Michel Zevaco — [Don Juan] 02 Comandorul

TElicbel Zebara, 


yœ F 


omandoruy 


Michel Zévaco 


Capitolul | Un mesaj ciudat 


După semnarea la Nisa a tratatului de pace — mai degrabă 
un armistițiu — între Francisc | şi Carol Quintul, în 1538, 
împăratului îi sosi o ştire care-l făcu să turbeze de furie: oraşul 
Gand, din Flandra supuşii dominaţiei sale tocmai se răsculase. 
Pentru a tăia răul din rădăcină există o singură cale: să lovească 
repede şi nemilos în aşa fel încât să se evite că revolta să se 
propage şi în restul Ţărilor de Jos, care şi ele se aflau sub jugul 
spaniol. 

Ajuns în această situaţie dificilă, Carol Quintul, trimise la 
Francisc | pe ambasadorul său secret, don Sancho d'Ulloa cu 
scopul de a obţine din partea regelui Franţei permisiunea ca 
trupele spaniole să traverseze Franţa. Şi Francisc | consimţi, 
sperând ca în schimb să obţină suzeranitatea asupra MILAN-ului. 

In acest scop îl folosi pe consilierul său, Amauri de 
Loraydan care-l însoţi până la Angoulême pe comandorul Ulloa. 

Când acesta din urmă, purtător al misiunii îndeplinite cu 
succes, ajunse la frontiera spaniolă unde Carol Quintul îl aştepta 
nerăbdător, avu presentimentul că o nenorocire înfricoşătoare îi 
lovise familia pe care o lăsase la Sevilla. Acolo se aflau cele 
două fete ale sale care-l adorau ca pe un zeu: Reyna Christa şi 
Léonor. 

Cât timp tatăl lor fusese plecat, tinerele fete ieşiseră Toarte 
puţin din palat. Şi totuşi, una din ele, Reyna-Christa — cea mai 
mică nu reuşise să reziste promisiunilor şi jurămintelor de iubire 
ale lui don Juan Tenorio, gentilom spaniol care, cu toate că era 
căsătorit cu donna Silvia, o sedusese. După ce aflase chiar din 
gura donnei Silvia netrebnicia seducătorului său, înnebunită de 
durere, Reyna-Cr ista preferă moartea decât ruşinea şi 
dezonoarea. 

Léonor plecă spre Franţa în căutarea tatălui său, urmărit la 
rândul său de don Juan Tenorio, orbit de frumuseţea acesteia. 
Ajuns în faţa lui don Sancho d'Ulloa, don Juan va avea 
neruşinarea de a-i cere mâna fiicei sale, Leonor. Pentru a-şi 
răzbuna onoarea, don Sancho se bate în duel cu seducătorul 


netrebnic, fiind ucis de acesta. Împăratul o logodeşte pe Leonor 
— împotriva voinţei acesteia — cu Amauri de Loraydan. 

Din fericire, Leonor îşi va găsi un apărător în gentilomul 
francez Clother de Ponthus şi valetul său, poreclit Ban-Frumos. 

Clother de Ponthus îşi pusese totdeauna spada în scopul 
unor cauze nobile. Curtea regelui Francisc |, cu scandalurile şi cu 
iubirile desfrânate de care dădea dovadă, începuse să-l 
scârbească. Amauri de Loraydan îi jură ură veşnică. 

Într-o bună dimineaţă, tocmai când se pregătea să iasă, 
Clother de Ponthus avu surpriza să-şi vadă intrând în cameră 
valetul, care-i spuse: 

— Domnule, un individ îmbrăcat în negru şi sincer să fiu, nu 
mă prea impresionează, ţine morţiş să vă vadă. S-a interesat la 
hanul Ghicitoarei şi a aliat că locuiţi aici. Pretinde că v-a adus un 
mesaj. 

— Ei bine, atunci lasă-l să intre, spuse Clother. 

— N-ar fi mai bine să-l arunc pe fereastră sau să-l dau de-a 
berbeleacul pe scări, cu un picior în fund, ori să-i trag un pumn 
între ochi? întrebă cu tot interesul Ban-Frumos. 

— Ei, hai, lasă-l să intre. 

— Stăpâne de Ponthus. Am impresia că aţi uitat de hanul 
"Mila-lui-Dumnezeu"! Amintiţi-vă, nu-i timp mult de atunci, că 
acolo v-aţi aflat într-o situaţie nu prea bună, având în vedere că 
afurisitul de conte de Loraydan. Vă condamnase la moarte prin 
foame şi ce-i mai al dracu', prin sete. Credeţi-mă o dată şi pe 
mine: aşu-zisul ăsta mesager cu mutra lui de spion bun de 
spânzurătoare, nu merită nici o încredere. 

— Şi totuşi, lasă-l să intre. 

— Bine, bine, bombăni Ban-Frumos. Mă duc să-l aduc. Dar 
când veţi fi ucis, unde naiba aş mai găsi eu un aşa stăpân? 

Şi Ban-Frumos introduse un bărbat cu un aspect 
respectabil, îmbrăcat în negru şi care, ajuns în faţa lui Clother se 
înclină respectuos şi demn, spunând: 

— Am onoarea să vorbesc unui Clother, senior de Ponthus? 

— Chiar aşa, domnule. 

— În acest caz, trebuie să vă spun că eu sunt Jacques 
Aubriot, majordomul palatului d'Arronces şi sunt însărcinat să vă 
înmânez un mesaj pe care mi l-a dat prea nobilă doamnă Leonor 
d'Ulloa, preafericita mea stăpână. 


Clother păli brusc şi inima parcă încetă să-i bată câteva 
secunde. Apucă mesajul şi-l desfăcu, dar scrisoarea Leonorei nu 
cuprindea decât un singur cuvânt şi acest cuvânt era: 


VINO... 


În clipa următoare. Clother avu convingerea stranie că 
acest cuvânt, unic cuvânt, nu fusese scris de Léonor d'Ulloa. 

Se simţi aproape sfâşiat, în timp ce gândea: 

"Ar fi prea frumos!" 

În tot timpul călătoriei sale alături de Leonor, Ponthus 
avusese de două ori ocazia să vadă scrisul tinerei. In acest 
moment, îşi rememoră scrisul autentic al acesteia, un scris 
mare, lăbărţat, neîndemânatic, puţin şcolăresc, care arăta 
perfect de bine disprețul tinerei nobile spaniole pentru înnegritul 
hârtiei, din care, în structura sa ascunsă, dacă am fi grafologi, 
am putea spune că anunţa o mare artistă. 

Cuvântul "Vino" fusese scris cu o scriere lină şi hotărâtă, de 
o eleganţă perfectă şi cu un nu-ştiu-ce, mândru în grafie, 

"Nu-i scrisul ei", îşi spuse Clother. 

Şi cuprins de o curiozitate lacomă, începu să studieze 
îndeaproape scrisoarea pe care o ţinea în mână. 

Intr-adevăr, situaţia era ciudată, neliniştitoare şi dădea 
mult de bănuit. 

Am spus că mesajul se compunea numai dintr-un singur 
cuvânt şi acest cuvânt era: V/NO. 

Dar deasupra acestui cuvânt fusese scris: Clother de 
Ponthus. 

Nu era nici o îndoială că lui Clother de Ponthus îi fusese 
adresat cuvântul Vino. 

Dar nici asta n-ar fi însemnat nimic. Ceea ce dădea hârtiei 
aspectul ciudat şi neliniştitor de care am amintit, e faptul că mai 
sus. Deasupra cuvintelor C/other de Ponthus, se putea vede 
începutul unor rânduri ilizibile. Şi aceste rânduri erau formate 
de, să-i spunem, încercarea de a scrie unele cuvinte 
neterminate, cu caractere neîndemânatice, chinuite, informe, cu 
totul de neînțeles. 

În cele din urmă Clother de Ponthus ridică din umeri, parcă 
spunând: "Nu mai pricep nimic!" 


ÎI privi cu atenţie pe Ban-Frumos, după care îi aruncă o 
privire pătrunzătoare curierului, care i se păru puţin tulburat. 

— Veniţi de la palatul d'Arronces? îl întrebă pe acesta. 

— Da. Seniore, după ce am trecut pe la hanul Ghicitoarei, 
spuse acesta sigur pe el. 

— Şi sunteţi majordomul palatului? 

— Am această onoare. 

— Şi spuneţi că sunteţi trimis de stăpâna dumneavoastră? 
Ea v-a înmânat acest mesaj pentru a mi-l aduce? 

— Chiar ca în persoană, seniore de Ponthus, răspunse 
mesagerul, dar de această dată cu o ezitare vizibilă. 

În mintea lui Clother apăru figura sumbră şi dispreţuitoare a 
contelui Loraydan. 

Rămase gânditor câteva clipe, după care, cu un gest rapid 
îşi duse mâna la spadă, murmurâna: 

"Sabie a strămoşilor mei, fi-mi credincioasă." 

— Ei bine, spuse el cu voce tare, spune-i persoanei care le- 
a trimis că voi urma imediat această invitaţie. 

Mesagerul se mai înclină odată şi se retrase. Ban-Frumos 
făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să se repeadă pe urma 
acestuia, dar Clother îl opri cu un gest. 

— Cred că voi lipsi toată ziua, spuse el. Eşti liber să faci ce 
vrei. 

Cam asta spunea în fiecare dimineaţă, dar de această dată 
Ban-Frumos izbucni: 

— Cum? Nu-mi cereţi să vă urmez înarmat cu un pumnal 
solid? 

— Îți ordon să nu mă urmăreşti, îi replică rece Clother. 

Şi ieşi lăsându-l aiurit pe Ban-Frumos. O jumătate de oră 
mai târziu, ieşi şi acesta. În această zi urma să i se întâmple o 
aventură pe care o vom povesti la momentul potrivit. Să 
spunem că, primind ordinul formal de a nu-şi urmări stăpânul, 
Ban-Frumos îndreptă spre Sena, hotărât să petreacă ziua într-un 
mod foarte plăcut. 


Capitolul II De cine fusese chemat Clother de 
Ponthus 


Fără nici cea mai mică ezitare, Clother se îndreptă spre 
palatul d'Arronces. Era convins că nu Leonor îi trimisese 
mesajul. Atunci, cine-l chema? 

"Nu-i altul decât Loraydan, îşi spunea el mergând din ce în 
ce mai repede. Cred că mi-a întins vreo cursă. Ei bine, fie: mai 
devreme ori mai târziu tot trebuia să mă întâlnesc cu el. Mai 
bine azi decât mâine. Numai să-l am în faţa mea, şi-l fac eu să-şi 
plătească datoriile. Da, dar dacă mor? Ei bine, voi scăpa deo 
viaţă care mi-a devenit atât de grea de când... Oh! Dar să mor 
înainte de a fi revăzut-o?..." 

Mergea din ce în ce mai repede, gândind în continuare: 

"S-o revăd! Dar, la urma-urmei, de ce s-o revăd? Cu ce 
scop? Aş fi îndrăznit eu vreodată să-i mărturisesc comandorului 
d'Ulloa că-i iubesc fiica? Şi dacă aş fi îndrăznit, acesta, mai întâi 
de toate, m-ar fi întrebat: "Şi cine eşti dumneata?" Cine sunt? Ce 
sunt? Nimic. 

Asta-i adevărul. Chiar şi numele pe care-l port, cred că nu- 
mi aparţine. Fiica unui d'Ulloa nu poale fi destinată decât unui 
personaj puternic, prinţ său duce." 

Şi tot rumegând asemenea gânduri amare, ajunse pe 
drumul ce ducea la Corderie. 

Trecu încet prin faţa palatului lui Loraydan. 

"Dacă el este acela care a trimis scrisoarea, îşi spuse 
Clother. Trebuie să iasă cineva. Dacă mi-a întins o cursă, acesta 
trebuie să se afle aici." 

Deveni mai atent, pregătit pentru orice. 

Da nu se întâmplă nimic! 

Clother simţi chiar un fel de dezamăgire, după care simţi 
cum îl cuprinde bucuria: "Dacă nu Loraydan m-a chemat, îşi 
spuse el, înseamnă că ea a trimis după mine mesagerul! Ea m-a 
chemat!" 

Pe partea stângă a drumului ce ducea spre Corderie, 
începând de la Temple pană la palatul d'Arronces, se aflau 
câteva case la o oarecare distanţă între ele. Când Clother ajunse 


în faţă la Maison-Blanche — cea mai apropiată de clădirea 
Turguand, de unde se putea supraveghea cu uşurinţă palatul 
d'Arronces şi parcul său, — uşa acesteia se deschise şi ieşi o 


femeie care păşi grăbită, oprindu-se în faţa gentilomului: 
— Domnule de Ponthus, spuse ea, fiţi amabil şi intraţi 
pentru câteva clipe. 


Şi-n acelaşi timp îşi ridică voalul care-i acoperea figura, 
tânărul recunoscând sub voal fără surprindere, pe Silvia. 

O salută respectuos urmând-o într-un soi de vorbitor. 

— Aici m-am stabilit, îi spuse ea fără vreo altă explicaţie. 
Fiindcă stabilindu-mă aici, mă apropiam de el... pentru că mă 
apropiam de palatul Arronces. 

— Aşa încât, credeţi că soţul vostru, don Juan de Tenorio n- 
a renunţat s-o urmărească pe Leonor d'Ulloa? L-aţi văzut dând 
târcoale pe aici? 

— Nu. De douăsprezece zile de când am închiriat casa asia 
nu l-am văzut pe don Juan. Dar va veni. Sunt sigură. 

— Deci o iubeşte! spuse înăbuşit Clother, care imediat îşi 
regretă cuvintele, văzând suferinţa din ochii Silviei. 

— Nu ştiu dacă o iubeşte ori nu. Cred că nici el nu ştie. Don 
Juan nu-şi dă niciodată osteneala să se justifice nici măcar în 
faţa sa. Dar ceea ce ştiu foarte bine e faptul că nu a renunţat şi 
nu va renunţa la aceea pe care o urmăreşte. Trebuie să-i cadă în 
plasă. Fiindcă mândria lui e în joc.. Şi ceea ce mai ştiu, adăugă 
Silvia cu o voce tremurătoare, e că Leonor e sora Christei... Dar 
cât timp voi trăi eu, această infamie nu se va întâmpla. 

— Vom fi doi, doamnă... 

Fără nici o tranziţie, ca trezită din somn, întrebă cu o 
curiozitate lacomă: 

— Şi totuşi ai venit? 

Ciudata întrebare îi provocă lui Clother un fel de tulburare 
stranie. 

— Mi s-a trimis o scrisoare, spuse el. 

— O scrisoare care nu conţinea decât un singur cuvânt... 
Acest singur cuvânt: V/NO... 

— Da, doamnă. 

— Eu ţi-am scris, spuse ea tremurând. 

— Ah! făcu Clother dezamăgit. Dumneavoastră m-aţi 
chemat!... 

— Nu, nu eu v-am chemat. 

Îi făcu semn să se aşeze şi, în şoaptă, aruncând priviri 
neliniştite în jur: 

— Aşezaţi-vă, domnule... Da, eu v-am scris... Eu?... Poate!... 
Oricum, de chemat nu v-am chemat eu!... Dar cum oare s-o fi 
întâmplat? Am scris toate acestea (și-i întinse o foaie de hârtie 
acoperită cu un scris mărunt şi fin). Nu vreau să vă spun prin 


cuvinte... pentru că... pentru că, poate suntem ascultați. Am 
scris... citiţi, citiţi... 

Şi, la rândul ei, se aşeză în fotoliu trăgându-şi vălul peste 
faţă. 

Clother începu să citească relatarea Silviei pe care o 
transcriem într-o formă puţin modificată şi căreia îi punem 
următorul titlu: 


MĂRTURIA SILVIEI FLAVILLA, CONTESĂ D'ORITZA, SOŢIA LUI 
DON JUAN TENORIO 


"Jur pe rănile sfinte că acesta este purul adevăr. Dacă am 
fost victima înşelăciunii Spiritului Întunericului, rog cu umilinţă 
sfinţii şi pe Fecioara Maria să-mi vină în ajutor şi să mă 
elibereze. Dacă, dimpotrivă, am fost aleasă de un spirit bun 
pentru a-i transmite voinţa, îmi dedic acţiunile mele sfinţilor, 
Fecioarei Maria şi în particular Sfintei Maria din Granada. 

Lucrurile s-au întâmplat într-o seară. Imi amintesc că bătea 
de ora nouă în turnul Temple. Josefa, camerista mea, tocmai se 
retrăsese în camera ei şi eu, ter-minându-mi rugăciunile, mă 
aşezasem la masă, în vorbitor, masă pe care se află cartea de 
rugăciuni. Deci, eram aşezată la masă. Şi atunci mi-a venit 
ideea să-i scriu vărului meu Veladar. Singura rudă în viaţă care 
mi-a mai rămas. In consecinţă, m-am ridicat şi am pus pe masă 
o foaie de hârtie, o pană şi o călimară, după care m-am aşezat 
din nou, hotărâtă să-i scriu vărului meu, Veladar, cu toate ca-n 
adâncul inimii mele eram mirată de această nevoie de a-i scrie. 
Având în vedere că până atunci nu-i mai scrisesem niciodată. 
Dar hotărârea de a scrie îmi dispăru imediat. Până şi gândul de 
a apuca până îmi devenise insuportabil şi căzui pe gânduri. Şi-n 
timp ce prin cap îmi treceau toate gândurile triste care, de fapt, 
îmi alcătuiesc viaţa, am simţit că plâng şi am văzut cum lacrimi 
mari cădeau pe această bucată de hârtie, în timp ce inima-mi 
sfâşiată striga: "Dumnezeule! Dumnezeu al îndurării şi al 
milostivirii! Când o să mă chemi la tine? Când voi înceta de a 
mai trăi şi a suferi?" Şi ăsta-i adevărul. Simţeam în acel moment 
cum sufăr. Dar, în acelaşi timp, printre lacrimi, vedeam fulgerul 
care mă ilumină. Şi, lucru straniu: în timp ce eram atentă la 
întreaga mea durere priveam cu multă curiozitate lumânarea 
care ardea şi care era aproape în întregime consumată, 


bombănind-o în sinea mea pe Josefa fiindcă nu se gândise s-o 
schimbe. Am vrut să mă ridic şi să iau o nouă lumânare, dar mi- 
a fost imposibil, parcă ceva mă reţinea. Văzând asta. M-am 
resemnat, gândind: "Să vedem, Doamne, câte minute va mai 
arde! Ce bine ar fi dacă şi viaţa mea ar fi ca această lumânare, 
gata să se stingă!" Şi am rămas aşezată, ascultând slabele 
zgomote ale nopţii, ascultându-mi inima sfâşiată. În timp ce 
priveam cum arde lumânarea, cum mi se duce sufletul, când 
ceasul din turnul Temple a sunat din nou, zgomotul m-a trezit 
din aceste gânduri şi atunci, ei bine, în acea clipă şi o jur 

pe toţi sfinţii! Am simţit în braţul drept, la mâna dreaptă, în 
degetele mâinii drepte, acele furnicături pe care le simţi atunci 
când ai stat timp îndelungat în aceeaşi poziţie... mi-am privit 
braţul, mâna, degetele şi atunci am simţit cea mai vie mirare 
din viaţa mea. Fiindcă iată ce am văzut... 

Ţineam între degete pana, fără să-mi pot aminti când o 
apucasem. Pana scria pe hârtie şi nu-mi aminteam să o fi 
înmuiat în cerneală. Vreau să spun că mâna mea, cu ajutorul 
penei, scria fel de fel de cuvinte fără ca eu să o fi vrut. Nu, nu, o 
jur: nu aveam nici o intenţie să scriu, dar scriam... Sentimentul 
pe care l-am avut atunci a fost unul de surprindere şi în acelaşi 
timp de o curiozitate bolnăvicioasă amestecată cu o stranie 
dorinţă de a râde văzându-mi mâna, neîndemânatică, cum 
încearcă să scrie acele câteva rânduri. Cât de neîndemânatică şi 
de tremurătoare era! Şi deodată am simţit cum mă cuprinde 
spaima. O spaimă uriaşă, din momentul în care am înţeles că o 
voinţă, străină de a mea, o voinţă venită din altă lume, îmi dirija 
mâna! Şi totuşi nici n-am încercat să rezist acelei voințe. "Facă- 
se voia Domnului!" Mi-am spus eu. Şi, spunând o rugăciune 
adresată Sfintei Fecioare cu toată credinţa, mi-am lăsat mâna să 
alerge pe hârtie... Şi pana, unul după altul, trasa fragmente de 
semne, de linii scurte, de cerculeţe, încercând în mod evident să 
închege cuvinte, exact ca mâna unui copil care. Pentru a se 
distra, a luat pentru prima dată o pană. Deodată, apăru limpede 
o literă, un C, prima literă a cuvântului Clother, aşa cum am 
văzut mai apoi... In această clipă lumânarea se stinse, în 
întuneric îmi auzeam vocea slabă cum murmură rugăciunea: îmi 
simţeam mâna cum tremură, scriind în continuare... fiindcă nu 
încetasem să scriu! 


La un moment dat am simţit o uşoară zguduire şi până mi-a 
căzut dintre degete, simțind o oboseală uriaşă în tot braţul; am 
înţeles că totul se terminase. Abia atunci am reuşit să mă scol 
şi, pe pipăite, am căutat o nouă lumânare pe care am aprins-o la 
candela din vestibul. Revenind la locul meu, mai întâi am spus 
câteva rugăciuni, neîndrăznind să privesc hârtia şi totuşi 
măcinată de dorinţa de a citi cele ce scrisesem, în cele din urmă 
m-am apropiat de masă şi am privit cu lăcomie foaia de hârtie 
pe care se aflau doar două rânduri; primul rând conţinea 
următoarele cuvinte: 


CLOTHER DE PONTHUS 


Şi ceva mai jos, rândul următor era compus doar dintr-un 
cuvânt: 


VINO 


Clother de Ponthus este acel tânăr gentilom francez pe care 
l-am văzut, într-o noapte de durere de neuitat, în sala mare a 
hanului Ghicitoarei, la Paris. Figura-i arată de la depărtare 
bunătatea şi loialitatea din suflet. E unul din acei oameni care-ţi 
inspiră încredere încă de la prima vedere. 

Deci, după câte se pare, mesajul scris de mâna mea era 
destinat lui Clother de Ponthus. Şi prin acest mesaj, el era 
chemat. Dar unde? De cine? M-am întrebat ore în şir. Nu eu l-am 
chemat. Oricât de viteaz şi de credincios este, ce treabă am en 
cu Clother de Ponthus?... Gândindu-mă la acest eveniment 
straniu, am simţit cum mă liniştesc, încetul cu încetul. Nu mi-am 
pus nici o clipă problema transmiterii mesajului. Dimpotrivă, în 
tot acest timp, eram convinsă că mesajul îi va fi înmânat lui 
Clother de Ponthus fără ca eu să intervin într-un fel sau altul şi 
n-aş putea spune de undei venea această certitudine. Zdrobită 
de oboseală, am adormit în fotoliu şi m-am trezit abia târziu 
dimineaţa. 

Atunci m-am apropiat de fereastră şi am văzut sosind şi 
oprindu-se în faţa uşii mele omul care în mod sigur trebuia să 
ducă mesajul. Am luat hârtia, am împăturit-o aşa cum trebuie şi 
am înmânat-o omului. 

Drept mărturie celor scrise mai sus, semnez: 


Silvia Flavilla 
Contesă d'Oritza" 


Relatarea pe care tocmai am citit-o era urmată de o alta pe 
care o vom transcrie tot aici şi pe care o vom numi: 


MĂRTURIA LUI JACQUES AUBRIOT, MAJORDOMUL PALATULUI 
D'ARRONCES 


“Invitat fiind de această nobilă doamnă să intru în locuinţa 
cunoscută şi sub numele Maison-Blanche, mi-a cerut să 
povestesc în scris, sub prestare de jurământ, cum se face că mă 
oprisem chiar în faţa casei domniei sale. Asta urmează să 
mărturisesc în scris şi, pentru a mă încuraja, văzându-mă palid 
ca un mort, nobilă doamnă mi-a dat să beau un pahar de vin de 
Spania care, drept să spun, era excelent. In ce priveşte curajul, 
răposatul Nicolus-Aubriot, cinstitul meu tată, acestuia nu-i 
lipsea, fiindcă a slujit sub flamura seniorului Berlandier, vestitul 
căpitan şi cred că proverbul: "Aşchia nu sare departe de trunchi" 
nu minte. Dacă nobilă doamnă m-a văzul palid, după cum a avut 
bunăvoința să mi-o spună, ista era numai datorită faptului că 
părăsisem palatul d'Arronces mai înainte de a-mi lua micul 
dejun care se compune dintr-o bucată zdravănă de pulpă de 
mistreţ udată din belşug cu vin alb. Ca să spun adevărul, 
caracterul meu, obiceiurile civilizate pe care le am m-au ajutat 
să obţin acest post, ştiut fiind faptul că monseniorul de 
Bassignac nu m-ar fi numit majordomul palatului dacă n-ar fi 
recunoscut în mine omul cinstit şi adevărat. Nu cred să mai 
existe pe lume un majordom capabil să scrie aşa cum am scris 
eu până acum şi cred că asta-i de ajuns pentru a-mi proba bună 
credinţă. Mai mult, am jurat pe cartea de rugăciuni a acestei 
nobile doamne să spun tot adevărul. Il voi spune, cu atât mai 
mult cu cât nu am nimic de spus. Deci îmi este foarte uşor. 

De cum am intrat în această casă, nobila doamnă m-a 
întrebat dacă ştiu să scriu. La această întrebare naivă am 
răspuns cu un surâs. Dacă ştiu să scriu? Cred şi eu că da. Totul e 
să ştii ceea ce ai de scris, chiar dacă până la urmă se dovedeşte 
că nu-i mare lucru. 


Fapt este că în noaptea dinainte am auzit strigăte şi când, 
fără să vreau, am deschis poarta parcului. Pe legea mea, ăsta-i 
adevărul; dimineaţa am ieşit din palatul d'Arronces fără ca 
măcar să-mi fi luat micul dejun, muncit de ideea, venită pe 
neaşteptate, că trebuie să ies. În zadar am încercat să-mi spun 
că nimic nu mă cheamă afară şi totuşi am ieşit fără să ştiu unde 
voi ajunge. 

Deci, am ieşit şi cu tot frigul de afară, am simţit cum 
tâmplele îmi sunt scăldate de sudoare. Mai simţeam cum îmi 
bate inima şi cum picioarele de abia mi se mişcă. Tremurături 
puternice mă străbăteau din cap până-n picioare, dar nu de 
frică, nu, doar că-mi dădeam seama că nu mai eram cel dinainte 
şi că ceva mă împingea undeva unde nu ştiam ce mă aşteaptă. 
Acesta-i adevărul. 

Ajuns în faţa locuinţei numită Maison-Blanche şi oprindu- 
mă. Neştiind dacă trebuie să-mi continui drumul sau să mă 
întorc la palatul d'Arronces, ani văzut pe această nobilă doamnă 
venind spre mine. După care, intrând în casă, mi-a cerut să duc 
un mesaj seniorului de Ponthus. la care nu am răspuns decât: 

"Sigur, îl voi duce şi voi spune că e trimis din partea nobilei 
mele stăpâne d'Ulloa." 

De abia am pronunţat aceste cuvinte, că am rămas ca 
trăznit. Fiindcă o jur pe sufletul meu, nobilă doamnă d'Ulloa nu 
ni-a însărcinat cu nici un mesaj. Şi totuşi am spus-o. Şi ce-i mai 
surprinzător, este faptul că această nobilă doamnă mi-a 
răspuns: "Cred că, într-adevăr, Leonor d'Ulloa l-a chemat pe 
Clother de Ponthus." 

Aşa încât, voi lua mesajul şi voi face lotul să-l găsesc pe 
seniorul de Ponthus, iar dacă-i voi spune că am fost trimis de 
nobilă mea stăpână, nu voi spune adevărul, dar nici nu voi 
minţi. Acestea am avut de spus, drept care semnez: 


Jacques Aubriot, 
Majordom la palatul d'Arronces" 


"Dacă această relatare va trebui să slujească vreodată 
judecății Domnului sau a oamenilor, rog pe judecători să nu mă 
bănuiască bântuit de diavol deoarece, înmuindu-mi mâna în 
agheasmatarul aliat în vestibul, jur că n-am simţit nici o arsură 


şi că în deplină cunoştinţă am spus. Şi mai spun încă un Pater. 
Domnul să vegheze asupra mea, 


Jacques Aubriot." 


Clother de Ponthus citi aceste două mărturisiri cu o atenţie 
încordată. 

După ce termină lectura, întrebă cu blândeţe: 

— Imi permiteţi, doamnă, să păstrez această dublă 
poveste? 

Silvia tresări ca şi când de-abia ar fi revenit de pe 
tărâmurile pe care-i rătăceau gândurile. 

— Pentru dumneavoastră am scris mărturia mea şi tot 
pentru asta i-am cerut mesagerului s-o scrie pe a sa. Păstraţi 
hârtia, mie nu-mi este de nici un folos... 

Şi cu o curiozitate pe care încerca să o ascundă, adăugă: 

— Imi permiteţi să vă întreb ce intenţionaţi să faceţi? 

— Să o întâlnesc pe Leonor d'ulloa, fiindcă ea m-a 
chemat... 

— Aşadar... şi dumneavoastră credeţi câ... a fost ea? 

— Nu cred nimic, nu ştiu nimic, murmură neliniştit, Clother. 
Dar într-o zi, când mă aflam aproape de Brantôme, într-o zi când 
vroiam să mă întorc la Paris şi încă în mare grabă, s-a întâmplat 
că, fără să vreau, în ciuda voinţei mele de a alerga spre Paris, 
am făcut drumul invers, ajungând astfel la hanul Mila-lui- 
Dumnezeu, unde am văzut-o pe Leonor într-un moment când 
tocmai avea nevoie de ajutorul cuiva. Şi acum, ca şi atunci, 
ascult de voinţa care mă călăuzeşte. 

Cu un gest spontan. Silvia îi apucă mâna, murmurând: 

— Cine credeţi că poate fi? 

— Filip de Ponthus! spuse Clother pe un ton fierbinte. Omul 
generos care a vegheat asupra mea tot timpul cât a trăit şi care, 
fără îndoială, acum, din mormântul în care... 

— Nu, spuse hotărâtă Silvia. 

Clother tresări. Deodată avu senzaţia că se cufundă într-un 
mister. O teamă surdă îl pătrunse până în măduva oaselor. 

Şi Silvia, aplecându-se spre el, Silvia, a cărei faţă era 
ascunsă de vălul negru, Silvia, cu cuvinte poticnite, de abia 
înţelese, îi spuse: 


— Nu Filip de Ponthus vă cheamă... Duceţi-vă repede şi 
păziţi-o bine, fiindcă Léonor se află în primejdie... în primejdie de 
moarte, mă auziţi?... Poate mai mult decât de moarte... Fiindcă 
aceea care v-a chemat, care v-a chemat să vegheati asupra 
L&onorei, este aceea care a murit!... Moartă de ruşine şi de 
durere!... Moartă din cauza înfricoşătoarei pasiuni a lui Juan de 
Tenorio!... Aceea care v-a chemat este sora lui Leonor. ESTE 
CHRISTA!... 

Câteva clipe mai târziu, Clother de Ponthus, în grabă mare, 
ieşea din Maison-Blanche, alergând spre palatul d'Arronces în 
timp ce-şi pipăia... spada lui Ponthus. Se simţea puternic ca 
dragostea, puternic ca dreptatea, mai puternic decât moartea, 
bucuria luptei apropiate pulsându-i în vene... 


Capitolul III Poligamia este un motiv de 
spânzurare 


Cred că a sosit momentul să arătăm supărătoarea situaţie 
în care se afla Jacquemin Corentin care-şi avea şi el păcatele 
sale, — dar, Dumnezeule, cine nu le are? — şi care totuşi nu ne 
împiedică să-i arătăm o oarecare simpatie. 

Deci, Jacquemin Corentin se gândea. Ce altceva mai bun 
poţi face într-o temniţă decât să te gândeşti? 

"Ciudat lucru, îşi spunea el, de când sunt întemnițat îmi vin 
tot felul de idei!" 

Corentin nu ştia un lucru simplu: toţi cei care au trecut 
printr-o temniţă, fie că au comis o crimă oarecare, fie că au 
strigat în gura mare un adevăr — care de cele mai multe ori 
este acelaşi lucru — vă vor spune că celula este locul cel mai 
propice din lume pentru a filozofa. 

Aceea a lui Jacquemin Corentin se afla la Petit-Châtelet, la 
cinci metri sub pământ. Celula era luminată cu zgârcenie printr- 
un orificiu îngust păzit cu străşnicie de câteva bare de fier 
groase asupra cărora prizonierul ridica din când în când priviri 
pline de reproşuri mute, o privire resemnată, care părea să 
spună: 

"Ce căutaţi voi, barelor de fier, aici, stavilă între libertate, 
aer, spaţiu, viaţă şi bietul de mine, visând la poligamie?... 


Fiindcă nu mă tem să mărturisesc, mă gândesc la poligamie! 
Toate gândurile îmi zboară la aşa ceva, precum fluturii în jurul 
lumânării. Ei şi! De ce mă munceşte gândul poligamiei? Ce vrei 
de la mine, tu, poligamie?" 

În momentul în care l-am întâlnit pe bietul flăcău acesta 
tocmai înghiţea un dumicat de pâine neagră şi uscată, — şi făcu 
o strâmbătură, deoarece printr-o ciudată asociaţie de idei, 
gândul îi zbură la plăcinta cu carne de la hanul Ghicitoarei şi de 
asemenea la sticlele cu vin vechi pe care jupân Grégoire le 
aducea cu respect din adâncul pivniţelor sale, — şi acest gând îi 
făcu sete deoarece, închizând ochii, apucă ulciorul cu apă şi 
înghiţi un gât zdravăn. 

"Ei da, pivnițele lui jupân Grégoire sunt cu totul altceva, îşi 
spuse el. Cred că sunt printre cele mai vestite din Franţa. Le 
cunosc eu prea bine... Şi mai ales în fundul celei de-a treia e 
vinişorul acela roşu venit tocmai din Burgundia şi totuşi... cine 
ştie... ei, la naiba! S-ar părea că mai bun era totuşi vinul alb de 
Saumur, care se găsea în prima pivniţă!" 

Şi gândind aşa aruncă o privire dezgustată spre ulcior. 

"Sigur că merit moartea dacă am fost poligam. Cam ăsta-i 
obiceiul pe aici. Şi totuşi, dacă aş reuşi printr-o pledoarie subtilă 
să demonstrez că poligamia nu-i chiar atât de condamnabilă?" 

Corentin se sculă şi începu să umble prin celulă. 

"Intrebarea este, îşi continuă el monologul interior, de ce 
vreţi să mă spânzurați? Pentru că sunt un poligam. Foarte bine, 
domnilor. Dar dacă vă dovedesc că poligamia este ceva foarte 
onorabil? Ce reproşaţi dumneavoastră poligamiei? Asta aş dori 
să ştiu. Şi dacă-i aşa, nu cumva, în loc să mă duceţi la 
spânzurătoare, nu merit să fiu premiat? Nu, nu vreau asta, 
domnule judecător. Nu cer nimic pentru mine. Tot ceea ce 
doresc în schimbul poligamiei este să-mi daţi drumul şi să mă 
conduceţi înapoi la hanul Ghicitoarei. Ah, ce spun eu? Nici măcar 
nu-i nevoie să mă conduceţi, mă duc eu şi singur fiindcă drumul 
mi-e cunoscut." 

Jacquemin Corentin făcu o plecăciune adâncă în faţa 
judecătorilor închipuiţi de imaginaţia sa, schiţă un surâs plin de 
satisfacţie, şi, ca şi când i-ar fi convins, se îndreptă spre uşa 
celulei... 

Miracol! Uşa se deschise chiar în aceeaşi clipă!... 


Şi în cadrul întunecat al uşii, luminat slab de o torţă care 
abia pâlpâia, apărură patru soldaţi înarmaţi cu halebarde, având 
acele figuri sinistre pe care le au totdeauna cei ce sunt 
însărcinaţi să ducă oamenii la moarte... 

— Să mergem! spuse şeful. Hai, amice, vino să-ţi auzi 
sentinţa. 

Jacquemin Corentin îşi duse mâna la frunte şi o simţi 
arzând. Sărmanul de el, începuse să se dezmeticească. 

— Ce sentinţă? bolborosi el. 

Şi nefericitul nu mai reuşi să continue, deoarece fu înşfăcat, 
îmbrâncit, şi printre bombăneli furioase, ghionţi şi lovituri 
discrete de picior şi pumni, se trezi curând într-o sală destul de 
mare la capătul căreia se aflau aşezaţi, în spatele unei mese, 
mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în negru... În celălalt capăt, în 
spatele unei balustrade de lemn, o duzină de gură cască se 
aflau acolo, în picioare, pentru a-şi pierde vremea. 

Era pentru a patra oară când Jacquemin Corentin se afla în 
faţa judecătorilor. Dar după câte se părea, acum era pentru 
ultima dată, deoarece urma să-şi asculte sentinţa. Fu împins de 
cei patru însoțitori ai săi în faţa mesei, aceştia încadrându-l cu 
atenţie. 

Jacquemin îşi ridică privirile spre oamenii îmbrăcaţi în negrii 
şi-şi recunoscu judecătorii. Cu toţii îl priveau fix, cu gravitate. | 
se păru că citeşte pe figurile lor ceva ce aducea a milă. li văzu 
aplecându-se unul spre celălalt, şoptindu-şi la ureche... şi-i văzu 
surâzând! 

In cele din urmă se înclină, arătând un respect profund. 

— Tăcere! chelălăi un om în negru, aşezat la o măsuţă, care 
pentru a scoate acest sunet se ridică în picioare, apoi se aşeză 
imediat. 

Şi-n acelaşi timp Corentin primi o lovitură de pumn mi 
spate de la unul din paznicii săi. 

— Dar eu n-am spus nimic! protestă el. 

— Tăcere! repetă aprodul, care din nou se ridică şi se aşeză 
în dosul măsuţei sale. 

— Vorbiţi! îi spuse judecătorul lui Corentin. 

Corentin strecură o privire spre aprodul care-i arunca priviri 
amenințătoare şi tăcu: simplă măsură de prudenţă. 

— Aşadar, refuzaţi să vorbiţi? 


— Monseniore, bolborosi Corentin, din contră, doresc să 
spun totul. 

— Ei bine, ascultăm, deoarece orice acuzat are dreptul să 
se apere în momentul când urmează să se pronunţe sentinţa. Ce 
aveţi să spuneţi în ceea ce priveşte poligamia de care sunteţi 
acuzat? 

Cu o voce clară şi pătrunzătoare, Jacquemin, ca inspirat 
exclamă: 

— Păi, tocmai asta am de spus, că n-am practicat 
poligamia! 

— Nu asta-i chestiunea, spuse judecătorul pe un ton 
indulgent. Au fost prezentate probe că aţi contractat două 
căsătorii: una în Grenada, în Spania şi alta aici, la Paris. 

— Chiar aşa, domnilor, spuse triumfător Corentin, asta nu-i 
poligamie! 

— Şi atunci ce este? făcu batjocoritor judecătorul. 
Monogamie, poate? 

— Domnilor, dar e o simplă bigamie! 

Judecătorii se priviră între ei. Lucrul li se păru demn dea le 
reţine atenţia. Îl priviră pe Jacquemin cu mai puţină severitate. 
Fiindcă acest subtil distinguo pe care bietul individ îl scotea în 
relief încercând să-şi salveze capul îi făcea să simtă că cel aliat 
înaintea lor cunoştea legile şi dedesubturile lor. Ceea ce îi 
măgulea. Se aplecară din nou, unul spre altul, şi, după o discuţie 
de aproape o jumătate de oră, discuţie purtată în şoaptă, se 
întrebară dacă cele dovă căsătorii conţinute de cuvântul 
bigamie pot fi asimilate cu mai multe căsătorii, conţinute de 
cuvântul poligamie. 

— Problema.-i închisă, spuse judecătorul. Dar 
dumneavoastră aţi deschis uşa... 

— Aşadar, făcut timid Corentin, pot pleca? 

— Aţi deschis uşa spre o serie de observaţii judicioase, 
despre care merită să discutăm. Mai aveţi ceva de spus? 

— Monseniore, vreau să spun că, departe de a fi poligam, 
n-am fost nici măcar monogam. Aşa cum mă vedeţi, am rămas 
încă flăcău. Poate că am greşit. Dar adevărul este că nu am fost 
niciodată căsătorit. Deci, nici poligam, nici bigam, nici 
monogam. 

Judecătorul făcu un semn. Aprodul se ridică, zbârlit şi 
strigă: 


— Tăcere! Ţi s-a spus doar că au fost prezentate probe! 
Cred că eşti un prost, băiete! Nu vezi mai departe de vârful 
nasului! 

— Oh, nu! spuse cu fineţe judecătorul din stânga, trebuie să 
mărturisesc că vede destul de departe! 

Toată lumea izbucni în râs şi Corentin se simţi tentat să îi 
urmeze, dar se reţinu spunându-şi: 

"Râsul ăsta miroase a spânzurătoare. Ah! Seniore Luis 
Tenorio, stăpâne. A meritat oare să-mi salvezi viaţa ca fiul 
dumitale să mă pună într-o bună zi în situaţia asta?" 

— Dezbaterile s-au terminat, spuse judecătorul. Aprod, 
citeşte sentinţa! 

Lectura dură mai bine de douăzeci de minute, timp în care 
Jacquemin Corentin îşi deschise larg urechile, care şi aşa erau 
destul de mari. Dar din tot acest discurs nu reţinu decât un 
cuvânt care se repetă cu înverşunare: poligam, poligam!... 

Dacă ar fi fost mai puţin emoţionat, iată ce ar fi putut auzi, 
în rezumat: 

1. Se demonstrase că Jacquemin Corentin se folosise de 
mai multe nume pentru aşi satisface pofta de nevindecat spre 
poligamie, numindu-se când don Juan Tenorio, în Spania, când 
contele Corentin în Franţa; 

2. Că sub numele de Juan Tenorio, nobil spaniol, se 
căsătorise în Grenada cu Silvia Flavilla d'Oritza, după cum 
mărturisea o depoziţie scrisă de această doamnă; 

3. Că sub numele de conte de Corentin, se căsătorise la 
Paris cu o tânără domnişoară numită Denise, după cum arăta 
mărturisirea verbală a doamnei Jérôme Dimanche, mama 
acestei tinere; 

4. Că Jacquemin Corentin era condamnat să-i fie smulsă 
limba şi să i se taie mâna dreaptă de către călău, limba fiindcă 
comisese sacrilegiul de a promite credinţă celor două temei, 
mâna dreaptă deoarece semnase în mod mincinos în registrele 
celor două biserici. După care, acelaşi Jacquemin Corentin urma 
să fie expus douăsprezece ore la stâlpul infamiei, urmând să fie 
după aceea spânzurat; 

5. Şi totuşi, având în vedere mintea lui slabă de care 
dăduse dovadă acuzatul în timpul expunerilor sale şi care-i 
făcea pe judecători să creadă că nu-şi dădea seama de 


enormitatea crimei comise, urma să fie iertai de smulsul limbii şi 
tăierea mâinii drepte; 

6. In consecinţă, condamnatul va fi doar expus la stâlpul 
infamiei timp de douăspre-zece ore, la răspântia Croix-du- 
Trahoir, iar a doua zi, la ora opt, va fi spânzurat în acelaşi loc. 

Judecătorii se retraseră. 

Cei câţiva gură-cască ce asistaseră la această judecată 
plecară şi ei, comentând bunăvoința judecătorilor. 

Nemernicul — adică Jacquemin Corentin — fu înhăţat de cei 
patru soldaţi. 

Se formă un grup în fruntea căruia mergeau doi oameni: 
primul, care mergea mai în faţă, era îmbrăcat în negru, al doilea 
era îmbrăcat în roşu. 

Cel în negru avea o figură de vulpoi bătrân şi, din înălţimea 
funcţiei sale, striga din când în când: 

— Faceţi loc justiţiei regelui! 

Al doilea, cu o figură de buldog, nu spunea nimic: el era 
doar călăul. 

Jacquemin Corentin fu scos afară şi, cu toate că acea clipă 
era dezastruoasă pentru el, privi cu nesaţ cerul senin şi respiră 
aerul pur şi rece cu o plăcere deplină. 

— Faceţi loc justiţiei regelui! strigă omul în negru. 

— Hai la turte! Proaspete şi calde! Cine vrea turte! se auzi 
strigătul unei vânzătoare pe stradă. 

Şi acest strigăt îl făcu pe Corentin să-şi îndrepte privirile 
pofticioase spre ea, fiindcă turtele îi plăceau la nebunie. 

Suspinând cu regret, cu nările îmbibate de mirosul turtelor 
proaspete şi calde, ca un ultim deliciu, se îndreptă spre Croix- 
du-Trahoir... spre moarte! Asta se întâmpla în după amiaza zilei 
în care Clother de Ponthus primise vizita matinală a lui Jacques 
Aubriot şi când, după ce citise mesajul care nu conţinea decât 
un singur cuvânt: "Vino", se îndreptase spre palatul d'Arronces. 


Capitolul IV Stâlpul infamiei de la Croix-du- 
Trahoir 


Situat nu departe ele Place de Grève, în plin centru al 
Parisului, stâlpul infamiei din Croix-du-Trahoir era tot atât de 


vestit şi de frecventat de curioşi ca şi cel de la Halle. Era format 
dintr-o construcţie masivă, înalta cam de doi metri, o platformă, 
la care se ajungea cu ajutorul unei scări şi unde erau expuşi cei 
destinaţi oprobriului public. 

În mod obligatoriu, alături se afla o spânzurătoare, în aşa 
fel încât cel expus, atunci carul sentinţa o cerea, să se afle chiar 
pe locul execuţiei. 

Acolo fu condus şi Jacquemine Corentin, urmat de o ceată 
de curioşi care-l huiduiau. 

— Hai, urcă! se auzi vocea scrâşnită a călăului. 

Ajuns la picioarele construcţiei, Jacquemin se cutremură; 
după care, scoțând un suspin, urcă cu încetineală şi când ajunse 
pe platformă. În jurul lui se auzi un cor de huiduieli atât de 
puternice, încât dacă n-ar fi avut mâinile legate şi-ar fi astupat 
urechile. 

Neputând să-şi astupe urechile pentru a nu auzi, îşi închise 
ochii, măcar să nu vadă. 

Simţi cum este apucat de umeri şi împins până când 
spatele i se sprijini de un stâlp de lemn, de care fu legat solid de 
mâinile călăului. 

După care, Jacquemin auzi cum deasupra capului său se 
bate în cuie ceva; acel ceva era o scândură pe care era scris cu 
litere mari motivul condamnării: 


POLIGAMIE 


După ce-şi termină treaba, călăul plecă. 

La picioarele construcţiei rămaseră numai doi oameni de 
pază. 

Mulțimea care-l urmase până acolo se îndepărtă, dar mereu 
soseau noi curioşi. 

Sosi şi înserarea cuprinzând cu umbrele sale stâlpul 
infamiei de la Croix-du-Trahoir. Atunci Jacquemin auzi o voce 
care-l făcu să tresară şi să-i stârnească furia, deoarece în 
situaţia mizerabilă în care se afla, această voce i se părea cu 
atât mai insultătoare. O voce batjocoritoare, o voce de beţiv, o 
voce pe care o recunoştea vag şi care-l întreba: 

— la spune, e adevărat?... 

— Adevărat, ce? izbucni acesta furios. 


— Ei, hai! spuse vocea. Spune. Acum e momentul, sau 
niciodată! Mărturiseşte că noi adevărat... 

— Ce anume? urlă Jacquemin. Ce? 

Se auzi un hohot de râs pe care Jacquemin îl califică în 
sinea sa drept infernal şi Ban-Frumos se apropie cât mai mult 
posibil spunând oamenilor de pază: 

— Şi voi credeţi că-i adevărat? Ei bine, eu care-l cunosc, vă 
asigur că nu-i adevărat... 

— Nu-i adevărat! izbucni Corentin. 

— Aha! Deci mărturiseşti că nu-i adevărat?... 

— Nu! Nu-i adevărat ceea ce spui tu, mizerabilii le, 
afirmaţia ta e falsă! 

Ban-Frumos nu-i răspunse: tocmai susţinea o vie 
conversaţie cu cei doi oameni de pază, punând ceva la cale. 
Ban-Frumos le făcuse o propunere pe care cei doi, la început, o 
respinseră cu fermitate, după care se mai înmuiară, în cele din 
urmă, unul dintre ei spuse: 

— Ei bine, e destul de întuneric şi prin preajmă nu se mai 
află nimeni... 

— În regulă, fie! Dar sfârşeşte repede, spuse şi celălalt. 

Ban-Frumos se repezi până la cârciuma cea mai apropiată: 
pur şi simplu le promisese celor doi un ulcior de vin cu condiţia 
să-i permită să dea el însuşi un pahar condamnatului. 

Lui Jacquemin, vinul i se păru delicios, şi-l bău cu înghiţituri 
rare, când deodată Ban-Frumos îl întrebă: 

— Când urmează să fii spânzurat? 

— Mâine dimineaţă, la ora opt, făcu jalnic Corentin. 

— Nenorocită oră! Ce idee, să te spânzure la ora opt! Păi e 
tocmai ora la care, la hanul Ghicitoarei se pregătesc mâncărurile 
cele mai grozave. Ora opt! adăugă el, scărpinându-şi ţeasta, 
măcar să fi fost la ora şase, când încă nu s-a luminat şi nu-i prea 
multă lume pe stradă. 

— Şi atunci? întrebă gâfâind Corentin. 

— Nimic! spuse brusc Bab-Frumos. Adio, Deci e adevărată 
povestea cu poligamia? Sigur că da, fiindcă... 

— Fiindcă? strigă Jacquemin. 

— Nimic. Adio. Mi-e indiferent, auzi, poligamie!... Nici nu te- 
aş fi crezut în stare. 

Şi Ban-Frumos cobori scara şi se îndepărtă în noapte, 
cântând în gura mare. Corentin rămase singur. Răspântia, de 


acum, devenise pustie fiindcă se întunecase de-a binelea. Se 
făcuse deja frig şi Jacquemin începu să dârdâie. 

"Să vedem, îşi spuse el, tocmai suna de amiază când m-au 
legat aici. După câte îmi amintesc, ar trebui să stau legat până 
la miezul nopţii, după care voi fi adus înapoi, în celulă, până la 
ora opt, când voi fi spânzurat..." 

Şi se cutremură... 

"Ceaţa asta e atât de rece, gândi el. Ce bine ar fi dacă ar fi 
miezul nopţii şi eu înapoi, în celulă, mi-ar fi mai puţin frig... Asta 
este... Oricum, tot o să mor!... Deci aici mi se sfârşeşte cariera... 
oh, don Luis Tenorio, stăpâne drag, de ce nu mai eşti ca să mă 
răscumperi încă odată? Aşadar, adio, după cum a spus ticălosul 
de Ban-Frumos care, trebuie să recunosc, se pricepe la vinuri, 
fiindcă cel pe care mi l-a dat era chiar foarte bun... Atunci... 
Adio... Adio viaţă, adio vinuri bune, aer, lumină... Adio fetiţă 
dulce care mi-ai apărut o clipă tăcându-mă să-mi pară moartea 
mai grea... Adio, Denise!" 

Gândind la aceste lucruri şi filozofând asupra nedreptăţii 
soartei, bietul Jacquemin Corentin lăsă să-i scape câteva lacrimi. 

Ban-Frumos plecă mulţumit fiindcă reuşise să-i provoace 
furia lui Jacquemin Corentin până şi la stâlpul infamiei, un 
Jacquemin Corentin de obicei răbdător, chiar resemnat, dar care 
devenea de nerecunoscut atunci când se vorbea despre forma 
naşului său. 

"Ei da, îşi spuse Ban-Frumos, dar asta mi-a stârnit o foame 
grozavă. Pe legea mea, încă îmi vine să mă prăpădesc de râs!... 
Să vezi ce o să fie mâine dimineaţă când o să văd cum îi pune 
latul de gât! Voi fi de faţa, dacă nu, dracu' să mă ia! O să fiu de 
faţă, măcar să văd cum o să reuşească bietul călău să-i treacă 
laţul peste nas." 

E sigur că spânzurarea lui Jacquemin i se părea lui Ban- 
Frumos o farsă formidabilă. Mila nu-i prea stătea în obicei. 
Trebuie totuşi spus că, dacă ar fi fost în locul lui Corentin şi-ar fi 
acceptat soarta cu nepăsare, fără să se plângă. 

Deci, Ban-Frumos, încă înveselit de situaţie, se îndreptă 
glonţ spre cârciuma Ane-Marchand aflată în strada Francs- 
Bourgeois (strada Hoţilor cum mai era cunoscută), în apropiere 
de Truanderie. 


Aruncă un scud pe masă şi douăzeci de capete se 
îndreptară spre el, în timp ce douăzeci de perechi de ochi 
strălucitori se fixară asupra monezii de argint 

— Trebuie să-i onorez din plin, spuse Ban-Frumos, fiindcă-i 
ultimul bănuţ! 

Şi-şi arătă pungă goală. 

Îşi asigură în felul acesta liniştea, ştiind bine că lucrurile i-ar 
fi mers prost dacă excelenta companie de care era înconjurat ar 
fi bănuit că ar mai fi avut ceva în pungă. 

Şi Ban-Frumos comandă un supeu cu o deosebită poftă, ca 
unul care nu datorează nimănui nimic. 

Deodată scoase o înjurătură şi, izbucnind în râs, exclamă: 

— Ei da! E o idee excelentă! Pe coarnele demnului meu tată 
pe care nu l-am cunoscut niciodată, asta da, idee! Niciodată nu 
voi râde cu o mai mare plăcere!... 

Îşi ridică ochii şi privi cu atenţie de cunoscător pe cei din 
jurul său. Privirile i se opriră asupra a două figuri de brută cărora 
le făcu semn să vină să bea cu el, invitaţie acceptată cu plăcere. 

Din ultimul scud îi mai rămăsese doar cât să mai comande 
un ulcior cu vin care i se aduse imediat 

Cele trei pahare fură umplute pe dată şi imediat golite. 

Cel ce oferea trataţia spuse cu gravitate: 

— Numele meu e Ban-Frumos. 

— Pe mine mă cheamă Pancrace cu Cicatrice, spuse una 
din brute, arătând cu degetul spre o cicatrice hidoasă care-i 
străbătea obrazul drept de la nara nasului până la ureche. 

— lar mie-mi spune Lurot-fără-de-frică, spuse cealaltă 
brută. 

Ban-Frumos îi judecă bine. Amândoi erau în stare de orice 
lovitură periculoasă dacă ieşeau ceva bani. 

— Mieluşeii mei, le spuse acesta de-a dreptul, treaba abia 
face trei scuzi de argint, dar eu sunt gata să vă dau trei ducați 
de aur pe care-i veţi împărţi frăţeşte. Dacă vreţi, facem treaba, 
dacă nu, la revedere. Sunt aici o grămadă care pentru jumătate 
din suma asta... 

— Arată-ne cei trei ducați! îl întrerupse brusc omul cu 
cicatrice. 

— Şi spune-ne despre ce-i vorba, adăugă neînfricatul. 

— În ce priveşte ducaţii, spuse Bel-Argent o să trebuiască 
să mă mai păsuiţi... 


Lucru de necrezut şi totuşi adevărat, această propunere nu- 
i surprinsese pe cei doi şi nici nu şi manifestară neîncrederea ori 
şovăiala. Numai că Lurot întrebă: 

— Până când avem de aşteptat? 

— Până mâine seară. E prea mult? 

— Nu. E acceptabil. 

— Vă voi aduce banii aici. În cazul în care voi fi împiedicat 
să ajung la voi, pentru fiecare zi de întârziere se mai adaugă un 
scud de argint. Asta pentru primele trei zile. Dacă nu vin nici 
după trei zile. Înseamnă ori că am murit, ori că am fost prins de 
prietenul nostru, şeful poliţiei, Domnul să-l aibă în pază şi 
diavolul să-l frigă! E-n regulă? 

— Foarte bine! spuseră într-un glas cei doi tâlhari. 

— Şi acum, spuse binişor Lurot, spune-ne ce avem de 
făcut... 

— Veniţi, spuse Ban-Frumos. Să mergem şi o să vă 
povestesc... 

leşiră trecând printr-o curticică strâmtă care printr-un 
culoar îngust, dădea în stradă. Trebuiau să fie cu mare băgare 
de seamă deoarece stingerea sunase de multă vreme. 

Zece minute mai târziu se aflau în preajma răspântiei Croix- 
du-Trahoir. 

Tocmai suna de ora unsprezece... Şi-n timp ce dârdâia, 
Jacquemin Corentin îşi spunea în sine: 

"De ce nu se mai face odată miezul nopţii? Nu ştiu dacă de 
vină este ceața asta rece, poligamia ori vederea spânzurătorii 
de care voi atârna mâine dimineaţă, dar n-am simţit niciodată 
frigul pătrunzându-mi până-n măduva oaselor ca în noaptea 
asta." 

După ce conveniseră asupra modului de desfăşurare a 
acţiunii şi a rolului fiecăruia, cei trei tâlhari se apropiară mai 
mult de răspântia pe care, de la distanţă, o văzură luminată de 
mai multe torţe: şi această lumină, destul de slabă la urma- 
urmei, le arătară o patrulă destul de numeroasă care veghea la 
picioarele construcţiei; erau aproape douăzeci de oameni... Nu 
era chip să porţi o luptă dreaptă cu un asemenea duşman. 

Se mai apropiară puţin, invizibili, feline nocturne contopite 
cu întunericul, dar de această dată fiind cuprinşi de furie, lucru 
neînsemnând pentru Ban-Frumos o farsă şi nici bani în plus 
pentru ceilalţi doi... Ochii lor strălucitori arătau mai bine ca orice 


oftă de a se bate, în timp ce mutrele lor se întindeau spre 
duşman, strâmbate de ură... 

Oamenii de pază de la poalele stâlpului infamiei băteau din 
picioare pe loc pentru a se încălzi şi vorbeau despre orice, 
numai despre bietul Jacquemin Corentin, nu. 

La una din bisericile din apropiere se auzi bătând ora 
unsprezece şi jumătate. 

— Haideţi! spuse şeful patrulei, dezlegaţi-l pe tâlharul ăsta. 
Să-l ducem înapoi, la închisoare. Pentru cele câteva ore care-i 
mai rămân de trăit, adăugă cu un umor negru, putea rămâne 
foarte bine şi aici. 

Doi sau trei soldaţi se îndreptară spre scara care urca spre 
platformă. 

— Ajutor! se auzi strigând două voci în depărtare. 
Asasinii!... Tâlharii!... 

Se făcură auzite gemete, înjurături, clinchete de spade 
încrucişate. 

— Hei! strigă şeful patrulei, haideţi să vedem despre ce-i 
vorba. Repede! 

Şi întreaga patrulă o luă la fugă. Rămaseră pe loc numai cei 
doi paznici care încercau să vadă prin întunericul de nepătruns 
ce se întâmplă. Când deodată uraganul se abătu asupra lor... 
Ceva ţâşni din adâncul întunericului. Ceva, sau cineva, nu-şi 
putură da seama prea bine, deoarece în aceeaşi clipă rămaseră 
întinşi pe jos, fără cunoştinţa, loviți puternic în cap... Oricum, 
numai omul cu cicatrice şi cel fără de teamă se pricepeau să 
administreze asemenea lovituri de pumn care să adoarmă omul 
instantaneu şi pentru mai multe ore... în acelaşi timp sosi şi al 
treilea bolid care începu să urce scara şi Ban-Frumos, după ce 
reteză cu pumnalul funia care-l ţin tuia pe Jacquemin Corentin. 

— Ai isprăvit să mă priveşti cu nasul tău de om căzut din 
cer? Hai, Golanule! Mişcă repede, poligamule! 

Stupefiat, îngrozit, nemaiînţelegând nimic din ce i se 
întâmplă, Jacquemin nici măcar nu mai era comandat de simplul 
instinct de fugă pentru a evita spânzurarea, dar îşi reveni 
imediat, cu o mare stăpânire de sine şi celor trei le veni cu greu 
să-l urmeze. 

Dar când ajunseră departe de Croix-du-Trahoir, în 
siguranţă, siguri fiind că scăpaseră de orice urmărire, Jacquemin 
se prăbuşi, pierzându-şi cunoştinţa. 


— Ei aş! Asta nu-i nimic, făcu Lurot. 

— Şi eu simt la fel ori de câte ori scap de spânzurătoare; 
dar asta nu înseamnă prea mare lucru, dovadă că sunt aici de 
faţă, gata să o iau de la început. 

— Ideea de a striga după ajutor n-a fost dintre cele mai 
rele, spuse Ban-Frumos, ţinându-se cu mâinile de burtă de râs. 
Recunoaşteţi că a fost excelentă! 

Dar Lurot şi Fancrace nu erau oamenii care să se lase mai 
prejos. 

— Ei aş! făcu Lurot, nu fără o oarecare urmă de gelozie în 
glas. Asta nu-i nimic Pentru fraierii ăia e de-ajuns să audă 
strigându-se: "Ajutor!" şi gata, se reped ni orbii. Toţi ăştia, ca 
noi, din breaslă, cunosc trucul. Esenţialul era să-i adormim cât 
mai repede pe cei doi care stăteau de pază... 

— Asta aşa este, spuse şi Pancrace. E un truc care mereu i- 
a păcălit pe d-alde ăştia. Dar în ce priveşte loviturile de pumn, 
astea da, lovituri. 

Şi felicitându-se astfel, reciproc se aplecară asupra lui 
Jacquemin Corentin, încercând să-l facă să-şi vină în fire, cu 
acelaşi entuziasm care-i caracterizau, adică folosind câteva 
lovituri de palme răsunătoare. 

Într-o clipă, Jacquemin Corentin se trezi în picioare. Şi-n 
acel moment, ceasornicul bisericii bătu douăsprezece lovituri. 

— Miezul nopţii, murmură Corentin. Ora întoarcerii în 
închisoare. 

— Ora finală! spuse Ban-Frumos, răutăcios. 

— Ora _ ticăloşilor! spuse Pancrace-cu-cicatrice, cu o 
simplitate sinistră. 

— Ora vitejilor, spuse şi Lurot-cel-fară-de-teamă, cu un 
accent de sălbatică sfidare. 

— Domnilor, m-aţi salvat de la spânzurătoare, şi... 

Dar cei trei, într-o voce unanimă, îl întrerupseră şi spuseră 
cu o oarecare solemnitate: 

— De asemenea, este şi ora când setea-i mai grozavă! 

Putem fi siguri că aceştia nu concepeau recunoştinţa decât 
sub forma de a goli nişte ulcele cu vin. 

