme şi ameninţări. După care năvăliră asupra porţii cu 
lovituri de pumni sau de picioare. Dar aceasta fiind solidă, 
rezistă atacului. Văzând că nu sunt în stare să o dea jos, o 
luară de jur-împrejurul zidurilor în speranţa că vor găsi un 
loc de trecere pentru a pătrunde înăuntru. 

Şi în timp ce oamenii săi se încăpăţânau să găsească o cale 
de trecere, Concini, disperat, palid de ruşine şi tremurând 
de furie, îşi contempla mohorât acoliţii întinşi în ţărână. 

Atunci îi veniră în minte cei trei: Escargasse, Gringaille şi 
Carcagne. Era posibil ca această proprietate să fie locul de 
întâlnire al acestor patru bandiți? Şi dacă da? Dacă le-ar fi 
căzut pe cap toţi patru, când numai unul singur fusese de 
ajuns să-i nimicească? În situaţia asta, el şi cei zece 
spadasini care-i mai rămăseseră n-ar fi însemnat nimic 
pentru diavolii aceştia. Mai bine era să dispară şi cât mai 
repede! 

Îşi rechemă oamenii şi cu toţii, posomorâţi şi tăcuţi, se 
îndreptară spre oraş ducând cu ei morţii şi răniții. 

Capitolul 6 

În timp ce lupta din toate puterile, Jehan, cu auzul său 
veşnic treaz, simţi că cineva umblă la zăvoarele din dosul 
porţii. Înţelese şi nu păru mirat. Primul său gând a fost: „Pe 
toţi sfinţii! Ştiam eu că nu pot să mor chiar acum! ...” 

Şi se pregăti, întinzând din când în când mâna stângă în 
spate şi pipăind poarta pe care o simţea mişcându-se. În 
acest timp făcea tot posibilul să ţină cât mai departe pe cei 
mai înverşunaţi atacatori. 

Când simţi că poarta s-a deschis, în aceeaşi clipă, fără a 
mai sta pe gânduri, făcu un salt înapoi. Şi imediat cineva 
închise poarta şi o zăvori. 

Toate acestea în mai puţin de o secundă. 


Încă nu se întunecase şi Jehan putu să zărească silueta 
fină a unei tinere îmbrăcată ca o lucrătoare. Nu avu timp 
nici să o privească şi nici să-i mulţumească deoarece silueta, 
ducând un deget la buze, îi porunci în şoaptă: „Iăcere!” şi 
se aplecă spre poarta zăvorâtă ascultând cu atenţie. 

— Gata, au plecat, spuse tânăra. Veniţi. 

Şi se întoarse spre el. 

Era o tânără adorabilă, puţin mai înaltă decât statură 
medie, subţirică, gingaşă, delicată. Tenul său, de o albeaţă 
strălucitoare, era înconjurat de o coroană de păr şaten 
deschis. Încheieturile-i erau de o fineţe aristocratică, iar 
atitudinea sa arăta o demnitate care părea înnăscută. Faţa-i 
era serioasă, puţin voalată de melancolie. 

Jehan le Brave se înclină plin de graţie în faţa ei: 

— Doamnă, începu el. 

Deodată se întrerupse, exclamând: 

— Ei dar! ... lu eşti, Perrette? ... Surioara mea cea 
frumoasă! ... 

Perrette, sora lui Gringaille, iubita lui Carcagne - deoarece 
despre ea este vorba - Perrette surâse cu graţie. Dar la 
cuvântul „surioară” faţa i se crispă un moment, surâsul 
reapărându-i pe buze imediat. 

Apucând-o în braţe, Jehan o ridică de la pământ şi-i aplică 
pe obrajii catifelaţi două sărutări frăţeşti. Fata păli uşor, dar 
nu spuse decât un singur cuvânt: 

— Veniţi. 

Zăpăcit mai degrabă de neprevăzutul acestei întâlniri 
decât de lupta pe care o dusese, Jehan o urmă mecanic 
până la casa aflată în mijlocul grădinii. 

Visul, deja trecut, al Perrettei, fusese să-i fie soţie. Simţise 
că Jehan se trăgea dintr-o altă categorie socială decât ea şi 
ai săi. Era sigură că într-o zi acesta-şi va descoperi obârşia, 
care nu putea să fie decât ilustră. Şi atunci ea îşi spusese: 
„Nu poate să fie al meu. Nu va fi niciodată. Mai bine să nici 
nu mă mai gândesc la aşa ceva.” 


Deoarece era foarte frumoasă, lucru de care era 
conştientă, nu îndrăznim să afirmăm că prin această 
renunțare nu mai păstrase şi o urmă de speranţă, dar ştia 
să-şi ascundă cu grijă sentimentele sale secrete. Datorită 
unei voințe de fier, reuşise dacă nu să le înăbuşe, cel puţin 
să le ascundă cu desăvârşire. 

Ajunşi la clădirea din mijlocul grădinii, Perrette îl 
introduse pe Jehan în camera care-i servea drept atelier. 
Dar înainte de a intra, Perrette, ca o gospodină avertizată şi 
femeie cu judecată, chemase una din lucrătoarele sale, o 
tânără zdravănă, cam de cincisprezece ani, jumătate 
spălătoreasă, jumătate servitoare şi care răspundea la 
numele de Martine. Cu discreţie, Perrette îi dăduse câteva 
ordine. 

Zăpăcit încă de întâlnire, Jehan nu dădu atenţie acestui 
fapt şi cu o voce pe care voi s-o facă să pară veselă, dar care 
fără voia să îi era emoţionată, strigă: 

— Dar cum ai reuşit să mă salvezi tocmai la ţanc? ... 
Fiindcă, sincer să fiu, îţi datorez viaţa, Perrette... Fără tine, 
adio Jehan le Brave. 

— Dar bine, domnule, făcu ea cu aerul său serios, care nu 
o părăsea niciodată, când salvezi viaţa unui om, nu o strigi 
în gura mare... Trebuie oare să mă laud că am deschis 
poarta, chiar dacă tocmai la timp? 

Nu pentru a-şi ascunde stinghereala, Jehan scoase un 
hohot de râs. 

— Oricum, reluă el, cum de te afli aici? Ce faci aici? 

— Dar, domnule, aici sunt la mine! 

— Einu! ... Ai părăsit Parisul pentru a te muta la ţară? 

— După cum vedeţi. 

— Deci ai făcut ceva avere? 

— Nu, dar fratele meu mi-a dat o sumă destul de mare cu 
care mi-am deschis atelierul şi, dacă lucrurile merg tot aşa 
de bine, cred că mă voi îmbogăţi curând. 

— Dar asta nu te va face să-ţi pierzi aerul tău serios şi 
liniştit, observă Jehan rizând vesel. 


— Credeţi că ar trebui să ţopăi pentru că am avut norocul 
să-mi fac o clientelă bună? 

— Norocul! ... Norocul! ... spune mai degrabă că datorită 
amabilităţii tale, muncii neprecupeţite... 

— Aţi face mai bine, îl întrerupse Perrette, să nu vă mai 
agitaţi atât. Nu puteţi sta liniştit o clipă? ... Am impresia că 
aveţi nevoie de aşa ceva... 

— Ei na! întrerupse la rândul său Jehan, dar ce faci acolo? 

— Doar se vede: câteva comprese şi scamă. 

— Pentru ce, Dumnezeule? 

— Să vă curâţ rănile, domnule. 

— Dar n-am nimic! protestă Jehan. 

— De unde ştiţi? Cine garantează că nu sunteţi rănit mai 
serios decât o credeţi? 

— Dar simt şi eu, doar mă pricep! 

— Asta vom vedea! făcu Perrette cu o blândă 
încăpățânare. 

— Şi ea, ea ce face? întrebă Jehan arătând spre Martine 
care se mişca de colo-colo. 

— Aranjează patul pentru a vă odihni şi pregăteşte masa. 
Asta în cazul în care rana vă va permite să mâncaţi. 

— Crezi că am timp să rămân prea mult aici? făcu Jehan cu 
o indignare comică. 

Privindu-l cu aerul său serios, îi răspunse ascunzându-şi 
emoția: 

— Timp de foarte multe săptămâni ne-aţi îngrijit, pe mama 
mea şi pe mine, fără a pregeta. Dacă mai sunt încă în viaţă, 
v-o datorez vouă... Şi nu eram nimic pentru voi, chiar dacă 
mă numiţi „surioară”. Sunt ani de zile de când trăim pe 
socoteala voastră... Dacă aţi petrece aici câteva ore pentru 
a vă îngriji la rândul meu... dacă v-aţi odihni câteva zile, 
credeţi că pentru atât de puţin m-aş socoti plătită faţă de 
voi, domnule? 

— Dar nu vreau! ... 

— Fiţi atent, domnule! ... spuse ea repede pe un ton deo 
deosebită demnitate, s-ar putea crede că dispreţuiţi pe cei 


mai Mici ca voi. 

— Dar nici tu nu crezi asta! protestă Jehan. 

— Atunci veniţi, trebuie să văd rănile. 

Preţ de câteva secunde, Jehan o privi înduioşat, după care- 
i spuse cu blândeţe: 

— Micuța mea Perrette, îţi mulţumesc din toată inima, dar 
vezi tu, nu am timp să mă ocup de fleacuri... Acum, dacă m- 
am odihnit, trebuie să plec. 

Degetele Perrettei se crispară pe feşele pe care le ţinea. 

— Vreţi să plecaţi în halul în care sunteţi? ... Nici să nu vă 
gândiţi. Dar priviţi-vă, domnule... Vesta vă e tăiată... 
pantalonii făcuţi ferfeniţă... Fără să mai punem la socoteală 
că sunteţi plin de sânge. 

Jehan aruncă o privire jalnică hainelor sale din care acum 
atârnau sumedenie de zdrenţe. Dat fiind starea sa 
financiară, era mai întristat de pierderea singurului său 
costum ce-l mai avea, decât de cele câteva înţepături care-l 
usturau mai mult decât ar fi putut mărturisi. 

Surprinzându-i privirea, Perrette îi ghici semnificaţia. 

— Mâine, spuse ea cu voce insinuantă, vă voi aduce un 
costum convenabil, deoarece nu puteţi umbla aşa. 

Ridicând umerii nepăsător, Jehan răspunse cu voce 
hotărâtă: 

— Trebuie să plec... deja am pierdut prea mult timp. Pe 
curând, Perrette... 

Îi prinse mâinile în ale sale, la care gest ea păli uşor şi, 
reţinându-l cu blândeţe îi spuse cu o voce ciudat de calmă: 

— Unde vreţi să mergeţi la ora asta? ... Nu vedeţi, s-a 
înnoptat. 

— Adevărat! strigă furios Jehan. Blestem! Acum e prea 
târziu să fac ceea ce voiam! Ah, mizerabile Concini, o să mi- 
o plăteşti scump... 

Perrette îl privea pe furiş. Luase din nou feşele ca şi cum 
ar fi hotărât că venise momentul să le folosească şi cu ele în 
mână, calmă, poate puţin prea palidă, i se aşeză în faţă 


pentru a-l obliga să se oprească. Privindu-l cu ochii săi 
limpezi, spuse liniştită: 

— Nu cumva aveaţi de gând să mergeţi la mânăstirea 
Montmartre? 

Jehan tresări. 

— Ce vrei să spui? întrebă el. Şi de ce mă întrebi tocmai 
asta? 

— Pentru că, zise ea cu un aer de indiferenţă dar cu un 
uşor tremur în voce, dacă aveţi nevoie de informaţii... vi le- 
aş putea da fără să fiţi nevoit să urcați până acolo şi ar 
putea fi şi periculos... pentru ce v-aţi pus în gând să faceţi. 

— Prin urmare, cunoşti mânăstirea? întrebă el interesat. 

— De bună seamă... Călugăriţele îmi sunt cele mai bune 
cliente. Datorită lor m-am instalat aici. 

— Dar atunci... Poţi intra în mânăstire? 

— Obligatoriu... Merg acolo în fiecare săptămână. 

— Şi când te vei mai duce? 

— Miercurea viitoare. 

— Cinci zile! ... E prea mult! ... 

Şi brusc, îşi aminti cuvintele fetei: Ce-ai vrut să spui mai 
înainte? ... Ce crezi că trebuia să fac la mânăstire? 

Perrette ridică uşor din umeri şi, fără să ezite, îi spuse cu 
aerul său serios: 

— De o lună de zile, la mânăstire a fost adusă o prizonieră. 
Dacă vreţi s-o eliberaţi, aşa cum cred eu, ar fi periculos să 
fiţi văzut dând târcoale pe acolo. 

Iar dintr-un salt, Jehan îi apucă mâinile pe care i le strânse 
nervos şi cu glasul înăbuşit o întrebă: 

— Ce-ai spus? ... repetă... Prizonieră... ai văzut-o tu? ... 

— Am văzut-o... Fiţi liniştit: nu i s-a întâmplat nimic rău 
decât faptul că e reţinută împotriva voinţei sale. Nu e 
nefericită, nu prea mult, deoarece e tratată cu blândeţe. O 
ştiu fiindcă mi-a spus-o chiar ea. 

— I-ai vorbit? ... Ce ţi-a mai spus? 

— Mi-a vorbit de voi... 


Deodată se simţi înhăţată, ridicată şi strânsă în braţe gata 
să fie sufocată şi după câteva sărutări zgomotoase repusă 
pe propriile-i picioare în timp ce-l auzea ca-n vis pe Jehan: 

— Perrette! ... surioara mea! ... Cât sunt de fericit! ... 
Niciodată în viaţa mea n-am fost mai fericit! ... Trăieşte... şi 
nu e nefericită... vorbeşte de mine! ... Ce-aş putea face 
pentru tine? ... M-ai salvat, ne-ai salvat, îţi dai seama? ... Ce 
noroc pe mine să fiu atacat de Concini chiar în locul ăsta! ... 
Şi ce noroc că blestemaţii nu m-au ucis! ... Dacă n-ar fi fost 
aşa, tu n-ai fi intervenit, nu m-ai fi salvat... şi nu mi-ai fi spus 
ceea ce mi-ai spus! ... Ce noroc! ... 

Şi Jehan, care înfruntase fără să clipească atacul a 
douăzeci de asasini, el care respinsese îngrijirile ce urmau 
să i se dea, el care suportase eroic durerile cauzate de 
numeroasele răni, se prăbuşi pe un scaun şi cu capul între 
mâini, începu să suspine ca un copil. 

Foarte palidă, Perrette îl privi în tăcere. Ochii-i erau 
uscați. Sacrificiul îl făcuse deja, cu câteva luni în urmă. Visul 
său, bietul său vis de dragoste, era deja spulberat. Nu 
conta! Dar să-l vadă suspinând în acest fel - şi pentru o alta 
- asta-i sfâşia inima şi gândi cu durere: „Cât de mult o 
iubeşte!” 

Şi cu un efort supraomenesc se resemnă. Îşi reluă aerul 
serios şi, cu feşele în mână, se apropie de el spunându-i cu 
blândeţe: 

— Sper ca acum să consimţiţi să vă lăsaţi îngrijit. 

— Oh, Doamne, voi face tot ce doreşti, micuța mea 
Perrette! ... Dar promite-mi că-mi vei vorbi despre ea! ... Că 
îmi vei spune tot ce ştii! ... 

— Fără îndoială... Ba mai mult, chiar vă voi ajuta să o 
salvaţi. Dacă n-aţi fi sosit astăzi, mâine aş fi venit să vă 
caut... 

— Perrette! ... Eşti un înger! 

Capitolul 7 

Micul pavilion în care Bertille fusese închisă de maica 
Marie-Ange era compus din două camere: un dormitor şi o 


capelă mică. Totul era mobilat confortabil, ba chiar elegant. 
În afara gratiilor care apărau fereastra, nimic nu lăsa să se 
ghicească faptul că micul pavilion era de fapt o închisoare. 
Cu atât mai puţin de mormântul despre care vorbeau 
abatele de Luqon şi Leonora Galigad. 

Bertille rămăsese închisă atât în ziua intrării sale în 
mânăstire, cât şi toată ziua următoare. În dimineaţa celei 
de a treia zi, a fost avertizată că se află acolo din ordinul 
regelui. 

Prizonieratul ei nu va fi prea lung: trei sau patru luni cel 
mult, după care va fi liberă. Încercară să-i îndulcească 
captivitatea pe cât era posibil. Uşa pavilionului rămânea 
deschisă de dimineaţă până la căderea întunericului şi în tot 
acest timp era liberă să cutreiere peste tot... cu condiţia să 
nu depăşească anumite limite ce-i fuseseră aduse la 
cunoştinţă. La fel, i se aduse la cunoştinţă că orice 
încercare de a fugi sau de a coresponda cu oricine din afară 
era sortită eşecului şi ar fi atras după sine înăsprirea 
regimului de viaţă, din care cea mai mică măsură ar fi 
suprimarea libertăţii de mişcare. 

Şi într-adevăr, chiar din aceeaşi zi. Bertille putu să se 
mişte după cum voia atât în pavilion, cât şi în grădina ce-o 
înconjura. Numai că, atunci când se apropia prea mult de 
limitele ce-i fuseseră indicate, imediat vedea apărând două 
femei, destul de puternice, îmbrăcate într-un costum 
jumătate laic, jumătate bisericesc, care, fără să spună un 
cuvânt, îi adresau un surâs ce-l credeau grațios şi-i făceau o 
plecăciune adâncă... Numai că rămâneau înfipte în faţa ei 
într-o manieră semnificativă. 

Bertille nu întârzie să-şi dea seama că, fără a lăsa să i se 
observe, era supravegheată îndeaproape. Nu putea să facă 
nimic, după cum nu putea spera la un ajutor din afară. 
Acest ajutor, îi va veni vreodată? Nu era sigur. 

I se spusese că este reţinută din ordinul regelui, dar nu 
crezuse nici un cuvânt. Cântărind bine totul şi întorcând 
problema pe toate părţile, reuşise să întrevadă adevărul. 


Bertille ştia, din actele pe care le păstrase, că faimoasa 
comoară era râvnită, mai ales de clerici. Myrthis ca şi 
contele de Vaubrun o sfătuise în mod expres să se ferească 
de orice persoană care ar fi purtat îmbrăcăminte 
preoțească. Şi mai ştia că nimeni pe lume nu putea să 
bănuiască faptul că se află în posesia acestor acte. 

Nimeni, în afară de Pardaillan. Şi nici de asta nu era 
sigură. Şi tocmai de numele lui Pardaillan şi de aceste acte 
se serviseră pentru a o atrage în capcană. Bineînţeles că 
minţiseră atunci când vorbiseră de Pardaillan. Totuşi, dacă-i 
vorbiseră de acte, înseamnă că ştiau de existenţa lor. De 
când anume? Era evident că de puţin timp după răpirea sa i 
se scotocise casa. Şi toate acestea-i trecură acum prin 
minte. 

Aşa încât ghici cu uşurinţă cauza prizonieratului sau, fără 
să fie nevoie să fie dotată cu o perspicacitate extraordinară: 
clericii, scotocindu-i casa, dăduseră peste acte şi astfel 
găsiră indicaţiile pe care le căutau de ani de zile. Fiindu-le 
teamă ca Bertille să nu-i stingherească în activitatea lor, o 
răpiseră pentru a o face inofensivă... Până când vor găsi 
milioanele. 

— Rămâne de aflat dacă au găsit adevăratele indicaţii, 
gândi ea. Dar cum s-o aflu? 

Trebuia să capete informaţii fără a părea că le caută. 
Călugăriţa care-i servea drept servitoare (şi de asemenea 
de temniceră) nu se putu abţine să nu-i spună că acum se 
sapă în capelă. 

— S-ar putea descoperi - spunea ea - capela subterană a 
sfântului Denis. Ah! Să vedeţi atunci câte pelerinaje vom 
avea. Comunitatea noastră-şi va recăpăta importanţa de 
altădată. 

Bertille rămase perplexă. Îi găsiseră actele, dar nu şi pe 
cel bun... deoarece căutările erau greşit îndreptate. Pe cât 
era de perplexă, tot pe atât era şi neliniştită. 

„Atât timp cât vor dura căutările, nu am de ce mă teme, îşi 
spunea ea. N-au nici un interes să se poarte urât. 


Dimpotrivă... Dar când îşi vor da seama că nu ajung la nici 
un rezultat... că toate indicaţiile sunt false? Atunci să te ţii... 
Sigur că vor dori să mă facă să vorbesc... Şi atunci, cine ştie 
la ce acte se vor deda pentru ca să-şi atingă țelul...” 

Astfel trecu o săptămână. 

Deoarece atunci când fusese răpită nu avea asupra ei 
mare lucru, stareţa avu delicateţea să-i trimită veşmintele şi 
lenjeria necesară. După acestea, îi trimise şi spălătoreasă 
care să i le curețe. Şi spălătoreasa era tocmai frumoasa 
Perretite. 

Mulțumită celor o mie opt sute de livre, date cu atâta 
generozitate de Gringaille, Carcagne şi Escargasse, Perette 
avusese marea şansă să-şi deschidă atelierul de spălătorie 
în vecinătatea mânăstirii. Datorită seriozităţii ţinutei sale 
decente, ba putem spune, chiar elegante, era de ajuns doar 
ca să apară pentru a cuceri. Şi cum ceea ce ieşea din 
mâinile sale constituia perfecțiunea, curând îşi formă o 
clientelă frumoasă. 

Când Perrette se prezentase în faţa Bertillei, era însoţită 
de o lucrătoare voinică, însărcinată să care pachetele grele 
cu lenjerie. 

Bertille era o fată de o modestie deosebită. Nu avea acele 
prejudecăţi care făceau ca oamenii nobili să privească de 
sus pe cei care nu aveau un „nume”. Aşa încât le primi pe 
cele două cu amabilitatea-i obişnuită. 

Cele două fete se studiară cu acea privire rapidă şi sigură 
pe care numai femeile o posedă. Şi se simpatizară pe dată. 
Dar cum erau înconjurate de atâta lume, nu schimbară 
decât cuvintele obişnuite într-o asemenea împrejurare. 

În cursul săptămânii, Perette se gândi deseori la tânăra 
necunoscută, atât de frumoasă, blândă şi care părea atât de 
puţin mândră şi totuşi atât de tristă. 

„Se pare că este o nobilă domnişoară, îşi spuse ea, pe care 
familia o ţine închisă împotriva voinţei sale. Să fi comis vreo 
greşeală gravă? ... Aş jura că nu. Ochii săi albaştri, limpezi 


şi luminoşi reflectă un suflet pur şi nevinovat. Nu este decât 
o victimă nevinovată şi pe care o plâng în mod sincer.” 

Când reveni, deoarece sora temniceră se afla din nou 
prezentă, Perrette, ascultând de inima sa bună, făcu în aşa 
fel încât să-i dea de înţeles Bertillei că o compătimea şi că 
dacă-i putea fi de folos, ar fi făcut-o cu bucurie. 

Bertille înţelese ce i se transmitea, dar fu rezervată. Putea 
să fie sigură că nu i se întindea o nouă cursă? ... Oricum, 
Perrette avea o figură cinstită care merita încrederea. 

La rândul său şi Bertille se gândi apoi la frumoasa 
lucrătoare care părea să fie înzestrată cu o inimă atât de 
bună. 

„Dacă ar putea fi de acord să-l caute, gândi ea şi să-i 
spună că mă ţin cu forţa aici? ... El ar şti ce să facă pentru a 
mă elibera!” 

Şi toată săptămâna şi-o petrecu gândind la mica 
spălătoreasă. Era sfâşiată de instinctul care-i spunea că 
poate avea încredere şi de trădările ale cărei victimă fusese 
nu cu mult timp înainte. Acum se simţea îndemânată să-i 
acorde încredere, ca un moment mai târziu să fie convinsă 
că trebuie să fie prudentă. 

Când Perrette reveni pentru a treia oară, călugăriţa 
temniceră nu mai era de faţă şi Bertille simţi cum o 
cuprinde îndoiala. Să vorbească sau să nu vorbească? ... 

În timp ce se codea, Perrette îi vorbi spontan: 

— Doamnă, spuse ea cu tonul său serios, nu vă cunosc, dar 
v-am văzut atât de tristă şi de nefericită, încât mi se rupe 
inima. Dacă aş putea să vă fiu de folos cu ceva, folosiţi-vă de 
mine. 

Perrette se aşezase în aşa fel încât să poată supraveghea, 
prin uşa larg deschisă întreaga grădină încât putea să vadă 
momentul când călugăriţa s-ar fi apropiat. 

Bertille încă mai ezita. 

Văzând-o că tace, Perrette reluă cu vocea ei blândă: 

— Nu mă cunoaşteţi doamnă şi fără îndoială că aveţi 
motive să nu-mi acordaţi încredere. Vă asigur că sunt cu 


totul de partea voastră... Hotărâţi-vă, doamnă, dintr-un 
moment în altul, atât călugăriţa cât şi ajutoarea mea ar 
putea să apară şi pentru voi va fi prea târziu... 

În loc să-i răspundă, Bertille îi apucă mâna Perrettei şi 
privind-o în ochi o întrebă emoţionată: 

— Inelul acesta, spuse ea arătându-i din privire un 
cerculeţ pus pe degetul mic al Perrettei, de unde-l aveţi? 

E vorba de micul inel de fier pe care Carcagne îl găsise în 
cutiuţa sustrasă din casa matroanei Colline Colle. La 
cererea prietenului său, Gringaille îl dăruise surorii sale. 

Mai întâi Perrette fu mirată de întrebare şi apoi de tonul 
pe care fusese pusă! I se părea că nu este momentul să-şi 
piardă timpul cu nimicuri. Totuşi, cu conştiinţa împăcată, 
susţinu cu nevinovăție privirea bănuitoare a Bertillei şi-i 
răspunse pe un ton liniştit: 

— Îl am de la fratele meu. 

Şi Bertille înţelese că spune adevărul. Cu blândeţe reluă: 

— Scuză-mă dacă insist... E vorba de ceva important 
pentru mine. Ştii unde a găsit fratele tău acest inel? 

— Nu mi-a spus, făcu Perrette din ce în ce mai mirată. 

— Ce e fratele vostru? ... Şi mai întâi de toate, cum se 
numeşte? 

— Gringaille, doamnă. 

Bertille tresări. Sprâncenele i se împreunară ca unei 
persoane care caută să-şi amintească ceva. Şi deodată 
ochii-i străluciră şi faţa i se lumină de un surâs, spunând 
repede: 

— Asta e! ... Fratele vostru nu este cumva în serviciul unui 
tânăr... 

— Seniorul Jehan le Brave, da, doamnă, zise Perrette, 
parcă lovită de o bănuială. 

Perrette păli. La rândul său o fixă pe Bertille ca şi cum n-ar 
fi văzut-o până atunci. Totuşi îi răspunse imediat, cu o voce 
sigură: 

— Ne cunoaştem încă din copilărie... El mă consideră ca 
pe sora lui mai mică, iar eu îl iubesc ca pe propriul meu 


frate... Dar voi, doamnă? Îl cunoaşteţi? ... 

Bertille îşi aruncă braţele în jurul gâtului Perrettei 
îmbrăţişând-o drăgăstos. Roşind, îi şopti la ureche: 

— Deci voi fi şi eu sora voastră! ... fiindcă nu-l pot avea 
drept soţ decât pe el! ... Ah! Spuneţi-i să vină să mă scoată 
de aici... 

Perrette se smulse îmbrăţişării frăţeşti, poate puţin prea 
brusc şi murmură: 

— Tăcere! ... vine călugăriţa şi lucrătoarea mea. 

Tulburată Bertille nu observă schimbarea bruscă. 

Pentru a-şi găsi o ocupaţie, începu să aranjeze lenjeria pe 
care tocmai i-o adusese Perrete astfel încât temniceră să o 
găsească având o ocupaţie. Totuşi aceasta le privi cu ochi 
bănuitori, dar văzându-le aşa de calme, se linişti. 

La mărturisirea neprevăzută a Bertillei, Perrette, atât de 
stăpână pe ea însăşi, simţi cum i se strânge inima de 
durere. Prima sa mişcare, instinctivă e drept, fu aceea dea 
da înapoi. Dar sosirea neaşteptată a călugăriţei o scosese 
din încurcătură şi acum se liniştise. 

Înainte de a pleca, îi adresă Berţtillei un surâs plin de 
promisiuni. Şi tânăra, care înţelese prea bine, îşi apăsă cu 
mâna inima, pentru a-i potoli bătăile nebuneşti. 

Capitolul 8 

Era într-o vineri, dată în care se împlineau opt zile de când 
Jehan se ascundea cu grijă în gospodăria frumoasei 
Perrette. 

În această vreme, cei trei, jigăriţi, palizi, slabi ca nişte 
scobitori, dezbrăcaţi şi lamentabili, Gringaille, Escargase şi 
Carcagne ajunseseră deja la cea de-a cincisprezecea zi 
după faimosul prânz luat la Coline Colle. 

Cum trăiseră până atunci, e un mister... Poate ar fi mai 
bine să ne întrebăm cum de nu muriseră de foame, îşi 
vânduseră hainele cele noi şi cizmele aproape noi. Cu 
demnitate se îmbrăcaseră în vechile lor veşminte care ar fi 
trebuit să fie aruncate demult. 


Nu-şi păstraseră decât spadele, care fiind dintre cele mai 
bune, constituiau mândria lor. Cele câteva livre pe care le 
câştigaseră în acest fel, îi făcură să se mai descurce câteva 
zile. Dar acum secaseră orice resurse... 

Se făcuseră deja, de acum, opt zile de când fuseseră 
alungaţi din cocioaba lor şi două zile de când nu mai 
mâncaseră nimic. Cu toate că ar fi putut să câştige şi încă 
bine, dacă şi-ar fi reluat vechea meserie, credincioşi 
jurământului făcut, nici măcar nu se gândiră la această 
posibilitate. Carcagne încă-şi mai făcea mustrări de 
conştiinţă când îşi amintea momentul de rătăcire, care 
pusese stăpânire pe el, când se afla la Brigitte. 

Ar fi putut să ceară ajutorul Perrettei, care l-ar fi oferit cu 
dragă inimă. Dar decât să recurgă la acest mijloc, Gringaille 
mai degrabă s-ar fi lăsat străpuns de propria spadă. 

S-ar fi putut adresa lui Jehan care, într-un fel sau altul, i-ar 
fi scos din încurcătură - cel puţin pentru moment. Dar să se 
prezinte înaintea şefului aşa de jalnic îmbrăcaţi? ... Mai 
degrabă moartea! 

Fără să ştie prea bine încotro să se îndrepte, ieşiră din 
oraş şi o luară nu pe drumul din dreapta care trecea prin 
faţa mânăstirii, ci pe cel din stânga care se sfârşea lângă 
fântâna But, trecând prin faţa curţii din dos a măicuţelor. 

De ce o luară pe acel drum şi nu pe celălalt? Parcă ei 
ştiau? Aşa îi mânase soarta. 

La un moment dat ajunseră într-un loc ciudat, unde se afla 
o construcţie, mai degrabă un monument, destul de 
deteriorat de scurgerea anilor. Acolo se opriră şi-l priviră cu 
nelinişte, înfricoşaţi. 

Acest monument constituia cu ani în urmă spânzurătoarea 
pentru femeile aflate în mânăstirea Montmartre. Ştim 
foarte bine că asupra celor trei prieteni, asemenea 
privelişte provoca o teamă de netrecut. 

Şi totuşi spânzurătoarea nu mai era folosită de foarte 
multă vreme. Era o construcţie masivă, de formă 
rectangulară aflată într-o stare jalnică, după cum am mai 


spus-o. O poartă scundă se afla în faţa drumului pe care 
sosiseră ei. Pe partea stângă, adică spre apus, era un gard 
viu, în spatele căruia se afla poiata mânăstirii. Aici se putea 
vedea o scară îngustă fără balustradă, destul de abruptă, 
care ajungea sus, pe platforma construcţiei funebre. Pe 
platformă se aflau câţiva stâlpi, pe jumătate putreziţi, 
dispuşi în formă de triunghi. 

De aceşti stâlpi se atârnau cele găsite vinovate de justiţia 
stareţei. Dar de mulţi ani, aceasta nu se mai folosise de 
dreptul ei seniorial. 

Deci Carcagne, Escargasse şi Gringaille, văzând 
construcţia sinistră ce se înălța în faţa lor, se opriră 
înspăimântați. 

În acest moment, o găină intră în îngrăditura care 
înconjura spânzurătoarea şi se îndreptă spre aceasta, unde 
dispăru ca prin farmec. 

— Hei! strigă Escargasse încântat, o găină! 

— Uite încă una! ... 

— Astea-s bune de mâncat! ... 

Şi nu mai scoaseră nici un cuvânt, dar ce spuseseră până 
acum, îi făcuseră să se înţeleagă. Teama de spânzurătoare 
le trecu pe dată şi căutară calea pentru a ajunge pe 
platformă. Descoperiră repede că unicul drum era scara 
cea strâmtă şi abruptă. Din două salturi se aflau pe 
platformă. 

Victorie! ... în bună parte demolată, în mijlocul platformei 
descoperiră o gaură destul de largă prin care se putea 
trece... Şi trecură... Curând ajunseră la baza construcţiei, 
sub furcile spânzurătorii... Dar puteţi fi siguri că acum nu 
mai le era teamă. 

Trei strigăte de triumf se auziră în acelaşi timp. 
Cotcodăciri înspăimântate, zgomot de aripi, o învălmăşeală 
şi zgomote ce semnificau o alergare îndrăcită. Din nou se 
auziră urlete de bucurie, urmate de o goană nebună a 
găinilor care încercau să se salveze în afara construcţiei... 


Dar, deja trei dintre ele se aflau în mâinile lor, cu gâtul 
răsucit. 

Şi iarăşi se făcură auzite strigăte de bucurie, felicitări, 
binecuvântări... Dar ce se mai întâmplase oare? 

Foarte simplu: prin toate ungherele se aflau împrăştiate 
cam cincisprezece cuiburi şi fiecare cuib conţinea cam la 
douăzeci de ouă. Una peste alta, aveau ce mânca vreme de 
aproape două săptămâni. 

Prima mişcare a celor trei amărâţi, care literalmente 
mureau de foame, a fost să se arunce asupra proviziilor 
providenţiale şi, cât ai clipi din ochi, sorbiră peste o duzină 
de ouă, fiecare. 

— Ei da, asta ne-a mai potolit foamea! spuse Escargasse. 

— Şi erau chiar proaspete, remarcă Carcagne. 

— Au picat taman la ţanc... pe coarnele diavolului! făcu şi 
Gringaille. 

Şi izbucniră în râs. Acum, când spectrul foametei se mai 
îndepărtase cu cincisprezece zile, îşi recăpătară veselia şi 
nepăsarea... Deveneau chiar pretenţioşi, fiindcă Gringaille 
adăugă cu un aer visător: 

— Vedeţi! ... Totuşi nu ne putem hrăni numai cu ouă crude! 


— Asta-i adevărat! 

— Şi ce putem face? 

— Ce ziceţi de tot păsăretul ăsta dolofan? Pe astea nu le 
putem înghiţi ca pe ouă! 

Problema era gravă, meritând a fi luată în considerare. Şi 
o luară. 

— Am găsit! strigă Gringaille, dându-şi un pumn în cap de 
bucurie. lată: vom merge la vechea locuinţă a stăpânului 
nostru, vom lua toate ustensilele de bucătărie pe care le 
vom găsi şi ne vom întoarce aici. Nu văd nici un motiv 
pentru care să nu ne instalăm aici. 

— Mai ales că aici e aşa de bine... Avem destul aer... şi 
acum, când se anunţă călduri aşa de mari, e de dorit să ne 
instalăm mai la ţară. 


— Mai ales că suntem siguri că nimeni nu va veni să ne 
deranjeze aici. 

— Foarte adevărat. Şi aş mai adăuga: fără să plătim chirie, 
fără vreun proprietar arţăgos, fără de vecini care ar putea 
să ne incomodeze. Aşadar, cine merge după străchini şi 
oale? 

— Dacă sunteţi de acord, mă duc eu, zise Carcagne. 

Pe cât era de îndatoritor, tot pe atât, Carcagne era la fel 
de naiv, deoarece adăugă: 

— La urma urmei, cratiţele şi oalele sunt bune, dar... nu 
avem unt... nu avem grăsime... şi nici măcar pâine. 

Escargasse şi Gringaille începură să râdă. 

— Uite untul nostru, spuse cu gravitație Gringaille, 
arătând o grămadă de ouă. 

— Şi iată şi pâinea, zise cu nu mai puţină gravitate 
Escargasse, arătând la rândul său o altă grămadă de ouă. 

— Acum, sub ochii tăi se află o carafă de vin! strigă 
Gringaille apucând o găină de picioare şi o scutură sub 
nasul lui Carcagne care cască nişte ochi imenşi. 

— Dar... nu înţeleg nimic... mărturisi acesta. 

— Nici nu-i nevoie... Hai, fugi! ... când vei fi înapoi, vom 
avea tot ce ne trebuie pentru un ospăț pe cinste. 

Carcagne, dacă nu înţelegea nimic, avea în schimb o mare 
încredere în acela pe care-l socotea deja ca pe viitorul său 
cumnat. Ascultător, o luă din loc după cum i se spusese. 

După ce Carcagne plecă, Escargasse şi Gringaille luară, 
fiecare din ei, câte o cantitate destul de măricică de ouă şi 
una dintre găini şi o luară şi ei din loc. 

După o jumătate de oră se întoarseră, fără ouă şi fără 
găină, dar în schimb încărcaţi cu o bucată de unt, o slănină, 
un ulcior pântecos, plin cu vin rozaliu şi şase pâinici 
proaspete. După cum se vede, făcuseră un schimb 
profitabil. 

Aşteptându-l pe Carcagne, care avea de parcurs o bună 
bucată de drum, începură să-şi inspecteze domeniul. 


Locul în care se aflau se pare că servise pe vremuri drept 
atelier şi depozit de vechituri totodată, bănuială datorată 
mulţimii de obiecte şi diferitelor unelte aruncate peste tot. 
Se găseau acolo grinzi, scânduri, lemne, talaş, o ladă cu 
cuie, un joagăr, bare de fier. Şi toate aceste obiecte erau 
desperecheate, acoperite de praf şi roase de rugină. Era 
evident că de ani de zile, nimeni nu mai călcase pe acolo. 

Odată terminată inspecția, într-un ungher al hardughiei 
meşteriră o vatră din pietrele găsite pe acolo şi se 
aprovizionară cu capete de lemn, răspândite peste tot. 
Când Carcagne ar fi venit aducând toate ustensilele, n-ar fi 
avut altceva de făcut decât să aprindă focul. 

Gringaille trecu la inspectarea uşii. Părea încă solidă. Era 
dotată cu o broască încuiată cu cheia şi un zăvor uriaş. 1 se 
păru neplăcut să treacă prin tavan atât timp cât se puteau 
folosi de uşă. În consecinţă, cu ajutorul unui drug de fier 
făcu să sară broasca din locul ei. Zăvorul era prea de ajuns 
să-i pună la adăpost de orice vizită nedorită. De altfel, nici 
nu aveau de ce se teme. Sinistrul monument inspira 
oricărui trecător o teamă superstiţioasă. 

După ce pregătiră totul, cei doi se aşezară pe o bârnă. În 
faţa sa, Gringaille văzu o gaură. Probabil că în acel loc 
scormoniseră găinile. Tot discutând cu Escargasse, 
Gringaille tot scormonea cu vârful spadei în acel loc. 

— Ia te uită! strigă el deodată. 

Ghemuindu-se în faţa găurii, începu să îndepărteze cu 
mâinile pământul reavăn, dând la iveală un belciug uriaş de 
fier. 

— Unde este un belciug, trebuie să fie şi un chepeng, zise 
Escargasse, privind curios. Şi dacă este un chepeng, 
dedesubt trebuie să se afle neapărat ceva. 

— Probabil un cavou, făcu Escargasse. 

— Asta rămâne de văzut... Poţi să ştii ce putem găsi? 

— Să vedem! răspunse scurt Escargasse. 

Fără să arate descumpăniţi, începură să scormonească şi 
să îndepărteze pământul. Într-adevăr, descoperiră curând 


un chepeng care avea cam jumătate de metru fiecare 
latură. Gringaille apucă belciugul cu ambele mâini şi trase 
cu toată forţa, dar chepengul nici măcar nu se clinti. 

— La dracu”! făcu el. 

Luă drugul de fier şi-l trecu prin belciug. Încercară cu 
puteri reînnoite. Dar nici de această dată nu reuşiră. 

Se aplecară amândoi şi studiară îndeaproape dala de 
piatră îndărătnică. Se vedeau cele patru laturi în mod clar. 
Băgară vârful spadelor în spaţiul îngust şi încercară încă o 
dată să o ridice. Un nou eşec. 

Atunci, în loc să mai tragă, apăsară cu putere. Nimic. 

— Totuşi, pe toţi dracii! exclamă Gringaille exasperat, asta 
trebuie să se deschidă cumva. 

Şi spunând aceste cuvinte, apucă belciugul şi începu să-l 
scuture cu ambele mâini într-o mişcare de du-te-vino, ca şi 
cum ar fi voit să-l disloce. 

— Ia te uită! exclamă deodată. 

Simţise cum belciugul cedează. Reîncepu, de această dată, 
mai lent, cu metodă. Se auzi zgomotul sec al unui arc care 
se destinde şi se aplecă încet, de la sine, dând la iveală 
treptele unei scări. 

În acel moment se auziră pe drum paşi rapizi pe care-i 
recunoscură fără greş. Întredeschiseră uşa şi priviră afară. 
Bineînţeles era Carcagne. Îi făcură un semn discret şi, de 
cum acesta intră, puseră din nou zăvorul. 

— Am găsit şi trei sticle cu vin, spuse triumfător Carcagne. 

Cu exclamaţii de satisfacţie, îşi eliberară tovarăşul de tot 
calabalăcul şi, triumfători la rândul lor, îi arătară proviziile 
pe care le făcuseră. Carcagne căscă gura plin de admiraţie. 

— Cum naiba de aţi reuşit? întrebă el. 

Privindu-l, Gringaille şi Escargasse izbucniră în râs. 

— Am vândut ouă şi o găină, îi explică în cele din urmă 
Gringaille. 

— Ia te uită! exclamă Carcagne încântat, eu nici măcar nu 
m-aş fi gândit! 

— Bietul de el, făcu Escargasse, fals înduioşat. 


— Nu ne mai rămâne decât să gătim cina. 

— Un moment, spuse Gringaille care se gândea şi la cel 
mai mărunt detaliu. Dacă aprindem focul aici, trebuie ca 
fumul să iasă pe undeva. Nu are altă cale decât gaura aia 
din tavan. 

— De bună seamă. 

— Atunci unii se vor mira să vadă fum la spânzurătoare. Şi 
vor veni să vadă despre ce e vorba... în scurt timp, vom fi 
izgoniți de aici. 

— Şi totuşi, trebuie... 

— Desigur că există un risc, o ştiu bine. Dar poate că îl 
putem evita... Să inspectăm întâi ce se află sub chepeng şi 
vom hotări după aceea. 

— Să mergem! aprobară ascultători ceilalţi doi. 

Şi voiră să coboare fără întârziere. 

— Un moment! îl opri Gringaille. Înainte de a cobori, 
trebuie să vedem, dacă blestematul ăsta de chepeng nu se 
închide de la sine, să nu care cumva să rămânem acolo ca 
nişte vulpi prinse în capcană. 

— Pe toţi dracii! făcură ceilalţi doi, retrăgându-se 
înspăimântați. 

— Voi cobori singur, continuă Gringaille. Atenţie, tu 
Escargasse, ai văzut cum am manevrat ca să acţionez 
chepengul. Dacă bat în ea, deschizi. Ai înţeles? 

— 'Ţi-e frică, porumbelule? Lasă, am înţeles. 

Cu mâinile sale iscusite, Gringaille îşi confecţiona o torţă 
din paiele risipite pe jos. Cu această torţă în mână, începu 
să coboare treptele dispărând în subsol, în timp ce 
chepengul rămase deschis. Ca să se asigure, încercă să îl 
închidă şi-l împinse cu greutate deoarece piatra era grea. 
Dar dala se încăpăţâna să rămână deschisă. 

— Cred că are un resort care acţionează închiderea, spuse 
el. 

Începu să coboare treptele, numărându-le. Când puse 
piciorul pe cea de-a şasea treaptă, dala se ridică şi închise 
de la sine trecerea. 


— În regulă! exclamă el, nici nu se poate mai simplu, nu ne 
mai rămâne decât s-o deschidem. 

Şi deoarece acum se afla într-un întuneric de nepătruns, 
îşi aprinse torţa şi începu să coboare mai departe. În cele 
din urmă, văzu că scara numără douăsprezece trepte. 
Negăsind nimic interesant, începu să urce. Remarcă în 
treacăt că cea de-a şasea treaptă - acea care închidea 
chepengul - era spartă la unul din capete şi acolo fusese 
cârpită cu o altă piatră. Apăsă cu piciorul pe acea bucată de 
piatră şi trapa se deschise. Deci treapta servea nu numai la 
închiderea chepengului, ci şi la deschiderea acestuia. 
Încercă de mai multe ori şi văzu cum acesta se deschide şi 
se închide cu uşurinţă. 

— Admirabil! exclamă el printre dinţi. 

Zece minute mai târziu, mutară în grotă toate uneltele, 
bara de fier, grinzi, lemne, joagăr şi, bineînţeles toate 
alimentele şi vesela. O dată închisă trapa, se aflau în cea 
mai deplină siguranţă. 

— Aici, le explică Gringaille, suntem la adăpost. Nimeni nu 
va veni să ne gonească. Putem face focul fără teama de a fi 
trădaţi de fum. Acum, să vizităm subterana, după care ne 
putem ocupa de cină. 

Se aflau într-o subterană destul de mică, cam zece paşi în 
lungime şi şapte sau opt în lăţime. În faţa scării se afla un 
coridor destul de larg pentru a permite la doi oameni să 
meargă alăturaţi. Coridorul cobora într-o pantă destul de 
accentuată. 

O luară de-a lungul coridorului. După vreo douăzeci de 
paşi, ajunseră la o altă subterană, mai degrabă o încăpere 
uriaşă, susţinută de arcade. Nu exista nici o altă ieşire 
vizibilă. Era ca o fundătură. Şi aici îi aşteptau surprize 
formidabile. 

Mai întâi, într-un colţ, cam o duzină de legături de paie. 
Alături, îngrămădite, mai multe torţe. Văzându-le, se 
grăbiră să aprindă una. Era mult mai luminoasă decât cea 
pe care o făcuseră din paie. 


Două butoaie se aflau ceva mai încolo. Când le ciocăniră, 
sunară a plin. Găuriră unul şi descoperiră că era plin cu un 
vin excelent. Se priviră cu gura căscată. Repede îl găuriră şi 
pe celălalt. Conţinea tot vin, încă şi mai bun. Făcură câţiva 
paşi... încăperea aceasta subterană era o minunăţie. Parcă 
trăiau un vis. 

Şi nu era totul. 

Se mai aflau acolo patru cufere uriaşe. Le deschiseră şi 
constatară că două din ele erau pline cu arme. Se afla acolo 
un întreg arsenal: săbii, spade, pumnale, platoşe, 
halebarde, pistolete, archebuze... totul din belşug pentru a 
înarma chiar şi o companie. 

— Cine poate şti! murmură Gringaille visător, închizând 
cele două cufere. 

Cel de-al treilea cufăr era plin cu cenuşă. Răscolind-o 
găsiră o mulţime de cârnaţi, jamboane şi şunci... Exultau de 
bucurie, râzând ca nişte nebuni, dându-şi lovituri 
prieteneşti. Niciodată n-ar fi crezut că se pot întâlni cu aşa 
ceva. Gândiţi-vă numai: masă şi casă asigurate poate pentru 
câteva luni şi asta fără să-i coste nimic! 

Se repeziră spre cel de-al patrulea cufăr cu ideea că-l vor 
găsi plin cu aur. Dar din păcate, nu! ... în el găsiră opt 
butoiaşe... Ei drăcie! Iarăşi vin! ... Să dea ciumă-n el! 
Oricum, nu era de disprețuit! ... Judecând după aspectul 
recipientelor, vinul trebuia să fie, în mod obligatoriu, din cel 
mai bun. 

Ridicară unul din butoiaşe şi constatară că nu este prea 
greu... dacă avea zece kilograme... Oricum, se aflau acolo 
opt bucăţi, ceea ce făcea cantitatea destul de respectabilă. 
Găuriră unul, dar nu curse nici fir de vin... 

— Şi totuşi, pe maţele papei! E plin. 

Atunci îi zdrobiră de pământ. Livizi, făcură un salt înapoi. 

Ceea ce constituia conţinutul butoiaşului, nu era decât 
praf de puşcă. De abia atunci realizară pericolul prin care 
trecuseră, deoarece tot acest timp se plimbaseră încoace şi 
încolo cu torţele aprinse! 


Deveniţi mult mai circumspecţi, îşi lăsară torţele la o 
distanţă convenabilă şi reveniră pentru a-şi continua 
cercetările. Şase butoiaşe conţineau praf de puşcă iar 
celelalte două erau pline cu gloanţe: 

— Pe toţi dracii! ... avem tot ce ne trebuie pentru a susţine 
un asediu, spuse Gringaille. 

Şi visător, repetă: 

— Nu se ştie niciodată! 

Nici nu mai este necesar să spunem că acest cufăr fu 
închis cu mare grijă şi izolat imediat de celelalte. 

Avură grijă ca între torţele lor şi respectivul cufăr să pună 
o distanţă cât mai mare. 

Cercetarea fiind terminată, aprinseră focul şi fripseră cele 
două găini, un jambon şi un cârnat uriaş, neuitând să 
pregătească o omletă solidă. A fost unul din ospeţele cele 
mai grozave din viaţa lor de aventurieri. 

— Observaţi, domnilor, spuse doctoral Gringaille, că în 
timp ce noi ducem aici o viaţă retrasă, sus, găinile, pe care 
prezenţa noastră nu le mai deranjează acum, vor continua 
să ne ofere ouă proaspete. Şi aceste ouă, pentru că suntem 
nişte oameni grijulii, le vom aduna. În schimbul acestora 
vom căpăta acele micuţe monezi cu efigia regelui Henri al 
IV-lea, monezi care se numesc livre, scuzi, în funcţie de 
greutatea lor cât şi de faptul că sunt confecţionate din 
aramă sau argint. lar cu acestea, vom obţine tot ceea ce 
dorim... în acest fel, îndrăznesc să sper că nu ne aflăm prea 
departe de drumul care ne duce spre avere. 

— Asta demonstrează că seniorul Jehan nu ştia ce spune 
atunci când pretindea că îmbrăţişând meseria de oameni 
cinstiţi, vom crăpa de foame. 

După ce toate acestea fură spuse, întinseră pe jos câteva 
legături de paie şi, întinzându-se somnoroşi, în câteva 
minute nu se mai auziră decât sforăiturile lor puternice. 

Capitolul 9 

Trecuseră de acum cinci zile de când Carcagne, 
Escargasse şi Gringaille, în subterana lor din belşug 


aprovizionată, duceau o viaţă îndestulată, lipsită de orice 
grijă. Începuseră să se îngraşe şi nu-şi doreau decât un 
singur lucru: ca această viaţă să dureze la nesfârşit. 

Deasupra lor, găinile continuau să-i aprovizioneze cu ouă 
proaspete. Pentru moment, ambiția lor de căpătâi era să-şi 
recapete veşmintele lor frumoase pentru a putea lepăda 
zdrenţele cu care erau îmbrăcaţi în prezent. 

Carcagne, naiv ca totdeauna, susţinea că poate obţine 
foarte bine acest rezultat vânzând armele şi praful de puşcă 
cu care erau umplute cuferele, dar Gringaille se opuse-se. 

— Cred, spuse el, că putem să folosim după bunul plac tot 
ce am găsit aici. Totuşi, în ceea ce priveşte armele şi praful 
de puşcă, nu ne vom atinge de acestea decât după ce l-am 
consultat pe seniorul Jehan. Şi dacă vreţi să mă ascultați, 
cred că am face bine dacă ne-am apuca să punem aceste 
arme în starea lor firească de funcţionare. După cum 
vedeţi, aici ne cam plictisim şi asta ar putea să ne distreze 
cât de cât. 

Cărui îndemn lăuntric răspunsese Gringaille dând acest 
sfat? Chiar şi lui i-ar fi fost greu să mărturisească. Poate că 
a fost impresia lui sinceră că, dând acest sfat, ocupaţia 
respectivă le-ar fi ocupat cât de cât timpul şi i-ar fi distrat 
puţin. Fiindcă ei aproape că nu ieşeau din adăpostul 
subteran. 

Fapt este că puţin timp după luarea acestei hotărâri, 
începură să lustruiască armele de parcă s-ar fi aflat în 
ajunul unei campanii. Şi se achitară de minune de această 
îndatorire. Curând armele începură să strălucească ca şi 
cum ar fi fost noi. 

Această zi, care era a cincea zi a sejurului lor în subterană, 
pentru Jehan era a douăsprezecea petrecută în casa 
frumoasei Perrette. Era tocmai o zi de miercuri şi 
spălătoreasa trebuia să meargă să ducă rufele curate la 
mânăstire. 

Plecă, însoţită ca de obicei de o lucrătoare care ducea 
lenjeria într-un coş de nuiele. Capul lucrătoarei era acoperit 


de o pălărie uriaşă, maro, ale cărei boruri îi acopereau 
umerii ascunzându-i faţa aproape în întregime. Era 
acoperământul tuturor femeilor din popor care aveau o 
anumită vârstă. În afară, bineînţeles, de tinerele a căror 
neruşinare ţinea cu tot dinadinsul să li se facă remarcată 
frumuseţea. Dar aceasta era o femeie serioasă. Mai mult, 
pentru a nu se face remarcată îşi înfăşurase în jurul gâtului 
un şal de lână care o acoperea până aproape de nas. 

Cele două femei o luară pe drumul care, de la cruce dădea 
direct spre mânăstire. Deodată se găsiră în faţa unui bărbat 
care cobora. Acesta nu era altul decât Saetta. 

Perrette nutrea faţă de aceasta o antipatie profundă Şi 
totuşi individul manifesta faţă de ea o purtare mai curând 
blândă. Întâlnirea nu era deloc pe placul tinerei... şi nici 
măcar al lucrătoarei sale, judecând după tresărirea 
acesteia. Dar nu aveau nici o modalitate de a se feri din 
calea individului. Chiar încercară, pe când treceau prin 
dreptul lui, să adreseze un surâs florentinului. 

Dar acesta, din nefericire, nu înţelese gestul şi le bară 
calea în mod hotărât. 

— Eşti cam mândră, fetiţo! zeflemisi florentinul. Nu ai 
învăţat să spui bună ziua celor mai în vârstă? 

Şi, lucru ciudat, care făcu să o treacă fiori pe tânără, 
Saetta, în timp ce-i vorbea, o fixa cu insistenţă pe tânăra sa 
lucrătoare care, plecând capul, nu lăsa să i se vadă figura. 

— Nu sunt deloc mândră, domnule Saetta, numai că vreau 
să duc cât mai repede doamnelor de la mânăstire lenjeria 
pe care mi-au dat-o s-o spăl şi deja am întârziat... lată de ce 
vă rog să ne lăsaţi să trecem, pe mine şi lucrătoarea mea. 

Şi Perrette spuse toate acestea cu blândeţe, dar şi cu 
hotărâre, încercând în acelaşi timp să treacă mai departe. 

— Un moment, la dracu! făcu Saetta, oprindu-se din nou 
din drum. Acum ai şi lucrătoare? Complimentele mele, 
fetiţo, iată-te şi patroană! ... 

Şi apropiindu-se de ea, cu aerul cel mai serios, dar cu o 
sclipire de răutate în ochi: 


— Aha! Asta e deci lucrătoarea ta! ... Per Bacco! Ştii că 
pentru o tânără înţeleaptă ca tine e compromiţător să se 
arate cu o asemenea lucrătoare? ... Cel puţin ar fi trebuit 
să-i ceri să-şi sacrifice mustaţa-i caraghioasă care... nu se 
prea potriveşte cu calitatea sa. 

Perrette rămase mută de uimire. Lucrătoarea îşi lăsă jos o 
secundă şalul care-i acope-rea faţa şi Saetta, stupefiat, îl 
recunoscu pe Jehan le Brave: 

— Cum, tu eşti, fiul meu? ... 

— Micuţă Perrette, zise blând Jehan, ia-o înainte... Am să-i 
spun două vorbe lui Saetta. 

Ascultătoare, Perrette îşi urmă încet drumul. Jehan 
izbucni: 

— Ce, ai înnebunit de mă opreşti în felul ăsta? ... De vreme 
ce m-ai recunoscut, trebuia să ai bunul simţ să gândeşti că 
am motivele mele să mă preumblu aşa... 

— Dar nu te-am recunoscut, spuse Saetta sincer. Mustaţa 
care ieşea de sub pălărie mi s-a părut ciudată... şi am vrut 
să ştiu mai mult. 

— Ei bine! bubui furios Jehan, pradă unei mânii reci, ce 
vrei să ştii? Vorbeşte! ... Hai, am destul timp la dispoziţie, 
poate chiar mai mult decât îţi închipui tu... 

Saetta înţelese perfect sensul ironic al cuvintelor. Văzu tot 
aşa de bine şi starea de furie în care se afla Jehan... Avea, 
fără îndoială, motivele sale de a afla ce gândea cel pe care-l 
numea fiul său. Dând de înţeles că nu ştie despre ce este 
vorba, răspunse cu voce scăzută: 

— O secundă! Ce naiba! N-o să mori din asta! ... Atunci, 
înseamnă că eşti pe urmele... 

— Comorii, da! ... Am ajuns aproape de capăt!... 

— Şi eu care credeam că ai renunţat! ... exclamă Saetta. 

Jehan ridică furios din umeri: 

— Înseamnă că nu mă cunoşti... Dau târcoale pe aici de 
mai bine de cincisprezece zile... Mi-au căzut pe cap peste 
douăzeci de inşi... Nici nu ştiu cum de încă mai trăiesc... 
Ah! Da, locul e bine păzit, ţi-o mărturisesc! ... Dar nu s-au 


gândit chiar la toate... Sub deghizarea asta, pot intra în 
mânăstire... într-o oră, după ce voi fi ieşit, voi şti unde sunt 
ascunse milioanele... N-au decât să-şi tripleze precauţiile, 
să presare peste tot spionii lor, soldaţi deghizați şi asasini, 
milioanele tot ale mele vor fi. Înţelegi, Saetta? ... Milioanele 
vor fi ale mele. Ţi acum, ţi-am satisfăcut curiozitatea? Pot 
trece? ... 

— Du-te, du-te, fiul meu, spuse repede Saetta, căruia-i 
străluciră ochii. Stai să-ţi aranjezi şalul... Ai fi făcut mai bine 
dacă ţi-ai fi tăiat mustaţa... Du-te... Succes! 

Debarasat de individul sâcâitor, Jehan o ajunse din urmă 
pe frumoasa Perrette din câţiva paşi. Mergând alături de 
ea, gândea în sine: „Asta e! Dacă ceea ce bănuiesc se 
adevereşte, poarta mânăstirii va fi aşa de bine păzită încât 
nu vom avea pe unde ieşi! ... Oricum, Saetta va acţiona în 
acest sens! ... Blestem! Să dau greş fiind aşa de aproape de 
ţintă, după douăsprezece zile petrecute pentru a pregăti cu 
cea mai mare minuţiozitate lovitura! ... Şi asta pentru că 
neţansa mi-a aruncat în drum pe acest blestemat de 
Saetta... Dar dacă totuşi mă înşel şi-l bănui pe nedrept? ... 
Da, ar fi posibil! ... Dar nici nu sunt sigur că nu mă înşel. În 
concluzie, trebuie să acţionez ca şi când aş avea dreptate... 
Dar asta răstoarnă complet planul meu iniţial... Şi totuşi, 
trebuie.” 

În şoaptă, îi dădu noi indicaţii Perrettei care-l ascultă 
atentă şi-l aprobă liniştită, cu cel mai serios aer. 

Saetta-i privi depărtându-se, cu un surâs ciudat pe buze. 
Apoi, luând-o la dreapta, se întoarse pe drumul care, după 
cum ne amintim, trecea prin dreptul capelei şi ducea la 
fântâna But. 

În centrul palisadei se afla o deschizătură prin care 
lucrătorii îndepărtau pământul şi molozul pe care-l aruncau 
apoi mai departe. Ziua, pe timpul lucrului, se fixa acolo o 
poartă bine păzită. Seara, deschizătura era astupată 
complet. Saetta se fixă în faţa acestei porţi, supraveghind-o 


cu încăpățânare. Ceea ce prevăzuse, se realiză. În interiorul 
palisadei văzu un gentilom care se apropie de el şi-l întrebă: 

— Ce cauţi aici, amice? 

Fără să se emoţioneze, Saetta răspunse: 

— Vreau să-i vorbesc ofițerului de serviciu... O comunicare 
de cea mai mare importanţă. 

Gentilomul îl privi fix în ochi şi, deschizând poarta şi 
ieşind, îi spuse: 

— Eu sunt ofiţerul de serviciu. 

— Nici nu mă îndoiam, surâse Saetta. 

Şi trăgându-l pe ofiţer într-un loc retras, începu să-i 
vorbească repede. 

Abia îţi întoarse spatele spre cruce Saetta, urcând cu 
greutate dealul ţi un bărbat ieşi din fundul şanţului unde se 
ascunsese. Era părintele Parfait Goulard. Privi un moment 
spre Saetta care se căţăra pe drumul pe care dispăruse de 
curând Jehan şi Perrette. După care întoarse spatele 
dealului şi cobori înspre cruce. Coborând, se clătină 
îngrijorător, ba mai mult, la un moment dat începu să cânte 
în gura mare. 

De cealaltă parte a drumului, în faţa şanţului din care 
ieşise părintele cel beat, aproape de marginea drumului, la 
doi paşi de locul în care Jehan discutase cu Saetta, se afla 
un stejar stufos. În apropierea stejarului se putea observa o 
stâncă destul de mare, la poalele căreia, la umbra unui tufiş 
uriaş, era culcat un bărbat. Cu toate că trecuse la doi paşi 
de acesta, Saetta nu-l observase. Bărbatul nu era altul 
decât cavalerul de Pardaillan. 

Pardaillan se ridică şi el, ca şi Parfait Gaolard. Avea figura 
sa rece, puţin iritată care la el era semnul unei emoţii 
puternice. Privind spre părintele care se apropia de cruce, 
gândi: „Când l-am văzut trecând, călugărul părea beat. Nu 
m-am mirat prea mult, fiindcă-l cunoşteam. Când s-a ascuns 
şi apoi când a ieşit din ascunzătoare, mişcările-i erau 
perfect echilibrate... Şi iată-l acum mai beat ca oricând. 


Merge clătinându-se şi răgind mai dihai ca un măgar! ... Ce 
înseamnă toate acestea? ...” 

Întorcându-se spre Montmartre şi privind după Saetta 
care se apropia de capelă, murmură: 

— Iată-l deci şi pe Saetta... Ăsta era domnul Guido Lupini! 
„.„. Pe toţi dracii! Am bănuit eu! ... Ar fi trebuit să-mi urmez 
primul impuls şi să-l oblig să se explice. 

Pentru moment rămase visător, cu ochii aţintiţi spre capela 
pe care n-o vedea. 

„E posibil oare să am incredibila neşansă că, găsindu-mi 
fiul să descopăr că este doar un tâlhar? Haida-de! Şi totuşi, 
pe Pilat! L-am auzit cu propriile mele urechi, chiar acum un 
minut. Nu pot să nu mărturisesc că m-am simţit sfâşiat.” 

Reflectând o clipă, se scutură: 

— Ei na! Să nu ne grăbim să-l judecăm. Tânărul pare 
inteligent. Puţinul pe care i l-am spus despre cel pe care-l 
numeşte tatăl său i-a trezit neîncrederea. Am văzut-o destul 
de bine! Şi cine ştie dacă ceea ce i-a spus nu a fost pentru 
a-l face să se demaşte? Oricum, să aşteptăm şi vom vedea. 

Privindu-l pe Saetta care, în acest moment dădea colţul 
palisadei ce înconjura capela, bombăni: 

— Cred că ştiu ce vrea să facă şnapanul ăsta! O să-l găsesc 
curând. Să-l supraveghem pe părinţel. Sunt curios dacă 
ceea ce bănuiesc eu se va întâmpla. 

Se făcu cât mai comod posibil, pe jumătate întins pe iarba 
rară care răsărise pe acolo şi începu să-l urmărească pe 
Parfait Goulard care cobora cu greutate, behăind din toată 
inima. Părintele, ca şi Pardaillan, nu pierduse nici un cuvânt 
din discuţia pe care Jehan o avusese cu Saetta. Pe când 
ieţea din tântul în care se ascunsese, îşi spunea: 

— Saetta s-a dus să-l denunțe oamenilor lui Sully... Asta 
sigur! Dar nebunul ăsta bătrân visează la răzbunări mult 
mai complicate... asta-i meseria lui. În ceea ce mă priveşte, 
e faptul că fiul Faustei începe să devină inoportun... în 
consecinţă, trebuie să dispară... ocazia-i tocmai bună... De 
cum va ieşi din mânăstire, va fi prins imediat după trecerea 


porţii, trebuie să-l avertizez pe Concini care nu va pierde 
ocazia... Mai ales dacă-mi va urma sfaturile. 

De-abia după ce luase această hotărâre începuse Parfait 
Goulard cântecul său de beţiv şi, luând-o pe drumul care 
trecea prin faţa casei Perrettei şi castelului Porcherons, se 
îndreptă spre oraş prin poarta Saint-Honore. 

Nici nu făcuse cincizeci de paşi că, pe drum, mai apăru un 
călugăr, fără a şti prea bine de unde a apărut. Pardailan îl 
văzu imediat şi murmură: 

— Eram sigur! ... la să privim ce se întâmplă. 

La rândul său, Parfait Goulard zărise şi el călugărul. 
Clătinându-se, se năpusti asupra lui agăţându-i-se disperat 
de sutană, recăpătându-şi astfel echilibrul. Bucuros, voi să-l 
îmbrăţişeze. Între acesta şi călugăr se dădea o luptă 
disperată. La un moment dat, călugărul se scutură şi-l 
aruncă cât colo pe Parfait Goulard care, rostogolindu-se în 
drum, rămase culcat pe spate, bâlbâindu-se mai abitir. 

Călugărul o luă la fugă, ca şi cum l-ar fi avut pe dracul pe 
urmele sale, proferând tot felul de blesteme şi de anateme 
împotriva beţivului care făcea biserică de ruşine. Parfait 
Goulard se sculă cu greutate şi se îndepărtă pe şapte cărări 
spre oraş. Pardaillan, care asistase la desfăşurarea scenei, o 
comentă doar prin următoarele cuvinte: 

— Minunaţi comedieni! ... 

Se sculă şi, nepăsător, se îndreptă spre capelă. 

Cât îl priveşte pe călugăr, acesta se întâlni cinci minute 
mai târziu cu Roquetaille, unul din oamenii lui Concini, cu 
care avu o scurtă discuţie. Ca urmare a acestei discuţii, un 
călăreț o porni în goană spre Paris. 

Capitolul 10 

În acest timp, Jehan şi Perrette ajunseseră la mânăstire. 
Cu o săptămână în urmă, maica portăreasă văzuse pe 
frumoasa Perrette însoţită de o lucrătoare pe măsura celei 
de acum, aşa încât nu bănui nimic. După câte se vede, 
Perrette nu lăsa nimic la voia întâmplării. 


Aşadar e de înţeles suspinul de uşurare pe care cei doi îl 
scoaseră după ce se văzură în incinta mânăstirii. Dar nu era 
decât un prim pas. Mai înainte ca Perrette s-o poată vedea 
pe Bertille, trebuia să predea rufăria curată şi s-o 
primească pe aceea pe care avea să o spele săptămâna 
următoare. Operația se efectuă fără dificultate, dar de abia 
după o jumătate de oră ajunseră la pavilionul Bertillei. 
Acolo se văzură deodată în tovărăşia paznicei fetei, care-i 
însoţi în camera acesteia. 

În principiu, planul lui Jehan era următorul: Bertille urma 
să îmbrace un costum asemănător cu al său, costum pe care 
Perrette i-l adusese cu o săptămână mai înainte. În acest fel, 
cele două femei ar fi ieşit cu uşurinţă din mânăstire, sau cel 
puţin aşa sperau. În ceea ce-l priveşte pe Jehan ar fi 
aşteptat căderea nopţii şi cu ajutorul unei scări ce se afla în 
spatele pavilionului, ar fi ajuns să sară zidul. 

Întâlnirea cu Saetta îi răsturnase însă planul. Jehan era 
convins că florentinul nu urmărea decât să-i dejoace 
socotelile şi să-l denunțe. Semnalmentele sale fiind 
cunoscute, Bertille urma să fie oprită la poartă, ca fiind 
Jehan şi obligată să se facă recunoscută. Trebuia deci găsită 
altă cale. 

Jehan rămase în apropierea uşii. Când văzu că cele două 
erau absorbite cu operaţia de verificare a lenjeriei, împinse 
brusc uşa şi, punând mână-i grea pe umărul călugăriţei, îi 
spuse cu hotărâre: 

— Doamnă, dacă-mi promiteţi că veţi tăcea, nu vă fac nici 
un rău... dacă în schimb încercaţi să rezistaţi sau să 
chemaţi în ajutor, vă sugrum. 

Şi spunând acestea, degetele sale îi încercuiră gâtul într-o 
strânsoare de oţel. Şi asta nu pentru a o ucide, cipentrua o 
face să înţeleagă seriozitatea lucrurilor. Ceea ce se şi 
întâmpla, măicuţa începând să tremure din toate 
încheieturile şi să promită, jurând pe Dumnezeu şi sfânta 
Fecioară, o supunere absolută. 


Bertille era deja îmbrăcată, pe sub rochia-i albă cu o bună 
parte a costumului de lucrătoare adus cu o săptămână în 
urmă. Cât ai clipi, termină deghizarea. Perrette îi înfăşură 
în jurul gâtului un şal asemănător cu acela pe care-l purta 
Jehan şi la un cuvânt al acestuia, goliră coşul de nuiele, 
punând în locul rufăriei tot ceea ce Bertille dezbrăcase. De 
acum erau gata. 

Ajuns în acest stadiu, Jehan dădu Perrettei un pumnal 
micuţ, dar foarte ascuţit şi, adresându-se călugăriţei, 
galbenă de spaimă, îi spuse cu vocea cea mai aspră: 

— Doamnă, acum noi vom pleca. Dumneata vei sta între 
aceste două fete care vă vor conduce fără să vă împotriviţi. 
Dacă în drumul nostru cineva ne va pune vreo întrebare, îi 
veţi răspunde că îndeplinim un ordin grabnic al stareţei. La 
cel mai mic semn de nesupunere, Perrette, o vei înjunghia 
fără milă. De altfel, voi fi cu ochii în patru... Aţi înţeles, 
doamnă? 

