Michel Zevaco — Don Juan — V2 Don Juan Si Comandorul

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Don Juan şi Comandorul 


Capitolul | Un mesaj ciudat. 

După semnarea la Nisa a tratatului de pace - mai degrabă 
un armistițiu - între Francisc I şi Carol Quintul, în 1538, 
împăratului îi sosi o ştire care-l făcu să turbeze de furie: 
oraşul Gand, din Flandra supuşii dominaţiei sale tocmai se 
răsculase. Pentru a tăia răul din rădăcină există o singură 
cale: să lovească repede şi nemilos în aşa fel încât să se 
evite că revolta să se propage şi în restul Ţărilor de Jos, 
care şi ele se aflau sub jugul spaniol. 

Ajuns în această situaţie dificilă, Carol Quintul, trimise la 
Francisc | pe ambasadorul său secret, don Sancho d'Ulloa 
cu scopul de a obţine din partea regelui Franţei 
permisiunea ca trupele spaniole să traverseze Franţa. Şi 
Francisc | consimţi, sperând ca în schimb să obţină 
suzeranitatea asupra MILAN-ului. 

În acest scop îl folosi pe consilierul său, Amauri de 
Loraydan care-l însoţi până la Angoul?me pe comandorul 
Ulloa. 

Când acesta din urmă, purtător al misiunii îndeplinite cu 
succes, ajunse la frontiera spaniolă unde Carol Quintul îl 
aştepta nerăbdător, avu presentimentul că o nenorocire 
înfricoşătoare îi lovise familia pe care o lăsase la Sevilla. 
Acolo se aflau cele două fete ale sale care-l adorau ca pe un 
zeu: Reyna Christa şi Leonor. 

Cât timp tatăl lor fusese plecat, tinerele fete ieşiseră 
Toarte puţin din palat. Şi totuşi, una din ele, Reyna-Christa - 
cea mai mică nu reuşise să reziste promisiunilor şi 
jurămintelor de iubire ale lui don Juan Tenorio, gentilom 


spaniol care, cu toate că era căsătorit cu donna Silvia, o 
sedusese. După ce aflase chiar din gura donnei Silvia 
netrebnicia seducătorului său, înnebunită de durere, 
Reyna-Cr ista preferă moartea decât ruşinea şi dezonoarea. 

Leonor plecă spre Franţa în căutarea tatălui său, urmărit 
la rândul său de don Juan 'Tenorio, orbit de frumuseţea 
acesteia. Ajuns în faţa lui don Sancho d'Ulloa, don Juan va 
avea neruşinarea de a-i cere mâna fiicei sale, Leonor. 
Pentru a-şi răzbuna onoarea, don Sancho se bate în duel cu 
seducătorul netrebnic, fiind ucis de acesta. Împăratul o 
logodeşte pe Leonor - împotriva voinţei acesteia - cu 
Amauri de Loraydan. 

Din fericire, Leonor îşi va găsi un apărător în gentilomul 
francez Clother de Ponthus şi valetul său, poreclit Ban- 
Frumos. 

Clother de Ponthus îşi pusese totdeauna spada în scopul 
unor cauze nobile. Curtea regelui Francisc I, cu 
scandalurile şi cu iubirile desfrânate de care dădea dovadă, 
începuse să-l scârbească. Amauri de Loraydan îi jură ură 
veşnică. 

Într-o bună dimineaţă, tocmai când se pregătea să iasă, 
Clother de Ponthus avu surpriza să-şi vadă intrând în 
cameră valetul, care-i spuse: 

— Domnule, un individ îmbrăcat în negru şi sincer să fiu, 
nu mă prea impresionează, ţine morţiş să vă vadă. S-a 
interesat la hanul Ghicitoarei şi a aliat că locuiţi aici. 
Pretinde că v-a adus un mesaj. 

— Ei bine, atunci lasă-l să intre, spuse Clother. 

— N-ar fi mai bine să-l arunc pe fereastră sau să-l dau de-a 
berbeleacul pe scări, cu un picior în fund, ori să-i trag un 
pumn între ochi? întrebă cu tot interesul Ban-Frumos. 

— Ei, hai, lasă-l să intre. 

— Stăpâne de Ponthus. Am impresia că aţi uitat de hanul 
"Mila-lui-Dumnezeu"! Amintiţi-vă, nu-i timp mult de atunci, 
că acolo v-aţi aflat într-o situaţie nu prea bună, având în 
vedere că afurisitul de conte de Loraydan. Vă condamnase 


la moarte prin foame şi ce-i mai al dracu', prin sete. 
Credeţi-mă o dată şi pe mine: aşu-zisul ăsta mesager cu 
mutra lui de spion bun de spânzurătoare, nu merită nici o 
încredere. 

— Şi totuşi, lasă-l să intre. 

— Bine, bine, bombăni Ban-Frumos. Mă duc să-l aduc. Dar 
când veţi fi ucis, unde naiba aş mai găsi eu un aşa stăpân? 

Şi Ban-Frumos introduse un bărbat cu un aspect 
respectabil, îmbrăcat în negru şi care, ajuns în faţa lui 
Clother se înclină respectuos şi demn, spunând: 

— Am onoarea să vorbesc unui Clother, senior de Ponthus? 

— Chiar aşa, domnule. 

— În acest caz, trebuie să vă spun că eu sunt Jacques 
Aubriot, majordomul palatului d'Arronces şi sunt însărcinat 
să vă înmânez un mesaj pe care mi l-a dat prea nobilă 
doamnă Leonor d'Ulloa, preafericita mea stăpână. 

Clother păli brusc şi inima parcă încetă să-i bată câteva 
secunde. Apucă mesajul şi-l desfăcu, dar scrisoarea 
Leonorei nu cuprindea decât un singur cuvânt şi acest 
cuvânt era: 

VINO. 

În clipa următoare. Clother avu convingerea stranie că 
acest cuvânt, unic cuvânt, nu fusese scris de Leonor d'Ulloa. 

Se simţi aproape sfâşiat, în timp ce gândea: "Ar fi prea 
frumos!" 

În tot timpul călătoriei sale alături de Leonor, Ponthus 
avusese de două ori ocazia să vadă scrisul tinerei. În acest 
moment, îşi rememoră scrisul autentic al acesteia, un scris 
mare, lăbărţat, neîndemânatic, puţin şcolăresc, care arăta 
perfect de bine disprețul tinerei nobile spaniole pentru 
înnegritul hârtiei, din care, în structura sa ascunsă, dacă 
am fi grafologi, am putea spune că anunţa o mare artistă. 

Cuvântul "Vino" fusese scris cu o scriere lină şi hotărâtă, 
de o eleganţă perfectă şi cu un nu-ştiu-ce, mândru în grafie, 
"Nu-i scrisul ei", îşi spuse Clother. 


Şi cuprins de o curiozitate lacomă, începu să studieze 
îndeaproape scrisoarea pe care o ţinea în mână. 

Într-adevăr, situaţia era ciudată, neliniştitoare şi dădea 
mult de bănuit. 

Am spus că mesajul se compunea numai dintr-un singur 
cuvânt şi acest cuvânt era: VINO. 

Dar deasupra acestui cuvânt fusese scris: Clother de 
Ponthus. 

Nu era nici o îndoială că lui Clother de Ponthus îi fusese 
adresat cuvântul Vino. 

Dar nici asta n-ar fi însemnat nimic. Ceea ce dădea hârtiei 
aspectul ciudat şi neliniştitor de care am amintit, e faptul că 
mai sus. Deasupra cuvintelor Clother de Ponthus, se putea 
vede începutul unor rânduri ilizibile. Şi aceste rânduri erau 
formate de, să-i spunem, încercarea de a scrie unele 
cuvinte neterminate, cu caractere neîndemânatice, 
chinuite, informe, cu totul de neînțeles. 

În cele din urmă Clother de Ponthus ridică din umeri, 
parcă spunând: "Nu mai pricep nimic!" 

Îl privi cu atenţie pe Ban-Frumos, după care îi aruncă o 
privire pătrunzătoare curierului, care i se păru puţin 
tulburat. 

— Veniţi de la palatul d'Arronces? îl întrebă pe acesta. 

— Da. Seniore, după ce am trecut pe la hanul Ghicitoarei, 
spuse acesta sigur pe el. 

— Şi sunteţi majordomul palatului? 

— Am această onoare. 

— Şi spuneţi că sunteţi trimis de stăpâna dumneavoastră? 
Ea v-a înmânat acest mesaj pentru a mi-l aduce? 

— Chiar ca în persoană, seniore de Ponthus, răspunse 
mesagerul, dar de această dată cu o ezitare vizibilă. 

În mintea lui Clother apăru figura sumbră şi 
dispreţuitoare a contelui Loraydan. 

Rămase gânditor câteva clipe, după care, cu un gest rapid 
îşi duse mâna la spadă, murmurând: "Sabie a strămoşilor 
mei, fi-mi credincioasă." 


— Ei bine, spuse el cu voce tare, spune-i persoanei care le- 
a trimis că voi urma imediat această invitaţie. 

Mesagerul se mai înclină odată şi se retrase. Ban-Frumos 
făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să se repeadă pe urma 
acestuia, dar Clother îl opri cu un gest. 

— Cred că voi lipsi toată ziua, spuse el. Eşti liber să faci ce 
vrei. 

Cam asta spunea în fiecare dimineaţă, dar de această dată 
Ban-Frumos izbucni: 

— Cum? Nu-mi cereţi să vă urmez înarmat cu un pumnal 
solid? 

— Îţi ordon să nu mă urmăreşti, îi replică rece Clother. 

Şi ieşi lăsându-l aiurit pe Ban-Frumos. O jumătate de oră 
mai târziu, ieşi şi acesta. În această zi urma să i se întâmple 
o aventură pe care o vom povesti la momentul potrivit. Să 
spunem că, primind ordinul formal de a nu-şi urmări 
stăpânul, Ban-Frumos îndreptă spre Sena, hotărât să 
petreacă ziua într-un mod foarte plăcut. 

Capitolul Il De cine fusese chemat Clother de Ponthus. 

Fără nici cea mai mică ezitare, Clother se îndreptă spre 
palatul d'Arronces. Era convins că nu Leonor îi trimisese 
mesajul. Atunci, cine-l chema? 

"Nu-i altul decât Loraydan, îşi spunea el mergând din ce în 
ce mai repede. Cred că mi-a întins vreo cursă. Ei bine, fie: 
mai devreme ori mai târziu tot trebuia să mă întâlnesc cu 
el. Mai bine azi decât mâine. Numai să-l am în faţa mea, şi-l 
fac eu să-şi plătească datoriile. Da, dar dacă mor? Ei bine, 
voi scăpa de o viaţă care mi-a devenit atât de grea de când. 
Oh! Dar să mor înainte de a fi revăzut-o?" 

Mergea din ce în ce mai repede, gândind în continuare: 
"S-o revăd! Dar, la urma-urmei, de ce s-o revăd? Cu ce 
scop? Aş fi îndrăznit eu vreodată să-i mărturisesc 
comandorului d'Ulloa că-i iubesc fiica? Şi dacă aş fi 
îndrăznit, acesta, mai întâi de toate, m-ar fi întrebat: "Şi 
cine eşti dumneata?" Cine sunt? Ce sunt? Nimic. 


Asta-i adevărul. Chiar şi numele pe care-l port, cred că nu- 
mi aparţine. Fiica unui d'Ulloa nu poale fi destinată decât 
unui personaj puternic, prinţ său duce." 

Şi tot rumegând asemenea gânduri amare, ajunse pe 
drumul ce ducea la Corderie. 

Trecu încet prin faţa palatului lui Loraydan. 

"Dacă el este acela care a trimis scrisoarea, îşi spuse 
Clother. Trebuie să iasă cineva. Dacă mi-a întins o cursă, 
acesta trebuie să se afle aici." 

Deveni mai atent, pregătit pentru orice. 

Da nu se întâmplă nimic! 

Clother simţi chiar un fel de dezamăgire, după care simţi 
cum îl cuprinde bucuria: "Dacă nu Loraydan m-a chemat, îşi 
spuse el, înseamnă că ea a trimis după mine mesagerul! Ea 
m-a chemat!" 

Pe partea stângă a drumului ce ducea spre Corderie, 
începând de la Temple pană la palatul d'Arronces, se aflau 
câteva case la o oarecare distanţă între ele. Când Clother 
ajunse în faţă la Maison-Blanche - cea mai apropiată de 
clădirea Turgquand, de unde se putea supraveghea cu 
uşurinţă palatul d'Arronces şi parcul său, - uşa acesteia se 
deschise şi ieşi o femeie care păşi grăbită, oprindu-se în faţa 
gentilomului: 

— Domnule de Ponthus, spuse ea, fiţi amabil şi intraţi 
pentru câteva clipe. 

Şi-n acelaşi timp îşi ridică voalul care-i acoperea figura, 
tânărul recunoscând sub voal fără surprindere, pe Silvia. 

O salută respectuos urmând-o într-un soi de vorbitor. 

— Aici m-am stabilit, îi spuse ea fără vreo altă explicaţie. 
Fiindcă stabilindu-mă aici, mă apropiam de el. pentru că mă 
apropiam de palatul Arronces. 

— Aşa încât, credeţi că soţul vostru, don Juan de Tenorio n- 
a renunţat s-o urmărească pe Leonor d'Ulloa? L-aţi văzut 
dând târcoale pe aici? 

— Nu. De douăsprezece zile de când am închiriat casa asia 
nu l-am văzut pe don Juan. Dar va veni. Sunt sigură. 


— Deci o iubeşte! spuse înăbuşit Clother, care imediat îşi 
regretă cuvintele, văzând suferinţa din ochii Silviei. 

— Nu ştiu dacă o iubeşte ori nu. Cred că nici el nu ştie. 
Don Juan nu-şi dă niciodată osteneala să se justifice nici 
măcar în faţa sa. Dar ceea ce ştiu foarte bine e faptul că nu 
a renunţat şi nu va renunţa la aceea pe care o urmăreşte. 
Trebuie să-i cadă în plasă. Fiindcă mândria lui e în joc. Şi 
ceea ce mai ştiu, adăugă Silvia cu o voce tremurătoare, e că 
Leonor e sora Christei. Dar cât timp voi trăi eu, această 
infamie nu se va întâmpla. 

— Vom fi doi, doamnă. 

Fără nici o tranziţie, ca trezită din somn, întrebă cu o 
curiozitate lacomă: 

— Şi totuşi ai venit? 

Ciudata întrebare îi provocă lui Clother un fel de tulburare 
stranie. 

— Mi s-a trimis o scrisoare, spuse el. 

— O scrisoare care nu conţinea decât un singur cuvânt. 
Acest singur cuvânt: VINO. 

— Da, doamnă. 

— Eu ţi-am scris, spuse ea tremurând. 

— Ah! făcu Clother dezamăgit. Dumneavoastră m-aţi 
chemat! 

— Nu, nu eu v-am chemat. 

Îi făcu semn să se aşeze şi, în şoaptă, aruncând priviri 
neliniştite în jur: 

— Aşezaţi-vă, domnule. Da, eu v-am scris. Eu? Poate! 
Oricum, de chemat nu v-am chemat eu! Dar cum oare s-o fi 
întâmplat? Am scris toate acestea (şi-i întinse o foaie de 
hârtie acoperită cu un scris mărunt şi fin). Nu vreau să vă 
spun prin cuvinte. pentru că. pentru că, poate suntem 
ascultați. Am scris. citiţi, citiţi. 

Şi, la rândul ei, se aşeză în fotoliu trăgându-şi vălul peste 
faţă. 

Clother începu să citească relatarea Silviei pe care o 
transcriem într-o formă puţin modificată şi căreia îi punem 


următorul titlu: 

MĂRTURIA SILVIEI FLAVILLA, CONTESĂ D'ORITZA, 
SOŢIA LUI DON JUAN TENORIO 

"Jur pe rănile sfinte că acesta este purul adevăr. Dacă am 
fost victima înşelăciunii Spiritului Întunericului, rog cu 
umilinţă sfinţii şi pe Fecioara Maria să-mi vină în ajutor şi să 
mă elibereze. Dacă, dimpotrivă, am fost aleasă de un spirit 
bun pentru a-i transmite voinţa, îmi dedic acţiunile mele 
sfinţilor, Fecioarei Maria şi în particular Sfintei Maria din 
Granada. 

Lucrurile s-au întâmplat într-o seară. Îmi amintesc că 
bătea de ora nouă în turnul lemple. Josefa, camerista mea, 
tocmai se retrăsese în camera ei şi eu, ter-minându-mi 
rugăciunile, mă aşezasem la masă, în vorbitor, masă pe care 
se află cartea de rugăciuni. Deci, eram aşezată la masă. Şi 
atunci mi-a venit ideea să-i scriu vărului meu Veladar. 
Singura rudă în viaţă care mi-a mai rămas. În consecinţă, 
m-am ridicat şi am pus pe masă o foaie de hârtie, o pană şi 
o călimară, după care m-am aşezat din nou, hotărâtă să-i 
scriu vărului meu, Veladar, cu toate ca-n adâncul inimii mele 
eram mirată de această nevoie de a-i scrie. Având în vedere 
că până atunci nu-i mai scrisesem niciodată. Dar hotărârea 
de a scrie îmi dispăru imediat. Până şi gândul de a apuca 
până îmi devenise insuportabil şi căzui pe gânduri. Şi-n 
timp ce prin cap îmi treceau toate gândurile triste care, de 
fapt, îmi alcătuiesc viaţa, am simţit că plâng şi am văzut 
cum lacrimi mari cădeau pe această bucată de hârtie, în 
timp ce inima-mi sfâşiată striga: "Dumnezeule! Dumnezeu 
al îndurării şi al milostivirii! Când o să mă chemi la tine? 
Când voi înceta de a mai trăi şi a suferi?" Şi ăsta-i adevărul. 
Simţeam în acel moment cum sufăr. Dar, în acelaşi timp, 
printre lacrimi, vedeam fulgerul care mă ilumină. Şi, lucru 
straniu: în timp ce eram atentă la întreaga mea durere 
priveam cu multă curiozitate lumânarea care ardea şi care 
era aproape în întregime consumată, bombănind-o în sinea 
mea pe Josefa fiindcă nu se gândise s-o schimbe. Am vrut să 


mă ridic şi să iau o nouă lumânare, dar mi-a fost imposibil, 
parcă ceva mă reţinea. Văzând asta. M-am resemnat, 
gândind: "Să vedem, Doamne, câte minute va mai arde! Ce 
bine ar fi dacă şi viaţa mea ar fi ca această lumânare, gata 
să se stingă!" Şi am rămas aşezată, ascultând slabele 
zgomote ale nopţii, ascultându-mi inima sfâşiată. În timp ce 
priveam cum arde lumânarea, cum mi se duce sufletul, 
când ceasul din turnul Temple a sunat din nou, zgomotul m- 
a trezit din aceste gânduri şi atunci, ei bine, în acea clipă şi 
o jur pe toţi sfinţii! Am simţit în braţul drept, la mâna 
dreaptă, în degetele mâinii drepte, acele furnicături pe care 
le simţi atunci când ai stat timp îndelungat în aceeaşi 
poziţie. mi-am privit braţul, mâna, degetele şi atunci am 
simţit cea mai vie mirare din viaţa mea. Fiindcă iată ce am 
văzut. 

Ţineam între degete pana, fără să-mi pot aminti când o 
apucasem. Pana scria pe hârtie şi nu-mi aminteam să o fi 
înmuiat în cerneală. Vreau să spun că mâna mea, cu 
ajutorul penei, scria fel de fel de cuvinte fără ca eu să o fi 
vrut. Nu, nu, o jur: nu aveam nici o intenţie să scriu, dar 
scriam. Sentimentul pe care l-am avut atunci a fost unul de 
surprindere şi în acelaşi timp de o curiozitate bolnăvicioasă 
amestecată cu o stranie dorinţă de a râde văzându-mi 
mâna, neîndemânatică, cum încearcă să scrie acele câteva 
rânduri. Cât de neîndemânatică şi de tremurătoare era! Şi 
deodată am simţit cum mă cuprinde spaima. O spaimă 
uriaşă, din momentul în care am înţeles că o voinţă, străină 
de a mea, o voinţă venită din altă lume, îmi dirija mâna! Şi 
totuşi nici n-am încercat să rezist acelei voințe. "Facă-se 
voia Domnului!" Mi-am spus eu. Şi, spunând o rugăciune 
adresată Sfintei Fecioare cu toată credinţa, mi-am lăsat 
mâna să alerge pe hârtie. Şi pana, unul după altul, trasa 
fragmente de semne, de linii scurte, de cerculeţe, încercând 
în mod evident să închege cuvinte, exact ca mâna unui copil 
care. Pentru a se distra, a luat pentru prima dată o pană. 
Deodată, apăru limpede o literă, un C, prima literă a 


cuvântului Clother, aşa cum am văzut mai apoi. În această 
clipă lumânarea se stinse, în întuneric îmi auzeam vocea 
slabă cum murmură rugăciunea: îmi simţeam mâna cum 
tremură, scriind în continuare. fiindcă nu încetasem să 
scriu! 

La un moment dat am simţit o uşoară zguduire şi până mi- 
a căzut dintre degete, simțind o oboseală uriaşă în tot 
braţul; am înţeles că totul se terminase. Abia atunci am 
reuşit să mă scol şi, pe pipăite, am căutat o nouă lumânare 
pe care am aprins-o la candela din vestibul. Revenind la 
locul meu, mai întâi am spus câteva rugăciuni, neîndrăznind 
să privesc hârtia şi totuşi măcinată de dorinţa de a citi cele 
ce scrisesem, în cele din urmă m-am apropiat de masă şi am 
privit cu lăcomie foaia de hârtie pe care se aflau doar două 
rânduri; primul rând conţinea următoarele cuvinte: 

CLOTHER DE PONTHUS. 

Şi ceva mai jos, rândul următor era compus doar dintr-un 
cuvânt: 

VINO. 

Clother de Ponthus este acel tânăr gentilom francez pe 
care l-am văzut, într-o noapte de durere de neuitat, în sala 
mare a hanului Ghicitoarei, la Paris. Figura-i arată de la 
depărtare bunătatea şi loialitatea din suflet. E unul din acei 
oameni care-ţi inspiră încredere încă de la prima vedere. 

Deci, după câte se pare, mesajul scris de mâna mea era 
destinat lui Clother de Ponthus. Şi prin acest mesaj, el era 
chemat. Dar unde? De cine? M-am întrebat ore în şir. Nu eu 
l-am chemat. Oricât de viteaz şi de credincios este, ce 
treabă am en cu Clother de Ponthus? Gândindu-mă la acest 
eveniment straniu, am simţit cum mă liniştesc, încetul cu 
încetul. Nu mi-am pus nici o clipă problema transmiterii 
mesajului. Dimpotrivă, în tot acest timp, eram convinsă că 
mesajul îi va fi înmânat lui Clother de Ponthus fără ca eu să 
intervin într-un fel sau altul şi n-aş putea spune de undei 
venea această certitudine. Zdrobită de oboseală, am 
adormit în fotoliu şi m-am trezit abia târziu dimineaţa. 


Atunci m-am apropiat de fereastră şi am văzut sosind şi 
oprindu-se în faţa uşii mele omul care în mod sigur trebuia 
să ducă mesajul. Am luat hârtia, am împăturit-o aşa cum 
trebuie şi am înmânat-o omului. 

Drept mărturie celor scrise mai sus, semnez: 

Silvia Flavilla. 

Contesă d'Oritza" 

Relatarea pe care tocmai am citit-o era urmată de o alta 
pe care o vom transcrie tot aici şi pe care o vom numi: 

MĂRTURIA LUI JACQUES AUBRIOT, MAJORDOMUL 
PALATULUI D'ARRONCES 

"Invitat fiind de această nobilă doamnă să intru în locuinţa 
cunoscută şi sub numele Maison-Blanche, mi-a cerut să 
povestesc în scris, sub prestare de jurământ, cum se face că 
mă oprisem chiar în faţa casei domniei sale. Asta urmează 
să mărturisesc în scris şi, pentru a mă încuraja, văzându-mă 
palid ca un mort, nobilă doamnă mi-a dat să beau un pahar 
de vin de Spania care, drept să spun, era excelent. În ce 
priveşte curajul, răposatul Nicolus-Aubriot, cinstitul meu 
tată, acestuia nu-i lipsea, fiindcă a slujit sub flamura 
seniorului Berlandier, vestitul căpitan şi cred că proverbul: 
"Aşchia nu sare departe de trunchi" nu minte. Dacă nobilă 
doamnă m-a văzul palid, după cum a avut bunăvoința să mi- 
o spună, ista era numai datorită faptului că părăsisem 
palatul d'Arronces mai înainte de a-mi lua micul dejun care 
se compune dintr-o bucată zdravănă de pulpă de mistreţ 
udată din belşug cu vin alb. Ca să spun adevărul, caracterul 
meu, obiceiurile civilizate pe care le am m-au ajutat să obţin 
acest post, ştiut fiind faptul că monseniorul de Bassignac nu 
m-ar fi numit majordomul palatului dacă n-ar fi recunoscut 
în mine omul cinstit şi adevărat. Nu cred să mai existe pe 
lume un majordom capabil să scrie aşa cum am scris eu 
până acum şi cred că asta-i de ajuns pentru a-mi proba 
bună credinţă. Mai mult, am jurat pe cartea de rugăciuni a 
acestei nobile doamne să spun tot adevărul. Îl voi spune, cu 


atât mai mult cu cât nu am nimic de spus. Deci îmi este 
foarte uşor. 

De cum am intrat în această casă, nobila doamnă m-a 
întrebat dacă ştiu să scriu. La această întrebare naivă am 
răspuns cu un surâs. Dacă ştiu să scriu? Cred şi eu că da. 
Totul e să ştii ceea ce ai de scris, chiar dacă până la urmă se 
dovedeşte că nu-i mare lucru. 

Fapt este că în noaptea dinainte am auzit strigăte şi când, 
fără să vreau, am deschis poarta parcului. Pe legea mea, 
ăsta-i adevărul; dimineaţa am ieşit din palatul d'Arronces 
fără ca măcar să-mi fi luat micul dejun, muncit de ideea, 
venită pe neaşteptate, că trebuie să ies. În zadar am 
încercat să-mi spun că nimic nu mă cheamă afară şi totuşi 
am ieşit fără să ştiu unde voi ajunge. 

Deci, am ieşit şi cu tot frigul de afară, am simţit cum 
tâmplele îmi sunt scăldate de sudoare. Mai simţeam cum 
îmi bate inima şi cum picioarele de abia mi se mişcă. 
Tremurături puternice mă străbăteau din cap până-n 
picioare, dar nu de frică, nu, doar că-mi dădeam seama că 
nu mai eram cel dinainte şi că ceva mă împingea undeva 
unde nu ştiam ce mă aşteaptă. Acesta-i adevărul. 

Ajuns în faţa locuinţei numită Maison-Blanche şi oprindu- 
mă. Neştiind dacă trebuie să-mi continui drumul sau să mă 
întorc la palatul d'Arronces, ani văzut pe această nobilă 
doamnă venind spre mine. După care, intrând în casă, mi-a 
cerut să duc un mesaj seniorului de Ponthus. la care nu am 
răspuns decât: "Sigur, îl voi duce şi voi spune că e trimis din 
partea nobilei mele stăpâne d'Ulloa." 

De abia am pronunţat aceste cuvinte, că am rămas ca 
trăsnit. Fiindcă o jur pe sufletul meu, nobilă doamnă d'Ulloa 
nu ni-a însărcinat cu nici un mesaj. Şi totuşi am spus-o. Şi 
ce-i mai surprinzător, este faptul că această nobilă doamnă 
mi-a răspuns: "Cred că, într-adevăr, Leonor d'Ulloa l-a 
chemat pe Clother de Ponthus." 

Aşa încât, voi lua mesajul şi voi face Iotul să-l găsesc pe 
seniorul de Ponthus, iar dacă-i voi spune că am fost trimis 


de nobilă mea stăpână, nu voi spune adevărul, dar nici nu 
voi minţi. Acestea am avut de spus, drept care semnez: 

Jacques Aubriot, Majordom la palatul d'Arronces" "Dacă 
această relatare va trebui să slujească vreodată judecății 
Domnului sau a oamenilor, rog pe judecători să nu mă 
bănuiască bântuit de diavol deoarece, înmuindu-mi mâna în 
agheasmatarul aliat în vestibul, jur că n-am simţit nici o 
arsură şi că în deplină cunoştinţă am spus. Şi mai spun încă 
un Pater. Domnul să vegheze asupra mea, Jacques Aubriot." 

Clother de Ponthus citi aceste două mărturisiri cu o 
atenţie încordată. 

După ce termină lectura, întrebă cu blândeţe: 

— Îmi permiteţi, doamnă, să păstrez această dublă 
poveste? 

Silvia tresări ca şi când de-abia ar fi revenit de pe 
tărâmurile pe care-i rătăceau gândurile. 

— Pentru dumneavoastră am scris mărturia mea şi tot 
pentru asta i-am cerut mesagerului s-o scrie pe a sa. 
Păstraţi hârtia, mie nu-mi este de nici un folos. 

Şi cu o curiozitate pe care încerca să o ascundă, adăugă: 

— Îmi permiteţi să vă întreb ce intenţionaţi să faceţi? 

— Să o întâlnesc pe Leonor d'Ulloa, fiindcă ea m-a chemat. 

— Aşadar. şi dumneavoastră credeţi că. a fost ea? 

— Nu cred nimic, nu ştiu nimic, murmură neliniştit, 
Clother. Dar într-o zi, când mă aflam aproape de Brant6me, 
într-o zi când vroiam să mă întorc la Paris şi încă în mare 
grabă, s-a întâmplat că, fără să vreau, în ciuda voinţei mele 
de a alerga spre Paris, am făcut drumul invers, ajungând 
astfel la hanul Mila-lui-Dumnezeu, unde am văzut-o pe 
Leonor într-un moment când tocmai avea nevoie de ajutorul 
cuiva. Şi acum, ca şi atunci, ascult de voinţa care mă 
călăuzeşte. 

Cu un gest spontan. Silvia îi apucă mâna, murmurând: 

— Cine credeţi că poate fi? 

— Filip de Ponthus! spuse Clother pe un ton fierbinte. 
Omul generos care a vegheat asupra mea tot timpul cât a 


trăit şi care, fără îndoială, acum, din mormântul în care. 

— Nu, spuse hotărâtă Silvia. 

Clother tresări. Deodată avu senzaţia că se cufundă într- 
un mister. O teamă surdă îl pătrunse până în măduva 
oaselor. 

Şi Silvia, aplecându-se spre el, Silvia, a cărei faţă era 
ascunsă de vălul negru, Silvia, cu cuvinte poticnite, de abia 
înţelese, îi spuse: 

— Nu Filip de Ponthus vă cheamă. Duceţi-vă repede şi 
păziţi-o bine, fiindcă Leonor se află în primejdie. în 
primejdie de moarte, mă auziţi? Poate mai mult decât de 
moarte. Fiindcă aceea care v-a chemat, care v-a chemat să 
vegheaţi asupra Leonorei, este aceea care a murit! Moartă 
de ruşine şi de durere! Moartă din cauza înfricoşătoarei 
pasiuni a lui Juan de Tenorio! Aceea care v-a chemat este 
sora lui Leonor. ESTE CHRISTA! 

Câteva clipe mai târziu, Clother de Ponthus, în grabă 
mare, ieşea din Maison-Blanche, alergând spre palatul 
d'Arronces în timp ce-şi pipăia. spada lui Ponthus. Se simţea 
puternic ca dragostea, puternic ca dreptatea, mai puternic 
decât moartea, bucuria luptei apropiate pulsându-i în vene. 

Capitolul III Poligamia este un motiv de spânzurare. 

Cred că a sosit momentul să arătăm supărătoarea situaţie 
în care se afla Jacquemin Corentin care-şi avea şi el 
păcatele sale, - dar, Dumnezeule, cine nu le are? - şi care 
totuşi nu ne împiedică să-i arătăm o oarecare simpatie. 

Deci, Jacgqguemin Corentin se gândea. Ce altceva mai bun 
poţi face într-o temniţă decât să te gândeşti? 

"Ciudat lucru, îşi spunea el, de când sunt întemnițat îmi vin 
tot felul de idei!" 

Corentin nu ştia un lucru simplu: toţi cei care au trecut 
printr-o temniţă, fie că au comis o crimă oarecare, fie că au 
strigat în gura mare un adevăr - care de cele mai multe ori 
este acelaşi lucru - vă vor spune că celula este locul cel mai 
propice din lume pentru a filosofa. 


Aceea a lui Jacquemin Corentin se afla la Petit-Châtelet, la 
cinci metri sub pământ. Celula era luminată cu zgârcenie 
printr-un orificiu îngust păzit cu străşnicie de câteva bare 
de fier groase asupra cărora prizonierul ridica din când în 
când priviri pline de reproşuri mute, o privire resemnată, 
care părea să spună: "Ce căutaţi voi, barelor de fier, aici, 
stavilă între libertate, aer, spaţiu, viaţă şi bietul de mine, 
visând la poligamie? Fiindcă nu mă tem să mărturisesc, mă 
gândesc la poligamie! 'Toate gândurile îmi zboară la aşa 
ceva, precum fluturii în jurul lumânării. Ei şi! De ce mă 
munceşte gândul poligamiei? Ce vrei de la mine, tu, 
poligamie?" 

În momentul în care l-am întâlnit pe bietul flăcău acesta 
tocmai înghiţea un dumicat de pâine neagră şi uscată, - şi 
făcu o strâmbătură, deoarece printr-o ciudată asociaţie de 
idei, gândul îi zbură la plăcinta cu carne de la hanul 
Ghicitoarei şi de asemenea la sticlele cu vin vechi pe care 
jupân Gregoire le aducea cu respect din adâncul pivniţelor 
sale, - şi acest gând îi făcu sete deoarece, închizând ochii, 
apucă ulciorul cu apă şi înghiţi un gât zdravăn. 

"Ei da, pivnițele lui jupân Gregoire sunt cu totul altceva, îşi 
spuse el. Cred că sunt printre cele mai vestite din Franţa. 
Le cunosc eu prea bine. Şi mai ales în fundul celei de-a treia 
e vinişorul acela roşu venit tocmai din Burgundia şi totuşi. 
cine ştie. ei, la naiba! S-ar părea că mai bun era totuşi vinul 
alb de Saumur, care se găsea în prima pivniţă!" 

Şi gândind aşa aruncă o privire dezgustată spre ulcior. 

"Sigur că merit moartea dacă am fost poligam. Cam ăsta-i 
obiceiul pe aici. Şi totuşi, dacă aş reuşi printr-o pledoarie 
subtilă să demonstrez că poligamia nu-i chiar atât de 
condamnabilă?" 

Corentin se sculă şi începu să umble prin celulă. 

"Întrebarea este, îşi continuă el monologul interior, de ce 
vreţi să mă spânzurați? Pentru că sunt un poligam. Foarte 
bine, domnilor. Dar dacă vă dovedesc că poligamia este 
ceva foarte onorabil? Ce reproşaţi dumneavoastră 


poligamiei? Asta aş dori să ştiu. Şi dacă-i aşa, nu cumva, în 
loc să mă duceţi la spânzurătoare, nu merit să fiu premiat? 
Nu, nu vreau asta, domnule judecător. Nu cer nimic pentru 
mine. Tot ceea ce doresc în schimbul poligamiei este să-mi 
daţi drumul şi să mă conduceţi înapoi la hanul Ghicitoarei. 
Ah, ce spun eu? Nici măcar nu-i nevoie să mă conduceţi, mă 
duc eu şi singur fiindcă drumul mi-e cunoscut." 

Jacquemin Corentin făcu o plecăciune adâncă în faţa 
judecătorilor închipuiţi de imaginaţia sa, schiţă un surâs 
plin de satisfacţie, şi, ca şi când i-ar fi convins, se îndreptă 
spre uşa celulei. 

Miracol! Uşa se deschise chiar în aceeaşi clipă! 

Şi în cadrul întunecat al uşii, luminat slab de o torţă care 
abia pâlpâia, apărură patru soldaţi înarmaţi cu halebarde, 
având acele figuri sinistre pe care le au totdeauna cei ce 
sunt însărcinaţi să ducă oamenii la moarte. 

— Să mergem! spuse şeful. Hai, amice, vino să-ţi auzi 
sentinţa. 

Jacquemin Corentin îşi duse mâna la frunte şi o simţi 
arzând. Sărmanul de el, începuse să se dezmeticească. 

— Ce sentinţă? bolborosi el. 

Şi nefericitul nu mai reuşi să continue, deoarece fu 
înşfăcat, îmbrâncit, şi printre bombăneli furioase, ghionţi şi 
lovituri discrete de picior şi pumni, se trezi curând într-o 
sală destul de mare la capătul căreia se aflau aşezaţi, în 
spatele unei mese, mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în negru. În 
celălalt capăt, în spatele unei balustrade de lemn, o duzină 
de gură cască se aflau acolo, în picioare, pentru a-şi pierde 
vremea. 

Era pentru a patra oară când Jacquemin Corentin se afla 
în faţa judecătorilor. Dar după câte se părea, acum era 
pentru ultima dată, deoarece urma să-şi asculte sentinţa. 
Fu împins de cei patru însoțitori ai săi în faţa mesei, aceştia 
încadrându-l cu atenţie. 

Jacquemin îşi ridică privirile spre oamenii îmbrăcaţi în 
negrii şi-şi recunoscu judecătorii. Cu toţii îl priveau fix, cu 


gravitate. I se păru că citeşte pe figurile lor ceva ce aducea 
a milă. li văzu aplecându-se unul spre celălalt, şoptindu-şi la 
ureche. şi-i văzu surâzând! 

În cele din urmă se înclină, arătând un respect profund. 

— Tăcere! chelălăi un om în negru, aşezat la o măsuţă, 
care pentru a scoate acest sunet se ridică în picioare, apoi 
se aşeză imediat. 

Şi-n acelaşi timp Corentin primi o lovitură de pumn mi 
spate de la unul din paznicii săi. 

— Dar eu n-am spus nimic! protestă el. 

— 'Tăcere! repetă aprodul, care din nou se ridică şi se 
aşeză în dosul măsuţei sale. 

— Vorbiţi! îi spuse judecătorul lui Corentin. 

Corentin strecură o privire spre aprodul care-i arunca 
priviri amenințătoare şi tăcu: simplă măsură de prudenţă. 

— Aşadar, refuzaţi să vorbiţi? 

— Monseniore, bolborosi Corentin, din contră, doresc să 
spun totul. 

— Ei bine, ascultăm, deoarece orice acuzat are dreptul să 
se apere în momentul când urmează să se pronunţe 
sentinţa. Ce aveţi să spuneţi în ceea ce priveşte poligamia 
de care sunteţi acuzat? 

Cu o voce clară şi pătrunzătoare, Jacquemin, ca inspirat 
exclamă: 

— Păi, tocmai asta am de spus, că n-am practicat 
poligamia! 

— Nu asta-i chestiunea, spuse judecătorul pe un ton 
indulgent. Au fost prezentate probe că aţi contractat două 
căsătorii: una în Grenada, în Spania şi alta aici, la Paris. 

— Chiar aşa, domnilor, spuse triumfător Corentin, asta nu-i 
poligamie! 

— Şi atunci ce este? făcu batjocoritor judecătorul. 
Monogamie, poate? 

— Domnilor, dar e o simplă bigamie! 

Judecătorii se priviră între ei. Lucrul li se păru demn de a 
le reţine atenţia. Îl priviră pe Jacquemin cu mai puţină 


severitate. Fiindcă acest subtil distinguo pe care bietul 
individ îl scotea în relief încercând să-şi salveze capul îi 
făcea să simtă că cel aliat înaintea lor cunoştea legile şi 
dedesubturile lor. Ceea ce îi măgulea. Se aplecară din nou, 
unul spre altul, şi, după o discuţie de aproape o jumătate de 
oră, discuţie purtată în şoaptă, se întrebară dacă cele două 
căsătorii conţinute de cuvântul bigamie pot fi asimilate cu 
mai multe căsătorii, conţinute de cuvântul poligamie. 

— Problema-i închisă, spuse judecătorul. Dar 
dumneavoastră aţi deschis uşa. 

— Aşadar, făcut timid Corentin, pot pleca? 

— Aţi deschis uşa spre o serie de observaţii judicioase, 
despre care merită să discutăm. Mai aveţi ceva de spus? 

— Monseniore, vreau să spun că, departe de a fi poligam, 
n-am fost nici măcar monogam. Aşa cum mă vedeţi, am 
rămas încă flăcău. Poate că am greşit. Dar adevărul este că 
nu am fost niciodată căsătorit. Deci, nici poligam, nici 
bigam, nici monogam. 

Judecătorul făcu un semn. Aprodul se ridică, zbârlit şi 
strigă: 

— Tăcere! [i s-a spus doar că au fost prezentate probe! 
Cred că eşti un prost, băiete! Nu vezi mai departe de vârful 
nasului! 

— Oh, nu! spuse cu fineţe judecătorul din stânga, trebuie 
să mărturisesc că vede destul de departe! 

Toată lumea izbucni în râs şi Corentin se simţi tentat să îi 
urmeze, dar se reţinu spunându-şi: "Râsul ăsta miroase a 
spânzurătoare. Ah! Seniore Luis Tenorio, stăpâne. A meritat 
oare să-mi salvezi viaţa ca fiul dumitale să mă pună într-o 
bună zi în situaţia asta?" 

— Dezbaterile s-au terminat, spuse judecătorul. Aprod, 
citeşte sentinţa! 

Lectura dură mai bine de douăzeci de minute, timp în care 
Jacquemin Corentin îşi deschise larg urechile, care şi aşa 
erau destul de mari. Dar din tot acest discurs nu reţinu 


decât un cuvânt care se repetă cu înverşunare: poligam, 
poligam! 

Dacă ar fi fost mai puţin emoţionat, iată ce ar fi putut auzi, 
în rezumat: 

1. Se demonstrase că Jacquemin Corentin se folosise de 
mai multe nume pentru aşi satisface pofta de nevindecat 
spre poligamie, numindu-se când don Juan 'Tenorio, în 
Spania, când contele Corentin în Franţa; 

2. Că sub numele de Juan Tenorio, nobil spaniol, se 
căsătorise în Grenada cu Silvia Flavilla d'Oritza, după cum 
mărturisea o depoziţie scrisă de această doamnă; 

3. Că sub numele de conte de Corentin, se căsătorise la 
Paris cu o tânără domnişoară numită Denise, după cum 
arăta mărturisirea verbală a doamnei Jerâme Dimanche, 
mama acestei tinere; 

4. Că Jacquemin Corentin era condamnat să-i fie smulsă 
limba şi să i se taie mâna dreaptă de către călău, limba 
fiindcă comisese sacrilegiul de a promite credinţă celor 
două temei, mâna dreaptă deoarece semnase în mod 
mincinos în registrele celor două biserici. După care, 
acelaşi Jacquemin Corentin urma să fie expus douăsprezece 
ore la stâlpul infamiei, urmând să fie după aceea spânzurat; 

5. Şi totuşi, având în vedere mintea lui slabă de care 
dăduse dovadă acuzatul în timpul expunerilor sale şi care-i 
făcea pe judecători să creadă că nu-şi dădea seama de 
enormitatea crimei comise, urma să fie iertai de smulsul 
limbii şi tăierea mâinii drepte; 

6. În consecinţă, condamnatul va fi doar expus la stâlpul 
infamiei timp de douăspre-zece ore, la răspântia Croix-du- 
Trahoir, iar a doua zi, la ora opt, va fi spânzurat în acelaşi 
loc. 

Judecătorii se retraseră. 

Cei câţiva gură-cască ce asistaseră la această judecată 
plecară şi ei, comentând bunăvoința judecătorilor. 

Nemernicul - adică Jacquemin Corentin - fu înhăţat de cei 
patru soldaţi. 


Se formă un grup în fruntea căruia mergeau doi oameni: 
primul, care mergea mai în faţă, era îmbrăcat în negru, al 
doilea era îmbrăcat în roşu. 

Cel în negru avea o figură de vulpoi bătrân şi, din 
înălţimea funcţiei sale, striga din când în când: 

— Faceţi loc justiţiei regelui! 

Al doilea, cu o figură de buldog, nu spunea nimic: el era 
doar călăul. 

Jacquemin Corentin fu scos afară şi, cu toate că acea clipă 
era dezastruoasă pentru el, privi cu nesaţ cerul senin şi 
respiră aerul pur şi rece cu o plăcere deplină. 

— Faceţi loc justiţiei regelui! strigă omul în negru. 

— Hai la turte! Proaspete şi calde! Cine vrea turte! se auzi 
strigătul unei vânzătoare pe stradă. 

Şi acest strigăt îl făcu pe Corentin să-şi îndrepte privirile 
pofticioase spre ea, fiindcă turtele îi plăceau la nebunie. 

Suspinând cu regret, cu nările îmbibate de mirosul 
turtelor proaspete şi calde, ca un ultim deliciu, se îndreptă 
spre Croix-du-Trahoir. spre moarte! Asta se întâmpla în 
după amiaza zilei în care Clother de Ponthus primise vizita 
matinală a lui Jacques Aubriot şi când, după ce citise 
mesajul care nu conţinea decât un singur cuvânt: "Vino", se 
îndreptase spre palatul d'Arronces. 

Capitolul IV Stâlpul infamiei de la Croix-du-Trahoir. 

Situat nu departe ele Place de Gr?ve, în plin centru al 
Parisului, stâlpul infamiei din Croix-du-Trahoir era tot atât 
de vestit şi de frecventat de curioşi ca şi cel de la Halle. Era 
format dintr-o construcţie masivă, înalta cam de doi metri, o 
platformă, la care se ajungea cu ajutorul unei scări şi unde 
erau expuşi cei destinaţi oprobriului public. 

În mod obligatoriu, alături se afla o spânzurătoare, în aşa 
fel încât cel expus, atunci carul sentinţa o cerea, să se afle 
chiar pe locul execuţiei. 

Acolo fu condus şi Jacquemine Corentin, urmat de o ceată 
de curioşi care-l huiduiau. 

— Hai, urcă! se auzi vocea scrâşnită a călăului. 


Ajuns la picioarele construcţiei, Jacquemin se cutremură; 
după care, scoțând un suspin, urcă cu încetineală şi când 
ajunse pe platformă. În jurul lui se auzi un cor de huiduieli 
atât de puternice, încât dacă n-ar fi avut mâinile legate şi-ar 
fi astupat urechile. 

Neputând să-şi astupe urechile pentru a nu auzi, îşi 
închise ochii, măcar să nu vadă. 

Simţi cum este apucat de umeri şi împins până când 
spatele i se sprijini de un stâlp de lemn, de care fu legat 
solid de mâinile călăului. 

După care, Jacquemin auzi cum deasupra capului său se 
bate în cuie ceva; acel ceva era o scândură pe care era scris 
cu litere mari motivul condamnării: 

POLIGAMIE. 

După ce-şi termină treaba, călăul plecă. 

La picioarele construcţiei rămaseră numai doi oameni de 
pază. 

Mulțimea care-l urmase până acolo se îndepărtă, dar 
mereu soseau noi curioşi. 

Sosi şi înserarea cuprinzând cu umbrele sale stâlpul 
infamiei de la Croix-du-Trahoir. Atunci Jacquemin auzi o 
voce care-l făcu să tresară şi să-i stârnească furia, deoarece 
în situaţia mizerabilă în care se afla, această voce i se părea 
cu atât mai insultătoare. O voce batjocoritoare, o voce de 
beţiv, o voce pe care o recunoştea vag şi care-l întreba: 

— la spune, e adevărat? 

— Adevărat, ce? izbucni acesta furios. 

— Ei, hai! spuse vocea. Spune. Acum e momentul, sau 
niciodată! Mărturiseşte că noi adevărat. 

— Ce anume? urlă Jacquemin. Ce? 

Se auzi un hohot de râs pe care Jacquemin îl califică în 
sinea sa drept infernal şi Ban-Frumos se apropie cât mai 
mult posibil spunând oamenilor de pază: 

— Şi voi credeţi că-i adevărat? Ei bine, eu care-l cunosc, vă 
asigur că nu-i adevărat. 

— Nu-i adevărat! izbucni Corentin. 


— Aha! Deci mărturiseşti că nu-i adevărat? 

— Nu! Nu-i adevărat ceea ce spui tu, mizerabilii le, 
afirmaţia ta e falsă! 

Ban-Frumos nu-i răspunse: tocmai susţinea o vie 
conversaţie cu cei doi oameni de pază, punând ceva la cale. 
Ban-Frumos le făcuse o propunere pe care cei doi, la 
început, o respinseră cu fermitate, după care se mai 
înmuiară, în cele din urmă, unul dintre ei spuse: 

— Ei bine, e destul de întuneric şi prin preajmă nu se mai 
află nimeni. 

— În regulă, fie! Dar sfârşeşte repede, spuse şi celălalt. 

Ban-Frumos se repezi până la cârciuma cea mai apropiată: 
pur şi simplu le promisese celor doi un ulcior de vin cu 
condiţia să-i permită să dea el însuşi un pahar 
condamnatului. 

Lui Jacquemin, vinul i se păru delicios, şi-l bău cu 
înghiţituri rare, când deodată Ban-Frumos îl întrebă: 

— Când urmează să fii spânzurat? 

— Mâine dimineaţă, la ora opt, făcu jalnic Corentin. 

— Nenorocită oră! Ce idee, să te spânzure la ora opt! Păi e 
tocmai ora la care, la hanul Ghicitoarei se pregătesc 
mâncărurile cele mai grozave. Ora opt! adăugă el, 
scărpinându-şi ţeasta, măcar să fi fost la ora şase, când încă 
nu s-a luminat şi nu-i prea multă lume pe stradă. 

— Şi atunci? întrebă gâfâind Corentin. 

— Nimic! spuse brusc Bab-Frumos. Adio, Deci e adevărată 
povestea cu poligamia? Sigur că da, fiindcă. 

— Fiindcă? strigă Jacquemin. 

— Nimic. Adio. Mi-e indiferent, auzi, poligamie! Nici nu te- 
aş fi crezut în stare. 

Şi Ban-Frumos cobori scara şi se îndepărtă în noapte, 
cântând în gura mare. Corentin rămase singur. Răspântia, 
de acum, devenise pustie fiindcă se întunecase de-a binelea. 
Se făcuse deja frig şi Jacquemin începu să dârdâie. 

"Să vedem, îşi spuse el, tocmai suna de amiază când m-au 
legat aici. După câte îmi amintesc, ar trebui să stau legat 


până la miezul nopţii, după care voi fi adus înapoi, în celulă, 
până la ora opt, când voi fi spânzurat." 

Şi se cutremură. 

"Ceaţa asta e atât de rece, gândi el. Ce bine ar fi dacă ar fi 
miezul nopţii şi eu înapoi, în celulă, mi-ar fi mai puţin frig. 
Asta este. Oricum, tot o să mor! Deci aici mi se sfârşeşte 
cariera. oh, don Luis Tenorio, stăpâne drag, de ce nu mai 
eşti ca să mă răscumperi încă odată? Aşadar, adio, după 
cum a spus ticălosul de Ban-Frumos care, trebuie să 
recunosc, se pricepe la vinuri, fiindcă cel pe care mi l-a dat 
era chiar foarte bun. Atunci. Adio. Adio viaţă, adio vinuri 
bune, aer, lumină. Adio fetiţă dulce care mi-ai apărut o clipă 
tăcându-mă să-mi pară moartea mai grea. Adio, Denise!" 

Gândind la aceste lucruri şi filosofând asupra nedreptăţii 
soartei, bietul Jacquemin Corentin lăsă să-i scape câteva 
lacrimi. 

Ban-Frumos plecă mulţumit fiindcă reuşise să-i provoace 
furia lui Jacquemin Corentin până şi la stâlpul infamiei, un 
Jacquemin Corentin de obicei râbdător, chiar resemnat, dar 
care devenea de nerecunoscut atunci când se vorbea 
despre forma naşului său. 

"Ei da, îşi spuse Ban-Frumos, dar asta mi-a stârnit o foame 
grozavă. Pe legea mea, încă îmi vine să mă prăpădesc de 
râs! Să vezi ce o să fie mâine dimineaţă când o să văd cum îi 
pune laţul de gât! Voi fi de faţa, dacă nu, dracu' să mă ia! O 
să fiu de faţă, măcar să văd cum o să reuşească bietul călău 
să-i treacă laţul peste nas." 

E sigur că spânzurarea lui Jacquemin i se părea lui Ban- 
Frumos o farsă formidabilă. Mila nu-i prea stătea în obicei. 
Trebuie totuşi spus că, dacă ar fi fost în locul lui Corentin şi- 
ar fi acceptat soarta cu nepăsare, fără să se plângă. 

Deci, Ban-Frumos, încă înveselit de situaţie, se îndreptă 
glonţ spre cârciuma Ane-Marchand aflată în strada Francs- 
Bourgeois (strada Hoţilor cum mai era cunoscută), în 
apropiere de Truanderie. 


Aruncă un scud pe masă şi douăzeci de capete se 
îndreptară spre el, în timp ce douăzeci de perechi de ochi 
strălucitori se fixară asupra monezii de argint 

— Trebuie să-i onorez din plin, spuse Ban-Frumos, fiindcă-i 
ultimul bănuţ! 

Şi-şi arătă pungă goală. 

Îşi asigură în felul acesta liniştea, ştiind bine că lucrurile i- 
ar fi mers prost dacă excelenta companie de care era 
înconjurat ar fi bănuit că ar mai fi avut ceva în pungă. 

Şi Ban-Frumos comandă un supeu cu o deosebită poftă, ca 
unul care nu datorează nimănui nimic. 

Deodată scoase o înjurătură şi, izbucnind în râs, exclamă: 

— Ei da! E o idee excelentă! Pe coarnele demnului meu 
tată pe care nu l-am cunoscut niciodată, asta da, idee! 
Niciodată nu voi râde cu o mai mare plăcere! 

Îşi ridică ochii şi privi cu atenţie de cunoscător pe cei din 
jurul său. Privirile i se opriră asupra a două figuri de brută 
cărora le făcu semn să vină să bea cu el, invitaţie acceptată 
cu plăcere. 

Din ultimul scud îi mai rămăsese doar cât să mai comande 
un ulcior cu vin care i se aduse imediat. 

Cele trei pahare fură umplute pe dată şi imediat golite. 

Cel ce oferea trataţia spuse cu gravitate: 

— Numele meu e Ban-Frumos. 

— Pe mine mă cheamă Pancrace cu Cicatrice, spuse una 
din brute, arătând cu degetul spre o cicatrice hidoasă care-i 
străbătea obrazul drept de la nara nasului până la ureche. 

— lar mie-mi spune Lurot-fără-de-frică, spuse cealaltă 
brută. 

Ban-Frumos îi judecă bine. Amândoi erau în stare de orice 
lovitură periculoasă dacă ieşeau ceva bani. 

— Mieluşeii mei, le spuse acesta de-a dreptul, treaba abia 
face trei scuzi de argint, dar eu sunt gata să vă dau trei 
ducați de aur pe care-i veţi împărţi frăţeşte. Dacă vreţi, 
facem treaba, dacă nu, la revedere. Sunt aici o grămadă 
care pentru jumătate din suma asta... 


— Arată-ne cei trei ducați! îl întrerupse brusc omul cu 
cicatrice. 

— Şi spune-ne despre ce-i vorba, adăugă neînfricatul. 

— În ce priveşte ducaţii, spuse Bel-Argent o să trebuiască 
să mă mai păsuiţi... 

Lucru de necrezut şi totuşi adevărat, această propunere 
nu-i surprinsese pe cei doi şi nici nu şi manifestară 
neîncrederea ori şovăiala. Numai că Lurot întrebă: 

— Până când avem de aşteptat? 

— Până mâine seară. E prea mult? 

— Nu. E acceptabil. 

— Vă voi aduce banii aici. În cazul în care voi fi împiedicat 
să ajung la voi, pentru fiecare zi de întârziere se mai 
adaugă un scud de argint. Asta pentru primele trei zile. 
Dacă nu vin nici după trei zile. Înseamnă ori că am murit, 
ori că am fost prins de prietenul nostru, şeful poliţiei, 
Domnul să-l aibă în pază şi diavolul să-l frigă! E-n regulă? 

— Foarte bine! spuseră într-un glas cei doi tâlhari. 

— Şi acum, spuse binişor Lurot, spune-ne ce avem de 
făcut... 

— Veniţi, spuse Ban-Frumos. Să mergem şi o să vă 
povestesc. 

leşiră trecând printr-o curticică strâmtă care printr-un 
culoar îngust, dădea în stradă. Trebuiau să fie cu mare 
băgare de seamă deoarece stingerea sunase de multă 
vreme. 

Zece minute mai târziu se aflau în preajma răspântiei 
Croix-du-Trahoir. 

Tocmai suna de ora unsprezece. Şi-n timp ce dârdâia, 
Jacquemin Corentin îşi spunea în sine: "De ce nu se mai 
face odată miezul nopţii? Nu ştiu dacă de vină este ceața 
asta rece, poligamia ori vederea spânzurătorii de care voi 
atârna mâine dimineaţă, dar n-am simţit niciodată frigul 
pătrunzându-mi până-n măduva oaselor ca în noaptea asta. 

După ce conveniseră asupra modului de desfăşurare a 
acţiunii şi a rolului fiecăruia, cei trei tâlhari se apropiară 


mai mult de răspântia pe care, de la distanţă, o văzură 
luminată de mai multe torţe: şi această lumină, destul de 
slabă la urma-urmei, le arătară o patrulă destul de 
numeroasă care veghea la picioarele construcţiei; erau 
aproape douăzeci de oameni. Nu era chip să porţi o luptă 
dreaptă cu un asemenea duşman. 

Se mai apropiară puţin, invizibili, feline nocturne contopite 
cu întunericul, dar de această dată fiind cuprinşi de furie, 
lucru neînsemnând pentru Ban-Frumos o farsă şi nici bani 
în plus pentru ceilalţi doi. Ochii lor strălucitori arătau mai 
bine ca orice oftă de a se bate, în timp ce mutrele lor se 
întindeau spre duşman, strâmbate de ură. 

Oamenii de pază de la poalele stâlpului infamiei băteau din 
picioare pe loc pentru a se încălzi şi vorbeau despre orice, 
numai despre bietul Jacquemin Corentin, nu. 

La una din bisericile din apropiere se auzi bătând ora 
unsprezece şi jumătate. 

— Haideţi! spuse şeful patrulei, dezlegaţi-l pe tâlharul 
ăsta. Să-l ducem înapoi, la închisoare. Pentru cele câteva 
ore care-i mai rămân de trăit, adăugă cu un umor negru, 
putea rămâne foarte bine şi aici. 

Doi sau trei soldaţi se îndreptară spre scara care urca 
spre platformă. 

— Ajutor! se auzi strigând două voci în depărtare. Asasinii! 
Tâlharii! 

Se făcură auzite gemete, înjurături, clinchete de spade 
încrucişate. 

— Hei! strigă şeful patrulei, haideţi să vedem despre ce-i 
vorba. Repede! 

Şi întreaga patrulă o luă la fugă. Rămaseră pe loc numai 
cei doi paznici care încercau să vadă prin întunericul de 
nepătruns ce se întâmplă. Când deodată uraganul se abătu 
asupra lor... Ceva ţâşni din adâncul întunericului. Ceva, sau 
cineva, nu-şi putură da seama prea bine, deoarece în 
aceeaşi clipă rămaseră întinşi pe jos, fără cunoştinţa, loviți 
puternic în cap. Oricum, numai omul cu cicatrice şi cel fără 


de teamă se pricepeau să administreze asemenea lovituri 
de pumn care să adoarmă omul instantaneu şi pentru mai 
multe ore. în acelaşi timp sosi şi al treilea bolid care începu 
să urce scara şi Ban-Frumos, după ce reteză cu pumnalul 
funia care-l ţin tuia pe Jacquemin Corentin. 

— Ai isprăvit să mă priveşti cu nasul tău de om căzut din 
cer? Hai, Golanule! Mişcă repede, poligamule! 

Stupefiat, îngrozit, nemaiînţelegând nimic din ce i se 
întâmplă, Jacquemin nici măcar nu mai era comandat de 
simplul instinct de fugă pentru a evita spânzurarea, dar îşi 
reveni imediat, cu o mare stăpânire de sine şi celor trei le 
veni cu greu să-l urmeze. 

Dar când ajunseră departe de Croix-du-Trahoir, în 
siguranţă, siguri fiind că scăpaseră de orice urmărire, 
Jacquemin se prăbuşi, pierzându-şi cunoştinţa. 

— Ei aş! Asta nu-i nimic, făcu Lurot. 

— Şi eu simt la fel ori de câte ori scap de spânzurătoare; 
dar asta nu înseamnă prea mare lucru, dovadă că sunt aici 
de faţă, gata să o iau de la început. 

— Ideea de a striga după ajutor n-a fost dintre cele mai 
rele, spuse Ban-Frumos, ţinându-se cu mâinile de burtă de 
râs. Recunoaşteţi că a fost excelentă! 

Dar Lurot şi Fancrace nu erau oamenii care să se lase mai 
prejos. 

— Ei aş! făcu Lurot, nu fără o oarecare urmă de gelozie în 
glas. Asta nu-i nimic Pentru fraierii ăia e de-ajuns să audă 
strigându-se: "Ajutor!" şi gata, se reped ni orbii. Toţi ăştia, 
ca noi, din breaslă, cunosc trucul. Esenţialul era să-i 
adormim cât mai repede pe cei doi care stăteau de pază. 

— Asta aşa este, spuse şi Pancrace. E un truc care mereu i- 
a păcălit pe d-alde ăştia. Dar în ce priveşte loviturile de 
pumn, astea da, lovituri. 

Şi felicitându-se astfel, reciproc se aplecară asupra lui 
Jacquemin Corentin, încercând să-l facă să-şi vină în fire, cu 
acelaşi entuziasm care-i caracterizau, adică folosind câteva 
lovituri de palme răsunătoare. 


Într-o clipă, Jacgquemin Corentin se trezi în picioare. Şi-n 
acel moment, ceasornicul bisericii bătu douăsprezece 
lovituri. 

— Miezul nopţii, murmură Corentin. Ora întoarcerii în 
închisoare. 

— Ora finală! spuse Ban-Frumos, răutăcios. 

— Ora ticăloşilor! spuse Pancrace-cu-cicatrice, cu o 
simplitate sinistră. 

— Ora vitejilor, spuse şi Lurot-cel-fară-de-teamă, cu un 
accent de sălbatică sfidare. 

— Domnilor, m-aţi salvat de la spânzurătoare, şi. 

Dar cei trei, într-o voce unanimă, îl întrerupseră şi spuseră 
cu o oarecare solemnitate: 

— De asemenea, este şi ora când setea-i mai grozavă! 