— Din păcate, tăcu Jacquemin, printr-o neînţeleasă 
fatalitate nu poţi bea atunci când nu ai bani.. 

— La Ane-Marchand se dă pe datorie, spuse nerăbdător 
Pancrace. 


— Dar s-a dat de mult stingerea... 

— Ane-Marchand ţine deschis toată noaptea pentru cei pe 
care-i cunoaşte. 

— Da, spuse Lurot, gânditor şi grav, dar e al naibii de 
aproape de Croix-du-Trahoir. Să nu-l ispitim pe Satana decât 
atunci când vom fi destul de siguri pe noi. 

— Hai, gata, opriţi-vă! spuse drept concluzie Ban-Frumos. 
Pot să vă duc într-un loc, pe lângă Temple, unde numai la simpla 
mea recomandare i se va face credit acestui caraghios care 
arde de nerăbdare să ne stingă setea. Urmaţi-mă. 

— Şi unde se afla locul ăsta? se neliniştiră Lurot şi 
Pancrace. 

— La Ban-Frumos acasă. 

— E clar!... La drum! 

Şi o luară repejor din loc, cu ochii şi urechile la pândă, 
lipindu-se de ziduri, mirosind de la distanţă patrulele, salutând 
în trecere cu un cuvânt sau cu un gest de recunoaştere 
grupurile care, pornite la treburi misterioase că ale lor, se ţineau 
la adăpost în întunericul străduţelor... 


Capitolul V Scurtă apariţie a lui don Juan şi 
surpriza la care a fost supus 


— Şi credeţi că va fi spânzurat? reluă don Juan Tenorio. 

— Nu chiar, răspunse contele Amauri de Loraydan. Am 
asupra mea scrisoarea de iertare a regelui pe care acesta mi-a 
acordat-o cu destulă greutate. Trebuie să spun că am făcut 
multă risipă de influenţă. La ce bun să-l scapi pe golanul ăsta de 
la spânzurătoare? 

— Ei, ţin mult la valetul meu! Şi apoi, scumpul meu conte, 
Jacquemin ăsta ar fi murit cu disperarea în suflet să mă lase 
singur pe lume, el, care vrea să-mi salute sufletul. De ce să nu-i 
permit să-şi continue opera lui pioasă? 

— Să nu mai vorbim despre asta. Valetul îţi va fi înapoiat 
mâine. Guvernatorul de la Châtelet a fost deja anunţat. Uite 
scrisoarea regelui care-i asigură animalului libertatea. la-o, eu 
nu am ce face cu ea. Şi acum, adu-ţi aminte că ora Leonorei va 
suna curând. Eşti pregătit? 


Ora Leonorei! Expresia conţinea în sine ceva sinistru, 

"Ora tâlharilor!" spusese Pancrace. 

Convorbirea avea loc la hanul Ghicitoarei, în camera 
luxoasă pe care o ocupa Juan Tenorio. 

Don Juan se plimbă dintr-un capăt în celălalt al camerei. La 
un moment dat se opri în faţa lui Loraydan care, aşezat într-un 
fotoliu, îl privea cu o nerăbdare întunecată. 

— Oh, femeile! Câte temeri, câtă suferinţa, cată ură, câte 
blesteme din partea lor! Şi noi, ce să facem conte? Ce să facem 
pe acest pământ unde orice surâs ascunde o trădare, orice 
jurământ un sperjur? Venim şi trecem ca nişte meteoriți ai 
groazei, strivind vieţi pentru a trăi, semănând moartea cu 
fiecare gest al nostru, trecem, jucării palide ale fatalităţii, 
niciodată cunoscute, neştiind nici măcar faptul că suntem nişte 
bieţi ignoranţi în ale bucuriei... trecem ca nişte efemeri creatori 
de nenorociri, încercând să ne salvăm noi înşine de durerea pe 
care o răspândim şi de care, până la urmă, nu vom putea 
scăpa... şi în cele din urmă, obosiţi de atâta amărăciune pe care 
o semănăm în jurul nostru, plictisiţi că ne ajungem atât de 
repede scopul, ne cufundăm deodată în imensitatea mohorâtă a 
neantului... Conte, iubite conte, ah! Cât de mult aş vrea să mor! 
Şi de ce să mai aştept? Câţiva ani... câteva secunde... 

— Adio, Juan Tenorio! spuse brusc contele de Loraydan, 
sculându-se şi aruncându-şi mantia pe umeri. Mori liniştit, muiat 
de propriile-ţi lacrimi. In ce mă priveşte, eu am partea mea de 
fericire, adică salvarea propriei mele vieţi. N-am făcut bine 
bizuindu-mă pe tine în ce priveşte plecarea Leonorei d'Ulloa. Mă 
voi ocupa eu singur de această plecare. Adio! 

Cu un surâs răutăcios, don Juan continuă: 

— Datorită discursului meu uşuratic, conte, ai ajuns la o 
jumătate de oră după miezul nopţii fără să simţi cum îţi apasă 
umerii înfricoşătoarea scurgere a vremii şi ăsta-i esenţialul. 
Mulţumeşte-mi deci şi să mergem! 

Şi continuă, în timp ce-şi punea pe el un fel de haină 
strâmtă din piele groasă şi-şi încingea spada grea, adăugând şi 
un pumnal puternic: 

— A sosit ora Leonorei, după cum ai spus-o! Adio, gânduri 
de moarte, viziuni întunecate, orizonturi sinistre, spectre de 
groază care pun pe fugă imaginea Leonorei! lubesc! Da, pot 
spune că încă mai iubesc! Pentru încă o dată în plus inima mea, 


simţurile mele, spiritul şi sufletul meu, eu în întregime şi tot ce 
se află în mine se îmbată, exaltă şi adoră viaţa suverană cu 
inefabilă plăcere de a iubi... O, Leonor, vin spre tine... iată-mă!... 
O, Léonor, mai urăşte-mă încă o zi, mâine mă vei adora. Mâine 
vei fi a mea!... 

Şi reluă brusc, de data aceasta cu o voce liniştită: 

— Ai spus, conte, că au fost luate toate măsurile de 
precauţie. 

Contele-i răspunse scurt: 

— Pe drumul spre Corderie aşteaptă o litieră trasă de patru 
cai vânjoşi. Vi se va înmâna un ordin semnat de rege care vă va 
permite să ieşiţi din oraş prin poarta Montmartre. De asemenea, 
veţi mai găsi şi douăzeci de mii de livre, aur şi arme. Patru 
călăreţi vă vor escorta până la poarta Montmartre şi chiar 
dincolo de ea, afară din Paris. În faţa palatului d'Arronces, în 
cazul unei rezistenţe neprevăzute şi de altfel, imposibilă, veţi 
beneficia de zece oameni bine înarmaţi. Vom fi, deci, 
doisprezece pentru a reduce la tăcere cei câţiva servitori ai 
palatului. In sfârşit, printre aceşti servitori, doi sunt de-ai noştri. 
Ca şi cameristele care dorm în camera Leonorei. Totul e pregătit 
pentru călătorie, adăugă Loraydan. Logodnica aşteaptă. Nu 
lipseşte decât logodnicul. 

— lată-mă! făcu don Juan. 

— Odată trecută poarta Montmartre, îl întrerupse brutal 
Amauri de Loraydan, veţi ocoli Parisul şi o veţi lua pe drumul 
spre Touraine. Ajuns la Tours, vă veţi putea celebra cununia cu 
Léonor de Ulloa. Totul e pregătit. Un preot a fost deja anunţat. 
Cei patru călăreţi care vă vor escorta, vă vor conduce la biserica 
aleasă pentru această ceremonie. 

— Minunat, făcu don Juan. Şi cei patru poliţişti vor putea 
mărturisi că totul s-a petrecut în bună regulă şi că, în 
consecinţă, Amauri de Loraydan nu se poate căsători cu Leonor 
d'Ulloa, deja măritată cu don Juan Tenorio! Dar, spune-mi conte, 
această ultimă parte a capcanei este absolut necesară? 

— Ce vreţi să spuneţi? bombăni Loraydan. 

— Nu-i de-ajuns proiectelor voastre şi alor mele, bineînţeles 
— ca să o duc pe Léonor în Spania? E necesar ca să o iau şi de 
nevastă? 

Loraydan îşi strânse pumnii, furios, cu o privire sângeroasă, 
în timp ce scrâşnea printre dinţi: 


— E necesari... cel puţin pentru mine, dacă pentru 
dumneata nu! 

Don Juan izbucni într-un hohot de râs, spunându-şi în sine: 

"Poligamie! Poligamie! Aşadar, îmi vrei capul? Ei şi, puţin 
îmi pasă. Degeaba mă înconjuri cu laţurile tale, ştiu cu cum să 
scap!" 

— Să mergem! spuse Loraydan. Veţi avea destul timp să 
râdeţi până la frontiera cu Spania. 

— Să mergem! spuse şi don Juan devenit deodată grav. 

Câteva minute mai târziu se aflau în stradă. Se făcuse 
aproape ora unu dimineaţa. 

O luară pe strada Temple şi cu paşi repezi se îndreptară pe 
drumul ce ducea spre Corderie. 

Don Juan era nepăsător, simțind chiar un fel de bucurie 
răutăcioasă. Nu era bucuria aventurii şi nici măcar freamătul 
care anunţă apropierea necunoscutului, a pericolului pentru o 
cauză dreaptă... era bucuria funestă a triumfului apropiatul 
violenţei şi ruşinii... 

Loraydan era cu ochii în patru şi de mai multe ori, ajunşi în 
strada Temple, îşi întoarse capul, neliniştit. 

Ajunşi în apropierea cârciumii lui Ban-Frumos, murmură: 

— Cred că suntem urmăriţi. Să ţinem spadele pregătite. 
După stingere, străzile mişună de bandiți. 

Întorcându-şi şi el capul, don Juan crezu că desluşeşte 
câteva umbre în întuneric. 

— Ei aş! făcu el cu dispreţ. Lasă-ţi spada în pace. 

Dar deodată tăcu şi se opri brusc. La câţiva paşi în urma sa, 
un strănut îl făcu să tresară. 

— Ei na! făcu don Juan. Să mă ia naiba dacă vocea asta nu 
mi-e cunoscută!... 

— Să mergem! spuse Loraydan cu pumnalul în mână. 

Din nou se auzi strănutul în tăcerea nopţii şi se făcură 
auzite chiar şi nişte înjurături înăbuşite. 

Don Juan tresări. 

— El să fie? murmură acesta. Nu cunosc pe lume un nas 
capabil de un asemenea strănut. Numai al lui! Dar nu poate fi el. 
E deja în închisoare şi mâine dimineaţă ar fi fost spânzurat dacă 
n-aş fi obţinut... 

— Să mergem, pe toţi dracii din iad! izbucni Loraydan. 


Don Juan tocmai era pe cale să dea ascultare acestui 
îndemn, când un al treilea strănut, al cărui zgomot aproape că 
trezi pe cei adormiţi, îl pironi locului. Şi începu să strige: 

— Jacgquemin! Afurisitule! Ce faci la ora asta, pe stradă? 
Răspunde-mi, blestematule poligam! Şi de ce nasul tău lung 
tulbură somnul paşnicilor burghezi care ar putea crede că aud 
trâmbiţa judecății de apoi? 

— Pe întreg iadul! izbucni Loraydan. Sunteţi nebun, Juan 
Tenorio! 

Don Juan Tenorio nu-i răspunse. Ascultă cu încordare 
aşteptând un răspuns provocării sale. 

Nu auzi decât zgomotul unei lovituri înfundate, urmată de 
un geamăt scurt. 

Şi strada se scufundă în linişte. 

— E imposibil să fie el, spuse don Juan, perplex, fiindcă se 
află deja în închisoare; dar tot atât de imposibil este să nu fie el, 
fiindcă nu se află pe lume două nasuri ca al lui Corentin! E 
uluitor! 

— Să mergem! făcu Loraydan, exasperat. E ora Leonorei! 

— Da! bombăni don Juan, tresărind. Să mergem! 

Un moment mai târziu, contele de Loraydan şi Juan Tenorio 
dădeau colţul străzii, ajungând pe drumul ce ducea la Corderie 
şi imediat se aflară în faţa porţii palatului d'Arronces. 

Don Juan simţea cum inima îi bate puternic sub platoşa de 
piele cu care era îmbrăcat. 

Era ora capcanei... ora răpirii. 

Era ora Leonorei! 


Capitolul VI Secretul lui Ponthus era bine 
păstrat 


După cum am putut vedea mai înainte, după ce Cluther de 
Ponthus a ieşit din Maison-Blanche, locuinţă pe care o închinase 
dona Silvia d'Oritza se îndreptă în viteză, ajungând repede în 
faţa intrării palatului d'Arronces. 

Era ora zece dimineaţa. 

Clother de Ponthus fu lăsat să intre chiar de către omul ce-i 
adusese mesajul, adică de Jacques Aubriot, majordomul 


palatului d'Arronces, căruia tocmai îi citise acea pretențioasă 
relatare. 

"Ce să fac? Şi mai ales, ce să spun? gândi el cu înfrigurare. 
Ce am venit să fac aici? Dintr-o clipă în alta, comandorul d'Ulloa 
va intra în această încăpere. Ce să-i spun? N-o să mă ia drept 
nebun dacă-i voi arăta acel mesaj ciudat şi-i voi spune despre 
întâlnirea mea cu soţia lui Juan Tenorio? Ce să-i spun 
comandorului d'Ulloa? Ce am venit să fac?" 

Deodată tresări şi figura-i deveni strălucitoare. 

Agitat, făcu câţiva paşi prin sală. 
` "Cum de-am putut uita aşa ceva? îşi spuse în sine. 
Inseamnă că inima şi mintea îmi sunt atât de tulburate încât nu- 
mi mai amintesc faptul că venind la palatul d'Arronces ascult de 
ordinele tatălui meu? Sigur că da: am venit aici, la palatul 
d'Arronces pentru a-i arăta comandorului Ulloa dreptul şi 
obligaţia pe care o am de a căuta în capela Palatului! Fiindcă în 
capela palatului voi găsi portretul, numele şi povestea mamei 
mele..." 

Şi apoi murmură atât de încet, încât îi fu frică să nu se audă 
chiar el însuşi: 

"Mesajul! Mesajul acela ciudat! Acel mesaj care nu conţinea 
decât acel cuvânt, mai degrabă ordin: Vino!... Mesajul nu mi-a 
fost trimis de Leonor d'Ulloa! Nu. Nu! Nici de Christa, sora ei, 
după cum crede soţia lui don Juan! Nu, nu!... Mesajul îmi vine 
din partea lui Philippe de Ponthuts!... Philipe de Ponthus este 
acela care, cu un cuvânt, mă smulge din laşitatea mea, 
amintindu-mi ce datorie am!" 

Se îndreptă hotărât şi-şi pipăi sabia ca şi când s-ar fi 
pregătit de luptă. 

"Ei bine, îşi spuse el, dacă tot am primit ordinul să merg la 
capelă palatului d'Arronces..." 

Şi porni spre uşa sălii de primire. 

Dar se opri brusc, cu mintea tulburată şi cu inima bătându- 
i, mai să-i spargă pieptul. 

Uşa tocmai se deschidea... 

Şi apăru Leonor... 

O Leonor care înainta cu repeziciune spre el, cu mâna 
întinsă, spunându-i: 

— Fiţi binevenit, seniore de Ponthus şi iertaţi-mi aşteptarea 
la care aţi fost supus ca un simplu necunoscut... Tocmai îmi 


făceam rugăciunile în capela palatului şi demnul Jacques Aubriot 
a crezut de cuviinţă să nu mă întrerupă şi să aştepte până când 
voi termina pentru a mă anunţa de sosirea voastră... Pe Sfânta 
Fecioară, ce poate fi mat plicticos decât nişte, servitori mult 
prea zeloşi? 

Clother se înclină într-o atitudine de respect plin de 
nobleţe... dar în realitate se îmbăta cu prezenţa şi vocea 
Leonorei. 

— Aşezaţi-vă, domnule de Ponthus şi fiindcă au trecut 
multe zile de când nu ne-am văzut, spuneţi-mi ce mai faceţi aici, 
la Paris, ce aţi vrea să mai întreprindeţi?... 

Ponthus aruncă o privire limpede asupra Leonorei d'Ulloa 
pe care o adora atât de mult în secret... şi-şi spuse că pentru el 
nu va exista nimic pe lume, nici chiar dragostea să, atâta timp 
cât nu va îndeplini ordinul scris, găsit în mânerul spadei, ordin 
care-i cerea să găsească caseta de fier ce conţinea povestea 
mamei sale... cât timp nu va cerceta capela palatului 
d'Arronces!... 

Încercă să se apere cât mai mult împotriva farmecului care 
începuse să-l cuprindă şi spuse cu fermitate în voce: 

— Doamnă, în ce priveşte ceea ce trebuie să întreprind, nu 
voi putea decide nimic mai înainte de a îndeplini o obligaţie 
pentru a cărei executare este neapărat nevoie să vorbesc 
nobilului vostru tată, comandorul d'Ulloa... 

Clother văzu cum Léonor păleşte... În adâncul inimii sale 
simţi o durere ascuţită, amestecată cu o spaimă surdă. 

Dar în minte i se păru că aude vocea lui Philipe de Ponthus, 
gravă şi severă: 

"Caseta,  Ponthus!  Gândeşte-te la capela palatului 
d'Arronces!..." 

Şi spuse, continuând: 

— Mai înainte de orice, m-am gândit că trebuie să mă 
prezint, deci, la acest palat. Şi acum, doamnă îndrăznesc să vă 
cer să-mi înlesniţi o întrevedere imediată cu nobilul senior, 
deoarece numai lui îi pot încredința scopul demersului meu. 

Leonor se ridică, imitată imediat de Clother, pradă unei 
tulburări ciudate în faţa palorii puternice a fermecătorului chip şi 
al cărui motiv de durere nici măcar nu-l bănuia. Leonor 
murmură: 

— Doriţi să-l vedeţi pe tatăl meu? 


— Da doamnă, doresc acest lucru, bolborosi Clother... 
Trebuie să-i explic neapărat... 

— Deci, n-aţi aflat?... 

— N-am aflat, ce? făcu Clother, cu glas sfârşit. Dar... nu, 
doamnă... despre ce-i vorba?... 

Leonor îşi înăbuşi un suspin în timp ce ochii i se umpleau de 
lacrimi. După care continuă cu un glas mai ligur: 

— Doriţi să-l vedeţi pe Sancho d'Ulloa? 

— Da, doamnă... Cât mai repede cu putinţă... 

— În acest caz, urmaţi-mă! spuse Léonor. 

Şi luându-l pe Clother de mâna îl trase după ea, scoţându-l 
cu blândeţe din sala de primire, mergând în acest fel pentru 
prima dată, ca şi când destinul i-ar fi aşezat aşa în faţa vieţii 
care li se deschidea înainte, că şi când ar fi însemnat că numai 
aşa, mână în mână, sprijinindu-se unul pe celălalt, trebuiau să 
întreprindă acea călătorie aspră... şi nici unul, nici celălalt, nu 
ştiau că fuseseră destinaţi unul celuilalt... şi nici unul, nici 
celălalt nu ştiau de ce, din adâncul sufletului lor urca spre cer un 
cântec de bucurie pură. 

După ce Leonor merse câţiva paşi pe coridor, se opri în faţa 
unei uşi, deasupra căreia se afla o cruce. 

— Suntem în faţa capelei palatului d'Arronces. 

— Capela palatului d'Arronces! tresări Clother. 

Şi într-o înlănţuire rapidă, fulgerătoare de gânduri, îşi 
imagină că, deoarece el fusese chemat, COMANDORUL ŞI EL LA 
RÂNDUL SĂU, FUSESE PREVENIT!... că Sancho d'Ulloa îl aştepta 
în capelă pentru a-i spune: "Clother de Ponthus, aici se află 
secretul mamei tale... Să-l căutăm împreună!" 

Léonor deschise uşa... şi intrară... îl trase după ca ceva mai 
repede şi-l duse până în mijlocul capelei... până în /ocul în care 
se afla ingropat secretul familiei de Ponthus şi atunci, pierdut, 
Clother, derutat, văzu cu uimire şi durere că mijlocul capelei, 
locul în care trebuia el să caute sub pământ, era acoperit cu un 
sarcofag de piatră... 

Acest sarcofag, acest mormânt, acoperea mai multe dale 
ale capelei — mai multe dale din centrul capelei — adică 
acoperea şi dala pe care Clother du Ponthus ar fi trebuit să o 
ridice. 

Monumentul de granit sculptat, lung de doi metri şi lat de 
ceva mai mult de un metru, se înălța de la sol aproape la un 


metru jumătate, fiind acoperit cu o placă de piatră şlefuită pe 
care se afla culcată statuia unui cavaler, echipat de război, cu 
spada la şold; statuia era din marmură albă; capul cavalerului se 
odihnea pe o pernă de piatră bine şlefuită; casca şi ea cioplită în 
marmură, cu panaşul încremenit pentru totdeauna, era aşezată 
puţin înaintea picioarelor statuii. 

Gâfâind, cu mintea aproape răvăşită, Clother de Ponthus 
ridică ochii spre statuia cavalerului întinsă pe sarcofag şi-i scapă 
un strigăt înnăbuşit: 

— Comandorul Ulloa!... 

Şi Leonor, gânditoare, împreunându-şi mâinile ca şi tând ar 
fi spus o rugăciune, cu o voce straniu de liniştită, continuă într- 
un murmur: 

— Da... STATUIA COMANDORULUI!... 

Léonor îngenunche; în tăcerea capelei se făcu auzit 
murmurul nedesluşit, dar dulce, al vocii sale, spunând o 
rugăciune. Clother îşi plecă fruntea şi aşteptă cu un respect pios 
ca ea să termine. 

Şi când tânăra termină, nu îndrăzni să-i pună nici o 
întrebare, îşi înăbuşi cuvintele care erau gata să-i scape de pe 
buze, dar ea, cu gingăşie simplă, îi spuse: 

— Tatăl meu, iată-l Clother, senior de Ponthus, a venit la 
palatul d'Arronces pentru a vă vorbi. Aşadar, să vorbească. ŞI 
cine ştie, poate vei reuşi să-l înţelegi!... 

— Mort! bombăni Clother. Comandorul Ulloa e mort!... 

— Mort în ziua sosirii lui la Paris, spuse Leonor, în ziua în 
care l-ai adus la mine, la han... 

— Mort! lertaţi-mă, doamnă, că vă trezesc amintiri 
dureroase, dar acest lucru mă răvăşeşte cu adevărat... 
Comandorul Ulloa era, atunci când am avut onoarea de a-l 
vedea, unul dintre cei mai sănătoşi seniori din suita imperială... 
Ce lovitură de trăsnet a putut fulgera acest stejar viguros?... ce 
boală neaşteptată... 

— O lovitură de pumnal, seniore de Ponthus!.. 

— Comandorul a fost asasinat?... 

— Sub ochii mei... 

Şi Leonor sfârşi: 

— Aşadar de acelaşi cu care a-ţi încrucişat spada pe drumul 
spre Angoulême... 

— Asasinat de don Juan Tenorio!.. 


— De don Juan Tenorio!... 

Clother deveni de gheaţă şi un fulger îi scăpară din ochi. 
Mâna i se îndreptă spre spadă şi simţi un regret profund că don 
Juan nu se afla în acea clipă de faţă, cu spada în mână. Dar 
Léonor continuă cu aceeaşi blândeţe din totdeauna: 

— Senior de Ponthus, te las singur cu tatăl meu, deoarece 
ai dorit să-i vorbeşti. Vă voi aştepta în sala de primire unde vă 
voi spune cum şi pentru ce Juan Tenorio l-a ucis pe comandorul 
Sancho Ulloa. 

Acesta făcu o plecăciune adâncă şi, când se îndreptă, o 
văzu pe Leonor cum iese pe uşa capelei... O clipă mai târziu, 
fata dispăru; poate că tocmai în acea clipă un nor acoperise 
soarele, deoarece Clother de Ponthus se întrebă de ce, deodată, 
capela se întunecase. 

Privirile sale se îndreptară spre figura de marmură a 
cavalerului. 

Asemănarea era uluitoare. Părea că se află culcat acolo, 
doar pentru a se odihni scurt timp, după care. Sculându-se din 
patul său de campanie, îşi va trage spada comandând atacul. 

Sufletul lui Clother se lupta cu un sentiment inexprimabil 
unde pe primul loc se afla o decepţie amară, dureroasă, sau 
poate o mânie surdă şi instinctivă împotriva obstacolului care? 
Deodată, se ridicase între el şi caseta de fier. 

"Seniore Ulloa, gândi el, imobil, contemplând statuia 
comandorului, seniore Ulloa, de ce ai ales acest loc pentru a te 
odihni, acest loc şi nu altul, acest loc în care tatăl meu mi-a 
cerut să vin să caut secretul vieţii mele? Seniore Ulloa, apăsaţi 
cu toată greutatea voastră asupra casetei de fier în care se află 
portretul mamei mele, acum închisă într-un dublu mormânt. Ce 
să fac? Aş putea cere fiicei voastre să vă tulbur somnul, chiar şi 
pentru o oră, să vă dau la o parte de pe dala sub care trebuie să 
caut? Aş putea, oare?" 

Şi la acest gând se cutremură. 

Nu! Nu o putea ruga pe Leonor d'Ulloa să comită un 
sacrilegiu. 

Fiindcă era un sacrilegiu să muţi un mormânt. 

Dacă Clother de Ponthus ar fi cunoscut proiectele Leonorei 
şi dispoziţiile pe care aceasta le dăduse, poate că scrupulele 
sale ar fi fost mult atenuate. 


Fapt este că Leonor d'ulloa, dintr-o pietate filială, se 
gândise şi hotărâse ca sicriul de piatră al comandorului să fie 
transportat la Sevilta, în capela franciscanilor, unde se odihnea 
întreaga familie Ulloa. Ea hotărâse ca în ziua în care va părăsi 
Parisul pentru a se întoarce în Spania, corpul tatălui ei să facă 
aceeaşi călătorie. 

Prevăzând acest eveniment, sarcofagul fusese construit în 
aşa fel încât una din laturile sale se putea deplasa; monumentul 
era gol în interior putând adăposti cu uşurinţă un sicriu cât de 
mare ar fi fost acesta. Aşadar era uşor să scoţi sicriul şi, intrând 
în interiorul sarcofagului, să execuţi lucrarea necesară pentru 
găsirea casetei de fier. 

lată ceea ce nu ştia Clother de Ponthus. 

"Nu! îşi spuse el, tulburat de gânduri negre, nu, nu-i pot 
cere acest sacrilegiu Leonorei! Nu! Fiindcă-l va vedea mereu în 
visurile sule pe tatăl ei reproşându-i tulburarea odihnei sate de 
veci! Niciodată nu va afla ce am vrut să fac în această capelă în 
care este îngropată caseta de fier şi care acum e păzită cu 
neînduplecare de statuia comandorului. Odihneşte-te în pace, 
comandor Ulloa! Porţi spada la şold, cavalere de marmură, te 
afli aici pentru a păzi secretul familiei de Ponthus!..." 

Tresări puternic şi bolborosi: 

"Si totuşi... secretul acesta... trebuie să-l aflu! Ei bine, îl voi 
afla! adăugă el cercetând cu priviri lacome împrejurul 
sarcofagului. Într-o noapte, fără a o anunţa pe Léonor, fără ao 
face părtaşă la acest sacrilegiu, da, într-o noapte, voi intra în 
parc, ca un jefuitor de morminte, voi pătrunde în capelă.. - Chiar 
ducă statuia comandorului se va ridica în picioare pentru a mă 
opri... Voi ridica dala aceasta, care se găseşte în linie dreaptă cu 
aceea sub care se află caseta. Voi săpa un tunel care va ajunge 
sub sarcofag şi pe urmă, stăpân, în sfârşit al secretului Ponthus, 
voi fugi ducând cu mine comoara... istoria şi portretul mamei 
mele!" 

Liniştit la această idee, începu să se plimbe prin capelă 
pentru a cunoaşte mai bine locurile, recunoscu mica uşa prin 
care Philippe de Ponthus îi spusese să intre, şi constată că e 
uşor de deschis; după care făcu încet înconjurul altarului. În 
spatele acestuia, o placă de marmură arăta că şi acolo se găsea 
un mormânt şi maşinal, în şoaptă, citi inscripţia gravată pe 
placă: 


Aici odihneşte 
Prea nobila Agnes de Sennecour 


Asta era tot. Nici o vârstă, nici o dată. Din scurtimea acestei 
inscripţii se degaja ceva tulburător. 

— Agnes de Sennecour! murmură Clother de Ponthus, 
înclinându-se pios. Ea este, fără îndoială, aceea care a construit 
capela şi căreia i-a aparţinut domeniul, înaintea regelui Ludovic 
al XII-lea... Oare de cât timp se odihneşte sub această placă? 
Poate de mai mult de o sută de ani..." Agnes de Sennecour, 
reflectă el, nu cunosc acest nume. Şi totuşi, tatăl meu, atunci 
când mă învăţa să citesc un blazon, şi-a dat toată osteneala să 
mă facă să cunosc numele familiilor nobile din Ile-de-France... 
Nu, nu-mi amintesc ca Philippe de Ponthus să fi pronunţat 
vreodată în faţa mea numele de Sennecour..." 


Capitolul VII În care se arată că nu toată lumea 
are despre dragoste aceeaşi concepţie ca a lui 
don Juan 


Léonor d'Ulloa nu-i puse nici o întrebare lui Clother când 
acesta se întoarse în sala de primire şi o găsi lucrând la o 
tapiserie. 

Scoase doar un suspin şi Clother, privindu-i degetele, le 
găsi cele mai îndemânatice şi cele mai fine pe care le văzuse 
vreodată. 

În câteva cuvinte impresionante, L&onor îi povesti moartea 
comandorului, descriind scena... brusca intrare a lui don Juan în 
această sală, provocarea, scurta luptă... 

Clother de Ponthus ascultă totul cu atenţie. Şi când 
termină, spuse simplu, ca şi când ar fi fost un lucru natural: 

— Între Juan Tenorio şi mine se va da o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. Unul din noi doi va trebui să moară... 

— Nu mi-e teamă de Juan Tenorio. Drept să spun, nici nu 
cred că pe mine mă urmăreşte... 

Clother o privi mirat. 


— Da, continuă ea, asta vă surprinde. Şi eu am fost 
surprinsă la început. Dar de la Sevilla până aici, niciodată n-am 
crezut că pe mine mă urmăreşte don Juan... 

— Atunci, pe cine? 

— Pe Christa!... 

Tresări; trecură câteva clipe lungi de tăcere, timp în care 
tânăra, aplecată asupra lucrului, îşi mişca degetele cu 
febrilitate. La un moment dat continuă: 

— Nu mi-e teamă de Juan Tenorio. O cunosc prea bine pe 
Christa! E o tânără atât de nobilă. De la Sevilla pană la Madrid 
n-ai fi întâlnit o fată mai mândră, cu un suflet atât de puternic. E 
imposibil să nu-l facă pe Juan să plătească afrontul pe care a 
îndrăznit să i-l aducă... 

— Dar... dar... bolborosi Clother, nu mi-aţi spus... că aceea 
de care vorbiţi... 

— Da, v-am mai spus: Christa a murit. 

— Vorbiţi despre ea... Ah! Doamnă... Vorbiţi despre ea ca şi 
când ar fi în viaţă!.. 

— Da, seniore de Ponthus. Nici eu nu ştiu de ce vorbesc aşa 
despre Christa. Uneori mă întreb dacă nu Cumva ideile care mă 
năpădesc nu sunt idei nebune... şi totuşi... nu, să lăsăm asta. 
Orice ar fi, vă jur că Tenorio nu mă înspăimântă: are de a face 
cu altcineva, mai tare. 

Pradă neliniştii, Clother repetă: 

— Altcineva mai tare?... Şi acest altcineva mai tare... 
sunteţi dumneavoastră? 

— Nu, spuse ea pe un ton de certitudine. E Christa. 

Profund emoţionat de această convingere şi tulburat până 
în adâncul sufletului, Clother continuă: 

— Credeţi, doamnă, că din adâncul mormântului său, 
Christsi îl urmăreşte pe Juan Tenorio? Ce spun eu! Sondând 
profunzimea morţii şi intrând în acele locuri neştiute de nimeni 
în care se află sufletele celor morţi, aţi găsit dovada că sora 
dumneavoastră, ieşită din mormânt, continuă să-l urmărească 
pe don Juan, gata să vă apere în caz de nevoie, pândind 
momentul în care-l va putea pedepsi pe sperjur? 

— Nu am sondat ceea ce nu trebuie să cunoaştem, seniore 
de Ponthus şi n-am găsit nici o dovadă în ceea ce priveşte 
voinţa ori puterea celor morţi. Ceea ce v-am spus eu mi-a fost 


dictat de inimă. Sfinţii ne apără şi Fecioara Maria o protejează 
pe iubita mea Christa. 

Tăcură amândoi. 

Şi amândoi, în imensitatea severă şi rece a sălii de primire, 
avură aceeaşi privire cercetătoare şi temătoare. 

Acelaşi fior îi trecu pe amândoi. 

Fiindcă misterul încă plana asupra lor... 

Printr-un efort comun se smulseră din ameţeala care-i 
cuprinsese şi câteva minute discutară, cu un fel de grabă, 
despre lucruri obişnuite, sau cel puţin, pe care ei le credeau 
obişnuite. 

— Seniore de Ponthus, dacă vreţi, să nu mai vorbim despre 
Juan Tenorio. 

— Vă voi asculta, doamnă. Dar atâta timp cât este posibil 
ca don Juan să vă iasă în cale, eu îi sunt duşman de moarte. 
Orice aţi crede, adăugă el, am presentimentul că voi fi nevoit să 
lupt cu el pentru a vă elibera drumurile pe care le veţi alege... 

— Nu mă tem de el, spuse ea cu fermitate. Dar n-aş putea 
spune acelaşi lucru despre un altul... 

— Un altul? murmură Clother cu inima strânsă. 

— Un altul! Mai puţin redutabil prin el însuşi decât Juan 
Tenorio, deoarece nu-l cred în stare de aceeaşi violenţă, aceeaşi 
rea voinţă, aceeaşi neruşinare. Potrivit aparenţelor, e un 
gentilom bun. Nu are aceeaşi îndrăzneală sălbatică ca a lui don 
Juan. De la moartea tatălui meu vine aici în fiecare zi pentru 
câteva minute, şi la fiecare vizită a sa a trebuit să remarc 
aspectul său şi înalta curtoazie de care dă dovadă; spune că şi-a 
pus spada în slujba mea împotriva lui Tenorio pentru a răzbuna 
moartea comandorului; ţine să mă asigure că este gata să mi se 
supună, chiar dacă decizia mea va fi potrivnică celei a tatălui 
meu sau a împăratului... e vorba de logodnicul meu, seniore de 
Ponthus, cel pe care Sancho d'uUlloa mi l-a destinat drept soţ; 
este acela cu care trebuie să mă căsătoresc nu numai din voinţa 
împăratului sprijinită de dorinţa regelui Franţei, dar mai presus 
de asta, de voinţa sfântă a tatălui meu! 

Clother de Ponthus asculta... şi i se părea că visul său de 
fericire se prăbuşea. In şoaptă, murmură într-o suflare: 

— Vă temeti de acest om... de ce? 

— V-am spus-o: deoarece reprezintă voinţa tatălui meu. Ah! 
Vă asigur că ordinul împăratului ar însemna prea puţin pentru 


mine... Dar ordinul tatălui meu... mort sub ochii mei!... Dacă ar fi 
trăit, aş fi încercat să-l conving. Mort... ce aş mai putea face? 
Spuneţi-mi, seniore de Ponthus, ce pot face eu acum împotriva 
comandorului d'Ulloa? 

Şi Clother, strivit de uluire şi de groază, cu inima cuprinsă 
de teroare, Clother, o, Clother, fiu al nobilului Philippe de 
Ponthus, cât de gingaş şi de frumos a fost gestul tău când, 
gonindu-ţi lacrimile şi zdrobind cu un cuvânt tânăra ta viaţă 
pentru a asculta de onoare, ai răspuns: 

— E drept. Nu puteţi face nimic, deoarece tatăl 
dumneavoastră v-a cerut-o, trebuie să ascultați! 

Şi imediat adăugă: 

— Dacă un bărbat ar fi fost demn de voi, acest om demn... 
singurul care v-ar fi meritat, înseamnă că tatăl vostru l-a 
cunoscut, l-a apreciat şi l-a ales. 

— Nu pot face nimic?... Cel puţin pot muri în aceeaşi zi în 
care, pentru a asculta de voinţa tatălui meu, voi accepta să port 
numele acestui gentilom. 

Între ei se aşternu o tăcere adâncă, solemnă, ca şi când 
fiecare din ei ar fi înţeles că se rostiseră cuvinte irevocabile, 
avându-l drept martor pe Dumnezeu, fiecare din ei angajându- 
se în faţa acestuia... deoarece amândoi erau dintre aceia care 
se dăruie numai o dată în viaţă... o singură dată... şi asta era 
totul! 

După câteva clipe, Clother întrebă cu blândeţe: 

— Aş putea să vă întreb, fără a vă ofensa, numele 
gentilomului pe care comandorul Ulloa l-a considerat demn de 
dumneavoastră? 

Şi ea răspunse: 

— Amauri de Loraydan. 

Într-o clipă Clother de Ponthus, fu în picioare. 

| se păru că se clatină ca sub lovitura unei bucurii 
puternice. 

Bucurie? Ce bucurie?... 

Bucuria de a auzi numele gentilomului cel loial ales de 
comandorul Ulloa, ca singurul demn de a o lua în căsătorie pe 
Leonor! Bucuria de a afla dintr-o dată că Sancho d'Ulloa se 
înşelase! Că Leonor putea, chiar era datoare, să nu asculte de 
voinţa mortului, deoarece acel gentilom se numea Amauri de 
Loraydan! 


Cu acelaşi gest spontan şi delicat pe care-l avusese mai 
înainte şi Leonor, o apucă de mână şi cu blândeţe o conduse 
până la capelă, oprindu-se în faţa sarcofagului. 

— Venerate senior, spuse el, în ziua în care m-aţi luat 
aproape muribund, dintr-o casă îndepărtată, de pe marele drum 
care mişuna de mercenari, tocmai fusesem rănit de doi indivizi, 
din care unul este deja mort. Dar celălalt trăieşte şi poate 
mărturisi că spun adevărul. Monseniore, cei doi bandiți care au 
încercat fă mă omoare, fuseseră plătiţi ca să facă asta! Plătiţi de 
un gentilom căruia îi fusese frică să se măsoare cu mine la 
lumina zilei! Acest gentilom laş căruia, încă de pe când trăia 
tatăl meu ar fi trebuit să i se smulgă pintenii de cavaler şi 
căruia, ca urmare a unei asemenea laşităţi ar fi trebuit să i se 
taie pletele, acest om, seniore d'Ulloa, se numeşte Amauri de 
Loraydan, şi ca urmare celor mărturisite de mine, acum şi aici, îl 
provoc la luptă cu orice armă, chemându-l la judecata Domnului, 
până când unul din noi va muri. 

Leonor se cutremură. 

Fixă statuia comandorului cu o privire stranie şi, fără voie, 
dusă de valul sentimentelor ce-i invadase sufletul spuse: 

— Oh! Tată! Aţi auzit acuzaţia înfricoşătoare pe care 
Clother, senior de Ponthus, a adus-o împotriva lui Amauri, conte 
de Loraydan... 

Dar Clother deja continuă: 

— Sub falsul pretext al unei explicaţii loiale, am fost atras 
într-un palat din Paris, pe drumul spre Corderie, de un gentilom 
pe care, în faţa tuturor, chiar şi în faţa voastră, senior d'Ulloa, îl 
insultasem. Odată ajuns în palat, trădat şi luat prin surprinderi, 
am fost închis într-o cameră întunecoasă de către acelaşi 
gentilom, condamnându-mă astfel la moarte prin foame şi sete 
deoarece îi era teamă să se dueleze cu mine, îi era teamă de o 
luptă pe câmp deschis. Şi acest om căruia, pentru o asemenea 
faptă, în timpul cavalerilor ar fi fost condamnat să i se frângă 
spada pe eşafod de către călău, acest om, monseniore, încă se 
mai numeşte Amauri, conte de Loraydan. Şi eu, Clother de 
Ponthus, îl acuz de această laşitate şi mă declar gata să-mi 
susţin acuzaţia, împotriva oricui, cu orice armă pe care acesta o 
va alege... 


Şi întorcându-se spre Leonor. ca şi când ar fi aşteptat din 
partea acesteia o judecată care urma să-i hotărască viaţa ori 
moartea, spuse cu o voce emoţionată: 

— Nu numai faţă de tatăl vostru am adus aceste acuzaţii 
împotriva contelui, dar mai ales în faţa voastră. Şi fie ca statuia 
comandorului să se ridice în această clipă pentru a mă dezminţi 
dacă am spus uni neadevăr. 

— Nu e nevoie, seniore de Ponthus, consider acuzaţiile 
voastre drept adevărate şi vă aduc mulţumirile melc fiindcă m- 
aţi făcut să evit infamia de a purta un nume dezonorat. 

Dacă morţii pot auzi şi înţelege, comandorul d'Ulloa, culcat 
pe dalele capelei, ar fi aprobat cuvintele fiicei sale... Dar dacă 
morţii aud ceea ce spun cei vii, mai era o moartă care se 
odihnea, de asemenea, în această capelă şi care ar fi surâs în 
mormântul ei aşa cum numai mamele ştiu să surâdă când zorii 
bucuriei apar mi sudetul copilului iubit. 

Ai auzit, Sancho d'Ulloa? 

Ai auzit, Agnes de Sennecour?... 

Intre Clother de Ponthus şi Léonor d'Ulloa nu se stabilise 
nimic, dar faptele lor, atitudinea lor, arăta că lutul era stabilit. 
Nu schimbaseră nici un cuvânt de dragoste: dar tot ce-şi 
spuseseră până acum fusese un cântec de dragoste. Nu-şi 
promiseseră nimic, dar mai mult decât orice jurământ, puseseră 
drept gaj sufletul lor... şi amândoi ar fi fost miraţi dacă cineva le- 
ar fi spus că în această zi îşi celebraseră logodna, dar fiecare 
avea în inimă certitudinea că de azi înainte îşi aparţin pe vecie. 

După această scenă scurtă din capelă, Clother de Ponthus 
ieşi din palatul d'Arronces şi, în grabă mare, o luă pe strada 
Saint-Denis. Graba nu-i era dictată de bucuria prin care tocmai 
trecuse şi nici măcar nu se gândea că ajunsese la fericire şi că, 
pentru prima dată simţea un sens în viaţă, nici nu-şi spunea că 
până atunci cerul nu mai fusese atât de albastru şi soarele atât 
de strălucitor, nu, pur şi simplu îşi spunea că simte o foame de 
lup... şi mergea atât de repede tocmai fiindcă i se părea că 
hanul Ghicitoarei e departe şi dorea să se vadă aşezat cât mai 
repede la masă... 

Adevărul este că avea o foame teribilă... 

Clother de Ponthus intră în han şi, printre zgomotele 
voioase ale paharelor ciocnite, printre râsete, întrebări 
zgomotoase, în acel decor viu, de mese încărcate de vânat 


aburind de arome, atacă în mare viteză farfuriile aduse de 
madam Gregoire... 

E sigur că mintea lui urma un drum hotărât dinainte, 
deoarece, spre seară, se afla la el acasă, aşezat lângă fereastră 
şi bombănindu-l pe Ban-Frumos care încă nu se arătase, astfel 
încât se vedea nevoit să facă el treabă valetului. (Nu-şi mai 
amintea că-i dăduse liber toată ziua şi cititorii ştiu modul în care 
şi-a întrebuințat ziua Ban-Frumos). Treaba pe care o făcea acum 
consta din lustruirea unui pumnal. 

Era o bucată de oţel solid, călit — o armă de temut. 

Clother tocmai îi a scutise vârful pe o bucată de piele 
presărată cu nisip lin şi acum freca lama cu o piele mai moale, 
uşor umezită cu ulei. 

Când termină cu pumnalul, îl privi satisfăcut şi apucă sabia 
care se afla pe pat, începând şi cu ea aceeaşi operaţie. Mulţumit 
de ceea ce făcuse, o încovoie, o încercă făcând-o să şuiere prin 
aer, se asigură că mânerul îi stă bine în mână şi în cele din urmă 
o puse la locul ei, murmurând: 

— Sabie a lui Ponthus, fi-mi credincioasă! Mie-mi revine 
fericirea de a o apăra acum pe Leonor! Mie singur! 

Şi, pentru a suta oară de când se întorsese acasă, îşi 
aruncă privirile pe o hârtie pe care o pusese pe masă. Printre 
încercările de litere şi celelalte semne ciudate, de parcă ar fi 
fost scrise de un copil ce învaţă să scrie, cuvintele din susul 
paginii fuseseră scrise de o mână neîndemânatică sau 
tremurătoare: 

Clother de Ponthus. 

Şi mult mai jos, un singur cuvânt: Vino. 

Era mesajul primit chiar în aceeaşi dimineaţă de 
majordomul palatului d'Arronces. 

Alături de această hârtie, aşezată pe masă, se mai afla o 
alta, pe care începu s-o citească. 

Era dubla relatare a donei Silvia şi a lui Jacques Aubriot. 

— E evident, murmură Clother după ce termină de citit, 
soţia lui Juan Tenorio a avut un fel de halucinație. Probabil că a 
scris mesajul găsindu-se într-o stare de somn, acea stare stranie 
care permite somnambulilor să îndeplinească tot felul de fapte 
la care nu ia parte şi voinţa lor. În ce-l priveşte pe intendent, 
cred că hazardul l-a adus în faţa locuinţei Maison-Blanche în 
momentul în care nobila doamnă căuta un mesager. 


După aceea, puţin câte puţin, începu să-şi amintească de 
viaţa sa, gândindu-se la călătoria pe care o făcuse la castelul 
Ponthus, la scrisoarea pe care o găsise în mânerul săbiei, şi-şi 
spuse: 

"Secretul lui Ponthus este păzit acum de statuia 
comandorului. Dar am jurat că voi ajunge la caseta de fler. Este 
dreptul şi datoria mea. Aş putea oare întreprinde ceva şi chiar 
protejarea lui Leonor, înainte de a-mi cunoaşte mama, de a citi, 
poate, o ultimă recomandare pe care mi-o face de pe patul 
morţii?... Trebuie să sap neapărat sub sarcofagul din capelă, 
începând de mâine... Oh! Şi de ce de mâine? De ce nu chiar în 
noaptea asta?... De ce nu chiar acum?..." 

Clother auzi ceasul din turnul bisericii bătând ora 
unsprezece. 

"Să mergem!" se decise el brusc. 


Capitolul VIII Semnalul de alarmă 


Pe la începutul acestei nopţi, în care Clother luă hotărârea 
de a merge imediat la palatul d'Arronces, messire Turquand, 
potrivit obiceiului său de fiecare zi, îşi puse locuinţa în stare de 
asediu şi pregăti apărarea cu atâta grijă ca şi când ar fi avut 
certitudinea unui atac apropiat. 

După o ultimă vizită generală care-l linişti pe deplin, 
constatând că "garnizoana" pe care o instalase în fortăreață 
este gata să acţioneze în caz de nevoie, o chemă pe madam 
Medarde, slujnica de credinţă a lui Berengere. 

— Noutăţi? o întrebă el. 

— Nici una, Messire. Din seara în care mi-a dat zece scuzi 
de aur la Salamandra pentru a-i duce lui Berengere acea 
scrisoare pe care v-am adus-o dumneavoastră, nu l-am mai 
revăzut pe omul... 


— Poţi spune Maiestatea Sa, Regele Franţei, spuse 
Turquand cu un surâs înfricoşător. 

— Aşa este, Maiestarea Sa, regele! spuse Medarde făcând o 
reverență. Nu îndrăzneam. 

— Pe scurt, nici o noutate pe ziua de azi? 

— Nimic. La fel ca ieri şi alaltăieri şi ca în zilele de mai 
înainte. 

— Dacă va reveni... 

Turguand se opri. 

— Dacă îţi cere să-l introduci în casă... 

— Oh! Vă voi da de ştire, messire! 

— Foarte bine. Şi apoi... 

— Simplu! făcu madam Medarde. Nu-i voi deschise uşa! 

Turguand se juca cu un pumnal pe care-l ţinea în mână, îi 
încercă vârful apăsându-l pe degetul mare de la mâna stângă. 
Şi-i spuse femeii: 

— Madam Medarde, dimpotrivă, îi vei deschide. 

— Dumnezeule! făcu Medarde, împreunându-şi palmele pe 
piept. 

— Va trebui să-i deschizi, repetă Turquand cu asprime... 

Şi în timp ce femeia se retrăgea, el o chemă înapoi. 

— Madam Medarde, v-am promis că, oricare ar fi suma pe 
care regele v-o dă, eu vă voi da dublu. 

— Şi v-aţi ţinut de cuvânt, messire. 

— Cu începere de azi, vă voi da triplu. 

— E prea mult, messire. Ceea ce fac eu, fac din 
devotament. 

— Sunt sigur. Dar tot atât de sigur sunt cil devotamentul 
trebuie răsplătit. Un ultim cuvânt, madam Medarde: în ziua sau 
în noaptea în care-l veţi introduce pe rege în casa asta, dacă nu 
mă veţi preveni la timp, vă voi străpunge cu pumnalul ăsta. 

Madam Medarde se cutremură şi încercă să schiţeze un 
gest, dar Turquand o opri cu asprime şi continuă: 

— Dimpotrivă, dacă mă veţi preveni la timp, vă voi da 
douăzeci de mii de livre. 

— Douăzeci de mii de livre! se bâlbâi Medarde, sufocându- 
se. 

— În aur, spuse liniştit Turquand. Suma-i deja pregătită. lat- 
O. 


Şi trase un sertar pe fundul căruia madam Medarde văzu 
sclipirea aurului. Turguand închise sertarul şi repetă cu 
blândeţe: 

— Sunt ai dumitale. Du-te şi gândeşte-te la asta. 

Da. Numai la asta se gândea ea acum. Era orbită. Intoarsă 
în camera ei, revedea în minte sertarul în care afla acea 
comoară... şi se gândea la ea. 

"Chiar dacă ar fi să ajung cerşetoare în Curtea Miracolelor şi 
nu-l voi trăda pe messire Turguand. Regele este un mare rege, 
dar eu sunt madam Medarde. Ce poate face regele împotriva 
cinstei lui Medarde? Să vină numaidecât. Va fi bine primit, pe 
cinstea mea. Dar în ce-l priveşte pe contele Loraydan... seniorul 
Amauri, îşi spuse ea, este iubit de scumpa mea Berengere şi 
messire Turquand îl place. El e logodnicul şi căsătoria se va 
face..." 

Suspină mulţumită. 

"Sigur, murmură ea, nu înseamnă că-l trădez pe messire 
Turguand dacă nu-i spun că seniorul Amauri de Loraydan vrea s- 
o vadă în secret pe Bérengère. Şi nu înseamnă că am trădat 
dacă i-am spus ei. Încă mai rezistă, scumpul copil. Dar va 
consimţi, mă însărcinez eu cu asta. Nu-i nici un rău în asta 
deoarece nobilul şi viteazul Amauri este logodnicul agreat..." 

Şi conchise: 

"Dacă şi contele Loraydan mă plăteşte atât de generos cum 
mi-a promis, iată-mă bogată până la sfârşitul zilelor mele... Şi 
fără să comit nici un rău pentru asta." 

Berengere se afla într-o cameră frumoasă, lipită de sala de 
primire, cameră luminată de o lumânare mare, din ceară 
parfumată, răsfoind distrată o carte de rugăciuni legată în 
argint. 

În această atitudine visătoare o surprinse Turquand. 

Se apropie cu blândeţe rămânând tăcut câteva clipe, după 
care spuse: 

— La ce anume te gândeşti în seara asta? întrebă el, 
surâzând. Te întreb numai aşa, de formă, fiindcă-ţi cunosc 
răspunsul de pe acum. 

Fata începu să râdă. 

— Aşa este, spuse ea. La el mă gândeam. La ce altceva să 
mă gândesc. Dumneata şi el alcătuiți lumea mea de gânduri. 
Priveam aceste flori. Ultima oară când a venit, în timp ce vă 


vorbea, în picioare, în sala de primire, mâna sa, cu un gest 
maşinal, a mângâiat buchetul pe care-l pusese pe o masă şi am 
observat că mână-i atinsese violetele acestea; aşadar, le-am 
luat şi le-am păstrat ca amintire a acelei clipe fericite. 

— Da, spuse Turquand, înduioşat, da, în viaţă acestea sunt 
cele mai preţioase amintiri. Mai târziu, mult mai târziu, când vei 
fi soţia lui de ani de zile i când vreo tristeţe oarecare te va 
cuprinde, poate că aceste flori, demult uscate, te vor consola 
amintindu-ţi aceste clipe fericite. 

Tăcu un moment, după care continuă cu gravitate: 

— În ce-l priveşte pe contele de Loraydan, îl consider demn 
de tine. lubeşte-l, iubeşte-l din toată inima, fiindcă numai aşa se 
face iubită o femeie.. 

— Tată, spuse ea cu timiditate, cred... da, cred că şi el mă 
iubeşte. 

— Ce ştii tu? întrebă el vesel. 

Şi continuă cu acelaşi ton de veselie: 

— Ei, pe Sfânta Fecioară, tu ştii că şi el te iubeşte fiindcă o 
ştii, asta-i tot. Şi prost sunt că te întreb de unde ştii. De altfel, te 
vrea de soţie. Ce trebuie mai mult. lată, în curând vine 
februarie... şi în a douăzecea zi a lunii se va celebra căsătoria, e 
scris şi jurat... şi tu vei fi contesă! 

După ce pronunţă ultimele cuvinte, acest bărbat cinstit, 
energic, inteligent, se simţi roşind de plăcere şi bucurie; aceasta 
era rana secretă a sufletului său. Credea că având titlul de 
contesă, Berengere va fi mult mai fericită. Sau cel puţin îşi 
spunea că aşa crede. 

Mai discutară liniştiţi câteva secunde, aşa cum făceau în 
fiecare seară. 

După care Berengere se duse în camera sa şi Turquand 
intră într-un fel de atelier pe care şi-l amenajase în propria-i 
locuinţă. 

Acolo redeveni el însuşi: un artist pasionat de munca 
pasionantă şi plăcută de a traduce cu măiestria mâinilor visurile 
unui creier creator. Privi cu plăcere obiectele terminate sau pe 
cele începute, farfurii pe care se vedeau scene cavalereşti, 
pahare pe care se înlănţuiau viziuni fantastice şi mai ales un 
ibric, căruia tocmai îi modela ceara. 

Îl contemplă timp îndelungat şi murmură: 

— Va fi încoronarea vieţii mele... 


În acest moment auzi un zgomot pe drumul spre Corderie, 
ceva ce aducea cu zgomotul înfundat al unei litiere în mers. 

Un minut mai târziu Turquand se afla afară din casă. Auzi în 
mod distinct scrâşnet de roţi şi tropăit de cai. Se afla şi o trupă 
de călăreţi. Dar cine erau? Pentru ce? Pentru cine? Pentru o 
clipă speră că trupă se va îndepărta, că trecea pe acolo doar 
aşa, din întâmplare Dar nu: oamenii se opriră la o sută de paşi 
de palatul d'Arronces şi de locuinţa lui Turguand. 

Era cam miezul nopţii... 

Cu sprâncenele încruntate şi faţa crispată de ură şi furie, 
Turguand bombăni: 

— Dacă Medarde a trădat, o sugrum. Cât despre rege, să 
vină, să intre, acest demn rege! Numai să îndrăznească să-mi 
forţeze uşa! Şi mâine, regele Franţei nu va mai fi Francisc |. 

Se strecură de-a lungul coridorului cu paşi supli şi rapizi, 
înaintând invizibil în întuneric fără a face nici cel mai mic 
zgomot. Curând ajunse la colţul străzii sil reuşi să vadă că litiera 
fusese întoarsă cu faţa spre palatul d'Arronces şi acum era 
oprită. Cam cincisprezece oameni, unii pe jos, alţii călări, 
stăteau în preajma litierei, nemişcaţi şi tăcuţi. Ce aşteptau ei? 

"A sosit ora atacului! strigă în sinea sa Turquand. Ei bine, 
fie!" 

Şi se retrase. 

După câteva momente se afla în locuinţa sa. 

Zăvori uşa, lăsă să cadă oblonul de fier şi puse în acţiune 
semnalul, semnalul de alarmă! 

Semnalul care o prevenea pe Berengere: "A venit 
duşmanul! A venit ceva mult mai groaznic decât moartea! A 
venit ruşinea! Grăbeşte-te şi fugi în adăpost!" 

Un minut mai târziu, cei doisprezece servitori — oamenii 
garnizoanei sale — se aflau la posturile lor iar Turquand păzea 
uşa în spatele căreia se afla Berengere. 

Toată manevra se făcuse fără nici cel mai mic zgomot, în 
întuneric, rapid şi metodic. Locuinţa devenise de nepătruns. 

Semnalul de alarmă o trezise pe Berengere. 

Cu o grabă calculată, se îmbrăcă într-un costum pe 
jumătate bărbătesc, care-i asigura uşurinţa mişcărilor, costum 
special făcut pentru un asemenea caz. 


După aceea se apropie de dulapul căruia Turguand îi 
arătase mecanismul contelui de Loraydan şi apăsă pe floarea 
unui cui. Dulapul se deschise... 

Berengere intră, închise uşa şi trase micul zăvor care 
imobiliza mecanismul. 

De acum se afla în cea mai deplină siguranţă... 


Capitolul IX Atacul nocturn 


La ora unsprezece noaptea, brusc şi fără nici un motiv 
întemeiat de a acţiona imediat, Clother de Ponthus luase 
hotărârea de a se duce la palatul d'Arronces pentru a căuta 
caseta de fier ce-i fusese semnalată de scrisoarea găsită în 
mânerul spadei lui Ponthus. 

"Dar de ce chiar acum? îşi spuse el. De ce în noaptea asta 
şi nu în alta?" 

In acelaşi timp se pregătea totuşi în grabă. 

Şi tot cu aceeaşi grabă o luă pe cel mai scurt drum spre 
palatul d'Arronces. Mergea ca atunci când te îndrepţi spre o 
acţiune decisivă. 

Şi se întrebă dacă nu cumva graba asta nu era pentru a 
căuta în capelă, sub mormântul comandorului d'Ulloa, chiar în 
această noapte. 

Era vorba despre altceva... 

Ce anume? N-ar fi putut spune! 

Orice ar fi fost, ajunse curând la grilajul palatului d'Arronces 
şi atunci i se păru că aude, la o oarecare distanţă, un nechezat 
imediat înnăbugşit, dar noaptea era mult prea întunecoasă 
pentru a distinge ceva şi de altfel, acest incident care, dacă l-ar 
fi găsit într-o altă stare de spirit l-ar fi alarmat, acum de-abia îi 
dădu atenţie. 

Îşi scoase mantia, o făcu sul şi o aruncă peste grilaj în 
parcul palatului. 

"Si acum, Ponthus, du-te şi caut-o!" îşi spuse el cu un surâs 
ciudat. 

O secundă mai târziu escalada grilajul şi odată ajunss în 
parc, urmă drumul descris în scrisoarea din mânerul spadei, 


ocoli capela şi se opri în faţa uşiţei acesteia. Privi scurt în stânga 
şi în dreapta şi gândi: 

“In locul ăsta a căzut Philippe de Ponthus, lovit de moarte 
de sabia baronului de Maugency. Şi tot în locul Ista am 
încrucişat cu spada cu Amauri de Loraydan. Şi acum mă aflu 
aici, aproape fără voia mea. Să fie, oare, unele locuri 
predestinate? Şi cum să le ştii? Nu, asta se datorează numai 
hazardului." 

Cu vârful pumnalului încercă să deschidă uşiţa, dar 
constată că aceasta era deja descuiată; nu avu de făcut decât s- 
o împingă, cheia se afla în broască, în interior. 

Intrat în capela slab luminată de o candelă ce se afla 
deasupra altarului se îndreptă imediat spre sarcofagul făcut la 
ordinul Leonorei. 

Câteva secunde contemplă statuia, după care murmură: 

"O, tu, cel care eşti tatăl Leonorei, iartă-mă că-ţi tulbur 
somnul în care te odihneşti. Dacă-i adevărat că morţii pot citi 
gândurile celor vii, vei vedea că n-am venit cu intenţia de a 
profana. Actul pe care vreau să-l îndeplinesc mi-e cerut de 
necesitate, sau mai bine spus, din pietate filială. Dacă te-ai 
gândi la faptul că nu-mi cunosc nici mama, nici tatăl şi că 
dorinţa mea de a le cunoaşte măcar numele este legitimă, mă 
vei ierta că-ţi deranjez somnul şi-ţi vei întrerupe pentru un minut 
visul de eternitate pe care tocmai l-ai început..." 

Clătină din cap şi trecu imediat la treabă, începând mai 
înainte de toate să numere rândurile de dale plecând dinspre 
tabernacol. Al şaptesprezecelea rând se afla cam în dreptul 
mâinii comandorului. Clother văzu că trebuie să scoată două 
dale pentru a putea săpa sub sarcofag... 

"Ei, hai! îşi spuse el. Să atacăm mai întâi dala asta; vom 
vedea pe urmă ce mai e de făcut..." 

Dar fu cuprins de un râs nervos care sună ciudat în tăcerea 
capelei. 

"Să atac dala! îşi spuse el. Dar cu ce?" 

Tocmai observase — abia atunci că nici măcar nu se 
gândise să aducă cu el ceva unelte pentru treaba asta specială. 
Nu avea nimic, — numai spada, care i s-ar fi frânt şi pumnalul 
care nu era de-ajuns. 

Adevărul este că Ponthus se afla în imposibilitatea de a-şi 
începe munca. 


"Şi atunci... ce-am venit să fac aici?..." 

Şi de ce tocmai în momentul în care-şi punea această 
întrebare, care în mod sigur nu-şi avea nici un rost, de ce tocmai 
în acest moment încetă să se mai gândească la mormântul 
comandorului şi la caseta de fler a lui Ponthus, la necesitatea de 
a găsi o unealtă pentru a ridica dala? 

Fără îndoială că era împins de forţe nevăzute spre un scop 
bine definit. 

De ce, deodată, Clother de Ponthus reciti dintr-o privire, în 
imaginaţia-i aprinsă, relatările donei Silvia şi a lui Jacques 
Aubriot 

Da, de ce găsi el aproape imediat răspunsul la întrebare? 

