Michel Zevaco — Don Juan

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Don Juan 


Capitolul 1. 

Vocea. 

Totul s-a petrecut în seara zilei de 19 noiembrie 1539. Să 
ne imaginăm acest colţ sălbatic de pe malul spaniol al lui 
Bidassoa şi tăcerea adâncă pe fondul căreia se auzeau 
ultimele note ale fluierului unui păstor de capre ce se 
îndrepta spre sălaşul său. Să amintim, de asemenea, grupul 
impresionant al celor douăzeci de seniori aflaţi printre 
tufele de grozamă, ţepeni în armurile lor, iar pe marginea 
fluviului, singur, pe acest cavaler îmbrăcat în catifea 
neagră, purtând pe piept însemnele ordinului Lâna de aur 
şi care arunca dincolo de graniţă priviri iscoditoare. 

În întunericul ce cobora din Pirinei, părea de bronz. 

Dar pe fundalul nopţii, într-un contrast surprinzător, 
apărea faţa sa palidă înconjurată de o barbă scurtă şi 
stufoasă, o faţă cu un surâs îngheţat pe gura-i nemiloasă, 
faţă voluntară şi îndărătnică, de nepătruns, a împăratului 
Carol Quintul! 

Făcu un gest plin de furie şi toată frământarea lui izbucni 
în vorbe pline de amărăciune. Spuse, pe un ton metalic: 

— Deci, domnilor, nici în seara aceasta nu-l vom vedea pe 
comandorul Ulloa. Opt zile! Opt zile ucigătoare de când 
aştept răspunsul regelui Francisc! Şi în timpul ăsta 
flamanzii se organizează, flamanzii or să ne scape, or să-mi 
scape din mână - dar, pe toţi dracii, eu vreau... 

Deodată, se aplecă: din depărtare se auzea glasul subţire 
al clopotului unei mănăstiri ce vestea rugăciunea de seară 
şi el începu să murmure: 


— Ave Maria, gratia plena... Oh! mormăi îndreptându-se, 
să pot să mă reped şi să cad asupra acestor mincinoşi care 
vorbesc de libertate; să le vâr ocara asta pe gât şi să 
transform în lac de sânge ţara asta a lor de răsculați, de la 
Gand până la Liege! Da, dar trebuie să sosesc la timp. 
Trebuie ca Francisc să mă lase să traversez Franţa! Ulloa, 
Ulloa, oare ce veşti ai să-mi aduci? 

Mai rămase în aşteptare puţină vreme, apoi întorcându-şi 
calul, spuse: 

— Spre casele noastre, domnilor. Nici în seara asta nu va 
sosi comandorul. 

— Hei, hei, cei de-acolo! se auzi chiar în acea clipă vocea 
podarului. Hei, hei! 

Tresăriră cu toţii şi se-ntoarseră din nou spre fluviu, 
auzind un galop care se opri brusc la malul apei; apoi din 
ceţuri se ivi bacul cel mare pe care podarul îl făcea să 
înainteze trăgând de frânghia întinsă între cele două 
maluri. 

Pe puntea din faţă, călare pe un cal vânjos, cu statura sa 
atletică înroşită de lumina unei torţe, apăru don Sancho de 
Ulloa, ambasadorul secret al lui Carol Quintul pe lângă 
Francisc I! 

Neliniştea arzătoare a împăratului izbucni: 

— Un cuvânt, Ulloa, unul singur: e NU? 

— Este DA, Sire! 

Într-o clipă, orice semn de frământare dispăru de pe faţa 
lui Carol Quintul. 

— Fii binevenit, viteazul meu sol! 

Dar fără îndoială că din aceste cuvinte răzbătea suflul 
răzbunării, căci un fior ameninţător strâbătu escorta, 
făcând să se audă clinchetul armurilor de oţel şi un strigăt 
plin de furie se auzi în noapte: 

— Moarte burghezilor din Flandra! 

Comandorul cobori de pe bac şi descălecă. 

— Aştept, spuse împăratul. 


Ulloa îşi recapătă cu greutate sângele-rece şi se înclină cu 
acel respect semeţ al granzilor de Spania. 

— Sire, aveţi cale liberă. Puteţi intra în Franţa cu suita pe 
care o doriţi şi Maiestatea Sa regele vă pregăteşte, pe unde 
veţi trece, primiri de neuitat. Pentru a ajunge în Flandra, 
Sire, veţi păşi pe un drum triumfal. 

— Ah! Ce frate bun este fratele meu Francisc! 

— Onoare regelui Francisc! întări escorta, asemenea unui 
cor antic. 

— Şi asta nu e totul. Pentru ca să îndepărteze din sufletul 
Maiestăţii Voastre orice urmă de nelinişte, regele a trimis la 
Bayonne pe conetabilul de Montmorency, împreună cu 
delfinul Henric şi tânărul duce de Orleans; iar când Măria 
Voastră va păşi pe pământul Franţei, în acelaşi timp cei doi 
fii ai regelui vor intra în Spania şi vor fi ostatici până când 
veţi fi ajuns într-unul dintre oraşele imperiului. 

— Lăudată fie Maica Domnului! exclamă împăratul. 
Mulţumesc, Ulloa! Domnilor, mâine vom trece Bidassoa şi 
vom alerga într-un suflet la Bayonne. Dar nu vreau ostatici. 
Cei doi prinți vor rămâne cu noi şi vor fi tovarăşii noştri de 
drum; nu vreau să fiu mai puţin mărinimos. În ce te 
priveşte, Ulloa, ai depăşit speranţele mele... Dar ce te 
frământă, comandorule? 

— Sire, dacă am putut să duc la bun sfârşit solia cu care 
m-aţi onorat, acest lucru se datorează unui brav şi cinstit 
gentilom francez care a avut curajul de a face auzit la 
curtea Franţei glasul dreptăţii... 

— Venind din partea voastră, sunt cele mai frumoase 
cuvinte de laudă. Dar cine-i acest om inimos? 

— Bine aţi spus! Într-adevăr, un om de inimă. Este contele 
Amauri de Loraydan. 

— Ah! Numele nu mi-e necunoscut. Aceşti Loraydan ne-au 
fost, pe toate câmpurile de luptă, adversari de temut. Mi se 
pare că un Loraydan a fost ucis la Pavia. Dar, mai-nainte, au 
căzut mulţi dintre ai noştri sub loviturile sale. 


— Cel despre care vă vorbesc este fiul acelui Loraydan de 
la Pavia, în ciuda tinereţii sale, este unul dintre consilierii 
cei mai ascultați ai regelui Francisc. În mare măsură, lui i se 
datorează faptul că puteţi intra în Franţa fără nici o 
condiţie. 

— Amauri de Loraydan. Bine. O să-mi aduc aminte. Dacă 
depinde numai de mine, norocul lui e ca şi făcut. Căci, nu 
numai că voi vorbi despre el regelui Franţei aşa cum se 
cuvinte, dar eu însumi voi şti să-l fac să primească dovezile 
recunoştinţei mele. 

— Împăratul mă, copleşeşte cu bunăvoința sa, spuse adânc 
mişcat Ulloa. Aş fi fericit, Sire, ca bunăvoința pe care mi-o 
dovediţi să se răsfrângă asupra lui Amauri de Loraydan, eu 
considerându-mă în felul acesta pe declin răsplătit. 

— Eu nu înţeleg astfel lucrurile, răspunse plin de gravitate 
Carol Quintul. Serviciul pe care l-aţi adus imperiului este 
unul dintre acelea ce merită o strălucitoare recompensă 
publică. Dar... parcă aveţi doi copii? 

— Două fete, Maiestate. Ele sunt viaţa mea. 

— Nu-i aşa că sunt la vârsta când le trebuie o zestre?... Şi 
mi se spune că sunt frumoase! 

— Reyna-Christa are douăzeci de ani şi Leonor, 
optsprezece. În ce priveşte frumuseţea lor, Sire, la Sevilla li 
se spune: cei doi trandafiri din grădina Andaluziei. 

— Bine, rosti împăratul. Găseşte-le soţi vrednici de ele. La 
asemenea fete, trebuie o zestre princiară. Nu te îngrijora, 
Ulloa, statul le va înzestra. 

Din escortă se auzi un murmur de admiraţie. Ulloa se 
înclină emoţionat şi fericit: 

— Sire, mulţumesc din adâncul sufletului meu de părinte 
generoasei Voastre Maiestăţi. Cât despre soţi... pentru 
Reyna-Christa, alegerea mea e făcută fără consim-ţământul 
fetei mele. Pentru Leonor, Sire, dacă împăratul nu are nimic 
împotrivă... 

— Ei bine... vorbeşte fără teamă. 


— Atunci, Sire, poate Amauri de Loraydan... dar este un 
francez! 

— Dimpotrivă! spuse cu căldură în glas Carol Quintul. Eu 
voi încheia această căsătorie. Ulloa! Ai cuvântul meu: 
Leonor, înzestrată de mine, se va mărita cu Amauri de 
Loraydan. Iar în ce priveşte viitorul acestui gentilom, voi 
avea eu grijă. 

— Sunt bătrân, Sire... Dacă mi se întâmplă o nenorocire... 

— Liniştiţi-vă! Cum ajungem la Paris, voi aranja toate 
acestea. Şi acum, la drum! 

Dar chiar în acea clipă, Ulloa ridică ochii fixând un anume 
punct al cerului cu o privire cuprinsă de o spaimă sălbatică 
şi care te îngrozea. 

— Sire!... Domnilor!... Ascultaţi!... gângăvea el, cu o voce 
uscată şi întretăiată ca în coşmarurile datorate febrei. 

— Ulloa! Ulloa! Ce ţi s-a întâmplat? 

— Frica, Sire! Acum ştiu ce-i aceea frică! M-a cuprins 
frica! 

Comandorul asculta sau părea că ascultă... 

— Sfârşit! spuse deodată, suspinând. S-a sfârşit... Vocea... 
vocea e moartă... vocea a tăcut! Cineva imploră ajutorul 
meu... şi ştiu cine mă cheamă! 

— Fi bine! Cine este? murmură Carol Quintul. 

— Fata mea cea mare, Sire... Reyna-Christa e cea care 
strigă după ajutor! 

— Dar, pe toţi sfinţii, copiii voştri sunt la Sevilla, la peste 
două sute de leghe de aici! 

— Poate părea de neînțeles. Dar aşa este! 

Încet, don Sancho de Ulloa se închină. 

— Sire, sunt chemat. Se întâmplă o nenorocire în casa 
mea. Trebuie să mă întorc la Sevilla fără a mai pierde nici o 
clipă. Binevoiască Maiestatea Voastră să-mi acorde un 
concediu! 

— Concediu! Când ştiţi bine câtă nevoie am de 
dumneavoastră. 


— Sire, aveţi milă şi îndurare, lăsaţi-mă să mă duc în 
ajutorul copilului meu! 

— Hm! mormăi împăratul. lată-l pe gloriosul 
supravieţuitor de la Aversa şi Pavia! 

— Sire! Sire! Concediul meu! izbucni Ulloa plin de 
disperare. 

Carol Quintul se îndreptă dispreţuitor. 

— Concediul dumneavoastră?... Îl aveţi!... Daţi fuga la 
Sevilla în timp ce noi ne grăbim spre archebuzele flamande. 
Plecaţi! Nimic nu vă obligă să vă expuneţi viaţa, aşa cum o 
facem noi, cei care n-am auzit decât o singură voce: pe cea 
a onoarei! 

— Maiestate! Sângele acesta, pe care-l batjocoriţi, s-a 
vărsat pentru voi de douăzeci de ori! 

— Nu, nu, strigă împăratul, pe Sfântul Iacob, n-am vrut să 
te jignesc, Ulloa! Dar gândeşte-te: suntem într-un moment 
în care orice spaniol trebuie să-şi uite familia, părinţii şi 
copiii. Hotărăşte-te tu însuţi: te las să alegi! 

— Rămân! În Franţa sau în Flandra, Sire, dacă vă va 
ameninţa vreo primejdie, se va şti că Ulloa a fost la postul 
său şi că a murit aşa cum a trăit: pentru gloria imperiului. 

Se descoperi şi, cu o voce teribilă, strigă: 

— Trăiască împăratul...! 

Capitolul II Mărturia comandorului. 

Ulloa nu şi-a scris memoriile aşa cum au făcut-o unii 
militari din vremea sa, ca, de exemplu, Montluc. Însă 
printre hârtiile şi rapoartele sale cu privire la călătoria lui 
Carol Quintul şi la condiţiile în care s-ar putea încheia un 
tratat definitiv de pace cu Francisc I-ul, au fost găsite şi 
numeroase notițe personale, în cea mai mare parte scrise în 
franceză, datate şi numerotate în bună rânduială. Pentru 
uşurinţa citirii, am adaptat puţin textul, respectându-l în 
esenţă. 

„19 noiembrie, ziua Sfintei Isabela... întorcându-mă de la 
Bayonne bucuros de fericita veste pe care i-o aduceam 
Maiestăţii Sale şi aflându-mă cam la o jumătate de leghe de 


bacul de pe Bidassoa, fiind sănătos şi cu mintea întreagă, 
am fost surprins cum, deodată şi fără vreun motiv anume, 
m-a izbit ca o lovitură de paloş o tristeţe apăsătoare şi m- 
am gândit că mi-a sunat ceasul. 

Mi-am oprit calul şi, slavă Domnului, am putut să-mi dau 
seama că sunt în putere şi sănătos. Văzând că mă prinde 
noaptea pe acest drum nenorocit, plin de gropi săpate de 
carele trase de boi şi unde puteai să-ţi frângi naşele, am 
vrut să-mi pun calul la galop întins; în momentul acela am 
auzit vocea. 

Am încremenit pe loc, cuprins de groază şi o sudoare rece 
mi-a năpădit tot trupul; am înţeles din prima clipă că nu 
este vocea unei fiinţe vii. Era ca un biet vaiet care şovăia şi 
nu ştia dacă va fi auzit. Am înţeles că ea căuta pe cineva 
dintre cei în viaţă. Să mă ajute toţi sfinţii, căci cu eram 
acela! 

Am auzit chemarea din nou, mai tristă şi mai slabă, pe 
când coboram de pe bac. 

A treia oară, vocea, aproape lipsită de putere, firavă şi 
venind de atât de departe... părea că îşi dă sfârşitul. Atunci 
am recunoscut-o şi am crezut că se prăbuşeşte pământul cu 
mine. Fata mea dragă, întruchipare a mamei tale, iubita 
mea Christa, tu erai cea care mă chemai! 

Dacă Sfânta Fecioară ca Maiestatea Sa să fi spus adevărul, 
că tot ce s-a întâmplat n-a fost decât o nălucire venind din 
marea oboseală adunată pe timpul îndeplinirii acestei grele 
solii, Eu vreau, trebuie să-l cred. Împăratul nu poate să se 
înşele. 

Totuşi, mi-am trimis, în goana, mare, scutierul la Sevilla. 
Diego este viteaz şi viclean. Dacă există vreo primejdie, el 
va şti s-o dibuiască şi s-o îndepărteze. Dar trebuie să fac şi 
mai mult decât atâta. Dacă preafericitul Sfânt Francisc se 
va milostivi să-mi apere copiii, mă leg să dau cinci sute de 
caroli de aur mănăstirii închinate lui, de lângă palatul meu, 
acolo unde se află mormântul părinţilor mei şi unde mă 
aşteaptă prea iubita mea soţie. 


Fie ca Maica Domnului din Santa Jerusalem să fie martora 
acestei spovedanii!” 

Capitolul III Don Juan intră în scenă. 

Străbătând spaţiul şi timpul, să ne închipuim acum că ne 
găsim la Sevilla, în dimineaţa acelei zile când comandorului 
Ulloa avea să i se întâmple ciudatul fenomen pe care l-am 
relatat întocmai cum s-a petrecut. Suntem deci în dimineaţa 
zilei de 19 noiembrie 1539 şi iată, încă dormindu-şi somnul, 
străvechea reşedinţă a familiei Ulloa înconjurată pe toate 
laturile de o superbă grădină, excepţie făcând faţada care 
da în strada Atarazanas. Stelele încep să se stingă şi 
adierea zorilor se face simțită în aerul diafan. Totul e 
tăcere, pace şi blândeţe în atmosfera pură a Sevillei încă 
adormite. 

În acea clipă minunată când se năştea o nouă zi, o uşă din 
spatele palatului se deschise şi ea şi el îi trecură pragul, 
mergând agale în pasul uşor al îndrăgostiţilor, ţinându-se 
de mână. 

Fata era, într-adevăr, de o nobilă frumuseţe şi avea un trup 
armonios; dar ceea ce te impresiona la ea, stârnindu-ţi 
admiraţia, era faţa-i luminată de iubire, de acea dragoste 
nemărginită ce se simţea în glas, în gesturi, în toată fiinţa 
ei... iubirea veşnică şi curată te făcea să străluceşti, o 
Christa! 

Iar tu, Juan Tenorio, don Juan, păşeai c-o încredere fără 
margini, de parcă toată lumea era a ta. 

— Departe de mine gândul să mă căiesc, spunea Reyna- 
Christa. Cum aş putea? Ai venit, Juan şi mi-ai răpit inima. 
Să-mi pară râu pentru asta? 

— Nici nu trebuie, vezi bine. Şi adică de ce ai avea 
remuşcări? 

— Dar tata? suspină ea, cutremurată de un fior. 

— Tatăl tău? Ei bine, tatăl tău va rosti chiar de faţă cu 
mine: „Ai făcut bine, dragă Christa, că te-ai îndrăgostit de 
bunul 'Tenorio, care te iubeşte atât de mult!” 


— Chiar aşa să fie? zise ea cu inima fremătând. Oare 
Sancho Ulloa nu va muri fiindcă i-am dezonorat numele? 

— Cum adică l-ai dezonorat?... Cred că numele de Tenorio 
este egal cu cel de Ulloa prin vechime şi strălucirea 
faptelor! 

— Dar nu-i vorba despre asta, iubitul meu Juan. Am 
păcătuit. Şi ştii bine că lucrul acesta-i o crimă! 

— Ce copil eşti! Vai şi cum tremuri...! 

— Mi-e frică, murmură ea gata să leşine. 

Atunci el o cuprinse în braţe, îmbărbătând-o cu sărutările 
sale. 

— Ce frumoasă eşti! Într-adevăr, eşti un copil! Ei bine, 
ascultă-mă: îl cunoşti pe bunul părinte franciscan, 
reverendul Dominique? L-am convins pe acest demn 
călugăr şi el a consimţit, ca mâine... ei bine, mâine să ne 
unească prin căsătorie. Hai! Ce zici de asta? Ei poftim! Iat-o 
că plânge! 

— Mâine! O, dragul meu Juan, ce bun eşti că ai milă de 
mine! Mâine spui? Ce zi blagoslovită va fi mâine! Mă voi 
naşte pentru a doua oară! 

— Dar... stai... dar linişteşte-te! zise el râzând. Mâine, la 
orele amiezii, în capela Sfântului Francisc, acest sfânt atât 
de respectat de bătrânul tău tată, vei deveni soţia mea în 
faţa oamenilor, aşa cum eşti de pe acum în faţa lui 
Dumnezeu... 

— Mâine! Vai, Doamne! Dar nu vom avea timp să pregătim 
totul de astăzi până mâine! strigă ea râzând printre lacrimi. 
Unde-o să găsim martori? Te-ai gândit la asta, dragul meu 
Juan? Ne trebuie martori... 

— Când te vor vedea, le voi spune: iată, domnilor, Juan 
Tenorio se căsătoreşte cu cea mai nobilă, cu cea mai pură, 
cu cea mai frumoasă fiinţă! 

— Dar cine sunt? întrebă Christa cu o nerăbdare 
adorabilă. 

— Rodrigue Canniedo, fiul seneşalului; Luis, senior de 
Zafra; Fernand, conte de Girenna; don Inigo de Veladar. 


Cele mai frumoase patru nume din Sevilla. Nebunii ăştia 
vor să mă sărbătorească astăzi, aşa că, la ora unu, voi lua 
masa cu ei la Canniedo. 

— lar eu vreau, spuse ea, ca doica mea, buna mea Nina, să 
fie şi ea de faţă mâine. Ca şi dona Elvira, guvernanta. Şi, 
bineînţeles, draga mea Leonor! Canniedo ne e văr, aşa că 
sunt bucuroasă că o să fie de faţă şi el la cununia noastră. 

La numele de Leonor, Juan Tenorio tresărise. 

— Din pricina asta l-am şi ales primul pe Rodrigue. Ei, iată, 
în sfârşit am s-o cunosc pe scumpa ta Leonor! Nu ştiu cum 
se face, dar n-am putut-o vedea până acum! După câte spui 
tu, trebuie să fie atât de amabilă... şi de frumoasă! 

Juan 'Tenorio plecase capul, părând că meditează. 

— La ce te gândeşti, dragul meu Juan, spune-mi la ce te 
gândeşti! 

— În ceea ce-l priveşte pe tatăl tău, iată ce-am hotărât: 
mâine, după ceremonie, voi încăleca... călărind zi şi noapte, 
cât mă vor ţine puterile, până când îl voi întâlni pe Sancho 
de Ulloa. 

— Să ne despărţim pentru atâta vreme! rosti ea. Ce 
durere pentru tine, dragul meu Juan! Ca şi pentru mine, de 
altfel! Dar te înţeleg. Dumnezeu să te aibă în pază şi să te 
ajute să găseşti cuvintele potrivite! 

Ajunseră la o portiţă ascunsă în zidul ce împrejmuia 
grădina şi care dădea într-o străduţă. Don Juan se opri şi-i 
spuse: 

— Deci, m-ai înţeles? După ce voi sta câtăva vreme în 
preajma lui Ulloa, mă va îndrăgi, sunt sigur de asta; n-o să 
se mai poată lipsi de mine. Şi-atunci îi voi mărturisi totul: 
dragostea noastră, păcatul nostru, căsătoria noastră. 
Îngenunchind înaintea lui, îi voi spune: „Nobile senior, nu 
vreţi să ştergeţi păcatul binecuvântându-vă fiul...?”. Şi-o să 
ne ierte. 

Don Juan nu minţea. 

Chiar aşa gândise şi era hotărât să-şi îndeplinească planul. 

Capitolul IV Peste palat cade trăsnetul. 


Orologiul din camera de lucru, ale cărei ferestre, trei la 
număr, dădeau pe strada las Ataranazas, bătu orele 
unsprezece. 

Într-un colţ al camerei, dona Elvira, aşezată pe un taburet 
de lemn încrustat cu sidef, întorcea una câte una paginile 
cărţii sale de rugăciuni mişcând din buze, deşi nu ştia să 
citească. 

Stând pe pervazul ferestrei din mijloc, la umbra jaluzelei 
lăsate, Christa mânuia vârtelniţa. 

„Încă o oră şi totul se va sfârşi... Trebuie ca până atunci 
să-i spun totul Leonorei... Trebuie... Nu vreau să las să 
treacă mai mult... Doamne, dă-mi curajul să-ndrăznesc!” 

Aşezată la o masă, Leonor se chinuia să umple o foaie 
mare de pergament cu o scriitură stângace. 

— Sfântă Fecioară! Cum faci tu de scrii o scrisoare în mai 
puţin de două ore, înţeleaptă mea Christa? Mie îmi trebuie 
trei zile şi nu găsesc decât nişte biete cuvinte pe care să i le 
trimit iubitului nostru tată! 

— Ascultă, Leonor, vino lângă mine, murmură Christa. În 
curând o să treacă cineva pe stradă... cineva pe care aş 
vrea să-l vezi... 

— Când? strigă Leonor. 

— Cam într-o jumătate de oră, răspunse Christa. 

— Şi cine anume, surioară dragă, cine altul dacă nu acel 
frumos gentilom care, de o lună încoace, în fiecare zi, la 
orele prânzului, trece agale şi-şi ridică ochii spre această 
fereastră? Ah, te uimesc? Dar eu am băgat de scamă 
imediat! 

— Spui c-ai văzut... totul? bâlbâi Christa înspăimântată. 

— Fără îndoială... Şi iată că-n sfârşit vrei să te destăinui! 
Aşadar îl iubeşti? Ştii deci cine e? De unde şti? Spune! 
Vorbeşte, scumpa mea Christa, spune-mi totul despre 
dragostea ta, întrucât mama noastră nu mai trăieşte, iar 
tatăl nostru e departe... 

— E o clipă îngrozitoare, dar trebuie să trec prin asta, 
Leonor, aşa că-ţi voi mărturisi întreaga mea taină... 


— Vai, cum tremuri! Lasă, nu-mi spune nimic! Leonor te 
iubeşte atât de mult încât vrea să-ţi aline suferinţa chiar şi 
fără să dorească a o cunoaşte. 

— Trebuie să-ţi spun totul, draga mea Leonor! Ah, iat-o pe 
Nina! Vino, Nina. Vino şi tu, Elvira. Aşezaţi-vă. Elvira, m-ai 
văzut când m-am născut şi atât cât a ţinut de tine, mi-ai fost 
ca o mamă. Nina, îmi ştii, încă din copilărie, toate gândurile. 
Iar tu, Leonor, eşti, în inima mea, luceafărul din cer. În lipsa 
tatălui nostru, voi sunteţi familia mea şi trebuie să mă 
ascultați... 

Spaima de care era cuprinsă o părăsi şi chipul i se lumină. 

— Mâine, în capela Sfântului Francisc, toate trei veţi fi 
martore la cel mai mare eveniment din viaţa mea... 

Christa ridică privirea spre orologiu şi zâmbi; peste câteva 
minute avea să fie ora douăsprezece! Dintr-o toană de 
îndrăgostită, voise ca mărturisirea-i solemnă să fie făcută în 
acelaşi timp cu trecerea lui Juan pe sub acea fereastră... Cu 
pieptul palpitând şi cu o notă de sinceritate mândră în glas, 
ea începu: 

— E o poveste pe care abia de-o cred eu însumi. lată dar... 
Eu... nu: înainte de toate, să vorbim despre el! Mai întâi 
trebuie să ştiţi că numele lui e don Juan Tenorio... 

În clipa aceea uşa camerei se deschise şi intendentul 
palatului se ivi în prag, spunând: 

— 1 se solicită domnişoarei Christa de Ulloa, favoarea unei 
neîntârziate întrevederi de către dona Silvia, SOŢIA PREA 
NOBILULUI JUAN TENORIO. 

Ştirea o lovi pe Christa ca un trăsnet groaznic, drept în 
inimă, iar în cap i se părea că-i bate un clopot, şi, printre 
dangătele sale de bronz, nu distingea decât aceste cuvinte: 
Soţia lui Juan Tenorio! Soţia lui Juan 'Tenorio! Soţia lui Juan 
Tenorio! 

Groaza puse stăpânire pe ea, o văzu Leonor cea atât de 
blondă într-un nor de foc... şi, intrând pe uşă, această 
arătare neagră, acest spectru îmbrăcat în doliu... 


moartea!... soţia care venea... se apropia... se oprea în faţa 
ei. 

— Nu există doi Juan Tenorio!... rosti rar dona Silvia. 

Cu o irezistibilă blândeţe, o îndepărtă pe Leonor din calea 
ei. 

— Dacă mai există vreo îndoială, ea are să fie spulberată 
curând, căci iată a sosit ora douăsprezece. Este ora la care, 
zi de zi, don Juan trece pe sub ferestrele ei... Priviţi... 
vedeţi?... lată-l!... Christa de Ulloa, îl recunoaşteţi pe cel pe 
care mâine, în capela Sfântului Francisc, ar trebui să-l luaţi 
de bărbat? 

Juan 'Tenorio trecea pe stradă. Mergea cu un pas uşor, plin 
de graţie, strălucind de tinereţe şi de viaţă... 

— Eu îl recunosc, încheie dona Silvia. El este cel cu care 
m-am cununat acum un an în biserica Santa Maria din 
Granada. 

Leonor îşi ascunse faţa-n palme. Elvira scoase un strigăt şi 
o luă la fugă fără să-şi dea seama. Nina căzu în genunchi şi 
începu să se roage. 

„Soţia lui Juan Tenorio! Soţia lui Juan 'Tenorio!” plângea 
clopotul în capul Christei înlemnite. 

Don Juan nu se mai vedea... 

Leonor simţi o atingere pe braţ. Deschise ochii şi-o văzu pe 
dona Silvia întinzându-i un pergament. 

Autentificat prin sigiliul arhidiaconului de la Santa Maria şi 
purtând semnăturile a şapte gentilomi din Granada, 
pergamentul era actul de căsătorie al lui don Juan Tenorio 
cu Silvia Flavilla, contesă de Oritza, cununie celebrată în 
intimitate înaintea altarului Sfântului Petru, în ziua de 15 
octombrie a anului 1538. 

Leonor plecă fruntea... învinsă. Lăsă să-i cadă din mâinile 
tremurânde, foaia de pergament. 

Atunci, cu un gest plin de nobleţe, dona Silvia îşi ridică 
vălul de pe faţă. 

— N-am venit aici să mă apăr pe mine... nici pe 
dumneavoastră, Christa de Ulloa... ci pe el! Pe el am vrut 


să-l apăr... să-l feresc de păcatul pe care l-ar fi făcut 
mâine... de suferinţele ce l-ar pândi în lumea asta şi de 
pedeapsa eternă ce i s-ar pregăti în cealaltă... 

Se opri. Apoi, cu un surâs înspăimântător, prin care 
răzbătea atât nefericirea cât şi dragostea... ei da, 
dragostea, neţărmurită din inima-i plină de suferinţă 
încheie: 

— Acum e salvat... Adio, Christa de Ulloa! Iartă-l, aşa cum 
îl iert şi eu! 

Lăsă să-i cadă vălul pe faţă şi o porni încet spre uşă. 
Ajunsă acolo, se întoarse o clipă. Şi, curios lucru: nu spre 
Christa, ci spre Leonor îşi îndreptă privirea încărcată de o 
aprigă curiozitate... apoi dispăru. 

Cu un dangăt de moarte, neîndurătorul clopot din capul 
Christei încremenite repeta fără încetare: „Soţia lui Juan 
Tenorio! Soţia lui Juan 'Tenorio! Soţia lui Juan Tenorio!” 

Capitolul V Moartea Christei. 

Era ora două... De la amiază, din clipa în care se 
întâmplase nenorocirea, Christa nu scosese o vorbă, nu 
tăcuse nici un gest, nu suspinase, nu-i cursese nici măcar o 
lacrimă. 

Stătea întinsă pe pat, nemişcată, cu ochii larg deschişi. 
Privea cu o totală nepăsare la numeroasele chipuri 
necunoscute ce se mişcau în jurul ei, apărând şi dispărând 
cu aceeaşi repeziciune, unele pline de lacrimi, altele având 
un surâs silit ciudat. 

În această mulţime care, clipă de clipă, se schimba 
întruna, nu se miră să-i vadă pe tatăl şi mama sa stând de 
vorbă cu însufleţire. Le vorbi şi ei nu-i răspunseră. Fu 
cuprinsă o uşoară ciudă, dar atenţia îi fu atrasă de un grup 
de fete care dansau. 

La intervale regulate, auzea loviturile unui tun ca în ziua 
de sărbătoare a Sfintei Taine; se gândi c-ar trebui să se 
ridice pentru a urma procesiunea şi vru să-i spună lucrul 
ăsta Leonorei, pe care o vedea aplecată asupra ei; dar se 
îngrozi de spaima de pe chipul atât de drag, aşa că tăcu. 


Mama sa ieşi făcându-i un semn pe care nu-l înţelese, şi, 
imediat, o femeie îmbrăcată în doliu strigă cu un glas 
răsunător: 

— Să vină mireasa! 

Pentru scurt timp, fu cuprinsă de milă, apoi se strădui să 
priceapă ce spunea Amazyl, vestitul doctor maur: 

— Mă simt obligat să vă spun, Leonor de Ulloa, crudul 
adevăr, căci poate numai dumneavoastră... iată acesta-i: 
trebuie să plângă. E singurul lucru ce-ar mai putea-o 
salva... încearcă, biata mea copilă... fă-o să plângă... şi 
poate că... 

Ceaţa devenea tot mai deasă. Christa simţi cum începe să 
coboare, căderea precipitându-se din ce în ce mai mult. 
Zgomotele se-ndepărtară şi nu se mai auzea decât 
sfâşietoarea rugăciune a Leonorei, ale cărei suspine şi 
rugăminţi abia le mai putea percepe. Cu ultimele simţiri, se 
lăsă pradă disperării: „Vai cum mai plânge, Dumnezeule 
atotputernic! Da, plângi, plângi, prea iubita mea Leonor, 
căci lacrimile te vor salva, plângi pe fruntea mea 
dezonorată, pe taina buzelor mele, plângi peste ochii mei 
fără lacrimi, peste trandafirul ofilit din grădina ta... plângi, 
căci mie nu mi-e îngăduit asta... plângi, fiindcă niciodată, 
dar niciodată eu nu voi mai plânge... o, iubită Leonor, o, 
îngeri! O, mâine fericit, binecuvântat de Dumnezeu... o, 
blândă auroră...” 

Fără îndoială, aţi fost cuprinşi de milă, voi arhangheli şi tu 
Natură neînduplecată, căci, pe când sunau orele trei, 
mâinile sale se uniră cu încetul, un suspin slab făcu să-i 
tresalte pieptul şi ultimul său surâs îşi luă zborul... 

În timp ce o luau de-acolo pe Leonor şi întregul palat era 
pradă vaietelor, din ochii morţi ai Christei începură să 
picure, pe obrajii ca nişte petale de crin, lacrimile 
asemenea unor diamante pure. Erau lacrimile ruşinii 
blestemate pe care mândria a împiedicat-o să le verse în 
viaţă. 

Capitolul VI Prânzul vesel oferit de cei patru martori. 


Trecuse de ora patru şi petrecerea dată în cinstea lui Juan 
Tenorio se apropia de sfârşit. Se sărbătorea ultima zi a 
aventuroasei sale independenţe şi renunţarea lui la 
hegemonia regatului amorului, lucru pe care nimeni nu se 
gândise vreodată să i-l conteste. 

— Rodrigue, spuse don Juan, cel care a alcătuit 
nemaipomenita listă de bucate a acestui festin este un 
adevărat artist! Trebuie să-l chemi încoace, colanul meu de 
aur îi aparţine! 

— Greşeşti, îi răspunse Canniedo. Crezi c-am fi lăsat în 
grija altcuiva alcătuirea programului unei asemenea zile, 
mai ales când era vorba de tine? 

— Deci beau în cinstea geniului tău, Rodrigue! Poţi fi 
mândru: ai reuşit să-l uimeşti pe don Juan! 

— N-ai ghicit, îi răspunse Canniedo. Să stabilim adevărul: 
nobilii mei confraţi nu m-ar fi lăsat să mă zbat de unul 
singur; petrecerea este opera noastră comună... nu-i aşa, 
domnilor? 

— Se spune, Juan, vorbi Zirenna, că ai fi alcătuit o listă 
nemaipomenită, în care stau alături, fără pic de gelozie, 
nobile doamne, femei din popor şi burghezie, amestecându- 
se la întâmplare navareze, madrilene, andaluze! 

— Lista există. E adevărat, dar Juan o ţine ascunsă într-o 
mobilă cu un sertar secret. 

— Juan, dacă nu ne dai lista, arată-ne măcar faimoasa 
mobilă! 

Don Juan îşi duse mâna la inimă, zicând: 

— Iat-o! 

Tresăriră cu toţii. Cei patru se uitară unul la altul 
nedumeriţi şi dintr-o dată izbucniră în hohote de râs. 

— Juan! Juan! Deci ar trebui să-ţi deschidem inima ca să 
putem citi lista? 

— Nu! Nu! Juan o să ne spună numele! 

— Numele? le răspunse don Juan. Ele stins de mult în 
eterna uitare. Acum nu mai este vorba de fiinţe vii, ci numai 


de chipurile lor dragi... ele vor exista atâta vreme cât voi 
trăi eu însumi. 

— Spune-ne măcar câte sunt! Se vorbeşte că numărul lor 
este fantastic...! 

— Da, da, Juan! Zi-ne numărul lor adevărat! 

— Linişte! strigă Canniedo. O să-l aflaţi! 

Atinse un clopoțel şi, îndată, muzica se transformă într-o 
ritornelă, ce părea că îngână un fel de plânset. Invizibilă ca 
şi orchestra, vocea plină de pasiune a unei femei începu să 
cânte: 

— Om fi zece, om fi douăzeci - cele pe care le-a urmărit în 
serile călduţe - care l-am văzut îngenunchind - care i-am 
auzit jurămintele? 

— Nebune fericite, îmbătate de amorul său - om fi zece, 
om fi douăzeci? 

— Om fi o sută, om fi o mie - cele batjocorite şi părăsite - 
care ne cercetăm în van inima. 

— Nu mai aflăm în ea nici o lacrimă! 

— Nebune funebre, spectre ale amorului său. 

— Dacă ne-ar număra, suntem o mie... 

Don Juan, cu faţa ascunsă în mâini, asculta copleşit de 
accentele din glasul cântăreţei, parcă fermecat, în timp ce 
lacrimi îi picurau printre degete şi un surâs vag batjocoritor 
îi flutura pe buze. 

Îl surprinse liniştea care se lăsase deodată în încăpere, o 
linişte înspăimântătoare. Ridică capul şi-i văzu pe cei patru 
seniori, drepţi în faţa, lui şi care-l aţinteau cu privirile lor. 
Simţi cum îl trece un fior. 

— Sunt o mie, rosti Canniedo. Chiar tu o spui mereu, Juan. 
O mie, şi nu sunt de-ajuns. Fii sigur că mai este o amantă 
demnă de tine şi care-ţi lipsea de pe listă. Pe lume, nu există 
un nume măi ilustru ca alei. 

— Se numeşte moartea! rostiră într-un glas ceilalţi trei. 

În acel moment, draperiile de la fereastră aflată în spatele 
lui don Juan se umflară ca şi când cineva, ascuns acolo, le-ar 


fi îndepărtat în timp ce mergea... dar, în realitate, nu sufla 
nici o adiere, iar fereastra era închisă.(1) 

Cei cinci convivi, furaţi de tragismul clipelor pe care le 
trăiau, n-au dat atenţie acestui fenomen, veritabil semn al 
draperiilor, care, încet, reveniră la poziţia lor obişnuită. 

Canniedo se ridică, întunecat la faţă şi rosti: 

— Când comandorul de Ulloa se va întoarce la Sevilla şi 
mă va întreba, eu, ruda lui, trebuie să-i pot răspunde. Îi voi 
spune: „N-am vegheat cum se cuvenea, sau am vegheat 
când era prea târziu... Dar trebuie să mă iertaţi, căci v-am 
spălat onoarea.” Şi poate Christa va uita greşeala făcută şi 
amintirea ta, când toate acestea vor fi pecetluite de piatra 
de pe mormântul tău... Beau pentru tine, Juan Tenorio, şi-ţi 
spun adio! 

Ridică cupa, golind-o dintr-o sorbitură şi, trăgând 
pumnalul din teacă, şi-l înfipse în masă, în dreptul său. 

Don Juan încrucişă braţele, zicând: 

— Christa să mă uite!... Ei asta-i, Rodrigue! Când mu vei 
închide mormântul, eu voi fi şi mai viu în inima ei! 

Veladar se ridică şi vorbi: 

— Ca aliat al familiei de Oritza, o reprezint aici pe dona 
Silvia, soţia ta, Juan! Cred că asta ţi-e de-ajuns. Beau deci 
pentru tine, lenorio, şi-ţi spun adio! 

— Inigo, dragă Inigo, strigă don Juan, te lauzi! Tu nu te 
reprezinţi decât pe tine şi nu pe Silvia mea, care ar veni în 
fugă lângă mine, dacă ar şti că tu mă vei ucide! 

Marchizul de Veladar îşi scoase pumnalul şi fu gata 
lovească, dar se stăpâni şi-l înfipse cu putere în tăblia 
mesei, lângă cel al lui Canniedo. 

Zafra se ridică la rândul său şi zise: 

— Mă aflu aici în numele fratelui meu Carlos, mort pe loc 
la citirea unei scrisori pe care i-ai trimis-o soţiei sale. Să-i 
fie ţărâna uşoară acelei nefericite, moartă şi ea, după 
aceea, de ruşinea pricinuită de propria-i trădare! Cred că 
nu-mi vei nega dreptul de a vorbi în numele lor? Beau deci 
pentru tine, Juan, şi-ţi spun adio! 


Goli cupa şi-şi înfipse pumnalul cu lamă lungă alături de 
celelalte două. 

Don Juan îşi şterse cei câţiva stropi de sudoare care-i 
îmbroboniseră fruntea şi apoi strigă: 

— Dragă Luis, ai tot dreptul să mă înjunghii, dar să nu-mi 
spui că Laurei i-a fost scârbă de dragostea mea. În privinţa 
asta, Zafra, jur că te-nşeli! 

Girenna se ridică. Era un gentilom frumos, în plină 
tinereţe. Rosti, cu un soi de blândeţe în glas: 

— Domnilor, nu se poate să nu ştiţi că, în urmă cu două 
luni, logodnica mea s-a călugărit, în ciuda tuturor 
rugăminţilor mele şi ale familiei sale. Aflaţi că acum trei zile, 
am primit vestea că Rosa e pe moarte. Aşa am aflat, în 
sfârşit, de ce se înmormântase de vie... o ştii şi tu, Juan 
Tenorio. Dar ceea ce nu ştii e că am jurat s-o răzbun pe 
Rosa... o copilă de şaptesprezece ani... Şi eu beau, deci, 
pentru tine, Juan, şi-ţi spun adio! 

— Omoară-mă, omoară-mă! strigă don Juan suspinând. 
Dar nu spune că Rosa ţi-ar fi putut cere să o răzbuni 
făcându-mi vreun rău, căci lucrul ăsta nu-l cred şi dacă spui 
că-i aşa, te contrazic! 

Contele de Girenna trase cu încetul pumnalul din teacă şi-l 
înfipse lângă celelalte trei. 

Pumnalele împlântate în tăblia mesei arătau ca nişte cruci, 
în faţa cărora cei patru seniori se închinară şi-şi plecară 
genunchiul, apoi, ridicându-se, îşi strânseră mâinile 
pecetluind astfel hotărârea lor fermă. 

— Deci, suntem de acord? spuse atunci Canniedo. 

— De acord! răspunseră ceilalţi trei. 

— Juan, reluă Canniedo, semeni prea multă nefericire în 
calea ta. Trebuie să înţelegi că asta nu mai poate dura. 
Deci, te vom omori... Ai de gând să te aperi? 

— Până la ultima suflare! răspunse don Juan. Beau pentru 
voi, iubiţi seniori - şi umplându-şi singur cupa, o goli încet, 
savurându-i, cu dragoste, conţinutul. Iată şi pumnalul meu, 


credinciosul meu pumnal, făurit intime pentru mine la 
Milano, de faimosul Negroli în persoană! 

Şi-l înfipse în masă, în faţa celorlalte. 

— Face singur cât toate cele patru care-i stau în faţă. 
Atacaţi, dragi prieteni, atacați cu voinicie şi veţi vedea cum 
ştie să-şi apere visul Juan Tenorio! 

— Bine! rosti Canniedo. Aşa va fi. Poţi să mori liniştit. Şi 
acum, apără-te, Juan Tenorio, căci te atacăm! 

Îşi smulseră pumnalele din tăblia mesei, iar don Juan îl 
apucă pe al său. 

Canniedo şi Girenna înaintară ocolind masa prin stânga. 
Veladar şi Zafra făcură aceeaşi mişcare prin dreapta. 

Juan Tenorio se dădu înapoi până întâlni peretele, de care 
se sprijini. Cu pumnalul pregătit, aştepta plin de încordare 
atacul. Faţa îi era îngrozitor de palidă şi picături mari de 
sudoare îi cădeau de pe frunte pe mâini. 

Cei patru se strânseră în mijlocul odăii. 

Şi deodată porniră... 

Dar uluirea îi împietri! În spatele lor se auzi un zgomot 
puternic de sticlărie spartă. Pahare, cristale, totul se 
prefăcea în ţăndări! Farfuriile, cănile se ciocneau! Tot ce 
era pe masă se clătina, se rostogolea, căzând la pământ! 

Ca la un semn, se răsuciră şi văzură, toţi patru, cu ochii 
holbaţi de groază, masa care se ridica! 

Stăteau acolo, îngrămădiţi unul într-altul, lângă uşă, cu 
părul măciucă şi cu feţele schimonosite de spaimă, privind 
cu ochi de nebuni când masa, când pe Juan Tenorio, care 
încremenise cu spatele proptit de zid şi arăta ca un spectru 
datorită groazei ce-l cuprinsese. Şi deodată... 

Masa! Masa tresare, freamătă, se clatină, prinde viaţă şi 
de undeva din ea, nici deasupra, nici dedesubt, ci chiar din 
înăuntrul ei, se aud lovituri. Bătăile erau, pe rând, când 
scurte, când repezi, slabe sau puternice! Şi apoi... cu o 
scuturătură, masa se puse în mişcare şi începu să înainteze 
într-o dungă, asemenea unui crab uriaş... înainta... venea... 
fugea... 


Masa se năpustea peste don Juan...!42) 

Îngrămădiţi în uşă, cei patru luptau cu disperare, printre 
gemete, suspine şi cuvinte fără şir, ajutându-se de umeri, 
coate, picioare, să iasă de acolo. Cu mare greutate au reuşit 
să scape de misterul diavolesc, din sala stăpânită de 
demoni, din palatul blestemat!... ajungând în stradă şi de 
acolo în biserica Refugium peccatorum, unde au fost găsiţi 
zăcând fără cunoştinţă în preajma altarului principal... 

Abia o lună mai târziu, scăpaţi din ghearele febrei şi 
vindecaţi de spaima prin care au trecut, au putut să 
povestească incredibila întâmplare. Şi totuşi a trebuit să li 
se dea crezare: cercetaţi pe rând de către Inchiziţie, au 
spus toţi acelaşi lucru, dând aceleaşi amănunte, aşa cum 
aveau s-o dovedească procesele verbale întocmite cu acest 
prilej. 

Ca urmare a mărturiei lor, masa a fost arsă de către călău, 
în timpul unei ceremoni solemne, iar casa lui Canniedo, 
dărâmată până la temelie. Pe locul rămas, aşa cum hotărâse 
sentinţa tribunalului Sfântului Oficiu, a fost ridicat pe 
cheltuiala celor patru, un monument pentru izbăvirea 
păcatelor. 

Don Juan Tenorio dispăruse. 

Niciodată n-a mai fost văzut în Sevilla. 

Multă vreme, chiar multă vreme după această întâmplare, 
oamenii se închinau străbătuţi de fiori, când treceau prin 
faţa monumentului şi, din tată-n fiu, repetau: 

— Aici e locul unde se găsea masa pe care don Juan a 
semnat pactul cu diavolul... 

Capitolul VII Capela mănăstirii franciscanilor. 

Trecuse o săptămână de la cele întâmplate - Canniedo, 
Zafra, Veladar şi Girenna se aflau încă în plin delir - o 
săptămână de la moartea Christei de Ulloa. 

Într-una din curţile palatului, doi scutieri voinici înarmaţi 
până în dinţi, călări pe nişte cai puternici aşteptau, 
înconjurați de ofiţeri care dădeau fiecare un ultim ordin, o 
ultimă dispoziţie. 


Deodată, toate capetele se descoperiră: însoţită de 
intendent, de guvernantă şi de câţiva ofiţeri, îşi făcu 
apariţia pe peronul casei Leonor de Ulloa. 

— Vă rog pe toţi, rosti tremurând intendentul, vă rog pe 
toţi să vă amintiţi c-a fost împotriva voinţei mele, chiar 
împotriva voinţei monseniorului seneşal. 

— Liniştiţi-vă, îi spuse Leonor cu blândeţe. Nu trebuie să-l 
înştiinţăm pe comandorul de Ulloa nici prin scris, nici 
printr-un mesager. Trebuie ca eu însumi... Dumnezeu să-mi 
ajute să găsesc cuvintele potrivite care, fără să-l ucidă, să-i 
dea tatălui meu vestea... 

Pieptu-i palpita. Vocea i se stinse... 

— Dar, în numele cerului, măcar o escortă...! 

— Trebuie să mă grăbesc. Fiţi liniştiţi cu toţii. Ştiu cât de 
viteji sunt cei doi însoțitori ai mei, şi-apoi îl am şi pe bravul 
meu Moreno, rosti ea mângâind pe frunte căluţul său 
spaniol. Vai, Reno, de data asta nu-i vorba de o cavalcadă pe 
malul Guadalquivirului!... Şi-acum, să mergem; aşteptaţi- 
mă aici. Vino, Elvira... 

Se îndreptă spre una din ieşiri, ce dădea în drumul spre 
los Anjeles şi care despărţea palatul de mănăstirea 
franciscanilor. Toţi înclinară capul şi se auziră şoptind: 
Sembla una reyna hermosa... 

N-aveai decât să treci drumul, mai întotdeauna pustiu şi 
intrai în capela Sfântului Francisc. 

Elvira se opri în faţa stranelor şi începu să facă mătănii. 

Leonor trecu balustrada şi ocoli altarul. 

Acolo, sub absidă, se afla subterana unde-şi dormeau 
somnul de veci răposaţii familiei Ulloa. Se începuse 
gravarea unei noi inscripţii... dar nu era terminată şi 
uneltele rămase acolo în aşteptarea meşterului care trebuia 
să mântuie treaba începută dovedeau că încă un suflet 
coborâse în noapte... Se putea citi: 

Anul 1539, în ziua de 19 noiembrie, în al douăzecilea an de 
viaţă, preacurata şi preabinecredincioasa. 

REYNA-CHRIS. 


La vederea uneltelor risipite pe dala de piatră, a inscripţiei 
neterminate, a numelui trunchiat ca o viaţă frântă, Leonor 
nu se mai putu stăpâni şi, căzând în genunchi, cu capul în 
mâini, izbucni într-un plâns sfâşietor. 

La câţiva paşi în spatele ei, în picioare, don Juan 'Tenorio o 
privea... 

XXX 

La început fusese la fel de îngrozit şi înspăimântat ca şi 
ceilalţi patru. Dar poate că vitalitatea lui şi scepticismul său 
de nezdruncinat l-au făcut să scape mai uşor din ghearele 
delirului: în a patra zi, febra pierduse bătălia, iar în cea de a 
şasea, era pe picioare. 

Ce se întâmplase în timpul cât a zăcut? Christa trebuie că 
a venit la capela Sfântului Francisc. Oare ce-a putut să-şi 
închipuie ea? Şi el ce-ar putea să-i spună? Alungă, pur şi 
simplu, din minte întrebarea. Nu vroia să caute acum 
lămuririle pe care urma să i le dea. 

Mulţumit că şi-a scos din minte toate gândurile acestea ce- 
i stăteau pe suflet, căzu într-un somn fără vise. A doua zi, se 
sculă plin de vigoare şi de voie bună, sigur de norocul lui în 
viaţă şi începu, de dis-de-dimineaţă, să dea târcoale 
palatului Ulloa. 

Era poate pentru a zecea oară când, cu răbdare, străbătea 
străduţa Escrimidor şi ajungea în drumul ce ducea la los 
Anjeles, fiind sigur că se va ivi un prilej de a vorbi cu 
Christa... Christa! Căci doar pentru ea se-nvârtea pe aici, 
aşa-şi spunea şi credea ce-şi spune... Şi deodată o zări pe 
Leonor. 

N-o cunoştea. Dar o recunoscu imediat... Ea era! 

Aproape fără să-şi dea seama, se trezi în capelă fără alt 
motiv decât acela că acolo se afla ea: Leonor! Privi în jur, 
cântărind situaţia, cu un ochi de maestru. Nimeni în 
biserică - doar acolo, în fund, o formă neagră cufundată în 
rugăciune: vreo văduvă, fără îndoială, nu conta. Numai 
guvernanta, aflată într-o strană, trebuia ocolită. În punctul 
cel mai depărtat de dona Elvira, păşi ca un fulger dincolo de 


bariera altarului... O clipă mai târziu, ochii săi lacomi o 
priveau pe Leonor... Începu să îngaime: 

— Cum?... Eu am fost oare acela care am putut spune altei 
fiinţe decât ea: Te iubesc?... Nu, nu, buzele mele au minţit, 
gura mea a păcătuit, căci iat-o, în sfârşit, iat-o pe aceea pe 
care o căuta inima mea, dragostea mea neliniştită! Ea e! 
Cât de mult o iubesc! Şi niciodată n-am încetat s-o iubesc cu 
patimă...! 

Nu vedea că Leonor plângea... 

Deodată, fata avu senzaţia apăsătoare că e spionată. 
Neliniştea care a cuprins-o o făcu să se-ntoarcă şi să sară în 
picioare... în timp ce ei îngenunchea încetişor! 

Se uita la el... 

Ameţit, el închise ochii, dar îi redeschise în aceeaşi clipă 
sorbind-o cu nesaţ din priviri. Ea vru să plece, însă se opri. 1 
se părea c-ar fi o nouă insultă adusă numelui Ulloa dacă l-ar 
părăsi pe acest om fără să-i spună o vorbă care să-l 
înfiereze, să-i arate cât e de nemernic! Căuta în zadar în 
mintea ei, printre vălmăşagul de gânduri cuvintele în stare 
să înfăţişeze cumplita ură care o stăpânea şi care o făcea să 
vibreze precum corzile prea întinse ale unei lire... 
Nemaiputându-se stăpâni, făcu un pas înainte... El întinse 
braţele! 

Ea văzu gestul!... Şi acest gest declanşă totul. 

Vorbea fără să ştie ce zice. Îşi auzea cuvintele ca pe nişte 
sunete, având senzaţia că buzele-i deveniseră 
instrumentele supuse ale unei inteligenţe pe care n-o mai 
putea stăpâni. Dar undeva, în adâncul fiinţei sale, ceva 
veghea ca ea să rostească vorbele potrivite la ceea ce vroia 
să spună. 

— Juan Tenorio, eşti condamnat. Disperat, blestemat, vei 
muri de mâna lui Ulloa... de mâna de gheaţă a tatălui 
Christei... sugrumat de comandor... 

Don Juan se ridică dintr-o săritură şi vru să se repeadă 
spre Leonor... Şi atunci cineva îl prinse cu tărie de braţ... 


era forma aceea neagră pe care o zărise în fundul capelei... 
Silvia! Soţia lui! 

— Când oare vei înceta să duci viaţa asta de înşelător şi 
mincinos? Am să te urmăresc mereu. Oriunde vei fi tu, voi fi 
şi eu. Nu mă crezi? Atunci află că de şase luni, am ţesut o 
plasă în jurul tău şi îţi ştiu orice mişcare. Îţi cunosc toate 
aventurile şi fiecare dintre ele a fost ca un pumnal înfipt în 
inima mea. Multă vreme am crezut că, odată şi-odată, te va 
cuprinde sila. Dar acum, e prea mult. Eu am prevenit-o pe 
Christa de Ulloa! Eu i-am dezvăluit totul lui Veladar! Lui 
Zafra! Lui Canniedo! Da, eu! Tot ce-mi pare rău e că am 
început prea târziu, dar acum nu mă voi mai opri. Te afli pe 
marginea prăpastie! Şi eu te voi împiedica să te rostogoleşti 
în ea, salvând atâtea nefericite pe care tu le arunci în 
braţele disperării! Ucide-mă, dacă vrei să scapi de mine! 
Sau, dacă n-o faci, atunci opreşte-te, Juan, opreşte-te! Nu 
mai chinui o inimă care nu ştie dacă va mai găsi puterea să 
mai poată suferi! 

Când ea tăcu, el izbucni într-un hohot de râs proaspăt şi-i 
spuse cu o notă de sinceritate în glas: 

— Eu să te lovesc? Să lovesc o femeie? Şi încă pe cine? Pe 
Silvia, tocmai pe Silvia mea! Draga mea, nici tu măcar nu 
crezi aşa ceva. Şi numai atât mi-ar fi de ajuns să-mi 
dovedească faptul că tu nu crezi noianul de minciuni ce ţi s- 
au spus pe seama mea, numai şi numai ca să ţi se 
stârnească gelozia. Şi când te gândeşti că Silvia mea m-a 
urmărit până în această biserică... 

— Te înşeli! îl întrerupse ea, c-o sălbatică disperare. Nu 
după tine am venit aici! De trei zile, de când au adus-o aici, 
vin în fiecare dimineaţă s-o rog pe Christa să mă ierte... 

— S-o rogi pe Christa?... Aici...? 

— Iartă-l, Christa, precum îl iert şi eu! 

— Cui îi spui asta?... Christei?... Aici...? 

Atunci, ea îl luă de braţ şi-l trase după sine, tulburat, până 
în faţa pietrei de mormânt spunându-i: 

— Christa e aici...! 


Nu rosti nici un cuvânt, nu plecă fruntea, stătea în 
picioare, împietrit; fără să-şi dea seama, braţele îi căzură 
de-a lungul corpului şi din ochii pironiţi asupra numelui 
neterminat se prelinseră două lacrimi, suprem omagiu adus 
morții şi supremă insultă adusă celei în viaţă, apoi încă două 
şi încă altele, tăcute, fără să le poată opri. Silvia se dădu un 
pas înapoi, uitându-se cum plângea don Juan. Apoi se 
îndepărtă, siluetă neagră uşor adusă, care păşea, mohorâtă 
şi descurajată prin biserica goală, ca şi cum ar fi lăsat în 
urmă ultima speranţă... 

După multă vreme ieşi, la rândul lui, din capelă şi Juan 
Tenorio. Se îndreptă aproape în fugă, spre palatul Ulloa. 

Ce gânduri îl bântuiau, oare? Să încerce să facă încă o 
nebunie? Nu! Voia, i-o jurase Christei, voia să se arunce la 
picioarele Leonorei, să-i spună cât se căieşte şi s-o implore 
plin de umilinţă să-i acorde iertarea izbăvitoare. 

Ofiţerul căruia i se adresă îi răspunse respectuos că dona 
Leonor plecase într-o lungă călătorie şi că trecuse 
Macarena de aproape două ore... 

Pentru o clipă, Juan rămase nemişcat şi, deodată, sângele 
îi năvăli în obraji, ochii îi sclipiră şi un zâmbet îi lumină 
chipul. 

— O, ceruri!... murmură gâfâind... Unde se poate duce?... 
Bineînţeles că în Franţa! Aha! Copilul viteaz care dă fuga la 
tatăl său să-i înarmeze braţul împotriva lui Juan Tenorio! 
Ah, cât de mult te iubesc, Leonor! Al tău voi fi pentru 
totdeauna! 

O luă la fugă spre casă. 

Locuia într-o casă vestită prin eleganța sa rafinată, aflată 
în parohia Santiago el Mayor, unde avea să se nască 
Bartolome Esteban Murillo(3|. 

Ajuns în camera sa, scoase dintr-o ladă o casetă de oţel 
cizelat, pe care o deschise. Goli totul pe o masă şi numără 
cu grijă monedele de aur. 

— Sunt cam puţine, dar nu mai am timp să le înmulţesc... 
Asta-i! Pentru o călătorie de o lună sau două ar putea să 


ajungă... Jacquemin! Ei, Jacquemin Corentin...! 

Un vlăjgan de valet îşi făcu pe dată apariţia şi-i întinse 
stăpânului său un bilet sigilat, spunându-i: 

— E de la o doamnă care a fost aici acum zece minute. 

Don Juan îl deschise. Sprâncenele i se încruntară. Mâna îi 
tremura uşor. 

Scrisul era al Silviei. Iată ce scria în bilet: „Opreşte-te, 
Juan! Nu pleca! Renunţă la Leonor! Dacă treci şi peste 
această ultimă rugăminte, adu-ţi aminte de ce ţi-a spus ea 
însăşi: DISPERAT, BLESTEMAT VEI MURI DE MÂNA LUI 
ULLOA, DE MÂNA DE GHEAŢĂ A TATĂLUI CHRISTEI, 
SUGRUMAIT DE COMANDOR...” 