Putem fi siguri că aceştia nu concepeau recunoştinţa decât 
sub forma de a goli nişte ulcele cu vin. 

— Din păcate, tăcu Jacgquemin, printr-o neînţeleasă 
fatalitate nu poţi bea atunci când nu ai bani. 

— La Ane-Marchand se dă pe datorie, spuse nerăbdător 
Pancrace. 

— Dar s-a dat de mult stingerea. 

— Ane-Marchand ţine deschis toată noaptea pentru cei pe 
care-i cunoaşte. 

— Da, spuse Lurot, gânditor şi grav, dar e al naibii de 
aproape de Croix-du-Trahoir. Să nu-l ispitim pe Satana 
decât atunci când vom fi destul de siguri pe noi. 

— Hai, gata, opriţi-vă! spuse drept concluzie Ban-Frumos. 
Pot să vă duc într-un loc, pe lângă Temple, unde numai la 
simpla mea recomandare i se va face credit acestui 
caraghios care arde de nerăbdare să ne stingă setea. 
Urmaţi-mă. 

— Şi unde se afla locul ăsta? se neliniştiră Lurot şi 
Pancrace. 

— La Ban-Frumos acasă. 

— E clar! La drum! 


Şi o luară repejor din loc, cu ochii şi urechile la pândă, 
lipindu-se de ziduri, mirosind de la distanţă patrulele, 
salutând în trecere cu un cuvânt sau cu un gest de 
recunoaştere grupurile care, pornite la treburi misterioase 
că ale lor, se ţineau la adăpost în întunericul străduţelor. 

Capitolul V Scurtă apariţie a lui don Juan şi surpriza la 
care a fost supus 

— Şi credeţi că va fi spânzurat? reluă don Juan Tenorio. 

— Nu chiar, răspunse contele Amauri de Loraydan. Am 
asupra mea scrisoarea de iertare a regelui pe care acesta 
mi-a acordat-o cu destulă greutate. Trebuie să spun că am 
făcut multă risipă de influenţă. La ce bun să-l scapi pe 
golanul ăsta de la spânzurătoare? 

— Ei, ţin mult la valetul meu! Şi apoi, scumpul meu conte, 
Jacquemin ăsta ar fi murit cu disperarea în suflet să mă lase 
singur pe lume, el, care vrea să-mi salute sufletul. De ce să 
nu-i permit să-şi continue opera lui pioasă? 

— Să nu mai vorbim despre asta. Valetul îţi va fi înapoiat 
mâine. Guvernatorul de la Châtelet a fost deja anunţat. Uite 
scrisoarea regelui care-i asigură animalului libertatea. Ia-o, 
eu nu am ce face cu ea. Şi acum, adu-ţi aminte că ora 
Leonorei va suna curând. Eşti pregătit? 

Ora L.eonorei! Expresia conţinea în sine ceva sinistru, "Ora 
tâlharilor!" spusese Pancrace. 

Convorbirea avea loc la hanul Ghicitoarei, în camera 
luxoasă pe care o ocupa Juan Tenorio. 

Don Juan se plimbă dintr-un capăt în celălalt al camerei. 
La un moment dat se opri în faţa lui Loraydan care, aşezat 
într-un fotoliu, îl privea cu o nerăbdare întunecată. 

— Oh, femeile! Câte temeri, câtă suferinţa, cată ură, câte 
blesteme din partea lor! Şi noi, ce să facem conte? Ce să 
facem pe acest pământ unde orice surâs ascunde o trădare, 
orice jurământ un sperjur? Venim şi trecem ca nişte 
meteoriți ai groazei, strivind vieţi pentru a trăi, semănând 
moartea cu fiecare gest al nostru, trecem, jucării palide ale 
fatalităţii, niciodată cunoscute, neştiind nici măcar faptul că 


suntem nişte bieţi ignoranţi în ale bucuriei. trecem ca nişte 
efemeri creatori de nenorociri, încercând să ne salvăm noi 
înşine de durerea pe care o răspândim şi de care, până la 
urmă, nu vom putea scăpa. şi în cele din urmă, obosiţi de 
atâta amărăciune pe care o semănăm în jurul nostru, 
plictisiţi că ne ajungem atât de repede scopul, ne cufundăm 
deodată în imensitatea mohorâtă a neantului. Conte, iubite 
conte, ah! Cât de mult aş vrea să mor! Şi de ce să mai 
aştept? Câţiva ani... câteva secunde. 

— Adio, Juan 'Tenorio! spuse brusc contele de Loraydan, 
sculându-se şi aruncându-şi mantia pe umeri. Mori liniştit, 
muiat de propriile-ţi lacrimi. În ce mă priveşte, eu am 
partea mea de fericire, adică salvarea propriei mele vieţi. 
N-am făcut bine bizuindu-mă pe tine în ce priveşte plecarea 
Leonorei d'Ulloa. Mă voi ocupa eu singur de această 
plecare. Adio! 

Cu un surâs răutăcios, don Juan continuă: 

— Datorită discursului meu uşuratic, conte, ai ajuns la o 
jumătate de oră după miezul nopţii fără să simţi cum îţi 
apasă umerii înfricoşătoarea scurgere a vremii şi ăsta-i 
esenţialul. Mulţumeşte-mi deci şi să mergem! 

Şi continuă, în timp ce-şi punea pe elun fel de haină 
strâmtă din piele groasă şi-şi încingea spada grea, 
adăugând şi un pumnal puternic: 

— A sosit ora Leonorei, după cum ai spus-o! Adio, gânduri 
de moarte, viziuni întunecate, orizonturi sinistre, spectre de 
groază care pun pe fugă imaginea Leonorei! Iubesc! Da, 
pot spune că încă mai iubesc! Pentru încă o dată în plus 
inima mea, simţurile mele, spiritul şi sufletul meu, eu în 
întregime şi tot ce se află în mine se îmbată, exaltă şi adoră 
viaţa suverană cu inefabilă plăcere de a iubi. O, Leonor, vin 
spre tine. iată-mă! O, Leonor, mai urăşte-mă încă o zi, mâine 
mă vei adora. Mâine vei fi a mea! 

Şi reluă brusc, de data aceasta cu o voce liniştită: 

— Ai spus, conte, că au fost luate toate măsurile de 
precauţie. 


Contele-i răspunse scurt: 

— Pe drumul spre Corderie aşteaptă o litieră trasă de 
patru cai vânjoşi. Vi se va înmâna un ordin semnat de rege 
care vă va permite să ieşiţi din oraş prin poarta 
Montmartre. De asemenea, veţi mai găsi şi douăzeci de mii 
de livre, aur şi arme. Patru călăreţi vă vor escorta până la 
poarta Montmartre şi chiar dincolo de ea, afară din Paris. În 
faţa palatului d'Arronces, în cazul unei rezistenţe 
neprevăzute şi de altfel, imposibilă, veţi beneficia de zece 
oameni bine înarmaţi. Vom fi, deci, doisprezece pentru a 
reduce la tăcere cei câţiva servitori ai palatului. În sfârşit, 
printre aceşti servitori, doi sunt de-ai noştri. Ca şi 
cameristele care dorm în camera Leonorei. Totul e pregătit 
pentru călătorie, adăugă Loraydan. Logodnica aşteaptă. Nu 
lipseşte decât logodnicul. 

— lată-mă! făcu don Juan. 

— Odată trecută poarta Montmartre, îl întrerupse brutal 
Amauri de Loraydan, veţi ocoli Parisul şi o veţi lua pe 
drumul spre 'Touraine. Ajuns la Tours, vă veţi putea celebra 
cununia cu Leonor de Ulloa. Totul e pregătit. Un preot a 
fost deja anunţat. Cei patru călăreţi care vă vor escorta, vă 
vor conduce la biserica aleasă pentru această ceremonie. 

— Minunat, făcu don Juan. Şi cei patru poliţişti vor putea 
mărturisi că totul s-a petrecut în bună regulă şi că, în 
consecinţă, Amauri de Loraydan nu se poate căsători cu 
Leonor d'Ulloa, deja măritată cu don Juan Tenorio! Dar, 
spune-mi conte, această ultimă parte a capcanei este 
absolut necesară? 

— Ce vreţi să spuneţi? bombăni Loraydan. 

— Nu-i de-ajuns proiectelor voastre şi alor mele, 
bineînţeles - ca să o duc pe Leonor în Spania? E necesar ca 
să o iau şi de nevastă? 

Loraydan îşi strânse pumnii, furios, cu o privire 
sângeroasă, în timp ce scrâşnea printre dinţi: 

— E necesar! cel puţin pentru mine, dacă pentru 
dumneata nu! 


Don Juan izbucni într-un hohot de râs, spunându-şi în sine: 
"Poligamie! Poligamie! Aşadar, îmi vrei capul? Ei şi, puţin 
îmi pasă. Degeaba mă înconjuri cu laţurile tale, ştiu cu cum 
să scap!" 

— Să mergem! spuse Loraydan. Veţi avea destul timp să 
râdeţi până la frontiera cu Spania. 

— Să mergem! spuse şi don Juan devenit deodată grav. 

Câteva minute mai târziu se aflau în stradă. Se făcuse 
aproape ora unu dimineaţa. 

O luară pe strada Temple şi cu paşi repezi se îndreptară 
pe drumul ce ducea spre Corderie. 

Don Juan era nepăsător, simțind chiar un fel de bucurie 
răutăcioasă. Nu era bucuria aventurii şi nici măcar 
freamătul care anunţă apropierea necunoscutului, a 
pericolului pentru o cauză dreaptă. era bucuria funestă a 
triumfului apropiatul violenţei şi ruşinii. 

Loraydan era cu ochii în patru şi de mai multe ori, ajunşi în 
strada Temple, îşi întoarse capul, neliniştit. 

Ajunşi în apropierea cârciumii lui Ban-Frumos, murmură: 

— Cred că suntem urmăriţi. Să ţinem spadele pregătite. 
După stingere, străzile mişună de bandiți. 

Întorcându-şi şi el capul, don Juan crezu că desluşeşte 
câteva umbre în întuneric. 

— Ei aş! făcu el cu dispreţ. Lasă-ţi spada în pace. 

Dar deodată tăcu şi se opri brusc. La câţiva paşi în urma 
sa, un strănut îl făcu să tresară. 

— Ei na! făcu don Juan. Să mă ia naiba dacă vocea asta nu 
mi-e cunoscută! 

— Să mergem! spuse Loraydan cu pumnalul în mână. 

Din nou se auzi strănutul în tăcerea nopţii şi se făcură 
auzite chiar şi nişte înjurături înăbuşite. 

Don Juan tresări. 

— El să fie? murmură acesta. Nu cunosc pe lume un nas 
capabil de un asemenea strănut. Numai al lui! Dar nu poate 
fi el. E deja în închisoare şi mâine dimineaţă ar fi fost 
spânzurat dacă n-aş fi obţinut. 


— Să mergem, pe toţi dracii din iad! izbucni Loraydan. 

Don Juan tocmai era pe cale să dea ascultare acestui 
îndemn, când un altreilea strănut, al cărui zgomot aproape 
că trezi pe cei adormiţi, îl pironi locului. Şi începu să strige: 

— Jacquemin! Afurisitule! Ce faci la ora asta, pe stradă? 
Răspunde-mi, blestematule poligam! Şi de ce nasul tău lung 
tulbură somnul paşnicilor burghezi care ar putea crede că 
aud trâmbiţa judecății de apoi? 

— Pe întreg iadul! izbucni Loraydan. Sunteţi nebun, Juan 
Tenorio! 

Don Juan 'Tenorio nu-i răspunse. Ascultă cu încordare 
aşteptând un răspuns provocării sale. 

Nu auzi decât zgomotul unei lovituri înfundate, urmată de 
un geamăt scurt. 

Şi strada se scufundă în linişte. 

— E imposibil să fie el, spuse don Juan, perplex, fiindcă se 
află deja în închisoare; dar tot atât de imposibil este să nu 
fie el, fiindcă nu se află pe lume două nasuri ca al lui 
Corentin! E uluitor! 

— Să mergem! făcu Loraydan, exasperat. E ora Leonorei! 

— Da! bombăni don Juan, tresărind. Să mergem! 

Un moment mai târziu, contele de Loraydan şi Juan 
Tenorio dădeau colţul străzii, ajungând pe drumul ce ducea 
la Corderie şi imediat se aflară în faţa porţii palatului 
d'Arronces. 

Don Juan simţea cum inima îi bate puternic sub platoşa de 
piele cu care era îmbrăcat. 

Era ora capcanei... ora răpirii. 

Era ora Leonorei! 

Capitolul VI Secretul lui Ponthus era bine păstrat. 

După cum am putut vedea mai înainte, după ce Cluther de 
Ponthus a ieşit din Maison-Blanche, locuinţă pe care o 
închinase dona Silvia d'Oritza se îndreptă în viteză, 
ajungând repede în faţa intrării palatului d'Arronces. 

Era ora zece dimineaţa. 


Clother de Ponthus fu lăsat să intre chiar de către omul ce- 
i adusese mesajul, adică de Jacques Aubriot, majordomul 
palatului d'Arronces, căruia tocmai îi citise acea 
pretențioasă relatare. 

"Ce să fac? Şi mai ales, ce să spun? gândi el cu înfrigurare. 
Ce am venit să fac aici? Dintr-o clipă în alta, comandorul 
d'Ulloa va intra în această încăpere. Ce să-i spun? N-o să 
mă ia drept nebun dacă-i voi arăta acel mesaj ciudat şi-i voi 
spune despre întâlnirea mea cu soţia lui Juan Tenorio? Ce 
să-i spun comandorului d'Ulloa? Ce am venit să fac?" 

Deodată tresări şi figura-i deveni strălucitoare. 

Agitat, făcu câţiva paşi prin sală. 

"Cum de-am putut uita aşa ceva? îşi spuse în sine. 
Înseamnă că inima şi mintea îmi sunt atât de tulburate încât 
nu-mi mai amintesc faptul că venind la palatul d'Arronces 
ascult de ordinele tatălui meu? Sigur că da: am venit aici, la 
palatul d'Arronces pentru a-i arăta comandorului Ulloa 
dreptul şi obligaţia pe care o am de a căuta în capela 
Palatului! Fiindcă în capela palatului voi găsi portretul, 
numele şi povestea mamei mele." 

Şi apoi murmură atât de încet, încât îi fu frică să nu se 
audă chiar el însuşi: "Mesajul! Mesajul acela ciudat! Acel 
mesaj care nu conţinea decât acel cuvânt, mai degrabă 
ordin: Vino! Mesajul nu mi-a fost trimis de Leonor d'Ulloa! 
Nu. Nu! Nici de Christa, sora ei, după cum crede soţia lui 
don Juan! Nu, nu! Mesajul îmi vine din partea lui Philippe 
de Ponthuts! Philipe de Ponthus este acela care, cu un 
cuvânt, mă smulge din laşitatea mea, amintindu-mi ce 
datorie am!" 

Se îndreptă hotărât şi-şi pipăi sabia ca şi când s-ar fi 
pregătit de luptă. 

"Ei bine, îşi spuse el, dacă tot am primit ordinul să merg la 
capelă palatului d'Arronces." 

Şi porni spre uşa sălii de primire. 

Dar se opri brusc, cu mintea tulburată şi cu inima 
bătându-i, mai să-i spargă pieptul. 


Uşa tocmai se deschidea. 

Şi apăru Leonor. 

O Leonor care înainta cu repeziciune spre el, cu mâna 
întinsă, spunându-i: 

— Fiţi binevenit, seniore de Ponthus şi iertaţi-mi 
aşteptarea la care aţi fost supus ca un simplu necunoscut. 
Tocmai îmi făceam rugăciunile în capela palatului şi demnul 
Jacques Aubriot a crezut de cuviinţă să nu mă întrerupă şi 
să aştepte până când voi termina pentru a mă anunţa de 
sosirea voastră... Pe Sfânta Fecioară, ce poate fi mat 
plicticos decât nişte, servitori mult prea zeloşi? 

Clother se înclină într-o atitudine de respect plin de 
nobleţe. dar în realitate se îmbăta cu prezenţa şi vocea 
Leonorei. 

— Aşezaţi-vă, domnule de Ponthus şi fiindcă au trecut 
multe zile de când nu ne-am văzut, spuneţi-mi ce mai faceţi 
aici, la Paris, ce aţi vrea să mai întreprindeţi? 

Ponthus aruncă o privire limpede asupra Leonorei d'Ulloa 
pe care o adora atât de mult în secret. şi-şi spuse că pentru 
el nu va exista nimic pe lume, nici chiar dragostea să, atâta 
timp cât nu va îndeplini ordinul scris, găsit în mânerul 
spadei, ordin care-i cerea să găsească caseta de fier ce 
conţinea povestea mamei sale... cât timp nu va cerceta 
capela palatului d'Arronces! 

Încercă să se apere cât mai mult împotriva farmecului 
care începuse să-l cuprindă şi spuse cu fermitate în voce: 

— Doamnă, în ce priveşte ceea ce trebuie să întreprind, nu 
voi putea decide nimic mai înainte de a îndeplini o obligaţie 
pentru a cărei executare este neapărat nevoie să vorbesc 
nobilului vostru tată, comandorul d'Ulloa. 

Clother văzu cum L&onor păleşte. În adâncul inimii sale 
simţi o durere ascuţită, amestecată cu o spaimă surdă. 

Dar în minte i se păru că aude vocea lui Philipe de 
Ponthus, gravă şi severă: "Caseta, Ponthus! Gândeşte-te la 
capela palatului d'Arronces!" 

Şi spuse, continuând: 


— Mai înainte de orice, m-am gândit că trebuie să mă 
prezint, deci, la acest palat. Şi acum, doamnă îndrăznesc să 
vă cer să-mi înlesniţi o întrevedere imediată cu nobilul 
senior, deoarece numai lui îi pot încredința scopul 
demersului meu. 

Leonor se ridică, imitată imediat de Clother, pradă unei 
tulburări ciudate în faţa palorii puternice a fermecătorului 
chip şi al cărui motiv de durere nici măcar nu-l bănuia. 
Leonor murmură: 

— Doriţi să-l vedeţi pe tatăl meu? 

— Da doamnă, doresc acest lucru, bolborosi Clother. 
Trebuie să-i explic neapărat. 

— Deci, n-aţi aflat? 

— N-am aflat, ce? făcu Clother, cu glas sfârşit. Dar. nu, 
doamnă. despre ce-i vorba? 

Leonor îşi înăbuşi un suspin în timp ce ochii i se umpleau 
de lacrimi. După care continuă cu un glas mai ligur: 

— Doriţi să-l vedeţi pe Sancho d'Ulloa? 

— Da, doamnă. Cât mai repede cu putinţă. 

— În acest caz, urmaţi-mă! spuse L&onor. 

Şi luându-l pe Clother de mâna îl trase după ea, scoţându-l 
cu blândeţe din sala de primire, mergând în acest fel pentru 
prima dată, ca şi când destinul i-ar fi aşezat aşa în faţa vieţii 
care li se deschidea înainte, că şi când ar fi însemnat că 
numai aşa, mână în mână, sprijinindu-se unul pe celălalt, 
trebuiau să întreprindă acea călătorie aspră... şi niciunul, 
nici celălalt, nu ştiau că fuseseră destinaţi unul celuilalt. şi 
niciunul, nici celălalt nu ştiau de ce, din adâncul sufletului 
lor urca spre cer un cântec de bucurie pură. 

După ce Leonor merse câţiva paşi pe coridor, se opri în 
faţa unei uşi, deasupra căreia se afla o cruce. 

— Suntem în faţa capelei palatului d'Arronces. 

— Capela palatului d'Arronces! tresări Clother. 

Şi într-o înlănţuire rapidă, fulgerătoare de gânduri, îşi 
imagină că, deoarece el fusese chemat, COMANDORUL ŞI 
EL. LA RÂNDUL SĂU, FUSESE PREVENIT! că Sancho 


d'Ulloa îl aştepta în capelă pentru a-i spune: "Clother de 
Ponthus, aici se află secretul mamei tale. Să-l căutăm 
împreună!" 

Leonor deschise uşa. şi intrară. îl trase după ca ceva mai 
repede şi-l duse până în mijlocul capelei. până în locul în 
care se afla îngropat secretul familiei de Ponthus şi atunci, 
pierdut, Clother, derutat, văzu cu uimire şi durere că 
mijlocul capelei, locul în care trebuia el să caute sub 
pământ, era acoperit cu un sarcofag de piatră. 

Acest sarcofag, acest mormânt, acoperea mai multe dale 
ale capelei - mai multe dale din centrul capelei - adică 
acoperea şi dala pe care Clother du Ponthus ar fi trebuit să 
o ridice. 

Monumentul de granit sculptat, lung de doi metri şi lat de 
ceva mai mult de un metru, se înălța de la sol aproape la un 
metru jumătate, fiind acoperit cu o placă de piatră şlefuită 
pe care se afla culcată statuia unui cavaler, echipat de 
război, cu spada la şold; statuia era din marmură albă; 
capul cavalerului se odihnea pe o pernă de piatră bine 
şlefuită; casca şi ea cioplită în marmură, cu panaşul 
încremenit pentru totdeauna, era aşezată puţin înaintea 
picioarelor statuii. 

Gâfâind, cu mintea aproape răvăşită, Clother de Ponthus 
ridică ochii spre statuia cavalerului întinsă pe sarcofag şi-i 
scapă un strigăt înnăbuşit: 

— Comandorul Ulloa! 

Şi Leonor, gânditoare, împreunându-şi mâinile ca şi tând 
ar fi spus o rugăciune, cu o voce straniu de liniştită, 
continuă într-un murmur: 

— Da. STATUIA COMANDORULUI! 

Leonor îngenunche; în tăcerea capelei se făcu auzit 
murmurul nedesluşit, dar dulce, al vocii sale, spunând o 
rugăciune. Clother îşi plecă fruntea şi aşteptă cu un respect 
pios ca ea să termine. 

Şi când tânăra termină, nu îndrăzni să-i pună nici o 
întrebare, îşi înăbuşi cuvintele care erau gata să-i scape de 


pe buze, dar ea, cu gingăşie simplă, îi spuse: 

— Tatăl meu, iată-l Clother, senior de Ponthus, a venit la 
palatul d'Arronces pentru a vă vorbi. Aşadar, să vorbească. 
Şi cine ştie, poate vei reuşi să-l înţelegi! 

— Mort! bombăni Clother. Comandorul Ulloa e mort! 

— Mort în ziua sosirii lui la Paris, spuse Leonor, în ziua în 
care l-ai adus la mine, la han. 

— Mort! lertaţi-mă, doamnă, că vă trezesc amintiri 
dureroase, dar acest lucru mă râăvăşeşte cu adevărat. 
Comandorul Ulloa era, atunci când am avut onoarea de a-l 
vedea, unul dintre cei mai sănătoşi seniori din suita 
imperială. Ce lovitură de trăsnet a putut fulgera acest stejar 
viguros? ce boală neaşteptată. 

— O lovitură de pumnal, seniore de Ponthus! 

— Comandorul a fost asasinat? 

— Sub ochii mei. 

Şi Leonor sfârşi: 

— Aşadar de acelaşi cu care a-ţi încrucişat spada pe 
drumul spre Angoul?me. 

— Asasinat de don Juan Tenorio! 

— De don Juan Tenorio! 

Clother deveni de gheaţă şi un fulger îi scăpară din ochi. 
Mâna i se îndreptă spre spadă şi simţi un regret profund că 
don Juan nu se afla în acea clipă de faţă, cu spada în mână. 
Dar Leonor continuă cu aceeaşi blândeţe din totdeauna: 

— Senior de Ponthus, te las singur cu tatăl meu, deoarece 
ai dorit să-i vorbeşti. Vă voi aştepta în sala de primire unde 
vă voi spune cum şi pentru ce Juan Tenorio l-a ucis pe 
comandorul Sancho Ulloa. 

Acesta făcu o plecăciune adâncă şi, când se îndreptă, o 
văzu pe Leonor cum iese pe uşa capelei. O clipă mai târziu, 
fata dispăru; poate că tocmai în acea clipă un nor acoperise 
soarele, deoarece Clother de Ponthus se întrebă de ce, 
deodată, capela se întunecase. 

Privirile sale se îndreptară spre figura de marmură a 
cavalerului. 


Asemănarea era uluitoare. Părea că se află culcat acolo, 
doar pentru a se odihni scurt timp, după care. Sculându-se 
din patul său de campanie, îşi va trage spada comandând 
atacul. 

Sufletul lui Clother se lupta cu un sentiment inexprimabil 
unde pe primul loc se afla o decepţie amară, dureroasă, sau 
poate o mânie surdă şi instinctivă împotriva obstacolului 
care? Deodată, se ridicase între el şi caseta de fier. 

"Seniore Ulloa, gândi el, imobil, contemplând statuia 
comandorului, seniore Ulloa, de ce ai ales acest loc pentru a 
te odihni, acest loc şi nu altul, acest loc în care tatăl meu mi- 
a cerut să vin să caut secretul vieţii mele? Seniore Ulloa, 
apăsaţi cu toată greutatea voastră asupra casetei de fier în 
care se află portretul mamei mele, acum închisă într-un 
dublu mormânt. Ce să fac? Aş putea cere fiicei voastre să vă 
tulbur somnul, chiar şi pentru o oră, să vă dau la o parte de 
pe dala sub care trebuie să caut? Aş putea, oare?" 

Şi la acest gând se cutremură. 

Nu! Nu o putea ruga pe Leonor d'Ulloa să comită un 
sacrilegiu. 

Fiindcă era un sacrilegiu să muţi un mormânt. 

Dacă Clother de Ponthus ar fi cunoscut proiectele 
Leonorei şi dispoziţiile pe care aceasta le dăduse, poate că 
scrupulele sale ar fi fost mult atenuate. 

Fapt este că Leonor d'Ulloa, dintr-o pietate filială, se 
gândise şi hotărâse ca sicriul de piatră al comandorului să 
fie transportat la Sevilta, în capela franciscanilor, unde se 
odihnea întreaga familie Ulloa. Ea hotărâse ca în ziua în 
care va părăsi Parisul pentru a se întoarce în Spania, corpul 
tatălui ei să facă aceeaşi călătorie. 

Prevăzând acest eveniment, sarcofagul fusese construit în 
aşa fel încât una din laturile sale se putea deplasa; 
monumentul era gol în interior putând adăposti cu uşurinţă 
un sicriu cât de mare ar fi fost acesta. Aşadar era uşor să 
scoţi sicriul şi, intrând în interiorul sarcofagului, să execuţi 
lucrarea necesară pentru găsirea casetei de fier. 


lată ceea ce nu ştia Clother de Ponthus. 

"Nu! îşi spuse el, tulburat de gânduri negre, nu, nu-i pot 
cere acest sacrilegiu Leonorei! Nu! Fiindcă-l va vedea 
mereu în visurile sule pe tatăl ei reproşându-i tulburarea 
odihnei sate de veci! Niciodată nu va afla ce am vrut să fac 
în această capelă în care este îngropată caseta de fier şi 
care acum e păzită cu neînduplecare de statuia 
comandorului. Odihneşte-te în pace, comandor Ulloa! Porţi 
spada la şold, cavalere de marmură, te afli aici pentru a 
păzi secretul familiei de Ponthus!" 

Tresări puternic şi bolborosi: "Şi totuşi. secretul acesta. 
trebuie să-l aflu! Ei bine, îl voi afla! adăugă el cercetând cu 
priviri lacome împrejurul sarcofagului. Într-o noapte, fără a 
o anunţa pe Leonor, fără a o face părtaşă la acest sacrilegiu, 
da, într-o noapte, voi intra în parc, ca un jefuitor de 
morminte, voi pătrunde în capelă. 

— Chiar ducă statuia comandorului se va ridica în picioare 
pentru a mă opri. Voi ridica dala aceasta, care se găseşte în 
linie dreaptă cu aceea sub care se află caseta. Voi săpa un 
tunel care va ajunge sub sarcofag şi pe urmă, stăpân, în 
sfârşit al secretului Ponthus, voi fugi ducând cu mine 
comoara. istoria şi portretul mamei mele!" 

Liniştit la această idee, începu să se plimbe prin capelă 
pentru a cunoaşte mai bine locurile, recunoscu mica uşa 
prin care Philippe de Ponthus îi spusese să intre, şi constată 
că e uşor de deschis; după care făcu încet înconjurul 
altarului. În spatele acestuia, o placă de marmură arăta că 
şi acolo se găsea un mormânt şi maşinal, în şoaptă, citi 
inscripţia gravată pe placă: 

Aici odihneşte prea nobila Agnes de Sennecour. 

Asta era tot. Nici o vârstă, nici o dată. Din scurtimea 
acestei inscripţii se degaja ceva tulburător. 

— Agnes de Sennecour! murmură Clother de Ponthus, 
înclinându-se pios. Ea este, fără îndoială, aceea care a 
construit capela şi căreia i-a aparţinut domeniul, înaintea 
regelui Ludovic al XII-lea. Oare de cât timp se odihneşte 


sub această placă? Poate de mai mult de o sută de ani." 
Agnes de Sennecour, reflectă el, nu cunosc acest nume. Şi 
totuşi, tatăl meu, atunci când mă învăţa să citesc un blazon, 
şi-a dat toată osteneala să mă facă să cunosc numele 
familiilor nobile din Ile-de-France. Nu, nu-mi amintesc ca 
Philippe de Ponthus să fi pronunţat vreodată în faţa mea 
numele de Sennecour." 

Capitolul VII În care se arată că nu toată lumea are despre 
dragoste aceeaşi concepţie ca a lui don Juan. 

Leonor d'Ulloa nu-i puse nici o întrebare lui Clother când 
acesta se întoarse în sala de primire şi o găsi lucrând la o 
tapiserie. 

Scoase doar un suspin şi Clother, privindu-i degetele, le 
găsi cele mai îndemânatice şi cele mai fine pe care le 
văzuse vreodată. 

În câteva cuvinte impresionante, L&onor îi povesti moartea 
comandorului, descriind scena. brusca intrare a lui don 
Juan în această sală, provocarea, scurta luptă. 

Clother de Ponthus ascultă totul cu atenţie. Şi când 
termină, spuse simplu, ca şi când ar fi fost un lucru natural: 

— Între Juan Tenorio şi mine se va da o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. Unul din noi doi va trebui să moară. 

— Nu mi-e teamă de Juan Tenorio. Drept să spun, nici nu 
cred că pe mine mă urmăreşte. 

Clother o privi mirat. 

— Da, continuă ea, asta vă surprinde. Şi eu am fost 
surprinsă la început. Dar de la Sevilla până aici, niciodată n- 
am crezut că pe mine mă urmăreşte don Juan. 

— Atunci, pe cine? 

— Pe Christa! 

Tresări; trecură câteva clipe lungi de tăcere, timp în care 
tânăra, aplecată asupra lucrului, îşi mişca degetele cu 
febrilitate. La un moment dat continuă: 

— Nu mi-e teamă de Juan Tenorio. O cunosc prea bine pe 
Christa! E o tânără atât de nobilă. De la Sevilla pană la 
Madrid n-ai fi întâlnit o fată mai mândră, cu un suflet atât 


de puternic. E imposibil să nu-l facă pe Juan să plătească 
afrontul pe care a îndrăznit să i-l aducă. 

— Dar. dar. bolborosi Clother, nu mi-aţi spus. că aceea de 
care vorbiţi. 

— Da, v-am mai spus: Christa a murit. 

— Vorbiţi despre ea. Ah! Doamnă. Vorbiţi despre ea ca şi 
când ar fi în viaţă! 

— Da, seniore de Ponthus. Nici eu nu ştiu de ce vorbesc 
aşa despre Christa. Uneori mă întreb dacă nu Cumva ideile 
care mă năpădesc nu sunt idei nebune. şi totuşi. nu, să 
lăsăm asta. Orice ar fi, vă jur că Tenorio nu mă înspăimântă: 
are de a face cu altcineva, mai tare. 

Pradă neliniştii, Clother repetă: 

— Altcineva mai tare? Şi acest altcineva mai tare. sunteţi 
dumneavoastră? 

— Nu, spuse ea pe un ton de certitudine. E Christa. 

Profund emoţionat de această convingere şi tulburat până 
în adâncul sufletului, Clother continuă: 

— Credeţi, doamnă, că din adâncul mormântului său, 
Christsi îl urmăreşte pe Juan Tenorio? Ce spun eu! Sondând 
profunzimea morţii şi intrând în acele locuri neştiute de 
nimeni în care se află sufletele celor morţi, aţi găsit dovada 
că sora dumneavoastră, ieşită din mormânt, continuă să-l 
urmărească pe don Juan, gata să vă apere în caz de nevoie, 
pândind momentul în care-l va putea pedepsi pe sperjur? 

— Nu am sondat ceea ce nu trebuie să cunoaştem, seniore 
de Ponthus şi n-am găsit nici o dovadă în ceea ce priveşte 
voinţa ori puterea celor morţi. Ceea ce v-am spus eu mi-a 
fost dictat de inimă. Sfinţii ne apără şi Fecioara Maria o 
protejează pe iubita mea Christa. 

Tăcură amândoi. 

Şi amândoi, în imensitatea severă şi rece a sălii de primire, 
avură aceeaşi privire cercetătoare şi temătoare. 

Acelaşi fior îi trecu pe amândoi. 

Fiindcă misterul încă plana asupra lor. 


Printr-un efort comun se smulseră din ameţeala care-i 
cuprinsese şi câteva minute discutară, cu un fel de grabă, 
despre lucruri obişnuite, sau cel puţin, pe care ei le credeau 
obişnuite. 

— Seniore de Ponthus, dacă vreţi, să nu mai vorbim despre 
Juan Ienorio. 

— Vă voi asculta, doamnă. Dar atâta timp cât este posibil 
ca don Juan să vă iasă în cale, eu îi sunt duşman de moarte. 
Orice aţi crede, adăugă el, am presentimentul că voi fi 
nevoit să lupt cu el pentru a vă elibera drumurile pe care le 
veţi alege. 

— Nu mă tem de el, spuse ea cu fermitate. Dar n-aş putea 
spune acelaşi lucru despre un altul. 

— Un altul? murmură Clother cu inima strânsă. 

— Un altul! Mai puţin redutabil prin el însuşi decât Juan 
Tenorio, deoarece nu-l cred în stare de aceeaşi violenţă, 
aceeaşi rea voinţă, aceeaşi neruşinare. Potrivit aparenţelor, 
e un gentilom bun. Nu are aceeaşi îndrăzneală sălbatică ca 
a lui don Juan. De la moartea tatălui meu vine aici în fiecare 
zi pentru câteva minute, şi la fiecare vizită a sa a trebuit să 
remarc aspectul său şi înalta curtoazie de care dă dovadă; 
spune că şi-a pus spada în slujba mea împotriva lui Tenorio 
pentru a răzbuna moartea comandorului; ţine să mă 
asigure că este gata să mi se supună, chiar dacă decizia 
mea va fi potrivnică celei a tatălui meu sau a împăratului. e 
vorba de logodnicul meu, seniore de Ponthus, cel pe care 
Sancho d'Ulloa mi l-a destinat drept soţ; este acela cu care 
trebuie să mă căsătoresc nu numai din voinţa împăratului 
sprijinită de dorinţa regelui Franţei, dar mai presus de asta, 
de voinţa sfântă a tatălui meu! 

Clother de Ponthus asculta. şi i se părea că visul său de 
fericire se prăbuşea. În şoaptă, murmură într-o suflare: 

— Vă temeţi de acest om. de ce? 

— V-am spus-o: deoarece reprezintă voinţa tatălui meu. 
Ah! Vă asigur că ordinul împăratului ar însemna prea puţin 
pentru mine. Dar ordinul tatălui meu. mort sub ochii mei! 


Dacă ar fi trăit, aş fi încercat să-l conving. Mort. ce aş mai 
putea face? Spuneţi-mi, seniore de Ponthus, ce pot face eu 
acum împotriva comandorului d'Ulloa? 

Şi Clother, strivit de uluire şi de groază, cu inima cuprinsă 
de teroare, Clother, o, Clother, fiu al nobilului Philippe de 
Ponthus, cât de gingaş şi de frumos a fost gestul tău când, 
gonindu-ţi lacrimile şi zdrobind cu un cuvânt tânăra ta viaţă 
pentru a asculta de onoare, ai răspuns: 

— E drept. Nu puteţi face nimic, deoarece tatăl 
dumneavoastră v-a cerut-o, trebuie să ascultați! 

Şi imediat adăugă: 

— Dacă un bărbat ar fi fost demn de voi, acest om demn. 
singurul care v-ar fi meritat, înseamnă că tatăl vostru l-a 
cunoscut, l-a apreciat şi l-a ales. 

— Nu pot face nimic? Cel puţin pot muri în aceeaşi zi în 
care, pentru a asculta de voinţa tatălui meu, voi accepta să 
port numele acestui gentilom. 

Între ei se aşternu o tăcere adâncă, solemnă, ca şi când 
fiecare din ei ar fi înţeles că se rostiseră cuvinte irevocabile, 
avându-l drept martor pe Dumnezeu, fiecare din ei 
angajându-se în faţa acestuia. deoarece amândoi erau 
dintre aceia care se dăruie numai o dată în viaţă. o singură 
dată. şi asta era totul! 

După câteva clipe, Clother întrebă cu blândeţe: 

— Aş putea să vă întreb, fără a vă ofensa, numele 
gentilomului pe care comandorul Ulloa l-a considerat demn 
de dumneavoastră? 

Şi ea răspunse: 

— Amauri de Loraydan. 

Într-o clipă Clother de Ponthus, fu în picioare. 

I se păru că se clatină ca sub lovitura unei bucurii 
puternice. 

Bucurie? Ce bucurie? 

Bucuria de a auzi numele gentilomului cel loial ales de 
comandorul Ulloa, ca singurul demn de a o lua în căsătorie 
pe Leonor! Bucuria de a afla dintr-o dată că Sancho d'Ulloa 


se înşelase! Că Leonor putea, chiar era datoare, să nu 
asculte de voinţa mortului, deoarece acel gentilom se 
numea Amauri de Loraydan! 

Cu acelaşi gest spontan şi delicat pe care-l avusese mai 
înainte şi Leonor, o apucă de mână şi cu blândeţe o conduse 
până la capelă, oprindu-se în faţa sarcofagului. 

— Venerate senior, spuse el, în ziua în care m-aţi luat 
aproape muribund, dintr-o casă îndepărtată, de pe marele 
drum care mişuna de mercenari, tocmai fusesem rănit de 
doi indivizi, din care unul este deja mort. Dar celălalt 
trăieşte şi poate mărturisi că spun adevărul. Monseniore, 
cei doi bandiți care au încercat fă mă omoare, fuseseră 
plătiţi ca să facă asta! Plătiţi de un gentilom căruia îi fusese 
frică să se măsoare cu mine la lumina zilei! Acest gentilom 
laş căruia, încă de pe când trăia tatăl meu ar fi trebuit să i 
se smulgă pintenii de cavaler şi căruia, ca urmare a unei 
asemenea laşităţi ar fi trebuit să i se taie pletele, acest om, 
seniore d'Ulloa, se numeşte Amauri de Loraydan, şi ca 
urmare celor mărturisite de mine, acum şi aici, îl provoc la 
luptă cu orice armă, chemându-l la judecata Domnului, 
până când unul din noi va muri. 

Leonor se cutremură. 

Fixă statuia comandorului cu o privire stranie şi, fără voie, 
dusă de valul sentimentelor ce-i invadase sufletul spuse: 

— Oh! Tată! Aţi auzit acuzaţia înfricoşătoare pe care 
Clother, senior de Ponthus, a adus-o împotriva lui Amauri, 
conte de Loraydan. 

Dar Clother deja continuă: 

— Sub falsul pretext al unei explicaţii loiale, am fost atras 
într-un palat din Paris, pe drumul spre Corderie, de un 
gentilom pe care, în faţa tuturor, chiar şi în faţa voastră, 
senior d'Ulloa, îl insultasem. Odată ajuns în palat, trădat şi 
luat prin surprinderi, am fost închis într-o cameră 
întunecoasă de către acelaşi gentilom, condamnându-mă 
astfel la moarte prin foame şi sete deoarece îi era teamă să 
se dueleze cu mine, îi era teamă de o luptă pe câmp 


deschis. Şi acest om căruia, pentru o asemenea faptă, în 
timpul cavalerilor ar fi fost condamnat să i se frângă spada 
pe eşafod de către călău, acest om, monseniore, încă se mai 
numeşte Amauri, conte de Loraydan. Şi eu, Clother de 
Ponthus, îl acuz de această laşitate şi mă declar gata să-mi 
susţin acuzaţia, împotriva oricui, cu orice armă pe care 
acesta o va alege. 

Şi întorcându-se spre Leonor. ca şi când ar fi aşteptat din 
partea acesteia o judecată care urma să-i hotărască viaţa 
ori moartea, spuse cu o voce emoţionată: 

— Nu numai faţă de tatăl vostru am adus aceste acuzaţii 
împotriva contelui, dar mai ales în faţa voastră. Şi fie ca 
statuia comandorului să se ridice în această clipă pentru a 
mă dezminţi dacă am spus uni neadevăr. 

— Nu e nevoie, seniore de Ponthus, consider acuzaţiile 
voastre drept adevărate şi vă aduc mulţumirile melc fiindcă 
m-aţi făcut să evit infamia de a purta un nume dezonorat. 

Dacă morţii pot auzi şi înţelege, comandorul d'Ulloa, 
culcat pe dalele capelei, ar fi aprobat cuvintele fiicei sale. 
Dar dacă morţii aud ceea ce spun cei vii, mai era o moartă 
care se odihnea, de asemenea, în această capelă şi care ar 
fi surâs în mormântul ei aşa cum numai mamele ştiu să 
surâdă când zorii bucuriei apar mi sudetul copilului iubit. 

Ai auzit, Sancho d'Ulloa? 

Ai auzit, Agnes de Sennecour? 

Între Clother de Ponthus şi Leonor d'Ulloa nu se stabilise 
nimic, dar faptele lor, atitudinea lor, arăta că lutul era 
stabilit. Nu schimbaseră nici un cuvânt de dragoste: dar tot 
ce-şi spuseseră până acum fusese un cântec de dragoste. 
Nu-şi promiseseră nimic, dar mai mult decât orice 
jurământ, puseseră drept gaj sufletul lor. şi amândoi ar fi 
fost miraţi dacă cineva le-ar fi spus că în această zi îşi 
celebraseră logodna, dar fiecare avea în inimă certitudinea 
că de azi înainte îşi aparţin pe vecie. 

După această scenă scurtă din capelă, Clother de Ponthus 
ieşi din palatul d'Arronces şi, în grabă mare, o luă pe strada 


Saint-Denis. Graba nu-i era dictată de bucuria prin care 
tocmai trecuse şi nici măcar nu se gândea că ajunsese la 
fericire şi că, pentru prima dată simţea un sens în viaţă, nici 
nu-şi spunea că până atunci cerul nu mai fusese atât de 
albastru şi soarele atât de strălucitor, nu, pur şi simplu îşi 
spunea că simte o foame de lup. şi mergea atât de repede 
tocmai fiindcă i se părea că hanul Ghicitoarei e departe şi 
dorea să se vadă aşezat cât mai repede la masă. 

Adevărul este că avea o foame teribilă. 

Clother de Ponthus intră în han şi, printre zgomotele 
voioase ale paharelor ciocnite, printre râsete, întrebări 
zgomotoase, în acel decor viu, de mese încărcate de vânat 
aburind de arome, atacă în mare viteză farfuriile aduse de 
madam Gregoire. 

E sigur că mintea lui urma un drum hotărât dinainte, 
deoarece, spre seară, se afla la el acasă, aşezat lângă 
fereastră şi bombănindu-l pe Ban-Frumos care încă nu se 
arătase, astfel încât se vedea nevoit să facă el treabă 
valetului. (Nu-şi mai amintea că-i dăduse liber toată ziua şi 
cititorii ştiu modul în care şi-a întrebuințat ziua Ban- 
Frumos). Treaba pe care o făcea acum consta din lustruirea 
unui pumnal. 

Era o bucată de oţel solid, călit - o armă de temut. 

Clother tocmai îi a scutise vârful pe o bucată de piele 
presărată cu nisip lin şi acum freca lama cu o piele mai 
moale, uşor umezită cu ulei. 

Când termină cu pumnalul, îl privi satisfăcut şi apucă sabia 
care se afla pe pat, începând şi cu ea aceeaşi operaţie. 
Mulţumit de ceea ce făcuse, o încovoie, o încercă făcând-o 
să şuiere prin aer, se asigură că mânerul îi stă bine în mână 
şi în cele din urmă o puse la locul ei, murmurând: 

— Sabie a lui Ponthus, fi-mi credincioasă! Mie-mi revine 
fericirea de a o apăra acum pe Leonor! Mie singur! 

Şi, pentru a suta oară de când se întorsese acasă, îşi 
aruncă privirile pe o hârtie pe care o pusese pe masă. 
Printre încercările de litere şi celelalte semne ciudate, de 


parcă ar fi fost scrise de un copil ce învaţă să scrie, 
cuvintele din susul paginii fuseseră scrise de o mână 
neîndemânatică sau tremurătoare: 

Clother de Ponthus. 

Şi mult mai jos, un singur cuvânt: Vino. 

Era mesajul primit chiar în aceeaşi dimineaţă de 
majordomul palatului d'Arronces. 

Alături de această hârtie, aşezată pe masă, se mai afla o 
alta, pe care începu s-o citească. 

Era dubla relatare a donei Silvia şi a lui Jacques Aubriot. 

— E evident, murmură Clother după ce termină de citit, 
soţia lui Juan Tenorio a avut un fel de halucinație. Probabil 
că a scris mesajul găsindu-se într-o stare de somn, acea 
stare stranie care permite somnambulilor să îndeplinească 
tot felul de fapte la care nu ia parte şi voinţa lor. În ce-l 
priveşte pe intendent, cred că hazardul l-a adus în faţa 
locuinţei Maison-Blanche în momentul în care nobila 
doamnă căuta un mesager. 

După aceea, puţin câte puţin, începu să-şi amintească de 
viaţa sa, gândindu-se la călătoria pe care o făcuse la 
castelul Ponthus, la scrisoarea pe care o găsise în mânerul 
săbiei, şi-şi spuse: "Secretul lui Ponthus este păzit acum de 
statuia comandorului. Dar am jurat că voi ajunge la caseta 
de fler. Este dreptul şi datoria mea. Aş putea oare 
întreprinde ceva şi chiar protejarea lui Leonor, înainte de a- 
mi cunoaşte mama, de a citi, poate, o ultimă recomandare 
pe care mi-o face de pe patul morţii? Trebuie să sap 
neapărat sub sarcofagul din capelă, începând de mâine. Oh! 
Şi de ce de mâine? De ce nu chiar în noaptea asta? De ce nu 
chiar acum?" 

Clother auzi ceasul din turnul bisericii bătând ora 
unsprezece. 

"Să mergem!" se decise el brusc. 

Capitolul VIII Semnalul de alarmă. 

Pe la începutul acestei nopţi, în care Clother luă hotărârea 
de a merge imediat la palatul d'Arronces, messire 


Turquand, potrivit obiceiului său de fiecare zi, îşi puse 
locuinţa în stare de asediu şi pregăti apărarea cu atâta grijă 
ca şi când ar fi avut certitudinea unui atac apropiat. 

După o ultimă vizită generală care-l linişti pe deplin, 
constatând că "garnizoana" pe care o instalase în fortăreață 
este gata să acţioneze în caz de nevoie, o chemă pe madam 
Medarde, slujnica de credinţă a lui Bereng?re. 

— Noutăţi? o întrebă el. 

— Niciuna, Messire. Din seara în care mi-a dat zece scuzi 
de aur la Salamandra pentru a-i duce lui Bereng?re acea 
scrisoare pe care v-am adus-o dumneavoastră, nu l-am mai 
revăzut pe omul. 

— Poţi spune Maiestatea Sa, Regele Franţei, spuse 
Turquand cu un surâs înfricoşător. 

— Aşa este, Maiestarea Sa, regele! spuse Medarde făcând 
o reverență. Nu îndrăzneam. 

— Pe scurt, nici o noutate pe ziua de azi? 

— Nimic. La fel ca ieri şi alaltăieri şi ca în zilele de mai 
înainte. 

— Dacă va reveni. 

Turgquand se opri. 

— Dacă îţi cere să-l introduci în casă. 

— Oh! Vă voi da de ştire, messire! 

— Foarte bine. Şi apoi. 

— Simplu! făcu madam Medarde. Nu-i voi deschise uşa! 

Turgquand se juca cu un pumnal pe care-l ţinea în mână, îi 
încercă vârful apăsându-l pe degetul mare de la mâna 
stângă. Şi-i spuse femeii: 

— Madam Medarde, dimpotrivă, îi vei deschide. 

— Dumnezeule! făcu Medarde, împreunându-şi palmele pe 
piept. 

— Va trebui să-i deschizi, repetă Turgquand cu asprime. 

Şi în timp ce femeia se retrăgea, el o chemă înapoi. 

— Madam Medarde, v-am promis că, oricare ar fi suma pe 
care regele v-o dă, eu vă voi da dublu. 

— Şi v-aţi ţinut de cuvânt, messire. 


— Cu începere de azi, vă voi da triplu. 

— E prea mult, messire. Ceea ce fac eu, fac din 
devotament. 

— Sunt sigur. Dar tot atât de sigur sunt cil devotamentul 
trebuie răsplătit. Un ultim cuvânt, madam Medarde: în ziua 
sau în noaptea în care-l veţi introduce pe rege în casa asta, 
dacă nu mă veţi preveni la timp, vă voi străpunge cu 
pumnalul ăsta. 

Madam Medarde se cutremură şi încercă să schiţeze un 
gest, dar Turgquand o opri cu asprime şi continuă: 

— Dimpotrivă, dacă mă veţi preveni la timp, vă voi da 
douăzeci de mii de livre. 

— Douăzeci de mii de livre! se bâlbâi Medarde, sufocându- 
se. 

— În aur, spuse liniştit Turquand. Suma-i deja pregătită. 
Iat-o. 

Şi trase un sertar pe fundul căruia madam Medarde văzu 
sclipirea aurului. Turgquand închise sertarul şi repetă cu 
blândeţe: 

— Sunt ai dumitale. Du-te şi gândeşte-te la asta. 

Da. Numai la asta se gândea ea acum. Era orbită. Întoarsă 
în camera ei, revedea în minte sertarul în care afla acea 
comoară. şi se gândea la ea. 

"Chiar dacă ar fi să ajung cerşetoare în Curtea Miracolelor 
şi nu-l voi trăda pe messire Turgquand. Regele este un mare 
rege, dar eu sunt madam Medarde. Ce poate face regele 
împotriva cinstei lui Medarde? Să vină numaidecât. Va fi 
bine primit, pe cinstea mea. Dar în ce-l priveşte pe contele 
Loraydan. seniorul Amauri, îşi spuse ea, este iubit de 
scumpa mea Bereng?re şi messire Turquand îl place. Ele 
logodnicul şi căsătoria se va face." 

Suspină mulţumită. 

"Sigur, murmură ea, nu înseamnă că-l trădez pe messire 
Turguand dacă nu-i spun că seniorul Amauri de Loraydan 
vrea s-o vadă în secret pe Bereng?re. Şi nu înseamnă că am 
trădat dacă i-am spus ei. Încă mai rezistă, scumpul copil. 


Dar va consimţi, mă însărcinez eu cu asta. Nu-i nici un rău 
în asta deoarece nobilul şi viteazul Amauri este logodnicul 
agreat." 

Şi conchise: "Dacă şi contele Loraydan mă plăteşte atât de 
generos cum mi-a promis, iată-mă bogată până la sfârşitul 
zilelor mele. Şi fără să comit nici un rău pentru asta." 

Bereng?re se afla într-o cameră frumoasă, lipită de sala de 
primire, cameră luminată de o lumânare mare, din ceară 
parfumată, răsfoind distrată o carte de rugăciuni legată în 
argint. 

În această atitudine visătoare o surprinse Turquand. 

Se apropie cu blândeţe rămânând tăcut câteva clipe, după 
care spuse: 

— La ce anume te gândeşti în seara asta? întrebă el, 
surâzând. Te întreb numai aşa, de formă, fiindcă-ţi cunosc 
răspunsul de pe acum. 

Fata începu să râdă. 

— Aşa este, spuse ea. La elmă gândeam. La ce altceva să 
mă gândesc. Dumneata şi el alcătuiți lumea mea de 
gânduri. Priveam aceste flori. Ultima oară când a venit, în 
timp ce vă vorbea, în picioare, în sala de primire, mâna sa, 
cu un gest maşinal, a mângâiat buchetul pe care-l pusese 
pe o masă şi am observat că mână-i atinsese violetele 
acestea; aşadar, le-am luat şi le-am păstrat ca amintire a 
acelei clipe fericite. 

— Da, spuse Turquand, înduioşat, da, în viaţă acestea sunt 
cele mai preţioase amintiri. Mai târziu, mult mai târziu, 
când vei fi soţia lui de ani de zile i când vreo tristeţe 
oarecare te va cuprinde, poate că aceste flori, demult 
uscate, te vor consola amintindu-ţi aceste clipe fericite. 

Tăcu un moment, după care continuă cu gravitate: 

— În ce-l priveşte pe contele de Loraydan, îl consider 
demn de tine. lubeşte-l, iubeşte-l din toată inima, fiindcă 
numai aşa se face iubită o femeie. 

— Tată, spuse ea cu timiditate, cred. da, cred că şielmă 
iubeşte. 


— Ce ştii tu? întrebă el vesel. 

Şi continuă cu acelaşi ton de veselie: 

— Ei, pe Sfânta Fecioară, tu ştii că şi el te iubeşte fiindcă o 
ştii, asta-i tot. Şi prost sunt că te întreb de unde ştii. De 
altfel, te vrea de soţie. Ce trebuie mai mult. Iată, în curând 
vine februarie. şi în a douăzecea zi a lunii se va celebra 
căsătoria, e scris şi jurat. şi tu vei fi contesă! 

După ce pronunţă ultimele cuvinte, acest bărbat cinstit, 
energic, inteligent, se simţi roşind de plăcere şi bucurie; 
aceasta era rana secretă a sufletului său. Credea că având 
titlul de contesă, Bereng?re va fi mult mai fericită. Sau cel 
puţin îşi spunea că aşa crede. 

Mai discutară liniştiţi câteva secunde, aşa cum făceau în 
fiecare seară. 

După care Bereng?re se duse în camera sa şi Turquand 
intră într-un fel de atelier pe care şi-l amenajase în propria-i 
locuinţă. 

Acolo redeveni el însuşi: un artist pasionat de munca 
pasionantă şi plăcută de a traduce cu măiestria mâinilor 
visurile unui creier creator. Privi cu plăcere obiectele 
terminate sau pe cele începute, farfurii pe care se vedeau 
scene cavalereşti, pahare pe care se înlănţuiau viziuni 
fantastice şi mai ales un ibric, căruia tocmai îi modela 
ceara. 

Îl contemplă timp îndelungat şi murmură: 

— Va fi încoronarea vieţii mele. 

În acest moment auzi un zgomot pe drumul spre Corderie, 
ceva ce aducea cu zgomotul înfundat al unei litiere în mers. 

Un minut mai târziu Turgquand se afla afară din casă. Auzi 
în mod distinct scrâşnet de roţi şi tropăit de cai. Se afla şi o 
trupă de călăreţi. Dar cine erau? Pentru ce? Pentru cine? 
Pentru o clipă speră că trupă se va îndepărta, că trecea pe 
acolo doar aşa, din întâmplare Dar nu: oamenii se opriră la 
o sută de paşi de palatul d'Arronces şi de locuinţa lui 
Turgquand. 

Era cam miezul nopţii. 


Cu sprâncenele încruntate şi faţa crispată de ură şi furie, 
Turguand bombăni: 

— Dacă Medarde a trădat, o sugrum. Cât despre rege, să 
vină, să intre, acest demn rege! Numai să îndrăznească să- 
mi forţeze uşa! Şi mâine, regele Franţei nu va mai fi 
Francisc 1. 

Se strecură de-a lungul coridorului cu paşi supli şi rapizi, 
înaintând invizibil în întuneric fără a face nici cel mai mic 
zgomot. Curând ajunse la colţul străzii sil reuşi să vadă că 
litiera fusese întoarsă cu faţa spre palatul d'Arronces şi 
acum era oprită. Cam cincisprezece oameni, unii pe jos, alţii 
călări, stăteau în preajma litierei, nemişcaţi şi tăcuţi. Ce 
aşteptau ei? 

"A sosit ora atacului! strigă în sinea sa Turguand. Ei bine, 
fie!" 

Şi se retrase. 

După câteva momente se afla în locuinţa sa. 

Zăvori uşa, lăsă să cadă oblonul de fier şi puse în acţiune 
semnalul, semnalul de alarmă! 

Semnalul care o prevenea pe Bereng?re: "A venit 
duşmanul! A venit ceva mult mai groaznic decât moartea! A 
venit ruşinea! Grăbeşte-te şi fugi în adăpost!" 

Un minut mai târziu, cei doisprezece servitori - oamenii 
garnizoanei sale - se aflau la posturile lor iar Turguand 
păzea uşa în spatele căreia se afla Bereng?re. 

Toată manevra se făcuse fără nici cel mai mic zgomot, în 
întuneric, rapid şi metodic. Locuinţa devenise de nepătruns. 

Semnalul de alarmă o trezise pe Bereng?re. 

Cu o grabă calculată, se îmbrăcă într-un costum pe 
jumătate bărbătesc, care-i asigura uşurinţa mişcărilor, 
costum special făcut pentru un asemenea caz. 

După aceea se apropie de dulapul căruia Turguanăd îi 
arătase mecanismul contelui de Loraydan şi apăsă pe 
floarea unui cui. Dulapul se deschise. 

Bereng?re intră, închise uşa şi trase micul zăvor care 
imobiliza mecanismul. 


De acum se afla în cea mai deplină siguranţă. 

Capitolul IX Atacul nocturn. 

La ora unsprezece noaptea, brusc şi fără nici un motiv 
întemeiat de a acţiona imediat, Clother de Ponthus luase 
hotărârea de a se duce la palatul d'Arronces pentru a căuta 
caseta de fier ce-i fusese semnalată de scrisoarea găsită în 
mânerul spadei lui Ponthus. 

"Dar de ce chiar acum? îşi spuse el. De ce în noaptea asta 
şi nu în alta?" 

În acelaşi timp se pregătea totuşi în grabă. 

Şi tot cu aceeaşi grabă o luă pe cel mai scurt drum spre 
palatul d'Arronces. Mergea ca atunci când te îndrepţi spre 
o acţiune decisivă. 

Şi se întrebă dacă nu cumva graba asta nu era pentru a 
căuta în capelă, sub mormântul comandorului d'Ulloa, chiar 
în această noapte. 

Era vorba despre altceva. 

Ce anume? N-ar fi putut spune! 

Orice ar fi fost, ajunse curând la grilajul palatului 
d'Arronces şi atunci i se păru că aude, la o oarecare 
distanţă, un nechezat imediat înnăbuşit, dar noaptea era 
mult prea întunecoasă pentru a distinge ceva şi de altfel, 
acest incident care, dacă l-ar fi găsit într-o altă stare de 
spirit l-ar fi alarmat, acum de-abia îi dădu atenţie. 

Îşi scoase mantia, o făcu sul şi o aruncă peste grilaj în 
parcul palatului. 

"Si acum, Ponthus, du-te şi caut-o!" îşi spuse el cu un surâs 
ciudat. 

O secundă mai târziu escalada grilajul şi odată ajunss în 
parc, urmă drumul descris în scrisoarea din mânerul 
spadei, ocoli capela şi se opri în faţa uşiţei acesteia. Privi 
scurt în stânga şi în dreapta şi gândi: "În locul ăsta a căzut 
Philippe de Ponthus, lovit de moarte de sabia baronului de 
Maugency. Şi tot în locul Ista am încrucişat cu spada cu 
Amauri de Loraydan. Şi acum mă aflu aici, aproape fără 


voia mea. Să fie, oare, unele locuri predestinate? Şi cum să 
le ştii? Nu, asta se datorează numai hazardului." 

Cu vârful pumnalului încercă să deschidă uşiţa, dar 
constată că aceasta era deja descuiată; nu avu de făcut 
decât s-o împingă, cheia se afla în broască, în interior. 

Intrat în capela slab luminată de o candelă ce se afla 
deasupra altarului se îndreptă imediat spre sarcofagul făcut 
la ordinul Leonorei. 

Câteva secunde contemplă statuia, după care murmură: 
"O, tu, cel care eşti tatăl Leonorei, iartă-mă că-ţi tulbur 
somnul în care te odihneşti. Dacă-i adevărat că morţii pot 
citi gândurile celor vii, vei vedea că n-am venit cu intenţia 
de a profana. Actul pe care vreau să-l îndeplinesc mi-e cerut 
de necesitate, sau mai bine spus, din pietate filială. Dacă te- 
ai gândi la faptul că nu-mi cunosc nici mama, nici tatăl şi că 
dorinţa mea de a le cunoaşte măcar numele este legitimă, 
mă vei ierta că-ţi deranjez somnul şi-ţi vei întrerupe pentru 
un minut visul de eternitate pe care tocmai l-ai început." 

Clătină din cap şi trecu imediat la treabă, începând mai 
înainte de toate să numere rândurile de dale plecând 
dinspre tabernacol. Al şaptesprezecelea rând se afla cam în 
dreptul mâinii comandorului. Clother văzu că trebuie să 
scoată două dale pentru a putea săpa sub sarcofag. 

"Ei, hai! îşi spuse el. Să atacăm mai întâi dala asta; vom 
vedea pe urmă ce mai e de făcut." 

Dar fu cuprins de un râs nervos care sună ciudat în 
tacerea capelei. 

"Să atac dala! îşi spuse el. Dar cu ce?" 

Tocmai observase - abia atunci că nici măcar nu se 
gândise să aducă cu el ceva unelte pentru treaba asta 
specială. Nu avea nimic, - numai spada, care i s-ar fi frânt şi 
pumnalul care nu era de-ajuns. 

Adevărul este că Ponthus se afla în imposibilitatea de a-şi 
începe munca. 

"Şi atunci. ce-am venit să fac aici?" 


Şi de ce tocmai în momentul în care-şi punea această 
întrebare, care în mod sigur nu-şi avea nici un rost, de ce 
tocmai în acest moment încetă să se mai gândească la 
mormântul comandorului şi la caseta de fler a lui Ponthus, 
la necesitatea de a găsi o unealtă pentru a ridica dala? 

Fără îndoială că era împins de forţe nevăzute spre un scop 
bine definit. 

De ce, deodată, Clother de Ponthus reciti dintr-o privire, în 
imaginaţia-i aprinsă, relatările donei Silvia şi a lui Jacques 
Aubriot. 

Da, de ce găsi el aproape imediat răspunsul la întrebare? 