Şi acest răspuns, care chiar şi lui i se păru straniu până într- 
atât încât îl făcu să se cutremure, acest răspuns îl rosti cu voce 
tare: 

— Şi totuşi e simplu: sunt aici pentru că am fost chemat... 

Şi-n aceeaşi clipă se făcu auzit un fel de tumult surd, 
înnăbuşit, care venea dinspre parcul palatului: oameni care 
alergau, ordine date cu voce joasă şi apoi un strigăt, o chemare 
tragică, o voce de femeie care chemă cu disperare în noapte: 

— Clother! Clother! Clother! 

— lată-mă! strigă în gura mare Clother de Ponthus. 

Camerista de încredere a Leonorei se numea Domenica şi 
era spaniolă. Venită la Paris de mai mulţi ani, aflase că don 
Sancho d'Ulloa era stăpânul palatului d'Arronces şi i se 
prezentase. Primită în calitate de cameristă, manierele sale 
insinuante şi titlul de compatrioată atrăsese repede simpatia 
Leonorei. 

Era o brunetă cam la treizeci de ani, cu ochi focoşi şi 
trăsături slabe şi nervoase. Psihic, putea fi catalogată ca făcând 
parte din categoria eternelor îndrăgostite, lire impulsivă şi 
periculoasă. În ceea ce priveşte morala, ar fi putut rămâne 
inofensivă toată viaţa dacă nevoia de a face cuiva rău n-ar fi 
împins-o de la spate. 

Din nefericire pentru Leonor, această Domenica, după 
numeroase aventuri care nu-i lăsaseră decât o rămăşiţă de 
cinste în care ea nu crezuse în mod serios nici măcar la început, 
se îndrăgostise în mod pasionant de o uniformă. 

Uniforma făcea parte din compania de halebardieri din care 
se alegeau oamenii ce făceau de gardă la Temple. Domenica îl 


văzu şi se declară învinsă: formele atletice şi figura roză îi stârni 
admiraţia; câteva mişcări ale bustului şi răsucitul mustăţii 
sfârşiră prin a o înnebuni de tot. 

Acest flăcău, a cărei prostie monumentală completă de 
minune frumuseţea-i războinică, se numea pur şi simplu Simon 
— înşeală setea: era plăcut şi expresiv. 

Dacă deseori îşi înşela setea prin cârciumile din jurul 
palatului Temple, solda nu-i prea ajungea pentru acest lucru. De 
altfel, Simon trecea drept un rău platnic. 

Atunci interveni idila cu Domenica; această idilă se legă 
într-o tavernă, într-o zi când bietul Înşală-Sete, fără o para 
chioară, suporta cu stoicism înjurăturile cârciumarului furios... Şi 
Domenica plăti! 

De atunci continuă tot aşa... 

Continuă să plătească, potolind setea lui Simon — aşa încât 
leafa sa de abia începuse să-i mai ajungă. Ori, pentru a-şi păstra 
iubirea viteazului Simon, şi-ar fi vândut sufletul şi diavolului. 

Diavolul se prezentă în faţa ei sub chipul contelui de 
Loraydan însoţit de câţiva scuzi de argint... Pe scurt, Domenica 
deveni spioana plătită de Loraydan. 

Şi dacă, uneori, în faţa farmecului şi bunătăţii încrezătoare 
a Leonorei i se întâmpla să simtă oarece vagi rămăşiţe de 
remuşcare şi le înăbuşea repede. 

În seara aceea Domenica se însărcinase să o oblige să se 
ridice şi să meargă în parc în momentul care-i va fi comunicat 
printr-un semnal convenit mai dinainte. 

"Pentru a o obliga pe dona Leonora să se îmbrace, să iasă 
din camera sa şi să coboare în parc în plină noapte, gândi 
Domenica, nu am decât un mijloc, unul singur..." 

Şi într-adevăr, nu avea decât un mijloc. 

Un moment dat auzi semnalul. 

Domenica intră în camera în care dormea Leonor şi o trezi. 

Văzând figura răvăşită a cameristei, Leonor întrebă 
înspăimântată: 

— Ce s-a'ntâmplat? 

— Ah! Doamnă, o mare nenorocire!... 

— Ce nenorocire?... De altfel, trebuia să mă aştept. Ce 
nenorocire? Hai, vorbeşte!... 


— Rănit. E grav rănit! Cum? De cine? Nu ştiu! Şi cum se 
face de se află în parc la această oră din noapte?... În sfârşit, 
zace sub teiul din parc... i-am auzit gemetele... şi am coborât... 

— Dar despre cine-i vorba? Despre cine vorbeşte, buna 
mea Domenica?... 

— E prea rănit pentru a putea merge până în casă. Ah! 
Doamnă, vă rog să coborâţi şi să-l vedeţi... plânge... spune că 
are multe lucruri să vă spună înainte de a muri... 

— Domenica, pe mine mă faci să mor! Spune-mi despre 
cine-i vorba! 

— Dar, doamnă, v-am mai spus. Oare, v-am spus? Mi-am 
pierdut capul... în sfârşit, e vorba despre el, doamnă... despre 
acel tânăr gentilom care a venit azi dimineaţă... seniorul de 
Ponthus... 

Leonor tresări şi păli. 

Imediat începu să se îmbrace. 

— Bine, spuse ea, calmă. Du-te şi caută-mi-l pe majordom. 
Repede! 

Domenica ieşi. Câteva minute mai târziu, Jacques Aubriot 
apăru, înspăimântat. Leonor era deja îmbrăcată. Tocmai 
scotocea printr-un sertar în care ţinea alifii, bandaje şi scamă. 

— Pregăteşte o cameră, spuse ea. Trimite în parc o saltea 
pentru a aduce pe ea un rănit. Să vină câţiva oameni cu torţe. 
Dumneata însuţi vei veni apoi în parc. Hai, condu-mă, 
Domenica... 

Domenica apucă o făclie şi trecu înainte. 

Începură să coboare scara interioară, uriaşa a palatului. 

Domenica deveni mai palidă decât Leonor. 

"Ce vrei să faci? Ce vrei să faci? îi răsuna în minte voce... o 
voce pe care nu o cunoştea... o voce... o voce care nici un 
ticălos nu reuşeşte s-o facă să tacă... 

Când ajunseră afară, făclia se stinse şi Domenica fi 
străbătută de un fior. 

— Doamnă, bolborosi ea. 

— Ei bine, spuse Leonor, condu-mă la teiul acela!... 

Şi se repezi înainte, cu gâtul strâns de nelinişte, răvăşită de 
durere. 

În acel moment apăru şi Jacques Aubriot ţinând în mână o 
torţă; şi acest colţ al parcului fu luminat deodată. Leonor văzu 
un bărbat venind spre ea. 


Don Juan Tenorio!... 

Leonor se întoarse spre Domenica şi-i fu de-ajuns o privire; 
Domenica îşi acoperi faţa cu mâinile, scoase un geamăt slab şi 
fugi... fugi spre grilajul parcului, spre cele zece monezi de aur 
care-i mai rămăseseră de primit. 

Don Juan veni până la Leonor. Era nu palid, era livid. 

Această scenă îi apăru fetei că un vis urât... îl văzu pe don 
Juan înclinându-se, înclinându-se adânc în faţa ei murmurând 
cuvinte de dragoste, apoi, brusc se îndreptă cu o mişcare 
furioasă şi-l auzi spunând cu o... aspră şi violentă: 

— Vezi bine că sunt hotărât la orice. Trebuie să mă urmezi. 
O litieră se află în stradă. Te iau cu mine. Te răpesc. Eşti a mea. 
Orice rezistenţă ar fi inutilă... Vezi bine, nu? 

Leonor continua să stea dreaptă şi fermă. Cuvântul în ni fi 
putut declanşa teroarea încă nu se produsese. Şi totuşi, nu avea 
asupra ei nici o armă. Nici nu fu nevoie ca don Juan să-i arate: 
zări distinct cam doisprezece oameni, bine înarmaţi, din acei 
oameni, care la căderea serii, burghezii îi privesc cu teamă pe la 
răspântii. 

Léonor aruncă o privire rapidă în spate, spre uşa pe care 
ieşise şi care-i putea asigura o posibilă retragere. Dar văzu că 
orice scăpare pe acolo-i imposibilă: uşa era închisă şi era păzită 
de doi ticăloşi cu pumnalele în mâini, evident pentru a împiedica 
orice ajutor venit din interiorul palatului. 

In ce-l priveşte pe nefericitul Jacques Aubriot, acesta se afla 
acolo, la faţa locului, împietrit, cu torţa în mână, adevărată 
statuie a uluirii. Numai buzele i se mişcau — poate spunea o 
rugăciune sau recita versuri din Virgiliu sau Horaţiu... 

lată ce văzu Leonor în cele trei sau patru secunde care 
trecură de când fugise Domenica. 

Capcana fusese montată cu dibăcie. 

Dar ceea ce nu văzu ea, era tocmai organizatorul acestei 
capcane, regizorul, dacă-i putem spune astfel: se afla dincolo de 
cercul de lumină, în dosul unui trunchi, cu faţa ascunsă de 
pulpana mantalei. 

De acolo, întunecat, gânditor, asemeni geniului răului, 
Amauri de Loraydan îşi urmărea lovitura de teatru... 

Şi Juan Tenorio continuă: 

— Te iubesc, Leonor. Pe ce am mai scump pe lume te 
iubesc! Pe tăriile cerului, te iubesc! Pe tot iadul, în care m-aş 


duce bucuros decât să te pierd pe tine, te iubesc! Ah! Ti-am 
spus că vei cunoaşte dragostea lui don Juan. Vezi de ce este el 
în stare. Vezi că şi laşitatea mea e bună la ceva. Vezi că don 
Juan nu se teme de nimic, nici chiar de a se dezonora în faţa ta, 
nici chiar le ura ta. Vino, Leonor... vino de bună voie, vino fără 
că eu să te silesc, vino liberă şi mândră, vino spre fericire, vino 
spre dragoste... 

Se opri, contemplând-o câteva clipe şi îmbătându-se de 
frumuseţea ei. 

"Ah! Nebună ce sunt, gândi Leonor. Ah! Nefericită ce sunt. 
Da, nefericită. Cum de am putut uita să iau cu mine pumnalul 
meu credincios!" 

Se scurseră câteva secunde. Şi deodată, Juan Tenorio o 
văzu aşa cum era, ţeapănă, cu o asemenea atutudine de 
dispreţ, încât făcu un pas înapoi. Apoi, imediat fruntea i se 
înroşi. Un fulger îi scapără din ochi şi ceva ce aducea cu o 
înjurătură aspră îi ieşi de pe buze. Mâna i se ridică şi apucă 
braţul L&onorei... Era gestul de care ea se temuse până atunci, 
gestul care, dintr-o singură lovitură dobora calmul în care ca se 
refugiase şi declanşa spaima, teroarea... Incercă să facă un salt 
înapoi, şi-l auzi cum dă un ordin, ordinul de a o înhăţa şi de a o 
duce de acolo, auzi cum cei doi ticăloşi se apropie şi în acel 
minut de teroare mărturia dragostei din inimă i se urcă până pe 
buze, fiindcă din instinct, fără a-şi da seama, lansă un apel 
disperat spre cel pe care-l iubea, un nume ţâşni de pe buzele ei 
şi acest nume era: 

— Clother! 

Don Juan surâse sfidător în timp ce Loraydan rânji în 
întuneric. Bandiţii ridicară din umeri şi Jacques Aubricot 
murmură în sine: 

"Vai! Din păcate seniorul de Ponthus e departe!..." 

Cu toată forţa şi cu încredere în singurul ajutor posibil 
pentru ea, Leonor izbucni cu o voce puternică: 

— Clother! Clother! Clother! 

Surâsul lui don Juan se ofili. 

Şi Loraydan se retrase mai mult în umbră, murmurând un 
blestem. Majordomul, în culmea bucuriei, începu să strige ca un 
nebun: £ aici! Printre ticăloşii înspăimântați se dezlănţui panica, 
doi dintre ei căzând răniţi mortal di lovituri de pumnal, alţi doi 
rostogolindu-se departe, pe jumătate ucişi de loviturile grele 


date de garda spada lui Ponthus şi Clother apăru acolo, 
strălucitor, înspăimântător. Clother lovea cu vârful spadei, cu 
tăişul. Clother căzuse asupra bandei ca fulgerul care cade 
asupra turmei. Un Clother nebun de o sublimă nebunie, nebun 
de furie şi de dragoste, un Clother de neatins, invulnerabil din 
cauza forţei pe care i-o dădea disprețul faţă de pericol, când 
sărind, când năvălind cu spada ridicată, când în genunchi, când 
în picioare! Lovind cu pumnul în stânga şi cu spada în dreapta, 
Clother lupta ca pe vremea uriaşilor din legendele cavalereşti... 


Capitolul X Aici se odihneşte Agnès de 
Sennecour 


Două minute de zăngănit de spade, de zgomote cristaline, 
de zgomote sonore şi puternice, de înjurături, de strigăte de 
durere, de vociferări, două minute de uragan dezlănţuit... şi 
locul deveni curat.. 

Atunci se opri şi Clother de Ponthus, acoperit de sânge şi 
sudoare, cu tunica atârnând în zdrenţe; se opri şi o privi pe 
Léonor d'Ulloa... 

Ea îi surâse... 

In timpul luptei, în apropierea morţii, sunt unele cuvinte 
care, prin ele însele nu spun nimic, dar care conţin o lume 
întreagă. Şi ea îi spuse: 

— Aşadar... eraţi aici?... 

Clother făcu un semn afirmativ din cap şi inima îi tremura... 

— Pe el! Pe el! urlă o voce plină de turbare. Înainte! La 
asalt! Ucide! Ucide! Ucide!... 

— La moarte! vociferară bandiții. 

— Ucide! Ucide! 

— Înainte! Înainte! 

Clother tresări; i se păru că recunoaşte acea voce care 
dăduse ordinul de atac. Dar o privire rapidă îl făcu să vadă că 
banda, care se reunise şi se grupase cam la treizeci de paşi. 
Venea spre el, în ordine şi mai era întărită şi de alţi spadasini 
care probabil veniseră îl urma unui apel. Acum erau 
doisprezece, fără a-l mai pune la socoteală şi pe şeful expediției 
care se ţinea în urma bandei, cu faţa ascunsă de poala mantiei. 
In ce-l priveşte pe Juan Tenorio, Ponthus nu-l mai văzu... 


— La capelă! spuse Clother. 

Léonor ascultă imediat şi se îndreptă spre uşiţa lăsată larg 
deschisă de Clother în momentul când îşi făcuse apariţia la faţa 
locului. Ponthus mergea în spatele Leonorei, ca un fel de 
ariergardă care protejează retragerea; mergând cu spatele 
înainte şi cu faţa spre atacatori. 

Bandiţii nu se mai grăbeau: erau hotărâți să atace de 
această dată metodic, ca şi când ar fi avut de luptat cu o forţă 
egală cu a lor; în faţa lor se afla doar un singur om, dar acum îi 
cunoşteau valoarea. 

Léonor ajunse la capelă fără nici o greutate şi intră. 

În acel moment, Clother văzu cum doi atacatori, sub 
conducerea şefului necunoscut, se desprind de trupă şi intră 
rapid în palat. 

Intră şi el, la rândul său în capelă, închise uşa cu cheia, 
trase zăvorul, făcu o scurtă inspecţie şi spuse: 

— Uşa este din stejar gros, întărită cu plăci de fier va 
rezista cel puţin zece minute. 

— Nu-i nevoie să rămânem aici zece minute, spuse Leonor; 
în timp ce ei vor ataca uşiţa, noi vom ieşi pe uşa cea mare şi... 

Deodată se opri. 

La uşa mare, despre care ea tocmai vorbea şi care dădea în 
interiorul palatului, se auzi un zgomot. Clother se repezi şi vru 
să o deschidă. 

Prea târziu! De afară se auzi zgomotul zăvoarelor trase! Şi 
Clother auzi vocea... vocea pe care acum o recunoscu... vocea 
lui Loraydan, care spunea: 

— Voi, ăştia, nu vă mişcaţi de aici şi ucideţi-l dacă încearcă 
să iasă pe aici! 

— Ei bine? făcu liniştită Leonor. 

— Ei bine, spuse Ponthus, suntem prizonieri... Ascultaţi! 

Şi se auziră bubuituri înfundate de baros: pentru mai multă 
siguranţă, bandiții băteau în cuie uşa cea mare pentru ca atacul 
să se poată concentra numai asupra celei mici. 

— Vă voi apăra până la moarte, spuse Ponthus. 

— Vom muri împreună, făcu Leonor. 

Afară nu se auzea nimic. 

De fiecare parte a altarului se găsea un spaţiu liber, în aşa 
fel încât să se poată face înconjurul acestuia. După o scurtă 
cercetare, Clother începu să astupe una din aceste treceri, cea 


mai îndepărtată de uşiţă. În capelă se aflau bănci, scaune, 
fotolii. În câteva minute ridică o baricadă mulţumitoare. Leonor 
îl privea cu un interes crescând. 

— Vor dărâma uşa, spuse Ponthus. Când vor intra, vă veţi 
adăposti în spatele altarului. Va fi ultima noastră întăritură. 
Datorită baricadei, nu vom putea fi surprinşi pe la spate şi vor fi 
obligaţi să ne atace numai prin faţă. Vedeţi că această trecere e 
strâmtă şi cred că nu vor trece prea uşor. În orice caz... 

Trase două bănci uriaşe de stejar în spatele altarului, le 
ridică în picioare şi le sprijini de altar. Contemplându-şi opera, 
surâse satisfăcut. 

O lovitură puternică se făcu auzită în uşiţă şi urmă un 
torent de înjurături furioase, 

Deodată în mintea Leonorei îşi făcu loc o întrebare stranie, 
pe care o formulă imediat cu o voce mândră însoţită de o 
nuanţă agresivă: 

— Eraţi aici, seniore de Ponthus. Şi asta, din fericire pentru 
mine, sunt de acord. Dar cum se face că aţi pătruns în toiul 
nopţii în palatul d'Arronces? 

Clother tresări. 

— Doamnă, spuse el simplu, am intrat sărind gardul. 

— Aţi sărit gardul? Şi de ce? Ce voiaţi să faceţi în capela 
palatului la miezul nopţii?... 

Clother ar fi putut răspunde: 

"Voiam să vă salvez!" 

Dar ar fi fost prea uşor sau prea complicat. Adevărul îi veni 
pe buze. Cu o privire arătă spre sarcofagul comandorului 
d'Ulloa. 

— Sub dalele pe care stă acest sarcofag, spuse el, este 
ascunsă o casetă de fier. Am fost înştiinţat de omul care m-a 
crescut ca un tată, cel căruia îi port numele venerabil fără a-mi 
cunoaşte propriul nume, de nobilul Philippe de Ponthus! 

Leonor fremăta de mirare şi de milă. 

Dintr-o dată îşi dădu seama că Clother de Ponthus nu se 
numea Ponthus şi că nu avea familie. Ce n-ar dat să se poată 
apropia de el şi să-i şteargă ochii în care vedea sclipind lacrimi 
şi să-i spună: Eu voi fi familia ta, eul!... Reuşi doar să 
bolborosească: 

— Aşa încât, acea casetă pe care vroiaţi să o căutaţi sub 
sarcofagul comandorului... 


— Conţine acte care dezvăluie numele tatălui meu şi al 
mamei mele... 

— Nu vă cunoaşteţi mama?... 

— E moartă. N-am cunoscut-o niciodată. 

— Şi nu-i ştiţi nici numele!... 

— Nici pe al tatălui meu, spuse Ponthus cu o voce sumbră. 

Şi-şi întoarse privirile, în timp ce Leonor îşi plecă fruntea. 

Când Clother îşi îndreptă cu timiditate privirea spre ea o 
văzu plângând... 

Se îndreptă spre ea, căzu în genunchi în faţa ei şi-i spuse: 

— Lăsaţi să cadă asupra mea măcar o lacrimă, Leonor şi 
dacă trebuie să mor acum, voi muri cu fericirea în inimă... 

Ea se aplecă cu blândeţe şi apucându-l cu ambele mâini, îl 
ridică, murmurând: 

— Clother, nu vreau să muriţi... 

Un val de bucurie puternică urcă până în creierul lui 
Clother. Păli puternic şi închise ochii. 

O loviură puternică zgudui uşiţa. 

— Incepe atacul, spuse Clother, devenind imediat atent. 

— Sunt gata, spuse şi Leonor. 

— Veţi rămâne aici, continuă Clother aruncând o privire în 
jurul său. 

Privirea îi căzu pe inscripţia pe care deja o mai citise: 


Aici odihneşte 
prea nobila Agnes de Sennecour 


— Deoarece palatul vă aparţine, spuse el, cred că vi s-a 
spus istoria lui. Aţi aflat cine a fost această Agnès de Sennccour 
care-şi doarme aici somnul de veci? 

— Ştiu că palatul i-a aparţinut. Mai ştiu că a murit de 
disperare în urma unei crude părăsiri, care nu mi-a fost 
povestită... 

— Moartă de disperare? făcu Clother gânditor. 

— Biata femeie! murmură Leonor, care, printr-o dureroasă 
asociaţie de idei, îşi aminti de moartea Christei, moartă şi ea în 
urma unei crude părăsiri. Vai! adăugă ea cât de multe sunt pe 
care un abandon le-a aruncat în disperare, pradă ruşinii şi 
morţii! 


— E cea mai mare crimă, spuse Clother, cea mai urâtă 
laşitate. 

După o nouă lovitură, puternică, uşiţa se crăpă şi afară se 
auzi un urlet de bucurie. 

— Ştiţi cine este cinstitul gentilom care se află în fruntea 
acestor bandiți şi dirijând această nobilă luptă? 

— L-am văzut, spuse Leonor pălind de groază. E Juan 
Tenorio... 

— Nu, spuse Clother. Juan nu-i decât un instrument în mâna 
unui stăpân. Şeful acţiunii este acela care vi s-a cerut să-l luaţi 
de bărbat. 

— Contele Loraydan! 

— El! De două ori i-am recunoscut vocea... Şi chiar dacă nu 
l-aş fi auzit, tot l-aş fi bănuit după felul cum a fost concepută 
capcana. Aşa încât... 

Un trosnet puternic îl întrerupse... era geamătul uşiţei care 
era pe punctul de a se prăbuşi. 

De această dată uşiţa, după ce se apărase cât putuse ea 
mai bine, sucombă sfâşiată. O rană mare o străbătea de sus în 
jos. Clother făcu o mişcare ca pentru a se arunca înainte. 

— Vă urmez! spuse Léonor cu hotărâre. 

— Dacă vreţi să mă pot apăra, rămâneţi pe loc! spuse cu 
răceală Clother. 

— Duceţi-vă atunci şi Dumnezeu să vă ocrotească! 

Clother înaintă şi ajunse la uşiţa chiar în momentul în care 
viteazul Riquet-le-Besace, împins de înflăcărarea sa, încercă să 
pătrundă prin breşa făcută fără să mai aştepte ca uşa să cadă; 
din umbră ţâşni un fulger de oţel şi Riquet-la-Besace, cu un urlet 
de durere, căzu pe spate în braţele tovarăşilor săi, dându-şi 
imediat duhul lui Satan care, sunt sigur, rămase foarte încurcat, 
neştiind ce să facă cu el. 

Atunci se auzi un concert asurzitor de înjurături, de 
blesteme şi de ameninţări apocaliptice. Dar se auzi imediat o 
voce aspră care comandă. 

— Nimeni să nu mai încerce să intre până când uşa nu va fi 
smulsă din locul ei! 

Afară se lăsă tăcerea. 

După care, deodată urma o lovitură puternică de berbec; 
uşiţa scoase un geamăt sfâşietor, dar rezistă din nou, agăţându- 
se de balamale într-un suprem efort. 


Câteva torţe luminau scena teribilă şi flăcările lor se 
răsfrângeau în capelă. Clother simţea cum mintea i se 
învărteşte. O durere puternică îi fulgeră inima. Aruncă o privire 
prin crăpătura uşii numărând asediatorii. Erau numeroşi, 
puternici, furioşi şi bine înarmaţi. 

Îl văzu pe Juan Tenorio, cu spada în teacă şi braţele 
încrucişate, îl văzu şi pe Loraydan care acum nu-şi mai dădea 
osteneala să se ascundă şi care dirija întreaga acţiune. Şi atunci 
Clother îşi îndreptă privirea plină de disperare spre Leonor. 

Brusc se auzi o ultimă lovitură, lovitura de graţie şi uşiţa se 
prăbuşi într-un cor de strigăte de bucurie, de înjurături şi 
huiduieli. Acolo, în faţa uşii avu loc o luptă pe viaţă şi pe moarte; 
Clother lovea, lovea fără încetare, nemaiavând în el viu decât 
gândul care acum pusese stăpânire pe mintea sa: Nu vreau ca 
ea să moară! Nu vreau ca ea să moară! Şi la fiecare 
împunsătură în masa atacatorilor se auzea un strigăt, ţâşnea un 
jet de sânge sau un blestem. Cu toate acestea, masa 
atacatorilor înainta cu un pas, cu doi, avansa şi reuşi să intre pe 
uşă... Clother era pierdut!... 

Din două sărituri fu în spatele altarului... 

Băncile pe care le aşezase acolo căzură cu un zgomot 
surd... 

Banda intrată în capelă se oprise din acţiune; începea să se 
adune şi să alcătuiască un plan de atac. Tăceau, dar din 
rândurile lor se auzeau scrâşnete şi ordinele scurte ale lui 
Loraydan. 

Clother gâfâia. Era uluit. 

Nu înţelegea de ce i se lasă acest răgaz. 

Dar curând înţelese: banda începuse să demoleze baricada 
pe care o ridicase: altarul urma să fie atacat din două părţi... era 
sfârşitul. 

Privind-o pe Leonor, îi spuse: 

— Voi muri... Şi dumneata... 

— Daţi-mi pumnalul, răspunse Leonor. 

Pumnalul era roşu de sânge. Clother îl şterse îl dădu, în 
timp ce fata îi spunea: 

— Clother v-am înţeles gândul. Dacă veţi muri, jur că nu voi 
fi a nimănui, jur că Tenorio nu va pune mâna pe mine decât 
după ce voi muri, jur să mă sinucid în clipa în care nu vei mai fi 


pentru a mă apăra. Muriţi deci în pace, seniore de Ponthus şi 
primiţi acum sărutul logodnicei voastre... 

Atunci, cu un geamăt de bucurie sublimă şi de durere 
înfricoşătoare, o îmbrăţişa suspinând şi amândoi se strânseră în 
braţe în timp ce buzele li se uniră în sărutul lor de logodnă. 

Din baricadă nu mai rămăsese prea mare lucru. 

Clother luă în mână spada lui Ponthus, se întoarse spre fată 
şi-i spuse: 

— Adio, Leonor... 

La care ea îi răspunse cu blândeţe: 

— Adio, Clother... 

Şi-n aceeaşi clipă, tresări puternic, ochii i se tulburară şi 
păli puternic, fiind cuprinsă de un tremur ciudat. De spaimă se 
dădu înapoi şi cu o mână tremurătoare îi arătă lui Clother placa 
de marmură pe care se afla inscripţia privitor la Agnes de 
Sennecour şi, zăpăcită, cu ochii înspăimântați, bolborosi: 

— Nu se poate, chiar aşa, dintr-o dată, a venit moartea să 
ne ia?... Oh! Clother! Mormântul ăsta se deschide oare pentru 
noi? 

Clother privi şi el la rândul său şi văzu! 

Văzu cum placa de marmură se mişcă încet, încet... că 
mormântul se deschise... Da! Mormântul se deschidea! Cuprins 
şi el de spaimă, nemişcat, tremurând tot, cu părul zbărlit, 
aştepta ca Agnes de Sennecour, moartă, să le apară în faţa şi să 
le spună: 

"Veniţi cu mine acolo unde nu se află nici întristare, nici 
durere, veniţi la odihna eternă, departe de răutăţile lumii, veniţi 
în memoria salvatoare şi protectoare, veniţi în mormânt!..." 

Dar nu Agnès de Sennecour apăru din mormânt. 

Din spatele plăcii apăru o persoană graţioasă şi adorabilă, o 
fecioară blondă şi vie, chiar foarte vie şi care cu un surâs 
fermecător le spuse: 

— Repede, veniţi, veniţi şi veţi fi salvaţi!... 

Era fiica lui Turquand! 

Era Berengere!... 

Într-adevăr, Turquand imaginase un mecanism ele apărare 
cu adevărat ingenios! 

Sunt unele spirite care se opresc la jumătatea drumului 
atunci când fac ceva şi altele care nu-şi găsesc odihnă până 
când nu realizează pe deplin ceea ce şi-au pus în gând. 


Turgquand era unul din aceste spirite care nu dorea să se lase în 
voia norocului. 

Sistemul său de apărare era o capodoperă... 

Atunci când fusese trezită de semnalul de alarmă, 
Berengere intrase în dulap şi trăsese zăvorul care bloca 
mecanismul. După care cobori scara îngustă construiți în 
grosimea zidului, ajungând curând într-o mică pivniţă rotundă. 

Ordinele tatălui ei erau ca ea să se oprească acolo şi să 
aştepte un alt semnal pentru a pleca mai departe. 

Mai departe? 

Da, fiindcă în mica pivniţă se afla o uşă, de acolo plecând 
mai departe un coridor subteran. 

Dar Berengere deschise uşa; văzu coridorul şi ezită, 
cuprinsă de curiozitatea care o muncea de mai multă vreme şi 
care o împingea acum să afle sfârşitul coridorului. 

"În toate acele alarme false pe care le dădea tata, 
totdeauna m-am oprit aici, murmură ea. De ce n-aş intra în 
coridor? De ce n-aş merge până la capăt?" 

Aprinse un felinar agăţat de perete de la o candelă ce mică 
lângă uşă şi, hotărâtă să afle totul, intră în tunel. 

În momentul în care se aventură în acel tunel de piatră, 
întunecos şi rece, Berengere simţi cum o cuprinde teama. 

Avu un moment intenţia să se întoarcă. 

Şi atunci i se păru... e greu de spus şi totuşi... da: i se păru 
că trebuie neapărat să meargă mai departe, pună la capăt... că 
trebuie neapărat. 

Şi scuturată încă de un tremur nervos, cu mintea inițiala de 
gânduri ciudate, porni înainte. 

Curând ajunse într-o pivniţă asemănătoare cu cea pe care 
tocmai o părăsise, pivniţă în care, de asemenea, se vedea o 
scară de piatră, îngustă, care urca spre suprafaţă. O urcă fără 
teamă şi avu ideea să numere treptele, constatând că scara era 
reproducerea exactă a celei pe care o coborâse; ajunse în cele 
din urmă într-o 
cameră strâmtă... 

"Aici nu se mai află nici un dulap", îşi spuse ea surâzând. 

Dar se înşela... era unul, într-un anumit sens, un dulap, 
dulapul morţii... se afla în interiorul unui mormânt! Îşi dădu 
seama aproape imediat, observând într-un fel de nişă un sicriu 
de piatră... făcu câţiva paşi înapoi, tremurând, dar curiozitatea 


fu mai puternică... Berengere se apropie şi citi pe latura sicriului 
aceste cuvinte săpate în piatră: 


La 30 decembrie din unul 1518, eu, Philippe, senior de 
Ponthus, am depus aici rămăşiţele pământeşti a celei ce a fost 
Agnes de Sennecour, moartă din cauză că a fost înşelată de 
Francisc, rege. 


"Regele!" murmură Berengere. 

Şi, tot aşa cum spusese Leonor... cum spun toate femeile, îi 
veni şi ei pe buze aceleaşi cuvinte de milă, de durere, de teamă: 

— Biata femeie!... 

În acel moment, ochii-i căzură pe o bucată de hârtie pusă la 
vedere pe marginea nişei pe care se afla sicriul. 

O apucă repede şi privind-o, recunoscu scrisul tatălui ei. 

Şi iată ce scria Turguand: 


"Nu-ti fie teamă. Dacă eşti urmărită, aici te afli în siguranță. 
Întoarce-te. Vezi placa de marmură care se află în faţa sicriului? 
Este împodobită cu trei capete de îngeri. Apasă puternic pe 
capul aflat în mijloc. Placa se va deplasa în afară. O dată ieşită 
din acest mormânt vei împinge placa şi aceasta va reveni la 
locul ei. Dar ai grijă să iei cu tine acest bilet, altfel încât cel ce 
te-a urmărit să nu poată descoperi mecanismul. leşită din 
mormânt, te vei afla în capela palatului d'Arrones. leşi fără a 
mai pierde un singur minut şi refugiază-te la vărul meu, cinstitul 
Jehan Lecointe care a primit instrucțiuni din partea mea. Adio, 
copilul meu şi fi binecuvântată" 


Berengere scoase un suspin. Câteva clipe rămase 
gânditoare, cu ochii aţintiţi pe aceste cuvinte ale inscripţiei 
funebre: 


Moartă fiindcă a fost înşelată de Francisc, rege. 


După care, împăturind cu grijă biletul, îl puse în acelaşi loc 
în care-l găsise; conformându-se instrucţiunilor lui Turguand, se 
întoarse şi se văzu, întradevăr în faţa unei plăci de marmură, 
lucrată în mod curios. Principalul motiv al ornamentelor consta 
în trei capete de îngeri. Berengere se apropie. 


"Aşa încât, îşi spuse ea, dacă secretul dulapului din camera 
mea ar fi descoperit, dacă aş fi urmărită, n-aş avea decât să 
apăs pe capul acestui înger pentru a fi salvată... ei, hai, e timpul 
să mă întorc... am aflat unde duce galeria subterană..." 

După o ultimă privire aruncată spre sicriul de piatră al 
Agnesei de Sennecour, Berengere începu să coboare de piatră, 
dar deodată se opri, urcă repede treptele pe care tocmai le 
coborâse şi-şi lipi urechea de placa de marmură... 

Aşa află toate amănuntele înfricoşătoarei bătălii, auzi 
loviturile de berbec date în uşiţa capelei, auzi totul cu claritate; 
ascultă cu inima-i tresărind, şi tot aşa auzi şi cuvintele 
sfâşietoare de dintre Clother şi Léonor. Inţelese că avea de-a 
face cu doi tineri, frumoşi, fără îndoială, admirabili şi în mod 
sigur îndrăgostiţi unul de celălalt, până la devotamentul suprem. 
Ştiu că trebuie cu orice preţ, să-l salveze. Şi se gândi la infinita 
recunoştinţă pe care ar fi putat-o celui, sau celei, care în 
circumstanţe asemănătoare l-ar salva pe Amauri... logodnicul 
său... contele de Loraydan! 

Da, se gândi şi la faptul că salvând pe cei doi necunoscuţi, 
le-ar fi dezvăluit secretul mecanismului şi al galeriei, secret 
menit s-o salveze pe ea şi care ar fi condamnat-o să nu mai aibă 
alt mijloc de scăpare dacă, într-o zi... dacă... şi se gândi la sicriul 
Agnesei! 

Dar nu ezită nici a clipă! 

Apăsă cu capul îngerului... placa începu uşor, uşor, să se 
deplaseze. 


Capitolul XI Don Juan visează că-l revede pe 
Jacquemin Corentin 


Privirea de recunoştinţă profundă pe care Bérengère o 
primi din partea lui Clother fu pentru ea o recompensă nobilă 
pentru tot ce tăcuse. Deja Léonor coborâse în mormânt şi o 
îmbrăţişa pe fiica lui Turquand care, în mod simplu, murmură: 

— Şi eu am un logodnic!... 

Clother era şi el gata să intre... 

În acel moment, în capelă, ultimele pregătiri ale atacului 
suprem erau terminate, Loraydan organizând două grupuri, câte 


unul pentru fiecare trecere. Moartea lui Clother era sigură — mai 
puţin sigură era prinderea Leonorei. 

Loraydan era gata să dea ordinal. 

Şi-n acel moment, tocmai când Clother voia s-o urmeze pe 
Leonor în mormântul Agne&sei, acesta auzi clar vocea lui Juan 
Tenorio care spunea: Ș 

— Opreşte-te, conte! Inainte de a ataca, am să-i spun un 
cuvânt lui Clother de Ponthus!... 

— Veniţi! Veniţi! gâfâi Leonor. 

Dar Potnhus dădu din cap şi aşteptă. 

In tăcerea care urmă, Juan Tenorio strigă: 

— Seniore de Ponthus, sunteţi acolo? 

— Aici sunt! răspunse Clother. 

— Sunteţi teafăr, puteţi să mă auziţi? 

— N-am nici măcar o zgârietură şi vă aud de minune. 

— Ei bine, atunci ascultați: Clother de Ponthus, eu, Juan 
Tenorio, nobil de Spania şi unul dintre cei douăzeci şi patru din 
Sevilla, vă provoc la duel, noi doi, pe viaţă şi pe moarte, acum în 
parcul palatului d Arronces. Spun că-i vorba de un duel între noi 
doi. Jur pe numele meu şi pe onoarea mea că nu-l veţi avea 
drept adversar decât pe Juan Tenorio. (Ceata scoase un mârâit 
nemulțumit. Dar Loraydan, cu un surâs sinistru, îi linişti cu un 
gest, făcând semn lui don Juan că-l aprobă). Onoarea mea, 
numele meu sunt garanţie că cei prezenţi, aici de faţă, nu vă vor 
ataca. Dacă mă veţi ucide, puteţi pleca în pace fără a fi atacat 
de cineva. Clother de Ponthus, dacă acceptaţi provocarea loială 
pe care v-o fac, voi continua să vă privesc ca pe un bun şi viteaz 
gentilom, aşa cum sunteţi după toate aparențele. Dar dacă nu 
acceptaţi, vă voi considera un laş şi voi spune peste tot că 
sunteţi decăzut din dreptul de a purta titlul de gentilom. Seniore 
de Ponthus, acceptaţi provocarea mea? 

— O accept! răspunse Clother. 

— Vă aprob! spuse Leonor. 

Şi-n aceeaşi clipă făcu o mişcare ca pentru a ieşi din 
mormânt, Clother se aplecă spre ea: 

— Leonor, spuse el, dacă nu plecaţi chiar acum, jur că mă 
omor în faţa voastră... 

Imediat şi în timp ce Berengere o trăgea pe Léonor pe 
jumătate leşinată, se aplecă, ridică placa şi o fixă în cadrul ei. 
Ascultă un moment cu atenţie şi auzi un murmur vag, care se 


îndepărta, după care, nimic... Clother lăsă să-i scape din piept 
un suspin de bucurie sălbatică şi, strângând cu putere mânerul 
spadei, murmură: 

— Între noi doi, Juan Tenorio! Spadă a lui Ponthus, fi-mi 
credincioasă!... 

Clother îşi băgă spada în teacă şi avansă în interiorul 
capelei, însângerat, cu hainele sfâşiate... Ceata tâlharilor îl văzu 
apropiindu-se şi făcură instinctiv câţiva paşi înapoi, bombănind. 

Juan Tenorio se descoperi. 

Şi atunci, bandiții, cu un gest maşinal care le arăta 
admiraţia lor temătoare, se descoperiră şi ei... 

— Clother de Ponthus, spuse don Juan, vă rog să mă scuzaţi 
dacă în timpul luptei nu m-aţi văzut şi bănui că numai din cauză 
că vă era ruşine să luaţi parte în mod activ la o capcană 
organizată de domnul (şi-l arătă pe Loraydan cu un semn al 
capului). De altfel nici pe domnul nu l-am văzut şi presupun că 
un exces de prudenţă îl obliga să se ţină la distanţă. 

— Ah! Da! strigă Loraydan, livid. Ştiţi că nu vă pot răspunde 
fiindcă Juan Tenorio v-a provocat înaintea mea. 

— Poate că aţi uitat că eu însumi v-am provocat, în strada 
Saint-Antoine, de faţă cu comandorul Ulloa. Aveţi deci întâietate 
asupra lui Juan Tenorio. Conte de Loraydan, nu-l mai aveţi aici 
nici pe Ban-Frumos nici pe Jean Uşiţă pe care i-aţi plătit să mă 
asasineze... aşa cum i-aţi plătit pe caraghioşii ăia... 

Loraydan rămase nemişcat sub insulta primită. Nu făcu 
decât să surâdă, un surâs înspăimântător 

— Nici nu veţi mai găsi, continuă Clother, camere secrete 
ca aceea în care m-aţi închis prin surprindere pentru a mă face 
să mor de foame... 

Loraydan păli puţin. 

Dar continua să tacă. 

— Dar în schimb, sfârşi Clother, veţi găsi o spadă care nu 
vrea decât să străpungă inima sau ceea ce se poate presupune 
că are un om cinstit. Nu vi se pare că a sosit clipa? 

Loraydan scoase un fel de suspin. 

Apropiindu-se de Ponthus, îşi atinse pieptul cu mâna şi 
bombăni: 

— Toate cuvintele pe care le-aţi spus acum şi poate chiar şi 
altele, au rămas scrise aici. Pentru flecare silabă a fiecărui 
cuvânt va voi stoarce atâtea picături de sânge câte vor fi 


nevoie, până când prin venele voastre nu va mai curge pic de 
sânge. În ce priveşte locul şi momentul, asta eu hotărăsc. 
Răbdare, domnule du Ponthus, răbdare! Orice oră va fi aceea, 
va fi prea devreme pentru dumneavoastră,., 

Şi se dădu înapoi. Pe faţa-i crispată se citea o ură atât de 
mare încât don Juan se cutremură şi bandiții se îndepărtară în 
tăcere. 

Clother se întoarse spre don Juan: 

— Deoarece domnului conte îi este frică şi refuză să se 
bată, sunt al vostru, sen iore Tenorio. 

— Seniore de Ponthus, spuse Juan Tenorio, vreau să spun 
două vorbe donei Leonor, pentru care vă cer permisiunea să vă 
părăsesc un minut, după care voi şi al vostru. 

— Mergeţi, răspunse Clother. 

Don Juan înainta spre altar şi pătrunse în spatele lui prin 
trecerea din stânga, în timp ce Loraydan o luă prin partea 
dreaptă. Se opriră faţă în faţă şi se priviră înspăimântați. 

— Ei bine, făcu Juan Tenorio, unde-i ea? 

Loraydan nu-i răspunse. Întunecat şi gânditor, cerceta locul 
şi don Juan îl auzi murmurând: 

— S-a petrecut aici ceva straniu... 

— Mister! spuse Tenorio. Mister şi numai domnul de 
Ponthus ne poate da cheia acestui mister. Leonor, izbucni el 
într-o explozie de durere sinceră, Leonor, cât de crudă eşti! Cum 
te joci tu cu nenorocita asta de inimă care te iubeşte! 
Zdrobeşte-o! Zdrobeşte-o odată! Leonor, iubită Leonor, ce s-a 
întâmplat cu tine? 

— A luat-o Satan, spuse Loraydan pe un ton de ironie rea. 
Asta este, senior Tenorio, adăugă el lovind cu piciorul dalele pe 
care stăteau, a intrat în măruntaiele pământului. Nu lipseşte 
nimic tabloului. Vedeţi? Un mormânt. Moarta care doarme aici s- 
a sculat, a deschis mormântul şi a arătat Leonorei drumul spre 
iad... 

— Fără blasfemii, conte! Leonor este un înger. Dacă trebuie 
neapărat să credem într-o intervenţie supranaturală, fiţi mai 
degrabă încredinţat că a urcat în cer. 

Şi don Juan, ca şi când ar fi sperat s-o revadă pe Leonor, 
ridică în sus o privire arzătoare. Scoase un strigăt uşor de 
surpriză şi de decepţie totodată: 


— Am dezlegat misterul! Vedeţi, conte, iată drumul pe care 
a luat-o Leonor... 

Loraydan ridică ochii şi văzu cam la trei metri şi jumătate 
de la sol o fereastră deschisă. 

— Dar cum a putut să se urce până acolo? 

— Cu ajutorul băncilor astea şi al lui Ponthus. 

— Şi atunci, bombăni Loraydan, de ce Ponthus nu a... 

— Clother de Ponthus nu este unul dintre cei ce fug din faţa 
pericolului, spuse Juan Tenorio. E un adversar de temut; în 
timpul luptei mi-a smuls de multe ori exclamaţii de admiraţie. In 
ce o priveşte pe L&onor, a vrut să-mi frângă inima. În momentul 
în care ticăloşii ăştia încercau să dărâme uşa, vitează şi mândra 
mea an-daluză sărea pe fereastră! Ce creatură nobilă şi 
îndrăzneață! Ce inimă, iubite conte, ce inimă! Mi-aş da viaţa 
pentru a cuceri o asemenea inimă! 

În acest timp Loraydan gândea: 

"Ducă-se naibii sau în cer domnişoara asta, pe uşă sau pe 
fereastră, puţin îmi păsa din moment ce nu mai risc dizgraţia 
regelui refuzând s-o iau de nevastă. A plecat! Călătorie 
sprâncenată!... A rămas blestematul de Clother. Dacă Juan 
Tenorio îl ucide, cu atât mai bine... Dacă nu-l ucide... Oh! Nu 
trebuie cu nici un chip să iasă viu de aici... Trebuie ca în această 
noapte... O vreau." Hai! Hai acum să pregătim cursa..." 

"Nenorocire mie! îşi spunea don Juan. De trei ori 
nenorocire! Niciodată n-am suferit aşa de mult ca acum. Ce se 
va întâmpla cu inima mea? Ah! Dacă Ponthus ar putea să mă 
vindece cu o lovitură precisă ulât de dragoste cât şi de viaţă!... 

Ochii i se umplură de lacrimi în timp ce-şi frângea mâinile, 
Şi... deodată, iară nici o tranziţie: 

— Pe ceruri, conte, nu mai m-am gândit la asta! Un cuvânt, 
iubite conte, un cuvânt: litiera... 

— Litiera? făcu Loraydan ciulind urechea, cu ochii la pândă. 

— Ei da, litiera. 

— Am auzit, pe toţi dracii! 

— lubite conte, nu mă înţelegi, văd asta după sprâncenele 
dumitale încruntate; să ne gândim puţin, vorbesc despre litiera 
care mă aşteaptă pe drumul spre Corderie... litiera mea... 

— Să dea ciuma! Explicaţi-vă, senior Tenorio! 

— Bine, bine, să nu mai vorbim de litieră... 


— Aşa este, spuse Loraydan încercând o mişcare de 
retragere, la ce bun să vorbim de litieră? 

— Să nu mai spunem despre ea nici un cuvânt, făcu Juan 
Tenorio, reţinându-l pe conte de braţ. 

— Tenorio, Clother de Ponthus va aşteaptă! 

Şi-n acelaşi moment Loraydan calculă câte servicii îi mai 
putea încă aduce don Juan. 

— Nu ştiu de ce, continuă Juan Tenorio, am mai vorbi de 
litiera aia. 

— Foarte bine. Să mergem... 

— Dar în ce priveşte sacul... 

— Sacul? Ce sac?... 

— Este al meu. Negreşit, capcana voastră, conte, a dat greş 
în mod lamentabil, asta-i soarta capacanelor puse prea bine la 
punct. Ar mai trebui lăsat şi norocul să-şi spună cuvântul. Fără 
hazard, nu există combinaţie, oricât de bine pusă la punct, să 
ţină... Ai greşit, iubite conte, să prevezi totul. Nu trebuie să 
prevezi totul. Şi pe ceruri, conte, nu-i vina mea că ai prevăzut 
totul şi că acţiunea a dat greş. Sacul... 

— Pe tot iadul! Ce sac?... Ce sac?... 

— O ştiţi prea bine. Să-i spunem sac. Fiindcă, mărturisesc, 
dacă sunt de părere să lăsăm hazardul să-şi spună cuvântul de 
asemenea sunt duşmanul punctelor pe |, pentru bunul motiv că 
uneori punctelor pot fi mai mari decât |. Să spunem pur şi 
simplu că sacul îmi aparţine şi hai să-l ucid pe bunul Clother de 
Ponthus. 

"La urma-urmei, cuferele lui Turguand sunt mari şi adânci" 
gândi Loraydan. 

— Ei! făcu el. Vrei să vorbeşti de suma ce-ţi era destinată 
pentru plecarea în Spania? De ce n-ai spus-o direct? Suma îţi 
aparţine, asta-i de la sine înţeles! 

"Patruzeci de mii de livre de aur! adăugă în sinea sa. E dur. 
Dar ticălosul ăsta mă va ajuta să-mi găsesc averea... şi nu-l 
plătesc prea scump pentru asta..." 

— Nu suma-i importantă, isprăvi don Juan cu nepăsare, dar 
departe de bunurile mele şi de tâlharul meu de intendent, sunt 
nevoit să mă descurc aşa cum pot. 

Şi radios, asigurat dinspre partea banilor, cu mintea liberă 
acum, se îndreptă spre Clother de Ponthus. 


— Domnule de Ponthus, spuse el, nu-mi iert faptul de a vă 
fi făcut să aşteptaţi... 

— Nu vă fac nici un reproş... 

— Domnule de Ponthus, nu cunosc un alt gentilom mai 
politicos decât dumnea-voastră.. 

— Seniore Tenorio, mă copleșiți. 

— Nu, nu, martor mi-e cerul. Seniore de Ponthus, poate că 
sunteţi obosit de luptă de mai înainte. Poate că acum nu sunteţi 
în deplinătatea forţelor. V-ar conveni s-o amânăm pe mâine?... 
Sau în altă zi? 

— Nu, dimpotrivă, mă simt minunat. Dar dacă doriţi să 
amânaţi duelul nostru pe viaţă şi pe moartea?.,. 

— Nu, desigur! Nu voiam să am un avantaj. Ar fi trebuit să 
ştiu, însă, că un de Ponthus nu-i niciodată obosit de glorie şi 
vitejie. Ce nefericire pentru mine să vă am drept inamic! 

— Senior Tenorio, juraţi-mi că veţi renunţa la dona Leonor... 

— Niciodată!... 

— Atunci, să merge! Şi ieşiră din capelă. 

— Da, să mergem să ne tăiem gâturile, continuă don Juan, 
ca doi viteji care ştiu să râdă morții în nas. Dar, oare, moartea 
are nas, seniore Ponthus? Nu, nu are. Nu este ca aiuritul meu de 
Jacquemin! Seniore Clother, în viaţa mea am ucis mulţi viteji şi 
nu am pentru asta nici o remuşcare. Dacă vă voi ucide, vă 
asigur că durerea mă va urmări până Ea sfârşitul vieţii mele. 

— Voi încerca din răsputeri să vă scutesc de acest lucru, 
spuse Ponthus. 

— Sunt sigur. Şi dacă mă veţi ucide... va fi o consolare 
pentru mine că aţi fost dumneavoastră şi nu un altul! 

Tot schimbând între ei aceste politeţuri, înaintară spre 
inima parcului, escortaţi de un bandit ce ducea o torţă. 

Loraydan şi banda de ticăloşi rămăseseră în urmă formând 
în întuneric un grup de demoni la sfat... Ce fel de sfat? 

Ponthus şi Juan Tenorio ajunseră până la magnifica alee de 
ţel care pornea de la grilajul parcului şi ajungea până la palat. 

— Vă convine locul? întrebă Ponthus. 

— De minune... 

— Ei bine, să ne oprim... 

— Foarte bine, cu toate că pentru plăcerea şi onoarea de a 
vă vorbi v-aş fi însoţit şi până la celălalt capăt al Parisului. 


Sentore de Ponthus, în cazul, improbabil de altfel, că voi fi mai 
tare şi vă voi expedia Ad patres, aveţi vreo dorinţă? 

Clother dădu din cap. 

— Eu am una! spuse grav Tenorio. Dacă mă ucideţi, vă rog 
să repetaţi pentru ultima dată Leonorei d'Ulloa că o iubesc din 
tot sufletul. 

Şi spunând aceasta, scoase spada şi se puse în gardă 
spunându-i celui cu torţa: 

—  Lipeşte-te de arborele acela, luminează bine locul, 
priveşte şi ia o lecţie de onoare! 

Cele două spade se încrucişară... 

Atunci banditul aruncă o privire rapidă spre fundul parcului, 
spre masa de întuneric care acoperea cu vălul ei sfatul 
demonilor... 

Ridică torţa cât de sus putu... 

Şi atunci, din acea masă de întuneric se auzi năvala 
furioasă a demonilor. lzbucniră urlete şi strigăte de moarte: 

— Ucide! Ucide! Ucide!... 

Şi-n aceeaşi clipă valul se năpusti asupra lui Clother, care 
se văzu înconjura, învăluit de fulgere de oţel... 

— Ah! Laşilor! strigă Tenorio. Ah! Blestemaţilor! Ponthus! 
Ponthus! De data asta nu vei mai fi singur în faţa bandiţilor! 
Ponthus! Prefer să mor decât să mă crezi complicele unei 
asemenea trădări! 

Dintr-un salt, Clother se lipise cu spatele de un copac gros. 
De acolo strigă: 

— Juan Tenorio, ştiu de une vine trădarea şi ştiu că nu eşti 
vinovat! 

— Mulţumesc! spuse Tenorio năpustindu-se. 

Şi-n aceeaşi clipă, don Juan se prăbuşi, părându-i-se că 
cerul i s-a prăbuşit pe cap, sau că, din nebunie, se aruncase cu 
capul într-un zid. 

Nu era nici cerul... Nici zidul. Era, pur şi simplu, pumnul 
vetitului Amadis-la-Douceur... un adevărat baros de Fierar, un 
pumn pe care l-ar fi invidiat şi Milon din Crotona. 

Sub lovitura de pumn a celebrului bandit, Juan Tenorio 
căzu, închise ochii după care-i deschise imediat şi că într-un vis 
privi bătălia în care se amestecau acum personaje, plăsmuite, 
fără îndoială de imaginaţia Na. Şi începu ca într-un delir: 


"Sfinţi şi arhangheli, zburaţi şi spuneţi-i Leonorei că Juan 
Tenorio moare cu ea în gând... Ce lovitură, ce lovitură, pe tot 
cerul! Ce mi-o fi căzut pe cap? Un munte? Oh! Mizerabilii! Cum 
mai atacă! Ţineţi-vă bine, seniore de Ponthus! Ah! Cum se mai 
apără! La dreapta! La stânga! Cum mai loveşte! Ce spadă! Ce 
îndemânare! Ce forţă! Incă unul care se prăbuşeşte! Ponthus! 
Ponthus! Fii atent la ăla!... Ah, foarte bine! O lovitură de pumnal 
la locul potrivit!... Oh! Şi totuşi va fi copleşit bunul gentilom!... 
Vreau... trebuie... nu... nu pot!... înconjurat! L-au înconjurat!... 
Hei! Dar cine sunt ăia? De unde au apărut?... Ei na, e păcătosul 
mei de Jacquemin?... Şi afurisitul de Ban-Frumos!... Şi ăia doi pe 
care nu-i cunosc?... Ah! Ticălosul de Corentin, ai venit să-l ucizi 
pe Ponthus! Nu, nu! îi vin în ajutor!.. lată-i cum mai năvălesc 
asupra bandiţilor lui Loraydan!... Ce lovituri, Dumnezeule! Ce 
lovituri! Cum mai strigă! Şi ce de gemete de agonie şi de 
moarte!" 

Dar toată această viziune fantastică se sfârşi brusc... 

Don Juan leşinase. 


Capitolul XII Regele Francisc dă un ordin 
comandantului jandarmilor săi 


Câteva ore mai târziu, la Luvru. 

Amauri de de Loraydan tocmai este introdus în cabinetul 
regelui unde se mai află adunaţi Bervieux, căpitanul gărzii, 
Bassignac, valetul său personal şi Croixmart, comandantul 
Jandarmilor, în timp ce alţi gentilomi îşi aşteptau rândul în 
anticameră. 

Comandantul jandarmilor îşi cedă locul favoritului regelui. 

— Sire, în noaptea asta a avut loc o bătălie la palatul 
d'Arronces. 

— Aha, făcu vesel regele. Ai sosit în cele din urmă. Spune- 
mi ţi-ai cucerit poziţia? Leonor d'Ulloa, frumoasa rebela, ţi s-a 
predat? 

— Dona Leonora a fugit, sire! 

— A fugit? 

— Aşa cum am spus, sire! 


Regele, care se aştepta la o poveste extraordinară, făcu un 
gest mânios. Se ridică şi începu să umble furios prin cabinet. 

— lată-i pe domnişorii noştri! Pleacă să răpească o 
fetişcană care, din pură încăpățânare refuză un mariaj onorabil 
şi o lasă să fugă! Îți spun eu, căsătoria asta se va face! Sunt în 
joc interesele mele, interese de Stat! Te vei căsători cu ea, 
înţelegi? Te vei căsători! 

— Sire, spuse Loraydan, pentru a respecta ordinele 
Maiestăţii Voastre eram hotărât să trec cu vederea puţinul 
interes pe care dona Leonor mi-l stârneşte. Cunosc faptul că 
Maiestata sa, regele Spaniei a lacul din această căsătorie o 
condiţie pentru anumite aranjamente. Devotamentul meu e 
absolut, sire, l-am cerut donei Leonor d'Ulloa să mă accepte 
drept soţ. 

— Foarte bine. Şi apoi? 

— A refuzat. Atunci i-am spus că-i dau timp de gândire 
cincisprezece zile, prevenind-o că dacă persistă în refuzul de a 
vă executa ordinele voastre şi ale suveranului său, voi fi forţat 
să folosesc mijloace extreme. Cred că am acţionat ca un 
adevărat gentilom. 

— Da, începu să râdă regele, dar nu ca un adevărat 
îndrăgostit. Ce are de-a face faptul că eşti un bun gentilom, cu 
dragostea? Cât eşti de tânăr şi de naiv. Află că-n dragoste există 
un fel de loialitate care nu are nimic în comun cu loialitatea 
politică sau cu loialitatea obişnuită. 

— Ce vreţi, sire, loialitatea este un viciu de care nu mă pot 
debarasa. 

— Bine, rămâi loial, asta-i onoarea unui gentilom... cu toate 
că-n dragoste... dar tu aveai un ordin. Trebuia să-i execuţi.. 

— Asta am şi făcut, sire, fiindcă un ordin din partea 
Maiestăţii Voastre primează asupra oricăror considerente. Deci 
m-am dus la palatul d'Arronces cu o litieră... 

— Aha! Începe să prindă contur... continuă! 

— Şi cu doi prieteni care să mă ajute, la caz de nevoie... 

— Bravissimo, cum spun milanezii. Continuă! adăugă el 
brusc, cuvântul milanez amintindu-i deodată o altă preocupare a 
sa. 

— Se apropie bine de miezul nopţii sire. Cu toată ora 
înaintată, dona Leonor mi-a acordat audiența pe care i-o 
cerusem prin intermediul majordomului. 


— Ei, vezi! Ţi-a acordat audiența... la miezul nopţii. În fond 
nu voia decât să fie răpită. Toate mironosiţele astea care-şi dau 
aere de virtute şi de indignare... Dar mai bine să tac, mi-e 
teamă că voi spune prea multe. Continuă, Loraydan. 

— Ei bine, sire, am încercat să-i dovedesc fiicei 
comandorului că situaţia în care se afla îi impunea să mă 
urmeze. Până la urmă se resemnă. Violenţa pe care ar fi trebuit 
s-o folosesc pentru a o lua cu mine era doar de formă: 
Maiestatea Voastră cunoaşte de minune că hotărârea unei femei 
este atât de fragilă. 

— Cred şi eu că ştiu măcar atâta lucru! făcu Francisc | 
răsturnându-se în fotoliu şi mângâindu-şi barba. Virtutea 
femeilor... al trebui să fiu nebun să crezi în aşa ceva. 

— Totul mergea cum nu se poate mai bine şi eram cât pe- 
aici să ajungem la poarta parcului, aproape de litiera care ne 
aştepta, sire... când am fost atacați, eu şi cei doi prieteni ai mei, 
cu o violenţă de nedescris de aproape douăzeci de bandiți. 

— Asta-i bună! strigă regele Francisc întorcându-se spre 
comandantul jandarmilor. Lucrurile astea devin intolerabile, 
Croixmart. Nu mai există nici o siguranţă în oraş după căderea 
nopţii. În curând, afurisit să fiu! Nu vei mai putea străbate 
străzile în căutarea unei aventuri galante fără riscul de a fi ucis. 
Cum aşa? Uite cum trei gentilomi care, cu toată blândeţea, 
pornesc la răpirea unei fete frumoase şi câţiva mizerabili, de cea 
mai joasă speţă îndrăznesc să-i întrerupă, din acţiunea lor. 
Trebuie ca toate acestea să ia sfârşit, domnule comandant! 
Trebuie ca nemernicii să fie pedepsiţi... 

— Da, sire, ci cinstea recompensată, spuse Croixmart. 
Există un mijloc: să înconjurăm Curtea Miracolelor şi să-i dăm 
foc. 

— Ei bine, dacă trebuie... Vom vedea... Continuă, Loraydan. 

— Şi bine-nţeles că ne-am încăierat. Până la urmă i-am pus 
pe fugă pe ticăloşi, dar în timpul luptei dona Leonor ne-a 
scăpat... 

— Trebuie s-o regăsiţi pentru numele lui Dumnezeu! Şi încă 
repede!.. 

— Va fi greu, sire... 

— Greu? Când dau eu ordin?... 

Amauri de Loraydan răspunse regelui şi ar fi jurat că-şi 
savurează propriile cuvinte ca pe o delicatesă de lux. 


— N-am spus că-i imposibil, sire. Nimic nu-i imposibil când 
regele dă un ordin. Eu am spus doar că va fi greu... Greu, 
deoarece dona Léonor a fost răpită de şeful bandiţilor... 

— Şeful? Care şef? 

— Oh! Bineînţeles, unul care ştia prea bine ce face, sire! 
Unul care era sigur că dacă eu mă aflu la palatul Arronces, o fac 
numai din ordinul regelui... 

— Pe toţi sfinţii!. 

— Unul care, poate, ţintea mai sus decât persoana mea. 
Pentru el, eu şi prietenii mei nu însemnau nimic. Cel pe care-l 
atacau, atacându-ne, cel căruia voia să-i zădărnicească 
planurile, cel căruia îi lua în râs dorinţa, nu era decât regale 
Franţei... 

Sub cuvintele şfichiuitoare ale lui Loraydan, Francisc | simţi 
o suferinţă reală. Gândurile de răzbunare îl asaltară şi furia, 
turbarea să tăcută, îl înspăimântă chiar şi pe Loraydan. 
Comandantul jandarmilor, nemişcat, încarnare întunecată a 
îngrozitoarelor represalii pe care regele le plănuia, privea scena 
cu atenţia puternică şi dispreţuitoare a omului care ştie să vadă 
şi să înţeleagă. 

— Şeful ăsta, murmură regele, rebelul ăsta... 

— Acesta-i cuvântul, sire: Un rebel! 

— Cum să-l regăsim?... L-ai văzut bine?... L-ai putea 
recunoaşte?... 

— Îl cunosc, sire! Chiar şi Maiestatea Voastră îl cunoaşte. 

— Eul! 

