Alexandre Dumas — Cavalerul De Mauleon

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


CAVALERUL DE MAULEON 


I CUM A AFLAT CRONICARUL JEHAN FROISSARDI 
DESPRE ÎNTÂMPLAREA PE CARE O VOM POVESTI 
Călătorul care străbate astăzi acea parte din Bigorre2, ce 
se întinde între izvoarele râurilor Gers şi Adour, regiune 
care s-a numit mai apoi departamentul Pirineilor de Sus, 
dacă vrea să meargă de la Tournai la Tarbes, are de ales 
între două drumuri: unul construit de curând şi care taie 
câmpia, îl va conduce în două ore în fosta capitală a conților 
de Bigorre; celălalt, care ţine muntele şi este un vechi drum 
roman, îi va oferi un itinerar de nouă leghe. Dar în acelaşi 
timp, acest adaos de drum şi de osteneală va fi din belşug 
răsplătit de încântătorul ţinut pe care-l va străbate şi de 
priveliştea acelor măreţe prim planuri al căror nume este 
Bagneres Montgaillard Lourdes, precum şi de zarea aceea 
ca un zid de sineală făurită de întregul lanţ al Pirineilor, din 
mijlocul cărora se înalţă, alb de zăpadă, zveltul Pic-du-Midi. 
Este drumul artiştilor, al poeţilor şi amatorilor de 
antichităţi. Asupra lui îl vom ruga pe cititor să-şi îndrepte 
privirile împreună cu noi. 

În primele zile ale lunii martie 1388, pe la începutul 
domniei regelui Carol al VI-lea, atunci când toate castelele 
feudale, astăzi năruite, îşi înălţau vârful turnurilor dincolo 
de coroana celor mai înalţi stejari şi a pinilor celor mai 
semeţi. - când acei bărbaţi cu armuri de fier şi cu inimi de 
bronz, care se numeau Olivier de Clisson, Bertrand 
Duguesclin, Captal de Buch, abia coborâseră în mormintele 
lor homerice, după ce începuseră marea Iliadă al cărei 
deznodământ se datorează unei păstoriţe3, doi bărbaţi 


călăreau pe drumul îngust şi desfundat, pe atunci singura 
cale de legătură între oraşele mai însemnate din sud. 

Erau urmaţi de doi valeţi, de asemenea câălări. 

Cei doi stăpâni păreau să aibă aproape aceeaşi vârstă, 
adică între 55 şi 58 de ani. Dar aici se oprea comparaţia; 
căci marea deosebire dintre veşmintele lor arăta că aveau 
îndeletniciri diferite. 

Unul din ei care, desigur din obişnuinţă, mergea la o 
jumătate de lungime de cal înaintea celuilalt, era îmbrăcat 
cu o tunică de catifea fără mâneci, pe vremuri stacojie, dar 
care îşi pierduse atât luciul cât şi culoarea din pricina 
soarelui şi a ploilor îndurate din ziua când stăpânul ei o 
îmbrăcase. Prin croiala veşmântului ieşeau două braţe 
vânjoase, acoperite cu două mâneci din piele de bivol, ce 
făceau parte dintr-o jiletcă, odinioară galbenă, dar care, la 
fel ca tunica, nu se mai afla în starea ei iniţială, însă nu din 
pricina contactului cu elementele naturii, ci din cauza 
frecării cu platoşa, căreia, de bună seamă, îi era sortit să-i 
slujească drept căptuşeală. O cască, dintr-acelea numite 
„bassinet”, spânzura de oblâncul şeii călăreţului, fără 
îndoială că din pricina căldurii, îngăduind astfel să i se vadă 
acestuia capul descoperit, pleşuv spre creştet, dar umbrit la 
tâmple şi la ceafă de şuviţe lungi de păr cărunt, care se 
armonizau cu mustăţile, ceva mai negre decât părul, aşa 
cum se întâmplă aproape totdeauna cu bărbaţii care au 
îndurat oboseli mari, şi o barbă de aceeaşi culoare cu 
mustăţile, tăiată pătrat, se revărsa peste un grumăjer de 
fier, singura parte din armura defensivă pe care o mai 
păstrase călăreţul. Cât despre armele ofensive, ele se 
compuneau dintr-o spadă lungă susţinută de o curea lată de 
piele, şi dintr-o secure mică, terminată printr-o lamă 
triunghiulară, în aşa fel ca să poţi lovi cu această secure tot 
atât de bine cu tăişul ca şi cu vârful. Arma era agăţată de 
oblâncul şeii în dreapta şi făcea pereche cu casca 
spânzurată de oblânc în stânga. 


Al doilea stăpân, adică cel care mergea puţin mai în urma 
primului, n-avea dimpotrivă nimic războinic, nici în 
înfăţişare, nici în ţinută. Era îmbrăcat într-un anteriu lung, 
negru, de cureaua căruia, în loc de spadă s-au pumnal, 
atârna o călimară din piele, aşa cum purtau şcolarii şi 
studenţii; avea ochi vioi şi inteligenţi, sprâncene dese, nasul 
puţin coroiat, buze cărnoase, părul rar şi scurt, barba şi 
mustăţile rase, iar pe cap purta o glugă, aşa cum obişnuiau 
magistraţii, preoţii şi, în general, persoanele serioase. Din 
buzunare îi ieşeau nişte suluri de pergament acoperite cu 
acea scriere fină şi măruntă, obişnuită la cei care scriu 
mult. Chiar şi calul părea că împărtăşeşte apucăturile 
paşnice ale călăreţului, iar mersul lui în buiestru şi capul 
plecat spre pământ contrastau cu pasul distins, nările 
fumegânde şi nechezatul capricios al calului de luptă care, 
aşa cum am spus, mândru de superioritatea lui, părea că nu 
vrea să meargă în rând cu el. 

Cei doi valeţi veneau în urmă şi păstrau între ei acelaşi 
caracter opus ce-i deosebea pe stăpâni. Unul era înfăşurat 
într-o pelerină verde, cam în felul arcaşilor englezi, 
purtându-şi arcul în bandulieră; avea tolba agăţată în 
partea dreaptă, iar în stânga îi atârna, lipit de coapsă, un fel 
de pumnal cu lama lată care ţinea loc atât de cuţit cât şi de 
aşa-zisă „limbă de bou”, o armă mult mai primejdioasă. 

Înapoia lui zăngănea, la fiecare pas mai zvâcnit al calului, 
armura de care stăpânul său se descotorosise deocamdată 
văzând că drumurile nu sunt primejdioase. 

Celălalt era, ca şi stăpânul lui, îmbrăcat în negru şi părea 
că face parte din tagma călugărilor, atât prin tăietura 
părului cât şi prin tonsura ce i se zărea în vârful capului 
atunci când îşi ridica tichia de postav negru cu urechiuşe. 
Această părere mai putea fi întărită şi de vederea cărţii de 
rugăciuni pe care o ţinea sub braţ şi ale cărei colţuri şi 
închizătoare de argint, de o lucrătură destul de frumoasă, 
rămăseseră încă strălucitoare, deşi cartea se cam uzase. 


Tuspatru călătoreau deci, stăpânii visând, valeţii flecărind; 
când ajunseră la o răspântie unde drumul o apuca în trei 
direcţii, cavalerul îşi opri calul făcând semn şi celorlalţi să 
oprească. 

— Ascultă, abate Jehan, spuse el, uită-te bine la locurile 
astea şi spune-mi ce părere ai. 

Cel căruia îi fusese adresat îndemnul aruncă o privire în 
jur şi cum ţinutul era cu desăvârşire pustiu, iar prin 
aşezarea locurilor părea potrivit pentru o ambuscadă, 
răspunse: 

— Pe legea mea! senior Espaing, ciudate locuri şi, o spun 
deschis, că în ceea ce mă priveşte nu m-aş opri aici nici cât 
mi-ar trebui să rostesc trei Pater şi trei Ave, dacă nu m-aş 
afla în tovărăşia unui cavaler atât de renumit. 

— Îţi mulţumesc pentru măgulire, abate Jehan, spuse 
cavalerul, şi recunosc în ea curtenia dumitale obişnuită, 
acum adu-ţi aminte ce mi-ai spus acum trei zile, când am 
ieşit din oraşul Pamiers, în legătură cu vestita încăierare 
dintre Mongat de Saint-Bazile şi Ernauton-Bissette, la 
trecătoarea Larre. 

— O! da, mi-aduc aminte, răspunse canonicul, ţi-am spus 
că atunci când vom ajunge la trecătoarea Larre să mă 
anunţi şi pe mine, căci ţineam neapărat să văd un loc 
renumit prin moartea atâtor viteji. 

— Ei bine, iat-o! 

— Credeam că trecătoarea Larre se află în Bigorre. 

— Întocmai, şi noi tot acolo ne aflăm şi asta de când am 
trecut prin vad râuleţul Leze. Am lăsat la stânga, acum 
vreun sfert de ceas, drumul ce duce la Lourdes şi la castelul 
Montgaillard; colo e sătuleţul Civitat, dincoace pădurea 
seniorului de Barbezan şi, în sfârşit, mai încolo, printre 
copaci, se zăreşte castelul Marcheras. 

— Oh! senior Espaing, spuse abatele, îmi cunoşti 
curiozitatea pentru faptele de vitejie cărora le-a mers faima 
şi cât de mult mă grăbesc să le notez pe măsură ce le văd 
sau mi se povesteşte despre ele, ca nu cumva memoria să- 


mi joace vreo festă; aşadar, te rog să-mi spui în amănunt ce 
s-a petrecut pe aceste meleaguri. 

— E lucru uşor, spuse cavalerul. Pe la 1358 sau 1359, deci 
cam cu treizeci de ani în urmă, toate garnizoanele din ţinut 
erau franceze, în afară de cea de la Lourdes. Or, aceasta 
făcea dese ieşiri spre a aproviziona oraşul, jefuind tot ce 
întâlnea în cale şi aducârid prada înapoia zidurilor, astfel 
încât atunci când o ştiau plecată după jaf, toate celelalte 
garnizoane trimiteau câteva detaşamente s-o întâmpine şi 
s-o fugărească; iar atunci când se întâlneau unii cu alţii, se 
încăierau atât de straşnic încât ai fi crezut că e o bătălie 
adevărată dacă te luai după faptele de vitejie ce se 
săvârşeau. 

Într-una din zile, Mongat de Saint-Bazile, căruia i se zicea 
astfel pentru că avea obiceiul să se deghizeze în călugăr 
spre a întinde curse, ieşi din Lourdes împreună cu seniorul 
Carnillac şi cu vreo sută douăzeci de lăncieri; cetatea ducea 
lipsă de hrană, aşa încât puseseră la cale o mare expediţie. 
Călăriră, aşadar, până când ajunseră la o păşune aflată la o 
leghe de oraşul Toulouse, unde găsiră o cireada de vite pe 
care puseră mâna, după care se înapoiară pe drumul cel 
mai scurt; dar în loc să urmeze prudenţi acel drum, se 
împrăştiară ba la dreapta ba la stânga spre a mai lua încă o 
turmă de porci şi una de oi, astfel încât zvonul despre 
expediţie avu vreme să se răspândească. 

Cel dintâi care află vestea fu un căpitan din Tarbes pe 
nume Ernauton de Sainte-Colombe. Îşi lăsă îndată castelul 
în paza nepotului său - unii ziceau că ar fi fost fiul lui 
nelegitim - un flăcăiaş de vreo cincisprezece sau 
şaisprezece ani, care nu luase parte până atunci la nici o 
luptă sau încăierare. Alergă să anunţe pe seniorul de 
Berrac, pe seniorul de Barbezan şi pe toţi scutierii din 
Bigorre pe care-i putu găsi, astfel încât în aceeaşi seară, el 
se găsea în fruntea unei trupe aproape asemănătoare cu 
cea pe care o comanda Mongat de Saint-Bazile; de bună 
seamă că lui i se dădu comanda acestei trupe. 


Trimise numaidecât spioni prin împrejurimi ca să afle 
drumul pe care socotea să-l parcurgă garnizoana din 
Lourdes şi când află că se îndreptau spre trecătoarea 
Larre, hotări să-i aştepte acolo. Drept urmare, întrucât 
cunoştea la perfecţie ţinutul şi cum caii lui nu erau obosiţi, 
în vreme ce, dimpotrivă, cei ai duşmanilor mărşăluiseră de 
patru zile, se grăbi să vină să-şi ia postul în primire; în acest 
timp, jefuitorii făcură popas la vreo trei leghe depărtare de 
locul unde erau aşteptaţi. 

După cum ai spus-o singur, terenul e prielnic pentru o 
ambuscadă. Oamenii din Lourdes şi chiar Mongat nu 
bănuiră deci nimic, şi, cum turmele mergeau înainte, ele şi 
trecuseră dincolo de locul unde ne aflăm, când, dinspre cele 
două drumuri pe care le vezi, unul la dreapta şi altul la 
stânga noastră, trupa lui Ernauton de Sainte-Colombe sosi 
în galop scoțând strigăte de luptă; dar găsi cu cine să stea 
de vorbă; Mongat nu era omul care s-o ia la fugă, aşa că 
porunci trupei să se oprească şi aşteptă ciocnirea. 

Aceasta fu grozavă şi vrednică de cei dintâi războinici ai 
ținutului; dar mai cu seamă, ceea ce-i înfuria mai mult pe 
cei din Lourdes, era că se despărţiseră de turmele pentru 
care înduraseră atâtea oboseli şi înfruntaseră atâtea 
primejdii şi pe care le auzeau depărtându-se mugind, gro- 
hăind şi behăind, mânate de valeţii adversarilor care, 
datorită zidului format de stăpânii lor, nu avuseseră de-a 
face decât cu văcarii; aceştia însă nici n-aveau de gând să 
lupte, căci puţin le păsa dacă vitele se aflau în stăpânirea 
unuia sau altuia, de vreme ce nu mai erau în stăpânirea lor. 

Aşadar cei din Lourdes aveau un îndoit interes să-şi 
înfrângă duşmanii. - mai întâi pentru propria lor siguranţă, 
apoi pentru a-şi recăpăta vitele pentru hrană, de care ştiau 
că au atâta nevoie camarazii lor rămaşi în cetate. 

Prima ciocnire avu loc cu lovituri de lance; dar în curând o 
parte din lănci se sfărâmară şi cei care le mai aveau încă 
întregi, găsind că într-un spaţiu atât de restrâns lancea era 
o armă nepotrivită, le aruncară şi apucară unii securile, alţii 


spadele, unii măciucile, ceilalţi orice armă le căzu la 
îndemână, şi adevărata încăierare începu atât de înflăcărat, 
atât de crudă, atât de îndârjită, încât nimeni nu voia să dea 
nici un pas înapoi, iar cei ce dădeau mai încercau să se 
târască încă vreo câţiva paşi înainte de a muri, ca să nu se 
spună că au pierdut teren; se bătură astfel trei ore în şir, 
după care, ca şi când s-ar fi înţeles între ei, cei ce erau prea 
obosiţi se retraseră, să se aşeze înapoia tovarăşilor lor, fie 
în pădure, fie pe pajişte, fie pe marginea şanţului, îşi 
scoaseră căştile, îşi şterseră sângele sau sudoarea, 
răsuflară o clipă şi se înapoiară la luptă mai îndârijiţi ca 
oricând; astfel încât nu cred să fi existat vreodată, de când 
cu vestita luptă a celor Treizeci4, o bătălie, cu un atac şi o 
apărare atât de îndâriite. 

În timpul celor trei ore de încăierare, întâmplarea făcuse 
ca cei doi şefi, adică Mongat de Saint-Bazile şi Ernauton de 
Sainte-Colombe, să lupte, unul la dreapta, celălalt la stânga. 
Dar amândoi loveau atât de tare şi vârtos încât se făcu un 
gol în jur şi cei doi se aflară în sfârşit faţă în faţă. Cum 
fiecare din ei dorea acest lucru şi cum de la începutul 
încăierării nu încetaseră să se caute, scoaseră un strigăt de 
bucurie zărindu-se. Şi, ca şi când ceilalţi ar fi înţeles că 
oricare altă luptă n-ar mai fi avut nici o strălucire faţă de a 
lor, se dădură toţi la o parte, lăsară locul liber, iar acţiunea 
generală încetă spre a face loc luptei individuale. 

— Ah! spuse abatele, întrerupându-l pe cavaler cu un 
oftat, de ce n-am fost şi eu acolo să văd o asemenea 
înfruntare, căci ne-ar fi reamintit de vremile frumoase ale 
cavaleriei, care din păcate au apus pentru totdeauna. 

— Adevărul este, urmă cavalerul, că ai fi avut prilejul să 
vezi un spectacol rar şi frumos. Căci ambii luptători erau 
războinici încercaţi, puternici la trup şi pricepuţi în 
meserie, călărind cai buni şi mândri ce păreau tot atât de 
înverşunaţi să se sfâşie ca şi stăpânii lor; totuşi calul lui 
Mongat de Saint-Bazile căzu cel dintâi, izbit de o lovitură de 
secure îndreptată de Ernauton spre stăpânul lui, lovitură 


care îl întinse la pământ mort pe loc. Dar oricât de iute ar fi 
fost căzătura, Mongat era prea experimentat ca să nu aibă 
vreme să-şi desprindă picioarele din scări, încât se pomeni 
culcat, nu sub cal, ci lângă el şi întinzând braţul tăie 
genunchiul calului lui Ernauton; nechezând de durere, 
acesta se poticni şi căzu pe amândoi genunchii; Ernauton îşi 
pierdu avantajul şi fu silit să sară la pământ. Dar abia sări, 
că Mongat se ridică în picioare şi lupta începu din nou, 
Ernauton izbind cu securea şi Mongat cu ghioaga. 

— Şi chiar în locul acesta se petrecea frumoasa faptă 
vitejească despre care vorbeşti? întrebă abatele, cu ochii 
strălucind de înflăcărare, ca şi când ar fi văzut lupta ce i se 
descria- 

— Chiar în locul acesta, cucernice Jehan. Martori oculari 
mi-au povestit de zeci de ori ce-ţi povestesc eu acum. 
Ernauton era în locul unde eşti dumneata şi Mongat în locul 
unde sunt eu, iar Mongat îl înghesui atât de tare pe 
Ernauton încât acesta, tot apărându-se, fu silit să dea 
înapoi, ajungând de la piatra asta care se află lângă 
picioarele calului dumitale, până la şanţul de colo unde fără 
îndoială că ar fi căzut pe spate. Tocmai atunci un tânăr care 
sosise cu sufletul la gură în toiul luptei şi care privea de 
cealaltă parte a şanţului, văzându-l pe bunul cavaler împins 
astfel şi înțelegând că era la capătul puterilor, nu făcu decât 
un salt din locul unde se afla până la Ernauton şi, luându-i 
din mână securea care era gata să-i scape, îi spuse: „Ah! 
unchiule, dă-mi puţin securea asta şi îngăduie-mi să mă 
slujesc de ea”. 

Ernauton atâta aştepta şi el, aşa că dădu drumul securii şi 
se întinse pe marginea şanţului unde valeţii alergară să-i 
dea ajutor şi îi desfăcură cataramele, căci era gata să 
leşine. 

— Dar tânărul, întrebă abatele, tânărul? 

— Ei bine, tânărul dovedi cu acest prilej că, aşa bastard 
cum i se spunea, avea în vine sânge vajnic, de rasă şi că 
unchiul său nu făcuse bine lăsându-l într-un castel vechi în 


loc să-l ia cu el; căci abia apucă securea în mână că, fără să- 
i pese că n-avea pe el decât o simplă tunică de postav, iar pe 
cap o bonetă de catifea, în vreme ce duşmanul lui era 
acoperit cu fier din cap până-n picioare, îi dădu o lovitură 
atât de puternică cu tăişul armei în creştetul căştii încât 
aceasta fu străpunsă, iar Mongat ameţit se clătină şi era să 
cadă. Dar fiind un războinic prea vânjos nu se lăsă doborât 
astfel de prima lovitură. Se ridică deci, apucă ghioaga şi 
dădu tânărului o lovitură atât de năprasnică încât i-ar fi 
zdrobit capul dacă l-ar fi atins. Dar tânărul, pe care nici o 
armă defensivă nu-l îngreuia, se feri făcând un salt în lături 
şi, repezindu-se întocmai ca un pui de tigru asupra 
adversarului, îl cuprinse cu amândouă braţele pe Mongat 
care era istovit după îndelunga-i luptă şi îndoindu-l aşa cum 
îndoaie vântul un copac, sfârşi prin a-l dobori sub el 
strigându-i: „Predă-te, Mongat de Saint-Bazile, de bunăvoie 
sau silit, altfel eşti un om mort”. 

— Şi s-a predat? întrebă abatele pe care povestirea îl 
interesa atât de mult încât tresălta de plăcere. 

— Nu, urmă Espaing, nu s-a predat ci a răspuns cu trufie: 
„Să mă predau unui copil! mi-ar fi ruşine... loveşte dacă 
poţi”. „Ei bine! nu mite preda mie, ci unchiului meu 
Ernauton de Sainte-Colombe, care este un cavaler viteaz, 
iar nu unui copil ca mine”. „Nici unchiului tău nici ţie, spuse 
Mongat cu glas înăbuşit, căci dacă n-ai fi sosit tu, unchiul 
tău ar fi fost unde sunt eu acum, aşa că loveşte. Cât despre 
mine n-am să mă predau pentru nimic în lume”. „Dacă-i 
vorba pe-aşa, spuse tânărul, şi întrucât nu vrei să te predai, 
aşteaptă şi ai să vezik”. „Da, să vedem, spuse Mongat 
făcând o sforţare aşa cum făcea uriaşul Encelade5 când 
vrea să se descotorosească de muntele Etna, s-o vedem şi 
pe-asta”. 

Dar degeaba se opinti din toate puterile, degeaba îşi 
încolăci braţele şi picioarele, întocmai ca două inele de fier 
în jurul tânărului, că tot nu reuşi să-l dea la o parte. Acesta 
rămase învingător, ţinându-l sub el cu o mână, în vreme ce 


cu alta trăgea de la brâu un cuţit lung şi subţire a cărui 
lamă alunecă sub grumăjer. În aceeaşi clipă se auzi un 
horcăit înăbuşit. Mongat se frământă, se încorda, încercă să 
se ridice, dar fără a putea să-l îndepărteze pe tânărul 
agăţat de el care îi înfigea tot mai adânc cuțitul în beregată; 
deodată o spumă de sânge ţâşni prin viziera căştii lui 
Mongat şi împroşcă faţa adversarului. 

După sforţările acelea supraomeneşti se puteau ghici 
zvârcolirile agoniei. Dar după cum nu-i dăduse drumul mai 
înainte, tânărul nu-i dădu drumul nici acum; părea legat de 
mişcările lui. Aşa cum face şarpele cu corpul victimei pe 
care o înăbuşe, se ridică, se prăbuşi, se încordă, întocmai ca 
Mongat şi odată cu el, tremură la toate tremurăturile lui şi 
rămase culcat şi întins până când ultima tresărire se potoli 
şi până când horcăitul se preschimbă într-un suspin. 

Abia atunci se ridică, ştergându-şi faţa cu mâneca de la 
tunică şi cu mâna cealaltă scuturând cuţitaşul care părea o 
jucărie de copil şi care totuşi provocase cu atâta cruzime 
moartea unui om. 

— Doamne sfinte! strigă abatele, uitând că entuziasmul lui 
îl împinsese să hulească aproape, să-mi spui neapărat 
numele acelui tânăr, senior Espaing de Lyon, căci vreau să-l 
notez pe papirusul meu şi să încerc să-l întipăresc în cartea 
istoriei. 

— Se numea Bastardul Agenor de Mauleon, răspunse 
cavalerul, şi poţi să-l notezi cu litere mari în papirusul 
dumitale, aşa după cum spui, cucernice Jehan; căci este 
numele unui luptător temut, care merită cu prisosinţă 
această cinstire. 

— Dar, spuse abatele, fără îndoială că n-a rămas numai la 
atâta; sunt sigur că în viaţa lui a mai făcut şi alte isprăvi 
războinice vrednice de aceea prin care a început. 

— O! negreşit, căci la vreo trei sau patru ani după cele 
întâmplate, a plecat în Spania, unde a rămas vreme de 
patru sau cinci ani, luptând împotriva maurilor şi 


sarazinilor, de unde s-a înapoiat cu mâna dreaptă tăiată de 
la încheietură. 

— Vai! făcu abatele cu o exclamaţie care arăta cât de mult 
îl tulbura nefericirea învingătorului lui Mongat de Saint- 
Bazile; iată o nenorocire cât se poate de mare, căci desigur 
că un atât de viteaz cavaler s-a văzut nevoit să nu se mai 
slujească de arme! 

— Ba nu, răspunse Espaing de Lyon, aici n-ai nimerit-o, 
cucernice Jehan; căci în locul mâinii pe care a pierdut-o, a 
pus să i se facă o mână de fier cu care ţine lancea tot aşa de 
bine ca şi cu o mână adevărată; fără a mai pune la socoteală 
că poate, atunci când crede de cuviinţă, să prindă de ea o 
măciucă cu care loveşte, după cât se pare, în aşa fel încât 
cei loviți nu se mai ridică niciodată. 

— Şi, întrebă abatele, se poate şti cu ce prilej şi-a pierdut 
mâna? 

— Vai! răspunse Espaing, iată un lucru pe care nu ţi-l pot 
spune, oricâtă dorinţă aş avea să-ţi fac pe plac, căci nu-l 
cunosc personal pe viteazul cavaler despre care e vorba şi 
chiar m-a încredinţat cineva că şi cei care-l cunosc sunt tot 
atât de neştiutori ca şi mine; niciodată n-a vrut să 
povestească cuiva această parte din viaţa lui. 

— Atunci, spuse abatele, n-am să vorbesc în nici un fel de 
bastardul dumitale, senior Espaing; căci nu vreau ca aceia 
care-mi vor citi istoria pe care o scriu să pună aceeaşi 
întrebare ca şi mine fără să primească răspuns. 

— N-am ce-ţi face, spuse Espaing, am să întreb, am să mă 
informez; dar deocamdată e mai bine să-ţi iei gândul de la 
aşa ceva, cucernice Jehan, căci nu văd cum ai să afli 
vreodată ceea ce doreşti să ştii, decât doar de la el, dacă ai 
să-l întâlneşti cândva. 

— Aşadar mai trăieşte? 

— Desigur, şi se războieşte mai mult ca oricând. 

— Cu mâna lui de fier? 

— Cu mâna lui de fier. 


— Ah! spuse abatele Jehan, aş fi în stare să mă lipsesc de 
abație numai să-l întâlnesc pe omul acela şi să-l rog să-mi 
povestească viaţa lui; dar până una alta termină povestea 
dumitale, senior Espaing, şi spune-mi ce s-a întâmplat cu 
cele două tabere după ce a murit Mongat. 

— Moartea lui Mongat a pus capăt luptei. Cavalerii nu 
voiau decât turmele furate şi le dobândiseră. De altfel, 
Mongat nemaifiind în viaţă, ei ştiau că vestita garnizoană de 
la Lourdes, atât de temută, îşi pierduse jumătate din 
putere, căci de multe ori un singur om face tăria unei 
garnizoane sau a unei armate. Căzură la învoială deci ca 
fiecare să-şi ia răniții şi prizonierii şi să-şi îngroape morții. 

Îl luară aşadar pe Ernauton de Sainte-Colombe, care abia 
se mai ţinea pe picioare, îngropară morţii unde ne aflăm 
noi, chiar pe locul pe care caii noştri îl calcă în picioare. Şi 
pentru ca un luptător atât de viteaz să nu fie confundat cu 
nişte morţi obişnuiţi, săpară o groapă dincolo de stânca pe 
care o vezi, la patru paşi de noi şi îi aşezară o cruce de 
piatră, săpând pe ea numele lui, pentru ca pelerinii, 
trecătorii şi vitejii cavaleri care se vor prilejui pe-aici, să 
poată rosti o rugăciune pentru odihna sufletului său. 

— Atunci hai să mergem şi noi la cruce, senior Espaing, 
răspunse abatele, căci în ceea ce mă priveşte am să rostesc 
cu dragă inimă un Iatăl nostru, un Ave Maria şi un De 
profundis. 

Luând-o înaintea cavalerului, abatele făcu semn scutierilor 
să vină, aruncă frâul calului în mâinile valetului său şi 
descăleca cu o nerăbdare ce arăta că, atunci când era 
vorba de asemenea îndeletniciri, bunul cronicar părea că 
are pe jumătate vârsta pe care o arăta. 

Seniorul Espaing de Lyon făcu la fel şi amândoi se 
îndreptară pe jos spre locul indicat. Dar când să cotească 
după stâncă, se opriră deodată. 

Un cavaler, a cărui prezenţă nu o bănuiseră, era 
îngenuncheat în faţa crucii, înfăşurat într-o manta largă sub 
ale cărei cute se ghicea o întreagă armură. Numai capul îl 


avea descoperit, casca fiind aşezată pe pământ, în vreme ce 
la zece paşi mai în urmă, ascuns şi el de stâncă, stătea un 
scutier înarmat ca de luptă, călare pe un cal de bătălie şi 
ţinând de frâu calul stăpânului, echipat şi acesta cu întregul 
harnaşament de luptă. 

Cavalerul era un bărbat în toată puterea vârstei, adică 
între 46 şi 49 de ani, cu faţa măslinie ca a unui maur, cu 
părul des şi cu barba stufoasă. Părul şi barba erau negre ca 
pana corbului. 

Cei doi călători se opriră o clipă să-l privească pe omul 
acela care, nemişcat ca o statuie, îndeplinea la mormântul 
lui Mongat cucernica îndatorire pe care veniseră s-o 
îndeplinească şi ei. 

Cât priveşte cavalerul necunoscut, atâta timp cât ţinu 
rugăciunea, nu păru să dea nici un fel de atenţie noilor 
sosiți; apoi, după ce-şi termină rugăciunea, făcu cu mâna 
stângă semnul crucii, spre marea uimire a celor de faţă, îi 
salută curtenitor printr-o înclinare a capului, îşi aşeză din 
nou casca pe fruntea-i smeadă şi, înfăşurându-se în manta, 
încălecă şi coti la rându-i pe după colţul stâncii, urmat de 
scutierul său, mai uscăţiv, mai ţeapăn şi mai negru chiar 
decât el, şi se îndepărtă. 

Cu toate că pe vremea aceea se întâlneau nenumărate 
asemenea figuri, aceasta avea totuşi un ceva atât de aparte 
încât cei doi călători îl băgară de seamă, însă fiecare păstră 
impresia în sinea lui; căci timpul le cam da ghes, mai având 
de făcut încă trei leghe, iar abatele făgăduise să rostească 
un Tatăl nostru, un Ave Maria şi un De profundis et 
Fidelium. 

Sfârşind rugăciunea, abatele Jehan se uită în juru-i. 
Cavalerul, care fără îndoială era tot atât de nedumerit ca şi 
el, îl lăsase singur; făcu deci la rându-i semnul crucii, însă 
cu mâna dreaptă şi plecă să-şi ajungă tovarăşul. 

— Hei! se adresă el celor doi valeţi, n-aţi văzut un cavaler 
înarmat ca de luptă împreună cu scutierul său, cavalerul 
părând să aibă 46 de ani iar scutierul 55 sau 60? 


— M-am interesat şi eu, răspunse clătinând din cap 
Espaing de Lyon, care era preocupat de aceleaşi gânduri ca 
şi însoţitorul său. Se pare că urmează acelaşi drum ca şi noi 
şi poate va poposi tot la Iarbes. 

— Să ne-ndemnăm caii la trap ca să-l ajungem, dacă eşti 
bun, senior Espaing, spuse cronicarul, căci poate, dacă-l 
vom ajunge, are să intre în vorbă cu noi, aşa cum se 
obişnuieşte între călătorii ce urmează acelaşi drum. Şi mi se 
pare că am avea multe lucruri de aflat în tovărăşia unui om 
care a văzut un soare atât de arzător încât să-i înnegrească 
într-atât faţa. 

— Facă-se voia dumitale, spuse cavalerul; căci, nu mă 
sfiesc s-o spun, şi pe mine mă roade o curiozitate tot atât de 
mare ca şi a dumitale; cu toate că sunt de prin partea 
locului, nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată prin ţinut. 

În urma acestei hotărâri, cei doi călători, iuţind pasul 
cailor, continuară să păstreze aceeaşi distanţă, calul 
cavalerului mergând cu ceva mai înaintea celui al abatelui. 

Dar în zadar îşi grăbiră caii. Drumul, care devenise mai lat 
şi mai frumos de când o luase de-a lungul râului Leze, 
uşurase de asemenea iuţirea mersului necunoscutului 
împreună cu scutierul său, iar curioşii sosiră la porţile 
oraşului Tarbes fără să-l fi ajuns din urmă. 

Dar odată acolo, un alt gând păru să-l îngrijoreze pe 
abate. 

— Senior, spuse el cavalerului, ştii că prima nevoie într-o 
călătorie este un culcuş bun şi o masă bună. Unde vom 
găzdui, rogu-te, în oraşul acesta Tarbes, în care nu cunosc 
pe nimeni şi în care pătrund pentru prima dată, fiind 
chemat, după cum bine ştii, de către monseniorul Gaston 
Phoebus6. 

— Nu fi îngrijat, cucernice, spuse cavalerul zâmbind; cu 
voia dumitale, o să găzduim la „Steaua“; este cel mai bun 
han din oraş. Fără a mai pune la socoteală că hangiul mi-e 
prieten. 


— Bun, spuse cronicarul, totdeauna am băgat de seamă că 
într-o călătorie trebuie să ai drept prieteni două soiuri de 
oameni: tâlharii din oraş şi tâlharii din pădure, hangiii şi 
hoţii. Să mergem dar la prietenul dumitale hangiul de la 
„Steaua” şi să-i spui să aibă grijă de mine când o fi să mai 
trec pe-aici. 

Se îndreptară amândoi spre hanul amintit, care se afla în 
piaţa mare a oraşului şi se bucura, aşa cum spusese 
Espaing de Lyon, de o mare faimă până la zece leghe 
depărtare. 

Hangiul se găsea în pragul uşii, unde, nemaiţinând seama 
de obiceiurile-i aristocratice, jumulea singur un fazan de 
toată frumuseţea căruia îi lăsase, cu acel scrupul 
gastronomic prețuit numai de gurmanzii care vor să se 
bucure nu numai de gust şi de miros, ci şi de văz, căruia îi 
lăsase, zic, nesmulse penele de pe cap şi de la coadă; cu 
toate astea, înainte de a se fi cufundat în această 
importantă îndeletnicire, îl zări pe cavalerul Espaing de 
Lyon chiar din clipa în care se ivise în piaţă şi, aşezându-şi 
fazanul sub braţul stâng, în vreme ce-şi scotea tichia cu 
mâna dreaptă, făcu câţiva paşi în întâmpinarea lui. 

— Ah! dumneavoastră sunteţi, senior Espaing, spuse el, 
arătând cea mai vie bucurie, fiţi binevenit, dumneavoastră 
şi respectabilul vostru tovarăş; de multă vreme nu v-am 
văzut şi bănuiam eu că n-o să treacă prea mult până să 
veniţi iarăşi în oraşul nostru. Hei! Brin-d'Avoine, vino să iei 
caii acestor domni. Şi tu, Marion, pregăteşte camerele cele 
mai bune. Domnilor, descălecaţi, rogu-vă, şi cinstiţi cu 
prezenţa dumneavoastră sărăcăciosul meu han. 

— Ei bine, spuse cavalerul către tovarăşul lui, nu îţi 
spuneam eu, cucernice Jehan, că jupân Barnabe este un om 
de toată isprava şi că la el poţi găsi, cât ai bate din palme, 
tot ce-ţi doreşte inima? 

— Da, răspunse abatele, n-am nimic de zis până acum 
decât un singur cuvânt şi anume că am auzit vorbindu-se 


numai lucruri bune despre grajd şi camere, dar despre cină 
nu s-a pomenit nimic. 

— O! cât despre cină, Senioria Voastră să n-aibă nici o 
grijă, spuse hangiul. Seniorul Espaing are să vă spună că nu 
mi se aduce decât o singură învinuire şi anume că servesc 
călătorilor mese prea îmbelşugate. 

— Haide, haide, jupâne gascon, îi luă vorba cavalerul 
Espaing care, ca şi tovarăşul său, descălecase şi aruncase 
frâul calului în mâinile valeţilor, arată-ne pe unde s-o luăm, 
dă-ne numai jumătate din ceea ce ne făgăduieşti şi vom fi 
mulţumiţi. 

— Jumătate! izbucni jupân Barnabe, jumătate! Dar mi s-ar 
duce pe copcă faima dacă aş face una ca asta. Îndoit, senior 
Espaing, îndoit! 

Cavalerul aruncă o privire mulţumită spre canonic şi 
amândoi, luând-o pe urma hangiului, intrară în bucătărie. 

Într-adevăr, totul în această binecuvântată bucătărie 
dădea senzaţia acelei fericiri depline care, pentru 
adevărații gurmanzi, este rezultatul unei mese bine 
orânduite şi bine servite. Frigarea se răsucea, oalele 
fierbeau, grătarele sfârâiau şi în mijlocul acestui întreg 
tărăboi, ca un fel de chemare armonioasă la masă, orologiul 
bătea ora şase. 

Cavalerul îşi frecă mâinile, iar cronicarul îşi linse buzele. 
Cronicarii sunt în general foarte pofticioşi şi asta e rău, 
atunci când pe lângă cronicari mai sunt şi feţe bisericeşti. 

În acelaşi moment şi parcă ar fi pornit din acelaşi punct, 
adică de la frigare, privirile noilor sosiți se rotiră de jur 
împrejur, ca să se încredinţeze că plăcerile făgăduite erau 
aievea şi nu aveau să le scape, ca acele mese plăsmuite pe 
care nişte vrăjitori răutăcioşi le făgăduiau vechilor cavaleri 
rătăcitori. Tocmai atunci intră în bucătărie un fel de rândaş 
şi şopti hangiului ceva la ureche. 

— Ei drace! făcu acesta scărpinându-se după ureche, şi 
zici că nu mai e loc pentru caii acestor domni. 


— Nici cel mai mic locşor, stăpâne, cavalerul care a sosit 
adineaori a luat ultimele două locuri, nu din grajd, care era 
ticsit, ci din şopron. 

— O! o! făcu Espaing, o să ne fie greu să ne despărţim de 
cai, dar dacă zici că nu mai aveţi nici un loc aici, o să ne- 
nvoim, ca să nu pierdem bunătatea de camere despre care 
ne-ai vorbit, ca ei să fie duşi, împreună cu servitorii noştri, 
la vreo altă casă din oraş. 

— Dacă e aşa, spuse jupân Barnabe, am tocmai ce vă 
trebuie, iar caii dumneavoastră nu vor avea decât de 
câştigat, căci o să fie adăpostiţi în nişte grajduri cum nici 
contele de Foix nu are mai bune. 

— Ne învoim pentru grajdurile alea grozave, spuse 
cavalerul Espaing, însă mâine dimineaţă să fie la poarta 
dumitale la ora şase, gata înşeuaţi, căci cucernicul Jehan şi 
cu mine plecăm în oraşul Pau, unde suntem aşteptaţi de 
monseniorul Gaston Phoebus. 

— Fiţi pe pace, răspunse meşterul Barnabe, şi bizui-ţi-vă 
pe cuvântul meu. 

În clipa aceea camerista intră la rându-i şi îi şopti câteva 
cuvinte hangiului, a cărui figură căpătă îndată un aer de 
nemulţumire. 

— Ei bine! ce s-a întâmplat? întrebă cavalerul Espaing. 

— Nu-i cu putinţă, răspunse hangiul, aplecându-şi din nou 
urechea ca să mai audă odată cele spuse de cameristă. 

— Ce spune? întrebă cavalerul. 

— Spune ceva de necrezut. 

— Anume ce? 

— Că nu mai sunt camere. 

— Bun, spuse abatele Jehan, iată-ne osândiţi să ne culcăm 
la un loc cu caii noştri. 

— O! domnilor, domnilor, izbucni Barnabe, nu ştiu cum să 
vă cer iertare! însă cavalerul care a sosit cu puţin timp 
înaintea dumneavoastră a luat pentru el şi scutierul lui 
ultimele două camere. 


— Nu face nimic! spuse abatele Jehan care părea destul de 
obişnuit cu astfel de pocinoguri, o noapte proastă trece 
repede, numai să ne bucurăm de o mâncare bună. 

— Uitaţi-vă, spuse hangiul, tocmai vine bucătarul pe care 
am trimis să-l cheme. 

Bucătarul îl trase deoparte pe hangiu şi începu să 
vorbească în şoaptă cu el. 

— O! făcu hangiul pălind uşor, nu se poate! 

Bucătarul făcu din cap şi din amândouă mâinile un gest 
care voia să spună: Şi totuşi aşa este. 

Abatele, care părea să înţeleagă la perfecţie limbajul 
semnelor, mai cu seamă când acest limbaj era în legătură 
cu bucătăria, păli de-a binelea. 

— Vai de mine! zise el, ce mai e şi-asta? 

— Domnilor, urmă hangiul, cu siguranţă că Mariton se 
înşală. 

— Şi în ce privinţă se-nşeală? 

— În privinţa celor spuse adineaori, şi anume, că nu are ce 
să vă dea să mâncaţi, deoarece cavalerul care a sosit 
înaintea dumneavoastră a luat tot ce mai rămăsese de-ale 
gurii. 

— Ascultă, jupân Barnabe, spuse cavalerul Espaing de 
Lyon încruntând din sprâncene, află că nu ne arde de 
glumă. 

— Vai! seniore, spuse hangiul, vă rog să credeţi că nu 
glumesc câtuşi de puţin şi că sunt cum nu se poate mai 
mâhnit de ceea ce vi se întâmplă. 

— Pentru cele ce ne-ai spus în privinţa grajdurilor şi 
camerelor, mai treacă-meargă, urmă cavalerul, dar cât 
despre cină, asta e altceva, şi ţi-o spun deschis că nu mă 
dau bătut. Văd aici înşirate o mulţime de cratiţe şi tingiri... 

— Seniore, sunt pregătite pentru castelanul de Marcheras, 
care se află aici împreună eu castelana. 

— Şi găina aia îndopată care se învârteşte în frigare? 

— E pregătită pentru un grăsan de canonic din 
Carcassonne, care se duce la consiliu şi care nu mănâncă 


de dulce decât o zi pe săptămână. 

— Şi grătarul de colo plin de cotlete, care îţi gâdilă nările 
cu mirosul lor? 

— Fac parte, împreună cu fazanul pe care-l jumulesc, din 
cina cavalerului care a sosit cu câteva clipe înaintea 
dumneavoastră. 

— La naiba! strigă seniorul Espaing, văd că a acaparat 
totul afurisitul ăla de cavaler; jupân Barnabe, fă-mi 
plăcerea şi du-te de-i spune că un cavaler flămând îi 
propune să rupă o lance împreună, nu pentru ochii frumoşi 
ai iubitei sale, ci pentru mirosul plăcut al mâncărurilor sale; 
să mai adaugi că abatele Jehan Froissard Cronicarul o să ne 
fie arbitru şi o să noteze toate isprăvile noastre. 

— Nu e nevoie de aşa ceva, seniore, se auzi un glas înapoia 
jupânului Barnabe, căci vin din partea stăpânului meu să vă 
poftesc, pe dumneata domnule Espaing de Lyon şi pe 
dumneata domnule Jehan Froissard, să cinaţi cu el. 

Cavalerul Espaing se întoarse la auzul acestui glas şi dădu 
cu ochii de scutierul cavalerului necunoscut. 

— O! o! făcu el, iată o invitaţie ce-mi pare cât se poate de 
curtenitoare. Ce zici, cucernice Jehan? 

— Zic au numai că este cât se poate de curtenitoare, dar 
mai zic că vine tocmai la timp. 

— Şi cum se numeşte stăpânul dumitale, prietene, ca să 
ştim cui îi rămânem îndatoraţi pentru o asemenea politeţe, 
întrebă Espaing de Lyon. 

— Vă va spune chiar el, dacă veţi binevoi să mă urmaţi, 
răspunse scutierul. 

Cei doi călători se uitară unul la altul şi, jumătate îmboldiţi 
de foame, jumătate de curiozitate, rostiră într-un glas: 

— Să mergem, arată-ne drumul şi te vom urma. 

Amândoi urcară scara în urma scutierului, care le deschise 
uşa unei camere în mijlocul căreia cavalerul necunoscut, 
fără armură şi îmbrăcat cu un halat de catifea neagră, cu 
mâneci lungi şi largi, stătea în picioare cu mâinile la spate. 


Zărindu-i, făcu câţiva paşi în întâmpinarea lor, salutându-i 
cu multă curtenie. 

— Fiţi bineveniţi, domnilor, spuse el întinzându-le mâna 
stângă, şi vă rog să primiţi mulţumirile mele pentru că mi- 
aţi acceptat invitaţia. 

Cavalerul avea o înfăţişare atât de cinstită şi de deschisă, 
mâna pe care le-o întindea părea atât de sincer oferită, 
încât amândoi o întinseră pe a lor, cu toate că era un obicei 
prea bine cunoscut între cavaleri să-şi întindă mâna 
dreaptă şi era socotit ca o insultă dacă se proceda altfel. 

Cu toate astea, cei doi călători, deşi răspunseră cum se 
cuvine acestei ciudate politeţi, nu se putură stăpâni să nu-şi 
trădeze uimirea ce li se zugrăvea pe faţă; cavalerul păru 
însă că nu bagă de seamă. 

— Dimpotrivă, noi vă datorăm mulţumiri, spuse Froissard, 
căci ne aflam la mare ananghie din care ne-a scăpat 
binevoitoarea dumitale invitaţie; te rog să primeşti toate 
mulţumirile noastre. 

— Mai mult decât atât, urmă cavalerul, întrucât eu am 
două camere iar dumneavoastră nu aveţi niciuna, am să v-o 
dau pe cea destinată scutierului meu. 

— Într-adevăr, spuse Espaing de Lyon, asta întrece orice 
bunăvoință; dar scutierul dumitale unde o să se culce? 

— În camera mea, ce naiba! 

— Nu, spuse Froissard, ar însemna să abuzăm... 

— Ei aş! zise cavalerul necunoscut. Suntem obişnuiţi cu 
aşa ceva; de mai bine de douăzeci şi cinci de ani ne-am 
culcat sub acelaşi cort şi vreme de douăzeci şi cinci de ani 
ni s-a întâmplat asta atât de des încât nu am mai socotit de 
câte ori. Dar luaţi loc, domnilor. 

Şi cavalerul le arătă celor doi călători scaunele rânduite în 
jurul unei mese pe care se aflau câte va pahare şi o cupă 
mare cu picior, şi le dădu pildă aşezându-se primul. 

La rândul lor, cei doi călători luară loc pe scaune. 

— Aşadar ne-am înţeles, spuse cavalerul necunoscut, 
umplând trei pahare cu hypocras7 şi folosindu-se tot de 


mâna stângă, aşa cum făcuse până atunci.. 

— Pe legea mea, da, răspunse Espaing de Lyon, şi am 
socoti că vă aducem o insultă, cavalere, refuzând o ofertă 
atât de mărinimoasă. Nu eşti de părerea mea, cucernice 
Jehan? 

— Cu atât mai mult, răspunse canonicul de la Chimay, cu 
cât deranjul pe care ţi-l vom pricinui are să fie de scurtă 
durată. 

— Cum aşa? întrebă cavalerul necunoscut. 

— Mâine plecăm la Pau. 

— Bine, spuse cavalerul, poţi şti când ajungi, dar nu ştii 
când pleci. 

— Suntem aşteptaţi la curtea contelui Gaston Phoebus. 

— Şi nimic nu vi s-ar părea destul de interesant ca să vă 
facă să pierdeţi opt zile din drum? întrebă cavalerul. 

— Nimic. Numai o poveste prea curioasă şi prea 
interesantă, spuse Espaing de Lyon. 

— Şi chiar şi aşa, adăugă cronicarul, nu ştiu dacă aş putea 
să-mi calc cuvântul faţă de monseniorul conte de Foix. 

— Cucernice Jehan Froissard, continuă cavalerul 
necunoscut, ai spus mai deunăzi la trecătoarea Larre, că ţi- 
ai da bucuros abația de la Chimay aceluia care ţi-ar povesti 
păţaniile Bastardului de Mauleon. 

— Da, aşa e, am spus-o! Dar cum de-ai aflat dumneata? 

— Uiţi că rosteam o rugăciune pe mormântul lui Mongat şi 
că de unde eram am putut auzi tot ce spuneai? 

— lată ce-nseamnă să vorbeşti în gura mare, domnule 
abate, spuse râzând Espaing de Lyon, vorbele astea o să te 
coste abația. 

— Pe sfânta liturghie, zise Froissard, mi se pare, domnule 
cavaler, că am nimerit drept la ţintă şi că dumneata cunoşti 
povestea cu pricina. 

— Nu te înşeli, răspunse cavalerul, nimeni nu o cunoaşte şi 
nu o poate povesti mai bine ca mine. 

— Din momentul în care l-a ucis pe Mongat din Lourdes şi 
până când i-a fost retezată mâna de la încheietură? întrebă 


Espaing. 

— Da. 

— Şi ce are să mă coste? i se adrescă Froissard, care, deşi 
murea de curiozitate să asculte povestirea, începea să-i 
pară rău că îşi pusese-n joc abația. 

— Are să te coste opt zile, domnule abate, răspunse 
cavalerul necunoscut, şi încă nu se ştie dacă, în timpul celor 
opt zile, vei avea vreme să aşterni pe pergament tot ce am 
să-ţi spun. 

— Eu credeam, spuse Froissard, că Bastardul de Mauleon 
a jurat să nu-şi dezvăluie niciodată povestea. 

— Până când ar fi găsit un cronicar vrednic s-o scrie. Şi 
acum, domnule Jehan, nu mai are motiv s-o ascundă. 

— În cazul acesta, spuse Froissard, pentru ce nu o scrii 
chiar dumneata? 

— Pentru că există o mare piedică în realizarea acestei 
sugestii, răspunse zâmbind cavalerul. 

— Care ar putea fi? întrebă Espaing de Lyon. 

— Aceasta, răspunse cavalerul, ridicând cu mâna stângă 
mâneca de la mâna dreaptă şi punând pe masă un braţ 
schilodit, terminat cu un fel de cleşte de fier. 

— Isuse! exclamă Froissard tremurând de bucurie, nu 
cumva dumneata eşti... 

— Bastardul de Mauleon în persoană, căruia unii îi mai zic 
şi Agenor cel cu Mâna de Fier. 

— Şi ai să-mi povesteşti păţaniile dumitale? întrebă 
Froissard cu emoția speranţei. 

— De cum vom termina de ospătat, răspunse cavalerul. 

— Bun, zise Froissard frecându-şi mâinile, bine ziceai, 
domnule Espaing de Lyon, monseniorul Gaston Phoebus 
mai poate să aştepte. 

Chiar în aceeaşi seară, Bastardul de Mauleon ţinându-şi 
făgăduiala începu să-i istorisească cronicarului Jehan 
Froissard povestirea ce urmează şi pe care am găsit-o într- 
un manuscris nepublicat, fără să ne dăm, aşa după cum ne 


este obiceiul, altă osteneală decât aceea de a pune la 
persoana a treia o povestire ce era scrisă la persoana întâi. 

II CUM A ÎNTÂLNIT BASTARDUL DE MAULEON ÎNTRE 
PINCHEL ŞI COIMBRA UN MAUR PE CARE L-A ÎNTREBAT 
ÎNCOTRO DUCE DRUMUL ŞI CARE A TRECUT FĂRĂ SĂ 
RĂSPUNDĂ Într-o frumoasă dimineaţă a lunii iunie 1361, 
cel care nu s-ar fi temut să pornească la drum pe o căldură 
de 40 de grade, ar fi putut vedea înaintând pe şoseaua de la 
Pinchel la Coimbra în Portugalia un bărbat a cărui înfăţişare 
contemporanii noştri ne-ar fi recunoscători s-o descriem. 

Nu era un om, ci mai degrabă o întreagă armură, compusă 
dintr-o cască, o platoşă, armătură pentru braţ, zale pentru 
acoperirea coapselor, lancea în mână şi un scut mic la gât, 
iar în vârful acestei armuri flutura un panaş roşu pe 
deasupra căruia se vedea fierul de lance. 

Armura era aşezată drept, pe un cal căruia nu i se zăreau 
decât picioarele negre şi ochii focoşi; căci, întocmai ca şi 
stăpânul, dispărea sub harnaşamentul de luptă, peste care 
cădea un cioltar alb cu chenar din postav roşu. Din când în 
când, nobilul animal mişca din cap şi necheza mai mult de 
mânie decât de durere; aceasta se întâmpla ori de câte ori 
un tăun reuşea să se strecoare pe sub cutele valtrapului 
greoi şi îl făcea să-i simtă înţepătura lacomă. 

Cât priveşte călăreţul, ţeapăn şi neclintit în scări ca şi când 
ar fi fost țintuit în şa, părea că-şi face un punct de mândrie 
din a înfrunta dogoarea nemiloasă ce se revărsa din cerul 
de aramă, încingând aerul şi pârjolind iarba. Fără să-i poată 
învinui nimeni de slăbiciune, mulţi şi-ar fi îngăduit să ridice 
viziera zăbrelită care schimba interiorul căştii în etuvă, însă 
după înfăţişarea nepăsătoare şi semeaţă nemişcare a 
călăreţului se vedea că voia să dea dovadă, chiar în mijlocul 
pustiului, de vigoarea şi rezistenta în faţa suferințelor ce le 
îndură un militar. 

Am spus pustiu şi, într-adevăr, ţinutul prin care înainta 
călăreţul merita cu prisosinţă acest nume. Era un fel de 
vale tocmai potrivit de adâncă spre a concentra, pe drumul 


urmat de călăreț, razele cele mai arzătoare ale soarelui. De 
mai bine de două ceasuri, căldura ce se revărsa era atât de 
puternică încât valea îşi pierduse pe cei mai zeloşi locuitori: 
ciobanii şi turmele, care apăreau din nou seara şi dimineaţa 
pe amfcele pante spre a căuta câteva fire de iarbă galbenă 
şi sfărâmicioasă, însă acum se adăpostiseră după mărăcini 
şi tufişuri şi dormeau la umbră. Cât vedeai cu ochii, nu se 
zărea nici un alt călător atât de îndrăzneţ sau mai degrabă 
atât de nesimţitor la căldură ca să-şi poarte paşii pe un 
asemenea teren ce părea format din cenuşa rocilor 
calcinate de soare. Singurul animal viu care dovedea că o 
fiinţă însufleţită putea trăi într-un asemenea cuptor era 
greierele, sau mai degrabă miile de greieri care, ascunşi 
printre pietre ca într-o fortăreață, agăţaţi de firele de iarbă 
sau lăfăindu-se pe vreo ramură de măslin albită de praf, 
formau acea fanfară ţipătoare şi monotonă; era cântecul lor 
triumfal care anunţa cucerirea pustiului unde domneau ca 
singuri suverani. 

Am greşit când am spus că nu se zărea nici un alt călător 
decât cel pe care am încercat să-l descriem, căci la vreo 
sută de paşi mai în urmă mergea o a doua făptură nu mai 
puţin curioasă, deşi de un tip cu totul deosebit: era un 
bărbat cam de treizeci de ani, uscăţiv, puţin adus de spate, 
bronzat, mai mult chircit decât călare pe un cal tot atât de 
slab ca şi el; dormea în şaua de care se ţinea agăţat cu 
amândouă mâinile, fără să ia niciuna din măsurile de 
prevedere ce-l ţineau treaz pe tovarăşul său, nici măcar 
aceea de a recunoaşte drumul, această grijă lăsând-o 
desigur în seama altuia mai priceput şi mai interesat decât 
el să nu se rătăcească. 

Între timp cavalerul, plictisit în cele din urmă să tot ţină 
lancea în sus şi să stea ţeapăn în şa, se opri să-şi ridice 
viziera şi să lase loc de trecere aburului fierbinte care 
începea să urce din învelitoarea de fier până pe cap; dar 
mai înainte de a aduce la îndeplinire această mişcare, îşi 
aruncă privirile în jur ca un om căruia nici nu i-ar trece prin 


gând că i-ar scădea preţul curajului dacă ar fi însoţit de un 
dram de prevedere. 

Dar rotindu-şi astfel capul dădu cu ochii de nepăsătorul lui 
tovarăş şi privindu-l mai bine băgă de seamă că doarme. 

— Musaron! strigă cavalerul înveşmântat în fier, după ce 
mai înainte îşi ridicase viziera. Musaron, trezeşte-te, 
somnorosule, sau pe sângele scump al sfântului Iacob, cum 
zic spaniolii, n-ai să ajungi la Coimbra cu cufărul meu, fie 
că-l pierzi pe drum, fie că ţi-l fură hoţii. Musaron! O să mai 
dormi mult, leneşule! 

Dar scutierul, căci aceasta era meseria celui pe care-l 
mustra cavalerul, scutierul, zic, dormea prea adânc ca să-l 
poată trezi numai zgomotul vocii. Cavalerul îşi dădu seama 
deci că trebuia să folosească un alt mijloc mai violent; 
aceasta cu atât mai mult cu cât calul somnorosului, văzând 
că cel din faţă se oprise, socotise nimerit să se oprească şi 
el, astfel încât, trecând de la mers la nemişcare, Musaron 
avea un şi mai bun prilej să se bucure de un somn mai 
adânc; cavalerul trase atunci de la brâu un mic corn de 
fildeş încrustat cu argint şi, ducându-l la gură, scoase cu un 
şuierat puternic două sau trei sunete care făcură calul său 
să se cabreze, iar pe cel al scutierului să necheze. 

De astă dată Musaron se trezi tresărind. 

— Hei! strigă el trăgând de la şold un fel de spadă scurtă 
cu un singur tăiş. Hei! ce vreţi, tâlharilor, hei! Ce căutaţi 
aici, ţiganilor, strănepoţi ai diavolului; pieriţi din faţa mea că 
de nu vă despic în două. 

Şi viteazul scutier începu să-şi învârtească spada în 
dreapta şi-n stânga, până ce băgând de seamă că nu 
străpungea decât aerul, se opri, privindu-şi stăpânul cu un 
aer uimit. 

— Ei! dar ce s-a întâmplat, senior Agenor, întrebă el 
holbând nişte ochi miraţi, unde sunt oare oamenii ce ne 
atacă, s-au risipit ca. Fumul sau i-am zdrobit înainte de a 
mă trezi de-a binelea? 


— S-a întâmplat, somnorosule, că visezi şi visând laşi să-mi 
atârne scutul de capătul curelei, ceea ce e ruşinos pentru 
armele unui cavaler cinstit. Haide! Haide! trezeşte-te ca 
lumea sau de nu îmi rup lancea pe umerii tăi. 

Musaron clătină din cap cu un aer destul de obraznic. 

— Pe legea mea, senior Agenor, spuse el, bine aţi face căci 
cel puţin ar fi o lance ruptă în călătoria noastră în loc să mă 
împotrivesc unui asemenea plan, vă rog chiar din inimă să-l 
duceţi la îndeplinire. 

— Ce vrei să spui, caraghiosule? se răţoi cavalerul. 

— Vreau să spun, reluă scutierul, apropiindu-se tot mai 
mult cu nepăsarea-i zeflemistă, că de şaisprezece zile de 
când călărim prin Spania, ţara asta atât de plină de 
aventuri după cum spuneaţi la plecare, n-am întâlnit încă 
vreun duşman în afară de soare şi de muşte şi nu ne-am 
ales cu altceva decât cu băşici şi praf. La naiba! senior 
Agenor, vă spun că mi-e foame, mi-e sete şi mi-e punga 
goală; cu alte cuvinte mă aflu în prada celor trei mari 
nenorociri din lume, şi nu văd venind acele mult trâmbiţate 
prilejuri de a-i jefui pe maurii necredincioşi despre care îmi 
vorbeaţi cu atâta patos, care trebuiau să ne îmbogăţească 
trupeşte şi să ne mântuie sufletul şi despre care îmi 
făcusem dinainte nişte visuri atât de plăcute, colo în 
frumosul nostru ţinut din Bigorre, când încă nu eram 
scutierul dumneavoastră, dar mai cu seamă după ce am 
ajuns scutier. 

— Nu cumva îndrăzneşti să te plângi atunci când eu nu mă 
plâng? 

— Aş fi destul de îndreptăţit, senior Agenor, şi dealtminteri 
numai îndrăzneala îmi lipseşte. Văd că ultimii noştri bani s- 
au dus în punga armurierilor din Pinchel care v-au ascuţit 
securea şi spada şi v-au lustruit armura; după câte văd nu 
ne mai lipseşte decât o întâlnire cu bandiții. 

— Fricosule! 

— Staţi un pic să ne-nţelegem, seniore. Nu zic că mă tem 
de o asemenea întâlnire. 


— Atunci ce zici? 

— Zic că o doresc. 

— Pentru ce? 

— Pentru că i-am prăda pe hoţi, spuse Musaron, 
subliniindu-şi vorbele cu zâmbetu-i şmecheresc ce-i 
caracteriza înfăţişarea. 

Cavalerul îşi ridică lancea cu intenţia vădită de a o lăsa să 
cadă pe umerii scutierului, ajuns destul de aproape ca să 
poată primi din plin acest fel de corecție, însă acesta, cu o 
mişcare simplă dar plină de dibăcie, pe care se vede că o 
mai folosise şi altădată, se feri de lovitură, în vreme ce 
apucă lancea cu mâna. 

— Luaţi seama, senior Agenor, zise el, să nu glumim cu aşa 
ceva căci am oasele tari şi cam puţină carne pe ele. O 
nenorocire vine când nici nu te aştepţi, şi o lovitură greşită 
v-ar rupe lancea; am fi siliţi atunci să-i punem noi singuri O 
altă prăjină sau să ne înfăţişăm dinaintea lui don Frederic 
cu o armură desperecheată, ceea ce ar fi uimitor pentru 
onoarea cavalerimii bearneze. 

— Mai ţine-ţi gura, flecar blestemat, ai face mai bine, dacă 
ţii neapărat să vorbeşti, să te urci pe colnicul de colo şi să- 
mi spui ce vezi din vârful lui. 

— Ah! exclamă Musaron, de s-ar nimeri să fie cel pe care lL- 
a urcat Mântuitorul nostru; aş vrea să găsesc pe cineva 
acolo, chiar de-ar fi diavolul în persoană, căci mi-ar oferi 
toate regatele pământului dacă i-aş săruta gheara. 

— Ai primi, renegatule? 

— Cu recunoştinţă, cavalere. 

— Musaron, urmă cu seriozitate cavalerul, glumeşte cu tot 
ce pofteşti, dar nu cu lucrurile sfinte. 

Musaron făcu o plecăciune. 

— Monseniorul ţine cu tot dinadinsul să afle ce se vede din 
vârful colnicului? 

— Mai mult ca oricând, du-te odată. 

Musaron făcu un scurt ocol, atât cât îi trebuia ca să nu mai 
poată fi atins de lancea stăpânului, apoi urcă costişa. 


— Vai! strigă el când ajunse în vârf. Vai! Doamne Isuse! Ce 
văd! 

Şi-şi făcu semnul crucii. 

— Ei bine! Ce vezi? întrebă cavalerul. 

— Raiul sau cam aşa ceva, spuse Musaron cuprins de o 
adâncă admiraţie. 

— Descrie-mi raiul tău, răspunse cavalerul care se temea 
mereu să nu se lase păcălit de vreo şotie de-a scutierului. 

— Ah! monseniore, după cum doriţi! Văd portocali cu 
fructe de aur, un râu mare cu valuri argintii şi mai departe 
marea strălucitoare ca o oglindă de oţel. 

— Dacă vezi marea, spuse cavalerul, negrăbindu-se încă să 
ajungă să contemple şi el tabloul de teamă că, ajuns în vârf, 
întreg acel orizont măreț să nu se prefacă în aburi, întocmai 
ca mirajele despre care vorbeau pelerinii din Orient - dacă 
vezi marea, Musaron, trebuie cu atât mai mult să vezi 
Coimbra, care se află neapărat între noi şi mare, şi dacă 
vezi Coimbra înseamnă că ne aflăm la capătul călătoriei, 
pentru că la Coimbra mi-a dat întâlnire prietenul meu, 
marele maestru Frederic. 

— O! da, strigă Musaron, văd un oraş mare şi frumos, văd 
o clopotniţă înaltă. 

— Bine, bine, spuse cavalerul, începând să creadă spusele 
scutierului şi făgăduindu-şi să pedepsească aspru această 
glumă prea mult prelungită, dacă totuşi ar fi fost vreo 
glumă. Bine, e oraşul Coimbra şi clopotniţa catedralei. 

— Dar ce zic eu un oraş! Ce zic o clopotniţă! Văd două 
oraşe, văd două clopotniţe. 

— Două oraşe, două clopotniţe, se miră cavalerul ajungând 
la rându-i în vârful colnicului, adineaori nu aveam destul şi 
acum avem prea mult. 

— Prea mult, ăsta-i adevărul, zise Musaron; vedeţi, senior 
Agenor, unul la dreapta, altul la stânga. Uitaţi-vă acum la 
drumul care se desparte în două, dincolo de păduricea 
aceea de lămâi: care din cele două oraşe este Coimbra, pe 
care din cele două drumuri trebuie să apucăm? 


— Într-adevăr, murmură cavalerul, iată o nouă încurcătură 
la care nu mă gândisem. 

— Cu atât mai mare, spuse Musaron, cu cât dacă ne-am 
înşela şi dacă din greşeală am apuca-o pe drumul falsei 
Coimbre, ne-ar fi cu neputinţă să găsim în fundul pungii cu 
ce să ne plătim un culcuş. 

Cavalerul aruncă în juru-i o a doua privire, dar de astă 
dată în speranţa de a găsi vreun trecător de la care să 
poată cere lămuriri. 

— Afurisit ţinut, zise el, sau mai degrabă afurisit pustiu. 
Căci atunci când zici ţinut, îţi închipui un loc în care se află 
şi alte fiinţe decât şopârle şi greieri. O! unde e oare Franţa! 
urmă cavalerul cu unul din acele oftaturi care scapă uneori 
şi celor mai puţin melancolici când se gândesc la patrie. 
Franţa, unde găseşti totdeauna un glas încurajator ca să-ţi 
arate drumul. 

— Şi o brânză de oaie ca să-ţi răcorească gâtul; iată ce 
înseamnă să-ţi părăseşti ţara. Vai! seniore, aveaţi dreptate 
să spuneţi: Franţa! Franţa! 

— Taci, necioplitule, îi strigă cavalerul, care admitea să 
gândească ce spunea Musaron cu glas tare, dar care nu 
admitea ca Musaron să spună cu glas tare ce gândea el. 
Taci! 

Musaron nici nu se sinchisi, iar cititorul s-a lămurit 
îndeajuns asupra firii vrednicului scutier, pentru a şti că, în 
privinţa aceasta, nu-i stătea în obicei să asculte orbeşte de 
stăpânul lui; continuă deci, ca şi când şi-ar fi răspuns 
propriului gând: 

— Şi de altfel, cum am putea fi ajutaţi sau cel puţin 
salutaţi, când suntem singuri în Portugalia asta blestemată! 
O! Marile companii8, iată ceva frumos, ceva plăcut, ceva 
impunător şi mai cu seamă ceva care-ţi procură un trai 
lesnicios; o! senior Agenor, de ce nu facem şi noi parte 
dintr-o Mare companie de călăreţi pe drumul 
Languedocului sau Guyenne-ei. 

— Judeci ca un ţăran, ştii asta? jupân Musaron. 


— De altfel aşa şi sunt, seniore, sau cel puţin eram înainte 
de a intra în slujba Senioriei Voastre. 

— Te lauzi cu asta, ticălosule! 

— Nu-i vorbiţi de rău, senior Agenor, căci ţăranii au găsit 
mijlocul să mănânce luptând, şi în privinţa asta au dus-o mai 
bine decât noi; e adevărat că noi nu luptăm, dar nici nu 
mâncăm. 

— Toată tânguiala asta nu ne ajută la nimic, căci tot nu 
putem afla care din cele două oraşe este Coimbra, 
murmură cavalerul. 

— Nu, zise Musaron, dar iată pe cineva care poate ne va 
spune. 

Şi îi arătă stăpânului un nor de praf stârnit de o mică 
trupă ce venea la vreo jumătate de leghe în urma lor, pe 
acelaşi drum, şi în mijlocul căreia soarele, din când în când, 
făcea să strălucească un fel de paiete de aur. 

— Ah! făcu cavalerul, pe ăştia îi căutăm. 

— Sau ei ne caută pe noi. 

— Ei bine! mai adineaori parcă ţi-era dor de hoţi. 

— Dar nu ceream prea mulţi, spuse Musaron. Văd însă că 
cerul ne copleşeşte; ceream trei sau patru tâlhari şi văd că 
ne trimite o trupă întreagă; ceream un oraş şi văd că ne 
trimite două. Ascultaţi, seniore, urmă Musaron apropiindu- 
se de stăpânu-său, să ne aşezăm la sfat şi să ne spunem 
fiecare părerea, două păreri fac mai mult decât una, după 
cum bine ştiţi; începeţi cu a dumneavoastră. 

— Părerea mea, răspunse cavalerul, e să pătrundem în 
păduricea de lămâi pe care o străbate drumul, unde vom 
găsi umbră şi siguranţă; o să aşteptăm acolo pregătindu-ne 
totodată de atac sau de apărare. 

— O! asta e o părere cât se poate de înţeleaptă, exclamă 
scutierul cu tonul lui jumătate zeflemitor, jumătate convins, 
aşa că mi-o însuşesc cu dragă inimă - umbră şi siguranţă. 
Este tot ce-mi doream în clipa de faţă; umbra face cât 
jumătate de apă, siguranţa face cât trei sferturi de curaj. Să 
pătrundem cât mai repede în păduricea de lămâi. 


Dar cei doi călători îşi făcuseră toate aceste socoteli fără 
să se gândească şi la cai. Bietele animale erau atât de 
istovite, încât cu toate loviturile de pinteni primite nu se 
putură mişca decât la pas. Din fericire această încetineală 
nu avea alt neajuns decât că-i ţinea prea mult în arşiţa 
soarelui. Mica trupă împotriva căreia luau ei atâtea măsuri 
de prevedere se afla încă prea departe ca să-i poată zări; 
odată ajunşi în pădure, căutară să recâştige timpul pierdut; 
într-o clipită, Musaron sări jos de pe calul care era atât de 
obosit încât se culcă aproape în acelaşi timp cu el; cavalerul 
după ce descălecă aruncă frâul calului în mâinile scutierului 
şi se aşeză la umbra unui palmier care se înălța ca un rege 
al acelei pădurici înmiresmate. 

Musaron legă calul de un copac şi porni prin pădure să 
caute ceva de-ale gurii. După câteva clipe se înapoie cu 
vreo zece ghinde dulci şi cu două sau trei lămâi, servindu-l 
mai întâi pe cavaler care-i mulţumi clătinând din cap. 

— Ah! da, spuse Musaron, ştiu bine că astea nu 
întremează puterile unor oameni care au făcut patru sute 
de leghe în şaisprezece zile, dar ce vreţi, monseniore, 
trebuie să avem puţină răbdare. Ne ducem la ilustrul don 
Frederic, mare maestru al ordinului Sfântului lacob9, frate 
sau aproape frate al seniorului don Pedro, regele Castiliei, 
şi dacă are să-şi ţină măcar jumătate din făgăduielile pe 
care le înşiră în scrisoare, la viitoarea noastră călăcălătorie 
o să avem cai odihniţi, catâri cu zurgălăi care atrag 
trecătorii, paji cu veşminte care încântă ochii, şi vom vedea 
alergând în jurul nostru fetele de la hanuri, catârgiii şi 
cerşetorii; unii o să ne dea vin, alţii fructe; cei mai puţin 
zgârciţi ne vor pofii în casele lor, chiar dacă o fac numai 
pentru cinstea de a ne găzdui, şi atunci n-o să ne mai 
lipsească nimic, tocmai pentru că n-o să mai avem nevoie de 
nimic; deocamdată însă trebuie să ronţăim ghindă şi să 
sugem lămâi. 

— Bine, bine, domnule Musaron, zise cavalerul zâmbind, 
peste două zile vei avea tot ce-ţi doreşte inima, iar 


mâncarea de acum este ultimul tău post. 

— Să v-audă Dumnezeu! monseniore, spuse Musaron 
ridicând spre cer o privire plină de îndoială, scoţându-şi în 
acelaşi timp de pe cap pălărioara împodobită cu o pană 
lungă de vultur din Pirinei; am să mă silesc să fiu la 
înălţimea norocului, şi pentru asta n-am decât să uit 
suferinţele noastre trecute. 

— Lasă că nu-i nimic, spuse cavalerul, suferinţele trecute 
fac fericirea viitoare. 

— Amin! răspunse Musaron. 

Cu toată această încheiere cu totul religioasă, poate că 
Musaron ar fi continuat să vorbească şi despre altceva, 
când deodată clinchetul unor zurgălăi, trapul unei duzine 
de cai sau catâri şi un fel de zăngănit de fier începu să 
răsune în depărtare. 

— Alarmă! alarmă! spuse cavalerul, iată trupa cu pricina. 
Drace, au mers destul de repede şi se pare că au cai mai 
puţin obosiţi decât ai noştri. 

Musaron ascunse într-o tufă de iarbă restul ghindelor şi 
ultima lămâie şi alergă spre scara şeii stăpânului care, cât 
ai clipi, urcă în şa ţinând lancea în mână. 

Atunci, de lângă copacii unde făcuseră această scurtă 
oprire, văzură apărând în vârful colinei o trupă de călători 
călare pe nişte catâri viguroşi; erau îmbrăcaţi în veşminte 
bogate, unii după moda spaniolă, alţii după moda maură. În 
urma acestei trupe mergea un bărbat care părea să fie 
şeful şi care, înfăşurat într-o manta lungă dintr-o țesătură 
fină de lână albă cu ciucuri de mătase, nu lăsa să i se vadă 
decât doi ochi strălucitori. 

Erau cu toţii, în afară de şef, doisprezece bărbaţi voinici şi 
bine înarmaţi, şi şase catâri de povară, conduşi de patru 
slugi; cei doisprezece bărbaţi mergeau în frunte, după cum 
am spus venea apoi şeful şi înapoia şefului, formând 
ariergarda, cei şase catâri cu cele patru slugi, în mijlocul 
cărora înainta o litieră din lemn pictat şi aurit, închisă 
ermetic cu nişte perdele de mătase; aerul pătrundea 


înăuntru prin nişte găuri făcute în ornamentele unei mici 
frize sculptate ce se întindea de jur împrejur. Doi catâri, pe 
care nu i-am pus până acum la socoteală, purtau această 
litieră şi mergeau la pas. 

Clinchetul de clopoței şi de zurgălăi venea de la trupa ce 
se aprooia. 

— Ah! de astă dată, spuse Musaron oarecum mirat, iată 
nişte mauri adevăraţi, şi cred că am vorbit prea devreme, 
seniore, ia uitaţi-vă ce negri sunt. Doamne Isuse! ai zice că 
fac parte din garda personală a diavolului! Şi ce veşminte 
bogate mai au necredincioşii! Ce păcat, senior Agenor, că 
sunt atât de numeroşi, iar noi suntem atât de puţini! Cred 
că ar fi fost pe placul cerului ca toate bogăţiile astea să 
treacă în mâinile a doi buni creştini ca noi. Zic bogății, şi 
cred că nu greşesc, căci bogăţiile acelui necredincios se află 
cu siguranţă în cutia de lemn zugrăvită şi aurită, din urma 
lui spre care îşi întoarce mereu capul. 

— Tacă-ţi gura! spuse cavalerul; nu vezi că se sfătuiesc, că 
doi paji înarmaţi au pornit înainte şi parcă vor să atace! 
Haide! haide! fii gata să-mi dai o mână de ajutor, dacă va fi 
nevoie, şi dă-mi scutul, pentru că dacă se va ivi prilejul, să 
afle şi ei ce-nseamnă să aibă de-a face cu un cavaler 
francez. 

— Seniore, răspunse Musaron, care părea mai puţin 
hotărât decât stăpânul lui să ia o atitudine duşmănoasă, 
cred că greşiţi; seniorii mauri nu se pot gândi să atace doi 
oameni paşnici; vedeţi, unul din paji s-a dus să-şi întrebe 
stăpânul, şi figura ascunsă n-a dat nici o poruncă, ci doar a 
făcut semn să meargă înainte... Ei! vedeţi, seniore, iată că- 
şi continuă drumul, fără să-şi pregătească săgețile, fără să- 
şi încordeze arcurile; îşi ţin numai mâna pe spadă, iar eu 
cred mai degrabă că sunt nişte prieteni pe care ni-i trimite 
cerul. 

— Maurii prieteni! Şi cu sfânta religie cum rămâne, păgân 
blestemat? 


Musaron văzu că nu prea o nimerise şi lăsă pocăit capul în 
jos. 

— Iertaţi-mă, seniore, spuse el, m-am înşelat când am spus 
prieteni. Ştiu bine că un creştin nu poate fi prietenul unui 
maur, astfel că am vrut să zic sfătuitori; e îngăduit să 
primeşti sfaturi de la toată lumea, când sfaturile sunt bune. 
Mă duc să-i întreb pe cinstiţii seniori şi o să-i rog să ne 
arate drumul. 

— Bine, poţi să te duci, şi eu vreau acelaşi lucru, spuse 
cavalerul, mai cu seamă că-i văd trecând cam îngâmfaţi prin 
faţa mea, iar stăpânul, după cât se pare, n-a răspuns la 
salutul curtenitor ce i l-am făcut cu fierul lăncii; du-te 
aşadar la el şi întreabă-l politicos, din partea mea, care din 
cele două oraşe este Coimbra; să mai adaugi că vii din 
partea seniorului Agenor de Mauleon, iar în schimbul 
numelui meu, îl vei întreba şi tu de nume pe cavalerul maur. 
Du-te. 

Musaron, care voia să se înfăţişeze înaintea şefului trupei 
cât mai arătos, încercă să-şi ridice calul de jos; dar trecuse 
atâta timp de când animalul nu mai găsise umbră şi iarbă, şi 
i se părea atât de lesnicios şi mai cu seamă atât de plăcut să 
pască stând culcat, încât scutierul nu reuşi să-l facă să se 
ridice în picioare, nici măcar pentru o clipă; văzând că n-are 
încotro o luă la fugă să ajungă trupa care, continuând între 
timp să înainteze, era cât pe ce să dispară pe panta 
şerpuită ce cotea după nişte măslini. 

În vreme ce Musaron alerga să-şi îndeplinească misiunea, 
Agenor de Mauleon, proptit în şa, ţeapăn în scări, nemişcat 
ca o statuie ecvestră, nu-l pierdea din ochi pe maur, nici pe 
însoțitorii săi; în curând îl văzu pe cavalerul acela oprindu- 
se la glasul scutierului; escorta se opri şi ea; toţi cei care o 
compuneau părea că trăiesc împărtăşindu-se din viaţa 
şefului, ca şi când ar fi fost înştiinţaţi mai dinainte, de o 
şoaptă lăuntrică, despre dorinţele sale. Şi nu aveau nevoie 
nici măcar de un semn ca să asculte de voinţa lui. 


Era o vreme aşa de frumoasă, domnea o linişte atât de 
adâncă în întreaga natură care se odihnea adormită sub 
căldura soarelui, briza mării adia atât de uşor, încât aducea 
fără nici o piedică la urechile cavalerului cuvintele lui 
Musaron, care se achita de misiunea lui nu numai ca un 
ambasador credincios, ci şi iscusit. 

— O salut pe Senioria Voastră, spuse el, o salut mai întâi 
din partea stăpânului meu, onorabilul şi viteazul senior 
Agenor de Mauleon care aşteaptă colo, călare, răspunsul 
Senioriei Voastre; o salut apoi din partea nevrednicului său 
scutier, care se felicită sincer de norocul care îi îngăduie să 
ridice glasul până la Senioria Voastră. 

Maurul clătină din cap schiţând un salut grav şi rezervat, 
şi aşteptă în tăcere sfârşitul cuvântării. 

— Binevoiască Senioria Voastră să ne lămurească, urmă 
Musaron, care din cele două clopotniţe ce se văd acolo este 
a Coimbrei! Să mai binevoiască Senioria Voastră, dacă ştie, 
să ne arate care din palatele celor două oraşe ale căror 
terenuri domină marea este palatul ilustrului mare maestru 
al ordinului Sfântul Iacob, prietenul şi gazda care îl 
aşteaptă cu nerăbdare pe viteazul cavaler ce are cinstea să 
vă ceară prin mine aceste două lămuriri. 

Musaron, ca să dea mai multă importanţă stăpânului său şi 
lui însuşi, făcuse să răsune mai tare cuvintele referitoare la 
don Frederic. Într-adevăr, ca pentru a-i onora iscusinţa, 
maurul ascultă cu multă atenţie a doua parte a discursului, 
şi la această a doua parte ochii îi scânteiară de acea flacără 
inteligentă specifică celor din neamul său, şi care părea 
furată dintr-o rază de soare. 

Dar nu răspunse nici la a doua parte după cum nu 
răspunsese nici la cea dintâi, şi după o clipă de gândire, 
salutând din cap cum făcuse şi mai înainte, le spuse 
oamenilor săi un singur cuvânt arab cu o voce poruncitoare 
şi guturală, după care avangarda porni la drum, cavalerul 
maur îşi îndemnă catârul, iar ariergarda, în mijlocul căreia 
mergea litiera închisă, îl urmă şi ea. 


Musaron rămase o clipă țintuit locului, încremenit şi umilit. 
Cât despre cavaler, acesta nu ştia precis dacă vorba arabă, 
pe care n-o înţelesese nici el mai mult decât Musaron, era 
un răspuns dat scutierului sau era adresată de maur suitei 
sale. 

— Ah! făcu deodată Musaron, care nu voia să recunoască 
faţă de sine însuşi că i se adusese o asemenea insultă, nu 
înţelege franţuzeşte; iată motivul tăcerii lui. Cum naiba nu 
mi-a dat în gând să-i vorbesc în castiliană. 

Dar cum maurul era prea departe pentru ca Musaron, pe 
jos cum era, să poată alerga după el, şi cum dealtminteri 
scutierul prevăzător prefera poate o îndoială alinătoare 
decât o înjositoare siguranţă, se înapoie la stăpânu-său. 

III CUM, FĂRĂ AJUTORUL MAURULUI, A GĂSIT 
CAVALERUL AGENOR DE MAULEON COIMBRA ŞI 
PALATUL LUI DON FREDERIC, MARE MAESTRU AL 
ORDINULUI SFÂNTULUI IACOB Agenor, furios de cele ce 
auzise şi de cele ce-i repetase scutierul, se gândi o clipă să 
obţină cu forţa ceea ce maurul refuzase în faţa curteniei 
sale. Dar când îşi îmboldi calul, făcându-l să simtă pintenii 
spre a alerga după neobrăzatul sarazin, bietul animal se 
arătă atât de puţin înclinat să răspundă dorinţei stăpânului, 
încât cavalerul fu nevoit să se oprească pe panta semănată 
cu pietricele ce forma drumul care de altfel abia se 
desluşea. Ariergarda maurului observa mişcările celor doi 
francezi şi din când în când se întorcea spre a nu fi 
surprinsă. 

— Senior Agenor - strigă Musaron, alarmat de această 
demonstraţie căreia, oboseala calului îi înlătura totuşi orice 
şansă de primejdie - senior Agenor. Nu v-am spus că 
maurul nu pricepe boabă franţuzeşte, şi nu v-am mărturisit 
că, supărat ca şi dumneavoastră de tăcerea lui, m-am 
gândit, din păcate cam târziu, să-l întreb în spaniolă? 
Aşadar, nu lui trebuie să-i purtaţi pică, ci mie, că nu mi-a 
venit în cap gândul ăsta fericit puţin mai devreme. 
Dealtminteri - adăugă el, văzând că stăpânu-său fusese silit 


să se oprească - dealtminteri suntem singuri, şi uitaţi-vă cât 
de istovit vă e calul. 

Mauleon clătină din cap. 

— 'Toate-s bune şi la locul lor - spuse el - dar maurul nu s-a 
purtat cum se cuvine; poate că n-o fi înţeles franţuzeşte, 
însă în toate ţările din lume limbajul gestului e acelaşi. Or, 
rostind cuvântul Coimbra, ai arătat pe rând cele două 
oraşe, aşa că nu încape îndoială că a ghicit că-l întrebai 
care e drumul cel bun. Acum nu-l mai pot ajunge pe maurul 
acesta neobrăzat. Dar, pe sângele lui Cristos, care strigă 
răzbunare împotriva necredincioşilor, să nu-mi iasă 
vreodată în cale. 

— Ba dimpotrivă, monseniore - spuse Musaron, la care 
prevederea nu înlătura nici curajul, nici răzbunarea. Ba 
dimpotrivă, să-l întâlniți, dar în alte împrejurări. De pildă, 
să-l întâlniți numai pe el, împreună cu slugile care-i păzesc 
litiera. Dumneavoastră o să vă ocupați de stăpân, iar eu de 
slugi; apoi o să vedem ce păstrează în cutia aia de lemn 
aurit. 

— Vreun idol, negreşit - răspunse cavalerul. 

— Sau mai degrabă comoara lui - zise Musaron - vreun 
cufăr mare, plin cu diamante, perle, rubine de să-ţi îngropi 
mâinile în ele pân la coate. Căci necredincioşii ăştia 
blestemaţi cunosc vrăjile cu ajutorul cărora găsesc comorile 
ascunse. O, dacă am fi fost măcar şase, chiar patru, ţi-am fi 
arătat noi ţie, domnule maur! O! Franţa! Franţa! urmă 
Musaron. Unde eşti? Viteji luptători, unde sunteţi voi? 
Vrednici aventurieri, tovarăşi ai mei, de ce nu sunteţi aici? 

— Dar ia stai - spuse deodată cavalerul, care rămăsese pe 
gânduri în timp ce scutierul vorbea - mă gândesc... 

— La ce? întrebă Musaron. 

— La scrisoarea lui don Frederic. 

— Şi ce-i cu ea? 

— În scrisoare poate că ne dă câteva lămuriri pe care le- 
am uitat, în legătură cu drumul spre Coimbra. 


— Ah! Dumnezeule! lată ce-nseamnă să vorbeşti ce 
trebuie şi să gândeşti sănătos. Scrisoarea, senior Agenor, 
scoateţi scrisoarea, chiar dacă nu ne-ar sluji decât să ne 
mai îmbărbăteze datorită făgăduielilor frumoase ce vi se fac 
în ea. 

Cavalerul desprinse de la oblâncul şeii un mic sul din piele 
parfumată din care scoase un pergament. Era scrisoarea 
primită de la don Frederic, pe care Agenor o păstra ca pe 
un bilet de liberă trecere şi ca pe un talisman. lată ce 
cuprindea: „Nobil şi mărinimos cavaler Agenor de Mauleon, 
ţi-aduci aminte de acea frumoasă lovitură de lance pe care 
ai schimbat-o la Narbonne cu don Frederic, mare maestru 
al ordinului Sfântul Iacob, atunci când castilianii veniseră s- 
o caute în Franţa pe dona Bianca de Bourbon?” 

— Vrea să spună doamna Blanche de Bourbon, întrerupse 
scutierul, clătinând din cap de sus în jos ca un om care are 
pretenţia că înţelege spaniola şi că nu vrea să scape vreun 
prilej de a arâta ce ştie. 

Cavalerul se uită pieziş la Musaron cu acea expresie cu 
care obişnuia să primească lăudăroşeniile de orice fel pe 
care şi le îngăduia scutierul; apoi îşi aruncă din nou privirile 
pe scrisoare: „[i-am păstrat o amintire frumoasă, căci ai 
fost nobil şi curtenitor faţă de mine”. 

— Adevărul e, întrerupse pentru a doua oară Musaron, că 
Senioria Voastră putea foarte bine să-i împlânte pumnalul în 
gât, aşa cum i-a făcut lui Mongat din Lourdes în lupta de la 
trecătoarea Larre, unde v-aţi făcut începutul. Căci în acel 
vestit turnir unde l-aţi azvârlit din şa şi unde, furios de a fi 
doborât, a cerut să continue lupta cu arme ascuţite în locul 
armelor tocite de care vă slujiseţi până atunci, 
dumneavoastră îl ţineaţi sub genunchi. Şi în loc să abuzaţi 
de izbândă, i-aţi spus cu mărinimie, de parcă aud şi acum 
acele frumoase cuvinte: „Ridică-te, mare maestru al 
ordinului Sfântului Iacob, spre a fi cinstea cavalerimei 
castiliane”. 


Şi Musaron însoţi aceste din urmă cuvinte cu un gest plin 
de măreție, prin care parodia, fără să bănuiască, gestul pe 
care trebuie să-l fi făcut stăpânul lui în acel moment 
solemn. 

— Dacă a fost doborât a fost din vina calului care n-a putut 
susţine lovitura. Caii aceştia jumătate arabi, jumătate 
castiliani, aleargă mai bine decât ai noştri, însă nu prea 
sunt rezistenți în luptă. Şi dacă a căzut sub mine, e de vină 
pintenul care s-a agăţat de rădăcina unui copac în clipa în 
care îl izbeam în cap cu o lovitură de secure; să ştii însă că 
e un cavaler cutezător şi îndemânatic. Dar n-are 
importanţă, urmă Agenor cu un sentiment de mândrie pe 
care întreaga modestie de care dăduse dovadă nu-i 
îngăduia să şi-l înfrâneze cu totul, ziua în care a avut loc 
întrecerea de la Narbonne n-am s-o uit toată viaţa. 

— Fără a mai pune la socoteală că aţi primit premiul din 
mâna doamnei Blanche de Bourbon, care devenise chiar 
foarte palidă şi tremura toată, blânda prinţesă, văzând că 
turnirul la care credea că asistă se transformase într-o 
adevărată luptă. Da, seniore, continuă Musaron tresăltând 
de bucurie la gândul onorurilor ce-i aştepta la Coimbra pe 
stăpânul lui, şi chiar pe el, aveţi dreptate să spuneţi că a 
fost o zi de neuitat, căci de-acolo vi s-a tras norocul. 

— Aşa nădăjduiesc cel puţin, răspunse cu modestie 
Agenor; dar să citim mai departe. 

Şi îşi reluă lectura. 

„Astăzi îţi reamintesc eu făgăduiala ce mi-ai făcut-o de a 
nu-mi dărui decât mie frăţia de arme. Amândoi suntem 
creştini, vino lângă mine în Portugalia, la Coimbra, pe care 
am cucerit-o de curând de la necredincioşi. Am să-ţi ofer 
prilejul să faci împotriva duşmanilor sfintei noastre religii 
frumoase fapte de vitejie. Ai să trăieşti în palatul meu la fel 
ca şi mine, iar la curtea mea ca un frate. Vino aşadar, frate, 
căci am nevoie de un om care să mă iubească, mai ales că 
sunt înconjurat de duşmani iscusiţi şi primejdioşi. Coimbra 
este un oraş pe care trebuie să-l cunoşti după nume, situat, 


după cum ţi-am mai spus, în Portugalia, la două leghe de 
mare, pe fluviul Mondego. Nu vei avea de străbătut decât 
ţinuturi prietene. Mai întâi Aragonul, aflat la început în 
stăpânirea lui don Sancho cel Mare care l-a lăsat lui 
Ramiro, un fiu nelegitim ca şi tine şi care a fost un mare 
rege aşa cum şi tu eşti un viteaz cavaler; apoi Noua Castilie, 
pe care regele Alfons al VI-lea a început s-o recucerească 
de la mauri, şi pe care urmaşii lui au recucerit-o în 
întregime după el. Apoi Leon, teatrul unor mari isprăvi 
vitejeşti ale vestitului Pelage, neîntrecutul cavaler a cărui 
viaţă ţi-am povestit-o. Vei străbate după aceea Acqueda şi te 
vei afla în Portugalia, unde te aştept. Să nu te apropii prea 
mult de munţii pe care îi vei vedea la stânga ta dacă n-ai o 
suită prea numeroasă şi să nu te încrezi nici în evreii, nici în 
maurii ce-i vei întâlni pe drum. 

Adio! adu-ţi aminte că eu m-am numit o zi întregă Agenor 
în cinstea ta, după cum tu te-ai numit o zi întreagă 
Frederigo ca să mă onorezi. 

În ziua aceea ţi-am purtat culorile tale, iar tu le-ai purtat 
pe ale mele. Aşa am mers amândoi, tu purtând eşarfa mea, 
eu purtând-o pe a ta, unul lângă altul, până la Urgel, 
escortând pe mult iubita noastră regină, dona Bianca de 
Bourbon. Vino, don Agenor; am nevoie de un frate şi de un 
prieten; vino”. 

— Nu văd nimic în scrisoarea asta care să ne poată 
călăuzi, spuse Musaron. 

— Ba da; dimpotrivă e prea mult, zise Agenor. N-ai auzit - 
şi asta aşa e -că o zi întreagă am purtat eşarfa lui? 

— Şi ce-i cu asta? 

— Culorile acelea erau galben şi roşu. Caută bine, 
Musaron; tu care ai o vedere atât de pătrunzătoare, caută 
bine dacă în cele două oraşe nu se află vreo clădire pe care 
să fluture un stindard galben ca aurul, roşu ca sângele; 
clădirea aceea are să fie palatul prietenului meu don 
Frederic şi împrejurul acelui palat oraşul Coimbra. 


Musaron îşi duse mâna la frunte spre a-şi apăra ochii 
împotriva razelor soarelui, ce te împiedicau să deosebeşti 
lucrurile unele de altele şi, după ce-şi plimbă privirile de la 
stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga şi le aţinti 
asupra oraşului aşezat în dreapta fluviului, într-una din 
cotiturile pe care le făcea cursul acestuia. 

— Senior Agenor, spuse Musaron, în cazul ăsta iată 
Coimbra colo la dreapta la poalele colinei, înapoia zidului de 
platani şi aloe, căci pe clădirea principală flutură stindardul 
de care aţi vorbit; numai că pe el se mai vede şi o cruce 
roşie. 

— Crucea Sfântului Iacob! strigă cavalerul; chiar aşa e. 
Dar nu cumva faci vreo greşeală, Musaron? 

— Senioria Voastră se poate convinge. 

— Soarele e atât de puternic încât nu prea deosebesc 
bine; călăuzeşte-mi puţin privirea. 

— Pe-acolo, senior, pe-acolo... urmăriţi drumul... acolo, 
între cele două braţe ale fluviului. Drumul se ramifică în 
două, nu-i aşa? 

— Da. 

— Urmăriţi-l pe cel din dreapta care merge pe lângă 
fluviu; vedeţi trupa maurului cum intră pe una din porţi... 
Priviţi, priviţi... 

Chiar în acel moment, soarele, care până atunci fusese o 
piedică pentru cei doi călători, veni în ajutorul lui Musaron 
făcând să ţâşnească o rază de foc din armurile maurilor, 
încrustate toate cu aur. 

— Bine! bine!. Văd, zise el. Apoi, după o clipă de gândire: 

— Şi zi aşa! maurul se ducea la Coimbra şi n-a înţeles 
cuvântul Coimbra; foarte bine! Don Frederic va trebui, ca o 
primă dovadă de curtenie, să-mi ofere prilejul de a pedepsi 
această obrăznicie. 

Dar cum se face, urmă cavalerul vorbind de unul singur, că 
don Frederic, un prinţ atât de evlavios, al cărui titlu îl aşază 
în rândul primilor apărători ai religiei, îi îngăduie pe mauri 


în oraşul său cucerit de curând, în oraşul din care i-a 
alungat? 

— Ce vreţi, seniore? răspunse Musaron fără a fi întrebat. 
Don Frederic nu este fratele nelegitim al seniorului don 
Pedro, regele Castiliei? 

— Şi ce legătură are una cu alta? 

— Are, cum să n-aibă? Nu se poate să nu fi auzit, căci 
zvonul a ajuns până în Franţa, că dragostea pentru mauri e 
ceva înnăscut în familia asta. Regele nu se mai poate lipsi 
de ei, după cât se spune. Are mauri sfetnici, mauri medici, 
mauri în garda personală, ba chiar şi ibovnice maure... 

— 'Ţine-ţi gura, jupâne Musaron, spuse cavalerul, şi nu te 
mai vâri în treburile regelui don Pedro, care e un mare 
prinţ şi fratele ilustrului meu prieten. 

— Frate! frate! mormăi Musaron, am mai auzit eu 
vorbindu-se că asta ar fi una din acele frăţietăţi maure, care 
sfârşesc într-o zi sau alta prin frânghie sau iatagan. Mai 
bine aş avea ca frate pe Guillonet, care păzeşte caprele în 
valea Andorrei, cântând: Colo sus pe munte, Un cioban 
nefericit... decât pe regele don Pedro de Castilia. Asta e 
părerea mea. 

— Asta-i părerea ta, zise cavalerul, însă a mea este să nu 
mai scoţi o vorbă despre aşa ceva. Când vii să ceri găzduire 
unor oameni, cel puţin să nu-i vorbeşti de rău. 

— Noi nu venim la regele don Pedro de Castilia, spuse 
încăpăţânatul Musaron, de vreme ce venim la don Frederic, 
senior de Coimbra în Portugalia. 

— La unul sau la altul, spuse cavalerul, pune-ţi lacăt la 
gură, te sfătuiesc eu. 

Musaron îşi ridică bereta albă cu un ciucure roşu şi făcu o 
plecăciune însoţită de zâmbetu-i zeflemitor pe care-l 
ascunseseră pletele-i lungi, negre ca abanosul, ce-i cădeau 
pe obrajii slabi şi oacheşi. 

— Când Senioria Voastră va voi să plece, spuse el după o 
clipă de tăcere, prea umilul său servitor îl va urma. 


— Mai bine întreabă-ţi calul, spuse Mauleon. În tot cazul, 
dacă nu va voi să plece, o să-l lăsăm unde se află; şi când o 
să vină seara şi o să audă lupii urlând are să găsească el 
singur oraşul. 

Şi într-adevăr, ca şi când animalul ar fi auzit ameninţarea 
ce-i era adresată, se ridică mai repede decât s-ar fi putut 
crede şi veni la stăpânu-său cu greabănul încă lac de 
sudoare. 

— Să plecăm deci, spuse Agenor. 

Şi porni la drum, ridicându-şi pentru a doua oară viziera 
căştii, pe care o coborâse la trecerea maurului. 

Dacă şeful arab ar fi fost acolo, privirea lui pătrunzătoare 
ar fi putut vedea atunci, prin deschizătura căştii, un chip 
frumos şi nobil înfierbântat, prăfuit, dar vădind tărie de 
caracter, o privire îndrăzneață, buze fine şi viclene, dinţi 
albi ca fildeşul, o bărbie pe care nu crescuse încă barba, 
dar dăltuită cu acea vigoare ce anunţă cea mai 
încăpăţânată voinţă. 

Într-un cuvânt deci, Agenor de Mauleon era un cavaler 
tânăr şi frumos, lucru care ar fi putut să-l constate singur, 
privindu-se pe suprafaţa lucie a scutului său pe care tocmai 
îl luase din mâinile lui Musaron. 

Acest scurt popas întremase oarecum puterile celor doi 
cai. Îşi continuară astfel mai repede drumul de care acum 
erau siguri, văzând cum flutură deasupra palatului 
stindardul cu culorile marelui maestru al ordinului Sfântul 
Iacob. 

Pe măsură ce înaintau, îi vedeau pe locuitori ieşind în 
stradă cu toată căldura înăbuşitoare. Trâmbiţele se auzeau 
răsunând, iar clopotele îşi împrăştiau notele lor vioaie şi 
vibrante. 

— Dacă l-aş fi trimis pe Musaron înainte, îşi zise Agenor, aş 
fi putut crede că tot acest tărăboi şi această ceremonie se 
fac în cinstea mea. Dar oricât de măgulitoare ar fi o 
asemenea primire pentru amorul meu propriu, toată 
această zarvă trebuie totuşi atribuită unei alte pricini. 


Cât despre Musaron, care vedea numai semne vădite de 
veselie la toţi pe care-i întâlnea, ridică şi el capul cu voioşie, 
gândindu-se că e mai bine să fie primit de oameni veseli 
decât de oameni trişti. 

Cei doi călători nu se înşelaseră. O mare tulburare 
frământa oraşul, şi dacă feţele locuitorilor nu purtau chiar 
masca zâmbitoare de bucurie pe care păreau că le-o 
poruncesc dangătul clopotelor şi sunetul trâmbiţelor, 
fizionomia lor era cel puţin a unor oameni în mijlocul cărora 
sosise o ştire importantă şi neaşteptată. 

În privinţa drumului de urmat nu mai era nevoie să 
întrebe pe nimeni, căci n-aveau decât să se ia după 
mulţimea ce se îndrepta grăbită spre piaţa principală a 
oraşului. 

În momentul în care îşi croiau drum prin mulţime ca să 
răzbească şi ei în piaţă, iar Musaron lovea în dreapta şi-n 
stânga cu mânerul cravaşei ca să-i facă loc nobilului senior 
ce-l urma, văzură deodată înălțându-se în faţa lor, umbrit de 
palmieri înalţi şi de sicomori stufoşi şi aplecaţi în direcţia pe 
care le-o imprima vântul mării, în zilele de furtună, măreţul 
alcazar10 maur construit pentru regele Mahomed şi care 
servea drept locuinţă tânărului cuceritor don Frederic. 

Oricât de grăbiţi ar fi fost să ajungă, Agenor şi scutierul se 
opriră câteva clipe să admire întinsul şi neobişnuitul 
monument brodat peste tot cu acea dantelă fină de piatră şi 
încrustat cu mozaicuri de marmură, ce semănau cu nişte 
plăci late de topaz, de safir şi de lapislazuli, montate de 
vreun arhitect din Bagdad pentru un palat de zâne sau de 
huriil 1. Occidentul, sau chiar acea parte din Occident care 
se numeşte, privită din Spania, Sudul Franţei, nu cunoştea 
încă decât catedralele sale în stil romanic de la Sainte- 
Trophime, sau podurile şi arcadele antice, dar nu avea nici 
o idee despre ogivele şi treflele de granit pe care Orientul 
avea să le deseneze, o sută de ani mai târziu, pe 
frontispiciul catedralelor sau în vârful turnurilor. Alcazarul 
din Coimbra constituia deci o măreaţă privelişte chiar 


pentru strămoşii noştri nepricepuţi şi inculţi, care 
dispreţuiau pe vremea aceea civilizaţia arabă şi italiană ce 
avea să-i îmbogăţească mai târziu. 

În vreme ce stăteau astfel nemişcaţi în contemplare, 
văzură ieşind pe cele două porţi laterale o trupă de gărzi şi 
una de paji care duceau de frâu câţiva catări şi cai. 

Cele două trupe, descriind fiecare un sfert de cerc, veniră 
să se întâlnească, împingând poporul dinaintea lor; 
pregătiră apoi, în faţa porţii din mijloc la care ajungeai pe o 
scară cu zece trepte, un mare loc gol în formă de arc, a 
cărui coardă o forma faţada palatului. Amestecul de lux 
orbitor al Africii cu eleganța mai severă a costumului 
apusean dădea acestui spectacol o atracţie nebănuită care 
îi impresionă pe Agenor şi pe scutier, care văzură pe de-o 
parte revărsându-se aurul şi purpura pe valtrapurile cailor 
arabi şi pe veşmintele călăreţilor mauri, pe de altă parte 
mătasea şi broderiile, şi mai cu seamă acea mândrie francă 
întipărită, ca să zicem aşa, chiar şi în mersul animalelor de 
povară. 

Cât despre popor, văzând cum se desfăşura întreg acel 
spectacol, striga: Viva! aşa cum face la vederea oricărui 
spectacol. 

Deodată stindardul marelui maestru al ordinului Sfântul 
Iacob apăru sub bolta înaltă în formă de trifoi ce constituia 
poarta din mijloc a alcazarului; stindardul acela, însoţit de 
şase soldaţi din gardă şi purtat de un ostaş vânjos, fu aşezat 
în centrul spaţiului gol. 

Agenor înţelese că don Frederic avea să facă vreo 
procesiune pe străzi sau vreo călătorie de la un oraş la 
altul, şi fu ispitit, cu toată sărăcia pungii lui, să se ducă să 
caute vreun han unde să-l poată aştepta până la înapoiere; 
căci nu putea să tulbure prin prezenţa lui nepotrivită 
pregătirile acelei călătorii. 

Dar, în aceeaşi clipă, pe una din bolțile laterale, văzu 
ieşind avangarda şefului maur, apoi acea faimoasă litieră de 
lemn aurit tot închisă, tot legănată pe spinarea a doi catări 


albi, şi care îi stârnea ispite atât de puternice şi atât de 
religioase lui Musaron. 

În sfârşit, un sunet mai prelung de trâmbiţe anunţă că 
marele maestru urma să apară, şi douăzeci şi patru de 
muzicanți, aşezaţi câte opt pe un rând, înaintară de sub 
boltă până la trepte, pe care le coborâră continuând să 
cânte. 

În urma lor apăru ţopăind un câine; era unul din acei câini 
vânjoşi dar zvelţi din Sierra, cu capul ţuguiat ca al ursului, 
cu ochii scânteietori ca ai râsului, cu picioarele nervoase ca 
ale cerbului. Întreg corpul îi era acoperit cu un păr 
mătăsos, neted şi lung, care făcea să strălucească la soare 
reflexele-i argintii; la gât avea o zgardă lată de aur pe care 
erau încrustate rubine şi de care era agăţat un clopoțel din 
acelaşi metal. Bucuria lui se trăda prin salturi care aveau o 
ţintă vizibilă şi una ascunsă. [inta vizibilă era un cal alb ca 
zăpada, acoperit cu o mare teltie de purpură şi de brocart, 
care îi primea gudurăturile nechezând, ca pentru a-i 
răspunde. [inta ascunsă era fără îndoială vreun nobil 
senior, reţinut sub bolta în care câinele se afunda 
nerăbdător, spre a apărea din nou, sărind şi bucurându-se. 

În cele din urmă, cel pentru care necheza calul, cel pentru 
care sărea câinele, cel pentru care poporul striga - Viva! 
apăru la rândul său, şi din mii de piepturi răsunară urale: 

— Trăiască don Frederic! 

Într-adevăr, se apropia don Frederic, vorbind cu şeful arab 
ce mergea în dreapta sa, în vreme ce un paj tânăr cu o 
figură fermecătoare, cu toate că sprâncenele-i negre şi o 
uşoară încordare a buzelor rumene dădeau trăsăturilor lui 
o expresie de îndrăzneală, mergea în stânga ţinând larg 
deschisă o pungă plină cu monede de aur. Ajungând pe 
prima treaptă, don Frederic scoase din pungă mai mulţi 
pumni de galbeni pe care, cu mâna lui albă şi delicată ca de 
femeie, îi aruncă precum o ploaie strălucitoare peste 
capetele mulţimii îngrămădite, care îşi înmulţi uralele în 


faţa acestor dărnicii neobişnuite la înaintaşii noului lor 
stăpân. 

Acest nou stăpân era de o statură care chiar pe cal părea 
maiestuoasă. Amestecul sângelui galic cu cel spaniol îl 
înzestrase cu un păr lung negru, nişte ochi albaştri şi un ten 
alb; şi din acei ochi albaştri răzbăteau nişte priviri atât de 
blânde şi atât de binevoitoare încât mulţi, ca să nu-l piardă 
o clipă din vedere, nu se gândiră nici măcar să culeagă 
ţechinii, iar aerul răsună de binecuvântări de jur împrejurul 
palatului. 

Deodată, în mijlocul acelei bucurii fără margini, fie din 
întâmplare, fie din regretul de a se despărţi pentru cât va 
timp de un stăpân aşa de bun, trâmbiţele care se opriseră o 
clipă din cântat începură să răsune din nou; dar în locul 
sunetelor vesele şi plăcute de mai înainte, la urechea 
poporului ajunse o arie tristă şi melancolică, în vreme ce 
clopotele, această nouă invenţie care slujea drept 
mijlocitoare între om şi Dumnezeu, făcură să se audă un 
sunet înăbuşit, jalnic şi prelung de parcă ar fi anunţat o 
primejdie. 

În acelaşi timp, câinele, înălțându-se în faţa stăpânului, îşi 
puse labele din faţă pe pieptul lui şi scoase un urlet atât de 
jalnic, atât de prelung şi atât de tânguitor încât se înfiorară 
chiar şi cei mai curajoşi. 

Mulțimea rămase mută; şi, din mijlocul acelei tăceri, se 
auzi un glas: 

— Nu plecaţi, mare maestru; rămâneţi cu noi, don 
Frederic. 

Dar nimeni nu putu afla cine dăduse acest sfat. 

La strigătul acesta, Agenor îl văzu pe maur tresărind, iar 
faţa i se făcu pământie, culoare care ţine loc de paloare 
acestor fii ai soarelui, în vreme ce privirea-i îngrijită căuta 
să citească până în străfundul inimii lui don Frederic ce 
răspuns avea să dea acestei încremeniri generale şi acestui 
strigăt răzleţ. 


Însă don Frederic mângâie cu mâna câinele care urla. 
Făcu un semn prietenesc pajului şi salută cu un zâmbet trist 
mulţimea care-l privea cu ochi rugători şi cu mâinile 
împreunate. 

— Bunii mei prieteni, spuse el, regele, fratele meu, mă 
cheamă la Sevilla, unde mă aşteaptă serbări şi turniruri în 
semn de bucurie pentru împăcarea noastră. În loc să mă 
împiedicaţi să-l întâlnesc pe regele şi fratele meu, mai bine 
aţi binecuvânta înţelegerea dintre doi fraţi ce se iubesc. 

Dar, în loc să primească cu bucurie aceste cuvinte, poporul 
le primi într-o tăcere posomorâtă. Pajul îi şopti ceva 
stăpânului, iar câinele continuă să urle. 

În tot acest timp maurul nu pierdea din ochi nici poporul, 
nici pajul, nici câinele şi nici chiar pe don Frederic. 

Fruntea marelui maestru se încreţi o clipă. Maurul crezu 
că şovăie. 

— Seniore, spuse el, ştiţi că orice om îşi are soarta scrisă 
dinainte: unii în cartea de aur, alţii în cartea de aramă. A 
voastră e scrisă în cartea de aur; urmaţi-vă deci cu 
îndrăzneală soarta. 

Don Frederic ridică privirile, pe care le ţinuse plecate un 
moment, ca pentru a căuta prin toată mulţimea aceea o 
figură prietenească, o privire încurajatoare. 

Chiar în acelaşi timp, Agenor se ridică şi el în scări, spre a 
nu pierde nici cel mai mic amănunt din scena ce se 
desfăşura în faţa lui. Ca şi când ar fi ghicit ce căuta marele 
maestru, îşi ridică cu o mână viziera căştii şi cu alta îşi 
mişcă lancea. 

Marele maestru scoase un strigăt de bucurie, ochii îi 
străluciră şi un zâmbet voios, ce-i înflori pe buzele 
trandafirii ca ale unei fete tinere, se răspândi pe întreaga-i 
faţă. 

— Don Agenor! strigă el întinzând mâna spre cavaler. Ca şi 
când pajul ar fi avut darul să-i citească în suflet, nu avu 
nevoie să audă mai mult şi se repezi de lângă don Frederic, 
alergând spre cavaler şi strigând: 


— Veniţi don Agenor, veniţi! 

Mulțimea se dădu la o parte, căci ea iubea tot ce iubea don 
Frederic, şi în aceeaşi clipă toate privirile se aţintiră asupra 
cavalerului, pe care marele maestru îl primea cu aceeaşi 
bucurie cu care tânărul Tobias îl primise pe îngerul Rafael. 

Agenor descălecă, aruncă frâul în braţele lui Musaron, îi 
dădu lancea, îşi agăţă scutul de oblâncul şeii şi străbătu 
mulţimea condus de paj. 

Maurul păli din nou. Îl recunoscuse la rându-i pe cavalerul 
francez întâlnit pe drumul spre Coimbra, al cărui scutier nu 
primise nici un răspuns din partea lui. 

Între timp Frederic întinsese braţele spre Agenor şi acesta 
primi îmbrăţişarea cu căldura unei inimi de douăzeci de ani. 
Era o fericire să-i vezi pe cei doi tineri frumoşi pe al căror 
chip se citeau toate sentimentele nobile care atât de rar 

întregesc imaginea frumuseţii pe pământ. 

— Mă urmezi? îl întrebă don Frederic pe Agenor. 

— Pretutindeni, răspunse cavalerul. 

— Prieteni, urmă marele maestru cu glasu-i răsunător şi 
impresionant care plăcea atât de mult mulţimii, acum pot 
pleca şi nu mai aveţi de ce vă teme, căci don Agenor de 
Mauleon, fratele meu, prietenul meu, floarea cavalerimii 
franceze, vine cu mine. 

Şi la un semn al marelui maestru, tobele bătură un marş 
vioi, trâmbiţele sloboziră o arie veselă, scutierul îi aduse lui 
don Frederic frumosul cal alb ca zăpada, şi tot poporul 
strigă într-un singur glas: 

— Trăiască don Frederic, mare maestru al ordinului 
Sfântul Iacob! Trăiască don Agenor, cavalerul francez! 

În acel moment câinele lui don Frederic veni să-i privească 
în faţă pe cavaler şi pe maur. Maurului îi arătă dinţii albi cu 
un mârâit viclean şi ameninţător, cavalerului îi dădu dovezi 
de prietenie gudurându-se pe lângă el. 

Cu un zâmbet trist, pajul mângâie gâtul câinelui. 

— Seniore, îi spuse Agenor tânărului prinţ, când m-aţi 
rugat să vă urmez şi când v-am răspuns că da, nu mi-am 


întrebat decât zelul, aşa cum am făcut venind de la Tarbes 
aici. De la Tarbes am venit în şaisprezece zile, ceea ce a fost 
grozav de obositor; din această pricină caii mei sunt morţi 
de oboseală şi n-aş putea s-o însoțesc pe Senioria Voastră 
prea departe. 

— Ei, dar nu ţi-am spus că palatul meu este şi altău? 
Armele şi caii mei sunt ai tăi, cu tot ce se află la Coimbra. 
Du-te şi-ţi alege din grajdurile mele cai pentru tine, catâri 
pentru scutierul tău, sau mai bine, nu, nu, nu mă părăsi nici 
o clipă; Fernand, îngrijeşte-te tu de toate astea. Porunceşte 
să se pună şaua pe Antrim, calul meu de luptă, şi când treci 
întreabă-l pe scutierul lui don Agenor dacă preferă un cal 
sau un catâr. Cât despre caii tăi obosiţi, la care ştiu că ţii, 
pentru că orice bun cavaler ţine la ai săi, au să ne urmeze 
împreună cu ariergarda şi o a fie bine îngrijiţi. 

Pajul nu făcu decât un salt şi dispăru. 

Între timp, maurul care credea că aveau să plece curând 
descălecase spre a se duce să facă înconjurul litierei şi a da 
câteva porunci celor ce o păzeau. Dar văzând că plecarea 
întârzia, şi că cei doi prieteni rămaşi singuri se pregăteau 
să schimbe câteva cuvinte între patru ochi, se întoarse 
repede lângă ei şi veni să-şi ia locul lângă marele maestru. 

— Senior Mothril, spuse acesta, cavalerul pe care-l vezi 
este unul din prietenii mei. Îmi e mai mult decât prieten, 
este fratele meu de arme; îl iau cu mine la Sevilla, căci 
vreau să-i ofer seniorului meu regele Castiliei serviciile lui, 
fiind un căpitan destoinic, iar dacă regele se învoieşte să mi- 
| lase mie, am să-l binecuvântez. Căci este un spadasin 
neîntrecut şi are o inimă mai vitează chiar decât spada sa. 

Maurul răspunse într-o spaniolă perfectă, deşi cu un 
accent gutural, pe care Agenor îl mai remarcase atunci 
când, pe drumul spre Coimbra, rostise acel singur cuvânt 
arab, după care pornise din nou la drum: 

— Îi mulţumesc Senioriei Voastre că mi-a făcut cunoscute 
numele şi calitatea seniorului cavaler, dar întâmplarea a 
făcut să-l mai întâlnesc pe nobilul francez. Din păcate, un 


străin, un călător, atunci când e ca mine din-tr-un neam 
vrăjmaş, e nevoit adesea să nu se încreadă în întâmplare, 
astfel că nu l-am întâmpinat prea curtenitor pe seniorul 
Agenor, atunci când l-am întâlnit pe munte. 

— Ah! ah! exclamă Frederic curios, Senioriile Voastre s-au 
mai întâlnit. 

— Da, seniore, răspunse Agenor în franţuzeşte, 
mărturisesc că refuzul seniorului maur de a răspunde la o 
simplă întrebare, pe care i-o pusesem prin scutierul meu de 
a-mi arăta drumul, m-a jignit oarecum. Noi suntem mai 
politicoşi de partea cealaltă a Pirineilor cu străinii ce vin la 
noi. 

— Domnule, răspunse Mothril în spaniolă, în privinţa asta 
faceţi o mică greşeală. Maurii se află încă în Spania, e 
adevărat, dar nu mai sunt la ei acasă, astfel că de partea 
ceastălaltă a Pirineilor, în afară de Grenada, maurii nu mai 
sunt nici ei decât oaspeţii spaniolilor. 

— Ia te uită, şopti Musaron, care se apropiase pe nesimţite 
de trepte, aşadar acum înţelege franţuzeşte? 

— Să se risipească norul acesta dintre voi. Seniorul 
Mothril, prietenul şi ministrul seniorului meu regele 
Castiliei, va binevoi, nădăjduiesc, să fie îngăduitor faţă de 
cavalerul de Mauleon, prietenul şi fratele fratelui regelui. 

Maurul se înclină fără să răspundă şi, cum Musaron, 
mereu curios să afle ce se ascundea în litieră, se apropiase 
de ea mai mult decât ar fi dorit Mothril să se apropie, 
acesta cobori treptele; şi sub motiv că se duce să facă unuia 
din slujitori o recomandare de care uitase, se aşeză între 
litieră şi scutier. 

Frederic se folosi de acest moment spre a se apleca la 
urechea lui Agenor. 

— Vezi, maurul acesta este cel care îl guvernează pe 
fratele meu şi prin urmare şi pe mine. 

— Vai! reluă Agenor, de ce rostiţi o vorbă atât de amară? 
Un prinţ din neamul vostru, un cavaler de valoarea voastră 


- amintiţi-vă mereu de aceasta - nu trebuie să aibă alt 
stăpân decât pe Dumnezeu. 

— Şi cu toate astea mă duc la Sevilla, răspunse oftând 
marele maestru. 

— Şi pentru ce vă duceţi? 

— Mă roagă regele don Pedro, şi rugăminţile regelui don 
Pedro sunt porunci. 

Maurul părea sâcâit atât de îngrijorarea de a părăsi litiera 
cât şi de teama de a-l lăsa pe don Frederic să spună prea 
multe cavalerului francez. Teama învinse şi maurul se 
înapoie lângă cei doi prieteni. 

— Seniore, îi spuse el lui don Frederic, îi aduc Senioriei 
Voastre o ştire care o să-i strice oarecum planurile. A 
trebuit să mai cer lămuriri de la secretarul meu, cu toate că 
eram aproape sigur. Regele don Pedro are drept 
comandant al gărzilor un căpitan din Tariffa, un bărbat 
viteaz în care şi-a pus toată încrederea, deşi s-a născut sau 
mai degrabă strămoşii lui s-au născut de partea cealaltă a 
strâmtorii. Mă tem deci ca nu cumva seniorul francez să-şi 
dea o osteneală zadarnică venind la curtea regelui, don 
Pedro. Asta mă face să-l sfătuiesc să rămână la Coimbra, cu 
atât mai mult cu cât donei Padilla nu-i plac francezii, după 
cum prea bine se ştie. 

— Într-adevăr, întrebă don Frederic, chiar aşa stau 
lucrurile, senior Mothril? Atunci cu atât mai bine, am să-mi 
păstrez prietenul lângă mine. 

— Eu nu am venit în Spania, ci în Portugalia. Nu am venit 
să-l slujesc pe regele don Pedro, ci pe marele maestru don 
Frederic, spuse Agenor cu mândrie. Slujba pe care-o 
căutam am căpătat-o şi nu mai vreau alta. lată stăpânul 
meu. 

Şi îşi salută curtenitor prietenul. 

Maurul zâmbi. Dinţii albi îi străluciră, contrastând cu 
barba neagră. 

— O! ce dinţi frumoşi, spuse Musaron. Ce bine trebuie să 
muşte. 


În momentul acela pajul îl aduse pe Antrim, calul de luptă 
al marelui maestru, şi pe Coronella, catârca lui Musaron. 
Schimbul se făcu numaidecât. Agenor de Mauleon încălecă 
pe calul odihnit, Musaron se urcă pe catârcă; dădură în 
primire caii obosiţi valeţilor din suită şi, la invitaţia 
maurului, don Frederic cobori treptele şi voi la rându-i să 
încalece. 

Dar pentru a doua oară frumosul câine cu păr lung şi 
mătăsos păru că se împotriveşte acestui plan. Se aşeză 
între stăpân şi cal, împingându-şi înapoi stăpânul şi urlând. 

Însă don Frederic îl alungă cu piciorul şi cu toate 
demonstrațiile credinciosului său câine, sări în şa şi dădu 
semnalul de plecare. Atunci, ca şi când ar fi înţeles acest 
semnal care îi pricinuia o mare deznădejde, câinele sări la 
gâtul calului şi îl muşcă cu cruzime. 

Calul se ridică în două picioare nechezând de durere şi 
făcu un salt în lături care l-ar fi azvârlit din şa pe oricare alt 
călăreț mai puţin încercat. 

— Ce-i cu tine, Allan? strigă el, dând câinelui numele sub 
care îi era cunoscută rasa. Animal răutăcios, ai turbat oare? 
Şi îi dădu cu cravaşa ce-o ţinea în mână o lovitură atât de 
puternică încât animalul se rostogoli la vreo zece paşi mai 

încolo. 

— Acest câine trebuie ucis, spuse Mothril. 

Fernand îi aruncă maurului o privire plină de ură. 

Allan veni să se aşeze pe treptele alcazarului, înălţă capul 
şi scoase pentru a doua oară un urlet jalnic. 

Atunci tot poporul, care privise în tăcere această scenă, 
ridică glasul, iar strigătul care mai răsunase odată dintr-o 
singură gură se prefăcu într-un strigăt general. 

— Nu plecaţi, mare maestru Frederic, rămâneţi cu noi! Ce 
nevoie aveţi de un frate când aveţi un popor? Ce vă 
făgăduieşte oare Sevilla mai mult decât vă oferă Coimbra? 

— Monseniore, spuse Mothril, trebuie oare să mă înapoiez 
la rege, stăpânul meu, şi să-i spun că pajul vostru, câinele 
vostru şi poporul vostru nu vă dau voie să veniţi? 


— Nu, senior Mothril, spuse don Frederic, plecăm; la 
drum, prieteni. 

Şi, salutând poporul cu mâna, trecu în fruntea alaiului, 
pătrunzând prin mulţimea tăcută care se dădea la o parte 
ca să-i facă loc. 

Se închiseră grilajele aurite ale alcazarului, care scârţăiră 
închizându-se întocmai ca uşile ruginite ale unui mormânt 
gol. 

Câinele rămase pe trepte atâta timp cât putu să-şi vadă 
stăpânul, atâta timp cât mai putu nădăjdui că acesta avea 
să-şi schimbe hotărârea şi să se înapoieze; dar când pierdu 
orice nădejde, când don Frederic dispăru după colţul străzii 
care ducea la poarta dinspre Sevilla, se repezi în urma sa şi 
din câteva salturi îl ajunse, ca şi când, neputându-l 
împiedica să meargă la primejdie, voia cel puţin să împartă 
această soartă cu el. 

Zece minute mai târziu convoiul ieşea din Coimbra, 
apucând pe drumul pe care veniseră în timpul dimineţii 
maurul Mothril şi Agenor de Mauleon. 

IV CUM A OBSERVAT MUSARON CĂ MAURUL VORBEA 
LITIEREI, IAR LITIERA II RĂSPUNDEA Trupa marelui 
maestru se compunea în total din treizeci şi opt de oameni, 
număr care-i cuprindea şi pe cavalerul francez împreună cu 
scutierul său, fără a pune la socoteală pe maur şi cei 
doisprezece guarzi ai săi, paji sau slujitori; catâri de povară 
purtau bagaje bogate şi numeroase; căci don Frederic 
fusese înştiinţat cu opt zile înainte de sosirea lui Mothril că 
era aşteptat de fratele său la Sevilla. Poruncise atunci să 
plece deîndată, nădăjduind că maurul are să fie prea obosit 
ca să-i urmeze şi are să vină mai târziu. Dar oboseala era 
ceva necunoscut acestor fii ai deşertului şi cailor lor, ce 
păreau că se trag din iepele lăsate grele de vânt despre 
care vorbeşte Virgiliu. 

Mai făcură încă zece leghe în aceeaşi zi, apoi la sosirea 
nopţii aşezară corturile pe versantul de est al munţilor, la 
extremitatea cărora se zăreşte Pombal-ul. 


În timpul acestei prime etape, maurul îi supraveghease 
foarte îndeaproape pe cei doi prieteni. La început, sub 
motiv că îşi cere scuze cavalerului francez şi după aceea că 
vrea să-şi răscumpere lipsa de politeţe arătată mai înainte 
printr-o purtare mai atentă, nu-l părăsise pe Agenor decât 
atât cât era necesar spre a se duce să schimbe câteva 
cuvinte cu paznicii litierei. Dar oricât de scurte ar fi fost 
aceste absenţe la care părea să-l silească un sentiment mai 
puternic decât toate celelalte, Agenor avu totuşi timp să-i 
spună marelui maestru: 

— Senior don Frederic, binevoiţi să-mi spuneţi şi mie, de 
unde vine această stăruinţă a seniorului Mothril de a ne 
urmări şi a sta mereu de vorbă cu noi. Cred că vă iubeşte 
tare mult, monseniore, căci în ceea ce mă priveşte socotesc 
că felul în care i-am primit scuzele nu l-a făcut să ţină prea 
mult la mine. 

— Nu ştiu dacă Mothril mă iubeşte sau nu, spuse don 
Frederic, dar ştiu că o urăşte de moarte pe dona Padilla, 
favorita regelui. 

Agenor îl privi pe marele maestru ca şi când ar fi auzit dar 
n-a înţeles. Însă maurul care stătea la pândă sosi atât de 
repede încât don Frederic nu avu vreme decât să-i spună 
cavalerului: 

— Vorbeşte de altceva. 

Agenor se grăbi să-i dea ascultare şi, cum de mai multă 
vreme îl frământa această întrebare: 

— Apropo, senior don Frederic, zise el, v-aş ruga să-mi 
spuneţi cum se simte în Spania onorata noastră doamnă 
Blanche de Bourbon, regina Castiliei. Mulţi sunt îngrijoraţi 
în Franţa de soarta acestei bune prințese, pe care atâtea 
urări de bine au întovărăşit-o la plecarea din Narbonne, de 
unde aţi venit să o luaţi din partea regelui, soţul ei. 

Agenor nu terminase bine de vorbit că se simţi izbit cu 
putere în genunchiul stâng de genunchiul drept al pajului; 
acesta, ca şi când ar fi fost purtat de cal fără voia lui, trecu 
între don Frederic şi prietenul său şi, cerându-i iertare 


cavalerului de cele întâmplate, îl fulgeră cu o privire care l- 
ar fi făcut şi pe cel mai indiscret să-şi înghită vorbele. 

Cu toate astea don Frederic intele. Se că trebuia să 
răspundă, căci, în situaţia în care se afla, tăcerea ar fi putut 
fi răstălmăcită şi mai rău decât cuvintele. 

— Dar - se băgă în vorbă Mothril care părea să aibă în 
continuarea convorbirii un interes asemănător cu cel pe 
care-l avea Frederic ca să-i pună capăt - seniorul Agenor nu 
a primit oare nici o veste din partea donei Bianca de când 
aceasta se află în Spania? 

— Senior maur, răspunse cavalerul cu totul nedumerit, de 
doi sau trei ani mă aflu în război împreună cu Marile 
companii împotriva englezilor, duşmanii stăpânului meu 
regele Ioan, prizonier la Londra, şi ai regentului nostru, 
prinţul Carol, căruia i se va zice într-o zi Carol înțeleptul, 
atât de mult dă dovadă de pricepere şi de înalte virtuţi. 

— În orice parte aţi fi fost, răspunse Motril, mi se pare 
totuşi că întâmplarea de la Toledo a făcut prea multă vâlvă 
ca să nu fi auzit despre ea. 

Don Frederic păli uşor, iar pajul îşi duse degetul la buze 
spre a-i face semn lui Agenor să tacă. 

Acesta înţelese destul de bine şi se mulţumi să murmure în 
sinea lui: „Spanie! Spanie! ţară a misterelor!” 

Dar Mothril nu se mulţumi numai cu atât. 

— Pentru că nu prea sunteţi informat despre cumnata 
regentului dumneavoastră, senior cavaler, zise el, am să vă 
spun eu ce s-a întâmplat cu ea. 

— La ce bun, senior Mothril, spuse don Frederic; 
întrebarea pe care a pus-o prietenul meu don Agenor este 
una din acele întrebări obişnuite care cer un răspuns prin 
da sau nu, fără prea multe amănunte ce n-ar prezenta nici 
un interes pentru un ascultător străin de Spania. 

— Dar - spuse Mothril - dacă seniorul Agenor este străin 
de Spania, cel puţin nu e străin de Franţa, iar signora dona 
Bianca e franţuzoaică. De altfel povestirea n-o să fie lungă 


şi e bine ca mergând la curtea regelui Castiliei, seniorul 
Agenor să ştie ce se cuvine a fi spus acolo şi ce nu. 

Don Frederic scoase un oftat şi îşi trase lunga-i manta albă 
pe ochi ca pentru a se feri de ultimele raze ale soarelui ce 
apunea. 

— Aţi însoţit-o pe dona Bianca de la Narbonne la Urgel, 
urmă Mothril. E adevărat sau am aflat eu greşit, senior 
Agenor? 

— E adevărat, răspunse cavalerul, acum bănuitor în urma 
semnului făcut de paj şi mai cu seamă văzând figura 
posomorâtă a lui don Frederic, totuşi nu putea să ascundă 
adevărul. 

— Ei bine! dona Bianca şi-a continuat drumul spre Madrid, 
străbătând Aragonul şi o parte din Noua Castilie sub paza 
seniorului don Frederic, care a condus-o la Alcazar, unde a 
fost celebrată căsătoria cu o măreție demnă de iluştrii soţi; 
dar chiar de-a doua zi - nu se ştie nici acum pentru ce - 
urmă Mothril aruncând asupra lui Frederic una din acele 
priviri tăioase şi scânteietoare ce-i erau obişnuite, chiar de- 
a doua zi regele se înapoie la Madrid, lăsându-şi tânăra 
soţie mai mult prizonieră decât regină la castelul Alcala. 

Mothril se întrerupse o clipă spre a vedea dacă unul sau 
altul din cei doi prieteni aveau să spună ceva în favoarea 
donei Bianca; însă amândoi tăceau. Maurul urmă deci: 

— Începând din acel moment, cei doi soţi rămaseră 
despărțiți. Ceva mai mult, un sinod de episcopi pronunţă 
divorţul; cred că sunteţi de acord, cavalere, că trebuie să fi 
existat motive destul de grave de plângere împotriva femeii 
străine, urmă maurul cu zâmbetu-i batjocoritor, pentru ca o 
adunare atât de respectabilă şi atât de sfântă cum este 
sinodul să rupă o legătură la care contribuiseră atât religia 
cât şi politica. 

— Sau mai degrabă, reluă Frederic nemaiputând ascunde 
multă vreme simţămintele ce-l frământau, sau mai degrabă 
sinodul era întru totul devotat regelui don Pedro. 


— O! făcu Mothril cu acea naivitate care făcea gluma mai 
tăioasă şi mai amară. Cum putem presupune că patruzeci şi 
doi de sfinţi părinţi, a căror menire e să îndrume conştiinţa 
altora, să fie lipsiţi de a lor. E cu neputinţă, sau atunci ce să 
gândim despre o religie reprezentată prin astfel de slujitori. 

Cei doi prieteni rămaseră tăcuţi. 

— Cam pe vremea aceea, regele se îmbolnăvi şi mulţi 
credeau că are să moară. Atunci ambițiile ascunse începură 
să iasă la iveală; seniorul don Henric de Transtamare... 

— Senior Mothril, spuse Frederic prinzând acest prilej ca 
să-i răspundă maurului, nu uita că don Henric de 
Transtamare este fratele meu geamăn şi că nu am să mai 
îngădui să se vorbească de rău în faţa mea nici despre el şi 
nici despre fratele meu don Pedro, regele Castiliei. 

— E drept, răspunse Mothril. lertaţi-mă, ilustre mare 
maestru. Uitasem că sunteţi fraţi, văzându-l pe don Henric 
atât de răzvrătit şi pe Senioria Voastră atât de iubitor faţă 
de regele don Pedro. N-am să vorbesc decât despre 
doamna Blanche. 

— Maur afurisit! murmură don Frederic. 

Agenor îi aruncă marelui maestru o privire care voia să 
spună: „Vreţi să vă descotorosiţi de omul ăsta, monseniore? 
Se va face la iuţeală”. 

Mothril se prefăcu că nu aude cuvintele şi nu vede 
privirea. 

— Spuneam deci că ambițiile începură să iasă la iveală, că 
devotamentele slăbiră şi că în momentul în care don Pedro 
era cât pe-aci să treacă în veşnicie, porţile castelului Alcala 
se deschiseră şi într-o noapte dona Bianca ieşi de acolo 
escortată de un cavaler necunoscut care o conduse până la 
Toledo unde rămase ascunsă. Dar Providența făcu în aşa fel 
ca regele nostru mult iubit, care era ocrotit de rugăciunile 
tuturor supuşilor şi probabil şi de cele ale familiei sale, să-şi 
recapete puterile şi sănătatea. Atunci află el de fuga donei 
Bianca, de ajutorul cavalerului necunoscut şi de locul unde 
se retrăsese fugara, unii zic că pentru a o conduce din nou 


în Franţa, şi eu sunt de părerea acestora, alţii că pentru a o 
închide într-o temniţă mai strâmtă decât cea dintâi. Dar, în 
tot cazul, orice ar fi avut de gând regele, soţul ei, dona 
Bianca, înştiinţată la timp de poruncile ce fuseseră date, se 
adăposti în catedrala din Toledo, într-o duminică, în timpul 
serviciului religios, şi acolo declară credincioşilor că cerea 
drept de azil şi se punea sub ocrotirea Dumnezeului 
creştinilor. Se pare că dona Bianca e frumoasă, urmă 
maurul aruncându-şi privirile pe rând asupra cavalerului şi 
asupra marelui maestru ca spre a le cere părerea - prea 
frumoasă chiar. Cât despre mine, n-am văzut-o niciodată. 
Frumuseţea sa, taina legată de suferinţele ei, apoi, cine 
ştie? poate unele influenţe pregătite de mai multă vreme îi 
făcură pe toţi să se înduioşeze. Episcopul, care era unul din 
cei ce declaraseră căsătoria desfăcută, fu izgonit din 
biserica pe care mulţimea o transformă în fortăreață şi 
unde se pregătea s-o apere pe dona Bianca împotriva 
gărzilor regelui care se apropiau. 

— Cum, spuse cu uimire Agenor, gărzile socoteau s-o 
răpească pe dona Bianca dintr-o biserică! Nişte creştini se 
învoiau să încalce dreptul de azil! 

— Din păcate, da! răspunse Mothril. Regele don Pedro se 
adresase mai întâi arcaşilor săi mauri, însă aceştia îl rugară 
să ţină seama că nelegiuirea ar fi şi mai mare dacă ar folosi 
nişte necredincioşi la o asemenea profanare, iar don Pedro 
îi înţelese. Se adresă aşadar creştinilor care se învoiră. Ce 
vreţi, senior cavaler, toate religiile sunt pline de asemenea 
contradicții, şi cele care au mai puţine sunt cele mai bune. 

— Nu cumva vrei să spui, necredincios ce eşti, strigă 
marele maestru, că religia Profetului valorează mai mult 
decât religia lui Cristos? 

— Nu, ilustre mare maestru, nu vreau să spun nimic din 
toate astea, şi să-l ferească cerul pe un sărman fir de ţărână 
cum sunt eu, de a avea vreo părere oarecare într-o 
asemenea problemă! Nu. În clipa de faţă nu sunt decât un 
simplu povestitor şi înşirui întâmplările doamnei Blanche de 


Bourbon, cum spun francezii, sau ale donei Bianca de 
Bourbon, cum spun spaniolii. 

— Nu-l poţi prinde cu vorba! murmură don Frederic. 

— După cum spuneam, urmă Mothril, gărzile făptuiră acea 
grozavă nelegiuire de a pătrunde în biserică şi se 
pregăteau să pună mâna pe dona Bianca, când deodată un 
cavaler îmbrăcat numai în fier, cu viziera lăsată, desigur 
acelaşi cavaler necunoscut care o ajutase pe prizonieră să 
fuga se repezi călare în biserică. 

— Călare! exclamă Agenor. 

— Da, fără îndoială, răspunse Mothril; este o profanare, 
însă poate că era un cavaler căruia numele său, rangul sau 
vreun ordin militar îi dădea acest drept. Există mai multe 
privilegii de felul acesta în Spania. Marele maestru al 
ordinului Sfântul Iacob, de pildă, are dreptul să intre cu 
cască şi cu pinteni în toate bisericile creştinătăţii. Nu-i aşa, 
senior don Frederic? 

— Da, răspunse don Frederic cu glas înăbuşit, e adevărat 

— Ei bine! urmă maurul, cavalerul intră în biserică, 
respinse gărzile, chemă întregul oraş la arme şi, la 
îndemnul lui, oraşul se răsculă, îi alungă pe soldaţii regelui 
don Pedro şi închise porţile. 

— Dar de atunci, regele fratele meu s-a răzbunat 
îndeajuns, spuse don Frederic, şi cele douăzeci şi două de 
capete ce le-a făcut să cadă în piaţa publică din Toledo i-au 
adus pe bună dreptate porecla de Judecătorul. 

— Da, însă printre cele douăzeci şi două de capete nu se 
afla şi acela al cavalerului răzvrătit, căci nimeni n-a ştiut 
vreodată cine a fost acel cavaler. 

— Şi ce a făcut regele cu dona Bianca? întrebă Agenor. 

— Dona Bianca a fost trimisă la castelul din Xeres, unde 
este prizonieră, deşi ar fi meritat o pedeapsă mai mare 
decât întemnițarea. 

— Senior maur, spuse don Frederic, nu ni se cade nouă să 
hotărâm ce pedeapsă sau ce răsplată au meritat cei pe care 
Dumnezeu i-a ales ca să-i aşeze în fruntea popoarelor. 


Numai Dumnezeu e mai mare decât ei; numai Dumnezeu îi 
poate pedepsi sau răsplăti. 

— Seniorul nostru vorbeşte cu dreptate, răspunse Mothril 
încrucişându-şi mâinile pe piept şi plecându-şi capul până 
pe gâtul calului, iar umilul său sclav a greşit vorbind astfel. 

Tocmai atunci ajungeau la locul stabilit pentru popasul de 
seară, astfel că se opriră spre a întinde corturile. 

Pe când maurul se îndepărta ca să fie de faţă la coborârea 
litierei, don Frederic se apropie de cavaler. 

— Nu-mi mai vorbi! spuse el în grabă, nu mai pomeni 
nimic în legătură cu regele, cu dona Bianca sau chiar cu 
mine, în faţa acestui maur afurisit, pe care îmi vine la 
fiecare clipă să asmut câinele ca să-l sugrume, nu-mi mai 
vorbi până la masa de seară, căci atunci o să fim singuri şi 
vom putea sta de vorbă pe îndelete. Iar Mothril maurul, 
vrând nevrând, o să ne lase singuri, căci el nu mănâncă la 
un loc cu creştinii - şi de altfel are de supravegheat litiera. 

— Nu cumva litiera închide în ea o comoară? 

— Da, răspunse Frederic zâmbind, nu te înşeli, e o 
comoară înăuntru. 

În momentul acela apăru Fernand; Agenor făcuse atâtea 
gafe în timpul zilei încât se temea să nu mai facă alta. Dar 
curiozitatea îi era cu atât mai vie, cu cât şi-o înfrâna mai 
mult. 

Fernand venise să primească porunci din partea 
stăpânului, căci cortul lui don Frederic fusese instalat în 
mijlocul taberei. 

— Spune să ne servească masa, bunul meu Fernand, îi zise 
prinţul. Cavalerului desigur că-i este foame şi sete. 

— Dar am să revin, zise Fernand. Ştiţi că am făgăduit să 
nu vă părăsesc şi ştiţi cui am făgăduit. 

O roşeaţă fugară urcă în obrajii marelui maestru. 

— Rămâi atunci cu noi, copile, spuse el, căci nu am taine 
faţă de tine. 

Masa fu servită în cortul marelui maestru. Mothril, într- 
adevăr, nu luă parte. 


— Acum că suntem singuri, zise Agenor, căci este ca şi 
când am fi singuri, de vreme ce aţi spus că nu aveţi taine 
faţă de acest tânăr, lămuriţi-mă şi pe mine, iubite senior, 
cum s-au petrecut lucrurile, ca să nu mai fac vreo gafă ca 
aceea pe care am făcut-o adineaori Don Frederic se uită 
îngrijorat în juru-i. 

— Un perete de pânză este un meterez destul de slab ca 
să păstreze o taină. Se poate vedea pe dedesubt, se poate 
auzi prin el. 

— Atunci, spuse Mauleon, să vorbim de altceva; cu toată 
curiozitatea mea cât se poate de firească, am să aştept. Şi 
de altfel, chiar dacă Satana şi-ar da osteneala să ne 
împiedice, de-aici până la Sevilla o să găsim noi un prilej 
pentru a schimba câteva cuvinte fără teama de a fi auziţi. 

— Dacă nu erai atât de obosit, spuse don Frederic, te-aş şi 
poftit să ieşi cu mine din cort şi să mergem pe jos, având 
fiecare spada la şold, înfăşuraţi în mantale şi însoţiţi de 
Fernand. Ne-am fi dus să stăm de vorbă pe câmp, într-un 
loc destul de descoperit spre a fi siguri că la cincizeci de 
paşi de noi, maurul, chiar de s-ar schimba în şarpe - 
întruchiparea lui de la-nceput - nu ar putea să ne audă. 

— Seniore, răspunse Agenor cu acel zâmbet pe care-l dau 
puterea fizică şi nesecata încredere a tinereţii, eu nu sunt 
niciodată obosit. Adesea, după ce alergam o zi întreagă la 
vânat de capre negre pe piscurile cele mai înalte ale 
munţilor noştri, când mă înapoiam seara, nobilul meu 
tutore Ernauton de Sainte-Colombe îmi zicea: Agenor, pe 
munte au fost recunoscuţi paşii unui urs, eu i-am dibuit 
urma. Vrei să vii cu mine să-l pândim? Eu doar lăsam jos 
vânatul pe care-l adusesem şi oricât de târziu ar fi fost, 
plecam iarăşi într-o nouă goană. 

— Atunci să mergem, spuse Frederic. 

Îşi scoaseră căştile şi platoşele şi se înfăşurară în mantale, 
nu atât din pricina nopţilor friguroase din munţi, cât mai 
ales ca să rămână necunoscuţi; după ce ieşiră din corturi 


apucară pe drumul cel mai drept care-i ducea afară din 
tabără. 

Câinele voi să-i urmeze, însă don Frederic îi făcu un semn 
şi inteligentul animal se culcă la intrarea cortului; era atât 
de cunoscut de toţi, încât i-ar fi dat de gol pe cei doi 
prieteni. 

De la primii paşi fură opriţi de o santinelă. 

— Cine e soldatul acesta? îl întrebă don Frederic pe 
Fernand, făcând un pas înapoi. 

— Este Ramon arcaşul, monseniore, răspunse pajul; am 
vrut să fie păzit cum se cuvine patul Senioriei Voastre, şi am 
aşezat eu însumi o linie de santinele; ştiţi că am făgăduit să 
veghez asupra voastră. 

— Atunci spune-i cine suntem, porunci marele maestru, nu 
e nici un neajuns dacă-i destăinuim numele. 

Fernand se apropie de santinelă şi îi şopti ceva la ureche. 
Soldatul îşi ridică arcul, se dădu respectuos la o parte şi îi 
lăsă să treacă. 

Dar abia făcuseră cincizeci de paşi că o formă albă şi 
nemişcată se ivi în întuneric. Marele maestru, neştiind ce 
putea să fie, merse drept într-acolo. Era o a doua santinelă 
înfăşurată într-o pelerină, care îşi cobori lancea spunând în 
spaniolă, dar cu accentul gutural al arabilor: 

— Nu e voie să treceţi. 

— Dar ăsta cine mai e? îl întrebă don Frederic pe Fernand. 

— Nu-l cunosc, răspunse acesta. 

— Nu l-ai pus tu aici? 

— Nu, căci este un maur. 

— Lasă-ne să trecem, spuse don Frederic în arabă. Maurul 
clătină din cap şi continuă să ţină îndreptat spre pieptul 
marelui maestru vârful lat şi ascuţit al halebardei. 

— Ce-nseamnă asta? sunt oare prizonier, eu, marele 
maestru, eu, prinţul? Hei! să vină gărzile mele! 

La rândul lui, Fernand scoase din buzunar un fluier mic de 
aur şi suflă în el. 


Dar, înaintea gărzilor, chiar înaintea santinelei spaniole 
care se afla la cincizeci de paşi mai în urmă, apăru, 
alergând şi săltând, câinele lui don Frederic; acesta, 
recunoscând glasul stăpânului şi înțelegând că cerea ajutor, 
se repezi cu un salt de tigru asupra maurului şi prin cutele 
pelerinei îşi înfipse colții atât de puternic în gâtul lui, încât 
soldatul căzu scoțând un țipăt. 

La acest țipăt disperat, maurii şi spaniolii ieşiră din 
corturi. Spaniolii ţineau o făclie într-o mână şi spada în alta, 
maurii înaintau pe tăcute şi fără lumină, strecurându-se 
prin întuneric ca nişte animale de pradă. 

— Vino aici, Allan! strigă marele maestru. Auzindu-i glasul, 
câinele dădu drumul prăzii încet şi cam cu părere de rău, şi 
se înapoie de-a-ndărătelea şi cu ochii aţintiţi asupra 
maurului care se ridica într-un genunchi; se aşeză apoi la 
picioarele stăpânului, gata să se repeadă din nou la un 
semn al acestuia. Tocmai atunci sosi şi Mothril. 

Marele maestru se întoarse spre el şi îi spuse pe un ton 
impunător: 

— Ascultă, Mothril, cine a instalat santinele în tabăra mea? 
Omul ăsta e al dumitale. Cine l-a pus aici? 

— În tabăra voastră, seniore? răspunse Mothril cu cea mai 
mare smerenie. O! niciodată n-aş fi avut o asemenea 
îndrăzneală; am poruncit doar acestui credincios slujitor pe 
care-l vedeţi - şi îl arătă pe maurul ce sta într-un genunchi, 
ţinându-şi cu amândouă mâinile gâtul însângerat - să facă 
de pază temându-mă de vreo surpriză în timpul nopţii, şi 
poate că mi-a înţeles greşit poruncile, sau nu o fi 
recunoscut-o pe Senioria Voastră; dar în orice caz, dacă l-a 
jignit pe fratele regelui meu, şi dacă socotiți că jignirea e 
vrednică de moarte, va muri. 

— Nu, spuse don Frederic. Ar fi vinovat dacă ar fi fost 
mânat de vreun gând rău, însă de vreme ce îmi răspunzi că 
avea gânduri bune, senior Mothril, eu sunt acela care-i 
datorez o despăgubire pentru iuţeala cu care a intervenit 
câinele meu. Fernand, dă-i punga ta acestui om. 


Fernand se apropie în silă de rănit şi îi aruncă punga pe 
care acesta o prinse. 

— Acum, senior Mothril - spuse don Frederic ca unul ce nu 
vrea să mai admită nici o abatere de la voinţa sa - îţi 
mulţumesc pentru grija dumitale, dar nu mai e nevoie să-ţi 
dai osteneala, gărzile mele şi spada îmi sunt de ajuns ca să 
mă apere; folosete-ţi aşadar spada pentru apărarea 
dumitale şi a litierei. Şi acum, pentru că ştii că nu mai am 
nevoie de dumneata nici de omenii dumitale, întoarce-te la 
cort, senior Mothril, şi dormi liniştit. 

Maurul făcu o plecăciune, iar don Frederic porni mai 
departe. 

Mothril îl lăsă să se depărteze, şi când văzu cele trei 
siluete - a prinţului, a cavalerului şi a pajului - pierzându-se 
în întuneric, se apropie de santinelă: 

— Eşti rănit? îl întrebă în şoaptă. 

— Da, spuse santinela cu un aer posomorât. 

— Grav? 

— Dinţii animalului blestemat mi-au pătruns în gât în toată 
lungimea lor. 

— Suferi? 

— Mult. 

— Atât de mult încât să nu te poţi răzbuna? 

— Cine se răzbună nu mai suferă. Porunciţi. 

— Am să-ţi poruncesc când va veni vremea. Vino. 

Şi amândoi se înapoiară în tabără. 

În vreme ce Mothril şi soldatul rănit se îndreptau spre 
corturi, don Frederic, însoţit de Agenor şi de Fernand, se 
afunda în câmpia întunecată al cărei orizont îl forma sierra 
d'Estrella; din când în când trimitea, fie înainte, fie înapoia 
lui, câinele al cărui miros nu dădea niciodată greş; în cazul 
că ar fi fost urmăriţi, acesta şi-ar fi înştiinţat cu siguranţă 
stăpânul de prezenţa vreunui spion. 

De îndată ce se crezu destul de departe pentru ca sunetul 
vocii să nu ajungă până în tabără, don Frederic se opri, 
punându-şi mâna pe umărul cavalerului. 


— Ascultă, Agenor, îi spuse el cu un accent pornit din 
adâncul inimii, să nu-mi mai vorbeşti niciodată despre 
persoana al cărei nume l-ai rostit; căci dacă ai să-mi 
vorbeşti de ea în faţa străinilor, mă vei face să roşesc şi să- 
mi tremure mâna; dacă ai să-mi vorbeşti între patru ochi, 
îmi vei sfâşia inima; asta e tot ce-ţi pot spune. Nefericita 
dona Bianca n-a ştiut să cucerească dragostea regalului ei 
soţ; în locul franţuzoaicei atât de neprihănită şi atât de 
blândă, a preferat-o pe Maria Padilla, trufaşa şi focoasa 
spaniolă. O întreagă poveste jalnică, plină de bănuieli, de 
lupte şi de sânge, este cuprinsă în puţinele cuvinte ce ţi le- 
am spus. Într-o bună zi, dacă va fi nevoie, am să-ţi spun mai 
mult; dar până atunci, abţine-te, Agenor, şi nu-mi mai vorbi 
de ea; mă frământă şi aşa destul de mult această situaţie, ca 
să-mi mai amintească cineva despre ea. 

Zicând acestea, Frederic se înfăşură în manta ca şi când ar 
fi voit să ascundă o durere nespus de mare. 

Agenor rămase pe gânduri lângă marele maestru; 
adunându-şi amintirile, încerca să pătrundă cât de cât taina 
prietenului său spre a vedea cu ce îi poate fi de folos; 
totodată înţelegea că poate tocmai pentru a-l ajuta îl 
chemase don Frederic la el. 

Marele maestru înţelese ce se petrecea în sufletul lui 
Agenor. 

— lată ce voiam să-ţi spun, prietene, adăugă el. Ai să 
trăieşti de azi înainte în preajma mea şi desigur, cum nu voi 
avea de ce să mă feresc de tine, fără să-ţi vorbesc de ea, 
fără să-mi vorbeşti nici tu, vei reuşi cu siguranţă să măsori 
prăpastia ce mă înspăimântă chiar pe mine; dar 
deocamdată mergem la Sevilla, unde mă aşteaptă serbările 
unui turnir; regele, fratele meu, vrea să mă onoreze, zice el, 
şi într-adevăr, după cum ai văzut, mi l-a trimis pe don 
Mothril, sfetnicul şi prietenul său. 

Fernand înălţă din umeri în semn de ură şi de dispreţ 
totodată. 


— Mă supun deci, urmă Frederic, răspunzându-şi 
propriului gând. Însă de cum am părăsit Coimbra am 
început să am bănuieli; ele sunt întărite de supravegherea 
cu care sunt înconjurat. Am să stau deci la pândă. Nu am 
numai doi ochi, ci şi pe cei ai credinciosului meu servitor 
Fernand; şi dacă Fernand mă va părăsi pentru a îndeplini 
vreo sarcină de care e neapărată nevoie, ai să-mi rămâi tu, 
căci vă iubesc pe amândoi la fel de mult. 

Şi don Frederic întinse fiecăruia din cei doi tineri câte o 
mână pe care Agenor o duse respectuos la inimă, şi pe care 
Fernand o acoperi de sărutări. 

— Seniore, spuse Mauleon, sunt fericit că iubesc şi sunt 
iubit astfel, dar sosesc prea târziu spre a-mi lua partea 
dintr-o prietenie atât de puternică. 

— Vei fi fratele meu, zise don Frederic, vei intra în inima 
mea ca şi eu într-a ta; şi acum să nu mai vorbim de serbări 
şi de frumoasele lovituri de lance care ne aşteaptă la 
Sevilla. Să ne înapoiem în tabără. 

În spatele primului cort pe lângă care trecu, don Frederic 
îl găsi pe Mothril care părea că stă de veghe; se opri şi-l 
privi pe maur fără a putea să-şi ascundă neplăcerea ce i-o 
pricinuia vederea lui. 

— Seniore, îi spuse el lui Frederic, văzând că nimeni nu 
dormea în tabără, mi-a venit o idee: întrucât zilele sunt atât 
de fierbinţi, Alteţa Voastră n-ar fi de părere să pornească la 
drum? Luna s-a înălţat, noaptea e plăcută şi răcoroasă; vom 
mai scurta din nerăbdarea cu care vă aşteaptă regele 
fratele vostru. 

— Dar dumneata, zise Frederic, dar litiera dumitale? 

— O! Seniore, răspunse maurul, eu şi toţi ai mei suntem la 
ordinele Senioriei Voastre. 

— Atunci să mergem, mă învoiesc, dă ordin de plecare. 

În vreme ce se înşeuau caii şi catârii, în vreme ce se 
strângeau corturile, Mothril se apropie de santinela rănită. 

— Dacă vom face zece leghe în noaptea asta, întrebă el, 
vom fi străbătut primul lanţ de munţi? 


— Da, răspunse soldatul. 

— Şi dacă vom pleca mâine pe la orele şapte seara, la ce 
oră vom ajunge la vadul Zezerei? 

— La ora unsprezece. 

La ora arătată de soldat, ajunseră la noul popas. Felul 
acesta de a călători, aşa după cum prevăzuse maurul, 
fusese plăcut pentru toţi, iar el avusese cel mai mult de 
câştigat, putând să ascundă mai uşor litiera de privirile 
curioase ale lui Musaron. 

Căci o singură preocupare îl frământa pe vrednicul scutier, 
aceea de a afla ce fel de comoară era tăinuită în cutia aurită 
pe care Mothril o păzea cu atâta străşnicie. 

Aşadar, ca un adevărat fiu al Franţei ce era, nu ţinu deloc 
seama de cerinţele noului climat în care se găsea, şi în toiul 
celei mai mari zăpuşeli a zilei începu să dea târcoale pe 
lângă corturi. 

Soarele îşi arunca razele perpendicular; prin tabără nu se 
vedea ţipenie de om. Frederic se retrăsese în cort spre a 
rămâne singur cu gândurile lui. Fernand şi Agenor stăteau 
de vorbă sub cortul lor, când deodată îl văzură pe Musaron 
apărând la intrare. Scutierul avea acea figură zâmbitoare a 
omului care aproape a ajuns la ţinta de mult căutată. 

— Senior Agenor, spuse el, o mare descoperire! 

— Care? întrebă cavalerul, obişnuit cu şotiile scutierului 
său. 

— Aceea că don Mothril vorbeşte litierei, iar litiera îi 
răspunde. 

— Şi ce-şi spun? întrebă cavalerul. 

— Am auzit convorbirea, însă n-am putut s-o înţeleg, 
deoarece maurul şi litiera vorbeau în limba arabă. 

Cavalerul înălţă din umeri. 

— Ce zici de-asta, Fernand? I-auzi, dacă ar fi să-l credem 
pe Musaron, comoara lui Mothril vorbeşte. 

— Nu e nimic de mirare, răspunse pajul, deoarece 
comoara lui don Mothril e o femeie. 

— Ah! făcu Musaron cam descumpănit. 


— Tânără? întrebă în grabă Musaron. 

— Tot ce se poate. 

— Frumoasă? 

— Îmi cereţi prea mult, senior cavaler, şi cred că asta e o 
întrebare la care puţine persoane, chiar din suita lui don 
Mothril, ar putea răspunde. 

— Ei bine! eu o să aflu, spuse Agenor. 

— Cum aşa? 

— Întrucât Musaron a reuşit să ajungă până la cort, o să 
ajung şi eu. Noi cei care vânăm prin munţi suntem obişnuiţi 
să ne strecurăm din stâncă-n stâncă şi să surprindem capra 
neagră. Seniorul Mothril n-o fi el mai priceput şi mai 
bănuitor decât o capră neagră. 

— Fie! spuse Fernand, mânat de un avânt plin de tinereţe 
nebunatic; însă cu o condiţie, să merg şi eu cu 
dumneavoastră. 

— Vino, şi între timp Musaron va sta de pază. 

Agenor nu se înşelase şi nu era nevoie de atâtea măsuri de 
prevedere. Era ora unsprezece dimineaţa. Soarele african 
îşi arunca cele mai fierbinţi raze, tabăra părea părăsită; 
santinelele spaniole şi maure căutaseră un pic de umbră fie 
sub o stâncă, fie sub un copac singuratic, în aşa fel încât, 
dacă n-ar fi fost corturile care să dea peisajului aparenţa de 
a fi locuit pentru moment, te-ai fi crezut în pustiu. 

Cortul lui don Mothril era cel mai depărtat. Pentru a-l izola 
şi mai mult sau pentru a-i aduce puţină răcoare, fusese 
aşezat lângă un pâlc de copaci. Litiera fusese băgată în 
cort, iar la intrarea cortului atârna o draperie de stofă 
turcească ce împiedica privirea să pătrundă înăuntru. 
Musaron le arătă cu mâna cortul care adăpostea comoara. 
Numaidecât, după ce-l lăsară pe Musaron în locul unde se 
afla şi de unde putea să vadă tot ce se petrecea la cortul 
aşezat cu faţa spre tabără, cei doi tineri făcură un ocol şi 
ajunseră la marginea pădurii; odată ajunşi acolo, oprindu-şi 
răsuflarea, mergând pe vârful picioarelor, îndepărtând cu 
grijă crengile al căror foşnet le-ar fi trădat prezenţa, 


înaintară şi fără a fi auziţi de don Mothril ajunseră până la 
pânza circulară în mijlocul căreia se aflau maurul şi litiera 
lui. 

De văzut nu se vedea nimic, dar în schimb se putea auzi. 

— O! făcu Agenor, n-o să aflăm mare lucru din spusele lor, 
căci vorbesc în arabă. 

Fernand îşi duse degetul la buze. 

— Înţeleg araba, lăsaţi-mă să ascult. 

Pajul trase cu urechea, iar cavalerul rămase nemijşcat şi 
tăcut. 

— Ciudat, spuse Fernand după ce ascultase câteva clipe, 
vorbesc de dumneavoastră. 

— De mine! zise Agenor, nu se poate. 

— Ba da. Nu mă înşel. 

— Şi ce spun? 

— Până acum a vorbit numai don Mothril. Tocmai a 
întrebat: „E vorba de cavalerul cu panaş roşu?” 

Chiar în aceeaşi clipă un glas melodios şi impresionant, 
care te pătrundea drept la inimă, răspunse: 

— Da, de cavalerul cu panaş roşu; e tânăr şi frumos. 

— Fără îndoială că e tânăr, răspunse Mothril, căci are abia 
douăzeci de ani, dar frumos, asta o tăgăduiesc. 

— Îşi poartă cu mândrie armele şi pare viteaz. 

— Viteaz? Un vântură-lume! Un vultur din Pirinei care 
vrea să se înfrupte şi el din leşul Spaniei noastre! 

— Ce spune? întrebă Agenor. 

Pajul îi repetă râzând cuvintele lui Mothril. 

Fruntea cavalerului se înroşi toată; duse mâna la mânerul 
spadei şi o trase pe jumătate din teacă. Fernand îl opri. 

— Seniore, urmă pajul, aşa păţesc cei care ascultă pe la 
uşi; dar cred că o să-mi vină rândul şi mie; să ascultăm. 

Glasul duios reluă, tot în arabă: 

— E primul cavaler francez pe care-l văd; iartă-mi mica 
mea curiozitate. După cât se spune, cavalerii francezi sunt 
renumiţi prin curtenia lor. Acesta e în serviciul regelui don 
Pedro? 


— Aissa, spuse Mothril cu un accent de mânie stăpânită, 
nu-mi mai vorbi despre acest tânăr. 

— Dumneata mi-ai vorbit de el când l-am întâlnit în munţi. 
După ce mi-ai făgăduit că facem un popas sub copacii unde 
el ne-o luase înainte, m-ai îndemnat, aşa istovită cum eram 
să îndur o oboseală în plus ca să ajungem la Coimbra 
înainte ca seniorul francez să-i poată vorbi lui Frederic. 

Fernand îşi sprijini mâna de braţul cavalerului; i se păru 
că acum se lămurea taina maurului. 

— Ce tot spune acolo? întrebă cavaleraL Fernand îi repetă 
cuvânt cu cuvânt vorbele lui Mothril. 

Între timp acelaşi glas continua cu un accent ce mergea 
până la inima cavalerului, cu toate că nu-i înţelegea 
spusele: 

— Dacă nu e viteaz, de ce pari că te temi atât de mult de 
el? 

— Mă feresc de toată lumea, dar nu mă tem de nimeni, 
răspunse Mothril. Şi apoi, socotese că n-are rost să te mai 
ocupi de un om pe care în curând n-ai să-l mai vezi. 

Mothril rostise aceste din urmă cuvinte cu un accent care 
nu mai lăsa nici o îndoială asupra înţelesului lor; Agenor îşi 
dădu seama, după mişcarea pe care o făcui pajul, că acesta 
aflase un lucru important. 

— Fiţi cu ochii-n patru, senior de Mauleon, spuse el. Fie 
dintr-o pricină politică, fie din ură amestecată cu gelozie, 
aveţi în Mothril un duşman. 

Agenor zâmbi dispreţuitor. 

Amândoi ascultară din nou, dar nu mai auziră nimic. 
Câteva clipe mai târziu, îl zăriră pe Mothril cum se depărta 
printre copaci, îndreptându-se spre cortul lui don Frederic. 

— Mi se pare, spuse Agenor, că acum ar fi momentul să o 
vedem şi să-i vorbim acestei frumoase Aissa, care nutreşte 
atâta simpatie pentru cavalerii francezi. 

— Să o vedem, da, zise Fernand; să-i vorbim, nu. Căci să 
nu credeţi că Mothril a plecat fără să lase paznici la intrare 
Şi cu vârful pumnalului făcu prin cusătura cortului o 


deschizătură strâmtă, prin care, oricât de strâmtă ar fi fost, 
privirea tot putea pătrunde. 