Şi acest răspuns, care chiar şi lui i se păru straniu până 
într-atât încât îl făcu să se cutremure, acest răspuns îl rosti 
cu voce tare: 

— Şi totuşi e simplu: sunt aici pentru că am fost chemat. 

Şi-n aceeaşi clipă se făcu auzit un fel de tumult surd, 
înnăbuşit, care venea dinspre parcul palatului: oameni care 
alergau, ordine date cu voce joasă şi apoi un strigăt, o 
chemare tragică, o voce de femeie care chemă cu disperare 
în noapte: 

— Clother! Clother! Clother! 

— Iată-mă! strigă în gura mare Clother de Ponthus. 

Camerista de încredere a Leonorei se numea Domenica şi 
era spaniolă. Venită la Paris de mai mulţi ani, aflase că don 
Sancho d'Ulloa era stăpânul palatului d'Arronces şi i se 
prezentase. Primită în calitate de cameristă, manierele sale 
insinuante şi titlul de compatrioată atrăsese repede 
simpatia Leonorei. 

Era o brunetă cam la treizeci de ani, cu ochi focoşi şi 
trăsături slabe şi nervoase. Psihic, putea fi catalogată ca 
făcând parte din categoria eternelor îndrăgostite, lire 
impulsivă şi periculoasă. În ceea ce priveşte morala, ar fi 
putut rămâne inofensivă toată viaţa dacă nevoia de a face 
cuiva rău n-ar fi împins-o de la spate. 

Din nefericire pentru Leonor, această Domenica, după 
numeroase aventuri care nu-i lăsaseră decât o rămăşiţă de 


cinste în care ea nu crezuse în mod serios nici măcar la 
început, se îndrăgostise în mod pasionant de o uniformă. 

Uniforma făcea parte din compania de halebardieri din 
care se alegeau oamenii ce făceau de gardă la Temple. 
Domenica îl văzu şi se declară învinsă: formele atletice şi 
figura roză îi stârni admiraţia; câteva mişcări ale bustului şi 
răsucitul mustăţii sfârşiră prin a o înnebuni de tot. 

Acest flăcău, a cărei prostie monumentală completă de 
minune frumuseţea-i războinică, se numea pur şi simplu 
Simon - înşeală setea: era plăcut şi expresiv. 

Dacă deseori îşi înşela setea prin cârciumile din jurul 
palatului Temple, solda nu-i prea ajungea pentru acest 
lucru. De altfel, Simon trecea drept un rău platnic. 

Atunci interveni idila cu Domenica; această idilă se legă 
într-o tavernă, într-o zi când bietul Înşală-Sete, fără o para 
chioară, suporta cu stoicism înjurăturile cârciumarului 
furios. Şi Domenica plăti! 

De atunci continuă tot aşa. 

Continuă să plătească, potolind setea lui Simon - aşa încât 
leafa sa de abia începuse să-i mai ajungă. Ori, pentru a-şi 
păstra iubirea viteazului Simon, şi-ar fi vândut sufletul şi 
diavolului. 

Diavolul se prezentă în faţa ei sub chipul contelui de 
Loraydan însoţit de câţiva scuzi de argint. Pe scurt, 
Domenica deveni spioana plătită de Loraydan. 

Şi dacă, uneori, în faţa farmecului şi bunătăţii încrezătoare 
a Leonorei i se întâmpla să simtă oarece vagi rămăşiţe de 
remuşcare şi le înăbuşea repede. 

În seara aceea Domenica se însărcinase să o oblige să se 
ridice şi să meargă în parc în momentul care-i va fi 
comunicat printr-un semnal convenit mai dinainte. 

"Pentru a o obliga pe dona Leonora să se îmbrace, să iasă 
din camera sa şi să coboare în parc în plină noapte, gândi 
Domenica, nu am decât un mijloc, unul singur." 

Şi într-adevăr, nu avea decât un mijloc. 

Un moment dat auzi semnalul. 


Domenica intră în camera în care dormea Leonor şi o 
trezi. 

Văzând figura răvăşită a cameristei, Leonor întrebă 
înspăimântată: 

— Ce s-a'ntâmplat? 

— Ah! Doamnă, o mare nenorocire! 

— Ce nenorocire? De altfel, trebuia să mă aştept. Ce 
nenorocire? Hai, vorbeşte! 

— Rănit. E grav rănit! Cum? De cine? Nu ştiu! Şi cum se 
face de se află în parc la această oră din noapte? În sfârşit, 
zace sub teiul din parc. i-am auzit gemetele. şi am coborât. 

— Dar despre cine-i vorba? Despre cine vorbeşte, buna 
mea Domenica? 

— E prea rănit pentru a putea merge până în casă. Ah! 
Doamnă, vă rog să coborâţi şi să-l vedeţi. plânge. spune că 
are multe lucruri să vă spună înainte de a muri. 

— Domenica, pe mine mă faci să mor! Spune-mi despre 
cine-i vorba! 

— Dar, doamnă, v-am mai spus. Oare, v-am spus? Mi-am 
pierdut capul. în sfârşit, e vorba despre el, doamnă. despre 
acel tânăr gentilom care a venit azi dimineaţă. seniorul de 
Ponthus. 

Leonor tresări şi păli. 

Imediat începu să se îmbrace. 

— Bine, spuse ea, calmă. Du-te şi caută-mi-l pe majordom. 
Repede! 

Domenica ieşi. Câteva minute mai târziu, Jacques Aubriot 
apăru, înspăimântat. Leonor era deja îmbrăcată. Tocmai 
scotocea printr-un sertar în care ţinea alifii, bandaje şi 
scamă. 

— Pregăteşte o cameră, spuse ea. Trimite în parc o saltea 
pentru a aduce pe ea un rănit. Să vină câţiva oameni cu 
torţe. Dumneata însuţi vei veni apoi în parc. Hai, condu-mă, 
Domenica. 

Domenica apucă o făclie şi trecu înainte. 

Începură să coboare scara interioară, uriaşa a palatului. 


Domenica deveni mai palidă decât Leonor. 

"Ce vrei să faci? Ce vrei să faci? îi răsuna în minte voce. o 
voce pe care nu o cunoştea. o voce. o voce care nici un 
ticălos nu reuşeşte s-o facă să tacă. 

Când ajunseră afară, făclia se stinse şi Domenica fi 
străbătută de un fior. 

— Doamnă, bolborosi ea. 

— Ei bine, spuse Leonor, condu-mă la teiul acela! 

Şi se repezi înainte, cu gâtul strâns de nelinişte, răvăşită 
de durere. 

În acel moment apăru şi Jacques Aubriot ţinând în mână o 
torţă; şi acest colţ al parcului fu luminat deodată. Leonor 
văzu un bărbat venind spre ea. 

Don Juan Ienorio! 

Leonor se întoarse spre Domenica şi-i fu de-ajuns o 
privire; Domenica îşi acoperi faţa cu mâinile, scoase un 
geamăt slab şi fugi. fugi spre grilajul parcului, spre cele 
zece monezi de aur care-i mai rămăseseră de primit. 

Don Juan veni până la Leonor. Era nu palid, era livid. 

Această scenă îi apăru fetei că un vis urât. îl văzu pe don 
Juan înclinându-se, înclinându-se adânc în faţa ei 
murmurând cuvinte de dragoste, apoi, brusc se îndreptă cu 
o mişcare furioasă şi-l auzi spunând cu o. aspră şi violentă: 

— Vezi bine că sunt hotărât la orice. Trebuie să mă urmezi. 
O litieră se află în stradă. Te iau cu mine. le răpesc. Eşti a 
mea. Orice rezistenţă ar fi inutilă. Vezi bine, nu? 

Leonor continua să stea dreaptă şi fermă. Cuvântul în ni fi 
putut declanşa teroarea încă nu se produsese. Şi totuşi, nu 
avea asupra ei nici o armă. Nici nu fu nevoie ca don Juan să- 
i arate: zări distinct cam doisprezece oameni, bine înarmaţi, 
din acei oameni, care la căderea serii, burghezii îi privesc 
cu teamă pe la răspântii. 

Leonor aruncă o privire rapidă în spate, spre uşa pe care 
ieşise şi care-i putea asigura o posibilă retragere. Dar văzu 
că orice scăpare pe acolo-i imposibilă: uşa era închisă şi era 


păzită de doi ticăloşi cu pumnalele în mâini, evident pentru 
a împiedica orice ajutor venit din interiorul palatului. 

În ce-l priveşte pe nefericitul Jacques Aubriot, acesta se 
afla acolo, la faţa locului, împietrit, cu torţa în mână, 
adevărată statuie a uluirii. Numai buzele i se mişcau - poate 
spunea o rugăciune sau recita versuri din Virgiliu sau 
Horaţiu. 

lată ce văzu Leonor în cele trei sau patru secunde care 
trecură de când fugise Domenica. 

Capcana fusese montată cu dibăcie. 

Dar ceea ce nu văzu ea, era tocmai organizatorul acestei 
capcane, regizorul, dacă-i putem spune astfel: se afla 
dincolo de cercul de lumină, în dosul unui trunchi, cu faţa 
ascunsă de pulpana mantalei. 

De acolo, întunecat, gânditor, asemeni geniului răului, 
Amauri de Loraydan îşi urmărea lovitura de teatru. 

Şi Juan 'Tenorio continuă: 

— Te iubesc, Leonor. Pe ce am mai scump pe lume te 
iubesc! Pe tăriile cerului, te iubesc! Pe tot iadul, în care m- 
aş duce bucuros decât să te pierd pe tine, te iubesc! Ah! Ţi- 
am spus că vei cunoaşte dragostea lui don Juan. Vezi de ce 
este el în stare. Vezi că şi laşitatea mea e bună la ceva. Vezi 
că don Juan nu se teme de nimic, nici chiar de a se 
dezonora în faţa ta, nici chiar le ura ta. Vino, Leonor. vino 
de bună voie, vino fără că eu să te silesc, vino liberă şi 
mândră, vino spre fericire, vino spre dragoste. 

Se opri, contemplând-o câteva clipe şi îmbătându-se de 
frumuseţea ei. 

"Ah! Nebună ce sunt, gândi Leonor. Ah! Nefericită ce sunt. 
Da, nefericită. Cum de am putut uita să iau cu mine 
pumnalul meu credincios!" 

Se scurseră câteva secunde. Şi deodată, Juan Tenorio o 
văzu aşa cum era, ţeapănă, cu o asemenea atutudine de 
dispreţ, încât făcu un pas înapoi. Apoi, imediat fruntea i se 
înroşi. Un fulger îi scapără din ochi şi ceva ce aducea cu o 
înjurătură aspră îi ieşi de pe buze. Mâna i se ridică şi apucă 


braţul Leonorei. Era gestul de care ea se temuse până 
atunci, gestul care, dintr-o singură lovitură dobora calmul 
în care ca se refugiase şi declanşa spaima, teroarea. 
Încercă să facă un salt înapoi, şi-l auzi cum dă un ordin, 
ordinul de a o înhăţa şi de a o duce de acolo, auzi cum cei 
doi ticăloşi se apropie şi în acel minut de teroare mărturia 
dragostei din inimă i se urcă până pe buze, fiindcă din 
instinct, fără a-şi da seama, lansă un apel disperat spre cel 
pe care-l iubea, un nume ţâşni de pe buzele ei şi acest nume 
era: 

— Clother! 

Don Juan surâse sfidător în timp ce Loraydan rânji în 
întuneric. Bandiţii ridicară din umeri şi Jacques Aubricot 
murmură în sine: "Vai! Din păcate seniorul de Ponthus e 
departe!" 

Cu toată forţa şi cu încredere în singurul ajutor posibil 
pentru ea, Leonor izbucni cu o voce puternică: 

— Clother! Clother! Clother! 

Surâsul lui don Juan se ofili. 

Şi Loraydan se retrase mai mult în umbră, murmurând un 
blestem. Majordomul, în culmea bucuriei, începu să strige 
ca un nebun: E aici! Printre ticăloşii înspăimântați se 
dezlănţui panica, doi dintre ei căzând răniţi mortal di 
lovituri de pumnal, alţi doi rostogolindu-se departe, pe 
jumătate ucişi de loviturile grele date de garda spada lui 
Ponthus şi Clother apăru acolo, strălucitor, înspăimântător. 
Clother lovea cu vârful spadei, cu tăişul. Clother căzuse 
asupra bandei ca fulgerul care cade asupra turmei. Un 
Clother nebun de o sublimă nebunie, nebun de furie şi de 
dragoste, un Clother de neatins, invulnerabil din cauza 
forţei pe care i-o dădea disprețul faţă de pericol, când 
sărind, când năvălind cu spada ridicată, când în genunchi, 
când în picioare! Lovind cu pumnul în stânga şi cu spada în 
dreapta, Clother lupta ca pe vremea uriaşilor din legendele 
cavalereşti. 

Capitolul X Aici se odihneşte Agnes de Sennecour. 


Două minute de zăngănit de spade, de zgomote cristaline, 
de zgomote sonore şi puternice, de înjurături, de strigăte 
de durere, de vociferări, două minute de uragan dezlănţuit. 
şi locul deveni curat. 

Atunci se opri şi Clother de Ponthus, acoperit de sânge şi 
sudoare, cu tunica atârnând în zdrenţe; se opri şi o privi pe 
Leonor d'Ulloa. 

Ea îi surâse. 

În timpul luptei, în apropierea morţii, sunt unele cuvinte 
care, prin ele însele nu spun nimic, dar care conţin o lume 
întreagă. Şi ea îi spuse: 

— Aşadar. eraţi aici? 

Clother făcu un semn afirmativ din cap şi inima îi tremura. 

— Pe el! Pe el! urlă o voce plină de turbare. Înainte! La 
asalt! Ucide! Ucide! Ucide! 

— La moarte! vociferară bandiții. 

— Ucide! Ucide! 

— Înainte! Înainte! 

Clother tresări; i se păru că recunoaşte acea voce care 
dăduse ordinul de atac. Dar o privire rapidă îl făcu să vadă 
că banda, care se reunise şi se grupase cam la treizeci de 
paşi. Venea spre el, în ordine şi mai era întărită şi de alţi 
spadasini care probabil veniseră îl urma unui apel. Acum 
erau doisprezece, fără a-l mai pune la socoteală şi pe şeful 
expediției care se ţinea în urma bandei, cu faţa ascunsă de 
poala mantiei. În ce-l priveşte pe Juan Tenorio, Ponthus nu-l 
mai văzu... 

— La capelă! spuse Clother. 

Leonor ascultă imediat şi se îndreptă spre uşiţa lăsată larg 
deschisă de Clother în momentul când îşi făcuse apariţia la 
faţa locului. Ponthus mergea în spatele Leonorei, ca un fel 
de ariergardă care protejează retragerea; mergând cu 
spatele înainte şi cu faţa spre atacatori. 

Bandiţii nu se mai grăbeau: erau hotărâți să atace de 
această dată metodic, ca şi când ar fi avut de luptat cu o 


forţă egală cu a lor; în faţa lor se afla doar un singur om, 
dar acum îi cunoşteau valoarea. 

Leonor ajunse la capelă fără nici o greutate şi intră. 

În acel moment, Clother văzu cum doi atacatori, sub 
conducerea şefului necunoscut, se desprind de trupă şi 
intră rapid în palat. 

Intră şi el, la rândul său în capelă, închise uşa cu cheia, 
trase zăvorul, făcu o scurtă inspecţie şi spuse: 

— Uşa este din stejar gros, întărită cu plăci de fier va 
rezista cel puţin zece minute. 

— Nu-i nevoie să rămânem aici zece minute, spuse L&onor; 
în timp ce ei vor ataca uşiţa, noi vom ieşi pe uşa cea mare şi. 

Deodată se opri. 

La uşa mare, despre care ea tocmai vorbea şi care dădea 
în interiorul palatului, se auzi un zgomot. Clother se repezi 
şi vru să o deschidă. 

Prea târziu! De afară se auzi zgomotul zăvoarelor trase! Şi 
Clother auzi vocea. vocea pe care acum 0 recunoscu. vocea 
lui Loraydan, care spunea: 

— Voi, ăştia, nu vă mişcaţi de aici şi ucideţi-l dacă încearcă 
să iasă pe aici! 

— Ei bine? făcu liniştită Leonor. 

— Ei bine, spuse Ponthus, suntem prizonieri. Ascultaţi! 

Şi se auziră bubuituri înfundate de baros: pentru mai 
multă siguranţă, bandiții băteau în cuie uşa cea mare 
pentru ca atacul să se poată concentra numai asupra celei 
MICI. 

— Vă voi apăra până la moarte, spuse Ponthus. 

— Vom muri împreună, făcu Leonor. 

Afară nu se auzea nimic. 

De fiecare parte a altarului se găsea un spaţiu liber, în aşa 
fel încât să se poată face înconjurul acestuia. După o scurtă 
cercetare, Clother începu să astupe una din aceste treceri, 
cea mai îndepărtată de uşiţă. În capelă se aflau bănci, 
scaune, fotolii. În câteva minute ridică o baricadă 
mulţumitoare. Leonor îl privea cu un interes crescând. 


— Vor dărâma uşa, spuse Ponthus. Când vor intra, vă veţi 
adăposti în spatele altarului. Va fi ultima noastră întăritură. 
Datorită baricadei, nu vom putea fi surprinşi pe la spate şi 
vor fi obligaţi să ne atace numai prin faţă. Vedeţi că această 
trecere e strâmtă şi cred că nu vor trece prea uşor. În orice 
caz. 

Trase două bănci uriaşe de stejar în spatele altarului, le 
ridică în picioare şi le sprijini de altar. Contemplându-şi 
opera, surâse satisfăcut. 

O lovitură puternică se făcu auzită în uşiţă şi urmă un 
torent de înjurături furioase, Deodată în mintea Leonorei îşi 
făcu loc o întrebare stranie, pe care o formulă imediat cu o 
voce mândră însoţită de o nuanţă agresivă: 

— Eraţi aici, seniore de Ponthus. Şi asta, din fericire 
pentru mine, sunt de acord. Dar cum se face că aţi pătruns 
în toiul nopţii în palatul d'Arronces? 

Clother tresări. 

— Doamnă, spuse el simplu, am intrat sărind gardul. 

— Aţi sărit gardul? Şi de ce? Ce voiaţi să faceţi în capela 
palatului la miezul nopţii? 

Clother ar fi putut răspunde: "Voiam să vă salvez!" 

Dar ar fi fost prea uşor sau prea complicat. Adevărul îi 
veni pe buze. Cu o privire arătă spre sarcofagul 
comandorului d'Ulloa. 

— Sub dalele pe care stă acest sarcofag, spuse el, este 
ascunsă o casetă de fier. Am fost înştiinţat de omul care m-a 
crescut ca un tată, cel căruia îi port numele venerabil fără 
a-mi cunoaşte propriul nume, de nobilul Philippe de 
Ponthus! 

Leonor fremăta de mirare şi de milă. 

Dintr-o dată îşi dădu seama că Clother de Ponthus nu se 
numea Ponthus şi că nu avea familie. Ce n-ar dat să se 
poată apropia de el şi să-i şteargă ochii în care vedea 
sclipind lacrimi şi să-i spună: Eu voi fi familia ta, eu! Reuşi 
doar să bolborosească: 


— Aşa încât, acea casetă pe care vroiaţi să o căutaţi sub 
sarcofagul comandorului. 

— Conţine acte care dezvăluie numele tatălui meu şi al 
mamei mele. 

— Nu vă cunoaşteţi mama? 

— E moartă. N-am cunoscut-o niciodată. 

— Şi nu-i ştiţi nici numele! 

— Nici pe al tatălui meu, spuse Ponthus cu o voce sumbră. 

Şi-şi întoarse privirile, în timp ce Leonor îşi plecă fruntea. 

Când Clother îşi îndreptă cu timiditate privirea spre ea o 
văzu plângând. 

Se îndreptă spre ea, căzu în genunchi în faţa ei şi-i spuse: 

— Lăsaţi să cadă asupra mea măcar o lacrimă, Leonor şi 
dacă trebuie să mor acum, voi muri cu fericirea în inimă. 

Ea se aplecă cu blândeţe şi apucându-l cu ambele mâini, îl 
ridică, murmurând: 

— Clother, nu vreau să muriţi. 

Un val de bucurie puternică urcă până în creierul lui 
Clother. Păli puternic şi închise ochii. 

O loviură puternică zgudui uşiţa. 

— Începe atacul, spuse Clother, devenind imediat atent. 

— Sunt gata, spuse şi Leonor. 

— Veţi rămâne aici, continuă Clother aruncând o privire în 
jurul său. 

Privirea îi căzu pe inscripţia pe care deja o mai citise: 

Aici odihneşte prea nobila Agnes de Sennecour 

— Deoarece palatul vă aparţine, spuse el, cred că vi s-a 
spus istoria lui. Aţi aflat cine a fost această Agnes de 
Sennccour care-şi doarme aici somnul de veci? 

— Ştiu că palatul i-a aparţinut. Mai ştiu că a murit de 
disperare în urma unei crude părăsiri, care nu mi-a fost 
povestită. 

— Moartă de disperare? făcu Clother gânditor. 

— Biata femeie! murmură Leonor, care, printr-o dureroasă 
asociaţie de idei, îşi aminti de moartea Christei, moartă şi 
ea în urma unei crude părăsiri. Vai! adăugă ea cât de multe 


sunt pe care un abandon le-a aruncat în disperare, pradă 
ruşinii şi morţii! 

— E cea mai mare crimă, spuse Clother, cea mai urâtă 
laşitate. 

După o nouă lovitură, puternică, uşiţa se crăpă şi afară se 
auzi un urlet de bucurie. 

— Ştiţi cine este cinstitul gentilom care se află în fruntea 
acestor bandiți şi dirijând această nobilă luptă? 

— L-am văzut, spuse Leonor pălind de groază. E Juan 
Tenorio... 

— Nu, spuse Clother. Juan nu-i decât un instrument în 
mâna unui stăpân. Şeful acţiunii este acela care vi s-a cerut 
să-l luaţi de bărbat. 

— Contele Loraydan! 

— EI! De două ori i-am recunoscut vocea. Şi chiar dacă nu 
l-aş fi auzit, tot l-aş fi bănuit după felul cum a fost concepută 
capcana. Aşa încât. 

Un trosnet puternic îl întrerupse. era geamătul uşiţei care 
era pe punctul de a se prăbuşi. 

De această dată uşiţa, după ce se apărase cât putuse ea 
mai bine, sucombă sfâşiată. O rană mare o străbătea de sus 
în jos. Clother făcu o mişcare ca pentru a se arunca înainte. 

— Vă urmez! spuse Leonor cu hotărâre. 

— Dacă vreţi să mă pot apăra, rămâneţi pe loc! spuse cu 
răceală Clother. 

— Duceţi-vă atunci şi Dumnezeu să vă ocrotească! 

Clother înaintă şi ajunse la uşiţa chiar în momentul în care 
viteazul Rigquet-le-Besace, împins de înflăcărarea sa, încercă 
să pătrundă prin breşa făcută fără să mai aştepte ca uşa să 
cadă; din umbră ţâşni un fulger de oţel şi Riquet-la-Besace, 
cu un urlet de durere, căzu pe spate în braţele tovarăşilor 
săi, dându-şi imediat duhul lui Satan care, sunt sigur, 
rămase foarte încurcat, neştiind ce să facă cu el. 

Atunci se auzi un concert asurzitor de înjurături, de 
blesteme şi de ameninţări apocaliptice. Dar se auzi imediat 
o voce aspră care comandă. 


— Nimeni să nu mai încerce să intre până când uşa nu va 
fi smulsă din locul ei! 

Afară se lăsă tăcerea. 

După care, deodată urma o lovitură puternică de berbec; 
uşiţa scoase un geamăt sfâşietor, dar rezistă din nou, 
agăţându-se de balamale într-un suprem efort. 

Câteva torţe luminau scena teribilă şi flăcările lor se 
răsfrângeau în capelă. Clother simţea cum mintea i se 
învârteşte. O durere puternică îi fulgeră inima. Aruncă o 
privire prin crăpătura uşii numărând asediatorii. Erau 
numeroşi, puternici, furioşi şi bine înarmaţi. 

Îl văzu pe Juan Tenorio, cu spada în teacă şi braţele 
încrucişate, îl văzu şi pe Loraydan care acum nu-şi mai 
dădea osteneala să se ascundă şi care dirija întreaga 
acţiune. Şi atunci Clother îşi îndreptă privirea plină de 
disperare spre Leonor. 

Brusc se auzi o ultimă lovitură, lovitura de graţie şi uşiţa 
se prăbuşi într-un cor de strigăte de bucurie, de înjurături 
şi huiduieli. Acolo, în faţa uşii avu loc o luptă pe viaţă şi pe 
moarte; Clother lovea, lovea fără încetare, nemaiavând în el 
viu decât gândul care acum pusese stăpânire pe mintea sa: 
Nu vreau ca ea să moară! Nu vreau ca ea să moară! Şi la 
fiecare împunsătură în masa atacatorilor se auzea un 
strigăt, ţâşnea un jet de sânge sau un blestem. Cu toate 
acestea, masa atacatorilor înainta cu un pas, cu doi, avansa 
şi reuşi să intre pe uşă. Clother era pierdut! 

Din două sărituri fu în spatele altarului. 

Băncile pe care le aşezase acolo căzură cu un zgomot 
surd. 

Banda intrată în capelă se oprise din acţiune; începea să 
se adune şi să alcătuiască un plan de atac. Tăceau, dar din 
rândurile lor se auzeau scrâşnete şi ordinele scurte ale lui 
Loraydan. 

Clother gâfâia. Era uluit. 

Nu înţelegea de ce i se lasă acest răgaz. 


Dar curând înţelese: banda începuse să demoleze 
baricada pe care o ridicase: altarul urma să fie atacat din 
două părţi... era sfârşitul. 

Privind-o pe Leonor, îi spuse: 

— Voi muri. Şi dumneata... 

— Daţi-mi pumnalul, răspunse Leonor. 

Pumnalul era roşu de sânge. Clother îl şterse îl dădu, în 
timp ce fata îi spunea: 

— Clother v-am înţeles gândul. Dacă veţi muri, jur că nu 
voi fi a nimănui, jur că Tenorio nu va pune mâna pe mine 
decât după ce voi muri, jur să mă sinucid în clipa în care nu 
vei mai fi pentru a mă apăra. Muriţi deci în pace, seniore de 
Ponthus şi primiţi acum sărutul logodnicei voastre... 

Atunci, cu un geamăt de bucurie sublimă şi de durere 
înfricoşătoare, o îmbrăţişa suspinând şi amândoi se 
strânseră în braţe în timp ce buzele li se uniră în sărutul lor 
de logodnă. 

Din baricadă nu mai rămăsese prea mare lucru. 

Clother luă în mână spada lui Ponthus, se întoarse spre 
fată şi-i spuse: 

— Adio, Leonor. 

La care ea îi răspunse cu blândeţe: 

— Adio, Clother. 

Şi-n aceeaşi clipă, tresări puternic, ochii i se tulburară şi 
păli puternic, fiind cuprinsă de un tremur ciudat. De spaimă 
se dădu înapoi şi cu o mână tremurătoare îi arătă lui 
Clother placa de marmură pe care se afla inscripţia privitor 
la Agnes de Sennecour şi, zăpăcită, cu ochii înspăimântați, 
bolborosi: 

— Nu se poate, chiar aşa, dintr-o dată, a venit moartea să 
ne ia? Oh! Clother! Mormântul ăsta se deschide oare 
pentru noi? 

Clother privi şi el la rândul său şi văzu! 

Văzu cum placa de marmură se mişcă încet, încet. că 
mormântul se deschise. Da! Mormântul se deschidea! 
Cuprins şi el de spaimă, nemişcat, tremurând tot, cu părul 


zbârlit, aştepta ca Agnes de Sennecour, moartă, să le apară 
în faţa şi să le spună: "Veniţi cu mine acolo unde nu se află 
nici întristare, nici durere, veniţi la odihna eternă, departe 
de răutăţile lumii, veniţi în memoria salvatoare şi 
protectoare, veniţi în mormânt!" 

Dar nu Agnes de Sennecour apăru din mormânt. 

Din spatele plăcii apăru o persoană graţioasă şi adorabilă, 
o fecioară blondă şi vie, chiar foarte vie şi care cu un surâs 
fermecător le spuse: 

— Repede, veniţi, veniţi şi veţi fi salvaţi! 

Era fiica lui Turgquand! 

Era Bereng?re! 

Într-adevăr, Turquand imaginase un mecanism ele apărare 
cu adevărat ingenios! 

Sunt unele spirite care se opresc la jumătatea drumului 
atunci când fac ceva şi altele care nu-şi găsesc odihnă până 
când nu realizează pe deplin ceea ce şi-au pus în gând. 
Turguand era unul din aceste spirite care nu dorea să se 
lase în voia norocului. 

Sistemul său de apărare era o capodoperă. 

Atunci când fusese trezită de semnalul de alarmă, Bereng? 
re intrase în dulap şi trăsese zăvorul care bloca 
mecanismul. După care cobori scara îngustă construiți în 
grosimea zidului, ajungând curând într-o mică pivniţă 
rotundă. 

Ordinele tatălui ei erau ca ea să se oprească acolo şi să 
aştepte un alt semnal pentru a pleca mai departe. 

Mai departe? 

Da, fiindcă în mica pivniţă se afla o uşă, de acolo plecând 
mai departe un coridor subteran. 

Dar Bereng?re deschise uşa; văzu coridorul şi ezită, 
cuprinsă de curiozitatea care o muncea de mai multă vreme 
şi care o împingea acum să afle sfârşitul coridorului. 

"În toate acele alarme false pe care le dădea tata, 
totdeauna m-am oprit aici, murmură ea. De ce n-aş intra în 
coridor? De ce n-aş merge până la capăt?" 


Aprinse un felinar agăţat de perete de la o candelă ce mică 
lângă uşă şi, hotărâtă să afle totul, intră în tunel. 

În momentul în care se aventură în acel tunel de piatră, 
întunecos şi rece, Bereng?re simţi cum o cuprinde teama. 

Avu un moment intenţia să se întoarcă. 

Şi atunci i se păru. e greu de spus şi totuşi. da:isepărucă 
trebuie neapărat să meargă mai departe, pună la capăt. că 
trebuie neapărat. 

Şi scuturată încă de un tremur nervos, cu mintea inițiala 
de gânduri ciudate, porni înainte. 

Curând ajunse într-o pivniţă asemănătoare cu cea pe care 
tocmai o părăsise, pivniţă în care, de asemenea, se vedea o 
scară de piatră, îngustă, care urca spre suprafaţă. O urcă 
fără teamă şi avu ideea să numere treptele, constatând că 
scara era reproducerea exactă a celei pe care o coborâse; 
ajunse în cele din urmă într-o cameră strâmtă. 

"Aici nu se mai află nici un dulap", îşi spuse ea surâzând. 

Dar se înşela. era unul, într-un anumit sens, un dulap, 
dulapul morţii. se afla în interiorul unui mormânt! Îşi dădu 
seama aproape imediat, observând într-un fel de nişă un 
sicriu de piatră. făcu câţiva paşi înapoi, tremurând, dar 
curiozitatea fu mai puternică. Bereng?re se apropie şi citi 
pe latura sicriului aceste cuvinte săpate în piatră: 

La 30 decembrie din unul 1518, eu, Philippe, senior de 
Ponthus, am depus aici rămăşiţele pământeşti a celei ce a 
fost Agnes de Sennecour, moartă din cauză că a fost 
înşelată de Francisc, rege. 

"Regele!" murmură Bereng?re. 

Şi, tot aşa cum spusese Leonor. cum spun toate femeile, îi 
veni şi ei pe buze aceleaşi cuvinte de milă, de durere, de 
teamă: 

— Biata femeie! 

În acel moment, ochii-i căzură pe o bucată de hârtie pusă 
la vedere pe marginea nişei pe care se afla sicriul. 

O apucă repede şi privind-o, recunoscu scrisul tatălui ei. 


Şi iată ce scria Turgquand: "Nu-ţi fie teamă. Dacă eşti 
urmărită, aici te afli în siguranţă. Întoarce-te. Vezi placa de 
marmură care se află în faţa sicriului? Este împodobită cu 
trei capete de îngeri. Apasă puternic pe capul aflat în 
mijloc. Placa se va deplasa în afară. O dată ieşită din acest 
mormânt vei împinge placa şi aceasta va reveni la locul ei. 
Dar ai grijă să iei cu tine acest bilet, altfel încât cel ce te-a 
urmărit să nu poată descoperi mecanismul. leşită din 
mormânt, te vei afla în capela palatului d'Arrones. leşi fără 
a mai pierde un singur minut şi refugiază-te la vărul meu, 
cinstitul Jehan Lecointe care a primit instrucţiuni din partea 
mea. Adio, copilul meu şi fi binecuvântată" 

Bereng?re scoase un suspin. Câteva clipe rămase 
gânditoare, cu ochii aţintiţi pe aceste cuvinte ale inscripţiei 
funebre: 

Moartă fiindcă a fost înşelată de Francisc, rege. 

După care, împăturind cu grijă biletul, îl puse în acelaşi loc 
în care-l găsise; conformându-se instrucţiunilor lui 
Turquand, se întoarse şi se văzu, întradevăr în faţa unei 
plăci de marmură, lucrată în mod curios. Principalul motiv 
al ornamentelor consta în trei capete de îngeri. Bereng?re 
se apropie. 

"Aşa încât, îşi spuse ea, dacă secretul dulapului din camera 
mea ar fi descoperit, dacă aş fi urmărită, n-aş avea decât să 
apăs pe capul acestui înger pentru a fi salvată. ei, hai, e 
timpul să mă întorc. am aflat unde duce galeria subterană." 

După o ultimă privire aruncată spre sicriul de piatră al 
Agnesei de Sennecour, Bereng?re începu să coboare de 
piatră, dar deodată se opri, urcă repede treptele pe care 
tocmai le coborâse şi-şi lipi urechea de placa de marmură. 

Aşa află toate amănuntele înfricoşătoarei bătălii, auzi 
loviturile de berbec date în uşiţa capelei, auzi totul cu 
claritate; ascultă cu inima-i tresărind, şi tot aşa auzi şi 
cuvintele sfâşietoare de dintre Clother şi Leonor. Înţelese că 
avea de-a face cu doi tineri, frumoşi, fără îndoială, 
admirabili şi în mod sigur îndrăgostiţi unul de celălalt, până 


la devotamentul suprem. Ştiu că trebuie cu orice preţ, să-l 
salveze. Şi se gândi la infinita recunoştinţă pe care ar fi 
putat-o celui, sau celei, care în circumstanţe asemănătoare 
l-ar salva pe Amauri. logodnicul său. contele de Loraydan! 

Da, se gândi şi la faptul că salvând pe cei doi necunoscuţi, 
le-ar fi dezvăluit secretul mecanismului şi al galeriei, secret 
menit s-o salveze pe ea şi care ar fi condamnat-o să nu mai 
aibă alt mijloc de scăpare dacă, într-o zi... dacă... şi se gândi 
la sicriul Agnesei! 

Dar nu ezită nici a clipă! 

Apăsă cu capul îngerului. placa începu uşor, uşor, să se 
deplaseze. 

Capitolul XI Don Juan visează că-l revede pe Jacquemin 
Corentin. 

Privirea de recunoştinţă profundă pe care Bereng?re o 
primi din partea lui Clother fu pentru ea o recompensă 
nobilă pentru tot ce tăcuse. Deja Leonor coborâse în 
mormânt şi o îmbrăţişa pe fiica lui Turguand care, în mod 
simplu, murmură: 

— Şi eu am un logodnic! 

Clother era şi el gata să intre. 

În acel moment, în capelă, ultimele pregătiri ale atacului 
suprem erau terminate, Loraydan organizând două 
grupuri, câte unul pentru fiecare trecere. Moartea lui 
Clother era sigură - mai puţin sigură era prinderea 
Leonorei. 

Loraydan era gata să dea ordinal. 

Şi-n acel moment, tocmai când Clother voia s-o urmeze pe 
Leonor în mormântul Agnesei, acesta auzi clar vocea lui 
Juan Ienorio care spunea: 

— Opreşte-te, conte! Înainte de a ataca, am să-i spun un 
cuvânt lui Clother de Ponthus! 

— Veniţi! Veniţi! gâfâi Leonor. 

Dar Potnhus dădu din cap şi aşteptă. 

În tăcerea care urmă, Juan Tenorio strigă: 

— Seniore de Ponthus, sunteţi acolo? 


— Aici sunt! răspunse Clother. 

— Sunteţi teafăr, puteţi să mă auziţi? 

— N-am nici măcar o zgârietură şi vă aud de minune. 

— Ei bine, atunci ascultați: Clother de Ponthus, eu, Juan 
Tenorio, nobil de Spania şi unul dintre cei douăzeci şi patru 
din Sevilla, vă provoc la duel, noi doi, pe viaţă şi pe moarte, 
acum în parcul palatului d Arronces. Spun că-i vorba de un 
duel între noi doi. Jur pe numele meu şi pe onoarea mea că 
nu-l veţi avea drept adversar decât pe Juan Tenorio. (Ceata 
scoase un mârâit nemulţumit. Dar Loraydan, cu un surâs 
sinistru, îi linişti cu un gest, făcând semn lui don Juan că-l 
aprobă). Onoarea mea, numele meu sunt garanţie că cei 
prezenţi, aici de faţă, nu vă vor ataca. Dacă mă veţi ucide, 
puteţi pleca în pace fără a fi atacat de cineva. Clother de 
Ponthus, dacă acceptaţi provocarea loială pe care v-o fac, 
voi continua să vă privesc ca pe un bun şi viteaz gentilom, 
aşa cum sunteţi după toate aparențele. Dar dacă nu 
acceptaţi, vă voi considera un laş şi voi spune peste tot că 
sunteţi decăzut din dreptul de a purta titlul de gentilom. 
Seniore de Ponthus, acceptaţi provocarea mea? 

— O accept! răspunse Clother. 

— Vă aprob! spuse Leonor. 

Şi-n aceeaşi clipă făcu o mişcare ca pentru a ieşi din 
mormânt, Clother se aplecă spre ea: 

— Leonor, spuse el, dacă nu plecaţi chiar acum, jur că mă 
omor în faţa voastră. 

Imediat şi în timp ce Bereng?re o trăgea pe Leonor pe 
jumătate leşinată, se aplecă, ridică placa şi o fixă în cadrul 
ei. Ascultă un moment cu atenţie şi auzi un murmur vag, 
care se îndepărta, după care, nimic. Clother lăsă să-i scape 
din piept un suspin de bucurie sălbatică şi, strângând cu 
putere mânerul spadei, murmură: 

— Între noi doi, Juan Tenorio! Spadă a lui Ponthus, fi-mi 
credincioasă! 

Clother îşi băgă spada în teacă şi avansă în interiorul 
capelei, însângerat, cu hainele sfâşiate. Ceata tâlharilor îl 


văzu apropiindu-se şi făcură instinctiv câţiva paşi înapoi, 
bombănind. 

Juan 'Tenorio se descoperi. 

Şi atunci, bandiții, cu un gest maşinal care le arăta 
admiraţia lor temătoare, se descoperiră şi ei. 

— Clother de Ponthus, spuse don Juan, vă rog să mă 
scuzaţi dacă în timpul luptei nu m-aţi văzut şi bănui că 
numai din cauză că vă era ruşine să luaţi parte în mod activ 
la o capcană organizată de domnul (şi-l arătă pe Loraydan 
cu un semn al capului). De altfel nici pe domnul nu l-am 
văzut şi presupun că un exces de prudenţă îl obliga să se 
ţină la distanţă. 

— Ah! Da! strigă Loraydan, livid. Ştiţi că nu vă pot 
răspunde fiindcă Juan Tenorio v-a provocat înaintea mea. 

— Poate că aţi uitat că eu însumi v-am provocat, în strada 
Saint-Antoine, de faţă cu comandorul Ulloa. Aveţi deci 
întâietate asupra lui Juan Tenorio. Conte de Loraydan, nu-l 
mai aveţi aici nici pe Ban-Frumos nici pe Jean Uşiţă pe care 
i-aţi plătit să mă asasineze. aşa cum i-aţi plătit pe 
caraghioşii ăia. 

Loraydan rămase nemişcat sub insulta primită. Nu făcu 
decât să surâdă, un surâs înspăimântător 

— Nici nu veţi mai găsi, continuă Clother, camere secrete 
ca aceea în care m-aţi închis prin surprindere pentru a mă 
face să mor de foame. 

Loraydan păli puţin. 

Dar continua să tacă. 

— Dar în schimb, sfârşi Clother, veţi găsi o spadă care nu 
vrea decât să străpungă inima sau ceea ce se poate 
presupune că are un om cinstit. Nu vi se pare că a sosit 
clipa? 

Loraydan scoase un fel de suspin. 

Apropiindu-se de Ponthus, îşi atinse pieptul cu mâna şi 
bombăni: 

— 'Toate cuvintele pe care le-aţi spus acum şi poate chiar şi 
altele, au rămas scrise aici. Pentru flecare silabă a fiecărui 


cuvânt va voi stoarce atâtea picături de sânge câte vor fi 
nevoie, până când prin venele voastre nu va mai curge pic 
de sânge. În ce priveşte locul şi momentul, asta eu hotărăsc. 
Răbdare, domnule du Ponthus, răbdare! Orice oră va fi 
aceea, va fi prea devreme pentru dumneavoastră,., Şi se 
dădu înapoi. Pe faţa-i crispată se citea o ură atât de mare 
încât don Juan se cutremură şi bandiții se îndepărtară în 
tăcere. 

Clother se întoarse spre don Juan: 

— Deoarece domnului conte îi este frică şi refuză să se 
bată, sunt al vostru, sen iore Tenorio. 

— Seniore de Ponthus, spuse Juan Tenorio, vreau să spun 
două vorbe donei Leonor, pentru care vă cer permisiunea 
să vă părăsesc un minut, după care voi şi al vostru. 

— Mergeţi, răspunse Clother. 

Don Juan înainta spre altar şi pătrunse în spatele lui prin 
trecerea din stânga, în timp ce Loraydan o luă prin partea 
dreaptă. Se opriră faţă în faţă şi se priviră înspăimântați. 

— Ei bine, făcu Juan Tenorio, unde-i ea? 

Loraydan nu-i răspunse. Întunecat şi gânditor, cerceta 
locul şi don Juan îl auzi murmurând: 

— S-a petrecut aici ceva straniu. 

— Mister! spuse Tenorio. Mister şi numai domnul de 
Ponthus ne poate da cheia acestui mister. Leonor, izbucni el 
într-o explozie de durere sinceră, Leonor, cât de crudă eşti! 
Cum te joci tu cu nenorocita asta de inimă care te iubeşte! 
Zdrobeşte-o! Zdrobeşte-o odată! Leonor, iubită Leonor, ce s- 
a întâmplat cu tine? 

— A luat-o Satan, spuse Loraydan pe un ton de ironie rea. 
Asta este, senior 'Tenorio, adăugă el lovind cu piciorul dalele 
pe care stăteau, a intrat în măruntaiele pământului. Nu 
lipseşte nimic tabloului. Vedeţi? Un mormânt. Moarta care 
doarme aici s-a sculat, a deschis mormântul şi a arătat 
Leonorei drumul spre iad... 

— Fără blasfemii, conte! Leonor este un înger. Dacă 
trebuie neapărat să credem într-o intervenţie 


supranaturală, fiţi mai degrabă încredinţat că a urcat în cer. 

Şi don Juan, ca şi când ar fi sperat s-o revadă pe Leonor, 
ridică în sus o privire arzătoare. Scoase un strigăt uşor de 
surpriză şi de decepţie totodată: 

— Am dezlegat misterul! Vedeţi, conte, iată drumul pe 
care a luat-o Leonor... 

Loraydan ridică ochii şi văzu cam la trei metri şi jumătate 
de la sol o fereastră deschisă. 

— Dar cum a putut să se urce până acolo? 

— Cu ajutorul băncilor astea şi al lui Ponthus. 

— Şi atunci, bombăni Loraydan, de ce Ponthus nu a. 

— Clother de Ponthus nu este unul dintre cei ce fug din 
faţa pericolului, spuse Juan Tenorio. E un adversar de 
temut; în timpul luptei mi-a smuls de multe ori exclamaţii de 
admiraţie. În ce o priveşte pe L&onor, a vrut să-mi frângă 
inima. În momentul în care ticăloşii ăştia încercau să 
dărâme uşa, vitează şi mândra mea an-daluză sărea pe 
fereastră! Ce creatură nobilă şi îndrăzneață! Ce inimă, 
iubite conte, ce inimă! Mi-aş da viaţa pentru a cuceri o 
asemenea inimă! 

În acest timp Loraydan gândea: "Ducă-se naibii sau în cer 
domnişoara asta, pe uşă sau pe fereastră, puţin îmi păsa din 
moment ce nu mai risc dizgraţia regelui refuzând s-o iau de 
nevastă. A plecat! Călătorie sprâncenată! A rămas 
blestematul de Clother. Dacă Juan 'Tenorio îl ucide, cu atât 
mai bine. Dacă nu-l ucide. Oh! Nu trebuie cu nici un chip să 
iasă viu de aici. Trebuie ca în această noapte. O vreau." Hai! 
Hai acum să pregătim cursa." "Nenorocire mie! îşi spunea 
don Juan. De trei ori nenorocire! Niciodată n-am suferit aşa 
de mult ca acum. Ce se va întâmpla cu inima mea? Ah! Dacă 
Ponthus ar putea să mă vindece cu o lovitură precisă ulât de 
dragoste cât şi de viaţă! 

Ochii i se umplură de lacrimi în timp ce-şi frângea mâinile, 
şi. deodată, iară nici o tranziţie: 

— Pe ceruri, conte, nu mai m-am gândit la asta! Un cuvânt, 
iubite conte, un cuvânt: litiera. 


— Litiera? făcu Loraydan ciulind urechea, cu ochii la 
pândă. 

— Ei da, litiera. 

— Am auzit, pe toţi dracii! 

— Iubite conte, nu mă înţelegi, văd asta după sprâncenele 
dumitale încruntate; să ne gândim puţin, vorbesc despre 
litiera care mă aşteaptă pe drumul spre Corderie. litiera 
mea. 

— Să dea ciuma! Explicaţi-vă, senior Tenorio! 

— Bine, bine, să nu mai vorbim de litieră. 

— Aşa este, spuse Loraydan încercând o mişcare de 
retragere, la ce bun să vorbim de litieră? 

— Să nu mai spunem despre ea nici un cuvânt, făcu Juan 
Tenorio, reţinându-l pe conte de braţ. 

— 'Tenorio, Clother de Ponthus va aşteaptă! 

Şi-n acelaşi moment Loraydan calculă câte servicii îi mai 
putea încă aduce don Juan. 

— Nu ştiu de ce, continuă Juan lenorio, am mai vorbi de 
litiera aia. 

— Foarte bine. Să mergem. 

— Dar în ce priveşte sacul. 

— Sacul? Ce sac? 

— Este al meu. Negreşit, capcana voastră, conte, a dat 
greş în mod lamentabil, asta-i soarta capacanelor puse prea 
bine la punct. Ar mai trebui lăsat şi norocul să-şi spună 
cuvântul. Fără hazard, nu există combinaţie, oricât de bine 
pusă la punct, să ţină. Ai greşit, iubite conte, să prevezi 
totul. Nu trebuie să prevezi totul. Şi pe ceruri, conte, nu-i 
vina mea că ai prevăzut totul şi că acţiunea a dat greş. 
Sacul. 

— Pe tot iadul! Ce sac? Ce sac? 

— O ştiţi prea bine. Să-i spunem sac. Fiindcă, mărturisesc, 
dacă sunt de părere să lăsăm hazardul să-şi spună cuvântul 
de asemenea sunt duşmanul punctelor pe I, pentru bunul 
motiv că uneori punctelor pot fi mai mari decât I. Să 


spunem pur şi simplu că sacul îmi aparţine şi hai să-l ucid 
pe bunul Clother de Ponthus. 

"La urma-urmei, cuferele lui Turguand sunt mari şi 
adânci" gândi Loraydan. 

— Ei! făcu el. Vrei să vorbeşti de suma ce-ţi era destinată 
pentru plecarea în Spania? De ce n-ai spus-o direct? Suma 
îţi aparţine, asta-i de la sine înţeles! 

"Patruzeci de mii de livre de aur! adăugă în sinea sa. E 
dur. Dar ticălosul ăsta mă va ajuta să-mi găsesc averea. şi 
nu-l plătesc prea scump pentru asta." 

— Nu suma-i importantă, isprăvi don Juan cu nepăsare, 
dar departe de bunurile mele şi de tâlharul meu de 
intendent, sunt nevoit să mă descurc aşa cum pot. 

Şi radios, asigurat dinspre partea banilor, cu mintea liberă 
acum, se îndreptă spre Clother de Ponthus. 

— Domnule de Ponthus, spuse el, nu-mi iert faptul de a vă 
fi făcut să aşteptaţi. 

— Nu vă fac nici un reproş. 

— Domnule de Ponthus, nu cunosc un alt gentilom mai 
politicos decât dumnea-voastră. 

— Seniore 'Tlenorio, mă copleşiţi. 

— Nu, nu, martor mi-e cerul. Seniore de Ponthus, poate că 
sunteţi obosit de luptă de mai înainte. Poate că acum nu 
sunteţi în deplinătatea forţelor. V-ar conveni s-o amânăm pe 
mâine? Sau în altă zi? 

— Nu, dimpotrivă, mă simt minunat. Dar dacă doriţi să 
amânaţi duelul nostru pe viaţă şi pe moartea? 

— Nu, desigur! Nu voiam să am un avantaj. Ar fi trebuit să 
ştiu, însă, că un de Ponthus nu-i niciodată obosit de glorie şi 
vitejie. Ce nefericire pentru mine să vă am drept inamic! 

— Senior 'Tenorio, juraţi-mi că veţi renunţa la dona Leonor. 

— Niciodată! 

— Atunci, să merge! Şi ieşiră din capelă. 

— Da, să mergem să ne tăiem gâturile, continuă don Juan, 
ca doi viteji care ştiu să râdă morţii în nas. Dar, oare, 
moartea are nas, seniore Ponthus? Nu, nu are. Nu este ca 


aiuritul meu de Jacquemin! Seniore Clother, în viaţa mea 
am ucis mulţi viteji şi nu am pentru asta nici o remuşcare. 
Dacă vă voi ucide, vă asigur că durerea mă va urmări până 
Ea sfârşitul vieţii mele. 

— Voi încerca din răsputeri să vă scutesc de acest lucru, 
spuse Ponthus. 

— Sunt sigur. Şi dacă mă veţi ucide. va fi o consolare 
pentru mine că aţi fost dumneavoastră şi nu un altul! 

Tot schimbând între ei aceste politeţuri, înaintară spre 
inima parcului, escortaţi de un bandit ce ducea o torţă. 

Loraydan şi banda de ticăloşi rămăseseră în urmă formând 
în întuneric un grup de demoni la sfat. Ce fel de sfat? 

Ponthus şi Juan Tenorio ajunseră până la magnifica alee de 
ţel care pornea de la grilajul parcului şi ajungea până la 
palat. 

— Vă convine locul? întrebă Ponthus. 

— De minune. 

— Ei bine, să ne oprim. 

— Foarte bine, cu toate că pentru plăcerea şi onoarea de a 
vă vorbi v-aş fi însoţit şi până la celălalt capăt al Parisului. 
Sentore de Ponthus, în cazul, improbabil de altfel, că voi fi 
mai tare şi vă voi expedia Ad patres, aveţi vreo dorinţă? 

Clother dădu din cap. 

— Eu am una! spuse grav lenorio. Dacă mă ucideţi, vă rog 
să repetaţi pentru ultima dată Leonorei d'Ulloa că o iubesc 
din tot sufletul. 

Şi spunând aceasta, scoase spada şi se puse în gardă 
spunându-i celui cu torţa: 

— Lipeşte-te de arborele acela, luminează bine locul, 
priveşte şi ia o lecţie de onoare! 

Cele două spade se încrucişară. 

Atunci banditul aruncă o privire rapidă spre fundul 
parcului, spre masa de întuneric care acoperea cu vălul ei 
sfatul demonilor. 

Ridică torţa cât de sus putu. 


Şi atunci, din acea masă de întuneric se auzi năvala 
furioasă a demonilor. Izbucniră urlete şi strigăte de moarte: 

— Ucide! Ucide! Ucide! 

Şi-n aceeaşi clipă valul se năpusti asupra lui Clother, care 
se văzu înconjura, învăluit de fulgere de oţel. 

— Ah! Laşilor! strigă Tenorio. Ah! Blestemaţilor! Ponthus! 
Ponthus! De data asta nu vei mai fi singur în faţa bandiţilor! 
Ponthus! Prefer să mor decât să mă crezi complicele unei 
asemenea trădări! 

Dintr-un salt, Clother se lipise cu spatele de un copac gros. 
De acolo strigă: 

— Juan Tenorio, ştiu de une vine trădarea şi ştiu că nu eşti 
vinovat! 

— Mulţumesc! spuse 'Tenorio năpustindu-se. 

Şi-n aceeaşi clipă, don Juan se prăbuşi, părându-i-se că 
cerul i s-a prăbuşit pe cap, sau că, din nebunie, se aruncase 
cu capul într-un zid. 

Nu era nici cerul. Nici zidul. Era, pur şi simplu, pumnul 
vetitului Amadis-la-Douceur. un adevărat baros de Fierar, 
un pumn pe care l-ar fi invidiat şi Milon din Crotona. 

Sub lovitura de pumn a celebrului bandit, Juan Tenorio 
căzu, închise ochii după care-i deschise imediat şi că într-un 
vis privi bătălia în care se amestecau acum personaje, 
plăsmuite, fără îndoială de imaginaţia Na. Şi începu ca într- 
un delir: "Sfinţi şi arhangheli, zburaţi şi spuneţi-i Leonorei 
că Juan 'Tenorio moare cu ea în gând. Ce lovitură, ce 
lovitură, pe tot cerul! Ce mi-o fi căzut pe cap? Un munte? 
Oh! Mizerabilii! Cum mai atacă! [ineţi-vă bine, seniore de 
Ponthus! Ah! Cum se mai apără! La dreapta! La stânga! 
Cum mai loveşte! Ce spadă! Ce îndemânare! Ce forţă! Încă 
unul care se prăbuşeşte! Ponthus! Ponthus! Fii atent la ăla! 
Ah, foarte bine! O lovitură de pumnal la locul potrivit! Oh! 
Şi totuşi va fi copleşit bunul gentilom! Vreau. trebuie. nu. 
nu pot! înconjurat! L-au înconjurat! Hei! Dar cine sunt ăia? 
De unde au apărut? Ei na, e păcătosul mei de Jacquemin? Şi 
afurisitul de Ban-Frumos! Şi ăia doi pe care nu-i cunosc? 


Ah! Ticălosul de Corentin, ai venit să-l ucizi pe Ponthus! Nu, 
nu! Îi vin în ajutor! Iată-i cum mai năvălesc asupra 
bandiţilor lui Loraydan! Ce lovituri, Dumnezeule! Ce 
lovituri! Cum mai strigă! Şi ce de gemete de agonie şi de 
moarte!" 

Dar toată această viziune fantastică se sfârşi brusc. 

Don Juan leşinase. 

Capitolul XII Regele Francisc dă un ordin comandantului 
jandarmilor săi. 

Câteva ore mai târziu, la Luvru. 

Amauri de de Loraydan tocmai este introdus în cabinetul 
regelui unde se mai află adunaţi Bervieux, căpitanul gărzii, 
Bassignac, valetul său personal şi Croixmart, comandantul 
Jandarmilor, în timp ce alţi gentilomi îşi aşteptau rândul în 
anticameră. 

Comandantul jandarmilor îşi cedă locul favoritului regelui. 

— Sire, în noaptea asta a avut loc o bătălie la palatul 
d'Arronces. 

— Aha, făcu vesel regele. Ai sosit în cele din urmă. Spune- 
mi ţi-ai cucerit poziţia? Leonor d'Ulloa, frumoasa rebela, ţi 
s-a predat? 

— Dona Leonora a fugit, sire! 

— A fugit? 

— Aşa cum am spus, sire! 

Regele, care se aştepta la o poveste extraordinară, făcu un 
gest mânios. Se ridică şi începu să umble furios prin 
cabinet. 

— lată-i pe domnişorii noştri! Pleacă să răpească o 
fetişcană care, din pură încăpățânare refuză un mariaj 
onorabil şi o lasă să fugă! Îţi spun eu, căsătoria asta se va 
face! Sunt în joc interesele mele, interese de Stat! Te vei 
căsători cu ea, înţelegi? Te vei căsători! 

— Sire, spuse Loraydan, pentru a respecta ordinele 
Maiestăţii Voastre eram hotărât să trec cu vederea puţinul 
interes pe care dona Leonor mi-l stârneşte. Cunosc faptul 
că Maiestata sa, regele Spaniei a lacul din această căsătorie 


o condiţie pentru anumite aranjamente. Devotamentul meu 
e absolut, sire, l-am cerut donei Leonor d'Ulloa să mă 
accepte drept soţ. 

— Foarte bine. Şi apoi? 

— A refuzat. Atunci i-am spus că-i dau timp de gândire 
cincisprezece zile, prevenind-o că dacă persistă în refuzul 
de a vă executa ordinele voastre şi ale suveranului său, voi 
fi forţat să folosesc mijloace extreme. Cred că am acţionat 
ca un adevărat gentilom. 

— Da, începu să râdă regele, dar nu ca un adevărat 
îndrăgostit. Ce are de-a face faptul că eşti un bun gentilom, 
cu dragostea? Cât eşti de tânăr şi de naiv. Află că-n 
dragoste există un fel de loialitate care nu are nimic în 
comun cu loialitatea politică sau cu loialitatea obişnuită. 

— Ce vreţi, sire, loialitatea este un viciu de care nu mă pot 
debarasa. 

— Bine, rămâi loial, asta-i onoarea unui gentilom. cu toate 
că-n dragoste. dar tu aveai un ordin. Trebuia să-i execuţi. 

— Asta am şi făcut, sire, fiindcă un ordin din partea 
Maiestăţii Voastre primează asupra oricăror considerente. 
Deci m-am dus la palatul d'Arronces cu o litieră. 

— Aha! Începe să prindă contur. continuă! 

— Şi cu doi prieteni care să mă ajute, la caz de nevoie... 

— Bravissimo, cum spun milanezii. Continuă! adăugă el 
brusc, cuvântul milanez amintindu-i deodată o altă 
preocupare a sa. 

— Se apropie bine de miezul nopţii sire. Cu toată ora 
înaintată, dona Leonor mi-a acordat audiența pe care i-o 
cerusem prin intermediul majordomului. 

— Ei, vezi! Ţi-a acordat audiența... la miezul nopţii. În fond 
nu voia decât să fie răpită. 'loate mironosiţele astea care-şi 
dau aere de virtute şi de indignare. Dar mai bine să tac, mi- 
e teamă că voi spune prea multe. Continuă, Loraydan. 

— Ei bine, sire, am încercat să-i dovedesc fiicei 
comandorului că situaţia în care se afla îi impunea să mă 
urmeze. Până la urmă se resemnă. Violenţa pe care ar fi 


trebuit s-o folosesc pentru a o lua cu mine era doar de 
formă: Maiestatea Voastră cunoaşte de minune că 
hotărârea unei femei este atât de fragilă. 

— Cred şi eu că ştiu măcar atâta lucru! făcu Francisc | 
răsturnându-se în fotoliu şi mângâindu-şi barba. Virtutea 
femeilor. al trebui să fiu nebun să crezi în aşa ceva. 

— Totul mergea cum nu se poate mai bine şi eram cât pe- 
aici să ajungem la poarta parcului, aproape de litiera care 
ne aştepta, sire. când am fost atacați, eu şi cei doi prieteni 
ai mei, cu o violenţă de nedescris de aproape douăzeci de 
bandiți. 

— Asta-i bună! strigă regele Francisc întorcându-se spre 
comandantul jandarmilor. Lucrurile astea devin intolerabile, 
Croixmart. Nu mai există nici o siguranţă în oraş după 
căderea nopţii. În curând, afurisit să fiu! Nu vei mai putea 
străbate străzile în căutarea unei aventuri galante fără 
riscul de a fi ucis. Cum aşa? Uite cum trei gentilomi care, cu 
toată blândeţea, pornesc la răpirea unei fete frumoase şi 
câţiva mizerabili, de cea mai joasă speţă îndrăznesc să-i 
întrerupă, din acţiunea lor. Trebuie ca toate acestea să ia 
sfârşit, domnule comandant! Trebuie ca nemernicii să fie 
pedepsiţi. 

— Da, sire, ci cinstea recompensată, spuse Croixmart. 
Există un mijloc: să înconjurăm Curtea Miracolelor şi să-i 
dăm foc. 

— Ei bine, dacă trebuie. Vom vedea. Continuă, Loraydan. 

— Şi bine-nţeles că ne-am încăierat. Până la urmă i-am pus 
pe fugă pe ticăloşi, dar în timpul luptei dona Leonor ne-a 
scăpat. 

— Trebuie s-o regăsiţi pentru numele lui Dumnezeu! Şi 
încă repede! 

— Va fi greu, sire. 

— Greu? Când dau eu ordin? 

Amauri de Loraydan răspunse regelui şi ar fi jurat că-şi 
savurează propriile cuvinte ca pe o delicatesă de lux. 


— N-am spus că-i imposibil, sire. Nimic nu-i imposibil când 
regele dă un ordin. Eu am spus doar că va fi greu. Greu, 
deoarece dona Leonor a fost răpită de şeful bandiţilor. 

— Şeful? Care şef? 

— Oh! Bineînţeles, unul care ştia prea bine ce face, sire! 
Unul care era sigur că dacă eu mă aflu la palatul Arronces, 
o fac numai din ordinul regelui. 

— Pe toţi sfinţii! 

— Unul care, poate, ţintea mai sus decât persoana mea. 
Pentru el, eu şi prietenii mei nu însemnau nimic. Cel pe 
care-l atacau, atacându-ne, cel căruia voia să-i 
zădărnicească planurile, cel căruia îi lua în râs dorinţa, nu 
era decât regale Franţei... 

Sub cuvintele şfichiuitoare ale lui Loraydan, Francisc | 
simţi o suferinţă reală. Gândurile de răzbunare îl asaltară şi 
furia, turbarea să tăcută, îl înspăimântă chiar şi pe 
Loraydan. Comandantul jandarmilor, nemişcat, încarnare 
întunecată a îngrozitoarelor represalii pe care regele le 
plănuia, privea scena cu atenţia puternică şi dispreţuitoare 
a omului care ştie să vadă şi să înţeleagă. 

— Şeful ăsta, murmură regele, rebelul ăsta. 

— Acesta-i cuvântul, sire: Un rebel! 