Din cauza terorii care o stăpânea nu putu decât să facă un 
gest prin care confirmă că a înţeles şi că va asculta. Jehan 
îşi dădu seama că este sinceră. Atunci se duse la cele două 
fete. Oricât de repede se mişcaseră, totuşi mai trecură zece 
minute. 

leşiră, Perrette şi Bertille sprijinind-o pe călugăriţă. Jehan 
mergea înainte, îndreptându-se spre zidul mânăstirii. 
Ajunseră acolo fără peripeții şi tânărul sprijini scara de zid, 
o luă pe călugăriţă de braţ şi-i spuse Bertillei cu blândeţe: 

— Scoateţi-vă pălăria şalul şi, când veţi fi de partea 
cealaltă a zidului, nu vă trageţi prea mult pe ochi gluga. 
Trebuie ca oricare să observe de la distanţă că sunteţi 
femeie, chiar dacă, astfel modificat, costumul vostru nu va fi 
asemănător cu al meu. 

Ea îi ascultă îndemnul, surâzându-i cu blândeţe. 

— Urcaţi, spuse el văzând-o pregătită şi când veţi fi liberă, 
dispăreţi în grabă fără să vă mai preocupe altceva. 

Fata se opri neliniştită: 

— Şi voi? întrebă ea cu voce tremurătoare. 


— Nu vă neliniştiţi, replică el cu blândeţe. Trebuie să mă 
ascultați fără murmur, e singurul mijloc de a vă salva! 

Şi fata înţelese că nu avea încotro. De altfel, avea o 
încredere oarbă în forţa şi vitejia lui Jehan. Şi urcă scara. 
Urcând, îl auzea spunându-i Perrettei. 

— Surioară, ţi-o încredinţez... Condu-o la tine... în nici o 
altă parte decât la tine... şi nu o părăsi nici măcar o 
secundă. 

Şi pe Perrette, cu vocea sa gravă: 

— Fiţi fără grijă, domnule, nu va ajunge decât la locuinţa 
mea. Şi vă asigur că voi veghea asupra ei. 

La rândul ei, urcă scara şi Perette. 

— Doamnă, spuse Jehan călugăriţei, urmează acum să urc 
eu... vă voi da drumul... Dar vă avertizez că am un pistol 
îndreptat împotriva voastră. La cea mai mică mişcare, vă 
dobor. 

Minţea cu seninătate, dar călugăriţa îl crezu şi de altfel, 
era ceea ce îşi dorea. Din două salturi fu deasupra zidului şi 
trase scara de cealaltă parte. Cele două femei coborâră 
primele. În acest timp, Jehan reuşi să se descotorosească de 
deghizamentul său. 

Locul pe care-l aleseseră pentru a evada, dădea în zona în 
care se afla spânzurătoarea mânăstirii. Drumul care 
mergea de-a lungul zidului, coborând dealul, trecea deci 
prin faţa porţii mânăstirii care se găsea ceva mai jos. Jehan 
îi arătă Perrettei drumul din partea opusă locului, cel care 
trecea prin preajma spânzurătorii, spunându-i s-o ia pe 
acolo fără să se mai preocupe de el. 

— Doamnă, spuse politicos Jehan călugăriţei, vă rog să-mi 
iertaţi brutalitatea de mai înainte. Nu puteam acţiona altfel, 
vă daţi seama. 

Şi se lăsă să alunece de cealaltă parte a zidului. 

În aceeaşi secundă auzi strigătele ascuţite ale călugăriţei 
care-şi regăsise vocea, dar nu le dădu nici o atenţie. 

Perrette, cu coşul de nuiele într-o mână, îşi trecuse celălalt 
braţ sub braţul Bertillei şi se depărtau în grabă. 


Aruncând o privire în jurul său, Jehan văzu o mică trupă ce 
aştepta în faţa porţii mânăstirii şi-şi spuse cu un surâs: 
„Cred că înţeleg de ce Saetta încerca să mă facă să 
acţionez. Voia să mă prindă cu mâţa în sac.” 

Dar acum avea altceva de făcut, decât să se gândească la 
Saetta. Îţi îndreptă privirile spre cele două fete şi avu o 
ezitare: să le urmeze sau să o ia în partea cealaltă? De ce 
această nehotărâre? inea atât de mult să se pună la 
adăpost? În nici un caz. Presupunea că va fi atacat... dar nu 
era sigur. Să le însoţească şi să le apere pe cele două fete ar 
fi fost foarte normal... dar asta ar fi însemnat să le amestece 
într-o afacere care le-ar fi dăunat şi asta nu şi-ar fi dorit-o. 
Cu cât mai mult se îndepărtau, cu atât de îndepărta şi 
pericolul. Pe când stătea şi cumpănea, văzu un bărbat 
apropiindu-se dinspre spânzurătoare şi pe care-l recunoscu 
imediat: 

— Domnul de Pardaillan, strigă el, sunt sigur că ceru-l 
trimite! ... Acum sunt salvate! 

La rândul său şi Bertille îl recunoscuse pe cavaler, căruia îi 
alergă în întâmpinare, cu o mişcare spontană, povestindu-i 
în câteva cuvinte tot ce i se întâmplase. Pardaillan se grăbi 
s-o consoleze şi s-o asigure de sprijinul său. Şi lucru curios, 
nu păru nici un moment neliniştit de soarta ei. S-ar fi putut 
spune că, dimpotrivă, era încântat. Părea cu totul întinerit. 
Adevărul este că-şi spunea: „Aha! lată deci ceea ce făcea el 
la mânăstire... Nu urmărea decât să-şi salveze iubita, nu să 
pună mâna pe comoară cum am crezut eu! ... Ce uşurat mă 
simt, pe toţi sfinţii! ...” 

În acel moment, la poalele dealului, pe unde el urma să 
coboare, apăru o trupă. Văzând-o, Pardaillan se întoarse 
spre Jehan şi, cu gesturi semnificative pe care acesta le 
înţelese de minune, îi arătă că se însărcinează cu paza celor 
două fete şi că, poalele dealului fiind păzite, să încerce să 
iasă din încurcătură luând-o în sus. 

Acestea fiind comunicate, se aşeză între cele două tinere şi 
începură să coboare cu pas ferm. Cum drumul era destul de 


îngust, pe la mijlocul lui se aflară printre soldaţii care 
tocmai urcau dealul, dar care nu le dădură nici o atenţie. 

Când ajunseră, o jumătate de oră mai târziu, la locuinţa 
Perrettei, Pardaillan era sigur că nimeni nu-i spionase şi că 
nimeni nu cunoştea noul refugiu al Bertillei. În ce-l priveşte 
pe Jehan acesta deja ocolise cătunul Clignancourt şi o luase 
pe drumul care ducea spre poarta Saint-Denis. 

Dinspre partea sa, tânărul hotărâse să aştepte două sau 
trei zile înainte de a se prezenta la locuinţa frumoasei 
Perrette. Şi fiindcă Bertille, la rândul ei, era decisă să nu se 
mişte din casă, rezultă că orice catastrofă neprevăzută era 
cu totul îndepărtată. 

Pardaillan avea o privire de vultur. Îşi spunea că e sigur că 
nu a fost urmărit de nimeni. Şi era adevărat dar... 

Cu câteva clipe mai înainte ca cele două tinere însoţite de 
Pardaillan să se oprească în faţa porţii unde lui Jehan puţin 
îi lipsise să fie asasinat, un bărbat, al cărui cap era înfăşurat 
de o legătură, tocmai dădea târcoale locului. În faţa acestei 
porţi se afla un gard viu care separa drumul de un loc viran. 
Bărbatul, care mergea de-a lungul gardului, descoperi o 
mică breşă prin care se strecură dincolo. Se zgărie puţin, 
dar păru că nu-i pasă de acest incident. 

Odată ajuns pe locul viran, reveni în faţa porţii şi se culcă 
pe iarbă, la adăpostul gardului viu. Din acel loc îi văzu 
intrând pe Pardaillan, Bertille şi Perrette şi-l auzi pe 
Pardaillan spunând: 

— Aici sunteţi ca la dumneavoastră acasă, domnişoară 
Bertille. 

La numele de Bertille, individul tresări şi-şi aţinti privirile 
asupra tinerei ca şi cum ar fi dorit să-şi întipărească 
trăsăturile sale cât mai bine în minte. 

Dar cine era bărbatul? Şi cum de se află tocmai în acest 
loc? Iată ceea ce vă vom spune cât de curând. 

Capitolul 11 

Când Jehan le Brave le văzu pe cele două fete dispărând la 
cotitură drumului suspină uşurat. Era convins că, păzite de 


Pardaillan, vor ajunge tefere la destinaţie. 

Odată eliberat de această grijă, se gândi la el însuşi, îşi 
puse spada la cingătoare, pe care până atunci o purtase 
atârnată de gât, pe sub veşmintele femeieşti. În timp ce 
îndeplinea această operaţie, aruncă o privire răutăcioasă 
spre grupul ce staţiona în faţa mânăstirii şi o luă din loc, cu 
pasul său suplu şi grațios. 

Am arătat mai înainte că drumul trecea prin faţa capelei 
Saint-Pierre şi că înconjura ceea ce se cheamă astăzi piaţa 
Tertre. De cealaltă parte a dealului se unea cu şoseaua ce 
mergea spre Saint-Denis, dar, la poalele dealului, drumul se 
bifurca la dreapta şi sfârşea prin a ajunge la răscrucea 
unde, după cum am arătat mai înainte, se afla o cruce. 

Drumul din stânga, cel pe care coborâse Pardaillan şi pe 
unde urcase trupă de care v-am vorbit mai înainte, acel 
drum mergea până la fântâna But şi de acolo, luând-o la 
stânga, ducea spre castelul Monceausx şi spre Paris, prin 
cartierul Saint-Honore. 

Din vârful dealului, de acolo de unde se afla, Jehan putea 
cuprinde cu privirea o suprafaţă cu atât mai mare cu cât 
câmpia, care se întindea la picioarele sale, era presărată 
doar din loc în loc cu aşezări destul de rare de case. 

Aşa încât îi fu lesne să vadă în faţa sa o trupă de călăreţi 
care soseau în cea mai mare grabă. Nici măcar nu se îndoi 
că aceştia îi veneau în întâmpinare. Dacă ar fi înaintat, ar fi 
fost ca şi cum s-ar fi aruncat în gura lupului. Să lupte 
împotriva lor? Nici nu se putea gândi, erau prea mulţi şi ar 
fi însemnat sinucidere curată. Făcu deci cale întoarsă 
spunându-şi: „Trebuie să merg până la fântâna But, după 
care voi intra prin poarta Saint-Honor€... Dacă drumu-i 
liber, desigur.” 

Pe când gândea astfel, aruncă o privire spre câmpie, 
înspre Monceaux şi văzu o altă trupă de călăreţi care, tot în 
goană mare, se îndrepta spre Montmartre. 

„Sunt încercuit!” îşi spuse atunci. 


Dar nu-şi pierdu cumpătul şi continuă să avanseze, cu 
intenţia de a ajunge în piaţa Gibet. De o parte a pieţii se 
aflau câteva magherniţe. Şi mai erau acolo câteva cariere 
abandonate, de calcar, precum şi o fermă a călugăriţelor. Ar 
fi fost peste poate să nu poată dispărea pe acolo. 

Dar pentru asta trebuia să ajungă în piaţă şi, cu toate că 
nu era mare, s-o străbată înainte ca aceasta să fie ocupată. 
Şi nu călăreţii îl nelinişteau. Avea destul avans asupra lor 
pentru a fi sigur că din această parte va reuşi. Pe el îl 
nelinişteau oamenii aflaţi în josul drumului. Dacă ar mai fost 
în dreptul porţii mânăstirii ar fi fost minunat. Dar dacă le-ar 
fi venit ideea să urce până în piaţă? ... 

Înainta cu pumnul încleştat pe garda spadei, gata să intre 
în poziţie de atac. Nu se grăbea, dar pasul îi era suplu, 
relansat, urechea atentă şi ochiul la pândă. Avea alura 
felinelor deşertului ferindu-se din calea gonacilor. 

Ajunse în piaţă şi răsuflă uşurat. Se îndreptă spre locul 
vechii spânzurători, spunându-şi cu un aer răutăcios: 

— Haida-de, nu cred că bietul Concini mă va avea de 
această dată! ... Nu sunt chiar atât de prost! ... 

Era foarte aproape de spânzurătoare şi nu avea decât să o 
depăşească pentru a fi în afara pericolului, pentru că 
oricând ar fi găsit o gaură în gardul viu prin care ar fi putut 
să dispară. Cât i-ar fi trebuit? Un minut sau două şi 
călăreţii, care-i erau pe urme, ar fi sosit prea târziu. 

Pe când făcea aceste reflecţii, trupa, prin mijlocul căreia 
trecuse Pardaillan cu cele două fete, apăru şi ea. Erau 
aproape douăzeci de spadasini comandaţi de Roquetaille. 
Imediat îl zăriră pe cel ce-l căutau şi izbucniră în urale 
încercând să-i taie calea. Unul dintre ei se repezi în partea 
de vizavi şi le făcu celorlalţi semne de încurajare, cărora li 
se răspunse cu strigăte de bucurie. 

Dinspre partea dreaptă, atât din faţă cât şi din spate, 
Jehan auzea zgomote tunătoare care făceau pământul să se 
cutremure. Erau cele două trupe de călăreţi care soseau. 
Curând apărură. Din partea stângă, în spate, auzea deja 


goană nebună a celor care urcau. În faţă se aflau cei 
douăzeci de oameni conduşi de Roquetaille. Şi din toate 
părţile se auzeau strigăte: 

— Pe el! Pe el! ... Prindeţi-l! ... Peel!... 

Fără să mai vorbim de râsetele şi glumele nesărate, le 
dădea mâna, erau destul de mulţi şi totul pentru ei devenise 
o distracţie. 

Jehan, cu spada în mână, arunca priviri furioase. Nimic! ... 
Nici cel mai mic adăpost! ... Dacă ar fi putut să mai facă 
câţiva paşi, ar fi fost salvat. Se simţi pierdut şi furia-i dădu 
aripi. Strigă în sinea sa: „Cum! Să mor tocmai acum! ... 
Tocmai când sunt aproape de reuşită! ... Când fericirea este 
în faţa mea! ... E oare posibil? ...” 

Şi totuşi încerca să înainteze, trăgând cu coada ochiului 
spre fosta spânzurătoare. Dacă ar fi ajuns până acolo, ar fi 
evitat să fie surprins pe la spate. Dar, deodată îi veni o idee 
şi din două salturi uriaşe se agăţă de poarta pe care o 
scutură cu înverşunare: 

— Blestemată să fie. E închisă! ... 

Sperase să poată intra şi acolo să reziste cât mai mult timp 
posibil. Oricât de puţin timp ar fi câştigat, în situaţia sa, era 
un noroc. Se reîntoarse deci la luptă, încercând să facă faţă 
duşmanilor, închis în sine însuşi, zbârlit şi ameninţător. 

Dar atacul se lăsa aşteptat. Şi totuşi erau douăzeci. Fără 
îndoială că Roquetaille dăduse ordine stricte care erau 
urmate fără şovăială. Nu făceau altceva decât să ocupe 
drumul. Şi totuşi individul era sigur că orice rezistenţă din 
partea lui Jehan era sortită eşecului încât, înaintând câţiva 
paşi, singur, îi spuse cu o voce răutăcioasă: 

— Haide, predă-te, eşti încercuit! 

— Acum câteva zile nu erai decât un părlit de asasin şi 
asta încă îţi făcea cinste. Şi acum iată-te un poliţist 
nenorocit, slugă a călăului. Asta-ţi este de fapt înfăţişarea 
adevărată. 

— Nemernicule! strigă Roquetaille, voi pune să fii tras pe 
roată... sfâşiat! 


— Laşule! îi replică Jehan, vino şi prinde-mă. Ce, nu 
îndrăzneşti? 

Şi-n acel moment sosi şi Concini care, împreună cu 
oamenii săi, se repezi spre Jehan, fără a-l asalta totuşi prea 
de aproape. Toţi duşmanii se apropiau acum de şaizeci, fără 
a-i mai socoti şi pe şefi şi zgomotul unei cavalcade anunţa 
alţi noi inamici. 

„Asta-i sfârşitul! îşi spuse Jehan, turbând de furie. Aici mi-e 
scris să mor! ... Fie, dar nu mă vor prinde de viu! O să car 
după mine pe toţi câţi voi putea lua.” 

Atunci privirile-i căzură pe scara care urca spre 
spânzurătoare şi dintr-un salt fu deasupra. Dintr-un alt salt 
se aruncă pe platformă. Surâse triumfător. De acum era 
sigur că poate lupta cu oarecare succes. Deoarece 
monumentul era mult prea înalt pentru a putea fi escaladat 
cu uşurinţă. Pentru a ajunge sus trebuia urcată scara, care 
după cum ştim era foarte îngustă, un singur om, curajos şi 
priceput, fiind de ajuns pentru a o apăra. Pe ultima treaptă 
a scării, strălucitor şi sfidător, Jehan îi aştepta. 

În acest timp, cercul se mai strânsese. Oamenii, plasați în 
formă de evantai, se apropiaseră de spânzurătoare. Concini 
şi Roquetaille se aflau, în fruntea oamenilor lor, la poalele 
spânzurătorii. 

Privind spre Jehan, îi zise batjocoritor: 

— Caraghiosul ştie ce-l aşteaptă. După cum vedeţi, el 
însuşi s-a aşezat sub spânzurătoare. Nu mai lipseşte decât 
călăul. 

— Ei, hai, îl şfichiui Jehan, vino şi ţine-i locul, doar asta ţi-e 
meseria. Dar până şi călăul s-ar simţi dezonorat avându-te 
drept confrate. 

Scrâşnind din dinţi, Concini se întoarse spre ofiţerul de 
gardă care era în funcţie în acea zi la mânăstire, ca şi cum i- 
ar fi cerut să-şi îndeplinească datoria. Înţelegând, acesta se 
apropie de scară şi spuse cu voce fermă: 

— În numele regelui, îţi cer să te predai! 

— Dacă poţi, vino şi ia-mă! îl zeflemisi Jehan. 


— Doar vedeţi că orice rezistenţă e inutilă. Haide, predaţi 
spada, domnule! 

— Poate doar să ţi-o înfig în pântece! strigă Jehan la 
rândul său. 

Ofiţerul ridică nepăsător din umeri. 

— Ei bine, fie! 

Şi întorcându-se spre soldaţii pe care-i comanda: 

— Luaţi-l! ordonă el. 

Şi toată adunătura de soldaţi şi spadasini se năpustiră. 

Înţepenindu-se pe picioare şi ridicând spada deasupra 
capului, Jehan strigă cu voce tunătoare: 

— Jehan le Brave! Cine vrea să moară alături de el. 

Şi gloata urca în fugă, îmbrâncindu-se unii pe alţii, ultimii 
împingându-i cu forţă pe cei din faţa lor. Jehan îi lăsă să se 
apropie, dar când aceştia fură în apropierea spadei sale, 
aceasta porni ca un fulger, dând câteva lovituri rapide. 

Curând se auziră strigăte, gemete, blesteme şi înjurături, 
urmate de zgomotul pe care-l făceau cele câteva cadavre 
care cădeau din înaltul scării şi apoi retragerea 
dezordonată. 

Patru corpuri neînsufleţite zăceau la poalele spânzurătorii. 
Ceilalţi, din care câţiva uşor răniţi, se masaseră la 
picioarele scării, nedumeriţi şi nehotărâţi. 

Fără să fi fost măcar atins, viteaz şi strălucitor, ţeapăn pe 
picioare pe acel monument al morţii pe care-l transformase 
într-un piedestal triumfal, Jehan le Brave, ca la paradă, cu 
spada ridicată deasupra capului, lansă încă o dată strigătul 
său triumfător: 

— Jehan le Brave, haideţi! ... Să vină cei ce vor să moară 
alături de Jehan le Brave! 

Al doilea asalt fu mai metodic, mai hotărât, atacatorii fiind 
acum hotărâți să-l ucidă, nu să-l facă prizonier. Şi încă o 
dată Jehan îi lăsă să se apropie, după care spada sa, 
necruțătoare, îşi porni atacul. Iarăşi se făcură auzite 
strigăte, gemete, înjurături... Şi încă o dată, aceeaşi 
retragere ruşinoasă. Nimeni nu reuşise încă să pună 


piciorul pe platformă. Acum, la poalele spânzurătorii puteau 
fi văzute nouă cadavre zăcând într-o baltă de sânge. Şi asta 
în mai puţin de un minut. Acoperind zgomotul vocilor de jos, 
se făcu auzită pentru a treia oară sfidarea, care era atât un 
strigăt de luptă cât şi de moarte: 

— Jehan le Brave, să vină cei ce vor să moară alături de el! 


— Pe toţi dracii! înjură ofiţerul îngrijorat, ăsta-i turbat. 

— V-am avertizat! scrâşni Concini ridicând din umeri. 

— Ei! Cine ar fi crezut! ... Şi totuşi! Ce lovituri! ... în câteva 
clipe nouă dintr-ai noştri sunt scoşi din luptă! ... Şiel!... 
Priviţi-l! Nici măcar o zgârietură. 

În acel moment, la faţa locului îşi făcură apariţia două 
trupe de călăreţi. Şi aceştia erau soldaţi, cam cincizeci cu 
totul, comandaţi de un căpitan. În fruntea fiecărei grupe se 
aflau Longval şi Eynaus care-i conduseseră până acolo. 

Cei doi gentilomi, împreună cu căpitanul, se alipiră 
oamenilor lui Concini, Rogquetaille şi ofițerului. Aceştia 
formaseră un fel de stat-major. Ofiţerul, mulţumit că-şi 
poate transfera responsabilitatea, se plasă sub ordinele 
căpitanului, ca fiind mai mic în grad. 

Pe terasă, Jehan se odihnea, fără a pierde din vedere pe 
cei ce se pregăteau să-l ia cu asalt. Aruncând o privire în 
jurul său, văzu că aceştia se agită în toate părţile, fiind 
ocupați cu o activitate ciudată, fără a o putea desluşi prea 
bine. 

— Păcat! murmură căpitanul. E un viteaz! Dar totuşi, forţa 
trebuie să rămână de partea regelui. 

Noul şef îşi dădu ordinele sale: zece oameni se aflau acum 
pe fiecare latură a spânzurătorii. Zece, în faţa scării. 
Fiecare asediator îşi avea rolul său. Jehan îi privi pe toţi cu 
un aer răutăcios. Şi lucru ciudat, părăsise paza scării 
retrăgându-se spre centrul platformei. 

La un moment dat, căpitanul ridică mâna şi strigă: 

— Înainte! 


Se văzu o mişcare mai hotărâtă, dar nu dezordonată. Cei 
din faţa scării, începură să urce cu prudenţă, cu spadele 
aţintite înainte. Cei de pe laturile monumentului, încercau, 
sprijinindu-se unii pe alţii, să se caţere pe platformă. Jehan 
nici măcar nu se clintea. 

Deodată scoase strigătul de luptă: 

— Pe ei, Jehan le Brave! ... 

Şi în aceeaşi clipă putu fi văzut cum se aplecă şi apoi se 
ridică fulgerător. Ceva enorm se clătină câteva secunde 
deasupra capului său şi, azvârlit de mâinile-i puternice, un 
pietroi uriaş căzu asupra celor ce urcau scara. Încă o dată 
se mai aplecă şi se ridică şi încă o dată, în total de patru ori. 
Şi de fiecare dată, un proiectil uriaş, un adevărat bloc de 
piatră, ateriza în mijlocul unui grup, zdrobind căpăţâni, 
strivind corpuri. Niciunul din grupurile ce încercase să-l 
asedieze nu fusese cruțat. Din toate colţurile se auzeau 
urlete de furie, strigăte de durere, gemete, horcăituri. Şi 
încă o dată, dominând tumultul, se făcu auzită sfidarea: 

— Jehan le Brave, cei ce vor să moară alături de el, să vină. 

Şi-n acel moment, în care dezordinea domnea în grupurile 
descumpănite ale asediatorilor, se făcu auzit un urlet 
neomenesc care părea că iese din străfundurile pământului. 
Şi acel urlet deveni curând distinct: 

— Jehan le Brave, suntem aici! ... Jehan le Brave, sosim! ... 

Şi uşa care se afla încastrată în piedestalul spânzurătorii 
se deschise larg şi trei indivizi, fără nume, zdrenţăroşi, 
murdari, cu pletele fluturând, ca nişte apariţii de coşmar, se 
năpustiră cu spada în mână, lovind furioşi în toate părţile, 
urlând şi înjurând. Şi ceea ce începuse Jehan, cei trei 
desăvârşiră, deoarece spaima pe care o risipiră printre 
atacatori îi făcu pe aceştia să o ia la goană. 

Şi totuşi Jehan, cunoscându-i pe cei trei diavoli ce-i 
veniseră în ajutor, lovea şi el cu nădejde, strigând: 

— Înainte! ... Jehan le Brave, înainte! ... 

Într-o clipă locul fu curăţat. Toţi: Concini, gentilomi, ofiţeri, 
soldaţi şi spadasini dispărură parcă măturaţi de cei patru 


diavoli. Şi totuşi, mai rămaseră vreo douăzeci sau treizeci 
dar aceştia nu erau decât corpuri neînsufleţite. 

Căpitanul era palid de furie. Concini spumega iar 
Roquetaille, Longval şi Eynaus îşi smulgeau părul în vreme 
ce soldaţii şi spadasinii scoteau nişte înjurături care i-ar fi 
cutremurat până şi pe sfinţi. 

Din locul lor cei patru diavoli râdeau batjocoritor. 

Căpitanul îşi veni în fire şi dădu un ordin scurt... se auziun 
zgomot, urmat de o comandă: 

— Foc! 

Şi imediat se văzu o fulgerare şi se auzi un tunet... o rafală 
de gloanţe... un nor de fum... tăcere, o tăcere grea, 
înspăimântătoare. 

Şi deodată izbucni acelaşi hohot de râs batjocoritor şi 
strigătul: 

— Jehan le Brave! Cel mai viteaz! 

Fumul dispăruse şi toţi se priveau nedumeriţi... Cei patru 
diavoli dispăruseră. Uşa din piedestalul spânzurătorii era 
de acum închisă. 

Capitolul 12 

Jehan le Brave îşi recunoscuse imediat salvatorii: 
Carcagne, Escargasse şi Gringaille. Cei trei îi săriseră în 
ajutor tocmai când gluma deja se îngroşase. 

În momentul când terminaseră de curăţat drumul, se 
opriseră ca la o comandă. Dacă ar fi continuat, ar fi trecut 
fără nici o greutate. Dar, gândindu-se la caii trupei, Jehan îi 
oprise. La ce le-ar fi servit să străpungă liniile adversarului, 
când acesta i-ar fi putut urmări şi chiar cu mult succes. 
Scoseseră din luptă treizeci de oameni, dar mai rămăseseră 
teferi peste optzeci. Era magnific, dar nu însemna nimic. 

„Asta-i sfârşitul, gândi Jehan. Fie! ... Dar voi sfârşi într-o 
apoteoză de foc şi sânge! ... Voi avea un final de care se va 
vorbi mult timp.” 

Şi în timp ce gândea astfel, Gringaille îi şopti: 

— Domnule, putem susţine un întreg asediu... Avem arme, 
muniții şi provizii... tot ceea ce-i necesar. 


Şi aceste cuvinte nu-i dădeau pace. Oare Gringaille 
spusese adevărul? Era adevărat, totuşi? ... Poate că nu era 
pierdut încă totul. Oricum, trebuia să se convingă. 

Făcu un semn şi la acel semn începu o retragere 
organizată, cu mult mai înfricoşătoare şi amenințătoare 
decât fusese atacul. În locul rămas liber, soldaţii îşi 
pregăteau muschetele şi pistoalele. 

— Atenţie, murmură Jehan, vor trage! ... 

— E de la sine înţeles! ... 

— Nu vă temeţi! ... 

— Ei şi! ... se făcură auzite deodată trei voci. 

Într-adevăr, înţeleseră, fiind cunoscători buni ai acestei 
manevre. Pericolul era real şi-şi riscau pielea, dar nu le 
păsa. Erau bucuroşi că-şi găsiseră şeful. Dar asta nu-i făcea 
mai puţin vigilenţi. Nu scăpau din ochi nici o mişcare a 
soldaţilor şi la comanda „FOC!”... se lipiră de pământ. 

Gloanţele le trecură pe deasupra capului şi se turtiră de 
ziduri. Dintr-o săritură au fost în picioare şi înainte ca fumul 
să se risipească, se aflau în subterană, după ce zăvorâseră 
uşa. 

Rămas la faţa locului, căpitanul constată faptul că 
împuşcăturile nu-şi atinseseră scopul: cei patru rebeli 
dispăruseră. După ce încercui spânzurătoarea îşi acordă 
sieşi şi oamenilor săi un moment de răgaz. Avea nevoie de 
puţin timp pentru a reflecta. 

Niciodată în viaţa sa de soldat nu mai văzuse aşa ceva: 
patru oameni ţinând în şah o sută douăzeci de inşi şi, 
culmea, omorând treizeci din ei! ... Uluiala, furia şi 
admiraţia se amestecau în sufletul său. 

Deoarece locul era bine păzit şi orice tentativă de evadare 
era îndepărtată, puse să fie transportate cele treizeci de 
cadavre. Nu se mai grăbea să atace. Era hotărât să-i prindă 
pe rebeli, morţi sau vii, dar voia să-şi sacrifice cât mai puţini 
din oamenii săi. Considera că cele treizeci de cadavre erau 
de ajuns. 


Dar nici Jehan nu-şi pierdea vremea. Începu prin a cerceta 
subterana. Gringaille, Escargasse şi Carcagne atât din 
prudenţă cât şi din obişnuinţă, astupaseră cu grinzi toate 
intrările pe unde trecuseră. Din această parte orice 
surpriză era exclusă. Găurile de la nivelul solului, pe unde 
se strecuraseră găinile, fură şi ele astupate imediat. Lăsară 
libere doar câteva spaţii. 

După ce toate acestea fură îndeplinite, coborâră în marea 
grotă. Lui Jehan i se arătară în mod triumfal armele, 
muniţiile şi proviziile. Erau acolo peste cincisprezece 
archebuze şi tot pe atâtea pistoale. Jehan lăsă deoparte 
armele albe şi se repezi la pocnitori... Cât ai clipi, acestea 
fură încărcate şi aşezate în ordine. 

Prin fiecare gaură sau crăpătură, strecurară ţeava unei 
archebuze. Erau siguri că asaltul principal se va da asupra 
uşii, dar nu neglijară nici celelalte locuri posibile. 

Luându-şi toate precauţiunile, fiecare îşi alese locul şi-şi 
puseră la îndemână armele necesare, dinainte încărcate. 

La faţa locului, Concini se despărţise de căpitan. Nu 
ezitase să ceară ajutorul lui Sully pentru că spera ca 
afacerea să se termine până la sosirea trupelor acestuia. Şi 
totuşi ştia ce poate Jehan, dar nu se aşteptase la o 
asemenea împotrivire. 

Oricum, căpitanul, urmând nişte ordine precise, îi refuzase 
ordinele, după cum procedase mai înainte şi ofiţerul de 
serviciu în acea zi la mânăstire. 

Din această rivalitate se ajunsese acum la două grupuri 
care operau fiecare în felul său, independent unul de altul 
având fiecare un alt şef: pe de o parte căpitanul, 
locotenentul şi soldaţii lor, pe de altă parte, Concini cu 
gentilomii şi spadasinii săi. 

Rezultă faptul că, cele două grupuri, aşteptând ca celălalt 
să ia iniţiativa pierdură mai mult timp decât ar fi fost 
necesar. Şi acest timp, Jehan îl folosi în propriul său profit 
pentru a-şi organiza apărarea. 


Primul se hotări să acţioneze căpitanul. Şase soldaţi, 
ducând o grindă uriaşă în chip de berbec, se apropiară de 
uşă. Ceilalţi rămaseră la locurile lor. Nu acelaşi lucru se 
întâmpla cu oamenii lui Concini. Câţiva din ei, cuprinşi de 
un zel belicos se repeziră în căutarea vreunei grinzi sau 
trunchiuri de copac care să le servească drept berbec. Alţii, 
dimpotrivă, se îmbulziră în jurul celor ce acționau: erau 
curioşii care voiau să vadă mai de aproape. 

Soldaţii, purtând grinda uriaşă, se apropiau de uşă cu paşi 
măsuraţi, hotărâți. De jur-împrejurul lor, o duzină de 
spadasini îi înconjurau, imitând fără voie mişcările acestora, 
ca şi cum ar fi dorit să-i ajute. 

Deodată se auziră patru focuri, ca şi cum ar fi fost unul 
singur şi patru soldaţi căzură. Ceilalţi doi lăsară să le scape 
bârna, rămânând nemişcaţi. Alte patru focuri şi de această 
dată căzură patru spadasini. De-abia acum începu 
retragerea, care semăna mai degrabă cu o debandadă, 
salutată printr-o a treia salvă care mai dobori doi fugari. Şi 
aceştia erau tot dintre oamenii lui Concini. 

În spatele trupei, soldaţi şi spadasini se întrebau ce se 
întâmpla, crezându-se la adăpost. Când, deodată răsunară 
încă două focuri, urmate aproape imediat de alte două. 
Rezultatul? Trei oameni de-ai lui Concini întinşi în țarină, 
iar ceilalţi o luară la fugă. 

Imediat, din partea dreaptă se făcură auzite, unul după 
altul, şase focuri şi iarăşi, ca un blestem, trei oameni de-ai 
lui Concini se-ntinseră pe pământ, în timp ce ceilalţi o luară 
la fugă. 

Aceste câteva secunde fură de ajuns ca împrejurimile 
spânzurătorii să fie degajate... Asediatorii se retraseră la o 
distanţă bunicică... în afara gloanţelor. Dar uitară curând 
acest lucru şi, după primul moment de uluială, răspunseră 
cu o rafală de foc, care nu produse nici măcar spaimă 
asediaţilor, într-atât erau de departe asediatorii. 

Din cei patruzeci de oameni pe care-i avusese la început, 
Concini nu mai rămăsese decât cu şaptesprezece. Spumega 


şi-şi muşca pumnii, urlând furios: 
— Zece mii de livre celui ce-mi va aduce capul banditului! 


Nici măcar nu se mai gândea să-l prindă viu. Oamenii săi 
sunt demoralizaţi... Şi totuşi, momeala sumei îi mai 
dezmorţeşte puţin... Dar... pe toţi dracii! Să te apropii de 
acel loc blestemat, e mult prea periculos şi niciunul din ei 
nu se mişcă. 

Căpitanul, palid de furie, îşi muşcă mustaţa şi se 
încurajează scuipând câteva înjurături. 

În acest timp, în prima subterană, Jehan le spune 
oamenilor săi, cu o linişte de invidiat: 

— Cel puţin o jumătate de oră vor sta liniştiţi. Până atunci, 
la lucru! ... 

Şi cu toţii coborâră în cealaltă subterană, unde se reped 
asupra cufărului care conţinea praful de puşcă. Din el scot 
trei butoiaşe pline, le desfac şi umplu cu praful de puşcă un 
şanţ pe care-l săpaseră mai înainte, mascându-l mai apoi cu 
câteva scânduri. Şanţul, umplut cu praf de puşcă şi care 
juca rol de fitil, ducea până la cufărul în care se aflaseră 
butoiaşele şi care, acum, răsturnat cu gura în jos, 
îndeplinea rolul de mină explozivă, aflat în prima subterană. 

După ce îndepliniră această acţiune periculoasă îşi 
adunară armele şi coborâră din nou în cea de-a doua grotă. 

Promisiunea celor zece mii de livre a acţionat totuşi 
asupra oamenilor lui Concini. Nimic nu sporeşte mai mult 
imaginaţia decât lăcomia. Unii dintre spadasini observaseră 
că din partea stângă nu se trăsese nici un foc. Poate că era 
o capcană, dar poate că în acea parte nu era nici un pericol. 
Oricum, trebuiau să se convingă. Şi curând constatară că 
dinspre acea parte erau liniştiţi. 

Unii dintre ei îşi amintiră că Jehan îi ţinuse la respect cu 
câteva lovituri de pietroi bine ţintite. Dacă acesta putuse să 
facă rost de proiectilele respective, înseamnă că platforma 
nu era chiar aşa de solidă şi se repeziră într-acolo. Se 
aşteptau din clipă în clipă la o descărcare de arme. Dar nu 


se întâmplă nimic şi nici nu se înşelaseră prea mult: 
platforma era destul de părăginită. 

Acum văzură şi modul în care vor pune mâna pe bandiți. 
Cei trei sau patru şmecheri cărora le veniră ideea, făcură 
rost rapid de uneltele necesare. Înarmaţi cu cazmale şi 
târnăcoape, începură să demoleze construcţia, încercând 
pe cât le era posibil să o facă într-o linişte cât mai 
desăvârşită, pentru a nu-i nelinişti pe asediați. 

Nu trecuse nici o oră de când avuseseră ideea şi cei 
şaptesprezece oameni ai lui Concini, acum îngrămădiţi pe 
platformă, lucrau cu înverşunare dar destul de încet 
datorită măsurilor de precauţie pentru a evita zgomotul. 

Dedesubtul lor, Jehan îi auzea ca şi cum ar fi fost de faţă. 
Cu un surâs înfricoşător murmură: 

— Haide, haideţi cu toţii... uşa se va deschide curând şi 
veţi ajunge aici... toţi câţi vei putea intra... 

Abia atunci va izbucni vulcanul... Pe maţele papei! Dacă 
tot trebuie să pier, voi avea grijă să iau cu mine cât mai 
mulţi! 

Concini şi gentilomii săi îşi continuau cu febrilitate munca 
pe care o începuseră, căutând să se afle mereu în afara 
traiectoriei gloanţelor trase de rebeli. 

Căpitanul observase manevrele oamenilor lui Concini, dar 
îi lăsa în pace. Îi venise şi lui o idee, numai că aceasta era 
aceea a unui soldat cinstit şi curajos. 

Îşi aranja oamenii în evantai în faţa spânzurătorii, dar cât 
mai feriţi de gloanţe. După ce făcu această manevră, 
împreună cu locotenentul se îndreptă spre rebeli. Amândoi 
ofiţerii aveau spadele în teacă, numai că, pentru a încerca 
aruncarea porţii în aer, căpitanul ducea o petardă. 

Cei doi se îndreptau vitejeşte spre poartă. La un moment 
dat intrară în raza de acţiune a posibilelor gloanţe şi se 
mirară că dinspre partea rebelilor nu se execută foc. 
Ajunseră în dreptul grinzii pe care soldaţii o scăpaseră din 
mâini atunci când, la zece paşi de uşă, patru din tovarăşii 
lor fuseseră ucişi de salva de gloanţe. Cei doi viteji se tot 


întrebau cu teamă ce cursă li se întinde sub aparenţa 
nepăsare a răzvrătiţilor. Dar continuau înaintarea cu 
hotărâre. Mai mult de zece soldaţi, încurajați de exemplul 
şefilor lor, se luaseră după aceştia, hotărâți să le 
împărtăşească soarta. 

Când doar patru sau cinci paşi îi mai despărţeau de 
poartă, aceasta se deschise brusc şi pe pragul ei apăru 
Jehan. Nici el nu-şi scosese spada din teacă. 

Apariţia lui fusese aşa de bruscă şi de neaşteptată, încât 
cei doi ofiţeri se opriră fără să-şi dea seama. În spatele lor, 
soldaţii îşi imitară şefii. Fiecare soldat avea câte un pistol 
înfipt în centură dar, fie datorită surprizei care îi paralizase, 
fie datorită bravurii de care făceau atâta paradă, niciunul 
din ei nu-l folosiră. 

O linişte sinistră cuprinse scena acţiunii. Împinşi de o 
putere irezistibilă, soldaţii se apropiară de ofiţerii lor. Parcă 
ar fi simţit că urma să se întâmple ceva extraordinar şi 
voiau să fie martorii acelei întâmplări. Fanaticii slujbaşi ai 
lui Concini care acționau pe platforma monumentului, îşi 
întrerupseră pentru un moment munca, urmărind şi ei cu 
atenţie şi teamă scena tăcută. Concini, tremurând de furie, 
se apropie şi el, urmat de gentilomii săi. 

Jehan le Brave îşi scoase pălăria şi cu un gest larg îi salută 
pe cei doi ofiţeri. Pusese în salutul său, ca şi în întreaga sa 
ţinută, o nobleţe suverană, subliniată de eleganța pe care i- 
o conferea graţia sa tinerească încât, surprinşi, cei doi 
ofiţeri se descoperiră şi-i înapoiară salutul, cu tot atâta 
nobleţe, de parcă s-ar fi aflat la Luvru. 

Cu capul descoperit, Jehan îi întrebă cu o voce perfect 
calmă: 

— Ce anume doresc domnii? ... 

Asemenea întrebare, rostită pe tonul cu care fusese pusă, 
descumpăni pe căpitan. Dar îşi reveni destul de repede şi 
replică aspru: 

— Domnule, în numele regelui, vă arestez! Predaţi-mi 
spada! 


Şi înaintă doi paşi, întinzând mâna. 

— Înhaţă-l! Înhaţă-l odată, pe sângele lui Cristos! tropăia 
Concini, nemaiputându-se abţine. 

Fără ca măcar să-l privească, de parcă nici n-ar fi existat 
pentru el, Jehan întinse la rândul său mâna şi spuse cu 
aceeaşi politeţe rece: 

— Un moment, domnule, dacă sunteţi bun. 

Dacă gestul lui ar fi fost duşmănos, fără îndoială că ofiţerul 
ar fi acţionat de îndată. Dar Jehan pusese atâta dispreţ în 
calmul său încât căpitanul se opri fără voia sa. 

— O Cristoase! spumega Concini furios, să discuţi cu un 
bandit când nu ai decât să întinzi mâna pentru a-l prinde! 

Se îndepărtă furios făcând semn gentilomilor săi să-l 
urmeze şi se îndreptă spre monument strigând oamenilor 
de pe platformă: 

— Treceţi la treabă... şi grăbiţi-vă! 

Ascultători, oamenii reluară muncă fără să se mai 
intereseze de ceea ce se întâmplă sub ei. 

— Domnule, replică în acest timp Jehan, după cum, 
spuneţi, doriţi să mă arestaţi? 

— Fiţi convins că o fac împotriva voinţei mele, domnule, 
răspunse căpitanul, deoarece sunteţi un viteaz... Dar 
acesta-i ordinul şi trebuie să-l execut. 

Jehan se înclină mândru şi-i răspunse cu o voce gravă în 
care se simţea emoția: 

— În acest caz va trebui să veniţi să mă prindeţi... va 
trebui să spargeţi poarta, lucru destul de uşor pentru 
oamenii voştri şi dacă vreţi, vă dau cuvântul că tot acest 
timp nu voi trage asupra oamenilor voştri... După ce veţi 
sparge poarta veţi intra în incintă... Vă previn în mod 
cinstit, domnule şi mă voi ţine de cuvânt... Cei ce vor intra, 
nu vor mai ieşi în viaţă! ... Am spus. 

Şi înainte ca ofiţerul să-şi revină din uluiala în care-l 
aruncaseră cuvintele lui Jehan, acesta dispăru în spatele 
porţii. 


Căpitanul rămase câteva clipe învins şi, clătinând din cap, 
murmură: 

— E un viteaz! ... Şi ce ţinută, pe toţi dracii! ... Ce păcat! 

Rece şi neînduplecat, se întoarse spre oamenii săi făcând 
un semn. 

Aceştia se aplecară şi apucară bârna abandonată... La cea 
de-a treia lovitură dată în centrul porţii, aceasta se făcu 
țandări. Prima mişcare a soldaţilor a fost să se năpustească 
în spaţiul astfel eliberat. 

— O clipă, spuse căpitanul cu răceală, oprindu-le 
înaintarea, după câte se pare, cine intră aici îşi riscă viaţa! 
„„. Voi intra numai eu! ... 

Şi singur pătrunse în prima subterană. Dar nu întâlni pe 
nimeni. 

„Aha! gândi acesta, înţeleg! ... există o ieşire subterană, 
altfel nu se explică dispariţia lor! ...” 

Şi cum nu uitase avertismentul dat, privi în jurul său. Văzu 
de la primă privire cufărul întors cu gura în jos, acoperind 
mina ucigaşă şi-şi spuse: „Pun pariu că sub cufărul ăsta se 
află locul de trecere... Pe aici au fugit.” 

Şi făcu o mişcare înspre cufăr. În acel moment, o piatră 
desprinsă din tavan căzu cu zgomot. Erau oamenii lui 
Concini care tocmai îl străpunseseră. Se auzi un strigăt: 

— Sunt aici! ... ascunşi sub un cufăr! 

Căzând, piatra desăvârşise finalul, deoarece, cu greutatea 
ei, deplasase scândura care acoperea şanţul ce ducea sub 
cufăr. Căpitanul văzu ceva care semăna cu un şarpe de foc 
şi care se îndrepta cu repeziciune spre cufăr. Într-o 
secundă înţelese. Făcu un salt disperat în spate, strigând: 

— Praf de puşcă! ... 

Din nefericire, patru sau cinci soldaţi avuseseră 
curiozitatea şi curajul să-l urmeze şi se aflau în spaţiul 
porţii. Se izbi de acest obstacol viu. 

În aceeaşi clipă, cufărul fu azvârlit de deflagraţie şi 
proiectat cu o violenţă de nedescris. O coloană de foc 
izbucni şi se înălţă până în tavan... urmată de o detonație 


înfricoşătoare... tavanul fu desfăcut în bucăţi şi zidurile 
vibrară. 

Urmă o coloană de foc care se ridică spre cer... corpuri 
omeneşti fură şi ele azvârlite spre înălţimi, grinzi şi pietre... 
şi o ploaie înfricoşătoare, oribilă: ploaie de sânge, de pietre, 
de membre sfâşiate, calcinate... Zarvă puternică... o fugă 
înspăimântată... strigăte de durere... urlete de groază. 

Nu trecuse nici o jumătate de minut de când fusese făcută 
țandări uşa. Din căpitan, din cei patru sau cinci soldaţi care- 
| urmaseră cu toată interdicţia acestuia şi din cei 
şaptesprezece spadasini ai lui Concini aflaţi pe platformă, 
nu rămăseseră decât vreo patru sau cinci nefericiţi, cruţaţi 
în urma unui miracol de neexplicat, pe jumătate înnebuniţi 
de groază... Ceilalţi, se transformară într-o grămadă, 
sângerândă, de carne umană, răspândiţi aproape peste 
tot... 

Acum, focul desăvârşea opera începută de oameni şi 
curând, din edificiul spânzurătorii nu mai rămăseseră decât 
cele patru ziduri fumegânde, care şi ele mai erau în 
picioare datorită norocului... 

Capitolul 13 

Saetta rămăsese în continuare pe colina Montmartre. Era 
curios să afle ce va mai urma. Gânduri negre îl frământau, 
fiindcă nimic din ceea ce încercase împotriva fiului lui 
Pardaillan nu-i reuşise. Superstiţios, se întreba dacă nu 
cumva îl apăra o forţă divină şi poate că el şi încercările sale 
de răzbunare erau cele blestemate de divinitate. 

Rămase deci ascuns în spatele gardului viu, privind cursul 
luptei. Văzând apărarea înverşunată a tânărului începu să 
spumege. 

— Pe sângele lui Cristos! bombăni furios, nu-l vor prinde 
nici acum! Şi totuşi nu-l cred invincibil! 

Îi mai veni inima la loc atunci când văzu că Jehan se 
claustrase în interiorul monumentului. 

— Aha! Acum cred că-i vor veni de hac! îşi spuse bucuros. 

Dar fu cuprins din nou de îndoială. 


— Îl vor omori! Nu-l vor prinde viu. Isuse, te blestem! 
Iarăşi eşti împotriva mea? Să fi aşteptat în van douăzeci de 
ani? 

Şi apoi urmă explozia înfricoşătoare care aruncă în aer şi 
apoi incendie spânzurătoarea. Saetta rămase învins şi două 
lacrimi de furie i se scurseră pe obraji, îşi plângea 
răzbunarea zădărnicită. 

Într-un târziu ieşi din ungherul său de pândă. Ţăranii din 
cătunul Montmartre, care până atunci rămaseră închişi în 
bordeiele lor tot timpul luptei, veniră în fugă după explozie. 
Soldaţii deja transportaseră cei câţiva răniţi în colibele 
apropiate. E de la sine înţeles că locuitorii acestora 
înţeleseseră că lupta se sfârşise. Acum puteau să iasă la 
lumină fără teama de a mai fi ucişi din greşeală. 

Saetta se amestecă în mulţime şi se apropie, pe cât îi fu 
posibil. Din construcţia spânzurătorii nu rămăsese mare 
lucru. E de la sine înţeles că din Jehan le Brave şi cei trei 
tovarăşi ai săi se alesese praful, victime ale rezistenţei lor 
disperate. Corpurile lor sfâşiate, de nerecunoscut, se aflau 
printre resturile neidentificate azvâărlite în toate părţile. 

În faţa ireparabilului, trebui să se resemneze şi încercă să 
se consoleze, spunându-şi: „Asta e! Îl voiam mort pe 
eşafod... A crăpat sub pământ, ce să-i faci!” 

Începuse să amurgească atunci când se hotări să se 
reîntoarcă în oraş. O luă din loc cu paşi furioşi. Oricât voia 
să se stăpânească, lovitura îl marcase. Nu putea accepta 
înfrângerea cu uşurinţă. Coborând panta colinei, 
bombănea: 

— Vai de cel ce-mi va ieşi în cale! ... Am o poftă nebună să 
ucid pe careva... un duel mă va calma cu siguranţă... 

Din nefericire, sau poate din fericire, nu întâlni decât 
soldaţii sau ţăranii care erau ocupați cu căutarea 
cadavrelor. Aceştia nici măcar nu-l priviră aşa încât 
modalitatea dorită pentru a-şi calma nervii nu se ivi. 

Tocmai ajunsese în dreptul crucii şi o luase la dreapta în 
direcţia castelului Porcherons. Depăşise puţin poarta 


locuinţei frumoasei Perrette, când aceasta se deschise şi 
Pardaillan apăru. După ce poarta se închise în urma sa şi fu 
zăvorâtă cu grijă, rămase un moment pe pragul ei şi cu 
obişnuinţa aventurierului care nu face un pas până nu se 
asigură, aruncă o privire la dreapta şi la stânga. Zărindu-l 
pe Saetta care se îndepărta grăbit, îşi spuse: „Pe toţi sfinţii! 
Tocmai voiam să-l fac pe caraghiosul ăsta să se explice, iată 
că ocazia s-a prezentat.” 

Din câţiva paşi îl ajunse pe Saetta din urmă şi-i strigă pe 
un ton răutăcios: 

— Hei, seniore Guido Lupini, ia-o mai încet! 

La acest nume aruncat pe neaţteptate, Saetta se întoarse 
brusc, cu mustaţa zbârlită şi ochii fulgerând şi spuse furios: 

— Nu cumva mie-mi vorbeşti? 

— Cui naiba vrei să mă adresez? ... Dacă nu mă înşel, pe 
drumul ăsta suntem numai noi doi! ... 

— Şi cum m-ai numit? întrebă Saetta pe un ton 
ameninţător. 

În acelaşi timp îl sfâşia din priviri pe necunoscutul apărut 
pe neaşteptate, încercând să-şi amintească unde-l mai 
văzuse. 

— 'Ţi-am spus pe nume, Guido Lupini, făcu Pardaillan pe un 
ton rece. 

Şi din vârful buzelor, cu un aer naiv: 

— Nu ăsta ţi-e numele? ... Sau cel puţin ăsta ţi-l dai în 
anumite împrejurări... nu prea curate. 

Saetta gâfâia. Enervarea-i ajunsese la culme. Căuta un 
mod de a se calma şi tocmai îl găsise. Putea să se 
liniştească, având totodată ocazia să se debaraseze de un 
om pe care nu-l cunoştea, sau cel puţin încă nu-l 
recunoscuse, dar care, ciudat, îl cunoştea pe el prea bine. 

Imediat îşi recăpătă sângele rece şi, asigurându-se cu o 
privire rapidă că drumul era pustiu, îi spuse, cu un rânjet 
înfiorător: 

— Domnule, cu toate că nu vă cunosc, se pare că voi 
cunoaşteţi despre mine unele lucruri pe care eu voiam să le 


ascund... Scoateţi, vă rog, spada, fiindcă am de gând să vă 
ucid. 

Şi-n aceeaşi clipă se puse în gardă cu acurateţea 
spadasinului încercat care se află într-o sală de scrimă. 

— Vai bietul de mine! gemu Pardaillan cine ar fi putut să- 
mi spună că, alergând după voi, seniore Guido Lupini, alerg 
după moarte? ... 

Şi se puse la rândul său în gardă, nu cu mai puţină 
eleganţă. 

Saetta atacă imediat cu intenţia de a ucide, după cum 
mărturisise. Dădu cele mai dificile lovituri, care-i fură 
parate toate. Şi încă într-un mod desăvârşit pe care Saetta, 
fin cunoscător le admiră în sinea sa. 

Conştient de forţa sa, acesta nu se nelinişti câtuşi de puţin. 
Ba mai mult, dintr-un fel de cochetărie care-i făcea cinste, 
încerca o bucurie aspră la gândul că-şi găsise un adversar 
pe măsură. Lucra din ce în ce mai strâns, dând loviturile 
sale cele mai secrete. Şi cu toate acestea, toate îi fură 
parate cu aceeaşi uşurinţă. 

— Complimentele mele, domnule, exclamă între două 
asalturi, tocmai aţi parat o lovitură care până acum nu şi-a 
greşit niciodată ţinta. 

— Sincer să fiu, mânuiesc destul de bine spada, mărturisi 
cu modestie Pardaillan. 

— Dar după câte observ, n-aţi atacat deloc. 

— Asta din cauză că stăpânesc mai bine apărarea... Mi-e 
mai greu cu atacul... Mai ales când mă aflu în prezenţa unui 
adversar de talia voastră. 

Şi toate aceste cuvinte fură spuse cu ironia-i caracteristică 
şi care scăpa deseori urechilor neatente. Nici Saetta nu o 
sesiză. Dar înţelese că se află în faţa unei spade mult mai 
puternice decât crezuse la început. Şi fu cuprins de 
nelinişte. Nu era teama că poate fi rănit sau ucis. Era destul 
de viteaz. Acum când răzbunarea i se topise prin moartea 
lui Jehan, nu prea mai ţinea la viaţă. Dar îşi spunea: „Pe 
Cristos! Credeam că numai Pardaillan e în stare să-mi stea 


împotrivă... Oare cine-i ăsta? ... E cam de vârsta lui! ... Dar 
nu, Pardaillan ar fi atacat... Ăsta se mulţumeşte doar să se 
apere şi încă bine, pe legea mea! ... Totuşi trebuie să termin 
cu el! ...” 

În această idee, după o serie de fente îndelung exersate, 
îşi pregăti faimoasa lovitură, lovitură pe care o mai 
îmbunătăţise, dacă asta mai era posibil. Fandă brusc şi 
strigă în italiană: 

— Eco la saetta! (Asta-i lovitura de graţie!) 

— La pâro! ([i-am parat-o!) spuse la rândul său Pardaillan 
în italiană, cu o nepăsare uluitoare. 

Înfricoşat, năuc de surpriză, Saetta făcu un salt uriaş în 
spate şi-şi strigă în gând: „Cosa €? ... Cosa 6?” (Ce se 
întâmplă?) 

Nu avu timpul necesar să-şi ducă gândul până la capăt 
deoarece Pardaillan pornise la atac. Pentru a-l respinge, 
Saetta fu obligat să apeleze la toată ştiinţa sa. 

Vedea acum că viaţa-i atârna de un fir de păr. Dar nici asta 
nu-l neliniştea. Spiritul său de spadasin desăvârşit vibra la 
aceste atacuri în valuri. Îl uită pe Pardaillan, uită că omul 
din faţa sa deţinea un secret pe care el îl voia de neştiut şi 
pentru care motiv se hotărâse să-l ucidă. Uitase totul. Nu 
vedea în faţa sa decât spadasinul desăvârşit şi ar fi plătit 
bucuros cu sângele său onoarea de a-l atinge. 

Atacul lui Pardaillan, ca şi al său mai înainte, nu era decât 
o serie de pase menite să pregătească lovitura. Numai că, 
dacă Saetta o ratase pe a sa, Pardaillan reuţi, parcă în 
joacă. 

Spada lui Saetta smulsă cu o violenţă incredibilă, fu 
azvârlită brusc în aer şi căzu în spatele lui Pardaillan după o 
săritură în spate. Abia atunci îşi dădu seama de adevăr şi 
strigă: 

— Sunteţi domnul de Pardaillan! 

— Da! îi răspunse acesta liniştit. 

Saetta, cu bustul aplecat înainte, îl privea fix. O furie 
nebună îl cuprinse. După ce că nu reuşise în răzbunarea 


împotriva fiului, acum se ciocnea de tatăl victimei sale! ... 
Era culmea ghinionului... Mai ales că era supus la umilinţa 
de a se vedea dezarmat, el, Saetta, care se credea cel mai 
mare spadasin. 

„Blestemul mă urmăreşte!” îşi spuse el mânios. 

Şi această idee, care altă dată l-ar fi înspăimântat, îl 
exaspera. Îl cuprinse o dorinţă nebună de a sfârşi cu viaţa, 
dezonorată de acum, rămas fără nici un ţel. 

Îşi ridică figura cu un aer sfidător şi, încrucişându-şi 
braţele pe piept, îl bravă pe cavaler, privindu-l în faţă: 

— Ei bine! Ucideţi-mă! ... 

Liniştit, Pardaillan îşi băgă spada în teacă şi-i răspunse: 

— Dacă aş fi vrut să vă ucid, aş fi făcut-o atunci când vă 
puteaţi apăra... Avem ceva mai bun de făcut acum... 
Trebuie să discutăm câteva lucruri. 

Saetta izbucni într-un hohot strident: 

— Aşa e, pe toţi dracii! ... Uitasem... Doriţi ştiri despre fiul 
vostru, nu? ... Le am proaspete... Pot să vi le spun. 

Fu rândul lui Pardaillan să se mire. De la început îşi 
dăduse seama că individul nu putea fi intimidat în nici un fel 
şi se întreba neliniştit cum ar fi putut să-l facă să vorbească. 
Şi iată-l pe Saetta care, singur, se oferea să vorbească. 
Dintr-o privire văzu că spadasinul se afla sub acţiunea unei 
disperări neobişnuite. Înţelese că un cuvânt necugetat din 
partea sa l-ar fi putut împiedica să vorbească şi atunci tăcu, 
aşteptând ca celălalt să vorbească. 

Ţi Saetta vorbi cu o violenţă nebănuită, ca şi când ar fi vrut 
să-l răpună pe Pardaillan. 

— Fiul vostru? ... Eu sunt cel care l-a răpit acum 
optsprezece ani... Am făcut din el un tâlhar... şi încă unul 
fioros! ... | se spunea Jehan le Brave... Voiam să-l văd 
sfârşind pe eşafod, de mâna călăului... aşa cum a făcut 
odinioară mama sa cu fiica mea, Paolina... înţelegeţi? Şi 
acum, dacă mai doriţi să vă vedeţi fiul... grăbiţi-vă spre 
spânzurătoarea de la Montmartre... răscoliţi prin ruinele 


LL 


pârjolite, căutaţi printre osemintele calcinate... poate veţi 
da şi peste rămăşiţele celui care v-a fost... 

Nu reuşi să sfârşească. Mâna de fier a lui Pardaillan îi 
strângea gâtlejul şi cu o voce înfricoşătoare care-i trecu un 
fior prin ceafă, îi strigă lui Saetta: 

— Ai făcut tu asta, mizerabile! ... Repetă! Spui că fiul 
meu... 

— Zace sub rămăşiţele spânzurătorii din Montmartre, 
rânji Saetta cu o supremă sfidare. 

Brusc, Pardaillan îl ridică de la pământ, clătinându-l în aer. 
Saetta înţelese că-i sosise clipă din urmă şi gândi: „Ce bine 
ar fi să mor imediat! ... Nu mai am nimic de făcut! ...” Dar 
totuşi închise speriat ochii. 

Încă mai brusc, Pardaillan îi dădu drumul şi, cu o voce albă 
de furie, îi strigă: 

— Cară-te! Nu meriţi nici măcar osteneala de a te zdrobi! 
„„. Cară-te! ... 

Şi-n acele momente, ochii lui Pardaillan străluceau atât de 
înfricoşător încât Saetta crezu că vede încarnarea pedepsei 
cereşti. Şi el care până atunci nu tremurase, chiar când se 
văzuse strâns de gât de puternicele mâini ale temutului 
adversar, el, care îşi dorise moartea, se simţi cuprins de o 
teamă superstiţioasă. Cu un strigăt înspăimântat o luă la 
goană, clătinându-se şi gâfâind, ca şi când ar fi avut pe 
urmele sale o ceată de draci. 

Pardaillan nici măcar nu-l mai vedea. Se întoarse cu un aer 
gânditor şi o luă pe drumul ce ducea spre spânzurătoarea 
de pe colina Montmartre spunându-şi: „Poate că nemernicul 
a minţit! ... Dar, dacă...” 

Capitolul 14 

Din cei patruzeci de spadasini pe care Concini îi dusese la 
Montmartre, nu-i mai rămăsese niciunul bun de luptă. Vreo 
cincisprezece muriseră. Cinci sau şase scăpaţi ca prin 
minune din explozie, prinşi de vârtejul spaimei, dispăruseră 
fără ca nimeni să poată şti unde se ascund. Ceilalţi erau, 


mai mult sau mai puţin răniţi, constrânşi la un repaus destul 
de îndelungat. 

În preajma Florentinului nu mai rămăseseră decât cei trei 
gentilomi care nu suferiseră decât lovituri neînsemnate. Cu 
toate că era evident că Jehan le Brave fusese acoperit de 
dărâmături, Concini nu se hotări să părăsească locul luptei 
decât la lăsarea întunericului. O luă pe drumul din stânga în 
timp ce Pardaillan urca pe cel care venea din dreapta. 

Sumbru şi gânditor, Concini mergea în fruntea oamenilor 
săi. În momentul în care ajunseră în apropierea crucii, 
întâlniră omul al cărui cap era înfăşurat cu o fâşie de pânză. 
Era acelaşi individ pe care l-am mai întâlnit ascuns în 
spatele gardului viu în momentul în care Pardaillan 
supraveghea intrarea Bertillei în casa frumoasei Perrette. 

— Hei! Saint-Julien, strigă unul din cei trei, vezi că ai ajuns 
prea târziu! 

Saint-Julien, fiindcă el era, spuse pe un ton neliniştit: 

— Tâlharul n-a fost prins? 

— E mort! spuse Concini mai mult cu regret, decât 
bucuros. 

— Blestemat să fie! spumegă Saint-Julien. Şi totuşi eraţi 
patruzeci... Cum de nu l-aţi prins viu? ... 

— Asta-i bună, făcu sec Longval. Spui că am fost 
patruzeci? ... Numără-ne câţi am mai rămas. 

— Şi dacă ne miră ceva, adăugă Roquetaille, este faptul că 
încă mai suntem în viaţă. Nu-i aşa, monseniore? 

Concini aprobă cu un semn. 

— Oh! făcu Saint-Julien surprins, chiar aşa? Era chiar 
diavolul în persoană? 

Concini şi cei trei gentilomi scrâşniră şi mestecară câteva 
înjurături şi blesteme. 

— Şi eu care voiam să-i scot inima! exclamă Saint-Julien cu 
o furie nestăpânită. 

— Da, tu îl urai, bietul meu Saint-Julien, spuse Concini cu 
un soi de compătimire în glas. 


— Ei monseniore, eram - după câte se spunea - un băiat 
destul de chipeş... Banditul m-a desfigurat... sunt acum 
hidos pentru toată viaţa! Aşa că am de ce să fiu furios! 

— Pe noi nu ne-a desfigurat, spuse Eynaus, dar totuşi ne-a 
aranjat bine! ... Crede-ne că-l urâm tot atât de mult ca şi 
tine! 

— Dar cum se face că ai ieşit? întrebă Concini. Era vorba 
că vei rămâne la palat din cauza rănii care nu-ţi permitea să 
te baţi. 

— E adevărat monseniore. Dar muream de ciudă văzându- 
mă inutil. M-am gândit că dacă nu mă puteam bate, aş fi 
putut totuşi să ies... fără să mă obosesc prea tare. Şi mi-a 
venit o idee... o idee superbă... pe care am şi pus-o în 
practică. Ah, ce răzbunare frumoasă, monseniore. 

— Ce vrei să spui? 

Şi cum tocmai ajunserăm în faţa porţii locuinţei Perrettei, 
Saint-Julien îi opri: 

— Recunoaşteţi poarta asta? întrebă el. 

— Pe toţi dracii! ... Pe aici a fugit banditul în ziua în care 
era cât pe-aci să-l prindem, exclamă Rogquetaille. 

— Asta e... Vedeţi gardul viu? ... Mi-am petrecut după- 
amiaza ascuns în spatele lui. Şi bine am făcut, monseniore. 

— Explică-te. 

— Monseniore, tânără pe care o cauţi se numeşte Bertille, 
nu-i aşa? 

— Da! ... Nu cumva ai găsit-o? gâfâi Concini plin de 
speranţă. 

— Răbdare, monseniore, surâse Saint-Julien. E o tânără 
înaltă, slăbuţă, de aproape şaisprezece ani, blondă ca spicul 
de grâu şi cu doi ochi albaştri atât de frumoşi... 

— Aşa e! ... Ai văzut-o? ... Unde? ... Când? ... Vorbeşte! ... 

— Monseniore, tânăra se află aici! zise Saint-Julien 
arătând poarta. 

Concini scoase un suspin de uşurare şi, fără a mai scoate 
un cuvânt, se îndreptă cu paşi hotărâți spre poartă. 

Saint-Julien se aruncă în faţa lui spunându-i respectuos: 


— Ce vreţi să faceţi monseniore... Gândiţi-vă că tânără 
este păzită şi chiar foarte bine. Dacă acţionaţi acum, riscaţi 
să o pierdeţi... Şi cine ştie dacă o veţi mai regăsi. 

Concini se îndepărtă repede, bombănind: 

— Ai dreptate, pe toţi dracii! Ce-i de făcut? ... 

— Să aşteptăm câteva zile, replică Saint-Julien. Lăsaţi-mă 
pe mine să rezolv. Vă jur că voi prinde pasărea asta rară. 

Şi adăugă cu o ură sălbatică: 

— Nu regret decât un singur lucru: moartea banditului! ... 
Ce tortură frumoasă i-am fi administrat prinzându-i iubita... 
Nu vă cer decât două sau trei zile. 

— Simt că până atunci voi muri de nerăbdare! fremăta 
Concini. 

— Ei, monseniore! Şi totuşi aţi trăit o lună fără să ştiţi 
nimic despre ea! ... Ce mai înseamnă o zi sau două! 

— Voi aştepta! răspunse Concini care reuşise să se 
stăpânească. Îţi dau mână liberă... Dar să-mi promiţi că în 
două zile... 

— Frumoasa vă va aparţine. Promit! ... Cu condiţia ca în 
tot acest timp să evitaţi să treceţi pe aici. 

— Eşti pretenţios! bombăni Concini. 

— O spun în interesul vostru, monseniore, dacă veţi 
apărea pe aici, veţi fi recunoscut imediat... Şi atunci 
pasărea îşi va lua zborul. 

— Ai dreptate! ... Ei bine, nici nu voi mai călca pe aici. Dar 
pentru numele lui Dumnezeu! Nu mă face să aştept prea 
mult. 

— Fiţi liniştit, monseniore, rânji Saint-Julien, acţionând în 
folosul vostru, îmi hrănesc răzbunarea. Şi eu, ca şi voi, sunt 
la fel de interesat să reuşesc. 

Era sincer şi Concini îl crezu. Îi făcu semn că are 
încredere în devotamentul său. 

Restul drumului îl parcurseră în tăcere. Concini se 
întoarse la palat, în vreme ce Roguetaille, Eynaus şi Longval 
se îndepărtară împreună. Erau puţin înciudaţi pe favoarea 
neaşteptată de care se bucura tovarăşul lor de arme. În ce-l 


priveşte, Saint-Julien, grăbit să acţioneze, îi părăsise în 
apropierea locuinţei stăpânului lor. 

În acea zi, Concini era de serviciu la Luvru. Când se făcu 
ora opt seara, ieşi şi se îndreptă spre palatul regal. Şi în 
spatele său, la o distanţă respectuoasă, o umbră nu-l scăpa 
din priviri. Era bărbatul cu capul bandajat, adică Saint- 
Julien. 

Când fu sigur că stăpânul său intrase cu bine în curtea 
palatului, Saint-Julien făcu cale întoarsă, fără a se mai feri 
de ochi curioşi. Luând-o pe strada Saint-Honore, ajunse 
curând la locuinţa lui Concini şi intră. Două minute mai 
târziu, făcea o reverență adâncă în faţa Leonorei Galigad. 

Ascultând de privirea întrebătoare a tinerei femei Saint- 
Julien îi raportă scurt: 

— Monseniorul nu şi-a părăsit oamenii nici o clipă! De la 
mânăstirea Montmartre s-a întors direct acasă. De aici, la 
ora opt, a plecat la palatul Luvru, unde tocmai a intrat. 
Banditul Jehan le Brave... 

— Ştiu, îl întrerupse Leonora. După câte se pare, s-a 
aruncat în aer. Asta este tot ce aveai să-mi spui, domnule? 

— Nu, doamnă. Cu puţin noroc, am reuşit s-o găsesc pe 
domnişoara Bertille, tânăra pe care monseniorul o căuta de 
o lună. 

Pe faţa Leonorei nu tresări nici un muşchi. Şi totuşi, 
lovitura era grea. Episcopul de Lucon, atunci când venise 
să-i mulţumească pentru numirea în post, îi spusese unde 
se afla închisă tânăra. Leonora se dusese la mânăstire şi-i 
recomandase stareţei, în numele reginei, să o supravegheze 
strict pe prizonieră. Plecând de acolo, era ferm convinsă că 
nimeni nu bănuia locul în care se afla prizoniera. Şi totuşi 
se aflase. Blestemă în sinea sa dar, calmă în aparenţă, îl 
privi pe spion şi-i spuse: 

— Ah! ... Povestiţi. 

Şi Saint-Julien îi povesti cum, având ideea de a 
supraveghea urmele banditului, văzuse un gentilom cu o 


alură impunătoare escortând două tinere din care pe una o 
numise Bertille. 

Leonora îi ceru semnalmentele acesteia, sperând să fie 
doar o potrivire de nume. Era vorba chiar de Bertille de 
Saugis. 

Mintea sa căuta cu înfrigurare o soluţie. Încercă să 
priceapă cum scăpase din mânăstirea în care era aşa de 
bine păzită. 

— Nu ştiţi cine era cea de-a doua fată? 

— Nu, doamnă. Foarte tânără, foarte frumoasă, era 
îmbrăcată ca o lucrătoare înstărită... Cam asta am văzut. 

— Şi gentilomul? 