Aissa era culcată pe un divan din stofă purpurie brodată 
cu aur; era cufundată într-una din acele visări tăcute şi 
zâmbitoare specifice femeilor din Orient, a căror întreagă 
viaţă aparţine senzaţiilor fizice. Într-o mână ţinea acel 
instrument muzical care se numeşte guzlă. Cealaltă mână 
şi-o strecurase prin păru-i negru presărat cu perle, care 
făcea să iasă mai bine la iveală degetele lungi şi subţiri cu 
unghiile roşite cu carmin. O privire galeşă şi rourată ţâşnea 
de sub pleoapele ei cu gene mătăsoase, părând să caute 
fiinţa pe care o vedea cu ochii minţii, spre a se fixa asupră-i. 

— Ce frumoasă e! şopti Agenor. 

— Seniore - spuse Fernand - gândiţi-vă că e o maură şi 
prin urmare o duşmancă a sfintei noastre religii. 

— Nu-i nimic, am s-o creştinez. 

În momentul acela îl auziră pe Musaron tuşind. Era 
semnalul convenit în cazul când s-ar fi apropiat cineva de 
pădure; cu aceeaşi grijă de a nu fi văzuţi, cei doi tineri o 
luară înapoi pe drumul pe care veniseră. Ajungând la 
marginea pădurii, zăriră o mică trupă compusă din vreo 
doisprezece călăreţi arabi şi castiliani, venind dinspre 
Sevilla. Aceştia merseră drept la Mothril care, zărindu-i, se 
oprise la câţiva paşi de cortul marelui maestru. Călăreţii 
veneau din partea regelui don Pedro şi aduceau o nouă 
depeşă fratelui său. Această depeşă era însoţită de o 
scrisoare pentru Mothril. După ce îşi citi scrisoarea, Mothril 
intră în cortul lui don Frederic, rugându-i pe noii sosiți să 
mai aştepte o clipă, în cazul când marele maestru ar fi dorit 
să ceară vreo lămurire. 

— Iar ai venit! spuse don Frederic văzându-l pe Mothril 
apărând în cortul său. 

— Seniore, ceea ce-mi dă îndrăzneala de a pătrunde până 
la Alteţa Voastră este un mesaj din partea onoratului nostru 
rege, mesaj ce vă este adresat şi pe care n-am vrut să 
întârzii în a vi-l înmâna. 


Şi întinse scrisoarea lui don Frederic, care o luă cu 
oarecare şovăială. Dar, de la primele rânduri pe care le citi, 
fruntea i se însenină. 

În scrisoare se spunea: „Prea iubitul meu frate, grăbeşte- 
te, căci curtea mea e de-acum plină de cavaleri de toate 
naţiile. Sevilla nu mai poate de bucurie în aşteptarea 
viteazului mare maestru al ordinului Sfântului Iacob. Cei pe 
care-i vei aduce cu tine vor fi bineveniţi; dar nu-ţi îngreuna 
mersul cu un cortegiu prea numeros. Fala mea va fi să te 
văd, fericirea mea să te văd repede”. 

În momentul acela, Fernand şi Agenor, cărora această 
nouă trupă ce se îndrepta spre cortul lui don Frederic le 
pricinuia oarecare nelinişte, intrară şi ei în cort. 

— Ia te uită, spuse don Frederic întinzând lui Agenor 
scrisoarea regelui; citeşte şi vezi ce spune despre primirea 
ce ne aşteaptă. 

— Alteța Voastră nu adresează câteva cuvinte de bun venit 
celor ce i-au adus scrisoarea? întrebă Mothril. 

Don Frederic făcu un semn din cap şi ieşi. Apoi, după ce le 
mulţumi pentru graba de care dăduseră dovadă, căci aflase 
că veniseră de la Sevilla în cinci zile, Mothril se adresă 
şefului: 

— Îţi opresc soldaţii ca să-i aducem mai multă cinstire 
marelui maestru. Iar tu înapoiază-te cu iuţeala rândunicii şi 
spune-i regelui don Pedro că prinţul se află în drum spre 
Sevilla. 

Apoi îi şopti: 

— Spune-i regelui că nu mă voi întoarce fără dovada pe 
care i-am făgăduit-o. 

Călărețul arab se înclină şi, fără să scoată un cuvânt, fără 
să se mai odihnească nici el nici calul, plecă din nou ca o 
săgeată. 

Această recomandare făcută în şoaptă nu-i scăpă lui 
Fernand şi, cu toate ca nu ştia despre ce este vorba pentru 
că nu auzise cuvintele lui Mothril, socoti de datoria lui să-i 
spună stăpânului că această plecare a şefului abia sosit 


dădea cu atât mai mult de bănuit cu cât acest şef era maur, 
iar nu castilian. 

— Ascultă, îi spuse Frederic când rămaseră singuri. 
Primejdia, dacă e vreuna, nu mă poate ameninţa nici pe 
mine, nici pe tine, nici pe Agenor; noi suntem oameni 
încercaţi care nu ne temem de primejdie. Însă la castelul 
Medina Sidonia se află o fiinţă slabă şi fără apărare, o 
femeie care a suferit destul până acum pentru mine şi din 
pricina mea. Trebuie să te duci tu acolo, trebuie să mă 
părăseşti; trebuie, printr-un mijloc oarecare, a cărui 
alegere o las la iscusinţa ta, să ajungi până la ea şi s-o 
înştiinţezi să se ferească. 'Tot ce n-aş putea să-i spun într-o 
scrisoare, îi vei spune tu prin viu grai. 

— Voi pleca atunci când doriţi; ştiţi că vă stau cu totul la 
dispoziţie. 

Frederic se aşeză la o masă şi scrise pe un pergament 
câteva rânduri, după care îşi puse pecetea; abia terminase 
când Mothril intră din nou în cortul său. 

— După cum vezi, spuse don Frederic, şi eu îi scriu din 
partea mea regelui don Pedro. Mi s-a părut că dacă i-aş fi 
trimis un răspuns verbal prin omul dumitale, ar fi însemnat 
să-i primesc scrisoarea cu destulă răceală. Mâine dimineaţă 
Fernand va pleca. 

Drept răspuns, maurul făcu o plecăciune; de faţă cuel 
marele maestru vâri pergamentul într-un săculeţ brodat cu 
perle fine şi i-l dădu pajului. 

— Ştii ce ai de făcut? îl întrebă el. 

— Da, monseniore, ştiu. 

— Dar, spuse Mothril, întrucât Alteţa Voastră îl preţuieşte 
atât de mult pe cavalerul francez, de ce nu-l trimite în locul 
pajului său de care are mai multă nevoie. l-aş da o escortă 
de patru oameni de-ai mei şi, predându-i regelui scrisoarea 
- o scrisoare de la fratele său - ar merita dintr-odată 
favorurile pe care socoteaţi să le cereţi pentru el. 

Şiretlicul maurului îl puse o clipă în încurcătură pe don 
Frederic, însă Fernand îi veni în ajutor. 


— Cred că regelui Castiliei trebuie să i se trimită un 
spaniol. De altfel, pe mine m-a ales prima dată Alteţa 
Voastră şi, în afara unui ordin categoric din partea sa, 
doresc să păstrez cinstea acestei misiuni. 

— Bine, răspunse don Frederic, nu vom schimba nimic din 
ce am hotărât. 

— Monseniorul este stăpânul, zise Mothril, iar noi toţi de 
aici nu avem altă datorie decât să-i îndeplinim poruncile, şi 
eu tocmai veneam să le primesc. 

— În ce privinţă? 

— În privinţa plecării. N-am rămas înţeleşi că vom călători 
noaptea ca şi ieri? Alteţa Voastră s-a simţit rău călătorind 
noaptea? 

— Ba nu, dimpotrivă. 

— Ei bine! nu mai avem decât o oră sau două de lumină, 
urmă Mothril, ar fi deci timpul să plecăm. 

— Dă ordinele cuvenite. Eu voi fi gata. 

Mothril ieşi. 

— Ascultă, îi spuse don Frederic lui Fernand: avem de 
trecut râul care coboară din Sierra Estrella şi se varsă în 
Tajo. În momentul trecerii are să fie, aşa cum se întâmplă 
întotdeauna, o oarecare învălmăşeală; ai să profiţi de ea 
când vei ajunge pe celălalt mal, ca să te îndepărtezi 
numaidecât; căci cred că nici tu nu te sinchiseşti mai mult 
decât mine de escorta pe care ţi-a propus-o maurul. Numai 
să fii foarte prevăzător în timpul călătoriei, şi mai cu seamă 
după ce vei fi sosit, căci ştii că ea este păzită cu străşnicie. 

— Da, monseniore, ştiu. 

Mothril nu pierdu nici o clipă spre a da ordinele cuvenite. 
Caravana porni la drum în ordinea obişnuită, adică o 
avangardă de călăreţi mauri cerceta drumul; venea apoi 
don Frederic supravegheat de Mothril, iar la urmă litiera şi 
ariergarda. 

Către orele zece, străbătuseră lanţul de munţi şi coborau 
la vale. O oră mai târziu, printre copacii ce creşteau pe 
povârnişul muntelui, se zări o fâşie albăstruie ce semăna cu 


o panglică lungă şi şerpuită din care, în diferite locuri, luna 
făcea să ţâşnească mii de scântei. 

— Iată Zezera, spuse Mothril; cu îngăduinţa Alteţei 
Voastre, voi pune să se cerceteze Vadul. 

Era un prilej pentru don Frederic să rămână câteva clipe 
singur cu Agenor şi cu Fernand. Astfel că se grăbi să-i dea 
drumul maurului, printr-un semn de încuviinţare făcut din 
cap. 

După cum se ştie, Mothril nu mergea fără litieră; de aceea 
făcu un ocol spre ariergardă şi apăru apoi însoţind comoara 
care îl preocupase atât de mult pe Musaron înainte de a 
afla ce fel de comoară era. 

— E rândul meu acum să cer o îngăduinţă Alteţei Voastre. 
Noi francezii avem obiceiul să trecem râurile chiar prin 
locul unde ne găsim; aş vrea să ajung de partea cealaltă a 
râului în acelaşi timp cu maurul. 

Era încă un mijloc pentru don Frederic de a-i putea da lui 
Fernand ultimele instrucţiuni fără să-l audă nimeni. 

— Fă cum crezi, îi spuse el cavalerului, dar fereşte-te de 
vreo primejdie, ştii că am nevoie de tine. 

— Monseniorul ne va regăsi pe malul celălalt. 

Şi făcând în sens opus acelaşi drum pe care-l făcuseră 
maurul şi litiera, cavalerul dispăru printre cotiturile 
muntelui însoţit de Musaron. 

V TRECEREA RÂULUI Maurul, care plecase primul, ajunse 
tot primul la ţărmul râului. 

Fără îndoială că, fie la venire, fie în timpul unei alte 
călătorii, el cercetase vadul pe care venea să-l recunoască 
acum căci fără nici o şovăială cobori până la țărm, 
pierzându-se până la jumătatea corpului printre leandrii 
care, în partea de miazăzi a Spaniei şi Portugaliei, însoțesc 
aproape totdeauna fluviile. La un semn al lui, conductorii 
litierei apucară catârii de căpăstru şi, după ce Mothril le 
arătă drumul pe care trebuiau să-l urmeze şi care era uşor 
de recunoscut după o pădurice de portocali ce se afla în 
acea direcţie, intrară în apă şi începură să traverseze râul, 


operaţiune pe care o aduseră la îndeplinire fără ca apa să 
treacă mai sus de burta catărilor. Cu toată siguranţa pe 
care părea să o aibă Mothril că vadul nu prezintă nici o 
primejdie, urmări tot timpul cu privirile mersul litierei până 
când ajunse cu bine pe celălalt mal. 

Abia atunci se uită în jurul lui şi, aplecându-se până la 
înălţimea leandrilor întrebă: 

— Eşti acolo? 

— Da, răspunse un glas. 

— Ai să-l recunoşti pe paj, nu-i aşa? 

— Este cel care a asmuţit câinele. 

— Scrisoarea se află într-un săculeţ pe care-l poartă 
atârnat la şold într-o mică tolbă. Mie îmi trebuie tolba asta. 

— O veţi avea, răspunse maurul. 

— Atunci pot să-l chem? Eşti gata? 

— Am să fiu când va veni timpul. 

Mothril urcă din nou pe ţărm şi se îndreptă spre don 
Frederic şi Fernand. 

În timpul acesta Agenor şi Musaron ajunseseră la rându-le 
pe malul râului, şi aşa cum spusese, fără să-i pese de 
adâncimea apei, cavalerul îşi împinse cu curaj calul în 
mijlocul curentului. 

Râul era puţin adânc pe lângă maluri. Cavalerul şi 
scutierul se afundară deci încet şi treptat. Dincolo de 
jumătatea drumului, calul pierdu pământul de sub picioare; 
dar susţinut de frâu şi de îndemnurile cavalerului, el înotă 
din răsputeri şi dădu iar de pământ la vreo douăzeci de paşi 
mai departe. Musaron îşi urma stăpânul întocmai ca o 
umbră; şi, după ce îşi conduse calul aproape la fel, ajunse şi 
el teafăr şi nevătămat de cealaltă parte a curentului. După 
cum îi era obiceiul, voi să se laude cu această ispravă, dar 
stăpânu-său, ducând un deget la buze, îi făcu semn să tacă. 
Amândoi ajunseră deci pe malul celălalt fără să se audă 
altceva decât uşorul clipocit al apei şi fără ca vreo mişcare 
să-i fi destăinuit lui Mothril trecerea cavalerului. 


Ajuns acolo, Agenor se opri, descăleca şi aruncă frâul 
calului în mâinile lui Musaron, apoi făcând un ocol, ajunse la 
cealaltă margine a pădurii de portocali, în faţa căreia vedea 
friza aurită a litierei luminată de o rază de lună; de altfel, 
chiar dacă n-ar fi ştiut unde se afla, tot ar fi găsit-o cu 
uşurinţă. Acordurile tremurătoare ale guzlei răsunau în 
noapte, fiind o dovadă că Aissa, ca să-şi mai treacă timpul 
până la sosirea păzitorului ei, se apucase să cânte din acel 
instrument. La început, nu erau, decât nişte acorduri 
răzlețe aruncate în vânt şi în noapte de către degetele 
distrate ale muzicantei. Dar acestor acorduri le urmară 
cuvinte care, deşi traduse din arabă, erau cântate în cea 
mai curată castiliană. Frumoasa Aissa cunoştea aşadar 
spaniola. Cavalerul ar fi putut deci să-i vorbească; el 
continuă să se apropie, călăuzit de astă dată şi de muzică şi 
de voce. 

Aissa trăsese perdelele litierei din partea opusă râului, şi 
fără îndoială spre a se supune poruncilor stăpânului, cei doi 
conductori se retrăseseră la vreo douăzeci de paşi mai 
departe. Tânăra era culcată în litiera luminată de cea mai 
strălucitoare rază a lunii, al cărei mers îl urmărea pe cerul 
fără nori. |inuta ei, ca a tuturor fetelor din Orient, era plină 
de graţie firească şi de senzualitate. 

Părea să aspire prin toţi porii acele parfumuri ale nopţii pe 
care o adiere caldă dinspre sud le împingea dinspre Ceuta 
spre Portugalia. Cât priveşte cântecul, acesta era o 
compoziţie orientală. 

După ce termină cântecul, ale cărui ultime acorduri mai 
vibrau armonios în aer, cavalerul, nemaiputându-şi stăpâni 
nerăbdarea, apăru în spaţiul liber luminat de razele lunii, 
aflat între pădurice şi litieră. Văzând un bărbat ivindu-se pe 
neaşteptate, o femeie din Occident ar fi scos un țipăt şi ar fi 
chemat în ajutor. Frumoasa maură nu făcu niciuna, nici 
alta; se sprijini doar în mâna stânga şi cu dreapta scoase de 
la brâu un mic pumnal; dar aproape numaidecât, 
recunoscându-l pe cavaler, vâri pumnalul în teacă, îşi lăsă 


capul pe una din mâinile îndoite alene şi, ducând-o pe 
cealaltă pe buze, îi făcu semn să se apropie fără zgomot. 
Agenor se supuse. Draperiile lungi ale litierei, precum şi 
valtrapurile care acopereau catârii formau un fel de perete 
care îl ferea de privirile celor doi paznici ocupați de altfel să 
se uite spre celălalt mal la pregătirile de trecere ale lui 
Fernand şi don Frederic; se apropie deci cu îndrăzneală de 
mâna pe care tânăra o scosese din litieră; i-o luă şi 
apăsându-şi buzele pe ea spuse: 

— Aissa mă iubeşte şi eu o iubesc pe Aisa. 

— Cei din ţara ta sunt oare vrăjitori, de pot citi astfel în 
inima femeilor tainele pe care nu le-au încredinţat decât 
nopţii şi singurătăţii? 

— Nu, răspunse cavalerul; dar ei ştiu că dragostea cheamă 
dragoste. Oare voi fi avut nefericirea să mă înşel? 

— Ştii bine că nu, răspunse tânăra. De când Mothril mă 
târăşte după el şi mă păzeşte de parcă i-aş fi soţie iar nu 
fiică, mi-au trecut prii faţa ochilor cei mai frumoşi cavaleri 
mauri şi castilieni, fără să-mi ridic privirile de la perlele ce- 
mi împodobesc brăţara şi fără ca gândurile să mi se 
desprindă de la rugăciunea în care eram cufundată. Dar cu 
tine nu s-a întâmplat la fel; de cum te-am întâlnit în munţi, 
aş fi voit să cobor din litieră şi să te urmez. Poate te miri că- 
ţi vorbesc astfel, dar eu n-am trăit la oraş. Sunt o floare a 
singurătăţii, şi aşa cum floarea îşi dăruieşte parfumul celui 
care o culege şi apoi moare, tot astfel şi eu îţi voi dărui 
dragostea mea dacă o vei primi şi voi muri dacă nu o vei 
primi. 

După cum Agenor era primul bărbat asupra căruia îşi 
oprise privirile frumoasa maură, la fel şi ea era prima 
femeie care, prin armonia glasului, a gestului şi a privirii, îi 
trezise în inimă fiori atât de plăcuţi. Se pregătea aşadar să 
răspundă acestei ciudate mărturii prin care, în loc să se 
apere, i-o lua parcă înaintea dorințelor lui, când deodată 
răsună un țipăt dureros, cumplit, sfâşietor, care îi făcură să 
tresară pe Agenor şi pe tânăra maură. În acelaşi timp se 


auzi vocea marelui maestru, care striga de pe malul 
celălalt: 

— Ajutor! Agenor! Ajutor! Fernand se îneacă! 

Tânăra, printr-o mişcare iute, ieşi pe jumătate din litieră, 
atinse uşor cu buzele fruntea tânărului şi îi spuse doar atât: 

— Am să te mai văd, nu-i aşa? 

— Ţi-o jur pe sufletul meu, răspunse Agenor. 

— Du-te acum în ajutorul pajului, spuse ea, îndepărtându-l 
cu o mână şi cu alta înohizând perdelele. 

Din două salturi şi datorită unui mic ocol, cavalerul ajunse 
pe malul râurâului. Într-o clipă îşi desprinse spada şi 
pintenii. Cum din fericire era fără armură, se avântă spre 
punctul unde vâltoarea apei arăta dispariţia pajului. 

lată ce se petrecuse: Aşa cum am arătat mai sus, după ce 
se îngrijise de trecerea litierei şi după ce-i dăduse 
lămuririle cuvenite maurului ascuns printre leandri, Mothril 
se înapoiase la marele maestru şi la Fernand care aşteptau 
la vreo sută de paşi de țărm împreună cu restul suitei. 

— Seniore, spuse maurul, vadul a fost găsit, şi după cum 
poate vedea Alteța Sa, litiera a ajuns pe malul celălalt fără 
accident. Totuşi pentru mai multă siguranţă, voi face chiar 
eu pe călăuza mai întâi pentru paj, apoi pentru Alteța 
Voastră, iar oamenii mei vor trece după aceea. 

Această propunere se potrivea atât de bine cu dorinţele 
marelui maestru încât nici nu-i trecu prin minte să se 
împotrivească. Într-adevăr, nimic nu putea uşura mai bine 
ducerea la îndeplinire a planului stabilit de Fernand şi don 
Frederic. 

— Bine, îi spuse el lui Mothril. Fernand are să treacă 
primul şi cum trebuie să ajungă înaintea noastră la Sevilla, 
îşi va continua drumul, în vreme ce noi vom trece râul. 

Mothril făcu o plecăciune ca semn că nu vedea nici o 
piedică la această dorinţă a marelui maestru. 

— Ai ceva de comunicat regelui don Pedro, fratele meu, cu 
prilejul plecării lui Fernand? întrebă don Frederic. 


— Nu, monseniore, răspunse maurul; curierul meu a 
plecat şi va ajunge înaintea trimisului vostru. 

— Bine atunci, zise don Frederic, porneşte înainte. 

Deşi distanţa până la râu era mică, don Frederic găsi 
timpul să-i reamintească lui Fernand sfaturile date. Îl iubea 
mult pe acest paj pe care îl luase pe lângă el de mic copil, 
iar tânărul îi era adânc devotat. Astfel că don Frederic nu 
şovăise să-i dezvăluie în ciuda tinereţii sale cele mai intime 
taine. 

Mothril aştepta pe malul râului. Totul era liniştit. Peisajul 
luminat de lună, cu umbra munţilor din apropiere, cu 
reflexele argintii ale râului, părea să facă parte din acele 
împărăţii ale zânelor ce apar numai în vis. Omul cel mai 
bănuitor, văzând această tăcere şi limpezime a nopţii, chiar 
dacă l-ar fi înştiinţat cineva, n-ar fi voit să creadă că-l paşte 
vreo primejdie. 

De aceea Fernand, curajos din fire şi cam zvăpăiat, aşa 
cum sunt toţi la vârsta lui, nu încercă nici cea mai mică 
teamă şi îşi împinse calul în râu înapoia catârcii maurului. 

Mothril mergea înainte. Vreme de câteva minute, calul şi 
catârca simţiră fundul apei; dar încet-încet maurul o luă 
spre dreapta. 

— Te depărtezi de drum, Mothril! strigă don Frederic de 
pe mal. Bagă de seamă, Fernand, bagă de seamă! 

— Nu vă temeţi de nimic, monseniore, răspunse Mothril, 
deoarece eu merg înainte. Dacă ar fi vreo primejdie, aş fi 
cel dintâi care s-o recunosc. 

Răspunsul era vrednic de crezare. Astfel, cu toate că 
maurul se îndepărta din ce în ce mai mult de linia dreaptă, 
pe Fernand nu-l încercă nici o bănuială. De altfel, poate că 
acesta era mijlocul folosit de călăuza lui spre a tăia curentul 
cu mai puţină greutate. 

Catârca maurului pierdu pământul de sub picioare şi calul 
lui Fernand începu să înoate; dar pajului puţin îi păsa, căci 
el însuşi înota destul de bine ca să poată traversa râul, în 
cazul când ar fi fost silit să recurgă la propriile sale forţe. 


Marele maestru continua să observe trecerea cu o 
îngrijorare crescândă. 

— Ai schimbat direcţia, Mothril! strigă el; ai schimbat 
direcţia. Ţine-o la stânga, Fernand. 

Dar Fernand, care îşi simţea calul înotând cu putere şi 
care de altfel era mereu precedat de maur, nu simţi nici un 
fel de teamă în această traversare, în care nu vedea decât 
un joc, şi întorcându-se în şa, răspunse: 

— Nu vă temeţi, monseniore, sunt pe drumul cel bun, 
pentru că seniorul Mothril merge înaintea mea. 

Dar făcând această mişcare, îi apăru o nălucă ciudată; în 
dâra pe care o lăsa după el calul, i se păru că zăreşte capul 
unui om care se scufundase îndată ce întorsese el capul, 
însă nu atât de repede totuşi ca să nu fie văzut. 

— Senior Mothril - îi spuse el maurului - mi se pare într- 
adevăr că am greşit drumul. Litiera dumitale nu a trecut pe 
aici şi, dacă nu mă înşel, o văd colo scăldată de razele lunii 
lângă păduricea de portocali, cu mult la stânga noastră. 

— Nu este decât o mică spaţiune mai adâncă, răspunse 
maurul, şi într-o clipă o să prindem iar pământul sub 
picioare. 

— Te depărtezi, te depărtezi, îi strigă încă odată don 
Frederic, care acum însă era atât de departe încât glasul lui 
abia ajungea până la copil. 

— Într-adevăr, spuse Fernand care începea să fie cuprins 
de oarecare îngrijorare, văzând sforţările zadarnice pe care 
le făcea calul târât parcă de o putere necunoscută spre 
curent, în vreme ce Mothril, stăpân pe catârca lui rămânea 
la stânga, destul de departe de el. 

— Senior Mothril, strigă pajul, e o trădare la mijloc. 

Abia rostise aceste cuvinte, când calul necheză pe 
neaşteptate, şi aplecându-se într-o parte, bătu apa cu 
putere, însă fără a înota ca mai înainte cu piciorul drept. 
Aproape numaidecât necheză şi mai dureros şi încetă să 
înoate şi cu piciorul stâng. Atunci, nemaisusţinându-se 


decât pe cele două picioare din faţă, animalul îşi afundă pe 
nesimţite crupa în apă. 

Fernand văzu că sosise clipa să se arunce în râu, dar în 
zadar voia să-şi scoată picioarele din scări, căci se simţea 
parcă legat de cal. 

— Ajutor! ajutor! strigă Fernand. 

Acest strigăt dureros îl auzise Agenor, strigăt ce-l trezise 
din admiraţia în care îl împinsese înfăţişarea şi glasul 
frumoasei maure. 

Într-adevăr, calul continua să se scufunde; numai nările 
mai rămăseseră la suprafaţa apei şi suflau cu multă 
greutate, în vreme ce picioarele din faţă făceau să 
ţâşnească apa de jur împrejurul lui. 

Fernand voi să strige pentru a doua oară ajutor, dar smuls 
de acea putere ascunsă căreia mai încercase zadarnic să i 
se împotrivească, urmă calul în adânc; doar mâna ridicată 
spre cer ca pentru a cere răzbunare sau ajutor se mai 
mişcă o clipă deasupra bulboanei, dar, ca şi restul corpului, 
dispăru în curând. Nu se mai văzu decât un vârtej, care din 
fundul râului urca la suprafaţă, unde veniră să se spargă 
numeroase băşici înroşite de sânge. 

Doi prieteni se repeziseră în ajutorul lui Fernand, de o 
parte Agenor, după cum am mai spus, de alta câinele 
obişnuit să asculte de glasul pajului aproape cu acelaşi 
devotament ca şi de al stăpânului. 

Amândoi căutară în zadar, cu toate că de două sau de trei 
ori Agenor văzu câinele scufundându-se în aceeaşi direcţie; 
a treia oară chiar, animalul reapăru gâfâind şi ţinând în 
gură un petic de stofă. Şi, ca şi cum smulgând acest petic, el 
ar fi făcut tot ce-i stătea în puteri, înotă spre mal, culcându- 
se la picioarele stăpânului, şi scoase unul din acele urlete 
jalnice şi deznădăjduite care fac, atunci când se aud în toiul 
nopţii, să îngheţe şi inimile cele mai tari. Peticul de stofă era 
tot ce mai rămânea din nefericitul Fernand. 

Noaptea trecu în cercetări zadarnice. Don Frederic, care 
la rându-i trecuse râul fără nici un accident, rămase toată 


noaptea pe mal. Nu se putea hotări să părăsească acest 
mormânt mişcător din care nădăjduia la fiece clipă să-l vadă 
ieşind pe prietenul lui. 

Câinele urla la picioarele sale. 

Agenor, visător şi posomorăât, ţinea în mână peticul de 
stofă, adus de câine, şi părea să aştepte cu nerăbdare ivirea 
zorilor. 

Mothril care, la rându-i, stătuse mult timp aplecat printre 
leandri ca şi când l-ar fi căutat pe tânăr, se înapoiase cu faţa 
răvăşită, repetând Allah! Allah! şi căuta să-l mângâie pe 
marele maestru cu acele fraze banale care sunt o durere în 
plus pentru cel ce suferă. 

Zorile se iviră; primele raze îl luminară pe Agenor care 
stătea la picioarele lui don Frederic. Se vedea bine că 
aştepta această clipă cu nerăbdare, căci abia pătrunseseră 
primele raze prin deschizătura cortului, că se şi apropie de 
deschizătură şi privi cu adâncă atenţie peticul de stofă 
smuls din tunica nefericitului paj. 

Această cercetare îi întări de bună seamă bănuielile, căci îi 
spuse, clătinând dureros din cap, marelui maestru: 

— Seniore, iată o întâmplare foarte regretabilă şi mai ales 
foarte ciudată. 

— Da, răspunse Frederic, foarte regretabilă şi foarte 
ciudată! De ce mi-a trimis providenţa o asemenea durere? 

— Monseniore, spuse Agenor, cred că nu trebuie să 
învinuim providenţa de toate astea. Priviţi această ultimă 
rămăşiţă de la prietenul pe care-l plângeţi. 

— Ochii mi s-or împăienjeni privind-o, spuse don Frederic, 
şi mi s-ar umple de lacrimi. 

— Dar nu vedeţi nimic, seniore? 

— Ce vrei să zici? 

— Vreau să zic că tunica nefericitului Fernand era albă ca 
veşmântul unui înger. Vreau să zic că apa râului e limpede 
şi curată cum e cristalul, şi cu toate astea, uitaţi-vă, 
monseniore, culoarea acestui petic e roşcata. A fost sânge 
pe această stofă. 


— Sânge! 

— Da, monseniore. 

— Allan s-o fi rănit căutând să-l prindă pe cel pe care-l 
iubea; căci, după cum vezi, şi el are pe cap aceeaşi roşeaţă 
de sânge. 

— La început am gândit şi eu la fel, monseniorer dar în 
zadar m-am uitat că n-am văzut nici o rană. Sângele nu vine 
de la câine. 

— Dar nu cumva Fernand s-o fi lovit chiar el de vreo 
stâncă? 

— Monseniore, m-am scufundat în locul unde a dispărut şi 
de jur împrejur apa are o adâncime de mai bine de 
douăzeci de picioare12. Dar iată ceva care ne-ar putea 
lămuri. Uitaţi-vă la sfâşietura făcută în stofă. 

— Sunt dinţii câinelui. 

— Nu, monseniore! căci iată locul destul de vizibil unde a 
muşcat câinele. Asta e o ruptură făcută de un instrument 
tăios, de lama unui pumnal. 

— O! Ce idee îngrozitoare! strigă don Frederic ridicându- 
se palid la faţă, cu părul zbârlit, cu privirile furioase şi pline 
de spaimă. Ai dreptate! Ai dreptate! Fernand era un 
înotător neîntrecut; calul lui, crescut în hergheliile mele, a 
traversat de sute de ori cursuri de apă cu mult mai repezi 
decât acesta. La mijloc e o crimă, Agenor. O crimă! 

— N-aş avea nici o îndoială, seniore, dacă aş vedea vreun 
motiv. 

— Ah! e adevărat. N-ai de unde să ştii că ajungând pe 
acest mal, Fernand avea să mă părăsească, nu spre a se 
duce la regele don Pedro, aşa cum îi spusesem maurului, 
care desigur că n-a crezut, ci spre a îndeplini o însărcinare 
pe care i-o dădusem. Sărmanul meu prieten! Confidentul 
meu atât de credincios şi atât de sigur, a cărui inimă nu se 
deschidea decât pentru mine. Vai! pentru mine şi prin mine 
a murit. 

— Chiar aşa fiind, monseniore, este de datoria noastră a 
tuturor să murim pentru Alteța Voastră. 


— Vai! cine poate şti ce urmări groaznice va avea această 
moarte, murmură don Frederic răspunzând propriului 
gând. 

— De ce nu sunt prietenul vostru aşa cum a fost Fernand, 
spuse cu tristeţe cavalerul, aş moşteni încrederea pe care i- 
aţi arătat-o lui, şi v-aş servi cum v-a servit el. 

— Ai dreptate, Agenor, spuse prinţul întinzându-i mâna şi 
privindu-l cu aceeaşi nespusă blândeţe de care toţi se mirau 
văzând-o strălucind în privirea unui asemenea om. Făcusem 
doua părţi din inima mea, una pentru tine, alta pentru 
Fernand. Întrucât Fernand a murit, tu eşti de azi înainte 
singurul meu prieten, şi am să ţi-o dovedesc spunânduc-ţi ce 
însărcinare primise Fernand de la mine. Trebuia să ducă o 
scrisoare compatrioatei tale, regina dona Bianca. 

— Ah! iată motivul, zise Agenor, şi unde se afla scrisoarea? 
— Scrisoarea se afla în tolba pe care o purta atârnată de 
şold. Dacă Fernand a fost într-adevăr ucis - şi acum cred că 
a fost, dacă ucigaşii i-au târât cadavrul, care de altfel n-a 
mai apărut, pe vreun mal pustiu şi mai depărtat al râului, 

taina mea e descoperită, iar noi suntem pierduţi. 

— Dar dacă e aşa, monseniore, spuse Agenor, nu vă mai 
duceţi la Sevilla. Fugiţi! Sunteţi încă destul de aproape de 
Portugalia spre a ajunge fără nici o piedică în bunul vostru 
oraş Coimbra şi spre a vă pune în siguranţă înapoia 
zidurilor ei. 

— A nu merge la Sevilla, înseamnă să o părăsesc pe ea; a 
fugi, înseamnă să trezesc bănuieli care nu există, dacă 
moartea lui Fernand nu e decât un accident obişnuit. De 
altfel don Pedro o ţine închisă pe dona Bianca şi prin ea mă 
ţine şi pe mine. Voi merge la Sevilla. 

— Dar atunci cu ce vă pot fi de folos, întrebă cavalerul. Nu- 
Il pot înlocui pe Fernand? Nu-mi puteţi da mie o scrisoare la 
fel ca aceea pe care i-aţi dat-o lui, un semn de 
recunoaştere? Eu nu sunt un copil de şaisprezece ani; nu 
port o tunică din postav subţire căptuşită cu mătase, eu am 
o platoşă bună care a tocit pumnale mai primejdioase decât 


toate hangerele şi iataganele maurilor. Daţi-mi scrisoarea 
căci eu voi putea ajunge, şi dacă altuia îi trebuie opt zile 
până acolo, vă făgăduiesc că va primi scrisoarea în patru 
zile. 

— Mulţumesc, viteazul meu francez. Dar dacă regele va fi 
informat, înseamnă că primejdia va fi îndoită. Mijlocul pe 
care-l întrebuinţasem nu e bun, pentru că Dumnezeu n-a 
îngăduit să reuşească. Acum vom face cum ne vor sfătui 
împrejurările. Ne vom continua drumul ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Cu două zile înainte de a ajunge la Sevilla, 
în momentul când se va fi uitat toată întâmplarea, te vei 
despărţi de mine, vei face un ocol şi, în vreme ce eu voi 
intra în Sevilla pe o poartă, tu vei intra pe alta. Apoi seara 
te vei strecura în alcazarul regelui, unde vei rămâne ascuns 
în prima curte, aceea pe care o umbresc nişte platani înalţi 
şi în mijlocul căreia se află un bazin de marmură împodobit 
cu capete de lei; ai să vezi nişte ferestre cu perdele de 
purpură - este locuinţa ce mi se dă de obicei când mă duc 
să-mi vizitez fratele. La miezul nopţii vino sub ferestre - am 
să ştiu atunci, după primirea ce mi-o va face regele don 
Pedro, dacă avem a ne teme de ceva sau dacă mai putem 
nădăjdui. Am să-ţi vorbesc, şi dacă nu voi putea să-ţi 
vorbesc, am să-ţi arunc un bilet care-ţi va spune ce trebuie 
să faci. Jură-mi doar să îndeplineşti îndată fie ce-ţi voi 
spune, fie ce-ţi voi scrie. 

— Vă jur pe sufletul meu, monseniore, spuse Agenor, că 
voinţa voastră va fi îndeplinită punct cu punct. 

— Bine! zise don Frederic - iată-mă puţin mai liniştit. 
Bietul Fernand! 

— Monseniore, spuse Mothril care apăru la intrarea 
cortului, Alteţa Voastră va binevoi să-şi aducă aminte că n- 
am făcut astă-noapte decât jumătate din drumul ce trebuia 
să-l facem? Dacă ar vrea să pornească plecarea, am ajunge 
în trei sau patru ore la umbra unei păduri pe care o cunosc 
pentru ca m-am oprit acolo la venire, şi vom sta până va 
trece căldura zilei. 


— Să plecăm, răspunse don Frederic - nimic nu mă mai 
reţine aici, acum când am pierdut orice speranţă de a-l 
revedea pe Fernand. 

Şi caravana porni la drum, dar nu fără ca marele maestru 
şi cavalerul să întoarcă deseori privirile spre râu, repetând 
de tot atâtea ori, cu o exclamaţie dureroasă ieşită din piept: 
„Bietul Fernand! Bietul Fernand!” 

Astfel continuă călătoria lui don Frederic spre Sevilla. 

VI CUM A AJUNS MOTHRIL LA REGELE DON PEDRO DE 
CASTILIA ÎNAINTEA MARELUI MAESTRU Există oraşe 
care, prin aşezarea pe care le-a hărăzit-o natura, prin 
comorile de frumuseţe cu care au fost îmbogăţite de 
oameni, par să fie nu numai de fapt, dar chiar şi de drept, 
reginele ținuturilor ce le înconjură; aşa este Sevilla, acea 
regină a frumoasei Andaluzii, ea însăşi una din regiunile 
regeşti ale Spaniei. Astfel că maurii, care o cuceriseră cu 
bucurie, care o păstraseră cu dragoste, o părăsiră cu 
durere, lăsându-i coroana Orientului cu care îi 
împodobiseră fruntea vreme de trei secole. Unul din 
palatele cu care înzestraseră, în timpul şederii lor, această 
sultană favorită, era cel pe care-l locuia don Pedro şi în care 
îi vom transpune pe cititorii noştri. 

Pe o terasă de marmură, unde portocalii şi lămâii 
mirositori, împreună cu rodii şi mirţi, formează o boltă atât 
de deasă încât razele soarelui nu o pot străbate, sclave 
maure aşteaptă ca razele arzătoare ale zilei să-şi stingă 
dogoarea în mare. Atunci vântul serii începe să adie; 
sclavele stropesc lespezile cu apă de trandafir şi cu smirnă, 
şi briza care trece duce cu ea prin aer parfumurile naturale 
şi cele artificiale amestecate la un loc precum podoaba şi 
frumuseţea. Sub acoperişul pe care-l formează grădinile 
suspendate ale acestui al doilea Babilon, sclave maure aduc 
atunci paturi de mătase şi perne moi, căci odată cu 
noaptea, Spania va reveni la viaţă, odată cu răcoarea serii 
străzile, locurile de plimbare şi terasele se vor popula din 
nou. 


Curând draperia ce desparte terasa de un apartament 
spaţios se dă la o parte şi apare un bărbat de braţul căruia 
se sprijină o femeie frumoasă de vreo douăzeci şi patru sau 
douăzeci şi cinci de ani, cu părul negru şi neted, cu ochii 
negri şi catifelaţi, cu pielea mată, de culoare brun-închisă, 
ce vădeşte frăgezimea femeilor din sud; bărbatul, 
dimpotrivă, are douăzeci şi opt de ani, e blond, de statură 
înaltă, şi poartă în ochi şi pe chipul pe care nui l-a putut 
bronza soarele Spaniei, toate trăsăturile transmise prin 
naştere ale raselor din nordul Europei. 

Femeia este dona Maria Padilla; bărbatul este regele don 
Pedro. 

Amândoi înaintează tăcuţi pe sub bolta de verdeață, dar se 
poate vedea uşor că tăcerea lor nu se datorează nepăsării, 
ci dimpotrivă prea multor gânduri. 

De altfel, frumoasa spaniolă nu se uită nici la maurii ce îi 
aşteaptă poruncile, nici la bogăţiile ce o înconjoară. Deşi 
născută într-un mediu scăpătat, ba chiar aproape în 
sărăcie, s-a obişnuit cu tot ce are mai strălucitor fastul regal 
de când se joacă cu sceptrul regelui Castiliei, aşa cum se 
joacă un copil mic cu o tobiţă. 

— Pedro, spuse ea în sfârşit, rupând cea dintâi tăcerea pe 
care fiecare din ei şovăia să o rupă, greşeşti când pretinzi 
că sunt prietena şi iubita dumitale onorată. Sunt sclavă şi 
umilită, atâta tot, monseniore. 

Pedro zâmbi şi înălţă uşor din umeri. 

— Da, fără îndoială, urmă Maria, sclavă şi umilită. Am 
spus-o şi o repet. 

— Cum aşa? Lămureşte-mă, îi zise regele. 

— O! e foarte uşor, monseniore. Se spune că marele 
maestru al ordinului Sfântul Iacob soseşte la Sevilla, pentru 
un turnir pe care îl pregăteşti. Apartamentul său, mărit în 
dauna apartamentului meu, e împodobit cu tapiţeriile cele 
mai de preţ şi cu mobilele cele mai frumoase ce s-au putut 
transporta din diferite camere ale palatului. 


— Este fratele meu, spuse dan Pedro, şi apoi adăuga cu un 
accent a cărui exprimare numai el o înţelegea: fratele meu 
mult iubit. 

— Fratele dumitale, reluă ea! Credeam că este fratele lui 
Henric de Transtamare. 

— Da, doamnă. Dar amândoi sunt fiii regelui don Alfons, 
tatăl meu. 

— Şi îl tratezi ca pe un rege; înţeleg, are aproape dreptul 
la această cinste, întrucât e iubit de o regină. 

— Nu te înţeleg, spuse don Pedro, pălind fără să vrea, dar 
nici un alt semn în afară de această paloare involuntară nu 
arăta că lovitura nimerise la inimă. 

— Ah! don Pedro, don Pedro! spuse Maria Padilla, eşti prea 
orb sau prea filosof. 

Regele nu răspunse; se întoarse doar, cu oarecare 
prefăcătorie, spre răsărit. 

— Ei bine! la ce te uiţi? urmă nerăbdătoarea spaniolă. Nu 
cumva vrei să vezi dacă soseşte fratele mult iubit? 

— Nu, doamnă, răspunse don Pedro. Vreau să văd dacă de 
pe terasa regală unde ne aflăm se pot zări turnurile de la 
Medina-Sidonia. 

— Da, urmă Maria Padilla, ştiu bine că ai să-mi răspunzi 
ceea ce îmi răspunzi mereu, anume că necredincioasa 
regină e prizonieră. Dar cum se face că dumneata, căruia ţi 
se zice Judecătorul, pedepseşti pe unul fără să-l pedepseşti 
şi pe celălalt? Cum se face că regina e prizonieră, iar 
complicele ei este copleşit cu onoruri? 

— Dar ce ţi-a făcut fratele meu don Frederic, doamnă? 
întrebă don Pedro. 

— Dacă m-ai fi iubit, nu m-ai fi întrebat ce mi-a făcut, ci m- 
ai fi răzbunat până acum. Ce mi-a făcut? M-a urmărit, nu cu 
ura lui, asta n-ar fi nimic, ura onorează, ci cu disprețul lui. 
Şi ar trebui să pedepseşti pe oricine o dispreţuieşte pe 
femeia pe care n-o iubeşti, e adevărat, dar pe care ai primit- 
o în patul dumitale şi care e singura care ţi-a dăruit copii. 


Regele nu răspunse; în sufletul lui de nepătruns era cu 
neputinţă să citeşti sub stratul de bronz ce-l învăluia. 

— O! ce frumos e să te împodobeşti cu virtuţi pe care nu le 
ai, urmă cu dispreţ Maria Padilla; ce uşor le este femeilor 
viclene să-şi acopere patimile ruşinoase sub o privire 
sfioasă, să-şi pună la adăpost scandalul folosindu-se de 
prejudecata care spune că fiicele Galiei sunt reci şi 
indiferente în comparaţie cu femeile spaniole. 

Don Pedro continuă să rămână tăcut. 

— Pedro, Pedro, urmă iarăşi favorita iritată văzândcă 
sarcasmul aluneca fără să-l atingă pe suveran, Pedro, cred 
că ai face bine să asculţi glasul poporului. Auzi-l cum strigă: 
„Ah! Maria Padilla, curtezana regală, ruşinea regatului; 
uitaţi-vă la ea, vinovata şi criminala, a îndrăznit să-şi 
iubească prinţul, nu pentru rangul lui, căci era căsătorit, ci 
pentru el însuşi! Când celelalte soţii au conspirat împotriva 
onoarei sale, i-a oferit onoarea ei, bizuindu-se pe ocrotirea 
şi recunoştinţa lui - căci creştinul Pedro are soţii ca un 
sultan maur; când soțiile lui, chiar necredincioase, 
rămâneau sterpe, ea i-a dăruit doi fii, şi pe deasupra îl mai 
şi iubeşte, ce ruşine! Să o blestemăm pe Maria Padilla cum 
a fost blestemată Cava; asemenea femei duc totdeauna la 
pierzanie atât popoarele cât şi pe regi! Acesta e glasul 
Spaniei. Ascultă-l, deci, Pedro! Însă dacă aş fi regină, s-ar 
spune: „Sărmană Maria Padilla, erai destul de fericită când 
erai fecioară şi te jucai pe ţărmul Guadalopei cu tovarăşele 
tale fecioare! Sărmană Maria Padilla. Erai destul de fericită 
când regele a venit să-ţi răpească fericirea prefăcându-se 
că te iubeşte! Familia ta era atât de vestită încât cei mai de 
vază seniori ai Castiliei râvneau să te aibă ca soţie; dar tu ai 
făcut greşeala să preferi un rege. Sărmană fetiţă fără 
experienţă care încă nu ştiai că regii nu sunt oameni; el te 
înşală totuşi pe tine care nu l-ai înşelat niciodată, nici chiar 
în gând, nici chiar în vis! Îşi dă inima altor iubite, uitând de 
statornicia, devotamentul, rodnicia pântecului tău”. Dacă aş 
fi regină, s-ar spune toate astea şi m-ar face să trec drept o 


sfântă, da, drept o sfântă. Nu acesta este titlul cei se dă 
unei femei pe care o cunosc şi care şi-a înşelat soţul cu 
fratele lui? 

Don Pedro, a cărui frunte se acoperise pe nesimţite de 
nori, îşi trecu mâna pe frunte, iar fruntea îi apăru liniştită şi 
aproape zâmbitoare. 

— La urma urmelor, ce vrei, doamnă, zise el, să fii regină? 
Ştii bine că nu se poate, pentru că sunt căsătorit, şi încă de 
două ori. Cere-mi ceva cu putinţă şi îţi voi da. 

— Credeam că pot cere ceea ce a cerut şi a obţinut Juana 
de Castro. 

— Juana de Castro nu a cerut nimic, doamnă. Necesitatea, 
această neînduplecată regină a regilor, a cerut pentru ea. 
Avea o familie puternică şi, în momentul în care îmi făceam 
un duşman în afară, repudiind-o pe Blanche, trebuia să-mi 
fac rost de aliaţi în interior. Acum, vrei să-l dau pe fratele 
meu Frederic, pe mâna temnicerilor, în momentul când mă 
ameninţă războiul, când celălalt frate al meu, Henric de 
Transtamare răscoală împotriva mea Aragonul, îmi ia 
Toledo, îmi escaladează 'Toro, pe care sunt silit să le 
recuceresc de la rudele mele cu mai multă greutate decât 
mi-ar fi trebuit să recuceresc Granada de la mauri. Uiţi că 
pentru o clipă, eu care îi ţin prizonieri pe alţii, am fost eu 
însumi prizonier, fiind silit să mă prefac, să plec capul, să le 
zâmbesc celor pe care voiam să-i muşc; să mă târăsc ca un 
copil în faţa voinţei ambiţioase a mamei mele; că mi-au 
trebuit şase luni de prefăcătorie ca să găsesc într-o zi uşa 
propriului meu palat deschisă vreme de un minut; că a 
trebuit să fug la Segovia, să smulg bucată cu bucată din 
mâinile celor ce şi-o însuşiseră, moştenirea lăsată de tatăl 
meu; am pus să-l înjunghie pe Garcilaso la Burgos, să-l 
otrăvească pe Albuquerque la Toro, să cadă douăzeci şi 
două de capete la Toledo, schimbându-mi porecla de 
Judecătorul în Crudul, fără a şti care din aceste două 
porecle îmi va fi păstrată de posteritate. Şi pentru o crimă 
presupusă am surghiunit-o pe ea la Medina-Sidonia 


aproape singură, aproape săracă, dispreţuită de toţi, 
pentru că ţi-a plăcut să o vezi astfel. 

— Ah! nu pentru că mi-a plăcut mie s-o văd astfel, izbucni 
Maria Padilla, cu ochii plini de flăcări; ci pentru că ai fost 
dezonorat de ea. 

— Nu, doamnă, zise don Pedro, nu am fost dezonorat, 
pentru că eu nu sunt dintre aceia care fac să se întemeieze 
onoarea sau dezonoarea unui rege pe un lucru atât de 
şubred cum e virtutea unei femei. Tot ceea ce, pentru 
ceilalţi oameni, este un motiv de bucurie sau de durere, 
pentru noi regii nu este decât un mijloc politic de a ajunge 
la o ţintă cu totul opusă. Nu, eu n-am fost dezonorat de 
regina Blanche; însă am fost silit să mă căsătoresc cu ea 
fără voia mea şi m-am folosit de prilejul pe care ea şi fratele 
meu au avut imprundenţa să mi-l procure. M-am prefăcut 
că am fost cuprins de bănuieli grozave împotriva lor. Am 
umilit-o, am înjosit-o, pe ea, fiica celei mai mari case din 
lumea creştină. Aşadar, dacă mă iubeşti după cum spui, ar 
trebui să te rogi lui Dumnezeu să nu mi se întâmple vreo 
nenorocire, căci regentul, sau mai degrabă regele Franţei 
este cumnatul ei. Este un mare prinţ, doamnă, care are 
armate puternice, comandate de cel mai mare general al 
timpului, Bertrand Duguesclin. 

— Ah! rege, ţi-e frică, spuse Maria Padilla, preferând 
mânia regelui decât acea rece nepăsare ce făcea din don 
Pedro, stăpân pe sine, prinţul cel mai primejdios de pe 
pământ. 

— Da, mi-e frică de dumneata, doamnă, zise regele. Căci 
până aci, numai dumneata ai avut puterea să mă sileşti să 
fac singurele greşeli pe care le-am făcut. 

— Mi se pare că un rege care îşi caută sfetnicii şi agenţii 
printre mauri şi evrei, ar trebui să arunce vina pe alţii decât 
pe femeia pe care o iubeşte. 

— Ah! iată-te şi pe dumneata căzută în greşeala celorlalţi, 
spuse don Pedro înălţând din umeri; sfetnicii mei mauri! 
agenţii mei evrei! Ce să fac? doamnă, iau şi eu inteligenţă 


de la cei ce sunt inteligenţi şi îmi fac rost de venituri de 
acolo unde sunt bani. La ce ne putem aştepta de la creştinii 
noştri, pe jumătate barbari? La puternice lovituri de lance 
zadarnice, la mari lupte care fac să sângereze naţiunile. 
Vezi bine că maurii şi evreii sunt adevărații miniştri şi 
adevărații agenţi ai unui rege care vrea să fie liber şi 
neatârnat faţă de regii care-i sunt vecini. lată ce încerc eu, 
iată ce mă străduiesc să fac de şase ani încoace; iată ce a 
stârnit împotriva mea atâtea duşmănii; iată ce a dat naştere 
la atâtea calomnii. Cei care voiau să-mi fie miniştri, cei care 
voiau să-mi devină agenţi au ajuns duşmanii mei 
înverşunaţi; şi e lesne de înţeles: nu făcusem nimic pentru 
ei, nu voiam nimic de la ei, îi îndepărtam de mine. Dar pe 
dumneata, Maria, dimpotrivă: te-am luat de unde te aflai, 
te-am apropiat de tronul meu atât cât am putut; ţi-am dat 
din inima mea părticica de care poate dispune un rege; în 
sfârşit te-am iubit, eu care sunt învinuit că nu am iubit 
NIMIC. 

— Ah! dacă m-ai fi iubit, răspunse Maria cu acea stăruinţă 
a femeilor care nu răspund niciodată argumentelor cu care 
li se resping învinuirile nebuneşti, ci numai propriilor 
gânduri, dacă m-ai fi iubit, n-aş mai fi fost pradă lacrimilor 
şi ruşinii pentru că am fost devotată regelui meu; dacă m-ai 
fi iubit, aş fi fost răzbunată. 

— Ei, Dumnezeule! spuse don Pedro. Aşteaptă, ai să fii 
răzbunată, dacă va fi cazul să fii. Crezi că eu îl am lă inimă 
pe don Frederic? Crezi că n-aş fi fericit să termin odată cu 
toată liota asta de bastarzi?. Ei bine! dacă don Frederic te-a 
jignit cu-adevărat, lucru de care mă îndoiesc... 

— Nu înseamnă că m-a jignit, urmă Maria Padilla palidă de 
mânie, nu înseamnă că m-a jignit sfătuindu-te să mă 
izgoneşti şi s-o aduci din nou ca soţie pe regina Blanche? 

— Şi eşti sigură că el mi-a dat acest sfat, Maria? 

— O! da, sunt sigură, spuse spaniola făcând un gest de 
ameninţare, sunt sigură aşa cum sunt sigură că trăiesc. 


— Aşadar, dragă Maria, urmă Pedro cu un calm atât de 
exasperant pentru cei ce se lasă stăpâniţi de mânie, dacă 
don Frederic m-a sfătuit să te izgonesc şi s-o iau înapoi ca 
soţie pe regina Blanche, nu ai dreptate să-l învinuieşti că 
este iubitul aceleiaşi regine Blanche, căci trebuie să 
recunoşti, geloasă ce eşti, că în cazul acesta s-ar simţi 
fericiţi să se poată bucura de o libertate atât de mare ca 
aceea ce i se lasă unei femei dispreţuite. 

— Eşti un orator prea mare pentru mine, sire, răspunse 
Maria ridicându-se şi neputând să-şi mai înfrâneze mult 
timp furia. O salut pe Maiestatea Voastră şi voi încerca să 
mă răzbun singură. 

Don Pedro o urmări cu privirea fără să spună nici un 
cuvânt, o văzu depărtându-se fără să facă nici un gest de a 
o chema înapoi; şi totuşi această femeie era singura care l- 
ar fi putut face să simtă uneori un alt sentiment decât cel al 
satisfacerii poftelor trupeşti. Dar tocmai din această pricină 
se temea de iubita lui ca de un duşman. Îşi înfrână deci 
simţământul de milă care părea să-i înduioşeze inima, şi se 
întinse pe pernele pe care le părăsise Maria Padilla; ţinea 
ochii ţintă spre drumul Portugaliei, căci din balconul unde 
se odihnea regele, se puteau vedea dincolo de câmpie, 
printre păduri şi munţi, toate drumurile ce duceau spre 
diferitele colţuri ale regatului. 

— Cumplită situaţie mai au şi regii! murmură don Pedro. O 
iubesc pe această femeie şi nu trebuie să las să vadă nici ea, 
nici alţii, nici nimeni că o iubesc; căci dacă ea şi-ar da 
seama de acest lucru, ar abuza; nimeni nu trebuie să 
creadă că ar avea atâta influenţă asupra regelui ca să-i 
poată smulge pedepsirea unor insulte sau orice alt avantaj. 
Nu trebuie să poată spune nimeni: Regina l-a jignit pe rege; 
regele ştie şi nu s-a răzbunat! O! urmă don Pedro după o 
clipă de tăcere în timpul căreia i se putea citi pe faţă tot ce 
se petrecea în sufletul lui, nu dorinţa de a mă răzbuna îmi 
lipseşte, mulţumesc lui Dumnezeu! dar dacă m-aş purta 
prea apru, regatul meu s-ar pierde poate prin această 


necugetată hotărâre. Cât despre don Frederic, el nu 
depinde decât de mine, iar pe regele Franţei nu-l priveşte 
câtuşi de puţin viaţa sau moartea lui. Numai că, va veni 
oare? Sau dacă va veni, nu va fi avut timpul s-o înştiinţeze 
pe complicea lui? 

Pe când rostea aceste cuvinte, regele zări pe drumul 
dinspre Sierra Aracena un nor de praf. Norul se îngroşa. În 
curând, după ce se mai împrăştie, zări veşmintele albe ale 
călăreţilor mauri; apoi, după statura-i înaltă, după litiera 
aurită pe lângă care mergea, regele îl recunoscu pe 
Mothril. 

Trupa înainta în mare grabă. 

— Singur! murmură regele. 

Apoi încercă să îmbrăţişeze cu privirea întreaga coloană, 
de la primul până la ultimul om. 

— Singur! Ce s-o fi întâmplat oare cu marele maestru? Nu 
cumva a refuzat să vină la Sevilla şi va trebui să mergem 
după el la Coimbra? 

Între timp trupa înainta mereu. 

După o clipă, dispăru sub porţile oraşului. Regele o urmări 
cu privirea şi din când în când o vedea apărând din nou pe 
străzile întortocheate ale oraşului; în sfârşit, o văzu intrând 
în palat; aplecându-se peste balustradă o zări cum trece 
prin curţi. Cu siguranţă că peste câteva clipe va fi lămurit. 

Maurul avea intrare liberă la rege. El apăru numaidecât 
pe terasă şi îl găsi pe don Pedro în picioare, cu ochii aţintiţi 
spre locul pe unde ştia că are să sosească. Era posomorât la 
faţă şi nu căuta să-şi ascundă în nici un fel îngrijorarea. 

Maurul îşi încrucişă mâinile pe piept şi aproape atinse 
pământul cu fruntea. Dar don Pedro nu răspunse la acest 
salut decât printr-un gest de nerăbdare. 

— Marele maestru? întrebă el. 

— Sire, răspunse Mothril, a trebuit să-mi grăbesc 
întoarcerea aici. Marile interese pe care am să le comunic 
vor face ca Alteța Voastră, aşa nădăjduiesc, să asculte glasul 
credinciosului vostru slujitor. 


Don Pedro, oricât de obişnuit ar fi fost să citească în 
sufletul oamenilor, era prea absorbit de patimile ce-l 
frământau în momentul acela ca să-şi poată da seama de 
întreaga viclenie cuprinsă în cuvintele maurului, pe care de 
altfel acesta le rostea cât mai tărăgănat într-adins. 

— Marele maestru? repetă regele izbind din picior. 

— Seniore, răspunse Mothril, are să vină. 

— Pentru ce l-ai părăsit? Pentru ce, dacă nu e vinovat, nu 
vine de bună voie, iar dacă este, pentru ce nu vine forţat? 

— Seniore, marele maestru nu este nevinovat şi totuşi va 
veni, fiţi liniştit; poate că ar vrea să fugă, însă e 
supravegheat de oamenii mei, care mai degrabă îl aduc cu 
ei decât îl escortează. Dacă le-am luat-o înainte, am făcut-o 
spre a-i vorbi regelui nu despre lucrurile făcute, ci despre 
cele ce mai rămân de făcut. 

— Aşadar vine, eşti sigur? repetă don Pedro. 

— Mâine seară va fi la porţile Sevillei. După cum vedeţi, 
am venit în mare grabă. 

— Nimeni n-a aflat de călătoria lui? 

— Nimeni. 

— Înţelegi importanţa întrebării mele şi greutatea 
răspunsului tău? 

— Da, sire. 

— Ei bine! Ce s-a mai ivit nou? întrebă don Pedro, cu o 
strângere de inimă groaznică ce nu i se putu citi pe faţă, 
căci faţa lui avusese vreme să-şi recapete nepăsarea. 

— Regele ştie cât de mult ţin eu la onoarea sa, spuse 
maurul. 

— Da, însă şi tu ştii la fel, Mothril, zise don Pedro 
încruntând din sprâncene, că ponegririle asupra acestui 
subiect sunt de înţeles când vin de la Maria Padilla la mine. 
Adică de la o femeie geloasă la un amant prea răbdător 
poate; dar de la tine la don Pedro, adică de la ministru la 
rege, orice bârfă asupra purtării fără cusur a reginei 
Blanche îţi este interzisă, după cum ştii, iar dacă ai uitat-o, 
ţi-o repet. 


— Senior don Pedro, spuse maurul, un rege puternic, 
fericit, iubit şi iubitor cum sunteţi, nu găseşte loc în inima 
lui pentru invidie sau gelozie; înţeleg toate astea: fericirea 
vă e mare, sire; dar nu trebuie ca fericirea să vă orbească. 

— De astă dată ai aflat ceva! izbucni don Pedro, aţintindu- 
şi privirile adânci asupra maurului. 

— Seniore, răspunse cu răceală acesta, Senioria Voastră 
desigur că s-a gândit de multe ori la capcanele de care e 
înconjurat. S-a întrebat în înţelepciunea sa ce soartă va 
avea monarhia Castiliei, întrucât regele nu are moştenitori. 

— N-am moştenitori? repetă don Pedro. 

— Cel puţin moştenitori legitimi, urmă maurul; astfel încât, 
dacă vi s-ar întâmpla vreo nenorocire, regatul ar aparţine 
celui mai îndrăzneţ sau mai norocos din toţi bastarzii, fie lui 
Henric, fie lui don Frederic, fie lui Tello. 

— De ce-mi spui toate astea, Mothril? întrebă don Pedro. 
Nu cumva ai vrea să mă sfătuieşti să fac o a treia căsătorie? 
Primele două n-au avut rezultate prea fericite pentru ca să- 
ţi urmez sfatul. Îţi atrag atenţia, Mothril. 

Aceste cuvinte, smulse din străfundul sufletului regelui de 
o supărare puternică, făcură să-i scânteieze ochii maurului. 
Era destăinuirea tuturor chinurilor îndurate de don Pedro 
în sufletul lui atât de zbuciumat; Mothril afla astfel jumătate 
din ceea ce voia să ştie; un singur cuvânt avea să-l facă să 

afle restul. 

— Seniore, spuse el, de ce această a treia soţie n-ar fi o 
femeie al cărei caracter să fi fost încercat şi a cărei 
fecunditate să fie sigură? Căsătoriţi-vă cu dona Maria 
Padilla, de pildă, pentru că o iubiţi atât de mult încât nu vă 
puteţi despărţi de ea, şi se trage dintr-o familie destul de 
nobilă ca să ajungă regină. În felul acesta, fiii voştri vor fi 
legitimi şi nimeni nu va mai avea dreptul să le dispute 
tronul Castiliei. 

Mothril îşi adunase toate puterile inteligenţei spre a-şi da 
seama de urmările unui atac care pentru el era hotărâtor. 
Deodată, cu o desfătare necunoscută restului oamenilor, 


dar cunoscută numai de acei mari ambiţioşi care se joacă cu 
soarta regatelor, văzu un nor întunecat de supărare 
trecând pe fruntea suveranului său. 

— Am mai rupt până acum fără rezultat o căsătorie care 
mă lega de regele Franţei, spuse don Pedro, nu o pot rupe 
acum şi pe cea care mă leagă de casa de Castro... „Foarte 
bine! îşi zise Mothril; Dacă regele nu e cuprins de o 
dragoste statornică, înseamnă că nu ne putem teme de vreo 
influenţă; rămâne aşadar un loc liber, dacă nu pe tron, cel 
puţin în patul regelui Castiliei”. 

— Ascultă, spuse don Pedro, să terminăm. Ziceai că ai să- 
mi comunici ceva important. 

— O! ceea ce aveam să vă spun era pur şi simplu o veste 
care vă dezleagă de orice obligaţie faţă de Franţa. 

— Ce veste, haide... vorbeşte repede! 

— Seniore, spuse Mothril, îngăduiţi-mi să cobor spre a da 
câteva porunci paznicilor acelei litiere care se află jos. Sunt 
îngrijorat, pentru că am lăsat singură o persoană care-mi 
este foarte scumpă. 

Don Pedro îl privi cu mirare. 

— Du-te, spuse el, dar înapoiază-te repede. 

Maurul cobori şi aduse litiera până în prima curte. 

Don Pedro, de la înălţimea terasei, urmărea cu privirea 
pierdută mişcările ministrului. Mothril reapăru după câteva 
clipe. 

— Seniore, spuse el, Alteța Voastră îmi va dărui şi de astă 
dată, ca de obicei, un apartament în alcazar? 

— Da, desigur. 

— Daţi-mi voie atunci să mă îngrijesc de instalarea 
persoanei ce se află în litieră. 

— O femeie? întrebă don Pedro 

— Da, seniore. 

— O sclavă pe care o iubeşti? 

— E fiica mea, sire. 

— Nu ştiam să fi avut o fiică, Mothril. 


Mothril nu răspunse; teama şi curiozitatea pătrunseseră 
deopotrivă în sufletul regelui. Asta voia şi maurul 

— Acum, zise don Pedro, readus la realitate de importanţa 
lucrurilor pe care voia să le afle, spune-mi ce ştii despre 
regina Blanche. 

VII MAURUL II POVESTEŞTE REGELUI DON PEDRO 
CELE PETRECUTE Maurul se apropie de rege şi, dând 
trăsăturilor feţii expresia unei compătimiri adânci, adică a 
unui sentiment care avea să-l rănească cu atât mai mult pe 
don Pedro cu cât venea din partea unui inferior, îi spuse: 

— Sire, socotesc că este nevoie, înainte de a-mi începe 
povestirea, ca Alteța Voastră să-şi reamintească punct cu 
punct poruncile ce mi le-a dat. 

— Haide, începe, spuse don Pedro, eu nu uit niciodată 
nimic din ceea ce am spus. 

— Regele mi-a poruncit să mă duc la Coimbra, m-am dus; 
să-i spun marelui maestru că Alteța Sa îl aşteaptă, i-am 
spus; să-i grăbesc plecarea şi nu mi-am îngăduit decât o oră 
de odihnă, astfel că în ziua sosirii noastre am pornit din nou 
la drum. 

— Bine, bine, spuse don Pedro, ştiu că eşti un slujitor 
credincios, Mothril. 

— Alteța Voastră a adăugat: Vei avea grijă ca în timpul 
călătoriei marele maestru să nu înştiinţeze pe nimeni 
despre plecarea sa. Însă chiar a doua zi după plecarea 
noastră, marele maestru... Dar nu ştiu dacă, împotriva 
poruncilor date de Alteţa Voastră, trebuie să-i spun ce s-a 
petrecut. 

— Spune... a doua zi după plecarea voastră... 

— Marele maestru a scris o scrisoare... 

— Cui? 

— Tocmai persoanei căreia Alteţa Voastră se temea să nu-i 
scrie. 

— Reginei Blanche! strigă don Pedro pălind. 

— Reginei Blanche, sire. 


— Maurule! spuse don Pedro, gândeşte-te la gravitatea 
unei asemenea învinuiri. 

— Nu mă gândesc decât să-mi slujesc regele. 

— Se poate să te fi înşelat. 

Mothril clătină din cap. 

— Nu m-am înşelat, zise el. 

— Bagă de seamă ce spui! Îmi trebuie scrisoarea! izbucni 
regele ameninţător. 

— O am! răspunse cu răceală maurul. 

Don Pedro care înaintase un pas se înfioră şi făcu un pas 
înapoi. 

— Cum! făcu el, o ai? 

— Da. 

— Scrisoarea lui don Frederic? 

— Da. 

— Către Blanche de Bourbon? 

— Da. 

— Unde e? 

— O voi da monseniorului când nu va mai fi atât de mânios 
cum este în clipa de faţă. 

— Eu, mânios! spuse don Pedro cu un râs nervos, n-am 
fost niciodată mai liniştit. 

— Nu, monseniore, nu sunteţi liniştit, căci ochii vă sunt 
injectaţi, buzele vi se învineţesc, iar mâna vă tremură şi 
pipăie un pumnal. De ce să vă ascundeţi, monseniore? E 
foarte firesc, iar răzbunarea e îndreptăţită într-un 
asemenea caz. lată de ce, bănuind că răzbunarea 
monsoniorului va fi groaznică, încerc s-o mai potolesc 
înainte de-a izbucni. 

— Dă-mi scrisoarea, Mothril, strigă regele. 

— Totuşi, monseniore... 

— Dă-mi scrisoarea, fără întârziere. Dă-mi-o chiar acum. O 
vreau! 

Maurul scoase încet de sub pelerina-i roşie tolba 
nefericitului Fernand. 


— Prima mea datorie, spuse el, este să mă supun 
stăpânului orice s-ar întâmpla. 

Regele desfăcu tolba, scoase din ea săculeţul brodat cu 
perle, îl deschise şi trase repede scrisoarea. Se vedea bine 
că pecetea fusese ruptă; trăsăturile lui don Pedro se 
încreţiră din nou; totuşi, fără să facă vreo observaţie, citi: 
„Doamnă şi regina mea, regele mă cheamă la Sevilla. V-am 
făgăduit să vă înştiinţez de toate întâmplările vieţii mele; 
aceasta de acum îmi pare hotărâtoare. 

Orice s-ar întâmpla, ilustră doamnă şi soră iubită, m-aş 
teme mai puţin de răzbunarea donei Padilla care, fără 
îndoială, că a stăruit să fiu chemat, dacă aş şti persoana 
voastră atât de scumpă la adăpostul uneltirilor sale. Nu ştiu 
ce mă aşteaptă; poate închisoarea, poate moartea. Ca 
prizonier, n-aş mai putea să vă apăr, iar dacă va trebui să 
mor mă folosesc de clipa în care braţul meu e încă liber 
spre a vă spune că acest braţ ar fi al vostru dacă n-ar fi pus 
în lanţuri, că inima mea este a voastră până la moarte. 

Fernand vă aduce această înştiinţare, acest rămas bun 
poate. La revedere, blânda mea regină şi prietenă, poate în 
lumea asta - cu siguranţă în ceruri”. 

Don Frederic 

— Dar Fernand cine e? Unde se află acum? strigă don 
Pedro atât de palid încât te înspăimântai văzându-l. 

— Seniore, răspunse Mothril pe un ton cât se poate de 
firesc, Fernand era pajul marelui maestru. A plecat 
împreună cu noi; în seara celei de-a doua zile de la plecarea 
noastră, a primit această misivă. În aceeaşi noapte, 
traversând Zezera, întâmplarea a făcut să se înece, iar eu 
am găsit această scrisoare asupra leşului. 

Don Pedro nu avu nevoie de lămuriri ca să-l înţeleagă pe 
Mothril. 

— Zici că tu ai găsit leşul? 

— Da. 

— Înaintea tuturor? 

— Da. 


— Aşadar nimeni nu ştie ce cuprinde această scrisoare? 

— Seniore, spuse Mothril, iertaţi-mi îndrăzneala; 
interesele regelui meu au cântărit mai greu decât discreţia 
pe care trebuia s-o păstrez; am deschis tolba şi am citit 
scrisoarea. 

— Numai tu singur! Atunci e ca şi când n-ar fi citit-o 
nimeni 

— Desigur, seniore, de când scrisoarea se află în mâinile 
mele. 

— Dar mai înainte? 

— Ah! seniore, mai înainte nu răspund de nimic, cu atât 
mai mult cu cât pajul nu se afla singur lângă stăpânul său; 
mai era un blestemat... un ghiaaur... un câine... un 
creştin... lertaţi-mă, sire. 

— Şi cine era creştinul? 

— Un cavaler din Franţa căruia îi zice fratele său. 

— Credeam că le dă alt nume prietenilor săi, spuse don 
Pedro zâmbind. 

— Aflaţi că nu are taine faţă de acel creştin şi n-ar fi de 
mirare să fi fost de faţă la destăinuirea făcută pajului, şi în 
acest caz crima ar fi publică. 

— Marele maestru soseşte? întrebă don Pedro. 

— Mă urmează, seniore. 

Don Pedro se plimbă câtva timp cu sprâncenele 
încruntate, cu braţele încrucişate, cu capul în piept; era 
uşor de văzut că în inima lui se ducea o luptă cumplită. 

— Aşadar trebuie să încep cu el, spuse în sfârşit cu un glas 
mohorât, de altfel e singurul mijloc de a mă dezvinovăţi faţă 
de regele Franţei. Când regele Carol al V-lea va vedea că nu 
mi-am cruțat fratele, nu va mai avea nici o îndoială asupra 
crimei şi mă va ierta că n-am cruţat-o nici pe cumnata lui. 

— Dar nu vă e teamă, seniore, spuse Mothril, ca nu cumva 
lumea să se înşele asupra motivului răzbunării şi să creadă 
că aţi lovit în marele maestru nu pe amantul reginei 
Blanche, ci pe fratele lui Henric de Transtamare, 
concurentul vostru la tron? 


— Am să aduc scrisoarea la cunoştinţa tuturor, spuse 
regele, iar sângele o să acopere ruşinea; poţi să pleci, m-ai 
slujit cu credinţă. 

— Acum ce porunceşte regele? 

— Să se pregătească apartamentul marelui maestru. 

Mothril ieşi; don Pedro rămase singur şi gândurile i se 
întunecară din nou; văzu batjocura agăţându-se de numele 
său, bărbatul gelos şi trufaş apăru din nou sub trăsăturile 
regelui nepăsător; i se păru că şi aude bârfe lile despre 
iubirile Blanchei şi ale marelui maestru circulând prin 
popor cu toate înfloriturile ce se leagă de greşelile regilor. 
Apoi, aţintindu-şi ochii asupra apartamentelor donei Padilla, 
i se păru că o vede stând în picioare înapoia perdelei de la 
fereastră şi că surprinde pe chipul ei zâmbetul şi mândria 
satisfăcută. 

— Nu ea mă împinge să fac ceea ce am de gând, spuse el, 
şi cu toate astea se va spune că ea m-a convins şi chiar şi ea 
va crede acest lucru. 

Plictisit, întoarse capul şi roti în juru-i nişte priviri 
pierdute. 

În momentul acela, pe o terasă aflată sub terasa regală, 
două sclave maure duceau nişte căţui din care se 
împrăştiau aburi albăstrii şi parfumaţi. Uşoara adiere ce 
venea dinspre munţi făcea să urce până la rege acest 
parfum îmbătător. 

Înapoia sclavelor venea o femeie voalată, cu statura înaltă 
şi mlădioasă, cu mijlocul tras ca prin inel, cu capul plecat. 
Era acoperită pe faţă cu acel văl arab care nu lasă decât o 
mică deschizătură pe unde să poată ţâşni raza ochilor. 
Mothril o urma cu un fel de respect, şi când ajunseră la uşa 
camerei unde trebuia să intre străina, maurul făcu o 
plecăciune până la pământ. 

Parfumurile, privirea aceea voluptoasă, respectul 
maurului, erau într-un contrast atât de puternic cu patimile 
ce-i frământau inima, încât don Pedro se simţi pentru o 


clipă răcorit şi refăcut, ca şi când tinereţea şi plăcerea i-ar 
fi fost inspirate de această apariţie. 
Astfel că aşteptă cu nerăbdare seara. 


Şi odată cu venirea serii, cobori din apartament, şi 
bizuindu-se pe întunericul nopţii, veni prin grădinile unde 
numai el avea dreptul să intre, până în faţa chioşcului locuit 
de Mothril; acolo, dând la o parte cu băgare de seamă 
ghirlandele stufoase de iederă şi ramurile unui leandru 
uriaş care ascundea mai bine decât o tapiserie interiorul 
apartamentului de privirile curioşilor, putu s-o vadă pe 
Aissa lungită pe o pernă mare de mătase întreţesută cu fire 
de argint, îmbrăcată într-o rochie lungă şi străvezie care 
abia îi ascundea formele, cu picioarele goale şi împodobite 
cu inele şi brățări după moda Orientală, cu fruntea calmă şi 
cu ochii pierduţi într-o visare nedesluşită, zâmbind şi 
descoperind sub culoarea de un roşu aprins a buzelor dinţii 
fini, albi şi egali ca nişte perle. 

Mothril mizase pe curiozitatea regelui; de la căderea 
nopţii, asculta şi privea, auzea fâşâitul crengilor ridicate; 
desluşi, în răcoarea liniştită a nopţii, respiraţia fierbinte a 
regelui, dar nu dădu nici un semn că ar avea cunoştinţă de 
prezenţa suveranului prin apropiere. Numai atunci când 
fetei nepăsătoare îi alunecă printre degete şiragul de 
mărgean cu care se juca, el se repezi să-l ia de jos şi să i-l 
dea, aproape îngenunchind în faţa ei. 

Aissa zâmbi. 

— Ce-i cu atâtea onoruri de vreo câteva zile încoace? Un 
părinte nu datorează decât dragoste copilului, iar copilul 
este cel care datorează respect părintelui. 

— Mothril face ceea ce trebuie să facă, răspunse maurul. 

— Tată, de ce mă copleşeşti cu mai multe atenţii decât ţi se 
cuvin dumitale? 

— Pentru că tu ai dreptul la mai multe atenţii decât mine, 
răspunse el; va veni o zi când totul ţi se va lămuri; şi în ziua 
aceea poate că tu nu vei mai catadicsi să-mi zici tată, dona 
Aissa. 

Aceste cuvinte misterioase produseră o impresie ciudată 
atât asupra tinerei fete cât şi asupra regelui; dar oricât 
stărui Aissa, Mothril nu voi să spună mai mult şi se retrase. 


În urma lui intrară slujitoarele Aissei, care începură să 
facă vânt cu nişte evantaie din pene de struţ în jurul sofalei 
stăpânei lor, în vreme ce o muzică plăcută, care se auzea 
fără să se vadă nici instrumentul şi nici cântăreţul, făcea să 
se reverse în aer o adiere melodioasă. Aissa închise ochii 
mari, plini de vâlvătăi ascunse. 

„La ce poate gândi zise regele, văzând cum pe faţa ei trece 
un fel de umbră a unui vis. 

Visa la frumosul cavaler francez. 

Femeile se apropiară să închidă jaluzelele. 

„Ciudat, murmură regele, silit să părăsească această 
contemplare primejdioasă, parcă a rostit un nume”. 

Regele nu se înşelase, copila rostise numele lui Agenor. 

Dar, deşi jaluzelele erau închise, don Pedro nu se îndura să 
intre în apartamentele lui. 

Inima monarhului era frământată la ora aceea de cele mai 
opuse sentimente. 

Aceste sentimente duceau între ele o luptă care alunga 
orice speranţă de odihnă şi de somn; căutând răcoarea în 
aerul nopţii, calmul în tăcerea ei, rătăci prin grădini, 
îndreptându-se de nenumărate ori spre aceeaşi ţintă, 
chioşcul în care dormea liniştită frumoasa maură; câteodată 
regele trecea şi prin faţa ferestrelor întunecate ale donei 
Padilla şi îşi ridica privirile spre ele, apoi crezând că trufaşa 
sepaniolă dormea, îşi continua drumul, care, printr-un ocol 
mai mult sau mai puţin lung, îl aducea din nou la chioşc. 

Regele se înşela, Maria Padilla nu dormea; nu se vedea 
nici o lumină, e adevărat, însă, plină de flăcări ca şi a lui don 
Pedro, inima îi ardea şi îi sălta în piept; nemişcată înapoia 
ferestrei, îmbrăcată într-un capot de culoare închisă, se uita 
la rege fără să piardă din ochi nici o mişcare şi - am putea 
spune - fără a lăsa să-i scape niciunul din gânduri. 

În afară de ochii Mariei Padilla, mai erau alţi doi ochi care 
pătrundeau în inima regelui don Pedro, ai maurului, care 
sta la pândă spre a-şi da seama de rezultatul intrigii sale. 
Când regele se apropie de ferestrele Aissei, el tresaltă de 


bucurie. Când don Pedro îşi ridică privirea spre 
apartamentul Mariei Padilla şi stătu la îndoială dacă să urce 
sau nu, buzele maurului murmurară nişte ameninţări pe 
care mâna, care căuta instinctiv pumnalul, era gata să le 
aducă la îndeplinire. Sub înrâurirea acestor două priviri 
atât de pătrunzătoare şi atât de veninoase îşi petrecu don 
Pedro întreaga noapte, crezându-se singur şi uitat; în cele 
din urmă, zdrobit de oboseală, cu o oră înainte de a se face 
ziuă, se întinse pe o bancă şi adormi prins de acel somn 
zbuciumat şi neliniştit care nu este decât o suferinţă 
adăugată altor suferinţe. 

„Încă nu eşti aşa cum te vreau eu, zise Mothril văzându-l 
pe rege cum cade zdrobit de oboseală, trebuie să te 
descotorosesc de dona Padilla pe care n-o iubeşti, după cum 
pretinzi, dar de care totuşi nu te poţi despărţi.” 

Şi lăsă jos perdeaua pe care o ridicase spre a privi în 
grădină. 

— Haide, îşi zise Maria Padilla, trebuie făcută o ultimă 
încercare, însă grabnică, hotărâtoane, mai înainte ca acea 
femeie. - căci cu siguranţă că la o femeie se uita el printre 
jaluzele - să fi apucat să-i câştige inima. 

Dădu anumite porunci slujitorilor, ei, care încă din zori 
începură să facă un mare tărăboi prin palat După ce regele 
se trezi şi urcă ia el, auzi prin curţi tropăit de catâri şi de 
cai, iar prin coridoare paşii grăbiţi ai femeilor şi ai pajilor. 

Se pregătea să se intereseze de pricina acestei forfote, 
când se deschise uşa şi în prag apăru Maria Padilla. 

— Ce aşteaptă caii şi ce vor servitorii aceştia care umblă 
încoace şi-ncolo, doamnă? întrebă don Pedro. 

— Plecarea mea o aşteaptă, sire, pe care am pregătit-o cât 
am putut mai repede, ca să o cruţ pe Alteţa Voastră de 
prezenţa unei femei care nu mai poate face nimic pentru 
fericirea sa. De altfel, astăzi este ziua când soseşte 
duşmanul meu şi, cum aveţi de gând, într-o revărsare de 
dragoste frăţească, să mă sacrificați în favoarea lui, îi cedez 


locul, căci vreau să-mi îngrijesc copiii care, întrucât tatăl lor 
îi uită, au nevoie cu atât mai mult de mamă. 

Maria Padilla trecea drepte cea mai frumoasă femeie din 
Spania; atât de mult îl subjugase pe don Pedro, încât 
cronicarii timpului, convinşi că frumuseţea, oricât de 
desăvârşită ar fi, nu poate ajunge la o asemenea putere, au 
preferat să atribuie vrăjitoriei această înrâurire, în loc să-i 
caute pricina în farmecele fireşti ale vrăjitoarei. 

Aşa cum se înfăţişa, frumoasă prin cei douăzeci şi cinci de 
ani ai săi, bogată prin titlul de mamă, cu părul despletit 
căzându-i peste o rochie simplă de lână care, după moda 
veacului al paisprezecelea, îi contura braţele, umerii şi 
sânii, rezuma pentru don Pedro nu tot ceea ce visase, dar 
tot ce simţise drept dragoste adevărată şi gânduri plăcute; 
era zâna casei, floarea sufletului, sipetul amintirilor fericite. 
Regele o privi cu tristeţe. 

— M-am mirat că nu m-ai părăsit până acum, Maria. E 
adevărat că ai ales bine momentul, când fratele meu Henric 
se răzvrăteşte, când fratele meu Frederic mă trădează, 
când regele Franţei îmi va declara cu siguranţă război. Nu 
e mai puţin adevărat că femeilor nu le plac nenorocirile. 

— Eşti nenorocit? strigă dona Padilla făcând trei paşi 
înainte şi întinzând amândouă mâinile spre don Pedro, în 
acest caz rămân Asta mi-e de ajuns. Altădată aş fi întrebat: 
Pedro, dacă rămân, ai să fii fericit? 

Cât despre rege, acesta îşi aplecase corpul înainte, astfel 
încât una din frumoasele mâini ale Mariei căzu într-ale sale. 
Se afla într-unul din acele momente când inima rănită simte 
nevoia să se aline prin puţină dragoste. Duse această mână 
la buze. 

— Nu ai dreptate, Maria, spuse el, te iubesc; numai că, 
pentru a da peste o iubire la fel ca a dumitale, ar fi trebuit 
să iubeşti un alt bărbat decât un rege. 

— Aşadar nu vrei să plec? întrebă Maria Padilla cu acel 
zâmbet plin de farmec care îl făcea pe don Pedro să uite de 
restul lumii. 


— Nu, răspunse regele, dacă totuşi te vei învoi să împarţi 
cu mine soarta-mi viitoare, aşa cum ai împărţit-o pe cea 
trecută. 

Atunci, chiar de pe locul unde se afla, prin fereastra 
deschisă, cu unul din acele gesturi de regină care ar fi făcut 
să se creadă că Maria se născuse la picioarele unui tron, 
frumoasa statuie făcu un semn droaiei de servitori pregătiţi 
de plecare, să se întoarcă la treburile lor. 

În momentul acela intră Mothril. Convorbirea prea mult 
prelungită a lui don Pedro cu iubita lui îl îngrijora. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă don Pedro cu nerăbdare. 

— Sire, răspunse maurul, fratele vostru don Frederic 
soseşte; escorta sa se zăreşte pe drumul dinspre Portugalia. 

La această veste, din ochii regelui ţâşni o asemenea 
expresie de ură, încât Maria Padilla văzu bine că nu are a se 
teme de nimic din această parte, şi după ce întinse fruntea 
spre don Pedro, care depuse un sărut cu buzele-i palide, 
intră zâmbind în apartamentul ei. 

VIII CUM A INTRAT MARELE MAESTRU ÎN ALCAZARUL 
DIN SEVILLA, UNDE ÎL AŞTEPIA REGELE DON PEDRO 
Într-adevăr, aşa cum spusese Mothril, marele maestru se 
apropia de Sevilla; ajunse la porţile oraşului spre amiază, 
când căldura era în toi. 

Călăreţii care formau escorta, mauri şi creştini, erau plini 
de praf, iar coapsele catârilor şi cailor erau scăldate de 
sudoare. Marele maestru aruncă o privire spre zidurile 
oraşului pe care le credea înţesate de soldaţi şi de popor, 
aşa cum se obişnuieşte în zilele de sărbătoare, însă nu văzu 
decât santinelele ce făceau paza zilnică. 

— Să-l înştiinţăm pe rege? întrebă unul din ofiţerii lui don 
Frederic, pregătindu-se să pornească înainte dacă prinţul 
ar fi poruncit acest lucru. 

— Nu-ţi face griji, spuse don Frederic cu un zâmbet trist, 
maurul a ajuns mai devreme astfel că fratele meu e 
înştiinţat. Dealtminteri, adăugă el cu un accent dureros, nu 


ştii că la Sevilla vor avea loc turniruri şi serbări cu prilejul 
sosirii mele? 

Spaniolii se uitau cu mirare în jurul lor căci nu se vedea 
nici un semn că s-ar fi pregătit turniruri şi serbări. 
Dimpotrivă, totul era trist şi posomorât. Îi întrebară pe 
mauri, dar maurii nu răspunseră. 

Intrară în oraş; uşile şi ferestrele caselor erau închise, 
cum e obiceiul în Spania în timpul marilor călduri; pe străzi 
nu se vedea nici lume adunată, nici pregătiri şi nu se auzea 
alt zgomot decât scârţâitul porţilor ce se deschideau spre a 
lăsa să treacă vreun curios întârziat, care voia să afle, 
înainte de a-şi face somnul de după amiază, ce era cu trupa 
de călăreţi ce intrau în oraş, la o oră la care în Spania, chiar 
maurii, acei fii ai soarelui, căutau umbra pădurilor sau 
răcoarea râului. 

Călăreţii creştini mergeau în frunte; maurii, de două ori 
mai numeroşi, căci pe drum mai veniseră şi alte grupuri să 
le îngroaşe rândurile, formau ariergarda. 

Don Frederic privea cu atenţie toate acestea; oraşul, pe 
care se aştepta să-l vadă plin de viaţă şi de veselie, dar pe 
care, dimpotrivă, îl găsea posomorât şi tăcut ca un 
mormânt, îi strecurase în suflet bănuieli cumplite. 

Un ofiţer se apropie de el şi îi şopti: 

— Seniore, aţi băgat de seamă că în urma noastră s-a 
închis poarta prin care am intrat? 

Marele maestru nu răspunse; continuară să înainteze şi în 
curând se zări alcazarul. Mothril aştepta la intrare 
împreună cu câţiva ofiţeri de-ai lui don Pedro. 'Toţi aveau 
figuri binevoitoare. 

Trupa aşteptată cu atâta nerăbdare intră îndată în curţile 
alcazarului, ale cărui porţi, ca şi cele ale oraşului, se 
închiseră în urma ei. 

Mothril îl urmase pe prinţ arătându-i cel mai adânc 
respect. 

În momentul în care acesta descălecă, se apropie de el şi îi 
spuse: 


— După cum ştiţi, monseniore, nu se obişnuieşte sa se 
intre în palat cu arme. Vreţi să trimit pe cineva să vă ducă 
spada în apartament? 

Mânia lui don Frederic, stăpânită atâta timp, părea că nu 
aşteptase decât acest prilej ca să izbucnească. 

— Sclavule, zise el, slugărnicia te-a îndobitocit atât de mult 
încât să nu-ţi mai poţi recunoaşte prinții şi să-ţi respecţi 
stăpânii? De când oare marele maestru al ordinului Sfântul 
Iacob de Calatrava, care are dreptul să intre cu cască şi cu 
pinteni în biserici şi să vorbească înarmat cu Dumnezeu, nu 
mai are dreptul să intre în palat înarmat şi să-i vorbească 
fratelui său având spada la el? 

Mothril ascultă cu respect şi înclină smerit capul. 

— Monseniorul are dreptate, răspunse el, şi prea umilul 
său servitor a uitat, nu că este prinţ, dar că este mare 
maestru al ordinului de Calatrava. Toate aceste privilegii 
sunt obiceiuri creştineşti, şi nu e de mirare ca un biet 
necredincios ca mine să nu le cunoască sau să le uite. 

Chiar atunci un alt ofiţer se apropie de don Frederic. 

— Este adevărat, seniore, că aţi poruncit să vă părăsim? 

— Cine a spus asta? întrebă marele maestru. 

— Unul din guarzii de la poartă. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Că noi nu primim porunci decât de la seniorul nostru 
don Frederic. 

Prinţul şovăi o clipă; se vedea tânăr, se simţea puternic, se 
ştia viteaz; în sfârşit, era destul de bine înconjurat spre a 
susţine o apărare îndelungată. 

— Seniore, urmă ofiţerul, văzând că stăpânul rămăsese pe 
gânduri, spuneţi un cuvânt, faceţi un semn, şi vă vom scoate 
din această capcană în care aţi căzut; suntem treizeci la 
număr care purtăm lance, pumnal şi spadă. 

Don Frederic se uită la Mothril; surprinse un zâmbet pe 
buzele lui şi îi urmări direcţia privirii. Terasele ce 
înconjurau curtea erau înţesate de arcaşi şi arbaletieri, 
ţinând arcurile şi arbaletele în mână. 


— I-aş măcelări în zadar pe vitejii mei, îşi zise don 
Frederic. Dar pentru că numai pe mine singur au pică, voi 
intra singur în palat. 

Apoi se întoarse liniştit şi semeţ spre însoțitorii săi: 

— Retrageţi-vă, prieteni, spuse el; mă aflu în palatul 
fratelui şi regelui meu; trădarea nu-şi face cuib în 
asemenea locuinţe; şi dacă se va întâmpla să mă înşel, 
amintiţi-vă că am fost înştiinţat de trădare dar că n-am vrut 
să cred. 

Soldaţii lui don Frederic se înclinară şi ieşiră unul câte 
unul. Don Frederic rămase singur cu maurii şi cu gărzile 
regelui don Pedro. 

— Şi acum, spuse el întorcându-se spre Moithril, vreau să-l 
văd pe fratele meu. 

— Seniore, dorinţa voastră va fi îndeplinită, răspunse 
maurul, căci regele vă aşteaptă cu nerăbdare. 

Apoi se dădu la o parte pentru ca prinţul să poată urca 
scara alcazarului. 

— Unde se află fratele meu? 

— În apartamentul de pe terasă. 

Era un apartament vecin cu cel pe care-l locuia de obicei 
don Frederic. Trecând prin faţa uşii apartamentului său, 
marele maestru se opri o clipă. 

— N-aş putea intra la mine, spuse el, să mă odihnesc 
câteva clipe înainte de a mă înfăţişa fratelui meu? 

— Monseniore, răspunse Mothril, după ce Alteţa Voastră îl 
va fi văzut pe rege, se va putea odihni cât va crede de 
cuviinţă. 

Tocmai atunci, maurii ce-l urmau pe prinţ se dădură la o 
parte. Frederic se întoarse. 

— Câinele... şoptiră maurii. 

Într-adevăr, credinciosul Allan, în loc să urmeze calul la 
grajd, îşi urmase stăpânul, ca şi când ar fi ghicit primejdia 
ce-l ameninţa. 

— Câinele este al meu, spuse don Frederic. 


Maurii se îndreptară, mai mult de teamă decât din 
respect, iar câinele, bucuros, sări cu labele din faţă pe 
pieptul stăpânului. 

— Da, spuse el, te înţeleg, ai dreptate. Fernand a murit, 
Agenor e departe, iar tu eşti singurul prieten ce-mi mai 
rămâne. 

— Monseniore, spuse Mothril cu zâmbetul lui ironic, 
privilegiile marelui maestru al ordinului Sfântul Iacob 
prevăd şi faptul de a intra în apartamentele regelui urmat 
de câinele său? 

Un val de ură trecu pe fruntea lui don Frederic. Maurul se 
afla lângă el; don Frederic ţinea mâna pe pumnal; o 
hotărâre grabnică, o mişcare rapidă şi s-ar fi răzbunat pe 
acest sclav batjocoritor şi obraznic. 

„Nu, îşi zise el în sinea lui, maiestatea regelui sălăşluieşte 
în toţi cei ce-l înconjură; să nu atentăm la maiestatea 
regelui”. 

Deschise nepăsător uşa apartamentului său şi îi făcu semn 
câinelui să intre. 

Câinele se supuse. 

— Aşteaptă-mă, Allan, îi zise el. 

Câinele se culcă pe o blană de leu. Marele maestru închise 
uşa. În momentul acela se auzi o voce care strigă: 

— Fratele meu! Unde e fratele meu? 

Don Frederic recunoscu vocea regelui şi înaintă în direcţia 
de unde venea. 

Don Pedro, care ieşise din baie, palid încă în urma nopţii 
nedormite, fierbând de mânie, aţinti o privire plină de 
asprime asupra tânărului ce se prosterna în faţa lui. 

— lată-mă, regele şi fratele meu, spuse el. M-ai chemat şi 
iată-mă. Am venit în mare grabă ca să te văd şi să-ţi urez 
toate fericirile. 

— Cum e cu putinţă, mare maestru, să spui aşa ceva. Mă 
mir foarte mult că vorbele dumitale se potrivesc atât de 
puţin cu faptele. Îmi urezi toate fericirile şi conspiri cu 
duşmanii mei? 


— Seniore, nu te înţeleg, spuse don Frederic ridicându-se, 
căci de vreme ce era învinuit, nu voia să stea o clipă mai 
mult prosternat. Oare mie mi se adresează aceste cuvinte? 

— Da, chiar dumitale, don Frederic, mare maestru al 
ordinului Sfântul Iacob. 

— Sire, aşadar mă faci trădător? 

— Da, căci eşti un trădător, răspunse don Pedro. 

Tânărul se îngălbeni, dar se stăpâni. 

— De ce vorbeşti astfel, regele meu? zise el cu un accent 
de nespusă bunătate. Nu te-am jignit niciodată, cu voia mea 
cel puţin; dimpotrivă, în mai multe lupte şi mai cu seamă în 
războiul împotriva maurilor, astăzi prietenii dumitale, am 
mânuit o spadă care era destul de grea pentru braţul meu 
încă atât de tânăr. 

— Da, maurii sunt prietenii mei! strigă don Pedro, am fost 
nevoit să-mi caut prieteni printre mauri, de vreme ce în 
familia mea nu am găsit decât duşmani. 

Don Frederic se arăta mai mândru şi mai cutezător pe 
măsură ce mustrările regelui deveneau mai nedrepte şi mai 
insultătoare. 

— Dacă vorbeşti de fratele meu Henric, spuse el, nu am ce 
răspunde pentru că nu mă priveşte. Dacă fratele meu 
Henric s-a răzvrătit împotriva dumitale, n-a făcut bine, căci 
dumneata eşti seniorul nostru legitim şi prin vârstă şi prin 
naştere; dar fratele meu Henric vrea să fie regele Castiliei 
şi se zice că ambiția te face să uiţi totul. Eu nu sunt ambițios 
şi nu pretind nimic. Sunt mare maestru al ordinului Sfântul 
Iacob. Dacă ştii pe cineva mai vrednic decât mine, sunt gata 
să-i predau cu dragă inimă această demnitate. 

Don Pedro nu răspunse. 

— Am cucerit Coimbra de la mauri şi m-am retras în ea ca 
pe proprietatea mea. Nimeni nu are vreun drept asupra 
oraşului meu. Vrei Coimbra, frate? Să ştii că e un port bun. 

Don Pedro nu răspunse nici de astă dată. 

— Am o mică armată, reluă don Frederic. Dar am strâns-o 
cu voia dumitale. Vrei soldaţii mei ca să-ţi răpui duşmanii? 


Don Pedro continua să rămână tăcut. 

— Nu am altă avere decât cea a mamei mele, dona 
Eleonora de Guzman, şi comorile pe care le-am cucerit de 
la mauri. Vrei banii mei, frate? 

— Nici titlurile tale, nici oraşul, nici soldaţii, nici comoara 
ta nu le vreau, spuse don Pedro, nemaiputându-se stăpâni 
în faţa calmului cu care-i vorbea fratele său, vreau capul 
tău. 

— Viaţa mea îţi aparţine ca şi restul, regele meu. Nu o voi 
apăra mai mult decât aş fi apărat restul. Dar de ce să-mi iei 
capul când inima e nevinovată? 

— Nevinovată! urmă don Pedro. Cunoşti o franţuzoaică 
numită Blanche de Bourbon? 

— Cunosc o franţuzoaică numită Blanche de Bourbon şi o 
respect ca pe regina şi sora mea. 

— Ei bine! Iată ce voiam să-ţi spun, reluă don Pedro; o 
consideri regina şi sora ta pe duşmanca fratelui şi a regelui 
tău. 

— Sire, spuse marele maestru, dacă numeşti duşman pe 
cel care te-a jignit şi care păstrează în inimă amintirea 
acelei jigniri, persoana despre care vorbeşti poate că este 
duşmanca dumitale. Dar îţi jur pe inima mea, tot aşa de 
uşor ai putea spune că-ţi este duşmancă şi gazela pe care ai 
rănit-o cu o săgeată şi care fuge rănită. 

— Numesc duşmancă pe oricine îmi răscoală oraşele, şi 
această femeie a răsculat Toledo. Numesc duşmancă pe 
oricine îmi înarmează fraţii împotriva mea, şi această 
femeie l-a înarmat împotriva mea pe fratele meu, nu pe 
Henric ambițiosul, cum îi ziceai adineaori, ci pe fratele don 
Frederic, făţarnicul şi incestuosul. 

— Frate, ţi-o jur... 

— Nu jura, căci ai jura strâmb. 

— Frate... 

— Cunogşti asta? zise don Pedro, scoțând scrisoarea 
marelui maestru din tolba lui Fernand. 


Văzând scrisoarea care îl încredința că Fernand fusese 
asasinat, văzând dovada iubirii lui căzută în mâinile regelui, 
don Frederic simţi că îl lasă puterile. Îndoi genunchiul în 
faţa lui don Pedro şi rămase o clipă cu capul plecat sub 
greutatea nenorocirilor pe care le prevedea. Un murmur de 
uimire străbătu grupul curtenilor aflaţi la cealaltă margine 
a galeriei; Frederic, îngenuncheat în faţa fratelui său, îl 
ruga pe rege; or, dacă îl ruga, însemna că era vinovat, căci 
nu se gândeau că l-ar putea ruga pentru altcineva. 

— Seniore, spuse don Frederic, Dumnezeu mi-e martor că 
sunt nevinovat de cele ce-mi reproşezi. 

— Atunci să i-o spui lui Dumnezeu, urmă regele, căci 
dinspre partea mea, eu nu te cred. 

— Moartea mea ar spăla o pată, spuse marele maestru. Ce 
ar însemna oare dacă aş fi nevinovat de crimă? 

— Nevinovat de crimă! strigă regele. Dar atunci cum 
numeşti asta? 

Şi, târât de mânie, pălmui faţa fratelui său cu scrisoarea 
pe care o adresase Blanchei de Bourbon. 

— Bine, spuse Frederic dându-se un pas înapoi; ucide-mă 
dar nu mă insulta! De multă vreme ştiu că bărbaţii ajung 
laşi trăind tot timpul printre curtezane şi sclavi!. Rege, eşti 
un laş, căci ai insultat un prizonier! 

— Săriţi! strigă don Pedro! Să vină gărzile mele! luaţi-l de- 
aici şi omorâţi-l. 

— Un moment, întrerupse don Frederic, întinzând mâna 
cu măreție spre fratele său, oricât de înfuriat ai fi, ai să te 
opreşti în faţa celor ce am să-ţi spun. Ai bănuit o femeie 
neprihănită, l-ai insultat pe regele Franţei bă-nuind-o pe ea. 
Dar n-are rost să-l insulţi şi pe Dumnezeu. Vreau să mă rog 
lui Dumnezeu înainte de a mă ucide; am nevoie de o oră ca 
să mă destăinuiesc stăpânului meu suprem. Eu nu sunt 
maur. 

Don Pedro turba de furie. Cu toate astea se stăpâni, căci 
se uitau toţi la el. 

— Bine, vei avea o oră, îi zise el. Du-te! 


Toţi cei care erau de faţă la această scenă îngheţară de 
spaimă. Ochii regelui scoteau scântei; dar şi din ochii lui 
don Frederic ţâşneau fulgere. 

— Să fii gata peste o oră! îi strigă don Pedro în momentul 
când ieşea din cameră. 

— Fii pe pace, tot voi muri prea devreme pentru tine, 
fiindcă sunt nevinovat, răspunse tânărul. 

Rămase o oră închis în camera lui, faţă în faţă cu 
Dumnezeu, fără ca nimeni să se apropie. După scurgerea 
acestui răgaz, văzând că nu-şi fac apariţia călăii, ieşi în 
galerie şi strigă: 

— Mă faci să aştept, don Pedro. A trecut ora. 

Călăii intrară. 

— De ce fel de moarte trebuie să pier? întrebă prinţul. 

Unul din călăi trase spada. 

Frederic încercă spada trecându-şi degetele peste tăiş. 

— Ia-o pe a mea, spuse el trăgându-şi spada din teacă, taie 
mai bine. 

Soldatul luă spada. 

— Când veţi fi gata, mare maestru, zise el. 

Frederic făcu semn soldaţilor să aştepte o clipă; apoi, 
apropiindu-se de o masă, scrise câteva rânduri pe un 
pergament, îl împături şi îl apucă între dinţi. 

— Ce-i cu pergamentul ăsta? întrebă soldatul. 

— E un talisman care mă face invulnerabil, spuse don 
Frederic. Acum loveşte dacă eşti în stare. 

Şi tânărul prinţ, dezvelindu-şi gâtul şi ridicându-şi pletele 
lungi spre creştetul capului, îngenunche cu mâinile 
împreunate şi cu zâmbetul pe buze. 

— Crezi în puterea acestui talisman? întrebă în şoaptă un 
soldat pe cel care avea să lovească. 

— O să vedem noi, răspunse acesta. 

— Loveşte! spuse Frederic. 

Spada scânteie în mâinile călăului; un fulger ţâşni din lamă 
şi capul marelui maestru, desprins dintr-o singură lovitură, 
se rostogoli pe podea. 


În clipa aceea, un urlet îngrozitor străbătu bolțile 
palatului. 

Regele, care asculta la uşă, fugi înspăimântat. Călăii se 
repeziră afară din cameră. Nu mai rămase pe locul 
execuţiei decât sânge, un cap desprins de corp şi un câine 
care, spărgând uşa, veni să se culce lângă aceste triste 
rămăşiţe. 

IX CUM A GĂSIT BASTARDUL DE MAULEON BILETUL PE 
CARE VENISE SĂ-L CAUTE Cele dintâi umbre ale nopţii 
cădeau întunecate şi triste peste palatul mohorât. Don 
Pedro, abătut şi tulburat, se mutase în apartamentele de 
jos, neîndrăznind să mai rămână în apartamentul vecin cu 
camera unde zăcea cadavrul fratelui său. Lângă el, Maria 
Padilla plângea. 

— Pentru ce plângi, doamnă? întrebă deodată regele cu 
asprime. Nu ai oare ceea ce ai dorit atât de mult? Mi-ai 
cerut moartea duşmanului dumitale. Acum poţi fi 
mulţumită, duşmanul dumitale nu mai există. 

— Sire, spuse Maria, într-un moment de mândrie 
femeiască, într-un avânt de mânie nesăbuită, poate că i-am 
dorit moartea, Dumnezeu să mă ierte dacă această dorinţă 
mi-a intrat vreodată în inimă! Dar pot răspunde că 
niciodată nu am cerut-o. 

— Ah! lată cum sunt femeile! izbucni don Pedro, 
înflăcărate în dorinţe, sfioase în hotărâri, mereu vor câte 
ceva, dar nu îndrăznesc niciodată, apoi, când un altul este 
destul de nebun ca să le îndeplinească gândurile, 
tăgăduiesc că ar fi avut vreodată asemenea gânduri. 

— Sire, în numele cerului! spuse Maria, să nu-mi spuneţi 
niciodată că pentru mine l-aţi sacrificat pe marele maestru; 
ar fi un chin pentru tot restul vieţii mele; ar fi remuşcarea 
mea pe lumea cealaltă... Nu, spuneţi-mi adevărul; spuneţi- 
mi că l-aţi sacrificat pentru onoarea voastră. Nu vreau, 
înţelegeţi-mă bine, nu vreau să plecaţi de lângă mine fără 
să-mi spuneţi că nu eu v-am împins la acest omor!. 


— Am să spun tot ce vrei, Maria, răspunse cu răceală 
regele ridicându-se şi mergând în întâmpinarea lui Mothril, 
care intrase tocmai atunci cu drepturile unui ministru şi cu 
siguranţa unui favorit. 

Maria îşi întoarse privirile ca să nu-l mai vadă pe omul 
acela pentru care ura ei crescuse şi mai mult de când cu 
moartea marelui maestru, deşi această moarte îi slujea 
oarecum interesele; se duse lângă pervazul unei ferestre şi 
acolo, în vreme ce regele vorbea cu maurul, zări un cavaler 
îmbrăcat în armură; acesta, folosindu-se de învălmăşeala ce 
domnea în castel în urma execuţiei lui don Frederic, intrase 
în curte fără ca gărzile şi santinelele să-l întrebe unde 
merge. 

Cavalerul era Agenor, care venea la chemarea marelui 
maestru; căutând să descopere perdelele de purpură 
despre care acesta îi spusese că ar fi la apartamentul său, 
dispăru după colţul zidului. 

Maria Padilla îl urmări involuntar cu privirile pe cavaler, 
fără să ştie cine era, până când îl pierdu din vedere. Apoi 
revenind din afară înăuntru, îşi îndreptă privirea asupra 
regelui şi asupra lui Mothril. 

Regele vorbea cu însufleţire. După gesturile-i energice se 
înţelegea că dădea nişte ordine îngrozitoare. Prin mintea 
donei Maria parcă trecu un fulger. Cu presimţirea specifică 
femeilor, ghici despre ce era vorba. 

Înaintă spre don Pedro în clipa când acesta îi făcea semn 
lui Mothril să se retragă. 

— Seniore, spuse ea, nu veţi da două ordine asemănătoare 
în aceeaşi zi. 

— Aşadar ai auzit? întrebă regele îngălbenind. 

— Nu, însă am ghicit. O! Sire, sire, urmă Maria căzând în 
genunchi în faţa regelui, adeseori m-am plâns împotriva ei, 
adeseori v-am aţâţat mânia, dar n-o ucideţi, sire, n-o 
ucideţi, căci după ce o veţi fi ucis îmi veţi spune tot ce mi-aţi 
spus şi despre don Frederic, că aţi ucis-o pentru că eu v-am 
cerut moartea ei. 


— Maria, spuse regele cu un aer posomorât, ridică-te, 
încetează cu rugăminţile, e în zadar, totul era hotărât 
dinainte. Nu trebuia să începem, dar acum trebuie să 
terminăm: moartea unuia atrage moartea celuilalt. Dacă l- 
aş fi ucis numai pe don Frederic, atunci s-ar fi putut spune 
că l-am sacrificat pentru o răzbunare personală, iar nu 
pentru a ispăşi o crimă. 

Dona Maria îl privi înspăimântată pe rege; semăna cu un 
drumeţ care se opreşte îngrozit în faţa unei prăpăstii. 

— O! Totul are să cadă asupra mea, zise ea, asupra mea şi 
asupra copiilor mei; o să spună toţi că eu v-am împins la 
acest îndoit omor şi cu toate astea vezi bine, Dumnezeule! 
adăugă ea târându-se la picioarele regelui, îl rog, îl implor 
să nu-mi facă un spectru din această femeie. 

— Nu, căci dacă ar spune cineva acest lucru, atunci aş da 
în vileag totul, atât ruşinea mea cât şi crima lor. Nu, căci aş 
arăta scrisoarea lui don Frederic către cumnata lui. 

— Însă nu veţi găsi niciodată un spaniol care să ridice 
mâna asupra reginei lui. 

— De aceea am şi ales un maur, răspunse cu nepăsare don 
Pedro. La ce ar mai fi buni maurii dacă nu le-am da să facă 
ceea ce ar putea refuza spaniolii? 

— Vai! Voiam să plec azi-dimineaţă, izbucni dona Padilla. 
De ce am rămas! Dar nu e târziu nici diseară. Lăsaţi-mă să 
părăsesc palatul. Casa mea vă este deschisă la orice oră din 
zi şi din noapte. Veţi veni să mă vedeţi în casa mea. 

— Fă cum vrei, doamnă, spuse don Pedro căruia, printr-o 
ciudată trezire a amintirilor, îi apăru dinainte chipul 
frumoasei maure din chioşc, cu somnul ei voluptos, 
înconjurată de femeile cu evantaie mari ce-i vegheau 
somnul. Fă cum vrei. M-am plictisit tot auzindu-te zicând 
mereu că pleci, fără să te văd plecând odată. 

— Dumnezeule! spuse Maria Padilla, mi-eşti martor că plec 
de aici pentru că, necerând moartea lui don Frederic, cer în 
zadar viaţa reginei Blanche. 


Dar mai înainte ca regele să se fi putut opune acestei 
plecări, ea deschise repede uşa şi se pregăti să iasă. Dar 
tocmai atunci se auzi o mare zarvă prin palat. Oamenii 
fugeau, pradă unei spaime de neînchipuit; se auzeau ţipete 
a căror pricină nu se cunoştea; se părea că toată lumea îşi 
ieşise din minţi. 

— Ascultaţi! spuse Maria, ascultați! 

— Ce se petrece oare? întrebă don Pedro apropiindu-se de 
spaniolă, şi ce înseamnă toate astea? Răspunde, Mothril, 
urmă el adresându-se maurului care, aflându-se de cealaltă 
parte a vestibulului, palid şi cu ochii aţintiţi asupra unui 
obiect pe care nu putea să-l vadă don Pedro, rămăsese 
nemişcat, cu o mână pe pumnal, iar cu cealaltă ştergându-şi 
sudoarea ce-i curgea pe frunte. 

— Îngrozitor! îngrozitor! repetau toţi. 

Don Pedro, pierzându-şi răbdarea, făcu un pas înainte şi 
într-adevăr un spectacol înspăimântător îi izbi privirile. La 
capătul de sus al scării văzu apărând câinele lui don 
Frederic, cu părul zbărlit ca o coamă de leu, plin de sânge 
şi îngrozitor la vedere; ţinea în gură capul stăpânului său 
pe care îl târa încet pe marmură de părul lui cel lung. Din 
faţa câinelui fugeau, scoțând ţipetele pe care le auzise don 
Pedro, toţi servitorii şi întreaga gardă a palatului. Oricât de 
viteaz, oricât de cutezător, oricât de nesimţitor ar fi fost, 
don Pedro încercă să fugă; însă picioarele lui, ca şi ale 
maurului, păreau ţintuite de podea. Câinele cobora mereu, 
lăsând o largă dâră roşie în urma lui. Ajungând între don 
Pedro şi Mothril, ca şi când ar fi recunoscut în ei pe cei doi 
ucigaşi, depuse capul pe pardoseală şi scoase un urlet atât 
de jalnic încât favorita căzu leşinată, iar regele se înfioră, ca 
şi când îngerul morţii l-ar fi atins cu aripa. Apoi câinele îşi 
luă din nou preţioasa povară şi dispăru în curte. 

Mai auzise cineva urletul câinelui şi tresărise auzindu-l; 
era cavalerul îmbrăcat în armură pe care îl văzuse dona 
Maria intrând în alcazar. Acesta, ca un bun creştin ce era, şi 
cel puţin tot atât de superstiţios ca un maur, se închină la 


auzul urletului, rugându-l pe Dumnezeu să îndepărteze de 
la el orice întâlnire primejdioasă. 

Aproape numaidecât o droaie de servitori, alergând 
îngroziţi, izbindu-se unii de alţii, răsturnându-se, trecură pe 
lângă el, provocându-i o mare uimire care semăna a 
spaimă. Vrednicul cavaler se rezemă de un platan şi, cu 
mâna pe pumnal, văzu defilând acel alai grăbit de umbre 
palide. În cele din urmă zări câinele şi acesta îl zări şi el. 

Câinele veni de-a dreptul spre cavaler, călăuzit de acel 
instinct pătrunzător care îl făcu să recunoască în acesta un 
prieten al stăpânului. 

Agenor fu cuprins de groază. Capul însângerat, câinele ce 
semăna cu un lup care-şi duce prada, întreaga liotă de 
servitori ce fugeau galbeni la faţă şi scoțând ţipete gâtuite, 
toate astea parcă făceau parte dintr-un vis îngrozitor aşa 
cum au bolnavii scuturaţi de friguri. 

Câinele continuă să se apropie cu o bucurie dureroasă şi 
veni să depună la picioarele sale capul mânjit de ţărână; 
apoi înălţându-şi capul spre bolți scoase cel mai jalnic şi mai 
înfiorător urlet de moarte. Înmărmurit pentru o clipă de 
spaimă, crezu că o să leşine; în cele din urmă, ghicind o 
parte din cele întâmplate, se aplecă, îndepărtă părul cu 
mâinile şi recunoscu, deşi cufundaţi în umbrele morţii, ochii 
liniştiţi şi blânzi ai prietenului său. Gura îi era tot atât de 
senină ca şi atunci când trăia, şi s-ar fi zis că zâmbetul ce-i 
era obişnuit mai apărea şi acum pe buzele lui vinete. 
Agenor căzu în genunchi şi lacrimi mari i se rostogoliră din 
ochi pe obraji. Voia să ia capul spre a-l îngropa, când băgă 
de seamă că dinţii nefericitului prinţ ţineau strâns o 
bucăţică de pergament; îndepărtă dinţii cu pumnalul, 
desfăcu pergamentul şi citi pe nerăsuflate cele ce urmează: 
„Prietene, presimţirile noastre funeste nu ne-au înşelat; 
fratele meu mă omoară. Înştiinţeaz-o pe regina Blanche: şi 
ea este la fel de ameninţată. Îmi cunoşti taina; păstrează-mi 
amintirea”. 


— Da, seniore, spuse cavalerul; da, voi îndeplini cu 
sfinţenie ultimele-ţi dorinţi!. Dar cum să ies de-aici?. Nici nu 
mai ştiu pe unde am intrat... Simt că-mi pierd minţile, iar 
mâna îmi tremură în aşa hal încât pumnalul, pe care nu 
sunt în stare să-l mai vâr în teacă, are să-mi scape. 

Într-adevăr, cavalerul se ridică palid, tremurând, aproape 
cu minţile rătăcite, mergând înaintea lui fără să vadă, 
izbindu-se de coloanele de marmură, întinzând mâinile 
înainte ca un om beat care se teme să nu-şi zdrobească 
fruntea. În sfârşit, ajunse într-o grădină mare, numai cu 
portocali, rodii şi leandri; şuvoaie de apă asemenea unor 
cascade de argint ţâşneau în nişte havuzuri de porfir. 
Alergă la unul din acestea, bău cu lăcomie, îşi răcori fruntea 
muind-o în apa rece ca gheaţa şi încercă să se orienteze; o 
lumină slabă printre copaci îi atrase privirea şi îl călăuzi. 
Alergă într-acolo; o formă albă sprijinită de marginea unui 
balcon îl recunoscu, scoase un suspin şi îi şopti numele. 
Agenor se uită în sus şi văzu o femeie care îi înântindea 
braţele. 

— Aissa, Aissa, strigă el la rându-i, şi din grădină trecu 
lângă frumoasa maură. Tânăra îi întinse braţele cu o adâncă 
expresie de dragoste, apoi, dându-se înapoi cu o mare 
îngrijorare spuse: 

— Vai! Dumnezeule! eşti rănit, francezule? 

Într-adevăr, Agenor avea mâinile pline de sânge, dar în loc 
să-i răspundă, în loc să-i dea vreo explicaţie prea lungă, cu 
o mână îi atinse braţul şi cu cealaltă îi arătă câinele care se 
luase după el. La această înspăimântătoare apariţie, tânăra 
scoase şi ea un țipăt; Mothril, care tocmai se înapoia, auzi 
țipătul. 1 se desluşea glasul care cerea făclii; se auzeau paşii 
lui şi ai slujitorilor care se apropiau. 

— Fugi, strigă fata, fugi; te-ar ucide şi atunci aş muri şi eu, 
căci te iubesc. 

— Aissa, spuse cavalerul, şi eu te iubesc. Să-mi fii 
credincioasă şi ai să mă revezi. 


Apoi, strânse fata la piept, îi apăsă buzele cu un sărut, 
cobori viziera căştii, îşi trase spada, sări pe fereastra joasă 
şi o luă la fugă rupând crengile pomilor şi strivind florile; 
ieşi repede din grădină, străbătu curtea, se repezi afară pe 
poartă, şi foarte mirat că nimeni nu încercase să-l oprească, 
îl zări de departe pe Musaron stând neclintit în şa şi ţinând 
de frâu frumosul cal negru pe care i-l dăduse don Frederic. 

Un horcăit puternic se auzi în urma cavalerului; se 
întoarse şi abia acum înţelese pentru ce gărzile nu se 
grăbiseră să-i aţină calea. Câinele, care nu voise să-l 
părăsească pe singurul prieten ce-i mai rămânea, se luase 
după el. În acest timp, Mothril, cuprins de teamă la auzul 
ţipetelor, se grăbea să ajungă la Aissa. O găsi palidă, în 
picioare lângă fereastră; încercă s-o întrebe, dar la primele 
întrebări tânăra nu răspunse decât printr-o tăcere 
posomorâtă. În cele din urmă maurul bănui ce se 
întâmplase. 

— A intrat cineva aici?. Aissa, răspunde. 

— Da, răspunse fata, capul fratelui regelui. 

Mothril se uită la fată cu mai multă atenţie. Pe rochia-i 
albă se vedea urma unei mâini însângerte. 

— Francezul a fost pe la tine! strigă Mothril ca scos din 
minţi. 

Dar de astă dată Aissa îl privi cu semeţie şi nu răspunse. 

X CUM A INTRAT CAVALERUL DE MAULEON ÎN 
CASTELUL MEDINA-SIDONIA A doua zi după întâmplările 
groaznice pe care le-am povestit, când primele raze ale 
soarelui luminau creştetul Sierrei de Aracena, Mothril, 
înfăşurat într-un burnuz alb, se despărţea de regele don 
Pedro pe treptele de jos ale alcazarului. 

— Răspund de servitorul meu, spuse maurul, este omul 
care vă trebuie, sire, un braţ sigur şi iute-n mişcări; de 
altfel am să fiu cu ochii pe el. Între timp, puneţi să-l caute 
pe francez, complicele marelui maestru, şi dacă daţi de el, 
fiţi fără milă. 

— Bine, spuse don Pedro, du-te şi înapoiază-te repede. 


— Seniore, răspunse maurul, ca să fac drumul mai repede, 
nu-mi voi mai lua fiica în litieră, ci călare. 

— De ce nu o laşi la Sevilla, răspunse regele. Nu are casa 
ei, femeile şi guvernantele ei? 

— Seniore, nu pot s-o părăsesc. Pretutindeni unde voi 
merge, trebuie să mă urmeze. Este comoara mea şi veghez 
asupra ei. 

— Ah! ah! maurule, îţi aminteşti povestea contelui Julien şi 
a frumoasei Florinda13? 

— Trebuie să mi-o amintesc, răspunse Mothril, pentru că 
datorită ei au intrat maurii în Spania, iar eu datorez cinstea 
de a fi ministrul Alteţei Voastre. 

— Dar nu mi-ai spus că ai o fată atât de frumoasă. 

— E adevărat; fiica mea e foarte frumoasă. 

— Atât de frumoasă încât o adori în genunchi, nu-i aşa? 

Mothril se prefăcu foarte tulburat de aceste cuvinte. 

— Eu! Cine a putut spune aşa ceva Alteţei Voastre? 

— Nu mi-a spus nimeni, am văzut singur, răspunse regele. 
Nu este fiica ta. 

— Vai! seniore, urmă Mothril. Nu cumva credeţi că mi-ar fi 
soţie sau iubită? 

— Dar atunci cine este? 

— Regele va afla într-o zi. Dar deocamdată mă duc să 
îndeplinesc poruncile Alteţei Sale. 

Şi, despărţindu-se de don Pedro, plecă. 

Într-adevăr, tânăra, înfăşurată într-o manta albă care nu 
lăsa să i se vadă decât ochii mari, negri şi sprâncenele 
arcuite, făcea parte din suita maurului; dar acesta din urmă 
minţea spunând că avea să-l însoţească tot drumul. La două 
leghe de Sevilla, se întoarse din drum şi o lăsă pe fată în 
siguranţă, în palatul unei maure bogate în care avea 
încredere. 

Iar el, îndemnându-şi calul să meargă mai repede, scurtă 
drumul printr-o goană neîntreruptă. 

În curând străbătu Guadalete, chiar prin locul unde 
dispăruse Rodrigue după vestita bătălie care a ţinut şapte 


zile şi, între Tariffa şi Cadix, văzu castelul Medina-Sidonia, 
înălţându-şi turnurile pline de tristeţea ce apasă asupra 
închisorilor. 

Acolo trăia de multă vreme o femeie tânără, blondă şi 
palidă, în tovărăşia unei singure femei. Paznicii roiau în 
jurul ei ca în jurul celui mai primejdios prizonier, iar priviri 
nemiloase o urmăreau fără încetare, fie că străbătea agale 
grădinile mistuite de arşiţa soarelui, cu braţele atârnându-i 
în jos şi cu capul plecat; fie că, stând culcată în faţa 
ferestrei zăbrelite, cerceta întinderile cu o privire 
melancolică, suspinând după libertate şi urmărind valurile 
nesfârşite şi mereu renăscânde ale uriaşului ocean. 

Această femeie era Blanche de Bourbon, soţia lui don 
Pedro, care o alungase chiar din noaptea nunţii. Se măcina 
încetul cu încetul în lacrimi şi în mâhnirea de a fi sacrificat 
unei ambiţii deşarte viitorul atât de luminos pe care îl 
văzuse strălucind într-o zi în ochii albaştri ai lui don 
Frederic. 

Când sărmana femeie vedea trecând pe câmp fetele care 
culeseseră strugurii de Xeres sau de Marbella, când îi 
auzea cântând pe iubiții lor care le ieşeau în întâmpinare, 
atunci inima i se îngreuna şi lacrimile îi scăldau ochii. Atunci 
şi ea, gândindu-se că s-ar fi putut naşte departe de tron şi 
liberă, ca acele tinere culegătoare de struguri cu chipul 
oacheş, invoca o imagine scumpă şi şoptea un nume pe 
care-l rostise destul de des. 

Medina-Sidonia părea un loc blestemat, de când Blanche 
de Bourbon se afla prizonieră acolo. Gărzile alungau orice 
călător, temându-se să nu fie vreun complice sau cel puţin 
un prieten. Regina nu avea în fiecare zi decât un singur 
moment de libertate, sau mai degrabă de singurătate: ora 
la care, făcându-şi siesta sub soarele arzător, santinelele, 
ruşinându-se şi ele de atâtea măsuri de siguranţă pentru 
paza unei femei, se sprijineau în lănci şi dormeau fie la 
umbra vreunui platan verde, fie la umbra unui zid. 


Atunci regina cobora pe o terasă ce dădea spre şanţul plin 
cu apă, şi dacă vedea din depărtare vreun călător, întindea 
braţele rugătoare, sperând să-şi facă din el un prieten care 
să ducă regelui Carol veşti despre ea. 

Dar nimeni nu răspunsese încă la această chemare a 
prizonierei. 

Într-una din zile totuşi, văzu venind pe drumul dinspre 
Arcos, doi călăreţi, dintre care unul, cu tot soarele care, 
asemenea unui glob de foc îi cădea pe cască, părea că se 
simte destul de bine în armura lui. Îşi purta cu atâta 
semeţie lancea, încât de la prima vedere recunoşteai în el 
un cavaler viteaz. De cum îl zări, privirile Blanchei se 
aţintiră asupra lui şi nu-l mai părăsiră. Înainta în galopul 
întins al unui viguros cal negru şi, cu toate că se vedea 
destul de bine că vine de la Sevilla, cu toate că părea să se 
îndrepte spre Medina-Sidonia, iar toţi solii pe care îi 
primise până atunci de la Sevilla fuseseră soli ai durerilor, 
regina Blanche simţi mai degrabă bucurie decât teamă la 
vederea cavalerului. 

Zărind-o, şi el la rându-i se opri. 

O slabă presimţire de speranţă făcu atunci să bată inima 
prizonierei; se apropie de meterez, făcu semnul crucii şi, ca 
de obicei, împreună mâinile. 

Îndată necunoscutul, îndemnându-şi calul, veni în galop 
de-a dreptul spre terasă. 

Cu un gest speriat regina îi arătă santinela care dormea 
rezemată de un sicomor. 

Cavalerul descălecă, îi făcu semn scutierului să se apropie 
şi îi şopti câteva cuvinte. Scutierul conduse amândoi caii 
îndărătul unei stânci care îi ascundea vederii, apoi se 
înapoie la stăpânu-său; amândoi se îndreptară spre un tufiş 
mare de mirţi şi de fistici de unde se putea auzi vocea de pe 
terasă. 

Vrednicul cavaler care, întocmai ca şi Carol cel Mare, nu 
putuse în viaţa lui să scrie cu pana alte semne decât literele 
ce aveau forma de pumnal sau de spadă, porunci scutierului 


să scrie în grabă, cu un condei pe care acesta din urmă, 
fiind ştiutor de carte, îl purta totdeauna la el, câteva cuvinte 
pe o bucată de piatră teşită. 

Apoi făcu semn reginei să se dea puţin înapoi, ca să poată 
arunca piatra pe terasă. Cu braţu-i vânjos, azvârli piatra 
care despică aerul şi căzu pe lespede la câţiva paşi de 
regină. Zgomotul căderii îl trezi pe soldatul cufundat într- 
un somn adânc, dar nevăzând în jurul lui decât pe regină, 
nemişcată şi tristă, cum se obişnuise s-o vadă în fiecare zi, 
în acelaşi loc, închise ochii şi adormi din nou. 

Regina se duse să ia piatra de jos şi citi: „Sunteţi nefericita 
regină Blanche, sora regelui meu?” 

Răspunsul fu plin de durere şi de măreție. Îşi încrucişă 
braţele pe piept şi făcu, de sus în jos, un semn cu capul, 
însoţit de două lacrimi mari ce-i căzură la picioare. 

Cavalerul se înclină respectuos şi, adresându-se 
scutierului, care făcuse rost de o altă piatră pentru o a doua 
scrisoare, îi zise: 

— Scrie ce-ţi spun eu. 

„Doamnă, puteţi veni pe terasă diseară la ora opt? am să 
vă dau o scrisoare din partea lui don Frederic”. 

Scutierul se supuse. 

A doua misivă ajunse într-un mod tot atât de fericit ca şi 
prima. Blanche făcu o mişcare de bucurie, apoi după, o 
îndelungă gândire, răspunse: „Nu!” 

Atunci azvârli a treia piatră. 

„Există vreun mijloc de a pătrunde la dumneavoastră? 
întrebă el, silit să înlocuiască prin gesturi vocea, care ar fi 
putut trezi santinela, sau scrisul pe care braţul său nu ar fi 
avut puterea să-l arunce dincolo de şanţ. Regina arătă 
cavalerului un sicomor, pe care căţărându-se putea urca pe 
zid; apoi arătă o uşă care ducea de la zidul acela la turnul 
locuit de ea. 

Cavalerul se înclină; înţelesese. 

Tocmai atunci soldatul se trezi şi îşi reluă paza. 


Cavalerul rămase câtva timp ascuns, apoi, folosindu-se de 
un moment în care atenţia santinelei era îndreptată în altă 
parte, se strecură împreună cu scutierul îndărătul stâncii 
unde aşteptau caii. 

— Seniore, spuse scutierul, ne-am vârât într-o treabă 
foarte încurcată. De ce nu i-aţi trimis adineaori reginei 
biletul marelui maestru? În ceea ce mă priveşte, eu aşa aş fi 
făcut. 

— Pentru că o întâmplare putea să-l desprindă pe drum - 
şi regina nu m-ar fi crezut dacă biletul ar fi fost pierdut. Pe 
diseară deci şi să căutăm un mijloc de a ajunge la terasă 
fără să fim văzuţi de santinelă. 

Sosi seara. Agenor nu găsise încă nici un mijloc de a 
pătrunde în fortăreață. Poate să fi fost ora şapte şi 
jumătate. 

Agenor ţinea să intre, dacă ar fi fost cu putinţă, fără 
violenţă şi mai degrabă prin viclenie decât prin forţă. Dar, 
ca de obicei, Musaron era de cu totul altă părere decât 
stăpânul său. 

— În orice fel aţi întoarce-o, seniore, tot vom fi siliţi să ne 
batem şi să ucidem. Scrupulele voastre mi se par deci 
neîntemeiate. Uciderea tot ucidere este. Omorul e un păcat 
şi la ora şapte şi jumătate şi la opt seara. Aşadar, din toate 
mijloacele pe care le propuneţi, tot al meu mi se pare mai 
bun. 

— Şi care e? 

— O să vedeţi. Întâmplarea face ca santinela să fie un 
ticălos de maur, un necredincios respingător la vedere, care 
roteşte nişte ochi albi ca şi când ar fi de pe acum pe 
jumătate scufundat în flăcările în care trebuie să fie 
scufundat în întregime într-o bună zi. Vă rog deci, seniore, 
să rostiţi un In manus14 şi să-l botezați în gând pe acest 
necredincios. 

— Şi la ce rezultat vom ajunge? întrebă Agenor. 

— La singurul de care trebuie să ţinem seama în această 
împrejurare. Ucidem corpul, dar salvăm sufletul. 


Cavalerul nu prea înţelegea mijlocul pe care se bizuia 
Musaron. Cu toate astea, deoarece avea o mare încredere 
în puterea de născocire a scutierului, pe care în mai multe 
rânduri avusese prilejul s-o preţuiască, se învoi cu 
propunerea acestuia şi începu să se roage. În vremea asta, 
Musaron, cu aceeaşi seninătate de care s-ar fi folosit când 
ar fi fost vorba să câştige o cupă de argint la o serbare 
câmpenească, îşi încordă arcul, aşeză o săgeată şi îl ochi pe 
maur; aproape numaidecât se auzi un şuierat ascuţit. 
Agenor, care nu-şi lua privirile de la santinelă, văzu cum i se 
clatină turbanul şi cum întinde braţele. Soldatul încovoindu- 
se, deschise gura ca pentru a striga, însă nici un sunet nu-i 
ieşi din gâtlej; înăbuşit de sânge şi susţinut de zidul de care 
se rezemase, rămase aproape drept şi absolut nemişcat. 

Agenor se întoarse atunci spre Musaron care, cu zâmbetul 
pe buze, îşi aşeza la loc arcul din care zburase săgeata 
înfiptă în inima maurului. 

— Vedeţi, seniore, spuse Musaron, din cele făcute de mine 
am putut trage două foloase: primul, că am trimis fără voia 
lui un necredincios în paradis; al doilea că l-am împiedicat 
să dea alarma. Acum, să mergem, nimic nu ne mai 
împiedică, terasa e pustie şi drumul ne este deschis. 

Alergară spre şanţ, pe care îl trecură înot. Apa aluneca pe 
armura cavalerului ca pe solzii unui peşte. Cât despre 
Musaron, totdeauna grijuliu şi plin de respect faţă de 
persoana lui, se dezbrăcase făcând din haine un pachet pe 
care-l purta pe cap. Ajunşi la sicomor se îmbrăcă în vreme 
ce stăpânul său lăsa apa să se scurgă din armură, apoi se 
căţărară pe crengi, iar Musaron ajunse cel dintâi în vârf la 
aceeaşi înălţime cu meterezul. 

— Ei bine! Ce vezi? întrebă Mauleon. 

— Nimic, răspunse scutierul, în afară de o uşă pe care n-o 
păzeşte nimeni şi pe care senioria voastră o va face să sară 
în lături cu două lovituri de secure. 

Mauleon ajunsese la aceeaşi înălţime cu scutierul şi prin 
urmare putu să-şi dea seama singur de adevărul celor 


auzite. Drumul era liber, iar uşa cu pricina, închisă seara, 
era singura care împiedica trecerea din apartamentul 
prizonierei pe terase. 

Aşa cum spusese Musaron, vârând muchia securii între 
pietrele zidului, Agenor făcu să sară broasca, apoi cele două 
zăvoare. 

Uşa se deschise. Dinaintea uşii se afla o scară turnantă 
care slujea de comunicaţie cu apartamentele reginei, a 
căror intrare principală se găsea în curtea interioară. La 
primul etaj găsiră o altă uşă la care cavalerul bătu de trei 
ori fără să i se răspundă. 

Agenor bănui că regina se temea de vreo surpriză. 

— Nu vă temeţi, doamnă, noi suntem. 

— V-am auzit bine, spuse regina de dincolo de uşă, dar nu 
cumva mă trădaţi? 

— Vă trădez atât de puţin, doamnă, răspunse Agenor, încât 
deschid această uşă pentru a vă înlesni fuga. Am ucis 
santinela. Vom traversa şanţul, treabă doar de câteva clipe, 
iar într-un sfert de oră veţi fi liberă şi pe drumul mare. 

— Dar aveţi cheia de la uşă? întrebă regina. M-au încuiat 
aici. 

Drept răspuns, Agenor execută aceeaşi manevră care îi 
reuşise şi la uşa de jos. După o clipă, uşa reginei fu forţată 
ca şi cea dintâi. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! strigă regina zărindu-şi 
eliberatorii. Dar, adăugă ea cu un glas tremurând şi 
aproape nedesluşit, dar don Frederic? 

— Vai! doamnă, spuse Agenor - punând un genunchi pe 
pământ şi întizând pergamentul, don Frederic... poftiţi 
scrisoarea lui. 

La lumina unei lămpi, Blanche citi biletul. 

— Dar înseamnă că e pierdut! strigă ea. Biletul este un 
ultim rămas bun al unui condamnat la moarte! 

Agenor nu răspunse. 

— Pentru Dumnezeu! strigă regina, în numele prieteniei 
dumitale pentru marele maestru, spune-mi dacă e mort sau 


trăieşte. 

— Şi într-un caz şi în altul, după cum vedeţi, don Frederic 
vă îndeamnă să fugiţi. 

— Dar dacă el nu mai este, urmă regina, pentru ce să fug? 
Dacă a murit, eu pentru ce să trăiesc? 

— Pentru a-i îndeplini ultima dorinţă, doamnă, şi pentru a 
cere răzbunare în numele vostru şi al său, fratelui vostru, 
regele Franţei. 

În momentul acela, uşa dintre apartamente se deschise şi 
doica reginei, care o urmase încă din Franţa, intră palidă şi 
îngrozită. 

— Vai! doamnă, zise ea, castelul se umple de oameni 
înarmaţi care sosesc din Sevilla, iar un trimis al regelui cere 
să vă vorbească. 

— Veniţi, doamnă, spuse Agenor, nu mai e timp de pierdut. 

— Dimpotrivă, zise regina, dacă nu m-ar găsi acum, ar 
alerga după noi şi ne-ar ajunge cu siguranţă. E mai bine să-l 
primesc pe trimisul acela şi apoi, după ce se va linişti 
văzându-mă şi după ce voi fi stat de vorbă cu el, vom fugi. 

— Dar, doamnă, urmă cavalerul, dacă trimisul acela a 
primit cumva porunci groaznice, dacă ar avea gânduri rele? 

— Voi afla de la el dacă don Frederic e mort sau viu. 

— Ei bine, doamnă, zise cavalerul, dacă acesta e singurul 
motiv pentru care îl primiţi, am să vă spun adevărul: e 
mort! 

— Dacă e mort, spuse regina Blanche, ce-mi pasă pentru 
ce a venit omul acela! Gândeşte-te la siguranţa dumitale, 
cavaler de Mauleon, atâta tot. Du-te şi spune trimisului că 
te urmez, adăugă Blanche adresându-se doicii. 

Apoi, întrucât cavalerul tot mai încerca s-o reţină, ea îi 
impuse ascultare printr-un gest de regină, şi ieşi din 
cameră. 

— Seniore, spuse Musaron, dacă vreţi să mă credeţi, s-o 
lăsăm pe regină să facă ce va crede de cuviinţă, iar noi să 
ne gândim la plecare. Ceva îmi spune că vom pieri aici în 
chip jalnic. Să amânăm pe mâine fuga reginei, şi mai întâi... 


— 'Ţine-ţi gura! zise cavalerul. Ori regina va fi liberă în 
noaptea asta, ori eu voi muri. 

— Atunci, seniore, urmă prevăzătorul Musaron, să punem 
cel puţin uşile la locul lor, ca să nu se bage de seamă dacă 
vine cineva pe terasă. O să găsească şi cadavrul maurului... 

— Împinge-l în apă. 

— E o idee, însă bună cel mult pentru o oră; are să vină 
iarăşi la suprafaţă, încăpăţânatul. 

— O oră înseamnă câteodată viaţa, zise cavalerul; du-te. 

— Aş vrea să mă şi duc şi aş vrea să şi rămân lângă 
dumneavoastră; dacă nu mă duc, îl vor găsi pe maur; dacă 
mă duc, mi-e teamă să nu vi se întâmple vreo nenorocire cât 
timp vă voi lăsa singur. 

— Şi ce vrei să mi se întâmple când am pumnal şi spadă? 

— Mai ştii! răspunse Musaron. 

— Du-te odată, pierzi vremea degeaba. 

Musaron făcu trei paşi spre uşă, apoi oprindu-se deodată: 

— Ah! seniore, spuse el, auziţi vocea asta? 

Într-adevăr, sunetul unor cuvinte rostite destul de tare 
ajunse până la ei; cavalerul triase cu urechea. 

— Parcă ar fi vocea lui Mothril! zise cavalerul. E cu 
neputinţă totuşi. 

— Nimic nu e cu neputinţă cu maurii, iadul şi magia, urmă 
Musaron îndreptându-se spre uşă cu o repeziciune care 
dovedea dorinţa lui de a se găsi cât mai repede sub cerul 
liber. 

— Dacă e Moithril, un motiv mai mult ca să intrăm la 
regină, spuse Agenor; căci dacă e Mothril, regina e 
pierdută! Şi făcu o mişcare spre a-şi aduce la îndeplinire 
mărinimoasa inspiraţie. 

— Seniore, zise Musaron apucându-l de tunică, ştiţi că nu 
sunt un laş. Numai că sunt prevăzător. Nu fac o taină din 
asta, dimpotrivă mă mândresc. Ei bine! mai aşteptaţi câteva 
minute, bunul meu senior, după care vă voi urma şi în iad, 
dacă vreţi. 

— Să aşteptăm, răspunse cavalerul, poate că ai dreptate. 


Între timp vocea se auzea din ce în ce mai încet; în schimb, 
regina care vorbise până atunci cu glas scăzut, ridica tonul 
din ce în ce mai mult. După acest dialog ciudat urmă o 
scurtă tăcere, apoi un țipăt îngrozitor. 

Agenor nu putu să mai rabde şi se repezi în coridor. 

XI CUM A PRIMIT CAVALERUL DE MAULEON DE LA 
REGINĂ SARCINA DE A PREDA UN INEL REGINEI 
FRANŢEI, SORA SA Iată ce se petrecuse, sau mai degrabă 
ce se petrecea în camera reginei. 

Blanche de Bourbon abia străbătuse coridorul şi urcase, în 
urma doicii, câteva trepte ce duceau în camera ei, când pe 
scara cea mare a turnului se auziră răsunând paşii greoi ai 
unei trupe de soldaţi. 

Însă trupa se opri la etajele de jos; numai doi oameni 
urcară, dintre care unul se opri pe coridor, pe când celălalt 
îşi urmă drumul spre camera reginei. 

Cineva bătu la uşă. 

— Cine e acolo? întrebă doica tremurând toată. 

— Un ostaş care vine din partea regelui don Pedro cu un 
mesaj pentru dona Bianca, răspunse o voce. 

— Deschide, zise regina. 

Doica deschise uşa şi se trase înapoi din faţa unui bărbat 
de statură înaltă care, îmbrăcat într-un costum de soldat, 
adică o tunică de zale ce-i acoperea tot corpul, mai era 
înfăşurat într-un burnuz alb, a cărui glugă îi acoperea capul 
şi ale cărui cute îi ascundeau mâinile. 

— Lasă-ne singuri, bună doică, spuse el cu un accent 
gutural după care se recunoştea uşor un maur, lasă-ne 
singuri. Am să-i comunic stăpânei dumitale lucruri foarte 
importante. 

Cea dintâi pornire a doicii fu să rămână, cu toată porunca 
ostaşului; dar stăpâna ei, pe care o întrebă din priviri, îi 
făcu semn să plece, şi ea se supuse. Însă trecând prin 
coridor, regretă foarte mult că plecase, căci îl văzu stând 
ţeapăn şi tăcut lângă perete pe al doilea oştean, care se 


pregătea de bună seamă să îndeplinească poruncile celui 
care intrase la regină. 

De îndată ce doica trecu de omul acela, văzându-se 
despărțită de stăpâna ei de către cei doi vizitatori ciudaţi 
întocmai ca de o barieră cu neputinţă de trecut, înţelese că 
regina era pierdută. 

Cât despre aceasta din urmă, calmă şi plină de măreție ca 
de obicei, înaintă spre aşa-zisul ostaş, trimisul regelui; 
acesta lăsă capul în jos ca şi când s-ar fi temut să nu fie 
recunoscut. 

— Acum suntem singuri, spuse ea, să stăm de vorbă. 

— Doamnă, începu necunoscutul, regele ştie că aţi purtat 
corespondenţă cu duşmanii săi, ceea ce, după cum ştiţi, 
este o crimă de înaltă trădare. 

— Şi numai de azi a aflat regele acest lucru? întrebă 
regina cu acelaşi calm şi aceeaşi măreție. Mi se pare că a 
trecut destul de multă vreme de când sunt pedepsită 
pentru această crimă, pe care pretinde că n-o cunoaşte 
decât de azi. 

Ostaşul înălţă capul şi răspunse: 

— Doamnă, de astă dată regele nu vorbeşte de duşmanii 
tronului, ci de duşmanii onoarei sale. Regina Castiliei nu 
trebuie să fie bănuită; şi totuşi a dat naştere la scandal. 

— Îndeplineşte-ţi însărcinarea, zise regina, şi pleacă după 
ce ţi-o vei fi îndeplinit. 

Ostaşul rămase o clipă tăcut ca şi când ar fi şovăit să 
vorbească mai departe; în cele din urmă întrebă: 

— Cunoaşteţi povestea lui don Guttiere? 

— Nu, răspunse regina. 

— Totuşi nu e mult de când s-a întâmplat şi a făcut destulă 
vâlvă. 

— Tocmai întâmplările mai recente nu le cunosc, răspunse 
prizoniera, iar vâlva, oricât de mare ar fi fost, străbate cu 
greu zidurile acestui castel. 

— Atunci am să v-o spun eu. 


Regina, silită să asculte, rămase în picioare, calmă şi 
demnă. 

— Don Guttiere, urmă trimisul, luase în căsătorie o femeie 
tânără, frumoasă şi în vârstă de numai şaisprezece ani, 
tocmai vârsta pe care o avea Alteţa Voastră când s-a 
căsătorit cu regele don Pedro. 

Regina rămase nepăsătoare la această aluzie, oricât de 
directă era. 

— Această femeie, urmă soldatul, înainte de a fi signora 
Guttiere, se numea dona Mencia, şi sub acest nume, care 
era numele ei de fată, îl iubise pe un tânăr senior care nu 
era altul decât fratele regelui, contele Henric de 
Transtamare. 

Regina tresări. 

— Într-o noapte, înapoindu-se acasă, don Guttiere o văzu 
tremurând toată şi foarte tulburată; începu s-o întrebe; ea 
pretinse că văzuse un bărbat ascuns în camera ei. Don 
Guttiere luă o făclie şi căută; dar nu găsi nimic decât un 
pumnal de mare preţ, şi îşi dădu seama că nu putea 
aparţine unui simplu gentilom. 

Pe mâner era înscris numele meşterului; se duse la el şi-l 
întrebă cui vânduse pumnalul. 

— Infantelui don Henric, fratele regelui don Pedro, 
răspunse meşterul. 

Don Guttiere aflase tot ce voia să afle. Nu se putea 
răzbuna pe prinţul Henric, căci era un vechi castilian plin 
de respect şi de venerație pentru stăpânii săi, şi nu ar fi 
îndrăznit să-şi păteze mâinile cu sânge regal, oricât de 
mare ar fi fost insulta. 

Însă dona Mencia era fiica unui simplu gentilom, aşadar pe 
ea putea să se răzbune, şi se răzbună. 

— În ce fel? întrebă regina, atrasă de interesul ce i-l trezea 
povestirea acelei întâmplări, care avea o atât de mare 
asemănare cu a sa. 

— O! într-un fel foarte simplu, spuse trimisul. Se duse să-l 
aştepte la poarta lui pe un sărman chirurg numit Ludovico 


şi pe când acesta se înapoia acasă, îi puse pumnalul la gât, îl 
legă la ochi şi îl duse la locuinţa sa. 

Ajuns acolo, îi scoase legătura de la ochi. O femeie era 
legată de un pat, având două lumânări aprinse, una la cap, 
alta la picioare, ca şi când ar fi fost moartă. Braţul stâng, 
mai cu seamă, era legat atât de strâns încât ar fi încercat 
degeaba să şi-l scoată din legături. Chirurgul rămase 
înmărmurit, căci nu înţelegea nimic din toate astea. 

— Deschide vinele acestei femei, spuse don Guttiere, şi 
lasă sângele să se scurgă până când va muri. 

Chirurgul voi să se împotrivească, dar simţi pumnalul lui 
don Guttiere cum îi străpunge haina, fiind gata să-i 
străpungă şi pieptul; se supuse. În aceeaşi noapte, un om 
palid şi plin de sânge se arunca la picioarele lui don Pedro. 

— Sire, îi spunea el, astă-noapte am fost târât într-o casă, 
cu ochii legaţi şi cu pumnalul la gât, şi am fost silit să 
deschid vinele unei femei şi sa las să se scurgă tot sângele 
până a murit. 

— Şi cine te-a forţat? întrebă regele. Care e numele 
ucigaşului? 

— Nu-l cunosc, răspunse Ludovico. Dar fără să mă vadă 
cineva, mi-am muiat mâna în ligheanul cu sânge şi la ieşire, 
m-am făcut că mă clatin şi m-am rezemat de poartă cu 
mâna. Cercetaţi, sire, şi casa pe poarta căreia veţi vedea o 
mână însângerată va fi aceea a vinovatului. 

Regele don Pedro îl luă cu el pe primarul Sevillei şi 
străbătură împreună oraşul până când găsiră îngrozitoarea 
firmă; bătu atunci la poartă şi veni să deschidă chiar don 
Guttiere, căci uitându-se pe fereastră îl recunoscu pe 
ilustrul vizitator. 

— Don Guttiere, zise regele, unde este dona Mencia? 

— Aveţi s-o vedeţi, sire, răspunse spaniolul. 

Şi conducându-l pe rege în camera unde lumânările 
ardeau mereu şi unde mai ieşeau încă aburi din ligheanul 
plin de sânge cald: 

— Sire, zise el, iat-o pe aceea pe care o căutaţi. 


— Ce ţi-a făcut această femeie? întrebă regele. 

— M-a înşelat, sire. 

— Şi pentru ce te-ai răzbunat pe ea şi nu pe complicele ei? 

— Complicele ei este prinţul don Henric de Transtamare, 
fratele regelui don Pedro. 

— Ai vreo dovadă în această privinţă? 

— Iată pumnalul prinţului, care i-a căzut din greşeală în 
camera soţiei mele, şi pe care l-am găsit când am venit 
acasă. 

— Bine, zise regele, înmormânteaz-o pe dona Mencia şi 
pune să se curețe poarta casei dumitale pe care se vede o 
mână însângerată. 

— Nu, sire, răspunse don Guttiere; fiecare om care 
practică o meserie publică are obiceiul să pună deasupra 
porţii semnul meseriei sale; eu sunt medicul onoarei mele şi 
mâna însângerată este firma mea. 

— Pie, zise don Pedro, să rămână deci acolo şi să-i arate 
celei de-a doua soţii, dacă te vei căsători din nou, cât 
respect şi credinţă datorează soţului ei. 

— Şi nu s-a mai întâmplat nimic altceva? întrebă Blanche. 

— Ba da, doamnă; înapoindu-se la palat, regele don Pedro 
l-a exilat pe infantele don Henric. 

— Ei bine! ce legătură are această poveste cu mine, 
întrebă regina, şi prin ce îmi seamănă dona Mencia? 

— Prin aceea că, întocmai ca dumneavoastră, ea a trădat 
onoarea soţului, răspunse ostaşul, şi prin aceea că, întocmai 
ca don Guttiere, a cărui purtare a încuviinţat-o şi pe care l-a 
iertat, regele don Pedro s-a şi răzbunat pe complicele 
vostru. 

— Pe complicele meu! Ce vrei să spui, ostaşule? murmură 
Blanche, căreia aceste cuvinte îi aduceau aminte de biletul 
lui don Frederic şi de spaimele ei trecute. 

— Vreau să spun că marele maestru a murit, răspunse cu 
răceală ostaşul, pentru crima de trădare a onoarei regelui 
său, şi că, fiind vinovată de aceeaşi crimă ca şi el, trebuie să 
vă pregătiţi de moarte. 


Blanche rămase îngheţată, nu la vestea că avea să moară, 
ci la aceea că iubitul ei era mort. 

— Mort! spuse ea. Aşadar e adevărat, a murit! 

Cea mai iscusită accentuare a vocii omeneşti abia ar fi 
putut să redea câtă deznădejde şi groază puse tânăra 
femeie în aceste cuvinte. 

— Da, doamnă, reluă ostaşul maur, şi am adus cu mine 
treizeci de soldaţi spre a escorta corpul reginei de la 
Medina-Sidonia la Sevilla, pentru a i se acorda toate 
onorurile datorate rangului ei, deşi este vinovată. 

— Ostaşule, zise regina, ţi-am mai spus odată că regele 
don Pedro este judecătorul meu, iar tu doar călăul. 

— Bine, doamnă, urmă ostaşul, şi scoase din buzunar un 
şnur de mătase lung şi mlădios, la capătul căruia făcu un 
laţ. 

Această cruzime rece o revoltă pe regină. 

— O! strigă ea, cum a putut regele don Pedro să găsească 
în tot regatul un spaniol care să primească această 
ticăloasă însărcinare? 

— Nu sunt spaniol, sunt maur! spuse ostaşul ridicând 
capul şi dând la o parte gluga albă care îi ascundea faţa. 

— Mothril! strigă ea, urgia Spaniei... 

— Un bărbat de sânge nobil, doamnă, care nu va dezonora 
capul reginei atingându-l, reluă maurul râzând. 

Făcu un pas spre regină, cu şnurul fatal în mână. Înstinctul 
de conservare o făcu pe tânăra femeie să dea înapoi din 
faţa ucigaşului cu un pas egal cu cel pe care-l făcuse acesta 
pentru a se apropia de ea. 

— Vai! N-ai să mă ucizi astfel fără să-mi fac rugăciunea şi 
să mă împărtăşesc! strigă Blanche. 

— Doamnă, nici un păcat nu apasă asupra voastră, 
deoarece aţi spus că sunteţi nevinovată. 

— Ticălosule! Îndrăzneşti s-o insulţi pe regina ta înainte de 
a o sugruma... Oh! laşule! de ce n-am lângă mine pe 
vreunul din vitejii mei francezi să mă apere! 


— Da, spuse Mothril râzând, dar din păcate vitejii voştri 
francezi sunt de cealaltă parte a Pirineilor; în afară de cazul 
când Dumnezeul vostru ar face vreo minune... 

— Dumnezeul meu e mare! strigă Blanche. Ajutor! 
Cavalere! ajutor. 

Şi se repezi spre uşă; dar mai înainte de a fi atins pragul, 
Mothril azvârli şnurul care i se opri pe umeri. Apoi trase de 
laţ şi în momentul acela regina, simțind zgarda rece care îi 
strângea gâtul, scoase un țipăt sfâşietor. Tot atunci 
Mauleon, uitând sfaturile scutierului, se repezi spre locul de 
unde venea ţipătul. 

— Ajutor! strigă tânăra femeie cu glas sugrumat, 
zbătându-se pe podea. 

— Cheamă, cheamă, zise maurul strângând laţul de care 
nefericita prizonieră se agăța cu amândouă mâinile; 
cheamă şi vom vedea cine o să-ţi vină în ajutor, Dumnezeul 
tău sau iubitul. 

Deodată nişte pinteni răsunară pe coridor şi în pragul uşii 
apăru cavalerul în faţa maurului încremenit. 

Regina scoase un geamăt în care se amesteca bucuria şi 
suferinţa. Agenor îşi ridică spada, însă Mothril, cu braţu-i 
vânjos, o forţă pe regină să se ridice, făcându-şi pavăză din 
corpul ei. 

Gemetele nenorocitei se schimbaseră într-un horcăit 
înăbuşit, braţele i se răsuciseră de violenţa durerii, iar 
buzele i se învineţiră. 

— Kebir! strigă Mothril în arabă, Kebir! Ajutor! 

Şi în acelaşi timp se apăra atât cu corpul reginei cât şi cu 
unul din acele temute iatagane, a cărui lamă înconvoiată, 
atunci când apucă un cap îl taie şi îl face să zboare, aşa cum 
face secera cu un spic de grâu. 

— Ah! Necredinciosule, strigă Agenor, vrei să ucizi o fiică a 
Franţei? 

Şi peste capul reginei, încercă să-l lovească pe Mothril cu 
spada. 


Dar în acelaşi timp, se simţi cuprins de mijloc şi îndoit spre 
spate de Kebir, ale cărui braţe îl strângeau ca într-o chingă 
de fier. 

Se întoarse spre acest nou adversar, dar pierdu un timp 
preţios. Regina căzuse din nou în genunchi; nu mai ţipa, nu 
mai gemea, nu mai horcăia. Părea moartă. 

Kebir căuta din ochi vreun loc în armura cavalerului unde 
să-şi poată împlânta pumnalul pe care-l ţinea între dinţi. 

Acestei scene îi trebuise mai puţin timp să ajungă în 
punctul unde ne aflăm, decât îi trebuie fulgerului să 
sclipească şi să dispară. Tocmai atât cât îi trebui lui 
Musaron ca să-şi urmeze stăpânul şi să ajungă la rându-i în 
camera reginei. 

Ajunse. 

Ţipătul pe care-l scoase văzând ce se petrecea îi dădu de 
veste lui Agenor că îi sosise un ajutor. 

— Mai întâi regina! spuse cavalerul, care se afla tot în 
strânsoarea lui Kebir. 

Urmă o clipă de tăcere, după care Mauleon auzi un şuierat 
trecându-i pe la ureche, apoi simţi cum braţele maurului se 
desprindeau. 

Săgeata azvârlită de arcul lui Musaron îi străpunsese 
gâtul. 

— Repede la uşă! strigă Agenor, închide orice comunicaţie; 
eu am să mă ocup de bandit! 

Liberându-se de cadavrul lui Kebir care rămăsese agăţat 
de el într-o ultimă strânsoare şi care căzu cu greutate pe 
podea, se repezi la Mothril; şi înainte ca acesta să fi avut 
vreme să se ridice şi să se apere, îi dădu o lovitură atât de 
puternică încât spada lui grea despică zaua dublă de fier 
ce-i ocrotea capul şi îi crestă ţeasta. Ochii maurului se 
împăienjeniră, un sânge negru şi gros îi năclăi barba şi căzu 
peste regină, ca şi când ar fi voit să-şi înăbuşe şi mai mult 
victima cu ultimele-i zvârcoliri. 

Agenor îl dădu la o parte pe maur cu o lovitură de picior, şi 
aplecându-se deasupra reginei îi desfăcu repede laţul care 


aproape îi intrase în carne. Un oftat prelung fu singurul 
semn că regina mai trăia; dar întreg corpul părea a-i fi 
paralizat. 

— A noastră e izbânda! strigă Musaron. Seniore, luaţi-o pe 
tânăra doamnă de cap, eu am s-o iau de picioare, şi-o vom 
duce aşa. 

Ca şi când ar fi auzit cuvintele scutierului, ca şi când ar fi 
voit să vină în ajutorul eliberatorilor săi, regina se ridică 
printr-o mişcare convulsivă şi viaţa urcă din nou pe buzele 
ei. 

— În zadar, în zadar, spuse ea. Lăsaţi-mă. Sunt mai mult de 
jumătate în mormânt. Daţi-mi doar o cruce; să mor 
sărutând simbolul mântuirii noastre. 

Agenor îi dădu să sărute mânerul spadei care avea formă 
de cruce. 

— Vai! vai! zise regina. Abia coborâtă din cer şi iată-mă 
urcând din nou, că mă înapoiez printre celelalte fecioare, 
însoţitoarele mele. Dumnezeu mă va ierta căci am iubit şi 
am suferit mult. 

— Veniţi, veniţi, spuse cavalerul; mai e încă timp, vă vom 
salva. 

Regina apucă mâna lui Agenor. 

— Nu, nu! totul s-a sfârşit pentru mine. Ai făcut tot ce 
puteai face, cavalere. Fugi, părăseşte Spania, înapoiază-te 
în Franţa, du-te la sora mea şi povesteşte-i tot ce-ai văzut, 
iar ea să ne răzbune. Eu am să-i spun lui don Frederic cât 
de-nobil şi credincios prieten ai fost. 

Şi scoțând din deget un inel, îl dădu cavalerului, 
spunându-i: 

— Vei preda acest inel surorii mele, este cel pe care mi l-a 
dat la plecare, în numele soţului ei regele Carol. 

Ridicându-se pentru a doua oară spre crucea spadei lui 
Agenor, îşi dădu sufletul chiar în clipa când atingea cu 
buzele fierul simbolic. 

— Seniore, strigă Musaron trăgând cu urechea spre 
coridor, vin, aleargă, sunt numeroşi. 


— Nu trebuie să găsească trupul reginei mele laolaltă cu 
al ucigaşilor, spuse Agenor. Ajută-mă, Musaron. 

Luă cadavrul reginei, îl aşeză într-o poziţie maiestuoasă pe 
scaunul de lemn sculptat şi îi puse piciorul pe capul 
însângerat al lui Mothril, aşa cum pictorii şi sculptorii au 
aşezat piciorul Fecioarei pe capul zdrobit al şarpelui. 

— Şi acum, să plecăm, zise Agenor, dacă nu suntem cumva 
încercuiți. 

Câteva minute mai târziu, cei doi francezi se aflau din nou 
afară, şi, îndreptându-se spre sicomor, vedeau cadavrul 
santinelei care, în aceeaşi poziţie în care îl lăsaseră, părea 
să mai vegheze şi acum cu ochii lui mari lipsiţi de priviri, pe 
care moartea uitase să-i închidă. 

Se şi aflau dincolo de şanţ, când forfota torţelor şi strigăte 
din ce în ce mai puternice le dădură de veste că taina din 
turn fusese descoperită. 

XII CUM A PLECAT CAVALERUL DE MAULEON SPRE 
FRANŢA ŞI CE 1 S-A ÎNTÂMPLAT PE DRUM Pentru a se 
înapoia în Franţa, Agenor o luă aproape pe acelaşi drum pe 
care o luase pentru a veni în Spania. Singur, prin urmare 
neinspirând nici o teamă; sărac, prin urmare neinspirând 
nici o invidie, nădăjduia să se achite într-un mod fericit de 
însărcinarea ce i-o dăduse regina muribundă; totuşi, 
trebuia să se ferească pe drum de o mulţime de întâlniri 
neplăcute. 

Mai întâi de leproşi care, după cum se spunea, otrăveau 
fântânile cu un amestec de păr uns cu capete de năpârci şi 
cu labe de broaşte râioase. 

Apoi de regele Navarrei, duşmanul regelui Franţei, şi prin 
urmare al francezilor. 

Apoi de ţăranil5 care, după ce răsculaseră multă vreme 
poporul împotriva nobilimii, ajunseseră în cele din urmă să 
ridice biciul şi furca împotriva armurii. 

Apoi de englezi, instalaţi mişeleşte la toate colţurile mai 
bune al acelui frumos regat al Franţei, la Bayonne, la 
Bordeaux, în Dauphine, în Normandia, în Picardia, ba la 


nevoie chiar în mahalalele Parisului; în sfârşit de Marile 
companii, adunături eterogene ce cuprindeau în ele tot ce 
poate fi mai rău, asmuţind împotriva călătorilor, împotriva 
proprietăţii, împotriva locuitorului paşnic, împotriva 
frumuseţii, împotriva puterii, împotriva bogăției, o şleahtă 
veşnic flămândă. 

În afară de aceste neajunsuri din care nu am redat decât o 
mică parte, Agenor călătorea cum nu se poate mai liniştit. 

Pentru călătorul de pe vremea aceea era o obligaţie să 
studieze, să urmeze şi să imite obiceiurile vrăbiilor de 
câmp. Ele nu fac un salt, un zbor, o mişcare fără a-şi 
întoarce capul cu repeziciune spre cele patru puncte 
cardinale, spre a vedea dacă nu se zăreşte fie o puşcă, fie 
un laţ, fie o praştie, fie un câine, fie un copil, fie un şoarece, 
fie un uliu. 

Musaron era vrabia îngrijorată şi prădalnică; fusese 
însărcinat de Agenor să aibă grijă de pungă şi n-ar fi vrut ca 
din aproape goală cum era să ajungă să bată vântul într- 
însa. 

Străbătură fără necazuri Roussilon-ul, Languedoc-ul, 
Dauphine-ul, Lyonnais-ul şi ajunseră până la Châlon-sur- 
Saone. Dar încrederea în norocul de până atunci îi pierdu: 
convinşi că nu avea să li se mai întâmple nimic fiind atât de 
aproape de ţintă, se încumetară să călătorească într-o 
noapte, iar în dimineaţa următoare, de cum se iviră zorile, 
căzură într-o ambuscadă atât de numeroasă şi atât de bine 
întinsă, încât nu era chip să i te împotriveşti; prevăzătorul 
Musaron puse mâna pe braţul stăpânului său în momentul 
în care acesta, fără să chibzuiască, se pregătea să-şi tragă 
spada din teacă, astfel că fură prinşi fără a se recurge la 
violenţă. Lucrul de care se temuseră cel mai mult sau mai 
degrabă cavalerul se temuse, li se întâmplase: Musaron şi 
cu el se aflau în puterea căpitanului unei companii, pe nume 
Hugues de Caverley, adică a unui om care era în acelaşi 
timp englez prin naştere, evreu prin fire, arab prin 
apucături, ţăran prin gusturi, navarez prin viclenie şi 


aproape lepros peste toate astea, căci se războise prin ţări 
atât de calde, zicea el, încât se obişnuise cu căldura până 
într-atât încât nu mai putea părăsi armura şi mănuşile de 
fier. 