— Cel puţin numele: este cel care, într-o seară, pe drumul 
spre Corderie... 

— Destul Loraydan, destul! exclamă Francisc |, sculându-se 
agitat... Am tot ezitat să pun să-l aresteze acest Ponthus, 
murmură el. lată cum îmi răsplăteşte slăbiciunea. Dar de ce am 
dat dovadă de slăbiciune? 

Şi căzu pe gânduri. 

Imaginea palidă şi nelămurită a Agnesei de Sennecour i se 
ivi în minte. Îl revăzu pe Maugency, îl revăzu pe Philippe de 
Ponthus căruia Agnes de Sennecour îi arăta o aşa de mare 
încredere. Amintiri! Amintiri îndepărtate! Cât de puternice 
sunteţi! De unde vă vine acest farmec?... Puțin câte puţin, 
regele se liniştea. Puțin câte puţin, visurile sale îl duceau spre 
gânduri mai bune. 


— Şi-n timp ce se retrăgea, spuse Loraydan, ne-a strigat: 

"Duceţi-vă şi spuneţi-i regelui vostru să nu îndrăznească să 
mă urmărească, Leonor de Ulloa îmi aparţine de acum..." 

Francisc | tresări şi un val de sânge i se urcă la cap. 

Se aşeza la masă, apucă un pergament sigilat cu sigiliul său 
şi scrise repede: 


"Ordon comandantului jandarmilor să-l caute peste tot şi 
să-l aresteze oriunde l-ar găsi, în cel mult două zile, pe rebelul 
Clother de Ponthus, fiul lui..." 


Şi întorcându-se spre Loraydan: 
— E sigur că-l fiul lui Philippe de Ponthus? 
— Da, maiestate. 


“Fiul lui Philippe de Ponthus, continuă să scrie Francisc |. 
Rebelul v-a fi condus imediat în castelul nostru, Temple şi supus 
interogatoriului obişnuit şi extraordinar până când işi va 
mărturisi crima. După ce se va instrui procesul, sentința va fi 
executată în următoarele douăzeci şi patru de ore." 


Cu un surâs ascuţit, regele reciti cele ce scrisese. După 
care întinse lui Croixmart ordinul. 

Comandantul jandarmilor îl citi cuvânt cu cuvânt, îl împături 
cu nepăsare şi spuse: 

— Foarte bine. 

Cuvintele lui semănau cu şuieratul securii călăului. 


Capitolul XIII Invitaţie la cină 


Atunci când don Juan îşi reveni în simţiri, văzu că se afla în 
capela palatului Arronces, întins cât era de lung pe dale, în timp 
ce deasupra lui văzu aplecată figura caraghioasă a lui 
Jacquemin Corentin. 

— Cum aşa! murmură Tenorio, am impresia că-l revăd pe 
caraghiosul, pe ticălosul, pe nemernicul de Jacquemin! Ce 
coşmar, Dumnezeule! Când o să mă trezesc oare? 


— Dar nu uitaţi, monseniore, îi replică, melancholic 
Corentin. 

Şi continuă să umezească cu apă rece tâmplele şi mntea 
rănitului. 

— Ce vrei să spui? izbucni don Juan. Vrei să pretinzi că te 
afli aici în carne şi oase? 

— Chiar eu sunt, vă jur, spuse Corentin. 

— Şi-n cazul ăsta, de unde ai apărut? Şi ce faci aici? De ce 
ai lipsit aşa de multă vreme? 

— Am fost în închisoare, monseniore! 

— Şi cine ţi-a permis să mergi la închisoare? 

Şi-n timpul ăsta don Juan se ridică în capul oaselor şi cu 
ajutorul credinciosului Corentin, reuşi să se scoale în picioare. 
Capul încă i se mai învârtea, dar reuşea să stea drept fără prea 
mare greutate. 

— Să vedem, continuă don Juan, nu cumva mi-ai spus că, 
pentru nu ştiu ce crimă ai fost închis la Châtelet? 

— Dar nici măcar n-am scos un cuvânt, monseniore, făcu 
mirat Corentin. Este foarte adevărat că am ieşit din închisoare. 
Da, monseniore! Şi nu cu multe ore în urmă încă eram legat la 
stâlpul infamiei la Croix-du-Trahoir, de unde urma să fiu luat la 
miezul nopţii şi dus la Châtelet, pentru ca în această dimineaţă, 
la ora opt să fiu adus din nou în acelaşi loc pentru a fi 
spânzurat... 

Don Juan se lovi peste frunte ca şi când i-ar fi venit o idee. 

— Asta e! exclamă el. Am la mine nu o alifie, ci o rugăciune 
pe care unul din prietenii mei, episcop, a compus-o special 
pentru mine: "Când vei fi pe punctul de a muri, mi-a spus acel 
savant şi om sfânt, recită această rugăciune şi moartea ţi se va 
părea mai dulce decât somnul." Vrei tu rugăciunea asta, bunul 
meu Corentin? 

— Pe legea mea, monseniore, spuse repede Jacquemin, vă 
voi fi recunoscător până la sfârşitul vieţii! 

— Adică cinci sau şase ore. 

— Da, din păcate! Cam atâta mi-a rămas de trăit. 

— Uite, spuse don Juan, asta-i rugăciunea, citeşte-o acum! 

Şi scoase din tunică un pergament, dându-i-l lui Corentin, 
sărmanul flăcău le şterse la ochi, şi, la lumina slabă a candelei, 
începu să-l citească. 


Imediat foaia începu să-i tremure în mâna şi o secundă mai 
târziu scoase un strigăt de bucurie supremă, strigătul 
condamnatului care, în clipa supremă, află că-i iertat pe deplin! 
Jacquemin se repezi spre don Juan şi se aruncă în genunchi: 

— Ah! Monseniore, pot să-mi cred ochilor sau sunt pradă 
unui vis? 

— Ce? Ce vrei să spui, caraghiosule? 

— Rugăciunea, monseniore, rugăciunea!... 

— Ei bine? Ce-i cu ea? 

— Nu-i o rugăciunea, monseniore! E o scrisoare din partea 
regelui, prin care mi se acordă iertarea. Trăiască regele! 
Trăiască regele!... 

Intr-adevăr, era ordinul de punere în libertate pe care 
Loraydan i-l dăduse lui Juan Tenorio la hanul Ghicitoarei, nu fără 
a-i reproşa acestuia din urmă că fusese nevoit să facă risipă de 
influenţă pentru un valet. 

Don Juan îl asculta pe Jacquemin Corentin care-i amintea că 
mai fusese odată salvat de la moarte de venerabilul Luis 
Tenorio. Şi acum, ceea ce făcuse tatăl, fiul completă cu aceeaşi 
mărinimie. Şi cum Jacquemin îi jura că din această clipă 
respectuoasa sa afecţiune îi era închinată pentru totdeauna, 
Juan Tenorio îi răspunse: 

— Te nedreptăţeşti, Corentin. Nu mă vei iubi nici mai mult 
nici mai puţin ca până acum, fiindcă tu eşti una din acele inimi, 
extrem de rare, care se dăruiesc fără să aştepte să fie 
răsplătite... 

Bravul Corentin nu-şi dădu seama de ironie, delicata artă 
de a cântări cuvintele fiindu-i necunoscută, aşa încât continuă 
cu mulţumirile. 

— Hei, caraghiosule, n-am făcut-o expres! strigă don Juan. 

Şi cu un ton serios, care-l făcu să se înfioare pe Jacquemin: 

— Să nu mai vorbim despre asta. Corentin, valorezi 
greutatea ta în aur. Spune-mi, cine m-a adus aici, în capelă? 

— Eu, monseniore, ajutat de Ban-Frumos. Am venit să 
intrăm în palat şi să vă aşteptăm pe un pat. Dar un om îmbrăcat 
în negru şi vorbind latina tot atât de bine ca şi un preot sau un 
doctor, acest om, deci, ne-a ţinut o lecţie despre virtute şi în 
cele din urmă s-a opus să vă ducem în palat: "Duceţi-l în capelă, 
a adăugat el, fiindcă e scris că acolo unde se află casa domnului 
poate intra oricine, chiar şi vinovaţii." La aceste cuvinte, Ban- 


Frumos a vrut să-l ia de urechi şi să-l strângă de gât. De abia |- 
am liniştit. Aşadar, v-am adus aici. Şi Ban-Frumos a plecat să-şi 
întâlnească stăpânul, pe seniorul pe Ponthus... 

— Aha! Tăcu don Juan, gânditor. Şi ce s-a întâmplat cu 
seniorul de Ponthus? 

— După bătălie, când bandiții au fost puşi pe fugă, s-a 
apropiat de voi, monseniore, v-a examinat rana şi a spus: "Nu-i 
prea grav, Ban-Frumos, îl vei ajuta pe viteazul Corentin — el a 
spus-o, monseniore! — să-l ducă pe seniorul Tenorio în palat; 
după care vei veni după mine. Şi întorcându-se spre mine, a 
adăugat: Corentin, când stăpânul tău se va trezi, îi vei spune că- 
i stau la dispoziţie în ziua, ora şi locul pe care-l va alege, şi, dacă 
vrea să mă întâlnească, spune-i că locuiesc la madam Jérôme 
Dimanche, vis-a-vis de hanul Ghicitoarei. După care, eu şi Ban- 
Frumos v-a luat de umeri şi picioare şi... 

— Adevărat? îl întrerupse don Juan gânditor. La madam 
Jérôme Dimanche? 

— Da, monseniore. Dar ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic. Continuă. 

Şi un fior îl străbătu pe don Juan. Îşi duse mâna la frunte ca 
pentru a-şi potoli durerea ce-l cuprinse, o durere care, în mod 
sigur, nu era provocată de rană... o durere a sufletului... 

— Monseniore, spuse Jacquemin, ce doriţi să continui? 

— Spune-mi mai întâi, ce naiba făceai în parcul palatului 
d'Arronces, în toiul nopţii? 

— Am băut la cârciumă, eu, Cicatrice şi omul cu ochi 
fierbinţi aşa încât n-am observat când Ban-Frumos a plecat. 
Timpul trecea. Dintr-o dată apare şi Ban-Frumos. Incepe prin a 
goli o sticlă întreabă, după care ne vorbeşte. Ne povesteşte tot 
ce se întâmplă la palatul d'Arronces, aşa încât mi se face părul 
măciucă. Ne cară după el şi ne aşează în parc, convenind asupra 
semnalului. Asta se întâmpla tocmai când dumneavoastră 
veneaţi împreună cu seniorul de Ponthus şi tocmai vă scuteaţi 
spadă. După care a urmat atacul bandiţilor. Ban-Frumos a dat 
semnalul şi am atacat... ce bătălie, monseniore, ce bătălie! 
Seniorul de Ponthus e un adevărat leu!... Am făcut şi eu tot ce 
am putut, monseniore. Ban-Frumos lovea ca un turbat. Curând, 
ultimii bandiți teferi o luară la goană şi rămaseră pe câmpul de 
bătaie... 


Sfârşind povestirea, Corentin primi felicitările pe care, la 
drept cuvânt, le merita. 

— Jacquemin, spuse don Juan pe un ton mărinimos, treacă 
pentru astăzi; dar nu-mi place că-ţi iei asemenea libertăţi şi 
dacă-ţi mai vine fantezia să te duci la închisoare ori să mă 
salvezi de la moarte, cere-mi mai întâi permisiunea. 

Deodată Juan Tenorio simţi că păleşte. Se apropie de uşiţă 
şi respiră cu nesaţ aerul rece al nopţii. | se părea că nervii i s-au 
întins, gata să-i pleznească. Fu cutremurat de câţiva fiori 
puternici. 

— Frumos mormânt, pe legea mea! Nimic n-a fost cruțat. A 
fost folosită multă piatră şi multă marmură pentru a se arăta că 
mortul a fost un om cu greutate, demn de tot respectul. Când 
voi muri, adu-ţi aminte, Corentin, nu vreau să mă sufoc într-un 
asemenea monument. Vreau să adorm pe una din colinele 
Andaluziei, să ascult freamătul măslinilor... Sancho d'Ulloa, te 
salut cu tot respectul pe care îl merită marmora şi piatra, fiindcă 
până şi pentru pietre a inventat omul o iertare... 

— Domnule! Domnule! zbieră Corentin, şi-a deschis ochii!... 
Sfinte!... Vă priveşte! Statuia... Statuia comandorului vă 
priveşte!... lui Juan Tenorio îi clănţăneau dinţii, dar continua să 
râdă. Pe la colţul gurii îi apăru o spună subţire, în timp ce corpul 
i se încorda tot. 

Sancho Ulloa, spuse el, vrei să cinăm împreună, numai eu 
cu Senioria Voastră? Corentin, să ne întoarcem aici, într-o 
noapte plină de tenebre şi infern şi să aducem cu noi o cină 
regală... Se spune că răposatul comandor a fost un mâncău pe 
cinste şi că atunci când i se prezenta ocazia, ştia să şi bea... 
vom vedea cât de adevărate sunt toate astea... 

— Juan Tenorio! urlă Corentin. Fiu al lui don Luis Tenorio! 
Vă spun că statuia... statuia comandorului vă ascultă!... 

— Foarte bine! spuse don Juan. Mă asculţi, statuie a 
comandorului?... 

— Ascultă! gemu Corentin la capătul puterilor. Ascultă! 
Priveşte şi înţelege!... 

— Ei bine, spuse don Juan, fiindcă mă înţelegeţi, seniore 
comandor, faceţi-mi plăcerea de a-mi accepta invitaţia!... 

Jacquemin Corentin scoase un strigăt sfâşietor şi se prăbuşi 
leşinat. 

Don Juan continua să privească statuia comandorului. 


Se dădu un pas înapoi în timp ce ochii aproape stăteau să-i 
iasă din orbite. O paloare de mormânt îi acoperi faţa şi un 
suspin dureros îi scapă din piept... dar toate acesta nu durară 
decât câteva secunde. Curând îşi reveni, recăpătându-şi tot 
sângele-rece. Aruncă în jurul său o privire scurtă. Se făcuse de 
acum ziuă. Afară se auzea cearta câtorva vrăbii pentru cine cine 
ştie ce firimitură. 

Don Juan se simţi pătruns de o bucurie enormă cu toată 
oboseala care începuse să-l copleşească. 

— Pe cuvântul meu, murmură el, pentru un moment am 
crezut că statuia şi-a ridicat capul şi că mi-a făcut semn că-mi 
acceptă invitaţia. Ce nebunie! Oricum, jur pe ceruri că voi 
reveni, da, voi reveni să cinez aici, sub nasul comandorului. 

In acel moment, Jacquemin Corentin îşi reveni şi se adună 
de pe jos cu greutate. 

— Aţi văzut? întrebă el. 

— Că statuia a acceptat!... Că a dat din cap!... 

— Ei şi, ce ţipi aşa? Poate că statuia a vrut să vadă cine-i 
neruşinatul care-i tulbură somnul... Hai, hai. Caraghiosule, vino- 
ti în fire, ai luat drept realitate ceea ce era doar un joc al luminii 
căzută din vitraliile astea pe statuie. 

— Vai, monseniore! Aveţi grijă! Nu te poţi juca cu moartea 
nepedepsit! 

— Fă-mi plăcerea să-ţi ţii pentru tine observaţiile astea 
tâmpite şi nu mă mai cicăli. Acum gata, urmează-mă... 


Capitolul XIV  Fir-ar să fie 


Şi ieşi în grabă din capelă. Aproape de intrarea în palat, îl 
zări pe Jacques Aubriot înconjurat de servitori şi slujnice. Grupul 
nemişcat şi gălăgios arunca priviri amenințătoare spre uşiţa 
capelei. Văzându-l pe don Juan, se făcu imediat tăcere, 
nemişcarea transformându-se într-o retragere dezordonată în 
interiorul palatului. 

— Ce dracu' le-ai făcut ăstora? întrebă don Juan. De ce li s- 
au făcut frică de tine? 


— Pe legea mea, monseniore, spuse Corentin, parcă am fi 
nimerit într-un loc al groazei. Cine ştie? Poate că au văzut şi ei... 
ceea ce am văzut şi noi. 

Juan Tenorio dădu nepăsător din umeri. 

După ce trecu de grilajul parcului, aruncă o privire spre 
locul în care Loraydan îşi masase oamenii pe drumul spre 
Corderie şi surâse mulţumit: litiera încă se mai afla acolo. Făcu 
un semn celui care o păzea şi litiera se apropie. Don Juan aruncă 
o privire rapidă în interior şi constată satisfăcut că sacul nu 
dispăruse. 

— Jacquemin, spuse el, ia sacul ăla. Dumneata, amice, poţi 
pleca, spuse el omului cu litiera. 

Şi o luă din loc, vesel ca un cintezoi. Dar în fundul sufletului 
simţea ceva apăsător, ca o durere surdă. 

Trecu prin faţa casei numită în cartier Maison-Blanche... 

În spatele geamurilor singurei ferestre ale căror obloane nu 
erau închise, se afla o femeie, tânără şi frumoasă, dar a cărei 
faţă era răvăşită de durere. 

Dona Silvia, văzându-l trecând pe don Juan, se înfiora şi 
suspină. După ce acesta dispăru, murmură: 

— Dumnezeule, când mă iei la tine? Fă doamne, fă să mor 
chiar azi... dacă ai decis altfel, dă-mi forţa să-i salvez sufletul... 

Să salvezi sufletul lui don Juan! 

Sprinten şi mulţumit, don Juan ajunse curând la hanul 
Ghicitoarei şi urcă în camera sa. 

— Pune acolo sacul, îi spuse el lui Corentin. 

— E cam greu, monseniore. 

— Ce vrei? Patru mii de pistoli! 

Figura lui Jacquemin se întunecă. În ochii său lupta din 
cursul nopţii căpătă un înţeles şi fu năpădit de bănuieli. 

"Cum! gândi el. Este posibil ca fiul lui don Luis să intre cu 
forţa într-o locuinţă singuratică pentru a fura?" 

— Corentin, continuă don Juan. la o mie de pistoli şi bagă-i 
în punga asta. Cei trei mii rămaşi, încuie-i în cufăr. După ce faci 
toate astea, vei cobori în sala de mese cu cei o mie de pistoli, cu 
care vreau să plătesc o datorie mai veche. Eu cobor acum să 
mănânc, vezi să 
nu întârzii fiindcă după câte mi-ai spus şi ţie ţi-e foame. 


— Aşadar, monseniore, mie mi-e foame şi dumneavoastră... 
Aha! A plecat fără să mă audă. Mor de foame şi sete, dar la 
masă se aşează don Juan... 

Luă punga arătată de stăpânul său şi melancolic, începu 
activitatea ordonată de acesta. 

"Orice e posibil, reflectă văzând acel şuvoi de aur. Poate că 
uneori mincinosul ăsta înveterat înşeală adevărul... Cine ştie, 
poate că era hărțuit de vreun creditor nemilos şi. Neştiind unde 
să găsească cei o mie de pistoli, a organizat atacul de aseară. 
Poate că zece mii de livre i s-au părul prea puţin şi atunci a luai 
patruzeci. Ah! Dacă aş îndrăzni... aş arunca totul pe fereastră... 
Şi ce mă împiedică să o fac? Ba bine că nu. Şi în toată afacerea 
asta. Ce mă fac cu don Juan?" 

Tot bombănind aşa. Jacquemin număra scrupulos monezile 
de aur. Una câte una... Până acum, Ban-Frumos ar fi subtilizat 
deja vreo douăzeci. 

După ce-şi termină treaba, Corentin, Cărătorul sacului, 
cobori în sala de mese unde-l găsi pe don Juan care tocmai tăia 
o bucată dintr-o pulpă de căprioară. 

— Aha! Ai apărut! Ai punga cu tine? Bine. Urmează-mă... Ce 
ai, caraghiostile, de râzi aşa? 

— Ei na! murmură Corentin, ce face seniorul don Juan!... 
Cum? Intră? Da, pe legea mea! Intră!... Doamne, ce o să se mai 
întâmple? 

Don Juan se întoarse. 

— Nu mai vii odată? Ce dracu'! Trebuie să te trag de 
urechi? 

— Am sosit, gemu Corentin. 

Şi-l urmă, intrând şi el la madam Jérôme Dimanche care, 
văzându-i, rămase stană de piatră, în timp ce Denise arunca 
celui cu care se căsătorise de bună voie, o privire mânioasă. 

"Ah! Numai să vină, gândi tânăra, numai să vină pe aici şi o 
să dea el de dracu'!" 

Madam Jérôme Dimanche îşi reveni destul de repede din 
starea ei de indignare la vederea lui don Juan. Hotărâtă, cu 
mâinile în şolduri, se aşeză în faţa fiicei ei ca pentru a o proteja. 
Don Juan o salută în mod curtenitor şi începu: 

— Doamnă Dimanche, între noi au fost câteva neînţelegeri 
pe care trebuie să le înlăturăm. După cum ştiţi eu sunt om de 
onoare. Vreau să vă demonstrez chiar acum cum norii aceştia 


de furtună se vor schimba într-o auroră binefăcătoare pe sub 
care zboară liniştită o barză. 

Madam Dimanche trase o gură de aer şi spuse, bătăioasă: 

— Şi acum ce mai vrei? 

Don Juan luă din mâna lui Corentin punga cu cei o mie de 
pistoli şi o puse pe masă. 

— Afară! izbucni madam Dimanche. leşi de aici, cu norii şi 
berzele tale, sau încep să strig! Îţi ridic tot cartierul în cap! 

— Doamnă Dimanche, poate că nu ştiţi... 

— Nici nu vreau să ştiu! 

Don Juan îşi scoase pumnalul. Denise păli în timp ce 
madam Dimanche scoase un strigăt ascuţit. 

— Fiica mea, ne-a ucis!... 

Don Juan îşi ridică braţul înarmat, în timp ce Denise cădea 
în genunchi şi văduva îşi începea rugăciunea morţii... îşi ridică, 
deci, braţul înarmat cu pumnalul şi, dintr-o singură lovitură, 
despică punga cu pistoli. 

Gestul fu pe cât de neprevăzut, tot atât de irezistibil. 

Într-o clipă, madam Dimanche simţi cum îi dispare mânia, 
rămânând uluită. 

Monezile de aur se rostogoliră cu un zgomot vesel în rața 
ochilor unei Denise încântate şi unei doamne Dimanche 
sufocată de emoție. 

— Ce înseamnă asta? murmură aceasta din urmă. 

— Zestrea! izbucni don Juan, exasperat. Zestrea! Zestrea 
Denisei!... 

— Zestrea? 

— O mie de pistoli! Zece mii de livre! Zece mii! 

— Păi, de ce n-aţi spus-o mai repede, seniore? 

— Parcă ce! Pe toţi dracii, m-aţi lăsat să scot o vorbă? 
Vedeţi că intenţia mea a fost dintre cele mai lăudabile. Tot aşa 
va spune şi soţul Denisei. 

— Soţul? bolborosi madam Dimanche, simțind cum i se 
învârte capul. 

— Soţul? repetă la rândul ei Denisa, curioasă. 

— Ce soţ? Care soţ? continuă văduva. Nu există nici un soţ! 

— Dacă există zestre, neapărat este şi un soţ, spuse don 
Juan. 

Acest raţionament o împietri pe biata văduvă şi Denisei îi 
păru de neînlăturat. 


— Asta-i zestrea! spuse don Juan arătând pistolii — şi ăsta-i 
soţul, adăugă el, arătându-l pe Jacquemin Corentin. 

"Aha, îşi spuse Corentin, dezmeticit. Incep să înţeleg, 
acum!" 

— El e soţul cu zestrea? întrebă buimăcită madam 
Dimanche, fără a-şi da prea bine seama de ce spune. 

— Jacquemin Corentin? făcu timidă şi Denise. 

"Nu mai înţeleg nimic, îşi spunea văduva dar zestrea există 
şi ăsta-i esenţialul. Zece mii de livre! Vecini se vor în bolnăvi de 
ciudă." 

"Bătălia din noaptea asta. Bătălia de la palatul d'Arronces 
gândi don Juan. Nu înseamnă nimic pe lângă asta pe care vreau 
eu acum s-o câştig cu ajutorul minciunii! Don Juan, te admir..." 

Şi-şi şterse fruntea. 

— Hai, Jacquemin. Sărută-ţi nevasta, continuă el. 

— Stai! exclamă madam Dimanche. Căsătoria trebuie să se 
facă aşa cum trebuie. Sigur, e posibil ca acesta să fie obiceiul în 
Spania, de acord, mai ales că zestrea este destul de mare ca să- 
i îmbolnăvească pe vecini. Dar noi nu ne aflăm în Spania, 
suntem aici. În strada Saint-Denis... 

— În chiar inima Parisului, spuse Corentin. 

— Din cauza asta pretind să se refacă, aşa cum trebuie, 
căsătoria, în chiar prezenţa soţului şi nu a voastră, oricât de 
onorabil aţi fi. Până atunci, nimeni nu îmi va săruta fiica. Are 
doar dreptul să vină de două ori pe săptămână să-i spună 
câteva cuvinte Denisei. 

— Consimt, spuse don Juan. 

— Două precauţii sunt mai bune decât una. Fiica mea nu va 
muri căsătorită de două ori. 

"Asta-i bună! gândi Corentin, la cazul ăsta de bigamie nu s- 
au mai gândit judecătorii!" 

— Deci vom conveni asupra zilei, sfârşi madam Dimanche, 
când ne vom reîntoarce la biserica Saint-Merri, o dată pentru 
totdeauna. 

— Şi va fi definitiv, o asigură Jacquemin. 

— Ei bine, Corentin, reluă don Juan, fiindcă ţi-ai câştigat 
permisiunea, spune câteva cuvinte soţiei tale. 

Jacquemin păli puţin şi ochii i se tulburară. Aruncă o privire 
furişă spre uşă, ca şi când ar fi avut intenţia s-o şteargă. Dar se 
resemnă şi se îndreptă curajos spre fată, îi luă mâna şi-i spuse: 


— Denise, nu ştiu dacă într-o bună zi mă vei iubi, fiindcă 
toate oglinzile mi-au demonstrat că figura mea nu este una 
dintre acelea care să le facă pe tinere să o îndrăgească. Dar te 
asigur că inima mea, oricât de umilă ar fi ea, e plină de tine. 
Dacă e nevoie să mor pentru a-ţi asigura fericirea, mor bucuros. 
Când îmi vei face onoarea şi bucuria de a deveni soţia mea. |ţi 
promit să fac tot ce-i posibil pentru a vă asigura fericirea, în aşa 
fel încât să nu regreţi că m-ai preferat locul altuia. 

Aceste cuvinte modeste dar sincere şi ferme, fuseseră 
spuse cu un accent de sensibilitate adevărată încât madam 
Dimanche îşi şterse ochii cu şervetul pe care-l avea atârnat de 
mijloc şi exclamă: 

— Pe legea mea, bine spus. E chiar mai frumos decât 
stelele, perlele şi castelele din Spania, fie spus, fără a-l jigni pe 
seniorul aici de faţă. 

Denise nu era decât o fată cu mult bun simţ şi o inimă 
mare. 

Pur şi simplu, ea fu emoţionată. 

Îşi întinse obrazul şi, închizând ochii, îi spuse: 

— Pentru că suntem deja căsătoriţi şi urmează să ne 
căsătorim a doua oară. Puteţi să mă sărutaţi: nu-i nici un rău în 
asta... 

De această dată Corentin se înspăimântă: 

"Dumnezeule, sunt pierdut! exclamă el în sinea sa. Ah! 
Nasul ăsta! Blestemat nas! De ce nu l-am ascultat pe don 
Tenorio atunci când a vrut să-mi taie jumătate din el!" 

Totuşi, trebui să se execute. 

Se aplecă, închise ochii, chemând toţi sfinţii în ajutor şi cu o 
hotărâre bruscă, hotărâtă de o mare disperare, o sărută pe mica 
Denise. Da, o sărută pe amândoi obraijii!... 


Capitolul XV Don Juan împrumută bani 
prietenilor săi 


Pe la amiază don Juan fu trezit de jupân Grégoire care, cu 
boneta în mână, îi spunea: 

— Domnul conte de Loraydan se află aici şi solicită o 
audienţă monseniorului... 


— Audienţă? se făcu auzită vocea aspră a lui Loraydan care 
tocmai intră în cameră cu sprâncenele încruntate. Haida-de, 
jupân Grégoire, văd că-ţi cunoşti meseria. Dar, fii bun şi lasă-ne 
singuri, după ce tragi perdelele, să se facă puţină lumină... 

Jupânul Grégoire se grăbi să execute cel de-al doilea ordin, 
dar înainte de a se retrage întrebă dacă monseniorul doreşte să 
mănânce, pentru a pune masa, la care don Juan îi răspunse că 
are o foame de lup dar n-ar vrea să coboare pentru a mânca. 

Într-o clipă fu în picioare şi-l rugă pe Loraydan să mai aibă 
răbdare câteva minute şi să-l aştepte în camera alăturat. 

Şi într-adevăr, după câteva minute apăru proaspăt ca un 
nou născut. 

Când tocmai se apropia de Loraydan, câţiva băieţi, sub 
supravegherea lui jupân Gregoire aduseră masa gata pusă. 
Loraydan, rugat să facă onorurile mesei, refuză, spunând că 
tocmai mâncase, dar acceptă cu plăcere un pahar de vin de 
Spania. 

Înfometat, don Juan se aşeză la masă şi atacă în grabă 
toate felurile. 

Loraydan venise cu intenţii mai degrabă ostile. 

Demnul conte era furios. După ce se gândise mai bine 
ajunsese la concluzia că don Juan îl costa cam scump şi venise 
să-i spună acum că pe viitor să nu mai conteze pe punga sa — 
cu alte cuvinte, pe drept cuvânt, pe punga domnului Turguand. 

Şi Loraydan atacă subiectul cu brutalitate, cu o grosolănie 
voită. 

— Trebuie să recunoşti, senior Tenorio, că până acum v-am 
făcut mai multe servicii decât mi-aţi făcut dumneavoastră, mie. 
Pe drumul spre Corderie, v-am salvat de o acuzaţie capitală. 
Însărcinat de suveranul vostru şi de a-l meu să vă caut şi să vă 
ucid, v-am transformat în prietenul meu. Prima dată v-am dat 
douăzeci de mii de livre, a doua oară, patru zeci de mii. Şi ce-aţi 
făcut pentru mine? Nici măcar n-aţi reuşit să mă scăpaţi de acea 
Léonor Ulloa şi am venit pentru a vă avertiza... 

Loraydan se opri brusc, stupefiat. Don Juan se răsturnase în 
fotoliu şi izbucnise într-un hohot de râs sonor şi vesel. 

— Pe tot iadul! izbucni Loraydan. 

— Dragă conte... 

Şi din nou izbucni în râs. 


— Niciodată, nimeni nu mi-a râs aşa, în nas, spuse 
Loraydan care se ridicase în picioare, cu pumnalul în mână. 

— lertare, conte, doar nu vrei să mă ucizi! 

Şi răsturnat în fotoliu, don Juan continuă să hohotească, 
mai să-şi dea sufletul. 

Livid, Loraydan ridică mâna înarmată. 

— Tenorio, voi asculta ordinele primite! Voi lovi! 

— Loveşte! Tot e mai bine decât să mor de râs! 

Şi încă o dată fu cutremurat de râsul de până atunci. 
Loraydan îşi aruncă pumnalul în celălalt colţ al încăperii şi 
imediat Juan Tenorio îşi recapătă calmul. Se şterse la ochi şi 
continuă cu un fel de veselie amară: 

— Luaţi loc, seniore conte. Şi dacă vă consideraţi ofensat, 
sunt gata să vă dau satisfacţie. Dar, vă rog să fiţi convins că n- 
am avut intenţia asta. Beţi, conte, cunosc vinul ăsta în care am 
recunoscut viile din ţara mea, beţi, beţi cu bucurie, beţi această 
rază de soare. Dragă conte, sunteţi un gentilom perfect şi îmi 
place mândria voastră deoarece în adâncul ei îmi pare că revăd 
unele fantome. Şi cum eu iubesc fantomele, deoarece ele sunt, 
poate, mai reale decât însăşi viaţa... Dar lăsaţi-mă să vă spun că 
luaţi viaţa prea în serios. Mi-ar plăcea să vă văd râzând mai des, 
ori măcar surâzând. Beţi, conte. Vă jur că această licoare are în 
ea virtuţi nebănuite. 

Loraydan rămase zăpăcit de tot acest discurs, atât de 
zăpăcit încât, maşinal, apucă paharul şi-l goli. Vinul era într- 
adevăr, remarcabil, deoarece jupân Grégoire îşi dădea toată 
osteneala pentru a-şi satisface clienţii. 

— Senior Tenorio, vinul este, într-adevăr, demn de toată 
lauda, dar cred că-l plătiţi prea scump... 

— Ce vreţi să spuneţi? se zbârli don Juan. 

— Insoţindu-l cu o cuvântare gata să omoare şi pe cel mai 
răbdător gentilom. Sunteţi prea vorbăreţ, senior Tenorio! 

— Ei, dragă conte. Vorbăria este pentru întâlnirea dintre doi 
prieteni, ceea ce vinul înseamnă pentru un prânz copios. 
Vorbăreţ? Asta-i o laudă care mă onorează. 

"Oare îşi bate joc de mine?" se întrebă Loraydan. 

— Orice ar fi, continuă el cu voce tare, trebuie să vă 
informez că nu mai am bani. 

— Cum asta? Nu-i posibil! exclamă don Juan, ridicându-se 
neliniştit. 


— Ba-i foarte posibil şi am venit special să vă spun asta... 

Dar don Juan, apucându-l de mână, îl trase cu forţa până în 
camera sa şi deschizând cufărul: 

— lubite conte, spuse el, iată cele patruzeci de mii de livre 
din litieră, neatinse, mai bine spus, ce a mai rămas din sumă 
pentru că am luat zece mii de care aveam urgentă nevoie. 

"Zece mii de livre deja! îşi spuse Loraydan. Dar omul ăsta 
mănâncă banii!" 

— Luaţi, conte, luaţi cu amândouă mâinile, continuă don 
Juan. Nu vă fie teamă că mă lăsaţi fără bani: nimic nu-l poate 
ruina pe Juan Tenorio, sfârşi el cu gravitate, în timp ce, cu coada 
ochiului îl urmărea pe conte, întrebându-se cu groază de ce 
sumă urma să-l deposedeze acesta. 

— Sunteţi chiar aşa de bogat? întrebă Loraydan, nu fără un 
oarecare respect şi invidie în glas. 

— Nu vă temeti că mă strâmtoraţi. Am fost înştiinţat de un 
curier că intendentul meu îmi va trimite o mie sau două de 
dubloni... 

— Dacă-i aşa... spuse Loraydan. 

"Hopa! gândi don Juan. O să comită infamia de a mă crede 
pe cuvânt?" 

Şi se pregăti să închidă cufărul. 

— Dacă-i aşa, continuă Loraydan, sunt liniştit în ce vă 
priveşte. Inchide cufărul, senior Tenorio. Astăzi, cel puţin, nu am 
nevoie de serviciile dumitale. 

— Îmi pare rău că nu vă pot fi de folos, spuse don Juan. 

Dar imediat închise cufărul, aşezându-se pe el. Imediat se 
ridică şi adăugă nepăsător: 

— Oricum, sunt la ordinele voastre, conte, Juan Tenorio ştie 
să-şi plătească datoriile... 

— Să nu mai vorbim despre asta, spuse Loraydan. 

— Ceea ce vă datorez e sfânt. 

— Asta-i acum! Într-adevăr... 

— Datorie de recunoştinţă, dragă conte, de recunoştinţă şi 
prietenie. 

— Mă puli în încurcătură... 

— Nu, deloc!... Şi acum, că m-am achitat de datorie în faţa 
voastră, trebuie să mă achit şi faţă de un altul. 

Şi don Juan, gânditor, se apropie de fereastră în faţa căreia 
se opri. 


— Fără îndoială, puse Loraydan pe un ton serios, că şi 
celălalt va fi la fel de satisfăcut de modul cum vă veţi achita, 
dacă veţi proceda cum aţi procedat cu mine. 

— Oh! făcu don Juan cu nepăsare, nu-i vorba de bani, e 
vorba de o datorie de spadă. 

— O datorie de spadă? făcu Loraydan, devenind brusc 
atent. 

— Da, da... Viteazul, Elother de Ponthus... trebuie să mă bat 
cu el. 

Loraydan păli. 

— Aşa este, spuse el cu răceala. Unde şi când urmează să 
duelaţi? ` 

— Pe legea mea, habar n-am, continuă don Juan. Il întreb 
chiar acum. Nimic nu-i mai rău decât un duel amânat. 

— Şi cum veţi face asta? 

— Mă duc la el. Politeţea îmi cere să mă prezint personal 
pentru a-l întreba când şi unde urmează să ne batem. Mă duc 
chiar acum, nu trebuie decât să traversez strada. Locuieşte 
chiar vizavi. 

Loraydan aproape că se sufocă de bucurie. 

— Aşa e, pe legea mea. Uitasem că Ponthus locuieşte aici. 

— Asta numai din cauză că nu ţii duşmănie, conte. 

— Exact. Chiar ăsta-i şi motivul pentru care uitasem. 

— El bine. Dragă conte. Să ieşim. Mă însoţeşti până la 
Ponthus? 

— O clipă! spuse Loraydan. Mai ai din vinul acela de 
Spania? 

— Aha! Deci v-a plăcut. 

Şi-i turnă un pahar pe care contele îl bău cu înghiţituri mici. 

Tenorio îl privi atent şi-şi spuse: 

— Ce aveţi, conte? Sunteţi palid de parcă aţi fi ieşit din 
mormânt? 

— Nimic, făcu Loraydan, o ameţeală. Vinul mă ajută. Gata, 
nu mai am nimic. Vinul ăsta e o adevărată doctorie. 

Don Juan arunca o privire neliniştită spre cufăr, gândind: 

"Am căzut în cursă! O să-mi ceară să-l împrumut şi cine ştie 
ce sumă-mi va cere. O să mă ruineze!" 

— Asta este. Senior Tenorio. Mă simt sufocat de re mu scări 
şi când stau să mă gândesc, simt cum în în roşesc... 


— Nici nu se vede, conte, sunteţi atât de livid încât i se face 
omului teamă. Dar cu ce prilej remuşcările acelea? 

— Să spunem, continuă volubil Loraydan, că v-am dat la 
început douăzeci de mii de livre şi pe urmă patruzeci de mii. 
Dacă socotesc eu bine, asia înseamnă şaizeci de mii. 

— Socotiţi de minune, spuse don Juan. 

Se aşeză hotărât pe cufăr. 

— Şi totuşi, nu!... 

— Cum asta! 

— Nu am pus bine bazele calculului. 

— Şi cum ar fi trebuit făcută socoteala? întrebă don Juan, 
neîncrezător. 

— Pe toţi dracii, începu să râdă Loraydan, o fac aşa cum 
cred eu că trebuie făcută. Şaizeci, e o cifră care nu-ţi spune 
nimic. Dar o sută! O sută de mii de livre? Ei, asta da, cifră 
rotundă. Rezultă de aici, scumpul meu senior, că mai datorez 
patruzeci de mii de livre pe care le veţi încasa de la mine 
oricând veţi dori. 

— Ei, la naiba! Dacă asta aţi vrut să spuneţi, trebuie să 
mărturisesc că aveţi un mod extraordinar de a socoti, spune don 
Juan complet aiurit. Dar mai adineauri spuneaţi... 

— Că nu mai am bani? Ei, vedeţi, de aici şi remuşcările 
mele. Ce vreţi, parcă nu mai eram eu, cinasem şi foarte prost... 
în fine, vinul de Spania a reparat totul. Sper că-mi veţi ierta 
această slăbiciune. 

— Oh! Da, sigur, iubite conte. Şi cu cea mai mare plăcere 
voi veni să încasez diferenţa, fiindcă văd că ţineţi mult la acest 
lucru pentru a scăpa de remuşcări. Spuneţi, deci, că de mâine? 

— Chiar de azi, dacă doriţi. Trimiteţi pe cineva la palatul 
meu şi cele patruzeci de mii de livre îi vor fi date pe loc. Acestea 
fiind spuse, vă spun la revedere, fiindcă sunt chemat de câteva 
afaceri grabnice la Luvru şi nu vreau să mă las aşteptat. 

Şi cu aceste cuvinte, Loraydan se îndreptă spre uşă, lăsând 
pe loc un don Juan stupefiat de acest deznodământ neaşteptat, 
el care început fusese neliniştit de ceea ce va urma. 

Dar, brusc Loraydan se reîntoarse: 

— Apropo, iubite seniore Tenorio, aţi spus că vreţi să vă 
bateţi chiar azi cu seniorul de Ponthus? 

— Chiar acum. Ponthus e un om de onoare. Dacă-i voi 
explica starea în care mă aflu, adică faptul că sunt perfect 


sănătos, cu nervii destinşi, vesel şi cu spirit de aventură, nu mă 
îndoiesc că va accepta să se plimbe cu mine la Pre-aux-Clercs. 

— Aha! exclamă Loraydan cu voce slabă. 

— Nu vă temeţi, spuse Juan Tenorio. Mă simt în formă şi 
sunt sigur că-l vor ucide. 

Loraydan se cutremură. 

Să i-l ucidă pe Ponthus! Să-l smulgă răzbunării lui!... 

— Senior Tenorio, spuse el cu voce aspră, din prietenie 
pentru mine, vă rog să amânaţi pentru mâine acest frumos 
proiect. Adevărul este că pentru această seară am nevoie de un 
prieten sigur şi m-am gândit la voi. 

— Mulţumesc, conte!... 

— Dacă s-ar întâmpla să fiţi rănit?... lată, chiar vreau să vă 
rog la nici măcar s nu ieşiţi din han până mâine. Sunteţi de 
acord? 

Mirat, don Juan îl privea pe Loraydan cu un vag sentiment 
de spaimă, fără ca măcar să ştie de ce. Loraydan îl văzu că se 
codeşte: 

— Vreau cuvântul vostru! izbucni el. Cuvântul vostru că 
toată ziua şi toată noaptea nu veţi ieşi de aici! Don Tenorio, 
tocmai v-am dăruit patruzeci de mii de livre. Nici chiar regele nu 
dă o asemenea sumă fără a fi constrâns de necesitatea de a 
plăti un devotament sau de a potoli o ură, de a răsplăti o 
acţiune sau o lipsă de acţiune. Mă înţelegeţi, Juan Tenorio? 

— Nu, spuse acesta cu gravitate. Nu înţeleg nimic. Şi 
tocmai asta mă supără cel mai mult. 

— Nu are importanţă dacă înţelegeţi sau nu! Tenorio, în 
numele prieteniei pe care spuneai că mi-o porţi, în numele 
alianţei ofensive şi defensive pe care am încheiat-o, te rog să-mi 
acorzi asta. Tenorio, e vorba de interese mult prea mari. E vorba 
de viaţa mea!... 

Prin mintea lui Juan Tenorio trecu un fulger. 

— Motivul, spuse el cu aceeaşi gravitate, este puternic. Ar 
trebui, deci, să vă dau cuvântul meu că nu mă voi bate astăzi cu 
Clother de Ponthus. Dar seniorul de Ponthus este un spirit 
fermecător şi cu asta m-a sedus. Vreau să-l ucid, e drept şi asta 
ar fi pentru mine o mare tristeţe, dar în luptă cinstită, la lumina 
zilei, faţă în faţă. Conte, cuvânt pentru cuvânt: daţi-mi mai întâi 
dumneavoastră cuvântul că nu-l veţi ucide azi pe Clother de 
Ponthus sau că nu veţi pune pe cineva să-l ucidă. 


Ştergându-şi fruntea. Loraydan spuse fără ezitare: 

— Vă dau cuvântul meu că nu voi încerca să-l ucid pe acest 
om şi nici nu voi pune pe altcineva să-l ucidă. 

— In acest caz, vă dau şi eu cuvântul că nu mă voi mişca 
din camera mea până mâine. 

Şi Loraydan, în timp ce ieşea, gândea: 

"Nu, nu, nu-l voi ucide pe Ponthus. Nu nobila mea spadă 
trebuie să împlinească destinul; aici e nevoie de securea 
călăului!" 

In timp ce Don Juan îşi spunea: 

"Acest Loraydan s-a gândit la o oarecare blestemăţie la 
care Juan Tenorio nu are dreptul să ia parte. Pentru că mi-am 
dat cuvântul că nu voi ieşi din camera mea, imediat ce 
blestematul de Corentin se va înapoia, îl voi expedia la seniorul 
de Ponthus cu rugămintea de a mă vizita!" 

Dar don Juan nu se gândea şi la oboseală sa. Oboseală 
care-l încercase mult cu o zi înainte şi care acum se răzbună. 
Întins pe pat, uită ciudată vizită a lui Loraydan şi fantastica 
poveste cu cei patruzeci de mii de livre, uită totul. 

ÎI cuprinse un somn apăsător care dură întreaga zi şi o bună 
parte din noapte. 


Capitolul XVI Şeful jandarmilor primeşte vizita 
lui Ban-Frumos 


În ziua precedentă, Ban-Frumos primind liber din partea 
stăpânului său, plecă să se întâlnească cu Jacquemin Corentin 
care şi el la rândul său, avea zi liberă. Cei doi jupâni, deveniți 
prieteni pe neaşteptate, se îndreptară spre Ane-Marchand unde- 
i regăsiră pe cei doi: omul cu cicatrice şi cel fără de teamă. Avu 
loc una din interminabilele partide de zaruri în cursul căreia 
Jacquemin îşi pierdu şi cea din urmă pară, drept care, spre ora 
şase seara, li se făcură din nou foame şi sete, aşa încât, două 
ore după ce hangiul închisese uşile şi ferestrele pentru a 
respecta regulamentul stingerii, se prăbuşiră cu toţii sub masă 
şi adormiră ca şi când s-ar fi aflat într-un pat domnesc. 

Se făcuse deja zi plină, cam ora zece dimineaţa, când se 
treziră şi constatară că le este din nou foame şi sete. 


Lurot-fără-de-frică mărturisi chiar că, atâta timp cât va mai 
avea asupra lui o monedă de aur, nu va înceta să-i fie foame şi 
sete, declaraţie care fu confirmată imediat de Pancrace-cu- 
cicatrice. 

Jacquemin Corentin se ruşina acum, văzându-se într-o 
asemenea companie, dar se resemnă, spunându-şi că-i este 
sete şi că cei doi tâlhari, la urma-urmei, îi salvaseră viaţa. 

Şi petrecerea reîncepu. 

Puțin după ora douăsprezece, Jacquemin anunţă că pentru 
el sosise vremea să se întoarcă la hanul Ghicitoarei şi plecă, 
întrebându-se neliniştit ce va păţi din partea lui don Juan. 

Era tocmai momentul în care contele Loraydan părăsea 
hanul după scena descrisă în capitolul anterior. 

La rândul său şi Ban-Frumos îşi aminti în mod vag, poate 
puţin cam târziu, că trebuie să părăsească Parisul împreună cu 
stăpânul său; voi să plece, dar Lurot şi Pancrace afirmară cu 
solemnitate că ştiu în strada Saint-Antoine o cârciumă unde se 
bea un hidromel pe cinste. 

Deci, trioul, braţ la braţ, se îndreptă spre strada Saint- 
Antoine, ajungând curând la cârciuma cu pricina. Erau tocmai pe 
cale de a intra... 

Şi deodată, Ban-Frumos le spuse cu voce repede şi şoptită: 

— Intraţi, fârtaţilor şi aşteptaţi-mă aici, vin imediat. 

Lurot şi Pancrace dădură din umeri, convinşi că Ban-Frumos 
voia să le tragă clapa. 

— E un ticălos, spuse unul din ei, vrea să-şi cruţe punga. 

— Mai degrabă cred că-i un băutor slab care vrea să-şi 
cruţe gâtlejul, spuse celălalt. 

Oricum, intrară amândoi în timp ce Ban-Frumos o luă la 
sănătoasa. 

Ban-Frumos urmărea un gentilom pe care tocmai îi 
observase. 

Şi gentilomul era Amauri de Loraydan. 

Palatul şefului jandarmilor, domnul Croixmart, se afla situat 
la capătul străzii Saint-Antoine. 

Aproape vizavi de intrarea palatului, se înalţă formidabila 
siluetă a unei fortărețe: Bastilia Saint-Antoine, a cărei sumbră 
formă apasă în mod trist acel colţ de Paris. 

Loraydan intră hotărât în palatul Croixmart. Pe urmele sale 
pătrunse şi Ban-Frumos, care intră tot atât de hotărât. 


Şi-n sinea să îşi spunea: 

"Spânzurat să fiu dacă nu fac cea mai mare prostie din 
viaţa mea. Eu la şeful jandarmilor!..." 

Oricum, intră în modul cel mai natural, de parcă ar fi fost 
aşteptat. 

Atât de natural, încât gărzile însărcinate cu paza intrării 
găsiră că Ban-Frumos este valetul contelui de Loraydan. 

Acesta din urmă tocmai urca monumentala scară. Ban- 
Frumos se ţinea după el. Şi totuşi, era alb de spaimă. 

Tocmai îşi dădea seama, ca în vis, că situaţia devine 
înfricoşătoare, uitând că n-are decât să coboare şi să plece 
pentru a-şi salva pielea. Dar nu cobori... 

Contele intra într-o anticameră uriaşă în care se regăseau 
aceleaşi grupuri, aceleaşi măşti, aceeaşi tăcere de pe scara — 
tăcere făcută din murmure nedesluşite. 

In spatele lui Loraydan se strecură şi Ban-Frumos printre 
aceste grupuri care se dădeau la o parte, lăsându-l să treacă şi 
invitându-l, poate... fiindcă Loraydan, fără a le da nici cea mai 
mică atenţie, trecu într-o altă anticameră, urmat îndeaproape de 
Ban-Frumos. 

Cu această ocazie, Ban-Frumos se trezi într-o cameră 
uriaşă, pustie, rece şi sumar mobilată. Numai câteva fotolii. 

Il văzu pe conte cum deschide o uşă şi dispare. 

Apropiindu-se de uşă, un om îmbrăcat în negru îl opri: 

— Tu, nerodule, aşteaptă-ţi aici stăpânul. 

— Bine! spuse Ban-Frumos. Dar dacă mă cheamă? 

— Ìn cazul ăsta vei deschide această uşa şi vei fi în 
cabinetul monseniorului Croixmart. Dar până atunci, nu te mişca 
de aici. 

Ban-Frumos se lipi de uşă, înspăimântat de cuvintele: 
cabinetul monseniorului Croixmart... 

"Ce dracu' caut eu aici? îşi spuse el. Numai vinu-i de 
vină!..." 

In depărtare se auzi un fluierat scurt şi omul care tocmai îl 
oprise pe Ban-Frumos se repezi şi deschizând o uşă laterală, 
dispăru... după câteva secunde se întoarse în anticameră... doar 
câteva secunde. Timp în care Ban-Frumos, nu mai puţin 
înspăimântat, continua să-şi spună: 

"Ce dracu' am venit să fac aici?... Numai vinu-i de vină, 
numai vinul!" 


Dar în acelaşi timp, cu un gest rapid şi precis, unul dintre 
acele gesturi aproape reflexe care se fac când e vorba de viaţă 
şi de moarte, întredeschise uşa de care se sprijinea... 

Auzi zgomotul unor voci... 

Ban-Frumos asculta cu cea mai mare atenţie. 

După cinci minute, Ban-Frumos se dezlipi de uşă. 

Era palid şi tremura. 

Îndreptându-se spre omul în negru, îi spuse: 

— Calul stăpânului meu mă nelinişteşte. Mă duc până la 
grajduri. Seniorul de Loraydan ţine la el chiar mai mult decât la 
mine! 

— Şi bine face, rânji acesta. Hai, cară-te şi ţine-ţi gura! 

Ban-Frumos îşi plecă fruntea şi plecă. Trecu din nou prin 
anticamera plină de lume, recobori scara cea mare... şi ieşi cu 
sufletul la gură din palat, ajungând curând în cârciuma unde-l 
aşteptau Lurot şi Pancrace. 

— De băut! strigă el cu o voce spartă. Să mă bată 
Dumnezeu dacă nu sunt pe punctul de a leşina!... 

După cum am văzut, Loraydan intrase la domnul Croixmart 
fără nici o oprelişte pe care, un oricare altul, indiferent de rangul 
ce-l avea, ar fi întâmpinat-o. 

După scena de la Luvru, Croixmart dăduse anumite ordine 
în ce-l priveşte pe Loraydan, considerându-l pe conte drept 
reprezentantul regelui. 

Deci, Loraydan intră în cabinetul şefului jandarmilor cu faţa 
luminată de o bucurie formidabilă. 

— Domnule, am venit să vă anunţ... 

— Că aţi aflat locul unde se află seniorul de Ponthus, spuse 
Croixmart. 

— Da, dar aţi aflat? 

— Altuia conte, i-aş fi spus că am fost informat de 
excelentul meu serviciu de spionaj. Dar, cum sunteţi aici în 
calitate de amabasador al Maiestăţii Sale şi cum nu vreau s-o 
înşel pe Maiestatea Sa, vă spun că figura dumneavoastră m-a 
informat. 

— Figura mea? 

— Da. Şi încă o strigă în gura mare... Nu vă mai încredeţi în 
figură voastră conte. Figura vă trădează, stăpâniţi-o. 

— Mulţumesc, spuse Loraydan. Dar nu-mi voi pune mască. 
Sunt dintre cei sinceri, şi, la urma-urmei, la ce bun atâtea 


ascunzişuri? Sunt ceea ce sunt. Să nu mai vorbim despre asta. 
Şi pentru a reuşi în afacerea noastră, vă spun că sunt mândru că 
am reuşit acolo unde copoii dumneavoastră au dat greş. 

— Regele o va afla, conte, fiindcă mie îmi place dreptatea; 
încă în seara asta regele va fi informat de zelul vostru. Şi acum, 
să fiu sincer, trebuie să vă spun că n-am trimis pe nimeni să 
cerceteze locul în care s-ar putea ascunde seniorul de Ponthus. 

— Ei, asta-i! Ce vrea să însemne asta? 

Croixmart surâse, un surâs livid şi continuă: 

— Assta înseamnă că nimic pe lume, într-o afacere de 
poliţie, nu-i mai bun decât doi copoi: dragostea sau ura. 
Dumneavaostră eraţi stăpânit de unul din aceste sentimente. 
Poate de amândouă. Pentru a-l descoperi pe de Ponthus contam 
numai şi numai pe dumneavoastră. 

— Aşa o fi, spuse Loraydan, gânditor. În tot cazul, 
informaţia m-a costat destul de scump. 

— Cât? 

— Patruzeci de mii de livre. 

— Frumoasa sumă, spuse pe un ton sceptic Croixmart, care 
în altă împrejurare l-ar fi tăcut pe Loraydan să sară cât colo. 

— Domnule comandant, spuse contele dând din umeri, vă 
îndoiţi de sumă, dar nu-mi pasă. Aş fi dat şi o sută de mii de 
livre... 

— Vă cred, spuse grav Croixmart. 

Şi notându-şi grăbit ceva pe o hârtie: 

— Banii vă vor fi restituiţi, conte. Şi spuneţi că de Ponthus 
se afla?... 

— In strada Saint-Denis, chiar în faţa hanului Ghicitoarei, în 
locuinţa unei anume doamne Dimanche. E rândul vostru, 
domnule comandant! Trebuie că încă din această noapte 
domnul de Ponthus să se afle în temniţă. Într-o oră, chiar... 

În acest moment Ban-Frumos îşi întrerupse trasul cu 
urechea. intr-o oră! Cuvântul ăsta îl biciuia, îl înspăimânta. 
Incepuse să-l îndrăgească pe Clother căruia îi salvase viaţa la 
palatul d'Arronces. 

Deci, Ban-Frumos nu mai rămase să asculte mai departe şi 
plecă... Vom vedea cât de multa greşit. 

— Într-o oră? continuă Croixmart. Nu, nu e bine. Vom 
aştepta noaptea pentru a înconjura locuinţa din strada Saint- 


Denis. Este inutil să înfricoşam populaţia şi mai ales e periculos 
să vadă că arestăm, un gentilom. 

— Dar nu-i adevărat, trebuie chiar acum... 

— Din acest moment Ponthus îmi aparţine! i-o tăie cu 
răceală comandantul. 

Şi lovi cu un ciocan de argint într-un clopoțel. Apăru imediat 
un bărbat care înainta cu paşi rapizi şi oblici. Era mic de statură, 
uscat, cu o figură comună, mai degrabă urâtă. 

—  Joli-Frise, spuse Croixmart cu voce slabă, ai pe cineva 
bun la îndemână? 

— Monseniore, ar fi Fossoyeur, care... 

— Foarte bine. Duceţi-vă amândoi la hanul Ghicitoarei. 

— În strada Saint-Denis. Cunosc. 

— În faţa hanului se află locuinţa unei anumite doamne, 
Dimanche. Acolo stă în gazdă un gentilom. Clother de Ponthus. IlI 
veţi supraveghea, deoarece diseară îl vom aresta. 

— ÎI voi urma oriunde se va duce, spuse Joli-Fris€ în aşa fel 
încât la momentul hotărât, unul din noi vă va anunţa locul în 
care se află gentilomul. 

— Îmi place de line, Joli-Fris€. Şi acum, nu mai pierde nici 
un minut. 

— Vă dau fiecăruia câte o de pistoli dacă gentilomul va fi 
arestat! spuse Loraydan. 

Joli-Frise dispăru imediat, cu o strâmbătură de bucurie pe 
faţă. 

Ridicându-se, Croixmart spuse: 

— Puteţi s-o informaţi pe Maiestatea sa că în seara asta 
seniorul de Ponthus se va afla la Temple. Nimic nu ne va 
împiedica să-l arestăm deoarece voi şi eu de faţă. 

— Şi eu! sublinie Loraydan. 

Şi acum să ne întoarcem în cârciuma în care Ban-Frumos îşi 
reîntâlni cei doi tovarăşi. 

Tocmai isprăvise de explicat situaţia lui Lurot şi Pancrace şi 
acum trăgea concluziile: 

— Aşa cum v-am spus, seniorul de Ponthus este generos şi 
veţi fi răsplătiți din belşug. Există în tot Parisul ăsta un loc în 
care am putea să-l ascundem până mâine? 

Omul cu cicatrice dădu din cap: 

— Parisul e mare şi orice-i posibil. Şi cel care nu se temea 
de nimic: 


— La Paris se găsesc de toate. E Luvru, e Temple... cine 
dracu' l-ar căuta pe rege la Luvru? Şi cine ar îndrăzni să-l 
aresteze la Temple pe temnicerul şef? 

Din cauza hidromelului se aflau într-o stare de nepăsare şi 
bunătate exagerată. 

Bmi-Frumos îi scutură zdravăn, spunându-le pe un ton 
solemn: 

— Cufărul seniorului Ponthus, cufărul nostru, e plin de aur. 
Aşa că lăsaţi vorbăria şi să ne grăbim. 

— Îmi place aventura asta, spuse Pancrace. Să-l scoatem 
din încurcătură pe senior e o chestie grozavă. 

— Trebuie să-l adăpostim la loc sigur, bombăni Ban- 
Frumos. 

— Sunt locuri sigure la Notre-Dame. 

— În strada la Hache, se grăbi să spună Pancrace, îl găsim 
şi pe Porcul-care-înţeapă. 

— Asta voiam să spun şi eu, spuse Lurot. Da, e un loc bun. 

— E-n regulă, afacerea-i încheiată, spuse Ban-Frumos, la 
drum şi repede. 

Grăbit, trioul părăsi în viteză cârciuma şi se îndreptă spre 
strada Saint-Denis. 


Capitolul XVII Léonor d'Ulloa, sora Christei 


În această dimineaţă, Clother de Ponthus îşi aştepta 
valetul, pe Ban-Frumos căruia îi dăduse învoire cu o zi mai 
înainte. Şi am văzut cum îşi folosise această zi. 

Seniorul de Ponthus voia acum să-i comunice lui Ban- 
Frumos ultimele ordine cu privire la călătoria lor în Spania. 

Treaba era urgentă, acesta fiind singurul mod în care putea 
s-o protejeze pe Leonor de o nouă tentativă lui Loraydan. ŞI 
presupunea bine că Loraydan este mult mai periculos pentru 
fiica comandorului, decât don Juan. Putea presupune, chiar dacă 
se înşela, că Leonor îi poate face faţă lui don Juan. 

Dar Loraydan! Acesta era adevăratul duşman. Cu adevărat 
redutabil. 

Singura modalitate de a o apăra pe Leonor de Loraydan era 
să o ducă în Spania. 


Dar Ban-Frumos întârzia. 

"Cred că a dat de băutura, gândi Ponthus ridicând din 
umeri. Trebuie să mă descurc singur, " 

Gândise acestea fără a se mânia deloc şi fără a mai 
aştepta, părăsi casa. 

Prima lui grijă a fost să se ducă la u staţie de trăsuri unde, 
pentru cinci mii de livre, închirie o litieră solidă trasă de doi cai 
puternici. Litiera era pentru Léonor d'Ulloa. În ce-l priveşte, 
Ponthus îşi avea calul său în grajdurile hanului Ghicitoarei. 
Odată cu litiera, închinase şi un vizitiu care, după cum îi fusese 
lăudat, cunoştea bine drumul şi era capabil să-i ducă în cel mai 
scurt timp în Spania. Vizitiu şi litieră, trebuiau să fie prezenţi pe 
la unsprezece noaptea la poarta Temple, 

După care, luându-l pe proprietarul staţiei de trăsuri, îl duse 
cu el la un negustor de pietre preţioase unde mai vânduse deja 
un diamant. Acolo deşurubă mânerul spadei şi scoase două din 
cele unsprezece diamante ce-i mai rămăseseră din moştenirea 
mamei 

Negustorul îi oferi treizeci şi cinci de mii de livre şi Clother 
le acceptă fără tocmeală. Odată plătită litiera, Clother mai 
rămase cu treizeci de mii de livre pe care le duse în camera sa 
şi le încuie în faimosul cufăr pe care, cu câteva ore mai înainte, 
Ban-Frumos îl amintise celor doi fârtaţi, Lurot şi Pancrace. Din 
suma respectivă reţinuse însă cinci mii de livre pe care le 
băgase într-un sac. 

Terminând toate acestea, Clother se duse să se intereseze 
de valetul său la madam Dimanche. 

Văduva îl asigură că nu-l văzuse pe blestematul de Ban- 
Frumos căruia, lucru ciudat, încă îi mai purta duşmănie pentru 
faptul că la un moment dat îi demonstrase că don Juan Tenorio 
nu-i Jacquemin Corentin. 