— Ah! Asta-i cu totul altceva. Îi cunosc chiar şi numele. Se 
numeşte Pardaillan. Cred că e trecut de cincizeci de ani. S-a 
luat la ceartă cu Saetta care trecea pe acolo şi s-au bătut. 
După cum ştiţi, doamnă, Saetta este un maestru al scrimei. 
Cu toate acestea, Pardaillan l-a dezarmat cu uşurinţa cu 
care aş înghiţi un pahar cu vin... Până la el n-am mai văzut 
un asemenea luptător... Şi e dotat cu o forţă fizică 
uluitoare. L-am văzut când şi-a săltat adversarul ca pe o 
pană şi credeam că-l va zdrobi. L-a iertat, totuţi ţi Saetta a 
luat-o din loc de parcă ar fi fost urmărit de toţi diavolii 
scăpaţi din infern. 

— Dar ce cauză a avut duelul? întrebă Leonora 
gânditoare. 

— Nu ştiu, doamnă. Eram prea departe pentru a auzi 
discuţia lor. 

— Atunci cum ai aflat că gentilomul se numeşte Pardaillan? 

— Fiindcă Saetta l-a strigat în gura mare. 

— Bine... I-ai spus monseniorului că aţi găsit pe aceea pe 
care o căuta? 

— Da doamnă, i-am arătat chiar şi casa la adăpostul căreia 
s-a refugiat. 

Leonora îşi încruntă abia vizibil sprâncenele. 

— De ce această grabă? întrebă ea. 


— Poate datorită faptului că, în momentul în care l-am 
întâlnit pe monseniorul, ne aflam tocmai în poarta acelei 
case. Am crezut că fac bine povestindu-i despre 
descoperirea făcută, mai ales fiindcă îmi lipseau unele 
indicaţii asupra subiectului în cauză. Dar mi-am luat unele 
precauţii, pentru orice eventualitate. Monseniorul dorea cu 
orice preţ să dea năvală în casă, dar l-am asigurat că 
aceasta era bine păzită. Ceea ce este departe de a fi 
adevărat, doamnă. După plecarea domnului Pardaillan, cele 
două fete au rămas singure. Trebuie să vă mărturisesc, 
doamnă că am fost însărcinat să pregătesc răpirea tinerei şi 
pentru aceasta am cerut răgaz de două sau trei zile. Aşa 
încât, doamnă, sunteţi stăpână pe situaţie. 

Ascultând aceste explicaţii. Leonora se însenină: 

— Sunteţi un slujitor inteligent, spuse ea. Mă însărcinez să 
vă creez toate şansele, domnule Saint-Julien. 

Spionul făcu o plecăciune adâncă. 

Cu capul sprijinit de mână, Leonora gândea profund. 
Saint-Julien aştepta să-şi primească ordinele. În cele din 
urmă, aceasta îşi ridică fruntea şi spuse liniştită: 

— lată ce veţi face. 

Şi cu voce joasă, îi dădu toate indicaţiile. Această operaţie 
dură mai bine de un sfert de oră, la capătul căruia Saint- 
Julien se retrase. 

Înainte de a trece pragul porţii, aruncă o privire 
bănuitoare în stânga şi în dreapta. Nu văzu nimic suspect şi 
atunci o luă liniştit spre Croix-du-Trahoir. 

În faţa casei lui Concini, de cealaltă parte a crucii, adică în 
direcţia Halelor, se afla o cârciumă. În momentul în care 
spionul se îndepărta, uşa cârciumii se deschise şi pe pragul 
ei apărură Roquetaille, Eynaus şi Longval. Zărindu-l pe 
Saint-Julien care tocmai le întorcea spatele, îl recunoscură: 

— Ia te uită! Saint-Julien! exclamă Eynaus. Ce dracu a 
făcut la ora asta în casa lui Concini şi mai ales în absenţa 
stăpânului? ... 


— Dacă doamna Leonora n-ar fi atât de urâtă şi mai ales 
dacă aceasta n-ar fi atât de nebună după ilustrul ei soţ, 
insinua Longval, s-ar putea crede că Saint-Julien îi face lui 
Concini ceea ce, după cum spun gurile rele, acesta îi face 
regelui. 

— Ar fi caraghios, pe cinstea mea! rânji Roquetaille. 

Izbucniră în râs şi, cum încă mai purtau pică tovarăşului 
lor de arme, se prinseră braţ la braţ şi o luară în cealaltă 
parte, pentru a-l ocoli. 

Capitolul 15 

Cu mersul său rapid, Pardaillan ajunse curând la locul 
unde fusese până nu demult spânzurătoarea. Se mai aflau 
acolo soldaţi şi ţărani, unii căutând corpurile celor morţi, 
ceilalţi păzind locurile. 

E de la sine înţeles că toţi vorbeau de catastrofa care 
tocmai se petrecuse. Încă de la primele cuvinte auzite, 
Pardailllan îşi dădu seama că fiul său se aruncase în aer, 
împreună cu duşmanii săi. Cu ochii-i scânteind, murmură: 

— Ei drăcie! Asta-i cu totul altceva! ... Dacă s-a aruncat în 
aer, înseamnă că avea praf de puşcă! ... Cum presupun că 
nu ela depozitat acolo praful de puşcă pentru a se servi de 
el tocmai acum, asta înseamnă că a descoperit grota unde 
se găseau armele şi muniţiile... în cazul ăsta, e teafăr... 
Probabil! ... Numai dacă nu... Oricum, trebuie să mă 
conving! 

Observă un ofiţer şi-l abordă politicos. Era acelaşi 
locotenent care primise denunţul lui Saetta ţi care 
comandase până la sosirea căpitanului. În momentul în care 
nefericitul căpitan pătrunsese sub spânzurătoare, 
locotenentul tocmai se îndepărtase câţiva paşi pentru a da 
unele ordine. 'Tocmai acestor paşi făcuţi înainte de explozie, 
le datora viaţa. Pardaillan nici nu putea nimeri mai bine 
pentru a primi informaţiile căutate, îndatoritor, locotenentul 
îi povesti tot ceea ce se întâmplase, încă de la începutul 
afacerii, până la sfârşit. 


Ascultând povestirea aventurii eroice, ochii lui Pardaillan 
sclipiră de mulţumire şi gândi în sinea sa: „Aşa deci! Se 
pare că fiul lui Pardaillan face cinste tatălui său!” 

Şi cu voce tare: 

— Dar cum se face că aceşti viteji au găsit arme şi pulbere 
în subterana spânzurătorii? ... După câte ştiu, aici nu era un 
arsenal. 

— Şi noi ne-am pus aceeaşi întrebare, fără a-i putea 
răspunde. Spânzurătoarea nici măcar nu mai era o 
spânzurătoare şi asta de multă vreme. Nimeni nu a mai 
pătruns în subteranele sale, după câte ştim şi nu am găsit 
nici o persoană care să fi văzut pe cineva cărând pulbere 
acolo. E de presupus că rebelii au dus-o chiar ei. 

Aflând ceea ce voia să ştie, Pardaillan îi mulţumi ofițerului 
şi, salutându-l politicos, se îndepărtă liniştit. 

După ce-l avertizase pe căpitan că cei ce vor intra sub 
spânzurătoare vor muri, Jehan le Brave se grăbi spre scară. 
Capul îi rămăsese la nivelul solului, menţinând ridicat 
capacul cufărului. Din această poziţie aştepta scurgerea 
evenimentelor. 

Când văzu că uşa cedează sub loviturile asediatorilor, 
dădu foc pulberii din şanţul care fusese săpat pe post de fitil 
şi sări pe treapta care acţiona dală, care se închise imediat 
în urma sa. 

Din câteva salturi străbătu coridorul. Când se produse 
explozia, Jehan se afla deja în cea de-a doua grotă 
subterană, în mijlocul tovarăşilor săi. 

Imediat se culcară pe burtă rămânând aşa câteva clipe, 
tăcuţi, palizi cu tot curajul lor. Pe drept cuvânt, cele câteva 
secunde li se părură o eternitate. Nu simţiră decât un uşor 
tremur al solului... şi asta fu totul. Ridicându-se în picioare, 
cei trei viteji începură să râdă sălbatic, eliberaţi de griji. 

— Vai de păcatele mele! Parcă-i văd cum au sărit în aer, ăia 
de deasupra, strigă Escargasse. 

— Cred că s-au turtit ca nişte broaşte! râse în hohote 
Carcagne. 


— Vai de ei, s-au transformat în carne de plăcintă exclamă 
triumfător Gringaille. 

— 'Tăcere! le comandă Jehan pe un ton sec. 

Şi cu un aer întunecat, în şoaptă, ca pentru el însuşi, 
adăugă: 

— Şi totuşi, i-am prevenit! ... Nefericiţii! ... Dar altfel cum? 
„.. Trebuia să-mi apăr pielea! 

Auzindu-l, cei trei se priviră aiuriţi. Nu înțelegeau nimic. 
Afurisitul ăsta de Jehan îi zăpăcea mereu cu ideile sale, pe 
cât de extraordinare, tot pe atât de neaşteptate. 

Văzându-le mutrele dezamăgite, Jehan îşi reproşa faptul 
că i-a întristat fără motiv. Se scutură şi-şi luă un aer vesel: 

— la spuneţi-mi şi mie cum de se face că vă găsesc tocmai 
când aveam mai mare nevoie de voi? Locuiţi cumva aici? ... 
Şi în ce hal sunteţi, caraghioşilor! ... 

Părea că vrea să-i certe, dar cei trei înţeleseră că se 
prefăcea. Pe lângă faptul că era mulţumit, mai era şi 
emoţionat. Ca prin minune îşi recăpătară veselia, începură 
să-şi povestească păţania, împodobind-o cu glume groase. Îi 
povestiră totul chiar şi cina pe care o luaseră la Colline 
Colle, prilej cu care nu precupeţiră zeflemelile la adresa lui 
Carcagne. 

Jehan îi ascultă cu atenţie râzând împreună cu ei, dar în 
sinea să îşi spunea: „Bieţii de ei! ... Şi numai din cauza mea 
şi-au impus toate aceste lipsuri. Altfel n-ar fi renunţat la 
viaţa lor plăcută... Cum i-aş putea răsplăti pentru 
devotamentul lor?” 

Trecuseră mai bine de două ore de la explozie. Timpul 
trecuse fără ca ei să observe. Cei trei povesteau pe 
întrecute şi cum Jehan îi asculta răbdător, sincer înduioşat, 
se simțeau în al nouălea cer şi nu mai încetau cu flecăreala. 

Jehan observă că cei trei omiseseră să mărturisească 
faptul că dăduseră jumătate din averea lor frumoasei 
Perrette. Asta îl obliga şi mai mult. Datorită acestui dar 
reuşise Perrette să-şi deschidă atelierul la poalele colinei 


Montmartre. În mod indirect le datora viaţa şi eliberarea 
logodnicei sale. 

Cei trei turuiau continuu, nepăsători. Nici măcar nu se 
întrebau cum vor ieşi din subterană sau dacă vor mai ieşi de 
acolo. Atâta timp cât Jehan era cu ei, puţin le păsa. 

Dacă tânărul nu spunea nimic, în schimb gândea cu 
înfrigurare. Începu prin a verifica proviziile de alimente şi-şi 
dădu seama că le-ar putea ajunge opt zile. Exclamă 
satisfăcut: 

— E chiar mai mult decât ne trebuie, spuse Jehan. Vom ieşi 
mâine, noaptea. Cred că în această seară locul de deasupra 
noastră e păzit. 

Nu mai dădu alte explicaţii. De altfel, ceilalţi trei nici nu 
cereau aşa ceva. Dacă le spusese că a doua zi urmau să 
părăsească locul, era ca şi făcut. 

Cei trei începură să-şi facă fiecare de lucru, pregătind 
paturile - adică legăturile de paie - şi aprinzând focul 
pentru prepararea cinei. În tot acest timp Jehan umbla în 
sus şi-n jos, cotrobăind peste tot, studiind cu cea mai mare 
atenţie fiecare ungher. Urcase treptele de mai multe ori cu 
urechea la pândă la ce se întâmpla deasupra. Îşi spuse în 
sine: „Nu aud nimic şi pe bună dreptate. Focul nu s-a potolit 
şi nu se pot apropia... Rămâne de văzut dacă vor reuşi să-l 
stingă până mâine... Cred că da. Oricum, vom aştepta. 
Nimic nu ne grăbeşte... Aici cel puţin sunt ferit de tentaţia 
de a da târcoale casei unde-i Bertille.” 

După cum se vede, nu era îngrijorat deloc de soarta fetei. 
Încrederea sa în Pardaillan era puternică. Deoarece 
cavalerul se însărcinase cu paza tinerei, aceasta se afla în 
siguranţă, fără nici o îndoială. 

Tot scotocind în stânga şi în dreapta, observă într-un colţ 
un obiect strălucitor şi-l ridică murmurând: 

— Ce mai e şi asta? ... 

Tocmai găsise cutiuţa pe care Colline Colle o luase din 
caseta Bertillei şi la rândul său, Carcagne o sustrăsese 
matroanei, după care, se pare, o pierduse în toiul luptei. 


Deschizând-o, Jehan găsi hârtia ce-o conţinea. Nici 
Carcagne, nici Colline Colle n-o putuseră descifra deoarece 
era scrisă într-o limbă străină. Era în italiană. După câte ne 
amintim, fiul lui Pardaillan cunoştea italiana şi începu să 
citească. 

Era o a patra copie a documentului pe care părintele 
Parfait Goulard i-l smulsese Collinei Colle. 

Jehan o citi până la capăt. Când termină fu cuprins de un 
acces de furie şi cocoloşi hârtia după care o aruncă cât colo. 
Cutiuţa de fier avu aceeaşi soartă şi ateriză cu zgomot pe 
treptele de piatră. Bombăni furios: 

— Blestemata asta de comoară mă urmăreşte chiar şi aici? 
Îţi vine a crede că o putere infernală a hotărât ca eu să o 
fur! ... Pe toţi dracii! Mai degrabă... Asta ce mai e? ... late 
uită! ... 

lată ce se întâmplase: cutiuţa nu conţinuse decât o singură 
hârtie, Jehan era sigur de asta. Şi această hârtie o 
mototolise şi o aruncase cât colo. O mai vedea şi acum, 
acolo jos, la poalele scării. Şi din această cutiuţă - goală 
după câte văzuse el - apăruse o altă hârtie care acum se 
afla pe una din treptele scării. 

Surpriza şi curiozitatea îi potoli furia. Se surprinse gata să 
urce scara şi să culeagă hârtia. Se opri nehotărât şi, 
ridicând din umeri, mormăi: 

— Şi de ce n-aş vedea ce-i cu ea? ... Ce rău aş face? ... S-ar 
putea crede, pe cinstea mea, că mi-e teamă! ... Oare cifra 
asta, de zece milioane, mi-a luat minţile? Pe toţi dracii, nu 
voi mai fura, fie că e vorba de o para, fie că e vorba de zece 
milioane! 

Urcă hotărât treptele şi culese rămăşiţele cutiuţei. Abia 
atunci observă că de fapt era vorba de două hârtii care 
ieşiseră din ea. Examină mai întâi ceea ce rămăsese din 
biata cutiuţă şi surâse: 

— Avea fundul dublu... sub violenţa loviturii s-a deschis. 

Mulţumit de constatare, desfăcu la întâmplare una dintre 
hârtii. Era o a cincea copie a documentului, de această dată 


în franceză. Desfăcu şi cealaltă hârtie. Nu era scris nimic. 
Avea doar câteva perforări ciudate. Intrigat, o întoarse pe 
toate părţile, murmurând: 

— Ce dracu înseamnă asta... 

Nerăbdător, fu cât pe ce să le arunce, ca şi pe prima. Din 
întâmplare le apropie una de cealaltă şi observă că au 
aceleaşi dimensiuni. Voi să verifice faptul şi le puse una 
peste alta. Ceea ce văzu, îl făcu să strige bucuros: 

— Pe toţi dracii! Am găsit! ... Cum de nu m-am gândit la 
asta? 

Cea de-a doua hârtie era o grilă. Punând-o peste textul 
scris în franceză, apăreau din loc în loc fraze care schimbau 
complet sensul original. 

Pentru a înţelege cele ce vor urma, suntem obligaţi să 
redăm integral textul documentului pe care părintele 
Joseph îi tradusese din latină, Saetta din italiană, Pardaillan 
din spaniolă şi în cele din urmă, chiar atunci, Jehan iarăşi 
din italiană, ţinând acum în mână textul în franceză: 

CAPELA SFINŢILOR MARTIRI (aflată la răsărit şi sub 
spânzurătoarea femeilor) 

Se va săpa la baza clădirii mânăstirii, înspre partea 
Parisului. Se va descoperi o boltă sub care se află o scară cu 
37 de trepte care duce într-o subterană în care se înalţă un 
altar. Pe piatra acestui altar sunt gravate 12 semne 
reprezentând 12 trepte. Se va săpa sub cea de-a 
douăsprezecea treaptă, însemnată cu o cruce grecească. Se 
va descoperi un mâner de fier. Apăsându-l cu putere, va 
apărea o deschizătură care va da la iveală o groapă. Se va 
săpa în această groapă până când se va ajunge la o dală. 
Sub dală se află un sicriu, iar în sicriu este comoara. 

Aplicând grila peste text, iată ce citi Jehan le Brave: „Sub 
spânzurătoarea femeilor se află o scară cu 12 trepte. Se va 
săpa sub cea de-a douăsprezecea treaptă până când se va 
ajunge la o dală. Sub dală se află un sicriu, iar în sicriu este 
comoara.” 


După ce termină de citit, tânărul rămase visător în faţa 
ultimei trepte a scării, gândind: 

— Să fie oare adevărat că toate aceste milioane sunt 
ascunse aici? ... Dacă aş cerceta? ... Ei na! Şi ce-mi pasă 
mie la urma urmei! ... 

Începu să râdă încet, murmurând: 

— Şi ceilalţi: regele, regina, Concini şi mai ştiu eu câţi! .. 
Ce dezamăgiţi vor fi când îşi vor da seama că şi-au pierdut 
timpul şi banii căutând o comoară care nu se află acolo 
unde cred ei. Pe toţi dracii! Aş vrea să le văd atunci 
mutrele. 

În mod mecanic şi fără nici o idee preconcepută, împături 
cele două hârtii, o culese şi pe aceea pe care o aruncase şi 
le băgă în buzunar spunând: 

— Cum de-am găsit cutiuţa asta tocmai aici? ... Cine ştie 
de cât timp o fi? ... A fost pierdută de cineva sau a fost pusă 
intenţionat? ... Cine ştie? ... Ei! Mai bine să nu mă gândesc 
la asta. 

Reveni în preajma tovarăşilor săi şi, lucru ciudat, nu spuse 
nimic despre cele descoperite. După câtă foame le era, 
traseră concluzia că se făcuse târziu. 

Începură să pregătească masa. Unul din cufere îndeplinea 
rolul de masă. Pe el puseră ulciorul cu vin, un jambon, un 
cârnat uriaş şi câteva pâinici. 

Mai aveau şi o cantitate uriaşă de ouă şi câteva păsări. Cei 
trei aprinseră focul într-un colţ şi începură să frigă două 
găini. Jehan se însărcină cu pregătirea omletei. După câte 
ştim, acest fel de mâncare îi reuşea de minune. 

Curând, cina fu gata. Strălucind de mândrie, Jehan strigă 
plin de el: 

— La masă, fârtaţilor! ... şi spuneţi-mi ce credeţi despre 
omleta asta! 

Şi-n acel moment se auzi o voce răsunătoare: 

— Vreau şi eu o bucată din această delicioasă omletă! 

Capitolul 16 

— Domnul de Pardailan! exclamă Jehan. 


Surpriza sa era atât de mare, încât rămase cu tigaia în 
mână, aiurit, fără a-i adresa vreun cuvânt de bun venit şi 
aruncând în jur priviri speriate pentru a descoperi locul 
prin care vizitatorul neaşteptat intrase în subterană. 

— EI însuşi! răspunse Pardaillan cu un surâs ironic văzând 
efectul produs de sosirea sa. 

Şi cu acest accent de indignare comică: 

— Ei, la naiba! În felul ăsta mă primiţi? ... Veţi îndrăzni să 
refuzaţi cererea unui sărman şi bătrân aventurier care 
moare de foame şi sete? ... Dacă-i aşa, înseamnă că nu 
sunteţi creştini şi, blestemaţi fiind, veţi arde în focul 
veşnic... 

— Iertare, domnule! îl întrerupse Jehan râzând în hohote. 
Suntem prea buni creştini pentru ca să dorim să ardem în 
focul veşnic. 

— Asta vă face cinste! 

— Dar nu mă aşteptam să vă văd apărând aici! ... Cred că 
veţi înţelege şi scuza mirarea mea. 

— Înţeleg şi „scuz”, declară cu mărinimie Pardaillan. Dar 
numai cu condiţia să am şi eu partea mea din această 
omletă pe care aţi pregătit-o cu atâta pricepere... Şi de 
asemenea, o parte din găina aceea, ca şi din jambonul 
suculent şi cârnatul aromat... Şi Pardaillan, la fel de vesel ca 
şi fiul său, începu să râdă. Văzând acestea, ceilalţi trei viteji 
izbucniră la rândul lor în hohote de râs răsunătoare. Pentru 
câteva clipe, sub bolta înaltă a subteranei nu se auzi decât 
zgomotul unei bucurii sincere. Primul care-şi reveni fu 
Jehan: 

— Pe toţi dracii! strigă ei, se răceşte omleta! ... Hei, voi de 
colo, repede, un scaun pentru domnul de Pardaillan care ne 
face cinstea de a cina cu noi. 

Cei trei se repeziră şi aduseră scaunul cerut. De fapt, în 
faţa cufărului care ţinea loc de masă, traseră un alt cufăr pe 
care se aşezară Pardaillan şi fiul său, timp în care ceilalţi 
trei se aşezară pur şi simplu pe pământ. Cu aceeaşi 
nerăbdare, cei cinci începură să devoreze proviziile. 


Pardaillan observă că Jehan nu-i pune nici o întrebare cu 
privire la Bertille. Mai mult, nici măcar nu-l întrebase cum 
de reuşise să intre în subterană. Înţelese delicateţea 
gestului său. Cu blândeţea pe care o folosea ori ce câte ori 
întâlnea pe cineva care-i plăcea, zise: 

— Nu-mi cereţi nici o veste din partea domnişoarei 
Bertille? Chiar nu sunteţi îngrijorat? 

— Nu, domnule, răspunse sincer Jehan. Deoarece sunteţi 
aici, înseamnă că totul e bine. Nici n-ar fi putut fi altfel, 
întrucât aţi binevoit să vă însărcinaţi să vegheaţi asupra ei. 
Ar fi trebuit să vă mulţumesc... dar sincer să fiu, nu găsesc 
cuvintele pe care le meritaţi. 


— Ei, astea sunt fleacuri, zise Pardaillan ridicând din 
umeri. Mărturisiţi că sunteţi curios... Vă întrebaţi cum de 
am reuşit să pătrund în subterană, mai ales că nu se vede 
nici o cale de trecere... Poate că vă întrebaţi cum de-am 
reuşit să vă văd pregătind omleta - care, în paranteză fie 
spus, e excelentă -, în sfârşit, vă întrebaţi cum de am reuşit 
să aflu că sunteţi aici. 

— Domnule, tot ceea ce aţi spus, este adevărat, recunoscu 
Jehan cu sinceritatea sa obişnuită. Dar aştept bunăvoința 
voastră de a ne-o spune. 

Pardaillan îl aprobă, dând înţelegător din cap, dar în loc 
să-i răspundă, îl întrebă brusc: 

— Cum aţi plănuit să ieşiţi de aici? 

Jehan începuse deja să cunoască ciudata comportare a 
cavalerului, aşa încât întrebarea nu-l surprinse şi-i răspunse 
fără să clipească: 

— Simplu, domnule: ştiţi, fără îndoială, că sub 
spânzurătoare se află o scară? 

— O ştiu. 

— Pe acolo voi trece. 

— Dar toată această construcţie e aproape demolată. 
Deschizând trapa, riscaţi să fiţi zdrobiţi de toate 
dărâmăturile ce se află deasupra voastră. 

— Este riscant, fără îndoială, dar mi-aş fi luat unele măsuri 
de siguranţă. 

— Şi aţi fi reuşit de minune, nici nu mă îndoiesc de asta. 
Oricum, e totuşi mai bine că am venit. Drumul pe care vi-l 
voi arăta e mult mai sigur. 

Şi abia atunci Pardaillan îi povesti cum, după ce părăsise 
cele două tinere, avusese curiozitatea să urce până la 
mânăstire pentru a afla dacă Jehan reuşise să scape. 

Nu-i spuse nici un cuvânt despre întâlnirea cu Saetta. i 
nici nu-i mărturisi că el, Pardaillan, cunoştea această 
subterană mai bine ca oricare altul. 

— Eram sigur, spuse el în cele din urmă, că veţi găsi 
mijlocul de a ieşi. Dar m-am gândit că poate aţi fi fost nevoit 


că uneori, să vă întoarceţi aici... Nicăieri în altă parte nu 
veţi găsi un loc atât de sigur. 

— Dar, domnule, zise cu naivitate Jehan, nu văd de ce aş fi 
nevoit să mă ascund sub pământ că vulpea? 

— Chiar credeţi că vă vor lăsa în pace când vor afla că 
sunteţi viu? 

— Ei da! Ştiu că încă n-am terminat-o cu Concini! ... 

— Nu-i vorba de Concini, îl întrerupse Pardaillan, e vorba 
de rege! 

— De rege? ... Nu înţeleg. N-am comis nici o crimă. 

Pardaillan îl privi mirat. Tânărul părea sincer. 

— Din punctul vostru de vedere, ca şi din al meu, reluă 
cavalerul, v-aţi apărat viaţa şi e legal. 

— Mă liniştiţi cu răspunsul vostru, domnule, zise Jehan cu 
blândeţe. 

— Dar, continuă netulburat Pardaillan, din punctul de 
vedere al regelui, aţi comis o crimă. Prima dată, regele v-a 
iertat nesupunerea. De această dată, însă, nu vă va mai 
ierta. Cu atât mai mult cu cât aţi ucis un căpitan şi zece 
dintre soldaţii lui Sully, care nu este prea înţelegător... fără 
să mai amintim de stareţa mânăstirii, pe al cărei teritoriu 
aţi comis violenţe de neîngăduit. Aşa încât, în această 
afacere aveţi împotriva voastră toate autorităţile: soldaţi, 
poliţie, justiţie şi călugărime. Toţi se vor arunca pe urmele 
voastre ca nişte câini de vânătoare care au găsit urma şi nu 
se vor lăsa până nu vă vor ucide. 

— Ei drăcie! ... Nu mă gândisem la toate acestea! 

Văzând cu câtă nepăsare rostise tânărul toate acestea s-ar 
fi putut crede că tot ce-i arătase cavalerul nu-l privea. 
Oricum, era prea inteligent ca să şi dea seama că Pardaillan 
îi arătase situaţia reală. Dar poate că-şi avea propriile idei. 

Carcagne, Escargasse şi Gringaille, care ascultaseră fără a 
rosti un cuvânt, înţeleseră şi ei prea bine. Deja vedeau, într- 
un viitor nu prea îndepărtat, cum se înalţă nişte 
spânzurători frumuşele, cu funii noi, la capătul cărora, ei, 
complicii răzvrătitului, se legănau în bătaia vântului. 


Atârnaţi de gât şi cu limbile scoase de un cot. După cât se 
pare, această viziune îi făcu destul de morocănoşi. 

Pardaillan îşi dădu seama că efectul spuselor sale se 
produsese numai asupra celor trei. Fără să fie surprins, 
zâmbi uşor, satisfăcut. Încăpăţânarea şi nepăsarea fiului 
său, departe de a-l deranja, îi făcea plăcere. Dar, la rândul 
său şi cavalerul avea unele idei, aşa încât continuă: 

— Aşa încât am ajuns la concluzia că trebuie să vă arăt 
intrările secrete care v-ar permite să intraţi în această 
subterană. Eu sunt singurul din Franţa care le cunoaşte. 
Astea vor să spună că, atâta timp cât vă veţi găsi refugiul 
aici, puteţi fi liniştit. Nimănui nu-i va trece prin cap să vă 
caute aici, deoarece nimeni nu bănuieşte existenţa acestei 
subterane. 

— Domnule, pe drept cuvânt, sunt profund mişcat de atâta 
bunătate şi delicateţe ce o manifestaţi faţă de mine, spuse 
Jehan emoţionat. Poate că steaua cea mai bună v-a scos în 
calea mea. Dacă va fi necesar, mă voi refugia aici! Dar asta 
numai în caz de pericol extrem. Ce să fac, mie îmi place 
aerul şi lumina. Aici mă sufoc. Nu regret decât un singur 
lucru şi anume că, la această oră porţile oraşului sunt 
închise, altfel aş fi plecat numaidecât. 

— Ei şi! făcu Pardaillan nepăsător, o noapte trece destul de 
repede. Vom pleca mâine, în zori. 

— Şi aşteptând dimineaţa, se scuză Jehan, după ce v-am 
oferit o cină săracă, iată că sunteţi nevoit să petreceţi 
noaptea pe paie... ca şi mine de altfel. Credeţi-mă, sunt 
dezolat. 

— Credeţi că asta mi s-ar întâmpla pentru prima dată? De 
câte ori nu mi-am petrecut nopţile sub cerul liber şi cu 
burta goală. În ceea ce priveşte cina, pe care voi o 
consideraţi săracă, vă mărturisesc sincer că a fost una din 
cele mai grozave. Şi credeţi-mă, am ceva experienţă în 
materie. 

Mirat, Jehan îl privi cu atenţie, dar Pardaillan vorbea 
foarte convins. Atunci tânărul se simţi emoţionat. Dar 


imediat se simţi din nou neliniştit. 

— Adevărul este că, spuse el cavalerului, mă simt foarte 
stingherit dându-mi aceste aere de amfitrion când de fapt 
voi sunteţi acela care ne oferiţi ospitalitate. 

— Şi cum asta, Dumnezeule? izbucni Pardaillan luându-şi o 
figură naivă. 

— Simplu, voi sunteţi singurul care cunoaşteţi secretele 
acestei subterane... Poate că tot ce se află aici vă aparţine... 

Jehan le Brave considera întrebarea pusă cavalerului de o 
mare importanţă deoarece nu-l slăbi din priviri. Dar acesta 
îşi păstră în continuare fizionomia-i de nepătruns. 

— Dar vă înşelaţi, îi replică foarte sigur de el, nimic din 
ceea ce se află aici nu-mi aparţine. 

— Atunci, fără îndoială cunoaşteţi proprietarul locului? 

— De ce mă întrebaţi toate acestea? făcu Pardaillan, 
scrutându-l la rândul său. 

— Fiindcă... mi-e teamă că nu va fi deloc mulţumit când va 
vedea cu câtă insolenţă mi-am permis să mă folosesc de 
bunurile sale. 

— Asta era, făcu Pardaillan surâzător, în cazul ăsta nu vă 
fie teamă. Doamna căreia îi aparţine tot ceea ce vedeţi aici - 
fiindcă despre o femeie este vorba - a părăsit Franţa de mai 
bine de douăzeci de ani. O fi acum în Italia ţara sa de 
baştină? Ori în Spania? ... Oare mai trăieşte? ... Nu ştiu încă 
NIMIC. 

Şi adăugă grav: 

— Dar ceea ce ştiu sigur este că, dacă întâmplător ar afla 
ce aţi făcut, v-ar spune: „Aţi făcut bine. Consideraţi că tot 
ceea ce se află aici vă aparţine şi puteţi face ce doriţi.” 

Jehan fu surprins de tonul pe care Pardaillan pronunţase 
aceste cuvinte. De la Saetta aflase că tezaurul aparținuse 
prinţesei Fausta. Nu se îndoia că femeia la care făcuse 
aluzie cavalerul era chiar această prinţesă. 

O clipă se întrebă dacă nu cumva tot ce se afla în 
subterană, chiar şi comoara, nu era de fapt proprietatea lui 
Pardaillan, Dar acesta negase şi nu-i putea pune la îndoială 


cuvântul. Fu pe punctul să ceară unele lămuriri cu privire la 
Fausta. Dar, de acum, îl cunoştea pe cavaler. Ştia că dacă 
acesta nu-i spusese mai mult, avea motivele sale şi 
întrebarea ar fi fost de o indiscreţie inutilă. Se mulţumi să 
spună: 

— Pe cinstea mea, domnule, m-aţi liniştit. Nu-mi mai simt 
conştiinţa încărcată. 

În timp ce tatăl şi fiul discutau, cei trei viteji se 
prăbuşiseră pe snopii de paie şi acum sforăiau de răsunau 
bolțile. 

Pardaillan şi Jehan petrecură câteva ore bune flecărind. 
Ori, pentru a fi mai exacţi, Pardaillan l-a făcut pe fiul său să- 
şi dea drumul la gură. În aşa fel încât, printre altele a aflat 
că datorită lui Ravaillac a putut tânărul s-o regăsească pe 
Bertille. În acelaşi timp înţelese că Ravaillac nutrea pentru 
tânăra fată o iubire profundă dar plină de discreţie. 

— Ravaillac ăsta, spuse el pe un ton indiferent, nu-i cumva 
acel individ care a încercat să vă înjunghie atunci când îl 
aşteptam pe rege în faţa casei Bertillei? 

— Chiar el, domnule. Aveţi memoria bună. Între noi fie 
spus, fiindcă acum pot să v-o mărturisesc, Ravaillac voia să-l 
ucidă de fapt pe rege... Era gelos, ce vreţi. Astfel încât i-am 
mărturisit fără şovăire că regele e tatăl Bertillei... Regele 
îmi cam datorează viaţa. 

— Ah! exclamă cavalerul pe un ton ciudat, mi se pare că l- 
am văzut pe acest Ravaillac împreună cu părintele Parfait 
Goullard. 

— Bineînţeles. Sunt prieteni foarte buni. Trebuie totuşi să 
vă mărturisesc că această prietenie mă surprinde puţin. În 
ceea ce priveşte caracterul şi obiceiurile, niciodată nu am 
văzut doi oameni aşa de diferiţi. 

Pardaillan încruntă sprâncenele, dar nu spuse nimic. Se 
gândea la fratele Parfait Goulard pe care-l surprinsese 
prefăcându-se beat şi începu să înţeleagă scopul urmărit de 
acesta. 


În cele din urmă, cei doi bărbaţi se întinseră şi ei pe paie, 
iar Jehan adormi numaidecât. Nu acelaşi lucru se întâmplă 
cu Pardaillan care încercă să treacă în revistă evenimentele 
petrecute în cursul zilei. 

Avusese o discuţie destul de lungă şi amănunţită cu 
Bertille cu privire la hârtiile pe care aceasta le primise. 
Ştiuse până atunci destule lucruri esenţiale despre acest 
subiect. Ceea ce-i spusese ea, nu-i dădu decât unele 
amănunte secundare. 

Bertille se arătase neliniştită de dispariţia unei cutiuţe cu 
fund dublu, care conţinea cifrul şi dădea adevăratele 
indicaţii cu privire la comoară. După cum ne amintim fata 
recunoscuse inelul de fier al Faustei pe degetul Perrettei. 
Asta o făcuse să presupună că micul obiect îi dispăruse. 

Pardaillan, căruia îi venise o idee, se grăbi s-o liniştească 
spunându-i că va veghea asupra comorii. 

Deoarece inelul fusese dăruit Perrettei de fratele său, 
Gringaille, cavalerul trăsese concluzia că acesta avusese în 
mână cutiuţa. În ce fel? Nu conta. Nu se îndoia însă, că din 
mâinile lui Gringaille această cutiuţă nu va trece în mâinile 
fiului său. Cu ochii închişi, în întuneric, îşi spunea: „Pe toţi 
dracii! Nu-i voi spune nimic până nu se va lămuri chestia 
comorii. Pentru asta, trebuie să-l las să acţioneze liber... 
fără a-l pierde din ochi, însă. Pun pariu că la această oră 
cunoaşte deja conţinutul cutiei. Mâine va afla şi cum poate 
intra aici nestingherit, milioanele fiindu-i astfel la îndemână. 
Vreau să văd dacă va avea tăria de a rezista ispitei.” 

Ajungând la această concluzie şi fiind sigur că Bertille 
(căreia îi dăduse unele indicaţii fără a-i dezvălui adevărul) 
nu-i va spune nimic lui Jehan, Pardaillan adormi la rândul 
său. 

Capitolul 17 

A doua zi, o zi de joi, cei cinci bărbaţi se treziră în zorii 
zilei. Pardaillan îşi goli punga. Aceasta conţinea cam o sută 
de pistoli, pe care-i oferi fiului său. Cum acesta încerca să 
refuze, îi spuse blând: 


— Luaţi-i, nu vă jenaţi. Nu sunt bogat, e adevărat, dar mă 
pot lipsi de ei fără să mă strâmtorez. Dacă doriţi, mi-i veţi 
înapoia când veţi fi bogat... ceea ce se va întâmpla curând. 
Nu puteţi fi nepăsător faţă de oamenii voştri. 

Gringaille, Escargasse şi Carcagne aruncau priviri 
lăcrimoase când spre grămăjoara de aur, când spre 
zdrenţele lor. Cunoşteau prea bine mândria şefului lor şi 
credeau că acesta va refuza, lucru care-i nemulţumea 
dinainte. Dar spre marea lor surpriză, Jehan acceptă fără să 
mai facă mofturi. Şi tocmai când deschidea gura pentru a 
mulţumi, cavalerul i-o tăie scurt, spunând cu o asprime 
prefăcută: 

— La drum! 

Îndreptându-se înspre un ungher al grotei îi explică, 
îndatoritor, mecanismul care acţiona uşa secretă. Odată 
trecută uşa, pătrunseră într-un coridor destul de strâmt, 
dar foarte lung. La capătul coridorului mai dădură peste o 
uşă secretă, căreia Pardaillan îi dezvălui secretul. leşind 
afară, văzură că se află într-o carieră părăsită care se afla 
pe partea de vest a colinei. La jumătatea înălţimii colinei, pe 
o platformă ceva mai largă se aflau cinci mori. Ceva mai 
departe, spre nord, se mai vedea o moară pe la poalele 
căreia trecea şi se bifurca drumul ce ducea la fântâna But. 
În apropierea acestei mori se opriră cei cinci. 

Jehan împărţi pistolii cu cei trei tovarăşi ai săi, care intrară 
în Paris prin poarta Saint-Honore şi se opriră drept la 
prăvălia unui negustor de haine vechi. leşiră de acolo 
îmbrăcaţi în nişte costume destul de bune şi cu destui 
pistoli sunându-le încă în buzunare. Fericiţi, braţ la braţ, o 
luară la drum, veseli ca nişte şcolari în vacanţă. 

Cât despre Pardaillan şi Jehan, aceştia se îndreptară spre 
fântână But care se afla cam la o sută de paşi depărtare. 
Trecură prin faţa cătunului Clignancourt şi ajunseră 
deasupra capelei, la locuinţa frumoasei Perrette. 

Pardaillan îi propusese fiului său ca această zi s-o petreacă 
în compania logodnicei sale. Îşi spusese probabil că acesta, 


atâta timp cât se va afla acolo, va fi în siguranţă. Oricare ar 
fi fost motivul, Jehan se grăbi să accepte. Cei doi bărbaţi nu 
intrară, totuşi, până nu se convinseră că prin împrejurimi 
nu e nimic suspecti. 

Pentru Jehan, ziua se scurse extrem de iute. Ca de altfel şi 
pentru Bertille. Dar oricât de fericit ar fi fost, tânărul nu-şi 
pierdea capul. În timp ce Pardaillan discuta cu Bertille, 
acesta o trase pe Perrette într-o parte şi-i dădu unele 
instrucţiuni, dându-i totodată ceea ce-i mai rămăsese din 
suta de pistoli oferiţi de cavaler. 

Pe înserat, tatăl şi fiul se întoarseră în Paris prin poarta 
Montmartre. Şi la plecare, ca şi la sosire, nu văzură nimic 
neliniştitor în preajma căsuţei. De altfel, Escargasse, 
Carcagne şi Gringale urmau să vegheze pe rând, de la o 
oarecare distanţă, asupra locuinţei celor două fete. 

Pardaillan îşi invită fiul să cineze împreună la hanul Grand- 
Passe-Partout. Jehan acceptă bucuros cina, dar refuză 
găzduirea pe care i-o oferea cavalerul, spunându-i: 

— Mă voi întoarce la locuinţa mea din strada l'Arbre Sec. 
Dacă tot mă cred mort, voi fi la fel de în siguranţă că în 
oricare altă parte. 

Şi făcu după cum hotărâse. 

A doua zi se trezi dis-de-dimineaţă şi începu să se plimbe 
cu paşi mari prin mansardă, reflectând asupra situaţiei. În 
cele din urmă rezumă cu voce tare: Din toate astea, trag 
concluzia că a sosit vremea să fac ceva avere dacă vreau să 
capăt fericirea care se află lângă mine. 

Şi cuvântul avere aprinse o luminiţă în gândurile sale. Luă 
hârtia pe care o găsise în cutiuţă şi o privi visător. Deodată 
scăpară amnarul, aprinse opaițul şi arse cele trei hârtii 
murmurând furios: 

— Aşa, cel puţin nu va avea ce să-mi mai tulbure mintea! 

Şi ieşi din casă pe la zece şi jumătate. Nu ştia încotro s-o 
ia. Nici măcar nu ştia ce are de făcut. O idee îi încolţise şi 
anume: trebuia să găsească un mare senior în slujba căruia 
să intre şi cu puţin noroc, îşi va face o situaţie convenabilă. 


În ceea ce priveşte cărui mare senior să i se adreseze, cum 
să se prezinte, cine să-l recomande, nu avea nici cea mai 
mică idee. Era, desigur, regele... Dar, la dracu, ar fi 
însemnat să-şi ridice ochii ceva prea sus. Şi apoi, oricât de 
iertător ar fi fost, regele n-ar fi uitat, fără îndoială, că într-o 
zi îl ameninţase cu vârful spadei. Regele îi ordonase să se 
facă uitat. Şi nu cu afacerea din ajun, de la spânzurătoare, 
ar fi obţinut rezultatul dorit. Sigur că regele aflase despre 
această aventură care nu era de natură de a-i deschide 
porţile. Poate cele ale închisorilor Châtelet, Conciergerie ori 
ale Bastiliei, în fine, ale oricărei închisori, dar niciodată pe 
cele ale palatului Luvru. 

Gândindu-se bine, îşi spuse că nu e cazul să se mai 
gândească la rege. Ei! Dacă ar fi putut să-i facă vreun 
serviciu care-ar fi avut darul să facă uitată purtarea sa 
dinainte! ... Dar, ce serviciu? ... Habar n-avea. 

Hotări, fie ce-o fi, să se lase în seama norocului. Cutreiera 
străzile cu o nepăsare superbă, fără să-şi ia nici o precauţie, 
fără a se gândi să se ascundă. Chiar trecuse prin faţa 
locuinţei lui Concini, dar nu din bravadă, ci pur şi simplu din 
neatenţie şi fiindcă se afla pe strada Saint-Honore. Dar, 
chiar dacă şi-ar fi dat seama, tot nu şi-ar fi schimbat drumul 
numai pentru atâta lucru. 

Pe când traversă răspântia Trahoir, cineva i se înfipse în 
faţă şi-i strigă surprins: 

— Domnul cavaler Jehan le Brave! ... Cum, chiar voi 
sunteţi? ... Şi încă teafăr, pe legea mea! ... 

Smuls cu brutalitate din gândurile sale, Jehan tresări şi 
lăsă privirile să-i cadă asupra celui ce-i vorbea. 

Era un tânăr de cel mult optsprezece ani. Purta un costum 
splendid, de o eleganţă supremă. Cu toată frageda sa 
tinereţe, avea o stăpânire de sine uluitoare, o mândrie în 
priviri puţin obişnuită. 

Evident că era un mare senior şi, fiind conştient de acest 
lucru, ţinea s-o arate tuturor numai prin aptitudinea sa. Şi 
într-adevăr, tânărul se numea Henri de Nogaret, conte de 


Candale. Era fiul mai mare al ducelui d'Epernon, fostul 
favorit al lui Henri al III-lea şi care ştiuse să se strecoare 
atât de bine printre intrigile de la curte încât, în prezent, 
era unul din intimii regelui Henri al IV-lea. 

Pentru a fi cinstiţi, trebuie să recunoaştem totuşi că 
tânărul nu se gândea acum s-o facă pe marele senior. Era 
încântat, în mod evident, de această întâlnire. O bucurie 
copilărească i se citea în priviri. Departe de a se gândi să-şi 
strivească interlocutorul cu superioritatea pe care i-o 
dădeau rangul şi naşterea, părea că-l priveşte ca pe un 
erou căruia îi arăta o admiraţie naivă şi entuziastă. 

Jehan observă toate acestea şi-şi stăpâni mişcarea de 
nemulţumire care-l încercase. 

— Ei, domnule conte! făcu acesta cu un surâs puţin ironic, 
de ce n-aş fi în viaţă? ... Pe toţi dracii! Îmi doriţi moartea? 

— Nicidecum, salvatorul meu! strigă tânărul Candale cu o 
tărie care-i arăta sinceritatea, nicidecum! Mi-aţi salvat 
viaţa! Credeţi că asta se uită? Numai că se vorbea de 
moartea voastră şi pe cinstea mea, eram distrus. 

— E prea mare onoarea pe care mi-o faceţi, spuse Jehan, 
fără a se putea şti dacă o spune serios ori în zeflemea. Dar 
iată că m-aţi făcut curios. Cine naiba se poate gândi la un 
prăpădit ca mine? ... 

— Cine? exclamă Candale ridicând braţele spre cer, dar... 
regele, domnule. Însuşi regele, miniştrii, curtea... Toată 
ziua de ieri s-a vorbit de voi. Şi la ora asta cred că tot oraşul 
discută. Sunteţi eroul zilei... şi sunteţi singurul care n-o 
ştiţi. 

Ca mare senior ce era, contele Candale vorbea în gura 
mare şi se ţinea înfipt în faţa interlocutorului, oprindu-l 
astfel să-şi continue drumul. 

Jehan aruncă o privire rapidă în jurul lui. Instinctiv îşi 
potrivi centura şi-şi puse mâna pe garda săbiei. Bănuia cam 
în ce termeni se discutase despre el. Dacă regele şi miniştrii 
îi făcuseră neînsemnata cinste de a se ocupa de el, asta nu 
însemna că îi doreau binele. 


Înţelese că, din momentul în care vor afla că este viu şi nu 
putea să dureze prea mult, va avea pe urmele sale toată 
poliţia oraşului. Şi zăpăcitul ăsta tânăr care în bucuria lui îi 
trâmbiţa numele în plină stradă... 

Dar nici măcar nu clipi. Numai că, deoarece vocea 
răsunătoare a tânărului începuse să atragă atenţia asupra 
lor, îl dădu la o parte cu un gest de extremă autoritate şi o 
luă în josul străzii Saint-Honore cu un pas nepăsător, dar cu 
ochii la pândă. 

Tânărul conte de Candale nu se lăsă. Îl luă familiar de braţ 
şi victorios, începu să meargă alături de el. Dacă gestul îl 
contrarie pe Jehan, totuşi nu lăsă să se vadă nimic şi-l 
întrebă cu tonul cel mai naiv posibil: 

— Şi cu privire la ce mi-au acordat atenţia lor aceste 
personaje ilustre? 

— Mai şi, întrebaţi? ... Dar cu privire la afacerea de la 
spânzurătoarea de la Montmartre... Nu se vorbeşte decât 
despre asta, domnule... Ah! Pe toţi dracii! Cât de frumos 
trebuie să fi fost! Ce mult aş fi vrut să fiu şi eu acolo! ... Aş fi 
stat alături de voi, domnule. Doamne! Pe toţi dracii! Un 
bărbat, un singur bărbat ţinând piept la mai mult de o 
sută... şi scoțând din luptă nici nu mai ştiu câţi. Asta-i 
minunat! ... 

— Ah! Dar deloc. Am avut noroc, asta-i tot. 

— E un fel de-a spune, drace! ... Şi explozia finală? l-aţi 
avertizat în mod loial, după câte se spune! Aţi fi putut să fiţi 
ucis... şi iată-vă, teafăr şi nevătămat. E un miracol. Şi aţi 
făcut toate acestea singur. 

— Iertare! Am fost ajutat de câţiva tovarăşi. 

— Da, trei, o ştiu... Dar au sosit abia la urmă. 

— Sunteţi bine informat după câte văd. Dar, spuneţi-mi, la 
curte, toată lumea se agită la fel de binevoitoare ca voi, 
domnule? 

— Drept să spun, nu, domnule, spuse cu sinceritate 
Candale. Unii vă admiră fără margini, în vreme ce alţii 
turbaseră. Mai ales domnul de Sully şi comandantul 


jandarmilor. Fiţi atent, domnule, din momentul în care vor 
afla că sunteţi în viaţă, nu vă vor acorda o clipă de răgaz. 

— Nici nu mă-ndoiesc! spuse Jehan cu un surâs răutăcios. 
Şi regele, ce spune? 

— În mod oficial îi aprobă pe aceşti doi domni. Dar domnul 
duce d'Epernon, tatăl meu, afirmă că este încântat şi că, în 
sufletul său, regretă moartea unui asemenea viteaz. 

— Ah! făcu simplu Jehan. 

Şi în sinea sa gândi: „Da, domnul de Pardaillan mi-a spus- 
o: regele este un viteaz şi un om de inimă.” 

Tot discutând, cei doi tineri ajunseră în colţul străzii 
Grenelle. Palatul ducelui d'Epernon se afla pe strada 
Plâtricre. În colţ cu strada Breneuse. Jehan cunoştea acest 
lucru. Şi cum strada Plâtricre se afla în prelungirea străzii 
Grenelle, se opri cu intenţia de a se despărţi de tovarăşul 
său. Dar acesta se opuse: 

— Nu vă las aşa de uşor, spuse el agăţându-se de braţul lui 
Jehan. Veniţi, vreau să vă prezint domnului duce, tatăl meu. 
Va fi încântat să vă cunoască şi să vă mulţumească, 
deoarece ştie că vă datorez viaţa, domnule cavaler. 

— Domnule, spuse Jehan cu răceală, îmi daţi un titlu pe 
care nu-i posed. Nu sunt cavaler. Nici măcar gentilom. 

— Haida-de! Să le-o spuneţi altora, domnule! ... Sunteţi de 
rasă, asta se vede. Spuneţi că nu sunteţi cavaler? Hm, sunt 
sigur că veţi sfârşi în pielea unui duce, sau cine ştie, a unui 
prinţ. Pe toţi dracii, v-o spun eu! 

Rostise fraza cu o convingere arzătoare şi cu o 
impetuozitate tinerească. 

— Ei drăcie, ce vă mai ambalaţi! spuse Jehan surâzând. 
Era întors cu faţa spre poarta Saint-Honore şi, discutând, 
zări o caleaşcă în depărtare care se îndrepta spre ei. 
Caleaşca era escortată de trei cavaleri. 

În momentul în care rostise ultimele cuvinte, caleaşca 
ajunsese în dreptul străzii Bons-Enfants. Fiul lui Pardaillan 
avea o privire ageră şi, recunoscându-i pe cavaleri, surâsu-i 
dispăru de pe buze şi trăsăturile-i împietriră. 


Cei trei cavaleri erau gentilomii lui Concini: Eynaus, 
Roquetaille şi Longval. Jehan se resemnase. Îi cunoştea de 
acum pe fiecare. Ştia că al patrulea, Saint-Julien, nu 
participa pentru moment la expediţii deoarece nu-i plăcea 
să apară în lume cu capul înfăşurat în cârpe. 

Dar contele de Candale care era aşezat cu spatele spre 
caleaşcă, nu-şi dădu seama de motivul ezitării lui Jehan. 
Crezu că acesta evită să fie prezentat unui mare senior ca 
ducele d'Epernon numai datorită faptului că nu se credea 
gentilom. Şi cum acesta era un lucru de importanţă capitală 
în vremurile acelea, încercă să-l convingă, spunându-i: 

— Domnul d'Epernon m-a asigurat că regele a declarat în 
faţa intimilor săi că faceţi parte dintr-o casă ilustră. 
Cuvântul regelui nu poate fi pus la îndoială. În consecinţă 
domnul duce, tatăl meu, vă va primi cu toată consideraţia 
datorată unui gentilom. 

Şi cu o inconsecvenţă superbă, adăugă, ca şi cum ar fi 
adus un argument decisiv: 

— Puteţi crede că m-aş fi purta cu voi în acest fel dacă nu 
v-aş fi considerat egalul meu? 

Din toate acestea, Jehan nu reţinuse decât un singur 
lucru: şi anume că regele afirmase că face parte dintr-o 
casă nobilă. Regele cunoştea aşadar secretul naşterii sale? 
Cum? De când? Îi veniră în minte o mulţime de întrebări, în 
timp ce spunea cu glas tare: 

— Domnul d'Epernon ştie cine sunt în realitate? 

— Nu. Regele nu a spus nimic în plus. Hai, veniţi, nu uitaţi 
că tatăl meu este comandantul general al infanteriei şi că se 
bucură de credit suficient pentru a contrabalansa influenţa 
celor care se înverşunează contra voastră. Este în căutare 
de oameni hotărâți şi viteji, ei de seamă voastră sunt rari. 
Credeţi-mă, va fi fericit dacă veţi accepta să vă alăturaţi 
casei noastre şi vă va obţine intrarea în graţia regelui. 

În sinea sa, gândea: „La urma urmei ce risc? Poate că ăsta 
e norocul meu! ... După câte se pare, sunt unii oameni care 


ştiu cine sunt... şi-i voi găsi, pe toţi dracii! ... şi vor fi nevoiţi 
să mărturisească.” 

Şi cu voce tare, cu o mărinimie suverană, ca şi când ar fi 
făcut o favoare, spuse: 

— Ei bine! Fie, să mergem! 

Contele de Candale era prea tânăr, sau poate gândea încă 
prea superficial pentru a prinde unele nuanţe. După cum o 
spusese chiar el, cu naivitate, nu şi-ar fi amintit că datora 
viaţa lui Jehan le Brave, dacă regele n-ar fi declarat că acest 
aventurier este de familie nobilă. Fiu de curtean, contele 
era născut să fie curtean. Simţea din instinct de unde bate 
vântul şi îl urma fără greş. Asta era tot secretul amabilităţii 
pe care i-o arătase lui Jehan. Iar acesta înţelesese. De altfel, 
se mai trădase odată, spunând: 

— Veniţi! Răspund de faptul că veţi fi primit foarte bine şi 
sunt sigur că domnul d'Epernon îmi va mulţumi văzând ce 
recrut valoros îi aduc. 

Şi luându-l de braţ pe Jehan, îl trase spre strada Grenelle. 
Pe când traversau strada Coquilliere, care despărţea strada 
Grenelle de strada Plâtricre, Jehan întoarse capul. Caleaţca 
ţi escorta sa se aflau în urma lor, cam la o sută de paşi şi 
părea că urmează aceeaşi cale. 

La această constatare, avu un surâs care i-ar fi înfricoşat 
pe gentilomii lui Concini dacă aceştia l-ar fi văzut. Dar 
Longval, Eynaus şi Roquetaille nici nu se mai gândeau la 
banditul Jehan le Brave pe care-l credeau înmormântat sub 
sfărâmăturile spânzurătorii de la Montmartre. 

Capitolul 18 

Palatul d'Epernon îţi avea intrarea de onoare prin strada 
Plâtricre. Acesta ocupa o parte din respectiva stradă ca şi 
din strada Breneuse. Grădina se întindea pe partea celei 
din urmă, până în strada Coqg-Heron. Fostul favorit al lui 
Henri al III-lea avea şi el un fel de curte a sa ca şi o mică 
garnizoană. 

Şi într-adevăr, în solda să se aflau câteva sute de gentilomi 
dintre care mulţi locuiau în palat. În afară de aceasta, fiind 


comandantul general al infanteriei, o mulţime de ofiţeri de 
toate gradele veneau acolo să-i primească ordinele, 
umplând anticamerele. 

Pe poarta principală, care se afla larg deschisă, Jehan 
observă o vânzoleală neîntreruptă a numeroşi negustori, 
bancheri angrosişti şi a altor oameni de afaceri. În curtea 
de onoare era o adevărată îngrămădeală: gentilomi, ofiţeri, 
soldaţi, lachei ca şi un amestec de căleşti, litiere şi cai. 

Toate acestea depăşeau cu mult curtea, încă modestă, a 
casei Concini. Fiul lui Pardaillan, ţeapăn şi nepăsător în 
aparenţă, era în fundul sufletului puţin înspăimântat. În 
sinea sa, îi era recunoscător contelui de Candale care, în 
cele din urmă, îl conduse în apartamentul propriu. Aici, cel 
puţin, găsi puţină linişte. 

Candale îl servi cu o sticlă de vin cu un buchet delicios şi 
nişte prăjiturele crocante. După ce ciocni cu Jehan, pe care- 
| considera conform propriei sale expresii „un recrut de 
valoare”, îl părăsi câteva momente pentru a-şi anunţa tatăl. 
Se întoarse în mai puţin de cinci minute, puţin contrariat. 

— Domnul duce discută acum cu nişte vizitatori. Imediat 
după aceasta vă va primi şi de aceea vă roagă să aveţi 
amabilitatea să aşteptaţi câteva momente. 

Jehan înţelese favoarea ce-i era acordată. După ce văzuse 
îngrămădeala din curte, îşi putea imagina ce se află în 
anticameră. 

Spuse deci cu graţie: 

— Fiţi liniştit, domnule. Voi aştepta. 

— Dar asta nu-i totul... Vedeţi, sunt obligat să vă 
părăsesc... Am un ordin de îndeplinit. Oricum, lipsa mea va 
fi de scurtă durată. Preferaţi cumva să vă conduc în 
anticameră? 

— Oh! Nu! spuse repede Jehan, prefer singurătatea... Vă 
voi aştepta în apartamentul vostru... Dacă asta nu vă 
deranjează. 

— Nicidecum, pe toţi dracii! ... Vă las! Şi aşteptându-mă, 
goliţi sticla. Nu uitaţi că aici sunteţi ca la voi acasă. Dacă 


aveţi nevoie de ceva, loviți acest gong. 

Jehan făcu o mică plecăciune, mulţumindu-i. 

Odată Candale plecat, începu să se plimbe de colo-colo 
prin cameră. Pe când trecea prin dreptul unei draperii 
groase menite să mascheze o uşă, auzi zgomotul uşor al 
unor scaune mişcate din loc. Se opri instinctiv şi auzi clar o 
voce care spunea: 

— Doamnă, aici vom putea asculta liniştiţi fără teama de a 
fi auziţi de cineva. Este apartamentul fiului meu, Candale. 
Am avut grijă să-l îndepărtez. 

— Ei drăcie! murmură Jehan stingherit. 

Era cât pe-aici să tuşească sau să facă orice alt zgomot 
pentru a-i atenţiona pe cei doi care se credeau la adăpost 
de orice indiscreţie, când în aceeaşi clipă se auzi vocea unei 
femei: 

— Duce, ştiu că nu poţi suferi călugării. Cu toate acestea 
mi-am permis să aduc unul cu mine. 

„Doamna Concini! gândi fiului lui Pardaillan. O! Dar asta 
schimbă complet lucrurile! ... Concini îmi vrea moartea... 
Am tot interesul să aflu ce urzeşte. Asta-i de bun augur! ... 
Să ascultăm şi dacă-i posibil, să şi privim...” 

Şi, în loc să facă şi cel mai mic zgomot, după cum 
intenţionase la început, rămase ţeapăn ca o statuie, 
ţinându-şi chiar şi răsuflarea, în timp ce, îndepărtând uşor 
draperia, privea prin uşa întredeschisă. 

Îl văzu pe ducele d'Epernon, pe care-l cunoştea din 
vedere, pe Leonora Galigad ţi un călugăr, un bătrân vânjos, 
cu o fizionomie blândă şi ţinută maiestuoasă. Toţi trei se 
aflau aşezaţi pe scaune. 

— Doamnă, adus de voi, venerabilul părinte e binevenit, 
răspunse d'Epernon cu o voce, de această dată, de gheaţă. 

Cu un zâmbet scurt şi ascuţit, Leonora aruncă o privire 
fugară călugărului nepăsător. 

— Adevărul este că, reluă ea cu un grăunte de ironie, în 
ciuda aparenţelor, acest om al bisericii nu este un oarecare. 

Şi cu un ton solemn, adăugă: 


— Este omul care se bucură de toată încrederea reginei. 
Este omul care, din umbra în care de bunăvoie s-a retras, 
ne-a condus pe toţi până acum. Acum a considerat că a sosit 
momentul să iasă la lumină. De aceea am venit pentru a vă 
spune: „Acest călugăr se numeşte Claude Acquaviva... De 
acum, cu el veţi discuta.” 

Trufia pe care fostul favorit al lui Henri al III-lea o arăta 
tuturor celor pe care-i socotea inferiori, dispăru ca prin 
farmec. Oricât de mare senior ar fi fost - Jehan văzu cu 
uimire - se ridică în grabă şi, făcând o plecăciune adâncă, 
bolborosi speriat: 

— Iertare, monseniore, nici măcar nu am bănuit! 

„Oh! gândi Jehan, cine poate fi acest călugăr în faţa căruia, 
un personaj atât de puternic precum ducele d'Epernon, se 
înclină cu atâta respect? ... Să ascultăm cu atenţie!” 

Acquaviva primi omagiul cu aceeaşi nepăsare cu care 
făcuse faţă impertinenţei. De acum având dreptul de a 
porunci, îi spuse cu blândeţea sa caracteristică: 

— Luaţi loc, fiul meu... Numiţi-mă pur şi simplu „părinte”. 

D'Epernon se înclină din nou şi ascultă... cum l-ar fi 
ascultat şi pe rege într-o asemenea situaţie. Numai că 
murmură, uşor neliniştit: 

— Voi aici, la Paris... părinte? ... Ce imprudenţă! ... Numai 
dacă nu... 

— A sosit momentul, domnule. Presupun că asta voiţi să 
spuneţi? 

Cu capul, d'Epernon făcu un semn afirmativ. Şi Jehan, care 
nu înţelegea nimic, văzu că era extrem de palid şi că părea 
neliniştit, agitat. 

Leonora Galigad ţi Acquaviva observară şi ei acest lucru 
deoarece schimbară o privire rapidă. 

— Domnule, reluă călugărul, acest Ravaillac pe care l-aţi 
adus de la Angouleme şi de care sunteţi atât de sigur, pare 
acum mult prea şovăitor. 

— E drept, părinte. De câteva zile am senzaţia că-mi scapă 
printre degete. Mi-e teamă să nu abandoneze afacerea. 


De această dată, Jehan înţelese şi cu o tresărire indignată, 
gândi: „Pe toţi dracii! Ce stăpân minunat aş fi avut! E la fel 
ca şi Concini.” 

Şi cu un surâs răutăcios: „Sunt mai bine informat că tine, 
duce trădător şi laş. lată că ştiu de ce Ravaillac îţi scapă 
printre degete.” 

— Dar nu putem aştepta la nesfârşit ca acest nebun să se 
hotărască să acţioneze, interveni Leonora. 

— Asta mi-am spus-o şi eu, doamnă. Şi cum roşcatul din 
Angouleme pare a da înapoi, m-am gândit la un bărbat 
puternic şi hotărât pe care Candale tocmai mi l-a adus. 
Sper să am mai mult noroc cu acesta. 

„Ei drace!” îşi spuse furios Jehan strângând instinctiv 
mânerul spadei, se pare că eu sunt alesul care-l va asasina 
pe rege? ... Ce poftă am să-l spintec pe individul ăsta care-şi 
spune duce! ... Da, dar aşa nu mai am ocazia să aflu ce 
plănuieşte. Să avem răbdare şi să ascultăm... Chestia 
merită osteneala.” 

— Şi totuşi domnul de Candale este destul de tânăr, 
obiectă călugărul. 

— Vă înţeleg, părinte. Dar tot aşa de bine, nici măcar nu 
bănuieşte la ce vreau să folosesc pe omul pe care mi-l 
aduce. 

— Acest Ravaillac a devenit inutilizabil... prin urmare, 
periculos, observă Leonora. 

— Aşa încât, spuse Acquaviva, îl vom retrimite în ţinutul 
său de baştină... la Angouleme... oraţ al cărui guvernator 
sunteţi voi, duce. Înţelegeţi? ... 

— Chiar foarte bine, răspunse d'Epernon cu un surâs livid. 
De cum va ajunge în oraşul său natal... nu va mai fi 
periculos pentru nimeni. Răspund de asta. 

Acquaviva îl aprobă cu un zâmbet blând. Leonora avu o 
privire triumfătoare. În acest timp Jehan îşi spunea: „Ei 
bine! ... Eu voi aranja lucrurile astfel că bietul Ravaillac să 
nu ajungă niciodată în oraşul al cărui guvernator este 
domnul d'Epernon.” 


— Şi cine este acel bărbat hotărât de care ne-ai vorbit? 
întrebă Acquaviva după un moment de tăcere. 

— Un bărbat înfricoşător despre care acum se vorbeşte 
foarte mult. Se numeşte Jehan le Brave. 

De această dată, Jehan, care asculta în dosul uşii, nici 
măcar nu tresări. Se aştepta să-şi audă numele. Numai că 
ochii-i fulgerară în întuneric şi, cu buzele strânse într-un 
surâs înfricoşător, murmură: 

— Pe bunul Dumnezeu! Nu mi-am pierdut ziua în zadar! 

— Jehan le Brave! spuse liniştit Acquaviva. Nu despre el se 
vorbeşte că ar fi fost îngropat sub dărâmăturile 
spânzurătorii de pe colina Montmartre? 

— Deci este în viaţă? întrebă Leonora fără voia sa. 

— Ei da, viu, teafăr şi nevătămat, rânji d'Epernon, după 
cum m-a asigurat fiul meu, Candale. Se pare că diavolul le 
vine în ajutor sceleraţilor. Acolo unde un căpitan viteaz şi 
cincisprezece soldaţi au murit, ticălosul a scăpat ca prin 
farmec. Din fericire pentru noi. 

Leonora şi Acquaviva schimbară din nou o privire rapidă. 
Fără îndoială că privirea tinerei femei era întrebătoare 
deoarece înţelegând-o, iezuitul clipi afirmativ. Şi cu acelaşi 
calm care nu-l părăsea o clipă, întrebă: 

— Cum se face că domnul de Candale îl cunoaşte pe 
acest... personaj? 

— E o istorie destul de nostimă, explică d'Epernon, 
răzând. Ieri, în timp ce ne aflam la Luvru i se raportau 
regelui evenimentele care avuseseră loc cu o zi înainte pe 
colina Montmartre. Între noi fie spus, isprava e remarcabilă 
şi acest Jehan e un viteaz. De altfel şi regele a spus-o cu 
voce tare. Îmi închipui că n-ar fi făcut-o dacă ar fi ştiut că 
tâlharul este în viaţă. Dar în acel moment, credeam cu toţii 
că individul a fost ucis de explozie. 

— Da, spuse Leonora, dar tot nu înţeleg cum de a reuşit să 
scape. 

Şi spunând aceste cuvinte, îl privi ţintă pe Acquaviva care-i 
făcu un semn liniştitor care însemna că nu acordă acestui 


lucru prea mare importanţă. Dar în sinea sa gândea: „E 
ceva la mijloc. Trebuie să pun să se cerceteze ruinele.” 

— Candale e tânăr, reluă d'Epernon şi admiraţia arătată 
de rege l-a impresionat şi l-a făcut să se ambaleze. Văzând 
asta, în glumă şi fără a putea şti ce va urma, i-am spus o 
poveste oarecare, cum că Jehan ar fi dintr-o familie nobilă, 
oricum, povestea o ştia doar regele. 

Încă o dată, Leonora şi Acquaviva schimbară o privire iute. 
Cât despre Jehan, care-şi făcuse o mie de vise în urma celor 
spuse de Candale, îşi înăbuşi un suspin de dezamăgire. 

„AT fi fost prea frumos! gândi el cu amărăciune. Am făcut 
precum fiul acestui duce ticălos: m-am ambalat prosteşte. 
Pe cuvântul meu, deja începusem să mă întreb căruia dintre 
puternicii prinți îi puteam fi fiu... Un naiv şi un neghiob mai 
mare ca mine nici că poate exista.” 

D'Epernon, care nici nu bănuia cât de aproape este de 
adevăr, reluă cu acelaşi ton zeflemist: 

— Şi gluma asta, pe care am făcut-o fără nici o intenţie, n- 
a făcut decât să mărească entuziasmul lui Candale, care 
este puţin romantic. Aşa încât, în această dimineaţă, în 
momentul în care l-a întâlnit pe individ, a căzut în plasă şi 
mi l-a adus triumfător, imaginându-şi că-i voi da un grad 
oarecare în armată. 

— L-aţi văzut pe tânăr? 

— Nu încă. Îl voi primi după plecarea voastră. 

— Deci se mai află în palatul vostru! 

— Fără îndoială. Candale l-a asigurat că-i pot obţine graţia 
regelui şi că-l voi proteja. Nici nu va pleca până nu-l voi 
primi. 

— Şi unde se află acum? 

— Cred că într-una din anticamere. 

— Nu trebuie să mai iasă din palat, spuse repede Leonora 
neputându-se stăpâni. 

— Ei nu! făcu d'Epernon surprins. Şi de ce? 

Încă o dată, Leonora îl întrebă din priviri pe călugăr. 


— Doamna are dreptate, o sprijini acesta. Nu trebuie ca 
tânărul să mai iasă din palat. 

O spuse răspicat, tăios ca o lovitură, de, secure. Jehan se 
simţi cutremurat şi, privindu-l pe călugăr, gândi: „Că 
madam Concini îmi vrea moartea, înţeleg! Dar călugărul 
ăsta? ... Ce dracu' vrea? ... nici nu-l cunosc! ... Ce i-am 
făcut? ... De ce-mi vrea şi el moartea? ... Fiindcă asta o 
doreşte, ticălosul, cu tot aerul său blând şi credincios! ... 

— Uitaţi, părinte, spuse d'Epernon, că mă bazez pe el 
pentru a îndeplini sarcina pe care Ravaillac o refuză. 

— Nu uit nimic, replică scurt călugărul. Nu avem nevoie 
de acest tânăr - care, de altfel, nici nu va accepta, fiţi sigur 
- nu mai avem nevoie nici de Ravaillac. Mai mult decât atât, 
Jehan este un pericol pentru noi. Nu trebuie să iasă viu din 
palat. 

— Pe toţi dracii! bombăni furios Jehan... Călugăr al 
diavolului şi tu, duce asasin, încă nu m-aţi prins! ... 

Ducele d'Epernon nu schiţă nici măcar un gest de 
împotrivire. Spuse doar, cu o indiferenţă sinistră: 

— Se va face după cum vă e voia. Voi da ordinul ca acest 
viteaz să fie arestat. 

Zbârlit, Jehan trase pe jumătate spada din teacă, 
spunându-şi: „O clipă! ... Dacă se mişcă din loc, intru şi-i 
spintec pe toţi trei!” 