Cât despre bârfitorii lui - şi căpitanul, ca toţi oamenii cu 
merite deosebite, avea destui - aceştia spuneau că dacă nu- 
şi scotea armura şi mănuşile, o făcea ca să nu transmită 
numeroşilor săi prieteni boala neplăcută pe care avusese 
nenorocirea s-o aducă din Italia. 

Musaron şi cavalerul fură conduşi numaidecât în faţa 
şefului. Era un bărbat voinic care voia să vadă totul cu ochii 
lui; căci, pe vremurile acelea de restrişte, s-ar fi putut - 
după cum pretindea el - ca oamenii lui să lase să treacă 
vreun prinţ deghizat în cerşetor şi astfel ar fi pierdut un 
nou prilej de a face avere. 

În câteva clipe se lămurise ce treburi îl aduseseră pe 
Mauleon prin partea locului, treburi ce se puteau mărturisi, 
bineînţeles; cât despre însărcinarea dată de regina Blanche 
nici nu se aduse vorba. Se discută despre răscumpărare, 
atâta tot. 

— Te rog să mă ierţi, zise Caverley, stăteam acolo pe drum 
ca păianjenul pe grindă. Aşteptam pe cineva sau ceva, ai 
venit dumneata şi te-am prins; dar fără nici un gând rău 
împotriva dumitale. Vai! De când regele Carol al V-lea e 
regent, adică de la sfârşitul războiului, nu mai putem să ne 
câştigăm traiul. Dumneata eşti un cavaler încântător şi te- 
aş lăsa bucuros să pleci dacă am trăi în vremuri obişnuite; 
dar pe vreme de foamete, vezi dumneata, aduni şi 
firimiturile. 

— Iată-le pe ale mele, spuse Mauleon arătându-i 
căpitanului punga goală. Acum îţi jur pe Dumnezeu şi pe 
partea mea de paradis, că nu posed nici moşii, nici bani, nici 
altceva. Aşadar, la ce ţi-aş fi de folos? Lasă-mă să plec. 

— Mai întâi, tânărul meu prieten, răspunse căpitanul 
Caverley privind statura vânjoasă şi înfăţişarea războinică a 
cavalerului, mai întâi cred că ţi-ar sta de minune în primele 


rânduri ale companiei noastre, apoi ai calul dumitale, 
scutierul dumitale; dar nu toate astea constituie o captură 
prețioasă pentru mine. 

— Şi mă rog, ce împrejurare nefericită îmi dă oare atât de 
mare preţ în ochii dumitale? 

— Eşti cavaler, nu-i aşa? 

— Da, am fost făcut cavaler la Narbonne de mâna unuia 
din cei dintâi prinți ai creştinătăţii. 

— Aşadar dumneata eşti pentru mine un ostatic preţios, 
deoarece mărturiseşti că eşti cavaler. 

— Un ostatic? 

— Negreşit; dacă regele Carol al V-lea îl prinde pe unul din 
oamenii mei, pe unul din locotenenţii mei şi vrea să-l 
spânzure, atunci îl ameninţ şi eu că te spânzur pe 
dumneata, şi asta o să-l oprească. Dacă nu ţine seama de 
ameninţarea mea şi totuşi pune să-l spânzure, te spânzur şi 
eu pe dumneata şi o să fie o mare tristeţe pentru el să-şi 
vadă un gentilom spânzurat. Dar, iartă-mă, adăuga 
Caverley, văd la mâna dumitale o bijuterie pe care n-am 
băgat-o de seamă, ceva de parc-ar fi un inel. Ei, drăcie! 
Arată-mi-l şi mie, cavalere. Sunt amator de obiecte frumos 
lucrate, mai ales când scumpetea materialului se adaugă la 
valoarea execuţiei. 

Din acest moment, Mauleon îşi dădu seama cu cine avea 
de-a face. Căpitanul Caverley era un conducător de bandă; 
se făcuse şef de bandiți, văzând că nu mai are nimic de 
făcut dacă şi-ar fi continuat în mod cinstit meseria de ostaş, 
după cum singur mărturisea. 

— Căpitane, zise Agenor retrăgându-şi mâna, respecţi 
ceva pe lumea asta? 

— "Tot ce-mi produce teamă, răspunse condotierul. E drept 
că nu mă tem de nimic. 

— Îmi pare rău, spuse cu răceală Agenor, căci altminteri 
acest inel care valorează... 

— Trei sute de livre, întrerupse Caverley, aruncându-şi 
doar o privire asupra bijuteriei, dacă socotim numai 


greutatea aurului fără a ţine seama şi de lucrătură. 

— Ei bine! Acest inel, căpitane, care după spusele 
dumitale valorează doar trei sute de livre, dacă te-ai fi 
temut de ceva, ţi-ar fi adus o mie. 

— Cum aşa? Spune, tânărul meu prieten, omul învaţă la 
orice vârstă, iar mie îmi place să învăţ. 

— Cel puţin ai cuvânt de onoare, căpitane? 

— Cred că aveam odată; dar tot dându-l în dreapta şi-n 
stânga, nu-l mai am. 

— Dar cel puţin, ai încredere în cuvântul altora care, 
nedându-l niciodată, îl mai au încă? 

— N-am încredere decât în cuvântul unui singur om, iar 
omul acela nu eşti dumneata, cavalere. 

— Cine e? 

— Seniorul Bertrand Duguesclin. Dar seniorul Duguesclin 
ar răspunde pentru dumneata? 

— Nu-l cunosc, spuse Agenor, cel puţin nu personal. Dar 
oricât de străin mi-ar fi, dacă mă laşi să mă duc unde am 
nevoie, dacă mă laşi să predau inelul cui trebuie, îţi 
făgăduiesc, chiar în numele seniorului Duguesclin, nu o mie 
de livre, ci o mie de scuzi de aur. 

— Prefer cele trei sute de livre peşin, cât valorează inelul, 
spuse Caverley râzând şi întinzând mâna spre Agenor. 

Cavalerul se dădu cu vioiciune înapoi şi îndreptându-se 
către o fereastră ce dădea spre râu: 

— Inelul acesta, spuse el scoţându-l din deget şi întinzând 
braţul deasupra râului, este inelul reginei Blanche de 
Castilia, şi îl duc regelui Franţei. Dacă-mi vei da cuvântul 
tău că mă laşi să plec, şi să ştii că eu am încredere în el - îţi 
făgăduiesc o mie de scuzi de aur. Dacă mă refuzi, arunc 
inelul în râu şi pierzi atât inelul cât şi răscumpărarea. 

— Da, însă te opresc pe tine şi pun să te spânzure. 

— Asta e o despăgubire prea neînsemnată pentru un 
socotitor atât de dibaci ca tine; şi dovada că nu socoteşti 
moartea mea la preţul de o mie de scuzi, este că nu zici nu. 

— Nu zic nu, urmă Caverley, pentru că... 


— Pentru că ţi-e teamă, căpitane. Spune nu, şi inelul e 
pierdut, şi o să pui să mă spânzure după aceea, dacă vrei. 
Ei bine! Spui nu, spui da? 

— Pe legea mea! izbucni Caverley, cuprins de admiraţie, 
aşa băiat mai zic şi eu. Până şi scutierul a rămas țintuit 
locului. Să mă ia dracul! Pe splina sfântului nostru părinte 
papa! Îmi placi, cavalere. 

— Foarte bine, iar eu îţi sunt recunoscător cum se cuvine. 
Dar răspunde. 

— Ce vrei să răspund? 

— Da sau nu, nu cer altceva. 

— Ei bine! Da. 

— Să fie într-un ceas bun spuse cavalerul punând inelul la 
loc în deget. 

— Dar cu o condiţie, totuşi, urmă căpitanul. 

— Care? 

Caverley se pregătea să răspundă, când o mare zarvă îi 
atrase atenţia; tărăboiul se petrecea la marginea satului, 
sau mai degrabă a taberei aşezate pe malul râului şi 
înconjurată de păduri. Mai mulţi soldaţi îşi băgară capetele 
speriate pe uşă, strigând: 

— Căpitarie, căpitane! 

— Bine, bine, răspunse condotierul, obişnuit cu acest soi 
de alarme, vin îndată; apoi întorcându-se spre cavaler: Tu, 
rămâi aici, te vor păzi doisprezece oameni. Sper că-ţi fac 
destulă onoare, ce zici? 

— Fie, zise cavalerul, dar să nu se apropie de mine; căci la 
primul pas ce-l vor face, arunc inelul în Saone. 

— Să nu vă apropiaţi, dar nici să nu-l părăsiţi, spuse 
Caverley bandiţilor. 

Şi, salutându-l pe cavaler, fără să fi ridicat o clipă viziera 
căştii, se îndreptă cu paşi ce trădau nepăsarea obişnuinţei 
spre locul unde era gălăgia mai mare. 

Tot timpul cât lipsi, Mauleon şi scutierul rămaseră în 
picioare lângă fereastră, paznicii se aflau în cealaltă parte a 
camerei şi stăteau nemişcaţi în faţa uşii. 


Tărăboiul continuă deşi se potoli treptat, în cele din urmă 
încetă cu totul, şi, la o jumătate de oră, Hugues de Caverley 
apăru din nou, aducând cu el un nou prizonier pe care-l 
făcuse compania, împânzită prin întreg ţinutul ca un laţ de 
prins ciocârilii. 

Prizonierul părea să fie un nobil de ţară, de o statură 
frumoasă şi bine făcută; ca armură avea o cască ruginită şi 
o platoşă care părea să fi fost adunată de vreunul din 
strămoşii lui de pe câmpul de luptă de la Roncevaux16. 
Când îl vedeai înzorzonat astfel, prima dată îţi venea să 
râzi; dar ceva mândru în ţinuta lui, ceva îndrăzneţ în 
înfăţişarea pe care încerca totuşi să şi-o prefacă smerită, 
inspira zeflemiştilor dacă nu respect cel puţin precauţie. 

— L-aţi scotocit bine? întrebă Caverley. 

— Da, căpitane, răspunse un locotenent german căruia 
Caverley îi datora fericita alegere a poziţiei pe care o 
ocupa; această alegere îi fusese sugerată acestuia nu de 
calităţile strategice, ci de bunătatea vinurilor care, încă de 
pe vremea aceea, se recoltau pe malurile Saonei. 

— Când zic el, urmă căpitanul, vreau să zic el şi oamenii 
lui. 

— Fiţi pe pace, operaţiunea a fost făcută aşa cum se 
cuvine, răspunse locotenentul german. 

— Şi ce aţi găsit asupra lor? 

— O marcă de aur şi două mărci de argint. 

— Bravo! zise Caverley, ziua pare să fie destul de bună. 

Apoi întorcându-se spre noul prizonier: 

— Acum, spuse el, să stăm puţin de vorbă, paladinul1 7 
meu; cu toate că semeni foarte mult cu un nepot al 
împăratului Carol cel Mare, nu mi-ar părea rău să aflu chiar 
din gura dumitale cine eşti; să vedem, spune-ne sincer, fără 
reţinere, fără rezerve. 

— Sunt, aşa cum poţi vedea după accentul meu, răspunse 
necunoscutul, un biet gentilom din Aragon care am venit să 
vizitez Franţa. 

— Ai dreptate, spuse Caverley, Franţa e o ţară frumoasă. 


— Da, adăugă şi locotenentul, numai că momentul pe care 
l-ai ales nu prea e prielnic. 

Mauleon nu se putu opri să nu zâmbească, deoarece 
simţise pe pielea lui câtă dreptate avea locotenentul. 

Gentilomul străin rămase însă nepăsător. 

— Ascultă, urmă Caverley, nu ne-ai spus până acum decât 
ţara ta, adică jumătate din ce vrem să ştim; acum să ne spui 
şi numele tău. 

— Chiar de ţi l-aş spune, tot nu l-ai cunoaşte, răspunse 
cavalerul. De altfel nu am nici un nume căci sunt bastard. 

— Afară numai dacă nu eşti evreu, turc sau maur, trebuie 
să ai cel puţin un nume de botez. 

— Mă numesc Hernic, răspunse cavalerul. 

— Bine faci. Acum, ridică-ţi puţin casca să-ţi vedem şi noi 
mutrişoara de boiernaş aragonez. 

Necunoscutul şovăi şi se uită de jur împrejurul lui ca spre 
a se asigura că nu e nimeni care să-l cunoască. 

Caverley, plictisit de atâta aşteptare, făcu un semn. Unul 
din aventurieri se apropie atunci de prizonier, şi lovind cu 
mânerul spadei în bumbul de la cască, ridică viziera de fier 
ce ascundea faţa necunoscutului. 

Mauleon scoase un țipăt. Faţa aceea era portretul leit al 
nefericitului mare maestru don Frederic, de a cărui moarte 
nu putea totuşi să se îndoiască, deoarece îi ţinuse capul în 
mâini. 

Musaron îngălbeni de groază şi se închină. 

— Aha! Vă cunoaşteţi, spuse Caverley uitându-se pe rând 
la Mauleon şi la cavalerul cu casca ruginită. 

Auzind acestea, necunoscutul se uită la Mauleon cu 
oarecare îngrijorare. Dar de la prima privire dându-şi 
seama că îl vedea pe cavaler pentru prima oară, faţa i se 
însenină. 

— Ei, ce zici? întrebă Caverley. 

— Eu, spuse ultimul venit, nu-l cunosc pe acest gentilom, 
aşa că te înşeli. 

— Dar tu? 


— Eu la fel. 

— Atunci pentru ce ai scos un țipăt adineaori? întrebă 
căpitanul destul de neîncrezător, cu toată tăgada celor doi 
prizonieri. 

— Pentru că am crezut că vrea să-i taie capul atunci când 
i-a ridicat viziera. 

Caverley începu să râdă. 

— Aşa renume rău avem? întrebă el. Dar fii sincer, 
cavalere, îl cunoşti sau nu pe acest spaniol? 

— Pe cuvântul meu de cavaler, răspunse Agenor, îl văd azi 
pentru prima oară. 

Şi în timp ce făcea acest jurământ, care era curatul 
adevăr, Mauleon nu-şi mai revenea din uimire văzând 
ciudata asemănare. 

Caverley îşi plimba ochii de la unul la altul. Cavalerul 
necunoscut îşi reluase înfăţişarea de nepăsare şi părea o 
statuie de marmură. 

— Ascultă, spuse Caverley, nerăbdător să dezlege taina. Tu 
ai sosit primul, cavaler de... Am uitat să te întreb de nume, 
dar nu cumva şi tu eşti bastard? 

— Da, spuse cavalerul, sunt. 

— Bine, murmură aventurierul. Atunci nici tu n-ai nume? 

— Ba da, am unul. Mă numesc Agenor, şi întrucât m-am 
născut la Mauleon, mi se zice de obicei Bastardul de 
Mauleon. 

Caverley aruncă repede o privire spre necunoscut ca să 
vadă dacă numele rostit de cavaler îi făcea vreo impresie. 

Dar nici un muşchi nu i se mişcă pe faţă. 

— Aşadar, Bastard de Mauleon, zise Caverley, tu ai sosit 
primul, să terminăm cu treburile tale mai întâi, după aceea 
vom trece la ale seniorului Henric. După cum spuneam: 
inelul pentru două mii de scuzi. 

— Pentru o mie, îndreptă Agenor. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. 


— Poate să fie şi aşa. Inelul deci pentru o mie de scuzi. Dar 
îmi garantezi că e chiar inelul Blanchei de Bourbon? 

— Da, zise cavalerul. 

Necunoscutul făcu la rându-i o mişcare de uimire care nu-i 
scăpă lui Mauleon. 

— Regina Castiliei? urmă Caverley. 

— Regina Castiliei, răspunse Agenor. 

Necunoscutul deveni mai atent. 

— Cumnata regelui Carol al V-lea? întrebă din nou 
căpitanul. 

— Cumnata regelui Carol al V-lea. 

Necunoscutul era numai urechi. 

— Aceeaşi care se află închisă în castelul Medina-Sidonia 
din porunca regelui don Pedro, soţul ei? 

— Aceeaşi care a fost spânzurată de curând din porunca 
soţului ei don Pedro la castelul Medina-Sidonia, răspunse 
necunoscutul cu o voce calmă, dar neşovâielnică. 

Mauleon îl privi cu uimire. 

— Ah! ah! făcu Caverley, iată că se încurcă iţele. 

— Cum aţi aflat această veste? întrebă Mauleon, credeam 
că sunt primul care o aduc în Franţa. 

— Nu v-am spus că sunt spaniol şi că vin din Aragon? 
Tocmai în momentul plecării mele am auzit de această 
nenorocire, care făcea mare vâlvă în Spania. 

— Dar dacă regina Blanche de Bourbon a murit, cum de se 
află inelul la tine? 

— Pentru că mi l-a încredinţat înainte de a muri ca să mă 
duc să-l dau surorii ei regina Franţei şi să-i spun în acelaşi 
timp cine a pus s-o omoare şi cum a murit. 

— Aşadar ai fost de faţă la ultimele ei clipe? întrebă cu 
vioiciune cavalerul. 

— Da, răspunse Agenor, şi chiar eu l-am ucis pe asasinul 
ei. 

— Un maur? întrebă necunoscutul. 

— Mothril, răspunse cavalerul. 

— Chiar aşa e, însă nu l-ai ucis. 


— Cum aşa? 

— L-ai rănit doar. 

— Drace! zise Musaron, dacă aş fi ştiut una ca asta, eu 
care mai aveam încă unsprezece săgeți în tolbă! 

— Lăsaţi discuţia, spuse Caverley, toate astea sunt poate 
foarte importante pentru voi, însă pe mine nu mă privesc 
câtuşi de puţin, având în vedere că eu nu sunt nici spaniol, 
nici francez. 

— Ai dreptate, zise Mauleon. Aşadar ne-am înţeles, opreşti 
tot ce aveam asupra mea şi îmi redai libertatea, atât mie cât 
şi scutierului meu. 

— N-a fost vorba de scutier, spuse Caverley. 

— Pentru că se înţelegea de la sine. Îmi laşi inelul şi în 
schimbul inelului îţi dau o mie de livre. 

— De minune, urmă căpitanul, dar mai era încă o mică 
condiţie. 

— O condiţie? 

— Pe care mă pregăteam să ţi-o spun în clipa când am fost 
întrerupţi. 

— Aşa e, zise Agenor, mi-aduc aminte. Şi care e condiţia? 

— Ca în afară de cele o mie de livre la care preţuiesc 
biletul de liberă trecere, îmi vei mai datora serviciul în 
compania mea pe tot timpul primei expediţii la care va 
crede de cuviinţă regele Carol al V-lea să ne întrebuinţeze, 
sau pe care voi socoti eu să o fac pentru propriul meu 
interes. 

Mauleon făcu o mişcare de uimire. 

— Aşa că alege: ori îmi primeşti condiţiile ori nu le 
primeşti. Ai să semnezi că faci parte din compania mea şi în 
schimbul acestui angajament, eşti liber... deocamdată, 
bineînţeles. 

— Şi dacă nu mai vin? întrebă Mauleon. 

— O! Ai să vii, i-o întoarse Caverley, pentru că pretinzi că 
ai cuvânt. 

— Ei bine! Fie, primesc, dar cu o rezervă, una singură. 

— Care? 


— Aceea că, sub nici un motiv, nu vei putea să mă faci să 
ridic armele împotriva regelui Franţei. 

— E drept. La asta nu mă gândisem, spuse Caverley, eu 
care nu am ca rege decât pe cel al Angliei, şi nici măcar pe 
el... O să scriem aşadar un angajament şi tu o să-l semnezi. 

— Nu ştiu să scriu, zise cavalerul, care împărtăşea fără 
nici o stinghereală neştiinţa de carte răspândită în general 
printre nobilii acelor vremuri. Dar are să scrie scutierul 
meu. 

— Şi ai să-ţi pui crucea pe el? întrebă Caverley. 

— Am s-o pun. 

Luă un pergament, o pană şi le întinse lui Musaron, care 
scrise după dictarea sa: „Eu, Agenor, cavaler de Mauleon, 
mă angajez ca de îndată ce-mi voi fi îndeplinit însărcinarea 
pe lângă regele Carol al V-le, să mă înapoiez la căpitanul 
Hugues de Caverley oriunde s-ar găsi şi să-l slujesc, eu şi 
scutierul meu, pe tot timpul celei dintâi campanii, cu 
condiţia ca această primă campanie să nu fie îndreptată 
împotriva regelui Franţei, nici împotriva monseniorului 
conte de Foix, seniorul meu suzeran”. 

— Şi cele o mie de livre? strecură încet Caverley. 

— E drept, zise Agenor, le uitasem. 

— Da, însă eu am o memorie bună. 

Agenor continuă, dictându-i lui Musaron: „Şi pe deasupra 
voi preda numitului Hugues Caverley suma de o mie de 
livre pe care recunosc că i-o datorez, în schimbul libertăţii 
provizorii pe care mi-a redat-o”. 

Scutierul adăugă ziua, luna şi anul, după care cavalerul 
apucă pana, aproape tot aşa cum ar fi apucat un pumnal şi 
trase cu curaj un semn în formă de cruce. 

Caverley luă pergamentul, îl citi cu cea mai mare atenţie, 
presără nişte nisip pe scrisul încă umed, îndoi cu grijă 
pergamentul şi îl vâri după cureaua de care-i atârna spada. 

— Aşa, acum totul e-n ordine. Poţi să pleci, eşti liber. 

— Ascultă, spuse necunoscutul. Cum nu am vreme de 
pierdut şi cum şi eu sunt chemat la Paris pentru o treabă 


importantă, îţi propun să mă răscumpăr în aceleaşi condiţii 
ca şi acest cavaler. Te învoieşti? Răspunde, dar răspunde 
repede. 

Caverley începu să râdă. 

— Pe tine nu te cunosc, zise el. 

— Îl cunoşti oare mai mult pe seniorul Agenor de Mauleon, 
care nu se află în mâinile tale, după cât mi se pare, decât de 
o oră? 

— O! spuse Caverley, nouă fizionomiştilor nu ne trebuie 
nici măcar o oră ca să cântărim oamenii, şi totuşi în timpul 
orei pe care a petrecut-o în preajma mea, cavalerul a făcut 
ceva după care am putut să-l cunosc. 

Cavalerul aragonez zâmbi ciudat. 

— Aşadar mă refuzi? întrebă el. 

— Negreşii. 

— Are să-ţi pară rău. 

— Fiaşi! 

— Ascultă! mi-ai luat tot ce aveam, aşa că deocamdată nu 
mai am nimic să-ţi ofer. Păstrează-mi oamenii ca ostatici, 
păstrează-mi echipajele şi lasă-mă să plec numai cu calul. 

— Ei, drace! Mare hatâr îmi faci; echipajele şi oamenii tăi 
sunt ale mele, pentru că se află la mine. 

— Atunci, lasă-mă cel puţin să-i spun două vorbe acestui 
tânăr senior, pentru că e liber să plece. 

— Două vorbe în privinţa răscumpărării? 

— Negreşit. La cât o preţuieşti? 

— La suma care s-a găsit la tine şi la oamenii tăi, adică la o 
marcă de aur şi la două mărci de argint. 

— Fie, spuse cavalerul. 

— Ei bine, atunci spune-i ce crezi de cuviinţă. 

— Ascultă-mă cavalere, zise gentilomul aragonez. 

Şi amândoi se retraseră deoparte spre a putea vorbi 
nestingheriţi. 

XIII CUM S-A RĂSCUMPĂRAT CAVALERUL ARAGONEZ 
ÎN SCHIMBUL A ZECE MII DE SCUZI DE AUR Căpitanul 
Caverley urmărea din ochi cu foarte multă atenţie 


convorbirea dintre cei doi străini; dar spaniolul îl trăsese pe 
Agenor destul de departe de aventurier pentru ca niciuna 
din vorbele rostite de ei să nu poată ajunge până la el. 

— Domnule cavaler, începu necunoscutul, iată-ne la o 
distanţă de la care nu putem fi auziţi dar nu şi feriţi de 
priviri; astfel că fii bun şi lasă-ţi în jos viziera căştii, ca 
chipul să nu te dea în vileag faţă de toţi cei ce te înconjură. 

— Iar dumneata, seniore, zise Agenor, înainte de aţi cobori 
viziera, lasă-mă să te mai privesc câteva clipe. Crede-mă că 
simt când te privesc o bucurie dureroasă pe care n-o poţi 
înţelege. 

Necunoscutul zâmbi cu tristeţe. 

— Domnule cavaler, urmă el, priveşte-mă cât pofteşti, căci 
eu nu-mi voi cobori viziera. Cu toate că sunt abia cu cinci 
sau şase ani mai în vârstă decât dumneata, am suferit 
destul ca să fiu sigur de faţa mea: este un slujitor supus 
care nu spune niciodată decât ceea ce vreau eu să spună, şi 
dacă ea îţi reaminteşte trăsăturile unei persoane iubite, cu 
atât mai bine, asta va fi o încurajare pentru mine ca să-ţi 
cer un serviciu. 

— Vorbeşte, zise Agenor. 

— Văd că banditul care ne-a făcut prizonieri are o părere 
foarte bună despre dumneata. Se pare că nu se întâmplă 
acelaşi lucru cu mine; în vreme ce pe mine se 
încăpăţânează să mă reţină, dumitale îţi îngăduie să-ţi 
continui drumul. 

— Da, seniore, răspunse Agenor surprins că vede, de când 
vorbeau nestingheriţi, că spaniolul, deşi mai păstra un uşor 
accent, vorbea franţuzeşte foarte bine. 

— Ţin să-ţi spun, urmă aragonezul, că oricare ar fi nevoia 
dumitale de a-ţi continua drumul, a mea nu este mai puţin 
mare: trebuie cu orice preţ să scap din mâinile acestui om. 

— Seniore, spuse Agenor, dacă îmi juri că eşti cavaler, 
dacă îmi dai cuvântul dumitale, pot la rându-mi să-mi 
angajez onoarea faţă de căpitanul Caverley spre a-l 
convinge să te lase să pleci odată cu mine. 


— Tocmai acesta este serviciul pe care voiam să te rog să 
mi-l faci. Eşti pe atât de inteligent pe cât eşti de curtenitor, 
cavalere. 

Agenor se înclină. 

— Aşadar eşti nobil? întrebă el. 

— Da, senior Agenor, şi pot adăuga chiar că puţini 
gentilomi se pot lăuda că sunt mai nobili decât mine. 

— Atunci, zise cavalerul, ai un alt nume decât cel pe care ţi 
l-ai dat? 

— Da, desigur, răspunse cavalerul; dar tocmai aici te rog 
să dai dovadă de discreţie; trebuie să te mulţumeşti cu 
cuvântul meu fără a-mi cunoaşte numele, căci nu pot să ţi-l 
spun. 

— Chiar unui om căruia îi angajezi onoarea, chiar unui om 
căruia îi ceri să răspundă pentru dumneata? întrebă 
Agenor cu surprindere. 

— Domnule cavaler, reluă necunoscutul, îmi dau seama că 
această prudenţă e nevrednică de dumneata şi de mine. 
Dar mă silesc interese grave care nu sunt numai ale mele. 
Obţine-mi eliberarea la orice preţ vrei, şi oricare ar fi acel 
preţ, pe cuvântul meu de gentilom, îl voi plăti. Apoi, dacă-mi 
dai voie să mai adaug un cuvânt, îţi pot spune că n-are să-ţi 
pară rău dea mă fi obligat cu acest prilej. 

— Destul; destul, seniore, spuse Mauleon, cere-mi un 
serviciu, dar nu mi-l cumpăra dinainte. 

— Mai târziu, senior Agenor, zise necunoscutul, îmi vei 
preţui sinceritatea care mă sileşte să-ţi vorbesc astfel; aş fi 
putut să te mint şi să-ţi spun un nume fals; nu mă cunoşti, 
astfel că vrând-nevrând ar fi trebuit să te mulţumeşti cu 
spusele mele. 

— Acelaşi lucru îl gândeam şi eu, urmă Mauleon. Aşadar, 
vei fi liber odată cu mine, senior, în cazul când căpitanul 
Hugues de Caverley va binevoi să-mi păstreze aceeaşi 
simpatie. 

Agenor îl părăsi pe străin care rămase în acelaşi loc şi se 
înapoie la Caverley care aştepta nerăbdător rezultatul 


convorbirii. 

— Ce se-aude? întrebă căpitanul. Eşti mai norocos decât 
mine, prietene, şi ai aflat cine e acest spaniol? 

— Un negustor bogat din Toledo care vine în Franţa cu 
treburi de comerţ. Pretinde că reținerea lui aici i-ar pricinui 
o mare pagubă. Cere garanţia, mea, o primeşti? 

— Eşti gata s-o dai? 

— Da. Împărtăşind pentru o clipă situaţia lui, era firesc să-i 
ţin partea. Haide căpitane, să fim mărinimoşi în afaceri. 

Caverley se gândi o clipă. 

— Un negustor bogat, urmă el. Care are nevoie de 
libertate ca să-şi continuie negoţul... 

— Domnule, şopti Musaron la urechea stăpânului său, cred 
că aţi rostit o vorbă cam necugetată. 

— Ştiu eu ce fac, răspunse Agenor. 

Musaron se înclină, ca un om care are încredere în 
prudenţa stăpânului. 

— Un negustor bogat! repetă Caverley. Drace! atunci, 
înţelegi, are să fie mai scump decât pentru un gentilom; aşa 
că preţul de o marcă de aur şi două mărci de argint nu mai 
poate să ţină. 

— De aceea ţi-am spus şi eu în mod sincer cine era, 
căpitane; căci nu vreau să te împiedic să scoţi de la 
prizonierul dumitale răscumpărarea corespunzătoare cu 
poziţia lui. 

— Hotărât, cavalere, ţi-am mai spus-o, eşti un băiat de 
treabă. Şi cât oferă el? Trebuie să-ţi fi suflat vreo vorbă 
despre asta cât aţi tot şuşotit deoparte. 

— Mi-a spus să merg cu dumneata până la cinci sute de 
scuzi de argint sau de aur. De aur. Cu cinci sute de scuzi de 
argint ai fi înşelat. 

Caverley nu răspunse, socotea mereu. 

— Cinci sute de scuzi de aur, spuse el, ar ajunge pentru un 
simplu negustor. Dar ai zis că e un negustor bogat, aduci 
aminte. 


— Mi-aduc aminte, răspunse cavalerul, şi văd că am făcut 
rău că ţi-am spus-o, senior căpitan. Dar, cum trebuie să-ţi 
înduri pedeapsa greşelilor, ei bine, să ridicăm despăgubirea 
la o mie de scuzi, şi dacă va trebui să plătesc cinci sute 
pentru limbuţia mea, am să-i plătesc. 

— Nu poate să fie de ajuns pentru un negustor bogat, 
răspunse Caverley. O mie de scuzi de aur! E cel mult 
răscumpărarea unui cavaler. 

Agenor întrebă din ochi pe cel ale cărui interese era 
însărcinat să le apere, spre a şti dacă putea să se angajeze 
mai departe. Aragonezul făcu din cap un semn afirmativ. 

— Atunci, spuse cavalerul, să dublăm suma şi cu asta, 
basta. 

— Două mii de scuzi de aur, urmă condotierul începând să 
se mire singur de preţul ridicat pe care necunoscutul îl 
dădea pentru persoana lui. Două mii de scuzi de aur, dar e 
oare cel mai bogat negustor din Toledo? Pe legea mea, mi 
se pare că am dat o mare lovitură şi vreau să trag cât mai 
multe foloase. Ei bine! să mai dubleze puţin şi vom vedea. 

Agenor se uită din nou la clientul său care îi făcu un semn 
asemenea cu primul. 

— Atunci, zise cavalerul, pentru că eşti aşa de pretenţios, 
vom merge până la patru mii de scuzi de aur. 

— Patru mii de scuzi de aur! exclamă Caverley uimit şi 
încântat totodată. Atunci, înseamnă că e un evreu, iar eu 
sunt prea bun creştin ca să-i dau drumul unui evreu fără de 
cel puţin... 

— Cel puţin cât? repetă Agenor. 

— Cel puţin... căpitanul se opri singur în faţa cifrei ce-i 
venea pe buze, atât de enormă i se părea această cifră, cel 
puţin zece mii de scuzi de aur. Ah! iată că mi-a scăpat 
cuvântul, dar n-am ce-i face. 

Necunoscutul făcu un semn aproape neobservat de 
încuviinţare. 

— Bate palma, spuse Agenor întinzând mâna spre 
Caverley, suma ne convine şi ne învoim. 


— O clipă, o clipă, strigă Caverley, pentru zece mii de scuzi 
nu pot să primesc garanţia cavalerului, pe rânza papei! Mi- 
ar trebui un prinţ pentru o asemenea garanţie şi încă nici 
atât, căci cunosc mulţi din ei în care n-aş avea încredere. 

— Pungaşule! strigă Mauleon mergând drept spre 
Caverley şi ducând mâna la spadă, mi se pare că te îndoieşti 
de mine. 

— Ei! nu, copile, răspunse Caverley, te înşeli. Nu de tine 
mă îndoiesc, ci de el. Îţi închipui cumva că odată scăpat din 
ghearele mele are să plătească zece mii de scuzi de aur? 
Nu. La prima răspântie are s-o ia la stânga şi n-ai să-l mai 
vezi niciodată. N-a fost atât de darnic în vorbe, sau mai 
degrabă în gesturi, căci am văzut gesturile ce ţi le făcea, 
decât pentru că avea de gând să nu plătească. 

Cu toată nepăsarea de care dăduse dovadă până atunci 
străinul, Agenor văzu cum se roşeşte de mânie; dar 
aproape numaidecât se stăpâni şi, făcând cavalerului un 
semn cu mâna: 

— Vino, senior Agenor, zise el, mai am să-ţi mai spun ceva. 

— Nu te duce, urmă Caverley. Vrea să te ademenească cu 
niscai vorbe frumoase şi să-ţi lase pe cap cele zece mii de 
scuzi de aur. 

Dar cavalerul simţea instinctiv că aragonezul era mai mult 
decât arăta; se apropie deci de el cu încredere deplină şi 
chiar cu oarecare respect. 

— Îţi mulţumesc, eşti un gentilom cinstit! zise spaniolul cu 
glas încet. Ai făcut bine că te-ai angajat pentru mine şi pe 
cuvântul meu, nu ai de ce să te temi. Aş putea să-i plătesc 
lui Caverley chiar acum dacă aş vrea, căci am la şaua 
calului meu mai mult de trei sute de mii de scuzi în aur şi în 
diamante; dar ticălosul mi-ar primi răscumpărarea şi după 
ce o va fi primit nu mi-ar reda libertatea. lată aşadar ce vei 
avea de făcut; vei schimba calul cu al meu, vei pleca şi mă 
vei lăsa aici, apoi, în primul oraş, vei descoase şaua, vei lua 
din ea un sac de piele, iar din sac vei lua câte diamante îţi 


vor trebui ca să faci zece mii de scuzi de aur; apoi, cu o 
escortă numeroasă, vei veni să mă iei. 

— Seniore, spuse Agenor uimit, dar cine eşti, pentru 
Dumnezeu! ca să dispui de atâta bănet? 

— Cred că ţi-am arătat destulă încredere dânduc-ţi pe 
mână tot ce posed, ca să mai fie nevoie să-ţi spun cine sunt. 

— Seniore! seniore! urmă Mauleon, într-adevăr, acum 
încep să tremur şi nu ştii câte scrupule îmi dau ghes. 
Asemănarea aceasta ciudată, bogăţia, taina ce te 
înconjoară... Seniore, am de apărat nişte interese în 
Franţa... interese sfinte... şi poate aceste interese sunt 
opuse celor ale dumitale... 

— Răspunde-mi, zise necunoscutul cu tonul unui om 
obişnuit să poruncească: Ie duci la Paris, nu-i aşa? 

— Da. 

— Te duci să-i predai regelui Carol al V-lea inelul reginei 
Castiliei? 

— Da. 

— Te duci să-i ceri răzbunare în numele său? 

— Da. 

— Împotriva regeluj don Pedro? 

— Împotriva regelui don Pedro. 

— Atunci nu fi îngrijorat, reluă spaniolul, interesele 
noastre sunt aceleaşi, căci regele don Pedro a ucis-o pe... 
regina mea; astfel că şi eu am jurat s-o răzbun pe dona 
Blanche. 

— E oare adevărat ce spui? întrebă Agenor. 

— Domnule cavaler, zise necunoscutul pe un ton hortărât 
şi măreț, uită-te bine la mine... Pretinzi că semăn cu cineva 
pe care-l cunoşti. Cine era acel cineva? Spune! 

— O! nefericitul meu prieten! izbucni cavalerul O! nobilul 
mare maestru! Seniore, semeni ca două picături de apă cu 
Alteța Sa don Frederic. 

— Da, nu-i aşa? spuse zâmbind necunoscutul, o asemănare 
ciudată... o asemănare de frate. 


— Cu neputinţă! zise Agenor privindu-l pe aragonez 
aproape cu teamă. 

— Du-te în orăşelul apropiat, domnule cavaler, vinde unui 
evreu diamantele şi spune-i şefului trupei spaniole că don 
Henric deTranstamare e prizonierul căpitanului Caverley... 
Linişteşte-te, te văd prin armură cum tremuri. Gândeşte-te 
că suntem priviţi. 

Agenor tremura într-adevăr de surpriză. Îl salută pe prinţ 
cu mai mult respect decât ar fi trebuit poate şi se îndreptă 
spre Caverley care, scutindu-l de jumătate din drum, îi 
venea în întâmpinare. 

— Ei bine! zise căpitanul punându-i mâna pe umăr, se 
pricepe la vorbe frumoase, vorbe aurite, iar tu te laşi tras 
pe sfoară, bietul de tine! 

— Căpitane, spuse Agenor, vorbele acestui negustor sunt 
aurite într-adevăr, căci mi-a destăinuit un mijloc de a-ţi plăti 
răscumpărarea înainte de venirea serii. 

— Cei zece mii de scuzi de aur? 

— Cei zece mii de scuzi de aur. 

— Nimic mai uşor, spuse necunoscutul apropiindu-se: 
cavalerul îşi va continua drumul până într-un loc pe care-l 
cunoaşte şi unde am nişte bani depuşi; are să-ţi aducă banii, 
zece pungi de o mie de scuzi de aur fiecare. Ai să vezi aurul, 
ai să-l pipăi, ca să fii convins de-a binelea, iar când vei fi cu 
totul convins, când aurul va fi în cuferele tale, mă vei lăsa să 
plec. Cer oare prea mult? Îţi convine aşa? 

— Dacă îmi convine. Pe legea mea! Da, numai să te ţii de 
vorbă, spuse Caverley care credea că visează. 

Apoi, întorcându-se către locotenentul lui: 

— lată unul care se preţuieşte destul de scump. Să vedem 
cum îşi va plăti preţul; Agenor se uită la prinţ. 

— Domnule de Mauleon, zise acesta, în amintirea marelui 
serviciu pe care mi-l faci şi ca semn al recunoştinţei ce ţi-o 
păstrez, după obiceiul frăţesc al cavalerilor, să schimbăm 
calul şi spada; poate că vei pierde făcând acest schimb, dar 
te voi despăgubi mai târziu. 


Agenor îi mulţumi. Caverley, care auzise, începu, să râdă. 

— Iar te fură, îi spuse în şoaptă tânărului. l-am văzut calul, 
nu face cât altău. Cu siguranţă că nu e nici cavaler, nici 
negustor, nici evreu, e maur. 

Prinţul se aşeză liniştit în faţa unei mese făcându-i semn 
lui Musaron să redacteze un al doilea angajament 
asemănător cu primul; şi după ce fu redactat, Agenor, care 
era girantul prinţului, îşi puse crucea cum făcuse şi la al 
său; apoi, după ce căpitanul Caverley îl cercetă cu grija lui 
obişnuită, cavalerul plecă spre Châlon, care se zărea de 
cealaltă parte a Saonei. Totul se petrecu aşa după cum 
spusese prinţul. Agenor găsi în şa săculeţul de piele şi în 
săculeţ diamantele. Vându din ele în valoare de 
douăsprezece mii de scuzi, căci prinţul, jefuit în întregime 
de Caverley, avea nevoie să-şi umple punga la loc; apoi, pe 
când se întorcea spre tabără îl găsi pe căpitanul spaniol 
despre care-i vorbise don Henric de Transtamare, îl 
recunoscu, îi povesti păţania prinţului şi plecă însoţit de el 
şi de oamenii lui până la o pădurice aflată la o depărtare de 
aproape un sfert de leghe de locul unde se găsea tabăra. 
Acolo spaniolii se opriră şi Agenor îşi continuă drumul. 

Lucrurile se petrecură într-un mod mai cinstit chiar decât 
nădăjduia cavalerul. Caverley îşi socoti de mai multe ori 
scuzii de aur oftând adânc de fiecare dată, căci abia atunci 
îi venise ideea că unui om care plătea cu atâta punctualitate 
şi repeziciune, n-avea decât să-i ceară de două ori suma pe 
care o ceruse şi cu siguranţă că i-ar fi plătit-o. 

Totuşi trebuia să se hotărască odată, şi întrucât cavalerul 
îşi ţinuse cu stricteţe cuvântul, să şi-l onoreze şi el pe al său. 
Caverley îi lăsă deci să plece pe cei doi tineri, dar nu fără 

a-i reaminti lui Agenor că nu se achitase faţă de el şi că îi 
mai datora o mie de scuzi şi serviciul pe timpul unei întregi 
campanii. 

— Nădăjduiesc că nu te vei mai înapoia niciodată la aceşti 
bandiți, spuse prinţul de îndată ce se văzură liberi. 

— Vai! răspunse Agenor, va trebui totuşi. 


— Voi plăti eu ce va fi nevoie ca să te răscumpăr. 

— Dar nu-mi vei răscumpăra cuvântul, prinţul meu, zise 
Agenor, iar eu mi-am dat cuvântul. 

— La naiba! spuse prinţul, eu nu mi l-am dat pe-al meu, voi 
pune să-l spânzure pe Caverley, cum te văd şi cum mă vezi. 
În felul acesta nu voi avea regretul că scuzii mei de aur o 
să-i folosească. 

În momentul acela ajunseră lângă păduricea unde stătea 
la pândă căpitanul spaniol cu cei douăzeci de lăncieri, iar 
Henric, bucuros că a scăpat doar cu atât, se întâini din nou 
cu prietenii săi. 

Aşa se termină aventura în care intraseră împreună 
prinţul şi cavalerul, şi din care prinţul scăpase datorită 
cuvântului dat de cavaler. 

Cât despre Agenor, care plecase fără bani şi fără prieteni, 
se trezea că are aproape o comoară la dispoziţie şi drept 
ocrotitor un prinţ. 

Asupra acestei situaţii Musaron făcu mii de disertaţii, care 
mai de care mai meşteşugite; însă aceste disertaţii, deşi cu 
miez filosofic, sunt prea cunoscute încă din vechime ca să le 
mai pomenim aici. 

Totuşi îşi termină disertaţiile printr-o întrebare prea 
importantă pentru a o trece sub tăcere. 

— Seniore, nu înţeleg pentru ce, având douăzeci de 
lăncieri la dispoziţie, aţi mers singur, însoţit numai de un 
scutier şi de doi sau trei servitori. 

— Dragul meu, spuse prinţul râzând, pentru că regele don 
Pedro, fratele meu, a împânzit toate drumurile ce duc din 
Spania în Franţa cu spioni şi asasini. O suită numeroasă ar 
fi făcut să fiu recunoscut, iar eu doream să călătoresc 
incognito. Întunericul îmi prieşte mai bine decât lumina 
zilei. De altfel, vreau să se poată spune: „Henric a plecat din 
Spania cu trei servitori şi s-a înapoiat cu o armată întreagă. 
Don Pedro, dimpotrivă, îşi avea toată armata în Spania şi a 
plecat din ea singur”. 

— Când te gândeşti că sunt fraţi!. Murmură Agenor, fraţi! 


— Fratele meu mi-a ucis fratele, urmă Henric de 
Transtamare, iar eu îmi voi răzbuna fratele. 

— Seniore, zise Musaron folosindu-se de un moment în 
care prinţul stătea de vorbă cu locotenentul iată un pretext 
pe care seniorul Henric de Transtamare nu l-ar da nici 
pentru alţi zece mii de scuzi de aur. 

— Cum seamănă cu viteazul mare maestru. Ai băgat de 
seamă, Musaron? 

— Seniore, zise scutierul, don Frederic era blond şi acesta 
e roşcat; ochii marelui maestru erau negri şi acesta îi are 
cenuşii; unul avea nasul de acvilă, celălalt cioc de vultur; 
primul era zvelt, al doilea e uscăţiv; don Frederic avea foc 
în obraji, monseniorul Henric de Transtamare are sânge; nu 
cu don Frederic seamănă, ci cu don Pedro. Doi vulturi, 
senior Agenor, doi vulturi. 

— E adevărat, gândi Mauleon; şi se bat pe corpul 
porumbiţei. 

XIV CUM I-A DAT CAVALERUL DE MAULEON REGELUI 
CAROL AL V-LEA INELUL CUMNAIEI SALE, REGINA 
BLANCHE DE CASTILIA În grădina unui frumos palat ce se 
înălța în strada Saint-Paul, dar care totuşi mai avea câteva 
părţi neterminate, se plimba un bărbat de vreo douăzeci şi 
cinci sau douăzeci şi şase de ani, îmbrăcat într-un halat 
lung, de culoare închisă, cu revere de catifea neagră, cu 
mijlocul strâns de un şnur ai cărui ciucuri atârnau până-n 
pământ. Împotriva obiceiurilor vremii, acest bărbat nu avea 
nici spadă, nici pumnal, nici vreun semn distinctiv de 
nobleţe. Singura podoabă pe care o purta era un fel de 
coroniţă din flori de crin ce încercuia una din acele bonete 
de catifea neagră care au precedat moda capişonului. 

După trăsături se vedea că este de cea mai curată rasă 
francă: avea părul blond, tăiat pătrat ca semn de înaltă 
nobleţe, ochii albaştri şi barba castanie; faţa lui, deşi arăta 
vârsta pe care am spus-o, nu purta urma niciunei patimi, iar 
firea lui serioasă şi chibzuită vădea un om cu gânduri grave, 
cu îndelungi cugetări. Din când în când se oprea, îşi rezema 


bărbia în piept şi lăsa să-i atârne o mână pe care i-o lingeau 
nişte ogari vânjoşi ce mergeau alături, în acelaşi pas cu el, 
oprindu-se când se oprea el şi continuându-şi drumul când 
stăpânul pornea din nou. 

La oarecare depărtare de acest bărbat, un paj tânăr, cu 
chip nepăsător, sprijinit de un copac şi ţinând pe pumnul 
închis un şoim cu capul acoperit cu o mică glugă, întărâta 
pasărea de pradă pe care o puteai recunoaşte ca făcând 
parte din slujitorii favoriţi după zurgălăii de aur ce-i purta. 

În colţurile mai îndepărtate ale grădinii, se auzea ciripitul 
voios al păsărelelor care îşi luau în primire florile şi copacii 
din noul domiciliu regal, căci bărbatul cu faţa gânditoare nu 
era altul decât regentul Carol al V-lea care conducea 
regatul Franţei. În vreme ce tatăl său Ioan18, sclav al 
cuvântului dat, rămânea prizonier în Anglia. El poruncise să 
se clădească acest nou palat spre a înlocui castelul Luvru şi 
palatul din Insula Cetăţii, în care studiosul monarh, singurul 
dintre regii Franţei pe care posteritatea ar fi trebuit să-l 
numească înțeleptul, nu găsea destulă singurătate şi linişte. 

Pe alei se vedeau trecând încoace şi-ncolo numeroşii 
servitori ai acestei case somptuoase, şi mai presus şi 
ţipetele nerăbdătoare ale şoimului, de ciripitul îndepărtat al 
păsărelelor şi de gălăgia ce o făceau cuvintele schimbate 
între servitorii ce se tot foiau prin curte, se auzea din când 
în când, ca un tunet, mugetul unor lei mari pe care regele 
loan poruncise să-i aducă din Africa, şi care erau ţinuţi în 
nişte gropi adânci. 

Regele Carol al V-lea se plimba pe una din aleile grădinii, 
făcând calea-ntoarsă atunci când ajungea la un anumit 
punct, pentru a nu pierde din vedere uşa palatului ce ducea 
- pe o scară cu şase trepte exterioare - la terasa spre care 
se îndrepta aleea. 

Din când în când se oprea, aţintindu-şi privirile spre uşa 
de unde părea că aşteaptă să apară cineva şi, cu toate că 
persoana aceea părea aşteptată cu multă nerăbdare, faţa 
lui nu trăda nici o tulburare, iar după fiecare nouă 


aşteptare îşi relua plimbarea cu acelaşi pas şi cu aceeaşi 
seninătate melancolică. 

În cele din urmă, la capătul peronului apăru un bărbat 
îmbrăcat în negru, ţinând în mână o tăbliță de abanos şi 
câteva bucăţi de pergament. Îmbrăţişă cu privirea grădina 
în care avea să coboare şi, zărindu-l pe, rege, se îndreptă 
spre el. 

— Ah! dumneata eşti, doctore, zise regele făcând câţiva 
paşi în întâmpinarea lui, te aşteptam. Vii de la Luvru? 

— Da, sire. 

— S-a înapoiat cumva vreun sol din cei trimişi în misiune? 

— Niciunul; în schimb, doi cavaleri care par să vină dintr-o 
călătorie lungă, au sosit acum câteva clipe şi stăruie să aibă 
cinstea de a fi prezentaţi Alteţei Voastre, căreia - spuneau 
ei - au să-i comunice lucruri de cea mai mare importanţă. 

— Şi dumneata ce-ai făcut? 

— l-am adus cu mine şi aşteaptă bunul plac al regelui într- 
una din sălile palatului. 

— Şi nici o veste de la Sanctitatea Sa papa Urban al V-lea? 

— Nu, sire. 

— Şi nici de la Duguesclin pe care i l-am trimis, cu un 
mesaj? 

— Nu încă; dar nu vom întârzia să primim deoarece acum 
zece zile o anunţa pe Alteța Voastră că a doua zi urma să 
părăsească Avignon-ul. 

Regele rămase o clipă pe gânduri aproape îngrijorat; apoi, 
ca şi când ar fi luat o hotărâre spuse: 

— Haide, doctore, să vedem scrisorile. 

Şi regeler cuprins de fiori, ca şi când fiecare nouă 
scrisoare avea să-i aducă la cunoştinţă o nouă nenorocire, 
se aşeză sub un umbrar unde, printre frunzele de caprifoi, 
pătrundeau razele călduţe ale unui soare de august. 

Cel căruia i se adresase cu numele de doctor, deschise o 
mapă pe care o purta sub braţ şi scoase din ea mai multe 
scrisori. Doctorul desfăcu una la întâmplare. 

— Citeşte, spuse regele. 


— O misivă din Normandia, răspunse doctorul: englezii au 
ars un oraş şi două sate. 

— Cu toată înţelegerea de pace, murmură regele, cu tot 
tratatul de la Bretigny, care ne costă atât de scump! 

— Ce veţi face, sire? 

— Voi trimite bani, zise regele. 

— O misivă din Forez. 

— Citeşte. 

— Marile companii s-au abătut pe malurile Saone-i. Trei 
oraşe au fost jefuite, recoltele de pe câmp tăiate, viile 
smulse, vitele răpite. Au vândut o sută de femei. 

Regele îşi ascunse faţa în mâini. 

— Dar Jacques de Bourbon nu se află prin partea locului? 
întrebă el. Mi-a făgăduit să mă descotorosească de toţi 
bandiții aceia! 

— Aşteptaţi, spuse doctorul deschizând o a treia depeşă. 
lată o scrisoare în care este vorba de el. A întâlnit Marile 
companii la Brignais, a avut loc o bătălie, dar... 

Doctorul se opri, şovăind. 

— Dar!. Reluă regele smulgându-i scrisoarea din mâini. Să 
vedem, ce s-a întâmplat? 

— Citiţi singur, sire. 

— Înfrânt şi ucis! murmură regele, un prinţ din casa 
Franţei ucis şi măcelărit de nişte bandiți. Şi sfântul nostru 
părinte nu-mi răspunde nimic. Distanţa de la Avignon până 
aici nu e aşa de mare totuşi. 

— Ce porunciţi, sire? întrebă doctorul. 

— Nimic. Ce vrei să poruncesc în lipsa lui Duguesclin? Şi 
în afară de toate astea n-a venit şi un sol din partea fratelui 
meu regele Ungariei? 

— Nu, sire, răspunse cu sfială doctorul, care vedea 
înmulţindu-se încetul cu încetul acel noian de nenorociri ce 
cădeau pe capul bietului rege. 

— Şi Bretania? 

— Mereu în plin război: contele de Montfort a avut câteva 
izbânzi. 


Carol al V-lea ridică spre cer o privire mai mult visătoare 
decât disperată. 

— Dumnezeule mare! murmură el. Ai lăsat tu oare Franţa 
în părăsire? Tatăl meu era un rege bun, însă prea războinic. 
Eu am primit cu evlavie încercările pe care mi le-ai trimis, 
Doamne! Am căutat totdeauna să cruţ sângele făpturilor 
tale, socotindu-i pe cei peste care m-ai aşezat drept oameni 
despre care trebuie să-ţi dau socoteală, iar nu ca pe nişte 
sclavi al căror sânge poate să curgă după toanele mele. Şi 
cu toate astea nimeni nu mi-a prețuit omenia, nici chiar tu, 
Doamne.! Vreau să pun stavilă acestei barbarii care 
împinge lumea înapoi spre haos. Intenţia e bună, sunt sigur, 
cu toate astea nimeni nu mă ajută, nimeni nu mă înţelege. 

Şi regele lăsă din nou să-i cadă pe mână capul plin de 
gânduri. 

În momentul acela se auzi o mare larmă de trâmbiţe şi de 
urale ce străbăteau străzile, al cărei zvon ajunse până la 
urechile distrate ale regelui. Pajul încetă să-şi mai întărâte 
şoimul şi-l întrebă din ochi pe doctor. 

— Du-te şi vezi ce este, spuse doctorul. Sire, adăugă el 
întorcându-se spre rege, auziţi fanfarele acelea? 

— Eu îi vorbesc cerului de pace şi de filosofie, zise regele, 
iar el îmi răspunde cu război şi violenţe. 

— Sire, spuse pajul alergând, este seniorul Bertrand 
Duguesclin care se înapoiază de la Avignon şi intră în oraş. 

— Să fie binevenit, murmură regele vorbindu-şi singur. Cu 
toate că vine cu un alai mai mare decât l-aş fi voit. 

El se ridică repede, pornind să-i iasă în întâmpinare; dar 
mai înainte de a fi ajuns la capătul aleii, o mare mulţime de 
oameni apăru sub boltă şi pătrunse prin poarta grădinii: 
era poporul, gărzile şi cavalerii, săltând de bucurie şi 
înconjurându-l pe un bărbat de statură mijlocie, cu capul 
mare, cu umerii laţi şi cu picioarele arcuite de pe urma 
obiceiului de a merge prea mult călare. 

Acel bărbat era seniorul Bertrand Duguesclin care, cu 
chipul lui simplu, dar blând şi cu privirea-i inteligentă, 


zâmbea şi mulțumea poporului, gărzilor şi cavalerilor care îl 
copleşeau cu osanale. 

În momentul acela regele apăru la capătul aleii; toţi se 
înclinară, iar Bertrand Duguesclin cobori cu repeziciune 
treptele spre a veni să-l salute respectuos pe rege. 

— Se prosternează toţi în faţa mea, murmură Carol, dar îi 
zâmbesc lui Duguesclin. Pe mine mă respectă, dar pe el îl 
iubesc. Asta pentru că el întruchipează acea glorie falsă 
care înflăcărează atât de mult sufletele simple, iar eu le 
înfăţişez pacea, adică, după vederile lor strâmte, ruşinea şi 
supunerea. Oamenii aceştia fac partea din secolul lor, 
numai eu nu fac parte dintr-al meu, şi mai degrabă i-aş 
culca pe toţi în mormânt decât să le impun o schimbare 
care nu se potriveşte nici cu gusturile şi nici cu obiceiurile 
lor. Totuşi de-mi va da Dumnezeu putere, am să stărui. 

Apoi aţintindu-şi privirea calmă şi binevoitoare asupra 
cavalerului care pusese un genunchi pe pământ în faţa lui 
spuse cu voce puternică: 

— Fii binevenit. 

Duguesclin îşi apăsă buzele pe augusta mână întinsă. 

— Bunul meu rege, spuse cavalerul ridicându-se, iată-mă. 
Am îndemnat caii serios la drum după cum vedeţi, şi aduc 
veşti. 

— Bune? întrebă regele. 

— Da, sire, foarte bune. Am înrolat trei mii de lăncieri. 

Poporul scoase strigăte de mulţumire auzind de această 
întărire care sosea condusă de un general atât de viteaz. 

— Iată un lucru bun, răspunse Carol nevoind să împiedice 
întreaga bucurie pe care cuvintele lui Duguesclin o iscase în 
mijlocul acelei mulţimi pline de admiraţie. 

Apoi cu glas scăzut murmură: 

— Vai! Nu trebuiau înrolați trei mii de lăncieri, ci mai 
degrabă eliberaţi şase mii. Vom avea totdeauna destui 
soldaţi, numai să ştim să-i întrebuinţăm. 

Şi, luându-l de braţ pe bunul cavaler, foarte uimit de 
această cinste, urcă treptele, străbătu întreaga mulţime de 


popor, de curteni, de gărzi, de cavaleri şi de femei, care, 
văzând buna înţelegere ce domnea între rege şi generalul 
în care toţi îşi puseseră speranţele, înălţau urale de se 
cutremurau bolțile. 

Carol al V-lea salută pe toată lumea cu mâna, zâmbind şi-l 
conduse pe cavalerul breton într-o mare galerie destinată 
mai târziu pentru audienţe, şi care se învecina cu 
apartamentul său. Strigătele mulţimii îi urmăriră tot timpul 
şi se mai auzeau şi după ce regele închisese uşa în urma lui. 

— Sire, spuse Bertrand plin de voioşie, eu ajutorul cerului 
şi cu dragostea acestor viteji, vă veţi recăpăta întreaga 
moştenire, şi sunt sigur că în doi ani de război bine făcut... 

— Dar pentru a face război, Bertrand, e nevoie de bani, de 
mulţi bani, iar noi nu mai avem. 

— Nu vă îngrijoraţi, sire, zise Bertrand, cu o mică taxă 
asupra celor de pe ogoare... 

— Nu mai există ogoare, prietene. Englezul a pustiit totul, 
iar bunii noştri aliaţi, Marile companii, au terminat de 
mistuit ce mai rămăsese de la englez. 

— Sire, veţi pune un impozit de un franc pe fiecare 
membru al clerului, şi veţi lua o zeciuială din averile lor. A 
trecut destulă vreme de când oamenii bisericii îşi iau 
această dijmă din bunurile noastre. 

— Tocmai pentru acest lucru te-am trimis la sfântul nostru 
părinte papa Urban al V-lea, spuse regele. Ne îngăduie el 
oare să luăm această dijmă? 

— Ba dimpotrivă, răspunse Bertrand, căci se plânge de 
sărăcia clerului şi cere bani. 

— Vezi bine, prietene, zise regele cu un zâmbet trist, că nu 
e nimic de făcut în această privinţă. 

— Da, sire. Însă vă acordă o mare favoare. 

— Orice favoare care costă scump, Bertrand, nu mai este o 
favoare pentru un rege a cărui vistierie este goală. 

— Sire, v-o acordă gratis. 

— Atunci, spune repede, Bertrand, despre ce favoare e 
vorba. 


— Sire, urgia Franţei în momentul de faţă o formează 
Marile companii, nu-i aşa? 

— Da, desigur. Papa a găsit vreun mijloc să ne scape de 
ele? 

— Nu, sire, asta depăşeşte puterea sa. Dar le-a 
excomunicat. 

— Ahl iată că ne-a dat gata, strigă regele deznădăjduit, în 
vreme ce Bertrand, care anunţase această veste cu un aer 
triumfător, nu ştia ce să mai creadă. Din hoţi o să ajungă 
asasini, din lupi o să ajungă tigri. Poate că printre ei mai 
existau unii care se temeau de Dumnezeu şi aceia îi mai 
înfrânau pe ceilalţi. Acum nu se vor mai teme de nimic şi nu 
vor mai cruța nimic. Suntem pierduţi, sărmanul meu 
Bertrand! 

Vrednicul cavaler cunoştea înţelepciunea adâncă şi mintea 
ascuţită a regelui. Avea acea calitate prețioasă la un om mai 
simplu şi anume respectul pentru un raţionament superior, 
astfel că începu să cugete, iar bunul lui simţ înnăscut îi 
dovedi că regele avea dreptate. 

— E adevărat, zise el, o să aibă de ce râde când vor afla că 
sfântul nostru părinte papa i-a tratat ca pe nişte creştini, iar 
ei o să ne trateze pe noi ca pe nişte mahomedani şi evrei. 

— Vezi bine, dragul meu Bertrand, în ce situaţie neplăcută 
ne aflăm. 

— Într-adevăr, nu mă gândeam la asta şi credeam că vă 
aduc o veste bună. Vreţi să mă înapoiez la papa şi să-i spun 
să nu se grăbească? 

— Mulţumesc, Bertrand, zise regele. 

— lertaţi-mă, sire. Mărturisesc că sunt un prost 
ambasador. Meseria mea e să încalec şi să atac atunci când 
îmi spuneţi: încalecă, Guesclin, şi atacă. Însă în toate 
chestiunile ce se dispută cu lovituri de pană în loc de 
lovituri de spadă, mărturisesc, sire, că sunt un politician 
nepricepui. 

— Şi totuşi, urmă regele, dacă ai vrea să mă ajuţi, dragul 
meu Bertrand, nimic nu ar fi încă pierdut. 


— Cum? Dacă aş vrea să vă ajut, sire! izbucni Duguesclin; 
dar nici nu încape îndoială că vreau! Iar braţul, spada şi 
trupul meu le pun la dispoziţia voastră. 

— Vezi că s-ar putea să nu mă înţelegi, spuse regele cu un 
oftat. 

— Asta se prea poate, sire, căci am capul puţin cam tare, 
ceea ce de altfel e un mare noroc pentru mine, căci am 
primit atâtea lovituri, încât dacă natura nu l-ar fi călit, ar fi 
astăzi într-o stare de plâns. 

— Am greşit spunându-ţi că n-ai putea să mă înţelegi, 
dragul meu Bertrand. Ar fi trebuit să spun că nu aivrea. 

— Că nu aş vrea? urmă Bertrand uimit. Şi cum aş putea 
să-nu vreau un lucru pe care regele meu îl vrea? 

— Hei! dragul meu Bertrand, pentru că în general noi nu 
voim decât lucrurile care sunt în firea noastră, în obiceiurile 
noastre sau în înclinațiile noastre, iar lucrul pe care am să 
ţi-l cer îţi va părea la prima vedere ciudat şi chiar 
neobişnuit. 

— Spuneţi totuşi, sire. 

— Bertrand, tu cunoşti istoria noastră, nu-i aşa? 

— Nu prea mult, sire. Ceva mai multişor pe cea a 
Bretaniei, pentru că de-acolo sunt. 

— Dar în sfârşit, ai auzit vorbindu-se de toate marile 
înfrângeri care în mai multe rânduri au adus regatul 
Franţei la doi paşi de pierzanie. 

— Cât despre asta, da, sire. Maiestatea Voastră vrea fără 
îndoială să vorbească de Courtray, de pildă, unde a fost ucis 
contele de Artois; despre bătălia de la Crecy, de unde 
regele Filip de Valois abia a scăpat cu fuga; şi în sfârşit de 
bătălia de la Poitiers, unde regele Ioan a fost făcut 
prizonier. 

— Ei bine, Bertrand? întrebă regele, ai cugetat vreodată la 
cauzele care au făcut să se piardă aceste bătălii? 

— Nu, sire, cuget cât mai puţin cu putinţă, cugetarea mă 
oboseşte. 


— Da, te înţeleg. Însă eu am cugetat la această cauză şi 
am găsit-o. 

— Adevărat! 

— Da, şi am să ţi-o spun. 

— Ascult, sire. 

— Ai băgat de seamă că îndată ce francezii se află în toiul 
luptei, în loc să se fortifice îndărătul suliţelor, cum fac 
flamanzii, sau îndărătul fortificațiilor din ţăruşi, cum fac 
englezii, în loc să pornească înainte când momentul li se 
pare prielnic, atacă toţi claie peste grămadă după cum îi 
taie capul fără să se sinchisească de teren, fiecare neavând 
decât un singur gând, acela de a ajunge primul şi de a da 
cele mai multe lovituri? De aici, lipsa de unitate, căci nimeni 
nu ascultă decât de voinţa lui, nu urmează decât o lege, 
aceea a toanelor lui; nu ascultă decât de un glas, acela care 
strigă înainte; asta face ca flamanzii şi englezii, care sunt 
popoare serioase şi disciplinate, care ascultă de glasul unui 
singur şef, să lovească la timp şi aproape totdeauna ne 
înfrâng. 

— E adevărat, zise Duguesclin, chiar aşa se petrec 
lucrurile. Dar ce mijloc să întrebuinţăm spre a-i împiedica 
pe francezi să se mai avânte când văd duşmanul în faţa lor? 

— Tocmai aici ar trebui să ajungem, bunul meu 
Duguesclin, spuse Carol. 

— Ar mai fi cu putinţă dacă regele ar merge în fruntea 
noastră. Poate că atunci glasul său ar fi ascultat. 

— Aici te înşeli, dragul meu Bertrand. Toată lumea ştie că 
eu sunt o fire paşnică, cu totul deosebită în aceasta privinţă 
de tatăl meu Ioan şi de fratele meu Filip. Dacă n-aş merge 
spre duşman, s-ar crede că mi-e frică; deoarece 
pretutindeni unde se află duşmanul, regii Franţei au 
obiceiul să-i iasă în întâmpinare; aşadar numai un curaj 
recunoscut, numai un renume făcut, numai o reputaţie fără 
pată ar putea făptui o asemenea minune. Şi acesta este 
Bertrand Duguesclin, dacă ar vrea. 


— Eu, sire! zise cavalerul privindu-l pe rege cu ochii lui 
mari plini de uimire. 

— Da, tu, numai tu singur, căci toţi ştiu, slavă Domnului, că 
îţi place primejdia şi dacă te-ai depărta de ea, nimeni n-ar 
putea bănui că o faci din teamă. 

— Sire, ceea ce spuneţi e bun pentru mine; dar pe toţi 
gentilomii, pe toţi cavalerii ăştia cine-i va face să se supună? 

— Tu, Bertrand. 

— Eu, sire! zise cavalerul clătinând din cap. Sunt un 
personaj prea mic ca să dau ordine la toată nobilimea 
voastră, din care jumătate e mai nobilă decât mine. 

— Bertrand, dacă ai vrea să mă ajuţi, dacă ai vrea să mă 
slujeşti, dacă ai vrea să mă înţelegi, cu un singur cuvânt te- 
aş face mai mare decât toţi oamenii aceia. 

— Maiestatea Voastră, sire? 

— Da, eu, reluă Carol al V-lea. 

— Şi ce anume aţi face oare? 

— 'Te-aş face conetabil. 

Bertrand începu să râdă. 

— Alteța Voastră îşi bate joc de mine, zise el. 

— Nu, Bertrand, urmă regele. Dimpotrivă, îţi vorbesc 
foarte serios. 

— Dar, sire, spada cu lama încrustată cu flori de crin are 
obiceiul să nu strălucească decât în mâini aproape regale. 

— Şi tocmai în asta stă nenorocirea popoarelor, zise Carol, 
căci prinții care primesc această spadă o primesc ca un 
apanaj al rangului lor, iar nu ca o răsplată a serviciilor 
aduse. Primind această spadă prin naşterea lor, ca să zic 
aşa, iar nu din mâinile regelui, uită îndatoririle pe care le 
impune această spadă; în vreme ce tu, Duguesclin, de 
fiecare dată când vei trage din teacă această spadă, te vei 
gândi la regele tău care ţi-a daţ-o şi la recomandările ce ţi 
le-a făcut dându-ţi-o. 

— Adevărul e, sire, urmă Duguesclin, că dacă mi s-ar face 
vreodată o asemenea cinste... Dar nu, e cu neputinţă. 

— Cum, cu neputinţă? 


— Da, da! Căci ar aduce prea multe necazuri Alteţei 
Voastre, iar pe mine nu ar voi să m-asculte nimeni nefiind 
un atât de mare senior. 

— Dacă tu ai asculta de mine, zise Carol dând feţei sale 
expresia unei voințe hotărâte, eu mă însărcinez să te fac 
ascultat de ceilalţi. 

Duguesclin dădu din cap în semn de îndoială. 

— Ascultă, Duguesclin, nu crezi oare că suntem bătuţi 
pentru că suntem prea viteji? 

— Pe legea mea! răspunse Duguesclin, mărturisesc că nu 
mă gândisem niciodată la aşa ceva. Dar gândindu-mă mai 
bine, cred că sunt de părerea Alteţei Voastre. 

— Atunci e bine, bunul meu Bertrand, totul o să meargă 
strună. Nu trebuie să încercăm să-i batem pe englezi, 
trebuie să încercăm să-i izgonim, şi pentru asta nu e nevoie 
de nici o bătălie, Duguesclin, de nici o bătălie. Încăierări, 
ciocniri, hărţuieli, atâta tot. Trebuie să ne distrugem 
duşmanii cu bucăţica, unul câte unul, la colţul pădurilor, la 
trecerea râurilor, în satele în care poposesc. Are să dureze 
mai mult, văd bine, dar va fi mai sigur. 

— Ei! Dumnezeule! Da, ştiu bine că aşa este, însă niciodată 
nobilimea voastră nu va voi să facă un asemenea război. 

— Pe sfântă Treime! Va trebui totuşi să-l facă, atunci când 
vor exista doi oameni care vor voi acelaşi lucru şi când cei 
doi vor fi regele Carol al V-lea şi conetabilul Duguesclin. 

— Pentru asta conetabilul Duguesclin va trebui să aibă 
aceeaşi putere ca regele Carol al V-lea. 

— Vei avea aceeaşi putere, Bertrand. Îţi voi ceda dreptul 
meu de viaţă şi de moarte. 

— Asupra oamenilor de rând, mai zic, dar asupra nobililor? 

— Şi asupra nobililor. 

— Gândiţi-vă, sire, că sunt şi prinți în armata. 

— Asupra prinților ca şi asupra nobililor, asupra tuturor. 
Ascultă, Duguesclin: am trei fraţi, ducii de Anjou, de 
Bourgogne şi de Berry. Ei bine, fac din ei, nu locotenenţii 
tăi, ci soldaţii tăi. Ei vor da pildă de supunere celorlalţi 


gentilomi, iar dacă unul din ei cade în greşeală, îl vei pune 
în genunchi pe locul unde a săvârşit greşeala, vei chema 
călăul şi vei porunci să-i zboare capul ca unui trădător. 

Duguesclin îl privi cu uimire pe regele Carol. Niciodată nu- 
| auzise pe acest prinţ, atât de bun şi atât de blând, vorbind 
cu o asemenea hotărâre. 

Regele întări cu privirea ceea ce-i spusese prin viu grai. 

— Atunci, sire, urmă Duguesclin, dacă veţi pune asemenea 
mijloace la dispoziţia mea, o voi asculta pe Alteța Voastră, 
voi încerca. 

— Da, bunul meu Duguesclin, zise regele punând 
amândouă mâinile pe umerii cavalerului, da, vei încerca şi 
vei reuşi chiar. lar eu, între timp, mă voi ocupa de finanţe, 
voi face să intre bani în lăzile vistieriei, voi termina de 
construit castelul meu de la Bastilia, voi înălța zidurile 
Parisului, sau mai degrabă voi trasa o nouă incintă. Voi 
întemeia o bibliotecă, pentru că nu e de ajuns să hrăneşti 
corpul oamenilor, trebuie să le hrâneşti şi mintea. Suntem 
nişte barbari, Duguesclin, şi nu ne ocupăm decât să 
scoatem rugina de pe platoşele noastre, fără a ne gândi să 
facem să dispară rugina de pe minte. Maurii, pe care-i 
dispreţuim, sunt maeştrii noştri. Ei au poeţi, istorici, 
legislatori, noi n-avem nimic din toate astea. 

— E adevărat, sire, zise Duguesclin. Însă mi se pare că ne 
putem lipsi. 

— Da, aşa cum se lipseşte Anglia de soare pentru că nu 
poate face altfel. Dar asta nu înseamnă că soarele valorează 
cât aerul curat. Dar să-mi dea bunul Dumnezeu viaţă mai 
lungă, iar ţie, Duguesclin, curaj mult, şi noi doi vom da 
Franţei tot ce-i lipseşte, iar pentru a-i da tot ce-i lipseşte, 
trebuie mai întâi să-i dăm pacea. 

— Şi mai cu seamă, spuse Duguesclin, să găsim mijlocul de 
a o scăpa de Marile companii, mijloc pe care numai o 
minune ni-l poate oferi. 

— N-avea grijă, minunea aceea Dumnezeu o va face. 
Suntem amândoi prea buni creştini şi avem intenţii prea 


bune ca să nu ne vină în ajutor. 

În momentul acela, doctorul îndrăzni să deschidă uşa. 

— Sire, zise el, Alteța Voastră i-a uitat pe cei doi cavaleri. 
— Ah! aşa e, răspunse regele. Dar asta pentru că, vezi şi 
dumneata, doctore, eram pe cale, Duguesclin şi cu mine, să 
facem din Franţa prima ţară din lume. Acum spune-le să 

intre. 

Cei doi cavaleri fură introduşi numaidecât. Regele le ieşi în 
întâmpinare. Numai unul din ei avea viziera ridicată. Regele 
nu-l cunoştea. Dar cu toate acestea, zâmbetul cu care îl 
primi nu fu mai puţin binevoitor. 

— Ai cerut să-mi vorbeşti, cavalere, şi mi s-a mai spus că 
era vorba de ceva important. 

— E adevărat, sire, răspunse tânărul. 

— Fii binevenit, atunci, zise Carol. 

— Nu vă grăbiţi să-mi uraţi bun sosit, sire, căci vă aduc o 
veste tristă. 

Un zâmbet melancolic apăru pe buzele lui Carol. 

— O veste tristă! zise el. De multă vreme nu mai primesc 
decât asemenea veşti. Dar noi nu suntem dintr-aceia care 
confundă solul cu vestea. Aşadar vorbeşte, cavalere. 

— Vai! Sire. 

— Din ce ţară vii? 

— Din Spania. 

— Cam de mult nu mai aşteptăm nimic bun din partea 
aceea. Deci nu ne vei surprinde deloc, orice lucru ai putea 
să ne spui. 

— Sire, regele Castiliei a pus s-o omoare pe sora reginei 
noastre. 

Carol făcu o mişcare de spaimă. Cavalerul urmă: 

— A ucis-o prin asasinat după ce o dezonorase prin 
calomnie. 

— Ucisă! Ucisă! Sora mea! spuse regele îngălbenind. E cu 
neputinţă. 

Cavalerul, care îngenunchease, se ridică deodată. 


— Sire, zise el cu un glas tremurător, e rău din partea unui 
rege să-l insulte astfel pe un bun gentilom care a suferit 
atât de mult ca să-şi servească prinţul. Pentru că nu voiţi să 
mă credeţi, poftiţi inelul reginei. Poate îl veţi crede mai mult 
decât pe mine. 

Caro al V-lea luă inelul, îl privi îndelung, şi încetul cu 
încetul pieptul i se umflă, iar ochii i se umplură de lacrimi. 

— Vai! vai! spuse el. E chiar inelul ei, îl recunosc, căci eui 
l-am dat. Ce zici, Bertrand, ai auzit? Încă o lovitură, adăugă 
el întorcându-se spre Duguesclin. 

— Sire, răspunse bunul cavaler, îi datoraţi o scuză acestui 
brav tânăr pentru vorba violentă pe care i-aţi spus-o. 

— Da, zise Carol, da. Însă mă va ierta, căci sunt copleşit de 
durere, şi n-am voit să cred la început, şi nici acum nu pot 
să cred. 

În clipa aceea se apropie al doilea cavaler şi, ridicându-şi 
viziera căştii: 

— Dar pe mine, sire, mă veţi crede dacă vă spun acelaşi 
lucru ca şi el? Mă veţi crede, pe mine, care alături de Alteţa 
Voastră am învăţat regulile cavalerimei, pe mine care sunt 
un fiu al curţii Franţei, pe mine pe care m-aţi iubit atât de 
mult! 

— Fiule, fiul meu Henric! strigă Carol, Henric de 
Transtamare! Vai! În mijlocul tuturor necazurilor mele, tu 
vii să mă revezi, îţi mulţumesc! 

— Am venit, sire, răspunse prinţul, să plâng împreună cu 
Alteța Voastră moartea crudă a reginei Castiliei. Am venit să 
mă pun în siguranţă sub pavăza voastră, căci dacă don 
Pedro a ucis-o pe sora voastră dona Blanche, l-a ucis de 
asemenea şi pe fratele meu don Frederic. 

Bertrand Duguesclin se roşi de mânie, şi o scânteie care 
nu prevestea nimic bun îi străluci în ochi. 

— Iată un prinţ rău, izbucni el, şi dacă aş fi regele 
Franţei... 

— Ei bine! Ce-ai face? zise Carol întorcându-se cu 
vioiciune spre el. 


— Sire, spuse Henric stând tot în genunchi, ocrotiţi-mă, 
sire, salvaţi-mă. 

— Voi încerca. Dar cum se face că tu, spaniol care vii din 
Spania, tu atât de adânc interesat în această treabă, cum se 
face că tu te ascundeai, pe când cavalerul venea spre mine, 
şi tăceai în vreme ce el vorbea! 

— Pentru că, sire, răspunse Henric, acest cavaler pe care 
vi-l recomand ca pe unul din cei mai nobili şi mai cinstiţi pe 
care-i cunosc, pentru că, zic, acest cavaler mi-a făcut un 
însemnat serviciu, şi era foarte simplu să-i acord cinstea pe 
care o merită lăsându-l să vă vorbească primul. M-a 
răscumpărat din mâinile unui şef de bandă din cele care-şi 
zic Marile companii; mi-a fost tovarăş credincios şi, în afară 
de aceasta, nimeni pe lume nu putea vorbi regelui Franţei 
mai bine decât acest cavaler, căci el a văzut-o murind pe 
regina Castiliei, căci el a avut în mâna capul însângerat al 
nefericitului meu frate. 

La aceste cuvinte, pe care Henric le întretăie de lacrimi şi 
de suspine, Carol al V-lea păru sfâşiat de durere, iar 
Bertrand Duguesclin izbi puternic cu piciorul în podea. 

Henric, printre degetele mănuşii cu care îşi acoperea 
ochii, privea cu atenţie efectul produs de vorbele sale. Acest 
efect îi depăşea speranţele. 

— lată o povestire pe care o va afla şi poporul meu, spuse 
regele înfierbântat de mânie. Şi să mă pedepsească 
Dumnezeu dacă nu voi dezlănţui la rându-mi acel demon al 
războiului, pe care l-am înfrânat multă vreme, ţiându-l 
încătuşat în vizuina lui. Da, voi muri, da, voi cădea peste 
cadavrul ultimului meu slujitor! Franţa se va pierde în 
întregime, dar sora mea va fi răzbunată! 

Însă pe măsură ce Carol al V-lea se însufleţea, Bertrand 
devenea la rându-i gânditor. 

— Un rege ca don Pedro e o ruşine pentru tronul Castiliei! 
spuse Henric. 

— Mareşale, se adresă Carol al V-lea lui Bertrand, află că 
acum are să ne folosească cele trei mii de lăncii ale 


dumitale. 

— Eu le-am înrolat pentru Franţa, spuse Duguesclin, iar 
nu pentru trecerea munţilor. Am mai avea încă un război pe 
cap. Cele ce mi-a spus adineaori Alteța Voastră m-au făcut 
să chibzuiesc; în vreme ce noi ne vom război în Spania, sire, 
englezul va intra în Franţa şi se va uni cu Marile companii. 

— Atunci vom muri cu toţii, zise regele. Fără îndoială că 
Dumnezeu vrea astfel, şi acolo trebuie să se oprească 
destinele regatului! Însă lumea va afla pentru ce regele 
Carol a lăsat să-i piară tot ce stăpânea. Popoarele vor pieri, 
dar cel puţin vor muri pentru o cauză mult mai dreaptă şi 
mult mai importantă decât este stăpânirea unui petic de 
pământ sau o ceartă de ambasador. 

— Ah! zise Bertrand, dacă aţi avea bani, sire... 

— Am, răspunse regele cu glas scăzut, ca şi când s-ar fi 
temut să nu-l audă cineva din afara apartamentului. Dar cu 
bani nu vom reda viaţa surorii mele, nici a lui don Frederic. 

— Aveţi dreptate, sire, zise Duguesclin. Însă îi vom 
răzbuna! Şi aceasta fără a sărăci Franţa. 

— Explică-te, spuse Carol. 

— Fără îndoială, urmă Bertrand. Cu bani, vom înrola pe 
căpitanii câtorva companii. Sunt nişte diavoli cărora puţin le 
pasă pentru cine se bat, numai să se bată pentru bani. 

— Iar eu, zise cu sfială Mauleon, dacă Alteţa Voastră mi-ar 
îngădui, aş vrea să adaug câteva cuvinte... 

— Ascultaţi-l, sire, interveni Henric, cu toată tinereţea sa, 
este tot atât de înţelept pe cât este de viteaz şi cinstit. 

— Spune, încuviinţă Carol. 

— După câte am înţeles, sire, aceste companii vă cam dau 
de lucru. 

— Pustiesc regatul, cavalere, îmi ruinează supuşii. 

— Ei bine! zise Mauleon, poate că, aşa după cum a spus 
seniorul Duguesclin, există un mijloc de a scăpa de ele... 

— O! vorbeşte, vorbeşte! spuse regele. 

— Sire, toate bandele acelea se grupează în momentul de 
faţă pe râul Saone. Corbi înfometați, care nu mai găsesc 


nici o pradă într-o ţară ruinată de război, se vor întoarce 
spre cea dintâi momeală ce li se va înfăţişa. Seniorul 
Duguesclin, această floare a cavalerimii, care este cunoscut 
şi respectat de cel din urmă dintre ei, să se ducă la ei, să 
pornească în fruntea lor şi să-i conducă în Castilia, unde 
sunt atâtea de jefuit şi de ars, şi îi veţi vedea, la cuvântul 
acestui mare căpitan, cum îşi ridică steagurile şi pleacă, 
până la cel din urmă, în această nouă cruciadă. 

— Dar dacă mă duc la ei, zise Bertrand, nu se iveşte 
primejdia să mă oprească şi să mă facă să-mi plătesc 
răscumpărarea? Eu nu sunt decât un cavaler sărac din 
Bretania. 

— Da, spuse Carol, însă ai prieteni regi. 

— lar eu, urmă Mauleon, mă voi oferi respectuos s-o 
introduc pe Senioria Voastră la cel mai de temut dintre ci, la 
căpitanul Hugues de Caverley. 

— Dar cine eşti oare dumneata? întrebă Bertrand. 

— Nimic, seniore, sau cel puţin nu prea mare lucru. Dar 
am căzut în mâinile acelor bandiți şi i-am învăţat să-mi 
respecte cuvântul, căci mi-au dat drumul pe cuvânt, şi, 
după ce o voi părăsi pe Alteţa Voastră, va trebui să le duc o 
mie de livre pe care le datorez şi pe care prinţul Henric mi 
le-a dădăruit cu multă mărinimie, şi să mă angajez vreme 
de un an în compania lor. 

— Dumneata, printre bandiții aceia? întrebă Duguesclin. 

— Seniore, spuse Mauleon, mi-am dat cuvântul şi numai cu 
această condiţie m-au lăsat să ies din mâinile lor. De altfel, 
când îi veţi comanda dumneavoastră, nu vor mai fi bandiți, 
vor fi soldaţi. 

— Şi dumneata crezi că vor pleca? întrebă regele însufleţit 
de speranţă. Crezi că vor părăsi Franţa? Crezi că se vor 
învoi să părăsească regatul? 

— Sire, răspunse Mauleon, sunt sigur de cele ce spun, şi 
sunt acolo douăzeci şi cinci de mii de soldaţi pentru Alteța 
Voastră. 


— Iar eu am să-i duc atât de departe, spuse Duguesclin, 
încât niciunul nu se va mai înapoia în Franţa, o jur în faţa 
voastră, bunul meu rege; vor război, ei bine! pe toţi sfinţii! 
o să le dăm război. 

— "Tocmai aceasta voiam să spun, reluă Mauleon, iar 
seniorul Bertrand mi-a completat gândul. 

— Dar cine eşti dumneata? întrebă regele, privindu-l pe 
tânăr cu uimire. 

— Sire, sunt un simplu cavaler din Bigorre, în serviciul 
uneia din aceste companii, după cum am mai spus Alteţei 
Voastre. 

— De cât timp? întrebă regele. 

— De patru zile, sire. 

— Şi cum ai intrat acolo? 

— Povesteşte întâmplarea, cavalere, spuse Henric. N-ai 
decât de câştigat din această povestire. 

Şi Mauleon povesti regelui Carol al V-lea şi lui Bertrand 
Duguesclin păţania angajării sale în compania lui Caverley, 
în aşa fel încât stârni admiraţia regelui care se pricepea la 
înţelepciune, şi a mareşalului care se pricepea în treburile 
cavalereşti. 

XV CUM S-A ÎNAPOIAT CAVALERUL DE MAULEON LA 
CĂPITANUL HUGUES DE CAVERLEY ŞI CE A URMAT DE 
AICI Carol al V-lea era un prinţ prea înţelept, care cugetase 
deseori la treburile regatului, spre a nu vedea dintr-odată 
ce foloase putea să tragă din această situaţie, dacă 
evenimentele aveau să decurgă aşa cum se pregătea de 
Mauleon să le dea curs. Englezii, lipsiţi de ajutorul Marilor 
companii, acei blestemaţi cu care cutreierau împreună 
câmpiile Franţei, aveau să se vadă siliţi neapărat să 
plătească alte trupe spre a înlocui pe cele ce se plăteau 
singure, şi duceau spre folosul lor un război rentabil ce 
ruina regatul. Avea deci să urmeze de-aici un armistițiu 
pentru Franţa, armistițiu în timpul căruia noile instituţii ar 
mai fi dat un pic de odihnă francezilor, şi ar fi îngăduit 
regelui să aducă la îndeplinire marile lucrări pe care le 


începuse pentru înfrumusețarea Parisului şi îmbunătăţirea 
finanţelor. 

Cât despre războiul din Spania, Duguesclin nu vedea un 
prea mare neajuns. Cavaleria franceză era superioară în 
forţă şi în tactică tuturor cavaleriilor din lume. Aşadar 
castilianii aveau să fie bătuţi; Bertrand socotea să facă o 
afacere bună cu acele companii, ştiind bine că izbânda, cu 
cât va fi plătită mai scump, cu atât va aduce mai multe 
foloase Franţei, şi, cu cât va presăra mai multe cadavre pe 
câmpul de luptă spaniol, cu atât mai puţini jefuitori va 
readuce în regat. 

Politica acelor vremuri era cu totul egoistă, sau cel puţin 
cu totul personală; nimeni nu avusese până atunci ideea de 
a emite acele principii de drept internaţional, care au 
simplificat mai târziu problemele de război între regi. 
Oricare prinţ putea să recruteze o armată pentru interesele 
lui, cu propriile sale mijloace, prin convingere, prin forţă 
sau prin bani, şi în virtutea armelor sale căpăta un drept pe 
care oamenii lui erau gata să-l susţină. 

„Don Pedro şi-a ucis fratele şi a asasinat-o pe sora mea, îşi 
zicea Carol, dar va susţine că a avut dreptate să facă acest 
lucru, dacă eu nu voi face în aşa fel încât să-i dovedesc că a 
greşit”. 

Don Henric de Transtamare îşi zicea: „Eu sunt cel mai 
vârstnic, pentru că m-am născut în 1333, iar fratele meu 
don Pedro s-a născut în 1336. Tatăl meu, Alfons, se logodise 
cu Leonora de Guzman, mama mea; aceea cu care nu s-a 
căsătorit, era deci în realitate soţia sa legitimă. Singură 
întâmplarea a făcut din mine un bastard, aşa după cum 
socoteşte lumea. Dar, ca şi când acest motiv puternic n-ar fi 
de ajuns, iată că cerul îmi trimite spre răzbunare insulte 
personale şi crime politice. Don Pedro a voit s-o dezonoreze 
pe soţia mea, el este asasinul fratelui meu Frederic; în 
sfârşit, a ucis-o pe sora regelui Franţei. Sunt îndreptăţit 
deci atunci când vreau să-l detronez pe don Pedro, mai cu 


seamă că, dacă aş izbuti, după toate probabilitățile, aş urca 
pe tron în locul lui.” 

Don Pedro îşi zicea: „Rege de fapt şi fiu legitim, m-am 
căsătorit, în virtutea unui tratat care îmi oferea alianţa 
Franţei, cu o tânăra prinţesă de sânge regal, care se numea 
Blanche de Bourbon; în loc să mă iubească pe mine, cum 
era de datoria ei, s-a îndrăgostit de don Frederic, fratele 
meu; şi cum n-ar fi fost de ajuns pentru mine că am fost silit 
la o căsătorie politică, soţia mea a trecut de partea fraţilor 
mei Tello şi Henric, care se răzvrătiseră împotriva mea; asta 
e crimă de înaltă trădare; mai mult decât atât, ea mi-a pătat 
numele cu altreilea frate al meu, don Frederic, ceea ce este 
o crimă capitală; am pus să-i omoare pe don Frederic şi pe 
ea, căci era dreptul meu.” 

Numai că, atunci când îşi arunca privirile în jur spre a 
vedea dacă acest drept avea un sprijin puternic, nu-i vedea 
decât pe castilienii săi, pe mauri şi pe evrei, în vreme ce don 
Henric de Transtamare avea de partea lui Aragonul, Franţa 
şi pe papa. Partida nu era egală, ceea ce făcea ca don 
Pedro, unul din prinții cei mai deştepţi ai vremii sale, să-şi 
zică uneori în sinea lui că, deşi începuse prin a avea 
dreptate, ar putea foarte bine să sfârşească prin a nu mai 
avea. 

Pregătirile se făcură repede la curtea Franţei. Regele 
Carol nu pierdu decât timpul trebuincios pentru a 
încredința spada de conetabil în mâinile lui Bertrand 
Duguesclin şi spre a adresa nobilimii şi prinților o cuvântare 
în care, după ce le anunţase cinstea pe care i-o făcea 
gentilomului breton, îi îndemna să asculte de noul conetabil 
ca de el însuşi. Apoi, întrucât era vorba, înainte de toate, să 
obţină pentru campania plănuită concursul Marilor 
companii mai înainte de a se răspândi zvonul despre acest 
lucru, de teama ca don Pedro să nu cumpere cu bani, nu 
ajutorul căpitanilor în Spania, ci şederea lor în Franţa, 
şedere care l-ar fi împiedicat în mod firesc pe regele Carol 
al V-lea să-şi trimită armatele în altă parte, regele le dădu 


drumul conetabilului şi cavalerului de Mauleon care avea 
să-l introducă pe cel dintâi pe lângă Caverley. 

Prinţul Henric de Transtamare, asigurat de sprijinul 
regelui Carol, îi urmă pe cei doi ca simplu cavaler. 

Călătoria se făcu fără multă zarvă. Ambasadorii nu erau 
escortaţi decât de scutierii lor, de câţiva slujitori şi de vreo 
doisprezece ostaşi. 

În curând zăriră râul Saone şi numeroasele corturi ale 
companiilor care, părăsind extremităţile Franţei, pustiite de 
ele, se apropiaseră încetul cu încetul de centru, aşa cum fac 
vânătorii spre a împinge vânatul înaintea lor; şi întocmai ca 
o altă hoardă de barbari în aşteptarea unui nou Aetius, îşi 
reuniseră flamurile în acele câmpii roditoare. 

Agenor porni înainte, lăsându-l pe conetabil în siguranţă în 
cetatea La Rochepot, care încă mai aparţinea regelui Carol; 
şi, fără să şovăie o clipă, după ce luase această măsură de 
prevedere, plecă să se arunce în plasele mereu întinse ale 
companiilor. 

Nu după mult timp de mers dădu peste trupa unui căpitan 
aproape tot atât de cunoscut ca şi Hugues de Caverley, şi 
căruia i se zicea Cavalerul Verde. Acesta din urmă se afla în 
ziua aceea la pândă. Îl conduseră pe Agenor în faţa lui, însă 
cum Agenor nu era dispus să plătească două răscumpărări, 
spuse că aparţine căpitanului Hugues de Caverley, la cortul 
căruia fu condus de însuşi Cavalerul Verde. 

Temutul şef de aventurieri scoase un strigăt de mulţumire 
când îl văzu apărând pe fostul lui prizonier sau mai degrabă 
pe viitorul camarad. 

Înaintea oricărei explicaţii, Agenor îi făcu lui Musaron 
semn să înainteze, care scoase dintr-un sac de piele bine 
căptuşit, datorită dărniciei prinţului Henric şi a regelui 
Carol al V-lea, o mie de livre pe care le înşiră pe masă. 

— Ah! Iată un lucru frumos din partea ta, camarade, spuse 
căpitanul Hugues de Caverley după ce ultima grămadă de 
bani fu rânduită lângă celelalte nouă. Ţi-o mărturisesc că nu 
mă aşteptam să te revăd atât de curând. Te-ai şi obişnuit cu 


ideea care te înfricoşase atât de mult la început, de a trăi 
printre noi? 

— Da, căpitane, căci un adevărat soldat trăieşte 
pretutindeni, şi trăieşte pretutindeni cum vrea. Şi apoi, ca 
să fiu sincer, m-am gândit că o veste bună nu soseşte 
niciodată prea devreme, iar eu îţi aduc o veste 
nemaipomenită la care, sunt sigur, eşti departe să te 
aştepţi. 

— Ei aş! zise Caverley, care auzind acest început se temea 
ca nu cumva Mauleon să nu-i întindă vreo cursă pentru a-l 
dezlega de cuvântul dat, ei aş! O veste nemaipomenită, zici? 

— Senior căpitan, urmă Mauleon, mai zilele trecute 
vorbeam despre dumneata cu regele Franţei, la care, după 
cum ştii, am fost trimis de sora lui, şi îi povesteam despre 
binevoitoarea curtenie de care ai dat dovadă faţă de mine. 

— Ha! Ha! făcu Caverley măgulit. Aşadar regele Franţei 
mă cunoaşte? 

— Desigur, căpitane; căci i-ai pustiit îndeajuns regatul ca 
să-şi amintească de dumneata: ţipetele călugărilor arşi, 
tânguielile femeilor siluite, văicărelile târgoveţilor reţinuţi 
până la plata răscumpărării, toate astea au făcut ca numele 
dumitale să răsune triumfal la urechile sale. 

Caverley fu cuprins de un fior de mândrie şi de plăcere 
sub armura-i neagră. Bucuria acestei statui de fier avea 
ceva sinistru. 

— Aşadar, regele mă cunoaşte; aşadar Carol al V-lea ştie 
numele căpitanului Hugues de Caverley. 

— Îl ştie şi nu-l va uita, te asigur. 

— Şi ce ţi-a spus el în legătură cu mine? 

— Regele mi-a spus: Cavalere, du-te de-l întâlneşte pe 
bunul căpitan Hugues, sau mai degrabă, adăugă... 

Căpitanul părea agăţat cu privirea de buzele lui Mauleon. 

— Sau mai degrabă, urmă cavalerul, am să-i trimit pe unul 
dintre cei mai de vază slujitori ai mei. 

— Unul dintre cei mai de vază slujitori ai săi? 

— Da. 


— Un gentilom, sper. 

— Cred şi eu. 

— Cunoscut? 

— O! Foarte cunoscut. 

— Multă cinste îmi face regele Franţei, zise Caverley cu 
tonul lui zeflemist. Dar ce vrea oare de la mine acest bun 
rege Carol al cincilea? 

— Vrea să te îmbogăţească. 

— Tinere! Tinere! izbucni aventurierul cu o răceală 
bruscă, nu mă lua în râs, căci un asemenea joc i-a costat 
scump pe cei ce au voit să-l joace. Se poate ca regele 
Franţei să dorească a avea ceva de la mine... capul meu, de 
pildă; sunt convins că asta nu l-ar întrista. Dar cu oricâtă 
dibăcie ar proceda, cavalere, am părerea de rău să-ţi spun 
că nu-l va avea încă prin mijlocirea dumitale. 

— Iată ce înseamnă să faci totdeauna rău, răspunse cu 
seriozitate Mauleon, a cărui figură nobilă îi impuse aproape 
respect banditului; bănuieşti pe fiecare, învinuieşti toată 
lumea şi-l calomniezi până şi pe rege care a meritat titlul de 
cel mai cinstit om din regatul său. Încep să cred, căpitane, 
adăugă el clătinând din cap, că regele a greşit încercând să 
negocieze cu dumneata. Asta e o cinste pe care prinții şi-o 
acordă unul faţă de altul, iar dumneata vorbeşti în 
momentul de faţă ca o căpetenie de bandiți iar nu ca un 
prinţ. 

— Hei! Hei! făcu Caverley oarecum tulburat de această 
îndrăzneală, să fii bănuitor, dragă prietene, e un lucru 
înţelept. Dar acum, la drept vorbind, ia spune-mi, cum ar 
putea să mă iubească regele, după ţipetele călugărilor arşi, 
după tânguielile femeilor siluite şi după văicărelile 
târgoveţilor opriţi pentru plata răscumpărării, despre care 
mi-ai vorbit cu atâta patimă mai adineaori. 

— Foarte bine, răspunse Mauleon, acum văd ce-mi rămâne 
de făcut. 

— Ce-ţi rămâne de făcut, să vedem! întrebă căpitanul 
Hugues de Caverley. 


— Îmi rămâne să-i comunic ambasadorului regelui că 
misiunea lui e îndeplinită, având în vedere că o căpetenie 
de aventurieri nu are încredere în cuvântul regelui Carol al 
V-lea. 

Şi Mauleon se îndreptă spre ieşirea cortului pentru a-şi 
aduce la îndeplinire ameninţarea. 

— Ho! ho! strigă Caverley. N-am rostit o vorbă din ceea ce 
gândeşti dumneata şi n-am gândit o vorbă din ceea ce spui. 
De altfel o să se găsească oricând timp să-i facem vânt 
acelui cavaler. Acum însă, trimite după el să vină, dragă 
prietene, îl vom primi cum se cuvine. 

Mauleon clătină din cap. 

— Regele Franţei nu are încredere în dumneata, domnule, 
spuse cu răceală Mauleon; nu-l va lăsa pe unul din cei mai 
de vază slujitori ai săi să vină în tabăra dumitale, dacă nu-i 
vei garanta o siguranţă deplină. 

— Pe rânza papei! urlă Caverley. Mă insulţi, cumetre. 

— Ba nu, scumpul meu căpitan, urmă Mauleon, căci 
dumneata ai dat pildă de neîncredere. 

— Ei drăcie! Nu e un lucru cunoscut că trimisul unui rege 
este inviolabil pentru toată lumea şi chiar pentru noi 
cestălalţi care violăm o mulţime de lucruri! Nu cumva ele 
un soi aparte? 

— Poate că da, zise Mauleon. 

— Atunci vreau să-l văd din curiozitate. 

— În cazul acesta semnează-i un permis de liberă trecere 
în toată forma. 

— E lucru uşor. 

— Da, însă nu eşti singur aici, căpitane, şi am venit special 
la dumneata pentru că eşti primul dintre toţi, iar eu am 
avut prilejul să fiu în legătură cu dumneata, iar nu cu 
ceilalţi. 

— Atunci mesajul nu e numai pentru mine? întrebă 
Caverley. 

— Nu, este pentru toate căpeteniile companiilor. 


— Aşadar bunul rege Carol nu vrea să mă îmbogăţească 
numai pe mine, zige Caverley în zeflemea. 

— Regele Carol este destul de puternic ca să 
îmbogăţească pe toţi jefuitorii regatului, răspunse la rându- 
i Mauleon cu un râs care lăsa cu mult în urmă ironia şi râsul 
căpitanului Caverley. 

Se pare că aşa trebuia vorbit cu şeful aventurierilor, căci 
această vorbă de duh îi alungă cu totul proasta dispoziţie. 

— Să vină secretarul meu, zise el, şi să-mi întocmească un 
permis de liberă trecere în toată forma. 

Un bărbat înalt, uscăţiv şi îmbrăcat în negru, înainta 
tremurând spre el; era învățătorul dintr-un sat vecin, pe 
care căpitanul Hugues de Caverley îl ridicase la demnitatea 
de secretar provizoriu al său. 

Acesta întocmi, sub supravegherea lui Musaron, cel mai 
precis şi mai în formă permis de liberă trecere pe care l-a 
aşternut un învăţat vreodată pe hârtie. Atunci căpitanul, 
trimițând un paj să-i cheme pe cei mai de vază bandiți, 
confrații săi, făcu chiar el începutul şi, fie că nu ştia să scrie, 
fie că, dintr-un motiv cunoscut numai de el nu voia să-şi 
scoată mănuşa de fier, îşi apăsă măciulia pumnalului sub 
cele scrise, făcându-i şi pe ceilalţi şefi să-şi pună sub 
monograma lui, unii crucea, alţii sigiliul, alţii, în sfârşit, 
parafa; şi în vreme ce îndeplineau această operaţie, şefii 
râdeau între ei, crezându-se mai presus decât toţi prinții de 
pe pământ, ei care dădeau permise de liberă trecere 
ambasadorilor regelui Franţei. 

După ce pergamentul fu acoperit cu toate sigiliile şi cu 
toate parafele, Caverley se întoarse spre Mauleon. 

— Şi numele solului? întrebă el. 

— Ai să-l afli când va veni, spuse Agenor, şi încă şi atunci 
dacă va catadicsi să ţi-l spună. 

— O fi vreun baron, zise râzând Cavalerul Verde, căruia îi 
vom fi ars castelul şi-i vom fi răpit soţia, şi care vine să vadă 
dacă nu există vreun mijloc să-şi răscumpere soţia 
neprihănită în schimbul calului sau ereţilor săi. 


— Pregătiţi-vă cele mai frumoase armuri, spuse cu 
mândrie de Mauleon; porunciţi pajilor voştri, dacă aveţi, să- 
şi pună cele mai bogate veşminte şi faceţi tăcere când va 
intra cel pe care-l anunţ, dacă vreţi să nu vă căiţi mai târziu 
de-a fi făcut o mare greşeală pentru nişte oameni atât de 
pricepuţi în meseria armelor. 

Şi de Mauleon ieşi din cort ca un om care cunoaşte 
dinainte greutatea loviturii pe care o va da. Un murmur de 
îndoială şi de uimire străbătu întregul grup. 

— E nebun, spuseră unii. 

— O! Nu-l cunoaşteţi, zise Caverley. Nu, nu! nu e nebun, şi 
trebuie să ne aşteptăm la ceva nou. 

Se scurse o jumătate de zi. Iabăra îşi recăpătase 
înfăţişarea obişnuită. Unii se scăldau în râu, alţii beau pe 
sub copaci, alţii se zbenguiau prin iarbă. Se vedeau 
înapoindu-se câteva bande de jefuitori anunţate prin 
strigăte de bucurie şi de suferinţă; în mijlocul lor se vedeau 
femei despletite, bărbaţi plini de răni legaţi de coada cailor. 
Vite ce se răzvrăteau împotriva unor stăpâni necunoscuţi 
erau aduse mugind sub corturi, ucise şi îmbucătăţite pe loc 
pentru masa de seară, în vreme ce şefii veneau să vadă 
rezultatele expediției şi îşi alegeau partea lor de pradă, nu 
fără grave certuri între soldaţii beţi sau flămânzi. 

Mai departe, făceau exerciţii noii recruți. Erau ţărani, 
smulşi din coliba lor şi înrolați cu forţa, care după trei sau 
patru ani aveau să uite totul spre a ajunge, ca şi noii lor 
camarazi, nişte jefuitori şi ucigaşi; o mulţime de valeţi, o 
droaie de ordonanţe, jucau sau pregăteau masa stăpânilor. 
Butoaie desfundate, paturi dărăpănate, mobile distruse, 
saltele zdrenţuite erau împrăştiate pe pământ, în vreme ce 
câini mari cât un vițel, fără stăpâni, adunaţi în haite, dând 
târcoale printre toate acele grupuri pentru a se hrăni, îi 
jefuiau pe jefuitori şi pe unde treceau îi făceau să ţipe pe 
copiii rătăciţi. 

La porţile acestei tabere pe care am încercat s-o zugrăvim, 
dar despre care nu-ţi puteai face o idee decât văzând-o, se 


auziră deodată sunetele stridente a patru trâmbiţe, 
precedate de un stindard alb cu numeroase flori de crin, 
care se mai aflau încă în vremea aceea pe stema Franţeil9. 
O mare mişcare se făcu numaidecât în tabăra companiilor. 
Tobele începură să bată, subofiţerii alergară să adune pe 
cei rămaşi în urmă şi să păzească principalele posturi. În 
curând apăru, defilând agale printre şirurile de curioşi, un 
cortegiu solemn. Mai întâi erau cei patru trâmbiţaşi ale 
căror instrumente treziseră tabăra; venea apoi un crainic 
purtând spada de conetabil cu lama ei lată încrustată cu 
flori de crin şi cu mânerul de aur, pe care o ţinea ridicată în 
sus, fără teacă; în sfârşit, mergând cu câţiva paşi înaintea a 
doisprezece ostaşi, sau mai degrabă a douăsprezece statui 
de fier, se ivi un cavaler, cu viziera lăsată şi cu statura 
falnică. Vânjosul lui cal negru îşi muşca zăbala de aur, iar o 
lungă spadă de luptă, cu mânerul lustruit de prea multă 
întrebuințare, îi strălucea la şold. 

În apropierea cavalerului, dar puţin mai în urmă, mergea 
de Mauleon. El conduse întreaga trupă spre cortul principal 
al şefilor, unde se găsea adunat sfatul. Tăcerea uimirii şi a 
aşteptării plutea peste tabăra care, cu o clipă mai înainte, 
răsuna de ţipete asurzitoare. 

Cel care părea să fie căpetenia trupei descălecă, porunci 
să se înalțe stindardul regal în sunetul trâmbiţelor, şi intră 
în cort. 

Şefii, care stăteau jos, nu se ridicară la sosirea acestuia şi 
se uitară unii la alţii zâmbind. 

— Acesta e stindardul regelui Franţei, spuse cavalerul cu 
un glas blând şi pătrunzător, plecându-se în faţa lui. 

— Îl recunoaştem destul de bine, spuse căpitanul Hugues 
de Caverley ridicându-se, spre a răspunde străinului, dar 
aşteptăm ca trimisul regelui Franţei să-şi spună numele 
pentru a ne pleca în faţa lui, aşa cum s-a înclinat el în faţa 
stemei stăpânului său. 

— Eu, răspunse cu modestie cavalerul ridicându-şi viziera 
căştii, sunt Bertrand Duguesclin, conetabilul Franţei, şi 


trimisul bunului rege Carol al V-lea pe lângă monseniorii 
şefi ai Marilor companii, cărora Dumnezeu să le dea 
bucurie şi belşug. 

Abia rostise aceste cuvinte că toate frunţile erau 
descoperite, toate spadele scoase din teacă şi învârtite 
deasupra capului în semn de bucurie; peste tot respectul 
sau mai degrabă entuziasmul izbucni în strigăte prelungi şi 
acea scânteie electrică, alergând repede ca o dâră de praf 
de puşcă, înflăcără atât de mult tabăra, încât întreaga 
armată veni să izbească unele de altele suliţele şi spadele, 
strigând la intrarea cortului: 

— Ura! Ura! Trăiască bunul conetabil Acesta se înclină cu 
umilinţa-i obişnuită şi salută în mijlocul unui tunet de 
aplauze. 

XVI CUM I-AU FĂGĂDUIT ŞEFII MARILOR COMPANII SĂ- 
L URMEZE PÂNĂ LA CAPĂTUL PĂMÂNTULUI PE 
SENIORUL BERTRAND DUGUESCLIN, DACĂ ACELA AR FI 
FOST BUNUL LUI PLAC Primul moment de entuziasm făcu 
loc în curând unei atenţii atât de mari, încât cuvintele 
conetabilului, rostite calm, dar cu putere, răzbătură printre 
rândurile mulţimii şi ajunseră limpede şi desluşit până la 
marginile cele mai îndepărtate ale taberii, unde şi ultimii 
soldaţi le sorbiră cu lăcomie. 

— Seniori căpitani - spuse Bertrand cu o politeţe aproape 
smerită care câştigă inimile tuturor celor ce aveau de-a face 
cu el. - regele Franţei mă trimite la voi, ca împreună să 
aducem la îndeplinire poate singura acţiune care să fie 
vrednică de nişte ostaşi atât de viteji. 

Introducerea era măgulitoare, însă starea de spirit 
obişnuită a căpitanilor Marilor companii fiind bănuiala, 
entuziasmul auditorilor se mai domoli deoarece nu 
cunoşteau încă ţinta spre care tindea conetabilul; acesta 
văzu că trebuia să continue şi, profitând de primul 
sentiment pe care-l trezise, reluă: 

— Fiecare din voi s-a acoperit de glorie destulă ca să nu 
dorească mai multă; dar nici unui nu s-a ales cu destule 


bogății ca să poată spune: mă simt destul de bogat. De 
altfel, fiecare din voi trebuie să fi ajuns să dorească o 
strânsă legătură între onoarea armelor şi folosul ce trebuie 
să urmeze. Or, vrednici căpitani, închipuiţi-vă ce ar însemna 
o expediţie îndreptată de voi împotriva unui prinţ bogat şi 
puternic, ale cărui bogății căzând în mâinile voastre prin 
dreptul de război legitim, ar constitui nişte trofee pe cât de 
glorioase pe atât de avantajoase. Şi eu sunt un aventurier 
ca şi voi; şi eu sunt un ofiţer ridicat prin meritul meu ca şi 
voi. Or, seniori, nu sunteţi sătui, cum sunt şi eu, de 
asuprirea pe care am exercitat-o împreună asupra unor 
duşmani mai slabi decât noi? Nu vă e dor să auziţi - în locul 
gemetelor copiilor şi ţipetelor femeilor pe care le auzeam 
adineaori, când străbăteam tabăra - sunetele trâmbiţei 
care anunţă o bătălie adevărată, şi strigătele de război ale 
duşmanului cu care trebuie să te baţi ca să-l învingi? În 
sfârşit, voi, viteji cavaleri de toate naţiile, care aveţi de 
susţinut fiecare onoarea lui naţională, nu v-aţi simţi fericiţi 
ca, în afară de gloria şi bogăţia pe care vi le-am făgăduit, să 
vă uniţi şi pentru o cauză cu care omenirea să se 
mândrească? 

Căci la urma urmelor, ce viaţă ducem noi, războinicii? Nici 
un prinţ ales de Dumnezeu nu ne încuviinţează jafurile şi 
furturile. Sângele pe care-l vărsăm este uneori un sânge 
care strigă răzbunare şi al cărui glas nu numai că urcă la 
cer, dar ne şi tulbură fără să vrem sufletul învârtoşat de 
grozăviile războiului. După o viaţă de toane şi ciudăţenii, 
ajungând soldaţi ai unui mare rege, ajungând apărători ai 
lui Dumnezeu, ajungând în sfârşit bogaţi şi puternici, nu am 
vedea împlinindu-se astfel adevăratul destin al oricărui om 
care se dedică grelei meserii a armelor? 

De astă dată, un îndelung murmur de aprobare străbătu 
rândurile căpitanilor, căci avea o puternică înrâurire asupra 
lor glasul celui mai temut zdrobitor de lăncii, al celui mai 
priceput în lupta de hărţuială din vremea sa. Toţi îl văzuseră 
la lucru într-o zi de bătălie, mulţi din ei simţiseră tăişul 


spadei lui sau greutatea buzduganului, astfel că socotiră de 
datoria lor să-şi însuşească părerea unui asemenea ostaş. 

— Seniori, urmă Duguesclin, mulţumit de efectul produs 
de prima parte a cuvântării sale, iată deci planul a cărui 
aducere la îndeplinire mi-a încredinţat-o bunul nostru rege 
Carol al V-lea. În Spania maurii şi sarazinii au devenit mai 
obraznici şi mai cruzi ca oricând. În Castilia domneşte un 
prinţ mai obraznic şi mai crud decât sarazinii şi maurii; un 
om care şi-a ucis fratele; un cavaler înarmat, purtând lanţ şi 
pinteni de aur, care şi-a asasinat soţia, sora regelui nostru 
Carol; un cutezător în sfârşit care, prin această crimă, pare 
să fi sfidat strădania întregii cavalerimi din lume; căci, 
pentru ca o asemenea crimă să rămână nepedepsită, ar 
trebui să nu mai existe cavaleri pe lume. 

Această a doua parte a cuvântării păru să facă o impresie 
mai slabă asupra aventurierilor. A-şi ucide fratele, a asasina 
o femeie, li se păreau şi lor nişte fapte oarecum nelalocul 
lor, dar nu le socoteau a face parte din acele crime pentru 
răzbunarea cărora e nevoie să se pună în mişcare douăzeci 
şi cinci de mii de oameni cumsecade. Duguesclin băgă de 
seamă că înflăcărarea celor de faţă mai scăzuse, însă nu se 
descurajă şi urmă: 

— Socotiţi şi voi, seniori, dacă vreo cruciadă s-a arâtat 
vreodată mai glorioasă şi mai plină de foloase. Cunoaşteţi 
Spania; unii dintre voi au străbătut-o; toţi au auzit 
vorbindu-se despre ea. Spania! ţara minelor de argint! 
Spania cu palatele pardosite cu comori arabe! Spania! în 
care maurii şi sarazinii au ascuns comorile jefuite de pe 
jumătate din acest pământ! Spania! unde femeile sunt atât 
de frumoase încât pentru o femeie regele Rodrigue şi-a 
pierdut regatul. Ei bine! acolo am să vă conduc, seniori, 
dacă veţi binevoi să mă urmaţi, căci într-acolo pornesc eu 
împreună cu câţiva buni prieteni, aleşi dintre cei mai buni 
luptători ai Franţei; într-acolo pornesc spre a afla dacă nu 
cumva cavalerii lui don Pedro sunt tot atât de laşi ca şi 
stăpânul lor, şi spre a încerca dacă spadele lor au aceeaşi 


căleală ca securile noastre. Avem de făcut o călătorie 
frumoasă, seniori căpitani. Vreţi să luaţi parte la ea? 

Conetabilul îşi termină cuvântarea printr-unul din acele 
gesturi care înflăcărează aproape totdeauna adunările ce 
urmează a lua o hotărâre. Hugues de Caverley care, în 
timpul cuvântării, păruse foarte frământat ca şi când 
demonul bătăliilor ar fi dat pinteni calului de sub el, trecu 
pe la fiecare în parte cerându-i părerea, şi îndată fiecare se 
apropie de el şi se grăbi să i-o spună; după care el se 
îndreptă spre Bertrand Duguesclin care, sprijinit în lunga 
lui spadă, în vreme ce toţi soldaţii îl sorbeau din ochi, 
vorbea liniştit cu Agenor şi cu Henric de Transtamare, a 
cărui inimă bătea cu putere de la începutul acestei scene; 
căci pentru el, oricât de necunoscut era acelei mulţimi, 
rezultatul votului însemna tronul sau o viaţă consumată în 
umbră, adică viaţa sau moartea. Un om cu o asemenea 
constituţie are ambiţie în loc de inimă, şi orice rană pentru 
el este mortală. 

Dezbaterea dură doar câteva minute; apoi, Hugues de 
Caverley se apropie de conetabil în mijlocul unei linişti 
adânci: 

— Onorate senior Bertrand Duguesclin, zise el, nobile 
domn şi frate, şi camarad, care sunteţi astăzi oglinda 
întregii cavalerimi, aflaţi că pentru vitejia şi cinstea voastră, 
suntem gata să vă slujim. Veţi fi şeful nostru, iar nu 
asociatul nostru, căpitanul nostru iar nu egalul nostru. În 
orice împrejurare şi în orice bătălie bizuiţi-vă pe noi, iar noi 
vă vom urma până la capătul pământului. Fie mauri, 
sarazini sau spanioli, spuneţi doar o vorbă şi noi vom merge 
împotriva lor. Numai că, printre noi se află mulţi cavaleri 
din Anglia şi aceştia ţin la regele Eduard al III-lea şi la fiul 
său prinţul de Wales. În afară de aceşti doi seniori, ei se vor 
război cu oricare. Vă este pe plac hotărârea noastră, nobile 
domn? 

Conetabilul se înclină, arătându-le toate semnele unei 
recunoştinţe adânci, şi adăugă câteva cuvinte pentru a 


scoate la iveală cinstea pe care asemenea războinici voiau 
să i-o facă, şi cu aceasta Bertrand nu minţea. Un asemenea 
omagiu adus superiorității sale era firesc să-l măgulească 
pe un om din secolul al paisprezecelea care toată viaţa 
dusese o viaţă de soldat. 

Vestea acestei hotărâri stârni în tabără un entuziasm greu 
de descris. Era într-adevăr o viaţă obositoare, pentru aceşti 
aventurieri să tot ducă o luptă de hărţuială împotriva 
tuturor satelor reunite, să se războiască prin tufişuri şi 
văgăuni, să sufere de foame în mijlocul belşugului, să fie 
mâhniţi după o izbândă. Să trăiască într-o altă ţară, într-o 
ţară încă nejefuită de ei, pe un pământ aproape neatins, sub 
un cer blând, să schimbe vinurile şi femeile, să cucerească 
prăzi bogate de la spanioli, mauri şi sarazini, era un vis ce 
se îmbina de minune cu dorinţa de a avea drept căpetenie 
oglinda cavalerimii europene, cum îl numise căpitanul 
Hugues de Caverley pe conetabil. Astfel că Bertrand 
Duguesclin fu primit cu un entuziasm furtunos şi se 
îndreptă spre cortul ce-i fusese pregătit pe locul cel mai 
vizibil şi mai înalt al taberei, trecând pe sub un portic 
format din lăncii pe care le încrucişau deasupra capului său 
aventurierii ce se plecau nu în faţa stindardului Franţei, ci 
în faţa celui ce îl ducea. 

— Seniore - îi spuse Bertrand lui Henric de Transtamare 
după ce intraseră în cort, în vreme ce Hugues de Caverley 
şi Cavalerul Verde îl felicitau pe Agenor pentru întoarcerea 
sa şi mai cu seamă pentru schimbările prilejuite de această 
întoarcere. - seniore, trebuie să fiţi mulţumit: am dus la bun 
sfârşit treaba cea mai grea. Toată lumea e mulţumită. 
Oamenii aceştia, întocmai ca muştele însetate de sânge, se 
vor năpusti la pielea maurilor, sarazinilor şi spaniolilor, şi-i 
vor înţepa cât vor putea mai tare. Dar făcându-şi afacerile 
lor, le vor face şi pe-ale voastre; în vreme ce ei se vor 
îmbogăţi, vor lucra întru folosul dumneavoastră. Cât despre 
frigurile din Andaluzia, cât despre capcanele din munţi, cât 
despre trecerea râurilor al căror curs repede târăşte după 


el cai şi călăreţi, cât despre abuzurile de vin şi de dragoste, 
de beţie şi de voluptăţi, care sleiesc puterile, mă bizui pe 
toate astea ca să mă scap de jumătate din aceşti bandiți. În 
ceea ce priveşte cealaltă jumătate, nădăjduiesc că va pieri 
sub loviturile sarazinilor, maurilor şi spaniolilor care sunt 
nişte ciocane nimerite pentru asemenea nicovale. Vom fi 
deci învingători în orice chip. Vă voi instala pe tronul 
Castiliei şi mă voi întoarce în Franţa spre marea mulţumire 
a bunului rege Carol, împreună cu ostaşii mei pe care îi voi 
cruța sacrificându-i pe aceşti ticăloşi fără pereche. 

— Da, cavalere, răspunse Henric de Transtamare gânditor. 
Dar nu te temi de vreo hotărâre neprevăzută a regelui don 
Pedro? Este un comandant iscusit şi are o minte foarte 
ageră. 

— Eu nu văd atât de departe, seniore, răspunse 
Duguesclin. Cu cât vom întâmpina mai multe greutăţi, cu 
atât gloria noastră va fi mai mare şi vom lăsa mai mulţi 
Caverley şi Cavaleri Verzi pe bunul pământ al Castiliei. Un 
singur lucru mă îngrijorează: intrarea în Spania; căci e bine 
să te războieşti cu regele don Pedro, cu sarazinii şi cu 
maurii săi, dar nu trebuie să te războieşti cu întreaga 
Spanie; n-ar fi de ajuns pentru asta nici cinci sute de 
companii; şi e mult mai greu să hrăneşti o armată în Spania 
decât în Franţa. 

— De aceea, răspunse Henric, o să plec eu înainte să-l 
înştiinţez pe regele Aragonului, care este unul din prietenii 
mei şi care, din dragoste pentru mine şi din ură faţă de 
regele don Pedro, are să vă dea liberă trecere prin satele 
sale împreună cu hrană şi ajutoare în oameni şi bani; astfel 
încât, dacă din întâmplare am fi înfrânți în Castilia, ar avea 
cine să ne apere retragerea. 

— Se vede, seniore, urmă conetabilul, că aţi fost hrănit şi 
crescut pe lângă bunul rege Carol, care insuflă înţelepciune 
tuturor celor din preajma sa. Sfatul vostru e plin de 
prudenţă. Duceţi-vă şi fiţi cu băgare de seamă să nu vă 
prindă, căci atunci războiul ar fi terminat înainte de a 


începe. Dacă nu mă înşel, noi ne batem pentru a întrona un 
rege şi a detrona un altul, iar nu pentru altceva. 

— Ah! generale - spuse Henric jignit oarecum de spiritul 
de pătrundere al aceluia pe care-l privea drept un soldat 
fără perspicacitate - oare după detronarea regelui don 
Pedro, nu ai fi fericit să-l înlocuieşti cu un prieten credincios 
al Franţei? 

— Seniore, credeţi-mă, răspunse Duguesclin, regele don 
Pedro ar fi şi el un prieten credincios al Franţei dacă Franţa 
ar voi să fie cât de puţin prietena regelui don Pedro. Dar 
acum nu este vorba de asta, deoarece problema s-a rezolvat 
în favoarea voastră. Acel asasin necredincios, acel rege 
creştin care e o ruşine pentru creştinătate trebuie să fie 
pedepsit, şi dumneavoastră sunteţi mai nimerit decât un 
altul pentru rolul de judecător în numele lui Dumnezeu. 
Acestea fiind zise, seniore, şi întrucât totul a fost convenit şi 
hotărât între noi, plecaţi cât mai repede, căci sunt 
nerăbdător să ajung în Spania împreună cu companiile, mai 
înainte de a avea timp don Pedro să-şi dezlege băierile 
pungii şi să ne joace vreun renghi în felul său, aşa cum 
spuneaţi adineaori. 

Henric nu răspunse nimic; se simţea umilit în fundul 
sufletului de această ocrotire pe care trebuia s-o rabde din 
partea unui simplu gentilom, de teamă să nu dea greş în 
încercarea de a ajunge rege. Dar coroana, pe care o vedea 
strălucind în visele sale ambiţioase de viitor, îi alină necazul 
pricinuit de această umilinţă trecătoare. 

Aşadar, în vreme ce Bertrand îi aducea la Paris pe 
principalii şefi de companii spre a-i prezenta regelui Carol 
al V-lea, şi în vreme ce bunul prinţ, tot copleşindu-i cu 
onoruri şi cu daruri, îi pregătea să meargă voioşi la moarte 
în slujba sa, Henric, urmat de Agenor, care era şi el urmat 
la rându-i de credinciosul Musaron, relua drumul Spaniei, 
ferindu-se să treacă prin aceleaşi locuri pe unde veniseră, 
de teama de a fi recunoscuţi de cei care le-ar fi putut 
pricinui vreo neplăcere, cu toate că erau înarmaţi cu 


permise de liberă trecere în toată forma eliberate de 
căpitanul Hugues de Caverley şi de seniorul Bertrand 
Duguesclin. 

O luară la dreapta, care era de altfel drumul cel mai scurt, 
spre a ajunge în Bearn, de acolo urmând să străbată 
Aragonul. Drept care merseră de-a lungul provinciei 
Auvergne, ţinură ţărmul Vezerei şi trecură râul Dordogne la 
Castillon. 

Henric, aproape sigur că nu va fi recunoscut sub 
îmbrăcămintea şi sub numele unui cavaler oarecare, voia să 
se convingă singur în ce dispoziţii se aflau englezii în 
privinţa sa şi să încerce, dacă ar fi fost cu putinţă, să-l 
atragă pe prinţul de Wales de partea lui; acest rezultat nu i 
se părea cu neputinţă, judecând după graba pe care o 
arătaseră căpitanii de a-l urma pe Bertrand Duguesclin, 
grabă care era un indiciu că prinţul Negru nu luase încă 
nici o hotărâre. Avându-l de partea sa pe fiul lui Eduard al 
III-lea, copilul care îşi câştigase pintenii la Crecy, tânărul 
care-l bătuse pe regele Ioan la Poitiers, însemna nu numai 
să sporească puterea morală a cauzei sale, ci şi să arunce 
încă cinci sau şase mii de lăncii în Castilia, căci acestea erau 
forţele de care putea să dispună prinţul de Wales fără să-şi 
slăbească garnizoanele din Guyenne. 

Prinţul îşi avea tabăra, sau mai degrabă curtea, la 
Bordeaux. Or, cum englezii se aflau, dacă nu în pace, cel 
puţin în armistițiu cu Franţa, cei doi cavaleri intrară în oraş 
fără greutate; e adevărat că era în seara unei zile de 
sărbătoare şi nu li se dădu nici o atenţie, căci fiecare îşi 
vedea de treburile lui. 

Agenor îi spusese la început prinţului Henric de 
Transtamare să se găzduiască împreună la tutorele său, 
seniorul Ernauton de Sainte-Colombe, care avea o casă în 
oraş; dar de teamă ca însoţitorul lui să nu-i trădeze cumva 
taina, îi refuzase propunerea; căzuseră chiar la învoială ca, 
spre mai multă siguranţă, Mauleon să treacă prin Bordeaux 
fără să-şi vadă tutorele, ceea ce Mauleon făgăduise, cu 


toate că era cam dureros pentru el să treacă atât de 
aproape de vrednicul lui ocrotitor care îi ţinuse loc de tată, 
fără să-i dea bună ziua. Dar după ce străbătură oraşul în 
lung şi-n lat, după ce bătură la uşa tuturor hanurilor, după 
ce îşi dădură seama de neputinţa de a fi găzduiţi în vreun 
han, din pricina puhoiului de lume ce sosise în oraş, prinţul 
n-avu încotro şi reveni la oferta pe care i-o făcuse Agenor; 
se îndreptară deci spre locuinţa seniorului Ernauton situată 
într-una din suburbiile oraşului, după ce se juraseră ca 
numele prinţului să nu fie rostit, urmând să treacă drept un 
simplu cavaler, prieten şi frate de arme cu Agenor. 

De altfel întâmplarea îi sluji de minune pe cei doi călători. 
Seniorul Ernauton de Sainte-Colombe călătorea 
deocamdată în ţinutul Mauleon, unde avea un castel şi ceva 
pământ. Doi sau trei servitori, rămăseseră singuri la 
Bordeaux şi îl primiră pe tânăr ca şi când ar fi fost, nu 
pupilul, ci fiul bătrânului cavaler. 

Cel care făcu noilor sosiți onorurile casei era un servitor 
de încredere care îl ştia pe Agenor de când se născuse. De 
altfel, de patru ani de când Mauleon nu mai venise la 
Bordeaux, casa se schimbase mult. Grădinile, care erau 
foarte întinse şi ofereau un refugiu unde nu pătrundeau nici 
razele soarelui, nici privirile curioşilor, erau despărțite 
acum de casă printr-un zid înalt, şi păreau să formeze o 
locuinţă aparte. 

Agenor îl întrebă pe bătrânul servitor în această privinţă şi 
află că grădinile unde îşi petrecuse, la umbra sicomorilor şi 
platanilor, tinereţea lui fără griji, fuseseră vândute de către 
tutorele său prinţului de Wales, care pusese să se clădească 
acolo o casă luxoasă unde îi găzduia pe toţi oaspeţii pe care 
nu putea sau nu voia să-i primească făţiş în palatul său. Or, 
soseau curteni din toate ţările şi soli de la toţi regii la fiul lui 
Eduard al III-lea; căci nesuferind nici o înfrângere, era 
socotit de toată lumea drept un biruitor. 

Prinţul îi făcu semn lui Agenor să pună să i se repete 
această explicaţie în toate amănuntele; căci, după cum ne 


reamintim, el venise la Bordeaux cu gândul să-l vadă pe 
prinţul Negru şi cu speranţa de a-şi face din el un prieten; 
totuşi, deoarece se făcuse târziu, iar călătorii avuseseră o zi 
grea şi erau obosiţi, prinţul porunci servitorilor lui să-i 
pregătească odaia, în care intră îndată după cină. Agenor îl 
imită şi trecu şi el în odaia sa care, fiind situată la primul 
etaj al casei, dădea spre acele grădini frumoase, în care îşi 
făcuse o sărbătoare din a merge să culeagă, ca nişte flori 
ale trecutului, acele frumoase amintiri ale tinereţii sale. 

În loc să se culce cum făcea prinţul, el se aşeză deci lângă 
fereastră, şi cu întreaga poezie a celor douăzeci de ani ai 
săi, cu ochii aţintiţi asupra falnicilor copaci prin frunzişul 
cărora abia străbăteau câteva raze de lună, începu să 
meargă înapoi cu gândul pe acele tărâmuri ale vieţii, cu 
atât mai înflorite cu cât te apropii de copilărie. Cerul era 
senin, aerul plăcut şi liniştit; râul strălucea în depărtare, ca 
solzii de argint ai unui şarpe uriaş; dar, printr-un joc al 
închipuirii, fie din cauza asemănării peisajului, fie a orei 
înaintate la care se găsea, fie a parfumurilor acelor 
portocali din Guyenne care aminteau atât de bine pe cele 
din Portugalia şi Andaluzia, gândul lui cu aripi de flăcări 
porni să străbată munţii şi să se abată la poalele acelei 
Sierra d'Estrella, pe malul râuleţului ce se varsă în Tajo, 
dincolo de care, atras de sunetele guzlei, îi vorbise pentru 
prima oară de dragoste frumoasei maure. 

Deodată, în mijlocul acelor viziuni nocturne, o lumină ce 
venea dinspre palatul misterios străluci ca o stea printre 
frunzişul copacilor; apoi curând, minune nemaipomenită, pe 
care cavalerul o luă drept o rătăcire a simţurilor, i se păru 
că aude sunetele unei guzle. Ascultă înfiorat acordurile care 
nu erau decât un preludiu; însă un glas limpede, melodios, 
un glas pe care nu-ţi e îngăduit să nu-l recunoşti când l-ai 
mai auzit odată, un glas cânta în castiliană o veghe romanţă 
spaniolă. 

Agenor nici nu aşteptă să se termine cântecul că şi sări în 
sus ca pentru a se repezi dincolo de graniţele visului şi îşi 


afundă printre platanii din grădină privirile-i lacome, 
murmurând cu o speranţă înfrigurată: 

— Aissa! Aissa! 

XVII CUM A REGĂSIT AGENOR PE ACEEA PE CARE O 
CĂUTA, IAR PRINŢUL HENRIC PE ACELA PE CARE NU-L 
CĂUTA De îndată ce Agenor fu sigur că glasul pe care-l 
auzise era al Aissei, cedând unui prim îndemn foarte firesc 
la un tânăr de douăzeci de ani, îşi luă spada, se înfăşură cu 
mantaua şi se pregăti să treacă în grădină. Dar în clipa în 
care punea piciorul să sară pe fereastră, simţi o mână ce îl 
prinse de umăr. Se întoarse, era scutierul. 

— Seniore, îi spuse acesta, totdeauna am băgat de seamă 
un lucru şi anume că unele nebunii pe această lume se fac 
ieşind pe uşă, însă restul, adică cea mai mare parte, se fac 
ieşind pe fereastră. 

Agenor făcu o mişcare spre a-şi continua drumul. Musaron 
îl opri cu o respectuoasă tărie. 

— Lasă-mă, spuse tânărul. 

— Seniore, zise Musaron, vă cer cinci minute. Peste cinci 
minute, veţi fi liber să faceţi orice nebunie veţi crede de 
cuviinţă. 

— Ştii unde mă duc? întrebă Mauleon. 

— Bănuiesc. 

— Ştii cine se află colo în grădină? 

— Maura. 

— Aissa în persoană, aşa cum ai spus. Acum mai socoteşti 
că mă poţi opri? 

— Depinde dacă veţi fi cu judecată sau nesăbuit. 

— Ce vrei să zici? 

— Că maura nu e singură. 

— Desigur că nu, e cu tatăl ei care n-o părăseşte niciodată. 

— lar tatăl ei e totdeauna păzit de o duzină de mauri. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ei stau la pândă sub umbra copacilor. Vă veţi lovi de 
unul din ei şi îl veţi ucide. La ţipetele lui va alerga un altul 
şi-l veţi ucide şi pe acela. Dar un al treilea, un al patrulea, 


un al cincilea vor alerga şi ei, se va isca o luptă, o 
încăierare, se va auzi zăngănit de spade; veţi fi recunoscut, 
prins, ucis poate. 

— Fie! Dar o voi vedea. 

— Mare ispravă! O maură! 

— Vreau s-o revăd. 

— Nu vă împiedic s-o vedeţi, dar s-o vedeţi fără risc. 

— Ai tu vreun mijloc? 

— Eu n-am, dar poate ne va da prinţul vreunul. 

— Cum, prinţul? 

— Negreşit. Credeţi că el e mai puţin interesat decât 
dumneavoastră de prezenţa lui Mothril la Bordeaux şi că nu 
va avea o tot atât de mare dorinţă să afle ce caută aici tatăl, 
după cum doriţi şi dumneavoastră să aflaţi ce caută aici 
fiica? 

— Ai dreptate, zise Agenor. 

— Bine că v-aţi convins, spuse Musaron mulţumit. 

— Atunci dă-i de veste prinţului. Eu rămân aici ca să nu 
pierd din vedere luminiţa aceea. 

— Şi veţi avea răbdarea să ne aşteptaţi? 

— Am să mai ascult muzica, zise Agenor. 

Într-adevăr, glasul acela plăcut continuă să răsune în 
noapte, acompaniat de guzla ce vibra tulburătoare. Nu mai 
era grădina din Bordeaux cea pe care o avea în faţa ochilor, 
ci grădina din alcazar; nu mai era casa albă a prinţului de 
Wales, ci chioşcul maur cu perdea de verdeață. Fiecare 
sunet al guzlei pătrundea mai adânc în inima lui, care se 
umplea încetul cu încetul de încântare. Abia începuse să se 
creadă singur, când auzi deschizându-se uşa şi îl văzu 
intrând pe Musaron, urmat de prinţ, înfăşurat ca şi el în 
manta şi având ca şi el spada în mână. 

În câteva cuvinte, prinţul fu pus la curent cu situaţia, 
Agenor povestindu-i în amănunt întâlnirile sale de mai 
înainte cu frumoasa maură, precum şi gelozia furioasă a lui 
Mothril. 


— Aşadar, spuse prinţul, vei încerca să-i vorbeşti acestei 
femei; prin ea vom afla mai multe lucruri decât prin toţi 
spionii din lume. O femeie care e ţinută în sclavie îşi domină 
adesea tiranul. 

— Da, da, strigă Mauleon, care ardea de nerăbdare s-o 
întâlnească pe Aissa, şi iată-mă gata să ascult de poruncile 
Alteţei Voastre. 

— Eşti sigur că ai auzit-o? 

— Aşa cum vă aud, monseniore. Glasul ei venea din partea 
aceea; şi acum îmi mai răsună în ureche şi m-ar călăuzi 
chiar prin întunecimile iadului. 

— Fie! Dar greutatea este cum să pătrundem în casă fără 
ca noi să dăm de vreun bucluc. 

— Aţi spus „noi”, monseniore! 

— Fără îndoială, pentru că te însoțesc; bineînţeles că eu 
rămân de-o parte şi te las să stai de vorbă nestingherit cu 
iubita dumitale. 

— Atunci nu mai avem a ne teme de nimic, monseniore: 
Doi luptători ca dumneavoastră şi ca mine valorează cât 
zece creştini şi douăzeci de mauri. 

— Da, însă ei fac scandal, ucid, şi a doua zi, sunt siliţi să 
fugă, şi să sacrifice succesul unor treburi importante pentru 
un capriciu de moment. Să procedăm cu înţelepciune, 
cavalere; poţi să-ţi revezi iubita, dar după ce-ţi vei lua toate 
măsurile de prevedere. Să bagi de seamă mai ales să nu-ţi 
pierzi pumnalul, fie prin grădini, fie prin apartamentele 
vreunui tată sau vreunui soţ gelos. Aşa am pierdut-o eu pe 
femeia pe care am iubit-o cel mai mult, pentru că mi-am 
lăsat pumnalul să cadă în camera lui don Guttiere. 

— Da, prudenţă! prudenţă! murmură Musaron. 

— Da; însă cu prea multă prudenţă, avem s-o pierdem 
poate, răspunse Agenor. 

— Fii liniştit, spuse Henric. Pe cuvântul meu de prinţ că 
asta va fi prima confiscare asupra maurilor, dacă voi urca 
vreodată pe tronul Castiliei. Deocamdată, să ne cruţăm 
tronul. 


— Aştept poruncile Alteţei Voastre, spuse Mauleon, 
înfrânându-şi cu greu nerăbdarea. 

— Bine, bine, zise Henric. Văd că eşti un soldat disciplinat 
şi totul o să meargă cât se poate de bine dacă ai să mă 
asculţi. Noi suntem căpitani şi trebuie să ştim cum se 
recunoaşte partea slabă a unei fortărețe. Să coborâm în 
grădină, să cercetăm zidurile şi când vom fi găsit un loc 
potrivit pentru escaladare, atunci vom escalada. 

— Ei! seniore, zise Musaron, nu escaladarea va fi grea, 
căci am văzut o scară în curte. Orice parte a zidului va fi 
deci potrivită pentru aşa ceva. Dar dincolo de zid, se află 
mauri cu iatagane şi păduri de sulițe. Stăpânul meu ştie că 
sunt curajos, dar când este vorba de viaţa unui prinţ atât de 
ilustru şi a unui cavaler atât de vestit... 

— Vorbeşte pentru prinţ, spuse Agenor. 

— Scutierul dumitale îmi place, zise Henric; este 
prevăzător şi va fi pentru noi o ariergardă din cele mai 
folositoare. 

Apoi ridicând glasul: 

— Perajo, se adresă el scutierului său care aştepta la uşă, 
eşti înarmat? 

— Da, monseniore, răspunse cel căruia i se adresase 
această întrebare. 

— Atunci, urmează-ne. 

Musaron văzu că nu mai putea obiecta nimic. Singurul 
lucru pe care-l obţinu fu să-i convingă să iasă pe uşă şi să 
coboare pe scară în loc să coboare pe fereastră. În rest, ca 
totdeauna, odată hotărârea luată, porni vitejeşte spre ţintă. 
Într-adevăr, în curte se afla o scară; o rezemă de zid. Prinţul 
voi să treacă primul; îl urmă Agenor, apoi Perajo; în sfârşit 
Musaron trecu ultimul şi trase scara de cealaltă parte a 
zidului. 

— Păzeşte scara, zise prinţul, căci felul în care mi-ai vorbit 
m-a făcut să am deplină încredere în tine. 

Musaron se aşeză pe ultimul fustei; Perajo fu postat la 
douăzeci de paşi mai departe, la pândă într-un smochin, iar 


Henric şi Agenor continuară să înainteze aţinându-se pe 
sub umbra copacilor care îi ferea cu uşurinţă de privirile 
celor ce puteau fi aşezaţi la lumină. 

În curând se aflară atât de aproape de casă încât, în lipsa 
sunetelor guzlei care încetaseră, se puteau auzi suspinele 
muzicantei. 

— Prinţe, zise Agenor, care nu-şi mai putea înfrâna multă 
vreme nerăbdarea, aşteptaţi-mă sub umbrarul acesta de 
caprifoi; în cel mult zece minute, voi termina de vorbit cu 
maura şi voi afla ce caută tatăl ei la Bordeaux. Dacă voi fi 
atacat, nu vă puneţi viaţa în primejdie şi alergaţi la scară. 
Am să vă înştiinţez numai prin acest strigăt: „La zid!” 

— Dacă vei fi atacat, spuse Henric, adu-ţi aminte, cavalere, 
că poate nimeni, în afară de regele don Pedro fratele meu şi 
de seniorul Duguesclin învățătorul meu, nu mânuieşte 
spada mai bine decât mine. Atunci, cavalere, îţi voi arăta că 
nu mă laud degeaba. 

Agenor îi mulţumi prinţului, care dispăru în umbră unde 
privirile cavalerului îl căutară în zadar. Cât despre Agenor, 
acesta îşi continuă drumul spre clădire; însă între ea şi 
pădurice avea de străbătut un spaţiu gol luminat de lună. 
Agenor şovăi o clipă înainte de a se hotărî să sfideze, ca să 
zicem aşa, lumina. Totuşi era să îndrăznească să treacă prin 
acel loc, când, pe o uşă lăturalnică ce se deschise scârţâind, 
ieşiră trei bărbaţi care vorbeau cu glas scăzut. Cel care 
avea să treacă prin dreptul lui Agenor, ce stătea ascuns, 
nemişcat şi mut sub umbra unui platan, era Mothril, foarte 
uşor de recunoscut după burnusul alb; cel din mijloc era un 
cavaler acoperit cu o armură neagră; iar cel care avea să 
treacă prin dreptul lui don Henric era un senior îmbrăcat 
într-un bogat costum castilian şi înfăşurat într-o pelerină de 
purpură. 

— Seniore, se adresă râzând acesta din urmă cavalerului 
negru, nu trebuie să fiţi supărat pe Mothril că refuză să v-o 
arate pe fiica lui astă-seară. Pe mine, care de aproape şase 


săptămâni călătoresc zi şi noapte cu el, abia s-a învoit să mă 
lase s-o văd. 

Cavalerul negru răspunse; însă Agenor nu se sinchisi de 
răspunsul lui. Ceea ce dorea să ştie, ceea ce ştia acum, era 
că Aissa era singură. La auzul glasului părintesc, fata se 
ridicase şi, curioasă ca o creştină, se aplecase peste 
fereastră pentru a-i urmări cu privirea pe cei trei plimbăreţi 
misterioşi. 

Cavalerul se repezi dincolo de tufiş şi în două salturi 
ajunse sub fereastra aflată la o înălţime de vreo douăzeci de 
picioare. 

— Aissa, îi spuse el, mă recunoşti? 

Oricât ar fi fost de stăpână pe ea, tânăra se dădu înapoi 
scoțând fără să vrea un țipăt slab. Dar aproape numaidecât 
recunoscându-l pe acela care sălăşluia mereu în gândurile 
ei, întinse braţele spre el întrebându-l: 

— Tu eşti, Agenor? 

— Da, eu sunt, dragostea mea. Dar cum să ajung până la 
tine pe care te regăsesc ca prin minune? Nu ai vreo scară 
de mătase? 

— Nu, spuse Aissa, dar mâine voi avea. Tatăl meu va 
petrece noaptea la castelul prinţului. Vino mâine; însă astă- 
seară fii cu băgare de seamă, căci ei sunt prin împrejurimi. 

— Care ei? întrebă Agenor. 

— Tatăl meu, prinţul Negru şi regele. 

— Care rege? 

— Regele don Pedro. 

Agenor se gândi la Henric care avea să se pomenească 
poate faţă în faţă cu fratele său. 

— Pe mâine, spuse el, avântându-se printre copaci, unde 
dispăru numaidecât. 

Agenor nu se înşela decât pe jumătate. Cei trei bărbaţi se 
îndreptaseră spre locul unde stătea ascuns Henric. Prinţul îl 
recunoscu mai întâi pe Mothril. 

— Seniore, spunea el în momentul când ajungea la 
distanţa de unde i se putea auzi vocea, Alteța Voastră face 


rău că revine mereu la Aissa. Nobilul fiu al regelui Angliei, 
gloriosul prinţ de Wales, nu a venit pentru a vedea o 
sărmană fată africană, ci pentru a hotări împreună cu 
domnia voastră soarta unui mare regat. 

Henric, care se aplecase înainte pentru a auzi mai bine, se 
trase înapoi. 

— Prinţul de Wales! murmură el cu o nespusă surpriză 
uitându-se curios la armura aceea neagră, atât de 
cunoscută în Europa de când cu sângeroasele bătălii de la 
Crecy şi Poitiers. 

— Mâine, zise prinţul, vă voi primi şi mâine, înainte de a ne 
despărţi, nădăjduiesc că totul va fi aranjat, după care 
hotărârea luată va putea fi adusă la cunoştinţa tuturor. 
Astăzi, trebuia să mă supun dorințelor oaspetelui meu regal 
şi să nu trezesc curiozitatea curtenilor; în sfârşit trebuia, 
înainte de a hotări ceva, să cunosc în amănunt intenţiile 
Alteţei Sale regele don Pedro al Castiliei. 

La aceste cuvinte, prinţul Negru se înclină curtenitor spre 
cavalerul cu pelerina de purpură. 

Fruntea lui Henric se acoperi de sudoare; dar frământarea 
lui atinse culmea atunci când un glas bine cunoscut lui rosti 
aceste cuvinte: 

— Nu sunt regele Castiliei, monseniore, ci un om necâăjit 
care e nevoit să caute ajutor departe de regatul său, căci 
duşmanii mei cei mai crunţi se află în familia mea: din trei 
fraţi pe care-i aveam, unul râvnea la onoarea mea, ceilalţi 
doi la viaţa mea. Pe cel care râvnea la onoarea mea, l-am 
ucis; mai rămân Henric şi 'Tello; Tello a rămas în Aragon să 
adune o armată împotriva mea; Henric se află în Franţa pe 
lângă regele Carol şi îl mângâie cu speranţa de a cuceri 
regatul meu, astfel încât Franţa, istovită de izbânzile 
voastre, să poată lua din Castilia forţe noi spre a vă 
înfrânge. M-am gândit deci că politica voastră, monseniore, 
este să apăraţi drepturile unui monarh legitim continuând 
la el în ţară, cu mijloace băneşti şi cu oamenii ce vi-i pune la 
dispoziţie, războiul pe care acea prefăcută ruptură a 


armistiţiului vă îngăduie să-l duceţi împotriva Franţei. 
Aştept răspunsul Alteţei Voastre spre a şti dacă mai trebuie 
să sper pentru cauza mea. 

— Negreşit că trebuie să speraţi, monseniore, căci, aşa 
cum spuneţi, cauza voastră e legitimă. Dar, fiind aproape 
vice-rege al Guyenne-i, n-am voit să port singur povara vice- 
regalității mele. Am cerut tatălui meu un consiliu format din 
oameni pricepuţi şi mi l-a trimis. Am să mă sfătuiesc cu ei, 
însă fiţi sigur că dacă părerea majorităţii este şi a mea, şi 
dacă se potriveşte cu înclinarea ce o am dea vă fi pe plac, 
niciodată un aliat mai credincios şi, îndrăznesc s-o spun, 
mai energic, nu va fi luptat sub steagurile voastre. Până 
atunci să nu vă arătaţi. Reuşita atârnă mai cu seamă de 
păstrarea secretului. 

— O! fiţi liniştit, nimeni de-aci nu ne cunoaşte. 

— Şi casa aceasta e sigură, zise prinţul, ba chiar prea 
sigură - adăugă el râzând - pentru a linişti temerile 
seniorului Mothril în privinţa fiicei sale. 

Maurul bâlbâi câteva cuvinte pe care Henric nu le auzi, 
căci cei trei începeau să se depărteze de el; de altfel un 
singur gând, arzător, nebunesc, aproape de neînvins, îl 
frământa de când auzise răsunând acel glas blestemat; 
acolo, la doi paşi de el, se afla duşmanul lui de moarte, 
năluca apărută între el şi ţinta pe care voia s-o atingă; 
acolo, la o lungime de spadă, se afla omul însetat de sângele 
său, şi de al cărui sânge era însetat şi el; o singură lovitură 
dată cu o mână pe care i-ar fi călăuzit-o ura ar fi terminat 
războiul, ar fi pus capăt îndoielii. Această idee făcea să-i 
tresalte inima prinţului şi îi împingea braţul spre duşmanul 
său. 

Dar Henric nu făcea parte dintre acei oameni care 
cedează primului îndemn, chiar dacă acest prim îndemn ar 
fi fost inspirat de o ură de moarte. 

„Nu, nu, zise el, l-aş ucide, atâta tot. Însă nu e de ajuns 
pentru mine să-l ucid, ci să-i iau locul. Dacă l-aş ucide, 
prinţul de Wales şi-ar răzbuna oaspetele asasinat, m-ar face 


să pier în chip ruşinos, sau ar pune să mă închidă pentru 
toată viaţa într-o închisoare... Da, urmă Henric după o clipă 
de tăcere, dar aş putea să mă şi salvez, iar Tello care se află 
acolo, reluă el zâmbind singur la gândul că îl putuse uita pe 
unul din fraţii săi, deşi acel frate îi era aliat, 'Tello pe care l- 
aş regăsi pe tron!. Ar însemna s-o iau de la început!” 

Acest considerent îi opri braţul; spada lui trasă pe 
jumătate afară intră din nou în teacă. 

Cu siguranţă că spiritele întunericului trebuie să fi avut de 
ce râde de sora lor Ambiţia care, pentru prima oară, 
îndepărta de pumnal mâna ambiţiosului. 

Tocmai în momentul în care cei trei se găseau la o 
depărtare de unde vocea nu se mai auzea, Mothril rosti 
nişte cuvinte pe care nu le auzi prinţul. 

În aceeaşi clipă, Agenor ajunse lângă el; unul era lugubru, 
celălalt radios; unul uitase războiul, intrigile, prinții, lumea; 
celălalt strivea zalele mănuşilor sale de fier, crezând că-şi 
striveşte duşmanii şi se agaţă de treptele tronului Castiliei. 


XVIII COPOIUL Taina călătoriei lui Mothril la Bordeaux era 
de-acum lămurită şi Aissa nu mai avea ce să-i dezvăluie în 
această privinţă cavalerului. Dar le mai rămâneau o 
mulţime de lucruri destul de importante de dezbătut: 
numeroasele mărturisiri de dragoste care par totdeauna 
noi îndrăgostiţilor şi care, într-adevăr, erau cu atât mai noi 
pentru Agenor şi Aissa, cu cât până atunci nu avuseseră 
răgaz pentru aşa ceva. 

Pe de altă parte, prinţul Henric de Transtamare cunoştea 
planul fratelui său ca şi când i l-ar fi adus cineva la 
cunoştinţă, şi presimţea, dinainte răspunsul prinţului de 
Wales, ca şi când ar fi fost de faţă la consfătuirea care avea 
să aibă loc a doua zi. Nu avea deci altceva de făcut decât să 
plece din Bordeaux înainte de a se fi consfințit alianţa 
dintre ei, fiind convins acum că don Pedro avea să obţină 
sprijinul englezilor; căci atunci, dacă ar fi fost recunoscut, 
ar fi fost făcut prizonier de război, iar don Pedro, pentru a 
pune dintr-odată capăt certurilor dintre ei, putea foarte 
bine să recurgă la mijlocul expeditiv pe care numai un 
calcul de om ambițios îl împiedicase pe Henric să-l pună în 
aplicare împotriva fratelui său. 

Când prinţul şi cavalerul îşi împărtăşiră gândurile, când 
unul adresându-se spiritului de prevedere al celuilalt 
căpătase un sfat înţelept asupra hotărârii ce avea de luat, 
adică după ce Agenor îl sfătuise pe Henric să plece în grabă 
spre Aragon pentru a putea primi cele dintâi companii pe 
care le trimitea conetabilul, prinţul se gândi la rându-i la 
treburile personale ale tânărului său însoțitor. 

— Şi cu iubirea dumitale cum rămâne? întrebă el. 

— Menseniore, răspunse Agenor, nu vă ascund că mă 
gândesc la ea cu o tristeţe amară. Ce bine mă simţeam când 
am întâlnit la zece paşi de mine fericirea la care visasem 
atâta timp, şi după care mă temeam să nu alerg toată viaţa 
fără să mai dau de ea, însă... 

— Ei bine! zise prinţul, ce s-a schimbat şi cine te 
împiedică, pe dumneata care nu ai un frate de înfruntat, 


nici tron de cucerit, cine te împiedică să culegi în treacăt 
această fericire? 

— Monseniore, nu mai plecaţi? întrebă Agenor. 

— Plec neapărat, răspunse Henric, căci oricât de duioasă 
ar fi prietenia pe care o simt că ia naştere pentru dumneata 
în inima mea, dragul meu Agenor, ea nu poate - şi 
dumneata vei înţelege primul acest lucru - să tragă în 
cumpănă pusă alături de interesele unui destin regal şi cu 
fericirea unui întreg popor. Dacă ar fi vorba de viaţa 
dumitale, reluă deodată prinţul, o! asta ar fi altceva, căci 
pentru viaţa dumitale mi-aş sacrifica destinul şi ambiția. 

Şi ochii pătrunzători ai prinţului se afundară în privirea 
sinceră şi limpede a tânărului francez. 

— Însă, urmă Henric, nu mi-aş sacrifica coroana pentru 
patima dumitale destul de nebunească, dă-mi voie să ţi-o 
spun, prietene, pentru fiica trădătorului Mothril. 

— Îmi dau seama, monseniore, şi aş fi fost un nesăbuit 
dacă aş fi nutrit cel puţin speranţa; aşadar, sărmană Aissa, 
adio... 

Şi de la fereastră privi cu atâta tristeţe pavilionul pierdut 
printre sicomori, încât prinţul începu să zâmbească. 

— Norocos îndrăgostit, murmură el în vreme ce fruntea i 
se posomora. Trăieşte pentru un gând duios care îi 
înfloreşte neîncetat în inimă şi care îi înmiresmează viaţa. 
Vai! şi eu am cunoscut acest chin fermecător care face să 
tresalte în străfundul sufletului toate simţămintele tinere şi 
mărinimoase. 

— Îmi ziceţi norocos, monseniore, zise Agenor, şi Aissa mă 
aştepta mâine; mâine trebuia să o văd pe Aissa şi nu o voi 
vedea. Monseniore, dacă toate speranţele unei inimi de 
douăzeci şi doi de ani, dezamăgite în momentul când erau 
pe cale să se împlinească, alcătuiesc o nenorocire, atunci 
sunt cel mai nenorocit dintre oameni. 

— Ai dreptate, Agenor, spuse prinţul, nu te gândi decât la 
clipa de faţă. Tu nu râvneşti la comori, nu urmăreşti o 
coroană, ceri numai un cuvânt duios, pretinzi un prim 


sărut; bogăţia ta e o femeie, tronul tău e patul de flori pe 
care mâine trebuia să-l împartă cu tine. O! nu pierde seara 
aceasta, Agenor, poate că va fi cea mai frumoasă perlă pe 
care tinereţea o va depune într-una din amintirile tale. 

— Dar atunci, monseniore, veţi pleca fără mine? 

— Chiar în noaptea asta vreau să ies de pe teritoriul 
englezului. Înţelegi pentru ce trebuie ca ziua să mă 
găsească într-o ţară neutră. Am să rămân trei sau patru zile 
în Navara, la Pampelune. Vino repede după mine, Agenor, 
căci n-aş putea să te aştept mai mult. 

— O! prinţul meu, spuse Agenor, să vă las singur când vă 
ameninţă o primejdie? Cred că pentru toate comorile 
acestei iubiri care mă aşteaptă şi pe care mi-o făgăduiţi, nu 
m-aş învoi. 

— Să nu exagerăm, Agenor. Pierind astă-seară nu mă 
ameninţă nici o primejdie. Astfel că poţi cobori panta 
înflorită. Du-te, mă va însoţi Perajo şi tu ştii cât de bine 
mânuieşte el spada; numai să vii repede. 

— Dar, monseniore... 

— Mai vreau să-ţi spun ceva. Dacă o iubeşti pe maură aşa 
după cum spui... 

— Vai! monseniore, nu îndrăznesc să spun cum o iubesc, 
căci abia am văzut-o şi abia am schimbat două vorbe cu ea. 
— Două vorbe sunt de ajuns, dacă ştii să le alegi bine din 

frumoasa noastră limbă castiliană. Îţi spuneam deci, că 
dacă o iubeşti pe maură, are să fie o îndoită izbândă pentru 
tine, pentru că o vei răpi pe fata lui Mothril şi vei salva un 
suflet din iad. 

Aceste cuvinte erau ale unui rege şi ale unui prieten. 
Agenor înţelese că Henric de Transtamare juca deja acest 
îndoit rol, iar el, pentru a fi cât mai aproape de al său, 
îngenunche în faţa prinţului. 

Se înţeleseră ca prinţul să se odihnească vreo câteva ore 
după care să plece spre graniţă. Cât despre Mauleon, liber 
de-acum înainte şi simțind că i s-a rupt deocamdată lanţul 
de aur, nu mai trăia pe pământ, plutea în nori. 


Somnul îndrăgostiţilor dacă nu este adânc, este cel puţin 
prelungit; căci e plin de vise care se înlănţuiesc unele cu 
altele şi care seamănă atât de mult cu fericirea, încât 
îndrăgostiţilor le vine nespus de greu să se trezească. 

Astfel, când Agenor deschise ochii, soarele se şi afla 
deasupra orizontului. Îl chemă îndată pe Musaron; află de 
la el că prinţul plecase călare la ora patru dimineaţa şi se 
îndepărtase de Bordeaux cu graba unui om care simte 
primejdia unei situaţii grele. 

— Bine! zise el, după ce ascultă povestirea scutierului, 
înflorită cu toate lămuririle pe care acesta crezu de cuviinţă 
să le adauge. Bine! Musaron. Cât despre noi, mai rămânem 
la Bordeaux astă-seară şi poate chiar mâine, dar în vremea 
asta am hotărât să nu ieşim nicăieri şi să ne ferim să ne 
vadă cineva. Vom fi mai odihniţi în momentul plecării care 
se poate ivi dintr-o clipă în alta. Iar tu, prietene, îngrijeşte 
bine caii ca să-l poată ajunge din urmă pe prinţ, chiar dacă 
li s-ar pretinde o povară dublă şi o viteză dublă. 

— O! o! făcu Musaron care, după cum ne reamintim, îşi 
îngăduia mai multe libertăţi faţă de tânărul cavaler, mai cu 
seamă când acesta se afla în toane bune. Aşadar acum nu 
mai facem politică, trecem la altceva. Dacă mi-aţi spune şi 
mie la ce anume trecem, s-ar putea să vă ajut. 

— Ai să vezi la noapte; deocamdată stai liniştit şi ascuns şi 
fă ce-ţi spun eu. 

Musaron, încântat de el însuşi datorită marei încrederi pe 
care o avea în propriile-i mijloace, ţesălă caii, mâncă şi el pe 
săturate şi aşteptă miezul nopţii fără să scoată nasul nici pe 
fereastră. 

Nu acelaşi lucru se întâmpla cu Agenor care, cu ochii lipiţi 
de jaluzelele lăsate, nu pierdea din vedere casa vecină. 

Dar, după cum am spus, Agenor se sculase târziu, şi cum 
Musaron îşi imitase stăpânul, mai cu seamă că veghease 
noaptea mai mult decât Agenor, niciunul nici altul nu 
observă în grădina ce făcuse parte din domeniul lui don 
Pedro un om care, de cum se luminase de ziuă, stând 


aplecat spre pământ, cerceta cu o îngrijorare vădită urmele 
paşilor întipăriţi pe pământul reavăn al grădinii şi crengile 
strivite sau rupte ale plantațiilor din jurul locuinţei Aissei. 

Omul acela, înfăşurat într-o mantie largă, era maurul 
Mothril care, cu agerimea specifică neamului său, compara 
diferitele urme, le urmărea cum urmăreşte copoiul o dâră 
de la care nimic nu-l poate întoarce, nici chiar întreruperile 
de moment. 

„Da, îşi zicea maurul, cu priviri înflăcărate şi cu nările 
înfoiate, da, văd bine paşii mei pe alee. Îi recunosc după 
forma papucilor. Alături sunt paşii prinţului de Wales 
întipăriţi mai adânc. Avea cizme de fier, iar armura îi mărea 
şi mai mult greutatea. În sfârşit aceştia sunt ai regelui don 
Pedro. Sunt abia întipăriţi, căci are mersul uşor ca al unei 
gazele. Cele trei urme ale noastre se continuă mereu. Dar 
astea?. Astea?. Nu le cunosc”. 

Şi Mothril se ducea de la umbrarul de caprifoi la plantaţia 
unde Mauleon stătuse atât de mult ascuns. 

„Aici, murmura el, urmele sunt mai adânci şi bătătorite pe 
loc de nerăbdare. De unde veneau? Unde se duceau? Spre 
casă... Da, iată-le că ajung până la marginea zidului. Acolo 
sunt săpate şi mai adânc. Cel care aştepta aci s-a înălţat pe 
vârful picioarelor, fără îndoială spre a încerca să ajungă la 
balcon. Venise la Aissa, fără doar şi poate. Acum se pune 
întrebarea dacă Aissa era înţeleasă cu el! Asta vom încerca 
să aflăm”. 

Şi maurul, aplecat asupra acestei urme, o examina cu o 
îngrijorare crescândă. 

După o clipă, reluă: „Pasul este al unui om încălţat după 
moda cavalerilor francezi. lată dâra lăsată de pinteni. Să 
vedem de unde vine”. 

Şi Mothril o luă din nou pe urma care îl readuse la 
umbrarul de caprifoi, unde îşi începu din nou cercetările. 

„A mai stat şi altul aici, murmură el. Zic altul, deoarece 
pasul nu e acelaşi. Cel de-aici venise pentru noi fără 
îndoială, pe când celălalt venise pentru Aissa. Am trecut pe 


lângă el aproape să-l atingem şi cu siguranţă că ne-a auzit... 
Ce spuneam când am trecut pe-aici?” 

Şi Mothril încercă să-şi amintească ce cuvinte ieşiseră din 
gura lui sau a celor doi însoțitori ai săi când trecuseră prin 
locul acela. 

Însă nu politica îl îngrijora cel mai mult pe Mothril, astfel 
că se întoarse repede la examinarea paşilor. 

Atunci descoperi dâra de paşi care ajungea până la zidul 
grădinii. Trei oameni coborâseră: unul se îndreptase spre 
smochin, în care se ascunsese, căci ramurile de jos ale 
copacului erau strivite. Acela trebuie să fi fost o simplă 
santinelă. 

Celălalt venise până la umbrarul de caprifoi, şi era fără 
îndoială un spion. 

În sfârşit al treilea, înaintase până la plantație, stătuse o 
clipă pe loc, apoi de la plantație se îndreptase către 
pavilionul Aissei: acesta era cu siguranţă un iubit. 

Mothril porni înapoi după urme şi ajunse la marginea 
zidului ce despărţea casa lui Ernauton de Sainte-Colombe 
de pavilionul vândut prinţului de Wales. Acolo totul i se 
lămuri ca şi când ar fi citit într-o carte. 

Picioarele scării săpaseră două găuri, iar partea de sus a 
ei zgâriase coama zidului. 

„lotul porneşte de-aici, spuse maurul”. 

Se înălţă chiar el deasupra coamei şi îşi afundă privirea 
lacomă în grădina lui Ernauton; dar era prea devreme încă 
şi am spus că Agenor şi Musaron se culcaseră târziu. 
Mothril nu văzu deci nimic, doar observă de partea cealaltă 
a zidului o altă urmă de paşi care ducea spre casă. 