Clother puse sacul pe colțul mesei: 

— Draga mea gazdă, îi spuse el, aici sunt cinci mii de livre, 
din care veţi lua trei mii pentru zestrea Denisei. Celelalte două 
mii de livre sunt pentru valetul meu, Ban-Frumos, căruia i le veți 
da din partea mea spunându-i că, dacă vrea, să vină să mă 
întâlnească la Sevilla, în Spania. Dacă nu vrea, mă poate 
aştepta aici. Asta în caz că nu reuşesc să dau de el până când 
plec. 


Punându-şi astfel ordine în afaceri, Clother de Ponthus, 
acum cu inima mai uşoară, se îndreptă spre palatul d'Arronces. 
Fiindcă, la urma-urmei, Leonor trebuia să hotărască asupra 
călătoriei. 

"Am luat hotărâri în numele ei gândi el, şi am decis ca la 
noapte, la ora unsprezece să plecăm în Spania. Dar o să fie de 
acord?... S-a întors la palatul d'Arronces? Nu, nu cred să fi comis 
această imprudenţă... şi atunci?..." 

— Tu Marcellus eris, murmură intendentul Jacques Aubriot, 
văzându-l pe Clother de Ponthus păşind pragul porţii. 

— Monseniore, continuă el cu voce mai tare, nobila doamnă 
d'Ulloa se află în capelă şi vă aşteaptă. Sunt însărcinat cu 
onoarea de a vă comunica. 

Clother păli. 

Venise la palatul d'Arronces cu ideea că, fără îndoială, nu o 
va găsi pe Leonor... Şi ea îl aştepta! 

lată ce se petrecuse: 

Atunci când Berengere se întoarse în camera ei însoţită de 
Léonor, îl găsi pe Turquand care, chiar dacă era mirat, nu lasă 
să se vadă nimic, făcându-i fiicei comandorului o primire 
călduroasă. Dar în sinea sa gândea: 

“Trebuie să schimb mecanismul plăcii de marmură." 

Pus la curent din câteva cuvinte, Turquand dădu dovadă de 
o adevărată risipa de ospitalitate fiindcă nu mai înceta să-i 
spună Leonorei că-i face o adevărată onoare casei sale alegând- 
o drept refugiu şi în care putea locui atât timp cât doreşte, 
oferindu-se să o scoată din Paris, sub o escortă puternică şi să o 
ducă până în oraşul pe care aceasta îl va alege, pentru a scăpa 
de urmărirea acelui Juan Tenorio. Numele lui Juan Tenorio era 
singurul nume pe care Leonor îl dezvăluise. 

După care, ordonă menajerei, madam Medarde, să 
pregătească cea mai frumoasă cameră a casei. 

Mulţumindu-i, Leonor îi spuse că nu va rămâne aici. 

— Sunt o d'Ulloa, spuse ea şi sunt în stare să mă apăr de 
don Juan. Nu vreau să-i dau acestuia impresia că mi-e frică de 
el. Palatul d'Arronces a fost donat tatălui meu de regele Francisc 
I, în consecinţă, aceea este casa mea. Atât timp cât 
împrejurările mă obligă să rămân în Paris, voi locui în palatul 
care-mi aparţine şi sunt hotărâtă să merg acolo chiar mâine 
dimineaţă. 


— În acest caz, spuse Turquand, v-aş fi recunoscător dacă 
aţi consimţi să vă reîntoarceţi pe acelaşi drum, adică prin 
tunelul subteran. Dacă au lăsat ceva spioni prin împrejurimi, n- 
aş vrea ca aceştia să se întrebe cum se poate ca o persoană, 
care a dispărut în mod misterios din capela palatului, este 
văzută ieşind din locuinţa mea. 

După ce-şi spuse rugămintea, Turguand ieşi, lăsându-le pe 
cele două fete singure. Amândouă se priviră surâzând. 

— Vă datorez viaţa, spuse Leonor. 

— Dacă-i numai asta, atunci sunt fericită, îi răspunse 
Berengere. 

Când se lumină de zi, Leonor d'Ulloa, cu toate insistenţele 
lui Turguand şi a fiicei sale, se hotărî să se întoarcă la palatul 
d'Arronces. Turgquand deschise dulapul din camera fiicei sale, şi, 
cu o torţă în mână, cobori scara în spirală până ajunse la galeria 
pe care o străbătu, urmat de cele două fete. In curând ajunseră 
în cavoul în care se afla sicriul Agnesiei. Mecanismul plăcii de 
marmură funcţiona la fel de bine. 

Cele două fete se îmbrăţişară cu regret, promiţându-şi una 
alteia să se revadă curând... 

În acea clipă, privirile Leonorei se opriră asupra inscripţiei 
gravată pe sicriul de piatră... şi numele Ponthus o făcu atentă. 
Luă torţa din mâna lui Turguand şi citi inscripţia, cuvânt cu 
cuvânt: 


“La 30 decembrie din anul 1518, eu, Phlippe, senior de 
Ponthus, am depus aici rămăşiţele pământeşti a celei ce a fost 
Agnes de Sennecour moartă din cauză că a fost înşelată de 
Francisc, regele." 


"Philippe, senior de  Ponthus!"  murmură Léonor, 
cutremurându-se. Şi, întorcându-se spre Turquand: 

— L-aţi cunoscut pe acest senior de Ponthus? 

Turquand făcu un gest de negatie. 

— Cunoaşteţi, măcar, povestea celei ce odihneşte în acest 
sicriu? 

Încă odată Turguand negă. Dar spuse: 

— Toată povestea se află în aceste cuvinte. Citiţi: Moartă 
din cauză că a fost înşelata de Francis, regele. E nevoie de mai 
mult? 


— E adevărat, spuse Leonor. O femeie poate muri pentru că 
a fost înşelată. Ştiu asta. 

Şi imaginea Christei îi apăru în minte... 

O secundă mai târziu se afla în capela palatului d'Arronces, 
în urma eî Turquand închizând placa de armură. Leonor putea 
crede că visase... 

leşi încet din capelă, spre marea uluială şi poate, în secret, 
spre marea spaimă a lui Jacques Aubriot care, ca urmare a 
acestui fapt, rămase convins că Leonor d'Ulloa era protejată de 
forţe divine, ceea ce făcu că respectul pentru ea să se schimbe 
într-o venerație aproape religioasă. Ca un majordom de casă 
mare, Jacques Aubriot nu lăsă să i se ghicească nici uluiala şi 
nici spaima. Se mulţumi doar să facă o plecăciune adâncă în 
faţa fiicei comandorului, aşteptând ca aceasta să-i adreseze 
câteva cuvinte, după care spuse şi el: 

— Cred că este de datoria mea să anunţ nobilei stăpâne ca 
tânărul gentilom, seniorul de Ponthus, a părăsit palatul teafăr şi 
nevătămat 

La întrebările Leonnrei, îi povesti în câteva cuvinte tot ce se 
întâmplase în parc, povestire care ar fi putut începe cu 
cuvintele: /nfandum regina, jubes renovare... şi pe care Leonor o 
ascultă cu mult interes. 

Ceea ce trebuie să specificăm aici este faptul că Leonor luă 
la cunoştinţă, dacă nu iară emoție, cel puţin fără mirare, cum 
Clother de Ponthus ieşise din învălmăşeală — teafăr şi 
nevătămat, după cum spunea majordomul. 

Poate că un fel de presimţire îi spunea că tânărului nu i se 
poate întâmpla nimic şi că o credinţă secretă o asigura că 
Clother nu putea muri din acea noapte. 

Toată acea zi şi noaptea care-i urmă, plus o bună parte din 
ziua următoare şi-o petrecu punându-şi aceeaşi întrebare: 

"De ce omul care a pus-o pe Agnes de Sennecour în sicriul 
de piatră se numea Philippe de Ponthus? De ce acest gentilom, 
care este tatăl lui Clother, a dus acolo sicriul Agne&sei moartă din 
cauză că a fost înşelată de regele Franţei?" 

Deci, a doua zi dimineaţă, Leonor se îndreptă spre capelă, 
atrasă de o curiozitate de neînvins. 

Majordomul o salută şi-i spuse victorios că palatul 
d'Arronces este acum în stare de asediu: servitorii erau înarmaţi 


până-n dinţi, patrule cutreierau parcul palatului, poarta palatului 
fusese închisă şi acum era păzită cu multă grijă. 

— Dezarmaţi toţi servitorii, spuse liniştită Leonor, încetaţi 
patrulările şi deschideţi poarta palatului. 

Când va sosi seniorul de Ponthus, anunţaţi-l că-l aştept în 
capelă. 

Majordomul rămase consternat, dar dădu ascultare 
poruncilor, murmurând: 

— Să deschid poarta pentru oricine! Eu! Ba o să i-o închid în 
nas şi Maiestăţii Sale dacă vine încărcat cu daruri... timeo 
danaos et dona ferentes... câtă dreptate avea marele Homer... 

In capelă, în faţa mormântului comandorului, Léonor stătea 
gânditoare: 

"Acolo, îşi spunea ea, sub una din aceste dale, se afla 
caseta de fier pe care seniorul de Ponthus venise s-o caute 
pentru a-şi afla povestea numelui său, povestea mamei sale şi 
poate şi a adevăratului său tată..." 

Deodată auzi zgomot de paşi în spatele său. 

Intorcându-se, îl văzu pe Clother care tocmai se înclina 
adânc. 

— Fii binevenit! exclamă ea. Sunt fericită să vă revăd după 
lupta de astă noapte, teafăr şi nevătămat, 

Şi-i întinse mâna, pe care el nu îndrăzni să i-o sărute, 
strângându-i-o doar uşor, cu vârful degetelor. 

— Trebuia să rămân în viaţă fiindcă trebuie să vă apăr pe 
parcursul călătoriei pe care o veţi face în curând. 

— Ce călătorie? 

— Spre Sevilla. Vă voi însoţi până acolo, dacă sunteţi de 
acord să vă încredeţi spadei lui Ponthus. În Spania nu veţi mai 
avea de ce vă teme de contele Loraydan, care vă vrea moartea 
din cauze pe care încă nu le cunosc. Atât timp cât vă aflaţi la 
Paris, nu există altă speranţă decât moartea lui. Îl voi ucide. Mă 
voi întoarce pentru asta când voi şti că sunteţi în siguranţă, 
printre ai voştri. De ce nu-l ucid acum? L-am provocat, dar a 
refuzat duelul. Şi la urma-urmei, o lovitură de spadă e o lovitură 
de spadă. M-ar putea răni sau chiar ucide. Şi atunci aţi fi la 
mâna lui. Am venit să vă cer să mă lăsaţi să hotărăsc şi pentru 
voi. Dacă moartea sau viaţa mea nu vă este indiferentă, spuse 
el cu voce tremurătoare, vă rog să ascultați de sfatul meu: 
plecaţi, doamnă, plecaţi cât mai repede. 


— Când trebuie să plec? 

— Fiţi gata pentru noaptea asta, la ora unsprezece. Voi veni 
să vă iau şi va voi duce la poarta Temple unde veţi fi aşteptată 
de o litieră. În acest fel nimeni nu-ţi va da seama ce se întâmplă 
la palatul d'Arronces. 

— Bine, astă seară, la ora unsprezece, voi fi pregătită, 
spuse Leonor. 

Şi aruncă o privire asupra mormântului. 

— Oh! Sicriul comandorului! spuse repede Clother. Voi 
ordona să fie şi el transportat la Sevilla! 

Dintr-o privire fata îi mulţumi pentru că-i ghicise atât de 
repede gândul. Şi asta fu totul. 

Mai schimbară câteva cuvinte, stabilind ca în absenţa 
Leonorei şi până la reîntoarcerea lui Clother din Spania, palatul 
d'Arronces să-şi ducă acelaşi mod de existenţă, continuând să 
fie locuit de servitori sub conducerea lui Jacques Aubriot, 
singurul care urma să fie înştiinţat cu toate evenimentele. 

După care se despărţiră. 


Capitolul XVIII Porcul care omora muştele! de la 
o sută de paşi 


Clother de Ponthus părăsi palatul d'Arronces în acea stare 
de spirit care face ca totul să ţi se pară posibil. 

Trecând prin faţa palatului lui Loraydan, văzu un om care-l 
privea cu un respect temător. Era Brisard. Valetul lui Loraydan, 
care privea în stânga şi în dreapta să vadă dacă nu-i pică de 
undeva vreun scud care i-ar fi permis să o întindă la cârciuma 
din apropiere unde-şi făcea veacul de obicei şi Ban-Frumos. In 
aşteptarea asta trebuia să aibă răbdare, până acum neapărând 
nici o pleaşcă. Deci, Brisard, rămas fără bani, căuta din ochi 
toate crăpăturile, doar-doar o găsi ceva, filozofând în sinea sa 
asupra prostului obicei, pe care-l au scuzii de a nu se plimba pe 
drum. 


1 Muşte — în argou, spionii poliţiei. (N.T.) 


Văzându-l pe Clother de Ponthus, Brisard, recunoscându-l, 
fu cuprins de înfiorare. După ce-l salută, se retrase câţiva paşi. 

Clother se îndreptă spre el: 

— Nu cumva eşti valetul contelui de Loraydan? 

— Da, domnule, sunt. 

— Mă cunoşti? 

— Sigur că da! Cu toate că nu mai aveţi figura aceea 
palidă. N-am putut afla niciodată, monseniore, cum aţi reuşit să 
ieşiţi. Mai rău este că n-am ştiut niciodată cum aţi reuşit să 
intraţi. Vreţi şi acum să intraţi? 

— Nu, spuse râzând Clother. Sau numai dacă stăpânul tău, 
fiind acasă, vrea să-şi măsoare spada cu a mea. 

— Domnul conte nu se află la palat, spuse Brisard. Nu-l văd 
decât din când în când. Pentru câteva zile mai grele pe an, mă 
bucur în rest de timp liber, berechet, de dreptul de a vorbi, de a 
pleca şi a veni când vreau, să dorm jumătate de zi iar cealaltă 
jumătate să nu fac nimic şi când am chef, să mă duc la 
cârciuma din colţ. Dar, ca să revin la vizita voastră, ce trebuie 
să-i spun stăpânului? 

— Ei bine, te las pe tine să alegi. Tu vei fi arbitrul. 

— Atunci, nu-i voi spune nimic, seniore. 

— Şi de ce nu? Ce idee ai? 

— Să fiu sincer, seniore, aş fi tare necăjit dacă vi s-ar mai 
întâmpla ceva. Imi vorbiţi de parcă n-aţi fi gentilom, sau cel 
puţin, eu aş fi. Ochii voştri nu sunt dispreţuitori şi aveţi o voce 
blândă. In concluzie, vă doresc toată fericirea pe care v-aţi dori- 
o. Dacă vreţi să daţi ascultare umilelor mele sfaturi, păziţi-vă. 
Dacă n-ar fi vorba decât de un duel, n-aş spune asta, dar.. 
seniorul conte de Loraydan are mai multe feluri în care poate 
scăpa de un duşman şi printre aceste feluri, nu spada-i cel mai 
periculos... 

— O ştiu prea bine! se cutremură Ponthus. 

— O spuneţi, domnule, fiindcă v-aţi amintit de acea 
cămăruţă în care v-a fost foame şi sete. Dar nu ştiţi nimic, nu 
ştiţi nimic! 

— Ei bine! Atunci spune-mi ceea ce nu ştiu! 

— Nu ştiţi că seniorul de Loraydan este marele favorit al 
regelui — Dumnezeu să-l aibă în pază! — nu ştiţi că monseniorul 
Loraydan n-ar avea de spus regelui decât un singur cuvânt 
despre cine vrea el şi acel cineva ar dispare imediat într-una din 


temniţele de la Temple, din Châtelet sau de la Bastilia Saint- 
Antoine. Şi asta nu-i totul. Seniorul de Croixmart este prietenul 
intim al contelui de Loraydan! 

— Şi cine-i ăsta, seniorul de Croixmart? întrebă Ponthus. 

— Moartea însăşi, domnule. E bănuiala, e ruină, e prăpădul. 
Este închisoarea. Ciuma şi blestemul. Tortură în sala de 
interogatoriu, cu membrele zdrobite şi oasele rupte. E stâlpul 
infamiei şi spânzurătoarea. Seniorul de Croixmart, domnule, 
este prietenul contelui de Loraydan, şi este comandantul şef al 
jandarmilor! Păziţi-vă, credeţi-mă, păziţi-vă cu grijă! 

— Cred că aşa am să şi fac, spuse Ponthus, întunecându-se. 

Dar imediat Clother scutură din cap. | se păru că atâta 
bucurie care-l încercase mai înainte, nu-i drept să se risipească 
aşa, brusc, ca fumul bătut de vânt. | se părea că este în stare 
să-şi apere fericirea împotriva tuturor, fie chiar şi a regelui, fie 
chiar şi a comandantului şef al jandarmilor. 

— Ei, hai, făcu el vesel, eşti un băiat drăguţ, ţine asta... 

Brisard înhaţă cei trei sau patru pistoli ce-i erau oferiţi, în 
timp ce Ponthus o luă din loc fericit. 

"Nu mă mai mir deloc, îşi spuse Brisard, care se îndreptă 
imediat spre cârciumă, nu mă mai mir de loc dacă, mergând 
acum pe drum, voi da ochi cu alte monede fără stăpân..." 

Clother de Ponthus o luă pe strada Saint-Denis. 

Pe când era gata să păşească pragul locuinţei sale, îl văzu 
apărând aproape în fugă pe valetul său, Ban-Frumos, urmat de 
doi vlăjgani care miroseau de la distanţă a tâlhari. 

— Ce-i cu ăia? întrebă Clother. 

— Domnule, ei m-au ajutat noaptea trecută în bătălia de la 
palatul d'Arronces, spuse Ban-Frumos. 

— Aha!... ei sunt cei doi viteji? Urcă sus, deschide cufărul şi 
ia un pumn de pistoli... 

— Domnule, spuse Ban-Frumos seniorul de Loraydan a spus 
comandantului şef al jandarmilor că, aici, în locuinţa numitei 
Dimanche, chiar în faţa hanului Ghicitoarei, vă va putea găsi. 
Trebuie ca într-o oră să fiţi închis la Temple. Domnule, au spus: 
într-o oră şi ora s-a scurs deja! Dacă ţineţi la viaţă, nu mai staţi 
aici! 

Pe buzele lui Clother apăru un surâs înfricoşător. 

Dar imediat se stăpâni şi-şi calculă şansele. Să rămână, 
asta ar fi însemnat bătălia, şi-n bătălie poate l-ar fi întâlnit pe 


Loraydan măcar şi un minut! Da, dar să rămână înseamnă că 
Leonor ar fi fost abandonată. Arestat sau ucis, ce s-ar fi 
întâmplat cu Leonor? Singură, faţă în faţă cu geniul răului, ce 
putea face ea? 

Clother fremăta. 

— Veniţi, domnule, veniţi! Vă spun că a trecut deja ora! 

— Şi la Porcul-care-înţeapă este un adăpost pe cinste! 
spuse Pancrace. 

— Unde mai pui că omoară muştele de la o sută de paşi! 
continuă Lurot 

— Să mergem! spuse brusc Clother. 

Cei doi vlăjgani mergeau în faţă, după ei urma Clother, 
coloana terminându-se cu Ban-Frumos în chip de ariergardă. 

Şi în urma lui Ban-Frumos venea Joli-Frise şi Fossoyeur, 
mergând ca doi gură-cască parizieni care se vântură de colo- 
colo. 

— Ce părere ai, spuse Fossoyeur, ai auzit, nu? Se pare că 
Porcul-care-înţeapă omoară muştele de la o sută de paşi. Nu 
cumva noi suntem muştele? 

— Oh! răspunse Joli-Fris€. Alcyndore nu-i chiar aşa de rea. 
Şi dacă se duc spre ea şi intră la Porcul-care-înţeapă, n-avem 
decât să stăm la o sută douăzeci de paşi. 

— la te uită! Ce simplu e! Nici nu m-am gândit, pe legea 
mea! Cât sunt de prost... 

Şi Fossoyeur suspină, exasperat de propria-i prostie. 
Repetase de atâtea ori în stânga şi în dreapta că este prost, 
încât toată lumea începuse s-o creadă, mai puţin comandantul 
şef al jandarmilor. 

Lurot şi Pancrace vorbeau despre cufăr şi se întrebau cam 
cât hidromel ar fi băut de un pumn de pistoli. 

După ce părăsiră strada Saint-Denis, li se părură că au 
scăpat de orice pericol. Ban-Frumos se apropie de Ponthus şi-i 
povesti cum l-a urmărit pe Loraydan până la cabinetul 
comandantului jandarmilor. Ponthus îl ascultă cu atenţie. 

— Vei fi răsplătit, nu te îndoi de asta, spuse el. 

— Ştiu, monseniore! _ 

— Ban-Frumos, aici mă părăseşti. Intoarce-te la madam 
Dimanche care-ţi va da două mii de livre. Sunt ale tale. 

— Două mii de livre! Ce de bănet, Doamne. 


— Ascultă-mă cu atenţie. Vei lua din cufăr cele douăzeci şi 
cinci de mii de livre pe care le-am pus acolo şi le vei duce la 
jupân Josse, proprietarul staţiei de trăsuri de la care am închiriat 
o litieră. Ai grijă să nu-mi uiţi mantaua de călătorie. Pui banii în 
litieră, după ce-ţi cumperi un cal pentru tine. Să fii bine înarmat. 
La ora zece seară îmi vei lua calul de la Ghicitoarei şi, împreună 
cu litiera şi vizitiul veţi merge să mă aşteptaţi la poarta Temple. 
Voi fi şi eu acolo pe la ora unsprezece. M-ai înţeles? 

— Douăzeci şi cinci de mii de livre, de la jupân Josse. 
Mantaua. Calul dumneavoastră de la hanul Ghicitoarei. Un cal 
pentru mine. Arme. Ora zece în faţa porţii de la Temple. 

N — Şi mai ales, de acum până diseară, nu mai ieşi nicăieri. 
Incuie-te la hanul Ghicitoarei şi încearcă să nu bei prea mult. 

— Domnule, eu nu beau decât atunci când mi-e foame. 
Până când nu veţi părăsi Parisul, nu-mi va fi foame. 

— Acum, du-te, Ban-Frumos, contez pe tine. 

— Dumnezeu să vă păzească! 

Clother de Ponthus îşi continuă drumul, urmându-i pe 
Pancrace şi Lurot, urmat fiind, la rândul său, de Fossoyeur şi Juli- 
Frisé. In ce-l priveşte pe Ban-Frumos, acesta se întoarse în 
strada Saint-Denis unde fu încercat de două surprize: prima era 
aceea că jandarmii nu luaseră casa cu asalt, după cum crezuse 
el şi a doua, atunci când constată că nu-i face nici o plăcere să 
mânuiască pistolii din cufăr, nicidecum să mai şi şterpelească 
din ei. 

"Ce ciudat animal mai e şi omul! medită el o clipă. Aici sunt 
douăzeci şi cinci de mii de livre, adică o avere. Când operam pe 
drumurile din Périgord, mi-aş fi vândut şi sufletul pentru o 
asemenea sumă. Acum îmi risc pielea şi încă bucuros, fără ca 
măcar să doresc banii ăştia. Cum te mai schimbă timpul! Sau 
poate că-i vorba de aerul Parisului... " 

Clother de Ponthus şi ceilalţi doi ajunseră curând în strada 
Hache, o străduţă nu mai lungă de două sute de paşi şi destul 
de îngustă, trei călăreţi mergând unul lângă altul n-ar fi avut loc. 
Străduţa era mărginită de case curate şi liniştite, cu aspect 
aproape monahal, graţioase totuşi, cu uşile lor arcuite în partea 
de sus, cu ferestrele în formă de ogivă şi cu decorația zidurilor 
în care predomina voluta şi frunza de acant. Era unul dintre cele 
mai liniştite locuri din Paris şi cârciuma Porcul-care-înţeapă, cu 


firma ei zgomotoasă şi amenințătoare producea impresia unui 
soldăţoi rătăcit printre călugăriţe. 

Stăpâna localului se numea Alcyndore. 

Trecuse de treizeci de ani dar făcea parte dintre femeile 
care-şi păstrau silueta zveltă, nepăsându-i de vârstă. In ce 
priveşte figura, poate nu era o mare frumuseţe, dar era drăguță 
şi seducătoare, având doi ochi magnifici dar neliniştitori prin 
fixitatea privirilor, în ochii ei nu se văzuse niciodată bucurie sau 
tristeţe. Râdea deseori, permiţând să arate două şiraguri de 
dinţi albi, mici şi ascuţiţi, dar ochii nu-i râdeau niciodată. Uneori 
chiar şi plângea, cu faţa ascunsă într-un şervet de mătase, dar 
în ochi nu-i apărea nici o lacrimă. 

Totdeauna era fardată cu o grijă meticuloasă şi avea arta ei 
anume de a-şi aranja părul. 

Imaginaţi-v-o deci pe Alcyndore, în corsajul ei de catifea, 
foarte decoltat, în fustă de mătase acoperită de bijuterii de un 
model ciudat, dar foarte frumos şi care soseau de nu se ştie 
unde, trimise de nu se ştie cine, la gât purtând un colier de 
rubine, cu degetele încărcate de inele, imaginaţi-v-o cu eternul 
ei surâs pe buze, dar nu şi în ochi, imaginaţi-v-o ca pe o 
prinţesă, sclipind de bijuterii şi apucând o tigaie în care urma să 
pregătească o omletă la focul uriaş din sobă. 

Alcyndore era primitoare cu toată lumea, oricine ar fi fost, 
sărman sau bogat, ticălos în zdrenţe sau gentilom plin de 
dantele. Da, cu toată lumea... mai puţin muştele şi sergenţii 
jandarmeriei sau ai poliţiei. 

Spionul putea să se deghizeze oricum ar fi crezut de 
cuviinţă. 

Era de ajuns ca Alcyndore să-l privească un minut şi 
imediat îl descoperea. 

Aştepta mai întâi ca spionul să ceară de băut, după care se 
apropia de el, surăzătoare, spunându-i pur şi simplu: 

— Amice, trebuie s-o ştergi. 

Omul se oţăra, spunea că-i dreptul lui să intre într-o 
cârciumă deschisă tuturor, ameninţa că se va plânge... Atunci 
Alcyndore scotea din corsaj un pumnal cu mânerul împodobit cu 
pietre scumpe dar cu lama extrem de ascuţită, şi-i spunea: 

— Porcul-care-în ţeapă! Fereşte-te de porcul care înţeapă! 

Şi, pe legea mea, omul dispărea imediat. 


Dispărea fiindcă începuse deja să circule tot felul de poveşti 
şi legende prin corpurile de gardă, în care se vorbea despre 
oameni care până la urmă ieşiseră... dar cu picioarele înainte! 

Dar de unde naiba venea această, să nu-i zicem ură, 
deoarece luându-ne după indiferența ochilor ei, Alcyndore nu 
era capabilă nici de ură, nici de iubire, să spunem, pur şi simplu, 
de unde venea această aversiune încăpăţânată pe care 
Alcyndore o avea faţă de oamenii legii? 

Cititorul, poate, e pe cale să se întrebe îngrijorat dacă nu 
cumva vrem să-i servim aici inevitabila dramă a tinereţii: nu, în 
nici un caz; e sigur că la mijloc este vorba de o dramă, o dramă 
tragică după cât se pare şi pe care numai puţini iniţiaţi din 
Curtea Miracolelor o cunoşteau — dar această dramă nouă ne 
este străină. Ştim numai că e vorba de un rege al Argot-ului şi 
pe care un comandant şef al jandarmilor jurase că-l va înjunghia 
ca pe un porc, cu gâtul deasupra unui hârdău pentru a-i aduna 
sângele... Înfricoşătoarea ameninţare se împlinise? Şi ce 
legătură putea să fie între frumoasa Alcyndore şi respectivul 
rege al Argot-ului condamnat să sângereze de viu ca un porc? 
Sunt întrebări la care nu am găsit nici un răspuns. 

Omul cu cicatrice şi cel care nu se temea de nimic se 
duseră drept la Alcyndore şi-i spuseră câteva cuvinte în şoaptă, 
arătându-i pe Clother de Ponthus care tocmai se aşeza la o 
masă. Femeia îl privi cu atenţie câteva momente după care veni 
la el şi-i spuse în şoaptă; 

_ — Sunteţi în siguranţă aici, pentru oricât timp doriţi. 
Inţelegeţi-mă bine: am spus în siguranţă şi aşa este. 

După care se îndepărtă, mergând să supravegheze bunul 
mers al bucătăriei. Lurot şi Pancrace primiră de la seniorul de 
Ponthus o răsplată atât de mare, încât îşi dublară mulţumirile, 
mulţumiri respinse de acesta cu o politeţe delicată. 

Cei doi nu părăsiră cârciuma. Se retraseră într-un ungher 
mai întunecat şi începură să joace partida lor de zaruri, mai ales 
că acum aveau şi bani. 

Clother de Ponthus îşi petrecu acolo restul zilei, plănuind 
plecarea şi călătoria, după aceea întoarcerea la Paris şi 
provocarea pe care i-o va adresa lui Loraydan. 

Clother era vesel şi orele treceau repede. 


Sosi şi noaptea. Clother cină cu poftă, lăudând bucătăria 
localului şi mulţumind din inimă stăpânei, după care, deoarece 
bătea de ora nouă, ieşi pe uşă. 

Ajuns în străduţa întunecată, o luă la dreapta şi începu să 
meargă cu repeziciune. 

In apropierea capătului străzii, în faţa sa, bubui o voce 
poruncitoare: 

— Nu se trece pe aici!... 


Capitolul XIX  Alcyndore 


În întuneric, seniorul de Ponthus zări o linie triplă de obiecte 
strălucitoare, sulițe sau halebarde. Fu sigur că toţi aceşti oameni 
se găseau acolo special pentru el. Dar îşi spuse că, poate, este 
vorba doar de un simplu rond de noapte. Oricum, îl năpădi 
sudoarea şi murmură: 

"Nu am dreptul să mă las arestat! Leonor, la ora 
unsprezece voi fi la tine!" 

Făcu cale-ntoarsă şi retrecu prin faţa cârciumii ale cărei 
obloane trase nu lăsau să se strecoare nici o geană de lumină. 

Fără să se grăbească ajunse în celălalt capăt al străzii 
unde-i fu dat să audă aceleaşi cuvinte: 

— Nu se trece pe aici! 

In el se dezlănţui o furie rece şi necruțătoare, dar instinctul 
îi spuse că trebuie să tacă. Dacă vocea i-ar fi fost recunoscută, 
poate că ar fi fost arestat pe loc. 

Clother tăcu şi făcu cale-ntoarsă. În timp ce mergea, îşi 
spunea: 

"Fie. Strada-i încercuită. Dar de unde să ştiu că pe mine mă 
caută? După toate posibilităţile, comandantul jandarmilor nu 
cunoaşte locul în care mă aflu. Dacă l-ar fi cunoscut, de ce nu a 
venit în timpul zilei? Să vedem. Să las să treacă furtuna şi după 
ce-şi vor fi terminat treaba, plec şi eu. Cred că voi ajunge tocmai 
la timp la poarta Temple." 

Era disperat. 

Ştia prea bine că el era cel căutat şi nu un altul. 

Şi într-o criză de durere care-i sfâşia inima strigă în sinea 
sa: 


"E pierdută! E pierdută!" 

Fiindcă toată problema asta era: el, prins sau ucis, Leonor 
era pierdută. Cu o rapiditate înfricoşătoare o văzu în puterea lui 
Loraydan, o văzu cum se luptă împotriva lui Juan Tenorio, ca în 
noaptea trecută în parcul palatului d'Arrnnces. Îi văzu lacrimile, 
îi auzi strigătul disperat chemându-l în ajutor. 

Un licăr de nebunie îi trecu prin capul înfierbântat şi cu o 
voce furioasă, aproape dementă, urlă în noapte: 

— Loraydan! Loraydan! Loraydan! 

— Aici sunt! răspunse o voce îndepărtată, impregnată de o 
bucurie sălbatică. Aici sunt, Ponthus! Ai puţină răbdare şi vin şi 
eu imediat. 

Lucru ciudat: Clother nu-l auzi, tot aşa cum nu-şi auzise 
propriul strigăt. 

"Cine să mă fi trădat? Se întreba el. Ban-Frumos? Poate. 
Ăştia doi? Şi asta-i posibil. Dar ce importanţă mai are cine m-a 
trădat? Sunt trădat şi ăsta-i principalul! Şi doar mi s-a spus să 
am grijă de puterile răului ce zac în Loraydan. Nu m-am păzit 
îndeajuns. N-am fost destul de convins că viaţa şi libertatea mea 
aparţin Leonorei, N-am iubit de ajuns. Numai eu sunt vinovat!" 

După ce bătu în uşă, intră din nou în cârciuma a cărei uşă 
fu imediat zăvorâta. Alcyndore veni imediat: 

— Ce vi s-a întâmplat? Aveţi o faţă de mort... 

— Strada-i înconjurată de oamenii jandarmeriei, spuse 
maşinal Ponthus. 

Alcyndore se întoarse spre Lurot şi Pancrace, adormiţi de 
acum, şi-i examina câteva clipe. 

— Nu, nu ei sunt de vină, spuse ea. Şi, la urma-urmei, puţin 
contează vinovatul. 

Stătu să se gândească puţin în timp ce-l supraveghea pe 
Ponthus a cărei faţă acum se înroşea, acum devenea palidă, 
după cum gândurile îl năpădeau. 

— Nu sunteţi dumneavoastră omul care să se teamă le 
temniţă, de tortură sau de moarte, spuse ea rar. Şi totuşi, vă 
văd disperat. E vorba de dragoste, fără îndoială. 

— Da! spuse Clother într-un suflet. 

Şi, privind în jurul său, ca şi când ar fi căutat o cale, 
adăugă: 

— Dacă aş fi avut bani ca un rege, i-aş fi dat pe toţi pentru 
a nu muri decât mâine... 


— Credeţi că au venit să vă aresteze? întrebă Alcyndore. 
— Sunt sigur! 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

Şi cuvintele îl îmbărbătară pe Clother. 

— O pană, spuse el. Şi hârtie. Cerneală. Repede... 
Alcyndore se grăbi şi Clother începu să scrie: 


"Doamnă, vă puteți încrede în omul care vă va aduce 
această scrisoare. Vă cer să plecaţi imediat, fără a mă mai 
aştepta. Vă voi reintâlni imediat ce va fi posibil. Dacă credeţi că 
sunteți viața mea, dacă credeti că trebuie să vă păstraţi în viată, 
pentru mine, aşa cum şi eu cred că trebuie să mă păstrez în 
viață pentru dumneavoastră, atunci, doamnă, ascultaii-mă. 
Dacă plecap, mă salvați. Ascultați-mă, chiar dacă nu mă 
înțelegeți; plecarea nu pe dumneavoastră vă salvează, ci pe 
mine." 


Împături hârtia şi o sigilă fără grabă, cu gesturi precise. 
Şi această hârtie o închise într-alta, pe care scrise: 


"Ban-Frumos, aşteaptă-mă până la miezul nopții în 
apropierea porții de la Temple. Dacă n-am sosit până atunci, du- 
te cu litiera la palatul d'Arronces, dă-i doamnei d'Ulloa 
scrisoarea alăturată şi pune-te la dispoziția ei pentru călătoria 
care trebuie să se facă imediat, fără nici o întârziere. Ban- 
Frumos, dacă mă asculti orbește, îți voi datora viata. Dar dacă 
şovăi, sper să trăiesc destul de mult ca să am ocazia să-ți zbor 
creierii. 


Clother, senior 
de Pontluts. 


Reciti cele scrise şi sublinie grijuliu sfârşitul mesajului, 
începând cu cuvintele: Dacă şovăi... 

"De ce această îndoială, care, de fapt, este o insultă" 
murmură el... 

Şi cu voce tare: 

— Aveţi un om sigur? 


— Îl am pe Tournebroche care face mai mult decât un om 
în asemenea ocazii. 

Şi, făcând un semn, se apropie un copilandru. 

— Ascultă-l pe acest gentilom şi fă tot ce-ţi va spune. 

— Te vei duce, începu Clother, la hanul Ghicitoarei unde vei 
întreba de un anume Ban-Frumos. Mă înţelegi? 

— E obişnuit cu asemenea lucruri, spuse Alcyndore. 

— Sigur că da, domnule! spuse şi Tournebroche. 

— Dacă Ban-Frumos nu se află la hanul Ghicitoarei, vei 
întreba de el la madam Dimanche, a cărei locuinţă se află chiar 
în faţa hanului. Dacă nici acolo nu se află, te vei îndrepta spre 
poarta Temple unde vei vedea o litieră. Acolo îl vei găsi pe Ban- 
Frumos şi-i vei da hârtia asta. 

Copilul luă hârtia, o ascunse în cămaşă şi-i răspunse: 

— Ban-Frumos va primi scrisoarea în mai puţin de o oră. 

— Poate că nu ştii că stradă-i înconjurată de jandarmi? 

Tournebroche dădu din umeri, dispreţuind un asemenea 
obstacol şi dispăru. 

Clother scoase un hohot de râs nervos, în timp ce-şi 
spunea, uşurat: 

"Acum e salvată!..." 

Alcyndore se îndreptă repede spre uşă, o întredeschise, 
aruncă o privire rapidă în stânga şi în dreapta, privi în întuneric, 
ascultă tăcerea nopţii, după care se întoarse, spunându-i: 

— Se pregătesc. În câteva minute vor fi aici. Ce veţi face? 

— Voi ieşi, doamnă. Voi ieşi mulţumindu-vă şi asigurându- 
vă că nu vă voi uita niciodată. Voi ieşi şi o dată în stradă, mă voi 
arunca împotriva lor, încercând să trec. Adio, doamnă. 

— la te uită! făcu ea, râzând, îmi spuneţi "doamnă", aşa 
cum îmi spun toți borfaşii. Gentilomii îmi spun, pur şi simplu, 
Alcyndore. Nu sunteţi gentilom? 

Clother tresări, invadat de gânduri amare. În sinea să îşi 
spunea: 

"Şi, la urma-urmei, cine sunt eu?... Cine sunt?... Dumnezeu 
ştie ce voi afla după ce voi descoperi caseta de fier în care 
Philippe de Ponthus a scris numele tatălui şi a mamei mele!" 

Se cutremură... 

— Adio, spuse el repede. 

Şi se îndreptă spre uşă. 

Dar Alcyndore îl apucă de braţ şi-i spuse cu o voce ciudată: 


— Unde vreţi să vă duceţi? 

— V-am mai spus, răspunse mirat Clother. 

Mirat mai ales din cauza tonului cu care-i fusese pusă 
întrebarea şi de expresia de o batjocură infernală ce se citea pe 
chipul Alcyndorei. 

Aceasta, cu un surâs înfricoşător, îi spuse aproape în 
şoaptă: 

— Rămâneţi. Visam de mult să-mi închid cârciuma după o 
ultimă lovitură a mistreţului care înţeapă. Mi-aţi prezentat 
ocazia. Nu plecaţi... iată... deja e prea târziu pentru a mai ieşi! 

— În numele regelui! se auzi de afară o voce puternică şi 
calmă, de un calm ce-ţi dădea fiori. 

— Croixmart! Croxmart! 

Numele trecu de la o masă la alta, după care, în cârciumă, 
se lăsă tăcerea. 

Nemişcat, Clother murmură: 

"Fie! Mă voi bate aici, fiindcă trebuie să fiu liber, trebuie!" 

Alcyndore deschise uşa larg. 

Strada era luminată puternic de mulţimea torţelor. Şi în 
această lumină apăru un grup de temut: erau gărzile de 
jandarmi, în armuri, cu căşti, înarmaţi ca de război, cu 
halebardele în mână. În faţa gărzilor se aflau cinci sau şase 
gentilomi, printre care se puteau vedea domnii Sansac şi d'Esse, 
încadrându-l pe contele de Loraydan; în faţa acestora se aflau 
doi ofiţeri de poliţie şi un herald care purta însemnele regale; în 
spatele lor se ascundeau Fossoyeur şi Joli-Fris€; în faţa ofiţerilor 
şi a heraldului, chiar lângă uşă, îmbrăcat în catifea neagră, cu 
mâna pe garda spadei, ca o statuie a neîndurării, era 
comandantul şef al jandarmilor, monseniorul de Croixmart... 

Cu o voce aspră, lividă de ură, Alcyndore întrebă: 

— Ce vrei, comandante? 

Croixmart îi făcu semn să tacă şi cu aceeaşi voce calmă: 

— Retrage-te, femeie, trebuie să văd interiorul cârciumii. 

Şi ea se dădu puţin într-o parte. 

Bandiţii stăteau fiecare la locul lui; totuşi, unii dintre ei 
continuau să mănânce şi să bea. Cerşetorii erau de-acum stană 
de piatră şi aşteptau neliniştiţi. 

Comandantul jandarmilor întrebă: 

— În numele regelui, Clother, senior de Punthus, se află 
aici? 


— El este, spuse Joli-Fris€. El este domnul senior. 

Şi Clother, de la locul lui: 

— Cine îndrăzneşte să vorbească în numele regelui? 

— Eu, Honorâ-Juste Prieur de Croixmart, comandantul 
jandarmilor regali. Voi sunteţi Clother, senior de Ponthus? 

Făcând repede trei paşi înainte, Loraydan se alătură 
comandantului şi spuse: 

— El este! 

— Loraydan. 

Strigătul înspăimântător ieşi din pieptul lui Clother. 

— Da, eu! spuse acesta. 

Aceeaşi criză de furie şi disperare care-l încercase mai 
înainte, se dezlănţui acum în mintea lui Clother. Se ghemui ca 
pentru a sări. Dar în aceeaşi clipă văzu cum Croixmart face un 
semn oamenilor săi, care se dădură înapoi şi înţelese că 
manevrau pentru a-l scoate afară. Atunci se opri. 

Cu un gest fulgerător îşi scoase spada şi spuse: 

— Seniore comandant şi voi, domnilor care purtaţi spada de 
gentilom; ascultaţi-mă: îl acuz de laşitate pe contele de 
Loraydan, aici de faţă. În faţa voastră îi spun că nu are nici un 
drept de a mai purta pinteni şi spadă. Domnilor, încă odată îi 
acuz de laşitate pe contele Loraydan. Dacă vrea să spele 
această ruşine, îl provoc la duel, pe viaţă şi pe moarte, acum şi 
aici. Dacă voi fi ucis, scopul misiunii voastre va fi îndeplinit. 
Dacă-l voi ucide, jur să mă predau imediat. Loraydan, spada lui 
Ponthus te aşteaptă. 

Ştergându-şi fruntea asudată, Loraydan răspunse cu o voce 
spartă: 

— Puţină răbdare, seniore Ponthus! Va veni şi ora mea! 

Şi imediat Loraydan dispăru din privirile lui Ponthus, ca de 
altfel şi dintr-ale comandantului jandarmilor. 

În cadrul uşii apăru heraldul care, desfăşurând un 
pergament, începu să citească la lumina unei torţe ţinută de 
Fossoyeur: 

— În numele regelui, 

Din ordinul monseniorului Croixmart, comandantul şef al 
jandarmilor, 

Eu, Pierre Arnaud, herald, îndreptăţit pentru aceasta 

Spunem spre ştiinţa tuturor: 


Primo: e declarat trădător şi rebel domnul Clother, senior 
de Ponthus, dovedit că a adus jignire regelui, acuzat fiind pentru 
aceasta de lez-maiestate. 

Secundo: Toţi sergenţii de jandarmi sau de poliţie sunt 
însărcinaţi cu arestarea acestui gentilom în orice loc s-ar afla el 
şi să-l prindă pe sus numitul senior şi să-l predea justiţiei regale: 
toţi supuşii acestui oraş sunt obligaţi să-l predea. 

Tertio: Oricare va fi dovedit că a dat ajutor gentilomului de 
Ponthus, sau a încercat să-l sustragă cercetărilor, va fi declarat 
trădător şi rebel şi va fi supus, aceleiaşi pedepse. 

Quatro: Se vor da trei sute de scuzi celui ce-l va preda, viu, 
pe seniorul de Ponthus şi jumătate din sumă celui care-l va 
preda mort. 

Tertio şi mai ales quarto fuseseră citite cât se poate de rar 
şi cu voce tare. 

Heraldul se retrase şi din nou, comandantul jandarmilor 
făcu un pas înainte. 

Aştepta un minut în timp ce tăcerea nopţii cuprindea strada 
şi cârciuma. Nu se auzea decât câteva geamuri ce se închideau, 
deschise de vecinii prea curioşi şi care, văzând despre ce-i 
vorba, se retrăgeau cât mai discret posibil. 

Ce mai aştepta Croixmart? 

De la prima privire recunoscuse clientela care era 
răspândită pe la mese, în ciuda stingerii care se dase cu mult 
timp înainte... îi recunoscuse... erau înalţi demnitari ai Curţii 
Miracolelor... conți, marchizi şi duci ai regatului Argot. 

Aştepta... ei bine, aştepta ca trei sau patru dintre aceştia să 
sară asupra lui Clother de Ponthus şi să ceară recompensa 
promisă. 

Se scurse aproape un minut într-o tăcere deplină. 

Comandantul jandarmilor, ridicând nepăsător din umeri, 
continuă: 

— Seniore de Ponthus, vă predaţi regelui? 

— Am provocat un om la duel pe viaţă şi pe moarte, spuse 
de Ponthus. Ce poate crede regele despre mine, el care este un 
gentilom desăvârşit, dacă, în mod voit m-aş înfunda într-una din 
închisorile sale? 

— Răbdare! strigă Loraydan. 


— Hei! Voi ăştia de aici, atenţie! spuse cu asprime 
comandantul jandarmilor. Vreau să uit că v-am găsit aici şi că 
meritaţi cu toţii închisoarea pentru lucrul acesta. 

Printre bandiți se  făcură auzite câteva  râsete 
batjocoritoare. 

— Tăcere! spuse Croixmart cu calmul său de maşină 
atotputernică. Cine vrea să iasă, e liber s-o facă fără nici o 
supărare din partea noastră. 

Alcyndore începu să râdă, un râs înfricoşător, plin de o ură 
imensă. 

— Şi cei ce vor să rămână, spuse ea, sunt liberi s-o facă, pe 
cuvântul meu... Cine vrea să plece?... Cum! Nu vrea nimeni? Nu 
doriţi iertarea ce vi se acordă? Păcat, comandante!... Şi voi, 
ăştia, cerşetorilor şi tâlharilor, ce mai aşteptaţi? N-aţi auzit că 
sunteţi iertaţi? Haide, plecaţi!... Cum? Nu vreţi? Spuneţi în 
continuare nu?... 

Şi din nou se înstăpâni o tăcere înfricoşătoare. 

Alcyndore nu mai râdea; cu voce gravă, spuse: 

— Vezi, comandante? Porcul-care-înţeapă ascultă mai 
degrabă de tigrul care mângâie! Cine ar fi crezut? Cuvântul 
Alcyndorei e încă preferat. Şi cuvântul comandantului 
jandarmilor, ştii tu ce înseamnă pentru ei? 

Scuipă la picioarele lui Croixmart. 

— Asta-i cuvântul tău, câine! 

Se dădu un pas înapoi şi-i trânti cu putere uşa în nas. 

— Gărzi, comandă şeful jandarmilor, arestaţi pe seniorul de 
Ponthus şi pe toţi cei care se află înăuntru! 


Capitolul XX În faţa gardului palatului 
d'Arronces 


Conform instrucţiunilor primite, copilul, Tournebroche, se 
duse drept la hanul Ghicitoarei. În ce priveşte trecerea barierei 
gărzii jandarmilor, pentru el a fost un joc. S-a apropiat pur şi 
simplu de ei, plângând cu sughiţuri: 

— Un doctor! Un spiţer! Vă rog, spuneţi-mi unde pot găsi 
măcar un spiţer, moare mama!... 


— Un spiţer? făcu unul din soldaţi. Pe legea mea, îl ştiu pe 
şchiopul de Thomas, stă aici, aproape, lângă poarta Saint- 
Eustache. Tot el a făcut-o bine şi pe fetiţa mea. Hai, dă fuga, 
micuţule! 

Deci, Tournebroche o luă la fugă şi ajunse repede în strada 
Saint-Denis, având şi norocul să-l găsească pe Ban-Frumos 
tocmai în momentul când acesta, călare pe calul ce-l cumpărase 
cu câteva ore mai înainte, trăgea de dârlogi calul lui Clother 
aflat până atunci în grajdurile hanului Ghicitoarei. 

Asigurându-se că avea într-adevăr de-a face cu destinatarul 
scrisorii, îi dădu hârtia, spunându-i: 

—  Poftiţi, seniore Ban-Frumos. Sunteţi martor că am 
îndeplinit misiunea. Bună seara, domnule!... 

Şi plecă tot atât de repede, cum venise, lăsându-l pe esta 
aiurit. 

Imediat se apropie de el Jacquemin Corentin. 

— Dacă reuşeşti să mă faci să înţeleg ce glăsuieşte acest 
mesaj, îţi promit că voi spune peste tot că este adevărat! 

— Ei, na! Pe sufletul meu, am citit. E surprinzător. Ascultă. 

Şi-i citi de două ori la rând misiva lui Ponthus, lectură pe 
care Ban-Frumos o ascultă cu deosebită atenţie, întipărindu-şi în 
minte fiecare cuvânt. Când se sfârşi, Ban-Frumos murmură: 

— Să mă ia dracu'... 

— Fii liniştit, o să se întâmple şi asta, spuse Corentin. 

— S-a întâmplat ceva... ce anume?... Fir-ar să fie, trebuie să 
ascult de ordinul stăpânului meu fiindcă seniorul de Ponthus 
spune că de asta depinde viaţa lui... Trebuie şi totuşi, pe toate 
coarnele dracilor! Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat!... Jacquemin, 
te-am salvat de la stâlpul infamiei, îţi jur că voi mărturisi peste 
tot că e adevărul... Jacquemin, trebuie să te duci imediat în 
strada Hache, după care voi veni să mă găseşti la poarta 
Temple unde-mi vei spune ce se întâmplă la Porcul-care- 
înţeapă. Du-te, Jacquemin. Dacă faci asta pentru mine, îţi voi 
înapoia tot ce ţi-am câştigat. 

— Mă duc! spuse Corentin liniştit. 

Şi din partea lui, această promisiune era un mare sacrificiu 
deoarece don Juan îl ameninţase cu o bătaie zdravănă dacă 
încearcă să se depărteze de han fie doar şi pentru o oră. 

Ban-Frumos se sui din nou în şa şi se îndreptă spre staţia 
de trăsuri unde găsi litiera care-l aştepta gata de drum. La 


aproape o sută de paşi de poarta Temple, Ban-Frumos opri 
litiera şi începu să aştepte. 

Puțin după ora unsprezece apăru şi Jacquemin Corentin. 

Îi povesti că strada Hache e blocată la ambele capete de 
gărzile de jandarmi şi că-i fusese imposibil să treacă de ele. 

— N-am văzut nimic, adăugă el, dar în schimb am auzit 
multe. Strada-i plină de zarvă, de strigăte de moarte. E sigur că 
se bat, se bat cu multă furie. 

Ban-Frumos rămase tăcut. 

— Ce spui despre asta? întrebă Corentin. 

— Spui că strada Hache e burduşită de soldaţi? 

— Până peste poate. Şi strigă toţi ca turbaţii că vor să-l 
omoare pe seniorul de Ponthus, bietul gentilom! 

— Strigă, canaliile, strigă! De ce ai citit scrisoarea? 

— Tu mi-ai cerut-o! Şi jură că o să-i facă de petrecanie... 

— Of, Doamne! Ce necaz că nu pot... Dar de ce dracu' s- 
a'ntâmplat să te afli chiar acolo şi să-ţi dau să citeşti? Cine te-a 
rugat să fii acolo tocmai atunci? 

— Păreai destul de mulţumit atunci... 

— Şi ce crezi tu? Spune-mi-o de-a dreptul! Crezi că se va 
descurca? 

— Vai! spuse Jacquemin, cred că la ora asta... 

— Blestem! Şi să nu pot... Ce Dumnezeu te-a făcut să-mi 
citeşti scrisoarea aia care mă leagă de mâini şi de picioare, 
nefericitule? 

— Păi, bine, chiar tu mi-ai cerut lucrul ăsta. 

— Nu-i adevărat, mincinosule! 

— Ban-Frumos, am impresia că aiurezi, spuse cu demnitate 
bietul Corentin. 

— Aiurez, eu? Aiurez? urlă Ban-Frumos. S-a mai văzut o 
asemenea neruşinare? Stai puţin, să te mai văd vreodată legat 
la stâlpul infamiei. Vei vedea dacă voi mai mişca măcar un 
deget pentru tine... 

Dar Corentin nu-l mai asculta de mult. Sărmanul o luase la 
fugă astupându-şi urechile pentru a nu mai auzi strigătele şi 
blestemele lui Ban-Frumos. 

Abia când îşi dădu seama că Jacquemin nu mai e de faţă, 
Ban-Frumos conteni cu înjurăturile, dar continuă să se blesteme 
pe el însuşi. 


"ÎI voi răzbuna pe nefericitul senior de Ponthus, îşi puse el. 
Dar acum trebuie să-i execut ultimul ordin. Mort sau viu, 
contează pe mine. Fie că va trebui să lupt împotriva tuturor şi 
tot o voi duce pe doamna d'Ulloa în Spania." 

Şi aşteptă până când orologiul din turnul Temple bătu ora 
douăsprezece. 

"Nemernicul de Jacquemin mi-a citit: la ora douăsprezece 
fix! La drum, omule. Să mergem fără frică. Dracu' ştie ce se va 
mai întâmpla, dar trebuie să ascult de ordin." 

Şi Ban-Frumos, însoţind litiera, ajunse curând la alatul 
d'Arronces. 

Cobori din şa şi se apropie de poartă cu intenţia vădită de a 
o escalada; dar poarta se deschise imediat şi un om apăru, 
spunându-i: 

— Am onoarea de a-l întâmpina pe seniorul de Ponthus şi 
de a-l conduce la dona Leonor care-l aşteaptă. 

— Sunt trimis de seniorul de Ponthus, spuse Ban-Frumos şi 
trebuie să-i vorbesc imediat doamnei d'Ulloa. 

— Veniţi, spuse majordomul, care-l recunoscu pe valetul lui 
Ponthus. 

— Litiera aceasta, făcu Ban-Frumos, ca şi cei doi cai, nu 
trebuie să fie văzuţi pe stradă. 

— Voi da ordin să fie introduşi în grajdurile palatului. 
Urmaţi-mă. 

Câteva minute mai târziu, Ban-Frumos se afla în faţa 
L&onorei d'Ulloa care aştepta îmbrăcată în haine de călătorie. 

— Sunteţi singur? întrebă ea cu o voce schimbată. Unde-i 
seniorul de Ponthus? 

— Această scrisoare vă va lămuri pe deplin, nobilă 
doamnă.. 

Léonor o deschise repede şi o citi, cuvânt cu cuvânt. Când 
termină, era palidă. Întrebă cu voce sugrumată: 

— Ce s-a'ntâmplat? Spuneţi-mi adevărul. 

"Poate altul să vă spună, gândi Ban-Frumos, nu eu." 

Şi cu voce tare: 

— Pe legea mea, nobilă doamnă, nu ştiu decât atât: am 
primit ordinul să fiu aici cu litiera la miezul nopţii, iată-mă. Am 
primit ordinul de a vă înmâna scrisoarea, m-am executat. Am 
primit ordinul de a vă sta la dispoziţie în vederea călătoriei ce 


trebuie începută chiar din această clipă, aştept să vă urcați în 
litieră. 

— Ei bine, spuse Leonor, nu mai plec. 

Şi agită un clopoțel. 

Jacques Aubriot apăru imediat. 

— Acest om viteaz va rămâne în palat până când va sosi 
seniorul de Ponthus, îi spuse ea. Aveţi grijă să aibă o cameră 
bună şi să nu-i lipsească nimic. 

— Nu vreţi să plecaţi? murmură Ban-Frumos sufocat. Dar, 
doamnă, Jacquemin Corentin mi-a citit că seniorul de Ponthus 
doreşte ca această călătorie să se facă imediat, fără nici o 
întârziere! Nemernicul m-a înşelat? Sau doar s-a lăudat că ştie 
să citească? Ce se întâmplă?... 

Leonor luă din nou scrisoarea, o citi şi-i spuse lui Ban- 
Frumos: 

— Este exact cum aţi spus. Dar nu voi pleca. Fiţi liniştit, îmi 
iau orice răspundere. 

— Dar... dar... dacă seniorul de Ponthus o ia pe drumul spre 
Spania, crezând că vă va întâlni, în timp ce dumneavoastră 
rămâneţi aici, până unde o să meargă aşa? 

— Fiţi liniştit, spuse Léonor. Seniorul de Ponthus, de cum va 
putea să se mişte liber, va veni drept aici. 

— Şi eu trebuie să rămân în palat? 

— N-aţi primit ordinul de a-mi sta la dispoziţie? Nemaiavând 
ce spune, Ban-Frumos îl urmă pe majordom. 

In această noapte, Leonor nu putu să doarmă. Nici măcar 
nu urcă în camera ei. Rămase în sala de primire, aruncând din 
când în când câte o privire spre scrisoarea lui Ponthus, 
ascultând tăcerea nopţii, luptând împotriva spaimei şi a 
disperării. 

Când se lumină de ziuă, ieşi din sală şi nici măcar nu-şi 
dădu seama că se clatină şi că acrul tare al dimineţii o înfioară. 

Merse până la poarta palatului pe care o întredeschise şi 
rămase acolo timp îndelungat, ascultând cu speranţa că ceva se 
va întâmpla pe drumul spre Corderie. 

Şi deodată, pe la ora zece dimineaţa, unul dintre zgomotele 
străzii începu să se amplifice şi să se apropie de palatul 
d'Arronces în faţa căruia se opriră curând trei călăreţi escortaţi 
de opt jandarmi şi urmaţi de aproape treizeci de gură-cască din 
partea locului. 


Doi dintre călăreţi sunară din trompete. 

O tăcere apăsătoare cuprinse mică ceată. 

Atunci, al treilea călăreț care purta livreaua cu însemnele 
regale, desfăşură un pergament şi începu să citească cu voce 
tare. 

Era heraldul regelui... 

Şi ceea ce citea el în numele regelui nu era altceva decât 
scrisoarea care-l declara pe Clother de Ponthus trădător şi rebel, 
dovedit de crimă de lez-maiestate şi prin care se cerea supuşilor 
fideli să-l predea viu contra a trei sute de scuzi, sau mort, 
pentru jumătatea sumei. 

Un bărbat urmărise toată această scenă. 

După ce mulţimea se împrăştie şi călăreţii plecară, privirile 
sale nu o mai slăbiră pe Leonor. O văzu clătinându-se şi căzând, 
dar nu făcu nici o mişcare pentru a-i veni în ajutor. 

Cel care pândea astfel, nu era altul decât Amauri, conte de 
Loraydan. 

Văzând-o căzând, murmură: 

— Atinsă! Atinsă drept în inimă! Da, totul îmi merge de 
minune şi fiica bravului comandor va şti şi ea ce înseamnă să-l... 
Pe cuvântul meu, n-o urăsc... Dar de ce mi s-a aşezat în drum?... 
Nenorocire ei, mai ales că-l iubeşte pe mizerabilul ăsta! 
Nenorocire ei şi pentru faptul că este iubită de el!... Haide, e 
timpul să văd ce se mai întâmplă în strada Hache. 

Dar în acest moment uşa locuinţei lui Turquand se deschise 
repede şi Berengere alergă spre Leonor. Era însoţită chiar de 
Turguand şi urmaţi de trei sau patru servitori. 

Contele de Loraydan auzi câteva ordine scurte şi văzu cum 
Leonor este ridicată şi dusă... dusă în locuinţa lui Turgquand! 

Şi-n acelaşi timp, acesta intră în parc — fără îndoială, 
pentru a-i înştiinţa pe servitori de ce se întâmplase şi că stăpâna 
lor se află în siguranţă la el acasă. 

Amauri de Loraydan rămase nemişcat, buimăcit de f cele 
văzute. 

Leonor d'Ulloa se afla la Berengere! Ce lovitură groaznică! 
Şi-şi spuse: 4 

"Sunt pierdut. Fiica comandorului îi va vorbi despre mine. li 
va spune că, din ordinul regelui, sunt logodit cu ea. Sunt sigur 
că-i va spune! Nimic nu o poate opri să nu-i spună. Sunt pierdut. 


Totul e pierdut. Şi Berengere şi averea ei. Totul se va prăbuşi... 
Ce-mi rămâne de făcut?" 

Se dădu înapoi câţiva paşi, adăpostindu-se într-un fel de 
cocioabă din spatele locuinţei lui Turgquand şi i fără a-şi mai lua 
nici un mijloc de precauţie, scoase un fluier de argint şi dădu un 
semnal puternic. Două minute mai târziu apărea şi madam 
Medarde, îndreptându-se direct spre cabană. 

— Străina asta, pe care tocmai au dus-o în casă, nu trebuie 
lăsată nici măcar un minut singură cu Bârengere, spuse 
Loraydan. Mă înţelegeţi? Nici o vorbă nu trebuie să-şi spună. Să 
fiţi tot timpul între ele. Asta-i pentru fericirea logodnicei mele. 
M-aţi înţeles? 

— Aşa va fi, monseniore. lubita mea copilă, pentru fericirea 
ei aş face orice, spuse cu sinceritate Medarde. Aşadar, această 
nobilă doamnă este periculoasă? 

— Da! Şi pentru a-i asigura fericirea, pentru a îndepărta 
pericolul, trebuie să o hotărăşti pe Berengere să vină să 
vorbească cu mine, dar nimeni să nu afle. Trebuie! Inţelegi? 
Trebuie! Ştii, femeie, ce ţi-am promis... 

— Banii nu înseamnă nimic pentru mine, spuse Medarde, 
dar totuşi privirea i se aprinse. Fericirea copilului e totul pentru 
mine. l-am vorbit şi am sfătuit-o în fiecare zi. Dar încă se mai 
codeşte... şi se miră. 

— Nu trebuie să se mai mire. Nu trebuie să mai ezite... 

— Încă două trei zile şi se va hotărî, poate... vă iubeşte atât 
de mult... 

— Ei bine, de cum se va hotărî, trimite imediat după mine 
la palat, sau mai degrabă vino chiar dumneata. Dacă nu mă vei 
găsi acolo, ordonă-i valetului meu să mă caute imediat. Va fi de- 
ajuns. În aceeaşi noapte voi fi aici, în cocioabă asta, între zece şi 
unsprezece. 

Şi Loraydan continuă, sfârşind convorbirea: 

— Femeie, ca să vezi că gândurile mele sunt cinstite, vei fi 
de faţă la convorbirea mea cu Berengere. Trebuie să fii de faţă 
şi să mă ajuţi s-o salvez. 

— Da! spuse Medarde, liniştită de-acum. Vă voi ajuta din 
toată inima, chiar de-ar fi să-mi dau viaţa pentru asta. 