Don Juan căzu pe gânduri, crispându-se la faţă. Dar, 
deodată, înălţă capul, izbucni în râs şi un fulger sfidător îi 
străbătu privirea. 

— Dă-mi o lumânare aprinsă! 

Jacquemin Corentin se grăbi să-i dea ascultare. Don Juan 
puse biletul în dreptul flăcării şi, într-o clipită el nu mai fu 
decât o grămăjoară de scrum. 

— Jacquemin, porunci Juan, hainele de călătorie. Mantaua. 
Spada cea lungă. Caii. Repede! 

— Plecăm? întrebă valetul cu familiaritate, dar nu lipsită 
de respect. Şi unde mergem de data asta? 

— Nu-ţi face griji, răspunse don Juan. Un înger ne va 
conduce paşii! 

Capitolul VIII Comandorul Ulloa păşeşte în întâmpinarea 
destinului. 

În ziua de 20 noiembrie 1539, Carol Quintul trecu 
Bidassoa, pentru a începe această nemaipomenită 
traversare a regatului Franţei, care în ochii poporului 
sărăcit de atâtea războaie, nu fu decât un şir de parade 
strălucitoare, pe care cronicarii timpului ni le descriu plini 
de admiraţie. 

Noi nu vom reţine din această călătorie decât faptele ce-l 
privesc pe comandorul Ulloa, iar amănuntele necesare 
povestirii noastre le-am luat chiar din însemnările sale. 


Trei fragmente scurte vor fi de ajuns. 

Le redăm aşa cum au fost scrise, mai ales dacă ştim ce 
dramă se va petrece în palatul Arronces, ce fusese Agnes de 
Sennecour şi cine era personajul salvat de Ulloa în 
apropiere de BrantOme, fapte care vor face ca totul să 
apară într-o lumină de-a dreptul tragică. 

lată aceste fragmente: 

DIN A 29-A ÎNSEMNARE: 

24 noiembrie —... Mă îndoiesc c-ar exista pe lume ţară mai 
bogată şi mai măreaţă în ospitalitatea sa. Astăzi a venit să 
mă vadă domnul conetabil şi să-mi înmâneze actele aduse 
de un curier regal, prin care acest prea generos monarh 
îmi dăruie pe vecie o locuinţă, cu toate acareturile, dintre 
proprietăţile particulare ale regelui. Locuinţa poartă 
numele de palatul Arronces şi se află în Paris, în apropierea 
castelului Temple. 

Văzându-mă atât de mişcat de acest gest de bunăvoință 
regală, domnul duce de Montmorency m-a rugat să mă 
folosesc de trecerea pe care o am pe lângă Maiestatea Sa 
împăratul, ca să-l înduplec în ceea ce priveşte soarta 
ducatului Milanului. l-am promis acest lucru, căci cererea 
regelui Franţei este îndreptăţită, iar împăratul este dator 
să-şi ţină angajamentele în cei priveşte pe milanezi. 

Acestea fiind zise, conetabilul m-a îmbrăţişat şi mi-a 
povestit că, acum douăzeci de ani, regele Francisc dăruise 
acest domeniu domnişoarei Agnes de Sennecour, pe care a 
iubit-o foarte mult. Dar nobila doamnă murise fără să lase 
vreun urmaş sau vreo rudă oarecare, aşa că palatul 
Arronces i-a revenit iar regelui, care acum mi-l dăruise mie. 

Se poate ca bătrâneţea să mă fi făcut bănuitor şi 
morocănos. Dar ceva din povestirea conetabilului privind 
relaţiile dintre rege şi domnişoara de Sennecour m-a făcut 
să bănuiesc lucruri care m-au cutremurat. Şi în cele câteva 
cuvinte pe care mi le-a spus despre moartea acelei 
nefericite care, pare-se, s-a stins în floarea vârstei pradă 


unei disperări necunoscute, mi s-a părut că desluşesc ceva 
sumbru şi înfricoşător... 

XXX 

DIN A 37-A ÎNSEMNARE: 

1 Decembrie. 

— Împăratul a plecat ieri, la prânz, din Brant6me spre 
Angouleme, pentru a lua parte la petrecerile date în cinstea 
lui. Eu a trebuit să rămân pentru ca, în numele său, să-i 
vizitez pe cei mai de vază locuitori ai acestui orăşel, care i- 
au făcut o primire atât de emoţionantă. Maiestatea Sa a 
dorit ca să dau fiecăruia câte un dar, drept amintire a 
trecerii sale prin aceste locuri. Astfel că ziua de 30 
noiembrie era pe sfârşite când, împreună cu cei patru 
însoțitori ai mei, am putut să părăsesc BrantOme-ul ca să 
ajung escorta împăratului. Şi, curând, noaptea s-a lăsat. 

Ajuns la vreo trei leghe de Brantome, în faţa mea, cam la 
cincizeci de paşi, chiar la marginea drumului, se afla o casă 
mare, pătrată şi ale cărei ferestre de jos erau luminate. 
Deodată, se auzi dinăuntru un strigăt puternic... 

Am aflat, mai pe urmă, că era hanul „Mila lui Dumnezeu”, 
o casă goală, adevărat cuib de hoţi, unde se adunau să-şi 
pună la cale planurile bandiții de drumul mare care 
bântuiau acest frumos regat. 

Descălecând şi intrând în casă, am văzut doi soldăţoi 
porniţi pe jaf fugind pe una din ferestre; oamenii mei s-au 
luat după ei, dar curând s-au întors fără ai putea prinde. 

În sala luminată de o torţă cu răşină, am văzut întins pe 
jos, cât era de lung, un foarte tânăr gentilom, cu mâna încă 
încleştată pe mânerul spadei dale trase doar pe jumătate, 
ca şi cum n-ar fi avut timpul s-o scoată din teacă, cu pieptul 
străpuns de o lovitură de pumnal. 

Cum încă mai respira, i-am spălat şi i-am legat rana, 
pentru a încerca să-i păstrez picul de viaţă ce-i mai 
rămăsese; şi nu fără greutate l-am cărat până la primul sat, 
unde am bătut la uşa unei colibe. Oamenii l-au primit cu 


dragă inimă pe tânărul gentilom, l-au aşezat în pat ţi s-au 
grăbit să-l îngrijească. 

Văzând că deschide ochii, i-am spus cine sunt. El n-a 
îngăimat decât lucruri de neînțeles şi de care cred că am 
priceput că era vorba despre un pod, după care şi-a pierdut 
cunoştinţa. 

M-am gândit că nefericitul tânăr va muri curând; 
cercetându-i hainele, am văzut că fusese jefuit de toţi banii; 
atunci le-am dat acestor oameni de treabă doi ducați de aur 
ca să aibă grijă să fie înmormântat creştineşte, apoi, noi ne- 
am continuat drumul. 

XXX 

DIN A 43-A ÎNSEMNARE: 

7 decembrie. 

— Am avut marea bucurie să-l regăsesc la Poitiers pe 
contele Amauri de Loraydan, venit de la Luvru să mă vadă, 
din ordinul regelui. Acest desăvârşit gentilom va fi alături 
de mine până la intrarea noastră în Paris. 

XXX 

Ne oprim aici cu fragmentele din însemnări. Acum ştim de- 
ajuns despre drumul comandorului de Ulloa. 

Capitolul IX Casa de pe Calea Corderie. 

Chiar în ziua în care Carol Quintul a traversat Bidassoa, 
adică la 20 noiembrie, înspre amurg, un călăreț venea în 
grabă spre Paris. 

Cu pumnul proptit în şold, cu mantaua fâlfâind în vânt, 
purtat în trapul cadenţat al unui falnic cal roib ce-şi ridica 
sus copita scuturându-şi spuma de pe el, părea 
întruchiparea tinereţii şi a forţei, a mândriei şi a bogăției. 

Nimeni n-ar fi bănuit drama din sufletul acestui mare 
senior ce se afla în pragul unei sărăcii dezonorante. 

lată ce se petrecea în gândul său: „Mâine, la amiază, 
trebuie să plătesc contelui de Esse opt mii, baronului de 
Sansac şase mii, făcând cu totul dacă nu mă-nşel, 
patrusprezece mii de livre pierdute pe cuvânt. Mâine, 
mâine la prânz! Sunt deci un om fără cuvânt ce nu-şi 


plăteşte datoriile de joc şi, înainte de a fi dat afară de la 
curte, va trebui să mă străpung cu propria-mi sabie. Oare 
de ce aş aştepta până mâine...?” 

Călărea semeţ, privind drept înaintea lui şi gândea: „Stai! 
Stai! Să mai aşteptăm! Pe toţi dracii, dacă până mâine n-o 
să dea norocul peste mine! Să vină! Şi, vai de cel care-mi va 
cădea în mână!” 

Ajunse la Paris. 

După ce trecu prin poarta Nesle, printre cele două turnuri 
mari, rotunde, se opri aruncând o privire arzătoare spre 
Luvru, aflat pe malul celălalt al apei şi care-şi înălța spre 
cerul cenuşiu încâlceala sa de acoperişuri ascuţite şi 
giruete. Ajuns pe malul drept al Senei, se-ndreptă spre 
strada Temple, pe care o străbătu până la întretăierea cu 
calea Corderie. Acolo, se opri în faţa unei reşedinţe, ale 
cărei porţi se deschiseră de îndată. 

Pătrunse în curte şi un valet în livrea se grăbi să-i ţină 
frâul şi scara de la şa. În timp ce descăleca, zări un lacheu 
purtând tunica cu floarea de crin, care-l aştepta. 

— Hei! Champagne, ce doreşti de la mine? strigă 
gentilomul, devenit deodată surâză-tor şi plin bunăvoință. 

Lacheul făcu trei paşi, se înclină şi spuse: 

— Domnul valet de cameră al regelui informează pe 
senioria voastră că este aşteptată de către Maiestatea Sa, 
astă-seară la orele nouă. 

— Ţine, Champagne. 

Două piese de aur căzură în mâna întinsă şi lacheul spuse: 

— Nimeni nu-l întrece în dărnicie pe contele Amauri de 
Loraydan. 

Loraydan privea cum se îndepărtează lacheul regelui. 

„L-am dat ultimii bani din pungă! Şi acest rege egoist, 
crud, care nici măcar n-are habar prin ce minune mai pot 
să apar la curtea sa! Mâine ce voi face?... Ce se va întâmpla 
cu mine?... Dar, poate că nu-i totul încă pierdut... Maiam o 
noapte înaintea mea!... Şi, mai întâi cine ştie dacă acest 


mizerabil cămătar de Turquand... Încă o dată... să- 
ncercăm!” 

Fără să mai intre în casă să se odihnească după drumul 
greu făcut în ziua aceea, ieşi din curte şi o apucă pe calea 
Corderie. La câteva sute de paşi de reşedinţa Loraydan, pe 
aceeaşi parte a drumului, se înălța o locuinţă făţoasă, 
cunoscută sub numele de casa Turquand. 

În faţa acestei case, pe partea de miazănoapte a străzii, se 
afla o clădire masivă, cu aspect senioral şi care avea aceea 
înfăţişare tăcută şi adâncită în gânduri a caselor care au de 
păstrat o taină... sau, poate, unele păreri de rău. 

Era palatul Arronces. 

Până în acea zi, când contele Loraydan avea nevoie de 
jupân Turquand, îl chema să vină la palatul său. Dar acum 
nu mai era timp de pierdut. 

Venind în această casă pentru prima oară, Loraydan intră 
ca un senior feudal ce-şi vizitează vasalul; poftit în camera 
de primire, nu-şi aruncă nici măcar o privire asupra 
lucrurilor scumpe de care era înconjurat. 

Jupân Turgquand apăru şi-l salută cu tot respectul. 

Acest om suferea de o boală de nevindecat, care-i mânca 
sufletul şi-i tortura întreaga viaţă: Jupânul Turquand voia să 
facă parte din nobilime. 

— Domnule conte, spuse el, este o mare onoare pe care o 
faceţi casei mele... 

— Jupâne Turquand, poţi să-mi dai nişte bani? 

— Cu neputinţă, răspunse Turguand. 

— Jupâne, împrumută-mi douăzeci de mii de livre... 

— Cu neputinţă, spuse Turgquand. 

— Toţi cămătarii din Paris mi-au închis uşile. Mâine, la 
amiază, voi fi un om dezonorat şi mă voi omori. Jupâne, 
împrumută-mi cincisprezece mii de livre... 

— Cu neputinţă, zise Turgquand. 

— Jupâne Turquand, mă ucizi. Sângele meu va cădea 
asupra dumitale. 


— Senior conte, împliniţi-mi ceea că v-am cerut de două 
ori până acum, făceţi-mi această imensă favoare şi eu vă las 
să luaţi câţi bani doriţi din cuferele mele... 

— Ce mi-aţi cerut? îi răspunse marele senior ştergându-şi 
fruntea lac de sudoare. Ah! Mi-amintesc: să mă căsătoresc 
cu fata dumneavoastră!... E prea scump, jupâne şi camăta e 
puţin cam mare... Loraydan nu se poate însura cu fata unui 
cămătar. 

Torquand tresări şi-i spuse cu o mândrie stăpânită: 

— Fata unui meşter aurar vestit în Paris!... Domnule conte, 
acum patru ani când m-aţi chemat pentru prima oară, am 
acceptat fără nici o discuţie prețuirea pe care aţi făcut-o 
privind palatul dumneavoastră şi mobilele sale: trei sute de 
mii de livre. Or, ce eraţi atunci dumneavoastră pentru 
mine? O speranţă: o visam pe fata mea contesă, mi-o 
închipuiam la rangul la care o îndreptăţesc mintea şi inima 
sa. Ce vis! Şi dumneavoastră, seniore, îl spulberaţi... 

— Da! Să nu mai speri niciodată aşa ceva! 

— Nu mai sper!... dar ce veţi deveni dumneavoastră, 
atunci? Ca şi domnii de Maugency, de Esse, de Sansac şi 
alţii: un om care cere împrumut. În sume diferite, eu v-am 
dat până acum patru sute de mii de livre... 

— Patru sute de mii! strigă Loraydan, cu gândul de a-l 
insulta. Cum? Vreau să ştiu! 

Turquand sună dintr-un clopoțel. O tânără fată apăru în 
pragul unei uşi. 

— Pe fundul agheasmatarului meu, vei găsi cheia de la 
sertarul secret, îi spuse scurt aurarul. În sertar se află un 
caiet legat. Adu-mi-l imediat. Senioria voastră va crede, cel 
puţin, în nobilele sale semnături! 

Două minute de tăcere; tânăra fată apăru din nou şi 
înainta spre masa lângă care erau aşezaţi cei doi bărbaţi. 
Atunci, contele Loraydan ridică capul şi o văzu. 

Şi întregul univers parcă se întrupase în această gingaşă 
făptură blondă, în ai cărei ochi albaştri părea că se 


oglindeşte cerul dimineţii... Se ridică, uluit şi se-nclină 
adânc, fără să-şi dea seama, ca şi cum s-ar fi închinat... 

Jupânul Turguand tresări şi, cu o voce care-i tremura uşor, 
o prezentă: 

— Fiica mea, Berengere... 

Capitolul X Amauri şi Berengere. 

Iată, în câteva cuvinte, povestea acestei fete: de şase luni, 
ea îl iubeşte pe Amauri de Loraydan... Într-o zi, regele a 
trecut, împreună cu strălucitoarea sa suită, pe strada 
Temple şi atunci ea l-a văzut pe conte. A fost de-ajuns. Apoi, 
întâmplarea i l-a mai scos de două ori în cale. Îl iubeşte în 
taină, ştiind distanţa ce o separă de puternicul senior. 

Fulgerătoare a fost această dragoste curată... 
Fulgerătoare a fost şi pasiunea contelui. 

Fusese ora patru când intrase în casa Turquand şi băteau 
şapte ceasuri pe când contele o părăsea spunându-şi în 
gând: „E lucru hotărât! Aşa mi-a fost scris, ca Berengere să 
fie soţia mea. Şi ce importanţă are ce se va vorbi pe 
socoteala noastră? Câtă bucurie şi fericire! Cum am putut 
să trăiesc până astăzi, fără ea?” 

Cuibărită în braţele tatălui ei, Berengere plângea 
încetişor. 

— Oare nu visez? E adevărat? Mă iubeşte? Voi fi cu 
adevărat soţia lui? A spus-o chiar el? 

Loraydan păşea încet pe calea Corderie îndepărtându-se 
spre casă. Era un drum pe care-l făceai în zece minute, însă 
lui i-a trebuit mai mult de un ceas... Însufleţirea i se 
potolea... mintea lui se frământa: „Două milioane! Tuiquand 
a scris şi a semnat: Berengere va avea, ca zestre, două 
milioane! Pentru început, mâine voi avea o sută de mii de 
livre de aur! Ce armă, în mâinile mele! Dar dacă voi fi 
obligat să părăsesc curtea? Pe toţi dracii! Parcă şi-l aud pe 
acest pungaş de rege spunându-mi rânjind că Luvrul nu-i 
un adăpost pentru fetele cămătarilor...!” 

Într-un târziu, ajunse în dreptul porţii sale. S-a judecat cu 
asprime şi discuţia - cu el însuşi - a fost aprinsă. Gândul său 


a străbătui cele mai încâlcite căi, dar acum, se hotărâse... 
găsise rezolvarea. 

„Să renunţ la ea? Niciodată! O iubesc! Numai la ideea că 
s-ar putea s-o pierd, mintea-mi o la razna... O vreau şi o voi 
avea... Ea va trebui să fie prea iubita şi onorata mea 
stăpână, datorită zestrei sale...!” 

O ultimă ezitare şi se hotări: „Voi avea această fată şi 
milioanele ei! Însă ei nu vor avea ilustrul nume de 
Loraydan, la care, râvnesc atât ea cât şi cămătarul de taică- 
Sus” 

Capitolul XI Regele! 

Intrând în curte, contele de Loraydan îşi chemă valetul, 
care veni în fugă: 

— Brisard, mâine dimineaţă te vei duce la meşterul 
Turguand şi-l vei ajuta pe servitorul său să aducă aici zece 
saci. Să fii înarmat: fiecare sac va avea în el zece mii de 
livre de aur... 

Brisard se înclină cu obişnuita-i nepăsare. 

— Tocmai au sosit doi gentilomi şi-l aşteaptă pe domnul 
conte în sala armelor. 

— Cine sunt? întrebă Loraydan. „Sansac şi Esse, se gândi. 
Sunt tare grăbiţi, dragii de ei! Demni servitori ai acestui 
rege destrăbălat!” 

— Sunt domnii de Maugency şi regele, răspunse liniştit 
Brisard. 

— Regele...! 

Şi marele senior o luă la fugă, dând buzna în sala unde se 
afla stăpânul său, având întipărite pe faţă toate semnele 
plăcerii neaşteptate, bucuriei, fericirii, dragostei, 
devotamentului. Se repezi spre Francisc I aşezat într-un jilţ 
mare având pe el blazonul familiei, se-nclină adânc şi, furat 
de emoția ce-l stăpânea şi care-l făcea să uite de orice fel de 
etichetă, se bâlbăi: 

— Oh! Sire!... Oh! Sire!... Niciodată nu-mi voi ierta că n- 
am fost aici!... Iertare! Iertare! Am avat îndrăzneala să 
vorbesc fără a fi întrebat de către regele meu...! 


— Ei! spuse vesel Francisc Î, nu înţelegi că aici nu se află 
nici un rege?... Şi apoi, oare nu eşti la tine acasă? 

— La dumneavoastră, Sire, mă aflu la dumneavoastră, căci 
tot ce este aici vă aparţine... 

— Hai, bine... dă-i bineţe lui Maugency şi după aceea îmi 
vei povesti călătoria ta. 

Loraydan îl îmbrăţişă pe Maugency, un gentilom cu o 
înfăţişare distinsă, care primi cu destulă răceală dovezile de 
prietenie ale contelui. 

— În fine! Ce-ai făcut de la plecarea ta? 

— Sire, începu Loraydan, aşa după cum Maiestatea 
Voastră mi-a făcut onoarea să-mi poruncească, am însoţit 
până la Angouleme, pe prinţ şi pe conetabil, apropiindu-mă 
de persoana domnului de Ulloa. La Angouleme, l-am părăsit 
pe seniorul spaniol care, împreună cu escorta prinților, şi-a 
continuat drumul spre Bidassoa. După instrucţiunile primite 
de la Maiestatea Voastră, am făcut tot ce-am putut pentru a 
câştiga încrederea şi chiar afecțiunea domnului comandor 
de Ulloa. 

— Ai reuşit? întrebă plin de interes Francisc |. 

— Mai presus decât speram, Sire. În aşa măsură, încât mi- 
a propus să mă stabilesc în garnizoana sa din Sevilla. Am 
profitat de prețuirea pe care mi-o arăta, pentru a încerca 
să-l hotărăsc pe domnul de Ulloa să intervină pe lângă 
Maiestatea Sa regele spaniolilor în sensul în care mi-aţi 
spus. 

— Ai tratat problema Milanului? 

— Da, Sire. În fiecare zi i-am vorbit comandorului de 
marea dorinţă a Maiestăţii Voastre de a reintra în 
stăpânirea acestui ducat. Domnul de Ulloa nu mi-a dat 
decât nişte asigurări, în mare, fără să discute ceva concret. 
M-a copleşit cu dovezi de afecţiune, dar nu mi-a făgăduit 
nimic precis... 

Regele se ridică şi începu să se plimbe frământat prin 
încăpere. 


— l-am dăruit palatul Arronces, i-am trimis şi scrisorile de 
danie. Voi face şi mai mult pentru el, dacă ar voi să-i 
vorbească împăratului cu hotărârea necesară. Trebuie să-l 
determini să facă acest lucru, Loraydan, trebuie ştiu câtă 
înrâurire are asupra lui Carol! Dacă vrea, cu adevărat, 
Milanul îmi va reveni. Ce! N-ai putut să-i smulgi nici un 
cuvânt? 

— Sire, mi-aţi ordonat să nu merg mai departe de 
Angouleme. Cred că dacă aş mai fi rămas încă opt zile pe 
lângă domnul de Ulloa, reuşeam să-l fac să se hotărască. 

— Du-te după el! Vorbeşte-i! Promite-i tot ce va cere! 
Aprob de pe acum. Trebuie ca împăratul să fie pregătit să- 
mi redea Milanul atunci când va sosi la Paris! 

— Dacă aceasta este dorinţa Maiestăţii Voastre, voi pleca 
mâine dimineaţă. 

— Nu! Odihneşte-te trei zile. Dar nu mai mult. Apoi vei 
pleca la Poitiers, unde vei aştepta sosirea împăratului. De la 
Poitiers şi până la Paris vei avea tot timpul să termini treaba 
începută. Şi gândeşte-te... eu nu ţi-am dat niciodată nimic 
pentru că te ştiu bogat... 

— Sire, averea mea nu trece de două milioane!... Dar îmi 
este de-ajuns şi nu cer altceva Maiestăţii Voastre decât 
cinstea de a o slujii... 

— Da, îţi ştiu devotamentul şi dezinteresul. Două milioane! 
Te ştiam bogat, dar nu în asemenea măsură. În fine! N-are 
importanţă! Loraydan, dacă reuşeşti, îţi voi da, la curte, 
slujba pe care o vei cere, oricât de însemnată ar fi ea... 

Contele de Loraydan se înclină atât în chip de mulţumire, 
cât şi ca să-şi ascundă bucuria nemăsurată ce-l cuprinsese. 

— Deci, continuă Francisc [, în trei zile vei pleca; aştepţi la 
Poitiers, şi-ţi vei desăvârşi opera de convingere a acestui 
bătrân nebun... Dar am vorbit destul despre nimicuri. E 
timpul să ne gândim la unul dintre cele mai serioase 
lucruri... la desfătare! Vă iau pe amândoi. 

— Unde mergem, Sire? 


— Aici, aproape. Mai întâi trecem pe la palatul Arronces. 
De când l-am dăruit comandorului de Ulloa, nu ştiu de ce, 
mă încearcă dorinţa de a-l revedea... Am lăsat acolo o parte 
din tinereţea mea... erai şi tu, Maugency... Îţi aminteşti? 

— Da, Sire. Aici a murit sărmana Agnes de Sennecour... 

— Să mergem! îl întrerupse, brusc, regele. 

„Palatul Arronces! se gândi Loraydan. Voi vedea casa în 
care doarme Berengere...!” 

Cei trei gentilomi părăsiră reşedinţa Loraydan. 

Pe când se apropiau de palatul Arronces, zăriră doi 
oameni ce stăteau nemişcaţi. 

— Două haimanale! spuse contele Loraydan. 

— Nu, îi răspunse Maugency, care avea o vedere 
pătrunzătoare, sunt doi gentilomi. Unul dintre ei, după 
înfăţişare pare să fie tânăr, celălalt poate avea vârsta mea. 

— Ce fac acolo? îşi zicea înfuriat Loraydan. Am priceput. 
Unul din aceşti nenorociţi este tânăr şi a venit pentru 
Berengere. Pe toţi dracii! Cine ştie dacă... Hei, domnilor!... 
strigă el. 

Cei doi necunoscuţi tresăriră. 

— Ce doriţi, domnilor? întrebă cel mai în vârstă. 

— Să plecaţi! răspunse Loraydan. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că ne stânjeniţi! 

— Loraydan! Loraydan! murmură Maugency. 

— Ei, nu vezi că avem de-a face cu doi tâlhari de noapte! 

— Ce-aţi spus? întrebă o voce aspră. 

Şi cel mai tânăr dintre necunoscuţi se-nfipse în faţa lui 
Loraydan. 

— Eu zic că unor indivizi de speța voastră... 

Nu termină ce începuse să spună. Mâna tânărului se ridică 
şi palma răsună pe obraz. În aceeaşi clipă, săbiile ieşiră din 
teci, Loraydan spumegând de ruşine şi furie, celălalt liniştit, 
concentrat, gata să contraatace... Maugency, cu un gest, 
îndepărtă armele, aşezându-se între cei doi adversari: 


— Conte, iau asupră-mi jumătate din jignirea adusă, dar 
mi-ar plăcea să văd la lumina soarelui sângele pe care-l voi 
face să curgă. Dacă aceşti domni ne vor spune cine sunt, 
atunci mâine dimineaţă, chiar în acest loc... 

— Da! Da! Mâine de dimineaţă! La lumina zilei, strigă 
Loraydan. 

Regele se dăduse înapoi fi asista nepăsător la cele ce se 
petreceau. Maugency continuă, cu siguranţă în glas: 

— Domnilor, eu sunt baronul Roland de Maugency, iar 
dânsul este contele Amauri de Loraydan. Şi dumneavoastră, 
cine sunteţi? 

— Numele meu este Philippe de Ponthus, spuse cel mai în 
vârstă dintre necunoscuţi şi acesta-i fiul meu, Clother, 
senior de Ponthus. 

— Ponthus? tresări Maugency. 

— Ponthus. Eu vă cunosc, Maugency. Şi dumneavoastră mă 
cunoaşteţi. Odinioară, ne-am întâlnit aici, cu treburi diferite 
pe lângă cea care avea să moară în acest palat. Se pare că 
soarta noastră este să ne luptăm iarăşi în împrejurimile 
palatului Arronces... 

— Domnule de Ponthus, să lăsăm trecutul. Vă cunosc ca pe 
un loial gentilom şi-mi va fi de-ajuns cuvântul 
dumneavoastră că mâine dimineaţă ne întâlnim în faţa 
acestui grilaj. 

— Primim!... Vom fi aici, la ora opt dimineaţa... Sunteţi de 
acord? 

— Ora-i foarte potrivită. Eu vă voi avea ca adversar pe 
dumneavoastră şi prietenul meu Loraydan va avea onoarea 
să lupte cu domnul fiul dumneavoastră. Vom lupta, nu-i aşa, 
cu sabia şi pumnalul?44) 

— Perfect. Bună seara, domnilor şi pe mâine dimineaţă la 
ora opt! 

Philippe şi Clother de Ponthus, după ce-au salutat, plecară. 
Curând, se pierdură în noapte, Loraydan mormăia ocări. 
Gânditor, Roland de Maugency îşi plecă fruntea. 


— Nu ştiam, murmură el, nu ştiam că Philippe de Ponthus 
are un fiu...? 

— Asta da întâlnire, spuse Francis I râzând. Nu-i oare acel 
Ponthus care, într-o zi, în spatele acestui palat... 

— Da, Sire... A fost o dublă lovitură. Ne-am atins şi am 
căzut amândoi odată. Au trecut de atunci douăzeci de ani, 
continuă Maugency, gânditor. Era chiar în ajunul morţii lui 
Agnes de Sennecour... 

Loraydan, întors cu faţa spre casa Turgquand, pe care o 
privea cu înflăcărare şi de care se apropia încet, nu dădea 
atenţie acestor cuvinte şi chiar nici nu le auzea măcar. 
Regele stătea lângă grilaj şi rostea cu o voce tulburată de 
emoție: 

— Iată, deci, palatul Arronces!... Locuinţă binecuvântată, 
cât de plăcute au fost orele petrecute sub acoperişul tău!... 
Te privesc, bătrâne palat, cu aceeaşi ochi de altădată şi nu 
văd decât o arătare albă, care-mi spune: „Sire, m-aţi înşelat 
şi eu mor!” 

— Ultimele cuvinte ale lui Agnes! murmură Maugency. 

Fruncisc I îşi sprijini fruntea-i arzândă de fierul grilajului 
şi vorbi încet: 

— Poate pentru că moartea lui Agnes a ucis două fiinţe... 
pe ea... şi pe copilul pe care-l purta la sânul ei... 

„Acest copil trebuia să se nască... în mai puţin de o lună... 
Cu câtă nerăbdare aşteptam venirea lui!... Fată sau băiat, l- 
aş fi iubit... îl iubeam deja!... i-aş fi hărăzit o soartă 
regească, l-aş fi adus în preajma tronului... şi Agnes mi-ar fi 
iertat minciuna... Ce zi îngrozitoare a fost aceea în care am 
venit s-o văd după ce-am lipsit cincisprezece zile... Ea era 
întinsă pe pat, pe moarte... Şi mi-a spus că ştia unde am 
fost... „m-aţi înşelat şi eu mor!” A doua zi, nu mai era în 
viaţă!... Luase cu ea în mormânt şi pe acest copil pe care l- 
aş fi iubit atât de mult!” „Oare cine îmi trimite gândul 
acesta ciudat, îşi spunea Maugency, albindu-se la faţă. Ce 
dovedeşte că acest copil n-a venit pe lume înainte de 


moartea mamei sale!... Trebuie ca mâine, cel târziu, să-i 
vorbesc regelui despre acest lucru...!” 

— Nu ştiam că Ponthus are un fiu!... repetă el pentru a 
treia oară. 

Regele era, acum, cu faţa spre casa Turquand. 

Loraydan se apropie de el. 

— Dragii mei prieteni, continuă Francisc I, trandafirii 
cresc pe morminte, viaţa triumfă asupra morţii!... lubesc! 
Iubesc cum n-am iubit niciodată. Prieteni, dragii mei 
prieteni, când veţi vedea această gingaşă frumuseţe, plină 
de farmec feciorelnic şi de sfiiciune, veţi înţelege de ce i-am 
dăruit inima mea celei ce doarme acolo... în casa asta... 

Loraydan se clătină cuprins de ameţeală şi abia putu 
scoate câteva cuvinte, bâlbâindu-se: 

— În care, Sire?... În această casă?... În casa Turquand...? 

— Da, răspunse Francisc I, cu o voce pătimaşă. E acolo... 
Se numeşte Berengere... Pentru a o cuceri, am un plan de 
luptă. Îl vom pune în aplicare la întoarcerea ta de la 
Poitiers, Loraydan. 

— La întoarcerea mea! spuse contele fără să-şi dea seama 
ce spune. 

— Da. Pentru treburi de dragoste, îmi trebuie ca mintea să 
nu-mi fie preocupată de altceva. Aşa că voi aştepta 
întoarcerea ta. Am câştigat-o de partea mea pe femeia care 
veghează asupra acestui înger. Mai există şi un moşneag de 
tată; o vom scoate la capăt şi cu el. Vom fi cinci: eu, voi doi, 
Sansac şi Ess6. Până atunci, Berengere mă va fi băgat în 
seamă, văzându-mă cum mă plimb pe acest drum şi, fără 
îndoială, îi voi putea vorbi... Ea, poate că mă va iubi... 

Loraydan izbucni în râs: era de spaimă... 

— Poate că ea vă va iubi... dar... dacă nu vă iubeşte? 

— Eu o iubesc! E destul. Dacă mă iubeşte, mă va urma de 
bunăvoie. 

Loraydan simţea cum îşi pierde minţile. 

— Şi dacă ea nu vă iubeşte? 


— Ei bine, o voi răpi! Şi sunt sigur că voi reuşi, pentru că 
mă vei ajuta, Loraydan...! 

Capitolul XII Ultimele cuvinte ale lui Philippe de Ponthus. 

A doua zi dimineaţă, la ora stabilită, Roland de Maugency 
şi Amauri de Loraydan stăteau în faţa grilajului palatului 
Arronces şi îi văzură venind pe Philippe şi Clother de 
Ponthus - tatăl şi fiul. Nici o asemănare fizică nu părea să-i 
înrudească... dar trăsăturile moştenite prezintă, uneori, 
destule ciudăţenii...! 

Cei patru adversari se salutară. 

Maugency şi Loraydan se uitau la Clother de Ponthus cu 
aceeaşi privire plină de întrebări. 

„Irebuie chiar astăzi, peste un ceas, trebuie să-i vorbesc 
regelui despre acest tânăr!” se gândea Maugency, care 
părea încremenit. 

„Cât e de frumos”, îşi zise Loraydan cu strângere de inimă. 

— Domnilor, spuse cu o voce schimbată, vă rog să-mi 
acordaţi un răgaz de zece minute. 

— Ce-nseamnă asta, Loraydan? întrebă Maugency. 

— Înseamnă, tună Loraydan (şi privirea lui încărcată de 
ură îl ţintea pe Clother de Ponthus), că înainte dea mă bate 
cu acest domn, trebuie să mă duc până acolo!... în casa 
asta!... trebuie să vorbesc cu fata lui lurgquand! 

Zicând acestea, se năpusti spre poartă, bătând cu putere 
în ea. 

Amauri de Loraydan pătrunse în casă şi se faţă în faţă cu 
însuşi 'Turgquand. 

— Jupâne, îi spuse Loraydan, mă voi bate... 

— Am văzut şi am priceput totul. Luptaţi-vă, domnule 
conte, căci dumneavoastră purtaţi sabie. Dar pot să vă 
întreb pentru ce... 

— Am să-l omor pe acest tânăr gentilom pe care-l vedeţi 
acolo, pentru că a venit să dea târcoale casei mele... în jurul 
fiicei dumneavoastră, jupâne! 

— Îl văd pentru prima oară, răspunse liniştit Turquand. 
Dar dacă Berengere o vrea, bine faceţi că-l ucideţi. Vă daţi 


seama: e singurul mijloc de a înlătura ruşinea şi durerea. 
Nu şovâiţi! 

— Şi dacă acest necunoscut este o persoană importantă? 
scrâşni Loraydan 

— Vă voi spune: ucideţi-l! 

— Şi dacă este un prinţ de sânge? 

— Vă voi spune: ucideţi-l! 

— Şi dacă este regele? Regele! Regele! 

— Vă voi spune: ucideţi-l! Şi dacă veţi fi atât de laş încât 
veţi şovăi, îl voi omori eu însumi! 

Loraydan izbucni în hohote de râs. 

— Vă spun că regele v-a văzut fata! O vrea! Nu pricepeţi 
lucrul ăsta? Regele! Regele dă târcoale casei voastre! 
Regele! Corupătorul! Trădătorul! 

— Ştiu! spuse Turgquand, liniştit în continuare. 

— O ştiţi! Şi mai ştiţi că deja a cumpărat-o pe femeia care 
are grijă de fata voastră? 

— Ştiu! zise Turgquand, la fel de liniştit. Din ordinul meu, 
doamna Metarde a primit cadourile regelui... Vă spun că 
veghez!... Eu sunt cel care are grijă! 

— Dar... n-aţi face mai bine să vă mutaţi? 

— Nu. Această casă a fost clădită după planurile mele şi le- 
am făcut în aşa fel, încât, la nevoie, să mă pot apăra. 
Credeţi-mă: atât cât trăiesc, Berengere nu trebuie să se 
teamă de nimic... nici de rege... nici de oricine altcineva în 
lumea asta! 

Se făcu tăcere. Apoi meşterul aurar întrebă cu o voce 
voioasă: 

— Cei zece saci au ajuns, în bună regulă, la 
dumneavoastră? 

— Jupâne Turquand, grăi Loraydan, aş vrea să vorbesc cu 
Berengere... 

S-ar fi spus că n-auzise ce fusese întrebat... şi chiar aşa 
era... Meşterul aurar deschise o uşă şi dădu un ordin. 
Câteva minute mai târziu, Berengere pătrunse în încăpere, 


cu un mers atât de plin de graţie, încât Loraydan se simţi 
străbătut de fiorii dragostei. 

— Berengere, îi spuse, am să mă lupt cu omul acela pe 
care-l vezi acolo... lângă grilaj... cel îmbrăcat cu pelerina de 
catifea cenuşie... Uite! Uite! Ridică ochii spre dumneata! 

— Să vă bateţi! spuse Berengere, albindu-se la faţă. 

— Să mă lupt! repetă Loraydan. Şi să-l ucid! Îl cunoşti pe 
acest om? Spune! Îl cunoşti? 

— L-am mai văzut pe aici..., şopti Berengere. 

Nu era decât un sărman adevăr: o singură dată îl văzuse 
pe Clother de Ponthus, în faţa grilajului...! 

— Eram sigur! scrâşni Loraydan. 

— Să vă bateţi! murmură Berengere, albă ca petalele de 
crin. 

„Tremură pentru soarta lui!” 

— Mă lupt, şi, dacă pot, îl omor! Îi răspunse. 

Salutându-l cu un gest scurt pe meşterul aurar, Loraydan 
se repezi afară. Suferinţa de nesuportat a geloziei îi măcina 
creierii, făcându-l să strige: „Se iubesc! Pe Dumnezeul meu, 
o ştiam prea bine! Şi eu, care, poate încă mai şovăiam! Nu, 
nu, frumoaso! Acest nume de Loraydan, făcut faimos prin 
atâţia eroi, nu-l vei purta! Şi eu. eu. te voi avea!” 

Ajuns la grupul celor trei gentilomi, îl văzu pe Maugency 
deschizând portiţa grilajului. 

— Ce faci? îi spuse. Să ne batem aici! 

Maugency ridică din umeri. 

— Regele mi-a trimis această cheie. E un ordin, lupta va 
avea loc înăuntru. Destul cu prostiile, Loraydan! Poartă-te 
ca un gentilom sau te părăsesc! 

Intrară şi se îndreptară spre palatul Arronces, care părea 
că-i priveşte venind, cu o întunecată şi misterioasă 
curiozitate. Îi dădură ocol şi se opriră sub două ferestre la 
fel, care mai mult uneau decât despărţeau o zveltă şi 
elegantă fereastră în chip de cruce. Asupra vitraliilor 
acesteia, încadrate în plumb, părând că alcătuiesc 


arabescuri, Philippe de Ponthus şi Roland de Maugency 
îndreptară aceeaşi privire gânditoare. 

— Capela palatului Arronces, spuse Maugency cu o voce 
ciudată. 

— Aici se odihneşte Agnes de Sennecour, adăugă Philippe 
de Ponthus, ca un ecou al unor amintiri de demult. 

— Să scoatem spadele! îi întrerupse Loraydan. 

Cele patru săbii străluciră sub razele palidului soare de 
iarnă ce se ridica deasupra Parisului. 

— Domnule de Maugency, spuse Philippe de Ponthus în 
timp ce încerca o lovitură directă, vreţi să-mi spuneţi de ce 
n-aţi încetat să cercetaţi faţa fiului meu? 

— Domnule de Ponthus, răspunse Maugency care tocmai 
parase lovitura, daţi-mi voie să vă spun că nu ştiam că aveţi 
un fiu!... de vârsta aceasta... Şi cu o asemenea figură...! 

Fără să-şi dea seama, Philippe de Ponthus întoarse capul 
spre fiul său... şi îl văzu tocmai când punea piciorul pe sabia 
lui Loraydan, căzută la pământ... Surâse, îl salută pe 
Maugency şi-i spuse vesel: 

— Aţi văzut? Prietenul dumneavoastră este dezarmat!... E 
neîndoios că nu ştiţi şi faptul că fiul meu n-are pereche în a 
face să-i sară din mână sabia adversarului! 

Amauri de Loraydan răcnea: 

— Dezarmat! Dezonorat! 

— Dezarmat, da. Dezonorat, nu! spuse Clother, cu o 
sinceră politeţe. 

— Termină-mă! Ucide-mă...! 

— Ridicaţi-vă spada! 

Loraydan, nervos, îşi ridică de jos sabia, biciui cu ea aerul 
şi se aşeză în gardă. Lama săbiei sale se lovea de cea a lui 
Clother, în mişcări repezi, şi, deodată, scoțând o înjurătură, 
se aruncă în atac. În aceeaşi clipă, spada lui Clother îi lovi 
mâna ca o lovitură de bici, lăsând o lungă dâră roşie... 
Degetele se descleştară... şi, încă o dată, scăpă sabia din 
mână... 

— Aş putea să vă omor, spuse Clother, dar... 


Dar, chiar atunci, în spatele lui se auzi un suspin adânc, 
urmat de două horcăieli. Tresări, se-ntoarse... şi se repezi 
către Philippe de Ponthus care se prăbuşea lungă 
Maugency deja căzut, cu o privire sticloasă, amândoi având 
piepturile străpunse... era aceeaşi dublă lovitură care, 
odinioară, îi doborâse pe cei doi, chiar în acest loc. Numai 
că, de această dată, lovitura era mortală. 

Loraydan se aplecă asupra lui Maugency dar acesta nu 
mai avea nevoie de nici un ajutor. Sărmane Maugency, nu 
vei mai putea să-i spui regelui Francisc ce gânduri ciudate 
ţi s-au stârnit în minte atunci când priveai cu atâta băgare 
de seamă chipul lui Clother de Ponthus! 

Clother îngenunche şi, cu mâini care-i tremurau, săltă de 
jos capul părintelui său, murmurând: 

— Domnule... domnule... sunteţi grav rănit? Vorbiţi-mi... 
priviţi-mă... 

Philippe de Ponthus deschise ochii şi-şi privi fiul cu multă 
dragoste. 

— Trebuie, îngăimă cu greutate, să mă duci acasă... 
repede!... Am să-ţi vorbesc!... şi, pe legea mea... simt că mă 
duc...! 

Clother se ridică, alb la faţă. Un tremur uşor îi frământa 
buzele. 

— Domnule, îi spuse lui Loraydan, vreţi să aveţi grijă de 
răniţi în timp ce eu... 

Loraydan făcu un gest vag de învoire. Clother porni în 
goană. 

După un sfert de oră, două litiere pătrundeau în palatul 
Arronces. Clother îl căută cu privirea pe adversarul său, dar 
nu-l mai văzu. Loraydan dispăruse... 

Clother aşeză mortul într-una din litiere şi apoi, luându-şi 
tatăl în braţe, îl culcă în cealaltă. 

— Care din voi ştie unde locuieşte acest gentilom? îi 
întrebă pe oamenii pe care-i adusese, arătând spre corpul 
lui Maugency. 


— Domnul de Maugency îşi are palatul pe la mijlocul 
străzii Saint-Honore, îi îndrumă Philippe de Ponthus. 

Cele două litiere porniră şi, în strada Temple, se 
despărţiră, cea care ducea trupul lui Maugency îşi continuă 
calea spre Sena, iar cea în care se afla Ponthus se-ndreptă 
spre strada Saint-Denis. 

Acolo, aproape peste drum de hanul Ghicitoarei, cei doi 
Ponthus stăteau într-o casă veche, la primul etaj, unde 
ocupau un destul de modest apartament de cinci camere şi 
un fel de vestibul. Clother de Ponthus luă rănitul în braţele-i 
nervoase şi urcă astfel cu el, puternic şi plin de afecţiune, 
precum Enea, în timpurile eroice, l-a purtat în Anchise, tatăl 
său. Îl întinse pe pat şi-i spuse femeii care se-ngrijea de 
gospodăria lor să se repeadă după un chirurg. 

— Fără chirurg! surâse Philippe. Închide uşa şi ascultă! 

— Mai întâi vă îngrijesc şi după aceea vă ascult! 

— Ascultă-mă întâi! Supune-te ultimei mele porunci. 

Philippe fu surprins de slăbiciune, o spumă înroşită de 
sânge îi apăru pe buze şi deodată, văzu moartea aşezată la 
căpătâiul său; deschise braţele şi mai avu puterea să-şi 
îmbrăţişeze fiul, murmurând: 

— Mă duc... adio, Ponthus!... Aş fi vrut să-ţi spun... Când 
vei şti adevărul, fugi, fiul meu, iubitul meu fiu, departe de 
Paris, de Franţa... Inimi cum este a ta pot oriunde să lupte 
şi să-şi cucerească fericirea... o sabie ca a ta este preţuită 
peste tot... Prea târziu!... Totuşi, ascultă-mi ultima dorinţă... 
o vei îndeplini...? 

— Cum se poate să vă îndoiţi, domnule...! 

— Ei bine, de cum voi înceta să mai exist, du-te la castelul 
meu de la Ponthus, de lângă BrantOme... Acolo vei găsi ceea 
ce aveam să-ţi spun... pentru că ieri ai împlinit douăzeci şi 
unu de ani... şi pentru că, astăzi, moartea mi-a poruncit să- 
ţi vorbesc... Acolo... în sala urmelor... panoplia... sabia din 
mijloc... mânerul este gol... NU uita... adio... adio... nu uita 
sabia de la Ponthus... 

Şi îşi dădu sufletul... 


Capitolul XIII Sabia de la Ponthus. 

A doua zi după înmormântarea tatălui său, Clother de 
Ponthus, ascultând de ultima-i dorinţă, încalecă de cum se 
lumină şi luă drumul spre Brant6me, căci domeniul Ponthus 
se afla în împrejurimile acestui oraş. 

Clother se simţea teribil de mâhnit; din când în când, o 
lacrimă îi picura, fierbinte, pe obraz... îşi plângea tatăl... 
Era încercat de prima mare durere a vieţii sale. 

Amauri de Loraydan era unul dintre acele fiare sălbatice 
care, dintotdeauna, au bântuit lumea. Clother era un 
sentimental. 

Călărea fără să bage de seamă că la o oarecare depărtare 
în urma lui venea Amauri de Loraydan, ce se afla în drum 
spre Poitiers, unde, aşa după cum îi ordonase regele, 
trebuia să-l aştepte pe comandorul de Ulloa. Nu era 
urmarea nici unei gândiri faptul că Loraydan părăsise 
Parisul în acelaşi timp şi prin aceeaşi poartă cu Clother: 
întâmplarea potrivise astfel lucrurile... cum se întâmplă de 
atâtea ori! După instrucţiunile primite, Loraydan trebuia să 
se oprească la Poitiers şi să-l aştepte pe Carol Quintul... dar 
el nu se opri. 

Pentru ce? Pentru ce îl urma pe Clother? N-ar fi fost în 
stare s-o spună. N-avea nici un plan... Numai ura îl 
împingea să meargă mai departe. În dimineaţa zilei de 30 
noiembrie, Clother zări Ponthus-ul şi, părăsind drumul 
mare, se îndreptă spre castel. Loraydan se aşeză la pândă 
după o movilă de pământ şi se uita, cu o privire întunecată, 
după Clother care mergea, în trapul calului, pe drumul ce 
ducea la Ponthus. 

„Unde se duce? Oare a părăsit pentru totdeauna Parisul? 
Acest lucru i-ar salva viaţa...” 

Într-un târziu, Clother nu se mai văzu şi Loraydan scoase 
un suspin adânc, căzând pe gânduri dacă s-apuce şi el pe 
acel drum. Dar, pentru ce? Nici vorbă despre o nouă 
provocare la duel... Căzu într-un soi de visuri în care tot 
felul de planuri se clădeau şi se dărâmau de la sine... 


— Fireşte că pentru o mie de livre noi putem să-l aşteptăm 
la un colţ de drum pe frumosul călăreț care tocmai a 
trecut... 

— Cinstit vorbind, ar fi aproape pe degeaba. Eu aş cere 
două mii de livre, pentru că suntem doi. 

— Nu, nu Ban-Frumos, ar fi prea mult. 'Ţi-am spus 
întotdeauna că eşti prea lacom. 

— Şi eu, Jean-Uşiţă, te-am dojenit mereu pentru dărnicia 
ta care ne va aduce în sapă de lemn... 

La primul cuvânt al ciudatei conversații şi care spărsese 
liniştea adâncă ce domnea în jur, contele de Loraydan avu o 
tresărire puternică, întocmai ca un răufăcător prins asupra 
faptului. Înţelese, pe dată, că fiinţele ce-şi vorbeau astfel 
trebuie că citiseră pe chipul său ura ce i-o purta lui Clother. 

Luându-şi un aer nepăsător, întoarse uşor capul şi la zece 
paşi de el, într-o groapă, pe jumătate ascunşi de mărăcini, 
văzu doi oameni aşezaţi faţă în faţă, două haimanale. Cu 
seriozitate, continuau să discute dacă uciderea putea valora 
mai mult sau mai puţin de o mie de livre şi, la un moment 
dat, tăcură. 

— Spune-mi, prietene, zise Loraydan, ce castel este acela 
ale cărui două turnuri le zăresc? 

Cel care se numea Jean-Uşiţă păru că abia acum îl vede pe 
conte. 

— Monseniore, îi răspunse, este Ponthus, domeniul lui 
Philippe de Ponthus... 

„Domeniul Ponthus! tresări Loraydan. Deci pentru a veni 
la moşia sa, a părăsit Parisul...?” 

— Cine-i acest Philippe de Ponthus? întrebă el cu o voce 
nepăsătoare. 

— Un respectabil senior, despre care se spune că a avut 
necazuri. Aproape că n-a mai fost văzut la Ponthus. În 
ultimii doi ani, nu a venit decât de trei ori şi, de fiecare 
dată, însoţit de fiul său... Astăzi, fiul vine singur... Aş vrea să 
ştiu de ce... 

— Fiul?... Care fiu...? 


— Acel gentilom care a trecut adineaori pe drum. Cum, nu 
l-aţi văzut?... Se vorbeşte că-i un viteaz... Dar, eu ştiu dintre 
cei măi viteji care, dacă a trebuit... 

— O mie două sute livre, nici un ban mai puţin! hotări Ban- 
Frumos cu un soi de nevinovăție înspăimântătoare. 

Un val de căldură îl năpădi pe Loraydan, apoi îşi strânse 
pelerina în jurul lui, cuprins de friguri... Era la prima sa 
crimă. 

— Cum veţi proceda? 

— Asta ne priveşte, răspunse Jean-Uşiţă. 

— Când? 

— În cel mult trei zile! 

Nu mai schimbară nici o vorbă. Loraydan se ridică, livid la 
faţă. Totul era aranjat. Pusese la cale crima... La un semn al 
lui Loraydan, Jean-Uşiţă întinse tichia, în care contele lăsă 
să cadă banii care, cu o iuţeală nemaipomenită, dispărură, 
nimeni neputând să spună unde, în afară de Ban-Frumos ce 
supraveghea operaţiunea cu un ochi imposibil de înşelat. 

Loraydan închise buzunarele de la şa şi, fără să mai 
arunce vreo privire spre cele două puşlamale, încălecă şi 
porni înapoi, la pas, pe drumul pe care venise urmărindu-l 
pe Clother de Ponthus... 

Se întorcea la Poitiers... călător liniştit, bun gentilom care 
se duce să execute, cu toată credinţa, ordinele regelui său... 
Clother de Ponthus sosise la castel. Un om îi luă calul şi-l 
duse în grajd, după care se întoarse lângă Clother. Acesta, 

căzut pe gânduri, nu se mişcase din loc; îl întrebă: 

— Fără îndoială că seniorul de Ponthus s-a oprit undeva, 
pe drum... Când va sosi? 

— Nu, Agenor, tatăl meu nu va mai veni... tatăl meu nu va 
mai veni niciodată la Ponthus... 

— Deci, seniorul de Ponthus este mort... 

— Da, spuse Clother. Mort cu sabia în mână. A murit ca un 
viteaz. Acest suflet curajos şi tandru nu mai există... şi eu 
am rămas singur pe lume... 


Agenor, cu capul plecat ascultă tristele cuvinte. Cu 
siguranţă că în sinea lui rostea o rugăciune şi, după ce făcu 
semnul crucii, îi spuse: 

— Clother, senior de Ponthus, mă-nchin ţie şi-ţi făgăduiesc 
credinţă... Dar, chiar acum, trebuie să îndeplinesc porunca, 
atât de des repetată a monseniorului Philippe, de a vă duce 
la sala de arme... 

— Pentru aceasta am venit, spuse Clother. 

— Mi s-a spus să vă las singur în sala de arme... 

Imediat, Clother se îndreptă spre panoplia ce o ştia atât de 
bine şi pe care o admirase de nenumărate ori. Pe ea 
stăteau, alături, spade, pumnale, săbii, purtând cu toate 
semnul marilor armurieri din Toledo sau de la Milano. 
Clother o desprinse din mijloc şi se uită la ea. Apoi îşi scoase 
spada lungă ce-o purta la şold şi-o puse în locul celei pe 
care o luase din panoplie. Se aşeză la o masă şi puse sabia 
de la Ponthus în faţa lui. Era o armă solidă şi uşoară, fără 
zorzoane, cu mânerul drept şi cu garda apărată de spirale 
din oţel cizelat. Mânerul se termina cu o sferă din oţel pe 
care era gravat blazonul familiei Ponthus. Clother încercă s- 
o răsucească la stânga, la dreapta şi, după un mic efort, 
sfera se deşurubă. Odată scos, mânerul sabiei se dovedi a fi 
un cilindru gol, lucru care, de altfel, nu-i slăbea cu nimic din 
tăria lui. Înăuntru se afla o hârtie făcută sul pe care Clother 
o trase afară. 

Din hârtia răsucită se desprinse un diamant care căzu pe 
masă... Aplecând şi scuturând mânerul sabiei. 

Clother văzu căzând un al doilea diamant şi apoi altul... 
Când, în sfârşit, mânerul se goli, pe masă se adunaseră 
douăsprezece diamante. 

— Nu ştiam ca tata să aibă o asemenea avere... nu mi-a 
spus niciodată... 

În timpul acesta, privirile i se-ndreptară spre hârtia 
răsucită. O desfăcu şi, nu fără o oarecare şovăială, începu 
să citească. Purta o dată: 15 mai 1519. Trecuseră mai bine 
de douăzeci de ani de când fusese scrisă şi cerneala era 


îngălbenită... slabă dovadă a unei iubiri acum stinse... a 
unui chip şters de scurgerea vremii... care vindecă rănile 
inimii... atunci când izbuteşte! 

lată ce scria Philippe de Ponthus: 

Clother, Când o să citeşti aceste rânduri, vei avea douăzeci 
şi unu de ani împliniţi. Intenţia mea era ca să nu afli 
adevărul, căci el, din nenorocire pentru această lume, este 
adeseori dureros şi uneori mortal. Mama ta a hotărât însă 
altfel. Murind la trei zile după naşterea ta, m-a pus să jur că 
o să-ţi spun totul. O fac cu părere de rău. Când vei împlini 
douăzeci şi unu de ani ai să citeşti hârtia asta. Dacă între 
timp eu voi muri, am avut grijă să încredinţez unui prieten 
credincios secretul sabiei de la Ponthus. Sper însă că 
Dumnezeu o să se milostivească de mine şi să mă lase să 
trăiesc atâta vreme cât să te pot creşte şi să fac din tine un 
bun gentilom. 

lată deci, ceea ce trebuie să ştii, după dorinţa mamei tale: 

Clother, nu eşti fiul meu... 

Clother sări în picioare. 

Era alb la faţă... ochii i se tulburaseră... şi mâinile îi 
tremurau... 

Buzele-i murmurau cuvinte izvorâte din adâncul sufletului, 
ca un imn al dragostei filiale: 

— Tu, pe care te văd surâzându-mi în frageda copilărie 
aplecat deasupra leagănului meu, fără ca această amintire 
atât de îndepărtată să mă mire, care mi-ai călăuzit primele 
gânduri, cel ce m-a învăţat bunătatea, dragostea, mila şi mi- 
a înarmat braţul, cel care ai dat onoare vieţii şi frumuseţe 
gândirii mele, tu, Philippe, senior de Ponthus, binevoieşte să 
mă socoteşti fiul tău. Eşti tatăl meu, cel ce mi-a dat suflet şi 
m-a crescut. 

Mai liniştit, după aceste cuvinte, Clother se aşeză şi se 
apucă să citească mai departe. 

Nu eşti fiul meu prin naştere... 

Dar după inima mea, eşti ca şi copilul meu şi, ca un 
părinte, îţi voi închina întreaga-mi viaţă. lată pentru ce, 


Clother: 

Am iubit. A fost o dragoste unică. Prima mea iubire a fost 
şi cea din urmă şi simt că până la ultima mea suflare va 
rămâne la fel de tânără, de puternică şi curată ca în clipa în 
care m-a cuprins... Cea pe care o iubeam nu putea să-mi fie 
soţie: ajunsesem prea târziu ca să-i mai pot cuceri inima, 
dar o iubeam atât de mult, chiar fără nici o speranţă şi ea 
acceptă să mă facă părtaşul suferințelor el... 

Te-ai născut, Clother... 

Când ea şi-a dat seama că am înţeles şi că mă clătinam sub 
povara înfricoşătoarei bucurii, şi-a întins spre mine bietele 
ei mâini, şoptindu-mi: „Dumneata îi vei fi tată. şi când va 
avea douăzeci şi unu de ani, îi vei spune tot.” 

După ce îmi mai spuse în ce condiţii voia să afli adevărul, 
ea îşi dădu sufletul... Condiţia era ca tu să-l afli chiar în 
locul unde ea a suferit şi nu în altă parte. 

Dragul meu copil, acest loc este Palatul ARRONCES. 
Pentru a îndeplini ultima dorinţă a mamei tale, în ziua în 
care vei împlini douăzeci şi unu de ani te voi duce acolo. S- 

ar putea, însă, să nu pot face acest lucru, fie că am murit 
înainte, fie că la acea dată vom fi despărțiți din cine ştie ce 
motive. 

De aceea, Clother, îţi scriu această scrisoare. 

Ea are drept scop: 

Mai întâi, să te facă să intri în posesia a douăsprezece 
diamante care au aparţinut familiei mamei tale şi pe care ea 
le avea, la rându-i, de la mama ei. Aceste diamante au fost 
socotite, la preţul cel mai mic, la trei sute de mii de livre şi 
ele trebuie să te ajute să-ţi orânduieşti viaţa. Trebuie să 
foloseşti aceşti bani; stând la îndoială, vei nesocoti voinţa 
marnei tale şi a mea. 

Scrisoarea are drept al doilea ţel să-ţi spună ce vei găsi în 
palatul Arronces: 

1. Numele şi povestea mamei tale, scrise de ea însăşi; 

2. Numele tatălui tău adevărat, pe o hârtie scrisă de mine: 
am adăugat şi câteva sfaturi privind comportarea faţă de el 


şi îndrăznesc să cred că vei ţine seama de ele; 

3. Un pachet cu şapte scrisori scrise toate de mâna tatălui 
tău, constituind dovada de netăgăduit că eşti fiul lui; 

4. Actele prin care devii fiul meu adoptiv, moştenitor legal 
al numelui meu, titlurilor, senioriei de la Ponthus şi al tot 
ceea ce mai am; 

5. Un medalion cu portretul mamei tale, miniatură făcută 
cu şase luni înaintea morţii ei, de către pictorul Jehan 
Clonet; 

Totul a fost băgat într-o casetă de fier pentru a fi ferite de 
umezeală. Va trebui s-o spargi, deoarece cheia am aruncat- 
o în Sena. lată cum vei găsi caseta: 

Palatul Arronces se află în Paris, în spatele castelului 
Temple, pe calea Corderie, unde se găseşte şi grilajul de la 
intrare, chiar în faţa locului numit Copiii Roşii. 