— Am să veghez, zise el. 

Ziua întreagă maurul întrebă pe vecini, dar servitorii lui 
Ernauton erau discreţi; de altfel, ei nu-l cunoşteau pe 
Henric de 'Transtamare şi îl vedeau pentru prima oară pe 
Agenor. Spuseră atât de puţine lucruri şi îl informară atât 
de puţin pe spionul maurului şi chiar pe Mothril, repetând: 


„Oaspetele nostru este finul seniorului Ernauton de Sainte- 
Colombe”, încât Mothril hotări să nu se bizuie decât pe el. 

Sosi şi noaptea. 

Regele don Pedro era aşteptat împreună cu credinciosul 
său ambasador la palatul prinţului de Wales. Mothril, la ora 
stabilită pentru vizită, era gata pregătit, şi însoţindu-l pe 
prinţ, intră în sala consiliului ca un om pe care grijile casei 
nu-l îndepărtează de la datorie. 

Cât despre Mauleon, după ce pândise ieşirea maurului, 
ştiind-o acum pe Aissa singură, îşi luă spada aşa cum făcuse 
în ajun, îi porunci scutierului să ţină caii gata înşeuaţi în 
curtea lui Ernauton, şi apucând scara pe care o rezemă de 
zid în acelaşi loc ca în ajun, cobori fără nici un incident în 
grădina prinţului de Wales. 

Era o noapte asemănătoare acelor frumoase nopţi din 
Orient, la fel cu noaptea dinainte, întocmai ca noaptea ce 
avea să urmeze, adică plină de parfumuri şi de taine. 

Nimic nu tulbura deci seninătatea inimii lui Agenor, poate 
doar deplinătatea bucuriei; căci ceea ce se numeşte 
presimţire nu este uneori decât excesul de fericire, care te 
face să tremuri pentru fericirea şubredă pe care ai căpătat- 
o şi care poate fi zdrobită de atâtea izbituri. Cine nu are 
griji nu este pe de-a-ntregul fericit, şi chiar îndrăgostitul cel 
mai viteaz rareori s-a dus la întâlnirea dată de iubita lui fără 
să simtă un fior de teamă. 

Pe de altă parte Aissa, cuprinsă de o dragoste nestăpânită, 
întocmai ca frumoasele zâne din ţările calde, unde văzuse şi 
ea lumina zilei, se gândise toată ziua la noaptea trecută 
care-i părea un vis, şi la noaptea pe care o aştepta şi carei 
se părea cea mai gingaşă expresie a fericirii; îngenuncheată 
lângă fereastra deschisă, aspirând adierea serii şi parfumul 
florilor, absorbind toate senzațiile plăcute care vădeau 
prezenţa iubitului, nu mai trăia decât prin gândul la acel 
bărbat pe care nu-l auzea încă, pe care nu-l vedea încă, dar 
pe care îl ghicea în umbra tainică şi în tăcerea înălţătoare a 
nopții. 


Deodată auzi un fel de foşnet prin frunziş, şi se aplecă, 
roşind de plăcere, peste florile ce-i împodobeau balconul. 

Zgomotul se înteţi, un pas sfios care strivea plantele, un 
pas nesigur şi cam şovăielnic o înştiinţa că mult iubitul ei se 
apropia. 

Mauleon apăru în fâşia largă de lumină argintie pe care o 
răspândea luna între plantație şi casă. 

Numaidecât, uşoară ca o rândunică, frumoasa maură care 
nu aştepta decât sosirea lui, se agăţă de o frânghie de 
mătase fixată pe balconul de piatră, apoi lăsându-se să 
alunece pe nisip, căzu în braţele lui Agenor şi cuprinzându-i 
capul cu mâinile delicate îi spuse: 

— lată-mă, vezi că te aşteptam. 

Şi Mauleon, înnebunit de dragoste şi tremurând de o 
spaimă plăcută, îşi simţi buzele prinse sub un sărut 
fierbinte. 

XIX DRAGOSTEA Dar dacă nu putea să vorbească, 
Mauleon putea să se mişte. Elo trase în grabă pe Aissa sub 
umbrarul de caprifoi care îl ascunsese în ajun pe Henric de 
Transtamare, şi acolo, aşezând-o pe frumoasa maură pe un 
covor de iarbă, căzu la genunchii ei. 

— 'Te aşteptam, repetă Aissa. 

— Oare m-am lăsat aşteptat? întrebă Agenor. 

— Da, răspunse fata, căci te aştept nu numai de ieri, ci din 
prima zi de când te-am văzut. 

— Mă iubeşti aşadar! strigă Agenor în culmea bucuriei. 

— Te iubesc, urmă tânăra. Dar tu, mă iubeşti? 

— O! da, da, te iubesc, răspunse el. 

— Eu, te iubesc pentru că eşti viteaz, zise Aissa. Dar tu 
pentru ce mă iubeşti? 

— Pentru că eşti frumoasă. 

— E adevărat. Tu nu-mi cunoşti decât faţa, în vreme ce eu 
am pus să mi se povestească tot ce-ai făcut tu. 

— Atunci, ştii că sunt duşmanul tatălui tău? 

— Da. 


— Ştii că nu numai că sunt duşmanul lui, dar că între noi s- 
a pornit o luptă pe viaţă şi pe moarte? 

— Ştiu şi asta. 

— Şi nu mă urăşti pentru că eu îl urăsc pe Mothril? 

— Te iubesc! 

— Într-adevăr, ai dreptate. Îl urăsc pe omul acesta pentru 
că l-a târât la moarte pe don Frederic, fratele meu de arme. 
Îl urăsc pe omul acesta pentru că a asasinat-o pe nefericita 
Blanche de Bourbon! În sfârşit îl urăsc pe omul acesta 
pentru că te păzeşte mai mult ca pe o metresă decât ca pe o 
fiică. Eşti chiar fiica lui, Aissa? 

— Ca să-ţi spun drept, nici eu nu ştiu. Mi se pare că într-o 
zi, fiind încă mică, m-am trezit după un somn lung şi că 
deschizând ochii, prima figură pe care am văzut-o era a 
acestui bărbat. El mi-a zis fiica lui şi eu i-am zis tată. Însă 
nu-l iubesc, mi-e teamă de el. 

— Se poartă cumva rău sau aspru cu tine? 

— Dimpotrivă: nici o regină nu e slujită mai grabnic decât 
mine. Fiecare dorinţă a mea e o poruncă. Nu am decât să 
fac un semn şi sunt ascultată. Toate gândurile lui par să se 
îndrepte spre mine. Nu ştiu ce planuri o fi urzit în privinţa 
mea, dar uneori mă înspăimânt de această afecţiune 
posomorâtă şi geloasă. 

— Aşadar nu-l iubeşti cum trebuie să-l iubească o fiică pe 
tatăl ei? 

— Mă tem că nu, Agenor. Ascultă, câteodată intră noaptea 
în odaia mea, parc-ar fi un spiriduş, şi mă trec fiori. Se 
apropie de patul pe care mă odihnesc, şi pasul lui e atât de 
uşor încât nu le trezeşte nici chiar pe femeile mele adormite 
pe rogojini, prin mijlocul cărora trece ca şi când picioarele 
lui nu ar atinge pământul. Totuşi eu nu dorm, şi printre 
pleoapele pe care groaza le face să clipească, îi văd 
zâmbetul înfricoşător. Atunci se apropie şi se apleacă peste 
patul meu. Suflarea lui îmi arde faţa, iar sărutul, sărut 
ciudat, jumătate de părinte, jumătate de îndrăgostit, sărutul 
prin care crede că îmi ocroteşte somnul, lasă pe fruntea sau 


pe buzele mele o urmă dureroasă ca de fier înroşit. lată 
vedeniile care mă asaltează, vedenii pline de realitate. lată 
temerile cu care adorm în fiecare noapte şi cu toate astea 
ceva îmi spune că n-am motive să tremur pentru că, ţi-o 
repet, adormită sau trează, am asupra lui o înrâurire 
ciudată; l-am văzut adesea tremurând când încruntam din 
sprâncene, şi niciodată ochii lui atât de pătrunzători şi atât 
de mândri n-au putut suporta focul privirii mele. Dar de ce 
îmi vorbeşti de Mothril, viteazul meu cavaler. Doar nu ţi-o fi 
teamă de el, ţie care nu ţi-e teamă de nimic! 

— Nu, desigur, însă mă tem pentru tine. 

— Te temi pentru mine, înseamnă că mă iubeşti mult, 
spuse Aissa cu un zâmbet fermecător. 

— Aissa, nu am iubit niciodată femeile din ţara mea, unde 
totuşi femeile sunt frumoase, şi deseori m-am mirat de 
această nepăsare, însă acum ştiu pentru ce. Pentru ca 
întreaga comoară a inimii mele să-ţi aparţină. Mă întrebi 
dacă te iubesc, Aissa. Ascultă şi judecă singură: dacă mi-ai 
spune să părăsesc totul pentru tine, să reneg totul pentru 
tine, în afară de onoare, ei bine! Aissa, ţi-aş oferi această 
jertfă. 

— Iar eu, spuse fata cu un zâmbet îngeresc, aş face şi mai 
mult, căci eu ţi-aş jertfi şi credinţa şi onoarea. 

Agenor nu cunoştea încă acea arzătoare poezie a pasiunii 
orientale, şi abia acum o înţelegea privind zâmbetul Aissei. 

— Ei bine, zise el înlănţuind-o cu amândouă braţele, nu 
vreau să-mi jertfeşti nici credinţa şi nici onoarea fără ca eu 
să-mi leg viaţa de a ta. În ţara mea, Aissa, femeile pe care le 
iubim ajung nişte prietene alături de care trăim şi murim şi 
care, atunci când le-am jurat credinţă, sunt sigure că nu vor 
fi niciodată părăsite în fundul unui harem ca să le slujească 
pe noile favorite ale aceluia pe care l-au iubit. Fă-te 
creştină, Aissa, părăseşte-l pe Mothril şi vei fi soţia mea. 

— "Tocmai voiam să-ţi cer acelaşi lucru, spuse fata. 

Agenor se ridică şi, ridicându-se, îşi luă iubita în braţele-i 
nervoase. Cu inima bătându-i lângă inima ei, cu obrazul 


mângâiat plăcut de părul ei mătăsos şi parfumat, cu bucuria 
în suflet, cu entuziasmul pe frunte, începu să alerge spre 
locul unde pusese scara rezemată de zid. 

Într-adevăr, dulcea povară îi părea un fulg tânărului care 
trecea cu iuţeala unei săgeți printre pâlcurile de copaci şi 
peste bordurile aleilor. 

Se şi zărea zidul care, fiind ascuns de câţiva copaci părea 
mai întunecat, când deodată Aissa, mai lunecoasă ca o 
şopârlă, se strecură din braţele lui Agenor, mângâindu-i în 
treacăt trupul cu trupul ei. 

Mauleon se opri; maura se chirci la picioarele lui; întinse 
mâinile în direcţia zidului: 

— Priveşte, zise ea. 

Şi Mauleon, uitându-se în direcţia în care era îndreptat 
degetul, zări o formă albă ascunsă înapoia primilor fustei ai 
scării. 

— Ah! îşi zise Agenor, nu cumva o fi Musaron căruia i-a 
fost teamă pentru mine şi care stă de veghe? Nu, nu, 
adăugă el clătinând din cap, Musaron este prea prevăzător 
ca să rişte să primească din greşeală o lovitură de spadă. 

Umbra se ridică şi o scânteie albăstruie i se desprinse de 
la brâu. 

— Mothril! strigă Aissa. 

Trezit de acest cuvânt groaznic, Agenor luă spada în 
mână. 

Fără îndoială că maurul nu o zărise încă pe fată, sau mai 
degrabă nu o recunoscuse în grupul ciudat pe care-l forma 
creştinul cu maura în braţe; dar deîndată ce auzi ţipătul 
fetei, deîndată ce statura ei înaltă şi zveltă se desprinse din 
umbră, el scoase un țipăt fioros şi se repezi orbeşte spre 
Agenor. 

Dar iubirea fu mai puternică decât ura. Printr-o mişcare 
mai iute decât gândul, Aissa făcu să cadă viziera căştii pe 
chipul cavalerului, şi maurul se găsi în faţa unfei statui de 
fier înlănţuită de braţele fiicei sale. 

Mothril se opri. 


— Aissa! murmură el abătut şi lăsându-şi braţele în jos. 

— Da, Aissa! spuse ea cu o energie sălbatică ce spori 
dragostea lui Mauleon şi făcu să treacă un fior prin vinele 
maurului. Vrei să mă ucizi? Loveşte. Cât despre tânărul 
acesta, ştii bine, nu-i aşa, că nu-i este frică de tine. 

Şi cu un gest îl arătă pe Agenor. 

Mothril întinse mâna s-o prindă, însă ea făcu un pas înapoi 
lăsându-l în faţă pe Mauleon care stătea drept, nemişcat şi 
cu spada în mână. Şi din ochi îi scăpară o ură atât de 
puternică încât Mauleon îşi ridică spada. 

Însă atunci fu rândul lui să simtă braţul Aissei oprindu-l pe 
al său. 

— Nu, zise ea, nu-l lovi de faţă cu mine. Eşti puternic, eşti 
înarmat, eşti invulnerabil, treci prin faţa lui şi pleacă. 

— Aşa! spuse Mothril răsturnând scara cu o lovitură de 
picior, eşti puternic, eşti înarmat, eşti invulnerabil, o să 
vedem noi. 

În aceeaşi clipă, se auzi un şuierat ascuţit, şi o duzină de 
mauri apărură cu securi şi cu iatagane în mână. 

— Ah! câini necredincioşi, strigă Agenor, veniţi încoa şi 
vom vedea. 

— Moarte creştinului! strigă Mothril. 

— N-avea nici o teamă, zise Aissa. 

Şi înaintă cu pas calm şi hotărât între cavaler şi adversarii 
săi. 

— Mothril, urmă ea, vreau să-l văd ieşind de aici pe acest 
tânăr, mă înţelegi? Vreau să-l văd ieşind teafăr şi 
nevătămat, fără să i se clintească nici un fir de păr din cap, 
sau altfel va fi vai de tine! 

— Dar îl iubeşti oare pe ticălosul ăsta? strigă Mothril. 

— Îl iubesc, răspunse Aissa. 

— Atunci, un motiv mai mult ca să moară. Loviţi, zise 
Mothril ridicând el însuşi pumnalul. 

— Mothril, strigă fata încruntând din sprâncene şi făcând 
să-i scapere scântei din ochi. N-ai înţeles ce-ain spus şi 


trebuie să-ţi repet pentru a doua oară că vreau ca acest 
tânăr să iasă de-aici numaidecât? 

— Loviţi! repetă Mothril furios. 

Agenor făcu o mişcare spre a fi gata să se apere. 

— Aşteaptă, zise ea, şi ai să vezi tigrul cum se preface în 
miel. 

Zicând aceste cuvinte, scoase de la brâu un pumnal fin şi, 
descoperindu-şi frumosul sân auriu ca rodiile de Valencia, 
apăsă vârful ascuţit în carnea care cedă sub primejdioasa 
apăsare. 

Maurul scoase un țipăt de spaimă. 

— Ascultă, zise ea, pe Dumnezeul arabilor pe care îl reneg, 
pe Dumnezeul creştinilor care va fi de azi înainte şi al meu, 
îţi jur că dacă i se întâmplă vreo nenorocire acestui tânăr, 
mă omor. 

— Aissa! strigă maurul. Fie-ţi milă, mă faci să înnebunesc. 

— Aruncă-ţi hangerul, atunci, urmă fata. 

Maurul se supuse. 

— Porunceşte sclavilor să se depărteze. 

Mothril făcu un semn şi sclavii se depărtară. 

Aissa aruncă o lungă privire în jurul ei, cum face o regină 
care vrea să se asigure dacă e ascultată. 

Apoi îndreptând asupra tânărului o privire umedă de 
gingăşie şi arzătoare de dorinţă: 

— Vino, Agenor, spuse ea aproape şoptit, vino să-mi iau 
rămas bun. 

— Nu mă urmezi? întrebă tânărul. 

— Nu, căci ar fi în stare să mă ucidă mai degrabă decât să 
mă piardă. Rămân pentru a ne salva pe amândoi. 

— Dar ai să mă iubeşti totdeauna? întrebă Mauleon. 

— Priveşte steaua aceea, răspunse Aissa arătând tânărului 
cea mai strălucitoare constelație ce licărea pe firmament. 

— O văd, zise Agenor. 

— Ei bine! Se va stinge pe cer înainte ca dragostea să se 
stingă din inima mea. Adio! 


Şi ridicând viziera căştii iubitului, depuse un lung sărut pe 
buzele lui, în vreme ce maurul îşi muşca mâinile de turbare. 
— Acum, pleacă, îi spuse Aissa cavalerului, dar fii pregătit 

la orice. 

Şi apropiindu-se de piciorul scării pe care Agenor o 
ridicase pe zid, ea zâmbi uitându-se la el şi întinzând mâna 
spre Mothril cum fac îmblânzitorii de tigri care cu un gest 
silesc să se culce jos fiara de care-ai fi crezut că e gata să-l 
sfâşie. 

— Adio! îi spuse pentru ultima oară Agenor, gândeşte-te la 
făgăduială. 

— La revedere, răspunse frumoasa maură. O voi ţine. 

Agenor trimise un ultim sărut iubitei şi sări de partea 
cealaltă a zidului. 

Un răcnet al maurului însoţi prada ce-i scăpa. 

— Acum, îi spuse Aissa lui Mothril, nu mă face să văd că 
mă supraveghezi prea îndeaproape, nu mă lăsa să bănuiesc 
că mă tratezi ca pe o sclavă, căci, tu ştii, am mijlocul să mă 
eliberez. Haide! E târziu, tată, să intrăm în casă. 

Mothril o lăsă să se îndrepte spre pavilion, indiferentă şi 
visătoare. Îşi puse la loc pumnalul şi trecându-şi mâna peste 
frunte: 

— Copilă! murmură el. Peste câteva luni, peste câteva zile 
poate, n-ai să-l mai îmblânzeşti tu aşa pe Mothril. 

În momentul în care fata punea piciorul pe pragul uşii, 
Mothril auzi nişte paşi în urma lui. 

— Intră repede, Aissa, zise el. lată-l pe rege. 

Fata intră şi închise uşa fără să se grăbească mai mult, ca 
şi când n-ar fi auzit nimic. Mothril o văzu dispărând; o clipă 
mai târziu, regele se afla lângă el. 

— Hei, prietene Mothril, află că am izbândit. Dar pentru ce 
ai părăsit aşa deodată consiliul înainte de a intra în 
dezbatere? 

— Pentru că m-am gândit că n-avea ce căuta un biet sclav 
maur în mijlocul unor prinți creştini atât de puternici. 


— Minţi, Mothril, zise don Pedro, erai îngrijorat de fiica ta 
şi te-ai înapoiat să veghezi asupra ei. 

— Pe cinstea mea, seniore, spuse Mothril zâmbind de 
această preocupare a regelui don Pedro, mi se pare că vă 
gândiţi la ea mai mult decât mine. 

Şi intrară amândoi, nu fără ca don Pedro să arunce o 
privire curioasă spre fereastra pavilionului, îndărătul căreia 
se contura umbra unei femei. 

XX UNDE SE VA VEDEA CĂ SENIORUL DUGUESCLIN 
ERA TOT ATÂT DE BUN MATEMATICIAN CA ŞI GENERAL 
În vreme ce prinţul Henric de Transtamare şi însoţitorul 
său Agenor se îndreptau spre Bordeaux, unde îi aşteptau 
evenimentele pe care le-am povestit mai înainte, 
Duguesclin, înarmat cu depline puteri din partea regelui 
Carol al V-lea, îi adunase pe principalii şefi ai companiilor şi 
le explica planul său de campanie. 

Erau înzestrați cu mai multă tactică şi artă militară decât 
s-ar fi putut crede acei jefuitori, siliţi ca şi păsările de 
pradă, semenele lor, sau ca lupii fraţii lor, la practici zilnice 
de vigilenţă, de iscusinţă şi de hotărâre, care dau 
superioritate oamenilor simpli şi geniu oamenilor superiori. 

Ei înţeleseră deci cât se poate de bine dispoziţiunile 
generale pe care eroul breton le aduse la cunoştinţă şi care 
cuprindeau totalitatea operaţiunilor ce se pot totdeauna 
hotări dinainte, din care reies apoi operaţiunile specifice pe 
care le cer împrejurările. Dar acestui întreg plan războinic, 
ei îi opuseră un singur argument care nu putea fi trecut cu 
vederea: banii. 

Trebuie să recunoaştem că toţi erau de aceeaşi părere, iar 
argumentul fu anunţat într-un singur glas. 

— E adevărat, răspunse Duguesclin, şi m-am gândit şi eu 
la asta. 

Şefii făcură un semn din cap care voia să spună că-i erau 
recunoscători pentru această prevedere. 

— Dar, adăugă Duguesclin, îi veţi avea după prima bătălie. 


— Numai că trebuie să avem cu ce trăi până atunci, reluă 
Cavalerul Verde, şi să le dăm şi soldaţilor noştri ceva. 

— Afară de cazul când vom continua să trăim pe spinarea 
ţăranului francez, zise Caverley. Însă ţipetele lor - diavolii 
ăştia de ţărani ţipă mereu! - ţipetele lor ar zgândări în mod 
neplăcut auzul ilustrului nostru conetabil. Dealtminteri, la 
ce bun să ajungi un căpitan cinstit, dacă jefuieşti ca şi când 
ai fi un aventurier? 

— Nespus de adevărat, zise Duguesclin. 

— Vreau să adaug, interveni Claude Jefuitorul, un alt 
ticălos cum nu se poate mai vrednic să urle cu asemenea 
lupi, şi care era socotit mai puţin sălbatic decât Caverley, 
însă de o sută de ori mai trădător şi mai prădalnic; vreau să 
adaug, că acum suntem aliaţii monseniorului rege al 
Franţei, deoarece vom răzbuna moartea cumnatei sale, şi 
că am fi nevrednici de această cinste, o cinste nepreţuită 
pentru nişte simpli aventurieri ca noi, dacă nu am înceta, 
deocamdată cel puţin, să aducem la sapă de lemn poporul 
regalului nostru aliat. 

— Bine şi adânc gândit, răspunse Duguesclin. Dar 
propuneţi-mi un mijloc de a avea bani. 

— Nu e treaba noastră să avem bani, spuse Hugues de 
Caverley, treaba noastră e să primim. 

— Nu am nimic de răspuns la asta, zise Duguesclin, şi nici 
un doctor nu ar fi mai bun logician ca dumneata, sir 
Hugues. Dar să vedem, ce cereţi? 

Şefii se uitară unul la altul şi părură să se înţeleagă din 
ochi, apoi fiecare îi lăsă fără îndoială lui Caverley grija 
interesului general, căci acesta urmă: 

— Vom fi înţelegători, senior conetabil, pe cuvântul meu de 
căpitan!. 

La această făgăduială şi la acest jurământ, Duguesclin 
simţi cum îl trece un fior. 

— Aştept, zise el, vorbeşte. 

— Ei bine! reluă Caverley, monseniorul Carol al V-lea să ne 
plătească numai un scud de aur pe cap de om până când 


ajungem în ţara duşmană. Nu e mult, desigur, însă ţinem 
seama de faptul că avem cinstea să fim aliaţii săi, şi vom fi 
modeşti din consideraţie pentru acest vrednic prinţ. Avem 
cam vreo cincizeci de mii de soldaţi. 

— Aproape, zise Duguesclin. 

— Cu câţiva mai mulţi, cu câţiva mai puţini. 

— Cu câţiva mai puţini, mi se pare. 

— N-are importanţă! zise Caverley. Ne angajăm să facem 
cu câţi avem ceea ce alţii ar face cu cincizeci de mii. Este 
întocmai ca şi când i-am avea. 

— Atunci, asta face cincizeci de mii de scuzi de aur, spuse 
Bertrand. 

— Da, pentru soldaţi, adăugă Caverley. 

— Ce vrei să spui? întrebă Duguesclin. 

— Mai rămân ofiţerii. 

— Aşa e, zise conetabilul, uitasem de ofiţeri. Ei bine, cât le 
veţi da ofiţerilor? 

— Mă gândesc, se grăbi să răspundă Cavalerul Verde, 
temându-se ca nu cumva Caverley să facă o preţuire mai 
mică, mă gândesc că vitejii aceştia, care sunt în cea mai 
mare parte oameni pricepuţi şi prevăzători, valorează pe 
puţin cinci scuzi de aur pe cap de om. Gândiţi-vă că 
aproape toţi au paji, scutieri şi rândaşi, în afară de trei cai. 

— La naiba! zise Bertrand, iată nişte ofiţeri mai bine slujiţi 
decât cei ai regelui, stăpânul meu. 

— Noi ţinem la aşa ceva, răspunse Caverley. 

— Şi ziceţi cinci scuzi de aur pe cap de om. 

— Este preţul cel mai mic ce se poate cere pentru ei, după 
părerea mea. Eu era să cer şase, însă deoarece Cavalerul 
Verde a făcut un preţ, nu-l voi dezminţi şi am să zic şi eu ca 
el. 

Bertrand se uită la ei şi crezu că se află din nou la 
tocmeală cu cămătarii la care stăpânul său îl trimitea uneori 
să mijlocească mici împrumuturi. 

„Ticăloşi blestemaţi, gândi el schiţând cel mai grațios 
zâmbet, cum v-aş mai spânzura pe toţi dacă aş fi cel mai 


tare!”. 

După care li se adresă cu voce tare: 

— Domnilor, am cugetat, după cum aţi văzut, la cererea 
dumneavoastră, fapt care m-a făcut să întârzii o clipă cu 
răspunsul, iar preţul de cinci scuzi de aur pentru fiecare 
ofiţer nu mi se pare prea umflat. 

— Ah! ah! făcu Cavalerul Verde, uimit de uşurinţa cu care 
Duguesclin se învoise. 

— Şi câţi ofiţeri aveţi? întrebă seniorul Bertrand. 

Caverley ridică nasul în vânt, apoi îşi privi prietenii şi cu 
toţi îşi vorbiră iarăşi din ochi. 

— Eu, am o mie, zise Caverley. 

Dublase cifra. 

— Eu opt sute, zise Cavalerul Verde. 

Dubla şi el ca şi colegul lui. 

— Eu, o mie, zise Claude Jefuitorul. 

Acesta întreise numărul. 

Ceilalţi imitară şi ei această mărinimoasă pildă, astfel că 
numărul ofiţerilor ajunse la patru mii. 

— Asta înseamnă un ofiţer la unsprezece soldaţi, zise 
Duguesclin cu admiraţie. Ei drace! ţi-e mai mare dragul să 
ai o aşa armată, care cred că are şi o disciplină de fier. 

— Da, răspunse cu modestie Caverley, adevărul este că e 
destul de bine condusă. 

— Asta face deci douăzeci de mii de scuzi, spuse Bertrand. 

— De aur, ţinu să adauge Cavalerul Verde. 

— La naiba! urmă conetabilul, douăzeci de mii de scuzi de 
aur ziceam şi eu; care, adăugaţi celor cincizeci de mii 
acordaţi mai înainte, fac tocmai şaptezeci de mii. 

— Chiar atâta face socoteala, fără câţiva gologani, zise 
Cavalerul Verde, care admira uşurinţa cu care aduna 
conetabilul. 

— Însă... reluă Caverley. 

Bertrand nu-i lăsă vreme să-şi termine vorba. 

— Însă, zise el, înţeleg, îi uităm pe şefi. 


Caverley făcu nişte ochi mari. Nu numai că Bertrand ţinea 
seama de obiecțiile sale, dar i-o lua chiar înainte. 

— Aţi uitat singuri de voi, urmă el. Nobilă dezinteresare! 
Dar eu nu puteam să vă uit, domnilor. Aşadar să numărăm. 
Sunteţi zece şefi, nu-i aşa? 

Aventurierii numărară după Duguesclin. Ar fi voit ei să 
găsească douăzeci, dar n-aveau cum. 

— Zece şefi, repetară ei. 

Caverley, Cavalerul Verde şi Claude Jefuitorul continuară 
să privească în tavan. 

— Ceea ce face, reluă conetabilul, câte trei mii de scuzi de 
aur pentru fiecare şef, treizeci de mii de scuzi de aur, nu-i 
aşa? 

La aceste cuvinte, înmărmuriţi, sufocaţi, tulburaţi de atâta 
dărnicie, şefii se ridicară şi, încântați atât de suma enormă 
la care erau preţuiţi cât şi de prețuirea adusă meritului lor, 
care îi făcea de trei mii de ori mai capabili decât soldaţii lor, 
îşi ridicară spadele uriaşe, îşi zvârliră căştile în aer şi mai 
mult urlară decât strigară: 

— Ura! ura! Bucurie şi fericire bunului conetabil. 

„Ah! bandiţilor! murmură acesta plecând ochii cu 
făţărnicie, ca şi când uralele aventurierilor i-ar fi mers la 
inimă, cu ajutorul Domnului şi al Sfintei Fecioare de pe 
Muntele Carmel, am să vă duc într-un loc de unde niciunul 
nu se va mai întoarce”. 

Apoi cu glas tare spuse: 

— Cu totul, o sută de mii de scuzi de aur, cu ajutorul 
cărora toate socotelile noastre vor fi limpezite. 

— Ura! ura! repetară aventurierii în culmea 
entuziasmului. 

— Acum, domnilor, spuse Duguesclin, aveţi cuvântul meu 
de cavaler că suma vă va fi numărată înainte de a intra în 
campanie. Numai că, înţelegeţi, nu o veţi avea numaidecât; 
eu nu duc cu mine vistieria regală. 

— E drept, ziseră şefii prea veseli încă pentru a mai fi şi 
prea pretenţioşi. 


— Aşadar, ne-am înţeles, îi acordaţi un credit regelui 
Franţei pe cuvântul conetabilului său şi, urmă el, ridicând 
capul cu înfăţişarea lui măreaţă care îi făcea să tremure şi 
pe cei mai viteji, cuvântul acesta e destul de temeinic. Dar 
ca nişte soldaţi cinstiţi, noi vom pleca şi dacă, înainte de a 
intra în Spania, banii nu au sosit, atunci, domnilor, veţi avea 
două garanţii: libertatea pe care v-o redau, şi un prizonier 
care valorează cu prisosinţă o sută de mii de scuzi de aur. 

— Cine? întrebă Caverley. 

— Ei drăcie, eu, răspunse Duguesclin, aşa sărac cum sunt. 
Căci, chiar dacă femeile din ţinutul meu ar trebui să toarcă 
zi şi noapte ca să-mi facă rost de o sută de mii de scuzi 
pentru răscumpărare, vă făgăduiesc că răscumpărarea va fi 
plătită. 

— S-a făcut, răspunseră într-un singur glas aventurierii, şi 
toţi atinseră mâna conetabilului în semn de învoială. 

— Când plecăm? întrebă Cavalerul Verde. 

— Numaidecât dacă vreţi, domnilor. 

— Numaidecât, repetă Hugues. La urma urmelor, 
domnilor, pentru că nu mai avem ce jupui pe-aici, prefer să 
plecăm cât mai repede în altă parte. 

Fiecare alergă îndată la postul său şi îşi înălţă steagul 
deasupra cortului. 'Tobele începură să bată, o mare mişcare 
se făcu prin tabără şi se văzură năvălind din nou spre 
corturile principale aceiaşi soldaţi care alergaseră la 
sosirea lui Duguesclin, apoi, asemenea valurilor refluxului, 
se înapoiară în larg. 

Două ore mai târziu corturile erau desfăcute şi animalele 
de povară se înconvoiau sub greutate, caii nechezau, iar 
lâncile se grupau sub razele soarelui care făceau să 
ţâşnească scântei din ele. 

Între timp, se vedeau alergând pe cele două maluri ale 
râului ţăranii ţinuţi atâta vreme în sclavie şi care, puşi cam 
târziu în libertate, aduceau din nou la colibele lor pustii 
nevestele şi mobilele puţin cam dărăpănate. 


Către amiază, armata porni la drum, coborând de-a lungul 
râului şi formând două coloane, fiecare pe câte un mal. Ai fi 
crezut că este o migraţie de barbari care mergeau să aducă 
la îndeplinire una din sarcinile groaznice sortite de 
Dumnezeu, urmând paşii uneia din urgiile Domnului, care 
se numea Alaric, Genseric sau Attila. 

Şi cu toate astea, cel pe urma paşilor căruia mergeau ei 
era bunul conetabil Bertrand Duguesclin care, înapoia 
stindarului său, gânditor, cu capul plecat între umerii lui 
laţi, zicea călărind pe calu-i vânjos: „Lucrurile merg bine, 
numai să ţină tot aşa. Dar banii de unde-i voi lua, şi dacă nu- 
i am, cum va aduna regele o armată atât de puternică spre 
a opri înapoierea acestor tâlhari care vor cobori Pirineii mai 
înfometați ca oricând.” 

Cufundat în aceste gânduri triste, bunul cavaler mergea 
mai departe, întorcându-se din când în când spre a vedea 
rostogolindu-se în jurul lui valurile pestriţe şi zgomotoase 
ale acelei mulţimi, iar creierul său ager lucra el singur mai 
mult decât cei cincizeci de mii de creieri ai aventurierilor. 

Şi Dumnezeu ştie totuşi ce visa fiecare, crezându-se deja 
singurul stăpân şi senior al Indiei, vise cu atât mai 
exagerate cu cât regiunea era încă aproape necunoscută. 

Deodată, în momentul când soarele se strecura pe sub 
ultima fâşie de nori arămii de la orizont, şefii, care mergeau 
înapoia bunului cavaler şi începură să se mire de tăcerea 
lui, îl văzură ridicând capul, scuturând din umeri ca un 
învingător şi îl auziră strigând către paji: 

— Hei Jacelard! Hei Berniquet! O cupă de vin şi aveţi grijă 
să fie din cel mai straşnic pe care-l aveţi prin căruţe. 

Apoi murmură în vizieră: „Pe Sfânta Ana din Auray! cred 
că pot face rost de cei o sută de mii de scuzi, şi asta fără să-i 
aduc nici o neplăcere bunului rege Carol.” 

Apoi, se întoarse către şefii aventurierilor, care erau şi ei 
destul de neliniştiţi văzându-l încă de pe la amiază pe 
conetabil atât de îngrijorat. 


— La naiba! domnilor, zise el cu glasu-i răsunător, ce-ar fi 
să bem o înghiţitură? 

Era o chemare la care aventurierii nici nu se gândeau să 
lipsească; astfel că alergară îndată şi goli fiecare o cană de 
vin de Châlon în sănătatea regelui Franţei. 

XXI UNDE SE VA VEDEA UN PAPĂ PLĂTINDU-ŞI 
CHELTUIELILE DE EXCOMUNICARE Armata mărşăluia 
mereu. 

Dacă orice drum duce la Roma, cu atât mai mult drumul 
spre Avignon duce în Spania. 

Aventurierii urmau deci cu încredere drumul spre 
Avignon. 

Acolo îşi avea curtea papa Urban al V-lea care, la început 
călugăr benedictin, apoi abate la Saint-Germain din 
Auxerre şi stareţ la Saint-Victor din Marsilia, fusese ales 
papă cu condiţia să nu tulbure cu nimic fericirea pă- 
mântească a cardinalilor şi prinților bisericii, condiţie pe 
care se grăbise s-o respecte îndată după alegerea sa, în 
toată blânda ei asprime, datorită căreia socotea să capete 
dreptul de a muri cât mai târziu cu putinţă, ca un sfânt, 
lucru care i-a reuşit. 

Ne reamintim că urmaşul sfântului Petru, fiind mişcat de 
plângerile regelui Franţei împotriva Marilor companii, 
excomunicase aceste Mari companii, capodoperă de 
politică, a cărei latură neplăcută îi fusese arătată lui 
Duguesclin de către regele Carol al V-lea, atât de priceput 
în a prevedea viitorul. Întrevederea dintre prinţ şi conetabil 
lăsase în cugetul acestuia din urmă o vie dorinţă de a 
îndrepta lucrurile. 

Or, acea idee inspirată care îi venise lui Bertrand pe 
drumul cel mare de la Châlon la Lyon, cam pe la asfinţitul 
soarelui, despre a cărui frumuseţe n-am spus decât un 
singur cuvânt, fiind preocupaţi noi înşine de tăcerea 
posomorâtă a bunului conetabil, ideea aceea era să meargă 
cu cei cincizeci de mii de aventurieri ai săi, mai mulţi sau 


mai puţini, cum spusese Caverley, la papa Urban al V-lea să- 
i facă o vizită. 

Aceasta se potrivea cu atât mai bine cu cât, pe măsură ce 
aventurierii se apropiau de Statele acestui pontif - căruia, 
oricât de nevătămătoare ar fi fost excomunicarea, îi purtau 
totuşi o mare pică - simțeau cum se redeşteaptă în ei 
instincte războinice şi sălbatice. 

Într-adevăr, trecuse cam multă vreme de când se făcuseră 
oameni de treabă. 

Când ajunseră la vreo două leghe de oraş, Bertrand 
porunci o haltă, adună şefii şi le dădu ordin să-şi împrăştie 
trupa pe un front larg în aşa fel încât să împrejmuiască 
oraşul, formând un arc uriaş a cărui coardă să fie fluviul. 

Apoi, încălecând împreună cu o duzină de ostaşi şi cavaleri 
francezi ce formau suita, se înfăţişă la poarta dinspre 
Vaucluse, cerând să vorbească suveranului pontif. 

Urban, văzând această mulţime de tâlhari revărsându-se 
ca un potop, îşi adunase armata, compusă din două sau trei 
mii de oameni şi, cunoscând întreaga valoare a armei sale 
principale, se pregătea să dea o lovitură zdrobitoare cu 
cheile sfântului Petru în capul aventurierilor. 

Dar, trebuie s-o spunem, el tot mai nădăjduia că tâlharii, 
îngrijoraţi de excomunicarea lor, veneau să-i ceară iertare 
şi să-i propună răscumpărarea păcatelor printr-o nouă 
cruciadă, bizuindu-se pe numărul şi pe forţa lor spre a 
scoate şi mai mult în evidenţă umilinţa supunerii. 

Îl văzu pe conetabil alergând cu o grabă care îl surprinse 
mult. Chiar în acel moment el cina pe terasa umbrită în 
întregime de portocali şi leandri, în tovărăşia fratelui său, 
canonicul Angelo Grinvald, numit de el la episcopatul din 
Avignon, unul din principalele sedii ale creştinătăţii. 

— Dumneata, senior Bertrand Duguesclin! exclamă papa. 
Dumneata comanzi armata care ne soseşte pe neaşteptate, 
fără să ştim de unde vine şi pentru ce vine? 

— Vai! preasfinte părinte, vai! eu o comand, zise 
conetabilul îngenunchind. 


— Atunci pot să răsuflu uşurat, spuse papa. 

— Oh! oh! şi eu la fel, adăugă Angelo umflându-şi pieptul 
cu un adânc şi voios oftat. 

— Răsuflaţi, prea sfinte părinte? întrebă Bertrand. Şi 
scoase la rându-i un oftat trist şi apăsător ca şi când s-ar fi 
molipsit de la oftatul pontifical. 

— Şi pentru ce răsuflaţi? urmă el. 

— Răsuflu pentru că le cunosc intenţiile. 

— Nu cred, zise Bertrand. 

— Cu un şef ca dumneata, conetabile, cu un om care 
respectă biserica... 

— Da, preasfinte părinte, da, respect biserica, spuse 
conetabilul. 

— Atunci, fiule, fii binevenit. Dar ce vrea de la mine armata 
aceea? 

— Înainte de toate, zise Bertrand, ocolind întrebarea şi 
întârziind explicaţia cât mai mult cu putinţă, înainte de 
toate, Sanctitatea Voastră va afla cu plăcere, nici nu mă 
îndoiesc, că este vorba de un război greu împotriva 
necredincioşilor. 

Urban al V-lea aruncă fratelui său o privire care voia să 
spună: „Vezi că nu m-am înşelat!” 

Apoi, mulţumit de această nouă dovadă de infailibilitate pe 
care şi-o dăduse singur, se întoarse spre conetabil. 

— Împotriva necredincioşilor, fiule? spuse el cu glas 
mieros. 

— Da, preasfinte. 

— Şi împotriva cărora anume, fiule? 

— Împotriva maurilor din Spania. 

— E o idee salvatoare, conetabile, şi vrednică de un erou 
creştin, căci presupun că dumneata ai avut-o. 

— Eu şi bunul rege Carol al V-lea, preasfinte părinte, 
răspunse Bertrand. 

— Veţi împărţi gloria, iar Dumnezeu va şti să dea partea 
cuvenită capului care a conceput-o şi braţului care a adus-o 
la îndeplinire. Aşadar ţinta voastră... 


— Ţinta noastră - şi să ne ajute Dumnezeu s-o atingem! - 
ţinta noastră este să-i nimicim, preasfinte, şi să închinăm 
cea mai mare parte din prăzile luate de la ei spre slava 
religiei catolice. 

— Fiule, îmbrăţişează-mă, zise Urban al V-lea, mişcat până 
în suflet şi pătruns de admiraţie pentru viteaza spadă care 
se punea astfel în slujba bisericii. 

Bertrand renunţă la o cinste aşa de mare şi se mulţumi să- 
i sărute mâna Sanctităţii Sale. 

— Însă, urmă conetabilul după o pauză de o clipă, 
preasfinte părinte, precum bine ştiţi, soldaţii pe care-i 
comand şi care merg într-un pelerinaj atât de eroic, soldaţii 
sunt aceiaşi pe care Sanctitatea Voastră a crezut că trebuie 
să-i excomunice cu puţină vreme în urmă. 

— Aveam dreptate pe vremea aceea, fiule, şi mi se pare că 
şi dumneata ai fost atunci de părerea mea. 

— Sanctitatea Voastră are totdeauna dreptate, zise 
Bertrand, făcându-se că nu bagă de seamă aluzia. Dar în 
sfârşit, sunt excomunicați, şi nu vă voi ascunde, preasfinte, 
că acest lucru are un efect nedorit asupra unor oameni care 
merg să lupte pentru religia creştină. 

— Fiule, spuse Urban golindu-şi alene paharul plin cu un 
Monte-Pulciano auriu care îi plăcea mai mult decât toate 
vinurile şi mai presus chiar decât cele ce cresc pe coastele 
frumosului fluviu ale cărui ape scaldă zidurile capitalei sale. 
Fiule, biserica, aşa cum o doresc eu, nu este, după cum bine 
ştii, nici aspră şi nici neînduplecată; orice păcat poate fi 
iertat, mai cu seamă când păcătosul se căieşte cu 
sinceritate, şi dacă dumneata, unul din stâlpii credinţei, pui 
chezăşie pentru întoarcerea lor la adevărata credinţă. 

— O! cu siguranţă că da, preasfinte. 

— Atunci voi revoca anatema şi voi consimţi să las să apese 
asupră-le numai o parte din greutatea mâniei mele. Plină de 
bunăvoință, după cum vezi, fiule, continuă papa zâmbind. 

Bertrand îşi muşcă buzele gândindu-se cum se afunda 
Sanctitatea Sa din ce în ce mai mult în greşeală. 


Urban continuă cu un glas plin de blândeţe ce nu era lipsit 
de acea hotărâre pe care o arată cel ce iartă, însă care, deşi 
iartă, cunoaşte gravitatea greşelii pe care vrea s-o uite. 

— Mă înţelegi, fiule, oamenii aceştia au adunat bogății 
nelegiuite şi, după cum spune Ecleziastul: Omne malum în 
pravo fenore. 

— Nu cunosc ebraica, preasfinte, răspunse cu umilinţă 
Bertrand. 

— Dar nu-ţi vorbeam decât în simpla limbă latină, fiule, 
răspunse zâmbind Urban al V-lea. Dar uitasem că 
războinicii nu sunt benedictini. lată dar traducerea 
cuvintelor ce ţi le-am spus şi care, după cum vei vedea, se 
potrivesc de minune cazului de faţă: „Ioată nenorocirea e 
cuprinsă într-o avere rău dobândită”. 

— Ce frumos sună! zise Duguesclin, zâmbindu-şi în barba 
deasă de renghiul care avea poate să-l joace acest proverb 
Sanctităţii Sale. 

— Aşadar, urmă Urban, am hotărât, şi asta din 
consideraţie pentru dumneata, fiule, numai pentru 
dumneata, ţi-o jur, ca aceşti necredincioşi, căci sunt nişte 
necredincioşi, te rog să mă crezi, cu toate că se căiesc, ca 
aceşti necredincioşi, zic, să plătească o zeciuială din 
bunurile lor şi, în schimbul acestei despăgubiri, li se va 
ridica excomunicarea. Acum, după cum vezi, cu toate că 
asta o fac de la mine, fără ca dumneata să fi stăruit cu ceva, 
atrage-le atenţia, fiule, ce mare favoare le fac. 

— E o mare favoare, într-adevăr, răspunse Bertrand 
îngenuncheat, şi mă îndoiesc că îi vor recunoaşte 
adevăratul merit. 

— Nu-i aşa? reluă Urban. Atunci, fiule, la ce sumă vom fixa 
zeciuială despăgubirii? 

Şi Urban se întoarse - ca pentru a-i cere părerea asupra 
acestei delicate şi grave chestiuni - spre fratele său, care 
învăţa încetul cu încetul meseria de viitor papă. 

— Preasfinte părinte, răspunse Angelo, răsturnându-se în 
jilţ şi clătinând din cap, o să trebuiască mult aur pământesc 


pentru a alina durerea blestemului vostru duhovnicesc. 

— Negreşit, negreşit, reluă Urban, însă noi suntem 
îngăduitori şi, trebuie s-o spun, totul ne îmbie spre 
îndurare. Cerul e aşa de frumos în acest ţinut al Avignon- 
ului, aerul e aşa de curat atunci când mistralul vrea să ne 
lase să uităm că sălăşluieşte în peşterile de pe muntele 
Ventoux, încât toate aceste binefaceri ale Domnului 
propovăduiesc oamenilor îndurarea şi înfrăţirea. Da, 
adăugă papa, întinzând o cupă de aur spre un paj tânăr 
îmbrăcat în alb, care i-o umplu îndată, da, cu siguranţă că 
oamenii sunt fraţi. 

— Daţi-mi voie, preasfinte părinte, spuse atunci Bertrand, 
am uitat să spun Sanctităţii Voastre în ce calitate venisem 
aici. Am venit în calitate de ambasador din partea acelor 
viteji despre care este vorba. 

— Şi ca atare, ne ceri indulgenţa, nu-i aşa? 

— Mai întâi da, preasfinte, indulgenţa voastră este 
totdeauna un lucru minunat pentru noi, bieţi ostaşi, care 
putem fi ucişi dintr-o clipă în alta. 

— O! indulgenţa o aveţi, fiule. Voiam să vorbim despre 
îndurarea noastră sau despre iertarea noastră, dacă vă 
place mai mult aşa. 

— Ne bizuim şi pe ea, preasfinte. 

— Da. Însă ştii în ce condiţii o putem acorda. 

— Vai! reluă Duguesclin, condiţii inacceptabile, suverane 
pontif. Căci Sanctitatea Voastră uită ce va face armata în 
Spania. 

— Ce va face în Spania?. 

— Da, preasfinte, mi se pare că v-am anunţat că merge să 
lupte pentru biserica creştină. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că plecând în această misiune sfântă, are 
dreptul nu numai la iertarea şi indulgenţa Sanctităţii 
Voastre, ci chiar la ajutorul său. 

— Ajutorul meu! senior Bertrand, răspunse Urban, care 
începea să fie cuprins de oarecare îngrijorare. Ce înţelegi 


prin vorbele astea, fiule? 

— Înţeleg, preasfinte, că vistieria papală e darnică, e 
bogată, că răspândirea credinţei o slujeşte mult, şi că poate 
plăti pentru interesul său. 

— Ce tot spui acolo, senior Bertrand? întrerupse Urban, 
ridicându-se din jilţ, cu o mânie pe care şi-o ascundea cu 
greu. 

— Văd că Sanctitatea Sa m-a înţeles destul de bine, 
răspunse conetabilul ridicându-se şi ştergându-şi genunchii. 
— Nu, strigă papa care, dimpotrivă, ţinea să nu înţeleagă. 

Nu, lămureşte-ne. 

— lată, preasfinte: faimoşii soldaţi, puţin cam 
necredincioşi, e adevărat, dar foarte pocăiţi, pe care îi 
vedeţi de-aici, numeroşi ca frunza pădurilor şi ca nisipul 
mării - comparaţia e scoasă din cărţile sfinte, mi se pare - 
faimoşii soldaţi pe care îi vedeţi de-aici, zic, sub ordinele 
seniorului Hugues de Caverley, ale Cavalerului Verde, ale lui 
Claude Jefuitorul, ale lui Begue de Vilaine, ale lui Olivier de 
Mauny şi ale altor valoroşi cavaleri, aşteaptă din partea 
Sanctităţii Voastre o subvenție pentru a intra în campanie. 
Regele Franţei a făgăduit o sută de mii de scuzi de aur. Este 
un prinţ preacreştin, care merită cu siguranţă să fie trecut 
în rândul sfinţilor, nici mai mult nici mai puţin decât un 
papă. Or, Sanctitatea Voastră, care este cheia de boltă a 
creştinătăţii, va putea foarte bine să dea două sute de mii 
de scuzi, de pildă. 

Urban făcu un nou salt în jilţul lui. Dar această elasticitate 
a muşchilor sfântului părinte, elasticitate care nu putea veni 
decât de la o supraexcitare nervoasă, nu-l descumpăni pe 
Bertrand, care rămase în aceeaşi atitudine respectuoasă, 
dar hotărâtă. 

— Domnule, spuse Sanctitatea Sa, văd că te poţi strica 
dacă stai în preajma tâlharilor, şi unii oameni pe care nu-i 
voi numi şi care s-au bucurat până acum de favorurile 
sfântului Scaun, ar fi fost mai bine plătiţi, după meritul lor, 


aşa cum se pare, dacă ar fi fost trataţi cu asprimea 
cuvenită. 

Aceste cuvinte groaznice, de la care papa aştepta un mare 
efect, îl lasă pe conetabil nepăsător, spre marea uimire a lui 
Urban al V-lea. 

— Am şase mii de soldaţi, urmă sfântul părinte. 

Bertrand băgă de seamă în sinea lui că Urban al V-lea 
minţea exact cu jumătate, cum făcuseră Hugues de 
Caverley şi Cavalerul Verde, ceea ce-i păru, cu toată 
gravitatea situaţiei, puţin cam primejdios pentru un papă. 

— Am şase mii de soldaţi în Avignon şi treizeci de mii de 
locuitori în stare să poarte arme. 

De astă dată, Urban nu minţea decât cu o treime. 

— În stare să poarte arme, oraşul e fortificat şi apoi chiar 
dacă nu ar exista nici metereze, nici şanţuri, nici sulițe, am 
coroana sfântului Petru pe frunte şi voi opri singur, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, nişte barbari mai puţin curajoşi 
decât erau soldaţii lui Attila pe care papa Leon i-a oprit în 
faţa Romei. 

— Ei! preasfinte, mai chibzuiţi. Armele spirituale şi 
pământeşti nu prea le reuşesc papilor împotriva regilor 
Franţei, care sunt fiii mai vârstnici ai bisericii. Martor e 
înaintaşul vostru Bonifaciu al VIII-lea care a primit - să mă 
ferească Dumnezeu să scuz o asemenea îndrăzneală! - care 
a primit, zic, o palmă de la Colona şi care a murit în 
închisoare după ce-şi rosese pumnii. Vedeţi bine la ce v-a 
slujit excomunicarea, pentru că cei pe care i-aţi 
excomunicat, în loc să fugă şi să se împrăştie, dimpotrivă s- 
au unit spre a veni să vă ceară iertare cu arma în mână. Cât 
despre armele pământeşti, sunt destul de puţini cei şase mii 
de soldaţi şi cei douăzeci de mii de târgoveţi 
neîndemânatici; cu totul douăzeci şi şase de mii de oameni - 
şi asta numai dacă socotim fiecare târgoveţ un om - 
împotriva a cincizeci de mii de războinici încercaţi, care nu 
se tem nici de Dumnezeu, nici de diavol, şi care sunt mult 
mai obişnuiţi cu papii decât erau soldaţii lui Attila, care 


vedeau pentru prima oară un papă. Asupra acestui din 
urmă punct mai cu seamă, o rog pe Sanctitatea Voastră să 
cugete înainte de a se înfăţişa aventurierilor. 

— Ar îndrăzni! strigă Urban cu privirea scânteind de 
mânie. 

— Sfinte părinte, nu ştiu nici dacă ar îndrăzni, nici ce ar 
îndrăzni. Dar sunt nişte voinici foarte cutezători. 

— Unsul Domnului! nenorociţii!. Nişte creştini!. 

— Daţi-mi voie, preasfinte. Nu sunt creştini, sunt nişte 
excomunicați... Ce vreţi să cruţe oamenii aceştia?. A! dacă 
n-ar fi excomunicați, ar fi altceva: ar putea să se teamă de 
excomunicare, dar acum nu se mai tem de nimic. 

Cu cât argumentul era mai puternic, cu atât creştea mânia 
papei; el se ridică deodată şi se îndreptă spre Bertrand. 

— Dumneata care îmi dai sfatul acesta ciudat, te crezi oare 
în deplină siguranţă aici? 

— Eu, spuse Bertrand cu un calm care l-ar fi descumpănit 
chiar şi pe sfântul Petru însuşi, mă aflu în mai multă 
siguranţă aici chiar decât Sanctitatea Voastră; căci 
admițând - ceea ce nici nu mă gândesc - că mi s-ar 
întâmpla vreo nenorocire, pot răspunde dinainte că nu ar 
mai rămâne piatră peste piatră din bunul oraş Avignon, nici 
din măreţul palat pe care aţi pus să-l clădească, oricât de 
solid ar fi. O! Straşnic se mai pricep să dărâme ticăloşii 
aceştia, care fac praf o fortăreață într-un timp tot atât de 
scurt cât i-ar trebui unei armate regulate spre a nărui o 
cetate prost întărită. Apoi nu se vor mărgini aici: după ce 
vor fi trecut de la oraş la castel, vor trece de la castel la 
garnizoană şi de la garnizoană la târgoveţi, şi nu ar mai 
rămâne os întreg din cei treizeci de mii de oameni ai voştri, 
ceea ce ar însemna tot atâtea suflete pierdute din vina 
Sanctităţii Voastre. Astfel că, ştiind cât de prevăzătoare e 
Sanctitatea Voastră, mă aflu mai în siguranţă aici decât în 
tabăra mea. 

— Ei bine! izbucni papa furios şi rozând frâul pe care i-l 
punea conetabilul: Ei bine! nu-mi schimb părerea, voi 


aştepta. 

— Într-adevăr, preasfinte, zise Bertrand, vă jur pe 
cuvântul meu de gentilom că nu recunosc înţelepciunea 
Sanctităţii Voastre în acest refuz. Eram convins - dar după 
câte văd m-am înşelat - eram convins că Sanctitatea 
Voastră va ieşi în întâmpinarea sacrificiului pe care-l 
porunceşte credinţa şi că, urmând pilda dată de bunul rege 
Carol al V-lea, sfântul Scaun apostolic va oferi cei două sute 
de mii de scuzi. Vă rog să mă credeţi, preasfinte părinte, 
adăugă conetabilul luând o înfăţişare foarte necăjită, că e 
foarte dureros pentru un bun creştin ca mine să-l vadă pe 
primul prinţ al Bisericii refuzând ajutorul său unei 
cucernice acţiuni ca aceea spre care am pornit noi. 
Niciodată vrednicii şefi ai acestor trupe nu vor voi să creadă 
aşa ceva. 

Şi salutându-l cu mai multă smerenie ca oricând pe Urban 
al V-lea, care rămăsese uluit de întâmplarea neaşteptată 
căreia trebuia să-i facă faţă, conetabilul ieşi de-a-ndărătelea 
de pe terasă, cobori scara şi, găsindu-şi la poarta palatului 
suita, care începuse să se cam îngrijoreze de soarta lui, 
porni din nou spre tabără. 

XXII CUM A VENIT MONSENIORUL EMISAR AL PAPEI ÎN 
TABĂRA AVENTURIERILOR ŞI CUM A FOST PRIMIT La 
înapoierea în tabără, Duguesclin îşi dădu seama, după ce 
văzuse starea de spirit în care se afla papa Urban, că avea 
să întâmpine mari greutăţi în îndeplinirea frumosului plan 
pe care îl concepuse şi care era sortit să atingă trei mari 
rezultate: să-i plătească pe aventurieri, să facă faţă 
cheltuielilor de război şi să-l ajute pe rege să termine 
palatul Saint-Paul. 

Biserica era încăpăţânată, Carol al V-lea era scrupulos. Nu 
trebuia să se certe cu stăpânul lui sub motiv că-l serveşte; 
nu trebuia, la începutul unei campanii, să dea frâu liber 
superstiţioşilor care, de la primele înfrângeri ce le-ar suferi, 
nu ar fi pierdut prilejul să pună aceste înfrângeri pe seama 


lipsei de credinţă a generalului şi a rugăciunilor 
răzbunătoare ale suveranului pontif. 

Dar Duguesclin era breton, adică mai încăpățânat el 
singur decât toţi papii prezenţi şi viitori. Ca să-şi 
îndreptăţească încăpăţânarea, punea în faţă nevoia, acea 
zeiţă neînduplecată pe care antichitatea a înfăţişat-o cu o 
bucată de fier în mână. 

Se hotări deci să-şi urmărească ţinta, chiar dacă mai 
târziu avea să se călăuzească după împrejurări şi să 
continue sau să se oprească după felul în care se vor 
desfăşura evenimentele. 

Drept urmare, îşi înarmă oamenii, pregăti căruțele, 
porunci ca bretonii lui - sosiți cu două zile mai înainte, sub 
conducerea lui Olivier de Mauny şi a lui Begue de Vilaine - 
să se îndrepte spre Villeneuve, pentru ca din înaltul terasei 
pe care n-o părăsise nici o clipă, sfântul părinte să vadă 
marele cordon albăstrui desfăşurându-se ca un şarpe de 
azur, pe care soarele în asfinţit arunca pe diferitele părţi ale 
spiralelor lui o strălucire mai scânteietoare decât a aurului 
şi mai sinistră decât fulgerele blestemului papal. 

Urban al V-lea era aproape în aceeaşi măsură un bun 
general şi un excelent călugăr. Nu avea nevoie să-l cheme 
pe căpitanul său general pentru a înţelege că acel şarpe nu 
avea decât un pas de făcut spre a închide Avignonul în 
încolăcirea lui. 

— O! o! spuse el emisarului său, urmărind cu privirea 
îngrijorată această manevră, se fac din ce în ce mai 
obraznici după cât se pare. 

Şi, voind să vadă dacă Marile companii şi şefii acestor Mari 
companii erau atât de mânioşi după cum spusese 
Duguesclin, papa Urban al V-lea, fără alt plan decât acela 
de a se asigura de starea lor de spirit, îşi trimise emisarul la 
generalul comandant. 

Emisarul nu fusese de faţă la convorbirea ce avusese loc 
între el şi Duguesclin. Nu cunoştea deci că Duguesclin 
ceruse altceva decât o îmblânzire a excomunicării 


îndreptate asupra Marilor companii, iar această 
necunoaştere îi dădea convingerea că avea să scape doar 
cu câteva indulgenţe şi câteva binecuvântări. 

Plecă deci călare pe un catâr, însoţit de un paracliser 
gălbejit, ajutorul său. 

După cum am spus, emisarul nu era informat de nimic. 
Papa socotise de cuviinţă că a comunica temerile sale unui 
ambasador, însemna să ştirbească încrederea pe care 
acesta trebuia s-o aibă în puterea stăpânului. Astfel că 
emisarul fu văzut înaintând voios şi mândru între oraş şi 
tabără, bucurându-se dinainte de plecăciunile şi 
închinăciunile care aveau să-l întâmpine la intrare. 

Însă Duguesclin, ca un diplomat iscusit ce era, îi instalase 
la paza taberei pe englezi, oameni puţin zeloşi faţă de 
interesele papei, cu care, de mai bine de o sută de ani, se 
aflau în discordie; afară de aceasta el avusese grijă să stea 
de vorbă cu ei spre a-i înrâuri în sensul vederilor sale. 

— Fiţi cu ochii-n patru, camarazi, le spuse el la înapoierea 
în tabără. S-ar putea ca Sanctitatea Sa să ne trimită câteva 
companii de ostaşi de-ai lui. Am avut o mică răfuială cu 
Sanctitatea Sa din pricina unor amabilităţi pe care, după 
părerea mea, ni le datora în schimbul faimoasei 
excomunicări pe care a aruncat-o asupra noastră. Zic 
asupra noastră, căci de vreme ce aţi devenit soldaţii mei, 
mă consider şi eu excomunicat şi făgăduit iadului, în aceeaşi 
măsură ca şi voi. Or, Sanctitatea Sa, e revoltător, pe 
cuvântul meu de conetabil! Sanctitatea Sa ne refuză aceste 
amabilităţi... 

Ascultând cuvântarea, englezii începură să mârâie ca nişte 
dulăi cărora stăpânul încearcă să le zgândărească mânia. 

— Bine! bine! ziseră ei, numai să se atingă papa de noi şi 
va vedea atunci că are de-a face cu nişte adevăraţi 
excomunicați! 

La acest răspuns, Duguesclin îi socoti îndeajuns de 
instruiți, şi trecu în tabăra francezilor. 


— Prieteni, spusese el, s-ar putea întâmpla să vedeţi 
venind vreun trimis al papei. Suveranul pontif - puteţi 
crede aşa ceva? - suveranul pontif, căruia i-am dat Avignon- 
ul şi comitatul, îmi refuză ajutorul pe care i-l ceream pentru 
bunul nostru rege Carol al V-lea, şi trebuie să vă 
mărturisesc - deşi s-ar putea să vă faceţi o părere proastă 
despre mine - că ne-am cam certat puţin. În această ceartă, 
pe care poate că n-am făcut bine s-o stârnesc - conştiinţa 
voastră o va judeca - în această ceartă, suveranul pontif a 
avut stângăcia să-mi spună că dacă armele spirituale nu vor 
fi de ajuns, se va folosi de armele pământeşti... După cum 
vedeţi, nici până acum nu mi-a trecut necazul. 

Francezii, faţă de care - încă din veacul al paisprezecelea, 
după cât se pare - soldaţii papei aveau un prost renume, se 
mulţumiră să răspundă prin hohote de râs la spusele lui 
Duguesclin. 

„Bun! zise conetabilul, aceştia îl vor huidui, şi huiduielile 
au produs totdeauna un zgomot neplăcut. La bretonii mei 
acum, cu ei o să cam am de furcă”. 

Într-adevăr, bretonii, şi mai cu seamă bretonii de pe 
vremea aceea, oameni evlavioşi până la habotnicie, se 
temeau să-l supere cumva pe suveranul pontif. 

Astfel că Duguesclin, pentru a-i influenţa de la început în 
favoarea sa, intră la ei cu o figură răvăşită. Soldaţii îl 
adorau nu numai ca pe compatriotul lor, dar şi ca părinte al 
lor, căci nu era niciunul dintre ei care să nu-l fi cunoscut pe 
conetabil personal prin unele servicii aduse, ba chiar mulţi 
fuseseră salvaţi de el, fie de la captivitate, fie de la moarte, 
fie de la sărăcie. 

La vederea acelei figuri care arăta, după cum am spus, o 
înmărmurire adâncă, fiii bătrânei Armorici se strânseră în 
jurul eroului lor. 

— Vai! copiii mei, începu Duguesclin, mă vedeţi 
deznădăjduit. Puteţi voi crede că papa nu numai că-şi 
menţine excomunicarea împotriva Marilor companii, dar o 
extinde şi asupra celor ce se alătură lor pentru a răzbuna 


moartea surorii bunului nostru rege Carol? Astfel încât noi, 
creştini vrednici şi cinstiţi, iată-ne ajunşi nişte păgâni, nişte 
câini, nişte lupi, pe care oricine poate să-i alunge. 
Suveranul pontif e nebun, pe sufletul meu! 

Bretonii scoaseră un murmur prelung. 

— Trebuie să vă mai spun, urmă Bertrand Duguesclin, că 
este pur şi simplu prost sfătuit. De către cine? Nu ştiu. Dar 
ceea ce ştiu este că ne ameninţă cu cavalerii săi italieni, iar 
în momentul de faţă cu ce credeţi că se ocupă? Nici nu 
bănuiţi. Îi îndoapă cu indulgenţe ca să lupte împotriva 
noastră. 

Bretonii răcniră. 

— Şi cu toate astea ce-i ceream sfântului nostru părinte? 
Dreptul de a primi împărtăşania catolică şi înmormântare 
creştinească. Cel puţin de-atâta să se bucure nişte oameni 
care merg să se bată cu păgânii. Acum, copii, iată unde am 
ajuns. Eu nici n-am mai vrut să stau de vorbă cu el. Nu ştiu 
care e părerea voastră, însă eu, deşi mă cred tot atât de 
bun creştin ca oricare, declar că dacă sfântul nostru părinte 
papa Urban al V-lea vrea să facă pe regele pământesc cu 
noi, atunci ne vom spune şi noi cuvântul. Nu putem totuşi să 
ne lăsăm bătuţi de aceşti papistaşi! 

Nici nu termină bine vorba că bretonii se agitară cu atâta 
furie încât Duguesclin fu silit să-i potolească. 

Tocmai în momentul acela emisarul papii, ieşind pe poarta 
dinspre Loulle şi luând-o pe podul Benezet, ajungea la 
primele îngrădituri ale taberei. Zâmbea fericit. 

Englezii alergară la îngrădituri spre a-l vedea, şi 
încrucişând braţele cu un calm plin de obrăznicie ziseră: 

— O! o! Ce vrea de la noi catârul ăsta? 

Paracliserul se îngălbeni de mânie auzind insulta, dar cu 
toate astea spuse pe tonul părintesc folosit de membrii 
bisericii: 

— Acesta este emisarul Sanctităţii Sale. 

— O! făcură englezii, unde sunt sacii cu bani? Oare catârul 
tău are puterea să-i ducă? Arată-ne şi nouă puţin. Să 


vedem. 

— Bani! bani! strigară ceilalţi într-un singur glas. 

Emisarul, uluit de această primire la care nu se aştepta 
nici pe departe, se uită la paracliser care se închina 
îngrozit. 

Îşi continuară mersul printre rândurile de soldaţi care 
repetau fără oprire: 

— Bani! bani! 

Nici un şef nu se arăta. Preveniţi mai dinainte de 
Duguesclin, fiecare se retrăsese în cortul său. 

Cei doi ambasadori străbătură prima linie, care, cum am 
spus, era formată din englezi şi pătrunseră în tabăra 
francezilor. Aceştia, la vederea emisarului, se repeziră 
înaintea lui. 

Emisarul credea că făceau asta în cinstea lui şi începu să 
se îngâmfeze, când în locul închinăciunilor pline de 
smerenie pe care le aştepta, auzi izbucnind din toate părţile 
hohote de râs. 

— Ei! Bună ziua, domnule emisar! strigă un soldat care 
era la fel de zeflemist în secolul al paisprezecelea ca şi în 
zilele noastre. Nu cumva Sanctitatea Sa te trimite la noi ca 
o mostră a cavaleriei sale? 

— Oare cu falca acestui catâr al ambasadorului său, zise 
un altul, socoteşte sfântul părinte să ne treacă prin 
ascuţişul săbiei? 

Şi care mai de care, tot lovind crupa catârului cu joarda, 
se întreceau în râsete şi în batjocuri cu o înverşunare şi o 
gălăgie care îi făceau mai mult rău emisarului decât 
cererile de bani ale englezilor. Aceştia însă nu-l părăsiseră 
cu totul şi câţiva dintre ei îl urmăriseră strigând cât îi 
ţineau plămânii: 

— Money! Money! 

Ceea ce, în traducere, voia să spună: Bani! bani! 

Emisarul trecu cât putu mai repede de a doua linie. 

Apoi veni rândul bretonilor, însă aceştia glumeau şi mai 
puţin ca ceilalţi. Veniră în întâmpinarea emisarului, cu ochii 


scânteind şi cu pumnii strânşi, strigând cu glasurile lor 
puternice: 

— Cerem iertarea păcatelor! Cerem iertarea păcatelor! 

Şi toate astea în aşa măsură încât după un sfert de oră, 
înconjurat de diferite strigăte, îi era cu neputinţă 
emisarului să mai înţeleagă ceva în mijlocul acestui 
îngrozitor tărăboi, asemănător cu cel al valurilor furioase, 
al trăsnetului bubuind, al crivăţului şuierător şi al 
pocnetului pietrelor aruncate de valuri pe coastă. 

Paracliserul începu să-şi piardă încrederea în sine şi 
tremura vargă. Cât priveşte emisarul, trecuse un timp 
bunicel de când îi curgea sudoarea de pe frunte, iar dinţii îi 
clănţăneau. 

Aşadar, emisarul înglăbenind din ce în ce mai mult şi 
începând să găsească neîndestulătoare forţele catârului, pe 
crupa căruia se azvârliseră destui zeflemişti francezi când 
trecuse prin dreptul lor, întrebă cu un glas sfios: 

— Şefii, domnilor, unde sunt şefii? Care din 
dumneavoastră ar avea bunătatea să mă conducă la şefi? 

Abia atunci Duguesclin, auzind acel glas tânguitor, socoti 
nimerit să se arate. 

Îşi tăie drum prin mulţime cu umerii lui vânjoşi, care 
făceau să se legene oamenii în jurul lui, aşa cum pieptul 
bivolului face să se legene ierburile savanelor şi trestiile din 
mlaştinile Pontine. 

— Ah! ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule emisar, un 
trimis al sfântului nostru părinte, slavă Domnului! Câtă 
cinste pentru nişte excomunicați. Înapoi! soldaţi, înapoi! Ah! 
domnule emisar, binevoiţi să intraţi în cortul meu. Domnilor, 
strigă el cu un glas foarte puţin supărat, să fie respectat 
domnul emisar, vă rog. Fără îndoială că ne aduce un 
răspuns bun din partea Sanctităţii Sale. Domnule emisar, 
vreţi să-mi daţi mâna spre a vă ajuta să coborâţi de pe 
catâr? Aşa, bine! Aţi ajuns jos? Foarte bine! acum veniţi. 

Într-adevăr, acesta nu se lăsă rugat de două ori şi, 
apucând mâna vânjoasă pe care i-o întindea cavalerul 


breton, sări jos şi străbătu mulţimea de soldaţi, formată din 
amestecul a trei naţiuni, care alergaseră să-l vadă, şi fu 
însoţit de strâmbături, mişcări din umeri, râsete şi 
comentarii care făcură să i se zbârlească paracliserului 
părul din cap, cu toate că nu avea darul cunoaşterii limbilor, 
însă necredincioşii se pricepeau să înlocuiască vorba prin 
gesturi deosebit de expresive. 

— Ce adunătură! murmura şoarecele de biserică, ce 
adunătură! 

Odată ajuns în cort, Bertrand Duguesclin îi făcu mai multe 
plecăciuni emisarului şi îi ceru iertare pentru soldaţii săi, în 
termeni care făcură să-i mai vină inima la loc bietului 
ambasador. 

Atunci emisarul văzându-se oarecum în afara primejdiei şi 
ocrotit chiar de persoana conetabilului, îşi recapătă 
întreaga demnitate şi începu o cuvântare al cărei sens era: 
papa avea uneori câte o indulgență pentru răzvrătiți, însă 
bani pentru nimeni. 

Celelalte persoane care, după sfatul lui Duguesclin, 
veniseră încetul cu încetul şi intraseră unii după alţii, auziră 
acest răspuns şi nu-i ascunseră emisarului că spusele lui îi 
mulţumeau într-o foarte mică măsură. 

— Atunci, domnule emisar, zise Duguesclin, încep să cred 
că nu vom putea face niciodată nişte oameni de treabă din 
soldaţii noştri. 

— Ei bine! spuse emisarul, ideea afuriseniei veşnice, la 
care cu un cuvânt a osândit atâtea suflete, a înduioşat-o pe 
Sanctitatea Sa; s-a gândit mai ales că printre aceste suflete 
pot să fie unele mai puţin vinovate decât altele, sau care se 
pocăiesc în mod sincer. Sanctitatea Sa va face deci în 
favoarea dumneavoastră o minune de îndurare şi de 
bunătate. 

— Ah! ah! făcură şefii, care? Să vedem şi noi un pic 
minunea. 

— Sanctitatea Sa, răspunse emisarul, va acorda această 
minune pe care o doriţi atât de mult. 


— Şi după aceea? zise Bertrand. 

— Ei! Dar asta nu-i tot ce doriţi? întrebă emisarul care n-o 
auzise pe Sanctitatea Sa vorbind despre altceva. 

— Ba nu, răspunse Bertrand, ba nu, mai lipseşte mult. Mai 
e problema banilor. 

— Papa nu mi-a vorbit nimic şi nu cunosc deloc această 
problemă. 

— Credeam că englezii v-au şoptit ceva despre asta, urmă 
conetabilul. I-am auzit strigând: Money! Money! ceea ce 
vrea să zică: bani! bani! 

— Sfântul părinte nu are bani. Lăzile sunt goale. 

Duguesclin se întoarse spre şefi ca pentru a-i întreba dacă 
răspunsul le era pe plac. 

Şefii ridicară din umeri în semn de compătimire. 

— Ce spun aceşti domni? întrebă emisarul îngrijat. 

— Spun că sfântul părinte nu are decât să facă aşa cum fac 
ei. 

— Când? 

— Când lăzile lor sunt goale. 

— Şi ce fac? 

— Le umplu. 

Şi Duguesclin se ridică. 

Emisarul înţelese că audiența se terminase. O uşoară 
roşeaţă urcă pe pomeţii arşi de soare ai conetabilului. 

Emisarul încălecă pe catâr şi se pregăti să plece spre 
Avignon, în tovărăşia paracliserului său din ce în ce mai 
înfricoşat. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, zise Duguesclin; aşteptaţi, 
monseniore. Nu plecaţi aşa de unul singur, aţi putea păţi 
cumva ceva pe drum, ferească Dumnezeu! Şi asta m-ar 
mâhni. 

Emisarul avu o tresărire, care dovedea că dacă Duguesclin 
nu crezuse în vorbele sale, el în schimb credea în ale lui 
Duguesclin. 

Într-adevăr conetabilul, mergând alături de catârul pe 
care paracliserul îl ducea de căpăstru, îl însoţi pe emisar 


până la ieşirea din tabără, fără să scoată nici o vorbă; însă 
pe tot parcursul se auzea un zvon atât de grăitor, zăngănit 
de arme şi ocări atât de amenințătoare, încât ieşirea din 
tabără, deşi ocrotită de conetabil, îi păru bietului emisar cu 
mult mai îngrozitoare decât sosirea. 

Astfel că, de îndată ce se văzu în afara taberei, emisarul 
dădu pinteni catârului ca şi când s-ar fi temut să nu fie prins 
şi adus înapoi. 

XXIII CUM S-A HOTĂRÂT ÎN SFÂRŞIT PAPA URBAN AL V- 
LEA SĂ FINANȚEZE CRUCIADA ŞI SĂ-I BINECUVÂNTEZE 
PE CRUCIAȚI Nefericitul fugar nici nu intrase bine în 
Avignon că Duguesclin, împingându-şi trupele înainte, 
termină de închis cercul acela groaznic care îl 
înspăimântase atât de mult pe Urban al V-lea, atunci când, 
de la înălţimea terasei, îl văzuse cum se forma. În această 
mişcare, Villeneuve-la-Begude şi Gervasy fură ocupate fără 
nici o rezistenţă, cu toate că la Villeneuve se afla o 
garnizoană de cinci sau şase sute de oameni. 

Conetabilul îl însărcinase pe Hugues de Caverley să 
opereze mişcarea şi să se instaleze în aceste localităţi. 
Cunoştea felul lor de a-şi pregăti bârlogul şi nu se îndoia de 
impresia pe care o va face asupra avignonezilor acest 
început de intrare în campanie. 

Într-adevăr, chiar din aceeaşi seară, avignonezii putură 
vedea din înaltul zidurilor aprinzându-se nişte focuri mari 
care uneori se aprindeau cam greu, dar care sfârşeau totuşi 
prin a pâlpăi de-ţi era mai mare dragul. Puțin câte puţin, 
orientându-se şi recunoscând punctele precise unde se 
înălţau flăcările, îşi dădură seama că ceea ce ardea erau 
casele lor şi măslinii le slujeau drept torţe. 

În acelaşi timp englezii schimbau vinurile lor de Châlon, de 
Thorins şi de Beaune, ale căror resturi le mai savurau încă, 
cu cele de Rivesalte, de Hermitage şi de Saint-Perray care li 
se părură mai tari şi mai dulci. 

La lumina tuturor acelor focuri ce împrejmuiau oraşul şi îi 
dezvăluiau pe englezi cum îşi fac pregătirile de noapte, 


papa îşi adună consiliul. 

Cardinalii erau împărţiţi în mai multe tabere, după 
obiceiul lor, ba chiar mai multe ca de obicei. Mulţi îşi 
dădeau cu părerea să fie sporită severitatea care să-i 
lovească nu numai pe aventurieri, dar chiar şi Franţa, cu o 
teroare salvatoare. 

Însă monseniorul emisar, în urechile căruia mai răsunau 
încă diferitele strigăte ale armatei excomunicate, nu 
ascunse Sanctităţii Sale şi consiliului impresia ce i-o 
produseseră. 

Pe de altă parte paracliserul, povestea în bucătăriile pipei 
primejdiile prin care trecuse în tovărăşia monseniorului 
emisar, din care nu scăpaseră amândoi decât prin 
atitudinea lor eroică ce impusese respect englezilor, 
francezilor şi bretonilor. 

În vreme ce ajutorul de bucătar aplauda curajul 
paracliserului, cardinalii ascultau povestirea emisarului. 

— Sunt gata să-mi dau viaţa spre a-l sluji pe sfântul nostru 
părinte, zicea acesta, şi declar că mi-am şi sacrificat-o, 
întrucât nu a fost niciodată atât de mult expusă ca atunci 
când am fost trimis în tabără ca ambasador. Totodată vă 
asigur că în afară de un ordin categoric din partea 
Sanctităţii Sale, ceea ce ar însemna să mă trimită la 
martiriu, martiriu la care aş merge bucuros dacă aş gândi 
(însă nu gândesc) că religia ar putea trage vreun folos 
dintr-asta, nu m-aş mai întoarce la furioşii aceia fără să le 
duc tot ceea ce cer. 

— Vom vedea, vom vedea, spuse papa foarte mişcat şi mai 
cu seamă foarte îngrijorat. 

— Între timp, noi şi vedem şi încă foarte bine, spuse unul 
din cardinali. 

— Ce vedem? întrebă Urban. 

— Vedem cum ard câteva case de ţară, printre care o 
deosebesc destul de bine pe a mea. Ia uitaţi-vă, preasfinte 
părinte, chiar acum i se prăbuşeşte acoperişul. 


— La drept vorbind, spuse Urban, mi se pare că lucrurile 
se cam înrăutăţesc. 

— Dar eu ce să mai zic, preasfinte, eu care am în pivnițe 
recolta pe şase ani. Se zice că păgânii nici nu se mai 
ostenesc să dea cep butoiului, ci îl sparg ca să bea direct 
din el. 

— Eu, spuse un al treilea, de casa căruia dâra de flăcări se 
apropia pe nesimţite, eu sunt de părere să se trimită un 
ambasador la conetabil spre a-l ruga, în numele bisericii, să 
poruncească încetarea deîndată a prăpădului pe care 
soldaţii săi îl fac pe pământurile noastre. 

— Vrei să-ţi iei dumneata această însărcinare, fiule? 
întrebă papa. 

— Aş face-o cu mare plăcere, Sanctitatea Voastră, însă nu 
sunt deloc bun de orator. Afară de asta, conetabilul nu mă 
cunoaşte şi cred că ar fi mai bine să i se trimită o figură pe 
care a mai văzut-o. 

Papa se întoarse spre emisar. 

— Daţi-mi doar răgazul să-mi spun în manus, răspunse 
acesta. 

— Ai dreptate, zise papa. 

— Însă grăbeşte-te! strigă cardinalul a cărui casă avea să 
ardă. 

Emisarul se ridică, făcu semnul crucii şi spuse: 

— Sunt gata să merg la martiriu. 

— Te binecuvântez, zise papa. 

— Dar ce-i voi spune? 

— Să stingă focul şi eu îmi voi stinge mânia; să înceteze cu 
arderile şi eu voi înceta cu blestemele. 

Emisarul clătină din cap ca un om care se îndoieşte foarte 
mult de succesul misiunii sale, dar nu uită să trimită să-l 
cheme pe credinciosul său paracliser, care abia terminase 
povestirea Iliadei sale, iar acum trebuia, spre marea lui 
groază, să-şi înceapă Odiseea. 

Amândoi plecară în aceeaşi formaţie ca prima dată. Papa 
voi să-i dea o escortă de călugări, însă aceştia refuzară 


categoric, răspunzând că ei erau angajaţi în slujba 
Sanctităţii Sale pentru a împleti ciorapi în timp ce fac de 
gardă, dar nu pentru a merge să se compromită cu nişte 
excomunicați. 

Emisarul fu silit deci să plece fără ei; de altfel pentru el 
era mai bine; singur numai cu paracliserul, putea cel puţin 
să se bizuie pe propria-i slăbiciune. 

De astă dată emisarul, apropiindu-se de tabără îşi luă o 
înfăţişare voioasă; făcuse rost de o ramură mare de măslin 
din care îşi făcuse un simbol de pace, şi de cum îi zări din 
depărtare pe englezi, le strigă: 

— Veşti bune! veşti bune! 

Astfel încât englezii, care nu înțelegeau limba, dar 
înțelegeau gestul, nu-l primiră rău; francezii care 
înțelegeau foarte bine, aşteptau; iar bretonii, care 
înțelegeau şi ei cât de cât, se înclinară la trecerea lui. 

De astă dată, înapoierea în tabără a emisarului semăna cu 
un triumf, iar cu o nespus de mare bunăvoință incendiile 
puteau fi luate drept focuri de artificii. 

Dar când trebui să-l anunţe pe Duguesclin că se înapoia 
iară să aducă altceva decât ce făgăduise la prima lui 
călătorie, adică iertarea, bietul ambasador se achită cu 
lacrimi în ochi de misiunea lui. Cu atât mai mult cu cât după 
ce termină, Duguesclin îl privi cu un aer care voia să spună: 

— Şi ai îndrăznit să vii din nou ca să-mi faci o asemenea 
propunere? 

De aceea, fără a sta mult pe gânduri, emisarul izbucni: 

— Salvaţi-mi viaţa, domnule conetabil, salvaţi-mi viaţa; căci 
cu siguranţă, când soldaţii voştri vor afla că am venit cu 
mâinile goale, eu care le-am anunţat veşti bune, mă vor 
ucide. 

— Hm! făcu Duguesclin, n-aş putea spune că nu, 
monseniore. 

— Vai! vai! zise emisarul, i-am spus-o eu bine Sanctităţii 
Sale că mă trimite la martiriu. 


— Vă mărturisesc, spuse conetabilul, că aceştia nu sunt 
oameni, ci vârcolaci. Excomunicarea a avut asupra lor un 
efect care mă uimeşte chiar pe mine. Îi credeam mai hârşiţi, 
însă dacă de acum până mâine nu vor avea doi sau trei 
scuzi de aur să pună fiecare pe arsura pe care i-a făcut-o 
trăsnetul excomunicării, nu mai răspund de nimic. Mâine 
sunt în stare să ardă Avignon-ul, şi în Avignon, mi-e groază 
s-o spun, cardinalii, şi odată cu cardinalii, mă înfior când mă 
gândesc, pe însuşi papa. 

— Însă eu, zise emisarul, mă înţelegeţi, domnule conetabil, 
trebuie să le duc acest răspuns, pentru a lua o hotărâre 
care să preîntâmpine nişte nenorociri atât de mari, iar ca să 
cunoască acest răspuns şi să ia această hotărâre, trebuie să 
ajung teafăr şi nevătămat la ei. 

— Dacă aţi ajunge puţin mai zgâriat, spuse Duguesclin, 
efectul ar fi mult mai mare, după părerea mea. Însă - se 
grăbi el să adauge - noi nu vrem să o constrângem pe 
Sanctitatea Sa prin violenţă, vrem ca hotărârea pe care o ia 
să fie expresia voinţei sale, rezultatul liberului său arbitru; 
am să vă conduc eu însumi înapoi, aşa cum am mai făcut şi 
prima dată, şi spre mai mare siguranţă, vă voi da drumul pe 
o poartă ascunsă. 

— Ah! domnule conetabil, zise emisarul, e mai bine aşa, 
sunteţi un adevărat creştin. 

Duguesclin se ţinu de cuvânt. Emisarul părăsi tabăra 
teafăr şi nevătămat; însă înapoia lui jaful, întrerupt o clipă 
de anunţul veştilor bune pe care le aducea, reîncepea cu şi 
mai multă furie. 

Era foarte firesc: dezamăgirea sporise mânia. 

Băură vinurile, ridicară mobilele, prefăcură nutreţul în 
culcuş. 

Avignonezii, tot de pe înălţimea zidurilor, căci nici cei mai 
cutezători nu îndrăzneau să iasă din oraş, se vedeau jefuiţi 
şi ruinaţi de toată averea lor. 

Cardinalii se tânguiau. 

Papa trimise vorbă că le dă o sută de mii de scuzi. 


— Aduceţi-i încoace şi vom vedea după aceea, răspunse 
Duguesclin. 

Papa îşi adună consiliul şi, cu o adâncă durere ce se 
zugrăvea pe trăsăturile lui spuse: 

— Fiii mei, trebuie să facem acest sacrificiu căci nu avem 
altă cale. 

— Da, spuseră cardinalii într-un singur glas, şi aşa cum 
grăieşte proorocul Ezechiel, duşmanul a intrat pe 
pământurile noastre, ne-a trecut oraşele prin foc şi sabie, 
ne-a necinstit soțiile şi fiicele. 

— Să ne sacrificăm deci, zise Urban al V-lea. 

Şi vistiernicul se şi pregătea să primească porunca de a 
deschide vistieria. 

— Ei cer o sută de mii de scuzi, spuse papa. 

— Să le dăm, ziseră cardinalii. 

— Vai! aşa e, făcu Sanctitatea Sa. 

Şi ridicând ochii spre cer, oftă adânc. 

Apoi strigă: 

— Angelo! 

Vistiernicul făcu o plecăciune. 

— Angelo, urmă papa, dă porunci să se anunţe prin oraş 
că stabilesc o contribuţie de o sută de mii de scuzi. Nu vei 
spune la început dacă trebuie să fie de aur sau de argint, 
însă asta se va lămuri mai târziu; deci stabilesc o 
contribuţie de o suta de mii de scuzi pe care îi va plăti 
sărmanul popor. 

A stabili o contribuţie asupra cuiva nu sună poate prea 
franţuzeşte, însă părea să fie în spiritul bisericii romane, 
deoarece vistiernicul papal nu făcu nici o observaţie. 

— Dacă se plânge cineva, urmă papa, vei spune la ce ai 
fost martor, anume că nici rugăciunile mele nici ale 
cardinalilor mei nu au putut salva poporul meu multiubit de 
la această nenorocire atât de dureroasă pentru inima mea. 

Cardinalul şi vistiernicul îl priviră cu admiraţie pe papă: 

— Într-adevăr, zise papa, bieţii oameni sunt încă destul de 
fericiţi că-şi pot răscumpăra cu un preţ atât de mic casele şi 


bunurile. Însă ce-i drept, adăugă el cu lacrimi în ochi, nimic 
nu e mai trist pentru un prinţ decât să dea în felul acesta 
banii supuşilor săi... 

— Care ar fi fost destul de folositori Sanctităţii Voastre în 
cu totul alte împrejurări, adăugă vistiernicul făcând o 
plecăciune. 

— În sfârşit, facă-se voia Domnului! zise papa. 

Şi contribuţia fu strânsă cu multe murmure, când oamenii 
aflară că scuzii erau de argint, şi cu destulă rezistenţă când 
aflară că erau de aur. 

Atunci Sanctitatea Sa făcu apel la călugării din gardă, şi 
cum de data asta nu mai aveau de-a face cu nişte 
excomunicați, ci cu nişte buni creştini, îşi lăsară andrelele 
de împletit şi apucară suliţele într-un fel atât de războinic 
încât avignonezii se supuseră numaidecât. 

În zorii zilei, emisarul, de astă dată nu cu catârul, ci cu 
zece cai acoperiţi cu valtrapuri bogate, se îndrepta spre 
tabăra excomunicaţilor. 

La vederea lor, soldaţii scoaseră strigăte de bucurie, care 
făcură totuşi o impresie mai puţin favorabilă asupra 
emisarului decât impresia supărătoare produsă de ocările 
lor. 

Dar în loc să-l găsească pe Bertrand încântat, după cum se 
aştepta, de dovada neîndoioasă şi sunătoare a blândeţii 
sfântului Scaun, rămase surprins văzându-l îmbufnat şi tot 
sucind şi răsucind între degete un pergament desfăcut de 
curând. 

— O! spuse conetabilul clătinând din cap, văd că-mi 
aduceţi bani frumoşi, domnule emisar. 

— Nu-i aşa? făcu ambasadorul, care îşi închipuia că banii 
erau tot bani, şi prin urmare totdeauna buni. 

— Da, urmă Duguesclin, însă un scrupul mă opreşte. De 
unde vin aceşti bani? 

— De la Sanctitatea Sa, deoarece Sanctitatea Sa vi-i 
trimite. 

— Foarte bine! Dar cine i-a procurat? 


— Ei, Doamne! Sanctitatea Sa, presupun. 

— Iertaţi-mă, domnule emisar, zise Duguesclin, însă o faţă 
bisericească nu trebuie să mintă. 

— Totuşi, sunt martor... 

— Citiţi aceasta. 

Şi Duguesclin îi dădu emisarului pergamentul pe care-l 
răsucea între degete. 

Emisarul luă pergamentul şi citi: „Intră oare în intenţiile 
nobilului cavaler Duguesclin ca un oraş nevinovat şi deja 
adus în sapă de lemn de către prinţul său, ca nişte sărmani 
târgoveţi pe jumătate ruinaţi, şi nişte meseriaşi care mor de 
foame să se lipsească de ultima lor bucată de pâine pentru 
a plăti o toană războinică? Această întrebare e pusă, în 
numele omeniei, celui mai cinstit dintre cavalerii creştini, 
de către bunul oraş Avignon, care a dat din sudoarea şi 
sângele lui o sută de mii de scuzi de aur, în vreme ce 
Sanctitatea Sa păstrează în pivnițele castelului două 
milioane de scuzi, fără a mai pune la socoteală avuţiile de la 
Roma”. 

— Ce părere aveţi? întrebă Bertrand mâniat, după ce 
emisarul termină de citit. 

— Vai! zise emisarul, cred că Sanctitatea Sa a fost trădată. 

— Ceea ce mi se spune aici despre bogăţiile ascunse este 
oare adevărat? 

— Aşa se zice. 

— Atunci, monseniore emisar, spuse conetabilul, luaţi 
înapoi acest aur, căci nu pâinea săracului le trebuie unor 
oameni care merg să apere o cauză sfântă, ci prisosul 
bogatului. Aşadar, ascultați bine ce vă spune cavalerul 
Bertrand Duguesclin, conetabilul Franţei. Dacă cele două 
sute de mii de scuzi ai papei şi ai cardinalilor nu vor fi aici 
înainte de căderea serii, la noapte ard nu suburbiile, nu 
oraşul, ci palatul şi odată cu palatul pe cardinali, şi odată cu 
cardinali pe papa, astfel încât din papă, din cardinali şi din 
palat nu va mai rămâne nici urmă mâine dimineaţă. Plecaţi, 
monsenior emisar. 


Aceste nobile cuvinte fură primite cu un ropot de aplauze 
din partea soldaţilor, ofiţerilor şi şefilor, care nu-i lăsă 
emisarului nici o îndoială asupra unanimităţii părerilor, 
astfel încât ambasadorul, păstrând în mijlocul acelor 
zgomotoase aplauze aceeaşi tăcere, reluă drumul 
Avignonului împreună cu caii încărcaţi. 

— Copii, spuse conetabilul acelora dintre soldaţi care, fiind 
prea departe, nu auziseră nimic şi care se mirau de 
aplauzele camarazilor lor, acest sărman popor nu avea 
decât o sută de mii de scuzi să ne dea; e prea puţin, pentru 
că este tocmai atât cât am tăgăduit şefilor voştri. Papa are 
să ne dea două sute de mii. 

Într-adevăr, trei ore mai târziu, douăzeci de cai încovoiaţi 
sub greutate, treceau - pentru a nu mai ieşi - peste 
îngrăditura taberei lui Duguesclin, iar emisarul, după ce 
făcu trei grămezi din întreaga sumă, una de o sută de mii 
de scuzi de aur, şi celelalte două de cincizeci de mii fiecare, 
adăuga binecuvântarea papală la care aventurierii, băieţi 
buni dealtminteri atunci când li se satisfăceau dorinţele, 
răspunseră cu cele mai bune urări de fericire şi belşug. 

— Acum, spuse Duguesclin lui Hugues de Caverley, lui 
Claude Jefuitorul şi Cavalerului Verde, să ne încheiem 
socotelile. 

— Să le încheiem, ziseră aventurierii. 

— Vă datorez cincizeci de mii de scuzi de aur, un scud 
pentru fiecare soldat. Aşa ne-am înţeles? 

— Aşa. 

Bertrand arătă una din cele două grămezi mai mici. 

— lată cincizeci de mii de scuzi de aur, zise el. Aventurierii 
numărară banii împreună cu Bertrand Duguesclin în 
virtutea proverbului care circula şi în secolul al 
paisprezecelea: „Banii merită osteneala să fie numărați de 
două ori”. 

— Bine! ziseră ei, asta e partea soldaţilor. Să trecem la cea 
a ofiţerilor. 


Bertrand scoase din a doua grămadă douăzeci de mii de 
scuzi. 

— Patru mii de ofiţeri, a câte cinci scuzi de ofiţer, fac 
douăzeci de mii de scuzi. Asta-i socoteala voastră? 

Şefii se apucară să stivuiască piesele. 

— Întocmai, ziseră ei după câteva clipe. 

— Bun! făcu Duguesclin. Mai rămân şefii. 

— Da, mai rămân şefii, făcu Caverley trecându-şi limba 
peste buze ca un om ademenit de ceva plăcut. 

— Acum, zise Bertrand, zece şefi a trei mii de scuzi 
fiecare, nu-i aşa? 

— E cifra cu care ne-am învoit. 

— Fac treizeci de mii de scuzi, spuse Bertrand arătând 
grămada de aur micşorată cu mai mult de o treime. 

— Socoteala e întocmai, n-avem nimic de zis. 

— Atunci înseamnă că nu mai există nici o stavilă să porniţi 
în campanie, spuse Bertrand. 

— Niciuna, şi suntem gata, zise Caverley. În afară totuşi de 
jurământul nostru de supunere faţă de prinţul de Wales. 

— Da, răspunse Bertrand, însă acest jurământ nu-i 
priveşte decât pe supuşii englezi. 

— Bineînţeles, reluă căpitanul. 

— Atunci totul e în regulă. 

— "Toţi suntem mulţumiţi. Cu toate astea... 

— Cu toate astea, ce? întrebă Duguesclin. 

— Cealaltă sută de mii de scuzi? 

— Sunteţi nişte căpitani prea prevăzători ca să nu 
înţelegeţi că o armată care porneşte în campanie are nevoie 
de o vistierie. 

— Fără îndoială, zise Caverley. 

— Ei bine! Cincizeci de mii de scuzi sunt destinaţi să intre 
în vistieria generală. 

— Foarte bine! se adresă Caverley tovarăşilor săi, înţeleg. 
Şi celelalte cincizeci de mii în vistieria particulară. Drace! 
mare dibăcie mai e şi asta! 


— Vino încoace, domnule capelan, adăugă Bertrand 
chemându-şi secretarul, să compunem împreună o mică 
scrisoare de expediere pentru bunul nostru senior regele 
Franţei, căruia îi dăruiesc cei cincizeci de mii de scuzi ce ne 
rămân. 

— Ah! făcu Caverley, iată o ofertă cu adevărat frumoasă, 
eu n-aş face aşa ceva! nici chiar pentru monseniorul prinţ 
de Wales. 

XXIV CUM ERA SA CÂŞTIGE CĂPITANUL HUGUES DE 
CAVERLEY TREI SUTE DE MII DE SCUZI DE AUR Ne 
reamintim că, după scena din grădină, am lăsat-o pe Aissa 
intrând în casa tatălui ei, în vreme ce Agenor dispărea de 
partea cealaltă a zidului. 

Musaron înţelese că nimic nu-l mai reţinea pe stăpânul lui 
la Bordeaux; astfel că atunci când tânărul se trezi din 
visarea în care îl cufundaseră întâmplările de mai înainte, 
îşi găsi calul înşeuat şi scutierul gata de plecare. 

Agenor se aruncă în şa dintr-un singur salt, apoi, dând 
pinteni calului, părăsi oraşul în galop, urmat de Musaron, 
care zeflemisea mereu, după obiceiul lui. 

— Ei! monseniore, zicea el, o luăm din loc cam repede mi 
se pare. Unde dracu aţi pus comoara pe care v-aţi dus s-o 
căutaţi la păgâni? 

Agenor ridică din umeri şi nu răspunse. 

— Nu vă omorâţi calul, monseniore, vom mai avea nevoie 
de el când vom începe campania. Vă atrag atenţia că dacă-l 
mai goniţi astfel nu are s-o mai ducă mult, mai cu seamă 
dacă, luând pildă de la prinţul Henric de Transtamare, veţi 
fi cusut în căptuşeala şeii măcar vreo cincizeci de mărci de 
aur. 

— Într-adevăr, zise Agenor, cred că ai dreptate, cincizeci 
de mărci de aur şi cincizeci de mărci de fier e prea mult 
pentru un singur animal. 

Şi lăsă să cadă pe umărul scutierului obraznic lancea lui 
ghintuită cu oţel. 


Musaron îndoi umărul sub greutate şi, aşa cum prevăzuse 
Agenor, veselia îi scăzu în mod simţitor odată cu acest spor 
de povară. 

Străbătură astfel, luând-o pe urmele prinţului Henric - dar 
fără să-l poată ajunge - Guyenna şi Bearnul, apoi trecură 
Pirineii şi intrară în Spania prin Aragon. 

Abia în această provincie îl ajunseră pe prinţ, pe care îl 
găsiră după licăririle unui orăşel incendiat de căpitanul 
Hugues de Caverley. 

Aşa îşi semnalau companiile sosirea în Spania. Căpitanul 
Hugues, ca un iubitor de pitoresc ce era, alesese oraşul, din 
care socotea să-şi facă un far, pe o înălţime, pentru ca 
flăcările să lumineze la zece leghe împrejur ţinutul care îi 
era încă necunoscut şi despre care dorea să ia cunoştinţă. 

Henric nu se miră de această ciudăţenie a căpitanului 
englez; îi cunoştea de multă vreme pe toţi aceşti şefi ai 
companiilor şi era lămurit de felul lor de a proceda. Îl rugă 
doar pe conetabilul Bertrand Duguesclin să intervină cu 
autoritatea sa pe lângă soldaţii ce-i avea în subordine, 
pentru ca aceştia să distrugă cât mai puţin cu putinţă. 

— Căci, zicea el pe bună dreptate, regatul acesta trebuind 
să-mi aparţină într-o zi, vreau să-l am mai degrabă în bună 
stare decât ruinat. 

— Ei bine! fie, monseniore, zise Caverley, însă cu o 
condiţie. 

— Care? întrebă Henric. 

— Alteța Voastră va plăti o taxă pentru fiecare casă 
neatinsă şi pentru fiecare femeie siluită. 

— Nu înţeleg, răspunse prinţul, stăpânindu-şi cu greu 
dezgustul ce-l simţea faţă de conlucrarea cu asemenea 
bandiți. 

— Nimic mai simplu totuşi, zise Caverley: oraşele cruţate 
şi populaţia dublată, astea merită plătite, mi se pare. 

— Ei bine! fie, spuse Henric încercând să zâmbească. Vom 
sta de vorbă despre asta mâine dimineaţă, însă 
deocamdată... 


— Deocamdată, monseniore, Aragonul poate dormi liniştit. 
Am destulă lumină pentru toată noaptea şi, mulţumesc lui 
Dumnezeu! Hugues de Caverley nu are un renume de 
risipitor. 

În urma acestei făgăduieli în care se putea încrede, oricât 
de ciudată ar fi fost, Henric se retrase cu Mauleon în cortul 
său, în vreme ce conetabilul intra în al lui. 

Atunci Hugues de Caverley, în loc să se culce, cum s-ar fi 
putut crede că avea s-o facă după o zi atât de obositoare, 
ascultă zgomotul paşilor ce se depărtau; apoi, după ce 
zgomotul se pierdu în depărtare, aşa după cum corpurile 
ce-l pricinuiau se pierdură în întuneric, se ridică încet şi îşi 
chemă secretarul. 

Secretarul ocupa un personaj foarte important în 
obiceiurile bravului căpitan, căci, fie că acesta din urmă nu 
ştia să scrie, ceea ce este probabil, fie că socotea că este 
nevrednic de el să ţină o pană în mână, ceea ce este posibil, 
priceputul scrib era însărcinat totdeauna să perfecteze 
toate învoielile ce aveau loc între şeful aventurierilor şi 
prizonierii pe care îi silea să se răscumpere. Or, puţine zile 
treceau fără ca secretarul căpitanului Hugues de Caverley 
să nu aibă de redactat vreo învoială de acest soi. 

Scribul se înfăţişă, cu o pană într-o mână, cu călimara în 
alta, cu un sul de pergament la subsuoară. 

— Vino aici, meştere Robert, zise căpitanul, şi redactează- 
mi o chitanţă cu un adaos de liberă trecere. 

— O chitanţă pentru ce sumă? întrebă secretarul. 

— Lasă suma în alb; dar nu cruța spaţiul, căci suma o să fie 
rotunjoară. 

— Pe numele cui? întrebă din nou scribul. 

— Lasă şi numele în alb ca şi suma. 

— Las şi pentru el spaţiu? 

— Da; căci numele va fi urmat de o grămadă de titluri. 

— Bun! bun! bun! zise meşterul Robert apucându-se de 
lucru cu o grabă care ar fi lăsat să se creadă că era plătit cu 
o cotă-parte din încasări. Dar unde se află prizonierul? 


— Suntem pe cale să-l prindem. 

Scribul cunoştea obiceiul patronului său, nu şovăi deci nici 
o clipă să pregătească ţidula; de vreme ce căpitanul 
spusese că era pe cale să prindă prizonierul, însemna că 
acesta era ca şi prins. 

Această părere nu prezenta un avantaj prea mare pentru 
căpitan, căci, abia terminase scribul de scris ţidula că se şi 
auzi din direcţia muntelui un zgomot care se apropia. Din 
ce în ce. 

Caverley nu părea să fi auzit acest zgomot, ci să-l fi ghicit, 
căci mai înainte ca el să fi ajuns la urechea atentă a 
santinelei, căpitanul ridică pânza de la intrarea cortului. 

— Cine e? strigă aproape numaidecât santinela. 

— Prieteni! răspunse glasul bine cunoscut al 
locotenentului lui Caverley. 

— Da, da, prieteni, zise aventurierul frecându-şi mâinile, 
lasă-i să treacă, şi ridică-ţi sulița când vor trece. Cei pe care 
îi aştept merită osteneala. 

În momentul acela, la ultimele pâlpâiri ale incendiului care 
era gata să se stingă, se văzu înaintând, înconjurată de vreo 
douăzeci şi cinci-treizeci de soldaţi, o mică trupă de 
prizonieri. Această trupă se compunea dintr-un cavaler 
care părea să fie în acelaşi timp în puterea şi în floarea 
vârstei, un maur care nu voia să plece de lângă perdelele 
unei încăpătoare litiere, şi doi scutieri. 

De îndată ce Caverley văzu că această trupă se compunea 
într-adevăr din diferiţii inşi pe care i-am arătat mai sus, 
porunci să iasă din cortul său toţi cei ce se găseau acolo, în 
afară de secretar. 

Cei pe care îi dădea afară ieşiră cu o părere de rău pe 
care nu-şi dădură cel puţin osteneala să o ascundă, 
calculând totodată valoarea prăzii ce căzuse în ghearele 
păsării de pradă pe care o recunoşteau drept şef. 

La ivirea celor patru personaje ce intrau în cort, Caverley 
făcu o adâncă plecăciune, apoi adresându-se cavalerului îi 
spuse: 


— Sire, îi spuse el, dacă din întâmplare oamenii mei au fost 
lipsiţi de curtenie faţă de Alteţa Voastră, ierta-ţi-le: nu vă 
cunoşteau. 

— Sire! repetă prizonierul cu un accent căruia încerca să-i 
dea intonaţia surprinderii, dar în acelaşi timp cu o paloare 
care îi dădea la iveală îngrijorarea, oare mie mi te adresezi, 
căpitane? 

— Chiar vouă, sire don Pedro, rege preatemut al Castiliei 
şi al Murciei. 

Cavalerul, din palid cum era, se făcu vânăt. Un zâmbet 
deznădăjduit încercă să-i apară pe buze. 

— Drept să-ţi spun, căpitane, zise el, îmi pare rău pentru 
dumneata, însă faci o mare greşeală dacă mă iei drept cel 
pe care l-ai pomenit. 

— Pe legea mea! monseniore, vă iau drept cine sunteţi, şi 
într-adevăr cred că am făcut o captură straşnică. 

— Crede ce vrei, zise cavalerul făcând o mişcare spre a 
merge să se aşeze, văd că nu-mi va fi greu să te fac să-ţi 
schimbi părerea. 

— Ca să-mi schimb părerea, monseniore, nu ar fi trebuit să 
faceţi imprudenţa de a merge. 

Cavalerul strânse din pumni. 

— Şi pentru ce? întrebă el. 

— Pentru că oasele vă trosnesc la fiecare pas pe care îl 
faceţi, ceea ce este o muzică destul de plăcută pentru un 
biet şef de companie căruia Providența îi oferă chilipirul de 
a-i trimite un rege în plasa lui. 

— Oare numai regelui don Pedro îi trosnesc oasele când 
merge, şi un alt om nu poate fi atins de acelaşi beteşug? 

— E adevărat, zise Caverley, lucrul e cu putinţă, şi m-aţi 
pus în încurcătură. Însă am un mijloc sigur de a afla dacă 
greşesc, după cum spuneţi. 

— Care? întrebă încruntând din sprâncene cavalerul pe 
care acest interogatoriu îl plictisea în mod vădit. 

— Prinţul Henric de Transtamare nu se află decât la o sută 
de paşi de-aici. Am să trimit să-l cheme, şi vom vedea atunci 


dacă îşi recunoaşte fratele iubit. 

Cavalerul făcu fără să vrea un gest de mânie. 

— Aha! roşiţi, urmă Caverley. Ei bine, mărturisiţi şi dacă 
veţi mărturisi, v-o jur, pe cuvântul meu de căpitan! că totul 
se va petrece între noi doi, iar fratele vostru nici nu va şti că 
am avut cinstea să stau de vorbă câteva clipe cu Alteța 
Voastră. 

— Ascultă, fii mai lămurit, ce vrei? 

— Nu pot vrea nimic, mă înţelegeţi, monseniore, atâta 
timp cât nu pot fi sigur de identitatea persoanei pe care o 
am în mână. 

— Presupune deci că eu sunt într-adevăr regele şi 
vorbeşte. 

— La naiba! Ce uşor spuneţi, sire, vorbeşte! Credeţi oare 
că am atât de puţine lucruri de spus ca s-o pot face în două 
cuvinte! Nu, monseniore, înainte de orice e nevoie de o 
gardă demnă de Maiestatea Voastră. 

— O gardă! Socoteşti oare să mă ţii prizonier? 

— Aşa am de gând, cel puţin. 

— Iar eu îţi spun că nu voi rămâne aici un ceas mai mult, 
chiar dacă ar trebui să mă coste jumătate din regat. 

— Ei! s-ar putea să vă coste, sire, şi n-ar fi prea mult, 
pentru că, în situaţia în care vă aflaţi, sunteţi aproape de a 
pierde totul. 

— Stabileşte un preţ atunci! strigă prizonierul. 

— Am să mă gândesc, sire, spuse cu răceală Caverley. 

Don Pedro păru să facă o puternică sforţare asupra lui 
însuşi, şi fără să răspundă un singur cuvânt, se rezemă de 
pânza cortului, întorcându-se cu spatele spre căpitan. 

Acesta păru să chibzuiască îndelung, apoi, după un 
moment de tăcere, zise: 

— Cred că-mi veţi da o jumătate de milion de scuzi de aur, 
nu-i aşa? 

— Eşti absurd, răspunse regele. Nu s-ar găsi atâţia bani în 
toată Spania. 


— Trei sute de mii, atunci? Nădăjduiesc că sunt destul de 
îngăduitor. 

— Nici jumătate, zise regele. 

— Atunci, monseniore, răspunse Caverley, am să-i scriu un 
cuvinţel fratelui vostru Henric de Transtamare. El se 
pricepe mai bine decât mine la o răscumpărare regală, aşa 
că va stabili preţul răscumpărării voastre. 

Don Pedro îşi încleştă pumnii şi se putu vedea cum îi apare 
sudoarea la rădăcina părului şi cum i se prelinge pe obraji. 

Caverley se întoarse spre secretarul lui: 

— Meştere Robert, zise el, du-te şi pofteşte-l din partea 
mea pe prinţul don Henric de Transtamare să vină până la 
mine în cort. 

Scribul se îndreptă spre pragul cortului şi pe când se 
pregătea să-l treacă, don Pedro se ridică: 

— Îţi voi da cei trei sute de mii de scuzi de aur, zise el. 

Caverley tresăltă de bucurie. 

— Însă, deoarece plecând de aici aş putea să cad în 
mâinile unui alt bandit de teapa dumitale care mi-ar cere o 
nouă răscumpărare, îmi vei da o chitanţă şi un bilet de 
liberă trecere. 

— lar dumneavoastră îmi veţi număra cei trei sute de mii 
de scuzi. 

— Ba nu; căci trebuie să înţelegi că nimeni nu poartă 
asupra lui o asemenea sumă. Însă cred că ai printre 
oamenii dumitale vreun evreu care se pricepe la diamante. 

— Mă pricep eu, sire, zise Caverley. 

— Bine. Vino încoace, Mothril, spuse regele făcându-i 
semn maurului să se apropie. Ai auzit!. 

— Da, sire, zise Mothril scoțând din pantalonii lui largi o 
pungă lunguiaţă prin împletiturile căreia străluceau acele 
scântei minunate pe care regele nestematelor le împrumută 
regelui aştrilor. 

— Pregăteşte chitanţa, zise don Pedro. 

— E pregătită gata, spuse căpitanul, nu mai este de trecut 
decât suma. 


— Şi biletul de liberă trecere? 

— Se află în josul chitanţei, gata semnat. Sunt prea mult 
servitorul Alteţei Voastre pentru a o face să aştepte. 

Un zâmbet nervos trecu pe buzele regelui. Apoi, 
apropiindu-se de masă citi: 

— Subsemnatul Hugues de Caverley, şeful aventurierilor 
englezi...” 

Regele nu citi un cuvânt mai mult; o rază asemenea 
fulgerului îi trecu prin ochi. 

— Te numeşti Hugues de Caverley? întrebă el. 

— Da, răspunse şeful uimit de această expresie voioasă a 
cărei pricină căuta în zadar s-o ghicească. 

— Şi eşti şeful aventurierilor englezi? urmă don Pedro. 

— Fără îndoială. 

— Atunci aşteaptă o clipă. Mothril, vâră diamantele în 
pungă, iar punga bag-o în buzunar. 

— Pentru ce? 

— Pentru că eu trebuie să dau ordine aici, iar nu să 
primesc, strigă don Pedro scoțând din sân un pergament. 

— Ordine! zise Caverley cu semeţie. Aflaţi, sire, că nu 
există decât un om pe lume care are dreptul să dea ordine 
căpitanului Hugues de Caverley. 

— Şi omul acela, reluă don Pedro, iată-i semnătura în josul 
acestui pergament. În numele prinţului Negru, Hugues de 
Caverley, te somez să-mi dai ascultare. 

Caverley, clătinând neîncrezător din cap, aruncă prin 
viziera, căştii o privire peste pergamentul desfăşurat din 
mâna regelui, dar abia văzu semnătura că scoase un strigăt 
de furie, la care alergară ofiţerii ce rămăseseră, din 
respect, în afara cortului. 

Pergamentul pe care îl arăta prizonierul, şefului 
aventurierilor, era într-adevăr permisul de liberă trecere 
dat de prinţul Negru lui don Pedro, şi ordinul către toţi 
supuşii săi englezi de a-i da ascultare în totul, având în 
vedere că el însuşi luase de curând comanda armatei 
engleze. 


— Hotărât lucru, văd că voi scăpa mai ieftin decât credeai 
tu şi chiar eu. Însă, fii liniştit, am să te despăgubesc, eu, 
viteazule. 

— Aveţi dreptate, sire, zise el cu un zâmbet răutăcios care 
nu se putea vedea prin viziera lăsată. Nu numai că sunteţi 
liber, dar aştept chiar ordinele voastre. 

— Ei bine! spuse don Pedro, porunceşte atunci - aşa cum 
aveai de gând - meşterului Robert să se ducă să-l caute pe 
fratele meu, prinţul Henric de Transtamare şi să-l aducă 
aici. 

Scribul îl întrebă din ochi pe căpitan şi, la semnul de 
încuviinţare al lui Hugues de Caverley, ieşi. 

XXV ÎN CARE SE AFLĂ URMAREA ŞI EXPLICAȚIA 
CAPITOLULUI DE MAI SUS Iată cum se înlănţuiseră 
întâmplările care ne-au rămas necunoscute de la plecarea 
sau mai degrabă de la fuga lui Agenor, până la scena din 
grădina de la Bordeaux. 

Don Pedro obținuse de la prinţul de Wales ocrotirea de 
care avea nevoie spre a se înapoia în Spania; şi, sigur de un 
ajutor în oameni şi bani, pornise deîndată la drum, înarmat 
cu un permis de liberă trecere din partea prinţului care îi 
dădea putere şi siguranţă în mijlocul bandelor engleze. 

Mica trupă se îndreptase aşadar spre graniţă, unde, după 
cum am spus, viteazul Hugues de Caverley îşi întinsese o 
adevărată plasă. 

Şi, cu toată vigilenţa şefului şi dibăcia soldatului, datorită 
cunoaşterii localităţilor, regele don Pedro ar fi mers de-a 
lungul Aragonului şi ar fi ajuns în Noua Castilie fără nici un 
necaz dacă nu s-ar fi întâmplat evenimentul pe care-l vom 
povesti mai jos. 

Într-o seară, în vreme ce regele urmărea împreună cu 
Mothril, pe un mare pergament de Cordova înfăţişând o 
hartă a întregii Spanii, drumul pe care aveau să-l urmeze, 
perdelele litierei se dădură încetişor la o parte şi capul 
Aissei se strecură dintre ele. 


Dintr-o singură aruncătură de ochi, tânăra maură făcu 
semn unui sclav culcat lângă litieră să vină la ea. 

— Sclavule, îl întrebă ea, din ce ţară eşti? 

— M-am născut de cealaltă parte a mării, zise el, pe ţărmul 
care priveşte Grenada şi care n-o pizmuieşte. 

— Şi ai vrea să-ţi revezi ţara, nu-i aşa? 

— Da, zise sclavul cu un oftat adânc. 

— Dacă vrei, mâine vei fi liber. 

— E departe de-aici până la lacul Laoudiah, spuse el, şi 
fugarul ar muri de foame înainte de a ajunge acolo. 

— Nu, pentru că fugarul va duce cu el acest colier de perle 
din care numai una singură ar fi de ajuns să-l hrănească pe 
întregul drum. 

— Şi ce trebuie să fac pentru a câştiga totodată libertatea 
şi colierul de perle? întrebă sclavul înfiorându-se de 
bucurie. 

— Vezi tu zăgazul acela cenugşiu care taie orizontul? Este 
tabăra creştinilor. Cât timp ţi-ar trebui ca să ajungi acolo? 

— Înainte ca privighetoarea să-şi fi terminat cântecul, voi 
fi acolo, răspunse sclavul. 

— Bine, atunci ascultă ce am să-ţi spun, şi fiecare din 
vorbele mele să ţi se întipărească în locul cel mai adânc al 
minţii. 

Sclavul ascultă cu încântarea admiraţiei. 

— Ia acest bilet, urmă Aissa, du-te în tabără şi odată ajuns 
acolo, vei întreba de un nobil cavaler francez, de un şef 
numit contele de Mauleon. Vei cere să fii condus la el şi îi 
vei preda acest săculeţ în schimbul căruia, la rândul lui, îţi 
va da o sută de piese de aur. Du-te! 

Sclavul apucă săculeţul, îl ascunse sub veşmântu-i 
grosolan, alese momentul în care unul din catări fugise în 
pădurea vecină şi, prefăcându-se că aleargă după el spre a-l 
aduce înapoi, dispăru în pădure cu iuţeala unei săgeți. 

Nimeni nu băgă de seamă dispariţia sclavului, în afară de 
Aissa, care îl urmărea din ochi şi care, cu inima zvâcnind, 


nu respiră decât atunci când acesta dispăru din faţa tuturor 
privirilor. 

Totul se petrecu aşa cum prevăzuse tânăra maură. 
Sclavului nu-i trebui multă vreme până să întâlnească pe 
marginea crângului una din acele păsări de pradă cu 
gheare de oţel, cu coiful în formă de cioc, cu penajul 
mlădios din zale de fier, cocoţat pe o stâncă ce domina 
mărăcinii din jur, unde se aşezase pentru a vedea cât mai 
de departe. 

Sclavul, ieşind înspăimântat din crâng, căzu sub aripa 
santinelei, care îndată îl luă la ochi cu arbaleta. 

Asta căuta şi fugarul. Făcu semn cu mâna că voia să 
vorbească; santinela se apropie fără a înceta să-l ţintească. 
Sclavul spuse atunci că se ducea în tabăra creştinilor şi 
ceru să fie condus la Mauleon. 

Numele a cărui importanţă o cam exagerase Aissa se 
bucura totuşi de oarecare faimă printre aventurierii 
companiilor de când cu acţiunea îndrăzneață a lui Agenor 
arestat de bandele lui Caverley, şi mai cu seamă de când se 
aflase că lui i se datora conlucrarea cu conetabilul. 

Soldatul scoase un strigăt de recunoaştere, îl luă pe fugar 
de mână şi îl conduse la o a doua santinelă instalată la vreo 
două sute de paşi mai departe. Aceasta, la rându-i, îl duse 
pe sclav până la ultimul cordon de santinele, îndărătul 
căruia seniorul Caverley, în centrul trupei sale întocmai ca 
păianjenul în centrul pânzei, stătea în cortul său. 

Înţelegând după un oarecare zbucium ce se simţea în jurul 
lui, după un oarecare freamăt de voci ajuns până la urechile 
sale, că se petrecea ceva nou, apăru în pragul cortului. 

Sclavul fu condus drept la el. 

Acesta îl numi pe cavalerul de Mauleon; era permisul de 
liberă trecere care până atunci îl scosese din încurcătură. 

— Cine te trimite? îl întrebă Caverley pe sclav, încercând 
să ocolească o explicaţie. 

— Sunteţi seniorul de Mauleon? întrebă sclavul. 


— Sunt unul din prietenii săi, răspunse Caverley, şi încă 
unul din cei mai apropiaţi. 

— Nu e acelaşi lucru, spuse sclavul, am poruncă să nu-i 
dau decât lui scrisoarea pe care o port. 

— Ascultă, zise Caverley, seniorul de Mauleon este un 
viteaz cavaler creştin ce are un mare număr de duşmani 
printre mauri şi arabi, care au jurat să-l ucidă. La rându-ne, 
am jurat şi noi să nu lăsăm pe nimeni să pătrundă până la el 
fără ca mai înainte să cunoaştem răvaşul pe care-l aduce 
trimisul. 

— Ei bine! zise sclavul, văzând că orice împotrivire era 
zadarnică, şi dealtminteri intenţiile căpitanului îi păreau 
bune, ei bine, sunt trimis de Aissa. 

— Cine e Aissa? întrebă Caverley. 

— Fiica seniorului Mothril. 

— Aha! făcu căpitanul, a sfetnicului regelui don Pedro? 

— Întocmai. 

— Vezi că lucrurile se încurcă din ce în ce mai mult şi fără 
îndoială că acest mesaj cuprinde vreo vrăjitorie. 

— Aissa nu e vrăjitoare, spuse sclavul clătinând din cap. 

— N-are a face, vreau să citesc răvaşul. 

Sclavul aruncă în juru-i o privire grăbită spre a vedea dacă 
era cu putinţă să fugă, însă în jurul lui se şi formase un cerc 
mare. Aşa că scoase din sân săculeţul Aissei şi i-l dădu 
căpitanului. 

— Citiţi, spuse el, veţi găsi aici ceva care mă priveşte şi pe 
mine. 

Conştiinţa câtuşi de puţin mlădioasă a lui Caverley nu avea 
nevoie de acest îndemn. Deschise săculeţul parfumat cu 
smirnă şi ambră şi scoase din el un pătrat de mătase albă, 
pe care, cu ajutorul unei cerneli vâscoase, mâna Aissei 
scrisese în spaniolă următoarele cuvinte: „Scumpul meu 
senior, îţi scriu după cum ţi-am făgăduit: regele don Pedro 
şi tatăl meu sunt gata, împreună cu mine, să treacă defileul 
pentru a intra în Aragon, tu poţi face dintr-o singură 
lovitură şi fericirea noastră veşnică şi gloria ta. Fă-i 


prizonieri, şi pe mine dimpreună cu ei, iar eu voi fi roaba ta 
supusă. Dacă vrei să le ceri răscumpărarea, sunt destul de 
bogaţi ca să-ţi mulţumească ambiția; dacă preferi gloria în 
locul banilor şi dacă le redai libertatea fără nici o pretenţie, 
sunt destul de mândri pentru a nu mai trâmbiţa mai 
departe mărinimia ta; dar dacă lor le dai drumul, pe mine 
să mă păstrezi, marele meu senior, iar eu am un sipeţel plin 
cu smaralde şi rubine care n-ar sta rău pe coroana unei 
regine. 

Ascultă deci şi ţine bine minte ce-ţi spun. În noaptea asta 
vom porni la drum. Instalează-ţi soldaţii în defileu în aşa fel 
încât să nu putem trece fără a fi văzuţi. Escorta noastră 
este slabă în momentul de faţă, însă de la o oră la alta poate 
deveni mai puternică, deoarece şase sute de ostaşi pe care 
regele îi aştepta la Bordeaux n-au putut să ne ajungă încă, 
atât de grăbită a fost înaintarea noastră. 

lată cum, marele meu senior, Aissa va fi în sfârşit a ta şi 
nimeni nu va putea să ţi-o ia înapoi, căci o vei fi cucerit prin 
puterea armelor tale victorioase. 

Unul din sclavii noştri îţi aduce acest răvaş. Îi făgăduiesc 
că îi vei reda libertatea şi că îi vei dărui o sută de piese de 
aur; îndeplineşte-mi dorinţa. 

A ta Aissa”. 

„O! o! gândi Caverley, în vreme ce emoția făcea să-i curgă 
pe sub cască o sudoare fierbinte... Un rege!. Dar ce i-am 
făcut eu oare de la o vreme norocului ca să-mi trimită 
asemenea chilipiruri!. Un rege!. Trebuie s-o văd şi pe-asta, 
ce dracu! Dar mai întâi să ne descotorosim de tâmpitul 
ăsta.” 

— Aşadar, zise el, seniorul de Mauleon îţi datorează 
libertatea! 

— Da, căpitane, şi o sută de piese de aur. 

Hugues de Caverley nu socoti de cuviinţă să răspundă la 
această ultimă parte a cererii. Îşi chemă doar scutierul: 

— Ascultă, zise el, ia-ţi calul, condu-l pe omul ăsta la două 
leghe bune de tabără şi lasă-l acolo. Dacă îţi cere bani şi ai 


de prisos, dă-i. Dar te previn, ar fi o adevărată mărinimie 
din partea ta. 

— Du-te, prietene, îi spuse sclavului, ţi-ai îndeplinit 
însărcinarea. Eu sunt cavalerul de Mauleon. 

Sclavul făcu o plecăciune. 

— Şi suta de piese de aur? întrebă el. 

— lată-l pe vistiernicul meu care are sarcina să ţi le dea, 
zise Hugues de Caverley arătându-l pe scutier. 

Sclavul se ridică şi îl urmă cu multă voioşie pe cel care-i 
fusese arătat. 

Abia ajunsese la o sută de paşi de cort, când căpitanul 
trimise un detaşament în munte şi, fără a socoti că se 
compromite cu asemenea treburi mărunte, aşeză chiar el 
santinelele în defileu, în aşa fel încât nimeni nu-l putea 
străbate fără a fi văzut; şi, după ce le sfătui să se poarte 
bine cu prizonierii, aşteptă evenimentul. 

L-am văzut în timpul acestei aşteptări, iar evenimentul avu 
loc întocmai după dorinţa lui. Regele, nerăbdător să-şi 
continue drumul, n-a vrut să mai aştepte şi porni deîndată. 

Ajungând într-o viroagă se văzură încercuiți, spre marea 
bucurie a Aissei, care aştepta nerăbdătoare atacul şi care 
credea că acest atac era condus de Mauleon. De altfel, 
măsurile erau atât de bine luate de către Caverley, iar 
numărul englezilor era atât de mare, încât niciunul din 
oamenii lui don Pedro nu făcu vreo mişcare ca să se apere. 

Însă Aissa, care socotea să-l vadă pe Mauleon în fruntea 
acestei ambuscade, începu în curând să se îngrijoreze de 
lipsa lui; se gândi totuşi că proceda astfel din prevedere, şi 
dealtminteri văzând că acţiunea se desfăşoară după 
dorinţele ei, nu trebuia încă să deznădăjduiască. 

Acum nu ne vom mai mira că aventurierul îl recunoscuse 
atât de uşor pe don Pedro, pe care de altfel oricine îl putea 
recunoaşte. 

Cât despre Mothril şi Aissa, a căror poveste o ghicea 
destul de bine cu uimitoarea lui agerime a minţii, se temea 
oarecum de mânia ce avea să-l cuprindă pe Mauleon la 


descoperirea acestei taine; dar aproape numaidecât chibzui 
că era uşor să pună totul pe seama trădării sclavului; ba 
dimpotrivă, ar putea să-şi facă din acest abuz de încredere 
un drept la recunoştinţa lui Mauleon, căci, în vreme ce-i 
silea la răscumpărare pe rege şi pe Mothril, socotea s-o 
predea pe Aissa fără nici o plată tânărului, şi aceasta era o 
mărinimie de care se felicita ca de o descoperire. 

Am văzut cum permisul de liberă trecere al prinţului de 
Wales, arătat de don Pedro, schimbase întreaga faţă a 
lucrurilor şi dăduse peste cap planurile atât de îndrăzneţe 
şi atât de priceput urzite de Caverley. 

Don Pedro, după plecarea lui Robert, era ocupat să-i 
povestească şefului aventurierilor evenimentele tratatului 
încheiat la Bordeaux, când deodată se auzi un zgomot 
asurzitor. Era un tropot de cai, un zornăit de armuri şi 
lanţuri de spade ce săltau la şoldul unor oameni înarmaţi. 

Apoi pânza de la intrarea cortului fu dată cu repeziciune la 
o parte şi se văzu apărând figura palidă a lui Henric de 
Transtamare, a cărui faţă era luminată de o rază de sinistră 
bucurie. 

Mauleon, înapoia prinţului, căuta la întâmplare pe cineva; 
zări litiera şi nu-şi mai desprinse privirile de la ea. 

La sosirea lui Henric, Don Pedro se dădu înapoi, tot atât de 
palid ca şi fratele său, căutând la şold spada care-i lipsea, şi 
nu păru liniştit decât atunci când, tot dându-se înapoi, 
întâlni unul din stâlpii cortului pe care era agăţată o 
panoplie cu tot soiul de arme, şi simţi sub degetele lui 
răceala fierului unui baltag. 

Toţi se priviră o clipă tăcuţi, schimbând nişte priviri ce se 
încrucişau amenințătoare ca fulgerele unei furtuni. 

Henric rupse cel dintâi tăcerea: 

— Cred, zise el cu un zâmbet întunecat, că războiul s-a 
terminat înainte de a fi început. 

— Ah! crezi asta! spuse don Pedro, ironic şi ameninţător. 

— O cred cu atâta convingere, răspunse Henric, încât îl voi 
întreba mai întâi pe acest nobil cavaler, Hugues de 


Caverley, ce preţ cere pentru o captură de importanţa 
aceleia pe care a făcut-o; căci de-ar fi cucerit douăzeci de 
oraşe şi ar fi câştigat o sută de bătălii, isprăvi care se 
plătesc scump, tot n-ar avea atâtea drepturi la recunoştinţa 
noastră ca prin această singură ispravă. 

— E măgulitor pentru mine, reluă don Pedro jucându-se cu 
mânerul baltagului, să fiu prețuit atât de mult. Aşadar, 
politeţe pentru politeţe. Dacă te-ai afla în situaţia în care 
gândeşti că mă aflu eu, cât ai preţui coroana dumitale, don 
Henric? 

— Mi se pare că-i mai arde de glumă! zise Henric cu o 
furie ce se topea sub revărsările de bucurie ca gheţurile de 
la pol sub primele zâmbete ale soarelui. 

— la să vedem cum o să sfârşească toate astea, murmură 
Caverley aşezându-se pentru a nu pierde nici un amănunt 
al scenei, şi începând să se bucure de spectacol mai 
degrabă ca un artist amator decât ca un speculant lacom. 

Henric se întoarse şi el; se vedea că se pregăteşte să-i 
răspundă lui don Pedro. 

— Ei bine! fie, zise el învăluindu-l pe don Pedro în cea mai 
duşmănoasă privire; prietene Caverley, pentru omul acesta 
altădată rege, care nu are azi pe frunte nici sclipirea aurită 
a coroanei sale, îţi voi da fie două sute de mii de scuzi de 
aur, fie două oraşe bune la alegerea ta. 

— Da, făcu Caverley mângâindu-şi cu mâna cureluşa de 
sub bărbia căştii, în vreme ce prin viziera mereu lăsată îl 
privea pe don Pedro... da, mi se pare că oferta e 
mulţumitoare, cu toate că... 

Don Pedro răspunse la întrebare printr-un gest şi o privire 
care însemna: „Căpitane, fratele meu Henric nu e prea 
darnic, eu voi mări suma.” 

— Cu toate că?. Reluă Henric, repetând ultimul cuvânt al 
şefului aventurierilor. Ce vrei să spui, căpitane? 

Mauleon nu-şi putu înfrâna multă vreme curiozitatea şi 
dorinţa. 


— Căpitanul vrea să spună, fără îndoială, răspunse el, că 
împreună cu regele don Pedro, a făcut şi alţi prizonieri, şi 
că ar vrea să fie preţuiţi şi ei. 

— Pe legea mea! iată ce-nseamnă să citeşti în gândul unui 
om, strigă Caverley, şi dumneata eşti un cavaler viteaz, 
senior Agenor. Da, pe sufletul meu, am făcut şi alţi 
prizonieri, şi foarte iluştri chiar, însă... 

Şi o nouă şovăire veni să dovedească nehotărârea lui 
Caverley. 

— 'Ţi se vor plăti, căpitane, zise Mauleon, care fierbea de 
nerăbdare, unde sunt? Desigur că în litiera asta. 

Henric puse mâna pe braţul tânărului şi îl opri cu 
blândeţe. 

— Primeşti, căpitane Caverley? întrebă el. 

— Eu trebuie să-ţi răspund, domnule, zise don Pedro. 

— O! nu face pe stăpânul aici, don Pedro, căci nu mai eşti 
rege, făcu Henric cu dispreţ, şi aşteaptă să-ţi vorbesc eu ca 
să-mi răspunzi. 

Don Pedro zâmbi şi întorcându-se spre Caverley: 

— Poţi să-l lămureşti, căpitane, zise el, că nu primeşti. 

Caverley îşi trecu din nou mâna peste vizieră, ca şi când 
fierul acela ar fi fost fruntea lui, şi trăgându-l pe Agenor 
deoparte, îi spuse: 

— Viteazul meu prieten, nişte buni camarazi ca noi îşi 
datorează adevărul, nu-i aşa? 

Agenor îl privi cu uimire. 

— Ei bine! urmă căpitanul, dacă vrei să mă crezi, ieşi prin 
uşiţa cortului care se află la spatele dumitale, şi dacă ai un 
cal bun, goneşte-l până n-o mai putea. 

— Suntem trădaţi! strigă Mauleon luminat de o licărire 
neaşteptată. La arme, prinţe! la arme! 

Henric îl privi pe Mauleon cu uimire, şi numaidecât duse 
mâna la mânerul spadei. 

— În numele prinţului de Wales - strigă întinzând mâna cu 
un gest de comandă don Pedro care vedea cum comedia se 


apropia de sfârşit - te somez, căpitane Hugues de Caverley, 
să-l arestezi pe prinţul Henric de Transtamare. 

Nici nu se terminaseră aceste cuvinte că Henric şi avea 
spada în mână; însă Caverley îşi ridică o clipa viziera, duse 
un corn la gură şi, la sunetul lui, douăzeci de aventurieri se 
repeziră asupra prinţului care fu numaidecât dezarmat. 

— S-a făcut, îi spuse Caverley lui don Pedro. Acum, dacă 
vreţi să mă credeţi, sire, plecaţi, căci peste puţin timp are 
să plouă cu lovituri aici, vă garantez. 

— Cum aşa? întrebă regele. 

— Francezul care a ieşit pe uşiţă nu va lăsa să i se 
aresteze prinţul fără a tăia câteva braţe sau a despica 
câteva capete în cinstea lui. 

Don Pedro se aplecă spre deschizătură şi-l văzu pe Agenor 
care punea piciorul în scară, fără îndoială pentru a se duce 
să caute ajutor. 

Regele apucă o arbaletă, o întinse, aşeză o săgeată şi îl 
ţinti pe cavaler. 

— Bun, zise el. David l-a ucis pe Goliat cu o piatră, ar fi 
frumos să se vadă că Goliat nu-l ucide pe David cu o 
arbaletă. 

— O clipă, strigă Caverley, ce dracu! sire. Abia sosit aici şi 
vreţi să-mi daţi totul peste cap; şi domnul conetabil, ce va 
zice dacă voi lăsa să i se ucidă prietenul! 

Şi cu braţul ridică vârful arbaletei chiar în momentul în 
care don Pedro apăsa cu degetul pe resort. Săgeata zbură 
în aer. 

— Conetabilul! zise don Pedro bătând din picior; de teama 
lui trebuia să mă faci să-mi greşesc ţinta? Deschide-ţi 
capcana, vânătorule, şi prinde şi mistrețul cel mare. În felul 
acesta vânătoarea va fi terminată dintr-o singură lovitură, şi 
cu condiţia asta te iert. 

— Vă place să vorbiţi. Să-l prind pe conetabil! Bun! Vino 
puţin să-l prinzi pe conetabil! Ei, Doamne! repetă el 
ridicând din umeri, ce flecari mai sunt şi spaniolii ăştia! 

— Căpitane Caverley! 


— La naiba! vorbesc serios. Să-l prinzi pe conetabil!. Eu nu 
sunt curios, sire, însă, pe cuvântul meu de căpitan! tare aş 
vrea să vă văd cum aţi face această captură. 

— Deocamdată pe unul l-am şi prins, zise don Pedro 
arătându-l pe Agenor care era adus ca prizonier. 

În momentul în care trecea în galopul calului, unul din 
aventurieri îi tăiase genunchiul cu o seceră, şi calul căzuse 
trăgându-l pe călăreț sub el. 

Atâta timp cât îşi crezuse iubitul în afara acestei lupte şi 
scutit de primejdie, Aissa nu scosese un singur cuvânt şi nu 
făcuse nici o mişcare. S-ar fi zis că interesele ce se luptau în 
jurul ei, oricât de grave ar fi fost, nu o preocupau în nici un 
fel; însă la apropierea lui Mauleon dezarmat şi în mâinile 
duşmanilor săi, perdelele litierei se dădură la o parte şi 
apăru capul fetei mai palid decât vălul lung de lână fină şi 
albă cu care se înfăşoară femeile din Orient. 

Agenor scoase un țipăt. Aissa sări afară din litieră şi alergă 
la el. 

— 0! o! făcu Mothril încruntând din sprâncene. 

— Ce înseamnă asta? întrebă regele. 

— lată explicaţia de care mă temeam, murmură Caverley. 

Henric de Transtamare aruncă asupra lui Agenor o privire 
posomorâtă şi bănuitoare pe care acesta o înţelese de 
minune. 

— Poţi să-mi vorbeşti, îi spuse el Aissei; fă-o repede şi cu 
glas tare, doamnă, căci din clipa aceasta în care suntem 
prizonierii voştri, până la aceea a morţii noastre, probabil 
că nu vă fi vreme de pierdut, chiar pentru cei mai 
îndrăgostiţi. 

— Prizonierii noştri! strigă Aissa, vai! Nu asta voiam eu, 
marele meu senior; cu totul dimpotrivă. 

Caverley se zbătea foarte stingherit; omul acesta de fier 
aproape că tremura în faţa învinuirii pe care aveau să o 
aducă împotriva lui cei doi tineri pe care îi avea în mână. 

— Scrisoarea mea? îi spuse Aissa tânărului, oare n-ai 
primit scrisoarea mea? 


— Ce scrisoare? întrebă Agenor. 

— Destul! destul! zise Mothril, căruia această scenă 
începea să-i zdruncine toate planurile. Căpitane, regele 
porunceşte să-l conduci pe prinţul de Transtamare la 
locuinţa regelui don Pedro, iar pe acest tânăr la mine. 

— Caverley, eşti un laş, strigă Agenor încercând să se 
libereze de asprele mănuşi de oţel care îi strângeau 
încheieturile. 

— Ţi-am spus să fugi şi n-ai vrut, sau ai fugit prea târziu, 
ceea ce înseamnă acelaşi lucru, zise căpitanul. Pe legea 
mea! e greşeala ta. Şi apoi pentru ce te mai plângi, când ai 
să locuieşti la ea. 

— Să ne grăbim, domnilor, zise regele, şi chiar în noaptea 
asta să se întrunească un consiliu pentru a-l judeca pe acest 
bastard, şi pe acest răzvrătit care pretinde că este regele 
meu. Caverley, el îţi oferise două oraşe; eu sunt mai darnic 
decât el, îţi dau o provincie. Mothril, porunceşte să-mi vină 
oamenii; în mai puţin de o oră trebuie să fiu la adăpost într- 
un castel bun. 

Mothril făcu o plecăciune şi ieşi; dar nu făcuse nici zece 
paşi afară din cort că se înapoie în grabă, făcând cu mâna 
acel semn care, la toate popoarele şi în toate limbile, 
porunceşte tăcere. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Caverley cu o îngrijorare greu 
ascunsă. 

— Vorbeşte, bunule Mothril, zise don Pedro. 

— Ascultaţi, făcu maurul. 

Toate simţurile celor de faţă părură că le trec în urechi, şi 
vreme de câteva clipe cortul şefului englez prezentă 
înfăţişarea unei întruniri de statui. 

— Auziţi? urmă maurul aplecându-se din ce în ce mai mult 
spre pământ. 

Într-adevăr, începea să se audă ceva asemănător cu 
bubuitul unui tunet sau cu galopul ce se apropie mereu al 
unei trupe de călăreţi. 


— Notre-Dame, Guesclin! strigă deodată un glas puternic 
şi răsunător. 

— Ah! ah! Conetabilul, murmură Caverley, care recunoscu 
strigătul de luptă al neînfricatului breton. 

— Ah! ah! conetabilul, zise la rându-i don Pedro 
încruntând din sprâncene, căci, fără să-l fi auzit vreodată, 
cunoştea totuşi acest strigăt temut. 

Prizonierii, la rândul lor, schimbară o privire, şi un zâmbet 
de speranţă le apăru pe buze. 

Mothril se apropie de fiică-sa şi îi strânse şi mai mult 
mijlocul cu braţele. 

— Sire, zise Caverley cu un accent ironic care nu-l părăsea 
niciodată, chiar în clipa primejdiei, mi se pare că voiaţi să 
prindeţi mistrețul; iată-l că vine să vă cruţe osteneala. 

Don Pedro făcu un semn ostaşilor care se rânduiră în 
spatele lui. Caverley, hotărât să rămână neutru între fostul 
camarad şi noul său şef, se retrase la o parte. 

Un rând de gărzi întrei cordonul de fier care îi împresura 
pe prinţ şi pe Mauleon. 

— Ce faci, Caverley? întrebă don Pedro. 

— Vă cedez locul, ca fiind regele şi şeful meu, sire, zise 
căpitanul. 

— Bine, răspunse don Pedro; atunci, ascultați toţi comanda 
la mine! 

Caii se opriră; se auzi hârâitul oţelului şi zgomotul făcut de 
săritura unui om care descăleca, îngreuiat de armură. 

Aproape numaidecât Bertrand Duguesclin intră în cort. 

XXVI MISTREȚUL PRINS ÎN CAPCANĂ Înapoia 
conetabilului, venea, cu privirea vicleană şi cu zâmbetul pe 
buze, cinstitul Musaron, plin de praf din cap până în 
picioare. 

Părea că se află acolo pentru a da celor de faţă explicaţia 
sosirii atât de neaşteptate a conetabilului. 

De cum intră, Bertrand îşi ridică viziera şi cuprinse cu o 
singură privire pe toţi cei prezenţi. 


Zărindu-l pe don Pedro, se înclină uşor; descoperindu-l pe 
Henric de Transtamare, îl salută respectuos; îndreptându- 
se spre Caverley, îl luă de mână. 

— Bună ziua, căpitane, zise el cu mult calm, am făcut 
aşadar o captură bună. Ah! domnule de Mauleon, iartă-mă! 
nu te văzusem. 

Aceste cuvinte, care păreau să arate o necunoaştere atât 
de vădită a situaţiei, produseră o nespusă uimire celor mai 
mulţi aflaţi de faţă. 

Însă Bertrand, departe de a fi impresionat de această 
tăcere aproape solemnă, urmă: 

— De altfel nădăjduiesc, căpitane Caverley, că ai avut faţă 
de prizonier toată consideraţia datorată rangului său, şi mai 
cu seamă nenorocirii sale. 

Henric era să răspundă, însă don Pedro luă cuvântul: 

— Da, senior conetabil, fii liniştit, am avut pentru prizonier 
tot respectul pe care îl cerea dreptul ginţilor. 

— Aţi avut! făcu Bertrand cu o expresie de surprindere 
care ar fi făcut cinste celui mai iscusit comedian, aţi avut! 
Ce vorbe sunt astea, Alteță, dacă nu vă este cu supărare? 

— Chiar aşa, domnule conetabil, reluă don Pedro zâmbind, 
o repet, am avut. 

Bertrand îl privi pe Caverley care stătea nepăsător 
acoperit de viziera lui de oţel. 

— Nu înţeleg, zise el. 

— Dragul meu conetabil, spuse Henric ridicându-se cu 
greutate de pe scaun, căci fusese lovit şi legat strâns de 
către soldaţi, iar în timpul luptei, mai mulţi dintre oamenii 
aceia îmbrăcaţi în armuri îl înăbuşiseră pe jumătate în 
braţele lor de fier. Dragul meu conetabil, ucigaşul lui don 
Frederic are dreptate, el este stăpânul nostru, iar noi 
suntem cei pe care trădarea i-a făcut prizonieri. 

— Cum! făcu Bertrand întorcându-se cu o privire atât de 
încruntată încât mulţi din cei prezenţi îngălbeniră. 

— Trădare, zici, şi cine oare e trădătorul? 


— Senior conetabil, răspunse Caverley făcând un pas 
înainte, cuvântul trădare nu e potrivit, mi se pare, mai 
degrabă credinţă ar fi trebuit să i se zică. 

— Credinţă! reluă conetabilul a cărui uimire părea să 
crească. 

— Credinţă, fără îndoială, urmă Caverley, căci la urma 
urmelor noi suntem englezi, nu-i aşa? şi prin urmare supuşi 
ai prinţului de Wales. 

— Şi ce-i cu asta? zise Bertrand parcă lăţindu-se şi mai 
mult în umeri spre a răsufla mai în voie şi lăsând să cadă pe 
mânerul spadei o mână îmbrăcată în fier. Cine îţi spune, 
dragul meu Caverley, că nu eşti supusul prinţului de Wales? 

— Atunci seniore, şi cred că nu veţi avea nimic împotrivă, 
deoarece cunoaşteţi legile disciplinei mai bine decât oricare 
altul, atunci a trebuit să ascult de ordinul prinţului meu. 

— Şi acest ordin, iată-l, zise don Pedro întinzând 
pergamentul spre Bertrand. 

— Nu ştiu să citesc, i-o reteză scurt conetabilul. 

Don Pedro îşi luă înapoi pergamentul, iar Caverley 
tremură cât era el de viteaz. 

— Ei bine! urmă Duguesclin, cred că înţeleg acum. Regele 
don Pedro a fost prins de către căpitanul Caverley. A arătat 
permisul de liberă trecere dat de prinţul de Wales şi chiar 
în aceeaşi clipă căpitanul i-a redat libertatea lui don Pedro. 

— Chiar aşa e, răspunse Caverley, care nădăjdui o clipă că 
în binecunoscuta lui lealitate Duguesclin avea să 
încuviinţeze totul. 

— E cât se poate de lămurit până acum, urmă conetabilul. 

Caverley răsuflă uşurat. 

— Însă, reluă Bertrand, mai e un lucru cam întunecat 
pentru mine. 

— Care? întrebă don Pedro cu semeţie. Numai grăbeşte- 
te, senior Bertrand, căci toate aceste întrebări devin 
plictisitoare. 

— Termin îndată, reluă conetabilul cu nepăsarea-i 
caracteristică. Dar pentru ce este nevoie ca, pentru a-l 


elibera pe don Pedro, căpitanul Caverley să-l facă prizonier 
pe don Henric? 

La aceste cuvinte şi după atitudinea luată de Bertrand 
Duguesclin rostindu-le, Mothril socoti că sosise momentul 
să cheme o întărire de mauri şi de englezi în ajutorul lui 
don Pedro. 

Bertrand nici nu clipi şi păru chiar că nu băgase de seamă 
manevra. Numai că, de mai era cu putinţă, glasul îi deveni 
şi mai calm, şi mai rece ca înainte. 

— Aştept un răspuns, zise el. 

Don Pedro fu acela care i-l dădu. 

— Sunt uimit, spuse el, că ignoranţa este atât de mare la 
cavalerii francezi, încât să nu ştie că este un îndoit câştig 
să-ţi faci un prieten descotorosindu-te în acelaşi timp de un 
duşman. 

— Asta e şi părerea dumitale, căpitane Caverley? întrebă 
Bertrand aţintind asupra căpitanului o privire a cărei 
seninătate chiar, zălog al puterii, era în acelaşi timp un 
zălog al amenințării. 

— N-am încotro, seniore, zise căpitanul. Eu mă supun. 

— Ei bine! eu, făcu Bertrand, spre deosebire de dumneata, 
eu poruncesc. Îţi poruncesc deci, înţelegi bine ce-ţi spun? îţi 
poruncesc deci, să pui în libertate pe Alteța Sa prinţul 
Henric de Transtamare, pe care îl văd colo păzit de soldaţii 
dumitale, şi cum eu sunt mai omenos decât dumneata, nu 
voi pretinde să-l arestezi pe don Pedro, cu toate că am 
dreptul, eu ai cărui bani îi porţi în buzunar, eu care sunt 
stăpânul dumitale pentru că te plătesc. 

Caverley făcu o mişcare; don Pedro întinse braţul: 

— Nu răspunde nimic, căpitane, zise el, aici nu există 
decât un stăpân şi acest stăpân sunt eu. Vei asculta aşadar 
de mine, şi asta numaidecât, te rog. Bastard don Henric, 
Bertrand şi dumneata, conte de Mauleon, vă declar pe toţi 
trei prizonierii mei. 

La aceste groaznice cuvinte, se făcu o mare tăcere în cort. 
În mijlocul acestei tăceri, şase ostaşi, la un semn al lui don 


Pedro, se desprinseră din grup spre a se asigura de 
persoana lui Duguesclin după cum se asiguraseră de 
persoana lui don Henric; însă neînfricatul cavaler, cu o 
lovitură de pumn, acel pumn care îndoia armurile, îl dobori 
pe primul care se apropie şi, cu glasu-i puternic, scoțând 
strigătul Notre-Dame Guesclin, în aşa fel încât să-l facă să 
răsune până în adâncurile cele mai îndepărtate ale câmpiei, 
trase spada. 

Într-o clipită, cortul prezentă spectacolul unei învălmăşeli 
îngrozitoare. Agenor, nu prea bine păzit, cu o singură 
sforţare îi dădu la o parte pe cei doi soldaţi ce vegheau 
asupra lui şi veni să i se alăture lui Bertrand, Henric rupse 
cu dinţii ultima frânghie care îi lega încheietura mâinilor. 

Mothril, don Pedro şi maurii formau un unghi ameninţător. 

Aissa scotea capul prin perdelele litierei strigând, fără s-o 
intereseze nimic altceva decât iubitul ei: 

— Curaj, marele meu senior! curaj! 

În sfârşit, Caverley se retrase luându-şi englezii cu el, ca 
să păstreze neutralitatea cât mai mult cu putinţă; numai că, 
pentru a fi gata la orice împrejurare, poruncise să anunţe 
punerea şeilor. 

Lupta începu. Săgeţi de arc şi de arbaletă, proiectile mici 
de plumb aruncate cu praştia, începură să şuiere prin aer şi 
să cadă ca ploaia asupra celor trei cavaleri, când deodată se 
auziră nişte urlete grozave şi o trupă de oameni înarmaţi 
intră călare în cort, tăind, devastând, zdrobind totul şi 
ridicând vârtejuri de praf care îi orbiră pe cei mai furioşi 
luptători. 

După strigătele lor „Guesclin! Guesclin!” nu era greu de 
recunoscut bretonii comandaţi de Begue de Vilaine, 
nedespărţitul prieten al lui Bertrand, care îl instalase la 
marginile taberei, cu porunca să nu atace decât atunci când 
va auzi strigătul „Notre-Dame, Guesclin.” 

Urmă o clipă de învălmăşeală ciudată în acest cort sfâşiat, 
deschis, răsturnat; o clipă în care prieteni şi duşmani se 
găsiră amestecați, contopiţi, orbiţi; apoi praful se risipi; 


VW 


după care, la primele raze ale soarelui ce răsărea dinapoia 
munţilor Castiliei bretonii se văzură stăpâni ai câmpului de 
luptă. Don Pedro, Mothril, Aissa, maurii dispăruseră ca nişte 
năluci. Câţiva, atinşi de ghioage şi de spade erau întinşi la 
pământ şi trăgeau să moara scăldaţi în sânge, spre a dovedi 
că nu avuseseră de-a face totuşi cu o armată de fantome. 

Agenor observă cel dintâi această dispariţie; sări pe 
primul cal întâlnit, şi fără să bage de seamă că acesta era 
rănit, se îndreptă spre măgura cea mai apropiată, de unde 
putea să observe întreaga câmpie. Ajuns acolo, văzu în 
depărtate cinci cai arabi ce se îndreptau spre pădure; prin 
atmosfera albăstruie a dimineţii, recunoscu rochia de lână 
şi vălul fâlfâind al Aissei. Fără să-i pese dacă-l urma cineva, 
într-o mişcare de speranţă nesăbuită, îşi îndemnă calul în 
urmărirea lor, dar după vreo zece paşi calul se prăbuşi 
pentru a nu se mai ridica. 

Tânărul se înapoie la litieră; aceasta era goală şi nu mai 
găsi înăuntru decât un buchet de trandafiri umezit de 
lacrimi. 

La capătul liniilor, întreaga cavalerie engleză aştepta în 
ordine semnalul lui Caverley pentru a acţiona. Căpitanul îşi 
instalase oamenii cu atâta dibăcie încât închideau pe 
bretoni într-un cerc. 

Bertrand văzu dintr-o aruncătură de ochi că scopul acestei 
manevre era să-i taie retragerea. 

Caverley înaintă. 

— Senior Bertrand, zise el, spre a vă dovedi că suntem 
nişte camarazi de treabă, vă vom deschide rândurile ca să 
ajungeţi la cartierul vostru. Asta vă va face să vedeţi că 
englezii sunt credincioşi cuvântului dat şi că-i respectă pe 
cavalerii regelui Franţei. 

În acest timp, Bertrand, tăcut şi calm ca şi când nimic 
neobişnuit nu s-ar fi petrecut, încălecase din nou şi luase 
lancea din mâinile scutierului său. 

Se uită în jurul lui şi văzu că Agenor făcuse la fel. 


Toţi bretonii se aflau în urma lui în ordine de bătaie şi gata 
să atace. 

— Domnule englez, zise el, eşti un ticălos, şi dacă n-aş fi în 
inferioritate numerică aş pune să te spânzure de castanul 
de colo. 

— Ah! ah! domnule conetabil, spuse Caverley, bagă de 
seamă! Ai să mă sileşti să te fac prizonier în numele 
prinţului de Wales. 

— Ei aş! făcu Duguesclin. 

Caverley înţelese câtă ameninţare se ascundea în intonaţia 
ironică a conetabilului, şi întorcându-se spre soldaţi: 

— Închideţi rândurile, le strigă el oamenilor săi, care se 
apropiară şi prezentară bretonilor un zid de fier. 

— Copii! se adresă Bertrand vitejilor săi, ora prânzului se 
apropie; corturile noastre sunt acolo! Să ne înapoiem la noi. 

Şi îşi biciui cu atâta putere calul încât Caverley abia avu 
timp să se dea la o parte pentru a lăsa să treacă uraganul 
de fier ce înainta spre el. 

Într-adevăr, înapoia lui Bertrand se avântaseră cu aceeaşi 
forţă bretonii conduşi de Agenor. Henric de Transtamare 
fusese aşezat aproape fără să vrea în mijlocul micului grup. 

Pe vremea aceea un om făcea cât douăzeci prin ştiinţa 
armelor şi forţa fizică. Bertrand îşi îndreptă lancea în aşa 
fel încât îl săltă în sus pe englezul ce se afla în faţa lui. După 
această primă străpungere a liniilor, se auzi un mare 
zornăit de lănci sfărâmate, ţipetele răniților, lovituri 
înăbuşite date cu ghioage de fier, nechezatul cailor striviţi 
de izbitură. 

Când Caverley se întoarse, văzu o dâră largă de sânge; 
apoi, la cinci sute de paşi dincolo de acea dâră, bretonii 
galopau într-o ordine desăvârşită ca şi când ar fi străbătut 
un câmp de spice coapte. 

— Bun sfetnic mi-am fost, murmură el clătinând din cap, 
când mi-am spus să nu-mi pun pielea în joc împotriva 
acestor brute. Ducă-se la dracu laudele şi lăudăroşii! Pierd 
în această aventură pe puţin doisprezece cai şi patru 


oameni, fără a mai pune la socoteală - vai! nenorocitul de 
mine! - o răscumpărare regească. Acum gata, ridicăm 
tabăra, domnilor. Din acest ceas suntem castiliani. Să 
schimbăm steagul. 

Şi chiar în aceeaşi zi, aventurierul ridică tabăra şi porni în 
marş pentru a-l ajunge pe don Pedro. 

XXVII POLITICA SENIORULUI BERTRAND DUGUESCLIN 
Trecuseră mai multe ore de când bretonii şi prinţul de 
Transtamare se aflau în siguranţă împreună cu Mauleon şi 
de multă vreme Agenor pierduse, printre sinuozităţile 
munţilor ce mărgineau orizontul, acel punct alb care fugea 
prin câmpia ce strălucea acum în razele soarelui, şi care nu 
era altceva decât toată dragostea, toată bucuria, toate 
speranţele sale, care acum dispăruseră. 

Altminteri oferea un spectacol destul de variat atitudinea 
diferitelor personaje ale acestei povestiri, căci întâmplarea 
părea să simtă o plăcere în a le grupa pe toate în cadrul 
măreţului peisaj pe care îl privea cu atenţie Agenor. 

Pe una din brânele muntelui la care ajunsese după o goană 
pe care zborul vulturului nu ar fi putut-o depăşi, mica trupă 
fugară apăru din nou; se vedeau destul de lămurit trei 
lucruri: mantaua roşie a lui Mothril, vălul alb al Aissei şi 
punctul de oţel luminos pe care soarele îl făcea să 
strălucească întocmai ca o stea pe casca lui don Pedro. 

În intervalul ce se întindea între primul şi al doilea plan, 
întreaga trupă a lui Caverley în ordine de bătaie urma 
drumul muntelui. Primii călăreţi începeau să se piardă în 
pădurea de la poalele muntelui. 

În primul plan, Henric de Transtamare, rezemat de o tufă 
de grozame înalte, lăsându-şi calul să pască pe pajişte, îşi 
privea din când în când cu o uimire dureroasă încheieturile 
mâinilor roşii încă de apăsarea frânghiilor. Aceste urme ale 
scenei îngrozitoare ce se petrecuse în cortul lui Caverley, 
erau singurele care-i dovedeau că numai cu două ore mai 
înainte don Pedro se afla încă în puterea sa şi că pentru o 
clipă norocul îi zâmbise ca să-l azvârle aproape numaidecât 


din vârful unei victorii timpurii în cel mai mare adânc, 
poate, al întunecatei prăpăstii a nesiguranţei şi neputinței. 

Alături de Henric, câţiva bretoni, istoviţi de oboseală, se 
culcaseră pe iarbă. Aceşti viteji călăreţi, nu-şi dădeau 
osteneala să cugete după ce acţionaseră. Dar întrucât 
băgaseră de seamă că la zece paşi mai departe Bertrand 
cugeta şi pentru ei, îşi trăseseră mantalele pe faţă spre a se 
apăra de soare şi adormiseră. 

Begue de Vilaine şi Olivier de Mauny în schimb nu 
dormeau; îi priveau cu cea mai adâncă şi mai susţinută 
atenţie pe englezii a căror avangardă, după cum am spus, 
începea să se piardă în pădure, în timp ce ariergarda se 
ocupa cu desfacerea şi încărcarea corturilor pe spatele 
catârilor; în mijlocul acestora, se vedea lămurit Caverley, 
străbătând ca o fantomă înarmată rândurile soldaţilor, 
veghind la îndeplinirea poruncilor date de el. 

Astfel, toţi oamenii aceştia împrăştiaţi pe acele coclauri 
fugind, unii spre sud, alţii spre vest, unii spre est, alţii spre 
nord, ca nişte furnici speriate, erau totuşi legaţi unii de alţii 
prin acelaşi sentiment, şi se putea spune că în fiecare din 
acele inimi, în afară de inima Aissei, sentimentul care le 
domina pe toate celelalte era acela al răzbunării. 

Dar curând Mothril, don Pedro şi Aissa se pierdură din nou 
într-o văgăună a muntelui; nu după multă vreme ariergarda 
engleză porni şi ea la drum şi se afundă în pădure, astfel 
încât Mauleon, nemaivăzând-o pe Aissa, iar Begue de 
Vilaine şi Olivier de Mauny nemaivăzându-l pe Caverley, se 
apropiară de Bertrand, care se trezise din visare spre a 
veni lângă Henric, cufundat încă în gânduri. 

Bertrand le zâmbi; apoi, ridicându-se cu oarecare 
stângăcie, din cauza greoaiei armuri, de pe moviliţa pe care 
se aşezase, merse drept la prinţul Henric, rezemat încă de 
tufa de grozamă. 

Zgomotul paşilor săi, îngreuiaţi de armură, zguduiau 
pământul, şi cu toate astea Henric parcă nici nu auzea. 


Bertrand continuă să înainteze în aşa fel încât umbra lui, 
interpusă între soare şi prinţ, să-i răpească tristului senior 
acea blândă mângâiere a căldurii soarelui care, ca şi viaţa, 
e cu atât mai prețioasă când eşti ameninţat s-o pierzi. 

Henric înălţă capul pentru a căuta lumina soarelui, şi îl 
zări pe bravul conetabil sprijinit pe spada lui cea lungă, cu 
viziera pe jumătate ridicată şi cu privirea însufleţită de o 
compătimire încurajatoare. 

— Vai! conetabile, zise prinţul clătinând din cap, ce zi! 

— Asta nu-i nimic, monseniore, spuse Bertrand, am văzut 
altele şi mai rele. 

Prinţul nu răspunse decât învinuind cerul cu privirea. 

— Pe legea mea! urmă Bertrand, eu nu-mi amintesc decât 
de un lucru, anume, că puteam fi prizonieri şi în schimb 
suntem liberi. 

— Ah! conetabile, nu vezi oare că totul ne scapă? 

— Ce înţelegeţi prin totul? 

— Regele Castiliei! pe sfântul Iacob! strigă don Henric cu 
o mişcare de furie şi de ameninţare ce îi făcu să tresară pe 
cavalerii atraşi de vorba răsunătoare a prinţului şi care, 
auzindu-i spusele nu puteau uita că acel duşman atât de 
detestat era fratele său. 

Bertrand nu înaintase către prinţ numai în scopul de a 
micşora distanţa ce-i despărţea: avea ceva să-i spună; 
surprinsese într-adevăr pe toate feţele o expresie de 
plictiseală destul de asemănătoare cu un început de 
descurajare. 

Făcu semn prinţului să se aşeze. Acesta înţelese că 
Bertrand avea să înceapă o convorbire importantă; se aşeză 
deci, şi printre toate feţele acelea care, după cum am mai 
spus, exprimau descurajarea, faţa lui nu era mai puţin 
expresivă. 

Bertrand se înclină sprijinindu-şi amândouă mâinile pe 
mânerul spadei. 

— Iertaţi-mă, monseniore, zise el, dacă îndepărtez 
gândurile voastre de la drumurile pe care au apucat; însă 


aş dori să ajungem la înţelegere asupra unui punct. 

— Despre ce e vorba, dragul meu conetabil? întrebă 
Henric destul de îngrijat de această introducere, căci, 
pentru a aduce la îndeplinire actul uzurpării, el nu se 
simţea susţinut decât de lealitatea bretonilor, iar în materie 
de lealitate, unele firi nu sunt înclinate spre sentimente de 
încredere neclintită. 

— Aţi spus adineaori, monseniore, că regele Castiliei ne-a 
scăpat? 

— Negreşit c-am spus-o. 

— Ei bine, e o neînțelegere aici, monseniore, şi vă rog să-i 
scoateţi pe credincioşii voştri slujitori din îndoiala ce i-a 
cuprins auzind spusele voastre. Există oare un alt rege al 
Castiliei decât Alteța Voastră? 

Henric înălţă capul întocmai ca taurul care simte 
înţepătura picadorului. 

— Explică-te, dragă conetabile, zise el. 

— E foarte uşor. Dacă noi amândoi nu suntem încă lămuriţi 
asupra acestei probleme, înţelegeţi că bretonii mei şi 
castilianii voştri nu vor şti să se orienteze, iar popoarele din 
restul Spaniei, mai puţin informate decât castilianii voştri şi 
bretonii mei, nu vor fi lămuriţi niciodată dacă trebuie să 
strige „trăiască regele Henric” sau „trăiască regele don 
Pedro”. 

Henric asculta, însă fără să ştie încă unde ţintea 
conetabilul. Totuşi, întrucât raţionamentul îi părea foarte 
logic, dădea din cap în semn de încuviinţare. 