— Cum să-l regăsim? L-ai văzut bine? L-ai putea 
recunoaşte? 

— Îl cunosc, sire! Chiar şi Maiestatea Voastră îl cunoaşte. 

— Eu! 

— Cel puţin numele: este cel care, într-o seară, pe drumul 
spre Corderie. 

— Destul Loraydan, destul! exclamă Francisc I, sculându- 
se agitat. Am tot ezitat să pun să-l aresteze acest Ponthus, 
murmură el. lată cum îmi răsplăteşte slăbiciunea. Dar de ce 
am dat dovadă de slăbiciune? 

Şi căzu pe gânduri. 

Imaginea palidă şi nelămurită a Agnesei de Sennecour i se 
ivi în minte. Îl revăzu pe Maugency, îl revăzu pe Philippe de 
Ponthus căruia Agnes de Sennecour îi arăta o aşa de mare 


încredere. Amintiri! Amintiri îndepărtate! Cât de puternice 
sunteţi! De unde vă vine acest farmec? Puțin câte puţin, 
regele se liniştea. Puțin câte puţin, visurile sale îl duceau 
spre gânduri mai bune. 

— Şi-n timp ce se retrăgea, spuse Loraydan, ne-a strigat: 
"Duceţi-vă şi spuneţi-i regelui vostru să nu îndrăznească să 
mă urmărească, Leonor de Ulloa îmi aparţine de acum." 

Francisc 1 tresări şi un val de sânge i se urcă la cap. 

Se aşeza la masă, apucă un pergament sigilat cu sigiliul 
său şi scrise repede: "Ordon comandantului jandarmilor să-l 
caute peste tot şi să-l aresteze oriunde l-ar găsi, în cel mult 
două zile, pe rebelul Clother de Ponthus, fiul lui." 

Şi întorcându-se spre Loraydan: 

— E sigur că-l fiul lui Philippe de Ponthus? 

— Da, maiestate. 

"Fiul lui Philippe de Ponthus, continuă să scrie Francisc |. 
Rebelul v-a fi condus imediat în castelul nostru, Temple şi 
supus interogatoriului obişnuit şi extraordinar până când îşi 
va mărturisi crima. După ce se va instrui procesul, sentinţa 
va fi executată în următoarele douăzeci şi patru de ore." 

Cu un surâs ascuţit, regele reciti cele ce scrisese. După 
care întinse lui Croixmart ordinul. 

Comandantul jandarmilor îl citi cuvânt cu cuvânt, îl 
împături cu nepăsare şi spuse: 

— Foarte bine. 

Cuvintele lui semănau cu şuieratul securii călăului. 

Capitolul XIII Invitaţie la cină. 

Atunci când don Juan îşi reveni în simţiri, văzu că se afla în 
capela palatului Arronces, întins cât era de lung pe dale, în 
timp ce deasupra lui văzu aplecată figura caraghioasă a lui 
Jacquemin Corentin. 

— Cum aşa! murmură 'lenorio, am impresia că-l revăd pe 
caraghiosul, pe ticălosul, pe nemernicul de Jacquemin! Ce 
coşmar, Dumnezeule! Când o să mă trezesc oare? 

— Dar nu uitaţi, monseniore, îi replică, melancholic 
Corentin. 


Şi continuă să umezească cu apă rece tâmplele şi mntea 
rănitului. 

— Ce vrei să spui? izbucni don Juan. Vrei să pretinzi că te 
afli aici în carne şi oase? 

— Chiar eu sunt, vă jur, spuse Corentin. 

— Şi-n cazul ăsta, de unde ai apărut? Şi ce faci aici? De ce 
ai lipsit aşa de multă vreme? 

— Am fost în închisoare, monseniore! 

— Şi cine ţi-a permis să mergi la închisoare? 

Şi-n timpul ăsta don Juan se ridică în capul oaselor şi cu 
ajutorul credinciosului Corentin, reuşi să se scoale în 
picioare. Capul încă i se mai învârtea, dar reuşea să stea 
drept fără prea mare greutate. 

— Să vedem, continuă don Juan, nu cumva mi-ai spus că, 
pentru nu ştiu ce crimă ai fost închis la Châtelet? 

— Dar nici măcar n-am scos un cuvânt, monseniore, făcu 
mirat Corentin. Este foarte adevărat că am ieşit din 
închisoare. Da, monseniore! Şi nu cu multe ore în urmă încă 
eram legat la stâlpul infamiei la Croix-du-Trahoir, de unde 
urma să fiu luat la miezul nopţii şi dus la Châtelet, pentru ca 
în această dimineaţă, la ora opt să fiu adus din nou în 
acelaşi loc pentru a fi spânzurat. 

Don Juan se lovi peste frunte ca şi când i-ar fi venit o idee. 

— Asta e! exclamă el. Am la mine nu o alifie, ci o rugăciune 
pe care unul din prietenii mei, episcop, a compus-o special 
pentru mine: "Când vei fi pe punctul de a muri, mi-a spus 
acel savant şi om sfânt, recită această rugăciune şi moartea 
ţi se va părea mai dulce decât somnul." Vrei tu rugăciunea 
asta, bunul meu Corentin? 

— Pe legea mea, monseniore, spuse repede Jacquemin, vă 
voi fi recunoscător până la sfârşitul vieţii! 

— Adică cinci sau şase ore. 

— Da, din păcate! Cam atâta mi-a rămas de trăit. 

— Uite, spuse don Juan, asta-i rugăciunea, citeşte-o acum! 

Şi scoase din tunică un pergament, dându-i-l lui Corentin, 
sărmanul flăcău le şterse la ochi, şi, la lumina slabă a 


candelei, începu să-l citească. 

Imediat foaia începu să-i tremure în mâna şi o secundă mai 
târziu scoase un strigăt de bucurie supremă, strigătul 
condamnatului care, în clipa supremă, află că-i iertat pe 
deplin! Jacquemin se repezi spre don Juan şi se aruncă în 
genunchi: 

— Ah! Monseniore, pot să-mi cred ochilor sau sunt pradă 
unui vis? 

— Ce? Ce vrei să spui, caraghiosule? 

— Rugăciunea, monseniore, rugăciunea! 

— Ei bine? Ce-i cu ea? 

— Nu-i o rugăciunea, monseniore! E o scrisoare din partea 
regelui, prin care mi se acordă iertarea. Trăiască regele! 
Trăiască regele! 

Într-adevăr, era ordinul de punere în libertate pe care 
Loraydan i-l dăduse lui Juan Tenorio la hanul Ghicitoarei, nu 
fără a-i reproşa acestuia din urmă că fusese nevoit să facă 
risipă de influenţă pentru un valet. 

Don Juan îl asculta pe Jacgqguemin Corentin care-i amintea 
că mai fusese odată salvat de la moarte de venerabilul Luis 
Tenorio. Şi acum, ceea ce făcuse tatăl, fiul completă cu 
aceeaşi mărinimie. Şi cum Jacquemin îi jura că din această 
clipă respectuoasa sa afecţiune îi era închinată pentru 
totdeauna, Juan 'Tenorio îi răspunse: 

— 'Te nedreptăţeşti, Corentin. Nu mă vei iubi nici mai mult 
nici mai puţin ca până acum, fiindcă tu eşti una din acele 
inimi, extrem de rare, care se dăruiesc fără să aştepte să fie 
răsplătite. 

Bravul Corentin nu-şi dădu seama de ironie, delicata artă 
de a cântări cuvintele fiindu-i necunoscută, aşa încât 
continuă cu mulţumirile. 

— Hei, caraghiosule, n-am făcut-o expres! strigă don Juan. 

Şi cu un ton serios, care-l făcu să se înfioare pe Jacquemin: 

— Să nu mai vorbim despre asta. Corentin, valorezi 
greutatea ta în aur. Spune-mi, cine m-a adus aici, în capelă? 


— Eu, monseniore, ajutat de Ban-Frumos. Am venit să 
intrăm în palat şi să vă aşteptăm pe un pat. Dar un om 
îmbrăcat în negru şi vorbind latina tot atât de bine ca şi un 
preot sau un doctor, acest om, deci, ne-a ţinut o lecţie 
despre virtute şi în cele din urmă s-a opus să vă ducem în 
palat: "Duceţi-l în capelă, a adăugat el, fiindcă e scris că 
acolo unde se află casa domnului poate intra oricine, chiar 
şi vinovaţii." La aceste cuvinte, Ban-Frumos a vrut să-l ia de 
urechi şi să-l strângă de gât. De abia l-am liniştit. Aşadar, v- 
am adus aici. Şi Ban-Frumos a plecat să-şi întâlnească 
stăpânul, pe seniorul pe Ponthus. 

— Aha! Tăcu don Juan, gânditor. Şi ce s-a întâmplat cu 
seniorul de Ponthus? 

— După bătălie, când bandiții au fost puşi pe fugă, s-a 
apropiat de voi, monseniore, v-a examinat rana şi a spus: 
"Nu-i prea grav, Ban-Frumos, îl vei ajuta pe viteazul 
Corentin - el a spus-o, monseniore! - să-l ducă pe seniorul 
Tenorio în palat; după care vei veni după mine. Şi 
întorcându-se spre mine, a adăugat: Corentin, când 
stăpânul tău se va trezi, îi vei spune că-i stau la dispoziţie în 
ziua, ora şi locul pe care-l va alege, şi, dacă vrea să mă 
întâlnească, spune-i că locuiesc la madam Jer6me 
Dimanche, vis-a-vis de hanul Ghicitoarei. După care, eu şi 
Ban-Frumos v-a luat de umeri şi picioare şi. 

— Adevărat? îl întrerupse don Juan gânditor. La madam 
Jerome Dimanche? 

— Da, monseniore. Dar ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic. Continuă. 

Şi un fior îl străbătu pe don Juan. Îşi duse mâna la frunte 
ca pentru a-şi potoli durerea ce-l cuprinse, o durere care, în 
mod sigur, nu era provocată de rană. o durere a sufletului. 

— Monseniore, spuse Jacquemin, ce doriţi să continui? 

— Spune-mi mai întâi, ce naiba făceai în parcul palatului 
d'Arronces, în toiul nopţii? 

— Am băut la cârciumă, eu, Cicatrice şi omul cu ochi 
fierbinţi aşa încât n-am observat când Ban-Frumos a plecat. 


Timpul trecea. Dintr-o dată apare şi Ban-Frumos. Începe 
prin a goli o sticlă întreabă, după care ne vorbeşte. Ne 
povesteşte tot ce se întâmplă la palatul d'Arronces, aşa 
încât mi se face părul măciucă. Ne cară după el şi ne aşează 
în parc, convenind asupra semnalului. Asta se întâmpla 
tocmai când dumneavoastră veneaţi împreună cu seniorul 
de Ponthus şi tocmai vă scuteaţi spadă. După care a urmat 
atacul bandiţilor. Ban-Frumos a dat semnalul şi am atacat. 
ce bătălie, monseniore, ce bătălie! Seniorul de Ponthus e un 
adevărat leu! Am făcut şi eu tot ce am putut, monseniore. 
Ban-Frumos lovea ca un turbat. Curând, ultimii bandiți 
teferi o luară la goană şi rămaseră pe câmpul de bătaie. 

Sfârşind povestirea, Corentin primi felicitările pe care, la 
drept cuvânt, le merita. 

— Jacquemin, spuse don Juan pe un ton mărinimos, treacă 
pentru astăzi; dar nu-mi place că-ţi iei asemenea libertăţi şi 
dacă-ţi mai vine fantezia să te duci la închisoare ori să mă 
salvezi de la moarte, cere-mi mai întâi permisiunea. 

Deodată Juan Tenorio simţi că păleşte. Se apropie de uşiţă 
şi respiră cu nesaţ aerul rece al nopţii. 1 se părea că nerviii 
s-au întins, gata să-i pleznească. Fu cutremurat de câţiva 
fiori puternici. 

— Frumos mormânt, pe legea mea! Nimic n-a fost cruțat. 
A fost folosită multă piatră şi multă marmură pentru a se 
arăta că mortul a fost un om cu greutate, demn de tot 
respectul. Când voi muri, adu-ţi aminte, Corentin, nu vreau 
să mă sufoc într-un asemenea monument. Vreau să adorm 
pe una din colinele Andaluziei, să ascult freamătul 
măslinilor. Sancho d'Ulloa, te salut cu tot respectul pe care 
îl merită marmora şi piatra, fiindcă până şi pentru pietre a 
inventat omul o iertare. 

— Domnule! Domnule! zbieră Corentin, şi-a deschis ochii! 
Sfinte! Vă priveşte! Statuia. Statuia comandorului vă 
priveşte! lui Juan 'Tenorio îi clănţăneau dinţii, dar continua 
să râdă. Pe la colţul gurii îi apăru o spună subţire, în timp ce 
corpul i se încorda tot. 


Sancho Ulloa, spuse el, vrei să cinăm împreună, numai eu 
cu Senioria Voastră? Corentin, să ne întoarcem aici, într-o 
noapte plină de tenebre şi infern şi să aducem cu noi o cină 
regală. Se spune că răposatul comandor a fost un mâncău 
pe cinste şi că atunci când i se prezenta ocazia, ştia să şi 
bea. vom vedea cât de adevărate sunt toate astea. 

— Juan Tenorio! urlă Corentin. Fiu al lui don Luis Tenorio! 
Vă spun că statuia. statuia comandorului vă ascultă! 

— Foarte bine! spuse don Juan. Mă asculţi, statuie a 
comandorului? 

— Ascultă! gemu Corentin la capătul puterilor. Ascultă! 
Priveşte şi înţelege! 

— Ei bine, spuse don Juan, fiindcă mă înţelegeţi, seniore 
comandor, faceţi-mi plăcerea de a-mi accepta invitaţia! 

Jacquemin Corentin scoase un strigăt sfâşietor şi se 
prăbuşi leşinat. 

Don Juan continua să privească statuia comandorului. 

Se dădu un pas înapoi în timp ce ochii aproape stăteau să-i 
iasă din orbite. O paloare de mormânt îi acoperi faţa şi un 
suspin dureros îi scapă din piept. dar toate acesta nu 
durară decât câteva secunde. Curând îşi reveni, 
recăpătându-şi tot sângele-rece. Aruncă în jurul său o 
privire scurtă. Se făcuse de acum ziuă. Afară se auzea 
cearta câtorva vrăbii pentru cine cine ştie ce firimitură. 

Don Juan se simţi pătruns de o bucurie enormă cu toată 
oboseala care începuse să-l copleşească. 

— Pe cuvântul meu, murmură el, pentru un moment am 
crezut că statuia şi-a ridicat capul şi că mi-a făcut semn că- 
mi acceptă invitaţia. Ce nebunie! Oricum, jur pe ceruri că 
voi reveni, da, voi reveni să cinez aici, sub nasul 
comandorului. 

În acel moment, Jacquemin Corentin îşi reveni şi se adună 
de pe jos cu greutate. 

— Aţi văzut? întrebă el. 

— Că statuia a acceptat! Că a dat din cap! 


— Ei şi, ce ţipi aşa? Poate că statuia a vrut să vadă cine-i 
neruşinatul care-i tulbură somnul. Hai, hai. Caraghiosule, 
vino-ţi în fire, ai luat drept realitate ceea ce era doar un joc 
al luminii căzută din vitraliile astea pe statuie. 

— Vai, monseniore! Aveţi grijă! Nu te poţi juca cu moartea 
nepedepsit! 

— Fă-mi plăcerea să-ţi ţii pentru tine observaţiile astea 
tâmpite şi nu mă mai cicăli. Acum gata, urmează-mă. 

Capitolul XIV Fir-ar să fie. 

Şi ieşi în grabă din capelă. Aproape de intrarea în palat, îl 
zări pe Jacques Aubriot înconjurat de servitori şi slujnice. 
Grupul nemişcat şi gălăgios arunca priviri amenințătoare 
spre uşiţa capelei. Văzându-l pe don Juan, se făcu imediat 
tăcere, nemişcarea transformându-se într-o retragere 
dezordonată în interiorul palatului. 

— Ce dracu' le-ai făcut ăstora? întrebă don Juan. De ce li s- 
au făcut frică de tine? 

— Pe legea mea, monseniore, spuse Corentin, parcă am fi 
nimerit într-un loc al groazei. Cine ştie? Poate că au văzut şi 
ei. ceea ce am văzut şi noi. 

Juan Tenorio dădu nepăsător din umeri. 

După ce trecu de grilajul parcului, aruncă o privire spre 
locul în care Loraydan îşi masase oamenii pe drumul spre 
Corderie şi surâse mulţumit: litiera încă se mai afla acolo. 
Făcu un semn celui care o păzea şi litiera se apropie. Don 
Juan aruncă o privire rapidă în interior şi constată 
satisfăcut că sacul nu dispăruse. 

— Jacquemin, spuse el, ia sacul ăla. Dumneata, amice, poţi 
pleca, spuse el omului cu litiera. 

Şi o luă din loc, vesel ca un cintezoi. Dar în fundul 
sufletului simţea ceva apăsător, ca o durere surdă. 

Trecu prin faţa casei numită în cartier Maison-Blanche. 

În spatele geamurilor singurei ferestre ale căror obloane 
nu erau închise, se afla o femeie, tânără şi frumoasă, dar a 
cărei faţă era răvăşită de durere. 


Dona Silvia, văzându-l trecând pe don Juan, se înfiora şi 
suspină. După ce acesta dispăru, murmură: 

— Dumnezeule, când mă iei la tine? Fă doamne, fă să mor 
chiar azi. dacă ai decis altfel, dă-mi forţa să-i salvez sufletul. 

Să salvezi sufletul lui don Juan! 

Sprinten şi mulţumit, don Juan ajunse curând la hanul 
Ghicitoarei şi urcă în camera sa. 

— Pune acolo sacul, îi spuse el lui Corentin. 

— E cam greu, monseniore. 

— Ce vrei? Patru mii de pistoli! 

Figura lui Jacquemin se întunecă. În ochii său lupta din 
cursul nopţii căpătă un înţeles şi fu năpădit de bănuieli. 

"Cum! gândi el. Este posibil ca fiul lui don Luis să intre cu 
forţa într-o locuinţă singuratică pentru a fura?" 

— Corentin, continuă don Juan. la o mie de pistoli şi bagă-i 
în punga asta. Cei trei mii rămaşi, încuie-i în cufăr. După ce 
faci toate astea, vei cobori în sala de mese cu cei o mie de 
pistoli, cu care vreau să plătesc o datorie mai veche. Eu 
cobor acum să mănânc, vezi să nu întârzii fiindcă după câte 
mi-ai spus şi ţie ţi-e foame. 

— Aşadar, monseniore, mie mi-e foame şi dumneavoastră. 
Aha! A plecat fără să mă audă. Mor de foame şi sete, dar la 
masă se aşează don Juan. 

Luă punga arătată de stăpânul său şi melancolic, începu 
activitatea ordonată de acesta. 

"Orice e posibil, reflectă văzând acel şuvoi de aur. Poate că 
uneori mincinosul ăsta înveterat înşeală adevărul. Cine ştie, 
poate că era hărțuit de vreun creditor nemilos şi. Neştiind 
unde să găsească cei o mie de pistoli, a organizat atacul de 
aseară. Poate că zece mii de livre i s-au părul prea puţin şi 
atunci a luai patruzeci. Ah! Dacă aş îndrăzni. aş arunca 
totul pe fereastră. Şi ce mă împiedică să o fac? Ba bine că 
nu. Şi în toată afacerea asta. Ce mă fac cu don Juan?" 

Tot bombănind aşa. Jacgquemin număra scrupulos monezile 
de aur. Una câte una. Până acum, Ban-Frumos ar fi 
subtilizat deja vreo douăzeci. 


După ce-şi termină treaba, Corentin, Cărătorul sacului, 
cobori în sala de mese unde-l găsi pe don Juan care tocmai 
tăia o bucată dintr-o pulpă de căprioară. 

— Aha! Ai apărut! Ai punga cu tine? Bine. Urmează-mă. Ce 
ai, caraghiostile, de râzi aşa? 

— Ei na! murmură Corentin, ce face seniorul don Juan! 
Cum? Intră? Da, pe legea mea! Intră! Doamne, ce o să se 
mai întâmple? 

Don Juan se întoarse. 

— Nu mai vii odată? Ce dracu'! Trebuie să te trag de 
urechi? 

— Am sosit, gemu Corentin. 

Şi-l urmă, intrând şi el la madam Jer6me Dimanche care, 
văzându-i, rămase stană de piatră, în timp ce Denise arunca 
celui cu care se căsătorise de bună voie, o privire mânioasă. 

"Ah! Numai să vină, gândi tânăra, numai să vină pe aici şi 
o să dea el de dracu'!" 

Madam Jer6me Dimanche îşi reveni destul de repede din 
starea ei de indignare la vederea lui don Juan. Hotărâtă, cu 
mâinile în şolduri, se aşeză în faţa fiicei ei ca pentru a o 
proteja. Don Juan o salută în mod curtenitor şi începu: 

— Doamnă Dimanche, între noi au fost câteva neînţelegeri 
pe care trebuie să le înlăturăm. După cum ştiţi eu sunt om 
de onoare. Vreau să vă demonstrez chiar acum cum norii 
aceştia de furtună se vor schimba într-o auroră 
binefăcătoare pe sub care zboară liniştită o barză. 

Madam Dimanche trase o gură de aer şi spuse, bătăioasă: 

— Şi acum ce mai vrei? 

Don Juan luă din mâna lui Corentin punga cu cei o mie de 
pistoli şi o puse pe masă. 

— Afară! izbucni madam Dimanche. leşi de aici, cu norii şi 
berzele tale, sau încep să strig! Îţi ridic tot cartierul în cap! 

— Doamnă Dimanche, poate că nu ştiţi. 

— Nici nu vreau să ştiu! 

Don Juan îşi scoase pumnalul. Denise păli în timp ce 
madam Dimanche scoase un strigăt ascuţit. 


— Fiica mea, ne-a ucis! 

Don Juan îşi ridică braţul înarmat, în timp ce Denise cădea 
în genunchi şi văduva îşi începea rugăciunea morţii. îşi 
ridică, deci, braţul înarmat cu pumnalul şi, dintr-o singură 
lovitură, despică punga cu pistoli. 

Gestul fu pe cât de neprevăzut, tot atât de irezistibil. 

Într-o clipă, madam Dimanche simţi cum îi dispare mânia, 
rămânând uluită. 

Monezile de aur se rostogoliră cu un zgomot vesel în rața 
ochilor unei Denise încântate şi unei doamne Dimanche 
sufocată de emoție. 

— Ce înseamnă asta? murmură aceasta din urmă. 

— Zestrea! izbucni don Juan, exasperat. Zestrea! Zestrea 
Denisei! 

— Zestrea? 

— O mie de pistoli! Zece mii de livre! Zece mii! 

— Păi, de ce n-aţi spus-o mai repede, seniore? 

— Parcă ce! Pe toţi dracii, m-aţi lăsat să scot o vorbă? 
Vedeţi că intenţia mea a fost dintre cele mai lăudabile. Tot 
aşa va spune şi soţul Denisei. 

— Soţul? bolborosi madam Dimanche, simțind cum i se 
învârte capul. 

— Soţul? repetă la rândul ei Denisa, curioasă. 

— Ce soţ? Care soţ? continuă văduva. Nu există nici un 
soţ! 

— Dacă există zestre, neapărat este şi un soţ, spuse don 
Juan. 

Acest raţionament o împietri pe biata văduvă şi Denisei îi 
păru de neînlăturat. 

— Asta-i zestrea! spuse don Juan arătând pistolii - şi ăsta-i 
soţul, adăugă el, arătându-l pe Jacquemin Corentin. 

"Aha, îşi spuse Corentin, dezmeticit. Încep să înţeleg, 
acum!" 

— Ele soţul cu zestrea? întrebă buimăcită madam 
Dimanche, fără a-şi da prea bine seama de ce spune. 

— Jacquemin Corentin? făcu timidă şi Denise. 


"Nu mai înţeleg nimic, îşi spunea văduva dar zestrea există 
şi ăsta-i esenţialul. Zece mii de livre! Vecini se vor în bolnăvi 
de ciudă." "Bătălia din noaptea asta. Bătălia de la palatul 
d'Arronces gândi don Juan. Nu înseamnă nimic pe lângă 
asta pe care vreau eu acum s-o câştig cu ajutorul minciunii! 
Don Juan, te admir." 

Şi-şi şterse fruntea. 

— Hai, Jacquemin. Sărută-ţi nevasta, continuă el. 

— Stai! exclamă madam Dimanche. Căsătoria trebuie să se 
facă aşa cum trebuie. Sigur, e posibil ca acesta să fie 
obiceiul în Spania, de acord, mai ales că zestrea este destul 
de mare ca să-i îmbolnăvească pe vecini. Dar noi nu ne 
aflăm în Spania, suntem aici. În strada Saint-Denis. 

— În chiar inima Parisului, spuse Corentin. 

— Din cauza asta pretind să se refacă, aşa cum trebuie, 
căsătoria, în chiar prezenţa soţului şi nu a voastră, oricât de 
onorabil aţi fi. Până atunci, nimeni nu îmi va săruta fiica. 
Are doar dreptul să vină de două ori pe săptămână să-i 
spună câteva cuvinte Denisei. 

— Consimt, spuse don Juan. 

— Două precauţii sunt mai bune decât una. Fiica mea nu 
va muri căsătorită de două ori. 

"Asta-i bună! gândi Corentin, la cazul ăsta de bigamie nu 
s-au mai gândit judecătorii!" 

— Deci vom conveni asupra zilei, sfârşi madam Dimanche, 
când ne vom reîntoarce la biserica Saint-Merri, o dată 
pentru totdeauna. 

— Şi va fi definitiv, o asigură Jacgquemin. 

— Ei bine, Corentin, reluă don Juan, fiindcă ţi-ai câştigat 
permisiunea, spune câteva cuvinte soţiei tale. 

Jacquemin păli puţin şi ochii i se tulburară. Aruncă o 
privire furişă spre uşă, ca şi când ar fi avut intenţia s-o 
şteargă. Dar se resemnă şi se îndreptă curajos spre fată, îi 
luă mâna şi-i spuse: 

— Denise, nu ştiu dacă într-o bună zi mă vei iubi, fiindcă 
toate oglinzile mi-au demonstrat că figura mea nu este una 


dintre acelea care să le facă pe tinere să o îndrăgească. Dar 
te asigur că inima mea, oricât de umilă ar fi ea, e plină de 
tine. Dacă e nevoie să mor pentru a-ţi asigura fericirea, mor 
bucuros. Când îmi vei face onoarea şi bucuria de a deveni 
soţia mea. Îţi promit să fac tot ce-i posibil pentru a vă 
asigura fericirea, în aşa fel încât să nu regreţi că m-ai 
preferat locul altuia. 

Aceste cuvinte modeste dar sincere şi ferme, fuseseră 
spuse cu un accent de sensibilitate adevărată încât madam 
Dimanche îşi şterse ochii cu şervetul pe care-l avea atârnat 
de mijloc şi exclamă: 

— Pe legea mea, bine spus. E chiar mai frumos decât 
stelele, perlele şi castelele din Spania, fie spus, fără a-l jigni 
pe seniorul aici de faţă. 

Denise nu era decât o fată cu mult bun simţ şi o inimă 
mare. 

Pur şi simplu, ea fu emoţionată. 

Îşi întinse obrazul şi, închizând ochii, îi spuse: 

— Pentru că suntem deja căsătoriţi şi urmează să ne 
căsătorim a doua oară. Puteţi să mă sărutaţi: nu-i nici un 
rău în asta. 

De această dată Corentin se înspăimântă: "Dumnezeule, 
sunt pierdut! exclamă el în sinea sa. Ah! Nasul ăsta! 
Blestemat nas! De ce nu l-am ascultat pe don Ilenorio atunci 
când a vrut să-mi taie jumătate din el!" 

Totuşi, trebui să se execute. 

Se aplecă, închise ochii, chemând toţi sfinţii în ajutor şi cu 
o hotărâre bruscă, hotărâtă de o mare disperare, o sărută 
pe mica Denise. Da, o sărută pe amândoi obrajii! 

Capitolul XV Don Juan împrumută bani prietenilor săi. 

Pe la amiază don Juan fu trezit de jupân Gregoire care, cu 
boneta în mână, îi spunea: 

— Domnul conte de Loraydan se află aici şi solicită o 
audienţă monseniorului. 

— Audienţă? se făcu auzită vocea aspră a lui Loraydan 
care tocmai intră în cameră cu sprâncenele încruntate. 


Haida-de, jupân Gregoire, văd că-ţi cunoşti meseria. Dar, fii 
bun şi lasă-ne singuri, după ce tragi perdelele, să se facă 
puţină lumină. 

Jupânul Gregoire se grăbi să execute cel de-al doilea 
ordin, dar înainte de a se retrage întrebă dacă monseniorul 
doreşte să mănânce, pentru a pune masa, la care don Juan 
îi răspunse că are o foame de lup dar n-ar vrea să coboare 
pentru a mânca. 

Într-o clipă fu în picioare şi-l rugă pe Loraydan să mai aibă 
răbdare câteva minute şi să-l aştepte în camera alăturat. 

Şi într-adevăr, după câteva minute apăru proaspăt ca un 
nou născut. 

Când tocmai se apropia de Loraydan, câţiva băieţi, sub 
supravegherea lui jupân Gregoire aduseră masa gata pusă. 
Loraydan, rugat să facă onorurile mesei, refuză, spunând că 
tocmai mâncase, dar acceptă cu plăcere un pahar de vin de 
Spania. 

Înfometat, don Juan se aşeză la masă şi atacă în grabă 
toate felurile. 

Loraydan venise cu intenţii mai degrabă ostile. 

Demnul conte era furios. După ce se gândise mai bine 
ajunsese la concluzia că don Juan îl costa cam scump şi 
venise să-i spună acum că pe viitor să nu mai conteze pe 
punga sa - cu alte cuvinte, pe drept cuvânt, pe punga 
domnului Turguand. 

Şi Loraydan atacă subiectul cu brutalitate, cu o grosolănie 
voită. 

— Trebuie să recunoşti, senior 'Tlenorio, că până acum v-am 
făcut mai multe servicii decât mi-aţi făcut dumneavoastră, 
mie. Pe drumul spre Corderie, v-am salvat de o acuzaţie 
capitală. Însărcinat de suveranul vostru şi de a-l meu să vă 
caut şi să vă ucid, v-am transformat în prietenul meu. Prima 
dată v-am dat douăzeci de mii de livre, a doua oară, patru 
zeci de mii. Şi ce-aţi făcut pentru mine? Nici măcar n-aţi 
reuşit să mă scăpaţi de acea Leonor Ulloa şi am venit 
pentru a vă avertiza. 


Loraydan se opri brusc, stupefiat. Don Juan se răsturnase 
în fotoliu şi izbucnise într-un hohot de râs sonor şi vesel. 

— Pe tot iadul! izbucni Loraydan. 

— Dragă conte. 

Şi din nou izbucni în râs. 

— Niciodată, nimeni nu mi-a râs aşa, în nas, spuse 
Loraydan care se ridicase în picioare, cu pumnalul în mână. 

— Iertare, conte, doar nu vrei să mă ucizi! 

Şi răsturnat în fotoliu, don Juan continuă să hohotească, 
mai să-şi dea sufletul. 

Livid, Loraydan ridică mâna înarmată. 

— Tenorio, voi asculta ordinele primite! Voi lovi! 

— Loveşte! 'Tot e mai bine decât să mor de râs! 

Şi încă o dată fu cutremurat de râsul de până atunci. 
Loraydan îşi aruncă pumnalul în celălalt colţ al încăperii şi 
imediat Juan Tenorio îşi recapătă calmul. Se şterse la ochi şi 
continuă cu un fel de veselie amară: 

— Luaţi loc, seniore conte. Şi dacă vă consideraţi ofensat, 
sunt gata să vă dau satisfacţie. Dar, vă rog să fiţi convins că 
n-am avut intenţia asta. Beţi, conte, cunosc vinul ăsta în 
care am recunoscut viile din ţara mea, beţi, beţi cu bucurie, 
beţi această rază de soare. Dragă conte, sunteţi un 
gentilom perfect şi îmi place mândria voastră deoarece în 
adâncul ei îmi pare că revăd unele fantome. Şi cum eu 
iubesc fantomele, deoarece ele sunt, poate, mai reale decât 
însăşi viaţa. Dar lăsaţi-mă să vă spun că luaţi viaţa prea în 
serios. Mi-ar plăcea să vă văd râzând mai des, ori măcar 
surâzând. Beţi, conte. Vă jur că această licoare are în ea 
virtuţi nebănuite. 

Loraydan rămase zăpăcit de tot acest discurs, atât de 
zăpăcit încât, maşinal, apucă paharul şi-l goli. Vinul era într- 
adevăr, remarcabil, deoarece jupân Gregoire îşi dădea 
toată osteneala pentru a-şi satisface clienţii. 

— Senior 'Tenorio, vinul este, într-adevăr, demn de toată 
lauda, dar cred că-l plătiţi prea scump. 

— Ce vreţi să spuneţi? se zbârli don Juan. 


— Însoţindu-l cu o cuvântare gata să omoare şi pe cel mai 
răbdător gentilom. Sunteţi prea vorbăreţ, senior Tenorio! 

— Ei, dragă conte. Vorbăria este pentru întâlnirea dintre 
doi prieteni, ceea ce vinul înseamnă pentru un prânz 
copios. Vorbăreţ? Asta-i o laudă care mă onorează. 

"Oare îşi bate joc de mine?" se întrebă Loraydan. 

— Orice ar fi, continuă el cu voce tare, trebuie să vă 
informez că nu mai am bani. 

— Cum asta? Nu-i posibil! exclamă don Juan, ridicându-se 
neliniştit. 

— Ba-i foarte posibil şi am venit special să vă spun asta. 

Dar don Juan, apucându-l de mână, îl trase cu forţa până 
în camera sa şi deschizând cufărul: 

— Iubite conte, spuse el, iată cele patruzeci de mii de livre 
din litieră, neatinse, mai bine spus, ce a mai rămas din sumă 
pentru că am luat zece mii de care aveam urgentă nevoie. 

"Zece mii de livre deja! îşi spuse Loraydan. Dar omul ăsta 
mănâncă banii!" 

— Luaţi, conte, luaţi cu amândouă mâinile, continuă don 
Juan. Nu vă fie teamă că mă lăsaţi fără bani: nimic nu-l 
poate ruina pe Juan Tenorio, sfârşi el cu gravitate, în timp 
ce, cu coada ochiului îl urmărea pe conte, întrebându-se cu 
groază de ce sumă urma să-l deposedeze acesta. 

— Sunteţi chiar aşa de bogat? întrebă Loraydan, nu fără 
un oarecare respect şi invidie în glas. 

— Nu vă temeţi că mă strâmtoraţi. Am fost înştiinţat de un 
curier că intendentul meu îmi va trimite o mie sau două de 
dubloni. 

— Dacă-i aşa. spuse Loraydan. 

"Hopa! gândi don Juan. O să comită infamia de a mă crede 
pe cuvânt?" 

Şi se pregăti să închidă cufărul. 

— Dacă-i aşa, continuă Loraydan, sunt liniştit în ce vă 
priveşte. Închide cufărul, senior Tenorio. Astăzi, cel puţin, 
nu am nevoie de serviciile dumitale. 

— Îmi pare rău că nu vă pot fi de folos, spuse don Juan. 


Dar imediat închise cufărul, aşezându-se pe el. Imediat se 
ridică şi adăugă nepăsător: 

— Oricum, sunt la ordinele voastre, conte, Juan Tenorio 
ştie să-şi plătească datoriile. 

— Să nu mai vorbim despre asta, spuse Loraydan. 

— Ceea ce vă datorez e sfânt. 

— Asta-i acum! Într-adevăr. 

— Datorie de recunoştinţă, dragă conte, de recunoştinţă şi 
prietenie. 

— Mă pui în încurcătură. 

— Nu, deloc! Şi acum, că m-am achitat de datorie în faţa 
voastră, trebuie să mă achit şi faţă de un altul. 

Şi don Juan, gânditor, se apropie de fereastră în faţa 
căreia se opri. 

— Fără îndoială, puse Loraydan pe un ton serios, că şi 
celălalt va fi la fel de satisfăcut de modul cum vă veţi achita, 
dacă veţi proceda cum aţi procedat cu mine. 

— Oh! făcu don Juan cu nepăsare, nu-i vorba de bani, e 
vorba de o datorie de spadă. 

— O datorie de spadă? făcu Loraydan, devenind brusc 
atent. 

— Da, da. Viteazul, Elother de Ponthus. trebuie să mă bat 
cu el. 

Loraydan păli. 

— Aşa este, spuse el cu răceala. Unde şi când urmează să 
duelaţi? 

— Pe legea mea, habar n-am, continuă don Juan. Îl întreb 
chiar acum. Nimic nu-i mai rău decât un duel amânat. 

— Şi cum veţi face asta? 

— Mă duc la el. Politeţea îmi cere să mă prezint personal 
pentru a-l întreba când şi unde urmează să ne batem. Mă 
duc chiar acum, nu trebuie decât să traversez strada. 
Locuieşte chiar vizavi. 

Loraydan aproape că se sufocă de bucurie. 

— Aşa e, pe legea mea. Uitasem că Ponthus locuieşte aici. 

— Asta numai din cauză că nu ţii duşmănie, conte. 


— Exact. Chiar ăsta-i şi motivul pentru care uitasem. 

— El bine. Dragă conte. Să ieşim. Mă însoţeşti până la 
Ponthus? 

— O clipă! spuse Loraydan. Mai ai din vinul acela de 
Spania? 

— Aha! Deci v-a plăcut. 

Şi-i turnă un pahar pe care contele îl bău cu înghiţituri 
MICI. 

Tenorio îl privi atent şi-şi spuse: 

— Ce aveţi, conte? Sunteţi palid de parcă aţi fi ieşit din 
mormânt? 

— Nimic, făcu Loraydan, o ameţeală. Vinul mă ajută. Gata, 
nu mai am nimic. Vinul ăsta e o adevărată doctorie. 

Don Juan arunca o privire neliniştită spre cufăr, gândind: 
"Am căzut în cursă! O să-mi ceară să-l împrumut şi cine ştie 
ce sumă-mi va cere. O să mă ruineze!" 

— Asta este. Senior Tenorio. Mă simt sufocat de re mu 
scări şi când stau să mă gândesc, simt cum în în roşesc. 

— Nici nu se vede, conte, sunteţi atât de livid încât i se 
face omului teamă. Dar cu ce prilej remuşcările acelea? 

— Să spunem, continuă volubil Loraydan, că v-am dat la 
început douăzeci de mii de livre şi pe urmă patruzeci de 
mii. Dacă socotesc eu bine, asia înseamnă şaizeci de mii. 

— Socotiţi de minune, spuse don Juan. 

Se aşeză hotărât pe cufăr. 

— Şi totuşi, nu! 

— Cum asta! 

— Nu am pus bine bazele calculului. 

— Şi cum ar fi trebuit făcută socoteala? întrebă don Juan, 
neîncrezător. 

— Pe toţi dracii, începu să râdă Loraydan, o fac aşa cum 
cred eu că trebuie făcută. Şaizeci, e o cifră care nu-ţi spune 
nimic. Dar o sută! O sută de mii de livre? Ei, asta da, cifră 
rotundă. Rezultă de aici, scumpul meu senior, că mai 
datorez patruzeci de mii de livre pe care le veţi încasa de la 
mine oricând veţi dori. 


— Ei, la naiba! Dacă asta aţi vrut să spuneţi, trebuie să 
mărturisesc că aveţi un mod extraordinar de a socoti, spune 
don Juan complet aiurit. Dar mai adineauri spuneaţi. 

— Că nu mai am bani? Ei, vedeţi, de aici şi remuşcările 
mele. Ce vreţi, parcă nu mai eram eu, cinasem şi foarte 
prost. în fine, vinul de Spania a reparat totul. Sper că-mi 
veţi ierta această slăbiciune. 

— Oh! Da, sigur, iubite conte. Şi cu cea mai mare plăcere 
voi veni să încasez diferenţa, fiindcă văd că ţineţi mult la 
acest lucru pentru a scăpa de remuşcări. Spuneţi, deci, că 
de mâine? 

— Chiar de azi, dacă doriţi. Trimiteţi pe cineva la palatul 
meu şi cele patruzeci de mii de livre îi vor fi date pe loc. 
Acestea fiind spuse, vă spun la revedere, fiindcă sunt 
chemat de câteva afaceri grabnice la Luvru şi nu vreau să 
mă las aşteptat. 

Şi cu aceste cuvinte, Loraydan se îndreptă spre uşă, 
lăsând pe loc un don Juan stupefiat de acest deznodământ 
neaşteptat, el care început fusese neliniştit de ceea ce va 
urma. 

Dar, brusc Loraydan se reîntoarse: 

— Apropo, iubite seniore Tenorio, aţi spus că vreţi să vă 
bateţi chiar azi cu seniorul de Ponthus? 

— Chiar acum. Ponthus e un om de onoare. Dacă-i voi 
explica starea în care mă aflu, adică faptul că sunt perfect 
sănătos, cu nervii destinşi, vesel şi cu spirit de aventură, nu 
mă îndoiesc că va accepta să se plimbe cu mine la Pre-aux- 
Clercs. 

— Aha! exclamă Loraydan cu voce slabă. 

— Nu vă temeţi, spuse Juan Tenorio. Mă simt în formă şi 
sunt sigur că-l vor ucide. 

Loraydan se cutremură. 

Să i-l ucidă pe Ponthus! Să-l smulgă răzbunării lui! 

— Senior lenorio, spuse el cu voce aspră, din prietenie 
pentru mine, vă rog să amânaţi pentru mâine acest frumos 


proiect. Adevărul este că pentru această seară am nevoie 
de un prieten sigur şi m-am gândit la voi. 

— Mulţumesc, conte! 

— Dacă s-ar întâmpla să fiţi rănit? lată, chiar vreau să vă 
rog la nici măcar s nu ieşiţi din han până mâine. Sunteţi de 
acord? 

Mirat, don Juan îl privea pe Loraydan cu un vag sentiment 
de spaimă, fără ca măcar să ştie de ce. Loraydan îl văzu că 
se codeşte: 

— Vreau cuvântul vostru! izbucni el. Cuvântul vostru că 
toată ziua şi toată noaptea nu veţi ieşi de aici! Don Tenorio, 
tocmai v-am dăruit patruzeci de mii de livre. Nici chiar 
regele nu dă o asemenea sumă fără a fi constrâns de 
necesitatea de a plăti un devotament sau de a potoli o ură, 
de a răsplăti o acţiune sau o lipsă de acţiune. Mă înţelegeţi, 
Juan Ienorio? 

— Nu, spuse acesta cu gravitate. Nu înţeleg nimic. Şi 
tocmai asta mă supără cel mai mult. 

— Nu are importanţă dacă înţelegeţi sau nu! Tenorio, în 
numele prieteniei pe care spuneai că mi-o porţi, în numele 
alianţei ofensive şi defensive pe care am încheiat-o, te rog 
să-mi acorzi asta. Tenorio, e vorba de interese mult prea 
mari. E vorba de viaţa mea! 

Prin mintea lui Juan Tenorio trecu un fulger. 

— Motivul, spuse el cu aceeaşi gravitate, este puternic. Ar 
trebui, deci, să vă dau cuvântul meu că nu mă voi bate 
astăzi cu Clother de Ponthus. Dar seniorul de Ponthus este 
un spirit fermecător şi cu asta m-a sedus. Vreau să-l ucid, e 
drept şi asta ar fi pentru mine o mare tristeţe, dar în luptă 
cinstită, la lumina zilei, faţă în faţă. Conte, cuvânt pentru 
cuvânt: daţi-mi mai întâi dumneavoastră cuvântul că nu-l 
veţi ucide azi pe Clother de Ponthus sau că nu veţi pune pe 
cineva să-l ucidă. 

Ştergându-şi fruntea. Loraydan spuse fără ezitare: 

— Vă dau cuvântul meu că nu voi încerca să-l ucid pe acest 
om şi nici nu voi pune pe altcineva să-l ucidă. 


— În acest caz, vă dau şi eu cuvântul că nu mă voi mişca 
din camera mea până mâine. 

Şi Loraydan, în timp ce ieşea, gândea: "Nu, nu, nu-l voi 
ucide pe Ponthus. Nu nobila mea spadă trebuie să 
împlinească destinul; aici e nevoie de securea călăului!" 

În timp ce Don Juan îşi spunea: "Acest Loraydan s-a gândit 
la o oarecare blestemăţie la care Juan Tenorio nu are 
dreptul să ia parte. Pentru că mi-am dat cuvântul că nu voi 
ieşi din camera mea, imediat ce blestematul de Corentin se 
va înapoia, îl voi expedia la seniorul de Ponthus cu 
rugămintea de a mă vizita!" 

Dar don Juan nu se gândea şi la oboseală sa. Oboseală 
care-l încercase mult cu o zi înainte şi care acum se 
răzbună. Întins pe pat, uită ciudată vizită a lui Loraydan şi 
fantastica poveste cu cei patruzeci de mii de livre, uită totul. 

Îl cuprinse un somn apăsător care dură întreaga zi şi o 
bună parte din noapte. 

Capitolul XVI Şeful jandarmilor primeşte vizita lui Ban- 
Frumos. 

În ziua precedentă, Ban-Frumos primind liber din partea 
stăpânului său, plecă să se întâlnească cu Jacquemin 
Corentin care şi el la rândul său, avea zi liberă. Cei doi 
jupâni, deveniți prieteni pe neaşteptate, se îndreptară spre 
Ane-Marchand unde-i regăsiră pe cei doi: omul cu cicatrice 
şi cel fără de teamă. Avu loc una din interminabilele partide 
de zaruri în cursul căreia Jacquemin îşi pierdu şi cea din 
urmă pară, drept care, spre ora şase seara, li se făcură din 
nou foame şi sete, aşa încât, două ore după ce hangiul 
închisese uşile şi ferestrele pentru a respecta regulamentul 
stingerii, se prăbuşiră cu toţii sub masă şi adormiră ca şi 
când s-ar fi aflat într-un pat domnesc. 

Se făcuse deja zi plină, cam ora zece dimineaţa, când se 
treziră şi constatară că le este din nou foame şi sete. 

Lurot-fără-de-frică mărturisi chiar că, atâta timp cât va 
mai avea asupra lui o monedă de aur, nu va înceta să-i fie 


foame şi sete, declaraţie care fu confirmată imediat de 
Pancrace-cu-cicatrice. 

Jacquemin Corentin se ruşina acum, văzându-se într-o 
asemenea companie, dar se resemnă, spunându-şi că-i este 
sete şi că cei doi tâlhari, la urma-urmei, îi salvaseră viaţa. 

Şi petrecerea reîncepu. 

Puțin după ora douăsprezece, Jacquemin anunţă că pentru 
el sosise vremea să se întoarcă la hanul Ghicitoarei şi plecă, 
întrebându-se neliniştit ce va păţi din partea lui don Juan. 

Era tocmai momentul în care contele Loraydan părăsea 
hanul după scena descrisă în capitolul anterior. 

La rândul său şi Ban-Frumos îşi aminti în mod vag, poate 
puţin cam târziu, că trebuie să părăsească Parisul împreună 
cu stăpânul său; voi să plece, dar Lurot şi Pancrace 
afirmară cu solemnitate că ştiu în strada Saint-Antoine o 
cârciumă unde se bea un hidromel pe cinste. 

Deci, trioul, braţ la braţ, se îndreptă spre strada Saint- 
Antoine, ajungând curând la cârciuma cu pricina. Erau 
tocmai pe cale de a intra. 

Şi deodată, Ban-Frumos le spuse cu voce repede şi şoptită: 

— Intraţi, fârtaţilor şi aşteptaţi-mă aici, vin imediat. 

Lurot şi Pancrace dădură din umeri, convinşi că Ban- 
Frumos voia să le tragă clapa. 

— E un ticălos, spuse unul din ei, vrea să-şi cruţe punga. 

— Mai degrabă cred că-i un băutor slab care vrea să-şi 
cruţe gâtlejul, spuse celălalt. 

Oricum, intrară amândoi în timp ce Ban-Frumos o luă la 
sănătoasa. 

Ban-Frumos urmărea un gentilom pe care tocmai îl 
observase. 

Şi gentilomul era Amauri de Loraydan. 

Palatul şefului jandarmilor, domnul Croixmart, se afla 
situat la capătul străzii Saint-Antoine. 

Aproape vizavi de intrarea palatului, se înalţă formidabila 
siluetă a unei fortărețe: Bastilia Saint-Antoine, a cărei 
sumbră formă apasă în mod trist acel colţ de Paris. 


Loraydan intră hotărât în palatul Croixmart. Pe urmele 
sale pătrunse şi Ban-Frumos, care intră tot atât de hotărât. 

Şi-n sinea să îşi spunea: "Spânzurat să fiu dacă nu fac cea 
mai mare prostie din viaţa mea. Eu la şeful jandarmilor!" 

Oricum, intră în modul cel mai natural, de parcă ar fi fost 
aşteptat. 

Atât de natural, încât gărzile însărcinate cu paza intrării 
găsiră că Ban-Frumos este valetul contelui de Loraydan. 

Acesta din urmă tocmai urca monumentala scară. Ban- 
Frumos se ţinea după el. Şi totuşi, era alb de spaimă. 

Tocmai îşi dădea seama, ca în vis, că situaţia devine 
înfricoşătoare, uitând că n-are decât să coboare şi să plece 
pentru a-şi salva pielea. Dar nu cobori. 

Contele intra într-o anticameră uriaşă în care se regăseau 
aceleaşi grupuri, aceleaşi măşti, aceeaşi tăcere de pe scara 
- tăcere făcută din murmure nedesluşite. 

În spatele lui Loraydan se strecură şi Ban-Frumos printre 
aceste grupuri care se dădeau la o parte, lăsându-l să 
treacă şi invitându-l, poate... fiindcă Loraydan, fără a le da 
nici cea mai mică atenţie, trecu într-o altă anticameră, 
urmat îndeaproape de Ban-Frumos. 

Cu această ocazie, Ban-Frumos se trezi într-o cameră 
uriaşă, pustie, rece şi sumar mobilată. Numai câteva fotolii. 

Îl văzu pe conte cum deschide o uşă şi dispare. 

Apropiindu-se de uşă, un om îmbrăcat în negru îl opri: 

— Tu, nerodule, aşteaptă-ţi aici stăpânul. 

— Bine! spuse Ban-Frumos. Dar dacă mă cheamă? 

— În cazul ăsta vei deschide această uşa şi vei fi în 
cabinetul monseniorului Croixmart. Dar până atunci, nu te 
mişca de aici. 

Ban-Frumos se lipi de uşă, înspăimântat de cuvintele: 
cabinetul monseniorului Croixmart. 

"Ce dracu' caut eu aici? îşi spuse el. Numai vinu-i de vină!" 

În depărtare se auzi un fluierat scurt şi omul care tocmai îl 
oprise pe Ban-Frumos se repezi şi deschizând o uşă 
laterală, dispăru. după câteva secunde se întoarse în 


anticameră... doar câteva secunde. Timp în care Ban- 
Frumos, nu mai puţin înspăimântat, continua să-şi spună: 
"Ce dracu' am venit să fac aici? Numai vinu-i de vină, numai 
vinul!" 

Dar în acelaşi timp, cu un gest rapid şi precis, unul dintre 
acele gesturi aproape reflexe care se fac când e vorba de 
viaţă şi de moarte, întredeschise uşa de care se sprijinea. 

Auzi zgomotul unor voci. 

Ban-Frumos asculta cu cea mai mare atenţie. 

După cinci minute, Ban-Frumos se dezlipi de uşă. 

Era palid şi tremura. 

Îndreptându-se spre omul în negru, îi spuse: 

— Calul stăpânului meu mă nelinişteşte. Mă duc până la 
grajduri. Seniorul de Loraydan ţine la el chiar mai mult 
decât la mine! 

— Şi bine face, rânji acesta. Hai, cară-te şi ţine-ţi gura! 

Ban-Frumos îşi plecă fruntea şi plecă. Trecu din nou prin 
anticamera plină de lume, recobori scara cea mare. şi ieşi 
cu sufletul la gură din palat, ajungând curând în cârciuma 
unde-l aşteptau Lurot şi Pancrace. 

— De băut! strigă el cu o voce spartă. Să mă bată 
Dumnezeu dacă nu sunt pe punctul de a leşina! 

După cum am văzut, Loraydan intrase la domnul 
Croixmart fără nici o oprelişte pe care, un oricare altul, 
indiferent de rangul ce-l avea, ar fi întâmpinat-o. 

După scena de la Luvru, Croixmart dăduse anumite ordine 
în ce-l priveşte pe Loraydan, considerându-l pe conte drept 
reprezentantul regelui. 

Deci, Loraydan intră în cabinetul şefului jandarmilor cu 
faţa luminată de o bucurie formidabilă. 

— Domnule, am venit să vă anunţ... 

— Că aţi aflat locul unde se află seniorul de Ponthus, spuse 
Croixmart. 

— Da, dar aţi aflat? 

— Altuia conte, i-aş fi spus că am fost informat de 
excelentul meu serviciu de spionaj. Dar, cum sunteţi aici în 


calitate de amabasador al Maiestăţii Sale şi cum nu vreau s- 
o înşel pe Maiestatea Sa, vă spun că figura dumneavoastră 
m-a informat. 

— Figura mea? 

— Da. Şi încă o strigă în gura mare. Nu vă mai încredeţi în 
figură voastră conte. Figura vă trădează, stăpâniţi-o. 

— Mulţumesc, spuse Loraydan. Dar nu-mi voi pune mască. 
Sunt dintre cei sinceri, şi, la urma-urmei, la ce bun atâtea 
ascunzişuri? Sunt ceea ce sunt. Să nu mai vorbim despre 
asta. Şi pentru a reuşi în afacerea noastră, vă spun că sunt 
mândru că am reuşit acolo unde copoii dumneavoastră au 
dat greş. 

— Regele o va afla, conte, fiindcă mie îmi place dreptatea; 
încă în seara asta regele va fi informat de zelul vostru. Şi 
acum, să fiu sincer, trebuie să vă spun că n-am trimis pe 
nimeni să cerceteze locul în care s-ar putea ascunde 
seniorul de Ponthus. 

— Ei, asta-i! Ce vrea să însemne asta? 

Croixmart surâse, un surâs livid şi continuă: 

— Assta înseamnă că nimic pe lume, într-o afacere de 
poliţie, nu-i mai bun decât doi copoi: dragostea sau ura. 
Dumneavaostră eraţi stăpânit de unul din aceste 
sentimente. Poate de amândouă. Pentru a-l descoperi pe de 
Ponthus contam numai şi numai pe dumneavoastră. 

— Aşa o fi, spuse Loraydan, gânditor. În tot cazul, 
informaţia m-a costat destul de scump. 

— Cât? 

— Patruzeci de mii de livre. 

— Frumoasa sumă, spuse pe un ton sceptic Croixmart, 
care în altă împrejurare l-ar fi tăcut pe Loraydan să sară cât 
colo. 

— Domnule comandant, spuse contele dând din umeri, vă 
îndoiţi de sumă, dar nu-mi pasă. Aş fi dat şi o sută de mii de 
livre. 

— Vă cred, spuse grav Croixmart. 

Şi notându-şi grăbit ceva pe o hârtie: 


— Banii vă vor fi restituiţi, conte. Şi spuneţi că de Ponthus 
se afla? 

— În strada Saint-Denis, chiar în faţa hanului Ghicitoarei, 
în locuinţa unei anume doamne Dimanche. E rândul vostru, 
domnule comandant! Trebuie că încă din această noapte 
domnul de Ponthus să se afle în temniţă. Într-o oră, chiar... 

În acest moment Ban-Frumos îşi întrerupse trasul cu 
urechea. Într-o oră! Cuvântul ăsta îl biciuia, îl înspăimânta. 
Începuse să-l îndrăgească pe Clother căruia îi salvase viaţa 
la palatul d'Arronces. 

Deci, Ban-Frumos nu mai rămase să asculte mai departe şi 
plecă... Vom vedea cât de mult a greşit. 

— Într-o oră? continuă Croixmart. Nu, nu e bine. Vom 
aştepta noaptea pentru a înconjura locuinţa din strada 
Saint-Denis. Este inutil să înfricoşam populaţia şi mai ales e 
periculos să vadă că arestăm, un gentilom. 

— Dar nu-i adevărat, trebuie chiar acum. 

— Din acest moment Ponthus îmi aparţine! i-o tăie cu 
răceală comandantul. 

Şi lovi cu un ciocan de argint într-un clopoțel. Apăru 
imediat un bărbat care înainta cu paşi rapizi şi oblici. Era 
mic de statură, uscat, cu o figură comună, mai degrabă 
urâtă. 

— Joli-Frise, spuse Croixmart cu voce slabă, ai pe cineva 
bun la îndemână? 

— Monseniore, ar fi Fossoyeur, care. 

— Foarte bine. Duceţi-vă amândoi la hanul Ghicitoarei. 

— În strada Saint-Denis. Cunosc. 

— În faţa hanului se află locuinţa unei anumite doamne, 
Dimanche. Acolo stă în gazdă un gentilom. Clother de 
Ponthus. Îl veţi supraveghea, deoarece diseară îl vom 
aresta. 


— Îl voi urma oriunde se va duce, spuse Joli-Fris€ în aşa fel 
încât la momentul hotărât, unul din noi vă va anunţa locul în 
care se află gentilomul. 

— Îmi place de line, Joli-Fris€. Şi acum, nu mai pierde nici 
un minut. 

— Vă dau fiecăruia câte o de pistoli dacă gentilomul va fi 
arestat! spuse Loraydan. 

Joli-Frise dispăru imediat, cu o strâmbătură de bucurie pe 
faţă. 

Ridicându-se, Croixmart spuse: 

— Puteţi s-o informaţi pe Maiestatea sa că în seara asta 
seniorul de Ponthus se va afla la Temple. Nimic nu ne va 
împiedica să-l arestăm deoarece voi şi eu de faţă. 

— Şi eu! sublinie Loraydan. 

Şi acum să ne întoarcem în cârciuma în care Ban-Frumos 
îşi reîntâlni cei doi tovarăşi. 

Tocmai isprăvise de explicat situaţia lui Lurot şi Pancrace 
şi acum trăgea concluziile: 

— Aşa cum v-am spus, seniorul de Ponthus este generos şi 
veţi fi răsplătiți din belşug. Există în tot Parisul ăsta un loc 
în care am putea să-l ascundem până mâine? 

Omul cu cicatrice dădu din cap: 

— Parisul e mare şi orice-i posibil. Şi cel care nu se temea 
de nimic: 

— La Paris se găsesc de toate. E Luvru, e lemple. cine 
dracu' l-ar căuta pe rege la Luvru? Şi cine ar îndrăzni să-l 
aresteze la Temple pe temnicerul şef? 

Din cauza hidromelului se aflau într-o stare de nepăsare şi 
bunătate exagerată. 

Bmi-Frumos îi scutură zdravăn, spunându-le pe un ton 
solemn: 

— Cufărul seniorului Ponthus, cufărul nostru, e plin de aur. 
Aşa că lăsaţi vorbăria şi să ne grăbim. 

— Îmi place aventura asta, spuse Pancrace. Să-l scoatem 
din încurcătură pe senior e o chestie grozavă. 


— Trebuie să-l adăpostim la loc sigur, bombăni Ban- 
Frumos. 

— Sunt locuri sigure la Notre-Dame. 

— În strada la Hache, se grăbi să spună Pancrace, îl găsim 
şi pe Porcul-care-înţeapă. 

— Asta voiam să spun şi eu, spuse Lurot. Da, e un loc bun. 

— E-n regulă, afacerea-i încheiată, spuse Ban-Frumos, la 
drum şi repede. 

Grăbit, trioul părăsi în viteză cârciuma şi se îndreptă spre 
strada Saint-Denis. 

Capitolul XVII Leonor d'Ulloa, sora Christei. 

În această dimineaţă, Clother de Ponthus îşi aştepta 
valetul, pe Ban-Frumos căruia îi dăduse învoire cu o zi mai 
înainte. Şi am văzut cum îşi folosise această zi. 

Seniorul de Ponthus voia acum să-i comunice lui Ban- 
Frumos ultimele ordine cu privire la călătoria lor în Spania. 

Treaba era urgentă, acesta fiind singurul mod în care 
putea s-o protejeze pe Leonor de o nouă tentativă lui 
Loraydan. Şi presupunea bine că Loraydan este mult mai 
periculos pentru fiica comandorului, decât don Juan. Putea 
presupune, chiar dacă se înşela, că Leonor îi poate face faţă 
lui don Juan. 

Dar Loraydan! Acesta era adevăratul duşman. Cu adevărat 
redutabil. 

Singura modalitate de a o apăra pe Leonor de Loraydan 
era să o ducă în Spania. 

Dar Ban-Frumos întârzia. 

"Cred că a dat de băutura, gândi Ponthus ridicând din 
umeri. Trebuie să mă descurc singur, " 

Gândise acestea fără a se mânia deloc şi fără a mai 
aştepta, părăsi casa. 

Prima lui grijă a fost să se ducă la u staţie de trăsuri unde, 
pentru cinci mii de livre, închirie o litieră solidă trasă de doi 
cai puternici. Litiera era pentru Leonor d'Ulloa. În ce-l 
priveşte, Ponthus îşi avea calul său în grajdurile hanului 
Ghicitoarei. Odată cu litiera, închinase şi un vizitiu care, 


după cum îi fusese lăudat, cunoştea bine drumul şi era 
capabil să-i ducă în cel mai scurt timp în Spania. Vizitiu şi 
litieră, trebuiau să fie prezenţi pe la unsprezece noaptea la 
poarta Temple, După care, luându-l pe proprietarul staţiei 
de trăsuri, îl duse cu ella un negustor de pietre preţioase 
unde mai vânduse deja un diamant. Acolo deşurubă 
mânerul spadei şi scoase două din cele unsprezece 
diamante ce-i mai rămăseseră din moştenirea mamei. 

Negustorul îi oferi treizeci şi cinci de mii de livre şi Clother 
le acceptă fără tocmealăa. Odată plătită litiera, Clother mai 
rămase cu treizeci de mii de livre pe care le duse în camera 
sa şi le încuie în faimosul cufăr pe care, cu câteva ore mai 
înainte, Ban-Frumos îl amintise celor doi fârtaţi, Lurot şi 
Pancrace. Din suma respectivă reţinuse însă cinci mii de 
livre pe care le băgase într-un sac. 

Terminând toate acestea, Clother se duse să se intereseze 
de valetul său la madam Dimanche. 

Văduva îl asigură că nu-l văzuse pe blestematul de Ban- 
Frumos căruia, lucru ciudat, încă îi mai purta duşmănie 
pentru faptul că la un moment dat îi demonstrase că don 
Juan Tenorio nu-i Jacquemin Corentin. 