— Madam Medarde, vei fi răsplătită regeşte. 

— Nu pentru asta o fac, monseniore. 

Şi privirile-i luciră. 


— Madam Medarde, suma pe care v-am promis-o... 

— Este o sumă uriaşă, monseniore! 

— O dublez! 

Medarde primi vestea că pe o lovitură de măciucă. Deja 
începuse să-şi facă în minte tot felul de calcule. 

Loraydan părăsi cocioaba şi se strecură de-a lungul 
gardurilor vii până când, ajuns în dreptul unei spărturi, trecu 
dincolo şi curând ajunse chiar la palatul său. Brisard se afla 
acolo. 

— Ai cumpărat chingile alea? întrebă Loraydan. 

Brisard intră în grajd şi se întoarse cu o pereche de chingi 
noi-nouţe pe care le arătă stăpânului său. 

— Bine, spuse contele. Acum ascultă-mă cu atenţie, 
caraghiosule. În fiecare seară, la ora şapte voi fi aici. Mâine, 
poimâine, sau poate chiar mai repede, va veni o femeie aici, la 
palat. Nu-ţi va spune decât atât: "E timpul." Imi vei da imediat 
ele ştire. Ai reţinut cuvintele? 

— E timpul, repetă Brisard. 

— Foarte bine. Ascultă. Dacă nu uiţi şi-mi dai imediat de 
ştire, te aşteaptă un scud de aur. Dar dacă din nenorocire o să 
uiţi, te leg gol-goluţ de inelul ăsta şi-ţi trag o mamă de bătaie cu 
chingile astea până nu vei mai avea piele pe tine. 

Brisard rămase zăpăcit de tot ce auzise. Liniştit din partea 
asta, Loraydan ieşi în grabă şi, rânjind, îşi spuse: 

"Şi acum în strada Hache!" 


Capitolul XXI Logodnica lui Clother de Ponthus 


Era aproape ora şase dimineaţa şi tocmai se terminase cel 
de-al patrulea atac. Focurile pe care soldaţii le aprinseseră în 
timpul nopţii pentru a se încălzi aruncau străluciri sinistre 
asupra scenei din faţa cârciumii Porcul-care-înţeapă, dând la 
iveală uşa smulsă din balamale, ferestrele de la parter sparte şi 
o grămadă de alte rămăşiţe: geamuri sparte, mese făcute 
bucăţi, fiare răsucite, câteva pumnale, două sau trei halebarde 
şi şuvoaie de sânge. 

Unsprezece soldaţi morţi şi patru răniţi: acesta era ora 
bilanţului celor patru atacuri din timpul nopţii. 


Cât despre oamenii din cârciumă, nu se ştia nimic despre 
ei. 

Nu se ştia nici măcar dacă seniorul de Ponthus mai trăia. 

Comandantul jandarmilor nu avea nici măcar o zgărietură. 
Şi cu toate acestea, la fiecare atac el se afla în frunte. 

După ce şi cel de-al patrulea atac eşua, soldaţii fiind 
aruncaţi în stradă, Fossoyeur îl luă deoparte pe Joli-Frise şi-i 
spuse încet: 

— Nobilul conte de Loraydan se pare că-i foarte emoţionat. 
Lucru curios: mirosul sângelui îi dezleagă limba aşa cum mie mi- 
o dezleagă mirosul vinului. Pe sufletul meu, parcă-i beat... 

— Ei, şi? îl întrerupse Joli-Frise, neîncrezător. 

— Cum, ei şi? Beţia te face palavragiu. În noaptea asta a 
povestit la trei dintre prietenii săi multe lucruri... lucruri pe care 
eu le-am auzit. Şi am mai auzit şi alte cuvinte spuse de stăpânul 
nostru, monseniorul de Croixmart, Dumnezeu să-l aibă în pază. 

— Ce-ai auzit? 

— Din nefericire pentru mine, trebuie să fim doi, sau, poate, 
cine ştie, chiar trei... 

— Ba deloc! spuse indignat Joli-Fris€. Şi doi sunt prea mulţi. 
Spune-mi prietene, ce-ai auzit? 

— Din suma totală, vreau cinci mii de livre în afară de 
partea mea. 

— Să dea ciumă-n tine, sceleratule! 

— Asta este. Adio, Joli-Frise€. 

— Stai, prietene! Cinci mii de livre în afară de partea ta. 

— Bine, jur! Şi acum, spune-mi ceai auzit. 

— Degeaba! suspină Fossoyeur. Am să-ţi spun totul, în 
amănunt: dacă seniorul de Ponthus e ucis în luptă, ne luăm adio 
de la tot. Dar dacă reuşeşte să scape şi Dumnezeu poate că-l 
ajută, e un gentilom de ispravă, trebuie să-l prindem şi încă viu. 

— Cum? Unde? Spune odată, nefericitule! 

— Cum? spuse Fossoyeur. Poate că sunt prea prost ca să-ţi 
explic cum trebuie, dar o să vezi. Unde? Păi acolo unde va trebui 
să vină să fie prins. Acolo unde va veni, chiar dacă va fi pe 
moarte, chiar dacă va fi nevoit să se târască, acolo îl vom 
prinde! Urmează-mă! 

Câteva ore mai târziu la palatul d'Arronces: 

De cum îşi recapătă cunoştinţa, Leonor d'Ulloa se întorsese 
înapoi, la palat şi urcase în camera ei. Acum părea foarte calmă, 


figura îi era mai vioaie şi ochii-i străluceau. Dar totul nu-i decât 
aparenţă. Inima-i este sfâşiată de groază şi prin minte-i trec fel 
de fel de planuri cu o viteză pe care numai disperarea ţi-o dă şi 
dintre care numai unul i se pare realizabil. Deci îl va pune în 
practică. 

Se îmbrăcă în grabă, dar fără a uita nici un detaliu al 
costumului de ceremonie. Şi când termină cu îmbrăcatul, apăru 
ca o tânără nobilă madrilenă într-o zi de recepţie la curtea lui 
Carol Quintul, încât camerista nu-şi poate opri o exclamaţie de 
admiraţie. 

— Oh! Doamne, cât de frumoasă sunteţi! 

Léonora surâse şi aruncă o privire în oglindă. 

Observând că e gata să lăcrimeze, îşi duse batista la ochi şi 
murmură: 

— Nu, nu, fără lacrimi, trebuie să fiu frumoasă, trebuie... 

Jacques Aubriot apăru în uşă: 

— Pregăteşte-mi litiera, aceea cu perdele de brocart pe 
care tatăl meu a comandat-o special pentru recepţiile de la 
Luvru... 

— În câteva minute totul va fi gata! răspunse majordomul. 
Da, doamnă, au sosit la palat doi pelerini din ţările nordului care 
se îndreaptă spre Roma pentru a-l vedea pe Sfântul Părinte şi ne 
roagă să le oferim adăpost. 

— Sunt bineveniţi. Poate că rugăciunile lor... vedeţi să nu le 
lipsească nimic şi spuneţi-le că în palatul d'Ulloa pot rămâne cât 
timp vor. 

Şi majordomul ieşi pentru a îndeplini ordinele. Câteva clipe 
mai târziu cobori şi Leonor. În vestibul dădu de Ban-Frumos care 
o aştepta. 

— Sunt sigură că ştiţi unde se află seniorul de Ponthus. 
Spuneţi-mi imediat. 

Ban-Frumos rămase uluit. 

"De unde naiba ştie? Cine i-o fi spus?..." 

Leonor nu ştia, dar era sigură... Nimeni nu-i spusese nimic, 
dar dragostea e mai puternică decât orice. 

— Ei bine, spuse Ban-Frumos, este... sau mai degrabă era 
în noaptea trecută, în strada Hache împreună cu Lurot-cel-fără- 
frică şi cu Pancrace-cel-cu-cicatrice la cârciuma Porcul-care- 
înţeapă, la Alcyndore, doamnă. E un adăpost destul de bun, 
având în vedere că poate omori spionii poliţiei de la o sută de 


paşi. Sărmanul gentiloum cred că a fost trădat fiindcă 
blestematul de Jacquemin Corentin mi-a spus că strada era plină 
de gărzi şi toţi erau puşi pe moarte. 

— Trebuie să mergeţi în strada Hache, spuse Leonor. 

— Mă duc, pe legea mea şi lângă el, cu pumnalul în mână... 

— Nu, îl întrerupse Léonor, nu trebuie să vă lăsaţi ucis şi 
nici arestat. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat. Duceţi-vă să vedeţi 
şi să ascultați, după care vă veţi întoarce şi-mi veţi spune totul. 

Ban-Frumos o luă repede din loc în timp ce Leonor urcă în 
litieră, salutată până la pământ de cei doi pelerini. Şi lucru 
curios, unul dintre ei se luă după litieră, urmărind-o de la 
depărtare, 

După ce traversă Parisul, litiera ajunse la Luvru şi se opri în 
faţa porţii din strada Saint-Germain-l'Auxerrois. Leonor se 
prezentă ofițerului de gardă care o ajută să coboare şi o 
conduse într-o anticameră unde se afla comandantul 
garnizoanei palatului. 

Domnul de Bervieux, el era comandantul, o rugă pe Leonor 
să aştepte câteva secunde şi se grăbi să intre în cabinetul regal. 
După un minut, el însuşi o conduse în faţa regelui care, pe un 
ton sever, îi spuse: 

— Aţi venit să-mi spuneţi că-n cele din urmă cedaţi 
rugăminţilor sărmanului Loraydan? 

Léonor se apropie de fotoliul în care era aşezat regele şi, 
căzând în genunchi, îi spuse cu o voce rugătoare: 

— Sire, am venit să cer dreptate Maiestăţii Voastre... 

Francisc se aplecă şi luând-o de mână, o ridică repede. 

— Despre ce dreptate-i vorba? Vorbiţi fără teamă. 
Comandorul, tatăl vostru, ne-a adus multe servicii importante 
aşa că fiica lui are tot dreptul la bunăvoința noastră regală. 
Dreptate pentru ce? Pentru cine? 

— Dreptate pentru Clother, senior de Ponthus... 

— Pentru acel rebel? 

Şi Leonor, cu o simplitate tragică: 

— Pentru logodnicul meu, Sire! 

— Deci Loraydan a avut dreptate? Nu pot crede că Leonor 
d'Ulloa şi-a putut uita datoria şi că s-a îndrăgostit de un 
mizerabil pe care-l aşteaptă călăul. Cum! Indrăzniţi să spuneţi 
că sunteţi logodnica acestui om? Vă dau opt zile de gândire, 
după care mă veţi anunţa prin /ogoanicul vostru, contele Amauri 


de Loraydan, că aţi sfârşit cu nebunia de a vă cobori până la un 
asemenea trădător. 

Leonor se îndreptă cu demnitate. Cu privirea sa limpede şi 
vitează îl priveşte pe Francisc |. 

— Sire, spuse ea, vă cer dreptate pentru soțul meu. Clother 
senior de Ponthus. Neg, chiar şi vouă, dreptul de a-l declara pe 
seniorul de Ponthus trădător. Pun drept gaj pentru el tot ce 
posed în Spania şi în Franţa, inclusiv numele d'Ulloa. Pentru 
aceasta vă cer dreptate deplină. 

— O veţi avea! 

Aceste cuvinte le rosti cu o voce întunecată, care începea 
să-i tremure de furie, după care adăugă: 

— În întregime: judecătorii vor decide. Ferească Dumnezeu 
să credeţi că pun la îndoială cuvântul vostru, sprijinit de un 
asemenea gaj. Dar autoritatea regelui trebuie respectată. 
Seniorul de Ponthus va fi judecat. Nevinovat, va fi pus în 
libertate. Vinovat, va fi condamnat. Puteţi pleca, doamnă... 

Léonor nu se înşelă: suna a condamnare, a condamnare la 
moarte. 

Şovăi o secundă, gata să implore. Dar nu! Nu iertare a venit 
ea să ceară, ci dreptate. Se înclină în faţa regelui aşa cum o 
cerea ceremonialul curţii şi cu o voce hotărâtă spuse: 

— Fiica comandorului d'Ulloa e sigură, începând din această 
zi, că nu se poate aştepta la dreptate din partea regelui Franţei. 

Drept orice răspuns, Francisc | se întoarse spre 
comandantul gărzilor sale care, impasibil, asistase la toată 
această scenă. 

— Bervieux, spuse el, audiența s-a terminat. Condu-o pe 
fiica comandorului d'Ulloa pe care vărul meu, împăratul Carol, a 
încredinţat-o grijii mele, înainte de a-mi pune mai mult răbdarea 
la încercare. Până când rebelul Clother de Ponthus va fi arestat, 
ai grijă să nu mai iasă din palat. Duceţi-vă, doamnă; dacă mai 
persistaţi în atitudinea voastră ciudată, voi fi nevoit, spre marele 
meu regret, să vă consider şi pe dumneavoastră tot o rebelă. 

Lucru curios: Leonor părăsi Luvrul mai puternică decât 
intrase. Va lupta împotriva tuturor, chiar şi împotriva 
judecătorilor pentru a-l apăra pe cel pe care-l numise soţul său. 

În faţa porţii palatului d'Arronces erau postați soldaţi: 
Leonor era prizonieră. Nu le dădu nici o atenţie. Dar forţele îi 
erau la capăt. Se refugie în capelă şi începu să se roage. 


Dar nu îngenunche nici în faţa altarului, nici în faţa 
sarcofagului comandorului: îngenunche în faţa plăcii de 
marmură pe care se afla gravat numele Agnes de Sennecour! 

Şi iată cum îşi începu rugăciunea: 

— O, tu, care ai murit înşelată fiind de regele Francisc |, o, 
tu, cea care ai fost înmormântată de Philippe de Ponthus... 


Capitolul XXII Regina Argotului 


Era într-o zi de duminică. 

Duminică, prima zi din februarie a anului 1540. 

Parisul află fără prea multă emoție că gărzile domnului de 
Croixmart se bătuseră întreaga noapte pentru a pune mâna pe 
câţiva rebeli aflaţi într-o cârciumă din stradă Hache: Parisul era 
obişnuit cu asemenea încăierări. 

Acum Croixmart se pregătea pentru asaltul final. Dăduse 
toate ordinele necesare ofiţerilor săi. Işi împărţise gărzile în 
grupe care, rând pe rând trebuiau să ia cu asalt cârciuma... In 
acel moment, din cârciumă ieşi o femeie. Se opri o clipă în faţa 
uşii prăbuşite şi se îndreptă apoi spre comandantul jandarmilor. 

Femeia era palidă şi se clătina, dar era stăpânită de o 
hotărâre de neînduplecat. 

— Uite că a apărut una, spuse Croixmart. Arestaţi-o şi 
duceţi-o imediat la spânzurătoarea de la Hale. Ordinul regelui)! 

Femeia făcu un gest tragic: dintr-o smucitură îşi sfâşie 
rochia lăsându-şi gâtul gol şi cu un deget arătă o rană adâncă 
din care sângele continua să curgă, spunând printre horcăituri:. 

— Degeaba, comandante. Nu voi ajunge până la Hale. In 
câteva minute mor. 

Croixmart reţinu gărzile care tocmai se repezeau spre ea. 

— Ce vrei? tună el. 

— Monseniore, spuse ea, Alcyndore m-a trimis. Vrea ca 
unul din ofiţerii voştri să meargă la Porcul-care-înţeapă, să-i 
arate nu ştiu ce. 

Şi se prăbuşi. Dar, ridicându-se pe mâini, continuă: 

— Mi-am îndeplinit comisionul şi sunt mulţumită. Alcyndore 
mi-a dat mereu să mănânc atunci când mi-era foame şi să beau 
când mi-era sete... 


Făcu un efort uriaş pentru a mai rezista câteva momente, 
şi, cu o voce înfricoşătoare, strigă: 

— Trăiască regina Argot-ului! 

După acest ultim efort, căzu moartă. 

Cadavrul fu ridicat şi dus de acolo, în timp de Croixmart 
spunea ofiţerilor săi: 

— Ce naiba o mai vrea şi afurisita aia? 

— Monseniore, spuse unul dintre ci, poate că vrea să ne 
predea rebelul. Dacă-mi ordonaţi, mă duc eu. 

— Nu, eu mă voi duce, spuse acesta. 

Făcu câţiva paşi, după care se întoarse spre ei şi le spuse: 

— Dacă nu mă întorc în douăzeci de minute, atacați. Şi mai 
ales nu uitaţi că seniorul de Ponthus trebuie prins de viu. 

Şi intră. 

Inainta printre sfărâmăturile de mese şi scaune şi se 
apropie de Alcyndore. Aceasta era că întotdeauna, cu surâsu-i 
ascuţit pe faţa, neavând nici o expresie în ochi, cu degetele 
pline de inele iar rochia-i de mătase verde părea că nici măcar 
nu fusese atinsă. 

Stătea în picioare, în faţa bandiţilor şi femeilor care 
respinseseră cele patru atacuri din timpul nopţii. 

Toţi aceştia erau aliniaţi în ordine: numai că erau întinşi pe 
jos, cu capul spre perete, toţi ţepeni, cu ochii daţi peste cap... 


erau morţi. 
Unii muriseră în timpul atacurilor, alţii ca urmare a rănilor 
primite. 


Printre aceştia se afla şi Lurot-fără-de-teamă, care de acum 
nici că se mai temea de cineva. Pancrace-cu-cicatrice nu se afla 
întins pe jos. 

Râzând,  Alcyndore făcu o reverență lui  Croixmart 
spunându-i: 

— Chiar tu ai venit, comandante? Câtă onoare pentru biata 
mea cârciumă. Haideţi, domnilor conți, marchizi şi duci ai 
regatului Argot, salutaţi-l pe comandantul şef al jandarmilor 
celuilalt regat. Nu? lertaţi-i, comandante. Te vor saluta atunci 
când vei merge să-i întâlneşti în iad. 

Croixmart continua să rămână nemişcat, pe faţa lui 
necitindu-se nici dispreţ, nici mânie. Alcyndore continuă: 

— Oamenii tăi au avut ceva de lucru, ce-i al lor i-al lor. 
Acum nu mai suntem decât trei în viaţă: eu, Alcyndore, acela 


care este pivnicerul meu şi celălalt, care nu este din regatul 
Argot... e din regatul tău. 

Şi făcu un gest la care, întorcându-se, Croixmart îl văzu pe 
Clother de Ponthus. 

Hainele-i erau sfâşiate, dar nu era rănit, mai puţin o 
zgărietură la braţ. Pe figură-i stăruia un aer straniu pe care 
surâsul ascuţit nu reuşea să-l îndulcească. In mână ţinea mai 
multe spade şi mâna-i era roşie de sânge. 

Comandantul deschise gura ca pentru a-i vorbi, dar tăcu. 
Clother îl privea fix. Croixmart îşi întoarse capul şi rămase 
gânditor câteva momente. După care dădu din umeri, ca şi când 
ar fi vrut să spună că nu face decât să se supună unui ordin 
atacând pe acest gentilom căruia nu-i putea fi reproşat nimic... 

Se întoarse spre Alcyndore: 

— Femeie, dacă până-n douăzeci de minute nu ies de aici, 
vor ataca. Grăbeşte-te, timpul presează. Ce vrei să-mi arăţi? 

Alcyndore surâse şi începu să se joace cu inelele: 

— Voiam să-ţi spun, comandante, că nu mai suntem în 
viaţă decât trei oameni. In ce priveşte ceea ce vreau să-ţi arăt, 
dacă eşti curios trebuie să cobori acolo. 

Şi cu un semn îi arătă uşa de la pivniţă. Oricât ar fi fost de 
stăpân pe el, Croixmart avu un gest de neîncredere. 

— Coborâţi, domnule, răspund eu pentru viaţa voastră. 

Comandantul se întoarse spre seniorul de Ponthus şi-l 
salută cu gravitate. După care începu să coboare urmat 
îndeaproape pe Alcyndore. 

Pivniţa era uriaşă, uscată şi perfect aerisită. Se compunea 
din trei încăperi succesive. Se putea trece dintr-una într-alta prin 
nişte treceri arcuite, neînchise de nici o uşă, excepţie tăcând 
ultima încăpere care avea o uşă de fier... dar care acum se afla 
larg deschisă. 

Croixmart văzu că primele două încăperi erau slab 
luminate, lumina venind din cea de-a treia şi ultimă, încăpere. 

— Aici, spuse Alcyndore cu a volubilitate de vrăbiuţă şi cu o 
evidentă mândrie de bună gazdă, aici, în butoaiele astea uriaşe 
se află vinuri de peste tot; sunt din cele mai bune; la Alcyndore 
totdeauna s-au servit vinuri bune. Hai, vino, comandante, 
adăuga ea, trecând în a doua încăpere. Aici ţin vinurile din 
Burgundia: vezi sticlele astea: sunt unele care au chiar mai mult 
de douăzeci de ani. Vrei să guşti? Nu? Cum vrei. De altfel, te-aş 


sfătui mai degrabă pentru lotul acesta ce mi-a fost adus din 
ţinutul Loirei. Vouvray şi Saumur. Sau poate că-ţi place mai mult 
cele din Champagne? Sau din Bordeaux... ce preferi? 

— Grăbeşte-te, spuse Croixmart. Cele douăzeci de minute 
trec. 

— Ei şi! Lasă-le să treacă, comandante. Lasă să curgă vinul. 
Lasă să curgă sângele. Uite, vezi, am aici trei butoiaşe care mi- 
au fost aduse tocmai de la Alicante, din Spania şi ăla de la 
Malaga. Vinurile din Spania, dragul meu, sunt pentru un buchet, 
trandafirul. Şi acum să-ţi arăt capodopera pivniţelor mele. 

Şi intră repede în cea de-a treia încăpere. 

Croixmart o urmă şi iată ce văzu: 

Cincisprezece butoiaşe zdravene se aflau îngrămădite, unul 
peste altul, aranjate în formă de piramidă până în tavan. Rândul 
de jos număra cinci butoiaşe, următorul, patru şi aşa mai 
departe. 

Simetria piramidei era menţinută de traverse de fier care, 
împlântate în sol, se uneau sub plafon. 

În faţa acestui ciudat eşafod se afla o măsuţă şi un taburet. 

Pe măsuţă se aflau două lumânări de ceară mai multe sticle 
şi un pahar. 

Pe taburet se afla aşezat un om, un om care nu-şi întoarse 
capul atunci când intră Croixmart. Stătea acolo liniştit, ca un 
băutor sinistru şi tăcut, golind dintr-o sorbitură paharul plin, cu 
un aer de satisfacţie. 

Nu era altul decât Pancrace-cu-cicatrice. 

— Aici se află cel mai bun vin al meu, spuse Alcyndore. Am 
lăsat să se scurgă puţin din el pentru a-i putea admira culoarea. 
Priveşte. 

Luă una dintre lumânări şi o apropie de sol... până la o dâră 
lungă de pulbere răspândită în faţa celor cinci butoiaşe de la 
bază, butoiaşe care erau unite legate între ele prin cinci fitile, 
câte un fitil de fiecare butoiaş. 

Şi tocmai deasupra acestei dâre de pulbere îşi plecă 
Alcvndore lumânarea: dacă Alcyndore ar fi apropiat-o mai mult, 
totul ar fi sărit în aer. 

Cele cincisprezece butoiaşe erau pline, toate, cu pulbere. 

Ciudata piramidă nu era decât o mină formidabilă. 
Ridicându-se liniştită, Alcyndore puse lumânarea pe masă şi 
spuse: 


— Am pregătit asta de multă vreme. Nu te nelinişti, 
pulberea e bună, am avut grijă s-o verific. 

Ridică ochii spre tavan. 

— Chiar sub strada Hache. Un singur cuvânt strigat de 
mine, de sus şi pivnicerul meu va da foc pulberii. Şi atunci, 
Alcyndore, comandant, gărzi, cadavre şi toţi cei ce mai trăiesc, 
toţi împreună se vor înălța... Vino, comandante. 

Când ajunseră în cârciumă, Alcyndore, cu faţa crispată şi cu 
vocea plină de ură, îi spuse: 

— Acum poţi să dai ordinul de atac. 

Comandantul ieşi din cârciumă. 

Clother de Ponthus se apropie de Alcyndore. 

— Am auzit totul, îi spuse el. 

— Excelent, domnule, îi răspunse ea făcându-i o reverență 
graţioasă. Lăsaţi-mă să vă privesc puţin. Asta mă mai relaxează, 
o figură ca a voastră, după ce am fost nevoită s-o suport pe 
cealaltă... 

— Am auzit totul, continuă Ponthus. Deci la această muncă 
infernală aţi folosit în timpul nopţii mai mulţi din oamenii voştri? 

— Sigur. Trebuiau transportate  butoiaşele, trebuiau 
aranjate, consolidate, în fine, trebuiau făcute toate pregătirile 
pentru marele salt al comandantului şi gărzilor sale,.. 

— Ascultaţi-mă, doamnă. Nu-i vorba numai de comandant 
şi de gărzile sale. Mal e vorba şi de locuitorii din împrejurimi. 
Sunt femei, copii. Nu vreau! 

— Nu vreţi? făcu râzând Alcyndore. 

— Nu. Şi chiar dacă domnul Croixmart ar ordona acestor 
oameni să-şi părăsească locuinţele, toi n-aş fi de acord! 
Asemenea lucruri nu-mi fac plăcere. Să mă bat cu un om, faţă în 
faţă, da. Dar în ce priveşte ceea ce aţi pregătit dumneavoastră, 
sunt hotărât să împiedic cu orice preţ. 

— Aţi face asta? întrebă Alcyndore pe un ton ciudat 

— O voi face! spuse Ponthus. 

— Inutil!... 

Şi-i apucă cu blândeţe mâna, spunându-i pe un ton şi mai 
blând: 

— Sunt fericită că am luptat pentru dumneata,., veniţi. 

Şi cobori în pivniţă, urmată de Clother. Mergea repede, 
aproape că alerga... Cuprins de un presentiment înfricoşător, 
Clother voi s-o ajungă din urmă şi ţişnu Prea târziu! Prea târziu! 


Şi într-o viziune de coşmar care avu durata unui fulger, în timp 
ce inima aproape încetase să-i mai bată, în timp ce, cu ţin 
suprem efort, murmură: "Adio Léonor!" văzu, da, văzu cum 
Alcyndore apucă cu violenţă lumânarea, se aplecă, o apropie de 
dâra de pulbere... pulberea pâlpâie şi se aprinse brusc, într-un 
nor de fum negru... Clother îţi închise ochit şt repetă: 

"Adio, L&onor!." Te-am iubit..." 

De-abia ieşit din cârciumă, comandantul dădu câteva 
ordine. În câteva cuvinte scurte, explică situaţia locotenentului 
său, domnul de Parsac: 

— Femeia asta a pregătit o mină. Trebuie s-o surprindem 
printr-o acţiune fulger. Zece soldaţi să mă urmeze, pentru 
moment sunt suficienţi. Eu voi merge... Taci: e misiunea mea. 
Ascultă: dacă are timp să dea foc la mină, imediat după explozie 
vei năvăli printre ruine şi vei cerceta totul: sunt sigur că există o 
ascunzătoare pentru ea şi pentru rebel. Trebuie să-i prinzi vii. 
Vei raporta regelui că am murit la datorie şi să aibă grijă de fiica 
mea, Acum, retrage restul oamenilor până la capetele străzii. 
Vei năvăli imediat după explozie, dacă aceasta se va produce. 
Adio, Parsac. 

— Domnul să vă aibă în pază, monseniore! 

Zece oameni înarmaţi se apropiam de comandant. 

Restul, aproape o sută de soldaţi, se retraseră spre ca 
getele străzii. 

Intorcându-se spre cei zece, Croixmart le ordonă cu voce 
calmă: 

— Urmaţi-mă! Şi-n acel moment... 

Am spus mai înainte că o mulţime de parizieni se 
îngrămădiseră în împrejurimile şi la cele două capete ale străzii 
Hache: mulţi gură cască care, într-un du-te-vino, râdeau, îşi 
aruncau tot felul de glume, se certau, se înjurau... 

— Aha! Sosesc întăriri!... 

— Daţi-vă la o parte! Loc! Faceţi loc!... 

— la te uită! Oamenii regelui vin să-i ajute!... 

Mulțimea se retrase, oamenii privind acum mai de la 
distanţă, cu ochii holbaţi de curiozitate, se auzeau zgomote 
surde care se apropiau rapid, zgomotul unei trupe în mers şi 
deodată izbucniră urlete înfricoşate, femeile înspăimântate 
năvălind prin prăvălii, prin curţile caselor, bărbaţii erau 


răsturnaţi, călcaţi în picioare. Panica deveni generală şi avu loc 
o retragere dezordonată a mulţimii, care striga îngrozită: 

— Bandliţii! Bandiţii! Bandiţii!... 

Apărură după colţ. 

Înaintau cu paşi repezi, cadenţaţi, strânşi unii într-alţii, 
viziune înspăimântătoare presărată cu scânteieri de sulițe, de 
securi, de spade grele, din mijlocul lor răsunând o lozincă 
sinistră: 

— Argot! Argot! Argot vine-n ajutor! Loc! Faceţi loc pentru 
Argot!... 

Câţi puteau fi?... Poate că mii. Oameni în zdrenţe, bărboşi şi 
pletoşi, cu figuri sinistre, cu ochi scânteietori, guri schimonosite 
din care ieşea acelaşi strigăt sălbatic: 

— Alcyndore! Alcyndore! Regina! Regina Argot-ului! 

În momentul în care şeful suprem al jandarmilor tocmai 
voia să ia cu asalt cârciuma, auzi aceste strigăte înfricoşătoare; 
se întoarse şi se repezi urlând furios: "Înainte!" şi atunci se 
produse o ciocnire înspăimântătoare. Nu dură decât un minut 
sau două. La intrarea în strada Hache se întâmplă ceva în genul 
unui val uriaş care, uneori, răscoleşte oceanul, un vârtej grozav, 
o vânzoleală turbată din care se auzeau strigăte de ură, 
înjurături furioase, gemete de agonie, blesteme şi vârtejul 
trecu... 

Vârtejul!... 

Trecu într-o grămadă de nedescris de capete hidoase, de 
arme ridicate ameninţător, distrugând orice împotrivire a celor o 
sută de soldaţi ai comandantului pe care acesta îi adusese cu el, 
puţini dar viteji, totuşi neputincioşi să facă faţă valului dezlănţuit 
care-i mătura... Şi valul trecu! 

Intrase printr-un capăt al străzii Hache, se rostogolise de-a 
lungul ei, ieşise prin celălalt capăt, m se îndepărtă. 

Valul trecuse... 

Pe stradă, din loc în loc, se vedeau cadavre în fel ele fel de 
poziţii... cam o duzină de cadavre, soldaţi sau bandiți. Erau şi 
vreo douăzeci de răniţi, dar printre ei nici un bandit: Curtea 
Miracolelor îşi lăsase morţii, dar nu şi răniții. 

Comandantul, urmat de trei ofiţeri şi de câţiva soldaţi se 
repeziră în cârciumă. Îi explica domnului de Parsac: 

— Alcyndore şi Ponthus precis că s-au retras împreună cu 
bandiții. E inutil să-i mai căutăm aici. Nu-i nimic, justiţia, 


autoritatea regală tot îşi vor lua revanşa. Chiar dacă ar fi să cer 
regelui să-mi permită să asediez Curtea Miracolelor, din care voi 
face un rug imens şi mizerabilii ăştia îşi vor primi pedeapsa pe 
care o merită... Oricum, trebuie să ne grăbim să distrugem 
mâna pregătită de acea femeie. Viaţa oamenilor din împrejurimi 
depinde doar de o scânteie... Urmaţi-mă. Nu. Nu cu torţe: 
aduceţi felinare bine închise. 

Găsiră prin împrejurimi câteva felinare pe care oamenii le 
foloseau în grajduri. Coborâră în pivniţa cu comandantul în 
frunte şi ajunseră în cea de-a treia încăpere. 

— Luaţi butoiaşele, unul câte unul şi duceţi-le în stradă, 
comandă Crnixmart, Domnule de Parsac, veţi veghea ca nimeni 
să nu se apropie de ele şi cât mai curând le veţi transporta în 
pivnițele de la Bastilta-Saint-Antoine. 

Şi comandantul se apropie de mină cu un felinar în mână. 

Se aplecă şi cercetă dâra de pulbere pregătită de 
Alcyndore. 

Domnul de Parsac privea şi el. 

Se ridicară încet... palizi. 

— Drace! făcu locotenentul. Am scăpat ca prin urechile 
acului! De ce naiba n-o fi făcut explozie?... 

— Da, spuse gânditor domnul de Croixmart, dâra de 
pulbere a ars! Nemernica de Alcyndore i-a dat foc. 

— Monseniore, poate că auzind strigătele complicilor ei, a 
reuşit s-o stingă... 

— Nu, nu... a ars în întregime... 

— Poate că a tăiat fitilele. Oricum, e un miracol că am 
scăpat. 

Şi locotenentul îşi şterse fruntea plină de transpiraţie. 

"Un miracol, gândi comandantul. Da. Şi totuşi... cine ştie... 
cine ştie dacă pentru onoarea Parisului n-ar fi fost mai bine că 
acest miracol să nu se fi produs şi ca strada Hache să fi sărit în 
aer? Poate că am fi murit. Dar regatul ar fi fost scăpat de 
această plagă care se numeşte Curtea Miracolelor... erau peste 
o mie de nemernici... ce hecatombă frumoasă! Şi ce sfârşit 
grozav pentru marele comandant al jandarmilor!..." 

—  Monseniore! îl strigă unul dintre soldaţi cu o voce 
ciudată. 


O scară fusese rezemată de sinistrul eşafodaj din butoiaşe 
şi omul, din vârful scării, ridică unul dintre de, din vârful 
piramidei. 

— Ce se întâmplă? tresări Croixmart, 

— Monseniore, spuse omul, BUTOIAŞUL ĂSTA E GOL. 

— Gol? se miră Croixmart. 

— Complet gol, monseniore, 

Coborâră butoiaşul şi-l sparseră imediat; nu conţinea şi nici 
nu conţinuse vreodată nici o grăunţă de pulbere. 

Cercetară şi butoiaşele din rândul următor... 

Erau goale!... 

Şi goale erau şi cele de dedesubtul lor, goale, toate erau 
goale! 

In pivniţă nu se aflase altă pulbere decât aceea care 
formase dâra căreia Alcyndore, în faţa lui Ponthus, îi dăduse foc. 

Mina infernală nu fusese decât un simulacru. 

Ne aflăm în Curtea Miracolelor, o oră mai târziu. 

Clother de Ponthus tocmai ieşea din una din acele prăvălii 
în care se putea cumpăra orice, de la costumul bogatului 
gentilom până la cele mai nenorocite zdrenţe, de la nobila 
spadă de luptă până la plebeul cuţit de vânătoare. Alcyndore 
spusese un cuvânt prăvăliaşului şi acesta îşi pusese tot ce avea 
la dispoziţia seniorului de Ponthus care, cu hainele sale numai 
zdrenţe, n-ar fi putut face nici măcar o sută de paşi în afara 
regatului Argot fără a fi arestat. Dar Clother refuzase să accepte 
o spadă, cu toate că a sa fusese ruptă în luptă. Din mânerul 
scobit al restului rămas, scoase un diamant, cel mai frumos 
dintre toate pietrele ce-i mai rămăsese şi îl oferi Alcyndorei 
care-l aştepta afară. 

— Păstraţi-l, iubita mea gazdă, nu ca pe o răsplată sau o 
amintire din partea mea, ci în amintirea frumosului gest pe care 
l-aţi făcut atunci când aţi dat foc dârei de pulbere pentru a-mi 
demonstra că butoiaşele erau goale şi că acea mină 
înspăimântătoare nu era decât o păcăleală... 

Alcyndore luă piatra prețioasă, admirând-o ca o 
cunoscătoare ce era, şi-i spuse: 

— O păstrez ca pe o amintire din partea voastră, nobile 
gentilom. În ce priveşte mina, am ştiut încă de aseară că vitejii 
regatului meu îmi vor veni în ajutor. N-am vrut decât să-l fac pe 
comandant să-şi întârzie ultimul atac şi să mai câştig ceva timp. 


La momentul care mi s-a părut potrivit, i-am arătat mina ca să-/ 
fac să fie mai răbdător. Dar Croixmart e un om dur: tocmai voia 
să ne atace atunci când, devansând ora convenită, vitejii mei 
ne-au venit în ajutor. Să nu mai vorbim despre asta. Ce veţi face 
acum? 

— Dar dumneavoastră? întrebă Clother privind-o ţintă pe 
Alcyndore. 

Aceasta începu să râdă, dând din cap: 

— Aici sunt la mine acasă. Sunt în tot atâta siguranţă 
precum cealaltă regină este la Luvru. Soldaţii comandantului de 
jandarmi sunt nişte viteji dar nici unul din ei nu va avea curajul 
să pătrundă în regatul meu. Regele are în jurul său căpitani care 
au cucerit multe cetăţi, dar nici unul nu va fi în stare să 
cucerească regatul Argot... 

Şi făcu un gest furios de ură şi sfidare, după care continuă: 

— Niciodată!... 

— Atunci, adio, buna mea gazdă. Urmaţi-vă destinul. Eu 
trebuie să mi-l urmez pe al meu. 

Clother aruncă o privire în împrejurimi care, în aparenţă cel 
puţin, erau liniştite. Câţiva cerşetori se deghizau în şchiopi sau 
ciungi, alţii se împodobeau cu răni false, un grup de ţigănci 
repetau un dans în timp ce una dintre ele le ţinea tactul cu 
ajutorul unei tamburine; câţiva copii se distrau imitând un furt în 
timp ce o bătrânică spunea un bocet. In liniştea acestui regat se 
simţea un aer de nelinişte, înfricoşător. Unde se găsea acum 
infernala trupă a acelor o mie de demoni? În ce gaură 
întunecată? Unde dispăruse valul?... 

Clother murmură: 

— Ne vom mai revedea oare vreodată? 

— Lumea e mică, răspunse Alcyndore. 

— Adio, doamnă. 

— Adio! 


Capitolul XXIII Discuţia prietenească dintre 
Fossoyeur şi Joli-Frise 


Clother de Ponthus părăsi Curtea Miracolelor şi se îndreptă 
spre palatul d'Arronces. Unica precauţie pe care şi-o luă fu de a 


evita strada Saint-Denis, presupunând că locuinţa sa este 
supravegheată. 

Se opri un moment într-un colţ mai pustiu al străzii Temple 
ştergându-şi fruntea de sudoarea rece ce-o scălda şi ascultându- 
şi bătăile repezi ale inimii, înfricoşătoarea noapte, cele patru 
atacuri, amintirea cadavrelor aliniate la zid, cu Alcyndore în 
picioare, vorbindu-i comandantului, înspăimântătorul minut în 
care ea dăduse foc dârei de praf de puşcă, formidabila năvală a 
bandiţilor, trecerea valului care-i absorbise şi-i dusese ca pe un 
fir de pai, totul îi dispăru din minte. Chiar şi imaginea Leonorei 
se estompă. Se gândea: 

"Într-o zi, în landele din Périgord, eram în drum spre Paris şi 
foarte grăbit să ajung aici; fără nici un motiv am întors calul şi 
fără motiv m-am îndreptat spre acel han părăsit; nu am de ce 
mă plânge, deoarece acolo mi-am găsit fericirea şi răsplata dată 
de Dumnezeu: fericirea de a-i oferi ajutorul spadei mele 
Leonorei. Dar de ce, fără motiv, am întors spatele Parisului 
atunci când voinţa mea era să ajung aici cât mai repede? Şi de 
ce, în acest moment, mă simt îndemnat să mă opresc, când 
dorinţa mea este de a ajunge cât mai repede la palatul 
d'Arronces? Ce motiv? 

— Nu trebuie să o luaţi pe drumul spre Corderie, spuse 
repede o voce distinctă. 

Clother tresări şi privi în spatele său. Văzu un om care, oprit 
la trei paşi de el, îi făcea o plecăciune adâncă cu multă 
eleganţă. 

— Ban-Frumos! 

— El însuşi, domnule! Să fiu ars în cuptorul lui Belzebut 
dacă nu sunt, pe legea mea, fericit că vă revăd viu şi nevătămat 
tocmai când mă aşteptam să vă aflu mort, spânzurat ori sfâşiat. 

— De ce, gâfâi Ponthus, de ce mă sfătuieşti să n-o iau pe 
drumul spre Corderie? 

— Eu? exclamă Ban-Frumos zăpăcit. 

— Tu! spuse Ponthus ieşindu-şi din fire. De ce mi-ai spus 
asta? 

— Ei, fir-ar să fie! Pe coarnele diavolului! Să fiu trăznit dacă 
nu monseniorul a spus cuvintele alea! 

— Eu am spus asta? 

— Sigur că da. Şi pe sufletul meu dacă n-aveaţi vocea unuia 
care vorbeşte parcă în somn. După părerea mea, dimpotrivă, 


trebuie s-o luaţi pe drumul spre Corderie fiindcă sunteţi aşteptat 
la palatul d'Arronces. 

— Ban-Frumos, spuse Clother, de ce n-ai plecat în noaptea 
asta? 

— Să fiu ars de viu, domnule, dacă n-am făcut totul pentru 
a asculta de poruncile ce mi le-aţi dat în scrisoare, martor mi-e 
şi afurisitul de Jacquemin Corentin care mi-a citit scrisoarea! Dar 
nobila doamnă a refuzat să plece! Susţinea că trebuie să 
rămână pe loc şi să vă aştepte, deoarece primul drum al vostru, 
de cum veţi fi liber, va fi la palatul d'Arronces. 

— Atunci să mergem! spuse Clother grăbindu-şi paşii. 

Şi inima-i bătea mai să-i spargă pieptul. 

— Da, domnule, dar pentru a vă putea urma mi-ar trebui 
sufletul lui Jacquemin cel puţin. Şi în dimineaţa asta, când 
doamna a ieşit să se ducă la Luvru... 

— La Luvrul!... 

— Da. Mi-a ordonat atunci să alerg în strada Hache pentru a 
observa totul, dar mi-a interzis să mă las ucis. Asta-i adevărul. 

— Aşa că, de când ai plecat, n-ai mai văzut-o pe seniora 
d'Ulloa? 

— Nu, domnule. 

— Şi litiera de călătorie? 

— E încă la palat. Şi calul meu la fel, ca şi calul 
dumneavoastră. N-aveţi decât să daţi ordinul de plecare. 

— Hai, să mergem! 

Ajunseră curând pe drumul spre Corderie şi alergară până 
la colţ, de unde se putea vedea în depărtare poarta palatului 
d'Arronces. 

Un om tocmai ieşea dintr-un ungher al gardului viu unde se 
ascunsese şi le tăie calea. 

— Ei, na! făcu Ban-Frumos, unul dintre pelerinii găzduiţi la 
palat de doamna d'Ulloa şi cu care am băut în dimineaţa asta un 
pahar de vin pe care ni l-a dat majordomul. 

— Da, viteazule Ban-Frumos. Sunt trimis de nobilă şi 
milostiva doamnă pentru a vă spune că trebuie să aşteptaţi 
aici... 

Ponthus păli. 

Simţea în aer ceva rău. 

Un fel de teamă îi strângea gâtul şi nici nu mai putea vorbi. 

— Să aştept? exclamă Ban-Frumos. 


— Să vă aşteptaţi stăpânul, pe seniorul de Ponthus. 

— lată-l pe seniorul de Ponthus, spuse Ban-Frumos. 

Pelerinul scoase un fel de suspin şi spuse făcând o 
înclinaţie adâncă: 

— Cerul fie lăudat! V-aţi salvat deci, domnule! 

— Vorbeşte, pelerinule! izbucni Clother. Ce s-a întâmplat? 

— Priviţi, monseniore! Priviţi poarta palatului d'Arronces. 

— Soldaţi! făcu Ban-Frumos scoțând o înjurătură puternică. 
Trebuie să fugim! 

Clother aruncă o privire spre palat şi văzu soldaţii — soldaţii 
pe care-i trimisese acolo domnul de Bervieux din ordinul regelui 
pentru a o împiedica pe Leonor să iasă până când rebelul nu va 
fi prins. 

Strânse cu putere mâna pelerinului: 

— Ce s-a întâmplat cu doamna d'Ulloa? Vorbeşte odată! 

— Nimic rău, domnule! Nimic rău! Această milostivă 
doamnă a ieşit din palat fără nici o supărare. Dar iată ce s-a 
întâmplat pe urmă: prea milostiva doamnă s-a dus la Luvru 
unde, după câte am înţeles eu din cele câteva cuvinte auzite, a 
fost să-l vadă pe bunul nostru rege... 

— Hai, spune mai repede!... 

— După aceea au apărut şi soldaţii. Sunt cel puţin o sută în 
palat, în parc şi afară. Şi au primit ordinul de a-l aresta pe 
seniorul de Ponthus şi de a-l duce imediat la Temple. Din 
această cauză, văzând-o pe nobilă doamnă în pragul disperării, 
tovarăşul meu şi cu mine i-am oferit umilele noastre servicii. 
Atunci ne-a rugat să ne aşezăm pe drumul acesta şi să-l 
aşteptăm pe viteazul Ban-Frumos recomandându-i, în cazul în 
care îl va vedea pe seniorul de Ponthus, să-l împiedice cu orice 
preţ să ajungă la palatul d'Arronces. 

— Ar însemna să ne aruncăm în gura lupului, spuse Ban- 
Frumos. 

Clother începu să se simtă cuprins de furia pe care o mai 
încercase înainte. Un moment îl încercă ideea să se repeadă la 
soldaţi, să-i insulte şi să-i provoace. Dar se stăpâni imediat. 

— Spuneţi că doamna d'Ulloa a părăsit palatul? 

— Pentru a vă aştepta, seniore, pentru a vă aştepta! 
Tovarăşul meu cunoaşte pe aici, prin apropiere o familie cinstită 
de burghezi care i-a oferit nobilei doamne posibilitatea de a vă 
adăposti. Şi nobila doamnă a acceptat. Gărzile, neavând ordinul 


de a acţiona împotriva ei, i-au permis, cu destul de multă 
greutate, să iasă. Şi tot aşa, nu s-au opus ieşirii unei litiere trasă 
de doi cai pe care vizitiul a dus-o într-un loc pe care nu-l cunosc 
şi pe care vi-l va comunica ea. 

Văzând gărzile, auzind cuvintele spuse de pelerin, toate 
detaliile concordând perfect cu situaţia, lui Clother îi dispăru 
orice bănuială. 

Dar ce-ar fi putut bănui? 

Nu fusese el avertizat de acel presentiment ciudat în strada 
Temple care-i spunea să nu se ducă la palatul d'Arronces? 

Se pare că în mintea sa, Clother confunda palatul 
d'Arronces cu drumul spre Corderie! 

Deoarece continuă să acorde importanţă acelui 
presentiment ciudat, ar fi trebuit să-şi spună că drumul spre 
Corderie nu însemna absolut deloc palatul d'Arronces. 

Pelerinul lăsă să-i mai scape încă o dată din piept acel 
suspin pe care l-am mai amintit şi continuă: 

— Tovarăşul meu a condus deci pe milostiva doamnă în 
locuinţa aceea în timp ce eu m-am postat aici pentru a-l aştepta 
pe viteazul Ban-Frumos. Sper, monseniore, că-mi veţi fi martor 
în faţa nobilei doamne că mi-am îndeplinit misiunea. 

— Să mergem! spuse Ponthus. Pelerinule, vei fi răsplătit. 

Pelerinul dădu colţul străzii Temple şi la o sută de paşi mai 
departe se opri în faţa unei locuinţe mai degrabă nobilă decât 
burgheză. Uşa se întredeschise şi celălalt pelerin apăru, 
spunând: 

— Slavă Domnului. Doamna d'ulloa începuse să se 
neliniştească. 

Primul intră Clother, urmat de Ban-Frumos şi de pelerin 
care zăvori imediat uşa. 

Seniorul de Ponthus se trezi într-un vestibul destul de mare, 
mobilat elegant. Trei uşi comunicau cu interiorul locuinţei; în 
fundul vestibulului, în semiîntuneric, se putea observa o scară. 
Toate acestea Clother le observă dintr-o privire. Se întoarse spre 
cei doi pelerini care se rezemaseră de uşa de la intrare: 

— Ei bine, ce mai aşteptaţi? Conduceţi-mă! 

În aceeaşi clipă, Fossoyeur şi Joli-Fris€ îşi dădură la o parte 
pulpanele raselor lor de pelerini, scoaseră fiecare câte un 
pumnal puternic şi strigară: 

— Croixmart! Croixmart, ajutor! 


— Trădare! urlă Ban-Frumos. 

Dintr-un salt fu asupra celor doi pelerini şi, smucind 
pumnalul din mâna lui Fossoyeur, i-l împlântă acestuia în piept. 
În acelaşi timp, Clother de Ponthus voi să se repeadă şi ei, dar 
nu avu nici măcar timpul să-şi tragă spada — ciotul de spadă. 
Douăzeci de braţe îl înşfăcară şi fu răsturnat, zdrobit sub 
greutatea a zece poliţişti tăcuţi, îndemânatici şi rapizi. Trecuseră 
doar câteva secunde din momentul intrării sale în vestibul şi se 
afla întins pe podea, legat şi cu căluşul în gură... totul era 
sfârşit. 

Clother îşi închise ochii, cuprins de disperare. Aproape de 
el, Ban-Frumos în aceeaşi situaţie îşi spunea: 

"Aici mi s-a sfârşii cariera. Dar sunt consolat că am reuşit 
să-l trimit în iad pe unul din pelerini. Hm! Da, dar celălalt a 
scăpat, blestematul. Consolarea-i deci pe jumătate..." 

Poliţiştii stăteau acum nemişcaţi şi o tăcere deplină 
stăpânea vestibulul. Erau acum cam treizeci. La strigătul scos 
de cei doi spioni, năvăliseră prin cele trei uşi deodată, operând 
cu o promptitudine şi o hotărâre remarcabilă. Nu erau soldaţi, 
oameni vorbăreţi, în stare doar să necăjească strada... erau şi ei 
spioni, adevăraţi spioni care ştiau cum să acţioneze. Şeful lor 
direct, Joli-Frise, îi ceruse chiar în aceeaşi dimineaţă de la 
comandantul şef al jandarmilor; după o discuţie rapidă cu 
domnul de Guitalens, guvernatorul închisorii Temple, Joli-Frise îşi 
postase oamenii: în chiar locuinţa guvernatorului, acesta chiar 
socotindu-se fericit să-l ajute pe Joli-Frise, în consecinţă pe 
Croixmart, ştiut fiind că un ajutor dat comandantului şef al 
jandarmilor însemna o avansare rapidă. 

Când totul fu terminat, domnul de Guitalens cobori scara 
nepăsător şi-i îndepărtă pe poliţişti cu un gest de dezgust — nu 
fiindcă meseria lor l-ar fi scârbit, cum s-ar fi putut crede, dar 
aceştia erau prost îmbrăcaţi, murdari şi miroseau urât, pe lângă 
el, un gentilom elegant Aruncă o privire indiferentă spre cei doi 
prizonieri şi spuse: 

— Să fie duşi imediat la Temple. Şi voi ăştia, căraţi-vă 
repede, vreau să-mi aerisesc locuinţa. Unde-i Joli-Frise? 

Poliţiştii, cu aceeaşi rapiditate tăcută, se grăbiră să execute 
ordinul: într-o clipă seniorul de Ponthus şi Ban-Frumos fură 
ridicaţi, puşi pe umeri şi duşi de acolo. Trupă de spioni se risipi, 


dar unul dintre ei, înainte de-a pleca, răspunse întrebării 
guvernatorului: 

— Monseniore, unul dintre rebeli l-a lovit pe Fossoyeur cu 
pumnalul. Înainte de a muri, acesta a vrut să-i spună câteva 
vorbe lui Joli-Frise: uitaţi-i pe cei doi în colţul acela, unul 
spovedindu-l pe celălalt... 

Fossoyeur înţelesese că va muri... Joli-Frise se apropie 
imediat de el. 

— Ce vrei? întrebă acesta. Ce te-a apucat? 

— Ceea ce mă nelinişteşte părăsind această viaţă e faptul 
de a şti că cei şase sute de pistoli pe care-i am în camera mea 
ar putea fi furaţi de vreun nemernic. 

— Şase mii de livre! făcu Joli-Frise, devenind atent. 

— Hai, apropie-te, vreau să-ji spun unde-i ţin ascunși... mai 
aproape, de-abia pot vorbi... apleacă-te... simt că nu mai pot... 

— Grăbeşte-te, pe toţi dracii! spuse Joli-Frise, care imediat 
se aruncă în genunchi în faţa rănitului. 

Se aplecă şi Fossoyeur, luându-l de gât pe tovarăşul său, 
reuşi să se ridice puţin. 

— Vorbeşte acum, spuse lacom Joli-Fris€. 

— lată despre ce-i vorba, spuse Fossoyeur. Aş fi un 
blestemat dacă aş crăpa lăsându-ţi numai ţie singur cei o mie de 
pistoli a; mei şi cei trei sute de scuzi de aur aí mei... 

Şi-n aceeaşi clipă, zguduit de spasmele morţii, degetele lui 
osoase şi puternice strânseră ca în cleşte gâtul lui Joli-Frise. Se 
auzi un scrâşnet de oase zdrobite, Joli-Frise se cutremură, după 
care deveni liniştit, nemişcat, rămânând în continuare în 
genunchi, ca şi când ar fi ascultat o mărturisire importantă. 

Domnul de Guitalens sfârşi prin a se mira de lungimea 
acestei mărturisiri care nu se mai termina. Intră în vestibul 
întrebând: 

— Nu se mai termină odată? 

Cum nu primi nici un răspuns, se apropie de cei doi spioni. 

Amândoi erau morţi. 


Capitolul XXIV "Este timpul" 


Amauri de Loraydan asistase la încăierarea din stradă 
Hache. Când fu sigur că Clother de Ponthus scăpase, începu să 
plângă de furie, spunându-i lui Croixmart: 

— Domnule comandant, dacă regele vă iartă, avem o 
socoteală de încheiat. 

— Domnule, spuse Croixmart cu răceală, între noi doi există 
o mare diferenţă: voi vă slujiţi propria ură în timp ce eu slujesc 
binele public şi interesele regelui. Deci nu ne putem înţelege şi a 
devenit inutil ca de acum înainte să ne mai vorbim. 

Croixmart întoarse spatele lui Loraydan şi acesta se întrebă 
dacă nu cumva să se arunce asupra lui cu pumnalul în mână. 
Dar totuşi se stăpâni şi se retrase. Restul zilei şi toată noaptea 
se zbătu în durere, furie şi teamă. Nu-şi reveni decât a doua zi 
dimineaţă, adică luni, 2 februarie, când află că Ponthus fusese 
arestat. 

Dintr-o săritură fu la Temple şi-i ceru guvernatorului 
Guitalens să-l lase în celula prizonierului. 

— Unde l-aţi băgat? întrebă el cu o curiozitate bucuroasă. 

— În Micul Purgatoriu, îi răspunse acesta. 

— Oh! Foarte bine! Perfect! Scumpe prieten, îi voi vorbi 
despre dumneata Maiestăţii Sale. 

— Adevărul este că ceva mai bun ca Micul Purgatoriu nici 
nu aveam aici, spuse glumeţ Guitalens. În ceea ce priveşte 
pătrunderea domniei voastre acolo, imposibil. Rebelul este la 
secret. Trebuie să obţineţi un permis de la rege. 

Loraydan alergă la Luvru unde-l găsi pe rege foarte 
bucuros. 

Maiestatea Sa primise veşti bune de la împăratul Spaniei. 

Acesta, dispus acum să discute cu toată sinceritatea 
faimoasa problemă a Milan-ului, sursa a atâtor neînţelegeri şi 
nenorociri, aştepta pentru aceste convorbiri, în curs de o lună, 
venirea ambasadorului regelui Franţei, ales de amândoi, 
împreună, adică soţul donei Leonor d'Ulloa, seniorul conte de 
Loraydan. 

— Totul s-a aranjat de minune, continuă suveranul. 
Croixmart mi-a spus că datorită ţie a aflat unde locuieşte rebelul 
Ponthus. Nu-ţi vorbesc acum despre nici o recompensă fiindcă 
aceea pe care ţi-am rezervat-o atunci când te vei întoarce îţi va 
depăşi toate speranţele. 


— Sire, spuse el, am totuşi de făcut o cerere Maiestăţii 
Voastre. Lăsaţi-mă să intru în celula seniorului de Ponthus... 

— Nici nu te gândi la asta. Ce naiba vrei să-i spui 
mizerabilului? 

— Sire, Leonor d'Ulloa m-a rugat să-i transmit câteva 
cuvinte şi eu am acceptat. 

— Da, recunosc în tine acel spirit cavaleresc. Bine, 
îndeplineşte-ţi misiunea. Dar acum esenţialul este să te 
căsătoreşti cât mai repede cu fiica comandorului, împăratul 
Carol nu ne-a dat răgaz decât o lună. Eu însumi i-am acordat opt 
zile frumoasei neîmblânzite ca să se hotărască să te ia de soţ. 
Ponthus nu mai este lângă ea pentru a o face să-şi schimbe 
hotărârea. Trebuie deci că în opt zile totul să se termine. 

— Deci mai am opt zile, spuse Loraydan gânditor. 

— Opt zile. E mult. Ponthus fiind la Temple, mai vezi un alt 
obstacol? 

— Niciunul, Sire. 

Regele se ridică din fotoliu şi începu să umble agitat prin 
cabinet. 

— Poveştile astea de dragoste mă întineresc cu douăzeci de 
ani, spuse el vesel. Ah! Loraydan, mi-aş da bucuros coroana ca 
să mai am vârsta ta. Tinerețe, tinereţe! Asta-i adevărata fericire. 

— Dar, Sire, Maiestatea Voastră este încă tânără... 

— Incă tânără! Ce cuvânt îngrozitor, Loraydan. Cuvânt 
care-mi spune că astăzi, poate, dar mâine... Loraydan, nu eşti 
un bun curtean, 

Rămase visător câteva clipe, cu privirea pierdută, după 
care murmură: 

— Loraydan, fata aia frumoasă... acea floare plină de 
dragoste crescută în întuneric de individul acela... adorabila 
Berengere... 

Loraydan rămase nepăsător şi surâzător. Cunoştea de 
acum precauţiile luate de Turquand şi faptul că locuinţa din 
drumul spre Corderie devenise o fortăreață de nepătruns. Dar 
inima i se umflă de amărăciune. 

"Rege viclean, îşi spuse în sine. Rege scelerat care n-ai 
lăsat decât ruşine şi nenorocire peste tot pe unde privirea ta a 
pătruns, dă-mi puterea pe care o ai, fă-mi parte, la Curte, de 
gloria pe care o merită numele meu şi vei vedea..." 

— Ce spui despre asta, Loraydan? 


— Mă gândeam, Sire, că regelui nu-i poate rezista nimic... 

— Da, dar vezi tu, în circumstanţele acestea, nu regele 
acţionează, ci îndrăgostitul, asta-i problema. De altfel, adăugă 
Francisc | râzând, poate că regele şi îndrăgostitul, împreună, 
devin de neînfrânt. 

— Sire, vă înţeleg foarte bine... 

Loraydan era livid. 

| se părea că Fiecare cuvânt al regelui era o lovitură de bici 
pentru Berengere, Nici măcar nu se mai gândea la el... 

— Vei înţelege curând, continuă Francisc |. îndrăgostitul se 
loveşte de unele obstacole de netrecut. Casa bine păzită, 
servitori incoruptibili, lăsând la o parte pe o anume Medarde 
care ea însăşi e de netrecut. Unde mai pui tatăl, care veghează 
fără odihnă. Şi atunci intervine regele. Închipuieşte-ţi că 
rapoartele poliţiei i-au spus regelui că acest individ, în timpul 
nopţii, se dedă la unele activităţi ciudate şi regele bănuieşte că 
acesta ar fi un falsificator de bani; Ah! Începi să te cutremuri, 
viteazule Loraydan, începi să înţelegi? 

— Am înţeles, Sire, spuse Loraydan cu voce calmă... Regele 
va ordona arestarea falsificatorului... 

— Şi, bineînţeles, toţi servitorii sunt nişte complici. Casa-i 
curățată şi frumoasa Berengere, singură, plânge acum. Atunci 
soseşte îndrăgostitul care o consolează şi-i promite că-l va 
îndupleca pe rege să-i elibereze tatăl... ce spui de panul ăsta? 

Loraydan fu cutremurat din cap până-n picioare şi un 
suspin îi sfâşie pieptul. Îşi spunea: 

"Dacă fac un gest necugetat, dacă-mi tremură vocea, dacă 
mi-ar putea citi gândurile, sunt pierdut. Curaj, Loraydan! Ţine-ţi 
firea, pe toţi dracii!" 

— Ce-aş putea spune? spuse el cu voce tare (şi vocea nu-i 
tremură în timp ce zâmbea). Planul acesta, prin măiestria lui, 
mă uluieşte. Este imposibil să nu reuşească. 

— Da, suspină regele, melancolic. Ai spus bine: măiestrie. 
Altădată, Loraydan, n-aş fi avut nevoie de măiestrie. Aş fi învins 
numai prin dragoste. Dar fiindcă asta-i nevoie acum... să ne 
folosim de mijloacele care nc-au mai rămas. 

Şi regele, dând din cap, izbucni în râs: 

— Hai, Loraydan, ai înaintea ta opt zile pentru a reuşi să te 
căsătoreşti cu Leonor. Gândeşte-te la dragostea ta, în timp ce 


eu mă gândesc la a mea. În trei-patru zile, tatăl va fi arestat şi 
prea frumoasă Berengere va fi la dispoziţia mea. 

— Ei, Sire! făcu vesel Loraydan. Trei-patru zile! De ce să 
aşteptaţi atât? De ce nu mâine, în seara asta?... 

— Afaceri de stat, spuse grav Francisc |. Ducesa d'Etampes 
s-a certat cu nevasta marelui seneşal. Trebuie să le împac şi nu- 
io treabă uşoară: vreau să am mintea limpede. 

— Deci, făcu uşurat Loraydan, demnul tată se mai poate 
bucura încă trei zile de libertate? 

— Da, răspunse râzând Francisc |. Şi i le datorează doamnei 
Diane care nici măcar nu bănuieşte uriaşul serviciu pe care i-l 
face acestui falsificator de bani obligându-mă s-o supraveghez 
aceste câteva zile. Hai, prietene, du-te şi pregăteşte-ţi călătoria 
de ambasador pe care o vei întreprinde chiar a doua zi după 
căsătoria ta. 

— Oh! Sire, chiar în acea ziL. 

— Du-te... a sosit timpul... 

Loraydan tresări şi-l privi pe rege. Dar regele surâdea, în 
ultimele sale cuvinte nu strecurase nici o insinuare. Şi de altfel, 
cum ar fi putut afla regele? 