— Ce vrei să spui? zise el în cele din urmă. 

— Vreau să spun, reluă Duguesclin, că dacă există doi regi, 
ceea ce dă naştere la încurcături, să începem prin a-l da la 
o parte pe unul. 

— Dar mi se pare că pentru asta ne şi războim, senior 
conetabil, spuse Henric. 

— Foarte bine; însă nu am câştigat încă niciuna din acele 
bătălii strălucite care răstoarnă dintr-odată un rege de pe 
tron, şi până va sosi ziua aceea care va hotări soarta 


Castiliei şi a voastră, nu ştiţi încă nici dumneavoastră dacă 
sunteţi sau nu sunteţi rege. 

— Ce-are a face! Dar vreau să fiu. 

— Atunci, fiţi. 

— Însă, dragul meu conetabil, nu reprezint pentru 
dumneata singurul şi adevăratul rege? 

— Asta nu-i de ajuns; trebuie să fiţi şi pentru ceilalţi. 

— Lucrul acesta mi se pare cu neputinţă, seniore, înainte 
de câştigarea unei bătălii, de uralele unei armate sau de 
cucerirea unui mare oraş. 

— Ei bine! tocmai la asta m-am gândit şi eu, monseniore. 

— Dumneata! 

— Negreşit. Ori credeţi că dacă lovesc nu gândesc? 
Greşiţi. Nu lovesc totdeauna şi gândesc gâteodată. Ziceţi că 
trebuie să aşteptaţi câştigarea unei bătălii, uralele unei 
armate sau cucerirea unui mare oraş? 

— Da, cel puţin unul din aceste trei lucruri. 

— Atunci să facem numaidecât rost de unul din aceste trei 
lucruri. 

— Mi se pare destul de greu, conetabile, ca să nu zic cu 
neputinţă. 

— Pentru ce, sire? 

— Pentru că mă tem. 

— Aşa! dacă vă temeţi, eu nu mă tem niciodată, seniorul 
meu, răspunse cu vioiciune conetabilul. Ceea ce nu faceţi 
dumneavoastră, voi face eu. 

— Vom cădea prea de sus, conetabile, de atât de sus încât 
nu ne vom mai ridica. 

— Numai dacă nu cădeţi în mormânt, monseniore, vă veţi 
ridica totdeauna, atâta timp cât veţi avea în jurul vostru 
patru cavaleri bretoni şi la şold această strălucitoare spadă 
castiliană. Haideţi, monseniore, fiţi mai hotărât. 

— O! voi fi când se va ivi prilejul, n-avea grijă, seniore 
conetabil, reluă Henric, ale cărui priviri se însufleţeau la 
perspectiva mai apropiată a împlinirii visului său. Dar nu 
văd încă nici bătălie, nici armată. 


— Da, însă vedeţi oraşul. 

Henric se uită în jurul lui. 

— Unde sunt încoronați regii în ţara asta, monseniore? 
întrebă Duguesclin. 

— La Burgos. 

— Ei bine! deşi cunoştinţele mele geografice nu sunt prea 
vaste, mi se pare, monseniore, că Burgosul se află prin 
împrejurimi. 

— Fără îndoială; douăzeci sau douăzeci şi cinci de leghe 
de-aici cel mult. 

— Atunci să luăm Burgosul. 

— Burgosul! repetă Henric. 

— Desigur, Burgosul. Şi dacă doriţi să-l aveţi, eu vi-l voi da, 
un Burgos tot atât de adevărat cum mă numesc Duguesclin. 

— Un oraş întărit, conetabile, zise Henric clătinând din cap 
cu îndoială, un oraş capitală! un oraş în care, în afară de 
nobilime, se găseşte o burghezie puternică, compusă din 
creştini, din evrei şi din mahomedani, toţi dezbinaţi între ei 
în vremuri obişnuite, însă toţi prieteni când este vorba să-şi 
apere interesele. Într-un cuvânt, Burgos, cheia Castiliei, ce 
pare să fi fost ales de către cei care şi-au depus acolo 
coroana şi insignele regale, socotit ca cel mai inexpugnabil 
sanctuar. 

— Acolo vom merge, dacă vreţi, monseniore, spuse liniştit 
Duguesclin. 

— Prietene, zise prinţul, nu te lăsa împins de un sentiment 
de prietenie, de un devotament exagerat. Să vedem mai 
întâi de ce forţe dispunem. 

— Încălecarea! monseniore, zise Bertrand, apucând de 
frâu calul prinţului şi scoţându-l din ierburile prin care 
rătăcea; încălecarea! şi să mergem drept la Burgos. 

Şi la un semn al conetabilului, o trâmbiţă bretonă dădu 
semnalul. Somnoroşii încălecară cei dintâi, iar Bertrand, 
care se uita la bretonii lui cu atenţia unui şef şi cu 
dragostea unui părinte, băgă de seamă că cea mai mare 
parte din ei, în loc să-l înconjure pe prinţ cum aveau 


obiceiul, se grăbeau, dimpotrivă, să se aşeze în jurul 
conetabilului lor şi să-l recunoască drept singur şi adevărat 
şef. 

— Era şi timpul, murmură conetabilul la urechea lui 
Agenor. 

— Timp pentru ce? întrebă acesta, tresărind ca un om pe 
care-l trezeşti din vis. 

— Pentru a reîmprospăta vioiciunea soldaţilor noştri, zise 
el. 

— Într-adevăr, nu e rău, conetabile, răspunse tânărul, căci 
le vine destul de greu oamenilor să meargă nu se ştie unde, 
pentru nu se ştie cine. 

Bertrand zâmbi; Agenor răspundea gândului său şi, prin 
urmare, îi dădea dreptate. 

— Nu pentru dumneata vorbeşti, aşa e? întrebă Bertrand. 
Căci te-am văzut totdeauna că ai fost cel dintâi, mi se pare, 
la marşuri şi la atacuri pentru onoarea ţării dumitale. 

— O! eu, seniore, nu cer decât să mă lupt şi mai cu seamă 
să mărşăluiesc, şi niciodată ceilalţi nu vor mărşălui atât de 
repede cum doresc eu. 

Şi zicând acestea, Agenor se ridică în scări, ca şi când 
privirea lui ar fi voit să treacă dincolo de munţii ce 
mărgineau orizontul. 

Bertrand nu răspunse nimic; el judecase la adevărata 
valoare pe fiecare. Se mulţumi doar să-l întrebe pe un 
cioban, care îl asigură că drumul cel mai scurt pentru a 
ajunge la Burgos era să se îndrepte mai întâi spre 
Calahorra, un orăşel aflat numai la o depărtare de şase 
leghe. 

— Aşadar sa mergem cât mai degrabă la Calahorra, spuse 
conetabilul, şi dădu pinteni calului dând astfel pildă 
celorlalţi să se grăbească. 

În urma lui porni cu un zgomot asurzitor escadronul de 
fier în mijlocul căruia se găsea Henric de Transtamare. 

XXVIII SOLUL Spre sfârşitul celei de-a doua zile de marş, 
orăşelul Calahorra se oferi privirilor trupei comandate de 


Henric de Transtamare şi de Bertrand Duguesclin. Această 
trupă, care fusese recrutată în timpul celor două zile de 
marş din toate micile formaţiuni răspândite prin 
împrejurimi, putea număra aproape zece mii de oameni. 

Încercarea pe care aveau să o facă asupra oraşului 
Calahorra, santinelă înaintată a Burgosului, era aproape 
hotărâtoare. Într-adevăr, de la acest punct de plecare ce 
dădea măsura sentimentelor Vechei Castilii, depindea 
reuşita sau nereuşita campaniei. Oprit în faţa Calahorrei, 
marşul lui don Henric devenea un război; Calahorra trecută 
fără piedici, don Henric înainta pe o cale triumfală. 

Armata lui, de altfel, era foarte bine dispusă, iar părerea 
tuturor era că don Pedro se dusese să întâlnească peste 
munţi un corp de trupe aragoneze şi maure cu care se 
înţelesese mai înainte. 

Porţile oraşului erau închise; soldaţii care îl păzeau se 
aflau la post; santinelele, cu arbaleta pe umăr, se plimbau 
pe ziduri; totul era în stare, dacă nu de ameninţare, cel 
puţin de apărare. 

Duguesclin îşi conduse mica armată la o depărtare de o 
aruncătură de săgeată de metereze. Acolo, puse să sune 
apelul în jurul steagurilor, şi rostind o cuvântare în care se 
vedea cât de colo îndrăzneala bretonă şi iscusinţa unui om 
crescut la curtea lui Carol al V-lea, sfârşi prin a-l proclama 
pe don Henric de Transtamare rege al celor Două Castilii, al 
Sevillei şi al Leonului, în locul lui don Pedro, ucigaş, 
nelegiuit şi cavaler nevrednic. 

Aceste cuvinte solemne, pe care Bertrand le rosti din toată 
puterea plămânilor, făcură să ţâşnească zece mii de spade 
din teacă şi, sub cel mai frumos cer din lumee, la ora când 
soarele se ducea să apună îndărătul munţilor Navarrei, 
Calahorra, din înaltul meterezelor, putu să asiste la 
spectacolul impunător al unui tron care se prăbuşeşte şi al 
unei coroane care se iveşte. 

Bertrand, după ce vorbi, după ce lăsă armata să 
vorbească, se întoarse spre oraş ca pentru a-i cere părerea. 


Burghezii din Calahorra, oricât de bine fortificaţi, oricât de 
bine aprovizionaţi cu arme şi alimente ar fi fost, nu stătură 
multă vreme în cumpănă. 

Atitudinea conetabilului era destul de lămurită. Aceea a 
ostaşilor lui, cu lancea ridicată, nu era nici ea mai puţin 
lămurită. Chibzuiră probabil că numai greutatea acelei 
cavalerii şi ar fi de ajuns să le străpungă zidurile, şi că era 
mai simplu să preîntâmpine această nenorocire deschizând 
porţile. Răspunseră deci la uralele armatei printr-un strigăt 
entuziast de „Trăiască don Henric de Transtamare, rege al 
celor Două Castilii, al Sevillei şi al Leonului!” 

Aceste prime urale, rostite în limba castiliană, îl mişcară 
adânc pe Henric; îşi ridică viziera căştii şi înainta singur 
spre ziduri: 

— Ziceţi să trăiască bunul rege Henric! strigă el, căci voi fi 
atât de bun pentru Calahorra încât îşi va aduce aminte 
pentru totdeauna că m-a salutat cea dintâi, ca rege al celor 
Două Castilii. 

De data asta nu mai era entuziasm, ci frenezie; porţile se 
deschiseră ca şi când o zână le-ar fi atins cu bagheta şi o 
masă compactă de burghezi, de femei şi de copii, ieşi din 
oraş şi veni să se amestece cu trupele regale. 

Într-o oră se organiză una din acele serbări minunate 
pentru care a fost de ajuns numai dărnicia naturii; toate 
florile, tot vinul, toată mierea bogatului ţinut, diferitele 
instrumente cu coarde de pe vremea aceea, făcliile de 
ceară, sunetul clopotelor, cântecele preoţilor, înveseliră 
toată noaptea pe noul rege şi pe însoțitorii săi. 

Între timp, Bertrand îşi adunase consiliul de bretoni şi le 
spunea: 

— lată-l pe prinţul Henric de Transtamare proclamat rege, 
chiar dacă nu e încoronat; nu mai sunteţi susţinătorii unui 
aventurier, ci ai unui prinţ care posedă moşii, feude şi 
titluri. Pun rămăşag că lui Caverley o să-i pară rău că ne-a 
părăsit. 


Apoi, în mijlocul atenţiei care i se dădea totdeauna, nu 
numai ca unui şef, ci ca unui războinic pe cât de prevăzător 
pe atât de viteaz, pe cât de viteaz pe atât de priceput, 
Bertrand îşi dezvoltă întregul sistem, adică speranţele sale, 
care deveniră îndată şi ale celor de faţă. 

Tocmai îşi termina cuvântarea când veni cineva să-i spună 
că îl chema prinţul, atât pe el cât şi pe şefii bretoni şi că îi 
aştepta pe credincioşii săi aliaţi la palatul din Calahorra, 
care fusese pus la dispoziţia noului suveran. 

Bertrand plecă numaidecât spre a răspunde la invitaţia 
făcută. Henric era deja aşezat pe un tron şi un cerc de aur, 
semn al regalității, înconjura ornamentul de deasupra 
căştii. 

— Seniore conetabil, spuse prinţul întinzându-i mâna lui 
Duguesclin, dumneata m-ai făcut rege, eu te fac conte, 
dumneata îmi dai un regat, eu îţi ofer un domeniu, eu mă 
numesc, datorită dumitale, Henric de Transtamare, rege al 
celor Două Castilii, al Sevillei şi al Leonului, dumneata te 
numeşti, datorită mie, Bertrand Duguesclin, conetabil al 
Franţei şi conte de Soria. 

Îndată uralele entuziaste ale şefilor şi soldaţilor dovediră 
regelui că făcuse nu numai un act de recunoştinţă, ci şi unul 
de dreptate. 

— Cât despre voi, nobili căpitani, urmă regele, darurile 
mele nu vor putea fi la înălţimea meritului vostru, însă 
cuceririle voastre, mărind statele mele şi înmulţându-mi 
bogăţiile, vă vor face mai puternici şi mai bogaţi. 

Deocamdată, puse să le împartă vesela sa de aur şi de 
argint, echipajele cailor săi şi tot ce palatul din Calahorra 
cuprindea mai de preţ, apoi îl numi guvernator al provinciei 
pe cel ce nu era decât guvernator al oraşului. 

După care, apărând în balcon, porunci să se împartă 
soldaţilor optzeci de mii de scuzi de aur, tot ce-i mai 
rămăsese. Apoi arătându-le lăzile goale zise: 

— Vi le dau în primire, căci le vom umple la Burgos. 

— La Burgos! strigară soldaţii şi căpitanii. 


— La Burgos! repetară locuitorii, pentru care noaptea 
aceea, petrecută în serbări, în beţii şi în îmbrăţişări, era o 
dovadă grăitoare a frăţietăţii, dovadă pe care prevederea 
sfătuia să nu fie lăsată să degenereze în abuz. 

Între timp se făcuse ziuă, armata era gata de plecare, 
stindardul regal se şi înălța deasupra steguleţelor de la 
lănciile fiecărei companii castiliane şi bretone, când se auzi 
un mare zgomot la poarta principală a Calahorrei, iar 
strigătele mulţimii, apropiindu-se de centrul oraşului, 
anunțau un eveniment important. 

Evenimentul acela era sosirea unui sol. 

— Să i se facă loc, zise regele. 

Mulțimea se dădu la o parte. 

Atunci apăru, călare pe un cal arab, cu nările fumegând, 
cu coama lungă, fremătând pe picioarele-i ascuţite ca nişte 
lame de oţel, un bărbat cu faţa arsă de soare, înfăşurat într- 
un burnus alb. 

— Prinţul don Henric? întrebă el. 

— Vrei să spui regele! zise Duguesclin. 

— Nu cunosc alt rege decât pe don Pedro, răspunse 
arabul. 

— lată unul care cel puţin nu umblă cu ocolişuri, murmură 
conetabilul. 

— Ei bine, zise prinţul, s-o scurtăm. Eu sunt acela căruia 
vrei să-i vorbeşti. 

Solul se înclină fără să descalece. 

— De unde vii? întrebă don Henric. 

— De la Burgos. 

— Din partea cui? 

— Din partea regelui don Pedro. 

— Don Pedro se află la Burgos! exclamă Henric. 

— Da, seniore, răspunse solul. 

Henric şi Bertrand se priviră din nou. 

— Şi ce doreşte don Pedro? întrebă prinţul. 

— Pace, zise arabul. 


— O! o! făcu Bertrand, la care onestitatea vorbea repede 
şi mai tare decât orice interes, iată o veste bună. 

Henric încruntă din sprâncene. 

Agenor tresăltă de bucurie: pacea însemna libertatea de a 
alerga după Aissa şi libertatea de a o întâlni. 

— Şi pacea aceasta, reluă Henric cu glas aspru, în ce 
condiţii ne va fi acordată? 

— Monseniore, răspundeţi că o doriţi ca şi noi, zise 
trimisul, şi regele stăpânul meu nu va face greutăţi în 
privinţa condiţiilor. 

În timpul acesta Bertrand cugetase la misiunea pe care o 
primise de la regele Carol al V-lea, misiune de răzbunare în 
privinţa lui don Pedro şi de distrugere în privinţa Marilor 
companii. 

— Nu puteţi accepta pacea, îi spuse el lui Henric, înainte 
de a fi întrunit de partea voastră destule avantaje pentru ca 
acele condiţii să fie mulţumitoare. 

— Şi eu mă gândeam la fel, însă aşteptam încuviințarea 
dumitale, răspunse cu vioiciune Henric, care tremura la 
ideea de a împărţi cu altul ceea ce voia în întregime numai 
pentru el. 

— Ce răspunde monseniorul? întrebă solul. 

— Răspunde pentru mine, conte de Soria, zise regele. 

— Lăsaţi pe mine, spuse Bertrand înclinându-se. 

Apoi întorcându-se către sol: 

— Seniore crainic, zise el, întoarce-te la stăpânul dumitale 
şi spune-i că vom trata despre pace când vom fi la Burgos. 

— La Burgos! exclamă trimisul cu un accent care dovedea 
mai mult teamă decât surpriză. 

— Da, la Burgos. 

— În oraşul acela mare în care se află regele don Pedro cu 
armata sa? 

— Întocmai, făcu conetabilul. 

— Este şi părerea voastră, seniore? reluă crainicul 
întorcându-se spre Henric de Transtamare. 

Prinţul făcu un semn afirmativ. 


— Atunci Dumnezeu să vă aibă în pază! zise trimisul 
acoperindu-şi capul cu mantaua. 

Apoi, plecându-se în faţa prinţului înainte de a pleca, aşa 
cum făcuse şi la sosire, îşi întoarse calul şi porni la pas, 
străbătând mulţimea care, înşelată în speranţele ei, stătea 
tăcută şi nemişcată la trecerea lui. 

— Mergi mai repede, seniore mesager, îi strigă Bertrand, 
dacă vrei să nu sosim noi înaintea dumitale. 

Însă călăreţul, fără a întoarce capul, fără a părea că îşi dă 
seama că lui îi erau adresate acele cuvinte, îşi lăsă calul să 
treacă de la un mers moderat la un pas grăbit, apoi în cele 
din urmă la o goană atât de vijelioasă, încât cei de pe 
metereze îl şi pierduseră din vedere când avangarda 
bretonă ieşi pe porţile Calahorrei spre a se îndrepta către 
Burgos. 

Unele veşti străbat văzduhul întocmai ca atomii pe care-i 
rostogoleşte vântul; ele sunt un suflu, un miros, o rază de 
lumină. Ating, înştiinţează, uimesc de la aceeaşi distanţă ca 
şi fulgerul. Nimeni nu poate explica acest fenomen al unui 
eveniment ghicit la douăzeci de leghe depărtare. Totuşi 
faptul pe care abia îl sesizăm a şi trecut în starea de 
certitudine. Poate că într-o zi ştiinţa, care va fi adâncit 
această problemă, nu va pregeta s-o lămurească şi va 
considera drept axiomă ceea ce astăzi numim o taină a 
structurii omeneşti. 

Oricum ar fi, adevărul este că în seara zilei în care don 
Henric intra în Calahorra, alături de conetabil, vestea 
proclamării lui don Henric ca rege al celor Două Castilii, al 
Sevillei şi al Leonului, ajunsese până la Burgos, unde don 
Pedro abia intrase de un sfert de oră. 

Ce vultur zburând prin aer o lăsase să cadă din ghearele 
lui? Nimeni nu poate s-o spună, însă în câteva clipe toată 
lumea era convinsă. 

Numai don Pedro se îndoia. Mothril îl readuse la părerea 
tuturor spunându-i: 


— Mă tem că e adevărat; trebuie să fie adevărat, deci este 
adevărat. 

— Însă, zise don Pedro, presupunând chiar că bastardul 
acela ar fi intrat în Calahorra, nu e probabil să fi fost 
proclamat rege. 

— Dacă n-a fost ieri, urmă Mothril, are să fie cu siguranţă 
azi. 

— Atunci, să mergem la el şi să-i declarăm război, zise don 
Pedro. 

— Ba nu! să rămânem unde suntem şi să facem pace. 

— Să facem pace! 

— Da, cumpăraţi-o chiar, dacă va fi nevoie. 

— Nenorocitule! strigă don Pedro furios. 

— O făgăduială, zise Mothril înălţând din umeri. Are să vă 
coste oare atât de scump, mai cu seamă pe Alteţa Voastră, 
senior rege? 

— Ah! ah! făcu don Pedro, care începea să înţeleagă. 

— Fără îndoială, urmă Mothril. Ce vrea don Henric? Un 
tron. Faceţi-i-l pe măsura pe care o veţi crede de cuviinţă, îl 
veţi azvârli de pe el după aceea. Dacă îl veţi face rege, el nu 
are să vă mai bănuiască, întrucât i-aţi pus coroana pe cap. 
Credeţi oare că e bine să aveţi mereu, în locuri 
necunoscute, un rival care, întocmai ca trăsnetul, poate 
cădea nu se ştie când, nu se ştie de unde? Dăruiţi-i lui don 
Henric un regat, închideţi-l în nişte hotare care să fie 
cunoscute; faceţi cu el ceea ce se face cu nisetrul căruia, în 
aparenţă, i se dă un întreg bazin cu mii de vizuini. Eşti sigur 
că-l găseşti când vrei să-l pescuieşti din acest bazin pregătit 
pentru el. Căutaţi-l prin toată marea şi vă va scăpa mereu. 

— E adevărat, zise don Pedro din ce în ce mai atent. 

— Dacă vă cere Leonul, urmă Mothril, daţi-i Leonul; nici 
nu-l va fi primit bine, că va trebui să vă mulţumească; îl veţi 
avea atunci alături, la masa voastră, la braţul vostru, o zi, o 
oră, zece minute. E un prilej pe care norocul nu vi-l va oferi 
atâta vreme cât vă veţi război unul cu altul. Se zice că se 


află la Calahorra. Daţi-i întregul teren care se află între 
Calahorra şi Burgos, veţi fi cu atât mai aproape de el. 

Don Pedro îl înţelegea destul de bine pe Moithril. 

— Da, murmură el gânditor, tot aşa mi l-am apropiat şi pe 
don Frederic. 

— Ah! zise Mothril, începeam să cred că v-aţi pierdut 
memoria. 

— E mai bine aşa, spuse don Pedro lăsând să-i cadă mâna 
pe umărul lui Mothril, e mai bine. 

Şi regele îl trimise la don Henric pe unul din acei mauri 
neobosiţi care măsoară zilele prin cele treizeci de leghe pe 
care le străbat caii lor. 

Mothril nu avea nici o îndoială că Henric avea să 
primească, chiar de-ar fi făcut-o în speranţa de a-i răpi lui 
don Pedro a doua parte a regatului, după ce o primise pe 
prima. Dar îşi făcea această socoteală fără conetabil. Astfel 
că, de îndată ce sosi răspunsul de la Calahorra, don Pedro şi 
sfetnicii săi rămaseră înmărmuriţi la început, pentru că 
exagerau urmările. 

Cu toate astea don Pedro avea o armată; însă o armată e 
mai puţin puternică atunci când e asediată? Avea Burgosul; 
însă devotamentul Burgosului era oare sigur? 

Mothril nu-i ascunse lui don Pedro că locuitorii Burgosului 
treceau drept mari iubitori de noutăţi... 

— Vom arde oraşul, zise don Pedro. 

Mothril clătină din cap. 

— Burgosul, spuse el, este unul din oraşele care nu se lasă 
ars fără urmări neplăcute. E locuit mai întâi de creştini care 
îi urăsc pe mauri, şi maurii sunt prietenii voştri; de 
musulmani care îi urăsc pe evrei, iar evreii sunt vistiernicii 
voştri; în sfârşit de evrei care îi urăsc pe creştini, şi aveţi un 
mare număr de creştini în armata voastră. Oamenii aceştia 
se sfâşie între ei în loc să sfâşie armata lui don Henric; mai 
mult chiar, fiecare din cele trei partide le va preda pe 
celelalte două pretendentului. Credeţi-mă, sire, găsiţi un 


motiv pentru a părăsi Burgosul şi părăsiţi-l, vă sfătuiesc eu, 
înainte de a se afla vestea alegerii lui don Henric. 

— Dacă părăsesc Burgosul, înseamnă că e un oraş pierdut 
pentru mine, zise don Pedro şovăind. 

— Ba nu; revenind să-l asediați pe don Henric, îl veţi găsi 
în poziţia în care ne aflăm noi astăzi, şi deoarece 
recunoaşteţi că avantajul e de partea lui la ora asta, 
avantajul va fi atunci de partea voastră. Încercaţi 
retragerea, monseniore. 

— Să fug! strigă don Pedro îndreptându-şi pumnul strâns 
spre cer. 

— Nu fuge cel ce se întoarce, sire, urmă Mothril. 

Don Pedro şovăia încă; însă văzul făcu în curând ce nu 
putea să facă sfatul. Observă grupuri ce se îngroşau mereu 
pe pragul porţilor; grupuri mai numeroase încă pe la 
răspântii, şi printre oamenii ce compuneau acele grupuri, îl 
auzi pe unul care spunea: 

— Regele don Henric. 

— Mothril, zise el, aveai dreptate. Acum cred şieucă e 
timpul să plecăm. 

Zece minute mai târziu, regele don Pedro părăsea oraşul 
Burgos, chiar în momentul în care apăreau steagurile lui 
don Henric de Transtamare pe culmea munţilor Asturiei. 

XXIX ÎNCORONAREA Locuitorii din Burgos, care 
tremurau la gândul de a fi prinşi între cei doi concurenţi, şi 
care se vedeau în cazul acesta sortiţi să plătească 
cheltuielile de război, abia îşi dăduseră seama de 
retragerea lui don Pedro şi observaseră steagurile lui don 
Henric, că numaidecât, printr-o schimbare bruscă, lesne de 
înţeles, deveniră cei mai înflăcăraţi partizani ai noului rege. 

În războaiele civile, cel care arată o slăbiciune, chiar 
trecătoare, e sigur că va cădea dintr-o singură lovitură cu 
câteva trepte mai jos chiar decăt l-ar fi dus slăbiciunea sa. 
Războiul civil nu este numai un conflict de interese, ci o 
luptă de amor propriu. A da înapoi în cazul acesta înseamnă 
a te pierde. Sfatul dat de Mothril, sfat izvorât din firea lui 


maură, la care prețuirea curajului este cu totul diferită de a 
noastră, nu era deci bun pentru creştini care, la urma 
urmelor, formau cifra cea mai ridicata a populaţiei din 
Burgos. 

De partea ei, populaţia mahomedană şi evreiască, în 
speranţa de a câştiga ceva de la această schimbare, se uni 
cu populaţia creştină pentru a-l proclama pe don Henric 
rege al celor Două Castilii, al Sevillei şi al Leonului şi pentru 
a-l declara pe don Pedro decăzut din rangul de rege. 

Aşadar în uralele unanime se îndreptă don Henric, condus 
de episcopul din Burgos, spre palatul cald încă de prezenţa 
lui don Pedro. 

Duguesclin îşi instală bretonii în Burgos şi aşeză de jur 
împrejur companiile franceze şi italiene care rămăseseră 
credincioase angajamentului lor, atunci când companiile 
engleze îl părăsiseră. În felul acesta, el supraveghea oraşul 
fără a-l stingheri. Dealtminteri fusese stabilită cea mai 
aspră disciplină: cel mai mic furt avea să fie pedepsit cu 
moartea la bretoni şi cu biciuirea la străini. El înţelegea că 
această cetate, care se lăsase de bună voie cucerită, avea 
nevoie de mari menajamente, şi lucrul cel mai important 
era ca soldaţii lui să fie adoptați de noii aderenţi la cauza 
uzurpării. 

— Acum, îi spuse el lui Henric, cât mai multă solemnitate, 
monseniore, vă rog. Trimiteţi după prinţesa soţia voastră, 
care aşteaptă nerăbdătoare în Aragon să primească veşti; 
să fie încoronată ca regină odată cu încoronarea voastră ca 
rege. Nimic nu face un efect mai mare în ceremonii - am 
observat asta în Franţa - decât femeile şi postavurile aurite, 
şi apoi mulţi oameni nu prea dispuşi să vă iubească, dar 
care totuşi nu doresc altceva decât să întoarcă spatele 
fratelui vostru, vor fi cuprinşi de un zel fierbinte pentru 
noua regină dacă, aşa cum se spune, este una din 
frumoasele şi graţioasele prințese ale creştinătăţii. 

Apoi, adăugă conetabilul, acesta este un punct asupra 
căruia fratele vostru nu va putea să lupte cu 


dumneavoastră, pentru că el şi-a ucis soţia. Şi când lumea 
vă va vedea un soţ atât de bun faţă de Juana de Castilia, 
fiecare îl va întreba ce a făcut din Blanche de Bourbon. 

Regele zâmbi la aceste cuvinte, a căror logică era silit s-o 
recunoască; de altfel, pe lângă că-i mulţumeau sufletul, îi 
măguleau în acelaşi timp mândria şi obiceiul lui de a se făli 
cu orice. Regina fu chemată deci la Burgos. 

Între timp oraşul se împodobea cu covoare; ghirlande de 
flori erau atârnate pe ziduri, iar străzile aşternute cu 
ramuri de palmieri dispăreau sub un covor de verdeață. Din 
toate părţile, atraşi de fastul spectacolului făgăduit, 
castilianii alergau fără arme, voioşi, poate încă nehotărâţi, 
însă amânând să ia o hotărâre definitivă până vor vedea ce 
efect va produce asupra lor măreţia ceremoniei şi dărnicia 
noului lor stăpân. 

Când se anunţă sosirea reginei, Duguesclin porni în 
fruntea bretonilor săi pentru a se duce să o întâmpine la o 
leghe depărtare de oraş. 

Juana de Castilia era într-adevăr o prinţesă frumoasă, a 
cărei frumuseţe era şi mai mult scoasă la iveală de 
strălucirea unei minunate diademe şi de un echipaj cu 
adevărat regal. 

Se afla - spune cronica - într-o trăsură îmbrăcată cu 
postav aurit împodobit cu pietre scumpe. Cele trei surori 
ale regelui o însoțeau, şi doamnele lor de onoare urmau în 
echipaje aproape tot atât de măreţe. 

În jurul acelor minunate litiere, o droaie de paji strălucind 
de mătase, de aur şi de giuvaeruri, făceau să zburde cu 
graţie nişte superbi bidivii de Andaluzia, a căror rasă, 
încrucişată cu rasa arabă, dă nişte cai iuți ca vântul şi 
trufaşi ca înşişi castilianii. 

Soarele strălucea deasupra acestui uimitor cortegiu, 
îndreptându-şi în acelaşi timp razele de foc asupra 
vitraliilor catedralei şi încălzind aburii tămâiei de Egipt pe 
care nişte călugăriţe o ardeau în cădelniţe de aur. 


Amestecaţi cu creştinii ce se înghesuiau în drumul reginei, 
musulmanii, înveşmântaţi cu cele mai bogate caftane, 
admirau femeile atât de nobile şi atât de frumoase, pe care 
vălurile lor uşoare, fâlfâind la adierea vântului, le apărau 
împotriva soarelui, dar nu şi a privirilor. 

De îndată ce regina îl văzu venind spre ea pe Duguesclin, 
uşor de recunoscut după armura lui aurită şi după spada de 
conetabil pe care un scutier o ducea în faţa lui, pe o pernă 
de catifea albastră împodobită cu flori de crin ţesute în aur, 
ea porunci să fie opriţi catârii înhămaţi la trăsura ei, şi 
cobori în grabă de pe scaunul pe care stătea. 

După exemplul ei, şi fără a şti care erau intenţiile Juanei 
de Castilia, surorile regelui şi doamnele din suita lor se 
dădură şi ele jos. 

Regina înaintă spre Duguesclin care, zărind-o, sărise jos 
de pe cal. Atunci ea iuți pasul - spune cronica - şi veni spre 
el cu braţele deschise. 

Acesta îşi desfăcu îndată viziera şi azvârli casca înapoia lui. 
Astfel încât, văzându-l cu faţa descoperită - tot cronica 
spune - regina se agăţă de gâtul lui şi îl sărută aşa cum ar fi 
făcut o soră iubitoare. 

— Dumitale, strigă ea cu o emoție atât de adânc simțită 
încât câştigă inimile celor de faţă, dumitale, ilustre 
conetabil, îţi datorez coroana mea! O cinste neaşteptată 
care vine asupra casei mele! îţi mulţumesc, cavalere; 
Dumnezeu te va răsplăti după cum se cuvine. Cât despre 
mine, nu pot decât un singur lucru: să egalez serviciul prin 
recunoştinţă. 

La aceste cuvinte şi mai cu seamă la această îmbrăţişare 
regală, care îi făcea atâta onoare bravului conetabil, un 
strigăt de consimţământ, strigăt aproape formidabil prin 
numărul mare de glasuri ce luaseră parte la el, se ridică din 
mijlocul poporului şi al armatei, însoţit de aplauzele tuturor. 

— Trăiască bravul conetabil! strigau ei. Bucurie şi fericire 
reginei Juana de Castilia! 


Surorile regelui erau mai puţin entuziasmate; erau nişte 
tinere răutăcioase şi ironice. Ele se uitau pieziş la conetabil 
şi cum vederea viteazului cavaler le făcea în mod firesc să 
compare idealul pe care şi-l formaseră cu realitatea ce o 
aveau în faţa ochilor, şopteau între ele: 

— Oare acesta este vestitul războinic, cu un cap aşa de 
mare! 

— la priveşte, contesă, ce umeri rotunzi are! urmă a doua 
din cele trei surori. 

— Şi ce picioare sucite! spuse cea de-a treia. 

— Da, însă l-a făcut pe fratele nostru rege, reluă cea mai 
mare, pentru a pune capăt acestei cercetări, puţin 
avantajoasă bravului cavaler. 

Adevărul este că vestitul cavaler avea acel suflet mare ce l- 
a îndemnat să facă atâtea lucruri frumoase şi nobile, însă 
un trup destul de puţin vrednic de un asemenea suflet; 
uriaşul lui cap breton, atât de plin de idei bune şi de 
încăpățânare mărinimoasă, i-ar fi părut grosolan aceluia 
care nu şi-ar fi dat osteneala să observe flacăra ce ţâşnea 
din ochii săi negri şi armonia dintre blândeţe şi hotărâre de 
pe trăsăturile sale. 

Desigur, avea picioarele arcuite; însă bravul cavaler 
urcase de atâtea ori pe cal spre a înălța Franţa pe cele mai 
înalte culmi, încât nu puteai, fără a fi lipsit de recunoştinţă, 
să-i reproşezi acest beteşug căpătat în urma umblatului 
atât de mult călare. 

Fără îndoială că pe bună dreptate cea de-a doua soră a 
regelui observase rotunjimea umerilor lui Duguesclin, însă 
de aceşti umeri nu prea arătoşi se legau două braţe 
vânjoase care cu o singură sforţare făceau să se înconvoaie 
cal şi călăreț într-o încăierare. 

Mulțimea nu putea spune: Iată un senior frumos; însă 
spunea: lată un senior de temut. 

După acest prim schimb de politeţi şi de mulţumiri, regina 
urcă pe o catârcă albă de Aragon, acoperită cu un valtrap 


brodat cu aur şi având frâul împodobit cu aurării şi 
giuvaeruri, date în dar de târgoveţii din Burgos. 

Îl rugă pe Duguesclin să meargă la stânga ei, alese spre a 
însoţi surorile regelui, pe seniorul Olivier de Mauny, pe 
Begue de Vilaine şi alţi cincizeci de cavaleri, care porniră pe 
jos pe lângă doamnele de onoare. 

Sosiră astfel la palat; regele aştepta sub un baldachin din 
postav aurit; alături de el se afla contele de La Marche sosit 
chir în dimineaţa aceea din Franţa. Zărind-o pe regină, el se 
ridică; la rândul ei regina descălecă şi veni să îngenuncheze 
în faţa lui. Regele o ridică şi, după ce o îmbrăţişă, rosti cu 
glas tare aceste cuvinte: 

— La mănăstirea Las Huelgas! 

În mănăstirea aceea urma să aibă loc încoronarea. 

Toţi îl urmară deci pe rege şi pe regină strigând 
„Irăiască!” 

Agenor, în timpul întregului tărăboi al serbărilor, se 
retrăsese într-o locuinţă singuratică şi posomorâtă, 
împreună cu credinciosul său Musaron. 

Numai că acesta din urmă, care nu era îndrăgostit, ci 
dimpotrivă, curios şi iscoditor ca un scutier gascon, îşi 
lăsase stăpânul singur şi profitase de izolarea lui ca să 
viziteze oraşul şi să fie de faţă la toate ceremoniile. Seara, 
când se înapoie la Agenor putea spune că văzuse totul şi 
cunoştea tot ce se petrecuse. 

Îl găsi pe Agenor rătăcind prin grădina locuinţei şi acolo, 
dornic de a-i împărtăşi veştile pe care le culesese, îl informă 
pe stăpânul lui că bravul conetabil nu era numai conte de 
Soria, dar că încă înainte de a se aşeza la masă, regina 
ceruse o favoare regelui şi că această favoare fiindu-i 
acordată, ea îi dăduse lui Duguesclin comitatul de 
Transtamare. 

— Frumos noroc, spuse Agenor distrat. 

— Şi asta nu e totul, domnule, urmă Musaron, încurajat să 
continue prin acest răspuns care, oricât de scurt ar fi fost, îi 
dovedea că era ascultat. Regele, la această cerere a reginei, 


nu s-a lăsat mai prejos şi, mai înainte de a avea vreme să-şi 
vină în fire conetabilul, a zis: „Seniore, comitatul de 
Transtamare este darul reginei; la rându-mi am să ţi-l fac şi 
eu pe al meu: îţi dăruiesc ducatul de Molinia”. 

— Îl copleşesc şi au dreptate, zise Agenor. 

— Şi încă nu s-a terminat, urmă Musaron, toată lumea şi-a 
primit partea din dărnicia regală. 

Agenor zâmbi gândindu-se că fusese uitat, el care, deşi 
într-o măsură mai mică, adusese totuşi câteva servicii lui 
don Henric. 

— Toată lumea! reluă el. Cum aşa? 

— Da, seniore; căpitanii, ofiţerii, până şi soldaţii. Drept să 
vă spun, îmi pun mereu două întrebări: prima, cât de mare 
poate să fie Spania ca să poată cuprinde tot ce dă regele; a 
doua, dacă toţi oamenii aceia vor fi destul de puternici ca să 
ia cu ei tot ce li s-a dat. 

Însă Agenor încetase să mai asculte şi Musaron aştepta în 
zadar un răspuns la gluma pe care o făcuse. Între timp, se 
lăsase noaptea, şi Agenor, rezemat de unul din acele 
balcoane cu ornamente în formă de trifoi, ale căror goluri 
sunt umplute cu frunze şi flori ce se caţără de-a lungul 
stâlpilor de marmură formând o boltă deasupra ferestrelor, 
Agenor asculta zvonul îndepărtat al serbării care se stingea 
în jurul lui. În acelaşi timp adierea serii îi răcorea fruntea 
plină de gânduri înfierbântate, iar mirosul pătrunzător al 
mirţilor şi iasomiilor îi reamintea grădinile alcazarului din 
Sevilla şi ale lui Ernauton din Bordeaux. Aceste amintiri îl 
făcură să nu dea atenţie povestirilor lui Musaron. 

Astfel că Musaron, care ştia să mânuiască starea de spirit 
a stăpânului său după împrejurări, sarcină totdeauna 
uşoară pentru cei care ne iubesc şi ne cunosc tainele, 
Musaron alese, pentru a-i schimba gândurile stăpânului, un 
subiect care credea că îl va scoate cu siguranţă din visare. 

— Ştiţi, senior Agenor, spuse el, că toate aceste serbări nu 
sunt decât preludiul războiului, şi că o mare expediţie 


împotriva lui don Pedro va urma după ceremonia de azi, 
pentru ca să dea ţara celui care a luat coroana? 

— Ei bine! răspunse Agenor, fie! Vom face această 
expediţie. 

— E mult de mers, seniore. 

— Nu-i nimic! Vom merge mult. 

— Acolo - Musaron arătă cu mâna nemărginirea - acolo 
vrea seniorul Bertrand să lase să le putrezească oasele 
tuturor companiilor. Ştiţi? 

— Ei bine! oasele noastre vor putrezi împreună, Musaron. 

— Desigur că e o mare cinste pentru mine, monseniore, 
însă... 

— Însă ce? 

— Însă are dreptate cine spune că stăpânul e tot stăpân şi 
sluga e tot slugă, adică o biată unealtă. 

— Pentru ce, Musaron? întrebă Agenor, mirat în sfârşit de 
tonul plângăreţ pe care se părea că îl adoptase scutierul. 

— Pentru că ne deosebim întru totul: dumneavoastră care 
sunteţi un nobil cavaler, vă slujiţi stăpânii pentru onoare, 
după cât se pare; însă eu... 

— Ei bine! tu... 

— Şi eu vă slujesc pentru onoare, mai întâi, apoi pentru 
plăcerea de a fi în preajma dumneavoastră, şi în sfârşit 
pentru a-mi primi simbria. 

— Şi eu am simbria mea, răspunse Agenor cu oarecare 
amărăciune. Nu l-ai văzut mai zilele trecute pe seniorul 
Bertrand aducându-mi o sută de scuzi de aur din partea 
regelui, a noului rege? 

— Ştiu, seniore. 

— Atunci! din cei o sută de scuzi de aur, adăugă tânărul 
râzând, nu ai avut partea ta? 

— Şi încă o bună parte, desigur, pentru că am avut totul. 

— După câte vezi am şi eu simbria mea, pentru că tu ai 
încasat-o. 

— Da; însă iată unde voiam să ajung, şi anume, că nu 
sunteţi plătit după meritele dumneavoastră. O sută de scuzi 


de aur! aş putea cita treizeci de ofiţeri care au primit cinci 
sute şi pe care, în afară de asta, regele i-a făcut baroni sau 
banereţi20, sau chiar seneşali ai casei sale. 

— Ceea ce înseamnă că regele m-a uitat, nu-i aşa? 

— Întocmai. 

— Cu atât mai bine, Musaron, cu atât mai bine. Prefer ca 
regii să mă uite, în chipul acesta, cel puţin nu-mi fac rău. 

— Haida de! zise Musaron, vreţi să mă faceţi să cred că 
sunteţi fericit stând să vă plictisiţi în această grădină, pe 
când ceilalţi sunt ocupați acolo să ciocnească cupe de aur şi 
să înapoieze doamnelor zâmbete dulci? 

— Şi totuşi aşa e, jupâne Musaron, răspunse Agenor. Şi 
când ţi-o spun eu, te rog să mă crezi. M-am desfătat mai 
mult sub mirţii aceştia, singur cu gândurile mele, decât au 
făcut-o o sută de cavaleri acolo, îmbătându-se cu vin de 
Xeres la palatul regal. 

— Nu e firesc ce faceţi. 

— Ia-o cum vrei. 

Musaron clătină din cap. 

— Aş fi servit-o pe Senioria Voastră la masă, zise el, şi e 
măgulitor să poţi spune când te înapoiezi în ţara ta: „L-am 
servit pe stăpânul meu la ospăţul încoronării regelui Henric 
de Transtamare”. 

Agenor clătină din cap la rândul său cu un zâmbet trist. 

— Eşti scutierul unui biet aventurier, meştere Musaron, 
zise el; mulţumeşte-te că trăieşti; e o dovadă că n-ai murit 
de foame, ceea ce ar fi putut să ni se întâmple şi nouă, 
deoarece s-a întâmplat la atâţia alţii. Dealtminteri cei o sută 
de scuzi de aur... 

— Fără îndoială, cei o sută de scuzi de aur îi am, zise 
Musaron, însă dacă îi cheltuiesc n-o să-i mai am, şi atunci cu 
ce vom trăi? Cu ce vom plăti alifiile şi doctorii când frumosul 
vostru zel pentru don Henric va face să fim răniţi sau 
stâlciţi? 

— Eşti un servitor cumsecade, Musaron, spuse Mauleon 
râzând, şi sănătatea ta mi-e scumpă. Du-te aşadar şi te 


odihneşte, Musaron, se face târziu, şi lasă-mă pe mine să 
mă desfăt din nou în felul meu stând de vorbă cu gândurile 
mele. Du-te şi mâine ai să fii mai dispus să iei din nou 
hamul. 

Musaron se supuse. Se retrase zâmbind pe ascuns, căci 
credea să fi trezit puţină ambiţie în sufletul stăpânului său, 
şi nădăjduia că această ambiţie avea să-şi arate roadele. 

Dar nici vorbă nu era despre aşa ceva. Agenor, cufundat 
pe de-a-ntregul în gândurile lui de dragoste, nu se ocupa în 
realitate nici de ducate, nici de comori; suferea de acea 
nostalgie dureroasă care ne face să regretăm ca pe oa 
doua patrie orice ţară în care am fost fericiţi. 

Regreta deci grădinile de la Alcazar şi din Bordeaux. 

Şi totuşi, aşa cum o urmă de lumină rămâne pe cer când 
soarele a dispărut, tot aşa o urmă a cuvintelor lui Musaron 
îi rămase în minte, chiar după plecarea scutierului. 

— Eu, îşi zicea el cu voce tare, eu să ajung un senior 
bogat, căpitan puternic! Nu, nu presimt nimic asemănător 
în destinul meu. Nu am gust, putere, înflăcărare decât 
pentru a cuceri o singură fericire. Ce-mi pasă mie că sunt 
uitat la împărţirea favorurilor regale, regii sunt toţi 
nerecunoscători; ce-mi pasă dacă nu m-a poftit conetabilul 
şi pe mine la serbare şi nu m-a remarcat printre căpitani, 
oamenii sunt uituci şi nedrepţi. Apoi, la urma urmelor, 
adăugă el, când mă voi fi plictisit de uitarea şi de 
nedreptatea lor, voi cere să fiu liber o vreme. 

— Ia-o mai domol! strigă un glas lângă Agenor, care 
tresări şi se dădu înapoi aproape speriat, ia-o mai domol, 
tinere, avem nevoie de dumneata. 

Agenor se întoarse şi văzu doi bărbaţi înfăşuraţi în nişte 
mantale de culoare închisă, care tocmai atunci apăreau din 
boschetul de verdeață, unde nu crezuse că era cineva, 
preocuparea lui împiedicându-l să audă zgomotul paşilor pe 
Nisip. 

Cel care vorbise veni la Mauleon şi îi atinse braţul. 

— Conetabilul! murmură tânărul. 


— Care vine să-ţi dovedească prin prezenţa lui că nu te-a 
uitat, urmă Bertrand. 

— Asta pentru că nu sunteţi rege, zise Mauleon. 

— E adevărat, conetabilul nu este rege, spuse al doilea 
personaj, însă eu, eu sunt, conte, şi după câte îmi amintesc, 
chiar dumitale îţi datorez o parte din coroana mea. 

Agenor îl recunoscu pe don Henric. 

— Seniore, bolborosi el fâstăâcit, iertaţi-mă, vă rog. 

— Te-am şi iertat, cavalere, răspunse regele; numai că, 
întrucât nu ai luat parte cu nimic la răsplata altora, vei avea 
ceva mai mult decât au avut ceilalţi. 

— Nimic, sire, nimic! zise Mauleon, nu vreau nimic, căci s- 
ar crede că am cerut. 

Don Henric zâmbi. 

— Linişteşte-te, cavalere, urmă el. Nu se va spune aşa 
ceva, ţi-o garantez, căci puţini ar cere ceea ce vreau eu să-ţi 
ofer. Misiunea e plină de primejdii, însă în acelaşi timp e 
atât de onorabilă, încât întreaga creştinătate va fi silită să-şi 
aţintească privirile asupra dumitale. Senior de Mauleon, vei 
fi ambasadorul meu, iar eu sunt rege. 

— O! monseniore, nici nu mă gândeam să mă aştept la o 
atât de mare cinste. 

— Haide, fără modestie, tinere, zise Bertrand, la început 
regele voia să mă trimită pe mine unde te duci dumneata, 
dar s-a gândit că poate să fie nevoie de mine aici ca să-i mai 
stăpânesc pe flăcăii din companii, oameni foarte greu de 
stăpânit, te rog să mă crezi. I-am vorbit Alteţei Sale de 
dumneata - tocmai în momentul în care ne învinuiai că te- 
am uitat - ca de un om priceput la vorbă, hotărât şi care 
cunoşti limba spaniolă la perfecţie. Ca bearnez, eşti de fapt 
pe jumătate spaniol. Însă, după cum spunea regele, 
misiunea e primejdioasă: e vorba să te duci la don Pedro. 

— Don Pedro! exclamă Agenor cu o pornire de bucurie. 

— Ah! ah! după câte văd, îţi place, cavalere, reluă Henric. 

Agenor îşi dădu seama că bucuria îl făcuse să se trădeze; 
se stăpâni deci. 


— Da, sire, îmi place, zise el, căci văd un prilej de a o servi 
pe Alteţa Voastră. 

— Mă vei servi într-adevăr, şi încă mult, urmă Henric; căci 
te previn, nobilul meu mesager, va fi în primejdie viaţa 
dumitale. 

— Porunciţi, sire. 

— Va trebui, continuă regele, să străbaţi întreaga câmpie a 
Segoviei, unde trebuie să se afle don Pedro în clipa de faţă. 
Îţi voi da drept scrisoare de acreditare un inel care provine 
de la fratele nostru şi pe care don Pedro îl va recunoaşte cu 
siguranţă. Însă cugetă bine la cele ce am să-ţi spun înainte 
de a primi, cavalere. 

— Spuneţi, sire. 

— "Ţi se porunceşte, dacă vei fi atacat pe drum, luat 
prizonier, ameninţat cu moartea, ţi se porunceşte să nu 
dezvălui scopul misiunii dumitale; îi vei descuraja prea mult 
pe partizanii noştri făcându-i să afle că de la înălţimea stării 
mele înfloritoare am făcut propuneri de împăcare 
duşmanului meu. 

— De împăcare! exclamă Agenor surprins. 

— Aşa vrea conetabilul, zise regele. 

— Sire, eu nu vreau niciodată, eu rog, spuse conetabilul. 
Am rugat-o pe Alteţa Voastră să cântărească bine 
gravitatea, faţă de Dumnezeu, a unui război ca acela pe 
care îl faceţi. Într-o asemenea împrejurare, nu e de ajuns să 
ai de partea ta regii pământului, trebuie să-l ai şi pe regele 
cerului. E adevărat că îmi calc instrucţiunile ce le-am 
primit, îndemnând la pace. Dar însuşi regele Carol al V-lea 
mă va aproba în înţelepciunea sa atunci când îi voi spune: 
Sire, erau doi fraţi născuţi din acelaşi tată care, trăgând 
spada unul împotriva celuilalt, puteau să se întâlnească într- 
O zi şi să se sugrume între ei. Sire, pentru ca Dumnezeu să-i 
ierte unui frate de a fi tras spada împotriva fratelui său, 
trebuie ca mai înainte acela care doreşte iertarea lui 
Dumnezeu să fi încercat totul pentru a împiedica 
nenorocirea. Don Pedro v-a oferit pacea şi aţi refuzat-o, căci 


primind-o s-ar fi putut crede că vă era teamă; acum când 
sunteţi învingător, când sunteţi încoronat, când sunteţi 
rege, oferiţi-i-o la rândul vostru, şi se va spune că sunteţi un 
prinţ mărinimos, fără ambiţie, doar prieten al dreptăţii; şi 
restul de state pe care le veţi pierde acum vă vor reveni în 
curând prin liberul consimţământ al supuşilor. Dacă refuză, 
atunci vom merge înainte şi nu veţi mai avea să vă reproşaţi 
nimic, deoarece el singur îşi va fi pregătit ruina. 

— Da, răspunse Henric oftând; însă voi mai găsi eu prilejul 
să-l ruinez? 

— Seniore, zise Bertrand, eu am spus ce-am spus şi am 
vorbit după conştiinţa mea. Un om care vrea să urmeze 
drumul drept, nu trebuie să spună că acest drum ar fi fost 
tot atât de drept făcând ocolişuri. 

— Fie, atunci! făcu regele resemnându-se, cel puţin în 
aparenţă. 

— Maiestatea Voastră e destul de convinsă? întrebă 
Bertrand. 

— Da, definitiv. 

— Fără părere de rău? 

— O! o! zise Henric, îmi ceri prea mult, senior conetabil, îţi 
dau mână liberă să negociezi pacea pentru mine, nu-mi 
cere mai mult. 

— Atunci, sire, urmă Bertrand, daţi-mi voie să-i dau 
cavalerului instrucţiunile, aşa cum le-am hotărât împreună. 

— Nu-ţi mai da osteneala, întrerupse cu vioiciune regele. Îi 
voi explica toate astea contelui, şi de altfel, spuse el mai 
încet, ştii ce mai am să-i dau. 

— Foarte bine! sire, zise Bertrand, care nu bănuia nimic 
din graba pe care o punea regele în a-l îndepărta. 

Şi plecă. Dar n-apucase încă să atingă pragul, că se 
înapoie: 

— Ţineţi minte, sire, zise el: o pace bună, jumătate din 
regat dacă e nevoie, condițiuni cu totul frăţeşti! Un 
manifest foarte prevăzător, foarte creştinesc, nimic care să 
provoace trufia. 


— Da, desigur, spuse regele roşind fără să vrea, da, fii 
încredinţat că intenţiile mele, conetabile... 

Bertrand nu crezu de cuviinţă să mai stăruie. Totuşi, 
pentru o clipă părea să i se fi trezit bănuiala, însă regele îi 
zâmbi atât de prieteneşte la plecare, încât bănuiala i se 
spulberă. 

Regele îl urmări cu privirile. 

— Cavalere, îi spuse el lui Mauleon de îndată ce 
conetabilul se pierdu printre copaci, iată inelul care trebuie 
să te acrediteze pe lângă don Pedro; însă cuvintele pe care 
le-a rostit conetabilul să se şteargă din amintirea dumitale, 
spre a le lăsa pe ale mele să se întipărească adânc. 

Agenor făcu semn că ascultă. 

— Îi făgăduiesc pacea lui don Pedro, urmă Henric, îi voi 
lăsa jumătate din Spania, începând de la Madrid până la 
Cadix, voi rămâne fratele şi aliatul său, dar cu o condiţie. 

Agenor înălţă capul, surprins mai mult de tonul decât de 
vorbele prinţului. 

— Da, reluă Henric, orice ar spune conetabilul, o repet, cu 
o condiţie. Pari surprins, Mauleon, crezând că am ceva de 
ascuns faţă de bunul cavaler. Ascultă: conetabilul este un 
breton, un om de o cinste încăpăţânată, însă nu cunoaşte 
cât de puţin preţuiesc jurămintele în Spania, unde patima 
arde mai cu putere inimile decât o face soarele cu 
pământul. Nu poate deci să ştie cât de mult mă urăşte don 
Pedro. El, breton loial, uită că don Pedro l-a ucis pe fratele 
meu don Frederic prin trădare şi a sugrumat-o pe sora 
stăpânului său fără judecată. Îşi închipuie că aici războiul se 
duce pe câmpurile de luptă, ca în Franţa. Regele Carol, 
care i-a poruncit să-l nimicească pe don Pedro, îl cunoaşte 
mai bine; astfel că geniul său mi-a insuflat poruncile pe care 
ţi le dau. 

Agenor se înclină înspăimântat în fundul sufletului de 
aceste regale destăinuiri. 

— Vei merge aşadar la don Pedro, urmă regele, şi îi vei 
făgădui în numele meu tot ce ţi-am spus, în schimbul 


maurului Mothril şi a douăsprezece notabilităţi de la curtea 
sa, ale căror nume sunt trecute pe acest pergament, care 
îmi vor fi predaţi cu familiile şi averile lor drept ostatici. 

Agenor tresări. Regele spusese douăsprezece notabilităţi 
cu familiile lor; Mothril, dacă venea la curtea regelui 
Henric, trebuia deci să vină cu Aissa. 

— În care caz, urmă regele, mi-i vei aduce. 

Un fior de bucurie trecu prin vinele lui Agenor şi nu-i 
scăpă lui Henric, numai că se înşelă asupra pricinei. 

— Te înfricoşezi, zise don Henric, nu te teme de nimic; te 
gândeşti poate că în mijlocul acelor păgâni viaţa dumitale e 
supusă primejdiilor pe drum. Nu, primejdia nu e mare, 
după părerea mea, cel puţin; grăbeşte-te să ajungi la Duero 
şi de îndată ce-l vei fi traversat, vei găsi de partea 
ceastălaltă a țărmului o escortă care te va pune la adăpost 
de orice insulte şi îmi va asigura primirea ostaticilor. 

— Sire, Alteța Voastră s-a înşelat, spuse Mauleon. Nu frica 
m-a făcut să tresar. 

— Dar atunci ce? întrebă regele. 

— Nerăbdarea de a intra în campanie pentru serviciul 
vostru; aş vrea să fiu plecat. 

— Bun! eşti un cavaler viteaz, exclamă Henric. O inimă 
nobilă şi vei ajunge departe, ţi-o spun eu, tinere, dacă vrei 
în mod sincer să-ţi legi soarta de a mea. 

— Vai! seniore, spuse Mauleon, mă răsplătiți mai mult 
decât merit. 

— Aşadar vei pleca? 

— Numaidecât. 

— Pleacă. lată trei diamante cărora li se zice cei Trei Magi; 
fiecare valorează o mie de scuzi de aur pentru evrei, şi 
Spania nu duce lipsă de evrei. Îţi mai dau încă o mie de 
fiorini, însă numai pentru punga scutierului dumitale. 

— Seniore, mă copleşiţi, zise Mauleon. 

— La întoarcere, urmă Henric, te voi face comandantul 
unei baniere de o sută de lănci echipată pe spezele mele. 

— O! nici un cuvânt mai mult, seniore, vă rog stăruitor. 


— Însă făgăduieşte-mi să nu-i spui nimic conetabilului 
despre condiţiile ce le impun fratelui meu. 

— O! n-aveţi nici o teamă, sire, căci s-ar opune acestor 
condiţii şi nici eu nu vreau să se opună. 

— Îţi mulţumesc, cavalere, zise Henric. Eşti mai mult decât 
viteaz, eşti deştept. 

„Sunt îndrăgostit, murmură Mauleon în sinea lui, şi se zice 
că dragostea dăruieşte toate calităţile pe care nu le ai”. 

Regele se duse să-l întâlnească pe Duguesclin. 

În timpul acesta, Agenor îşi trezea scutierul; şi două ore 
mai târziu, pe un frumos clar de lună, stăpân şi scutier 
porneau la trap pe drumul spre Segovia. 

XXX CUM, LA ÎNAPOIEREA SA, DON PEDRO A OBSERVAT 
LITIERA ŞI TOT CE A URMAT DE AICI În timpul acesta don 
Pedro ajunsese la Segovia, purtând în fundul sufletului o 
durere amară. 

Primele lovituri aduse regalității sale de zece ani îl 
impresionaseră mai mult decât nereuşita de mai târziu în 
bătălii şi trădările celor mai buni prieteni ai săi. | se părea 
de asemenea că a străbate Spania cu băgare de seamă, ca 
un vagabond de noapte, el care hoinărea prin Sevilla fără 
altă pază decât spada, fără altă deghizare decât mantaua, 
însemna să fugă, şi un rege e pierdut dacă fie şi numai o 
singură dată îşi pune la-ndoială inviolabilitatea. 

Însă alături de el, asemenea geniului antic care insufla 
mânia în inima lui Achile, galopând când el îşi iuţea mersul, 
oprindu-se când îşi încetinea pasul, se afla Mothril, 
adevărat geniu al urii şi al furiei, care îi vâra neîncetat în 
suflet răutatea ce-i oferea fructele fermecător de acre ale 
răzbunării, Mothril, neîntrecut în a născoci răul şi a fugi de 
primejdie, Mothril, a cărui elocinţă nesecată, inspirându-se, 
ca să zicem aşa, din comorile necunoscute ale Orientului, îi 
arăta acestui rege fugar mai multe comori, mai multe 
resurse, mai multă putere decât visase el în cele mai 
frumoase zile ale sale. 


Datorită lui, drumul prăfuit şi lung se aduna întocmai ca 
firul pe care-l înfăşoară torcătoarea. Mothril, omul 
deşertului, ştia să găsească, atunci când era arşiţa mai 
mare, izvorul rece ca gheaţa ascuns pe sub stejari şi 
platani. Mothril ştia, la trecerea sa prin oraşe, să atragă 
asupra lui don Pedro câteva strigăte de bucurie, câteva 
demonstraţii de credinţă, ultime sclipiri ale regalității 
muribunde. 

— Poporul mai mă iubeşte încă, zicea regele, sau se teme 
şi acum de mine, ceea ce este poate mai bine. 

— Deveniţi din nou cu adevărat rege, şi veţi vedea dacă 
poporul n-o să vă adore, sau dacă n-o să tremure în faţa 
voastră, răspundea Mothril cu o ironie abia ghicită. 


Totuşi în mijlocul acestor temeri şi acestor speranţe, 
acestor întrebări ale lui don Pedro, Mothril băgase de 
seamă cu bucurie un lucru şi anume o tăcere totală din 
partea regelui cu privire la Maria Padilla. Această vrăjitoare 
care, atunci când se afla de faţă, avea o atât de mare 
înrâurire asupra lui, ce era pusă pe seama puterii sale 
vrăjitoreşti, când lipsea părea nu numai alungată din inima 
lui, dar înlăturată chiar din amintire. Aceasta pentru că don 
Pedro, imaginaţie înflăcărată, rege capricios, om al sudului, 
adică un om pătimaş în toată puterea cuvântului, era, de la 
începutul călătoriei sale împreună cu Mothril, supus 
înrâuririi unui alt gând: litiera aceea mereu închisă de la 
Bordeaux la Vittoria, femeia aceea care fugea târâtă de 
Mothril prin munţi, al cărei văl ridicat în două sau trei 
rânduri de vânt, lăsase să se întrezărească una din acele 
zâne adorabile din Orient cu ochi strălucitori, cu părul ce 
da în albastru de negru ce era, cu tenul catifelat; acel sunet 
al guzlei care prin întuneric veghea cu dragoste, în vreme 
ce don Pedro veghea cu nelinişte, toate astea îndepărtaseră 
puţin câte puţin de don Pedro amintirea Mariei Padilla; iar 
neajunsul pricinuit iubitei absente se datora mai puţin 
depărtării şi mai mult prezenţei acelei fiinţe necunoscute şi 
misterioase, pe care don Pedro, cu imaginaţia lui pitorească 
şi înflăcărată, era gata să o ia drept vreun spiriduş supus lui 
Mothril, vrăjitor mai puternic decât el. 

Ajunseră astfel la Segovia fără ca nici o piedică serioasă să 
se fi opus înaintării regelui. Acolo, nimic nu era schimbat. 
Regele regăsi toate aşa cum le lăsase: un tron într-un palat, 
arcaşi într-un oraş prietenos, supuşi respectuoşi în jurul 
arcaşilor. 

Regele răsuflă uşurat. 

A doua zi după sosirea sa, se anunţă apropierea unei trupe 
numeroase; era Caverley cu oamenii lui care, credincioşi 
jurămintelor făcute suveranului lor, veneau, mânaţi de acel 
spirit naţional care din totdeauna a făcut puterea Angliei, să 


se alipească aliatului prinţului Negru, care şi el era aşteptat 
de don Pedro. 

Chiar în ajun, pe drum, li se alăturase un corp numeros de 
oameni din Granada, de andaluzi, şi de mauri, care alergau 
în ajutorul regelui. 

În curând sosi un emisar din partea prinţului de Wales, 
acel veşnic şi neobosit duşman al numelui de francez, pe 
care loan şi Carol al V-lea, în timpul celor două domnii ale 
lor l-au întâlnit pretutindeni unde Franţa a avut de suferit o 
înfrângere. Emisarul aducea regelui don Pedro veşti din 
cele mai bune. 

Prinţul Negru adunase o armată la Auch, şi de 
douăsprezece zile se afla în marş cu această armată; din 
centrul Navarrei, aliat pe care prinţul englez îl despărţise 
de don Henric, trimisese acel emisar la regele don Pedro 
pentru a-i anunţa apropiata sosire. 

Tronul lui don Pedro, zdruncinat o clipă de proclamarea lui 
Henric de Transtamare drept rege la Burgos, se consolida, 
deci, din ce în ce mai mult. Şi pe măsură ce se consolida 
alergau din toate părţile acei partizani permanenţi ai 
puterii, oameni de treabă de altfel care se şi pregăteau să 
meargă spre Burgos pentru a-l saluta pe don Henric, când 
aflaseră că nu era încă timpul să pornească la drum şi că s- 
ar putea foarte bine, dacă se grăbeau prea tare, să lase în 
urma lor un rege nu îndeajuns de detronat. 

La aceştia, totdeauna numeroşi dealtminteri, se alătura 
grupul mai puţin compact însă mai bine ales de credincioşi, 
inimi curate, strălucitoare şi solide ca diamantul, pentru 
care regele încoronat e rege până moare, dat fiind că s-au 
făcut sclavi ai jurământului lor în ziua când au jurat 
credinţă regelui. Oamenii aceştia pot să sufere, să se teamă 
şi chiar să-l urască pe omul care sălăşluieşte în trupul unui 
prinţ, însă aşteaptă cu răbdare şi în mod cinstit ca 
Dumnezeu să-i dezlege de făgăduială chemându-l la el pe 
alesul său. 


Oamenii aceştia cinstiţi sunt uşor de recunoscut în toate 
timpurile şi în toate epocile. Sunt mai puţin arătoşi ca 
ceilalţi, vorbesc cu mai puţină îngâmfare, şi după ce l-au 
salutat cu umilinţă şi cu respect pe regele restabilit pe tron, 
se dau de-o parte, în fruntea vasalilor, şi aşteaptă momentul 
de a se lăsa ucişi pentru acest principiu. 

Singurul lucru care aducea oarecare răceală în primirea 
pe care o făceau lui don Pedro aceşti credincioşi slujitori 
era prezenţa maurilor, mai puternici ca niciodată pe lângă 
rege. 

Acea rasă războinică de sarazini roia în jurul lui Mothril, 
întocmai ca albinele în jurul stupului în care era închisă 
regina lor. Simţeau că maurul dibaci şi îndrăzneţ e cel care 
îi strângea în jurul regelui creştin, la fel de îndrăzneţ şi 
dibaci; astfel că ei formau un corp de armată de temut, şi 
cum aveau totul de câşigat prin mijlocirea războaielor 
civile, alergau din toate părţile cu un entuziasm şi o râvnă 
pe care supuşii creştini le admirau şi le pizmuiau, 
rămânând într-o tăcută nepăsare. 

Don Pedro găsi din nou aur în vistierii; se înconjură 
numaidecât de acel lux prestigios care cucereşte inimile. Şi 
cum prinţul de Wales trebuia să-şi facă în curând intrarea în 
Segovia, don Pedro socoti că nişte serbări măreţe, a căror 
strălucire ar face să pălească fastul trecător al încoronării 
lui Henric, ar readuce încrederea poporului şi l-ar face să 
mărturisească tuturor că acela este singurul şi adevăratul 
rege: cel care posedă şi care cheltuieşte mai mult. 

În vremea asta Mothril urmărea acel proiect conceput mai 
de mult, prin care avea să aibă în mână pe don Pedro cel 
stăpânit de simţuri, aşa cum îl ţinea deja în frâu din cuget. 
În fiecare noapte se făcea auzită guzla Aissei, care, ca o 
adevărată fiică a Orientului, cânta numai cântece de 
dragoste, ale căror note zburau purtate de adierea vântului 
şi veneau să mângâie singurătatea prinţului aducând 
sângelui său înfierbântat acele negrăite voluptăţi, somn 
trecător al neobositelor constituţii fizice din sud. 


Mothril aştepta în fiecare zi un cuvânt din partea lui don 
Pedro care să-i dezvăluie prezenţa acelei văpăi tainice pe 
care o simţea că arde în el, însă acel cuvânt îl aştepta în 
zadar. 

Totuşi într-o zi don Pedro îi spuse pe neaşteptate şi fără 
nici o introducere, ca şi când ar fi făcut o sforţare puternică 
pentru a rupe o legătură ce părea să-i ţină limba înlănţuită: 

— Ce se aude, Mothril, nici o veste de la Sevilla? 

Acest cuvânt dezvăluia toată neliniştea lui don Pedro. 
Cuvântul Sevilla voia să spună Maria Padilla. 

Mothril tresări; chiar în dimineaţa aceea pusese să-l 
prindă pe drumul de la Toledo la Segovia, şi poruncise să-l 
arunce în râul Adaja, pe un sclav nubian ce aducea o 
scrisoare de la Maria Padilla pentru rege. 

— Nu, sire, zise el. 

Don Pedro căzu într-o visare posomorâtă. Apoi, 
răspunzând cu glas tare glasului care-i vorbea în şoaptă: 

— Aşadar s-a şters din mintea femeii patima mistuitoare 
căreia a trebuit să-i sacrific frate, soţie, onoare şi coroană, 
murmură don Pedro. Căci coroana cine mi-o smulge de pe 
cap? Nu doar bastardul don Henric, ci şi conetabilul. 

Don Pedro făcu un gest de ameninţare ce nu făgăduia 
nimic bun lui Duguesclin, dacă vreodată soarta haină avea 
să-l facă să cadă din nou în mâinile lui don Pedro. 

Mothril nu-l urmă pe rege în direcţia asta; privirea lui se 
opri asupra unei alte ţinte. 

— Dona Maria, reluă el, voia să fie regină înainte de toate, 
şi după cum la Sevilla s-ar putea să se creadă că Alteţa 
Voastră nu mai este rege... 

— Mi-ai mai spus-o, Mothril, şi nu te-am crezut. 

— V-o repet, sire, şi începeţi să mă credeţi. V-am mai spus- 
o, atunci când mi-aţi poruncit să mă duc la Coimbra să-l 
caut pe nefericitul don Frederic... 

— Mothril! 

— Ştiţi cu câtă încetineală, ba aş zice aproape cu silă, am 
îndeplinit acea poruncă. 


— Taci! Mothril, taci! strigă don Pedro. 

— Totuşi onoarea voastră era destul de compromisă, sire. 

— Da, negreşit; însă nu se pot pune aceste crime în seama 
Mariei Padilla; ei erau ticăloşi... 

— Fără îndoială; însă fără Maria Padilla n-aţi fi aflat nimic, 
căci eu tăceam, şi totuşi n-o făceam din neştiinţă. 

— Ea mă iubea atunci, şi de aceea era geloasă! 

— Sunteţi rege, şi la moartea nefericitei Blanche, putea să 
ajungă regină. De altfel, poţi fi gelos fără să iubeşti. Eraţi 
gelos pe dona Bianca, o iubeaţi, sire? 

În momentul acela, ca şi când cuvintele rostite de Mothril 
ar fi fost un semnal, se auziră sunetele guzlei, iar cuvintele 
Aissei, prea depărtate ca să poată fi înţelese, veniră să 
răsune la urechile lui don Pedro ca un murmur armonios. 

— Aissa! îngână regele, nu e Aissa cea care cântă? 

— Cred că da, seniore, spuse Mothril. 

— Fiica sau sclava ta favorită, nu-i aşa? întrebă don Pedro 
într-o doară. 

Mothril dădu din cap zâmbind. 

— O! nu! zise el. În faţa unei fiice nu îngenunchezi, sire; în 
faţa unei sclave cumpărate cu aur, un bărbat bătrân şi 
înţelept nu-şi împreunează mâinile. 

— Dar cine e atunci? izbucni don Pedro, ale cărui gânduri 
concentrate o clipă asupra misterioasei tinere îşi rupeau 
zăgazurile. Îţi baţi joc de mine, maur blestemat, sau mă arzi 
fără temei cu un fier roşu pentru a avea plăcerea să mă vezi 
sărind ca un taur? 

Mothril se dădu înapoi aproape înspăimântat, atât de 
neaşteptată şi puternică fusese ieşirea regelui. 

— Ai să răspunzi odată! strigă don Pedro în prada unuia 
din acele deliruri care îl schimbau pe rege într-un nebun, 
pe om într-o fiară sălbatică. 

— Sire, nu îndrăznesc să vă spun. 

— Atunci adu-mi-o pe această femeie, strigă don Pedro, s-o 
întreb chiar pe ea. 


— O! seniore! făcu Mothril, înspăimântat de asemenea 
poruncă. 

— Eu sunt stăpânul, fă ce ţi-am spus! 

— Seniore, îndurare! 

— Să fie aici numaidecât, sau mă duc eu s-o smulg din 
apartamentul ei. 

— Seniore, spuse Mothril ridicându-se cu gravitatea calmă 
şi solemnă a orientalilor, Aissa este de o obârşie prea înaltă 
pentru a fi atinsă de nişte mâini profane. Nu o insultaţi pe 
Aissa, rege don Pedro! 

— Şi cu ce ar putea s-o insulte pe maură dragostea mea? 
întrebă regele don Pedro. Soţiile mele erau fiice de prinți, şi 
nu odată iubitele mele au fost la înălţimea soțiilor mele. 

— Seniore, zise Mothril, dacă Aissa ar fi fost fiica mea, aşa 
cum gândiţi, v-aş spune: Rege don Pedro, cruţaţi-mi copila, 
nu-l necinstiţi pe slujitorul vostru. Şi poate, recunoscând 
glasul celui ce v-a dat atâtea sfaturi bune, mi-aţi cruța 
copila. Însă Aissa are în vine un sânge mai nobil decât 
sângele soțiilor şi iubitelor voastre; Aissa este mai nobilă 
decât o prinţesă, Aissa este fiica regelui Mohamed, urmaşul 
marelui Mohamed profetul. După cum vedeţi, Aissa este mai 
mult decât o prinţesă, mai mult decât o regină, şi vă implor, 
rege don Pedro, s-o respectaţi pe Aissa. 

Don Pedro se opri, subjugat de autoritatea plină de 
semeţie a maurului. 

— Fiica lui Mohamed, regele Granadei! murmură el. 

— Da, fiica lui Mohamed, regele Granadei, care aţi 
poruncit să fie ucis. Eram în slujba acelui mare prinţ, după 
cum ştiţi, şi am salvat-o atunci când soldaţii voştri îi jefuiau 
palatul, şi când un sclav o ducea cu el înfăşurată în mantaua 
lui pentru a o vinde, acum nouă ani. Aissa avea abia şapte 
ani; aţi auzit că eram un sfetnic credincios şi m-aţi chemat 
la curtea voastră. Dumnezeu voia să vă slujesc. Sunteţi 
stăpânul, sunteţi mare printre cei mari, m-am supus. Dar 
lângă noul stăpân m-a urmat fiica fostului meu stăpân; ea 
credea că-i sunt tată; biata copilă! Crescută în harem fără 


să fi văzut niciodată chipul plin de măreție al sultanului care 
nu mai este. Acum îmi cunoaşteţi taina, mi-aţi smuls-o cu 
sila! Dar ţineţi minte, rege don Pedro, că veghez ca un sclav 
devotat la cele mai mici capricii ale voastre, dar că mă voi 
ridica întocmai ca şarpele pentru a apăra împotriva voastră 
singurul lucru care are întâietate înaintea voastră. 

— Dar o iubesc pe Aissa, izbucni don Pedro scos din fire. 

— Iubiţi-o, sire, puteţi s-o faceţi, căci este de o obârşie cel 
puţin egală cu a voastră; iubiţi-o, dar dobândiţi-o cu voia ei, 
urmă maurul, nu vă voi împiedica. Sunteţi tânăr, frumos, 
sunteţi puternic. Pentru ce nu v-ar iubi această tânăra 
fecioară şi nu ar acorda iubirii ceea ce vreţi să obţineţi prin 
violenţă! 

La aceste cuvinte, azvârlite ca săgeata unui part şi care 
intrară în străfundul inimii lui don Pedro, Mothril ridică 
draperia şi ieşi de-a-ndărătelea din cameră. 

— Însă are să mă urască, trebuie să mă urască, dacă va 
afla că eu i-am ucis tatăl. 

— Eu nu-l vorbesc niciodată de rău pe stăpânul pe care-l 
slujesc, spuse Mothril ţinând draperia ridicată, iar Aissa nu 
ştie despre voi decât că sunteţi un rege bun şi un mare 
sultan. 

Mothril lăsă draperia să cadă din nou, iar don Pedro putu 
auzi câtva timp, pe lespezi, zgomotul mersului său agale şi 
solemn care se îndrepta spre camera Aissei. 

XXXI CUM A FOST NUMITI MOTHRIL ŞEF AL 
TRIBURILOR MAURE ŞI MINISTRU AL REGELUI DON 
PEDRO Am spus că, părăsindu-l pe rege, Mothril se 
îndreptase spre apartamentul Aissei. 

Fata, închisă în apartamentul ei, păzită de gratii şi 
supravegheată de tatăl ei, aspira după aer în lipsă de 
libertate. 

Aissa nu avea mijloace, aşa cum au femeile din vremea 
noastră să afle veştile care să le ţină loc de corespondenţă; 
pentru ea, a nu-l mai vedea pe Agenor însemna să nu mai 


trăiască; a nu-l mai auzi vorbind însemna să nu mai asculte 
zgomotul acestei lumi. 

Cu toate astea o convingere adâncă trăia în sufletul ei, 
anume că inspirase o dragoste tot atât de mare ca şi 
dragostea ei; ea ştia că numai dacă n-ar fi mort, Agenor, 
care găsise până atunci de trei ori mijlocul de a ajunge 
până la ea, ar găsi mijlocul de a o vedea şia patra oară şi, 
cu încrederea ei tinerească în viitor, i se părea cu neputinţă 
ca Agenor să moară. 

Nu-i mai rămânea deci Aissei altceva de făcut decât să 
aştepte şi să spere. 

Femeile din Orient îşi alcătuiesc o viaţă din visări continui, 
amestecate cu acţiuni energice care sunt trezirile sau 
întreruperile somnului lor voluptuos. Desigur, dacă 
sărmana captivă ar fi putut acţiona pentru a-l regăsi pe 
Mauleon, ar fi acţionat; însă, neştiutoare ca una din acele 
flori ale Orientului al căror parfum şi frăgezime le avea, ea 
nu ştia decât să se întoarcă înspre partea de unde-i venea 
iubirea, acel soare al vieţii ei. Însă a porni la drum, a-şi face 
rost de bani, a pune întrebări, a fugi, erau gânduri care nu-i 
veniseră niciodată în minte, crezându-le absolut cu 
neputinţă. 

De altfel, unde se afla Agenor? Unde se afla chiar ea? Nu 
ştia. La Segovia, fără îndoială; însă numele de Segovia 
reprezenta pentru ea un nume de oraş, atâta tot. Unde se 
afla acest oraş, nu ştia; în care provincie a Spaniei, nu ştia, 
ea care nu cunoştea nici măcar numele diferitelor provincii 
ale Spaniei; ea care făcuse cinci sute de leghe fără a 
cunoaşte ţinuturile pe care le străbătuse, amintindu-şi doar 
trei locuri din acele diferite ţinuturi, adică locurile unde îl 
văzuse pe Agenor. 

Dar cât de adânc îi rămăseseră întipărite în minte cele trei 
locuri! Parcă vedea şi acum malurile Zezerei, acea soră a 
fluviului Tajo, cu pâlcurile ei de măslini sălbatici lângă care 
îi aşezaseră litiera, cu țărmurile ei râpoase şi cu valurile 
întunecate, pline de foşnete şi de suspine din sânul cărora 


păreau că urcă şi acum primul cuvânt de dragoste al lui 
Agenor şi ultimul suspin al nefericitului paj! Parcă vedea 
camera ei de la Alcazar, cu zăbrelele înlănţuite de caprifoi, 
care dădea spre o terasă plină de verdeață, din mijlocul 
căreia ţâşneau şuvoaie de apă înspumată în havuzuri de 
marmură! Parcă vedea în sfârşit grădinile de la Bordeaux 
cu copaci mari cu frunzişul întunecat, care despărţea de 
casă lacul acela de lumină pe care luna o revărsa din înaltul 
cerului Din toate aceste peisaje diferite, fiecare ton, fiecare 
aspect, fiecare amănunt, fiecare frunză erau prezente în 
ochii ei. 

Dar să spună dacă aceste puncte, atât de luminoase totuşi 
în mijlocul întunecimii vieţii sale, erau la dreapta sau la 
stânga ei, în sudul sau în nordul lumii, i-ar fi fost cu 
neputinţă neştiutoarei fete, care nu învățase decât ce se 
învaţă în harem, adică desfătările băii şi visurile 
voluptuoase ale trândăviei. 

Mothril ştia bine toate astea, fără de care ar fi fost mai 
puţin liniştit. 

El intră în camera fetei. 

— Aissa, îi spuse el, după ce se prosternă după obiceiul 
său, pot nădăjdui că vei asculta cu oarecare bunăvoință 
ceea ce am să-ţi spun? 

— Îţi datorez totul şi sunt legată de dumneata, răspunse 
fata privindu-l pe Mothril, ca şi când ar fi dorit ca el să 
poată citi în ochii ei adevărul spuselor sale. 

— Viaţa pe care o duci îţi place? întrebă Mothril. 

— Ce vrei să spui? întrebă Aissa, care căuta în mod vădit 
să afle scopul acestor întrebări. 

— Vreau să ştiu dacă îţi place să trăieşti închisă. 

— O! nu, spuse cu vioiciune Aissa. 

— Ai vrea deci să-ţi schimbi situaţia? 

— Desigur. 

— Ce anume ţi-ar plăcea? 

Aissa tăcu. Singurul lucru pe care l-ar fi dorit nu-l putea 
spune. 


— Nu răspunzi? întrebă Mothril. 

— Nu ştiu ce să răspund, zise ea. 

— Nu ţi-ar plăcea, de pildă, urmă maurul, să alergi pe un 
frumos cal spaniol, urmată de doamne, de cavaleri, de câini 
şi de muzică? 

— Nu asta doresc cel mai mult, răspunse fata. Totuşi mi-ar 
plăcea şi asta; totuşi, numai să... 

Dar se opri. 

— Numai să...? întrebă Mothril curios. 

— Nimic! răspunse trufaşa fată. Nimic! 

Cu toată şovăiala, Mothril înţelese destul de bine ce 
însemna acest „numai să”. 

— Atâta timp cât vei fi cu mine şi voi trece drept tatăl 
dumitale, cu toate că nu am această deosebită cinste, voi fi 
răspunzător de fericirea şi tihna dumitale, Aissa; atâta timp 
cât va fi astfel, singurul lucru pe care l-ai dori nu-l vei putea 
avea. 

— Şi când se vor schimba toate astea? întrebă fata cu 
nevinovata ei nerăbdare. 

— Când un soţ îţi va fi stăpân. 

Aissa clătină din cap 

— Niciodată nu-mi va fi stăpân un soţ, spuse ea. 

— Mă întrerupi, senora, spuse cu seriozitate Mothril. Îţi 
spuneam totuşi lucruri folositoare pentru fericirea 
dumitale. 

Aissa îl privi ţintă pe maur. 

— Spuneam, urmă el, că un soţ poate să-ţi dea libertatea. 

— Libertatea! repetă Aissa. 

— Poate că nu cunoşti prea bine ce înseamnă libertatea, 
repetă Mothril. Am să ţi-o spun. Libertatea este dreptul de 
a ieşi pe străzi fără a avea faţa acoperită şi fără a fi închisă 
într-o litieră; este dreptul de a primi vizite ca la francezi, de 
a lua parte la vânători, la serbări şi de a lua loc la marile 
ospeţe în tovărăşia cavalerilor. 

Pe măsură ce Mothril vorbea, o uşoară roşeaţă înviora 
tenul lipsit de culoare al Aissei. 


— Eu auzisem dimpotrivă, că soţul ridică acest drept în loc 
să-l dea, răspunse şovâind fata. 

— Când este soţ, da, e adevărat uneori; însă înainte de a fi, 
mai cu seamă când ocupă un rang însemnat, îi îngăduie 
logodnicei sale să se poarte aşa cum ţi-am spus. În Spania şi 
în Franţa, de pildă, chiar fiicele regilor creştini ascultă 
vorbe de dragoste şi nu se simt dezonorate pentru acest 
lucru. Cei care trebuie să le ia în căsătorie le lasă să facă 
mai înainte o încercare a vieţii largi şi luxoase care le 
aşteaptă şi pot să-ţi dau şi o pildă: ţi-o reaminteşti pe Maria 
Padilla? 

Aissa continua să asculte. 

— Ce vrei să spui? întrebă fata. 

— Oare Maria Padilla nu era regina serbărilor, stăpâna 
atotputernică la Alcazar, la Sevilla, în provincie, în Spania? 
Nu-ţi mai aduci aminte cum ai văzut-o prin curţile palatului, 
atunci când priveai printre jaluzelele noastre zăbrelite, 
strunindu-şi bidiviul arab şi adunând în jurul ei, zile întregi, 
pe cavalerii pe care îi prefera? În timpul acela, după cum ţi- 
o spuneam, trăiai izolată şi ascunsă, neputând păşi pragul 
camerei, nevăzând decât pe femeile dumitale şi neputând 
vorbi cu nimeni despre ce aveai în minte sau în inimă. 

— Însă dona Maria Padilla îl iubea pe don Pedro, zise 
Aissa, căci atunci când iubeşti în ţara asta, eşti liber, după 
cât se pare, să i-o spui de faţă cu toată lumea celui pe care-l 
iubeşti. Acesta te alege, dar nu te cumpără, ca în Africa. 
Dona Maria îl iubea pe don Pedro, ţi-o spun, iar eu nu-l voi 
iubi pe cel ce s-ar gândi să mă ia în căsătorie. 

— Parcă poţi şti, senora? 

— Cine este? întrebă cu vioiciune Aissa. 

— Mă întrebi cu prea multă înflăcărare, făcu Mothril. 

— Iar dumneata îmi răspunzi cu destulă încetineală, spuse 
Aissa. 

— Ei bine! Voiam să spun că dona Maria era liberă. 

— Nu, deoarece iubea. 

— Poţi fi liber chiar când iubeşti, senora. 


— Cum aşa? 

— Încetezi de a mai iubi, asta-i tot. 

Aissa înălţă din umeri, ca şi când i s-ar fi spus un lucru cu 
neputinţă. 

— Dona Maria a devenit iarăşi liberă, ţi-o spun, căci don 
Pedro nu o mai iubeşte şi nu mai este iubit de ea. 

Aissa înălţă capul cu surprindere, maurul urmă. 

— Vezi aşadar, Aissa, că deşi nu s-au căsătorit, amândoi s- 
au bucurat totuşi de rangul înalt şi de bunăstarea pe care le 
dau un rang înalt şi nişte legături ilustre. 

— Unde vrei să ajungi? întrebă Aissa, ca şi când ar fi fost 
luminată deodată de un fulger. 

— Vreau să-ţi spun ceea ce ai şi înţeles destul de bine, 
răspunse Mothril. 

— Spune totuşi. 

— Anume că un ilustru senior... 

— Regele, nu-i aşa? 

— Chiar regele, senora, răspunse Mothril înclinându-se. 

— Se gândeşte să-mi dea locul lăsat liber de Maria Padilla. 

— Şi coroana sa. 

— Ca şi Mariei Padilla? 

— Dona Maria nu a ştiut să obţină decât făgăduieli; o alta 
mai tânără, mai frumoasă, mai isteaţă, va şti să facă în aşa 
fel încât să i se dea. 

— Dar ea, care nu mai este iubită, ce va deveni? întrebă 
fata dusă pe gânduri şi întrerupându-şi mişcarea iute pe 
care degetele ei subţiri o imprimau boabelor unor mătănii 
din lemn de aloe fixate într-o montură de aur. 

— O! făcu Mothril prefăcându-se nepăsător, şi-a găsit o 
altă fericire. Unii zic că s-a temut de războaiele în care va fi 
târât regele, alţii, şi asta e mai probabil, că iubind o altă 
persoană, se va căsători cu această altă persoană. 

— Care persoană? 

— Un cavaler, răspunse Mothril. 

Aissa căzu într-o visare adâncă, deoarece aceste cuvinte 
viclene îi dezvăluiau rând pe rând, ca printr-o putere 


vrăjită, întreg viitorul atât de plăcut pe care îl visa şi căruia, 
din neştiinţă sau din sfială, nu îndrăznise să-i ridice vălul. 

— Ah! se vorbeşte despre aşa ceva? întrebă în cele din 
urmă Aissa încântată. 

— Da, zise Mothril, şi se adaugă că ar fi exclamat, 
recăpătându-şi libertatea: „O! ce noroc mi-a purtat atenţia 
ce mi-a dat-o regele, pentru că m-a scos din casă şi din 
mijlocul tăcerii spre a mă aduce sub acest soare frumos 
care m-a făcut să-mi descopăr dragostea. 

— Da, da, urmă gânditoare fata. 

— Şi cu siguranţă că nu în harem sau în mănăstire ar fi 
găsit ea această bucurie pe care o simte acum. 

— E adevărat, spuse Aissa. 

— Aşadar, chiar interesul fericirii dumitale, Aissa, cere să-l 
asculţi pe rege. 

— Însă regele îmi va lăsa timpul să chibzuiesc, nu-i aşa? 

— Tot timpul pe care-l vei voi şi care se cuvine să fie lăsat 
unei fete nobile ca dumneata. Numai că el este un senior 
trist şi necăjit de nenorocirile lui. Vorba dumitale e blândă 
când vrei; să vrei, Aissa. Don Pedro este un mare rege a 
cărui sensibilitate trebuie cruţată şi ale cărui dorinţe 
trebuie aţâţate. 

— Îl voi asculta pe rege, seniore, răspunse tânăra. 

„Foarte bine, îşi zise Mothril; eram sigur că ambiția va 
vorbi chiar dacă dragostea va tăcea. Îl iubeşte îndeajuns pe 
cavalerul francez pentru a se folosi de prilejul ce i se 
prezintă de a-l revedea; în momentul de faţă îl sacrifică pe 
monarh iubitului, poate că mai târziu voi fi silit să veghez ca 
să nu-l sacrifice pe iubit regelui”. 

— Aşadar nu refuzi să-l vezi pe rege dona Aissa? întrebă 
el. 

— Voi fi slujitoarea respectuoasă a Alteţei Sale, spuse fata. 

— Ba nu, căci, dumneata eşti egala regelui, nu uita asta. 
Numai că nici prea multă trufie nu e bună şi nici umilinţă. 
Te las cu bine, mă duc să-l înştiinţez pe rege că te învoieşti 
să fii de faţă la serenada ce i se dă în fiecare seară. Întreaga 


curte va fi acolo şi un mare număr de nobili străini. Adio, 
dona Aissa. 

„Cine ştie, murmură fata, dacă printre acei nobili străini 
nu-l voi vedea pe Agenor!” 

Don Pedro, bărbatul cu patimi puternice şi neaşteptate, 
roşi de bucurie întocmai ca un novice, când o văzu seara 
apropiindu-se de balcon, strălucitoare sub vălul ei brodat cu 
aur, pe frumoasa maură ai cărei ochi negri şi chip palid 
depăşeau tot ceea ce Segovia văzuse până atunci în materie 
de frumuseţe desăvârşită. 

Aissa părea o regină obişnuită cu omagiul regilor. Nu-şi 
plecă ochii, îl privi deseori pe don Pedro, scrutând în acelaşi 
timp cu privirile pe cei prezenţi, şi de mai multe ori în 
timpul seratei, don Pedro îi părăsi pe cei mai buni sfetnici ai 
săi şi pe femeile cele mai frumoase pentru a veni să-i spună 
câteva cuvinte fetei, care îi răspunse fără tulburare şi fără 
emoție; numai că era puţin cam distrată poate, căci 
gândurile îi erau în altă parte. 

Don Pedro îi dădu mâna pentru a o conduce la litieră şi pe 
drum nu încetă să-i vorbească printre perdelele de mătase. 
Toată noaptea curtenii discutară despre noua stăpână pe 
care regele se pregătea să le-o dea; şi la culcare, don Pedro 

anunţă în mod public că încredința grija negocierilor şi 
plata trupelor, primului său ministru Mothril, şeful triburilor 
maure folosite în slujba sa. 

XXXII DESPRE CE VORBEAU AGENOR ŞI MUSARON 
MERGÂND PRIN MUNŢII SIERRA DE ARACENA Am văzut 
că Mauleon şi scutierul său porniseră la drum pe un frumos 
clar de lună, după dorinţa noului rege al Castiliei. 

Nimic nu predispunea mai mult la bucurie inima lui 
Musaron decât sunetul indiscret al câtorva scuzi 
bălăngănindu-se în adâncurile uriaşei lui pungi de piele; în 
ziua aceea însă, nu zornăitul unei întâlniri întâmplătoare a 
unor bucăţi de metal îl bucura pe vrednicul scutier, ci 
sunetul abundent, ca o melodie de dans, al unei sute de 
piese mari, înghesuite într-un sac şi încercând să-şi 


găsească un loc mai bun; astfel că bucuria lui Musaron era 
mare şi sonoră în aceeaşi proporţie. 

Drumul de la Burgos la Segovia, croit pe vremea aceea, 
era frumos; dar tocmai din pricina frumuseţii lui şi a 
faptului că era circulat, Mauleon se gândi că n-ar fi 
prevăzător să-l urmeze chiar pas cu pas. Ca un adevărat 
bearnez ce era, el se avântă prin munţi, urmând cotiturile 
pitoreşti ale versantului de apus, care se prelungeşte, 
pietros, înflorit şi acoperit cu muşchi, întocmai ca o perdea 
naturală, de la Coimbra la Tudela. 

Încă de la începutul călătoriei, Musaron, care se bizuise pe 
ajutorul scuzilor săi pentru a-şi face călătoria cât mai 
plăcută aşa cum o înţelegea el, Musaron, zic, simţi o mare 
dezamăgire. Dacă în oraşe şi în câmpie, populaţia îşi 
secătuise bogăţiile sub îndoita constrângere a lui don Pedro 
şi a lui Henric, ce trebuie să fi fost la munteni, care nu 
fuseseră niciodată bogaţi. În felul acesta călătorii noştri, 
restrânşi numai la laptele de oaie, la vinul destul de prost 
de la ferme, la pâinea de orz şi de mei, regretară destul de 
repede, mai cu seamă Musaron, primejdiile câmpiei; 
primejdii amestecate cu desfătări, cu friptură de ied, cu 
ghiveci spaniol şi cu un vin bun, păstrat în burdufuri. 

Astfel că Musaron începu prin a se plânge cu amărăciune 
că nu are nici măcar vreun duşman cu care să se bată. 

Agenor, care se gândea la altceva, îl lăsă să se plângă fără 
a-i răspunde, dar în cele din urmă, trezit din visarea lui - 
oricât de adâncă ar fi fost - de lăudăroşeniile cumplite ale 
scutierului, avu nefericirea să zâmbească. 

Acest zâmbet, prin care răzbătea, e adevărat, o nuanţă de 
neîncredere, nu-i plăcu deloc lui Musaron. 

— Nu cred, senior - zise el strângându-şi buzele pentru a- 
şi da un aer de nemulţumire, cu toate că această expresie 
neobişnuită a înfăţişării nu se potrivea cu binecunoscutul lui 
chip de om cumsecade - nu cred că monseniorul să se fi 
îndoit vreodată de curajul meu, pe care l-am dovedit prin 
multe fapte. 


Agenor făcu un semn de încuviinţare. 

— Da, prin mai multe fapte, urmă Musaron, Aş putea vorbi 
de maurul străpuns atât de bine în şanţurile de la Medina- 
Sidonia, ce ziceţi? De celălalt, ucis de mine chiar în camera 
nefericitei regine Blanche. Ia spuneţi! „Dibăcie şi curaj”, o 
spun fără să mă laud, asta va fi deviza mea dacă voi fi 
înălţat vreodată la rangul de cavaler. 

— Toate astea sunt foarte adevărate, dragul meu Musaron. 
Spuse Agenor. Dar ascultă, unde vrei să ajungi cu 
nesfârşitele tale cuvântări şi cu straşnicele încruntări din 
sprâncene? 

— Seniore, urmă Musaron încurajat de tonul blând pe 
care-l observase în glasul stăpânului său, seniore, nu vă 
plictisiţi oare niciodată? 

— Cu tine, mă plictisesc rar, bunul meu Musaron, cu 
gândurile mele niciodată. 

— Mulţumesc, domnule. Însă când te gândeştică nu se află 
pe aici nici un călător suspect, căruia să-i putem răpi, cu 
vârful lăncii, o bună ciozvârtă de vânat rece sau vreun 
burduf pântecos din acele vinuri care se recoltează pe-acolo 
prin părţile mării, treaba mă plictiseşte! 

— A! înţeleg, Musaron, ţi-e foame, şi măruntaiele tale sunt 
cele care-ţi dau ghes să ţipi. 

— Chiar aşa, senor, cum se spune pe-aici. la uitaţi-vă la 
vale, ce drum frumos! Când te gândeşti că în loc să 
hoinărim prin coclaurile astea fără sfârşit, şi pe sub 
mesteceni neprimitori, am putea, luând-o pe poteca asta 
care coboară pe o distanţă de aproape o leghe, să ajungem 
pe platoul de colo pe care se vede o biserică. Uitaţi-vă, 
domnule, pe lângă fumul acela gros; vedeţi? Oare nimic, nu 
vorbeşte în favoarea acelei biserici unui cavaler evlavios, 
unui bun creştin? O! ce fum frumos; de-aici te-mbată 
mirosul. 

— Musaron, răspunse Agenor, şi eu nutresc o dorinţă tot 
atât de vie să-mi schimb felul de viaţă şi să mai întâlnese 
oameni; dar nu pot să mă expun la primejdii, fără rost. 


Destule pericole serioase care nu se pot ocoli mă aşteaptă 
în îndeplinirea misiunii mele. Munţii aceştia sunt sterpi, 
pustii, dar siguri. 

— Ei! seniore, urmă Musaron care părea hotărât să nu se 
predea fără luptă, vă implor! Coborâţi cu mine numai o 
treime din pantă; acolo mă veţi aştepta, iar eu, 
prelungindu-mi drumul până la fumul acela, voi face rost de 
câteva provizii care ne vor ajuta să mai avem răbdare. 
Numai două ore şi mă înapoiez. Cât despre urmele mele, 
noaptea le va acoperi, iar mâine vom fi departe. 

— Dragul meu Musaron, reluă Agenor, ascultă bine ce-ţi 
spun. 

Scutierul ciuli urechile clătinând din cap, ca şi când ar fi 
prevăzut dinainte că rugămintea stăpânului de a-l asculta 
nu avea să fie pe placul lui. 

— Nu voi îngădui nici ocoluri, nici abateri din drum, urmă 
Agenor, până când nu vom fi ajuns la Segovia. La Segovia, 
domnule desfrânat, vei avea tot ce-ţi pofteşte inima: 
mâncăruri alese, societate plăcută. La Segovia, în sfârşit, 
vei fi tratat ca un scutier de ambasador ce eşti. Însă până 
acolo să mergem fără ocoluri, dacă nu te superi. De altfel 
nu este Segovia oraşul acela pe care-l zăresc colo prin 
ceaţă şi din mijlocul căruia se înalţă o clopotniţă şi un dom 
strălucitor? Mâine seară vom fi acolo; nu merită osteneala 
ca pentru o distanţă atât de mică să ne abatem din drum. 

— Voi asculta de Senioria Voastră, reluă Musaron cu un 
glas plângător; este datoria mea şi eu îmi îndrăgesc 
datoria; însă dacă aş îndrăzni să-mi îngădui o părere, şi asta 
numai în interesul Senioriei Voastre... 

Agenor îl privi pe Musaron, care răspunse la această 
privire printr-un semn din cap care voia să spună: Menţin 
ce-am zis. 

— Haide! vorbeşte, zise tânărul. 

— Anume că, se grăbi să reia Musaron, exista un proverb 
în ţinutul meu, şi prin urmare şi în al vostru, care îl 


sfătuieşte pe clopotar să încerce clopotele mici înaintea 
celor mari. 

— Ei bine! ce înseamnă acest proverb? 

— Înseamnă, monseniore, că înainte de a ne face intrarea 
în Segovia, adică în oraşul mare, n-ar fi rău să iscodim puţin 
printr-un târguşor; acolo, după toate probabilitățile, vom 
auzi câte ceva în legătură cu adevărata stare a treburilor. 
Ah! dacă Senioria Voastră ar şti ce prevestiri bune scot eu 
din fumul acelui târguşor! 

Agenor era un bărbat cu bun simţ. Primele motive ale lui 
Musaron abia îl mişcaseră, însă ultimul îl convinse; afară de 
aceasta, se gândi că lui Musaron îi intrase în cap ideea de a 
se duce în târgul vecin, şi a se opune acestei idei însemna 
să-i deranjeze mecanismul atât de bine reglat al 
caracterului său, deranjament care ameninţa să-l facă să 
îndure cel puţin o zi întreagă mutra morocănoasă a 
valetului, lucrul cel mai neplăcut de suportat, vijelie mai de 
neînlăturat şi mai primejdioasă decât orice furtună. 

— Fie, atunci, zise el, mă învoiesc la ceea ce doreşti, 
Musaron, du-te să vezi ce se petrece în jurul acelui fum şi 
înapoiază-te să-mi spui. 

Întrucât de la începutul discuţiei Musaron era aproape 
sigur că o va conduce aşa cum poftea, primi această învoire 
fără să-şi arate prea mult bucuria şi plecă în trapul calului, 
urmând cotiturile acelei potecuţe pe care de atâta timp o 
mânca din ochi. 

Cât despre Agenor, îşi alese, pentru a aştepta mai comod 
înapoierea scutierului, un încântător amfiteatru de roci 
presărate cu mesteceni, al cărui centru era căptuşit de un 
muşchi fin ce nu se găseşte decât în munţi, şi unde se văd 
răsărind în voie toate florile fermecătoare care nu se ivesc 
decât pe marginea prăpăstiilor; un izvor limpede ca o 
oglindă se odihnea pentru o clipă într-un bazin natural, apoi 
alerga suspinând printre pietre. Agenor îşi potoli setea, 
apoi scoţându-şi casca, se aşeză sub răcoarea plăcută a 


umbrarului, şi se rezemă de butucul odihnitor al unui 
bătrân stejar verde. 

Nu după mult timp, ca un adevărat cavaler din vechile 
istorioare şi din legende, tânărul se lăsă în voia plăcutelor 
gânduri de dragoste, care în curând îl absorbiră atât de 
adânc încât, fără să-şi dea seama, trecu de la visare la extaz 
şi de la extaz la somn. 

La vârsta lui Agenor, nu dormi niciodată fără să visezi; 
astfel că, abia adormit, tânărul visă că ajunsese la Segovia, 
că regele don Pedro punea să-l lege în fiare şi să-l arunce 
într-o închisoare strâmtă, printre zăbrelele căreia apărea 
frumoasa Aissa; dar plăcuta vedenie abia îi luminase 
întunericul temniţei, că Mothril alerga să izgonească 
imaginea mângâietoare şi se încinse o luptă între maur şi 
el; în toiul luptei, pe când simţea că era gata să fie înfrânt, 
se auzi un galop, care anunţa sosirea unui ajutor nesperat. 

Zgomotul acelui galop i se înfipse atât de stăruitor în vis, 
încât simţurile lui Agenor fură alertate în întregime de el şi 
se trezi la primele cuvinte ale călăreţului pe care acel galop 
îl adusese în preajma lui. 

— Seniore! seniore! striga glasul. 

Agenor deschise ochii; Musaron se afla în faţa lui. 

De altfel era o apariţie destul de curioasă aceea a 
vrednicului scutier cocoţat pe calul său ale cărui mişcări le 
îndruma cu ajutorul genunchilor căci cele două mâini erau 
întinse înaintea lui ca şi când s-ar fi jucat de-a baba oarba; 
aceasta pentru că la încheietura fiecărui braţ avea agăţate 
de o parte un burduf din piele de capră legat la cele patru 
picioare, de altă parte o basma înnodată în cele patru 
colţuri înfăşurând un morman de struguri uscați şi de limbi 
afumate, în vreme ce în mâini parcă ţinea o pereche de 
pistoale formate dintr-o gâscă grasă şi o pâine care ar fi 
îndestulat masa a şase oameni. 

— Seniore! seniore! striga, după cum am mai spus, 
Musaron, veşti importante! 


— Ce s-a întâmplat? întrebă cavalerul punându-şi casca pe 
cap şi ducând mâna la garda spadei, ca şi când Musaron ar 
fi fost urmărit de o armată duşmană. 

— O! ce idee bună am avut! urmă Musaron, şi când mă 
gândesc că dacă n-aş fi stăruit, am fi trecut mai departe. 

— Ascultă, îmi spui odată ce s-a întâmplat, flecar 
blestemat! strigă Agenor cu nerăbdare. 

— Ce s-a întâmplat!. S-a întâmplat că însuşi Dumnezeu m- 
a îndreptat spre satul acela. 

— Dar ce naiba ai aflat! Vorbeşte! 

— Am aflat că regele don Pedro... fostul rege don Pedro, 
voiam să zic... 

— Ce-i cu el? 

— Nu se mai află la Segovia. 

— Adevărat! izbucni Mauleon înciudat. 

— Da, seniore; primarul s-a înapoiat ieri dintr-o călătorie 
pe care a făcut-o cu mai marii târgului în întâmpinarea lui 
don Pedro, care a trecut alaltăieri prin câmpia de colo, 
venind de la Segovia. 

— Şi încotro se ducea? 

— La Soria. 

— Cu întreaga curte? 

— Cu întreaga curte. 

— Şi, continuă Agenor şovăind, cu Mothril? 

— Negreşii. 

— Şi... - se bâlbâi tânărul - cu Mothril se afla fără 
îndoială... 

— Litiera lui? Cred şi eu. Nu o părăseşte din ochi decât 
atunci când doarme. De altfel, e bine păzită acum. 

— Ce vrei să spui? 

— Regele nu o mai părăseşte. 

— Litiera? 

— Desigur, o escortează călare; lângă litieră a primit 
delegaţia târgului. 

— Atunci, dragul meu Musaron, să mergem la Soria, zise 
Mauleon cu un zâmbet care ascundea rău un început de 


îngrijorare. 

— Să mergem, monseniore, să mergem, dar nu mai e 
vorba să urmăm acelaşi drum; acum ne aflăm cu spatele la 
Soria. M-am informat în târg: tăiem muntele pe la stânga şi 
intrăm într-un defileu paralel cu câmpia. Defileul ne va 
cruța trecerea a două râuri şi ne va scurta drumul cu 
unsprezece leghe. 

— Fie, mă învoiesc să te iau drept călăuză. Dar gândeşte- 
te la răspunderea pe care ţi-o iei, bietul meu Musaron. 

— Gândindu-mă la această răspundere, am să vă spun, 
seniore, că ar fi trebuit să petreceţi noaptea asta în târg. 
Vedeţi că se apropie seara, răcoarea se face simțită, încă o 
oră de mers şi întunericul se va întinde peste tot. 

— Să ne folosim de ora asta, Musaron, şi pentru că eşti 
atât de bine informat, arată-mi drumul. 

— Dar cu cina cum rămâne, seniore? zise Musaron făcând 
o ultimă încercare. 

— Cina o vom lua după ce vom fi găsit un culcuş potrivit. 
Haide, porneşte, Musaron, porneşte. 

Musaron nu răspunse. Glasul lui Agenor avea o oarecare 
intonaţie pe care el o recunoştea destul de bine; când 
această intonaţie însoțea o poruncă oarecare, nu mai era 
nimic de zis. 

Scutierul, printr-o serie de combinaţii care mai de care 
mai savante, veni să-i ţină scara stăpânului, fără să-şi 
uşureze braţele de niciuna din poverile cu care era 
încărcat, şi aşa încărcat cum era, urcându-se şi el pe cal 
printr-o minune de echilibru, trecu în faţă şi se afundă 
curajos în trecătoarea din munţi care avea să-i scutească de 
trecerea a două râuri şi să le scurteze drumul cu 
unsprezece leghe. 

XXXIII CUM A GĂSIT MUSARON O PEŞTERĂ ŞI PESTE 
CE A DAT ÎN ACEA PEŞTERĂ După cum spusese Musaron, 
călătorii mai aveau cam o oră de mers pe lumină, şi ultimele 
raze ale soarelui le călăuziră drumul; însă din momentul în 
care ultima scânteiere a razelor ce se stingeau dispăru 


după piscul cel mai înalt al sierrei, noaptea începu să 
coboare la rândul ei cu o repeziciune cu atât mai 
înfricoşătoare cu cât, în timpul acelei ultime ore din zi, 
Musaron şi stăpânul lui îşi dădură seama cât era de 
povârnit, şi prin urmare primejdios, drumul pe care-l 
urmaâu. 

Astfel că, după un sfert de oră de mers prin întuneric, 
Musaron se opri scurt. 

— O! o! senior Agenor zise el, drumul se face din ce în ce 
mai rău, sau mai degrabă nu mai e drum deloc. Vom pieri 
cu siguranţă, seniore, dacă pretindeţi să mergem mai 
departe. 

— Ei drace! făcu Agenor. Tu ştii că eu nu sunt mofturos; 
totuşi culcuşul mi se pare cam câmpenesc. Să vedem dacă 
nu cumva putem merge mai departe. 

— Cu neputinţă! Ne aflăm pe un fel de platou care domină 
prăpastia din toate părţile; să ne oprim aici, sau mai bine să 
facem o mică haltă, şi bizuiţi-vă pe cunoştinţele mele asupra 
munţilor pentru a vă găsi un loc unde să petreceţi noaptea. 

— Mai vezi cumva vreun fum gros pe undeva? întrebă 
Agenor zâmbind. 

— Nu, însă presimt prin apropiere o peşteră frumoasă cu 
perdele de iederă şi cu pereţi de muşchi. 

— De unde vom avea de izgonit o întreagă liotă de bufniţe, 
de şopârle şi de şerpi. 

— Pe legea mea! Să nu vă temeţi de aşa ceva, monseniore! 
La ora asta şi în locul în care ne găsim, nu tot ce zboară, 
râcâie sau se târăşte mă înspăimântă. Dimpotrivă, ceea ce 
merge. De altfel, dumneavoastră nu sunteţi atât de 
superstiţios pentru a vă teme de bufniţe, şi nu cred ca 
şopârlele şi năpârcile să aibă ce mugşca din picioarele 
voastre. 

— Fie, zise Agenor, să ne oprim aici. 

Musaron descălecă şi îşi trecu frâul calului pe după un 
bolovan, în vreme ce stăpânul lui, stând ţeapăn pe cal, 


rămase să aştepte asemenea statuiei ecvestre a curajului 
plin de nepăsare şi linişte. 

În acest timp, scutierul, cu acel instinct a cărui bunăvoință 
înzeceşte puterea, se apucă să cerceteze împrejurimile. 

Nu se scursese nici un sfert de oră că se şi înapoie cu 
spada în mână şi cu un aer triumfător. 

— Pe aici, seniore, pe aici, zise el, veniţi să vedeţi alcazarul 
nostru. 

— Dar ce dracu ai? întrebă cavalerul, pari ud leoarcă. 

— Am, monseniore, că m-am luptat cu o pădure de liane, 
care voia să mă facă prizonier; însă am lovit atât de mult cu 
vârful şi tăişul spadei, încât mi-am deschis o trecere. Atunci 
toate frunzele ude de rouă mi-au plouat în cap. A mai avut 
loc şi o ieşire a o duzină de lilieci, şi cetatea s-a predat. 
Închipuiţi-vă o galerie minunată având pe jos nisip din cel 
mai fin. 

— A! chiar aşa e? zise Agenor urmărindu-şi scutierul însă 
îndoindu-se oarecum de frumoasele lui cuvinte. 

Agenor n-avea dreptate să se îndoiască. Abia făcuse o sută 
de paşi pe o pantă destul de abruptă că, ajungând într-un 
loc unde drumul părea închis de un zid, începu să simtă sub 
picioare o grămadă de frunze proaspete, un morman de 
crenguliţe, rezultat al măcelului făcut de Musaron; în vreme 
ce ici şi colo treceau nevăzuţi, făcându-se simţiţi numai prin 
aerul pe care-l trimitea pe faţa cavalerului bătaia tăcută a 
aripilor, câţiva lilieci mari, nerăbdători să-şi ia din nou în 
primire locuinţa. 

— O! zise Agenor, asta e peştera vrăjitorului Maugis! 

— Descoperită de mine, monseniore. Eu sunt primul care 
am descoperit-o. Să mă ia naiba dacă îi va fi trecut vreodată 
prin cap unui om să pună piciorul aici! Lianele astea 
datează de la începutul lumii. 

— Foarte bine, zise Agenor râzând; însă dacă peştera asta 
e necunoscută de oameni... 

— Pot să garantez. 

— Ai putea spune la fel şi despre lupi? 


— O! o! făcu Musaron. 

— De câţiva ursuleţi roşcaţi - din rasa muntenească, ştii tu 
- cum se găsesc în Pirinei! 

— Drace! 

— Sau de pisicile sălbatice care deschid gâtul călătorilor 
adormiţi ca să le sugă sângele. 

— Domnule, ştiţi ce va trebui să facem? Unul din noi va 
veghea cât timp va dormi celălalt. 

— Ar fi prevăzător. 

— Acum, nu mai aveţi altceva împotriva peşterii lui 
Maugis? 

— Absolut nimic; o găsesc chiar destul de plăcută. 

— Atunci să intrăm, zise Musaron. 

— Să intrăm, spuse şi Agenor. 

Descălecară amândoi şi intrară prevăzători şi pipăind, 
cavalerul cu vârful lăncii, scutierul cu vârful spadei. După 
ce făcuseră vreo douăzeci de paşi, întâlniră un perete solid, 
de nepătruns, care părea format chiar din stâncă, fără vreo 
scobitură care să se vadă, fără vreun loc de refugiu pentru 
animalele vătămătoare. 

Peştera era împărţită în două părţi: intrai mai întâi pe sub 
un fel de tindă, pătrundeai apoi într-o a doua scobitură, 
care, după un fel de portiţă, îşi relua întreaga înălţime. 

Era desigur una din acele peşteri care, în primele timpuri 
ale creştinismului, au fost locuite de vreunul din pustnicii 
cucernici care aleseseră drumul pustniciei pentru a-i 
conduce la cer. 

— Slavă Domnului! zise Musaron, dormitorul nostru e 
sigur. 

— În cazul acesta du caii la grajd şi pune faţa de masă, 
spuse Agenor; mi-e foame. 

Musaron aduse, într-adevăr, cei doi cai în ceea ce numea 
stăpânul lui grajd: era tinda peşterii. 

După îndeplinirea acestei sarcini, trecu la pregătirile mai 
importante ale cinei. 


— Ce tot zici? întrebă Agenor, care tot îl auzea bombănind 
în vreme ce îndeplinea poruncile pe care le primise. 

— Zic, domnule, că sunt un mare prost că am uitat să iau 
nişte lumânări să ne lumineze. Bine că cel puţin putem face 
foc. 

— Te gândeşti cumva să faci foc? 

— Focul alungă animalele sălbatice, este o axiomă de al 
cărei adevăr nu odată am avut prilejul să mă conving. 

— Da, însă atrage oamenii şi, în clipa de faţă, ţi-o 
mărturisesc, mă tem mai mult de atacul unei bande engleze 
sau maure decât de al unei haite de lupi. 

— La naiba! zise Musaron. E păcat totuşi, domnule, să 
mâncăm asemenea bunătăţi fără să le vedem. 

— Ei aş! urmă Agenor, flămândul nu are urechi, e 
adevărat, însă are ochi. 

Musaron, totdeauna ascultător atunci când ştiai să-l 
convingi sau când făceai ce dorea el, recunoscu de astă 
dată temeinicia motivelor stăpânului şi se duse să aşeze 
masa la intrarea celei de-a doua peşteri, pentru ca o ultimă 
licărire de afară să poată pătrunde până la ei. 

Se apucară deci să mănânce îndată ce caii primiră 
îngăduinţa să-şi cufunde capul în sacul cu ovăz pe care 
Musaron îl purtase pe crupa calului său. 

Agenor, bărbat tânăr şi vânjos, atacă proviziile cu o 
energie de care ar roşi poate un îndrăgostit din zilele 
noastre, în vreme ce se auzea acompaniamentul entuziast 
al lui Musaron care, tot sub pretextul că nu vedea, ronţăia 
şi oasele odată cu carnea. 

Deodată motivul continuă în partitura lui Agenor, însă 
acompaniamentul încetă din partea lui Musaron. 

— Ce mai este? întrebă cavalerul. 

— Seniore, crezusem că aud, reluă Musaron, însă fără 
îndoială că mă înşelam... Nu e nimic. 

Şi se apucă din nou să mănânce. 

Dar în curând se întrerupse iarăşi, şi cum stătea cu spatele 
la deschizătură, Agenor putu să-i observe nemişcarea. 


— Ei, dar ce ai, zise Agenor, ai înnebunit? 

— Nu, senor; după cum nici nu am surzit. Aud, vă spun, 
aud. 

— Ei aş! Visezi, reluă tânărul; trebuie să fie vreun liliac 
uitat care se izbeşte de pereţi. 

— Ei bine! spuse Musaron coborând glasul atât de mult 
încât chiar stăpânul lui abia îl auzi. Nu numai că aud, dar şi 
văd. 

— Vezi... 

— Da; şi dacă vreţi să vă întoarceţi, veţi vedea şi singur. 

Invitaţia era făcută cu atâta siguranţă, încât Agenor se 
întoarse cu vioiciune. 

Într-adevăr, în mijlocul peretelui întunecat al peşterii 
scânteia o dâră luminoasă; o lumină produsă de o flacără 
oarecare, pătrundea în peşteră prin crăpătura stâncii. 

Fenomenul era destul de înspăimântător pentru oricine nu 
ar fi căutat să-i afle pricina. 

— Dacă noi nu avem lumină, zise Musaron, ei au. 

— Care ei? 

— Vecinii noştri. 

— Crezi deci că peştera ta pustie e locuită? 

— Eu nu v-am garantat decât de asta, însă nu de peştera 
vecină. 

— Ascultă, lămureşte-mă. 

— Înţelegeţi, monseniore? ne aflăm pe creasta unui 
munte, sau cam aşa ceva; orice munte are doi versanţi. 

— Foarte bine! 

— Urmăriţi-mi raţionamentul; peştera are două intrări. O 
întâmplare a produs despărţirea nu prea bine îmbinată pe 
care o vedem. Noi am pătruns în peşteră prin intrarea 
dinspre apus, ei prin intrarea dinspre răsărit. 

— Dar în sfârşit, care ei? 

— Deocamdată nu ştiu. Vom vedea, monseniore; aveaţi 
dreptate că nu aţi voit să fac focul. Cred că Senioria Voastră 
este tot atât de prevăzător cât este de viteaz, ceea ce nu e 
puţin spus. Dar să vedem. 


— Să vedem! zise Agenor. 

Şi amândoi înaintară, nu fără oarecare bătaie de inimă, 
spre adâncurile subteranei. 

Musaron mergea primul; ajunse primul şi tot primul îşi lipi 
ochiul de crăpătura din peretele rece al stâncii. 

— Priviţi! spuse el în şoaptă, merită osteneala. 

Agenor privi şi el la rându-i şi tresări. 

— Ce ziceţi? întrebă Musaron. 

— 'Tăcere! făcu la rându-i Agenor. 

XXXIV ȚIGANII Ceea ce priveau călătorii noştri cu atâta 
uimire merita într-adevăr atenţia pe care i-o acordau atât 
unul cât şi celălalt. 

lată ce putea să îmbrăţişeze privirea prin crăpătura 
stâncii. 

Mai întâi o peşteră, la fel cu aceea în care se aflau cei doi 
călători ai noştri; apoi, în mijlocul peşterii, două fiinţe 
aşezate, sau mai degrabă stând pe vine, lângă o lădiţă pusă 
pe o piatră mai lată decât ea; la unul din colţurile pietrei, 
una din cele două fiinţe încerca să ţină dreaptă o lumânare 
aprinsă care, luminând scena, proiecta lumina care 
atrăsese atenţia călătorilor. 

Cele două fiinţe erau îmbrăcate sărăcăcios şi cu capul 
acoperit de unul din acele văluri împestriţate folosite de 
ţigăncile de pe vremea aceea; Agenor le recunoscu deci ca 
fiind două femei ce făceau parte din acel neam rătăcitor; 
erau bătrâne, judecând după ţinută şi după mişcări. 

La doi paşi de ele se afla o a treia persoană, în picioare, 
gânditoare; însă cum flacăra tremurătoare a lumânării nu-i 
lumina chipul, era cu neputinţă să spui cărui sex aparţinea 
această a treia persoană. 

Între timp, primele două persoane aşezară câteva grămezi 
de boarfe în chip de scaune. 

Totul ora sărman, sărăcăcios, zdrenţăros; numai lădiţa se 
deosebea în mod ciudat de toată mizeria aceea, fiind din 
fildeş încrustat cu aur. 


În timpul acestei pregătiri, intră o a patra persoană, 
înaintând dinspre fundul peşterii, mai întâi în umbră, apoi 
în penumbră şi în sfârşit în lumină. 

Se apropie, se plecă spre una din cele două femei ce 
stăteau jos şi îi spuse câteva cuvinte pe care nici Agenor 
nici Musaron nu le putură auzi. 

Țiganca de jos ascultă cu atenţie, apoi cu un gest îi făcu 
semn noului venit să plece. 

Agenor băgă de seamă că gestul era poruncitor şi plin de 
nobleţe. 

Persoana ce stătea în picioare, după ce făcuse o 
plecăciune, urmă pe aceea care rostise cele câteva cuvinte, 
şi amândouă dispărură în adâncurile peşterii. 

Atunci, femeia cu gestul poruncitor se ridică la rândul ei şi 
îşi puse piciorul pe piatră. 

Se vedeau destul de limpede mişcările tuturor acelor 
fiinţe, dar nu li se puteau auzi vorbele care, aşa după cum 
am mai spus, rătăceau prin peşteră ca nişte murmure 
nelămurite. 

Cele două ţigănci rămăseseră singure. 

— Pun rămăşag, monseniore, spuse Musaron în şoaptă, că 
cele două vrăjitoare bătrâne au împreună trei sute de ani. 
Ţiganii ăştia trăiesc vârsta ciorilor. 

— Într-adevăr, zise Agenor, nu par să fie prea tinere. 

În vremea asta, a doua femeie, în loc să se ridice ca prima, 
se aşezase în genunchi şi începuse să desfacă şireturile de 
la ghetele din piele de căprioară care îi acopereau piciorul 
până deasupra gleznei. 

— Pe legea mea! zise Agenor, priveşte tu dacă vrei, eu însă 
mă retrag. Nimic nu e mai urât decât un picior de femeie 
bătrână. 

Musaron, mai curios decât stăpânu-său, rămase, în vreme 
ce cavalerul făcea un pas înapoi. 

— Mai staţi puţin, domnule, vă asigur că acesta e mai puţin 
îngrozitor decât s-ar fi crezut. O! ba dimpotrivă, e 
fermecător. Uitaţi-vă puţin, domnule, uitaţi-vă. 


Agenor se apropie. 

— Ai dreptate, zise el, e nemaipomenit, şi glezna e de o 
perfecţiune încântătoare. O! sunt nişte ţigani de neam bun. 

Bătrâna se duse să înmoaie, într-o apă limpede cum e 
cristalul, ce se prelingea în picături de diamante pe o 
stâncă, o pânză din cele mai fine cu care se apucă să-i spele 
piciorul tovarăşei sale. 

Apoi scotoci în lădiţa încrustată cu aur şi scoase de acolo 
nişte parfumuri cu care frecă piciorul ce stârnea admiraţia 
şi mai cu seamă uimirea celor doi călători. 

— Parfumuri! Alifii! Vedeţi, domnule, vedeţi? strigă 
Musaron. 

— Ce vrea să zică asta? murmură Agenor care o vedea pe 
ţigancă dând la iveală un.al doilea picior nu. Mai puţin alb şi 
nu mai puţin delicat decât cel dintâi. 

— Domnule, spuse Musaron, e toaleta reginei ţiganilor, şi 
ia uitaţi-vă, acum o dezbracă. 

Într-adevăr, ţiganca, după ce spălase, ştersese şi 
parfumase al doilea picior aşa cum făcuse cu primul, trecu 
la văl pe care îl desprinse cu o deosebită grijă şi cu o 
nespusă expresie de respect. 

Vălul, căzând, în loc să dea la iveală zbârciturile unei 
centenare, aşa cum prezisese Musaron, descoperi un chip 
fermecător, cu ochi negri, cu pielea colorată, cu nasul 
coroiat aşa cum arată cel mai curat tip iberic, şi cei doi 
călători putură recunoaşte o femeie de douăzeci şi şase sau 
douăzeci şi opt de ani, strălucind de o uimitoare frumuseţe. 

Pe când cei doi spectatori erau cufundaţi în extaz, ţiganca 
bătrână întinse pe jos un covoraş din păr de cămilă care, 
deşi lung de vreo zece picioare, ar fi trecut prin inelul unei 
tinere fete; era lucrat dintr-o țesătură al cărei secret nu-l 
aveau decât arabii pe vremea aceea şi care se fabrica din 
părul unui pui de cămilă născut mort. Atunci, prima ţigancă 
îşi puse amândouă picioarele goale pe acel splendid 
covoraş, în vreme ce, terminând cu scoaterea vălului ce-i 


acoperea celei tinere faţa, bătrâna ţigancă se pregătea să-i 
desprindă vălul cei acoperea pieptul. 

Atâta timp cât această din urmă țesătură fu la locul ei, 
Musaron îşi reţinu răsuflarea, însă după ce căzu, el nu se 
putu opri să nu scoată un strigăt de admiraţie. 

La acest strigăt, care fără îndoială fusese auzit de cele 
două femei, lumina se stinse şi întunericul cel mai adânc 
învălui peştera, înecând în adâncurile ei, asemănătoare cu 
acelea ale uitării, realitatea scenei misterioase. 

Musaron simţi că stăpânu-său îi repezea prin întuneric o 
puternică lovitură de picior care, datorită manevrei dibace, 
executată la timp din partea sa, nimeri în perete, fiind 
însoţită de această energică mustrare: 

— Dobitocule! 

Musaron înţelese sau crezu că înţelege că aceasta era în 
acelaşi timp porunca să plece la culcuşul lui şi pedeapsa 
pentru indiscreţia de care dăduse dovadă. 

Se duse deci să se întindă înfăşurat în manta, pe patul de 
frunze pregătit prin grija lui. După cinci minute şi când fu 
absolut sigur că lumina nu avea să se mai aprindă, Agenor 
se duse să se întindă lângă el. 

Musaron se gândi că acum era momentul să facă să i se 
ierte greşeala dându-şi la iveală agerimea minţii. 

— Iată cum s-au petrecut lucrurile, zise el, răspunzând cu 
glas tare la ceea ce fără îndoială că Agenor îşi zicea în sinea 
lui; ele urmau desigur pe partea cealaltă a muntelui o 
potecă paralelă cu a noastră, şi vor fi găsit pe celălalt 
versant deschizătura paralelă cu aceea a peşterii unde ne 
aflăm noi; aceasta este închisă prin mijloc de o stâncă, pe 
care capriciile naturii sau vreo fantezie de-a oamenilor o va 
fi aşezat unde se află acum ca un uriaş perete despărțitor. 

— Dobitocule! se mulţumi să spună pentru a doua oară 
Agenor. 

Totuşi, întrucât această a doua apostrofare fu rostită pe un 
ton mai blând, scutierul văzu în aceasta o îmbunătăţire. 


— Acum, urmă el folosindu-se de tactul lui care nu dădea 
niciodată greş, cine erau femeile acelea? Nişte ţigănci, fără 
îndoială. Ah! da; însă cum se explică parfumurile, alifiile, 
picioarele acelea goale atât de albe, chipul atât de frumos şi 
pieptul acela desigur atât de minunat pe care era să-l 
vedem - când - neghiob ce sunt!. 

Musaron îşi dădu o palmă puternică peste unul din obraji. 

Agenor nu se putu opri să nu râdă. Musaron îl auzi. 

— Regina ţiganilor! urmă el din ce în ce mai mulţumit de 
sine. Nu-mi prea vine a crede, deşi nu văd altă explicaţie 
acelei apariţii curat ca din basme, pe care am făcut-o să 
dispară din prostia mea... O! Dobitoc ce sunt! 

Şi îşi dădu o a doua palmă peste celălalt obraz. 

Agenor înţelese că Musaron, tot atât de curios ca şi el, era 
cuprins de o adevărată căinţă şi îşi aduse aminte că 
Evanghelia nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. 

De altfel, repararea era îndestulătoare din moment ce 
Musaron ajunsese să-şi dea singur, din chibzuială, 
calificativul pe care i-l dăduse stăpânu-său din mânie. 

— Ce credeţi despre cele două femei, domnule? îndrăzni în 
cele din urmă Musaron. 

— Gândesc că veşmintele acelea murdare pe care le 
dezbrăca cea mai tânăra din amândouă nu se potrivesc 
deloc cu frumuseţea strălucitoare pe care noi din păcate 
abia am întrezărit-o. 

Musaron scoase un oftat adânc. 

— Şi, urmă Agenor, alifiile şi parfumurile din cutie se 
potriveau încă şi mai puţin cu veşmintele murdare, ceea ce 
face să cred... 

Agenor se opri. 

— O! ce credeţi, domnule? întrebă Musaron. Mărturisesc 
că mi-ar părea foarte bine să am, în această împrejurare, 
părerea unui cavaler atât de luminat ca dumneavoastră. 

— Ceea ce mă face să cred - continuă Agenor, cedând 
ademenirii laudei, fără să-şi dea seama, întocmai ca jupânul 
Corb - că sunt două călătoare, din care una e bogată şi de 


neam mare, ce se duce în vreun oraş îndepărtat; călătoarea 
bogată şi de neam mare a luat această deghizare şi a 
închipuit acest şiretlic ca să nu ispitească lăcomia 
pungaşilor şi desfrâul soldaţilor. 

— Staţi puţin, domnule, staţi puţin, urmă Musaron, 
reluând în dialogul dintre ei locul pe care avea obiceiul să-l 
păstreze; s-ar putea să fie una din acele femei pe care le 
vând ţiganii şi de a căror frumuseţe au mare grijă aşa cum 
geambaşii ţesală şi împodobesc caii de preţ pe care îi 
poartă din oraş în oraş. 

Hotărât lucru, Musaron avea în seara aceea iniţiativa 
gândirii şi izbânda raţionamentului. Astfel că Agenor 
depuse armele, lăsând să se înţeleagă prin tăcerea lui că se 
recunoştea bătut. 

Adevărul este că Agenor - aşa cum trebuie să fie orice 
tânăr de douăzeci şi cinci de ani, chiar dacă ar avea o 
dragoste în adâncul inimii - fermecat de vederea unui picior 
drăguţ şi a unui chip încântător, se închise în sinea lui, 
destul de nemulţumit sufleteşte. Căci părerea isteţului 
Musaron putea să aibă un sâmbure de adevăr, iar frumoasa 
misterioasă să nu fie altcineva decât o aventurieră care 
bătea drumurile în anturajul unei trupe de ţigani, dansând 
minunat, cu fermecătoarele ei picioruşe albe şi delicate, 
dansul ouălor sau dansul frânghiei. 

Un singur lucru venea să combată această probabilitate: 
respectul bărbaţilor şi al femeii pentru necunoscută. Însă 
Musaron, prin acea argumentare a cărei logică îl scotea din 
fire pe cavaler, reamintise unele exemple de măscărici 
foarte respectuoşi faţă de maimuța favorită a trupei sau 
faţă de actorul principal care câştiga hrana tuturor. 

Cavalerul pluti dezgustat pe valul îndoielii, până când 
somnul, odihnitorul tovarăş al oboselii, veni să-i răpească 
facultatea de a gândi de care se folosea fără cumpătare de 
o bună bucată de vreme. 

Către orele patru dimineaţa, primele raze ale zilei veniră 
să întindă o manta violetă pe pereţii peşterii, şi la lumina lor 


Musaron se trezi. 

Musaron îşi trezi stăpânul. 

Agenor deschise ochii, îşi adună gândurile şi alergă la 
crăpătura stâncii. 

Dar Musaron clătină din cap, ceea ce însemna că făcuse şi 
el mai înainte acelaşi lucru. 

— Nu mai e nimeni, murmură el, nu mai e nimeni. 

Într-adevăr, era destulă lumină în peştera vecină, expusă 
razelor soarelui ce răsărea, pentru ca să se poată distinge 
totul: peştera era pustie. 

Țiganca, mai matinală decât cavalerul, o luase din loc cu 
oamenii ei; lădiţă, alifii, parfumuri, totul dispăruse. 

Musaron întotdeauna preocupat de partea materială 
propuse să ia o gustare; dar mai înainte de a fi înşirat 
avantajele propunerii sale, urcase creasta muntelui, şi de la 
înălţimea unde era cocoţat ca o pasăre de pradă, putea să 
descopere linia şerpuitoare a muntelui şi întinderile sinilii 
ale văii. 

Pe un fel de podiş, cam la vreo trei sferturi de leghe de 
înălţimea unde se găsea Agenor, se putea observa - cu ochii 
pasării al cărei loc îl ţinea - un măgar pe care era suită o 
persoană, pe când celelalte trei mergeau pe jos. 

Cele trei persoane care, în ciuda distanţei, se înfăţişară lui 
Agenor cu oarecare exactitate, nu puteau să fie altele decât 
cei patru ţigani care, luând-o pe drumul pe care cei doi 
călători veniseră în ajun, păreau să urmeze poteca pe care 
Musaron o indicase ca ducând spre Soria. 

— Haide, haide, Musaron! strigă el, încălecarea şi să 
pornim! Sunt păsările noastre de noapte, să le vedem şi 
penele din timpul zilei. 

Musaron, care simţea în sinea lui că avea multe lucruri de 
îndreptat, îi aduse cavalerului calul înşeuat, încălecă pe al 
lui şi-l urmă în tăcere pe Agenor care porni la galop. 

Într-o jumătate de oră amândoi se aflau la trei sute de paşi 
de ţigani, pe care îi ascundea deocamdată un pâlc de 
copaci. 


XXXV REGINA ȚIGANILOR În două sau trei rânduri ţiganii 
se uitară înapoi, ceea ce dovedea că dacă ei fuseseră văzuţi 
de cei doi călători, şi aceştia fuseseră văzuţi la rândul lor; 
aceasta îl făcuse pe Musaron să emită părerea, însă cu o 
sfială care nu-i prea stătea în obicei, că de îndată ce vor fi 
cotit după pâlcul de copaci, nu aveau să mai vadă mica 
trupă, deoarece va fi dispărut pe vreun drum cunoscut 
numai de ea. 

Musaron nu se afla într-o zi bună în privinţa 
presupunerilor căci, după ce trecuseră de copaci, îi văzură 
din nou pe ţigani care, în aparenţă cel puţin, îşi vedeau 
liniştiţi de drum. 

Totuşi Agenor băgă de seamă că se operase o schimbare: 
femeia pe care o văzuse din depărtare călărind pe măgar şi 
despre care nu se mai îndoia că n-ar fi femeia cu picioare 
albe şi cu chip frumos, femeia aceea mergea pe jos, 
împreună cu tovarăşii ei, fără să pară cu nimic deosebită de 
ei atât în privinţa ţinutei cât şi a umbletului. 

— Hei! strigă Agenor, hei! oameni buni! 

Bărbaţii se întoarseră, şi cavalerul băgă de seamă că 
duseseră mâna la brâu, unde le atârna câte un cuţit lung. 

— Monseniore, zise Musaron mereu prevăzător, aţi văzut? 

— Destul de bine, răspunse Agenor. 

Apoi, revenind la ţigani: 

— O! o! zise el, n-aveţi de ce vă teme. Am venit cu gânduri 
prieteneşti, şi îmi pare bine că pot să v-o spun în treacăt, 
vitejii mei. Dacă ar fi altfel, cuţitele voastre ar fi nişte 
neînsemnate arme de atac împotriva platoşei şi scutului 
meu; şi tot atât de neînsemnate arme de apărare împotriva 
lanciei şi spadei mele. Acum, după ce v-am spus despre ce 
este vorba, vă întreb încotro mergeţi? 

Unul din cei doi bărbaţi încruntă din sprâncene şi deschise 
gura spre a răspunde cu vreo vorbă aspră; însă celălalt îl 
opri numaidecât şi, dimpotrivă, răspunse politicos: 

— Nu cumva pentru a vă arăta drumul vreţi să ne urmaţi, 
seniore? 


— Negreşit, răspunse Agenor, fără a mai pune la socoteală 
dorinţa ce o avem de a fi onoraţi de tovărăşia voastră. 

Musaron făcu o strâmbătură plină de înţeles. 

— Ei bine, seniore, răspunse ţiganul cel politicos, mergem 
la Soria. 

— Mulţumesc, văd că se potriveşte de minune: tot la Soria 
mergem şi noi. 

— Din păcate, spuse ţiganul, Senioriile Voastre merg prea 
repede pentru nişte sărmani drumeţi ca noi. 

— Am auzit spunându-se, răspunse Agenor, că bărbaţii din 
neamul vostru pot să se ia la întrecere cu cei mai iuți cai! 

— Se poate, reluă ţiganul; însă nu atunci când au cu ei 
două femei bătrâne. 

Agenor şi Musaron schimbară între ei o privire pe care 
Musaron o însoţi cu o strâmbătură din nas. 

— E adevărat, zise Agenor, şi mai călătoriţi şi cu mijloace 
atât de sărăcăcioase. Femeile ce vă însoțesc cum pot îndura 
o asemenea oboseală? 

— Sunt obişnuite, senor, şi încă de multă vreme, căci sunt 
mamele noastre; noi ţiganii ne naştem în durere. 

— Sunt mamele voastre? spuse Agenor, bietele femei! 

O clipă cavalerul se temu ca nu cumva frumoasa ţigancă să 
n-o fi luat pe alt drum; dar aproape numaidecât se gândi la 
femeia pe care o văzuse urcată pe măgar şi care nu 
coborâse decât după ce-l zărise pe el. Animalul pe care 
călărea nu era prea arătos, însă era de destul de bun ca să 
cruţe picioruşele acelea delicate şi parfumase pe care le 
văzuse în ajun. 

Se apropie de femei, dar acestea iuţiră pasul. 

— Una din mamele voastre să urce pe măgar, cealaltă va 
urca pe crupa calului meu, zise Agenor. 

— Măgarul e încărcat cu boarfele noastre, spuse ţiganul, 
ba încă şi atâta e destul pentru el. Cât despre calul vostru, 
senor, excelența voastră vrea să glumească, desigur, căci el 
este un animal prea nobil şi prea chipeş pentru o biată 
ţigancă bătrână. 


În timpul acesta Agenor le măsura din cap până-n picioare 
pe cele două femei, şi în picioarele sprintene ale uneia din 
ele recunoscu încălţămintea din piele de căprioară pe care 
o remarcase în ajun. 

„Ea este!” murmură el, sigur de astă dată că nu se mai 
înşală. 

— Haide, haide, măicuţă cu văl albastru, primeşte 
propunerea pe care ţi-o fac: urcă înapoia mea pe crupa 
calului; şi dacă măgarul poartă o povară îndestulătoare, 
atunci însoţitoarea dumitale are să urce înapoia scutierului 
meu. 

— Mulţumesc, senor, răspunse ţiganca cu un glas a cărui 
armonie făcu să dispară ultimele îndoieli ce puteau să mai 
rămână în mintea cavalerului. 

— Într-adevăr, zise Agenor cu un accent de ironie care le 
făcu pe cele două femei să tresară, iar pe cei doi bărbaţi să 
ducă mâinile la cuțite, într-adevăr, iată un glas destul de 
plăcut pentru o bătrână. 

— Senor!. Spuse cu o voce plină de mânie ţiganul care nu 
vorbise încă. 

— O! să nu ne supărăm, urmă liniştit Agenor. Dacă ghicesc 
după glas că tovarăşa voastră e tânăra, după grosimea 
vălului ghicesc că e frumoasă, asta nu înseamnă că nu aveţi 
de ce să umblaţi la cuțite. 

Cei doi bărbaţi făcură un pas înainte ca pentru a-şi ocroti 
tovarăşa. 

— Opriţi-vă! spuse pe un ton poruncitor tânăra femeie. 

Cei doi bărbaţi se opriră. 

— Aveţi dreptate, senor, zise ea. Sunt tânără şi, cine ştie, 
poate că sunt chiar şi frumoasă. Dar vă întreb, cu ce v-ar 
putea interesa acest lucru, şi pentru ce mi-aţi stingheri 
călătoria dacă aş avea cu douăzeci sau douăzeci şi cinci de 
ani mai puţin decât par! 

Agenor rămăsese nemişcat auzind accentele acelei voci 
care dădea la iveală femeia educată, obişnuită să 


poruncească. În felul acesta, educaţia şi caracterul 
necunoscutei erau în deplină armonie cu frumuseţea ei. 

— Seniora, bâigui tânărul, nu v-aţi înşelat; sunt cavaler. 

— Sunteţi cavaler, foarte bine; însă eu nu sunt o seniora, 
sunt o biată ţigancă, doar mai puţin urâtă poate decât 
femeile de teapa mea. 

Agenor făcu un gest de neîncredere. 

— Aţi văzut vreodată soţii de seniori călătorind pe jos? 
întrebă necunoscuta. 

— O! Acesta e un motiv cam şubred, răspunse Agenor, căci 
acum câteva clipe eraţi pe măgar. 

— E drept, răspunse tânăra femeie, dar cel puţin trebuie 
să recunoaşteţi că veşmintele mele nu sunt ale unei doamne 
din lumea mare. 

— Doamnele din lumea mare se deghizează uneori, atunci 
când femeile din lumea mare au interes să fie luate drept 
femei din popor. 

— Credeţi că o femeie de lume, obişnuită cu mătasea şi 
catifeaua, se învoieşte să-şi vâre picioarele într-o 
încălţăminte ca asta? 

Şi îşi arătă ghetele din piele de căprioară. 

— Orice încălţăminte se scoate seara; şi piciorul delicat, 
obosit de mersul zilei, se destinde parfumându-se. 

Dacă femeia ar fi avut vălul ridicat, Agenor ar fi putut 
vedea cum îi urcă sângele în obraji şi cum îi străluceşte ca 
un sâmbure de purpură focul din priviri. 

— Parfumuri, murmură ea privindu-şi tovarăşa cu 
îngrijorare, în vreme ce Musaron, care nu pierduse un 
cuvânt din convorbire, zâmbea pe ascuns. 

Agenor nu încercă să o tulbure mai mult. 

— Doamnă, zise el, un parfum foarte plăcut se răspândeşte 
din persoana voastră; asta am vrut să spun şi nu altceva. 

— Mulţumesc de compliment, seniore cavaler. Dar pentru 
că asta voiaţi să-mi spuneţi şi nu altceva, trebuie să fiţi 
mulţumit că mi-aţi spus-o şi gata. 


— Asta înseamnă că îmi porunciţi să mă retrag, nu-i aşa, 
doamnă? 

— Asta vrea să spună că te recunosc drept un francez, 
după accentul dumitale, seniore, şi mai ales după aluziile 
dumitale. Or, e primejdios să călătoreşti cu francezii, când 
nu eşti decât o biată femeie tânără, foarte simţitoare la 
amabilităţi. 

— Aşadar, stăruiţi să mă despart de dumneavoastră? 

— Da, seniore, spre marea mea părere de rău, însă stărui. 

Cei doi slujitori, auzind răspunsul stăpânei lor, părură gata 
să susţină această stăruinţă. 

— Vă voi asculta, seniora, zise Agenor; vă rog să mă 
credeţi că nu din pricina aerului ameninţător al celor doi 
însoțitori ai voştri, pe care aş vrea să-i întâlnesc într-o 
tovărăşie mai puţin plăcută decât a voastră ca să-i învăţ să 
nu mai umble tot mereu la cuțite, ci din pricina tainei de 
care vă înconjurați şi care slujeşte fără îndoială vreun 
interes pe care nu vreau să-l împiejdic. 

— Nu-mi împiedici nici un plan, nici nu rişti să lămureşti 
vreo taină, ţi-o jur, spuse călătoarea. 

— Destul, doamnă, zise Agenor; de altfel, adăugă el 
supărat oarecum de puţinul efect pe care-l produsese 
înfăţişarea lui, de altfel încetineala mersului vostru m-ar 
împiedica să ajung atât de repede pe cât e nevoie s-o fac, la 
curtea regelui don Pedro. 

— A! te duci la regele don Pedro? întrebă cu vioiciune 
tânăra femeie. 

— Chiar din momentul de faţă; şi îmi iau rămas bun, 
făcând cele mai bune urări amabilei voastre persoane. 

Tânăra femeie păru să ia o hotărâre bruscă şi îşi ridică 
vălul. 

Acest deghizaj grosolan făcea, dacă lucrul era cu putinţă, 
să reiasă şi mai mult la iveală frumuseţea chipului şi 
eleganța trăsăturilor ei; privirea ei era mângâietoare, iar 
gura zâmbitoare. 

Agenor îşi opri calul care şi făcuse un pas înainte. 


— Haide, seniore, zise ea, se vede bine că eşti un cavaler 
delicat şi discret; căci ai ghicit poate cine sunt, şi totuşi nu 
m-ai persecutat, cum ar fi făcut altul în locul dumitale. 

— N-am ghicit cine sunteţi, doamnă, însă am ghicit cine nu 
eraţi. 

— Ei bine! senior cavaler, pentru că eşti atât de curtenitor, 
spuse frumoasa călătoare, am să-ţi povestesc tot adevărul. 

La aceste cuvinte, cei doi slujitori se uitară cu uimire unul 
la altul; dar continuând să zâmbească, falsa ţigancă urmă: 

— Sunt soţia unui ofiţer al regelui don Pedro; fiind 
despărțită de aproape un an de soţul meu, care l-a urmat 
pe prinţ în Franţa, încerc să-l întâlnesc la Soria; or, 
dumneata ştii că întreaga regiune e bântuită de soldaţii 
celor două partide, şi aş deveni o pradă importantă pentru 
oamenii pretendentului; aşa că m-am folosit de această 
deghizare spre a scăpa de ei, până când îmi voi fi întâlnit 
soţul, şi după ce voi fi ajuns la ei, soţul va putea să mă 
apere. 

— Perfect, făcu Agenor convins de astă dată de 
sinceritatea tinerei femei. Ei bine! seniora, v-aş fi oferit 
serviciile mele, dacă n-ar fi la mijloc importanţa misiunii 
mele care îmi porunceşte cea mai mare grabă. 

— Ascultă, domnule, zise frumoasa călătoare; acum când 
ştii cine sunt iar eu ştiu cine eşti dumneata, voi merge cât 
de repede vei vrea, dacă-mi vei îngădui să mă pun sub 
ocrotirea dumitale şi să călătoresc cu escorta dumitale. 

— Ah! ah! zise Agenor; aşadar v-aţi schimbat părerea, 
doamnă? 

— Da, seniore. M-am gândit că aş putea să întâlnesc nişte 
oameni tot atât de pătrunzători dar mai puţin curtenitori 
decât dumneata. 

— Atunci cum vom face, doamnă? Numai dacă aţi primi 
propunerea ce v-am făcut-o la început. 

— O! nu-mi judeca animalul după înfăţişare; aşa umil cum 
e, măgarul meu este de rasă, ca şi calul dumitale; provine 


din grajdurile regelui don Pedro şi ar putea să se ia la 
întrecere cu cel mai iute bidiviu. 

— Dar oamenii dumneavoastră, doamnă? 

— Scutierul dumitale nu o poate lua pe doica mea pe 
crupă? Oamenii mei ne vor urma pe jos. 

— Cel mai bine ar fi, doamnă, să le lăsaţi măgarul celor doi 
slujitori care-l vor folosi rând pe rând, doica voastră să urce 
înapoia scutierului meu, după cum spuneţi, iar 
dumneavoastră înapoia mea, după cum vă propun; în felul 
acesta, toată lumea ar fi mulţumită. 

— Atunci fie cum zici dumneata, încuviinţă doamna. 

Şi într-adevăr, aproape numaidecât, cu uşurinţa unei 
păsări, frumoasa călătoare sări pe crupa calului lui Agenor. 
Cei doi bărbaţi o aşezară la rândul ei pe doică înapoia lui 

Musaron, care nu mai râdea. 

Unul din cei doi bărbaţi încalecă pe măgar, celălalt îl 
apucă de-o parte a şeii, din care îşi făcu un sprijin, şi 
întreaga trupă porni într-un trap întins. 

XXXVI CUM AU FĂCUT DRUMUL ÎMPREUNĂ AGENOR ŞI 
CĂLĂTOAREA NECUNOSCUTĂ ŞI DESPRE CE AU VORBIT 
ÎN TIMPUL CĂLĂTORIEI Este destul de greu pentru două 
fiinţe tinere, frumoase, spirituale, care se ţin îmbrăţişate şi 
au parte pe acelaşi cal de zdruncinăturile şi neregularităţile 
drumului, este destul de greu, zic, să nu intre într-o discuţie 
mai intimă. 

Tânăra începu prin a pune întrebări; avea dreptul în 
calitatea ei de femeie. 

— Aşadar, senior cavaler, zise ea, am ghicit bine că eşti 
francez? 

— Da, doamnă. 

— Şi mergi la Soria? 

— O! Asta n-aţi ghicit-o, v-am spus-o eu. 

— Fie... Să-ţi oferi serviciile regelui don Pedro, nu-i aşa? 

Agenor chibzui, înainte de a răspunde categoric la această 
întrebare, că o conducea pe femeie până la Soria, că avea 
să-l vadă pe rege înaintea ei şi că prin urmare nu avea să se 


teamă de indiscreţia ei; de altfel, avea destule de spus 
înainte de a spune adevărul. 

— Doamnă, spuse el, de data asta vă înşelaţi; nu mă duc 
să-mi ofer serviciile regelui don Pedro, având în vedere că 
aparţin regelui Henric de Transtamare, sau mai degrabă 
conetabilului Bertrand Duguesclin, şi merg să-i duc regelui 
învins propuneri de pace. 

— Regelui învins! exclamă tânăra cu un accent trufaş, pe 
care şi-l înfrână numaidecât şi-l transformă în surpriză. 

— Fără îndoială, învins, răspunse Agenor, deoarece 
concurentul este încoronat rege în locul său. 

— Ah! aşa e, spuse cu nepăsare tânăra. Aşadar, mergi să-i 
duci regelui învins propuneri de pace? 

— Pe care ar face bine să le primească, urmă Agenor, căci 
cauza lui e pierdută. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. 

— Pentru ce? 

— Pentru că fiind înconjurat de oameni răi şi mai cu seamă 
de sfetnici răi, e cu neputinţă să mai reziste. 

— Înconjurat de oameni răi? 

— Negreşit: supuşi, prieteni, metresă, toţi îl jefuiesc şi îl 
împing la rău. 

— Aşa că supuşii?. 

— Îl părăsesc. 

— Prietenii?. 

— Îl jefuiesc. 

— Şi metresa?. Întrebă cu oarecare şovăială tânăra 
femeie. 

— Metresa îl împinge la rău, răspunse Agenor. 

Tânăra încruntă din sprâncene şi ceva ca un nor îi trecu 
peste frunte. 

— Desigur că vrei să vorbeşti de maură, spuse ea. 

— De care maură? 

— Noua pasiune a regelui. 


— Ce-aţi spus? întrebă Agenor la rându-i, cu o privire 
scânteietoare. 

— N-ai auzit oare spunându-se, întrebă tânăra, că regele 
don Pedro e îndrăgostit nebuneşte de fiica maurului 
Mothril? 

— De Aissa! exclamă cavalerul. 

— O cunoşti? 

— Fără îndoială. 

— Atunci cum se poate să nu ştii că ticălosul de păgân e pe 
cale s-o împingă în patul regelui? 

— O clipă! izbucni cavalerul întorcându-se palid ca un 
mort spre tovarăşa lui; o clipă, să nu vorbiţi astfel despre 
Aissa, dacă nu vreţi ca prietenia noastră să moară înainte 
de a se fi născut. 

— Dar cum vrei să vorbesc altfel, seniore când îţi spun 
adevărul? Maura este sau va ajunge metresa recunoscută a 
regelui, pentru că o însoţeşte peste tot, merge pe lângă 
portiera litierei sale, îi dă concerte, serbări şi îşi duce 
curtenii la ea. 

— Ştiţi asta? întrebă Agenor tremurând, căci îşi amintea 
ce-i spusese primarul lui Musaron. E deci adevărat că don 
Pedro călătoreşte în preajma Aissei? 

— Ştiu multe lucruri, senior cavaler, spuse frumoasa 
călătoare, căci noi care facem parte din casa regelui aflăm 
repede veştile. 

— Oh! doamnă, doamnă, îmi străpungeţi inima! zise cu 
tristeţe Agenor, la care tinereţea îşi deschidea întreaga ei 
floare, ce se compune din două dintre substanţele cele mai 
delicate ale sufletului, credulitatea faţă de cele auzite, 
naivitatea în ceea ce vorbea. 

— Eu îţi străpung inima! întrebă călătoarea cu uimire. O 
cunoşti oare pe femeia aceea? 

— Vai! o iubesc la nebunie, doamnă! spuse cavalerul. 

Tânăra făcu un gest de compătimire. 

— Dar ea, oare ea nu te iubeşte? 


— Zicea că mă iubeşte. O! cu siguranţă că trădătorul acela 
de Mothril s-a folosit faţă de ea de forţă sau de vrăjitorie! 

— E un mare ticălos care i-a făcut mult rău regelui, spuse 
cu răceală tânăra. Dar în ce scop crezi că face el toate 
astea? 

— E foarte simplu: vrea s-o înlocuiască pe dona Maria 
Padilla. 

— Aşadar asta e şi părerea dumitale? 

— Desigur, doamnă. 

— Dar, reluă călătoarea, se zice că dona Maria e foarte 
îndrăgostită de rege. Crezi că îngăduie ea ca don Pedro s-o 
părăsească astfel? 

— E femeie, e slabă şi va muri, cum a murit dona Bianca. 
Numai că moartea uneia a fost un asasinat, pe când 
moartea celeilalte va fi o ispăşire. 

— O ispăşire... Aşadar, după dumneata, Maria Padilla are 
ceva de ispăşit? 

— Nu vorbesc de la mine, doamnă; repet ce spune lumea. 

— Atunci crezi că Maria Padilla nu va fi plânsă aşa cum a 
fost plânsă Blanche de Bourbon? 

— Desigur că nu; deşi, după ce vor fi moarte amândouă, se 
prea poate să se dezvăluie că metresa să fi fost tot atât de 
nenorocită ca şi soţia. 

— Atunci dumneata o vei plânge? 

— Da, cu toate că eu ar trebui s-o plâng mai puţin decât 
oricine. 

— Şi penetra ce? întrebă tânăra aţintind asupra lui Agenor 
ochii ei mari şi negri, cuprinşi de mirare. 

— Pentru că se zice că ea l-a sfătuit pe rege să-l asasineze 
pe don Frederic, iar don Frederic era prietenul meu. 

— Nu cumva dumneata eşti cavalerul francez căruia îi 
dăduse întâlnire don Frederic? 

— Da, şi căruia câinele i-a adus capul stăpânului său. 

— Cavalere! cavalere! exclamă tânăra apucându-i mâna lui 
Agenor, ascultă ce-ţi spun: pe mântuirea sufletului ei, pe 


partea de paradis pe care speră s-o aibă Maria Padilla, nu 
ea i-a dat acel sfat, ci Mothril. 

— Însă a ştiut că omorul se va săvârşi, şi cu toate astea nu 
s-a împotrivit. 

Călătoarea tăcu. 

— Asta e de ajuns ca Dumnezeu s-o pedepsească, spuse 
Agenor, sau mai degrabă va fi pedepsită chiar de don Pedro. 
Cine ştie dacă nu cumva sângele fratelui său a trecut între 
el şi femeia aceea, deoarece o iubeşte mai puţin. 

— Poate că ai dreptate, spuse necunoscuta cu un glas 
răsunător; însă răbdare! Are să se termine odată şi asta! 

— Se pare că-l urâţi pe Mothril, doamnă. 

— De moarte. 

— Ce v-a făcut? 

— Mi-a făcut ce a făcut oricărui spaniol: l-a îndepărtat pe 
rege de poporul său. 

— Femeile nutresc rareori faţă de un bărbat, pentru o 
cauză politică, o ură ca aceea pe care păreţi să o nutriţi faţă 
de Mothril. 

— Asta deoarece chiar eu am să mă plâng de el; de o lună 
de zile mă împiedică să mă duc să-mi întâlnesc soţul. 

— Cum aşa? 

— A stabilit în jurul regelui don Pedro o supraveghere atât 
de mare, încât nici un mesaj sau nici un mesager nu ajunge 
până la el şi nici până la cei ce-l slujesc. Eu am trimis soţului 
meu doi curieri care nu s-au mai înapoiat; astfel că nu ştiu 
dacă voi putea să intru la Soria şi dacă însuşi dumneata... 

— O! eu voi intra, căci eu vin ca sol. 

Tânăra clătină ironic din cap. 

— Vei intra dacă vrea el, spuse ea cu o voce aspră, 
înflăcărată de o puternică emoție lăuntrică. 

Agenor întinse mâna şi îi arătă inelul pe care i-l dăduse 
Henric de Transtamare. 

— lată talismanul meu, spuse el. 

Era un inel de smarald a cărui piatră se găsea prinsă între 
doi E împletiţi. 


— Da, într-adevăr, spuse tânăra femeie, poate vei reuşi să 
forţezi gărzile. 

— Dacă voi reuşi să forţez gărzile, veţi reuşi şi 
dumneavoastră, căci faceţi parte din suita mea şi vă vor 
respecta. 

— Îmi făgăduieşti deci că dacă vei intra dumneata, voi 
intra şi eu cu dumneata? 

— V-o jur, pe cinstea mea de cavaler. 

— Ei bine! Eu te conjur, în schimbul acestui jurământ, să- 
mi spui ce ai dori mai mult în momentul de faţă! 

— Vai! ce doresc eu, nu-mi puteţi da. 

— Spune totuşi, n-are importanţă! 

— Aş vrea s-o revăd pe Aissa şi să-i vorbesc 

— Dacă voi intra în oraş, ai s-o vezi şi ai să-i vorbeşti. 

— Mulţumesc! O! v-aş fi nespus de recunoscător! 

— Cine îţi poate spune dacă dumneata n-ai făcut mai mult 
decât mine? 

— Totuşi, îmi redaţi viaţa. 

— Iar dumneata îmi vei fi redat mai mult decât viaţa, spuse 
tânăra cu un zâmbet ciudat. 

Şi cum după schimbul de mărturisiri şi după ratificarea 
tratatului de alianţă ajunseseră în satul unde trebuiau să se 
oprească, frumoasa călătoare sări cu sprinteneală de pe 
calul lui Agenor; şi întrucât ar fi părut cam nepotrivită 
această tovărăşie între creştini şi ţigani, se înţeleseră să se 
întâlnească din nou a doua zi pe drum, la o leghe depărtare 
de sat. 

XXXVII PAJUL A doua zi, deşi cavalerul se sculă destul de 
dimineaţă, el fu acela care-i găsi pe ţigani luând gustarea 
de dimineaţă lângă o fântână, la o leghe dincolo de sat, 
adică la distanţa la care se înţeleseseră. 

Luară aceleaşi măsuri ca în ajun şi porniră la drum în 
aceeaşi ordine. 

Ziua se petrecu în convorbiri, la care Musaron şi doica 
luară parte activă. Totuşi, oricât de amabile şi variate ar fi 
fost discuţiile dintre aceste două personaje, vom renunţa să 


le mai înşirăm. Cu toată iscusinţa lui, Musaron nu reugi să 
afle de la bătrână decât ce spusese în ajun tânăra. 

În sfârşit începu să se zărească Soria. 

— Doamnă, zise Agenor, iată oraşul; dacă vă gândiţi că 
maurul veghează aşa cum mi-aţi spus, să nu credeţi că se 
mărgineşte la câteva vizite la porţi şi la creneluri; trebuie să 
fi trimis iscoade şi prin câmpie. Vă sfătuiesc ca de pe acum 
să vă luaţi măsuri de prevedere. 

— Mă gândeam şi eu la acelaşi lucru, spuse tânăra privind 
în juru-i ca pentru a-şi da seama mai bine de împrejurimi. Şi 
dacă vrei să porneşti înainte cu scutierul dumitale, în aşa fel 
încât să nu mergeţi prea repede, măsurile mele vor fi luate 
înainte de a trece un sfert de oră. 

Agenor se supuse. Tânăra cobori, luând-o cu ea pe doică în 
desimea unui tufiş, pe când cei doi însoțitori ai lor 
supravegheau drumul. 

— Haide, haide, nu mai tot întoarce capul, domnule 
scutier, şi imită discreţia stăpânului dumitale, îi spuse doica 
lui Musaron, care semăna cu acei osândiţi ai lui Dante, al 
căror cap desprins din grumaji priveşte înapoi în vreme ce 
ei merg înainte. 

Însă, cu tot îndemnul primit, Musaron nu se putea hotări 
să-şi întoarcă privirile în altă parte, atât de mult îl rodea 
curiozitatea. 

Aceasta pentru că le văzuse pe cele două femei dispărând, 
după cum am spus, într-un desiş de castani şi stejari. 

— Hotărât lucru, domnule, îi spuse el lui Agenor după ce 
rămase convins că privirile-i nu puteau străpunge vălul de 
verdeață cu care se acoperiseră cele două femei; hotărât 
lucru, mi-e tare teamă că în loc să fie nişte înalte doamne, 
după cum presupuneam la început, tovarăşele noastre să 
nu fie decât nişte ţigănci. 

Din nefericire pentru Musaron, nu aceasta era şi părerea 
stăpânului său. 

— Eşti un flecar care profitând de bunătatea mea, ţi-ai 
cam luat nasul la purtare. Tacă-ţi gura. 


Musaron tăcu. 

După câteva minute de mers atât de încet încât abia 
făcuseră jumătate dintr-un sfert de leghe, auziră un strigăt 
strident şi prelung: doica striga după ei. 

Se întoarseră şi văzură apropiindu-se un tânăr îmbrăcat 
după moda spaniolă, purtând pe umărul stâng pelerinuţa 
pajului care se îngrijeşte de cai; făcea semne cu mâna ca să 
fie aşteptat. 

După câteva clipe se afla lângă ei. 

— Seniore, iată-mă, îi zise lui Agenor, care foarte surprins 
o recunoscu pe tovarăşa lui de drum. 

Părul ei negru era ascuns sub o perucă blondă, umerii săi 
lărgiţi sub pelerină păreau să aparţină unui tânăr plin de 
sănătate, umbletul îi era semeţ, ba chiar şi culoarea feţii 
părea mai oacheşă de când părul îşi schimbase culoarea. 

— După cum vezi mi-am luat măsuri de prevedere, urmă 
tânărul şi socotesc că pajul dumitale va putea să intre fără 
greutate în oraş împreună cu dumneata. 

Şi sări, cu uşurinţa pe care Agenor i-o cunoştea, înapoia lui 
Musaron. 

— Dar doica? întrebă tânărul. 

— Are să rămână în satul vecin, împreună cu cei doi 
scutieri ai mei, până va sosi clipa să-i chem lângă mine. 

— Atunci totul e bine; să intrăm în oraş. 

Musaron şi pajul o luară înaintea stăpânului, care se 
îndreptă spre poarta principală a Soriei, ce se zărea dincolo 
de o alee de copaci bătrâni. 

Dar nu străbătuseră nici două treimi din această alee, că 
se văzură înconjurați de o trupă de mauri, trimişi în 
întâmpinarea lor de santinelele de pe metereze care îi 
zăriseră. 

Îl întrebară pe Agenor de scopul călătoriei sale. 