Clother puse sacul pe colţul mesei: 

— Draga mea gazdă, îi spuse el, aici sunt cinci mii de livre, 
din care veţi lua trei mii pentru zestrea Denisei. Celelalte 
două mii de livre sunt pentru valetul meu, Ban-Frumos, 
căruia i le veţi da din partea mea spunându-i că, dacă vrea, 
să vină să mă întâlnească la Sevilla, în Spania. Dacă nu 
vrea, mă poate aştepta aici. Asta în caz că nu reuşesc să 
dau de el până când plec. 

Punându-şi astfel ordine în afaceri, Clother de Ponthus, 
acum cu inima mai uşoară, se îndreptă spre palatul 
d'Arronces. Fiindcă, la urma-urmei, Leonor trebuia să 
hotărască asupra călătoriei. 

"Am luat hotărâri în numele ei gândi el, şi am decis ca la 
noapte, la ora unsprezece să plecăm în Spania. Dar o să fie 


de acord? S-a întors la palatul d'Arronces? Nu, nu cred să fi 
comis această imprudenţă. şi atunci?" 

— Tu Marcellus eris, murmură intendentul Jacques 
Aubriot, văzându-l pe Clother de Ponthus păşind pragul 
porţii. 

— Monseniore, continuă el cu voce mai tare, nobila 
doamnă d'Ulloa se află în capelă şi vă aşteaptă. Sunt 
însărcinat cu onoarea de a vă comunica. 

Clother păli. 

Venise la palatul d'Arronces cu ideea că, fără îndoială, nu o 
va găsi pe Leonor. Şi ea îl aştepta! 

lată ce se petrecuse: 

Atunci când Bereng?re se întoarse în camera ei însoţită de 
Leonor, îl găsi pe Turquand care, chiar dacă era mirat, nu 
lasă să se vadă nimic, făcându-i fiicei comandorului o 
primire călduroasă. Dar în sinea sa gândea: "Trebuie să 
schimb mecanismul plăcii de marmură." 

Pus la curent din câteva cuvinte, Turquand dădu dovadă 
de o adevărată risipa de ospitalitate fiindcă nu mai înceta 
să-i spună Leonorei că-i face o adevărată onoare casei sale 
alegând-o drept refugiu şi în care putea locui atât timp cât 
doreşte, oferindu-se să o scoată din Paris, sub o escortă 
puternică şi să o ducă până în oraşul pe care aceasta îl va 
alege, pentru a scăpa de urmărirea acelui Juan Tenorio. 
Numele lui Juan Tenorio era singurul nume pe care Leonor 
îl dezvăluise. 

După care, ordonă menajerei, madam Medarde, să 
pregătească cea mai frumoasă cameră a casei. 

Mulţumindu-i, Leonor îi spuse că nu va rămâne aici. 

— Sunt o d'Ulloa, spuse ea şi sunt în stare să mă apăr de 
don Juan. Nu vreau să-i dau acestuia impresia că mi-e frică 
de el. Palatul d'Arronces a fost donat tatălui meu de regele 
Francisc ÎI, în consecinţă, aceea este casa mea. Atât timp cât 
împrejurările mă obligă să rămân în Paris, voi locui în 
palatul care-mi aparţine şi sunt hotărâtă să merg acolo 
chiar mâine dimineaţă. 


— În acest caz, spuse Turguand, v-aş fi recunoscător dacă 
aţi consimţi să vă reîntoarceţi pe acelaşi drum, adică prin 
tunelul subteran. Dacă au lăsat ceva spioni prin 
împrejurimi, n-aş vrea ca aceştia să se întrebe cum se poate 
ca o persoană, care a dispărut în mod misterios din capela 
palatului, este văzută ieşind din locuinţa mea. 

După ce-şi spuse rugămintea, Turquand ieşi, lăsându-le pe 
cele două fete singure. Amândouă se priviră surâzând. 

— Vă datorez viaţa, spuse Leonor. 

— Dacă-i numai asta, atunci sunt fericită, îi răspunse 
Bereng?re. 

Când se lumină de zi, Leonor d'Ulloa, cu toate insistenţele 
lui Turquand şi a fiicei sale, se hotări să se întoarcă la 
palatul d'Arronces. Turgquand deschise dulapul din camera 
fiicei sale, şi, cu o torţă în mână, cobori scara în spirală 
până ajunse la galeria pe care o străbătu, urmat de cele 
două fete. În curând ajunseră în cavoul în care se afla 
sicriul Agnesiei. Mecanismul plăcii de marmură funcţiona la 
fel de bine. 

Cele două fete se îmbrăţişară cu regret, promiţându-şi una 
alteia să se revadă curând... 

În acea clipă, privirile L&onorei se opriră asupra inscripţiei 
gravată pe sicriul de piatră... şi numele Ponthus o făcu 
atentă. Luă torţa din mâna lui Turguand şi citi inscripţia, 
cuvânt cu cuvânt: "La 30 decembrie din anul 1518, eu, 
Phlippe, senior de Ponthus, am depus aici rămăşiţele 
pământeşti a celei ce a fost Agnes de Sennecour moartă din 
cauză că a fost înşelată de Francisc, regele." "Philippe, 
senior de Ponthus!" murmură Leonor, cutremurându-se. Şi, 
întorcându-se spre Turgquand: 

— L-aţi cunoscut pe acest senior de Ponthus? 

Turgquand făcu un gest de negaţie. 

— Cunoaşteţi, măcar, povestea celei ce odihneşte în acest 
sicriu? 

Încă odată Turquand negă. Dar spuse: 


— Toată povestea se află în aceste cuvinte. Citiţi: Moartă 
din cauză că a fost înşelata de Francis, regele. E nevoie de 
mai mult? 

— E adevărat, spuse Leonor. O femeie poate muri pentru 
că a fost înşelată. Ştiu asta. 

Şi imaginea Christei îi apăru în minte. 

O secundă mai târziu se afla în capela palatului 
d'Arronces, în urma ei lurgquand închizând placa de 
armură. Leonor putea crede că visase. 

leşi încet din capelă, spre marea uluială şi poate, în secret, 
spre marea spaimă a lui Jacques Aubriot care, ca urmare a 
acestui fapt, rămase convins că Leonor d'Ulloa era 
protejată de forţe divine, ceea ce făcu că respectul pentru 
ea să se schimbe într-o venerație aproape religioasă. Ca un 
majordom de casă mare, Jacques Aubriot nu lăsă să i se 
ghicească nici uluiala şi nici spaima. Se mulţumi doar să 
facă o plecăciune adâncă în faţa fiicei comandorului, 
aşteptând ca aceasta să-i adreseze câteva cuvinte, după 
care spuse şi el: 

— Cred că este de datoria mea să anunţ nobilei stăpâne ca 
tânărul gentilom, seniorul de Ponthus, a părăsit palatul 
teafâr şi nevătămat. 

La întrebările Leonnrei, îi povesti în câteva cuvinte tot ce 
se întâmplase în parc, povestire care ar fi putut începe cu 
cuvintele: Infandum regina, jubes renovare. şi pe care 
Leonor o ascultă cu mult interes. 

Ceea ce trebuie să specificăm aici este faptul că Leonor 
luă la cunoştinţă, dacă nu iară emoție, cel puţin fără mirare, 
cum Clother de Ponthus ieşise din învălmăşeală - teafăr şi 
nevătămat, după cum spunea majordomul. 

Poate că un fel de presimţire îi spunea că tânărului nu i se 
poate întâmpla nimic şi că o credinţă secretă o asigura că 
Clother nu putea muri din acea noapte. 

Toată acea zi şi noaptea care-i urmă, plus o bună parte din 
ziua următoare şi-o petrecu punându-şi aceeaşi întrebare: 
"De ce omul care a pus-o pe Agnes de Sennecour în sicriul 


de piatră se numea Philippe de Ponthus? De ce acest 
gentilom, care este tatăl lui Clother, a dus acolo sicriul 
Agnesei moartă din cauză că a fost înşelată de regele 
Franţei?" 

Deci, a doua zi dimineaţă, Leonor se îndreptă spre capelă, 
atrasă de o curiozitate de neînvins. 

Majordomul o salută şi-i spuse victorios că palatul 
d'Arronces este acum în stare de asediu: servitorii erau 
înarmaţi până-n dinţi, patrule cutreierau parcul palatului, 
poarta palatului fusese închisă şi acum era păzită cu multă 
grijă. 

— Dezarmaţi toţi servitorii, spuse liniştită Leonor, încetaţi 
patrulările şi deschideţi poarta palatului. 

Când va sosi seniorul de Ponthus, anunţaţi-l că-l aştept în 
capelă. 

Majordomul rămase consternat, dar dădu ascultare 
poruncilor, murmurând: 

— Să deschid poarta pentru oricine! Eu! Ba o să i-o închid 
în nas şi Maiestăţii Sale dacă vine încărcat cu daruri. timeo 
danaos et dona ferentes. câtă dreptate avea marele Homer. 

În capelă, în faţa mormântului comandorului, Leonor 
stătea gânditoare: "Acolo, îşi spunea ea, sub una din aceste 
dale, se afla caseta de fier pe care seniorul de Ponthus 
venise s-o caute pentru a-şi afla povestea numelui său, 
povestea mamei sale şi poate şi a adevăratului său tată." 

Deodată auzi zgomot de paşi în spatele său. 

Întorcându-se, îl văzu pe Clother care tocmai se înclina 
adânc. 

— Fii binevenit! exclamă ea. Sunt fericită să vă revăd după 
lupta de astă noapte, teafăr şi nevătămat, Şi-i întinse mâna, 
pe care el nu îndrăzni să i-o sărute, strângându-i-o doar 
uşor, cu vârful degetelor. 

— Trebuia să rămân în viaţă fiindcă trebuie să vă apăr pe 
parcursul călătoriei pe care o veţi face în curând. 

— Ce călătorie? 


— Spre Sevilla. Vă voi însoţi până acolo, dacă sunteţi de 
acord să vă încredeţi spadei lui Ponthus. În Spania nu veţi 
mai avea de ce vă teme de contele Loraydan, care vă vrea 
moartea din cauze pe care încă nu le cunosc. Atât timp cât 
vă aflaţi la Paris, nu există altă speranţă decât moartea lui. 
Îl voi ucide. Mă voi întoarce pentru asta când voi şti că 
sunteţi în siguranţă, printre ai voştri. De ce nu-l ucid acum? 
L-am provocat, dar a refuzat duelul. Şi la urma-urmei, o 
lovitură de spadă e o lovitură de spadă. M-ar putea răni sau 
chiar ucide. Şi atunci aţi fi la mâna lui. Am venit să vă cer să 
mă lăsaţi să hotărăsc şi pentru voi. Dacă moartea sau viaţa 
mea nu vă este indiferentă, spuse el cu voce tremurătoare, 
vă rog să ascultați de sfatul meu: plecaţi, doamnă, plecaţi 
cât mai repede. 

— Când trebuie să plec? 

— Fiţi gata pentru noaptea asta, la ora unsprezece. Voi 
veni să vă iau şi va voi duce la poarta Temple unde veţi fi 
aşteptată de o litieră. În acest fel nimeni nu-ţi va da seama 
ce se întâmplă la palatul d'Arronces. 

— Bine, astă seară, la ora unsprezece, voi fi pregătită, 
spuse Leonor. 

Şi aruncă o privire asupra mormântului. 

— Oh! Sicriul comandorului! spuse repede Clother. Voi 
ordona să fie şi el transportat la Sevilla! 

Dintr-o privire fata îi mulţumi pentru că-i ghicise atât de 
repede gândul. Şi asta fu totul. 

Mai schimbară câteva cuvinte, stabilind ca în absenţa 
Leonorei şi până la reîntoarcerea lui Clother din Spania, 
palatul d'Arronces să-şi ducă acelaşi mod de existenţă, 
continuând să fie locuit de servitori sub conducerea lui 
Jacques Aubriot, singurul care urma să fie înştiinţat cu 
toate evenimentele. 

După care se despărţiră. 

Capitolul XVIII Porcul care omora muştelel de la o sută de 
paşi. 


Clother de Ponthus părăsi palatul d'Arronces în acea stare 
de spirit care face ca totul să ţi se pară posibil. 

Trecând prin faţa palatului lui Loraydan, văzu un om care-l 
privea cu un respect temător. Era Brisard. Valetul lui 
Loraydan, care privea în stânga şi în dreapta să vadă dacă 
nu-i pică de undeva vreun scud care i-ar fi permis să o 
întindă la cârciuma din apropiere unde-şi făcea veacul de 
obicei şi Ban-Frumos. În aşteptarea asta trebuia să aibă 
răbdare, până acum neapărând nici o pleaşcă. Deci, 
Brisard, rămas fără bani, căuta din ochi toate crăpăturile, 
doar-doar o găsi ceva, filosofând în sinea sa asupra 
prostului obicei, pe care-l au scuzii de a nu se plimba pe 
drum. 

Văzându-l pe Clother de Ponthus, Brisard, recunoscându-l, 
fu cuprins de înfiorare. După ce-l salută, se retrase câţiva 
paşi. 

Clother se îndreptă spre el: 

— Nu cumva eşti valetul contelui de Loraydan? 

— Da, domnule, sunt. 

— Mă cunoşti? 

— Sigur că da! Cu toate că nu mai aveţi figura aceea 
palidă. N-am putut afla niciodată, monseniore, cum aţi 
reuşit să ieşiţi. Mai rău este că n-am ştiut niciodată cum aţi 
reuşit să intraţi. Vreţi şi acum să intraţi? 

— Nu, spuse râzând Clother. Sau numai dacă stăpânul tău, 
fiind acasă, vrea să-şi măsoare spada cu a mea. 

— Domnul conte nu se află la palat, spuse Brisard. Nu-l 
văd decât din când în când. Pentru câteva zile mai grele pe 
an, mă bucur în rest de timp liber, berechet, de dreptul de a 
vorbi, de a pleca şi a veni când vreau, să dorm jumătate de 
zi iar cealaltă jumătate să nu fac nimic şi când am chef, să 
mă duc la cârciuma din colţ. Dar, ca să revin la vizita 
voastră, ce trebuie să-i spun stăpânului? 

— Ei bine, te las pe tine să alegi. Tu vei fi arbitrul. 

— Atunci, nu-i voi spune nimic, seniore. 

— Şi de ce nu? Ce idee ai? 


— Să fiu sincer, seniore, aş fi tare necăjit dacă vi s-ar mai 
întâmpla ceva. Îmi vorbiţi de parcă n-aţi fi gentilom, sau cel 
puţin, eu aş fi. Ochii voştri nu sunt dispreţuitori şi aveţi o 
voce blândă. În concluzie, vă doresc toată fericirea pe care 
v-aţi dori-o. Dacă vreţi să daţi ascultare umilelor mele 
sfaturi, păziţi-vă. Dacă n-ar fi vorba decât de un duel, n-aş 
spune asta, dar. seniorul conte de Loraydan are mai multe 
feluri în care poate scăpa de un duşman şi printre aceste 
feluri, nu spada-i cel mai periculos. 

— O ştiu prea bine! se cutremură Ponthus. 

— O spuneţi, domnule, fiindcă v-aţi amintit de acea 
cămăruţă în care v-a fost foame şi sete. Dar nu ştiţi nimic, 
nu ştiţi nimic! 

— Ei bine! Atunci spune-mi ceea ce nu ştiu! 

— Nu ştiţi că seniorul de Loraydan este marele favorit al 
regelui - Dumnezeu să-l aibă în pază! - nu ştiţi că 
monseniorul Loraydan n-ar avea de spus regelui decât un 
singur cuvânt despre cine vrea el şi acel cineva ar dispare 
imediat într-una din temniţele de la Temple, din Châtelet 
sau de la Bastilia Saint-Antoine. Şi asta nu-i totul. Seniorul 
de Croixmart este prietenul intim al contelui de Loraydan! 

— Şi cine-i ăsta, seniorul de Croixmart? întrebă Ponthus. 

— Moartea însăşi, domnule. E bănuiala, e ruină, e 
prăpădul. Este închisoarea. Ciuma şi blestemul. Tortură în 
sala de interogatoriu, cu membrele zdrobite şi oasele rupte. 
E stâlpul infamiei şi spânzurătoarea. Seniorul de Croixmart, 
domnule, este prietenul contelui de Loraydan, şi este 
comandantul şef al jandarmilor! Păziţi-vă, credeţi-mă, 
păziţi-vă cu grijă! 

— Cred că aşa am să şi fac, spuse Ponthus, întunecându- 
se. 

Dar imediat Clother scutură din cap. I se păru că atâta 
bucurie care-l încercase mai înainte, nu-i drept să se 
risipească aşa, brusc, ca fumul bătut de vânt. 1 se părea că 
este în stare să-şi apere fericirea împotriva tuturor, fie chiar 
şi a regelui, fie chiar şi a comandantului şef al jandarmilor. 


— Ei, hai, făcu el vesel, eşti un băiat drăguţ, ţine asta. 

Brisard înhaţă cei trei sau patru pistoli ce-i erau oferiţi, în 
timp ce Ponthus o luă din loc fericit. 

"Nu mă mai mir deloc, îşi spuse Brisard, care se îndreptă 
imediat spre cârciumă, nu mă mai mir de loc dacă, mergând 
acum pe drum, voi da ochi cu alte monede fără stăpân." 

Clother de Ponthus o luă pe strada Saint-Denis. 

Pe când era gata să păşească pragul locuinţei sale, îl văzu 
apărând aproape în fugă pe valetul său, Ban-Frumos, urmat 
de doi vlăjgani care miroseau de la distanţă a tâlhari. 

— Ce-i cu ăia? întrebă Clother. 

— Domnule, ei m-au ajutat noaptea trecută în bătălia de la 
palatul d'Arronces, spuse Ban-Frumos. 

— Aha! ei sunt cei doi viteji? Urcă sus, deschide cufărul şi 
ia un pumn de pistoli. 

— Domnule, spuse Ban-Frumos seniorul de Loraydan a 
spus comandantului şef al jandarmilor că, aici, în locuinţa 
numitei Dimanche, chiar în faţa hanului Ghicitoarei, vă va 
putea găsi. Trebuie ca într-o oră să fiţi închis la Temple. 
Domnule, au spus: într-o oră şi ora s-a scurs deja! Dacă 
ţineţi la viaţă, nu mai staţi aici! 

Pe buzele lui Clother apăru un surâs înfricoşător. 

Dar imediat se stăpâni şi-şi calculă şansele. Să rămână, 
asta ar fi însemnat bătălia, şi-n bătălie poate l-ar fi întâlnit 
pe Loraydan măcar şi un minut! Da, dar să rămână 
înseamnă că Leonor ar fi fost abandonată. Arestat sau ucis, 
ce s-ar fi întâmplat cu Leonor? Singură, faţă în faţă cu 
geniul răului, ce putea face ea? 

Clother fremăta. 

— Veniţi, domnule, veniţi! Vă spun că a trecut deja ora! 

— Şi la Porcul-care-înţeapă este un adăpost pe cinste! 
spuse Pancrace. 

— Unde mai pui că omoară muştele de la o sută de paşi! 
continuă Lurot 

— Să mergem! spuse brusc Clother. 


Cei doi vlăjgani mergeau în faţă, după ei urma Clother, 
coloana terminându-se cu Ban-Frumos în chip de 
ariergardă. 

Şi în urma lui Ban-Frumos venea Joli-Frise şi Fossoyeur, 
mergând ca doi gură-cască parizieni care se vântură de 
colo-colo. 

— Ce părere ai, spuse Fossoyeur, ai auzit, nu? Se pare că 
Porcul-care-înţeapă omoară muştele de la o sută de paşi. 
Nu cumva noi suntem muştele? 

— Oh! răspunse Joli-Frise. Alcyndore nu-i chiar aşa de rea. 
Şi dacă se duc spre ea şi intră la Porcul-care-înţeapă, n- 
avem decât să stăm la o sută douăzeci de paşi. 

— Ia te uită! Ce simplu e! Nici nu m-am gândit, pe legea 
mea! Cât sunt de prost. 

Şi Fossoyeur suspină, exasperat de propria-i prostie. 
Repetase de atâtea ori în stânga şi în dreapta că este prost, 
încât toată lumea începuse s-o creadă, mai puţin 
comandantul şef al jandarmilor. 

Lurot şi Pancrace vorbeau despre cufăr şi se întrebau cam 
cât hidromel ar fi băut de un pumn de pistoli. 

După ce părăsiră strada Saint-Denis, li se părură că au 
scăpat de orice pericol. Ban-Frumos se apropie de Ponthus 
şi-i povesti cum l-a urmărit pe Loraydan până la cabinetul 
comandantului jandarmilor. Ponthus îl ascultă cu atenţie. 

— Vei fi răsplătit, nu te îndoi de asta, spuse el. 

— Ştiu, monseniore! 

— Ban-Frumos, aici mă părăseşti. Întoarce-te la madam 
Dimanche care-ţi va da două mii de livre. Sunt ale tale. 

— Două mii de livre! Ce de bănet, Doamne. 

— Ascultă-mă cu atenţie. Vei lua din cufăr cele douăzeci şi 
cinci de mii de livre pe care le-am pus acolo şi le vei duce la 
jupân Josse, proprietarul staţiei de trăsuri de la care am 
închiriat o litieră. Ai grijă să nu-mi uiţi mantaua de 
călătorie. Pui banii în litieră, după ce-ţi cumperi un cal 
pentru tine. Să fii bine înarmat. La ora zece seară îmi vei 
lua calul de la Ghicitoarei şi, împreună cu litiera şi vizitiul 


veţi merge să mă aşteptaţi la poarta Temple. Voi fi şi eu 
acolo pe la ora unsprezece. M-ai înţeles? 

— Douăzeci şi cinci de mii de livre, de la jupân Josse. 
Mantaua. Calul dumneavoastră de la hanul Ghicitoarei. Un 
cal pentru mine. Arme. Ora zece în faţa porţii de la Temple. 

— Şi mai ales, de acum până diseară, nu mai ieşi nicăieri. 
Încuie-te la hanul Ghicitoarei şi încearcă să nu bei prea 
mult. 

— Domnule, eu nu beau decât atunci când mi-e foame. 
Până când nu veţi părăsi Parisul, nu-mi va fi foame. 

— Acum, du-te, Ban-Frumos, contez pe tine. 

— Dumnezeu să vă păzească! 

Clother de Ponthus îşi continuă drumul, urmându-i pe 
Pancrace şi Lurot, urmat fiind, la rândul său, de Fossoyeur 
şi Juli-Fris€. În ce-l priveşte pe Ban-Frumos, acesta se 
întoarse în strada Saint-Denis unde fu încercat de două 
surprize: prima era aceea că jandarmii nu luaseră casa cu 
asalt, după cum crezuse el şi a doua, atunci când constată 
că nu-i face nici o plăcere să mânuiască pistolii din cufăr, 
nicidecum să mai şi şterpelească din ei. 

"Ce ciudat animal mai e şi omul! medită el o clipă. Aici sunt 
douăzeci şi cinci de mii de livre, adică o avere. Când 
operam pe drumurile din Perigord, mi-aş fi vândut şi 
sufletul pentru o asemenea sumă. Acum îmi risc pielea şi 
încă bucuros, fără ca măcar să doresc banii ăştia. Cum te 
mai schimbă timpul! Sau poate că-i vorba de aerul 
Parisului... " 

Clother de Ponthus şi ceilalţi doi ajunseră curând în strada 
Hache, o străduţă nu mai lungă de două sute de paşi şi 
destul de îngustă, trei călăreţi mergând unul lângă altul n- 
ar fi avut loc. Străduţa era mărginită de case curate şi 
liniştite, cu aspect aproape monahal, graţioase totuşi, cu 
uşile lor arcuite în partea de sus, cu ferestrele în formă de 
ogivă şi cu decorația zidurilor în care predomina voluta şi 
frunza de acant. Era unul dintre cele mai liniştite locuri din 
Paris şi cârciuma Porcul-care-înţeapă, cu firma ei 


zgomotoasă şi amenințătoare producea impresia unui 
soldăţoi rătăcit printre călugăriţe. 

Stăpâna localului se numea Alcyndore. 

Trecuse de treizeci de ani dar făcea parte dintre femeile 
care-şi păstrau silueta zveltă, nepăsându-i de vârstă. În ce 
priveşte figura, poate nu era o mare frumuseţe, dar era 
drăguță şi seducătoare, având doi ochi magnifici dar 
neliniştitori prin fixitatea privirilor, în ochii ei nu se văzuse 
niciodată bucurie sau tristeţe. Râdea deseori, permiţând să 
arate două şiraguri de dinţi albi, mici şi ascuţiţi, dar ochii 
nu-i râdeau niciodată. Uneori chiar şi plângea, cu faţa 
ascunsă într-un şervet de mătase, dar în ochi nu-i apărea 
nici o lacrimă. 

Totdeauna era fardată cu o grijă meticuloasă şi avea arta 
ei anume de a-şi aranja părul. 

Imaginaţi-v-o deci pe Alcyndore, în corsajul ei de catifea, 
foarte decoltat, în fustă de mătase acoperită de bijuterii de 
un model ciudat, dar foarte frumos şi care soseau de nu se 
ştie unde, trimise de nu se ştie cine, la gât purtând un colier 
de rubine, cu degetele încărcate de inele, imaginaţi-v-o cu 
eternul ei surâs pe buze, dar nu şi în ochi, imaginaţi-v-o ca 
pe o prinţesă, sclipind de bijuterii şi apucând o tigaie în 
care urma să pregătească o omletă la focul uriaş din sobă. 

Alcyndore era primitoare cu toată lumea, oricine ar fi fost, 
sărman sau bogat, ticălos în zdrenţe sau gentilom plin de 
dantele. Da, cu toată lumea. mai puţin muştele şi sergenţii 
jandarmeriei sau ai poliţiei. 

Spionul putea să se deghizeze oricum ar fi crezut de 
cuviinţă. 

Era de ajuns ca Alcyndore să-l privească un minut şi 
imediat îl descoperea. 

Aştepta mai întâi ca spionul să ceară de băut, după care se 
apropia de el, surâzătoare, spunându-i pur şi simplu: 

— Amice, trebuie s-o ştergi. 

Omul se oţăra, spunea că-i dreptul lui să intre într-o 
cârciumă deschisă tuturor, ameninţa că se va plânge. Atunci 


Alcyndore scotea din corsaj un pumnal cu mânerul 
împodobit cu pietre scumpe dar cu lama extrem de ascuţită, 
şi-i spunea: 

— Porcul-care-în ţeapă! Fereşte-te de porcul care înţeapă! 

Şi, pe legea mea, omul dispărea imediat. 

Dispărea fiindcă începuse deja să circule tot felul de 
poveşti şi legende prin corpurile de gardă, în care se 
vorbea despre oameni care până la urmă ieşiseră. dar cu 
picioarele înainte! 

Dar de unde naiba venea această, să nu-i zicem ură, 
deoarece luându-ne după indiferența ochilor ei, Alcyndore 
nu era capabilă nici de ură, nici de iubire, să spunem, pur şi 
simplu, de unde venea această aversiune încăpăţânată pe 
care Alcyndore o avea faţă de oamenii legii? 

Cititorul, poate, e pe cale să se întrebe îngrijorat dacă nu 
cumva vrem să-i servim aici inevitabila dramă a tinereţii: 
nu, în nici un caz; e sigur că la mijloc este vorba de o 
dramă, o dramă tragică după cât se pare şi pe care numai 
puţini iniţiaţi din Curtea Miracolelor o cunoşteau - dar 
această dramă nouă ne este străină. Ştim numai că e vorba 
de un rege al Argot-ului şi pe care un comandant şef al 
jandarmilor jurase că-l va înjunghia ca pe un porc, cu gâtul 
deasupra unui hârdău pentru a-i aduna sângele. 
Înfricoşătoarea ameninţare se împlinise? Şi ce legătură 
putea să fie între frumoasa Alcyndore şi respectivul rege al 
Argot-ului condamnat să sângereze de viu ca un porc? Sunt 
întrebări la care nu am găsit nici un răspuns. 

Omul cu cicatrice şi cel care nu se temea de nimic se 
duseră drept la Alcyndore şi-i spuseră câteva cuvinte în 
şoaptă, arătându-i pe Clother de Ponthus care tocmai se 
aşeza la o masă. Femeia îl privi cu atenţie câteva momente 
după care veni la el şi-i spuse în şoaptă; 

— Sunteţi în siguranţă aici, pentru oricât timp doriţi. 
Înţelegeţi-mă bine: am spus în siguranţă şi aşa este. 

După care se îndepărtă, mergând să supravegheze bunul 
mers al bucătăriei. Lurot şi Pancrace primiră de la seniorul 


de Ponthus o răsplată atât de mare, încât îşi dublară 
mulţumirile, mulţumiri respinse de acesta cu o politeţe 
delicată. 

Cei doi nu părăsiră cârciuma. Se retraseră într-un ungher 
mai întunecat şi începură să joace partida lor de zaruri, mai 
ales că acum aveau şi bani. 

Clother de Ponthus îşi petrecu acolo restul zilei, plănuind 
plecarea şi călătoria, după aceea întoarcerea la Paris şi 
provocarea pe care i-o va adresa lui Loraydan. 

Clother era vesel şi orele treceau repede. 

Sosi şi noaptea. Clother cină cu poftă, lăudând bucătăria 
localului şi mulţumind din inimă stăpânei, după care, 
deoarece bătea de ora nouă, ieşi pe uşă. 

Ajuns în străduţa întunecată, o luă la dreapta şi începu să 
meargă cu repeziciune. 

În apropierea capătului străzii, în faţa sa, bubui o voce 
poruncitoare: 

— Nu se trece pe aici! 

Capitolul XIX Alcyndore. 

În întuneric, seniorul de Ponthus zări o linie triplă de 
obiecte strălucitoare, sulițe sau halebarde. Fu sigur că toţi 
aceşti oameni se găseau acolo special pentru el. Dar îşi 
spuse că, poate, este vorba doar de un simplu rond de 
noapte. Oricum, îl năpădi sudoarea şi murmură: "Nu am 
dreptul să mă las arestat! Leonor, la ora unsprezece voi fi la 
tine!" 

Făcu cale-ntoarsă şi retrecu prin faţa cârciumii ale cărei 
obloane trase nu lăsau să se strecoare nici o geană de 
lumină. 

Fără să se grăbească ajunse în celălalt capăt al străzii 
unde-i fu dat să audă aceleaşi cuvinte: 

— Nu se trece pe aici! 

În el se dezlănţui o furie rece şi necruțătoare, dar 
instinctul îi spuse că trebuie să tacă. Dacă vocea i-ar fi fost 
recunoscută, poate că ar fi fost arestat pe loc. 


Clother tăcu şi făcu cale-ntoarsă. În timp ce mergea, îşi 
spunea: "Fie. Strada-i încercuită. Dar de unde să ştiu că pe 
mine mă caută? După toate posibilităţile, comandantul 
jandarmilor nu cunoaşte locul în care mă aflu. Dacă l-ar fi 
cunoscut, de ce nu a venit în timpul zilei? Să vedem. Să las 
să treacă furtuna şi după ce-şi vor fi terminat treaba, plec şi 
eu. Cred că voi ajunge tocmai la timp la poarta lemple." 

Era disperat. 

Ştia prea bine că el era cel căutat şi nu un altul. 

Şi într-o criză de durere care-i sfâşia inima strigă în sinea 
sa: "E pierdută! E pierdută!" 

Fiindcă toată problema asta era: el, prins sau ucis, Leonor 
era pierdută. Cu o rapiditate înfricoşătoare o văzu în 
puterea lui Loraydan, o văzu cum se luptă împotriva lui 
Juan 'Tenorio, ca în noaptea trecută în parcul palatului 
d'Arrnnces. Îi văzu lacrimile, îi auzi strigătul disperat 
chemându-l în ajutor. 

Un licăr de nebunie îi trecu prin capul înfierbântat şi cu o 
voce furioasă, aproape dementă, urlă în noapte: 

— Loraydan! Loraydan! Loraydan! 

— Aici sunt! răspunse o voce îndepărtată, impregnată de o 
bucurie sălbatică. Aici sunt, Ponthus! Ai puţină răbdare şi 
vin şi eu imediat. 

Lucru ciudat: Clother nu-l auzi, tot aşa cum nu-şi auzise 
propriul strigăt. 

"Cine să mă fi trădat? Se întreba el. Ban-Frumos? Poate. 
Ăştia doi? Şi asta-i posibil. Dar ce importanţă mai are cine 
m-a trădat? Sunt trădat şi ăsta-i principalul! Şi doar mi s-a 
spus să am grijă de puterile răului ce zac în Loraydan. Nu 
m-am păzit îndeajuns. N-am fost destul de convins că viaţa 
şi libertatea mea aparţin Leonorei, N-am iubit de ajuns. 
Numai eu sunt vinovat!" 

După ce bătu în uşă, intră din nou în cârciuma a cărei uşă 
fu imediat zăvorâta. Alcyndore veni imediat: 

— Ce vi s-a întâmplat? Aveţi o faţă de mort. 


— Strada-i înconjurată de oamenii jandarmeriei, spuse 
maşinal Ponthus. 

Alcyndore se întoarse spre Lurot şi Pancrace, adormiţi de 
acum, şi-i examina câteva clipe. 

— Nu, nu ei sunt de vină, spuse ea. Şi, la urma-urmei, 
puţin contează vinovatul. 

Stătu să se gândească puţin în timp ce-l supraveghea pe 
Ponthus a cărei faţă acum se înroşea, acum devenea palidă, 
după cum gândurile îl năpădeau. 

— Nu sunteţi dumneavoastră omul care să se teamă le 
temniţă, de tortură sau de moarte, spuse ea rar. Şi totuşi, 
vă văd disperat. E vorba de dragoste, fără îndoială. 

— Da! spuse Clother într-un suflet. 

Şi, privind în jurul său, ca şi când ar fi căutat o cale, 
adăugă: 

— Dacă aş fi avut bani ca un rege, i-aş fi dat pe toţi pentru 
a nu muri decât mâine. 

— Credeţi că au venit să vă aresteze? întrebă Alcyndore. 

— Sunt sigur! 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

Şi cuvintele îl îmbărbătară pe Clother. 

— O pană, spuse el. Şi hârtie. Cerneală. Repede. 

Alcyndore se grăbi şi Clother începu să scrie: "Doamnă, vă 
puteţi încrede în omul care vă va aduce această scrisoare. 
Vă cer să plecaţi imediat, fără a mă mai aştepta. Vă voi 
reîntâlni imediat ce va fi posibil. Dacă credeţi că sunteţi 
viaţa mea, dacă credeţi că trebuie să vă păstraţi în viaţă, 
pentru mine, aşa cum şi eu cred că trebuie să mă păstrez în 
viaţă pentru dumneavoastră, atunci, doamnă, ascultaii-mă. 
Dacă plecap, mă salvaţi. Ascultaţi-mă, chiar dacă nu mă 
înţelegeţi; plecarea nu pe dumneavoastră vă salvează, ci pe 
mine." 

Împături hârtia şi o sigilă fără grabă, cu gesturi precise. 

Şi această hârtie o închise într-alta, pe care scrise: "Ban- 
Frumos, aşteaptă-mă până la miezul nopţii în apropierea 
porţii de la Temple. Dacă n-am sosit până atunci, du-te cu 


litiera la palatul d'Arronces, dă-i doamnei d'Ulloa scrisoarea 
alăturată şi pune-te la dispoziţia ei pentru călătoria care 
trebuie să se facă imediat, fără nici o întârziere. Ban- 
Frumos, dacă mă asculţi orbeşte, îţi voi datora viaţa. Dar 
dacă şovăi, sper să trăiesc destul de mult ca să am ocazia 
să-ţi zbor creierii. 

Clother, senior de Pontluts. 

Reciti cele scrise şi sublinie grijuliu sfârşitul mesajului, 
începând cu cuvintele: Dacă şovăi. 

"De ce această îndoială, care, de fapt, este o insultă" 
murmură el. 

Şi cu voce tare: 

— Aveţi un om sigur? 

— Îl am pe Tournebroche care face mai mult decât un om 
în asemenea ocazii. 

Şi, făcând un semn, se apropie un copilandru. 

— Ascultă-l pe acest gentilom şi fă tot ce-ţi va spune. 

— 'Te vei duce, începu Clother, la hanul Ghicitoarei unde 
vei întreba de un anume Ban-Frumos. Mă înţelegi? 

— E obişnuit cu asemenea lucruri, spuse Alcyndore. 

— Sigur că da, domnule! spuse şi Tournebroche. 

— Dacă Ban-Frumos nu se află la hanul Ghicitoarei, vei 
întreba de el la madam Dimanche, a cărei locuinţă se află 
chiar în faţa hanului. Dacă nici acolo nu se află, te vei 
îndrepta spre poarta Temple unde vei vedea o litieră. Acolo 
îl vei găsi pe Ban-Frumos şi-i vei da hârtia asta. 

Copilul luă hârtia, o ascunse în cămaşă şi-i răspunse: 

— Ban-Frumos va primi scrisoarea în mai puţin de o oră. 

— Poate că nu ştii că stradă-i înconjurată de jandarmi? 

Tournebroche dădu din umeri, dispreţuind un asemenea 
obstacol şi dispăru. 

Clother scoase un hohot de râs nervos, în timp ce-şi 
spunea, uşurat: "Acum e salvată!" 

Alcyndore se îndreptă repede spre uşă, o întredeschise, 
aruncă o privire rapidă în stânga şi în dreapta, privi în 


întuneric, ascultă tăcerea nopţii, după care se întoarse, 
spunându-i: 

— Se pregătesc. În câteva minute vor fi aici. Ce veţi face? 
— Voi ieşi, doamnă. Voi ieşi mulţumindu-vă şi asigurându- 
vă că nu vă voi uita niciodată. Voi ieşi şi o dată în stradă, mă 

voi arunca împotriva lor, încercând să trec. Adio, doamnă. 

— Ia te uită! făcu ea, râzând, îmi spuneţi "doamnă", aşa 
cum îmi spun toţi borfaşii. Gentilomii îmi spun, pur şi 
simplu, Alcyndore. Nu sunteţi gentilom? 

Clother tresări, invadat de gânduri amare. În sinea să îşi 
spunea: "Şi, la urma-urmei, cine sunt eu? Cine sunt? 
Dumnezeu ştie ce voi afla după ce voi descoperi caseta de 
fier în care Philippe de Ponthus a scris numele tatălui şi a 
mamei mele!" 

Se cutremură. 

— Adio, spuse el repede. 

Şi se îndreptă spre uşă. 

Dar Alcyndore îl apucă de braţ şi-i spuse cu o voce ciudată: 

— Unde vreţi să vă duceţi? 

— V-am mai spus, răspunse mirat Clother. 

Mirat mai ales din cauza tonului cu care-i fusese pusă 
întrebarea şi de expresia de o batjocură infernală ce se 
citea pe chipul Alcyndorei. 

Aceasta, cu un surâs înfricoşător, îi spuse aproape în 
şoaptă: 

— Rămâneţi. Visam de mult să-mi închid cârciuma după o 
ultimă lovitură a mistreţului care înţeapă. Mi-aţi prezentat 
ocazia. Nu plecaţi. iată. deja e prea târziu pentru a mai ieşi! 

— În numele regelui! se auzi de afară o voce puternică şi 
calmă, de un calm ce-ţi dădea fiori. 

— Croixmart! Croxmart! 

Numele trecu de la o masă la alta, după care, în cârciumă, 
se lăsă tăcerea. 

Nemişcat, Clother murmură: "Fie! Mă voi bate aici, fiindcă 
trebuie să fiu liber, trebuie!" 

Alcyndore deschise uşa larg. 


Strada era luminată puternic de mulţimea torţelor. Şi în 
această lumină apăru un grup de temut: erau gărzile de 
jandarmi, în armuri, cu căşti, înarmaţi ca de război, cu 
halebardele în mână. În faţa gărzilor se aflau cinci sau şase 
gentilomi, printre care se puteau vedea domnii Sansac şi 
d'Esse, încadrându-l pe contele de Loraydan; în faţa 
acestora se aflau doi ofiţeri de poliţie şi un herald care 
purta însemnele regale; în spatele lor se ascundeau 
Fossoyeur şi Joli-Frise; în faţa ofiţerilor şi a heraldului, chiar 
lângă uşă, îmbrăcat în catifea neagră, cu mâna pe garda 
spadei, ca o statuie a neîndurării, era comandantul şef al 
jandarmilor, monseniorul de Croixmart. 

Cu o voce aspră, lividă de ură, Alcyndore întrebă: 

— Ce vrei, comandante? 

Croixmart îi făcu semn să tacă şi cu aceeaşi voce calmă: 

— Retrage-te, femeie, trebuie să văd interiorul cârciumii. 

Şi ea se dădu puţin într-o parte. 

Bandiţii stăteau fiecare la locul lui; totuşi, unii dintre ei 
continuau să mănânce şi să bea. Cerşetorii erau de-acum 
stană de piatră şi aşteptau neliniştiţi. 

Comandantul jandarmilor întrebă: 

— În numele regelui, Clother, senior de Punthus, se află 
aici? 

— El este, spuse Joli-Frise. El este domnul senior. 

Şi Clother, de la locul lui: 

— Cine îndrăzneşte să vorbească în numele regelui? 

— Eu, Honore-Juste Prieur de Croixmart, comandantul 
jandarmilor regali. Voi sunteţi Clother, senior de Ponthus? 

Făcând repede trei paşi înainte, Loraydan se alătură 
comandantului şi spuse: 

— El este! 

— Loraydan. 

Strigătul înspăimântător ieşi din pieptul lui Clother. 

— Da, eu! spuse acesta. 

Aceeaşi criză de furie şi disperare care-l încercase mai 
înainte, se dezlănţui acum în mintea lui Clother. Se ghemui 


ca pentru a sări. Dar în aceeaşi clipă văzu cum Croixmart 
face un semn oamenilor săi, care se dădură înapoi şi 
înţelese că manevrau pentru a-l scoate afară. Atunci se opri. 

Cu un gest fulgerător îşi scoase spada şi spuse: 

— Seniore comandant şi voi, domnilor care purtaţi spada 
de gentilom; ascultaţi-mă: îl acuz de laşitate pe contele de 
Loraydan, aici de faţă. În faţa voastră îi spun că nu are nici 
un drept de a mai purta pinteni şi spadă. Domnilor, încă 
odată îl acuz de laşitate pe contele Loraydan. Dacă vrea să 
spele această ruşine, îl provoc la duel, pe viaţă şi pe moarte, 
acum şi aici. Dacă voi fi ucis, scopul misiunii voastre va fi 
îndeplinit. Dacă-l voi ucide, jur să mă predau imediat. 
Loraydan, spada lui Ponthus te aşteaptă. 

Ştergându-şi fruntea asudată, Loraydan răspunse cu o 
voce spartă: 

— Puţină răbdare, seniore Ponthus! Va veni şi ora mea! 

Şi imediat Loraydan dispăru din privirile lui Ponthus, ca de 
altfel şi dintr-ale comandantului jandarmilor. 

În cadrul uşii apăru heraldul care, desfăşurând un 
pergament, începu să citească la lumina unei torţe ţinută de 
Fossoyeur: 

— În numele regelui, Din ordinul monseniorului Croixmart, 
comandantul şef al jandarmilor, Eu, Pierre Arnaud, herald, 
îndreptăţit pentru aceasta. 

Spunem spre ştiinţa tuturor: 

Primo: e declarat trădător şi rebel domnul Clother, senior 
de Ponthus, dovedit că a adus jignire regelui, acuzat fiind 
pentru aceasta de lez-maiestate. 

Secundo: Toţi sergenţii de jandarmi sau de poliţie sunt 
însărcinaţi cu arestarea acestui gentilom în orice loc s-ar 
afla el şi să-l prindă pe sus numitul senior şi să-l predea 
justiţiei regale: toţi supuşii acestui oraş sunt obligaţi să-l 
predea. 

Terţio: Oricare va fi dovedit că a dat ajutor gentilomului de 
Ponthus, sau a încercat să-l sustragă cercetărilor, va fi 
declarat trădător şi rebel şi va fi supus, aceleiaşi pedepse. 


Quatro: Se vor da trei sute de scuzi celui ce-l va preda, viu, 
pe seniorul de Ponthus şi jumătate din sumă celui care-l va 
preda mort. 

Terţio şi mai ales quarto fuseseră citite cât se poate de rar 
şi cu voce tare. 

Heraldul se retrase şi din nou, comandantul jandarmilor 
făcu un pas înainte. 

Aştepta un minut în timp ce tăcerea nopţii cuprindea 
strada şi cârciuma. Nu se auzea decât câteva geamuri ce se 
închideau, deschise de vecinii prea curioşi şi care, văzând 
despre ce-i vorba, se retrăgeau cât mai discret posibil. 

Ce mai aştepta Croixmart? 

De la prima privire recunoscuse clientela care era 
răspândită pe la mese, în ciuda stingerii care se dase cu 
mult timp înainte. îi recunoscuse. erau înalţi demnitari ai 
Curţii Miracolelor. conți, marchizi şi duci ai regatului Argot. 

Aştepta. ei bine, aştepta ca trei sau patru dintre aceştia să 
sară asupra lui Clother de Ponthus şi să ceară recompensa 
promisă. 

Se scurse aproape un minut într-o tăcere deplină. 

Comandantul jandarmilor, ridicând nepăsător din umeri, 
continuă: 

— Seniore de Ponthus, vă predaţi regelui? 

— Am provocat un om la duel pe viaţă şi pe moarte, spuse 
de Ponthus. Ce poate crede regele despre mine, el care este 
un gentilom desăvârşit, dacă, în mod voit m-aş înfunda într- 
una din închisorile sale? 

— Răbdare! strigă Loraydan. 

— Hei! Voi ăştia de aici, atenţie! spuse cu asprime 
comandantul jandarmilor. Vreau să uit că v-am găsit aici şi 
că meritaţi cu toţii închisoarea pentru lucrul acesta. 

Printre bandiți se făcură auzite câteva râsete 
batjocoritoare. 

— 'Tăcere! spuse Croixmart cu calmul său de maşină 
atotputernică. Cine vrea să iasă, e liber s-o facă fără nici o 
supărare din partea noastră. 


Alcyndore începu să râdă, un râs înfricoşător, plin de o ură 
imensă. 

— Şi cei ce vor să rămână, spuse ea, sunt liberi s-o facă, pe 
cuvântul meu. Cine vrea să plece? Cum! Nu vrea nimeni? 
Nu doriţi iertarea ce vi se acordă? Păcat, comandante! Şi 
voi, ăştia, cerşetorilor şi tâlharilor, ce mai aşteptaţi? N-aţi 
auzit că sunteţi iertaţi? Haide, plecaţi! Cum? Nu vreţi? 
Spuneţi în continuare nu? 

Şi din nou se înstăpâni o tăcere înfricoşătoare. 

Alcyndore nu mai râdea; cu voce gravă, spuse: 

— Vezi, comandante? Porcul-care-înţeapă ascultă mai 
degrabă de tigrul care mângâie! Cine ar fi crezut? Cuvântul 
Alcyndorei e încă preferat. Şi cuvântul comandantului 
jandarmilor, ştii tu ce înseamnă pentru ei? 

Scuipă la picioarele lui Croixmart. 

— Ăsta-i cuvântul tău, câine! 

Se dădu un pas înapoi şi-i trânti cu putere uşa în nas. 

— Gărzi, comandă şeful jandarmilor, arestaţi pe seniorul 
de Ponthus şi pe toţi cei care se află înăuntru! 

Capitolul XX În faţa gardului palatului d'Arronces. 

Conform instrucţiunilor primite, copilul, Tournebroche, se 
duse drept la hanul Ghicitoarei. În ce priveşte trecerea 
barierei gărzii jandarmilor, pentru el a fost un joc. S-a 
apropiat pur şi simplu de ei, plângând cu sughiţuri: 

— Un doctor! Un spiţer! Vă rog, spuneţi-mi unde pot găsi 
măcar un spiţer, moare mama! 

— Un spiţer? făcu unul din soldaţi. Pe legea mea, îl ştiu pe 
şchiopul de Thomas, stă aici, aproape, lângă poarta Saint- 
Eustache. Tot el a făcut-o bine şi pe fetiţa mea. Hai, dă fuga, 
micuţule! 

Deci, Tournebroche o luă la fugă şi ajunse repede în strada 
Saint-Denis, având şi norocul să-l găsească pe Ban-Frumos 
tocmai în momentul când acesta, călare pe calul ce-l 
cumpărase cu câteva ore mai înainte, trăgea de dârlogi 
calul lui Clother aflat până atunci în grajdurile hanului 
Ghicitoarei. 


Asigurându-se că avea într-adevăr de-a face cu 
destinatarul scrisorii, îi dădu hârtia, spunându-i: 

— Poftiţi, seniore Ban-Frumos. Sunteţi martor că am 
îndeplinit misiunea. Bună seara, domnule! 

Şi plecă tot atât de repede, cum venise, lăsându-l pe esta 
aiurit. 

Imediat se apropie de el Jacquemin Corentin. 

— Dacă reuşeşti să mă faci să înţeleg ce glăsuieşte acest 
mesaj, îţi promit că voi spune peste tot că este adevărat! 

— Ei, na! Pe sufletul meu, am citit. E surprinzător. Ascultă. 

Şi-i citi de două ori la rând misiva lui Ponthus, lectură pe 
care Ban-Frumos o ascultă cu deosebită atenţie, 
întipărindu-şi în minte fiecare cuvânt. Când se sfârşi, Ban- 
Frumos murmură: 

— Să mă ia dracu'. 

— Fii liniştit, o să se întâmple şi asta, spuse Corentin. 

— S-a întâmplat ceva. ce anume? Fir-ar să fie, trebuie să 
ascult de ordinul stăpânului meu fiindcă seniorul de 
Ponthus spune că de asta depinde viaţa lui. Trebuie şi 
totuşi, pe toate coarnele dracilor! Trebuie să ştiu ce s-a 
întâmplat! Jacquemin, te-am salvat de la stâlpul infamiei, îţi 
jur că voi mărturisi peste tot că e adevărul. Jacquemin, 
trebuie să te duci imediat în strada Hache, după care voi 
veni să mă găseşti la poarta Temple unde-mi vei spune ce se 
întâmplă la Porcul-care-înţeapă. Du-te, Jacquemin. Dacă faci 
asta pentru mine, îţi voi înapoia tot ce ţi-am câştigat. 

— Mă duc! spuse Corentin liniştit. 

Şi din partea lui, această promisiune era un mare 
sacrificiu deoarece don Juan îl ameninţase cu o bătaie 
zdravănă dacă încearcă să se depărteze de han fie doar şi 
pentru o oră. 

Ban-Frumos se sui din nou în şa şi se îndreptă spre staţia 
de trăsuri unde găsi litiera care-l aştepta gata de drum. La 
aproape o sută de paşi de poarta Temple, Ban-Frumos opri 
litiera şi începu să aştepte. 

Puțin după ora unsprezece apăru şi Jacquemin Corentin. 


Îi povesti că strada Hache e blocată la ambele capete de 
gărzile de jandarmi şi că-i fusese imposibil să treacă de ele. 

— N-am văzut nimic, adăugă el, dar în schimb am auzit 
multe. Strada-i plină de zarvă, de strigăte de moarte. E 
sigur că se bat, se bat cu multă furie. 

Ban-Frumos rămase tăcut. 

— Ce spui despre asta? întrebă Corentin. 

— Spui că strada Hache e burduşită de soldaţi? 

— Până peste poate. Şi strigă toţi ca turbaţii că vor să-l 
omoare pe seniorul de Ponthus, bietul gentilom! 

— Strigă, canaliile, strigă! De ce ai citit scrisoarea? 

— Tu mi-ai cerut-o! Şi jură că o să-i facă de petrecanie. 

— Of, Doamne! Ce necaz că nu pot. Dar de ce dracu' s- 
a'ntâmplat să te afli chiar acolo şi să-ţi dau să citeşti? Cine 
te-a rugat să fii acolo tocmai atunci? 

— Păreai destul de mulţumit atunci. 

— Şi ce crezi tu? Spune-mi-o de-a dreptul! Crezi că se va 
descurca? 

— Vai! spuse Jacquemin, cred că la ora asta. 

— Blestem! Şi să nu pot. Ce Dumnezeu te-a făcut să-mi 
citeşti scrisoarea aia care mă leagă de mâini şi de picioare, 
nefericitule? 

— Păi, bine, chiar tu mi-ai cerut lucrul ăsta. 

— Nu-i adevărat, mincinosule! 

— Ban-Frumos, am impresia că aiurezi, spuse cu 
demnitate bietul Corentin. 

— Aiurez, eu? Aiurez? urlă Ban-Frumos. S-a mai văzut o 
asemenea neruşinare? Stai puţin, să te mai văd vreodată 
legat la stâlpul infamiei. Vei vedea dacă voi mai mişca măcar 
un deget pentru tine. 

Dar Corentin nu-l mai asculta de mult. Sărmanul o luase la 
fugă astupându-şi urechile pentru a nu mai auzi strigătele 
şi blestemele lui Ban-Frumos. 

Abia când îşi dădu seama că Jacquemin nu mai e de faţă, 
Ban-Frumos conteni cu înjurăturile, dar continuă să se 
blesteme pe el însuşi. 


"Îl voi răzbuna pe nefericitul senior de Ponthus, îşi puse el. 
Dar acum trebuie să-i execut ultimul ordin. Mort sau viu, 
contează pe mine. Fie că va trebui să lupt împotriva tuturor 
şi tot o voi duce pe doamna d'Ulloa în Spania." 

Şi aşteptă până când orologiul din turnul Temple bătu ora 
douăsprezece. 

"Nemernicul de Jacquemin mi-a citit: la ora douăsprezece 
fix! La drum, omule. Să mergem fără frică. Dracu' ştie ce se 
va mai întâmpla, dar trebuie să ascult de ordin." 

Şi Ban-Frumos, însoţind litiera, ajunse curând la alatul 
d'Arronces. 

Cobori din şa şi se apropie de poartă cu intenţia vădită de 
a o escalada; dar poarta se deschise imediat şi un om 
apăru, spunându-i: 

— Am onoarea de a-l întâmpina pe seniorul de Ponthus şi 
de a-l conduce la dona Leonor care-l aşteaptă. 

— Sunt trimis de seniorul de Ponthus, spuse Ban-Frumos 
şi trebuie să-i vorbesc imediat doamnei d'Ulloa. 

— Veniţi, spuse majordomul, care-l recunoscu pe valetul lui 
Ponthus. 

— Litiera aceasta, făcu Ban-Frumos, ca şi cei doi cai, nu 
trebuie să fie văzuţi pe stradă. 

— Voi da ordin să fie introduşi în grajdurile palatului. 
Urmaţi-mă. 

Câteva minute mai târziu, Ban-Frumos se afla în faţa 
Leonorei d'Ulloa care aştepta îmbrăcată în haine de 
călătorie. 

— Sunteţi singur? întrebă ea cu o voce schimbată. Unde-i 
seniorul de Ponthus? 

— Această scrisoare vă va lămuri pe deplin, nobilă 
doamnă. 

Leonor o deschise repede şi o citi, cuvânt cu cuvânt. Când 
termină, era palidă. Întrebă cu voce sugrumată: 

— Ce s-a'ntâmplat? Spuneţi-mi adevărul. 

"Poate altul să vă spună, gândi Ban-Frumos, nu eu." 

Şi cu voce tare: 


— Pe legea mea, nobilă doamnă, nu ştiu decât atât: am 
primit ordinul să fiu aici cu litiera la miezul nopţii, iată-mă. 
Am primit ordinul de a vă înmâna scrisoarea, m-am 
executat. Am primit ordinul de a vă sta la dispoziţie în 
vederea călătoriei ce trebuie începută chiar din această 
clipă, aştept să vă urcați în litieră. 

— Ei bine, spuse Leonor, nu mai plec. 

Şi agită un clopoțel. 

Jacques Aubriot apăru imediat. 

— Acest om viteaz va rămâne în palat până când va sosi 
seniorul de Ponthus, îi spuse ea. Aveţi grijă să aibă o cameră 
bună şi să nu-i lipsească nimic. 

— Nu vreţi să plecaţi? murmură Ban-Frumos sufocat. Dar, 
doamnă, Jacquemin Corentin mi-a citit că seniorul de 
Ponthus doreşte ca această călătorie să se facă imediat, fără 
nici o întârziere! Nemernicul m-a înşelat? Sau doar s-a 
lăudat că ştie să citească? Ce se întâmplă? 

Leonor luă din nou scrisoarea, o citi şi-i spuse lui Ban- 
Frumos: 

— Este exact cum aţi spus. Dar nu voi pleca. Fiţi liniştit, 
îmi iau orice răspundere. 

— Dar. dar. dacă seniorul de Ponthus o ia pe drumul spre 
Spania, crezând că vă va întâlni, în timp ce dumneavoastră 
rămâneţi aici, până unde o să meargă aşa? 

— Fiţi liniştit, spuse Leonor. Seniorul de Ponthus, de cum 
va putea să se mişte liber, va veni drept aici. 

— Şi eu trebuie să rămân în palat? 

— N-aţi primit ordinul de a-mi sta la dispoziţie? 
Nemaiavând ce spune, Ban-Frumos îl urmă pe majordom. 

În această noapte, L&onor nu putu să doarmă. Nici măcar 
nu urcă în camera ei. Rămase în sala de primire, aruncând 
din când în când câte o privire spre scrisoarea lui Ponthus, 
ascultând tăcerea nopţii, luptând împotriva spaimei şi a 
disperării. 

Când se lumină de ziuă, ieşi din sală şi nici măcar nu-şi 
dădu seama că se clatină şi că acrul tare al dimineţii o 


înfioară. 

Merse până la poarta palatului pe care o întredeschise şi 
rămase acolo timp îndelungat, ascultând cu speranţa că 
ceva se va întâmpla pe drumul spre Corderie. 

Şi deodată, pe la ora zece dimineaţa, unul dintre 
zgomotele străzii începu să se amplifice şi să se apropie de 
palatul d'Arronces în faţa căruia se opriră curând trei 
călăreţi escortaţi de opt jandarmi şi urmaţi de aproape 
treizeci de gură-cască din partea locului. 

Doi dintre călăreţi sunară din trompete. 

O tăcere apăsătoare cuprinse mică ceată. 

Atunci, al treilea călăreț care purta livreaua cu însemnele 
regale, desfăşură un pergament şi începu să citească cu 
voce tare. 

Era heraldul regelui. 

Şi ceea ce citea el în numele regelui nu era altceva decât 
scrisoarea care-l declara pe Clother de Ponthus trădător şi 
rebel, dovedit de crimă de lez-maiestate şi prin care se 
cerea supuşilor fideli să-l predea viu contra a trei sute de 
scuzi, sau mort, pentru jumătatea sumei. 

Un bărbat urmărise toată această scenă. 

După ce mulţimea se împrăştie şi călăreţii plecară, 
privirile sale nu o mai slăbiră pe Leonor. O văzu clătinându- 
se şi căzând, dar nu făcu nici o mişcare pentru a-i veni în 
ajutor. 

Cel care pândea astfel, nu era altul decât Amauri, conte de 
Loraydan. 

Văzând-o căzând, murmură: 

— Atinsă! Atinsă drept în inimă! Da, totul îmi merge de 
minune şi fiica bravului comandor va şti şi ea ce înseamnă 
să-l. Pe cuvântul meu, n-o urăsc. Dar de ce mi s-a aşezat în 
drum? Nenorocire ei, mai ales că-l iubeşte pe mizerabilul 
ăsta! Nenorocire ei şi pentru faptul că este iubită de el! 
Haide, e timpul să văd ce se mai întâmplă în strada Hache. 

Dar în acest moment uşa locuinţei lui Turgquand se 
deschise repede şi Bereng?re alergă spre Leonor. Era 


însoţită chiar de Turquand şi urmaţi de trei sau patru 
servitori. 

Contele de Loraydan auzi câteva ordine scurte şi văzu cum 
Leonor este ridicată şi dusă. dusă în locuinţa lui Turgquand! 

Şi-n acelaşi timp, acesta intră în parc - fără îndoială, 
pentru a-i înştiinţa pe servitori de ce se întâmplase şi că 
stăpâna lor se află în siguranţă la el acasă. 

Amauri de Loraydan rămase nemişcat, buimăcit de f cele 
văzute. 

Leonor d'Ulloa se afla la Bereng?re! Ce lovitură groaznică! 
Şi-şi spuse: "Sunt pierdut. Fiica comandorului îi va vorbi 
despre mine. Îi va spune că, din ordinul regelui, sunt logodit 
cu ea. Sunt sigur că-i va spune! Nimic nu o poate opri să 
nu-i spună. Sunt pierdut. Totul e pierdut. Şi Bereng?re şi 
averea ei. Totul se va prăbuşi. Ce-mi rămâne de făcut?" 

Se dădu înapoi câţiva paşi, adăpostindu-se într-un fel de 
cocioabă din spatele locuinţei lui Turgquand şi i fără a-şi mai 
lua nici un mijloc de precauţie, scoase un fluier de argint şi 
dădu un semnal puternic. Două minute mai târziu apărea şi 
madam Medarde, îndreptându-se direct spre cabană. 

— Străina asta, pe care tocmai au dus-o în casă, nu trebuie 
lăsată nici măcar un minut singură cu Bereng?re, spuse 
Loraydan. Mă înţelegeţi? Nici o vorbă nu trebuie să-şi 
spună. Să fiţi tot timpul între ele. Asta-i pentru fericirea 
logodnicei mele. M-aţi înţeles? 

— Aşa va fi, monseniore. lubita mea copilă, pentru 
fericirea ei aş face orice, spuse cu sinceritate Medarde. 
Aşadar, această nobilă doamnă este periculoasă? 

— Da! Şi pentru a-i asigura fericirea, pentru a îndepărta 
pericolul, trebuie să o hotărăşti pe Bereng?re să vină să 
vorbească cu mine, dar nimeni să nu afle. Trebuie! Înţelegi? 
Trebuie! Ştii, femeie, ce ţi-am promis. 

— Banii nu înseamnă nimic pentru mine, spuse Medarde, 
dar totuşi privirea i se aprinse. Fericirea copilului e totul 
pentru mine. I-am vorbit şi am sfătuit-o în fiecare zi. Dar 
încă se mai codeşte. şi se miră. 


— Nu trebuie să se mai mire. Nu trebuie să mai ezite... 

— Încă două trei zile şi se va hotărî, poate. vă iubeşte atât 
de mult. 

— Ei bine, de cum se va hotări, trimite imediat după mine 
la palat, sau mai degrabă vino chiar dumneata. Dacă nu mă 
vei găsi acolo, ordonă-i valetului meu să mă caute imediat. 
Va fi de-ajuns. În aceeaşi noapte voi fi aici, în cocioabă asta, 
între zece şi unsprezece. 