Vei intra prin grilajul din faţă şi te vei duce spre palat, pe 
care îl vei ocoli. Vei intra în capelă printr-o uşă de mărime 
mijlocie şi, odată ajuns acolo, aşază-te lângă prima treaptă 
a altarului, cu spatele la el; apoi te îndrepţi spre fundul 
capelei, numărând dalele de pe jos. 

Sub a şaptesprezecea dală, mai precis sub dala care se 
află exact în centrul capelei se găseşte caseta... 

Cu o pârghie îţi va fi uşor să ridici dala, apoi vei săpa cam 
două lățimi de cazma şi vei găsi caseta. 

Adio, copilul meu, fiul meu iubit! Şi ca ultim sfat, îţi voi 
repeta cuvintele sfinte: respectă pe tatăl şi mama ta... Dar 
eu le înlocuiesc, fiul meu şi iată ultima mea dorinţă, izvorâtă 
din adâncul inimii: IUBEŞTE şi RESPECTĂ AMINTIREA 
MAMEI TALE! 

Primeşte binecuvântarea mea şi semnez: 

PHILIPPE, senior de Ponthus. 

XXX 

Soarele era la apus. Trecuseră multe ceasuri de când 
Clother se afla în sala de arme a castelului de la Ponthus. Se 
lăsa noaptea când Agenor, servitorul ce avea grija casei, se 
hotări să pătrundă în încăpere. 


— Seniore, îndrăzni Agenor, se face târziu şi deja s-a 
înnoptat... 

Auzindu-l, Clother înălţă capul şi se sculă. 

— Seniorul de Ponthus, continuă Agenor, nu binevoieşte să 
ne onoreze masa pe care i-am pregătit-o? 

— Desigur, bunul meu Agenor, spuse Clother, cu un soi de 
veselie nervoasă, mai ales că mi-e foame, nemâncând nimic 
de azi dimineaţă. 

Clother mâncă cu poftă şi cinsti cum se cuvine cina pe care 
i-o servi chiar Agenor. 

Era aproape ora nouă când se sculă de la masă şi ceru săi 
se înşăueze calul. Refuză să fie însoţit de cei doi fii ai lui 
Agenor şi făgădui că se va întoarce în curând să repare şi să 
locuiască mai multă vreme la Ponthus. Îşi luă rămas bun şi 
se sui în şa. 

Clother cunoştea bine drumul şi era nevoie de lucrul 
acesta, noaptea fiind întunecoasă. 

Pe nebăgare de seamă, slăbi hăţurile şi calul începu să 
meargă la pas. Îl încerca nevoia să se oprească, să se aşeze 
şi, prinzându-şi capul în mâini, să se gândească... 

Visarea! Cea mai grozavă otravă a creierului!... Dar 
Clother nu ştia încă lucrul acesta. 

Hotărându-se să descalece, văzu în faţa lui, pe stânga, în 
marginea drumului, două ferestre unde pâlpâia o lumină. 
Îşi dădu seama că se afla lângă un vechi han părăsit, unde 
se oprise înainte, de mai multe ori, ca să-şi odihnească 
armăsarul. 

I se spunea hanul la „Mila lui Dumnezeu”. 

„Aici, voi fi singur, îşi zise Clother şi mă voi putea gândi la 
tine, mamă! Şi la tine, Philippe de Ponthus, singurul şi 
adevăratul meu tată...!” 

Sări jos de pe cal, pe care-l legă de un inel, împinse uşa 
întredeschisă, intră şi văzu că lumina pe care o zărise venea 
de la o torţă de răşină şi de la resturile unui foc din vatră. 
Se gândi că o biată fiinţă se oprise aici să se odihnească şi 
se aşeză pe scaun, sprijinindu-şi coatele pe o masă rămasă 


acolo... închise ochii... Aproape în aceeaşi clipă îi deschise, 
auzind un zgomot... Văzu doi oameni năpustindu-se asupra 
lui cu pumnalele în mâini... Apucă sabia şi dădu să se 
ridice... prea târziu...! 

O durere ascuţită îi sfâşie pieptul... Scoase un strigăt de 
agonie, se prăbuşi la pământ şi-şi pierdu cunoştinţa... 

Iute, Jean-Uşiţă, cel care-l înjunghiase şi Ban-Frumos, alb 
la faţă, se apucară să-l scotocească pe Clother. 

Deodată, uşa fu zvârlită de perete şi mai mulţi oameni 
năvăliră în sală, spre fundul căreia Jean-Uşiţă şi Ban- 
Frumos o şi luaseră la goană, încălecând o fereastră ce da 
spre câmp, dispărând în noapte ca doi şacali înspăimântați, 
cât ai zice: peşte! 

Unul din noii veniţi, un bătrân frumos şi voinic, se aplecă 
asupra lui Clother şi avu un gest de milă. 

Era comandorul don Sancho de Ulloa. 

Capitolul XIV Drumul mare. 

Am făcut cunoştinţă cu personajele şi evenimentele ce vor 
influenţa viaţa lui don Juan Tenorio şi cea a Leonorei de 
Ulloa, schimbându-i cursul. La fel ca acela ic se apucă să 
descrie drumul unui fluviu şi este obligat să menţioneze 
obstacolele, stânca, accidentul de teren care au schimbat 
cursul apei şi au făcut-o să se abată din cale... 

Putem să ne întoarcem, acum, la don Juan pe care l-am 
părăsit pe când pleca din Sevilla, însoţit de valetul sau, 
Jacquemin Corentin, în urmărirea Leonorei de Ulloa. 

Mergeau la pas, cu frâiele pe gâtul cailor, odihnindu-i după 
un trap îndelungat, aflându-se la Ceva mai mult de-o leghe 
depărtare de Brantome. 

Se însera. Vântul aspru de decembrie învolbura bălăriile, 
bătând în rafale nebune peste platourile sterpe din 
Perigord. 

Don Juan era gânditor. Lui Jacquemin Corentin nu-i tăcea 
gura. 

— Domnule, spuse el, aş vrea să ştiu un lucru... 


— Mă plictiseşti. Vorbeşte cu nasul tău dacă chiar nu-ţi 
poţi stăpâni limba. 

Corentin se chiori spre nasul său, cu un aer binevoitor, ca 
şi cum ar fi vrut să-l salute şi continuă: 

— Domnule nas al meu, tare aş vrea să ştiu de ce am 
plecat primii din Perigueux? De la Sevilla, noi n-am pierdut- 
o din ochi pe nobila domnişoară... 

Don Juan tresări şi-l privi pieziş... 

— De ce, astăzi, o lăsăm în urmă? Cu dumneavoastră 
vorbesc, domnule nas al meu. Oare am renunţat la această 
urmărire nedemnă de un adevărat gentilom? Sau, în sfârşit, 
ne-a înduplecat curajul şi hotărârea acestei sărmane 
copile? 

Don Juan scoase un lung suspin şi-l trecu un fior... 

— Răspunde-mi, nas fără ruşine! Când am plecat din 
Sevilla, această vitează fată din Andaluzia era însoţită de 
două servitoare. Într-o noapte, pe când străbăteam cheile 
din Siera-Morena, ai plecat singur... cu dumneata vorbesc 
nas al meu! A doua zi, domnişoara nu mai avea decât un 
scutier pe lângă ea. De ce? 

— Corentin! 

— Taci, nas al meu! Şi-atunci când am trecut Bidassoa, iar 
m-ai lăsat singur într-o noapte fără lună. Când am intrat în 
Bayonne, nobila domnişoară era singură! Singură! De ce? 
Pentru ce se aflau pete de sânge pe spada noastră, încât a 
trebuit să frec la ea un ceas ca s-o fac să lucească din nou? 

— E! făcu don Juan. Ce atâta vorbărie pentru două lovituri 
de sabie! 

— Cu dumneata şi numai cu dumneata vorbesc, nas al 
meu! Nu te dojenesc pentru cele două lovituri de sabie, căci 
te cunosc. Cel puţin în privinţa asta nu eşti în stare de vreo 
trădare... 

— Poţi să crezi lucrul ăsta! Lupta a fost cinstită! Puteam 
să-i ucid, dar m-am mulţumit să-i fac să nu mai fie în stare 
să continue drumul. 


— Taci, nas ticălos! Necinstea acestor lovituri de sabie stă 
tocmai în faptul că dumneata voiai ca sărmana domnişoară 
să rămână singură! Singură, la cheremul dumitale!... Dar ţi- 
ai greşit socotelile, despre dumneata vorbesc, nas al meu! 
De trei ori ai vrut să te apropii de această copilă... singură, 
singurică... pe drumurile astea pustii!... Şi-a fost de-ajuns 
să te privească din cap până în picioare, aşa, încetişor, fără 
măcar a găsi de cuviinţă să-şi arate mânia... Ah!... cum le 
mai privea! Şi cum ai rămas încremenit în drum!... Ah! Nas 
al meu, nas al meu! Şi-acum mai râd! Cum te mai lungiseşi, 
parcă şi aşa nu erai destul de lung! 

Corentin se chiombi vesel spre vârful nasului său. 

— Eh! suspină don Juan. Fie, ai dreptate! Neînduplecată, 
ei nu i-a fost deloc milă de lacrimile mele. S-a înverşunat să 
nu vadă iubirea care mă mistuie. l-aş fi spus, dacă ar fi vrut 
să mă asculte... dar, mă jur pe cer, mă va asculta! Trebuie! 
Şi lucrul acesta se va întâmpla curând, chiar dacă pentru 
asta va trebui... 

— Domnule, îl întrerupse Corentin, vă va asculta... acum 
vorbesc cu dumneavoastră. Dar poate că nu vă va crede! 

— Şi de ce, Corentin? Dragostea adevărată dă cuvintelor 
un accent de sinceritate care nu înşală niciodată urechea 
unei femei. Trebuie să ai o inimă de piatră ca să nu bagi de 
seamă pasiunea mea! 

— Da, dar ea nu vă va crede dacă ştie cum vi se spune la 
Sevilla... şi nu se poate să nu ştie. 

— Ei! Şi cum mi se spune? Tu ştii, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. Ca toată lumea, de altfel. Vi se spune Don 
Juan el Burlador...45) 

— Cerule! Cum se poate! În aşa hal se poate măslui 
adevărul! Eu! Un şarlatan!... Opreşte, Corentin! Să stăm 
puţin aici... Descalecă... Vezi copacul acela plin de ramuri 
subţiri până aproape de pământ?... Acolo, la marginea 
pârâului... 

— Un plop, spuse Corentin. 

— N-are importanţă. Du-te, Corentin şi taie o ramură. 


Jacquemin ascultă. 

— Nu, nu pe aceea; e prea subţire... Acolo! Aia-i bună... 
Curăţ-o puţin... foarte bine! 

— Poftim, domnule. Ce voiţi să faceţi cu ea? 

— Eu? Ce voi face? Ea-i pentru tine. Croieşte-te cu ea, 
Corentin şi ciomăgeşte-te bucuros. 

— Cum? Doriţi ca eu însumi... 

— Nu m-ai făcut tu să-ţi făgăduiesc că n-am să te mai bat? 
Deci, cine va pedepsi crima ta dacă nu tu însuţi? 

— Crima mea? spuse Corentin. 

— Fără îndoială. Tu ştii că eu sunt unul din cei Douăzeci şi 
Patru din Sevilla. Tu ai defăimat pe unul dintre aceştia, 
numindu-l şarlatan. Este o crimă pe care justiţia andaluză o 
pedepseşte cu închisoarea. Dar eu îţi vreau binele şi mă voi 
mulţumi cu douăzeci de lovituri de ciomag, pe care ţi le vei 
da singur şi cu toată hotărârea... Foarte bine. Continuă! 
Obraznicule! Ei! Nu striga aşa de tare c-o să mă asurzeşti! 

Într-adevăr Jacquemin striga şi era îndreptăţit s-o facă, 
căci, fără cruţare, îşi căra la lovituri cu ciomagul peste 
picioare şi pe umeri. 

— Destul! spuse, în sfârşit, don Juan. Iartă-te de restul; 
după cum vezi, nu sunt neîndurător. 

— Domnule, răspunse Jacgqguemin gemând, vă înapoiez 
făgăduiala. Altă dată, prefer să mă bateţi dumneavoastră: 
loviți mai puţin tare! 

— Primesc, dacă lucrul acesta ţi-e de folos. Acum, zi-mi 
cum mi se spune la Sevilla? 

— E un nume foarte cunoscut, domnule. Toată Andaluzia 
vă spune Cinstitul don Juan. 

— Ai văzut?... Deci, tu îl uitaseşi? 

— Hm... da! Dar blestemat să fiu dacă numele 
dumneavoastră adevărat îmi va mai ieşi vreodată din cap. 

Porniră la trap, luptându-se cu vântul. 

Drumul desfundat de ploile din toamnă era plin de 
băltoace. 


La un moment dat, drumul trecea printre două maluri 
înalte, năpădite de bălării. 

Pe când ieşeau dintre maluri şi dădeau într-un bărăgan, de 
după cotul drumului apărură doi călăreţi, unul înarmat cu o 
sabie grea, iar celălalt, cu o archebuză având fitilul aprins, 
gata pregătit. Primul ridică braţul şi strigă: 

— Punga sau viaţa? Alegeţi! Şi repede! 

— Ei, spuse don Juan, lăsaţi-ne un minut să ne gândim! 

— Aşa stă treabă? Foc, Ban-Frumos, trage odată. 

Corentin se culcă pe gâtul calului. Don Juan trase spada. 
Glonţul fluieră şi se pierdu în depărtare. Omul care strigase 
se năpusti. Un şoc violent şi apoi învălmăşeală de cai care 
se muşcau, se ridicau în două picioare, luciri de oţel, o 
înjurătură înfundată. Deodată, tâlharul se răsturnă pe 
crupa calului, care o luă la fugă şi se opri cam la o sută de 
paşi... Rănitul alunecă, căzu greoi la pământ şi rămase 
nemişcat. Totul n-a durat un minut. Don Juan se îndreptă 
spre haimanaua ce era pe moarte şi descălecă, lăsându-l pe 
Corentin să se descurce cu omul cu archebuza pe care-l 
judecase dintr-o privire. 

Bietul om nu părea nici rău şi nici de temut; avea mai 
curând, o faţă de şmecher petrecăreţ, gata să râdă mereu; 
numai că, pe moment, părea încremenit, urmărindu-l cu 
toată grija, din priviri, pe Corentin. 

„Îi e frică de mine”, gândi Corentin. 

— Te numeşti Ban-Frumos? 

Omul dădu din cap. Apoi deveni îndrăzneţ: 

— Spune-mi, acela e adevărat? întrebă el. 

— Ce spui? tresări Corentin. 

În clipa aceea se întoarse don Juan şi-i spuse: 

— S-a sfârşit. Poţi să te duci să-l îngropi. Păstrează calul şi 
zdrenţele lui. Du-te şi altă dată uită-te de două ori înainte să 
cazi pe capul oamenilor sau încearcă sa fii mai îndemânatic 
cu archebuza ta. 

Ban-Frumos ridică din umeri şi după ce mai aruncă o 
privire spre Corentin, se-ndreptă spre tovarăşul său căzut 


lângă cal... După zece paşi se întoarse: 

— Atunci, acela e adevărat? repetă întrebarea. 

— Ce? strigă furios Corentin. Despre ce-i vorba? 

— Hei, prietene! spuse deodată don Juan. 

Şovăi, se luptă, poate, cu gândul ce-l străbătu şi apoi zise: 

— Ascultă aici... sau, mai bine nu, vin eu la tine, se 
răzgândi, aruncând spre Corentin o privire ciudată. 

Avu un gest aspru şi violent. Jacgqguemin Corentin înlemni. 

„Of! gândea el. Pentru ce se îndepărtează? De ce nu vrea 
ca eu să-l aud ce spune? Are acea înfăţişare de fiară 
sălbatică dezlănţuită pe care i-am văzut-o de două, trei 
ori... Oare ce pune la cale?” 

Don Juan şi tâlharul se-ndepărtaseră. 

S-au oprit lângă cadavrul lui Jean-Uşiţă. 

Sub cerul apăsător, în întunericul din ce în ce mai mare, se 
zărea un grup lugubru: calul fără călăreț, lungindu-şi botul 
spre pământ şi apoi, brusc, ridicându-şi capul ca să scoată 
un nechezat asemănător unui plânset ascuţit - corpul 
nemişcat, Curmă nedesluşită, sărmană grămadă de cârpe 
ce abia putea fi zărită - don Juan care vorbea cu o voce 
surdă, drept, ţeapăn, fără vreun gest - şi vagabondul care 
asculta înfăşurat într-o pelerină zdrenţuită. 

Se punea la cale un târg mârşav. 

Semăna cu prologul unei răpiri. 

Noaptea devenea din ce în ce mai întunecoasă şi dar şi 
prin a înghiţi toate aceste lucruri. 

Capitolul XV Mila lui Dumnezeu. 

Era în 18 decembrie. La o jumătate de leghe dincolo de 
Brantme, la încrucişarea cu un drum lăturalnic. 

Leonora de Ulloa se oprise acolo, fără să descalece. Venea 
de la Perigueux şi hotărâse să ajungă la Angouleme în 
aceeaşi zi. 

Pe la zece dimineaţa, oamenii din BrantOme o văzuseră 
trecând prin orăşel, mângâind şi îmboldind frumosul său cal 
spaniol şi femeile se miraseră să vadă o nobilă domnişoară 
călătorind fără însoțitori... 


Prezenţa ei era de-ajuns ca să însenineze locul. Cum a 
sosit ea, tristeţea aspră a acestor locuri s-a spulberat şi 
totul se înveşmânta într-un aer de blândeţe şi iubire. 

Se uita la priveliştea din faţa ei, din care se degaja o 
severă melancolie şi privea, curioasă, la cele două turnuri 
rotunde ale unui castel înconjurat de castani, ale căror 
ramuri desfrunzite păreau că-l cuprind ca într-o armură şi 
se gândea: „Câtă linişte domneşte pe moşia asta 
frumoasă!... Eu sunt călătoarea care trece şi n-are dreptul 
să se oprească atâta timp cât nu şi-a îndeplinit misiunea. Eu 
duc vestea nenorocirii şi port durerea cu mine... Castel 
liniştit, cât de mult mi-ar plăcea să mă odihnesc la poalele 
turnurilor tale, care, fără îndoială, adăpostesc fericire, 
departe de oraş, de frământări, de zbuciumul sufletului, de 
stricaţi, de râi... Oh! Christa! Sărmana şi iubita mea 
Christa! Sărmana şi iubita mea Christa... tu le-ai cunoscut 
pe toate... pe aceşti răi... şi-acum eşti moartă!” 

Ceea ce vedea, în timp ce-i treceau prin minte toate 
acestea, era domeniul Ponthus. 

Porni din nou la drum şi, curând, în faţa ei, aşezată la 
marginea drumului, zări casa singuratică, părăsită... casa la 
care comandorul de Ulloa s-a oprit pentru a-i da ajutor lui 
Clother de Ponthus, rănit, hanul la „Mila lui Dumnezeu”. 

Şi cum trecea la pas prin faţa lui, auzind un geamăt slab, 
se opri. 

Din casă ieşi un om, văitându-se: 

— Biata mea mamă! Rănită, poate că-i pe moarte! Şi nu-i 
nimeni să mă ajute! Va pieri dacă nu va fi îngrijită...! 

Leonor sări cu uşurinţă jos de pe cal. Din buzunarul şeii 
scoase un flacon ce conţinea un balsam şi fâşii de pânză, 
lucruri ce făceau parte din trusa de călătorie a oricărei 
nobile doamne. 

— Nu plânge, îi spuse ea, să mergem s-o îngrijim pe mama 
dumitale. 

Ban-Frumos o privi o clipă. Poate că graba cu care la 
sărise să dea ajutor îi stârniseră unele remuşcări. la drept 


vorbind, nu era un om rău. Făcea parte din acei sărmani 
păcătoşi ce-şi câştigau traiul din cele mai ciudate 
îndeletniciri. Nehotărârea lui dură puţină vreme. 

— Cum, dumneavoastră binevoiţi să..., se miră el. 

— Să nu pierdem vremea... condu-mă... să mergem la 
mama dumitale... 

— Pe aici şi Sfânta Fecioară să vă binecuvânteze! 

Ban-Frumos deschise uşa casei şi se dădu de-o parte ca s-o 
lase să treacă pe Leonor. 

Ea intră. 

— Ei bine, unde-i mama dumitale? 

Se-ntoarse şi văzu că uşa era închisă. Omul nu mai era 
acolo... înţelese că a căzut într-o capcană! 

Aruncă o privire prin camera dărăpănată, în fundul căreia 
se afla o vatră mare între două uşi: una dintre ele se 
deschise... 

Don Juan se ivi. 

Leonor, văzându-l pe Juan Tenorio îndreptându-se spre ea, 
nu fu stăpânită de spaima pe care o încerci întotdeauna, 
oricât de curajos ai fi, atunci când te afli în faţa unei 
primejdii imediate. 

Juan 'Tenorio îi făcu cea mai graţioasă şi mai emoţionantă 
reverență din câte se pot vedea. Trecea drept un maestru 
în arta de a saluta o femeie. De dala aceasta, salutul său era 
plin de pasiune, fiind, prin el însuşi, o declaraţie de 
dragoste înfocată. Şi dacă nu a căzut în genunchi era 
pentru că ştia cât de greu este să vorbeşti dintr-o asemenea 
poziţie... îşi începu discursul. 

— Fiţi liniştită, Leonor. Jur în faţa lui Dumnezeu care mă 
aude şi mă judecă că sunteţi în siguranţa lângă mine, la fel 
ca şi cum mama dumneavoastră s-ar fi sculat din mormânt 
şi ar fi de faţă. Când voi termina de vorbit, vei fi liberă să 
pleci. Dar trebuie să vă vorbesc. Am vrut să fac acest lucru. 
Dumneavoastră nu ştiţi câtă voinţă are Juan 'Tenorio, o veţi 
cunoaşte... şi de asemenea, răbdarea lui... şi... dragostea 
lui... 


Vocea i se frânse: devenea sincer! 

Nu mai era decât un îndrăgostit, un sărman îndrăgostit 
furat de vălmăşagul sentimentelor sale care-l făceau să se 
simtă ca o frunză învârtejită de furtună. 

— Am voit să vă vorbesc şi dumneavoastră n-aţi vrut să mă 
ascultați. De la Sevilla vă urmăresc, pas cu pas, şi de fiecare 
dată când am încercat să mă apropii de dumneavoastră, cu 
o privire m-aţi măturat din cale. Totuşi, m-am hotărât să vă 
spun ce înseamnă dragostea lui Juan Tenorio. Am folosit 
acest mijloc, v-am întins o cursă, acum trebuie să mă 
ascultați... Vreţi să mă ascultați? 

Leonor nu-şi lua de la el privirea-i limpede... N-avea 
nevoie să se prefacă nepăsătoare pentru că era nepăsarea 
însăşi. 

Juan Tenorio şi-a dat seama de această indiferenţă? A 
înţeles cât de departe de el era Leonor? 

Vocea-i tremura. Buzele i se albiseră. Îl trecu un fior. 

— Nu-mi răspundeţi, Leonor. Simt că n-o să-mi răspundeţi 
vreodată. Şi eu, nenorocitul, am să vă iubesc mereu. Ce 
viaţă voi avea de-acum? Inima-mi, vare bate cu atâta putere 
în piept, o să se fărâme! Nu voi fi iubit de cea pe care o 
iubesc! Fiecare ceas, fiecare clipă din viaţa mea, nu va fi 
decât un suspin de părere de rău şi un plâns 
deznădâăjduit...! 

Se prăbuşi în genunchi şi, cu fruntea în mâini, izbucni în 
hohote de plâns. 

Şi, deodată, îi veni în minte romanţa tânguitoare pe care i- 
a cântat-o în sala de mese a palatului lui Canniedo o voce de 
femeie: „. Om fi zece, om fi douăzeci - care l-am văzut 
îngenunchind.” 

Se ridică încet. 

Leonor nu făcuse nici un gest, nici o mişcare. Îl privea. Îl 
asculta. Îl supraveghea. 

— Nu, nu! spuse el. Această inimă pe care n-o cunoaşteţi, 
Leonor, vrea să mai trăiască încă. Vrea să mai iubească, 
trebuie să mai iubească până la ultima ei bătaie. Juan 


Tenorio o va adora pe Leonor până la ultima lui suflare. Nu 
ştiţi ce-nseamnă dragostea lui Tenorio! Vă voi face să uitaţi 
toate greşelile şi nelegiuirile mele! Veţi afla cât preţuieşte 
dragostea pe care, acum, o dispreţuiţi! Cât este de mare şi 
curată, nobilă şi atât de deosebită de ceea ce oamenii 
îndrăznesc să numească iubire!... Nu mă-nvinuiţi că as fi 
pricinuit moartea celei pe care o plângeţi... şi pe care o 
plâng la rându-mi... a celei care-şi doarme somnul liniştit şi 
nevinovat în capela Sfântului Francisc... Nu mă învinuiți că 
am înşelat-o, că am trădat-o... Nu, Leonor, eu n-am înşelat- 
o! A fost victima destinului său care a vrut ca eu să vă 
iubesc! Jur pe Dumnezeul meu că, prin Christa, numai pe 
dumneavoastră vă iubeam! 

Leonor nu se clintise. Doar la auzul numelui Christei, 
deveni puţin mai palidă. 

El făcu un pas înainte, împreunându-şi mâinile, şi rosti cu 
înflăcărare. 

— Vă iubesc! Sunteţi prima şi singura mea iubire. Sunteţi 
cea pe care speram s-o întâlnesc şi pe care o aşteptam. De 
câte ori n-am spus cuvântul dragoste şi cât era el de gol!... 
De câte ori n-am spus: te iubesc! Şi cât de mult minţeau 
buzele mele sau, mai degrabă, cât de mult se-nşelau ele!... 
Ştiam oare ce-nseamnă a iubi? Dar cum aş fi putut să ştiu, 
atunci când eu vă aşteptam pe dumneavoastră! 

Tot ce i-am spus Christei, vă spuneam dumneavoastră şi 
numai dumneavoastră. Ochii mei o priveau şi inima mea vă 
căuta. Când o vedeam pe Christa, sigur, eram fericit, dar 
când pronunţa numele vostru adorat, simţeam cum mă 
sfârşesc de iubire, un fior ciudat îmi străbătea trupul şi, 
curând, a trebuit să recunosc dulcele şi, în acelaşi timp, 
teribilul adevăr: prin Christa, pe Leonor, numai pe Leonor o 
adoram, la picioarele ei îmi aşternusem inima...! 

Un surâs fugar îi trecu pe faţă când spuse această frază, 
repetată de atâtea ori altor femei. Părăsi sinceritatea şi 
redeveni don Juan... 


— Morala oamenilor nu poate nici să mă înţeleagă şi nici 
să mă ierte. Regulile hotărâte mă condamnă, însă amorul 
meu se-nalţă deasupra oricărei morale. Dragostea mea este 
ceea ce este. Iubirea mea, chiar dacă o nelegiuită, ce pot 
face împotriva ei? Răspundeţi-mi, Leonor!... Cum?... Niciun 
cuvânt?... Nici o privire?... O singură vorbă... M-ascultaţi?... 
M-auziţi...? 

Mai făcu un pas. 

Pasiunea îi înfierbânta creierii şi-l încercau accese de 
furie. Don Juan! El era don Juan, stăpânul dragostei şi al 
femeilor. Se dojenea că-l umilise pe don Juan. Îşi spunea că 
a te ruga de femei nu-i calea cea bună, căci ele n-au milă de 
cei ce suferă şi plâng, că-i admiră pe cei ce îndrăznesc, că le 
place înfrângerea lor şi că trebuie să le îmblânzeşti, iar cele 
care se refugiază în tăcere şi nepăsare sunt gata să cedeze. 
Trebuie numai să vrei! Să îndrăzneşti să le fii stăpân şi 
atunci ele îşi vor găsi desfătarea în a se supune. 

Aceste idei nebune îi umblau prin mintea-i plină de 
gânduri negre. Un val de furie îl făcu să se răstească: 

— Răspundeţi-mi, Leonor...! 

Începu să bâiguie cuvinte fără nici o noimă. Acum era 
momentul. O să-ndrăznească. O să-i arate el cine era 
stăpânul. Se apropie, înnebunit, cu o privire rea şi spuse: 

— Pe Dumnezeul meu, nu veţi ieşi de aici înainte de a-mi 
răspunde! Leonor, jur că-mi veţi răspunde! 

— Nu! se auzi în spatele lui don Juan un glas liniştit şi 
ferm. 

Tenorio tresări şi se-ntoarse brusc, furios. 

Chipul lui Leonor, care se crispase în faţa pericolului ce 
părea de neînlăturat, se linişti... 

Amândoi văzură venind din fundul sălii dărăpănate un 
tânăr cu o înfăţişare ce putea părea sfielnică, cu un mers şi 
gesturi pline de graţie, cu o faţă blândă luminată de doi 
ochi în care se puteau citi ca într-o carte deschisă 
sinceritate, curaj şi cinste... 


Juan 'Tenorio îl cântări dintr-o privire şi răsuflă: nu părea 
să fie o ameninţare! 

Tânărul o salută pe Leonor cu mult respect şi apoi, 
întorcându-se spre Tenorio, îi spuse cu blândeţe, surâzând: 

— Vedeţi bine, domnule, că această doamnă nu vrea să vă 
răspundă. De ce dracu' stăruiţi? 

— Pentru ce vă amestecați? zise don Juan plin de dispreţ. 

— Mă amestec în ce mi se pare că mă priveşte. 
Dumneavoastră insultaţi o femeie şi sunt în dreptul meu să 
intervin. Nu-mi place că vă impuneţi prezenţa unei doamne 
care, în mod limpede, nu o poate suferi. Deci, vă rog să 
plecaţi... 

Don Juan avu o tresărire. Un fulger îi ţâşni din ochi. Dar, 
dând din cap ca şi cum ar fi îndepărtat mânia ce punea 
stăpânire pe el, salută cu un gest elegant şi se adresă 
tânărului: 

— Domnule, mă numesc Juan Tenorio, nobil spaniol, unul 
din cei douăzeci şi patru din Sevilla. Şi dumneavoastră? 

— Clother, senior de Ponthus..., răspunse tânărul 
înroşindu-se puţin. 

Leonor îl privea curioasă pe acest tânăr necunoscut care, 
cu atâta eleganţă, siguranţă şi firesc, îi venea în ajutor. 
Aproape că-i era ciudă pe el că intervenise, lucru pe care ea 
nu l-a dorit. Avea un pumnal bun şi se simţea în stare să se 
apere singură. 

Totuşi, cu o uşoară înclinare a capului, îi mulţumi lui 
Ponthus. 

— Domnule, continuă don Juan, aţi procedat ca un 
adevărat gentilom şi vă rog să-mi daţi voie să vă felicit. 
Dacă se pare că ştiţi care este datoria unui gentilom, în 
schimb, se pare că nu ştiţi sau nu vreţi să luaţi în seamă 
drepturile dragostei. Aceste drepturi, dumneavoastră mă 
împiedicaţi să mi le exercit. La rândul meu, vă rog să-mi 
lăsaţi locul liber. Am încă o mulţime de lucruri să-i spun 
acestei nobile domnişoare. Dacă veţi pleca de-aici de bună 
voie am să vă rămân, domnule, recunoscător toată viaţa. 


— Senior Juan Tenorio, îi răspunse cu răceală Clother, nu 
înţeleg această glumă spaniolă şi vă voi răspunde cu o 
glumă din ţara mea. 

În acelaşi timp, îşi scoase spada, spunându-şi în sinea lui: 
„Sabie a lui Ponthus, fii-mi credincioasă.” 

— Iată, zise Tenorio, un fel de a vorbi ce poate fi înţeles în 
toate limbile pământului şi care-mi place! 

Imediat, îşi trase şi el sabia din teacă. 

În acel moment, Leonor se-ndreptă spre Clother de 
Ponthus. Don Juan se înnegura la faţă şi tremura ros de 
gelozie. Clother îşi cobori spada. 

— Domnule, o să vă bateţi pentru mine fără să mă 
cunoaşteţi. E drept ca măcar să ştiţi cine sunt. Mă numesc 
Leonor şi sunt fiica lui don Sancho de Ulloa, comandor de 
Sevilla şi Andaluzia. 

Ponthus tresări şi se albi la faţă. Se înclină cuprins de 
emoție în faţa Leonorei. 

— Doamnă, eu am mai fost, într-o seară, în casa asta 
amărâtă, acum optsprezece zile, în scara zilei de 1 
decembrie. Am fost atacat de doi tâlhari şi unul dintre ei m- 
a înjunghiat cu pumnalul lăsându-mă mai mult mort decât 
viu. Un om trecea pe aici şi mi-a auzit gemetele. A intrat în 
casă, m-a îngrijit şi m-a dus în satul din apropiere unde am 
stat la pat două săptămâni într-o casă primitoare. l-am 
părăsit pe acei oameni cumsecade abia astăzi de dimineaţă 
şi, în drum spre Paris, am dorit să revăd castelul meu de la 
Ponthus. Dorinţă?... O presimţire, fără îndoială. Pentru ce 
m-aş fi oprit aici? Cine ştie dacă nu o voinţă superioară mi-a 
călăuzit paşii înspre locul în care trebuia să-mi pun braţul în 
slujba fiicei comandorului de Ulloa, salvatorul meu...? 

— Salvatorul dumneavoastră? întrebă mirată Leonora. 

— Da, doamnă. Acei oameni acare au primit să mă 
îngrijească mi-au spus numele omului mărinimos căruia îi 
datorez viaţa şi acesta este don Sancho de Ulloa, comandor 
de Sevilla. Trăgând sabia pentru Leonor de Ulloa, nu 
îndeplinesc o datorie ci fac uz de un drept... dreptul de a-mi 


vărsa sângele pentru comandorul de Ulloa şi pentru toţi 
aceia care-i sunt dragi. 

— Fă-o, domnule, spuse Leonor stăpânindu-şi emoția. 

Juan Tenorio a ascultat această explicaţie cu nerăbdare 
posomorâtă. 

— E foarte curtenitor ceea ce spuneţi, zise don Juan cu o 
voce schimbată. Aş putea să-i dau acest frumos subiect 
unuia dintre aceşti făcători de comedii care mişună prin 
nobila Spanie: viteazul comandor salvează din ghearele 
bandiţilor pe vrednicul gentilom francez care, la rândul său, 
scapă pe fata comandorului şi o smulge din braţele 
blestematului 'Tenorio! 

— Apăraţi-vă, domnule! îl somă Ponthus. 

— Aveţi dreptate! strigă don Juan cu un glas plin de 
durere. Am spus cuvinte nedemne de mine, mi-am pierdut 
capul şi inima mi se frânge. Leonor, crudă Leonor! Fie ca 
sabia acestui curajos gentilom să-mi străpungă inima ce nu 
mai poate îndura atâta suferinţă. De-aş putea să-mi dau 
sufletul la picioarele tale! Să mor sub ochii voştri, Leonor, 
ar fi ultima desfătare din trista mea viaţă. 

În ciuda acestor cuvinte care parcă vesteau gândul de a se 
lăsa ucis, Juan 'Tenorio îl atacă cu multă îndemânare şi 
sânge-rece pe Clother de Ponthus. 

Celor doi adversari le-au fost de-ajuns câteva clipe ca să-şi 
dea seama că sunt de forţe egale, de aceeaşi valoare. 
Amândoi aveau acelaşi stil de luptă sobru, strâns, care-i 
caracterizează pe maeştri. Aveau curaj şi, mai presus de 
toate, aveau, în aceeaşi măsură, lucru de căpătâi în scrimă: 
sânge-rece, promptitudinea ripostei şi logica atacului. 

Leonor se dădu de-o parte şi, curajoasă, privea la cei ce 
duelau pentru ea. 

A fost o strălucită, scânteietoare încrucişare de arme, în 
mai multe rânduri şi care dura de peste un sfert de ceas 
când Clother de Ponthus începu să atace cu o serie de 
lovituri drepte pe care Tenorio nu putea să le evite decât 


dând înapoi... Ponthus ataca şi înainta... 'Tlenorio se 
retrăgea... şi curând se văzu ajuns într-un colţ al sălii. 

— Domnule, îi spuse Clother, vreţi să plecaţi? 

— Sunteţi nebun, îi răspunse don Juan bâlbâindu-se de 
furie şi de ruşine? 

Cu o săritură, scăpă din colţul în care era prins şi, 
punându-se în gardă, izbucni în râs... chiar în acea clipă îşi 
văzu mâna plină de sânge, degetele i se desfăcură şi spada 
îi căzu... Scoase un strigăt de durere: durerea de a fi fost 
învins în faţa Leonorei. 

— Cred că sunteţi scos din luptă, zise Clother. Din greşeală 
v-am rănit la mână, atunci când lovitura mea trebuia să vă 
ucidă... vă rog să mă iertaţi. 

— Ne vom revedea, nu-i aşa? răspunse don Juan. 

— Va fi o onoare pentru mine să mă măsor cu un rival de 
talia dumneavoastră. Aşadar, unde şi când doriţi, domnule, 
vă stau la dispoziţie. Mă duc la Paris, dar dacă vreţi să-mi 
numiţi un alt loc... 

— Parisul îmi convine. Dar Parisul este mare... 

— Locuiesc pe strada Saint-Denis, în faţa hanului 
Ghicitoarei; oricine o să vă-ndrume! 

— Dumnezeule! se auzi o voce. E un compatriot! Ca şi 
mine, un locuitor al străzii Saint-Denis. 

Şi Jacquemin Corentin, care tocmai intrase în sală, se- 
ndreptă spre Clother, spunându-i: 

— Domnule şi eu stau pe strada Saint-Denis! De-asemeni, 
sunt şi eu de-al Ghicitoarei! 

În timpul ăsta, cinstitul servitor începu să-i îngrijească şi 
să-i bandajeze rana stăpânului său. 

— Ah! Domnule, îi spunea, dacă aş fi putut ghici că acest 
gentilom e de pe strada Saint-Denis, v-aş fi rugat să 
renunţaţi la acest duel. V-aţi lovit de un parizian adevărat... 
şi lucrul ăsta-i întotdeauna periculos! 

Juan Tenorio nu răspunse. Fără îndoială că nici măcar nu 
auzise. Pentru prima oară în viaţa lui era supus chinurilor 
îngrozitoare ale înjosirii. Învins! El era învins! În faţa unei 


femei! În faţa lui Leonor!... Dorea să fi fost mort şi simţea 
cum se duce. Dar în adâncul fiinţei sale se ridica năvalnică 
dorinţa de viaţă; să mai trăiască, să iubească, să se facă 
iubit şi, la rândul său, poate chiar curând, să obţină o 
strălucită revanşă. 

Privirea-i rătăcea prin cameră şi ocolea să se uite la 
Leonor; într-un târziu privi spre vatră, unde stătea un om 
care-l măsura pe Clother de Ponthus cu spaimă. 

Era Ban-Frumos... 

— Apropiete-te! îi strigă. 

Ban-Frumos ascultă, dar nu înceta să se uite la Ponthus. 

— Ai fost plătit? îl întrebă Juan 'Tenorio. 

— Sigur! răspunse Jacquemin. L-am plătit pe acest 
caraghios cu scuzi frumoşi, când n-ar fi meritat decât palme 
şi picioare pentru treaba pe care s-a angajat s-o facă. 
Domnule, măcar de data asta să vă fie învăţătură de minte! 

— Pentru că ai primit banii, îi spuse don Juan, dispari! 
Cară-te! 

Ban-Frumos salută şi se-ndreptă spre Clother de Ponthus, 
în faţa căruia se-nclină adânc. 

— Senior de Ponthus, eu sunt unul din cei doi păcătoşi 
care v-au atacat chiar aici, acum vreo douăzeci de zile, într- 
o seară, pe când stăteaţi lângă masa asta... 

— Te-am recunoscut, spuse Clother, ce vrei? 

— Să vă spun că eu n-am lovit! În câmp deschis, da! Prin 
trădare, niciodată! Uşiţă a fost acela, domnule, Jean Uşiţă v- 
a dat lovitura care trebuia să vă omoare şi din care aţi 
scăpat cu viaţă. Pe legea mea! Trebuie că sunteţi ca de 
piatră. 

— Şi unde-i nemernicul tău tovarăş? 

— A murit, domnule. Acest nobil spaniol, aici de faţă, l-a 
ucis c-o împunsătură de spadă. 

— Bine. Poţi să pleci. 

— Nu, domnule. Mai am ceva să vă spun. Încercând să vă 
trimită pe lumea ailaltă, Jean-Uşiţă nu-şi făcea decât datoria 
de om cinstit. 


— De ticălos cinstit, vrei să spui. Datoria sa! Ce datorie? 

— Păi, el a fost plătit să vă ucidă! 

— Şi de către cine? întrebă Clother, tresărind de uimire 
căci nu-şi închipuia să aibă un duşman care să-i vrea 
moartea şi că acest duşman ar fi atât de mârşav încât să se 
folosească de un asemenea mijloc josnic... 

— De către cine? continuă Ban-Frumos. Vă voi spune, 
seniore de Ponthus, vă voi spune... 

Şi căzu în genunchi. 

— Seniore, ai milă de mine. Nu mai pot îndura viaţa pe 
care o duc. Să pândeşti un călător la o cotitură de drum, să- 
i tragi un glonţ de archebuză sau o săgeată unui 
necunoscut care nu mi-a făcut nimic, m-a umplut 
întotdeauna de silă, pe care acum nu mai pot s-o îndur. 
Senior de Ponthus, dumneavoastră puteţi să mă scăpaţi din 
mizerie asta de amărăciune şi sânge. Puteţi să faceţi din 
mine un om, căci citesc în ochii dumneavoastră curajul şi 
bunătatea, care nu merg niciodată unul fără altul. 

— Vreau din toată inima, spuse Ponthus, înduioşat de 
accentul de disperare din glasul nenorocitului. Dar cum? 

— Luându-mă în serviciul vostru. Vă voi fi credincios şi la 
bine şi la rău. La ananghie, sunt gata să-mi dau şi sângele 
pentru dumneavoastră. 

— Hai, destul, îi răspunse Clother de Ponthus, Ban- 
Frumos, te iau în slujba mea. Fii de treabă şi cinstit şi eu voi 
încerca să fac din tine un om, căci mi se pare că nu ţi-ai 
pierdut sufletul de tot. Dar acum mii vei spune numele 
acelui om care a dorit moartea mea, plătind pentru aceasta, 
nefiind destul de curajos să mă poată ucidă el singur. 

— VIi-l voi spune la timpul potrivit. Acum, vreau doar să vă 
mulţumesc şi vă voi dovedi că mai am suflet... 

Între timp, Corentin terminase de bandajat mâna lui Juan 
Tenorio şi-i spunea: 

— În trei zile, n-o să mai rămână nici măcar o urmă. 
Secretul leacului cu care v-am uns îl am de la domnul tatăl 


dumneavoastră, ilustrul don Louis Tenorio. Şi-acum, oare 
nu luaţi hotărârea înţeleaptă de a vă întoarce la Sevilla? 

— Să mă întorc la Sevilla! Oricare loc din lume mi s-ar 
părea îngrozitor de trist. Nu există decât un singur oraş în 
care pot merge: acela unde se duce Leonor... Cel puţin, aşa 
mă va vedea cum să mă sfârşesc de dragoste şi de durere şi 
poate că, atunci, va vărsa pentru mine o lacrimă de 
iertare... de milă... 

Spunând acestea, lacrimile începură să-i curgă pe obraji. 

Şi astfel, plângând, se-ndreptă spre uşă! Emoţia ce pusese 
stăpânire pe el făcu ceea ce n-ar fi putut să facă nici cea 
mai abilă prefăcătorie: n-a fost ridicol... a fost înduioşător. 
El nu pleca ca un învins într-un duel, se retrăgea ca un 
învins în dragoste... 

Puțin mai târziu, Clother de Ponthus auzi pe drum galopul 
a doi cai: Juan Tenorio şi Jacquemin Corentin se îndreptau 
spre nord... spre Paris! 

Atunci, se apropie de Leonor şi se-nchină tăcut, aproape 
cu sfială. Când se ridică, privirea sa o întâlni pe cea a 
Leonorei. E îl privi câteva clipe cu atenţie. Cu judecata ei 
sigură şi cinstită, îl cerceta... 

— Domnule de Ponthus, îi spuse ea, unui gentilom ca 
dumneavoastră n-am să-i aduc mulţumirile obişnuite, dat 
daţi-mi voie să vă asigur că purtarea dumneavoastră 
cavalerească am preţuit-o aşa cum se cuvine. Nu vă voi uita 
în rugăciunile mele şi atunci când tatăl meu mă va-ntreba 
cum de am fost atât de nesăbuită încât să fac singură 
drumul acesta atât de lung, voi putea să-i răspund că am 
făcut bine, fiindcă Dumnezeu trebuia să vă scoată în drumul 
meu... 

— Doamnă, răspunse Clother, mă răsplătiți cu prea multă 
generozitate. De altfel, s-ar putea ca eu să n-am nici nu 
merit că am intervenit în momentul în care acest gentilom 
voia să vă impună prezenţa lui. 

— Ce vreţi să spuneţi? 


— E o poveste cam ciudată şi mă-ndoiesc că mă veţi putea 
crede. Totuşi, vă spun, pe onoarea mea, că este adevărată. 
Aşadar, azi de dimineaţă, după ce le-am mulţumit şi i-am 
răsplătit cum se cuvine pe acei oameni cumsecade la care 
m-a dus, rănit de moarte, comandorul de Ulloa, am 
încălecat, ca să-mi continui drumul spre Paris. Dar n-am 
mers o sută de paşi că, deodată, m-am oprit şi am făcut cale 
întoarsă îndreptându-mă spre „Mila lui Dumnezeu”... casa 
în care vă aflaţi acum. Eram foarte mirat de această 
hotărâre neaşteptată şi chiar am încercat să mi-o schimb, 
însă nu era nimic de făcut. O forţă mai puternică decât mine 
mă îndemna, vă spun: am venit aici împotriva voinţei mele... 

— Împotriva voinţei voastre? tresări Leonor. 

Cum aş putea să vă explic ce s-a petrecut în mine? Lucruri 
foarte importante mă obligă s-ajung la Paris şi totuşi, fără 
să vreau, întorc spatele Parisului, îndreptându-mă spre casa 
asta. În acelaşi timp în care mă certam că pierd o zi, îmi 
spuneam mie însumi: trebuie să mergi la „Mila lui 
Dumnezeu”... trebuie!... După cum vedeţi, doamnă, meritul, 
dacă există vreunul, este pe de-a-ntregul al acestei puteri 
necunoscute care m-a adus până la dumneavoastră. 

— E într-adevăr ciudat, spuse Leonor gânditoare. Vă cred, 
domnule. Şi mie mi s-a întâmplat, într-o zi tristă şi care nu-i 
prea îndepărtată, să spun unele lucruri fără voia mea. Era 
ca şi cum această forţa necunoscută care v-a călăuzit paşii 
mă-nlocuia şi vorbea prin mine. 

— Poate că-i aceeaşi forţă, murmură Clother. 

— Poate! răspunse Leonor. 

A urmat un moment de tăcere în care se priviră îndelung. 
Amândurora li se părea că se cunosc de mult şi că sunt 
prieteni. Clother rupse tăcerea: 

— Şi-acum, ce voiţi să faceţi...? 

— Să-mi continui drumul spre Paris, unde trebuie să ajung 
cât mai curând posibil. 

Clother se gândi câteva clipe, după care îi spuse: 


— Doamnă, aţi putut vedea câte primejdii vă pândesc sau, 
cel puţin, la câte neplăceri vă expuneţi călătorind singură. 
Binevoiţi a-mi da voie să vă însoțesc până la Paris. Voi fi 
păzitorul dumneavoastră până în ziua în care veţi fi în 
deplină siguranţă lângă comandor. 

Ea schiţă un gest de enervare. Tot ce mai era în firea ei din 
copilul răsfăţat şi încăpățânat se revolta împotriva acestei 
protecţii atât de necesare. Ea nu înţelegea să fie păzită... 
Văzând gestul ei, Clother făcu doi paşi înapoi ca şi cum ar fi 
vrut să plece. Părea mâhnit şi sfiala punea, din nou, 
stăpânire pe el. 

Leonor se duse spre el şi-i întinse mâna, asupra căreia el 
se plecă şi o sărută uşor, plin de respect. 

— Veţi fi lângă mine îi spuse ea veselă. Ce vreţi! Sunt 
poate un pic nechibzuită şi obişnuită să-mi satisfac toate 
capriciile. Simt că pot avea toată încrederea în 
dumneavoastră. Fiţi, deci, tovarăşul meu de călătorie până 
ajung la tatăl meu. 

— Sunteţi întruchiparea generozităţii, răspunse Clother. 
leşiră din casă. Leonor îşi găsi calul legat de oblonul unei 
ferestre. Ponthus o ajută să se urce în şa, încalecă la rându-i 

şi se-ndreptară spre Angouleme. 

Ban-Frumos îi urma. 

Vorbeau puţin. Clother era sfios. Leonor, mândră, era 
cufundată în gândurile sale. Amândoi erau mâhniţi: el nu se 
gândea decât la mama sa, la portretul şi la povestea vieţii ei 
pe care avea să le găsească în palatul Arronces, iar ea, la 
chipul drag al sorei sale a cărei moarte îi îndoliase inima. 

Din când în când se priveau pe furiş. 

Între ei nu era decât un început de simpatie. Dar în sinea 
fiecăruia dintre ei, în acele adâncuri ale conştiinţei în care 
gândul pătrunde atât de rar şi cu atâta greutate, se 
năşteau, timide încă, zorile unei admiraţii reciproce... Era o 
dulce auroră de orizontul vieţii lor. 

Capitolul XVI Mediumul. 


Ne aflăm într-o cămăruţă dintr-un han sărăcăcios de la 
periferia Angouleme-ului: prima pe care Juan Tenorio o 
găsise intrând în oraş. Se oprise aici, socotindu-se zdrobit 
de oboseală; în realitate mâhnirea îl doborâse. Don Juan 
suferea. Inima lui plângea. Oare să fi fost cuprins don Juan 
de-o dragoste adevărată? 

— Domnule, spunea Corentin, n-o să ajung niciodată să 
pricep ce fel de om sunteţi. 

— Nici să nu încerci, răspunse 'lenorio, nici măcar eu nu 
cred c-am s-o ştiu vreodată... 

— Cel puţin, vă credeţi pe dumneavoastră înşivă? 

— Abia-abia, Corentin. Cum socoteşti c-aş putea să mă- 
ncred în mine, când poate că peste un minut voi fi mort! 
Clipa care s-a scurs, iată, nu mai e; cea care o să vină încă 
n-a sosit; aş putea oare să pretind că exist, aşa atârnat cum 
sunt între două neanturi? 

— Nu vă-nţeleg, răspunse sincer Corentin. Dar mă rog, 
dumneavoastră chiar credeţi ce gândiţi? 

— Bineînţeles, în ceea ce gândesc în clipa când îţi vorbesc. 
Dar cum voi putea să cred în ce voi gândi peste un ceas şi 
despre care n-am habar? 

— Nu prea ştiu ce vreţi să spuneţi, zise Corentin, dar 
trebuie să fie un lucru îngrozitor. O întrebare, domnule, una 
singură, după care, dacă-mi îngăduiţi, aş bea un pahar de 
vin... 

— De apă, Corentin. Dar s-auzim întrebarea. 

— Credeţi în dragoste? 

Juan Tenorio stătea la o măsuţă nenorocită făcută din lemn 
negeluit. Se ridică tulburat şi începu să se plimbe de colo- 
colo prin cămăruţa amărâtă. Suspina şi lacrimi i se 
rostogoleau pe obraji. 

— Cred în soarele ce-mi dă lumina, mă încălzeşte şi face să 
trăiască lumea. Cred în tine, lumină blondă, care-mi încânţi 
privirea, cred în voi, flori gingaşe aşternute în calea mea, în 
pomii ale căror roade au culori atât de minunate; cred în 
voi, cer albastru, nori negri şi în tine, pământiile, pe care 


mă târăsc ca un sărman vierme; cred în tine, dragoste! 
Soare al sufletului, da, cred în tine! În tine, surâs al lumii, 
imn de slavă al inimii omeneşti... nu ale tuturor oamenilor, 
ci numai ale câtorva care, ca şi mine, se pot numi oameni, 
restul fiind numai o biată turmă de animale. Cred în 
suferinţele dragostei care-mi sfâşie inima, în bucuriile ei 
care mă înalţă în al nouălea cer. Nu cred decât în dragoste. 
Dar, vai, ce-au făcut oamenii din acest sentiment! L-au prins 
ca pe un răufăcător, l-au legat, l-au băgat la ocnă şi l-au 
înlănţuit cu legile lor, cu obiceiurile şi prejudecățile lor. Ce! 
Să n-am dreptul să iubesc peste un ceas o altă femeie decât 
pe cea pe care o ador în clipa asta? Pentru Dumnezeu, de 
ce? Oare sunt eu stăpânul inimii mele sau, mai curând, 
sclavul ei? O iubesc pe Leonor! Vai cât de mult o iubesc! Tot 
ce e putere şi dragoste în mine aleargă spre dânsa. Dar 
cine poate sta chezaş că mâine nu va izbucni o nouă 
dragoste în inima mea? Şi să fiu osândit pentru asta? Va 
trebui să resping fericirea ce mi se dăruie, iar iubirea, acest 
sentiment minunat, să devină o ghiulea legată de picioare, 
pe care s-o târăsc ca un amărât, după mine? Iubesc! Da, 
iubesc! Toată fiinţa mea e numai dragoste. Dar pe cine 
iubesc? Ah, la iubesc pe toate, căci toate merită dragostea 
mea. Inima-mi nu vrea să ştie de închisoare, ea vrea să bată 
sub necuprinsul cerului, în spaţiile nesfârşite unde fiecare 
moleculă e încărcată cu dragoste. Iubesc! Vreau să iubesc! 
Nu trăiesc decât pentru dragoste! Oricare-ar fi ea care-mi 
va face inima să palpite, o ador pentru bucuria de a-mi fi 
dat prilejul să trăiesc o nouă clipă de iubire şi în momentul 
acela sunt gata să mor pentru ea...! 

Cât de neadevărate era teoria lui Juan Tenorio, cât de 
mare era greşeala sa şi cât de înspăimântător era egoismul 
său fără noimă! 

Fără nici o îndoială că starea de surescitare ce-l 
cuprinsese pe don Juan a pregătit şi a făcut cu putinţă 
scena ce avea să urmeze. 


Don Juan, copleşit de durere, se trânti pe scăunelul de pe 
care se ridicase cu puţin timp în urmă şi izbucni în hohote 
de plâns. 

— Leonor! strigă cu disperare în glas. Unde eşti, Leonor? 
Te-ador, iar tu mă dispreţuieşti! Pentru prima oară în viaţa 
lui, Juan 'Tenorio, stăpânul dragostei, încercă 
înspăimântătoarea umilinţă a înfrângerii! 

Leonor! Leonor! Vino la mine! Leonor, eu mor de 
dragoste! 

„Să-i ia dracu pe toţi amorezii, cu iubitele lor cu tot, ca şi 
pe stăpânii despotici!” mormăia în sinea lui Corentin cât se 
poate de trist. 

Se uita la don Juan cu o îngăduinţă plină de duioşie. Era 
un soi de fraternitate în privirea lui, dar o fraternitate 
reţinută de respectul pe care i-l impuneau acelaşi 
convenienţe de care se plângea adesea, nu fără oarecare 
dreptate. Dar, în ochii lui, se putea citi în primul rând 
admiraţie. Îl socotea pe don Juan - o fiinţă deosebită, ce 
plutea undeva deasupra legilor ce guvernau lumea morală, 
un fel de semizeu în care binele şi răul se alungaseră unul 
pe altul pentru a lăsa cea mai deplină libertate. 

În măsuţă se auzi un mic trosnet, dar Jacgquemin nu-i dădu 
nici o atenţie. 

Don Juan, rezemat de spătarul scaunului, cu mâinile pe 
masă şi cu ochii închişi, părea că doarme. De fapt, nu 
dormea, ci, dimpotrivă, avea senzaţia că spiritul său trăieşte 
o viaţă intensă. Era în prada unei ciudate surescitări 
mentale care-i înzecise puterea de gândire. Fără să-şi dea 
seama, nervii i se încordau ca în clipele unui efort 
neobişnuit. 

Mintea îi era bântuită de tot felul de imagini şi idei. 

Printr-un fenomen cât se poate de ciudat, gândurile lui, pe 
care le supunea unui atente analize, începeau să capete o 
consistenţă materială şi erau colorate: albe, negre, azurii, 
roşii ca sângele... 


Pe de-a-ntregul treaz, stăpân pe simţurile şi mintea sa, don 
Juan asista la acest fenomen al conştiinţei sale, u uimire şi 
curiozitate, ca la un spectacol interesant. 

Părea că se pleacă asupra lui însuşi şi se cerceta ca şi când 
ar fi fost vorba despre altcineva. 

Singurul fapt care-l stânjenea, aducându-l aproape în 
pragul suferinţei, era tensiunea nervoasă, şi, din când în 
când, spre marea spaimă a lui Corentin, gâfâia şi gemea 
uşori6). 

Câteva bătăi seci şi scurte se auziră în măsuţă. 

Corentin tresări şi văzu cu uimire cum mobila începe să 
tremure şi să se-nsufleţească. Apoi privirile lui se opriră pe 
mâinile lui don Juan, aşezate pe masă, şi-şi spuse că bătăile 
se datorau fără doar şi poate mişcării degetelor stăpânului 
său. 

Deodată, fără voia lui, ce se petrecea în mintea lui se 
schimbă. Culorile dispărură, luându-le locul imagini. Dar nu 
ca într-un vis, când îţi aminteşti trăsăturile unei persoane 
dispărute. Erau, mai curând, scânteieri ale gândirii, creaţii 
fulgerătoare, izbucniri de efort care proiectau pe ecranul 
imaginaţiei sale fiinţe reale. Avea senzaţia că, dacă ar fi 
întins mâinile, le-ar putea atinge, ar putea pipăi fiinţe 
adevărate, materiale... 

Această stare de spirit încetă tot atât de neaşteptat pe 
cum venise, iar gândirea lui redeveni normală. 

Don Juan se gândea... 

Se gândea la Leonor, însă gândul său nu mai era un strigăt 
pătimaş şi fu uimit, fiind sigur c-o adora. 

Îi venea în minte urmărirea îndârjită ce dura de la Sevilla. 

Dar şi aici interveni o ciudată răsturnare a felului de a 
gândi. Refăcea în minte această urmărire de la Sevilla şi 
până la hanul „Mila lui Dumnezeu”, clar în sens invers. 
Împotriva voinţei sale, amintirea celor petrecute se 
desfăşura de la sfârşit către început. Se înapoia în timp. De 
la han, până la Sevilla. 


Se împotrivea din toate puterile. Corentin îi văzu chipul 
chinuit, năpădit de sudoare, îl auzi gemând şi chiar 
murmurând: 

— Nu, nu, nu, nu vreau! 

Don Juan se opunea, dar nu putea împiedica reconstituirea 
aceea inversată; ajunse astfel la Sevilla, la capela Sfântului 
Francisc, la prânzul dat în cinstea lui de cei patru prieteni, 
cei patru cavaleri ai dreptăţii... ajunse... vai, ajunse la 
Christa! 