Ducele tocmai încerca să se ridice pentru a da ordinul. 

— O secundă, domnule, spuse Acqguaviva cu aceeaşi linişte. 

— Aha! murmură Jehan băgându-şi spada în teacă, se pare 
că părintelui s-a mai gândit puţin. Să vedem ce urmează. 

— După cum aţi spus, acest viteaz aşteaptă o slujbă din 
partea voastră şi nu va pleca până nu-l veţi primi. Cum vom 
termina discuţia, îl veţi primi şi-l veţi aresta. 

— Şi totuşi, părinte, interveni Leonora neliniştită, nu ar fi 
mai bine să se acţioneze imediat? Tânărul îmi pare extrem 
de norocos. Cine ştie dacă nu va fi prea târziu? 

— Nu doamnă, spuse blând Acquaviva. Credeţi-mă, va 
aştepta râbdător audiența promisă. Pentru moment, avem 


LIA 


unele afaceri mai importante de discutat. 

Capitolul 19 

Leonora nu mai îndrăzni să insiste. Şi totuşi era vizibil că 
nu împărtăşeşte încrederea prelatului. Dacă ar fi fost în 
puterea ei, arestarea s-ar fi petrecut pe loc. D'Epernon, 
complet dezinteresat de o problemă care nu-l privea în nici 
un fel, aştepta răbdător. Jehan îşi spuse: „Deci, tot ce-am 
auzit până acum n-a fost decât introducerea... Să ascultăm 
mai departe! Se pare că vor urma unele lucruri 
importante.” 

Considerând incidentul definitiv închis prin hotărârea să, 
Acguaviva spuse pe un ton suveran: 

— Duce, în acest moment vorbesc în numele Maiestăţii 
Sale, regina Franţei şi a Navarrei. Şi vă întreb: regina 
poate conta pe sprijinul vostru... necondiţionat? 

— Maiestatea Să îmi cunoaşte devotamentul. 

Spusele ducelui nu aveau nici cea mai mică urmă de 
căldură. Era evidentă rezerva sa. Jehan îl înţelese şi 
murmură batjocoritor: 

— Pe toţi dracii! Asta-şi măsoară devotamentul după osul 
ce i se va da de ros! 

Acquaviva făcu o strâmbătură dispreţuitoare, neobservată 
de duce. Fără îndoială că se aştepta la o oarecare târguială, 
dar nu bănuia atâta cinism. O luă de-a dreptul, dar cu 
aceeaşi blândeţe: 

— Titlul de duce pentru fiul vostru mai mare şi un 
regiment pentru cel de-al doilea. Pălăria roşie pentru cel 
Mic... Funcţiile şi plata pe care le veţi considera necesar să 
le atribuiţi în guvernoratul vostru. Asta în ceea ce priveşte 
pe cei trei fii. Pentru voi: un milion, confirmarea în funcţiile 
actuale şi guvernoratul Normandiei... primul din Franţa. În 
sfârşit, votul deliberativ în consiliul secret de regență ce va 
fi constituit. Vi se pare suficient? 

„Drace! Cum ar spune Escargasse, gândi Jehan, osul e plin 
de carne!” 


O flacără se aprinse în ochii ducelui. Era chiar mai mult 
decât sperase. Totuşi rămase impasibil, mulţumindu-se să 
spună. 

— Mi se pare acceptabil! ... Şi ce servicii aşteaptă din 
partea mea Maiestatea Sa, regina? 

— Mai întâi, să cereţi Parlamentului ca acesta să confere 
regența reginei-mamă, fără nici o restricţie sau condiţie 
impusă de rege. 

— Dar după câte ştiu, asta nu-i de competenţa 
Parlamentului. 

— Nu-i nimic... cred precedentul, replică cu răceală 
Acquaviva. 

— E-n regulă! ... Cu o companie de gărzi franceze şi una 
elveţiană, cu o sută din gentilomii mei, mă însărcinez să 
obţin tot ce doriţi de la aceşti domni. Cunosc limba în care 
trebuie să le vorbesc, rânji d'Epernon lovindu-şi garda 
săbiei. 

Şi adăugă: 

— La momentul potrivit, regina poate conta pe mine. 

Urmă un moment de tăcere. Leonora, cu un surâs blând, 
privi spre Acguaviva care spuse cu o linişte înfricoşătoare: 

— Momentul a sosit, domnule! 

Palid, d'Epernon tresări şi bolborosi: 

— Regele? ... 

— Regele, domnule duce, răspunse Acquaviva cu acelaşi 
calm înfricoşător, este la fel de muritor ca şi ultimul dintre 
supuşii săi. 

După câteva clipe, continuă: 

— În această clipă, regele iese din Luvru, în caleaşca sa, 
fără escortă. Se duce la Saint-Germain-des-Pres. Au neglijat 
să i se adape caii... sau poate că li s-a dat să bea ceva 
nepotrivit... nu ştiu prea bine. 

Părea că din priviri o întreabă pe Leonora. 

— Cred că au băut prea mult, spuse aceasta cu un surâs. 

— Da? ... Ei bine, doamnă, deoarece voi aţi fost aceea care 
aţi pregătit... evenimentul - de altfel cer o îndemânare şi un 


curaj extraordinar, cărora nu mă pot stăpâni să nu le aduc 
omagiul meu - explicaţi-i domnului duce ceea ce urmează a 
se petrece. 

— E simplu, zise Leonora cu acelaşi calm. Un timp, caii se 
vor comporta normal. La un moment dat, vor deveni 
supraexcitaţi de băutura care le-a fost dată, încât vizitiul 
nu-i va mai putea stăpâni. Caleaşca se va zdrobi de primul 
obstacol întâlnit, asta dacă nu cumva se va răsturna în râul 
care este destul de adânc. 

Jehan, tremurând de mânie şi indignare, murmură: 

— Oh! Ticăloşii! ... 

Timp de o clipă se întrebă dacă n-ar fi mai bine să intre şi 
să-i ucidă. Îşi dădu seama că ar fi o nebunie care i-ar fi adus 
moartea fără a-l salva pe rege. Acum, unicul său gând era 
cum să facă să eşueze atentatul. Din fericire, îi veni o 
inspiraţie. 

— Regele iese din Luvru... până la Saint-Germain-des- 
Pres, caii vor fi liniştiţi... Poate că am timp să-i ajung şi să 
împiedic asasinatul! ... Ei, haide! ... 

Şi chiar în aceeaşi clipă, fără a se mai gândi la altceva, se 
năpusti spre scară. Cu memoria sa fenomenală, reţinuse tot 
traseul, fără de care s-ar fi rătăcit în palat, ceea ce ar fi 
însemnat o nenorocire. Într-o asemenea ocazie, orice 
secundă pierdută putea fi fatală. 

Nu ştia în mod precis ce urma să facă. Îşi spusese „Haide 
şi o luase din loc. Nici măcar nu alerga, înainta cu un pas 
suplu şi ferm, care-i era caracteristic în momente de 
tensiune. 

Curând ajunse în curte. Nici măcar nu-i mai păsa de 
spadasinii lui Concini. Nu se mai gândea decât la rege... 
tatăl ei. 

La câţiva paşi de poartă, în apropierea caleştii stăpânei lor, 
Roquetaille, Longval şi Eynaus râdeau şi glumeau. 
Descălecaseră şi-şi ţineau caii de frâu. 

Cu o privire, Jehan observă toate acestea, îndreptându-se 
direct spre poartă. În du-te-vino-ul neîncetat, nimeni nu-i 


LLA 


dădea atenţie. După cum am spus, până atunci nu-şi făcuse 
nici un plan. La vederea celor trei spadasini şi a cailor lor, îi 
veni o idee: „Pe toţi dracii! îşi spuse el, pentru că ticălosul 
de Concini vrea să-l asasineze pe rege, mi se pare drept să 
fie salvat de caii acestuia.” 

Şi imediat îşi schimbă direcţia îndreptându-se spre cei trei 
gentilomi care, prinşi în discuţia lor, nu le păsa de ce se 
întâmpla împrejur. În timp ce înainta spre ei, examina caii 
cu un ochi de expert. Calul lui Rogquetaille i se păru cel mai 
bun şi se îndreptă spre acesta. 

Cei trei îl zăriră apărând brusc în mijlocul lor, zbârlit, cu 
ochii aprinşi. Spaima care-i cuprinse la vederea acestei 
apariţii îi lăsă fără glas. Cu un surâs îngheţat, Jehan 
exclamă simplu: 

— Am nevoie de calul ăsta... şi-liau! 

Şi-n aceeaşi clipă, cu un gest brusc, smulse frâul calului 
din mâinile lui Roquetaille care, înspăimântat, nu schiţă nici 
un gest şi cu o îmbrâncitură îl aruncă cât colo. 

— Hei! Săriţi! Hoţul! Banditul! urlă Roquetaille. 

— Banditul a ieşit din iad! Şi încă viu! Pe maţele dracilor! 
urlară la rândul lor Eynaus şi Longval. 

Şi împreună se năpustiră spre Jehan. 

Potrivindu-şi frâul, acesta nu-i pierdea din priviri. Nici 
măcar nu le lăsă timpul necesar să-şi scoată spada din 
teacă. Cu o voce muşcătoare, îi zeflemisi: 

— Nu am timpul necesar să vă dau lecţia meritată. Asta 
ţine loc de avans. 

Şi fără a se întoarce spre ei, trimise o lovitură de picior, 
după care lovi cu pumnul, o lovitură necruțătoare. Cele 
două mişcări fură mult mai rapide decât au fost descrise. 

Lovit cu piciorul în plin piept, Eynaus se întinse cât era de 
lung, scuipând sânge, în timp ce Longval, atins de pumn, se 
prăbuşi pe spate cu falca aproape sfărâmată. 

În acest timp, Roquetaille se sculase de pe jos şi dădu 
drumul unui adevărat torent de înjurături. Jehan se afla 
deja călare, fără a-i mai păsa de Roquetaille care lătra de la 


distanţă, iară a avea curajul să se apropie şi se îndreptă 
spre poartă. 

În acea clipă, pe peronul de onoare, apărură ducele 
d'Epernon, Acquaviva, Leonora Galigad ţi tânărul Candale. 
Cu coada ochiului, Jehan îi zări şi schiţă un surâs 
batjocoritor. 

— Opriţi-l! ... Închideţi poarta! strigă ducele. 

— Opriţi-l! ... Banditul! ... Închideţi poarta! repetă 
Roquetaille. 

— Prea târziu! se auzi vocea tunătoare a lui Jehan. 

Şi strunind calul cu o mână de fier în timp ce-l îmboldea cu 
pintenii, trecu pe sub bolta porţii ca o vijelie. 

Pe peron, Candale, fulgerat de privirea tatălui său, îşi 
smulgea părul cu disperare, repetând: 

— Prea târziu! ... 

— Ce idee minunată ai avut, domnule, să introduci un 
asemenea bandit în apartamentul tău! îşi acuză d'Epernon 
fiul, palid de furie. 

— Dar, domnule, mi-aţi spus... 

— Destul, îl întrerupse brutal ducele, sunteţi un neghiob! 
Intraţi în apartamentul vostru, de unde nu veţi ieşi fără 
permisiunea mea! 

Candale nu scoase nici un cuvânt. Salutând milităreşte, 
făcu stânga-mprejur şi se îndepărtă cu paşi furioşi. 

Acquaviva asistase la această scenă, foarte rapidă de 
altfel, fără a scoate un cuvânt, cu un dispreţ imperceptibil 
pe obraz. 

Leonora îşi îndrepta privirile scânteietoare când spre 
călugăr, când spre duce. Era puţin palidă, dar vocea să nu 
arătă nici cea mai mică emoție atunci când vorbi: 

— Veniţi, părinte... Nu e cazul să ne pierdem timpul cu 
acuzaţii inutile. 

Acquaviva, care nu-şi pierduse calmul său extraordinar, se 
înclină în faţa ei şi-i răspunse în şoaptă: 

— Nu vă neliniştiţi în privinţa mea... Şi cu o voce blândă: 
duceţi-vă fiica mea, duceţi-vă fără a mai pierde o secundă. 


Leonora nu mai insistă. Cu o scurtă înclinare a capului îi 
salută în acelaşi timp pe duce şi pe călugăr şi se îndreptă 
spre caleaşcă. Fără a da atenţie gentilomilor săi, le 
comandă: 

— La palat! În cea mai mare grabă! 

În acest timp, Acquaviva se întoarse spre duce şi se înclină 
în faţa acestuia cu nespusă umilinţă, aşa cum ar fi făcut 
orice călugăr în faţa unui puternic senior. Dar înclinându- 
se, îi şopti din vârful buzelor, cu o oarecare asprime care 
contrasta cu obişnuita-i blândeţe: 

— Aţi înnebunit, duce? ... Trebuie cu tot dinadinsul ca o 
femeie să vă dea exemplu de hotărâre şi sânge rece? ... Pe 
cai şi fie ce-o fi, trebuie să-l prindeţi pe acel tânăr. Viaţa 
noastră e în pericol! 

— Aveţi dreptate, sfinte Isuse, mormăi d'Epernon dându-şi 
o palmă peste frunte. 

Şi se repezi strigând: 

— Pe cai, domnilor, pe cai! ... Cel care a fugit nu este altul 
decât banditul de Jehan le Brave! ... Trebuie prins, mort sau 
viu! ... 

Din toate părţile, ofiţeri, soldaţi şi gentilomi ai ducelui, 
care cu toţii cunoşteau aventura de la spânzurătoare de pe 
colina Montmartre, se repeziră într-o învălmăşeală totală, 
repetând: 

— Jehan le Brave! ... Era Jehan le Brave! ... 

Cu toată această tevatură d'Epernon pierdu cel puţin cinci 
minute. 

Rămas pe peron, Acquaviva privea în linişte toată această 
harababură, cu un surâs din ce în ce mai dispreţuitor, 
gândind: „La ce bun toţi ăştia? ... Mă îndoiesc că ducele a 
făcut bine strigând numele lui Jehan.” 

Cât de curând posibil, cavalcada porni. D'Epernon, în 
fruntea a cel puţin cincizeci de ofiţeri şi gentilomi, părăsi 
palatul în cea mai mare viteză. Cu toate acestea, încă cinci 
minute se mai pierdură. 


După ce şi ultimul om din escorta ducelui trecuse pe sub 
bolta porţii, Acguaviva îşi lăsă gluga pe frunte, îşi încrucişa 
mâinile pe sub rasă şi, puţin aplecat înainte, o luă pe strada 
Breneuse, cu intenţia de a ajunge la zidul oraşului, ocolind 
drumurile prea aglomerate. 

Încă de la primii paşi făcuţi în afara palatului, drumul lui 
se încrucişa cu cel al părintelui Parfait Goulard care trecuse 
fără să se oprească sau să spună ceva. 

Şi atunci s-au întâmplat cele ce urmează: 

Acquaviva ajunsese în strada Coq-Heron, în acel moment, 
călugări uriaşi apărură din toate părţile. Veneau din strada 
Plâtricre. Din spatele lui Acguaviva, prin străzile Marie 
l'Egyptienne şi Cog-Heron (prin dreapta şi stânga sa) şi 
prin străzile Vieux-Augustins şi Pagevin prin dreapta şi 
stânga înaintea sa. Aşa încât se trezi încadrat, la o distanţă 
respectuoasă de o duzină de vlăjgani care, fără a avea aerul 
că o fac, îl escortară până la mânăstirea capucinilor. 

În ce-l priveşte pe d'Epernon, acesta credea că Jehan 
alerga spre Luvru pentru a-l denunța. Crezându-se şiret, se 
năpusti înaintea sa, prin strada Grenelle. 

Ajuns la colţul străzii Saint-Honore cu Cog, un trecător îi 
spuse că cel pe care-l căuta o luase spre Croix-du-Trahoir. 
Întotdeauna, într-o situaţie ca asta, se găseşte cineva, un 
anonim care, văzând vânatul, aruncă haita urmăritorilor pe 
noul drum. 

În loc s-o ia pe strada Cog, d'Epernon se repezi prin 
strada Saint-Honore şi astfel mai pierdu două minute. 

La Croix-du-Trahoir îl întâlni pe comandantul jandarmilor, 
seniorul de Neuvy, în fruntea a douăzeci de cavaleri, care se 
întorcea de la Luvru. O nouă oprire şi parlamentari între 
cele două căpetenii de escortă. Furios că Jehan le Brave 
scăpase cu viaţă din afacerea Montmartre, seniorul de 
Neuvy se hotări să se alăture ducelui. 

În acest timp Leonora Galigad ajunse acasă, unde-l întâlni 
pe Concini pe care-l puse în temă cu toate câte se 
întâmplaseră. Concini rămase stană de piatră. Dar, după 


câte ştim, era un om hotărât. Nu-şi pierdu timpul cu acuze, 
aşa cum făcuse d'Epernon şi-şi adună toţi oamenii pe care-i 
avu la îndemână, cam zece inşi. 

În timp ce aceştia-şi înşeauau caii, între cei doi soţi avu loc 
o scurtă consfătuire. Leonora, care în tot timpul drumului 
spre casă reflectase adânc, era acum de un calm de admirat 
şi-i explică pe scurt: 

— Regele a plecat de la Luvru. Jehan este deci pe urmele 
sale. Din două, una: va ajunge la timp pentru a-l preveni, 
sau va ajunge prea târziu... Dacă ajunge mai târziu, suntem 
stăpâni pe situaţie... în acest caz îl putem acuza de 
asasinarea regelui. Va fi prins, condamnat şi executat iar 
noi vom scăpa de el pentru totdeauna. 

— Da, dar dacă ajunge la timp? întrebă Coneini, gâfâind. 

— Cu atât mai mult îl vom acuza, declară energic Leonora. 
Îl vei avertiza pe d'Epernon ca acesta să mărturisească în 
acelaşi fel ca tine. Vom găsi destui martori care vor atesta 
că l-au văzut pe Jehan strecurându-se spre grajdurile 
palatului... Şi între cuvântul tâlharului şi al acelor viteji 
gentilomi, nu va exista nici o îndoială. Oricum, e pierdut. 

— Drace! Ai dreptate! strigă Concini entuziasmat. Cu 
puţină îndrăzneală, împuşcăm doi iepuri deodată! ... Eşti de 
invidiat. 

— În ceea ce priveşte mobilul crimei, acesta este gelozia... 
înţelegi, Concini? ... Gelozia care, pentru a doua oară l-a 
făcut să ridice mâna asupra persoanei sacre a regelui. 

Toate acestea din urmă fiind spuse cu o violenţă sălbatică. 
Apoi adăugă cu blândeţe, îmbrăţişându-l pătimaş: 

— Du-te, Concinetto! Fii înţelept şi ne vei salva. 

— Voi fi, pe Sfânta Fecioară! o asigură Concini, alergând. 
Locuinţa florentinului era situată în apropierea răspântiei 
Trahoir. Ajunse acolo la timp pentru a-i întâlni pe d'Epernon 

şi Neuvy, care încercau să afle pe care drum o apucase 
Jehan. Li se alătură fără a scoate un cuvânt, dar imediat i se 
alătură lui d'Epernon pe care-l puse la curent cu planurile 
L&onorei. D'Epernon găsi ideea minunată. 


După informaţiile primite, rezulta că Jehan trecuse în 
goană prin strada Arbre-Sec, alergând spre Pont-Neuf. De 
acum, cei trei erau edificaţi asupra traseului ce-l aveau de 
urmat. În fruntea călăreţilor, o luară în galop spre Pont- 
Neuf. Dar toate aceste amănunte însemnară pierderea a 
încă unui sfert de oră. 

Coloana de călăreţi pornită în goană mare prin strada 
Arbre-Sec nu ajungea la cifra de o sută. Asta-i lăsară 
indiferenți pe parizieni, obişnuiţi cu cavalcade mult mai 
numeroase. Dar... 

Lui Concini i se alăturaseră cei patru cavaleri: Eynaus, 
Roquetaille, Saint-Julien şi Longval. Cu toţii, Saint-Julien cu 
capul bandajat, Eynaus şi Longval încă ameţiţi, cu toţii îşi 
recăpătaseră forţele din momentul în care aflaseră că 
vânatul este Jehan le Brave. 

Cei patru răspândiră zvonul că stăpânul lor era în 
urmărirea unui bandit periculos, încercând să-l aresteze 
înainte ca acesta să-l ucidă mişeleşte pe rege care, din 
nefericire, se plimba liniştit în caleaşca sa, fără escortă. 

Se făcuse cunoscut numele banditului, care nu era altul 
decât Jehan Le Brave. Se amintea isprava de la 
Montmartre, denaturând-o şi amplificând-o. Se puneau pe 
seama lui acte de o cruzime nemaiauzită care făceau să se 
cutremure până şi pe cei mai nehotărâţi. O rumoare de 
nedescris se făcu auzită din toate părţile: blesteme şi injurii 
la adresa banditului, rugăciuni şi binecuvântări pentru 
vitejii care goneau pentru salvarea regelui. 

Zvonul sinistru zbura înaintea trupei. Acum banditul 
devenise o armată comandată de însuşi Jehan care, după ce 
asasinase pe bunul rege, urma să năvălească asupra 
oraşului, jefuind şi ucigând tot ce-i ieşea înainte. 

Drumul parcurs de Concini, d'Epernon şi Neuvy prin Paris 
lua aspectul zilelor înfricoşătoare ale Ligii, Prăvăliile se 
închideau în pripă. Oamenii, cuprinşi de groază, alergau din 
răsputeri urlând ca animalele duse la tăiere. Burghezii se 


încuiau în case şi se baricadau cu lanţuri. Mulţi orăşeni se 
înarmau în grabă şi urmau cavalcada. 

În acest timp, cel care era cauza tuturor zvonurilor tocmai 
ajunsese la poarta Buci fără să zărească încă trăsura 
regelui. 1 se părea că în urma sa auzea zgomotul unei 
cavalcade şi îşi spuse: „D'Epernon e pe urmele mele! Poate 
că şi Concini!” 

Întorcându-se, nu zări nimic. 

După ce trecu de poarta Buci, ajuns în strada cu acelaşi 
nume, fu avertizat de unele zvonuri auzite în trecere: o 
caleaşcă, ai cărei trăpaşi parcă turbaseră, tocmai trecuse 
prin cartier, de-a lungul zidurilor mânăstirii Saint-Germain- 
des-Pres, năpustindu-se spre râul în care nu va întârzia să 
cadă, asta dacă nu se va sfărâma mai înainte. 

Jehan se năpusti prin strada Colombier care trecea de-a 
lungul zidului vestic a! Mânăstirii. Auzi încă o dată o 
galopadă în urma sa. Întorcându-şi privirile, zări un călăreț 
care în goana calului se apropia cu repeziciune. Nu se 
nelinişti prea mult, deoarece acesta era singur. Dar 
călăreţul echipat cu un cal mult mai bun ca al său, câştiga 
teren. Tocmai se hotărâse să se întoarcă şi să-l înfrunte, 
când deodată auzi o voce strigându-l: 

— Hei! Prietene! Unde naiba vă grăbiţi aşa? 

— Domnul de Pardaillan! exclamă bucuros Jehan. 

Capitolul 20 

Pentru a explica cum se face că Pardaillan se afla în strada 
Colombier, trebuie să ne întoarcem înapoi cu câteva ore. 

Cam în acelaşi timp în care Jehan se preumbla prin Paris 
întrebându-se ce să facă, Pardaillan ieşise şi el, spunându- 
şi: „lrebuie să-l văd pe rege! ... Cine ştie ce i s-a povestit 
despre... fiul meu... Pe toţi dracii! Cred că am dreptul să 
arăt adevărul! ...” 

Şi o luă din loc. Dar demersul pe care voia să-l facă îi era 
penibil, fără îndoială, deoarece mergea destul de încet şi cu 
o figură destul de rece. 


Trecând pe străzile Tirechape, Bethisy şi Fosses-Saint- 
Germain, ajunse curând în strada Poulies, în apropiere 
străzii Petit-Bourbon, unde odinioară locuise conetabilul 
Charles de Bourbon. Acum suntem obligaţi să facem o mică 
descriere a împrejurimilor. 

Strada Petit-Bourbon se află între Luvru, la apus şi 
biserica Saint-Germain-l'Auxerrois, la răsărit. În partea 
dinspre miazănoapte, unde se află capela, se găseşte o 
stradă îngustă care, din această cauză şi-a căpătat numele 
de Petit-Bourbon. Această stradă sfârşea într-o mică piaţetă 
în care se afla una din intrările în Luvru. Pe aici ar fi urmat 
să treacă, în mod obligatoriu, Pardaillan. 

Între Petit-Bourbon şi Saint-Germain-l!'Auxerrois se afla un 
rând de case dispuse în arc de cerc care pornea dinspre 
cheiul Senei până în strada Arbre-Sec. Cam la mijlocul 
acestui arc de cerc se găsea şi strada Jean-Tison, pe care 
tocmai acum trecea Pardaillan. 

Cu cât înainta mai mult, cu atât cavalerul părea mai 
nehotărât. Sfârşi prin a bombăni: 

— Voi lăsa impresia că implor ajutor! ... Hm! ... Iotdeauna 
mi-am rezolvat singur afacerile şi încă foarte bine, pe toţi 
dracii! ... Şi atunci, ce-i de făcut? 

Dezorientat şi mohorât, străbătu strada Petit-Bourbon 
până când ajunse la cheiul Senei. Ar fi putut s-o ia la 
dreapta şi să ajungă pe acolo la Luvru. Dar poate că, în 
sinea sa căuta un pretext pentru a ocoli un demers care nu- 
i făcea plăcere şi se reîntoarse. 

Trecând din nou prin dreptul străzii Petit-Bourbon, părea 
că se întreabă dacă mai e cazul să întreprindă ceea ce 
avusese de gând. Deodată tresări, văzând-o pe Leonora 
Galigad în mijlocul străzii. În spatele ei se afla Saetta, care 
o urma fără să se ascundă. 

Întâlnirea nu avea nimic neobişnuit în ea. Era clar că 
Leonora ieşea de la Luvru şi se îndrepta spre propria-i casă. 
Saetta o escorta în mod discret, ceea ce era normal. 


Dar Pardaillan, care nu mai sfârşea cu blestemele, îşi 
spuse că în ruptul capului nu vrea să dea ochii cu Saetta. 
Aţa încât, trăgându-şi gulerul mantalei pe figură, depăşi 
pentru a doua oară strada cu pricina, hotărât de această 
dată să meargă până în strada Saint-Honore. 

Pe când ajunse în colţul străzii Fosses-Saint-Germain, văzu 
un călugăr ieşind din strada Jean-Tison, pe care-l recunoscu 
fără greş: era fratele Parfait Goulard. Nici această întâlnire 
n-ar fi trebuit să pară cuiva dată. Şi totuşi, Pardaillan o 
asocie cu prima. Îl fulgeră senzaţia că Leonora Galigad ţi 
călugărul Parfait Goulard treceau pe acolo în mod 
intenţionat şi că întâlnirea fusese dinainte stabilită. Voi să 
fie sigur. Pentru aceasta, trebuia să-i supravegheze. 
Aruncând o privire în jurul său, zări un intrând în care se 
refugie imediat şi privi. 

După cum prevăzuse, călugărul o luă la stânga trecând 
prin faţa sa şi îndreptându-se spre Leonora care mergea 
nepăsătoare, făcându-şi vânt cu batista. 

În momentul în care călugărul se afla la câţiva paşi de ea, 
batista-i căzu din mână. Leonora schiţă gestul de a se 
apleca dar Parfait Goulard, mai rapid, se aplecă şi înmână 
batista Leonorei care-i mulţumi cu un zâmbet, continuându- 
şi drumul prin strada Fosses, în timp ce călugărul se 
îndrepta spre strada Petit-Bourbon. 

Banalul incident nu ar fi atras atenţia nimănui. Dar nici cel 
mai mic detaliu al acestei întâlniri nu scăpă privirilor agere 
ale lui Pardaillan care, ieşind din ungherul în care se 
ascunsese, murmură, pe jumătate satisfăcut, pe jumătate 
dezamăgit: 

— Eram sigur! ... Doamna Concini i-a vorbit călugărului pe 
când acesta-i ridica batista... Am văzut clar cum îşi mişca 
buzele! ... Ce naiba i-a spus? ... 

Rămase visător câteva clipe privind când înspre Leonora 
când spre călugăr. Sfârşi prin a-şi spune: „Numai călugărul 
mă poate lămuri! ... Şi apoi, individul mă intrigă... ba chiar 


mă nelinişteşte. Pe Pilat! Trebuie să-l examinez mai 
îndeaproape!” 

Luând această hotărâre, începu să-l urmărească pe 
călugăr, urmându-l de la distanţă. 

Parfait Goulard trecu prin faţa Luvrului, ajungând în 
strada Saint-Honore. Acolo se îndreptă spre poarta 
oraşului, mergea fără să se grăbească şi nu părea a fi beat. 

Cu gulerul mantalei ridicat, Pardaillan nu-l pierdea din 
priviri. De altfel, nici călugărul nu părea că se fereşte. 

Până acum se comportase destul de rezonabil. Odată ieşit 
din oraş şi ajuns în cartierul Saint-Honore, fu cuprins 
deodată de un acces de veselie şi începu să cânte în gura 
mare. 

Nu departe de zidul oraşului, pe partea stângă, chiar în 
faţa capelei Saint-Roch, se afla un han, modest după cum 
arăta. Firma, care scârţâia deasupra uşii, avea imprimat în 
mod pompos următoarele cuvinte: restaurantul La Trei 
Porumbei. În faţa hanului se opri şi Parfait Goulard. 
Întrerupându-şi cântecul, zbieră în gura mare: 

— Hei! Jean-Franqois! ... Jean-Franqois! Eşti aci? ... 

La mansarda hanului, într-o lucarnă, apăru figura palidă şi 
slabă a lui Ravaillac. Privirea-i căta ţintă spre stradă, 
recunoscându-l pe cel care-l striga. Schiţă un zâmbet, dar 
răspunse cu vocea sa morocănoasă: 

— Bună ziua, frate Parfait Goulard! ... Ce doreşti de la 
mine? 

— Bună ziua, frate Ravaillac... Coboară... am făcut rost de 
bani şi vreau să te ospătez. 

— Astăzi e vineri, frate Goulard, astăzi postesc şi spun 
rugăciuni. 

— Să se ducă la toţi dracii posturile! zbieră călugărul. Le 
vine timpul la toate. Coboară... ţi-am spus că am făcut rost 
de bani. 

— Imposibil, frate, insistă Ravaillac cu o voce hotărâtă. 

Îţi dau eu iertarea pentru azi, urlă Parfait Goulard. 

— Mulţumesc, frate, dar nu o pot primi. 


— Coboară, ordonă călugărul, coboară sau, pe barba lui 
Dumnezeu, nu mai plec de sub fereastra ta şi voi face un 
asemenea zgomot încât îţi va fi imposibil să-ţi spui 
rugăciunile... Le vei spune de-a-ndoaselea, Ravaillac şi 
astfel vei comite un păcat de moarte şi vei fi blestemat. 
Damnatus în secula seculorum! 

Ravaillac ştia cât de încăpățânat putea fi beţivul şi-l ştia în 
stare să-şi pună în aplicare ameninţarea. Înţelese că nu 
poate scăpa de el decât dacă-i satisface cererea. Totuşi mai 
făcu o tentativă, arătând că nu-i îmbrăcat. 

— Nu ţine! strigă satisfăcut călugărul. Merg să-i încânt 
puţin pe fraţii capucini şi mă întorc. În timpul ăsta, îmbracă- 
te. 

Continuându-şi cântecul, se îndreptă, împleticindu-se, spre 
poarta mânăstirii capucinilor. 

Ajuns la destinaţie, Parfait Goulard se sprijini hotărât pe 
picioare şi intonă un cântec de beţie. 

Odată terminat cântecul, izbucni în râs ca unul care a 
făcut o glumă bună şi, apropiindu-se şi mai mult de poartă, 
strigă în chip de răspuns la o invitaţie imaginară: 

— Nu, mulţumesc, nu intru. Poţi crăpa de sete aici la voi şi 
astăzi, mărturisesc am punga plină. Du-te şi spune-i astea 
din partea mea superiorului tău. 

Şi se întoarse la han, la prietenul său Ravaillac. 

leşind din ascunzătoare, Pardaillan o luă pe urmele 
călugărului, spunându-şi: „E clar că acest cântec a fost un 
semnal. Cele câteva cuvinte rostite de el au o semnificaţie 
ascunsă. Dar care? Pe toţi dracii! Trebuie să aflu!” 

Între timp, Parfait Goulard se întorsese la hanul Trei 
Porumbei în pragul căruia tocmai apăruse Ravaillac. 

— Hai cu mine, frate Ravaillac, behăi călugărul în gura 
mare, vreau să-ţi ofer un prânz pe cinste. 

— De ce nu am lua masa la Trei Porumbei? întrebă 
Ravaillac. 

— În ruptul capului! zbieră indignat Parfait Goulard, aici 
se mănâncă mizerabil. Aproape de aici cunosc o 


cârciumioară unde, sub bolta de caprifoi ne vom simţi 
minunat. Fără a mai pune la socoteală bucătăria, care este 
delicioasă. 

Şi-şi conduse tovarăşul în cârciumioara unde, cu, 
cincisprezece zile mai înainte, acesta o vizitase împreună cu 
Jehan. 

Urmându-i pas cu pas, Pardaillan avu ocazia să ocupe, 
datorită unui scud dăruit unei servitoare, un separeu, de la 
fereastra căruia putea să-i vadă şi să-i audă pe cei doi. 

— Aici, frate Ravaillac, vom servi o masă de care-ţi vei 
aminti multă vreme, răcni voios Parfait Goulard care tocmai 
comandase meniu! 

— De ce, întrebă cu blândeţe Ravaillac, de ce mă numeşti 
frate Ravaillac? Ştii bine că reverendul părinte Marie- 
Madeleine, reproşându-mi viziunile, m-a gonit din 
mânăstirea Feuillants unde binevoise a mă primi în calitate 
de ucenic. 

— Aşa e! ... Dar mereu uit amănuntul ăsta. 

Călugărul comandase un prânz suculent. Avea destui bani 
- după cum spusese - şi nu-i cruța deloc. Vinurile erau 
aromate şi variate şi cărnurile, fripte sau în sos, nu se mai 
terminau. Pretinzând că azi e vineri şi că nu se poate atinge 
de carne, Ravaillac încerca să-l înduplece pe călugăr. La 
această pretenţie, pe care o găsi deplasată, Parfait Goulard 
se supără. 

— Doar ţi-am spus că-ţi acord eu iertarea! urlă acesta. Am 
dreptul s-o fac, pe maţele papei! ... lar tu n-ai dreptul să nu 
te supui... Vei posti altădată... dacă asta vrei. 

Pentru a-l linişti, Ravaillac se văzu silit să accepte. De 
altfel, conştiinţa-i spunea că părintele are dreptul să facă 
ceea ce face. 

Tot timpul cât se ospătară, cei doi convivi nu schimbară 
între ei decât cele mai banale cuvinte, care ar fi descurajat 
pe oricare altul în afară de Pardaillan, care-şi spunea: 
„Călugărul îşi va arăta gândurile numai după ce va vedea că 


nefericitul ăsta este destul de receptiv datorită paharelor 
pe care nu le cruţă.” 

Şi într-adevăr, spre sfârşitul prânzului, Ravaillac era de 
nerecunoscut. Obrajii săi, de obicei palizi, se înroşiră, iar 
ochii săi mohorâţi, deveniră mai veseli. Râdea şi glumea cu 
nepăsare şi Pardaillan constată că nu-i lipsit de spirit. 

Şi totuşi băuse cu cumpătare. Dar obişnuit cu abstinenţa, 
puţinul vin pe care-l consumase fusese suficient pentru ai 
se urcă la cap. Nu mai era acelaşi om. Părea că tocmai se 
trezise dintr-un coşmar şi acum privea florile şi pajiştea din 
apropiere cu o mirare înduioşătoare. 

— Ei bine, spuse deodată Parfait Goulard, acum ai avut 
ocazia să constaţi cum un prânz copios stropit cu vinuri 
alese, poate să-ţi schimbe ideile. 

— Adevărat, mărturisi sincer Ravaillac, mi se pare că nu 
mai sunt aceiaşi. 

— Spune-mi, am auzit că te spovedeşti părintelui 
d'Aubigny. Ce ţi-a spus iezuitul ăsta? 

La această întrebare, mai mult decât indiscretă, Ravaillac 
se înnegură şi spuse cu amărăciune: 

— Mi-a spus că viziunile mele nu sunt decât imaginaţia 
unei minţi nu tocmai sănătoase. Mi-a spus să nu mă mai 
gândesc la toate astea. M-a sfătuit să mănânc şi să beau 
bine şi să mă întorc în ţinutul meu. Mi-a dat un franc pe 
care el însuşi l-a împrumutat de la cineva. 

— Dar are dreptate, îl aprobă zgomotos părintele Goulard. 
Acest părinte d'Aubigny e un om de onoare. 

Şi ridicându-şi rasa, scoase la iveală o pungă plină pe care 
o goli pe masă. Se aflau adunaţi acolo mai mulţi de douăzeci 
de scuzi, sumă destul de mare pentru un biet călugăr. 

Aşeză nepăsător zece scuzi în faţa unui Ravaillac aiurit, 
explicându-i: 

— Un singur franc pentru a ajunge în Angouleme, e mult 
prea puţin. la aceşti zece scuzi pe care ţi-i dau din toată 
inima. 

— Păi, de ce? întrebă Ravaillac zăpăcit. 


— Cum, de ce? ... Pentru a te reîntoarce pe meleagurile 
tale, nefericitule. D'Aubigny are dreptate. Trebuie să-ţi 
goneşti toate aceste viziuni diavoleşti din minte, Ravaillac. 

Şi cu o emoție care-i merse la inimă asprului vizionar, 
continuă: 

— Întoarce-te acasă, Jean-Franqois, crede-mă. Acolo-ţi vei 
găsi pacea sufletului. 'Te vei căsători, vei avea copii, o 
familie, un cămin, în sfârşit, vei fi un om ca oricare altul. 

Între cei doi avu loc o discuţie destul de lungă, Ravaillac 
încăpăţânându-se să rămână la Paris, fără a mărturisi 
motivul. În cele din urmă, Ravaillac acceptă cei zece scuzi, 
promițând ca a doua zi să plece spre Angouleme. Obţinând 
ceea ce voia, călugărul se ridică de la masă, clătinându-se 
puţin şi după ce plăti consumaţia, îşi conduse tovarășul 
până la hanul la care trăsese acesta, unde-l părăsi după ce-l 
îmbrăţişa drăgăstos. 

Era aproape zece şi jumătate dimineaţa, tocmai ora la 
care Jehan le Brave îşi părăsea mansarda din strada Arbre- 
Sec. 

Pardaillan continua să-i observe pe cei doi. Numai că, era 
din ce în ce mai dezamăgit: „E ceva ciudat! gândi el... Aş fi 
jurat că jupânul Goulard îl asmuţea pe nebunul ăsta să-l 
omoare pe rege şi ce văd acum? ... Dimpotrivă, îl sfătuieşte 
să se întoarcă acasă! ... Să mă fi înşelat eu chiar aşa de 
TI EP za 

Şi tot întorcând problema pe toate părţile, sfârşi prin a-şi 
spune: „Oare, nu cumva acest Ravaillac a devenit inutil? În 
cazul acesta, se vor servi de alt mijloc de eliminare a 
regelui... un instrument mai sigur, mai hotărât... gata să 
acţioneze... care poate că în acest moment chiar 
acţionează... Drace! Drace!!! ... Cum să fac să aflu, pe toţi 
sfinţii? ...” 

Parfait Goulard se înapoia spre poarta oraşului. Mergea 
destul de încet, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. Acum 
încerca să treacă liniştit, pentru a nu se mai face remarcat. 


Pe când se apropia de poarta oraşului, o caleaşcă fără nici 
un însemn tocmai ieşea. Părintele o urmări din priviri. După 
ce parcurse o oarecare distanţă, caleaşca se opri în spatele 
colinei, puţin deasupra celor două mori aflate acolo. 

Parfait Goulard se reîntoarse la hanul Trei Porumbei. Am 
mai spus că acest han era aşezat chiar în faţa capelei Saint- 
Roch. 

La acea vreme, capela se afla pe o ridicătură, dar nu chiar 
în centrul unui mare patrulater. 

Două părţi ale patrulaterului, aceea care mărginea 
cartierul Saint-Honore şi cea care se afla în faţa zidului 
Parisului, erau compuse dintr-un lung şir de case. Partea 
care se afla în faţa colinei Saint-Roch, era mai puţin 
construită. Cea de-a patra latură (care se afla înspre 
câmpie, la vest) şi care purta numele de strada Gaillon, era 
neconstruită. În acea parte, pământul era sprijinit de un zid 
de susţinere destul de înalt şi, care se înălța până la nivelul 
solului, în aşa fel încât forma un soi de terasă de la 
înălţimea căreia se putea observa întreaga panoramă, până 
la intrarea în mânăstirea capucinilor şi chiar mai departe. 

După cum se poate vedea, capela se afla izolată în tot 
acest patrulater, înconjurată din trei părţi de locuinţe. 
Numai partea care dădea înspre strada Gaillon era liberă. 
Şi toată această terasă pe care am descris-o, nu era decât 
un cimitir pe care trebuia să-l străbaţi pentru a ajunge la 
capelă. Scara, cu ajutorul căreia puteai ajunge acolo, se afla 
situată înspre strada Gaillon, în apropierea cartierului. 

Când ajunse la han, Parfait Goulard se caţără pe scara 
care ducea spre capelă. 

Pardaillan îl urmărea pas cu pas. 

Călugărul făcu înconjurul capelei ca pentru a se asigura că 
nimeni nu-l pândeşte. Cel puţin aşa bănui Pardaillan, 
văzându-l cum se comportă. 

După ce verifică împrejurimile capelei, Parfait Goulard 
intră înăuntru şi începu s-o verifice cu mare grijă, grijă pe 
care o împinse până la a verifica şi confesionalul. Pardaillan, 


care nu-l pierdea din ochi nici o secundă îşi spuse 
satisfăcut: „Cred că în curând răbdarea-mi va fi răsplătită.” 

De-acum, sigur fiind că nu-i spionat de nimeni, Parfait 
Goulard se aşeză deasupra scării. De acolo putea să 
supravegheze cartierul, dinspre mânăstirea capucinilor şi 
nimeni nu putea ajunge la capelă fără a fi văzut de el. 

Precauţia luată era inutilă, deoarece duşmanul se afla deja 
la faţa locului. Pardaillan reuşise să se strecoare în capela 
pe care călugărul o păzea cu atâta străşnicie. 

Ca şi când mişcările sale fuseseră precis cronometrate, în 
momentul în care Parfait Goulard îşi luă în primire postul de 
veghe, poarta mânăstirii capucinilor se deschise şi 
Acquaviva ieşi. În spatele său, doi câte doi şi la distanţe 
egale, era urmat de cei doisprezece vlăjgani care-i serveau 
de escortă discretă. 

În momentul în care Acquaviva se afla la câţiva paşi de 
capelă, Parfait Goulard, făcându-se că nu-l vede, se întoarse 
cu un aer indiferent şi intră în sfântul lăcaş. După câteva 
momente intră şi Acquaviva. 

Văzând aerul maiestuos al noului venit, ochii lui Pardailan 
străluciră în penumbra în care se ascunsese. 

„Ei bine, îşi spuse el, cred că acum voi afla despre ce este 
vorba.” 

— Suntem singuri, răspunse Parfait Goulard în şoaptă la 
întrebarea mută a lui Acquaviva. 

— Nu contează! spuse acesta pe acelaşi ton. 

Şi cu un gest îi dădu de înţeles că trebuie să fie prudent. 

Atent, Pardailan nu pierdea nici un cuvânt din discuţia 
care avu loc, cu toate că aceasta se desfăşura în şoaptă: 

— Animalele au băut. 

— Sigur? 

— Foarte sigur. 

— Unde se duce? 

— La Saint-Germain-des-Pres. 

— Şi roşcatul? 

— Va pleca mâine. 


— Bine... Şi ea? 

— Caleaşca vă aşteaptă în spatele colinei. 

Nici un cuvânt mai mult. Acquaviva plecă imediat, 
îndreptându-se spre caleaţca în care îl aţtepta Leonora 
Galigad. Deja i-am văzut cum au acţionat la palatul lui 
d'Epernon. 

Lăsându-i timpul necesar pentru a se îndepărta, Parfait 
Goulard plecă şi el. 

În ceea ce-l priveşte, Pardaillan o luă la fugă, mormăind 
furios: 

— Şi cum? Asta-i tot? ... Am pierdut trei ore pentru a-i 
supraveghea pentru a afla ce? ... Că animalele au băut, că 
un necunoscut se duce la Saint-Germain-des-Pres, că o 
femeie îl aşteaptă pe moşneagul ăsta, care, după ţinuta să 
pare un înalt prinţ al bisericii... Ce-mi pasă mie de toate 
acestea? ... Pe toţi dracii! M-am prostit! ... Haide, trebuie să 
aflu ce mai face... fiul meu. 

În strada Saint-Honor€ recunoscu caleaşca şi pe cei trei 
gentilomi care o escortau. Şi-şi spuse: „Ei na! Doamna 
Concini îl aşteaptă pe moşneag! ... Pe toţi dracii! Sunt pe 
aproape... Asta era întâlnirea pe care a fixat-o în strada 
Fosses-Saint-Germain! ... Chestia trebuie lămurită. Numai 
dacă nu... La dracu!'! Şi ce...” 

Tot mormăind, urcă strada Saint-Honore, precedat de 
caleaşca care se îndepărta în trapul cailor. Dacă ar fi ajuns 
cu un minut mai devreme, l-ar fi văzut, în colţul străzii 
Grenelle, pe Jehan care conversa cu contele de Candale. 

Pardaillan se îndreptă spre strada Arbre-Sec. Nu se mai 
gândea decât la fiul său - sau cel puţin aşa îşi închipuia, cel 
puţin. Cu bună credinţă, îşi spunea: „lrebuie să aflu dacă s- 
a dus la carieră! ... Ce-aş mai da să mă aflu acolo când se va 
duce să dezgroape comoara... Comoara asta, de fapt îi 
aparţine. O să se ducă, sau nu? ... Nu mi se pare prea 
hotărât!” 

Şi totuşi, dând impresia că nu se gândeşte decât la fiul 
său, mintea-i scormonitoare o luase pe alte cărări. Astfel 


încât, ajuns la răspântia Trahoir, făcu stânga-mprejur, 
spunându-şi: „Ei bine, nu! Pe Pilat şi Barabas! E ceva 
necurat la mijloc... Pentru a mă linişti, trebuie să aflu totul.” 

Luând această hotărâre, orice şovăială îi dispăru şi se 
îndreptă hotărât spre Luvru. Prima persoană întrebată, îi 
răspunse că regele ieşise de mai bine de un sfert de oră. 

— Se duce cumva la Saint-Germain-des-Pres? întrebă pe 
negândite Pardaillan. 

— Da, domnule. 

„Ah! Pe toţi dracii! strigă în sinea sa cavalerul, încep să 
înţeleg situaţia! ... Măcar de-aş ajunge la timp acum.” 

Ceru să ştie cine e ofiţerul de gardă. Era domnul de Vitry. 
Cunoscându-l, ceru să fie condus la el. Fără a se pierde în 
politeţuri inutile, îi spuse repezit: 

— Domnule de Vitry, trebuie să ajung din urmă, cât se 
poate de repede, pe Maiestatea Sa care, după câte mi s-a 
spus, a ieşit neînsoţit. Îmi trebuie un cal de fugă şi asta în 
cea mai mare grabă. 

Cunoscându-l pe Pardaillan, Vitry înţelese că e vorba de 
ceva grav. Fără a-i mai cere alte lămuriri, îi spuse: 

— Veniţi, domnule, vă voi da cel mai bun cal. 

După câteva secunde, Pardaillan, călare pe un fugar de 
neîntrecut, zbura pe cheiul Senei. În acest fel ajunse să-l 
urmărească pe fiul său pe strada Colombier. 

Capitolul 21 

Din câteva fuleuri, Pardaillan, care era înzestrat cu un cal 
mult mai bun, se găsi alături de fiul său. Galopând, îşi 
repetă întrebarea: 

— Unde naiba vă grăbiţi aşa? 

Jehan îi răspunse laconic, arătând spre câmpie: 

— Regele! 

Prins de dorinţa de a-l salva pe rege şi temându-se că va 
sosi prea târziu, nici nu reuşi să-i explice mai mult. Dar nici 
nu se miră văzând că fusese înţeles. 

Continuară să galopeze în tăcere. La capătul străzii 
Colombier, după ce trecură de zidul mânăstirii, văzură în 


partea stângă caleaşca regală. 

Atelajul format din patru cai era lansat într-o goană 
nebună. Vizitiul, în picioare, încerca să-i stăpânească cu 
toate forţele sale, dar degeaba, animalele erau dezlănţuite. 

Caleaşca tocmai depăşise capela Saint-Pcres. De acum, 
strada devenea drum de ţară. Pe stânga se mai aflau, din 
loc în loc, patru sau cinci case, după care urma câmpia, 
presărată ici-colo cu câţiva copaci. Puțin mai departe se 
înălţau spânzurătorile mânăstirii. Şi mai departe, Sena, ale 
cărei maluri - după cum spusese Leonora - erau destul de 
abrupte. 

Caii alergau drept înainte, cu încăpăţânarea fugarilor care 
urmează o linie precisă. Şi se îndreptau chiar spre râu, de 
care, s-ar fi putut crede, erau atraşi în mod irezistibil. 

Este foarte probabil că licoarea ce o băuseră le crease o 
sete puternică. Simţind apa în apropiere, se năpusteau în 
direcţia respectivă fără ca nimic să-i mai poată opri. 

Atelajul, dacă urma drumul, era obligat să treacă prin 
dreptul morii. Puţin mai departe, pe stânga, creşteau doi 
stejari bătrâni. După care, urma spânzurătoarea. Dacă nu 
se sfărâma de cei doi stejari, nemaiîntâlnind în drumul ei 
nici un obstacol, caleaşca se prăbuşea în râu în mod 
inevitabil, moartea fiind de neînlăturat. 

Galopând cu viteză Pardaillan, care acum se afla în stânga 
fiului său, îi explica netulburat: 

— Ne repezim spre spânzurătoare. Trebuie să ajungem 
înaintea caleştii. Şi vom ajunge. Ajunşi acolo, sărim din şa şi 
o vom aştepta. Împreună vom sări asupra cailor: eu îl iau în 
primire pe cel din stânga, iar voi pe cel din dreapta. 

— Bine, domnule. 

Jehan le Brave, care nu suportă să primească ordine de la 
nimeni, găsea firesc ca Pardaillan să ia comanda operaţiei. 

Foarte calm, cum era totdeauna în momentul acţiunii, 
Pardaillan aruncă asupra fiului său o privire rapidă. Văzu că 
este la fel de calm şi de hotărât ca şi el însuşi şi un zâmbet 
de mulţumire îi înflori pe buze. 


Prin ferestrele portierelor caleştii îşi făcură apariţia două 
busturi şi se auziră două voci: 

— Ajutor! ... Veniţi! ... 

— Regele! ... salvaţi regele! ... 

Henri al IV-lea nu era singur în caleaşcă. Împreună cu el 
se mai aflau ducii de Bellegarde şi de Liancourt. Doi dintre 
duşmanii lui Concini. Cei doi duci erau aceia care cereau 
ajutor. Regele încă nu se arătase. 

— Curaj! ... 

— Venim îndată! le răspunse în acelaşi timp Pardaillan şi 
Jehan. 

Manevra se îndeplini după cum prevăzuse Pardaillan. Cei 
doi cavaleri ajunseră la spânzurătoare înaintea caleştii. 
Odată ajunşi, săriră jos de pe cai şi, bine proptiţi pe 
picioare, se aşezară în mijlocul drumului, gata să sară. 

Lansaţi, caii veneau drept spre ei. Văzând pe cei doi viteji 
în mijlocul drumului, vizitiul, care nu-şi pierduse calmul, 
încerca să le uşureze munca strângând din răsputeri 
hăţurile pentru a mai reduce încăpăţânarea sălbatică a 
animalelor. 

Pe fereastra portierei apăru şi capul regelui. Era foarte 
palid, dar voia să vadă. Nu spunea nimic, dar gândea: 
„Nefericiţii ăştia doi se sacrifică... inutil!” 

Şi chiar în acea clipă, caii ajunseră în dreptul celor doi 
gentilomi care săriră instantaneu. Cu o mână apucară 
frâiele, iar cealaltă li se încleştă în nările animalelor 
speriate. Nu încercau să oprească fugarii, dar nici nu se 
lăsară târâţi de aceştia. Pur şi simplu, alergau împreună cu 
ei. 

Numai că, degetele de fier ale cavalerilor zdrobeau 
necruţător nările cailor. Henri al IV-lea, care se afla pe 
partea unde acţiona Jehan, văzu cum animalul scutură 
sălbatic capul încercând să scape de menghină umană. 
Nereuşind, necheză de durere. 

Pe distanţa a mai bine de patruzeci de paşi, cei doi 
alergară în acest fel, atârnaţi de nările cailor zdrobiţi de 


încleştarea aceasta dureroasă şi, nechezând de durere, 
începeau să-şi încetinească goana. 

— Se poate sări fără teamă, observă ducele de Bellegarde. 
Şi imediat imploră: în numele cerului, Sire, coborâţi. 

În acelaşi timp deschise portiera, în timp ce ducele de 
Liancourt îl susţinea pe rege. 

— Aceşti doi viteji nu vor reuşi să stăpânească multă 
vreme caii. Coborâţi, Sire, coborâţi! 

Fără să comenteze nimic, Henri al IV-lea sări, fără grabă şi 
cu o mare agilitate. 

— Uf! ... era şi timpul! murmură acesta când se văzu în 
siguranţă. 

Liancourt şi Bellegarde, palizi şi sfârşiţi, nu aşteptau decât 
acest gest, grăbindu-se să-l imite, cu un suspin de uşurare. 

Ar fi putut aştepta liniştiţi în caleaşcă, deoarece, câteva 
momente mai târziu, cele două animale furioase, acum 
îmblânzite, tremurând din toate mădularele şi acoperite de 
spumă, se opriră. 

Odată trecute momentele de furie, animalele deveniră 
triste, ca şi cum le lipsea ceva. 

— Dă-le de băut, îl sfătui Pardaillan pe vizitiu şi-şi vor 
reveni. 

Până în acel moment, Henri al IV-lea îl văzuse pe Jehan 
doar din spate şi nu-l recunoscuse. Cât despre Pardaillan, 
nici nu-l zărise. De abia atunci îi recunoscu pe cei doi. Veni 
spre Pardaillan, cu mâna întinsă şi cu toate că încerca să se 
stăpânească, îi spuse emoţionat: 

— Pe toţi dracii! Prietene, e scris în cer ca la orice întâlnire 
cu mine să-ţi rişti viaţa pentru a o salva pe a mea! Nici nu 
ştiu cum să-ţi mulţumesc. 

— Ei aş! făcu Pardaillan liniştit, nici nu merită să vorbim 
despre asta. 

— Mă aşteptam să aud aşa ceva! strigă Henri. Pur şi 
simplu ţi-ai riscat pielea! 

Şi cu o insistenţă afectuoasă adăugă: 


— Dar cel puţin de această dată îmi vei permite să-mi arăt 
recunoştinţa? 

Fie că se hotărâse să nu-l bage în seamă pe Jehan fie că 
dorea doar câteva clipe de linişte în care să-şi ofere timpul 
necesar pentru a decide ce atitudine să ia faţă de acesta, 
Henri al IV-lea părea că nici nu-l văzuse şi se plasase de aşa 
natură încât să stea cu spatele la el, fără a părea că o face 
ostentativ. 

Jehan, care nu-i cunoştea caracterul, crezu că nu fusese 
remarcat, aşteptând răbdător ca regele să se întoarcă spre 
el. Era de altfel foarte calm şi nu părea deloc înciudat de 
comportarea regală. Acţionase în această aventură dintr-un 
impuls dezinteresat şi fără nici un scop egoist. El nu pe 
rege voise să-l salveze, ci pe tatăl Bertillei de Saugis. 
Atingându-şi scopul, restul îi era indiferent. 

Dar Pardaillan îl cunoştea pe rege. Mai mult, după cum îi 
plăcea să spună, era un aventurier încercat şi nu putea fi 
păcălit. 

Acolo unde fiul său văzuse doar mâna hazardului, el ghici 
intenţia. Şi ochii-i sclipiră răutăcios ca atunci când se 
pregătea să joace cuiva o festă. Cu aerul său cel mai naiv şi 
cu un surâs îndatoritor, îl luă de mâna pe Jehan, îl târi în 
faţa regelui şi cu o bonomie admirabil jucată, exclamă: 

— Pentru că regele este aşa de bine dispus, să-şi arate 
recunoştinţa faţă de acest tânăr... O merită mai mult decât 
o merit eu, fiindcă fără el, Maiestatea Voastră ar fi fost 
pierdută. 

Privindu-l prea puţin binevoitor, Henri nu-i adresă nici un 
cuvânt tânărului. În sinea sa, era încurcat. Acest Jehan le 
Brave - care-i susţinu privirea cu un calm aproape 
indiferent - îi plăcea, oricâte i-ar fi putut reproşa şi-l 
admira. 

Dar mai rămânea nefericita întâmplare de pe colina 
Montmartre care, potrivit rapoartelor, nu putea să rămână 
nepedepsită, iată care era cauza nehotărârii şi morocănelii 
sale. 


Fără a da atenţie primirii reci a regelui, Pardaillan 
continuă liniştit, dar pe un ton mult mai serios: 

— Fără acest tânăr, eu n-aş fi fost aici şi deci nu l-aş fi 
putut ajuta să vă salveze de la o moarte sigură... Spuneţi, 
Sire, că mi-am riscat pielea. E adevărat... Dar riscându-mi 
bătrânul trup, n-ar fi fost un sacrificiu prea mare. În timp ce 
acest tânăr e în zorii vieţii... iubeşte şi e iubit, are toate 
motivele să vrea să trăiască cât mai mult posibil... Şi totuşi 
nu a pregetat... De aceea, repet: lui trebuie să-i arate 
regele recunoştinţa sa. 

Astfel, Henri se văzu constrâns să se pronunţe pe loc. Cu 
aceeaşi răceală îi răspunse lui Pardaillan: 

— Îi recomandasem tânărului să se facă uitat. Şi totuşi, în 
aceste zile mi s-au povestit multe despre el... Chiar prea 
multe. Era crezut mort şi ar fi fost bine, deoarece acum 
riscă să fie spânzurat. Mă asiguraţi că-i datorez viaţa. În 
acest caz, îl graţiez... şi suntem chit. Şi întorcându-se spre 
Jehan care asculta liniştit: 

— Vă acord patruzeci şi opt de ore pentru a părăsi oraşul. 
Tot acest timp vă vor lăsa în pace. După acest răgaz, nu mai 
răspund de nimic... Asta-i tot ce pot face pentru voi, tinere. 

Jehan se înclină cu aceeaşi graţie ca şi a tatălui său şi-i 
răspunse cu răceală? 

— Am deja onoarea de a spune Maiestăţii Voastre că mi-e 
imposibil să părăsesc Parisul. 

— Ah! ... Regret! 

— Regele nu va mai spune asta. 

— Asta ce vrea să însemne? 

Tonul cu care regele îşi rostise replica ar fi făcut să intre 
sub pământ un curtean, dar nu şi pe Jehan. 

Ducii de Bellegarde şi de Liancourt, martori muţi ai scenei, 
priveau cu stupefacţie şi milă pe tânărul care nu simţea 
crescând mânia regală care, odată izbucnită, l-ar fi distrus. 

Pardaillan stătea nemişcat, fără a încerca să intervină, 
fixându-şi fiul cu ochii strălucind de satisfacţie. 


După ce regele spusese: „Asta ce vrea să însemne?” se 
întoarse cu o indiferenţă supremă. Nu era necesar să fii un 
desăvârşit cunoscător al etichetei pentru a înţelege că 
dorea ca această întrevedere să ia sfârşit. 

Dar Jehan nu era de aceeaşi părere. Şi totuşi, înţelesese 
perfect. Privirea rapidă pe care o îndreptă spre Pardaillan o 
spunea cu claritate. Dar în acelaşi timp o însoţi cu un surâs 
abia schiţat, care-i dădea acestuia de înţeles că are o idee. 

Şi Pardaillan, care înţelese pantomima, se întrebă, nu fără 
o oarecare îngrijorare: „Ce vrea să facă? ... Ei drăcie! Să 
fim atenţi! ...” Fără a se mişca din loc, Jehan spuse cu 
gravitate: 

— Regele este încredinţat cu adevărat că aceşti cai 
minunaţi şi-au ieşit din minţi în mod accidental? 

Ca şi când ar fi fost înţepat de o viespe, Henri se întoarse 
brusc. Expresia de dispreţ de până atunci îi dispăru brusc, 
făcând loc unei nelinişti pe care nici măcar nu încercă să o 
ascundă şi îl întrebă cu o voce şovăitoare: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Întrebaţi-l pe acest om... văd că şi-a dat seama despre 
ce este vorba, răspunse Jehan arătând spre vizitiu. Acesta, 
după ce coborâse de pe scară, începu să cerceteze cauza 
care-i făcuse pe trăpaşi să devină furioşi. La un moment dat 
deschise gura unuia din ei şi apropiindu-se mai mult, îi 
mirosi cu atenţie răsuflarea. Deodată deveni palid şi 
privirile sale înspăimântate erau grăitoare. 

Henri se apropie repede. Bellegarde şi Liancourt, uitând 
de etichetă, îl urmară. Pardaillan şi Jehan rămaseră pe loc, 
în spatele regelui, Jehan îndreptă spre tatăl său acelaşi 
surâs, arătându-i că mai are o idee. 

— Ei bine? întrebă Henri neliniştit. 

— Oh! Sire, spuse vizitiul căruia îi fusese adresată 
întrebarea, un criminal a drogat bietele animale! ... Nua 
fost accident, e vorba de o crimă premeditată. 

Henri deveni livid. Am mai amintit că teama de un asasinat 
era cancerul care-l rodea. Privind cu ochi morocănoşi spre 


cei doi prieteni ai săi, Bellegarde şi Liancourt, mai palizi ca 
el, murmură: 

— Oh! Mizerabilii! ... Pe bunul Dumnezeu! Am spus-o şi o 
spun: mă vor ucide! ... Nu voi mai ieşi viu din Paris! ... 

Şi întorcându-se spre Pardaillan şi Jehan: 

— O ştiaţi? întrebă regele. 

Aceştia îi răspunseră afirmativ printr-un gest solemn. 
Strângându-şi pumnii furios, regele strivi o înjurătură 
printre dinţi. Cu aceeaşi solemnitate, Jehan continuă: 

— Da, ştiam... Şi slavă Domnului că am ajuns la timp... cel 
puţin de această dată. Nu vă lăsaţi înşelat, Sire, dacă acest 
atentat a eşuat acum, se va reînnoi altădată, într-un alt fel. 

Şi întinzând mâna, spuse cu un accent profetic: 

— Moartea vă dă târcoale şi-şi întinde spre voi mână-i 
descărnată! ... Da, o văd şi poate că voi avea fericirea să 
ajung şi data viitoare la timp pentru a o îndepărta... în 
aceea zi - poate mâine - regele nu va mai regreta că m-am 
încăpățânat să rămân la Paris... în ciuda ordinului său. 

Tonul cu care fuseseră pronunţate cuvintele îl făcu pe rege 
să se cutremure. În timp ce le pronunţa, Jehan strecură 
spre Pardaillan o privire în care sclipea o lumină maliţioasă. 
Şi Pardaillan, care o înţelese, îşi spuse: „Ei da! Bine jucat! 
„„„ Acea iertare deplină, pe care regele nu a avut 
generozitatea să i-o acorde, i-o smulge acum spaimei sale 
de a fi asasinat! ... îşi apără pielea şi şi-o apără cu vitejie.” 

Şi cu un surâs subţire: „Hotărât lucru, e fiul meu, nu pot s- 
o neg! ...” 

În disperarea sa, Henri îndreptă spre Pardaillan o 
întrebare mută. Râzând în sinea sa, cavalerul îşi spuse: 
„Aşteaptă, ţi-o servesc eu!” Şi tare, cu vocea sa rece pe care 
Henri i-o cunoştea atât de bine: 

— Tânărul nu a exagerat cu nimic. Poate că, dimpotrivă a 
încercat să îndulcească situaţia... 

— Drace! murmură regele, încremenind. 

— Domnul de Sully nu l-a prevenit pe rege cu privire la o 
anumită ceremonie? 


— Ba da! ... Chiar ţineam să vă mulţumesc. 

Pardaillan replică pe un ton echivoc: 

— Nu mie trebuie să-mi mulţumiţi, Sire, ci tot acestui 
tânăr... Dacă am reuşit să-l avertizez la timp pe domnul de 
Sully despre ceea ce se urzea în umbră, tot lui i-o datorez. 

Auzind acestea, Jehan deveni atent. Nu ştia la ce face 
aluzie cavalerul. Pardaillan, la rândul său, nu credea că 
minte, deoarece în timp ce-l căuta pe Jehan reuşise să 
surprindă proiectele lui Concini. Cu logica sa ciudată, îşi 
spunea că fără aceasta, nu ar fi reuşit să afle tot ceea ce 
aflase. În consecinţă, i-o datora lui Jehan căruia îi reveneau 
pe drept mulţumirile regelui. 

După cum ştim, Henri al IV-lea avea o încredere absolută 
în Pardaillan. Ştergându-şi fruntea îmbrobonată, spuse cu 
un suspin: 

— Aşadar, tinere, îi cunoaşteţi pe mizerabilii care mă 
urmăresc din umbră? ... Aţi reuşit să mă salvaţi de această 
dată... 

Pardaillan se grăbi să răspundă în locul fiului său: 

— Greşiţi, Sire. Tânărul v-a salvat viaţa, acum, pentru a 
doua oară... Nu e mult timp de când, un cuvântalsăua 
făcut să cadă pumnalul din mână asasinului care visa... 

— Domnule de Pardaillan, îl întrerupse Jehan, vă rog, nu 
vorbiţi despre aceasta regelui! ... 

— Pe toţi dracii! Dimpotrivă, continuaţi, strigă Henri. 
Trebuie ca regele să-şi cunoască vitejii supuşi care i se 
devotează dezinteresat. 

— Jehan le Brave, continuă Pardaillan înăbuşindu-şi un 
surâs, cunoaşte multe lucruri, într-adevăr. Poate că asta e 
cauza care-i face pe unii să-l denigreze în faţa Maiestăţii 
Voastre. E sigur că nu s-a lăudat când a spus că va mai avea 
ocazia să apere viaţa regelui. În ceea ce mă priveşte, cred 
cu tărie că, îndepărtându-l, regele se lipseşte de un 
apărător devotat lui cu sinceritate... şi pregăteşte el însuşi 
arma care-l va ucide. 


După ce pronunţă aceste cuvinte cu o siguranţă 
impresionantă, îşi spuse în sine: „Şi acum, descurcă-te. 
Sire, dacă poţi!” 

În ce-l priveşte, Henri era înspăimântat şi furios, totodată. 
Îşi spunea în sinea sa: „Trei atentate! ... într-o lună! ... şi 
nimeni nu a bănuit nimic! ... fără aceşti doi viteji, aş fi fost 
mort! ... Vor să mă ucidă, ticăloşii! Dar, pe bunul 
Dumnezeu! Acum sunt avertizat şi mă voi apăra! ... 

Şi cu voce tare: 

— Asta schimbă definitiv lucrurile! 

Pardaillan şi fiul său schimbară o privire rapidă. Spaima 
produsese acest efect asupra regelui care, sub imperiul ei, 
îşi schimbase optica. Pe cât de rece şi distant se arătase mai 
înainte faţă de Jehan, tot pe atât se arăta acum binevoitor şi 
familiar, în felul său obişnuit. 

— Aşadar, tinere, spuse el de-a dreptul, numai pentru a 
veghea asupra mea nu vrei să părăseşti Parisul? 

Cu sinceritatea sa care-l caracteriza, Jehan îl corectă: 

— Numai, e mult spus... Dar în cea mai mare parte. 

„Răspuns inteligent”, îşi zise Pardaillan care-i aştepta 
răspunsul cu mare curiozitate. Şi cu un surâs: „Ar fiun 
curtean grozav... ca şi tatăl său.” 

Răspunsul plăcu lui Henri care, recăpătându-şi siguranţa 
izbucni în râs şi spuse: 

— Asta da, sinceritate! ... Tinere, îmi plăceţi. Dar spuneţi- 
mi, continuă el cu un surâs maliţios, ce v-a făcut să vă 
schimbaţi? Îmi amintesc de o anumită întâlnire în timpul 
căreia voiaţi cu tot dinadinsul să-mi luaţi viaţa pe care, azi, 
o apăraţi cu atâta zel. 

— Este faptul, spuse Jehan fără a se arăta stingherit, că 
atunci nu ştiam ceea ce ştiu acum. 

— Ah! ... Şi ce anume ştiţi? 

Înclinându-se respectuos, Jehan răspunse simplu: 

— Că sunteţi tatăl ei! 

Capitolul 22 


Henri înţelese prea bine sensul acestor cuvinte. Cu două 
minute mai înainte, acest răspuns l-ar fi vexat. Dar acum, 
când sentimentele sale faţă de Jehan se schimbaseră, 
cuvintele rostite îl liniştiră mai mult decât un jurământ de 
credinţă. Îşi spunea şi pe bună dreptate, că devotamentul 
adresat tatălui Bertillei de Saugis era mult mai complet 
decât cel adresat regelui. Ca şi primul răspuns şi acesta-i 
plăcu. 

Totuşi, rămase visător câteva clipe privindu-l ţintă, fără a-l 
vedea totuşi. Gândurile-i zburară spre fiica sa. De ce nu îşi 
ţinuse promisiunea făcută, de a se ocupa de ea? îşi spuse că 
avusese atâtea de făcut. 

Adevărul este că primirea pe care i-o făcuse fiica sa, îl 
descumpănise. Se simţi puţin jenat de acest copil ciudat 
care îndrăznise să-l judece şi care nu arătase respectul 
cuvenit tatălui şi nici nu fusese tulburată de maiestatea sa 
regală. Respinsese cu aceeaşi nepăsare suverană titluri, 
onoruri, bogății, ba chiar şi afecțiunea pe care i-o oferea. 
Aşa încât, nu mai avusese curajul să se mai prezinte în faţa 
ei. 

Acum, îşi spunea că va trebui să se ocupe de fiica sa. Îi 
datora asta. Dar era de presupus că, odată reîntors la 
Luvru, va uita, aşa cum uitase şi altă dată. Îşi căuta scuze 
dinainte, spunându-şi că asta dorea şi ea. 

De câteva secunde, personajele noastre începuseră să 
audă, dinspre mânăstire, zgomotul surd al unei cavalcade 
care se apropia. Nu îl luară în seamă, în afară de Jehan care 
bănuia despre ce e vorba. 