Loraydan se retrase, îţi luă calul din grajdul palatului, sări în 
şa, traversă Parisul în galop, nepăsător la strigătele femeilor şi 
blestemele bărbaţilor pe care-i răsturnase în drumul său. Se 
gândea: 

"Rege viclean, trebuie să-ţi dejoc planul. Ca să reuşesc, 
trebuie să acţionez încă din seara asta, ce spun eu! Chiar din 
acest moment. Trei zile! Într-o oră îl voi preveni pe Turquand..." 

Descălecă în curtea palatului său. Brisard îi ţinu calul şi-i 
spuse: 

— Monseniore, a sosit timpul... 

Zguduit de veste, Loraydan făcu o asemenea figură, încât 
Brisard, înspăimântat, se dădu trei paşi înapoi. 

— Ce-ai spus? Ce-ai spus? întrebă gâfâind Loraydan. 

— Monseniore, vă jur, nu-i vina mea. Am spus doar că a 
sosit timpul, asta-i tot. 

Şi Brisard continuă să se retragă, trăgând cu colţul ochiului, 
fără voia sa, spre locul unde se aflau curelele. 

— Vino aici! răcni contele. Aici, imediat, tâlharule! Apropie- 
te! Bine. Repetă... 


— A sosit vremea! spuse Brisard închizând ochii, deoarece 
furia contelui Loraydan părea că depăşise etapa curelelor. 

Când îşi deschise ochii, văzu în faţa sa palma deschisă a 
stăpânului său şi în palmă doisprezece pistoli. Brisard fu 
aproape orbit, dar nu făcu nici o mişcare. 

— la-i! spuse Loraydan. Asta-i tot ce ţi-a spus femeia? 

— Nu, monseniore. Mi-a mai spus: /n seara asta... 

Loraydan ieşi din curtea palatului în fugă. Rămas singur, 
Brisard numără pistolii, murmurând: 

— E pentru prima dată de când îl slujesc pe monseniorul... 
cum de n-am aflat-o mai repede! Pe viitor ştiu ce am de făcut 
pentru a deschide punga contelui. N-am decât să-i spun: 
"Domnule, a sosit vremea!" 

Loraydan ieşise din palat. Avea în faţa sa întreaga zi pentru 
a plănui ce să facă în acea seară. Dragostea, deci, putea să mai 
aştepte. Ura era mult mai presantă: Aşadar se îndreptă spre 
Temple, spunându-şi în sine: 

"Asta este cea mat frumoasă zi din viaţa mea!" 

— Oh! exclamă Guitalens văzându-l, păreţi extrem de 
bucuros, dragul meu conte. 

— Asta din cauză că regele s-a arătat mai mult decât 
binevoitor cu mine. lată, dragul meu guvernator ordinul de a-mi 
permite să-l vizitez în celula sa pe seniorul de Ponthus. 

— Şi ce naiba vreţi să-i spuneţi acestui nefericit? întrebă 
Guitalens, repetând fără să ştie întrebarea regelui. 

— Puţine lucruri. Ştiţi, un comision din partea unei 
doamne... înţelegeţi, trebuie să mă supun. Haideţi, a venit 
vremea! sfârşi Loraydan izbucnind în râs. 

— Da, făcu mirat Guitalens, a sosit vremea. Trebuie să vă 
însoțesc? 

— Inutil. Să mi se deschidă doar uşa, atâta tot. Presupun că 
s-au luat toate măsurile ca prizonierul să nu poată evada? 

— Orice evadare e imposibilă. Veţi vedea. 

Guvernatorul citi cu grijă ordinul semnat de rege şi 
deasupra acestei semnături şi-o puse şi pe a sa. Chemă un 
temnicer şi-i dădu ordinele necesare. Loraydan urmă 
temnicerul. 

După ce coborâră treizeci de trepte ajunseră pe un palier 
destul de mare pe care se aflau mai multe uşi. Pereţii erau plini 
de mucegai şi pânze de păianjeni iar în jur era întuneric. In 


atmosfera grea de umezeală se simțeau mirosuri atât de 
neplăcute, încât abia se putea respira. 

— Aici se află? întrebă Loraydan, abia sudând. 

— Nu, monseniore, mai jos. Aicea e de-abia Marele 
Purgatoriu. 

"Drace!..." îşi spuse Loraydan vesel. 

Coborârea se făcu în tăcere, încă treizeci de trepte şi 
Loraydan ajunse chiar la temelia fortăreței. 

Domnea o tăcere înfricoşătoare iar întunericul era de 
nepătruns. 

Păreau că se află la sute de kilometri de străzile Parisului. 

Se aflau în anticamera morţii, 

Acolo se aflau trei uşi de fier şi temnicerul se opri în faţa 
ultimei, spunându-i: 

— Aceasta-i celula seniorului de Ponthus. Numărul trei, 
monseniore. Cea mai bună. 

— Dă-mi felinarul, deschide şi aşteaptă-mă lângă scară. 

Temnicerul trase cele patru zăvoare grele, răsuci cheile 
celor două broaşte şi deschise uşa. După ce termină toată 
această manevră, se retrase. 

Loraydan intră şi ridică felinarul deasupra capului.. 

Era pur şi simplu o gaură de aproape doi-trei metri pătraţi, 
fără absolut nimic în interior. Pietre puse una peste alta în loc de 
pereţi şi pământ pe jos. In pereţi se aflau încastrate două inele 
groase de fier de care atârnau două lanţuri, tot pe atât de 
groase, la capătul cărora se aflau înlănţuite ambele mâini ale 
unui om. 

Loraydan lăsă să cadă lumina asupra feţei omului şi timp 
de câteva minute se bucură în tăcere. 

Clătină uşor din cap şi-i vorbi: 

— Ei bine, seniore de Ponthus, nu spuneţi nimic? Vorbiţi... 
Vă ascult... Nu vreţi?... Şi totuşi, în diferite ocazii aţi vrut să-mi 
vorbiţi. Chiar şi la capelă palatului d'Arronces. Şi în cârciuma din 
stradă Hache... V-am spus să aveţi puţină răbdare... lată-mă 
acum gata să vă ascult... a sosit vremea! 

Cuvântul îi fu înapoiat lui Loraydan de un misterios ecou. 

— A sosit vremea!... 

Ponthus era cel care repetase cuvântul... 


Loraydan tresări violent. Se dădu doi paşi înapoi şi se 
asigură că lungimea lanțurilor nu-i permite prizonierului să-l 
ajungă. 

— Cum? izbucni el. Ce vreţi să spuneţi? De ce a sosit 
vremea, vorbiţi! 

Omul tăcu şi continuă să-l fixeze. 

Loraydan se mişcă şi murmură o înjurătură, după care 
spuse cu voce tare: 

— Domnule de Pontbus, să nu credeţi că am venit aici 
pentru a vă insulta. Ce crimă aţi comis, asta-i treaba călăului să 
vă facă să mărturisiţi. Cum se va sfârşi afacerea asta pentru 
dumneavoastră? Asta-i treaba dumneavoastră şi a judecătorului. 
N-am venit aici decât ca un gentilom care trebuie să-şi facă 
datoria de politeţe. Ce spuneţi despre asta? 

Omul, cu un accent de siguranţă, repetă cuvintele lui 
Loraydan: 

— A sosit vremea! 

— Ce vreme? urlă Loraydan. Ce înseamnă asta? Despre ce 
vreme e vorba?... 

Omul tăcea. 

Contele de Loraydan se calmă şi, dând din umeri, continuă: 

— Mă urâţi. Domnule de Ponthus. Eu în schimb, nu vă 
urăsc. Sau, cel puţin, nu vă mai urăsc. Vreau să muriţi liniştit. 
Am presupus că aveţi totuşi vreo dorinţă înainte de a urca pe 
eşafod, cine ştie? O veste de trimis fiicei comandorului d'Ulloa. 
Aş putea fi mesagerul dumneavoastră, domnule, vorbiţi dacă 
vreţi. 

Loraydan îşi înăbuşi un surâs de bucurie: văzuse o 
schimbare pe faţa prizonierului, ca un fel de tic nervos. 

Prizonierul continua să tacă. 

Loraydan rămase şi el tăcut multă vreme. Puțin câte puţin, 
setea de răzbunare i se liniştea. Şi-o satisfăcuse. Niciodată nu 
fusese atât de bucuros, începuse să simtă un sentiment ciudat, 
nu, nu milă, fiindcă mila i-ar fi destrămat bucuria, ci un fel de 
recunoştinţă hidoasă faţă de prizonier. Ar fi vrut să-l atingă, să 
se asigure că lanţurile sunt solide. Se gândi că se află într-o zi 
norocoasă, nu numai fiindcă îşi  zdrobise duşmanul, dar şi 
pentru vestea dată de Brisard. 

Surâse şi fără să-şi dea seama, repetă cuvintele cu voce 
tare: 


— Aşadar, a sosit vremea!... 

— A sosit vremea! repetă şi prizonierul. 

Loraydan tresări. Era gata să izbucnească în insulte. Cum? 
Ce voia să spună mizerabilul ăsta? Ce timp? se gândi că poate 
Ponthus înnebunise. Presupuse, de asemenea, că voia să spună: 
vremea dreptății! Vremea pedepsei! (Gânduri înspăimântătoare 
îi trecură prin minte şi se înfricoşa... îi era teamă de Ponthus 
care zăcea înlănţuit... Scoase totuşi un râs scurt, sec; 
retrăgându-se, îi spuse: 

— Vom vedea! 

Celula fu închisă din nou. Loraydan urcă repede la 
suprafaţă. 

Trecând prin camera de tortură, îşi repetă: "Vom vedea!" 

leşi din Temple şi se întoarse la palatul său. 

Văzându-l, Brisard se apropie de el şi pentru prima dată 
îndrăzni să-i vorbească fără a fi întrebat. Cu faţa plină de 
zâmbet, convins că va ploua cu pistoli, spuse: 

— Monseniorul nu a uitat că a sosit vremea?... 

—  Curelele! urlă Loraydan. Curelele! Repede, repede, 
mizerabilule!... 

Consternat, aiurit, Brisard nu mai înţelegea nimic. Plecă să 
aducă cele două curele, noi nouţe, spunându-şi filozofic: 

"Azi sau mâine... oricum se întâmpla!..." 


Capitolul XXV Unde vrei s-ajungi, don Juan? 


Din gura lui Jacquemin Corentin află şi don Juan despre 
lupta din strada Hache şi despre arestarea seniorului de Ponthus 
şi a lui Ban-Frumos în locuinţa domnului de Guitalens, 
guvernatorul fortăreței Temple. 

— Regret mult că n-am fost şi eu acolo pentru a luptă 
alături de seniorul de Ponthus împotriva poliţailor, spuse Juan 
Tenorio. 

— Şi totuşi, l-aţi fi ucis în duel dacă vi s-ar fi prezentat 
ocazia. 

— Sigur, fiindcă e un obstacol în calea fericirii mele. Dar l- 
aş fi ucis regretându-l. Cine ştie ce vor face cu acest gentilom? 


— Toată lumea spune că i se va tăia capul pe motiv de 
rebeliune, complicitate cu Curtea Miracolelor şi uciderea mai 
multor soldaţi... 

— Cum aşa! Pentru câţiva poliţişti, ultimă speţă de oameni, 
să fie ucis unul dintre cei mai viteji gentilomi? Ah, seniore de 
Ponthus, vă plâng din toată inima. Dar, spune-mi Jacquemin, n- 
aş putea profita de arestarea lui de Ponthus pentru a o răpi în 
linişte pe cea pe care o iubesc? 

— Ei, asta-i!... încă vă mai gândit la dona Léonor d'Ulloa? 

— Mă vei ajuta, Jacquemin, trebuie să mă ajuţi! Jacquemin, 
ascultă-mă. Vreau să-ţi mărturisesc un secret. 

— Mie, monseniore? Un secret? 

— Da, Jacquemin, un secret frumos... femeia e o specie 
ipocrită de vieţuitoare. Aşteaptă să fie răpită pentru a se 
justifica în faţa propriei persoane. Asta-i secretul şi voi profita de 
el. 

— Cum! făcu aiurit Corentin, ăsta-i marele secret? 

— Da, Jacquemin. Aşa încât, trebuie să mă ajuţi. Toată 
chestia aia cu oameni înarmaţi, litiere, cai, bandiți, toată 
această capcană imaginată de contele de Loraydan, îmi 
displăcea profund. Trebuiesc forme mai rafinate de violenţă. 
Loraydan a acţionat brutal. Noi doi, singuri, vom reuşi cu 
siguranţă. 

— Şi în ce va consta ajutorul meu? spuse Corentin 
consternat. 

— Să mă aşteptaţi în stradă sau aici. De fapt cred că ar fi 
mai bine să mă aştepţi aici. Ajutorul tău îmi va fi cu atât mai 
mult de folos. 

— Foarte bine, monseniore! Dar cum veţi proceda? 

— Nu ştiu nimic, încă. Şi nici nu vreau să ştiu. Fără calcule 
complicate, fără precauţii savante, nu faci decât să ai decepţii! 
Fii sigur Jacquemin că voi reuşi. Te voi preveni atunci când voi 
acţiona. 

— Ah! monseniore, exclamă Corentin, chiar dacă-mi veţi 
smulge limba, aşa cum m-aţi ameninţat mai demult şi tot 
trebuie să vă vorbesc. Intr-o zi, domnule, am văzut un mizerabil 
aruncând cu noroi într-o lebădă albă, fără nici o pată. Mi se pare 
că acum vreţi să faceţi acelaşi lucru. Nu faceţi asta, monseniore! 
In afară de remuşcările pe care le veţi avea, gândiţi-vă şi la ceea 
ce noi doi am văzut în capela palatului d'Arronces. Temeţi-vă, 


temeţi-vă monseniore de comandorul care ar putea ieşi din 
mormânt pentru a-şi apăra fiica. Ah, monseniore, gândiţi-vă la 
statuia comandorului! 

— Jacquemin, spuse don Juan, din cauza comparaţiei cu 
lebăda, nu vei căpăta bătaia meritată. Cerul mă va ajuta. Dar şi 
tu mă vei ajuta! In ce priveşte statuia comandorului, nu te mai 
gândi la ea. Am invitat deja nobila piatră să cineze cu mine. 

"Sacrilegiu", îşi spuse Jacquemin în sine. 

— Îmi menţin invitaţia. Statuia a acceptat. Vom cina numai 
noi doi, ea şi cu mine, sau altfel să fiu blestemat. 

"E deja! E deja!" îşi spuse Jacquemin. 

— Şi tu ne vei servi la masă, sfârşi don Juan. 

— Eul... 

— Tu, Jacquemin, strigă don Juan cu voce înfierbântată. Tu 
ne vei servi. Numai dacă nu preferi în schimb să-ţi tai limba, o 
dată pentru totdeauna, pentru a i-o da invitatului de marmoră s- 
o mănânce. 

Şi don Juan ieşi din cameră lăsându-l pe nefericitul Corentin 
pradă unei duble terori: se întreba dacă nu cumva preferă să i 
se taie limba decât să participe la cina aceea blestemată. Dar 
cum nu era prea sigur că, după ce-i va tăia limba, don Juan nu 
va comite totuşi sacrilegiul şi nu-l va obliga în continuare să 
participle la aceasta, ajunse în cele din urmă la concluzia că 
trebuie să se supună, păstrându-şi astfel limba şi să servească 
la acea cină oferită de don Juan statuii comandorului. 

Ajuns în stradă, don Juan se calmă. Işi petrecu câteva 
minute stând în faţa hanului Ghicitoarei privind trecătorii, 
negustorii ambulanți, umplându-şi astfel sufletul de toată 
această bucurie liniştită, bucurie care-l liniştea şi pe el. 

După care porni în direcţia palatului d'Arronces. Oricum, 
încă nu avea nici un scop precis. 

Era pe înserate. Pe drumul spre Corderie vântul îndoia 
vârful coroanelor plopilor făcând ploaia care cădea să se 
învârtejească. 

Infăşurat în mantaua sa, don Juan aspira cu nesaţ aerul 
proaspăt care, amestecat cu picăturile ploii, îi biciuia faţa. Toată 
această privelişte: a înserării, a ploii şi a vântului îl fermeca de 
parcă ar fi fost o zi însorită. 

Nu mai avea mult de mers până să ajungă la fantoma albă 
a cărei siluetă vagă, estompată de primele umbre ale nopţii, se 


vedea la câţiva paşi mai în faţă, părând că-l aşteptă, siluetă 
care-l fermeca în continuare dând fiori inimii sale ca şi mai 
înainte. 

— Unde vrei să ajungi, Juan Tenorio? Unde te duci? 

Don Juan ajunsese în dreptul fantomei care, nemişcată, îi 
vorbea. Juan Tenorio se opri. 

Câteva secunde se luptă împotriva gândului infernal care-i 
cuprinsese mintea: să se năpustească asupra Silviei şi să o 
doboare cu o lovitură de pumnal... 

— Unde vrei să ajungi, don Juan? 

După un efort de voinţă reuşi să scape de tentaţia 
înfricoşătoare. Respiră adânc şi fu pe punctul de a-i răspunde 
Silviei. Dar tăcu. Ce i-ar fi putut răspunde. Făcu doi-trei paşi, 
îndepărtându-se de ea. 

— Unde te duci? Unde te duci? se auzea acum vocea tot 
mai slabă a fantomei. 

Juan Tenorio se opri dar nu se întoarse. Se opri şi se aplecă 
sub o rafală de ploaie şi vânt. Se înfiora. Niciodată până acum 
nu mai auzise o voce atât de disperată. Ar fi vrut să fugă. Să 
fugă! Pentru că se simţea cuprins de o impresie sinistră că 
aceea care-i vorbea era o fantomă... Fantoma unei femei pe 
care o ucisese. Voi să-şi urmeze în continuare drumul... 

— Unde vrei s-ajungi, don Juan? Unde te duci?... 

Se întoarse brusc şi văzu că Silvia, încet, intra în locuința 
sa. Aşteptă până când auzi trăgându-se zăvorul. 

Atunci începu să alerge... să alerge prin ploaie şi vânt spre 
palatul d'Arronces! 

Se opri deodată, gâfâind, înspăimântat, cu inima guta să-i 
spargă pieptul... vocea, vocea fantomei, mai aproape de el 
decât şi-ar fi închipuit, îi şoptea: 

— Unde vrei s-ajungi, don Juan? Unde te duci?... 

Pierdut, privi în jurul său: era singur pe drumul spre 
Corderie, singur. 

Incercă să râdă, dar dinţii îi clănţăniră. Cu un gest maşinal 
îşi scoase pălăria şi, netezindu-şi părul, avu senzaţia că acesta i 
se ridicase în sus. Bombăni furios: 

— Puteri supranaturale, nu vă recunosc! Infern, Cer, nu 
sunteţi decât simple cuvinte. Asta-i adevărul! 

Mai făcu câţiva paşi... şi auzi din nou vocea care spunea: 

— Unde vrei s-ajungi, don Juan? Unde te duci?... 


Vocea era aproape de el, dar se auzea de parcă venea de la 
mare distanţă. Se auzea ca un geamăt, ca acelaşi geamăt pe 
care, pe malurile râului Bidassoa îl auzise şi comandorul 
d'Ulloa?. 

Ridică ochii în sus şi, printr-o spărtură în nori văzu o stea 
care străluci o secundă. | se păru că acea stea îi trimitea 
avertismentul. 

Brusc, fu cuprins de groază. 

Cei ce-şi închipuie că poţi lupta împotriva groazei pe care o 
ridică misterul, care ea însăşi este un mister, aceia se înşeală. 
Câţi sunt dintr-aceia care au cunoscut Groaza? 

Ea-l anihila pe don Juan total: gândire, imaginaţie, 
memorie, inteligenţă, totul se dislocă; voinţa îl părăsi şi 
gândurile i se opriră. Nu mai era decât o grămadă de carne 
prinsă într-un vârtej înfiorător. 

Şi asta dură câteva minute. 

După care, viaţa îşi reluă cursul, puţin câte puţin, în don 
Juan. Acum nu mai avea decât o singură dorinţă: să plece, să 
fugă, să se smulgă din Groaza aceea teribilă, nu conta prin ce 
mijloc, chiar dacă fugea spre moarte, chiar dacă murea... 

Atunci îşi dădu seama că poate să meargă... şi merse... 

Dar mergea întorcându-se pe urma propriilor săi paşi şi aşa, 
cu ocini aţintiţi spre cotitura drumului unde auzise vocea, ajunse 
în strada Temple. Atunci, ca prin minune, Groaza îl părăsi. 

Don Juan îşi continuă drumul spre propria-i locuinţă. Mergea 
clătinându-se, aplecat, ca şi cum o oboseală uriaşă îl copleşise. 

Toată această scenă se petrecea la opt zile după arestarea 
lui Clother de Ponthus. 


Capitolul XXVI Regele Francisc hotărăşte o 
expediţie periculoasă 


2 Lucrul acesta se poate explica cu uşurinţă, aşa cum şi don Juan 
şi-l explică a doua zi: neaş-teptata întâlnire de pe drum cu dona Silvia 
d'Oritza, insistența cu care ea repetase întrebarea tânguitoare, îl 
impresionase puternic pe don Juan Tenorio. Silvia odată intrată în 
casă, problema — vocea — rămăsese în continuare în mintea lui don 
Juan, producându-se o iluzie auditivă. Evident, e o explicaţie — nu 
spunem cea mai naturală — dar cea mai credibilă. (N.A.) 


Ne întoarcem cu câteva zile mai înainte, rugându-l pe cititor 
să ne însoţească pentru un moment la Luvru. 

Ne aflăm în cabinetul regelui unde se şi afla acesta, la o oră 
după plecarea lui Loraydan. Regele se afla în compania câtorva 
dintre favoriţii săi, printre care Esse şi Sansac, amândoi 
nedespărţiţi, domnul de Saint-André, care urma să devină 
mareşal al Franţei, domnul de Roncherolles, tânăr gentilom de 
optsprezece ani care de abia îşi făcuse intrarea la Curte. 

Regele se privea într-o oglindă uriaşă din cristal de Veneţia 
pe care papa Leon al X-lea i-o trimisese în anul semnării 
tratatului de la Bologna, şi murmura: 

"Oare sunt deja destul de bătrân ca să mi se spună că încă 
sunt tânăr?" 

| se păru că oglinda e mai iertătoare, fiindcă Francisc |, 
lăsându-şi liberi curtenii şi păstrându-i numai pe cei patru de 
mai sus, strigă bucuros: 

— Domnilor, în seara asta vom întreprinde o expediţie. Să 
fiţi aici la ora unsprezece, bine înarmaţi, fiindcă se pare că vom 
avea de-a face cu blestemaţii ăia de diavoli de la Curtea 
Miracolelor. 

Cei patru se înclinară toţi odată. 

— Şi unde vom merge, Sire? întrebă contele d'Esse, oare 
ştia foarte bine că regele abia aştepta această întrebare.. 

— Am merge chiar şi în infern, dacă asta-i dorinţa Maiestăţii 
Sale, sublinie Saint-André. 

— Cu Maiestatea Să nu putem merge decât în cer, replică 
baronul de Sansac. 

Micul Roncherolles tăcu. Se mulţumi să privească şi să 
asculte cu lăcomie: îşi făcea doar ucenicia. 

— Domnilor, spuse râzând Francisc |, nu ne ducem nici în 
cer, nici în infern; ne vom duce, pur şi simplu pe drumul spre 
Corderie, chiar dacă acest drum putem spune căi în infern, după 
cât de depărtat este el de Luvru. Şi mai ales că-i plin de tot felul 
de indivizi necuraţi. Dar tot atât de bine putem spune că este şi 
cerul, deoarece acolo locuieşte un înger. 

Deci regele revenise asupra propriei sale hotărâri de a mai 
aştepta câteva zile până va încerca o nouă tentativă împotriva 
Herenger-ei asupra hotărârii de a-şi pregăti calea punând să fie 
arestat tatăl ei pe motivul falsificării de bani. 


Regele era sigur de complicitatea slujnicei, madam 
Medarde. 

Işi spunea că poate intra în acea locuinţă orişicând ar fi 
dorit; odată ajuns înăuntru, cei patru gentilomi vor fi îndeajuns 
pentru a-i ţine la respect pe cei câţiva servitori: cu ajutorul 
slujnicei, se însărcina să îndeplinească restul. 

Nu-i spusese chiar Loraydan: De ce să aşteptaţi? De ce 
mâine? De ce nu chiar în seara asta? 

Regele rămăsese sub impresia acestor cuvinte şi-şi repeta: 

"De ce nu chiar în seara asta? De ce atâta ezitări şi 
precauţii nedemne de mine? Vreau, pe sufletul lui Christos şi 
asta-i de-ajuns!" 

La ora unsprezece, Sansac, Essé, Roncheolles şi Saint- 
André, toţi spadasini vestiți, viteji, toţi patru fără scrupule, fără 
conştiinţă, deci, la ora unsprezece, cei patru gentilomi se 
prezentară la Luvru, înarmaţi cu spade şi pumnale de luptă, 
mascaţi, nu pentru a nu fi recunoscuţi, cum s-ar putea crede, 
dar pentru că aşa era modă care spunea că astfel te poţi apăra 
de soare, în timpul zilei, sau de frig, în timpul nopţii. 

Regele tocmai se îmbrăca: tunică şi colanţi de catifea 
neagră, cizme înalte care-i - strângeau pulpa până deasupra 
genunchiului, tocă de catifea neagră împodobită cu perle albe, 
manta grea de mătase de Flandra, mănuşi din piele de 
căprioară, pumnal şi spadă de luptă la centură. 

leşiră din Luvru şi, sigur, până când se înfundară în 
străduţele întunecate, în tăcerea Parisului adormit, fură urmăriţi 
de câţiva bandiți, dar aceştia nu îndrăzniră să-i atace fiindcă toţi 
cinci formau un grup de temut. 

Când ajunseră în colţul străzii Temple cu drumul spre 
Corderie, marele orologiu al ortăreţei bătu miezul nopţii. 

— Să-l trezim pe Loraydan şi să-l luăm cu noi! hotărî 
Francisc |. la te uită, poarta palatului este întredeschisă... ce 
înseamnă asta?... Să intrăm! 

In curte, observară că trei dintre ferestrele de la parter erau 
luminate... 

Se îndreptară spre acele ferestre... 

O tăcere sinistră plutea deasupra palatului Loraydan... 

Se simţea Groaza în aer... 


Capitolul XXVII Poate puteţi spune 
dumneavoastră ce înseamnă viclenia feminină 


La căderea serii, pe la ora opt, contele de Lorayd îl chemă 
pe Brisard care se apropie neîncrezător, spinarea încă vărgată 
de curelele cele noi: 

— Poţi să petreci noaptea unde vrei. Te vei întoarce mâine 
la amiază. Dacă din clipa asta mai te prind prin preajma 
palatului... 

Şi un gest, un simplu gest, sfârşi ameninţarea. 

Dar acel gest avu darul de a-l face pe Brisard s-o ia imediat 
din loc, îndepărtându-se de drumul ce ducea spre Corderie cu o 
asemenea viteză, încât traversă într-o clipă Cite şi nu se simţi în 
siguranţă decât atunci când ajunse la o rudă de-a sa, care locuia 
aproape de Universitate. 

Loraydan intrase în sala de arme a palatului, sală care se 
afla la parter. 

Chiar dacă fusese despuiată între timp de vechiul său lux, 
încă se mai putea mândri cu două panoplii magnifice, una de 
spade şi săbii, cealaltă de pumnale şi stilete spaniole şi 
florentine. 

Se aruncă într-un fotoliu şi de acolo, cu cotul rezemat pe 
genunchi, cu bărbia sprijinită în palmă, singur cu gândurile sale, 
îşi preciza situaţia. 

Trebuia să aleagă între Leonor şi Berengere. 

Avea răgaz câteva zile până la căsătoria Să cu fata 
comandorului. Şi cam tot atâtea până la căsătoria cu Berengere. 

Onoruri, avere, fericire, totul, totul depindea de el. Cu 
aceeaşi mână cu care-şi zdrobise adversarul, putea apuca şi 
fericirea supremă ca un cuceritor care, abia intrat în viaţa 
mondenă, mânuieşte evenimentele potrivit dorințelor sale. 
Ambiţia şi dragostea îşi găseau astfel o satisfacţie strălucită. 

O crimă: căsătoria cu Leonor. O altă crimă: răpirea 
Berenger-ei. O altă crimă: moartea lui de Ponthus. O altă crimă: 
trădarea regelui Franţei şi a împăratului Carol Quintul. Datorită 
tuturor acelor crime, fericirea era de partea sa. Era uşor şi 
simplu. 


Cea mai mare dificultate a majorităţii oamenilor era 
acceptarea ideii crimei. Dar Loraydan nu era încercat de aşa 
ceva... 

Orologiul din fortăreaţa Temple bătu ora zece. 

"A sosit vremea!" îşi spuse Loraydan. 

Dar se opri brusc. Simţi cum se îngălbeneşte şi câteva 
broboane de sudoare îi apărură pe frunte. 

— Ei, asta-i bună! izbucni el, încercând să râdă. Ce 
înseamnă asta? Am înnebunit? Sau poate că sunt nedemn să-mi 
cuceresc fericirea? Numai pentru că a spus aceste cuvinte, din 
fundul celulei în care se află înlănţuit? Era nebun, delira. Haide, 
Loraydan, mergi 
înainte! Du-te la Berengere! Şi mâine te vei duce la Leonor! Vai 
de cel care-mi va sta în cale! Haide! 

Privi în jurul său cu o teamă ciudată, tremurând. 

În realitate, în timpul acestor două ore în care-şi stabilise cu 
grijă ordinea crimelor, nu încetase nici măcar o secundă să se 
gândească la nebunia lui de Ponthus care, fără motiv, îi 
repetase acele unice cuvinte: a sosit vremea... 

Cu un efort puternic, Loraydan reuşi şi scape de acea 
nelinişte care nu avea nici un motiv de a exista, nici un motiv 
real. 

Când ieşi afară, în aerul rece al nopţii, îşi regăsi întreaga 
luciditate şi inima îi fu cuprinsă de bucurie. Se simţi aproape 
înduioşat de ceea ce el numea dragostea să. 

Printr-o gaură din gardul viu care mărginea drumul, ajunse 
în curtea Enfants-rouges şi imediat găsi cocioaba în care se 
hotărâse întâlnirea. 

Îşi imagină figura surâzătoare a feţei, şi, imediat o văzu 
apărând, însoţită de madam Medarde. 

Berengere iubea... 

Întâlnirea, odată acceptată, venea hotărâtă, decisă, fără 
nici o umbră de bănuială... şi de ce s-ar fi temut? Pentru ea, 
Loraydan erau un semizeu. Îl împodobise cu toată noblețea 
spirituală cu care ea însăşi era înzestrată. 

ÎI văzu pe Loraydan şi pasu-i deveni mai rapid. Intră prima, 
urmată îndeaproape de madam Medarac. 

Acest scurt răgaz îi fusese de ajuns lui Loraydan pentru a-şi 
calcula şi a-şi pune în ordine ceea ce trebuia să facă. 


Deci Medarde intră şi chiur în secunda în care intră în 
întunericul cocioabei, îşi dădu seama că intră în întunericul 
morţii: două mâini puternice îi înlănţuiră grumazul şi degeaba 
încercă ca să strige, nu scoase decât un geamăt slab, simţi cum 
pământul îi fugea de sub picioare şi se prăbuşi. Totul nu durase 
decât câteva secunde. 

Loraydan murmură: 

"De-acum nu mai poate spune unde se află Berengere..." 

— Ce faceţi? Ce faceţi? bolborosi Berengere care rămase 
stană de piatră. 

— Femeia asta vă trăda, spuse Loraydan, ridicându-se. Am 
legat-o şi i-am pus câăluş ca să nu se poala elibera prea repede. 
Tatăl vostru va hotărî asupra soartei sale după ce-i voi povesti 
trădarea... 

— Mă trăda? De ce? Cum? 

— De ce, Berengere? Da, ai dreptate. Curată şi cinstită cum 
eşti tu, nu bănuieşti puterea aurului. Vă vânduse deja unui 
ticălos. Pot spune chiar că domnul Turguand, avertizat de mine, 
o bănuia deja. 

— Deci veţi merge să-l vedeţi pe tatăl meu? 

— În câteva minute va veni aici. Vino, B&renge&re. Dacă ţii la 
viaţa mea, vino fără nici o ezitare. După care eu mă voi întoarce 
să-l aştept pe tatăl tău... 

Berengere făcu câţiva paşi înapoi, bâlbâindu-se: 

— Sunteţi în pericol? 

— Într-o jumătate de oră, spuse Loraydan, casa va fi 
înconjurată de oamenii regelui... 

— Regele! Regele! se cutremură Berengere. 

Şi se gândi că toate acele măsuri de precauţie pe care şi le 
luase Turquand: dulapul din camera sa, galeria subterană, 
soneria de alarmă... da... sigur... toate acestea erau pentru a se 
apăra de un adversar extrem de puternic. 

— Dacă mă găseşte aici, asta înseamnă pentru mine 
temniţa şi apoi eşafodul, continuă Loraydan. Veniţi! Veniţi 
repede... Moartea mea n-ar însemna nimic... dar 
dumneavoastră... 

— Unde mă duceti? întrebă ea tremurând. 

— La mine, logodnicul vostru, Berengere! La mine unde nu 
aveţi a vă teme de nimic! La mine, unde vă aşteaptă cu 
nerăbdare marchiza de Loraydan-Morlancy, sora tatălui meu şi 


care mie mi-a fost ca o mamă adevărată şi căreia i-am povestit 
despre dragostea noastră! La mine, unde nemernicul care vă 
urmăreşte nu se va aştepta să vă găsească! Ah! Veniţi, iubită 
Berengere, minutele ne sunt numărate... cea mai mică 
şovăială... ar însemna mai întâi moartea mea... şi pe urmă 
dumneavoastră, ar fi... 

— Să mergem! spuse hotărâtă Berengere. 

Loraydan o luă de braţ. 

O trase după el, tremurătoare, înspăimântată de gândul că 
regele putea apare şi să-l aresteze!... ea fu aceea care grăbi 
pasul. 

În momentul în care era cât pe-aci să iasă prin gaura din 
gardul viu aruncă o ultimă privire spre casă sa... şi avu o 
tresărire de luciditate, întrebându-se de ce tatăl său nu fusese 
prevenit, în timp ce ea... 

—  Berengere, spuse Loraydan, i-am jurat domnului 
Turguand să vă duc până la palatul meu teafără şi nevătămată, 
în timp ce el va rămâne aici pentru a supraveghea 
împrejurimile. 

— Deci tatăl meu ştie... 

— Cum? Nu v-a spus? Ah, înţeleg! Medarde ar fi aflat 
secretul şi atunci totul ar fi fost pierdut! 

Berengere se sprijini de braţul logodnicului său. 

Acum era pe deplin liniştită şi avea plăcuta impresie că 
merge la ea acasă, la noua ei locuinţă, la braţul soţului său. 

Ajunseră curând la palatul Loraydan. 

Câteva minute mai târziu se aflau în sala de arme. 

Loraydan lăsase candelabrele aprinse şi sala era puternic 
luminată. 

Berengere îşi îndreptă privirile spre logodnicul său! Se 
clătină... un tremur de nelinişte o scutură din cap până-n 
picioare. 

Loraydan o privi o secundă, mirat. 

Atunci îşi privi mâinile şi le văzu pline de sânge. 

— Cine ştie, poate că din greşeală am rănit-o pe nemernica 
care v-a trădat... spuse el. 

— Aţi ucis-o! 

— Şi de ce n-aş fi ucis-o! V-a trădat. Voia să vă predea 
regelui. Aş ucide cu mâinile mele pe oricine v-ar vrea răul, 
adăugă el pe un ton sălbatic. 


Fata se linişti din nou. 

Era sigură că este iubită. Nu putea fi nici o îndoială. 

— Vă cred, spuse ea cu blândeţe. Imi pare rău că aţi ucis-o 
pe Medarde, chiar dacă mă trădase. Dar cred, sunt sigură că aţi 
făcut-o pentru a mă salva, Amauri şi cred în dragostea 
voastră... 

Era pentru prima dată când îl numea Amauri. Şi era pentru 
prima dată când vorbea de dragoste. 

El tremura de nerăbdare, pasiunea crescându-i din ce în ce. 

Berengere continuă: 

— Duceţi-vă acum şi aduceţi-l şi pe tatăl meu şi în trei vom 
vedea ce avem de făcut pentru a ne salva vieţile... şi fericirea... 

— Deci, credeţi în dragostea mea, Berengere? 

— Da. Pe sfântul Dumnezeu care mă aude, cred în 
dragostea voastră... 

Loraydan începu să gâfâie. 

— Dar, dumneata, Berengere, mă iubeşti? 

Cu voce hotărâtă ea-i răspunse: 

— Vă iubesc şi sunt fericită să devin soţia voastră. El se 
apropie repede, fără ca totuşi s-o atingă: 

— Repetati, Berengere! Repetaţi acest cuvânt care mă 
îmbată şi mă umple de fericire... 

— Vă iubesc... 

— Mă vei urma oriunde, Berengere? 

— Fără îndoială. Nu asta îmi va fi datoria? Dacă aţi îl exilat 
pentru... evenimentul de acum, nu va fi numai o datorie, ci chiar 
o bucurie să vă urmez, să vă fiu aproape oriunde aţi merge... 

— Chiar vei face ceea ce spui? 

— Supunerea soţiei nu este o lege de onoare, o lege divină? 

— Consimţi deci să devii a mea? 

— Din tot sufletul, chiar o doresc! 

— Nu m-ai înţeles. Berengere, va fi chiar acum... 

— Dacă vreţi să schimbaţi ziua căsătoriei, dacă în chiar 
această noapte trebuie să schimbăm între noi jurămintele ce ne 
vor lega, sunt pregătită... duceţi-mă În nobilă doamnă despre 
care mi-aţi vorbit, duceţi-vă după tatăl meu şi împreună vom 
merge la biserica pe care aţi ales-o. 

— Tatăl vostru! izbucni el. Deoarece mă iubiţi, Berengere, 
ce nevoie mai este de tatăl vostru? 

Ea tresări. 


Se simţi din nou cuprinsă de spaima încercată mai înainte, 
atunci când văzuse, pline de sânge, mâinile logodnicului său. 
Din nou îl văzu aşa cum era, asemenea unui animal de pradă, 
gata să se arunce asupra ei. 

Cu toate că nu era decât o fată fragilă şi că până atunci 
nutrise numai sentimente delicate, deveni vitejia însăşi. 

El înainta spre fată. Cu un gest, aceasta îl opri. Cu un gest 
şi cu un cuvânt: 

— Ce doriţi, Amauri? De ce nu vă duceţi după tatăl meu? 

— Nici nu mă gândesc să mă duc după Turquand! bubui el. 
Şi numele acesta, rostit cu un dispreţ profund, numele tatălui ei, 
pe care îl venera, îi păru o insultă îngrozitoare care o răni adânc 
în inimă. 

Deveni ţeapănă. Încercă să-şi adune tot curajul şi tot 
sângele-rece. 

— Aşadar, ce doriţi? repetă ea. 

— Pe tine, spuse Loraydan. Pe tine te vreau! 

Şi se îndreptă spre ea, cu un surâs rău pe buze. Cu 
extraordinara luciditate pe care ţi-o dă momentul în care este 
vorba de viaţă şi de moarte, fata aruncă o privire în jur şi văzu 
strălucind panoplia cu pumnale. 

Făcu un salt şi smulse unul. 

Loraydan se opri brusc. Ea îi spuse: 

— Amauri, aşadar vrei să mor? 

El surâdea în continuare. 

Era o scenă înspăimântătoare. 

Şi de ce Loraydan surâdea în acest moment îngrozitor? Nu 
era dintr-un exces de cinism sau de bravadă din partea 
criminalului. Era, lucru într-adevăr straniu şi tragic totodată, era 
că, în momentul în care o văzu pe Berengere gata să se 
sinucidă, era faptul că-şi amintise o scenă de orgie la care luase 
parte împreună cu câţiva descreieraţi şi la care participase şi 
regele. Parcă îl auzea spunând: 

"De câte ori n-am văzut frumoase care încercau să-mi 
reziste, amenințând că se vor sinucide! Ah! Prieteni! lubiţii mei 
prieteni! Dacă vi se va întâmpla şi vouă aşa ceva, spuneţi-vă că 
nu-i decât o viclenie feminină. Un pas în plus şi-şi vor împlânta 
pumnalul! Ha! Ha! Pe sfântul Dumnezeu! Sau poate: "Dacă mai 
faci un pas, mă arunc pe fereastră!" Nu, nu-şi va împlânta 


pumnalul. Şi nici nu va sări pe fereastră. Luaţi-o! Un sărut îi va 
schimba gândul de moarte de care chiar ea va râde a doua zi..." 

Loraydan avansa spre Berengere... 

In momentul în care voi s-o atingă văzu gestul fulgerător al 
acesteia... văzu o pată de sânge înroşindu-i pieptul... o văzu 
prăbuşindu-se. 

Scoase un urlet de furie... de durere... 

Intr-o clipă fu în genunchi,  bolborosind înjurături, 
suspinând, ascunzându-şi ochii cu palmele, muşcându-şi pumnii 
şi apoi, calmându-se brusc, se aplecă asupra ei şi-şi lipi urechea 
de pieptul însângerat, aşteptând să-i audă bătăile inimii. 

Inima nu mai bătea. 

Berengere era moartă. 


Capitolul XXVIII Loraydan e salvat de Turquand 


Loraydan se ridică. Dacă s-ar fi privit în oglindă ar fi văzut 
că obrazul pe care-l lipise de pieptul fetei era plin de sângele ei. 
Avea sânge pe mâini şi pe faţă. Asta-i dădea o aparenţă de 
coşmar. Nici măcar nu-şi dădea scama că păru-i era ridicat 
măciucă şi că dinţii-i clănţăneau. Privea cadavrul şi nutrea 
speranţa să-l vadă ridicându-se, smulgându-şi pumnalul din 
piept şi începând să râdă:.. n-a fost decât un vicleşug de 
femeie." 

Loraydan se îndepărtă de moartă. 

Câteva minute se plimba agitat prin sala de arme, fără nici 
o voinţă în el. Evită să privească panoplia sub care se afla corpul 
ei. 

leşi în curte şi privi cerul fără a-l vedea. Merse până la 
poartă şi o deschise fără ca măcar să-şi dea seama. O clipă mai 
târziu se îndrepta spre drumul ce ducea la Corderie şi o luă spre 
locuinţa lui Turguand. Ajunse până la gaura din gardul viu prin 
care o pusese pe Berengere să treacă şi se opri îndelung. Părea 
că se gândeşte la ceva, dar în realitate nu se gândea la nimic. 
Dar un gând ciudat îi trecu prin minte, deoarece murmură: 

— De ce oare mă duc s-o caut pe Berengere când ea se află 
la mine, la palat... 


Se întoarse, găsi poarta palatului întredeschisă, aşa cum o 
lăsase când ieşise. Ajuns în faţa ei ezită îndelung. 

În cele din urmă intră, dar cu precauţii extraordinare. S-ar fi 
spus că întreaga sa viaţă depindea de un gest, de un zgomot. 
Un minut mai târziu se afla în faţa cadavrului. g 

Ochii aproape că îi ieşiseră din orbile şi-l dureau. li frecă cu 
sălbăticie, spunându-şi: 

"Oh! Dar ce se întâmplă cu ochii mei?..." 

În mod confuz simţea că ar fi dat o avere să poată plânge. 
Dar nu putea. 

Atunci îşi spuse că poate să stingă candelabrele şi se simţi 
mai uşurat, crezând că durerea pe care o simţea la ochi venea 
de la lumina prea puternică. Se îndreptă repede spre candelabre 
cu gândul să le stingă. Dar nu le stinse, deoarece îi veni o nouă 
idee: 

"Şi cum voi mai ieşi pe întuneric?" 

Imediat adăugă: 

"Berengere are ochii închişi şi nu mă poate vedea. Oricum, 
mai prudent ar fi să nu trec pe lângă ea. Poate că ar fi mai bine 
să plec." 

În acelaşi timp se întoarse şi privi un obiect ce era rezemat 
de zid. Se aplecă şi-l privi cu atenţie. Evita totuşi să-şi 
mărturisească adevărul. Adevărul era că nu mai voia să-l 
privească, să nu-l mai vadă, să plece. Pe când se afla aplecat 
asupra lui, auzi un zgomot în spatele său, voci puternice. Se 
întoarse şi-l văzu pe rege. 

Maiestatea Sa era însoţită de patru gentilomi. 

Erau domnii d'Esse, de Sansac, de Roncherolles şi de Saint- 
André. 

Văzu întipărită pe figurile lor o stupoare reală şi-i văzură 
scoţându-şi pălăriile dintr-o singură mişcare, 

Salutând cadavrul. 

Regele puse un genunchi în pământ, puse o mână pe 
pieptul Berengerei, o ridică şi spuse: 

— E moartă! 

Spusese aceste cuvinte cu voce schimbată, devenind palid. 

Contemplă un minut frumuseţea asupra căreia moartea nu- 
şi pusese încă amprenta. După care-i spuse lui Loraydan: 

— Conte, aştept să-mi explicaţi ce s-a întâmplat 


— Sire, spuse acesta, o rog pe Maiestatea Voastră să-mi 
spună ce doreşte să-i explic! 

— Mai întâi ce caută această nefericită în palatul vostru? 
Cine a adus-o aici? 

— A venit de bună voie. 

— Da, dar de bună seamă că cineva a convins-o? 

— Sigur, Sire. Şi acel cineva sunt eu. 

— Dumneata, conte? 

— Eu am fost la ea acasă şi tot eu am condus-o să vină aici. 

— Ah! Şi de ce? 

— Pentru că o iubeam, Sire. 

— O iubeai pe Berengere? 

— Da, o iubeam! 

În toate aceste răspunsuri şi întrebări se simţea totuşi ceva 
înfricoşător. 

Probabil că Francisc | suferea din cauza faptului că cineva îi 
încălcase privilegiile. Deci, exista cineva care îndrăznise să-l 
concureze cu privire la o femeie! Acest lucru nu putea fi posibil! 

Îşi aruncă privirea asupra lui Loraydan şi spuse: 

— Ar fi trebuit să mă preveniţi, să-mi mărturisiţi dragostea 
voastră pentru această fată. Îmi cunoşteaţi sentimentele. Ştiaţi 
că şi eu o iubesc. Dacă m-aţi fi prevenit, aş fi renunţat la ea şi v- 
aş fi lăsat câmpul liber. De ce nu aţi făcut-o? 

— Fiindcă m-aţi fi ucis, Sire. 

— Ucis? Aşa îndrăzneşti să vorbeşti despre mine?... 

— M-ati fi ucis, sau aţi fi pus să fiu ucis, Sire. 

Francisc | lăsă să-i scape un suspin adânc. Se îndepărtă, 
făcând câţiva paşi cu capul plecat. Loraydan continua să stea 
teapăn, ca şi când s-ar fi aflat la o audienţă solemnă. 

Brusc, regele se întoarse spre acesta şi-i spuse cu vocea sa 
calmă şi sinistră: 

— Acum aş vrea să ştiu cum a murit această nefericită. 

— Sire, se vede foarte bine, Berengere a murit din cauza 
unei lovituri de pumnal; lovitura i-a atins inima şi moartea a fost 
fulgerătoare. 

— Deci Berengere a fost ucisă? 

— Da, Sire. 

— De cine? Spuneţi-mi, pentru numele lui Dumnezeu, sau 
dacă nu, chiar eu cu mâinile mele... spuneţi-mi, cine a ucis-o pe 
Berengere? 


— Chiar voi, sire. 

— Eul! 

— Voi, Sire. 

Loraydan spusese toate acestea cu un accent liniştit şi 
sălbatic totodată, accent pe care-l folosise în întregul dialog cu 
regele. Acesta-l privi câteva clipe cu speranța că bietul conte 
înnebunise. Numai nebunia l-ar fi explicat modul în care contele 
îndrăznise să-i vorbească. 

— Nu, Sire, spuse Loraydan, nu sunt nebun. Fără îndoială 
că nu voi aţi luat pumnalul din panoplie şi aţi lovit-o pe 
Berengere. Nu mâna voastră a ucis, deoarece am văzut-o cu 
ochii mei cum s-a sinucis. Dar dacă n-aţi fi urmărit-o cu 
dragostea voastră, dacă n-aţi fi hotărât ca Berengere, asemenea 
ca multe altele, va fi amanta voastră, n-aş fi încercat să v-o iau 
înainte. De data asta, Sire, n-a mai fost vorba de o viclenie 
feminină. Berengere a preferat să se sinucidă decât să fie 
siluită. Pot spune deci că eu am ucis-o. Dar trebuie să admiteţi, 
Sire, că dacă e vorba de remuşcări de acum încolo şi voi vă 
aveţi partea... 

— Domnilor... bâigui regele. 

Suspină adânc. O clipă îşi ridică spre cer pumnii strânşi. 
Faţa i se descompuse. O clipă fu tot atât de palid ca şi cadavrul 
ce zăcea la picioarele sale. Cu o voce chinuită continuă: 

— Domnilor, arestaţi-l pe contele Loraydan... 

Cel patru gentilomi se îndreptară spre Loraydan şi Sansac, 
care trecea drept prietenul său intim, îi spuse cu asprime: 

— Spada dumneavoastră, domnule! 

Loraydan îşi trase încet spada ca şi când ar fi vuit s-o 
predea; dar când acesta fu afară din teacă, dintr-un salt se puse 
la adăpost şi strigă: 

— Haideţi, domnilor, arestaţi-l acum pe Loraydan! 

Şi-n acelaşi timp se repezi, deschise uşa sălii de arme şi 
dispăru. Cei patru dădură năvală şi, de departe, Loraydan îl 
auzea pe rege cum urlă: 

— Ucideţi-l! Ucideţi-l! Nenorocire vouă dacă vi scapă! 

Când ajunse în curtea palatului îi văzu pe cei patru cum 
alergau după el cu săbiile trase. Toţi patru năvăliră asupra lui: 

— Stai! strigă în gura mare tânărul Roncherolles în aşa fel 
încât să fie auzit de rege. Stai, mizerabilule! Te vom învăţa cum 
trebuie să te porţi cu Maiestatea Sa. 


— Moarte trădătorului! urlă Saint-André. 

Deodată se făcu o tăcere adâncă. Numai câteva secunde. 

Apoi toţi împreună începură să vocifereze: 

— Unde este? Unde este? 

— Ah! Laşul! A fugit! 

— Pe el, pe trădător! Pe ticălos! 

— Moarte lui! Moarte lui. 

Loraydan fugise pentru că se simţea pierdut, pentru că se 
simţea urmărit, pentru că orice urmă de energie din el dispăruse 
din cauza certitudinii că totul era pierdut. 

Cu o voce de dement strigă în noapte: 

— A sosit vremea! 

În spatele lui, din ce în ce mai aproape, mai violente, mai 
amenințătoare, se făcură auzite strigătele urmăritorilor. 

În momentul în care strigase: A sosit vremea! Loraydan 
observă deodată că cineva mergea, sau mai degrabă alerga 
aproape de el. Îşi ridică mâna înarmată cu un pumnal puternic. 
Umbra care alerga alături de el îi spuse: 

— Nu loviți, domnule conte, am venit să vă salvez! 

— Turquand! gemu Amauri de Loraydan. 

— Da, monseniore. Dar să nu mai vorbim. Veniţi! 

Şi amândoi îşi continuară fuga. 

Din câteva salturi ajunseră la locuinţa lui Turguand. Uşa era 
deschisă; fără îndoială că acesta o lăsase aşa. O secundă mai 
târziu şi amândoi se aflau înăuntru, acţionând mecanismul şi 
punând între ei şi urmăritori un oblon de fier în care auziră 
imediat bubuituri puternice şi strigăte de mânie izbucniră. 

— Sunteţi salvat, spuse abia atunci Turguand. 

Loraydan îl privi pe tatăl Berengerei şi oricât i-ar fi fost de 
mare durerea, oricât i-ar fi fost de mare spaimă, tresări mirat. 
Trăsăturile acestuia erau răvăşite şi aspectul fizionomiei era atât 
de contorsionat încât îl puteai asemăna cu un peisaj devastat de 
un ciclon. 

Turquand observă mirarea lui Loraydan. 

— M-am schimbat, nu-i aşa? 

— Este oare posibil, bolborosi Loraydan, este oare posibil ca 
în câteva ore... 

— Ziceţi mal degrabă că în câteva minute. Da, simt că nu 
mai sunt acelaşi om, sau, ca să fiu mat precis, conte, simt că nu 
mai sunt om. Nici măcar atât. Simt | a nu mai trăiesc. Sunt mort 


deja. Fără îndoială că nu vor trece două sau trei ore şi voi muri. 
Dar sunt deja mort. Conte, cel care vă vorbeşte este mort. 

Loraydan tăcea. 

Era copleşit de spaimă ` 

— Înţelegeţi deci, seniore, spuse Turquand. Înţelegeţi deci 
că, după moartea celei ce mi-a fost soție mult iubită, n-am mai 
trăit decât pentru fiica mea. Am vegheat ca fiica mea, 
Berengere, să nu fie ca şi mama ei, victima unei bestii, ca să nu 
moară şi ea în ruşine şi disperare. Am organizat apărarea sa, l- 
am asigurat bogăţia, l-am găsit un bărbat demn de ea: 
dumneata, iubite seniore. 

— Eu? bolborosi Loraydan. 

— Nu urma să vă căsătoriţi? Nu vă iubea? Şi iată că după ce 
mi-am irosit întreaga viaţă pentru a o face fericită, întreg 
eşafodajul se surpă dintr-o dată şi Berengere moare asasinată. 
Cum credeţi că un om ca mine ar putea rezista unui asemenea 
şoc? Când, aflându-mă în grădina palatului, vostru şi privind pe 
fereastră am văzut-o pe Berengere moartă, am înţeles că voi 
muri.» că sunt deja mort... şi un mort este cel ce vă vorbeşte 
acum... 

Loraydan îşi plecă fruntea ca pentru a-şi exprima 
compasiunea, în realitate pentru ca Turquand să nu surprindă 
pe figura lui adevărul. Întrebarea era dacă acesta ştia ori nu 
ştia... trebuia să îndrăznească să-l întrebe... şi îndrăzni: 

— Aşadar... ştiţi cum a murit,.. Berengere?... 

— Am văzul totul, spuse Turquand. 

Afară se auzeau insultele strigate în gura mare de 
gentilomii lui Francisc | şi loviturile grele pe care le suporta uşa 
locuinţei. Dar Loraydan nu le mai auzea. 

— Poate că-n cele din urmă vor reuşi să intre, spuse 
Turquand. Dar nu vă fie teamă, sunteţi salvat 

— Sunt salvat? tresări Loraydan. 

— Fără îndoială! Aş muri disperat dacă, după ce atu văzut-o 
moartă pe Berengere, v-aş vedea mort şi pe dumneavoastră, pe 
dumneavoastră care, după ea, vă iubeam ca pe propriul meu 
fiu... 

"Nu-nţeleg nimic! îşi spuse în sine Loraydan. Şi trebuie să 
înţeleg! Trebuie să ştiu dacă el ştie..." 

— Spuneţi că aţi văzut totul? făcu el. 


— Da... Am ajuns la fereastră în momentul în care regele 
Franţei, după ce aruncă o privire de ura asupra victimei sale... 
asupra fiicei mele... dădea ordinul de a vă aresta... 

Loraydan lăsă să-i scape un suspin adânc de uşrare. 

Şi Turquand continua să se explice: 

— Când am observat lipsa fiicei mele... acum aproape o 
jumătate de oră... am chemat-o pe Medarde: dur şi ea 
dispăruse. Atunci am înţeles că femeia mă traduse... Prima mea 
idee a fost să alerg şi să vă previn... Am sosit şi am găsit poarta 
deschisă. Văzând mutrele luminate, m-am apropiat şi aproape 
am Intrat în agonie fiindcă am văzut tot tabloul! Şi am înţeles 
totul!... Berengere a fost, fără îndoială, răpită de individul acela, 
care-şi spune rege şi de cei patru complici ai săi... Trecând prin 
faţa palatului vostru, a strigat... valetul probabil că i-a deschis 
poarta... poate că biata copilă s-a zbătut şi a reuşit să scape din 
mâna ticăloşilor şi şi-a căutat refugiul în palatul vostru... dar 
bestia a urmărit-o, a ajuns-o şi cum ea continua să-i reziste, a 
înjunghiat-o... lată cum cred eu că s-au petrecut lucrurile. Dar 
voi?... 

— Nu ştiu ce să spun, rosti Loraydan băgând pumnalul în 
teacă. Tot ce ştiu este că, înapoindu-mă în propriul palat, l-am 
văzut pe rege şi prietenii săi. Am văzut-o pe Berengere tot aşa 
cum ai văzut-o şi dumneata. Atunci l-am insultat pe rege şi 
oamenii săi s-au repezit asupra mea... Asta-i tot ce ştiu, nu mă 
întrebaţi mai mult: simt că îmi pierd minţile. 

Şi Loraydan scoase un suspin. O clipă speră că din ochi îi 
vor izbucni lacrimile ce-i vor răcori arsura ochilor, dar nu reuşi 
nici de această dată. 

Turquand îşi plecă fruntea. 

— Da, spuse el rar, dumneavoastră vă pierdeţi minţile în 
timp ce eu, după cum vedeţi, sunt calm ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Asta-i, fără îndoială, din cauza faptului că ştiu 
că voi muri. In galeria subterană mi-am pus toată averea în 
siguranţă. Este a voastră. Luaţi-o. Conte, trebuie să trăiţi. 
Trebuie să trăiţi pentru ca amintirea fiicei mele să trăiască 
măcar într-o inimă de om. Dar pentru a trăi, trebuie să-i scăpaţi 
acestui mizerabil. Veniţi! 

Loraydan îl urmă pe Turguand. 

Ajunseră în camera fiicei sale. Turguand deschise dulapul. 
Încă mai reuşi să-i surâdă când îi spuse: 


— Măcar munca mea va servi la salvarea vieţii aceluia pe 
care fiica mea l-a ales. Duceţi-vă conte şi urmaţi-mi 
instrucţiunile. La capătul acestei scări veţi găsi o galerie 
subterană. Veţi lua felinarul care se află agăţat de zid şi veţi 
merge până la capătul galeriei. Acolo veţi găsi o scară 
asemănătoare acesteia. O veţi urca şi veţi ajunge în mormântul 
Agnes-ei de Sennecour. In spatele sarcofagului, am ascuns un 
cufăr care conţine aproape trei milioane de livre de aur — tot ce 
am putut transforma în aur. De asemenea şi multe bijuterii. 
Acum ascultaţi-mă cu atenţie: pe o placă de marmură veţi 
vedea sculptate în relief trei capete de îngeri. Veţi apăsa pe 
capul din mijloc şi placa de marmură se va deschide. Sunteţi de- 
acum în capela palatului d'Arronces. Trebuie neapărat să 
închideţi placa la loc. Când veţi dori să vă întoarceţi în galerie 
pentru a lua cufărul, veţi apăsa pe una din asperităţile de 
marmură pe care o veţi găsi exact dedesubtul cuvântului Agnès. 
Adio, conte! Nu mai pierdeţi timpul fiindcă încep să cred că 
aceşti tâlhari ai regelui încep dărâme uşa. Adio! Şi gândiţi-vă la 
Berengere! 

— Adio! bolborosi Loraydan. 

Ar fi dorit să găsească câteva cuvinte, fie pentru a-l consola 
pe Turgquand, fie pentru a-i mulţumi pentru averea pe care i-o 
dăruia, fie pentru a-l asigura că-i va păstra vie în inimă 
amintirea fiicei sale. 

Dar nici un cuvânt nu-i veni pe buze; aşa cum bine spusese, 
îşi pierduse capul. Dar îşi spunea: "Şi totuşi Voiam să spun ceva. 
De ce nu-mi amintesc?..." 

Împins de Turquand, intră în dulap. 

O secundă mai târziu, uşa acestuia se închise cu un declic 
puternic care-l făcu pe Loraydan să tresară din cap până-n 
picioare. 

Şi-n aceeaşi secundă îşi aminti ce voia să spună! 

Incepu să strige: 

— Mai sunteţi acolo?... 

— Da, iubite seniore... 

— Deschideţi, vreau să vă vorbesc 

— Vorbiţi de acolo. Vă aud foarte bine. Ar fi periculos să 
deschid acum: au intrat deja în casă. Ce vreţi să-mi spuneţi? Vă 
ascult. 


— Voiam, spuse Loraydan neliniştit, voiam să vă întreb de 
ce nu fugiţi împreună cu mine! 

— E inutil. Gândiţi-vă numai la dumneavoastră... 

— Deschideţi! Veniţi cu mine. Vreau eu!... 

— Inutil, conte, inutil, fiindcă deja sunt mort. De ce să vă 
mai reţină încă un cadavru? Vă spun doar că sunt mort. Un mort 
care vă spune adio! Mort... Mort... 

_ Şi cuvântul sinistru i se gravă în memoria lui Loraydan. 
Incepu să coboare scara, în timp ce murmură: 

"Mort, mort! Vă spun că sunt deja mort!" 

Capitolul XXIX Din dulap în mormântul Agnesei 


Cei patru favoriţi ai regelui se întoarseră, cu capul plecat, 
fiecare gândindu-se la primirea pe care acesta le-o va face. 

— Sire, spuse Roncherolles, am onoarea s-o informez pe 
Maiestatea Voastră că domnul conte de Loraydan a fugit. 

— Domnilor, spuse regele liniştindu-i cu un gest, n-aş vrea 
ca Loraydan să mai fie necăjit pentru evenimentul din seara 
asta. Este evident că cele spuse de el sunt datorate unei nebunii 
trecătoare datorată durerii. Loraydan ne este încă prieten. 
Mâine îl vom primi la Luvru şi-l vom consola... 

Adevărul este că Francisc | se gândise că Loraydan îi era în 
mod imperios necesar pentru misiunea pe lângă Când Quintul. 
Şi tot atât de adevărat era că se hotărâse să-şi amâne 
răzbunarea la care se vedea constrâns să renunţe pentru 
moment. 

— Destul cu atâtea nenorociri, destul cu atâţia morţi, 
continua Francisc | cu voce surdă. Să ne retragem, domnilor. Să- 
| lăsăm pe acest nefericit copil să doarmă în pace ultimul somn. 
Domnule de Roncherolles, vă însărcinez să vegheaţi acest 
sărman cadavru până când se întoarce Loraydan. Cum îl veţi 
vedea, îi veţi spune că vreau să uit această noapte tristă. Dacă 
nu se întoarce în noaptea asta, mâine dimineaţă vă veţi duce 
să-l înştiinţaţi pe Turquand de moartea fiicei sale şi-i veţi spune 
să tacă dacă ţine la capul său. 