Şi aici, se opri. 

Gândul său se concentra asupra Christei. 

Şi curând, Christa îi cuprinse toată gândirea. 

Întreaga lui fiinţă o chema pe Christa. 

Şi, deodată, în masă răsunară câteva bătăi ritmate, ce 
păreau un limbaj. Măsuţa se străduia să comunice, încerca 
să vorbească potrivindu-şi bătăile după regulile limbajului 
omenesc. Bătăile răsunau câteodată pline de nerăbdare, ca 
şi cum s-ar fi mirat că nu este pricepută. Părea să aibă 
accese de supărare, aşa cum se întâmplă cu orice fiinţă 
omenească enervată de faptul de a nu se fi putut face de 
îndată înţeleasă de către individul căruia-i vorbeşte. Părea 
că spune: „Să mai încercăm!” Şi, într-adevăr, sunetele 
bătăilor ce răsunau în biata măsuţă păreau că exprimă un 
sentiment. 

Erau de o tulburătoare tristeţe... 

Brusc, ciocăniturile încetară şi, cam în acelaşi timp, într-un 
colţ întunecat al camerei apăru o lumină slabă care se 
stinse imediat. 

Camera era luminată, dar ce lumină poate da o lumânare 
proastă care fumegă şi ale cărei palide pâlpâiri nu făceau 
decât să întărească întunericul înconjurător. 

Jacquemin Corentin se ridică deodată, cu ochii plini de 
spaimă, şi îngăimă: 

— Domnule! Domnule! Vedeţi? 

— Da, văd, răspunse don Juan cu un suspin. Dar taci. 
Vocea ta îmi face rău. Şi stinge, oh, stinge lumina asta care- 


mi arde ochii ca un fier înroşit... stinge-o...! 

Corentin o făcu de îndată... Cămăruţa se cufundă în 
întuneric. 

Atunci, ce văzuse Corentin începu să prindă formă. 

Într-un colţ, la mică distanţă de tavan, licărea o lumină 
nemişcată şi difuză care se transformă în curând într-o 
flacără şi apoi într-un glob luminos de o culoare nedefinită. 
Nu peste multă vreme deveni iar o flacără de un verde 
deschis ce împrăştia o lumină blândă şi care nu avea nimic 
fantomatic în ea. 

Deodată lumina aceea verde se mişcă şi ajunse deasupra 
mesei, după care don Juan n-o mai zări... Să fi dispărut 
oare?... Nu, se transforma mereu... se alungea, se întindea, 
luând o formă vagă, nelămurită, care părea ceva uşor 
luminat... apoi începu să se definească... acel ceva purta un 
nume în graiul oamenilor... era un braţ... mai curând o 
mână... o mână de femeie... şi don Juan murmură cu 
înfocare: 

— O, mână, scumpă mână pe care am acoperit-o cu 
sărutările mele fierbinţi, mână dulce şi parfumată, atât de 
dragă buzelor mele, mână iubită ale cărei mângâieri mi-au 
dat de-atătea ori fiori... o, mână... mână a Christei...! 

Corentin se refugiase lângă uşă şi acolo căzuse în 
genunchi. Încercă să-şi acopere ochii cu mâinile, dar nu 
izbuti şi cu părul măciucă de spaimă - căci ce altceva putea 
fi decât o fantomă? 

— Iar fantoma lua o înfăţişare reală, dar ce spun! Devenea 
aevea, devenea materie palpabilă, era o formă născută din 
cine ştie ce străfunduri ale materiei... 

Don Juan simţi cum mâna i se aşeza pe cap! 

Un fior îl străbătu din cap până în picioare - poate un fior 
de groază sau poate de dragoste - dar oricum nu unul 
dintre cele pe care le încerci atunci când atingi o mână 
moartă. 

Să fi fost oare mâna unei moarte? Nu. Era o mână cu 
adevărat vie, cu degete subţiri şi lungi, cu piele catifelată. 


Era rece, dar n-avea acea răceală de gheaţă a morţilor. Lui 
don Juan i se părea că-n mâna aceasta curge un sânge 
tânăr şi generos şi dacă o simţeai rece, putea fi din pricina 
unei îndelungi nemişcări... a unui somn, din care încerca să 
se trezească şi chiar o făcea. 

Într-adevăr, era ca un fel de deşteptare a acestei mâini 
care se aşeză mai întâi pe cap, apoi pe fruntea lui don Juan. 
Căuta, poate, să se facă înţeleasă. Ca şi cum ar fi avut o 
inimă care bătea... 

Şi dintr-o dată, parcă ajunsă la capătul puterilor, fantoma 
dispăru, topindu-se în întunecime. 

În încăpere domnea din nou întunericul şi o tăcere 
nepăsătoare, iar din măsuţă nu se mai auzi nici o bătaie. 

Tăcerea era întreruptă numai de răsuflarea adâncă a lui 
don Juan, care căzuse într-un somn adânc, doborât de 
oboseală. 

După o oră, Corentin îndrăzni să se ridice, aprinse 
lumânarea şi-şi dădu seama că toate se aflau la locul lor. 
Era foarte tras la faţă. Dar fiind băiat plin de bun simţ, 
sfârşi prin a-şi spune: „Se vede treaba c-am visat, desigur. 
Oi fi avut vreun vis d-alea rele din cauza foamei la care m-a 
pedepsit stăpânul meu, zicând că lui nu-i e. Slavă domnului 
că m-am trezit! Dar ce mai îmi chiorăie maţele de foame! 
Cum eu nu-s amorezat şi cum s-ar putea să visez încă şi mai 
urât, să profit că don 'Tlenorio doarme şi să-nfulec ceva 
împotriva arătărilor diavoleşti pe care le născoceşte 
foamea...” 

Şi Corentin se fofilă spre bucătărie unde, în ciuda orei 
târzii, dădu peste o ţaţă somnoroasă rămasă pe-acolo cu 
cine ştie ce treabă şi pe care o înduplecă să aprindă iar 
focul. 

Sus, în cămăruţa amărâtă, cu mâinile încă pe masă, sfârşit, 
doborât de oboseală, căzut într-un somn adânc, dormea 
mediumul... 

MEDIUMUL»? 


Don Juan 'Tenorio!... Mediumul nu era altcineva decât don 
Juan!... Şi cum l-am putea numi altfel?... Medium fără 
ştiinţa lui, dar medium... Adică, una dintre acele fiinţe în 
stare să capteze manifestări de pe cealaltă lume. Cum 
anume? De ce? Datorită căror tensiuni nervoase, sau căror 
forţe fluidice? Sau a unei receptivităţi cu totul aparte? Nu 
se ştie. 

Dar, sigur, don Juan era una dintre aceste fiinţe. 

Căci, atunci când masa din încăperea palatului Canniedo 
se pusese în mişcare, don Juan se afla acolo. El fusese acela 
care, fără voie şi fără să-şi dea seama, chemase din 
adâncurile necunoscute de dincolo cine ştie ce fiinţă sau, 
dacă vreţi, o forţă necunoscută care a mişcat din loc acea 
masă. 

De asemenea, când în capela Sfântului Francisc Leonor a 
rostit acele cuvinte pe care nu le voise şi nici nu le gândise, 
don Juan era acolo; el fusese acela care, fără să-şi dea 
seama, chemase fiinţa sau forţa în stare să-i dicteze lui 
Leonor ce să spună. 

Şi aici, în odăiţa hanului din Angouleme, cu siguranţă că 
don Juan a provocat apariţia luminii şi, apoi, a mâinii aceleia 
ce părea vie şi se mişca: el era mediumul! 

El nu ştia. 

Nu trebuia s-o ştie niciodată...! 

Capitolul XVII Rugăciunea de dragoste. 

Trecuseră treisprezece zile de când don Juan şi Jacquemin 
Corentin fuseseră martori ai apariţiei acelei mâini. Era în 
ziua de 31 decembrie, seara, pe o vreme uscată şi 
friguroasă, când Clother de Ponthus şi Leonor de Ulloa, 
urmaţi de Ban-Frumos, intrară în Paris şi se-ndreptară de 
îndată spre Strada Saint-Denis. 

Ajunşi la hanul Ghicitoarei, descălecară. 

Ponthus ceru pentru fiica comandorului cea mai frumoasă 
cameră din această onorabilă ospătărie, vestită în timpurile 
sale, vizitată de poeţi şi chiar de maestrul Rabelais însuşi. 
Cunoştea bine pe gazde şi le socotea persoane demne de 


toată încrederea. Când Leonor merse în camera ei, el o 
chemă pe doamna Gregoire şi-i spuse: 

— Nobila doamnă pe care am avut cinstea s-o însoțesc 
până la dumneavoastră nu va sta aici decât o zi sau două. S- 
ar putea, chiar mâine, să-l întâlnească pe tatăl său, care 
este grande de Spania şi-l însoţeşte pe împărat. Se spune c- 
ar putea sosi mâine dimineaţă. Vă rog să vegheaţi asupra ei 
ca asupra propriului dumneavoastră copil. Vă voi fi 
recunoscător. Mă cunoaşteţi şi ştiţi că, pentru mine, acest 
cuvânt are un anumit înţeles... 

Şi plecă pe deplin liniştit. 

În faţa hanului dădu peste Ban-Frumos, gătit cu haine 
nou-nouţe, încât haimanaua chiar că avea figură de valet. 

Clother îi arătă casa în care locuia şi care, după cum am 
mai spus-o, se afla chiar peste drum de han. 

— Să nu te mişti de-aici, sau din sala mare a hanului. Dacă 
vezi vreo mutră ce dă de bănuit, vii de îndată să-mi spui. 

Dar, în timp ce se îndepărta, îşi spunea: „Nu, nu nici 
doamna Gregoire, nici Ban-Frumos nu trebuie să vegheze 
asupra Leonorei. Tu! Numai tu trebuie s-o faci! Însă 
mărturiseşte că nu îndrăzneşti...” 

În capul lui lucrurile nu erau atât de limpezi... De fapt, 
încerca o mare tristeţe la gândul că se îndepărta, însă el 
abia dacă-şi dădea seama. Se simţea cuprins de voioşie. 
Nici măcar de această mare bucurie, ce-i umple sufletul, n- 
avea habar. Privea cu încântare tot ce era în jurul său, 
gândindu-se: „Ce frumos mi se pare totul! Casele astea 
vechi îmi par întinerite. Şi cerul, acest cer cenuşiu al 
Parisului, e o plăcere să-l priveşti acum!” 

Intră într-o prăvălioară murdară, întunecoasă, în care se 
afla un bătrân cu priviri bănuitoare; mai venise aici cu 
Philippe de Ponthus: bătrânul făcea negoţ cu aur şi pietre 
preţioase. 

Clother îi vându unul din diamantele sale şi negustorul, pe 
loc, îi dădu pe el cincisprezece mii de livre de aur: câştiga 
pe el, cel puţin tot atâta, adică îl fura pe Clother fără ruşine. 


Clother ieşi din prăvălie, spunându-şi: „Ce om cumsecade! 
Dacă pot să-l ajut cândva, o voi face. Cum îmi zâmbea şi 
cum fără cea mai mică şovăială mi-a dat aceste 
cincisprezece mii de livre care sunt totuşi o sumă mare! 
Poate că acest sărman bătrân, în bunătatea lui, a prețuit 
prea mult diamantul...” 

O bucurie nespusă îl făcea să plutească, să găsească un 
farmec nespus la tot ce vedea, la tot ce auzea... 

Se făcuse noapte de mult şi în camera lui, Clother de 
Ponthus plângea încetişor. 

Ah! Cât de dulci i se păreau lacrimile! Ce beţie să simţi 
cum îţi izvorăşte lacrima călduţă şi ţi se rostogoleşte pe 
obraz, mângâindu-l, aidoma unei sărutări!... Să plângi 
fiindcă simţi prea-plinul inimii care parcă stă gata să se 
fărâme, să plângi atunci când n-ai nici un necaz, să plângi 
numai ca să plângi, aidoma plantelor ce-şi picură seva lor 
generoasă, ce fericire să plângi în singurătatea nopţii! 

Şi iată ce rugăciune luă naştere încet-încet, în gândul lui 
Clother: „Leonor... o, Leonor... de ce numele tău sună atât 
de dulce pe buzele mele şi pentru ce ele ard când ţi-l 
murmură?... Leonor... o, Leonor, plâng oare pentru că-ţi 
şoptesc numele? Într-adevăr, sunt lacrimi? Spune-mi, 
Leonor, de ce încep să plâng când mă gândesc la tine?... 
Leonor... acum câteva zile nu ştiam că exişti şi, iată, acum 
îmi stăpâneşti întreaga viaţă şi, dacă-mi privesc trecutul... 
totu-i mort, dispărut, şters din amintirea mea: dorinţa 
arzătoare de a vedea portretul mamei mele s-a dus... de 
asemenea amara durere lăsată de moartea tatălui meu... o, 
tată, o, Ponthus, părinte viteaz şi plin de dragoste, cel ce mi- 
ai îndrumat sufletul, iartă-l pe fiul tău prea-iubit!... 
Leonor... în fiinţa mea nu mai există altcineva în afară de 
tine şi cred că te ştiu dintotdeauna, cred că ai fost mereu 
lângă inima mea şi-mi este cu neputinţă să-mi amintesc 
zilele în care nu te cunoşteam sau cele în care încă nu 
sosiseşi, zile întunecate în care eu te aşteptam... Leonor, 
eşti cea pe care o aşteptam, eşti speranţa pe care-o purtam 


în inimă, eşti visul cu care-mi umpleam orele, tu eşti 
parfumul pe care-l răspândesc florile şi adierea ce-mi 
răcoreşte fruntea... eşti albastrul de mătase al cerului, eşti 
universul... Leonor, o, Leonor, primeşte umila rugăciune a 
celui care plânge şoptind numele tău binecuvântat, fii 
miloasă cu el şi dă-i voie să-ţi dăruiască viaţa, gândurile, 
inima, sufletul, fiinţa sa întreagă; nu-l îndepărta, nu-l da 
deoparte din drumul înmiresmat pe care mergi, o, 
Leonor...” 

Astfel se înălța din ruina lui Ponthus minunata rugăciune 
de dragoste, imnul curat în care, nici măcar o dată, nu a 
fost spus cuvântul dragoste, pentru că în întregul ei nu era 
altceva decât un strigăt de iubire. 

Capitolul XVIII Hanul ghicitoarei. 

În uşă răsunară câteva bătăi puternice. Clother tresări şi 
dădu fuga să deschidă. Era Ban-Frumos. 

— Domnule, el e, a venit! L-am văzut în sala mare a 
hanului, însoţit de găliganul acela obraznic ce-i serveşte 
drept valet, omul cu nasul fals! 

Lui Clother nu trebuia să i se spună mai multe pentru a şti 
despre cine-i vorba. El era nobilul spaniol pe care-l rănise la 
hanul „Mila lui Dumnezeu”... El era Juan Tenorio!... Două 
minute mai târziu, alb la faţă, Clother de Ponthus năvălea în 
sala mare a hanului Ghicitoarei, plină la ora aceea de 
studenţi şi tineri nobili, ce-şi goleau ultimele căni înainte de 
a se suna stingerea. 

O singură aruncătură de ochi în mulţime, şi-l văzu pe don 
Juan. De altfel, nu-l vedea decât pe el. 

Don Juan se afla într-un colţ al sălii, aşezat la o masă 
acoperită cu o faţă de masă strălucitor de albă şi plină cu 
veselă de argint. În spatele lui, nemişcat, cocoţat pe 
picioroangele sale, nimeni altul decât Jacquemin Corentin. 

Clother de Ponthus se-ndreptă spre el şi, pe măsură ce 
înainta prin sala în care se găsea adeversarul său, îi auzea 
murmurarea pătimaşă, înfocată, înflăcărată: 


— Da, vă iubesc! Cum? De ce? Nu mă-ntrebaţi! Vă iubesc! 
Nu credeţi? Daţi, cel puţin, crezare ochilor mei. 

Clother era uluit. Acel Juan Tenorio, care vorbea astfel, era 
una şi aceeaşi persoană cu cel ce, suspinând, plângând şi 
strigându-şi iubirea, îi făcuse Leonorei o declaraţie atât de 
pătimaşă? Privi în jur pentru a o vedea pe aceea căreia îi 
vorbea don Juan - şi văzu o tânără fată ce purta cu o 
cochetărie nevinovată un elegant costum de burgheză 
înstărită. 

Recunoscu pe dată pe fiica cucoanei Jerome Dimanche, 
văduva atât de cumsecade ce-l găzduia în casa ei, peste 
drum de hanul Ghicitoarei. 

Micuța se numea Denise. Pe chipul ei înflorea primăvara 
vieţii. Avea ochi blânzi, în care lucea o licărire de curiozitate 
emoţionată. Îl asculta, cu o admiraţie amestecată cu 
îndoială şi speranţă, pe acest gentilom care-i spunea 
cuvinte de dragoste. 

Ţinând cont că era vorba despre fiica cucoanei JerOme 
Dimanche, Ponthus rosti: 

— Ei, dar ce văd, dumneavoastră aici, domnişoară Denise? 

Chipul bietei copile se înroşi. Bâlbâi o vagă explicaţie cum 
că maică-sa îi dăduse un comision pentru jupâneasa 
Gregoire şi fugi... Fugi ca să se încuie în camera ei de 
fecioară, unde să poată visa... 

La auzul vocii lui Ponthus, don Juan se răsuci pe dată: 

— Ce întâlnire plăcută! Şi ce întâmplare norocoasă! 

— Nu, nu-i o întâmplare, spuse Ponthus răspunzându-i la 
salut. Vă căutam... 

— Ca să-mi oferiţi revanşa? 

— Nu astăzi, dacă nu vă e cu supărare. Vă căutam ca să vă 
ţin tovărăşie până mâine în zori, fără să vă scap o clipă din 
ochi. 

— Ei, mă faceţi prizonier? Venind din partea 
dumneavoastră, o astfel de silnicie e încântătoare. Dar aşa 
putea să ştiu... 


— Motivul acestei supravegheri? Nimic altceva decât că vă 
aflaţi la hanul Ghicitoarei. 

— Deci Ea este aici...! 

— Da, domnule, spuse Clother. 

— De acord cu dumneavoastră, zise Tenorio. Împotriva lui 
don Juan nu se iau niciodată destule măsuri de prevedere. 
În locul dumneavoastră aş fi făcut la fel. Deci sunt 
prizonierul vostru, sau mai bine zis, dumneavoastră 
deveniți prizonierul meu: luaţi loc, aici, în faţa mea şi 
gustaţi din bucatele de pe masă, în aşteptarea întâlnirii 
noastre pe un alt teren. 

Clother nu stătu mult timp la îndoială. Luă loc la masă şi 
cei doi comeseni ciocniră paharele aşa cum făcuseră şi cu 
spadele lor... Clinchet de sabie, clinchet de cristal... un 
strop de licoare roşie ce curge dintr-o carafă sau dintr-o 
venă... asta-i tot. 

Străduindu-se să nu aducă vorba despre cearta lor, se 
întrecură în curtenie, făcându-şi mii de complimente care 
mai de care mai pline de duh. În realitate, se admirau unul 
pe altul. 

Masa a fost nemaipomenită. Pentru asemenea oaspeţi, 
jupân Gregoire se-ntrecuse pe sine. 

Curând sună stingerea. 

Jupân Gregoire dădu afară ultimii cheflii, închise 
obloanele, puse drugul la uşa de la intrare şi dădu liber 
oamenilor de serviciu. 

Clother şi don Juan rămaseră singuri în sala cea mare a 
hanului - căci nu-i punem la socoteală pe Jacquemin 
Corentin şi Ban-Frumos care, într-un colţ, scurgeau sticlele 
şi care, luându-se după stăpânii lor, legau prietenie, sau, cel 
puţin încercau. 

— Domnule de Ponthus, spunea don Juan, îmi place felul 
vostru de a fi. Vă apreciez spiritul. Mărturisesc că rareori 
am întâlnit un suflet atât de delicat ca al dumneavoastră. N- 
am putea fi prieteni? 


— Domnule Tenorio, îi răspundea Clother, vă socotesc un 
gentilom. Mi-ar face multă plăcere să vă fiu de-acum înainte 
partener de întrecere la ospăţuri, să vă stau alături în 
clipele mai spinoase ale vieţii, dar toate acestea, numai din 
momentul în care mi-aţi da cuvântul de onoare să renunţaţi 
din toată inima la o urmărire nedemnă de dumneavoastră. 

Don Juan lăsă capul în jos. Clother văzu că era foarte 
tulburat şi continuă: 

— Ceea ce mă uimegşte, senior Ienorio, este că, deşi 
pretindeţi c-o iubiţi cu patimă pe nobila doamnă pe care 
spuneţi c-o urmăriţi de la Sevilla, îi vorbiţi de dragoste 
primei venite. Această biată Denise... de ce încercaţi să 
înşelaţi această copilă? 

Don Juan ridică capul şi un fulger ţâşni din ochii săi. 

— S-o înşel?... rosti el cu dispreţ. Să ştiţi că don Juan n-a 
înşelat vreodată o femeie... Cine vă spune c-o înşel pe 
această adorabilă Denise când îi spun c-o iubesc? Da, pe 
legea mea c-o iubesc! Sau, cel puţin, adineaori, când se afla 
aici, în faţa mea, simbol viu al veşnicei frumuseți, o 
iubeam... Opriţi-vă, domnule. Nu vă grăbiţi să mă 
condamnaţi. Cred că mai curând ar trebui să mă plângeţi. 
Uneori, chiar şi eu îmi spun că, în pieptul meu de monstru, 
natura a făcut să bată o inimă de amăgitor şi trădător. Dar, 
mai curând, recunosc în mine o victimă a puterilor 
amorului. Având o judecată mai dreaptă asupra dragostei, 
recunosc că, printre puţinele inimi omeneşti aflate în 
căutarea imposibilului, adică a iubirii unice şi veşnice, 
singură a mea este cinstită şi se poartă ca atare. lubesc, 
domnule! O mărturisesc, o spun, o declar: viaţa mea se 
petrece iubind şi încă nu ştiu cine e aceea pe care o iubesc. 
De ce aceasta şi nu cealaltă, când amândouă sunt la fel de 
frumoase? Ce spun! Oare o femeie are nevoie să fie 
frumoasă pentru ca să fie iubită? Eu o iubesc mai întâi şi 
atunci o găsesc frumoasă. Şi încă ceva: oare e nevoie s-o 
găsesc frumoasă? Ştiu eu, într-adevăr, ce-i frumuseţea? 
Iubesc această femeie din clipa în care o văd, nu ştiu pentru 


ce şi nici nu vreau să ştiu. O iubesc poate pentru părul său 
castaniu în care joacă reflexe roşcate. O iubesc poate 
pentru ochii ei albaştri, dacă nu cumva sunt negri. Care-i 
mai frumos, cerul în zori sau cel din faptul serii? Şi 
misterioasa noapte n-are şi ea farmecul ei? lubesc această 
femeie măcar pentru fiorii stârniţi în mine şi poate că 
niciodată nu voi şti cum a făcut-o. O iubesc pentru c-o 
iubesc şi de acum încolo simt c-aş muri dacă nu m-aş putea 
face iubit. Câte necunoscute n-am îndrăgit chiar din clipa în 
care soarta mi le-a scos în cale. Fie pe stradă, fie într-o 
piaţă, o alegeam pe cea pe care trebuia s-o iubesc. O 
priveam şi era de-ajuns. Fără vorbe. N-o mai întâlneam 
vreodată. Dar dacă privirea mea a făcut să răsară un surâs 
pe buzele ei, poate că, în acea clipă, ea m-a iubit, cine ştie... 
cine poate şti! Cel puţin, aşa cred, şi-atunci cerul coboară în 
inima mea. Ah! Domnule, nu o femeie iubesc eu atunci când 
mă arunc la picioarele ei şi îi ofer inima-mi înfierbântată de 
dragoste, ci Amorul în sine, pe el îl iubesc. Această 
nefericită inimă ce bate mult prea tare în pieptu-mi şi 
tresare la fiecare străfulgerare a lui, redeşteaptă de fiecare 
dată în mine, în acelaşi timp, nefericirea şi bucuria de a trăi, 
amara, înspăimântătoarea fericire a căutării imposibilului... 
imposibilul, domnule, fiindcă fericirea e un mit, Amorul un 
vis şi Visul nu poate deveni nicicând, realitate. 

Don Juan îşi cuprinse capul în mâini şi-n ochii lui luci o 
lacrimă. Şopti: 

— Ce-i viaţa? Iubire. Ce e fericirea? Iubire. Ce-i 
nefericirea? Iubire. De ce se înfruntă oamenii? 'Tot din 
pricina ei. Nu există altceva: când ea este lângă mine, 
trăiesc... când ea se află departe, eu mor. Hai, domnule, aţi 
cunoscut vreodată durerea de a fi departe de ea? Aţi 
cunoscut, moartea întregii voastre fiinţe, când cea pe care o 
iubiţi nu se mai află lângă dumneavoastră? Eu am trăit 
toate acestea. E îngrozitor. Într-o zi am să mă omor. Da, pe 
Dumnezeul meu, am să mă omor într-o seară înmiresmată 
când o blândă adiere îmi va aduce parfumul florii ei, 


reamintindu-mi că ea nu e prin preajmă ca s-o miroasă... 
Am să mă omor într-o zi când în minte îmi va răsuna un 
crâmpei din romanţa pe care-i plăcea să mi-o fredoneze 
mereu... Mă voi omori într-o noapte când ridicând ochii arşi 
de lacrimi spre un cer nemilos, voi zări steaua pe care-i 
plăcea s-o privească alături de mine... Ah! Cât de 
neştiutoare e biata mulţime când spune aceste cuvinte 
absurde: ochii care nu se vad, se uită! Căci în lipsa ei inima 
îşi făureşte o dragoste de neclintit. Când cea pe care o 
iubesc nu mai este aici, când inima mea se zbuciumă şi se 
frânge, când nu mai ştiu dacă sunt în viaţă sau nu, atunci 
fiinţa mea se topeşte de dragoste, atunci simt până-n 
măduva oaselor năvala părerilor de rău... şi ce fericire, ce 
încântare atunci când cad în genunchi chemând-o şi când, 
în sfârşit, lacrimile îmi izvorăsc de sub pleopele-mi 
arzânde...! 

Don Juan murmura, printre hohote de plâns: 

— Leonor! Leonor! Unde eşti? Unde te afli? 

Clother ascultase totul cu o uimire puţin înfricoşată. Îl 
privea, poate, cu puţină milă, dar şi cu dispreţ şi, cu un 
surâs batjocoritor, îi spuse: 

— Fiindcă iubiţi toate femeile, senior Tenorio, vă va fi deci 
uşor să renunţaţi la una din ele... 

Don Juan îşi încrucişa braţele pe piept şi spuse: 

— Cred că îmi cereţi să renunţ la una din ele... 

— Da, chiar asta vă cer. 

— Cu neputinţă! 

Don Juan rosti aceste cuvinte plin de disperare şi încheie: 

— Numai moartea mă poate face să renunţ la ideea de a 
cuceri inima Leonorei. Chiar dacă mă urăşte, eu o ador. 
Chiar dacă mă dispreţuieşte, o ador. Chiar dacă mi-ar călca 
inima în picioare, o ador. Ah! O ador, oare nu pricepeţi? 
Domnule de Ponthus, ca s-o puneţi la adăpost de mine, va 
trebui să mă ucideţi. 

— Atunci am să vă ucid! rosti Clother de Ponthus. 

— Când? îl întrebă don Juan. 


— De ce nu chiar acum? zise Clother. 

Spunând acestea se ridică şi-şi trase spada din teacă. 

În aceeaşi clipă, don Juan fu în picioare, cu sabia în mână. 
Fu momentul în care prietenia abia înfiripată dintre Ban- 
Frumos şi Jacquemin Corentin lua o întorsătură neaşteptată 

şi primul îi spunea, zeflemitor, celuilalt: 

— Hai, nu te mai ascunde! Mărturiseşte că e fals! 

— Ce anume? Ce spui că e fals? se răsti Corentin, care ştia 
prea bine despre ce era vorba. 

Văzându-şi stăpânii gata să se-ncaiere, cei doi valeţi săriră 
în picioare, zbârliţi... Jacquemin căţărat pe picioroangele 
lui, Ban-Frumos cu mâinile în şold. 

— Luptător de două parale şi bandit de drumul mare! 
strigă Corentin cu tot disprețul de care era în stare. 

Dar Ban-Frumos începu să zâmbească nemailuându-şi 
ochii de la nasul lui Corentin care înlemnise sub povara 
acelui zâmbet. Ban-Frumos, uşurel, ridică mâna şi-i dădu un 
bobârnac peste nas, spunând: 

— Ei, să nu-ţi vină să crezi! 

Sărmanul Jacquemin scoase un urlet şi se azvârli asupra 
lui. Dar Ban-Frumos, la porunca lui Ponthus se şi pusese pe 
treabă, iar Corentin îi sări de grabă în ajutor; cât ai clipi, cei 
doi împinseră la perete mesele din mijlocul sălii, pentru a 
face loc liber celor doi adversari. 

În gardă, Clother de Ponthus şi Juan Tenorio se măsurară 
dintr-o privire. 

Cele două lame se încrucişară, atacul era gata să se 
dezlănţuie... 

O uşă se deschise şi... o femeie îşi făcu apariţia. 

XXX 

O femeie înveşmântată în negru înainta spre ei, imagine 
tristă a durerii. 

Lui don Juan îi căzu sabia din mână, răsunând pe dalele de 
piatră şi încremeni, uluit. Atunci, Ponthus îşi vâri spada în 
teacă şi se înclină adânc în faţa acestui mare doliu ce se 
îndrepta către el. Femeia se opri la doi paşi de el şi-i spuse: 


— Domnule, să nu-l ucideţi pe don Juan Tenorio... 

Îndurerata femeie, ridicându-şi vălul, îşi dezvălui 
frumuseţea ofilită a chipului şi adăugă: 

— Vreau să mă înţelegeţi: nu vă rog să-l cruţaţi pe Juan 
Tenorio. Vă spun: nu dumneavoastră o să-l ucideţi. Viaţa lui 
nu vă aparţine, cum nu-mi aparţine nici mie. 

— Şi mă rog cui aparţine? strigă don Juan. Spune Silvia! 
Haide, spune! 

— Mariei! Piei! Rosei! Tuturor acelora care au murit din 
pricina ta! Viaţa ta aparţine aceleia ce a strâns în ea toate 
aceste dureri risipite! Viaţa ta, Juan, aparţine Christei! Nu 
spun că-mi aparţine mie, Juan, mie care sunt soţia ta cu 
cununie şi care te iert! Ci Christei de Ulloa, ultima care a 
murit datorită trădării tale! Christei, sora cea mare a 
acestei Leonora de Ulloa şi pe care tu o urmăreşti din 
străfundul Spaniei până aici, la Paris...! 

Sufletul lui Ponthus fu năpădit de scârbă. 

Într-o clipă înţelese cine era don Juan: o culme a trădării. 
Începu să-l urască aşa cum urăşti neînţelesul, întunericul, 
tenebrele. Îşi dădu seama că era neiertător, măcinat de 
egoism, în stare să aducă nenorocirea altora, numai ca el 
să-şi poată îndeplini poftele; se îndreptă spre 'Tenorio şi, 
cuprins de-o furie cumplită, îi zise: 

— Nu voi încrucişa spada cu dumneavoastră sub ochii 
nefericitei care vă poartă numele. Dar luaţi aminte: nu vă 
voi căuta, nu vă voi urmări. Dar dacă vă mai întâlnesc în 
calea celei care doarme acum sub paza acestei săbii, jur în 
faţa lui Dumnezeu că vă voi ucide, chiar dacă doamna va 
veni, ca în seara asta, să se aşeze între noi! 

Nemişcată, de-o măreție de netăgăduit, Silvia se uită lung 
la Ponthus. 

— Nu, rosti ea. Nici dumneavoastră, nici eu. În capela 
Sfântului Francisc din Sevilla, don Juan a aflat de a cui 
mână va muri. O ştii, Juan, tu, soţul meu, o ştii prea bine! 

— De mâna comandorului! spuse, încet, Tenorio, parcă 
împotriva voinţei sale. 


Şi se cutremură. 

Dar imediat izbucni în râs. Apoi, cu o voce răsunătoare, 
plină de sfidare, ca în acele clipe de frenezie funestă pe 
care o dă dorinţa de a muri, strigă: 

— Iată-mă! Sunt gata. Comandorule de Ulloa, îţi voi face 
pe plac pentru dragostea pe care i-am purtat-o fiicei tale 
Christa! Pentru dragostea ce-o nutresc pentru fiica ta 
Leonor! Comandorule... iată-mă! Şi dumneavoastră, senior 
de Ponthus! Leonor este logodnica inimii voastre: deci, iată- 
mă! Şi voi: Zafra. Canniedo, Veladar, Girenna! La fel, iată- 
mă... Al vostru sunt, al tuturor, părinţi, fraţi, soţi, logodnici 
ai celor pe care le-am iubit şi care întotdeauna m-au iubit, 
da, iubit... aceasta-i nefericirea şi în acelaşi timp mândria 
mea! Voi toţi să ştiţi că dacă don Juan are o inimă atât de 
mare încât poate cuprinde dragostea din întreg universul, 
această inima are şi tăria de a se uni cu Moartea... Silvia, 
Silvia mea dragă, pe care am adorat-o atât de mult, pe sub 
boschetele Grenadei, floare parfumată a iubirilor mele de 
odinioară, o, tu, Silvia mea, ce cauţi tu aici? Ce adevăr crud 
vrei să-mi smulgi? De ce mă forţezi să-mi pun masca? Ah! 
Silvia, nu ştii că e mai de lăudat să te prefaci în dragoste 
decât să iubeşti cu adevărat? Mila pe care ţi-o port era 
ultimul refugiu al fericirii tale. Pentru tine, era recunoştinţă 
pentru o oră de fericire, aş fi făcut supremul efort de a-ţi da 
iluzia dragostei mele. Dar tu nu vrei, Silvia! Tu preferi 
crudul adevăr, biată neştiutoare a visului vieţii, fiinţă fără 
minte care n-ai înţeles că singura realitate posibilă e 
iluzia!... Ei bine, află acum dacă tot vrei s-o ştii: nu te mai 
iubesc! Tu, pentru mine, eşti ca şi moartă! 

Don Juan gâfâia. Striga, cu o voce sălbatică: 

— Leonor! Leonor! Unde eşti? Unde te afli? 

Inima se zbuciuma, pradă chinurilor de nesuportat ale 
dragostei ajunsă la paroxism. În acele clipe, ca s-o 
cucerească pe Leonor, ar fi pus pe picioare o armată. El, un 
spirit rafinat, el care, în faţa oricărei femei, îşi impusese 
legea unei purtări de-o eleganţă desăvârşită, era cuprins de 


violenţă, pradă dorinţei de a jigni, de a aduce cea mai mare 
insultă femeii care-l iubeşte: 

— Nu te mai iubesc! Silvia, Silvia, ascultă ce strigă fiinţa 
mea din toate puterile ei: nu te mai iubesc!... Soare al inimii 
mele... o iubesc pe Leonor de Ulloa!... Haide, pleacă, Silvia, 
du-te! Mi-e silă de vălurile tale de doliu, de lacrimile tale, de 
veşnicele tale reproşuri! Tu eşti moartea, iar eu ador viaţa! 
Vreau să mai trăiesc şi să mă dărui iubirii, singurul stăpân 
al destinului meu înflăcărat... Pleacă, soţie a lui Juan 
Tenorio! Să te întorci... 

Se aplecă spre Silvia, doborâtă de această lovitură a 
soartei: 

— Să te întorci numai atunci când mă va fi sufocat sub 
strânsoarea lui. Şi, ca un trofeu al neghioabei tale fidelităţi, 
să iei acest trup în care nu va mai fi nici viaţă, nici dragoste, 
nici inimă! 

Sub furtuna pasiunii dezlănţuite care urla şi mugea 
precum pădurea bântuită de furtună, Silvia, insultată, 
jignită, se prăbuşea încet, încet. Răzbunătoarea din ea nu 
mai exista. Rămânea doar soţia... iubita, biata îndrăgostită 
care încă mai iubea din toată inima ei devotată şi care aude 
strigându-i-se că nu mai este lubită... 

La ultimele cuvinte ale lui Tenorio, ea era în genunchi. 

Don Juan, cu gândul la visul său, murmura: 

— Leonor! Leonor! Unde eşti? Unde te afli? 

Şi Silvia se ridică încet. Rămase o clipă în faţa bărbatului 
ei împietrit într-o totală nepăsare. Poate că ca ar mai fi vrut 
să-i vorbească, să-i spună unele lucruri... Buzele i se 
mişcară, dar nu se auzi nici un cuvânt... şi se îndepărtă... 

În acel moment, don Juan îşi îndreptă privirea spre ea. Şi 
Clother, îngrozit, îl auzi îngânând: 

— Pe Dumnezeu Atotputernicul, niciodată nu mi-ai stârnit 
aşa dragostea, Silvia. Rămâi, o, rămâi! Silvia, te iubesc... 
Silvia, numai pe tine te iubesc...! 

Dar Silvia nu-l mai auzi... ea dispăru, aşa cum dispăruse în 
capela din Sevilla. Se topi în depărtare, aşa cum se topeşte 


orice vis de dragoste. 

Silvia se întoarse în odaia pe care-o ocupa la hanul 
Ghicitoarei. Camera era alăturată celei a Leonorei. 

În ciuda stăruinţelor şi rugăminţilor de tot felul ale 
jupânesei Gregoire, copila comandorului de Ulloa refuzase 
să se culce. Aşezată într-un fotoliu lângă măsuţa pe care 
ardea o lumânare de ceară, cu o carte de rugăciuni în 
mâini, se gândea... 

Se gândea la Christa, moartă din dragoste, ucisă de 
fulgerul trădării... se gândea la tatăl ei, la îngrozitoarea 
misiune pe care şi-o impusese, ca fiică netemătoare... visa 
în neştiutele sale gânduri, părea că zăreşte înălțându-se o 
stea neştiută, un astru al speranţei, al cărui nume nu-l 
cunoştea... 

Cum stătea aşa pe gânduri, auzi din camera vecină 
vaietele înăbuşite, care tulburau liniştea nopţii, gemetele, 
strigătele, întrerupte de hohote de plâns. Era cineva acolo 
care încredința nopţii jalea sa... cineva care se sfârşea de 
durere şi disperare... 

Leonor se lăsă în genunchi şi începu să se roage. Se ruga 
de Dumnezeul iubirii şi al îndurării să-i dăruie bietei fiinţe 
pacea inimii şi uitarea care alină totul. Se ruga pentru 
această fiinţă care, din când în când, îşi striga suferinţa ca o 
femeie cuprinsă de minunatele dureri ale facerii. 

Se gândi la Christa care nu plânsese, la prea curata 
Christa care n-a vrut să-şi plângă ruşinea! Şi că poate, o da, 
poate, femeia aceea care plângea de-ţi frângea inima... 
avea să fie izbăvită. 

În sala mare, abia luminată, Clother de Ponthus şi Juan 
Tenorio nu s-au mai apropiat unul de celălalt. 

Capitolul XIX Logodna lui Jacquemin Corentin. 

Când se făcu ziuă şi jupân Gregoire deschise uşile şi 
obloanele, Clother, urmat de Ban-Frumos, urcă la primul 
cat, oprindu-se în faţa camerei lui Leonor de Ulloa... 

— Pot să mă încred în tine? îl întrebă el. 


— Ei, na-ţi-o bună! răspunse Ban-Frumos. Ştiţi bine că 
viaţa mea vă aparţine. Că eu când mi-o dărui, o fac pentru 
multă vreme, da' ce zic eu, chiar pentru totdeauna. Puteţi 
merge liniştit. 

Clother văzu că Ban-Frumos era sincer şi plin de hotărâre, 
aşa că plecă. 

Ajuns în sala cea mare, îl zări pe don Juan părăsind în 
grabă hanul Ghicitoarei. La rândul său, ieşi pe poartă şi o 
porni în josul străzii Saint-Denis. 

Era o dimineaţă senină şi rece. Clopotele băteau cu 
putere, se auzeau bubuituri de tun. S-ar părea că nu prea 
s-a făcut economie de praf de puşcă în această dimineaţă de 
1 ianuarie 1540, când împăratul Carol Quintul îşi făcea 
intrarea în Paris. 

Strada începuse să se umple de oameni îmbrăcaţi în haine 
de sărbătoare, veseli, fără a şti bine de ce, pur şi simplu 
veseli. Poate datorită dangătului clopotelor şi vacarmului 
produs de artilerie. Şi-apoi, Parisul era curios să-l vadă, în 
sfârşit, pe împăratul care ducea un război atât de aprig cu 
regele Francisc. Cu bunul său simţ nedezminţit, Parisul era 
plin de uimire să vadă cum inamicul cel mai înverşunat al 
regatului avea îngăduinţa de a traversa pământul francez. 

Lui don Juan puţin îi păsa de această mulţime. Părăsind 
hanul Ghicitoarei, se duse la locuinţa jupânesei Jerâme 
Dimanche. 

Văduva închinase cele două etaje, ca şi mansarda, aşa că 
locuia cu foca ei la parterul compus dintr-o foarte frumoasă 
încăpere la intrare, un salonaş cochet şi alte câteva camere. 

Clother de Ponthus îl văzu pe don Juan intrând la 
jupâneasa Dimanche cu atâta hotărâre şi grabă, de parc-ar 
fi fost în joc o afacere, ce nu suferea amânare. 

„Oh! se gândi Clother. Doar n-are îndrăzneala să... dar, 
mai bine, ia s-o previn pe jupâneasa Dimanche.” 

Trecu mâi departe, salutat cu tot respectul cuvenit de 
către prea onorabilul Jacquemin Corentin care-şi aştepta 
stăpânul făcând faţă cu bunăvoință şi resemnare 


numeroaselor zeflemele pe care cei ce treceau le adresau 
nasului său. 

— Iată stăpânul care mi-ar fi trebuit pentru a-mi asigura 
liniştea sufletească, murmură Jacquemin. Cum de-o fi 
încăput pe mâinile nenorocitului ăsta de Ban-Frumos - un 
pungaş pe care într-o dimineaţă, în zori, am să-l văd 
spânzurat la răscrucea de la Trahoir. Aşa-i pe lumea asta, 
virtutea nu-i niciodată răsplătită. 

Ponthus era deja departe, mergând unde mergea şi toată 
lumea aceea... Trecu, astfel, o oră. 

XXX 

În salonaş, don Juan era pe punctul de a o ului pe văduvă, 
iar dacă Jacquemin Corentin ar fi intrat în locuinţa 
jupânesei Dimanche, iată ce-ar fi auzit: 

— Dumnezeule, se bâlbâia văduva în culmea fericirii, ce să 
spui de aşa ceva? Cine ar fi crezut-o? Micuța mea Denise să 
se mărite cu un senior atât de bogat şi atotputernic! 

— Nu mai târziu decât mâine! răspundea don Juan. O 
iubesc. O doresc. Va fi contesă, ducesă, orice va voi. 

— Şi bogată! strigă văduva ai cărui ochi scânteiară. 

— Bogată? N-o să ştie ce să facă cu atâtea bogății, doar 
dacă nu va dori să vă încredinţeze dumneavoastră o bună 
parte din ele, pe care, desigur, o meritaţi. 

Văduva lăsă ochii în jos şi suspină: 

— Denise e un copil bun. Sper că, odată ajunsă, să nu-şi 
uite mama. Dar, monseniore, cum să cred în acest miracol? 

— Miracolul iubirii, scumpă doamnă! Sunt singurele 
miracole cărora le poţi da crezare. 

— Eu văduva unui simplu postăvar, să-mi văd copila 
măritată cu un ilustru senior al cărui nume este... dar nici 
măcar nu-l ştiu, Doamne Dumnezeule! Ei, ce zici de asta, să 
nu ştiu încă numele gentilomului care catadicseşte să se 
însoare cu fiica mea! 

— Numele meu? zise don Juan. Sunt seniorul Jacquemin 
de Corentin, conte breton... Cunoaşteţi Bretagne? Corentin 
e un nume celebru acolo. 


XX X 


Ei da, iată ce-ar fi auzit Jacquemin Corentin. Dar el stătea 
de pază în faţa uşii de la intrare, înconjurat de cinci-şase 
puştani care se uitau la el, pufnind în râs şi şopocăind între 
ei despre minunea aceea. 

Încă o oră mai aşteptă acolo servitorul când, în sfârşit, don 
Juan ieşi din casă, strălucind de bucurie şi spunându-i: 

— Jacquemin, eşti... adică eu sunt cât se poate de fericit: 
mi se acordă mâna adorabilei Denise şi asta peste trei zile, 
când o voi lua de soţie! 

Corentin, uluit de această veste, strigă: 

— O luaţi de soţie? Dar, domnule, sunteţi căsătorit! 

— În Spania, Jacquemin, în Spania. Asta în Franţa nu 
contează! 

O luară din loc, urmând mulţimea. Don Juan, bine dispus, 
privea cu interes mulţimea aceea pitorească, admirând, în 
trecere, multele fete frumoase pe care le întâlnea. Uneori 
se oprea, dintr-o dată posomorât şi palid, pentru a-şi spune: 

— Ce nebun! Sunt de trei ori nebun! Oare sper s-o pol uita 
pe Leonor? S-o uit? Ah! Inimă mizerabilă, cum te-aş mai 
smulge din piept pentru asemenea blestemăţie...! 

— Domnule, i se adresă Jacquemin. Ca să ne întoarcem la 
amorurile, la noile dumneavoastră amoruri, cine i-ar fi 
putut spune nefericitului postăvar că într-o zi fata lui va 
purta unul dintre cele mai frumoase nume din Spania...! 

— Hei! făcu don Juan. Unde dracu ai auzit tu c-aş vrea să-i 
dau numele meu frumoasei Denise? O iubesc atât cât să mă 
însor cu ea, dar nu şi ca să-i dau numele meu...! 

Corentin se opri dintr-o dată, uluit de ce auzise şi-şi privi 
înspăimântat vârful nasului. 

— Deci tu, când te însori, nu-i dai numele tău celei pe care 
o iei de nevastă? 

— Eu? Dar, domnule, eu n-am să mă însor niciodată! 

— Eşti chiar aşa de sigur? răspunse don Juan şi un hohot 
de râs izbucni din pieptul său. 


Jacquemin prinse să tremure. Ciudata întrebare îl pusese 
pe gânduri, iar râsul acela îngrozitor îi dădu fiori. Cele mai 
negre gânduri îi treceau prin minte. Se gândea: „Râsul ăsta 
o să mă omoare. Aflându-mă în slujba lui don Juan, 
bineînţeles că voi fi blestemat. Dar voi risca totuşi pentru 
fiul lui don Luis Tenorio... Ei, asta-i acum! Dă din râs în 
plâns...!” 

Don Juan nu plângea de prea mult râs. 

Cu toată puterea închipuirii sale, el o vedea acum pe 
Leonor. Era aici! Mergea în faţa lui, prin mulţime! Întinse 
mâinile după ea. Un hohot de plâns se auzi din pieptul lui. 
Nu era Leonor! Nu fusese decât închipuirea sa. Îngăimă: 

— Unde eşti, Leonor?... Vai! Unde este sufletul meu! Unde- 
i inima mea? Leonor, unde te afli totuşi...? 

XXX 

În timpul acesta, Clother de Ponthus, urma cursul acestor 
râuri de omenire pe care le alcătuiau străzile şi care se 
pierdeau în marele fluviu din strada Saint-Antoine. 

Căuta un loc de unde să poată vedea mai bine cortegiul 
imperial. 

Şi deodată, în depărtare, zări un rând mare de călăreţi 
îmbrăcaţi în costume strălucitoare şi care înălţau spre cer 
un cântec triumfal... ridicându-şi cât mai sus instrumentele 
lor de alamă, împodobite cu flamuri pe care erau brodaţi 
crinii Franţei, trompeţii regali deschideau marşul... Era 
cortegiul împărătesc care intra în Paris, nemaipomenită 
desfăşurare de bogăţie şi măreție, amestec de costume de o 
strălucire neasemuită, panoramă eroică de vis, figuraţie 
teatrală dispărută pentru totdeauna în negura secolelor 
apuse... 

O formidabilă aclamaţie a mulţimii, uluite de atâta fast şi 
bogăţie, izbucni deodată, ridicându-se spre înalturi... 

Lui Clother i se păru că trompetele, aclamaţiile rumoarea, 
chemările înflăcărate se numeau, se contopeau pentru a 
năvăli în inima sa ca un singur strigăt: 


— Comandorul! lată-l pe comandor! lată-l venind pe tatăl 
celei pe care o iubesc...! 

Capitolul XX Comandorul. 

Carol Quintul a fost primit cu toată măreţia. Au fost 
serbări de un lux orbitor, dineuri somptuoase, de care se 
mirară bravii spanioli obişnuiţi cu mese mult mai 
cumpătate, un frumos turnir. Amaury de Loraydan se 
ataşase de comandorul de Ulloa. Trebuie să recunoaştem că 
îndeplinise cu atâta sârguinţă ordinele regelui, încât 
bătrânul Sancho nu se mai putea lipsi de el. Într-o seară, 
după ce părăsiseră Poitiers-ul de mai multe zile şi se 
apropiau de Paris, comandorul îi spuse: 

— Ei bine, da, dragul meu conte, sunt de aceeaşi părere cu 
dumneavoastră: Milanul trebuie să se întoarcă la coroana 
Franţei! 

Un val de nemaipomenită bucurie îl năpădi pe Loraydan. 
Se gândea că dacă reuşeşte în misiunea asta, recunoştinţa 
regelui va fi atât de mare încât îi va putea cere să renunţe 
la Berengere. 

— Domnule, spuse el, dacă aceasta este convingerea 
dumneavoastră, îmi promiteţi s-o înfăţişaţi şi Maiestăţii Sale 
imperiale? 

— Fără nici o îndoială, răspunse liniştit Ulloa. La primul 
consiliu ce se va ţine la Paris, îi voi spune deschis Maiestăţii 
Sale că trebuie să înapoieze ducatul Milanului regelui 
Francisc. E de datoria mea să spun aceasta. 

— Veţi face lucrul ăsta la Paris? 

— Da, la Paris, bunul meu prieten! 

— La primul consiliu? 

— Te asigur că o voi face la primul consiliu. 

— Monseniore, murmură Loraydan beat de bucurie, dacă 
faceţi lucrul acesta, puteţi să-mi cereţi chiar şi viaţa! 

Comandorul îl îmbrăţişa pe Loraydan cu o duioşie 
părintească. 

„Cât de mult îşi iubeşte regele! se gândea el. Cât de 
devotat este în apărarea intereselor ţării sale! Ce inimă 


nobilă! Ce fericită va fi Leonor alături de un asemenea soţ!” 

Chiar în acea seară, comandorul îi reaminti lui Carol 
Quintul promisiunea făcută de o înzestra pe Leonor şi de 
aranja căsătoria ei cu contele Loraydan. Împăratul îşi 
reînnoi promisiunea în mod solemn. 

E de la sine înţeles că Sancho de Ulloa îl prezentase pe 
Loraydan lui Carol Quintul. Acesta avusese mai multe 
convorbiri cu trimisul lui Francisc I şi nu întârziase să-l 
preţuiască. 

„Acest Loraydan, se gândea Carol Quintul, este un om de 
pradă. Trebuie să mi-l apropii. Cred că este numai o 
chestiune de preţ pentru a el să devină omul meu la curtea 
Franţei...” 

XXX 

Aceasta era starea de spirit a diferitelor personaje în 
dimineaţa zilei de 1 ianuarie, zi în care cortegiul imperial îşi 
făcea intrarea în Paris. 

Loraydan călărea alături de comandorul de Ulloa. 

Îşi amintea cum, cu puţine zile mai înainte, se hotărâse să 
se omoare, neputând să plătească o mizerabilă datorie de 
joc. Îi treceau prin minte toate câte se întâmplaseră până 
ce-a dat norocul peste el. Îl revedea pe Turquand. O 
revedea pe Berengere. Revedea duelul care-l pusese faţă-n 
faţă cu Clother de Ponthus. Avu un surâs îngrozitor când îşi 
aminti figura lui Jean-Uşiţă şi vocea lui ascuţită şi, fără să-şi 
dea seama, spuse: 

— Niciodată acest Clother nu va mai sta în calea mea...! 

Loraydan se oprise, lăsând să treacă valul gentilomilor din 
escortă. 

Era palid. Buzele sale înălbite tremurau. Cu ochii ieşiţi din 
cap, privea cu spaimă spre un punct, în mulţimea 
îngrămădită la marginea străzii: 

Şi comandorul îl auzi cum se bâlbâia: 

— E1!... EL, viu!... Acolo! Ele! 

Lui Loraydan i se părea că visul său de bogăţie, de 
dragoste şi de fericire se prăbuşeşte. 


Dar, cu un gest părintesc, comandorul de Ulloa îi luă calul 
de hăţuri, îl scoase din mulţimea de gentilomi şi se îndreptă 
spre cea mai apropiată estradă, spunându-i: 

— Amauri, nu vă simţiţi bine... Nu puteţi merge mai 
departe... să ne oprim puţin... 

Loraydan tresări şi vru să dea înapoi... prea târziu! Deja 
comandorul îl ducea spre estradă... spre Clother de 
Ponthus! 

Ponthus îl recunoscu pe dată pe Sancho de Ulloa. Se 
descoperi şi spuse: 

— Cred, domnule, că sunteţi seniorul Sancho de Ulloa, 
comandor de Sevilla? 

— Da, tinere gentilom, răspusne Ulloa. Şi dumneavoastră 
cine sunteţi? 

— Clother de Ponthus... Văd că numele acesta nu vă spune 
nimic... Adaug numai că eu sunt gentilomul pe care l-aţi 
salvat în seara de 30 noiembrie, într-o casă singuratică de 
pe drumul de la Perigueux la Angouleme, din mâinile a doi 
tâlhari de drumul care... 

— Hei! exclamă bucuros seniorul spaniol. Acum vă 
recunosc...! 

„Soartă mizerabilă, iată unul din renghiurile tale! gândea 
în sinea lui Loraydan. Deci, Sancho de Ulloa l-a salvat pe 
Ponthus!” 

— Dragă Amauri, continuă Ulloa, iată un tânăr gentilom pe 
care am avut într-adevăr bucuria să-l pot ajuta la timp. Pe 
Sfânta Fecioară că-mi place! Aş fi fericit să deveniți 
prieteni... 

Clother rămase nepăsător. 

Loraydan avu un surâs dispreţuitor. 

— Senior de Ulloa, spuse atunci Clother, nu cred că între 
mine şi contele de Loraydan poate fi vorba de prietenie... 
priviţi-l! 

— Să spunem că suntem duşmani de moarte, tună 
Loraydan. 


— La drum! rosti brusc Sancho de Ulloa, încruntându-şi 
sprâncenele. Trebuie să ajungem escorta. Domnule de 
Ponthus, dacă vreţi să veniţi mâine la palatul Luvru, vă voi 
primi cu plăcere. Hai, Loraydan... 

Cu un gest, Clother îl opri pe comandor şi cu o voce 
cuprinsă de emoție, îi vorbi: 

— Senior de Ulloa, nu mâine trebuie să vă vorbesc, ci chiar 
în clipa asta! 

— Dacă-i vorba despre cearta cu prietenul meu contele de 
Loraydan... 

— Monseniore, nu-i vorba nici despre domnul, nici despre 
mine...! 

— Atunci, ce este? Spuneţi degrabă căci sunt grăbit s-o 
ajung pe Maiesiatea sa. 

— Domnule comandor, continuă Clother, este vorba despre 
prea-distinsa şi prea-nobila doamnă Leonor de Ulloa, care a 
binevoit să-mi facă onoarea să-mi încredinţeze un mesaj 
pentru dumneavoastră şi care nu suferă nici o întârziere! 

— Fata mea! 

— Fiica dumneavoastră, monseniore. 

— Dumneavoastră veniţi în numele fiicei mele? 

— În numele fiicei dumneavoastră! 

— Deci, veniţi de la Sevilla? 

— Nu, domnule, nobila voastră fiică se află la Paris! 

Comandorul îşi plesni palmele cu putere, ridicând ochii 
spre cer. Faţa i se schimonosi şi, cu o adâncă amărăciune, 
rosti: 

— Leonor la Paris!... Draga mea Christa, vocea ta era cea 
pe care am auzit-o pe malul lui Bidassoa! Tu erai care mă 
chema! Chirsta! Christa! Eşti moartă! 

Un hohot de plâns îi zbuciumă pieptul. 

— Să mergem, domnule! Duceţi-mă la fata mea! Unde se 
află? 

— Monseniore, a tras la hanul Ghicitoarei, unde eu o 
cunosc pe gazdă... 


— Să mergem s-o căutăm, spuse grăbit comandorul. Vreau 
s-o duc imediat la locuinţa pe care regele dumneavoastră 
mi-a dăruit-o în Paris şi la care mi s-a spus că totu-i pregătit 
pentru primirea mea, dar nu ştiu cum să ajung până acolo... 

— Cum se numeşte această locuinţă? întrebă Clother. 

— Palatul Arronces. 

Clother avu o tresărire. 

Palatul Arronces...! 

Acolo se ducea el însuşi! Acolo îl trimitea scrisoarea lui 
Philippe de Ponthus! Acolo! În capela palatului Arronces 
trebuia să găsească numele adevăratului tată şi povestea 
mamei sale...! 

Porniră la drum cu pas grăbit. În câteva cuvinte, Clother 
povesti întâlnirea sa cu Leonor de Ulloa în încăperea din 
hanul părăsit, acelaşi han unde îi venise în ajutor 
comandorul. 

Nu departe în spatele lor, mergând cu acelaşi pas iute, 
venea cineva care nu-i pierdea din ochi. 

Acel cineva era Juan ITenorio! 

Capitolul XXI Seara zilei de 1 ianuarie 1540 

În dimineaţa zilei de 1 ianuarie 1540, palatul Arronces era 
gata pregătit să-şi primească domnul şi stăpânul, pe don 
Sancho de Ulloa, comandor al Sevillel şi al Andaluziei. 

Bătu ora nouă la castelul Temple. 

Palatul Arronces părea căzut din nou în amorţire. Era 
tăcut şi întunecat, cu ferestrele neluminate, porţii închise... 
În faţa grilajului de la intrare, o umbră nemişcată sta, de 

peste două ceasuri, sprijinită de barele din fier forjat. 

Cu fruntea lipită de fierul rece, Clother de Ponthus se 
gândea: „Oare ce-o face ea, acum? Ce s-o fi petrecu între ea 
şi tatăl său, de azi de dimineaţă, de când au intrat aici...?” 

Clother de Ponthus mai rămase câtva timp lângă grilaj, cu 
ochii pironiţi pe silueta neclară a palatului sub al cărui 
acoperiş se afla Leonor de Ulloa... 

— Hai! zise într-un târziu. Voi veni mâine, pe lumină... Hai! 
Pe mâine, palat Arronces!... Pe mâine,mamă!... Pe mâine, 


Leonor...! 

Se smulse din aceste gânduri şi se-ndreptă grăbit spre 
locuinţa lui din strada Saint-Denis... spre somnul pe care îl 
căuta în van. 

Atunci când Clother de Ponthus se pierdu în depărtare, un 
bărbat se apropie de grilajul palatului Arronces. 

— Să-l ia ciuma pe acest vrednic gentilom! şopti el. Acest 
Ponthus este un încăpățânat. O să am de furcă ca să mă 
scap de el. Pe Dumnezeul meu, însă eu sunt şi mai 
încăpățânat decât el! Dovada e că Ponthus pleacă iar Juan 
Tenorio rămâne! 