Şi Loraydan continuă, sfârşind convorbirea: 

— Femeie, ca să vezi că gândurile mele sunt cinstite, vei fi 
de faţă la convorbirea mea cu Bereng?re. Trebuie să fii de 
faţă şi să mă ajuţi s-o salvez. 

— Da! spuse Medarde, liniştită de-acum. Vă voi ajuta din 
toată inima, chiar de-ar fi să-mi dau viaţa pentru asta. 

— Madam Medarde, vei fi răsplătită regeşte. 

— Nu pentru asta o fac, monseniore. 

Şi privirile-i luciră. 

— Madam Medarde, suma pe care v-am promis-o. 

— Este o sumă uriaşă, monseniore! 

— O dublez! 

Medarde primi vestea că pe o lovitură de măciucă. Deja 
începuse să-şi facă în minte tot felul de calcule. 

Loraydan părăsi cocioaba şi se strecură de-a lungul 
gardurilor vii până când, ajuns în dreptul unei spărturi, 
trecu dincolo şi curând ajunse chiar la palatul său. Brisard 
se afla acolo. 

— Ai cumpărat chingile alea? întrebă Loraydan. 

Brisard intră în grajd şi se întoarse cu o pereche de chingi 
noi-nouţe pe care le arătă stăpânului său. 

— Bine, spuse contele. Acum ascultă-mă cu atenţie, 
caraghiosule. În fiecare seară, la ora şapte voi fi aici. Mâine, 
poimâine, sau poate chiar mai repede, va veni o femeie aici, 
la palat. Nu-ţi va spune decât atât: "E timpul." Îmi vei da 
imediat ele ştire. Ai reţinut cuvintele? 

— E timpul, repetă Brisard. 


— Foarte bine. Ascultă. Dacă nu uiţi şi-mi dai imediat de 
ştire, te aşteaptă un scud de aur. Dar dacă din nenorocire o 
să uiţi, te leg gol-goluţ de inelul ăsta şi-ţi trag o mamă de 
bătaie cu chingile astea până nu vei mai avea piele pe tine. 

Brisard rămase zăpăcit de tot ce auzise. Liniştit din partea 
asta, Loraydan ieşi în grabă şi, rânjind, îşi spuse: "Şi acum 
în strada Hache!" 

Capitolul XXI Logodnica lui Clother de Ponthus. 

Era aproape ora şase dimineaţa şi tocmai se terminase cel 
de-al patrulea atac. Focurile pe care soldaţii le aprinseseră 
în timpul nopţii pentru a se încălzi aruncau străluciri 
sinistre asupra scenei din faţa cârciumii Porcul-care- 
înţeapă, dând la iveală uşa smulsă din balamale, ferestrele 
de la parter sparte şi o grămadă de alte rămăşiţe: geamuri 
sparte, mese făcute bucăţi, fiare răsucite, câteva pumnale, 
două sau trei halebarde şi şuvoaie de sânge. 

Unsprezece soldaţi morţi şi patru răniţi: acesta era ora 
bilanţului celor patru atacuri din timpul nopţii. 

Cât despre oamenii din cârciumă, nu se ştia nimic despre 
ei. 

Nu se ştia nici măcar dacă seniorul de Ponthus mai trăia. 

Comandantul jandarmilor nu avea nici măcar o zgârietură. 
Şi cu toate acestea, la fiecare atac el se afla în frunte. 

După ce şi cel de-al patrulea atac eşua, soldaţii fiind 
aruncaţi în stradă, Fossoyeur îl luă deoparte pe Joli-Frise şi- 
i spuse încet: 

— Nobilul conte de Loraydan se pare că-i foarte 
emoţionat. Lucru curios: mirosul sângelui îi dezleagă limba 
aşa cum mie mi-o dezleagă mirosul vinului. Pe sufletul meu, 
parcă-i beat. 

— Ei, şi? îl întrerupse Joli-Frise, neîncrezător. 

— Cum, ei şi? Beţia te face palavragiu. În noaptea asta a 
povestit la trei dintre prietenii săi multe lucruri. lucruri pe 
care eu le-am auzit. Şi am mai auzit şi alte cuvinte spuse de 
stăpânul nostru, monseniorul de Croixmart, Dumnezeu să-l 
aibă în pază. 


— Ce-ai auzit? 

— Din nefericire pentru mine, trebuie să fim doi, sau, 
poate, cine ştie, chiar trei. 

— Ba deloc! spuse indignat Joli-Frise. Şi doi sunt prea 
mulţi. Spune-mi prietene, ce-ai auzit? 

— Din suma totală, vreau cinci mii de livre în afară de 
partea mea. 

— Să dea ciumă-n tine, sceleratule! 

— Asta este. Adio, Joli-Frise. 

— Stai, prietene! Cinci mii de livre în afară de partea ta. 

— Bine, jur! Şi acum, spune-mi ceai auzit. 

— Degeaba! suspină Fossoyeur. Am să-ţi spun totul, în 
amănunt: dacă seniorul de Ponthus e ucis în luptă, ne luăm 
adio de la tot. Dar dacă reuşeşte să scape şi Dumnezeu 
poate că-l ajută, e un gentilom de ispravă, trebuie să-l 
prindem şi încă viu. 

— Cum? Unde? Spune odată, nefericitule! 

— Cum? spuse Fossoyeur. Poate că sunt prea prost ca să-ţi 
explic cum trebuie, dar o să vezi. Unde? Păi acolo unde va 
trebui să vină să fie prins. Acolo unde va veni, chiar dacă va 
fi pe moarte, chiar dacă va fi nevoit să se târască, acolo îl 
vom prinde! Urmează-mă! 

Câteva ore mai târziu la palatul d'Arronces: 

De cum îşi recapătă cunoştinţa, Leonor d'Ulloa se 
întorsese înapoi, la palat şi urcase în camera ei. Acum părea 
foarte calmă, figura îi era mai vioaie şi ochii-i străluceau. 
Dar totul nu-i decât aparenţă. Inima-i este sfâşiată de 
groază şi prin minte-i trec fel de fel de planuri cu o viteză 
pe care numai disperarea ţi-o dă şi dintre care numai unuli 
se pare realizabil. Deci îl va pune în practică. 

Se îmbrăcă în grabă, dar fără a uita nici un detaliu al 
costumului de ceremonie. Şi când termină cu îmbrăcatul, 
apăru ca o tânără nobilă madrilenă într-o zi de recepţie la 
curtea lui Carol Quintul, încât camerista nu-şi poate opri o 
exclamaţie de admiraţie. 

— Oh! Doamne, cât de frumoasă sunteţi! 


Leonora surâse şi aruncă o privire în oglindă. 

Observând că e gata să lăcrimeze, îşi duse batista la ochi şi 
murmură: 

— Nu, nu, fără lacrimi, trebuie să fiu frumoasă, trebuie. 

Jacques Aubriot apăru în uşă: 

— Pregăteşte-mi litiera, aceea cu perdele de brocart pe 
care tatăl meu a comandat-o special pentru recepţiile de la 
Luvru. 

— În câteva minute totul va fi gata! răspunse majordomul. 
Da, doamnă, au sosit la palat doi pelerini din ţările nordului 
care se îndreaptă spre Roma pentru a-l vedea pe Sfântul 
Părinte şi ne roagă să le oferim adăpost. 

— Sunt bineveniţi. Poate că rugăciunile lor. vedeţi să nu le 
lipsească nimic şi spuneţi-le că în palatul d'Ulloa pot 
rămâne cât timp vor. 

Şi majordomul ieşi pentru a îndeplini ordinele. Câteva 
clipe mai târziu cobori şi Leonor. În vestibul dădu de Ban- 
Frumos care o aştepta. 

— Sunt sigură că ştiţi unde se află seniorul de Ponthus. 
Spuneţi-mi imediat. 

Ban-Frumos rămase uluit. 

"De unde naiba ştie? Cine i-o fi spus?" 

Leonor nu ştia, dar era sigură. Nimeni nu-i spusese nimic, 
dar dragostea e mai puternică decât orice. 

— Ei bine, spuse Ban-Frumos, este. sau mai degrabă era în 
noaptea trecută, în strada Hache împreună cu Lurot-cel- 
fără-frică şi cu Pancrace-cel-cu-cicatrice la cârciuma Porcul- 
care-înţeapă, la Alcyndore, doamnă. E un adăpost destul de 
bun, având în vedere că poate omori spionii poliţiei de la o 
sută de paşi. Sărmanul gentilom cred că a fost trădat 
fiindcă blestematul de Jacquemin Corentin mi-a spus că 
strada era plină de gărzi şi toţi erau puşi pe moarte. 

— Trebuie să mergeţi în strada Hache, spuse Leonor. 

— Mă duc, pe legea mea şi lângă el, cu pumnalul în mână. 

— Nu, îl întrerupse Leonor, nu trebuie să vă lăsaţi ucis şi 
nici arestat. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat. Duceţi-vă să 


vedeţi şi să ascultați, după care vă veţi întoarce şi-mi veţi 
spune totul. 

Ban-Frumos o luă repede din loc în timp ce Leonor urcă în 
litieră, salutată până la pământ de cei doi pelerini. Şi lucru 
curios, unul dintre ei se luă după litieră, urmărind-o de la 
depărtare, După ce traversă Parisul, litiera ajunse la Luvru 
şi se opri în faţa porţii din strada Saint-Germain-l'Auxerrois. 
Leonor se prezentă ofițerului de gardă care o ajută să 
coboare şi o conduse într-o anticameră unde se afla 
comandantul garnizoanei palatului. 

Domnul de Bervieux, el era comandantul, o rugă pe 
Leonor să aştepte câteva secunde şi se grăbi să intre în 
cabinetul regal. După un minut, el însuşi o conduse în faţa 
regelui care, pe un ton sever, îi spuse: 

— Aţi venit să-mi spuneţi că-n cele din urmă cedaţi 
rugăminţilor sărmanului Loraydan? 

Leonor se apropie de fotoliul în care era aşezat regele şi, 
căzând în genunchi, îi spuse cu o voce rugătoare: 

— Sire, am venit să cer dreptate Maiestăţii Voastre. 

Francisc se aplecă şi luând-o de mână, o ridică repede. 

— Despre ce dreptate-i vorba? Vorbiţi fără teamă. 
Comandorul, tatăl vostru, ne-a adus multe servicii 
importante aşa că fiica lui are tot dreptul la bunăvoința 
noastră regală. Dreptate pentru ce? Pentru cine? 

— Dreptate pentru Clother, senior de Ponthus. 

— Pentru acel rebel? 

Şi Leonor, cu o simplitate tragică: 

— Pentru logodnicul meu, Sire! 

— Deci Loraydan a avut dreptate? Nu pot crede că Leonor 
d'Ulloa şi-a putut uita datoria şi că s-a îndrăgostit de un 
mizerabil pe care-l aşteaptă călăul. Cum! Îndrăzniţi să 
spuneţi că sunteţi logodnica acestui om? Vă dau opt zile de 
gândire, după care mă veţi anunţa prin logodnicul vostru, 
contele Amauri de Loraydan, că aţi sfârşit cu nebunia de a 
vă cobori până la un asemenea trădător. 


Leonor se îndreptă cu demnitate. Cu privirea sa limpede şi 
vitează îl priveşte pe Francisc |. 

— Sire, spuse ea, vă cer dreptate pentru soţul meu. 
Clother senior de Ponthus. Neg, chiar şi vouă, dreptul de a-l 
declara pe seniorul de Ponthus trădător. Pun drept gaj 
pentru el tot ce posed în Spania şi în Franţa, inclusiv 
numele d'Ulloa. Pentru aceasta vă cer dreptate deplină. 

— O veţi avea! 

Aceste cuvinte le rosti cu o voce întunecată, care începea 
să-i tremure de furie, după care adăugă: 

— În întregime: judecătorii vor decide. Ferească 
Dumnezeu să credeţi că pun la îndoială cuvântul vostru, 
sprijinit de un asemenea gaj. Dar autoritatea regelui 
trebuie respectată. Seniorul de Ponthus va fi judecat. 
Nevinovat, va fi pus în libertate. Vinovat, va fi condamnat. 
Puteţi pleca, doamnă. 

Leonor nu se înşelă: suna a condamnare, a condamnare la 
moarte. 

Şovăi o secundă, gata să implore. Dar nu! Nu iertare a 
venit ea să ceară, ci dreptate. Se înclină în faţa regelui aşa 
cum o cerea ceremonialul curţii şi cu o voce hotărâtă spuse: 

— Fiica comandorului d'Ulloa e sigură, începând din 
această zi, că nu se poate aştepta la dreptate din partea 
regelui Franţei. 

Drept orice răspuns, Francisc 1 se întoarse spre 
comandantul gărzilor sale care, impasibil, asistase la toată 
această scenă. 

— Bervieux, spuse el, audiența s-a terminat. Condu-o pe 
fiica comandorului d'Ulloa pe care vărul meu, împăratul 
Carol, a încredinţat-o grijii mele, înainte de a-mi pune mai 
mult răbdarea la încercare. Până când rebelul Clother de 
Ponthus va fi arestat, ai grijă să nu mai iasă din palat. 
Duceţi-vă, doamnă; dacă mai persistaţi în atitudinea voastră 
ciudată, voi fi nevoit, spre marele meu regret, să vă 
consider şi pe dumneavoastră tot o rebelă. 


Lucru curios: Leonor părăsi Luvrul mai puternică decât 
intrase. Va lupta împotriva tuturor, chiar şi împotriva 
judecătorilor pentru a-l apăra pe cel pe care-l numise soţul 
său. 

În faţa porţii palatului d'Arronces erau postați soldaţi: 
Leonor era prizonieră. Nu le dădu nici o atenţie. Dar forţele 
îi erau la capăt. Se refugie în capelă şi începu să se roage. 

Dar nu îngenunche nici în faţa altarului, nici în faţa 
sarcofagului comandorului: îngenunche în faţa plăcii de 
marmură pe care se afla gravat numele Agnes de 
Sennecour! 

Şi iată cum îşi începu rugăciunea: 

— O, tu, care ai murit înşelată fiind de regele Francisc I, o, 
tu, cea care ai fost înmormântată de Philippe de Ponthus. 

Capitolul XXII Regina Argotului. 

Era într-o zi de duminică. 

Duminică, prima zi din februarie a anului 1540. 

Parisul află fără prea multă emoție că gărzile domnului de 
Croixmart se bătuseră întreaga noapte pentru a pune mâna 
pe câţiva rebeli aflaţi într-o cârciumă din stradă Hache: 
Parisul era obişnuit cu asemenea încăierări. 

Acum Croixmart se pregătea pentru asaltul final. Dăduse 
toate ordinele necesare ofiţerilor săi. Îşi împărţise gărzile în 
grupe care, rând pe rând trebuiau să ia cu asalt cârciuma. 
În acel moment, din cârciumă ieşi o femeie. Se opri o clipă 
în faţa uşii prăbuşite şi se îndreptă apoi spre comandantul 
jandarmilor. 

Femeia era palidă şi se clătina, dar era stăpânită de o 
hotărâre de neînduplecat. 

— Uite că a apărut una, spuse Croixmart. Arestaţi-o şi 
duceţi-o imediat la spânzurătoarea de la Hale. Ordinul 
regelui! 

Femeia făcu un gest tragic: dintr-o smucitură îşi sfâşie 
rochia lăsându-şi gâtul gol şi cu un deget arătă o rană 
adâncă din care sângele continua să curgă, spunând printre 
horcăituri: 


— Degeaba, comandante. Nu voi ajunge până la Hale. În 
câteva minute mor. 

Croixmart reţinu gărzile care tocmai se repezeau spre ea. 

— Ce vrei? tună el. 

— Monseniore, spuse ea, Alcyndore m-a trimis. Vrea ca 
unul din ofiţerii voştri să meargă la Porcul-care-înţeapă, să-i 
arate nu ştiu ce. 

Şi se prăbuşi. Dar, ridicându-se pe mâini, continuă: 

— Mi-am îndeplinit comisionul şi sunt mulţumită. 
Alcyndore mi-a dat mereu să mănânc atunci când mi-era 
foame şi să beau când mi-era sete. 

Făcu un efort uriaş pentru a mai rezista câteva momente, 
şi, cu o voce înfricoşătoare, strigă: 

— Trăiască regina Argot-ului! 

După acest ultim efort, căzu moartă. 

Cadavrul fu ridicat şi dus de acolo, în timp de Croixmart 
spunea ofiţerilor săi: 

— Ce naiba o mai vrea şi afurisita aia? 

— Monseniore, spuse unul dintre ci, poate că vrea să ne 
predea rebelul. Dacă-mi ordonaţi, mă duc eu. 

— Nu, eu mă voi duce, spuse acesta. 

Făcu câţiva paşi, după care se întoarse spre ei şi le spuse: 

— Dacă nu mă întorc în douăzeci de minute, atacați. Şi mai 
ales nu uitaţi că seniorul de Ponthus trebuie prins de viu. 

Şi intră. 

Înainta printre sfărâmăturile de mese şi scaune şi se 
apropie de Alcyndore. Aceasta era că întotdeauna, cu 
surâsu-i ascuţit pe faţa, neavând nici o expresie în ochi, cu 
degetele pline de inele iar rochia-i de mătase verde părea 
că nici măcar nu fusese atinsă. 

Stătea în picioare, în faţa bandiţilor şi femeilor care 
respinseseră cele patru atacuri din timpul nopţii. 

Toţi aceştia erau aliniaţi în ordine: numai că erau întinşi pe 
jos, cu capul spre perete, toţi ţepeni, cu ochii daţi peste cap. 
erau morţi. 


Unii muriseră în timpul atacurilor, alţii ca urmare a rănilor 
primite. 

Printre aceştia se afla şi Lurot-fără-de-teamă, care de 
acum nici că se mai temea de cineva. Pancrace-cu-cicatrice 
nu se afla întins pe jos. 

Râzând, Alcyndore făcu o reverență lui Croixmart 
spunându-i: 

— Chiar tu ai venit, comandante? Câtă onoare pentru 
biata mea cârciumă. Haideţi, domnilor conți, marchizi şi 
duci ai regatului Argot, salutaţi-l pe comandantul şef al 
jandarmilor celuilalt regat. Nu? Ilertaţi-i, comandante. Te 
vor saluta atunci când vei merge să-i întâlneşti în iad. 

Croixmart continua să rămână nemişcat, pe faţa lui 
necitindu-se nici dispreţ, nici mânie. Alcyndore continuă: 

— Oamenii tăi au avut ceva de lucru, ce-i al lor i-al lor. 
Acum nu mai suntem decât trei în viaţă: eu, Alcyndore, 
acela care este pivnicerul meu şi celălalt, care nu este din 
regatul Argot. e din regatul tău. 

Şi făcu un gest la care, întorcându-se, Croixmart îl văzu pe 
Clother de Ponthus. 

Hainele-i erau sfâşiate, dar nu era rănit, mai puţin o 
zgârietură la braţ. Pe figură-i stăruia un aer straniu pe care 
surâsul ascuţit nu reuşea să-l îndulcească. În mână ţinea 
mai multe spade şi mâna-i era roşie de sânge. 

Comandantul deschise gura ca pentru a-i vorbi, dar tăcu. 
Clother îl privea fix. Croixmart îşi întoarse capul şi rămase 
gânditor câteva momente. După care dădu din umeri, ca şi 
când ar fi vrut să spună că nu face decât să se supună unui 
ordin atacând pe acest gentilom căruia nu-i putea fi 
reproşat nimic. 

Se întoarse spre Alcyndore: 

— Femeie, dacă până-n douăzeci de minute nu ies de aici, 
vor ataca. Grăbeşte-te, timpul presează. Ce vrei să-mi arăţi? 

Alcyndore surâse şi începu să se joace cu inelele: 

— Voiam să-ţi spun, comandante, că nu mai suntem în 
viaţă decât trei oameni. În ce priveşte ceea ce vreau să-ţi 


arăt, dacă eşti curios trebuie să cobori acolo. 

Şi cu un semn îi arătă uşa de la pivniţă. Oricât ar fi fost de 
stăpân pe el, Croixmart avu un gest de neîncredere. 

— Coborâţi, domnule, răspund eu pentru viaţa voastră. 

Comandantul se întoarse spre seniorul de Ponthus şi-l 
salută cu gravitate. După care începu să coboare urmat 
îndeaproape pe Alcyndore. 

Pivniţa era uriaşă, uscată şi perfect aerisită. Se compunea 
din trei încăperi succesive. Se putea trece dintr-una într- 
alta prin nişte treceri arcuite, neînchise de nici o uşă, 
excepţie tăcând ultima încăpere care avea o uşă de fier. dar 
care acum se afla larg deschisă. 

Croixmart văzu că primele două încăperi erau slab 
luminate, lumina venind din cea de-a treia şi ultimă, 
încăpere. 

— Aici, spuse Alcyndore cu a volubilitate de vrăbiuţă şi cu 
o evidentă mândrie de bună gazdă, aici, în butoaiele astea 
uriaşe se află vinuri de peste tot; sunt din cele mai bune; la 
Alcyndore totdeauna s-au servit vinuri bune. Hai, vino, 
comandante, adăuga ea, trecând în a doua încăpere. Aici ţin 
vinurile din Burgundia: vezi sticlele astea: sunt unele care 
au chiar mai mult de douăzeci de ani. Vrei să guşti? Nu? 
Cum vrei. De altfel, te-aş sfătui mai degrabă pentru lotul 
acesta ce mi-a fost adus din ţinutul Loirei. Vouvray şi 
Saumur. Sau poate că-ţi place mai mult cele din 
Champagne? Sau din Bordeaux. ce preferi? 

— Grăbeşte-te, spuse Croixmart. Cele douăzeci de minute 
trec. 

— Ei şi! Lasă-le să treacă, comandante. Lasă să curgă 
vinul. Lasă să curgă sângele. Uite, vezi, am aici trei butoiaşe 
care mi-au fost aduse tocmai de la Alicante, din Spania şi 
ăla de la Malaga. Vinurile din Spania, dragul meu, sunt 
pentru un buchet, trandafirul. Şi acum să-ţi arăt 
capodopera pivniţelor mele. 

Şi intră repede în cea de-a treia încăpere. 

Croixmart o urmă şi iată ce văzu: 


Cincisprezece butoiaşe zdravene se aflau îngrămădite, 
unul peste altul, aranjate în formă de piramidă până în 
tavan. Rândul de jos număra cinci butoiaşe, următorul, 
patru şi aşa mai departe. 

Simetria piramidei era menţinută de traverse de fier care, 
împlântate în sol, se uneau sub plafon. 

În faţa acestui ciudat eşafod se afla o măsuţă şi un taburet. 

Pe măsuţă se aflau două lumânări de ceară mai multe 
sticle şi un pahar. 

Pe taburet se afla aşezat un om, un om care nu-şi întoarse 
capul atunci când intră Croixmart. Stătea acolo liniştit, ca 
un băutor sinistru şi tăcut, golind dintr-o sorbitură paharul 
plin, cu un aer de satisfacţie. 

Nu era altul decât Pancrace-cu-cicatrice. 

— Aici se află cel mai bun vin al meu, spuse Alcyndore. Am 
lăsat să se scurgă puţin din el pentru a-i putea admira 
culoarea. Priveşte. 

Luă una dintre lumânări şi o apropie de sol. până la o dâră 
lungă de pulbere răspândită în faţa celor cinci butoiaşe de 
la bază, butoiaşe care erau unite legate între ele prin cinci 
fitile, câte un fitil de fiecare butoiaş. 

Şi tocmai deasupra acestei dâre de pulbere îşi plecă 
Alcvndore lumânarea: dacă Alcyndore ar fi apropiat-o mai 
mult, totul ar fi sărit în aer. 

Cele cincisprezece butoiaşe erau pline, toate, cu pulbere. 

Ciudata piramidă nu era decât o mină formidabilă. 
Ridicându-se liniştită, Alcyndore puse lumânarea pe masă şi 
spuse: 

— Am pregătit asta de multă vreme. Nu te nelinişti, 
pulberea e bună, am avut grijă s-o verific. 

Ridică ochii spre tavan. 

— Chiar sub strada Hache. Un singur cuvânt strigat de 
mine, de sus şi pivnicerul meu va da foc pulberii. Şi atunci, 
Alcyndore, comandant, gărzi, cadavre şi toţi cei ce mai 
trăiesc, toţi împreună se vor înălța... Vino, comandante. 


Când ajunseră în cârciumă, Alcyndore, cu faţa crispată şi 
cu vocea plină de ură, îi spuse: 

— Acum poţi să dai ordinul de atac. 

Comandantul ieşi din cârciumă. 

Clother de Ponthus se apropie de Alcyndore. 

— Am auzit totul, îi spuse el. 

— Excelent, domnule, îi răspunse ea făcându-i o reverență 
graţioasă. Lăsaţi-mă să vă privesc puţin. Asta mă mai 
relaxează, o figură ca a voastră, după ce am fost nevoită s-o 
suport pe cealaltă. 

— Am auzit totul, continuă Ponthus. Deci la această muncă 
infernală aţi folosit în timpul nopţii mai mulţi din oamenii 
voştri? 

— Sigur. Trebuiau transportate butoiaşele, trebuiau 
aranjate, consolidate, în fine, trebuiau făcute toate 
pregătirile pentru marele salt al comandantului şi gărzilor 
sale,. 

— Ascultaţi-mă, doamnă. Nu-i vorba numai de comandant 
şi de gărzile sale. Mal e vorba şi de locuitorii din 
împrejurimi. Sunt femei, copii. Nu vreau! 

— Nu vreţi? făcu râzând Alcyndore. 

— Nu. Şi chiar dacă domnul Croixmart ar ordona acestor 
oameni să-şi părăsească locuinţele, toi n-aş fi de acord! 
Asemenea lucruri nu-mi fac plăcere. Să mă bat cu un om, 
faţă în faţă, da. Dar în ce priveşte ceea ce aţi pregătit 
dumneavoastră, sunt hotărât să împiedic cu orice preţ. 

— Aţi face asta? întrebă Alcyndore pe un ton ciudat 

— O voi face! spuse Ponthus. 

— Inutil! 

Şi-i apucă cu blândeţe mâna, spunându-i pe un ton şi mai 
blând: 

— Sunt fericită că am luptat pentru dumneata,., veniţi. 

Şi cobori în pivniţă, urmată de Clother. Mergea repede, 
aproape că alerga. Cuprins de un presentiment înfricoşător, 
Clother voi s-o ajungă din urmă şi ţâşnU Prea târziu! Prea 
târziu! Şi într-o viziune de coşmar care avu durata unui 


fulger, în timp ce inima aproape încetase să-i mai bată, în 
timp ce, cu ţin suprem efort, murmură: "Adio Leonor!" 
văzu, da, văzu cum Alcyndore apucă cu violenţă lumânarea, 
se aplecă, o apropie de dâra de pulbere. pulberea pâlpâie şi 
se aprinse brusc, într-un nor de fum negru. Clother îţi 
închise ochit şt repetă: "Adio, Leonor!" Te-am iubit." 

De-abia ieşit din cârciumă, comandantul dădu câteva 
ordine. În câteva cuvinte scurte, explică situaţia 
locotenentului său, domnul de Parsac: 

— Femeia asta a pregătit o mină. Trebuie s-o surprindem 
printr-o acţiune fulger. Zece soldaţi să mă urmeze, pentru 
moment sunt suficienţi. Eu voi merge. Taci: e misiunea mea. 
Ascultă: dacă are timp să dea foc la mină, imediat după 
explozie vei năvăli printre ruine şi vei cerceta totul: sunt 
sigur că există o ascunzătoare pentru ea şi pentru rebel. 
Trebuie să-i prinzi vii. Vei raporta regelui că am murit la 
datorie şi să aibă grijă de fiica mea, Acum, retrage restul 
oamenilor până la capetele străzii. Vei năvăli imediat după 
explozie, dacă aceasta se va produce. Adio, Parsac. 

— Domnul să vă aibă în pază, monseniore! 

Zece oameni înarmaţi se apropiam de comandant. 

Restul, aproape o sută de soldaţi, se retraseră spre ca 
getele străzii. 

Întorcându-se spre cei zece, Croixmart le ordonă cu voce 
calmă: 

— Urmaţi-mă! Şi-n acel moment. 

Am spus mai înainte că o mulţime de parizieni se 
îngrămădiseră în împrejurimile şi la cele două capete ale 
străzii Hache: mulţi gură cască care, într-un du-te-vino, 
râdeau, îşi aruncau tot felul de glume, se certau, se înjurau. 

— Aha! Sosesc întăriri! 

— Daţi-vă la o parte! Loc! Faceţi loc! 

— Ia te uită! Oamenii regelui vin să-i ajute! 

Mulțimea se retrase, oamenii privind acum mai de la 
distanţă, cu ochii holbaţi de curiozitate, se auzeau zgomote 
surde care se apropiau rapid, zgomotul unei trupe în mers 


şi deodată izbucniră urlete înfricoşate, femeile 
înspăimântate năvălind prin prăvălii, prin curţile caselor, 
bărbaţii erau răsturnaţi, călcaţi în picioare. Panica deveni 
generală şi avu loc o retragere dezordonată a mulţimii, care 
striga îngrozită: 

— Bandiţii! Bandiţii! Bandiţii! 

Apărură după colţ. 

Înaintau cu paşi repezi, cadenţaţi, strânşi unii într-alţii, 
viziune înspăimântătoare presărată cu scânteieri de sulițe, 
de securi, de spade grele, din mijlocul lor răsunând o 
lozincă sinistră: 

— Argot! Argot! Argot vine-n ajutor! Loc! Faceţi loc pentru 
Argot! 

Câţi puteau fi? Poate că mii. Oameni în zdrenţe, bărboşi şi 
pletoşi, cu figuri sinistre, cu ochi scânteietori, guri 
schimonosite din care ieşea acelaşi strigăt sălbatic: 

— Alcyndore! Alcyndore! Regina! Regina Argot-ului! 

În momentul în care şeful suprem al jandarmilor tocmai 
voia să ia cu asalt cârciuma, auzi aceste strigăte 
înfricoşătoare; se întoarse şi se repezi urlând furios: 
"Înainte!" şi atunci se produse o ciocnire înspăimântătoare. 
Nu dură decât un minut sau două. La intrarea în strada 
Hache se întâmplă ceva în genul unui val uriaş care, uneori, 
răscoleşte oceanul, un vârtej grozav, o vânzoleală turbată 
din care se auzeau strigăte de ură, înjurături furioase, 
gemete de agonie, blesteme şi vârtejul trecu. 

Vârtejul! 

Trecu într-o grămadă de nedescris de capete hidoase, de 
arme ridicate ameninţător, distrugând orice împotrivire a 
celor o sută de soldaţi ai comandantului pe care acesta îi 
adusese cu el, puţini dar viteji, totuşi neputincioşi să facă 
faţă valului dezlănţuit care-i mătura... şi valul trecu! 

Intrase printr-un capăt al străzii Hache, se rostogolise de- 
a lungul ei, ieşise prin celălalt capăt, m se îndepărtă. 

Valul trecuse. 


Pe stradă, din loc în loc, se vedeau cadavre în fel ele fel de 
poziţii. cam o duzină de cadavre, soldaţi sau bandiți. Erau şi 
vreo douăzeci de răniţi, dar printre ei nici un bandit: Curtea 
Miracolelor îşi lăsase morţii, dar nu şi răniții. 

Comandantul, urmat de trei ofiţeri şi de câţiva soldaţi se 
repeziră în cârciumă. Îi explica domnului de Parsac: 

— Alcyndore şi Ponthus precis că s-au retras împreună cu 
bandiții. E inutil să-i mai căutăm aici. Nu-i nimic, justiţia, 
autoritatea regală tot îşi vor lua revanşa. Chiar dacă ar fi să 
cer regelui să-mi permită să asediez Curtea Miracolelor, din 
care voi face un rug imens şi mizerabilii ăştia îşi vor primi 
pedeapsa pe care o merită. Oricum, trebuie să ne grăbim să 
distrugem mâna pregătită de acea femeie. Viaţa oamenilor 
din împrejurimi depinde doar de o scânteie. Urmaţi-mă. Nu. 
Nu cu torţe: aduceţi felinare bine închise. 

Găsiră prin împrejurimi câteva felinare pe care oamenii le 
foloseau în grajduri. Coborâră în pivniţa cu comandantul în 
frunte şi ajunseră în cea de-a treia încăpere. 

— Luaţi butoiaşele, unul câte unul şi duceţi-le în stradă, 
comandă Crnixmart, Domnule de Parsac, veţi veghea ca 
nimeni să nu se apropie de ele şi cât mai curând le veţi 
transporta în pivnițele de la Bastilta-Saint-Antoine. 

Şi comandantul se apropie de mină cu un felinar în mână. 

Se aplecă şi cercetă dâra de pulbere pregătită de 
Alcyndore. 

Domnul de Parsac privea şi el. 

Se ridicară încet. palizi. 

— Drace! făcu locotenentul. Am scăpat ca prin urechile 
acului! De ce naiba n-o fi făcut explozie? 

— Da, spuse gânditor domnul de Croixmart, dâra de 
pulbere a ars! Nemernica de Alcyndore i-a dat foc. 

— Monseniore, poate că auzind strigătele complicilor ei, a 
reuşit s-o stingă. 

— Nu, nu. a ars în întregime. 

— Poate că a tăiat fitilele. Oricum, e un miracol că am 
scăpat. 


Şi locotenentul îşi şterse fruntea plină de transpiraţie. 
"Un miracol, gândi comandantul. Da. Şi totuşi. cine ştie. 
cine ştie dacă pentru onoarea Parisului n-ar fi fost mai bine 
că acest miracol să nu se fi produs şi ca strada Hache să fi 

sărit în aer? Poate că am fi murit. Dar regatul ar fi fost 
scăpat de această plagă care se numeşte Curtea 
Miracolelor. erau peste o mie de nemernici. ce hecatombă 
frumoasă! Şi ce sfârşit grozav pentru marele comandant al 
jandarmilor!" 

— Monseniore! îl strigă unul dintre soldaţi cu o voce 
ciudată. 

O scară fusese rezemată de sinistrul eşafodaj din butoiaşe 
şi omul, din vârful scării, ridică unul dintre de, din vârful 
piramidei. 

— Ce se întâmplă? tresări Croixmart, 

— Monseniore, spuse omul, BUTOIAŞUL ĂSTA E GOL. 

— Gol? se miră Croixmart. 

— Complet gol, monseniore, Coborâră butoiaşul şi-l 
sparseră imediat; nu conţinea şi nici nu conţinuse vreodată 
nici o grăunţă de pulbere. 

Cercetară şi butoiaşele din rândul următor. 

Erau goale! 

Şi goale erau şi cele de dedesubtul lor, goale, toate erau 
goale! 

În pivniţă nu se aflase altă pulbere decât aceea care 
formase dâra căreia Alcyndore, în faţa lui Ponthus, îi dăduse 
foc. 

Mina infernală nu fusese decât un simulacru. 

Ne aflăm în Curtea Miracolelor, o oră mai târziu. 

Clother de Ponthus tocmai ieşea din una din acele prăvălii 
în care se putea cumpăra orice, de la costumul bogatului 
gentilom până la cele mai nenorocite zdrenţe, de la nobila 
spadă de luptă până la plebeul cuţit de vânătoare. 
Alcyndore spusese un cuvânt prăvăliaşului şi acesta îşi 
pusese tot ce avea la dispoziţia seniorului de Ponthus care, 
cu hainele sale numai zdrenţe, n-ar fi putut face nici măcar 


o sută de paşi în afara regatului Argot fără a fi arestat. Dar 
Clother refuzase să accepte o spadă, cu toate că a sa fusese 
ruptă în luptă. Din mânerul scobit al restului rămas, scoase 
un diamant, cel mai frumos dintre toate pietrele ce-i mai 
rămăsese şi îl oferi Alcyndorei care-l aştepta afară. 

— Păstraţi-l, iubita mea gazdă, nu ca pe o răsplată sau o 
amintire din partea mea, ci în amintirea frumosului gest pe 
care l-aţi făcut atunci când aţi dat foc dârei de pulbere 
pentru a-mi demonstra că butoiaşele erau goale şi că acea 
mină înspăimântătoare nu era decât o păcăleală. 

Alcyndore luă piatra prețioasă, admirând-o ca o 
cunoscătoare ce era, şi-i spuse: 

— O păstrez ca pe o amintire din partea voastră, nobile 
gentilom. În ce priveşte mina, am ştiut încă de aseară că 
vitejii regatului meu îmi vor veni în ajutor. N-am vrut decât 
să-l fac pe comandant să-şi întârzie ultimul atac şi să mai 
câştig ceva timp. La momentul care mi s-a părut potrivit, i- 
am arătat mina ca să-l fac să fie mai răbdător. Dar 
Croixmart e un om dur: tocmai voia să ne atace atunci când, 
devansând ora convenită, vitejii mei ne-au venit în ajutor. Să 
nu mai vorbim despre asta. Ce veţi face acum? 

— Dar dumneavoastră? întrebă Clother privind-o ţintă pe 
Alcyndore. 

Aceasta începu să râdă, dând din cap: 

— Aici sunt la mine acasă. Sunt în tot atâta siguranţă 
precum cealaltă regină este la Luvru. Soldaţii 
comandantului de jandarmi sunt nişte viteji dar niciunul din 
ei nu va avea curajul să pătrundă în regatul meu. Regele 
are în jurul său căpitani care au cucerit multe cetăţi, dar 
niciunul nu va fi în stare să cucerească regatul Argot. 

Şi făcu un gest furios de ură şi sfidare, după care 
continuă: 

— Niciodată! 

— Atunci, adio, buna mea gazdă. Urmaţi-vă destinul. Eu 
trebuie să mi-l urmez pe al meu. 


Clother aruncă o privire în împrejurimi care, în aparenţă 
cel puţin, erau liniştite. Câţiva cerşetori se deghizau în 
şchiopi sau ciungi, alţii se împodobeau cu răni false, un 
grup de ţigănci repetau un dans în timp ce una dintre ele le 
ţinea tactul cu ajutorul unei tamburine; câţiva copii se 
distrau imitând un furt în timp ce o bătrânică spunea un 
bocet. În liniştea acestui regat se simţea un aer de nelinişte, 
înfricoşător. Unde se găsea acum infernala trupă a acelor o 
mie de demoni? În ce gaură întunecată? Unde dispăruse 
valul? 

Clother murmură: 

— Ne vom mai revedea oare vreodată? 

— Lumea e mică, răspunse Alcyndore. 

— Adio, doamnă. 

— Adio! 

Capitolul XXIII Discuţia prietenească dintre Fossoyeur şi 
Joli-Frise. 

Clother de Ponthus părăsi Curtea Miracolelor şi se 
îndreptă spre palatul d'Arronces. Unica precauţie pe care 
şi-o luă fu de a evita strada Saint-Denis, presupunând că 
locuinţa sa este supravegheată. 

Se opri un moment într-un colţ mai pustiu al străzii Temple 
ştergându-şi fruntea de sudoarea rece ce-o scălda şi 
ascultându-şi bătăile repezi ale inimii, înfricoşătoarea 
noapte, cele patru atacuri, amintirea cadavrelor aliniate la 
zid, cu Alcyndore în picioare, vorbindu-i comandantului, 
înspăimântătorul minut în care ea dăduse foc dărei de praf 
de puşcă, formidabila năvală a bandiţilor, trecerea valului 
care-i absorbise şi-i dusese ca pe un fir de pai, totul îi 
dispăru din minte. Chiar şi imaginea Leonorei se estompă. 
Se gândea: "Într-o zi, în landele din P&rigord, eram în drum 
spre Paris şi foarte grăbit să ajung aici; fără nici un motiv 
am întors calul şi fără motiv m-am îndreptat spre acel han 
părăsit; nu am de ce mă plânge, deoarece acolo mi-am găsit 
fericirea şi răsplata dată de Dumnezeu: fericirea de a-i oferi 
ajutorul spadei mele Leonorei. Dar de ce, fără motiv, am 


întors spatele Parisului atunci când voinţa mea era să ajung 
aici cât mai repede? Şi de ce, în acest moment, mă simt 
îndemnat să mă opresc, când dorinţa mea este de a ajunge 
cât mai repede la palatul d'Arronces? Ce motiv? 

— Nu trebuie să o luaţi pe drumul spre Corderie, spuse 
repede o voce distinctă. 

Clother tresări şi privi în spatele său. Văzu un om care, 
oprit la trei paşi de el, îi făcea o plecăciune adâncă cu multă 
eleganţă. 

— Ban-Frumos! 

— EL însuşi, domnule! Să fiu ars în cuptorul lui Belzebut 
dacă nu sunt, pe legea mea, fericit că vă revăd viu şi 
nevătămat tocmai când mă aşteptam să vă aflu mort, 
spânzurat ori sfâşiat. 

— De ce, gâfâi Ponthus, de ce mă sfătuieşti să n-o iau pe 
drumul spre Corderie? 

— Eu? exclamă Ban-Frumos zăpăcit. 

— Tu! spuse Ponthus ieşindu-şi din fire. De ce mi-ai spus 
asta? 

— Ei, fir-ar să fie! Pe coarnele diavolului! Să fiu trăsnit 
dacă nu monseniorul a spus cuvintele alea! 

— Eu am spus asta? 

— Sigur că da. Şi pe sufletul meu dacă n-aveaţi vocea 
unuia care vorbeşte parcă în somn. După părerea mea, 
dimpotrivă, trebuie s-o luaţi pe drumul spre Corderie 
fiindcă sunteţi aşteptat la palatul d'Arronces. 

— Ban-Frumos, spuse Clother, de ce n-ai plecat în noaptea 
asta? 

— Să fiu ars de viu, domnule, dacă n-am făcut totul pentru 
a asculta de poruncile ce mi le-aţi dat în scrisoare, martor 
mi-e şi afurisitul de Jacquemin Corentin care mi-a citit 
scrisoarea! Dar nobila doamnă a refuzat să plece! Susţinea 
că trebuie să rămână pe loc şi să vă aştepte, deoarece 
primul drum al vostru, de cum veţi fi liber, va fi la palatul 
d'Arronces. 

— Atunci să mergem! spuse Clother grăbindu-şi paşii. 


Şi inima-i bătea mai să-i spargă pieptul. 

— Da, domnule, dar pentru a vă putea urma mi-ar trebui 
sufletul lui Jacquemin cel puţin. Şi în dimineaţa asta, când 
doamna a ieşit să se ducă la Luvru. 

— La Luvru! 

— Da. Mi-a ordonat atunci să alerg în strada Hache pentru 
a observa totul, dar mi-a interzis să mă las ucis. Asta-i 
adevărul. 

— Aşa că, de când ai plecat, n-ai mai văzut-o pe seniora 
d'Ulloa? 

— Nu, domnule. 

— Şi litiera de călătorie? 

— E încă la palat. Şi calul meu la fel, ca şi calul 
dumneavoastră. N-aveţi decât să daţi ordinul de plecare. 

— Hai, să mergem! 

Ajunseră curând pe drumul spre Corderie şi alergară până 
la colţ, de unde se putea vedea în depărtare poarta 
palatului d'Arronces. 

Un om tocmai ieşea dintr-un ungher al gardului viu unde 
se ascunsese şi le tăie calea. 

— Ei, na! făcu Ban-Frumos, unul dintre pelerinii găzduiţi 
la palat de doamna d'Ulloa şi cu care am băut în dimineaţa 
asta un pahar de vin pe care ni l-a dat majordomul. 

— Da, viteazule Ban-Frumos. Sunt trimis de nobilă şi 
milostiva doamnă pentru a vă spune că trebuie să aşteptaţi 
aici. 

Ponthus păli. 

Simţea în aer ceva rău. 

Un fel de teamă îi strângea gâtul şi nici nu mai putea 
vorbi. 

— Să aştept? exclamă Ban-Frumos. 

— Să vă aşteptaţi stăpânul, pe seniorul de Ponthus. 

— lată-l pe seniorul de Ponthus, spuse Ban-Frumos. 

Pelerinul scoase un fel de suspin şi spuse făcând o 
înclinaţie adâncă: 

— Cerul fie lăudat! V-aţi salvat deci, domnule! 


— Vorbeşte, pelerinule! izbucni Clother. Ce s-a întâmplat? 

— Priviţi, monseniore! Priviţi poarta palatului d'Arronces. 

— Soldaţi! făcu Ban-Frumos scoțând o înjurătură 
puternică. Trebuie să fugim! 

Clother aruncă o privire spre palat şi văzu soldaţii - 
soldaţii pe care-i trimisese acolo domnul de Bervieux din 
ordinul regelui pentru a o împiedica pe Leonor să iasă până 
când rebelul nu va fi prins. 

Strânse cu putere mâna pelerinului: 

— Ce s-a întâmplat cu doamna d'Ulloa? Vorbeşte odată! 

— Nimic rău, domnule! Nimic rău! Această milostivă 
doamnă a ieşit din palat fără nici o supărare. Dar iată ce s-a 
întâmplat pe urmă: prea milostiva doamnă s-a dus la Luvru 
unde, după câte am înţeles eu din cele câteva cuvinte 
auzite, a fost să-l vadă pe bunul nostru rege. 

— Hai, spune mai repede! 

— După aceea au apărut şi soldaţii. Sunt cel puţin o sută în 
palat, în parc şi afară. Şi au primit ordinul de a-l aresta pe 
seniorul de Ponthus şi de a-l duce imediat la Temple. Din 
această cauză, văzând-o pe nobilă doamnă în pragul 
disperării, tovarăşul meu şi cu mine i-am oferit umilele 
noastre servicii. Atunci ne-a rugat să ne aşezăm pe drumul 
acesta şi să-l aşteptăm pe viteazul Ban-Frumos 
recomandându-i, în cazul în care îl va vedea pe seniorul de 
Ponthus, să-l împiedice cu orice preţ să ajungă la palatul 
d'Arronces. 

— Ar însemna să ne aruncăm în gura lupului, spuse Ban- 
Frumos. 

Clother începu să se simtă cuprins de furia pe care o mai 
încercase înainte. Un moment îl încercă ideea să se repeadă 
la soldaţi, să-i insulte şi să-i provoace. Dar se stăpâni 
imediat. 

— Spuneţi că doamna d'Ulloa a părăsit palatul? 

— Pentru a vă aştepta, seniore, pentru a vă aştepta! 
Tovarăşul meu cunoaşte pe aici, prin apropiere o familie 
cinstită de burghezi care i-a oferit nobilei doamne 


posibilitatea de a vă adăposti. Şi nobila doamnă a acceptat. 
Gărzile, neavând ordinul de a acţiona împotriva ei, i-au 
permis, cu destul de multă greutate, să iasă. Şi tot aşa, nu s- 
au opus ieşirii unei litiere trasă de doi cai pe care vizitiul a 
dus-o într-un loc pe care nu-l cunosc şi pe care vi-l va 
comunica ea. 

Văzând gărzile, auzind cuvintele spuse de pelerin, toate 
detaliile concordând perfect cu situaţia, lui Clother îi 
dispăru orice bănuială. 

Dar ce-ar fi putut bănui? 

Nu fusese el avertizat de acel presentiment ciudat în 
strada Temple care-i spunea să nu se ducă la palatul 
d'Arronces? 

Se pare că în mintea sa, Clother confunda palatul 
d'Arronces cu drumul spre Corderie! 

Deoarece continuă să acorde importanţă acelui 
presentiment ciudat, ar fi trebuit să-şi spună că drumul 
spre Corderie nu însemna absolut deloc palatul d'Arronces. 

Pelerinul lăsă să-i mai scape încă o dată din piept acel 
suspin pe care l-am mai amintit şi continuă: 

— Tovarăşul meu a condus deci pe milostiva doamnă în 
locuinţa aceea în timp ce eu m-am postat aici pentru a-l 
aştepta pe viteazul Ban-Frumos. Sper, monseniore, că-mi 
veţi fi martor în faţa nobilei doamne că mi-am îndeplinit 
misiunea. 

— Să mergem! spuse Ponthus. Pelerinule, vei fi răsplătit. 

Pelerinul dădu colţul străzii Temple şi la o sută de paşi mai 
departe se opri în faţa unei locuinţe mai degrabă nobilă 
decât burgheză. Uşa se întredeschise şi celălalt pelerin 
apăru, spunând: 

— Slavă Domnului. Doamna d'Ulloa începuse să se 
neliniştească. 

Primul intră Clother, urmat de Ban-Frumos şi de pelerin 
care zăvori imediat uşa. 

Seniorul de Ponthus se trezi într-un vestibul destul de 
mare, mobilat elegant. Trei uşi comunicau cu interiorul 


locuinţei; în fundul vestibulului, în semiintuneric, se putea 
observa o scară. Ioate acestea Clother le observă dintr-o 
privire. Se întoarse spre cei doi pelerini care se rezemaseră 
de uşa de la intrare: 

— Ei bine, ce mai aşteptaţi? Conduceţi-mă! 

În aceeaşi clipă, Fossoyeur şi Joli-Fris€ îşi dădură la o 
parte pulpanele raselor lor de pelerini, scoaseră fiecare 
câte un pumnal puternic şi strigară: 

— Croixmart! Croixmart, ajutor! 

— Trădare! urlă Ban-Frumos. 

Dintr-un salt fu asupra celor doi pelerini şi, smucind 
pumnalul din mâna lui Fossoyeur, i-l împlântă acestuia în 
piept. În acelaşi timp, Clother de Ponthus voi să se repeadă 
şi ei, dar nu avu nici măcar timpul să-şi tragă spada - ciotul 
de spadă. Douăzeci de braţe îl înşfăcară şi fu răsturnat, 
zdrobit sub greutatea a zece poliţişti tăcuţi, îndemânatici şi 
rapizi. Trecuseră doar câteva secunde din momentul 
intrării sale în vestibul şi se afla întins pe podea, legat şi cu 
căluşul în gură. totul era sfârşit. 

Clother îşi închise ochii, cuprins de disperare. Aproape de 
el, Ban-Frumos în aceeaşi situaţie îşi spunea: "Aici mi s-a 
sfârşii cariera. Dar sunt consolat că am reuşit să-l trimit în 
iad pe unul din pelerini. Hm! Da, dar celălalt a scăpat, 
blestematul. Consolarea-i deci pe jumătate." 

Poliţiştii stăteau acum nemişcaţi şi o tăcere deplină 
stăpânea vestibulul. Erau acum cam treizeci. La strigătul 
scos de cei doi spioni, năvăliseră prin cele trei uşi deodată, 
operând cu o promptitudine şi o hotărâre remarcabilă. Nu 
erau soldaţi, oameni vorbăreţi, în stare doar să necăjească 
strada. erau şi ei spioni, adevăraţi spioni care ştiau cum să 
acţioneze. Şeful lor direct, Joli-Frise, îi ceruse chiar în 
aceeaşi dimineaţă de la comandantul şef al jandarmilor; 
după o discuţie rapidă cu domnul de Guitalens, 
guvernatorul închisorii Temple, Joli-Frise îşi postase 
oamenii: în chiar locuinţa guvernatorului, acesta chiar 
socotindu-se fericit să-l ajute pe Joli-Frise, în consecinţă pe 


Croixmart, ştiut fiind că un ajutor dat comandantului şef al 
jandarmilor însemna o avansare rapidă. 

Când totul fu terminat, domnul de Guitalens cobori scara 
nepăsător şi-i îndepărtă pe poliţişti cu un gest de dezgust - 
nu fiindcă meseria lor l-ar fi scârbit, cum s-ar fi putut crede, 
dar aceştia erau prost îmbrăcaţi, murdari şi miroseau urât, 
pe lângă el, un gentilom elegant Aruncă o privire 
indiferentă spre cei doi prizonieri şi spuse: 

— Să fie duşi imediat la Temple. Şi voi ăştia, căraţi-vă 
repede, vreau să-mi aerisesc locuinţa. Unde-i Joli-Frise? 

Poliţiştii, cu aceeaşi rapiditate tăcută, se grăbiră să 
execute ordinul: într-o clipă seniorul de Ponthus şi Ban- 
Frumos fură ridicaţi, puşi pe umeri şi duşi de acolo. Trupă 
de spioni se risipi, dar unul dintre ei, înainte de-a pleca, 
răspunse întrebării guvernatorului: 

— Monseniore, unul dintre rebeli l-a lovit pe Fossoyeur cu 
pumnalul. Înainte de a muri, acesta a vrut să-i spună câteva 
vorbe lui Joli-Frise: uitaţi-i pe cei doi în colţul acela, unul 
spovedindu-l pe celălalt. 

Fossoyeur înţelesese că va muri. Joli-Frise se apropie 
imediat de el. 

— Ce vrei? întrebă acesta. Ce te-a apucat? 

— Ceea ce mă nelinişteşte părăsind această viaţă e faptul 
de a şti că cei şase sute de pistoli pe care-i am în camera 
mea ar putea fi furaţi de vreun nemernic. 

— Şase mii de livre! făcu Joli-Frise, devenind atent. 

— Hai, apropie-te, vreau să-Ji spun unde-i ţin ascunşi. mai 
aproape, de-abia pot vorbi. apleacă-te. simt că nu mai pot. 

— Grăbeşte-te, pe toţi dracii! spuse Joli-Frise, care imediat 
se aruncă în genunchi în faţa rănitului. 

Se aplecă şi Fossoyeur, luându-l de gât pe tovarăşul său, 
reuşi să se ridice puţin. 

— Vorbeşte acum, spuse lacom Joli-Frise. 

— lată despre ce-i vorba, spuse Fossoyeur. Aş fi un 
blestemat dacă aş crăpa lăsându-ţi numai ţie singur cei o 
mie de pistoli ai mei şi cei trei sute de scuzi de aur ai mei. 


Şi-n aceeaşi clipă, zguduit de spasmele morţii, degetele lui 
osoase şi puternice strânseră ca în cleşte gâtul lui Joli-Frise. 
Se auzi un scrâşnet de oase zdrobite, Joli-Frise se 
cutremură, după care deveni liniştit, nemişcat, rămânând în 
continuare în genunchi, ca şi când ar fi ascultat o 
mărturisire importantă. 

Domnul de Guitalens sfârşi prin a se mira de lungimea 
acestei mărturisiri care nu se mai termina. Intră în vestibul 
întrebând: 

— Nu se mai termină odată? 

Cum nu primi nici un răspuns, se apropie de cei doi spioni. 

Amândoi erau morţi. 

Capitolul XXIV "Este timpul" 

Amauri de Loraydan asistase la încăierarea din stradă 
Hache. Când fu sigur că Clother de Ponthus scăpase, începu 
să plângă de furie, spunându-i lui Croixmart: 

— Domnule comandant, dacă regele vă iartă, avem o 
socoteală de încheiat. 

— Domnule, spuse Croixmart cu răceală, între noi doi 
există o mare diferenţă: voi vă slujiţi propria ură în timp ce 
eu slujesc binele public şi interesele regelui. Deci nu ne 
putem înţelege şi a devenit inutil ca de acum înainte să ne 
mai vorbim. 

Croixmart întoarse spatele lui Loraydan şi acesta se 
întrebă dacă nu cumva să se arunce asupra lui cu pumnalul 
în mână. Dar totuşi se stăpâni şi se retrase. Restul zilei şi 
toată noaptea se zbătu în durere, furie şi teamă. Nu-şi 
reveni decât a doua zi dimineaţă, adică luni, 2 februarie, 
când află că Ponthus fusese arestat. 

Dintr-o săritură fu la Temple şi-i ceru guvernatorului 
Guitalens să-l lase în celula prizonierului. 

— Unde l-aţi băgat? întrebă el cu o curiozitate bucuroasă. 

— În Micul Purgatoriu, îi răspunse acesta. 

— Oh! Foarte bine! Perfect! Scumpe prieten, îi voi vorbi 
despre dumneata Maiestăţii Sale. 


— Adevărul este că ceva mai bun ca Micul Purgatoriu nici 
nu aveam aici, spuse glumeţ Guitalens. În ceea ce priveşte 
pătrunderea domniei voastre acolo, imposibil. Rebelul este 
la secret. Trebuie să obţineţi un permis de la rege. 

Loraydan alergă la Luvru unde-l găsi pe rege foarte 
bucuros. 

Maiestatea Sa primise veşti bune de la împăratul Spaniei. 

Acesta, dispus acum să discute cu toată sinceritatea 
faimoasa problemă a Milan-ului, sursa a atâtor neînţelegeri 
şi nenorociri, aştepta pentru aceste convorbiri, în curs de o 
lună, venirea ambasadorului regelui Franţei, ales de 
amândoi, împreună, adică soţul donei Leonor d'Ulloa, 
seniorul conte de Loraydan. 

— Totul s-a aranjat de minune, continuă suveranul. 
Croixmart mi-a spus că datorită ţie a aflat unde locuieşte 
rebelul Ponthus. Nu-ţi vorbesc acum despre nici o 
recompensă fiindcă aceea pe care ţi-am rezervat-o atunci 
când te vei întoarce îţi va depăşi toate speranţele. 

— Sire, spuse el, am totuşi de făcut o cerere Maiestăţii 
Voastre. Lăsaţi-mă să intru în celula seniorului de Ponthus. 

— Nici nu te gândi la asta. Ce naiba vrei să-i spui 
mizerabilului? 

— Sire, Leonor d'Ulloa m-a rugat să-i transmit câteva 
cuvinte şi eu am acceptat. 

— Da, recunosc în tine acel spirit cavaleresc. Bine, 
îndeplineşte-ţi misiunea. Dar acum esenţialul este să te 
căsătoreşti cât mai repede cu fiica comandorului, împăratul 
Carol nu ne-a dat răgaz decât o lună. Eu însumi i-am 
acordat opt zile frumoasei neîmblânzite ca să se hotărască 
să te ia de soţ. Ponthus nu mai este lângă ea pentru a o face 
să-şi schimbe hotărârea. Trebuie deci că în opt zile totul să 
se termine. 

— Deci mai am opt zile, spuse Loraydan gânditor. 

— Opt zile. E mult. Ponthus fiind la Temple, mai vezi un alt 
obstacol? 

— Niciunul, Sire. 


Regele se ridică din fotoliu şi începu să umble agitat prin 
cabinet. 

— Poveştile astea de dragoste mă întineresc cu douăzeci 
de ani, spuse el vesel. Ah! Loraydan, mi-aş da bucuros 
coroana ca să mai am vârsta ta. Tinerețe, tinereţe! Asta-i 
adevărata fericire. 

— Dar, Sire, Maiestatea Voastră este încă tânără. 

— Încă tânără! Ce cuvânt îngrozitor, Loraydan. Cuvânt 
care-mi spune că astăzi, poate, dar mâine. Loraydan, nu eşti 
un bun curtean, Rămase visător câteva clipe, cu privirea 
pierdută, după care murmură: 

— Loraydan, fata aia frumoasă. acea floare plină de 
dragoste crescută în întuneric de individul acela. adorabila 
Bereng?re. 

Loraydan rămase nepăsător şi surâzător. Cunoştea de 
acum precauţiile luate de Turgquand şi faptul că locuinţa din 
drumul spre Corderie devenise o fortăreață de nepătruns. 
Dar inima i se umflă de amărăciune. 

"Rege viclean, îşi spuse în sine. Rege scelerat care n-ai 
lăsat decât ruşine şi nenorocire peste tot pe unde privirea 
ta a pătruns, dă-mi puterea pe care o ai, fă-mi parte, la 
Curte, de gloria pe care o merită numele meu şi vei vedea." 

— Ce spui despre asta, Loraydan? 

— Mă gândeam, Sire, că regelui nu-i poate rezista nimic. 

— Da, dar vezi tu, în circumstanţele acestea, nu regele 
acţionează, ci îndrăgostitul, asta-i problema. De altfel, 
adăugă Francisc I râzând, poate că regele şi îndrăgostitul, 
împreună, devin de neînfrânt. 

— Sire, vă înţeleg foarte bine. 

Loraydan era livid. 

I se părea că Fiecare cuvânt al regelui era o lovitură de 
bici pentru Bereng?re, Nici măcar nu se mai gândea la el. 

— Vei înţelege curând, continuă Francisc I. îndrăgostitul 
se loveşte de unele obstacole de netrecut. Casa bine păzită, 
servitori incoruptibili, lăsând la o parte pe o anume 
Medarde care ea însăşi e de netrecut. Unde mai pui tatăl, 


care veghează fără odihnă. Şi atunci intervine regele. 
Închipuieşte-ţi că rapoartele poliţiei i-au spus regelui că 
acest individ, în timpul nopţii, se dedă la unele activităţi 
ciudate şi regele bănuieşte că acesta ar fi un falsificator de 
bani; Ah! Începi să te cutremuri, viteazule Loraydan, începi 
să înţelegi? 

— Am înţeles, Sire, spuse Loraydan cu voce calmă. Regele 
va ordona arestarea falsificatorului. 

— Şi, bineînţeles, toţi servitorii sunt nişte complici. Casa-i 
curățată şi frumoasa Bereng?re, singură, plânge acum. 
Atunci soseşte îndrăgostitul care o consolează şi-i promite 
că-l va îndupleca pe rege să-i elibereze tatăl. ce spui de 
panul ăsta? 

Loraydan fu cutremurat din cap până-n picioare şi un 
suspin îi sfâşie pieptul. Îşi spunea: "Dacă fac un gest 
necugetat, dacă-mi tremură vocea, dacă mi-ar putea citi 
gândurile, sunt pierdut. Curaj, Loraydan! Ţine-ţi firea, pe 
toţi dracii!" 

— Ce-aş putea spune? spuse el cu voce tare (şi vocea nu-i 
tremură în timp ce zâmbea). Planul acesta, prin măiestria 
lui, mă uluieşte. Este imposibil să nu reuşească. 

— Da, suspină regele, melancolic. Ai spus bine: măiestrie. 
Altădată, Loraydan, n-aş fi avut nevoie de măiestrie. Aş fi 
învins numai prin dragoste. Dar fiindcă asta-i nevoie acum. 
să ne folosim de mijloacele care nc-au mai rămas. 

Şi regele, dând din cap, izbucni în râs: 

— Hai, Loraydan, ai înaintea ta opt zile pentru a reuşi să te 
căsătoreşti cu Leonor. Gândeşte-te la dragostea ta, în timp 
ce eu mă gândesc la a mea. În trei-patru zile, tatăl va fi 
arestat şi prea frumoasă Bereng?re va fi la dispoziţia mea. 

— Ei, Sire! făcu vesel Loraydan. Trei-patru zile! De ce să 
aşteptaţi atât? De ce nu mâine, în seara asta? 

— Afaceri de stat, spuse grav Francisc I. Ducesa 
d'Etampes s-a certat cu nevasta marelui seneşal. Trebuie să 
le împac şi nu-i o treabă uşoară: vreau să am mintea 
limpede. 


— Deci, făcu uşurat Loraydan, demnul tată se mai poate 
bucura încă trei zile de libertate? 