Abia declarase că acest scop era să aibă o întrevedere cu 
don Pedro, că trupa îşi strânse rândurile şi îl conduse la 
guvernatorul porţii, un ofiţer ales chiar de Mothril. 


— Vin, spuse Agenor, interogat din nou, din partea 
conetabilului Bertrand Duguesclin spre a avea o 
întrevedere cu prinţul vostru. 

La acest nume, pe care întreaga Spanie învățase să-l 
respecte, ofiţerul păru îngrijorat. 

— Şi cine sunt cei care vă însoțesc? întrebă el. 

— După cum vezi, scutierul şi pajul meu. 

— Bine, rămâneţi aci, voi raporta seniorului Mothril 
despre cererea dumneavoastră. 

— Fă ce vrei, spuse Agenor; însă te previn că nici 
seniorului Mothril şi nici altcuiva nu-i voi vorbi decât numai 
regelui don Pedro; dar bagă de seamă să nu lungeşti prea 
mult interogatoriul căci s-ar putea să mă supăr. 

Ofiţerul se înclină. 

— Sunteţi cavaler, zise el, şi în această calitate trebuie să 
ştiţi că dispoziţia unui şef e neînduplecată; trebuie deci să 
execut ce mi s-a poruncit. 

Apoi întorcându-se: 

— Să fie anunţată Alteţa Sa primul ministru, că un străin 
cere să-i vorbească regelui din partea conetabilului 
Duguesclin. 

Agenor îşi întoarse privirile spre paj, pe care-l văzu foarte 
palid şi foarte îngrijorat. Musaron, mai obişnuit cu 
aventurile, nu tremura pentru un asemenea fleac. 

— Camarade, îi spuse el tinerei femei, iată cum o să-ţi 
reuşească măsurile de prevedere: vei fi recunoscut cu toată 
deghizarea dumitale şi noi vom fi spânzurați ca fiind 
complicii dumitale. Dar n-are importanţă, dacă aşa-i place 
stăpânului meu! 

Necunoscutul zâmbi; o clipă îi fusese de ajuns ca să-şi 
recapete prezenţa de spirit, ceea ce dovedea că nici ea nu 
prea era străină de primejdii. 

Se aşeză deci la câţiva paşi de Agenor şi păru cu totul 
nepăsătoare la cele ce aveau să se întâmple. 

Călătorii, după ce străbătuseră două sau trei camere pline 
de gărzi şi de soldaţi, se găsiră la un moment dat într-unul 


din acele corpuri de gardă ce sunt vârâte între pereţii unui 
turn; o singură uşă ducea într-acolo. 

Toate privirele erau aţintite spre uşa prin care, dintr-un 
moment în altul, se aşteptau să-l vadă intrând pe Mothril. 

Agenor continua să vorbească cu ofiţerul; Musaron intră în 
vorbă cu câţiva spanioli care-i povesteau despre conetabil şi 
despre prietenii lor aflaţi în slujba lui don Henric de 
Transtamare. 

Pajul fu şi el înconjurat de pajii guvernatorului care-l 
plimbau de colo până colo ca pe un copil fără importanţă. 

Numai Mauleon era supravegheat mai serios; încă şi el, 
prin curtenia lui, îl liniştise cu totul pe ofiţer; de altfel ce 
putea face un singur om împotriva a două sute! 

În momentul acela se auzi santinela chemând la arme, iar 
strigătul: Mothril! Mothril! răsună până în fundul corpului 
de gardă. 

Toţi se ridicară. 

Agenor simţi cum îi trece un fel de fior prin vine, îşi cobori 
viziera şi prin grilajul de fier, îl căută din ochi pe tânărul paj 
pentru a-l îmbărbăta; nu mai era acolo. 

— Unde este oare călătoarea noastră? îl întrebă Agenor în 
şoaptă pe Musaron. 

Acesta răspunse în franţuzeşte cu cel mai mare calm: 

— Seniore, vă mulţumeşte mult pentru serviciul ce i l-aţi 
adus de a o face să intre în Soria; m-a însărcinat să vă spun 
că vă este cum nu se poate mai recunoscătoare şi că aveţi 
să vă daţi seama de asta în curând. 

— Ce tot spui acolo? întrebă Agenor uimit. 

— Ce m-a însărcinat ea să vă spun când a plecat. 

— Când a plecat! 

— Da, chiar aşa, când a plecat? Un ţipar nu s-ar fi 
strecurat mai repede printre ochiurile năvodului decât a 
trecut ea printre gărzile postului de pază. l-am văzut de 
departe pana albă de lă pălărie alergând prin umbră, apoi, 
întrucât n-am mai revăzut-o de-atunci, presupun că a reuşit 
să scape. 


— Domnul fie lăudat! zise Agenor, dar să nu scoţi nici o 
vorbă. 

Într-adevăr, în camerele vecine răsunau paşii unui mare 
număr de ostaşi. Mothril intră grăbit. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă maurul, plimbând în juru-i o 
privire limpede şi pătrunzătoare. 

— Cavalerul acesta, spuse ofiţerul, trimis de seniorul 
Bertrand Duguesclin, conetabilul Franţei, vrea să-i 
vorbească regelui don Pedro. 

Mothril se apropie de Agenor care, cu viziera lăsată, părea 
o statuie de fier. 

— Priviţi, spuse Agenor scoţându-şi mănuşa de oţel şi 
arătând inelul de smarald pe care i-l dăduse prinţul ca 
semn de recunoaştere. 

— Ce e asta? întrebă Mothril. 

— Un inel de smarald care provine de la dona Eleonora, 
mama prinţului. 

Mothril se înclină. 

— Ce doriţi atunci? 

— Am să-i spun regelui. 

— Doriţi să o vedeţi pe Alteța Sa? 

— Aşa vreau. 

— Vorbiţi cu multă mândrie, cavalere. 

— Vorbesc în numele stăpânului meu, regele don Henric 
de Transtamare. 

— Atunci veţi aştepta în această fortăreață. 

— Voi aştepta. Însă vă previn că nu voi aştepta multă 
vreme. 

Mothril zâmbi ironic. 

— Fie, seniore cavaler, zise el, aşteptaţi deci. 

Şi ieşi, după ce-l salutase pe Agenor, ai cărui ochi aruncau 
flăcări printre zăbrelele de fier ale căştii. 

— Păziţi-i bine, îi şopti Mothril ofițerului, sunt nişte 
prizonieri importanţi de care răspunzi cu capul. 

— Ce să fac cu ei? 


— Am să-ţi spun mâine. Deocamdată, să nu comunice cu 
nimeni. Ai înţeles? 

Ofiţerul salută. 

— Hotărât lucru, spuse Musaron cu cel mai mare calm, 
cred că suntem pierduţi şi că această cutie de piatră ne va 
sluji drept sicriu. 

— Ce strălucit prilej aveam să-l strâng de gât pe păgân! 
exclamă Agenor. Dacă n-aş fi fost ambasador! murmură el. 

— Neajunsul măririlor, spuse cu adâncă filosofie Musaron. 

XXXVIII RAMURA DE PORTOCAL Agenor şi scutierul său 
petrecură, în temniţa vremelnică unde erau închişi, o 
noapte foarte proastă; ofiţerul, ascultând de poruncile lui 
Mothril, nu se mai arătă. 

Mothril socotea să revină a doua zi dimineaţa; înştiinţat 
chiar în momentul când se pregătea să-l însoţească pe 
regele don Pedro la o alergare de tauri, avea la dispoziţie 
întreaga noapte spre a se gândi ce avea de făcut; apoi, dacă 
n-ar fi ajuns la nici o concluzie, un al doilea interogatoriu 
avea să hotărască soarta ambasadorului şi a scutierului său. 

Se mai putea chiar ca trimisul conetabilului să primească 
din partea lui Mothril încuviințarea să ajungă până la don 
Pedro; însă în acest caz, însemna că Mothril, printr-un 
mijloc oarecare, ar fi pătruns scopul misiunii sale. 

Marea taină a improvizatorilor în politică este în general 
să cunoască dinainte subiectul asupra cărora vor avea de 
improvizat. 

Părăsindu-i pe cei doi prizonieri, Mothril porni deci spre 
arena, unde, după cum am spus, regele don Pedro dădea 
celor de la curtea sa spectacolul unei alergări de tauri. 
Acest spectacol, pe care regii îl dădeau de obicei ziua, avea 
loc de data asta noaptea, ceea ce îi sporea măreţia; trei mii 
de făclii de ceară parfumată luminau arena. 

Aissa, aşezată la dreapta regelui şi înconjurată de curteni, 
care adorau în ea pe noua stea favorită, Aissa privea fără să 
vadă şi asculta fără să audă. 


Regele, posomorât şi preocupat, cerceta faţa tinerei fete 
pentru a citi în ea speranţa ce i-o dădea neîncetat paloarea 
permanentă a frunţii atât de neprihănite şi nemişcarea 
monotonă a ochilor cu flăcări ascunse. 

Don Pedro, cu inima lui neîmblânzită, cu temperamentul 
lui năvalnic, semăna cu un cal de luptă strâns în zăbale, a 
cărui nerăbdare izbucneşte în tresăriri necunoscute de 
spectatorii care le caută în zadar pricina. 

Apoi deodată fruntea i se întuneca. 

Aceasta pentru că, în vreme ce o privea pe fata cu 
trăsături îngheţate, se gândea la focoasa metresă pe care o 
lăsase la Sevilla, la acea Maria Padilla, despre care Mothril 
spunea că este necredincioasă şi schimbătoare ca norocul, 
şi care prin tăcerea ei făcea plauzibile presupunerile lui 
Mothril; regele simţea o îndoită suferinţă mai întâi din 
cauza răcelii prezente a Aissei şi apoi datorită dragostei din 
trecut a donei Maria. 

Gândindu-se la femeia aceea, pentru care avea o adoraţie 
atât de adâncă încât era pusă pe seama vrăjitoriei, un oftat 
amarnic îi ieşea din piept şi făcea să se plece, aşa cum face 
un vânt prevestitor de furtună, toate frunţile curtenilor 
atenţi. 

Tocmai într-unul din acele momente intră Mothril în loja 
regală şi se asigură, printr-o aruncătură de ochi 
atotcuprinzătoare, de starea de spirit a celor de faţă. 

Înţelese furtuna clocotitoare din inima lui don Pedro, ghici 
că pricina nu putea fi decât răceala Aissei, şi îndreptă o 
privire de ameninţare şi de ură spre tânăra fată, care 
rămase la fel de neclintită, deşi înţelesese destul de bine. 

— Ah! bine c-ai venit, Mothril, zise regele. Ai nimerit-o cam 
prost, căci mă plictisesc. 

Intonaţia cu care fuseseră rostite aceste cuvinte le dădea 
aproape sonoritatea sălbatică a unui răcnet. 

— Aduc veşti Alteţei Voastre, spuse Mothril. 

— Importante? 


— Negreşit. Mi-aş deranja oare regele pentru nişte 
fleacuri? 

— Atunci vorbeşte. 

Ministrul se plecă la urechea lui don Pedro: 

— E vorba de o solie pe care v-o trimit francezii. 

— Vezi, Mothril, zise regele fără a părea să fi auzit ce-i 
spunea maurul, vezi cum se plictiseşte Aissa la curte. Într- 
adevăr, cred că ai face bine s-o trimiţi pe această fată înapoi 
în ţara ei din Africa, pe care o regretă atât de mult. 

— Alteța Voastră se înşală, spuse Mothril; Aissa s-a născut 
la Granada şi, necunoscându-şi ţara pe care n-a văzut-o 
niciodată, nu o poate regreta. 

— Regretă oare ceva? întrebă don Pedro pălind. 

— Nu cred. 

— Dar atunci când cineva nu regretă nimic, se poartă 
altfel. Vorbeşte, râde, trăieşte, ca orice fată la şaisprezece 
ani. Dar fata asta parcă ar fi moartă. 

— Nimic nu este mai ponderat, după cum ştiţi, sire, nimic 
nu este mai neprihănit şi mai rezervat ca o fată din Orient; 
fiindcă v-am spus, deşi născută la Granada, ea este din cel 
mai curat sânge al Profetului; Aissa poartă pe frunte o 
coroană aspră - coroana nefericirii - ea nu poate avea deci 
acel zâmbet nestânjenit, acea veselie limbută a femeilor 
spaniole. Neauzind vreodată nici cum se râde, nici cum 
trebuie să se vorbească, nu poate face ceea ce fac 
spaniolele, adică să stârnească ecoul unui sunet pe care nu- 
| cunoaşte. 

Don Pedro îşi muşcă buzele şi îşi aţinti privirea arzătoare 
asupra Aissei. 

— O zi nu schimbă o femeie, urmă Mothril, şi cele care-şi 
păstrează multă vreme demnitatea îşi păstrează multă 
vreme iubirea. Dona Maria aproape că vi s-a oferit, şi după 
cum vedeţi dona Maria v-a uitat. 

În clipa în care Mothril rostea aceste cuvinte, o ramură de 
flori de portocal, aruncată de la galeriile de sus, căzu pe 


genunchii lui don Pedro, cu siguranţa unei săgeți care-şi 
atinge ţinta. 

Curtenii strigau că e obrăznicie, unii se aplecară înainte 
spre a vedea de unde venea obiectul. 

Don Pedro luă ramura; de ea era prins un bilet. Mothril 
făcu o mişcare pentru a pune mâna pe el; însă don Pedro 
întinse mâna. 

— Biletul îmi este adresat mie, nu dumitale. 

La vederea scrisului scoase un mic țipăt; la primele 
rânduri pe care le citi, faţa i se lumină. 

Mothril urmărea cu îngrijorare efectul celor scrise. 

Deodată don Pedro se ridică. 

Curtenii se ridicară, gata să-l însoţească pe rege. 

— Rămâneţi, spuse don Pedro; spectacolul nu s-a terminat; 
doresc să rămâneţi. 

Mothril, neştiind ce să creadă despre această întâmplare 
neaşteptată, făcu un pas pentru a-şi urma stăpânul. 

— Rămâi! spuse regele. E voia mea. 

Mothril, înapoiat în lojă, se pierdu împreună cu cei de la 
curte în fel de fel de presupuneri în legătură cu acea 
întâmplare atât de ciudată. 

Puse să-l caute în toate părţile pe autorul acelei 
îndrăzneţe fapte; însă cercetările rămaseră zadarnice. 

Zeci de femei aveau în mână ramuri de portocali şi flori; 
nimeni nu-i putu spune deci de unde plecase biletul acela. 

Îriapoindu-se la palat, Mothril o întrebă pe Aissa; însă 
Aissa nu văzuse nimic, nu băgase de seamă nimic. 

Încercă să pătrundă la don Pedro; uşa era închisă pentru 
toată lumea. 

Maurul petrecu o noapte groaznică; pentru prima oară, un 
eveniment de cea mai mare importanţă scăpa agerimii lui; 
fără a putea să-şi întemeieze această teamă pe nici o 
probabilitate, presimţirile îi spuneau că influenţa lui 
suferise o ştirbire gravă. 

Mothril nu închisese încă ochii, când don Pedro trimise să-l 
cheme; fu introdus în apartamentele cele mai retrase ale 


palatului. 

Don Pedro ieşi din cameră lui spre a veni în întâmpinarea 
ministrului şi, ieşind, închise cu grijă uşa după el. 

Regele era palid ca de obicei, dar nu necazurile îi dădeau 
această înfăţişare de oboseală; dimpotrivă, un zâmbet de 
mulţumire lăuntrică îi flutura pe buze, iar în privirea lui se 
vedea ceva mai blând şi mai voios ca de obicei. 

Se aşeză făcând din cap un semn prietenesc lui Mothril şi 
cu toate astea maurul crezu că observă pe faţa lui o 
hotărâre ciudată privitoare la relaţiile dintre ei. 

— Mothril, zise el, mi-ai vorbit ieri despre o solie trimisă de 
francezi. 

— Da, monseniore, însă cum nu mi-aţi răspuns, n-am 
crezut de cuviinţă să mai stărui. 

— De altfel, nu erai grăbit să-mi mărturiseşti. Nu-i aşa, 
reluă don Pedro, că ai pus să-i închidă astă-noapte în turnul 
de la Poarta-Joasăa? 

Mothril se tulbură. 

— De unde ştiţi, seniore?. Murmură el. 

— Ştiu, după câte vezi, şi asta-i important. Cine sunt 
străinii aceia? 

— Nişte francezi, după câte cred. 

— Şi pentru ce îi închizi, de vreme ce îşi zic soli? 

— Îşi zic, acesta e cuvântul, reluă Mothril, căruia o clipă îi 
fusese de ajuns ca să-şi recapete sângele rece. 

— Şi dumneata spui contrariul, nu-i aşa? 

— Nu chiar aşa, sire, căci nu cunosc dacă într-adevăr... 

— Dacă ai vreo îndoială, nu trebuia să-i arestezi. 

— Atunci, ce porunceşte Alteţa Voastră?. 

— Să-mi fie aduşi aici numaidecât. 

Maurul se dădu înapoi. 

— Dar e cu neputinţă... spuse el. 

— Pe sângele mântuitorului! Oare li s-a întâmplat ceva? 
întrebă don Pedro. 

— Nu, seniore. 


— Atunci grăbeşte-te să-ţi repari greşeala, căci ai încălcat 
drepturile acestor oameni. 

Mothril zâmbi. Cunoştea el respectul pe care regele don 
Pedro îl avea pentru acest drept al oamenilor, când era 
vorba de cei pe care îi ura, respect pe care-l amintea în 
momentul acela. 

— Nu voi îngădui, spuse el, ca regele meu să cadă pradă 
fără apărare primejdiei ce-l ameninţă. 

— Nu te mai teme pentru mine, Mothril, spuse don Pedro 
izbind din picior, teme-te pentru dumneata! 

— Nu am de ce să mă tem, căci nu mă ştiu vinovat cu 
nimic, spuse maurul. 

— Nu te ştii vinovat cu nimic. Mothril? Ia cerne-ţi bine 
amintirile. 

— Ce vrea să spună Alteța Voastră? 

— Vreau să spun că nu-ţi plac deloc solii, nici cei care vin 
din Occident nici cei care vin din Orient. 

Mothril începu să simtă oarecare îngrijorare; încetul cu 
încetul discuţia lua o întorsătură amenințătoare; dar 
întrucât nu ştia încă din ce parte avea să vină atacul, tăcu şi 
aşteptă. 

Regele urmă: 

— E pentru prima oară când arestezi mesagerii ce mi se 
trimit, Mothril? 

— Prima oară! răspunse maurul, jucând totul pe o carte. 
Au venit poate o sută şi nu l-am lăsat pe niciunul să treacă. 

Regele se ridică furios. 

— Dacă am greşit, urmă maurul, îndepărtând de palatul 
regelui meu pe ucigaşii plătiţi de Henric de Transtamare 
sau de conetabilul Bertrand Duguesclin, dacă am sacrificat 
câţiva nevinovaţi, dintre atâţia vinovaţi, capul meu e aici 
spre a plăti greşeala inimii mele. 

Regele se aşeză din nou şi aşezându-se, spuse: 

— Bine, Mothril, ţinând seama de scuza pe care mi-o aduci 
şi care poate să fie adevărată, te iert. Dar să nu se mai 
întâmple şi orice mesager ce-mi va fi trimis să-mi fie adus. 


Înţelegi? Fie că vine de la Burgos, fie de la Sevilla, n-are 
importanţă. Cât despre francezi, ei sunt cu adevărat soli, 
ştiu asta; prin urmare vreau să-i tratez ca pe nişte soli 
ambasadori. Să fie scoşi aşadar numaidecât din turn, să fie 
conduşi, cu onorurile datorate misiunii lor, în cea mai 
frumoasă casă din oraş; mâine îi voi primi în audienţă 
solemnă în marea sală a palatului. Du-te! 

Mothril lăsă capul în jos şi ieşi copleşit de surpriză şi de 
teamă. 

XXXIX AUDIENȚA Agenor şi credinciosu-i scutier se 
tânguiau fiecare în felul lui. 

Musaron, cu isteţimea-i cunoscută, îl făcea pe stăpânu-său 
să observe că el prevestise ce are să se întâmple. 

Agenor răspundea, că, ştiind ce avea să se întâmple, 
trebuia totuşi să-şi încerce norocul. 

La care Musaron nu se dădea bătut şi îi amintea că unii 
soli fuseseră atârnaţi în spânzurători, mai înalte poate, însă 
cu siguranţă tot atât de neplăcute ca şi cele scunde. 

La aceasta Mauleon nu găsea nimic de răspuns. 

Se cunoştea cât de expeditiv era don Pedro când era vorba 
să împartă dreptatea. Când cineva face atât de puţin caz de 
viaţa oamenilor, acţionează totdeauna repede. 

Cei doi prizonieri erau frământaţi deci de gânduri negre, 
iar Musaron şi începuse să pipăie pietrele pereţilor, spre a 
vedea dacă vreuna din ele nu se putea desprinde de la locul 
ei, când Mothril apăru în pragul turnului, urmat de o 
escortă de căpitani pe care îi lăsă la uşă. 

Dar oricât de repede ar fi apărut, Agenor tot avusese timp 
să-şi coboare viziera. 

— Francezule, zise Mothril, răspunde-mi fără să minţi, 
dacă totuşi poţi vorbi fără să minţi. 

— Îi judeci pe alţii după tine, Mothril, spuse Agenor care, 
deşi dorea să nu-şi înrăutăţească situaţia printr-o pornire 
de mânie, nu putea suferi, mai mult din instinct, să se lase 
insultat de omul pe care-l ura cel mai mult pe lume. 

— Ce vrei să spui, câine! întrebă Mothril. 


— Îmi zici câine pentru că sunt creştin. Atunci stăpânul tău 
este tot câine, nu-i aşa? 

Riposta îl descumpăni pe Mothril. 

— Cine-ţi vorbeşte de stăpânul meu şi de religia sa? 
întrebă el. Nu-i amesteca numele cu al tău şi să nu crezi că-i 
semeni pentru că se închină la acelaşi Dumnezeu ca şi tine. 

Agenor se aşeză, ridicând din umeri. 

— Oare ca să-mi spui fleacurile astea ai venit, Mothril? 
întrebă cavalerul. 

— Nu, am să-ţi pun câteva întrebări importante. 

— Atunci, pune-le. 

— Mai întâi să mărturiseşti cum ai făcut ca să intri în 
corespondenţă cu regele. 

— Cu care rege? întrebă Agenor. 

— Eu nu recunosc decât unul singur, trimis al răzvrătiţilor, 
şi acesta este regele stăpânul meu. 

— Don Pedro? Mă întrebi cum am putut coresponda cu 
don Pedro? 

— Da. 

— Nu înţeleg. 

— Tăgăduieşti că ai cerut audienţă regelui? 

— Nu, deoarece chiar prin mijlocirea ta am făcut această 
cerere. 

— Da, însă eu nu i-am transmis-o regelui... şi totuşi... 

— Şi totuşi?. Repetă Agenor. 

— Ela aflat de sosirea ta. 

— Ah! făcu Agenor cu o uimire care avu drept ecou unah! 
cu mult mai elocvent încă ca al lui Musaron. 

— Aşadar, nu vrei să-mi mărturiseşti nimic? întrebă 
Mothril. 

— Ce vrei să-ţi mărturisesc? 

— Mai întâi prin ce mijloc ai corespondat cu regele? 

Agenor înălţă a doua oară din umeri. 

— Întreabă-i pe paznicii noştri, zise el. 

— Să nu crezi că ai să obţii ceva de la rege, creştinule, 
dacă nu vei avea mai întâi învoirea mea. 


— Ah! spuse Agenor, îl voi vedea deci pe rege. 

— Făţarnicule! făcu Mothril furios. 

— Bun! exclamă Musaron. După cât se pare nu vom mai 
avea nevoie să găurim zidul. 

— Taci din gură! zise Agenor. 

Apoi întorcându-se spre Mothril: 

— Ei bine! Pentru că am să-i vorbesc regelui, vom vedea, 
Mothril, dacă vorbele mele au atât de puţină greutate cum 
presupui tu. 

— Mărturiseşte cum ai făcut ca regele să afle de sosirea 
ta, spune-mi condiţiile în care ai venit să propui paca şi vei 
avea tot sprijinul meu. 

— La ce bun să cumpăr un sprijin de care chiar mânia ta 
îmi dovedeşte în momentul de faţă că mă pot lipsi? spuse 
Agenor zâmbind. 

— Cel puţin arată-mi faţa, izbucni Mothril, tulburat de acel 
zâmbet şi de sunetul glasului. 

— În faţa regelui ai să mă vezi. Regelui îi voi vorbi cu inima 
şi faţa descoperite. 

Deodată, Mothril se lovi cu palma peste frunte şi se uită de 
jur împrejurul camerei: 

— Parcă aveai un paj, spuse el. 

— Da. 

— Unde se află acum? 

— Caută, întreabă, cercetează, este dreptul tău. 

— Tocmai pentru asta te întreb. 

— Să ne înţelegem: este dreptul tău asupra ofiţerilor, 
soldaţilor şi sclavilor tăi, dar nu asupra mea. 

Mothril se întoarse spre oamenii lui: 

— Împreună cu francezul se mai afla un paj. Vedeţi ce s-a 
întâmplat cu el. 

Urmară câteva clipe de tăcere în vreme ce se făceau 
cercetările; fiecare din cele trei personaje aştepta 
rezultatul cercetărilor cu o înfăţişare diferită. Mothril, 
tulburat, se plimba prin faţa uşii ca o santinelă în post, sau 
mai degrabă ca o hienă în cuşcă. Agenor aşezat, aştepta cu 


nemişcarea şi tăcerea unei statui. Musaron, atent la orice, 
stătea tăcut ca şi stăpânul lui, dar nu-l pierdea din ochi pe 
maur. 

Răspunsul fu că pajul dispăruse din ajun şi nu mai 
reapăruse de atunci. 

— E adevărat? îl întrebă Mothril pe Agenor. 

— Ei drace! făcu cavalerul, oamenii de o credinţă cu tine 
spun acest lucru. Nu cumva mint şi păgânii? 

— Dar pentru ce a fugit? 

Agenor înţelese totul. 

— Desigur că pentru a se duce să-i spună regelui că 
stăpânul lui era arestat, răspunse el. 

— Nu pătrunde nimeni până la rege, atunci când Mothril 
veghează în jurul regelui. 

Apoi deodată, lovindu-se cu palma peste frunte: 

— O! floarea de portocal! zise el. O! biletul! 

— Cu siguranţă că maurul şi-a pierdut minţile, spuse 
Musaron. 

Numaidecât Mothril păru că se linişteşte. Ceea ce 
descoperise era fără îndoială mai puţin groaznic decât de 
ce se temuse la început. 

— Ei bine! zise el, fie. Te felicit pentru iscusinţa pajului 
tău; audiența pe care o doreai îţi este acordată. 

— Şi pentru când? 

— Pentru mâine, răspunse Mothril. 

— Domnul fie lăudat! zise Musaron. 

— Dar să nu-ţi închipui cumva, urmă maurul adresându-se 
cavalerului, că întrevederea ta cu regele va avea 
deznodământul fericit pe care îl speri. 

— Eu nu sper nimic, spuse Agenor. Îmi îndeplinesc 
misiunea, atâta tot. 

— Vrei să-ţi dau un sfat? zise Mothril dând glasului o notă 
aproape dulceagă. 

— Mulţumesc, spuse Agnor, nu vreau nimic de la tine. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu primesc nimic de la un duşman. 


La rândul lui, tânărul rosti aceste cuvinte cu un asemenea 
accent de ură, încât maurul se înfioră. 

— Bine, zise el. Adio francezule. 

— Adio, păgânule. 

Mothril ieşi; ştia de fapt ceea ce dorea să afle; regele 
fusese încunoştinţat, însă de o persoană mai puţin 
primejdioasă. Nu era vorba despre ce se temuse la început. 

La două ore după această întrevedere, o gardă 
impunătoare veni să-l ia pe Agenor şi-l conduse din pragul 
turnului, cu mari dovezi de respect, la o casă situată în 
piaţa Soriei. 

Nişte apartamente spaţioase, mobilate cât mai luxos cu 
putinţă, erau pregătite pentru a-l primi pe sol. 

— Sunteţi aici la dumneavoastră acasă, seniore trimis al 
regelui Franţei, zise căpitanul care comanda escorta. 

— Nu sunt trimisul regelui Franţei, spuse Agenor, şi nu 
merit să fiu tratat ca atare. Sunt trimisul conetabilului 
Bertrand Duguesclin. 

Dar căpitanul se mulţumi să-i răspundă cavalerului printr- 
un salut şi se retrase. 

Musaron dădea târcoale prin fiecare cameră, inspectând 
covoarele, mobilele, stofele, şi spunând de fiecare dată: 

— Cu siguranţă că o să ne simţim mai bine aici decât în 
turn. 

În vreme ce Musaron trecea în revistă încăperile, marele 
guvernator al palatului intră şi îl întrebă pe cavaler dacă ar 
dori să facă unele pregătiri pentru a apărea în faţa regelui. 

— Niciuna, spuse Agenor; am spada, casca şi platoşa; este 
ţinuta unui soldat, iar eu nu sunt decât un soldat trimis de 
căpitanul său. 

Guvernatorul ieşi poruncind trâmbiţaşilor să sune. O clipă 
mai târziu, aduseră la poartă un cal superb, acoperit cu o 
teltie de toată frumuseţea. 

— Nu am nevoie de alt cal decât de al meu, spuse Agenor; 
mi-a fost luat, să mi se dea înapoi, iată tot ce doresc. 

După zece minute, lui Agenor îi era înapoiat calul. 


O mulţime nesfârşită stătea de-o parte şi de alta a 
drumului, de altfel foarte scurt, ce despărţea casa lui 
Agenor de palatul regelui. Tânărul încercă să descopere, 
printre femeile îngrămădite pe balcoane, pe tovarăşa lui de 
călătorie, pe care o cunoştea atât de bine. Dar era o 
încercare zadarnică la care renunţă destul de repede. 

Întreaga nobilime credincioasă lui don Pedro forma un 
corp de cavalerie rânduit în curtea de onoare a palatului. 
Spectacol măreț al armelor acoperite cu aur. 

Dar Agenor abia se dădu jos de pe cal, că se simţi oarecum 
stânjenit. Întâmplările se urmaseră cu atâta repeziciune, 
încât nu avusese încă vreme să se gândească la misiunea 
lui, fiind aproape convins că această misiune nu se va 
îndeplini. 

Limba parcă i se lipi de cerul gurii, n-avea nici o idee 
precisă în minte. Toate gândurile i se învălmăşeau prin cap, 
nehotărâte şi izbindu-se unul de altul întocmai ca norii în 
zilele ceţoase de toamnă. 

Intră în sala de audienţe ca un orb căruia îi revine deodată 
vederea sub o rază arzătoare de soare, care luminează 
pentru el un nor de aur, de purpură, de panaşe mişcătoare. 

Deodată răsună un glas puternic, glas pe care îşi amintea 
să-l mai fi auzit, într-o noapte în grădina din Bordeux, într-o 
zi în cortul lui Caverley. 

— Domnule cavaler, spuse acel glas, ai dorit să-i vorbeşti 
regelui, te afli în faţa regelui. 

Aceste cuvinte îndreptară privirile cavalerului spre locul 
de unde veneau. Îl recunoscu pe don Pedro. La dreapta lui 
se afla o femeie voalată ce stătea pe scaun, la stânga, 
Mothril în picioare. 

Mothril era palid ca un mort: recunoscuse sub armura 
cavalerului pe iubitul Aissei. 

Făcuse această constatare cu iuţeala gândului. 

— Monseniore, zise Agenor, n-aş fi crezut niciodată că am 
să fiu arestat din porunca Senioriei Voastre. 

Don Pedro îşi muşcă buzele. 


— Cavalere, spuse el, eşti francez şi, prin urmare, poate că 
nu ştii că atunci când îi vorbeşti regelui Spaniei îl numeşti 
Sire sau Alteță. 

— Într-adevăr, am greşit, spuse cavalerul înclinându-se 
sunteţi rege la Soria. 

— Da, rege la Soria, reluă don Pedro, aşteptând ca cel 
care a uzurpat acest titlu să nu mai fie rege în altă parte. 

— Sire, spuse Agenor, din fericire n-am venit să discut 
despre aceste înalte probleme. Am venit din partea lui don 
Henric de Transtamare, fratele vostru, spre a vă propune o 
pace bună şi cinstită, de care popoarele voastre au o atât de 
mare nevoie şi de care se vor bucura şi inimile voastre de 
fraţi. 

— Domnule cavaler, zise don Pedro, dacă ai venit să discuţi 
cu mine asupra acestui punct, spune-mi atunci pentru ce vii 
să-mi propui azi ceea ce mi s-a refuzat acum opt zile? 

Agenor se înclină. 

— Alteță, spuse el, nu sunt judecător între puternicele 
Voastre Seniorii. Repet cuvintele ce mi s-au spus, atâta tot. 
Sunt o cale ce se întinde de la Burgos la Soria, de la o inimă 
de frate la o altă inimă. 

— Ah! Dumneata nu ştii pentru ce mi se oferă pacea, zise 
don Pedro. Atunci am să ţi-o spun eu. 

Aşteptând cuvintele regelui, o adâncă tăcere se întinse 
printre cei de faţă; Agenor se folosi de această clipă spre a- 
şi îndrepta din nou privirile asupra femeii voalate şi asupra 
maurului. Femeia voalată stătea tăcută şi nemişcată ca o 
statuie. Maurul era palid şi cu faţa schimbată, ca şi când 
într-o singură noapte ar fi suferit toate durerile de care 
poate fi lovit un om într-o viaţă întreagă. 

— Îmi oferi pacea în numele fratelui meu, zise regele, 
pentru că fratele meu vrea ca eu să n-o primesc şi ştie că nu 
o voi primi în condiţiile pe care mi le vei comunica. 

— Sire, spuse Agenor, Alteţa Voastră încă nu cunoaşte care 
sunt aceste condiţii. 


— Ştiu că vii să-mi oferi jumătate din Spania, ştiu că vii să- 
mi ceri nişte ostateci, printre care trebuie să se numere 
ministrul meu Mothril şi familia sa. 

Mothril, din palid cum era, se făcu vânăt; privirea lui 
înflăcărată părea că voieşte să citească până în fundul inimii 
lui don Pedro, spre a se asigura dacă va stărui în refuzul 
său. 

Agenor tresări; el nu destăinuise aceste condiţii nimănui, 
în afară de ţigancă, faţă de care îi scăpaseră câteva cuvinte. 
— Într-adevăr, zise el, Alteța Voastră e bine informată, cu 

toate că nu ştiu cum şi prin cine a putut fi. 

În momentul acela, fără afectare şi cu o mişcare firească, 
femeia ce stătea lângă rege îşi ridică vălul brodat cu aur şi 
îl aruncă pe umeri. 

Agenor era cât pe-aci să scoată un țipăt de spaimă: femeia 
care stătea la dreapta lui don Pedro era tovarăşa lui de 
drum. 

Sângele îi năvăli în obraji; înţelese de unde primise regele 
informaţiile care îl scuteau de sarcina de a expune condiţiile 
de pace. 

— Domnule cavaler, zise regele, află de la mine şi spune 
mai departe celor ce te-au trimis: oricare ar fi condiţiile ce 
mi se propun, este una pe care totdeauna o voi respinge: 
aceea de a împărţi regatul, având în vedere că regatul este 
al meu şi vreau să fiu liber să dispun de el după plac; ca 
învingător, voi oferi la rându-mi condiţii. 

— Atunci Alteța Sa vrea cu tot dinadinsul război? întrebă 
Agenor. 

— Nu îl vreau, îl suport, răspunse don Pedro. 

— Este voinţa neclintită a Alteţei Voastre? 

— Da. 

Agenor îşi desfăcu fără grabă mănuşa de oţel şi o aruncă 
în spaţiul ce-l despărţea de rege. 

— În numele lui Henric de Trastamare, regele Castiliei, 
aduc aici războiul. 


Regele se ridică în mijlocul unui murmur general şi al unui 
înspăimântător zăngănit de arme. 

— Ţi-ai îndeplinit cu credinţă misiunea, domnule cavaler, 
zise el. Rămâne să ne facem şi noi cu cinste datoria de rege. 
Îţi oferim douăzeci şi patru de ore de găzduire în oraşul 
nostru, şi dacă nu ai nimic împotrivă, palatul nostru va fi 
locuinţa dumitale, masa noastră va fi şi a dumitale. 

Agenor, fără să răspundă, făcu o plecăciune adâncă 
regelui şi ridicând capul, îşi aruncă privirile asupra femeii 
ce sta alături de rege. 

Ea îl privea zâmbind cu blândeţe. I se păru chiar că duce 
degetul la buze ca pentru a-i spune: „Răbdare! Speră!” 

XL ÎNTÂLNIREA Cu toată făgăduiala tacită de care el, de 
altfel, nu prea îşi dădea bine seama, Agenor ieşi de la 
audienţă într-o stare de nelinişte lesne de descris. Singurul 
lucru mai lămurit pentru el era desigur faptul că ţiganca 
necunoscută, cu care călătorise dând dovadă de atâta 
familiaritate, nu era alta decât vestita Maria Padilla. 

Hotărârea lui don Pedro care, pentru a se manifesta, nu 
aşteptase nici măcar cuvintele lui, nu era lucrul ce-l 
îngrijora mai mult; căci, la urma urmelor, don Pedro aflase 
în ajun ceea ce nu avea să afle decât a doua zi; atâta tot. 
Dar Agenor îşi mai amintea să fi destăinuit ţigăncii, taina lui 
cea mai scumpă şi cea mai intimă: dragostea pentru Aissa. 

Odată trezită gelozia acelei femei groaznice împotriva 
sărmanei Aissa, cine putea şti unde avea să se oprească 
furia care sacrificase şi până atunci atâtea capete 
nevinovate? 

Toate aceste gânduri întunecate, trezite deodată în mintea 
lui Agenor, îl împiedicară să bage de seamă privirile 
fulgerătoare ce i le aruncau Mothril şi nobilii mauri, cărora 
propunerea făcută în numele lui Henric de Transtamare le 
rănise mândria şi le vătămase interesele. 

Aprig şi viteaz cum era, cavalerul francez probabil că nu 
şi-ar fi păstrat faţă de ocheadele lor provocatoare întreg 


calmul şi întreaga nepăsare ce trebuie sa fie nelipsite unui 
sol. 

În clipa în care poate că era gata să le observe şi să 
răspundă la ele, altceva îi atrase atenţia. Abia ieşise din 
palat şi depăşise şirul de gărzi ce-l înconjurau, că o femeie, 
înfăşurată într-un văl lung, îi întinse braţul cu un semn 
misterios îndemnându-l să o urmeze. 

Agenor şovăi o clipă; ştia cu câte capcane îi înconjurau don 
Pedro şi răzbunătoarea lui metresă pe duşmanii lor, ce 
belşug de mijloace foloseau când era vorba de o răzbunare; 
însă în momentul acela, cavalerul, oricât de bun creştin era, 
se simţi oarecum încrezător în acea fatalitate specifică 
orientalilor, care nu-i lasă omului putinţa de a hotărî singur 
şi îi răpeşte astfel - oare aceasta nu e o fericire câteodată? - 
îi răpeşte astfel libertatea de a prevedea şi de a alunga răul. 

Cavalerul îşi înăbuşi orice teamă, îşi zise că luptase un 
timp destul de îndelungat, că era bine s-o termine într-un 
fel sau altul, şi că dacă soarta sorocise ca acea oră să fie 
ultima, cu atât mai bine. 

O urmă deci pe bătrână, care străbătu acea mare 
îmbulzeală de oameni, aceeaşi în toate marile oraşe, şi, 
sigură fără îndoială că nu va fi recunoscută, aşa înfăşurată 
cum era, porni de-a dreptul spre casa care îi fusese dată 
drept locuinţă cavalerului. 

În pragul casei, aştepta Musaron. 

Odată intrat, Agenor fu acela care o conduse pe bătrână 
până la cea mai îndepărtată cameră. La rândul ei, bătrână îl 
urma, iar Musaron, bănuind că avea să se petreacă ceva 
nou, se ţinea după ei. 

De cum intră, bătrână îşi ridică vălul, iar Agenor şi 
scutierul său o recunoscură pe doica ţigăncii. 

După cele petrecute la palat, această apariţie nu-l uimi 
câtuşi de puţin pe Agenor; însă Musaron, în necunoştinţă de 
cauză, scoase o exclamaţie de surpriză. 

— Seniore, spuse bătrâna, dona Padilla vrea să stea de 
vorbă cu dumneavoastră şi doreşte, prin urmare, să veniţi 


astă-seară la palat. Regele trece în revistă trupele nou 
sosite, timp în care dona Maria va fi singură. Poate conta pe 
dumneavoastră? Veţi veni s-o vedeţi? 

— Însă, zise Agenor, care nu putea arăta pentru dona 
Maria bunele sentimente pe care nu le avea, pentru ce 
doreşte dona Maria să mă vadă? 

— Credeţi oare, seniore cavaler, că e o atât de mare 
nenorocire de a fi ales de o femeie ca dona Maria pentru a-i 
vorbi în taină? spuse doica cu acel zâmbet îngăduitor al 
bătrânelor slujnice din sud. 

— Nu, răspunse Agenor. Însă mărturisesc că îmi plac 
întâlnirile în aer liber, locurile unde spaţiul nu lipseşte şi 
unde un bărbat poate merge cu calul şi cu lancea. 

— lar eu cu arbaleta, zise Musaron. 

— Văd că trebuie să-mi îndeplinesc însărcinarea până la 
capăt, spuse ea. 

Şi scoase din taşca atârnată la brâu un săculeţ în care se 
afla o scrisoare. 

Musaron, căruia într-o atare împrejurare îi revenea 
totdeauna rolul de lector, puse mâna pe hârtie şi citi: 
„Cavalere, acesta este un zălog dat de tovarăşa dumitale de 
călătorie. Vino să mă întâlneşti la ora şi locul pe care ţi le va 
spune doica mea, ca să vorbim despre Aissa”. 

La aceste cuvinte, Agenor tresări, şi cum numele iubitei 
este religia îndrăgostitului, numele Aissei îi păru o ocrotire 
solemnă lui Agenor, astfel că răspunse numaidecât că era 
gata să o urmeze pe doică oriunde ar fi voit să meargă. 

— În cazul acesta, spuse ea, nimic mai simplu; o voi 
aştepta pe Senioria Voastră astă-seară la capela castelului. 
Capela este deschisă ofiţerilor seniorului nostru regele, dar 
la orele opt seara i se închid uşile. Veţi intra la ora şapte şi 
jumătate şi vă veţi ascunde înapoia altarului. 

— Înapoia altarului! zise Agenor clătinând din cap cu 
bănuielile lui de om din nord, nu-mi place întâlnirea dată în 
spatele unui altar. 


— O! n-a veţi nici o teamă, spuse cu naivitate bătrâna; 
Dumnezeu nu se supără în Spania de aceste profanări ce se 
fac destul de des. De altfel nu veţi avea mult de aşteptat; 
înapoia altarului se află o uşă prin care, din apartamentele 
sale, prinţul şi persoanele din preajma sa pot să se ducă la 
capelă. Am să deschid uşa aceea pentru dumneavoastră şi 
veţi dispărea, fără să vă vadă nimeni, pe acel drum 
necunoscut. 

— Fără să vă vadă nimeni. Hm! hm! urmă Mausaron în 
franţuzeşte, grozav mai seamănă asta cu o capcană, senior 
Agenor, ce ziceţi? 

— N-avea nici o teamă, răspunse cavalerul în aceeaşi 
limbă; avem scrisoarea acelei femei, şi cu toate câ e 
semnată doar cu numele de botez, e totuşi o garanţie. Dacă 
mi se va întâmpla vrea nenorocire, te vei înapoia cu această 
scrisoare la conetabil şi la don Henric de Transtamare; le 
vei vorbi despre iubirea mea, despre nenorocirile mele, 
despre vicleşugul de care se vor fi slujit ca să mă atragă în 
capcană; şi, aşa cum îi cunosc pe amândoi, au să se răzbune 
pe trădători de se va cutremura întreaga Spanie. 

— Foarte bine, răspunse Musaron; dar până una alta nu 
veţi fi sugrumat mai puţin. 

— Da; dar dacă într-adevăr dona Maria mă cheamă ca să- 
mi vorbească de Aissa? 

— Domnule, sunteţi îndrăgostit, adică nebun, răspunse 
Musaron, şi un nebun are totdeauna dreptate, mai cu 
seamă când bate câmpii. lertaţi-mă, domnule, dar acesta-i 
adevărul. Eu nu mai mă amestec, puteţi să vă duceţi unde 
sunteţi chemat. 

Şi cinstitul Musaron oftă adânc după ce termină această 
mică cuvântare. 

— Dar, la urma urmelor, reluă el deodată, pentru ce n-aş 
merge şi eu cu dumneavoastră? 

— Pentru că trebuie dus un răspuns regelui Castiliei, don 
Henric de 'Transtamare, zise cavalerul, iar în cazul că eu voi 


pieri, numai tu poţi da socoteală de felul cum a fost 
îndeplinită misiunea. 

Şi Agenor îi povesti pe scurt şi lămurit scutierului 
răspunsul lui don Pedro. 

— Însă cel puţin, zise Musaron, care nu se dădea deloc 
bătut, pot să veghez în jurul palatului. 

— Ce rost are? 

— Ca să vă apăr, pe trupul sfântului Iacob! izbucni 
scutierul, ca să vă apăr cu arbaleta mea, care va dobori o 
jumătate de duzină din feţele acelea galbene, în vreme ce 
dumneavoastră veţi dobori o altă jumătate de duzină cu 
spada. Asta va însemna totuşi o duzină de păgâni mai puţin, 
lucru care ne va prinde bine pentru mântuirea sufletului. 

— Dragul meu Musaron, zise Agenor, dimpotrivă, fă-mi 
plăcerea să nu te arăţi deloc. Dacă voi fi ucis, numai zidurile 
alcazarului vor şti ceva despre asta; dar ascultă ce-ţi spun, 
continuă el cu încrederea inimilor cinstite: cred că n-am 
jignit-o cu nimic pe această dona Maria Padilla, aşa că nu 
are de ce să-mi poarte pică, poate chiar că i-am adus un 
serviciu. 

— Da, însă maurul, însă seniorul Mothril, pe el l-aţi jignit 
îndeajuns, nu-i aşa, şi aici şi în altă parte? Or, dacă nu mă 
înşel, el este guvernatorul palatului, şi ca să vă faceţi o idee 
despre bunele lui dispoziţii în privinţa voastră, el este cel 
care voia să vă aresteze la porţile oraşului şi să vă arunce 
într-un beci. Sunt de acord că nu trebuie să vă temeţi de 
favorită, ci de favorit. 

Agenor era oarecum superstiţios, el amesteca bucuros 
religia acestui fel de capitulări cu superstiţiile de care se 
foloseau îndrăgostiţii. Se întoarse spre bătrână zicând: 

— Dacă zâmbeşte, am să mă duc. 

Bătrână zâmbea. 

— Înapoiază-te la dona Maria, spuse cavalerul către doică, 
mă învoiesc; astă-seară, la ora şapte, voi fi la capelă. 

— Bine, iar eu voi aştepta cu cheia de la uşă, răspunse 
bătrâna. Adio, senior Agenor; adio, simpaticule scutier. 


Musaron dădu din cap, bătrâna dispăru. 

— Acum, spuse Agenor întorcându-se spre Musaron, să ştii 
că nu-ţi dau nici o scrisoare pentru conetabil, s-ar putea să 
fii arestat şi să ţi-o ia. Îi vei spune că războiul e hotărât, că 
trebuie începute ostilitățile; banii noştri sunt la tine, te vei 
folosi de ei ca să ajungi cât mai repede cu putinţă. 

— Dar dumneavoastră, seniore?. Căci, în sfârşit, trebuie să 
presupunem că nu veţi fi ucis. 

— Eu nu am nevoie de nimic. Dşcă voi fi trădat, am pierdut 
o viaţă de oboseli şi dezamăgiri, de care sunt sătul. 
Dimpotrivă, dacă dona Maria mă ocroteşte, ea mă va face 
să găsesc cai şi călăuze. Pleacă, Musaron, pleacă 
numaidecât, privirile sunt aţintite asupra mea, nu asupra 
ta. Se ştie că eu rămân, şi asta e de ajuns. Pleacă, ai un cal 
bun şi curaj mare. Cât despre mine, voi petrece restul zilei 
în rugăciuni. Du-te! 

Planul acesta, oricât de primejdios, odată adoptat, era 
înţelept, după cum se înfăţişa situaţia. Astfel că Musaron 
încetă să mai discute, nu din respect pentru stăpânul său, ci 
din convingere. 

Musaron plecă la un sfert de oră după luarea acelei 
hotărâri şi ieşi fără greutate din oraş. Agenor se apucă să 
se roage, după cum spusese, şi la ora şapte şi jumătate se 
îndreptă spre capelă. 

Bătrâna îl aştepta; îi făcu semn să se grăbească şi deschise 
portiţa trăgându-l după ea pe cavaler. 

După un lung şir de coridoare şi de galerii, Agenor intră 
într-o sală joasă, pe jumătate luminată, înconjurată de o 
terasă acoperită de flori. 

Sub un fel de baldachin stătea o femeie şi lângă ea o 
sclavă, căreia îi făcu semn să plece de îndată ce-l văzu pe 
cavaler. 

Bătrâna se retrase şi ea din discreţie, de cum îl introduse 
pe cavaler. 

— Îţi mulţumesc pentru punctualitatea dumitale, îi spuse 
dona Maria lui Mauleon. Ştiam eu că eşti mărinimos şi 


viteaz. Am voit să-ţi mulţumesc după ce m-am purtat faţă de 
dumneata cu oarecare viclenie. 

Agenor nu răspunse. Fusese chemat şi se învoise să vină 
pentru a i se vorbi despre Aissa. 

— Apropie-te, zise dona Maria. Sunt atât de legată de 
regele don Pedro, încât a trebuit să ţin seama de interesele 
lui în dauna intereselor dumitale. Însă dragostea mea este o 
scuză, iar dumneata, care iubeşti, trebuie să mă înţelegi 
Maria se apropia de ţinta întrevederii. Cu toate astea 
Agenor se mulţumi să facă o plecăciune şi rămase tăcut. 

— Acum, urmă Maria, când treburile mele au fost puse la 
punct, să vorbim de ale dumitale, senior cavaler. 

— De care? întrebă Agenor. 

— De cele care te interesează cel mai mult. 

Agenor, văzând acel zâmbet sincer, acel gest grațios, acele 
cuvinte pline de bunăvoință, se simţi dezarmat. 

— Vino mai aproape, spuse vrăjitoarea arătându-i un loc 
lângă ea. 

Cavalerul făcu ce i se poruncea. 

— M-ai crezut duşmanca dumitale, spuse tânăra femeie. 
Cu toate astea nu e aşa, şi ca dovadă sunt gata să-ţi fac 
unele servicii, cel puţin egale cu cele pe care mi le-ai făcut 
dumneata. 

Agenor o privi plin de mirare. Maria Padilla urmă: 

— Oare n-ai fost pentru mine un bun apărător în timpul 
drumului, un bun sfătuitor fără să vrei? 

— Chiar fără să vreau, zise Agenor, deoarece habar n- 
aveam eu cine stau de vorbă. 

— Totuşi am reuşit să-l slujesc pe rege datorită 
informaţiilor date de dumneata, adăugă Maria Padilla 
zâmbind. Mai tăgăduieşte acum că mi-ai fost de folos. 

— Ei bine! am s-o recunosc, doamnă... Cât despre 
dumneavoastră... 

— Nu mă crezi în stare să-ţi fiu de folos. O! cavalere, îmi 
pui la îndoială recunoştinţa! 

— Poate că nu dorinţa vă lipseşte, doamnă! 


— Nici dorinţa, nici posibilitatea. Presupune, de pildă, că ai 
fi reţinut la Soria. 

Agenor tresări. 

— Eu pot să-ţi uşurez ieşirea din oraş, urmă Maria. 

— Ah! doamnă, zise Agenor, făcând acest lucru, serviţi nu 
numai interesele mele, ci şi pe ale regelui don Pedro; căci 
împiedicaţi ca regele să fie învinuit de trădare şi de laşitate. 

— Aş admite cele ce spui, dacă ai fi fost un simplu sol, 
necunoscut de nimeni altcineva, şi, dacă ai fi venit să 
îndeplineşti numai o misiune politică, caz în care nu puteai 
aţâţa decât ura sau neîncrederea regelui. Însă caută bine, 
nu ai cumva un alt duşman la Soria, un duşman cu totul 
personal? 

Agenor se tulbură în mod vădit. 

— Dacă ar fi aşa, urmă dona Maria, nu-ţi dai seama că 
acest duşman, dacă ai vreunul, nemaiîntrebându-l pe rege, 
neîngrijindu-se decât de ura lui personală, ar putea să-ţi 
întindă o capcană răzbunându-se pe dumneata, fără ca 
regele să aibă vreun amestec în aceasta răzbunare? Ceea 
ce ar fi uşor de dovedit compatrioţilor dumitale, în cazul 
când s-ar ajunge la o explicaţie. Căci, ţine bine minte, 
cavalere, dumneata te afli aici atât pentru a veghea asupra 
intereselor dumitale cât şi a celor ale lui don Henric de 
Transtamare. 

Agenor lăsă să-i scape un oftat. 

— Ah! cred că m-ai înţeles, spuse Maria. Ei bine! dacă aş 
îndepărta de la dumneata primejdia ce poate să te 
amenințe în această întâlnire?. 

— Mi-aţi salva viaţa, doamnă, şi nu pot spune că salvarea 
vieţii nu prezintă nici un interes; însă în ceea ce mă 
priveşte, nu ştiu dacă aş putea fi destul de recunoscător 
faţă de mărinimia voastră. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu ţin la viaţă. 

— Şi zici că nu ţii la viaţă... 

— Nu, zise Agenor, clătinând din cap. 


— Pentru că ai o mare mâhnire, nu-i aşa? 

— Dă, doamnă. 

— Şi dacă aş cunoaşte această mâhnire? 

— Dumneavoastră? 

— Dacă ţi-aş arăta pricina? 

— Dumneavoastră? Aţi putea să-mi spuneţi... m-aţi putea 
face să văd... 

Maria Padilla se îndreptă spre draperia de mătase care 
închidea terasa. 

— Priveşte! zise ea dând draperia la o parte. 

Se zărea într-adevăr o terasă mai mică despărțită de 
prima printr-un grup de portocali, de rodii şi de leandri. Pe 
terasa aceea, în mijlocul florilor şi scăldată de pulberea de 
aur a unui soare care apunea, o femeie se legăna într-un 
hamac de purpură. 

— Ce zici? întrebă dona Maria. 

— Aissa! exclamă Mauleon împreunând mâinile cuprins de 
admiraţie. 

— Fiica lui Mothril, mi se pare, zise dona Maria. 

— Vai! doamnă, izbucni Mauleon, sorbind cu privirea 
spaţiul care-l despărţea de Aissa. Da, acolo! acolo! aveţi 
dreptate, acolo este fericirea vieţii mele! 

— Într-adevăr, atât de aproape, zise zâmbind dona Maria, 
şi atât de departe! 

— Vă bateţi joc de mine, senora? întrebă Agenor cu 
nelinişte. 

— Să mă ferească sfântul, senior cavaler! Spun numai că 
dona Aissa este în momentul de faţă imaginea fericirii. 
Deseori se pare că nu ai decât să întinzi mâna ca s-o atingi, 
şi totuşi te desparte de ea câte o piedică nevăzută, însă de 
netrecut. 

— Vai! ştiu; e supravegheată, păzită. 

— Închisă, senior francez, închisă cu zăbrele solide şi cu 
încuietori puternice. 

— Dacă aş putea cel puţin să-i atrag atenţia! exclamă 
Agenor, să o văd, să mă fac văzut de ea! 


— Oare asta ar fi o mare fericire pentru dumneata? 

— Nemaiîntâlnită! 

— Ei bine! vreau să ţi-o ofer. Dona Aissa nu te-a văzut; 
chiar dacă te-ar vedea durerea ei va fi şi mai mare, căci 
pentru îndrăgostiţi e o tristă mângâiere să-şi întindă braţele 
şi să încredinţeze aerului un sărut. Fă ceva mai bun, seniore 
cavaler. 

— O! ce trebuie să fac? Spuneţi, spuneţi, doamnă, 
porunciţi, sau, mai degrabă, sfătuiţi-mă. 

— Vezi uşa aceea? zise dona Maria arătând o ieşire aflată 
Chiar pe terasă. lată cheia, cea mai mare din cele trei chei 
trecute prin acest inel; nu ai decât să cobori un etaj; un 
coridor lung, asemănător cu cel prin care ai trecut ca să vii 
aici, duce la grădina casei vecine, ai cărei copaci apar la 
nivelul terasei donei Aissa. Ah! începi să înţelegi, mi se 
pare... 

— Da, da, spuse Mauleon, sorbind vorbele pe măsură ce 
ieşeau din gura donei Maria. 

— Grădina aceasta, urmă ea, este închisă cu un grilaj a 
cărui cheie se află lângă cea dintâi. Odată ajuns acolo, poţi 
să te apropii şi mai mult de dona Aissa căci poţi ajunge până 
la temelia terasei unde se leagănă ea în momentul de faţă; 
numai că zidul acelei terase este prea drept şi cu neputinţă 
de escaladat; dar cel puţin, odată ajuns acolo, poţi să-ţi 
strigi iubita şi să-i vorbeşti. 

— Mulţumesc! mulţumesc! exclamă Mauleon. 

— Dacă te mulţumeşti numai cu asta, cu atât mai bine! 
spuse dona Maria oprindu-l. Totuşi, e primejdios să stai de 
vorbă astfel de la distanţă, poţi fi auzit. Îţi spun asta cu 
toate că Mothril lipseşte; îl însoţeşte pe rege la revista 
trupelor ce ne sosesc din Africa, şi nu se va înapoia decât pe 
la ora nouă şi jumătate sau zece, şi acum este opt. 

— O oră şi jumătate! Oh! doamnă, daţi repede, daţi-mi 
cheia, vă rog fierbinte. 

— Mai e încă timp. Lasă să se stingă ultima rază de soare 
ce înroşeşte încă cerul spre apus; e vorba de un minut sau 


două. Apoi, vrei să-ţi spun ceva?. Adăugă ea zâmbind. 

— Spuneţi. 

— Nu ştiu cum să scot de aici cheia asta a treia, cea dată 
de Mothril cu mâna lui regelui don Pedro, şi pe care eu abia 
am putut să pun mâna. 

— Regelui don Pedro! zise Agenor înfiorându-se. 

— Da, urmă Maria. Închipuie-ţi că această a treia cheie 
deschide o uşă ce conduce la o scară foarte uşor de urcat 
care dă chiar pe terasa unde Aissa visează fără îndoială la 
dumneata în această clipă. 

Agenor scoase un țipăt de bucurie nebună. 

— În felul acesta, urmă dona Maria, odată închisă uşa în 
urma dumitale, vei fi liber să stai de vorbă o oră şi jumătate 
cu fiica lui Mothril, şi asta fără teama de a fi deranjaţi. Căci 
dacă vine cineva - şi nu poate veni decât prin casă - vei 
avea retragerea asigurată înspre partea aceasta. 

Agenor căzu în genunchi şi acoperi cu sărutări mâna 
protectoarei sale. 

— Doamnă, spuse ei, cereţi-mi viaţa în ziua când va putea 
să vă fie de folos, şi am să v-o dau. 

— Mulţumesc, păstreaz-o pentru iubita dumitale, seniore 
Agenor. Soarele a dispărut, peste câteva clipe va fi noapte 
de-a binelea, nu-ţi rămâne decât o oră. Du-te şi sa nu mă 
compromiţi faţă de Mothril. 

Agenor se repezi pe scăriţa de la terasă şi dispăru. 

— Seniore francez, îi strigă dona Maria în vreme ce el 
fugea, peste o oră o să-ţi găseşti calul gata de plecare la uşa 
capelei; dar Mothril să nu bănuiască nimic, altfel am fi 
pierduţi amândoi. 

— Peste o oră, v-o jur, răspunse din depărtare vocea 
cavalerului. 

XLI ÎNTREVEDEREA Într-adevăr Aissa, singură şi 
gânditoare, stătea pe terasa de jos a palatului care dădea 
spre apartamentele tatălui ei şi ale ei, şi apatică şi visătoare 
ca o adevărată fiică a orientului, sorbea adierea serii şi 
urmărea cu privirea ultimele raze ale soarelui. 


După ce apuse soarele, privirea începu să-i rătăcească 
prin grădinile măreţe ale Alcazarului, căutând dincolo de 
ziduri, dincolo de copaci, ceea ce căutase dincolo de 
orizont, atâta vreme cât se mai văzuse linia orizontului. În 
sufletul ei dăinuia amintirea aceea stăruitoare, care nu ţine 
seamă nici de locuri, nici de vremuri şi care se numeşte 
dragoste, adică veşnica speranţă. 

Ea visa la câmpiile Franţei, mai înverzite şi mai pline de 
vegetaţie, poate chiar mai parfumate; la grădinile acelea 
bogate din Bordeaux, ale căror umbrare proteguitoare 
adăpostiseră cea mai plăcută clipă din viaţa ei; şi, ca la 
orice lucru asupra căruia se opreşte, mintea omenească 
încearcă să găsească o asemănare tristă sau veselă, tot aşa 
şi ea se gândea în acelaşi timp la grădina din Sevilla, unde îl 
văzuse prima dată mai de aproape pe Agenor, îi vorbise, îi 
atinsese mâna, pe care acum ardea de dorinţa să o mai 
strângă odată. 

Gândirea îndrăgostiţilor e plină de prăpăstii. Întocmai ca 
în mintea nebunilor, extremele se încrucişează cu 
repeziciunea incoerentă a visurilor, iar zâmbetul tinerei 
care iubeşte se preface uneori, ca acela al Ofeliei, în lacrimi 
amare şi în suspine sfâşietoare. 

Aissa, cu totul subjugată de amintiri, zâmbi, suspină, vărsă 
lacrimi. 

Ajunsese la lacrimi şi poate avea să treacă la suspine, când 
un pas grăbit răsună pe scara de piatră. 

Crezu că Mothril venise înapoi şi se grăbea, aşa cum făcea 
uneori, să vină să o surprindă în mijlocul celor mai plăcute 
visuri ale ei, ca şi când, la omul acesta clarvăzător până la 
vrăjitorie, sta de veghe o inteligenţă, asemenea unei făclii 
infernale, spre a lumina toate lucrurile din jurul lui, şi a nu-i 
lăsa în întuneric decât gândirea ei, constantă, adâncă şi 
atotputernică. 

Şi cu toate astea i se păru că pasul nu era al lui Mothril, că 
zgomotul venea dintr-o parte opusă aceleia de unde venea 
de obicei Mothril. 


Atunci se gândi cu înfiorare la rege; la regele de care 
încetase cu totul să se mai teamă şi prin urmare îl uitase de 
când cu sosirea donei Maria. Scara de unde venea zgomotul 
era aceea pe care o pregătise Mothril drept trecere tainică 
pentru suveranul său. 

Se grăbi deci, nu să-şi şteargă lacrimile, ceea ce ar fi 
semănat cu o prefăcătorie obişnuită, fapt care ar fi fost mai 
prejos de cugetul ei semeţ, ci să alunge o amintire prea 
plăcută în prezenţa duşmanului ce avea să se înfăţişeze 
înaintea ochilor. Dacă era Mothril, avea voinţa ei, dacă era 
don Pedro, avea pumnalul drept sprijin Apoi întoarse 
spatele spre uşă, ca şi când nimic fericit sau ameninţător nu 
putea ajunge până la ea în lipsa lui Agenor, pregătindu-şi 
urechea să audă cuvântul apru pe potriva pasului sinistru 
care o făcuse să se înfioare. 

Deodată, simţi în jurul gâtului două braţe îmbrăcate în 
fier; scoase un țipăt de mânie şi de dezgust; dar buzele îi 
fură închise de două buze lacome. Atunci, după senzaţia 
mistuitoare ce-i trecu prin vine, mai mult chiar decât 
privirea ce o aruncă asupra lui, îl recunoscu pe Agenor 
îngenuncheat pe marmură la picioarele ei. 

Abia îşi putu înăbugşi un al doilea țipăt de bucurie ce îi ieşi 
din gură şi-i uşură inima. Se ridică, tot înlănţuită de iubitui 
ei, şi puternică întocmai ca pantera care-şi târăşte prada în 
mărăcinişurile de pe muntele Atlas, îl duse, sau mai bine zis 
îl târî pe Agenor pe scara ce adăposti în umbra ei 
misterioasă bucuria celor doi îndrăgostiţi. 

Camera cu storuri lungi a Aissei se afla la capătul scării; ea 
se refugie în braţele iubitului, şi cum lumina de afară era 
absorbită de draperiile groase, cum nici un zgomot nu 
străbătea prin pereţii tapisaţi, nu se auziră timp de câteva 
minute decât săruturi mistuitoare şi suspine înflăcărate 
pierdute în lungile cosiţe negre ale Aissei, care se 
despletiseră în timpul îmbrăţişării şi care îi înfăşurau pe 
amândoi ca într-un văl. 


Străină de moravurile noastre europene, necunoscând 
arta de a aţâţa dorinţele prin apărare, Aissa se dăruise 
iubitului ei aşa cum trebuie să se fi dăruit prima femeie, sub 
imboldul instinctului, cu înflăcărarea şi avântul unei fericiri 
pe care o simţi că este ea însăşi suprema fericire. 

— Tu! tu! murmura ea tulburată. Tu în palatul regelui don 
Pedro! Tu înapoiat dragostei mele nebune! O! zilele 
petrecute în aşteptare sunt prea lungi, şi Dumnezeu are 
două măsuri pentru timp: minutele în care te văd şi care 
trec ca umbra; zilele în care nu te văd şi care sunt veacuri. 

Apoi, cele două glasuri ale lor se contopiră într-un dulce şi 
lung sărut. 

— O! eşti a mea aşadar! exclamă în cele din urmă Agenor. 
Puţin îmi pasă de ura lui Mothril, puţin îmi pasă de 
dragostea regelui! Acum pot să mor. 

— Să mori! zise Aissa cu ochii umeziţi şi cu buzele 
tremurânde. Să mori! O! nu, nu, nu vei muri, iubitule. Te-am 
salvat la Bordeaux şi te voi mai salva şi aici. Cât despre 
dragostea regelui, priveşte cât de mică este inima mea, cum 
face să zvâcnească o părticică ce abia se vede din pieptul 
meu. Crezi că în inima asta plină în întregime de tine, care 
nu bate decât pentru tine, ar mai fi loc măcar pentru umbra 
unei alte iubiri? 

— O! ferească Dumnezeu să pot gândi o clipă că Aissa mă 
uită, zise Agenor. Dar acolo unde convingerea dă greş, 
violenţa este uneori atotputernică. N-ai auzit povestindu-se 
despre cele întâmplate Lenorei de Ximenes, căreia 
brutalitatea regelui nu i-a lăsat alt refugiu decât 
mănăstirea? 

— Lenor de Ximenes nu era Aissa, seniore. Ţi-o jur că nu 
se va întâmpla cu una ceea ce s-a întâmplat cu cealaltă. 

—... XXXXXXXXXX... muri poate! 

— Ei bine! Nu m-ai iubi mai mult moartă decât să aparţin 
altuia? 

— O! da! da! strigă tânărul strângând-o la piept. O! da, 
mori, mori dacă trebuie! dar să nu fii decât a mea! 


Şi o înlănţui din nou cu braţele într-o mişcare de dragoste 
care semăna aproape a groază. 

Noaptea care lăsase în întuneric pereţii afară, răpise 
lucrurilor din cameră orice fel de formă. În această 
întunecime plină de vorbe de dragoste şi de răsuflări 
fierbinţi, cum să nu fi ars de focul care mistuie fără să 
lumineze, asemenea acelor flăcări groaznice care continuă 
să ardă şi sub valuri. 

Timp îndelungat, tăcerea morţii sau a dragostei domni în 
camera în care răsunau două glasuri şi îşi alăturau bătăile 
două inimi. 

Agenor se smulse cel dintâi din această fericire nespusă şi 
îşi încinse spada a cărei teacă răsună pe podea. 

— Ce faci? strigă tânăra apucând braţul cavalerului. 

— Ai spus-o chiar tu, răspunse Agenor, că timpul are două 
măsuri: câteva minute pentru fericire, câteva secole pentru 
deznădejde. Plec. 

— Pleci, dar mă iei cu tine, nu-i aşa; plecăm împreună? 

Tânărul se desprinse cu un oftat din braţele iubitei. 

— Cu neputinţă, zise el. 

— Cum, cu neputinţă? 

— Da, am venit aici cu titlul sacru de sol, el este acela care 
mă ocroteşte. Nu pot să-l încalc. 

— Dar eu! exclamă Aissa, eu nu te părăsesc. 

— Aissa, spuse tânărul, am venit în numele bunului 
conetabil; am venit în numele lui Henric de Transtamare, 
care mi-au încredinţat, unul interesele onoarei franceze, 
celălalt, interesele tronului castilian. Ce-ar zice ei când ar 
vedea că în loc să îndeplinesc această dublă misiune, nu m- 
am ocupat decât de interesele iubirii mele? 

— Cine le va spune! Cine te opreşte să mă ascunzi de toate 
privirile! 

— Trebuie să mă înapoiez la Burgos. Sunt trei zile de mers 
de la Soria la Burgos. 

— Sunt rezistentă şi obişnuită cu marşurile repezi. 


— Ai dreptate. Dar marşul călăreţilor arabi este şi el iute, 
mai iute decât va putea fi al nostru. Peste o oră, Mothril va 
băga de seamă evadarea ta; peste o oră, va fi pe urmele 
noastre, Aissa. Nu mă pot înapoia la Burgos ca fugar. 

— Vai! Doamne! Doamne! Să ne despărţim din nou, spuse 
Aissa. 

— De data asta, cel puţin, despărţirea va fi scurtă, ţi-o jur. 
Lasă-mă să mă achit de misiunea mea, lasă-mă să mă 
înapoiez în tabăra lui don Henric, lasă-mă să mă eliberez 
din funcţia cu care m-a însărcinat, lasă-mă să devin din nou 
Agenor, cavalerul francez care te iubeşte, care nu te 
iubeşte decât pe tine, care nu trăieşte decât pentru tine şi 
atunci, ţi-o jur, Aissa, sub o deghizare oarecare, fie chiar 
sub aceea a unui păgân, mă înapoiez la tine, şi atunci eu voi 
fi acela care te va lua cu forţa, chiar dacă nu vei voi să vii. 

— Nu! nu! zise Aissa. Abia de azi a început viaţa mea; până 
azi nu trăiam, căci nu îţi aparţineam; de azi înainte n-aş mai 
putea trăi fără tine; n-aş mai putea suspina şi plânge 
aşteptându-te, aşa cum făceam altădată; nu, aş răcni, m-ar 
sfâşia durerea; de azi înainte sunt soţia ta! Ei bine! să 
moară toţi cei ce se vor împotrivi ca soţia să-şi urmeze 
soţul! 

— Cum aşa! chiar şi ocrotitoarea noastră, Aissa! chiar şi 
femeia aceea mărinimoasă care m-a călăuzit până la tine, 
chiar şi biata Maria Padilla, pe care s-ar răzbuna Mothril? 
Şi tu ştii în ce fel se răzbună Mothril! 

— Vai! simt că mă părăsesc puterile, murmură fata 
îngălbenind, căci simţea că o putere mai mare, aceea a 
raţiunii, o despărţea de iubitul ei. Însă lasă-mă să vin după 
tine; am doi catâri atât de iuți încât le-o iau înainte celor 
mai iuți cai. Să-mi stabileşti un loc unde te pot aştepta sau 
unde te pot întâlni; şi, n-avea nici o grijă că te voi întâlni. 

— Aissa, pe altă cale, e drept, ajungem la acelaşi rezultat. 
E cu neputinţă! cu neputinţă! 

Fata se lăsă să alunece în genunchi. Mândra maură se afla 
la picioarele lui Agenor, rugându-se, implorând. 


În clipa aceea, sunetul trist şi plângăreţ al unei guzle 
străbătu spaţiul pe deasupra capetelor lor imitând strigătul 
unui prieten îngrijorat care cheamă. Amândoi tresăriră. 

— De unde vine zgomotul? întrebă Aissa. 

— Ghicesc de unde, zise Agenor; vino, vino. 

Amândoi se urcară din nou pe terasă. 

Privirile lui Agenor se îndreptară îndată spre terasa 
Mariei. 

Întunericul era destul de adânc, însă totuşi, la lumina 
slabă a stelelor, cei doi tineri putură desluşi o rochie albă 
aplecată peste parapet şi întoarsă cu faţa spre ei. 

Poate că ar fi stat la îndoială dacă era o stafie sau o femeie. 
Dar în aceeaşi clipă vibrația corzii răsunătoare se făcu 
auzită din aceeaşi direcţie. 

— Mă cheamă, murmură Agenor, auzi cum mă cheamă. 

— Vino! vino! striga, ca şi când ar fi pogorât din cer, glasul 
înăbuşit al donei Maria. 

— O auzi, Aissa? O auzi? făcu Agenor. 

— Vai! Nu văd nimic, nu aud nimic, bolborosi fata. 

În acelaşi timp răsunară trâmbiţele, care, de obicei, îl 
anunțau pe rege la înapoierea sa la palat. 

— Dumnezeule mare! strigă Aissa preschimbată deodată 
în femeie grijulie şi slabă. Vin; fugi, dragul meu Agenor, 
fugi! 

— Încă un rămas bun, făcu Agenor. 

— Ultimul poate, murmură fata, lipindu-şi buzele de ale 
iubitului ei. 

Şi îl împinse pe tânăr spre scară. 

Paşii acestuia nu încetaseră să răsune, când cei ai lui 
Mothril se făcură auziţi; şi uşa ce ducea la Maria Padilla 
abia se închidea, când cea a camerei Aissei se deschidea. 

XLII PREGĂTIRI DE LUPTĂ La trei zile după întâmplările 
pe care le-am povestit, Agenor, pe acelaşi drum urmat la 
venire, îl ajungea din urmă pe Musaron şi dădea socoteală 
despre misiunea sa lui Henric de Transtamare. 


Toţi îşi dădeau seama de primejdiile pe care le 
întâmpinase Agenor în îndeplinirea soliei sale. Ca urmare, 
conetabilul îi mulţumi, îl lăudă şi îi propuse să ia loc alături 
de vitejii lui bretoni, sub steagul pe care-l purta Silvestru de 
Budes. 

Din toate părţile se făceau pregătiri de război. Prinţul de 
Wales obținuse învoirea să treacă prin ţinuturile regelui 
Navarei şi se unise cu don Pedro, aducându-i o armata 
numeroasă spre a o adăuga la chipeşele lui trupe din Africa. 

De partea lor, aventurierii englezi, aliaţi hotărâți ai lui don 
Pedro, îşi propuneau să dea cât mai multe lovituri 
bretonilor şi gasconilor, duşmanii lor înverşunaţi. 

Se înţelege de la sine că cele mai îndrăzneţe şi în acelaşi 
timp cele mai bănoase planuri frământau mintea 
prietenului nostru, căpitanul Hugues de Caverley. 

Henric de Transtamare nu rămăsese nici el mai prejos cu 
pregătirile de război. Îi chemase pei cei doi fraţi ai săi, don 
Tellez şi don Sancho, le încredinţase comanda unor trupe, şi 
acum mărşăluia în etape scurte în întâmpinarea fratelui său 
don Pedro. 

Prin întreaga Spanie se simţea acea înflăcărare nervoasă 
care parcă pluteşte prin aer şi care precedează marile 
evenimente. Musaron, mereu prevăzător şi filosof în acelaşi 
timp, îl îndemna pe stăpânul lui să se înfrupte din cel mai 
gustos vânat şi să bea din cel mai bun vin, spre a fi mai 
puternic în bătălie, acoperindu-se de cât mai multă glorie. 

În sfârşit Agenor, pradă gândurilor ce-l frământau, 
îndrăgostit mai mult ca oricând, după acea fericire de o 
clipă, combina toate mijloacele posibile şi imposibile pentru 
a se apropia de Aissa, a o răpi, spre a nu fi silit să aştepte 
norocul atât de îndoielnic al unei bătălii, unde soseşti 
mândru şi puternic, dar din care poţi ieşi fugar sau rănit de 
moarte. 

În acest scop, din dărnicia lui Bertrand, cumpărase doi cai 
arabi, pe care Musaron îi antrena în fiecare zi punându-i să 
facă drumuri lungi şi să îndure foamea şi setea. 


În cele din urmă se răspândi vestea că prinţul de Wales 
trecuse dincolo de defileuri şi intrase în câmpie. El se 
îndrepta cu armata pe care o adusese din Guyenna, spre 
oraşul Vittoria, la mică depărtare de Navarette. 

Avea treizeci de mii de călăreţi şi patruzeci de mii de 
pedestraşi. Era o forţă aproape egală cu aceea pe care o 
comanda don Pedro. 

De partea lui, Henric de Transtamare avea sub ordinele 
sale şaizeci de mii de pedestraşi şi patruzeci de mii de 
călăreţi. 

Bertrand se instalase cu bretonii săi în ariergardă, 
lăsându-i pe spanioli să se arate făloşi şi să sărbătorească 
victoria şi de o parte şi de alta, fără s-o fi câştigat încă nici 
unii, nici alţii. 

Însă el avea spionii lui, care îi raportau zi cu zi ce se 
petrecea în armata lui don Pedro, ba chiar în a lui don 
Henric; cunoştea de asemenea planurile lui Caverley chiar 
din clipa în care bogata imaginaţie a aventurierului le 
zămislea. 

Ştia prin urmare că vrednicul căpitan, ademenit de 
capturile de regi pe care le mai făcuse, îi propusese 
prinţului de Wales să termine războiul dintr-o singură 
lovitură. 

Planul lui, cum nu se poate mai simplu, era acela al păsării 
de pradă care pluteşte atât de sus prin aer încât se face 
nevăzută, şi deodată se năpusteşte asupra prăzii şi o 
răpeşte în ghearele ei tocmai când aceasta se aşteaptă mai 
puţin. 

Hugues de Caverley se unea cu Juan Chandos, cu ducele 
de Lancaster şi cu o parte din avangarda engleză, năvălea 
fără veste asupra taberei lui don Henric, îl răpea, pe el şi pe 
curtenii lui, făcând astfel rost, cu o singură lovitură, de 
douăzeci de răscumpărări, din care una singură ar fi fost de 
ajuns să îmbogăţească şase aventurieri. 

Prinţul de Wales se învoise; el nu avea nimic de pierdut ci, 
dimpotrivă, totul de câştigat din târgul ce i se propunea. 


Din nefericire, seniorul Bertrand Duguesclin avea, după 
cum am spus, spioni care îi raportau tot ce se petrecea în 
tabăra duşmană. 

Şi din nefericire, pe deasupra, avea împotriva englezilor, 
în general, o veche pică de breton, iar împotriva lui 
Caverley în special, o ură proaspătă. 

Îi sfătui deci pe spionii lui să nu doarmă o clipă, sau, dacă 
i-ar fura somnul, să nu doarmă decât cu un singur ochi. 

Drept urmare, fu înştiinţat de cele mai neînsemnate 
mişcări ale jupânului Hugues de Caverley. 

Cu o oră înainte ca vrednicul căpitan să părăsească tabăra 
prinţului de Wales, conetabilul luă şase mii de călăreţi 
bretoni şi spanioli şi trimise, pe un drum opus faţă de al său, 
pe Agenor şi Le Begue de Vilaine să ocupe un post într-o 
pădure ce despărţea un defileu. 

Fiecare din cele două trupe trebuia să ocupe partea de 
pădure pe de margini, apoi, după ce englezii vor fi trecut, 
să închidă defileul în urma lor. 

La rândul lui, Henric de Transtamare, înştiinţat la vreme, 
îşi ţinea toţi oamenii înarmaţi. 

Caverley avea deci să se izbească de un zid de fier, apoi, 
când ar fi voit să bată în retragere, s-ar fi găsit înconjurat 
de un alt zid de fier. 

Încă de la căderea nopţii oameni şi cai se aflau la pândă. 
Fiecare călăreț, culcat la pământ, ţinea în mână frâul 
calului său. 

Către ora zece, Caverley pătrunse în defileu cu întreaga 
lui trupă. Englezii mergeau cu atât de mare siguranţă, încât 
nici nu puseră să cerceteze pădurea, ceea ce de altfel pe 
timpul nopţii ar fi fost dacă nu cu neputinţă, cel puţin foarte 
greu. 

În urma englezilor, bretonii şi spaniolii se apropiară 
întocmai ca cele două capete ale unui lanţ pe care îl închizi. 

Spre miezul nopţii, se auzi mare zarvă: Caverley se 
năpustea asupra taberei regelui don Henric, iar acesta îl 
primea cu strigătele de: Don Henric şi Castilia! 


Atunci Bertrand, avându-l pe Agenor la dreapta şi pe Le 
Begue de Vilaine la stânga, porni în galop cu întreaga-i 
trupă, la strigătul: Notre-Dame-Guesclin! 

În acelaşi timp, focuri mari se aprinseră pe flancuri şi 
luminară scena, arătându-i lui Caverley pe cei cinci sau şase 
mii de aventurieri ai săi prinşi între două trupe. 

Caverley nu era omul care să caute o moarte glorioasă, 
dar zadarnică. Dacă s-ar fi aflat în locul lui Eduard al III-lea, 
la Crecy, ar fi fugit; dacă ar fi fost în locul prinţului de 
Wales, la Poitiers, s-ar fi predat. 

Însă cum nu te predai decât atunci când nu mai ai încotro, 
mai cu seamă că dacă te predai rişti să fii spânzurat, dădu 
pinteni calului care porni în galop şi, printr-una din 
deschizăturile lăturalnice, dispăru, aşa cum la teatru 
dispare trădătorul printr-una din culisele slab închise. 

Întreg calabalâcul lui, o sumă însemnată în aur, o casetă 
cu pietre scumpe şi bijuterii, rodul a trei ani de prădăciuni, 
în timpul cărora, pentru a scăpa de frânghie, vrednicului 
căpitan îi trebuise mai mult geniu decât des-făşuraseră 
vreodată Alexandru, Hanibal sau Cezar, căzură în mâinile 
cavalerului de Mauleon. 

Musaron se apucă să socotească prada, în vreme ce erau 
jefuiţi morţii, iar prizonierii erau vârâţi în lanţuri. Băgă de 
seamă atunci că se afla în serviciul unuia din cei mai bogaţi 
cavaleri ai creştinătăţii. 

Această schimbare, de o mare însemnătate, se făcuse în 
mai puţin de o oră. 

Aventurierii fuseseră măcelăriți; numai două sau trei sute 
scăpaseră cu mare greutate. 

Această izbândă insuflă atâta îndrăzneală spaniolilor, încât 
don Tellez, fratele mai tânăr al lui don Henric de 
Transtamare, dând pinteni calului, voia să meargă chiar în 
clipa aceea spre inamic fără nici o pregătire. 

— Un moment, senior conte, spuse Bertrand, presupun că 
n-aveţi să porniţi singur spre inamic şi să riscaţi de-a fi 
prins într-un chip atât de lipsit de glorie. 


— Dar socotesc că întreaga armată va porni odată cu 
mine, răspunse don Tellez. 

— Nu, seniore, nu, răspunse Bertrand. 

— Bretonii să rămână dacă vor, zise don Tellez, însă eu voi 
merge cu spaniolii. 

— Pentru ce? 

— Pentru a-i bate pe englezi. 

— S-avem iertare, spuse Bertrand, englezii au fost bătuţi 
de bretoni, însă n-ar mai putea fi bătuţi şi de spanioli.. 

— Poftim! exclamă furios don Tellez înaintând spre 
conetabil. Şi pentru ce, mă rog? 

— Pentru că, spuse Bertrand fără să se tulbure, pentru că 
bretonii sunt mai buni soldaţi decât englezii, însă englezii 
sunt mai buni soldaţi decât spaniolii. 

Tânărul prinţ simţi cum i se urcă mânia la cap. 

— Ciudat lucru ca aici, în Spania, să fie stăpân un francez, 
zise el; dar vom afla îndată dacă don Tellez va asculta în loc 
să poruncească. Aşadar, toată lumea să mă urmeze! 

— Cei optsprezece mii de bretoni nu se vor clinti din loc 
decât dacă le fac eu semn să se mişte, zise Bertrand, Cât 
despre spaniolii voştri, nu sunt stăpânul lor decât dacă 
stăpânul vostru şi al meu, don Henric de Transtamare, le 
porunceşte să-mi dea ascultare. 

— Ce prevăzători sunt francezii! izbucni don Tellez scos 
din sărite. Cum îşi păstrează sângele rece nu numai în faţa 
primejdiei, ci şi în faţa insultei. Felicitările mele, senior 
conetabil. 

— Da, monseniore, răspunse Bertrand, sângele meu e rece 
când se stăpâneşte, însă e cald când curge. 

Şi fiind gata să se înfurie, conetabilul îşi apăsă pumnii 
vânjoşi în cămaşa de zale. 

— Vă spun că e rece! urmă tânărul, şi asta pentru că 
sunteţi bătrân. Or, când îmbătrâneşti, începe să-ţi fie frică. 

— Frică! strigă Agenor împingându-şi calul în faţa lui don 
Tellez. Oricine va spune vreodată despre conetabil că e 
fricos, nu va ajunge s-o spună a doua oară! 


— Taci! prietene, zise conetabilul, să-i lăsăm pe nebuni să- 
şi vadă de nebuniile lor şi să avem răbdare! 

— Respectă sângele regal! strigă don Tellez, respectă-l, 
auzi dumneata! 

— Respectă-te singur, dacă vrei să fii respectat, zise 
deodată un glas care îl făcu să tresară pe tânărul prinţ, căci 
era glasul fratelui său mai mare care fusese înştiinţat de 
această sfadă supărătoare; şi mai cu seamă nu-l insulta pe 
aliatul nostru, pe eroul nostru. 

— Mulţumesc, sire, spuse Bertrand. Glasul vostru e destul 
de mărinimos că îmi cruţă o treabă totdeauna tristă, aceea 
de a-i pedepsi pe obraznici. Dar nu despre dumneavoastră 
vorbesc, don Tellez: sunt convins că aţi şi înţeles cât de mult 
greşiţi. 

— Greşesc... eu pentru că am spus că vom da bătălia? Nu 
este aşa, sire, că vom porni câtre inamic? zise don Tellez. 

— Să porniţi către inamic... în momentul de faţă! izbucni 
Duguesclin, dar e cu neputinţă. 

— Nu, dragul meu conetabil, zise don Henric, stă atât de 
mult în putinţa noastră încât mâine în zori ne vom afla în 
toiul luptei. 

— Seniore, vom fi bătuţi. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că poziţia e proastă. 

— Nu există poziţie proastă; nu există decât viteji sau laşi! 
izbucni don 'ellez. 

— Seniore conetabil, zise regele, nobilii mei îmi cer să-i 
duc la luptă şi eu nu pot să le refuz ce-mi cer. L-au văzut 
coborând în câmpie pe prinţul de Wales aşa că ar avea 
aerul că fug din faţa lui. 

— De altfel, reluă don Tellez, conetabilul va fi liber să ne 
privească la lucru şi să se odihnească atunci când noi vom 
lupta. 

— Domnule, răspunse Duguesclin, voi face tot ce vor face 
spaniolii, şi chiar mai mult, nădăjduiesc; căci luaţi seama la 
ce vă spun: peste două ore atacați, nu-i aşa? 


— Da. 

— Ei bine! peste patru ore veţi lua-o la fugă colo pe 
câmpie din faţa prinţului de Wales, iar eu şi bretonii mei 
vom fi aici unde sunt eu acum, fără ca un singur pedestraş 
să fi dat înapoi cu un pas, fără ca un singur călăreț să fi dat 
înapoi cu o potcoavă. Rămâneţi aici şi veţi vedea. 

— Haide! seniore conetabil, spuse Henric, nu fi aşa 
prăpăstios. 

— Spun adevărul, sire. Ziceţi că vreţi să daţi bătălia? 

— Da, conetabile, vreau pentru că o datorez. 

— Fie, atunci. 

Apoi întorcându-se către bretoni: 

— Copii, se va da bătălia. Aşadar, pregătiţi-vă... Sire, toţi 
aceşti viteji şi cu mine, urmă el, astă-seară vom fi ucişi sau 
prinşi, dar înainte de toate facă-se voia voastră. Numai că, 
amintiţi-vă bine că eu nu-mi voi pierde decât viaţa sau 
libertatea, pe când Alteţa Voastră va pierde un tron. 

Regele lăsă capul în jos şi întorcându-se către prietenii săi: 

— Bunul conetabil este cam aspru cu noi în dimineaţa asta, 
zise el; totuşi, faceţi-vă pregătirile, seniori. 

— E oare adevărat că vom fi ucişi astăzi? întrebă Musaron 
destul de tare ca să poată fi auzit de conetabil. 

Acesta se întoarse. 

— Vai! Doamne! Da, bunule scutier, spuse el cu un zâmbet, 
e adevărul curat. 

— Păcat! făcu Musaron lovindu-se peste buzunarele 
pantalonilor pline cu aur, să fim ucişi tocmai în momentul 
când eram şi noi bogaţi şi puteam să ne bucurăm de viaţă. 

XLIII BĂTĂLIA La o oră după cugetarea tristă a bunului 
scutier, aşa cum îi spusese Bertrand lui Musaron, soarele se 
înălţă deasupra câmpiei Navarette, tot atât de curat, tot 
atât de calm şi tot atât de potolit ca şi când n-ar fi avut să 
lumineze în curând una din cele mai vestite bătălii care au 
însângerat analele omenirii. 

Când se înălţă soarele, câmpia era ocupată de armata 
regelui Henric, dispusă în trei corpuri. 


Don Tellez, împreună cu fratele său Sancho, ocupa aripa 
stângă, în fruntea a douăzeci şi cinci de mii de oameni. 

Duguesclin, cu şase mii de călăreţi îmbrăcaţi în armuri, 
adică aproape optsprezece mii de cai, se afla în avangardă. 

În sfârşit însuşi don Henric, aflat în dreapta, cam pe 
acelaşi plan cu cei doi fraţi ai săi, ocupa aripa dreaptă cu 
douăzeci şi una de mii de călăreţi şi treizeci de mii de 
pedestraşi. 

Această armată era dispusă în aşa fel de parcă ar fi fost 
trei trepte ale unei scări. 

Mai aveau o rezervă de aragonezi călări, bine echipați şi 
comandaţi de conții de Aigues şi de Roquebertin. 

Era la 3 aprilie 1368, iar în ziua din ajun fusese o căldură 
înăbuşitoare şi foarte mult praf. 

Regele Henric încălecă pe o frumoasă catârcă de Aragon 
şi străbătu rândurile escadroanelor sale, încurajându-i pe 
unii, lăudându-i pe alţii, stăruind mai cu seamă asupra 
primejdiei ce-i păştea dacă ar cădea vii în mâinile crudului 
don Pedro. 

Conetabilul stătea nepăsător şi hotărât la postul său, iar 
don Henric se dusese să-l îmbrăţişeze spunându-i: 

— Braţul acesta îmi va da pentru totdeauna coroana. 

Regii găsesc totdeauna asemenea vorbe în clipa 
primejdiei. Este adevărat că primejdia, în trecere, îi târăşte 
după ea, aşa cum face vârtejul cu ţărâna. 

Apoi se aşeză în genunchi, cu capul descoperit, făcu o 
rugăciune şi toată lumea îl imită. 

În momentul acela razele soarelui ce răsărea apărură din 
spatele muntelui Navarette, iar soldaţii, privind soarele, 
zăriră primele lăncii engleze presărând colina, de unde 
începură să coboare agale, înşiruindu-se în trepte pe 
diferitele podişuri de la poalele muntelui. 

Agenor recunoscu printre steagurile aflate în primele 
rânduri pe acela al lui Caverley, mai ţeapăn şi mai mândru 
chiar decât fusese în momentul atacului nocturn. Lancaster 
şi Chandos care, ca şi căpitanul nostru, scăpa-seră de la 


înfrângerea din timpul nopţii, erau împreună cu el, cu atât 
mai hotărâți cu cât trebuiau să-şi ia o revanşă cumplită. 

Tustrei luară poziţie în faţa lui Duguesclin. 

Prinţul de Wales şi regele don Pedro se aşezară în faţa lui 
don Sancho şi a lui don 'Tellez. 

Jean Grailly, zis captalul de Buch21, se aşeză în faţa 
regelui don Henric de Transtamare. 

În loc de cuvântare în faţa trupelor sale, prinţul Negru, 
tulburat la vederea atâtor mii de oameni care aveau să se 
măcelărească, vărsă lacrimi şi ceru lui Dumnezeu, nu 
izbânda, ci dreptul acela care este deviza coroanei 
Angliei.22 

Apoi sunară trâmbiţele. 

Îndată câmpia se cutremură sub picioarele cailor, şi un 
zgomot asemănător cu cela două tunete ce se rostogolesc 
unul spre altul răsună prin aer. 

Între timp cele două avangarde, compuse din oameni 
hotărâți şi mai cu seamă experimentați, nu înaintau decât la 
pas. 

După săgețile care la început întunecară cerul, călăreţii se 
repeziră unul spre altul, luptară corp la corp şi pe tăcute; 
pentru partea de armată care nu ajunsese încă la 
încăierare, era un spectacol groaznic şi aţâţător. 

Prinţul Negru se lăsă şi el antrenat în vâltoare ca un 
simplu cavaler. 

Îndreptă în galop întregul său corp de armată împotriva 
lui don 'ellez. 

Era prima bătălie regulată la care lua parte tânărul, şi 
vedea venind spre el nişte oameni care, împreună cu 
bretonii, treceau drept cei mai viteji soldaţi din lume. 

Îl cuprinse frica şi dădu înapoi. 

Călăreţii săi văzându-l că dă înapoi făcură şi ei calea- 
ntoarsă şi într-o clipită întreaga aripă stângă a armatei 
intră în debandadă sub înrâurirea uneia din acele panici 
spre care sunt târâţi chiar şi cei mai viteji, acoperindu-se de 
ruşine fără voia lor. 


Trecând din nou prin faţa bretonilor care, deşi formaseră 
la început avangarda, se găseau acum în urmă prin 
mişcarea pe care o făcuse don Tellez trecând înainte, don 
Tellez îşi grăbi calul întorcând capul. 

Cât despre don Sancho, acesta întâlni privirea 
dispreţuitoare a conetabilului şi, oprindu-se scurt sub 
această privire atotputernică, se întoarse spre inamic şi se 
lăsă prins. 

Don Pedro, care pornise în urmărirea fugarilor împreună 
cu prinţul de Wales, doritor să tragă foloase din acest prim 
succes, văzând aripa stângă împrăştiată, se întoarse îndată 
spre fratele său Henric, care lupta vitejeşte împotriva 
captalului de Buch. 

Dar atacat din flanc de şapte mii de lăncieri odihniţi şi 
înflăcăraţi de izbândă, începu să dea înapoi. 

În mijlocul zgomotului de fier izbit de fier, al cailor 
nechezând, al luptătorilor ce urlau de furie, se auzea vocea 
regelui don Pedro întrecând tot acel zgomot şi strigând: 
„Nici o milă faţă de răzvrătiți! nici o milă!” 

EI lupta cu o secure aurită, a cărei poleială, de la ascuţiş 
până la mâner, era înroşită de sânge. 

Între timp rezerva, în rândurile căreia intraseră Olivier de 
Clisson şi seniorul de Retz, care ocoliseră locul bătăliei, era 
dată peste cap şi pusă pe fugă. Numai Duguesclin cu 
bretonii lui, care, aşa cum făgăduiseră, nu dădură un pas 
înapoi, strânşi într-un loc de nebiruit, păreau o stâncă de 
fier în jurul căreia veneau să se încolăcească, întocmai ca 
nişte şerpi lungi şi lacomi, batalioanele învingătoare. 

Duguesclin aruncă o privire fugară asupra câmpiei; îşi 
dădu seama că bătălia era pierdută. 

Văzu treizeci de mii de soldaţi fugind în toate direcţiile, 
văzu duşmanul peste tot unde cu o oră înainte erau aliaţi şi 
prieteni. Înţelese că nu-i mai rămânea decât să moară 
făcând duşmanului cât mai mult rău cu putinţă. 

Îşi aruncă privirile spre stânga şi zări un zid vechi, ce 
slujise drept meterez unui oraş distrus. Două companii de 


englezi îl despărţeau de acel sprijin, la care odată ajuns nu 
mai putea fi atacat decât din faţă. Dădu un ordin cu vocea 
lui plină şi răsunătoare; cele două companii engleze fură 
zdrobite, iar bretonii ajunseră la zidul protector. 

Acolo, Bertrand îşi refăcu linia şi răsuflă o clipă. 

Le Begue de Vilaine şi mareşalul Andreghem se mai 
odihneau puţin şi ei. 

Agenor, al cărui cal fusese ucis în învălmăşeală, aştepta 
îndărătul unuia din stâlpii zidului calul de rezervă pe care i- 
l aducea Musaron. 

Conetabilul se folosi de această clipă de răgaz spre a-şi 
ridica viziera căştii; îşi şterse faţa năduşită şi plină de praf 
şi privi în jurul lui socotind liniştit câţi oameni îi mai 
rămâneau. 

— Regele? întrebă el. Unde e regele? A murit? A fugit? 

— Nu, seniore, spuse Agenor, nici n-a murit nici n-a fugit. 
Priviţi-l cum se retrage şi vine spre dumneavoastră. 

Don Henric, acoperit de sânge duşman amestecat cu al 
său, cu partea de sus a căştii zdrobită de o lovitură de 
secure, venea spre conetabil, luptând ca un cavaler viteaz. 

Într-adevăr, hărțuit, gâfâind, dând înapoi fără să fugă, 
ajutat şi de calul său care, cu genunchii îndoiţi de efort, nu 
încetase o clipă să privească spre duşman, viteazul rege 
venea încet spre bretoni, atrăgând puhoiul de englezi care, 
întocmai ca nişte corbi, jinduiau după această pradă 
bogată. 

Bertrand dădu ordin la o sută de oameni să-l susţină pe 
don Henric şi să-l elibereze din împresurare. 

Aceşti o sută de oameni se năpustiră asupra a zece mii, îşi 
tăiară o trecere şi formară în jurul prinţului un brâu în 
mijlocul căruia mai putu şi el să răsufle. 

Dar de îndată ce se văzu liber, don Henric schimbă calul 
cu un scutier, îşi azvârli casca zdrobită de lovituri, luă alta 
din mâinile unui paj, se asigură că pumnul îi strângea tot 
atât de tare spada şi, puternic ca un al doilea Anteu căruia 
îi este de ajuns să atingă pământul zise: 


— Prieteni! Voi m-aţi făcut rege. Priviţi dacă sunt vrednic 
să fiu! 

Şi se aruncă din nou în învălmăşeală. 

Îl văzură atunci ridicându-şi de patru ori spada şi la 
fiecare lovitură căzu un duşman. 

— Spre rege! Spre rege! spuse conetabilul; să-l salvăm pe 
rege! 

Într-adevăr, era şi timpul: englezii îl înconjurau pe don 
Henric, aşa cum îl înconjură valurile mării pe înotător. Era 
să fie prins, când conetabilul ajunse lângă el. 

Bertrand îl apucă de braţ şi, trimițând câţiva bretoni între 
rege şi inamic: 

— Ajunge, destul curaj! Mai mult ar fi o nebunie. Bătălia e 
pierdută, fugiţi! E de datoria noastră să murim aici 
ocrotindu-vă retragerea. 

Regele se încăpăţâna să rămână; Bertrand făcu un semn: 
patru bretoni îl apucară pe Henric de Transtamare. 

— Acum, Notre-Dame-Guesclin! strigă conetabilul. Pe 
inamic! pe inamic! 

Şi coborând lancea, cu oamenii ce-i mai rămâneau, aşteptă 
izbitura a treizeci de mii de călăreţi, izbitură cumplită, care 
părea că avea să răstoarne până şi zidul de care se 
sprijinea mica trupă. 

— Aici trebuie să ne luăm adio, zise Musaron trimițând 
spre inamic ultima săgeată ce-i mai rămânea în tolbă. Vai! 
senior Agenor, uitaţi-vă maurii aceia îngrozitori de dinapoia 
englezilor. 

— Ei bine! adio, dragul meu Musaron, zise Agenor 
încălecând din nou şi venind să se aşeze alături de 
conetabil. 

Norul de oameni se apropia bubuind, gata să izbucnească; 
prin praf se vedea înaintând doar o pădure de lăncii 
aplecate orizontal. 

Dar deodată, în spaţiul încă gol, cu riscul de a fi zdrobit 
între cele două mase de oameni, se avântă un cavaler cu 


armura neagră, cu casca neagră, cu coroana neagră, ţinând 
în mână un baston de conducător de oaste. 

— Opriţi! spuse cavalerul Negru ridicând braţul. Cine mai 
face un pas e mort! 

La glasul acesta puternic caii porniţi într-un iureş nebun 
se răsuciră în zăbale; unii chiar atinseră pământul cu 
încheietura picioarelor dinapoi, cambrându-se. 

Prinţul, în momentul acela singur în spaţiul rămas liber, 
privi, cu acea tristeţe bine cunoscută din care posteritatea 
i-a făcut o aureolă, pe bretonii neînfricaţi gata să dispară 
sub povara numărului. 

— Oameni buni, viteji cavaleri, nu vreau să muriţi astfel! 
Uitaţi-vă: nici un zeu n-ar putea rezista aici. 

Apoi, întorcându-se către Duguesclin, spre care făcu un 
pas salutându-l: 

— Bunule conetabil, urmă el, sunt prinţul de Wales şi 
doresc ca dumneata să trăieşti; moartea dumitale ar lăsa un 
mare gol printre viteji. Dă-mi spada dumitale, te implor. 

Duguesclin era un om care înţelegea adevărata mărinimie; 
cea a prinţului îl mişcă. 

— E un cavaler loial cel care vorbeşte, zise el, şi eu înţeleg 
engleza vorbită în felul acesta. 

Şi îşi aplecă spada. 

La glasul prinţului lor, englezii înaintară, cu lancea în jos, 
fără grabă, fără mânie. 

Conetabilul îşi apucă spada de lamă. Se pregătea să o 
predea prinţului. 

Deodată, don Pedro acoperit de sânge, cu armura îndoită 
în zeci de locuri, apăru pe calul său plin de spumă. 

Îi părăsise pe cei ce fugeau pentru a veni la cei ce mai 
rezistau încă. 

— Cum! strigă el repezindu-se spre conetabil. Cum! Îi 
lăsaţi să trăiască pe oamenii aceştia! Dar nu vom fi 
niciodată stăpâni atâta timp cât ei vor trăi. Nici o milă! 
Moarte lor! moarte lor! 


— Ah! iată o vită necioplită, strigă Duguesclin, şi ca o vită 
necioplită va muri. 

Apoi, cum prinţul se repezea spre el, ridică spada ţinând-o 
de lamă şi dădu cu mânerul de fier o asemenea lovitură în 
capul lui don Pedro, încât acesta, îndoindu-se sub lovitura 
care ar fi doborât un taur, căzu pe crupa calului, pe 
jumătate mort. 

Duguesclin îşi ridică arma-i groaznică. 

Dar, repezindu-se înaintea prinţului, conetabilul lăsase un 
spaţiu gol în urma lui; doi englezi se strecuraseră pe acolo, 
şi pe când el ridica amândouă braţele, îl apucară unul de 
cască, altul de mijloc. 

Cel care îl ţinea de cască îl trăgea înapoi, cel care îl ţinea 
de mijloc încerca să-l smulgă din şa. 

— Seniore conetabil, strigară amândoi deodată, predaţi-vă 
sau muriţi. 

Bertrand înălţă capul şi, puternic ca un taur sălbatic, îl 
smulse din şa pe englezul care îl apucase de cască, în 
vreme ce strecurând vârful spadei pe sub grumăjerul 
englezului care îl ţinea de mijloc, îi străpunse gâtul 
înăbuşind ameninţarea în sânge. 

Dar alţi o sută de englezi se năpustiră asupra lui, gata să 
dea fiecare câte o lovitură uriaşului. 

— Să vedem, strigă prinţul Negru cu un glas de tunet, să 
vedem cine va fi atât de îndrăzneţ să-l atingă măcar cu un 
deget. 

Îndată cei mai înverşunaţi făcură un pas înapoi, şi 
Duguesclin se văzu liber. 

— Destul, monseniore, zise el, vă datorez de două ori 
spada. Sunteţi cel mai mărinimos învingător din lume. 

Şi îşi întinse spada prinţului. Agenor o întnidea şi el pe a 
lui. 

— Eşti nebun? îi zise Bertrand. Ai la dispoziţie un cal bun 
şi odihnit. Fugi, du-te în Franţa, spune-i bunului rege Carol 
că sunt prizonier; şi dacă nu vrea să facă nimic pentru 
mine, du-te şi caută-l pe fratele meu Olivier; el va face. 


— Dar monseniore... obiectă Agenor. 

— Nu-ţi dă nimeni atenţie dumitale, pleacă, aşa vreau eu. 

— Pe cai! Pe cai! zise Musaron, care nu cerea altceva mai 
bun decât să o şteargă mai repede. Să ne folosim de faptul 
că suntem mici, ne vom întoarce mari. 

Într-adevăr, Le Begue de Vilaine, mareşalul, marii căpitani 
erau disputaţi de englezi. Agenor se strecură printre ei, 
Musaron se strecură înapoia stăpânului şi amândoi, 
pornindu-şi caii la galop, se depărtară sub o ploaie de 
săgeți, cu care îi salutară, însă prea târziu, Caverley şi 
Mothril. 

XLIV DUPĂ BĂTĂLIE Numărul prizonierilor făcuţi în ziua 
aceea fusese considerabil. 

Învingătorii numărau oamenii cum se numără sacii de bani 
sigilaţi. 

Împreună cu Caverley, Cavalerul Verde şi câţiva francezi 
aventurieri se remarcau prin acea lăudabilă ocupaţie care 
consta în a jefui prizonierul, după ce un secretar îi înscria 
cu grijă numele, prenumele, titlurile şi gradul. 

Învingătorii împărţiseră prizonierii în loturi. Duguesclin 
făcea parte din lotul prinţului de Wales. 

Prinţul îl dăduse în paza captatului de Buch. 

Jean de Grailly se apropie de Bertrand, şi, luându-i mâna, 
începu să-i tragă binişor mănuşa de oţel, după care scutierii 
săi se apucară să-i scoată conetabilului diferitele piese ale 
armurii. 

Bertrand îi lăsa liniştit să-şi vadă de treabă; nu se folosea 
de nici o violenţă faţă de el; conetabilul îşi număra mereu 
prietenii, oftând de fiecare dată când lipsea vreunul la acest 
apel tăcut. 

— Viteazul conetabil, îi spuse Grailly, dumneata m-ai făcut 
prizonier la Cocherel; vezi cât de schimbătoare e soarta; 
astăzi eşti dumneata prizonierul meu. 

— O! o! făcu Bertrand, te înşeli, seniore; la Cocherel eu te- 
am prins, la Navarette dumneata mă păzeşti; la Cocherel 
erai prizonierul meu, la Navarette eşti păzitorul meu. 


Jean de Grailly roşi; dar atât de mare era respectul ce se 
dădea pe vremea aceea nenorocirii, încât preferă să nu 
răspundă. 

Duguesclin se aşeză pe marginea unui şanţ şi le făcu semn 
lui Le Begue de Vilaine, lui Andreghem şi celorlalţi să se 
apropie de el, căci prinţul de Wales tocmai poruncise să 
sune trâmbiţele şi să se adune soldaţii. 

— Urmează rugăciunea; căci Alteța Sa e un prinţ viteaz şi 
foarte cucernic. Să ne rugăm şi noi. 

— Pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu că aţi scăpat cu viaţă? 
întrebă Le Begue de Vilaine. 

— Pentru a-i cere răzbunare! răspunse Bertrand. 

Într-adevăr, prinţul de Wales, după ce adresase în 
genunchi mulţumiri Domnului pentru această mare 
izbândă, îl chemă pe don Pedro, care arunca în juru-i nişte 
priviri sălbatice şi nu plecase genunchiul o singură clipă, 
pierdut cum era într-o contemplare sinistră. 

— lată-vă victorios, zise prinţul Negru, şi cu toate astea aţi 
pierdut o mare bătălie. 

— Cum aşa? întrebă don Pedro. 

— Un rege e învins atunci când îşi recapătă coroana 
vărsând sângele supuşilor săi. 

— Nişte răzvrătiți! izbucni don Pedro. 

— Ei bine! Nu i-a pedepsit Dumnezeu destul că v-au 
părăsit? Sire, feriţi-vă să nu vă pedepsească întocmai ca pe 
ei, dacă îi părăsiţi pe cei pe care vi-i încredinţează. 

— Seniore! murmură don Pedro înclinându-se, vă datorez 
coroana, însă vă implor, adăugă el îngălbenindu-se de 
mânie şi de ruşine, nu fiţi mai neînduplecat decât cel 
Atotputernic... nu mă loviți, pe mine care vă mulţumesc. 

Şi îndoi genunchiul. Prinţul Eduard îl ridică. 

— Mulţumiţi-i lui Dumnezeu, spuse el... mie nu-mi datoraţi 
nimic. 

După care prinţul îi întoarse spatele şi intră în cortul său 
pentru a lua o mică gustare. 


— Copii, strigă don Pedro, dând în sfârşit frâu liber 
dorinţei sale sălbatice, jefuiţi morţii: a voastră să fie prada 
zilei de azi! 

Şi călare pe un cal odihnit, el străbătu cel dintâi câmpia, 
uitându-se cu atenţie la fiecare grămadă de cadavre şi 
îndreptându-se mai mult spre țărmurile râului unde don 
Henric de Transtamare se luptase cu captalul de Buch. 

Cum ajunse acolo descălecă, îşi puse la brâu pumnalul 
lung şi ascuţit şi, bălăcindu-se cu picioarele prin sânge, 
începu să caute pe tăcute. 

— Eşti pe deplin încredinţat că l-ai văzut căzând? întrebă 
el pe Grailly. 

— Sunt sigur, răspunse captalul. Calul i s-a prăbuşit lovit 
de securea pe care scutierul meu o azvârle cu o dibăcie fără 
pereche. 

— Dar el, dar el?. 

— Ela dispărut sub un nor de săgeți. Am văzut sânge pe 
armele lui şi un munte întreg de corpuri zdrobite 
prăbuşindu-se peste el şi acoperindu-l. 

— Bine! bine!. Să căutăm, răspunse don Pedro cu o 
bucurie sălbatică... Ah! iată colo ornamentul de aur ai unei 
căşti! 

Şi cu sprinteneala unui tigru, sări peste cadavre, dând la o 
parte pe cele care-l acopereau pe cavalerul cu ornamentul 
de aur. 

Cu mâna tremurândă, cu ochii holbaţi, ridică viziera căştii. 

— Scutierul său! zise el, nimeni altul decât scutierul! 

— Dar sunt armele prinţului, spuse Grailly. E adevărat că 
nu are coroana pe cască. 

— Viclenie! viclenie! Laşul îi va fi dat armele sale 
scutierului ca să poată fugi mai uşor... Dar am prevăzut 
totul; câmpia e încercuită, n-a putut să treacă râul... lată 
nişte persoane pe care mi le aduc maurii mei credincioşi... 
cu siguranţă că se află printre ele. 

— Căutaţi mai departe printre celelalte cadavre, le spuse 
Grailly soldaţilor care îşi înteţiră râvna, şi cine îl va găsi viu 


primeşte cinci sute de piaştri! 

— Şi o mie de ducați cui îl va găsi mort! adăugă don Pedro. 
Noi ne ducem în întâmpinarea persoanelor pe care le aduce 
Mothril. 

Don Pedro încălecă din nou şi, urmat de numeroşi cavaleri 
dornici să vadă scena ce se pregătea, se îndreptă spre 
marginile câmpiei, unde se vedea un cordon de mauri în 
veşminte albe împingând înaintea lor o trupă de fugari pe 
care îi culeseseră de departe. 

— Mi se pare că-l văd! mi se pare că-l văd! urlă don Pedro 
grăbindu-se. 

Rosti aceste cuvinte trecând prin faţa prizonierilor 
bretoni. Duguesclin îl auzi, se ridică şi, cercetând câmpia cu 
o privire iscoditoare spuse: 

— Ah! Dumnezeule! Ce nenorocire! 

Această exclamare păru să-i confirme lui don Pedro 
fericirea pe care o spera. 

Spre a gusta mai bine această fericire, el voi să-l 
copleşească pe conetabil, adică să-i lovească în acelaşi timp, 
unul prin altul, pe doi dintre cei mai puternici duşmani ai 
săi. 

— Să rămânem aici, zise el... Dumneata, seneşale, 
porunceşte-i lui Mothril să vină cu prizonierii lui să mă 
întâlnească aici... în faţa acestor seniori bretoni, prieteni 
credincioşi ai uzurpatorului, ai învinsului!. Apărători ai unei 
cauze care nu-i interesa cu nimic şi pe care n-au ştiut s-o 
facă să izbândească. 

La aceste ironii muşcătoare, la această furie răzbunătoare, 
eroul breton nu dădu nici un răspuns care ar fi putut face 
să se presupună că ar fi auzit. 

Rămase jos mai departe, în acelaşi loc şi continuă să 
vorbească despre lucruri neînsemnate cu mareşalul de 
Andreghem. 

Între timp don Pedro descălecase, se sprijinea pe o secure 
lungă şi răsucea mânerul pumnalului, frământând din 


picioare cu atâta nerăbdare de parcă ar fi grăbit astfel 
sosirea lui Mothril şi a prizonierilor săi. 

— Ce se aude, viteazul meu sarazin, strigă regele către 
Mothril, când acesta ajunse destul de aproape ca să audă. 
Curajosul meu şoim alb, ce vânat mi-aduci? 

— Bun vânat, monseniore, răspunse maurul, priviţi 
stindardul acesta. 

Într-adevăr, în jurul braţului ţinea înfăşurată o bucată de 
postav aurit, brodat cu stema lui Transtamare. 

— Aşadar el este! strigă don Pedro în culmea bucuriei, el!. 

Şi gestul lui ameninţător arătă spre un cavaler îmbrăcat 
pe de-a-ntregul în armură, cu o coroană pe cap, însă fără 
spadă, fără lance, legat fedeleş cu o firânghie de mătase, de 
capetele căreia atârna o bilă mare de plumb. 

— Fugea, zise Mothril, am repezit după el douăzeci de cai 
ai deşertului; şeful arcaşilor mei l-a ajuns şi a fost lovit de 
moarte; însă un altul l-a înfăşurat în nodurile frânghiei, a 
căzut cu cal cu tot, şi am pus mâna pe el. Avea stindardul în 
mână. Din păcate unul din prietenii săi ne-a scăpat pe când 
acesta ţinea piept de unul singur. 

— Jos coroana, jos! strigă don Pedro învârtind securea. 

Un arcaş se apropie şi, tăind nodurile de la grumăjer, făcu 
cu brutalitate să sară casca cu coroana de aur. 

Un strigăt de spaimă, de mânie, izbucni din gura regelui; 
un strigăt de nemăsurată bucurie porni din grupul 
bretonilor. 

Cavalerul de Mauleon! strigau ei. Ura! Ura! 

— Solul... Blestem! murmură don Pedro. 

— Francezul! bolborosi Mothril spumegând de furie. 

— Eu! făcu Agenor cu simplitate, salutând cu privirea pe 
Bertrand şi pe prietenii săi. 

— Noi! zise Musaron, puţin cam palid, dar încă împărțind 
în dreapta şi-n stânga lovituri de picioare maurilor. 

— Atunci înseamnă că ela scăpat? zise don Pedro. 

— O, Doamne, da, sire, răspunse Agenor. În spatele unui 
tufiş, am luat casca Maiestăţii Sale şi i-am dat calul meu 


care era odihnit. 

— Vei muri! urlă don Pedro orbit de mânie. 

— Să-l atingeţi doar! strigă Bertrand, care făcu un salt 
cumplit şi veni să se aşeze între Agenor şi don Pedro. Să 
ucizi un prizonier dezarmat! O! eşti destul de laş pentru 
asta! 

— Atunci, ticălos aventurier, vei muri tu, zise don Pedro 
tremurând şi cu spume la gură. 

Se repezi cu pumnalul ridicat spre Bertrand, care închise 
pumnul ca şi când ar fi voit să doboare un taur. 

Dar pe umărul lui don Pedro se aşeză o mână, asemenea 
mâinii Minervei care, după spusele lui Homer, l-a apucat pe 
Ahile de păr. 

— Opriţi! spuse prinţul de Wales, vreţi să vă dezonoraţi, 
rege al Castiliei! Opriţi şi aruncaţi pumnalul. Asta e voia 
mea! 

Braţul său nervos îl ţintuise pe loc pe don Pedro, iar fierul 
scăpă din mâinile ucigaşului. 

— Cel puţin vindeţi-mi-l mie! strigă furiosul, vă voi plăti 
greutatea lui în aur. 

— Mă insultaţi!. Băgaţi de seamă, răspunse prinţul Negru; 
eu sunt în stare să vă plătesc pentru Duguesclin greutatea 
lui în pietre scumpe, dacă ar fi al vostru, şi mi l-aţi vinde, 
sunt sigur. Dar este al meu, amintiţi-vă asta! Înapoi! 

— Rege! murmură Duguesclin care cu greu putea fi 
înfrânat, rege hain care îţi măcelăreşti prizonierii, ne vom 
mai vedea! 

— Cred, zise don Pedro. 

— Contez şi eu pe asta, făcu Bertrand. 

— Conduceţi-l numaidecât pe conetabilul Franţei la cortul 
meu, zise prinţul Negru. 

— Încă o clipă, vrednicul meu prinţ. Dacă Mauleon ar 
rămâne în mâna regelui acesta l-ar ucide. 

— O! Nu zic ba, răspunse don Pedro cu un zâmbet 
sălbatic, însă acesta socotesc că este al meu. 

Duguesclin tresări. Se uită la prinţul de Wales. 


— Sire, îi spuse prinţul lui don Pedro, în ziua aceasta nu va 
fi ucis nici un prizonier. 

— În ziua aceasta, mă învoiesc, răspunse don Pedro, 
aruncând spre Mothril o privire cu tâlc. 

— Este o zi prea frumoasă de izbândă, nu-i aşa? urmă 
prinţul de Wales. 

— Desigur, seniore. 

— Şi veţi face ceva pentru mine? 

Don Pedro se înclină. 

— Vi-l cer pe tânărul acesta, zise prinţul. 

O tăcere adâncă însoţi aceste cuvinte, la care don Pedro, 
galben de mânie, nu răspunse numaidecât. 

— Vai! seniore, zise el, mă faceţi să simt că dumneavoastră 
sunteţi stăpânul... Şi-mi pierd prilejul de răzbunare! 

— Dacă eu sunt stăpânul, poruncesc deci, strigă prinţul 
Negru revoltat, să se desfacă legăturile acestui cavaler şi să 
i se înapoieze armele şi calul!. 

— Ura! ura! trăiască prinţul de Wales! strigară cavalerii 
bretoni. 

— Să se răscumpere, cel puţin, zise Mothril spre a câştiga 
timp. 

Prinţul îşi desprinse de la piept o cruce bătută în diamante 
şi i-o întinse lui Mothril. 

— Ia-o, păgânule! zise el. 

Mothril refuză, lăsă capul în jos şi rosti în şoaptă numele 
Profetului. 

— Eşti liber, domnule cavaler, îi spuse prinţul lui Mauleon. 
Fiind liber te vei înapoia în Franţa şi vei anunţa că prinţul 
de Wales, mulţumit de a fi avut cinstea să-l deţină prin forţă, 
pe durata unui sezon, pe cel mai temut cavaler din lume, îl 
va înapoia pe Bertrand Duguesclin după campanie, şi-l va 
înapoia fără răscumpărare. 

— Pomană pentru golanii Franţei! mormăi don Pedre. 

Bertrand îl auzi. 

— Seniore, îi spuse el prinţului, nu fiţi mărinimos cu mine, 
prietenii voştri m-ar face să roşesc. Aparţin unui stăpân, 


care mi-ar plăti răscumpărarea de zece ori, dacă de zece 
ori m-aş lăsa prins, şi dacă m-aş preţui de fiecare dată cu 
preţul unui rege. 

— Atunci fixează dumneata răscumpărarea, zise prinţul 
curtenitor. 

Bertrand chibzui o clipă. 

— Prinţe, zise el, valorez şaptezeci de mii de florini de aur. 

— Slavă Domnului! exclamă don Pedro, mândria l-a 
pierdut. Nu se găseşte nici jumătate din această sumă în 
Franţa, la regele Carol al V-lea. 

— Se prea poate, zise Bertrand. Însă întrucât cavalerul de 
Mauleon se duce în Franţa, va avea bunăvoința, împreună 
cu un scutier, să străbată Bretania şi, în fiecare sat, pe 
fiecare drum, să strige aceste cuvinte: Bertrand Duguesclin 
e prizonierul englezilor!. Toarceţi, femei din Bretania, de la 
voi îşi aşteaptă răscumpărarea! 

— Aşa voi face, v-o jur! strigă Mauleon. 

— Şi vei aduce suma monseniorului înainte ca eu să fi avut 
vreme să mă plictisesc aici, zise Bertrand, ceea ce de altfel, 
cred că nu are să se întâmple, chiar dacă prizonieratul meu 
ar dura toată viaţa, fiind în tovărăşia unui prinţ atât de 
mărinimos. 

Prinţul de Wales îi întinse mâna lui Bertrand. 

— Cavalere, îi spuse ei lui Mauleon, care acum era liber şi 
foarte fericit că-şi simte iarăşi spada la şold, te-ai purtat 
astăzi ca un soldat cinstit. Ne-ai răpit marele câştig al 
bătăliei salvându-l pe Henric de Transtamare, însă nu-ţi 
purtăm pică pentru că ne-ai deschis calea spre alte bătălii. 
Ia lanţul acesta de aur şi cruciuliţa de care n-a vrut să se 
atingă păgânul. 

Îl văzu pe don Pedro vorbind în şoaptă cu Mothril şi acesta 
răspunzându-i printr-un zâmbet al cărui înţeles părea să-l 
îngrijoreze pe Duguesclin. 

— Nimeni să nu se mişte de aici, strigă prinţul. Îl voi 
pedepsi cu moartea pe oricine va trece de incinta taberei 
mele... fie prinţ, fie rege! 


— Chandos, adăugă el, eşti conetabilul Angliei, şi ca un 
cavaler viteaz, îl vei conduce pe cavalerul de Mauleon până 
la primul oraş şi îi vei da permisul de liberă trecere 
trebuincios. 

Mothril, înfrânt încă odată de această inteligentă şi 
stăruitoare tălmăcire a mârşavelor lui comploturi, întoarse 
spre stăpânul lui o privire descurajată. 

Don Pedro căzu din înaltul bucuriei sale triumfătoare: nu 
se mai putea răzbuna. 

Agenor puse un genunchi pe pământ în faţa prinţului de 
Wales; se duse apoi să sărute mâna lui Duguesclin, care îl 
strânse în braţe şi-i spuse în şoaptă: 

— Anunţă-l pe rege că nesătuii noştri s-au ghiftuit, că au să 
doarmă puţin, şi că dacă îmi va trimite răscumpărarea îi voi 
duce unde am făgăduit. Spune-i soţiei mele să vândă ultima 
noastră bucată de pământ, căci voi avea de răscumpărat 
mulţi bretoni. 

Agenor, înduioşat, încălecă pe un cal bun, le spuse un 
ultim bun rămas tovarăşilor săi şi plecă. 

Musaron bombănea: 

— Cine mi-ar fi spus că am să îndrăgesc mai mult un 
englez decât un maur?. 

XIV TRATAT DE ALIANŢĂ În acelaşi timp când izbânda se 
hotăra în favoarea lui don Pedro, când Duguesclin cădea în 
mâinile duşmanului şi când Mauleon, la îndemnul 
conetabilului, părăsea câmpul de luptă unde avea să fie 
readus cu casca şi mantaua regelui Henric, un curier 
părăsea locul bătăliei şi se îndrepta spre satul Cuello. 

Acolo, două femei instalate la o sută de paşi una de alta, 
una în litieră, cu o escortă de arabi în jur, cealaltă călare pe 
o catârcă andaluză, cu o suită de cavaleri castiliani, 
aşteptau cu toată înfrigurarea temerii şi a speranţei. 

Dona Maria se temea ca nu cumva pierderea bătăliei să-i 
năruiască interesele lui don Pedro şi să-l facă să-şi piardă 
libertatea. 


Aissa dorea ca o întâmplare oarecare, izbândă sau 
înfrângere, să-l readucă pe iubitul ei lângă ea. Puțin îi păsa 
fie de căderea lui don Pedro, fie de înălţarea lui Henric, 
numai să-l vadă, fie în urma sicriului unuia, sau a carului de 
triumf al celuilalt, reapărând pe Agenor. 

Cele două femei erau cuprinse în această seară de aceeaşi 
durere. Maria era mai mult decât îngrijorată: era geloasă. 
Ea ştia că dacă Mothril ar fi fost învingător nu s-ar mai fi 
ocupat decât de plăcerile regelui. Ghicise întreaga lui 
politică, iar Aissa, cu naivitatea ei, îi întărise bănuielile 
instinctive. 

Astfel, cu toate că tânăra era păzită de douăzeci de sclavi 
de încredere ai lui Mothril, cu toate că maurul, după 
obiceiul lui o închisese într-o litieră, Maria nu o pierdea din 
ochi. 

Maurul nevoind să expună preţioasa comoară primejdiilor 
luptei şi brutalităţii englezilor mercenari, lăsase litiera în 
satul Cuello, în care se găseau vreo douăzeci de cocioabe, 
aflate la o depărtare de aproape două leghe de câmpul de 
luptă de la Navarette. 

Le dăduse sclavilor ordine categorice. 

Mai întâi, să-l aştepte şi să nu-i deschidă decât lui litiera 
închisă cu grijă. 

Dacă nu s-ar mai fi înapoiat şi dacă ar fi fost ucis în luptă, 
dăduse alte porunci, după cum se va vedea mai târziu. 

Aissa aştepta deci rezultatul bătăliei în satul Cuello. 

Cât despre Maria, când părăsise Burgosul, don Pedro o 
lăsase în bună pază. Trebuia să aştepte acolo veştile de la 
el; avea asupră-i o mare sumă de bani şi pietre scumpe, iar 
don Pedro era destul de încrezător în această iubire 
devotată spre a-şi da seama că în caz de restrişte Maria îi 
va fi mai sincer apropiată decât în vremurile bune. 

Însă Maria nu voia să sufere chinul femeilor de rând: 
gelozia! Îşi stabilise drept principiu că e mai bine să înfrunţi 
o nenorocire decât să nu cunoşti o trădare. Nu avea 


încredere în slăbiciunea lui don Pedro, iar satul Cuello se 
afla la o depărtare prea mică de Navarette. 

Astfel că, luând cu sine şase scutieri şi douăzeci de 
cavaleri înarmaţi, mai mult prieteni decât slujitori, urcă pe 
o catârca de Aragon şi, fără a trezi nici o bănuială, veni să-şi 
aşeze tabăra la poalele unei coline înapoia căreia se înălţau 
cocioabele din Cuello. 

Urcată pe colină, ea văzu înaintând batalioanele celor 
două armate; ar fi putut vedea lupta, însă nu avea destul 
curaj, dată fiind importanţa evenimentelor. 

Acolo o întâlni pe Aissa. 

Trimise un curier priceput chiar pe câmpul de luptă şi 
aşteptă, instalată la o mică depărtare de Aissa, pe care o 
păzeau sclavii culcaţi în iarbă. 

Curierul sosi. Anunţa câştigarea bătăliei. Fiind şi el cavaler 
şi unul din şambelanii palatului lui don Pedro, îi cunoştea pe 
cavalerii mai de seamă ai armatei duşmane. Îl văzuse pe 
Mauleon în timpul primirii în audiența solemnă de la Soria. 
De altfel, Maria i-l descrisese amănunţit şi putea fi 
recunoscut destul de uşor după bara care-i străbătea scutul 
cu un leu căruia nu i se vedea decât capul. 

Curierul veni să anunţe că Henric de Transtamare era 
învins, Mauleon fugit, Duguesclin prizonier. 

Această veste, deşi satisfăcea din plin toate dorinţele de 
ambiţie şi de mândrie ale Mariei Padilla, trezi în mintea ei 
toate temerile geloziei. 

Într-adevăr, don Pedro învingător, restabilit pe tron, era 
visul iubirii şi mândriei sale; însă don Pedro fericit, pizmuit, 
expus ispitelor lui Mothril devenea tortura aceleiaşi iubiri 
atât de îngrijorate, atât de devotate. 

Maria se hotări să acţioneze cu îndrăzneala-i bine 
cunoscută. 

Le porunci cavalerilor să o urmeze şi cobori muntele 
cerându-i lămuriri trimisului ei. 

— Zici că Mauleon a fugit? întrebă ea. 


— Da, doamnă, cum fuge leul, sub o ploaie de săgeți. 
Trimisul vorbea despre prima fugă a lui Mauleon, căci el 
plecase când Mauleon fusese adus înapoi, îmbrăcat în 
armura lui Henric. 

— Şi unde se presupune că a plecat? 

— În Franţa, aşa cum pasărea scăpată fuge spre cuibul ei. 

„Aşa e, gândi ea”. 

— Cavalere, câte zile de drum sunt de aici până în Franţa? 

— Douăsprezece, pentru o doamnă ca dumneavoastră.. 

— Dar pentru a nu fi ajuns din urmă dacă ai vrea să fugi... 
ca Mauleon, de pildă? 

— O! doamnă, în trei zile n-ar mai putea să te ajungă nici 
cel mai înverşunat duşman. De altfel, nu l-a urmărit nimeni 
pe tânărul acela, căci toţi erau cu ochii pe conetabil. 

— Dar Mothril, ce s-a întâmplat cu el? 

— A primit poruncă să încercuiască întreaga câmpie spre 
a împiedica evadarea fugarilor şi mai eu seamă a lui Henric 
de 'Transtamare, dacă mai trăieşte cumva. 

„Aşadar el nu se va mai ocupa de Mauleon”, gândi Maria 
din nou. 

— Urmează-mă, cavalere, spuse ea. 

Se apropie de litiera Aissei; însă la apropierea trupei sale, 
păzitorii mauri se ridicaseră din iarba în care stăteau 
tolăniţi, într-o aţipeală plină de nepăsare. 

— Hei! strigă ea. Cine comandă aici? 

— Eu, senora, spuse şeful, uşor de recunoscut după 
purpura turbanului şi după brâul lat. 

— Vreau să vorbesc cu tânăra care se află în acea litieră. 

— Cu neputinţă, senora, răspunse scurt şeful 

— Poate că nu mă cunoşti? 

— O! Vă cunosc destul de bine, spuse maurul cu un 
început de zâmbet, sunteţi dona Maria Padilla. 

— Atunci trebuie să ştii că am depline puteri din partea 
regelui don Pedro. 

— Asupra oamenilor regelui don Pedro, spuse maurul cu 
semeţie, dar nu asupra celor ai sarazinului Mothril. 


Dona Maria văzu cu îngrijorare acest început de 
rezistenţă. 

— Ai cumva porunci care te opresc? spuse ea cu blândeţe. 

— Am, senora. 

— Care sunt, cel puţin să le ştiu şi eu. 

— Oricărei alte persoane aş refuza să le spun, senora, însă 
dumneavoastră, care sunteţi atotputernică, am să vi le 
spun.. Dacă bătălia va fi pierdută, iar seniorul Mothril 
întârzie să vină, nu trebuie să o predau pe dona Aissa decât 
numai lui; prin urmare, va trebui să mă retrag cu trupa 
mea. 

— Bătălia e câştigată, spuse dona Maria. 

— Atunci Mothril are să vină. 

— Dar dacă a murit? 

— În cazul acesta, continuă nepăsător maurul, va trebui să 
o conduc pe dona Aissa la regele don Pedro; atâta lucru 
merită şi el ca regele don Pedro să devină tutorele fiicei 
omului care va fi murit pentru el. 

Maria tresări. 

— Dar trăieşte, are să vină, şi până atunci pot să-i spun 
două cuvinte donei Aissa. Mă auzi, senora? zise ea. 

— Doamnă, spuse în grabă şeful apropiindu-se de litieră, 
nu 0 siliţi pe senora să vă vorbească, deoarece am o 
poruncă şi mai groaznică într-un asemenea caz. 

— Care? 

— Trebuie să o ucid cu mâna mea, dacă vreo comunicare 
între ea şi un străin ar păta onoarea stăpânului meu şi i-ar 
încălca porunca. 

Dona Maria se dădu înapoi îngrozită. Cunoştea obiceiurile 
țarii şi ale poporului maur, obiceiuri sălbatice, 
neînduplecate, îndeplinind orbeşte orice voinţă mai presus 
de a lor, în slujba căreia intrau cu ardoarea sângelui şi cu 
brutalitatea climatului. 

Se întoarse spre cavalerul care aştepta cu lancea în mână, 
împreună cu ceilalţi ostaşi, toţi nemişcaţi ca nişte statui de 
fier. 


— Mi-ar trebui litiera, spuse ea, însă e bine apărată, iar 
şeful maurilor ameninţă s-o ucidă pe femeia ce se află 
înapoia perdelelor, dacă se apropie cineva de ea. 

Cavalerul era castilian, adică plin de imaginaţie şi de 
curtuoazie; avea mintea care născoceşte, curajul şi forţa 
care execută. 

— Senora, zise el, caraghiosul acela cu faţa galbenă mă 
face să râd şi mi-e necaz pe el că a înspăimântat-o pe 
Senioria Voastră. Nu se gândeşte oare că dacă l-aş ţintui de 
hulubele litierei, n-ar mai putea s-o ucidă pe doamna care e 
închisă acolo? 

— O! Să omori un om care îndeplineşte o poruncă! 

— Uitaţi-vă ce pază bună face: pune să le aducă arme 
tovarăşilor lui. 

Aceste cuvinte erau rostite în castiliană. Maurii se uitau 
uimiţi, făcând ochii mari, căci dacă înțelegeau araba pe 
care le-o vorbise dona Maria, dacă înțelegeau gesturile 
destul de înfricoşătoare ale cavalerilor, nu înțelegeau 
spaniola, ascultând astfel de practicile învechite ale religiei 
mahomedane, care concentrează în limba arabă şi în Coran 
întreaga putere, întreaga superioritate. 

— Vedeţi, doamnă, ei ne vor ataca primii dacă nu ne 
retragem; maurii aceştia sunt nişte câini însetaţi, zise 
cavalerul, simțind o puternică dorinţă să dea o lovitură de 
lance sub privirile unei doamne frumoase şi nobile. 

— Ia stai! spuse Maria, stai puţin! Crezi că ei nu înţeleg 
castiliana? 

— Sunt sigur. Încercaţi să le vorbii, senora. 

— Am o altă idee, zise Maria Padilla. 

— Dona Aissa, spuse ea în spaniolă cu voce tare, însă 
întorcându-se spre cavaler, mă auzi, nu-i aşa? Dacă mă auzi, 
mişcă perdelele de la litieră. 

La aceste cuvinte, se văzură mişcându-se în mai multe 
rânduri perdelele de brocart. 

Maurii nu făcură nici o mişcare, absorbiți cum erau de 
supravegherea lor. 


— Vedeţi că niciunul din ei nu s-a întors, zise cavalerul. 

— E poate un vicleşug, spuse dona Maria, să mai 
aşteptăm. 

Apoi continuă să se adreseze tinerei în acelaşi fel. 

— Nu eşti observată decât pe o parte a litierei; maurii, 
care nu ne slăbesc din ochi, îţi lasă liberă partea opusă 
aceleia unde ne aflăm noi. Dacă litiera e închisă, taie 
perdelele cu cuțitul şi strecoară-te afară din litieră. La vreo 
două sute de paşi de aici, se află un copac mare îndărătul 
căruia te poţi pune la adăpost. Fă întocmai ce-ţi spun, e 
vorba să-l întâlneşti pe cine ştii; eu îţi fac rost de mijloace. 

Padilla, prefăcându-se că nu dă nici o atenţie celor din jur, 
abia rostise aceste cuvinte că litiera sa fu prinsă de o 
legănare aproape neobservată. Cavalerii se îndreptară cu o 
atitudine în aparenţă duşmănoasă spre maurii care la 
rându-le înaintau încordându-şi arcurile şi desprinzându-şi 
ghioagele. 

Între timp castilienii, întorşi cu faţa spre mauri, văzuseră, 
de partea cealaltă a litierei, pe frumoasa Aissa fugind ca o 
porumbiţă, în spaţiul rămas liber între litieră şi copacul cu 
ramuri stufoase. 

După ce ajunse acolo, dona Maria le spuse maurilor: 

— Fie! N-aveţi nici o teamă, Păziţi-vă comoara, nu ne vom 
atinge de ea, daţi-vă doar la o parte şi lăsaţi-ne să trecem. 
Şeful, a cărui înfăţişare se înveseli pe dată, se dădu la o 

parte făcând o plecăciune; oamenii lui făcură la fel. 

În felul acesta, escorta donei Maria trecu repede şi în 
siguranţă, spre a se duce să se instaleze între Aissa şi cei 
care cu o clipă mai înainte erau păzitorii ei. 

Aissa înţelesese totul, atunci când văzu întinzându-se în 
faţa ei acel zid ocrotitor format din douăzeci de oameni de 
fier; se aruncă în braţele donei Maria, sărutându-i mâinile 
cu recunoştinţă. 


Şeful arcaşilor mauri văzu litiera goală, înţelese şiretlicul 
şi scoase un țipăt de furie; se vedea păcălit, pierdut!. O 
clipă se gândi să se arunce orbeşte împotriva ostaşilor 
donei Maria, însă, temându-se de inegalitatea luptei, 
preferă să sară pe un cal pe care i-l ţinea scutierul lui 
Mothril şi plecă în galop spre câmpul de luptă. 

— Nu e vreme de pierdut, îi spuse dona Maria cavalerului; 
seniore, ai întreaga mea recunoştinţă dacă vei reuşi să o 
îndepărtezi pe tânăra aceasta de Mothril şi să o conduci pe 
drumul pe care l-a urmat cavalerul de Mauleon. 

— Doamnă, răspunse cavalerul, Mothril este favoritul 
regelui nostru, femeia aceasta este fiica lui şi prin urmare îi 
aparţine, înseamnă deci să-i fur fiica. 

— Dar îmi dai ascultare, mie, senior cavaler. 

— Asta e de ajuns, doamnă, şi dacă va trebui să pier îmi voi 
fi dat viaţa pentru dumneavoastră... Însă dacă regele don 
Pedro mă va întâlni dincolo de postul pe care am ordin să-l 
ocup pe lângă dumneavoastră, ce-i voi răspunde? Greşeala 
va fi mai gravă, înseamnă nesupunere faţă de regele meu. 

— Ai dreptate, seniore, n-aş vrea să se spună că viaţa şi 
onoarea unui cavaler viteaz ca dumneata au fost 
compromise de toanele unei femei!. Arată-ne drumul, dona 
Aissa va încăleca, mă va însoţi până la drumul pe care l-a 
urmat cavalerul de Mauleon şi acolo... Ei bine! Acolo o vom 
părăsi şi mă vei aduce înapoi. 

Dar nu acesta era planul donei Maria, voia doar să câştige 
timp cruţând scrupulele cavalerului. Era o femeie obişnuită 
să vrea şi să izbândească; se bizuia pe norocul ei. 

Cavalerul potrivi pasul calului său după cel al donei Maria. 
Aissei i se aduse o catârca albă de o vigoare şi o rezistenţă 
neobişnuită, escorta porni în galop şi, tăind câmpia pe la 
stânga câmpului de luptă, se îndreptă în goana mare spre 
drumul Franţei, însemnat la orizont de nişte mesteceni mari 
ce unduiau sub bătaia vântului de răsărit. 

Nimeni nu vorbea, nimeni nu se gândea decât să 
înteţească iuţeala cailor plini de spumă. 


Cele două leghe fuseseră străbătute; câmpul de luptă 
împestriţat cu sânge, cu morţi şi cu recolte călcate în 
picioare, cu copaci distruşi, apărea ca un giulgiu uriaş plin 
cu cadavre, când la cotitura unui gard de mărăcini, Maria 
văzu venind spre ea un călăreț în galop. 

Recunoscu panaşul şi cureaua spadei. 

— Don Ayalos! strigă ea prevăzătorului curier, care făcea 
un ocol spre a se feri de o întâlnire suspectă, dumneata 
eşti? 

— Da, nobilă doamnă, eu sunt, răspunse castilianul, 
recunoscând-o pe favorita regelui. 

— Ce veşti aduci? întrebă Maria oprindu-şi scurt iapa ce 
părea să aibă tendoane de oţel. 

— Una ciudată: s-a crezut că regele Henric de 
Transtamare a fost prins. Mothril pornise în urmărirea 
fugarilor; însă ridicând viziera necunoscutului care purta 
casca regelui, au băgat de seamă că nu era altul decât 
cavalerul de Mauleon, solul francez care, după ce fugise, s-a 
lăsat prins pentru a-l salva pe don Henric. 

Aissa scoase un țipăt. 

— E prins! spuse ea. 

— E prins, şi când am plecat, regele, în culmea mâniei, îl 
ameninţa cu răzbunarea lui. 

Aissa ridică deznădăjduită privirile spre cer. 

— Ar putea să-l omoare? întrebă ea. Nu se poate aşa ceva! 

— Era cât pe aci să-l omoare şi pe conetabil. 

— Dar nu vreau să moară! strigă fata îndemnându-şi 
catârca spre câmpul de luptă. 

— Aissa! Aissa! Vrei să mă pierzi şi să te pierzi şi pe 
dumneata! spuse dona Maria. 

— Nu vreau să moară! repetă cu fanatism fata care îşi 
continuă goana. 

Dona Maria, dezorientată, gâfâind, căuta să-şi recapete 
stăpânirea de sine, când se auzi duduind pământul sub 
tropotul unei trupe de călăreţi ce se apropiau în goana 
mare. 


— Suntem pierduţi, spuse cavalerul înălțându-se în scări; 
este o patrulă de mauri care vin mai iute decât vântul şi 
iată-l pe şeful ei care merge în fruntea ei. 

Într-adevăr, mai înainte ca Aissa să se fi dat la o parte din 
drum, acea furioasă cavalcadă, deschizându-şi drum ca o 
undă repezită spre colţul unei arcade, o înconjură. 

).€.9.9.0.9.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.......0..0.........0..........0..0......cccoeccocees 

— Îl căutăm pe don Agenor, pe care voiai să-l ucizi, spuse 
ea. 

Mothril o zări atunci pe dona Maria. 

— Ah!. În tovărăşia donei Maria, strigă el cu un îngrozitor 
scrâşnet din dinţi. Ghicesc! ghicesc!. 

Faţa lui căpătă o expresie atât de înfiorătoare încât 
cavalerul îşi aplecă lancea. 

„Douăzeci împotriva a o sută douăzeci, suntem pierduţi, 
gândi castilianul.” 

XLVI ARMISTIȚIUL Însă Mothril nu dorea să se lupte. 

Se întoarse încet spre câmpie, aruncă o ultimă privire 
asupra câmpului de luptă şi adresându-se Mariei Padilla 
spuse: 

— Credeam, doamnă, că seniorul nostru regele vă fixase 
un loc de refugiu. Şi-a schimbat oare părerea şi ascultați de 
un alt ordin? 

— Ordin! răspunse mândra castiliană. Uiţi, sarazinule, că 
vorbeşti aceleia care e obişnuită să dea ordine, iar nu să 
primească. 

Mothril se înclină. 

— Dar, doamnă, dacă aveţi darul să faceţi ce doriţi, socotiți 
oare că puteţi dispune de dona Aissa după cum vă e voia? 
Dona Aissa e fiica mea. 

Aissa se pregătea să răspundă printr-o expresie furioasă, 
însă Maria o întrerupse: 

— Senior Mothril, zise ea, ferească sfântul să-ţi aduc vreo 
neînțelegere în familie! Cei care vor să fie respectaţi îi 
respectă pe alţii. Am văzut-o pe dona Aissa singură, 
deznădăjduită, îngrijorată la culme şi am luat-o cu mine. 


Aissa nu se mai putu stăpâni multă vreme. 

— Agenor! izbucni ea, ce ai făcut cu cavalerul meu, cu don 
Agenor de Mauleon? 

— A! făcu Mothril. Nu cumva de seniorul acela era 
îngrijorată fiica mea? 

Şi un zâmbet batjocoritor îi lumină faţa contractată. 

Maria nu răspunse. 

— Nu-i aşa că la seniorul acela o duceaţi cu atâta milă pe 
fiica mea deznădăjduită? urmă Mothril adresându-se 
Mariei. Ce ziceţi, doamnă? 

— Da, spuse Aissa, şi stărui să mă duc să-l găsesc. O! 
privirea ta nu mă înspăimântă, tată. Când Aissa vrea ceva, 
vrea cu tot dinadinsul. Vreau să mă duc să-l găsesc pe don 
Agenor de Mauleon, condu-mă la el. 

— La un necredincios! făcu Mothril, ale cărui trăsături, şi 
aşa schimbate, se învineţiră. 

— La un necredincios! Da, căci necredinciosul acela e... 

Maria o întrerupse. 

— lată-l pe rege, strigă ea, vine spre noi. 

Îndată maurul făcu un semn sclavilor săi, Aissa fu 
înconjurată şi despărțită de Maria Padilla. 

— L-ai ucis! strigă fata. Ei bine, atunci voi muri şi eu! 

Scoase dintr-o teacă de aur o mică lamă ascuţită ca o 
limbă de viperă, care scânteie în lumina soarelui din 
câmpie. 

Mothril se repezi spre ea... întreaga furie îl părăsise, 
întreaga cruzime făcuse loc celei mai dureroase îngrijorări. 

— Nu! zise el, nu. Trăieşte! trăieşte! 

— Cine îmi garantează? spuse fata întrebându-l pe maur 
cu privirea ei de foc. 

— Întreabă-l chiar pe rege. Îl vei crede pe rege? 

— Bine! întreabă-l să-ţi răspundă. 

Don Pedro se apropiase. 

Maria Padilla i se aruncă în braţe. 

— Seniore, zise deodată Mothril, care părea să-şi fi pierdut 
minţile. Este adevarat că francezul, Mouleon, ar fi murit? 


— Nu, pe toţi dracii! spuse regele cu un glas plin de necaz, 
nu! N-am apucat să-i dau nici o lovitură acelui trădător, 
acelui diavol; nu, fuge, ticălosul, trimis în Franţa de prinţul 
Negru; fuge, liber, fericit, batjocoritor, întocmai ca păsărica 
scăpată din ghearele vulturului. 

— Fuge, repetă Aissa, fuge! E oare adevărat? 

Şi se uita întrebătoare la toţi cei de faţă. 

Dar Maria Padilla căpătase între timp veşti lămurite în 
privinţa sorții lui Mauleon, aşa că îi făcu semn fetei că poate 
fi liniştită şi că iubitul ei era teafăr şi nevăâtămat. 

Accesul de tulburare al tinerei maure se potoli pe dată, 
aşa cum se potolesc furtunile când apare din nou soarele. Şi 
se lăsă condusă de Mothril, pe care îl urmă cu fruntea 
plecată, fără a băga de seamă că regele don Pedro aţintea 
asupra ei o privire înfocată, fiind absorbită numai de gândul 
că Agenor trăia, numai de speranţa că avea să-l mai vadă. 

Maria Padilla surprinse această privire a regelui şi îi ghici 
înţelesul; însă, în acelaşi timp, citi pe faţa tinerei maure 
dezgustul adânc pe care i-l treziseră cuvintele lui don Pedro 
referitoare la Agenor. 

„N-are importanţă, îşi zise. Ea, Aissa nu va mai rămâne la 
curte; va pleca şi o voi uni cu Mauleon. Trebuie! Mothril are 
să se împotrivească din toate puterile; însă aci e toată 
problema, ori Mothril ori eu, unul din doi trebuie să cadă în 
luptă.” 

Şi cum termină de formulat acest plan, îl auzi pe rege 
vorbind la urechea maurului: 

— Trebuie să recunosc că e foarte frumoasă! Niciodată n- 
am văzut-o atât de atrăgătoare. 

Mothril zâmbi. 

„Da!” continuă Maria, palidă de gelozie, „iată toată pricina 
războiului!” 

Reintrarea lui don Pedro în Burgos se făcu cu toată 
măreţia pe care o izbândă hotărâtoare o dă puterii legitime. 

Răzvrătiţii nu mai puteau nădăjdui nimic, aşa că se 
supuseră, şi entuziasmul discursului lor de bună-credinţă fu 


la fel de puternic ca şi îndemnurile prinţului de Wales de a 
schimba în blândeţe cruzimea obişnuită a lui Pedro. 

Acesta se mulţumi deci să spânzure o duzină de târgoveţi, 
să pună soldaţii să bată măr vreo sută de rebeli din cei mai 
renumiţi şi să facă vreo câteva confiscări pentru vistieria sa 
de la unul din cele mai bogate oraşe ale Spaniei. 

Apoi, deoarece era sătul de aceste lupte înverşunate, 
deoarece vedea cum îi zâmbeşte norocul, deoarece simţea 
nevoia să-şi reiîncălzească la soarele voios al serbărilor 
mintea şi inima, făcu din Burgos reşedinţă regală. Balurile 
şi turnirurile se ţineau lanţ; se împărțeau în dreapta şi-n 
stânga demnități, recompense, războiul fu uitat, chiar şi ura 
fusese dată uitării. 

Între timp Mothril veghea, însă în loc să se ocupe, ca un 
ministru prevăzător, de evenimente, de reînvierea 
probabilă a războiului, îl adormea pe rege cu ideea unei 
siguranţe totale. 

Don Pedro le dăduse drumul englezilor; aceştia însă erau 
nemulţumiţi; câteva fortărețe, rămase în puterea lor îi 
despăgubeau neîndestulător şi constituiau o răsplată 
primejdioasă, pentru cheltuielile uriaşe ale războiului 
Prinţul de Wales întocmise socoteala cheltuielilor şi i-o 
prezentase aliatului său. Suma era îngrozitor de mare, iar 
don Pedro dându-şi seama că nu era prudent să pună biruri 
în momentul unei restauraţii ceru un răgaz pentru plată. 
Însă prinţul englez îşi cunoştea aliatul, aşa că nu voia să 
aştepte. Existau deci în realitate în jurul lui don Pedro, chiar 
în starea lui de înflorire, germeni de nenorocire ce făceau 
ca cel mai nefericit prinţ, cel mai ruinat dintre toţi învinşii, 
să se simtă mai mulţumit cu soarta lui decât regele. 

Însă acesta era momentul pe care Mothril îl aştepta şi 
poate îl prevăzuse. Fără a se arăta tulburat, zâmbi în faţa 
pretențiilor englezilor, căutând să-l convingă pe prinţul 
spaniol că o sută de mii de sarazini ar valora mai mult decât 
zece mii de englezi, ar costa mai puţin, ar deschide Spaniei 


trecerea spre o stăpânire africană, iar rezul acestei politici 
ar fi o dublă coroană. 

Totodată îi mai vâri în cap că singurul mijloc de a reuni cât 
mai trainic cele două coroane pe un singur cap era o 
alianţă; că o fiică a unor vechi prinți arabi din sângele 
venerat al califilor, aşezată alături de don Pedro pe tronul 
Castiliei, ar strânge într-un an întreaga Africă, chiar 
întregul Orient în jurul acestui tron. 

Şi această fiică a califilor, se înţelege de la sine, era Aissa. 

De aici înainte, calea maurului se netezea. Se apropia 
îndeplinirea visurilor sale. Mauleon nu mai era o piedică, 
deoarece plecase. De altfel, această piedică era cu adevărat 
primejdioasă? Cine era la urma urmelor Mauleon? Un 
cavaler, un visător, sincer, cinstit şi încrezător! Oare putea 
el să fie un vrăjmaş de temut pentru sumbrul şi vicleanul 
Mothril?. 

Piedica serioasă venea deci de la Aissa, numai de Aissa. 

Însă forţa înfrânge orice rezistenţă. Nu era vorba decât 
să-i dovedească fetei că Mauleon o trădează. Era lucru uşor. 
De multă vreme arabii se foloseau fie de spionaj pentru a 
descoperi adevărul, fie de mărturie strâmbă pentru a stabili 
minciuna. 

O altă piedică mai gravă, care făcea să se încrunte 
sprâncenele maurului, era acea femeie trufaşă şi frumoasă, 
acea femeie încă stăpână pe gândurile lui don Pedro care se 
obişnuise cu ea şi de care îi venea greu să se despartă. 

Maria Padilla, de cum înţelese planurile lui Mothril, lucra 
să le sape cu o dibăcie vrednică întru totul de firea ei aleasă 
şi rafinată. 

Cunoştea până şi cea mai mică dorinţă a lui don Pedro, îi 
cucerea atenţia, îi stingea până şi cea mai mică flacără pe 
care nu o aprinsese ea. 

Supusă când se afla singură cu don Pedro, autoritară faţă 
de toţi ceilalţi, mereu stăpâna, ea continua să întreţină cu 
Aissa, cu care se împrietenise, o înţelegere tainică. 


Vorbindu-i neîntrerupt de Mauleon, o împiedica să se mai 
gândească la don Pedro; altfel focoasa şi credincioaisa fată 
nu avea nevoie să i se întreţină dragostea. Această 
dragoste, după cum se vedea destul de bine, nu avea să se 
stingă decât odată cu viaţa ei. 

Mothril nu putu surprinde încă aceste convorbiri 
misterioase; bănuiala lui dormita; nu vedea decât unul din 
firele intrigii, acela pe care îl ţinea el; celălalt îi scăpa, 
pierzându-se într-o negură plină de şiretlicuri. 

Aissa nu mai apăru la curte; aştepta în tăcere îndeplinirea 
unei făgăduieli pe care i-o făcuse Maria, de a-i da veşti 
sigure despre iubitul ei. 

Şi de fapt, Maria trimisese în Franţa o iscoadă însărcinată 
să-l găsească pe Mauleon, să-i spună cum stau treburile şi 
să aducă de la el o chezăşie pentru sărmana maură care 
tânjea în aşteptarea unei întâlniri apropiate. 

Acest trimis, un muntean iscusit pe care se putea bizui, nu 
era altul decât fiul bătrânei doici cu care Mauleon o 
întâlnise travestită în ţigancă. 

lată în ce stare se aflau lucrurile atât în Spania cât şi în 
Franţa; stăteau faţă în faţă două interese puternice, ca doi 
duşmani furioşi, care nu aşteptau, pentru a se repezi unul 
împotriva celuilalt, decât momentul în care ar fi căpătat 
după puţină odihnă şi tatonări reciproce deplinătatea 
forţelor. 

De-acum încolo, putem deci să ne întoarcem la cavalerul 
de Mauleon care, în ciuda dragostei devotate ce-l îmboldea 
spre Spania, se îndrepta spre patria lui în mare grabă, 
mândru că e liber, întocmai ca pasărea despre care vorbea 
regele Castiliei. 

XIVII CĂLĂTORIA Agenor înţelegea întreaga greutate a 
situaţiei sale. 

A fi liber prin mărinimia prinţului de Wales, era un 
privilegiu pentru care mulţi puteau să-l pizmuiască. Agenor 
îşi îndemnă calul cât putu mai mult, datorită mai ales 
cicălelilor lui Musaron care, mişcând din urechi de bucurie 


că le mai avea încă la locul lor, se folosea de întreaga lui 
limbuţie spre a zugrăvi primejdia unei urmăriri şi farmecul 
înapoierii în patrie. 

Însă cinstitul Musaron îşi bătea gura degeaba; Agenor nu-l 
asculta. Despărţit de Aissa, cavalerul nu mai avea decât 
trupul. Sufletul lui se afla în Spania, neliniştit, suferind, 
tulburat! 

Cu toate astea, atât de mare era pe vremea aceea 
sentimentul datoriei, încât Mauleon, a cărui inimă se revolta 
la gândul de a-şi părăsi iubita şi zvâcnea de bucurie la 
gândul de a se duce în taină s-o reîntâlnească, Mauleon, 
după cum spuneam, îşi continua fără şovăială drumul cu 
riscul de a o pierde pentru totdeauna pe frumoasa lui 
maură, numai să-şi poată îndeplini misiunea cu care îl 
însărcinase conetabilul. 

Bietul cal fusese prea puţin cruțat. Nobilul animal, care 
îndurase oboselile războiului şi se supusese toanelor 
amoroase ale stăpânului, căzu sfârşit de puteri la Bordeaux, 
unde Mauleon îl lăsă spre a-l lua la înapoiere. 

Apoi, schimbând caii şi născocind astfel sistemul poştei cu 
mult înaintea lui Ludovic al XI-lea, cel de ingenioasă 
amintire, călătorul nostru istovit, cu o înfăţişare de speriat, 
căzu pe neaşteptate la picioarele bunului rege Carol, care 
lega pe spalieri nişte piersici în frumoasa grădină a 
palatului Saint-Pol. 

— O! o! Ce-nseamnă asta şi ce ai venit să ne anunţi, 
cavalere de Mauleon? întrebă regele Carol, căruia natura îi 
dăduse darul ca atunci când a văzut odată un om, să-l 
recunoască oricând. 

— Sire, răspunse Agenor punând un genunchi în pământ, 
am venit să vă anunţ o veste tristă: armata voastră a fost 
înfrântă în Spania. 

— Facă-se voia Domnului! zise prinţul îngălbenind, însă 
armata are să se regrupeze. 

— Nu mai există armată, sire! 


— Dumnezeu e milostiv, făcu regele în şoaptă. Dar 
conetabilul ce face? 

— Sire, conetabilul este prizonierul englezilor. 

Regele scoase un oftat înăbuşit, însă nu rosti nici o vorbă. 
Apoi, aproape numaidecât, fruntea i se însenină. 

— Povesteşte-mi bătălia, spuse el după o clipă. Mai întâi, 
unde a avut loc? 

— La Navaretite, sire. 

— Ascult. 

Agenor povesti dezastrul, nimicirea armatei, prinderea 
conetabilului şi cum el însuşi fusese salvat ca prin minune 
de către prinţul Negru. 

— Trebuie să-l răscumpăr pe Bertrand, zise Cairol al V-lea, 
dacă totuşi vor să-i dea drumul prin răscumpărare. 

— Sire, răscumpărarea a fost stabilită. 

— La cât? 

— La şaptezeci de mii de florini de aur. 

— Şi cine a fixat răscumpărarea? întrebă regele, tresărind 
la auzul enormităţii sumei. 

— Chiar conetabilul. 

— Conetabilul! Mi se pare cam darnic. 

— Găsiţi, sire, că s-a prețuit mai mult decât valorează? 

— Dacă s-ar fi prețuit la cât valorează, zise regele, toate 
comorile creştinătăţii n-ar fi putut să ni-l înapoieze. 

Dar, în vreme ce îi dădea dreptate lui Bertrand, regele 
căzu într-o visare posomorâtă, a cărei semnificaţie Agenor o 
înţelese destul de bine. 

— Sire, zise el îndată, Maiestatea Voastră să nu se 
îngrijească de răscumpărarea conetabilului. Seniorul 
Bertrand m-a trimis la soţia sa, doamna Tiphaine Raguenel, 
care a primit în păstrare o sută de mii de scuzi de la el şi pe 
care îi va da ca să-şi răscumpere soţul. 

— Ah! dragul de el, spuse Carol înseninându-se la faţă, 
oare e tot atât de bun vistiernic pe cât e de bun soldat? N- 
aş fi crezut aşa ceva. O sută de mii de scuzi!. Ei, dar e mai 
bogat decât mine. Să-mi împrumute mie cei şaptezeci de 


mii de florini. Îi voi înapoia cât de curând... Dar crezi că îi 
are cu adevărat?. Dacă s-ar întâmpla să nu-i mai găsească? 

— Pentru ce, sire? 

— Pentru că doamna Tiphaine Raguenel e prea darnică, în 
numele faimei soţului, şi ajută pe toată lumea din preajma 
ei. 

— Atunci, sire, în cazul că nu ar mai avea banii, bunul 
conetabil mi-a dat o altă însărcinare. 

— Care? 

— Aceea de a străbate Bretania strigând: Conetabilul e 
prizonierul englezilor, plătiţi-i răscumpărarea, bărbaţi din 
Bretania! Iar voi, femei din Bretania, toarceţi! 

— Şi, zise regele cu vioiciune, vei lua unul din stindardele 
mele împreună cu trei dintre cavalerii mei, pentru a face 
strigarea în întreaga Franţă! Însă, adăugă Carol al V-lea, să 
nu faci asta decât după ce vei fi folosit toate celelalte 
mijloace. Poate că îndreptăm aici nenorocirea de la 
Navarette. Afurisit nume! Cuvântul acesta de Navara aduce 
totdeauna nenorocire francezilor. 

— Nu se poate face nimic, sire. Cu siguranţă că îl veţi 
vedea în curând pe prinţul fugar, Henric de Transtamare. 
Englezii îşi vor trâmbiţa izbânda cu toate trâmbiţele lor din 
Gasconia şi apoi sărmanii bretoni se vor întoarce în sfârşit 
în patria lor, răniţi, cerşetori, povestind tuturor jalnica lor 
soartă. 

— Ai dreptate! Pleacă atunci, Mauleon, şi dacă îl vei 
revedea pe conetabil... 

— Îl voi revedea. 

— Spune-i că nimic nu este pierdut dacă el îmi va fi 
înapoiat. 

— Sire, mai aveam ceva de comunicat din partea sa. 

— Ce anume? 

— Spune-i regelui, mi-a strecurat el la ureche, că planul 
nostru e pe calea cea bună, că pe căldurile Spaniei mulţi 
şoareci din Franţa au murit fără să se fi putut aclimatiza. 


— Ce om curajos acest Bertrand. E pus pe haz chiar şi în 
mijlocul nenorocirii. 

— De neînvins ca totdeauna, sire, tot atât de semeţ în 
înfrângere pe cât e de mare în izbândă. 

Agenor îşi luă rămas bun de la regele Carol al V-lea, care 
porunci să i se dea trei sute de livre, un dar regesc, cu 
ajutorul căruia Agenor cumpără doi cai de luptă vânjoşi cu 
preţul de 50 de livre fiecare. Îi dădu zece livre lui Musaron 
care, uluit, îi vâri în cingătoarea de piele şi îşi reînnoi 
echipamentul în strada Draperie. Agenor cumpără şi el din 
strada Haumerie o cască de construcţie nouă care se 
închidea cu un resort şi i-o dădu scutierului, al cărui cap 
atrăgea destul de des loviturile sarazinilor. 

Acest folositor şi plăcut dar îl făcu pe Musaron să capete o 
înfăţişare mai arătoasă, îi dădu plăcuta senzaţie de a fi 
scutierul unui gentilom. 

Porniră la drum. Franţa e atât de frumoasă! Te simţi atât 
de bine când eşti tânăr, puternic, viteaz, când iubeşti, când 
eşti iubit, când ai o sută cincizeci de livre la oblâncul şeii şi 
când porţi o cască nou-nouţă, încât Mauleon sorbea cu 
nesaţ aerul curat al câmpiilor, iar Musaron sălta în şa şi 
căuta să meargă cât mai ţanţoş. 

Primul parcă ar fi voit să spună: „Uitaţi-vă la mine, o 
iubesc pe cea mai frumoasă fată din Spania”. Celălalt parcă 
replica: „Eu am văzut maurii, am luat parte la bătălia de la 
Navarette, şi am o cască de opt livre cumpărată de la 
Poinerot, negustorul din strada Haumerie.” 

Cu bucuria în suflet şi cu un echipaj atât de arătos, Agenor 
ajunse la graniţele Bretaniei, unde îl trimise pe Musaron să- 
i ceară ducelui Jean de Montfort, prinţul domnitor, 
îngăduinţa să-i facă o vizită doamnei Raguenel şi să strângă 
de pe pământurile sale banii trebuincioşi pentru 
răscumpărarea conetabilului. 