Dintr-o privire, don Juan cercetă grilajul şi zâmbi: 

— O joacă de copil!... Pe toţi dracii, în seara asta voi afla ce 
i-a spus Leonor tatălui ei!... Dar nici nu-i greu să-ţi închipui: 
minunata a venit tocmai din Spania pentru a mă acoperi de 
ruşine şi să-i ceară comandorului să mă pedepsească 
pentru crima mea... 

Mai şovăi puţin... Apoi, deodată, începu să se caţăre pe 
grilaj şi, peste câteva clipe, se afla în parc. Spusese mai- 
nainte că pentru don Juan, o treabă ca aceasta este o joacă 
de copil. 

La câţiva paşi de locuinţă, Tenorio se opri brusc şi-şi ţinu 
răsuflarea: cineva mergea agale pe aleea cu tei, 
îndreptându-se spre casă. Don Juan îl întrezări, de fapt mai 
curând îl ghici prin noaptea întunecată. Pe loc, îşi dădu 
seama că această umbră de uriaş, încovoiată sub povara 
gândurilor, este comandorul de Ulloa. 

Don Juan îşi făcea diverse planuri cum să facă pentru a 
pătrunde în casă. Când l-a recunoscut pe comandor, nu s-a 
gândit c-ar putea intra o dată cu el în palat. Dar, parcă 
fusese un lucru hotărât de mai-nainte, el porni pe urmele 
lui don Sancho de Ulloa. 

Era curată nebunie. Comandorul putea oricând să se- 
ntoarcă, să-l vadă şi să-l omoare c-o lovitură de pumnal, ca 
pe un hoţ. Dar, fără a mai sta pe gânduri aproape fără să se 
mai ferească, depăşind limitele îndrăznelii şi ale neruşinării, 


îl urmărea pas cu pas, şi când comandorul începu să urce 
treptele peronului don Juan, în urma lui, le urcă şi el...! 

Comandorul intră într-un vestibul mare şi Juan Tenorio 
după el... 

Încăperea era tăcută şi o făclie arunca o lumină tristă. Un 
bărbat în vârstă, îmbrăcat în negru, care sta nemişcat şi 
ţeapăn, se-nclină încet când trecu comandorul. Era 
intendentul. Acesta îl văzu pe don Juan care, cu pelerina pe 
mână, mergea în urma lui Sancho de Ulloa. Da, l-a văzut pe 
don Juan! Dar părea atât de sigur pe el, atât de familiar 
încât, dacă i-ar fi trecut prin minte adevărul, i s-ar fi părut o 
nebunie desigur, acest necunoscut este un prieten de-al 
comandorului. 

Sancho de Ulloa deschise o uşă şi intră în sala de onoare a 
palatului. 

Don Juan aşteptă ca uşa să se închidă şi atunci se îndreptă 
spre omul îmbrăcat în negru şi-i spuse cu voce înceată: 

— Ce tristeţi, nu-i aşa? Ce nenorocire! Sărmanul de 
Ulloa...! 

Juan Tenorio suspină. Apoi, mai prietenos, mai familiar 
încă, zise: 

— Du-te să te odihneşti, prietene, du-te... Când 
nenorocirea intră într-o casă, este de datoria prietenilor 
apropiaţi, a rudelor, ca să vegheze... du-te, prietene, du- 
Leia 

„O rudă, se gândi intendentul. Cel puţin, aşa se pare.” 

Îl salută şi făcu o mişcare ca să plece. Don Juan îl opri, 
apucându-l de braţ: 

— Sper că senora Leonor se află bine-sănătoasă în 
apartamentele sale, vegheată de slujnicele sale, nu-i aşa, şi 
că totul e în regulă în ceea ce o priveşte? 

— Apartamentele sunt pregătite şi slujnicele o aşteaptă, 
răspunse, plin de respect, intendentul. Dar, doamna se află 
încă în sala de onoare, în care tocmai a intrat monseniorul... 

— Foarte bine, răspunse don Juan. Du-te prietene, du-te să 
te odihneşti... 


Juan Tenorio rămase singur. Îşi aruncă pelerina pe un 
scaun. C-o mişcare cercetă dacă pumnalul şi spada sunt la 
locul lor şi dacă ies uşor din teacă. 

Apoi stinse făclia. 

Nu se mai călăuzea decât după firicelul de lumină ce se 
strecura pe sub uşa sălii de onoare. 

Avu un zâmbet ciudat şi-şi spuse: „Comandorul mi-a arătat 
drumul! Comandorul m-a băgat în casă!” 

Chipul său deveni animalic: „Dar... dar... pentru că tot 
sunt aici... dacă comandorul mi-a înlesnit intrarea... de ce 
să nu merg până la capăt... Dar, mai întâi, să vedem ce-şi 
spun...” 

Se apropie de uşa sălii de onoare, se aplecă şi ascultă... 

— O, tată! Ai blestemat-o! Oh! Dar dacă ai fi văzut-o, ca 
mine, pe patul de moarte! Dacă ai fi văzut sărmanu-i chip 
înlemnit şi pe care se citea toată ruşinea sufletului ei curat 
şi atâta durere! Oh! Dacă ai fi putut vedea faţa-i albă de 
înger cu aripile sfărâmate!... Amarzyl îmi spunea: „Încearcă 
s-o faci să plângă! Trebuie să plângă! Şi asta, poate, o va 
salva.” Vai, tată! Sunt proastă şi vinovată că n-am izbutit s-o 
fac să plângă! N-am găsit cuvintele care trebuiau... pe care 
le-ai fi găsit dumneata! Cuvinte de iertare, bunul meu 
tată!... tată, tată! Dumneata ai blestemat-o...! 

Sancho de Ulloa tăcea, dar în sinea lui îşi admira fata. 

— Tată, continuă Leonor, se spune că atâta vreme cât 
blestemul n-a fost ridicat, sufletul blestemat rătăceşte fără 
odihnă până-n ziua judecății de apoi sau în cea în care cel 
ce a aruncat blestemul şi cea blestemată vin împreună în 
faţa celui ce judecă. Ce durere, tată! Ce chin să ştiu că nu 
există odihnă pentru sufletul Christei...! 

Don Sancho de Ulloa tresări. Şi, plin de gravitate, îi spuse: 

— Ştiu toate acestea, Leonor. Ştiam bine ce fac aruncând 
blestemul părintesc asupra sufletului celei despre care îmi 
vorbeşti. Ascultă o dată pentru totdeauna porunca mea. Să 
ştii că eu n-am avut decât o singură fiică şi aceea eşti tu... 

Leonor îşi şterse ochii şi murmură, plecată: 


— Mă voi supune, tată! 

Şi, încetişor, ea îşi reluă locul lângă masa ei şi-şi deschise 
cartea de rugăciuni... 

— Odinioară am cunoscut pe don Luis de Tenorio de 
Granada era un om de ispravă. Nădâăjduiesc că acest 
Tenorio despre care mi-ai vorbit nu-i din neamul acesta? 

— Nu ştiu, tată; se numeşte Juan Ienorio, asta-i tot ce pot 
să-ţi spun. 

— Fii liniştită, oricine ar fi, el va muri. Ticăloşia va li 
spălată în sânge. Şi spui că acest Juan Tenorio este la 
Paris?... Ce face aici?... Nu face parte din escorta 
imperială... De unde ştii că se află la Paris? 

— O ştiu, tată! 

Sancho de Ulloa bănuia că fiica lui îi ascunde ceva, dar 
Leonor se gândea: „Sărmanul! E destulă lovitura pe care a 
primito astăzi. Nu trebuie să ştie că acest mizerabil de Juan 
Tenorio m-a urmărit, că a venit după mine la Paris... după 
mine, sora Christei!... Nu, nu pot să-i spun aşa ceva! Sfântă 
Fecioară, pot să mă apăr şi singură, cum am mai şi făcut- 
ial 

— Mâine, voi şti unde se ascunde acest Juan Tenorio. Şi-l 
voi ucide, oricâtă scârbă mi-ar face să-mi încrucişez lama 
spadei mele cu cea a unui laş... căci acest om este cu 
siguranţă un laş... 

— Da, tată. Desigur. Un laş...! 

Uşa se deschise cu putere. 

Don Juan apăru palid, cu trăsăturile schimonosite... se 
îndreptă cu paşi mari spre don Sancho înmărmurit, spre 
Leonor, care sărise în picioare - şi le spuse cu o voce 
răguşită de furie: 

— Juan Tenorio un laş! Pe toţi sfinţii, este o minciună 
sfruntată şi ţin s-o dovedesc pe loc... 

— Cine sunteţi? tună comandorul. Cine eşti tu, tu care 
îndrăzneşti să spui că don Sancho de Ulloa şi fiica lui, 
Leonor, au spus o minciună? 

Tenorio se îndreptă semeţ, teribil şi spuse: 


— Eu sunt don Juan, fiul lui don Luis lenorio! 

Capitolul XXII Deci, niciodată, strânsoarea comandorului 
nu-l va putea ucide pe don Juan! 

Don Sancho de Ulloa păru că se linişteşte pe dată. Statura 
sa înaltă se-ndreptă, paloarea de pe faţă îi dispăru şi obrajii 
i se colorară. Fulgerele din priviri se stinseră şi chiar îi 
flutură un surâs pe buze. O luă de mână pe Leonor şi-i 
spuse cu o voce liniştită: 

— Copila mea, trebuie să te duci în apartamentul tău. Du- 
te, draga mea şi fii fără grijă... 

— Nu, tată. Vreau să rămân... 

— Aşa vrei? răspunse pe acelaşi ton liniştit. Ei bine! Pe 
Sfântul Francisc, nu văd de ce-aş fi împotrivă. Rămâi, deci, 
draga mea! 

Comandorul de Ulloa se apropie de don Juan şi-l privi... 

Încet, don Juan se înclină, se plecă... apoi căzu în 
genunchi... şi-atunci îşi ridică spre comandor ochii plini de 
toată durerea omenească şi, cu o voce în care se simţea o 
tristeţe de nespus, îi spuse: 

— Tată, blesteamă-mă aşa cum ai blestemat-o pe Christa... 
tată, iartă-mă că am intrat aici să vă cer socoteală pentru 
insultă... Tată, insultă-mă, ucide-mă, dar dă-mi voie să-mi 
descarc inima... lată, te implor să mă laşi să vorbesc! 

— Ridică-te! îi zise cu asprime comandorul. 

Juan 'Tenorio se supuse. Şi când se ridică în picioare, ţinuta 
lui era un amestec de sentimente: umilinţă plină de 
mândrie, orgoliu ascuns de modestie. 

Sancho de Ulloa reuşi să-şi stăpânească furia teribilă care 
creştea în el, porunci pumnilor săi de temut să nu se abată 
asupra capului seducătorului, degetelor sale să nu se-nfigă 
în beregata lui... şi urlă: 

— Vrei să-mi vorbeşti? 

— Da, monseniore. Şi după aceea, mă veţi ucide. 

— Vorbeşte, îi spuse comandorul. 

— Monseniore, Christa n-a fost vinovată! N-aveţi dreptul s- 
o blamaţi! Christa n-a fost altceva pentru mine decât o 


prietenă... o soră, căreia îi încredinţam secretul inimii mele 
şi care a binevoit să mă asculte...! 

— Oh! murmură Leonor, tremurând. Ce spune? 

Ulloa aruncă o privire lungă spre fiica sa şi o îndoială i se 
strecură în suflet. Deja, se-ntreba dacă nu cumva Leonor îl 
minţise când îi povestise îngrozitoarea întâmplare... 

Leonor, mânioasă, era gata să protesteze. Don Juan se 
înclina pentru a-şi ascunde zâmbetul triumfător... 

— EL MINIE! se auzi o voce. 

Era o voce înfundată, dar limpede. Juan 'Tenorio tresări şi 
se-nfioră. 

Timp de câteva secunde lungi, don Juan aşteptă apariţia 
care, după el, trebuia să urmeze imediat după auzul vocii. 
Dar nu se-ntâmplă nimic. 

Era foarte palid şi cuvintele sale nu mai aveau aceeaşi 
siguranţă. Continuă, parcă silit, ca şi cum s-ar fi îndoit de el 
însuşi: 

— Din ce cauză a murit Christa, monseniore? E un lucru 
pe care nu pot să mi-l lămuresc. Însă, în mai multe rânduri, 
mi s-a plâns de sufocări şi de junghiuri în inimă. Prea nobile 
senior, daţi-mi voie să vă spun ce-am gândit atunci când am 
avut neţărmurita cinste de a vorbi Christei: acest înger nu-i 
făcut să trăiască pe pământ! Dumnezeu nu va lăsa acest 
suflet de-o atât de gingaşă puritate să rămână mult timp 
departe de ceruri! 

Şi don Juan izbucni în plâns... adevărat. Era copleşit de 
emoție, el era victima şi în mintea lui nebună, minciuna se 
transforma în adevăr. 

Comandorul tremura şi se gândea: „Draga mea Christa!... 
Ar fi cu putinţă...!” 

Leonor începuse să se roage şi încerca să nu-l asculte, nici 
măcar să-l audă pe acest om... aştepta ca un fulger să-l 
trăsnească pe îngrozitorul mincinos. 

Don Juan, cu o mişcare plină de pasiune, îşi întinse mâinile 
spre comandor: 


— Lăsaţi-mă să vă numesc tatăl meu, aşa cum şi Christa 
mi-a îngăduit să-i spun soră! Oh! Daţi-mi voie să-mi descarc 
inima aşa cum am făcut-o şi îngerului care nu mai există 
printre noi! Adevărul, sublimul adevăr, este acesta: iubesc, 
monseniore! O iubesc pe cea care ne ascultă acum! lubesc 
din tot sufletul pe fiica dumneavoastră Leonor, şi niciodată 
n-am iubit pe altcineva în lumea asta şi vă rog umil să-mi 
daţi voie s-o ador...! 

În acea clipă vocea se auzi din nou: 

— EL MINIE...! 

De data aceasta, vocea se auzi înapoia lui Juan Tenorio! 
Don Sancho de Ulloa văzu uşa deschizându-se şi o femeie 
intră, îmbrăcată în doliu, asemenea unei fantome. 

De data aceasta, Leonor izbucni: 


— Soţia! lată soţia lui don Juan Tenorio! 

— Silvia! urlă don Juan, gâfâind, cu ochii injectaţi şi cu 
spume la gură. 

— Silvia! spuse soţia cu o linişte sinistră. Sancho de Ulloa, 
acest om minte! Eu sunt Silvia de Oritza, soţia lui Juan 
Tenorio! Sancho de Ulloa, fiica ta a murit de ruşine în ajunul 
zilei în care trebuia să se căsătorească, în secret, cu soţul 
meu... Să se căsătorească cu soţul meu! Înţelegi, Sancho de 
Ulloa? Fiica ta Christa a murit pentru că, în aceea zi, eu, 
Silvia de Oritza, am venit şi i-am spus: „Nu poţi să-l iei de 
bărbat pe Juan 'Tenorio, fiindcă el este deja soţul meu...!” 
Juan, cerul e sătul de crimele şi de minciunile tale, Christa a 
murit, dar o voi salva pe Leonor, sora ei, pe care o 
urmăreşti de la Sevilla. Ascultă, Juan! Tu ştii! Ai fost 
prevenit în capela mănăstirii franciscanilor: Vei muri de 
mâna comandorului de Ulloa... de mâna părintelui 
Christei... sub strânsoarea comandorului... Sancho de 
Ulloa, fă-ţi datoria. Îndeplineşte-ţi porunca dată de 
Dumnezeu în capela unde se odihneşte fiica ta. Sancho de 
Ulloa, sugrumă-l pe mincinos cu mâna ta...! 

Silvia se-nclină în faţa comandorului şi, fără să arunce o 
privire spre don Juan, ieşi, cu pasul său maiestuos, funebră 
apariţie ce părea că se întoarce în mormânt. Şi, după o 
clipă, dispăru, fără ca măcar Sancho de Ulloa să apuce să-i 
vorbească sau să-i pună vreo întrebare. 

După ce ea părăsi încăperea, comandorul se duse la uşă, o 
încuie cu cheia şi se-ntoarse spre don Juan, Don Juan 
izbucni în râs şi printre hohote, spuse: 

— Strânsoarea comandorului! Uite că vine strânsoarea 
comandorului. 

Sancho de Ulloa dădu grav din cap: 

— Mâinile mele nu se vor murdări. O să mori prin fier! 

— Să mor prin fier! strigă don Juan printre hohotele de râs 
care nu se mai opreau. Don Juan, trădător, mincinos şi 
sperjur, a sosit sfârşitul carierei tale! Daţi fuga, părinţi, soţi, 


logodnici ai tuturor acelora care m-aţi iubit! Veniţi să vedeţi 
cum moare don Juan Tenorio! 

Comandorul scoase sabia sa grea, teribila lui sabie, zicând: 

— Dacă ştii vreo rugăciune, spune-o. Omule, te condamn, 
te dispreţuiesc şi te urăsc. Creştin fiind, vreau să-ţi dau 
şansa de a-ţi salva sufletul. Dacă printre rugăciunile pe care 
mama te-a învăţat, ţi-a mai rămas vreuna în minte şi în 
suflet, zi-o, acum, căci, pe Sfântul Francisc, vei muri! 

— Îţi mulţumesc, comandorule! răspunse don Juan (şi 
râsul său nebun se stinse deodată şi vocea îi deveni blândă). 
O rugăciune? Da, pe Dumnezeu cel viu, o s-o spun. O, tu 
fiinţă pe care o ador, tu, care eşti numai frumuseţe, numai 
splendoare, numai dragoste, numai viaţă, o, tu care ai ştiut 
c-o singură privire să-l înlănţuieşti pentru totdeauna pe don 
Juan Tenorio, te binecuvântez, o, Leonor! 

— Cerule! tună comandorul cu sabia ridicată. Apără-te! 
Apără-te! 

Don Juan îşi încrucişă braţele. 

— Creştine! Mi-ai dat ultimul răgaz pentru a-mi spune 
rugăciunea. Respectă-ţi cuvântul! Leonor, asculţi 
rugăciunea unui om care va muri! Află că niciodată nu s-a 
aprins o flacără mai curată în inima unui bărbat. Leonor, 
Leonor, mă vei iubi! O jur! Nimic pe lumea asta, putere 
divină sau diavolească, nu va putea să te împiedice ca, în 
sfârşit, pârjolită de focul dragostei, să vii la mine şi să-mi 
spui: „Don Juan, te iubesc, sunt a ta...!” 

Faţa comandorului se schimonosise. Mâinile-i tremurau. 
Ochii îi deveniseră sticloşi, împăienjeniţi de valul de ură ce-l 
năpădise. Urlă: 

— Te aperi? 

— Nu! răspunse Tenorio. N-am să lupt împotriva părintelui 
Leonorei! 

— Am să te ucid. Dar să ştii că după moartea ta, am să pun 
heralzii să strige, acolo, în Sevilla, în toată Andaluzia, că eu, 
Sancho de Ulloa, am fost nevoit să-l omor pe Juan Tenorio, 
fiul lui don Luis Tenorio, să-l omor ca pe-o oaie, tăindu-i 


beregata cu pumnalul, fiind prea laş ca să primească 
lupta... 

— Dumnezeule! răcni Tenorio. 

— Prea laş! repetă comandorul. Şi că înainte de a-i tăia 
gâtul, l-am pălmuit cu mâna asta! 

Şi ridică mâna. 

— Drace! strigă Tenorio. 

Sări înapoi, ferindu-se de palma comandorului. 

— Palma, urlă Tenorio, o socotesc ca primită. În gardă! Fie 
ca Satana să ne judece! 

Şi-şi scoase spada. 

Spada fină, armă luxoasă, de paradă, se sfărâmă la prima 
încrucişare cu sabia grea, de luptă. Don Juan îşi aruncă 
sabia devenită acum nefolositoare. Comandorul o aruncă şi 
el pe a sa, într-un gest de dovedea noblețea şi 
generozitatea sufletului său. În aceeaşi clipă, cei doi 
adversari se găsiră faţă-n faţă, cu pumnalele în mână. 
Însufleţiţi de ură, cu feţele crispate de furie, cu fulgere în 
priviri, se pândeau într-o tăcere înfiorătoare. Deodată, fără 
a se mai feri, Sancho de Ulloa îşi îndreptă arma spre pieptul 
lui don Juan... 

Şi chiar în acea clipă, comandorul de Ulloa se prăbuşi 
mort, cu gâtul tăiat... de aceeaşi lovitură care, acolo, pe 
câmpiile Perigord-ului, îl doborâse pe Jean-Uşiţă! 

Comandorul căzu şi se zbătu câteva secunde într-o mare 
de sânge ce curgea. În valuri... Livid, cu părul vâlvoi, don 
Juan se dădu înapoi şi, îngrozit, aruncă pumnalul înroşit, 
bâlbâind: 

— Ce-am făcut!... Ce-am făcut...! 

Leonor luase capul tatălui său în braţe şi vorbea, fără ca 
don Juan să poată înţelege ce voiau să spună cuvintele de 
spaimă şi de durere. 

Vru să fugă... 

Dar, deodată, vălul care părea că se aşternuse între el şi 
lucruri se destrămă... Înţelese că Ulloa era mort şi că 
această femeie îngenunchiată era Leonor. I se păru de o 


neasemuită frumuseţe. Totul pieri din mintea sa: duelul, 
Sancho de Ulloa, sângele, cadavrul... nu mai rămăsese 
decât frumuseţea Leonorei. Şi din sângele cald încă, din 
balta roşie ce se mărea întruna, un val de dragoste i se sui 
la cap, îl îmbată, îl înnebuni... Se repezi şi se aplecă asupra 
ei! Inima-i bătea să se spargă. Ochii îi ardeau şi parcă un 
cerc de fier îi strângea, tâmplele. Gâfâia. Silirea îi apăru ca 
o victorie deplină, o înspăimântătoare victorie în dragoste... 
O văzu pe Leonor, lângă tatăl ei mort, înfrântă... Fiara din el 
se descătuşa... puse mâna pe umărul fetei... ea ridică faţa 
spre el! 

Don Juan dădu înapoi. Niciodată nu văzuse durerea în ce 
are ea mai măreț şi mai teribil, aşa cum se citea pe faţa 
acestei copile. 

Chipul acesta îl înfricoşă şi se simţi cuprins de spaimă. 
Încet, se retrase spre uşă, în timp ce Leonor vorbea. 

Din blestemul ce-l rostea buzele ei, n-a înţeles aproape 
nimic, numai ultimele cuvinte l-au impresionat, rămânându- 
i înfipte în minte: 

— STRÂNSOAREA COMANDORULUI! 

Se trezi afară, în grădină, în noaptea îngheţată, nemişcat, 
ascultând încă vocea care-l blestema... apoi, clătinându-se, 
se-ndreptă spre grilaj, pe care îl trecu fără să-şi dea seama 
cum şi numai după ce ajunse în calea Corderie, singur, cu 
desăvârşire singur, abia atunci a început încet-încet să-şi 
revină şi să se certe pe sine: „Oare, tu eşti don Juan? Un 
asemenea prilej şi o victorie atât de uşoară! Tu eşti, oare, 
cel ce a fugit pentru că a curs puţin sânge şi nişte lacrimi?” 

Un zâmbet triumfător îi flutură pe buze: „În orice caz, 
comandorul e mort... aşa că nu de mâna lui voi muri!” 

Deodată, plecă capul, căzut pe gânduri, murmurând: 

— Ea ţinea capul comandorului în mâinile sale palide şi îmi 
vorbea şi, să mă bată Dumnezeu, am auzit ultimele ei 
cuvinte: Strânsoarea comandorului! Ce-o fi vrut să spună? 

Se scutură şi respiră adânc aerul rece al nopţii: 


— O mică scrânteală în mintea sărmanei copile. Eşti mort, 
comandorule!... Mort!... de mâna asta! Pe toţi dracii din iad, 
e mort!... DECI, NICIODATĂ STRÂNSOAREA 
COMAN DORULUI NU-L VA PUTEA UCIDE PE DON JUAN! 

Puțin mai târziu, uşor, plin de vioiciune, descotorosit de 
povara gândurilor negre care, uneori, mint în stare să-ţi 
deştepte remuşcări, Juan Tenorio se îndrepta spre strada 
Saint-Denis, ca să ajungă la hanul Ghicitoarei, unde trăsese. 
După ce bătu îndelung cu pumnul în poartă ca să i se 
deschidă, dată fiind ora târzie, când intră în sala hanului, îl 
găsi pe Jacqguemin Corentin aşezat în faţa unei grămezi de 
sticle goale. Aceasta, văzându-l, se ridică şi se-ndreptă spre 
el clătinându-se, aidoma unui satir din mitologie, uitându-se 
cu uimire spre vârful nasului şi spuse cu limba încleiată: 

— Ah! Domnule, bine c-aţi venit! Am să vă dau o veste 
neobişnuită! 

Capitolul XXIII Soarta lui Jacquemin Corentin. 

Am văzut cum, în dimineaţa acelei zile de 1 ianuarie, după 
vizita făcută jupânesei Jerome Dimanche, mama Denisei, 
Juan Tenorio se ducea spre strada Saint-Antoine. După cum 
am mai spus, era însoţit de credinciosul său Jacquemin 
Corentin, căruia îi povesti despre apropiata sa căsătorie cu 
tânăra Denise, lucru ce-l indignase la culme pe bravul 
Corentin. 

În ce-l priveşte pe don Juan, acestuia nici că-i păsa de 
urmările poligamiei, sau, mai curând, nici măcar nu se mai 
gândea la Denise atunci când ajunse în strada Saint- 
Antoine, pe care o străbătu în sus şi-n jos, în căutarea lui 
Clother de Ponthus. Şi cum Clother stătea în primul rând al 
estradei pe care se suise ca să vadă mai bine, lenorio n-avu 
nici o greutate să-l găsească. Urmat de Corentin, se 
strecură în spatele tânărului şi, astfel, don Juan a putut fi 
martor la prima întâlnire dintre Ponthus şi comandorul de 
Ulloa, să-l cerceteze pe îndelete pe Amauri de Loraydan, să- 
l audă şi să bage de seamă cât îl ura contele pe Clother. 


Atunci când Ponthus şi comandorul plecară împreună, 
Juan Tenorio îi urmări. 

Dar cum Corentin se pregătea să-l urmeze, îi porunci să 
rămână pe loc. 

Deci, Jacquemin Corentin rămase singur - singur cu nasul 
său în această mulţime de oameni şi în care, ca un adevărat 
copil al Parisului ce era, se amestecă pe dată. 

Cortegiul trecuse şi Corentin mergea agale spre piaţa 
Greve, întrebându-se dacă n-ar fi mai bine să se ducă la 
catedrala Notre-Dame şi să asiste, bineînţeles de afară, la 
ceremonia Te Deum-ului. 

Deodată, în dreapa lui se auzi un trosnet îngrozitor, urmat 
de urletele mulţimii. 

O estradă plină de lume se prăbuşea...! 

Jacquemin Corentin o luă la fugă spre eşafodajul care se 
clătina şi se dărâma, ajungând tocmai la timp ca să apuce şi 
să tragă în lături o tânără fată care altfel ar fi fost strivită 
de lemnăria ruptă. 

Fata, înnebunită, se agăţă, cu disperare de gâtul lui 
Corentin şi leşină în braţele lui. 

Domnea o mare agitaţie. Grupuri de oameni se grăbeau să 
ridice răniții, să dea la o parte resturile estradei, cu aceea 
mărinimoasă râvnă pe care o dovedeşte întotdeauna 
poporul în astfel de prilejuri. 

Jacgquemin ieşi din mulţime, destul de încurcat de ce ţinea 
în braţe, ochi un han, intră şi aşeză fata pe un scaun şi-i 
dădu să bea o băutură întăritoare. Şi cum fata deschise 
ochii, abia atunci o recunoscu şi scoase un strigăt de 
surpriză. 

„Fata postăvarului! se gândea. Mica Denise! Cea pe care 
stăpânul meu vrea s-o la de nevastă peste trei zile... că-i 
mereu grăbit în chestii d-astea...” 

Jacquemin se oferi s-o conducă până acasă, în strada 
Saint-Denis şi ea primi recunoscătoare. Pe drum, îi spuse să 
se sprijine de braţul lui şi o făcu cu graţia-i nevinovată. 


Corentin îşi dădu seama curând că inspira o oarecare 
simpatie frumoasei Denise. 

„Ah! îşi spunea el. Dacă n-ar fi nasul ăsta al meu!... Cum i- 
aş mai cere voie acestei fermecătoare domnişoare s-o sărut! 
Dar nasul meu mă împiedică să fac astfel de treburi! Şi, pe 
urmă, ce-ar zice don Juan! M-ar snopi în bătaie!” 

— Vorbeşte-mi despre stăpânul dumitale, îi spuse încetişor 
Denise, după ce părăsiseră strada Saint-Antoine şi se aflau 
departe de mulţime şi de zgomotul ei. 

— Ah! răspunse Jacquemin. Este un prea-nobil senior, unul 
din cei douăzeci şi patru din Sevilla. 

— Şapte oraşe(7)? Ah! Probabil că sunt oraşe din 
Bretania? 

— Din Bretania? 

— Fără îndoială, spuse liniştită Denise, pentru că seniorul 
Jacquemin de Corentin este un conte breton... 

Lui Jacguemin i se încrucişară ochii pe vârful nasului şi se 
opri ca trăsnit. 

Denise plecă ochii şi, cu mintea plină de visuri, simţi 
nevoia să-şi descarce inima: 

— Eu cred... da, aşa cred, că-l iubesc pe Jacquemin! 

Jacquemin, cum era cocoţat pe picioroangele lui, se aplecă 
asupra Denisei, deschise bine urechile-i mari şi, uimit, năuc, 
aproape crezând că-i pradă unor farmece, întrebă: 

— Spuneţi că-l iubiţi pe... Jacquemin? 

— Da, murmură ea. Fără îndoială, e o mare îndrăzneală 
din partea mea ca să v-o spun! 

— Ce bucurie! strigă Jacquemin, în al nouălea cer. Ah! Ce 
întâmplare! Un conte! Un conte adevărat...! 

— Un conte breton. Ştiu că-i la fel de nobil ca şi regele. O 
dovedesc destul ţinuta sa şi felul de a se purta. 

— Credeţi? întrebă Corentin. De fapt, e cu putinţă. Ca 
regele! E un pic cam mult, totuşi... 

— Oh! E numai un fel de a vorbi, răspunse Denise. 

— Aşa am înţeles şi eu, zise plin de modestie Jacgquemin. 


Ajunseră în faţa porţii jupânesei Jerome Dimanche. Denise 
se ridică, cu drăgălăşenie, pe vârful picioarelor di mici şi, 
întinzându-i obrazul, îi spuse: 

— Dumneata m-ai salvat. Şi, pe urmă, mi-a mers drept la 
inimă felul în care mi-aţi vorbit despre Jacquemin. Puteţi să 
mă sărutaţi... 

— Eu? făcu Jacquemin. Să vă sărut? 

— Da, aveţi tot dreptul... 

„Dreptul! Dreptul! se gândea înnebunit Corentin. Sigur 
că-l am fiindcă ea mă iubeşte! Dreptul, da! Dar 
posibilitatea...?” 

— Ei ce faci? întrebă Denise. Nu îndrăzneşti? Îţi dau voie 
să îndrăzneşti, hai! 

— Lăsaţi, mai târziu! se grăbi să-i răspundă Jacquemin. 
Mai târziu, vă implor! Vă voi săruta mai târziu... uite... să 
spunem, după căsătorie! 

— Fie! îi răspunse râzând Denise. Deci, vă rămân datoare 
c-un sărut pe care am să vi-l dau, din toată inima, în ziua 
căsătoriei mele... adică, peste trei zile! 

După schimbul acesta de cuvinte, ea schiţă un gest 
drăgălaş de despărţire, care reuşi să-l dea gata de tot pe 
Corentin, şi intră în casă. 

Corentin rămase în faţa uşii o bună bucată de timp, 
înţepenit pe picioarele-i nesfârşite, gândindu-se, suspinând 
şi înjurându-şi nasul care-l lipsea de plăcerea de a-şi săruta 
logodnica... 

Într-un târziu, intră la hanul Ghicitoarei, se aşeză la o 
masă în cel mai întunecat colţ al sălii, puse să i se aducă o 
sticlă de vin şi începu să mediteze, nevenindu-i să creadă ce 
i s-a întâmplat. 

După a treia sticlă, începu să-l plângă pe don Juan: 
„Săracul, ce supărare pentru el! Un servitor credincios nu 
face ce fac eu! Cu atât mai rău! Ce dracu', în dragoste, 
fiecare luptă pentru sine!” 

După a cincea sticlă, Jacquemin îşi spunea: „Dar de ce îmi 
spunea ea Jacquemin de Corentin şi că sunt conte breton?... 


De fapt, de ce n-aş fi nobil?... Nobil?... Hai treacă-meargă. 
Dar breton?... Pentru ce breton...?” 

Acesta fu momentul în care don Juan intră în sala hanului 
şi în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, Jacquemin Corentin se 
ridică şi se duse, de bine, de rău, către stăpânul său, 
bolborosind: 

— Ah! Domnule, ani noutăţi să vă spun... am să vă dauo 
veste neobişnuită! 

— Cine ţi-a dat voie să te îmbeţi? întrebă don Juan. 

— Domnule, răspunse Jacgquemin, nu sunt beat. Eu unt 
Jacquemin de Corentin, conte breton... 

— Da, da, zise don Juan, care-şi privea cu toată Atenţia 
servitorul. Cine ţi-a spus asta? 

— Cine?... Chiar logodnica mea... Această drăgălaşă 
Denise, căreia degeaba îi faceţi dumneavoastră ochi dulci. 
Vă spun, domnule: că pe mine mă iubeşte... 

— Ea ţi-a spus-0...? 

— Chiar ea mi-a zis: „Îl iubesc pe seniorul Jacquemin de 
Corentin, conte breton.” Astea au fost cuvintele ei. Or, 
Jacquemin de Corentin, eu sunt. 

Don Juan reluă, cu blândeţe în glas: 

— Jacquemin, dacă ea te iubeşte, ia-o de nevastă. 

— Domnule, răspunse plin de hotărâre Corentin, este 
lucrul pe care socotesc c-am să-l fac, cel mai târziu peste 
trei zile. Dar, nu sunteţi supărat pe mine? 

— Eu? Dimpotrivă. Sunt atât de bucuros de cele ce nul, 
încât vreau să fiu naşul tău. Şi, pentru că doreşti atât de 
mult, am să dau numele tău acestei mici intrigante. Acum, 
du-te şi te culcă, Corentin, dormi şi încearcă să visezi 
frumos. 

— Mulţumesc, domnule, îi spuse Jacquemin, mişcat de 
tonul blând din vocea stăpânului său. 

Dimineaţa, când se sculă, cu capul greu şi cu tâmplele 
parcă strânse c-un cerc de fier, crezu că visează în 
continuare când îl văzu pe don Juan la capul patului 
privindu-l şi zicându-i: 


— Corentin, trebuie să ne grăbim cu căsătoria ta. Îmbracă- 
te cât mai repede. 

Corentin ascultă, minunându-se să-l vadă pe don Juan cum 
se străduie să-l ajute să se îmbrace. 

Când totul a fost gata, coborâră amândoi şi încălecară pe 
cai. 

Corentin, nedumerit, îl urma pe Juan Tenorio care părăsi 
Parisul prin poarta Nesle. Când au ajuns cam la o leghe de 
zidurile Parisului, don Juan se opri şi-l întrebă: 

— Dragă Corentin, spune-mi cât timp îţi trebuie ca să 
ajungi la Blois? 

— La Blois? Ce să fac la Blois?... Să zicem două zile ca s- 
ajungi până acolo... Dar... 

— E în legătură cu căsătoria ta, prostule! Două zile pentru 
dus, o zi de odihnă, două zile pentru întors. Cu totul fac 
cinci zile. Încearcă să fii la hanul Ghicitoarei peste cinci zile, 
dacă nu vrei să-ţi rup oasele cu ciomagul. 

— Aştept să-mi spuneţi ce am de făcut la Blois. 

— Ce ai de făcut? Ei! Chiar nu-ţi dai seama, golanule? 
Doar ţi-am spus că-i pentru nunta ta! 

— Aha!... Atunci înseamnă că la Blois... 

— Da. Ce rău vezi într-asta? La Blois, tragi la ospătăria 
„Soarele de Aur”. Rămâi acolo o zi. Şi, pe urmă, te întorci la 
Paris. Vezi cât de simplu este. În mod sigur este în Blois o 
ospătărie cu numele „Soarele de Aur” şi dacă nu există, te 
duci la oricare alta, n-are nici o importanţă. 

— O zi. Şi după aia, mă-ntorc. E foarte simplu. 

— Vezi? Acum, du-te şi, pe drum, gândeşte-te la fericirea 
ta. 

Jacquemin Corentin plecă la pas, îngândurat şi neliniştit. 
Se gândea că povestea devenea din ce în ce mai încâlcită şi 
că treaba cu căsătoria lui, pentru care se ducea la Blois, 
poate că nu era chiar atât de simplă pe cât voia s-o facă să 
pară stăpânul lui. Dar obişnuinţa de a asculta era atât de 
înrădăcinată în el, încât, bietului băiat, nu-i trecu măcar o 
clipă prin cap că poate ar fi fost mai bine să se întoarcă pe 


dată la Paris pentru a vedea ce se întâmplă. Aşa că, el îşi 
urmă, frumuşel, drumul până la Blois, găsi într-adevăr, un 
han cu numele „Soarele de Aur” (de altfel, există câte unul 
în toate oraşele), la care stătu o zi, bând şi mâncând, 
plictisindu-se şi uitându-se dincotro bate vântul şi, în sfârşit, 
în seara celei de a cincea zi, se înapoie la hanul Ghicitoarei. 

În ce-l priveşte pe don Juan, odată Jacquemin plecat, se 
întoarse liniştit la Paris, spunându-şi: 

— Idiotul ăsta era în stare să-mi strice căsătoria cu micuța 
Denise, care-i cea mai frumoasă fată din Paris... mă rog... 
de pe strada Saint-Denis. 

Capitolul XXIV Palatul lui Loraydan. 

În aceeaşi dimineaţă, cam în acelaşi timp în care 
Jacquemin Corentin pornea spre Blois, Clother de Ponthus 
ieşi din locuinţa sa, urmat de Ban-Frumos, având de gând 
să se ducă la palatul Arronces. 

Îşi aduse aminte că-l văzuse, în ajun, pe Juan Tenorio 
intrând la mama Denisei. Se gândea c-ar fi mare păcat ca 
această drăguță şi naivă copilă să păţească vreun necaz şi 
că ar face bine s-o prevină pe bătrâna jupâneasă despre 
lucrăturile lui don Juan. Bătu la uşă. 

Nu era nimeni acasă. Jupâneasă Dimanche era, plecată şi, 
la fel, frumoasa Denise...! 

Şi astfel, în dimineaţa aceea, Clother de Ponthus nu putu 
să le sfătuiască de bine. O, Jacquemin Corentin, soarta ta 
hotărâse altfel: jupâneasă Dimanche n-a fost pusă-n gardă 
de către Clother că stăpânul tău este un hoţ de inimi... 
minciuna sa n-a fost dată în vileag! 

Dar unde plecaseră mama şi fata? 

Pur şi simplu, la Saint-Merri!... Da: la biserica Saint-Merri, 
unde duceau acte în bună regulă înmânate chiar în 
dimineaţa aceea de către don Juan, acte pe numele 
Jacquemin Corentin! 

În ciuda împotrivirii înverşunate a văduvei, don Juan 
ceruse ca slujba căsătoriei să fie cât mai simplă, fără 
invitaţi. Motiva acest lucru prin faptul că se însoară 


împotriva voinţei împăratului Carol Quintul, care voia 
neapărat să-l facă să ia de nevastă pe o nobilă andaluză. 

Deci, Clother de Ponthus plecă, gândind s-o prevină mai 
târziu pe mama sărmanei Denise. Hotărâse să se ducă la 
palatul Arronces, să vorbească cu comandorul de Ulloa, să-i 
dea să citească scrisoarea lui Philippe de Ponthus şi să-i 
ceară permisiunea de a căuta în capelă caseta de fier. 

Ban-Frumos mergea în urma lui, la trei paşi. 

În clipa în are Clother dădea colţul în calea Corderie, se 
opri brusc: 

Amauri de Loraydan ieşea din palatul său...! 

Ban-Frumos, văzându-l şi el, se dădu iute înapoi, 
dispărând în strada Temple. 

În acelaşi moment, contele îl zări pe Clother şi se opri, alb 
la faţă de ură. Apoi se îndreptă spre Ponthus. 

— Unde vă duceţi? îl întrebă cu asprime. 

— Cred că v-aţi pierdut minţile. Purtarea dumneavoastră 
nu-i cea a unui gentilom. Daţi-vă la o parte din calea mea, 
domnule! 

— Nu vreţi să-mi răspundeţi! strigă Amauri. Am să vă spun 
eu unde mergeţi: vă duceţi spre palatul Arronces, în faţa 
căruia se află o anumită casă... 

— E adevărat, spuse Clother mirat şi n-am nici un motiv ca 
s-o ascund. Ce vedeţi rău în treaba asta? îl întrebă mânat 
de o oarecare nelinişte. 

— Nu-mi convine mie ca să vă duceţi într-acolo! 

— O! Dar ăsta nu-i motiv care să mă împiedice să mă duc. 
Totuşi, mărturisesc că tare aş vrea să ştiu ce vă îndeamnă 
să vă purtaţi astfel. 

— Vreţi să ştiţi? zise Loraydan, căruia îi venise, pe loc, o 
idee. Fie. Am să vă spun. Dar nu putem să ne lămurim stând 
aşa, în drum... 

Şi, schimbând atitudinea arţăgoasă cu un ton de 
desăvârşire politeţe, continuă: 

— Domnule Clother de Ponthus, vreţi să-mi faceţi onoarea 
de a intra în casa mea? Nu vă voi reţine ma mult de zece 


minute. 

Clother se înclină în semn că primeşte. 

Amauri de Loraydan intră în curtea palatului şi-îndepărtă 
c-un gest poruncitor pe valetul său, Brisard care se 
îndrepta spre ei. Urmat de Clother, intră într-o sală mare de 
la parter, apoi într-o cameră mai mică şi, în fine, într-o a 
treia încăpere, unde deschise o uşă se dădu la o parte: 

— Binevoiţi să intraţi, domnule; aici vom putea sta în 
linişte de vorbă fără ca cineva să ne asculte. 

Clother salută scurt din cap şi intră. 

În aceeaşi clipă, auzi cum uşa se trânteşte în spatele său, 
cum sunt trase pe din afară zăvoarele şi se trezi plin 
întuneric. 

Clother se năpusti asupra uşii, însă, curând, îşi dădu 
seama de neputinţa lui şi se linişti. De afară auzea vocea 
aprigă, încărcată de ură, a lui Lorayd care gâfâia de 
bucurie: 

— Adio, domnule de Ponthus! Niciodată n-am să te mai 
întâlnesc pe calea Corderie şi nici pe alte drum Niciodată n- 
am să te mai văd dând târcoale casei unde stă Berengere! 
Adio. Şi dacă vrei să-ţi scurtezi agonia, nu uita că aiun 
pumnal şi o spadă... 

Clother nu mai auzi nimic. 

„Agonia mea? se gândea el. Oare o să mor aici? Dar cum? 
În ce fel?” 

Şi un lung fior îl trecu din cap până-n picioare. 

Aici, în celula asta, unde i se părea că se află la mii de 
leghe de Paris, de lumea locuită, nu putea găsi decât o 
singură moarte: de foame şi de sete. 

Şi parcă, dintr-o dată, se simţi chinuit de sete. 

Atunci, îşi concentra atenţia asupra uşii, încercând s-o 
clintească, dar degeaba. După aceea încercă să vâre vârful 
pumnalului pe canatul ei, însă nu reuşi. 

Mergând pe bâjbâite prin camera care, acum, îi era 
închisoare şi aştepta să-i devină mormânt, dădu cu mâna 


peste nişte scaune, se aşeză pe unul din ele, îşi puse sabia 
pe genunchi şi începu să viseze... 

Îi trecu prin faţa ochilor viaţa sa, în imagini clare şi 
precise, din clipa în care ea începuse să aibă însemnătate în 
ochii lui, adică din minutul în care tatăl său, Philippe de 
Ponthus, murise. 

Se vedea în castelul de la Ponthus, în vechea sală de arme. 
Reciti scrisoarea găsită în mânerul săbiei şi ale cărei 
rânduri, citite de mii de ori, i se întipăriseră în minte. Retrăi 
scena duelului cu Juan Tenorio de la hanul „Mila lui 
Dumnezeu” şi Leonor îi apărea în închipuirea-i înfrigurată 
aşa cum o văzuse în ziua Recea. 

Să mori! 

Să n-o mai vezi niciodată! 

Ce amărăciune! Ce îngrozitoare tristeţe! 

Se gândea că acum o lună, când încă n-o cunoscuse pe 
Leonor, moartea nu i s-ar fi părut atât de cruntă. Sigur, i-ar 
fi părut rău să moartă în pragul vieţii. Dar ce-i ea fără 
Leonor? Acum înţelegea ce poate să-ţi lumineze viaţa! Şi 
acum trebuia să moară... fără s-o mai vadă pe cea care trăia 
în inima lui... Vai! Să moară fără să-i spună... 

— Niciodată ea nu va şti... murmură el. 

Şi, tresărind, adăugă: 

— lar eu n-am să aflu niciodată numele şi povestea mamei 
mele... 

Încet-încet, toate aceste gânduri deveniră din ce în ce mai 
confuze, imaginile ce şi le amintea mai puţin limpezi, până 
ce totul dispăru din mintea lui, chiar şi chipul Leonorei. 

Clother nu mai avea decât sentimentul unei suferinţe 
îngrozitoare care, încet, punea stăpânire pe el... 

Foamea!... Setea!... Să-şi scurteze agonia! 

Sinistrele cuvinte ale lui Loraydan începuseră să-l chinuie 
din ce în ce mai clare, mai poruncitoare, pe măsură ce 
forţele îl părăseau. 

La un moment dat, Clother de Ponthus, cu o mână 
tremurătoare, îşi căută pumnalul... îl trase din teacă şi-i 


încercă vârful cu degetul... îi trecu prin cap ideea că 
trebuie să ridice acest pumnal şi să şi-l împlânte în piept 
mai înainte ca puterile să-l părăsească. 

Capitolul XXV Norocul lui Loraydan. 

După ce-i aruncase lui Clother de Ponthus acel salut 
posomorât despre care am vorbit, Amauri de Loraydan 
aşteptă, nemişcat, în faţa uşii, mai bine de un ceas. Adus de 
spate cu privirea rătăcită şi cu fruntea brobonită de 
sudoare, asculta paşii dușmanului său. Când Clother 
încercă să spargă uşa, Amauri tresări şi-şi scoase spada, 
dar, imediat, o vâri la loc în teacă dându-şi seama c-ar fi 
trebuit mai mulţi oameni, înarmaţi cu topoare, ca să spargă 
uşa asta de stejar masiv, întărită cu bare de fier... Aşa că, 
încetişor, în vârful picioarelor, se îndepărtă, încuind cu grijă 
toate uşile şi, luând cu sine toate cheile, le duse în camera 
sa şi le închise într-o lădiţă. Apoi îşi şterse fruntea. 

După aceea, îl chemă pe Brisard şi, aruncându-i o privire 
piezişă, îl luă la întrebări. 

— Gentilomul acela care a intrat adineaori cu mine şi 
care... a plecat... căci l-ai văzut plecând, nu-i uşa? 

— Da, domnule, zise Brisard. 

— L-ai văzut? L-ai văzut ieşind...? 

— Dacă domnul conte spune că l-am văzut, înseamnă că |- 
am văzut! Dacă domnul conte spune că nu l-am văzut, 
înseamnă că nu l-am văzut... 

Loraydan îşi privi atent valetul - fiinţă dresată numai să 
servească, fără să gândească, fără să vorbească... 

— Asta aşa-i, rosti el cu un soi de veselie în glas. Ei bine, l- 
ai văzut. Dacă se întoarce, îi spui să vină să mă întâlnească 
la Luvru, unde-l aştept. 

Brisard se înclină. 

Loraydan plecă liniştit - poate prea liniştit. 

Brisard se gândi câteva minute, apoi îşi zise: „Şi la urma 
urmei, ce-mi pasă mie? De ce dracu să mă amestec? Omul o 
fi plecat sau n-o fi plecat. Pe mine nu mă priveşte.” 


Amauri ieşi din palat cu capul plecat, dus pe gânduri. În 
faţa porţii, se ciocni cu cineva care-i stătea în cale şi se răsti 
la el: 

— La o parte, ţopârlane! 

Acel cineva se dădu deoparte fără să scoată un cuvânt. 

Loraydan străbătu Parisul în sărbătoare, căci sărbătoarea 
continua. 

La Luvru, o mulţime de curteni şi ofiţeri stăteau prin curţi, 
pe scări, în anticamere şi o rumoare surdă, voioasă, domnea 
în întregul palat. Oamenii se întâmpinau cu surâsul pe buze, 
ca şi cum ar fi fost pradă unei mari bucurii. 

Francisc | şi împăratul Carol Quintul erau în conferinţă. 

Amauri de Loraydan se strecură printre grupurile de 
curteni şi, ajuns în pragul cabinetului regal, îi atrase atenţia 
domnului de Bassignac, care-i făcu de îndată semn să se 
apropie. 

— Maiestatea Sa v-a căutat deja de câteva ori. O să-l anunţ 
că aţi sosit. 

Loraydan aşteptă cam un ceas, după care fu introdus într- 
o sală goală. După câteva minute, o uşă se întredeschise 
pentru o clipă şi Amauri zări chipul întunecat al lui Carol 
Quintul. Francisc I intră grăbit şi uşa se închise imediat. 

— Ei bine? întrebă el. Ce-i cu comandorul de Ulloa...? 

— Sire, răspunse Loraydan, am onoarea şi fericirea de ao 
informa pe Maiestatea Voastră că misiunea mea pe lângă 
comandorul de Ulloa a fost îndeplinită conform dorinţei 
regelui. 

Francisc ÎI, cuprins de elan, îl îmbrăţişă pe conte cu 
entuziasm. 

— Loraydan, rosti el, tatăl tău a fost un om viteaz. A murit 
înainte de a fi răsplătit. Tu eşti un demn urmaş al curajului 
său, dar eşti, în acelaşi timp şi un desăvârşit ambasador. 
Prin tine vreau să răsplătesc atât tatăl cât şi fiul. Poţi să-mi 
ceri tot ce doreşti, mai întâi în numele tatălui tău şi, apoi, în 
numele tău. Pentru început, hai cu mine: vreau să te prezint 
eu însumi împăratului. 


Şi, luându-l de mână, îl târî după el pe Loraydan ameţit, 
beat de orgoliu şi de speranţă. Să fii prezentat personal 
chiar de rege era, desigur, o recunoaştere oficială a unei 
poziţii înalte la curtea Franţei. 

Carol Quintul îi văzu venind pe Francisc I şi pe Amauri de 
Loraydan. Pe chipul lui apăru un zâmbet îngheţat care-i 
dădea o înfăţişare stranie, acea străfulgerare ciudată care 
se poate zări atunci când o rază de lumină cade pe oţelul 
securei. 

„Da, da, se gândea împăratul. Îl văd şi-l ştiu, iată-l pe 
trimisul special al bunului meu frate Francisc. Aşadar, iată-l 
pe onorabilul blestemat care n-a încetat să-i dea târcoale 
bravului meu Ulloa... trebuie să mi-l câştig pe omul ăsta... 
Dar, atenţie!... O să aducă vorba şi de ducatul de Milan...!” 

— Iubite Sire şi frate, glăsui Francisc I, iată-l pe cel mai 
vrednic dintre supuşii mei şi cel mai bun servitor al 
Maiestăţii Voastre, contele Amauri, descendent al ilustrei 
familii a Loraydan-ilor. Aş fi fericit ca o parte a bunăvoinţei 
Voastre imperiale să se răsfrângă şi asupra acestui onorabil 
gentilom... 

— Îl cunosc pe domnul de Loraydan, răspunse Carol 
Quintul. L-am văzut la treabă pe drumul de la Poitiers la 
Paris, aşa cum, de altfel, l-am văzut şi pe tatăl său pe 
câmpul de bătaie, îndeplinindu-şi cu cinste aspra 
însărcinare. Îmi plăceţi, conte. Am plăcerea să vă repet că 
bunăvoința mea aţi câştigat-o. 

Loraydan puse un genunchi la pământ şi, cu o voce 
emoţionată, mărturie a unui devotament fără margini, 
exclamă: 

— Dumnezeu să-l apere pe împărat!... Dumnezeu să-l 
apere pe rege...! 

Şi deodată, în timp ce Loraydan se ridica, Carol Quintul i 
se adresă lui Francisc I, pironindu-şi privirea ochilor săi de 
un albastru deschis asupra lui: 

— Iubitul meu Sire şi rege, nu credeţi c-ar fi bine ca la 
consiliul nostru să ne alăturăm fiecare dintre noi câte un 


sfătuitor cu experienţă, demn de toată încrederea? Voi să-l 
luaţi pe contele de Loraydan, care mi se pare foarte 
potrivit, şi, în ceea ce mă priveşte, îl voi lua pe dragul şi 
vrednicul meu Ulloa. Ce părere aveţi, onorabile frate? 

— Sire, spuse Francisc Il străduindu-se să-şi ascundă 
bucuria, tocmai voiam să fac Maiestăţii Voastre această 
propunere. 

„Asta a fost! îşi zise scoțând un oftat de supărare şi de 
bucurie în acelaşi timp. Te am la mână, Carole! Am pus 
mâna pe ducatul de Milan...!” 

— Fiindcă am căzut de acord, am putea să-l chemăm pe 
Ulloa şi să ţinem consfătuirea. Mi se pare potrivit ca 
trimisul nostru însărcinat să-l cheme pe comandor să fie 
desigur, domnul de Loraydan. Pe drum, venind spre Luvru 
cei doi consfătuitori ai noştri ar putea să se pună de acord 
în privinţa ultimelor lucruri... 

Carol Quintul, cu vocea-i aspră şi metalică, rosti aceste 
ultime cuvinte pe un ton care-l făcu pe Francisc 1 să tresară 
cuprins de o vagă nelinişte. Dar împăratul încheie: 

— Să pună de acord interesele Franţei şi ale Imperiului 
care, de acum încolo, trebuie să se unească şi să lucreze 
împreună pentru înlăturarea neînțelegerilor de până acum. 
Ah, frate, continuă Carol cu entuziasm, dacă ai voi, noi doi, 
aliaţi într-adevăr, am putea stăpâni lumea! 

— Frate, răspunse Francisc I, dacă ţine numai de mine, 
pacea dintre noi e asigurată. În ceea ce priveşte alianţa, ea 
răspunde unei dorinţi dragi inimii mele. Dacă ai vrea, am 
putea chiar în consfătuirea de azi să discutăm bazele pe 
care vom clădi această alianţă. Du-te deci, dragul meu 
Loraydan şi întoarce-te cât mai degrabă cu acel onorabil 
comandor căruia îi dăruiesc toată bunăvoința mea deoarece 
se bucură de încrederea împăratului. 

Carol Quintul se înclină în semn de mulţumire. 

— Sire, întrebă Loraydan, unde l-aş putea găsi pe 
comandor? 

— La palatul Arronces, spuse Francisc |. 


— Da, adăugă Carol Quintul, la palatul Arronces, pe care 
comandorul îl locuieşte prin marea dărnicie a regelui şi pe 
care Ulloa se gândeşte să-l dea ca zestre fiicei sale Leonor. 
Mergeţi, conte şi gândiţi-vă că sunteţi iubit de comandor 
aproape ca un fiu. 

Loraydan făcu o plecăciune cât mai adâncă cu putinţă, 
fără să priceapă adevăratul înţeles al acelor cuvinte, mai 
ales că niciodată comandorul nu-i vorbise despre fiica sa. 
Dădu fuga la grajdurile regale, puse să i se înşăueze un cal 
şi ieşi din Luvru în galop. 

De îndată, în anticamere, pe scările aglomerate, în curţile 
răsunând de zgomotul conversaţiilor şi de râsete, se 
răspândi vestea ce mare favorit al regelui devenise contele 
de Loraydan. Acesta galopa, cu inima plină de mândrie şi cu 
sufletul încărcat de speranţă... galopa spre avere! 

În clipa în care trecu prin faţa palatului său, avu o 
tresărire şi dădu pinteni calului. Acolo, înăuntru, cineva 
suferea, cineva îl blestema... 

Ajuns la palatul Arronces, văzu cu mirare că porţile erau 
deschise. Descălecă şi-şi legă calul de o bară a grilajului şi 
păşi pe aleea de tei spre un grup de servitori strânşi la 
picioarele peronului de la intrare. 

Un om îmbrăcat în negru îi ieşi în întâmpinare. Era 
intendentul, domnul Jacques Aubriot. 

— Din partea Maiestăţii Sale, regele! spuse Loraydan. 
Înştiinţaţi-l pe domnul comandor de Ulloa că trebuie să-l 
văd chiar în clipa asta. 

Intendentul se înclină şi răspunse cu solemnitate: 

— Domnul comandor de Ulloa nu se va mai supune 
niciodată vreunui ordin al oricărui rege pământean Domnul 
comandor de Ulloa nu se mai poate supune decât regelui 
din ceruri. Domnul comandor de Ulloa e mort...! 

— Mort!... Comandorul e mort...! 

Jacques Aubriot se înclină. Loraydan continuă: 

— Ieri era încă atât de zdravăn!... Ce rău necunoscut a 
putut, atât de repede, să... 


— Răul acesta poartă un nume cât se poate de cunoscut. 
Se numeşte: Pumnal! Domnul comandor de Ulloa a fost 
răpus... 

— Răpus! exclamă contele. Unde? Când? De către cine...? 

— Unde? În salonul de onoare al palatului. Când? Ieri, 
între orele nouă şi zece seara. De către cine? Asta vă va 
spune doamna Leonor de Ulloa, dacă doriţi să vă conduc la 
dânsa, căci veniţi în numele regelui! 

Dând din cap, Loraydan refuză invitaţia, o luă la fugă, sări 
pe cal şi porni în goana mare spre Luvru. Era nespus de 
palid. Chipul îi era schimonosit de furie. Întâmplarea îi 
dădea o lovitură atât de puternică încât uită până şi de 
Berengere. Visul său de a cuceri puterea nu era oare clădit 
pe sprijinul pe care don Sancho de Ulloa trebuia să-l dea în 
îndeplinirea dorințelor regelui Franţei, sprijin pe care el, 
Amauri, îl câştigase şi-l dădea regelui? Nu, comandorul nu 
va mai putea vreodată să influenţeze hotărârile lui Carol 
Quintul! Nu, Loraydan nu se va mai putea niciodată sprijini 
pe ajutorul acesta puternic şi nesperat...! 

În calea lui răsunau ţipete, ameninţări, lumea fugea 
disperată. Ajunse la Luvru abia dându-şi seama că dăduse, 
în goana lui, peste două femei şi un copil... 

Capitolul XXVI Logodnicul Leonorei. 

O oră mai târziu, o cavalcadă străbătu Parisul, 
îndreptându-se spre Temple: erau împăratul Carol şi regele 
Francisc, însoţiţi de vreo cincisprezece gentilomi, printre 
care se număra şi contele de Loraydan. 

Cavalcada se opri în faţa palatului Arronces în care Carol 
Quintul, Francisc 1 şi Loraydan fură singurii care intrară. 
Loraydan mergea înainte pentru a-i anunţa pe oamenii 
palatului. Rumoare, alergătură şi servitorii se înşirară pe 
două rânduri la scara peronului. Când cele două capete 
încoronate ajunseră la picioarele lui, Leonor îşi făcu 
apariţia. 