Se apropie de cadavru şi se descoperi. 

"Adio, frumoasă Berengere, murmură el în timp ce lăcrima. 
Adio şi iartă-l pe cel care-ţi vorbeşte acum, iartă-l dacă poţi, 
fiindcă are atât de multă nevoie să fie iertat..." 


Se retrase şi se întoarse la Luvru, urmat de Sansac, d'Esse 
şi de Saint-André. 

Roncherolles se înfăşură în manta, se tolăni în fotoliul de pe 
care tocmai se sculase Maiestatea Sa şi închise ochii, nu pentru 
a dormi, ci pentru a coace noi planuri de curtezan ambițios. 

Trecură aşa aproape două ore. 

La capătul acestor două ore văzu intrând patru servitori, 
patru oameni solizi, care duceau un fel de targa. În faţa lor 
mergea un bătrân care părea că nu acordă nici o atenţie lui 
Roncherolles. 

Atunci gentilomul se ridică şi întreba: 

— Cine sunteţi? 

Bătrânul arăta cu degetul cadavrul şi-i răspunse: 

— Sunt tatăl ei... 

— Foarte bine. Trebuie să vă spun din partea regelui că, 
dacă păstraţi tăcerea asupra acestei afaceri, nu vi se va 
întâmpla nimic. 

— Îmi este permis să iau corpul fetei mele pentru îngropa? 

— Da, vă este permis. Şi acum, spuneţi-mi ce s-a întâmplat 
cu contele de Loraydan. 

— A plecat... 

— Aşa!... Ei bine, dacă se întoarce, spuneţi-i că Maiestatea 
Sa îl iartă şi îl aşteaptă la Luvru. 

— Îi voi spune... 

Roncherolles mai spuse: 

— Foarte bine. 

Îşi nu-i mai pasă de bătrân. Îşi potrivi spada, arunca o 
ultimă privire spre moartă şi plecă. 

Bătrânul îndepărtă mantaua care o acoperea pe Berengere 
şi o aruncă într-un colţ. După care ridică corpul şi-l aşeză cu 
grijă pe targă, făcând un semn celor patru: 

— Mergeţi cu grijă, le spuse el. 

Ajunşi acasă, corpul feţei fu depus pe un pat. Turguand se 
aşeza la picioarele patului şi o privi îndelung. Nu reuşea să 
plângă. Rămase acolo până când câteva femei veniră să se 
îngrijească de corpul letci pentru înmormântare. 

Turguand asistă la funeraliile fiicei sale fără ca măcar să 
verse o lacrimă, fără să scoată un cuvânt. 

Când se întoarse acasă îşi plăti cu generozitate servitorii şi-i 
concedie. 


Asta se întâmpla în a treia zi de la fuga lui Loraydan prin 
galeria subterană. 

In tot acest timp Turquand nici măcar nu mâncase. Oricine 
s-ar fi apropiat de el nu ar fi reuşit să-l recunoască. Numai ochit 
îi mai avea vii, ochi în care se putea citi o sclipire funebră. 

Deci, când sfârşi de făcut toate cele arătate mai sus, 
Turquand intră în camera fiicei sale, trase un fotoliu lângă dulap, 
se instala comod ca pentru a dormi şi-şi sprijini capul, cu 
urechea lipită de uşa dulapului. 

Cu o voce puternică strigă: 

— Conte de Loraydan, sunteţi acolo? Conte de Loraydan, 
mă auziţi?... 

Trecură multe minute, poate o oră. Din timp în timp îşi 
reînnoia apelul. 

In sfârşit, ceva ca un surâs apăru pe buzele albe ale lui 
Turguand. Tocmai sesizase un zgomot, un zgomot uşor pe care 
numai el îl putea auzi. 

"Acolo e, nobilul conte... îl aud acolo jos... Oare ce face? Ei! 
Oare vrea să se îndepărteze?.,. Nu, nu, slavă cerului, îl aud cum 
urcă... De abia se târăşte pe trepte... dar urcă, urcă!... Ah! Cât îi 
sunt de lenți paşii şi cum se mai clatină... Ei, hai, puţin curaj, ce 
dracu'... urcă... s-a oprit... Doar n-o să-mi aducă ofensa să 
moară aşa de repede!... Nu, iubitul de el; încă se târăşte... a 
ajuns chiar lângă uşă... Aha! Loveşte în uşă! Loveşte! Aşa cum a 
lovit şi ieri şi alaltăieri... Ei! Nu mai lovi aşa de tare, nu sunt 
surd, la naiba." 

O voce tremurătoare, slabă, care părea că vine din 
depărtare, cu toate că venea din spatele uşii dulapului, se făcu 
auzită: 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule Turquand? 

— Da, da. Ce doriţi? 

— Deschideţi-mi. Repede, repede, aveţi milă. Mor... 

— Ei cum! Muriţi? Şi de ce anume muriţi? Atât de tânăr şi 
de robust, sunt sigur că mai aveţi multe zile de trăit. 

— Mor de foame şi sete!... Vă spun că mor!... 

— Conte de Loraydan, spuse Turquand şi eu mor îi foame şi 
sete. Şi de alte lucruri încă. Staţi liniştit, nu vă risipiţi forţele pe 
uşa asta de fier. 

— Ce vrei să spui, demone?... 

— Blestemaţii le! Blestemăţiile! Ce mi-ai făcut?... 


— Nu eu am făcut-o! Nu eu! urlă Loraydan. 

— Mai încet, nu mă asurzi! spuse Turquand. Ascultă-mă 
bine. Dacă tu ai fi înjunghiat-o pe Berengere, poate că totuşi aş 
fi găsit nu o scuză asasinatului, dar măcar o explicaţie. Ai forțat- 
o să se înjunghie singură şi, vezi tu, asta-i un asasinat mult mai 
groaznic. 

— Blestematule! Ce vrei să-mi faci?... Ce vrei de la mine?... 

— Vreau să mori blestemat tu însuţi, de o moarte lentă, oră 
de oră, minut de minut. Vreau să-ţi aminteşti până-n ultima 
clipă că eu, Turgquand, te-am condamnat la moarte. De acum te 
poţi duce! Nu-ţi voi mai vorbi şi nici nu-ţi voi mai răspunde. 
Dacă ţi-a mai rămas puţină vlagă, înjunghie-te aşa cum a făcut- 
o şi Berengere. Adio. 

Tăcu, dar rămase în continuare cu urechea lipită de uşa 
dulapului ascultând loviturile, suspinele de neputinţă şi de furie, 
blestemele rostite cu o voce din ce în ce mai slabă. 

După care urmă tăcerea... 

Suspinând şi scrâşnind cuvinte ciudate, cuvinte fără sens 
spectrul, cu paşi tremurători, cobori scara. 

Străbătu galeria încă o dată. 

Pentru încă o dată urcă scările care duceau la mormântul 
Agnes-ei. 

Şi încă odată, cu mâinile-i tremurânde, atinse placa de 
marmură, găsi capul îngerului din mijloc şi începu să-l împingă 
furios. 

Sfârşi prin a cădea fără puteri... 

Crezu că va muri curând. 

Gemea. Auzea gemetele şi i se părea că nu de la el 
pornesc, îşi imagina că visează... 

Visa că, departe de el, în altă parte, auzea o rugăciune, o 
voce tânără, cu un timbru sonor melodios şi vocea spunea: 

—  Ridicaţi dala aceasta... săpaţi acum... caseta de fier 
trebuie să se afle acolo... săpaţi... încă... caseta!... lată caseta 
de fier!... aceasta-i caseta lui Ponthus!... 

— Vocea asta, murmură Loraydan, vocea asta nu-i o voce 
din vis... o recunosc... ea este!... Oh! Dacă aş putea s-o strig!... 
Nenorocit ce sunt! Dar va refuza să mă salveze, fiindcă şi pe ea 
am vrut să o trădez, i-am dorit nenorocirea... Ajutor!... Leonor! 
Leonor d'Ulloa, iartă-mă! Salvează-mă, Leonor d'Ulloa!... 

Crezu că strigase aceste cuvinte. 


Dar de pe buzele-i tumefiate abia dacă răzbătu un murmur 
nedesluşit. Leonor d'Ulloa nu auzi nimic... în acel moment ieşea 
din capelă ducând cu ea caseta de fier care conţinea secretul lui 
Ponthus. 


Capitolul XXX Morții scriu şi vorbesc 


După ce regele Francisc | părăsise palatul Loraydan, aşa 
cum am văzut şi se întorsese la Luvru, petrecu restul nopţii într- 
o tristeţe fără margini. _ 

Imaginea Berengerei, moartă, îl sfâşia; plânse. In cele din 
urmă luptă cu putere împotriva remuşcărilor care îl asaltau. 

A doua zi, Berengere nu mai era decât un nume de pe o 
listă lungă... 

Acea zi începu cu procesul lui Clother de Ponthus. 

Procesul dură opt zile. 

În fiecare seară, Francisc | cerea să i se citească procesele 
verbale ale interogatorului acuzatului. Acuzatul recunoscuse 
rebeliunea din strada Hache, dar nega că l-ar fi insultat pe rege 
pe drumul spre Corderie. Pretindea chiar că nici nu s-ar fi aflat 
pe acel drum în ziua şi ora respectivă... 

În timpul acestor zile, contele Loraydan nu mai fu văzut la 
Luvru, încât furia regelui creştea din ce în ce. Şi furia îi izbucni 
deodată printr-un ordin pe care îl dădu: ordinul de a-l supune 
torturii pe prizonier pentru a-i obţine mărturisirea. Ordinul era 
groaznic. 

Dar fu dus imediat la Temple: trebuia executat imediat. 

În acel moment, un valet în livrea care purta însemnele 
regale, intră în cabinet, îngenunche în faţa Maiestăţii Sale şi-i 
prezentă pe o tavă de aur o hârtie împăturită şi legată cu un fir 
de mătase. 

Regele luă hârtia în mod mecanic, rupse firul de mătase, o 
desfăcu şi aruncă o privire. În aceeaşi secundă se ridică brusc în 


picioare şi cei câţiva gentilomi ce se aflau în preajma să îi 
remarcară paloarea şi ochii temători. 

Îi îndepărtă cu un gest — frământând în acelaşi timp hârtia 
cu degetele care acum îi tremurau, ca şi când s-ar fi temut că 
unul din ei, de la distanţă, ar fi putut recunoaşte scrisul sau l-ar 
fi putut citi. 

Francisc | urmări cu privirea curtenii care se grăbeau să 
iasă şi când ultimul dintre ei dispăru, când uşa fu închisă, când 
se văzu singur, puse hârtia pe o masă, o netezi cu mâna şi se 
aplecă asupra ei, recitind-o... 

O tresărire de groaza îl străbătu din cap până-n picioare. 

Se dădu câţiva paşi înapoi ca şi când ar fi văzut o fantomă 
şi cu toate că se îndepărtase, ochii săi plini de groază rămâneau 
fixaţi pe semnătură şi teamă, teama doborâtoare faţă de 
lucrurile de pe cealaltă lume, îl năpădi, fiindcă această 
semnătură care-i amintea trecutul, tinereţea sa, dragostea să, îl 
făcea să se cutremure, i se părea că vine din fundul unui 
mormânt, fiindcă semnătura era: 

Agnes de Sennecour. 

Hârtia conţinea aceste câteva cuvinte: 


Rege Francisc, 


Dacei v-aţi hotărât ca tortura trebuie să-i fie aplicată lui 
Clother, senior de Ponthus, vă cer să asistaşi în persoană la 
această tortură la care gentilomul va fi supus. Rugându-l pe 
Dumnezeu să vă călăuzească gândurile, senmez: 


AGNES DE 
SENNECOUR. 


Regele împături cu grijă hârtia şi o puse în sertarul unui 
scrin a cărui cheie o avea numai el. Atunci îşi chemă căpitanul 
gărzilor şi-i spuse că vrea să meargă chiar în acea clipă la 
Temple. Imediat domnul de Bervieux dădu ordinele necesare. In 
câteva minute, escorta care trebuia s-o însoţească pe 
Maiestatea Sa fu guta de drum. Cobori şi regele curând, urmat 
de aproape douăzeci de gentilomi. 

În momentul în care Francisc | încăleca, comandantul 
trupelor de jandarmi intra la Luvru. 


— Veniţi cu mine, Croixmart! 

Comandantul făcu o plecăciune şi se aşeză în spatele 
regelui. Cavalcada o porni la drum, precedată de trompeti. În 
spatele trompeţilor călărea căpitanul gărzilor, apoi doisprezece 
călăreţi. După aceştia venea regele. În spatele lui, gentilomii. 
Cortegiul era încheiat de alţi doisprezece cavaleri. 

Cavalcada ajunse la Temple. Trecu podul care acum era 
lăsat şi dispăru prin poarta uriaşă care se află între două turnuri 
masive. 

Regele descăleca în prima curte a fortăreței; acolo primi şi 
salutul de bun sosit al guvernatorului, domnul de Guitalens, 
care-l aştepta înconjurat de ofiţerii săi. 

— Să mergem la camera de tortură, spuse regele şi aduceţi 
şi rebelul care trebuie torturat. 

— Se află acolo deja, Sire, răspunse guvernatorul Clother 
de Ponthus era aşezat pe un taburet de fier ale cărui picioare 
erau fixate în podeaua camerei de tortură. La încheietura mâinii 
stângi avea fixată o cătuşă mare de care era legat un lanț a 
cărei cealaltă extremitate era fixată de piciorul taburetului pe 
care stătea. Lanţul era destul de lung pentru că prizonierul să se 
poată scula şi chiar să facă doi, trei paşi. 

Camera era întunecată. 

Se auzi strigând o voce aspră: 

— Regele! Faceţi loc regelui! 

Timp de un minut, Francisc | îl contemplă pe Clother de 
Ponthus. 

— El este omul? întrebă în cele din urmă. 

— Da, Sire, spuse domnul Guitalens, el este rebelul care se 
încăpăţânează să refuze să mărturisească. 

Regele dădu din cap şi privirea sa, mai aspră, s-ar putea 
spune, de o curiozitate mai aspră, se fixă asupra lui Clother. 

Văzându-l atât de hotărât şi liniştit, simţi cum în el se 
dezlănţuie ura. Clother îl privi şi el. O clipă, cele două priviri se 
încrucişară aşa cum două spade se încrucişează într-un duel pe 
viaţă şi pe moarte. Regele fremăta de mânie. Puţini oameni, 
chiar şi dintre cei puternici, ar fi îndrăznit să-l privească aşa, 
drept în ochi. 

— Tu eşti acela, spuse regele a cărei voce îi tremura de 
furie, tu eşti acela pe care l-am găsit într-o noapte pe drumul 


spre Corderie... tu eşti acela care l-ai atacat pe contele de 
Loraydan?... 

— Da, Sire, spuse Ponthus. 

În sfârşit, prizonierul mărturisea!.,. 

— L-am atacat pe contele Loraydan, continuă Clother, dar a 
doua zi am fost la dispoziţia sa, cu spada în mână, în timp ce 
tatăl meu, Philippe de Ponthus, îi dădea satisfacţie domnului de 
Maugency, duel în care tatăl meu şi-a găsit moartea. 

— Foarte bine! izbucni regele. Văd că vrei să încerci să 
creezi o îndoială asupra circumstanțelor insultei. Dar ştii că nu-i 
vorba de această întâlnire în care numele meu n-a fost rostit. E 
vorba de o întâlnire mai recentă în timpul căreia, fiind totuşi 
informat de prezenţa mea acolo, prin cuvinte şi prin atitudine m- 
aţi insultat, ştiind foarte bine că-i vorba de rege. Tu eşti acela? 

— Nu, Sire! răspunse de Ponthus. 

— Cum? Vrei să spui că nu pe line şi ai tăi i-a atacat şi pus 
pe fugă Loraydan? 

— Nu, Sire. 

Regele îşi stăpâni un gest de furie şi se adresă 
guvernatorului: 

— Ce credeţi despre asta? 

— Tortură! răspunse Guitalens. Numai tortura îl poate face 
să mărturisească. 

Regele se întoarse spre prizonier. 

— Nu vrei să mărturiseşti? se răsti la el. 

— Sire, nu put minţi doar pentru a scăpa de suferinţa. 

Nu se mai auzi decât sfârâitul cărbunilor care ardeau. Unul 
dintre ajutoarele călăului mişcă fiarele care se aflau puse la 
înroşit pe cărbuni. Toate privirile se îndreptară într-acolo, mai 
puţin aceea a condamnatului. Gentilomii tresăriră în timp ce 
regele păli. 

— Mărturisiţi! îi strigă lui Ponthus o voce gâfâitoare. 

Clother se întoarse spre gentilomul care tocmai vorbise şi-i 
răspunse: 

— Domnule, vă mulţumesc pentru că îmi arătaţi simpatie, 
încurajându-mă astfel. Dar să ştiţi că mă încurajați să mint. 

Regele păli mai mult, cuprins de furie şi ură. 

— Ei bine, strigă el, de-abia acuma minţi. Trebuie ca 
adevărul să-ţi fie smuls? Atunci terminaţi odată! 


Judecătorul făcu un semn. Cu o mişcare rapidă şi eficientă, 
călăul desfăcu capătul lanţului care era fixat de taburet, aşa 
încât prizonierul să poată să se îndepărteze de acesta. Imediat 
Clother fu înconjurat de ajutoarele sale. Mâna călăului se lăsă pe 
umărul condamnatului. Cu toţii formau un grup tăcut, siluete 
care, cu gesturi de o precizie înspăimântătoare, se îndreptau 
spre scaunul de tortură... mai mulţi dintre gentilomii prezenţi de 
faţă închiseră ochii pentru a nu vedea... 

In ace] moment, uşa camerei de tortură se deschise, apăru 
un ofiţer şi strigă câteva cuvinte care răsunară ca o lovitură de 
tunet: 

— Mesager pentru rege! 


Capitolul XXXI Agnes de Sennecour 


Şi cu toţii văzură intrând mesagerul... de fapt mesagera! 

O femeie tânără, îmbrăcată cu veşminte de doliu, dar cu 
faţa descoperită, înainta cu pas hotărât până în faţa lui Francisc 
|... şi Clother de Ponthus îşi împreună mâinile ca în faţa unei 
iubiri imense în timp ce gentilomii scoaseră un murmur de 
admiraţie ca un omagiu adus acestei frumuseți care venea să 
lumineze întunecată peşteră a torturii şi a morţii. 

Şi Francisc | murmură: 

— Leonor! Leonor d'Ulloa!... 

Îşi reveni aproape imediat, îşi încruntă sprâncenele şi, pe 
faţa sa crispată, curtenii văzură începutul unui acces de furie 
care urma să izbucnească. 

— Ce mesaj ne aduceţi? întrebă el cu asprime. Vorbiţi cât 
mai scurt. Şi mai ales, nu speraţi că, printr-o manevră nedemnă 
ce ar face din dumneavoastră o rebelă dovedită, veţi întrerupe 
cursul justiţiei. Spuneţi-ne mesajul şi apoi retrageţi-vă. 

În timp ce regele îi vorbea astfel, ochii săi înfricoşaţi se 
aţintiseră asupra unui obiect pe care Leonor îl ducea în mâini... 
o casetă destul de mică. 

Leonor se înclină în faţa lui Francisc |. 

— Sire, spuse ea, să nu cumva să credeţi că vreau să 
întrerup sau să curm cursul justiţiei regale. Dimpotrivă, vreau s- 
o ajut după puterile mele şi am venit pentru a vă spune că 


acestei adunări desemnate pentru instruirea şi terminarea 
procesului seniorului de Ponthus, îi lipseşte un martor... 

— Toţi martorii au fost audiaţi, spuse judecătorul cu o voce 
rea. 

— Tăcere! bubui Francisc |. Consimţim să ascultăm şi acest 
martor care, fără îndoială, nu este altul decât dumneavoastră, 
Leonor d'Ulloa... 

— Nu, Sire! Nu eu sunt martorul. 

— Ei bine, arătaţi-mi-l, în acest caz. Spuneţi-i că poate veni! 

— Martorul se află aici, maiestate. A intrat odată cu mine... 
Cei de faţă se priviră miraţi, cuprinşi de teamă. Cu toţii îşi 
dădură seama că Leonor aducea cu ea un mister de temut. 

Cu toţii văzură atunci că acel acces de furie de care fusese 
cuprins la început regele, începea să se destrame şi se mirară: 
regele tremura... pălea în mod vizibil. 

— Martorul... martorul de care vorbiţi... numiții, aşadar! 

Léonor d'Ulloa se îndreptă şi cu o voce pe care modestia i-o 
făcea mai înfricoşătoare, spuse: 

— Sire. Cunoaşteţi numele martorului. Chiar v-a şi scris... 
Vreţi să-l rostesc cu voce tare? 

— Spuneţi-l! Spuneţi-l! izbucni regele cu un strigăt de 
sfidare. Rostiţi acel nume! 

— Agnes de Sennecour! 

— Agnes de Sennecour, gâfâi Francisc!. 

Regele păru uşurat. Dădu din cap cu asprime şi, uitând 
acea politeţe rafinată de care dădea dovadă în faţa femeilor 
spuse brutal: 

— Minţiţi! Cea despre care vorbiţi e moartă! 

— Sire, e adevărat că este moartă! 

— Deci, nu poale depune mărturie! Nu poate vorbi! 

— Poate depune mărturie, Sire! Moarta va vorbi! Moarta 
vorbeşte! 

Toţi cei de faţă se înfiorară. 

Leonor înainta câţiva paşi... 

Dar de această dată, nu spre rege îşi îndreptă ea paşii 
graţioşi, ci spre cel pe care-l iubea, spre cel care, cu vitejia ei 
sufletească, încerca să-l smulgă călăului, să-l smulgă morţii. 

— Seniore de Ponthus, spuse ea, ani cerut mormântului 
comandorului d'Ulloa secretul pe care înşişi dumneavoastră aţi 
venit să-l cereţi. 


— Leonor! exclamă Clother cu o voce sfâşietoare. 

—  Monseniore, iată caseta de fier pe care Philippe e 
Ponthus a îngropat-o cu ani în urmă sub dalele apelei palatului 
d'Arronces. lat-o, este aici şi vă aparţine. E bunul vostru cel mai 
de preţ. 

— Leonor! Leonor! Spuneţi-mi ce conţine? Spuneţi-mi... 
măcar asta să aflu înainte de a muri... 

— Conţine povestea unei femei, Agnes de Sennecour... 

— Agnes de Sennecour! bolborosi Ponthus. 

— Mama voastră! 

Căzut în genunchi cu faţa îngropată în palme, Clother de 
Ponthus suspină. Numele atât de mult aşteptat, numele mamei 
sale, îl repeta la nesfârşit, blând, ca în vis. Îl pronunţa cu buzele, 
cu inima, îl mângâia... şi plângea. 

Şi atunci se produse un eveniment care-i umplu de mirare 
pe toţi cei care asistau la această scenă: regele făcu repede doi 
paşi spre prizonier, păru că vrea să se aplece asupra lui ca şi 
când o curiozitate de neînvins l-ar fi împins de la spate, după 
care, brusc se dădu înapoi şi-şi şterse fruntea cu mâna. Era atât 
de palid şi tremura, încât cei câţiva gentilomi care erau cu el, 
începură să strige: 

— Regelui îi este rău... repede, un medic. 

— Tăcere, domnilor! spuse regele pe un ton aspru. N-am 
nevoie de nici un doctor. 

Şi dintr-o dată păru că se cufundă într-un fel de meditaţie 
adâncă, sau mai degrabă într-o amintire misterioasă, căci ochii 
lui măriţi, privirea-i fixă, parcă se încăpăţâna să privească în gol 
lucruri pe care numai el le vedea. 

Dintr-o dată se întoarse spre domnul de Guitalens. 

— Domnule guvernator, conduceţi-mă în apartamentul 
vostru, spuse el cu o voce schimbată. 

Şi Guitalens se grăbi să execute ordinul. 

— Dona Leonor, continuă regele, vă rog să mă urmaţi. 

Léonor se aplecă asupra lui Clother de Ponthus şi, punându- 
i mâna pe cap, cu un gest de mângâiere, îi spuse: 

— Veniţi, monseniore. 

Ponthus se ridică, aruncă logodnicei sale o privire şi spuse: 

— Să mergem! 

Parcă trăia un vis. 


Toate privirile se îndreptară spre rege ca pentru a-l întreba 
dacă aproba o asemenea comportare stranie a Leonorei Ulloa şi 
regele, cu o voce înfundată şi cu ochii plecaţi, spuse: 

— E drept. Prizonierul trebuie să vină cu mine. Scoateţi-i 
lanţurile. Haideţi, domnule guvernator. 

Toţi făcură câţiva paşi înapoi pentru a-l lăsa pe rege să 
treacă. Leonor luă mâna lui Clother de Ponthus şi pe când 
avansau şi ei, la rândul lor, cu o singură mişcare solemnă, toţi 
cei de faţă se descoperiră şi se înclinară. 

In apartamentul lui Guitalens, Francisc |, Clother de Ponthus 
şi Léonor de Ulloa rămaseră singuri. 

Regele se aşezase în faţa unei mese, cu caseta deschisă în 
faţa sa. 

De cealaltă parte a mesei, în picioare, se afla Leonor. 

Puțin mai în spatele ei, Clother şi el tot în picioare. 

Regele parcurgea rapid hârtiile ce se aflau în casetă... 
scrisori... scrisorile sale de dragoste... şi scrisorile Agnes-ei... 
amintirea întregii sale tinereţi, o tinereţe fermecătoare. 
Câteodată, un surâs de iubire îi lumina faţa, uneori o lacrimă îi 
alunecă pe obraji, fără ca măcar să încerce s-o ascundă. Ridică 
o clipă ochii spre Clother, ca imediat să-i coboare şi iar şi iar, ca 
şi când curiozitatea ar fi fost mai puternică decât el însuşi. La un 
moment dat îşi încruntă sprâncenele şi trăsăturile i se înăspriră 
şi Leonor îl auzi murmurând: 

— Ce să fac?... Totuşi, nu pot... ah! Ce să fac? Ce să fac? 

— Sire, spuse Leonor cu o nespusă blândeţe, întrebaţi-o pe 
moartă care acum vă vorbeşte... 

Francisc | îşi plecă fruntea, părând să caute ceva în mintea 
sa — şi brusc, fixându-l cu privirea pe Clother, îi strigă pe un ton 
vesel: 

— Să fiu afurisit, domnule! Cum se face că v-aţi lăsat să fiţi 
dezbrăcat pe jumătate. Hei! Să vină cineva!,. 

Figura Leonorei se destinse, teama mortală care o 
cuprinsese încă de la început dispăru şi, după un suspin adânc, 
murmură: 

— Moarta a vorbit!... 

Şi atunci descărcarea nervoasă îşi spuse cuvântul: un nor 
trecu peste fruntea Leonorei, ochii i se umplură de lacrimi, se 
clătină... şi căzu în braţele lui Clolther. 

— Leonor! Leonor! izbucni acesta înspăimântat. 


Regele se sculă în grabă... dar deja Leonor începu să-şi 
revină, surâzând. Se priviră intens o clipă... Dar tocmai în acel 
moment îşi făcu apariţia, grăbit, Guitalens, spunând: 

— Cred că Maiestatea Sa m-a chemat... 

— Da, domnule! spuse regele pe un ton furios care-l ului pe 
guvernator şi-l făcu să tremure. Cine a avut îndrăzneala să-i 
scoată tunica gentilomului, aici de faţă? Şi să-i ia spada? Pe 
Sfântul Dumnezeu, ce-aţi făcut cu spada lui? 

— Sire... bolborosi nefericitul Guitalens. 

— Destul! Grăbiţi-vă! Intr-o clipă acest gentilom să apară în 
faţa mea îmbrăcat şi înarmat potrivit drepturilor. Şi privilegiilor 
sale! Haideţi!... 

Guvernatorul, grăbit, îl apucă pe Clother de mână şi cu 
gestul cel mai respectuos pe care-l putu găsi, îl târî după el. 

Atunci când Clother de Ponthus se întoarse, cu spada în 
teacă şi îmbrăcat ca un senior elegant, îl văzu pe rege aşezat în 
faţa casetei, continuând să citească, şi, în faţa lui, Leonor care 
aştepta nemişcată — aşa încât putu să creadă că în timpul 
absenței sale nu se întâmplase nimic. 

Francisc | păstră în mâinile sale timp îndelungat acele hârtii 
îngălbenite de timp, imagini pe jumătate Şterse ale unui trecut 
mort. 

Pe fundul casetei mai rămăsese încă o scrisoare şi un 
obiect. 

Suspinând din greu, regele se sculă şi, luând acea ultimă 
scrisoare, o întinse Leonorei, spunând: 

— Citiţi-o şi spuneţi-mi ce trebuie să fac. 

După care scoase obiectul. Era o miniatură reprezentând o 
femeie în gloria tinereţii sale, o frumuseţe blondă, surâzătoare, 
respirând dragoste şi fericire. 

Luă miniatura şi o întinse lui Clother de Ponthus. 

— Domnule, spuse regele cu voce înăbușită, iută portretul 
nobilei doamne Agnes de Sennecour, mama voastră! Luaţi-l, 
păstraţi-l, vă aparţine. Vă cer numai că atunci când îl veţi privi 
să vă amintiţi că eu vi l-am dat. 

Cu mâini tremurătoare, Clother luă portretul mamei sale. 
Dar ochii său nu se îndreptară spre această miniatură, nu, ci 
spre rege, fixându-l cu o privire ciudată, pălind, în timp ce 
Francisc |, el însuşi, îl privea cu o atenţie lacomă în care era 
amestecată bucuria cu durerea, teamă cu mândria. 


O clipă privirile li se întâlniră şi din cele două inimi izbucni 
un strigăt, un strigăt ce li se opri pe buzele pecetluite... un 
strigăt care niciodată nu avea să se audă şi care înăbuşea 
secretul în conştiinţa lor: 

"Fiul meu!" 

"Tatăl meu!" 

Asta fu totul. Francisc | întoarse capul şi murmură: 

— E mama voastră. Nici o femeie din lume nu-i mai demnă 
de dragostea şi veneraţia voastră... 

Abia atunci Clother îşi aplecă privirile asupra portretului pe 
care-l ţinea în ambele mâini, ca şi când ar fi ţinut o floare rara şi 
de preţ sau o bijuterie inestimabilă. 

Dar iată ce conţinea scrisoarea pe care regele tocmai o 
dăduse Léonorei d'Ulloa: 


lubite Sire, 


Voi muri, dar vreau să vă spun că vă iert, atât de mult vă 
iubesc. Vai! Cu putine zile mai înainte încă vă spuneam Francisc 
şi acum trebuie să vă spun Sire. E un titlu greu. Aflati deci, 
iubitul meu Sire, că băiatul nostru trăieşte şi a fost încredinţat 
hunului şi nobilului Philippe a cărei privire iubitoare şi devotată 
încă mă mai susține. Dacă fiul nostru va trăi, iubite Francisc, 
dacă va atinge vârsta bărbăției, doresc ca el să nu afle numele 
tatălui său şi toate dovezile privitoare la naşterea sa să fie 
distruse. Doresc asta, Francisc, fiindcă eşti rege. O doresc, 
pentru că vreau ca fiul meu să fie fericit. M-ati înşelat, Sire şi 
pentru asta mor. Dar ştiu că nu aveti suflet rău. Dacă într-o zi 
veți afla că cel căruia i-am dat numele de Clother este fiul 
vostru, regele Franței, iertați-l, nu-l faceți să ispăşească crima 
de a fi fiul regelui, o remuşcare vie pentru voi. Nobilul Philippe 
de Ponthus va veghea asupra fiului meu şi asupra averii sale. 
Oricât de modestă ar fi ea, doresc să nu-i adăugați nimic. Adio, 
Sire, adio Francisc. Aţi aflat ultima dorință a celei care vă 
iubeşte. Murina, îl rog pe Dumnezeu să vădea pacea sufletului şi 
să vegheze asupra voastră. 


AGNES DE 
SENNECOUR 


Francisc | o privi pe Léonor care tocmai terminase de citit şi 
o văzu plângând. Atunci începu şi el să plângă. 

Şi repetă: 

— Ce trebuie să fac? 

— Să vă supuneţi! spuneţi Leonor. 

— Atunci, faceţi-o! îi ceru regele. 

Şi Leonor, la rândul său, începu să răsfoiască hârtiile din 
caseta lui Ponthus. Toate actele lui Philippe de Ponthus, toate 
hârtiile care dovedeau drepturile lui Clother asupra domeniilor 
de Ponthus, le lăsă în casetă. Toate celelalte: scrisorile Agnes-ei, 
scrisorile lui Francisc, tot ce stabilea naşterea lui Clother le puse 
deoparte. 

Din toate acestea făcu un pachet. 

Cu el în mână se îndreptă spre căminul în care ardea un foc 
zdravăn. 

Clother se aşeza în faţa ei şi-i spuse cu blândeţe: 

— Leonor, dă-mi mie aceste hârtii pe care le-a atins mâna 
mamei mele... 

— Luaţi-le, monseniore... 

Clother luă pachetul, îl sărută ca şi când ar fi sărutat 
fruntea mamei sale moarte... şi se îndreptă spre cămin. 

Ingenunche şi cu un gest blând, puse pachetul pe buştenii 
care ardeau. Francisc | se descoperi... 

Pachetul arse în întregime. Curând nu mai râmase decât o 
grămăjoară de cenuşă, care şi ea dispăru în câteva minute şi 
asta a fost totul. 

Nimeni şi nimic pe lume nu mai putea demonstra filiaţia lui 
Clother de Ponthus cu Francisc l. 

Când totul se sfârşi, Clother se ridică. 

In faţa să o văzu pe Leonor şi, cu un suspin adânc, îşi 
desfăcu braţele. Léonor se repezi şi îl îmbrăţişa. Timp de un 
minut Francisc |, nemişcat, cu capul descoperit, nu auzi decât 
plânsetul şi suspinele celor doi tineri care se îmbrăţişau cu toată 
puterea iubirii lor, dar care, în această clipă, dădeau prinos celei 

Eecedate tot ce aveau ei mai pur şi mai nobil în inimile lor,.. 

— Copiii mei! bolborosi Francisc |. Copiii mei iubiţi... 

Clother se desprinse de iubita sa şi, surâzând printre 
lacrimi, îl privi pe tatăl său punându-şi un deget pe buze. 

— Sire, murmură el, trebuie s-o ascultăm pe cea care a 
murit... pe mama mea! 


Francisc | îşi reveni. O luă pe Léonor de mână, o duse în 
adâncitura unei ferestre şi-i spuse: 

— Vreau să vă căsătoriţi în mai puţin de o lună. Căsătoria 
se va face în capela palatului d'Arronces... Copilul meu, dacă îi 
permiteţi regelui Franţei, Francisc va asista la binecuvântarea 
pe care v-o va da arhiepiscopul Parisului. 

— Sire! Sire!... 

— Voi asculta de cele scrise de iubita mea Agnes. lar Agnes 
nu mi-a interzis să am grijă de averea ta... 

— Sire! bolborosi Leonor. 

— Taci copilul meu. Eu regele, m-am supus cererii ei. 
Supune-te şi tu, la rândul tău. Fu îţi voi da zestrea. În ziua 
căsătoriei voastre veţi primi actele care vor ridica la rangul de 
ducat domeniul de Ponthus pe care-l voi înzestra cu venituri şi 
privilegii capabile să înfrumuseţeze viaţa ta şi a soţului tău. Să 
fiţi fericiţi, copiii mei. Moarta a spus că m-a iertat. Cred cu 
adevărat în iertarea ei numai dacă voi doi vă veţi hotări să 
locuiţi în palatul d'Arronces şi-i veţi permite lui Francisc | să vină 
uneori să vă vadă şi să vadă şi mormântul Agnes-ei de 
Sennecour. 

Şi brusc, regele o părăsi pe Leonor pentru a se apropia de 
Clother de Ponthus: 

— Domnule, îi spuse el, nu aveji nimic de cerut regelui 
Franţei? 

— Da, Sire, spuse Clother, o iertare. 

— Spuneţi-o repede! făcu regele cu glas bucuros. 

— lertarea lui Ban-Frumos, spuse surâzând Clother. Acest 
viteaz a fost arestat odată cu mine şi... 

— Hei! Să vină cineva! îl întrerupse Francisc |. 

— Sire! făcu Guitalens apărând imediat 

— Domnule guvernator, aveţi în temniţă un oarecare Ban- 
Frumos? 

— Da, Maiestate, un rebel periculos care... 

— Şi cu ce drept îl ţineţi arestat pe acest viteaz? Hai, 
domnule, mergeţi şi eliberaţi-l imediat; conduceţi-l până la 
poarta fortăreței şi comunicaţi-i ordinul de a merge imediat la 
palatul d'Arronces unde-şi va întâlni stăpânul... 

A doua zi, Clother plecă spre castelul său, Ponthus, însoţit 
de Léonor d'Ulloa. Regele permise cu regret această călătorie 
care, dus-întors, dura douăzeci de zile. Nu consimţi decât în 


urma angajamentului luat de Clother şi de Leonor că vor veni să 
locuiască cel puţin şase luni pe an la Paris, în palatul d'Arronces. 
Căsătoria urma să aibă loc la întoarcerea lor. Natural că Ban- 
Frumos luă parte la acest pelerinaj. 


Capitolul XXXII Cina 


Ne aflăm, în camera lui Juan Tenorio, camera aflată în hanul 
Ghicitoarei, pe la ore zece seara, când acesta se pregătea să-şi 
afle liniştea în visele somnului, deoarece viaţa reală îi producea 
numai griji şi necazuri. 

— Domnule, îi spunea Jacquemin Corentin, vreţi să vă 
culcaţi şi asta-i foarte bine, fiindcă mai mult ca zilele trecute, 
astăzi păreţi cuprins de febră. Şi totuşi, astăzi nimic nu v-a 
supărat deoarece nici n-aţi ieşit din cameră... 

— Ponthus se află încă la Temple. Cerul mi-e martor că 
dacă aş putea face un semn pentru a-l elibera, aş face acel 
semn, fiindcă don Juan nu se teme de nici un rival. Dar, la urma- 
urmei, sărmanul de el e în închisoare. Nu văd de ce n-aş profita 
de acest lucru. 

— Nici eu nu văd de ce nu, spuse Corentin. 

— Aha! Vezi? Chiar tu mă îndemni şi mă împingi de la 
spate. 

— Dacă între dona Léonor şi dumneavoastră n-ar fi fi decât 
seniorul de Ponthus, aş spune: pe legea mea, celui mai viteaz! 
Celui mai sincer! Celui mai îndrăzneţ! Dar, domnule... 

— Cum? Ce vrei să spui, caraghiosule cu acest "dar" al tău? 

— V-am mai spus-o, domnule şi sunt nefericit că trebuie s-o 
repet! spuse Corentin pe un ton solemn. Între dona Léonor şi voi 
a intervenit Moartea! Da, domnule. Moartea! Ce spun eu? E 
vorba de doi morţi! Două fantome veghează asupra fetei... 

— Da, da, rânji don Juan: Christa şi comandorul! Lui i-am 
lansat invitaţia. Trebuie să mi-o menţin. Voi merge să cinez 
împreună cu statuia comandorului. 

Şi don Juan începu să cutreiere camera de la un capăt la 
altul cu un mers agitat. Trăsăturile îi erau crispate. 

Ochii îi scăpărau şi pumnii i se strângeau convulsiv. Uneori 
îşi ducea mâna la gât, de parcă ar fi simţit că se sufocă. 


Văzându-l în asemenea stare, care semăna mai degrabă cu 
nebunia, Jacquemin Corentin înţelese, sau crezu că trebuie să 
înţeleagă că trebuie să cedeze. 

— Ei bine da, domnule, spuse el, trebuie să mergeţi să 
cinaţi cu statuia. 

— Şi tu ne vei servi, Jacquemin! 

— Da, domnule. 

— Cel puţin dacă nu preferi să te străpung cu spadă. 

— Vă voi servi, domnule. Asta a fost hotărât mai dinainte. 
Când veţi hotărî ziua, vom merge împreună la palatul 
d'Arronces. Dar acum e deja prea târziu. 

Culcaţi-vă şi permiteţi-mi să merg la bucătărie, fiindcă mor 
de foame. 

— Asta pică de minune, spuse Juan Tenorio, Vei afla imediat 
din ce se compune cina, fiindcă imediat vom merge să luăm 
masa cu statuia comandorului. Fii Liniştit, voi avea grijă ca 
sticlele să-ţi rămână pe jumătate pline. 

Corentin rămase trăsnit, simţi cum păleşte. Tremurând îşi 
împreună mâinile şi bolborosi: 

— Cum, domnule? Chiar în noaptea asta? 

— Chiar în clipa asta! făcu don Juan. 

Şi deschizând uşa camerei, îl strigă pe jupân Gregoire tare 
tocmai se pregătea să se culce. La strigătele lui Don Juan, 
hangiul apăru în grabă. 

— Jupâne, spuse don Juan, vreau să cinez. 

— Monseniore, va mai dura puţin fiindcă am stins focul în 
sobe, dar pentru a vă servi, nimic nu-i imposibil. Alerg. 

— Nu. Nu-i nevoie să aprinzi focurile. Marmura este rece. 
Statuia se va simţi foarte bine şi cu o cină rece. 

— Poate că da, spuse Gregoire la noroc. 

— E sigur, replică don Juan. Ai cumva în grajd vreun 
măgăruş frumos? 

— Pe Midas, monseniore. 

— Fie şi Midas. Duceţi-vă şi puneţi samarul pe Midas. De 
fiecare parte a samarului veţi pune câte un coş, unul în stânga 
şi unul în dreapta. Efectul va fi impozant. Într-unui din coşuri veţi 
pune mâncarea, în celălalt, sticlele, în coşul cu mâncare veţi 
pune ce aveţi mai bun: păsări, pateuri, vânat, fără a mai pune la 
socoteală dulciurile pe care madam Grégoire le pregăteşte cu 
atâta măiestrie. 


— Monseniorul e prea bun. Şi în coşul cu sticlele? 

— Tot ce aveţi mai vechi şi mai fin în pivniţa. Repede, jupân 
Gregoire! Statuia mă aşteaptă la miezul nopţii! 

Hangiul o luă la fugă. 

— Domnule, începu hotărât Jacquemin, să nu contaţi pe 
mine... 

— Încă un cuvânt, spuse Juan Tenorio şi iau ciomagul ăsta 
pe care nu-l voi lăsa din mână decât după ce te voi omori în 
bătaie. Şi acum, continuă. 

— Domnule, să nu contaţi pe mine ca voi păzi camera atâta 
timp cât dumneavoastră mergeţi acolo. Mă simt cuprins de o 
foame cumplită şi vă declar sus şi tare că vreau să cinez. 

— Aşa va fi, bunul meu Jacquemin. Pregăteşte-te bine, 
fiindcă străzile, la ora asta nu sunt prea sigure şi putem da şi de 
alţi înfometați care să ne lase fără cină. 

"De-ar da Domnul!" îşi spuse în sine Corentin. 

Dar se înarma cu un pumnal puternic în timp ce don Juan îşi 
încingea spada şi-şi punea mantia. 

După câteva minute apăru şi Gregoire spunându-le că 
măgăruşul şi cina erau gata de drum. 

Grăbit, don Juan cobori în curte şi Corentin îl urmă, 
bolborosind rugăciuni. Jupan Grégoire deschise poarta şi 
Jagqguemin apucă pe Midas de căpăstru. 

— La drum! spuse vesel don Juan. La drum, mergem să 
cinăm cu statuia. 

— Jupan Grégoire, murmură Jagquemin la urechea hangiului, 
veţi găsi în camera mea o sută douăzeci de livre. Dacă vedeţi că 
nu mă mai întorc, vă implor să folosiţi suma asta pentru slujbe 
întru salvarea sufletului meu. 

Şi Jaquemin ieşi şi el din curte, lăsându-l pe hangiu cu gura 
căscată. 


Capitolul XXXIII Statuia comandorului 


Când ajunseră pe drumul ce ducea la Corderie, don Juan se 
opri şi Corentin speră că stăpânul său, cuprins de remuşcări, se 
răzgândise. Dar don Juan, care până atunci nu scosese nici un 
cuvânt, îi spuse: 


— Ai norocul că strigătele şi behăiturile talc nu ne-au făcut 
să cădem în vreo capcană, fiidcă dacă ar fi fost să fim atacati, 
te-aş fi înjunghiat imediat. 

— Domnule, spuse Jacquemin, vă calomniaţi. N-aţi avea 
inima să-l ucideţi pe credinciosul vostru servitor. 

Şi Jacquemin spunea adevărul. 

— Destul! bombăni don Juan. Pentru că-ţi permit să 
vorbeşti, crezi că trebuie s-o Taci şi atunci când n-ai voie? Acum 
să taci, fiindcă răbdarea mea a ajuns la capăt. 

Spunând acestea, don Juan o luă în direcţia palatului 
d'Arronces, urmat de Corentin care trăgea măgăruşul de 
căpăstru. 

Merseră în tăcere până ajunseră în dreptul locuinţei Maison- 
Blanche... locuinţa în care Silvia, soţia lui don Juan o alesese 
pentru a-şi adăposti durerea de neînvins. 

Acolo, don Juan se opri şi-şi ciuli urechile, Corentin îl ajunse 
din urmă şi murmură: 

— Domnule, nu cumva aţi văzut o umbră strecurându-se 
chiar acum din clădire? Nu aţi văzut-o îndreptându-se spre 
palatul d'Arronces? 

— Ba da, am văzut-o. Ce crezi că poate să fie? 

— Nu ştiu. Poate un avertisment pentru că dumneavoastră 
să nu mergeţi mai departe... 

Don Juan izbucni într-un hohot de râs sinistru. 

— Era Silvia, bunwl meu Jacquemin, Silvia!... 

— Nobila voastră soţie? Ah! Monseniore, permiteţi-i umilului 
vostru servitor... 

— Îţi permit să taci, imbecilule! Dacă nobila mea soţie vrea 
şi ca să cineze, n-are decât! Lrmează-mă! 

Şi o porniră din nou. Jacquemin îşi înmulţi crucile pe care le 
făcea pe ascuns şi rugăciunile. 

Don Juan înainta hotărât, fără nici o bravadă de altfel. Se 
afla într-o stare de spirit ciudată. Nu credea nici în ruptul capului 
în acele pericole pe care imaginaţia lui Jacquemin i le arătase de 
nenumărate ori. Pur şi simplu, nu credea. Şi totuşi, inima-i bătea 
cu putere. Trăia una din acele ore ciudate prin care mai trecuse 
de atâtea ori până atunci. | se părea că noaptea este plină de 
mistere, aceleaşi mistere care-l invadaseră cu mult timp înainte, 
la Sevilla, în palatul Canniedo, unde, după ospăţul de logodnă, 


văzuse cum masa începe să se mişte, şi, amenințătoare, se 
năpusteşte asupra lui, ca un animal sălbatic necunoscut. 

Simţea cum teama îi dă târcoale. 

Pentru o clipă simţi nevoia să se întindă pe pământ, pentru 
a-şi linişti nervii care, din minut în minut erau mai tensionaţi, 
gata să se rupă. Cu un efort cumplit îşi continuă drumul. Şt 
atunci respiraţia îi deveni mai grea, ochii aproape că-i ieşiră din 
orbite, sudoarea îi îmbrobonă tâmplele. Un blestem îi ieşi de pe 
buze, dar rezistă, rezistă acestui mister ce-l încojura... 

La zece paşi de gardul palatului d'Arronces se opri brusc şi 
se dădu câţiva paşi înapoi... şi atunci simţi pe braţul său mâna 
lui Corentin. Şi dacă Corentin ar fi putut să vadă prin întuneric 
figura stăpânului său, ar fi rupt-o la fugă cu orice risc. 

— Ai auzit? bolborosi don Juan clănţănind din dinţi. 

— Nu monseniore! Ce să aud? Ce aţi auzit dumneavoastră? 

— Don Juan! Unde vrei să ajungi, don Juan?... Nu auzi vocea 
asta care repetă mereu aceste cuvinte înfricoşătoare? 

— Nu, nu, vă jur! 

— Ascultă!... 

— Domnule, vă jur că nu aud nimic! 

Juan Tenorio ciuli urechea şi-şi încorda tot spiritul spre 
această voce pe care i se părea că o aude. După care scoase un 
suspin, îşi trecu mâna fierbinte peste frunte şi murmură: 

— Aşadar, nu era decât o iluzie? 

— Un avertisment, domnule! Ultimul avertisment!... 

— Iluzii! strigă don Juan izbucnind în râs. Iluzii şi himere, vă 
neg. Şi chiar dacă aţi exista în realitate dacă moartea nu 
înseamnă sfârşitul, dacă umbrele ies din mormânt, cer şi iad, vă 
desfid! 

Continuând să râdă, aproape în pragul, nebuniei, înainta cu 
paşi hotărâți. 

Corentin îl urmă şi scoase un strigăt de bucurie: 

— Domnule! Domnule! Poarta este închisă!... 

— Închisă? Ce vrei să spui, imbecilule? 

— E închisă! Noi putem sări gardul, dar măgarul? Cu 
coşurile sale? 

— Aha! Ai orbul găinilor? Sau frică te face să aiurezi? Nu 
vezi că poartă-i deschisă? 

— Deschisă? făcu Corentin consternat. Da, pe legea mea! 
Deschisă! Şi totuşi pot să jur că acum câteva clipe era închisă! 


Şi spunea adevărul. 

Fără nici un zgomot, poarta se deschisese. 

Dar cine o deschisese? Probabil că acea umbră pe care 
Jacquemin o văzuse ieşind din Maison-Blanche. Fără îndoială! 
Pentru că cineva trebuie că deschisese poarta care până atunci 
fusese închisă. Deci Silvia d'Oritza îşi procurase o cheie pentru a 
intra oricând vrea în parcul palatului d'Arronces? 

Orice-ar fi fost, don Juan, Jacquemin şi măgarul intrară pe 
poartă 

Cu paşi repezi, Juan Tenorio înainta până la peronul 
palatului. 

Exaltaţia lui, pe care am arătat-o şi mai înainte, departe de 
a i se calma, devenise acum aproape o suferinţa pe care el se 
încăpăţâna să o atribuie foamei. 

Îşi ridică ochii înfricoşaţi spre palat şi văzu că toate 
ferestrele erau închise. Nu se vedea nici o lumină şi palatul 
părea părăsit. 

Don Juan îşi împreună mâinile într-un gest pasionat şi 
murmură: 

— Leonor, iubită Leonor, unde eşti? Floare suavă care-mi 
îmbălsămezi sufletul cu parfumul tău misterios de iubire, de ce 
nu pot să te ud cu lacrimile mele? Fiindcă atunci, mai vie şi mai 
frumoasă, ai putea să ai milă şi de mine, Leonor, te chem. 
Leonor, te implor. Vai! Leonor! Cel ce te iubeşte se află aici şi tu 
nu o şti! Don Juan imploră şi plânge în zadar! Ei bine, 
blestemate să-mi fie lacrimile, blestemată să-mi fie durerea, 
fiindcă nu reuşesc să-ţi trezesc iubirea, Leonor, Leonor, ascultă- 
mă! 

Şi cu o voce admirabilă, melodioasă, impresionantă, 
adevărat suspin muzical, cu vocea sa de o incomparabilă 
claritate, don Juan începu să cânte vechea romanţă a îndră- 
gostiţilor, din ţara dragostei, din Andaluzia: 


Lagrimas que nas pudieron 
Tanta dureza ablandar 

Yo las volvere à la mar 

Pues que de la mar salieron... 


"Pentru că voi nu puteţi, o lacrimile mele/Să îmblânziţi 
această asprime, /Vă voi vărsa în mare/De la care aţi 
împrumutat amărăciunea..." 

Jacquemin Corentin povesti mai târziu că ascultând pe don 
Juan, simţise cum se cutremură până-n adâncul inimii şi că 
uitase orice spaimă şi că, pentru prima dată în viaţa sa, poate 
pentru totdeauna, înţelesese pe deplin sensul cuvântului 
dragoste pe care i-l revelase cântecul. 

Dar poate că şi altcineva, în afara lui Corentin, îl ascultase 
pe don Juan. 

Fiindcă lui Jacquemin i se păru că aude un suspin atunci 
când don Juan sfârşise de cântat. 

Cine plângea în întunericul nopţii? 

Dumneata eşti Silvia, dumneata, soţia căreia, odinioară, 
don Juan îi cântase vechea romanţă de dragoste, dumneata, în 
care dureroasele versuri au evocat fermecătoarele amintiri ale 
acelor clipe de bucurie, niciodată uitate? 

Don Juan tăcu. Acum plângea... 

Rămase nemişcat mai bine de un minut, părând să asculte, 
cu ochii ridicaţi spre ferestrele întunecate şi tăcute. Deodată fu 
străbătut de un frison. Işi duse mâna la gât ca şi când s-ar fi 
sufocat. Atunci îşi plecă fruntea şi păru că vrea să devină cât 
mai mic. Corentin îl auzi murmurând: 

— Cine-mi vorbeşte? Cine a răspuns romanţei mele de 
dragoste. Mila asta mi se pare dispreţuitoare. Cine îndrăzneşte 
să-i fie milă de don Juan? Cine îl iartă? Don Juan nu are nevoie 
nici de mila. Nici de iertare! Don Juan are nevoie de dragoste! 

Se dădu înapoi câţiva paşi, pierit, părând că luptă cu el 
însuşi dar îşi reveni repede, mândru. 

— Cine îndrăzneşte să spună că-l iartă pe don Juan Tenorio? 
strigă el. Oh! Vocea asta care spune că mă iartă, îmi arde inima. 
Să fiu iertat ca ultimul mizerabil? lertat ca un învins, redus la 
neputinţă? lertat? lertat? 

Se încovoie de parcă această misterioasă iertare îl strivea. 

Şi cu violenţă se îndreptă încă o dată, cu ochi strălucitori şi 
voce aspră, strigă: 

— Cine eşti tu, cel ce mă ierţi? Nu-ţi vreau iertarea! 
Dispreţul tău, îl dispreţuiesc! lertatea ta? E ca fierul roşu aplicat 
pe numărul ocnaşului! Fără iertare! Vreau mai întâi să ştiu cine 
eşti! Aha!... Te văd! Te recunosc! Tu eşti aceea care ai plâns din 


dragoste la cântecul meu? Tu eşti Maria?... Ce vrei, Maria?... Pe 
iad! Nu e Maria!... E Pia... Nu... e Silvia... nu... Ah! lată-le, iată-le 
aici pe toate! Toate care m-au iubit! lată-le cum îmi arată 
disprețul lor acum... Prin iertarea lor! Inapoi, plecaţi! V-am fost 
stăpân, ascultați ordinul meu, ascultați, sau pe Ceruri!... Aha! 
lată-le cum fug... N-a mai rămas decât una, una singură care 
continuă să mă insulte cu iertarea ei! Cine este? Pentru ce atât 
dispreţ în ochii săi frumoşi? Dumnezeule! Cât este de frumoasă 
şi cât de înfricoşătoare îi este iertarea! Cine eşti? Cine eşti?... 

Deodată căzu în genunchi şi vocea-i sfâşietoare pronunţă 
numele celei care murise fiindcă îl iubise: 

— Christa! Christa! Christa!... 

— Domnule, spuse Jacquemin care tremura din toate 
mădularele, veniţi-vă în fire, profitaţi acum, când calea este 
liberă, să plecăm... 

— Ai auzit ce-a spus, Corentin? 

— Cine, domnule? 

— N-am auzit prea bine ce a spus. A murmurat nu ştiu ce, 
ceva în genul "îmbrăţişarea comandorului"... Ce are a face aici 
îmbrăţişarea comandorului?... Ce a vrut să spună cu asta?... 
Orice ar fi, nu am nevoie de iertarea lui! 

— Să plecăm, domnule, să plecăm cât mai repede!... 

Don Juan începu să râdă, ridicând din umeri: 

— Comandorul! făcu el. Bietul om, mi-a simţit forţa braţului. 
Ai dreptate, Corentin, să plecăm. Pentru ce am venit aici? 

— Dracu' mai ştie! Să plecăm şi încă repede... 

— Nu încă! Mi-am amintit! Comandorul! Cum, nu nu l-am 
invitat chiar eu la cină? Asta era. Trebuie să cinez împreună cu 
statuia lui şi tu, tu trebuie să ne serveşti cina. Urmează-mă... 

Don Juan înainta, înconjurând palatul şi se îndreptă spre 
uşiţa exterioară a capelei. Pierdut, Jacquemin îl urmă, 
nemaiavând forţa de a se opune, nici măcar nu mai putea să se 
roage. Continua să tragă măgarul de căpăstru în mod mecanic. 
Ochii îi avea fixaţi pe stăpânul său care mergea înainte, cu paşi 
sacadaţi, ca un rănit care abia se mişca. Văzu cum, aproape la 
fiecare pas, don Juan îşi duce mâna la gât şi nu odată îl auzi 
mormăind: 

— Aş vrea să aflu şi eu cine încearcă să mă ia de gât, dar-ar 
ciumă-n el de nemernic! 


Brusc, Jacquemin văzu la colţul potecii capelă. Vitraliile îi 
erau luminate slab de candela încă aprinsă şi ochii i se fixară pe 
dreplughiul uşor luminai al portiţei deschise. 

Don Juan îşi revenise. 

Înainta spre uşiţa cu paşi hotărâți. 

Nu mai rămăseseră de făcu decât trei paşi. 

În acel moment, Jacquemin Corentin îl văzu pe don Juan 
oprindu-se brusc, ţeapăn, ca o stană de piatră, sil auzi spunând 
batjocoritor: 

— Cum? Dumneata eşti, don Sancho d'Ullou, dumneata 
eşti, domnule comandor, îţi dai osteneala să mă întâmpini? Mii 
de mulţumiri, don Sancho, pentru această curtenie care mă 
onorează. 

Corentin privi peste umărul stăpânului său. 

Dar nu văzu nimic. 

Nimic în afara unei ceţe albe care plutea în cadrul uşiţei. 

— Corentin, spuse don Juan cu o voce care răsună ciudat, 
descarcă măgarul şi adu coşurile în acest mormânt măreț. Pe 
viul Dumnezeu, o mai frumoasă sufragerie nici că se putea. Dar, 
seniore Sancho, fă-mi te rog puţin loc, vreau să trec... 

Jacquemin Corentin îşi îndreptă spre uşiţă privirea-i 
înspăimântată. Şi de această dată, văzul... 

Văzu cum acea ceaţă părea că se condensează repede, 
luând forma unui corp... 

Corp... Un corp omenesc, cap, umeri, bustul, braţele, 
picioarele... 

Jacquemin simţi că nu poate fugi, picioarele-i refuzau să se 
mişte şi rămase pe loc, cu părul ridicat măciucă şi cu priviri de 
nebun. 

Deodată se simţi cuprins de supremă nebunie. 

Fiindcă ceea ce vedea acum în faţa sa, în cadrul uşiţei, nu 
mai era o formă umană... 

Era o marmură rigidă. 

Şi Corentin recunoscu acea marmură. 

Scoase un geamăt: 

— Statuia! Statuia Comandorului!... 

Şi se prăbuşi leşinat în momentul în care văzu, da, cu ochii 
săi, văzu statuia de marmură, statuia comandorului, ridicându-şi 
încet braţul... 

Don Juan rămăsese nemişcat în fața a ceea ce vedea. 


Era oare în realitate? 

Ce importanţă avea?... 

Da, într-adevăr: nu era absolut deloc important dacă ceea 
ce vedea era real ori nu. 

Important era că vede... 

Dacă ceea ce vedea venea să-l atingă, trebuia să simtă 
contactul, ca şi când lucrul ar fi fost real’. 

Don Juan vedea... 

Rămăsese tot atât de ţeapăn ca şi statuia. 

Işi dădu uşor capul pe spate pentru a vedea mai bine... 

Vedea statuia comandorului. 

Pe buze avea încă acel surâs care nega, iar în priviri 
aceeaşi sclipire sfidătoare. 

Şi văzu... 

Don Juan văzu cum statuia îşi ridică braţul, încet, încet. Nici 
măcar nu se gândi să fugă. Nu se gândea la nimic. Gândurile-i 
erau haotice, un fel de cataclism. 

Văzul!... 

Văzu mâna de marmură, în aci, înaintând până la ea, până 
la gâtul său... 

Simti cum degetele de marmură îi cuprind gâtul. 

Asta dură câteva secunde. 

Din piept îi scăpă un suspin prelung. Şi dintr-o dată, don 
Juan căzu pe spate, strangulat, înăbuşit de mâna rece a tatălui 
Christei, de SUGRUMAREA STATUII COMANDORULUI... 

Când Jacquemin Corentin îşi reveni, prima sa privire se 
îndreptă asupra uşii capelei, dar statuia nu se mai afla acolo. Se 
îndrepta şi văzu atunci mai mulţi servitori ai palatului Arronces 
alergând, cu torţe în mâini, sub conducerea lui Jacques Aubriot. 
Torţele luminau mica esplanadă unde Clother de Ponthus se 
bătuse pentru a o salva pe Leonor... Şi ele luminau cadavrul lui 
don Juan Tenorio. Aproape de cadavru se afla îngenuncheată o 
femeie nemişcată, ea însăşi o statuie a durerii. 


3 În anumite şedinţe în care unul din asistenţi crede că braţul i-a 
fost înţepat puternic, ceea ce este important, ceea ce — în afara 
oricărei şmecherii — simte asistentul, este impresia că într-adevăr, 
braţul i-a fost înţepat. O simte, încât pe braţ chiar îi ramâne aceasta 
urmă, presupuneţi aceeaşi impresie la gât... presupuneţi-o cu 
putere... (N.A.) 


Majordomul se apropie, se descoperi şi, atingând 
respectuos umărul femeii, îi spuse; 

— Veniţi, doamnă, veniţi. Vom duce noi corpul în palat 

Tânăra femeie se ridică şi atunci Jacquemin Corentin o 
recunoscu pe Silvia d'Oritza, soţia lui Juan Tenorio. Nu mai 
plângea. Dar dacă o figură omenească poate exprima durerea în 
ceea ce are ea mai profund, definitiv, ireparabil, atunci figura 
Silviei asta exprima... 

Ridicându-se, aceasta spuse: 

— Mergeţi, vă voi urma... 

Şi, cu un gest, îi îndepărtă pe servitorii care se pregăteau 
să transporte corpul. Il apucă în braţe. Fără îndoială că braţele ei 
slabe, de femeie, căpătaseră în această clipă o forţă de neînvins 
fiindcă cu toţii o văzură pe Silvia d'Oritza ridicând corpul... Soţia, 
august şi tragic în suferinţa ei, duce ape braţe, într-o supremă 
atitudine de iubire şi de iertare, corpul celui care-i fusese soţ... 


Sfârşit 


x k x 


x k x