— Da, răspunse râzând Francisc I. Şi i le datorează 
doamnei Diane care nici măcar nu bănuieşte uriaşul 
serviciu pe care i-l face acestui falsificator de bani 
obligându-mă s-o supraveghez aceste câteva zile. Hai, 
prietene, du-te şi pregăteşte-ţi călătoria de ambasador pe 
care o vei întreprinde chiar a doua zi după căsătoria ta. 

— Oh! Sire, chiar în acea ziL. 

— Du-te... a sosit timpul. 

Loraydan tresări şi-l privi pe rege. Dar regele surâdea, în 
ultimele sale cuvinte nu strecurase nici o insinuare. Şi de 
altfel, cum ar fi putut afla regele? 

Loraydan se retrase, îţi luă calul din grajdul palatului, sări 
în şa, traversă Parisul în galop, nepăsător la strigătele 
femeilor şi blestemele bărbaţilor pe care-i răsturnase în 
drumul său. Se gândea: "Rege viclean, trebuie să-ţi dejoc 
planul. Ca să reuşesc, trebuie să acţionez încă din seara 
asta, ce spun eu! Chiar din acest moment. Trei zile! Într-o 
oră îl voi preveni pe Turquand." 

Descălecă în curtea palatului său. Brisard îi ţinu calul şi-i 
spuse: 

— Monseniore, a sosit timpul... 

Zguduit de veste, Loraydan făcu o asemenea figură, încât 
Brisard, înspăimântat, se dădu trei paşi înapoi. 

— Ce-ai spus? Ce-ai spus? întrebă gâfâind Loraydan. 

— Monseniore, vă jur, nu-i vina mea. Am spus doar că a 
sosit timpul, asta-i tot. 

Şi Brisard continuă să se retragă, trăgând cu colţul 
ochiului, fără voia sa, spre locul unde se aflau curelele. 

— Vino aici! răcni contele. Aici, imediat, tâlharule! 
Apropie-te! Bine. Repetă. 

— A sosit vremea! spuse Brisard închizând ochii, deoarece 
furia contelui Loraydan părea că depăşise etapa curelelor. 
Când îşi deschise ochii, văzu în faţa sa palma deschisă a 

stăpânului său şi în palmă doisprezece pistoli. Brisard fu 


aproape orbit, dar nu făcu nici o mişcare. 

— Ia-i! spuse Loraydan. Asta-i tot ce ţi-a spus femeia? 

— Nu, monseniore. Mi-a mai spus: În seara asta. 

Loraydan ieşi din curtea palatului în fugă. Rămas singur, 
Brisard numără pistolii, murmurând: 

— E pentru prima dată de când îl slujesc pe monseniorul. 
cum de n-am aflat-o mai repede! Pe viitor ştiu ce am de 
făcut pentru a deschide punga contelui. N-am decât să-i 
spun: "Domnule, a sosit vremea!" 

Loraydan ieşise din palat. Avea în faţa sa întreaga zi 
pentru a plănui ce să facă în acea seară. Dragostea, deci, 
putea să mai aştepte. Ura era mult mai presantă: Aşadar se 
îndreptă spre Temple, spunându-şi în sine: "Asta este cea 
mat frumoasă zi din viaţa mea!" 

— Oh! exclamă Guitalens văzându-l, păreţi extrem de 
bucuros, dragul meu conte. 

— Asta din cauză că regele s-a arătat mai mult decât 
binevoitor cu mine. lată, dragul meu guvernator ordinul de 
a-mi permite să-l vizitez în celula sa pe seniorul de Ponthus. 

— Şi ce naiba vreţi să-i spuneţi acestui nefericit? întrebă 
Guitalens, repetând fără să ştie întrebarea regelui. 

— Puţine lucruri. Ştiţi, un comision din partea unei 
doamne. înţelegeţi, trebuie să mă supun. Haideţi, a venit 
vremea! sfârşi Loraydan izbucnind în râs. 

— Da, făcu mirat Guitalens, a sosit vremea. Trebuie să vă 
însoțesc? 

— Inutil. Să mi se deschidă doar uşa, atâta tot. Presupun 
că s-au luat toate măsurile ca prizonierul să nu poată 
evada? 

— Orice evadare e imposibilă. Veţi vedea. 

Guvernatorul citi cu grijă ordinul semnat de rege şi 
deasupra acestei semnături şi-o puse şi pe a sa. Chemă un 
temnicer şi-i dădu ordinele necesare. Loraydan urmă 
temnicerul. 

După ce coborâră treizeci de trepte ajunseră pe un palier 
destul de mare pe care se aflau mai multe uşi. Pereţii erau 


plini de mucegai şi pânze de păianjeni iar în jur era 
întuneric. În atmosfera grea de umezeală se simțeau 
mirosuri atât de neplăcute, încât abia se putea respira. 

— Aici se află? întrebă Loraydan, abia sudând. 

— Nu, monseniore, mai jos. Aicea e de-abia Marele 
Purgatoriu. 

"Drace!" îşi spuse Loraydan vesel. 

Coborârea se făcu în tăcere, încă treizeci de trepte şi 
Loraydan ajunse chiar la temelia fortăreței. 

Domnea o tăcere înfricoşătoare iar întunericul era de 
nepătruns. 

Păreau că se află la sute de kilometri de străzile Parisului. 

Se aflau în anticamera morţii, Acolo se aflau trei uşi de fier 
şi temnicerul se opri în faţa ultimei, spunându-i: 

— Aceasta-i celula seniorului de Ponthus. Numărul trei, 
monseniore. Cea mai bună. 

— Dă-mi felinarul, deschide şi aşteaptă-mă lângă scară. 
Temnicerul trase cele patru zăvoare grele, răsuci cheile 
celor două broaşte şi deschise uşa. După ce termină toată 

această manevră, se retrase. 

Loraydan intră şi ridică felinarul deasupra capului. 

Era pur şi simplu o gaură de aproape doi-trei metri 
pătraţi, fără absolut nimic în interior. Pietre puse una peste 
alta în loc de pereţi şi pământ pe jos. În pereţi se aflau 
încastrate două inele groase de fier de care atârnau două 
lanţuri, tot pe atât de groase, la capătul cărora se aflau 
înlănţuite ambele mâini ale unui om. 

Loraydan lăsă să cadă lumina asupra feţei omului şi timp 
de câteva minute se bucură în tăcere. 

Clătină uşor din cap şi-i vorbi: 

— Ei bine, seniore de Ponthus, nu spuneţi nimic? Vorbiţi. 
Vă ascult. Nu vreţi? Şi totuşi, în diferite ocazii aţi vrut să-mi 
vorbiţi. Chiar şi la capelă palatului d'Arronces. Şi în 
cârciuma din stradă Hache. V-am spus să aveţi puţină 
răbdare. lată-mă acum gata să vă ascult. a sosit vremea! 

Cuvântul îi fu înapoiat lui Loraydan de un misterios ecou. 


— A sosit vremea! 

Ponthus era cel care repetase cuvântul. 

Loraydan tresări violent. Se dădu doi paşi înapoi şi se 
asigură că lungimea lanțurilor nu-i permite prizonierului să- 
l ajungă. 

— Cum? izbucni el. Ce vreţi să spuneţi? De ce a sosit 
vremea, vorbiţi! 

Omul tăcu şi continuă să-l fixeze. 

Loraydan se mişcă şi murmură o înjurătură, după care 
spuse cu voce tare: 

— Domnule de Pontbus, să nu credeţi că am venit aici 
pentru a vă insulta. Ce crimă aţi comis, asta-i treaba 
călăului să vă facă să mărturisiţi. Cum se va sfârşi afacerea 
asta pentru dumneavoastră? Asta-i treaba dumneavoastră 
şi a judecătorului. N-am venit aici decât ca un gentilom care 
trebuie să-şi facă datoria de politeţe. Ce spuneţi despre 
asta? 

Omul, cu un accent de siguranţă, repetă cuvintele lui 
Loraydan: 

— A sosit vremea! 

— Ce vreme? urlă Loraydan. Ce înseamnă asta? Despre ce 
vreme e vorba? 

Omul tăcea. 

Contele de Loraydan se calmă şi, dând din umeri, 
continuă: 

— Mă urâţi. Domnule de Ponthus. Eu în schimb, nu vă 
urăsc. Sau, cel puţin, nu vă mai urăsc. Vreau să muriţi 
liniştit. Am presupus că aveţi totuşi vreo dorinţă înainte de 
a urca pe eşafod, cine ştie? O veste de trimis fiicei 
comandorului d'Ulloa. Aş putea fi mesagerul 
dumneavoastră, domnule, vorbiţi dacă vreţi. 

Loraydan îşi înăbuşi un surâs de bucurie: văzuse o 
schimbare pe faţa prizonierului, ca un fel de tic nervos. 

Prizonierul continua să tacă. 

Loraydan rămase şi el tăcut multă vreme. Puţin câte puţin, 
setea de răzbunare i se liniştea. Şi-o satisfăcuse. Niciodată 


nu fusese atât de bucuros, începuse să simtă un sentiment 
ciudat, nu, nu milă, fiindcă mila i-ar fi destrămat bucuria, ci 
un fel de recunoştinţă hidoasă faţă de prizonier. Ar fi vrut 
să-l atingă, să se asigure că lanţurile sunt solide. Se gândi 
că se află într-o zi norocoasă, nu numai fiindcă îşi zdrobise 
duşmanul, dar şi pentru vestea dată de Brisard. 

Surâse şi fără să-şi dea seama, repetă cuvintele cu voce 
tare: 

— Aşadar, a sosit vremea! 

— A sosit vremea! repetă şi prizonierul. 

Loraydan tresări. Era gata să izbucnească în insulte. Cum? 
Ce voia să spună mizerabilul ăsta? Ce timp? se gândi că 
poate Ponthus înnebunise. Presupuse, de asemenea, că voia 
să spună: vremea dreptăţii! Vremea pedepsei! (Gânduri 
înspăimântătoare îi trecură prin minte şi se înfricoşa. îi era 
teamă de Ponthus care zăcea înlănţuit. Scoase totuşi un râs 
scurt, sec; retrăgându-se, îi spuse: 

— Vom vedea! 

Celula fu închisă din nou. Loraydan urcă repede la 
suprafaţă. 

Trecând prin camera de tortură, îşi repetă: "Vom vedea!" 

leşi din 'Tlemple şi se întoarse la palatul său. 

Văzându-l, Brisard se apropie de el şi pentru prima dată 
îndrăzni să-i vorbească fără a fi întrebat. Cu faţa plină de 
zâmbet, convins că va ploua cu pistoli, spuse: 

— Monseniorul nu a uitat că a sosit vremea? 

— Curelele! urlă Loraydan. Curelele! Repede, repede, 
mizerabilule! 

Consternat, aiurit, Brisard nu mai înţelegea nimic. Plecă să 
aducă cele două curele, noi nouţe, spunându-şi filosofic: 
"Azi sau mâine. oricum se întâmpla!" 

Capitolul XXV Unde vrei s-ajungi, don Juan? 

Din gura lui Jacquemin Corentin află şi don Juan despre 
lupta din strada Hache şi despre arestarea seniorului de 
Ponthus şi a lui Ban-Frumos în locuinţa domnului de 
Guitalens, guvernatorul fortăreței Temple. 


— Regret mult că n-am fost şi eu acolo pentru a luptă 
alături de seniorul de Ponthus împotriva poliţailor, spuse 
Juan Ienorio. 

— Şi totuşi, l-aţi fi ucis în duel dacă vi s-ar fi prezentat 
ocazia. 

— Sigur, fiindcă e un obstacol în calea fericirii mele. Dar l- 
aş fi ucis regretându-l. Cine ştie ce vor face cu acest 
gentilom? 

— Toată lumea spune că i se va tăia capul pe motiv de 
rebeliune, complicitate cu Curtea Miracolelor şi uciderea 
mai multor soldaţi. 

— Cum aşa! Pentru câţiva poliţişti, ultimă speţă de oameni, 
să fie ucis unul dintre cei mai viteji gentilomi? Ah, seniore 
de Ponthus, vă plâng din toată inima. Dar, spune-mi 
Jacquemin, n-aş putea profita de arestarea lui de Ponthus 
pentru a o răpi în linişte pe cea pe care o iubesc? 

— Ei, asta-i! încă vă mai gândit la dona Leonor d'Ulloa? 

— Mă vei ajuta, Jacquemin, trebuie să mă ajuţi! Jacquemin, 
ascultă-mă. Vreau să-ţi mărturisesc un secret. 

— Mie, monseniore? Un secret? 

— Da, Jacquemin, un secret frumos. femeia e o specie 
ipocrită de vieţuitoare. Aşteaptă să fie răpită pentru a se 
justifica în faţa propriei persoane. Ăsta-i secretul şi voi 
profita de el. 

— Cum! făcu aiurit Corentin, ăsta-i marele secret? 

— Da, Jacquemin. Aşa încât, trebuie să mă ajuţi. Toată 
chestia aia cu oameni înarmaţi, litiere, cai, bandiți, toată 
această capcană imaginată de contele de Loraydan, îmi 
displăcea profund. Trebuiesc forme mai rafinate de 
violenţă. Loraydan a acţionat brutal. Noi doi, singuri, vom 
reuşi cu siguranţă. 

— Şi în ce va consta ajutorul meu? spuse Corentin 
consternat. 

— Să mă aşteptaţi în stradă sau aici. De fapt cred că ar fi 
mai bine să mă aştepţi aici. Ajutorul tău îmi va fi cu atât mai 
mult de folos. 


— Foarte bine, monseniore! Dar cum veţi proceda? 

— Nu ştiu nimic, încă. Şi nici nu vreau să ştiu. Fără calcule 
complicate, fără precauţii savante, nu faci decât să ai 
decepţii! Fii sigur Jacquemin că voi reuşi. Te voi preveni 
atunci când voi acţiona. 

— Ah! monseniore, exclamă Corentin, chiar dacă-mi veţi 
smulge limba, aşa cum m-aţi ameninţat mai demult şi tot 
trebuie să vă vorbesc. Într-o zi, domnule, am văzut un 
mizerabil aruncând cu noroi într-o lebădă albă, fără nici o 
pată. Mi se pare că acum vreţi să faceţi acelaşi lucru. Nu 
faceţi asta, monseniore! În afară de remuşcările pe care le 
veţi avea, gândiţi-vă şi la ceea ce noi doi am văzut în capela 
palatului d'Arronces. lemeţi-vă, temeţi-vă monseniore de 
comandorul care ar putea ieşi din mormânt pentru a-şi 
apăra fiica. Ah, monseniore, gândiţi-vă la statuia 
comandorului! 

— Jacquemin, spuse don Juan, din cauza comparaţiei cu 
lebăda, nu vei căpăta bătaia meritată. Cerul mă va ajuta. 
Dar şi tu mă vei ajuta! În ce priveşte statuia comandorului, 
nu te mai gândi la ea. Am invitat deja nobila piatră să cineze 
cu mine. 

"Sacrilegiu", îşi spuse Jacguemin în sine. 

— Îmi menţin invitaţia. Statuia a acceptat. Vom cina numai 
noi doi, ea şi cu mine, sau altfel să fiu blestemat. 

"E deja! E deja!" îşi spuse Jacquemin. 

— Şi tu ne vei servi la masă, sfârşi don Juan. 

— Eu! 

— Tu, Jacquemin, strigă don Juan cu voce înfierbântată. Tu 
ne vei servi. Numai dacă nu preferi în schimb să-ţi tai limba, 
o dată pentru totdeauna, pentru a i-o da invitatului de 
marmoră s-o mănânce. 

Şi don Juan ieşi din cameră lăsându-l pe nefericitul 
Corentin pradă unei duble terori: se întreba dacă nu cumva 
preferă să i se taie limba decât să participe la cina aceea 
blestemată. Dar cum nu era prea sigur că, după ce-i va tăia 
limba, don Juan nu va comite totuşi sacrilegiul şi nu-l va 


obliga în continuare să participle la aceasta, ajunse în cele 
din urmă la concluzia că trebuie să se supună, păstrându-şi 
astfel limba şi să servească la acea cină oferită de don Juan 
statuii comandorului. 

Ajuns în stradă, don Juan se calmă. Îşi petrecu câteva 
minute stând în faţa hanului Ghicitoarei privind trecătorii, 
negustorii ambulanți, umplându-şi astfel sufletul de toată 
această bucurie liniştită, bucurie care-l liniştea şi pe el. 

După care porni în direcţia palatului d'Arronces. Oricum, 
încă nu avea nici un scop precis. 

Era pe înserate. Pe drumul spre Corderie vântul îndoia 
vârful coroanelor plopilor făcând ploaia care cădea să se 
învârtejească. 

Înfăşurat în mantaua sa, don Juan aspira cu nesaţ aerul 
proaspăt care, amestecat cu picăturile ploii, îi biciuia faţa. 
Toată această privelişte: a înserării, a ploii şi a vântului îl 
fermeca de parcă ar fi fost o zi însorită. 

Nu mai avea mult de mers până să ajungă la fantoma albă 
a cărei siluetă vagă, estompată de primele umbre ale nopţii, 
se vedea la câţiva paşi mai în faţă, părând că-l aşteptă, 
siluetă care-l fermeca în continuare dând fiori inimii sale ca 
şi mai înainte. 

— Unde vrei să ajungi, Juan Tenorio? Unde te duci? 

Don Juan ajunsese în dreptul fantomei care, nemişcată, îi 
vorbea. Juan 'Tenorio se opri. 

Câteva secunde se luptă împotriva gândului infernal care-i 
cuprinsese mintea: să se năpustească asupra Silviei şi să o 
doboare cu o lovitură de pumnal. 

— Unde vrei să ajungi, don Juan? 

După un efort de voinţă reuşi să scape de tentaţia 
înfricoşătoare. Respiră adânc şi fu pe punctul de a-i 
răspunde Silviei. Dar tăcu. Ce i-ar fi putut răspunde. Făcu 
doi-trei paşi, îndepărtându-se de ea. 

— Unde te duci? Unde te duci? se auzea acum vocea tot 
mai slabă a fantomei. 


Juan Tenorio se opri dar nu se întoarse. Se opri şi se 
aplecă sub o rafală de ploaie şi vânt. Se înfiora. Niciodată 
până acum nu mai auzise o voce atât de disperată. Ar fi vrut 
să fugă. Să fugă! Pentru că se simţea cuprins de o impresie 
sinistră că aceea care-i vorbea era o fantomă. Fantoma unei 
femei pe care o ucisese. Voi să-şi urmeze în continuare 
drumul. 

— Unde vrei s-ajungi, don Juan? Unde te duci? 

Se întoarse brusc şi văzu că Silvia, încet, intra în locuinţa 
sa. Aşteptă până când auzi trăgându-se zăvorul. 

Atunci începu să alerge. să alerge prin ploaie şi vânt spre 
palatul d'Arronces! 

Se opri deodată, gâfâind, înspăimântat, cu inima guta să-i 
spargă pieptul. vocea, vocea fantomei, mai aproape de el 
decât şi-ar fi închipuit, îi şoptea: 

— Unde vrei s-ajungi, don Juan? Unde te duci? 

Pierdut, privi în jurul său: era singur pe drumul spre 
Corderie, singur. 

Încercă să râdă, dar dinţii îi clănţăniră. Cu un gest maşinal 
îşi scoase pălăria şi, netezindu-şi părul, avu senzaţia că 
acesta i se ridicase în sus. Bombăni furios: 

— Puteri supranaturale, nu vă recunosc! Infern, Cer, nu 
sunteţi decât simple cuvinte. Asta-i adevărul! 

Mai făcu câţiva paşi. şi auzi din nou vocea care spunea: 

— Unde vrei s-ajungi, don Juan? Unde te duci? 

Vocea era aproape de el, dar se auzea de parcă venea de 
la mare distanţă. Se auzea ca un geamăt, ca acelaşi geamăt 
pe care, pe malurile râului Bidassoa îl auzise şi comandorul 
d'Ulloa?2. 

Ridică ochii în sus şi, printr-o spărtură în nori văzu o stea 
care străluci o secundă. 1 se păru că acea stea îi trimitea 
avertismentul. 

Brusc, fu cuprins de groază. 

Cei ce-şi închipuie că poţi lupta împotriva groazei pe care 
o ridică misterul, care ea însăşi este un mister, aceia se 
înşeală. Câţi sunt dintr-aceia care au cunoscut Groaza? 


Ea-l anihila pe don Juan total: gândire, imaginaţie, 
memorie, inteligenţă, totul se dislocă; voinţa îl părăsi şi 
gândurile i se opriră. Nu mai era decât o grămadă de carne 
prinsă într-un vârtej înfiorător. 

Şi asta dură câteva minute. 

După care, viaţa îşi reluă cursul, puţin câte puţin, în don 
Juan. Acum nu mai avea decât o singură dorinţă: să plece, 
să fugă, să se smulgă din Groaza aceea teribilă, nu conta 
prin ce mijloc, chiar dacă fugea spre moarte, chiar dacă 
murea. 

Atunci îşi dădu seama că poate să meargă. şi merse. 

Dar mergea întorcându-se pe urma propriilor săi paşi şi 
aşa, cu ocini aţintiţi spre cotitura drumului unde auzise 
vocea, ajunse în strada Temple. Atunci, ca prin minune, 
Groaza îl părăsi. 

Don Juan îşi continuă drumul spre propria-i locuinţă. 
Mergea clătinându-se, aplecat, ca şi cum o oboseală uriaşă 
îl copleşise. 

Toată această scenă se petrecea la opt zile după arestarea 
lui Clother de Ponthus. 

Capitolul XXVI Regele Francisc hotărăşte o expediţie 
periculoasă. 

Ne întoarcem cu câteva zile mai înainte, rugându-l pe 
cititor să ne însoţească pentru un moment la Luvru. 

Ne aflăm în cabinetul regelui unde se şi afla acesta, la o 
oră după plecarea lui Loraydan. Regele se afla în compania 
câtorva dintre favoriţii săi, printre care Esse şi Sansac, 
amândoi nedespărţiţi, domnul de Saint-Andre, care urma să 
devină mareşal al Franţei, domnul de Roncherolles, tânăr 
gentilom de optsprezece ani care de abia îşi făcuse intrarea 
la Curte. 

Regele se privea într-o oglindă uriaşă din cristal de 
Veneţia pe care papa Leon al X-lea i-o trimisese în anul 
semnării tratatului de la Bologna, şi murmura: "Oare sunt 
deja destul de bătrân ca să mi se spună că încă sunt tânăr?" 


I se păru că oglinda e mai iertătoare, fiindcă Francisc |, 
lăsându-şi liberi curtenii şi păstrându-i numai pe cei patru 
de mai sus, strigă bucuros: 

— Domnilor, în seara asta vom întreprinde o expediţie. Să 
fiţi aici la ora unsprezece, bine înarmaţi, fiindcă se pare că 
vom avea de-a face cu blestemaţii ăia de diavoli de la 
Curtea Miracolelor. 

Cei patru se înclinară toţi odată. 

— Şi unde vom merge, Sire? întrebă contele d'Ess6, oare 
ştia foarte bine că regele abia aştepta această întrebare. 

— Am merge chiar şi în infern, dacă asta-i dorinţa 
Maiestăţii Sale, sublinie Saint-Andre. 

— Cu Maiestatea Să nu putem merge decât în cer, replică 
baronul de Sansac. 

Micul Roncherolles tăcu. Se mulţumi să privească şi să 
asculte cu lăcomie: îşi făcea doar ucenicia. 

— Domnilor, spuse râzând Francisc ÎI, nu ne ducem nici în 
cer, nici în infern; ne vom duce, pur şi simplu pe drumul 
spre Corderie, chiar dacă acest drum putem spune căi în 
infern, după cât de depărtat este el de Luvru. Şi mai ales 
că-i plin de tot felul de indivizi necuraţi. Dar tot atât de bine 
putem spune că este şi cerul, deoarece acolo locuieşte un 
înger. 

Deci regele revenise asupra propriei sale hotărâri de a 
mai aştepta câteva zile până va încerca o nouă tentativă 
împotriva Herenger-ei asupra hotărârii de a-şi pregăti calea 
punând să fie arestat tatăl ei pe motivul falsificării de bani. 

Regele era sigur de complicitatea slujnicei, madam 
Medarde. 

Îşi spunea că poate intra în acea locuinţă orişicând ar fi 
dorit; odată ajuns înăuntru, cei patru gentilomi vor fi 
îndeajuns pentru a-i ţine la respect pe cei câţiva servitori: 
cu ajutorul slujnicei, se însărcina să îndeplinească restul. 

Nu-i spusese chiar Loraydan: De ce să aşteptaţi? De ce 
mâine? De ce nu chiar în seara asta? 


Regele rămăsese sub impresia acestor cuvinte şi-şi repeta: 
"De ce nu chiar în seara asta? De ce atâta ezitări şi 
precauţii nedemne de mine? Vreau, pe sufletul lui Christos 
şi asta-i de-ajuns!" 

La ora unsprezece, Sansac, Esse, Roncheolles şi Saint- 
Andre, toţi spadasini vestiți, viteji, toţi patru fără scrupule, 
fără conştiinţă, deci, la ora unsprezece, cei patru gentilomi 
se prezentară la Luvru, înarmaţi cu spade şi pumnale de 
luptă, mascaţi, nu pentru a nu fi recunoscuţi, cum s-ar 
putea crede, dar pentru că aşa era modă care spunea că 
astfel te poţi apăra de soare, în timpul zilei, sau de frig, în 
timpul nopții. 

Regele tocmai se îmbrăca: tunică şi colanţi de catifea 
neagră, cizme înalte care-i - strângeau pulpa până 
deasupra genunchiului, tocă de catifea neagră împodobită 
cu perle albe, manta grea de mătase de Flandra, mănuşi 
din piele de căprioară, pumnal şi spadă de luptă la centură. 

leşiră din Luvru şi, sigur, până când se înfundară în 
străduţele întunecate, în tăcerea Parisului adormit, fură 
urmăriţi de câţiva bandiți, dar aceştia nu îndrăzniră să-i 
atace fiindcă toţi cinci formau un grup de temut. 

Când ajunseră în colţul străzii Temple cu drumul spre 
Corderie, marele orologiu al ortăreţei bătu miezul nopţii. 

— Să-l trezim pe Loraydan şi să-l luăm cu noi! hotări 
Francisc I. Ia te uită, poarta palatului este întredeschisă. ce 
înseamnă asta? Să intrăm! 

În curte, observară că trei dintre ferestrele de la parter 
erau luminate. 

Se îndreptară spre acele ferestre. 

O tăcere sinistră plutea deasupra palatului Loraydan... 

Se simţea Groaza în aer. 

Capitolul XXVII Poate puteţi spune dumneavoastră ce 
înseamnă viclenia feminină. 

La căderea serii, pe la ora opt, contele de Lorayd îl chemă 
pe Brisard care se apropie neîncrezător, spinarea încă 
vărgată de curelele cele noi: 


— Poţi să petreci noaptea unde vrei. Te vei întoarce mâine 
la amiază. Dacă din clipa asta mai te prind prin preajma 
palatului. 

Şi un gest, un simplu gest, sfârşi ameninţarea. 

Dar acel gest avu darul de a-l face pe Brisard s-o ia 
imediat din loc, îndepărtându-se de drumul ce ducea spre 
Corderie cu o asemenea viteză, încât traversă într-o clipă 
Cite şi nu se simţi în siguranţă decât atunci când ajunse la o 
rudă de-a sa, care locuia aproape de Universitate. 

Loraydan intrase în sala de arme a palatului, sală care se 
afla la parter. 

Chiar dacă fusese despuiată între timp de vechiul său lux, 
încă se mai putea mândri cu două panoplii magnifice, una 
de spade şi săbii, cealaltă de pumnale şi stilete spaniole şi 
florentine. 

Se aruncă într-un fotoliu şi de acolo, cu cotul rezemat pe 
genunchi, cu bărbia sprijinită în palmă, singur cu gândurile 
sale, îşi preciza situaţia. 

Trebuia să aleagă între Leonor şi Bereng?re. 

Avea răgaz câteva zile până la căsătoria Să cu fata 
comandorului. Şi cam tot atâtea până la căsătoria cu 
Bereng?re. 

Onoruri, avere, fericire, totul, totul depindea de el. Cu 
aceeaşi mână cu care-şi zdrobise adversarul, putea apuca şi 
fericirea supremă ca un cuceritor care, abia intrat în viaţa 
mondenă, mânuieşte evenimentele potrivit dorințelor sale. 
Ambiţia şi dragostea îşi găseau astfel o satisfacţie strălucită. 

O crimă: căsătoria cu Leonor. O altă crimă: răpirea 
Berenger-ei. O altă crimă: moartea lui de Ponthus. O altă 
crimă: trădarea regelui Franţei şi a împăratului Carol 
Quintul. Datorită tuturor acelor crime, fericirea era de 
partea sa. Era uşor şi simplu. 

Cea mai mare dificultate a majorităţii oamenilor era 
acceptarea ideii crimei. Dar Loraydan nu era încercat de 
aşa ceva. 

Orologiul din fortăreaţa Temple bătu ora zece. 


"A sosit vremea!" îşi spuse Loraydan. 

Dar se opri brusc. Simţi cum se îngălbeneşte şi câteva 
broboane de sudoare îi apărură pe frunte. 

— Ei, asta-i bună! izbucni el, încercând să râdă. Ce 
înseamnă asta? Am înnebunit? Sau poate că sunt nedemn 
să-mi cuceresc fericirea? Numai pentru că a spus aceste 
cuvinte, din fundul celulei în care se află înlănţuit? Era 
nebun, delira. Haide, Loraydan, mergi înainte! Du-te la 
Bereng?re! Şi mâine te vei duce la Leonor! Vai de cel care- 
mi va sta în cale! Haide! 

Privi în jurul său cu o teamă ciudată, tremurând. 

În realitate, în timpul acestor două ore în care-şi stabilise 
cu grijă ordinea crimelor, nu încetase nici măcar o secundă 
să se gândească la nebunia lui de Ponthus care, fără motiv, 
îi repetase acele unice cuvinte: a sosit vremea. 

Cu un efort puternic, Loraydan reuşi şi scape de acea 
nelinişte care nu avea nici un motiv de a exista, niciun 
motiv real. 

Când ieşi afară, în aerul rece al nopţii, îşi regăsi întreaga 
luciditate şi inima îi fu cuprinsă de bucurie. Se simţi 
aproape înduioşat de ceea ce el numea dragostea să. 

Printr-o gaură din gardul viu care mărginea drumul, 
ajunse în curtea Enfants-rouges şi imediat găsi cocioaba în 
care se hotărâse întâlnirea. 

Îşi imagină figura surâzătoare a feţei, şi, imediat o văzu 
apărând, însoţită de madam Medarde. 

Bereng?re iubea. 

Întâlnirea, odată acceptată, venea hotărâtă, decisă, fără 
nici o umbră de bănuială. şi de ce s-ar fi temut? Pentru ea, 
Loraydan erau un semizeu. Îl împodobise cu toată noblețea 
spirituală cu care ea însăşi era înzestrată. 

Îl văzu pe Loraydan şi pasu-i deveni mai rapid. Intră 
prima, urmată îndeaproape de madam Medardc. 

Acest scurt răgaz îi fusese de ajuns lui Loraydan pentru a- 
şi calcula şi a-şi pune în ordine ceea ce trebuia să facă. 


Deci Medarde intră şi chiur în secunda în care intră în 
întunericul cocioabei, îşi dădu seama că intră în întunericul 
morţii: două mâini puternice îi înlănţuiră grumazul şi 
degeaba încercă ca să strige, nu scoase decât un geamăt 
slab, simţi cum pământul îi fugea de sub picioare şi se 
prăbuşi. Totul nu durase decât câteva secunde. 

Loraydan murmură: "De-acum nu mai poate spune unde 
se află Bereng?re." 

— Ce faceţi? Ce faceţi? bolborosi Bereng?re care rămase 
stană de piatră. 

— Femeia asta vă trăda, spuse Loraydan, ridicându-se. Am 
legat-o şi i-am pus căluş ca să nu se poala elibera prea 
repede. Tatăl vostru va hotări asupra soartei sale după ce-i 
voi povesti trădarea. 

— Mă trăda? De ce? Cum? 

— De ce, Bereng?re? Da, ai dreptate. Curată şi cinstită 
cum eşti tu, nu bănuieşti puterea aurului. Vă vânduse deja 
unui ticălos. Pot spune chiar că domnul Turquand, avertizat 
de mine, o bănuia deja. 

— Deci veţi merge să-l vedeţi pe tatăl meu? 

— În câteva minute va veni aici. Vino, B&reng?re. Dacă ţii 
la viaţa mea, vino fără nici o ezitare. După care eu mă voi 
întoarce să-l aştept pe tatăl tău... 

Bereng?re făcu câţiva paşi înapoi, bâlbâindu-se: 

— Sunteţi în pericol? 

— Într-o jumătate de oră, spuse Loraydan, casa va fi 
înconjurată de oamenii regelui. 

— Regele! Regele! se cutremură Bereng?re. 

Şi se gândi că toate acele măsuri de precauţie pe care şi le 
luase Turquand: dulapul din camera sa, galeria subterană, 
soneria de alarmă. da. sigur. toate acestea erau pentru a se 
apăra de un adversar extrem de puternic. 

— Dacă mă găseşte aici, asta înseamnă pentru mine 
temniţa şi apoi eşafodul, continuă Loraydan. Veniţi! Veniţi 
repede. Moartea mea n-ar însemna nimic. dar 
dumneavoastră. 


— Unde mă duceţi? întrebă ea tremurând. 

— La mine, logodnicul vostru, Bereng?re! La mine unde nu 
aveţi a vă teme de nimic! La mine, unde vă aşteaptă cu 
nerăbdare marchiza de Loraydan-Morlancy, sora tatălui 
meu şi care mie mi-a fost ca o mamă adevărată şi căreia i- 
am povestit despre dragostea noastră! La mine, unde 
nemernicul care vă urmăreşte nu se va aştepta să vă 
găsească! Ah! Veniţi, iubită Bereng?re, minutele ne sunt 
numărate. cea mai mică şovăială. ar însemna mai întâi 
moartea mea. şi pe urmă dumneavoastră, ar fi. 

— Să mergem! spuse hotărâtă Bereng?re. 

Loraydan o luă de braţ. 

O trase după el, tremurătoare, înspăimântată de gândul că 
regele putea apare şi să-l aresteze! ea fu aceea care grăbi 
pasul. 

În momentul în care era cât pe-aci să iasă prin gaura din 
gardul viu aruncă o ultimă privire spre casă sa. şi avu o 
tresărire de luciditate, întrebându-se de ce tatăl său nu 
fusese prevenit, în timp ce ea. 

— Bereng?re, spuse Loraydan, i-am jurat domnului 
Turquand să vă duc până la palatul meu teafără şi 
nevătămată, în timp ce el va rămâne aici pentru a 
supraveghea împrejurimile. 

— Deci tatăl meu ştie. 

— Cum? Nu v-a spus? Ah, înţeleg! Medarde ar fi aflat 
secretul şi atunci totul ar fi fost pierdut! 

Bereng?re se sprijini de braţul logodnicului său. 

Acum era pe deplin liniştită şi avea plăcuta impresie că 
merge la ea acasă, la noua ei locuinţă, la braţul soţului său. 

Ajunseră curând la palatul Loraydan. 

Câteva minute mai târziu se aflau în sala de arme. 

Loraydan lăsase candelabrele aprinse şi sala era puternic 
luminată. 

Bereng?re îşi îndreptă privirile spre logodnicul său! Se 
clătină. un tremur de nelinişte o scutură din cap până-n 
picioare. 


Loraydan o privi o secundă, mirat. 

Atunci îşi privi mâinile şi le văzu pline de sânge. 

— Cine ştie, poate că din greşeală am rănit-o pe 
nemernica care v-a trădat. spuse el. 

— Aţi ucis-o! 

— Şi de ce n-aş fi ucis-o! V-a trădat. Voia să vă predea 
regelui. Aş ucide cu mâinile mele pe oricine v-ar vrea răul, 
adăugă el pe un ton sălbatic. 

Fata se linişti din nou. 

Era sigură că este iubită. Nu putea fi nici o îndoială. 

— Vă cred, spuse ea cu blândeţe. Îmi pare rău că aţi ucis-o 
pe Medarde, chiar dacă mă trădase. Dar cred, sunt sigură 
că aţi făcut-o pentru a mă salva, Amauri şi cred în 
dragostea voastră. 

Era pentru prima dată când îl numea Amauri. Şi era 
pentru prima dată când vorbea de dragoste. 

EI tremura de nerăbdare, pasiunea crescându-i din ce în 
ce. 

Bereng?re continuă: 

— Duceţi-vă acum şi aduceţi-l şi pe tatăl meu şi în trei vom 
vedea ce avem de făcut pentru a ne salva vieţile. şi 
fericirea. 

— Deci, credeţi în dragostea mea, Bereng?re? 

— Da. Pe sfântul Dumnezeu care mă aude, cred în 
dragostea voastră. 

Loraydan începu să gâfâie. 

— Dar, dumneata, Bereng?re, mă iubeşti? 

Cu voce hotărâtă ea-i răspunse: 

— Vă iubesc şi sunt fericită să devin soţia voastră. El se 
apropie repede, fără ca totuşi s-o atingă: 

— Repetaţi, Bereng?re! Repetaţi acest cuvânt care mă 
îmbată şi mă umple de fericire. 

— Vă iubesc. 

— Mă vei urma oriunde, Bereng?re? 

— Fără îndoială. Nu asta îmi va fi datoria? Dacă aţi îl exilat 
pentru. evenimentul de acum, nu va fi numai o datorie, ci 


chiar o bucurie să vă urmez, să vă fiu aproape oriunde aţi 
merge. 

— Chiar vei face ceea ce spui? 

— Supunerea soţiei nu este o lege de onoare, o lege 
divină? 

— Consimţi deci să devii a mea? 

— Din tot sufletul, chiar o doresc! 

— Nu m-ai înţeles. Bereng?re, va fi chiar acum. 

— Dacă vreţi să schimbaţi ziua căsătoriei, dacă în chiar 
această noapte trebuie să schimbăm între noi jurămintele 
ce ne vor lega, sunt pregătită. duceţi-mă În nobilă doamnă 
despre care mi-aţi vorbit, duceţi-vă după tatăl meu şi 
împreună vom merge la biserica pe care aţi ales-o. 

— Tatăl vostru! izbucni el. Deoarece mă iubiţi, Bereng?re, 
ce nevoie mai este de tatăl vostru? 

Ea tresări. 

Se simţi din nou cuprinsă de spaima încercată mai înainte, 
atunci când văzuse, pline de sânge, mâinile logodnicului 
său. Din nou îl văzu aşa cum era, asemenea unui animal de 
pradă, gata să se arunce asupra ei. 

Cu toate că nu era decât o fată fragilă şi că până atunci 
nutrise numai sentimente delicate, deveni vitejia însăşi. 

El înainta spre fată. Cu un gest, aceasta îl opri. Cu un gest 
şi cu un cuvânt: 

— Ce doriţi, Amauri? De ce nu vă duceţi după tatăl meu? 

— Nici nu mă gândesc să mă duc după Turquand! bubui 
el. Şi numele acesta, rostit cu un dispreţ profund, numele 
tatălui ei, pe care îl venera, îi păru o insultă îngrozitoare 
care o răni adânc în inimă. 

Deveni ţeapănă. Încercă să-şi adune tot curajul şi tot 
sângele-rece. 

— Aşadar, ce doriţi? repetă ea. 

— Pe tine, spuse Loraydan. Pe tine te vreau! 

Şi se îndreptă spre ea, cu un surâs rău pe buze. Cu 
extraordinara luciditate pe care ţi-o dă momentul în care 


este vorba de viaţă şi de moarte, fata aruncă o privire în jur 
şi văzu strălucind panoplia cu pumnale. 

Făcu un salt şi smulse unul. 

Loraydan se opri brusc. Ea îi spuse: 

— Amauri, aşadar vrei să mor? 

El surâdea în continuare. 

Era o scenă înspăimântătoare. 

Şi de ce Loraydan surâdea în acest moment îngrozitor? Nu 
era dintr-un exces de cinism sau de bravadă din partea 
criminalului. Era, lucru într-adevăr straniu şi tragic 
totodată, era că, în momentul în care o văzu pe Bereng?re 
gata să se sinucidă, era faptul că-şi amintise o scenă de 
orgie la care luase parte împreună cu câţiva descreieraţi şi 
la care participase şi regele. Parcă îl auzea spunând: "De 
câte ori n-am văzut frumoase care încercau să-mi reziste, 
amenințând că se vor sinucide! Ah! Prieteni! lubiţii mei 
prieteni! Dacă vi se va întâmpla şi vouă aşa ceva, spuneţi-vă 
că nu-i decât o viclenie feminină. Un pas în plus şi-şi vor 
împlânta pumnalul! Ha! Ha! Pe sfântul Dumnezeu! Sau 
poate: "Dacă mai faci un pas, mă arunc pe fereastră!" Nu, 
nu-şi va împlânta pumnalul. Şi nici nu va sări pe fereastră. 
Luaţi-o! Un sărut îi va schimba gândul de moarte de care 
chiar ea va râde a doua zi." 

Loraydan avansa spre Bereng?re. 

În momentul în care voi s-o atingă văzu gestul fulgerător 
al acesteia. văzu o pată de sânge înroşindu-i pieptul. o văzu 
prăbuşindu-se. 

Scoase un urlet de furie. de durere. 

Într-o clipă fu în genunchi, bolborosind înjurături, 
suspinând, ascunzându-şi ochii cu palmele, muşcându-şi 
pumnii şi apoi, calmându-se brusc, se aplecă asupra ei şi-şi 
lipi urechea de pieptul însângerat, aşteptând să-i audă 
bătăile inimii. 

Inima nu mai bătea. 

Bereng?re era moartă. 

Capitolul XXVIII Loraydan e salvat de Turgquand. 


Loraydan se ridică. Dacă s-ar fi privit în oglindă ar fi văzut 
că obrazul pe care-l lipise de pieptul fetei era plin de 
sângele ei. Avea sânge pe mâini şi pe faţă. Asta-i dădea o 
aparenţă de coşmar. Nici măcar nu-şi dădea scama că păru- 
i era ridicat măciucă şi că dinţii-i clânţăneau. Privea 
cadavrul şi nutrea speranţa să-l vadă ridicându-se, 
smulgându-şi pumnalul din piept şi începând să râdă: n-a 
fost decât un vicleşug de femeie." 

Loraydan se îndepărtă de moartă. 

Câteva minute se plimba agitat prin sala de arme, fără nici 
o voinţă în el. Evită să privească panoplia sub care se afla 
corpul ei. 

leşi în curte şi privi cerul fără a-l vedea. Merse până la 
poartă şi o deschise fără ca măcar să-şi dea seama. O clipă 
mai târziu se îndrepta spre drumul ce ducea la Corderie şi 
o luă spre locuinţa lui Turquand. Ajunse până la gaura din 
gardul viu prin care o pusese pe Bereng?re să treacă şi se 
opri îndelung. Părea că se gândeşte la ceva, dar în realitate 
nu se gândea la nimic. Dar un gând ciudat îi trecu prin 
minte, deoarece murmură: 

— De ce oare mă duc s-o caut pe Bereng?re când ea se 
află la mine, la palat. 

Se întoarse, găsi poarta palatului întredeschisă, aşa cum o 
lăsase când ieşise. Ajuns în faţa ei ezită îndelung. 

În cele din urmă intră, dar cu precauţii extraordinare. S-ar 
fi spus că întreaga sa viaţă depindea de un gest, de un 
zgomot. Un minut mai târziu se afla în faţa cadavrului. 

Ochii aproape că îi ieşiseră din orbile şi-l dureau. Îi frecă 
cu sălbăticie, spunându-şi: "Oh! Dar ce se întâmplă cu ochii 
mei?" 

În mod confuz simţea că ar fi dat o avere să poată plânge. 
Dar nu putea. 

Atunci îşi spuse că poate să stingă candelabrele şi se simţi 
mai uşurat, crezând că durerea pe care o simţea la ochi 
venea de la lumina prea puternică. Se îndreptă repede spre 
candelabre cu gândul să le stingă. Dar nu le stinse, 


deoarece îi veni o nouă idee: "Şi cum voi mai ieşi pe 
întuneric?" 

Imediat adăugă: "Bereng?re are ochii închişi şi nu mă 
poate vedea. Oricum, mai prudent ar fi să nu trec pe lângă 
ea. Poate că ar fi mai bine să plec." 

În acelaşi timp se întoarse şi privi un obiect ce era rezemat 
de zid. Se aplecă şi-l privi cu atenţie. Evita totuşi să-şi 
mărturisească adevărul. Adevărul era că nu mai voia să-l 
privească, să nu-l mai vadă, să plece. Pe când se afla aplecat 
asupra lui, auzi un zgomot în spatele său, voci puternice. Se 
întoarse şi-l văzu pe rege. 

Maiestatea Sa era însoţită de patru gentilomi. 

Erau domnii d'Esse, de Sansac, de Roncherolles şi de 
Saint-Andre. 

Văzu întipărită pe figurile lor o stupoare reală şi-i văzură 
scoţându-şi pălăriile dintr-o singură mişcare, Salutând 
cadavrul. 

Regele puse un genunchi în pământ, puse o mână pe 
pieptul Bereng?rei, o ridică şi spuse: 

— E moartă! 

Spusese aceste cuvinte cu voce schimbată, devenind palid. 

Contemplă un minut frumuseţea asupra căreia moartea 
nu-şi pusese încă amprenta. După care-i spuse lui 
Loraydan: 

— Conte, aştept să-mi explicaţi ce s-a întâmplat 

— Sire, spuse acesta, o rog pe Maiestatea Voastră să-mi 
spună ce doreşte să-i explic! 

— Mai întâi ce caută această nefericită în palatul vostru? 
Cine a adus-o aici? 

— A venit de bună voie. 

— Da, dar de bună seamă că cineva a convins-o? 

— Sigur, Sire. Şi acel cineva sunt eu. 

— Dumneata, conte? 

— Eu am fost la ea acasă şi tot eu am condus-o să vină aici. 

— Ah! Şi de ce? 

— Pentru că o iubeam, Sire. 


— O iubeai pe Bereng?re? 

— Da, o iubeam! 

În toate aceste răspunsuri şi întrebări se simţea totuşi 
ceva înfricoşător. 

Probabil că Francisc I suferea din cauza faptului că cineva 
îi încălcase privilegiile. Deci, exista cineva care îndrăznise 
să-l concureze cu privire la o femeie! Acest lucru nu putea fi 
posibil! 

Îşi aruncă privirea asupra lui Loraydan şi spuse: 

— Ar fi trebuit să mă preveniţi, să-mi mărturisiţi dragostea 
voastră pentru această fată. Îmi cunoşteaţi sentimentele. 
Ştiaţi că şi eu o iubesc. Dacă m-aţi fi prevenit, aş fi renunţat 
la ea şi v-aş fi lăsat câmpul liber. De ce nu aţi făcut-o? 

— Fiindcă m-aţi fi ucis, Sire. 

— Ucis? Aşa îndrăzneşti să vorbeşti despre mine? 

— M-aţi fi ucis, sau aţi fi pus să fiu ucis, Sire. 

Francisc I lăsă să-i scape un suspin adânc. Se îndepărtă, 
făcând câţiva paşi cu capul plecat. Loraydan continua să 
stea ţeapăn, ca şi când s-ar fi aflat la o audienţă solemnă. 

Brusc, regele se întoarse spre acesta şi-i spuse cu vocea sa 
calmă şi sinistră: 

— Acum aş vrea să ştiu cum a murit această nefericită. 

— Sire, se vede foarte bine, Bereng?re a murit din cauza 
unei lovituri de pumnal; lovitura i-a atins inima şi moartea a 
fost fulgerătoare. 

— Deci Bereng?re a fost ucisă? 

— Da, Sire. 

— De cine? Spuneţi-mi, pentru numele lui Dumnezeu, sau 
dacă nu, chiar eu cu mâinile mele. spuneţi-mi, cine a ucis-o 
pe Bereng?re? 

— Chiar voi, sire. 

— Eu! 

— Voi, Sire. 

Loraydan spusese toate acestea cu un accent liniştit şi 
sălbatic totodată, accent pe care-l folosise în întregul dialog 
cu regele. Acesta-l privi câteva clipe cu speranţa că bietul 


conte înnebunise. Numai nebunia l-ar fi explicat modul în 
care contele îndrăznise să-i vorbească. 

— Nu, Sire, spuse Loraydan, nu sunt nebun. Fără îndoială 
că nu voi aţi luat pumnalul din panoplie şi aţi lovit-o pe 
Bereng?re. Nu mâna voastră a ucis, deoarece am văzut-o 
cu ochii mei cum s-a sinucis. Dar dacă n-aţi fi urmărit-o cu 
dragostea voastră, dacă n-aţi fi hotărât ca Bereng?re, 
asemenea ca multe altele, va fi amanta voastră, n-aş fi 
încercat să v-o iau înainte. De data asta, Sire, n-a mai fost 
vorba de o viclenie feminină. Bereng?re a preferat să se 
sinucidă decât să fie siluită. Pot spune deci că eu am ucis-o. 
Dar trebuie să admiteţi, Sire, că dacă e vorba de remuşcări 
de acum încolo şi voi vă aveţi partea. 

— Domnilor. bâigui regele. 

Suspină adânc. O clipă îşi ridică spre cer pumnii strânşi. 
Faţa i se descompuse. O clipă fu tot atât de palid ca şi 
cadavrul ce zăcea la picioarele sale. Cu o voce chinuită 
continuă: 

— Domnilor, arestaţi-l pe contele Loraydan. 

Cel patru gentilomi se îndreptară spre Loraydan şi Sansac, 
care trecea drept prietenul său intim, îi spuse cu asprime: 

— Spada dumneavoastră, domnule! 

Loraydan îşi trase încet spada ca şi când ar fi vuit s-o 
predea; dar când acesta fu afară din teacă, dintr-un salt se 
puse la adăpost şi strigă: 

— Haideţi, domnilor, arestaţi-l acum pe Loraydan! 

Şi-n acelaşi timp se repezi, deschise uşa sălii de arme şi 
dispăru. Cei patru dădură năvală şi, de departe, Loraydan îl 
auzea pe rege cum urlă: 

— Ucideţi-l! Ucideţi-l! Nenorocire vouă dacă vi scapă! 

Când ajunse în curtea palatului îi văzu pe cei patru cum 
alergau după el cu săbiile trase. Toţi patru năvăliră asupra 
lui: 

— Stai! strigă în gura mare tânărul Roncherolles în aşa fel 
încât să fie auzit de rege. Stai, mizerabilule! 'Te vom învăţa 
cum trebuie să te porţi cu Maiestatea Sa. 


— Moarte trădătorului! urlă Saint-Andre. 

Deodată se făcu o tăcere adâncă. Numai câteva secunde. 

Apoi toţi împreună începură să vocifereze: 

— Unde este? Unde este? 

— Ah! Laşul! A fugit! 

— Pe el, pe trădător! Pe ticălos! 

— Moarte lui! Moarte lui. 

Loraydan fugise pentru că se simţea pierdut, pentru că se 
simţea urmărit, pentru că orice urmă de energie din el 
dispăruse din cauza certitudinii că totul era pierdut. 

Cu o voce de dement strigă în noapte: 

— A sosit vremea! 

În spatele lui, din ce în ce mai aproape, mai violente, mai 
amenințătoare, se făcură auzite strigătele urmăritorilor. 

În momentul în care strigase: A sosit vremea! Loraydan 
observă deodată că cineva mergea, sau mai degrabă alerga 
aproape de el. Îşi ridică mâna înarmată cu un pumnal 
puternic. Umbra care alerga alături de el îi spuse: 

— Nu loviți, domnule conte, am venit să vă salvez! 

— Turquand! gemu Amauri de Loraydan. 

— Da, monseniore. Dar să nu mai vorbim. Veniţi! 

Şi amândoi îşi continuară fuga. 

Din câteva salturi ajunseră la locuinţa lui Turquand. Uşa 
era deschisă; fără îndoială că acesta o lăsase aşa. O 
secundă mai târziu şi amândoi se aflau înăuntru, acţionând 
mecanismul şi punând între ei şi urmăritori un oblon de fier 
în care auziră imediat bubuituri puternice şi strigăte de 
mânie izbucniră. 

— Sunteţi salvat, spuse abia atunci Turgquand. 

Loraydan îl privi pe tatăl Bereng?rei şi oricât i-ar fi fost de 
mare durerea, oricât i-ar fi fost de mare spaimă, tresări 
mirat. Irăsăturile acestuia erau răvăşite şi aspectul 
fizionomiei era atât de contorsionat încât îl puteai asemăna 
cu un peisaj devastat de un ciclon. 

Turgquand observă mirarea lui Loraydan. 

— M-am schimbat, nu-i aşa? 


— Este oare posibil, bolborosi Loraydan, este oare posibil 
ca în câteva ore. 

— Ziceţi mal degrabă că în câteva minute. Da, simt că nu 
mai sunt acelaşi om, sau, ca să fiu mat precis, conte, simt că 
nu mai sunt om. Nici măcar atât. Simt la nu maitrăiesc. 
Sunt mort deja. Fără îndoială că nu vor trece două sau trei 
ore şi voi muri. Dar sunt deja mort. Conte, cel care vă 
vorbeşte este mort. 

Loraydan tăcea. 

Era copleşit de spaimă 

— Înţelegeţi deci, seniore, spuse Turquand. Înţelegeţi deci 
că, după moartea celei ce mi-a fost soţie mult iubită, n-am 
mai trăit decât pentru fiica mea. Am vegheat ca fiica mea, 
Bereng?re, să nu fie ca şi mama ei, victima unei bestii, ca să 
nu moară şi ea în ruşine şi disperare. Am organizat 
apărarea sa, l-am asigurat bogăţia, l-am găsit un bărbat 
demn de ea: dumneata, iubite seniore. 

— Eu? bolborosi Loraydan. 

— Nu urma să vă căsătoriţi? Nu vă iubea? Şi iată că după 
ce mi-am irosit întreaga viaţă pentru a o face fericită, întreg 
eşafodajul se surpă dintr-o dată şi Bereng?re moare 
asasinată. Cum credeţi că un om ca mine ar putea rezista 
unui asemenea şoc? Când, aflându-mă în grădina palatului, 
vostru şi privind pe fereastră am văzut-o pe Bereng?re 
moartă, am înţeles că voi muri.» că sunt deja mort. şi un 
mort este cel ce vă vorbeşte acum. 

Loraydan îşi plecă fruntea ca pentru a-şi exprima 
compasiunea, în realitate pentru ca Turgquand să nu 
surprindă pe figura lui adevărul. Întrebarea era dacă 
acesta ştia ori nu ştia... trebuia să îndrăznească să-l 
întrebe. şi îndrăzni: 

— Aşadar. ştiţi cum a murit,. Bereng?re? 

— Am văzul totul, spuse Turguand. 

Afară se auzeau insultele strigate în gura mare de 
gentilomii lui Francisc I şi loviturile grele pe care le suporta 
uşa locuinţei. Dar Loraydan nu le mai auzea. 


— Poate că-n cele din urmă vor reuşi să intre, spuse 
Turguand. Dar nu vă fie teamă, sunteţi salvat 

— Sunt salvat? tresări Loraydan. 

— Fără îndoială! Aş muri disperat dacă, după ce atu văzut- 
o moartă pe Bereng?re, v-aş vedea mort şi pe 
dumneavoastră, pe dumneavoastră care, după ea, vă 
iubeam ca pe propriul meu fiu. 

"Nu-nţeleg nimic! îşi spuse în sine Loraydan. Şi trebuie să 
înţeleg! Trebuie să ştiu dacă el ştie." 

— Spuneţi că aţi văzut totul? făcu el. 

— Da. Am ajuns la fereastră în momentul în care regele 
Franţei, după ce aruncă o privire de ura asupra victimei 
sale. asupra fiicei mele. dădea ordinul de a vă aresta. 

Loraydan lăsă să-i scape un suspin adânc de uşrare. 

Şi Turgquand continua să se explice: 

— Când am observat lipsa fiicei mele... acum aproape o 
jumătate de oră. am chemat-o pe Medarde: dur şi ea 
dispăruse. Atunci am înţeles că femeia mă traduse. Prima 
mea idee a fost să alerg şi să vă previn. Am sosit şi am găsit 
poarta deschisă. Văzând mutrele luminate, m-am apropiat 
şi aproape am Intrat în agonie fiindcă am văzut tot tabloul! 
Şi am înţeles totul! Bereng?re a fost, fără îndoială, răpită de 
individul acela, care-şi spune rege şi de cei patru complici ai 
săi. Trecând prin faţa palatului vostru, a strigat. valetul 
probabil că i-a deschis poarta. poate că biata copilă s-a 
zbătut şi a reuşit să scape din mâna ticăloşilor şi şi-a căutat 
refugiul în palatul vostru. dar bestia a urmărit-o, a ajuns-o 
şi cum ea continua să-i reziste, a înjunghiat-o. lată cum cred 
eu că s-au petrecut lucrurile. Dar voi? 

— Nu ştiu ce să spun, rosti Loraydan băgând pumnalul în 
teacă. Tot ce ştiu este că, înapoindu-mă în propriul palat, l- 
am văzut pe rege şi prietenii săi. Am văzut-o pe Bereng?re 
tot aşa cum ai văzut-o şi dumneata. Atunci l-am insultat pe 
rege şi oamenii săi s-au repezit asupra mea... Asta-i tot ce 
ştiu, nu mă întrebaţi mai mult: simt că îmi pierd minţile. 


Şi Loraydan scoase un suspin. O clipă speră că din ochi îi 
vor izbucni lacrimile ce-i vor răcori arsura ochilor, dar nu 
reuşi nici de această dată. 

Turquand îşi plecă fruntea. 

— Da, spuse el rar, dumneavoastră vă pierdeţi minţile în 
timp ce eu, după cum vedeţi, sunt calm ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Asta-i, fără îndoială, din cauza faptului că 
ştiu că voi muri. În galeria subterană mi-am pus toată 
averea în siguranţă. Este a voastră. Luaţi-o. Conte, trebuie 
să trăiţi. Trebuie să trăiţi pentru ca amintirea fiicei mele să 
trăiască măcar într-o inimă de om. Dar pentru a trăi, 
trebuie să-i scăpaţi acestui mizerabil. Veniţi! 

Loraydan îl urmă pe Turgquand. 

Ajunseră în camera fiicei sale. Turgquand deschise dulapul. 
Încă mai reuşi să-i surâdă când îi spuse: 

— Măcar munca mea va servi la salvarea vieţii aceluia pe 
care fiica mea l-a ales. Duceţi-vă conte şi urmaţi-mi 
instrucţiunile. La capătul acestei scări veţi găsi o galerie 
subterană. Veţi lua felinarul care se află agăţat de zid şi veţi 
merge până la capătul galeriei. Acolo veţi găsi o scară 
asemănătoare acesteia. O veţi urca şi veţi ajunge în 
mormântul Agnes-ei de Sennecour. În spatele sarcofagului, 
am ascuns un cufăr care conţine aproape trei milioane de 
livre de aur - tot ce am putut transforma în aur. De 
asemenea şi multe bijuterii. Acum ascultaţi-mă cu atenţie: 
pe o placă de marmură veţi vedea sculptate în relief trei 
capete de îngeri. Veţi apăsa pe capul din mijloc şi placa de 
marmură se va deschide. Sunteţi de-acum în capela 
palatului d'Arronces. Trebuie neapărat să închideţi placa la 
loc. Când veţi dori să vă întoarceţi în galerie pentru a lua 
cufărul, veţi apăsa pe una din asperităţile de marmură pe 
care o veţi găsi exact dedesubtul cuvântului Agnes. Adio, 
conte! Nu mai pierdeţi timpul fiindcă încep să cred că aceşti 
tâlhari ai regelui încep dărâme uşa. Adio! Şi gândiţi-vă la 
Bereng?re! 

— Adio! bolborosi Loraydan. 


Ar fi dorit să găsească câteva cuvinte, fie pentru a-l 
consola pe Turgquand, fie pentru a-i mulţumi pentru averea 
pe care i-o dăruia, fie pentru a-l asigura că-i va păstra vie în 
inimă amintirea fiicei sale. 

Dar nici un cuvânt nu-i veni pe buze; aşa cum bine 
spusese, îşi pierduse capul. Dar îşi spunea: "Şi totuşi Voiam 
să spun ceva. De ce nu-mi amintesc?" 

Împins de Turguand, intră în dulap. 

O secundă mai târziu, uşa acestuia se închise cu un declic 
puternic care-l făcu pe Loraydan să tresară din cap până-n 
picioare. 

Şi-n aceeaşi secundă îşi aminti ce voia să spună! 

Începu să strige: 

— Mai sunteţi acolo? 

— Da, iubite seniore. 

— Deschideţi, vreau să vă vorbesc 

— Vorbiţi de acolo. Vă aud foarte bine. Ar fi periculos să 
deschid acum: au intrat deja în casă. Ce vreţi să-mi spuneţi? 
Vă ascult. 

— Voiam, spuse Loraydan neliniştit, voiam să vă întreb de 
ce nu fugiţi împreună cu mine! 

— E inutil. Gândiţi-vă numai la dumneavoastră. 

— Deschideţi! Veniţi cu mine. Vreau eu! 

— Inutil, conte, inutil, fiindcă deja sunt mort. De ce săvă 
mai reţină încă un cadavru? Vă spun doar că sunt mort. Un 
mort care vă spune adio! Mort. Mort. 

Şi cuvântul sinistru i se gravă în memoria lui Loraydan. 
Începu să coboare scara, în timp ce murmură: "Mort, mort! 
Vă spun că sunt deja mort!" 

Capitolul XXIX Din dulap în mormântul Agnesei. 

Cei patru favoriţi ai regelui se întoarseră, cu capul plecat, 
fiecare gândindu-se la primirea pe care acesta le-o va face. 
— Sire, spuse Roncherolles, am onoarea s-o informez pe 

Maiestatea Voastră că domnul conte de Loraydan a fugit. 

— Domnilor, spuse regele liniştindu-i cu un gest, n-aş vrea 

ca Loraydan să mai fie necăjit pentru evenimentul din seara 


asta. Este evident că cele spuse de el sunt datorate unei 
nebunii trecătoare datorată durerii. Loraydan ne este încă 
prieten. Mâine îl vom primi la Luvru şi-l vom consola. 

Adevărul este că Francisc I se gândise că Loraydan îi era 
în mod imperios necesar pentru misiunea pe lângă Când 
Quintul. Şi tot atât de adevărat era că se hotărâse să-şi 
amâne răzbunarea la care se vedea constrâns să renunţe 
pentru moment. 