Francisc I nu-şi putut opri un strigăt de admiraţie. Cât 
despre Carol Quintul, acesta urcă în grabă scările, o 


cuprinse în braţe pe fiica comandorului când aceasta făcea 
reverenţa şi, strângând-o părinteşte la piept, îi spuse cu o 
vie emoție în glas: 

— Durerea mea este tot atât de mare ca şi a voastră. 
Leonor de Ulloa, aţi pierdut un părinte care vă iubea din 
toată inima. Eu pierd un prieten credincios, cel mai de 
nădejde sprijin al Imperiului, cel mai viteaz pe câmpurile de 
luptă, cel mai devotat, cel mai sincer în sfaturi, ce mai, 
aproape un frate. 

Francisc I, la rândul său, poate cu mai multă galanterie 
decât sinceritate, dar în orice caz cu toată curtenia unui 
Valois, se înclină în faţa ei, îi sărută mâna şi îi spuse: 

— Nu îndrăznesc, doamnă, să compar durerea mea cu 
aceea a Maiestăţii Sale împăratul. Dar în persoana 
comandorului de Ulloa, regele Franţei pierde un prieten 
devotat şi viteaz... 

— Vreau să-l văd! rosti deodată Carol Quintul. 

— Sire, răspunse Leonor plecată, casa tatălui meu vă este 
deschisă... 

Intră prima în casă, conducându-şi oaspeţii, fără urmă de 
ostentaţie în respectul şi durerea ei, având în ţinuta ei un 
fel de măreție înnăscută. 

Ea păşi în salonul de onoare şi, apropiindu-se de catafalcul 
aşezat în mijloc, rosti: 

— Tată, este o mare onoare pentru fiica ta Leonor să vă 
anunţe venirea în locuinţa sa a Maiestăţii Sale împăratul şi 
a Maiestăţii Sale regele Franţei... 

Comandorul don Sancho de Ulloa era îmbrăcat cu 
costumul său de catifea neagră, avea sub cap o pernă de 
mătase şi mâinile încrucişate pe piept. În jurul gâtului era 
înfăşurată o eşarfă, pentru a-i ascunde imensa tăietură. 
Faţa şi mâinile păreau că sunt de ceară. Ochii erau închişi şi 
pe chipul său se citea o linişte ciudată acea linişte 
înspăimântătoare ce cuprinde figurile omeneşti la ora când 
orice patimă se stinge pentru vecie... 


Patru lumânări mari luminau trupul neînsufleţit, iar la 
căpătâiul catafalcului se înălța un crucifix. 

Francisc ÎI, după ce se înclină în faţa mortului, se dădu trei 
paşi înapoi, lovindu-se de cineva care, imediat, începu să se 
scuze în fel şi chip... Era Amauri de Loraydan, care intrase 
şi el, împins de o nestăpânită curiozitate, mai puternică 
chiar decât regulile impuse de etichetă şi care, fixând 
asupra cadavrului ochii săi plini de amărăciune, părea că-i 
cere socoteală pentru această plecare mult prea grăbită. 
Regele îl prinse de braţ şi, arătându-i din priviri trupul 
comandorului, îi murmură: 

— N-o să mă facă el să pierd ducatul Milanului. 

— Sire! bâlbâi Loraydan. 

— Taci! Ceea ce ai început să întreprinzi pe lângă 
comandor va trebui să continui pe lângă împăratul însuşi. 
Aşa că, străduieşte-te să te faci binevenit. Este preţul 
recompensei pe care ţi-am promis-o! 

Loraydan tresări de bucurie... Deci, ca să poată pune 
mâna pe avere, nu trebuia decât să câştige încrederea 
împăratului Carol... 

În timpul acesta, împăratul se apropie de catafalc, se uită 
lung la chipul mortului şi două lacrimi îi lunecară pe obrajii 
lui palizi... rosti, cu o voce nesigură: 

— Adio, Sancho. Adio, dragul meu tovarăş. Ce să-ţi spun, 
că dormeam fără grijă doar în nopţile în care tu vegheai 
asupra mea? Cine va mai îndrăzni să-mi spună ceea ce 
numai tu, dintr-o adevărată prietenie, îndrăzneai: să-mi 
spună adevărul, oricât de crud ar fi el? Vai! Văd în jurul 
meu încă destui oameni de arme viteji şi numeroşi sfătuitori 
buni, dar mi-am pierdut prietenul. Adio, deci, Ulloa. lată 
ultima dovadă a dragostei pe care ţi-o port...! 

Spunând aceste cuvinte, împăratul îşi scoase colanul 
ordinului Lâna de Aur ce strălucea pe pieptul său şi, 
ridicând încetişor capul comandorului, i-l trecu pe după 
gât... A fost un moment de o rară simţire şi sinceritate. 
După care împăratul continuă: 


— Poţi să te odihneşti în pace, Ulloa. În ceea ce priveşte 
rugămintea pe care mi-ai făcut-o şi pe care eu m-am 
angajat să ţi-o îndeplinesc, fii pe pace că aşa va fi. Zestrea 
copilelor tale, statul o va face. Voi celebra căsătoria fiicei 
tale Leonor, aici de faţă, după dorinţa ta... 

Carol Quintul se răsuci şi, cu vocea aceea care făcea ca 
toate capetele să se plece, spuse: 

— Apropiaţi-vă, conte de Loraydan. Apropiaţi-vă, Leonor 
de Ulloa. 

Loraydan şi Leonor tresăriră şi-şi aruncară o privire 
fugară. Dintr-o dată se simţiră duşmani. Loraydan înţelese 
că Leonor avea să devină o piedică în calea fericirii lui în 
dragoste... între Berengere şi el! Iar Leonor înţelese că 
niciodată nu va putea fi soţia acestui bărbat! Că niciodată 
nu-l va putea iubi pe Loraydan, nici pe oricare altul... ah! 
Altul în afara celui pe care, în clipele sale de spaimă sau de 
disperare, îl chema din adâncul inimii ei. 

Contele de Loraydan se dădu puţin înapoi, dar Francisc [ îl 
opri şi-i şopti la ureche: 

— Pe Dumnezeul meu, Loraydan, iată ocazia! Ai să-i iei 
locul comandorului! 

Loraydan se îndreptă spre împărat. Păşea plecat, plin de 
respect... 

Împăratul luă mâna Leonorei şi zise: 

— Fiica mea, comandorul de Ulloa mi l-a desemnat pe 
soţul tău. Iată-l: o inimă nobilă, un spirit viu şi prompt, un 
brav întreprinzător, un gentilom demn întru totul de fiica lui 
Sancho de Ulloa, conte Amauro de Loraydan. Nu vă grăbiţi, 
fata mea. Mâine, funeraliile comandorului să fie făcute cu 
toată solemnitatea necesară. Peste trei zile, înainte de 
plecarea mea din Paris, se va oficia căsătoria, iar eu voi 
pleca liniştit, îndeplinind dorinţa tatălui vostru, 
încredinţând fericirea voastră unui gentilom francez foarte 
devotat... 

Leonor păli. Se înclină şi, cu o voce fermă, spuse: 


— Sire, nu ştiu dacă voi putea găsi cuvintele în stare să 
exprime întreaga mea recunoştinţă pentru mărinimia 
Maiestăţii Voastre. Aveţi, totuşi, bunăvoința de a-mi îngădui 
să vă spun cu umilinţă dorinţa inimii mele. 

— Vorbeşte fără teamă, copilul meu. Întreaga afecţiune pe 
care o purtam viteazului meu tovarăş, vreau s-o revărs 
asupra copiilor săi. 

— Sire, în ce priveşte funeraliile tatălui meu, aş dori ca ele 
să fie cât mai simple. O să-l aşezăm într-un sarcofag în 
capela acestui palat. Se va odihni aici, până în ziua în care îl 
voi putea duce la Sevilla, unde îşi va lua locul lângă 
strămoşii noştri, în capela Sfântului Francisc. 

— Voința voastră va fi respectată, copila mea. Deci 
funeraliile solemne ale tatălui vostru vor avea loc la Sevilla. 
Până atunci, va fi aşezat în mormântul pe care-l pregătiţi la 
palatul Arronces. Asta-i tot? 

Pe Leonor o trecură fiorii. Respira plină de emoție şi ochii i 
se umplură de lacrimi. 

— Sire, în ceea ce priveşte palatul Arronces, dăruit cu 
atâta mărinimie tatălui meu, aş dori să fie înapoiat 
Maiestăţii Sale regelui Franţei. Nu doresc să păstrez 
această proprietate decât până în ziua în care voi putea 
duce în Andaluzia corpul tatălui meu... 

— Despre lucrul acesta nu poate fi vorba! Comandorul mi- 
a spus limpede că dorea ca acest palat să facă parte din 
zestrea voastră, Leonor. Deci îi va reveni soţului 
dumneavoastră, contele de Loraydan, sarcina de a hotări în 
privinţa asta. Asta-i tot? 

— Nu, Sire. Părintele meu mi-a spus că Maiestatea Voastră 
a hotărât, ca răsplată pentru îndelungatele sale servicii, să- 
mi asiguraţi dota în vederea căsătoriei. Vă rog cu umilinţă 
să-mi îngăduiţi a refuza acest dar generos. Nu-mi trebuie 
altă zestre decât aceea necesară pentru plata intrării mele 
în mănăstirea franciscană din Sevilla. Sire, în ceea ce mă 
priveşte, nu poate fi vorba de nici o căsătorie, întrucât m- 
am hotărât să mă dărui lui Dumnezeu... 


Francisc I avu un gest de enervare. Contele de Loraydan 
rămase plecat, dar avu o tresărire de bucurie. 

Carol Quintul încruntă sprâncenele. 

— Leonor, vorbi el cu o notă de asprime în glas, te 
împotriveşti voinţei tatălui vostru, ceea ce nu intră în 
obişnuinţa fetelor din Spania. În ce mă priveşte, pe Sfânta 
Fecioară, oricât m-ar durea că nu-ţi pot îndeplini dorinţa, 
îmi voi ţine cuvântul dat comandorului. Deci, căsătoria se va 
face. Cu toate acestea, să nu grăbim lucrurile. Să amânăm 
cu câteva zile îndeplinirea voinţei viteazului meu Ulloa. 
Dacă mă voi afla departe de Paris, Maiestatea Sa regele 
Franţei îmi va ţine locul în această împrejurare şi va asigura 
o uniune care răspunde atât de bine dorinţei tuturor... 

Carol Quintul se întoarse spre Francisc I. 

— Bineînţeles, răspunse acesta. Va fi o mare bucurie 
pentru mine să asigur eu însumi fericirea copilei 
comandorului căruia îi datorez o adevărată recunoştinţă. 
Căsătoria pusă la cale se va face, mă angajez pe cuvânt de 
onoare. 

— Mâna dumneavoastră, conte de Loraydan! spuse Carol 
Quintul. 

Amauri îi întinse mâna şi nimeni n-ar fi putut să creadă că, 
în aceste clipe, nu era în culmea fericirii. 

— Mâna dumneavoastră, Leonor de Ulloa! adăugă 
împăratul. 

Pierdută, disperată, Leonor întinse o mână tremurândă. 

Carol Quintul puse cele două mâini una într-alta şi zise: 

— Sunteţi logodiţi. Maiestatea Sa regele Franţei va alege 
şi vă va spune ziua în care urmează să se celebreze 
căsătoria. În înalta sa bunăvoință, tocmai a consimţit să 
vegheze el însuşi la aceasta. 

— Mă angajez din nou! spuse Francisc |. 

— Conte de Loraydan, iau asupra mea grija avuţiei 
dumneavoastră, de comun acord cu bunăvoința regală pe 
care, cred, aţi obținut-o. Leonor, supunându-te voinţei 
tatălui vostru şi ordinului meu, fiţi sigură că vă asiguraţi 


fericirea. Adio pentru ultima dată, bravul meu Ulloa, 
adăugă împăratul întorcându-se spre catafalc. Mi-eşti 
martor că ţi-am îndeplinit cu credinţă vrerea... 

Apoi se îndreptă spre ieşire, urmat de Francisc I, 
Loraydan şi de Leonor. 

Astfel fu celebrată logodna lui Amauri, conte de Loraydan, 
cu Leonora de Ulloa. 

XXX 

Ajuns în vestibul, Carol Quintul se opri: 

— Avem acum de discutat o chestiune foarte importantă... 
Condu-ne, Leonor. Veniţi, domnule de Loraydan. Ceea ce se 
va discuta vă interesează fiindcă faceţi parte din familie. 

Leonor, albă la faţă din pricina dezolării care se adăugase 
durerii pricinuite de pierderea tatălui său, deschise o uşă şi- 
i pofti pe oaspeţi într-un salonaş. 

Carol Quintul şi Francisc I luară loc în fotoliu, în vreme ce 
Leonor şi Loraydan rămaseră în picioare. 

— Acum, vorbi împăratul, trebuie să aflăm cum s-au 
petrecut lucrurile. Trebuie să aflăm cine l-a ucis pe 
comandor, pentru ca o judecată dreaptă să-l pedepsească 
pe criminal, oricine ar fi el. Vorbiţi, dona Leonora, spuneţi 
ce ştiţi. Mai întâi, numele ticălosului. 

— Sire, tatăl meu a fost ucis de Juan Tenorio, fiul lui don 
Luis 'Tenorio, nobil al Grenadei şi al Sevillei... 

— Ah! făcu împăratul. Am auzit spunându-se numai lucruri 
bune. Don Luis Tenorio era un bun servitor. Ştiam c-avea un 
fiu, dar nu ştiam că acesta se află la Paris. Apoi, dintr-o 
dată: Dar voi înşivă, Leonor, ce căutaţi la Paris? 

Era vorba de secretele familiei: era în joc onoarea ei. 
Împăratul era el împărat, dar n-avea nici o legătură cu 
secretul Christei...! 

Aşa că îi răspunse astfel: 

— Sire, am venit la Paris să-i spun tatălui meu dureroasa 
întâmplare ce n-am vrut să i-o comunic prin scrisoare: 
moartea surorii mele mai mari, doborâtă în numai câteva 


ceasuri de o febră pe care nici chiar arta medicilor arabi n- 
a putut s-o împiedice... 

Ajunsă la capătul puterilor, Leonor izbucni în hohote de 
plâns... 

— Cum! murmură Carol Quintul tresărind. Atâtea 
nenorociri deodată! Biată copilă! Ei, haide! Haide, 
linişteşte-te, Leonor... Pe sfânta Fecioară, am să te fac să 
uiţi doliul ăsta, dacă asemenea nenorpciri se pot uita. Hai, 
nu mai plânge... 

— Sire, spuse Leonor, cer iertare Maiestăţii Voastre pentru 
slăbiciunea mea... lacrimile acestea care-mi curg tot timpul 
în singurătatea casei mele au ţâşnit acum în faţa voastră în 
ciuda voinţei mele. 

„E adorabilă”, se gândea Francisc 1. 

— Ştiţi cumva ce făcea la Paris acest Juan Tenorio? 

— Nu, Sire, răspunse Leonor fără să şovâăie. Nu ştiu şi nici 
nu vreau să ştiu de ce se află acest om la Paris. Dar sunt 
sigură că venerabilul meu tată avea un motiv puternic ca 
să-l urască, căci atunci când Juan 'Tenorio a îndrăznit ieri să 
pătrundă până în sala de onoare a palatului, comandorul i-a 
spus cât de mult îl dispreţuia... 

— Şi atunci Juan Tenorio l-a lovit pe bravul meu Ulloa? Pe 
Dumnezeu din cer, va fi căutat, o să-l găsim şi va muri ca un 
ucigaş ce e... 

Leonor înălţă capul şi, plină de îndrăzneală, se hotări să 
spună adevărul: 

— Sire, îl urăsc pe omul acesta. Îl dispreţuiesc în aceeaşi 
măsură în care îl urăsc. Dac-ar trebui să-mi vărs sângele 
pentru a-mi răzbuna tatăl... da, v-o spun, mi-aş da tot 
sângele pentru ca Juan Tenorio să moară. Dar, în faţa lui 
Dumnezeu care mă ascultă, trebuie să ştiţi adevărul. Dacă 
tatăl meu s-ar putea trezi pentru o clipă, v-ar spune ceea ce 
vă spun eu acum: Juan Ienorio nu l-a asasinat... el l-a 
omorât pe comandor în luptă dreaptă, şi, dacă nu luăm în 
seamă diferenţa de vârstă, lupta a fost cinstită de la un cap 
la altul. Mai trebuie să spun că, la început, Juan 'Tenorio a 


refuzat provocarea şi că părintele meu a fost nevoit să 
ridice mâna asupra lui ca să-l facă să-şi scoată sabia din 
teacă. La prima încrucişare, sabia lui Juan 'Tenorio s-a rupt. 
Şi-atunci, amândoi s-au folosit de pumnale: tatăl meu a 
căzut! 

— Erai de faţă, dona Leonor? 

— Eram de faţă! răspunse Leonor. 

Urmă un lung moment de tăcere. Cei doi monarhi, fiecare 
în felul său, admirară atitudinea tinerei fete. 

— Deci, rosti încet Carol Quintul, nu e vorba de un 
asasinat? A fost un duel? 

— Da, Maiestate. Tatăl meu a fost cel care l-a provocat pe 
Juan. 

— Şi deci Comandorul i-a cerut să se bată? El l-a provocat 
pe Juan Ilenorio? 

— Da, Maiestate. Tatăl meu l-a provocat pe Juan Tenorio. 

Carol Quintul rămase tăcut câteva clipe. Apoi, ridicându- 
se, se întoarse spre contele de Loraydan şi-i spuse: 

— În cazul acesta, conte, e treaba dumneavoastră. 

Loraydan răspunse, sub privirile lui Francisc 1: 

— Fiind o afacere de familie, Sire, mă priveşte numai pe 
mine! 

— Ai să-l cauţi pe acest Juan Tenorio. Ai să-l provoci la 
duel. Ai să-l omori. 

— Am să-l caut pe Juan Tenorio. Am să-l provoc la duel. Am 
să-l omor. 

Acesta a fost sfârşitul întâlnirii cu prilejul căreia Leonor de 
Ulloa a fost logodită cu Amauri de Loraydan. Carol Quintul 
mai spuse câteva cuvinte de consolare fiicei comandorului, 
îi reaminti că acum are un apărător în persoana viitorului ei 
soţ, o opri să-l mai conducă şi în afara casei şi, astfel, 
oaspeţii regali plecară. 

— Iubite frate, îi spunea Carol Quintul lui Francisc I, ţi-aş fi 
recunoscător dacă ţi-ai folosi poliţia pentru a veghea ca 
această tânără copilă să nu poată părăsi Parisul înainte de a 
se fi celebrat căsătoria: ţin foarte mult la acest lucru. 


— Sire, răspunse Francisc I, puteţi avea încredere în mine. 
Această graţioasă tânără nu va ieşi din Paris decât 
împreună cu soţul ei, contele de Loraydan... 

Câteva minute mai târziu, Leonor auzi zgomotul surd a 
cavalcadei pe calea Corderie. Abia atunci se lăsă să cadă 
într-unui din fotolii şi, ajunsă la capătul puterilor, leşină. 

XXX 

lată ce se petrecea acum în salonul de onoare unde 
repauza comandorul don Sancho de Ulloa. 

În clipa în care împăratul şi regele Francisc intraseră în 
salon, trei oameni ce se aflau acolo se îndepărtaseră fără 
zgomot. După ce capetele încoronate au părăsit încăperea, 
cei trei oameni s-au întors şi s-au apucat din nou de treaba 
pe care se străduiau s-o aducă la capăt cât mai bine. 
Frământau lutul, manevrau cu iuţeală sculele, modelând 
ceva lung şi încă fără formă, dar care, pe măsură ce lucrul 
înainta, lua din ce în ce mai mult înfăţişarea unui om culcat; 
unul dintre ei se ocupa de figură care, deşi abia schiţată, 
începea de pe acum să semene cu chipul mortului... 

Cei trei oameni erau sculptorii pe care Leonora de Ulloa îi 
angajase şi le dăduse instrucţiuni precise. 

Lucrul pe care-l făceau cu atâta grabă era statuia 
comandorului. 

Capitolul XXVII Capitolul lui Ban-Frumos. 

Ban-Frumos fusese de faţă când Clother şi Amauri de 
Loraydan se întâlniseră întâmplător. În momentul întâlnirii, 
Ban-Frumos, prudent, se dădu câţiva paşi înapoi, se făcu 
nevăzut în strada Temple şi, pentru mai multă siguranţă, 
intră într-o cârciumă prăpădită în are soldaţii din garda 
castelului Temple veneau să dea pe gât un pahar, să joace 
zaruri şi să se agate de bietele fete care, la căderea serii, se 
refugiau aici de morala publică ce le hăituia. Când ieşi din 
cârciumă, o luă la picior până ajunse în nou în calea 
Corderie. 

— Ciudat, îşi spuse el, n-am stat decât olecuţă în cârciuma 
aia, doar cât să dau peste cap o amărâtă de cană cu vin şi 


ia-l de unde nu-i pe domnişorul de Ponthus. Unde-o fi 
dispărut? 

Se afla tocmai în faţa casei lui Loraydan, a cărei poartă 
rămăsese întredeschisă. Deodată, auzi clar ceste cuvinte: 

— L-ai văzut! L-ai văzut plecând! Gentilomul care era cu 
mine, l-ai văzut plecând, nu-i aşa...? 

Ban-Frumos asculta fără să priceapă ciudata conversaţie 
care avea loc între Amauri şi valetul său Brisard. Şi cum 
tocmai se scărpina în barbă încercând să priceapă despre 
ce-i vorba, fu îmbrâncit de cineva care se răsti la el: 

— La o parte, ţopârlane! 

Ban-Frumos fu gata-gata să răspundă, dar se stăpâni şi se 
dădu înapoi: persoana care se răstise la el era contele de 
Loraydan. 

Amauri îşi văzu de drum fără să se mai gândească la 
ţopârlan. 

Încurajat de vinul băut, Ban-Frumos păşi cu siguranţă în 
curte şi se apropia zâmbind de Brisard. Acesta, mirat, îl 
cântări din priviri şi-l întâmpină cu asprime: 

— Ce cauţi aici? 

— Deci... pe gentilomul acela... l-ai văzut plecând?... L-ai 
văzut ieşind? 

— Aha! făcu Brisard. Întrebi de tânărul gentilom? 

— Fără îndoială, fiindcă e stăpânul meu... Cel puţin aşa 
cred. Căci dacă Clother de Ponthus nu e stăpânul meu, cine 
ar putea fi atunci? 

— Tocmai, zise Brisard care, de altfel, nu pricepuse nimic 
din toată sporovăială asta. 

— Deci, l-ai văzut? Hai, spune-mi şi pe cuvântul lui Ban- 
Frumos că fac cinste... L-ai văzut?... L-ai văzut ieşind...? 

— Ei, nu prea, răspunse Brisard. L-am văzut intrând, dar 
de ieşit, nu!... în sinea lui îşi spunea: „Ce rost are să mă 
ostenesc să mint pe unul care nu-i decât un amărât de valet 
ca şi mine” Deci, l-am văzut intrând. Cât despre a-l fi văzut 
plecând, asta-i o altă treabă: nu l-am văzut deloc...! 


— Nu prea înţeleg cum vine treaba asta, spuse Ban- 
Frumos. L-ai văzut... Ba nu l-ai văzut... Hm!... de ce să-mi 
bat capul să pricep... e prea greu. Mai bine, hai cu mine la 
cârciumă, fac cinste! 

lată o invitaţie greu de refuzat. Brisard îşi spuse că acest 
confrate se purta foarte generos. Închise porţile şi curând 
cei doi eroi ai noştri stăteau la o masă, cu o oală de vin rece, 
atunci scos din pivniţă, între ei. 

Conversaţia care avu loc a fost lungă, din ce în ce mai 
încâlcită, şi, într-un târziu, cei doi se despărţiră cu făgăduia 
la că se vor mai întâlni. 

Ban-Frumos, ajuns la locuinţa din strada Saint-Denis, fu 
foarte mirat să nu-l găsească pe stăpânul său. Cugetă 
îndelung asupra acestui fapt, cu care nu era de acord şi 
sfârşi prin a-şi spune: „Bine! S-o fi dus să bea ceva cu 
domnişorul de Loraydan. Se vede treaba că cei doi stăpâni 
beau mai abitir decât valeţii lor.” 

Clother îi dăduse lui Ban-Frumos o cămăruţă din 
apartamentul său. În odăiţa asta, stând pe marginea 
patului, fostul vagabond, medita asupra problemei dacă 
domnul de Pothus bea mai zdravăn decât el. Neputând 
ajunge la nici o concluzie în această chestiune, sfârşi prin a 
se lungi pe pat şi îndată căzu într-un somn adânc, fără vise. 

Ban-Frumos dormi până seara, toată noaptea şi se trezi 
abia a doua zi pe la amiază cu capul greu, cu stomacul gol şi 
cu mintea tulbure. Se grăbi să se răcorească şi să-şi pună 
hainele în ordine. Când socoti că se putea înfăţişa 
stăpânului său, intră în camera acestuia şi descoperi că 
lipseşte. La început crezu că domnul de Ponthus plecase 
deja fără să aibă nevoie de serviciile lui, dar patul 
nedesfăcut arăta că lucrurile nu stau aşa... 

Ban-Frumos îşi petrecu restul zile aşteptând... însă 
domnul de Ponthus nu s e întoarse. 

A doua zi, Ban-Frumos rătăci pe strada Saint-Denis, 
întâlnindu-şi momentele de aşteptare petrecute la hanul 
Ghicitoarei Era neliniştit, dar nu în asemenea măsură încât 


să fie tulburat. Îşi zicea, chiar, că s-ar putea ca domnul de 
Ponthus să fi fost ucis. 

— Pe legea mea, îmi pare rău de el. Era un stăpân bun. 
Plătea bine. M-aş fi lăsat tras în ţeapă mai bine, decât să-l 
ştiu doborât de vreo lovitură de sabie. Dacă e mort, voi bea 
o stacană de vin în cinstea lui şi voi pune să se facă o slujbă 
pentru odihna sufletului său. După aceea, îl voi ruga pe 
Juan 'Tenorio să mă la în serviciul său. Dar pentru asta 
trebuie să mă pun bine cu Jacquemin Corentin. Şi cu ăsta 
ce s-o mai fi întâmplat? 

Nici Jacquemin Corentin, nici Clother de Ponthus nu-şi 
făcură apariţia. În schimb, Ban-Frumos dădu nas în nas cu 
Juan Tenorio şi iată cum: 

În cea de a patra dimineaţă numărând din clipa în care 
Clother de Ponthus, la invitaţia duşmanului său de moarte, 
intrase în palatul Loraydan, Ban-Frumos se trezi îmbufnat, 
având în vedere că o seară înainte cheltuise ultima leţcaie 
la hanul Ghicitoarei. 

„Dacă domnul de Ponthus nu se întoarce astăzi, îşi spuse 
el, sunt sortit să mor de sete, ca să nu mai vorbim de foame. 
Numai Jacquemin Corentin mă poate scoate din necazul 
ăsta. Ar putea să mă pună bine pe lângă stăpânul lui, sau 
chiar să mă împrumute cu câţiva gologani dacă o să vreau 
să recunosc că nasul lui e unul adevărat. Hai să vedem dacă 
acest onorabil prieten s-a înapoiat.” 

Pe la zece dimineaţa, Ban-Frumos cobori şi nu se arătă 
deloc mirat să vadă adunate la uşa jupânesei JerGme 
Dimanche câteva cumetre puse pe vorbă de care se apropie 
îndată, căci una dintre ele, nevasta băcanului de peste 
drum, spunea: 

— lar eu vă zic şi vă repet că-l cheamă Jacgquemin de 
Corentin şi că e conte breton şi că nici nu mai ştie câtă 
avere are, pe-atât e de bogat. Toate astea le ştiu chiar de la 
jupâneasa Jerome Dimanche în persoană! 

— Lumea merge din rău în mai rău, reluă măcelăreasa cu 
seriozitate, care, oricând, găsea potrivită această zicală. Şi 


cununia se va face la Saint-Merri. 

— lar nobilul senior, continuă să le spună nevasta 
băcanului, a vrut să fie o slujbă simplă şi nimeni să nu asiste 
la ceremonie. Ei, ce spuneţi, ar fi putut să ne invite. Nu 
suntem mai prejos decât văduva unui postăvar... 

Ban-Frumos ciulea urechile pe cât putea. 

„Nu pricep nimic, îşi zicea el. Ce-o fi cu seniorul Jacquemin 
de Corentin, conte breton?... Ce-o fi Saint-Merri? Şi ce-i cu 
slujba aceea, cu cununia? Cine se căsătoreşte oare...?” 

— lată-i! lată-i strigă corul de cumetre. 

Ban-Frumos căscă ochii mari şi-i văzu venind pe Juan 
Tenorio la braţ cu Denise, urmaţi de jupâneasa Jerome 
Dimanche care ducea cărţile de rugăciuni. Juan Tenorio era 
palid, neliniştit, agitat, dar se arăta prevenitor faţă de biata 
copilă la urechea căreia părea că spune vorbe minunate, pe 
care Denise, cu ochii plecaţi, surâzătoare şi îmbujorată la 
faţă, le asculta cu încântare. Cât despre onorabila văduvă, 
chipui-i radia de fericire şi faţa-i lată părea că-i un soare 
strălucitor. 

Grupul acesta intră în casă, urmat îndeaproape de 
grămada de cumetre. Denise fu luată pe sus, purtată din 
braţe în braţe, felicitată, complimentată, sărutată, în timp 
ce don Juan, stând la o parte, ardea de nerăbdare. 

Acesta fu momentul în care Ban-Frumos intră la rândul 
său în casă. Văzându-l, don Juan se gândi: „La urma urmei, 
dacă moartea încununează o viaţă bine trăită, e binevenită. 
Dar, oricum, să ne ferim de ridicol. Ce-o mai fi vrând şi 
imbecilul ăsta?” 

Atunci, Ban-Frumos, făcând o plecăciune adâncă, spuse: 

— Seniorul Juan 'Tenorio n-ar putea să-mi spună ce s-a 
întâmplat cu stăpânul meu? 

— Ce zice? strigară într-un glas măcelăreasa şi 
cofetăreasă. 

— Unde-l vede el pe Juan Tenorio? bombăni jupâneasa 
Jerome Dimanche. 


— Juan Tenorio? bâlbâi Denise şi, deodată, în ea se treziră 
nelinişti ciudate. 

Faţă-n faţă cu Ban-Frumos, don Juan rămase fără glas şi, 
plin de spaimă, asculta ce-i spunea acesta, cu faţa toată 
numai zâmbet; 

— Senior Juan Tenorio, în lipsa stăpânului meu, vă jur că 
am cea mai grabnică nevoie să dau ochii cu valetul 
dumneavoastră, bunul Jacquemin Corentin... 

— Hei! strigă don Juan livid. Ce tot spui acolo, mizerabile? 
Ce, nu ştii că Jacqguemin de Corentin sunt chiar eu însumi? 
Ban-Frumos, se frecă la ochi, apoi, în tăcerea grea re se 

lăsase, rosti: 

— Dumneavoastră, domnule! Haida-de! Pe toţi sfinţii, doar 
n-am orbul găinilor! Dumneavoastră sunteţi nobilul Juan 
Tenorio, iar Jacquemin Corentin, secătura aia cu nasul lui 
caraghios, nu-i decât valetul dumneavoastră. A avut cumva 
îndrăzneala să se dea drept dumneavoastră şi l-aţi alungat? 
În cazul ăsta sunt gata să-i iau locul, căci... 

Ban-Frumos ar fi putut continua multă vreme pe tonul 
ăsta, dar nimeni nu-l mai asculta: nici Denise, care leşinase 
în braţele mamei sale, nici cucoana Jer6me Dimanche, care 
scotea nişte ţipete de-ţi sfâşiau inima şi nici vecinele care 
făceau o gălăgie urzitoare, strigând: „Să-l ardem de viu! La 
spânzurătoare cu el! Mincinosul!” În sfârşit, nu-l mai 
asculta nici don Juan care, cu capul plecat, gârbovit, se 
întreba dacă să-şi înfigă pumnalul în inimă, sau poate, 
dimpotrivă, ar fi mai bine să-l împlânte în pieptul acelui 
nenorocit de Ban-Frumos... 

Făcându-şi toate socotelile, se hotări pentru această ultimă 
soluţie, zicându-şi că odată Ban-Frumos mort, aranja el 
lucrurile cu câteva minciuni bine ticluite. Aşa că-şi trase 
sabia din teacă şi se aruncă asupra lui Ban-Frumos, 
strigând mai tare decât cumetrele: 

— Da! Da! La spânzurătoare cu el! Mincinosul! Ah, laşule! 
Am să te-nvâţ eu cine-i Juan 'Tenorio şi cine-i Jacquemin de 
Corenitin...! 


În clipa aceea, biata Denise, care îşi venise în simţiri, îl 
auzi pe Ban-Frumos urlând: 

— Eu cred că-l cunosc bine de Jacquemin Corentin! E uşor 
de recunoscut după nasul lui! Măsuraţi-vă nasul, senior 
Tenorio. Măsuraţi-l! Şi spuneţi-mi dacă aveţi nasul lui 
Jacquemin Corentin! 

Şi din nou Denise se ascunse, roşie toată, în braţele mamei 
sale, în timp ce cumetrele se repeziră să-l la în gheare pe 
don Juan, fapt ce-i salvă viaţa lui Ban-Frumos; între un don 
Juan disperat şi un Ban-Frumos năucit, care înţelegea din 
ce în ce mai puţin ce se întâmplă, se ridică zidul mişcător al 
furiilor dezlănţuite... 

Din două sărituri, Ban-Frumos fu scos în stradă şi o rupse 
la fugă de parcă toţi dracii erau pe urmele sale. 

— Nu înţeleg nimic! bolborosea el. Nu înţeleg absolut 
nimic! Asta-i setea, foamea. Am înnebunit. Or să mă înhaţe 
şi or să strige: Nebunul! Or să mă bage la mititică! 

Dar la un moment dat se opri, şi-atunci băgă de seamă, nu 
fără o bucurie ascunsă, că se oprise chiar în faţa hanului de 
pe strada Temple. Ban-Frumos şi scarpină în barbă, îşi puse 
gândurile în rânduială, îşi trase sufletul şi ajunse la 
următoarea concluzie: 

— Nu, n-am înţeles ce s-a întâmplat. N-am să-nţeleg 
niciodată. Să bem ceva ca să ne mai vină inima la loc? Da. 
Dar cine-o să plătească acum băutura?... Ei! Cred că bravul 
acela de Brisard. Pare-mi-se că-i rândul lui...! 

Cât despre don Juan, el se trezi un faţa cumetrelor 
înfuriate pe care trebui să le ţină la respect cu sabia şi ca să 
scape, fu nevoit s-o rupă la fugă cât îl ţineai picioarele, 
învins, umilit, murind de ruşine numai la gândul că ar mai 
putea vreodată să dea ochii cu Denise. Ajuns în stradă, se 
ciocni cu putere de cineva care-l făcu obraznic şi asupra 
căruia, cu spume la gură de furie, vru să se năpustească cu 
sabia în mână. 

— Cine sunteţi, domnule? Purtaţi sabie? Atunci scoateţi-o 
repede, scoateţi-o...! 


— Nu aici, domnule! răspunse necunoscutul care-l făcuse 
obraznic. Şi nu acum. lată, sunteţi ţinta privirii tuturor, vă 
iau desigur drept un nebun... 

Don Juan aruncă o privire în jur şi văzu într-adevăr cum 
oamenii se uitau la el cu uimire. Îşi recapătă sângele-rece, 
îşi vâri sabia în teacă, se descoperi şi salută cu toată graţia. 
Dar executând această mişcare, duse automat mâna la 
centură şi, albindu-se la faţă, scrâşni printre dinţi: 

— Să nu mai vorbim despre mizeria asta şi să revenim la 
fapte: aţi folosit la adresa mea un cuvânt pe «are nu l-aş 
putea repeta decât ca să vi-l întorc. Vă retrageţi cuvântul? 
Faceţi-o cât mai repede şi ne vom despărţi prieteni. Îl 
menţineţi. Atunci aştept să-mi spuneţi numele 
dumneavoastră şi să mă urmaţi sub plopii de pe malul 
Senei, unde vom avea libertatea să ne luăm de gât fără să 
fim deranjaţi de nechemaţi... 

— Domnule, spuse necunoscutul, după înfăţişarea 
dumneavoastră văd că sunteţi un gentilom adevărat, uşa că, 
plin de regret, mă văd în situaţia de a nu-mi putea lua 
înapoi acel cuvânt urât care mi-a scăpat şi care, desigur, v-a 
ofensat. Sunt într-adevăr mâhnit, clar niciodată contele 
Amauri de Loraydan nu şi-a tras o laudă sau o ofensă... 
oricât de neîndreptăţite fi putut fi ele, şi-mi place să cred 
că, în cazul de faţă, ofensa pe care sunt nevoit s-o menţin 
poate fi tot atât de puţin justificată, precum şi posibilă. 

Tenorio salută, zâmbi şi, cât se poate de elegant, redevenit 
don Juan, rosti: 

— Pe Dumnezeul meu, domnule, aveţi un fel de a ofensa 
oamenii care miroase de la o poştă a gentilom perfect şi văd 
că don Juan Tenorio, fiul lui don Luis Tenorio, grande de 
Spania, unul din cei douăzeci şi patru ai Sevillei, va avea 
plăcerea şi onoarea de a fi ucis pe contele Amauri de 
Loraydan, sau de a-l ucide. 

„Juan 'Tenorio! se gândi Loraydan. Acelaşi pe care, 
conform ordinului, trebuie să-l caut, să-l provoc la duel şi 
să-l omor... să-l omor pentru a-l răzbuna pe comandorul 


Ulloa!... Oare nu fac parte, tot datorită ordinului, din familia 
de Ulloa? continuă el cu amărăciune. Trebuia să-l caut pe 
Juan 'Tenorio: iată, l-am găsit. Să-l provoc: s-a făcut. Să-l 
omor: asta rămâne să fac, dar... E de vreun folos? Vreau eu 
să mă căsătoresc cu Leonor de Ulloa?... N-ar fi în interesul 
meu, oare, să-l ocrotesc pe Juan Tenorio, care vrea cu tot 
dinadinsul să se însoare cu senora, după cum spunea 
Maiestatea sa împăratul? 

„La ce dracu s-o fi gândind atâta?” se întreba don Juan, 
care, din ce în ce, îşi revenea în fire. 

— Domnule, i se adresă el, trebuie să vă mărturisesc că 
răbdarea poate fi o virtute, dar, din nefericire pentru 
mine... sau pentru alţii, eu n-o prea am. 

— lertaţi-mă, senior Tenorio, spuse brusc Loraydan. 
Situaţia face ca întâlnirea noastră să nu se poată termina cu 
o simplă lovitură de sabie dată sau primită. Domnule, 
continuă el cu o gravitate care-l înfioră pe don Juan, trebuie 
să vă vorbesc despre nişte lucruri ce nu pot fi spuse în 
mijlocul străzii. După această întrevedere, domnule, vom fi 
ori duşmani de moarte, şi-atunci va trebui ca unul din noi 
să-l omoare pe celălalt, ori vom fi legaţi de ceva mai mult şi 
mai valoros decât o prietenie veşnică... Cunoaşteţi palatul 
Arronces... nu vă miraţi, nu vă enervaţi, veţi vedea cât de 
limpede e totul. Deci cunoaşteţi calea Corderie. Palatul 
Loraydan, domnule, este primul pe care îl veţi întâlni, 
venind din strada Temple. Vreţi să-mi faceţi cinstea de avă 
afla acolo poimâine, pe la orele amiezii, pentru a discuta 
împreună anumite lucruri care vă privesc îndeaproape? 
Ţineţi minte, domnule, este vorba de fericirea sau 
nefericirea dumneavoastră... de viaţa sau de moartea 
dumneavoastră... 

Don Juan începu să râdă cu acel râs vesel şi sonor care 
părea să fie dovada unei naivităţi pline de graţie şi spuse: 

— Să fie vorba, oare, despre dragoste? 

Loraydan îl privi drept în faţă şi-i răspunse: 

— Chiar despre asta este vorba! 


— Atunci sunt omul dumneavoastră. Poimâine la ora 
amiezii, voi avea cinstea ea mă prezenta la palatul 
Loraydan. Fericire, nefericire, viaţă sau moarte... ce cuvinte 
mari! Nu mă folosesc de ele decât cu multă discreţie. 
Amorul, domnule, amorul! lată, acesta este I singurul 
cuvânt pentru care merită să laşi să se stingă io ceartă ca a 
noastră şi pentru care mă voi deranja până în calea 
Corderie. Pe poimâine, domnule! 

— Contez pe vizita dumneavoastră, rosti cu gravitate 
Amauri. O vorbă încă, seniore Juan 'Tenorio, sau mai curând 
un sfat, dacă-mi îngăduiţi... 

— Daţi-i drumul! spuse binevoitor don Juan. Nimic nu-i mai 
binevenit decât sfatul unui inamic valoros. 

— Ceea ce vă voi spune, domnule, este sfatul unui prieten: 
până poimâine, închideţi-vă în casă. Dacă vreţi să ieşiţi, n-o 
faceţi decât noaptea. Dacă veţi fi căutat, să se spună că v-aţi 
întors în Spania! Şi mai ales, o, mai ales lucrul acesta: 
Poimâine, când veţi veni la palatul meu, faceţi în aşa fel 
încât să nu puteţi fi recunoscut, încât nimeni să nu afle că 
Juan 'Tenorio a intrat la Amauri de Loraydan! 

Cu aceste cuvinte, contele de Loraydan îl salută pe don 
Juan, care rămase uimit de cele ce auzise. Şi cei doi viitori 
aliaţi - sau duşmani, după cum va hotări soarta - îşi văzură 
fiecare de drumul său, Loraydan îndreptându-se spre 
Luvru, iar lenorio direct spre hanul Ghicitoarei, unde, după 
sfatul primit, se-nchise în camera sa. 

Astfel s-a dus pe apa sâmbetei încercarea plină de 
îndrăzneală a lui don Juan de a pune mâna pe biata Denise. 
Astfel acest blând copil a fost salvat de la pericolul de a 
deveni soţia unui poligam. Şi să spunem lucrurilor pe nume: 
datorită intervenţiei lui Ban-Frumos a fost dată în vileag 
neruşinata impostură. 

Capitolul XXVIII Fiindcă veni vorba de Ban-Frumos. 

Şi fiindcă tot veni vorba de păcătosul ăsta, pe care destinul 
l-a folosit atât de bine pentru a salva virtutea şi a da pe faţă 
nelegiuirea, să vedem ce s-a mai întâmplat cu el. 


După ce a stat o vreme, înfometat şi însetat, în faţa 
cârciumii de pe strada Temple, Ban-Frumos se îndreptă 
hotărât spre palatul Loraydan, cu gândul de a-l îndemna pe 
numitul Brisard să-i potolească setea. 

Găsind poarta de la intrare întredeschisă, se strecură în 
curte şi-l văzu pe Brisard lustruind cu conştiinciozitate nu 
harnaşament de cal. Ban-Frumos se apropie de el şi-l 
întrebă încet: 

— Prin urmare, l-ai văzut? L-ai văzut plecând? 

Brisard tresări şi se întoarse strigând: 

— Nu! Nu! Nu l-am... Ah! zise el liniştit deodată. Iu erai, 
onorabilul meu Ban-Frumos? 

— Nu! răspunse acesta laconic. 

— Nu eşti tu? Atunci cine e? 

— E Fără-Bani. Mi-am schimbat numele. Mă plictisisem să 
port acelaşi nume mereu. 

— Aha! făcu Brisard, care vedea spulberându-se visul unei 
a doua vizite la cârciumă şi care se puse de îndată în gardă. 

Ban-Frumos îşi dădu seama imediat de acest lucru şi o 
întoarse. 

— la dă hamul ăla încoace, zise el. Să-ţi arăt eu cum se 
lustruieşte pielea... se vede că n-ai fost în armată! 

Şi Ban-Frumos se apucă să dea cu ceară, să frece, să 
lustruiască, ca să-i arate lui Brisard de ce-i el în stare. 
Văzând cum stă treaba, Brisard îi puse în braţe lui Ban- 
Frumos tot harnaşamentul pe care trebuia să-l lustruiască, 
după care îşi vâri mâinile în buzunare şi-i spuse pe un ton 
de cunoscător: 

— Pe legea mea, lustruieşti destul de bine. Dar la ţesălat te 
pricepi? 

— Sunt maestru. lau un cal bătrân de muncă, care n-a 
văzut nici perie, nici ţesală de peste şase luni de zile, şi-n 
mai puţin de o oră fac din el un animal de lux în părul 
căruia te poţi oglindi. 

Brisard scoase un fluierat prelung în semn de admiraţie. 

— Da, reluă Ban-Frumos, numai că asta face sete... 


— Bine, spuse Brisard, o să mergem îndată la „Ban- 
Frumos” plătesc eu! 

Şi în timp ce Ban-Frumos lustruia plin de râvnă, Brisard 
căzu într-o tăcere melancolică. Uneori tresărea şi arunca o 
privire ciudată la camerele de jos ale palatului. Alteori ofta 
şi clătina din cap. 

— De patru zile, nu mi-am văzut stăpânul, contele Amauri 
de Loraydan, sfârşi prin a murmura. Ştiu că n-a plecat din 
Paris... Da' de ce nu vine pe-acasă? 

— De ce oare? Ei, de ce şi stăpânul meu, domnişorul 
Clother de Ponthus, lipseşte de tot atâtea zile? De ce nu 
vine acasă? De ce mă lasă să mor de sete? 

Brisard începu să fluiere un cântec de vânătoare, iar Ban- 
Frumos se apucă din nou de treabă. Dar deodată zise: 

— Mărturiseşte că nu l-ai văzut plecând...! 

— Adică pe cine? tresări Brisard. 

— Pe cel care trebuia să plece... şi care n-a plecat! 

— Ei da, n-a plecat! A intrat cu domnişorul de Loraydan şi 
de-atunci n-a mai plecat! Asta-i! 

Nu le mai era sete; niciunul, nici celălalt nu mai pomeneau 
de cârciumă. Brisard se sufoca. Remuşcările îl strângeau de 
gât. Patru zile petrecute în liniştea marelui palat pustiu... a 
palatului unde în mod sigur era un mort!... patru zile 
petrecute între acele ziduri, singur cu fantoma, înăbuşindu- 
şi nevoia de a vorbi cu cineva, nevoie care devenea din ce în 
ce mai puternică, da, aceste patru zile făcuseră din el un alt 
om. Nu mai era maşina aceea gata numai să asculte... 

— Trebuie să-ţi vorbesc, altfel simţ că plesnesc! mormăi el. 
Ascultă, poţi să mă dai în gât dacă vrei. Asta-i, trebuie să-ţi 
spun... Nu mai pot şi gata...! 

— Ei! Zii odată! De ce te-aş da în gât? 

— Asta-i! bombăni Brisard. Spune-mă dacă vrei. Trebuie 
să mă descarc. Ei bine, deci, am intrat în casă împreună. L- 
am văzut aşa cum te văd. Şi nu prea arătau a fi prieteni, 
asta nu. Au intrat amândoi şi contele de Loraydan a ieşit 
singur. Ceea ce înseamnă că l-a omorât pe celălalt. Îţi spun 


sigur, l-a omorât. lar eu nu mai pot să stau sub acelaşi 
acoperiş cu un cadavru. Mi-e frică! Ei da, mi-e frică, pe toţi 
dracii! Ziua, mai treacă-meargă! Plec, mă-ntorc, fluier, mai 
beau ceva... 

— Bei? îl întrerupse Ban-Frumos dintr-o dată. 

— Dar noaptea!... Ce nopţi, fir-aş să fiu! Ce nopţi! Îl aud, 
da, pe legea mea, au fost momente când mi s-a părut că aud 
cadavrul tânguindu-se. Loraydan l-a omorât pe ălălalt şi l-a 
lăsat acolo. Cadavrul lui e acolo! Iar eu trebuie să-l veghez! 
Asta nu-i drept! Nu eu trebuie să-l veghez pe cel mort, că 
nu eu l-am ucis! Şiiată că mortul se apucă să strige şi să 
lovească ca şi cum ar bate cineva într-o uşă, chemându-mă 
pe mine! Drept îi? Ce, eu l-am omorât? lată de ce stăpânul 
meu nu se mai întoarce acasă, animalul! Asta-i! Ei, acum mi- 
e mai bine... 

Brisard tăcu uşurat. Deodată, Ban-Frumos zise: 

— Unde.-i...? 

— Cine?... Loraydan...? 

— Nu... Ăla!... Cadavrul...! 

Pe Brisard îl trecură fiorii. Schiţă un gest vag spre 
parterul palatului. 

— Pe-acolo pe undeva, zise el... nu ştiu prea bine unde... 

— Haide să vedem! fu de părere Ban-Frumos. 

— Să vedem! tresări Brisard. Ce, eşti nebun? Cadavrul stă 
bine-mersi acolo unde e. Hai, las-o baltă. Şi-apoi chestia 
asta nici nu te priveşte. La urma-urmei, ce-ai venit să 
spionezi aici, ai? la, afară! Şi-ncă repede! 

— Nu! rosti Ban-Frumos. 

— Nu? Cum adică nu? Dacă eu îţi spun să pleci, tu nu poţi 
să zici nu! 

— Dacă plec, să ştii că m-apuc să strig în mijlocul străzii că 
aici se află un om mort pe care tu îl împiedici să plece, 
vocifera Ban-Frumos. 

— Eu! Eu! urlă Brisard cu părul făcut măciucă. Eu! Să-l 
împiedic pe omul mort să plece? Mai întâi, nu-i adevărat! Şi- 
apoi, unde ai vrea să se ducă? Zi? 


— Pâi... unde-ar trebui să fie... la cimitir sau la bolniţa cu 
cadavre. 

Brisard îşi şterse sudoarea care-i curgea pe faţă. Tremura 
tot. Lui Ban-Frumos nu-i prea păsa. Câte nu văzuse în viaţa 
lui. 

— Şi chiar vrei să strigi chestia asta în stradă? întrebă 
Brisard. 

— Bineînţeles. Ce-ar trebui să faci tu ar fi să-l descui pe 
omul mort şi să-l laşi să plece, dacă asta vrea... Nu trebuie 
să ai inimă să împiedici un mort care n-are chef să stea aici 
şi care vrea pur şi simplu să se ducă la locul lui în cimitir. 

— Ei, fir-ar să fi€e...! 

— Şi când o pleca, măcar vei putea dormi în tihnă. 

Acest ultim argument îl convinse pe Brisard, care se 
hotărî. Se uită atent de jur-împrejur, păru să asculte liniştea 
deplină care domnea peste palatul pustiu, apoi, cu voce 
scăzută, zise: 

— Numai că nu ştiu ce-a făcut cu cheile!... Cred că le-a 
luat cu el... 

— N-avem nevoie de chei, spuse Ban-Frumos cu 
autoritatea pe care i-o dădea îndelungata sa experienţă în 
deschiderea broaştelor fără ajutorul acestora. Mă pricep la 
uşi. Ai să vezi! Unde-i? 

Cu un semn, Brisard arătă spre o uşă. 

Ban-Frumos dădu un ocol prin curte şi adună un cui mai 
lung, o tijă de metal şi o foarfecă. Îşi scoase cuțitul şi, astfel 
înarmat cu toate cele spuse mai înainte, se apucă în linişte 
de lucru. Brisard, car se uita cum lucrează, auzi doar nişte 
mici ţăcănituri şi, imediat uşa se deschise. 

— O! făcu el cu admiraţie nu lipsită de teamă la gândul 
acestei spargeri. le pricepi la toate, ai? Mie-mi trebuie 
cheia ca să pot descuia o uşă. 

Intrară. Ban-Frumos plin de hotărâre, Brisard închinându- 
se. Cercetară din priviri întreaga sală. Cadavrul nu era aici. 

— Ei? întrebă Ban-Frumos. Unde dracu o fi? 

— Poate că acolo! Şi Brisard arată o uşă din fundul sălii. 


Datorită aceleiaşi ştiinţe în deschiderea uşilor fără a folosi 
vreo cheie şi pe care Brisard o admira atâta, cei doi putură 
intra într-o cameră mai mică, iar de aici într-o a treia. Acolo, 
se treziră în faţa unei uşi masive, ferecată cu bare de fier şi 
prevăzută cu zăvoare. Ban-Frumos, cum văzu treaba asta, 
spuse: 

— Aici e!... Aici e mortul...! 

Şi, pe dată trase zăvoarele, după care se puse pe treabă 
cu priceperea de care dăduse dovadă şi la celelalte uşi... Şi 
ea se deschise... în aceeaşi clipă, cei doi valeţi săriră înapoi, 
Ban-Frumos uluit, Brisard înnebunit de spaimă... Mortul 
era acolo! Numai că el se ridică de jos în faţa lor şi, abia 
vizibil în întunecimea camerei, vorbi cu o voce slabă: 

— Tu eşti, Loraydan?... Vino să vezi cum îţi scurtează 
agonia un Ponthus... Priveşte şi te umple de satisfacţie...! 

Clother de Ponthus ridică pumnalul pe care-l ţinea în 
mână... 

— Ce faceţi? zbieră Ban-Frumos. Domnişorule de Ponthus, 
ce faceţi? 

Şi-n aceeaşi clipă, se aruncă asupra lui, îl prinse pe 
Clother în braţe, îl ridică şi-l duse pe jumătate leşinat în 
curte unde aerul proaspăt, lumina şi mai ales o cană cu vin 
aromat îl readuseră în simţiri pe tânărul gentilom. 

— Domnule, sprijiniţi-vă de mine şi s-o-ntindem de aici! 

— Ba nu! răspunse Clother. 

— Credeţi-mă, seniore de Ponthus, să plecăm de-aici! Da, 
vă-nţeleg. Aţi vrea să-i puneţi pielea pe băț diavolului care 
v-a închis aici... Dar la încercaţi să trageţi spada!... Aha! 
Vedeţi?... Mâna vă tremură... La prima încrucişare vă va 
pune în frigare ca pe un pui... Domnişorule de Ponthus, 
cunoaşteţi numele trădătorului care a vrut să vă facă să 
suferiţi de foame şi să muriţi de sete? 

— Amauri de Loraydan...! 

— Foarte bine. Acum, ascultaţi-mă. Ştiţi că Jean-Uşiţă a 
fost plătit cu o mie două sute de livre ca să vă vină de hac 
acolo, la „Mila lui Dumnezeu”? Eram acolo, domnule, eram 


acolo! Dar m-aţi iertat, fiindcă v-am promis c-am să vă spun 
numele persoanei care a plătit!... Cred c-a sosit timpul să- 
mi ţin promisiunea... 

— Ei bine, spuse Clother, cine-i persoana...? 

— Este contele Amauri de Loraydan...! 

XXX 

Clother de Ponthus se cutremură. Era cuprins de acea 
spaimă amestecată cu dezgust pe care ţi-o stârneşte o 
reptilă veninoasă. 

— Ai dreptate. Ca să mă bat cu omul ăsta am nevoie de 
toată puterea. Hai să plecăm de-aici!... Dar, zi-mi, erai cu 
mine în momentul în care m-am întâlnit cu demonul ăsta pe 
calea Corderie şi când m-a invitat să intru în palatul ăsta... 
Când a fost asta?... leri?... Pe legea mea, am pierdut şirul 
zilelor... 

— Ieri? Nu prea-i aşa, domnule! Astăzi e a patra zi! 

— Patru zile! murmură Clother. Cum se poate suferi atâta 
vreme fără ca să mori? 

Clother de Ponthus aruncă o privire asupra palatului 
Loraydan, care era cât pe-aci să devină mormântul său. Se 
întreba ce rău putuse să-i facă acestui om care, mai întâi, 
pusese nişte haimanale să-l omoare, după care îl închisese 
aici, făcându-l să sufere în halul acesta. 

„E limpede, îşi spuse, că nu voi avea parte de linişte, de 
fericire şi nici chiar de viaţă, atâta timp cât Loraydan va 
trăi. Deci dacă vreau să trăiesc eu, va trebui să-l omor pe 
el...” 

Când erau gata să iasă pe poarta palatului, Ban-Frumos se 
opri, prins de braţ de cineva care-i spunea: 

— Şi cu mine cum rămâne? 

Întorcându-se, dădu cu ochii de bietul Brisard care, palid 
tot, speriat nevoie mare, continuă: 

— Dacă domnul conte mă întreabă ce-i cu mortul, eu ce-o 
să-i spun? 

— N-ai decât să-i spui că oamenii lui au intrat în palat în 
timp ce tu erai la cârciumă să bei ceva...! 


— Chiar aşa, zise Brisard. Tocmai. Am să-i spun că tu ai 
fost! 

Ban-Frumos ridică din umeri şi-l urmă pe Clother de 
Ponthus care, aflat deja pe calea Corderie, privea lung spre 
palatul Arronces. Îl năpădiseră sentimente dintre cele mai 
duioase. Inima sa se umplu de fericire. Respiră adânc. Acolo 
se afla secretul pe care curând avea să-l afle. Acolo era 
povestea vieţii mamei sale. Acolo locuia cea care trăia în 
sufletul său... Acolo se afla tot ce iubea pe lumea asta! Se 
hotări să vină la palatul Arronces de îndată ce-şi va schimba 
hainele, căci pe cele de pe el, în momentele de furie şi-n 
zbuciumul lui de a scăpa din camera în care fusese închis, 
aproape că le transformase în zdrenţe. Dar abia când 
ajunse la locuinţa sa din strada Saint-Denis îşi dădu seama 
cât de mult îl sfârşiseră aceste patru zile de suferinţă. 

Capitolul XXIX Duelul lui Carol Quintul cu Francisc |. 

La Luvru, în cabinetul regal, Francisc I şi Carol Quintul, 
singuri, discutau încă o dată chestiunea ducatului de Milan. 

— Să amânăm, spunea împăratul, să amânăm, dragul meu 
Sire şi frate: moartea neaşteptată a comandorului de Ulloa 
mă lipseşte de un sfătuitor pe care tocmai îl însărcinasem 
să studieze această chestiune care stă atâta la inima 
Maiestăţii Voastre... 

— Deci, spunea Francisc I furios şi disperat, Maiestatea 
Voastră şi-ar fi însuşit părerea comandorului? 

— Fără îndoială...! 

Carol Quintul, cu o figură diplomatică, scoase un oftat de 
mâhnire. 

— Sire, strigă Francisc I, se află printre noi cineva care 
cunoaşte părerile comandorului Ulloa despre ducatul 
Milanului, cineva în care Maiestatea Voastră are deplină 
încredere, cineva care se bucura de toată prietenia 
consilierului vostru o dată ce acesta l-a socotit demn de fiica 
sa! 

— Aha, vreţi să spuneţi că e vorba de consilierul vostru 
drag, contele de Loraydan! 


— Chiar despre el, Sire: n-aţi vrea să-l întrebaţi? Sunt gata 
să mă încred în răspunsurile lui. 

— Să te bizui pe răspunsurile lui?... Admirabil!... 
Perfect!... Uite, la asta nu mă gândisem!... Chiar aşa... 
însuşi Ulloa mi-a spus cât de mult îl stimează pe acest 
gentilom... E cât se poate de sigur ca domnul conte de 
Loraydan să ştie ce gândea comandorul... Aş fi fericit să ştiu 
părerea sa şi, pe legea mea, îl voi asculta pe Loraydan al 
vostru aşa cum l-aş fi ascultat pe bravul meu Ulloa... adică 
la fel de nepaărtinitor. 

— Dragul meu Sire, spuse Francisc I foarte încântat, am să 
trimit imediat după conte... 

— Bine faceţi... Adică... numai o clipă, vă rog... Francisc | 
ardea de nerăbdare. 

— O clipă... o clipă..., repetă împăratul. Adică... staţi puţin, 
iubitul meu frate şi Sire: contele de Loraydan e francez, 
cred? 