În momentul în care Henri voia să răspundă, trupa în 
fruntea căreia se aflau d'Epernon, Concini şi Neuvy tocmai 
ocolea capela Saints-Peres în goana cailor. La zgomotul tot 
mai puternic, regele se întoarse şi văzu şirul lung de 
călăreţi care acum treceau prin dreptul morii. 

Se simţi mai liniştit şi un surâs de satisfacţie îi însenină 
faţa, uitând să-i răspundă lui Jehan. 


Cei din jurul său se întoarseră şi ei, privind trupa. Care se 
apropia în goana cailor. 

Jehan urmă şi el mişcarea celorlalţi. Pardaillan, care nu-l 
scăpa din ochi, îl văzu cum se crispează şi cum o flacără de 
mânie şi sfidare i se aprinse în privire, în aceeaşi secundă, 
cu un gest rapid, îşi scoase spada şi se pregăti de luptă. 

Pardaillan înţelese imediat. Privirile-i alergau când spre 
Jehan când spre trupă, când spre rege, dar nu spunea 
nimic. Cu un surâs ascuţit, trase şi el spada din teacă. 

Concini, d'Epernon şi de Neuvy îl zăriră pe rege în fruntea 
celor ce-l însoțeau. Îşi scoaseră pălăriile şi strigară într-un 
glas: 

— Trăiască regele! 

Întreaga trupă repetă asurzitor: 

— Trăiască regele! 

Fericit, regele le mulţumi prin gesturi vii şi strigă: 

— Mulţumesc, prieteni. 

Şi întorcând spre cei ce-l înconjurau o faţă liniştită, 
adăugă: 

— Pe toţi dracii! Dacă sunt indivizi care-mi doresc moartea 
iată că, slavă Domnului, sunt şi dintre acei care, mult mai 
numeroşi, vin să-l apere. Pe bunul Dumnezeu, asta te 
bucură. 

În acel moment, în dreapta regelui se aflau Bellegarde şi 
Liancourt, iar la stânga Pardaillan şi fiul său. Pardaillan 
aranjase în aşa fel lucrurile încât Jehan să fie aşezat chiar 
lângă rege. Lui îi fuseseră adresate acele cuvinte însoţindu- 
le de un surâs fericit care semnifică faptul că, în cea mai 
mare parte îi erau adresate. Fără să spună nimic, Jehan se 
înclină cu o ironie rece. Pardaillan observă nuanţa, cu atât 
mai mult cu cât îi văzu privirea scânteietoare pe care o 
aţintise asupra celor trei cavaleri din fruntea coloanei. 

Henri nu observase nimic, deoarece încă mai privea spre 
cei trei călăreţi din faţa trupei care se apropia, încă nu-i 
recunoscuse, atât din cauza faptului că se aflau la o 


oarecare depărtare cât şi datorită vederii sale care slăbea 
de la o zi la alta. 

Întorcându-se spre cei ce-l înconjurau, le ceru: 

— Domnilor, vă rog să păstrăm secretul acestei întâmplări. 
Nu-i vorba decât de un accident. Să nu uitaţi asta. 

Şi fără a mai aştepta răspunsul lor, făcu câţiva paşi înainte. 
Era un om mult prea vioi, care nu putea sta locului nici 
măcar o clipă. 

Ca urmare a acestei mişcări, Pardaillan şi Jehan se găsiră 
la o oarecare depărtare de rege, în spatele său şi având în 
dreapta lor pe cei doi duci. Aceştia, la rândul lor, aruncau 
priviri amenințătoare asupra celor trei cavaleri. După cum 
am mai spus, erau duşmanii de moarte ai florentinului. 
Gândeau şi nu erau departe de adevăr, că era unul din 
autorii atentatului care tocmai eşuase. 

În afară de asta mai credeau - şi tocmai asta-i făcea şi mai 
furioşi - că poate datorită maşinaţiunilor lui fuseseră aleşi 
de rege pentru a-l însoţi în periculoasă plimbare care urma 
să se sfârşească atât de prost. Şi poate că nu se înşelau 
prea mult. 

Pardaillan profită de această depărtare a regelui. Ca şi 
cum privirile fiului său ar fi fost cuvinte rostite cu voce tare, 
ghicindu-i-le, îi răspunse în şoaptă, repetând cuvintele 
regelui: 

— Printre aceşti viteji, al căror devotament se arată tocmai 
la momentul hotărâtor, se află şi ucigaşul. 

Jehan nu se miră văzând cât de bine fusese înţeles. Nu-l 
mai mira nimic din partea lui Pardaillan. Pe acelaşi ton 
răspunse, arătând cu privirile spre coloană: 

— Ziceţi mai bine, ucigaşii! ... Fără a-i mai pune la 
socoteală pe aceia care s-au întors la casa lor... sau care s- 
au ascuns la mânăstire. 

La aceste cuvinte, Pardaillan înţelese că fiul său ştia tot 
atât de multe lucruri, dacă nu chiar mai multe, decât el 
însuşi. 

— Cum! reluă el, chiar şi de Neuvy? 


— Nu, el nu! ... Şi totuşi, n-aş putea jura. 

— Drace! murmură Pardaillan aruncând asupra regelui 
priviri pline de milă. 

Ajunşi în apropierea regelui, cei trei coborâră de pe cai şi 
făcură câţiva paşi. Primul era de Neuvy, Concini şi 
d'Epernon lăsându-i această cinste în mod voit, avându-şi 
propriile lor motive. 

În urma zvonurilor pe care cei doi le lansaseră în timp ce 
se grăbeau spre aşa-zisa salvare a regelui, de Neuvy se 
convinsese de vinovăția lui Jehan, le Brave. În mod sincer, îl 
credea pe acesta vinovat, ţinând seama şi de ceartă din 
strada Arbre-Sec. 

Sosind acum momentul de a acţiona, Concini şi d'Epernon 
se dădeau la o parte, hotărâți să-l lase pe de Neuvy să se 
angajeze în afacere, asumându-şi toată responsabilitatea. În 
ceea ce-i priveşte, în funcţie de cele ce vor urma, îl vor 
sprijini ori îl vor dezaproba. Oricum, ei ar fi fost în câştig. 

În toată această maşinaţie, singurul de bună credinţă era 
de Neuvy, care nici măcar nu bănuia că urma să scoată 
castanele din foc pentru cei doi complici. 

— Ei bine! Ce-i toată această tevatură Neuvy? întrebă 
regele. 

— Ah Sire! strigă Neuvy, care era sincer emoţionat, dacă vi 
s-ar fi întâmplat ceva, mă aruncam în râu. 

— Şi de ce, pe bunul Dumnezeu? 

— Fiindcă ajung încă o dată prea târziu pentru a-l apăra 
pe rege... A doua oară în câteva săptămâni. 

— Dar nu-ţi fac nici un reproş... Eşti însărcinat cu poliţia 
oraşului e adevărat. Dar un accident nu poate fi prevăzut. 

Şi cu un aer morocănos, dar cu voce tare în aşa fel încât să 
fie auzit de toată lumea, adăugă: 

— Sunt prinţul cel mai prost slujit din lume! ... Caraghioşii 
ăia de grăjdari au uitat, pun pariu, să-mi adape caii. Şi 
bietele animale, fiind moarte de sete şi simțind în apropiere 
apa, au fost cât pe-aici să mă înece şi pe mine... Domnule Le 
Grand, vei avea grijă ca vinovaţii să fie pedepsiţi. 


— Prea bine, Sire! răspunse Bellegarde, căruia-i fuseseră 
adresate cuvintele. Bellegarde era atât marele scutier, cât 
şi primul gentilom al apartamentelor regale. 

Concini şi d'Epernon îşi comunicară impresiile printr-o 
privire rapidă. Jehan le Brave nu-i denunţase, după cum se 
temuseră. Comportarea regelui o arăta cu prisosinţă. De 
altfel, poate că era mai bine să lase lucrurile aşa. Îl vor găsi 
oricând pe bandit pentru a-i veni de hac... o lovitură de 
pumnal şi gata. 

Dar mai era şi Neuvy. Trebuia avertizat imediat şi asta 
chiar în faţa regelui, ceea ce era dificil. D'Epernon, care 
făcea parte din favoriţii regelui, îşi asumă riscul şi, 
înaintând spre rege, exclamă: 

— Din fericire, asta am aflat-o şi noi. După cum vedeţi, 
Sire, alergam pentru a-l feri pe rege de această întâmplare 
nefericită. Suntem la fel de dezolaţi ca şi domnul de Neuvy 
că am ajuns prea târziu, dar fericiţi, văzând cum aţi scăpat 
atât de miraculos dintr-un asemenea accident. 

Henri crezu că d'Epernon cunoaşte adevărul şi că nu 
vorbeşte astfel decât pentru gentilomii care-l urmau. De 
aceea se grăbi să-i vină în ajutor, spunând cu graţie: 

— Mulţumesc, duce! ... Vă mulţumesc tuturor, prieteni! 

— Trăiască regele! strigară cei cărora li se adresară 
cuvintele regelui. 

Vorbind, d'Epernon insistase în mod deosebit asupra 
cuvântului accident, aruncând o privire grăitoare spre 
Neuvy. 

Dar, după cum am mai spus, de Neuvy era de bună 
credinţă. Nu avea nici un motiv pentru a-şi schimba 
convingerea. De altfel, nici măcar nu înţelese privirea 
ducelui şi interveni: 

— Nu-i vorba de un accident, Sire, spuse cu voce tare, e 
vorba de un atentat premeditat. 

Henri îşi încruntă sprâncenele şi-l privi pieziş pe şeful 
poliţiei sale: 

— Hei, domnule, v-aţi pierdut minţile? spuse el mânios. 


Caleaşca regală fusese oprită de Jehan şi Pardaillan pe 
locul numit Pre-aux-Clercs. Regele se afla încă în 
apropierea micului său grup. Cu toţii erau aşezaţi cu 
spatele la râu, la câţiva metri de el. 

Înaintea lor, cu faţa la râu, se aflau Concini, d'Epernon şi 
de Neuvy. În spatele acestor trei personaje se aşezară 
oamenii din suita fiecăruia. Asta forma trei grupuri 
distincte, aliniate într-un uriaş semicerc. Grupul lui Concini 
- cel mai puţin numeros - se afla în faţa lui Bellegarde şi 
Liancourt; grupul lui d'Epernon - cel mai numeros - în faţa 
regelui; în fine, grupul lui Neuvy se găsea în faţa lui 
Pardaillan şi a lui Jehan. 

În momentul în care regele rostise cuvintele care nu mai 
admiteau replică, o aclamaţie tunătoare izbucni în spatele 
celor trei grupuri: 

— Trăiască regele! ... 

— Trăiască bunul nostru rege! ... 

Erau locuitorii cartierului cel mai apropiat care invadaseră 
împrejurimile, dar care se aflau totuşi la o distanţă 
respectuoasă şi care-şi manifestau astfel devotamentul. 

Cu un gest al mâinii, Henri le mulţumi. Şi atunci, ca şi când 
prin rândurile lor ar fi circulat un ordin, din rândurile 
mulţimii se auziră strigăte amenințătoare: 

— Asasinul! ... Blestematul! ... Moarte asasinului! ... 
Aruncaţi-l în apă! ... Sfâşiaţi-l! ... Nu, să fie tras pe roată! ... 
Daţi-l pe mâna noastră! ... Să-i dăm inima la porci! ... 

Pardaillan privi cu coada ochiului spre fiul său. Îl văzu cum 
stă încordat, în stânga regelui, la câţiva paşi de acesta. Cu 
un surâs înfricoşător, fără a face o mişcare, gândi: „Leul e 
gata de atac... Vai de cel ce-i va cădea în gheare. Dar de ce 
dracu” ţărănoii ăştia îl cred asasin? ... Fiindcă despre ele 
vorba. Şi de ce această unanimitate... înduioşătoare?” 

Poate că de Neuvy ar fi dat înapoi în faţa nemulțumirii 
regelui, dar toate aceste strigăte îl încurajară. 

— Sire, spuse el puternic, ascultați vocea poporului care, 
cu instinctul său de dreptate, cere pedepsirea criminalului. 


— Ei pe toţi dracii! blestemă Henri. Îmi răcesc gura de 
pomană încercând să vă explic că-i vorba de un accident şi 
voi doriţi neapărat să fie un atentat şi, bineînţeles şi un 
criminal... Fie, ei bine, domnule, căutaţi criminalul şi 
arestaţi-l. Asta vă este atribuţia. 

— L-am găsit, Sire! triumfă Neuvy. 

Şi făcu un semn arcaşilor săi care se deplasară şi-l 
înconjurară pe Jehan pentru a-i tăia retragerea. El însuşi se 
repezi spre tânărul care-l privea venind, cu braţele 
încrucişate la piept. 

Concini şi d'Epernon se priviră neliniştiţi, hotărâți să nu se 
amestece. În sinea sa, d'Epernon îl înjura cu năduf pe bruta 
de Neuvy, care nu era în stare să priceapă nimic. 

Acesta ajunse la doi paşi de Jehan care părea de marmură. 
Înclinându-se în faţa regelui care-l privea mirat, spuse: 

— Pentru că regele îmi ordonă, îl ascult şi-i execut ordinele 
chiar pe loc. 

Se îndreptă, mai făcu un pas şi întinzând mâna, spuse cu 
asprime: 

— Vă arestez! 

Şi-n aceeaşi clipă, scoțând un strigăt de durere, făcu un 
salt înapoi. 

Jehan îl lăsase să se apropie. Dar în momentul în care 
mâna lui Neuvy era gata să-l atingă, făcu brusc un pas 
lateral şi pumnul său lovi cu violenţă dosul acestei mâini, 
spunând cu voce muşcătoare: 

— Jos labele! 

În faţa acestui nemaipomenit act de rebeliune, chiar în 
prezenţa regelui, toţi fură stupefiaţi. Imediat izbucniră 
strigăte amenințătoare din mijlocul populaţiei. Arcaşii 
înaintară şi ei pentru a veni în ajutorul şefului lor. 

Întorcându-se spre ei, Jehan bubui: 

— Înapoi, potăilor! Înapoi! 

Li se părură atât de înfricoşător, ca o fiară gata să sfâşie, 
încât se opriră temători. Dar Jehan îi considera mult prea 
aproape de el şi înaintând spre ei, le strigă: 


— La cuşcă, v-am spus! 

Şi-n acelaşi timp, pumnii săi loviră. Doi dintre arcaşi se 
rostogoliră-n iarbă. Voia s-o ia de la început, dar îşi schimbă 
ideea. Îl privi pe cel mai apropiat. Era un colos. Mâinile-i i 
se îndreptară spre el şi-l înhăţară. 

Îl ridică ca pe o pană, în timp ce striga cu o voce 
înspăimântătoare: 

— Cine vrea să fie ucis de matahala asta? ... Arcaşii se 
retraseră în grabă. 

În acest timp, Neuvy îşi revenise şi se aruncă asupra lui 
Jehan care era cu spatele la el, strigând: 

— Prindeţi-l! Mort sau viu! ... 

Dar se lovi de Pardaillan. Cavalerul nu scoase nici un 
cuvânt şi nu făcu nici un gest. Surâdea amabil. Mişcarea pe 
care o făcuse pentru a se aşeza în faţa acestuia era aşa de 
calmă şi de naturală, încât Neuvy se lăsă înşelat. 

Făcu ceea ce ar fi făcut oricare altul într-o asemenea 
împrejurare: o luă la dreapta. Ca din nebăgare de seamă, 
Pardaillan făcu aceeaşi mişcare. Murmurând o înjurătură, 
Neuvy încercă din nou prin stânga. Din nou se lovi de 
cavaler. 

Numai că, de această dată, cizma lui Pardaillan zdrobi 
degetele piciorului lui Neuvy care spumegă: 

— Pe toţi dracii! Domnule, aveţi intenţia să mă împiedicaţi? 

Surâsul lui Pardaillan deveni mai ascuţit şi-i răspunse 
rece: 

— V-a trebuit cam mult să înţelegeţi, domnule. 

Neuvy duse mâna la spadă. Gentilomii din suita lui 
d'Epernon se agitară, iar în mulţime izbucniră din nou 
strigăte amenințătoare. Arcaşii se pregăteau să atace, cu 
toată ameninţarea lui Jehan care nu slăbise nici o clipă 
matahala pe care o ţinea ridicată deasupra capului şi care 
scotea ţipete înfricoşătoare. Încă o clipă şi toţi s-ar fi 
năpustit. 

— Nimeni să nu mişte! strigă Bearnezul poruncitor. 

Şi asta fu de ajuns. Toţi rămaseră nemişcaţi. 


Pe faţa lui Pardaillan apăru zâmbetu-i zeflemitor. 

Văzând că arcaşii se retrag, Jehan lăsă matahala uşor pe 
propriile-i picioare şi-i spuse cu o voce în care calmul se 
împletea cu ironia: 

— Du-te, micuţule! Ai grijă să nu-mi mai fii în preajmă, ţi- 
ar putea dăuna. 

Şi „micuţul” nu aşteptă să i se repete, luând-o la fugă cât îl 
ţineau puterile. 

Incidentul se cerea lămurit pe loc şi pentru asta, de Neuvy 
trebuia să explice pe ce i se bazau acuzaţiile pe care i le 
adusese lui Jehan. 

La un gest poruncitor al lui Henri toată lumea se 
îndepărtă. Chiar şi ducii de Bellegarde şi de Liancourt. În 
preajma sa nu rămăsese decât Pardaillan, Jehan le Brave şi 
de Neuvy. Apropiindu-se de caleaşcă, Henri le făcu semn 
celor trei să-l urmeze. 

— Domnule, îi spuse lui Neuvy cu un aer nemulţumit, ştiţi 
toţi trei, că tocmai a fost cât pe ce să fiu victima unui 
atentat. Dar e de prisos să o strigăm în gura mare, aşa cum 
aţi făcut-o. Mai ales atunci când regele însuşi îşi exprimă 
clar voinţa, pronunţând clar cuvântul accident. 

Şi cu o răceală amenințătoare, adăugă: 

— Pe toţi dracii, domnule, bag de seamă că pentru funcţia 
de şef suprem al poliţiei, sunteţi lipsit cu totul de tact şi de 
îndemânare. 

— Sire, bolborosi Neuvy, palid, m-am lăsat târât de zel. 

— Ei, domnule, un exces de zel necontrolat este la fel de 
neiertat ca şi un exces de neglijenţă! Amintiţi-vă asta. 

Zdrobit, Neuvy făcu o plecăciune umilă. Dar privirea 
duşmănoasă pe care o aruncă, îl convinse pe Jehan că de 
acum înainte va avea un duşman de moarte în plus. 

Puțin mai liniştit, Henri reluă pe un ton în care încă se mai 
simţea o urmă de iritare: 

— Aşa deci, aţi vrut să-l arestaţi pe acest tânăr. De ce 
anume îl acuzaţi? Vorbiţi pe şleau. 


Din tonul spuselor sale, Henri părea favorabil lui Jehan. De 
altfel, aşa i se păru lui Neuvy. Ca un bun curtean ce era, 
acesta, în alte circumstanţe, ar fi dat câteva explicaţii vagi. 

Dar acum, discuţia se purta în faţa lui Jehan, pe care, de 
bună credinţă, îl considera drept un tâlhar primejdios. 
Umilinţa la care fusese supus i se părea de neiertat. 
Trebuia să-şi ia revanşa cu orice preţ. Revenindu-şi, spuse 
cu o voce fermă: 

— Îl acuz de crimă de regicid şi de lezmaiestate! Îl acuz că 
a uneltit şi a atentat la viaţa sacră a regelui, dând să bea un 
drog periculos cailor voştri! 

— Minţi! strigă Jehan cu o voce tunătoare. 

— Tinere, spuse Henri pe un ton maiestuos, în faţa regelui, 
nimeni nu are dreptul să vorbească până nu i se acordă 
permisiunea. 

Jehan era gata să replice când, o privire grăitoare a lui 
Pardaillan îl opri. De altfel, Henri reluă numaidecât: 

— Sunt aici pentru a-i face fiecăruia dreptate. 

Şi întorcându-se spre Neuvy, îi spuse cu o voce calmă: 

— Acest tânăr şi-a riscat viaţa pentru a opri caii care nu 
mai ascultau de nimeni. Cu ajutorul domnului de Pardaillan, 
aici de faţă, a reuşit să-i stăpânească. Dacă încă mai sunt în 
viaţă, lui i-o datorez. Nu ştiaţi acest lucru, domnule, altfel 
nu l-aţi fi acuzat. Şi însufleţindu-se, continuă: 

— Nu ştiţi, de asemenea, că de două ori în ultimele şase 
săptămâni, puţin a lipsit să nu fiu asasinat şi că datorită tot 
acestui tânăr am fost salvat... Şi iarăşi nu ştiţi, ceea ce el 
ştie, că se unelteşte din umbră moartea mea şi că atentatul 
de azi va fi repetat, poate mâine, sub o altă formă. Pentru 
voi, ca şef suprem al poliţiei mele, nu ştiţi multe lucruri, 
domnule. Aşa încât, mă întreb dacă nu ar fi mai bine să vă 
înlocuiesc cu acest tânăr... care cunoaşte tot ceea ce voi nu 
ştiţi şi ar fi trebuit să le ştiţi. 

Pardaillan şi Jehan schimbară o privire rapidă. Pentru ei 
era clar că mânia regelui nu provenea numai din acuzaţia 
nedreaptă ce-i fusese adusă tânărului, de care acesta se 


temea prea puţin. Bearnezul, viclean, se comporta astfel 
pentru a-şi manifesta nemulţumirea de a se vedea aşa de 
prost păzit. 

Neuvy se crezu pierdut. Crezu că i se va ridica 
însărcinarea, care-l onora, va fi dizgraţiat şi trimis pe 
moşiile sale, dacă nu închis la Bastilia. Hotări să se apere cu 
orice preţ. 

— Sire, ştiam că acest tânăr a oprit caii. Dar, de asemenea, 
mai ştiu că asta e o viclenie diabolică din partea sa. 
Văzându-se descoperit, a găsit acest mijloc îndrăzneţ de a 
ieşi din încurcătură. În ceea ce priveşte pretinsele atentate 
pe care eu, şef al poliţiei, nu le cunosc, am toate motivele să 
cred că tot ela fost autorul lor. Şi pe un ton ce nu era lipsit 
de măreție, adăugă: 

— Sire, văd că trebuie să mă constitui prizonier. Dacă am 
comis greşeli în exercitarea însărcinărilor mele, să mi se 
instruiască proces, sunt gata să plătesc cu capul. Dar, 
totodată, cer să se instruiască proces şi acestui tânăr... 
Astfel se vor demonstra acuzaţiile mele. 

Henri al IV-lea nu era bănuitor, cum urma să fie fiul său, 
Louis al XIII-lea. Mai degrabă păcătuia printr-un exces de 
încredere. Dar în acest moment se afla încă sub sentimentul 
de teamă - pe care de altfel îl ascundea în mod curajos - 
produs de pericolul de moarte din care tocmai scăpase. Şi 
mai ales datorită cuvintelor lui Jehan, confirmate de 
Pardaillan. 

Siguranţa demnă cu care vorbise de Neuvy îl impresiona 
şi-i strecură îndoiala în suflet. Privi spre Jehan suspicios, 
gândind descumpănit: „Şi totuşi, pe toţi dracii, are o privire 
strălucind de loialitate! ... Sau nu mai cunosc eu la oameni!” 

Pardaillan citi aceste cuvinte în ochii regelui şi înţelese ce 
se petrece în sufletul acestuia şi că manevra abilă a lui 
Neuvy ducea la arestarea imediată a fiului său. Socoti că a 
sosit momentul să intervină şi răspunse gândurilor regelui 
cu acea răceală caracteristică lui în momentele critice: 


— Aveţi dreptate, Sire. Acest tânăr nu este asasinul care 
se vrea crezut de ceilalţi. Domnul de Neuvy, de bună- 
credinţă, o sper, se înşeală. Afirm sus şi tare... şi regele ştie 
că nu mint niciodată. 

Henri al IV-lea îl privi pe Pardaillan şi spuse cu blândeţe: 

— Ştiu că nu minţiţi niciodată, prietene... Dar puteţi să vă 
înşelaţi. 

— În această afacere nu mă pot înşela, afirmă rece 
Pardaillan. 

Henri îl mai privi încă o dată, de această dată fără a mai 
spune ceva şi, întorcându-se spre Neuvy, îi vorbi pe un ton 
mai liniştit: 

— Pentru că eşti atât de bine informat, Neuvy, poţi să-mi 
spui ce motive are acest tânăr să-mi dorească moartea? 

Neuvy respiră liniştit. Regele discuta, deci încă nu era 
pierdut. Şi credea că deţine argumentul suprem care-l va 
convinge: 

— Regele, spuse el, nu a uitat în ce circumstanţe l-a 
întâlnit pe acest tânăr prima dată, sub un anume balcon din 
strada Arbre-Sec. 

— Ei bine? 

— Ei bine, Sire, acest om e îndrăgostit nebuneşte de... 
persoana care... locuieşte în casă despre care e vorba. 
Gelozia, transformată în ură sălbatică îi înarmează braţul. 

Hernri surâse răutăcios. Acum ştia. Cum putea să ia în 
serios mobilul invocat de Neuvy? Acum câteva minute, doar, 
Jehan îi spusese că a aflat că este tatăl Bertillei de Saugis. 

— Şi chiar credeţi? îl întrebă pe Neuvy. 

— Sunt sigur, afirmă categoric acesta. 

Henri se întoarse surâzând. Aruncă o privire spre Jehan. 
Acesta, încă de la intervenţia lui Pardaillan, rămăsese 
nemişcat, cu braţele încrucişate şi cu un aer de indiferenţă 
suverană. Văzându-l aşa de calm şi de absent, nimeni n-ar fi 
bănuit că se vorbea despre el şi încă în termenii în care 
capu-i era în joc. De la Jehan, privirile regelui se îndreptară 


spre Pardaillan, privindu-l în tăcere, cu un surâs maliţios pe 
buze. 

Pardaillan îi răspunse printr-un zâmbet asemănător, însoţit 
de o ridicare dispreţuitoare a umerilor, spunând: 

— Veţi vedea, Sire, că toate acuzaţiile ce i se aduc, sau i se 
vor aduce acestui tânăr, sunt asemănătoare... Adevărul este 
că se încearcă în toate chipurile distrugerea lui. 

Henri lăsă să cadă asupra lui Neuvy (care asculta fără a 
înţelege nimic) o privire încărcată de ameninţări. 
Surprinzându-i privirea, Pardaillan îi spuse regelui în 
şoaptă: 

— Totuşi, îl cred că este de bună credinţă... E doar un 
instrument. 

— Ce vă face să spuneţi asta? întrebă Henri pe acelaşi ton. 

— Păi... siguranţa cu care a lansat acuzaţiile... Credeţi-mă, 
Sire, adevărații vinovaţi n-au avut curajul să intervină ei 
înşişi. 

— Poate că aveţi dreptate, răspunse Henri. 

Câteva momente îi măsură pe Pardaillan şi pe Jehan. 
Brusc, îl luă pe cavaler de braţ şi aproape că-l târî înspre 
caleaşcă, cu familiaritatea bonomă pe care o folosea când 
se afla cu prietenii săi, spunându-i: 

— Prietene, cred că o discuţie între patru ochi e foarte 
necesară. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, Sire. 

— Să intrăm în caleaşcă. 

Spunând toate acestea cu voce tare, era ca şi cum ar fi dat 
ordinul ca toată lumea să se îndepărteze. Atât Neuvy cât şi 
vizitiul înţeleseră şi dispărură în grabă. Întorcându-se spre 
Jehan care nici nu se clintise din loc, Pardaillan îi spuse cu 
blândeţe: 

— Copilul meu, vrei să mă aştepţi câteva clipe... Discuţia 
mea cu regele nu va fi prea lungă... 

Spusele acestea dovedeau o mare familiaritate, pe care 
Henri n-ar fi permis-o altcuiva şi drept acceptare, se 
întoarse la rândul său spre tânăr, făcându-i un semn 


prietenesc pentru a-l îndemna la răbdare. Jehan îi răspunse 
făcând o reverență respectuoasă. Pe faţa lui Pardaillan 
înflori din nou un surâs de satisfacţie deoarece, chiar dacă 
reverenţa părea adresată regelui, privirea care o însoțea 
arăta în mod clar că este adresată cavalerului. 

Continuând să discute cu Bellegarde şi Liancourt, care-i 
ajunsese din urmă, Concini şi d'Epernon nu scăpau din 
priviri pe rege şi pe cei trei gentilomi cu care acesta se 
explica. Neputând auzi ce se discută, sperau să ghicească 
sensul explicaţiilor din gesturile şi fizionomiile actorilor 
principali. Şi neliniştea lor creştea din ce în ce, deoarece 
regele se arăta destul de bine dispus faţă de cel de care ei 
se temeau. 

Capitolul 23 

Între timp, Henri al IV-lea şi Pardaillan se urcară în 
caleaşcă. 

— Prietene, începu regele, ştiţi că am în voi deplină 
încredere (Pardaillan se înclină tăcut). Vreau să spun că, 
deoarece mă asiguraţi de bunele sale intenţii, deoarece 
răspundeţi de el... 

— Răspund, Sire! 

— Având în vedere toate acestea, tânărul nu va mai fi 
deranjat, vă dau cuvântul meu... Şi totuşi... îl cunoaşteţi 
bine... foarte bine? 

— E fiul meu! 

Henri se plesni peste coapse, exclamând bucuros: 

— Băânuiam eu ceva! ... Pe toţi dracii! ... m-aţi liniştit. 

Şi cu un viu interes: 

— În cele din urmă v-aţi regăsit fiul? Acela pe care-l 
căutaţi încă de la întoarcerea voastră din Spania, de mai 
bine de douăzeci de ani? Cât de mult mă bucur pentru voi, 
prietene... Poate că-mi va fi dat să fac pentru fiu ceea ce n- 
am putut face pentru tată. Fiul vostru, reluă regele după o 
scurtă tăcere, poate va fi nevoit să mă vadă uneori... cu 
toate aceste maşinaţiuni, nu se poate şti. 

— E posibil, într-adevăr, spuse Pardaillan evaziv. 


— Ei bine, fie el, fie voi, nu aveţi decât să pronunţaţi 
cuvântul Pardaillan pentru a fi conduşi la mine. La orice oră 
din noapte sau din zi. Mă înţelegeţi, Pardaillan? 

— Prea bine, Sire. 

— Şi acum, prietene, fiindcă suntem numai noi doi, cu 
mâna pe inimă, spuneţi-mi, ce avea de gând să facă fiul 
vostru în împrejurimile mânăstirii Montmartre, când cu 
lupta de la spânzurătoare? 

Ascunzându-şi un zâmbet Pardaillan spuse pe un ton naiv: 

— După câte am înţeles, tocmai eliberase o tânără, de care 
este foarte îndrăgostit şi care fusese atrasă acolo prin 
viclenie, fiind reţinută împotriva voinţei ei. 

— E vorba de Bertille de Saugis? întrebă Henri stingherit. 

— Chiar de ea, Sire. 

— Şi spuneţi că era reţinută la mânăstire împotriva voinţei 
ei? Cine a îndrăznit? ... Şi de ce?... 

— Cine? Nu ştiu, răspunse Pardaillan cu răceală. De ce? 
Deoarece tânăra deţine în păstrare hârtii care o dată 
divulgat secretul lor, unii n-ar sfârşi bine. 

— De ce n-am fost avertizat? ... Credeţi că acest copil îmi 
este indiferent şi aş fi lăsat să fie persecutată fără a-i 
pedepsi pe vinovaţi? ... Acum, că m-am lămurit în privinţa 
fiului vostru, reluă regele după o scurtă tăcere, spuneţi-i 
din partea mea că, pentru câtva timp să se abţină să fie 
văzut prin preajma mânăstirii... Asta numai pentru a evita 
unele neînţelegeri asemănătoare celor petrecute zilele 
trecute lângă fosta spânzurătoare a mânăstirii. 

Pe faţa lui Pardaillan se aşternu un surâs ascuţit. Regele 
ajunsese în punctul în care lui îi convenea. În loc să 
răspundă celor spuse de rege, replică liniştit: 

— Regele, care se interesează cu atâta amabilitate de 
mine şi de fiul meu, n-ar vrea să afle şi numele mamei sale? 

— Ba da, aprobă regele curios, cine-i fericită? 

— Prinţesa Fausta, spuse Pardaillan aţintindu-l pe rege cu 
privirea. 


Mai întâi, regele nu dădu atenţie numelui. Sau mai 
degrabă nu se gândi la ceea ce Pardaillan încerca în mod 
indirect să-i amintească: comoara Faustei, pe care ministrul 
său, Sully, cu asentimentul regelui, încerca s-o facă intrată 
în vistieria regală. 

Dar, deodată, regele înţelese. 

Privindu-l cu răceală pe cavaler, treptat, în ochi i se 
aprinse o flacără şi exclamă cu un uşor fluierat de 
satisfacţie: 

— Pe toţi dracii! strigă el. Frumoasă femeie! ... după câte 
mi s-a povestit, cel puţin... Trebuie să mărturisesc, continuă 
el, că până acum n-am avut norocul s-o cunosc. 
Complimentele mele, prietene. 

— Că e frumoasă, nu încape îndoială, Sire, replică 
Pardaillan fără să tresară. Dar norocul vostru e că n-aţi 
cunoscut-o... încă. 

Şi continuă cu un aer nepăsător: 

— Fabulos de bogată. 

Din nou regele se simţi stingherit. Venea acum vorba 
despre comoară şi, trebuia să-şi mărturisească, întreaga 
afacere nu era chiar aşa de onorabilă, dimpotrivă. 

Fără a părea că-i observă stinghereală, Pardaillan 
continuă netulburat: 

— Într-atât de bogată încât a ascuns în împrejurimile 
Parisului zece milioane destinate fiului său şi se pare că 
cifra asta n-a strâmtorat-o cu nimic. 

Henri înţelese reproşul ascuns şi, cum era un prea bun 
jucător, ştia să piardă fără să clipească. Înţelese că această 
partidă este pierdută. Sigur, pilula era amară, dar o înghiţi 
fără să se strâmbe. Şi asta cu atât mai mult cu cât nu voia 
să se expună umilinţei de a i se aminti că-i vorba de 
proprietatea altuia. 

Tocmai pentru aceasta luă iniţiativa, afectând o privire 
bucuroasă şi nepăsătoare totodată: 

— La dracu”! Prietene, ştii că era cât pe-aci să te jefuiesc? 


— Oh! făcu Pardaillan cu o ironie fină, liniştiţi-vă, sire. 
Chiar dacă milioanele s-ar fi găsit în locul în care le căutaţi, 
operaţiunea n-ar fi fost deloc fructuoasă pentru voi... 
fiindcă n-aţi fi găsit nimic. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că alţii ar fi sosit înaintea domnului de Sully şi i-ar fi 
suflat milioanele de sub nas. 

— Pe toţi dracii! Asta-i prea de tot! 

— Sire, îi explică înţelegător Pardaillan, fiul meu s-a născut 
într-una din temniţele castelului Saint-Ange, la Roma. Dacă 
a reuşit să scape de acolo cu viaţă, asta se datorează 
faptului că papa Sixt al V-lea cunoştea existenţa acestei 
comori. Şi-n timp ce-l lăsa liber pe copil, împreună cu aceea 
care-l îngrijea, punea pe urmele lor spionii cei mai talentaţi 
din Franţa şi Italia... Prin acea femeie sau, chiar prin copil, 
socotea să pună mâna pe comoară. 

— Încep să înţeleg... 

— Au trecut douăzeci de ani şi Biserica încă mai speră să 
găsească tezaurul... Ar fi ajuns înaintea voastră la ea... 
fiindcă sunt acolo unde sunt mai stăpâni ca voi... Şi ăsta-i 
încă unul din motivele pentru care sunt atât de înverşunaţi 
împotriva fiului meu şi vor să-l compromită în faţa Maiestăţii 
Voastre. 

— Mă vor ucide, prietene! ... Fără îndoială, ei sunt aceia 
care-mi poartă sâmbetele! 

Era atât de palid şi părea atât de distrus, încât lui 
Pardaillan i se făcu milă. Pentru a-i abate gândurile, îi 
răspunse cu o siguranţă pe care totuşi nu o simţea. 

— Ei aş! Încă n-au reuşit. Aveţi prieteni mult prea devotați 
şi care veghează din umbră... fiindcă nemernicii ăia 
acţionează numai în umbră. Dar, Sire, acum înţelegeţi de ce 
fiul meu trebuie să supravegheze mânăstirea Montmartre şi 
împrejurimile ei. Îşi păzeşte bunul său... şi e în drept s-o 
facă. 

— Îi voi ordona lui Sully să înceteze cercetările. 


— Ba nu, Sire, vă rog, interveni Pardaillan. Dimpotrivă, să 
le continue. Am nevoie de asta! ... Numai că, vă rog să-i 
comunicaţi, ca şi comandantului jandarmilor şi tuturor celor 
din poliţia voastră şi din justiţie, să-l lase în pace pe Jehan le 
Brave... 

— Cum doriţi. Dar spuneţi-mi, Pardaillan, voi care 
cunoaşteţi atâtea secrete, cum se face că fiul vostru a găsit 
sub spânzurătoare praf de puşcă. Şi cum de-a reuşit să 
scape din explozia aia înfricoşătoare care a făcut destule 
victime. 

— Dar e simplu, explică Pardaillan, surâzând. Sub 
spânzurătoare se află o subterană de a cărei existenţă nu 
ştie nimeni. Acolo şi-a îngropat prinţesa Fausta milioanele-i 
faimoase, pe care atâţia le caută. 

— Aha! strigă Henri, căruia i se trezise interesul. Ăsta era 
motivul pentru care fiul vostru se afla acolo! ... Dar praful 
de puşcă? 

— Prinţesa, reluă cavalerul, nu se-ndoia că această 
comoară va fi căutată şi şi-a luat măsurile sale de precauţie. 
Mai întâi, o discuţie cu stareţa mânăstirii, pentru a o face să 
creadă că milioanele se află în incinta ei. 

— În vreme ce acestea au fost ascunse în afara ei, într-un 
loc cu totul la vedere. Nu-i rău gândit, remarcă Henri, din 
ce în ce mai interesat. 

— Da, continuă Pardaillan visător şi cu o voce ciudată, 
prinţesei nu-i lipsea imaginaţia... ştiu şi eu câte ceva. Şi 
rămase câteva clipe tăcut, cu privirea pierdută în sine 
însuşi, rememorând amintiri, din timpul tinereţii sale, 
trecând din nou prin fazele giganticului duel pe care-l 
susţinuse contra acestui geniu al răului. 

— Continuaţi, prietene, spuse afectuos regele pentru a-l 
scoate din gândurile sale negre. 

— Ei bine, această subterană, continuă Pardaillan 
scuturându-şi capul, duce spre un fel de peşteră 
subpământeana în care Fausta a ascuns un adevărat 
arsenal: praf de puşcă, arme, gloanţe... cu care ar fi putut 


susţine un asediu mai multe zile. Mult mai târziu, la Sevilla, 

mi-a dezvăluit existenţa acestor subterane şi modul cum se 

poate ajunge la ele în mod secret. Din curiozitate am fost să 
văd locurile şi am constatat lipsa alimentelor. 

— Să te aperi, observă regele, e foarte bine. Dar mai 
trebuie să te şi hrâneşti. E elementar pentru cel care vrea 
să reziste asediului. 

— E drept, Sire. lată pentru care motive am dus chiar eu 
proviziile acolo. Din timp în timp le înlocuiam, deoarece prin 
învechire acestea se stricau. Numai vinul s-a transformat 
într-un adevărat nectar. Şi acum înţelegeţi restul, Sire: fiul 
meu s-a putut apăra cu vitejie datorită armelor mamei sale. 

— Şi a putut să se hrănească datorită proviziilor făcute de 
tatăl său, continuă Henri, râzând. Acum totul se explică! 
Atunci când fiul vostru a provocat explozia, se găsea deja în 
peşteră. Pe toţi dracii! Fiul vostru e un tovarăş de arme 
excelent! Se vede cu cine seamănă! 

Cavalerul se înclină în faţa complimentului pe care-l preţui 
la justa sa valoare. 

Henri observase că Pardaillan îi dezvăluise spontan locul 
în care se aflau ascunse milioanele. Acest semn de 
încredere îl emoţiona, dar nu făcu nici un comentariu. 

Audienţa se terminase, Pardaillan obţinând ceea ce voia: 
bunăvoința regelui. Îşi dădea seama prea bine că această 
bunăvoință a Bearnezului se datora numai egoismului său şi 
fricii de a fi asasinat, dar pentru el asta avea o prea mică 
importanţă. 

Îşi luă rămas bun de la rege şi cobori din caleaşcă făcând 
semn fiului său se apropie. 

Rămas în caleaşcă, Henri făcu semn seniorilor care până 
atunci se ţinuseră la o distanţă respectuoasă şi care, acum, 
se grăbiră să asculte. În spatele acestora, la o distanţă şi 
mai mare, mulţimea se îngrămădi, curioasă să vadă ce va 
urma. 

Scoţându-şi bustul prin portiera caleştii, Henri rosti cu o 
voce limpede şi puternică, pe care o auziră cu toţii, chiar şi 


cei din ultimul rând: 

— Neuvy, spuse el, ai fost rău informat. Domnul Jehan le 
Brave, aici de faţă, este un gentilom viteaz şi cinstit, demn 
de stima tuturor. Cu preţul vieţii sale, mi-a salvat-o pe a 
mea. 

O tăcere de gheaţă însoţi spusele regelui. D'Epernon, livid, 
scrâşnea blesteme. Gentilomii săi, bineînţeles că-i urmau 
exemplul. 

În ce-l priveşte, Concini spumega. Strâmbătura fioroasă 
care-i schimonosea faţa şi care vroia să treacă drept 
zâmbet, încerca să-i ascundă gândurile: „Fără nemernicul 
ăsta, regele ar fi fost mort... şi eu aş fi triumfat! Nenorocire 
ţie, fiu al lui Pardaillan, te voi zdrobi!” 

Furia şi dezamăgirea îl făcu să-şi piardă capul, deoarece 
înaintând doi paşi, izbucni: 

— Sire, acest gentilom, atât de viteaz şi de cinstit, cum îl 
credeţi, a fost în slujba mea... şi v-aş putea da unele 
amănunte despre el. 

Aruncându-i o privire dispreţuitoare, Henri îi replică sec: 

— De prisos, domnule! ... sunt lămurit pe deplin. 

Dar fiul lui Pardaillan nu era omul care să se eschiveze 
unei provocări. Făcând şi el doi paşi înainte, spuse cu voce 
tare: 

— Sire, rog umil pe Maiestatea Voastră să-i lase să 
vorbească pe domnul Concini. După câte ştiţi, este unul 
dintre duşmanii mei de moarte... cu atât mai prețioasă mi- 
ar fi mărturia sa... De asemenea, îl rog şi pe ducele 
d'Epernon să vorbească... un alt duşman de-al meu, Sire... 
Dacă va fi nevoie, voi mai apela şi la serviciile unui oarecare 
călugăr... un al treilea duşman de moarte. Vorbiţi Concini şi 
d'Epernon, chiar e nevoie să-l aduc şi pe acel demn 
călugăr? ... 

Întreaga sa atitudine era o sfidare. Regele intui că tot ce 
rostise Jehan până acum ascundea o ameninţare. Dar ce 
ameninţare. Şi cum ar fi putut să ghicească acest lucru, 
când fiul îi semăna pe deplin tatălui. Aruncă o privire 


bănuitoare asupra celor doi, interpelaţi, atât de direct, de 
tânăr. 

Livid, tremurând, Concini făcu câţiva paşi înapoi, ca şi 
când ar fi văzut securea călăului, deasupra capului său. 
Dimpotrivă, d'Epernon făcu doi paşi în întâmpinarea sa şi-i 
spuse printre dinţi: 

— Aţi înebunit? ... Ne grăbiţi sfârşitul în mod prostesc, pe 
toţi dracii! 

Şi cu voce tare: 

— Sire, mă înclin în faţa vitejiei şi loialității acestui tânăr 
gentilom. Dar trebuie să vă spun că se înşală când crede că- 
i sunt duşman... Cum aş putea uita faptul că-i datorez viaţa 
fiului meu, Candale? 

Intervenţia ducelui îi permise lui Concini să-şi revină. 
Regele părea că aşteaptă. Să-l audă şi pe el vorbind şi chiar 
ochii strălucitori ai lui Jehan le Brave păreau că-i spun: 
„Vorbeşte! ... numai că, fii atent la ce spui, după tine, voi 
vorbi şi eu.” 

Trebui să se execute: 

— Sire, spuse acesta cu o voce plină de furie, cu toate că 
între domnul şi mine nu este nici cea mai mică simpatie, am 
crezut că e de datoria mea să mărturisesc aici, în public, că 
este un om de onoare. 

Cu un gest al capului, Jehan îşi arătă satisfacția. 
Pardaillan, cu ochii strălucitori, surâdea răutăcios în 
mustaţa-i căruntă. Regele fu pe punctul de a-i cere lui Jehan 
să-i dea mai multe amănunte despre respectivul călugăr, 
dar se abţinu, spunându-şi că-n situaţia dată, tânărul nu ar 
fi spus prea multe. Lăsă incidentul închis. Dar reluă cu voce 
tare, privindu-şi, rând pe rând, gentilomii prezenţi: 

— Domnilor, vă anunţ că de azi domnul Jehan le Brave face 
parte dintre prietenii mei... şi nu uitaţi că, în cazul în carei 
se va întâmpla ceva, îl voi apăra eu însumi. Nu uitaţi asta. 

Capetele celor ce-l înconjurau pe rege se plecară şi mai 
mult şi când se înălţară se auzi din nou strigătul: 

— Trăiască regele! 


Întorcându-se spre Jehan, regele-i spuse cu blândeţe: 

— Am însărcinat pe domnul de Pardaillan să vă transmită 
unele recomandări pe care aş dori să vi le fac şi aş vrea să 
ţineţi seama de ele, având în vedere că sunt destul de 
importante. 

— Sire, răspunse Jehan înclinându-se, dorinţele regelui 
sunt ordine pentru mine. 

— Da, răspunse maliţios Henri, râzând din inimă, dar 
numai dacă vă sunt pe plac... şi nu prea sunt întotdeauna. 

Surâzând, Jehan îi răspunse: 

— După câte am putut remarca, regele nu a fost 
nemulţumit de faptul că nu i-am ascultat ordinele, deoarece 
în acest fel i-am salvat viaţa. 

Regele se mulţumi să aprobe cu un gest. 

Între timp, Bellegarde şi Liancourt îşi reluaseră locurile în 
caleaşcă. Vizitiul se urcase pe capră şi punea în ordine 
hăţurile. Văzând că furtuna a trecut, de Neuvy se apropie şi 
întrebă: 

— Ne acordaţi onoarea de a-l escorta pe rege? 

— Mulţumesc Neuvy, răspunse regele. Domnii de 
Pardaillan şi Jehan le Brave mă vor conduce până la Luvru. 

Imediat, Pardaillan şi fiul său încălecară şi se plasară în 
dreptul portierelor caleştii. 

— La revedere, domnilor! strigă regele în momentul în 
care caii, de-acum îmblânziţi, o luară în trap uşor. 

Şi toţi gentilomii, urmaţi de gloată, răspunseră într-un 
singur strigăt: 

— Trăiască regele! 

Capitolul 24 

După ce caleaşca regală se pierdu în direcţia porţii Buci, 
Concini, d'Epernon şi Neuvy se despărţiră, fiecare 
rumegând gânduri de răzbunare. 

Rămas ultimul, Concini îşi chemă cei patru gentilomi. 

— Saint-Julien, spuse el, puţin absent, unde s-a ajuns cu 
planul răpirii? 


Omul cu capul înfăşurat în bandaje răspunse, cu o reţinere 
care-i scăpă lui Concini: 

— Domnule, sper ca toate pregătirile să fie gata mâine... 
Totuşi, nu îndrăznesc să afirm că aşa va fi. În afacerea asta, 
nu trebuie să ne grăbim, dacă vrem să reuşim. 

Concini nu-i răspunse. După toate semnele, părea că 
rumegă ceva, în timp ce o luptă surdă, violentă, se ducea în 
interiorul său. Neliniştea lui Saint-Julien creştea. Oricum, 
chiar dacă florentinul era generos, asta nu însemna că era 
şi răbdător, mai ales când era vorbă să-şi satisfacă 
pasiunile. 

Se pare că în cele din urmă Concini luă o hotărâre. Dar 
care, judecând după grimasa chipului său, nu-i era pe plac. 
Spre marea uşurare a spionului Leonorei, îl auzi spunând. 

— Da, ai dreptate. Nu trebuie să forţăm lucrurile. 

Părând să calculeze ceva, reluă cu voce tare: 

— Deci, azi e vineri... S-o amânăm până la mijlocul 
săptămânii viitoare. Miercuri, de exemplu. Până atunci, vă 
interzic cu desăvârşire să vă arătaţi prin preajma locului. 

— Asta înseamnă că trebuie să lăsăm casa 
nesupravegheată? întrebă Saint-Julien mirat. 

— Dimpotrivă, la dracu'! ... Dar de la distanţă... nimeni nu 
trebuie să miroasă nimic. Discreţie, cât mai multă discreţie. 
— E-n regulă. Ne vom lua toate precauţiile şi nici măcar 

pasărea-n zbor nu va şti nimic. 

Concini aprobă cu un gest şi continuă şi mai aspru: 

— Asta nu-i totul. Până atunci nu aveţi voie, sub pedeapsa 
cu moartea, să vă atingeţi de Jehan le Brave. 

Saint-Julien, Eynaus, Longval şi Rogquetaille se zbârliră 
dintr-o dată. De-acuma, deja, îl urau tot atât de mult cât îl 
ura şi Concini. Şi explodară. Privindu-i cu o satisfacţie 
întunecată, Concini îi potoli: 

— Uşurel, lupii mei. Nu renunţ la nimic. Dacă dau înapoi... 
asta e pentru a putea sări asupra lui mai bine. Înţelegeţi? 

Dintr-o dată, cei patru se liniştiră şi se apropiară, cu ochii 
strălucindu-le: 


— Explicaţi-ne, monseniore, spuse cu respect unul dintre 
ei. 

Părând cufundat într-unul din visele sale înfricoşătoare, 
Concini îşi reveni şi le spuse: 

— Dacă-i mai acord cinci sau şase zile de răgaz 
caraghiosului, dacă-i permit - şi numai Dumnezeu ştie cu 
câtă suferinţă din partea mea - (şi într-adevăr, părea că 
suferă enorm) dacă-i permit să mai dea târcoale drăguţei 
sale, asta-i numai pentru a-l linişti, pentru a-l face să creadă 
că ameninţarea regelui îşi face efectul asupra mea şi că 
renunţ la a-l pedepsi... Dar în tot acest timp, cu ajutorul 
vostru, îmi ţes plasa... în care va cădea, negreşit. 

Satisfacţia celor patru spadasini izbucni la fel de 
zgomotoasă, tot pe cât le fusese şi nemulţumirea de la 
început! 

— Eram sigur! 

— Pe maţele papei! 

— Suntem nişte blegi! 

— Peel! Peel!... 

— Şi acum, fiţi atenţi, făcu Concini, îndemnându-i să se 
apropie. 

Şi în şoaptă, le explică celor patru ideea sa, ideea care avu 
darul să-i încânte pe măsură ce le vorbea. 

Între timp, Pardaillan şi fiul său au ajuns la Luvru şi după 
puţin timp se despărţiră de rege, care li se arătă mai mult 
decât binevoitor. 

Prima persoană care-i ieşi în cale cavalerului, fu tocmai 
căpitanul de Vitry, care din întâmplare se afla în faţa porţii 
şi care-i urmă până la intrarea în palat. 

Zărindu-l, pe faţa lui Pardaillan îşi făcu loc un surâs puţin 
răutăcios. Şi cum regele tocmai se îndepărta, sprijinindu-se 
prietenos de ducele de Bellegarde, îi spuse destul de tare 
pentru a fi auzit de rege: 

— Ei, domnule de Vitry! Vă înapoiez calul... Bun animal, pe 
legea mea. Datorită lui am putut să o ajung din urmă pe 
Maiestatea Sa şi tocmai la momentul potrivit, pentru a-i 


opri caii, care însetaţi, deveniseră de nestăpânit. În felul 
ăsta, indirect e drept, regele vă datorează viaţa. 

Vitry aruncă o privire furişă spre Henri al IV-lea care, fără 
a se opri, întoarse capul şi-i spuse surâzând: 

— N-o voi uita, fii liniştit, Vitry. 

Şi dispăru fără a-i mai aştepta răspunsul. Apropiindu-se de 
Pardaillan, Vitry îi strânse mâna şi-i spuse pe un ton 
complice: 

— Pe toţi sfinţii, domnule de Pardaillan, sunteţi unul dintre 
cei mai îndatoritori oameni pe care-i cunosc! ... Vă rog să 
dispuneţi de mine ca de un prieten devotat. 

— Credeţi-mă, domnule, răspunse serios de această dată 
Pardaillan, că sunt onorat de prietenia pe care mi-o oferiţi. 

Şi cu un grăunte de zeflemea, urmă: 

— De altfel, mi s-a părut necesar să fac cunoscut regelui 
serviciul pe care i l-aţi adus cu această ocazie. 

— Ei asta-i, exclamă zăpăcit Jehan le Brave, asta mă face 
să-mi amintesc că şi eu am împrumutat calul! ... Dar puţin 
cam împotriva voinţei stăpânului său. 

— M-aş fi mirat să fie altfel, cunoscându-vă bogăţia, făcu 
Pardaillan surâzând. 

Vitry îl văzuse pe Jehan călărind în dreptul portierei 
caleştii regale, onoare pe care mulţi şi-ar fi dorit-o. Însemna 
că acest tânăr nu era un fitecine. Privirile-i fugeau când 
spre Pardaillan, când spre Jehan. Înţelegându-i curiozitatea, 
cavalerul se grăbi să facă prezen-tările: 

— Cum! exclamă Vitry uluit, Jehan le Brave! ... Deci 
domnul este eroul minunatei aventuri de la spânzurătoarea 
din Montmartre? 

— EL însuşi, întări Pardaillan, zeflemitor. Şi cu un aer 
nepăsător, adăugă: 

— Acest gentilom, cu toate că a fost destul de calomniat, a 
avut norocul de a aduce oarecare servicii Maiestăţii Sale, 
servicii destul de importante, de altfel şi regele, la rândul 
său, a avut bunăvoința de a-l, număra printre prietenii săi, 
după cum aţi văzut. 


Bineînţeles că Vitry văzuse. Şi nu-i trebui mai mult pentru 
a se arăta binevoitor faţă de tânărul care se bucura de 
favorurile regale. 

— Domnule de Pardaillan, spuse el prietenos, deoarece mi 
s-a părut că apreciaţi calul, faceţi-mi favoarea de a-l 
accepta ca dar din partea mea, mărturie a stimei şi 
recunoştinţei mele. 

Pardaillan era pe punctul de a refuza darul. Dar în acel 
moment zări privirile cu care fiul său admira animalul şi-i 
veni o idee. 

— Pe legea mea, domnule, mi-e greu să refuz ceea ce-mi 
oferiţi cu atâta graţie. Numai că, adăugă el cu naivitate, 
cum am deja un cal şi nu sunt destul de bogat pentru a-mi 
permite un altul, îngăduiţi-mi să-l dăruiesc tânărului meu 
prieten care nu are niciunul. 

— Calul vă aparţine, cavalere, răspunse căpitanul. Sunteţi 
liber să faceţi cu el ce doriţi. 

Profitând de faptul că fiul său se afla la o oarecare 
distanţă, Pardaillan se plecă spre Vitry şi-i spuse la ureche: 

— Vă spun un secret, domnule! Faceţi în aşa fel încât 
regele să afle că aţi dăruit acest cal tânărului acesta... Veţi 
vedea că onorurile vor urma. 

— Hotărât lucru, sunteţi un prieten încântător! murmură 
Vitry. 

Se întoarseră spre Jehan care continua să-şi privească cu 
încântare calul. 

— Dar ce veţi face cu acesta, pe care l-aţi împrumutat 
împotriva voinţei stăpânului său? întrebă Pardaillan. 

— Aveam intenţia să i-l înapoiez. Dar, domnule, sunt 
încurcat... Aparține lui Concini. 

— Ia te uită! exclamă Pardaillan. 

— Nu vreau să-l las să creadă că vreau să-mi însuşesc ceea 
ce îi aparţine... Pe de altă parte, mi-e penibil, o mărturisesc 
să i-l duc chiar eu. 

— Păi, atunci trimiteţi-l prin cineva, insinuă cavalerul, 
privindu-l pe furiş. 


— În ruptul capului! protestă Jehan. Ar putea crede că mi- 
e frică. 

— Nu ne rămâne altceva de făcut, răspunse Pardaillan 
surâzând, decât să mergem împreună, la care Jehan îi 
răspunse cu o privire de mulţumire. 

Ducând de căpăstru calul lui Concini, cei doi se îndreptară 
spre locuinţa acestuia. Jehan şi Pardaillan ajunseră acolo 
tocmai în momentul în care florentinul şi oamenii săi 
descălecau. 

— Pe legea mea, şopti tânărul la urechea tatălui său. Nici 
nu se putea un moment mai potrivit. 

Şi, în timp ce Pardaillan rămase pe loc, pregătit să 
intervină în caz de nevoie, tânărul înainta până în faţa lui 
Concini şi a oamenilor săi. 

Zărindu-l, aceştia rămaseră împietriţi. Văzându-i 
îndrăzneala de a pătrunde până în bârlogul lupului, fură 
cuprinşi de furie, începând să mormăie tot felul de 
blesteme. 

Imediat, Concini se întoarse spre oamenii săi pentru a le 
impune tăcerea, comandându-le în şoaptă: 

— Nimeni să nu facă nimic, pe sângele lui Cristos! Tăcere! 

Ajuns la doi paşi de grup, Jehan se descoperi cu un gest 
larg. Artist de geniu, stăpân pe el însuşi, cu toate că pălise 
puţin, Concini se descoperi la rândul său şi rămase într-o 
aşteptare demnă. 

Luând drept model pe stăpânul lor, cei patru spadasini 
făcură la fel. Mirat, Jehan se adresă lui Rogquetaille: 

— Domnule, vă înapoiez calul pe care l-am împrumutat de 
la dumneavoastră... puţin cam brutal, recunosc. Dar aveam 
scuza că era pentru a-l servi pe rege. 

Spunând acestea, se înclină cu o graţie dispreţuitoare, 
înmânând frâul lui Roquetaille care părea stană de piatră. 
Privirea pe care i-o aruncă Concini, păru că-l scoate din 
amorţeală. La rândul său, încercă o reverență şi-i răspunse, 
cu 0 voce şuierătoare, încercând să zâmbească: 


— Domnule, pentru oricare gentilom, serviciul regelui mai 
întâi de toate. 

Înclinându-se încă o dată în faţa lui Concini şi a oamenilor 
săi, Jehan spuse cu blândeţe, fără urmă de provocare. 

— La revedere, domnilor! 

Şi în timp ce Concini, Roquetaille, Longval, Eynaus şi 
Saint-Julien încercau să răspundă cât mai cavaleresc 
salutului său, Jehan se îndepărtă, întorcându-le spatele, 
mirat şi el de uşurinţa cu care ieşise din încurcătură. 

Dar în spatele său, blestemele izbucniră cu furie. 

Concini nu spunea nimic, doar îl privea pe tânăr cum se 
îndepărtează, în timp ce ochii-i fulgerau. 

— Uşurel, lupii mei! ... Doar câteva zile şi vă jur că 
insolenţa fanfaronului va fi pedepsită. Va plăti pentru toate 
şi răzbunarea mea va fi îngrozitoare. 

— Domnule, asta ne-a şi reţinut. Altfel... 

Capitolul 25 

Imediat ce Acguaviva se întoarse la mânăstirea 
capucinilor, ceru să aibă o discuţie cu părintele Joseph. 
După mai puţin de o jumătate de oră poarta mânăstirii se 
deschise şi el ieşi, călare pe un catâr. Părintele Joseph, care- 
| întovărăşise până la poartă, îi ură cu voce tare: 

— Călătorie plăcută, părinte! 

— La revedere, frate, şi mulţumesc pentru găzduire, 
răspunse Acqguaviva. 

După ce poarta se închise în urma sa, cu un scrâşnet, 
Acquaviva îşi lăsă gluga pe ochi şi se îndepărtă în pasul 
nepăsător al catârului. 

Pe când se apropia de strada Gaillon, un călugăr apăru pe 
terasa care preceda intrarea în capela Saint-Roch care 
coborând scara nepăsător, se opri în mijlocul drumului cu 
un aer nehotărât, ca unul care nu ştie încotro s-o ia. 

Apropiindu-se de el, Acquaviva făcu un semn ciudat, la 
care celălalt îi răspunse printr-un semn asemănător. 

Acquaviva trecu de călugăr, fără să se oprească, făcându-i 
doar un semn de bineţe. În trecere, îi şopti un singur 


cuvânt: 

— Ruilly. 

Nehotărârea călugărului se sfârşi subit, acesta 
îndepărtându-se imediat, luând-o înaintea lui Acquaviva pe 
care, curând, îl lăsă în urmă. 

Acesta din urmă traversă oraşul, de la poarta Saint- 
Honore până la poarta Saint-Antoine. Ajuns în cartierul 
Saint-Antoine, îşi îndemnă catârul s-o ia la trap. 

Curând ajunse la zidul de incintă al mânăstirii Saint- 
Antoine. Acolo, o luă la dreapta şi în scurt timp se află în 
târgul Ruilly, o aşezare cu puţine case, aruncate care 
încotro. Părintele, se opri în faţa unei ferme singuratice, 
care nu era decât vechiul conac regal din Ruilly, în care 
intră ca acasă. 

După mai puţin de un sfert de oră, sosi şi călugărul Parfait 
Goulard cu care avu o discuţie destul de îndelungată. În 
urma căreia, în timp ce se despărţea de el, îi spuse: 

— Du-te fiule şi mai ales, nu uita nimic. Tânărul de care ţi- 
am vorbit trebuie să moară cât de curând... E vorba de 
existenţa ordinului nostru. 

— Va muri, replică Parfait Goulard cu răceală. 

În aceaşi zi, pe înserate, Acquaviva îşi înşeuă catârul şi se 
îndreptă spre mânăstirea Saint-Antoine. O dată ajuns în 
dreptul ei, o ocoli şi, trecând prin dreptul crucii Faubin, 
cobori spre Popincourt, trecu prin Courtille, traversă 
Montfaucon, ajungând în cartierul Saint-Laurent, astfel 
încât descrise un semicerc destul de mare în jurul zidului 
de incintă al oraşului. 

Ajuns în cartier, la mai bine de o sută de paşi de poarta 
Saint-Martin zări un călugăr care părea că aşteaptă pe 
cineva. Acquaviva descălecă şi călugărul apucă imediat 
frâul catârului fără a rosti nici cel mai mic cuvânt. 

Mergând pe jos, cu gluga acoperindu-i faţa, Acquaviva 
intră în Paris doar cu câteva momente înainte de închiderea 
porţilor. După câteva ocoluri pe străzile cele mai puţin 
umblate, ajunse în curând în strada Heaumerie, o stradă 


îngustă, dar care, în acea epocă, era destul de animată. La 
capătul acesteia, în apropierea străzii Vieille-Monnaie, se 
află o fundătură numită pe atunci Fort-aux-Dames şi asta 
deoarece mânăstirea de călugăriţe Montmartre îşi avea 
propria închisoare. 

Închisoarea de care vorbim se află tocmai în capătul 
fundăturii. Era o clădire veche, cu trei etaje, întunecată şi 
sinistră ca oricare altă închisoare. Cine şi-ar fi închipuit că 
această închisoare era o parodie, s-ar fi înşelat amarnic. 
Dimpotrivă, era o închisoare cât se poate de dură, dotată cu 
tot ceea ce e necesar: portari, temniceri, gardieni, călău şi 
ajutoarele sale, capelă şi capelani. Mai avea şi celule adânci, 
dotate cu lanţuri solide, cameră de tortură. După câte se 
vede, nu lipsea nimic. 

Având în vedere faptul că lăcaşul era destul de 
neîncăpător, că doamnele călugăriţe nu erau prea bogate, 
nenorociţii care erau închişi aici o duceau mult mai rău ca 
în oricare altă parte. 

Detaliile acestea vi s-ar putea părea de prisos. Mai târziu 
se va vedea că au fost necesare. Poate chiar vom fi obligaţi 
să revenim asupra lor. 

Mai înainte de a ajunge la capătul fundăturii, alăturată 
închisorii, se găsea o casă, destul de modestă, cu două 
etaje. Cu ferestrele şi uşa tot timpul închise, părea mai 
întunecată decât era chiar închisoarea, care, totuşi, era 
locuită şi a cărei poartă se deschidea şi se închidea deseori. 
Era un du-te-vino neîncetat al călugărilor şi al călugăriţelor, 
al temnicerilor şi al paznicilor care intrau şi ieşeau mereu. 
Cât despre casa vecină, nimeni nu văzuse acolo vreo 
mişcare. 

Spre uşa acesteia se îndreptă Acquaviva când se făcu 
întuneric. Şi uşa se deschise în faţa sa fără cel mai mic 
zgomot şi fără ca părintele să se anunţe. Cel ce-i deschise 
era tot fratele Parfait Goulard. Conducându-şi şeful la 
ultimul etaj al casei, îl introduse într-un cabinet mic, dar 
mobilat destul de confortabil. 


Aruncând în jurul său o privire indiferentă, Acquaviva ceru 
scurt: 

— Să vedem. 

Parfait Goulard deschise o fereastră mică prin care 
părintele Acquaviva privea în timp ce beţivanul explică: 

— În spate se găseşte o grădină mică. Acolo, mai în jos, în 
spatele zidului acela înalt, e strada Vieille-Monnaie. 

— Bine. Mai departe, spuse Acqguaviva. 

Goulard închise fereastra şi deschise mai apoi uşa. Se 
aflau acum pe un palier îngust. În stânga se afla scara 
abruptă pe care urcaseră. În faţă se găsea o uşă joasă, 
ferecată cu un lacăt enorm. În mijloc, uşa camerei pe al 
cărei prag se aflau. Arătând spre uşa ferecată, Goulard 
explică: 

— Nu-i decât un hambar, fără nici o altă ieşire. Nimeni nu 
intră acolo. 

Îndreptându-se spre zid, în faţa uşii, ridică lampa pe care 
o avea în mână pentru a face vizibil un buton minuscul, 
ascuns cu dibăcie şi pe care apăsă. Imediat se deschise o 
uşă secretă prin care intrară. Se aflau acum într-o cameră 
cu mult mai mică decât aceea pe care tocmai o părăsiseră. 

— Aici ne aflăm deja pe teritoriul călugăriţelor de la 
Montmartre, explică Parfait Goulard. 

— Mai departe, repetă Acquaviva. 

Reîntorcându-se la scara abruptă, coborâră înspre 
temniţele de la subsol. Datorită unei noi intrări secrete, 
ajunseră, curând, într-un coridor îngust, în care Acguaviva, 
pentru a trece, fu nevoit să-şi plece capul. După ce-l 
străbătură, ajunseră în cele din urmă la o scară care-i 
conduse la un vestibul. 

— În acest loc, spuse Parfait Goulard, ne aflăm de cealaltă 
parte a străzii Vieille-Monnaie. Totdeauna se află aici un om 
de pază. La momentul convenit, de la fereastra voastră, 
puteţi să-i semnalaţi în codul zilei şi veţi fi ascultat cu 
sfinţenie. 


— Foarte bine, se declară satisfăcut Acquaviva. Să ne 
întoarcem. 

După nu mai mult de două minute se aflau din nou în 
misterioasa locuinţă. Pe când se aflau la parter, Parfait 
Goulard îl întrebă: 

— Monseniorul doreşte să-i arăt şi camerele trucate? 

— La ce bun! replică indiferent Acqguaviva, să urcăm. 

Ajuns în camera de la ultimul etaj, pe care o părăsiseră nu 
cu mult timp înainte, Acquaviva se aşeză în singurul fotoliu 
existent şi, făcându-i semn lui Parfait Goulard să ia loc pe 
unul din scaune, îi spuse: 

— Ei bine, fiule, ce se mai aude cu acel Ravaillac? ... 
Vedeţi, datorită fiului lui Pardaillan, avem acum nevoie de el 
mai mult ca oricând. Pe cât de mult ne-am străduit să-l 
convingem să se întoarcă în ţinutul lui de baştină, acum 
trebuie să-l facem să se răzgândească. Crezi că vei reuşi? 

— Cel mai dificil va fi, răspunse călugărul, de a-l convinge 
fără a-i deştepta bânuielile. Totuşi sper să reuşesc. Dacă 
intră în casa asta, vă jur că nu o va mai părăsi. 

— Şi-n privinţa lui Jehan le Brave? 

Cu un surâs înfricoşător, Parfait Goulard îi răspunse: 

— Oamenii noştri îl urmăresc pas cu pas. Şi astă până în 
ziua în care... nu vom avea a ne maiteme deel. 

— Cât mai curând, fiule, cât mai curând. Este foarte 
urgent acest lucru, spuse Acquaviva, fără a-şi arăta totuşi 
nerăbdarea. 

— Poate că în clipa asta, lucrul e deja făcut. 

— Să te audă Dumnezeu, fiule. 

Şi după câteva momente de meditaţie: 

— În ce stadiu ne aflăm cu cercetările la mânăstire? 

— Ne apropiem, monseniore. Altarul arătat de actul de 
care ne servim este aproape degajat. În câteva zile vom 
descoperi resortul secret. Şi atunci vom fi aproape la 
capătul drumului. 

În acea clipă, se auzi cum cineva îşi face cunoscută 
prezenţa de cealaltă parte a uşii. Goulard se grăbi să 


deschidă. Un călugăr, cu o înfăţişare atletică, îşi făcu 
apariţia şi ceru respectuos monseniorului să-şi exprime 
dorinţa în ceea ce priveşte cina. 

— Aduceţi-mi o bucată de pâine, fructe şi un pahar de apă, 
ceru Acquaviva. 

În timp ce acesta se îndepărtă, începu să-i comunice 
ordinele sale fratelui Goulard. 

Cinci minute mai târziu, când voinicul călugăr se înapoie 
aducând cu el cina frugală, nu-l mai văzu pe Parfait 
Goulard, dar acest lucru nu-l miră prea mult. 

Capitolul 26 

După ce-l părăsi pe Pardaillan, Jehan le Brave ieşi din Paris 
prin poarta Montmartre, trecând prin faţa casei Perrettei 
fără a se opri. Când ajunse în dreptul castelului Porcherons, 
fu întâmpinat de Gringaille, apărut din spatele unui tufiş 
unde se ascunsese până atunci şi de unde supraveghea 
casa fetei. 

— Ei, care mai sunt noutăţile? întrebă Jehan. 

— Linişte deplină, şefule. 

— E bine, dar continuaţi supravegherea. Sper ca în curând 
să vă eliberez de sarcina asta. 