— Destul cu atâtea nenorociri, destul cu atâţia morţi, 
continua Francisc 1 cu voce surdă. Să ne retragem, 
domnilor. Să-l lăsăm pe acest nefericit copil să doarmă în 
pace ultimul somn. Domnule de Roncherolles, vă însărcinez 
să vegheaţi acest sărman cadavru până când se întoarce 
Loraydan. Cum îl veţi vedea, îi veţi spune că vreau să uit 
această noapte tristă. Dacă nu se întoarce în noaptea asta, 
mâine dimineaţă vă veţi duce să-l înştiinţaţi pe Turgquand de 
moartea fiicei sale şi-i veţi spune să tacă dacă ţine la capul 
său. 

Se apropie de cadavru şi se descoperi. 

"Adio, frumoasă Bereng?re, murmură el în timp ce 
lăcrima. Adio şi iartă-l pe cel care-ţi vorbeşte acum, iartă-l 
dacă poţi, fiindcă are atât de multă nevoie să fie iertat." 

Se retrase şi se întoarse la Luvru, urmat de Sansac, d'Esse 
şi de Saint-Andre. 

Roncherolles se înfăşură în manta, se tolăni în fotoliul de 
pe care tocmai se sculase Maiestatea Sa şi închise ochii, nu 
pentru a dormi, ci pentru a coace noi planuri de curtezan 
ambițios. 

Trecură aşa aproape două ore. 

La capătul acestor două ore văzu intrând patru servitori, 
patru oameni solizi, care duceau un fel de targa. În faţa lor 
mergea un bătrân care părea că nu acordă nici o atenţie lui 
Roncherolles. 

Atunci gentilomul se ridică şi întreba: 

— Cine sunteţi? 

Bătrânul arăta cu degetul cadavrul şi-i răspunse: 


— Sunt tatăl ei. 

— Foarte bine. Trebuie să vă spun din partea regelui că, 
dacă păstraţi tăcerea asupra acestei afaceri, nu vi se va 
întâmpla nimic. 

— Îmi este permis să iau corpul fetei mele pentru îngropa? 

— Da, vă este permis. Şi acum, spuneţi-mi ce s-a întâmplat 
cu contele de Loraydan. 

— A plecat. 

— Aşa! Ei bine, dacă se întoarce, spuneţi-i că Maiestatea 
Sa îl iartă şi îl aşteaptă la Luvru. 

— Îi voi spune. 

Roncherolles mai spuse: 

— Foarte bine. 

Îşi nu-i mai pasă de bătrân. Îşi potrivi spada, arunca o 
ultimă privire spre moartă şi plecă. 

Bătrânul îndepărtă mantaua care o acoperea pe Bereng? 
re şi o aruncă într-un colţ. După care ridică corpul şi-l aşeză 
cu grijă pe targă, făcând un semn celor patru: 

— Mergeţi cu grijă, le spuse el. 

Ajunşi acasă, corpul feţei fu depus pe un pat. lurquand se 
aşeza la picioarele patului şi o privi îndelung. Nu reuşea să 
plângă. Rămase acolo până când câteva femei veniră să se 
îngrijească de corpul letci pentru înmormântare. 

Turgquand asistă la funeraliile fiicei sale fără ca măcar să 
verse o lacrimă, fără să scoată un cuvânt. 

Când se întoarse acasă îşi plăti cu generozitate servitorii 
şi-i concedie. 

Asta se întâmpla în a treia zi de la fuga lui Loraydan prin 
galeria subterană. 

În tot acest timp Turgquand nici măcar nu mâncase. Oricine 
s-ar fi apropiat de el nu ar fi reuşit să-l recunoască. Numai 
ochit îi mai avea vii, ochi în care se putea citi o sclipire 
funebră. 

Deci, când sfârşi de făcut toate cele arătate mai sus, 
Turgquand intră în camera fiicei sale, trase un fotoliu lângă 


dulap, se instala comod ca pentru a dormi şi-şi sprijini 
capul, cu urechea lipită de uşa dulapului. 

Cu o voce puternică strigă: 

— Conte de Loraydan, sunteţi acolo? Conte de Loraydan, 
mă auziţi? 

Trecură multe minute, poate o oră. Din timp în timp îşi 
reînnoia apelul. 

În sfârşit, ceva ca un surâs apăru pe buzele albe ale lui 
Turgquand. 'locmai sesizase un zgomot, un zgomot uşor pe 
care numai el îl putea auzi. 

"Acolo e, nobilul conte. îl aud acolo jos. Oare ce face? Ei! 
Oare vrea să se îndepărteze? Nu, nu, slavă cerului, îl aud 
cum urcă. De abia se târăşte pe trepte. dar urcă, urcă! Ah! 
Cât îi sunt de lenți paşii şi cum se mai clatină. Ei, hai, puţin 
curaj, ce dracu'. urcă. s-a oprit. Doar n-o să-mi aducă 
ofensa să moară aşa de repede! Nu, iubitul de el; încă se 
târăşte. a ajuns chiar lângă uşă. Aha! Loveşte în uşă! 
Loveşte! Aşa cum a lovit şi ieri şi alaltăieri. Ei! Nu mai lovi 
aşa de tare, nu sunt surd, la naiba." 

O voce tremurătoare, slabă, care părea că vine din 
depărtare, cu toate că venea din spatele uşii dulapului, se 
făcu auzită: 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule Turgquand? 

— Da, da. Ce doriţi? 

— Deschideţi-mi. Repede, repede, aveţi milă. Mor. 

— Ei cum! Muriţi? Şi de ce anume muriţi? Atât de tânăr şi 
de robust, sunt sigur că mai aveţi multe zile de trăit. 

— Mor de foame şi sete! Vă spun că mor! 

— Conte de Loraydan, spuse Turquand şi eu mor îi foame 
şi sete. Şi de alte lucruri încă. Staţi liniştit, nu vă risipiţi 
forţele pe uşa asta de fier. 

— Ce vrei să spui, demone? 

— Blestemaţii le! Blestemăţiile! Ce mi-ai făcut? 

— Nu eu am făcut-o! Nu eu! urlă Loraydan. 

— Mai încet, nu mă asurzi! spuse Turquand. Ascultă-mă 
bine. Dacă tu ai fi înjunghiat-o pe Bereng?re, poate că 


totuşi aş fi găsit nu o scuză asasinatului, dar măcar o 
explicaţie. Ai forţat-o să se înjunghie singură şi, vezi tu, 
asta-i un asasinat mult mai groaznic. 

— Blestematule! Ce vrei să-mi faci? Ce vrei de la mine? 

— Vreau să mori blestemat tu însuţi, de o moarte lentă, 
oră de oră, minut de minut. Vreau să-ţi aminteşti până-n 
ultima clipă că eu, Turquand, te-am condamnat la moarte. 
De acum te poţi duce! Nu-ţi voi mai vorbi şi nici nu-ţi voi 
mai răspunde. Dacă ţi-a mai rămas puţină vlagă, înjunghie- 
te aşa cum a făcut-o şi Bereng?re. Adio. 

Tăcu, dar rămase în continuare cu urechea lipită de uşa 
dulapului ascultând loviturile, suspinele de neputinţă şi de 
furie, blestemele rostite cu o voce din ce în ce mai slabă. 

După care urmă tăcerea. 

Suspinând şi scrâşnind cuvinte ciudate, cuvinte fără sens 
spectrul, cu paşi tremurători, cobori scara. 

Străbătu galeria încă o dată. 

Pentru încă o dată urcă scările care duceau la mormântul 
Agnes-ei. 

Şi încă odată, cu mâinile-i tremurânde, atinse placa de 
marmură, găsi capul îngerului din mijloc şi începu să-l 
împingă furios. 

Sfârşi prin a cădea fără puteri. 

Crezu că va muri curând. 

Gemea. Auzea gemetele şi i se părea că nu de lael 
pornesc, îşi imagina că visează... 

Visa că, departe de el, în altă parte, auzea o rugăciune, o 
voce tânără, cu un timbru sonor melodios şi vocea spunea: 

— Ridicaţi dala aceasta. săpaţi acum. caseta de fier trebuie 
să se afle acolo. săpaţi. încă... caseta! lată caseta de fier! 
aceasta-i caseta lui Ponthus! 

— Vocea asta, murmură Loraydan, vocea asta nu-i o voce 
din vis. o recunosc... ea este! Oh! Dacă aş putea s-o strig! 
Nenorocit ce sunt! Dar va refuza să mă salveze, fiindcă şi 
pe ea am vrut să o trădez, i-am dorit nenorocirea... Ajutor! 


Leonor! Leonor d'Ulloa, iartă-mă! Salvează-mă, Leonor 
d'Ulloa! 

Crezu că strigase aceste cuvinte. 

Dar de pe buzele-i tumefiate abia dacă răzbătu un 
murmur nedesluşit. Leonor d'Ulloa nu auzi nimic. în acel 
moment ieşea din capelă ducând cu ea caseta de fier care 
conţinea secretul lui Ponthus. 

Capitolul XXX Morţii scriu şi vorbesc. 

După ce regele Francisc I părăsise palatul Loraydan, aşa 
cum am văzut şi se întorsese la Luvru, petrecu restul nopţii 
într-o tristeţe fără margini. 

Imaginea B6reng?rei, moartă, îl sfâşia; plânse. În cele din 
urmă luptă cu putere împotriva remuşcărilor care îl asaltau. 

A doua zi, Bereng?re nu mai era decât un nume depeo 
listă lungă... 

Acea zi începu cu procesul lui Clother de Ponthus. 

Procesul dură opt zile. 

În fiecare seară, Francisc | cerea să i se citească procesele 
verbale ale interogatorului acuzatului. Acuzatul 
recunoscuse rebeliunea din strada Hache, dar nega că l-ar 
fi insultat pe rege pe drumul spre Corderie. Pretindea chiar 
că nici nu s-ar fi aflat pe acel drum în ziua şi ora respectivă. 

În timpul acestor zile, contele Loraydan nu mai fu văzut la 
Luvru, încât furia regelui creştea din ce în ce. Şi furia îi 
izbucni deodată printr-un ordin pe care îl dădu: ordinul de 
a-l supune torturii pe prizonier pentru a-i obţine 
mărturisirea. Ordinul era groaznic. 

Dar fu dus imediat la Temple: trebuia executat imediat. 

În acel moment, un valet în livrea care purta însemnele 
regale, intră în cabinet, îngenunche în faţa Maiestăţii Sale 
şi-i prezentă pe o tavă de aur o hârtie împăturită şi legată 
cu un fir de mătase. 

Regele luă hârtia în mod mecanic, rupse firul de mătase, o 
desfăcu şi aruncă o privire. În aceeaşi secundă se ridică 
brusc în picioare şi cei câţiva gentilomi ce se aflau în 
preajma să îi remarcară paloarea şi ochii temători. 


Îi îndepărtă cu un gest - frământând în acelaşi timp hârtia 
cu degetele care acum îi tremurau, ca şi când s-ar fi temut 
că unul din ei, de la distanţă, ar fi putut recunoaşte scrisul 
sau l-ar fi putut citi. 

Francisc I urmări cu privirea curtenii care se grăbeau să 
iasă şi când ultimul dintre ei dispăru, când uşa fu închisă, 
când se văzu singur, puse hârtia pe o masă, o netezi cu 
mâna şi se aplecă asupra ei, recitind-o. 

O tresărire de groaza îl străbătu din cap până-n picioare. 

Se dădu câţiva paşi înapoi ca şi când ar fi văzut o fantomă 
şi cu toate că se îndepărtase, ochii săi plini de groază 
rămâneau fixaţi pe semnătură şi teamă, teama doborâtoare 
faţă de lucrurile de pe cealaltă lume, îl năpădi, fiindcă 
această semnătură care-i amintea trecutul, tinereţea sa, 
dragostea să, îl făcea să se cutremure, i se părea că vine din 
fundul unui mormânt, fiindcă semnătura era: 

Agnes de Sennecour. 

Hârtia conţinea aceste câteva cuvinte: 

Rege Francisc, Dacei v-aţi hotărât ca tortura trebuie să-i 
fie aplicată lui Clother, senior de Ponthus, vă cer să asistaşi 
în persoană la această tortură la care gentilomul va fi 
supus. Rugându-l pe Dumnezeu să vă călăuzească 
gândurile, senmez: 

AGNES DE SENNECOUR. 

Regele împături cu grijă hârtia şi o puse în sertarul unui 
scrin a cărui cheie o avea numai el. Atunci îşi chemă 
căpitanul gărzilor şi-i spuse că vrea să meargă chiar în acea 
clipă la Temple. Imediat domnul de Bervieux dădu ordinele 
necesare. În câteva minute, escorta care trebuia s-o 
însoţească pe Maiestatea Sa fu guta de drum. Cobori şi 
regele curând, urmat de aproape douăzeci de gentilomi. 

În momentul în care Francisc I încăleca, comandantul 
trupelor de jandarmi intra la Luvru. 

— Veniţi cu mine, Croixmart! 

Comandantul făcu o plecăciune şi se aşeză în spatele 
regelui. Cavalcada o porni la drum, precedată de trompeţi. 


În spatele trompeţilor călărea căpitanul gărzilor, apoi 
doisprezece călăreţi. După aceştia venea regele. În spatele 
lui, gentilomii. Cortegiul era încheiat de alţi doisprezece 
cavaleri. 

Cavalcada ajunse la Temple. Trecu podul care acum era 
lăsat şi dispăru prin poarta uriaşă care se află între două 
turnuri masive. 

Regele descăleca în prima curte a fortăreței; acolo primi şi 
salutul de bun sosit al guvernatorului, domnul de Guitalens, 
care-l aştepta înconjurat de ofiţerii săi. 

— Să mergem la camera de tortură, spuse regele şi 
aduceţi şi rebelul care trebuie torturat. 

— Se află acolo deja, Sire, răspunse guvernatorul Clother 
de Ponthus era aşezat pe un taburet de fier ale cărui 
picioare erau fixate în podeaua camerei de tortură. La 
încheietura mâinii stângi avea fixată o cătuşă mare de care 
era legat un lanţ a cărei cealaltă extremitate era fixată de 
piciorul taburetului pe care stătea. Lanţul era destul de 
lung pentru că prizonierul să se poată scula şi chiar să facă 
doi, trei paşi. 

Camera era întunecată. 

Se auzi strigând o voce aspră: 

— Regele! Faceţi loc regelui! 

Timp de un minut, Francisc I îl contemplă pe Clother de 
Ponthus. 

— El este omul? întrebă în cele din urmă. 

— Da, Sire, spuse domnul Guitalens, el este rebelul care se 
încăpăţânează să refuze să mărturisească. 

Regele dădu din cap şi privirea sa, mai aspră, s-ar putea 
spune, de o curiozitate mai aspră, se fixă asupra lui Clother. 

Văzându-l atât de hotărât şi liniştit, simţi cum în el se 
dezlănţuie ura. Clother îl privi şi el. O clipă, cele două priviri 
se încrucişară aşa cum două spade se încrucişează într-un 
duel pe viaţă şi pe moarte. Regele fremăta de mânie. Puţini 
oameni, chiar şi dintre cei puternici, ar fi îndrăznit să-l 
privească aşa, drept în ochi. 


— Tu eşti acela, spuse regele a cărei voce îi tremura de 
furie, tu eşti acela pe care l-am găsit într-o noapte pe 
drumul spre Corderie. tu eşti acela care l-ai atacat pe 
contele de Loraydan? 

— Da, Sire, spuse Ponthus. 

În sfârşit, prizonierul mărturisea! 

— L-am atacat pe contele Loraydan, continuă Clother, dar 
a doua zi am fost la dispoziţia sa, cu spada în mână, în timp 
ce tatăl meu, Philippe de Ponthus, îi dădea satisfacţie 
domnului de Maugency, duel în care tatăl meu şi-a găsit 
moartea. 

— Foarte bine! izbucni regele. Văd că vrei să încerci să 
creezi o îndoială asupra circumstanțelor insultei. Dar ştii că 
nu-i vorba de această întâlnire în care numele meu n-a fost 
rostit. E vorba de o întâlnire mai recentă în timpul căreia, 
fiind totuşi informat de prezenţa mea acolo, prin cuvinte şi 
prin atitudine m-aţi insultat, ştiind foarte bine că-i vorba de 
rege. Iu eşti acela? 

— Nu, Sire! răspunse de Ponthus. 

— Cum? Vrei să spui că nu pe line şi aităii-a atacat şi pus 
pe fugă Loraydan? 

— Nu, Sire. 

Regele îşi stăpâni un gest de furie şi se adresă 
guvernatorului: 

— Ce credeţi despre asta? 

— Tortură! răspunse Guitalens. Numai tortura îl poate 
face să mărturisească. 

Regele se întoarse spre prizonier. 

— Nu vrei să mărturiseşti? se răsti la el. 

— Sire, nu put minţi doar pentru a scăpa de suferinţa. 

Nu se mai auzi decât sfârâitul cărbunilor care ardeau. 
Unul dintre ajutoarele călăului mişcă fiarele care se aflau 
puse la înroşit pe cărbuni. Toate privirile se îndreptară într- 
acolo, mai puţin aceea a condamnatului. Gentilomii 
tresăriră în timp ce regele păli. 

— Mărturisiţi! îi strigă lui Ponthus o voce gâfâitoare. 


Clother se întoarse spre gentilomul care tocmai vorbise şi-i 
răspunse: 

— Domnule, vă mulţumesc pentru că îmi arătaţi simpatie, 
încurajându-mă astfel. Dar să ştiţi că mă încurajați să mint. 

Regele păli mai mult, cuprins de furie şi ură. 

— Ei bine, strigă el, de-abia acuma minţi. Trebuie ca 
adevărul să-ţi fie smuls? Atunci terminaţi odată! 

Judecătorul făcu un semn. Cu o mişcare rapidă şi eficientă, 
călăul desfăcu capătul lanţului care era fixat de taburet, aşa 
încât prizonierul să poată să se îndepărteze de acesta. 
Imediat Clother fu înconjurat de ajutoarele sale. Mâna 
călăului se lăsă pe umărul condamnatului. Cu toţii formau 
un grup tăcut, siluete care, cu gesturi de o precizie 
înspăimântătoare, se îndreptau spre scaunul de tortură. 
mai mulţi dintre gentilomii prezenţi de faţă închiseră ochii 
pentru a nu vedea. 

În ace] moment, uşa camerei de tortură se deschise, apăru 
un ofiţer şi strigă câteva cuvinte care răsunară ca o lovitură 
de tunet: 

— Mesager pentru rege! 

Capitolul XXXI Agnes de Sennecour. 

Şi cu toţii văzură intrând mesagerul. de fapt mesagera! 

O femeie tânără, îmbrăcată cu veşminte de doliu, dar cu 
faţa descoperită, înainta cu pas hotărât până în faţa lui 
Francisc I. şi Clother de Ponthus îşi împreună mâinile ca în 
faţa unei iubiri imense în timp ce gentilomii scoaseră un 
murmur de admiraţie ca un omagiu adus acestei frumuseți 
care venea să lumineze întunecată peşteră a torturii şi a 
morţii. 

Şi Francisc | murmură: 

— Leonor! Leonor d'Ulloa! 

Îşi reveni aproape imediat, îşi încruntă sprâncenele şi, pe 
faţa sa crispată, curtenii văzură începutul unui acces de 
furie care urma să izbucnească. 

— Ce mesaj ne aduceţi? întrebă el cu asprime. Vorbiţi cât 
mai scurt. Şi mai ales, nu speraţi că, printr-o manevră 


nedemnă ce ar face din dumneavoastră o rebelă dovedită, 
veţi întrerupe cursul justiţiei. Spuneţi-ne mesajul şi apoi 
retrageţi-vă. 

În timp ce regele îi vorbea astfel, ochii săi înfricoşaţi se 
aţintiseră asupra unui obiect pe care Leonor îl ducea în 
mâini... o casetă destul de mică. 

Leonor se înclină în faţa lui Francisc |. 

— Sire, spuse ea, să nu cumva să credeţi că vreau să 
întrerup sau să curm cursul justiţiei regale. Dimpotrivă, 
vreau s-o ajut după puterile mele şi am venit pentru a vă 
spune că acestei adunări desemnate pentru instruirea şi 
terminarea procesului seniorului de Ponthus, îi lipseşte un 
martor. 

— Toţi martorii au fost audiaţi, spuse judecătorul cu o voce 
rea. 

— 'Tăcere! bubui Francisc I. Consimţim să ascultăm şi 
acest martor care, fără îndoială, nu este altul decât 
dumneavoastră, Leonor d'Ulloa. 

— Nu, Sire! Nu eu sunt martorul. 

— Ei bine, arătaţi-mi-l, în acest caz. Spuneţi-i că poate 
veni! 

— Martorul se află aici, maiestate. A intrat odată cu mine. 
Cei de faţă se priviră miraţi, cuprinşi de teamă. Cu toţii îşi 
dădură seama că Leonor aducea cu ea un mister de temut. 

Cu toţii văzură atunci că acel acces de furie de care fusese 
cuprins la început regele, începea să se destrame şi se 
mirară: regele tremura. pălea în mod vizibil. 

— Martorul. martorul de care vorbiţi. numiții, aşadar! 

Leonor d'Ulloa se îndreptă şi cu o voce pe care modestia i- 
o făcea mai înfricoşătoare, spuse: 

— Sire. Cunoaşteţi numele martorului. Chiar v-a şi scris. 
Vreţi să-l rostesc cu voce tare? 

— Spuneţi-l! Spuneţi-l! izbucni regele cu un strigăt de 
sfidare. Rostiţi acel nume! 

— Agnes de Sennecour! 

— Agnes de Sennecour, gâfâi Francisc! 


Regele păru uşurat. Dădu din cap cu asprime şi, uitând 
acea politeţe rafinată de care dădea dovadă în faţa femeilor 
spuse brutal: 

— Minţiţi! Cea despre care vorbiţi e moartă! 

— Sire, e adevărat că este moartă! 

— Deci, nu poale depune mărturie! Nu poate vorbi! 

— Poate depune mărturie, Sire! Moarta va vorbi! Moarta 
vorbeşte! 

Toţi cei de faţă se înfiorară. 

Leonor înainta câţiva paşi.,. 

Dar de această dată, nu spre rege îşi îndreptă ea paşii 
graţioşi, ci spre cel pe care-l iubea, spre cel care, cu vitejia 
ei sufletească, încerca să-l smulgă călăului, să-l smulgă 
morţii. 

— Seniore de Ponthus, spuse ea, ani cerut mormântului 
comandorului d'Ulloa secretul pe care înşişi dumneavoastră 
aţi venit să-l cereţi. 

— Leonor! exclamă Clother cu o voce sfâşietoare. 

— Monseniore, iată caseta de fier pe care Philippe e 
Ponthus a îngropat-o cu ani în urmă sub dalele apelei 
palatului d'Arronces. Iat-o, este aici şi vă aparţine. E bunul 
vostru cel mai de preţ. 

— Leonor! Leonor! Spuneţi-mi ce conţine? Spuneţi-mi. 
măcar asta să aflu înainte de a muri... 

— Conţine povestea unei femei, Agnes de Sennecour. 

— Agnes de Sennecour! bolborosi Ponthus. 

— Mama voastră! 

Căzut în genunchi cu faţa îngropată în palme, Clother de 
Ponthus suspină. Numele atât de mult aşteptat, numele 
mamei sale, îl repeta la nesfârşit, blând, ca în vis. Îl 
pronunţa cu buzele, cu inima, îl mângâia. şi plângea. 

Şi atunci se produse un eveniment care-i umplu de mirare 
pe toţi cei care asistau la această scenă: regele făcu repede 
doi paşi spre prizonier, păru că vrea să se aplece asupra lui 
ca şi când o curiozitate de neînvins l-ar fi împins de la spate, 
după care, brusc se dădu înapoi şi-şi şterse fruntea cu 


mâna. Era atât de palid şi tremura, încât cei câţiva 
gentilomi care erau cu el, începură să strige: 

— Regelui îi este rău. repede, un medic. 

— Tăcere, domnilor! spuse regele pe un ton aspru. N-am 
nevoie de nici un doctor. 

Şi dintr-o dată păru că se cufundă într-un fel de meditaţie 
adâncă, sau mai degrabă într-o amintire misterioasă, căci 
ochii lui măriţi, privirea-i fixă, parcă se încăpăţâna să 
privească în gol lucruri pe care numai el le vedea. 

Dintr-o dată se întoarse spre domnul de Guitalens. 

— Domnule guvernator, conduceţi-mă în apartamentul 
vostru, spuse el cu o voce schimbată. 

Şi Guitalens se grăbi să execute ordinul. 

— Dona Leonor, continuă regele, vă rog să mă urmaţi. 

Leonor se aplecă asupra lui Clother de Ponthus şi, 
punându-i mâna pe cap, cu un gest de mângâiere, îi spuse: 

— Veniţi, monseniore. 

Ponthus se ridică, aruncă logodnicei sale o privire şi spuse: 

— Să mergem! 

Parcă trăia un vis. 

Toate privirile se îndreptară spre rege ca pentru a-l 
întreba dacă aproba o asemenea comportare stranie a 
Leonorei Ulloa şi regele, cu o voce înfundată şi cu ochii 
plecaţi, spuse: 

— E drept. Prizonierul trebuie să vină cu mine. Scoateţi-i 
lanţurile. Haideţi, domnule guvernator. 

Toţi făcură câţiva paşi înapoi pentru a-l lăsa pe rege să 
treacă. Leonor luă mâna lui Clother de Ponthus şi pe când 
avansau şi ei, la rândul lor, cu o singură mişcare solemnă, 
toţi cei de faţă se descoperiră şi se înclinară. 

În apartamentul lui Guitalens, Francisc I, Clother de 
Ponthus şi Leonor de Ulloa rămaseră singuri. 

Regele se aşezase în faţa unei mese, cu caseta deschisă în 
faţa sa. 

De cealaltă parte a mesei, în picioare, se afla Leonor. 

Puțin mai în spatele ei, Clother şi el tot în picioare. 


Regele parcurgea rapid hârtiile ce se aflau în casetă. 
scrisori. scrisorile sale de dragoste. şi scrisorile Agnes-ei. 
amintirea întregii sale tinereţi, o tinereţe fermecătoare. 
Câteodată, un surâs de iubire îi lumina faţa, uneori o 
lacrimă îi alunecă pe obraji, fără ca măcar să încerce s-o 
ascundă. Ridică o clipă ochii spre Clother, ca imediat să-i 
coboare şi iar şi iar, ca şi când curiozitatea ar fi fost mai 
puternică decât el însuşi. La un moment dat îşi încruntă 
sprâncenele şi trăsăturile i se înăspriră şi Leonor îl auzi 
murmurând: 

— Ce să fac? Totuşi, nu pot. ah! Ce să fac? Ce să fac? 

— Sire, spuse Leonor cu o nespusă blândeţe, întrebaţi-o pe 
moartă care acum vă vorbeşte. 

Francisc I îşi plecă fruntea, părând să caute ceva în mintea 
sa - şi brusc, fixându-l cu privirea pe Clother, îi strigă pe un 
ton vesel: 

— Să fiu afurisit, domnule! Cum se face că v-aţi lăsat să fiţi 
dezbrăcat pe jumătate. Hei! Să vină cineva! 

Figura Leonorei se destinse, teama mortală care o 
cuprinsese încă de la început dispăru şi, după un suspin 
adânc, murmură: 

— Moarta a vorbit! 

Şi atunci descărcarea nervoasă îşi spuse cuvântul: un nor 
trecu peste fruntea Leonorei, ochii i se umplură de lacrimi, 
se clătină... şi căzu în braţele lui Clolther. 

— Leonor! Leonor! izbucni acesta înspăimântat. 

Regele se sculă în grabă. dar deja Leonor începu să-şi 
revină, surâzând. Se priviră intens o clipă. Dar tocmai în 
acel moment îşi făcu apariţia, grăbit, Guitalens, spunând: 

— Cred că Maiestatea Sa m-a chemat. 

— Da, domnule! spuse regele pe un ton furios care-l ului 
pe guvernator şi-l făcu să tremure. Cine a avut îndrăzneala 
să-i scoată tunica gentilomului, aici de faţa? Şi să-i ia spada? 
Pe Sfântul Dumnezeu, ce-aţi făcut cu spada lui? 

— Sire. bolborosi nefericitul Guitalens. 


— Destul! Grăbiţi-vă! Într-o clipă acest gentilom să apară 
în faţa mea îmbrăcat şi înarmat potrivit drepturilor. Şi 
privilegiilor sale! Haideţi! 

Guvernatorul, grăbit, îl apucă pe Clother de mână şi cu 
gestul cel mai respectuos pe care-l putu găsi, îl târî după el. 

Atunci când Clother de Ponthus se întoarse, cu spada în 
teacă şi îmbrăcat ca un senior elegant, îl văzu pe rege 
aşezat în faţa casetei, continuând să citească, şi, în faţa lui, 
Leonor care aştepta nemişcată - aşa încât putu să creadă 
că în timpul absenței sale nu se întâmplase nimic. 

Francisc I păstră în mâinile sale timp îndelungat acele 
hârtii îngălbenite de timp, imagini pe jumătate Şterse ale 
unui trecut mort. 

Pe fundul casetei mai rămăsese încă o scrisoare şi un 
obiect. 

Suspinând din greu, regele se sculă şi, luând acea ultimă 
scrisoare, o întinse Leonorei, spunând: 

— Citiţi-o şi spuneţi-mi ce trebuie să fac. 

După care scoase obiectul. Era o miniatură reprezentând 
o femeie în gloria tinereţii sale, o frumuseţe blondă, 
surâzătoare, respirând dragoste şi fericire. 

Luă miniatura şi o întinse lui Clother de Ponthus. 

— Domnule, spuse regele cu voce înăbuşită, iută portretul 
nobilei doamne Agnes de Sennecour, mama voastră! Luaţi-l, 
păstraţi-l, vă aparţine. Vă cer numai că atunci când îl veţi 
privi să vă amintiţi că eu vi l-am dat. 

Cu mâini tremurătoare, Clother luă portretul mamei sale. 
Dar ochii său nu se îndreptară spre această miniatură, nu, 
ci spre rege, fixându-l cu o privire ciudată, pălind, în timp 
ce Francisc I, el însuşi, îl privea cu o atenţie lacomă în care 
era amestecată bucuria cu durerea, teamă cu mândria. 

O clipă privirile li se întâlniră şi din cele două inimi izbucni 
un strigăt, un strigăt ce li se opri pe buzele pecetluite. un 
strigăt care niciodată nu avea să se audă şi care înăbuşea 
secretul în conştiinţa lor: "Fiul meu!" "Tatăl meu!" 

Asta fu totul. Francisc I întoarse capul şi murmură: 


— E mama voastră. Nici o femeie din lume nu-i mai demnă 
de dragostea şi veneraţia voastră... 

Abia atunci Clother îşi aplecă privirile asupra portretului 
pe care-l ţinea în ambele mâini, ca şi când ar fi ţinut o floare 
rara şi de preţ sau o bijuterie inestimabilă. 

Dar iată ce conţinea scrisoarea pe care regele tocmai o 
dăduse Leonorei d'Ulloa: 

Iubite Sire, Voi muri, dar vreau să vă spun că vă iert, atât 
de mult vă iubesc. Vai! Cu puţine zile mai înainte încă vă 
spuneam Francisc şi acum trebuie să vă spun Sire. E un 
titlu greu. Aflaţi deci, iubitul meu Sire, că băiatul nostru 
trăieşte şi a fost încredinţat hunului şi nobilului Philippe a 
cărei privire iubitoare şi devotată încă mă mai susţine. Dacă 
fiul nostru va trăi, iubite Francisc, dacă va atinge vârsta 
bărbâăţiei, doresc ca el să nu afle numele tatălui său şi toate 
dovezile privitoare la naşterea sa să fie distruse. Doresc 
asta, Francisc, fiindcă eşti rege. O doresc, pentru că vreau 
ca fiul meu să fie fericit. M-aţi înşelat, Sire şi pentru asta 
mor. Dar ştiu că nu aveţi suflet rău. Dacă într-o zi veţi afla 
că cel căruia i-am dat numele de Clother este fiul vostru, 
regele Franţei, iertaţi-l, nu-l faceţi să ispăşească crima de a 
fi fiul regelui, o remuşcare vie pentru voi. Nobilul Philippe 
de Ponthus va veghea asupra fiului meu şi asupra averii 
sale. Oricât de modestă ar fi ea, doresc să nu-i adăugaţi 
nimic. Adio, Sire, adio Francisc. Aţi aflat ultima dorinţă a 
celei care vă iubeşte. Murind, îl rog pe Dumnezeu să vădea 
pacea sufletului şi să vegheze asupra voastră. 

AGNES DE SENNECOUR. 

Francisc I o privi pe Leonor care tocmai terminase de citit 
şi o văzu plângând. Atunci începu şi el să plângă. 

Şi repetă: 

— Ce trebuie să fac? 

— Să vă supuneţi! spuneţi Leonor. 

— Atunci, faceţi-o! îi ceru regele. 

Şi Leonor, la rândul său, începu să răsfoiască hârtiile din 
caseta lui Ponthus. 'Toate actele lui Philippe de Ponthus, 


toate hârtiile care dovedeau drepturile lui Clother asupra 
domeniilor de Ponthus, le lăsă în casetă. Toate celelalte: 
scrisorile Agnes-ei, scrisorile lui Francisc, tot ce stabilea 
naşterea lui Clother le puse deoparte. 

Din toate acestea făcu un pachet. 

Cu el în mână se îndreptă spre căminul în care ardea un 
foc zdravân. 

Clother se aşeza în faţa ei şi-i spuse cu blândeţe: 

— Leonor, dă-mi mie aceste hârtii pe care le-a atins mâna 
mamei mele. 

— Luaţi-le, monseniore. 

Clother luă pachetul, îl sărută ca şi când ar fi sărutat 
fruntea mamei sale moarte. şi se îndreptă spre cămin. 

Îngenunche şi cu un gest blând, puse pachetul pe buştenii 
care ardeau. Francisc 1 se descoperi. 

Pachetul arse în întregime. Curând nu mai râmase decât o 
grămăjoară de cenuşă, care şi ea dispăru în câteva minute 
şi asta a fost totul. 

Nimeni şi nimic pe lume nu mai putea demonstra filiaţia lui 
Clother de Ponthus cu Francisc |. 

Când totul se sfârşi, Clother se ridică. 

În faţa să o văzu pe L&onor şi, cu un suspin adânc, îşi 
desfăcu braţele. Leonor se repezi şi îl îmbrăţişa. Timp de un 
minut Francisc ÎI, nemişcat, cu capul descoperit, nu auzi 
decât plânsetul şi suspinele celor doi tineri care se 
îmbrăţişau cu toată puterea iubirii lor, dar care, în această 
clipă, dădeau prinos celei. 

Eecedate tot ce aveau ei mai pur şi mai nobil în inimile lor,. 

— Copiii mei! bolborosi Francisc I. Copiii mei iubiţi. 

Clother se desprinse de iubita sa şi, surâzând printre 
lacrimi, îl privi pe tatăl său punându-şi un deget pe buze. 

— Sire, murmură el, trebuie s-o ascultăm pe cea care a 
murit. pe mama mea! 

Francisc I îşi reveni. O luă pe Leonor de mână, o duse în 
adâncitura unei ferestre şi-i spuse: 


— Vreau să vă căsătoriţi în mai puţin de o lună. Căsătoria 
se va face în capela palatului d'Arronces. Copilul meu, dacă 
îi permiteţi regelui Franţei, Francisc va asista la 
binecuvântarea pe care v-o va da arhiepiscopul Parisului. 

— Sire! Sire! 

— Voi asculta de cele scrise de iubita mea Agnes. lar 
Agnes nu mi-a interzis să am grijă de averea ta. 

— Sire! bolborosi Leonor. 

— Taci copilul meu. Eu regele, m-am supus cererii ei. 
Supune-te şi tu, la rândul tău. Fu îţi voi da zestrea. În ziua 
căsătoriei voastre veţi primi actele care vor ridica la rangul 
de ducat domeniul de Ponthus pe care-l voi înzestra cu 
venituri şi privilegii capabile să înfrumuseţeze viaţa ta şi a 
soţului tău. Să fiţi fericiţi, copiii mei. Moarta a spus că m-a 
iertat. Cred cu adevărat în iertarea ei numai dacă voi doi vă 
veţi hotări să locuiţi în palatul d'Arronces şi-i veţi permite 
lui Francisc Il să vină uneori să vă vadă şi să vadă şi 
mormântul Agnes-ei de Sennecour. 

Şi brusc, regele o părăsi pe Leonor pentru a se apropia de 
Clother de Ponthus: 

— Domnule, îi spuse el, nu aveji nimic de cerut regelui 
Franţei? 

— Da, Sire, spuse Clother, o iertare. 

— Spuneţi-o repede! făcu regele cu glas bucuros. 

— Iertarea lui Ban-Frumos, spuse surâzând Clother. Acest 
viteaz a fost arestat odată cu mine şi. 

— Hei! Să vină cineva! îl întrerupse Francisc |. 

— Sire! făcu Guitalens apărând imediat 

— Domnule guvernator, aveţi în temniţă un oarecare Ban- 
Frumos? 

— Da, Maiestate, un rebel periculos care... 

— Şi cu ce drept îl ţineţi arestat pe acest viteaz? Hai, 
domnule, mergeţi şi eliberaţi-l imediat; conduceţi-l până la 
poarta fortăreței şi comunicaţi-i ordinul de a merge imediat 
la palatul d'Arronces unde-şi va întâlni stăpânul. 


A doua zi, Clother plecă spre castelul său, Ponthus, însoţit 
de Leonor d'Ulloa. Regele permise cu regret această 
călătorie care, dus-întors, dura douăzeci de zile. Nu 
consimţi decât în urma angajamentului luat de Clother şi de 
Leonor că vor veni să locuiască cel puţin şase luni pe an la 
Paris, în palatul d'Arronces. Căsătoria urma să aibă loc la 
întoarcerea lor. Natural că Ban-Frumos luă parte la acest 
pelerinaj. 

Capitolul XXXII Cina. 

Ne aflăm, în camera lui Juan 'Tenorio, camera aflată în 
hanul Ghicitoarei, pe la ore zece seara, când acesta se 
pregătea să-şi afle liniştea în visele somnului, deoarece 
viaţa reală îi producea numai griji şi necazuri. 

— Domnule, îi spunea Jacguemin Corentin, vreţi să vă 
culcaţi şi asta-i foarte bine, fiindcă mai mult ca zilele 
trecute, astăzi păreţi cuprins de febră. Şi totuşi, astăzi 
nimic nu v-a supărat deoarece nici n-aţi ieşit din cameră. 

— Ponthus se află încă la Temple. Cerul mi-e martor că 
dacă aş putea face un semn pentru a-l elibera, aş face acel 
semn, fiindcă don Juan nu se teme de nici un rival. Dar, la 
urma-urmei, sărmanul de el e în închisoare. Nu văd de ce n- 
aş profita de acest lucru. 

— Nici eu nu văd de ce nu, spuse Corentin. 

— Aha! Vezi? Chiar tu mă îndemni şi mă împingi de la 
spate. 

— Dacă între dona Leonor şi dumneavoastră n-ar fi fi 
decât seniorul de Ponthus, aş spune: pe legea mea, celui 
mai viteaz! Celui mai sincer! Celui mai îndrăzneţ! Dar, 
domnule. 

— Cum? Ce vrei să spui, caraghiosule cu acest "dar" al 
tău? 

— V-am mai spus-o, domnule şi sunt nefericit că trebuie s-o 
repet! spuse Corentin pe un ton solemn. Între dona L&onor 
şi voi a intervenit Moartea! Da, domnule. Moartea! Ce spun 
eu? E vorba de doi morţi! Două fantome veghează asupra 
fetei. 


— Da, da, rânji don Juan: Christa şi comandorul! Lui i-am 
lansat invitaţia. Trebuie să mi-o menţin. Voi merge să cinez 
împreună cu statuia comandorului. 

Şi don Juan începu să cutreiere camera de la un capăt la 
altul cu un mers agitat. Trăsăturile îi erau crispate. 

Ochii îi scăpărau şi pumnii i se strângeau convulsiv. Uneori 
îşi ducea mâna la gât, de parcă ar fi simţit că se sufocă. 

Văzându-l în asemenea stare, care semăna mai degrabă cu 
nebunia, Jacquemin Corentin înţelese, sau crezu că trebuie 
să înţeleagă că trebuie să cedeze. 

— Ei bine da, domnule, spuse el, trebuie să mergeţi să 
cinaţi cu statuia. 

— Şi tu ne vei servi, Jacgqguemin! 

— Da, domnule. 

— Cel puţin dacă nu preferi să te străpung cu spadă. 

— Vă voi servi, domnule. Asta a fost hotărât mai dinainte. 
Când veţi hotări ziua, vom merge împreună la palatul 
d'Arronces. Dar acum e deja prea târziu. 

Culcaţi-vă şi permiteţi-mi să merg la bucătărie, fiindcă mor 
de foame. 

— Asta pică de minune, spuse Juan 'Tenorio, Vei afla 
imediat din ce se compune cina, fiindcă imediat vom merge 
să luăm masa cu statuia comandorului. Fii Liniştit, voi avea 
grijă ca sticlele să-ţi rămână pe jumătate pline. 

Corentin rămase trăsnit, simţi cum păleşte. Tremurând îşi 
împreună mâinile şi bolborosi: 

— Cum, domnule? Chiar în noaptea asta? 

— Chiar în clipa asta! făcu don Juan. 

Şi deschizând uşa camerei, îl strigă pe jupân Gregoire tare 
tocmai se pregătea să se culce. La strigătele lui Don Juan, 
hangiul apăru în grabă. 

— Jupâne, spuse don Juan, vreau să cinez. 

— Monseniore, va mai dura puţin fiindcă am stins focul în 
sobe, dar pentru a vă servi, nimic nu-i imposibil. Alerg. 

— Nu. Nu-i nevoie să aprinzi focurile. Marmura este rece. 
Statuia se va simţi foarte bine şi cu o cină rece. 


— Poate că da, spuse Gregoire la noroc. 

— E sigur, replică don Juan. Ai cumva în grajd vreun 
măgăruş frumos? 

— Pe Midas, monseniore. 

— Fie şi Midas. Duceţi-vă şi puneţi samarul pe Midas. De 
fiecare parte a samarului veţi pune câte un coş, unul în 
stânga şi unul în dreapta. Efectul va fi impozant. Într-unui 
din coşuri veţi pune mâncarea, în celălalt, sticlele, în coşul 
cu mâncare veţi pune ce aveţi mai bun: păsări, pateuri, 
vânat, fără a mai pune la socoteală dulciurile pe care 
madam Gregoire le pregăteşte cu atâta măiestrie. 

— Monseniorul e prea bun. Şi în coşul cu sticlele? 

— Tot ce aveţi mai vechi şi mai fin în pivniţa. Repede, jupân 
Gregoire! Statuia mă aşteaptă la miezul nopţii! 

Hangiul o luă la fugă. 

— Domnule, începu hotărât Jacquemin, să nu contaţi pe 
mine... 

— Încă un cuvânt, spuse Juan Tenorio şi iau ciomagul ăsta 
pe care nu-l voi lăsa din mână decât după ce te voi omori în 
bătaie. Şi acum, continuă. 

— Domnule, să nu contaţi pe mine ca voi păzi camera atâta 
timp cât dumneavoastră mergeţi acolo. Mă simt cuprins de 
o foame cumplită şi vă declar sus şi tare că vreau să cinez. 

— Aşa va fi, bunul meu Jacquemin. Pregăteşte-te bine, 
fiindcă străzile, la ora asta nu sunt prea sigure şi putem da 
şi de alţi înfometați care să ne lase fără cină. 

"De-ar da Domnul!" îşi spuse în sine Corentin. 

Dar se înarma cu un pumnal puternic în timp ce don Juan 
îşi încingea spada şi-şi punea mantia. 

După câteva minute apăru şi Gregoire spunându-le că 
măgăruşul şi cina erau gata de drum. 

Grăbit, don Juan cobori în curte şi Corentin îl urmă, 
bolborosind rugăciuni. Jupan Gregoire deschise poarta şi 
Jaquemin apucă pe Midas de căpăstru. 

— La drum! spuse vesel don Juan. La drum, mergem să 
cinăm cu statuia. 


— Jupan Gregoire, murmură Jaquemin la urechea 
hangiului, veţi găsi în camera mea o sută douăzeci de livre. 
Dacă vedeţi că nu mă mai întorc, vă implor să folosiţi suma 
asta pentru slujbe întru salvarea sufletului meu. 

Şi Jaquemin ieşi şi el din curte, lăsându-l pe hangiu cu 
gura căscată. 

Capitolul XXXIII Statuia comandorului. 

Când ajunseră pe drumul ce ducea la Corderie, don Juan 
se opri şi Corentin speră că stăpânul său, cuprins de 
remuşcări, se răzgândise. Dar don Juan, care până atunci 
nu scosese nici un cuvânt, îi spuse: 

— Ai norocul că strigătele şi behăiturile talc nu ne-au făcut 
să cădem în vreo capcană, fiidcă dacă ar fi fost să fim 
atacați, te-aş fi înjunghiat imediat. 

— Domnule, spuse Jacquemin, vă calomniaţi. N-aţi avea 
inima să-l ucideţi pe credinciosul vostru servitor. 

Şi Jacquemin spunea adevărul. 

— Destul! bombăni don Juan. Pentru că-ţi permit să 
vorbeşti, crezi că trebuie s-o Taci şi atunci când n-ai voie? 
Acum să taci, fiindcă răbdarea mea a ajuns la capăt. 

Spunând acestea, don Juan o luă în direcţia palatului 
d'Arronces, urmat de Corentin care trăgea măgăruşul de 
căpăstru. 

Merseră în tăcere până ajunseră în dreptul locuinţei 
Maison-Blanche. locuinţa în care Silvia, soţia lui don Juan o 
alesese pentru a-şi adăposti durerea de neînvins. 

Acolo, don Juan se opri şi-şi ciuli urechile, Corentin îl 
ajunse din urmă şi murmură: 

— Domnule, nu cumva aţi văzut o umbră strecurându-se 
chiar acum din clădire? Nu aţi văzut-o îndreptându-se spre 
palatul d'Arronces? 

— Ba da, am văzut-o. Ce crezi că poate să fie? 

— Nu ştiu. Poate un avertisment pentru că dumneavoastră 
să nu mergeţi mai departe. 

Don Juan izbucni într-un hohot de râs sinistru. 

— Era Silvia, bunwl meu Jacgquemin, Silvia! 


— Nobila voastră soţie? Ah! Monseniore, permiteţi-i 
umilului vostru servitor. 

— Îţi permit să taci, imbecilule! Dacă nobila mea soţie vrea 
şi ca să cineze, n-are decât! Lrmează-mă! 

Şi o porniră din nou. Jacquemin îşi înmulţi crucile pe care 
le făcea pe ascuns şi rugăciunile. 

Don Juan înainta hotărât, fără nici o bravadă de altfel. Se 
afla într-o stare de spirit ciudată. Nu credea nici în ruptul 
capului în acele pericole pe care imaginaţia lui Jacquemin i 
le arătase de nenumărate ori. Pur şi simplu, nu credea. Şi 
totuşi, inima-i bătea cu putere. Trăia una din acele ore 
ciudate prin care mai trecuse de atâtea ori până atunci. 1 se 
părea că noaptea este plină de mistere, aceleaşi mistere 
care-l invadaseră cu mult timp înainte, la Sevilla, în palatul 
Canniedo, unde, după ospăţul de logodnă, văzuse cum masa 
începe să se mişte, şi, amenințătoare, se năpusteşte asupra 
lui, ca un animal sălbatic necunoscut. 

Simţea cum teama îi dă târcoale. 

Pentru o clipă simţi nevoia să se întindă pe pământ, pentru 
a-şi linişti nervii care, din minut în minut erau mai 
tensionaţi, gata să se rupă. Cu un efort cumplit îşi continuă 
drumul. Şt atunci respiraţia îi deveni mai grea, ochii 
aproape că-i ieşiră din orbite, sudoarea îi îmbrobonă 
tâmplele. Un blestem îi ieşi de pe buze, dar rezistă, rezistă 
acestui mister ce-l încojura. 

La zece paşi de gardul palatului d'Arronces se opri brusc 
şi se dădu câţiva paşi înapoi. şi atunci simţi pe braţul său 
mâna lui Corentin. Şi dacă Corentin ar fi putut să vadă prin 
întuneric figura stăpânului său, ar fi rupt-o la fugă cu orice 
risc. 

— Ai auzit? bolborosi don Juan clănţănind din dinţi. 

— Nu monseniore! Ce să aud? Ce aţi auzit 
dumneavoastră? 

— Don Juan! Unde vrei să ajungi, don Juan? Nu auzi vocea 
asta care repetă mereu aceste cuvinte înfricoşătoare? 

— Nu, nu, vă jur! 


— Ascultă! 

— Domnule, vă jur că nu aud nimic! 

Juan Tenorio ciuli urechea şi-şi încorda tot spiritul spre 
această voce pe care i se părea că o aude. După care scoase 
un suspin, îşi trecu mâna fierbinte peste frunte şi murmură: 

— Aşadar, nu era decât o iluzie? 

— Un avertisment, domnule! Ultimul avertisment! 

— Iluzii! strigă don Juan izbucnind în râs. Iluzii şi himere, 
vă neg. Şi chiar dacă aţi exista în realitate dacă moartea nu 
înseamnă sfârşitul, dacă umbrele ies din mormânt, cer şi 
iad, vă desfid! 

Continuând să râdă, aproape în pragul, nebuniei, înainta 
cu paşi hotărâți. 

Corentin îl urmă şi scoase un strigăt de bucurie: 

— Domnule! Domnule! Poarta este închisă! 

— Închisă? Ce vrei să spui, imbecilule? 

— E închisă! Noi putem sări gardul, dar măgarul? Cu 
coşurile sale? 

— Aha! Ai orbul găinilor? Sau frică te face să aiurezi? Nu 
vezi că poartă-i deschisă? 

— Deschisă? făcu Corentin consternat. Da, pe legea mea! 
Deschisă! Şi totuşi pot să jur că acum câteva clipe era 
închisă! 

Şi spunea adevărul. 

Fără nici un zgomot, poarta se deschisese. 

Dar cine o deschisese? Probabil că acea umbră pe care 
Jacquemin o văzuse ieşind din Maison-Blanche. Fără 
îndoială! Pentru că cineva trebuie că deschisese poarta care 
până atunci fusese închisă. Deci Silvia d'Oritza îşi procurase 
o cheie pentru a intra oricând vrea în parcul palatului 
d'Arronces? 

Orice-ar fi fost, don Juan, Jacquemin şi măgarul intrară pe 
poartă. 

Cu paşi repezi, Juan Tenorio înainta până la peronul 
palatului. 


Exaltaţia lui, pe care am arătat-o şi mai înainte, departe de 
a i se calma, devenise acum aproape o suferinţa pe care el 
se încăpăţâna să o atribuie foamei. 

Îşi ridică ochii înfricoşaţi spre palat şi văzu că toate 
ferestrele erau închise. Nu se vedea nici o lumină şi palatul 
părea părăsit. 

Don Juan îşi împreună mâinile într-un gest pasionat şi 
murmură: 

— Leonor, iubită Leonor, unde eşti? Floare suavă care-mi 
îmbălsămezi sufletul cu parfumul tău misterios de iubire, de 
ce nu pot să te ud cu lacrimile mele? Fiindcă atunci, mai vie 
şi mai frumoasă, ai putea să ai milă şi de mine, Leonor, te 
chem. Leonor, te implor. Vai! Leonor! Cel ce te iubeşte se 
află aici şi tu nu o şti! Don Juan imploră şi plânge în zadar! 
Ei bine, blestemate să-mi fie lacrimile, blestemată să-mi fie 
durerea, fiindcă nu reuşesc să-ţi trezesc iubirea, Leonor, 
Leonor, ascultă-mă! 

Şi cu o voce admirabilă, melodioasă, impresionantă, 
adevărat suspin muzical, cu vocea sa de o incomparabilă 
claritate, don Juan începu să cânte vechea romanţă a îndră- 
gostiţilor, din ţara dragostei, din Andaluzia: 

Lagrimas que nas pudieron Tanta dureza ablandar Yo las 
volvere? la mar Pues que de la mar salieron. 

"Pentru că voi nu puteţi, o lacrimile mele/Să îmblânziţi 
această asprime, /Vă voi vărsa în mare/De la care aţi 
împrumutat amărăciunea." 

Jacquemin Corentin povesti mai târziu că ascultând pe don 
Juan, simţise cum se cutremură până-n adâncul inimii şi că 
uitase orice spaimă şi că, pentru prima dată în viaţa sa, 
poate pentru totdeauna, înţelesese pe deplin sensul 
cuvântului dragoste pe care i-l revelase cântecul. 

Dar poate că şi altcineva, în afara lui Corentin, îl ascultase 
pe don Juan. 

Fiindcă lui Jacquemin i se păru că aude un suspin atunci 
când don Juan sfârşise de cântat. 

Cine plângea în întunericul nopţii? 


Dumneata eşti Silvia, dumneata, soţia căreia, odinioară, 
don Juan îi cântase vechea romanţă de dragoste, dumneata, 
în care dureroasele versuri au evocat fermecătoarele 
amintiri ale acelor clipe de bucurie, niciodată uitate? 

Don Juan tăcu. Acum plângea. 


Rămase nemişcat mai bine de un minut, părând să asculte, 
cu ochii ridicaţi spre ferestrele întunecate şi tăcute. 
Deodată fu străbătut de un frison. Îşi duse mâna la gât ca şi 
când s-ar fi sufocat. Atunci îşi plecă fruntea şi păru că vrea 
să devină cât mai mic. Corentin îl auzi murmurând: 

— Cine-mi vorbeşte? Cine a răspuns romanţei mele de 
dragoste. Mila asta mi se pare dispreţuitoare. Cine 
îndrăzneşte să-i fie milă de don Juan? Cine îl iartă? Don 
Juan nu are nevoie nici de mila. Nici de iertare! Don Juan 
are nevoie de dragoste! 

Se dădu înapoi câţiva paşi, pierit, părând că luptă cu el 
însuşi dar îşi reveni repede, mândru. 

— Cine îndrăzneşte să spună că-l iartă pe don Juan 
Tenorio? strigă el. Oh! Vocea asta care spune că mă iartă, 
îmi arde inima. Să fiu iertat ca ultimul mizerabil? lertat ca 
un învins, redus la neputinţă? lertat? lertat? 

Se încovoie de parcă această misterioasă iertare îl strivea. 

Şi cu violenţă se îndreptă încă o dată, cu ochi strălucitori şi 
voce aspră, strigă: 

— Cine eşti tu, cel ce mă ierţi? Nu-ţi vreau iertarea! 
Dispreţul tău, îl dispreţuiesc! lertatea ta? E ca fierul roşu 
aplicat pe numărul ocnaşului! Fără iertare! Vreau mai întâi 
să ştiu cine eşti! Aha! Te văd! Ile recunosc! Tu eşti aceea 
care ai plâns din dragoste la cântecul meu? Tu eşti Maria? 
Ce vrei, Maria? Pe iad! Nu e Maria! E Pia. Nu. e Silvia. nu... 
Ah! Ilată-le, iată-le aici pe toate! Toate care m-au iubit! lată- 
le cum îmi arată disprețul lor acum. Prin iertarea lor! 
Înapoi, plecaţi! V-am fost stăpân, ascultați ordinul meu, 
ascultați, sau pe Ceruri! Aha! Iată-le cum fug. N-a mai 
rămas decât una, una singură care continuă să mă insulte 
cu iertarea ei! Cine este? Pentru ce atât dispreţ în ochii săi 
frumoşi? Dumnezeule! Cât este de frumoasă şi cât de 
înfricoşătoare îi este iertarea! Cine eşti? Cine eşti? 

Deodată căzu în genunchi şi vocea-i sfâşietoare pronunţă 
numele celei care murise fiindcă îl iubise: 

— Christa! Christa! Christa! 


— Domnule, spuse Jacquemin care tremura din toate 
mădularele, veniţi-vă în fire, profitaţi acum, când calea este 
liberă, să plecăm. 

— Ai auzit ce-a spus, Corentin? 

— Cine, domnule? 

— N-am auzit prea bine ce a spus. A murmurat nu ştiu ce, 
ceva în genul "îimbrăţişarea comandorului". Ce are a face 
aici îmbrăţişarea comandorului? Ce a vrut să spună cu 
asta? Orice ar fi, nu am nevoie de iertarea lui! 

— Să plecăm, domnule, să plecăm cât mai repede! 

Don Juan începu să râdă, ridicând din umeri: 

— Comandorul! făcu el. Bietul om, mi-a simţit forţa 
braţului. Ai dreptate, Corentin, să plecăm. Pentru ce am 
venit aici? 

— Dracu' mai ştie! Să plecăm şi încă repede. 

— Nu încă! Mi-am amintit! Comandorul! Cum, nu nu l-am 
invitat chiar eu la cină? Asta era. Trebuie să cinez împreună 
cu statuia lui şi tu, tu trebuie să ne serveşti cina. Urmează- 
mă... 

Don Juan înainta, înconjurând palatul şi se îndreptă spre 
uşiţa exterioară a capelei. Pierdut, Jacquemin îl urmă, 
nemaiavând forţa de a se opune, nici măcar nu mai putea să 
se roage. Continua să tragă măgarul de căpăstru în mod 
mecanic. Ochii îi avea fixaţi pe stăpânul său care mergea 
înainte, cu paşi sacadaţi, ca un rănit care abia se mişca. 
Văzu cum, aproape la fiecare pas, don Juan îşi duce mâna la 
gât şi nu odată îl auzi mormăind: 

— Aş vrea să aflu şi eu cine încearcă să mă ia de gât, dar- 
ar ciumă-n el de nemernic! 

Brusc, Jacquemin văzu la colţul potecii capelă. Vitraliile îi 
erau luminate slab de candela încă aprinsă şi ochii i se 
fixară pe dreplughiul uşor luminai al portiţei deschise. 

Don Juan îşi revenise. 

Înainta spre uşiţa cu paşi hotărâți. 

Nu mai rămăseseră de făcu decât trei paşi. 


În acel moment, Jacgquemin Corentin îl văzu pe don Juan 
oprindu-se brusc, ţeapăn, ca o stană de piatră, sil auzi 
spunând batjocoritor: 

— Cum? Dumneata eşti, don Sancho d'Ullou, dumneata 
eşti, domnule comandor, îţi dai osteneala să mă întâmpini? 
Mii de mulţumiri, don Sancho, pentru această curtenie care 
mă onorează. 

Corentin privi peste umărul stăpânului său. 

Dar nu văzu nimic. 

Nimic în afara unei ceţe albe care plutea în cadrul uşiţei. 

— Corentin, spuse don Juan cu o voce care răsună ciudat, 
descarcă măgarul şi adu coşurile în acest mormânt măreț. 
Pe viul Dumnezeu, o mai frumoasă sufragerie nici că se 
putea. Dar, seniore Sancho, fă-mi te rog puţin loc, vreau să 
trec. 

Jacquemin Corentin îşi îndreptă spre uşiţă privirea-i 
înspăimântată. Şi de această dată, văzu! 

Văzu cum acea ceaţă părea că se condensează repede, 
luând forma unui corp. 

Corp. Un corp omenesc, cap, umeri, bustul, braţele, 
picioarele... 

Jacquemin simţi că nu poate fugi, picioarele-i refuzau să se 
mişte şi rămase pe loc, cu părul ridicat măciucă şi cu priviri 
de nebun. 

Deodată se simţi cuprins de supremă nebunie. 

Fiindcă ceea ce vedea acum în faţa sa, în cadrul uşiţei, nu 
mai era o formă umană. 

Era o marmură rigidă. 

Şi Corentin recunoscu acea marmură. 

Scoase un geamăt: 

— Statuia! Statuia Comandorului! 

Şi se prăbuşi leşinat în momentul în care văzu, da, cu ochii 
săi, văzu statuia de marmură, statuia comandorului, 
ridicându-şi încet braţul. 

Don Juan rămăsese nemişcat în faţa a ceea ce vedea. 

Era oare în realitate? 


Ce importanţă avea? 

Da, într-adevăr: nu era absolut deloc important dacă ceea 
ce vedea era real ori nu. 

Important era că vede. 

Dacă ceea ce vedea venea să-l atingă, trebuia să simtă 
contactul, ca şi când lucrul ar fi fost real3. 

Don Juan vedea... 

Rămăsese tot atât de ţeapăn ca şi statuia. 

Îşi dădu uşor capul pe spate pentru a vedea mai bine. 

Vedea statuia comandorului. 

Pe buze avea încă acel surâs care nega, iar în priviri 
aceeaşi sclipire sfidătoare. 

Şi văzu. 

Don Juan văzu cum statuia îşi ridică braţul, încet, încet. 
Nici măcar nu se gândi să fugă. Nu se gândea la nimic. 
Gândurile-i erau haotice, un fel de cataclism. 

Văzu! 

Văzu mâna de marmură, în aci, înaintând până la ea, până 
la gâtul său. 

Simţi cum degetele de marmură îi cuprind gâtul. 

Asta dură câteva secunde. 

Din piept îi scăpă un suspin prelung. Şi dintr-o dată, don 
Juan căzu pe spate, strangulat, înăbuşit de mâna rece a 
tatălui Christei, de SUGRUMAREA STATUII 
COMAN DORULUI. 

Când Jacgquemin Corentin îşi reveni, prima sa privire se 
îndreptă asupra uşii capelei, dar statuia nu se mai afla 
acolo. Se îndrepta şi văzu atunci mai mulţi servitori ai 
palatului Arronces alergând, cu torţe în mâini, sub 
conducerea lui Jacques Aubriot. Torţele luminau mica 
esplanadă unde Clother de Ponthus se bătuse pentru a o 
salva pe Leonor. Şi ele luminau cadavrul lui don Juan 
Tenorio. Aproape de cadavru se afla îngenuncheată o 
femeie nemişcată, ea însăşi o statuie a durerii. 

Majordomul se apropie, se descoperi şi, atingând 
respectuos umărul femeii, îi spuse; 


— Veniţi, doamnă, veniţi. Vom duce noi corpul în palat. 

Tânăra femeie se ridică şi atunci Jacquemin Corentin o 
recunoscu pe Silvia d'Oritza, soţia lui Juan Tenorio. Nu mai 
plângea. Dar dacă o figură omenească poate exprima 
durerea în ceea ce are ea mai profund, definitiv, ireparabil, 
atunci figura Silviei asta exprima... 

Ridicându-se, aceasta spuse: 

— Mergeţi, vă voi urma. 

Şi, cu un gest, îi îndepărtă pe servitorii care se pregăteau 
să transporte corpul. Îl apucă în braţe. Fără îndoială că 
braţele ei slabe, de femeie, căpătaseră în această clipă o 
forţă de neînvins fiindcă cu toţii o văzură pe Silvia d'Oritza 
ridicând corpul... Soţia, august şi tragic în suferinţa ei, duce 
ape braţe, într-o supremă atitudine de iubire şi de iertare, 
corpul celui care-i fusese soţ... 


SFÂRŞIT