— Fără nici o îndoială, răspunse regele. Francez din Ile-de 
France. 

— Cum nu se poate mai bine. Cu mâna pe conştiinţă, 
credeţi că domnul conte de Loraydan, francez din Ile-de- 
France, ar putea avea o părere nepărtinitoare într-o 
chestiune care, trebuie să recunoaşteţi, priveşte atât 
interesele coroanei Spaniei cât şi cele ale coroanei Franţei? 

— Sire, răspunse Francisc ÎI, nu-i vorba de a cunoaşte 
părerile lui Loraydan, ci, prin gura sa, pe cele ale 
comandorului Ulloa... 

— Într-adevăr! Dar nu-i mai puţin adevărat că acest 
cumsecade gentilom nu se va putea împiedica să nu fac în 
aşa fel ca balanţa să atârne de partea inimii sale, adică spre 
dumneavoastră, dragul meu Sire. Şi cine l-ar putea 
învinovăţi de lucrul acesta? Ce-aţi spune dacă eu v-aş 
propune să vă bizuiţi pe spusele unui anume spaniol despre 
care eu aş jura că ştie în amănunt părerile comandorului 
Ulloa? 


Dintr-o dată, în timp ce Carol Quintul îl privea cu acelaşi 
zâmbet uşor viclean, regele Franţei fu cuprins de un acces 
de mânie, cu atât mai grozavă cu cât nu putea lăsa nimic să 
se vadă. Începu să se plimbe agitat prin cabinetul său. 

— Sire, zise el deodată, trebuie să vă cer scuze... 

Carol Quintul tresări. După sunetul vocii adversarului său 
înţelese că lucrurile luau o întorsătură nedorită. Zâmbetul îi 
dispăru, se întunecă la faţă şi privirea îi deveni sticloasă. 

— Să-mi cereţi scuze?... În legătură cu ce, Sire? 

— Mi s-a povestit despre scandalul de ieri. Fiul meu Henri 
este un descreierat. Şi-apoi e atât de tânăr!... Mi s-a spus că 
ieri, după turnir, acest nebun de legat a sărit pe crupa 
calului Maiestăţii Voastre şi a avut necuviinţa de a vă prinde 
cu braţele, strigând: „Sire, sunteţi prizonier...!” 

Chiar aşa se petrecuseră lucrurile. Dar în glasul lui 
Francisc I răsunară nişte accente ciudate atunci când 
repetă cuvintele fiului său. 

Carol Quintul înlemni. Aruncă o privire scurtă spre uşa în 
spatele căreia se auzea zumzăiala sutelor de curteni, cu 
toţii bine înarmaţi, apoi spre ferestrele care dădeau în 
curtea unde trupele de elveţieni ai regelui stăteau aliniaţi 
ca pentru paradă... sau pentru luptă. 

— Scuze pentru un lucru atât de mic! murmură el. 

— Iertare, Sire! Scuze! Vi le adresez din toată inima nu 
atât din cauza gestului necugetat al fiului meu, ci pentru că 
n-am încă curajul de a-i face nici cel mai mic reproş. 

— Nu e nevoie de nici un reproş, răspunse Carol Quintul. 
Prinţul Henri este un gentilom foarte drăguţ. Gluma mi s-a 
părut demnă de această Curte a Franţei unde eu mă simt în 
deplină siguranţă... 

— Hm! făcu Francisc | izbucnind în râs. În deplină 
siguranţă... Ştiţi ce sfat mi-a dat această cumsecade ducesă 
de Etampes, căreia, mai adineaori, i-aţi sărutat atât de 
galant mâna? 

— Să-l auzim, spuse Carol Quintul mai ţeapăn şi mai de 
nepătruns ca niciodată. 


— Ei bine, m-a sfătuit, fiindcă sunteţi în mâna mea, să vă 
ţin prizonier la Paris, aşa cum m-a ţinut şi Maiestatea 
voastră la Madrid!... Ce ziceţi de asta. Sire? 

— Dacă sfatul e bun, trebuie să-l urmaţi. 

Aceste cuvinte pe care Istoria le-a consemnat ca atare 
avură darul de a-l scoate din sărite pe Francisc I. Făcu un 
gest violent, apoi, brusc, se îndreptă spre uşă. 

Carol Quintul înţelese că dacă regele ajunge la uşă şi o 
deschide, ireparabilul avea să se întâmple: ordinul pentru 
arestarea sa avea să fie dat!... Aşa că rosti cu mult calm: 

— Dar... nu v-a lua contele de Loraydan de soţie o 
spaniolă...? 

— Ce vrea să spună Maiestatea Voastră...? 

— Vreau să spun, dragă frate şi Sire, că dacă acest prea- 
bun gentilom este astăzi exclusiv francez şi că, pe bună 
dreptate, i-aş putea pune la îndoială imparţialitatea, când 
se va căsători cu Leonor de Ulloa, jumătate din inima sa va 
deveni spaniolă. 

„Vrei să spui că jumătate din interesele sale”, se gândi 
regele. 

— Voi putea atunci să socotesc sfatul său demn de toată 
încrederea, continuă împăratul. Sire, vreţi ca, de comun 
acord, să amânăm orice hotărâre privind ducatul de Milan 
pentru ziua ce va urma căsătoriei lui Loraydan, bun 
francez, cu Leonor de Ulloa, o excelentă spaniolă? 

Francisc I nu se putu stăpâni să nu izbucnească în râs. 

Atunci Carol Quintul se apropie de Francisc I şi, cu un gest 
parcă pornit din inimă şi-n acelaşi timp de renunțare, ce se 
voia a fi o culme a emoţiei ce-l stăpânea şi care, de fapt, era 
o culme a şireteniei, rosti cu o voce gravă: 

— Sire, sunteţi socotit în întreaga lume drept un monarh 
dintre cei mai loiali. Vi s-au făcut unele reproşuri. S-au 
socotit greşelile voastre pe tărâm politic sau de pe câmpul 
de luptă. Dar nimeni n-a refuzat să vadă în voi pe regele 
cavaler prin excelenţă. Sunteţi ultimul reprezentant al 
vechiului cavalerism, Sire, sunteţi ultimul rege-cavaler...! 


Francisc I, încă palid şi cu sprâncenele încruntate, asculta 
cu neîncredere aceste laude care, încetul cu încetul, îl 
linişteau şi-l umpleau de mândrie. 

— De aceea, continuă Carol Quintul, atunci când v-am 
văzut îndreptându-vă spre uşa aceea în spatele căreia stau 
de strajă gărzile voastre, eram foarte liniştit, Sire! Chiar 
dacă aţi fi dat ordin ca să fie făcut prizonier de război 
oaspetele vostru, încrederea nu m-ar fi părăsit. Căci, o clipă 
după aceea, m-aţi fi declarat liber. Nu s-ar fi putut să nu 
citiţi pe chipurile gentilomilor care m-ar fi arestat, în palatul 
în care am venit acceptând ospitalitatea voastră, ruşinea şi 
indignarea. Ar fi fost o pată de neşters pe reputaţia voastră 
de loialitate, până astăzi în afara oricărei bănuieli! Lăudată 
să fie Sfânta Fecioară că nu va trebui să vă apăr de acuzaţia 
de trădare! 

Carol Quintul se înfăţişa ca arbitrul suprem al loialităţii!... 
În apărător al duşmanului său! 

— Dragul meu Sire, strigă el, hai să punem la punct odată 
pentru totdeauna această supărătoare chestiune a 
ducatului de Milan! Acel frumos ducat, pe legea mea! 
Roşesc la gândul că pentru atâta lucru punem în cumpănă 
simpatia pe care o nutrim unul faţă de altul...! 

— Foarte bine! zise Francisc I cât se poate de fericit. Să 
punem, frate, să punem la punct cât mai repede...! 

Carol Quintul luă loc într-un fotoliu şi-atunci Francisc I, ca 
să nu rămână în picioare - semn de inferioritate - trebui să 
se aşeze şi el. 

— Sire, sunt dispus să accept punctul de vedere al 
Maiestăţii Voastre. Între noi amândoi, vă declar ca sigură 
dorinţa mea de a vă restitui ducatul de Milan... 

— Ah! exclamă Francisc I. Lucrul ăsta va pune capăt 
certurilor noastre! 

— Da, dar ce se va spune despre mine dacă vi-l voi ceda în 
mod public, în timp ce mă aflu aici ca oaspete al vostru? 
Sire, se va spune că mi-a fost frică. Nu trebuie ca cineva de 
pe lumea asta să poată spune că împăratului Carol i-a fost 


frică! Vă cer să aveţi grijă de reputaţia mea de om viteaz, 
aşa cum am eu pentru reputaţia voastră de loialitate... Aşa 
că iată ce vă propun, se grăbi el să adauge mai înainte ca 
Francisc I să aibă vreme să protesteze: să-i dăm amândoi 
puteri depline contelui de Loraydan... sunteţi de acord? 

— Din toată inima, răspunse imediat regele. 

— Puteri depline care vor deveni valabile din ziua în care 
contele de Loraydan va deveni oleacă spaniol, rămânând 
totuşi puţin francez... adică din ziua în care se va însura cu 
fiica viteazului meu comandor, Leonor de Ulloa... sunteţi de 
acord şi cu aceasta? 

— Desigur, spuse Francisc I care, în sinea lui, îşi promitea 
să-l oblige pe Loraydan să rămână mai mult francez decât 
spaniol. Pe Dumnezeul meu, Sire, adăugă el râzând, aveţi 
un fel cu totul aparte de a dispune de calitatea de francez a 
bravului Loraydan. Vreţi să-l faceţi pe jumătate spaniol... 

— Ba deloc! vorbi cu seriozitate împăratul. Prin căsătorie, 
va deveni pe jumătate spaniol. De fapt i-am promis 
comandorului să-i fac dota fiicei sale Leonor. În cadrul 
acestei dote figurează prerogative importante pentru soţul 
ei, care-i vor crea acestuia interese formale în Spania. 

— Mă dau bătut, Sire: deci Loraydan va primi din partea 
mea depline puteri, o dată cu ale voastre. Aşa că elva fi cel 
care va hotări. 

Carol Quintul se ridică, luă mâna loialului său adversar şi, 
cu o notă de căldură în glas, zise: 

— Dragă frate, îţi promit să mă supun hotărârii contelui de 
Loraydan, cu o condiţie totuşi, de la care, oricare ar fi 
motivul, nu voi renunţa... 

— S-auzim condiţia! rosti Francisc I cu un oftat. 

— Iat-o: ambasadorul nostru comun, investit cu puteri 
depline din partea amândurora din ziua căsătoriei sale, îmi 
va aduce la cunoştinţă hotărârea sa în clipa în care voi pune 
piciorul pe teritoriul statului meu... 

— Pe teritoriul statului vostru? tresări Francisc |. 


— Sire, nu veţi accepta nici voi înşivă să fiu obligat să 
semnez renunţarea la ducatul Milanului în timp ce mă aflu 
încă în Franţa... oaspetele vostru... jumătate prizonier! 
adăugă el cu un zâmbet abia schiţat. Pregătiţi lista 
revendicărilor voastre, dragă frate. Puneţi în capul listei 
renunţarea la ducatul de Milan. Trimiteţi-mi pergamentul 
purtând sigiliul vostru regal. Soţul Leonorei de Ulloa să vină 
să-mi aducă acest pergament în oraşul Liege... şi veţi 
vedea, Sire, da, dragă frate, veţi vedea ce înseamnă 
cuvântul de împărat al lui Carol...! 

Această ultimă lovitură puse capăt duelului. Străpuns 
dintr-o parte în alta, Francisc I nu mai exista în calitate de 
combatant. El îl strânse în braţe pe adversarul său, 
strigând: 

— Cuvântul vostru împărătesc, Sire, face cât toate 
pergamentele, cât toate semnăturile...! 

Se îmbrăţişară cu căldură... îşi urară prietenie veşnică. 

— Deci la Liege? repetă regele. 

— La Liege! răspunse împăratul cu bunăvoință. 

— Da, de îndată ce-i veţi pedepsi pe burghezii aceia 
neobrăzaţi din Flandra... Deci, Loraydan va fi cel care vă va 
aduce lista... Lista aţi spus? 

— Lista am spus, rosti Carol tot zâmbind. Pe care contele 
de Loraydan mi-o va aduce în ziua ce va urma căsătoriei lui 
cu Leonor de Ulloa. Şi acum, dragul meu Sire, vreau să vă 
cer o favoare: promiteţi-mi, la rândul vostru, de a nu spune 
nici un cuvânt nimănui atâta vreme cât am onoarea de a fi 
încă oaspetele vostru. 

— Nici un cuvânt, Sire, vă promit! 

— Totul să rămână secretul nostru. Şi dacă-mi îngăduiţi, 
Sire, chiar mâine mă voi duce să mă instalez în castelul de 
la Chantilly pe care ospitalitatea voastră plină de 
solicitudine mi l-a desemnat ca reşedinţă pentru ziua când 
aş vrea să mă odihnesc, departe de obositoarele petreceri 
de la curtea voastră. 


— Ei, cum asta! Să părăsiţi Parisul!... Vai, Sire, lăsaţi-mă să 
vă arăt Parisul!... Aş dori ca într-una din seri, însoţiţi doar 
de câţiva oameni de încredere... 

Carol Quintul păli. Se şi văzu într-o noapte neagră, pe 
nişte străduţe înguste, asaltat de oamenii de încredere, pe 
care-i laudă atâta gazda sa... se văzu căzând într-un şanţ, 
cu un pumnal înfipt între umeri, şi-l trecură fiorii... 

— Dragă frate, spuse el scurt, trebuie samă gândesc la 
multe lucruri: am nevoie de odihnă, de singurătate. Nimic 
nu mă va împiedica să plec mâine la Chantilly... 

Pe de altă parte şi Francisc I se gândise!... Chipul 
Berengerei i se ivi în faţa ochilor... Liber, fără obligaţia de 
a-l sărbători pe vizitatorul său imperial, scăpat, mai ales 
acum când avea cuvântul lui Carol Quintul, de obsedanta 
grijă a problemei Milanului, redevenea acel Francisc | 
nesocotit în dragoste, mai tânăr, mai îndrăzneţ, mai 
înfierbântat în plăceri decât cel mai neînfrânat student... 

— Sire, vorbi el grăbit, Dumnezeu mi-e martor că nu vreau 
să încurc cu nimic nobilele treburi ale Maiestăţii Voastre. 
Veţi pleca mâine, dacă asta este dorinţa voastră... 

Astfel fu hotărâtă plecarea lui Carol Quintul la Chantilly, de 
unde urma să se avânte spre Flandra, care, vărsându-şi 
sângele pentru libertate, avea să se bată până la ultima 
suflare, afirmând dreptul oamenilor de a refuza jugul celor 
puternici... 

Aceasta a fost neobişnuita întrevedere dintre Francisc | şi 
Carol Quintul, în urma căreia regele Franţei a rămas 
convins că, în sfârşit, recucerise ducatul de Milan, 
convingere care avea să se năruiască mai târziu, când va şti 
exact cât valorează cuvântul de împărat al lui Carol! 

În seara aceleiaşi zile, în timpul jocurilor din sălile 
luminate de mii de lumânări ale Luvrului, contele Amauri de 
Loraydan trecea de la un grup la altul, încercând să se 
apropie de regele său, când se văzu deodată tras de 
Nancey într-un intrând. 


— Nu te mişca de-aici, îi spuse acesta, regele vrea să-ţi 
vorbească! 

Câteva minute mai târziu, Francisc I veni grăbit, şi-i spuse: 

— Bun. lată-te! Cum stai cu căsătoria ta cu fiica 
comandorului? 

— Sire!... se bâlbâi Loraydan uimit. 

— Da, da, mi-ai spus că frumoasa aia nici nu vrea să audă 
de tine. E un punct de vedere greşit, pe Dumnezeul meu! 
Deci, pe când cununia? 

— Sire, îngăimă Loraydan, din partea mea nu-i nici o 
piedică. Aşa că, îndată ce doamna Leonor va binevoi să mă 
accepte, eu... 

— Nicidecum! îl întrerupse Francisc I. Nu pot să aştept 
până va avea ea chef. Tu trebuie să iei hotărârea. 

— Aş vrea, Sire, dar cum? 

— Ei, cum poţi convinge o fată să se mărite? Fă în aşa fel 
încât căsătoria să devină de neînlăturat, Dumnezeule!... Şi 
cât mai degrabă! 

— E un ordin, Sire? 

— Un ordin formal. Dacă, în cel mult câteva zile, căsătoria 
aceasta nu-i va apărea Leonorei de Ulloa ca singura salvare 
a onoarei sale, te voi exila! 

— Sire! Sire! 

— 'Te voi exila, dacă nu cumva te voi arunca într-o celulă a 
castelului Temple! Ei, Doamne Dumnezeule, trebuie că s-a 
degenerat totul! Auzi! Tinerii noştri să tremure în faţa unei 
domnişoare. Vă e frică de-o femeie... atunci cine-mi 
dovedeşte că nu-ţi va fi frică şi de duşmani pe câmpul de 
luptă...? 

— Voi face precum spuneţi, Sire! rosti Loraydan alb la faţă. 

— Îmi stârneşti mila. Am să-ţi dau o lecţie şi am să-ţi arăt 
cum se câştigă o asemenea victorie. Mâine seară, pe la 
zece, vino să mă iei de a Luvru împreună cu Esse şi Sansac. 
Mergem în expediţie. 

Din palid ce era, Loraydan deveni livid. Îngăimă: 

— Ce fel de expediţie, Sire? 


— Vreau să vă arăt la toţi trei cum trebuie să se poarte un 
îndrăgostit pentru a câştiga respectul şi admiraţia celei pe 
care o iubeşte: mâine seară o vom răpi pe fiica lui 
Turquand, frumoasa Berengere...! 

Loraydan rămase ca trăsnit... 

Regele se îndepărtă fredonând încetişor un cântec de 
dragoste. 

Capitolul XXX Casa Turguand. 

A doua zi, Amauri de Loraydan se duse la locuinţa lui 
Turquand şi avu o lungă convorbire cu tatăl Berengerei, 
spunându-i ce avea de gând să facă regele. Turquand îl 
ascultă în linişte şi apoi, când contele termină de vorbit, îl 
privi multă vreme în tăcere. 

— Ce părere ai, jupâne? sfârşi prin a întreba nervos 
Amauri. Drace! Se pare că n-ai prea priceput ce ţi-am spus! 

— Ba-i foarte limpede: regele vrea să-mi fure fata în seara 
asta, între zece şi douăsprezece şi se bizuie pe 
dumneavoastră ca să-i daţi o mână de ajutor. Asta-i, nu? 

— Da. Şi ce-ai de gând să faci? Ai auzit ce se pune la cale şi 
te uiţi la mine fără să scoţi o vorbă. Zi ceva, ce dracu'! Ce-ai 
să faci? 

— Întrebarea pe care mi-o puneţi mie, eu ar trebui să v-o 
pun dumneavoastră. Conte, un om vrea, în seara asta, să vă 
răpească logodnica pentru a o face amanta lui. Ce-aveţi de 
gând să faceţi? 

Loraydan întoarse capul pentru a scăpa de necruţătoarea 
întrebare. Demonul geloziei îi măcina creierii, dar nu şi 
inima. Sfârşi prin a murmura: 

— E regele! Fir-ar blestemat să fie, e regele! Dar pe cât e 
de adevărat că numele meu e Loraydan, dacă stăruie în 
planul său, îl omor şi mă omor şi eu după aceea! 

— Ai face lucrul ăsta...? 

— Da, aş face-o. 

— Fiule! murmură Turquand. 

— De ce-mi spuneţi aşa? De ce vă uitaţi aşa la mine, cu 
privirea asta care mă scoate din sărite? 


— Vă priveam, spuse cu răceală Turgquand, ca să văd ce fel 
de om sunteţi şi dacă aş putea avea încredere în 
dumneavoastră. Ei bine, acum am încredere. 

— Încredere?... De ce încredere...? 

— Fiule, vorbi Turguand cu o blândeţe sinistră, cândva am 
iubit şi am fost iubit... Cea pe care o iubeam, adăugă el cu 
un oftat, era nevasta mea. Şi nevasta mea, conte, era cea 
care mă iubea. Aţi înţeles? Ne iubeam, eram totul unul 
pentru altul, toată fericirea, toată viaţa. Un domn din lumea 
mare a pătruns în existenţa noastră şi întregul edificiu al 
acestei duble fericiri s-a prăbuşit în ruşine şi moarte. Acest 
nobil domn a avut chef să-mi răpească într-o noapte femeia 
care era a mea şi pe care o iubeam: şi ea s-a omorât... 

— Şi el? Cu el ce s-a întâmplat? 

— Cu el? Cu răpitorul vrei să zici? Ei bine, a murit! spuse 
Turquand cu un zâmbet straniu. A avut parte de moartea 
pe care i-am dorit-o... aceea pe care i-am pregătit-o. Să nu 
mai vorbim despre asta. Dar toate acele măsuri de 
prevedere pe care nu le-am luat atunci pentru a-mi apăra 
nevasta, le voi lua acum pentru a-mi salva fiica, în cazul în 
care vreun şacal va încerca iarăşi... lar acum, conte, că am 
încredere în dumneavoastră, pot să vă arăt ce-am pregătit 
împotriva şacalilor şi a răpitorilor. Vreţi să vedeţi? 

— Da, spuse Loraydan cu un soi de asprime în glas. 

— Atunci, haideţi! 

Loraydan îl urmă pe meşterul aurar care cobori la parter 
şi se opri în vestibul, în faţa uşii de la intrare, împrejurul 
acestei uşi, pe pânza care acoperea zidul, se vedea un 
arabesc de metal lustruit. lurgquand apăsă cu putere pe 
unul din motivele acestei ciudate ornamentaţii. În aceeaşi 
clipă, Loraydan auzi un fel de clic şi din peretele alăturat se 
desprinse o placă de fier groasă de două degete, care, 
alunecând paralel cu uşa de lemn fără a face nici cel mai 
mic zgomot, veni şi astupă intrarea, ce deveni astfel un 
obstacol de neînvins. 

— Pe-aici nu se mai poate trece, spuse Turquand. 


Amauri dădu din cap în semn de admiraţie. 

— Eu am făcut treaba asta, zise Turguand. 

— Dar ferestrele? întrebă Loraydan. 

— Am făcut acelaşi sistem de apărare la toate ferestrele de 
la etajul de sus. Cât despre cele de la parter, vedeţi şi 
dumneavoastră că am nişte bare de fier cum nu sunt nici la 
Temple, nici la Grand Châtelet şi nici la turnul închisorii 
Saint-Antoine. 

Loraydan aruncă o privire uneia dintre ferestre şi văzu că, 
într-adevăr, era imposibil de trecut pe acolo, par dacă 
foloseai poate o mină sau o catapultă. 

— Veniţi acum, reluă meşterul. 

Loraydan îl urmă pe tatăl Berengerei, care urcă din nou la 
etaj şi-l conduse într-un culoar îngust, pe unde nu putea 
trece decât câte o persoană. La capătul culoarului era o 
uşă. Înainte de a ajunge la ea, Turquand mişcă un panou de 
lemn şi-i arătă contelui o nişă pătrată, un fel de dulap, unde 
stăteau aliniate douăsprezece archebuze de calibru mare în 
perfectă stare. 

— Sunt gata încărcate, zise Turquand. Vedeţi că fiecare 
dintre ele este prevăzută nu cu un fitil ca archebuzele 
obişnuite, ci cu un butoiaş cu pulbere şi o cremene. Nu 
trebuie decât să apăs aici: vârful ăsta de fier loveşte 
cremenea, scânteia sare, pulberea la foc şi glonţul 
porneşte. Datorită acestui mecanism pe care tot eu l-am 
născocit, pot, în numai câteva minute, să descarc, una după 
alta, toate cele douăsprezece archebuze. 

Turquand închise dulapul la loc şi se întoarse spre Amauri. 

— Să presupunem că intrarea sau una din ferestre a fost 
forţată, să presupunem că pe scară au fost masacrați cei 
opt servitori ai mei care sunt trup şi suflet devotați mie şi 
care sunt înarmaţi mai ceva decât elveţienii sau mercenarii 
germani şi care sunt nişte oameni, da' ce zic eu!... deci să 
presupunem că se va putea ajunge la acest culoar unde ne 
aflăm acum şi că vor să se atingă de această uşă. Ei bine, 
aici vor da de mine...! 


Şi Turquand se îndreptă cât era de înalt. Privirea lui 
arunca flăcări. Continuă: 

— Voi omori vreo doisprezece cu archebuzele. După care, 
scot cuțitul. Numai după ce eu voi fi mort va putea mişelul, 
răpitorul, orice-ar fi el, conte, duce, prinţ, rege, să deschidă 
în sfârşit uşa asta şi să intre la Berengere. Deci... 

Turquand deschise brusc uşa şi spuse: 

— Intraţi, domnule conte...! 

Loraydan avu o imperceptibilă ezitare. Simţi cum păleşte. 
Apoi, cu un gest care nu era lipsit de nobleţe, nici de graţie, 
se descoperi aşa cum faci la intrarea într-un templu şi păşi 
înăuntru. 

Inspecta dintr-o privire camera şi văzu că Berengere nu 
era acolo. 

Odaia era mobilată simplu, dar fiecare piesă era o 
capodoperă. Numai într-un colţ, un fel de dulap destul de 
asemănător cu casele de bani de-acum, nu se încadra în 
restul ansamblului care lăsa impresia unui lux rafinat. 

Fără ca Loraydan să vadă cum, lurgquand deschise dulapul 
şi contele, apropiindu-se, constată că din el pornea o scară 
îngustă de piatră care părea clădită chiar în grosimea 
zidului. 

Deschizând această uşă, Turgquand continuă: 

— Deci..., adică, odată sfărâmată uşa de fier, odată 
masacrați servitorii şi eu însumi omorât pe culoar, dacă vor 
pătrunde în această cameră o vor găsi goală aşa cum am 
găsit-o şi noi... Berengere va fugi pe aici, închizând 
dulapul... Pentru a-l deschise, ar trebui să-i ştii secretul 
care-l face să se deschidă atât de afară, cât şi dinăuntru... 
adică le-ar trebui vreo trei-patru ceasuri ca să spargă acest 
dulap care arată ca de stejar, dar în realitate e din fier 
masiv, placat cu o foaie subţire de lemn... Secretul acesta 
nu-l cunoaşte nimeni în afară de mine şi de Berengere... 
vreau să spun, de mine, de Berengere şi de 
dumneavoastră...! 


Turgquand apăsă uşor cu degetul pe floarea unui cui şi uşa 
se deschise din nou. 

— Trebuia, spuse el zâmbind, trebuia un mecanism 
sensibil la cea mai mică apăsare, ştiţi, pentru degetul 
Berengerei... Asta mi-a luat cel mai mult timp. Intraţi, 
domnule conte. 

Loraydan, simțind o greutate în, piept, cu mintea încinsă şi 
gândurile răvăşite, asculta fără să scoată un cuvânt. 
Turquand îl urmă şi trase după el uşa dulapului. Contele 
văzu atunci că se aflau într-un fel de carceră strâmtă de 
fier, luminată de o lampă care ardea ca picioarele unei 
statui a Fecioarei. Scara pe care am amintit-o şi care se 
înfingea în zid rotindu-se ca un şurub uriaş, de aici pornea. 

— Vedeţi, reluă Turquand. Să presupunem că Berengere 
intră aici. Ea va împinge foarte simplu acest zăvor mititel de 
la stânga la dreapta: din clipa aceea, poţi să apeşi, să loveşti 
în capul cuiului pe care vi l-am arătat, mecanismul nu mai 
funcţionează, dulapul îşi păstrează secretul... Să 
presupunem acum că pericolul a trecut: la o chemare a 
mea, Berengere vrea să revină în cameră: nu trebuie decât 
să împingă zăvorul cel mititel, uite-aşa, de la dreapta la 
stânga... 

Tot vorbind, Turquand executase manevra: dulapul se 
deschisese din nou singur, cu un simplu clic! Cei doi bărbaţi 
reveniră în cameră. 

Loraydan se bâlbăâi: 

— Ziceaţi că Berengere... la o chemare a dumneavoastră... 
puteţi deci s-o chemaţi?... Jupâne, ah, jupâne! Toate astea 
mă uluiesc, mă uimesc, ba chiar mă sperie... Ea unde-i? 
Spuneţi-mi unde se găseşte Berengere în clipa de faţă? 

Turgquand zâmbi şi, cu vocea sa gravă, îi răspunse: 

— Fiţi pe pace, domnule conte, Berengere este acolo unde 
trebuie să se afle atunci când eu îi dau de ştire că e vreun 
pericol... acolo unde duce scara asta. 

— Deci aţi prevenito? 


— Bineînţeles. Ca s-o obişnuiesc să execute imediat, să 
aibă sânge-rece mai ales, să nu se înspăimânte, o dată sau 
de două ori pe săptămână, fără s-o anunţ, o pun să facă 
întregul drum... Am prevenito la vreme şi ca s-a pus la 
adăpost fără să şovăie: m-a ascultat... 

— Aţi prevenito! se miră Loraydan. Când?... Cum...? 

— Atunci când am manevrat, în faţa dumneavoastră, uşa 
de fier de la intrarea în casă. În acelaşi moment în care se 
declanşează mecanismul, un resort pune în mişcare un 
clopoțel de alarmă pe care îl vedeţi aici (şi Turquand arătă 
cu degetul spre tavan). Berengere a auzit clopoţelul şi a 
fugit pe scară... Dacă vreau s-o chem înapoi, să-i spun că 
pericolul a trecut, n-am decât să ridic levierul pe care îl 
vedeţi aici. Berengere, acolo unde se află în clipa de faţă, va 
auzi sunând un alt clopoțel asemănător cu acesta - şi se va 
întoarce îndată. 

Spunând toate astea, Turquand se îndreptă spre micul 
scăunel de rugăciune, dădu la o parte crucifixul de aur ce 
se afla deasupra lui, şi-n faţa ochilor lui Loraydan apăru 
levierul de care vorbise. 

Grăbit, Amauri întinse braţul spre levier, dar Turgquand îl 
apucă de mână şi dădu din cap în semn că nu. 

— Îndată, îi spuse el cu răceală. V-aţi mai liniştit acum, 
domnule conte? Aţi înţeles că Berengere n-are de ce să se 
teamă, nici de regele vostru şi nici de nimeni pe lumea 
asta...? 

Loraydan se înclină cu un respect care-l umplu pe 
Turquand de bucurie şi mândrie. 

— Meştere, vorbi contele, vedeţi că sunt copleşit de 
emoţie!... Sunt mut de admiraţie. Cred că aceste lucrări v- 
au costat ceva... 

— Ani de studiu, ani ca să le fac, răspunse Turquand cât 
despre banii cheltuiţi îi socotesc acum la un milion de livre 
fără să mai adaog operele de arta, mobilele, tablourile, 
tapiseriile, statuile, cărţile rare, pe care le-am adunat în 
această locuinţă pentru propria-mi plăcere şi pentru 


încântarea Berengerei, să-i umplu inima şi să-i înnobilez 
sufletul. 

Turgquand se aşeză liniştit într-unui din fotolii, Loraydan 
rămase în picioare în faţa lui, cu capul descoperit... 

— Când a murit femeia pe care o adoram, continuă 
Turguand, am jurat că niciodată casa mea nu va mai fi 
dezonorată. Am jurat că Berengere nu va cădea nicicând 
pradă unui nobil ticălos, cum s-a întâmplat cu mama ei. Am 
jurat că nu va pleca din casa nun decât pentru a păşi cu 
fruntea sus şi din toată inima m casa soţului ei, pe care eui- 
l voi alege, iar ea îl va accepta... Vegheam... Ah! Eram atent 
zi şi noapte, nu gândeam cum să mă pun mai bine la 
adăpost, construiam şi aranjam această locuinţă aşa cum aţi 
văzut-o... aşa cum numai viitorul soţ al fiicei meii trebuia s-o 
vadă... 

Turquand povestise toate acestea cu un zâmbet blând pe 
faţă. Pentru prima oară în viaţa sa, Loraydan îşi dădu 
seama, simţi, se văzu mult mai mic decât omul din faţa sa. 
Până în clipa aceea, doar în faţa regilor şi a prinților se 
socotise egalul unora, datorită minţii sale, felului de a vorbi, 
a comportării şi superiorul imensei turme de oameni cărora 
soarta le refuzase vreun titlu în clipa naşterii... 

Cel din faţa lui era un burghez, un meşter... Nu mare 
scofală. Aproape un nimeni. 

Loraydan se simţi copleşit. Şi de asemenea, pentru prima 
oară în viaţa sa emoția care-l stăpânea n-avea la bază nici 
un fel de calcul... 

Când îşi reveni, când fu din nou el însuşi, Loraydan vorbi: 

— Iată-mă, jupâne, pe deplin liniştit. Văd că, în seara asta, 
când Maiestatea Sa regele va veni să dea târcoale locuinţei 
dumitale, va întâlni în cale bariere de netrecut. Şi totuşi, 
jupâne, să punem răul înainte! Să presupunem că uşa de 
fier va fi spartă, servitorii omorâţi, dumneata însuţi ucis, să 
presupunem că regele izbuteşte să deschidă acest dulap, să 
coboare scara şi să urmeze calea pe care a urmat-o fiica 
dumitale, ce se va întâmpla atunci? 


— Se va întâmpla că, la capătul galeriei pe care am săpat- 
0, regele va ajunge acolo unde se va afla Berengere, adică 
în capela palatului Arronces... 

Loraydan tresări: 

— Şi acolo? Acolo! O va găsi pe Berengere...! 

— Fără îndoială, răspunse Turgquand. Dar o va găsi sub 
protecţia cuiva, pe care nici regele, cât e el de rege, nu va 
îndrăzni s-o înfrunte... 

— A cui? mormăi Loraydan. 

— A unei fantome! rosti Turguand solemn. Căci subterana 
dă într-un mormânt. În acest mormânt zace o femeie pe 
care regele Francisc nu va avea curajul s-o înfrunte, căci 
această femeie a fost una din victimele sale. Fantoma, 
domnule conte, se numeşte Agnes de Sennecour... Nu 
încercaţi să înţelegeţi. Mulţumiţi-vă cu asigurarea pe care 
v-o dau. 

— Fie! strigă Loraydan scos din sărite. Dar dacă totuşi 
îndrăzneşte! Dacă victima nu se scoală pentru a-l opri? 
Dacă fantoma nu-l sperie? Jupâne, jupâne, dacă regele 
cutează să îndrăznească? 

Atunci Turguand răspunse: 

— Chiar şi asta e prevăzut. Dacă regele sau oricare alt 
ticălos o va urmări pe fiica mea până în capela palatului 
Arronces, dacă solemnitatea locului nu-l opreşte, dacă trece 
peste respectul datorat morţilor, în clipa în care mâna lui o 
va atinge pe Berengere, această mână nu va atinge decât 
un cadavru. 

— Un cadavru! strigă Amauri cuprins de oroare. 

— Berengere poartă tot timpul asupra sa o otravă 
fulgerătoare pe care eu i-am făcut-o... suprema 
împărtăşanie! Să vină clipa şi ea va şti ce are de făcut...! 

Capitolul XXXI Ce s-a mai întâmplat cu Jacquemin 
Corentin. 

Amauri de Loraydan ieşi din locuinţa lui Turguand foarte 
tulburat, cu capul înfierbântat, uitând chiar să-i mai ceară 
meşterului aurar s-o vadă pe Berengere. În ce priveşte 


urmările escapadei Maiestăţii Sale era pe deplin liniştit. Dar 
gânduri perverse îi treceau prin liniile. 

În seara aceleiaşi zile, după cum îi ordonase regele, se 
duse la Luvru. Maiestatea Sa era gata pregătit pentru 
galanta expediţie. Se aflau, de asemenea şi cei doi tovarăşi 
obişnuiţi, Esse şi Sansac. 

Când sună de orele zece la Saint-Germain-l'Auxerrois, cele 
patru personaje ieşiră din Luvru şi, râzând şi pălăvrăgind, 
luară drumul elitre Temple. Noi vom povesti, ceva mai 
încolo, cum s-a desfăşurat expediţia şi urmările sale. 

Dur pentru moment, atenţia noastră se îndreaptă spre un 
alt personaj, care nu este altul decât protagonistul acestei 
povestiri, adică ilustrul don Juan Tenorio. 

Cu o zi înainte, părăsind în goană, speriat, locuinţa 
jupânesei JerOme Dimanche, Juan Tenorio se ciocnise de 
Amauri de Loraydan. Vă amintiţi, desigur, că în clipa în care 
se despărţiseră, după ce făcuseră cunoştinţă în felul în care 
am povestit, Amauri de Loraydan îi spusese lui Juan 
Tenorio: 

— Veniţi poimâine, la amiază, la palatul Loraydan şi până 
atunci ascundeţi-vă... 

Don Juan se întorsese imediat la hanul Ghicitoarei şi se 
închisese în camera sa. 

Toată ziua aceea a fost bântuit de gânduri pline de 
amărăciune, când furioase, când teribil de triste, iar 
gândurile îi deveneau şi mai întunecate şi mai pline de 
necaz când îşi amintea cum, în fuga sa din faţa furiei 
dezlănţuite a cumetrelor, îşi pierduse punga cu bani, în care 
era toată averea sa... Cu toate acestea, nu mâncă cu mai 
puţină poftă, cerând să fie servit ca un mare senior ce era, 
după care se trânti pe pat şi dormi un somn adânc şi 
fericit... Don Juan se trezi a doua zi, după obiceiul său, 
proaspăt şi bine dispus. 

Vom trece acum peste cea de a doua zi de claustrare voită 
a lui Juan Tenorio şi vom ajunge seara, chiar în acea seară 


când Francisc [, însoţit de Loraydan, Esse şi Sansac, 
trebuiau să meargă în calea Corderie... 

Spre seară, statul în casă pe care don Juan şi-l impusese, 
la sfatul lui Loraydan, începu să devină apăsător. 

„Deci, îşi spuse el, mâine e ziua când trebuie să mă duc la 
palatul acelui gentilom cu care era gata-gata să mai iau de 
gât şi care s-a arătat atât de plin de judecată în ce mă 
priveşte. Despre ce, oare, ar putea fi vorba? Cred că numai 
de lucruri bune. Dar fiindcă mâine, în plină zi, trebuie să 
merg în calea Corderie, de ce n-aş face-o acum, când 
noaptea întunecoasă îmi dă siguranţa că nimeni nu m-ar 
putea recunoaşte?... Asta-i: vreau să ies. La dracu! Dar n- 
am nici un ban... şi dacă intru în vreo încurcătură...” 

Şi se opri din plimbarea-i agitată prin cameră. 

— Fără nici un ban!... Eu... 

Rămase mult timp nemişcat, cu capul plecat, dând din 
când în când din mână şi murmurând frânturi de vorbe 
adresate Leonorei. Păli... ochii săi i se umplură de lacrimi... 
dar se întorcea mereu la acelaşi refren: Fără bani. 

Cum sta aşa şi-şi asculta inima bătând, auzi deodată o 
bătaie în uşă. 

Jacquemin Corentin îşi făcu apariţia. 

— Tu eşti? întrebă don Juan. De unde vii la ora asta? 

— Eu? răspunse Corentin mirat. Vin de unde m-aţi trimis, 
domnule. 

— Hai, intră odată, lua-te-ar dracu'! Închide mai repede 
uşa aia! M-am săturat de aiurelile tale şi de purtarea ta cam 
lipsită de ruşine. 

Jacquemin se grăbi să facă întocmai, şi-acum stătea plin de 
respect în faţa stăpânului său. 

— Poţi să-mi spui şi mie de unde vii?... lată câteva zile de 
când mă lipseşti de serviciile tale. Ce-ai făcut? Spune! 
Ascultă: când m-ai părăsit, îţi dădusem vreo duzină de bani 
de argint. Sper că nu i-ai băut pe toţi...! 

— Domnule, mi-aţi lăsat cu totul trei bani de argint mari şi 
laţi. Atât m-a costat şi călătoria, aşa că nu mi-a mai rămas 


nici un sfanţ. 

— Crezi că ţi-am dat aşa puţini? Tot ce se poate. Să nu mai 
vorbim despre asta. Numai că am auzit spunându-se multe 
pe socoteala ta, potlogarule, sfântule apostol, care dai şi 
sfaturi dintre cele mai pline de virtute... 

— Eu! bâigui Jacquemin. Ce-am făcut? 

— Toată strada Saint-Denis nu vorbeşte decât de asta. 
Biata jupâneasă Jerâme Dimanche e de-a dreptul indignată. 
Ca să nu mai vorbim de victimă, copila aceea nefericită, 
Denise, care plânge şi se vaită într-una. 

— Plânge? zise Corentin. 

Şi se roşi tot!... Se întreba dacă nu cumva, în dimineaţa 
când o cuprinsese în braţe şi o salvase, nu împinsese 
lucrurile puţin cam departe, încălcând regulile bunei 
cuviinţe, atentând în vreun fel la virtutea inocentă a 
frumoasei Denise... 

— Domnule, mărturisesc că mă simt tare ruşinat de 
purtarea mea. 

— Aha! exclamă don Juan mirat. Deci mărturiseşti...? 

— Domnule, când vrei să-ţi omori câinele, începi prin a 
spune că e turbat... Ani îndelungaţi de când mă aflu în 
această slujbă, precum şi-n memoria veneratului don Luis 
Tenorio ar fi trebuit să mă scutească de aşa ceva. Dacă vreţi 
să mă alungaţi, făceţi-o fără să mă mai chinuiţi atâta. 

— Să te alung? strigă don Juan. Cerule! Nici nu poate fi 
vorba de aşa ceva. Cine m-ar sluji mai bine decât tine, care- 
mi cunoşti toate gusturile, toate obiceiurile... şi-apoi... să-ţi 
mai spun ceva... 

Don Juan făcu câţiva paşi prin cameră. Gata să ajungă la 
singura problemă la care se gândea de când Jacgquemin 
intrase în cameră, simţi cum roşeşte. 

— Hai, gata! bombăni el. Sunt sigur că în timpul escapadei 
tale neruşinate, ai dat gata şi ultimul bănuţ de aur dintre 
cei pe care mi-i arătai la hanul din Perigueux... căci eşti 
cheltuitor nevoie mare, arunci cu banii în dreapta şi-n 
stânga... ţi-am spus-o de atâtea ori. 


De data asta, Jacquemin Corentin triumfă. 

— Nicidecum, domnule, spuse el. Nici nu m-am atins de 
ele. Cele douăsprezece monede de aur cu care generosul 
dumneavoastră părinte mi-a răscumpărat libertatea şi chiar 
viaţa sunt aici, la brâu. Sunt sfinte acum. 

— Arată-mi-le puţin! zise don Juan. 

„Sfinte? se gândea el, nu fără un dram de emoție. Bieul 
Corentin! Sfinte pentru că mi le-a păstrat!... Ah, don Juan, 
don Juan! Dacă te-ar vedea tatăl tău!... Ei, e un mare noroc 
pentru acest credincios Corentin să-mi împrumute una sau 
două monede de aur, căci i le voi da înapoi însutit. De altfel, 
am nevoie de aur şi n-am timp acum să-l caut... Haide!” 

Se apropie de masa pe care Jacquemin Corentin, după ce- 
şi desfăcuse cingătoarea, aliniase cele douăsprezece 
minunate piese de aur. 

„N-am să-i iau decât patru”, se gândi don Juan. 

— Da, spuse el cu glas tare, văd că ai avut dreptate: iată 
într-adevăr, cele douăsprezece monede, pe legea mea, sunt 
chiar toate douăsprezece... 

— V-am spus că-mi sunt sfinte, repetă Jacguemin cu 
duioşie. 

— Ei, haide, zise don Juan emoţionat şi el, să nu exagerăm. 
Îţi înţeleg gândul tău bun. Dar de aici până la a spune că-ţi 
sunt sfinte... 

— Păi, făcu cu simplitate Corentih, ele sunt zestrea mea... 

— Zestrea ta? 

— Zestrea mea, domnule: i-am promis-o toată lui Denise... 

Don Juan rămase încremenit. O vreme stătu nemişcat, 
apoi, dintr-o dată, izbucni în râs, un ras nebun, răsunător, în 
hohote, care-l sperie pe Jacquemin. 

„Râsul ăsta, se gândi, râsul ăsta o să mă omoare.” 

— Domnule, nu văd ce-i de râs în treaba asta. 
Dumneavoastră râdeţi de toate, chiar şi de lucrurile cele 
mai... 

— Cele mai sfinte! spuse don Juan devenit deodată foarte 
serios. 


— Da, domnule! zise Corentin mirat. 

„Ei, lasă! gândi don Tenorio. N-o să-i iau decât şase, exact 
jumătate...” 

Luă o monedă, păru că o cercetează plin de curiozitate ca 
un zaraf şi-o făcu dispărută. Apoi pe-a doua, pe-a treia... şi, 
ajuns la a şasea, îşi spuse: „De fapt, fiindcă e zestrea lui, a 
acestui credincios Corentin, va fi în mai mare siguranţă în 
paza mea decât la brâul lui. E în stare să se lase jefuit...” şi 
strânse şi celelalte şase monede rămase. 

Înlemnit de mirare, Corentin asistase la întreaga scenă 
fără să îndrăznească să scoată o vorbă sau să facă un gest. 
Când văzu că dispar şi ultimii bani de aur, înţelese... 
înţelese că fiul lui don Luis Tenorio ajunsese atât de sărac 
încât fusese silit să ia banii valetului său... Corentin se 
întoarse pentru ca stăpânul să nu-i poată citi în ochi ruşinea 
şi, pe furiş, îşi şterse o lacrimă, zicându-şi: „I le-am dăruit. e 
o onoare pe care mi-o face.” 

Cât despre don Juan, el ieşise deja afară, spunându-i: 

— Aşteaptă-mă aici! Nu te mişca până nu mă întorc, dacă 
nu vrei să-ţi rup oasele! 

Grăbit, Juan Tenorio luă drumul palatului Arronces. 
Aproape că fugea. S-ar fi spus că într-adevăr Leonor îl 
aştepta. Se certa pentru timpul pierdut ascultând de 
sfaturile contelui de Loraydan. 

„Ce poate să vrea de la mine acest gentilom? se întreba el. 
Bun. Voi afla mâine, fiindcă mâine, la amiază, trebuie să-l 
înlâlnesc la palatul său. Să alungăm acum orice alt gând 
nedemn de cea pe care o iubesc. O, Leonor, doar la tine 
vreau să mă gândesc, căci tu eşti flacăra gândului meu! O, 
Leonor, în noaptea asta trebuie să te văd! Trebuie, cerule! 
Sau mor...!” 

Cum păşea aşa, furat de gânduri, prin întunecimea străzii 
Temple, deodată îşi încetini mersul: la vreo douăzeci de paşi 
înaintea lui, zărise patru bărbaţi care se îndreptau ca şi el, 
în direcţia castelului Temple. Don Juan îşi potrivi paşii după 
cei ai celor patru necunoscuţi şi-şi scoase pumnalul. 


Îi văzu dând colţul spre calea Corderie. 

„Fir-ar ai dracului de nechemaţi”, îşi spuse. Dar se linişti 
curând: cei patru necunoscuţi dispăreau în palatul 
Lorayydan. 

— O! se miră Tenorio. La gentilomul care mă aşteaptă 
mâine? Cine-ar putea fi? Bine! De ce naiba să-mi bat capul 
acum cu asta?... Fiindcă drumul e liber, să dăm fuga la 
palatul Arronces...! 

XXX 

A doua zi dimineaţă, pe la ora zece, asigurându-se că 
stăpânul său, Clother de Ponthus, dormea acel somn adânc 
care urmează marilor oboseli ale trupului şi spiritului, Ban- 
Frumos ieşi din casă şi se duse drept la hanul Ghicitoarei, 
cu gândul să dea pe gât o sticlă sau două de Saumur, vin ce 
făcea fala acestui han, alături de vestitele plăcinte 
plămădite chiar de mâna doamnei Gregoire. 

Mai trebuie să spunem că Ban-Frumos era în fonduri. 

Aducându-l cu două zile mai înainte pe Clother de Ponthus 
până la locuinţa sa de la jupâneasa JerGme Dimanche, Ban- 
Frumos nu se gândise decât la stăpânul lui: îl ajutase să se 
culce, îi pregătise o băutură întăritoare... 

A doua zi, Clother a vrut să se scoale, dar odată ridicat, îşi 
dădu seama că i se învârtea capul, că picioarele îi erau moi, 
şi, cu bunul simţ al omului cu adevărat de acţiune şi brav, îşi 
spuse că cel mai important lucru era să-şi recapete forţele 
prin odihnă şi hrană îndestulătoare. Aşa că, după o masă 
bună, se culcase la loc. 

Era ziua în care Jacquemin Corentin avea să se întoarcă la 
stăpânul său. 

A doua zi, pe la opt dimineaţa, Clother făcu o nouă 
încercare şi constată din nou aceeaşi slăbiciune, pe care o 
socotea ca pe-o vină a sa. Din nou o masă copioasă pe care 
Clother o înghiţea cu un fel de furie, zicându-şi: „La dracu! 
N-am răbdat de foame şi de sete decât patru zile şi tot 
atâtea nopţi. Cred că am pus la loc tot ce-am pierdut.” 


Se pare că totuşi nu-şi revenise pe de-a-ntregul. În ciuda 
tuturor sforţărilor sale, tânărul căzu într-un somn adânc, 
spre deplina mulţumire a lui Ban-Frumos. 

„O să doarmă acum câteva ceasuri, îşi zise valetul lui 
Clother. S-ar părea că pot şi eu acum să trag un gât de vin. 
Hanul e chiar peste drum... Da, dar n-am un sfanţ! Însă îl 
cunosc pe acest cumsecade domn Gregoire. Când e vorba 
de un popă, în loc de plată îi cere o binecuvântare. Dar eu 
degeaba i-aş oferi binecuvântarea mea...” 

În timp ce-şi spunea toate astea, Ban-Frumos arunca câte 
o privire spre punga de piele pe care stă panul său o 
aruncase pe un cufăr. Cu ochii la Clother care dormea 
zdravăn, îşi întinse labele spre pungă, murmurând: 

— Zâmbeşte, sigur că visează ceva frumos în clipa asia, 
cum ar fi că mă umple de aur pentru că l-am smuls din 
ghearele diavolului de Loraydan; deci, nu lac decât s-o iau 
înaintea intenţiilor acestui generos gentilom. 

Şi cât ai zice peşte, operaţiunea era terminată... cam o 
jumătate de duzină de monede părăsiseră punga, 
schimbându-şi stăpânul şi, în vârful picioarelor, Ban-Frumos 
ieşi din odaie. 

Câteva minute mai târziu, îşi făcea intrarea la hanul 
Ghicitoarei cu siguranţa omului care ştie că are cu ce plăti 
la sfârşit. 

Ban-Frumos se aşeză deci la o masă din sala mare şi ceru 
să i se aducă o omletă zdravănă, o felie de friptură de vânat, 
o plăcintă, un pui fript şi vreo două-trei sticle de Saumur. 

În clipa în care Ban-Frumos era pe punctul de a ataca 
omleta în chestiune, iată că uşa care dădea spre scara ce 
ducea la caturile de sus se deschise încet şi Jacquemin 
Corentin îşi făcu apariţia morocănos şi oftând întruna. 

Jacquemin Corentin se aşeză la o masă vecină cu cea la 
care Ban-Frumos stătea în faţa atâtor mâncări gustoase pe 
care se pregătea să le înfulece. Un băiat de sală veni să-l 
întrebe ce doreşte. Jacquemin se căută prin buzunare, după 
care scoase un oftat adânc şi, resemnat, spuse: 


— Nu, în dimineaţa asta nu mi-e sete! Mai sunt şi zile din 
astea, când nu ţi-e sete... 

Ban-Frumos se prăpădea de râs şi, atacând omleta, 
mestecă plescăind de plăcere, apoi îşi umplu ochi o cană cu 
vin, pe care o bău pe nerăsuflate. 

— Aşa-i, zise după aceea. Sunt şi zile d-astea. Eu, din 
fericire, nu cunosc decât zile când mi-e foame şi mi-e sete, 
după cum bine vezi... 

Şi acel chin al lui 'Tantal reîncepu pentru Jacquemin 
Corentin, care degeaba întorcea într-una capul. Aruncă 
priviri întristate spre bucata de vânat care fu adusă pe 
masa lui Ban-Frumos şi, nemaiputând îndura tortura, se 
ridică de la masă gata să plece. 

— Dacă ai să-mi spui adevărul, zise în clipa aceea Ban- 
Frumos, te invit la masă. 

Jacquemin se aşeză din nou şi bâigui: 

— Ce adevăr? 

— Sunt un prinţ generos, îi spuse Ban-Frumos. Bea şi 
mănâncă, mai întâi. Şi-o să-mi spui după aia, când nu-ţi va 
mai fi nici foame şi nici sete... 

— În numele cerului, dar ce-ar trebui să-ţi spun? 

— Dacă e adevărat sau fals, răspunse grav Ban-Frumos. 

Corentin tresări înfuriat, simțindu-se atins în mândria lui. 
Îşi privi cruciş nasul. Dar vânatul era fraged, plăcinta 
doamnei Gregoire avea un aspect ispititor, puiul la frigare 
răspândea o aromă delicioasă. 

— Fie, la sfârşitul mesei! 

— În fine, voi desluşi acest mister! se bucură Ban-Frumos 
pe un ton jignitor. Nu mai puteam să dorm din pricina asta. 
Mă trezeam noaptea şi mă-ntrebam: „E adevărat? E 
fals...?” Şi-mi spuneam: „Până în clipa când însuşi Corentin 
îmi va jura că e adevărat, am să cred că-i fals...!” Şi nu 
numai atât, ci chiar şi după ce Corentin va jura, va trebui să 
mă conving eu însumi. 

— Ei!... Asta niciodată! strigă Jacquemin roşindu-se tot. 

— N-ai să te atingi de el...! 


— Deci va trebui să mă mulţumesc cu cuvântul tău... Fie! 
Bea şi mănâncă, haide! O să mă mulţumesc cu atât. 

Corentin mancă şi bău. Sticlele se goliră cu iuţeală. 
Corentin trebui să recunoască faptul că Ban-Frumos nu era 
o gazdă strânsă la mână. Trecuseră cam două ore de când 
cei doi stăteau la masă; terminaseră de mult de mâncat, dar 
setea lor părea a fi din ce în ce mai mare şi Corentin sfârşi 
prin a bolborosi cu încăpățânare aceleaşi întrebări: 

— Cine-s eu? Ce-s eu? Ştii tu cumva?... Ei bine, eu nu prea 
ştiu precis... Oare să fiu conte breton? Să fiu cu adevărat 
seniorul Jacgquemin de Corentin...? 

Deodată, mai mulţi oameni îmbrăcaţi în negru şi conduşi 
de un sergent de jandarmi intrară în sala de mese a hanului 
Ghicitoarei; cu o voce puternică şi aspră, sergentul rosti: 

— În numele regelui! Duceţi-mă de îndată la seniorul 
Jacquemin de Corentin! 

Jupân Gregoire se dădu înapoi, speriat. 

Ban-Frumos era uluit. 

Corentin se ridică atunci şi bâlbâi: 

— Ce spuneam? În numele regelui însuşi, eu sunt seniorul 
Jacquemin de Corentin! Şi apropiindu-se de sergentul de 
jandarmi, îi spuse: Seniorul Jacquemin de Corentin? Eu îs, 
ce vreţi? 

— Dumneavoastră sunteţi? Bine. În numele regelui, 
sunteţi arestat. Gardă, luaţi-l...! 

Ordinul fu executat pe dată. Jacquemin, livid, trezit 
deodată, strigă: 

— Mă arestaţi? Da' ce-am făcut? Ce vină mi se-aduce...? 

Şi Jacquemine Corentin, care nu fusese în viaţa lui însurat, 
care era timiditatea însăşi în faţa femeilor, întruchiparea 
nevinovăţiei, virtutea în persoană, rămase stană de piatră, 
doborât, trăsnit... când sergentul de jandarmi îi răspunse: 

— Domnule Jacquemin de Corentin, sunteţi acuzat de 
poligamie...! 

În clipa următoare, bietul Corentin era târât, pe jumătate 
mort de uimire, dar mai ales de spaimă. O jumătate de oră 


mai târziu auzea închizându-se în urma sa uşa cea grea a 
unei celule de la Châtelet... 

Capitolul XXXII Regele se distrează. 

Cele patru personaje pe care don Juan le urmărise până la 
cotitura căii Corderie intraseră, după cum băgase de 
seamă, în palatul Loraydan, Erau regele Franţei, doi tineri 
însoțitori - şi servitori - ai plăcerilor sale, domnii de Esse şi 
de Sansac, şi, în sfârşit, contele Amauri de Loraydan. 

Era pentru prima oară când contele se întorcea acasă din 
momentul în care îl închisese pe Clother de Ponthus în acea 
cămăruţă, cu gândul să-l lase să moară de foame. Nu se 
poate spune că, intrând în curtea palatului, Amauri de 
Loraydan n-a simţit cum îl năpădeşte o sudoare rece. Se 
grăbi să deschidă uşa salonului de onoare, spunând cu 
volubilitate: 

— Rog cu umilinţă pe Maiestatea Voastră să mă ierte. Nu e 
nimic pregătit pentru a vă primi aşa cum se cuvine... 

— Hm! făcu zeflemitor Francisc I. Cu o avere de două 
milioane de livre, un supus cinstit trebuie să fie gata 
oricând să-şi primească regele aşa cum se cuvine... 

Loraydan se înclină, foarte palid, înspăimântat de acele 
cuvinte ale regelui care prevesteau disgraţia, dar mai ales 
de râsul plin de cruzime al regelui; deja cei doi buni amici ai 
săi, Sansac şi Esse, se îndepărtaseră cu prudenţă, luând 
distanţă faţă de ciumat. 

— Ei lasă, bine! continuă Francisc I într-un hohot de râs. 
Găseşti tu prin pivnițele tale o butelcă de vin de Spania pe 
care servitorimea o fi uitat-o... spre norocul meu! 

— Sire, bâigui Loraydan năucit de spaimă şi, deschizând 
uşa salonului de onoare, zise: Sire, mă voi strădui cât voi 
putea mai bine. Maiestatea Voastră să aibă bunăvoința de a 
intra. 

Rostind aceste vorbe, mai mult mort decât viu, el deschise 
uşa, şi-n clipa în care regele intră, urmat de Esse şi Sansac, 
Amauri de Loraydan rămase înmărmurit: Salonul era 
luminat feeric...! 


De cine? De ce? Cum? De unde veneau cele douăzeci sau 
treizeci de lumânări frumoase, din ceară albă care se 
vedeau în candelabrele de argint? Loraydan îşi punea 
aceste întrebări, pipăindu-se să vadă dacă nu cumva 
visează. 

Regele se îndreptă spre masă şi strigă înveselit: 

— Ah! Loraydan, Loraydan, ce dracu ne tot spuneai? Pe 
legea mea, iată o masă care l-ar putea duce în ispită şi pe 
un pustnic. Vrei să ne bagi în păcatul lăcomiei. 

Loraydan aruncă o privire neîncrezătoare spre masa lângă 
care sta regele şi se-nfioră... visul continua, mai neaşteptat, 
mai grozav, visul lua amploare... 

Masa aceea acoperită cu o faţă de masă de un alb 
strălucitor şi cu dantele pe margini, masa aceea în jurul 
căreia erau orânduite douăsprezece scaune în faţa a 
douăsprezece tacâmuri de aur frumos lucrate, masa aceea, 
deci, era încărcată cu plăcintele aşezate în vase de porțelan 
foarte fin, cupe de cristal, din care se înălţau arome subtile, 
butelci cu forme graţioase sau dintre cele mai ciudate ce 
păreau să conţină vinuri rare. Pe masă se mai aflau şi 
douăsprezece pahare - unsprezece de argint şi unul de aur, 
mai mare decât celelalte. Din cele douăsprezece scaune, 
unul era un splendid fotoliu înălţat pe o estradă. 