— Care-i destul de plictisitoare, mărturisi cu sinceritate 
Gringaille. 

Liniştit dinspre partea asta Jehan se îndepărtă după ce 
strânse mâna lui Gringaille, fericit de prietenia şefului. 

Şi-n timp ce parizianul îşi continua veghea conform 
dorinţei lui Jehan, acesta din urmă porni în căutarea lui 
Ravaillac. La hanul Trei Porumbei i se spuse că roşcatul îi 
părăsise, asigurându-i că se întoarce în ţinuturile natale. 

„E-n regulă”, gândi tânărul. 

Spre seară, ieşi să cineze într-una din cârciumile din 
strada Saint-Denis. Când o părăsi, se făcuse deja târziu. 

Străzile erau de-acum întunecate, tăcute, pustii. De altfel, 
puţin îi păsa. Le străbătea cu nepăsarea-i obişnuită, luând-o 
pe drumul cel mai scurt pentru a ajunge cât mai repede 
acasă. 


În strada Bethisy, la câţiva paşi de propria locuinţă, simţi 
în spatele său o foială neobişnuită şi făcu o săritură într-o 
parte. 

În aceeaşi clipă, pe lângă ureche, la câteva degete îi trecu 
un glonţ. Şi imediat se auzi un alt foc. Căzu pe spate şi după 
ce zvâcni din picioare de câteva ori, rămase ţeapăn. Imediat 
se auzi o voce: 

— L-am atins! 

Două umbre se apropiară, cu pumnalele în mână. 

— Cred că-i mort, continuă vocea. 

— Ce contează, spuse celălalt, pentru cât am primit, 
merită să fim siguri. 

Jehan nu făcu nici o mişcare. Trebuia să pară mort, sau 
măcar leşinat. 

Cu prudenţă, cele două umbre se apropiară. Busturile li se 
aplecară asupra tânărului, în timp ce pumnalele le sclipiră 
în lumina lunii. Dar nu mai apucară să lovească, deoarece, 
în aceeaşi clipă, se auziră două urlete de durere. 

După cum v-aţi dat seama, Jehan nu fusese lovit. În 
momentul în care primul glonţ îi trecuse pe la ureche, îşi 
aminti într-o străfulgerare de vorbele lui Pardaillan, care-l 
avertizase de ce va urma. Se aruncă la pământ chiar în 
momentul în care plecase cel de-al doilea glonţ, cu o 
uşurinţă care arăta cât de familiară îi era mişcarea. 

Şi-n timp ce zărea cele două umbre apropiindu-se şi le 
auzea discuţia şoptită, nu făcuse nici o mişcare. Dar în 
momentul în care cele două siluete se aplecară asupra sa, 
cu pumnalele gata de a lovi, picioarele sale îi aruncă 
concomitent cât colo, cu o dublă lovitură. 

Atinşi în plin piept, cei doi asasini se întinseră cât erau de 
lungi, în drum. 

„Aşa, acum pot să le vorbesc!” îşi spuse Jehan. 

Îi fu de-ajuns un salt pentru a-i ţine în pumn pe amândoi, 
gata să-i sugrume. Mijlocul era excelent pentru a-i expedia 
ad patres, dar nu pentru a-i face să vorbească, după cum 
intenţiona. Şi totuşi, procedase cât se poate de înţelept, 


LLA 


deoarece amândoi căscară nişte ochi înfricoşaţi, 
bolborosind: 

— Iertare, monseniore! 

— Caraghioşilor, le strigă Jehan, vă iert, cu condiţia să-mi 
spuneţi cine v-a plătit ca să mă ucideţi... Altfel, vă sugrum 
pe amândoi. 

Şi palmele sale se mai strânseră puţin în jurul gâtului lor. 

— Spun tot, gâfâi unul dintre tâlhari... numai nu mai 
strângeţi aşa... mă sugru... 

Jehan îşi mai slăbi strânsoarea şi, prudent, culese cele 
două junghere care se aflau lângă el, rostind: 

— Hai, vorbeşte, nemernicule! 

Nemernicul respiră cu nesaţ şi rânji: 

— Pe toţi dracii! Ce pumn! 

— Cine v-a plătit pentru a mă ucide? repetă cu răceală 
Jehan. 

— Nu ştim, monseniore. 

— Minţi, caraghiosule! Vorbeşte... sau ţi-a sosit ceasul din 
urmă. 

Şi-ncepu să strângă din nou. 

— Vă jur pe sufletul meu că nu ştiu! gemu mizerabilul. 

Văzându-l sincer, Jehan slăbi strânsoarea. 

— Bine, spuse el, v-am auzit spunând că aţi fost bine 
plătiţi. Că nu-l cunoaşteţi pe cel ce vă plăteşte, sunt gata să 
vă cred! ... Dar sunt sigur că l-aţi văzut... descrieţi-mi-l. 

— Dar nu l-am văzut... Avea gluga lăsată până peste nas... 
Tot ce putem spune este că părea un om al bisericii... Sau 
cel puţin aşa lăsa să se creadă. 

Jehan era edificat şi nu mai insistă. 

— Bine, nefericiţilor! făcu el dispreţuitor. Vă iert, 
caraghioşilor! ... Şi acum, căraţi-vă... şi mai ales, încercaţi 
să nu-mi mai ieşiţi în cale dacă ţineţi la pielea voastră. 

Cei doi tâlhari se ridicară cu greutate şi, în ciuda condiţiei 
lor fizice, o luară la fugă cu o viteză care le arăta groaza pe 
care cavalerul le-o insuflase. 


Reîntors în camera sa, Jehan răsuci cheia de două ori în 
broască, lucru care nu i se mai întâmplase până atunci şi, 
lăsându-se într-un fotoliu, revăzu etapele aventurii. 

„Deci Acquaviva a început vânătoarea, îşi spuse el. Domnul 
de Pardaillan a avut dreptate... ca totdeauna, de altfel. Pe 
toţi dracii, dacă lucrurile se vor repeta destul de des, nu 
mai dau doi bani pe pielea mea!” Dar felul său nepăsător 
ieşi din nou la suprafaţă: „Ei bine, vom vedea! ... Am trecut 
eu prin altele şi mai şi.” 

Şi cu toate că se arăta nepăsător, nu se putu stăpâni să nu 
facă o inspecţie amănunţită camerei sale şi nu se culcă 
decât atunci când se convinse că totu-i în regulă. 

A doua zi dimineaţa, sâmbătă fiind, pe când se pregătea să 
iasă, cineva îi bătu în uşă. Precaut, întredeschise uşa, dar se 
linişti curând. Cel care se afla pe prag, nu era decât unul 
dintre slugile hanului Grand-Passe-Partout, pe care-l 
recunoscu imediat. De braţ îi atârna un coş. Intrând în 
cameră, scoase din coş şase sticle şi un pachet legat frumos, 
pe care le puse pe masă, spunându-i tânărului: 

— Din partea cavalerului de Pardaillan. 

Jehan se uită curios la sticle: trei conţineau un vin vechi de 
Saumur şi trei erau cu vin de Vouvray, două vinuri pe care 
cavalerul le îndrăgea nespus. Desfăcând pachetul, văzu că 
era garnisit cu tot felul de prâăjiturele. Cuprinse toată 
această bogăţie cu o privire înduioşată în timp ce-şi spunea: 
„Ce prieten minunat! ... Se gândeşte la toate... şi cu câtă 
delicateţe!” 

Şi cu voce tare, trădându-şi temerile de până atunci: 

— Aşa ceva pot mânca şi bea fără teama de a fi otrăvit! 

La rândul său şi valetul începu să râdă. Întinzându-i un 
scud, Jehan observă că acesta se codeşte să-l primească. 

— Domnul cavaler nu va fi prea mulţumit... Şi când nu e 
mulţumit, are o palmă atât de grea... v-o spun eu. 

Răzând din toată inima de mutra dezamăgită a slugii, 
Jehan insistă: 


— Ia-l, netotule! ... Domnul cavaler nu va afla nimic. Cel 
puţin dacă nu-i vei spune chiar tu! 

Tentaţia fiind prea mare, valetul făcu scudul dispărut într- 
o clipă, retrăgându-se cu mii de mulţumiri. 

Rămas singur, Jehan apucă o sticlă şi se pregăti s-o 
desfacă. Dar un gând îi trecu prin minte: 

— Nu, rosti el cu glas tare, tot va veni să mă vadă peste o 
oră, o vom bea împreună. 

După o oră, Pardaillan se înfiinţa. Imediat tânărul Jehan se 
pierdu în mulţumiri. 

— Dar nu v-am trimis nimic, i-o tăie cavalerul. Şi neliniştit: 

— Sper că nu v-aţi atins de vin şi de prăjituri? 

— A fost cât p-aci... dar v-am aşteptat s-o facem împreună. 

Amândoi erau palizi ca moartea. După ce Jehan îi explică 
modul cum devenise stăpânul bunătăţilor, Pardaillan îl 
întrebă: 

— Găsiţi că am exagerat vorbindu-vă de Acquaviva? 

— Nu! Pe toţi dracii! Călugărul ăsta e un demon scăpat din 
iad? 

— Şi ăsta nu-i decât începutul, îi răspunse Pardaillan cu 
răceală. Aşteptaţi cele ce vor urma. 

— Cum? ... izbucni Jehan simțind cum îl cuprinde furia. Ei 
bine, vom vedea! Aşteptându-l, dacă popa ăsta fariseu îmi 
cade-n mână, vă jur că nu va mai avea ocazia să facă rău 
cuiva! 

Surâzând blând, Pardaillan puse o sticlă deoparte, 
vărsându-le pe celelalte cinci. Prăjiturile căpătară aceeaşi 
destinaţie. După ce făcu toate acestea, ieşiră împreună, 
cavalerul ducând sub braţ sticla plină şi se îndreptară spre 
hanul Grand-Passe-Partout. Valetul care adusese lui Jehan 
vinul cu pricina se afla acolo, văzându-şi de treburile sale 
obişnuite. Pardaillan puse să fie chemat. 

Văzându-l pe cavaler însoţit de Jehan, valetul se tulbură. 
Văzându-i stinghereala, Pardaillan luă un pahar şi-l puse în 
faţa individului. După care, desfăcu sticla adusă şi umplu 
paharul. 


— Băiete, îi spuse cavalerul, ai adus în dimineaţa asta, din 
partea mea, cavalerului Jehan le Brave, aici de faţă, şase 
sticle cu vin... 

— Da, domnule, răspunse valetul care părea că-şi regăsise 
siguranţa. 

— Vinul pe care tocmai l-am turnat în pahar, continuă 
Pardaillan, este din acela pe care i l-ai adus. Înţelegi: acelaşi 
vin. 

— Am înţeles, răspunse sluga cu un calm de invidiat. 

— Ei bine, acum, că ştii cum stau lucrurile, ţin să-ţi spun că 
domnul Jehan le Brave doreşte să guşti vinul ăsta. 

Şi aţintindu-l cu privirea: 

— Bea! îi porunci. 

Pe moment, individul păru mirat. Dar imediat un surâs 
larg îi înflori pe faţă şi fără cea mai mică ezitare, apucă 
paharul cu lăcomie şi-l duse la buze, spunând vesel: 

— "Ţin să vă spun că beau în sănătatea voastră, domnule 
cavaler şi a dumneavoastră, domnule! 

Văzându-l sincer, Pardaillan se repezi: 

— Stai! 

— De ce? întrebă celălalt, dezamăgit. 

— Vinu-i otrăvit, replică Pardaillan cu răceală. Imediat 
valetul fu cuprins de un tremurat puternic. 

Ca şi cum i-ar fi fost frică de lichidul care-i cădea la 
picioare, făcu un salt înapoi, gemând: 

— Ah! Blestemat călugăr! 

După care, urmă explicaţia: în lipsa lui Pardaillan, un 
călugăr îi adusese sticlele şi după ce-i dăduse trei scuzi, îi 
ordonase să le ducă lui Jehan ca din partea cavalerului, 
care fusese chemat în altă parte. Îl ascultase fără să 
presupună că face un lucru rău. 

Dumiriţi asupra acestei aventuri, cei doi se îndreptară 
spre nouă locuinţă a Bertillei. Şi ziua se scurse repede, fără 
ca nimic important să se mai întâmple. În ciuda 
avertismentului lui Pardaillan, Jehan se întoarse în 
mansarda sa din strada Arbre-Sec. 


După ce se aranja pentru dormit, se urcă în pat, căscând 
mai să-şi rupă fălcile. Şi-n aceeaşi clipă, cu capul dat pe 
spate, privirile i se aţintiră asupra tavanului. 

— Oh! exclamă el. 

Ceea ce-l făcuse să scoată acest sunet, era o grindă uriaşă 
aşezată în toată lungimea sa, deasupra patului. 

Apucă lampa în viteză şi cu ea în mână, suindu-se pe un 
scaun, începu să examineze îndeaproape grinda apărută 
din senin, murmurând: 

— Ciudat! Până acum nu era aici. Şi totuşi, numai 
Dumnezeu ştie de câte ori mi-am pironit privirile în tavan. 

O mai privi o dată, ascultând cu atenţie. I se păru că aude 
un scrâşnet lent, neregulat, abia auzit. Cobori în grabă de 
pe scaun, îşi înhăţă mantaua şi sabia şi stingând lampa, ieşi 
grăbit din cameră. 

Ajuns în stradă, se opri. Curios, se întoarse şi privi înspre 
mansarda pe care tocmai o părăsise. Deodată se auzi un 
pârâit sinistru, urmat de un zgomot înfricoşător. Din locul în 
care până atunci se aflase mansarda sa, acum nu mai era 
decât o gaură neagră din care ieşeau trâmbe de praf. Îşi 
spuse: „Drace! ... tocmai la timp!” 

Înfăşurându-se în manta, o luă din loc bombănind furios: 

— Ah! Dar asta nu-i cinstit, domnule Acqguaviva! ... Pe toţi 
dracii! Gluma a durat prea mult! ... 

O luă încotro vedea cu ochii. Dar, se opri, venindu-i o idee: 

— Ce-ar fi dacă... 

După ce se mai gândi o clipă, conchise: 

— Ei! O să-i cer găzduire lui Gringaille. 

Şi luând-o pe strada Montmartre, curând ajunse în uliţa 
Bout-de-Monde fără a i se mai întâmpla ceva. Tot timpul se 
aşteptase să fie atacat. Îşi petrecu noaptea pe paie, 
împreună cu cei trei tovarăşi ai săi. 

Pe la ora nouă dimineaţa, îi părăsi pe cei trei. Casa în care 
înnoptase era acum înconjurată de schelărie, uşa de la 
intrare aflându-se şi ea sub aceasta. 


În momentul în care păşi peste pragul uşii, un pietroi 
uriaş, căzu cu zgomot în faţa sa. Puțin a lipsit ca să nu-l 
zdrobească. 

Cu un salt instinctiv sări în mijlocul străzii, privind în sus. 
Fiind o zi de duminică, în acea vreme nimeni nu lucra, de 
aceea nici nu văzu pe nimeni pe schele. Furios, bombăni: 

— Pe toţi dracii! Vreau să fiu sigur! 

Aruncându-se orbeşte înapoi pe scări, îi strigă pe 
Gringaille, Escargasse şi Carcagne şi toţi patru răscoliră 
casa de jos şi până sus fără a găsi însă nimic. 

Jehan era mai mult decât furios. Insistenţa acestor 
atentate îl exasperau, fără a mai adăuga că rapiditatea 
loviturilor îi dovedea existenţa unei reţele de spioni foarte 
bine organizată. Şi în ciuda precauţiilor sale, nu reuşise să 
surprindă niciunul dintre spionii care îl înconjurau, cu toate 
că, prevenit fiind, făcuse totul pentru a-i descoperi. 

Acum nu se mai gândea la Acquaviva şi nici la spionii 
acestuia. Îşi punea întrebarea dacă era sau nu cazul să se 
refugieze în subterana de la spânzurătoarea Montmartre. 

Problema era destul de banală, în aparenţă, dar în 
realitate era atât de complexă, de gravă şi de temut, încât îl 
făcu să uite, pentru moment, mulţimea de asasini pe care o 
avea pe urmele sale. 

În subterană s-ar fi aflat la adăpost, dar tot acolo se aflau 
ascunse şi milioanele de care el fugea. 

Să-şi apere viaţa, ar fi fost în dreptul său. Dar să şi-o 
apere, dezonorându-se prin furtul, da, prin furtul unei 
asemenea cantităţi de aur care l-ar fi tentat... şi care nu-i 
aparţinea? N-ar fi fost mai bine să piară? 

Toate acestea-i trecură prin minte lui Jehan în timp ce se 
învârtea în culcuşul celor trei prieteni, pe care-i părăsise cu 
câteva minute înainte, după care urmase tentativa de 
asasinat. Sfârşi prin a se opri în faţa lui Gringaille, 
Escargasse şi Carcagne, pe care, de altfel, nici nu-i vedea. 
Furios, bătu cu piciorul în podea şi strigă: 


— Şi totuşi, nu mă voi duce, pe toţi dracii! Nu mă voi 
duce... Dacă aş ajunge acolo, n-aş rezista ispitei... Şi nu 
vreau asta! ... nu ovreau!... 

Cei trei se priviră înspăimântați. Ce voia să spună şeful 
lor? Unde naiba nu voia să meargă? Şi mai ales, cărei ispite 
nu ar rezista? 

Dar Jehan se linişti curând. Luase o hotărâre. 

— Gringaille, spuse el, poţi să-mi găseşti un adăpost sigur 
pentru câteva zile? 

Gringaille stătu gânditor câteva clipe, după care strigă: 

— Am găsit! ... Da, dar e în afara oraşului. 

— N-are importanţă, spuse Jehan după o secundă de 
ezitare. 

— Ei bine, şefule, o cunoaşteţi pe Martine, lucrătoarea şi 
menajera Perrettei? 

Jehan făcu un semn de aprobare. Gringaille continuă: 

— Cumnatul ei are o căsuţă în Villeneuve-sur-Gravois, 
aproape de cartierul Montmartre. Dacă priveşti mai cu 
atenţie, o poţi vedea chiar de aici. 

Şi se repezi spre lucarna pe care o deschise. Urmându-i 
sfatul, Jehan se aplecă şi privi. 

— Vedeţi, la stânga noastră, zidul care înconjoară cele trei 
căsuțe? ... Ei bine, cea de-a treia, aceea de jos, din colţul pe 
care-l face zidul. Cumnatul Martinei, Simon Chiorul cum i 
se mai spune, va fi fericit să vă închirieze o cameră... Numai 
că, drace, e lipsită de orice confort. 

Jehan făcu un gest prin care arăta că acest amănunt îl lasă 
rece şi spuse: 

— Ocupă-te de problema asta. În această noapte, trebuie 
să dorm acolo. 

— Oh! Afacerea-i ca şi încheiată. Simon Chiorul nu va 
refuza scudul pe care i-l voi oferi pentru a vă găzdui timp 
de o lună. Puteţi merge la el chiar şi acum. 

— Nu, voi merge acolo numai la noapte... 

După ce puse la punct acest lucru, tânărul plecă să-l 
întâlnească pe Pardaillan. Tată şi fiu, odată împreună, 


încălecară şi ieşiră din oraş. În timpul plimbării lor, Jehan îi 
povesti toate aventurile prin care trecuse de când se 
despărţiseră, chiar şi faptul că, datorită lui Gringaille, îşi 
găsise o nouă locuinţă, fapt pe care Pardaillan îl aprobă din 
toată inima. 

— Dacă aţi vrea să-mi ascultați sfatul, n-ar mai trebui să 
călcaţi prin strada Arbre-Sec. 

— Asta n-ar servi la nimic, domnule! Mi-am părăsit 
mansarda astă noapte fără să fiu văzut sau urmărit de 
careva... sau cel puţin eu n-am observat. Şi nu mai departe 
de azi dimineaţă, refugiul mi-era cunoscut şi au încercat să 
mă asasineze... Cine ştie dacă nu se va întâmpla la fel şi cu 
nouă locuinţă pe care mi-a găsit-o Gringaille? Cine ştie ce 
mă mai aşteaptă şi acolo? 

Pardaillan îşi dădu seama că fiul său, totuşi, nu era prea 
afectat de cele întâmplate. Nepăsarea lui făcu să-i 
înflorească pe buze un surâs de satisfacţie. 

— Veţi vedea, spuse el pe un ton nepăsător, că veţi fi nevoit 
să vă refugiaţi în subterana de la Montmartre. La urma 
urmei, e cel mai bun lucru, pe care-l veţi face. 

Peste faţa tânărului trecu o umbră şi, cu dinţii strânşi, 
răspunse: 

— Rămâne de văzut. 

Se întoarseră în oraş odată cu lăsarea întunericului, 
deoarece Jehan voia să meargă la noua sa adresă înainte de 
închiderea porţilor. Se despărţi de cavaler şi se grăbi spre 
poarta Montmartre. 

După ce-l lăsă să se îndepărteze câţiva paşi, Pardaillan o 
luă pe urmele lui. Văzându-l ieşind din oraş, se întrebă: „Şi 
dacă mi-aş petrece noaptea păzindu-l?” 

După ce reflectă câteva secunde, îşi spuse: „Ei, dar nu l-a 
urmărit nimeni... sunt sigur... Oricât de puternici ar fi, nu 
pot ghici unde va dormi în seara asta. Probabil că această 
noapte va trece fără probleme. De altfel, e deja târziu, 
poarta s-a închis.” 


Făcând cale-ntoarsă, îşi continuă gândul: „A sosit vremea 
să văd ce hram poartă Parfait Goulard ăsta. Numai el mă 
poate pune pe urmele lui Acquaviva şi atunci... vom avea 
destul timp să ne explicăm.” 

Între timp, Jehan Le Brave ajunsese la căsuţa arătată de 
Gringaille. Şi el remarcase că nu fusese urmărit. Dar, 
înainte de a bate în uşă, cercetă cu atenţie împrejurimile. 

Căsuţa se afla în colţul unui zid care împrejmuia un 
perimetru în formă de trapez, ale cărui baze erau paralele 
cu zidul de incintă al oraşului. În partea în care se afla 
acum tânărul şi care era aceea dinspre cartierul 
Montmartre, mai erau două magherniţe asemănătoare. De 
aici începea o străduţă. 

După ce bătu la uşă, apăru o bătrână care-l primi, cam 
prea vorbăreaţă: 

— În sfârşit, iată-vă, tinere gentilom! Vă aşteptam cu 
nerăbdare. La vârsta mea, nu prea ne place să întârziem cu 
somnul. Hai, veniţi să vă arât camera. 

— Scuzaţi-mă, doamnă, răspunse politicos Jehan în timp ce 
urca scara, dar mă aşteptam să găsesc aici un bărbat... 
Simon Chiorul, dacă-l ştiţi. 

— Ei, Simon nu mai locuieşte aici. A avut norocul să-şi 
vândă casa chiar azi. lată-vă camera, tinere gentilom. Dacă 
aveţi nevoie de ceva, eu dorm dedesubt, nu aveţi decât să 
bateţi în podea. Noapte bună, domnule! 

Şi după ce puse lumânarea, cu care îl condusese pe Jehan, 
pe o masă joasă, ieşi, lăsându-l pe tânăr puţin aiurit de 
atâta vorbărie. 

— Ei drăcie, mormăi el, iată o vânzare la care nu mă 
aşteptam! ... Şi cocioaba asta! Gringaille zicea că-i lipsită de 
confort... Al naibii să fie dacă poţi trăi aici. Cred că ar fi mai 
bine dacă aş pleca! 

Dar după ce reflectă câteva momente, îşi spuse, precum 
Pardaillan: 

— Şi unde să mă duc la ora asta? ... Şi cine ar fi putut 
bănui că-mi voi petrece noaptea aici? ... Numai dacă l-ar fi 


spionat pe Gringaille... E posibil. Dar, dacă am intrat în 
horă... 

Precaut, verifică atent mansarda. Uşa, solidă, era dotată 
cu un zăvor tot atât de solid, pe care-l trase imediat. Mai 
exista şi o ferestruică. O deschise şi se plecă în afară. 

— Hm, de jur-împrejur nu sunt decât grădini, nu-mi prea 
place zidul ăsta împrejmuitor! E prea aproape de fereastră. 
Nu-i nimic! O noapte trece iute. Mâine mă voi muta. Acum, 
mai trebuie să şi dorm. 

Totul îi părea dubios: atât casa cât şi bătrâna care-l 
primise. 

Înfăşurându-se în manta, se întinse pe pat fără a se 
dezbrăca, cu sabia la îndemână. După ce stinse lumânarea, 
îşi spuse: „Şi acum, să dormim!” 

Dar neliniştea care-l cuprinsese încă de la început, îl 
împiedică să adoarmă. Nemişcat, cu degetele încleştate pe 
mânerul spadei, rămase îndelung în aşteptare, cu nervii 
încordaţi, cu ochii deschişi şi cu urechile la pândă. 

Până la urmă, calmul şi tăcerea din jur sfârşiră prin a-i 
calma cât de cât neliniştea şi curând aţipi. 

Deodată se trezi brusc, în mijlocul nopţii. În jurul său 
întunericul era gros, greu. Se simţi sufocat de un miros 
înţepător şi parcă mii de ace îi înţepau pupilele, închise 
ochii şi ascultă. În jurul său se auzeau pârâituri sinistre, în 
vreme ce dedesubt se făcea auzit zgomotul pojarului care 
creştea în intensitate. 

De-acum era treaz, dar senzațiile prin care trecea i se 
păreau ieşite cu totul din comun, încât bolborosi: 

— Pe toţi dracii! Ce coşmar nenorocit! ... Mă sufoc, pe 
cuvântul meu! Mă sufoc! ... Cred c-ar trebui să mă trezesc, 
la dracu! 

Senzaţia de sufocare pe care o avea şi care credea că este 
datorată coşmarului, se accentua. Respiraţia-i devenea din 
ce în ce mai grea, ca un gâfâit. Şi mai ales, năduşea 
puternic. O căldură puternică se făcea simțită din ce în ce, 
copleşindu-l. 


Mormăi, făcând eforturi disperate: 

— Ei, la dracu! Nu mă mai trezesc odată? 

În aceeaşi clipă, o lumină puternică îi inundă camera şi, ca 
şi când ar fi avut puterea să-i lumineze şi mintea amorţită, 
înţelese că nu e vorba de un Coşmar, ci chiar de o realitate 
înfricoşătoare. 

— Foc!... 

Într-adevăr, era vorba de un incendiu care poate se 
dezlănţuise de câteva ore şi care acum ajunsese la 
paroxism. În faţa pericolului evident îşi regăsi instantaneu 
calmul care, ca şi la tatăl său, îl stăpânea în timp ce acţiona. 

Privi spre fereastră. Era larg deschisă. O închisese 
neglijent? Sau se deschisese din cauza căldurii? Prin 
fereastra deschisă ieşeau nori groşi de fum. 

Înţelese pe dată: fumul care-i năvălise în cameră urma să-l 
sufoce. Începutul asfixiei care-i provocase paralizia de la 
început, îl făcuse să creadă că se află pradă unui coşmar. 
Deschizându-se, fereastra a permis fumului să iasă, aerul 
devenind cât de cât respirabil şi astfel permițându-i să-şi 
vină în fire şi să supravieţuiască. Dar numai cu condiţia să 
iasă din pojarul ăsta. 

Într-adevăr, acum flăcările îl încolţeau din toate părţile. 
Nu-şi mai pierdu timpul şi se repezi la fereastră. Aplecându- 
se în afară, avu un moment de ezitare: „O să-mi frâng 
oasele!” îşi spuse. 

Dar nu avea de ales. Trebuia să sară, cu orice preţ. Sau să 
rămână... şi să se prăjească. 

Alegerea era făcută. Va sări, orice ar fi. Privirile-i căzură 
pe zidul ce trecea pe sub fereastră. Când îl privise, înainte 
de a se culca, i se păruse prea aproape în vreme ce acum, 
dimpotrivă, i se părea la câteva leghe distanţă. Asta era, 
trebuia să încerce. 

Încalecă pervazul şi rămase agăţat în gol câteva secunde. 
La etajul de dedesubt, flăcările îi atingeau călcâiele. 

Imprimă corpului o mişcare de balans, calculându-şi elanul 
şi la momentul oportun, sări. 


Căzu călare pe zid. Rămase acolo o secundă, zăpăcit de 
şoc, după care, revenindu-şi, îşi spuse, zâmbind: 

— Haida-de! Iarăşi au dat greş! ... hotărât lucru, domnul 
Acquaviva n-are noroc. 

Ridicându-se în picioare pe creasta zidului, se îndreptă în 
direcţia cartierului Saint-Denis. Când socoti că se află la o 
distanţă convenabilă, se lăsă să alunece de pe zid. 

O jumătate de oră mai târziu se afla în grota subterană de 
sub spânzurătoarea de la Montmartre. Şi în loc să fie 
bucuros că reuşi să scape încă o dată de la o moarte sigură 
părea stăpânit de o furie turbată. Până la urmă, se aruncă 
pe o legătură de paie spunându-şi: „Ei bine, da! Domnul de 
Pardaillan a avut încă o dată dreptate. lată-mă ajuns aici 
contra voinţei mele! ... Dar, chiar de-ar fi să fiu predat, 
legat de mâini şi de picioare, sceleratului de Acquaviva, nu 
voi pune piciorul pe scara asta blestemată!” 

Capitolul 27 

A doua zi, Jehan le Brave îşi părăsi vremelnicul adăpost la 
revărsatul zorilor şi asta nu fiindcă l-ar fi grăbit ceva, dar, în 
subterană, prezenţa scării cu pricina îl neliniştea profund. 
Sub această scară erau adăpostiţi galbenii care-l fascinau şi 
de a căror influenţă voia să se elibereze. 

Înainte de a ieşi din subterană, avu precauţia să se asigure 
că nu se află nimeni în preajma carierei, fără să-şi facă alte 
probleme, spunându-şi: „Şi la ce bun? Aici nu-i vorba de o 
supraveghere obişnuită. Degeaba încerc să-i păcălesc.” 

Se reîntoarse în oraş fără să se mai ferească îndreptându- 
se spre strada Saint-Denis, unde locuia Pardaillan. 

Când ajunse la hanul Grand-Passe-Partout, îl găsi pe 
cavaler care era pe punctul de a ieşi. Apucă să-i 
povestească încercarea prin care trecuse în ajun, dar, lucru 
curios, la care nu dădu prea multă atenţie, Pardaillan păru 
că nu reţinuse decât un lucru: 

— Aşa încât, spuse el, evenimentele v-au dus acolo unde 
nu voiţi: sub spânzurătoare. 

— Am fost nevoit, răspunse înciudat Jehan. 


— Şi acum, vă mai încăpăţânaţi să căutaţi alte adăposturi? 

— Nu, domnule, dacă tot am ajuns acolo, chiar dacă fără 
voia mea, voi rămâne. 

— Altceva mai bun nici nu aveţi de făcut, răspunse 
Pardaillan cu răceală. 

Şi spunând acestea, cavalerul îl părăsi, scuzându-se că are 
o treabă grabnică şi care-i va răpi toată ziua, ba chiar şi 
ziua următoare. 

Ceea ce nu-i mărturisi lui Jehan, era faptul că pleca în 
căutarea lui Parfait Goulard, prin care spera că va ajunge 
până al Acquaviva. 

Pentru Jehan le Brave, ziua trecu destul de încet. La 
lăsarea întunericului, se grăbi spre poarta Montmartre, 
făcând dese ocoluri. Tocmai când trecu de Saint-Jacques-de- 
la-Boucherie i se păru că aude în faţa sa zgomotul unei 
lupte, o luptă destul de înverşunată după câte îi spunea 
auzul, obişnuit cu astfel de lucruri. 

În timp ce se grăbea spre locul cu pricina, o voce de 
femeie se făcu auzită: 

— Ajutor! Asasinii! ... 

Dar, lucru ciudat, cu toate că vocea părea destul de gravă, 
nu trăda nici cea mai mică urmă de emoție sau teamă. De 
altfel, i se părea cunoscută. 

Încă de la primul strigăt începuse să alerge cu obişnuinţa 
omului exersat în asemenea evenimente. Dacă cineva cerea 
ajutor, era obligat să-l acorde. Era simplu. 

În faţa sa se deschidea o ulicioară în care năvăli în trombă. 

Văzu o învălmăşeală nedesluşită. Şapte sau opt puşlamale 
atacau un singur om, un viteaz, desigur, deoarece le ţinea 
piept cu hotărâre, fără a scoate un cuvânt. În spatele său se 
putea zări o umbră nedefinită, femeie sau călugăr şi care, 
nemişcată, urmărea lupta inegală. Alături, o altă umbră, 
mai mică. Aceasta chemase în ajutor şi care, în asemenea 
împrejurări, devenea ciudată. 

Scena se petrecea într-o fundătură. După câte se părea, 
eforturile celui ce ţinea piept puşlamalelor, avea drept scop 


atragerea acestora spre capătul fundăturii. Poate spera că, 
în acest fel cei doi pe care-i apăra, vor găsi acolo un 
adăpost. 

Dintr-o singură privire, Jehan îşi dădu seama de situaţie. 
Prima-i impresie a fost aceea că a nimerit într-o capcană 
întinsă cu mare viclenie. Dar în acelaşi moment se făcu din 
nou auzită chemarea femeii. Cu o voce puternică, îi 
răspunse: 

— Rezistaţi! Sosesc îndată! ... 

Căzu pe neaşteptate în cârca asasinilor, lovindu-i cu garda 
spadei şi făcându-şi astfel cărare printre ei, în timp ce le 
strigă: 

— Hei, la naiba, faceţi-mi un pic de loc! .... 

Şi, într-adevăr, în urma sa rămaseră întinşi trei indivizi. În 
faţa acestui atac neaşteptat, cei rămaşi teferi se 
înspăimântară. Viteazul luptător care până atunci le ţinuse 
piept, profită de zăpăceala lor şi fandă. Un al patrulea 
individ se prăbuşi. 

Între timp, Jehan se alăturase necunoscutului şi ataca 
puşlamalele cu avântu-i bine cunoscut. 

Forţa cu care intervenise în luptă noul adversar, le dădu 
de gândit tâlharilor. Sau poate că-l recunoscură pe Jehan 
care, în rândurile lor avea reputaţia unui adevărat diavol. 
Oricum, imediat o luară la goană, părăsind locul luptei. 

Băgându-şi spada în teacă, Jehan începu să râdă din toată 
inima, întorcându-se spre cel căruia îi venise în ajutor. Dar 
râsu-i îngheţă pe buze, recunoscându-l. 

Necunoscutul nu era altul decât Saetta. 

Femeia care strigase după ajutor înainta spre Jehan, care 
în acel moment era cu spatele la ea. 

Văzând-o apropiindu-se de Jehan, Saetta îi făcu în grabă 
câteva semne pe care aceasta, ori nu le-a văzut, ori nu le-a 
înţeles. Cu aceeaşi voce liniştită, din care nu se desprindea 
nici cea mai mică urmă de emoție, spuse cu blândeţe: 

— Ne-aţi salvat viaţa, Sfântului Părinte şi mie, domnule. 
Suntem prea săraci pentru a vă răsplăti după cum meritaţi. 


Cel puţin, recunoştinţa noastră vă va fi veşnică. Pot îndrăzni 
să cer numele viteazului care şi-a riscat viaţa pentru a o 
salva pe a noastră? 

La rândul său, se apropie şi Sfântul Părinte. Ca şi la 
însoţitoarea sa, gluga îi acoperea faţa până peste ochi şi ca 
şi ea, nici nu încercă să şi-o ridice. La rândul său, rosti cu o 
voce blândă şi calmă: 

— Care vă este numele, nobile gentilom? Vi-l cer numai în 
scopul de a-l pomeni în rugăciunile noastre. 

Înciudat că nu fusese înţeles, Saetta bombănea ceva de 
neînțeles. 

Jehan se întoarse spre femeie şi, cu o voce din care 
răzbătea o furie surdă, cu toate eforturile pe care le făcea 
pentru a o ascunde, rosti: 

— Numele meu, doamnă? Dar nu-l vedeţi pe Saetta care 
de atâta timp încearcă să vă facă semne? Oare chiar nu m- 
aţi recunoscut? 

— Jehan le Brave! exclamă necunoscuta. 

— De acum mă recunoaşteţi... după câte văd. 
Îndepărtează-te, Saetta... Am câte ceva de spus doamnei şi 
Sfântului Părinte... Hai, pleacă dacă-ţi spun şi stai liniştit. 
Ştii că sunt printre puţinii care te pot omori... cu chiar 
propria-ţi lovitură. Faimoasa aia lovitură, „Saetta” pe care 
Chiar tu ai inventat-o... ţi pe care nu mi-ai arătat-o 
niciodată. Acum o cunosc şi eu... şi alte câteva pe care tu 
încă nu le ştii. Mai ales cum să dezarmez un maestru 
absolut, ca tine. Nici nu e nevoie să-ţi spun cine mi le-a 
arătat... Cred că ai ghicit. 

La această aluzie, Saetta îţi înăbuşi un muget de furie, 
amintindu-şi de duelul cu Pardaillan. Acum, credea el, Jehan 
cunoştea faptul că este fiul lui Pardaillan. Numai că noi ştim 
că în această privinţă, Saetta se înţela. Jehan încă nu ştia 
nimic. Cu toate că amintise de loviturile pe care Pardaillan i 
le arătase, nu ştia toate urzelile ticălosului împotriva sa. 

Oricum ar fi fost, lui Saetta i se făcu frică. Nu de a fi ucis, 
fiindcă nu ţinea prea mult la viaţa sa şi, pe deasupra, era un 


viteaz. Îi fu frică să nu fie încă o dată dezarmat în faţa 
acelora pe care avea misiunea de a-i păzi. Şi, precum i se 
ordonase, se îndepărtă. 

Jehan se îndreptă spre Leonora Galigad' ţi Claude 
Acquaviva. (Ghicise numele personajului). Ţi aceţtia se 
retraseră, până când zidul unei casei îi opri. 

— Doamnă, din partea mea, v-am recunoscut imediat, la 
fel ca şi pe domnul. Vreţi să vă pronunţ numele în gura 
mare? Vreţi să vi-l spun şi pe al vostru domnule, părinte, 
sau, dacă preferaţi, monseniore. 

Oricât de stăpâni ar fi fost pe ei înşişi, Acquaviva şi 
Leonora nu fură în stare să-şi reţină un gest de spaimă. Şi 
Jehan izbucni din nou în râs. 

Încet, încet, fu cuprins de furie şi izbucni cu voce 
mânioasă: 

— Şi totuşi! ... Vedeţi doamnă, aţi încercat să faceţi să par 
un regicid. Şi pentru că n-aţi reuşit, voi şi soţul vostru aţi 
încercat să mă asasinați. Dacă mai sunt încă în viaţă, nu e 
vina voastră. Voi, părinte, aţi încercat să mă împuşcaţi. N-aţi 
reuşit. Atunci aţi încercat să mă otrăviţi. Nici de această 
dată n-aţi reuşit. Şi iar aţi încercat să mă omorâţi, 
prăbuşind peste mine tavanul camerei în care mă aflam în 
speranţa că-mi voi găsi sfârşitul printre dărâmături. Pe 
urmă aţi încercat să mă zdrobiţi cu un bloc de piatră. 
Nereuşind nici în această tentativă, aţi incendiat în cele din 
urmă adăpostul în care mă aflam... Dar nici de această dată 
n-aţi reuşit să mă ucideţi! ... E adevărat? ... 

— Foarte adevărat, adeveri Acquaviva pe un ton sec. 

— Pentru tot răul pe care mi l-aţi făcut, se poate spune că 
aş fi în drept să vă ucid pe amândoi, deoarece sunteţi la 
bunul meu plac? 

— Da, declară hotărât Acquaviva. 

Şi adăugă imediat cu aceeaşi blândeţe care-i era 
obişnuită: 

— Dar nu o veţi face. 


— De ce? mormăi Jehan, furios. Cine m-ar putea 
împiedica? 

— Voi înşivă! răspunse Acquaviva. 

Şi cum fiul lui Pardaillan rămase uluit, îi explică: 

— Nu veţi ucide această doamnă... pentru că este femeie, 
adică o fiinţă slabă şi fără apărare tot aşa cum nu mă veţi 
lovi nici pe mine, pentru că sunt un biet moşneag, plăpând, 
deja cu un picior în groapă. Un om ca voi, domnule, îşi face 
un punct de onoare din a apăra pe cei slabi ca noi şi e 
incapabil să le facă vreun rău. V-am judecat bine, domnule? 

— Pe toţi dracii, da! strigă Jehan, furios de faptul că fusese 
atât de bine ghicit. Asta vă dă dreptul să spuneţi tot ce 
vreţi, domnule! ... Pe toţi sfinţii! Doamna e bogată şi 
puternică! ... Voi, şeful suprem al unuia din cele mai de 
temut ordine religioase, dispuneţi la rândul vostru de o 
putere enormă, care ar face să tremure până şi pe regele 
Franţei! ... Pe lângă voi, cine sunt eu, biet nevoiaş, fără un 
ban, fără nume, fără nici un sprijin... în afară de acela al 
propriului meu braţ? 

— "Tot ce mi-aţi spus, e adevărat, declară Acquaviva. Nu 
aveţi în sprijinul vostru decât propria spadă... Dare 
puternică! ... Şi eu, în această clipă, singur, fără arme, lipsit 
de forţă, sunt la discreţia voastră. O ştiţi prea bine. lată de 
ce nu mă veţi lovi... Tot aşa cum nu veţi lovi nici această 
femeie care ne ascultă fără teamă. Fiindcă şi ea v-a judecat 
la fel ca mine. Aţi văzut, nu aţi lovit nici pe cel care ne apăra 
fiindcă eraţi sigur că-l puteţi ucide! 

— Ei bine, izbucni Jehan, e adevărat! 

Şi îndreptându-şi bustul, spuse cu o nobleţe suverană: 

— Ei bine, puteţi pleca, vă iert pe amândoi. 

Acquaviva rămase nepăsător. Ştia că lucrurile vor ajunge 
în acest punct. 

— Accept iertarea voastră cu recunoştinţă, spuse el, nu 
pentru că aş ţine prea mult la viaţă. La vârsta mea, tinere 
gentilom, nu jinduieşti decât la odihnă veşnică. Dar acum 


doresc să mai trăiesc încă vreo câţiva ani pentru a-mi duce 
la bun sfârşit proiectele începute. 

Şi întorcându-se spre Leonora, îi spuse: 

— Duceţi-vă, doamnă şi nu vă îngrijiţi de mine. Domnul, 
sunt sigur, nu-mi va refuza sprijinul său şi mă va însoţi până 
la locuinţa mea. 

Şi către Jehan, care-şi stăpâni cu greu un gest de 
nedumerire: 

— Poate că abuzez puţin de bunăvoința voastră, dar vă voi 
mai reţine puţin... Locuinţa mea se află la capătul străzii. 

Jehan se înclină cu răceală. Dar nici nu refuză. În 
întuneric, Acgquaviva surâse satisfăcut. Cu privirea sa 
pătrunzătoare, îşi dăduse seama de valenţele tânărului. 

La aceste cuvinte, Leonora răspunse printr-o înclinare 
uşoară a capului. Înainte de a se îndepărta, îi spuse 
tânărului: 

— Am greşit foarte mult faţă de voi, domnule. Dar poate că 
totuşi aţi remarcat faptul că, de câteva zile, soţul meu nu a 
mai întreprins nimic contra voastră. 

— Da, doamnă, o recunosc. 

— Sper că şi pe viitor va fi la fel. Datorez asta loialității 
voastre. 

— E de dorit! răspunse Jehan pe un ton de gheaţă. 

Şi adăugă: 

— Pentru voi şi soţul vostru! 

Surâzându-i, Leonora îşi cobori gluga şi însoţită de Saetta 
se îndreptă spre strada Saint-Denis. 

Acquaviva se lăsă condus, nu la casa misterioasă care se 
afla învecinată cu închisoarea mânăstirii, ci la cealaltă casă 
care se afla la colţul străzii Vieille-Monnaie cu strada 
Ecrivains. După câte ne amintim, cele două case comunicau 
printr-o trecere subterană. Şi astfel, părând că-i acordă 
încredere tânărului, vicleanul părinte îşi păstra bârlogul 
ascuns. 

Bătând la uşă într-un mod special, aceasta se deschise 
imediat. Dar Acquaviva încă nu intră. Aflat pe prag, se 


întoarse şi-i spuse tânărului: 

— Domnule, vă cer scuze. Motivul este că, ştiind cine sunt, 
am crezut că mă veţi denunța. Dacă v-aş fi cunoscut, nu aş 
fi încercat să vă ucid de atâtea ori... tentative pe care le 
regret... pentru că au fost de prisos. Astăzi, după ce v-am 
văzut şi v-am cunoscut, după cum vedeţi, nu am şovâăit să vă 
arăt locul în care mă adăpostesc. 

Jehan nu-i răspunse, dar îşi spunea cu ciudă: „Să dea 
ciumă-n el de flecar! ... Şi acum, unde o să mă culc? Porţile 
sunt de mult închise! ... De ce nu mi-am văzut de drum şi a 
trebuit s-o fac pe generosul cu madam Galigad ţi călugărul 
ăsta unsuros care nu-mi inspiră nici cea mai mică 
încredere? Să fiu al naibii dacă ştiu!” 

În acest timp, Acquaviva îşi suflecase poalele rasei şi, 
căutând în buzunare, scoase un scud tăiat într-un mod 
ciudat. Întinzându-l tânărului, îi spuse: 

— Din cauza mea, aţi ratat ieşirea din oraş. E drept să 
repar răul făcut. Prin ce poartă doriţi să ieşiţi? 

Mirat, Jehan îi răspunse: 

— Prin poarta Montmartre. 

— N-aveţi decât să chemaţi sergentul de gardă. Arătaţi-i 
această monedă şi nu pronunţaţi decât cuvântul „Ruilly”. Vă 
va deschide imediat poarta şi veţi putea merge să vă 
adăpostiţi în cariera în care aţi fost şi noaptea trecută, după 
ce aţi scăpat din flăcări. 

Pentru Jehan, mirarea fu şi mai mare. Deci, puterea 
misterioasă de care dispunea acest călugăr, era mai mult 
decât neliniştitoare. Dar Acquaviva, văzându-l că tace, 
reluă: 

— Mi-aţi salvat viaţa. Faptul în sine, nu înseamnă nimic. Şi 
totuşi, pentru mine, e enorm. Datorită acestui fapt îmi voi 
putea îndeplini misiunea pe care singur mi-am asumat-o. 
Trebuie să fac ceva pentru voi. 

— Nu accept nimic! declară Jehan cu măreție. De altfel, 
nu-mi datoraţi nimic. 


— O ştiu, spuse Acquaviva netulburat. Aţi acţionat numai 
pentru a avea cugetul împăcat. Acceptaţi asta din partea 
mea. lată ce voi putea face pentru voi: începând cu acest 
moment, nu voi mai atenta la viaţa voastră. 

— Pe toţi dracii! rânji Jehan, e mult, într-adevăr şi vă sunt 
recunoscător. 

Fără a-şi arăta nemulţumirea, Acquaviva continuă pe un 
ton, puţin mai aspru: 

— Şi totuşi, reţineţi, tinere: îmi împiedicaţi anumite 
planuri. Mă voi reţine să vă caut gâlceava, dar numai atât. 
Păziţi-vă să-mi mai cădeţi în mână. 

— Şi dacă, totuşi, nenorocirea asta se va întâmpla, ce se va 
alege cu mine? 

— Veţi muri! spuse Acquaviva cu răceală, dispărând pe 
uşă. 

Capitolul 28 

Condusă fiind de Saetta, Leonora Galigad ajunse cu bine la 
palatul său. La poartă, îl părăsi, dar spadasinul îi vorbi cu 
acea familiaritate care numai lui îi era îngăduită: 

— Signora, aş dori să vă mai rețin atenţia o clipă. 

Privirea Leonorei scânteie, dar nu spuse decât: 

— Vino! 

Când rămaseră singuri în cabinetul de lucru, Leonora, 
aşezată într-un fotoliu, îi spuse: 

— După câte văd, eşti neliniştit, Saetta. Asta-i din cauza 
celor ce am spus lui Jehan? 'Ie întrebi dacă într-adevăr am 
renunţat la a-l mai urmări? 

— Signora, răspunse Saetta şi-n vorbele lui era imposibil 
să ştii dacă glumeşte sau vorbeşte serios, aveţi o privire 
care nu iartă. Nu vi se poate ascunde nimic. 

— Ei bine, reluă Leonora cu un calm înfricoşător, 
linişteşte-te, Saetta. Nu am renunţat, dimpotrivă... Am spus 
tot ce am spus pentru că trebuia să-l liniştesc. Mâine însă, 
va fi în puterea mea. 

— Pe Sfânta Fecioară! Signora, îmi luaţi o piatră de pe 
inimă, exclamă Saetta. Nici nu vă închipuiţi disperarea care 


mă cuprinsese la faptul că Jehan n-a murit în explozia de la 
spânzurătoare. Îmi venea să mă omor. Şi mai ales când l-am 
văzut dându-şi acele aere obraznice. Astfel încât puteţi să- 
mi înţelegeţi furia şi disperarea care m-au cuprins când v- 
am auzit spunându-i că sunteţi hotărâtă să-l cruţaţi. 
Signora, ştiţi că nu trăiesc decât pentru a mă răzbuna. Şi 
răzbunarea asta o urmăresc de mulţi ani. Nu veţi considera 
în acest caz, că sunt obraznic, întrebându-vă ce aveţi de 
gând să faceţi. 

— Asta-ţi voi spune mâine, Saetta. Pentru moment, nu-ţi 
spun decât că un om de-al meu se ocupă de fanfaronul ăsta 
şi de iubita lui. E vorba de Saint-Julien. Acesta îmi va 
raporta mâine ceea ce a făcut. Dacă mi-a executat ordinele, 
după cum cred, înseamnă că-i am în mână pe cei doi. 

Până acum, totul era pe gustul lui Saetta. Dar Leonora 
adăugă: 

— Răzbunarea mea faţă de cei doi ar face-o pe a ta de doi 
bani, Saetta. Nici nu ştii ce le-am pregătit... 

Saetta înţelese uşor. Şi el îşi rumegase îndelung 
răzbunarea. Gândindu-se câteva clipe, spuse: 

— Signora, mi se pare că, datorită acestei tinere care este 
fiica regelui, vom putea vâna doi iepuri dintr-o dată. 

— Cum asta? întrebă Leonora. 

— Încă nu ştiu... dar voi afla... Spuneţi că mâine tânăra vă 
va cădea în mână... dacă Saint-Julien vă execută ordinele. 

Leonora aprobă cu un semn al capului. 

— Ei bine, reluă Saetta, ar putea fi dusă, de exemplu într- 
un loc îndepărtat... în afara Parisului. Acum... Da, iată cum 
totul mi se clarifică în minte. Ascultaţi: regele e interesat de 
această tânără. Asta nu se poate nega. Pe de altă parte, nu 
vrea să se cunoască acest lucru... şi asta o ştim datorită 
faptului că tot timpul cât a vizitat-o, s-a ascuns. 

— Regele, îl întrerupse Leonora, nu vrea să se ştie că este 
tatăl ei. Cât despre faptul că este interesat de ea, asta nu 
dovedeşte nimic. lată că de mai bine de o lună a dispărut şi 
lui nici nu-i pasă. 


— Asta numai din cauză că fata nu a făcut apel la el, dacă 
l-ar fi chemat în ajutor, credeţi că n-ar fi intervenit? 

— Poate! răspunse visătoare Leonora. Ce vrei să spui cu 
asta? 

— Păi, dacă o închidem pe tânără undeva, în apropierea 
Parisului şi ea îşi avertizează tatăl, pe rege... 

— Nimic nu ne asigură că se va întâmpla aşa. 

— O va face, signora, spuse Saetta cu răceală. Dacă nu ea, 
o vom face noi în locul ei. 

— Hm! Încep să înţeleg. 

— Tânăra, deci, îşi va chema tatăl în ajutor, iar acesta nu 
va îndrăzni să se codească. Va răspunde chemării fiicei sale, 
dar îşi va lua toate precauţiile. Deci, nu va fi escortat - asta- 
i esenţial - poate-l vor însoţi unul sau doi prieteni intimi. 
Credeţi că s-ar putea întâmpla aşa? 

— E posibil. 

— Ei bine, signora, triumfă Saetta, presupuneţi că Jehan le 
Brave ar fi înştiinţat de aceste lucruri. Nu credeţi că va 
ajunge la fată în acelaşi timp cu regele? Presupuneţi că 
regelui i se va întâmpla ceva rău. Asta-i posibil oricând, mai 
ales când o doreşti. Vom sosi acolo tocmai bine pentru a-l 
prinde pe Jehan şi pentru a-l acuza de moartea regelui... 
După cum vedeţi, totul se aranjează! ... Voi vă atingeţi 
scopul... şi eu pe al meu! Ce spuneţi, signora? 

— Nu spun nici da, nici nu, spuse Leonora cu răceală. Şi 
acum, du-te, Saetta. Nu mai e nevoie să-ţi spun că trebuie 
să nu-i spui lui Concini nici o vorbă despre planurile mele... 
Nu avem aceleaşi vederi asupra lor. 

Înclinându-se în tăcere, Saetta ieţi. Nemulțumirea i se 
citea pe faţă. Era convins că Leonora avea un plan ştiut 
numai de ea, plan la care nu voia să renunţe şi în care nu 
era vorba ca Jehan să moară pe eşafod. 

Restul nopţii şi-l petrecu meditând. La ivirea zorilor, 
hotărârea-i fusese luată. Îşi încinse spada şi ieşi. Se 
îndreptă spre strada Saint-Honore, la Concini. Dar nu ceru 
să fie introdus la Leonora, ci chiar la Concini, unde discută 


cu acesta mai mult de un sfert de oră. Când ieşi pe uşă, 
părea foarte mulţumit. 

Capitolul 29 

După ce Acquaviva intrase în casă, Jehan o luă din loc în 
mare grabă. Oricât ar fi fost de greu ca vreo ameninţare să- 
l tulbure, tonul cu care călugărul îi vorbise îl descumpănise 
într-atât încât simţi un fior în ceafă. 

— Pe dracu! mormăia el, cred că ar fi fost mai bine dacă-i 
lăsam pe nemernicii ăia să le facă de petrecanie! Hm, da, 
dar ar fi însemnat să mă fac părtaş la crima lor... Şi totuşi, 
am impresia că încă n-am sfârşit-o cu el şi, cine ştie, poate 
data viitoare nu voi mai avea norocul de până acum. Ei, fie 
ce-o fi! Dar de ce oare vor să mă omoare? Ştiu prea bine că 
nu-i voi denunța şi atunci? 

Tot mormăind astfel, ajunse la poarta Montmartre. Odată 
ajuns acolo, chemă sergentul de gardă căruia îi arătă 
ciudata monedă şoptindu-i şi parola: „Ruilly”. 

Până atunci crezuse că totul nu fusese decât o păcăleală a 
călugărului, dar cu această ocazie îşi dăduse seama, după 
grabă cu care sergentul îi deschise poarta, că se înşelase. 

După multe ocoluri şi supraveghindu-şi mereu spatele, 
pătrunse în cariera abandonată. Nu se linişti decât după ce 
se află în spatele uşii secrete, în subterana care ducea în 
marea grotă. De abia acolo se simţi în siguranţă. Ajuns în 
grotă, aprinse o torţă şi se aşeză pe unul din cufere, visând 
îndelung. Îşi umpluse o sticlă cu vinul dintr-unul din 
butoaiele aduse de Pardaillan şi o goli, cu mici înghiţituri, 
aproape fără a-şi da seama. După câtva timp se sculă şi 
începu să umble prin grotă în sus şi-n jos. În forfota sa, 
trecu de câteva ori prin faţa culoarului care ducea în prima 
subterană... şi în care se aflau scările sub care se găseau 
milioanele. De fiecare dată când trecea pe acolo, arunca o 
privire, dar nu intra... 

Deodată se opri în faţa culoarului şi, cu o ridicare furioasă 
din umeri, mormăi: 

— Ei şi, de ce n-aş merge? ... Nu văd ce rău aşface!.... 


Apucă torţa şi pătrunse în cealaltă grotă subterană unde 
se opri în faţa scărilor pe care le privi îndelung. Aplecându- 
se, începu să studieze prima treaptă, murmurând: 

— Aici, dedesubt, sunt toate acele milioane... dacă hârtiile 
pe care le-am avut în mână au spus adevărul. 

Aruncând o privire în jurul său, tresări. 

Într-un colţ, chiar lângă scară, se aflau îngrămădite fel de 
fel de unelte. Şi chiar deasupra lor, poate tocmai pentru a fi 
mai bine văzute, un târnăcop şi o lopată. 

— E ciudat, spuse el cu voce tare, sunt sigur că mai înainte 
nu erau aici! 

Păli şi-şi încleşta puternic dinţii, aruncând jur-împrejur 
priviri neliniştite. Apucă târnăcopul cu o oarecare reţinere. 
În cele din urmă, furios, se scutură ca şi când ar fi vrut să 
îndepărteze toate scrupulele şi intră în acţiune. 

După aproape o oră de săpat, era plin de sudoare. Din 
timp în timp se oprea pentru a-şi mai aduna puterile şi a 
înghiţi o gură de vin. Începea să creadă că faimoasa 
comoară nu-i decât o înşelătorie. Şi într-adevăr, groapa se 
adâncise destul, fără să apară nimic. 

Deodată, târnăcopul atinse un corp dur. Lovi în alte locuri 
şi-şi dădu seama că acel corp este destul de mare. 

„Trebuie să fie dala de piatră!” îşi spuse Jehan. 

Îşi reluă munca nerăbdător. Curând, dala era curățată de 
tot pământul îngrămădit deasupra ei şi o ridică. Se găsi în 
faţa unei guri negre. Luă torţa şi, apropiind-o de această 
nouă intrare subpământeană, văzu o grotă mai mică, cu 
pereţii zidiţi cu cărămidă. Aruncă înăuntru lopata şi 
târnăcopul şi, cu torţa în mână, se lăsă să lunece în 
interiorul noii grote. Capul îi depăşea marginile 
chepengului şi, pentru a înainta, trebui să se aplece. 

— Sicriul! strigă el deodată. 

Ocupând el singur mica subterană, trona un sicriu din 
inimă de stejar. Altceva nu se mai afla acolo. Îl privi mai de 
aproape. Părea în bună stare. Cu vârful târnăcopului 


încercă să-l deschidă când, deodată-şi spuse: „Şi dacă 
înăuntru nu-i decât un schelet?” 

Simţi cum îl trece un fior. Era viteaz, ştim asta, dar dacă ce 
urma să facă ar fi fost o profanare? 

Şi apoi, pentru că trebuie s-o spunem şi pe aceasta, îi era 
ruşine să pună mâna pe toate acele milioane care, poate, 
zăceau acolo. Şi simţea acea îndoială şi, totodată, neputinţă, 
a omului cinstit care e silit de împrejurări să comită un 
lucru rău. 

Adăugaţi la toate acestea decorul sinistru: hruba în care, 
pentru a înainta, trebuia să se aplece destul de mult, 
zidurile-i acoperite de mucegai şi pânze de păianjen, dalele 
de piatră care o pardoseau şi care scoteau un zgomot 
înfiorător şi, capac la toate, sicriul. Toate acestea văzute în 
lumina roşiatică şi plină de fum a torţei. Sinistru. 


Unde mai pui, conştiinţa care-i protesta din toate puterile 
la toată această acţiune. 

Cu tot curajul său, Jehan simţi cum i se face părul măciucă 
şi urechile-i fură pline de zgomote confuze, care, curând, le 
distinse ca pe nişte strigăte de dispreţ. I se părea că mii de 
voci, adunate într-una singură, îi strigă un sigur cuvânt, 
mereu acelaşi: „Hoţule! ... Hoţule! ...” 

Ghemuindu-se în faţa sicriului, această impresie deveni şi 
mai puternică încât îşi ridică fruntea ca pentru a vedea de 
unde vin toate aceste voci care-i reproşau infamia pe care 
încă n-o comisese. 

Ridicând privirile înspre chepengul micii grote subterane, 
rămase împietrit de groază. Deasupra acestuia i se păru că 
se află un cap care-l privea cu ochi dojenitori şi trişti... atât 
de trişti, încât simţi cum un suspin îi sfâşie gâtlejul şi ochii i 
se umplu de lacrimi care-l ard ca plumbul topit. Roşi în 
sinea sa, spunându-şi: „Domnul de Pardaillan! ...” 

Ca Pardaillan să-l fi spionat în acţiunea lui, asta n-ar fi fost 
nimic surprinzător. Ar fi fost, pur şi simplu, o realitate 
neplăcută şi mai ales, penibilă pentru Jehan. Acesta-şi 
recapătă imediat sângele rece. Dintr-un salt, ieşi din criptă 
îngustă şi ajunse în subterana cea mare. Dar nu văzu pe 
nimeni. 

După ce verifică toate ungherele, se întoarse la scara cu 
pricina. Şi încă o dată, drept urmare a emoţiilor prin care 
tocmai trecuse, inspectă cu mare grijă întreaga subterană, 
mutând din locul lor uneltele şi tot ce se mai găsea pe acolo, 
în dosul cărora s-ar fi putut ascunde cineva. Curând se 
convinse că se afla singur şi că nu era decât victima unei 
iluzii. 

Dar fusese aşa de impresionat de această posibilitate, 
încât spuse cu voce tare: 

— Aş muri de ruşine dacă m-ar vedea făcând ceea ce fac 
acum! ... Şiea!...dacă şieaarşti!... 

Şi cu firea-i violentă, încă prea puţin îmblânzită, bătu din 
picior mânios, strigând, ca pentru a se convinge pe sine 


însuşi: 

— Şi de ce? ... Pe toţi dracii, nu sunt un hoţ! ... vreau doar 
să mă conving... asta-i tot! 

Recăpătându-şi sângele rece, cobori din nou în mica 
subterană şi se aplecă asupra sicriului. 

Dacă în acea clipă şi-ar fi ridicat privirile, ar fi putut să 
vadă în cadrul chepengului figura cavalerului Pardaillan. Şi 
de această dată, ca şi prima oară, n-ar fi fost victima unei 
iluzii. Fiindcă era însuşi Pardaillan, în carne şi oase, care-l 
supraveghea, spunându-şi cu un surâs, puţin zeflemitor: 
„Nu eşti un hoţ! Fie... Dar asta rămâne de văzut!” 

Din câteva smucituri, Jehan deschise capacul sicriului. Dar 
în faţa ochilor săi apăru un al doilea sicriu, din plumb. 
Încercarea de a-l deschide şi pe acesta dură ceva mai mult. 

Al doilea sicriu era plin cu rumeguş. Stăpânindu-şi 
nerăbdarea, Jehan îşi cufundă mâinile în rumeguş şi începu 
să caute. 

— Un cufăr! exclamă bucuros. 

Aruncă rumeguşul afară din sicriu şi în faţa ochilor săi 
apăru un cufăr din fier, de o mărime respectabilă, încercă 
să-l ridice dar, cu toate că-şi depuse toate forţele, nu reuşi. 
Nici măcar nu-l clinti din loc. 

— Pe toţi dracii, e greu! îşi spuse el. 

Cufărul era închis cu două lacăte respectabile. Fără prea 
multe scrupule, le smulse cu o mână care îi tremură puţin. 

Ceea ce văzu, îl orbi. 

În interior, cufărul era împărţit în trei compartimente, nu 
toate de aceeaşi mărime. În primul, cel mai mare, era o 
învălmăşeală de monezi de aur: pistoli, dubloni, ducați, claie 
peste grămadă. În al doilea compartiment se aflau bijuterii 
de o valoare inestimabilă: inele, lanţuri, brățări, coliere, 
cercei, agrafe de toate felurile: de centuri, de pălării, de 
pantofi... Bijuterii de toate felurile, cizelate într-un mod 
într-adevăr extraordinar. În al treilea compartiment, cel mai 
Mic, numai pietre preţioase: diamante, perle, safire, rubine, 


smaralde, topaze, un adevărat foc viu... care te orbea... 
care te ameţea... 

Văzând toate aceste bogății, un gând îl fulgeră: „Şi toate 
astea ar putea fi ale mele! Dacă aş dori! Haide Jehan, asta-i 
o adevărată comoară! Numai cu câteva din aceste pietre şi 
te-ai îmbogăţit! Cine şi-ar putea da seama că din grămadă 
lipsesc câteva? ... Cine-ar putea afla? ...” 

Jehan le Brave îşi supraestimase forţele. Trebuie să 
recunoaştem că tentaţia era mult prea mare. În final, urma 
să se dea bătut. Şi se dădu. 

Ca şi cum ar fi vrut să se încurajeze, izbucni într-un strigăt 
care nu mai avea nimic omenesc: 

— Cine ar putea afla? ... Cum, nu trebuie decât să întind 
mâna pentru a deveni bogat şi nu o fac? ... De ce? ... Haida- 
de! ... La dracu' cu toate scrupulele! ... 

Şi, cuprins de nebunie, îşi cufundă ambele mâini în 
compartimentul cu pietre preţioase, scoţându-le pline. 

Deasupra lui, figura lui Pardaillan căpătă o expresie greu 
de definit. Apoi, brusc, trăsăturile i se înăspriră, privirea-i 
deveni de gheaţă şi întreaga-i atitudine deveni inflexibilă. 
Se ridică încet şi se apropie de chepeng, ca şi când ar fi 
vrut să prindă hoţul asupra faptului. 

Privindu-şi mâinile pline cu pietre preţioase, Jehan avu o 
mişcare violentă de revoltă, aruncând înapoi tot ceea ce 
apucase în mâini. 

— Ei bine, n-o voi face! spuse el vehement. 

Deja unul din picioarele lui Pardaillan coborâse prin 
chepeng. Auzind cuvintele spuse de fiul său şi-l retrase 
uşurel şi se ascunse din nou în spatele grămezii de unelte. 
Figura sa îngheţată se destinse puţin şi murmură: 

— Chiar îmi spuneam că nu-i posibil să mă înşel într-un 
mod aşa de grosolan. Pe toţi dracii! Niciodată n-am fost atât 
de emoţionat. 

Jehan închise cufărul cu o mişcare bruscă, îngrămădi în 
jurul lui şi peste el, rumeguşul pe care-l scosese mai înainte 
şi acoperi coşciugul de stejar. Câteva secunde rămase 


visător, vizibil uşurat. Apoi, întinzând o mână ca pentru un 
jurământ sacru, rosti: 

— Nu ştiu cui aparţine această comoară. Dar dacă numai 
eu sunt cel care o cunoaşte, proprietarul poate fi sigur că o 
va regăsi aşa cum a lăsat-o! 

Pardaillan fu pe punctul de a striga: „Dar aceste bogății 
sunt ale tale!” 

Cum se apropia amiaza, era timpul ca Pardaillan - care 
voia să înlăture necazurile ce-i amenințau fiul - să treacă la 
treabă. 

Urcă cu destulă greutate grămada de pământ scoasă de 
fiul său pentru a ajunge la dala care acoperea mică grotă şi 
ajunse aproape de scara despre care am mai vorbit. Acolo, 
la nivelul solului, se afla o gaură adâncă prin care dispăru. 
Odată intrat înăuntru, puse la loc piatra uriaşă montată pe 
un ax invizibil care servea drept uşă. După ce termină toate 
acestea, printr-un orificiu, aruncă o privire înspre 
subterană. 

Acolo îl văzu pe Jehan punând la locul ei dala care 
acoperea mica grotă în care se afla coşciugul. De acum, 
putea pleca liniştit. leşi prin carieră şi cu paşi repezi se 
îndreptă spre oraş, spunându-şi: 

— Şi acum, între noi doi, domnule Claude Acquaviva! 

Asta se întâmpla cam pe vremea când Saint-Julien revenea 
pentru a doua oară la cariera părăsită prin care Jehan urma 
să iasă. Era aproape ora şapte dimineaţa. 

Între timp, Jehan pusese, în subterană, toate lucrurile la 
locul lor. Toată această activitate îi luase mai bine de o oră. 

Era zdrobit, atât fizic, cât şi moral. Întorcându-se în marea 
grotă, se aruncă pe legăturile de paie şi adormi de îndată. 
Pe la unsprezece se trezi refăcut. Chiar şi mintea-i era mult 
mai limpede acum. 

Aprinse focul şi-şi pregăti o omletă căreia îi adăuga o 
bucată respectabilă de jambon şi un cârnat uriaş. Devoră 
totul cu o poftă de lup. Odată sfârşită masa, se simţi 


puternic precum Samson. Îşi spuse: „Ne apropiem de 
amiază!” 

Şi trăsăturile sale luară acea blândeţe pe care o căpătau 
ori de câte ori se gândea la Bertille. 

— Trebuie s-o văd! îşi spuse. 

Şi ieşi. În carieră, atât timp cât nu putea fi văzut de 
nimeni, îşi luă toate precauţiunile, cercetând toate 
ungherele, cu ochiul şi urechea la pândă şi mâna pe garda 
spadei. Cu cât se apropia mai mult de ieşirea din carieră şi 
cu cât mai mult se făcea zărită lumina zilei, cu atât devenea 
mai stăpân pe sine şi pasu-i era mai sigur. 

Înainte de a ieşi din carieră, privi în jurul său: nimeni. Făcu 
doi sau trei paşi cu mersul său rapid, când deodată, nu mai 
simţi pământul sub picioare şi se prăbuşi într-un puț care 
părea că nu are fund. Strigă disperat: 

— Bertille! ... 

Simţi un şoc puternic, ca şi când picioarele i-ar fi ajuns 
până la piept. Câteva momente rămase nemişcat, mirat 
parcă de a-şi da seama că încă mai trăieşte, în ciuda 
atentatului a cărei victimă căzuse. 

Împleticindu-se, căzu ca un arbore tăiat de la rădăcină. 
Capul i se lovi de o piatră ascuţită şi rămase nemişcat, în 
timp ce un fir subţire de sânge i se scurgea pe faţă înroşind- 
0. 

Deasupra, pe drum, Saint-Julien şi oamenii săi ieşiră de pe 
unde se ascunseseră şi se apropiară, precum nişte larve 
care ies la lumină. Aplecându-se spre gaura neagră şi 
privind înăuntru, Saint-Julien ascultă cu un rictus sălbatic 
pe faţă, scrâşnind cu ură: 

— S-a sfârşit cu el! ... 

Şi întorcându-se spre cei ce-l însoțeau, le porunci scurt: 

— Ştiţi ce aveţi de făcut. La treabă! ... 

Şi pentru încă o dată se avânta înainte în timp ce oamenii 
săi erau ocupați cu îndeplinirea unei munci înfricoşătoare 
stabilite mai înainte. 


Sosit la capela Martirului, judecătorul şi cei şase soldaţi îl 
aşteptau fără a-şi arăta nerăbdarea. Saint-Julien le ordonă 
pe un ton sec: 

— La drum! 

Şi judecătorul, care, fără îndoială ştia ce are de îndeplinit, 
se aşeză în fruntea trupei. 

După ce-i lăsă să se îndepărteze câţiva paşi, Saint-Julien îi 
urmă cu aerul unui hoinar nevinovat, fericit să respire aerul 
proaspăt de ţară. 