Însărcinarea lui Musaron, mijlocitorul obişnuit al lui 
Agenor, era destul de gingaşă. Contele de Montfort era fiul 
bătrânului conte de Montfort, care purtase război împotriva 


Franţei împreună cu ducele de Lancaster, după ce căpătase 
pică împotriva lui Bertrand pe care îl socotea principala 
cauză a ridicării asediului de la Dinan (însă, după cum am 
spus, era vremea faptelor măreţe şi a inimilor nobile), iar 
tânărul conte de Montfort, aflând de nenorocirea lui 
Bertrand, uită orice duşmâănie. 

— Dacă îngădui? zise el. Dar cer chiar eu acest lucru. Să 
se ridice din ţinuturile mele oricâtă contribuţie va fi nevoie. 
Nu numai că vreau să-l văd liber, dar vreau să-l văd 
devenind prietenul meu, dacă se va întoarce în Bretania. 
Pământul nostru se simte onorat de a-i fi dat naştere După 
ce vorbi astfel, contele îl primi pe Agenor cu mare cinste, îi 
dădu darul cuvenit oricărui sol regal, şi, onorându-l cu o 
escortă, porunci să fie condus la doamna Tiphaine 
Raguenel, care locuia la Roche-Derrien, pe una din moşiile 
familiei sale. 

XILVIII DOAMNA TIPHAINE RAGUENEL Tiphaine 
Raguenel, fiica lui Robert Raguenel, senior de la Belliere, 
viconte şi nobil de prim rang, era una din acele femei 
desăvârşite, aşa cum eroii nu întâlnesc niciodată, fie că 
Dumnezeu nu revarsă într-o singură familie toate harurile 
sale de preţ, fie că meritul unuia din soţi absoarbe de obicei 
pe al celuilalt. 

În tinereţea sa, Tiphaine Raguenel era poreclită zâna 
Tiphaine. Era foarte pricepută în ale medicinei şi 
astrologiei; ea era aceea care în două bătălii renumite ale 
lui Bertrand îi prezisese izbânda, spre marea uimire a 
bretonilor îngrijaţi; de asemenea, atunci când Bertrand 
obosise din pricina serviciului şi voia să se înapoieze pe 
moşia sa, tot ea îl împinsese prin sfaturile şi prezicerile sale 
pe calea glorioasă care îi adusese o stare înfloritoare şi un 
renume nepieritor. Într-adevăr, până la războiul purtat de 
Carol de Blois împotriva lui Jean de Montfort, război în care 
Bertrand fu chemat la comanda armatei, eroul breton nu 
avusese prilejul decât să-şi dezvăluie puterile, dibăcia şi 


curajul încercat al luptătorului care-şi mânuie propria-i 
spadă şi şef doar al unei cete de războinici. 

Astfel că Tiphaine Raguenel se bucura pe lângă soţul ei, 
precum şi în toată regiunea, de o înrâurire egală cu aceea a 
unei mari regine. 

Fusese frumoasă şi era de neam mare. Mintea ei cultivată 
o ridica deasupra multor înţelepţi, şi adăugase la aceste 
calităţi preţioase dezinteresarea fără seamă a soţului ei. 

Când află că îi sosea un trimis din partea lui Bertrand, îi 
ieşi în întâmpinare însoţită de domnişoarele de onoare şi de 
paji. 

Îngrijorarea i se zugrăvea pe faţă; ca şi când ar fi făcut 
acest lucru împotriva voinţei, îmbrăcase veşminte cernite, 
ceea ce, în împrejurarea de faţă - căci îndeobşte nu se 
cunoştea dezastrul de la Navarette - făcuse ca o groază 
superstiţioasă să pună stăpânire pe comesenii şi argaţii 
conacului La Roche-Derrien. 

Tiphaine veni deci în întâmpinarea lui Mauleon şi îl primi 
pe puntea mobilă. 

Mauleon îşi părăsise întreaga voioşie pentru a lua 
înfăţişarea ceremonioasă a unui aducător de veşti triste. 

Mai întâi făcu o plecăciune, apoi puse un genunchi în 
pământ, subjugat mai mult de exteriorul impunător al 
nobilei doamne decât de gravitatea veştilor pe care le 
adusese. 

— Vorbeşte, domnule cavaler, zise 'Tiphaine, ştiu că-mi 
aduci veşti foarte rele din partea soţului meu, vorbeşte! 

Se făcu o tăcere tristă în jurul cavalerului şi pe feţele 
viguroase ale bretonilor se zugrăvi îngrijorarea cea mai 
dureroasă. Băgaseră de seamă totuşi că Mauleon nu 
prinsese doliu la steag sau la mânerul spadei, aşa cum se 
obişnuieşte în caz de moarte. 

Agenor îşi concentra gândurile şi începu trista povestire 
pe care doamna Raguenel o ascultă fără să dea cel mai mic 
semn de uimire. Doar umbra care îi întuneca trăsăturile îi 
cuprinse, mai deasă şi mai dureroasă, faţa ei nobilă. 


Doamna 'Tiphaine Raguenel ascultă, după cum spuneam, 
trista povestire. 

— Ei bine! zise ea, după ce toţi bretonii înmărmuriţi 
scoseseră strigăte de deznădejde şi rostiseră rugăciuni, vii 
din partea soţului meu, domnule cavaler? 

— Da, doamnă, răspunse Mauleon. 

— Şi fiind prizonier în Castilia, i se va fixa o răscumpărare? 

— Şi-a fixat-o singur. 

— La cât? 

— La şaptezeci de mii de florini de aur. 

— Nu e prea mult pentru un atât de mare căpitan. Şi suma 
aceasta de unde socoteşte s-o ia? 

— O aşteaptă de la dumneavoastră, doamnă. 

— De la mine? 

— Da. Nu aveţi o sută de mii de scuzi de aur pe care 
conetabilul i-a adus de la ultima expediţie şi i-a încredinţat 
spre păstrare călugărilor de la Mont-Saint-Michel? 

— E adevărat, suma era de o sută de mii de livre, domnule 
cavaler; însă a fost cheltuită. 

— Cheltuită! exclamă fără să vrea Mauleon, care îşi 
amintea de cuvintele regelui... cheltuită!. 

— Aşa cum trebuia să fie, cred, urmă doamna. Am luat 
suma de la călugări pentru a echipa o sută douăzeci de 
ostaşi, pentru a ajuta doisprezece cavaleri din ţinutul 
nostru, pentru a creşte nouă orfani, şi deoarece nu-mi mai 
rămânea nimic pentru a căsători două fete ale unuia din 
prietenii şi vecinii noştri, mi-am amanetat vesela şi 
bijuteriile. Nu mai am în casă decât strictul necesar. Totuşi, 
aşa săraci cum suntem, sper să mă fi condus după dorinţa 
seniorului Bertrand şi cred că el m-ar aproba şi mi-ar 
mulţumi dacă ar fi de faţă. 

Aceste cuvinte, rostite cu duioşie de către nobila femeie, 
într-un limbaj atât de ales, smulseră lacrimi din, toţi ochii. 

— Nu-i mai rămâne conetabilului, doamnă, zise Mauleon, 
decât să vă mulţumească, într-adevăr, după cum meritaţi şi 
să aştepte un ajutor de la Dumnezeu. 


— Şi de la prietenii săi, spuseră câţiva în entuziasmul lor. 

— Şi cum eu am cinstea să fiu slujitorul credincios al 
seniorului conetabil, zise Mauleon, voi începe să aduc la 
îndeplinire sarcina ce mi-a încredinţat-o seniorul 
Duguesclin, care a prevăzut ce are să se întâmple. Am 
trâmbiţa regelui, un stindard cu stema Franţei şi voi 
străbate ţinutul anunțând vestea. Cei care vor să-l vadă pe 
seniorul conetabil liber şi teafăr se vor ridica şi îşi vor da 
obolul. 

— Aş fi făcut chiar eu acest lucru, spuse Tiphaine 
Raguenel; dar e mai bine să-l faci dumneata, bineînţeles cu 
învoirea monseniorului duce de Bretania. 

— Am această învoire, doamnă. 

— Aşadar, dragi prieteni, urmă Tiphaine Raguenel 
plimbându-şi privirile semeţe peste mulţimea care se 
îngroşa mereu, aţi auzit; cei care vor să arate cavalerului 
pe care îl vedeţi interesul ce-l poartă numelui de 
Duguesclin vor binevoi să-l privească pe trimisul său ca pe 
un prieten... 

— Şi mai întâi, se auzi glasul unui cavaler care tocmai se 
oprise înapoia unui grup, eu, Robert, conte de Laval, voi da 
patruzeci de mii de livre pentru răscumpărarea prietenului 
meu Bertrand. Aceşti bani mă urmează, îi aduc pajii mei. 

— Dacă nobilimea din Bretania vă urmează pilda, 
mărinimos prieten, fiecare după posibilităţile sale, atunci 
conetabilul va fi liber astă-seară, spuse Tiphaine Raguenel, 
plăcut mişcată de această dărnicie. 

— Vino, domnule cavaler, îi spuse contele de Laval lui 
Mauleon. Îţi ofer găzduire în casa mea... Îţi vei începe 
colecta chiar de astăzi şi, pe legea mea! are să fie bogată. 
Să o lăsăm pe doamna Tiphaine cu durerea ei. 

Mauleon sărută respectuos mâna nobilei doamne şi îl 
urmă pe conte în mijlocul binecuvântărilor unei mari 
mulţimi de popor atras de această veste. 

Musaron nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Era cât pe- 
aci să fie înăbuşit de mulţime, care îi strângea coapsele şi îi 


săruta scările, nici mai mult nici mai puţin, ca şi când ar fi 
fost un senior purtător de flamură. 

Găzduirea oferită de contele de Laval făgăduia câteva zile 
bune preacumpătatului şi preavigilentului scutier şi apoi, 
trebuie s-o mărturisim, Musaron avea slăbiciunea să vadă, 
fie nu şi pentru culoarea lui, o cantitate cât mai mare de 
aur. 

Colectele din comună în comună creşteau văzând cu ochii. 
Cea mai sărăcăcioasă cocioabă dădea câştigul pe o zi, 
castelanul dădea preţul a doi boi sau o sută de livre, 
burghezul nu mai puţin darnic, nu mai puţin naţionalist, mai 
reducea un fel de mâncare sau o podoabă de la rochia soţiei 
sale. Agenor în opt zile strânse din Rennes o sută şaizeci de 
mii de livre şi, după ce termină cu ţinutul, hotărî să înceapă 
cu explorarea unei alte regiuni. 

Afară de aceasta, după cum spune legenda, e sigur că 
femeile din Bretania torseseră cu mai multă râvnă din 
furcile lor pentru eliberarea lui Duguesclin, decât o făceau 
pentru hrana copiilor şi pentru îmbrăcămintea soţilor. 

XLIX CURIERUL Trecuseră opt zile de când Mauleon 
locuia în apropiere de Rennes, la contele de Laval, când 
într-o seară, în momentul când se înapoia cu un sac de aur, 
înregistrat în toată regula de către secretarul ducal şi de 
agentul doamnei Tiphaine Raguenel, cavalerul aflându-se 
între oraş şi castel, într-o viroagă mărginită de 
mărăcinişuri, zări doi oameni cu o înfăţişare ciudată şi cu o 
atitudine îngrijorătoare. 

— Cine or fi oamenii aceştia? îl întrebă Agenor pe scutier. 

— Pe sufletul meu! s-ar zice că sunt din Castilia, răspunse 
Musaron uitându-se pieziş la un cavaler urmat de un paj, 
care călăreau fiecare un căluţ andaluz cu coama deasă. 

Având coiful pe cap şi scutul pe piept, se adăpostiseră 
după nişte mărăcini pentru a-i urmări cu privirea pe 
francezi, şi a intra în vorbă cu ei când aveau să treacă prin 
dreptul lor. 


— Într-adevăr, e armura unui spaniol; şi după spadele 
lungi, fine şi late se vede cât de colo că sunt castiliani. 

— Asta nu vă dă nimic de bănuit, domnule? întrebă 
Musaron. 

— Da, desigur... Însă cavalerul mi se pave că vrea să-mi 
vorbească. 

— Sau să vă ia sacul, seniore. Din fericire am arbaleta cu 
mine. 

— Lasă în pace arbaleta. Vezi, niciunul din ei nu s-a atins 
de arme. 

— Seniore! strigă străinul în spaniolă. 

— Cu mine vorbiţi? întrebă Agenor în aceeaşi limbă. 

— Da. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Arătaţi-ne drumul spre castelul Laval, dacă sunteţi bun, 
spuse cavalerul cu acea politeţe care îl deosebeşte 
pretutindeni pe omul bine crescut, iar pe simplul castilian în 
orice situaţie s-ar afla. 

— Mă duc chiar eu acolo, seniore, zise Agenor, şi pot să vă 
slujesc drept călăuză; dar vă anunţ că stăpânul locului 
lipseşte; a plecat azi-dimineaţă să facă o plimbare prin 
împrejurimi. 

— Nil e nimeni, la castel? întrebă străinul cu vădită 
dezamăgire. Ah! iar să-mi încep căutările! murmură el. 

— Dar n-am spus că nu e nimeni acolo, seniore. 

— Poate vă feriţi de mine, zise străinul ridicând viziera 
căştii; căci viziera lui, ca şi a lui Mauleon, era lăsată, obicei 
prevăzător folosit de toţi călătorii care, în vremurile acelea 
de neîncredere şi de tâlhării, se temeau totdeauna de atac 
şi de trădare. 

Dar abia îşi descoperise castilianul faţa că Musaron 
exclamă: 

— Doamne! Isuse! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Agenor surprins. 

Străinul privi şi el uimit auzind această exclamaţie. 

— Gildaz! şopti Musaron la urechea stăpânului. 


— Care Gildaz? întrebă Mauleon pe acelaşi ton. 

— Omul pe care l-am întâlnit pe drum şi care o însoțea pe 
dona Maria, fiul acelei bătrâne ţigănci care a venit să vă 
dea întâlnire la capelă. 

— Doamne sfinte! făcu Agenor cuprins de îngrijorare. Ce 
caută aici? 

— Să ne urmărească, poate. 

— Fii cu ochii-n patru! 

— O! ştiţi bine că nu e nevoie să mă îndemnați la aşa ceva. 

În timpul acestei convorbiri, castilianul se uita pe rând la 
cei doi interlocutori, dându-se puţin câte puţin înapoi cu 
teamă. 

— Ei aş! ce ne poate face Spania în mijlocul Franţei? spuse 
Agenor liniştit după o clipă de chibzuială. 

— De fapt, n-ar putea să ne aducă decât vreo veste, zise 
Musaron. 

— O! tocmai asta îmi dă fiori. Mă tem mai mult de 
evenimente decât de oameni. Dar n-are a face! Să-l 
întrebăm. 

— Ba dimpotrivă, să fim prevăzători. Dacă ar fi nişte spioni 
de-ai lui Mothril! 

— Dar după câte spui ţi-aduci aminte să-l fi văzut pe omul 
ăsta în preajma Mariei Padilla. 

— Dumneavoastră nu l-aţi văzut pe Mothril în preajma lui 
don Frederic? 

— Aşa e. 

— Mai bine să ne luăm măsuri de siguranţă, zise Musaron 
aducându-şi pe piept arbaleta care i se bălăbănea în 
spinare. 

Castilianul văzu mişcarea. 

— De ce sunteţi aşa bănuitori? întrebă el, m-am prezentat 
cumva nepoliticos sau v-a displăcut vederea obrazului meu? 
— Nu, zise Agenor bâlbâindu-se, dar... ce vreţi sa faceţi la 

castelul seniorului de Laval? 

— Asta pot să v-o spun, seniore, dar trebuie să-l întâlnesc 
pe un cavaler care locuieşte la conte. 


Prin găurile vizierei, Musaron aruncă spre stăpânul lui o 
privire plină de înţeles. 

— Un cavaler?. Cum se numeşte?. 

— O! seniore, nu-mi cereţi o indiscreţie în schimbul 
serviciului pe care mi-l faceţi. Prefer să aştept să treacă pe 
drum un alt călător mai puţin curios. 

— Ai dreptate, seniore, ai dreptate. N-am să te mai întreb. 

— Îmi făurisem mari speranţe auzindu-vă că îmi 
răspundeţi în limba ţării mele. 

— Ce speranţe? 

— Pentru îndeplinirea cu succes a însărcinării mele 

— Pe lângă cavalerul acela? 

— Da, seniore. 

— În cazul acesta ce te împiedică să-i spui numele, pentru 
că şi aşa tot am să-l aflu când vom ajunge la castel? 

— Acolo, seniore, voi fi sub acoperişul unui senior care nu 
va îngădui să mi se facă vreun rău. 

Musaron avu atunci o inspiraţie fericită. Era totdeauna 
îndrăzneţ când vreo primejdie îi ameninţa stăpânul. Îşi 
ridică cu hotărâre viziera şi se apropie de castilian. 

— Vala me Dios! exclamă acesta. 

— Ei, Gildaz, tu eşti? bună ziua. 

— Dumneata eşti omul pe care îl caut! zise castilianul. 

— Şi m-ai găsit, făcu Musaron trăgându-şi pumnalul din 
teacă. 

— Nu e vorba de asta, spuse Gildaz. Seniorul acesta e 
stăpânul dumitale? 

— Care senior şi care stăpân? 

— Cavalerul acesta este don Agenor de Mauleon? 

— Eu sunt, spuse Agenor. Haide, să mi se-mplinească 
soarta. Sunt nerăbdător să aflu binele sau răul. 

Gildaz se uită îndată la cavaler cu un fel de neîncredere. 

— Dar dacă mă păcăliţi? zise el. 

Agenor făcu o mişcare bruscă. 

— Nu vă supăraţi, spuse castilianul, dar un bun curier 
trebuie să se teamă de orice. 


— Văd că-l cunoşti pe scutierul meu, caraghiosule! 

— Da, însă nu-l cunosc pe stăpân. 

— N-ai încredere în mine, ticălosule? strigă Musaron 
furios. 

— N-am încredere în nimeni când e vorba să-mi fac bine 
datoria. 

— Bagă de seamă, faţă galbenă, să nu-ţi dau o lecţie! 
Pumnalul meu e ascuţit 

— Ei! zise castilianul, sabia mea e la fel... Dar văd că nu 
eşti înţelegător... Dacă mor eu, îmi voi mai putea îndeplini 
solia? Şi dacă dumneavoastră veţi fi ucişi aş mai avea cui s-o 
comunic? Vă rog să aveţi puţină răbdare până la castelul 
Laval. Acolo, fără a fi înştiinţat mai dinainte, cineva să-l 
numească în faţa mea pe seniorul de Mauleon şi 
numaidecât îndeplinesc porunca stăpânei mele Acest 
cuvânt îl făcu pe Agenor să tresară. 

— Bunule scutier, zise el, ai dreptate, noi am greşit. Ai 
venit la mine din partea donei Maria, nu-i aşa? 

— O veţi afla în curând, dacă sunteţi într-adevăr don 
Agenor de Mauleon, spuse castilianul cu încăpățânare. 

— Atunci vino! izbucni tânărul cu înfrigurarea nerăbdării, 
vino... turnurile castelului se văd colo, vino repede! Vei avea 
deplină satisfacţie, bunule scutier... Să-i dăm pinteni, 
Musaron, să-i dăm pinteni! 

— Atunci lăsaţi-mă pe mine să trec înainte, zise Gildaz. 

— Cum vrei, dar să mergi repede. 

Şi tuspatru călăreţi iuţiră pasul cailor. 

L CELE DOUĂ RĂVAŞE Agenor abia intrase în castelul 
Laval, că scutierul castilian, care nu pierdea din vedere nici 
un gest, nici un cuvânt, îl auzi pe paznicul din turn 
spunându-i: 

— Bine aţi venit, senior de Mauleon! 

Aceste cuvinte, adăugate la privirea plină de mustrări pe 
care i-o adresa Musaron din când în când, îl lămuriră 
îndeajuns pe curier. 


— Pot să spun câteva cuvinte Senioriei Voastre într-un loc 
mai ferit? îl întrebă el îndată pe tânăr. 

— Curtea aceea plantată cu copaci îţi convine? zise 
Agenor. 

— De minune, seniore. 

— Să ştii, urmă Mauleon, că eu nu mă feresc de Musaron, 
care e mai degrabă un prieten decât un servitor pentru 
mine. Cât despre însoţitorul dumitale... 

— Seniore, după cum vedeţi, este un tânăr maur pe care l- 
am găsit, acum vreo două luni, pe drumul care duce de la 
Burgos la Soria. Murea de foame; fusese bătut la sânge de 
oamenii lui Mothril şi chiar de însuşi Mothril, care îl 
ameninţase cu pumnalul din pricina înclinării pe care bietul 
copil o mărturisea pentru religia lui Cristos. L-am găsit deci 
palid şi plin de sânge; l-am dus la mama mea, pe care poate 
Senioria Voastră o cunoaşte, adăugă scutierul zâmbind, l- 
am oblojit şi i-am dat să mănânce. De atunci, este pentru 
noi un câine credincios până la moarte. Astfel că acum două 
săptămâni, când ilustra mea stăpână, dona Maria... 

Scutierul cobori glasul. 

— Dona Maria!. Murmură Mauleon. 

— Chiar ea, seniore; când ilustra mea stăpână dona Maria 
a trimis să mă cheme pentru a-mi încredința o misiune 
importantă şi primejdioasă, mi-a zis: „Gildaz, vei încăleca şi 
te vei duce în Franţa, ia cât mai mult aur în pungă şi 
încinge-ţi o spadă bună. Vei căuta pe drumul Parisului un 
gentilom (şi stăpână mi-a descris-o pe Senioria Voastră) 
care desigur se duce la curtea marelui rege Carol 
Înțeleptul. Ia cu tine un însoțitor credincios, căci misiunea, 
ţi-o spun, este plină de primejdii.” M-am gândit îndată la 
Hafiz şi i-am spus: „Hafiz, încalecă şi ia-ţi pumnalul.” „Bine, 
stăpâne, îmi răspunse Hafiz, alerg doar până la moschee şi 
într-o clipită sunt înapoi.” La noi spaniolii, după cum ştiţi, 
seniore, spuse Gildaz oftând, astăzi sunt biserici pentru 
creştini şi moschei pentru necredincioşi, ca şi când 
Dumnezeu ar avea două locuinţe. L-am lăsat pe băiat să 


alerge la moschee; am pregătit chiar eu atât calul lui cât şi 
pe al meu, am pus la oblâncul şeii pumnalul mare pe care îl 
vedeţi legat cu un şnur de mătase şi când s-a înapoiat el, 
peste o jumătate de oră, am plecat. Dona Maria îmi scrisele 
pentru dumneavoastră scrisoarea pe care o vedeţi. 

Gildaz îşi ridică platoşa, desfăcu vesta şi îi spuse lui Hafiz: 

— Dă-mi pumnalul tău, Hafiz! 

Hafiz, cu faţa lui gălbuie, cu ochii albi şi cu trupul ţeapăn şi 
nepăsător, păstrase tăcere şi rămăsese nemişcat ca o stană 
de piatră în tot timpul povestirii lui Gildaz. 

În vreme ce vrednicul scutier îi înşira calităţile, credinţa, 
discreţia, nici nu clipise; însă când vorbise despre lipsa lui 
de o jumătate de oră pentru a se duce la moschee, un fel de 
roşeală, ca un foc palid şi înfiorător, îi cuprinsese obrajii şi 
aruncase în ochii lui un fel de scânteie de nelinişte şi de 
remuşcare. 

Când Gildaz îi ceru pumnalul, întinse braţul încet, scoase 
arma din teacă şi i-o dădu lui Gildaz. 

Acesta tăie căptuşeala vestei şi scoase o scrisoare vârâtă 
într-un înveliş de mătase. 

Mauleon îl chemă în ajutor pe Musaron. 

Acesta era sigur că o să ia parte la deznodământul scenei. 
Luă plicul, îl rupse şi începu să-i citească lui Mauleon 
cuprinsul epistolei, în vreme ce Gildaz şi Hafiz stăteau la o 
distanţă respectuoasă. 

„Seniore Agenor, scria Maria Padilla, sunt foarte 
supravegheată, spionată, ameninţată; însă persoana pe 
care o ştii este şi mai mult decât mine. Am pentru dumneata 
o deosebită simpatie; însă persoana pentru care îţi scriu te 
iubeşte mult mai mult decât mine. Ne-am gândit că ţi-ar 
face plăcere, acum când te afli pe pământul Franţei, să fii în 
posesia a ceea ce regreţi. 

Să te afli aşadar lângă graniţă, la Rianzares, peste o lună 
de la primirea acestei înştiinţări. Data precisă a sosirii 
dumitale la Rianzares am s-o cunosc cu siguranţă prin 
curierul credincios pe care ţi-l trimit. Aşteaptă acolo, cu 


răbdare, fără să spui nimic; într-o seară, vei vedea 
apropiindu-se nu litiera pe care o cunoşti, ci o catârcă iute 
de picior care îţi va aduce obiectul tuturor dorințelor. 

Atunci, seniore Mauleon, fă-te nevăzut; renunţă la meseria 
armelor ca să nu mai pui niciodată piciorul în Castilia; şi 
asta pe cuvântul dumitale de creştin şi de cavaler. Devenind 
bogat prin zestrea pe care ţi-o va aduce soţia, fericit cu 
dragostea şi cu frumuseţea ei, păstrează-ţi comoara ca un 
senior grijuliu şi binecuvânteaz-o din când în când pe dona 
Maria Padilla, o biată femeie destul de nefericită, care îşi ia 
rămas bun prin această scrisoare”. 

Mauleon se simţi înduioşat, încântat, fermecat. Sări de la 
locul lui şi smulgând scrisoarea din mâinile lui Musaron, o 
sărută cu înfocare. 

— Vino, îi spuse el scutierului, vino să te îmbrăţişez, pe 
tine care poate ai atins veşmintele aceleia care este îngerul 
meu ocrotitor. 

Şi îl sărută nebuneşte pe Gildaz. 

Hafiz nu pierdea din vedere niciunul din amănuntele 
scenei, dar nu făcea nici o mişcare. 

— Spune-i donei Maria... zise Mauleon. 

— Mai încet, senor, întrerupse Gildaz, numele acesta... 
rostit aşa de tare. 

— Ai dreptate, urmă Agenor mai încet, spune-i aşadar 
donei Maria că peste două săptămâni... 

— Nu, senor... răspunse Gildaz, tainele stăpânei mele nu 
mă privesc, eu sunt un curier, nu un confident. 

— Eşti un model de credinţă şi de nobil devotament, 
Gildaz, şi, oricât sunt de sărac, ai să primeşti de la mine 
câţiva florini. 

— Nu, seniore, nimic, stăpâna mea plăteşte destul de bine. 

— Atunci pajul tău... maurul tău credincios... 

Hafiz făcu nişte ochi mari şi vederea aurului făcu să-i 
treacă un fior prin corp. 

— Te opresc să primeşti ceva, Hafiz, zise Gildaz. 


O mişcare abia zărită îi dezvălui agerului Musaron furia cu 
care se înfrâna Hafiz. 

— Maurii sunt în general lacomi, îi spuse el lui Mauleon, şi 
acesta e mai mult decât un maur. Am văzut ce privire 
duşmănoasă a aruncat spre camaradul său Gildaz. 

— Hei! toţi maurii sunt urâţi, Musaron, şi numai diavolul 
înţelege ceva din strâmbătura lor, răspunse Gildaz 
zâmbind. 

Şi îi înapoie lui Hafiz pumnalul pe care acesta îl strânse în 
mână cu nervozitate. 

Musaron, la un semn al stăpânului, se pregăti numaidecât 
să scrie un răspuns donei Maria. 

Scribul seniorului de Laval tocmai trecea prin curte. 

Îl opriră, Musaron împrumută de la el un pergament, o 
pană şi scrise: „Nobilă doamnă, mă simt copleşit de fericire. 
Peste o lună, adică în a şaptea zi a lunii următoare, voi fi la 
Rianzares, gata să primesc obiectul scump pe care mi-l 
trimiteţi. Nu voi renunţa la meseria armelor, deoarece 
vreau să ajung un mare războinic pentru a face cinste 
doamnei mele mult iubite; dar Spania nu mă va mai vedea, 
o jur pe Cristos! numai dacă mă veţi chema cumva, sau 
dacă vreo nenorocire o va împiedica pe Aissa să vină la 
mine, în care caz aş alerga până în iad ca s-o regăsesc. 
Adio, nobilă doamnă, rugaţi-vă pentru mine”. 

Cavalerul făcu o cruce în josul pergamentului, iar Musaron 
scrise sub cruce: Aceasta este semnătura: Seniorul 
AGENOR DE MAULEON În vreme ce Gildaz vâra sub 
platoşă scrisoarea lui Mauleon, Hafiz, călare, urmărea, mai 
degrabă ca un tigru decât ca un câine credincios, fiecare 
mişcare a scutierului. Văzu locul unde pusese scrisoarea şi 
din acel moment se arătă nepăsător la cele ce se mai 
petreceau, ca şi când n-ar mai fi avut nimic de văzut şi ochii 
i-ar fi fost de prisos. 

— Acum ce faci, bunule scutier? întrebă Agenor. 

— Plec înapoi pe calul meu neobosit, seniore; în 
douăsprezece zile trebuie să ajung la stăpână mea - aşa mi- 


a poruncit - trebuie deci să mă grăbesc. E drept că nu mă 
aflu la o prea mare depărtare; se zice că e un drum care 
taie prin Poitiers. 

— E adevărat... La revedere, Gildaz, adio, bunule Hafiz! 
Dar pe toţi sfinţii! nu înseamnă că dacă refuzi răsplata unui 
stăpân, ai să refuzi şi darul unui prieten. 

Şi Agenor îşi desprinse lanţul de aur, care valora o sută de 
livre, şi îl aruncă pe gâtul lui Gildaz. 

Hafiz zâmbi şi faţa lui măslinie se lumină în mod ciudat de 
un zâmbet infernal. 

Gildaz uimit primi darul, sărută mâna lui Agenor şi plecă. 

Hafiz mergea înapoia lui, şi parcă era atras de strălucirea 
aurului care juca pe umerii largi ai scutierului, stăpânul lui. 

LI ÎNAPOIEREA Mauleon făcu în grabă toate pregătirile 
de plecare. 

Nu mai putea de bucurie. De aici înainte legătura cu iubita 
lui devenea mai trainică; dragostea lui era asigurată... 
Bogată, frumoasă, iubitoare, Aissa venea la el ca unul din 
acele visuri pe care Dumnezeu le trimite oamenilor până 
dimineaţa pentru a-i face să înţeleagă că există şi altceva 
decât viaţa pământească. 

Musaron împărtăşea entuziasmul stăpânului. Să-şi 
clădească o casă cât mai arătoasă în acel ţinut atât de bogat 
al Gasconiei, de pildă, unde pământul îl hrăneşte îndeajuns 
pe cel leneş, îl îmbogăţeşte pe cel harnic, devine un rai 
pentru cel bogat. Să poruncească valeţilor, argaţilor, să 
crească vite, să dreseze cai, să organizeze vânători, acestea 
erau plăcutele visuri ce asaltau imaginaţia foarte activă a 
vrednicului scutier al lui Agenor. 

Mauleon se şi gândea că nu putea să se ocupe de războaie 
vreme de un an, căci Aissa avea să-i răpească tot timpul, iar 
el îi datora şi îşi datora lui însuşi cel puţin un an de fericire 
liniştită, ca o răsplată pentru atâtea ceasuri dureroase. 

Mauleon aştepta cu nerăbdare înapoierea seniorului de 
Laval. 


Acest senior strânsese de la mai mulţi nobili bretoni sume 
însemnate, destinate să plătească răscumpărarea 
conetabilului. Scribii regelui şi ai ducelui de Bretania făcură 
socoteli din care reieşea că jumătate din suma de şaptezeci 
de mii de florini fusese înjghebată. 

Ceea ce era de ajuns pentru Mauleon; nădăjduia că regele 
Franţei avea să dea restul, iar pe prinţul de Wales îl 
cunoştea destul de bine pentru a şti că, în cazul în care ar 
primi chiar jumătate din sumă, englezii l-ar lăsa pe 
conetabil în libertate, afară de cazul când raţiuni politice i- 
ar îndemna să-l reţină în continuare, chiar dacă s-ar fi plătit 
întreaga sumă. 

Dar pentru împăcarea conştiinţei lui prea scrupuloase, 
Mauleon străbătu restul Bretaniei cu stindardul regal, 
făcând apel la poporul breton. 

De câte ori trecea printr-un orăşel, sosirea lui era 
anunţată prin acest strigăt jalnic: 

— Bunul conetabil e prizonier la englezi. Oameni din 
Bretania, îl veţi lăsa captiv? 

După cum spuneam, de fiecare dată când întâlnea într-o 
astfel de împrejurare pe bretonii atât de evlavioşi, atât de 
cutezători, atât de melancolici, auzea de la ei aceleaşi 
gemete, aceeaşi revoltă, şi cei săraci îşi ziceau: „Repede la 
treabă, să mâncăm mai puţin din grâul nostru negru şi să 
strângem un gologan pentru răscumpărarea seniorului 
Duguesclin”. 

În felul acesta, Agenor mai făcu rost de alţi şase mii de 
florini, pe care îi încredința ostaşilor contelui de Laval şi 
vasalilor doamnei Tiphaine Raguenel, pe la care trecu din 
nou spre a-şi lua rămas bun înainte de a pleca. 

Însă îndată îl cuprinse o mustrare de cuget. Putea să 
plece, trebuia să se ducă să-şi ia iubita; dar misiunea lui de 
sol nu se terminase cu totul. Agenor, care îi făgăduise donei 
Maria să nu mai calce niciodată în Spania, trebuia totuşi să- 
i ducă lui Bertrand Duguesclin banii adunaţi în Bretania 


prin grija lui, bani preţioşi pe care prizonierul prinţului de 
Wales îi aştepta fără îndoială cu multă nerăbdare. 

Agenor, prins între aceste două îndatoriri, stătu multă 
vreme la îndoială. Un jurământ - şi el făcuse acest jurământ 
donei Maria - era un lucru sfânt; dragostea şi respectul 
pentru conetabil îi păreau de asemenea sfinte. 

Îi destăinui aceste îngrijorări lui Musaron. 

— Nimic mai uşor, îi spuse iscusitul scutier, cereţi-i 
doamnei 'Tiphaine o escortă de doisprezece vasali înarmaţi 
pentru paza banilor, seniorul de Laval va adăuga şi el patru 
lăncieri, regele Franţei va da o duzină de ostaşi, mai cu 
seamă dacă n-o să-l coste nimic; cu o asemenea trupă pe 
care o veţi comanda până la graniţă, banii vor fi în deplină 
siguranţă. Odată ajuns la Rianzares, îi scrieţi prinţului de 
Wales, care vă trimite un permis de liberă trecere; în felul 
acesta banii ajung cu siguranţă până la conetabil. 

— Dar eu... lipsa mea? 

— Motivaţi că aţi făcut un jurământ. 

— O minciună! 

— Nu e minciună, pentru că i-aţi jurat donei Maria... Apoi 
chiar dacă ar fi minciună, fericirea merită un păcat. 

— Musaron! 

— Ei! domnule, nu faceţi atât de mult caz de religie, când 
vă căsătoriţi cu o sarazină... lată un alt păcat grav după cât 
mi se pare. 

— Aşa e, oftă Mauleon. 

— Şi apoi, urmă Musaron, seniorul conetabil ar fi destul de 
greu de mulţumit, dacă v-ar vrea şi pe dumneavoastră 
odată cu banii... însă, vă rog să mă credeţi, cunosc oamenii; 
de îndată ce vor străluci florinii, adunătorul va fi uitat... De 
altfel, dacă seniorul conetabil va vrea să vă vadă, vă va 
vedea, căci presupun că nu o să intraţi în mormânt. 

Ca totdeauna, Agenor cedă şi de astă dată. Dealtminteri 
Musaron avea perfectă dreptate. Seniorul de Laval îi puse 
la dispoziţie câţiva ostaşi, doamna Tiphaine Raguenel 
înarmă douăzeci de vasali, seneşalul de Maine dădu şi el 


doisprezece ostaşi în numele regelui, iar Agenor luând cu el 
pe unul din fraţii mai tineri al lui Duguesclin plecă în etape 
lungi spre graniţă, grăbindu-se să ajungă cel puţin cu două 
sau trei zile mai înainte de ziua fixată de dona Maria Padilla 
pentru întâlnire. 

Aducerea celor treizeci şi şase de mii de florini de aur 
destinaţi să-l răscumpere pe conetabil semăna cu un marş 
triumfal. Puţinii vagabonzi ce mai rămăseseră în Franţa 
după plecarea companiilor erau nişte tâlhari mărunți, 
pentru care prada, foarte frumoasă fără îndoială, era cu 
neputinţă de atins. Atunci, văzând-o cum le trece prin 
dreptul ghearelor, preferară să scoată urale, să 
binecuvânteze numele gloriosului prizonier dând 
numeroase dovezi de respect, de teama de a nu-şi lăsa 
oasele pe câmpul de luptă dacă ar fi fost nerespectuoşi. 

Mauleon conduse cu atâta dibăcie marşul, încât sosi într- 
adevăr în a patra zi a lunii la Rianzares, un târguşor distrus 
cu mulţi ani în urmă, dar care pe atunci se bucura de un 
oarecare renume, fiind un loc de trecere obişnuit între 
Franţa şi Spania. 

LII RIANZARES Agenor îşi alese în târguşorul situat pe 
povârnişul unei coline o locuinţă de unde putea să observe 
cu uşurinţă şoseaua albă şi şerpuitoare ce urca între doi 
pereţi de stânci ascuţite. 

În acest timp, trupa se odihnea şi toată lumea simţea 
această nevoie. 

Musaron redactase, în cel mai frumos stil al său, o epistolă 
către conetabil şi o alta câtre prinţul de Wales, spre a-i 
înştiinţa şi pe unul şi pe celălalt de sosirea florinilor de aur. 

Un ostaş, escortat de un scutier breton ales dintre vasalii 
doamnei Tiphaine, fusese trimis spre Burgos unde, după 
cum se spunea, se afla prinţul în acel moment, din pricina 
zvonurilor de război care începuseră să se răspândească 
din nou prin ţară. 

În fiecare zi Mauleon, care cunoştea la perfecţie 
localităţile, făcea socoteala etapelor străbătute de Gildaz şi 


de Hafiz. 

După socotelile lui, cei doi curieri trebuiau să fi trecut 
graniţa de cel puţin cincisprezece zile. 

În aceste cincisprezece zile, ei puteau s-o întâlnească pe 
dona Maria şi aceasta avusese destulă vreme ca să 
pregătească fuga Aissei. O catârcă bună face douăzeci de 
leghe pe zi: cinci sau şase zile i-ar fi de ajuns deci frumoasei 
maure pentru a sosi la Rianzares. 

Mauleon luă în mod discret câteva informaţii despre 
trecerea scutierului Gildaz. La urma urmelor nu era exclus 
ca cei doi oameni să fi traversat defileul pe la Rianzares, loc 
uşor, sigur şi cunoscut. 

Însă muntenii răspunseră că la vremea despre care vorbea 
Mauleon nu văzuseră trecând decât un călăreț maur, tânăr 
şi cu o înfăţişare destul de sălbatică. 

— Un maur tânăr! 

— De cel mult douăzeci de ani, răspunse ţăranul. 

— Nu cumva era îmbrăcat în roşu? 

— Da, seniore, şi pe cap avea un coif de sarazin. 

— Era înarmat? 

— Cu un pumnal mare atârnat la oblâncul şeii cu un şnur 
de mătase. 

— Şi zici că a trecut pe la Rianzares singur? 

— Singur-singurel. 

— Ce a spus? 

— A bolborosit câteva cuvinte spaniole pe care le-a rostit 
greoi şi repede, a întrebat dacă trecerea printre stânci era 
sigură pentru cai şi dacă pârâul din josul corstei se putea 
traversa prin vad; apoi, după ce i-am spus că putea trece, a 
dat pinteni calului negru şi a dispărut. 

— Singur! E ciudat, zise Mauleon. 

— Hm! făcu Musaron, singur, nu prea miroase a bine... 

— Gildaz poate a voit să intre printr-un alt punct de 
graniţă pentru a trezi cât mai puţine bănuieli, tu ce crezi, 
Musaron? 

— Cred că Hafiz avea o mutră destul de respingătoare. 


— De altfel cine ne garantează, urmă Mauleon gânditor, că 
era tocmai Hafiz cel care a trecut pe la Rianzares? 

— Într-adevăr, e mai bine să credem că nu. 

— Şi apoi, am băgat de seamă, adăugă Mauleon, că omul 
care e aproape de culmea fericirii devine bănuitor şi vede în 
orice lucru o piedică. 

— Ah! domnule, vă apropiaţi de fericire, aveţi dreptate, şi 
dacă nu ne înşelăm, dona Aissa va trebui să sosească 
astăzi... Ar fi bine ca tot timpul nopţii să facem de pază în 
împrejurimile râului. 

— Da, căci n-aş vrea ca tovarăşii noştri să-i observe 
sosirea. Mă tem ca nu cumva fuga ei să aibă vreun efect 
dăunător asupra minţilor înguste ale acestora. Un creştin 
îndrăgostit de o maură, asta e de ajuns ca să ştirbească din 
curajul celor mai cutezători; s-ar pune pe seama mea toate 
nenorocirile ce s-au întâmplat, socotindu-le ca o pedeapsă 
dată de Dumnezeu. Însă fără să vreau, maurul acela singur, 
îmbrăcat în roşu, cu pumnalul la oblâncul şeii, asemănarea 
cu Hafiz, mă cam pune pe gânduri. 

— Mai sunt câteva clipe, câteva ore, câteva zile cel mult, şi 
vom afla cum stau lucrurile, răspunse filosoful. Până atunci, 
domnule, întrucât nu avem de ce să fim trişti, ar fi mai 
nimerit să ne veselim. 

De fapt, Agenor nu avea altceva mai bun de făcut. Luă 
parte la veselia celorlalţi şi aşteptă. 

Însă prima zi, adică a şaptea din lună, trecu şi nimic nu se 
arătă pe drum, în afară de nişte negustori de lână, nişte 
soldaţi răniţi şi nişte cavaleri care fugiseră de la Navarette, 
pe jos, prăpădiţi, mergând zile întregi prin păduri, făcând 
ocoluri mari prin munţi şi ajungând astfel în ţinutul natal 
după atâtea griji şi lipsuri. 

Agenor află de la bieţii oameni că în mai multe locuri se 
aprindea din nou scânteia războiului; că tirania lui don 
Pedro, la care se adăuga cea a lui Mothril, apăsa 
neîndurător asupra celor două Castilii; că mulţi agenţi ai 
pretendentului învins la Navarette străbăteau oraşele, 


asmuţindu-i pe cei înţelepţi împotriva abuzurilor puterii 
restabilite. 

Fugarii afirmau că văzuseră mai multe unităţi organizate 
în speranţa unei apropiate întoarceri a lui Henric de 
Transtamare. Ei mai adăugau că un mare număr dintre 
tovarăşii lor văzuseră câteva scrisori ale acestui prinţ, prin 
care făgăduia să se înapoieze curând cu un corp de armată 
recrutat în Franţa. 

Toate aceste zvonuri înflăcărau spiritul războinic al lui 
Agenor şi deoarece Aissa nu sosea, dragostea nu putea 
potoli în el acea febră care îi cuprinde pe tineri la auzul 
zăngănitului de arme. 

Musaron începea să deznădăjduiască; încrunta din 
sprâncene mai des ca de obicei, şi aducea mereu vorba cu 
destulă răutate despre Hafiz, pe seama căruia punea - 
comparându-l cu un demon răufăcător - întârzierea Aissei, 
ca să nu spună mai mult, adăuga el, când proasta dispoziţie 
atingea culmea. 

Cât despre Mauleon, asemenea corpului care îşi caută 
sufletul, rătăcea neîncetat pe drumul cu ale cărui şerpuituri 
ochii lui erau obişnuiţi, încât cunoştea fiecare tufiş, fiecare 
piatră, fiecare umbră şi ghicea pasul unei catârce de la o 
depărtare de două leghe. 

Aissa nu sosea; nimic nu venea din Spania. 

Dimpotrivă, soseau din Franţa, la intervale măsurate 
parcă de acele unui orologiu, trupe înarmate, care ocupau 
poziţii prin împrejurimi şi păreau că aşteaptă un semnal 
pentru a năvăli toţi deodată. 

Şefii diferitelor trupe intrau în legătură unii cu alţii când 
soseau, schimbau un cuvânt de ordine şi câteva instrucţiuni 
care le păreau mulţumitoare, căci, fără nici o măsură de 
prevedere, oameni de toate armele şi din toate ţinuturile 
negociau împreună şi trăiau într-o înţelegere de-săvârşită. 

În ziua în care Mauleon, mai puţin preocupat de Aissa, voi 
să afle mai mult despre rostul sosirii atâtor oameni şi cai, fu 


informat că toate aceste trupe aşteptau un şef suprem şi noi 
întăriri pentru a intra în Spania. 

— Şi numele şefului? întrebă Mauleon. 

— Nu-l cunoaştem; îl vom afla chiar de la el. 

— Aşadar toată lumea va intra în Spania, în afară de mine! 
spunea Agenor deznădăjduit. Vai! jurământul meu, 
jurământul meu! 

— Ei! domnule, interveni Musaron, durerea vă face să vă 
pierdeţi minţile. Nu mai există jurământ dacă dona Aissa nu 
soseşte; deoarece n-a sosit până acum, să pornim înainte... 

— Nu e încă timpul, Musaron; îmi rămâne speranţa, mai 
am încă speranţă! Voi avea-o mereu, căci voi iubi mereu! 

— Aş vrea să vorbesc neapărat măcar o jumătate de oră cu 
ocheşelul acela de Hafiz, mormăia Musaron. Aş vrea... doar 
să-l privesc... drept în faţă... 

— Ei! ce poate să facă Hafiz împotriva voinţei 
atotputernicei Maria... Pe ea trebuie s-o învinuim, Musaron, 
pe ea... sau mai degrabă nenorocul meu! 

Mai trecură încă opt zile şi nimic nu veni din Spania. 
Agenor era cât pe-aci să înnebunească de nerăbdare şi 
Musaron de mânie. 

După aceste opt zile se găseau cinci mii de ostaşi 
răspândiţi pe graniţă. 

Care încărcate cu alimente, unele din ele încărcate cu 
bani, după cum se spunea, însoțeau aceste forţe 
impunătoare. 

Oamenii seniorului de Laval, ca şi bretonii doamnei 
Tiphaine Raguenel aşteptau de asemenea cu nerăbdare 
înapoierea trimisului lor spre a afla dacă prinţul de Wales se 
învoia să-l elibereze pe conetabil. 

Trimisul se înapoie şi Agenor alergă cu mare grabă la râu 
în întâmpinarea lui. 

Ostaşul îl văzuse pe conetabil, îl îmbrăţişase, fusese primit 
cu cinste de prinţul englez şi primise de la prinţesa de 
Wales un dar măreț. Prinţesa binevoise să spună că îl 
aştepta pe viteazul cavaler Mauleon pentru a-i răsplăti 


devotamentul, adăugând că virtutea era o cinste pentru toţi 
oamenii, de orice nație ar fi. 

Trimisul mai spunea că prinţul primise cei treizeci şi şase 
de mii de florini, iar prinţesa, văzându-l că şovăie o clipă, 
spusese: „Sire, vreau ca bunul conetabil, soţul meu, să fie 
liber datorită mie care îl admir tot atât de mult ca şi 
compatrioţii săi. Suntem şi noi puţin bretoni, noi cei din 
Marea Britanie, voi plăti eu treizeci de mii de florini de aur 
pentru răscumpărarea seniorului Bertrand”. 

Reieşea de aici că Duguesclin avea să fie liber, dacă nu 
cumva era chiar înainte de plata răscumpărării. 

Aceste veşti îi făceau să sară în sus de bucurie pe toţi 
bretonii care escortau banii răscumpărării şi cum bucuria 
era mai comunicativă decât durerea, toate trupele adunate 
la Rianzares, auzind rezultatul soliei, scoseseră urale de 
bucurie de care bătrânii munţi se cutremuraseră până în 
rădăcinile lor de granit. 

— Să intrăm în Spania, strigară bretonii şi să-l luăm şi pe 
conetabilul nostru! 

— Trebuie neapărat, îi spuse Musaron în şoaptă lui 
Agenor... Nu e Aissa, nu mai e nici jurământ; pierdem 
timpul degeaba, să mergem, domnule! 

Şi Mauleon, cedând arzătoarei sale nelinişti, răspunsese: 

— Să mergem! 

Mica trupă, escortată de urările şi de binecuvântările 
tuturor, trecu defileul la nouă zile după termenul fixat de 
Maria Padilla pentru sosirea tinerei maure. 

— Poate că o vom întâlni pe drum, zise Musaron, pentru a 
reuşi să-şi hotărască stăpânul. 

Cât despre noi, precedându-i la curtea regelui don Pedro, 
poate vom descoperi şi vom aduce la cunoştinţa cititorului 
pricina acestei întârzieri rău prevestitoare. 

LIII GILDAZ Dona Maria stătea pe terasă, numărând zilele 
şi orele, căci ghicea pentru ea şi Aissa, sau mai degrabă 
presimţea o nenorocire în calmul stăruitor al maurului. 


Mothril nu era omul care să-şi neglijeze interesele; 
niciodată nu ştiuse să-şi ascundă atât de mult setea de 
răzbunare încât să nu dea nimic de bănuit duşmanilor 
vreme de cincisprezece zile. 

Se ocupa tot timpul să organizeze serbări regelui, să 
aducă aur în vistieria lui don Pedro, îngrijindu-se de 
intrarea sarazinilor auxiliari în Spania, ca în cele din urmă 
să unească pe fruntea stăpânului său cele două coroane 
făgăduite. Acestea erau grijile ce-l frământau în ultima 
vreme. Nu se mai interesa de Aissa şi nu o vedea decât 
seara, şi aproape totdeauna însoţit de don Pedro, care 
trimitea tinerei darurile cele mai rare şi mai măreţe. 

Aissa, susţinută mai întâi de dragostea ei pentru Mauleon, 
apoi de prietenia pentru dona Maria, primea darurile, chiar 
dacă după primirea lor le dispreţuia; apoi, purtându-se cu 
aceeaşi răceală faţă de prinţ, fără să-şi dea seama că în felul 
acesta aţâţa şi mai mult o dorinţă arzătoare, ea căuta prin 
această purtare cinstită să vadă un semn de mulţumire în 
privirea Mariei atunci când o întâlnea. 

Dona Maria îi spunea şi ea tot printr-o privire: „Speră! 
planul pe care l-am conceput prinde rădăcini cu fiecare zi 
ce trece; curierul meu se va înapoia şi îţi va aduce atât 
dragostea frumosului tău cavaler, cât şi libertatea fără de 
care nu există dragoste adevărată”. 

În cele din urmă, ziua pe care dona Maria o dorea cu atâta 
înfrigurare îşi arătă zorile. 

Era una din acele dimineţi care străluceşte odată cu 
începutul verii sub cerul frumos al Spaniei; roua tremura pe 
fiecare frunză de pe terasele înflorite ale Aissei, când dona 
Maria o văzu intrând în camera ei pe bătrâna pe care o 
cunoaştem. 

— Senora! zise ea cu un lung suspin, senora! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Senora, Hafiz e aici! 

— Hafiz!. Cine e Hafiz? 

— Însoţitorul lui Gildaz, senora. 


— Cum! Hafiz fără Gildaz? 

— Hafiz fără Gildaz, da, senora. 

— Doamne, Dumnezeule! să intre. Ştii tu poate ceva? 

— Nu, Hafiz n-a vrut să-mi spună nimic, absolut nimic, şi 
plâng, după cum vedeţi, senora, pentru că tăcerea lui Hafiz 
e mai crudă decât toate vorbele groaznice ce mi le-ar fi 
spus oricare altul. 

— Haide, stăpâneşte-te, zise dona Maria tremurând toată, 
stăpâneşte-te, nu e nimic, o întârziere, fără îndoială, atâta 
tot. 

— Atunci Hafiz pentru ce nu a întârziat? 

— Dimpotrivă, vezi tu, ceea ce mă linişteşte este tocmai 
înapoierea lui Hafiz. Sunt sigură că Gildaz nu l-a ţinut pe 
lângă el ştiindu-mă îngrijată; dacă îl trimite înseamnă că 
veştile sunt bune. 

Doica nu era uşor de consolat; de altfel nu prea erau 
convingătoare consolările rostite în grabă de stăpâna ei. 

Hafiz intră. 

Era calm şi umil aşa cum îi era obiceiul. Ochii lui exprimau 
respectul, întocmai ca ochii pisicilor sau tigrilor, care se 
dilată în faţa celor ce se tem de ei şi se strâng închizându-se 
pe jumătate, când sunt priviţi cu ură sau cu e voinţă 
autoritară. 

— Cum! Singur? întrebă Maria Padilla. 

— Singur, da, doamnă, răspunse cu sfială Hafiz. 

— Şi Gildaz? 

— Gildaz, stăpâna, răspunse sarazinul privind în jurul lui, 
Gildaz a murit. 

— A murit! strigă dona Padilla, care îşi împreună 
amândouă mâinile cu spaimă. A murit! bietul băiat. E oare 
cu putinţă? 

— Doamnă, a fost cuprins de friguri pe drum. 

— EI, atât de voinic! 

— Voinic, e adevărat, însă voinţa lui Dumnezeu e mai 
puternică decât omul, răspunse sentenţios Hafiz. 

— Friguri, vai! Şi de ce nu m-a anunţat? 


— Doamnă, zise Hafiz, călătoream amândoi prin Gasconia, 
iar într-un defileu am fost atacați de nişte munteni atraşi de 
sunetul aurului. 

— Sunetul aurului! Ce neprevăzători! 

— Stăpânul francez ne dăduse aur, era atât de bucuros! 
Gildaz credea că e singur în munţi, singur cu mine, şi avu 
nesocotinţa să mai numere odată comoara noastră; atunci 
fu lovit fără veste de o săgeată şi văzurăm apropiindu-se 
mai mulţi oameni înarmaţi. Gildaz era viteaz, ne-am apărat. 

— Dumnezeule! 

— Era gata să fim doborâţi, căci Gildaz era rănit, sângele îi 
curgea... 

— Bietul Gildaz!. Şi tu? 

— Eu la fel, stăpână, spuse Hafiz suflecându-şi mâneca 
largă, care îi dădu la iveală braţul brăzdat de fierul unui 
pumnal; cum eram amândoi răniţi, hoţii ne luară aurul şi 
fugiră. 

— Doamne sfinte! Apoi, apoi? 

— Apoi, stăpână, Gildaz a fost cuprins de friguri şi şi-a dat 
seama că i se apropie sfârşitul. 

— Nu ţi-a spus nimic? 

— Ba da, stăpână, atunci când i s-au îngreunat ochii, mi-a 
zis: Ascultă, tu ai să scapi, fii credincios aşa cum am fost eu; 
aleargă la stăpână noastră şi să predai chiar în mâinile sale 
obiectul pe care mi l-a încredinţat stăpânul francez. Iată-l. 

Hafiz scoase din sân un plic de mătase găurit peste tot de 
lovituri de pumnal şi mânjit de sânge. 

Dona Maria, tremurând, atinse plicul cu groază şi după ce 
îl cercetă cu atenţie, spuse: 

— Scrisoarea asta a fost deschisă. 

— Deschisă! se miră sarazinul făcând nişte ochi mari. 

— Da, pecetea e ruptă. 

— Nu ştiu, zise Hafiz. 

— Ai deschis-o tu? 

— Eu! Nici nu ştiu să citesc, stăpână. 

— Atunci altcineva? 


— Nu, stăpână; uitaţi-vă bine, vedeţi, în dreptul peceţii, e o 
deschizătură: săgeata munteanului a găurit ceara şi 
pergamentul. 

— Aşa e! aşa e! spuse dona Maria, încă bănuitoare 

— Iar în jurul rupturilor este sângele lui Gildaz, stăpână. 

— Aşa e! Bietul Gildaz! 

Şi tânăra femeie, aţintind o ultimă privire asupra 
sarazinului, îi văzu figura copilărească atât de liniştită, atât 
de prostească, atât de lipsită de expresie, încât îi dispăru 
orice urmă de bănuială. 

— Povesteşte-mi sfârşitul, Hafiz. 

— Sfârşitul, stăpână, e că Gildaz abia îmi lăsă scrisoarea 
că îşi dădu sufletul; numaidecât am pornit în goană, aşa 
cum mi-a spus el şi, fără bani, flămând, dar gonind mereu, 
am venit să vă aduc acest răvaş. 

— O! Ai să fii bine răsplătit, copile, zise dona Maria, 
mişcată până la lacrimi. Da, n-ai să mă mai părăseşti, şi 
dacă eşti credincios... dacă eşti deştept... 

O sclipire apăru în ochii maurului, sclipire ce se stinse tot 
atât de repede pe cât se aprinsese. 

Atunci Maria citi scrisoarea pe care o cunoaştem, compară 
datele şi cedând înflăcărării fireşti a caracterului ei îşi zise: 
„Haide! Haide, la lucru!” 

Îi dărui sarazinului un pumn de aur spunându-i: 

— Odihneşte-te, bunule Hafiz, şi peste câteva zile să fii 
pregătit. O să am nevoie de tine. 

Tânărul plecă voios; ajunse la pragul uşii, ducând cu el 
aurul şi bucuria, când gemetele doicii izbucniră cu mai 
multă putere. Aflase vestea nenorocirii. 

LIV DESPRE ÎNSĂRCINAREA PE CARE O AVEA HAFIZ ŞI 
CUM A ADUS-O LA ÎNDEPLINIRE În ajunul zilei în care 
Hafiz venise să aducă donei Maria scrisoarea din Franţa, un 
păstor se înfăţişase la porţile oraşului cerând să-i vorbească 
seniorului Mothril. 

Mothril, ocupat să-şi spună rugăciunile la moschee, lăsase 
totul la o parte pentru a-l urma pe acel ciudat curier care 


cu siguranţă că nu promitea a fi un prea înalt şi prea 
puternic sol. 

Abia ieşit din oraş împreună cu călăuza, Mothril zări într- 
un câmp sterp un căluţ andaluz păscând printre ciulini şi, 
culcat în iarba rară, în mijlocul unei grămezi de pietre, 
sarazinul Hafiz pândea cu ochii lui mari tot ce ieşea din 
oraş. 

Păstorul, după ce-şi primi plata de la Mothril, alergă voios 
la caprele lui slăbănoage ce păşteau pe o costişă. Mothril, 
neţinând seama de nici o etichetă, se aşeză, el primul 
ministru, alături de posomorâtul copilandru cu faţa 
nemişcată. 

— Allah fie cu tine! Hafiz, te-ai înapoiat? 

— Da, seniore, iată-mă. 

— Şi l-ai lăsat destul de departe pe însoţitorul tău ca să nu 
bănuiască nimic? 

— Foarte departe, seniore, şi cu siguranţă că nu bănuieşte 
NIMIC. 

Mothril îşi cunoştea omul... Ştia că toţi arabii se feresc cât 
pot mai mult să rostească vorba moarte, folosindu-se de 
fraze cât mai ocolite. 

— Ai scrisoarea? întrebă el. 

— Da, seniore. 

— Cum ai pus mâna pe ea? 

— Dacă i-aş fi cerut-o lui Gildaz, nu mi-ar fi dat-o. Dacă aş 
fi vrut să i-o iau cu forţa, m-ar fi bătut şi m-ar fi ucis cu 
siguranţă, căci era mai puternic decât mine. 

— Ai folosit vreun vicleşug? 

— Am aşteptat să ajungem amândoi în inima muntelui care 
slujeşte drept graniţă între Spania şi Franţa. Caii erau 
istoviţi, Gildaz îi lăsă să se odihnească şi chiar el adormi pe 
muşchiul de la poalele unei stânci. Am ales acel moment, m- 
am apropiat târâş de Gildaz şi l-am lovit în piept cu 
pumnalul meu; a întins braţele scoțând un țipăt înăbuşit şi 
mâinile i s-au stropit de sânge. Dar mi-am dat seama că nu 
murise. A mai avut putere să-şi tragă cuțitul şi să mă 


izbească în braţul stâng; i-am străpuns inima cu vârful 
pumnalului şi a murit numaidecât. Scrisoarea se afla în 
vestă, am scos-o de acolo. Am mers toată noaptea în direcţia 
vântului cu căluţul meu. Am lăsat cadavrul şi celălalt cal 
pradă lupilor şi corbilor. Am trecut graniţa fără să mai 
întâmpin nici o piedică şi am ajuns cu bine. lată scrisoarea 
pe care ţi-am făgăduit-o. 

Mothril luă pergamentul a cărui pecete era încă întreagă, 
dar care totuşi era străpunsă dintr-o parte în alta de 
pumnalul lui Hafiz înfipt în inima lui Gildaz. 

Cu o săgeată pe care o luase din tolba unei santinele, 
găuri pecetea în aşa fel încât mătasea sigiliului se rupse, 
apoi citi pe nerăsuflate scrisoarea. 

— Bine! zise el, vom fi cu toţii la întâlnire. 

Şi începu să viseze. Hafiz aştepta. 

— Ce am de făcut acum, stăpâne? 

— Vei încăleca şi vei lua din nou scrisoarea; de cum se 
ivesc zorile vei bate la porţile donei Maria. O vei anunţa că 
muntenii l-au atacat pe Gildaz şi l-au rănit cu săgeți şi 
pumnale, că, murind, ţi-a încredinţat această scrisoare. Asta 
e tot. 

— Bine, stăpâne. 

— Pleacă, aleargă toată noaptea; dimineaţa veşmintele să- 
ţi fie ude de rouă, calul tău plin de spumă, ca şi când ai fi 
sosit chiar atunci. După aceea să-mi aştepţi poruncile şi 
vreme de opt zile să nu te apropii de casa mea. 

— Profetul e mulţumit de mine? 

— Da, Hafiz. 

— Îţi mulţumesc, stăpâne. 

lată cum fusese desfăcută scrisoarea; iată de ce natură 
era furtuna ce se dezlănţuia deasupra capului donei Maria. 

Cu toate astea Mothril nu se mulţumi cu ceea ce făcuse. 
Aşteptă dimineaţa şi, împodobindu-se cu veşminte de 
sărbătoare, se duse să-l întâlnească pe regele don Pedro. 

Intrând la rege, maurul îl găsi pe prinţ tolănit într-un 
fotoliu larg de catifea şi jucându-se plictisit cu urechile unui 


pui de lup pe care îi plăcea să-l domesticească. 

La stânga lui, într-un fotoliu asemănător, stătea dona 
Maria, palidă şi cam enervată. Într-adevăr, de când se afla 
acolo, atât de aproape de don Pedro, prinţul, frământat fără 
îndoială de alte gânduri, nu-i adresase nici un cuvânt. 

Dona Maria, mândră ca toate femeile din ţara ei, înghiţi 
această jignire cu greu. Nici ea nu vorbea, însă cum nu 
avea la îndemână vreun lup de zădărât, se mulțumea să 
îngrămădească în inimă bănuieli peste bănuieli, mânii peste 
mânii, planuri peste planuri. 

Mothril intră şi acesta fu pentru Maria Padilla un prilej de 
a ieşi manifestându-şi supărarea. 

— Pleci, doamnă, zise don Pedro îngrijorat fără să vrea de 
această ieşire furioasă, pe care o provocase prin nepăsarea 
ce i-o arătase. 

— Da, plec, căci vreau să vă cruţ amabilitatea pe care o 
păstraţi fără îndoială pentru sarazinul Mothril. 

Mothril o auzi, însă nu păru supărat. Dacă dona Maria ar fi 
fost mai puţin furioasă, ar fi ghicit că liniştea maurului îşi 
avea izvorul în siguranţa tainică a unei izbânzi foarte 
apropiate. 

Însă mânia nu calculează. Este cu adevărat o patimă. Cine 
se lasă pradă mâniei simte în asta o plăcere. 

— Sire, zise Mothril prefăcându-se adânc îndurerat, văd că 
regele meu nu e fericit. 

— Nu, răspunse don Pedro cu un oftat. 

— Avem mult aur, adăugă Mothril. Şi-a adus obolul şi 
Cordova. 

— Cu atât mai bine, răspunse nepăsător regele. 

— Sevilla înarmează douăsprezece mii de oameni, urmă 
Mothril, câştigăm două provincii. 

— Foarte bine! făcu regele pe acelaşi ton. 

— Dacă uzurpatorul va intra din nou în Spania, cred că de 
azi în opt zile îl vom închide într-un castel... îl vom prinde. 

Totdeauna numele uzurpatorului iscase în sufletul regelui 
o puternică furtună; de astă dată don Pedro se mulţumi să 


spună fără nici un pic de furie: 

— N-are decât să vină, ai aur, ai soldaţi; îl vom prinde, vom 
pune să-l judece şi i se va tăia capul. 

În clipa aceea Mothril se apropie de rege. 

— Da, regele meu e foarte nefericit, reluă el. 

— Şi de ce, prietene? 

— Pentru că aurul nu vă mai place, pentru că puterea vă 
dezgustă, pentru că nu vedeţi nimic atrăgător în răzbunare, 
pentru că, în sfârşit, nu mai aveţi nici pentru iubită o privire 
drăgăstoasă. 

— Fără îndoială, n-o mai iubesc, Mothril, şi din pricina 
acestui gol din inima mea nimic nu mi se mai pare vrednic 
de dorit. 

— Când inima pare atât de goală, rege, înseamnă că e 
plină de dorinţe; dorinţa, după cum ştii, este aerul închis 
într-un burduf. 

— Da, ştiu, inima mea e plină de dorinţe. 

— Nu cumva iubiţi? 

— Da, cred că iubesc... 

— O iubiţi pe Aissa, fiica unui monarh puternic... O! Vă 
plâng şi vă invidiez totodată, căci puteţi fi foarte fericit sau 
puteţi ajunge de plâns, seniore. 

— Ai dreptate, Mothril, sunt chiar de plâns. 

— Vreţi să spuneţi că ea nu vă iubeşte? 

— Nu, nu mă iubeşte. 

— Credeţi oare, seniore, că sângele acesta, curat ca al 
unei zeițe, poate fi tulburat de patimele ce le frământă pe 
alte femei? Aissa nu preţuieşte nimic pentru haremul unui 
prinţ voluptuos; Aissa este o regină, ea nu va zâmbi decât 
pe un tron. Vedeţi, regele meu, sunt anumite flori care nu 
cresc decât pe vârful munţilor. 

— Un tron... eu... să mă căsătoresc cu Aissa, Mothril. Ce-ar 
zice creştinii? 

— Cine oare vă spune, seniore, că dona Aissa, iubindu-vă 
pentru că îi veţi fi soţ, nu-şi va sacrifica Dumnezeul odată cu 
dăruirea inimii. 


Un suspin aproape voluptuos scăpă din pieptul regelui. 

— M-ar iubi, ea!. 

— Vă va iubi. 

— Nu, Mothril. 

— Ei bine! seniore, cufundaţi-vă atunci în durere, căci nu 
sunteţi vrednic să fiţi fericit, şi vă cuprinde deznădejdea 
înainte de a vă atinge ţinta. 

— Aissa fuge de mine. 

— Îi credeam pe creştini mai pricepuţi în a citi în inima 
femeilor. La noi, patimile se îngrămădesc şi dispar în 
aparenţă sub stratul gros al sclaviei, însă femeile noastre 
atât de libere să spună totul şi prin urmare să ascundă 
totul, ne fac mai clarvăzători să citim în inima lor. Cum vreţi 
ca mândra Aissa să iubească, de faţă cu toată lurmea, pe 
acela care nu merge decât însoţit de o femeie care este 
rivala tuturor femeilor ce ar dori iubirea lui don Pedro? 

— Oare Aissa să fie geloasă? 

Maurul răspunse printr-un zâmbet, apoi adăugă: 

— La noi, turturica e geloasă pe semena ei, iar nobila 
panteră se sfâşie cu dinţii şi cu ghearele cu altă panteră în 
prezenţa masculului care va alege pe una sau pe cealaltă. 

— Ah! Mothril, o iubesc pe Aissa. 

— Căsătoriţi-vă cu ea. 

— Şi dona Maria? 

— Bărbatul care a pus să i se ucidă soţia ca să-i facă pe 
plac metresei, şovăie să-şi izgonească metresa pe care nu o 
mai iubeşte, pentru a cuceri cinci milioane de supuşi şi o 
dragoste mai prețioasă decât pământul întreg? 

— Ai dreptate, însă dona Maria ar muri. 

Maurul zâmbi din nou. 

— Vă iubeşte oare aşa de mult? 

— Dacă mă iubeşte! Te mai îndoieşti? 

— Da, seniore. 

Don Pedro îngălbeni. 

„Tot o mai iubeşte! gândi Mothril. Să nu-i trezim gelozia, 
căci s-ar întoarce din nou la ea.” 


— Mă îndoiesc, reluă el, nu pentru că v-ar fi 
necredincioasă, asta n-o cred, ci pentru că, văzându-se mai 
puţin iubită, stăruie să trăiască lângă voi. 

— Eu aş numi asta dragoste, Mothril. 

— Eu numesc acest sentiment ambiţie. 

— Tu ai alunga-o pe Maria? 

— Ca s-o dobândesc pe Aissa, da. 

— O! nu... nu! 

— Atunci suferiţi. 

— Credeam, zise don Pedro aţintind asupra lui Mothril o 
privire aprigă, că dacă l-ai vedea suferind pe regele tău, n- 
ai avea curajul să-i spui: Sufere!. Credeam că n-ai întârzia 
să-i strigi: 'Te voi alina, seniorul meu. 

— În dauna onoarei unui mare rege al ţării mele, nu. Mai 
degrabă moartea! 

Don Pedro rămase cufundat într-o visare posomorâtă. 

— Voi muri deci, zise el, căci o iubesc pe această fată, sau 
mai degrabă, strigă el cu o patimă amenințătoare, nu, nu 
voi muri. 

Mothril îl cunoştea îndeajuns pe rege şi ştia că nici o 
piedică nu era în stare să oprească avântul patimilor la 
acest om de neîmblânzit. 

„O să folosească violenţa, gândi el, să împiedicăm acest 
rezultat.” 

— Seniore, zise Mothril, Aissa are un suflet curat, ar crede 
în jurăminte... Dacă i-aţi jura să vă căsătoriţi cu ea, după ce 
o veţi fi părăsit în mod solemn pe dona Maria, cred că Aissa 
şi-ar încredința soarta dragostei voastre. 

— Îmi făgăduieşti acest lucru? 

— Îl făgăduiesc. 

— Ei bine! izbucni don Pedro, am să rup legăturile cu dona 
Maria, o jur. 

— Asta e altceva, spuneţi-vă condiţiile, monseniore. 

— Voi rupe legăturile cu dona Maria şi îi voi lăsa un milion 
de scuzi. Nu va exista, în ţara pe care şi-o va alege drept 
reşedinţă, nici o prinţesă mai bogată şi mai onorată. 


— Fie, asta e o faptă de prinţ mărinimos, însă această ţară 
nu va fi Spania! 

— Trebuie neapărat? 

— Aissa nu se va simţi liniştită decât dacă marea, o mare 
de netrecut, va despărţi vechea voastră dragoste de cea 
nouă. 

— Vom pune marea între Aissa şi dona Maria, Mothril. 

— Bine, monseniore. 

— Dar eu sunt rege, tu ştii că nu primesc condiţii din 
partea nimănui. 

— E drept, sire. 

— Trebuie deci ca târgul să se realizeze între noi fără să 
fie amestecat la început nimeni altul decât tu. 

— Cum aşa? 

— Trebuie ca dona Aissa să-mi fie predată ca ostatică. 

— Numai atât? întrebă Mothril cu ironie. 

— Nesăbuitule! Nu vezi că dragostea mă arde, mă sfâşie, 
că mă port în momentul de faţă cu o delicateţe care mă face 
să râd, ca şi când leul ar avea scrupule când e flămând. Nu 
vezi că dacă mă faci să mă târguiesc pentru Aissa, o voi lua 
cu forţa! Că dacă îţi mai rostogoleşti ochii în cap, pun să te 
aresteze şi să te spânzure, iar toţi cavalerii creştini vor fi de 
faţă ca să-ţi vadă corpul în ştreang şi să-i aducă omagii noii 
mele metrese? 

— E adevărat, gândi Mothril. Însă dona Maria, seniore? 

— Ţi-o spun că e de ajuns ca dragostea să-mi dea ghes şi 
dona Maria va vedea cum a murit dona Bianca de Bourbon. 

— Mânia voastră e cumplită, stăpâne, răspunse cu umilinţă 
Mothril, ar trebui să fie de-a dreptul smintit cel care nu şi- 
ar pleca genunchiul în faţa voastră. 

— Mi-o vei preda pe Aissa? 

— Dacă îmi porunciţi, da, seniore. Dar dacă nu veţi fi 
urmat sfaturile mele, dacă nu vă veţi descotorosi de dona 
Maria, dacă nu-i veţi distruge prietenii, care sunt duşmanii 
voştri, dacă nu veţi fi înlăturat toate scrupulele Aissei, luaţi 


bine seama la ce vă spun, n-o veţi avea pe această fată căci 
se va ucide. 

Fu rândul regelui să se înfioare şi să rămână pe gânduri. 

— Atunci ce vrei? întrebă el. 

— Doresc să aşteptaţi opt zile. Nu mă întrerupeţi. Lăsaţi-o 
pe dona Maria să stea îmbufnată... Aissa va pleca spre un 
castel regal, fără să-i ghicească nimeni fuga sau ţinta 
călătoriei; o veţi convinge pe fată, ea va deveni a voastră şi 
vă va iubi. 

— Şi dona Maria? Cu ea cum rămâne? 

— Potolită la început, se va trezi învinsă. Lăsaţi-o să geamă 
şi să se înfurie. Veţi fi schimbat metresa cu o iubită; 
niciodată Maria nu vă va ierta această necredinţă şi ea 
singură va pleca. 

— Da, e plină de mândrie, aşa e. Şi crezi că Aissa va veni? 

— Nu cred, ştiu. 

— În ziua aceea, Mothril, cere-mi jumătate din regat şi ţi-o 
voi da. 

— Niciodată nu veţi fi răsplătit mai cu dreptate nişte 
servicii sincere. 

— Aşadar peste opt zile? 

— La ultimul ceas al zilei, da, monseniore. Aissa va ieşi din 
oraş însoţită de un maur şi vi-o voi trimite. 

— Du-te, Mothril. 

— Până atunci să nu-i treziţi bănuielile donei Maria. 

— N-avea nici o teamă. Mi-am ascuns destul de bine 
dragostea şi durerea. Crezi că nu-mi voi ascunde bucuria? 

— Anunţaţi deci, monseniore, că voiţi să plecaţi la un 
castel de la ţară. 

— O voi face, zise regele. 

IV CUM LE-A RĂTĂCIT HAFIZ PE TOVARĂŞELE LUI DE 
CĂLĂTORIE În timpul care trecuse de la înapoierea lui 
Hafiz, Maria reînnoise legăturile tainice cu Aissa. 

Aceasta nu ştia să citească, însă vederea pergamentului pe 
care-l atinsese mâna iubitului ei, crucea aceea mai cu 
seamă, care era o dovadă a voinţei sale cinstite, umpluse de 


bucurie inima fetei, iar buzele ei îmbătate de dragoste 
sărutaseră de zeci de ori scrisoarea. 

— Dragă Aissa, zise Maria, ai să pleci. Peste opt zile vei fi 
departe de aici, însă vei fi destul de aproape de cel pe care-l 
iubeşti şi cred că nu-ţi pare rău că părăseşti această ţară. 

— O! nu, nu. Viaţa mea înseamnă să respir acelaşi aer cu 
el. 

— Aşadar veţi fi uniţi. Hafiz este un băiat prevăzător, 
destul de credincios şi plin de deşteptăciune. Cunoaşte 
drumul şi apoi nu te vei teme de un copil cum te-ai teme de 
un bărbat; sunt sigură că vei călători cu mai multă 
încredere în tovărăşia lui. El este din ţara ta şi veţi vorbi 
amândoi limba care ţi-e dragă. 

Sipetul acesta conţine toate bijuteriile tale; nu uita că în 
Franţa cel mai bogat senior nu posedă nici jumătate din ce-i 
vei duce iubitului tău. De altfel, binefacerile mele îl vor 
însoţi pe tânăr, chiar dacă s-ar duce cu tine până la capătul 
pământului. Aici mă gândesc la o mare reformă. Trebuie ca 
regele să-i alunge din Spania pe maurii duşmani ai religiei 
noastre, căci acesta este un pretext de care se slujesc 
răuvoitorii ca să ponegrească reputaţia lui don Pedro. În 
lipsa ta, voi porni la lucru fără şovăială. 

— În ce zi îl voi vedea pe Mauleon? întrebă Aissa care nu 
auzise nimic altceva decât numele iubitului. 

— Poţi să te afli în braţele lui la cinci zile după plecarea ta 
din acest oraş. 

— Voi folosi un timp pe jumătate mai scurt decât cel mai 
iute călăreț, doamnă. 

După această convorbire, dona Maria trimise să-l cheme 
pe Hafiz şi îl întrebă dacă nu ar vrea să se înapoieze în 
Franţa pentru a o însoţi pe sora sărmanului Gildaz. 

— O biată copilă care nu se poate mângâia de moartea 
fratelui ei, adăugă ea, şi care ar vrea să facă o 
înmormântare creştinească rămăşiţelor lui nefericite. 

— De ce să nu vreau, zise Hafiz; fixaţi-mi ziua plecării, 
stăpână. 


— Mâine vei încăleca pe o catârcă pe care ţi-o dăruiesc. 
Sora lui Gildaz va călări tot o catârcă şi o alta o va purta pe 
doica mea, care este mama lui precum şi câteva lucruri 
trebuincioase pentru ceremonia ce o au de îndeplinit. 

— Bine, senora. Mâine voi pleca. La ce oră? 

— Seara, după închiderea porţilor şi stingerea focurilor. 

Hafiz abia primise această poruncă şi i-o şi comunică lui 
Mothril. 

Maurul se grăbi să se ducă la don Pedro. 

— Seniore, zise el, azi e a şaptea zi; puteţi pleca la castelul 
vostru de petreceri. 

— Aşteptam, răspunse regele. 

— Plecaţi deci, regele meu, e timpul. 

— Toate pregătirile sunt făcute, adăugă don Pedro... Voi 
pleca cu atât mai bucuros cu cât prinţul de Wales îmi 
trimite mâine un crainic să-mi ceară bani. 

— Şi vistieria e goală astăzi, seniore; căci, după cum ştii, 
ţinem pregătită suma destinată să-i astâmpere furia donei 
Maria. 

— Bine, e de ajuns. 

Don Pedro porunci totul pentru plecare. Le pofti de formă 
la această călătorie pe mai multe doamne de la curte şi nu 
pomeni nimic de dona Maria. 

Mothril pândea efectul acestei jigniri asupra mândrei 
spaniole; însă dona Maria nu se plânse. 

Îşi petrecu ziua cu femeile ei, cântând din lăută şi 
îndemnându-şi păsărelele să ciripească. 

La lăsarea serii, după ce toată curtea plecase, dona Maria 
spuse că se simte foarte plictisită şi porunci să i se 
pregătească o catârcă. 

La semnalul dat de Aissa, care rămăsese singură în casă 
deoarece Mothril îl însoţise pe rege, dona Maria cobori şi 
încălecă pe catârca ei după ce se înfăşurase cu o mantie 
largă aşa cum purtau guvernantele. 

Echipată astfel, se duse chiar ea să o caute pe Aissa, 
folosindu-se de trecerea tainică şi acolo, după cum se 


aştepta, îl găsi pe Hafiz care, aflându-se de o oră în şa, 
scormonea negurile cu ochii lui pătrunzători. 

Dona Maria arătă gărzilor permisul de trecere şi spuse 
parola. Porţile fură deschise. La un sfert de oră după aceea 
catârcele alergau cu repeziciune prin câmpie. 

Hafiz mergea în faţă. Dona Maria băgă de seamă că se 
îndrepta spre stânga în loc să urmeze drumul drept. 

— Eu nu pot să-i vorbesc, deoarece mi-ar recunoaşte 
vocea, îi spuse ea în şoaptă fetei, dar pe tine n-are cum să 
te cunoască, aşa că întreabă-l de ce schimbă astfel drumul. 

Aissa îi puse întrebarea în limba arabă şi Hafiz, foarte 
surprins, răspunse: 

— Pentru că pe la stânga drumul e mai scurt, senora. 

— Bine, zise Aissa, dar bagă de seamă să nu te rătăceşti. 

— O! n-aveţi nici o grijă, răspunse sarazinul, ştiu unde 
merg. 

— E credincios, fii liniştită, zise Maria. De altfel sunt cu 
tine şi nu te însoțesc pentru altceva decât să te scap dacă s- 
ar întâmpla să te oprească vreo trupă prin împrejurimi. 
Mâine dimineaţă vei fi făcut cincisprezece leghe şi nu vei 
mai avea să te temi de soldaţi. Mothril veghează, însă pe o 
rază mai mică, datorită nepăsării lui şi leneviei stăpânului 
său. Atunci te voi părăsi şi-ţi vei putea continua drumul; iar 
eu, străbătând întregul ţinut, voi veni să bat la porţile 
palatului pe care-l locuieşte regele. Îl cunosc pe don Pedro, 
el îmi plânge lipsa şi mă va primi cu braţele deschise. 

— Castelul se află oare prin apropiere? întrebă Aissa. 

— E la şapte leghe de oraşul din care am plecat, însă mult 
spre stânga; e situat pe o înălţime pe care am putea s-o 
zărim colo la orizont dacă s-ar înălța luna. 

Deodată luna, ca şi când ar fi ascultat de glasul donei 
Maria, apăru de după un nor negru căruia îi argintă 
marginile. Numaidecât o lumină blândă şi limpede se 
revărsă peste câmpuri şi păduri, în aşa fel încât călătorii, se 
găsiră dintr-odată învăluiţi în lumină. 


Hafiz se întoarse spre însoţitoarele lui şi privi împrejur; 
drumul făcuse loc unui podiş întins mărginit de un munte 
înalt pe care se ridica un castel albăstrui şi impunător. 

— Castelul! exclamă dona Maria, ne-am rătăcit! 

Hafiz tresări căci i se părea că recunoaşte glasul acela. 

— Te-ai rătăcit, îi spuse Aissa maurului. Răspunde. 

— Vai! Să fie oare adevărat? spuse Hafiz făcând pe prostul. 

Dar nici nu sfârşi bine vorba că din fundul unei râpe 
înconjurată de stejari verzi şi de măslini se repeziră patru 
călăreţi, ai căror cai focoşi trecură povârnişul cu nările 
fumegând, cu coamele în vânt. 

— Ce vrea să zică asta? murmură încet Maria... Am fost 
descoperite? 

Şi se înfăşură în cutele mantiei fără să mai scoată vreo 
vorbă. 

Hafiz începu să scoată ţipete ascuţite, ca şi când i-ar fi fost 
frică, însă unul din călăreţi îi apăsă o batistă pe gură şi 
trase catârca după el. 

Alţi doi răpitori îmboldiră catârcele celor două femei, 
astfel că animalele porniră într-un galop furios în direcţia 
castelului. 

Aissa voi să ţipe, să se apere. 

— Taci! îi zise dona Maria. Cu mine nu ai de ce să te temi 
de don Pedro, cu tine nu am de ce să mă tem de Mothril. 
Taci! 

Cei patru călăreţi, ca şi când ar fi mânat o turmă spre 
staul, îşi îndreptară prada spre castel. 

— Se pare că ne aşteptau, gândi dona Maria. Porţile sunt 
deschise fără să fi sunat trâmbiţele. 

Într-adevăr, cei patru şi cele trei catârci intrară cu mare 
tărăboi în curtea palatului. 

O fereastră era luminată şi un bărbat stătea şi privea. 
Când văzu sosind catârcile scoase un strigăt de bucurie. 

— Este don Pedro şi aştepta! murmură dona Maria care 
recunoscu vocea regelui. Ce înseamnă toate astea? 


Călăreţii porunciră femeilor să descalece şi le conduseră 
în sala castelului. 

Dona Maria o sprijinea pe Aissa care tremura. 

Don Pedro intră în sală, ţinându-l de braţ pe Mothril care 
strălucea de bucurie. 

— Scumpă Aissa! zise el repezindu-se spre fata care 
tremura de indignare şi care, cu priviri învăpăiate, cu 
buzele strânse, părea să ceară socoteală însoţitoarei sale 
crezând că era vorba de o trădare. 

— Scumpă Aissa! repetă regele, iartă-mă dacă te-am 
speriat astfel pe dumneata şi pe această bună femeie. Dă-mi 
voie să-ţi urez bun sosit. 

— Dar pe mine, spuse dona Maria ridicând gluga mantiei, 
pe mine nu mă salutaţi, seniore?. 

Don Pedro scoase un țipăt şi se dădu înapoi înspăimântat. 

Mothril, palid şi tremurând, simţi că-i vine rău sub privirea 
zdrobitoare a duşmancei sale. 

— Porunciţi să ni se dea un apartament, buna noastră 
gazdă, continuă dona Maria, căci sunteţi gazda noastră, 
don Pedro. 

Don Pedro clătinându-se, încremenit, lăsă capul în jos şi 
ieşi. 

Mothril se făcu nevăzut... însă la el furia înlocuise teama. 

Cele două femei se strânseră una în alta şi aşteptară în 
tăcere. O clipă mai târziu auziră uşile închizându-se. 

Majordomul salutând până la pământ veni să o roage pe 
dona Maria să binevoiască să urce în apartamentul ei. 

— Nu mă părăsiţi! strigă Aissa. 

— Nu te teme de nimic, ţi-o spun eu, copila mea. Ai văzut 
că abia m-am arătat şi privirea mea a fost de ajuns să 
îmblânzească acele fiare sălbatice... Haide, urmează-mă... 
veghez eu asupra ta, n-avea nici o grijă. 

— Şi dumneavoastră nu aveţi să vă temeţi de nimic? 

— Eu! făcu Maria Padilla zâmbind cu semeţie, cine oare ar 
îndrăzni? Nu mie trebuie să-mi fie frică în castelul acesta. 


IVI GRĂDINA DE PORTOCALI DIN PALATUL DE VARĂ 
Apartamentul în care fu condusă Maria îi era bine cunoscut. 
Locuise acolo pe vremea când era în culmea gloriei. Atunci 
întreaga curte cunoştea drumul acelor galerii cu stâlpi din 
lemn sculptat şi aurit, drum al cărui centru îl forma un patio 
sau o grădină de portocali cu un bazin de marmură. Pe 
atunci se vedeau numai paji şi valeţi trebăluind pe sub 
galeriile somptuos luminate. Jos în grădină, pe sub ramurile 
dese ale pomilor înfloriţi, se auzeau simfoniile maure atât 
de plăcute, de o tristeţe atât de delicată, încât păreau nişte 
parfumuri suave ce se înălţau spre cer, atunci când ieşeam 
de pe buzele cântăreţului sau din degetele muzicantului. 

Acum peste tot era numai tăcere. Despărţită de restul 
palatului, galeria părea posomorâtă şi goală. Copacii îşi mai 
păstrau încă frunzişul, care însă părea înfiorător; marmura 
bazinelor revărsa în valuri unda albicioasă, însă cu un 
zgomot asemănător cu vuietul mării agitate. 

La capătul uneia din cele mai lungi laturi ale acelui 
paralelogram, o uşiţă în formă de ogivă făcea trecerea de la 
galeria Mariei la galeria ocupată de rege. 

Această trecere era lungă şi strâmtă ca un canal de piatră. 
Altădată don Pedro voise să fie tot timpul tapiţată cu stofe 
din cele mai scumpe, iar lespedea să fie presărată cu flori. 
Dar în intervalul atât de lung dintre cele două vizite, 
tapiseriile se învechiseră şi se rupseseră, florile uscate 
trosneau sub picioare. 

Tot ce vine în ajutorul iubirii se vestejeşte atunci când 
iubirea a murit. La fel se întâmplă şi cu lianele pătimaşe 
care înfloresc şi se răsucesc în toată lungimea lor în jurul 
copacului pe care-l îndrăgesc, însă care se usucă şi cad fără 
viaţă când nu mai au de unde să soarbă seva şi viaţa 
aliatului lor. 

Dona Maria abia se instalase în apartament că ceru să fie 
servită. 

— Senora, răspunse majordomul, regele n-a venit să 
locuiască aici mai mult timp, ci numai să ia parte la o 


partidă de vânătoare. Nu a adus şi personalul de serviciu. 

— Ospitalitatea regelui nu îngăduie totuşi ca oaspeţii săi să 
fie lipsiţi de cele trebuincioase. 

— Senora, sunt la ordinele voastre, şi tot ce va cere 
Senioria Voastră... 

— Dă-ne atunci nişte răcoritoare şi un pergament pentru 
scris. 

Majordomul făcu o plecăciune şi ieşi. 

Venise noaptea; stelele străluceau pe cer. În colţul cel mai 
îndepărtat al grădinii, o cucuvea scoase un țipăt plângăreţ 
care făcu să tacă privighetoarea de sub ferestrele donei 
Maria. 

Aissa, în acest întuneric, sub înrâurirea unor întâmplări 
atât de ciudate, Aissa înspăimântată de furia tăcută a 
tovarăşei sale stătea tremurând în capătul cel mai 
îndepărtat al apartamentului. 

O vedea trecând încoace şi-ncolo ca o umbră palidă pe 
dona Maria, cu mâna la bărbie, cu privirea pierdută în gol, 
însă cu mintea scăpărând de planuri. 

Nu îndrăznea să vorbească de teamă să nu-i tulbure mânia 
şi să nu facă să i se abată durerea. 

Peste puţin timp majordomul apăru din nou, aducând 
câteva făclii de ceară pe care le puse pe o masă. 

Era urmat de un sclav care ducea o tavă de argint aurit, 
pe care două cupe din argint cizelat se aflau alături de 
fructe însiropate şi o sticlă de vin de Xeres. 

— Sonora, zise majordomul, Senioria Voastră e servită. 

— Nu văd cerneala şi pergamentul pe care le-am cerut. 

— Senora, am căutat peste tot, spuse majordomul 
stingherit, însă cancelarul regelui nu este aici, iar 
pergamentele se află în cufărul regal. 

Dona Maria încruntă din sprâncene. 

— Înţeleg, zise ea. Bine, mulţumesc, acum lasă-ne. 

Majordomul ieşi. 

— Mă chinuie setea, zise apoi dona Maria. Scumpă copilă, 
vrei să-mi torni de băut? 


Aissa se grăbi să toarne vin într-una din cupe şi o oferi 
însoţitoarei sale care bău cu lăcomie. 

— N-a adus cumva şi nişte apă? adăugă ea. Vinul ăsta îmi 
măreşte setea în loc să mi-o potolească. 

Aissa căută în juru-i şi zări un urcior de pământ pictat cu 
flori, cum se obişnuieşte în Orient pentru a păstra apa 
proaspătă, chiar şi la soare. 

Umplu o cupă cu apă curată, în care dona Maria turnă 
restul de vin din cealaltă cupă. 

Însă mintea ei nu se mai ocupa de nevoile trupeşti; 
gândurile, absorbite cu totul în altă parte, porniseră spre 
spaţiile întunecate. 

„Ce fac eu aici? îşi zicea ea. De ce să pierd vremea 
degeaba... Sau trebuie să-l conving pe trădător de trădarea 
lui, sau trebuie să mai încerc să-l readuc la mine.” 

Deodată se întoarse spre Aissa, care urmărea cu nelinişte 
fiecare din mişcările sale. 

— Ascultă copilă, tu care ai privirea atât de limpede încât 
s-ar putea crede că ţi se vede sufletul prin lumina ochilor, 
răspunde unei femei, cea mai nefericită dintre femei. Eşti 
orgolioasă?. Ai jindui vreodată după strălucirea situaţiei 
mele? Ai cumva drept sfătuitor, în întunecatele ceasuri ale 
nopţii, un înger rău care să te îndepărteze de iubire pentru 
a te împinge spre ambiţie? O! răspunde-mi! O! ţine minte că 
întreaga mea soartă atârnă de cuvântul pe care-l vei rosti. 
Răspunde-mi cum i-ai răspunde lui Dumnezeu! Ştiai ceva 
despre acest plan de răpire? Îl bănuiai? Îl sperai? 

— Doamnă, răspuns Aissa cu un aer trist şi blând totodată, 
dumneavoastră, ocrotitoarea mea, dumneavoastră care m- 
aţi văzut zburând în întâmpinarea iubitului meu cu o 
bucurie atât de nepotolită, dumneavoastră mă întrebaţi 
dacă speram să mă duc la altul? 

— Ai dreptate, zise dona Maria cu nerăbdare. Dar 
răspunsul acesta, care poate că închide în el întreaga 
nevinovăție a sufletului tău, mi se pare totuşi un şiretlic. 
Vezi tu, sufletul meu nu e curat ca al tău, şi toate patimile 


pământului îl orbesc şi îl răvăşesc. Repet deci întrebarea: 
Eşti ambițioasă? Te-ai mângâia vreodată de pierderea 
iubirii în speranţa unei mari averi... a unui tron? 

— Doamnă, răspunse Aissa tremurând, nu am darul 
vorbirii şi nu ştiu dacă voi reuşi să conving durerea voastră. 
Dar, pe Dumnezeu! fie al meu, fie al vostru, vă jur că voi 
avea totdeauna pumnalul asupra mea pentru a-mi 
străpunge inima, sau un inel ca al vostru pentru a sorbi 
otrava dătătoare de moarte. 

— Un inel ca al meu, strigă dona Maria dându-se repede 
înapoi şi ascunzându-şi mâna sub mantie. De unde ştii? 

— Ştiu pentru că toată lumea din palat şopteşte că, fiind 
devotată regelui don Pedro şi temându-vă să nu cădeţi, 
după pierderea vreunei bătălii, în mâinile duşmanilor săi, 
aveţi obiceiul să purtaţi în acest inel o otravă cu efect 
imediat spre a vă elibera la nevoie... De altfel, acesta este şi 
obiceiul oamenilor din ţara mea. Pentru Agenor n-am să fiu 
nici mai puţin curajoasă, nici mai puţin credincioasă decât 
sunteţi dumneavoastră pentru don Pedro. Voi muri atunci 
când voi vedea că e pe cale să piardă ceea ce-i aparţine. 

Dona Maria îi strânse mâinile Aissei şi chiar o sărută pe 
frunte cu o tandreţe sălbatică. 

— Eşti o copilă mărinimoasă, zise ea, şi vorbele tale mi-ar 
arăta care îmi este datoria, dacă n-aş avea altceva mai sfânt 
de apărat pe lumea asta decât iubirea mea... Da, ar trebui 
să mor, de vreme ce mi-am pierdut orice speranţă şi faima, 
dar cine va veghea asupra nerecunoscătorului şi laşului pe 
care tot îl mai iubesc? Cine îl va scăpa de o moarte 
ruşinoasă, de o prăbuşire şi mai ruşinoasă încă? Nu are nici 
un prieten, în schimb are mii de duşmani înverşunaţi. Tu 
nu-l iubeşti şi nu vei ceda nici unui îndemn; este tot ceea ce 
doresc, pentru că acesta era singurul lucru de care mă 
temeam. Acum ştiu ce drum am de urmat. Înainte de ivirea 
zorilor, va avea loc în Spania o schimbare e care va vorbi 
întreaga lume. 


— Doamnă, zise Aissa, înfrânaţi-vă pornirile sufletului 
vostru atât de curajos... Gândiţi-vă că eu sunt singură pe 
lume, că speranţa şi fericirea mea nu le am decât în 
dumneavoastră şi prin dumneavoastră. 

— Mă gândesc la toate astea; nenorocirea îmi purifică 
sufletul; nu mai sunt stăpânită de egoism, nemaiavând o 
dragoste obişnuită. Ascultă, Aissa, hotărârea mea e luată: 
mă duc să-l întâlnesc pe don Pedro. Caută bine în sipetul 
încrustat cu aur care trebuie să se afle în camera vecină, ai 
să găseşti o cheie. Este cheia unei uşi secrete care duce la 
apartamentele lui don Pedro. 

Aissa alergă şi aduse într-adevăr cheia pe care Maria o 
luă. 

— Voi rămâne singură în această tristă locuinţă, doamnă? 
întrebă fata. 

— Cunosc pentru tine o ascunzătoare de negăsit. Aici 
poate că ar pătrunde cineva până la tine, însă vino cu mine, 
la capătul camerei de unde ai luat cheia se mai află o ultimă 
cameră, numai ziduri şi fără nici o altă ieşire. Te voi închide 
acolo şi nu vei avea ce te teme de nimic... 

— Singură! o, nu! Singură mi-ar fi frică. 

— Copilă! nu poţi totuşi să mă însoţeşti. Tu de rege te 
temi, iar eu tocmai la el mă duc. 

— Aşa e, zise Aissa, da, doamnă; mă resemnez, am să 
aştept... nu în camera aceea întunecată şi tainică, o, nu, ci 
chiar aici, pe pernele pe care v-aţi odihnit, aici unde totul 
îmi va reaminti de prezenţa şi de ocrotirea voastră. 

— Cu toate astea trebuie să te odihneşti. 

— Nu simt nevoia, doamnă. 

— Cum vrei, Aissa. Petrece-ţi timpul în lipsa mea rugându-l 
pe Dumnezeu să mă facă să izbândesc, căci atunci, mâine, 
în plină zi şi fără nici o teamă, vei porni pe drumul care 
duce la Rianzares, mâine părăsindu-mă, vei putea să-ţi spui: 
„Mă duc la soţul meu şi nici o putere de pe pământ nu va fi 
în stare să mă despartă de el.” 


— Mulţumesc, doamnă, mulţumesc! exclamă fata 
acoperind cu sărutări mâinile mărinimoasei sale prietene... 
O! da, mă voi ruga, o! da, Dumnezeu mă va auzi. 

În clipa în care cele două femei schimbau acest duios 
rămas bun, s-ar fi putut vedea dinspre fundul grădinii 
ivindu-se încet-încet pe sub ramurile de portocali capul unui 
curios, care veni să se aşeze în dreptul galeriei unde umbra 
era mai adâncă. 

Capul, care nu se deosebea de frunzişul întunecat al 
pomilor înconjurători, rămase nemişcat. 

Dona Maria o părăsi pe fată şi se îndreptă sprintenă spre 
drumul ce ducea la uşa secretă. 

Fără să facă vreo mişcare, capul întoarse nişte ochi mari şi 
albi spre dona Maria, o văzu pătrunzând în coridorul 
misterios, şi trase cu urechea. 

Într-adevăr, zgomotul unei uşi care scârţâie în ţâţânile 
ruginite se auzi la celălalt capăt al culoarului şi îndată capul 
dispăru, întocmai ca acela al şarpelui care coboară în mare 
grabă. 

Era sarazinul Hafiz care aluneca astfel de-a lungul 
trunchiului lustruit al unui lămâi. 

Jos găsi o altă mutră întunecată care îl aştepta. 

— Ce-i cu tine, Hafiz, te-ai şi coborât? îl întrebă persoana. 

— Da, stăpâne, căci nu mai am nimic de văzut în 
apartament: dona Maria a ieşit adineaori. 

— Unde s-a dus? 

— La capătul coridorului a luat-o la dreapta şi a dispărut. 

— Dispărut!. O! pe sfântul nume al Profetului! a ieşit pe 
uşa secretă şi se duce să-i vorbească regelui. Suntem 
pierduţi. 

— Ştiţi că sunt la ordinele voastre, senior Mothril, spuse 
Hafiz îngălbenindu-se. 

— Bine. Urmează-mă spre apartamentele regale; toată 
lumea doarme la ora asta. Nu sunt nici gărzi, nici curteni. 
Vei urca prin grădina regelui până la fereastra sa, aşa cum 


ai făcut adineaori, şi acolo vei asculta aşa cum ai ascultat 
aici. 

— Cunosc un mijloc mai simplu, senior Mothril... veţi putea 
asculta singur. 

— Care?. Spune repede, pentru Dumnezeu! 

— Luaţi-vă după mine... Voi urca de-a lungul unei coloane 
din grădină, voi ajunge la o fereastră; mă voi strecura pe 
acolo şi voi încerca să ajung până la o uşă lăturalnică pe 
care o voi deschide. În felul acesta veţi putea asculta 
nestingherit tot ce îşi vor spune sau îşi spun în momentul de 
faţă don Pedro şi Maria Padilla. 

— Ai dreptate, Hafiz, Profetul ţi-a dat gândul ăsta. Am să 
fac ce-mi spui. Arată-mi drumul. 

LVII EXPLICAŢIE Dona Maria nu-şi făcea iluzii: primejdia 
pe care o înfrunta era dintre cele mai mari. 

Plictisit de o convieţuire de mai mulţi ani, dezgustat de 
succese şi viciat de nenorocirile care de obicei purifică firile 
rătăcite, don Pedro avea nevoie de îndemnuri spre rău, iar 
nicidecum de sfaturi de bine. 

Trebuia deci să caute să schimbe înclinările acelui suflet, şi 
nimic n-ar fi fost cu neputinţă dacă i-ar fi venit în ajutor 
iubirea; însă, după toate aparențele, don Pedro nu o mai 
iubea pe dona Maria. 

Ea mergea aşadar orbeşte pe un drum care pentru 
Mothril, duşmanul ei, era destul de luminos. 

Fără nici o îndoială că dacă l-ar fi întâlnit pe maur în drum 
şi dacă ar fi avut la îndemână un pumnal, l-ar fi lovit fără 
milă, căci îşi dădea seama că această influenţă blestemată 
apăsa asupra vieţii ei de aproape un an şi începea să pună 
stăpânire pe ea. 

Maria se gândea la toate astea când deschise uşa secretă 
şi se află în apartamentul regelui. 

Don Pedro înspăimântat, plin de nesiguranţă, rătăcea ca o 
umbră de colo colo. 

Tăcerea donei Maria, mânia ei liniştită îi prilejuiau cele 
mai vii îngrijorări şi cea mai primejdioasă mânie. 


„Sunt înfruntat chiar şi la curtea mea, zicea el cu voce 
tare, ca să mi se arate că nu eu sunt stăpânul. Şi într- 
adevăr nu sunt, de vreme ce sosirea unei femei îmi 
răstoarnă toate planurile şi îmi distruge speranţa tuturor 
plăcerilor. E un jug pe care trebuie să-l sfărâm... iar dacă 
nu voi fi destul de tare ca să acţionez singur, voi găsi cine să 
mă ajute.” 

Tocmai rostea aceste cuvinte când dona Maria, care 
alunecase ca o zână pe lespedea de faianţă lustruită, îl 
apucă de braţ şi îi spuse: 

— Cine vă va ajuta, seniore? 

— Dona Maria! strigă regele ca şi când ar fi văzut o stafie. 

— Da, dona Maria care vine să vă întrebe, pe voi regele, 
pentru ce sfatul, jugul, dacă vreţi, al unei nobile spaniole, al 
unei femei care vă iubeşte, este mai ruşinos şi mai greu 
decât jugul impus lui don Pedro de Mothril, jugul pus unui 
rege creştin de către un maur? 

Don Pedro strânse pumnii înfuriat. 

— Fără semne de nerăbdare, zise dona Maria, fără mânie, 
nu este nici momentul, nici locul. Vă aflaţi aici în castelul 
vostru, iar eu, supusa voastră, nu am venit, cred că 
înţelegeţi, să vă impun voinţa mea. De aceea, seniore fiind 
singurul stăpân aici, nu vă daţi osteneala să vă înfuriaţi. 
Leul nu dojeneşte furnica. 

Don Pedro nu era obişnuit cu asemenea proteste smerite 
din partea iubitei lui. Se opri înmărmurit. 

— De fapt, ce vrei doamnă? întrebă el. 

— Nimica toată, seniore. După cât se pare, iubiţi o altă 
femeie, e dreptul vostru; nu voi cerceta dacă faceţi bine sau 
rău, e dreptul vostru; nu sunt soţia voastră, şi chiar de-aş fi, 
mi-aş aminti câte necazuri şi chinuri le-aţi pricinuit pentru 
mine, celor ce v-au fost soţii. 

— Mă învinuieşti pentru asta? zise cu trufie don Pedro, 
care căuta prilejul să se înfurie. 

Dona Maria îi susţinu privirea cu hotărâre. 


— Nu sunt Dumnezeu, zise ea, ca să judec crimele regilor! 
Sunt o femeie, vie astăzi, moartă mâine, un atom, un suflu, 
nimicnicia. Însă am un glas şi mă folosesc de el ca să vă 
spun ceea ce nu veţi auzi decât de la mine. lubiţi, rege don 
Pedro, şi de fiecare dată când vi s-a întâmplat aşa ceva, un 
nor v-a trecut prin faţa ochilor şi v-a ascuns întregul 
univers... însă... văd că întoarceţi capul... Ce ascultați? Ce 
vă preocupă?. 

— Am crezut, zise don Pedro, că aud pe cineva mergând 
prin camera de-alături... dar nu, e cu neputinţă... 

— De ce cu neputinţă... totul e cu putinţă aici. Uitaţi-vă, 
sire... vă rog... Nu cumva ne ascultă cineva?. 

— Nu, nu există nici o uşă la camera aceea, şi n-am nici un 
servitor-cu mine. Poate că adierea serii să fi clătinat vreo 
uşă sau s-a mişcat cerceveaua de la fereastră. 

— Spuneam, reluă dona Maria, că, întrucât nu mai mă 
iubiţi, am luat hotărârea să mă retrag. 

Don Pedro făcu o mişcare. 

— Vă bucuraţi, îmi pare bine, spuse cu răceală dona 
Maria, tocmai pentru asta o şi fac. Mă voi retrage deci şi nu 
veţi mai auzi niciodată vorbindu-se de mine. Din clipa de 
faţă, seniore nu o veţi mai avea ca iubită pe dona Maria 
Padilla; cea care vă va face să aflaţi adevărul asupra 
situaţiei voastre nu este decât o umilă slujitoare. Aţi câştigat 
o bătălie, însă vi se va spune că alţii au câştigat-o pentru 
voi. Aliatul vostru, într-un asemenea caz, este stăpânul 
vostru şi v-o va dovedi mai devreme sau mai târziu. Prinţul 
de Wales a şi început să ceară sumele uriaşe ce i se 
datorează... Banii aceia nu-i aveţi, cei douăsprezece mii de 
lăncieri care au luptat pentru voi se vor întoarce împotriva 
voastră. Între timp fratele vostru a găsit ajutoare în Franţa; 
iar conetabilul, îndrăgit de toţi cei ce poartă un nume 
francez, se va întoarce însetat de răzbunare. Veţi avea de 
luptat împotriva a două armate. Ce le veţi opune în schimb? 
O armată de sarazini. O, rege creştin! Aveţi un singur mijloc 
să intraţi din nou în tagma prinților bisericii şi daţi cu 


piciorul acestui mijloc. Vreţi să atrageţi asupra voastră, în 
afară de armele pământeşti, mânia papei şi excomunicarea! 
Ţineţi seama că spaniolii sunt cucernici, vă vor părăsi. 
Vecinătatea maurilor a şi început să-i înspăimânte şi să-i 
dezguste. Şi asta încă nu e totul... omul care vă împinge 
spre prăbuşire n-o socoteşte deplină în tovărăşia mizeriei şi 
a degradării, adică în surghiun şi în decădere, el vrea să vă 
impună o căsătorie infamă, vrea să facă din voi un renegat. 
Dumnezeu mă aude, nu o urăsc, dimpotrivă o iubesc pe 
Aissa, o ocrotesc, o apăr ca pe o soră, căci îi cunosc inima şi 
îi cunosc viaţa. Chiar de-ar fi Aissa fiica unui rege sarazin, 
dar nu este, seniore, şi o voi dovedi, Aissa nu valorează mai 
mult spre a fi soţia voastră decât valorez eu, fiica unor vechi 
cavaleri ai Castiliei, eu, nobila moştenitoare a douăzeci de 
strămoşi care îi egalează pe regii creştini. Cu toate astea, v- 
am cerut eu vreodată să consfinţiţi dragostea noastră 
printr-o căsătorie? Sunt sigură că puteam s-o fac. Sunt 
sigură, rege don Pedro, pentru că m-aţi iubit! 

Don Pedro suspină. 

— Şi încă nu e totul. Mothril vă vorbeşte de dragostea 
Aissei, dar ce zic, poate v-o şi făgăduieşte. 

Don Pedro privea îngrijorat şi cu viu interes, ca pentru a 
prinde vorbele Mariei înainte de a fi rostite. 

— Vă făgăduieşte că ea vă va iubi, nu-i aşa? 

— Şi dacă ar fi aşa, doamnă! 

— S-ar putea să fie aşa, sire, şi meritaţi mai mult decât 
iubire. Există unele persoane în regatul vostru, şi aceste 
persoane sunt egalele Aissei, după câte cred, care au 
pentru voi mai mult decât adoraţie. 

Fruntea lui don Pedro se lumină; dona Maria făcea cu 
dibăcie să vibreze fiecare coardă simţitoare a sufletului său. 

— Dar aflaţi, urmă dona Maria, că dona Aissa nu vă va iubi, 
pentru că iubeşte pe altul. 

— E adevărat? strigă don Pedro furios. Nu e cumva o 
calomnie? 


— E atât de puţin calomnie, seniore, încât dacă aţi întreba- 
o chiar acum pe Aissa, dacă aţi întreba-o mai înainte de a fi 
putut lua legătura cu mine, v-ar spune cuvânt cu cuvânt 
cele ce v-am spus eu. 

— Spune, doamnă, spune. Făcând acest lucru îmi aduci un 
adevărat serviciu. Aissa iubeşte pe cineva... Pe cine iubeşte? 

— Pe un cavaler din Franţa care se numeşte Agenor de 
Mauleon. 

— Solul care mi-a fost trimis la Soria. Şi Mothril ştie? 

— Ştie... 

— Garantezi? 

— O jur. 

— Şi inima îi este prinsă în aşa fel încât făgăduindu-mi 
dragostea ei a fost din partea lui Mothril o minciună 
sfruntată, o trădare mârşavă? 

— O minciună sfruntată, o trădare mârşavă. 

— Poţi s-o dovedeşti, senora? 

— De îndată ce îmi veţi porunci, seniore. 

— Mai spune-mi odată, ca să mă conving. 

Dona Maria îl domina pe rege cu întreaga-i trufie. Îl ţinea 
în frâu prin orgoliu şi prin gelozie. 

— Pe Dumnezeu!” mi-a spus adineaori Aissa, iar vorbele ei 
îmi răsună încă în urechi „vă jur că, în cazul în care don 
Pedro m-ar ţine în puterea lui şi mi-ar impune dragostea sa, 
vă jur că voi avea totdeauna un pumnal ca să-mi străpung 
inima sau un inel ca al vostru din care să sorb otrava 
dătătoare de moarte”. Şi îmi arăta inelul acesta pe care îl 
port în deget, seniore. 

— Inelul acesta... zise don Pedro cu groază... Ce conţine 
oare acest inel, senora? 

— Conţine o otravă cu efect imediat, seniore. Îl port de 
aproape doi ani, pentru a-mi asigura eliberarea trupului şi a 
sufletului, în cazul în care, într-o zi, când voia neştiută a 
destinului pe care vi l-am urmat cu atâta credinţă, mă va da 
pe mâna duşmanilor voştri. 


Don Pedro simţi un fel de remuşcare văzând acest eroism 
atât de simplu şi atât de mişcător. 

— Ai o inimă nobilă, Maria, zise el, şi n-am iubit niciodată o 
femeie aşa cum te-am iubit pe dumneata... însă soarta 
amară e încă departe... poţi trăi! 

„M-a iubit! gândi Maria îngălbenind, însă fără să se 
trădeze. N-a mai spus mă iubeşte!” 

— Acestea sunt gândurile Aissei? reluă don Pedro după o 
clipă de tăcere. 

— În întregime, seniore. 

— Asta este idolatrie faţă de cavalerul francez. 

— Este o iubire asemănătoare cu aceea pe care am avut-o 
şi eu pentru voi, răspunse dona Maria. 

— Pe care ai avut-o? zise don Pedro care se dovedi a fi mai 
slab de înger decât metresa lui, dezvăluindu-şi rana la 
prima durere. 

— Da, seniore. 

Don Pedro încruntă din sprâncene. 

— Voi putea s-o întreb pe Aissa?. 

— Când veţi dori. 

— Are să vorbească în faţa lui Mothril? 

— Da, seniore, în faţa lui Mothril. 

— Va spune toate amănuntele iubirii ei? 

— Va mărturisi chiar ceea ce face ruşinea unei femei. 

— Maria! strigă don Pedro cu o izbucnire grozavă, Maria, 
ce-ai spus! 

— Adevărul. Eu spun totdeauna adevărul, răspunse ea fără 
ocolişuri. 

— Aissa dezonorată... 

— Aissa, pe care unii vor s-o aşeze alături de voi pe tron şi 
să o vâre în patul vostru, este logodnica seniorului de 
Mauleon prin legături pe care numai Dumnezeu le poate 
rupe, căci sunt legăturile unei căsătorii desă-vârşite... 

— Maria! Maria! spuse regele ameţit de furie. 

— Vă datoram această ultimă mărturisire... Eu sunt aceea 
care, la rugămintea ei, l-am introdus pe francez în camera 


unde Mothril o ţinea închisă, şi tot eu, ocrotindu-le iubirea, 
trebuia să-i unesc pe pământul Franţei. 

— Mothril! Mothril! toate pedepsele vor fi prea uşoare, 
toate caznele prea blânde pentru a te face să ispăşeşti acest 
mârşav atentat! Cheam-o la mine pe Aissa, doamnă, te rog. 

— Seniore, mă duc... Însă mai gândiţi-vă, vă rog. Am 
trădat taina acelei fete ca să slujesc interesele şi onoarea 
regelui meu... Nu ar fi mai bine să vă mulţumiţi cu spusele 
mele? Nu puteţi să mă credeţi fără această dovadă care ar 
face-o să roşească pe biata copilă? 

— Ah! Şovăi, înseamnă că mă înşeli! 

— Seniore, nu şovăi, încerc să redau puţină încredere 
Maiestăţii Voastre. Această dovadă o vom avea destul de 
bine peste câteva zile fără tărăboi, fără un scandal care ar 
pierde-o pe fată. 

— Dovada aceasta o vreau imediat, te somez să mi-o 
procuri numaidecât sub pedeapsa de a nu fi crezute 
învinuirile ce le aduci. 

— Seniore, mă supun, zise Maria cu multă mâhnire. 

— "Te aştept cu nerăbdare, doamnă. 

— Seniore, veţi fi ascultat. 

— Dacă ai spus adevărul, dona Maria, mâine nu va mai 
exista în Spania nici un maur care să nu fie proscris sau 
alungat. 

— În cazul acesta mâine, seniore, veţi fi un mare rege, iar 
eu, o biată fugară, o biată părăsită, voi aduce mulţumiri 
cerului pentru marea fericire ce mi-ar dărui-o pe lumea 
asta, anume siguranţa propăşirii voastre. 

— Senora, văd că ai îngălbenit, te clatini, vrei să chem pe 
cineva? 

— Nu chemaţi, sire... Nu... Mă voi înapoia în camera 
mea... Am cerut să-mi aducă vin şi mi-am pregătit o băutură 
răcoritoare care mă aşteaptă pe masa mea. Sunt 
înfierbântată şi de îndată ce-mi voi potoli setea, mă voi simţi 
destul de bine; nu vă mai gândiţi deci la mine, vă rog. Însă 
vă jur, zise deodată Maria repezindu-se spre camera de 


alături, vă jur că a fost cineva aici; de astă dată nu mă înşel, 
am auzit mersul unui om... 

Don Pedro luă o făclie, Maria o alta şi amândoi năvăliră în 
camera aceea; era pustie şi nimic nu trăda că ar fi trecut 
cineva pe acolo. 

Doar o portieră se mai mişca încă în partea uşii din afară, 
despre care vorbise Hafiz. 

— Nimeni! zise Maria surprinsă, totuşi am auzit destul de 
bine. 

— 'Ţi-am spus eu, era cu neputinţă... O! Mothril! Mothril! 
Ai să vezi ce răzbunare te aşteaptă în urma trădării tale. 
Zici că te înapoiezi, doamnă? 

— Nu-mi trebuie decât timpul s-o înştiinţez pe Aissa şi 
pornesc înapoi pe drumul secret. 

Vorbind astfel, dona Maria se despărţi de rege care, în 
febra lui nepotolită, aproape confundă recunoştinţa 
serviciului adus cu amintirea iubirii trecute. 

Aceasta pentru că dona Maria era într-adevăr o femeie 
frumoasă şi pătimaşă, o femeie pe care n-o puteai uita când 
ai văzut-o odată. 

Trufaşă şi îndrăzneață, impunea respectul, smulgea 
iubirea. Nu odată acest rege despotic tremurase văzând-o 
că se supără, şi încă şi mai des inima-i plictisită bătuse în 
aşteptarea venirii ei. 

Astfel că atunci când plecă după ce dăduse explicaţiile 
cuvenite, don Pedro voi să alerge după ea spre a-i spune: 
„Ce importanţă are Aissa, ce importantă au micile laşităţi ce 
se urzesc în umbră, tu eşti cea pe care o iubesc, tu eşti 
fructul pe care îl doreşte cu atâta înfocare setea mea.” 

Însă dona Maria tocmai închisese uşa de fier, şi regele nu 
mai auzi nimic decât fâşâitul rochiei sale atingându-se de 
pereţi şi trosnetul crengilor uscate ce se zdrobeau sub paşii 
ei. 

LVIII INELUL MARIEI ŞI PUMNALUL AISSEI Piciorul lui 
Mothril atinsese, foarte uşor podeaua atunci când dona 
Maria crezuse că aude pe cineva umblând prin cameră. 


Mothril îşi scosese sandalele ca să poată veni până la 
draperie şi să asculte ce se urzea împotriva lui. 

Destăinuirea secretului Aissei îl umpluse de groază. Că 
dona Maria nutrea o ură neimpăcată împotriva lui, nu mai 
încăpea nici o îndoială; maurul era sigur că ea căuta să-l 
piardă ponegrindu-i politica, dându-i la iveală ambiția; însă 
ceea ce nu putea îndura era ideea că don Pedro avea să 
devină nepăsător faţă de Aissa. 

Aissa, logodită cu Mauleon, Aissa lipsită de prețuirea ce i-o 
dădea castitatea, devenea pentru don Pedro un obiect fără 
farmec şi fără valoare; şi a nu-l mai atrage pe don Pedro 
prin iubirea Aissei era ca şi când i-ar fi scăpat din mână 
frâul care struneşte un bidiviu sălbatic. 

Pete câteva clipe întreaga schelărie înălţată cu atâta trudă 
avea să se prăbuşească. Aissa, sigură de a fi ocrotită, avea 
să vină împreună cu tovarăşa ei să-i dezvăluie lui don Pedro 
întreaga taină... Atunci dona Maria îşi recăpăta toate 
drepturile, atunci Aissa le pierdea pe ale ei, atunci Mothril, 
ruşinat, huiduit, alungat, batjocorit ca un şarlatan ticălos, 
lua, împreună cu compatrioţii lui, drumul jalnic al pribegiei; 
şi aceasta numai în cazul când n-ar fi fost azvârlit chiar de 
la început în mormânt de către uraganul mâniei regale. lată 
aşadar ce se perinda prin faţa ochilor maurului în vreme ce 
Maria îi vorbea lui don Pedro, iar vorbele ei cădeau una 
câte una ca nişte picături de plumb topit pe rana vie a 
acestui ambițios. 

Gâfâind, buimăcit, când rece ca marmura, când fierbinte 
ca pucioasa în fierbere, Mothril se întreba pentru ce, 
apucând pumnalul care nu dăduse greş niciodată, nu-l 
ucidea dintr-o singură lovitură pe stăpânul care asculta şi 
pe clevetitoarea care vorbea; adică pentru ce nu-şi salva 
viaţa şi cauza. 

Dacă don Pedro ar fi avut lângă el un alt înger păzitor 
decât Maria, acel înger n-ar fi întârziat să-l înştiinţeze ce 
primejdie groaznică îl păştea în momentul acela. 


Deodată mintea lui Mothril se lumină, sudoarea ce i se 
scurgea de pe frunte se împuţina şi nu mai era atât de rece. 
Două cuvinte rostite de Maria îi deschiseseră calea spre 
scăpare şi îi dădură totodată ideea crimei. 

O lăsă deci să termine în linişte şi ea putu astfel să-i spună 
lui don Pedro tot ce gândea, şi abia după ultimele cuvinte 
ale convorbirii, atunci când nu mai avea nimic de aflat, 
Mothril ieşi din ascunzătoare, iar draperia se mişcă în lumia 
lui, aşa după cum băgaseră de seamă don Pedro şi dona 
Maria. 

Odată ajuns afară, Mothril se opri câteva clipe, făcându-şi 
următoarea socoteală: 

— Prin coridorul secret ei îi va trebui de trei ori mai mult 
timp decât voi face eu ca să intru în cameră prin grădină. 

— Hafiz, spuse el bătându-l pe umăr pe tânărul tigru care 
pândea fiecare din poruncile sale, aleargă până la intrarea 
în coridor, opreşte-o pe dona Maria când se va înfăţişa, 
cere-i iertare ca şi când ai fi cuprins de remuşcări, 
învinuieşte-mă dacă vrei, mărturiseşte, destăinuie... fă tot 
ce crezi de cuviinţă, dar opreşte-o cinci minute, înainte de a 
intra în coridor. 

— Bine, stăpâne, zise Hafiz. 

Căţărându-se ca o şopârlă pe coloana de lemn din grădină, 
intră în gangul unde se şi auzeau apropiindu-se paşii donei 
Maria. 

Între timp Mothril făcu înconjurul grădinii, urcă scara spre 
coridor şi pătrunse la dona Maria. 

Într-o mână ţinea pumnalul, în cealaltă un mic flacon de 
aur pe care-l scosese dintr-un buzunăraş ce-l avea la 
cingătoare. 

Când intră, ceara pe jumătate consumată se scurgea peste 
marginea lumânării, iar Aissa, cu ochii închişi, dormea 
liniştită pe perne. De pe buzele-i întredeschise, odată cu 
parfumul respirației se răspândea un nume scump. 

„Mai întâi ea, zise maurul cu o privire fioroasă... moartă, 
nu va mărturisi ce vrea dona Maria s-o facă să spună... Ol. 


Să-mi lovesc copila, murmură el... copila mea care 
doarme... căreia poate, dacă îmi alung teama, Cel prea Înalt 
îi rezervă o coroană, să mai aşteptăm... Să moară cel puţin 
ultima, să-mi mai păstrez încă un moment de speranţă.” 

Se îndreptă în grabă spre masă, luă cupa de argint încă pe 
jumătate plină cu băutura pregătită chiar de Maria şi turnă 
în ea întreg conţinutul flaconului de aur. 

„Maria, zise el în şoaptă, cu un zâmbet înfiorător, otrava 
pe care ţi-o torn nu valorează poate cât aceea pe care o 
ascunzi în inelul tău, însă noi sărmanii mauri suntem nişte 
barbari, aşa că îmi cer scuze; dacă băutura mea nu-ţi va 
plăcea, am să-ţi ofer pumnalul.” 

Abia termină când glasul rugător al lui Hafiz ajunse până 
la urechea lui odată cu glasul mai însufleţit al donei Maria 
care fusese oprită în gangul secret... 

— Fie-vă milă! zicea monstruosul copil, iertaţi-i tinereţei 
mele, nu ştiam ce mă îndemna să fac stăpânul meu. 

— Am să văd mai târziu, răspunse Maria, lasă-mă! Voi şti 
cum să mă informez şi să desprind din mărturiile ce se vor 
aduce despre tine adevărul pe care mi-l ascunzi. 

Mothril se duse să se ascundă înapoia draperiei care 
masca fereastra. Aşezat acolo, putea să vadă şi să audă 
totul, putea să se repeadă asupra Mariei când aceasta ar fi 
voit să iasă. 

Hafiz, alungat de ea, dispăru agale prin coridorul 
întunecos. 

Dacă ar fi privit cineva pe fereastră ar fi putut-o vedea pe 
Maria intrând în apartamentul ei şi contemplând-o cu o 
nespusă emoție pe Aissa cufundată în somn. 

„Am dezvăluit unui bărbat, zise ea, duioasa taină a 
dragostei tale, am ponegrit frumuseţea ta de porumbiţă, 
însă supărarea ce ţi-am pricinuit-o va fi în curând reparată, 
sărmană copilă! Dormi sub ocrotirea mea... dormi! le mai 
las încă un minut cu visele tale plăcute!” 

Făcu un pas spre Aissa. Mothril strânse pumnalul între 
degete. 


Însă mişcarea pe care o făcuse dona Maria o apropiase de 
masă, pe care văzu cupa de argint şi licoarea roşiatică ce-i 
îmbia buzele uscate. 

Luă cupa şi bău pe nerăsuflate. 

Ultima înghiţitură nu îi atingea încă cerul gurii când frigul 
mistuitor al morţii îi şi cuprindea inima. 

Se clătină, privirea îi deveni fixă, îşi apăsă mâinile pe 
piept, şi ghicind în această neînţeleasă durere o nouă 
năpastă, o nouă trădare poate, privi în juru-i cu nelinişte, cu 
groază, ca pentru a întreba singurătatea şi somnul, cei doi 
martori muţi ai suferinţei sale. 

Durerea izbucni în pieptu-i ca un incendiu, Maria se roşi, 
mâinile i se încleştară, i se părea că inima i se urca în gât şi 
deschise gura să scoată un țipăt. 

Iute ca fulgerul, Mothril preîntâmpină acest țipăt printr-o 
strânsoare de moarte. 

Maria se zbătu zadarnic în braţele lui, zadarnic muşcă 
degetele sarazinului care îi închidea gura. 

În vreme ce împiedica astfel braţele şi glasul nenorocitei, 
stinse lumânarea şi Maria căzu în acelaşi timp în întuneric 
şi în moarte. 

Picioarele ei izbiră câteva clipe podeaua, cu un zgomot 
care o trezi pe tânăra maură, tovarăşa ei. 

Aissa se ridică şi, voind să meargă prin întuneric se poticni 
de cadavru. 

Apoi căzu în braţele lui Mothril, care îi apucă mâinile şi o 
răsturnă lângă Maria sfâşiindu-i umărul cu o lovitură de 
pumnal. 

Scăldată în sânge, Aissa leşină. Atunci, Mothril smulse din 
degetul Mariei inelul în care era ascunsă otrava. 

Goli conţinutul în cupa de argint şi îl puse la loc în degetul 
victimei. 

Apoi, mânjind cu sânge pumnalul pe care tânăra maură îl 
purta la brâu, îl aşeză lângă Maria, în aşa fel încât degetele 
ei să-l atingă. 


Această dramă înfiorătoare fu adusă la îndeplinire în mai 
puţin timp decât îi trebuie şarpelui din Indii pentru a 
sugruma două gazele ce se joacă la soare prin ierburile 
unei savane. Pentru ca sarcina să fie îndeplinită în 
întregime, Mothril nu mai avea decât să se pună la adăpost 
de orice bănuială. 

Nimic nu era mai uşor. Intră prin grădina de-alături ca şi 
când s-ar fi înapoiat dintr-o inspecţie prin jurul castelului. 

Îi întrebă pe slujitorii regelui dacă acesta se culcase. 1 se 
răspunse că-l văzuseră pe rege plimbându-se cu un fel de 
nerăbdare prin apartamentul său. 

Mothril ceru să i se aducă perne, porunci unui slujitor să-i 
citească vreo câteva versete din Coran şi păru că se lasă 
pradă unui somn adânc. 

Hafiz, fără să-şi mai întrebe stăpânul, îl înţelesese, datorită 
instinctului. Se amestecă printre gărzile lui don Pedro cu 
seriozitatea lui obişnuită. Trecu astfel o jumătate de oră. În 
palat domnea cea mai mare tăcere. 

Deodată un țipăt sfâşietor răsună din capătul cel mai 
îndepărtat al coridorului regal, şi glasul regelui făcu să se 
audă aceste cuvinte înspăimântătoare: 

— Ajutor! ajutor! 

Toţi se repeziră spre coridor, gărzile cu săbiile scoase, 
servitorii cu prima armă ce le căzu la îndemână. 

Mothril, frecându-se la ochi şi ridicându-se ca şi când ar fi 
fost încă moleşit de somn, întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Regele! regele! răspunse mulţimea grăbită. 

Mothril se ridică şi porni după ceilalţi. Îl văzu înaintând în 
aceeaşi direcţie pe Hafiz care şi el se freca la ochi şi părea 
buimăcit de uimire. 

Îl văzură atunci pe don Pedro, cu o făclie în mână, pe 
pragul apartamentului donei Maria. Ţipa cât îl ţinea gura, 
era palid şi din când în când întorcea faţa spre cameră, 
înteţindu-şi gemetele şi blestemele. 


Mothril îşi făcu loc prin mulţimea care, tăcută şi 
tremurând, îl înconjura pe prinţul care aproape înnebunise. 

Zece făclii aruncau asupra coridorului lumina lor sângerie. 

— Priviţi! priviţi! strigă don Pedro... Moarte! moarte 
amândouă! 

— Moarte! repetă mulţimea în şoaptă. 

— Moarte! zise şi Mothril. Cine sunt moarte, seniore?. 

— Priveşte, sarazin neruşinat! zise regele al cărui păr i se 
zbârlea pe cap. 

Maurul luă o torţă din mâinile unui soldat, intră încet în 
cameră şi se dădu înapoi sau se prefăcu că se dă înapoi la 
vederea celor două cadavre şi a sângelui care mânjea 
lespezile. 

— Dona Maria! zise el... dona Aissa! strigă el... Allah! 

Mulțimea repetă înfiorată: „Dona Maria! dona Aissa! 
moarte!” 

Mothril îngenunche şi se uită la cele două victime cu o 
atenţie dureroasă. 

— Seniore, îi spuse el lui don Pedro care se clătina şi-şi 
sprijinea capul pe amândouă mâinile scăldate de sudoare... 
aici s-a făptuit o crimă, vă rog să porunciţi să se retragă 
toată lumea. 

Regele nu răspunse... Mothril făcu un semn, şi toţi cei de 
faţă ieşiră din cameră. 

— Seniore, repetă maurul pe acelaşi ton de stăruinţă 
prietenoasă, aici s-a făptuit o crimă. 

— Ticălosule! strigă don Pedro revenindu-şi în fire, iar te 
văd aici, pe tine care m-ai trădat!. 

— Seniorul meu suferă foarte mult de vreme ce îi 
maltratează astfel pe cei mai buni prieteni ăi săi, zise 
Mothril cu o nespusă blândeţe. 

— Maria!. Aissa!. Repeta don Pedro aiurind... moarte! 

— Seniore, vedeţi că eu nu mă plâng, zise Mothril. 

— Tu! să te plângi tu! Nemernicule! Şi de ce ai putea să te 
plângi?. 


— De faptul că văd în mâna donei Maria arma care a 
vărsat sângele ilustru al regilor mei, a ucis pe fiica 
stăpânului meu, marele calif. 

— E adevărat, murmură don Pedro... pumnalul se află în 
mâna donei Maria... dar ea însăşi... ea ale cărei trăsături 
oferă o înfăţişare atât de îngrozitoare, a cărei privire 
ameninţă, ale cărei buze spumegă, ea, dona Maria, pe ea 
cine a ucis-o?. 

— De unde vreţi să ştiu, seniore, eu care dormeam şi care 
am intrat aici în urma voastră. 

Şi sarazinul, după ce privi cu atenţie faţa învineţită a 
Mariei, clătină din cap fără să spună nimic, doar se uită 
curios la cupa încă plină pe jumătate. 

— Otravă! murmură el. 

Regele se aplecă deasupra cadavrului a cărui mână 
înţepenită o cuprinse cu groază. 

— Ah! strigă don Pedro, inelul e gol! 

— Inelul? repetă Mothril prefăcându-se surprins. Care 
inel? 

— Da, urmă regele, inelul cu otrava ucigătoare... Ah! 
priveşte! Maria s-a sinucis! făcu regele... Maria pe care o 
aşteptam, Maria care putea să mai spere încă în dragostea 
mea... 

— Nu, seniore, cred că vă înşelaţi, dona Maria era geloasă 
şi ştia de multă vreme că inima voastră tânjeşte după o altă 
femeie. Dona Maria, gândiţi-vă bine, seniore, trebuie să fi 
fost cuprinsă de spaimă şi rănită de moarte în mândria ei 
văzând că Aissa, pe care o chemaseţi vine la voi. După cei 
s-a potolit mânia, va fi preferat moartea în locul părăsirii... 
de altfel nu murea nerăzbunată, iar pentru o spaniolă, a se 
răzbuna este o plăcere cu mult mai de preferat vieţii. 

Cuvântarea aceasta era de o făţărnicie foarte iscusită; 
tonul de nevinovată încredere cu care fu rostită, îl 
impresiona o clipă pe don Pedro. Dar deodată fu cuprins de 
durere, de ură, şi strigă apucându-l pe Mothril de gât: 


— Mothril, tu minţi! Mothril, îţi baţi joc de mine. Pui 
moartea donei Maria pe seama regretului că am părăsit-o, 
dar tu ştii destul de bine, deşi te prefaci că nu ştii că o 
preferam tuturor pe dona Maria, nobila mea prietenă. 

— Seniore, nu spuneaţi aşa ceva zilele trecute, când o 
învinuiaţi pe dona Maria că vă plictiseşte. 

— Nu rosti asemenea cuvinte, blestematule, în prezenţa 
acestui cadavru! 

— Seniore, îmi voi înlănţui limba, îmi voi ridica viaţa 
înainte de a-i produce vreo neplăcere regelui meu, însă aş 
dori să-i alin durerea şi mă silesc s-o fac ca un prieten 
credincios. 

— Maria! Aissa! zise don Pedro aproape înnebunit... Dau 
regatul meu pentru a răscumpăra o singură oră din viaţa 
voastră! 

— Dumnezeu face bine ce face, murmură tânguitor 
maurul. Mi-a răpit bucuria bătrânelor mele zile, floarea 
vieţii mele, perla de nevinovăție care îmi îmbogăţea casa. 

— Păgânule, strigă don Pedro căruia aceste vorbe, 
aruncate într-adins, îi trezeau egoismul şi prin urmare 
furia, mai vorbeşti de nevinovăția şi de neprihănirea Aissei, 
tu care cunoşteai dragostea ei pentru cavalerul francez; tu 
care-i cunoşteai dezonoarea. 

— Eu, răspunse maurul cu glas sugrumat... eu cunoşteam 
dezonoarea donei Aissa, Aissa era dezonorată Ah! făcu el cu 
un urlet de mânie, care deşi era prefăcut nu era mai puţin 
înfiorător, cine a spus asta? 

— Aceea pe care ura ta nu o va mai păgubi cu nimic, aceea 
care nu minţea, aceea pe care moartea mi-a răpit-o. 

— Dona Maria! făcu sarazinul cu dispreţ. Avea tot 
interesul s-o spună... putea foarte bine s-o spună ca să-şi 
apere dragostea, putea foarte bine să calomnieze din 
răzbunare pentru că a ucis din răzbunare. 

Don Pedro rămase tăcut şi gânditor în faţa unei atât de 
logice şi îndrăzneţe învinuiri. 


— Dacă dona Aissa nu era străpunsă de o lovitură de 
pumnal, adăugă Mothril, poate că ar fi venit cineva să ne 
spună că a voit s-o asasineze pe dona Maria. 

Acest din urmă argument depăşea toate limitele 
îndrăznelii. Don Pedro nu scăpă prilejul să se folosească de 
el. 

— Şi de ce nu, zise el... Dona Maria îmi destăinuise taina 
maurei tale, aceasta nu putea oare să se fi răzbunat pe 
aceea care a bârfit-o? 

— 'Ţineţi seama, răspunse Mothril, că inelul donei Maria e 
gol... Or, cine l-a golit dacă nu ea însăşi... Sire, sunteţi 
destul de orb deoarece nu vedeţi că prin moartea acestor 
două femei Maria v-a înşelat. 

— Cum aşa? Trebuia să-mi aducă dovada, să mi-o aducă pe 
Aissa pentru a-mi repeta cuvintele Mariei. 

— A venit? 

— A murit. 

— Pentru că de venea trebuia să dovedească, şi nu avea 
cum să dovedească. 

Şi de astă dată don Pedro lăsă capul în jos, rătăcit prin 
acest întuneric îngrozitor. 

— Adevărul! murmură el. Cine-mi va spune adevărul? 

— Vi-l spun eu. 

— Tu, strigă regele cu o înteţire de ură. Tu eşti un monstru 
care ai prigonit-o pe dona Maria, care ai voit să mă faci s-o 
părăsesc, tu i-ai pricinuit moartea... Ei bine! Ai să dispari 
din statele mele, ai să apuci drumul pribegiei, iată singurul 
hatâr pe care ţi-l pot face. 

— 'Tăcere, seniore! O minune, zise Mothril, fără a 
răspunde la această izbucnire violentă a lui don Pedro, 
inima donei Aissa bate sub mâna mea, trăieşte, trăieşte! 

— Trăieşte, strigă don Pedro, eşti sigur? 

— Îi simt bătăile inimii. 

— Poate că rana nu e mortală... un medic!. 

— Niciunul dintre creştini, spuse Moithril cu o autoritate 
sumbră, nu va atinge cu mâna lui o nobilă fiică a neamului 


meu. Aissa s-ar putea să fie salvată, dar dacă va fi, nu va fi 
decât de mine. 

— Salveaz-o, Mothril, salveaz-o... Ca să vorbească... 

Mothril aţinti asupra regelui o privire pătrunzătoare. 

— N-a veţi nici o grijă, monseniore, va vorbi. 

— Ei bine! Mothril, atunci vom vedea. 

— Da, seniore, vom vedea dacă eu sunt un calomniator şi 
dacă Aissa e dezonorată. 

Don Pedro, care se afla în genunchi în faţa celor două 
cadavre, privi faţa înfiorătoare a Mariei, contractată de o 
moarte hidoasă, apoi faţa liniştită şi blândă a Aissei, 
adormită în leşinul ei. 

„De fapt, îşi zise el, dona Maria era destul de geloasă şi îmi 
aduc aminte că odinioară nu i-a luat apărarea Blanchei de 
Bourbon, pe care am pus s-o ucidă din pricina ei”. 

Se ridică, nemaivoind să o privească decât pe tânăra fată. 

— Salveaz-o, Mothril, îi spuse el sarazinului. 

— Nu vă temeţi, seniore, dacă vreau eu să trăiască, va trăi. 

Don Pedro se retrase cuprins de un fel de groază 
superstiţioasă şi i se păru că spectrul donei Maria se ridica 
de jos şi îl urmărea pe coridor. 

— Dacă fata va fi în stare să vorbească, zise el, adu-o la 
mine, sau trimite să mă înştiinţeze, vreau să-i pun câteva 
întrebări. 

Fu ultimul lui cuvânt. Se înapoie în camera lui fără 
regrete, fără dragoste, fără speranţă. 

Mothril porunci să se închidă uşile, trimise pe Hafiz să 
culeagă câteva plante de leac a căror zeamă o stoarse peste 
rana Aissei, rană pe care pumnalul lui atât de dibaci o 
făcuse cu îndemânarea cuţitului unui chirurg. 

Aissa îşi veni în fire de îndată ce Mothril îi dădu să respire 
câteva esențe aromate puternice. Era slăbită, dar memoria- 
i reveni odată cu forţele, şi primul lucru pe care-l făcu 
trezindu-se la viaţă fu să scoată un țipăt de groază. 

Zărise corpul neînsufleţit al Mariei Padilla, zăcând la 
picioarele ei, cu privirea încă plină de ameninţare şi de 


deznădejde. 

LIX ÎNCHISOAREA CONETABILULUI În timpul acesta 
Duguesclin fusese condus la Bordeaux, reşedinţa prinţului 
de Wales, unde era tratat cu cele mai mari atenţii, însă ca 
un prizonier care este supravegheat îndeaproape. 

Castelul în care îl închiseseră avea un guvernator şi un 
temnicer. O sută de soldaţi bine înarmaţi făceau de pază şi 
nu lăsau pe nimeni să pătrundă la conetabil. 

Cu toate astea, ofiţerii cei mai de vază ai armatei engleze 
considerau drept o cinste să-i facă vizite prizonierului. Jean 
Chandos, seniorul de Albert şi principalii seniori din 
Guienna obţinuseră învoiala să prânzească şi să cineze 
adesea cu Duguesclin, care, bun comesean şi tovarăş vesel, 
îi primea cum nu se poate mai bine şi, ca să-i trateze cum se 
cuvine, împrumuta bani de la lombarzii din Bordeaux în 
contul proprietăţilor sale din Bretania. 

Puțin câte puţin conetabilul potoli bănuielile garnizoanei. 
Părea să se simtă bine în închisoarea lui şi nu-şi manifesta 
cu nimic dorinţa de a fi liber. 

Când prinţul de Wales venea pe la el şi-l întreba râzând ce 
se mai aude cu răscumpărarea: 

— E pe calea cea burfă, monseniore, răbdare, zicea el. 

Prinţul îşi destăinui atunci necazurile sale. Duguesclin, cu 
francheţea lui obişnuită, îl învinuia de a-şi fi pus geniul şi 
puterea în slujba unei cauze atât de nedrepte ca aceea a lui 
don Pedro. 

— Cum se poate, zicea el, ca un cavaler de rangul şi cu 
meritele voastre să se coboare până acolo încât să apere un 
jefuitor, un ucigaş, un renegat încoronat? 

— Raţiune de stat, răspundea prinţul. 

— Şi dorinţa de a nelinişti Franţa, nu-i aşa? i-o întorcea 
conetabilul. 

— Vai! seniore Bertrand, nu mă face să vorbesc despre 
politică, zicea prinţul. 

Şi râdeau amândoi. 


Uneori ducesa, soţia prinţului, îi trimitea lui Bertrand 
răcoritoare, daruri lucrate de mâna ei, şi aceste plăcute 
atenţii îi făcea mai uşoară prizonierului şederea în 
fortăreață. 

Însă nu avea pe lângă el pe nimeni căruia să-i 
destăinuiască necazurile lui şi aceste necazuri erau destul 
de mari. Vedea cum se scurgea timpul, îşi dădea seama că 
armata aceea, adunată cu atâtea greutăţi, se împrăştia zi cu 
zi, fiind mult mai greu să o strângă din nou atunci când ar fi 
nevoie. 

Avea aproape sub ochii lui spectacolul captivităţii a o mie 
două sute de ofiţeri şi ostaşi, tovarăşii săi, prinşi la 
Navarette, sâmburele unei trupe de neînvins care, de-ar fi 
fost liberi, ar fi adunat cu mult zel rămăşiţele acelei mari 
puteri zdrobite într-o zi de o înfrângere neprevăzută. 

Se gândea adesea la regele Franţei, destul de stingherit 
desigur în momentul acela. 

Din fundul temniţei sale întunecoase, îl vedea pe bunul şi 
venerabilul rege plimbându-se cu capul plecat pe sub 
bolțile din grădina Saint-Pol, când tânguindu-se, când 
nădăjduind, şi murmurând ca şi împăratul August: 
„Bertrand! înapoiază-mi legiunile!” „Şi în vremea asta, 
adăuga Duguesclin vorbindu-şi singur, Franţa e sfâşiată de 
întoarcerea companiilor: Caverley, Cavalerii Verzi, 
asemenea unor lăcuste, rod rămăşiţele bietei recolte.” 

Apoi Duguesclin se gândea la Spania, la grosolanele 
abuzuri ale lui don Pedro, la situaţia nelămurită a lui 
Henric, răsturnat pentru totdeauna de pe tronul pe care 
abia pusese mâna. 

Atunci conetabilul nu se putea opri să nu învinuiască 
nepăsarea lipsită de vlagă a prinţului, care, în loc să-şi 
continuie cu înverşunare lucrarea începută, să-i închine 
viaţa şi averea, să ridice jumătate din lumea creştină 
împotriva necredincioşilor spanioli ce roiau în jurul lui don 
Pedro, îşi cerşea fără îndoială traiul pe lângă vreun castelan 
necunoscut. 


Când acest val de gânduri năpădea sufletul bunului 
conetabil, închisoarea i se părea nesuferită; privea 
zăbrelele de fier, cum privea Samson ţâţânile porţilor din 
Gaza, şi se simţea în putere să smulgă peretele i să-l ia pe 
umeri. 

Însă prevederea îl sfătuia imediat să se arate prietenos, şi 
cum la lealitatea lui bretonă Bertrand adăuga şireteniei 
normandului, cum era în acelaşi timp şi viclean şi puternic, 
conetabilul nu scosese niciodată atâtea strigăte de bucurie, 
nu băuse niciodată cu atâta sete ca în ceasurile acelea de 
descurajare şi de plictiseală. 

În felul acesta putu să-i înşele şi pe cei mai vigilenţi 
englezi. 

O autoritate superioară menținea totuşi în jurul 
prizonierului cea mai straşnică supraveghere. Prea mândru 
ca să se plângă, conetabilul nu ştia nici cui, nici cărei 
împrejurări să-i atribuie această desfăşurare de severităţi 
care mergeau până la a-i opri scrisorile ce i se trimiteau din 
Franţa. 

Curtea Angliei socotise prinderea lui Duguesclin ca unul 
din cele mai fericite rezultate ale izbânzii de la Navarette. 

Într-adevăr, conetabilul era singura piedică serioasă pe 
care englezii, comandaţi de un erou cum era prinţul de 
Wales, puteau s-o întâlnească în Spania. 

Regele Eduard, bine sfătuit, voia să-şi întindă încetul cu 
încetul puterea în această ţară frământată de războiul civil. 
Îşi dădea bine seama că don Pedro, aliat cu maurii, avea să 
fie detronat mai devreme sau mai târziu, că don Henric 
avea să fie învins şi ucis, în felul acesta nemairămânând nici 
un pretendent la tronul Castiliei; acesta devenea de-aici 
înainte o pradă uşoară pentru armata victorioasă a 
prinţului de Wales. 

Dar dacă Bertrand ar fi fost liber, lucrurile ar fi căpătat o 
altă înfăţişare: putea să intre din nou în Spania, să 
recucerească avantajul pierdut la Navarette, să-i 
izgonească pe englezi şi pe don Pedro, să-l instaleze pentru 


totdeauna pe Henric de Transtamare şi atunci ar fi căzut 
baltă planul de stăpânire care preocupa de cinci ani 
consiliul regelui Angliei. 

Eduard îi judeca pe oameni mai puţin cavalereşte decât 
fiul său. Presupunea că Duguesclin putea să evadeze, că 
dacă nu evada, putea să fie răpit; că fiind chiar prizonier, 
înlănţuit, neputincios între patru pereţi, putea să dea un 
sfat bun, un plan bun de invazie, o speranţă partidului 
învins. 

Ţinând seama de toate astea, Eduard dăduse pentru paza 
lui Duguesclin doi gardieni de o cinste încercată, 
guvernatorul şi temnicerul, care nu depindeau amândoi 
decât de autoritatea directă a marelui consiliu al Angliei. 

Eduard nu-i comunica prinţului de Wales, atât de nobil şi 
cinstit, gândurile ascunse ale sfetnicilor săi. Se temea ca nu 
cumva prinţul să opună vreo piedică printr-o rezistenţă 
mărinimoasă. 

Adevărul este că monarhul englez nu voia cu nici un preţ 
să-l elibereze pe prizonier prin răscumpărare, şi nădăjduia, 
câştigând timp, să-l scoată din mâinile prinţului de Wales, 
să-l aducă la Londra, unde Turnul părea, pentru o 
asemenea comoară, mult mai sigur decât castelul din 
Bordeaux. 

Cu siguranţă că dacă prinţul de Wales ar fi avut vreo ştire 
despre această hotărâre, l-ar fi pus pe Duguesclin în 
libertate mai înainte de a fi primit ordinul oficial. Astfel că la 
Londra se aştepta ca treburile Spaniei să se lămurească, 
don Pedro să pară bine înscăunat pe tron, Franţa să fie 
ţinută cu străşnicie în frâu, spre a putea printr-o lovitură de 
stat dată pe neaşteptate, printr-un ordin al marelui consiliu, 
să-l recheme pe prinţ la Londra împreună cu prizonierul 
său. 

Or, monarhul englez aştepta momentul prielnic. 

Cât despre Duguesclin, el nu simţea furtuna. Trăia ca 
încredere sub ocrotirea pe care o socotea atotputernică a 
învingătorului de la Navarette. 


Ziua atât de dorită de ilustrul prizonier lumină în sfârşit 
zăbrelele camerei sale. 

Seniorul de Laval sosise la Bordeaux cu răscumpărarea. 

Nobilul breton aduse la cunoştinţă prinţului de Wales 
intenţiile şi misiunea sa. 

Era ora prânzului. Soarele îşi trimitea razele pieziş în 
apartamentul conetabilului care, fiind singur în clipa aceea, 
privea cu tristeţe cum descresc razele pe peretele gol. 

Se auzi sunetul trâmbiţelor şi bătaia tobelor; Bertrand 
înţelese că avea să primească o vizită importantă. 

Prinţul de Wales intră la el, cu capul descoperit, cu faţa 
zâmbitoare. 

— Ei bine! senior conetabil, zise el, în vreme ce Duguesclin 
îl saluta punând un genunchi în pământ, nu doreai 
dumneata soarele? E frumos în dimineaţa asta. 

— Ca să spun drept, monseniore, răspunse Duguesclin, mi- 
ar plăcea mai mult cântecul privighetorilor din ţara mea 
decât chiţăitul şoarecilor din Bordeaux; dar faţă de cele 
făcute de Dumnezeu, omul nu are nici o putere. 

— Ba dimpotrivă, senior conetabil, uneori Dumnezeu 
propune şi omul dispune. Ai aflat veşti din ţara dumitale? 

— Nu, monseniore, făcu Bertrand cu glas emoţionat, într- 
atât de mult acest dulce nume răscolea deopotrivă 
îngrijorare şi plăcere în inima lui. 

— Ei bine! seniore conetabil, în curând vei fi liber: au sosit 
banii. 

Vorbind astfel, prinţul îi întinse mâna lui Bertrand care 
rămase înmărmurit, şi îl părăsi zâmbind. 

— Domnule guvernator, spuse el ofițerului însărcinat cu 
paza prizonierului, te rog să laşi să intre la conetabil 
prietenul şi banii ce-i sosesc din Franţa. 

Zicând aceste cuvinte, prinţul ieşi din castel. Guvernatorul, 
posomorât şi îngrijat, rămase singur cu conetabilul. 

Sosirea neaşteptată a lui Laval dăduse peste cap toate 
planurile consiliului Angliei, iar Duguesclin avea să fie liber 
în ciuda a tot ce se pusese la cale. 


Fără un ordin special al regelui Eduard, guvernatorul nu 
putea să se opună voinţei prinţului de Wales, şi acest ordin 
nu sosise. 

Cu toate astea, guvernatorul cunoştea gândurile ascunse 
ale consiliului Angliei; ştia că eliberarea conetabilului ar fi 
un izvor de nenorociri pentru patria sa şi un mare necaz 
pentru regele Eduard. Hotări deci să încerce să facă singur 
ceea ce guvernul nu putuse face încă, deoarece atât de 
repede se terminase expediţia lui Mauleon, atât de 
înflăcărat fusese zelul bretonilor în a-l elibera pe eroul lor. 

Aşadar guvernatorul, în loc să dea ordine temnicerului, 
aşa cum îi spusese prinţul de Wales, veni să-i ţină tovărăşie 
prizonierului. 

— lată-vă deci liber, senior conetabil, zise el, va fi o 
adevărată nenorocire pentru noi să vă pierdem. 

Duguesclin zâmbi. 

— În ce privinţă? întrebă el cu un aer zeflemist. 

— E o cinste atât de mare, senior Bertrand, pentru un 
simplu cavaler ca mine, să păzesc un războinic atât de 
vestit ca dumneavoastră. 

— Bine, bine! zise conetabilul cu hazul lui obişnuit, eu sunt 
dintre cei ce se lasă totdeauna prinşi în bătălie. Prinţul are 
să mă facă din nou prizonier, asta fără doar şi poate, şi 
atunci mă vei păzi din nou; căci, ţi-o spun sincer, eşti un bun 
paznic. 

Guvernatorul oftă. 

— Îmi mai rămâne o mângâiere, zise el. 

— Care? 

— Îi am în pază pe toţi tovarăşii voştri: o mie două sute de 
bretoni, prizonieri ca şi dumneavoastră... Stând de vorbă cu 
ei, am să vă pomenesc mereu numele. 

Duguesclin simţi cum îl părăseşte veselia la gândul că 
prietenii săi aveau să rămână prizonieri, în vreme ce el, 
ieşind din sclavie, avea să vadă din nou soarele ţării. 

— Acei vrednici tovarăşi, adăugă guvernatorul, vor fi 
mâhniţi văzându-vă că plecaţi; însă, prin grija ce le-o voi 


arăta, voi micşora plictiseala captivităţii lor. 

Urmă un nou oftat al lui Bertrand care, de astă dată, 
începu să cutreiere în tăcere lespezile camerei. 

— Vai! urmă guvernatorul, ce frumos privilegiu au geniul 
şi curajul! Un om valorează prin meritul său cât o mie două 
sute de oameni la un loc. 

— Cum aşa? întrebă Bertrand. 

— Vreau să spun, seniore, că suma adusă de seniorul de 
Laval ca să vă elibereze ar fi de ajuns să plătească 
despăgubirea celor o mie două sute de tovarăşi ai voştri. 

— Asta aşa e! murmură conetabilul, mai visător şi mai 
posomorât ca oricând. 

— E pentru prima oară, urmă englezul, când văd cu ochii 
mei cum un om poate valora cât o armată. Într-adevăr, cei o 
mie două sute de bretoni ai voştri, seniore conetabil, sunt o 
adevărată armată. Pe sfântul Gheorghe, seniore, dacă aş fi 
în locul vostru şi aşa bogat cum sunteţi, n-aş ieşi de aici 
decât ca un căpitan vestit, împreună cu cei o mie două sute 
de soldaţi ai mei! 

„lată un om de treabă, îşi zise Duguesclin gânditor; îmi 
arată care mi-e datoria... Într-adevăr, nu se cade ca un om, 
făcut din carne şi oase ca şi ceilalţi, să pună la o atât de 
mare cheltuială ţara lui cât pentru o mie două sute de 
creştini viteji şi cinstiţi.” 

Guvernatorul urmărea cu o privire atentă progresul 
insinuării sale. 

— Ascultă! zise deodată Bertrand, crezi că bretonii ar 
putea fi răscumpăraţi cu şaptezeci de mii de florini? 

— Sunt sigur, senior conetabil. 

— Şi că, primind această sumă, prinţul i-ar elibera? 

— Fără să se târguiască... 

— Garantezi dumneata? 

— Pe cinstea şi pe viaţa mea! zise guvernatorul tresărind 
de bucurie. 

— Bine. Atunci porunceşte, te rog să intre seniorul de 
Laval, compatriotul şi prietenul meu. Să vină şi scribul meu, 


cu tot ce-i trebuie ca să redacteze un înscris în bună regulă. 

Guvernatorul nu pierdu vremea; era atât de fericit încât 
uită că avea consemn să nu lase să intre la prizonier decât 
englezi sau navarezi, duşmanii săi fireşti. 

Îi transmise temnicerului uimit porunca lui Bertrand şi 
alergă el însuşi să-l înştiinţeze pe prinţul de Wales, LX 
RĂSCUMPĂRAREA Oraşul Bordeaux era plin de larmă şi 
forfotă pricinuite de sosirea seniorului de Laval cu cei patru 
catâri ai săi încărcaţi cu aur şi cu cincizeci de soldaţi 
înarmaţi purtând stindardele Franţei şi ale Bretaniei. 

O mare mulţime se ţinea după cortegiul impunător şi pe 
toate feţele se citea fie îngrijorarea şi ciuda, dacă era vorba 
de vreun englez, fie bucuria şi triumful dacă faţa era a unui 
gascon sau a unui francez. 

Seniorul de Laval culegea în treacăt felicitările unora, 
ocările grosolane ale celorlalţi. Dar atitudinea lui era calmă 
şi nepăsătoare; precedat de trâmbiţaşi, el mergea în 
fruntea cortegiului, cu o mână pe pumnal, cu alta pe frâul 
vânjosului său cal negru şi, cu viziera ridicată, despica 
valurile mulţimii curioase, fără a grăbi sau a încetini pasul 
calului în faţa vreunei piedici. 

Ajuns dinaintea castelului unde se afla prizonier 
Duguesclin, descălecă, dădu calul scutierilor şi le porunci 
celor patru conductori de catâri să dea jos lăzile pline cu 
bani. 

Oamenii se supuseră. 

În vreme ce aceştia ridicau una după alta cele patru poveri 
atât de grele, iar curioşii dădeau buzna în jurul escortei, un 
cavaler, cu viziera lăsată, fără să poarte vreo culoare sau 
blazon, se apropie de seniorul Laval şi îi spuse într-o 
franţuzească foarte corectă: 

— Domnule, veţi avea fericirea să-l vedeţi pe ilustrul 
prizonier, şi fericirea şi mai mare, de a-l pune în libertate, 
apoi îl veţi aduce în mijlocul vitejilor cavaleri ce vă urmează; 
eu, care sunt unul din prietenii buni ai conetabilului, poate 


n-am să am prilejul să stau de vorbă cu el. Aţi fi atât de bun 
să mă luaţi cu dumneavoastră în donjon? 

— Seniore cavaler, spuse contele de Laval, glasul vostru 
îmi mângâie plăcut urechile căci vorbiţi limba ţării mele, 
însă nu vă cunosc şi dacă aş fi întrebat de numele vostru, ar 
trebui să mint... 

— Aţi putea răspunde, zise necunoscutul, că sunt cavalerul 
de Mauleon. 

— Însă nu sunteţi, spuse îndată Laval, pentru că seniorul 
de Mauleon ne-a părăsit ca să treacă mai repede în Spania. 
— Vin din partea, sa, domnule, nu mă refuzaţi, vreau să-i 

spun numai un singur cuvânt conetabilului, unul singur... 

— Atunci spuneţi-mi cuvântul acela, i-l voi traasmite. 

— Nu pot să i-l spun decât lui, şi chiar şi aşa nici elnu mă 
poate înţelege decât dacă îi arăt faţa. Vă rog stăruitor, 
seniore de Laval, nu mă refuzaţi, în numelte onoarei 
armatelor franceze, fiind unul din cei mai zeloşi apărători ai 
ei, vă jur pe Dumnezeu. 

— Vă cred, domnule, zise contele, însă îmi arătaţi prea 
puţină încredere... ştiind cine sunt, adăugă el cu un 
sentiment de mândrie rănită. 

— Când veţi afla cine sunt, domnule conte, nu-mi veţi mai 
vorbi astfel... De trei zile mă aflu la Bordeaux, încercând în 
zadar să pătrund până la conetabil; nici aurul, nici şiretlicul 
nu au dat vreun rezultat. 

— Îmi sunteţi foarte suspect, răspunse contele de Laval şi 
nu-mi voi încărca pentru dumneavoastră conştiinţa cu o 
minciună. De altfel, ce interes aveţi să urcați până la 
conetabil, care va ieşi peste zece minute? Când peste zece 
minute va fi aici unde vă aflaţi dumneavoastră, îi veţi putea 
spune acel cuvânt atât de important... 

Străinul dădu semne de nerăbdare. 

— Mai întâi, zise el, nu sunt de părerea voastră, şi nu-l văd 
liber pe conetabil. Ceva îmi spune că ieşirea lui din 
închisoare va întâmpina mai multe greutăţi decât credeţi. 
De altfel chiar admițând că va ieşi peste zece minute, conte, 


aş câştiga acest timp pe drumul pe care vreau să pornesc; 
aş fi scutit de toate întârzierile ceremoniei de punere în 
libertate: vizita la prinţ, mulţumirile aduse guvernatorului, 
ospăţul de rămas bun. Vă rog, luaţi-mă şi pe mine... pot să 
vă fiu de folos. 

Străinul fu întrerupt în momentul acela de către temnicer, 
care ieşi în prag să-l poftească pe seniorul de Laval să intre 
în donjon. 

Contele se despărţi de solicitatorul său cu oarecare 
asprime. 

Cavalerul necunoscut, pe care i se părea că-l vede 
tremurând sub armură, se retrase lângă un stâlp, înapoia 
ostaşilor din escortă şi aşteptă, ca şi când nădăjduia mereu, 
până ce ultima ladă dispăru pe drumul donjonului. 

În vreme ce seniorul de Laval urca scara, prinţul de Wales 
era văzut trecând printr-un coridor deschis, care unea cele 
două aripi ale castelului, precedat de guvernator şi urmat 
de Chandos şi de câţiva ofiţeri. 

Învingătorul de la Navarette se ducea să-i facă o ultimă 
vizită lui Duguesclin. 

La apariţia prinţului de Wales, întreg norodul strigă: 
„Ura!” şi „Trăiască sfântul Gheorghe!” 

Trâmbiţele franceze sunară şi ele în cinstea eroului, care 
salută curtenitor. 

După care porţile se închiseră şi întreaga mulţime 
apropiindu-se de trepte, aştepta vorbind cu glas tare, 
ieşirea conetabilului. 

Inima bătea cu putere în pieptul ostaşilor bretoni, care 
aveau să-l vadă din nou pe marele lor căpitan şi care şi-ar fi 
dat cu toţii viaţa spre a-i câştiga libertatea. 

Se scurse o jumătate de oră; nerăbdarea celor de faţă 
începea să devină îngrijorare pentru bretoni. 

Cavalerul îşi freca mănuşa dreaptă de cea stângă. 

Prin coridorul deschis se văzu apărând Chandos care 
vorbea cu aprindere cu nişte ofiţeri ce păreau uluiţi şi 
zăpăciţi de uimire. 


Apoi, când poarta castelului se deschise din nou, în loc să 
apară eroul care acum era liber, se ivi seniorul de Laval. 
Palid, abătut, tremurând de emoție şi căutând cu privirile 
prin mulţime. 

Mai muiţi ofiţeri bretoni se repeziră în întâmpinarea lui. 

— Ce s-a întâmplat oare? întrebară ei cu nelinişte. 

— Vai! Un mare dezastru! O întâmplare nemaipomenită! 
răspunse contele... Dar unde o fi necunoscutul acela, cobea 
aceea? 

— lată-mă, zise cavalerul misterios, iată-mă... vă aşteptam. 

— Mai doriţi să-l vedeţi pe conetabil? 

— Mai mult ca oricând! 

— Atunci grăbiţi-vă, căci peste zece minute va fi prea 
târziu. Veniţi! veniţi! Căci acum e mai prizonier ca înainte. 

— O să vedem, răspunse necunoscutul urcând cu uşurinţă 
treptele înapoia contelui care îl trăgea după el. 

Temnicerul le deschise poarta zâmbind, şi întreaga 
mulţime adunată începu pe diferite tonuri să comenteze 
întâmplaroa care întârzia ieşirea conetabilului. 

— Ascultaţi, zise în şoaptă şeful bretonilor către ostaşii săi, 
ţineţi pumnul pe spadă şi fiţi cu ochii-n patru! 

LXI CUM ÎN LOC SĂ ÎNAPOIEZE UN PRIZONIER, 
GUVERNATORUL A ELIBERAT O ÎNTREAGĂ ARMATĂ 
Englezul nu se înşelase: îşi cunoştea prizonierul. 

Seniorul de Laval abia primise încuviințarea, să pătrundă 
în castel, abia se aruncase în braţele conetabilului, în sfârşit 
trecuse clipa de bucurie a revederii, că Duguesclin, privind 
lăzile urcate până în pragul camerei, exclamă: 

— Ce de bănet! dragul meu prieten. 