Francisc I luă loc imediat în acest fotoliu: nu se putea 
înşela asupra lui. Apoi, cu un semn, îi invită pe Esse, Sansac 
şi Loraydan să se aşeze. Primii doi îl ascultară. Loraydan, 
însă, îi spuse: 

— Sire, Maiestatea Voastră să-mi îngăduie să rămân în 
picioare. Datoria mea este să vă servesc. 

Francisc I aprobă cu un gest. Apoi, pe un ton de dojană 
prietenească, adăugă, izbucnind în râs: 

— În cazul ăsta, trimite-ţi oamenii tăi de aici, care ne văd şi 
ne ascultă. Altă dată, nu vreau ca servitorii tâi să ştie că am 
venit aici la ora la care orice soţ bun trebuie să se afle în 
patul său, vreau să spun în patul conjugal. 


Loraydan tresări şi cercetă dintr-o privire salonul. Văzu 
ceea ce până atunci nu băgase de seamă: în fundul imensei 
încăperi, opt valeţi în costume de gală stăteau aliniaţi într-o 
nemişcare aproape nefirească. 

Atunci, Loraydan înţelese totul! Ştiu cine era vrăjitorul 
care pusese la cale şi înfăptuise acest vis care-l uluia: 
printre cei opt valeţi, toţi bărbaţi înalţi, cu umeri largi, 
solizi, în stare să susţină un asediu împotriva unei companii 
de elveţieni de-ai regelui, recunoscu două-trei figuri pe care 
le văzuse în casa Turgquand. 

Turguand...! 

Da. Tatăl Berengerei pusese la cale totul. Turguand, filosof 
şi gânditor, aflase, în dimineaţa acelei zile, chiar de la 
Loraydan, că regele va veni să dea să dea târcoale casei 
sale. Turquand bănuise, prevăzuse că regele va dori să se 
oprească mai întâi la palatul Loraydan. Fără îndoială, 
meşterul aurar cunoştea năravurile regelui şi era la curent 
cu obiceiurile lui. 

Turgquand ura în persoana lui Francisc I seducătorul 
neruşinat, fustangiul străzilor, vagabondul nopţilor. 

Dar Turgquand voia ca bărbatul care urma s-o ia de soţie 
pe Berengere să devină atotputernic la curtea Franţei. 
Turquand ştia mai bine decât Loraydan, mai bine decât cel 
mai priceput curtean, cum se linguşeşte un bărbat... un 
rege de soiul lui Francisc |. 

Din clipa aceea, Amauri de Loraydan îşi recapătă tot 
sângele-rece, întregul său orgoliu, încrederea în el. Destupă 
o sticlă şi umplu paharul regelui, care şi începuse să 
mănânce nişte plăcintele, şi-i spunea: 

— Mă aşteptai, Loraydan, mărturiseşte că mă aşteptai. 

— Sire, îl aştept oricând pe regele meu. Mărturisesc că în 
străfundul inimii mele speram în mod deosebit ca astăzi să- 
mi faceţi nemaipomenita cinste pe care Maiestatea Voastră 
binevoieşte s-o facă celui mai fidel dintre supuşii săi. Căci 
regele a avut bunăvoința de a mă preveni că va veni în 
calea Corderie... 


— Şi palatul Loraydan era popasul cel mai indicat, cel mai 
nimerit, zise Francisc I. 

Urmă un întreg asalt de galanterii şi complimente pe care 
regele le ascultă surâzând ca un stăpân bun, fericit să-şi 
vadă supuşii disputându-şi premiul fidelității. 

— Acum, spuse după un timp Francisc I, avem de discutat 
probleme de stat care trebuie să rămână secrete. Asigură- 
te, Loraydan, că nici o ureche indiscretă nu ne poate 
asculta planul de bătaie pe care îl vom alcătui împotriva 
frumoasei noastre inamice, Berengere. 

Loraydan deveni alb de furie şi de spaimă. 1 se părea că 
regele o insultase pe cea pe care o iubea şi c-o şi vede pe 
Berengere zbătându-se în braţele agresorului ei. Dar, ca o 
străfulgere, revăzu casa Turguand, uşa de fier, scara 
secretă... leşi din încăpere, mormăind în sinea sa: „În cel 
mai rău caz, are asupra ei o otravă care ucide fulgerător. 
Aşa mi-a spus Turgquand. Şi Turgquand nu minte niciodată! 
Da, da! Mai bine s-o văd moartă decât în braţele acestui 
rege nemernic!” 

Odată afară din salon, dădu nas în nas cu Brisard. 
Bombăni: 

— Cine a adus candelabrele, lumânările, cine-a pus 
masa...? 

— Jupânul Turgquand. 

Loraydan rămase câteva, clipe tăcut. Apoi dădu să intre 
din nou în salonul de onoare, dar, întorcându-sc la Brisard, 
îl întrebă privindu-l drept în ochi: 

— N-a plecat, nu? 

— Cine? se miră Brissard, simțind cum păleşte. 

— Gentilomul...! 

— Păi, zise Brisard, aţi poruncit că l-am văzut plecând în 
ziua când a intrat aici cu dumneavoastră! 

— Da. Asta trebuie să spui dacă te întreabă careva! 

— Voi spune adevărul, preciză Brisard. 

— Nenorocitule! Vrei să te strâng de gât? Ai fi în stare să 
susţii că tu nu l-ai văzut plecând? 


— Nu, fiindcă eu l-am văzut plecând pe omul mort... 

— L-ai văzut plecând? 

— E adevărul adevărat. A plecat. L-am văzut plecând aşa 
cum vă văd. 

Loraydan se clătină de spaimă. Brisard era alb ca varul, 
aşteptând din clipă în clipă să fie înjunghiat, dat rămânând 
aceeaşi maşinărie ascultătoare care nu se mişcă decât la 
ordinul stăpânului. 

Contele de Loraydan o luă la fugă şi nu dură mai mult de 
un minut ca să ajungă la cămăruţa unde îl închisese pe 
Clother de Ponthus şi să constate că uşa era deschisă! 

Se întoarse încet. Uitase de rege... de Turgquand... de 
Berengere!... Tremura...! 

Loraydan era un animal de pradă; avea, ca şi ele, aceleaşi 
apucături şi acelaşi curaj. Era un luptător bun. Ştia să-şi 
pună pielea la bătaie. Dar în momentul acela, Loraydan ştiu 
ce-i frica. 

Frica de moarte! 

Frica de Clother de Ponthus! 

Se gândea: „Sunt pierdut. Am vrut să-l omor. Şi trăieşte. 
Deci, el mă va omori!” 

Îl regăsi pe Brisard acolo unde-l lăsase. Şi ciudat lucru: nu 
se gândi să-l învinuiască cu ceva. Nimic nu mai avea 
importanţă decât faptul că Ponthus trăia... Da! Trăia cu 
gândul la teribila răzbunare! 

— Cum a plecat? întrebă Loraydan. 

— Păi, făcu Brisard, a ieşit pe uşă. 

— Vreau să spun: cum a putut să plece când toate uşile 
erau încuiate? Cine i-a deschis? 

— Cine? Nişte tâlhari, domnule. Ce veniseră să facă aici 
Dumnezeu ştie! Dar ziceau cum că ar cunoaşte bine odaia 
unde se află comoara. Ce comoară? Habar n-am, pe legea 
mea! 

— Da, da. Las' că ştiu eu ce-au vrut să spună. Continuă. 

— Ei bine, au descuiat uşile şi omul mort a plecat. L-am 
văzut eu plecând. 


— Câţi erau? 

— Vreo cinşpe-douăzeci. Am uitat să-i număr. Mai curând 
douăzeci decât cinşpe. Nişte diavoli. 

— Şi tu n-ai încercat să aperi palatul? 

Brisard îşi desfăcu vesta şi arătă pieptul gol. 

Era o capodoperă: o tăietură lungă, de un roşu aprins, 
traversa pieptul. O zgârietură de sabie sau de pumnal, rana 
era adevărată. De-a dreptul eroică: era opera lui Brisard în 
persoană... 

— lată ce mi-au făcut, zise el. Şi m-au legat apoi de 
picioare şi-n gură mi-au pus un căluş să nu strig după 
ajutor. Sunt plătit să apăr palatul, dar erau vreo cinşpe- 
douăzeci, să zicem douăzeci, fără a-l mai pune la socoteală 
pe omul mort. 

Loraydan îi întoarse spatele şi reveni în salonul de onoare, 
unde îl găsi pe rege bând, râzând, spunând toi felul de 
glume celor doi însoțitori. 

— Sire, spuse Loraydan, am făcut rondul, ca să dau 
ascultare Maiestăţii Voastre. Eram însă absolut sigur că 
niciunul din servitorii mei n-ar fi îndrăznit... 

— Bun! strigă Francisc I. Ei bine, iată ce-am hotărât: 
Sansac şi Esse pretind că-l cunoşti pe Turgquand şi chiar ţi-a 
împrumutat bani. 

— Aşa-i, Sire, Turgquand mi-a împrumutat nişte bani, 
răspunse Loraydan mohorându-se. 

— L-ai văzut, ai vorbit cu el adesea? 

— Adesea, da, Maiestate. 

Loraydan privea fix înaintea lui şi cea ce vedea era Clother 
de Ponthus. 

— Deci, îţi cunoaşte vocea, reluă regele. lată ce-o să 
facem: eu, Esse şi Sansac o să stăm ascunşi în apropierea 
uşii de la intrarea-n casă, şi-n timp ce eu îl voi invoca pe 
divinul Cupidon, tu, Loraydan, mesagerul dragostei, vei 
bate la uşă. Vei invoca o chestiune urgentă ca să poţi intra 
în binecuvântata locuinţa care adăposteşte pe îngerul 


visurilor mele. Uşa odată deschisă, vom pătrunde toţi 
patru... ei, la ce le gândeşti? Unde eşti? Mă asculţi? 

Loraydan tresări brusc. Se bâlbâi: 

— Ascult, Sire...! 

Într-adevăr asculta. De data asta, o altă spaimă năvălea în 
el. Chiar şi Clother de Ponthus i se ştersese din minte. Aşa 
cum printre fantasmele ce bântuie prin mintea unui 
muribund, un vis de groază urmează unuia de spaimă... 

Auzea. Asculta. Înţelegea că planul regelui, cât se poate de 
simplu, era perfect. Pricepu că Berengere era pierdută. Era 
sigur: Turguand îi va deschide de la primul cuvânt. Nimic 
nu-l putea dace pe Turgquand să nu-i deschidă logodnicului 
Berengerei. Deci mecanismul porţii de fier nu va fi pus în 
mişcare. Berengere nu va fi avertizată să fugă, fiindcă 
numai declanşarea mecanismului anunţă pericolul, 
acţionând asupra clopoţelului de alarmă Iar apărătorii 
lipseau din casă... din fortăreață! Toţi cei opt valeţi erau 
adunaţi în palatul Loraydan!... Vai! Ce nenorocită 
imprudenţă din partea stăpânului fortăreței! Toată această 
admirabilă organizare a apărării imaginată de Turgquand nu 
mai făcea doi bani. 

— Şi eu voi fi acela care va face să se deschidă uşa! Şi eu i- 
o voi pune în braţe pe Berengere acestui jefuitor al onoarei 
fecioarelor! Eu, Loraydan, mesagerul dragostei, cum spune 
el, mesagerul ruşinii şi al disperării venit în numele 
divinului Cupidon... 

Şi rânjetul său îl uimi pe Francisc |. 

— Mă asculţi? Pe Venus cea protectoare, ce gânduri 
nebune îţi trec prin cap? 

„Să-l omor în clipa asta? se gândea Loraydan. Sau să-nfig 
pumnalul în el când ne vom afla în casa lui Turgqguand? Da, 
da! Aşa voi face! În faţa Berengerei...!” 

Şi din clipa când se hotări, îşi recapătă sângele-rece. 

— Sire, vorbi Loraydan cu o emoție bine drămuită (atât cât 
trebuia, nici un gram mai mult), trebuie măsură, tact şi 
pricepere în ceea ce întreprindem, în ceea ce spunem, în ce 


se va putea citi pe faţa noastră, pe toţi dracii, trebuie! Sire, 
aveţi dreptate, mă gândeam şi completam magnificul plan 
atât de simpli pe care l-a expus Maiestatea Sa... 

— Nu-i aşa că-i foarte simplu? zise Francisc Il radios. 

— Simplu ca tot ce-i genial, Sire, dar... 

— Ai spus dar... Loraydan! Prietene! Vezi vreun obstacol? 

— Da, Sire. Un obstacol. Dar voi fi acolo. Voi îndepărta cu 
un gest acel obstacol. Iată la ce mă gândeam. Numai că 
gestul va fi însângerat, Sire: atunci când, primul, voi intra în 
casa Turquand şi când veţi pătrunde la rândul vostru acolo, 
mă veţi găsi plin de sângele altuia, ori mort eu însumi; dar, 
în acest caz, să nu mă plângeţi, fiindcă voi fi murit servindu- 
vă... 

— Explică-te, spuse Francisc Î, nu vreau să-ţi pui viaţa în 
pericol inutil. 

— Viaţa mea vă aparţine, Sire... Cunosc bine locuinţa lui 
Turgquand. Şi-l cunosc bine pe Turquand. Acest mizerabil 
cămătar moare de frica hoţilor. Cel mai mic zgomot îl face 
să tremure. 

— Se teme pentru comoara lui! strigă Francisc | hohotind 
de râs. 

— Pentru comoara lui, tresări Loraydan. Da, Sire. Deci, ca 
să poată dormi liniştit, are un om pe care-l plăteşte foarte 
bine, un de fel de uriaş, descoperit printre cei mai duri 
indivizi din banda cerşetorilor; omul ăsta doarme şi noapte 
la parter, gata să ucidă... 

— Ah! Ah! murmură regele căzut pe gânduri. Şi-atunci...? 

— Atunci, spuse Loraydan, voi intra eu primul şi... 

— Ei, nu, la dracu! bombăni Sansac. 

— Vom fi şi noi acolo! zise Esse. 

— Linişte, domnilor! ordonă regele. Loraydan trebuie să 
intre primul fiindcă el cunoaşte bine casa, pe cămătar şi pe 
bandit. Loraydan, te numesc conducătorul expediției! 

Ceva care semăna cu un surâs palid flutură pe buzele 
albite ale lui Amauri de Loraydan. 


— Conducătorul expediției, Sire... ei bine, dar acesta-i un 
post de comandă! 

— Şi, pe Sfânta Fecioară, te confirm pe acest post care se 
include în titlul ce ţi-l vor da însărcinările tale la curtea 
Franţei. 

Loraydan făcu o plecăciune adâncă, de parcă voia să 
apuce osul ce i se întindea, adăugând: 

— Deci voi intra primul. Mă voi duce drept la omul acela. 
Ca să fiu împăcat cu mine însumi, am să-l întreb dacă vrea 
să-mi lase calea liberă şi să plece. Dacă pleacă, viaţa îi e 
salvată, căci un bun creştin nu trebuie să verse prea mult 
sânge... 

— Drept! Cât se poate de drept! zise regele cu sinceritate. 
lar dacă se opune... 

— Îl omor. După care vă chem. Ori mă omoară el pe 
mine... 

— Atunci va fi rândul nostru să intrăm în acţiune! rosti 
impetuos Sansac. 

Regele se ridică şi le spuse: 

— Deci totul este cât se poate de bine pus la punct. Odată 
aflat în acel loc, nu vă mai ocupați de mine, îl reţineţi doar 
pe cămătarul acela cumsecade. Cât despre fată, am eu grijă 
de ea... 

O scânteie se aprinse în ochii regelui: o nebănuită imagine 
a violenţei... bestia umană aruncându-se asupra sclavei 
înspăimântate... Acest gând fugar nu făcu decât să-i 
întărâte şi mai mult patima. 

O scânteie se aprinse şi în privirea lui Loraydan scânteia 
roşie a crimei... 

— Să mergem! comandă Francisc I, scurt şi sec aproape 
mârâind... da, mârâitul stăpânului care se va arunca asupra 
sclavei - mizerabil instrument al plăcerii sale. 

Şi toţi patru ieşiră grăbiţi. 

Capitolul XXXIII În preajma casei Turquand. 

În câteva minute, cei patru golani nobili ajunseră în faţa 
casei cămătarului - cu alte cuvinte, în faţa grilajului 


palatului Arronces. Casa Turquand era tăcută şi întunecată. 
Şi tot atât de tăcute şi de întunecate erau tenebrele ce 
învăluiau Parisul, calea Corderie, în această noapte de 
iarnă. O noapte făcută parcă pentru tâlhari, pentru 
vagabonzi pentru hoţi la drumul mare. 

Esse şi Sansac erau liniştiţi, fără griji. 

Loraydan trăia clipe de groază şi strângea tot timpul 
mânerul pumnalului. 

Regele ardea de nerăbdare. Un soi de excitație nervoasă îl 
făcea să se umfle în pene, dându-i o iluzie de tinereţe şi de 
forţă. Se afla într-una din acele stări când nevoia de 
acţiune, sub orice formă i-ar oferi-o întâmplarea, trebuia cu 
orice preţ satisfăcută. În acea stare când un om devine fie o 
brută, fie un erou. 

— Să mergem, zise el tot atât de scurt şi sec. lată casa 
Turgquand. Bate, strigă...! 

Loraydan se clătină. Cu gest nestăpânit, scoase pumnalul. 

„Asta-i pentru banditul dinăuntru”, se gândi Francisc 1 
care văzuse bine gestul. 

Era pentru el!... Banditul pe care contele de Loraydan 
avea să-l doboare era el! O secundă doar şi Istoria ar fi 
înregistrat unul din acele acte pe care le numeşte 
evenimente... una din milioanele de întâmplări de care e 
plină istoria bietei umanităţi. Da, o secundă doar şi 
Loraydan, la capătul puterilor, avea să schimbe soarta 
veselului complice însărcinat să vegheze, cum se spune, 
asupra destinelor Franţei. 

Cu groaza în suflet, nebun de gelozie, Loraydan ridică 
braţul... pe care regele îl apucă de îndată: 

— Pe Dumnezeul meu, scumpii mei prieteni, şopti el, nu 
vedeţi că suntem pândiţi? 

Loraydan avu atunci acel oftat de uşurare pe care-l scoate 
nefericitul asupra căruia apasă cu toată greutatea un 
îngrozitor coşmar şi care se trezeşte la timp. Regele era 
pândit! De cine? De unde? Asta avea mai puţină 
însemnătate. Ceea ce i se păru nemaipomenit şi-l umplu de 


bucurie fu o întâmplare în sine - zece minute câştigate, 
poate chiar o oră... poate că regele va fi obligat să 
părăsească locul! 

Cu un gest, Francisc I arată spre grilajul palatului 
Arronces, pe fundalul căruia se desena, neclară, silueta 
nemişcată a unui bărbat. 

Cei trei dădură să se năpustească asupra nepoftitului. 
Francisc I îi opri cu o poruncă aspră. Şi cu o voce ciudată, 
ce dezvăluia frământările din sulfetul său, rosti: 

— E al meu, mă priveşte pe mine!... Pe toţi dracii! E a doua 
oară când vin la casa Turquand şi pentru a doua oară la 
grilajul palatului Arronces... da... acolo, ca şi întâia oară... 
ţi-aminteşti, Loraydan?... palatul Arronces e cel care... 

Se bâlbâia. Cei trei curteni îi văzură chipul şi se îngroziră. 

— Omul ăsta..., continuă Francisc |. 

O străfulgerare fantastică, orbitoare şi teribilă, străbătu 
sufletul negru al lui Loraydan, aşa cum, în înfiorătoarele 
nopţi cu furtună, o uriaşă tăietură de foc brăzdează cerul 
negru şi, pentru o secundă, luminează întinderile 
zbuciumate de vânt. 

Omul acesta...! 

Loraydan gâfâi: 

— Sire! Sire! E acelaşi om! 

— Acelaşi? 

— CLOTHER DE PONTHUS...! 

Şi Loraydan, îmbătat de bucurie aşa cum fusese de furie, 
trase, adânc în piept, o gură din aerul rece al nopţii de 
iarnă şi apoi strigă: 

— TE-AM CONDAMNAT LA MOARIE, CLOTHER DE 
PONTHUS!” 

— Crezi că e acelaşi? se îndoi Francisc |. 

Loraydan aruncă o privire lungă siluetei nemişcare. L-ar fi 
recunoscut pe Clother şi într-o mare de oameni. L-ar fi 
recunoscut şi din mormânt. Ura, când e adevărată, sapă 
adânc în memorie chipul celui urât. Pentru Loraydan, 


nimeni nu putea să se asemuie cu imaginea lui Clother, ce-o 
purta în mintea sa. 

Loraydan gândea: „Nu-i el! Nu, nu, nu-i el...!” 

Dar regelui îi spuse: 

— Ele, sire! Nici o îndoială! Este Clother de Ponthus...! 

Francisc | mormăi câteva înjurături în barbă, în care 
Sfânta Fecioară, vreo două-trei duzini de sfinţi se 
amestecau cu diavolii, şi-i chemă în ajutor. Apoi zise: 

— Vreau să scap odată pentru totdeauna de acest spion. 
Nu vă mişcaţi de-aici. Mă duc la el! 

Şi-şi scoase pumnalul. 

— Sire, nici să nu vă gândiţi! zise Sansac îngrozit de-a 
binelea. 

— Sire! Sire! se rugă Ess6. Acest asasin plătit poate că e 
foarte îndemânatic. Cerule! Ce se va întâmpla dacă... 

— Sire, vorbi şi Loraydan, mi-aţi încredinţat comanda 
expediţiei...! 

— Într-adevăr, spuse Francisc I potolit deodată de spaima 
pe care o văzu pe chipurile însoţitorilor săi. Fă cum crezi, 
dar fă repede...! 

— Esse şi Sansac, păziţi pe Maiestatea Sa. Orice s-ar 
întâmpla, nu vă mişcaţi de-aici şi nu vă îngrijiţi de mine! 

Loraydan se îndreptă spre grilajul palatului Arronces, în 
timp ce regele, Esse şi Sansac, dintr-o mişcare, se retraseră 
spre casa Turgquand. Loraydan ţinea spada în mână. 

— Domnule, spuse el, ne stânjeniţi! 

— Cerule! strigă necunoscutul pufnind în râs. E tocmai ce 
voiam să vă spun şi eu! 

Loraydan tresări. 

„Ei, să fie! E cel care l-a ucis pe tatăl nobilei mele 
logodnice, Leonor de Ulloa! Este cel distins spaniol pe care 
eu trebuie să-l găsesc, să-l provoc la duel şi să-l omor: din 
ordinul regelui! E don Juan Tenorio!” 

Loraydan rânji fericit aşa cum nu fusese niciodată. Cum 
asta? Era adevărat? Juan Tenorio era cel de acolo?... Dintre 
miile şi miile de oameni pe care întâmplarea ar fi putut să-i 


scoată în calea lui, iată că l-a pus în drum tocmai pe cel cu 
care dorea cel mai mult să dea ochii, pe Juan Tenorio... 
singurul care ar fi putut judeca, cântări, înţelege totul... 
singurul în stare să-l înţeleagă acum, aici, în clipa de faţă...! 

Şi ERA CHIAR DON JUAN TENORIO...! 

Juan 'Tenorio era singurul care putea să facă şi să spună 
ceea ce trebuia pentru a-l condamna pe Clother de 
Ponthus! 

Şi când Loraydan îl recunoscu pe don Juan, strigă: „ŞI- 
ACUM ÎNTRE NOI DOI, CLOTHER DE PONTHUS...!” 

XXX 

Ar trebui o carte întreagă pentru ca acela care citeşte să-l 
înţeleagă pe cel ce scrie, dar în sufletul lui Loraydan nu 
exista nici un fel de înţelegere, doar străfulgerări bruşte, 
sălbatice. Abia apucă don Juan să spună ceva, că Loraydan 
îi reteză vorba: 

— Dac-aţi vrea să părăsiţi acest loc, v-am fi recunoscători. 

— Recunoştinţa mea n-ar avea margini dacă aţi fi de acord 
să plecaţi dumneavoastră! 

— Domnule, noi suntem patru, iar dumneavoastră unul 
singur. Pe bună dreptate... 

— În dragoste, nu există dreptate! Puteţi fi şi o mie, am 
aceleaşi drepturi ca şi voi! 

Loraydan se distra, ba chiar se delecta. Se arăta plin de 
răbdarea unui gentilom de o desăvârşită politeţe. Don Juan, 
însă, începea să se înfurie. Loraydan continuă: 

— În acest caz, domnule, îngăduiţi-mi să vă spun că nu ştiţi 
cu cine aveţi de-a face: la mijloc este o persoană cu o poziţie 
foarte înaltă... 

— Poate fi poziţia persoanei mai înaltă decât cea a unui 
munte din Spania şi asta nu-i puţin lucru, mă înalţ şi eu la 
rangul lui şi nu dau înapoi nici măcar un pas. 

— Domnule, e vorba de un prinţ..., începu Loraydan 
ameninţător, dar bucuros în acelaşi timp. 

— Prinţ? Vai, îmi frângeţi inima, dragul meu domn. Prinţ? 
Nu sunt şi eu însumi în clipa de faţă? Aici se află principatul 


aventurii, ducatul amorului... îndrăzniţi să pretindeţi că pe 
terenul ăsta principele vostru este mai duce sau mai prinţ 
decât mine? 

Don Juan începu să râdă şi-şi scoase sabia. 

Francisc I făcu doi paşi şi se răsti: 

— Destul!... Plecaţi odată! Plecaţi, pe toţi dracii, sau vă voi 
arunca în închisoarea de la Temple, care se află la doi paşi! 

— O! făcu don Juan. Dacă e vorba de templul lui Eros, 
căruia tocmai voiam să mă închin, sunt gata oricând să 
merg. Dar cine sunteţi dumneavoastră, domnule, care-mi 
vorbiţi de parcă aţi fi rege? 

— Sunt regele...! 

Nici nu rostise bine aceste cuvinte Francisc I, că le regretă 
amarnic. Dar habar n-avea ce neîncrezător, ce sceptic avea 
în faţa sa. Don Juan nu crezu nici o clipă că vorbea cu 
regele Franţei. Se simţi însă foarte jignit că se folosea 
împotriva lui o minciună atât de gogonată, numai ca să fie 
alungat de-acolo. Şi-atunci sări ca un cocoş la bătaie: 

— Sunteţi regele? Regele Francisc I? Şi nu vă e ruşine s-o 
spuneţi? Dumneavoastră, Sire rege, dumneavoastră, om 
căsătorit, tată de familie, care ar trebui să vă aflaţi la ora 
asta în patul conjugal! 'Te dispreţuiesc, Sire rege! 
Dumneavoastră care ar trebui să daţi pildă supuşilor voştri 
de abstinenţă, de înfrânare, de decenţă şi de toate virtuțile 
care există! Cum o voi întâlni pe regină, am să-i vorbesc 
despre purtarea dumneavoastră nedemnă! 

Francisc I spumega. Esse şi Sansac rămăseseră tablou. Nu 
se ştie unde s-ar fi oprit morala pe care don Juan o făcea cu 
aplombul unui preot predicator, dacă Amauri de Loraydan 
nu s-ar fi aruncat deodată asupra lui. Atacul a fost atât de 
neaşteptat, încât don Juan fu nevoit, cu o săritură, să se 
pună la adăpost. 

— Pe toţi Dumnezeii! strigă el. Asta-i nedemn pentru un 
gentilom. 

Şi se puse în gardă. Loraydan socoti că sosise momentul 
hotărâtor. Cu curajul celui care joacă totul pe o carte, se 


năpusti cu riscul de a fi străpuns dintr-o parte în alta şi făcu 
să-i sară spada din mână lui don Juan. 

— Dumnezeule! strigă Francisc | emoţionat de această 
dovadă de vitejie. Fii atent, Loraydan! 

— Nu vă fie teamă, Sire...! 

Regele, Esse şi Sansac nu mai văzură altceva decât nişte 
mişcări pline de furie, într-o învălmăşeală neclară, de unde 
se auzeau gâfâieli, mârâituri... apoi totul se pierdu în 
noapte... spre strada Temple. 

Trecu un minut. Şi deodată Loraydan îşi făcu apariţia. Îşi 
ştergea spada cu pulpana mantalei... ei, da, da: îşi ştergea 
spada!... Loraydan făcea întotdeauna gestul care trebuia. 
La el nimic nu era degeaba, sau cât mai puţin posibil. 

Regele văzu foarte bine gestul pe care trebuia să-l vadă şi 
strigă: 

— L-ai omorât? 

— Nu. Dar l-am învăţat minte. A luat-o la fugă de cum l-am 
atins, aşa că mi-a scăpat în noapte. Dar nu cred că va mai 
îndrăzni aşa curând să vină să dea târcoale pe-aici. 

— Doar dacă nu vrea să apuce de capătul frânghiei care o 
să-l spânzure. 

Cei trei curteni aplaudară zgomotos gluma regelui, după 
care Loraydan spuse: 

— Pe drept cuvânt, Sire: acest Clother de Ponthus, oricât 
de gentilom ar fi el, trebuie înălţat în ştreang, pentru că l-a 
insultat pe rege. 

— Adevărat, spuse Sansac. E vinovat de lez-maiestate. 

— Asta-i o înaltă trădare, adăugă şi Esse. 

— Şi zici că-l cheamă Clother de Ponthus? întrebă regele. 

Loraydan îi răspunse: 

— Da, acesta-i numele: Clother de Ponthus. 

Regele Francisc I întrebă: 

— Ponthus?... Din ce familie este?... Şi imediat adăugă: al 


cui fiu este acest Clother? 
xxx 


O clipă se aşternu o tăcere adâncă. Noaptea părea şi mai 
întunecată. În aer plutea neliniştea... şi totuşi Agn6s de 
Sennecour nu se scula din mormântul ei ca să răspundă la 
întrebarea regelui... 

— Sire, vorbi Loraydan, Clother este fiul lui Philippe senior 
de Ponthus... Senioria de Ponthus este în apropiere de 
BrantOme, lângă Perigueux. 

— Philippe de Ponthus? repetă regele. 

— Philippe de Ponthus, da, Sire; acest Philippe a murit în 
duelul care a avut loc în parcul palatului Arronces, când 
acesta l-a omorât pe Maugency. 

— A, da. Unde te-ai bătut şi tu cu acest Clother. 

— Într-adevăr. Aş fi făcut mai bine dacă-l omoram în 
dimineaţa aceea. Dar când l-a văzut la pământ pe tatăl său, 
mi-a cerut să încetăm lupta; am consimţit, şi-acum îmi pare 
rău. 

— Nu, deloc. Ai fost generos, Loraydan. Îmi plac oamenii 
generoşi. Este apanajul oricărui bun gentilom. Cât despre 
acest neobrăzat, mâine voi da ordin să fie ridicat şi judecat 
de îndată... 

— Sire, zise Loraydan, dacă veţi dori, mă voi duce să-l caut 
pe domnul de Croixmart, şeful poliţiei, şi-i voi da toate 
lămuririle necesare în ceea ce-l priveşte pe Clother. 

— Da, aş vrea, răspunse Francisc I. Şi-acum să nu mai aud 
numele de Ponthus. 

Cu capul plecat, Francisc I se gândea: „Da, Philipppe de 
Ponthus a fost acela care m-a înştiinţat de moartea 
copilului. Ponthus acesta nu mă iubea deloc. A fost 
amestecat în toată povestea asta şi n-am să ştiu niciodată ce 
rol a jucat... Nu e ciudat că şi fiul acestuia, la rândul său, 
dădea acum târcoale palatului Arronces?” 

Cei trei curteni îl auziră murmurând vorbe fără şir, al 
căror înţeles le scăpa. Regele spunea: 

— Să nu ne mai gândim la asta. Printr-o întâmplare 
fericită, fiul va plăti pentru neliniştea şi bănuielile pe care 
mi le-a stârnit tatăl. Asta-i tot. Haidem! zise el deodată. 


— Sire, se grăbi Sansac, reluăm planul de bătaie împotriva 
casei Turgquand? 

Regele tresări, revenit parcă de foarte departe. 

— Casa Turgquand? rosti el străbătut de un fior. Nu, nu, în 
seara asta... Poate că niciodată!... E foarte frig în preajma 
palatului Arronces... Să ne întoarcem acasă, domnilor, să ne 
întoarcem la Luvru!... Să lăsăm baltă casa Turguand. 

Loraydan îşi înăbuşi un răcnet de bucurie fără margini. Îşi 
vâri la loc spada în teacă şi ridică spre cerul înstelat o 
privire plină de fericire. 

O oră mai târziu, regele Franţei se odihnea la Luvru. Esse, 
Sansac şi Loraydan, care-l însoţiseră, se despărţiră şi 
fiecare se îndreptă spre casă... Dar în ultima clipă, regele îl 
luase deoparte pe Loraydan şi îi spusese: 

— Sunt mulţumit de tine. Ţi-am promis o slujbă la curte. O 
vei avea şi încă una aşa de frumoasă încât prietenii tăi se 
vor îmbolnăvi de ciudă. Gândeşte-te să o meriţi printr-un 
ultim efort... această Leonor de Ulloa... Trebuie să o iei de 
soţie. Trebuie, Loraydan! Nu uita ce ţi-am spus: te vei 
căsători cu nobila spaniolă şi vei fi un om făcut. Nu te vei 
căsători cu ea... vei cădea în dizgrație, te aşteaptă exilul... 
sau poate chiar închisoarea. Şi-acum pleacă, căci toate 
aceste griji pentru Stat m-au obosit... pleacă şi caută să faci 
aşa cum ţi-am spus. 

Capitolul XXXIV Loraydan pune la cale căsătoria sa cu 
Leonor de Ulloa. 

Era ora unu noaptea când contele de Loraydau se întoarse 
la palatul său. În curte dădu peste Brisard care, cu un 
felinar în mână aştepta, melancolic clipa când va putea să-şi 
facă somnul, somn liniştit, căci de la plecarea omului mort, 
visele rele îl vizitau destul de rar. Spunem melancolic 
fiindcă asta era starea lui sufletească ori de câte ori bea 
ceva. Or, în scara accea, Brisard băuse mai mult şi mai bine 
decât în ziua vizitei sale la taverna „Ban-Frumos”, şi-o să 
aflăm, îndată cum. 


Loraydan, deci, îşi zări valetul, îl chemă la el cu un gest 
poruncitor, şi-l întrebă: 

— Gentilomul acela, l-ai văzut intrând? 

— Care? Mii de draci! Care gentilom? Ăla pe care l-am 
văzut plecând? 

— Fii atent, Brisard, zise Loraydan. Ştii că biciul nu-i prea 
departe! Îţi vorbesc de un gentilom dintre amicii mei care 
urma să vină aici între unsprezece şi douăsprezece 
noaptea. 

— Dacă-i vorba de acela, da, domnule, l-am văzut intrând. 
E un gentilom foarte darnic. Mi-a dat-o monedă de aur. Dar 
s-ar putea să fie banul dracului, căci n-are nici capul 
suveranului nostru şi nici salamandra. 

Brisard îi arătă moneda suspectă, pe care Loraydan o 
cercetă la lumina felinarului. 

— E un carolus de aur..., spuse contele înapoindu-i 
moneda lui Brisard, care se descoperi. 

— Un carolus de aur...! 

Vai! Biata duzină de monede de aur a lui Jacquemin 
Corentin...! 

— Şi ce face? Unde e? 

— În salonul de onoare. Mănâncă, domnule, şi-ncă cu mare 
poftă. Dulciurile s-au şi topit. Vreau să zic că şi bea de 
stinge. Şi din cel mai bun vin. M-a făcut să beau şi eu vreo 
două sticle. Dar e un senior generos. M-a întrebat dacă nu-i 
prin palat vreo prinţesă căruia să-i sărute mâna. 

— Vreo prinţesă? se miră Loraydan. 

— Ei, la dracu! Cum eu nu cunosc prințese, m-am dus la 
„Ban-Frumos” s-o caut pe Ameline-Chioara, căreia-i lipsesc 
trei dinţi din faţă, pe care i-a rupt cu-n pumn Lancelot, 
care-i paznic la Temple. 

— Şi?... mormăi Loraydan devenit neîncrezător. 

— Şi când a văzut-o a început să zbiere ca un dihor, 
domnule, i-a zis bietei Ameline că-i bună de înţărcat copiii. 
Şi i-a dat şi două palme fiindcă a îndrăznit să-i arate o faţă 
care să-l facă să viseze urât, aşa a zis, pe toţi dracii! După 


care a silit-o să mănânce restul de plăcinte şi i-a dat şi doi 
bani de aur, tot ca al meu, unul pentru fiecare palmă, aşa a 
zis, pe toţi dracii...! 

Vai! Bietele monede de aur ale lui Jacquemin Corentin... 

— Şi?... repetă Loraydan din ce în ce mai neîncrezător. 

— Şi Ameline-Chioara a plecat plângând pentru cele două 
palme şi râzând pentru cei doi bani de aur. Drace! 
Domnule, puneţi-vă în locul ei... 

— Destul! îl întrerupse Loraydan. Valeţii, cei opt valeţi ai 
lui Turquand, unde sunt? 

— Au plecat, domnule, au plecat chiar în clipa următoare 
după ce dumneavoastră, împreună cu domnii de Esse, de 
Sansac şi celălalt senior al cărui nume m-aţi oprit să-l 
rostesc, aţi părăsit palatul. Numai că, în loc s-o la pe calea 
Corderie, au apucat-o prin maidanul Copiilor Roşii. 

Locuinţa lui Turquand avea o portiţă în spatele casei care 
dădea direct în acest maidan. Loraydan înţelese manevra 
lui Turguand şi că şeful fortăreței nu comisese nici o 
imprudenţă aşa cum gândise el: locuinţa îşi avea apărătorii 
la posturi în clipa în care el şi însoțitorii săi ajunseseră în 
faţa uşii de la intrare. 

— În regulă, zise Loraydan. Ai merita câteva lovituri de 
bici fiindcă ai băut prea mult. De data asta, te iert. Nu te 
mişca de aici până nu pleacă acest gentilom. 

Şi Brisard, cu felinarul în mână, rămase smirnă locului... 

Loraydan intră în salonul de onoare şi-l văzu pe Juan 
Tenorio instalat la masă, în fotoliul în care şezuse Francisc | 
şi sorbind cu înghiţituri mici ultimii stropi dintr-o sticlă cu 
vin din insule. 

Don Juan se ridică şi se grăbi să vină în întâmpinarea 
contelui de Loraydan. Cei doi seniori se opriră la trei paşi 
unul de altul şi se înclinară adânc, cu aerul acela de nobilă 
politeţe care era una din cele mai seducătoare atracţii ale 
curtenilor acelei epoci, atât de aproape încă de obiceiurile 
cavalereşti. 


— Senior Juan Tenorio, spuse Amauri, îngăduiţi-mi mai 
întâi de toate să vă mulţumesc din toată inima pentru 
onoarea pe care mi-aţi făcut-o de a vă aşeza la masa mea şi 
sper că oamenii mei au făcut ce-au putut mai bine în lipsa 
mea. 

— Senior conte de Loraydan, răspunse don Juan, onoarea 
este de partea mea - onoarea şi plăcerea. Prăjiturile 
dumneavoastră sunt delicioase şi vinurile demne de masa 
zeilor. 

— Vă jur, senior Juan Tenorio, că acest compliment al 
dumneavoastră îmi merge drept la inimă. 

— Complimentul meu, senior conte de Loraydan, nu este 
decât o palidă reflectare a celor ce gândesc despre 
bucatele şi amabilitatea dumneavoastră. 

Odată rostite aceste cuvinte, urmară din nou, de o parte şi 
de alta, plecăciuni mai adânci decât prima oară. Loraydan 
îşi însoţi oaspetele până lângă fotoliu, îl rugă să ia loc şi 
numai după aceea se aşeză şi el. 

— Senior Juan Tenorio, trebuia ca mâine la ora prânzului 
să ne întâlnim aici pentru a clarifica poziţia noastră unul 
faţă de celălalt. Fiindcă vă aflaţi aici, am putea discuta chiar 
acum, dacă n-aveţi nimic împotrivă. 

— N-am nimic împotrivă, spuse don Juan şi binecuvântez 
întâmplarea care a făcut ca această întâlnire să aibă loc cu 
douăsprezece ore mai devreme căci, mărturisesc, eram 
foarte curios. 

— Atunci, totul e perfect. 

Loraydan îşi privi lung adversarul, după care rosti: 

— Senior 'Tenorio, când veţi pleca de aici, vom fi duşmani 
de moarte şi încă în asemenea măsură încât unul dintre noi 
va trebui să-l ucidă pe celălalt, sau vom fi prieteni, legaţi 
atât de strâns încât soarta unuia va depinde de cea a 
celuilalt. 

— Este şi părerea mea, răspunse don Juan. Deci să punem 
lucrurile la punct: când, mai adineaori, lângă grilajul 
palatului Arronces, m-aţi atacat cu o îndrăzneală 


nebunească, mi-aţi strecurat la ureche că l-am insultat 
chiar pe rege în persoană. Trebuie să-mi spuneţi mai întâi 
dacă acest lucru este absolut adevărat. 

— Este adevărul adevărat. Omul care v-a spus: „Sunt 
regele”, acela era într-adevăr Maiestatea Sa regele Franţei. 
— Foarte bine. Atunci mi-aţi spus să fug şi să mă refugiez 
aici. Senior conte de Loraydan, v-aş rămâne recunoscător 

dacă aţi depune mărturie că eu n-am fugit. 

— Desigur! Ba chiar m-aţi făcut să trec printr-o clipă de 
nelinişte, căci n-aţi acceptat să plecaţi decât după ce v-am 
jurat că, plecând, îmi salvaţi viaţa. 

— Este deci adevărat că nimeni nu va putea susţine că don 
Juan 'Tenorio a luat-o la fugă. Este deci adevărat că nici 
măcar în prezenţa gloriosului rege al Franţei, don Juan n-a 
fugit. El s-a retras atunci când a fost rugat de un gentilom 
ale cărui fapte de vitejie şi onoare nu pot fi puse la îndoială. 

— Totul este cât se poate de adevărat, spuse Loraydan şi 
sunt gata să depun mărturie pe cuvântul meu de onoare. 

Pe dată, Tenorio redeveni nepăsătorul don Juan, cel tare, 
după spusele lui Jacquemin Corentin, nu se temea nici de 
Dumnezeu, nici de diavol şi râdea atât de necaz cât şi de 
bucurie. 

Loraydan se uita la el cu o sumbră curiozitate şi poate 
chiar că-l invidia. 

— Deci, reluă el cu o nuanţă de admiraţie, nu sunteţi prea 
emoţionat la ideea că omul pe care l-aţi pis uitat aşa de grav 
era însuşi regele Franţei. 

— Să ne înţelegem, vorbi don Juan cu o seriozitate aparte 
în glas, în spatele căreia se putea ghici un munte de 
scepticism. Îmi pare întotdeauna rău când sunt pus în 
situaţia de a insulta un om care merită a fi numit om... Titlul 
de rege este un titlu frumos. Îl invidiez, pentru că el 
exercită asupra imaginaţiei feminine o irezistibilă atracţie. 
Titlul de rege este magic. L-am văzut pe Francisc al vostru, 
primul ca nume. E urât. E greoi. Feţei sale palide îi lipseşte 
noblețea. Trăsăturile sale sunt antiteza frumuseţii 


armonioase... dar sunt sigur că în acest întins Paris, sute de 
femei frumoase visează să fie iubite de el şi-i atribuie o 
frumuseţe desăvârşită, pentru că el reprezintă 
atotputernicia; pentru că el păşeşte prin norul poetic şi 
nemaipomenit al regalității sale dominatoare... Ah! Conte, 
dac-aş fi rege!... Dar ce vorbesc! Sunt mai presus de un 
rege fiindcă sunt poet... nu un făcător de versuri ca Marot 
al vostru, ci poet, adică creator de senzaţii şi de fantezie... 

Loraydan asculta cu interes teoriile lui don Juan. Se 
gândea la Berengere... 

Iar don Juan, cu privirea pierdută, cu fruntea gânditoare, 
murmura: 

— 'Te iubesc...!”. acestea sunt cuvintele pe care s-a clădit şi 
perpetuat universul. Sunt cuvintele sacre care explică 
cerul, pământul şi infernul. Sunt principiul şi sfârşitul 
voinţei omeneşti, pivotul de diamant, ce nu se poate uza 
niciodată, pe care se învârte lumea gândurilor. Sunt 
parfumul ce îmbălsămează infinitul. Sunt astrul de foc spre 
care se îndreaptă toate dorinţele risipite în această 
imensitate. Numai că... trebuie să ştii s-o spui... să ştii. 
Acela care ştie să spună „Le iubesc” este sigur că va fi 
iubit... Leonor, o, Leonor, e adevărat că numai ţie nu ţi-am 
putut spune într-adevăr: „Ie iubesc...”? 

Zicând acestea, Juan 'Tenorio umplu două cupe şi-o goli pe 
a sa dintr-o sorbitură. 

— Este soare, continuă el aşezându-se. Senior conte, bem 
soare şi lumină, ca şi căldură, ca şi bucurie... bem dragoste! 
Ce importanţă mai are după toate astea că regele vostru 
vrea să mă facă să mor? 

Amauri de Loraydan tresări; vedea limpede că don Juan 
Tenorio nu era aventurierul uşor de cucerit cu ameninţări 
sau cu promisiuni. Era un adversar nobil, Amauri încerca la 
adresa lui respect, dar şi mânie. În această armură 
strălucitoare şi solidă care-l apăra po don Juan, era înciudat 
că nu găsea nici un punct slab... Dar iată că don Juan i-l 
oferi el însuşi: 


— Şi cu toate acestea, zicea el, ar fi o supărare fără 
margini să văd venind moartea. Dacă regele vostru mă 
condamnă, senior conte, nici el nici călăul nu se vor putea 
lăuda că l-au văzut tremurând pe don Juan 'Tenorio când se 
va ridica securea. Dar ce durere în inima mea! Ce disperare 
îngrozitoare! Să mor înainte pe a-i inspira dragoste 
Leonorei! Să mor fără să cunosc această supremă beţie de 
a o auzi pe Leonor spunându-mi, în sfârşit: „Juan 'Tenorio, te 
iubesc...” 

— Leonor? întrebă calm Loraydan. 

— Leonor de Ulloa... 

— Fata comandorului de Sevilla? 

— Ea însăşi, senior conte. 

— O iubiţi? 

Don Juan se uită surprins la Loraydan. Da, într-adevăr era 
o surpriză! Era sigur că întregul univers ştie despre 
dragostea lui pentru Leonor. Se mira că un bărbat putea să- 
l întrebe dac-o iubea pe Leonor de Ulloa. Suspină adânc. 
Două lacrimi îi luciră iub pleoape. Îşi acoperi ochii cu 
mâinile, dar nu pentru a-şi ascunde lacrimile, ci pentru a 
chema imaginea iubită, pe care s-o adore încă şi încă, într-o 
contemplare plină de extaz. Murmură: 

— Adevărat... nu ştiţi... o! Nu ştiţi cât o iubesc. Dar ştiţi 
măcar ce înseamnă să iubeşti? Nu, nu! Nu puteţi şti ce 
poate fi dragostea lui don Juan pentru Leonor de Ulloa şi 
când v-am spus c-o iubesc, nu v-am spus nimic. 

— Cu toate acestea, glumi Loraydan, am şi eu o vagă 
noţiune despre ceea ce se cheamă dragoste. Cât despre 
doamna de Ulloa, înţeleg foarte bine pasiunea pe care v-a 
inspirat-o. E adevărat, există în copila asta un nu ştiu ce 
care farmecă pe oricine o vede. 

— O cunoaşteţi, deci? întrebă don Juan bănuitor dintr-o 
dată. 

Şi Loraydan îi răspunse: 

Leonor de Ulloa ESTE LOGODNICA MEA... 


XXX 


Don Juan păli. Privirea sa se umplu de ură. Mâna sa 
nervoasă frământa mânerul pumnalului. Răcni: 

— Logodnica voastră? 

— Logodnica mea, repetă Loraydan. 

— lată de ce m-aţi atras aici! rosti Tenorio. Aveai dreptate, 
conte de Loraydan, aveai dreptate să spui că, atunci când 
vom ieşi din palatul vostru, vom fi duşmani de moarte... 

— Sau prieteni, poate chiar fraţi, îl corectă Loraydan. 
Senior lenorio, stai liniştit. Vă rog: nici o vorbă, nici un gest 
care m-ar putea face să mă ridic... asta ne-ar împinge pe 
amândoi la moarte. 

— Pe amândoi?... Vrei să spui pe unul din noi doi... doar 
dacă nu se termina printr-o lovitură reciprocă duelul pe 
care-l presimt de neînlăturat. 

— Ei! Pe toţi dracii! Cine vorbeşte de duel? Vreţi să vă ajut 
s-o cuceriţi pe Leonor a voastră, da sau nu? 

— Să mă ajutaţi? Dumneavoastră? Logodnicul ei? 

— Am fost logodit din ordinul împăratului şi al regelui 
meu, dar nu şi din acela al voinţei sau al inimii mele. Faptul 
este că doamna de Ulloa, ca urmare a acestei logodne, a 
devenit o piedică în calea realizării şi a fericirii mele. 
Doresc din tot sufletul ca această piedică să dispară. Dac-ar 
fi după mine, chiar mâine s-ar celebra cununia 
dumneavoastră cu Leonor de Ulloa. 

— Nu mai trebuie să spuneţi nimic! strigă don Juan fericit. 
Din clipa aceasta, dragul meu senior consideraţi-mă 
prietenul dumneavoastră cel mai bun. Faceţi ce vreţi cu 
mine: sunt cu totul al vostru. 

Şi Juan 'Tenorio, cu un gest plin de graţie, îi întinse contelui 
de Loraydan mâna, care, mare amator de asemenea 
demonstraţii, i-o strânse cu căldură. 

— Suntem deci aliaţi? zise Amauri. 

— Sunt prietenul vostru credincios. 

— Fiindcă suntem aliaţi, înțelegând prin asta alianţă pe 
viaţă şi până la moarte, va trebui să mă ascultați ce am să 
vă spun, aşa cum şi eu vă voi asculta. Să limpezim mai întâi 


afacerea din noaptea asta. L-aţi ofensat pe regele Franţei. 
Caz de lez-maiestate. Asta înseamnă moartea, senior Juan 
Tenorio! Dar ca să-l aresteze şi să-l condamne, regele 
trebuie mai întâi să ştie numele celui care l-a insultat. Şi nu- 
| ştie. Nici cei doi gentilomi care-l însoțeau pe Maiestatea 
Sa nu ştiu acest nume. Eu sunt singurul care ştiu că cel 
care l-a insultat pe regele Franţei se numeşte Juan Tenorio. 
Jur că voi nega totdeauna că ştiu numele ofensatorului... 

— Scumpe conte...! 

— E rândul vostru acum, Juan Tenorio. Juraţi că veţi nega 
întotdeauna că v-aţi fi aflat în seara asta în preajma 
palatului Arronces... Negaţi! Negaţi cu îndrăzneală! 
Oricare ar fi ziua şi locul, oricare ar fi împrejurările, negaţi 
c-aţi fi venit în seara asta pe calea Corderie! Este preţul 
salvării dumneavoastră... 

Şi cum don Juan părea să stea în cumpănă, adăugă: 

— AI salvării voastre... al salvării mele... şi chiar al 
Leonorei! 

— Oricare ar fi locul, oricare ar fi împrejurările, jur că voi 
nega întotdeauna faptul de a fi venit în noaptea asta în 
calea Corderie şi în împrejurimile palatului Arronces... 

„Clother! izbucni în sinea lui Amauri de Loraydan. Clother 
de Ponthus, iată condamnarea ta...!” Şi un val de sânge îi 
împurpură fruntea. El fu acela care apucă mâna lui don 
Juan şi o strânse gata s-o frângă, într-o explozie de bucurie 
frenetică, rostind: 

— Ah! Îmi eşti un adevărat prieten... vreau să spun că de- 
acum încolo suntem prieteni. 

„Ce ciudat! se gândi don Juan. Îmi salvează viaţa şi se pare 
că eu îi fac un serviciu foarte însemnat...” 

— Să continui deci, spuse Loraydan. Dragul meu senior, 
am fost însărcinat de Măria Sa împăratul Carol şi de 
Maiestatea Sa regele Francisc să vă caut, să vă găsesc, să 
vă provoc la duel şi să vă omor. 

— De ce tocmai dumneavoastră şi nu altcineva? 


— Pentru că sunt logodnicul Leonorei de Ulloa, senior 
Tenorio. L-aţi ucis pe comandor, tatăl logodnicei mele, şi, ca 
urmare, eu trebuie să vă ucid. 

— Înţeleg, spuse don Juan enervat. Însă de ce toate aceste 
complicaţii cu un duel în care, daţi-mi voie, aţi avea tot 
atâtea şanse de a fi omorât cât şi de a mă omori? Dacă 
aceşti doi vestiți monarhi vor să răzbune moartea lui 
Sancho de Ulloa, de ce nu mă dau pe mâna călăului? 

— S-a dovedit că lupta dumneavoastră cu comandorul a 
fost un duel cinstit. Mai mult chiar, s-a dovedit că nu 
dumneavoastră l-aţi provocat, că doar pentru a răspunde 
unei insulte grave pe care v-a adus-o Sancho de Ulloa aţi 
fost obligat să scoateţi spada. Justiţia imperială şi cea 
regală nu putea deci să vă acuze de crimă fiindcă v-aţi ucis 
adversarul. Şi totuşi, această moarte trebuie răzbunată. 
Mie mi-a revenit onoarea să încerc acest lucru. 

Don Juan ascultase toată explicaţia cu o atenţie 
înfrigurată. Cu o voce tremurândă, rosti: 

— Deci am fost salvat, am zis salvat! Eu, don Juan Tenorio, 
am fost salvat de la o arestare şi o condamnare la moarte! 
Aşa e, nu, conte? 

— Da, aşa este, senior Tenorio. 

— Salvat, deci, de cineva care a făcut cunoscută 
împăratului şi regelui cinstea mea, mi-a luat apărarea? Este 
exact, senior conte? 

— Într-atât de exact de parcă aţi fost prezent la 
întrevederea care a avut loc la palatul Arronces, lângă sala 
unde zăcea cadavrul comandorului. 

— Salvat, deci, salvat de cineva care trebuia să fi fost de 
faţă la duelul meu cu comandorul? 

— Este adevărul adevărat... 

— Salvat! strigă don Juan cu o voce răsunătoare. Salvat de 
Leonor, care a fost singurul martor al luptei! Deci Leonor a 
fost cea care a vrut ca don Juan să nu piară! Căzu în 
genunchi, ridică braţele care-i tremurau şi spuse: Puternici 
zei ai amorului! Arhangheli păzitori! Forțe nevăzute şi 


atotputernice ale naturii care aţi hotărât că dragostea la 
dragoste trage! Leonor, în sfârşit, m-ai auzit! Leonor, tu 
crezi că încă mă urăşti! Leonor, ai să mă iubeşti! Leonor, ai 
întredeschis porţile de diamant prin care vei păşi în palatul 
fermecat! Astăzi, încă, tu mă respingi... mâine, însă mă vei 
iubi...! 

Un val de lacrimi, ţâşni din ochii lui don Juan şi, 
prăbuşindu-se pe podea, îşi pierdu cunoştinţa. 

Don Juan leşinase de fericire. 

Îşi reveni imediat în fire, Loraydan frecându-l pe la tâmple 
cu puţin vin, răcorindu-l. Cum se trezi, exclamă: 

— Ei conte, să risipeşti un asemenea nectar! Să bem, 
prietene, să bem, căci stă scris în nu ştiu ce carte sfântă: 
„Să nu risipeşti în van licoarea pe care Dumnezeu şi sfântul 
soare o pune în ciorchinii de struguri!” 

Se ridică, se scutură, radios, strălucitor, înălţă cupa într-un 
gest avântat, apoi o goli încet... 

— Acum, zise el, pot să înfrunt toţi regii pământului! 

— Acum, spuse Loraydan, putem să începem a căuta prin 
ce mijloace vom reuşi s-o trecem în puterea voastră pe fata 
comandorului Ulloa. 

XXX 

Întrevederea celor doi bărbaţi se prelungi mult în noapte 
şi ziua, cu contururile ei nesigure, începea sa deseneze încă 
o dată chipul frământat al bătrânului Paris, când ei ieşiră 
din salonul de onoare. 

În curtea palatului, don Juan şi Loraydan dădură peste 
Brisard care stătea nemişcat, cu felinarul în mână, beat de 
somn, încercând să doarmă de-a-n picioarelea. 

— Ce faci aici? îl certă Loraydan mirat. 

— Mi-aţi poruncit să nu mă mişc de-aici, zise Brisard. Şi nu 
m-am mişcat. 

— Bine, bine. Poţi să te duci să te culci. 

— Aşteaptă, spuse don Juan. Ziua asta care se naşte e ozi 
blagoslovită. Să ai şi tu partea ta de fericire. la ăştia, 
prietene! 


În acea dimineaţă, întreaga lume era prietena lui don 
Juan. Se căută în punga de la centură şi-i întinse lui Brisard, 
trezit deodată, patru bani de aur... 

Vai! Bietele monede de aur ale lui Jacquemin Corentin...! 

— Maică, măiculiţa mea! exclamă Brisard, năucit de 
norocul ce dăduse peste el. 

Se duse să se culce, dar nu putu adormi. Cum i se 
închideau ochii, îi deschidea de îndată, să se mai uite o dată 
la cele patru monede strălucitoare... în viaţa lui nu văzuse 
atâta aur. 


SFÂRŞIT 


11) Umflarea perdelelor: Fenomen observat şi controlat. 
Aproape întotdeauna cu acest lucru începeau experienţele 
faimosului medium Eusapia Paladino. (n.a.). 

12) Faptele cu aparenţă supranaturală din această 
povestire fac parte dintr-un grup de fenomene verificate. 
Levitaţiile şi deplasările obiectelor sunt frecvente în 
şedinţele aşa-zise de spiritism. În ceea ce priveşte 
deplasarea voită a mesei asupra lui don Juan, un fapt ce 
prezintă multe asemănări cu cel descris de noi s-a petrecut 
în zilele noastre la Lyon. Chiar sceptici de talia unui 
Lombroso sau Crookes au trebuit să recunoască în mod 
oficial, în faţa unor dovezi de netăgăduit, existenţa acestor 
fenomene. Noi nu susţinem niciuna dintre păreri, dar 
cerem permisiunea de a aborda acest subiect de temut cu 
toată sinceritatea necesară (n.a.). 

13) Pictor spaniol, celebru prin tablourile sale cu teme 
religioase (1618 - 1682). (nut.). 

(4) În duel, cu mâna dreaptă se lupta cu sabia, iar în cea 
stângă se ţinea pumnalul (n.t.). 


15) Don Juan şarlatanul... Gabriel Tellez (Tirso de Molina) 
este primul autor care a adaptat pentru teatru legenda lui 
Don Juan (cca. 1620), intitulându-şi comedia: El Burlador 
de Sevilla (n.t.). 

16) Este starea în care se găseşte un medium aflat în 
transă. Repetăm faptul că toate fenomenele pe care 
încercăm să le descriem au fost constatate, controlate şi 
studiate în zilele noastre. În plus facem trimitere, pentru 
cititorul curios, la deosebit de interesanta cercetare făcută 
de către domnul Camille Flammarion şi ale cărei rezultate 
le-a cuprins ăn diferitele sale lucrări cu privire la Forţele 
necunoscute (n.a.). 

17) Joc de cuvinte: Seville - sept villes, în lb. franceză: 
şapte oraşe (n.t.).