După ce ajunse la cruce, judecătorul o luă la stânga Şi se 
înfundă în cartierul Montmartre. 

Capitolul 30 

Ne aflăm acum în casa Perrettei. E aproape amiaza, timpul 
când, de obicei, Jehan le Brave îşi vizitează logodnica. 

Suntem în atelierul micii pariziene, atelier care-i slujeşte 
drept cameră de zi sau drept sufragerie, după cum 
necesităţile o cer. În apropierea ferestrei, prin care putea 
vedea grădina plină cu flori şi scăldată de soarele generos, 
Bertille e aşezată într-un scaun. 

Perrette, cu mânecile suflecate până la coate, calcă de zor 
lenjeria fină a clientelor sale. Martine, lucrătoare şi 
servitoare totodată, e într-un du-te-vino neîntrerupt. 

Din acest interior simplu, înveselit doar de prezenţa celor 
două tinere, se degajă o impresie de calm şi pace benefică. 

— Perrette, exclamă Bertille cu vocea-i melodioasă, chiar 
trebuie să munceşti atât de mult? Nu te-ai putea odihni 
câteva clipe? 

Ca şi când munca i-ar fi părut cu totul firească Perrette îi 
răspunse cu aerul său serios care nu o părăsea niciodată: 

— Când eşti sărac, trebuie să munceşti. 

— Dar, replică Bertille, dacă nu sunt bogată, slavă 
domnului, nici săracă nu sunt! Ceea ce am, ne-ar face pe 
toţi să trăim fără nici o grijă. Nu văd de ce te-ai omori atât 
cu munca. 

— Dar chiar şi dumneavoastră, domnişoară predicatoare, 
de ce vă munciţi atât de mult cu broderia asta fină? 


— Ah, spuse râzând Bertille, asta-i ca să mă distrez. 

— La mine-i acelaşi lucru, o asigură Perrette şi în şoaptă 
adăugă: 

— Munca te mai consolează! Ştiţi, reluă ea cu voce tare, 
sunteţi o brodeză excelentă. Ştiu multe doamne din 
nobilime care ar plăti scump să aibă ceea ce brodaţi. 

— Da, răspunse râzând Bertille, numai că, vezi tu, 
Perrette, nu o vor putea avea. A fost deja vândută, scumpa 
mea. 

— Şi anume cui? Isuse Cristoase! făcu Perrette mirată. 

— Cuiva care nu se află prea departe de aici. Nu crezi că 
eşarfa asta ar sta de minune în jurul gâtului tău, Perrette? 

— Pentru mine? se sufocă Perrette, dar asta-i ceva pentru 
o doamnă din nobilime, nu pentru o biată fată ca mine! 

— Şi de ce nu? se miră Bertille cu un surâs maliţios. Totuşi 
trebuie să-mi promiţi că o vei purta fiindcă pentru tine am 
făcut-o... Dacă m-ai refuza, mi-ai aduce o mare ocară pe 
care n-aş primi-o nici din partea ta. 

Şi sculându-se, o îmbrăţişă din toată inima pe frumoasa 
Perrette, care-i răspunse la fel. 

Deodată, în poartă se auziră nişte bătăi. 

— Parcă ar fi domnul Jehan. Numai el bate aşa, exclamă 
Martine, cu un râs şăgalnic. Îmi permiteţi să deschid, 
domnişoarelor? 

Fără să le mai aştepte încuviințarea, se repezi, râzând în 
gura mare de gluma pe care credea că o făcuse. 

Camera în care se aflau cele două tinere se afla în partea 
din faţă a clădirii, aşa încât nu puteau vedea cine este 
vizitatorul. De altfel, nu aveau nici o îndoială asupra 
acestuia, altfel Martine nu i-ar fi deschis. Aşa încât îşi 
văzură de treburile lor în continuare. 

Curând, un strigăt ascuţit le făcu să tresară. Era vocea 
Martinei. Se priviră neliniştite şi se repeziră spre poartă. 

Aceasta se deschise înainte ca ele să ajungă acolo şi un om 
în vârstă, îmbrăcat în negru, intră ca la el acasă, cu pălăria 
pe cap. În spatele lui, patru soldaţi cu sulițe în mâini, 


purtând uniformele gărzilor mânăstirii Montmartre, 
aşteptau. Erau judecătorul şi acoliţii săi. 

Fără să salute, grav, cu un aer foarte important, aşa cum 
stătea bine unui personaj de rangul său, judecătorul 
pronunţă de parcă ar fi recitat o litanie: 

— În numele prea înaltei, prea puternicei şi prea sfintei 
Marie de Beauvilliers, stareţa mânăstirii Montmartre, vă 
arestez, tinerelor! 

Şi, cu vârful bastonului care-i arăta funcţia, le atinse pe 
umăr, arătând astfel luarea în posesie şi pronunţând cu 
demnitate: 

— Gărzi, ridicaţi vinovatele. 

Cei patru soldaţi, cu aceeaşi gravitate ca şi a 
judecătorului, le înconjurară. 

După câte am constatat până acum, Bertille era o fată 
plină de energie şi de hotărâre. Drept pentru care, 
desfăcându-se din strânsoarea Perrettei, i se adresă 
judecătorului cu demnitate: 

— Mă arestezi în numele stareţei! ... Ce am eu de-a face cu 
ea? ... Fii atent, domnule, abuzezi de o fată de obârşie 
înaltă, care este de asemenea nobilă şi puternică. Cel puţin 
egală cu aceea în numele căreia acţionezi. N-am nimic de-a 
face cu justiţia stareţei, eu depind numai de rege căruia mă 
voi plânge. 

Fără să se tulbure, judecătorul îi replică: 

— Asupra acestui punct vă veţi pronunţa mai târziu, când 
se va judeca procesul vostru. Până atunci, mă veţi însoţi la 
închisoarea mânăstirii. 

— Şi dacă refuzăm? 

— În acest caz, răspunse netulburat judecătorul, vă veţi 
face singure vinovate de violenţa la care mă siliţi să recurg. 
Mai mult, vă veţi agrava situaţia în care vă aflaţi, prin acest 
act de nesupunere. 

— Fie, consimţi ea, cedez forţei şi vă voi urma, domnule. 
Dar fiţi sigur că mă voi plânge regelui. 


Printr-o ridicare a umerilor, judecătorul îi dădu de înţeles 
că nu-i pasă. Nu făcea decât să se supună ordinelor primite, 
restul nu-l privea. 

Bertille şi Perrette se înfăşurară în mantalele lor, îşi 
aranjară glugile şi ţinându-se de braţ, urmară soldaţii care 
le înconjurau. 

În dreptul porţii, Martine, pe jumătate leşinată, era ţinută 
strâns de spadasinii lui Saint-Julien. Cu un aer de demnitate 
severă, judecătorul le ordonă: 

— Eliberaţi-o. Şi aveţi grijă să nu se mai amestece în ceea 
ce n-o priveşte! 

La ce se referea? Judecătorul n-o spusese. Dar nici 
Martine nu stătu să întrebe şi dispăru imediat. 

Aproape de poarta Montmartre, de grupul astfel format se 
apropie un bărbat, mergând nepăsător, cu nasul în vânt. 
Era Carcagne care, plictisindu-se, se gândise că ar fi bine 
să meargă să-şi întâlnească prietenii: Gringaille şi 
Escargasse. 

Ca unul care se interesa de tot ce se petrece în jurul său, 
se opri pentru a privi mai de aproape escorta şi cele două 
prizoniere, spunându-şi: „Justiţia stareţei de la 
Montmartre!” 

Ca şi cei doi tovarăşi ai săi, Carcagne cunoştea şi cu ochii 
închişi diferitele uniforme care circulau prin Paris şi asta 
numai fiindcă nevoia de a se feri de unul sau altul din marii 
seniori, îi învățase. 

Altădată, recunoscând agenţii vreunei autorităţi oarecare, 
Carcagne s-ar fi grăbit să dispară cu prudenţă. Dar acum, 
când devenise un om cinstit, pe maţele papii! Putea să 
privească în linişte aşa ceva. 

În trecere, una din prizoniere îşi ridică pentru o clipă 
gluga şi-l privi fix. 

Înfricoşat, Carcagne tresări: „Pe toţi dracii! exclamă în 
sinea sa, dar e Perrette! ... împreună cu domnişoara! ... Ce 
naiba fac Gringaille şi Escargasse? ... Ce-o să spună Jehan? 


LLA 


În acel moment privi în urma alaiului care tocmai trecuse. 
În spatele acestuia, la câţiva paşi, se afla Saint-Julien cu faţa 
ascunsă în gulerul mantalei, urmat de cei şase spadasini 
fioroşi care-l urmau îndeaproape. 

— Asta ar fi ce ar fi, mormăi Carcagne, dar, pe dracu! Cum 
ar fi spus Escargasse, nu e de glumă! Poate aş găuri unul 
sau doi, dar ceilalţi mă vor vâna în mod sigur. De altfel, mă 
întreb ce se întâmplă cu Gringaille şi Escargasse... doar nu 
s-au lăsat ucişi? ... Dacă ar fi aşa, pe toţi dracii, ce-mi 
rămâne de făcut? ... 

După ce făcu aceste reflecţii adânci, Carcagne încercă să 
devină cât mai invizibil şi începu să urmărească escorta. 

Ajunşi în strada Heaumerie, judecătorul prizonierele şi cei 
şase soldaţi intrară în fundătură. Saint-Julien şi oamenii săi 
rămaseră la intrarea acesteia, ca pentru a opri accesul 
oricărui individ. 

După cât de bine cunoştea toate uniformele agenţilor, tot 
atât de bine Carcagne cunoştea şi închisorile din Paris. 
Imediat ce trupa o luă pe strada Heaumerie, murmură: 

— Închisoarea mânăstirii Montmartre! 

Şi rămase la distanţă. 

Câteva minute mai târziu, judecătorul şi oamenii săi, 
apărură şi se îndreptară spre drumul ce ducea la 
Montmartre. Atunci, Saint-Julien scoase de sub manta o 
pungă destul de dolofană şi o aruncă celor ce-l însoţiseră şi 
care o împărţiră între ei cât ai clipi. Se pare că treaba 
pentru care fuseseră angajaţi se terminase. 

După ce şi ultimul dintre aceştia dispăru, Saint-Julien intră 
în fundătură şi bătu la poarta închisorii. Ferestruica se 
deschise imediat şi în cadrul ei apăru o figură înfiorătoare. 
Arătând o hârtie, uşa se deschise şi Saint-Julien intră. 

Carcagne îl urmări până la poarta închisorii. Ajuns acolo, 
reflectă îndelung. Şi iată la ce concluzii ajunse: „Să încerc 
mai întâi să aflu ce s-a întâmplat cu Escargasse şi cu 
Gringaille. Împreună, îl vom vesti pe seniorul Jehan.” 

Şi se îndepărtă. 


Bertille şi Perrette au fost închise împreună, în aceeaşi 
celulă, care, după toate aparențele, părea destul de bine, 
mobilată, lucru pe care temnicerul i-l semnală: înăuntru se 
aflau două laviţe, destul de înguste, o masă joasă şi două 
taburete. După cum le spusese temnicerul, în alte celule 
dacă se afla o mână de paie pe care să te întinzi, în timp ce 
în altele nu se afla nimic. Trebuiau deci să se considere 
norocoase, fiindu-le rezervat un regim de favoare. 

Dar cele două fete nu dădură atenţie acestor amănunte. 
Singurul lucrul pe care-l apreciară, a fost acela că n-au fost 
despărțite. 

Împreună, temniţa li se părea mult mai uşoară. 

De altfel, Bertille, care nu părea prea neliniştită, încerca 
să o convingă pe biata Perrette că singura persoană de care 
aveau a se teme, era Concini. Ori, după câte se părea, 
acesta nu era amestecat în întâmplarea ce le adusese în 
temniţă. Nu vor întârzia prea mult aici, domnul de 
Pardaillan sau Jehan le vor scoate cât de curând. În cel mai 
rău caz, îi vor scrie regelui care va şti s-o pună la punct pe 
stareță. 

La căderea serii li se servi o masă modestă dar care era 
departe de a fi pâine goală şi apă. Bertille încercă şi până la 
urmă reuşi, să mănânce. Nu acelaşi lucru se întâmpla cu 
Perrette care, pentru a face cât de cât pe placul prietenei 
sale, înghiţi un dumicat şi bău un deget de vin. 

După care, se culcară. Bertille nu era chiar atât de sigură 
după cum o lăsase să creadă pe Perrette. 

Pentru a fi mai precişi, trebuie să spunem că dacă se 
temea să ajungă în puterea lui Concini, asta nu era decât 
din cauza faptului că era sigură că din această parte o 
aştepta în mod sigur dezonoarea. Altfel, ştia bine că 
Pardaillan ar fi dărâmat orice în calea lui pentru a o găsi şi 
a o salva. Fără a-l mai pune la socoteală pe Jehan, care nici 
el nu era mai prejos. 

Cu toată teama şi neliniştea sa, adormi curând. 


Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Perrette care, neavând 
aceleaşi nelinişti, rămase totuşi multă vreme trează, până 
când şi pe ea o cuprinse somnul. Dar acesta nu era acel 
somn profund, odihnitor, ci un fel de toropeală populată de 
coşmaruri înfricoşătoare. Mai ales un vis o impresiona în 
mod deosebit. lată-l: se vedea moartă, ţeapănă pe pat, cu 
ochii închişi. Vedea limpede zidul care se afla la picioarele 
sale. Deodată, acest zid se dădu într-o parte. O lumină 
plăcută pătrunse în celulă şi doi călugări, cu glugile trase 
pe ochi, se apropiară. Unul dintre ei îi ridică braţul drept şi 
ea văzu cum acest braţ îi cade înapoi, cu greutate. I se păru 
normal, doar era moartă. 

— Au adormit! spuse în şoaptă unul din călugări. 

Perrette privi din nou zidul: acesta revenise la locul său. 
Călugării o înfăşurară pe Bertille în pături şi o ridicară de 
pe laviţă. Unul din ei se întorsese spre capul laviţei 
Perrettei. Părea a căuta ceva pe zid. Nu se auzi decât un 
zgomot sec şi fata văzu cum zidul se mişcă din loc, dând la 
iveală o deschizătură. Luând-o pe Bertille cu ei, cei doi 
călugări dispărură în timp ce în urma lor, zidul revenea la 
loc. 

Rămasă singură în întuneric, Perrette făcea eforturi 
disperate pentru a striga după ajutor, pentru a se trezi, îşi 
simţea mâinile şi picioarele grele ca de plumb. Rămase 
astfel un timp, care-i păru secole. 

Deodată auzi zăvoarele uşii scrâşnind. Uşa, adevărata uşă, 
se deschise şi o lumină slabă se făcu văzută în temniţă. Doi 
călugări, poate aceiaşi cu cei dinainte, se apropiară de 
laviţă, o ridicară, tot aşa cum fusese ridicată şi Bertille şi o 
scoaseră pe uşa pe care temnicerul o închise în urma lor. În 
faţa uşii, pe culoar, se afla o scară. Cei doi călugări, 
îngreunaţi de povara vie, începură să urce treptele. La 
capătul de deasupra, o luară la dreapta. Temnicerul le 
deschise curând uşa unei celule. Simţi cum e aşezată pe o 
grămadă de paie, după care, cele trei fantome, călugării şi 
temnicerul, dispărură. 


Se scurseră mai multe clipe. Încă o dată, uşa celulei, se 
deschise, dar acum nu intră decât temnicerul, în mână avea 
un pachet pe care fată-l recunoscu: erau hainele ei. După 
ce i-l aruncă la picioare, acesta se retrase fără zgomot. 

Când se trezi, lumina zilei îi pătrundea în celulă printr-o 
deschizătură strâmtă, prevăzută cu bare solide, îşi simţea 
capul greu. Aruncă în jurul său priviri mirate. Se văzu 
culcată pe un snop de paie, în timp ce hainele-i erau 
aruncate în dezordine, la picioare. 

Privind celulă, nu o mai recunoscu. Se afla acum într-o 
temniţă întunecată şi murdară unde se simţea un miros 
infect, care părea că iese din ziduri. Şi această temniţă dacă 
avea trei paşi în lăţime şi şase în lungime. Din fericire, era 
destul de bine luminată şi aerisită de mica lucarnă, fără de 
care n-ar fi putut trăi din cauza mirosului insuportabil. Nu 
era aici nici un fel de mobilă. Într-un colţ, văzu un ulcior şi 
pe acesta, o bucată de pâine uscată. 

Perrette începu să plângă: 

— Deci, n-am visat! ... Vai, biata domnişoara Bertille! ... 
Bietul Jehan! ... 

Ar fi putut spune tot atât de bine şi: biata Perrette! 

Dar la asta nu se gândise. 

Capitolul 31 

Era aproape ora patru după amiază când Saint-Julien ieşi 
din închisoarea mânăstirii. Aşteptă cu răbdare să se facă 
ora şase, oră la care îi fusese fixată întâlnirea de Leonora 
Galigad care ţtia că atunci, soţul ei, Concini, nu se va mai 
afla în palat. Imediat fu primit de aceasta. 

— Ei bine, îl întrebă nerăbdătoare, Leonora, s-a făcut? 

— Da, doamnă! 

— Amândoi? 

— Amândoi! 

Pe faţa Leonorei apăru un surâs satisfăcut. La vederea 
acestui. Surâs, Saint-Julien se simţi cuprins de o bucurie 
sălbatică numai gândindu-se la ce-l aştepta pe acela pe 
care-l ura cu înverşunare. 


Leonora se aşeză mai comod în fotoliu şi cu un calm 
înfricoşător îi ceru: 

— Ei bine, povesteşte-mi. Poţi începe cu ea. 

Şi Saint-Julien îi povesti modul cum a decurs arestarea 
Bertillei şi a Perrettei, pe care de altfel am aflat-o. După ce 
termină ce avu de spus, Leonora urmă: 

— Şi el! ... E mort? 

— Nu, doamnă. Încă trăieşte. 

— Ah! făcu Leonora puţin absentă. Şi totuşi, după câte mi 
s-a spus, puţul acela e destul de adânc. Căderea i-ar fi putut 
să-i fie mortală. 

— Aşa e, doamnă. Dar în fundul puţului se găsea o 
grămadă destul de mare de ramuri şi frunze uscate care i- 
au amortizat căzătura. Astfel încât, dacă oricare altul ar fi 
fost deja mort până acum, individul e teafăr şi nevătămat, în 
afară de un uşor leşin cauzat de o lovitură pe care capul său 
a primit-o în momentul în care s-a lovit de o piatră. Acum şi- 
a revenit pe deplin. Cred că şi el e mirat să vadă că se află 
închis într-una din cele mai formidabile închisori. 

— Mi-aţi urmat cu sfinţenie instrucţiunile? 

Spionul scoase un hohot înfricoşător: 

— Pe toţi dracii, doamnă, erau în concordanţă cu dorinţele 
mele. Fiindcă n-a murit pe loc, ceea ce mi-ar fi fost deosebit 
de neplăcut, l-am dezarmat cât se poate de complet. l-am 
luat până şi pintenii. Chiar dacă ar vrea, nu ar avea cu ce să 
se sinucidă. 

— Cu atât mai rău pentru el! spuse Leonora, indiferentă. 
Ei bine şi acum amănuntele! 

Şi Saint-Julien îi dădu un raport complet asupra modului în 
care îl capturase pe Jehan, timp în care Leonora îl ascultă 
cu atenţie. Când acesta termină, îl concedie spunându-i: 

— Acum sunteţi liber să-i îndepliniţi şi ordinele domnului 
Concini în ceea ce-i priveşte pe cei doi tineri. Domnule de 
Saint-Julien, sunt mândră de voi. 

La vorbele stăpânei sale, Saint-Julien de-abia se stăpâni să 
nu surâdă. Se mulţumi să facă o plecăciune respectuoasă şi 


ieşi. 

Tocmai intrase pe strada Orleans, când simţi o mână grea 
aşezându-i-se pe umăr. Făcu o săritură într-o parte, cu 
mâna pe garda spadei, ca o fiară gata de atac. Auzi o voce 
care-i spunea: 

— Ei bine, Saint-Julien ce-i cu tine? 

Cel care i se adresase, nu era altul decât Concini. 

Tânărul aruncă o privire cercetătoare spre faţa stăpânului 
său. Îl văzu calm şi surâzător, doar puţin mirat de neliniştea 
pe care el însuşi o dovedise. Liniştindu-se, îi răspunse: 

— Scuzaţi-mă, monseniore, eram cu gândul în altă parte şi 
intervenţia voastră m-a surprins. 

— Drace, spuse Concini râzând, trebuie să ai grijă de 
nervii tăi. Cineva care te-ar vedea aşa de impresionabil ar 
putea crede că ai ceva pe conştiinţă! 

Din nou Saint-Julien aruncă o privire cercetătoare asupra 
lui Concini, dar se linişti imediat. Glumea, fără îndoială. Era 
în toane bune. Simţindu-se sigur pe el, Saint-Julien spuse, 
cu un râs silit: 

— Vai, monseniore, fără să fie un reproş, dar astanueo 
oră la care să abordezi un om fără a-l avertiza. 

— Ai dreptate, la dracu”! Nu sunt decât un zăpăcit. Ei bine, 
sunt în drum spre Luvru, mă însoţeşti? 

— La ordinele voastre, monseniore! 

Nici n-ar fi putut refuza, deoarece Concini îşi petrecuse 
braţul pe sub al lui, spunându-i: 

— În drum îmi vei spune ce dispoziţii ai dat pentru 
îndeplinirea expediției de mâine. Te avertizez că sunt la 
capătul răbdării. Trebuie, înţelegi? Trebuie ca mâine, atât 
tâlharul de Jehan cât şi iubita lui să fie în mâinile mele. 

Şi Saint-Julien îi explică curtenitor: 

— Monseniore, am angajat o duzină de flăcăi straşnici. 
Vom lua cu asalt casa şi vom pune mâna pe domnişoară. 
Oamenii voştri o vor duce acolo unde veţi ordona. Noi vom 
rămâne ascunşi în casă, aşteptându-l pe tâlhar. Când acesta 
va apărea, va fi o joacă să-l facem prizonier. 


Tot povestind, ajunseră fără a-şi da seama în strada Saint- 
Thomas. Prin această stradă se putea ajunge foarte repede 
la intrarea palatului Luvru, sau, dacă o luai la stânga, în 
spatele acestuia. 

Concini o luă pe strada Saint-Ihomas. După câţiva paşi se 
opri. Locul era pustiu. Dacă ar fi fost mai puţin încrezător, 
Saint-Julien ar fi trebuit să se neliniştească. Dar Concini îşi 
păstra mereu aceeaşi faţă zâmbitoare. Îi era imposibil să-l 
creadă mânat de intenţii rele. 

— Ai aranjat perfect toată afacerea asta, spuse Concini, 
vizibil mulţumit. Meriţi o recompensă... iat-o! 

Şi spunând aceste cuvinte, ridică braţul drept înarmat cu 
un pumnal micuţ, pe care i-l împlânta în piept cu o lovitură 
fulgerătoare. Atins, Saint-Julien căzu fără nici cel mai mic 
geamăt. Aplecându-se asupra lui, Concini scrâşni: 

— Ei, Saint-Julien, sunt sigur că mă auzi! ... Da, încă n-ai 
murit... De ce a trebuit să mă trădezi în favoarea Leonorei? 
„.. Da, ai dus-o pe Bertille la închisoarea mânăstirii 
Montmartre şi când, mâine, eu aş fi ajuns acasă la ea, aş fi 
găsit cuibul gol... Ei bine, vezi şi tu cum pedepsesc pe cei ce 
mă trădează! 

Şi ridicându-se, împingând corpul inert cu piciorul, spuse 
cu sălbăticie: 

— Crapi aici ca un câine! 

Capitolul 32 

Fără a-şi mai întoarce privirea, Concini se îndepărtă 
grăbit, dar nu în direcţia Luvrului. Ajuns în strada 
Ecrivains, în faţa unei case, bătu într-un fel special, ca o 
parolă. 

Fratele Parfait Goulard îi deschise imediat, Claude 
Acquaviva lipsind, după cum îi spuse. Împreună, discutară 
îndelung. Când ieşi, florentinul părea foarte bucuros. 

Rămas singur, călugărul murmură îngrijorat: „Am uitat să- 
i spun că dacă cineva vede, tot atât de bine poate să şi 
audă!” După o scurtă reflecţie, îşi spuse: „Ei şi! Ce poate să 


spună, n-are prea mare importanţă. În ce-l priveşte pe 
Jehan, se descurcă el.” 

Făcând aceste reflecţii, Parfait Goulard se retrase. Curând 
ieşi din casă şi, ajungând în strada Heaumerie, trecu de 
fundătura la capătul căreia se afla închisoarea şi se 
îndreptă spre strada Saint-Denis. 

Dar, după ce trecuse de fundătură, un bărbat, cu gulerul 
mantalei acoperindu-i aproape în întregime figura, ieşi 
dintr-un ungher şi începu să-l urmărească. Pentru a-l linişti 
pe cititor, vom mărturisi că era vorba de Pardaillan. 

Ochii-i străluciră şi-şi spuse: „Pe Pilat, cum dracu” a putut 
călugărul ăsta, pe care cu proprii mei ochi l-am văzut 
intrând în închisoare, cum a putut, mă întreb, să treacă 
acum prin strada Heaumerie? ... şi culmea, venind dinspre 
strada Ecrivains! ...” 

Cu un zâmbet de satisfacţie, îşi continuă monologul: „Asta 
e, m-am lăsat păcălit, ca un naiv. E sigur că locuinţa aia din 
strada Ecrivains comunică printr-o subterană secretă cu 
închisoarea! ... Pe toţi dracii, cred că am ghicit! Mâine va 
trebui să studiez mai de aproape închisoarea. Dar până 
atunci, să nu-l pierd din ochi pe individ, chiar dacă, aşa cum 
lasă de înţeles şi-a terminat treaba şi merge să se culce. 
Trebuie să ştiu de unde-l iau mâine dimineaţă.” 

În acest timp, Goulard mergea cu spor. După multe 
ocoluri, ajunse în dreptul porţii Saint-Honore, cu câteva 
minute înainte ca aceasta să se închidă. 

„E. clar, îşi spuse Pardaillan, merge să se culce la capucini. 
Asta dovedeşte că Acquaviva rămâne în continuare în relaţii 
secrete cu aceşti demni călugări.” 

După ce se convinse că poarta s-a închis şi nu se va mai 
deschide, se întoarse. Noaptea se lăsase de câteva minute 
bune. Luând-o pe strada Saint-Honore, îşi spuse: „Cred că-i 
cazul să urmez exemplu călugărului. La culcare, deci!” 

Trecând prin dreptul străzii Saint-Thomas, văzu chiar în 
mijlocul ei, o hârtie desfăcută. Poate că n-ar fi zărit-o dacă, 


chiar în acel moment, luna n-ar fi ieşit din nori, făcând-o 
vizibilă. 

Cu privirea-i pătrunzătoare, Pardaillan o văzu şi tresări: 

— Sigiliul stareţei mânăstirii Montmartre! murmură el. 

La naiba! Oare fratele Goulard a pierdut-o? ... S-o iau... nu 
se ştie. 

Şi ridicând-o, o puse în buzunarul vestei. Ajuns în camera 
sa de la hanul Grand-Passe-Partout se grăbi să vadă despre 
ce e vorba. Murmură încântat: 

— Ordin din partea doamnei stareţe de a lăsa să intre în 
închisoarea sa pe cel care-l prezintă, purtătorul având 
dreptul să dea orice poruncă şi să fie ascultat fără crâcnire! 
„„. Pe toţi dracii! Asta pică tocmai la vreme! ... Poate că-mi 
va folosi curând. 

Încântat, adormi imediat, zicându-şi că nu şi-a pierdut ziua 
în zadar. 

Hârtia pe care o găsise, fusese aceea pe care Saint-Julien 
o arătase portarului închisorii. Dar cum de fusese găsită la 
o asemenea distanţă? 

Am văzut că, după ce l-a înjunghiat pe Saint-Julien, Concini 
se îndepărtase în grabă. O umbră, care-l urmărise încă de 
pe strada Orleans, venise imediat în urma sa pe strada 
Saint-Ihomas, unde zăcea Saint-Julien. Umbra nu era 
altcineva decât Saetta. Aplecându-se asupra corpului, 
cercetă rana cu un ochi expert. Spuse ca pentru sine: 

— Frumoasă lovitură! Prea mult nu mai are de trăit! 
Măcar o oră şi, cu condiţia să vorbească, o voi convinge pe 
signora. 

Ridicându-l în braţe, o luă grăbit din loc. Poate că pe drum, 
hârtia îi căzuse din centură în locul în care o găsise 
Pardaillan. 

Intrând în apartamentul Leonorei, Saetta depuse rănitul 
pe un pat şi, din priviri, i-l arătă acesteia. Recunoscându-şi 
spionul, încruntă sprâncenele. Nici o altă urmă de milă sau 
simpatie. În ochii săi, Saint-Julien, ca şi toţi ceilalţi de care 
se servea, nu erau decât nişte instrumente. 


— E mort? întrebă cu răceală. 

— Nu încă, signora! 

— Cine l-a înjunghiat? 

Saetta ridică din umeri. 

— Trebuie s-o ştiu, spuse Leonora. 

Din momentul în care interesul i-o ceru, rănitul fu privit cu 
alţi ochi. Ajutată de Saetta, încercă să-l facă pe Saint-Julien 
să-şi vină în fire. La un moment dat, acesta deschise ochii în 
care deja începuse să se vadă umbrele morţii. 

— Cine te-a rănit? întrebă Leonora. 

Cu greu, într-un horcăit, muribundul spuse: 

— Concini! ... 

Pe faţa Leonorei trecu o umbră. 

— De ce? ... A aflat ceva? ... Cum de te-ai lăsat surprins? ... 

Saint-Julien nu mai avu forţa să răspundă. Dar ochii săi, 
printr-o scânteiere, spuseră: „Da”, după care, cu o tresărire 
puternică, rămase ţeapăn, cu ochii larg deschişi. 

— Imbecilul! bombăni Leonora, întinzând braţul şi agitând 
un clopoțel. Îşi făcu apariţia imediat un lacheu, căruia îi 
arătă cadavrul. Acesta înţelese şi, ajutat de un altul, 
ridicară corpul. 

După câteva momente de gândire, Leonora spuse cu un 
calm înfricoşător, de parcă ar fi continuat o discuţie 
întreruptă: 

— Spuneai, Saetta, că ducând acea tânără într-un loc 
ascuns, putem prinde doi iepuri deodată, scăpând atât de 
rege cât şi de fiul tău? 

„În sfârşit, strigă Saetta în sinea sa. Ţtiam bine că aici vei 
ajunge! Nu se putea altfel.” 

Şi cu voce tare, expuse din nou planurile sale, precizându- 
le în cele mai mici detalii. Când termină, Leonora îl aprobă: 

— Cred că ideea ta e bună, într-adevăr şi o voi adopta. 
Întoarce-te, pe la ora zece dimineaţa. Îţi voi spune ce ai de 
făcut! 

A doua zi dimineaţa, Concini se prezentă la locuinţa din 
strada Ecrivains, unde fu primit de mâna dreaptă a lui 


Acquaviva, fratele Parfait Goulard, cu care, din nou, avu o 
discuţie îndelungată. 

Mai bine informată sau poate onorată cu o mai mare 
încredere, Leonora se prezentă direct la închisoare. De 
acolo, ajunse în mica mansardă a casei misterioase de peste 
drum unde fu primită chiar de Acquaviva, cu care avu o 
întrevedere destul de lungă. 

După ce-l părăsi, se îndreptă spre Luvru, unde fu primită 
de Maria de Medicis, stăpâna soţului ei, cu care avu o 
discuţie tot aşa de lungă. 

La ora unsprezece, se întoarse acasă unde Saetta o 
aţtepta cu nerăbdare. 

Capitolul 33 

Să ne reîntoarcem la Jehan le Brave. Din raportul pe care 
Saint-Julien îl făcuse Leonorei, am aflat că nu murise în 
urma teribilei căzături, nu păţise nimic, în afară de o rană 
uşoară la cap. Mai ştim că, în urma leşinului său, fusese 
transportat undeva şi deposedat de orice obiect i-ar fi putut 
servi drept armă. Acel „undeva”, nu era alt loc decât 
închisoarea călugăriţelor mânăstirii Montmartre. 

Din închisoare, fusese transferat pe furiş în casa 
misterioasă de alături, locuinţa secretă a lui Acquaviva. 

Când Jehan îşi reveni, constată că în jurul său e un 
întuneric de nepătruns. Mai întâi, după cum şi Saint-Julien 
presupuse, se miră că încă mai trăieşte. Pentru câteva clipe, 
nici măcar nu îndrăzni să se mişte. Se simţea zdrobit. Îl 
durea mai ales capul, drept pentru care nu-şi revenise 
complet în simţiri. 

Puţin câte puţin, luciditatea-i reveni şi începu să-şi 
cerceteze trupul, constatând cu satisfacţie: 

— Hm! Nu-i nimic rupt! ... Dar ce cădere, pe toţi dracii! Ce 
cădere! ... Chiar şi eu sunt uluit! Domnul de Pardaillan mi-a 
spus de nu ştiu câte ori să fiu atent unde pun piciorul. E 
vina mea că nu i-am urmat sfatul, aşa încât, iată-mă aranjat 
ca lumea! ... Cum dracu să ies acum din gaura asta? ... Osă 
pot ieşi vreodată? ... 


Cu greu se ridică, deoarece picioarele-i tremurau. Se 
încordă şi începu să-şi dezmorţească membrele în mod 
metodic, făcând apel la întreaga sa voinţă. Peste puţin timp 
avu satisfacția că slăbiciunea de care fusese cuprins mai 
înainte, începuse să-i dispară. 

Începu să cerceteze locul în care se afla, pe pipăite. Şi 
exclamă mirat: 

— Ia te uită! Nu credeam că puţul ăsta e aşa de mare! ... 
Şi apoi, ce dracu! Un puţ e rotund! Ăsta nu e. 

După ce se gândi câteva clipe, găsi o explicaţie care i se 
păru convingătoare: 

— Aha! Înseamnă că puţul s-a terminat într-o peşteră. Nu-i 
deloc de plâns faptul că am mai mult spaţiu! ... Cine ştie, 
poate dau de vreo galerie care mă va scoate la suprafaţă. 
Trebuie să caut. 

Îşi reîncepu căutările, cu mai multă atenţie. Când se 
sprijini de perete, exclamă: 

— Dar... ăsta-i un zid, lucrat de mâna omului! ... s-ar putea 
spune, un perete despărțitor. Unde naiba-i pietroiul de care 
m-am lovit la cap? ... 

Cu mâna sprijinită de zid, avansa cu prudenţă, 
numărându-şi paşii. 

— Opt! Îşi spuse. 

După care, fu nevoit s-o ia la stânga. Mai numără şase 
paşi. Zidul, în continuare, era destul de solid. Încă o dată, la 
stânga şi, tot opt paşi. Iar fu obligat să o facă la stânga 
când, se împiedică de un obstacol. Se aplecă şi pipăi. 

— O pâine, un ulcior cu apă! Ce înseamnă asta? ... 

Şi îşi continuă drumul. 

— Ia te uită, o uşă! Şi ce solidă e! ... Şi bine ferecată!... O 
temniţă pe cinste! ... Dar unde naiba-i puţul meu? Deci, m- 
au scos de acolo! De când? ... Cum? ... Cine? ... Şi unde 
dracu mă aflu acum? 

O idee îi trecu prin minte. Se pipăi din nou. Nu mai avea 
nici spada, nici pumnalul, nici măcar pintenii. Şuieră mai 
mult mirat decât înfricoşat. Începu să reflecteze... 


— Aici se simte mâna unui călugăr. Pun rămăşag că-i vorba 
de Acquaviva! ... Dar ce vrea de la mine? ... Oricum, nu mă 
lasă să mor de foame. Asta înseamnă ceva... dacă va dura 
mai mult timp. 

O nouă cercetare asupra uşii nu avu drept rezultat decât 
constatarea că e mai mult decât solidă. Şi iarăşi îşi cercetă 
temniţa, ajungând la concluzia că în afara ulciorului şi a 
pâinii, altceva nimic nu se mai afla acolo. Sărind, încercă să 
atingă tavanul. Nici un rezultat. Şi totuşi, Jehan era destul 
de înalt. 

Cercetă podeaua, ... 

Mult prea ciudată. S-ar fi putut spune că-i confecţionată 
dintr-o bucată enormă de metal. De ce? ... în vederea cărei 
întunecate şi înfricoşătoare acţiuni? Mister... 

Începu să ciocănească pereţii. Sunau înfundat peste tot. 
Obosit, renunţă să mai caute şi se întinse pe mantaua pe 
care i-o lăsaseră. Mâncă o bucată de pâine şi bău câteva 
înghiţituri de apă. Din fericire, apa era proaspătă şi-l 
învioră. Se înfăşură în manta şi se întinse pe podeaua 
metalică, spunându-şi: „Vom vedea ce se va mai întâmpla. 
Până atunci, să ne odihnim. Poate că în curând voi avea 
nevoie de toate forţele.” 

Cât dură somnul? N-ar fi putut spune. Tot aşa cum n-ar fi 
putut spune de cât timp se afla închis. 

Timpul se scurse cu greu, mohorât. Orele zilei înaintau, 
deoarece simţea cum se face din ce în ce mai cald. La un 
moment dat, temperatura temniţei crescuse într-atât, încât 
speriat, strigă: 

— Ah! Dar, pe toţi dracii... vor să mă ardă de viu? .... 

Aşezat fiind pe podea, simţea cum aceasta se încinge puţin 
câte puţin. Curând, îi deveni imposibil să mai stea întins pe 
ea. Simţea cum îl frige. 

Când îşi cobori privirile asupra plăcii de fier, văzu cum 
aceasta, în unele locuri, se înroşise. Înţelese... sau crezu că 
înţelege. Strigă cu groază: 

— Dar ce! Au de gând să mă frigă? 


Începu să se deplaseze cu paşi mari şi rapizi, sperând că 
mişcarea îl va face să scape de arsurile din ce în ce mai 
puternice. Astfel încât observă că lângă uşă, temperatura 
podelei era mult mai suportabilă decât în oricare loc, îşi 
spuse: „Deci focarul se află sub podea, lângă zidul din faţa 
uşii.” 

Şi într-adevăr, în dreptul acestui zid, podeaua se încinsese 
la roşu, interzicându-i accesul la respectivul zid. 

La un moment dat, aproape că urlă: 

— Nu se poate! ... înnebunesc! ... Da!... Şitotuşi, nu!... 
Oh! E chiar ea! ... Pe toţi dracii! ... Dar ăsta-i Concini, 
înghiţi-l-ar iadul! ... 

Şi iată ce-i smulse aceste exclamaţii: 

Tot mergând de colo-colo prin celula sa, cu ochii aţintiţi 
înspre zidul cu pricina, i se păru că vede, dincolo de acest 
zid, într-un mod destul de confuz, imaginea Bertillei. 
Aceasta, când îi apărea, când îi dispărea, totul depindea de 
locul în care se găsea el. 

După Bertille, îl văzu pe Concini. După care, îi văzu pe 
amândoi, împreună, nu se ştie unde. 

Rămase țintuit locului, cuprins de o furie nebună. 
Imaginea îi apăru mult mai clară. 

Zidul dispăruse. În locul lui apăru o lumină roşiatică, 
tulbure, părând iscată de un foc intens. În mijlocul ei, o 
fantă largă nu mai mult decât câteva degete. 

În spatele acestei fante putea să vadă clar interiorul unei 
camere. Văzu o masă mică, din lemn alb, un taburet şi o 
canapea îngustă. Toate aceste detalii le vedea în funcţie de 
poziţia pe care el însuşi o ocupa în propria-i temniţă. Din 
locul în care se afla, putea vedea masa care se afla în 
mijlocul misterioasei camere. Aplecându-se spre stânga, o 
vedea pe Bertille, palidă, dreaptă şi nemişcată, părând a nu 
scăpa din priviri gesturile unui posibil duşman. Se afla în 
apropierea canapelei, taburetul fiind aşezat în faţa ei. 
Aplecându-se în dreapta, îl văzu pe Concini, nemişcat, la 
rândul său, cu braţele încrucişate pe piept, cu ochii 


învăpăiaţi de poftă, asemănător unui şarpe care-şi pândeşte 
victima, în spatele acestuia, Jehan văzu o parte dintr-o uşă, 
căreia îi vedea perfect broasca. 

Deci Bertille se afla faţă în faţă cu Concini, fără îndoială în 
puterile acestuia. Doar masa şi taburetul îi despărţeau. 

Deodată, văzu cum buzele lui Concini se mişcă şi-i auzi 
vocea, înceată, ca venind de departe, dar totuşi foarte 
clară: 

Şi Concini spunea: 

— Ei bine, nu te aşteptai să mă mai vezi? ... Credeai că mi- 
ai scăpat? ... Eşti în mâna mea! De data asta nu-mi mai 
scapi! 

Ca biciuită, Bertille strigă: 

— Laşule! Nu eşti decât un laş! 

Jehan rămase nemişcat, mut de dezgust, cu fruntea 
îmbrobonată şi părul răvăşit. Se întreba dacă nu cumva 
înnebunise. Dacă nu cumva era jucăria unui coşmar 
înfricoşător sau dacă nu se afla în prezenţa unei viziuni 
ieşite din iad. 

„Mă aflu într-o cameră trucată, îşi spuse el. De jur- 
împrejur nu sunt decât oglinzi şi tuburi acustice. Trebuie să 
recunosc, instalaţia-i destul de iscusită dacă-mi permite să 
văd şi să aud lucruri care, poate, se întâmplă departe de 
aici.” 

Şi ca şi când i-ar fi dat dreptate, Concini reluă cu o voce 
îngroşată de pasiune: 

— Şi unde ţi-e amorezul? 'Tâlharul ăla? Vrei să-ţi spun? ... 

— Dacă ar fi fost aici, ai fi luat-o la fugă. 

Concini rânji înspăimântător şi, ca şi cum n-ar fi auzit-o, 
continuă: 

— E acolo, închis într-un mormânt în care va arde pe 
îndelete... frumos, nu? Dar asta nu-i nimic. Ascultă: e 
departe de noi, un foc uriaş ne separă... Şi totuşi, ne vede. 
Ne vede, înţelegi? Şi ştii ce am de gând să fac eu? ... Ei 
bine, fie că vrei, fie că nu, vei fi a mea... acum şi aici. Şi 
banditul ăla, amorezul tău, va fi martor la aceasta, înţelegi? 


„„„ Nici măcar nu va putea interveni în ajutorul tău! ... Va 
trebui să privească, neputincios, la dezonoarea ta, 
continuând să se prăjească... Dar până atunci, sper să 
înnebunească. Ei ce zici? Bine lucrat, nu-i aşa? ... Vezi că 
ştiu să mă răzbun? 

Auzindu-i cuvintele, Jehan simţi cum creierul îi explodează. 
Privi în jurul său cu un licăr de nebunie şi strigă, sfâşiindu-şi 
pieptul cu unghiile: 

— Oh! Nu, nu asta! ... Nu asta! Ar fi mult prea îngrozitor! 
... îndurare pentru ea! ... Bertille! ... Bertille! ... dar dacă el 
putea auzi, în schimb nu putea fi auzit de actorii dramei. 
Înţelese asta din faptul că, atât Bertille cât şi Concini, nici 
măcar nu tresăriră. 

— Ce să fac? ... Cum s-o smulg ticălosului? ... 

— Să trecem la fapte, reluă Concini, eşti în puterea mea... 

Şi Jehan îl văzu înaintând. Apucând măsuţa, o aruncă în 
spatele său. Continua să înainteze, gâfâind, desfigurat, 
hidos, înfricoşător şi sinistru datorită rictusului său 
ameninţător. 

Bertille îl privea înaintând, cu ochii aţintiţi asupra fiarei 
dezlănţuite, ca şi când ar fi sperat s-o îmblânzească. Văzând 
că nu reuşeşte, se aplecă şi, apucând taburetul cu mâinile-i 
slabe, îl ridică şi lovi cu un gest fulgerător. 

Dar Concini era cu ochii la pândă. Apucă taburetul i-l 
smulse din mâini şi-l aruncă în spate, aşa cum făcuse şi cu 
măsuţa. 

Mâinile-i grele apucară umerii fetei care se plecase şi cu 
un urlet de bucurie triumfătoare strigă: 

— Eşti a mea! ... Eştia mea! ... Şi el ne vede, înţelegi, ne 
vede! 

Încrâncenându-se într-un suprem efort, un strigăt scăpă 
de pe buzele fetei: 

— Jehan, ajutor! ... Ajutor! ... 

— Vin îndată! bubui Jehan. 

Şi uitând de sine, făcu un salt uriaş înainte. Nu mai văzu 
nimic... Nimic decât un foc uriaş, de netrecut, la marginea 


căruia reuşi să se oprească, prin nu ştiu ce miracol. 

Şi cum locul nu era prea sigur, cum risca să ardă de viu, 
instinctul de conservare îl respinse, gâfâind, zdrobit, până 
aproape de uşă. Şi acolo văzu din nou. Văzu şi căzu în 
genunchi strigând: 

— Salvată! ... E salvată! ... 

Capitolul 34 

Şi iată ce vedea Jehan, îngenuncheat pe placa de fier 
căreia nu-i mai simţea arsura: 

În momentul când Concini îşi puse mâinile pe umerii 
Bertillei, uşa se deschise pe neaşteptate şi în cameră 
intrară două femei. Una din ele, calmă, nu era alta decât 
Leonora. Cealaltă, era o femeie mascată, de o măreție 
impunătoare. 

Concini se opri interzis. Mai întâi îşi văzu soţia, înainta 
spre ea cu pumnul încleştat pe mânerul pumnalului. Nu 
lipsi mult ca viaţa ei să ia sfârşit. 

Dar în momentul în care ridică braţul pentru a lovi, 
Concini zări şi cealaltă femeie pe care, fără îndoială, o 
recunoscu în ciuda faptului că era mascată şi dădu înapoi 
înfricoşat, aplecându-se până la pământ. 

Sub mască, ochii femeii străluciră drăgăstos, făcându-i 
acestuia un gest prietenesc. Atunci Concini îşi reveni, graţie 
voinţei sale de fier şi arătă o faţă calmă, surâzătoare. 

— Vedeţi, doamnă, spuse Leonora liniştită, tocmai era 
momentul să apărem pentru a-i cruța soţului meu o violenţă 
de care mai apoi s-ar fi ruşinat. 

Femeia mascată o aprobă cu blândeţe şi se adresă apoi 
Bertillei aflată într-un colţ al camerei, dreaptă şi 
amenințătoare: 

— Veniţi, domnişoară, spuse ea cu o voce pe care voia s-o 
facă mângâietoare, cu mine nu aveţi de ce vă temeţi. 

Şi fără să-i aştepte răspunsul, făcu un semn Leonorei şi lui 
Concini, care se înclinară respectuoşi şi ieşi, urmată de 
Bertille. 


Leonora ascultă câtva timp la uşă şi când socoti că femeia 
mascată s-a îndepărtat de ajuns, spuse: 

— Linişteşte-te, Concini, regina nu ştie încă nimic. Crede - 
şi eu am reuşit s-o fac să creadă - că regele-i nebun după 
fata asta. I-am stârnit gelozia, făcând-o să creadă că e mai 
periculoasă chiar decât doamna de Verneuil. Îşi imaginează 
că i-a jucat festa bietului Henri, răpindu-i astfel iubita. 
Înţelegi? 

Odată plecată regina - fiindcă despre ea era vorba - 
Concini simţi în sinea sa o furie ucigaşă. Pe faţă i se aşternu 
o expresie amenințătoare şi-şi duse din nou mâna la 
pumnal. 

— Deci tu eşti aia care ai adus-o tocmai în momentul în 
care... zbieră el. 

Privindu-l cu tristeţe, Leonora gândea: „Cât de mult 
suferă! ... Cât de mult o iubeşte! ... Oh, fata asta 
blestemată! O să i-o smulg din inimă cu mâinile mele! ... 

Şi cu voce tare, dulce, învăluitoare, în care se simţea o 
rugă adâncă: 

— Da, eu am fost! Şi asta, numai pentru a te salva 
Concinetto adorat! ... Haide, lasă-ţi pumnalul în pace. 
Pasiunea te-a răvăşit, Concino mio, revino-ţi în fire. Înţelege 
că dacă ţi-am răpit fata, am făcut-o numai pentru că asta 
era indispensabil planurilor noastre care urmăresc să te 
facă stăpânul acestui regat... Ah! Nu mai scrâşneşti! ... 
începi să înţelegi! ... Ei da, e cea mai bună ocazie şi nu am 
lăsat să-mi scape. Eşti chiar într-atât de nebun încât s-o 
ratezi? Maria însăşi, fără s-o ştie, ne netezeşte drumul. 
Puţină îndrăzneală, sânge rece şi hotărâre şi iată-te stăpân. 

Uitând c-a vrut s-o înjunghie, florentinul o întrebă 
nerăbdător: 

— Ce vei să spui? ... Explică-te! 

— Uite despre ce-i vorba, Concini: tânăra, sub o bună 
escortă de acum, e în drum spre conacul regal din Ruilly, 
care acum îi aparţine lui Claude Acquaviva. Mâine, joi, 
înaintea amiezii, regele îi va alerga în ajutor acestei fete... 


LLA 


fata sa. Şi cum, de această dată, Jehan le Brave nu-i va mai 
veni în ajutor, va fi adus la Luvru mort. Deci la amiază îţi vei 
începe regența. Înţelegi acum de ce am răpit-o? ... 

— Da, dar... eşti sigură că vei reuşi? ... 

— Ne-am luat toate măsurile. Nu va scăpa! ... Şi în ce 
priveşte fata aia... pentru că mâine la prânz vei fi stăpân, 
poţi s-o iei... Te iubesc prea mult, Concini, pentru a nu-ţi 
trece cu vederea un capriciu! 

Dar în sinea ei completă: „Numai că nu vei găsi decât un 
cadavru!” 

lată ce văzu şi auzi Jehan le Brave îngenuncheat pe placa 
de fier, care continua să se încingă. 

Bertille era salvată. Da, dar nu pentru mult timp! Chiar de- 
a doua zi, Concini, devenit stăpân, după cum spusese 
Leonora, Concini, pentru încă o dată o va avea în stăpânire 
şi de această dată, nici o putere din lume n-o va mai salva, 
pentru că el, în ciuda oricâtor sforţări, nu va putea ieşi viu 
din temniţă. 

Un acces de furie îl cuprinse. Pentru un timp, pe care nu-l 
putu aprecia, îşi pierdu luciditatea. Puţin câte puţin, îşi 
reveni. 

Înainte de toate, trebuia să iasă din închisoare. Dar cum? 
Mereu aceeaşi întrebare înnebunitoare. 

Zidul îşi recapătă proprietăţile sale obişnuite şi Jehan fu 
cuprins de întunericul apăsător de mai înainte. Acum placa 
de fier ce ţinea loc de podea, era aproape în întregime 
înroşită. Nu mai era decât un spaţiu îngust pe care putea să 
stea cât de cât. 

Se ghemui într-un colţ, simțind că sfârşitul e pe aproape. 
Deja se întreba dacă nu-i mai bine, să-şi zdrobească capul 
de pereţi. Dar atunci, ce s-ar fi întâmplat cu Bertille? 

„Nu, pe toţi dracii! îşi spuse, trebuie să rezist atâta timp 
cât mai trăiesc!” 

Brusc, în colţul în care se afla, simţi cum zidul cedează. Se 
întoarse şi văzu cum, în spatele său se deschisese un drum, 


un drum din care ieşea o lumină palidă. Fără să mai stea pe 
gânduri, sări dincolo de zidul care se închise în urma sa. 

Dar, nu făcuse altceva decât să-şi schimbe celula. Oricum, 
aici putea să vadă. E drept, era o lumină slabă, dar în 
comparaţie cu întunericul de mai înainte, i se păru o lumină 
ca-n plină zi. Şi mai ales, nu mai simţea dogoarea de 
nesuportat. 

lată ce văzu mai înainte de toate, de fapt, altceva nici nu 
mai era de văzut: 

Odată trecut primul moment, îşi studie cu atenţie noua 
celulă şi fu cuprins de o sfârşeală ciudată. 

„Ce fel de temniţă mai e şi asta?”gândi el. 

Celula era rotundă şi după câte se putea vedea, destul de 
mare. Tavanul, podeaua, zidurile, toate păreau făcute dintr- 
un metal strălucitor, unite într-un bloc compact, ca de 
gheaţă. Nu existau nici uşă, nici ferestre, nici cea mai mică 
deschizătură vizibilă. De altfel şi interiorul era tot atât de 
sărăcăcios. Nici urmă de mobilă. Nimic altceva decât 
zidurile goale care străluceau precum oglinzile. Totul era 
scăldat într-o lumină palidă care părea că vine dinspre 
tavan. 

Deja totul îi apărea ca anormal. Dar, mai mult decât atât, 
mai era podeaua. 

În plan orizontal, podeaua avea o bandă circulară, stabilă, 
dar atât de îngustă, încât şi unei pisici i-ar fi fost greu să 
păşească. Această podea avea forma unui lighean, puţin 
adânc, ale cărui margini coborau în pantă lină. Puteai să 
mergi cu condiţia să mergi repede. Să stai pe loc, era 
imposibil. Fără să vrei, aluneci la fund. De altfel, totul părea 
calculat matematic pentru a ajunge la acest rezultat. 

Şi acest lighean, care ţinea loc de podea, era străpuns în 
multe locuri de nişte găuri, în formă de cupă. 

De jur-împrejurul marginii, se aflau un şanţ de grosimea 
unui deget. 

Într-un cuvânt, întregul mecanism semăna cu o ruletă 
uriaşă. 


Dintr-un punct al peretelui ieşea o placă de fier, ca un 
podeţ peste ligheanul pe care se sprijinea pe o tijă de fier. 
La marginea podeţului, deasupra podelei, o gaură în formă 
de cupă, ca şi celelalte. 

Jehan urcă pe podeţul care-i păru destul de solid. 

Încercă locul cel mai bun pentru a se aşeza deoarece în 
oricare alt loc, ar fi fost nevoit să alerge pentru a-şi menţine 
echilibrul. Reflectă: „E clar că vor să mă vadă ori pe podeţ, 
ori pe fundul ligheanului! ... N-am decât să alerg. Şi când, 
în sfârşit, voi fi ales, ce mi se va întâmpla? ... Ce supliciu 
îngrozitor îmi rezervă nemernicul de Concini? ...” 

Cercetă din nou podeţul, pipăindu-l. Nu văzu nimic 
îngrijorător. Se lăsă să alunece pe fundul ligheanului. Iarăşi 
nimic. Decise: „Ei, fiindcă tot mă aflu aici, aici rămân.” 

Şi se aşeză chiar în centru. Timpul trecea şi el tot nu-şi 
schimba locul. Numai mintea-i acţiona cu înfrigurare. 
Teama misterului îi strângea gâtlejul, îl făcea să gâfâie, 
aşteptând ceva nemaiîntâlnit, de nedescris. Din timp în 
timp, mormăia: 

— Măcar de-aş şti ce va urma! ... 

Şi într-adevăr, tot acest mister şi nesiguranţă îl scoteau din 
minţi. Încercă să adoarmă, adunându-şi picioarele şi 
apucându-le cu braţele. Trecură astfel multe ore. 
Evenimentul misterios, aşteptat cu atâta teamă şi 
nerăbdare, încă nu se produse. 

Se aşezase cu faţa spre podeţ. Era logic. Deoarece credea 
că pericolul putea veni dinspre centrul podelei, trebuia să 
supravegheze podeţul de departe, aşa cum era necesar să 
supravegheze centrul podelei de aproape. 

Deodată auzi un zgomot sec, ca şi când un resort ascuns s- 
ar fi destins. Privi în jur şi văzu cum, în dreptul podeţului, 
zidul se desfăcuse. Acolo se afla o gaură întunecată. Imediat 
se ridică în picioare, întrebându-se: „Oare vor să mă facă să 
ies pe acolo? Aşa cum am intrat aici?” 

Escaladă marginea ligheanului pentru a vedea gaura mai 
de aproape. Ceva, ceva ce nu putea să vadă în întunericul 


gurii, se rostogolea cu un zgomot surd, ieşi prin gaură, se 
rostogoli uşor şi se înţepeni în gaura în formă de cupă din 
podeţ. 

În urmă acestui „ceva”, gaura din zid dispăru. 

Urcându-se pe podeţ, Jehan studie mai de aproape 
monstrul apărut. Era o bilă de fier uriaşă. Cum putea fi de 
temut? În nici un fel, evident. Şi totuşi îl cuprinse o teamă 
de gheaţă. 

Încercă să mişte bila, dar nu reuşi. Era prea grea. Şi totuşi 
era dotat cu o forţă de excepţie. Încercă să o mişte. Nici 
măcar nu se clinti în gaura în care se fixase, îi dădu pace şi 
reflectă îndelung. Privirile-i trecură de la bilă la podeţ de 
mai multe ori şi cu un surâs, îşi spuse: „Pe toţi dracii, n-am 
decât să rămân aici unde mă aflu.” 

Şi-n acel moment, ca şi când ar fi fost pândit de-un diavol, 
văzu cum podeţul se mişcă şi cum se retrage în zidul din 
care părea că face parte. Înţelese că dacă s-ar fi suit pe 
podeţ ar fi fost strivit între zid şi enorma bilă de fier. 

Bertille, care era ameninţată din atâtea părţi, avea nevoie 
de sprijinul său. Nu avea dreptul s-o abandoneze: trebuia 
să se apere până când ar fi căzut, copleşit de neputinţă. 

Sări în mijlocul ligheanului tocmai la timp, deoarece în 
aceeaşi clipă auzi zgomotul fierului căzând pe fier. 

În picioare, în mijlocul platoului, respiră adânc fixând cu 
privirile monstrul de fier care părea că-l pândeşte cu 
viclenie. Se aştepta la un atac din partea lui. 

Şi astfel se scurseră câteva minute cumplite. 

Monstrul stătea încontinuu la pândă, aşteptând clipa în 
care să sară şi să-l zdrobească. 

Deodată simţi cum podeaua-i tremură sub picioare şi 
începe să se învârtă, din ce în ce mai repede. Nici nu-şi mai 
dădu seama când începu să alerge. Şi cu cât alerga, mai 
repede, cu atât mai repede se învârtea podeaua, fiindcă, de 
acum, el era acela care o făcea să se învârtă. 

Şi în timpul alergării, nu înceta să privească monstrul de 
fier. 


Acesta părea că aşteaptă ca podeaua să capete viteza cea 
mai mare. Când simţi că a venit momentul, sări brusc, cu un 
zgomot asurzitor, pe platou, unde începu să se învârtă cu 
un zgomot de tunet. 

Şi atunci începu o urmărire înverşunată, tenace, 
halucinantă şi infernală totodată. Monstrul de fier părea 
dotat cu inteligenţă. Se rostogolea, sărea, cădea înapoi cu 
zgomot pentru a sări din nou. Părea că ştie toate chipurile 
de a-i face viaţa grea. Când se învârtea ca o tornadă, când 
aluneca lin, uşor, ca o boare. 

Şi apoi, fiindcă Jehan putea crede că ar fi posibil să 
înţepenească într-una din găurile în formă de cupă, o luă 
din nou din loc cu înverşunare. 

La capătul forţelor, Jehan începuse să gâfâie. De mai multe 
ori, monstrul fusese cât pe ce să-l zdrobească. Nu mai 
putea să-i facă faţă prea mult timp. Vedea cum se apropie 
clipa când va fi zdrobit. Şi totuşi, continua să alerge, 
neavând în minte decât un gând: „Dacă mă opresc, dacă 
sunt zdrobit... s-a sfârşit cu Bertille! ...” 

Capitolul 35 

În cele din urmă, Carcagne se întoarse la casa Perrettei. 
Dar degeaba bătu din răsputeri în poartă, nimeni nu-i 
răspunse. Văzând aceasta, făcu rost de o scară de la o casă 
vecină şi sări în curte. 

Ajuns în casă, o găsi pe Martine ascunsă sub un pat. Biata 
fată, se vârâse acolo de cum auzise bătându-se în poartă: 
credea că pe ea o caută cei ce mai fuseseră pe acolo. Cu 
greu reuşi Carcagne s-o liniştească. După ce-i puse câteva 
întrebări, nu reuşi să afle mare lucru. 

Trecu de mai multe ori prin locurile pe care, de obicei, 
Gringaille şi Escargasse le foloseau pentru a supraveghea 
casa, dar nu-i văzu. Disperat, se întoarse în oraş şi începu 
să-i caute prin cârciumile pe care le băteau împreună. Nu-i 
găsi nicăieri şi nici măcar nu fuseseră văzuţi. 

A doua zi, aceleaşi cercetări zadarnice. Ca şi cei doi, nici 
seniorul Jehan nu era de găsit. Nu ştia cărui sfânt să se mai 


roage. Spre ora şase seara, pe când rătăcea cu sufletul 
greu de presimţiri rele, pe strada Montmartre se întâlni nas 
în nas cu Gringaille şi Escargasse. 

După bucuria revederii şi îmbrăţişările de rigoare urmară 
explicaţiile. Gringaille şi Escargasse fiind învoiţi, după cum 
spuneau, se grăbiseră să dispară fără a mai pune întrebări 
inutile. 

Reîncepură căutările, întorcându-se la casa frumoasei 
Perrette. Acolo, Martine le povesti din nou povestea 
arestării, dar nu putu să le dea nici cel mai mic amănunt în 
privinţa autorului. Imediat se gândiră la Concini. Rămânea 
de lămurit dispariţia lui Jehan. 

— Ai fost la grotă? întrebă Gringaille. 

— Ia te uită! ... nici măcar nu m-am gândit! mărturisi 
Carcagne. 

Dar Gringaille era omul deciziilor prompte: 

— Până mă întorc, fugi în strada Heaumerie şi 
supraveghează închisoarea. Eu alerg în Montmartre. 

Şi plecă în mare grabă. La intrarea în carieră, văzu puţul 
în care căzuse Jehan şi pe care, în graba lor atacatorii 
uitaseră să-l acopere. 

— Dar puţul ăsta nu era când am fost noi ultima dată, 
observă Gringaille. 

Cercetă minuţios toate împrejurimile şi dădu peste nişte 
bârne solide, scânduri şi o grămadă de pământ, proaspăt 
scos de undeva. După ce se aplecă peste marginile puţului, 
îşi explică misterul: 

— E un puț mai vechi pe care l-au desfundat de curând. 
Dar de ce? 

Degeaba se gândi, nu găsi nici un răspuns mulţumitor. 
Renunţă şi se grăbi să intre în grotă, dar nici acolo nu-l găsi 
pe Jehan. Şi totuşi, gândul la acel puţ nu-i dădea pace. Îşi 
spunea că în timpul nopţii, gaura lui era de nevăzut şi 
oricine ar fi trecut pe acolo, ar fi putut foarte bine să cadă 
în interior. 


Ajuns cu gândul până aici, se întrebă dacă nu cumva lui 
Jehan i se întâmplase tocmai aşa ceva. leşi din grotă şi apoi 
din carieră şi se îndreptă spre moara cea mai apropiată. 
Acolo găsi doi băieţi care, după ce primiră un scud, îl 
însoţiră până la puț, înarmaţi cu funii lungi şi solide. Ajunşi 
la puț, Gringaille se legă de capătul funiei, luă o torţă 
aprinsă şi începu coborârea. 

Ajuns la fundul puţului, găsi acolo o pereche de pinteni, un 
pumnal şi o spadă, pe care le recunoscu imediat că fiind ale 
lui Jehan. Acum era lămurit. Şeful lor fusese victima unui 
şantaj. Ca un bătrân vulpoi ce era, Gringaille spuse: „Dacă 
şeful ar fi murit, indivizii nu şi-ar fi dat osteneala să-l 
dezarmeze. Deci, e în viaţă. Rămâne să descopăr unde l-au 
dus. Poate chiar la închisoarea mânăstirii. Vom vedea.” 

Luând cu sine obiectele găsite, ceru să fie tras afară. Când 
rămase singur, se reîntoarse în grotă, unde se îndreptă spre 
cufărul plin cu arme. Alesese din el cu mare grijă ceea ce-l 
interesa şi, făcând un colet pe care-l puse pe umăr, ieşi. 

Îi regăsi pe Carcagne şi Escargasse acolo unde-i trimisese. 
Toţi trei se îndreptară spre un negustor pe care-l cunoşteau 
de multă vreme. După ce ieşiră din prăvălia acestuia, nu 
mai aveau pachetul pe care Gringaille îl cărase până aici. În 
schimb, erau îngreunaţi, mai bine zis, buzunarele lor, cu 
şaizeci de pistoli. 

Îşi petrecură seara colindând cârciumile cele mai sordide, 
purtând discuţii îndelungi cu indivizi cu mutre sinistre. 
Când se întoarseră la casa care-i găzduia, nu mai aveau nici 
un ban, dar asta nu-i împiedica să aibă un aer vesel. 

A doua zi, joi, la ora nouă, intrară în fundătura în care se 
afla închisoarea. Cu ei mai erau şi cincisprezece din indivizii 
siniştri cu care discutaseră în ajun. 

Gringalle recrutase această trupă cu intenţia de a lua 
închisoarea cu asalt, nici mai mult nici mai puţin. 

Ţinem minte că Pardaillan, urmărindu-l pe Parfait Goulard, 
îşi spusese: „Mâine dimineaţă mă voi duce să studiez mai de 
aproape închisoarea călugăriţelor.” A doua zi, înainte de 


deschiderea porţilor, se afla în strada Saint-Honore 
aşteptând sosirea acestuia. 

Din momentul în care Parfait Goulard îşi făcu apariţia, 
cavalerul nu-l mai scăpă din ochi. Văzându-l intrând în 
închisoare şi apoi ieşind prin strada Ecrivains, era sigur că 
nu s-a înşelat. 

Tot timpul zilei se ţinu pe urmele călugărului. Acesta făcu 
mai multe curse prin oraş, revenind deseori în strada 
Heaumerie. Uneori intra prin fundătură şi atunci Pardaillan 
alergă să-l aştepte în strada Ecrivains. 

„E. clar, îşi spuse el. Acquaviva se ascunde acolo!” 

Credincios promisiunii pe care şi-o făcuse, studie 
închisoarea mai de aproape. Curând, atenţia-i fu atrasă de 
casă, care se afla alături de ea. O studie cu mai multă 
atenţie decât studiase până atunci închisoarea. 

Fără a da impresia că o face, trase de limbă vecinii. Află 
astfel că acea casă era părăsită. Vecinii nu văzuseră 
niciodată uşa deschizându-se sau obloanele ferestrelor date 
la o parte. Nici măcar nu ştiau cui aparţine. 

Cu un surâs satisfăcut, Pardaillan îşi spuse: „Aha, cred că 
ştiu cui aparţine. Aş jura că Acquaviva este acolo! De-acum 
e inutil să-l mai urmăresc pe călugăr. Problema e simplă: 
trebuie să intru în casă. Asta-i uşor, dar cum s-o fac fără a 
speria pasărea ce se ascunde acolo? ... Asta-i mai greu. 
Trebuie să mă grăbesc” 

Se făcuse deja târziu, astfel că se întoarse la han. După ce 
mâncă, se închise în cameră şi începu să umble în sus şi în 
jos, căutând modul în care l-ar fi putut surprinde pe 
Acquaviva. 

După ce se plimbă destul timp prin cameră, Pardaillan 
sfârşi prin a se culca, spunându-şi: „Ioate ideile bune mi-au 
venit în timp ce dormeam. Să aşteptăm până mâine. De 
altfel, acum s-a făcut târziu.” 

A doua zi dimineaţă, Pardaillan încă nu găsise vreo idee. 
Ochii-i căzură pe hârtia pe care o găsise în strada Saint- 
Honore, nu departe de strada Saint-Thomas. O luă şi, 


punând-o grijuliu în buzunar, plecă spunându-şi: „Să 
mergem la închisoare. Cele mai bune hotărâri le-am luat 
totdeauna la locul acţiunii.” 

Curând ajunse în strada Heaumerie, aflată la doi paşi de 
hanul unde locuia. 

Găsi fundătura invadată de o ceată de turbaţi care, în 
tăcere şi în ordine, pregăteau o grindă uriaşă cu care voiau 
să spargă o poartă. Îşi încruntă sprâncenele când văzu că 
acea poartă era tocmai a închisorii, dar pe dată îşi regăsi 
sângele rece şi le ordonă. 

— Aruncaţi grinda, e inutil. Şi lui Gringaille: opt oameni să 
mă însoţească. Ceilalţi să aştepte aici. 

Însoţit de cei opt, se îndreptă spre strada Ecrivains. Am 
mai spus că această locuinţă mai avea o poartă pe strada 
Vieille-Monnaie. În faţa fiecărei porţi, cavalerul postă câte 
patru oameni din cei ce-l însoțeau. 

— lată care e consemnul, spuse el: veţi lăsa să intre pe 
oricine, dar veţi opri pe cei ce vor să iasă. Aţi înţeles? 

— Am înţeles seniore. Vom ucide pe oricine ar încerca să 
iasă. 

— Nu, strigă Pardaillan. Nu-i nevoie să-l ucideţi. Doar 
reţineţi-l. E de ajuns. 

Se reîntoarse în fundătură, unde-şi plasă cei şapte oameni 
care-i mai rămăseseră în faţa închisorii şi a casei 
misterioase, cu acelaşi consemn. 

— Voi ceilalţi, urmaţi-mă, le spuse el lui Gringaille, 
Escargasse şi Carcagne. Şi, îndreptându-se spre poartă, 
bătu în acelaşi fel în care-l auzise bătând pe Parfait 
Goulard. Viziera se întredeschise şi cavalerul arătă hârtia 
găsită. Imediat se deschise şi poarta. 

Respiră uşurat, lucrurile mergeau după cum îşi dorise. 

— Oamenii ăştia sunt cu mine, spuse cu răceală paznicului 
care se înclinase în faţa sa. 

După ce-i lăsă pe cei patru să intre, închise cu grijă poarta 
în urma lor, apoi, îi conduse până la temnicerul şef. 


În faţa acestuia, Pardaillan arătă din nou hârtia, gest 
urmat de acelaşi semn de respect. 

— Prietene, îi spuse Pardaillan, vi s-au adus aici, alaltăieri, 
marţi, din ordinul doamnei stareţe, două fete. 

— Aşa e, monseniore. 

După o mică pauză, Pardaillan continuă lent, ca unul care- 
şi caută cuvintele: 

— Vi s-a adus, de asemenea, un tânăr... legat... rănit... 
mort... nu ştiu prea bine... 

— Leşinat, monseniore. Aveţi dreptate. 

Iarăşi Pardaillan respiră uşurat. Cu privirea-i fulgeră pe 
cei trei care încercau să-şi manifeste bucuria care-i 
stăpânea. 

— Ei bine, prietene, continuă Pardaillan cu voce blândă, te 
rog să mă conduci la toţi cei trei tineri. 

— Imposibil, monseniore, declară temnicerul. 

Figura lui Pardaillan deveni de gheaţă. Scoţând din nou 
hârtia şi arătând-o temnicerului, îi spuse: 

— Presupun că ştii să citeşti? ... E ordinul doamnei stareţe. 

— Dar, monseniore, nu refuz să mă supun ordinului. 
Doamne fereşte! Numai că, prizonierii nu se mai află aici! 
Cel puţin, doi dintre ei au fost scoşi. N-a mai rămas decât o 
prizonieră! 

— De ce n-ai spus de la început? bombăni Pardaillan. Du- 
mă la ea. 

— Imediat, monseniore, imediat. 

Urcară până la al treilea etaj. lemnicerul trase zăvoarele 
unei uşi. În timp ce voia să deschidă, Pardaillan îl opri. 

— Îndepărtaţi-vă, prietene. Convorbirea cu prizoniera 
trebuie să fie secretă. 

Şi-n acelaşi timp, cu o privire grăitoare, îi avertiză pe cei 
trei că temnicerul trebuie supravegheat. Dar acesta, fără 
îndoială obişnuit cu fel de fel de comportări misterioase 
ascultă fără să-şi arate nici cea mai mică nemulţumire. 

Pardaillan intră singur. După zece minute, care celor trei 
le părură zece secole, ieşi urmat de frumoasa Perrette. 


Capitolul 36 

În timp ce Pardaillan o scotea pe sora lui Gringaille din 
temniţa infernală în care se aflase până atunci, Claude 
Acquaviva, aşezat lângă fereastra larg deschisă, ducea o 
discuţie începută cu puţin timp înainte, cu fratele Parfait 
Goulard: 

— Ravaillac? 

— E pe drum. 

— Cum l-aţi făcut să se întoarcă? 

— A fost ajutat să audă conversaţia unor soldaţi. Nici nu 
bănuieşte că e mâna noastră. 

— Bine. Şi regele? 

— A primit scrisoarea şi a dat deja ordinele necesare. 

— Cine i-a dat scrisoarea? 

— Madam Colline Colle. Speră că acţiunea asta să-i aducă 
destui bani. Şi dinspre partea asta suntem acoperiţi. 

— Şeful poliţiei? 

— Nu m-am ocupat eu de el. Saetta ţi-a luat angajamentul. 

— Şi Concini? 

— A primit ordinul ca la amiază să se afle la locul stabilit. 
Şi e încăpățânat, mai ales c-o vrea pe fată. 

— Chiar aşa de mult o doreşte? 

— Da! Unde mai puneţi, îl urăşte de moarte pe Jehan. 

Acquaviva se ridică şi începu să se preumble uşor prin 
cameră, reflectând. 

Reluă, ca şi cum şi-ar fi vorbit sie însăşi: 

— Concini ăsta e un neghiob! Ce ispravă... să-i dea drumul 
lui Jehan şi să-l trimită la Ruilly! ... Fiul lui Pardaillan, ca şi 
tatăl său, e un individ de excepţie. Când ai reuşit să pui 
mâna pe o asemenea persoană, o zdrobeşti imediat. Dacă-i 
dai şi cel mai mic răgaz, l-ai pierdut! ... Nu, acum dacă am 
pus mâna pe el, ar trebui să fiu nebun să-l las să-mi scape! 

Şi adresându-se lui Parfait Goulard: 

— Tânărul trebuie să moară într-o oră. Fă tot ceea ce e 
necesar. 


— Asta-mi aduce aminte, monseniore, că am uitat să revoc 
ordinele date de domnul Concini. 

— Ce vrei să spui? Prizonierul a fost pus în libertate? 

— Nu monseniore. Dar mi-e teamă că acum se află în 
camera turnantă, o ştiţi prea bine. 

— Cruzime inutilă, fiule, făcu Acquaviva blând. Hai, du-te 
şi opreşte-i chinul, dacă mai ai timpul necesar. 

— Alerg, monseniore, exclamă Parfait Goulard. 

Şi într-adevăr, o luă la fugă înspre poartă. După ce ieşi, 
rămase stană de piatră. 

În faţa sa, Pardaillan, ameninţător, îi opri trecerea şi-l 
obligă să se întoarcă în cameră. 

Acquaviva se plimba în continuare, gânditor, dar nu 
întârzie să-l vadă pe necunoscutul din faţa sa şi trăsăturile 
descompuse ale călugărului. Înţelese pe dată că s-a 
întâmplat ceva neplăcut, care i-ar fi putut împiedica 
planurile. Nu-şi pierdu calmul şi făcu doi paşi spre fereastra 
deschisă. 

Pardaillan deja văzuse fereastra aceasta. Cu privirea-i 
ageră, descoperi că la fereastra clădirii de vizavi, în colţul 
străzii Vieille-Monnaie, un călugăr părea că meditează 
conştiincios. Mai rapid decât Acquaviva alergă la fereastră 
şi trase perdelele. 

Văzând că uşa e liberă, Parfait Goulard se năpusti spre ea. 
Acolo se lovi de cei trei: Gringaille, Escargasse şi Carcagne, 
care-i zădărniciră încercarea. 

— Ia te uită! Fratele Parfait Goulard! zeflemisi Gringaille, 
beţivul de Parfait Goulard! 

— Şi ce mai spui, frate? spuse amabil Escargasse. 

— Mereu lacom? se informă Carcagne. 

Dar Parfait Goulard dădu semne de îndrăzneală: 

— Lăsaţi-mă să trec, copiii mei, sunt grăbit! 

— Ei bine, noi nu suntem, răspunse Gringaille, fără a se 
clinti din loc. Noi avem destul timp. 

Călugărul înţelese că a căzut în cursă. Aruncându-le o 
privire veninoasă, dădu înapoi. 


În acest timp, Acquaviva, calm în aparenţă, pronunţa pe 
un ton măreț: 

— Ei bine, domnule, ce înseamnă violenţa asta în faţa unui 
om al bisericii? De când se intră astfel în casa unui om? 

— Domnule, îi replică Pardaillan cu răceală, eu sunt 
cavalerul de Pardaillan. Aha! Aţi înţeles! ... Chiar acum mă 
veţi duce la acel tânăr căruia, după cum am auzit că aţi 
spus, i se aplică nu ştiu ce supliciu îngrozitor. Mergeţi, 
domnule, timpul e preţios. 

Acquaviva îşi ridică fruntea palidă şi-l fixă cu o privire 
cercetătoare. Îl judecă, mai bine zis, îl cântări dintr-o 
privire. Îşi încrucişa braţele pe piept, cu mâinile băgate în 
mânecile rasei şi-i răspunse cu încetineală sinistră: 

— Ah! Voi sunteţi domnul de Pardaillan! Ei bine, refuz să 
ascult de ordinul vostru. Sunt curios să ştiu dacă voi, care 
sunteţi un cavaler, veţi îndrăzni să faceţi ceva unui bătrân 
slab, ca mine. 

Pardaillan înţelese că bătrânul viclean încearcă să câştige 
timp şi se feri să cadă în capcană. Făcu un semn celor trei. 
Gringaille şi Carcagne înhăţară pe dată pe fratele Parfait 
Goulard, fiecare de câte un braţ. Falsul beţiv era înzestrat 
cu o forţă de Hercule şi încercă să se elibereze. Gringaille, 
proptindu-i vârful pumnalului de gâtlej, îi spuse duios: 

— Dacă mai faci asta, e vai de tine. Linişteşte-te, părinte, 
crede-mă. 

Şi Parfait Goulard îl ascultă. 

La rândul său, Pardaillan îl apucă pe Acquaviva de braţ cu 
o singură mână şi-l trase spre scară, începând s-o coboare. 
În timp ce cobora, îi explica cu o voce inexpresivă care la el 
era semnul unei mânii ajunse la limită: 

— Sunt destul de cuvios pentru a nu lovi un bătrân lipsit 
de apărare ca voi, monseniore. Numai că, ascultaţi-mă cu 
atenţie: vom coborî. Dacă nu vă hotărâți la asta, ori dacă 
fiul meu moare din cauza voastră, îţi jur că te duc la Luvru, 
pe tine şi pe complicele tău şi acolo-i voi spune regelui: 
„Sire, iată-l pe Claude Acquaviva, generalul iezuiţilor, care 


complotează moartea voastră. lată-i acolitul, Parfait 
Goulard, care din umbră înarmează braţul fanaticului 
Ravaillac! ...” Şi atunci, capetele voastre vor cădea. Asta 
pentru voi n-ar fi nimic, fiindcă sunteţi un om curajos, dar 
ar însemna şi dispariţia ordinului căruia îi aparţineţi. Asta-i 
tot, domnule, coborâm? ... 

Curând ajunseră la parter. Cu acea putere de orientare 
care-l caracteriza, Pardaillan se îndrepta spre ţintă ca şi 
când ar fi cunoscut-o. 

După ce-l avertizaze pe Acquaviva, nu mai scoase nici un 
cuvânt. Şi ceea ce prevăzuse, se întâmpla. Văzându-se în 
apropierea uşii de ieşire, Acquaviva se hotări: 

— Frate Goulard, spuse cu o voce care nu trăda nici cea 
mai mică emoție, condu-ne la fiul domnului de Pardaillan. 

Şi adăugă: 

— Fie ca cerul să ne ajute să ajungem la vreme, altfel e vai 
de noi. Omul asta-şi va ţine promisiunea. 

Astea erau, de bună seamă şi gândurile lui Parfait Goulard, 
deoarece, de cum auzi ordinul şefului său, o luă grăbit 
înainte. 

Coborâră în pivniţă. Călugărul, deschizându-le porţi 
secrete, o luă pe un coridor strâmt. În timp ce înaintau, se 
făcea auzit, din ce în ce mai tare, un zgomot de tunet, se 
simțeau şocuri puternice care mişcau zidurile şi, dominând 
totul, urlete înfricoşătoare care păreau ieşite din gâtlejul 
unui animal pe cale de a fi ucis. 

Livid, cu sudoarea curgându-i râuri pe faţă, tremurând de 
groază, Pardaillan şi cei trei spadasini o luară la fugă, 
târându-l cu ei pe Parfait Goulard. 

În cele din urmă, călugărul se opri. Zgomotul devenise 
asurzitor. Strigătele se transformaseră în horcăituri. 
Călugărul apucă un levier cu ambele braţe şi-l trase cu 
toată forţa. Se făcu auzit un declic destul de răsunător. Se 
repezi spre un buton, pe care apăsă imediat. Zidul se 
depărta, alunecând pe şine invizibile. Apăru o cameră largă, 
luminată uşor. 


Pardaillan şi cei trei intrară imediat. 

Jehan le Brave se afla acolo, alergând ca un nebun pe un 
fel de platformă, nemişcată, urmărit de o bilă monstruoasă 
care ameninţa să-l zdrobească din clipă în clipă. 

Jehan nu văzu feţele înspăimântate care se aplecau înspre 
el şi nici nu auzi vocile prietenoase care-l strigau. Nu vedea 
şi nu auzea decât enorma bilă diabolică care-l urmărea şi 
din calea căreia alerga în neştire. 

În alergătura sa nebună, trecu prin apropierea celor ce-l 
urmăreau neliniştiţi. Patru perechi de braţe îl înhăţară în 
trecere şi-l ridicară, tocmai în momentul în care-şi pierdea 
cunoştinţa. 

Leşinul lui Jehan fu de scurtă durată. Puţină apă rece la 
tâmple, câteva picături dintr-o licoare, pe care Acquaviva i- 
o turnă în gură, fură suficiente ca tânărul să-şi revină. 

Când deschise ochii, încă tulburi şi neliniştiţi, scoase un 
suspin. 

Acquaviva exclamă pe un ton liniştit: 

— E salvat! 

Pardaillan înţelese subtextul cuvintelor şi, aplecând capul 
cu gravitate, îi spuse: 

— Nu vreau să-mi amintesc acum decât de un singur 
lucru, domnule şi anume că, nu aveţi nimic de-a face cu 
istoria asta groaznică. Duceţi-vă, domnule, vă iert. 

Şi adăugă pe un ton ameninţător: 

— Credeţi-mă, e de prisos să vă mai încăpăţânaţi 
încercând să-l deposedaţi de ceea ce-i aparţine. Nu veţi 
reuşi, puteţi să mă credeţi. Şi mai ales, cred că e prudent să 
vă întoarceţi în ţara voastră. Vă asigur de discreţia mea... 
dar nu şi de răbdarea mea. 

— Sfatul mi se pare bun, spuse cu răceală Acquaviva şi-l 
vom urma. 

Şi fără să mai adauge altceva, se reîntoarse în mansarda 
sa. Revenindu-şi, Jehan privi în jurul său, ca şi cum ar fi vrut 
să vadă dacă nu mai era urmărit de bila de fier. Îl văzu pe 
Pardaillan aplecat asupra sa. De asemenea, o văzu pe 


Perrette înlăcrimată şi pe cei trei spadasini, gata să-i 
urmeze exemplul. Îi văzu şi-i recunoscu. 

Nu se miră şi nici măcar nu le mulţumi. Nu le ceru nici o 
explicaţie. Sări imediat în picioare şi cu o voce din care 
răzbătea o nelinişte puternică, întrebă: 

— În ce zi suntem? 

— Joi, copilul meu, îi răspunse blând Pardaillan. 

O expresie de bucurie îi acoperi tânărului faţa. Şi cu 
aceeaşi nelinişte, continuă: 

— Ce oră e? 

— Aproape zece şi jumătate dimineaţa. 

— Ah! izbucni Jehan bucuros, ştiam eu bine! ... Voi ajunge 
la timp! ... Veniţi, nu avem timp de pierdut!... 

Şi fără a le explica nimic, fără măcar să vadă dacă e urmat 
sau nu, pe jumătate înnebunit, se năpusti pe uşa pe care, 
tocmai în acel moment, fratele Parfait Goulard o deschidea. 

Miraţi şi neliniştiţi, Pardaillan, Perrette, Gringaille 
Carcagne şi Escargasse, îl urmară în fugă. 

Jehan alergă până în strada Heaumicre. Aerul tare păru că 
l-a mai calmat puţin. Se opri, nehotărât. Repede luă o 
decizie şi, răspunzându-i lui Pardaillan care-l întreba din 
priviri, îi declară pe un ton hotărât: 

— Fiindcă nu este decât zece şi jumătate, trebuie să trec 
mai întâi pe la Luvru. 

Şi o luă la fugă înspre strada Saint-Denis. Pe drum în 
câteva fraze scurte, îl puse la curent pe Pardaillan cu 
discuţia pe care o purtase Leonora Galigad cu Concini, în 
vreme ce el zăcea în temniţa cu podeaua înroşită de foc. 

— Ruilly! strigă mânios Pardaillan, acum înţeleg ce voia să 
spună călugărul. Şi adăugă: ne trebuie cai. Să trecem mai 
întâi pe la han. 

— Asta gândeam şi eu, domnule, îi răspunse Jehan, 
dovedind cu acest prilej că, în ciuda incoerenţei aparente a 
gesturilor sale, îşi păstrase luciditatea dinainte. 

Ajunşi la han, în timp ce Jehan îşi înşeaua calul, Pardaillan 
o încredința pe Perrette doamnei Nicole, atrăgându-i 


atenţia să vegheze asupra ei cu cea mai mare grijă. După 
care, spuse câteva cuvinte lui Gringaille şi toţi trei 
spadasinii porniră în cea mai mare viteză. 

La rândul lui, Pardaillan şi fiul său plecară în goana cailor 
şi, după câteva minute de galop furios, ajunseră la Luvru, 
pronunţând cuvântul care le permitea accesul imediat la 
rege. 

Vechiul conac regal de la Ruilly era o construcţie izolată 
care nu avea nimic falnic în aspectul său. Era mai degrabă o 
fermă. 

Se compunea din două corpuri de clădire separate de o 
curte interioară. În spatele clădirilor, în mijlocul grădinii, se 
înălța un turn rotund, singura amintire a vechilor fortificaţii 
ale conacului. Totul era împrejmuit de ziduri groase şi 
înalte. 

Cele două corpuri de clădiri se aflau în interiorul zidurilor 
de incintă. Corpul principal se afla în partea dreaptă, 
celălalt, în stânga şi puţin mai în spate. La faţadă, înspre 
drum, zidul de incintă era tăiat în unghi drept, formând un 
fel de fundătură, la capătul căreia, pe dreapta, se afla 
poarta de intrare. 

În fundătura asta s-ar fi putut adăposti o trupă destul de 
numeroasă, fără să poată fi zărită dinspre drum. 

Bertille fusese închisă în turn. Acolo i se pregătise - după 
cum se părea, cam în grabă - un dormitor destul de 
confortabil. Camera nu avea altă ieşire decât o uşă grea, 
masivă şi era luminată destul de slab de o fereastră mică, 
aflată la înălţime. 

În acea zi de joi de dimineaţă, cam în acelaşi timp când 
Pardaillan se îndrepta spre închisoare, uşa camerei Bertillei 
se deschise şi o femeie îşi făcu apariţia. Era Leonora 
Galigad. 

Se opri în faţa fetei, fără a-i adresa nici cel mai mic cuvânt, 
privind-o în tăcere. Şi pe măsură ce-o privea, chipul său luă 
o expresie atât de rece, de neînduplecată încât, oricât de 


curajoasă ar fi fost Bertille, simţi cum o cuprinde un frig ca 
de gheaţă. În ochii Leonorei îşi citi condamnarea. 

— Aţi crezut că vă ţin prizonieră aici? Da, e de înţeles! Dar 
vă înşelaţi. Nu am nimic cu dumneavoastră. Doream pur şi 
simplu să vă ascund de Concini până când v-ar fi dat uitării. 
Şi trebuie să recunosc, Concini uită repede. 

Tremurând de emoție şi de speranţă, Bertille izbucni: 

— Cum! Doamnă, aţi avut atâta generozitate? ... Veţi 
consimţi să-mi daţi drumul? 

— V-am spus care-mi erau intenţiile, o corectă Leonora. 
Dar din păcate, astăzi n-o mai pot face. 

Bucuria Bertillei se stinse. O presimţire sinistră o făcu să 
se sufoce: 

— De ce? 

— Fiindcă, îi replică Leonora cu o încetineală calculată, 
fiindcă soţul meu, Concini, e mai îndemânatic şi mai viclean 
decât mine... Pentru că, venind aici pentru a vă linişti, am 
descoperit clădirea înconjurată... Pentru că în spatele 
acestei uşi se află oamenii lui Concini... oameni care m-ar 
ucide fără milă dacă aş încerca să vă eliberez... Pentru că, 
la urma urmei, Concini va veni în câteva minute să vă ia de 
aici! ... 

Bertille aruncă în jurul său priviri disperate. 

— Sunt pierdută, murmură ea. Şi n-am nici o armă... 
Nimic, nimic ce m-ar putea salva de la dezonoare. 

Cu un surâs livid, Leonora continuă fără milă: 

— Da, sunteţi pierdută şi asta numai pentru că n-am reuşit 
să vă salvez. 

— Oh! Mai degrabă moartea decât dezonoarea! strigă 
Bertille, frângându-şi mâinile. 

Surâsul Leonorei deveni mai ascuţit. Se ridică, căută 
câteva clipe în corsaj, spunându-i rar: 

— Dacă, din nefericire, nu v-am putut salva viaţa, sunt 
datoare să încerc să vă salvez onoarea! Îl vreţi, 
domnişoară? 


Dintr-un salt, Bertille se repezi la ea şi-i apucă mâna 
strângând-o cu o bucurie şi exaltare care o făcu pe Leonora 
să palpite de bucurie. 

— Dacă-l vreau! Vorbiţi, doamnă, vorbiţi! 

L&onora-şi scoase mâna din corsaj. În pumnul strâns ţinea 
un flacon minuscul: 

— Cu ajutorul lui, spuse ea, sunteţi stăpână pe viaţa 
voastră. Numai două picături... şi i-aţi scăpat lui Concini. 

— Ah! Daţi-mi-l, doamnă! strigă Bertille, apucând flaconul 
cu lăcomie. 

Leonora o privi o clipă, după care pronunţă cu o intonaţie 
ciudată: 

— Aş fi vrut să fac mai mult, dar nu poţi face totdeauna 
ceea ce vrei. 

Sigură de acum că va putea scăpa de Concini, prin moarte, 
Bertille se mai liniştise. Cu o demnitate care o surprinse pe 
Galigad, oricât de dură era, îi răspunse: 

— Serviciul pe care mi-l faceţi, doamnă, nu are preţ. Aş fi 
mult prea pretențioasă dacă nu m-aş mulţumi şi cu atât. 

Învăluind-o cu o privire neînduplecată, Leonora îi făcu o 
plecăciune adâncă şi-i spuse cu un accent de milă: 

— Adio, domnişoară! 

Bertille îi răspunse cu graţie la salut şi, cu vocea ei 
melodioasă, care acum nu-i mai tremura, îi spuse cu 
profundă recunoştinţă: 

— Adio doamnă! Fiţi binecuvântată! În spatele uşii, despre 
care afirmase că e bine păzită, nu se afla nimeni. Nici 
măcar nu o închise cu cheia. Nu era decât un zăvor, destul 
de puternic, e drept, pe care-l trase cu grijă. 

Cu paşi rari, se îndepărtă. În fundul grădinii era o poartă 
care dădea în plin câmp. În spatele zidului de incintă al 
mânăstirii Saint-Antoine. Pe acolo ieşi Leonora. 

Era aşteptată de o litieră simplă şi care nu avea drept 
escortă decât doi lachei. După ce urcă, litiera porni imediat. 
În interior, Leonora, întinsă pe pernele de puf, gândi cu un 
surâs sinistru: „Da, de bună seamă, aş fi vrut să fac mai 


mult! ... Aş fi vrut să-i smulg inima! ... Aşa cum aş vrea să 
fac cu toate celelalte care mă zdrobesc cu frumuseţea lor şi 
care încearcă astfel să mi-l răpească pe Concino! ... Dar nu 
mai aveam timp. Concini va veni din clipă în clipă... vino, 
Concinetio mio, vino! Aleargă, aleargă pe drumul spre 
Charenton! ... Dar eu am trecut pe aici înaintea ta, Concino! 
Nu vei mai găsi decât un cadavru! ... Şi nici măcar nu vei 
putea spune că eu am ucis-o!” 

Capitolul 37 

Se apropia de amiază. Soarele, aproape de zenit, încingea 
câmpia. O căldură grea urca din pământul încins. Era ora 
siestei. 

În apropierea porţii de intrare a vechiului conac Ruilly, în 
capătul fundăturii, atât de potrivită pentru a adăposti o 
ambuscadă, se ascundea un om. Era Ravaillac, la pândă, 
încă de pe la ora zece. Sub manta, pumnul i se crispase pe 
mânerul unui jungher. Cu ochii încinşi de un foc 
ameninţător, privea drumul, aşteptându-şi victima. 

Aproape de poarta Saint-Antoine, în afara zidului de 
incintă, Saetta se ascunsese în spatele unei cocioabe, având 
în apropiere un cal gata înţeuat. Ţi el, ca ţi Ravaillac, privea 
cu nerăbdare poarta. 

O caleaşcă, la care erau înhămaţi şase cai puternici, ieşi 
prin poarta Saint-Antoine şi dispăru ca o cometă pe drumul 
spre Charenton. 

„Regele!” gândi Saetta, ale cărui trăsături aspre se 
luminară de bucurie. 

Şi imediat, cu o încruntătură a sprâncenelor: „De-ar veni, 
însă! ... Pe sfânta Fecioară! Dacă acest Concini vrea să-mi 
joace festă, îl... Nu! ... Iată-l!” 

Pe poartă tocmai ieşeau în fuga cailor doi călăreţi care 
păreau că zboară pe urma caleştii care, cu toată graba lor, 
îşi menținea avansul. Cu toată căldura înăbugşitoare, cei doi 
călăreţi erau înfăşuraţi cu grijă în mantalele cu gulerul 
aproape acoperindu-le figura. Asta nu păru să-l mire pe 
Saetta care, el însuţi, se înfăşurase în manta tot în acest fel. 


De altfel, cu tot deghizamentul lor, Saetta îi recunoscu pe 
cei doi, dacă ar fi să credem exclamaţiei sale: 

— Jehan! ... Du-te, micuţule! ... Aleargă în întâmpinarea 
propriului tău destin. De data asta, nimic nu te mai poate 
salva. Nici chiar tovarăşul tău care, după câte îmi închipui, 
nu este altul decât Pardaillan, propriul tău tată! ... 

Alergă înspre poarta deschisă şi, intrând în oraş, se 
îndreptă spre colosul din piatră, care nu era altul decât 
Bastilia. Privirea-i pătrunzătoare cercetă strada Saint- 
Antoine şi văzu o trupă de călăreţi care înaintau în galop. 
Reveni în grabă în dosul colibei şi, încălecând în grabă 
calul, porni la rândul său în galop spre cartierul apropiat. 

La prima casă se opri. În spatele zidului împrejmuitor, 
imposibil să fie văzuţi din stradă, se aflau ascunşi Concini, 
Roquetaille, Eynaus şi Longval, în fruntea a douăzeci de 
spadasini. 

— Ei bine? îl întrebă Concini în italiană. 

— Tocmai a trecut, în caleaşca sa. Jehan şi tatăl său îl 
urmăresc îndeaproape. Dar vor ajunge prea târziu. Şeful 
poliţiei tocmai a ieşit din oraş. Va ajunge tocmai la timp 
pentru a-l aresta pe Jehan. 

Concini părea preocupat. Mormăi: 

— Cine ştie dacă n-am făcut o prostie lăsându-l să iasă din 
închisoare... Era în mâinile mele! 

— Ei, monseniore! rânji Saetta, trebuie să dai înapoi 
pentru a putea sări mai bine. Aţi făcut bine, vă spun eu. 

Dar Concini nu se linişti. 

— Să aşteptăm şi vom vedea, spuse el laconic. 

Aşteptarea nu fu prea lungă. Curând sosi un om în goana 
calului. Gâfâind, spuse: 

— S-a făcut monseniore! Omul a ucis. A fost de ajuns o 
singură lovitură. Drumul e liber acum! 

Cel care adusese vestea era o ştafetă oarecare. Nu avea 
de unde să ştie că cel asasinat era chiar regele. Dintre toţi 
care-l înconjurau pe Concini, nimeni, în afară de Saetta nu 
cunoştea teribilul adevăr. Toţi credeau că este vorba de 


Jehan le Brave şi iubita lui pe care i-o vor răpi după ce 
acesta va fi ucis. 

Concini ceru amănunte, dar omul nu ştia prea mare lucru: 
nu văzuse decât caleaşca oprită în faţa conacului. Un 
individ înalt sărise pe scara portierei şi lovise cu pumnalul, 
doar o singură lovitură dată de o mână dibace. După 
această lovitură, se auzise un strigăt sfâşietor. Urmând 
instrucţiunile primite, se grăbise să aducă monseniorului 
vestea cea bună. 

Oricât de vagi erau amănuntele, acestea-i fură de ajuns lui 
Concini. Figura i se lumină. Îndreptându-se mândru, îşi 
spuse în sine: „În sfârşit! ... Acum eu sunt stăpânul!” 

Şi cu voce tare, cu un ton de comandă: 

— La drum, domnilor, la drum! 

Şi se repezi înainte, urmat de toată trupa, tăind calea 
direct peste câmpie. 

În câteva minute ajunse la poarta din spatele conacului, 
aceea pe unde ieşise Leonora cu câteva ore mai înainte. 
Lăsă afară cinci sau şase oameni cu sarcina de a păzi caii, 
iar restul trupei, în frunte cu Concini, pătrunse în conac. 

— Monseniore, spuse Saetta cu acea familiaritate 
răutăcioasă de care făcea paradă, în timp ce veţi culege o 
păsărică râvnită din cuib, eu merg să dau o raită spre 
poarta de la intrare. Vreau să ştiu ce se întâmpla cu Jehan! 
Asta-i singurul lucru care mă interesează pe mine! 

Între timp ajunseră la turn. Concini îi făcu un semn 
aprobator şi Saetta îţi urmă drumul. Trăgând zăvorul cu o 
mână tremurătoare, Concini intră. 

De la plecarea Leonorei, Bertille aştepta această clipă cu 
calmul stoic al celei ce a luat o hotărâre de nestrămutat. De 
acum, nu mai putea fi luată pe nepregătite. Auzind 
zgomotul, se ridică în picioare şi mână-i căută în corsaj 
flaconul. Era pregătită. 

Concini i se aşeză în faţă fără să spună nici un cuvânt, 
izbucnind într-un hohot de râs respingător, mai înfricoşător 
decât oricare altă ameninţare. 


Deodată îşi curmă râsul, care i se schimbă într-un rictus, 
trăsăturile i se înăspriră şi o flacără i se aprinse în pupilele-i 
amenințătoare; întinzând mâna şi lăsând-o să cadă pe 
umărul fetei, strigă cu o voce care nu mai avea nimic 
omenesc în ea: 

— Eştia mea... 

Bertille nici măcar nu se clătină. Murmură doar atât: 

— Adio Jehan! ... Adio viaţă! ... Adio dragoste! ... 

Şi cu un gest rapid ca fulgerul, îşi duse la buze flaconul 
primit de la Leonora, fără că nemernicul de Concini, uluit, 
să poată să mai schiţeze vreun gest. 

Caleaşca regală pe care tocmai am văzut-o ieşind în goană 
mare prin poarta Saint-Antoine, tocmai ajunsese la vechiul 
conac. De la tentativa de la Saint-Germain-des-Pres, 
tentativă eşuată datorită intervenţiei lui Pardaillan şi a fiului 
său, caleaşca regală, atunci când ieşea din oraş, avea 
înhămaţi şase cai, cu doi surugii călare pe primii doi cai. 

Caleaşca pătrunse în fundătura din faţa intrării conacului 
şi se opri înaintea porţii. În aceeaşi clipă din interior se 
auzi, într-o provenţată nehotărâre: 

— Pe toţi dracii! 

Ravaillac ţâşni din ascunzătoarea sa. Punând un picior pe 
scara caleştii, îşi introduse bustul în interior şi, ridicându-şi 
braţul înarmat cu jungherul de care am amintit mai înainte, 
lovi fulgerător. Imediat se auzi un strigăt de moarte. 

Asta văzuse omul postat acolo de Concini şi care, astfel 
înştiinţat de sfârşitul omului din caleaşcă, alergase să-i 
raporteze stăpânului său. 

Dar, dacă ar fi fost mai puţin grăbit, iată ce ar fi văzut în 
continuare: 

Pumnul înarmat al lui Ravaillac fu prins de o mână care-l 
reţinu fără nici un efort, în timp ce o voce calmă îi spunea 
pe un ton de reproş dureros: 

— Cum aşa, Jean-Franqois, vrei să mă ucizi? ... 

Recunoscându-l pe Jehan le Brave, Ravaillac fusese acela 
care scosese strigătul celui care, atins de mâna ucigaşă, 


sucombă. 

Cu bustul înţepenit în portieră, Ravaillac, cu ochii 
înfricoşaţi, căuta din priviri pe cel pe care voise să-l 
asasineze: pe rege. Dar acesta nu se afla în caleaşcă. 

Nu era decât Pardaillan, a cărei mână, ca o menghină, îi 
strângea mâna înarmată, în timp ce Jehan le Brave îl privea 
fix, fără a face nici cea mai mică mişcare. În sfârşit, în 
caleaşcă se mai află şi Escargasse care, cu accentul lui 
provensal tocmai strigase acel: „Pe toţi dracii!” care-l 
păcălise pe Ravaillac, făcându-l să fie sigur de prezenţa 
regelui. 

— Domnul Jehan le Brave! spuse Ravaillac. Sunt 
blestemat! 

— Deci, îmi vrei moartea? îl întrebă Jehan. 

Ravaillac căscă nişte ochi înspăimântați. Nu mai înţelegea 
nimic. Dar făcu un gest de protest de o sinceritate deplină. 
Cu blândeţe, Jehan îi spuse: 

— Deja ai vrut, o dată, să-l ucizi pe rege... Şi şeful poliţiei a 
vrut să mă aresteze pe mine. Astăzi o iei de la capăt. 
Ascultă... Auzi tropotul cailor? ... E tot şeful poliţiei care 
vine să pună mâna pe mine pentru a mă da pe mâna 
călăului... Pentru că cei ce te împing de la spate, 
nefericitule, au hotărât ca eu să plătesc în locul tău. Aşa 
încât, dacă vei reuşi vreodată, eu voi fi cel executat în locul 
tău. 

Ravaillac îşi lăsă capul în piept: 

— Sunt blestemat! ... 

O luptă sfâşietoare se dădea în interiorul lui. Ideea ca 
binefăcătorul său să plătească oribila crimă pe care el ar fi 
comis-o îi era de nesuferit. Dar să renunţe la acest proiect, 
n-ar fi însemnat să fie înghiţit de focul iadului? Asta era 
întrebarea care-l frământa cel mai mult. 

Şi cum impresia produsă de recenta viziune îi era încă 
proaspătă în minte, hotărî s-o facă. Pardaillan şi Jehan care 
urmăriseră uluiţi fazele acestei lupte interioare, pe care nu 
o puteau înţelege, îl auziră murmurând: 


— Orice aş face, voi fi blestemat! ... Blestemul veşnic... 
orice aş face! ... Şi atunci? ... 

În cele din urmă îşi ridică fruntea. Trăsăturile-i răvăşite, 
erau acum mai calme, având o expresie de sacrificiu 
dureros, în timp ce două lacrimi arzătoare i se scurgeau în 
barba deasă. Spuse cu blândeţe: 

— Bine. Plec imediat... Mă întorc la Angouleme, fără a mai 
privi în urmă! ... Adio! ... 

Fără a mai adăuga un cuvânt, plecă, fără a-şi mai întoarce 
capul, după cum spusese. 

Din câteva sărituri, Pardaillan îl ajunse din urmă şi-i 
strecură o pungă în mână, spunându-i: 

— Trebuie să ai din ce trăi pe drum. 

Ravaillac păru că nici măcar n-a observat gestul generos. 
Cu spatele aplecat, strângând maşinal în mână-i crispată 
darul cavalerului, se îndepărta în direcţia Charenton cu un 
pas lent, greu, cu umerii zguduiţi de suspine. 

— Uf! suspină Jehan, iată-l plecat în cele din urmă! 

— Să dea Dumnezeu să nu-şi schimbe pe drum intenţia, 
adăugă Pardaillan. 

— Am făcut tot ce omeneşte era posibil... mai puţin de a-l 
aresta, replică Jehan. 

Şi cu un surâs poznaş: 

— Acum, că afacerile regelui au fost bine puse la punct, 
după câte se pare, cred că am dreptul să mă ocup puţin şi 
de ale mele. Nu credeţi că am dreptate, domnule? 

Drept orice alt răspuns. Pardaillan se îndreptă spre poarta 
conacului care se deschise de cum întinse mâna. Sactta, 
care tocmai o deschisese din interior, apăru în cadrul ei. 

— Ia te uită! exclamă în zeflemea Pardaillan, il signor 
Guido Lupini! 

— Saetta! strigă Jehan. Pe toţi dracii! Din momentul în 
care asasinii-şi dau mâna pentru a mă ucide, din moment ce 
trădătorii se grăbesc să pună mâna pe mine, îmi spuneam 
că tocmai tu nu poţi lipsi de la o asemenea sărbătoare! 


Şi în timp ce vorbea, Pardaillan şi Jehan trecură pragul 
porţii fără a-i mai da lui Saetta, surprins, răgazul de a se 
dezmetici şi a o închide. 

Oamenii lui Concini se găseau împreună cu stăpânul lor în 
turn. Nu puteau să vadă ce se întâmplă la poartă. Saetta o 
ştia, n-ar fi avut decât să strige pentru a-i aduce la el. Dar 
Sagtta era viteaz. Îl cunoştea prea bine pe Jehan, pe care-l 
crescuse şi educase, după cum şi reputaţia lui Pardaillan îi 
era cunoscută. S-ar fi considerat dezonorat să cheme în 
ajutor atâta vreme cât în faţa să se afla un singur adversar. 
Saetta nu chemă în ajutor, se dădu înapoi doi paşi şi-n timp 
ce scotea spada, gândea: „Ah, măcar dacă aş putea să te 
rețin până când şeful poliţiei ar ajunge aici. În cazul ăsta, 
dacă regele e mort - ceea nu mi se pare, prea multă linişte 
în caleaşcă - Jehan va fi arestat. Dacă nu, cel puţin îi dau 
timp lui Concini s-o răpească pe Bertille şi-n felul acesta, tot 
îl ţin din scurt pe Jehan!” 

În ce-l priveşte pe Jehan, acesta nu avusese intenţia să se 
dueleze cu Saetta. Dar acesta se ţi pusese în gardă. Nu mai 
putea da înapoi, aşa încât lamele se încrucişară. 

Contrar obiceiurilor epocii, această luptă, între doi 
adversari care-şi cunoşteau puterile, lupta se dădea pe 
tăcute. Sub aparenţa calmului său rece şi hotărât, Saetta 
era totuţi neliniţtit. Jehan îi spusese că tatăl său îl învățase 
unele lovituri. Până-n această zi, fusese sigur de 
superioritatea sa, dar acum se îndoia. Oricum, nu voia să-l 
ucidă pe Jehan, nu încă, aşa încât spera să reuşească să-l 
reţină cât mai mult timp. 

Dimpotrivă, Jehan era grăbit să sfârşească cât mai repede. 
Deja considera că pierduse destul timp. Concini era acolo - 
prezenţa lui Saetta o dovedea - ţi Bertille era ameninţată. O 
singură secundă pierdută i-ar fi putut fi fatală fetei, aşa 
încât atacă hotărât. După o serie de lovituri date cu o 
rapiditate fulgerătoare, îşi legă spada de a adversarului şi i- 
o smulse din mână. 

— Pe toţi dracii! blestemă Saetta. 


Şi făcu o mişcare pentru a-şi culege arma. Punându-i 
vârful spadei în gât, Jehan îi spuse cu răceală: 

— Dacă mişti, eşti mort! 

Încrucişându-şi braţele pe piept, Saetta-ţi plecă fruntea şi, 
cu un accent de nedescris, îi spuse: 

— Ei bine, atunci ucide-mă! 

Scuturându-şi capul în semn de negaţie, îi făcu un semn lui 
Gringaille şi-i şopti câteva cuvinte. Fără să-i mai acorde lui 
Saetta vreo atenţie, o luă la fugă, urmat de Pardaillan, în 
timp ce striga: 

— Bertille! ... Bertille! ... Sosesc! ... 

Capitolul 38 

În acel moment, Bertille tocmai ducea la buze flaconul 
primit de la Leonora. O secundă în plus şi ar fi fost prea 
târziu. Nu-şi sfârşi însă gestul. Cu o smucitură neaşteptată 
scăpă din strânsoarea lui Concini şi strigă după ajutor: 

— Jehan! Salvează-mă! ... Jehan! ... 

— Sosesc! Se auzi răspunsul acestuia, din ce în ce mai 
aproape. 

La rândul său şi Concini recunoscu glasul tânărului şi 
turbă de furie: 

— Blestemat tâlhar! ... Nu l-au arestat, deci, pe sângele lui 
Cristos! 

Şi lăsând-o pe Bertille, se năpusti spre uşă, ieşi, trase 
zăvorul şi, cu spada în mână, încercă să coboare scările. 

În jurul său era o adevărată învălmăşeală de înjurături, 
blesteme, vaiete şi horcăituri. Îi fu imposibil să se 
îndepărteze de uşă. Prostit, cu părul zbârilit, livid, turbând 
de o furie neputincioasă, privea la lupta titanică ce avea loc 
sub privirile sale, fără a putea să participe la ea Jehan şi 
Pardaillan avansau, umăr la umăr, cu un pas hotărât, fără să 
dea înapoi nici un moment. Văzându-l pe Concini în faţa 
uşii, orice teamă pentru Bertille dispăru din mintea 
tânărului. Hotărât lucru, sosiseră la timp! În ce-i priveşte pe 
cei optsprezece spadasini care-i stăteau în drum, nu contau 


pentru el. Poate că nici nu-i vedea. Înainta mereu, metodic, 
sigur că va ajunge. 

Înaintau amândoi, cu spadele în mână, dar loveau numai 
cu garda şi loviturile lor erau ca nişte lovituri de măciucă. 

Disperaţi de atacul celor doi, spadasinii lui Concini 
încercau totuşi să le facă faţă. Umilinţa de a vedea că sunt 
zdrobiţi, nu în luptă cu spada, îi făcea să turbeze. 

Dar curând, fură serviţi după voia lor. Gringaille, 
Escargasse şi Carcagne intrară curând în luptă, dar aceştia 
atacau hotărâți să ucidă. Şi pe toţi sfinţii, lamele lor făceau 
adevărate masacre. 

Partidă începea să devină egală: asasinii erau acum cam 
doi la unu. Nu mai era de glumit, aşa încât, unii dintre ei o 
luară la fugă, ca nişte iepuri şi se aruncară pe cai. 

Pardaillan îşi băgă spada în teacă. În treacăt, apucă de 
ceafă doi spadasini şi-i lovi cap în cap cu o mişcare care-i 
era familiară... numai că trebuia să ai forţa lui pentru a o 
executa. Cele două căpăţâni, lovite cu violenţă, scoaseră 
sunetul a două nuci ciocnite. Şi asta se mai repetă de două 
ori după care Pardaillan le dădu drumul, spunându-le: 

— Căraţi-vă, nătărăilor! Şi să nu vă mai prind pe aici! 

De-acum totul se sfârşise. Concini era singur în faţa uşii, în 
timp ce Jehan se îndrepta spre el. Amândoi aveau spadele 
în mâini. Dacă Concini ar fi ridicat spada, s-ar fi sfârşit cu el, 
Dar nu făcu nici o mişcare. Nu pentru că i-ar fi fost frică, 
dar uimirea ce-l cuprinsese îl paralizase. Nici măcar nu se 
gândea să-şi ridice spada. 

Văzând aceasta, Jehan se mulţumi să-l îmbrâncească din 
calea sa. Dar mişcarea fu atât de violentă încât Concini se 
rostogoli de câteva ori, rămânând prostit. Când îşi veni în 
fire, era prea târziu, cei trei îl ţineau de braţe cu o forţă 
care îi era superioară. Şi atunci, pe obrajii lui Concini se 
scurseră două lacrimi, lacrimi de ruşine şi de furie 
neputincioasă. 

În acel moment, din cameră apăru Jehan ţinând-o pe braţe 
pe Bertille, în timp ce se priveau şi-şi surâdeau cu dragoste. 


Deodată, în uşa de la intrare se făcură auzite bubuituri 
puternice şi, un om acoperit de praf îşi făcu apariţia şi se 
opri în faţa lui Concini, gâfâind: 

— Monseniore, spuse acesta făcând o plecăciune, doamna 
m-a trimis să vă anunţ că regele a ieşit din Luvru la amiază! 
„„. Regele se îndreaptă spre conac şi, dintr-un moment în 
altul, va sosi! 

Concini îl privi pe Jehan, care auzise totul. În privirile sale 
stăruia o flacără vecină cu nebunia, buzele-i palide se 
mişcară fără a scoate nici cel mai mic sunet şi, scuturându- 
şi sălbatic capul îşi încrucişa braţele pe piept şi aşteptă. 

Jehan auzise şi înţelese totul. Privi pe rând când spre 
Bertille, care surâdea, când spre Pardaillan care-l privea cu 
un aer rece şi hotărârea să fu luată imediat. 

Făcând un semn scurt, cei trei oameni ai săi se 
îndepărtară de Concini. 

— Poţi pleca, Concini! Îi spuse. Du-te, te-am iertat! ... 

Surâsul Bertillei deveni mai blând, mai învăluitor, în timp 
ce privirea rece a lui Pardaillan se încălzi. 

Privindu-l cu un aer înfricoşat, Concini scrâşni: 

— Da, dar eu nu te voi ierta! 

— Asta şi sper, îi replică Jehan pe un ton dispreţuitor. 
Pleacă! Oricum, te iert. Pleacă! 

Şi Concini plecă, mai mult pentru a scăpa de arestare 
decât de ruşinea cuvintelor: „le-am iertat”. 

Şi atunci, Jehan îi spuse Bertillei numai un cuvânt, dar 
câtă dragoste era în el: 

— Vino! 

Şi Bertille îl urmă ascultătoare, cu figura strălucind de 
încredere. 

Pardaillan şi Jehan o încadrau şi se îndreptară spre poarta 
pe care oamenii şefului poliţiei încercau s-o dărâme. 
Carcagne, Escargasse şi Gringaille încheiau cortegiul. Toţi 
aveau spada în mână şi erau acoperiţi de sânge şi praf, cu 
veşmintele atârnând în zdrenţe, dar cu feţele strălucind de 
bucuria victoriei. 


Jehan trase zăvoarele porţii, deschizând-o larg. Apariţia 
lor i se păru atât de formidabilă lui Neuvy, încât acesta, 
involuntar, făcu trei paşi îndărăt. 

Caleaşca regală se afla tot acolo unde o lăsaseră. Vizitiul şi 
cei doi surugii aşteptau la locurile lor, ţepeni, nemişcaţi, 
nepăsători, indiferenți la tot ce se întâmpla în jurul lor. 

Şi cei doi, Jehan şi Pardaillan, o conduseră pe tânără până 
la caleaşcă. 

Neuvy îşi recăpătă stăpânirea de sine. Aşezându-se în faţa 
portierei ca pentru a le interzice accesul, întinse mâna şi, 
cu un surâs triumfător pe buze, spuse pe un ton aspru: 

— În numele regelui, vă arestez! ... 

Jehan nu-i răspunse. Spada, pe care o ţinea în mâna 
dreaptă, trecu în stânga şi, aşa cum procedase cu Concini, 
cu toată forţa îl înlătură din drumul său pe Neuvy care se 
rostogoli până în mijlocul arcaşilor săi. Acestea fiind făcute, 
Jehan deschise portiera şi, cu aceeaşi blândeţe învăluitoare 
i se adresă Bertillei: 

— Urcă! 

Ascultătoare, Bertille urcă în caleaşcă, învăluindu-l cu 
privirea-i drăgăstoasă. 

În acest timp, Neuvy, spumegând de furie, urlă: 

— Pe sângele lui Cristos! E a doua oară când banditul ăsta 
îndrăzneşte să ridice mâna împotriva mea! Pe el! Arestaţi- 
mi pe toţi aceşti nemernici. 

Făcând să-i şuiere prin faţa ochilor spada, precum o 
cravaşă, Pardaillan îi avertiză: 

— Înapoi, toţi voi ăştia! Dacă ţineţi la viaţa voastră, nu vă 
mişcaţi din loc. Domnule de Neuvy, această necuviinţă a 
voastră, vă poate costa scump. 

Spuse toate acestea pe un ton de suverană autoritate, cu o 
asemenea lucire de mânie în ochi, încât Neuvy, neliniştit, 
întrebă: 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

Cu răceală, Pardaillan îi răspunse printr-o altă întrebare: 


— Auziţi tropotul cailor pe drumul spre Charenton? ... Da? 
Ei bine, domnule, e regele şi gărzile sale care tocmai 
sosesc. Dacă gândesc eu bine, regele vă va răspunde la 
întrebare. 

— Regele! bolborosi de Neuvy înfricoşat, deci n-a fost? ... 

Pardaillan îi răspunse printr-o ridicare ironică a umerilor. 

Şi-n acel moment, cavalcada se opri în faţa fundăturii. 
Neuvy alergă la poartă şi rămase prostit. Nu ştia cărui sfânt 
să i se mai roage. 

În fruntea cavalcadei se afla regele, în carne şi oase şi 
care, după câte se părea, era în toane bune. La dreapta să 
se aflau ducii de Bellegarde şi de Liancourt, la stânga, 
mareşalul de Bassompierre şi ducele de Montbazon. 

În spatele acestor ilustre personaje, urmă căpitanul de 
Vitry, urmat de o companie de gardă. 

Regele şi prietenii săi descălecară şi intrară în fundătură, 
în faţa căreia de Vitry îşi aranja oamenii în linie de luptă. 
Henri se îndreptă spre Pardaillan şi Jehan care aşteptau 
lângă caleaşcă. Privirea sa cercetă cu curiozitate hainele lor 
sfâşiate, feţele şi mâinile însângerate. După care, se mută 
spre cei trei spadasini care, ţepeni, palizi de emoția pe care 
le-o pricinuia marea onoare ce li se făcea, aşteptau şi ei 
bunăvoința regelui. Văzând toate acestea, regele exclamă, 
subliniind şi mai mult accentul său gascon, lucru care i se 
întâmpla în clipe de mare emoție: 

— Pe toţi dracii! Văd că afacerea a fost mult mai fierbinte 
decât am crezut. 

I se adresase direct lui Jehan, dar acesta, în loc să-i 
răspundă, se întoarse spre Pardaillan. Ochii săi erau plini de 
o dragoste naivă. Atitudinea sa, până atunci respectuoasă, 
se accentuă şi mai mult, fără a deveni umilă şi faţa sa 
strălucitoare arăta cu prisosinţă bucuria şi mândria de care 
era cuprins ştiindu-se fiul unui asemenea bărbat. 

Fiindcă acest lucru îl aflase la Luvru, chiar în prezenţa 
regelui. Atunci când îi sugerase acestuia ideea de a lua locul 
regelui în caleaşcă. Ceea ce, în mintea sa, îi permitea să 


zădărnicească lovitura lui Acquaviva şi a lui Concini, fără a 
denunța pe cineva. 

Văzându-l cum se dă la o parte cu respect din faţa sa, 
Pardaillan înţelese ce-l conducea pe fiul său. Pe faţa-i 
strălucitoare citi acest lucru ca într-o carte deschisă şi fu 
emoţionat de delicatul omagiu. Dar, întărindu-se în faţa 
emoţiei, spuse ridicând din umeri: 

— Vorbeşte, fiule. Pe toţi dracii! Ai făcut destule pentru a 
avea dreptul la această onoare. 

Blândeţea cu care pronunţase cuvintele, dezminţea tonul 
rece pe care crezuse că şi l-a luat. Jehan nu se înşelă, 
deoarece îi mulţumi cu un surâs. 

— Sire, afacerea a fost destul de neînsemnată. Nu a durat 
decât puţine minute. Pungaşii au luat-o repede la fugă. 

— Şi tânăra? întrebă repede Henri al IV-lea. 

— Aşteaptă în caleaşca Maiestăţii Voastre. 

— Ah! suspină regele. 

Şi în sinea lui, adăugă: „Aşadar, era adevărat!” 

Făcu doi paşi spre caleaşcă, dar un gând îl opri. 

— Şi cu acel atentat, ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Jehan aruncă o privire maliţioasă tatălui său care-i surâse 
şi i-l arătă din priviri pe şeful poliţiei care se ţinea la o 
oarecare depărtare, dezamăgit de cursul evenimentelor. 

— A fost săvârşit, Sire! răspunse Jehan. Domnul şef al 
poliţiei voastre vă va spune că a sosit tocmai la timp pentru 
a-l aresta pe asasin. 

Toate acestea le spuse pe un ton echivoc care-l făcu pe 
Neuvy să se cutremure, în timp ce Pardaillan îl salută cu un 
surâs aprobator, ca pe o veche cunoştinţă. 

Regele se întoarse cu o vioiciune care-i trăda interesul 
stârnit de această arestare: 

— În sfârşit, aţi reuşit să arestaţi pe unul din acei 
mizerabili! Trebuie să ştiu! Unde-i prizonierul, Neuvy? 
Vreau să-l întreb chiar eu care i-au fost motivele. 

— Sire! bolborosi Neuvy, care nu mai ştia în ce gaură să se 
ascundă. 


— Ei bine? întrebă regele cu un început de nerăbdare. 

— Sire, reluă Jehan fără milă, înclinându-se profund, 
prizonierul domnului de Neuvy are onoarea de a se înclina 
în faţa Maiestăţii Voastre. 

— Ce înseamnă gluma asta? bubui regele aruncând o 
privire mânioasă lui Neuvy, care aştepta speriat şi livid. 

Şi însufleţindu-se: 

— Deja acest tânăr, după cum ţi-aminteşti şi-a riscat viaţa 
pentru a o salva pe a noastră şi ai sosit „tocmai la timp” 
pentru a-l aresta. Şi astăzi, când iarăşi şi-a riscat-o, iarăşi 
intervii pentru a-l lua de guler ca pe un răufăcător. Pe toţi 
dracii, domnule, trebuie să admit că aveţi un mod ciudat de 
a vă înţelege datoriile şi sarcinile care vă revin. 

Zdrobit, nefericitul Neuvy bolborosi câteva explicaţii de 
neînțeles, explicaţii pe care regele i le tăie scurt: 

— Destul, domnule! Retrageţi-vă în palatul vostru. Acolo- 
mi veţi aştepta ordinele! 

Asta nu însemna decât dizgraţia, prăbuşirea. Neuvy se 
înpletici. Lovitura îl zdrobise. Dar lui Jehan i se făcu milă şi 
interveni: 

— Sire, pot îndrăzni să cer o favoare Maiestăţii Voastre? 

La cuvântul favoare, Henri al IV-lea făcu o mică 
strâmbătură. Şi totuşi îi răspunse pe un ton amabil, dar cu 
un zâmbet viclean pe buze: 

— Să vedem despre ce favoare e vorba! ... Dacă nu sunteţi 
prea pretenţios, astăzi nu vă pot refuza nimic. 

— Vă cer numai să nu-l dizgraţiaţi pe domnul de Neuvy, îi 
spuse simplu Jehan. E drept că domnul de Neuvy a vrut să 
mă aresteze, dar credea că face bine. Nu-i port pică pentru 
asta. În ceea ce priveşte restul, garantez că e un om 
credincios regelui şi că nu ştia absolut nimic din ce se 
urzea. 

— Pe toţi dracii! bombăni regele, păi tocmai asta-i 
reproşez! Parcă-i scris să nu ştiu nimic decât... ce le place 
diavolilor ăstora doi să-mi spună! 

Şi cu voce tare: 


— Nu vă pot refuza ceea ce-mi cereţi, cerere care de altfel 
vă onorează. Să nu mai pomenim despre asta, Neuvy! Dar, 
la dracu”! Să nu se mai întâmple! 

Şi luându-l pe Jehan de mână, cu voce puternică pentru a 
se face auzit de toţi cei care-l înconjurau, rosti: 

— Domnilor, vi-l prezint pe domnul de Pardaillan, marchiz 
de Saugis, conte de Margency şi de Vaubrun, omul care, de 
patru ori la rând în câteva săptămâni, mi-a salvat viaţa; 
omul pe care-l iubesc şi-l stimez cel mai mult... după 
domnul de Pardaillan, tatăl său şi prietenul meu, i se 
datorează respectul cuvenit faptelor sale. 

Cei trei spadasini, Escargasse, Gringaille şi Cargagne, 
care abia se mai ţineau să nu izbucnească, beţi de bucurie 
şi mândrie, strigară din adâncul plămânilor: 

— Trăiască regele! ... 

Henri le mulţumi cu un gest afectuos. Şi gentilomii, 
gărzile, arcaşii, repetară într-un tunet de nedescris: 

— Trăiască regele! ... 

Atunci Neuvy, bucuros şi crezând că îşi repară gafa, se 
grăbi să se adreseze regelui: 

— Sire, am greşit faţă de domnul marchiz, căruia îi 
adresez scuzele mele umile pentru neândemânarea de care 
am dat dovadă. Dar am un prizonier care ne-ar putea 
lămuri. 

— De ce n-aţi spus-o mai devreme! îl certă regele. Unde-i 
prizonierul? 

— Iată-l, Sire, spuse Neuvy, făcând semn oamenilor săi să-l 
aducă pe Saetta. 

„Ei pe dracu'! Uitasem de Saetta!” îţi spuse Jehan. Ţi cu 
voce tare: 

— Sire, spuse el rece, domnul de Neuvy se înşală. Acest 
prizonier îmi aparţine! 

— E drept! mărturisi Neuvy, muşcându-şi buzele. 

— Sire, reluă Jehan, acest om nu v-ar putea da informaţiile 
de care aveţi nevoie, pentru bunul motiv că nu ştie nimic. 
Acest om îmi aparţine. Avem o socoteală mai veche şi mai 


înfricoşătoare de rezolvat. Rog umil pe Maiestatea Voastră 
să mi-l lase. 

Privind rând pe rând pe Saetta ţi Jehan, Henri al IV-lea 
spuse pe un ton indiferent: 

— Fie şi pentru că vă aparţine, păstraţi-l. 

Şi urcă în caleaşcă, alături de Bertille. 

Jehan se apropie de Saetta ţi-i tăie legăturile care-i 
paralizau orice mişcare. Împreună cu Pardaillan, Gringaille, 
Carcagne şi Escargasse, îl duseră pe Saetta, care nu mai 
opunea nici o rezistenţă, în conac. 

Jehan culesese de pe jos spada bătrânului ucigaş şi, 
oprindu-se în faţa acestuia, îl privi câteva momente. 
Pardaillan aştepta, curios să afle ce hotărâre va lua fiul său, 
timp în care cei trei spadasini credeau că-l va străpunge pe 
loc. 

Asta credea ţi Saetta. Asistase la scena în care regele îi 
adresase lui Jehan acele cuvinte de recunoţtinţă şi înţelese 
că visele sale de răzbunare luaseră sfârşit. O disperare 
sălbatică îl cuprinse şi dorea cu nerăbdare lovitura de 
graţie care i-ar fi sfârşit viaţa, acum lipsită de orice scop. 
Văzând că Jehan tace, îşi îndreptă umerii şi, aţintindu-l cu 
privirea, îi spuse pe un ton răutăcios: 

— Ei bine, ce mai aştepţi, loveşte, micuţule. Nu 
îndrăzneşti? Crezi că moartea mă înspăimântă? Speri să mă 
vezi implorânduc-ţi îndurarea? Dacă-i aşa, atunci ascultă-mă: 
am vrut să fac din tine un hoţ şi un asasin. N-am reuşit. Am 
vrut să te fac să mori pe eşafod. Eu sunt cel care l-am trimis 
pe şeful poliţiei, nătărăul de Neuvy, în strada Arbre-Sec şi 
tot eu sunt acela care i-am asmuţit asupra ta pe oamenii lui 
Sully. Şi chiar azi, tot eu l-am prevenit pe Neuvy. N-am 
reuşit. Am dus împotriva ta o luptă fără cruţare şi iată-mă 
învins. N-am decât să plătesc: loveşte! 

Jehan îi ascultase tirada clătinând cu blândeţe din cap. 
Când bătrânul sfârşi, îşi privi tatăl adoptiv în ochi, ca şi 
când ar fi vrut să citească acolo hotărârea pe care trebuia 


s-o ia. Îndreptându-şi din nou privirile spre Saetta, îi spuse 
blând: 

— 'Tot ceea ce ai spus e adevărat. O ştiam dinainte. Nu mai 
discut nimic cu tine, tot n-ai înţelege. Eu, Saetta, nu vreau 
să-mi amintesc decât de un singur lucru: tu eşti acela care 
m-ai hrănit când am fost copil. M-ai îngrijit că o mamă când 
am fost bolnav. lată-ţi spada, Saetta, nu te voi ucide, ba mai 
mult, te voi supraveghea îndeaproape, aţa cum am făcut-o 
şi până acum. 

Şi fără a se mai preocupa de Saetta, care rămase 
nemişcat, cu spada în mână, interzis, îl luă de braţ pe 
Pardaillan şi se îndepărtară, spunându-i: 

— Am făcut bine, tată? 

Pardaillan nu-i răspunse. Dar prinse mâna fiului său şi i-o 
strânse într-un mod grăitor. Jehan îi înapoie strângerea, 
murmurând: 

— Sunt mulţumit că mă aprobaţi, domnule. 

Reveniră la caleaşcă. Scoţându-şi capul prin geamul 
portierei, regele strigă voios: 

— Domnilor de Pardaillan, poftiţi înăuntru, cu mine. 

Şi cu un surâs maliţios: 

— Cred că avem de rezolvat o problemă de familie. 

În timp ce Pardaillan şi fiul său urcau în caleaşcă, Henri îi 
privi pe cei trei spadasini care, strălucitori, ţepeni ca la 
paradă, aşteptau dându-şi coate şi le spuse: 

— Hei, voi vitejilor, pe cai şi păziţi portierele... Escortaţi-vă 
şeful pentru că, după câte se pare, nu-l părăsiţi niciodată. 

Neştiind cum să mulţumească mai mult regelui, cei trei îşi 
duseră mâna în dreptul inimii şi urlară într-un singur glas: 

— Trăiască regele! 

Regele izbucni în râs şi spuse pe un ton plin de admiraţie: 

— Pe toţi dracii! Caraghioşii ăştia au nişte plămâni de 
invidiat! 

— Nu numai asta-i de invidiat la ei, Sire, spuse cu 
gravitate Jehan, mai au şi nişte mâini sigure şi inimi 
credincioase! 


— La Luvru, domnilor! strigă regele. 

Şi cavalcada o luă la trap. Vitry şi gărzile sale deschideau 
drumul, urmaţi de Bellegarde, Liancourt, Bassompierre şi 
Montbazon. Carcagne, Escargasse şi Gringaille păzeau 
portierele, conform ordinului regal, în vreme ce Neuvy 
asigura ariergardă. 

Din când în când, nebuni de bucurie şi de mândrie, 
crezând că norocul le-a surâs definitiv, cei trei spadasini 
tunau: „lrăiască regele!” Gentilomii şi gărzile, desigur că se 
considerau obligaţi să le urmeze exemplul de fiecare dată. 
Aşa încât, după ce intrară în Paris prin strada Saint- 
Antoine, mulţimea, fără să ştie de ce, auzind aceste 
aclamații, le urmară cu însufleţire. Dar, cum trebuia să 
găsească o explicaţie acestor manifestații de bucurie, se 
răspândi zvonul că regele tocmai scăpase dintr-o primejdie 
înfricoşătoare şi cei trei zdrahoni care urlau în gura mare, 
păzind portierele caleştii, erau eroii întâmplării, salvându-l 
pe rege de la moarte. 

Astfel încât, de la Poarta Saint-Antoine până la Luvru, o 
mare de ovaţii spontane, puternice, îi însoţi. 

Capitolul 39 

În caleaşcă, regele luă mâna Bertillei şi punând-o în mâna 
lui Jehan, pierdut de atâta fericire, îi spuse: 

— Măcar aşa să repar, în parte, răul pe care ţi l-am făcut. 
Aşa, dându-ţi drept soţ pe omul pe care l-ai ales şi care este 
demn să aibă o aşa comoară. 

Şi cum nu-şi putea stăpâni felul de a fi atunci când se află 
între prieteni, adăugă cu veselie: 

— Pe când nunta? 

Şi Pardaillan îi răspunse: 

— Peste o lună, Sire, la Saugis şi fără nici un fast. 

— Aşa cum se cuvine unor oameni fericiţi şi care caută 
singurătatea pentru că-şi ajung unul altuia, adăugă regele 
râzând din toată inima. Fie! Nu spun că n-aş veni dacă aş fi 
invitat fără ceremonie. 


— O mare bucurie căreia îi vom păstra o amintire de 
neuitat! Declară Pardaillan şi nimeni nu-şi dădu seama dacă 
e serios sau dacă doar glumeşte. 

— Dar numai cu condiţia ca prezenţa mea să nu deranjeze 
caracterul intim pe care-l doriţi acestei festivități. Ce 
dracu/, fac şi eu parte din familie, cât de cât! 

Şi, adresându-se direct lui Jehan, ocupat să-şi privească 
încântătoarea logodnică, Henri adăugă: 

— Nu vă miraţi dacă nu dau nici o zestre acestui copil. 
Tatăl vostru vă va spune că, pe lângă voi, eu nu sunt decât 
un biet calic. 

De la Luvru, Bertille fu condusă la ducele şi ducesa 
d'Andilly, care atunci aflară şi cine era Jehan le Brave şi 
care-i primiră pe cei doi îndrăgostiţi ca pe proprii lor copii. 

Pardaillan lăsă pe cei doi tineri în grija prietenilor săi şi el 
se îndreptă în grabă spre strada Saint-Honore, la palatul lui 
Concini. Acolo fu primit de Leonora Galigad. Vizita dură 
ceva mai puţin de un sfert de oră, după care, Pardaillan ieşi 
cu un zâmbet de mulţumire pe faţă: „Iată-l şi pe Concini 
îmblânzit, îşi spuse el. Sunt încredinţat că, după tot ce le- 
am spus, copiii mei nu mai au de ce se teme de aceşti 
intriganţi. Rămâne acum de rezolvat problema tezaurului.” 

A doua zi, Pardaillan îşi însoţi fiul sub fosta spânzurătoare 
din Montmartre. Jehan păli când se văzu acolo, împreună cu 
tatăl său. Totuşi, curajos, îi mărturisi acestuia tentaţia de 
care fusese stăpânit şi căruia fusese cât pe-aci să-i cedeze. 
Întrerupându-i mărturisirea încă de la primele cuvinte, 
Pardaillan îi spuse: 

— O ştiu. Eram acolo. Am văzut şi am auzit totul. 

Şi comoara fu dezgropată, fără ca Jehan să mai fie 
emoţionat ca atunci când o făcuse de unul singur. Când 
cufărul, care conţinea uriaşa comoară, fu descoperit 
complet, Pardaillan, privindu-şi ţintă fiul, îi spuse: 

— Comoara asta îţi aparţine de drept... Ce ai de gând să 
faci cu ea? 


Lui Jehan i se păru că simte în vocea tatălui său accente 
ciudate, stranii. 

Privi îndelung grămada de aur şi pietre scumpe. În sfârşit, 
ridicându-şi fruntea, spuse: 

— Mi s-a spus, domnule, că, ridicat la rangul de conte de 
Margency, aţi renunţat la orice venit pe care vi-l oferea 
superbul domeniu al cărui stăpân sunteţi, în favoarea 
săracilor locului, care dispun de acesta după bunul lor plac, 
fără ca voi să vă opuneţi? 

— Aşa este, răspunse cu răceală Pardaillan. 

— Mi s-a spus că, moştenind de la soţia voastră suma de 
două sute şi ceva de mii de livre, le-aţi donat săracilor din 
cartierul Saint-Denis? 

— Exact. 

— Mi s-a mai spus că, regele care vă datorează în cea mai 
mare parte coroana, nu v-a putut niciodată convinge să 
acceptaţi titluri, funcţii sau bani? 

— Încă o dată, da, ai dreptate. 

— Cred, domnule, că în acest cufăr se află o sumă care ar 
face fericiţi mii de săraci... Şi că o avere ca asta, pentru un 
singur om, e prea mult... Mult prea mult! ... 

— Ei, ei! făcu Pardaillan, cu ochii sclipitori, unde vrei să 
ajungi? 

— La asta, domnule: mie, care totdeauna am tras mâţa de 
coadă, mi se pare că o sută de mii de scuzi reprezintă o 
avere destul de mare! 

— La dracu'! O sută de mii de scuzi! ... Asta cred şi eu! 

— Saugis şi Vaubrun aparţin Bertillei, nu-mi face plăcere 
să mă ating de venitul soţiei mele. Voi lua deci pentru mine 
cei o sută de mii de scuzi. Vi se pare drept? 

— Sigur că da. 

— În afară de aceştia, voi mai lua, pentru prietenii mei... 
pe care-i cunoaşteţi, încă patru sute de mii de livre. 

— Câte o sută de mii de livre pentru fiecare. Nu-i prea 
mult! 

— Restul îl dăruiesc săracilor. 


— Bună pleaşcă pentru ei, fiule. 

— Şi acum, vă vine rândul, domnule. 

— Ei drăcie! ... aşa e! Şi ce vrei să-mi dai mie, să vedem? 

Clătinându-şi cu blândeţe capul, Jehan apucă mâinile 
tatălui său şi-i spuse cu emoție: 

— Voi, tatăl meu, sunteţi deasupra oricărei averi, fie ea şi 
de o mie de ori mai mare ca asta. Vouă, tatălui meu, nu vă 
dau nimic... pentru că tot ce am eu, vă aparţine. Am judecat 
bine, domnule? 

Pardaillan îşi desfăcu braţele, spunându-i fiului său, care i 
se repezise la piept: 

— Ei da! Pe toţi dracii! Văd că eşti într-adevăr fiul meu! ... 

O lună mai târziu, la Saugis, se celebră nunta fiului lui 
Pardaillan cu Bertille de Saugis, în cea mai strictă 
intimitate. Regele nu a participat, ceea ce i-a făcut pe cei 
doi soţi să fie cu atât mai mult încântați. După cum spusese, 
nu dăduse nici o zestre fiicei sale, numai că, în ziua nunţii îi 
trimise o coroană de marchiză, bogat încrustată cu pietre 
preţioase. 

În aceeaşi zi avu loc şi căsătoria lui Carcagne cu frumoasa 
Perrette, înzestrați fiecare cu câte o sută de mii de livre de 
Jehan Pardaillan. 

Gringaille şi Escargasse primiră şi ei, fiecare aceeaşi 
sumă, nici nu mai este nevoie să adăugăm că toţi aceştia 
refuzară să-l părăsească pe şeful şi binefăcătorul lor, aşa 
încât cumpărară fiecare câte un mic domeniu şi se stabiliră 
în vecinătatea marelui domeniu Saugis. 

Mai rămâne să vă spunem ce s-a întâmplat cu diferitele 
personaje ale povestirii: 

Acquaviva s-a întors la Roma. Văzându-se descoperit, 
fratele Parfait Goulard a dispărut fără a se mai afla nimic 
despre el. Fără îndoială că-şi urmase şeful la Roma. 

După plecarea lui Jehan, într-un acces de disperare, 
Saetta s-a sinucis cu propria spadă în conacul de la Ruilly, 
văzând că răzbunarea pe care o urmărise timp de douăzeci 
de ani îi eşuase. 


Se ţtie care a fost sfârţitul lui Ravaillac, întors de la 
Angouleme, după cum prezisese Pardaillan. 

Într-o bună zi, madame Colline Colle a primit vizita unui 
ofiţer al regelui. Pe moment crezu că va primi vreo sumă 
oarecare, pe care o aştepta de multă vreme drept 
recompensă că-i dezvăluise regelui locul în care se 
ascunsese Bertille. Dar, vai! Madame Colline Colle a fost 
pur şi simplu închisă într-o temniţă, din care nu va mai ieşi 
decât cu picioarele înainte. 

Trebuie să mărturisim că, atât părintele Coton cât şi 
Concini nu găsiră faimoasele milioane pe care le căutau. 
Singură, stareţa mânăstirii trase foloase din această 
întâmplare, deoarece cripta Mântuitorului deveni un loc de 
pelerinaj, sursă de profituri grase pentru sfântul lăcaş, pe 
care-l patrona. 

În ce-l priveşte pe Pardaillan, acesta rămase aproape o 
lună pe lângă copiii săi. Într-o bună zi, aventurierul, 
cavalerul rătăcitor care nu încetase a fi, se trezi în el şi nici 
lacrimi, nici rugăminţi, nici implorări nu-l mai putură reţine. 
Plecă spunându-le: 

— Mă întorc peste zece luni! ... La botezul nepotului meu! 


SFÂRŞIT