— Nicicând nu s-a putut strânge mai uşor o dare, răspunse 
seniorul de Laval care, mândru de compatriotul său, nu ştia 
cum să-i mai mărturisească respectul şi prietenia. 

— Vitejii mei bretoni şi dumneata cel dintâi, v-aţi sărăcit 
pentru mine. 

— Trebuia să fi văzut cum plouau monezile în punga 
colectorilor, adăugă seniorul de Laval, fericit să-i facă în 


necaz prin acest entuziasm guvernatorului englez care se 
înapoiase de la vizita făcută prinţului şi asculta nepăsător. 

— Şaptezeci de mii florini de aur, ce sumă! repetă 
conetabilul. 

— Ce sumă mare când este vorba s-o strângi, dar cât de 
mică este atunci când după ce ai strâns-o trebuie s-o dai! 

— Prietene, întrerupse Duguesclin, ia loc, te rog. Ştii că 
aici se află o mie două sute de compatrioți prizonieri ca şi 
mine? 

— Vai! da, ştiu. 

— Ei bine! am găsit mijlocul de a le reda libertatea. Din 
vina mea au fost prinşi, astăzi îmi voi ispăşi vina. 

— Cum aşa? întrebă cu uimire seniorul de Laval. 

— Ai avut bunăvoința, domnule guvernator, să-i spui 
scribului să urce? 

— E la uşă, seniore conetabil, zise englezul, aşteaptă 
porunca voastră. 

— Să intre. 

Guvernatorul bătu de trei ori din picior; temnicerul îl 
introduse pe scrib care, înştiinţat fără îndoială, pregăti 
pergament, pană, cerneală şi cinci degete lungi şi uscăţive. 

— Scrie ce am să-ţi dictez, prietene, zise conetabilul. 

— Aştept, monseniore. 

— Dictez: „Noi, Bertrand Duguesclin, conetabil al Franţei 
şi al Castiliei, conte de Soria, facem cunoscut prin prezentul 
înscris că simţim o mare remuşcare de a fi socotit, într-o zi 
de trufie nesăbuită, valoarea noastră personală la preţul a o 
mie două sute de buni creştini şi viteji cavaleri care, cu 
siguranţă, valorează mai mult decât noi”. 

Aici bunul conetabil se opri fără să ia seama la efectul pe 
care această introducere îl făcuse asupra fizionomiilor celor 
de faţă. 

Scribul scrise tot ce i se dicta. 

„Cerem cu umilinţă iertare lui Dumnezeu şi fraţilor noştri, 
urmă Duguesclin, şi pentru a ispăşi nebunia noastră, 
destinăm suma de şaptezeci de mii de florini răscumpărării 


celor o mie două sute de prizonieri făcuţi de Alteța Sa 
prinţul de Wales la Navarette, acel loc de tristă amintire”. 

— Vă angajaţi averea! exclamă seniorul de Laval, Este o 
mărinimie exagerată, seniore conetabil. 

— Nu, prietene, averea mea e de-acum risipită, şi nu pot s- 
o las săracă de tot pe doamna Tiphaine; şi aşa a suferit prea 
mult pentru mine. 

— Atunci cum faceţi? 

— Banii ce mi-i aduci sunt ai mei? 

— Desigur; însă... 

— E de ajuns. Dacă sunt ai mei, pot face cu ei ce vreau. 
Scrie, domnule scrib: „Destinez acestei răscumpărări cei 
şaptezeci de mii de florini pe care mi-i aduce seniorul de 
Laval”. 

— Dar, senior conetabil, strigă Laval înspăimântat, 
rămâneţi prizonier. 

— Şi acoperit de o glorie nepieritoare, întrerupse 
guvernatorul. 

— Asta e cu neputinţă, urmă Laval, mai gândiţi-vă 

— Ai scris? îl întrebă conetabilul pe scrib. 

— Da, monseniore. 

— Atunci dă-mi să semnez. 

Conetabilul luă pana şi semnă grăbit. 

În clipa aceea, trâmbiţele, anunţară sosirea prinţului de 
Wales. 

Guvernatorul puse grabnic mâna pe pergament. 

Când seniorul de Laval îl zări pe prinţul englez, alergă la 
el şi, îndoind genunchiul zise: 

— Seniore, am adus banii ceruţi pentru răscumpărarea 
domnului conetabil, îi primiţi? 

— Aşa cum mi-am dat cuvântul, şi cu dragă inimă, zise 
prinţul. 

— Banii aceştia, monseniore, sunt ai voştri, luaţi-i, urmă 
contele. 

— Un moment, spuse guvernatorul. Alteţa Voastră nu 
cunoaşte incidentul care s-a petrecut. Să binevoiască a citi 


acest pergament. 

— Pentru a-l anula, interveni Laval. 

— Pentru a face să fie adus la îndeplinire, zise conetabilul. 

Prinţul îşi aruncă privirile asupra documentului şi, cuprins 
de admiraţie, zise: 

— lată o faptă frumoasă, pe care aş fi voit s-o fac eu 

— N-ar fi avut rost, monseniore, reluă Duguesclin, căci 
eraţi învingător 

— Alteţa Voastră nu-l va reţine pe conetabill ! zise Laval. 

— Nu, desigur, dacă vrea să plece, zise prinţul. 

— Dar eu vreau să rămân, Laval, e de datoria mea, 
întreabă-i pe seniorii aceştia ce părere au. 

Chandos, Albert şi ceilalţi îşi mărturisiră cu glas tare 
admiraţia. 

— Atunci să se numere banii, spuse prinţul, iar 
dumneavoastră, domnilor, aveţi grijă să fie puşi în libertate 
prizonierii bretoni. 

Acesta fu momentul în care ieşiră căpitanii englezi; tot 
atunci Laval, pe jumătate nebun de durere, îşi aminti de 
prevestirea nefastă a cavalerului necunoscut şi alergă afară 
din castel spre a-l chema în ajutor. 

În castel, un ofiţer şi începuse să facă apelul prizonierilor; 
lăzile fuseseră golite, aurul stivuit în grămezi, când Laval se 
înapoie cu necunoscutul. 

— Spuneţi-i acum conetabilului ce aveţi de spus, şopti 
Laval la urechea cavalerului, în vreme ce prinţul vorbea 
prieteneşte cu Duguesclin, şi pentru că aveţi atâta putere, 
magică sau naturală, convingeţi-l să oprească pentru el 
banii răscumpărării în loc să-i dea altora. 

Necunoscutul tresări. Făcu doi paşi înainte şi pintenii lui 
de aur răsunară pe lespezi. 

La auzul zgomotului, prinţul se întoarse. 

— Cine este cavalerul acesta? întrebă guvernatorul. 

— Un prieten al meu, răspunse Laval. 

— Atunci să-şi ridice viziera şi să fie binevenit, întrerupse 
prinţul. 


— Seniore, zise necunoscutul cu un glas care la rându-i îl 
făcu pe Duguesclin să tresară; am făcut un jurământ să-mi 
ţin faţa acoperită, îngăduiţi-mi să-l îndeplinesc. 

— Să fie precum spui, senior cavaler, însă nu ai de gând să 
rămâi necunoscut şi pentru conetabil. 

— Pentru el ca pentru toţi, seniore. 

— În cazul acesta, interveni guvernatorul, va trebui să 
părăsiţi castelul, unde am ordin să nu las să intre decât 
persoane care îmi sunt cunoscute. 

Cavalerul se înclină ca pentru a arăta că era dispus să se 
supună. 

— Prizonierii sunt liberi, zise Chandos intrând în sală. 

— Adio, Laval, adio, spuse conetabilul cu o strângere de 
inimă care nu-i scăpă din vedere acestuia, căci îi apucă 
mâinile lui Bertrand zicând: 

— Pentru Dumnezeu! mai e încă timp, retrugeţi-vă 
cuvântul. 

— Nu, pe viaţa mea, nu, răspunse conetabilul. 

— Atât de puţin ţineţi la onoarea sa? întrerupse 
guvernatorul. Dacă nu este liber astăzi, peste o lună poate 
să fie. Bani se mai găsesc, dar prilejuri de glorie ca acesta 
nu se întâlnesc de două ori. 

Prinţul părea să aplaude, căpitanii îl imitau. 

Cavalerul necunoscut înaintă numaidecât cu multă 
seriozitate spre guvernator şi îi spuse cu un glas plin de 
măreție: 

— Dumneata însuţi, domnule guvernator, discreditezi 
gloria stăpânului dumitale, lăsându-l să facă ceea ce face. 

— Ce spuneţi, domnule, strigă guvernatorul îngălbenind, 
mă insultaţi! Eu să discreditez onoarea monseniorului! Vă 
declar că aţi minţit! 

— Nu arunca mănuşa înainte de a şti dacă e vrednică de 
mine s-o ridic. Domnule, afirm sus şi tare: Alteța Sa prinţul 
de Wales se comportă împotriva gloriei sale reţinându-l pe 
Duguesclin în acest castel. 


— Minţi! minţi! strigară glasurile furioase ale celorlalţi, în 
vreme ce spadele se mişcau în teacă. 

Prinţul îngălbenise şi el, atât de aspru şi nedrept părea 
atacul. 

— Cine îndrăzneşte oare să-mi impună voinţa? întrebă el. 
Nu cumva din întâmplare e un rege, ca să-i vorbească astfel 
unui fiu de rege? Conetabilul poate să-şi plătească 
răscumpărarea şi să plece. Dacă n-o plăteşte, rămâne. Mai 
simplu decât aşa nici că se poate... ce rost au tânguielile 
astea duşmăânoase? 

Cavalerul necunoscut nu se tulbură. 

— Monseniore, adăugă el, iată ce am auzit spunându-se pe 
unde am trecut: răscumpărarea conetabilului se va da; însă 
englezii se tem prea mult de el pentru a-l lăsa să plece. 

— Dumnezeule! Se spune asta? murmură prinţul. 

— Peste tot, monseniore. 

— Vedeţi că lumea se înşală, deoarece conetabilul este 
liber să plece... Nu-i aşa, conetabile? 

— Aşa e, monseniore, răspunse Bertrand, pe care îl 
frământa o nelinişte ciudată şi nelămurită din clipa în care 
auzise glasul cavalerului necunoscut. 

— Însă, zise guvernatorul, întrucât seniorul conetabil a 
dispus de suma destinată răscumpărării sale, ar trebui 
aşteptat până când va sosi o sumă asemănătoare. 

Prinţul rămase o clipă visător. 

— Nu, zise el în cele din urmă, conetabilul nu va aştepta. Îi 
fixez răscumpărarea la o sută de livre. 

Un murmur de admiraţie străbătu asistenţa. Bertrand voi 
să intervină; însă cavalerul necunoscut trecu între el şi 
prinţ. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! făcu el oprindu-l, cu mâna. 
Franţa va plăti de două ori pentru conetabilul ei; 
Duguesclin nu trebuie să rămână obligat faţă de nimeni. În 
sulul acesta se află câteva poliţe asupra casei lombardului 
Agosti din Bordeaux, care se ridică la suma de optzeci de 


mii de florini, plătibili la vedere. Mă duc chiar eu să ridic 
această sumă care va fi aici în mai puţin de două ore. 

— Iar eu, întrerupse prinţul cu mânie, vă spun că seniorul 
conetabil va ieşi din acest castel plătind o sută de livre, sau 
nu va ieşi deloc! Dacă seniorul Bertrand se simte jignit de a- 
mi fi prieten, s-o spună! Îmi amintesc totuşi că într-o zi m-a 
declarat tot atât de bun cavaler ca şi el. 

— Vai! monseniore, exclamă, conetabilul îngenunchind în 
faţa prinţului de Wales. Primesc cu atâta recunoştinţă încât, 
pentru a plăti cele o sută de livre, am să mă împrumut la 
căpitanii voştri. 

Chandos şi ceilalţi ofiţeri se grăbiră să-i întindă pungile, 
din care luă cât îi trebuia, apoi aduse cele o sută de livre 
prinţului, care îl îmbrăţişă spunându-i: 

— Sunteţi liber, senior Bertrand. Să se deschidă porţile şi 
să nu mai zică vreunul că prinţul de Wales se teme de 
cineva pe lumea asta. 

Guvernatorul, uluit, ceru să i se repete ordinul; 
nenorocitul jucase atât de prost, încât în loc de un singur 
prizonier, pierdea o întreagă armată împreună cu căpitanul 
ei. 

În vreme ce prinţul îşi întreba ofiţerii şi chiar pe Laval în 
privinţa misteriosului autor al acelei lovituri de stat, 
necunoscutul se apropie de Duguesclin şi îi şopti: 

— O falsă mărinimie te ţinea în închisoare, o falsă 
mărinimie te scoate din ea. lată-te liber, ne revedem peste 
cincisprezece zile lângă Toledo. 

Şi făcând o adâncă plecăciune în faţa prinţului de Wales, 
lăsându-l pe Bertrand buimăcit, dispăru. 

O oră mai târziu, cele mai amănunțite cercetări nu l-ar fi 
descoperit în oraşul pe care conetabilul, liber şi voios, îl 
străbătea triumfător împreună cu bretonii săi, ale căror 
urate se înălţau până la cer. 

Poate că o singură persoană nu se alătură cortegiului, ce îl 
urma pe Duguesclin aclamându-l. 


Era unul din ofiţerii prinţului de Wales, unul din şefii 
Marilor companii cărora li se zicea căpitani, şi care aveau 
dreptul să ia cuvântul în consiliu, cu toate că părerea lor nu 
era luată în seamă. 

Într-un cuvânt era un personaj dintre cunoştinţele 
noastre, cu viziera mereu lăsată, care, intrând în camera lui 
Bertrand împreună cu Chandos, i se păruse că recunoaşte 
glasul cavalerului necunoscut şi nu-l pierduse o clipă din 
vedere. 

Astfel că abia dispăruse cavalerul, că numitul căpitan 
adună câţiva dintre oamenii săi, le porunci să încalece 
pentru a descoperi urma fugarului, şi el însuşi, după ce 
luase unele informaţii, se avântă pe drumul spre Spania. 

LXII POLITICA LUI MUSARON În timpul acesta Agenor, 
împins de neostenita îngrijorare a îndrăgostitului lipsit de 
veşti de la iubită, Agenor înainta grăbit spre statele lui don 
Pedro. 

Pe drum, datorită unui oarecare renume pe care il 
adusese călătoria în Franţa, i se alăturaseră bretonii care, 
după plata răscumpărării, veneau să-l caute pe Duguesclin 
şi să lupte împreună cu el. 

Mai întâlni de asemenea şi un mare număr de cavaleri 
spanioli ce se duceau la întâlnirea fixată de Henric de 
Transtamare, care, după cum se spunea, trebuia să intre 
din nou în Spania şi căuta să intre în legătură cu prinţul de 
Wales care era nemulţumit de don Pedro. 

De fiecare dată când poposea într-un oraş sau într-un târg 
mai răsărit, Agenor se informa de Hafiz, de Gildaz şi de 
Maria Padilla, întrebând dacă nu văzuse cineva trecând un 
curier ce îl căuta pe un francez, sau o maură tânăra şi 
frumoasă urmată de doi slujitori şi îndreptându-se înspre 
graniţa Franţei. 

De fiecare dată când un răspuns negativ îi ajungea la 
ureche, tânărul înfigea cu mai multă putere pintenii în 
burta calului. 

Atunci, Musaron spunea pe tonul lui de filosof încrezut: 


— Domnule, iată o tânără pe care trebuie s-o iubiţi mult, 
căci ne pricinuieşte destule greutăţi. 

Tot mergând mereu, Agenor câştiga teren; tot informându- 
se mereu, ajunse să se lămurească. 

Îl mai despărţeau doar douăzeci de leghe de curtea de la 
Burgos. 

Ştia că o armată foarte devotată, foarte oţelită, destul de 
odihnită şi, prin urmare, primejdioasă pentru don Pedro, nu 
aştepta decât un semnal pentru a se aduna şi a opune 
învingătorului de la Navarette un nou cap de hidră mai 
muşcător şi mai veninos ca oricând. 

Agenor se întreba şi îl întreba şi pe Musaron dacă nu ar fi 
mai potrivit ca înainte de a continua orice tratative politice, 
să înceapă tratativele amoroase cu Maria Padilla. 

Musaron mărturisea că diplomaţia e bună, însă, pretindea 
că punând mâna pe don Pedro, pe Maria, pe Mothril şi pe 
Spania, însemna să fie cucerit Burgosul, în care Burgos nu 
se putea să nu pună mâna pe Aissa, daca s-ar mai fi aflat 
acolo. 

Aceasta îl liniştea îndeajuns pe Agenor şi mai făcea câteva 
leghe în plus. 

lată cum se strânse puţin câte puţin cercul sortit să-l 
înăbuşe pe don Pedro pe care starea înfloritoare îl orbea, 
iar intrigile favoriţilor îl făceau să se ocupe de nimicuri, 
atunci când era în joc o coroană. 

Musaron, cel mai încăpățânat dintre oameni, mai cu seamă 
de când se simţea bogat, nu îngăduia ca stăpânul lui să 
încerce măcar odată să se apropie de Burgos, să se închidă 
acolo şi să stea de vorbă cu dona Maria. 

Dimpotrivă, se folosi de descurajarea şi de nepăsarea lui 
amoroasă ca să-l ţină cât mai mult în mijlocul bretonilor şi al 
partizanilor lui Transtamare, astfel încât tânărul cavaler 
ajunse în curând şeful unui partid însemnat, atât prin 
importanţa misiunii sale în Franţa, cât şi prin râvna cu care 
întreținea spiritul războinic. 


Îi primea pe noii sosiți, ţinea mereu masa întinsă, 
coresponda cu conetabilul, şi cu fratele acestuia, Olivier, 
care se pregătea să treacă peste graniţă cinci mii de 
bretoni pentru a-i veni în sprijin fratelui său şi a-l ajuta să 
câştige prima bătălie. 

Musaron ajunsese tactician; petrecea zile întregi făcând 
planuri de bătălie şi socotind numărului de scuzi pe care ar 
fi putut să-i strângă Caverley de la ultima lor întâlnire, spre 
a avea mulţumirea că nu se înşală la primul prilej când l-ar 
mai prinde. 

Tocmai în mijlocul acestor dispoziţii războinice se întâmpla 
ca Agenor să primească o ştire importantă; cu toată 
vigilenţa lui Musaron, un emisar dibaci venise să-l anunţe 
pe Agenor despre plecarea lui don Pedro la castelul de 
petreceri şi despre dispariţia Aissei şi donei Maria care 
coincidea cu plecarea regelui. 

Acelaşi curier ştia că Gildaz murise pe drum şi că numai 
Hafiz ajunsese la dona Maria. 

Pentru a afla atâtea lucruri şi încă atât de lămurit, Agenor 
nu avusese nevoie decât să dea treizeci de scuzi unui om 
din împrejurimi, care luase legătura cu doica Mariei, mama 
sărmanului Gildaz. 

Astfel că atunci când Agenor află tot ce-l interesa, în ciuda 
lui Musaron, în ciuda tovarăşilor săi de arme, în ciuda 
tuturor, se aruncă pe unul din cei mai buni cai ai săi, pe 
care îl făcu să o ia spre acel castel pe care don Pedro îl 
alesese drept reşedinţă. 

Musaron ocări şi bombăni; însă plecă şi el spre castelul 
acela. 

LXIII DESPRE REUȘITA CRIMEI LUI MOTHRIL În castelul 
lui don Pedro, doliul se răspândi mai înfiorător şi mai 
zgomotos după ce ziua lumină apartamentul donei Aissa. 

Don Pedro nu se putu odihni, iar slujitorii săi pretindeau că 
l-ar fi auzit plângând. 

Mothril folosi noaptea într-un fel mai prielnic intereselor 
sale. Făcuse în aşa fel încât să distrugă până şi cea mai mică 


urmă a crimei lui. 

Rămas singur cu Aissa, dându-i cele mai duioase îngrijiri 
cu dibăcia celui mai priceput medic, încă de la începutul 
convorbirii cu ea modelase întocmai ca o ceară moale 
mintea încă şovăielnică a tinerei fete. 

Astfel că atunci când Aissa scosese un țipăt văzând corpul 
donei Maria, Mothril se prefăcu cuprins fără să vrea de 
groază şi aruncă o pelerină peste resturile neînsufleţite ale 
iubitei regelui. 

Apoi, văzând cum Aissa îl privea înspăimântată, murmură: 

— Biată copilă! mulţumeşte lui Dumnezeu care te-a salvat. 

— M-a salvat, pe mine? întrebă fata. 

— De la o moarte îngrozitoare, da, copilă scumpă. 

— Dar cine m-a lovit?. 

— Aceea a cărei mână mai ţine încă pumnalul tău 

— Dona Maria! Ea, atât de bună, atât de mărinimoasă! Cu 
neputinţă. 

Mothril zâmbi cu acea compătimire dispreţuitoare care 
impune totdeauna minţilor frământate de vreun mare 
interes. 

— Iubita regelui, mărinimoasă şi bună faţă de Aissa pe 
care regele o adoră!. Să nu crezi una ca asita, fiica mea. 

— Însă, zise Aissa, ea voia să mă îndepărteze de rege. 

— Pentru a te uni, spunea ea, cu cavalerul acela francez, 
nu-i aşa? întrebă maurul cu tonul lui liniştit şi mereu 
binevoitor. 

Aissa se ridică palidă văzând astfel că taina iubirii ei se afla 
în mâinile omului cel mai interesat s-o împiedice. 

— N-avea nici o teamă, urmă maurul. Ceea ce n-a putut 
face Maria din pricina geloziei şi a iubirii regelui, o voi face 
eu Aissa, zici că iubeşti, ei bine! Îţi îngădui şi chiar am să te 
ajut; nu-mi doresc nimic mai mult pe acest pământ decât ca 
fiica regilor mei să trăiască şi să fie fericită. 

Aissa, înmărmurită de a-l auzi vorbind astfel pe Mothril nu 
se putea opri să-l privească cu nişte ochi încă obosiţi de 
somnul morţii. 


„Mă înşală, îşi zise ea”. Apoi, gândindu-se la corpul donei 
Maria spuse: 

— Dona Maria a murit. 

— Să-ţi spun din ce cauză: regele te iubeşte cu patimă şi i- 
a comunicat acest lucru ieri donei Maria... ea s-a înapoiat în 
cameră cuprinsă de mânie şi de gelozie. Don Pedro 
propunea să se unească cu dumneata prin legături de 
căsătorie, ceea ce a fost totdeauna ambiția donei Maria... 
Atunci a renunţat la viaţă, a golit inelul în cupa de argint, şi 
pentru a nu te lăsa după ea triumfătoare şi regină, pentru a 
se răzbuna în acelaşi timp pe don Pedro şi pe mine care te 
iubim atât de mult fiecare în felul lui ţi-a luat pumnalul şi te- 
a lovit. 

— Poate pe când dormeam, căci nu mi-aduc aminte de 
nimic, zise Aissa. Un nor îmi acoperea vederea, auzeam un 
fel de tropăituri nelămurite şi nişte horcăituri înăbuşite... 
Mi se pare că m-am ridicat, când am simţit că m-a apucat 
cineva de mâini şi numaidecât răceala neîndurătoare a 
oţelului... 

— A fost ultima sforţare a duşmancei dumitale, a căzut 
lângă dumneata, numai că otrava fusese mai puternică 
pentru ea decât pumnalul pentru dumneata... Am mai găsit 
în dumneata o scânteie de viaţă, am reînsufleţit-o şi am avut 
astfel fericirea să te salvez. 

— O! Maria, Maria! murmură tânăra... erai bună totuşi... 

— Zici aşa pentru că ţi-a înlesnit dragostea cu Agenor de 
Mauleon, fiica mea, îi spuse Mothril cu glas scăzut şi cu o 
bunăvoință prea prefăcută pentru a nu ascunde o furie 
înăbuşită, pentru că l-a lăsat să pătrundă în apartamentul 
dumitale de la Soria. 

— Ştii asta?. 

— Ştiu tot... regele ştie şi el. Maria te bârfise faţă de don 
Pedro înainte de a te asasina. Dar s-a temut ca nu cumva 
calomnia să fie trecută cu vederea de rege şi să te ierte că 
ai aparţinut altuia; eşti atât de îngăduitor când iubeşti... 


astfel că ea a folosit fierul pentru a te suprima din lumea 
celor vii. 

— Regele ştie că Agenor?. 

— Regele e nebun de mânie şi de dragoste... regele, care 
l-a îndemnat pe Hafiz să te atragă la castel fără ca eu să 
ştiu ceva, regele, zic, va aştepta să te faci mai bine ca să te 
atragă din nou la el... Trebuie să-i trecem cu vederea, fiica 
mea, te iubeşte. 

— De astă dată voi muri, zise Aissa, căci mie n-o să-mi 
tremure mâna, pumnalul n-o să-mi alunece pe alături aşa 
cum a făcut mâna Mariei Padilla. 

— Tu, să mori! tu, idolul meu! tu, copila mea adorată! 
strigă maurul îngenunchind... Nu, vei trăi, ţi-am mai spus-o, 
vei trăi fericită binecuvântând pentru totdeauna numele 
meu. 

— Fără Agenor nu voi trăi. 

— Este de o altă religie decât a dumitale, fiica mea. 

— Voi îmbrăţişa religia lui. 

— Mă urăşte. 

— Te va ierta când nu te va mai vedea între mine şi el. De 
altfel ce-mi pasă mie... iubesc şi nu cunosc pe lume decât pe 
cel ce-l iubesc. 

— Nici chiar pe cel care te-a salvat pentru iubitul 
dumitale? zise cu smerenie Moithril şi cu o durere prefăcută 
care mişcă adânc inima fetei... Mă sacrifici, chiar când sunt 
în primejdie să mor pentru dumneata! 

— Cum aşa? 

— Negreşit. Aissa... vrei să trăieşti împreună cu don 
Agenor... te voi ajuta. 

— Dumneata! 

— Eu, Mothril, da, Aissa. 

— Mă amăgeşti... 

— Pentru ce? 

— Dovedeşte-mi că eşti sincer. 

— Foarte uşor... Te temi de rege, ei bine! Te voi împiedica 
să-l vezi pe rege. Asta te mulţumeşte? 


— Nu îndeajuns. 

— Înţeleg... doreşti să-l revezi pe francez. 

— Înainte de orice. 

— Să aşteptăm până vei fi în stare să suporţi călătoria şi te 
voi conduce la el, îi voi încredința viaţa mea. 

— Dar şi Maria mă conducea la el... 

— Desigur, ea avea tot interesul să scape de dumneata şi 
ar fi preferat să nu recurgă la un asasinat... În faţa lui 
Dumnezeu, în ziua când te înfăţişezi la judecata lui, 
asasinatul este o povară apăsătoare. 

Rostind aceste cuvinte cumplite, Mothril lăsă o clipă să se 
vadă pe faţa lui palidă suferinţa osândiţilor care nu mai 
găsesc în chinuri nici alinare, nici speranţă. 

— Ei bine! Atunci ce vei face? urmă Aissa. 

— Te voi ascunde până când te vei însănătoşi... apoi, după 
cum ţi-am spus adineaori, te voi uni cu seniorul de Mauleon. 

— Este tot ceea ce cer. Făcând acest lucru vei fi pentru 
mine o fiinţă divină... dar regele... 

— O! S-ar opune din toate puterile dacă ar pătrunde 
planul nostru... Moartea mea ar fi cel mai bun mijloc... dacă 
mor eu, vei fi a lui, Aissa. 

— Sau voi fi silită să mor. 

— Ai dori mai mult să mori decât să trăieşti pentru 
francez? 

— Nu... vai! nu... vorbeşte, vorbeşte! 

— Trebuie, scumpă copilă, dacă din întâmplare don Pedro 
ar veni să te vadă, să-ţi vorbească, să-ţi pună întrebări în 
legătură cu Agenor de Mauleon, trebuie, zic, să susţii cu 
tărie că dona Maria a minţit afirmând că îl iubeşti pe 
francezul acela, şi mai cu seamă că i-ai dăruit întreaga 
dumitale dragoste... În felul acesta regele nu-l va mai bănui 
pe francez, nu va mai supraveghea purtarea noastră, iar noi 
vom fi liberi şi fericiţi... Mai trebuie de asemenea. - şi asta, 
copila mea, e mai important ca orice - trebuie să-ţi aduni 
amintirile şi să spui următoarele: Dona Maria ţi-a vorbit 
înainte de a te lovi... te-a îndemnat, fără îndoială, să-i 


mărturiseşti regelui dezonoarea dumitale... dumneata 
atunci, ai refuzat... şi ea te-a lovit... 

— Nu-mi amintesc nimic, strigă Aissa, cuprinsă de teamă, 
cum ar fi fost orice suflet drept şi simplu la auzul acestei 
teorii drăceşti a maurului, nu vreau să-mi amintesc nimic. 
Nu vreau nici să neg dragostea mea pentru Mauleon, 
dragostea asta este lumina şi religia mea! Numele lui este 
steaua care mă călăuzeşte în viaţă! Mândră că îi aparţin, 
sunt atât de departe de a ascunde acest lucru încât aş vrea 
să-l strig în gura mare în faţa tuturor regilor de pe pământ. 
Nu te bizui pe mine pentru aceste minciuni. Dacă don Pedro 
mă va întreba, îi voi răspunde. 

Mothril învineţi. Această ultimă, această slabă piedică 
făcea de prisos omorul. Simpla încăpățânare a unei copile îi 
lega mâinile şi picioarele omului viguros care, în mersul lui, 
ar fi târât după el o lume întreagă. 

Înţelese că nu trebuia să mai stăruie. Făcuse o muncă de 
Sisif. Se chinuise să urce stânca până în vârful muntelui, 
dar stânca venea cu repeziciune înapoi. 

Muihril nu mal avea nici timp, nici mijloace ca s-o ia de la 
început. 

— Fiica mea, zise el, vei face cum vei crede de cuviinţă. 
Interesul dumitale, tălmăcit de dumneata, după inima 
dumitale, după capriciul dumitale, este singura lege pentru 
mine. Dacă vrei dumneata aşa... vreau şi eu... sănu 
răspunzi deci regelui decât ce vei vrea... ştiu bine că 
mărturia dumitale va face să-mi cadă capul, căci eu am 
susţinut mereu nevinovăția şi neprihănirea dumitale, nu am 
îngăduit niciodată să las să planeze vreo bănuială asupră-ţi; 
capul meu să-ţi plătească greşeala, adică fericirea 
dumitale... Alah vrea aşa... facă-se voia lui! 

— Totuşi nu pot să mint, zise Aissa... De altfel de ce 
îngădui ca regele să vină să-mi vorbească? Îndepărtează-l, 
e mai uşor. Nu mă poţi duce într-un loc mai singuratic, 
adică să mă ascunzi undeva?. Sănătatea şi rana mea nu 
sunt motive îndestulătoare?. Cu asta te ajut destul chiar 


prin situaţia mea... Să mint, o! niciodată! Să-l reneg pe 
Agenor, niciodată! 

Mothril încercă în zadar să-şi ascundă bucuria pe care 
vorbele Aissei o strecuraseră în sufletul lui... Să plece cu 
Aissa, să o îndepărteze pentru câtva timp de întrebările lui 
don Pedro, să lase în felul acesta să se mai potolească ura, 
mânia, regretele... amintirea Mariei... să câştige o lună, 
însemna să câştige totul... Or, însăşi Aissa îi oferea acest 
prilej de scăpare. Mothril îl prinse din zbor. 

— Pentru că aşa ţi-e voia, fiica mea, zise el, vom pleca. Nu- 
ţi este cumva pe plac castelul Montiel al cărui guvernator 
am fost numit de rege? 

— Nu mi-e silă decât de prezenţa lui don Pedro. Voi merge 
unde vrei! 

Mothril sărută mâna şi rochia Aissei şi o duse uşurel în 
braţe până în camera alăturată... Porunci să fie ridicat 
corpul Mariei şi, chemând două femei din neamul lui, a 
căror credinţă era dovedită, le instală lângă tânăra rănită, 
punându-le în vedere să nu vorbească cu Aissa şi să nu 
îngăduie nimănui să-i adreseze vreo vorbă, căci altfel îşi 
primejduiesc viaţa. 

Punând la punct toate aceste amănunte, se duse să-l 
întâlnească pe rege după ce îşi pregăti o înfăţişare cât mai 
potrivită cu împrejurările. 

Don Pedro tocmai primise diferite scrisori din oraş. 1 se 
anunţa că trimişi din Bretania şi din Anglia apăruseră prin 
împrejurimi... că circulau zvonuri de război, că prinţul de 
Wales strângea în jurul noii capitale cordonul său de oţel 
pentru a-l sili, prin presiunea unei armate de neînvins, pe 
protejatul lui de la Navarette, să plătească cheltuielile de 
război şi să-şi dovedească în bani recunoştinţa. 

Aceste veşti îl întristară pe don Pedro, dar nu-l 
descurajară. Trimise să-l caute pe Mothril, care intră în 
camera regală chiar în clipa în care regele îşi manifestase 
această dorinţă. 

— Aissa? întrebă don Pedro cu îngrijorare. 


— Seniore, rana e primejdioasă, adâncă... nu vom salva 
biata victimă. 

— Încă o nenorocire! exclamă don Pedro. Vai! Ar fi prea 
multe deodată... Să o pierd pe dona Maria care mă iubea 
atât, pe Aissa pe care o iubesc la nebunie, să încep din nou 
un război înverşunat, neîndurător, e prea mult, Mothril, 
prea mult pentru inima unui singur om. 

Şi don Pedro îi arătă ministrului înştiinţările trimise de 
guvernatorul Burgosului şi ale celor din oraşele vecine. 

— Sire, trebuie deocamdată să uităm dragostea, zise 
Mothril, şi să ne pregătim de război. 

— Vistieria e goală. 

— Un impozit o va umple... Semnaţi impozitul pe care vi l- 
am cerut. 

— Îl voi semna... Pot s-o văd pe Aissa? 

— Aissa atârnă ca o floare deasupra prăpastiei. O adiere o 
poate prăvăli în moarte. 

— A vorbit? 

— Da, seniore. 

— Ce a spus? 

— Câteva cuvinte care lămuresc totul. Se pare că dona 
Maria a voit s-o silească să se dezonoreze printr-o 
mărturisire, pierzând astfel stima voastră. Copila, 
curajoasă, a refuzat, geloasa dona Maria a lovit-o. 

— Aissa a spus toate astea? 

— Şi le va repeta de îndată ce-i vor reveni puterile. Dar 
tremur la gândul că niciodată pe lumea aceasta nu i se va 
mai auzi glasul. 

— Dumnezeule! exclamă regele. 

— Un singur leac o mai poate scăpa... O datină din ţara 
mea făgăduieşte viaţa rănitului care, noaptea, prin ceața 
oare acoperă luna nouă, atinge cu rana lui o anumită 
buruiană fermecată. 

— Trebuie făcut rost de această iarbă, zise regele cu 
patima superstiţiei şi a dragostei. 


— Nu se găseşte prin părţile astea, seniore... n-am văzut-o 
decât la Montiel... 

— La Montiel... Trimite la Montiel, Mothril. 

— Seniore, am spus că trebuia ca rana să atingă această 
buruiană când încă se află pe tulpina ei... O! e un leac care 
nu dă greş! O voi duce neapărat pe Aissa până la Montiel. 
Însă va putea oare suporta călătoria? 

Don Pedro răspunse: 

— Va fi purtată atât de uşor cum înaintează pasărea care 
alunecă în aer după ce şi-a luat avânt cu ambele aripi... Să 
plece, Mothril, să plece! Dar tu rămâi cu mine. 

— Numai eu singur, seniore, pot rosti descântecul acela. 

— Aşadar am să rămân singur. 

— Nu, seniore, căci odată Aissa vindecată, veţi veni la 
Montiel şi n-o veţi mai părăsi. 

— Da, Mothril, da, ai dreptate... n-o voi mai părăsi... Atunci 
voi fi şi eu fericit... Şi corpul donei Maria, ce facem cu el? 
Nădăjduiesc că îi vor fi aduse cele mai mari onoruri. 

— Am auzit spunându-se, seniore că în religia voastră 
corpul sinucigaşului este lipsit de înmormântare. Trebuie 
deci ca Biserica să nu afle despre sinuciderea donei Maria. 

— Nu trebuie să afle nimeni, Mothril. 

— Dar servitorii voştri... 

— Voi spune în plină adunare că dona Maria a murit de 
friguri, şi când voi fi vorbit eu astfel, nimeni nu va ridica 
glasul... „Orb, orb! nebun!” gândi Mothril. 

— Aşadar, Mothril zise don Pedro, vei pleca cu Aissa. 

— Chiar în cursul zilei de azi, seniore. 

— Eu mă voi îngriji de funeraliile donei Maria, voi semna 
edictul, voi face un apel la armata mea, la nobilii mei... voi 
îndepărta furtuna. 

„lar eu, gândi Mothril, mă voi pune la adăpost 

LXIV CUM A AFLAT AGENOR CĂ SOSISE PREA TÂRZIU 
Lăsându-i pe soldaţi, pe ofiţeri, pe iubitorii de războaie să 
se piardă în proiecte, în planuri, în strategii, Agenor îşi 


VW 


urmărea doar ţinta lui: s-o regăsească pe Aissa, bunul lui 
cel mai de preţ. 

La el dragostea începea să fie mai tare decât ambiția, 
chiar decât datoria căci, nerăbdător să intre în Spania 
pentru a afla veşli despre Aissa, tânărul îngăduise, după 
cum am văzut, ca trimişii regelui Franţei şi cei ai contelui 
de Laval să meargă la Bordeaux spre a plăti răscumpărarea 
pe care conetabilul şi-o fixase singur într-un moment de 
eroică trufie. 

Această pagină ar lipsi din povestirea noastră pentru că 
lipseşte din aceea a lui Agenor, dacă n-am fi înlocuit-o cu 
însăşi istoria; ne vedem deci siliţi să spunem în două cuvinte 
că Guyenna se cutremură de durere în ziua când prinţul de 
Wales, mărinimos ca totdeauna, îi dădu drumul să plece din 
Bordeaux prizonierului său răscumpărat cu aurul Franţei 
întregi. 

Vom mai adăuga că prima grijă a lui Bertrand a fost să 
alerge la Paris să-i mulţumească regelui. Restul se va vedea, 
dacă nu cumva se şi cunoaşte. De aici înainte, în ceea ce-l 
priveşte pe conetabil, vom fi nişte istorici sinceri şi 
nepărtinitori. 

Aşadar Agenor şi credinciosul său Musaron se îndreptară 
în etape lungi spre castelul în care don Pedro nădăjduise să 
facă din Aissa iubita lui. 

Agenor îşi dădea seama că nu era vreme de pierdut, îi 
cunoştea prea bine pe don Pedro şi pe Mothril ca să mai 
nutrească vreo speranţă. 

„Cine ştie, îşi zicea el, dacă însăşi Maria Padilla, din 
slăbiciune, din teamă, nu şi-a călcat demnitatea, dacă o 
alianţă cu maurul Mothril nu-i păruse preferabilă unei 
eventuale rupturi cu don Pedro şi dacă, jucând rolul unei 
soţii îngăduitoare, favorita nu va închide ochii în faţa unui 
capriciu al regalului ei amant.” 

Aceste idei făceau să clocotească sângele năvalnic al lui 
Agenor. Căci nu mai judeca decât ca un îndrăgosit, adică 
bătea câmpii după toate aparențele bunului simţ, Pe drum, 


mai lovea din când în când cu lancea fie catârca lui 
Musaron, fie spinarea bunului scutier; însă rezultatul era 
acelaşi: îmboldit de lovitură, Musaron îşi îmboldea animalul. 
Făcură astfel drumul schimbând între ei diferite păreri din 
care vom extrage esenţialul ca să-l distrăm şi să-l ţinem la 
curent pe cititor. 

— Vezi tu, Musaron, zicea Agenor, după ce voi fi stat de 
vorbă măcar o oră cu dona Maria, voi cunoaşte tot adevărul 
şi voi şti ce îmi va rămâne de făcut pentru viitor. 

— Dar, domnule, nu veţi afla absolut nimic şi veţi sfârşi 
prin a cădea în mâinile acelui ticălos de maur, care vă 
pândeşte cum îşi pândeşte păianjenul musca. 

— Sporovăieşti mereu acelaşi lucru, Musaron; oare un 
sarazin face cât un creştin? 

— Un sarazin, când şi-a vârât ceva în cap, face cât trei 
creştini. Este ca şi când aţi fi spus: o femeie face cât un 
bărbat? Cu toate astea, zilnic se văd bărbaţi subjugaţi şi 
bătuţi de femei. Or, ştiţi pentru ce, domnule? pentru că 
femeile gândesc totdeauna la ceea ce vor să facă, în vreme 
ce bărbaţii nu fac aproape niciodată ceea ce trebuiau să 
gândească. 

— Atunci ce concluzie tragi?. 

— Că dona Maria a fost împiedicată, prin vreo uneltire de- 
a sarazinului, să v-o trimită pe dona Aissa. 

— Apoi? 

— Apoi... Mothril care a ştiut s-o împiedice pe dona Maria 
de a vă trimite iubita, vă aşteaptă, înarmat trup şi suflet, 
pentru a vă prinde în capcană cum se prind ciocârliile în 
grâul verde, vă va ucide şi nu o veţi mai avea pe Aissa. 

Agenor răspundea printr-un strigăt de furie şi dădea 
pinteni calului. 

Ajunse astfel la castel, a cărui înfăţişare îl izbi în chip 
dureros. Locurile au glasul lor şi vorbesc un limbaj care 
poate fi înţeles de sufletele alese. 

Agenor privi cu atenţie, la primele raze ale lunii, clădirea 
care închidea înăuntrul ei întreaga lui dragoste, întreaga lui 


viaţă. În vreme ce privea, se îndeplinea, în încăperile tainice 
şi de nepătruns ale castelului, fiorosul asasinat, triumful lui 
Mothril. 

Zdrobit de atâta alergătură, necăjit de a fi aflat atât de 
puţin, sigur de a se găsi de-acum înainte faţă în faţă cu ceea 
ce căuta, Agenor, după ore îndelungate petrecute privind 
zidurile, poposi, urmat de Musaron, într-un sătuleţ aflat de 
partea cealaltă a muntelui. 

După câte ştim, acolo locuiau câţiva păstori de capre; 
Agenor le ceru găzduire pe care o plăti cu multă dărnicie. 
Izbuti să facă rost de pergament şi cerneală; îl puse pe 
Musaron să scrie o scrisoare donei Maria, scrisoare plină de 
regrete duioase, de mărturii de recunoştinţă, dar plină de 
asemenea şi de îngrijorări şi bănuieli, exprimate cu 
întreaga delicateţe a unui spirit francez. 

Agenor, pentru a fi mai sigur că răvaşul său va ajunge 
unde trebuie, ar fi voit să-l trimită pe Musaron; însă acesta 
ţinu să-i atragă atenţia că, fiind cunoscut de Mothril, îl 
pândeau mult mai multe primejdii decât pe un simplu 
păstor din munţi care s-ar fi dus în locul lui. 

Agenor socoti că are dreptate şi trimise un păstor să ducă 
scrisoarea, iar el se culcă pe câteva piei de oaie alături de 
Musaron, şi aşteptă. 

Dar somnul îndrăgostiţilor este întocmai ca cel al 
nebunilor, al ambiţioşilor şi al hoţilor, se întrerupe uşor La 
vreo două ore după ce se culcase, Agenor era în picioare şi, 
de pe povârnişul colnicului de unde se vedea destul de 
lămurit poarta castelului, cu toate că se afla la mare 
distanţă, pândea înapoierea trimisului. 

lată ce cuprindea scrisoarea: „Nobilă doamnă, atât de 
mărinimoasă, atât de devotată intereselor a doi sărmani 
îndrăgostiţi, m-am înapoiat în Spania aşa cum face câinele 
când îşi târăşte lanţul. Despre dumneavoastră, despre 
Aissa, nici o veste; vă implor, spuneţi-mi şi mie care este 
situaţia. Mă aflu în satul Quebra, unde răspunsul vostru va 


veni să-mi aducă moartea sau viaţa. Ce s-a întâmplat? Ce 
mai pot spera sau de ce mă pot teme?” 

Păstorul nu se înapoia. Deodată porţile castelului se 
deschiseră şi Agenor simţi cum îi bate inima; dar nu ieşi 
păstorul. 

Un şir lung de soldaţi, de femei şi de curteni, care nu se 
ştie de unde apăruseră, căci regele nu venise însoţit de 
prea multă lume la această reşedinţă; într-un cuvânt, un 
lung alai urma o litieră care purta un mort. 

Aceasta se recunoştea după draperiile de doliu care 
acopereau litiera. 

Agenor îşi zise că acesta era un semn prevestitor de rele. 

Abia terminase de formulat acest gând când porţile se 
închiseră. 

— Iată nişte întârzieri ciudate, îi zise el lui Musaron, care 
clătină din cap în semn de nemulţumire. 

— Du-te şi vezi despre ce este vorba, adăuga Mauleon. 

Se aşeză înapoia colinei, în bălăriile pline de praf. 

Nu trecuse nici un sfert de oră, când Musaron se înapoie, 
aducând cu el un soldat care părea să se lase rugat mult ca 
să vină. 

— 'Ţi-o spun, striga Musaron; că stăpânul meu va plăti şi va 
plăti cu dărnicie. 

— Ce va plăti? întrebă Agenor. 

— Ştirea, seniore... 

— Care ştire? 

— Seniore, soldatul acesta face parte din escorta care 
conduce corpul la Burgos. 

— Dar, pentru Dumnezeu! Care corp? 

— Vai! seniore, vai! scumpul meu stăpân. Pe altul ca şi pe 
mine nu l-aţi fi crezut, însă pe el îl veţi crede, poate; corpul 
condus la Burgos este al Mariei Padilla! 

Agenor scoase un țipăt de deznădejde şi de îndoială. 

— E adevărat, zise soldatul, iar eu mă grăbesc să plec spre 
a-mi relua locul în escortă. 


— Ce nenorocire! ce nenorocire! strigă Mauleon; dar 
Mothril se află la castel? 

— Ah! seniore, spuse soldatul, Mothril a plecat puţin mai 
înainte la Montiel. 

— A plecat! El! Împreună cu o litieră? 

— În care se află tânăra fată muribundă, da, seniore. 

— Tânăra fată, Aissa! muribundă! Musaron, simt că mor, 
suspină nefericitul cavaler, lăsându-se să cadă la pământ, ca 
şi când ar fi fost cu adevărat mort, ceea ce îl înspăimântă pe 
bunul scutier, puţin obişnuit cu astfel de leşinuri din partea 
stăpânului. 

— Seniore cavaler, asta e tot ce ştiu, zise soldatul, şi încă 
n-o ştiu decât din întâmplare. Astă-noapte, chiar eu am 
ridicat-o pe fata rănită de o lovitură de pumnal şi pe dona 
Maria otrăvită. 

— Oh! noapte blestemată, oh! nenorocire, nenorocire! 
repeta tânărul pe jumătate nebun. Ţine, prietene, ia aceşti 
zece florini, ca şi când nu mi-ai fi anunţat nenorocirea vieţii 
mele. 

— Mulţumesc, senior cavaler, şi adio, făcu soldatul 
depărtându-se cu un pas sprinten, printre bălării. 

Musaron, cu mâna streaşină la ochi, cerceta zarea. 

— Ia priviţi, colo, departe, strigă el, scumpul meu senior, 
vedeţi nişte oameni şi o litieră, care după ce au trecut de 
munte străbat acum câmpia? Îl vedeţi călare, cu mantaua 
lui albă, pe sarazin, duşmanul nostru? 

— Musaron, Musaron, zise cavalerul reînsufleţit de furia 
durerii, să încălecăm, să-l zdrobim pe ticălosul acela, şi 
dacă Aissa va trebui să moară, cel puţin să-i sorb ultimul 
suspin. 

Musaron îşi îngădui să pună mâna pe umărul stăpânului. 

— Seniore, zise el, nu poţi judeca niciodată cu sânge rece 
o întâmplare prea proaspătă. Noi suntem doi şi ei sunt 
doisprezece. Noi suntem obosiţi şi ei sunt odihniţi. De altfel, 
se duc la Montiel, ştiu acest lucru; îi vom ajunge la Montiel; 
vedeţi, scumpul meu senior, înainte de toate trebuie să 


cunoaştem în amănunt tărăşenia pe care soldatul nu v-a 
putut-o povesti; trebuie să aflăm pentru ce dona Maria a 
murit otrăvită şi pentru ce dona Aissa a fost rănită de o 
lovitură de pumnal. 

— Ai dreptate, credinciosul meu prieten, zise Agenor. Fă 
din mine ce vrei. 

— Voi face un om triumfător şi fericit, stăpâne. 

Agenor clătină din cap eu deznădejde. Musaron ştia că nu 
se afla leac la această boală decât într-un mare zbucium al 
trupului şi al minţii. 

Îşi conduse din nou stăpânul în tabără, unde bretonii şi 
spaniolii credincioşi lui Transtamare se ascundeau mai 
puţin şi îşi mărturiseau cu glas mai tare planurile, de când 
ajunsese până la ei zvonul eliberării lui Duguesclin, şi, mai 
cu seamă, de când vedeau sporindu-le forţele din zi în zi. 

LXV PELERINII La câteva leghe de Toledo, pe un drum 
nisipos şi mărginit de o pădurice de pini pitici, Agenor şi 
credinciosul său Musaron mărşăluiau plini de tristeţe spre 
căderea serii, căutând un han în care să-şi poată odihni 
câteva clipe mădularele obosite, şi să pună la fript un 
iepure pe care săgeata lui Musaron îl doborâse în vizuina 
lui. 

Deodată auziră înapoia lor, pe nisip, o mişcare grăbită; era 
galopul unei catârce iuți care purta pe spinarea-i vânjoasă 
un pelerin care avea pe cap o pălărie eu boruri mari, peste 
care fusese prins un fel de văl, acoperindu-i astfel şi mai 
bine faţa. 

Pelerinul dădea pinteni catârcii şi o conducea ca un om 
priceput în orice exerciţiu pe care trebuie să-l cunoască un 
călăreț desăvârşit. 

Animalul, de o rasă din cele mai bune, mai mult zbura 
decât alerga pe nisip, şi pieri atât de repede din văzul 
călătorilor noştri încât nu putură deosebi sunetul glasului 
celui care le zise trecând pe lângă ei: Vaya ustedes con 
Dios! Mergeţi cu Dumnezeu. 


Nu se scurseseră nici zece minute când Musaron auzi un 
alt zgomot asemănător cu primul. Se întoarse şi nu avu 
vreme decât să tragă în lături calul stăpânului şi pe al său; 
patru călăreţi soseau ca nişte fulgere. 

Unul din ei, cel ce mergea în frunte, şeful, era îmbrăcat cu 
un veşmânt de pelerin asemănător cu al celui pe care 
călătorii îl văzuseră trecând cu puţin mai înainte. 

Numai că, sub acest veşmânt, prevăzătorul pelerin 
ascundea o armură, viziera îi era coborâtă pe faţă şi, cu tot 
întunericul nopţii, figura aceea de cavaler sub o pălărie cu 
boruri mari, oferea un spectacol curios. 

Necunoscutul veni, dacă putem spune astfel, să-i adulmece 
pe călătorii noştri cum ar fi făcut un copoi; însă Agenor îşi 
coborâse prevăzător viziera căştii şi dusese mâna la spadă. 

Musaron stătea în defensivă. 

— Seniore, spuse într-o spaniolă stricată un glas dogit de 
parcă ar fi ieşit din fundul unei prăpăstii, n-aţi văzut cumva 
trecând un tovarăş de-al meu, pelerin ca şi mine, călărind o 
catârca neagră iute ca vântul? 

Sunetul acestui glas îl izbi în mod neplăcut pe Agenor, ca o 
amintire nelămurită. Însă datoria lui era să răspundă; o 
făcu cu multă bunăvoință. 

— Seniore pelerin, sau seniore cavaler, reluă el tot în 
spaniolă, persoana despre care vorbiţi a trecut cam de vreo 
zece minute; călăreşte într-adevăr o catârcă atât de iute de 
picior încât puţini cai pe lume ar putea s-o urmărească. 


Musaron băgă de seamă că glasul lui Agenor îi preducea o 
oarecare surpriză. Acesta înaintă şi spuse cu un fel de 
obrăznicie: 

— Lămurirea aceasta îmi e mai de preţ decât credeţi, 
cavalere, şi mi-a fost dată de altfel cu atâta amabilitate încât 
aş fi încântat să fac cunoştinţă cu cel sare mi-o dă... Văd 
după accentul nostru străin că venim amândoi dinspre 
nord, un motiv în plus ca să devenim prieteni. Vă rogsăvă 
ridicaţi viziera, pentru a avea cinstea să vă mulţumesc cu 
faţa descoperită. 

— Descoperiţi-vă dumneavoastră, senior cavaler răspunse 
Mauleon căruia glasul şi întrebarea îi produceau o 
neplăcere din ce în ce mai mare. 

Pelerinul şovăi. Sfârşi chiar prin a refuza într-un fel care 
dovedi cât de vicleană şi interesată era cererea lui. 

Şi, fără a mai adăuga un cuvânt, le făcu semn însoţitorilor 
săi şi porni în galop pe drumul pe care apucase primul 
pelerin. 

— Cam obraznic cavalerul! zise Musaron după ce îl pierdu 
din vedere. 

— Şi mai avea şi un glas foarte neplăcut, Musaron. Mi se 
pare că l-am mai auzit în clipe de restrişte. 

— Eu gândesc la fel, seniore, şi dacă nu ne-ar fi caii atât de 
obosiţi, am fi făcut bine să alergăm după caraghioşii ăştia. 
Au să se petreacă lucruri foarte curioase. 

— Ce ne priveşte pe noi, Musaron, răspunse Mauleon ca 
un om pe care nu-l mai interesează nimic. Mergem la 
Toledo unde trebuie să se adune prietenii noştri. Toledo se 
află lângă Montiel; iată tot ce ştiu, tot ceea ce vreau să ştiu. 

— La Toledo vom avea veşti despre domnul conetabil, 
spuse Musaron. 

— Probabil şi despre don Henric de Transtamare, urmă 
Agenor. Vom primi ordine, vom ajunge nişte maşini, nişte 
automaţi, singurul mijloc, singura mângâiere posibilă 
pentru nişte oameni care, pierzându-şi sufletul, nu mai ştiu 
nici ce trebuie să spună, nici ce trebuie să facă în viaţă. 


— Hei! hei! făcu Musaron, vom avea destulă vreme să ne 
tânguim... Victoria vine în ultima zi, cum spune un proverb 
de prin părţile noastre. 

— Sau moartea... nu-i aşa? Văd că asta te temi să adaugi. 

— Ei bine! seniore, nu mori decât odată. 

— Crezi că mi-e frică? 

— O! monseniore, nu vă e destulă frică. Asta mă supără pe 
mine. 

Tot tăifăsuind astfel ajunseră la hanul dorit. 

Era o casă izolată, cum sunt în Spania aceste adăposturi, 
refugii întâmplătoare pe care le găsesc călătorii împotriva 
soarelui zilei, împotriva frigului nopţii, popasuri dorite cu 
atâta ardoare şi adesea cu neputinţă de ajuns până la ele, 
ca şi oazele din deşert, pentru că trebuie să mori de foame, 
de sete şi de oboseală înainte de a mai întâlni altul. 

Când Agenor şi Musaron îşi duseră caii la grajd, sau mai 
degrabă când vrednicul scutier se îngriji singur de acest 
lucru, Agenor zări, în sala de jos a hanului, în faţa unui foc 
straşnic şi în mijlocul unor catârgii cufundaţi într-un somn 
adânc, pe cei doi pelerini care, în loc să-şi vorbească, 
stăteau cu spatele unul la altul. 

„Ah! credeam că erau prieteni”, îşi zise Agenor surprins. 

Pelerinul cu văl se retrase şi mai mult în umbră când 
intrară cei doi călători nou sosiți. 

Cât despre pelerinul cu vizieră, acesta părea să 
pândească, cu nespusă curiozitate, clipa în care s-ar da la o 
parte un colţ din vălul pretinsului său tovarăş. 

Clipa aceea nu sosi. Fără să scoată o vorbă, nemişcat şi 
vădit, supărat, misteriosul personaj, pentru a nu răspunde 
nepoftitului comesean, sfârşi prin a se preface cufundat 
într-un somn adânc. 

Unul câte unul catârgiii ieşiră în curte pentru a se culca 
lângă animale, înveliţi în pelerine; nu mai rămase pe lângă 
foc decât Mauleon, care tocmai îmbucase ceva împreună cu 
scutierul său, şi cei doi pelerini, ocupați în continuare, unul 
să pândească, celălalt să doarmă. 


Omul cu vizieră intră în vorbă cu Agenor prin câteva scuze 
banale în legătură cu felul în care îl părăsise pe drum. 

Apoi îl întrebă dacă nu avea de gând să se retragă în 
camera lui, unde fără îndoială că ar dormi mai bine decât 
pe un scaun tare de lemn. 

Agenor, cu viziera lăsată în continuare, era să stăruie în a 
mai rămâne, chiar dacă ar fi făcut-o numai ca să-l 
necăjească pe necunoscut, când îi veni ideea că, rămânând, 
nu afla nimic. Era limpede pentru el că celălalt pelerin nu 
dormea. Avea deci să se petreacă ceva între aceşti doi 
oameni care doreau amândoi să rămână singuri. 

Agenor trăia într-o vreme şi într-o ţară unde curiozitatea 
salvează adesea viaţa curioşilor. 

Se prefăcu la rându-i că se retrage într-o cameră pe care 
i-o arătase hangiul, dar se opri îndărătul uşii care deşi 
solidă şi masivă, era totuşi destul de slab prinsă în ţâţâni 
pentru a lăsa să pătrundă privirile până la soba unde ardea 
focul. 

Ideea se dovedi nimerită, căci avea să vadă un spectacol 
vrednic de toată atenţia. 

Când pelerinul cu vizieră se văzu singur cu celălalt, pe 
care-l credea adormit, se ridică şi făcu câţiva paşi prin sală 
pentru a-şi da seama de adâncimea somnului. 

Pelerinul adormit nu făcu nici o mişcare. 

Omul cu vizieră se apropie atunci în vârful picioarelor şi 
întinse mâna spre a ridica vălul ce ascundea trăsăturile 
pelerinului. 

Dar înainte de a-i fi atins vălul, pelerinul se ridicase în 
picioare, spunând cu un glas mânios: 

— Ce vrei de la mine şi pentru ce îmi tulburi somnul? 

— Care nu e prea adânc, seniore pelerin voalat, zise 
celălalt cu un glas batjocoritor. 

— Dar care trebuie respectat, domnule curios cu faţa de 
fier. 

— Aveţi motive temeinice, fără îndoială, ca să nu se ştie 
dacă faţa voastră este de fier sau de carne, seniore pelerin. 


— Motivele mele nu privesc pe nimeni, şi dacă mă acopăr 
cu un văl înseamnă că nu vreau să fiu văzut. Cred că e 
lămurit. 

— Seniore, eu sunt foarte curios şi vă voi vedea, spuse în 
zeflemea omul cu vizieră. 

Pelerinul îşi ridică numaidecât sutana, şi scoțând un 
pumnal lung răspunse: 

— Mai întâi ai să-l vezi pe acesta! 

Atunci omul cu vizieră cugetă o clipă, apoi se duse să tragă 
zăvoarele la uşa de după care asculta şi privea Agenor. 

În acelaşi timp deschidea o fereastră ce da spre drum şi îi 
vâra pe acolo pe cei patru oameni ai săi bine înarmaţi şi 
îmbrăcaţi în zale. 

— După cum vedeţi, îi zise el atunci pelerinului, apărarea 
ar fi zadarnică şi chiar cu neputinţă, seniore. Binevoiţi 
aşadar, pentru a cruța o viaţă pe care o cred foarte 
prețioasă, să-mi răspundeţi pur şi simplu la o întrebare. 

Pelerinul, cu pumnalul în mână, tremura de mânie şi de 
îngrijorare. 

— Sunteţi sau nu sunteţi don Henric de Transtamare? 

Pelerinul tresări. 

— La o asemenea întrebare, făcută în această formă şi cu 
atâtea discuţii, răspunse el, nu trebuie să răspunzi, dacă 
eşti cel care zici, fără a te aştepta la moarte. Am să-mi apăr 
deci viaţa, căci sunt într-adevăr prinţul al cărui nume l-ai 
rostit. 

Şi printr-o mişcare plină de măreție îşi descoperi nobila 
faţă. 

— Prinţul! strigă Mauleon dindărătul uşii pe care voia s-o 
zdrobească. 

— El el strigă omul cu vizieră cu o bucurie sălbatică, eram 
sigur. Camarazi, l-am urmărit destul de multă vreme. De la 
Bordeaux. Prea de departe! O! vârâţi-vă pumnalul în teacă, 
prinţul meu, nu-i vorba să vă ucidem, ci să vă cerem o 
răscumpărare. Pe toţi sfinţii! O să fim înţelegători. Vârâţi 
pumnalul în teacă! 


Agenor izbi cu puteri sporite în uşă pentru a o face să sară 
în ţăndări; dar stejarul rezista. 

— Duceţi-vă la uşă să-l potoliţi pe cel care bate, le spuse 
complicilor săi omul cu vizieră, şi lăsaţi-mă să-l conving pe 
prinţ. 

— Tâlharule! făcu Henric cu dispreţ, vrei să mă predai 
fratelui meu! 

— Dacă va plăti mai mult decât dumneavoastră, da. 

— Spuneam eu că e mai bine să mor aici, strigă prinţul. 
Ajutor! ajutor! 

— Vai! seniore, răspunse banditul, vom fi siliţi să vă 
ucidem, capul vostru se va plăti poate cu un preţ mai mic 
decât persoana voastră vie şi întreagă, dar în sfârşit, va 
trebui să ne mulţumim cu atât. Vom duce capul vostru lui 
don Pedro. 

— Rămâne de văzut, strigă Agenor care printr-o sforţare 
supraomenească spărsese uşa şi se repezea cu violenţă 
asupra celor patru oameni ai banditului. 

— Asta înseamnă că avem să-l ucidem, zise acesta din 
urmă trăgându-şi spada pentru a-l ataca pe Henric. Aveţi un 
prieten foarte neîndemânatic, seniore. Porunciţi-i deci să 
stea liniştit. 

Însă banditul nici nu terminase bine vorba, că de afară 
intră un al treilea pelerin care, cu siguranţă, că nu era 
aşteptat. 

Noul sosit nu purta nici mască, nici văl. Se credea destul 
de înveşmântat, destul de acoperit de haina de pelerin. 
Umerii săi laţi, braţele uriaşe, capul pătrat şi inteligent 
aminteau un puternic şi neînfricat luptător. 

Apăru în pragul uşii, privi cu uimire, fără mânie nici 
teamă, harababura din sala hanului. 

— Se bate cineva aici! zise el. Hei! creştini, care din voi 
are dreptate şi care nu? 

Şi glasul lui bărbătesc şi poruncitor domină tărăboiul aşa 
cum domină glasul leului furtuna prin trecătorile munţilor 
Atlas. 


La simplul auz al acelui glas, luptătorii luară o atitudine 
ciudată. 

Prinţul scoase un strigăt de bucurie şi de surpriză, omul cu 
vizieră se trase înapoi cu spaimă. Musaron strigă: 

— Pe viaţa mea! E domnul conetabil. 

— Conetabile, conetabile, zise prinţul, ajutor! Vor să mă 
omoare. 

— Pe dumneavoastră, prinţul meu, răcni Duguesclin 
sfâşiindu-şi sutana spre a avea mişcările mai libere, şi cine 
îndrăzneşte, vă rog! 

— Prieteni, le spuse banditul complicilor lui, trebuie să-i 
ucidem pe aceşti oameni sau să murim aici. Suntem 
înarmaţi, iar ei nu sunt, diavolul îi dă pe mâna noastră; în 
loc de o sută de mii de florini, două sute de mii vă aşteaptă! 
Înainte! 

Conetabilul, cu un sânge rece neasemuit, întinse braţul 
mai înainte ca tâlharul să-şi fi terminat fraza, îl apucă de 
gât cu atâta uşurinţă ca şi când ar fi apucat o oaie şi, 
răsturnându-l sub picioare, îl strivi de lespezi. Apoi, 
smulgându-i spada zise: 

— Iată-mă înarmat, trei contra trei, haideţi, apropiaţi-vă, 
tâlhari de noapte. 

— Suntem pierduţi, şoptiră complicii banditului zbughind- 
o pe fereastra încă deschisă. 

Între timp, Agenor se repezi, desfăcu viziera banditului 
căzut la pământ şi exclamă: 

— Caverley! Ghicisem eu. 

— Este o fiară veninoasă care trebuie zdrobită aici, zise 
conetabilul. 

— Lăsaţi-l în grija mea, spuse Musaron, gata să-i taie 
beregata cu cuțitul de la brâu. 

— Pie-vă milă! murmură tâlharul, fie-vă milă! Nu abuzaţi 
de izbândă. 

— Da, zise prinţul îmbrăţişându-l pe Duguesclin cu o 
bucurie nespusă. Da, milă. Avem de adus prea multe 


mulţumiri lui Dumnezeu care ne uneşte din nou, pentru a 
ne mai ocupa de acest ticălos; să trăiască şi naiba să-l ia. 

Caverley, într-o revărsare de recunoştinţă, sărută 
picioarele mărinimosului prinţ. 

— Să fugă deci, zise Duguesclin. 

— Pleacă, banditule, bombăni Musaron deschizându-i uşa. 

Caverley nu aşteptă să i se spună de două ori; o luă la fugă 
atât de repede încât nici caii nu l-ar mai fi putut ajunge, în 
cazul când prinţul şi-ar fi schimbat părerea. 

După ce se felicitaseră reciproc, prinţul, conetabilul şi 
Agenor începură să discute despre evenimentele războiului 
apropiat. 

— Vedeţi că sunt punctual la întâlnire, zise conetabilul, mă 
duceam la Toledo, aşa cum ne-am înţeles la Bordeaux. Vă 
bizuiţi oare pe Toledo? 

— Am multă nădejde, zise prinţul, că Toledo îmi va 
deschide porţile. 

— Lucru care nu e sigur, răspunse conetabilul. De când 
călătoresc sub acest veşmânt, ştiu mai mult decât aflasem 
de doi ani încoace. Toledanii sunt de partea lui don Pedro. 
Vom avea de făcut un asediu. 

— Scumpul meu conetabil, prea te expui la multe primejdii 
pentru mine. 

— Sire, nu am decât un cuvânt. Am făgăduit că veţi domni 
la Castilia, şi aşa va fi sau eu voi muri; şi apoi am şi eu ceva 
de răzbunat. Astfel că, abia m-am văzut liber la Bordeaux 
prin prezenţa voastră de spirit, şi în zece zile l-am văzut pe 
regele Carol şi m-am întors la graniţă. De opt zile alerg prin 
Spania pe urmele voastre; căci fratele meu Olivier şi Le 
Begue de Vilaine, fuseseră înştiinţaţi că tocmai aţi trecut 
prin Burgos îndreptându-vă spre Toledo. 

— Aşa e, am trecut pe acolo; îi aştept lângă Toledo pe 
ofiţerii superiori ai armatei mele şi nu m-am deghizat decât 
la Burgos. 

— Şi ei la fel, monseniore, şi mi-au dat şi mie ideea. În felul 
acesta şefii trec neobservaţi pentru a pregăti 


cantonamentele soldaţilor. Veşmântul de pelerin este la 
modă, fiecare vrea să facă azi un pelerinaj în Spania. Asta I- 
a făcut şi pe ticălosul de Caverley să îmbrace sutana, ca şi 
noi. Dar în sfârşit, iată-ne din nou împreună. Vă veţi alege o 
reşedinţă, şi veţi chema toţi spaniolii din partidul vostru; iar 
eu, pe toţi cavalerii şi soldaţii din toate ţinuturile; să nu ne 
pierdem vremea. Don Pedro şovăie încă. Şi-a pierdut de 
curând pe cel mai bun sfetnic, dona Maria, singura fiinţă 
care îl iubea pe lumea asta. Să ne folosim de buimăceala lui 
şi să angajăm lupta cu el înainte de a avea vreme să se 
dezmeticească. 

— Dona Maria a murit! zise Henric. Eşti sigur? 

— Eu sunt sigur, răspunse cu tristeţe Agenor. Am văzut 
cum îi era transportat corpul. 

— Şi don Pedro ce face? 

— Nu se ştie. A poruncit s-o îngroape la Burgos pe biata 
femeie, victima sa. Apoi a dispărut. 

— A dispărut! E cu putinţă? Dar zici că dona Maria e 
victima lui, povesteşte-mi şi mie, conetabile, n-am mai vorbit 
cu nici o fiinţă omenească de opt zile încoace. 

— Iată ce s-a întâmplat, spuse conetabilul. Mi-au adus-o la 
cunoştinţă spionii mei: Don Pedro iubea o maură, fiica 
acelui blestemat de Mothril... Dona Maria a bănuit ceva, a 
descoperit chiar o înţelegere tainică între rege şi maură. 
Întărâtată de furie, s-a otrăvit după ce i-a străpuns inima 
rivalei. 

— O! izbucni Agenor! Nu e cu putinţă, seniori... Ar fi fost o 
crimă atât de mârşavă, o trădare atât de ticăloasă, încât 
soarele ar fi dat înapoi de groază. 

Regele şi conetabilul îl priviră cu uimire pe tânărul ce se 
exprima astfel... Dar nu putură scoate de la el nici o 
lămurire. 

— lertaţi-mă, monseniori, zise respectuos Agenor, am şi eu 
o taină de flăcău, o plăcută şi amară taină din care jumătate 
o duce dona Maria cu ea în mormânt, iar cealaltă jumătate 
vreau să o păstrez cu sfinţenie. 


— Îndrăgostit! Bietul copil! zise conetabilul. 

Agenor nu răspunse decât atât: 

— Sunt la ordinele Senioriilor Voastre, şi gata să mor în 
slujba voastră. 

— Ştiu, zise Henric, că eşti un om devotat, un slujitor 
cinstit, iscusit şi neobosit. Bizuie-te deci pe recunoştinţa 
mea. Dar ia spune-ne, ştii ceva în legătură cu iubirile lui don 
Pedro? 

— Ştiu totul, seniore, şi dacă îmi veţi porunci să vorbesc... 

— Unde poate fi don Pedro în momentul de faţă, iată tot ce 
am vrea să ştim. 

— Monseniore, zise Agenor, vă rog să-mi daţi un răgaz de 
opt zile şi vă voi răspunde cu toată siguranţa. 

— Opt zile? zise regele. Ce părere ai, conetabile? 

— Zic, sire, răspunse Bertrand, că cele opt zile le vom 
folosi cu organizarea armatei şi cu aşteptarea întăririlor şi 
banilor din Franţa. Nu riscăm absolut nimic... 

— Cu atât mai mult, seniore, adăugă Mauleon, cu cât dacă 
îmi va reuşi planul, veţi avea în puterea voastră adevărata 
pricină, adevăratul aţâţător la război, pe don Pedro, pe care 
vi-l voi preda cu cea mai mare bucurie. 

— Are dreptate, zise regele, odată cu prinderea unuia din 
noi încetează războiul din Spania. 

— O! Să nu credeţi aşa ceva, sire, izbucni conetabilul. Vă 
jur că dacă aţi fi făcut prizonier, ceea ce, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, nu se va întâmpla, aş urmări, chiar dacă ar 
trebui să mă sfâşie în bucăţi, pedepsirea păgânului don 
Pedro care vrea să-şi ucidă prizonierii cu sânge rece şi care 
se aliază cu necredincioşii. 

— Asta e şi părerea mea, Bertrand, urmă prinţul. Nu te 
mai ocupa de mine; dată aş fi prins şi ucis, acoperă-mi 
corpul cu o izbândă şi aşază-mi-l aşa neînsufleţit pe tronul 
Castiliei. Dacă bastardul, trădătorul, ucigaşul va zăcea la 
picioarele acestui tron, mă declar fericit şi triumfător. 

— Sire, ne-am înţeles, adăugă conetabilul. Acum să-i dăm 
libertate acestui tânăr. 


— Şi o întâlnire, zise Mauleon, în faţa oraşului Toledo, pe 
care îl vom împresura? 

— Peste opt zile. 

— Peste opt zile. 

Henric îl îmbrăţişă cu dragoste pe tânăr care rămase uluit 
de o asemenea cinste. 

— Fă tot ce vei crede de cuviinţă, zise regele, vreau să-ţi 
arăt că împărtăşindu-mi nenorocirea, vei fi îndreptăţit să-mi 
împărtăşeşti şi norocul. 

— Iar eu, adăugă conetabilul, eu care îi datorez o parte 
din libertatea de care mă bucur, îi făgăduiesc să-l ajut cu 
toate puterile mele în ziua în care îmi va cere sprijin - 
pentru orice ar fi, în orice loc ar fi, împotriva oricui ar fi. 

— O! seniori, seniori, exclamă Mauleon, mă copleşiţi de 
bucurie şi de mândrie. Doi prinți puternici să se poarte 
astfel cu mine... dar pentru mine sunteţi însuşi Dumnezeu 
pe acest pământ, îmi deschideţi cerul. 

— Eşti vrednic de toate astea, Mauleon, zise conetabilul. Ai 
nevoie de bani? 

— Nu, seniore, nu. 

— Planul la care te gândeşti te va costa totuşi anumite 
demersuri. Poate va trebui să faci anumite daruri... 

— Seniori, răspunse Mauleon, amintiţi-vă că într-o zi am 
pus mâna pe caseta tâlharului de Caverley. Conţinea averea 
unui rege, era prea mult, am pierdut-o fără să-mi pară rău. 
Mai apoi, în Franţa, am primit de la rege o sută de livre 
care fac o comoară tot atât de mare pentru că îmi ajung... 

— Cât de bine vorbeşte! murmură Musaron, cu lacrimi în 
ochi, din colţul unde se afla. 

Regele îl auzi. 

— E scutierul tău? întrebă el. 

— Un slujitor credincios şi viteaz, răspunse Mauleon, care 
îmi face viaţa suportabilă după ce mi-a salvat-o de câteva 
ori. 

— Va fi şi el răsplătit. Ţine, scutierule, zise regele 
dosprinzând de pe haină una din scoicile brodate pe stofă, 


ia asta, şi în ziua în care vei avea nevoie de ceva, tu sau ai 
tăi, din a câta generaţie ar fi, scoica asta predată în mâinile 
mele sau ale oricăruia din urmaşii mei, va face o întreagă 
avere. Du-te, bunule scutier, du-te. 

Musaron îngenunche, iar inima îi bătea atât de tare de 
parcă ar fi vrut să-i sară din piept. 

— Acum, sire, zise conetabilul, să profităm de întunericul 
nopţii spre a ajunge la locul unde vă aşteaptă ofiţerii voştri. 
Am făcut o greşeală că l-am lăsat să plece pe Caverley; e în 
stare să se repeadă asupra noastră cu forţe întreite şi să ne 
prindă de-a binelea, chiar dacă n-ar face-o decât spre a ne 
dovedi iscusinţa minţii. 

— Atunci, încălecarea, spuse regele. 

Se înarmară şi, bizuindu-se pe curajul şi pe puterile lor, 
ajunseră într-o pădurice unde era greu să fie atacați şi cu 
neputinţă să fie urmăriţi. 

Acolo Agenor descălecă şi îşi luă rămas bun de la cei doi 
puternici ocrotitori, care îi urară mult noroc şi călătorie 
bună. 

Musaron aştepta o poruncă pentru a îndrepta caii spre 
unul din cele patru puncte cardinale. 

— Încotro mergem? întrebă el. 

— La Montiel... Ura mea îmi spune că mai devreme sau 
mai târziu acolo îl vom găsi pe don Pedro. 

— La urma urmelor, zise Musaron, gelozia e şi ea bună la 
ceva, te face să vezi mai multe lucruri decât sunt. Să 
mergem la Montiel. 

LXVI PEŞTERA DE LA MONTIEL. Plecară în mare grabă. 
Agenor atinse în doua zile ţinta misiunii şi dragostei sale. 

Ajunse în faţa Montiel-ului întovărăşit de Musaron, cu 
atâta băgare de seamă încât nimeni nu s-ar fi putut lăuda 
că i-ar fi văzut prin împrejurimi. 

Numai că, tot luând atâtea măsuri de prevedere, nu mai 
aveau putinţa să culeagă informaţii. Cine nu vorbeşte nu 
poate să afle. 


Când Musaron văzu Montiel-ul căţărat ca un uriaş de 
granit pe o temelie de stânci şi înălţându-şi capul până 
către cer, în vreme ce picioarele păreau să i se scalde în 
fluviul Tajo, când zări la lumina lunii şerpuiturile unui drum 
acoperit de mărăcini, brânele tăiate în unghiuri ascuţite, în 
aşa fel încât la urcare nimeni nu putea să vadă la mai mult 
de douăzeci de paşi, în vreme ce de sus cea mai scundă 
santinelă putea să vadă pe oricine urcând, Musaron îi spuse 
stăpânului: 

— E un adevărat cuib de vultur, scumpul meu stăpân, şi 
dacă porumbiţa o fi închisă acolo, n-o vom putea scoate 
niciodată. 

Într-adevăr, Montiel nu se putea cuceri altfel decât prin 
înfometare, iar doi oameni nu sunt în stare să împresoare 
un castel întărit. 

— Important e să aflăm dacă Mothril locuieşte în vizuina 
asta împreună cu Aissa, care e situaţia Aissei în mijlocul 
duşmanilor noştri, într-un cuvânt purtarea lui don Pedro în 
împrejurarea de faţă. 

— Cu răbdare vom afla totul, răspunse Musaron. Numai că 
nu avem decât patru zile pentru a avea răbdare, gândiţi-vă 
la asta, seniore. 

— Voi aştepta până ce o voi fi văzut pe Aissa sau pe cineva 
care să-mi vorbească despre ea. 

— Asta seamănă cu o adevărată vânătoare. Dar ţineţi 
seama, stăpâne, că, în vreme ce noi vom vâna în acest 
castel, un Mothril, un Hafiz oarecare ne va azvârli de sus o 
săgeată care ne va ţintui ca nişte broaşte pe piatră, Poziţia 
e bine aleasă, n-am ce zice... 

— Ai dreptate. 

— Trebuie deci să folosim mijloace mai iscusite decât cele 
obişnuite. Şi eu cred că dona Aissa se află în vizuină. Chiar 
dacă aş avea vreo îndoială, cunoscându-l pe Mothril, nu se 
poate ca el să n-o fi închis aici. lar cât des-pre a şti dacă don 
Pedro este şi el aici, socotesc că dacă mai aşteptăm două 
zile vom afla. 


— Cum aşa? 

— Întrucât castelul este mic, are puţine alimente ca să 
hrănească o garnizoană, iar pentru a reînnoi proviziile 
trebuincioase unui rege atât de mare, trebuie ca slujitorii să 
iasă foarte des din castel după aprovizionări. 

— Dar unde să ne adăpostim? 

— Nu vom merge prea departe. Văd de aici ce ne trebuie. 

— Peştera aceea? 

— Este o crăpătură în stâncă; un izvor ţâşneşte din ea, e 
cam umezeală, dar e un loc retras. Nimeni nu vine pe-aici, 
doar ca să bea sau să caute apă. Vom sta ascunşi acolo şi-l 
vom înhăţa pe primul venit, ca să-l facem să vorbească prin 
făgăduieli sau ameninţări. Deocamdată, o să ne fie cam 
răcoare. 

— Eşti un tovarăş viteaz şi plin de înţelepciune, Musaron. 

— O! vă rog să mă credeţi, regele don Pedro nu are mulţi 
sfetnici de talia mea. Vă învoiţi cu peştera? 

— Uiţi două lucruri: hrana noastră pe care nu o vom găsi 
în această crăpătură şi caii care nu vor încăpea acolo. 

— E adevărat... nu te poţi gândi la toate. Eu am găsit 
începutul, găsiţi dumneavoastră sfârşitul. 

— Vom ucide caii şi îi vom azvârli în Tajo care curge colo 
Jos. 

— Da, însă ce vom mânca? 

— Îl vom lăsa să iasă pe cel ce se va duce după provizii, îl 
vom ataca şi vom avea ce mânca. 

— Minunat, făcu Musaron. Numai că, cei din castel 
nevăzându-l pe trimisul lor că se înapoiază, vor intra la 
bănuieli. 

— Ce ne pasă, dacă vom obţine informaţiile de care avem 
nevoie. 

Hotărâră să urmeze amândouă planurile. Cu toate astea, 
când se pregătea să-şi ucidă calul cu ghioaga, Agenor simţi 
că i se înmoaie inima. 

— Bietul animal, zise el, ce bine m-a slujit! 


— Şi care, adăugă Musaron, ar putea să ne slujească şi 
mai bine în cazul că vom răpi-o de-aici pe dona Aissa. 

— Parcă eşti glasul destinului. N-am să-l ucid pe sărmanul 
meu cal; haide, Musaron, scoate-i frâul şi ascunde 
echipamentul în peşteră. Animalul va putea să rătăcească 
fără a fi cunoscut şi se va hrăni el şi singur căci e mai 
priceput în treburi de-astea decât un om. Dacă va fi văzut, 
cel mai rău lucru ce-ar putea să i se întâmple, de altfel ca şi 
nouă, va fi să fie luat la castel. Or, vom fi noi în stare să-l 
apărăm, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

Musaron dezlegă calul, îi scoase harnaşamentul şi îl 
ascunse în fundul peşterii, cu podeaua de lut tare, pe care, 
pentru mai mult confort, inimosul scutier presără nisip pe 
care îl aduse în manta de pe ţărmul Tajo-ului mai adăugând 
şi nişte buruieni culese din apropiere. 

Sfârşitul nopţii îl petrecură cu aceste treburi. Ziua îi 
surprinse pe cei doi aventurieri ai noştri în fundul 
singuraticului lor adăpost. 

Un fenomen ciudat le izbi auzul. 

Prin acel soi de scară în spirală care de la poalele colinei 
urca până în vârful castelului, se auzeau glasurile unor 
oameni ce se plimbau pe platformă. 

Glasul, în loc să urce de-a dreptul aşa cum soseşte, se 
răsfrângea ocolind de-a lungul pereţilor acelei pâlnii, apoi 
ţâşnea din nou întocmai ca un toiag din mijlocul unui vârtej 
de apă. 

Reieşea de aci că, din fundul peşterii, Agenor auzea 
vorbindu-se la mai mult de trei sute de paşi deasupra 
capului său. 

Prima fortificaţie se afla aşezată deasupra pâlniei văii; 
până acolo fiecare venea nestingherit, însă ţinutul era atât 
de pustiu şi de părăginit încât, în afară de oamenii 
castelului, nimeni nu se încumeta în acel labirint. 

Agenor şi Musaron petrecură foarte amărâţi prima 
jumătate de zi. Băură apă, căci erau foarte însetaţi, însă nu 


puteau mânca nimic, deşi nu mai puteau de foame. 

Către sfârşitul zilei, doi mauri coborâră din castel. Duceau 
cu ei un măgar pentru a purta proviziile de care socoteau 
să facă rost în târguşorul vecin aflat la o depărtare de o 
leghe. 

În acelaşi timp, patru sclavi veniră din târguşor, cu câteva 
urcioare pe care voiau să le umple la fântână. 

Maurii de la castel intrară în vorbă cu sclavii. Dar vorbeau 
o limbă atât de neînţeleasă încât cei doi aventurieri ai noştri 
nu pricepură nici un cuvânt. 

Maurii plecară spre târg împreună cu sclavii şi se 
înapoiară peste două ore. 

Foamea este un rău sfetnic. Musaron voia să-i ucidă fără 
milă pe nenorociţii aceia şi să-i arunce în fluviu, apoi să le ia 
merindele. 

— Ar fi un omor josnic care ne-ar dăuna în faţa lui 
Dumnezeu care nu ne va mai ajuta să ne reuşească planul, 
zise Agenor. Să folosim un alt vicleşug, Musaron. Vezi cât de 
strâmt e drumul şi cât de întunecoasă e noaptea. Măgarul 
cu coşurile lui se va mişca cu greu pe potecă de-a lungul 
stâncii. N-avem decât să-i dăm brânci când va trece şi are 
să se rostogolească la poalele colinei. Atunci, în timpul 
nopţii, vom strânge de jos ce va mai rămâne din provizii. 

— Aveţi dreptate şi aţi spus o vorbă de creştin milostiv, 
domnule, răspunse Musaron. Dar eram atât de înfometat 
încât uitasem de orice milă. 

Zis şi făcut. Cele patru mâini ale aventurierilor dădură un 
brânci atât de puternic măgăruşului când trecu pe lângă 
stâncă, încât îi alunecă piciorul şi căzu pe panta abruptă. 

Maurii scoaseră strigăte de mânie şi bătură bietul animal, 
însă chiar dacă ar fi dres stricăciunea, tot n-ar fi putut 
umple coşurile golite. Se înapoiară deci plini de mâhnire, 
unul în târg cu măgarul stâlcit în bătăi, celălalt la castel cu 
tânguielile lui. 

Între timp cei doi flămânzi ai noştri se repeziră vitejeşte 
printre mărăcini şi stânci, adunând pâinea, strugurii uscați 


şi burdufurile. 

Se văzură dintr-odată aprovizionaţi pentru opt zile. 

Cu o masă atât de îmbelşugată, îşi recăpătară speranţa şi 
curajul. 

Şi pe bună dreptate, căci aveau mare nevoie. 

Într-adevăr, vreme de două zile în care se plictisiră de 
moarte, vigilentele noastre santinele nu zăriră nimic, nu 
auziră nimic decât glasul lui Hafiz care se plimba de colo- 
colo pe platformă deplângându-şi robia, glasul lui Mothril 
care dădea ordine, precum şi exerciţiile soldaţilor. Nimic nu 
anunţa că regele s-ar afla la Montiel. 

Musaron avu curajul să iasă noaptea spre a merge să se 
informeze în târguşorul vecin, dar nimeni nu putu să-i 
răspundă. 

Agenor întrebă şi el la rându-i, dar nu obţinu nici o 
lămurire. 

Când începi să deznădăjduieşti, timpul îţi pare că trece de 
două ori mai repede. 

Situaţia celor doi spioni ai noştri era critică: ziua nu 
îndrăzneau să se arate, iar noaptea se temeau să iasă, 
pentru că, în lipsa lor, putea să intre cineva în castel şi acel 
cineva putea să fie regele. 

Dar după ce se scurseră două zile şi jumătate, Agenor îşi 
pierdu curajul cel dintâi. 

În noaptea celei de-a doua zile, Mauleon se înapoia din 
târguşor unde îşi golise punga fără să afle nimic. 

Îl găsi pe Musaron disperat în peşteră, smulgându-şi părul 
care şi aşa era destul de rar. 

Întrebându-l pe inimosul slujitor, află de la el că 
plictisindu-se de atâta stat singur în peşteră, adormise; că 
în timp ce dormea cineva, un fel de cavaler, urcase la castel 
fără ca Musaron să-l poată vedea. Nu auzise decât 
potcoavele calului sau ale catârului. 

— Mai trebuia să mai dăm şi peste nenorocirea asta! se 
tângui scutierul. 


— Nu mai fi necăjit, nu poate să fie regele. Oamenii din 
târg îl ştiu la Toledo şi de altfel nu ar fi venit singur, iar 
zgomotul făcut de suita lui te-ar fi trezit. Nu, nu este regele, 
şi nici nu va veni la Montiel. În loc să ne pierdem vremea 
aici, să mergem de-a dreptul la Toledo. 

— Aveţi dreptate, stăpâne, aici nu putem spera altceva 
decât să auzim glasul donei Aissa. E foarte atrăgător, însă 
cântecul păsării nu e chiar pasărea, cum se zice la noi în 
Bearn. 

— Să terminăm repede, Musaron. Strânge harnaşamentul 
cailor, să ieşim de aici, şi la drum. 

— Într-o clipită voi fi, gata, seniore cavaler. Nici nu puteţi 
crede cât mă plictiseam în peştera asta. 

— Vino, zise Agenor. 

— Sst! făcu Musaron. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Tăceţi, vă spun, aud pe cineva mergând. 

Agenor intră din nou în grotă, iar Musaron era atât de 
îngrijorat încât îndrăzni să-l tragă pe stăpânu-său de mână. 

Se auzeau într-adevăr nişte paşi grăbiţi pe drumul ce 
ducea la castel. 

Noaptea era întunecoasă, cei doi francezi se ascunseră în 
fundul peşterii. 

În curând trei oameni le apărură în faţa ochilor; mergeau 
cu băgare de seamă şi se aplecau din când în când spre a 
nu fi văzuţi din cetăţuie. 

Ajungând la trei paşi de izvor se opriră. 

Purtau veşminte ţărăneşti, însă tustrei aveau securi şi 
cuțite. 

— Cu siguranţă, zise unul din ei, a luat-o pe drumul ăsta, 
iată potcoavele calului pe nisip. 

— Aşadar l-am scăpat, urmă un altul cu un oftat. Pe toţi 
dracii! Ne cam paşte ghinionul de câtva timp. 

— Alergaţi după un vânat prea mare, adăugă primul. 

— Lesby, judeci ca un nătărău. Asta are să ţi-o spună şi 
căpitanul. 


— Dar... 

— Tacă-ţi gura... un vânat mare ucis îl hrăneşte pe vânător 
două săptămâni. Zece ciocârlii şi un iepure abia i-ajung pe o 
măsea. 

— Da, însă iepurele şi ciocârlia îi prinzi mai uşor, pe când 
cerbul sau mistrețul mai rar. 

— Adevărul e că l-am scăpat printre degete mai deunăzi, 
nu-i aşa, căpitane? 

Cel care era strigat astfel scoase un oftat adânc. Fu 
singurul lui răspuns. 

— Şi apoi, urmă încăpăţânatul Lesby, de ce să tot 
schimbăm şi urma şi prada - te iei după una şi o prinzi. 

— L-ai prins la han, alaltăieri noapte, pe cel pe care îl 
urmăream de la Bordeaux? 

— Ce zice? întrebă Musaron la urechea stăpânului.. 

— Taci! răspunse Mauleon cu urechea la pământ. 

Omul căruia tovarăşii lui îi ziseseră căpitan se ridică atunci 
şi cu un glas poruncitor: 

— Tăceţi amândoi, zise el. Nu-mi răstălmăciţi poruncile. Ce 
v-am făgăduit? Zece mii de florini de fiecare. Dacă puneţi 
mâna pe ei, mai vreţi altceva? 

— Nimic, căpitane, nimic. 

— Henric de Transtamare valorează o sută de mii de 
florini pentru don Pedro; dar don Pedro valorează tot atât 
pentru Henric de Transtamare. Am crezut că-l pot prinde 
pe unul, dar m-am înşelat; era cât pe-aci să-mi las pielea în 
vizuina leului, ştiţi asta căci eraţi de faţă. Ei bine! deoarece 
leul mi-a salvat viaţa, îi datorez drept recunoştinţă să-l 
prind pe duşmanul lui. Îl voi prinde. E adevărat că n-o să-l 
dau pe degeaba lui Henric de Transtamare, însă am să-l 
vând. Pentru el e acelaşi lucru, numai să-l aibă. În felul 
acesta toţi vom fi mulţumiţi. 

Un mormăit de încuviinţare fu răspunsul celor doi complici 
ai individului. 

— Dar, Dumnezeu să mă ierte! Asta e Caverley care-mi 
cade pe negândite în mână, spuse Musaron la urechea 


stăpânului. 

— 'Tăcere, repetă Mauleon. 

Caverley, căci el era, îşi termină astfel profesiunea de 
credinţă: 

— Don Pedro a părăsit Toledo şi se află în acest castel. E 
foarte curajos şi, ca măsură de prevedere, a făcut drumul 
de unul singur. Într-adevăr, un om singur nu bate la ochi. 

— Nu, zise, Lesby, însă este prins. 

— Ei, drăcie! Nu poţi prevedea totul, răspunse Caverley. 
Acum, să ne terminăm planul. Tu, Lesby, te vei duce lângă 
Philips care ţine caii; tu, Becker, ai să rămâi aici cu mine. 
Regele trebuie să iasă din castel cel târziu mâine, pentru că 
este aşteptat la Toledo, ştim asta. 

— Apoi? zise Becker. 

— Când va trece îl vom pândi. Mi-e teamă numai de un 
lucru. 

— Care? 

— Să nu fi dat ordin cavalerilor lui toledani să-i iasă în 
întâmpinare; aşa că aici trebuie să ne terminăm treburile. 
Ascultă, Lesby, tu care eşti un iscusit vânător de vulpi, 
găseşte-ne o vizuină printre stâncile astea, o să ne 
ascundem acolo. 

— Căpitane, aud apă susurând pe aici, trebuie să fie vreun 
izvor; de obicei izvoarele îşi sapă o albie prin stâncă, 
trebuie să se găsească o peşteră prin partea locului. 

— Ei, dar suntem pierduţi! Vor intra aici, zise Musaron 
căruia Agenor îi astupă gura cu mâna de parcă ar fi fost un 
căluş. 

— Ia uitaţi-vă, strigă Lesby, peştera e colo. 

— Foarte bine, zise Caverley. Poţi să pleci, Lesby; du-te şi-l 
întâlneşte pe Philips, iar caii să fie gata pregătiţi în zorii 
zilei. 

Lesby se îndepărtă. Caverley şi Becker rămaseră singuri. 

— lată ce-nseamnă să fii cu scaun la cap, zise banditul 
către tovarăşul său. Am mutra unui pirat de uscat şi sunt 
singurul om politic care înţelege situaţia. Doi oameni se 


ceartă pentru un tron; înlătură pe unult din ei şi războiul e 
terminat; deci, făcând ceea ce fac, mă comport ca un 
creştin, ca un filosof; cruţ sângele oamenilor. Sunt virtuos, 
Becker, sunt virtuos! 

Şi banditul se porni pe râs, încercând să-şi înăbuşe glasul. 

— Haide, zise el în cele din urmă, să intrăm în gaura asta. 
La pândă, Becker, la pândă! 

LXVII CUM ŞI-A PIERDUT CAVERLEY PUNGA ŞI AGENOR 
SPADA Peştera arăta cam aşa: mai întâi izvorul, cristal 
lichid ce cădea dintr-o boltă de piatră pe nişte pietricele, în 
mijlocul cărora îşi săpase o albie. 

Apoi, o grotă întortocheată, la care se ajungea pe două 
trepte naturale. 

Peştera era întunecoasă în timpul zilei, iar noaptea ar fi 
trebuit să ai ochi de vulpe ca să o ghiceşti. 

Caverley se feri de căderea perpendiculară a izvorului şi 
urcă pipăind treptele naturale. 

Becker, mai isteţ sau poate mai dornic de un loc mai bun, 
înaintă spre fundul peşterii spre a găsi mai mult adăpost şi 
mai multă căldură. 

Agenor şi Musaron îi auzeau, îi simțeau şi aproape că îi şi 
vedeau. 

Becker sfârşi prin a se aşeza şi îl îndemnă pe Caverley să 
facă la fel, spunându-i: 

— Vino, căpitane, e loc pentru doi. 

Caverley se lăsă convins şi intră. 

Dar cum mergea cu destulă greutate, repetă pe un ton de 
proastă dispoziţie: 

— Loc pentru doi, uşor de zis! 

Şi întinse mâinile ca să nu se lovească de bolta de piatră 
sau de pereţii stâncii. 

Dar din păcate se poticni de piciorul lui Musaron, îl apucă 
şi începu să strige către Becker: 

— Becker, un cadavru! 

— Nu, la naiba! strigă viteazul Musaron, strângându-l de 
gât, e un om foarte viu care o să te sugrume, isteţule! 


Caverley răsturnat, trântit la pământ, nu mai putu scoate 
un cuvânt; Musaron îi apucase încheieturile mâinilor pe 
care le lega cu chinga unuia din cai. 

La rândul lui, Agenor nu avu decât să întindă mâna pentru 
a-i face acelaşi lucru lui Becker, pe jumătate mort de o 
groază superstiţioasă. 

— Acum, scumpul meu căpitan, să vorbim despre 
răscumpărare, zise Musaron. Bagă de seamă că suntem 
numeroşi, încât cel mai mic gest sau cel mai slab țipăt ţi-ar 
atrage în coaste un nesfârşit număr de lovituri de pumnal. 

— N-am să mă mişc, n-am să spun nimic, murmură 
Caverley, însă cruţaţi-mă! 

— Mai întâi se cuvine să ne luăm măsuri de prevedere, 
zise Musaron uşurându-l pe Caverley, bucată cu bucată, de 
armură şi de armele-i ofensive şi defensive, cu îndemânarea 
unei maimuțe care curăţă o nucă de coajă. 

După ce termină această treabă, făcu la fel şi cu Becker. 

Luându-le armele, Musaron trecu la pungă. Degetele-i 
vădiră oarecare delicateţe în această operaţie, conştiinţa 
nu-i fu cuprinsă de nici un scrupul. Chimire bine garnisite, 
pungi destul de dolofane trecură în stăpânirea lui Musaron. 

— Te-ai apucat şi tu să jefuieşti? îi zise Agenor. 

— Seniore, le ridic mijloacele de a mai dăuna. 

După primul moment de spaimă, Caverley ceru învoirea să 
pună câteva întrebări. 

— Poţi s-o faci, însă cu glas scăzut. 

— Cine sunteţi? întrebă Caverley. 

— Ah! făcu Musaron, asta e o întrebare, dragul meu, la 
care nu vom răspunde. 

— Aţi ascultat întreaga convorbire pe care am avut-o cu 
oamenii mei? 

— Fără a pierde un singur cuvânt. 

— Drace! Atunci îmi cunoaşteţi planul? 

— Ca dumneata! 

— Ei bine! Ce vreţi să faceţi cu mine şi cu tovarăşul meu 
Becker? 


— Foarte simplu: noi suntem în slujba lui don Pedro. Vă 
vom preda lui don Pedro, povestindu-i ce gânduri aveţi în 
privinţa lui. 

— Nu e o faptă de oameni miloşi, răspunse Caverley care 
trebuie să fi îngălbenit prin întuneric. Don Pedro e crud. Mă 
va face să sufăr mii de chinuri. Ucideţi-mă numaidecât cu o 
lovitură dată drept în inimă. 

— Noi nu asasinăm, răspunse Mauleon. 

— Da, însă don Pedro mă va asasina. 

Şi o lungă tăcere a învingătorilor lui îl făcu pe Caverley să- 
şi dea seama că îi convinsese, pentru că nu găseau de dat 
nici un răspuns. 

Agenor chibzuia. 

Prezenţa neaşteptată a lui Caverley îi dezvăluise că don 
Pedro se afla la Montiel. Omul acesta era câine de 
vânătoare, cu mirosul ager, care dă de urma prăzii 
stăpânului său. Serviciul adus lui Mauleon îi păru destul de 
mare pentru a-l face să fie îndurător. De altfel, duşmanul lui 
era dezarmat, dezbrăcat, nemaifiind în stare să-i facă rău. 

Toate aceste gânduri îl frământau şi pe Musaron. Se 
obişnuise atât de mult cu gândurile stăpânului încât în cele 
două minţi ale lor lua naştere în acelaşi timp aceeaşi 
inspiraţie. 

Caverley întrebuința această tăcere ca un viclean şi dibaci 
ce era. 

Cugetă că de la începutul neplăcutei convorbiri pe care o 
avusese cu necunoscuţii, numai două voci vorbiseră; 
pipăind, răsucindu-se, se convinsese că peştera era strâmtă 
şi puţin încăpătoare ca să poată adăposti mai mult de patru 
oameni. 

În afară de arme, partida era deci egală. 

Dar ca să-şi recapete armele ar fi trebuit să se folosească 
de mâini, iar mâinile îi erau legate. 

Acea providenţă întunecoasă care îi ocroteşte pe ticăloşi şi 
care nu este altceva decât slăbiciunea oamenilor cinstiţi, 


providenţa aceea, după cum spuneam, veni în ajutorul lui 
Caverley. 

„Acest Caverley, îşi spusese Agenor, are să mă 
stingherească mult. În locul meu, ar ieşi din încurcătură cu 
o lovitură de pumnal şi mi-ar arunca corpul în Tajo; astea 
sunt procedee pe care eu nu vreau să le întrebuinţez. Mă va 
stingheri, zic, atunci când voi dori să ies de aici, şi voi dori 
să ies de îndată ce voi avea veşti sigure despre Aissa şi 
despre don Pedro.” 

După ce îşi făcu toate aceste socoteli, Mauleon, care era 
expeditiv, îl apucă pe Caverley de braţ şi începu să-l dezlege 
spunându-i: 

— Meştere Caverley, fără să ştii, mi-ai făcut un serviciu. 
Da, don Pedro te-ar ucide şi nu vreau să mori astfel când 
există atâtea spânzurători bune în Anglia şi în Franţa... 

La fiecare cuvânt, imprudentul desfăcea câte un nod.. 

— Aşadar, urmă Mauleon, îţi redau libertatea, foloseşte-te 
de ea ca să fugi şi încearcă să te îndrepţi, Zicând acestea 
termină de deznodat cureaua. 

Dar Caverley abia îşi văzu braţele libere că, repezindu-se 
asupra lui Agenor, încercă să-i smulgă spada spunând: 

— Odată cu libertatea, înapoiază-mi punga! 

Apucase fierul şi întorcea mâna ca să lovească, însă în 
acelaşi timp Mauleon îi dădu o lovitură de pumn care îl făcu 
să se rostogolească drept în mijlocul băltoacei de apă, 
dincolo de treptele peşterii. 

Caverley, asemenea peştelui care, scăpat din coşul 
pescarului, simte din nou elementul înconjurător care-l face 
să trăiască, trase aerul în piept cu desfătare, ţâşni afară din 
peşteră şi alergă cât îl ţineau picioarele pe drumul ce ducea 
spre târg. 

— Pe sfântul Iacob! stăpâne, zise Musaron cu o furie abia 
stăpânită, frumoasă lovitură aţi dat! Lăsaţi-mă să fug după 
el să-l prind. 

— Ce rost are? întrebă Agenor... eu am vrut să-l las să 
fugă. 


— Nebunie! Curată nebunie! Ticălosul are să ne joace vreo 
festă; se va întoarce, va vorbi... 

— Taci nătângule, zise Agenor împingându-l cu cotul pe 
Musaron, pentru ca acesta, în pornirea lui, să nu-l 
compromită în faţa lui Becker. Dacă se va întoarce, îl vom 
da pe mâna lui don Pedro pe care-l vom înştiinţa chiar astă- 
seară. 

— Asta e altceva, mormăi Musaron, care înţelese şiretlicul. 
— Haide, prietene, desfă-i şi braţele acestui cinstit domn 
Becker, şi spune-i că în cazul în care Caverley, Philips, Lesby 

şi Becker, cei patru cavaleri vestiți, se vor mai afla prin 
împrejurimi mâine, vor fi cu toţii spânzurați de crenelurile 
Montielului, căci prin partea locului poliţia e mai bine 
organizată decât în Franţa. 

— O! n-am să uit asta, seniore, spuse Becker beat de 
bucurie şi de recunoştinţă. 

El însă nu se gândi să se înarmeze împotriva 
binefăcătorilor săi. Le sărută mâna şi dispăru uşor ca o 
pasăre. 

— Vai! stăpâne, oftă Musaron, câte întâmplări! 

— Vai! domnule scutier, zise Agenor, câte lecţii mai ai de 
învăţat până să ajungi desăvârşit! Cum, nu vezi că acest 
Caverley ne-a pus pe urma lui don Pedro; că neştiind cine 
suntem, crede că suntem păzitorii lui don Pedro; că prin 
urmare va părăsi ţinutul cu atât mai repede, în sfârşit, ce-ţi 
trebuie mai mult? Ai banii şi armele! 

— Seniore, văd că am greşit. 

— Bine că recunoşti. 

— Dar să veghem, stăpâne, să veghem! Diavolul şi 
Caverley sunt foarte iscusiţi! 

— O sută de oameni nu ne pot veni de hac în această 
peşteră! Putem să dormim pe rând, răspunse Mauleon, şi să 
aşteptăm astfel veşti de la iubita mea, pentru că cerul ne-a 
şi dat veşti despre don Pedro. 

— Stăpâne, nimic nu mă mai poate uimi, şi dacă cineva mi- 
ar spune: „Senora Aissa are să coboare în acest cuib de 


năpârci”, l-aş crede şi i-aş spune: „Mulţumesc pentru vestea 
ce mi-o aduci, omule.” 

În clipa aceea un zgomot nedesluşit şi depărtat, însă 
măsurat, cadenţat, izbi urechea exersată a lui Musaron. 

— Pe legea mea! zise el. Aveaţi dreptate, trebuie să fie 
Caverley care a luat-o la sănătoasa... Aud patru cai, pot să 
jur... A ajuns la englezii lui şi acum fug cu toţii de 
spânzurătoarea pe care le-aţi lăudat-o atât... numai dacă nu 
vor veni aici, totuşi... Nu, zgomotul se depărtează, nu se 
mai aude... Călătorie sprâncenată! adio până la revedere... 
căpitan îndrăcit! 

— Hei! Musaron, strigă deodată Mauleon, nu mai am 
spada... 

— V-a furat-o caraghiosul, zise Musaron. Păcat, o lamă atât 
de bună!. 

— Cu numele meu gravat pe mâner. Vai! Musaron, tâlharul 
are să mă recunoască! 

— Nu înainte de venirea serii, senior cavaler... iar seara 
vor fi departe, credeţi-mă! Afurisit mai e şi Caverley ăsta! 
mereu trebuie să fure câte ceva! 

A doua zi, în zori, auziră coborând din castel doi oameni 
care vorbeau cu aprindere. Era însuşi Mothril şi cu regele 
don Pedro. Acesta din urmă îşi ducea calul de căpăstru. 

La vederea lor sângele lui Agenor începu să fiarbă. Era să 
se repeadă asupra duşmanilor săi, pentru a-i înjunghia şi a 
termina această luptă, dar Musaron îl opri. 

— Sunteţi nebun, seniore? Cum? L-aţi ucide pe Mothril, 
dar n-aţi dobândi-o pe Aissa!. Şi cine vă spune că, întocmai 
ca la Navarette, cei ce o păzesc pe Aissa nu au porunca s-o 
ucidă, dacă Mothril ar muri sau dacă l-aţi face prizonier? 

Agenor se înfioră. 

— O! tu mă iubeşti cu adevărat, zise el. Da, mă iubeşti. 

— Cred şi eu... ce naiba! vă închipuiţi oare că mie nu mi-ar 
plăcea să-l ucid pe acest ticălos de maur care a făcut atâta 
rău?. Da, îl voi ucide, însă când se va ivi un prilej mai bun! 


Îi văzură trecând la câţiva paşi de ei pe cei doi care 
constituiau ţinta urii lor îndreptăţite, şi aproape că-i 
atinseră în treacăt, fără ca ei să îndrăznească să facă vreo 
mişcare. 

— Soarta îşi bate joc de noi, murmură Agenor. 

— Tot vă mai plângeţi, seniore, zise Musaron, 
dumneavoastră care, dacă n-ar fi apărut Caverley, aţi fi 
plecat de ieri, fără a şti unde se află don Pedro, fără a avea 
veşti despre dona Aissa. Dar, tăcere, să-i ascultăm. 

— Îţi mulţumesc, îi zicea don Pedro ministrului său, cred 
că se va vindeca şi mă va iubi. 

— Să nu mai aveţi nici o îndoială, seniore. Se va vindeca 
pentru că Hafiz şi cu mine ne vom duce să culegem, aşa 
cum cere rânduiala, ierburile pe care le ştiţi. Apoi vă va 
iubi, pentru că nimic nu-i mai displace la curtea voastră... 
Dar să vorbim de lucruri serioase. Verificaţi dacă ştirea e 
sigură. Zece mii de compatrioți de-ai mei trebuie să fie 
debarcaţi la Lisabona şi să urce pe Tajo până la Toledo. 
Duceţi-vă la Toledo unde lumea vă iubeşte, încurajaţi-i pe 
apărătorii aceia credincioşi. În ziua în care Henric va călca 
în Spania, îl veţi prinde dintr-o singură lovitură, pe el şi 
întreaga lui armată, între oraşul pe care-l va asedia şi 
armata de sarazini, aliaţii voştri, în fruntea cărora voi trece 
eu însumi când se vor apropia de Toledo. În toată această 
manevră stă adevăratul succes care nu dă greş. 

— Mothril, eşti un ministru iscusit. Orice s-ar fi întâmplat, 
ştiu că mi-ai fost devotat. 

— Ce mutră urâtă trebuie să facă maurul ca să pară 
grațios, zise Musaron la urechea stăpânului. 

— Înainte de a vă părăsi spre a mă înapoia la castel, zise 
Mothril, un ultim sfat. Refuzaţi-i prinţului de Wales orice 
pretenţie bănească, până când se va declară de partea 
voastră. Englezii ăştia sunt foarte vicleni. 

— Da, şi apoi banii lipsesc. 

— Un motiv mai mult. Adio, seniore, sunteţi de azi înainte 
victorios şi fericit 


— Adio, Mothril. 

— Adio, seniore. 

Cei doi aventurieri trebuie să fi îndurat cele mai mari 
chinuri văzându-l pe Mothril urcând alene, cu un zâmbet 
infernal pe buze, în vreme ce se înapoia în castelul atât de 
mult râvnit de Agenor. 

— Să punem mâna pe el, zise tânărul, şi să urcăm cu el 
viu; să-i spunem că dacă nu ne-o va preda pe Aisisa, îl vom 
ucide; ne-o va preda. 

— Da, şi pe-drum, când vom cobori, ne va strivi cu bucăţi 
de stâncă. Bună treabă am mai face! Răbdare, ascultaţi-mă 
pe mine, are Dumnezeu grijă şi de noi! 

— Ei bine! pentru că te împotriveşti la orice când e vorba 
de Mothril, nu te împotrivi cel puţin la prilejul ce se iveşte 
pentru don Pedro. Pleacă singur, iar noi suntem doi; să-l 
prindem şi să-l ucidem dacă opune rezistenţă sau, dacă nu 
opune, să-l ducem la don Henric de Transtamare, pentru a-i 
dovedi că l-am găsit. 

— Minunată idee! mi-o însuşesc, spuse Musaron. 

— Vă urmez. 

Aşteptară ca Mothril să ajungă pe platforma castelului; 
abia atunci se încumetară să iasă din vizuină. 

Dar când îşi aruncară privirile spre câmpie, îl văzură pe 
don Pedro în fruntea unei trupe de cel puţin patruzeci de 
oameni înarmaţi. Îşi continua liniştit drumul spre Toledo. 

— Ei, drăcie! Dar neghiobi mai eram... iertaţi-mă, seniore, 
prea încrezători, zise Musaron. Mothril nu l-ar fi lăsat pe 
rege să plece aşa, singur; gărzile au venit din târguşor în 
întâmpinarea lui. 

— Cine l-a înştiinţat? 

— Ei, cine! Maurii de ieri seară, sau chiar vreun semnal 
pornit din castel. 

— E drept; să nu ne mai gândim decât să o vedem pe 
Aissa, dacă va fi cu putinţă, sau să ne înapoiem la don 
Henric! 


LXVIII HAFIZ Prilejul aşteptat nu se ivi în tot timpul zilei. 
Nimeni nu ieşi din castel afară de cei plecaţi după 
aprovizionări. 

Mai veni şi un mesager, însă cornul castelanului îi 
anunţase sosirea. Aventurierii noştri nu găsiră de cuviinţă 
să-l oprească. 

Către seară, când totul se învălui în tăcere, când 
zgomotele ce urcă din fluviu spre munte sunt atât de 
molcome încât par că-ţi mângâie auzul, când cerul păleşte 
la orizont şi când stâncă pare mai puţin rece, cei doi 
prieteni ai noştri auziră o convorbire însufleţită între două 
glasuri cunoscute. 

Mothril şi Hafiz se certau în vreme ce coborau de pe 
platforma castelului spre poteca ce ducea la porţi. 

— Stăpâne, zicea Hafiz, ai pus să mă închidă când regele 
se afla aici; îmi făgăduiseşi să mă prezinţi lui. Mi-ai făgăduit 
de asemenea şi mulţi bani. Mă plictisesc pe lângă tânăra pe 
care mă sileşti s-o păzesc. Vreau să mă războiesc şi eu 
împreună cu compatrioţii mei care vin din ţara noastră şi 
urcă fluviul Tajo pe nişte corăbii cu pânze albe. Aşa că 
plăteşte-mi repede, stăpâne, şi să mă duc pe lângă rege. 

— Vrei să mă părăseşti, fiule? zise Mothril. Sunt oare un 
stăpân atât de rău pentru tine? 

— Nu, însă nu mai vreau să am nici un stăpân. 

— Pot să te opresc, zise Mothril, căci te iubesc. 

— Dar eu nu te iubesc. M-ai îndemnat să fac fapte 
îngrozitoare care îmi tulbură somnul cu vise fioroase; sunt 
prea tânăr pentru a mă hotări să trăiesc în felul ăsta. 
Plăteşte-mă şi redă-mi libertatea, sau mă voi duce să găsesc 
pe cineva căruia îi voi spune totul. 

— Dacă-i vorba pe-aşa, ai dreptate, răspunse Mothril, urcă 
la castel şi am să te plătesc imediat. 

Pe când coborau, Hafiz se afla înapoi şi Mothril înainte. 
Drumul era atât de îngust încât pentru a urca, Hafiz trebuia 
să meargă înainte şi Mothril înapoi. 


Cucuveaua începu să cânte prin scobiturile pietrelor; pe 
pereţii stâncii culoarea vânătă luă locul nuanţei roşiatice. 

Deodată, un țipăt înspăimântător, un blestem cumplit 
străbătu aerul şi ceva greoi, moale, sângerând, veni să se 
turtească în faţa peşterii unde ascultau cu atenţie cei doi 
prieteni ai noştri. 

Ţipătului vestitor de moarte ei îi răspunseră printr-un țipăt 
de groază. 

Păsările de noapte îşi luară zborul înspăimântate din 
mijlocul crăpăturilor şi chiar insectele se îndepărtară în 
grabă speriate din muşuroaiele lor. 

În curând o băltoacă de sânge veni să înroşească apa din 
Izvor. 

Agenor, palid şi tremurând, scoase capul din ascunzătoare, 
iar faţa lividă a lui Musaron i se alătură. 

— Hafiz! strigară amândoi văzând la trei paşi de ei 
cadavrul nemişcat, zdrobit, al tovarăşului lui Gildaz. 

— Bietul copil! murmură Musaron, care ieşi din văgăună 
pentru a-i da ajutor dacă mai era încă timp. 

Dar umbrele morţii se şi aşterneau pe faţa-i măslinie; 
ochii, aproape ieşiţi din orbite, se înceţoşau, un gâfâit greoi 
amestecat cu sânge ieşea cu nespusă greutate din pieptul 
zdrobit al maurului. 

Îl recunoscu pe Musaron; îl recunoscu pe Agenor şi 
trăsăturile lui exprimară o teamă superstiţioasă. 

Într-adevăr, nenorocitul credea că vede nişte umbre 
răzbunătoare. 

Musaron îi ridică puţin capul, Agenor îi aduse apă rece 
pentru a-i spăla fruntea şi rănile. 

— Francezul! francezul! zise Hafiz bând cu lăcomie. Allah! 
iartă-mă. 

— Vino cu noi, sărmane copil, te vom vindeca, zise Agenor. 

— Nu, sunt un om mort, mort ca Gildaz, şopti sarazinul... 
mort după cum am meritat, mort asasinat. Mothril m-a 
azvârlit de sus de pe terasa castelului, O mişcare de groază 


pe care Mauleon nu şi-o putu înfrâna fu observată de 
muribund. 

— Francezule, zise el, te-am urât, dar astăzi încetez de a 
te mai uri, căci poţi să mă răzbuni... Dona Aissa tot te 
iubeşte... Dona Maria te ocrotea şi ea. Mothril este cel care 
a otrăvit-o pe Maria, tot ela profitat de leşinul Aissei pentru 
a-i sfâşia umărul cu o lovitură de pumnal. Spune-i asta 
regelui don Pedro, spune-i-o cât mai repede... dar salveaz-o 
pe Aissa dacă o iubeşti; căci peste cincisprezece zile, când 
don Pedro se va înapoia la castel, Mothril are s-ă i-o predea 
pe Aissa adormită cu o băutură vrăjită... [i-am făcut rău, 
dar acum îţi fac un bine, iartă-mă şi răzbună-mă. Allah!. 

Căzu din nou istovit, întoarse ochii cu o sforţare dureroasă 
spre castel pentru a-l blestema, şi îşi dădu sufletul. 

Vreme de un sfert de ceas cei doi prieteni nu reuşiră să-şi 
adune gândurile, să-şi recapete sângele rece. 

Această moarte hidoasă, această destăinuire, acele 
ameninţări pentru viitor le vârâse în suflet o teamă 
nespusă. 

Agenor se ridică cel dintâi. 

— Vreme de cincisprezece zile de-aici încolo suntem 
liniştiţi; în cincisprezece zile, don Pedro, Mothril sau eu vom 
fi morţi. Vino, Musaron, să mergem în tabăra lui Henric să-i 
dau socoteala de misiunea ce mi-a încredinţat-o. Dar să ne 
grăbim; caută caii în câmpie. 

Musaron, împleticindu-se întruna, reuşi să dea de urma 
cailor, care de altfel veniră îndată la chemarea lui. 

Îi echipă, încărcă pe ei bagajele şi, sărind cu uşurinţă în 
şa, luă drumul spre Toledo, pe care stăpânul lui i-o şi luase 
înainte. 

Când ajunseră în câmpie şi când castelul ameninţător se 
contura pe fondul albastru-cenuşiu al cerului, Agenor strigă 
cu un glas tunător, arătându-şi pumnul spre ferestrele 
castelului: 

— Mothril, la revedere! Aissa, dragostea mea, pe curând! 


LXIX PREGĂTIRI Pulberea nu ia foc cu mai multă 
repeziciune decât se aprinse revolta în statele lui don 
Pedro. 

De teama de a nu fi cotropiţi de regatele vecine, locuitorii 
celor două Castilii s-ar fi pronunţat, în cea mai mare parte, 
în favoarea lui Henric de îndată ce un manifest venit din 
partea lui ar fi făcut cunoscut Spaniei că se înapoiase cu o 
armată şi că această armată era comandată de conetabilul 
Bertrand Duguesclin. 

În câteva zile, drumurile se umplură de soldaţi improvizaţi, 
de cetăţeni devotați, de călugări făcând parte din diferite 
cinuri şi de bretoni, care se îndreptau spre Toledo. 

Însă Toledo, credincios lui don Pedro, aşa cum prevăzuse 
Bertrand, îşi închise porţile, îşi înarmă zidurile şi aşteptă 
evenimentul. 

Henric nu-şi pierdu vremea. Împresură oraşul şi începu un 
asediu în regulă. Această stare de ostilitate îl slujea de 
minune, căci le dădea timp aliaţilor să se adune sub 
steagurile sale. 

De cealaltă parte, don Pedro nu-şi mai găsea răgaz. 
Trimitea curieri după curieri la regele Granadei, la regele 
Portugaliei, la regele Aragonului şi al Navarrei, vechii lui 
prieteni. 

Ducea tratative cu prinţul de Wales care, bolnav la 
Bordeaux, părea să fi pierdut ceva din energia lui 
războinică şi se pregătea, prin odihnă, pentru acea moarte 
crudă care l-a răpit de tânăr lipsindu-l de un viitor glorios. 

Sarazinii anunţaţi de Mothril debarcaseră la Lisabona. Se 
odihniseră câteva zile după care, cu corăbiile puse la 
dispoziţie de regele Portugaliei, urcau pe cursul fluviului 
Tajo, precedaţi de trei mii de călăreţi trimişi lui don Pedro 
din partea aliatului său din Portugalia. 

Henric avea de partea lui oraşele din Galicia şi din Leon; o 
armată omogenă al cărei puternic nucleu îl formau cinci mii 
de bretoni, comandaţi de Olivier Duguesclin. 


Nu mai aştepta decât veşti sigure din partea lui Mauleon, 
când acesta se şi înapoie în tabără împreună cu scutierul 
său şi povesti tot ce făcuse şi ce văzuse. 

Regele şi Bertrand ascultară într-o adâncă tăcere. 

— Cum! zise conetabilul, Mothril n-a plecat împreună cu 
don Pedro? 

— Aşteaptă sosirea sarazinilor ca să pornească în fruntea 
lor. 

— Putem trimite o sută de oameni să-l prindă mai întâi pe 
acesta, la Montiel, zise Bertrand. Agenor va comanda 
expediţia şi, cum presupun că nu are motive puternice să-l 
iubească pe Mothril, va pune să se ridice o spânzurătoare 
înaltă pe ţărmul râului Tajo şi îl va agăța de spânzurătoare 
pe sarazin, pe asasin, pe trădător... 

— Seniore, seniore, spuse Agenor, aţi fost destul de bun 
făgăduindu-mi prietenia voastră, făgăduindu-mi sprijinul 
vostru. Nu mă refuzaţi astăzi; faceţi în aşa fel, vă rog, ca 
sarazinul Mothril să trăiască liniştit şi fără nici o bănuială în 
castelul lui de la Montiel. 

— Pentru ce? E un cuib care trebuie distrus. 

— Senior conetabil, este un bârlog pe care îl cunosc şi al 
cărui folos vi-l va dovedi viitorul. Ştiţi că atunci când vrei să 
încolţeşti vulpea, te prefaci că nu-i cunoşti ascunzătoarea şi 
treci prin faţa ei fără s-o priveşti; altminteri, o părăseşte şi 
nu se mai întoarce. 

— Ce vrei să spui cu asta, cavalere? 

— Seniore, lăsaţi-i pe Mothril şi pe don Pedro să creadă că 
sunt în deplină siguranţă, neştiuţi de nimeni în castelul de 
la Montiel. Cine ştie dacă, mai târziu, nu-i vom prinde acolo 
dintr-o singură aruncătură de plasă. 

— Agenor, zise regele, acesta e singurul tău motiv? 

— Nu, sire, eu n-am minţit niciodată. Nu, nu e singurul 
meu motiv. Motivul adevărat e că în acest castel se află un 
prieten al meu, un prieten pe care Mothril va pune să-l 
ucidă dacă se va vedea strâns în chingi. 


— Spune aşa, zise Bertrand, şi să nu crezi vreodată că ţi se 
va refuza ceea ce doreşti. 

După această convorbire, care îl linişti pe Mauleon în 
privinţa sorții Aissei, şefii armatei forţară şi mai mult 
asediul oraşului Toledo. Locuitorii se apărară atât de bine 
încât aici se vădiră numeroase fapte de vitejie, iar mulţi 
asediatori vestiți, dintre cei mai iscusiţi, au fost ucişi sau 
răniţi în încăierări sau în incursiuni. 

Însă aceste lupte fără urmări hotărâtoare nu erau decât 
preludiul unei acţiuni generale, după cum fulgerele şi 
ciocnirea norilor sunt preludiul furtunii. 

LXX TOLEDO ÎNFOMETAT Don Pedro, venind la Toledo, 
oraş ce oferea o apărare sigură şi dispunând şi de 
numeroase resurse, îşi aranjase toate socotelile atât cu 
supuşii cât şi cu aliaţii. 

Toledanii alergaseră de la un partid la altul în acel şir 
nesfârşit de războaie civile; trebuia deci să-i impresioneze 
cu o lovitură morală care să-i lege pe vecie de cauza 
învingătorului de la Navarette. 

Acesta era cel mai frumos titlu al lui don Pedro. Într- 
adevăr, dacă toledanii nu-şi susțineau prinţul de astă dată, 
iar la prima bătălie el ar fi ieşit învingător ca la cea 
dinainte, s-ar fi terminat cu Toledo pentru totdeauna: don 
Pedro nu i-ar fi iertat. 

Acest om viclean ştia bine că populaţia unui mare oraş nu 
are drept adevărate imbolduri decât foamea şi lăcomia. 

Mothril îi repeta acest lucru în fiecare zi. Trebuia aşadar 
să-i hrănească pe toledani şi să-i facă să spere în prăzi 
bogate. 

Don Pedro nu reuşi să atingă amândouă rezultatele. 
Făgădui mult pentru viitor, dar nu dădu nimic pentru 
prezent. 

Când toledanii băgară de seamă că alimentele lipseau pe 
piaţă, că hambarele erau goale, începură să murmure. 

O coaliţie formată din douăzeci de cetăţeni înstăriți, ce 
erau devotați contelui de Transtamare sau doar însufleţiţi 


de un spirit de opoziţie, aţâţau murmurele şi spiritul de 
vrajbă al orăşenilor. 

Don Pedro se sfătui cu Mothril. 

— Oamenii aceştia, răspunse maurul, au să vă joace festa 
de a deschide porţile în faţa adversarului vostru, în vreme 
ce veţi dormi. Zece mii de oameni vor intra, vă vor prinde şi 
războiul va lua sfârşit. 

— Ce e de făcut atunci? 

— Un lucru destul de simplu. În Spania vi se zice Pedro cel 
Crud. 

— Ştiu... şi nu merit această poreclă decât pentru acte de 
dreptate puţin cam energice. 

— Nu despre asta vreau să vorbesc... însă dacă aţi meritat 
acest nume, nu trebuie să vă temeţi de a-l mai merita din 
nou; dacă nu l-aţi meritat, grăbiţi-vă să-l îndreptăţiţi printr- 
o execuţie exemplară care să-i facă pe toledani să vă afle 
forţa braţului. 

— Fie, răspunse regele. Am s-o fac chiar la noapte. 

Într-adevăr, Pedro ceru numele nemulţumiţilor despre 
care am vorbit; se interesă de locuinţele şi de obiceiurile 
lor. Apoi, chiar în aceeaşi noapte, împreună cu o sută de 
soldaţi pe care îi comanda personal, pătrunse în casa 
fiecăruia din aceşti răzvrătiți şi puse să-i ucidă. 

Corpurile lor au fost aruncate în Tajo. Puțin tărăboi 
nocturn, mult sânge spălat cu grijă, iată tot ce îi făcu pe 
toledani să afle cum înţelegea regele să facă dreptate şi să 
administreze oraşul. 

Drept urmare nu mai murmurară şi se apucară să 
mănânce cu mult entuziasm mai întâi caii. 

Regele îi felicită. 

— N-aveţi nevoie de cai în oraş, le spuse el. Nu sunt de 
făcut drumuri prea lungi; cât despre incursiunile asupra 
asediatorilor, ei bine, le vom face pe jos. 

După cai, toledanii fură siliţi să-şi mănânce catârii. 
Spaniolul face asta doar la mare nevoie. Catârul este un 
animal naţional, este privit aproape ca un compatriot. Caii 


sunt sacrificați la cursele de tauri, dar catârii sunt cei care 
adună din arenă caii şi taurii ucişi unii de alţii. 

Aşadar, toledanii îşi mâncară catârii suspinând. 

Don Pedro îi lăsă s-o facă. 

Această execuţie a catârilor trezi energia asediaţilor; 
ieşiră să caute merinde, însă Le Begue de Vilaine şi Olivier 
de Mauny, care nu-şi mâncaseră caii bretoni, îi bătură atât 
de straşnic încât fură siliţi să rămână după metereze. 

Don Pedro le dădu o nouă idee. 

Le spuse să mănânce nutreţul cailor şi al catârilor care nu- 
| mai mâncau, deoarece fuseseră sacrificați. 

Aceasta ţinu opt zile, după care trebuiră să caute altceva. 

Tocmai atunci împrejurările nu erau deloc favorabile. 

Prinţul de Wales, supărat că nu primise sumele de bani cei 
le datora don Pedro, trimisese la Toledo trei soli pentru a 
prezenta nota cheltuielilor de război. 

Don Pedro se sfătui cu Mothril asupra acestei noi 
încurcături. 

— Creştinilor le place mult fastul ceremoniilor şi serbările 
publice, răspunse Mothril. Pe vremea când aveam tauri, v- 
aş fi sfătuit să le prezentaţi o cursă de tauri cât mai 
pompoasă, însă cum nu mai avem, trebuie să ne gândim la 
altceva asemănător. 

— Spune, spune. 

— Trimişii aceştia vin să vă ceară bani. Întreg oraşul 
aşteaptă răspunsul vostru: dacă refuzaţi, înseamnă că lăzile 
sunt goale, şi atunci nu vă mai puteţi bizui pe toledani. 

— Însă nu pot plăti, nu mai avem aproape nimic. 

— Ştiu bine, seniore, căci eu aveam în grijă finanţele; 
totuşi, când n-ai bani, trebuie să ai minte ascuţită. Îi veţi 
pofti pe soli să se ducă cu mare pompă la catedrală. Acolo, 
în prezenţa întregului popor, care va fi foarte încântat să 
vadă veşmintele voastre regale, aurul şi pietrele scumpe ale 
podoabelor preoţeşti, bogăţia armurilor, şi cei o sută 
cincizeci de cai ce mai rămân în oraş ca mostre ale unor 
curioase animale a căror rasă e pierdută, le veţi spune: 


„Seniori soli, aveţi depline puteri pentru a trata cu mine?” 
„Da”, vor spune ei „reprezentăm pe Alteța Sa prinţul de 
Wales, graţiosul nostru senior.” „Ei bine!” le veţi spune 
„Senioria Sa cere suma de bani pe care ne-am înţeles să i-o 
plătesc?” „Da”, vor răspunde ei. „Nu neg datoria”, le veţi 
spune. „Numai că ne-am înţeles, Alteța Sa şi cu mine ca, în 
schimbul sumei datorate, să mă bucur de ocrotirea, alianţa 
şi ajutorul englezilor”. 

— Dar le-am avut, răspunse don Pedro. 

— Da, însă nu le mai aveţi şi riscaţi să aveţi contrariul... 
lată deci ce trebuie să obţineţi de la ei, înainte de toate: 
neutralitatea. Căci, dacă odată cu armata, cu Henric de 
Transtamare şi cu bretonii comandaţi de conetabil, veţi 
avea de luptat şi cu vărul vostru prinţul de Wales şi cei 
douăzeci de mii de englezi ai săi, sunteţi pierdut, sire, iar 
englezii îşi vor lua plata cu mâinile lor din rămăşiţele 
voastre. 

— Mă vor refuza, Mothril, pentru că nu voi plăti. 

— Dacă ar fi fost să vă refuze, ar fi făcut-o până acum. Dar 
creştinii au prea mult amor-propriu spre a-şi mărturisi unii 
altora că au fost înşelaţi. Prinţul de Wales preferă să piardă 
tot ce-i datoraţi şi să treacă drept plătit, decât să fie plătit 
fără să se cunoască acest lucru... Lăsaţi-mă să termin... 
deputaţii cu pricina vă vor soma să-i plătiţi... le veţi 
răspunde: „Din toate părţile sunt ameninţat cu ostilitățile 
prinţului de Wales... Dacă ar fi adevărat, aş prefera să-mi 
pierd întreg regatul decât să las să mai dăinuiască vreo 
urmă de alianţă cu un prinţ atât de nesincer. Juraţi-mi 
aşadar că de-acum în două luni Alteța Sa prinţul de Wales 
îşi va ţine, nu făgăduiala ce mi-a făcut-o de a mă ajuta, ci pe 
aceea pe care a făcut-o înainte, şi anume de a fi neutru şi, 
peste două luni, jur pe sfânta Evanghelie aici de faţă, veţi fi 
plătiţi: am banii gata pregătiţi”. Deputaţii vor jura pentru a 
avea dreptul de a se înapoia repede în ţinutul lor; atunci 
poporul vostru se va veseli şi se va simţi uşurat, sigur de a 
nu mai avea noi duşmani, şi, după ce şi-a mâncat caii şi 


catârii, va mânca toţi şobolanii şi şopârlele din Toledo, care 
sunt în număr destul de mare, din cauza vecinătăţii 
stâncilor fluviului. 

— Însă peste două luni, Mothril?. 

— Nu veţi plăti, e adevărat, dar veţi fi câştigat sau pierdut 
bătălia pe care voim s-o dăm. Peste două luni nu veţi mai 
avea nevoie, învingător sau învins, să vă plătiţi datoriile, 
învingător, pentru că veţi avea credit mai mult decât vă 
trebuie, învins, pentru că veţi fi mai mult decât insolvabil. 

— Dar jurământul meu pe Evanghelie? 

— Aţi spus adeseori că vă faceţi mahomedan, acum ar fi 
prilejul nimerit, prinţul meu. Devotat lui Mahomed, nu veţi 
mai avea nimic de-a face cu lisus Cristos, celălalt profet. 

— Păgân dezgustător! murmură don Pedro. Ce sfaturi îmi 
dă! 

— Nu zic ba, răspunse Mothril. Însă credincioşii voştri 
creştini nu vă dau niciunul - ale mele preţuiesc deci mai 
mult. 

Don Pedro, după o îndelungă chibzuinţă, îndeplini punct 
cu punct planul lui Mothril. 

Ceremonia fu impunătoare, toledanii îşi uitară foamea la 
vederea măreţiilor curţii şi la spectacolul unei pompe 
războinice. 

Don Pedro dădu dovadă de atâta mărinimie, rosti 
discursuri atât de frumoase şi jură într-un mod atât de 
solemn, încât trimişii, după ce jurară neutralitatea, părură 
mai fericiţi decât dacă ar fi fost plătiţi cu bani peşin. 

„La urma urmelor ce-mi pasă, zicea don Pedro, asta are să 
dureze cât voi dura eu.” 

Se întâmpla să aibă mai mult noroc decât spera, căci, după 
prevederile lui Mothril, mari întăriri de forţe africane sosiră 
pe Iajo şi forţară liniile duşmane pentru a aproviziona 
Toledo, astfel încât don Pedro numărându-şi forţele, se văzu 
comandantul unei armate de optzeci de mii de oameni, 
compusă atât din evrei şi sarazini cât şi din portughezi şi 
castiliani. 


El se ţinuse deoparte pe toată durata acestor pregătiri, 
cruţându-şi fiinţa cu o grijă deosebită şi nelăsând nimic pe 
seama întâmplării care putea, printr-un accident răzleţ, să-l 
facă să piardă rezultatul unei mari lovituri pe care o 
plănuia. 

Don Henric, dimpotrivă, îşi şi organizase o guvernare ca 
un rege ales, sigur pe tronul lui. Voia ca încă de a doua zi 
după acţiunea ce i-ar fi dat în stăpânire coroana, această 
regalitate să fie solidă şi sănătoasă întocmai ca aceea pe 
care ar fi consfinţit-o o pace îndelungată. 

Agenor, în vremea acestor dispute, avea privirile aţintite 
asupra Montielului şi ştia, folosindu-se de nişte spioni bine 
plătiţi, că Mothril, instalându-şi un cordon de trupe între 
castel şi Toledo, se ducea aproape în fiecare zi, călare pe un 
cal arab, uşor ca vântul, să o viziteze pe Aissa, restabilită în 
întregime de pe urma rănii. 

Încercase toate mijloacele pentru a pătrunde în castel, sau 
pentru a o înştiinţa pe Aissa, dar nu reuşise. 

Pe Musaron îl apucaseră frigurile tot visând ce tertipuri să 
mai folosească. 

În sfârşit, Agenor nu vedea scăparea decât într-o luptă 
generală dată cât mai curând care i-ar îngădui să-l ucidă cu 
mâna lui pe don Pedro şi să-l prindă pe Mothril viu, astfel 
încât să poată, cu preţul răscumpărării acestei vieţi 
ticăloase, să o dobândească pe Aissa liberă şi nevătămată. 

Acest gând plăcut, vis ce nu mai contenea, îi obosea 
creierul tânărului cu înflăcărată lui stăruinţă. 

Fusese cuprins de un dezgust adânc faţă de tot ceea ce nu 
era război activ şi hotărâtor; şi întrucât făcea parte din 
consiliul şefilor, părerea lui era mereu să lase asediul şi să-l 
silească pe don Pedro la o bătălie în câmp deschis. 

Întâlnea adversari serioşi în consiliu, căci armata lui 
Henric nu se ridica la mai mult de douăzeci de mii de 
oameni, şi mulţi ofiţeri gândeau că ar fi fost o nebunie să se 
aventureze într-o partidă atât de frumoasă cu şanse atât de 
puţine. 


Dar Agenor răspundea că dacă don Henric nu avea la 
dispoziţie decât douăzeci de mii de oameni de când dăduse 
manifestul, dacă nu s-ar face cunoscut printr-o lovitură de 
răsunet, forţele sale aveau să scadă în loc să crească, în 
vreme ce zilnic fluviul Tajo îi aducea lui don Pedro întăriri 
de sarazini şi portughezi. 

— Oraşele se neliniştesc şi oscilează între cele două 
stindarde, spunea el; iată dibăcia cu care don Pedro vă 
sileşte să nu treceţi la acţiune şi acest lucru este pentru toţi 
o dovadă a neputinței noastre. Părăsiţi Ioledo pe care nu-l 
veţi cuceri. Ţineţi seama că dacă veţi fi învingători, oraşul 
va fi silit să se predea, în vreme ce acum nimic nu-l sileşte; 
dimpotrivă, planul lui Mothril este adus la îndeplinire. Veţi fi 
închişi între zidurile de piatră şi cele de oţel. În spatele 
vostru aveţi fluviul Tajo pe care se află optzeci de mii de 
luptători. Va trebui să nu mai luptaţi decât spre a muri cât 
mai frumos. Astăzi puteţi ataca spre a învinge. 

Fondul acestei cuvântări era interesat; dar ce sfat bun nu 
are la bază un interes cât de mic! 

Conetabilul avea mintea prea ageră şi destulă experienţă a 
războiului pentru a nu-l sprijini pe Mauleon. Mai rămânea 
şovăiala regelui, care risca mult dând o lovitură la 
întâmplare fără a-şi fi luat toate măsurile de prevedere. 

LXXI BĂTĂLIA DE LA MONTIEL. Don Pedro era tot atât de 
grăbit ca şi Agenor să intre în stăpânirea bunului pe care, 
după coroană, îl dorea cel mai mult pe lume. 

De fiecare dată când noaptea, după ce îşi termina 
treburile, putea, ocrotit de un gard viu format din soldaţi 
devotați lui Mothril, să alerge la Montiel şi să o privească un 
sfert de oră pe frumoasa Aissa, atât de palidă şi atât de 
tristă, regele se simţea fericit. 

Mothril nu-i acorda această fericire decât rareori. Planul 
sarazinului era bine ticluit, laţul lui bine întins prinsese 
prada; nu mai era vorba acum decât să-l păzească, 
deoarece un rege prins în cursă este ca un leu prins în 


capcană: niciodată nu eşti mai puţin sigur că îl stăpâneşti 
decât atunci când l-ai prins. 

Don Pedro îi cerea lui Mothril să i-o dea pe Aissa; 
făgăduise să o ia în căsătorie, să o urce pe tron. 

„Nu”, răspundea Mothril, „un rege nu-şi sărbătoreşte 
nunta în ajunul unei bătălii, nu se cade ca atunci când atâţia 
bărbaţi viteji mor pentru el, regele să se ocupe de dragoste. 
Aşteptaţi victoria, atunci totul vă va fi îngăduit”. 

Astfel îl ţinea în frâu pe regele ce tremura de nerăbdare. 
Totuşi ideea lui era destul de străvezie, şi don Pedro ar fi 
recunoscut-o uşor dacă n-ar fi fost cu ochii legaţi. 

Mothril voia să facă din Aissa regina Castiliei, dar ştia că 
această unire a creştinului cu o mahomedană avea să 
răscoale creştinătatea, că atunci toată lumea avea să-l 
părăsească pe don Pedro, că sarazinii, de atâtea ori înfrânți, 
vor fi gata să recucerească Spania şi să se instaleze acolo 
pentru totdeauna. 

Mothril ar fi ajuns atunci regele Spaniei, Mothril atât de 
mult prețuit de compatrioţii săi, el care de zece ani îi 
călăuzea pas cu pas pe acest pământ al făgăduinţei, cu 
progrese simţitoare pentru toţi, în afară de regele ameţit 
sau nebun. 

Însă dând-o pe Aissa şi înlăturând astfel o revenire a furiei 
lui don Pedro, trebuia totuşi să nu acţioneze decât încet şi 
sigur; de aceea Mothril aştepta o izbândă hotărâtoare care 
să-i nimicească pe cei mai înverşunaţi duşmani pe care 
maurii puteau să-i întâlnească în Spania. Trebuia ca, în 
numele lui don Pedro, maurii să câştige o mare bătălie, 
pentru a-i ucide pe Henric de Transtamare, pe Bertrand 
Duguesclin şi pe toţi bretonii, arătând în sfârşit creştinătăţii 
că Spania era un pământ ce se deschidea uşor, când era 
vorba să se sape în el morminte pentru năvălitori. 

Trebuia de asemenea ca cea mai mare piedică a planurilor 
lui Mothril, Agenor de Mauleon să fie ucis pentru ca fata, 
îmblânzită mai întâi prin făgăduieli şi prin siguranţa unei 
apropiate reîntâlniri, apoi descurajată de moartea sigură pe 


câmpul de luptă, să se lase târâtă de deznădejde ca să-l 
slujească pe Mothril pe care n-avea să-l mai bănuie de 
trădare. 

Maurul îşi înmulţi gingăşiile şi îngrijirile, merse până acolo 
încât îl învinui pe Hafiz de a fi fost înţeles cu dona Maria 
pentru a-l înşela pe Agenor sau a-l pierde. Hafiz murise aşa 
că nu mai putea să se dezvinovăţească. 

Îi aducea Aissei veşti adevărate sau născocite despre 
Agenor. 

— Se gândeşte la dumneata, spunea el, te iubeşte, se află 
în preajma seniorului său, conetabilul, şi nu scapă nici un 
prilej de a intra în legătură cu emisarii ce-i trimit pentru a 
afla veşti. 

Aissa, liniştită de aceste cuvinte, aştepta cu nerăbdare. 
Găsea chiar un oarecare farmec în această despărţire, care 
îi garanta că Mauleon se gândea să se apropie de ea. 

Îşi petrecea zilele în apartamentul cel mai retras al 
castelului. Acolo, singură cu femeile ei, trândăvind şi visând, 
privea îndelung câmpia de la înălţimea unei ferestre 
aşezate deasupra prăpastiei, pe stâncile de la Montiel. 

Atunci când don Pedro venea s-o viziteze, avea pentru el o 
bunăvoință rece şi măsurată care la femeile ce nu sunt în 
stare să se prefacă, este supremul efort de făţărnicie. O 
răceală atât de neînţeleasă încât înfumuraţii o iau uneori 
drept sfiala unui început de iubire. 

Regele nu întâmpinase niciodată vreo rezistenţă. Cea mai 
mândră dintre femei, Maria Padilla, îl iubise, îl preferase 
înaintea oricui. Cum n-ar fi crezut în iubirea Aissei, mai cu 
seamă de când moartea Mariei şi calomniile lui Mothril îl 
convinseseră că inima fetei era neatinsă de vreun gând de 
dragoste. 

Mothril îl supraveghea cu multă atenţie pe rege la fiecare 
din vizitele sale. Fiecare cuvânt al prinţului avea valoare 
pentru el, şi nu îngăduia ca Aissa să-i răspundă vreun 
cuvânt. Starea ei de boală avea nevoie neapărat de linişte, 
spunea el. Şi apoi se temea mereu de vreo înţelegere între 


don Pedro şi oamenii castelului, înţelegere prin care ar fi 
predat-o pe Aissa regelui, aşa cum se întâmplase cu atâtea 
alte femei. 

Mothril, stăpân absolut la Montiel, îşi luase deci toate 
măsurile. Cea mai bună din toate era s-o convingă pe Aissa 
că se învoia la dragostea ei pentru Agenor. Or, tânăra era 
convinsă. 

Astfel că în ziua în care Mothril trebui să părăsească 
Montiel-ul spre a merge să ia comanda trupelor africane 
sosite pentru bătălie, nu avu de făcut decât două 
recomandări, una locotenentului său, alta Aissei. 

Locotenentul era acelaşi care, înainte de lupta de la 
Navarette, apărase atât de stângaci litiera Aissei, însă 
ardea de dorinţa de a-şi face iertată greşeala. Era mai mult 
soldat decât un servitor. Nefiind în stare să se coboare până 
la nelegiuirile lui Hafiz, nu înţelegea decât ascultarea 
datorată şefului şi respectul datorat poruncilor religioase. 

Aissa, la rândul ei, nu înţelegea decât un singur lucru - să 
se unească pe veci cu Mauleon. 

— Plec la luptă, îi zise Mothril. Am căzut la învoială cu 
seniorul de Mauleon, să ne cruţăm unul pe altul în bătălie. 
De va fi învingător, trebuie să vină să te ia din acest castel, 
ale cărui porţi i le deschid, şi vei fugi împreună cu el şi cu 
mine, dacă mă iubeşti ca pe un tată. De va fi învins, vine la 
mine, îl aduc la dumneata şi îmi va datora odată cu viaţa şi 
unirea cu dumneata... Ai să mă iubeşti, Aissa, pentru atâta 
devotament? Înţelegi că dacă regele don Pedro ar afla un 
singur cuvânt, ar bănui o singură idee din acest plan, capul 
meu s-ar rostogoli la picioarele lui în mai puţin de o oră, şi 
ai rămâne pentru totdeauna pierdută pentru bărbatul pe 
care-l iubeşti? 

Aissa nu ştia cum să-şi mai arate recunoştinţa şi salută 
ziua aceea de doliu şi de sânge ca pe zorile eliberării şi 
fericirii ei. 

După ce o pregăti astfel pe fată, dădu instrucţiuni 
locotenentului. 


— Hassan, îi spuse el, Profetul va hotări viaţa şi soarta lui 
don Pedro. Vom da bătălia. Dacă vom fi învinşi, sau chiar 
dacă vom fi învingători, dar în seara bătăliei eu nu mă voi fi 
înapoiat la castel, înseamnă că sunt rănit, mort sau 
prizonier; atunci vei deschide uşa donei Aissa, iată cheia, o 
vei ucide împreună cu cele două femei ale sale şi le vei 
arunca din vârful stâncii în râpă, pentru că nu se cuvine ca 
nişte bune musulmane să fie expuse batjocurilor unui 
creştin, chiar de s-ar numi el don Pedro sau Transtamare! 
Veghează mai bine decât la Navarette. Acolo iscusinţa ta a 
dat greş. Te-am iertat, te-am lăsat să trăieşti; de data asta 
Profetul te-ar pedepsi. Jură-mi aşadar să-mi îndeplineşti 
poruncile. 

— Jur! spuse cu răceală Hassan. Şi, după ce vor fi moarte 
cele trei femei, mă voi înjunghia şi eu, pentru ca duhul meu 
să vegheze asupra lor. 

— Mulţumesc, răspunse Mothril trecându-i pe după gât 
colanul său de aur. Eşti un bun slujitor şi dacă vom fi 
biruitori, vei avea comanda acestui castel. Dona Aissa să nu 
cunoască până în ultima clipă soarta ce-i e hărăzită, e 
femeie, e slabă, nu trebuie să sufere moartea decât o 
singură dată! Dar izbânda, se grăbi el să spună, nu cred să 
ne poată scăpa. Astfel că porunca mea este o măsură de 
prevedere la care nu vom avea nevoie să recurgem. 

Vorbind astfel, Mothril îşi luă armele, cel mai bun cal, 
porunci să fie urmat de zece oameni devotați şi, lăsând lui 
Hassan comanda cetăţii, plecă în toiul nopţii să-l întâlnească 
pe don Pedro, care îl aştepta cu nerăbdare. 

Mothril se bizuia pe această biruinţă şi nu se înşela. lată 
care erau şansele: patru contra unu. Ajutoare proaspete ce 
soseau în fiecare clipă, tot aurul din Africa, împins în Spania 
printr-o voinţă tăcută şi de neclintit, aceea a unei cuceriri, 
plan niciodată părăsit, însă adesea zădărnicit, în vreme ce 
unii cavaleri din Europa nu luptau acolo decât din lăcomie, 
alţii dintr-o îndatorire religioasă, toţi însă cu destulă 
reţinere şi gata să se lase păgubaşi în caz de înf rângere. 


Dacă nişte planuri atât de bine puse la cale au fost 
zădărnicite vreodată, în chip ciudat, acest lucru s-a 
întâmplat cu prilejul bătăliei pe care istoria a numit-o 
bătălia de la Montiel. 

Don Pedro, nerăbdător, îşi îngrămădi toate trupele între 
Montiel şi 'Toledo. 

Ele acopereau două leghe de teren şi se eşalonau până în 
munţi, atât cavalerie cât şi infanterie, într-o ordine 
desăvârşită. 

Don Henric nu mai putea şovăi. Să evite înfruntarea era 
ruşinos pentru un pretendent care, la rândul său, în 
Castilia, arborase această deviză: „Voi rămâne aici, rege sau 
mort!” 

Se duse deci să-l întâlnească pe conetabil şi îi spuse: 

— De data asta, seniore Bertrand, pun în mâna dumitale 
grija regatului meu. Dumneata vei comanda. S-ar putea să 
fii mai norocos ca la Navarette însă nu vei fi nici mai viteaz, 
nici mai iscusit. Fiind creştin, desigur că ştii că ceea ce 
Dumnezeu nu îngăduie prima dată, poate îngădui altădată. 

— Aşadar, comand, sire! exclamă conetabilul cu vioiciune. 

— Ca un rege. Eu sunt primul sau ultimul dumitale 
locotenent, răspunse regele. 

— Îmi spuneţi ceea ce regele Carol al V-lea, înțeleptul şi 
gloriosul meu stăpân, mi-a spus la Paris când mi-a înmânat 
spada de conetabil! 

— Şi ce ţi-a spus, viteazule Bertrand? 

— Mi-a spus următoarele, sire: „Disciplina nu prea e 
respectată în armatele mele, care se pierd din lipsă de 
supunere şi de dreptate. Sunt unii prinți care roşesc dacă 
ascultă de un simplu cavaler; dar niciodată o bătălie n-a fost 
câştigată fără buna înţelegere a tuturor şi voinţa unuia 
singur. Astfel că vei comanda, Bertrand, şi orice cap 
neascultător, de-ar fi chiar al propriului meu frate, se va 
pleca sau va cădea dacă nu vrea să se supună”. 

Aceste cuvinte, rostite în faţa întregului consiliu, aminteau 
pe departe nenorocirea de la Navarette, când imprudenţa 


lui don 'Tellez şi a lui don Sancho, fraţii regelui, pricinuiseră 
distrugerea unei mari părţi a armatei. 

Prinții prezenţi auziră cuvintele lui Duguesclin şi roşiră. 

— Seniore conetabil, zise regele, am spus că dumneata vei 
comanda, deci eşti stăpân. Pe oricine de-aici care nu va face 
după dorinţa sau porunca dumitale, îl voi lovi eu însumi cu 
securea asta, fie el aliat, rudă sau fratele meu. Căci cine mă 
iubeşte trebuie să-mi dorească izbânda, iar eu nu voi 
învinge decât prin supunerea tuturor faţă de cel mai 
înţelept căpitan al creştinătăţii. 

— Aşa să fie, răspunse Duguesclin, primesc comanda. 
Mâine vom da bătălia. 

Conetabilul îşi petrecu toată noaptea ascultând rapoartele 
spionilor şi curierilor săi. 

Unii anunțau că noi bande de sarazini debarcau la Cadix. 

Alţii informau despre distrugerile aduse ogoarelor, pe care 
cei optzeci de mii de oameni le pustiau de o lună întreagă 
de parcă ar fi fost un stol de lăcuste. 

— E timpul să se termine cu toate astea, îi spuse 
conetabilul regelui, căci oamenii aceia vă vor mistui regatul 
în aşa hal încât după biruinţă nu are să vă mai rămână nici 
o fărâmă. 

Agenor, şi voios, dar şi cu inima strânsă totodată, aşa cum 
se întâmplă în ajunul unui eveniment pe care îl doreşti, dar 
care trebuie să hotărască o chestiune importantă, Agenor 
îşi înşela durerile şi îngrijorarea prin desfăşurarea unei 
activităţi uimitoare. 

Mereu călare, ducea ordine, aduna şi grupa companii, 
recunoştea terenul şi stabilea fiecărei trupe locul pentru a 
doua zi. 

Duguesclin îşi împărţi armata în cinci corpuri. 

Patru mii cinci sute de călăreţi, comandaţi de Olivier 
Duguesclin şi Le Begue de Vilaine, formau avangarda. 

Francezii şi spaniolii de elită, în număr de şase mii, formau 
corpul de armată comandat de don Henric de Transtamare. 

Aragonezii şi ceilalţi aliaţi rămaseră în ariergardă. 


O rezervă de patru sute de călăreţi, comandată de Olivier 
de Mauny, avea să asigure retragerea. 

Conetabilul şi-i păstrase pe cei trei mii de bretoni 
comandaţi de mezinul de Mauny, de Carlonnet, de La 
Houssaie şi de Agenor. 

Această trupă, călărind nişte cai vânjoşi şi compusă din 
oameni de neînvins, trebuia, întocmai ca un braţ puternic, 
să se năpustească pretutindeni unde ochiul şefului ar fi 
socotit necesar să se intervină pentru obţinerea izbânzii. 

Bertrand îşi trezi soldaţii înainte de ivirea zorilor şi fiecare 
merse liniştit la postul său, astfel încât la răsăritul soarelui 
armata se găsea în ordine de bătaie fără oboseală şi fără 
tărăboi. 

Nu le ţinu cuvântări lungi. 

— Gândiţi-vă numai, le spuse el, că aveţi fiecare patru 
duşmani de ucis, dar că voi faceţi cât zece. Această 
adunătură de mauri, de evrei, de portughezi, nu poate ţine 
piept ostaşilor încercaţi ai Franţei şi Spaniei. Loviţi fără 
milă, ucideţi tot ce nu este creştin. Niciodată n-am făcut să 
se verse sânge de dragul sângelui; astăzi nevoia face din 
această vărsare de sânge o lege pentru noi. Nu există nici o 
legătură între mauri şi spanioli. Se urăsc unii pe alţii. 
Numai interesul îi uneşte; dar de îndată ce maurii se vor 
vedea sacrificați şi spaniolii cruţaţi, de îndată ce vor vedea 
că în învălmăşeală creştinii sunt cruţaţi, iar păgânii ucişi, 
neîncrederea se va strecura în rândurile maurilor, şi după 
ce prima deznădejde va trece, se vor întoarce repede spre 
salvare. Ucideţi deci şi fără nici o milă! 

Această cuvântare produse efectul dorit. Un entuziasm de 
nedescris cuprinse întreaga armată. 

În vremea aceasta don Pedro se afla la treabă, era văzut 
cum manevrează cu greutate batalioanele africane, 
nedisciplinate, dar în număr destul de mare, ale căror arme 
şi veşminte măreţe străluceau în bătaia soarelui ce răsărea. 

Când Duguesclin văzu această mulţime nenumărată din 
vârful unei coline, pe care o alesese drept observator, se 


temu ca nu cumva numărul mic al soldaţilor lui să dea prea 
multă încredere adversarilor. Împărţi deci în două rândurile 
din spate pentru a le lărgi pe cele din faţă, în aşa fel încât să 
se creadă că sunt la fel. 

Afară de aceasta, puse să se înfigă îndărătul colinelor 
mănunchiuri de steaguri, pentru ca sarazinii să creadă că 
sub acele steaguri se aflau soldaţi. 

Don Pedro văzu toate astea, geniul său creştea odată cu 
primejdia. Adresă o cuvântare convingătoare spaniolilor săi 
credincioşi şi făgăduieli strălucite sarazinilor. Dar oricât de 
strălucite ar fi fost, ele nu puteau valora cât speranţele pe 
care aliaţii săi le puneau în prada ce le-ar fi rămas de la el. 

Trâmbiţele din tabăra lui don Pedro sunară, cele ale lui 
Duguesclin răspunseră numaidecât, şi un mare cutremur, 
asemănător cu cel făcut de două lumi care s-ar repezi una 
spre alta, zgudui pământul şi chiar copacii de pe coline. 

De la primele lovituri se văzu efectul recomandării lui 
Duguesclin. Bretonii, nevoind să facă prizonieri 
mahomedani şi ucigând totul, în vreme ce-i cruţau pe 
creştini, strecurară o adâncă neîncredere în mintea 
păgânilor, şi această neîncredere se răspândi ca un fior în 
rândurile sarazinilor făcând să le scadă avântul. 

Îşi închipuiră că exista o înţelegere între creştinii celor 
două părţi şi că sarazinii ar fi singurele victime indiferent 
dacă Henric ar fi învins sau învingător. 

Linia lor de bătaie fusese atacată chiar de fratele lui 
Duguesclin şi Le Begue de Vilaine; aceşti neînfricaţi bretoni 
făcură un astfel de măcel în jurul lor încât şefii fură ucişi, şi 
însuşi prinţul Bennemarine, iar maurii fură cuprinşi de 
frică, după ce primul lor corp de trupe fusese hăcuit. 

Al doilea eşalon şovăia însă înainta destul de cutezător. 
Duguesclin ordonă asaltul celor trei mii de bretoni ai săi şi îi 
izbi cu atâta putere încât jumătate din ei făcură calea- 
ntoarsă. 

Acesta fu al doilea măcel: generali, nobilime, soldaţi, totul 
fu ucis. Nu reuşi să scape niciunul. 


Duguesclin se înapoie la postul său şi, plin de năduşeală, 
ştergându-şi faţa, îl văzu pe regele Henric care se înapoia şi 
el din urmărire; şi, după cum era ordinul, îşi reluă locul 
împreună cu ai săi. 

— Să fie într-un ceas bun, seniorii mei, zise Bertrand, iată 
că totul merge bine şi aproape de la sine. Noi n-am pierdut 
decât aproape o mie de oameni, pe când douăzeci şi cinci 
de mii de sarazini se află la pământ, priviţi ce morman! 
Totul merge bine. 

— Numai să ţină aşa! murmură Henric. 

— Cel puţin ne dăm toată osteneala, răspunse conetabilul. 
Ia uitaţi-vă la Mauleon cum aleargă după al treilea eşalon 
de sarazini comandat de Mothril. Maurul l-a văzut şi 
porunceşte să-l încercuiască, iată că au şi pornit călăreţii. 
Are să fie ucis. Sunaţi retragerea, trâmbiţaşi. 

Zece trompete sunară, Agenor trase cu urechea şi, supus 
ca şi când ar fi îndeplinit un exerciţiu de manej, se înapoie 
la post sub o grindină de săgeți care îi ciocăniră buna lui 
armură. 

— Acum, zise conetabilul, avangarda mea îi va ataca pe 
spanioli; sunt trupe bune, seniorii mei, şi nu vom scăpa 
chiar aşa ieftin. Aici trebuie să ne împărţim în trei grupuri şi 
să atacăm din trei părţi. Regele, urmă el, o va lua la stânga, 
Olivier la dreapta. Eu aştept. 

După cum se vede, el nu se atingea nici de rezervă, nici de 
cavaleria uşoară. 

Spaniolii primiră izbitura ca nişte oameni care voiau să 
moară sau să învingă. 

Henric, atacând grupul lui don Pedro, întâlni rezistenţa 
urii şi a curajului inteligent. 

Cei doi regi se zăreau de departe şi se amenințau fără a 
putea să se ajungă. În jurul lor se ridicau munţi de oameni 
şi de arme ce se izbeau una de alta, apoi acei munţi se 
prăbuşeau de parcă ar fi fost înghiţiţi, şi pă-mântul bea în 
valuri sângele. 


Trupa lui Henric slăbi deodată; don Pedro se afla în 
avantaj, el lupta nu ca un soldat, ci ca un leu. Unul din 
scutierii săi fusese ucis, el schimbă pentru a doua oară 
calul, însă nu avea nici o rană, iar braţul său mânuia cu 
atâta dibăcie şi măsură securea încât fiecare lovitură 
dobora un om. 

Henric se văzu înconjurat de maurii lui Mothril şi de 
Mothril însuşi care era tigru dacă don Pedro era leu. 
Seniorii francezi fură seceraţi din plin de iataganele 
maurilor; rândurile lor începeau să se subţieze, iar săgețile 
ajungeau până la pieptul regelui; unul mai cutezător 
reuşise să-l atingă cu lancea. 

— E timpul, strigă conetabilul. Înainte, prieteni, Notre- 
Dame Duguesclin să ne ducă la izbândă. 

Cei trei mii de bretoni se urniră cu un zgomot îngrozitor, şi 
aşezaţi în unghi, pătrunseră ca un cui în corpul de armată 
al lui don Pedro care era de douăzeci de mii de oameni. 

Agenor avea în sfârşit îngăduinţa, atât de arzător dorită, 
să lupte şi să-l prindă pe Mothril. 

Într-un sfert de oră rândurile spaniolilor fură destrămate, 
zdrobite. Cavaleria maură nu putu ţine piept presiunii 
cavalerilor în armură şi loviturilor cumplite de lăncii. 

Mothril voi să fugă, însă îi întâlni pe aragonezi şi pe 
oamenii lui Begue de Vilaine, comandaţi de Mauleon. 

Trebuia să treacă cu orice preţ, căci altfel s-ar fi trezit 
închis de zidul acela îngrozitor; Agenor se şi credea stăpân 
pe viaţa şi libertatea lui Mothril; însă acesta, cu trei sute de 
oameni cel mult, străpunse rândurile bretonilor, pierdu 
două sute cincizeci de călăreţi, şi trecu; în trecere reteză cu 
o lovitură de iatagan capul calului lui Agenor care îl 
urmărea la doi paşi. 

Agenor se rostogoli în ţărână, Musaron azvârli după maur 
o săgeată care se pierdu şi Mothril, asemenea lupului care 
fuge, dispăru îndărătul grămezilor de cadavre, în direcţia 
Montiel. 


În clipa aceea, don Pedro îi vedea pe ai săi prăbuşindu-se. 
Simţea, ca să zicem aşa, pe faţa lui răsuflarea celor mai 
înverşunaţi duşmani ai săi. Unul din ei îi zdrobi creasta 
coifului de aur şi îi ucise portdrapelul; ceea ce făcea ruşinea 
prinţului salvă omul. 

În felul acesta don Pedro nu mai era de recunoscut, în 
jurul lui măcelul continua fără întrerupere. Tocmai atunci 
un cavaler englez cu armura neagră, cu viziera lăsată cu 
grijă pe faţă, îi luă calul de căpăstru şi îl trase dincolo de 
câmpul de luptă. 

Patru sute de călăreţi ascunşi înapoia unei măguri de către 
prevăzătorul prieten îl escortară singuri pe regele fugar. 
Era tot ce-i mai rămăsese lui don Pedro din cei optzeci de 
mii de oameni care luptaseră pentru el la începutul zilei. 

Întrucât câmpia se acoperea de fugari în toate direcţiile, 
Bertrand nu putu deosebi trupa regelui de celelalte bande 
împrăştiate; nu se ştia nici măcar dacă don Pedro era viu 
sau mort. Conetabilul îşi aruncă deci la întâmplare rezerva 
şi pe cei o mie cinci sute de călăreţi ai lui Olivier de Mauny 
asupra tuturor fugarilor; însă don Pedro reuşi să se 
depărteze, datorită iuţelii cailor săi. 

Nu se mai gândi nimeni să-l urmărească, de altfel nici nu l- 
ar fi recunoscut. Pentru toţi, el nu mai era decât un fugar 
obişnuit. 

Dar Agenor, care cunoştea drumul spre Montiel, şi 
interesul ce-l mâna pe don Pedro într-acolo, Agenor pândea 
înspre partea aceea. 

Îl văzuse pe Mothril alergând în direcţia castelului, îşi 
dădu seama cine era englezul atât de binevoitor faţă de don 
Pedro. 

Văzu trupa celor patru sute de călăreţi ce escortau un om 
care se afla cu mult înaintea lor, datorită iuţelii splendidului 
său cal. 

Îl recunoscu pe rege după casca zdrobită, după pintenii de 
aur mânjiţi de sânge, îl recunoscu după înflăcărarea cu care 
privea de departe turnurile Montielului. Agenor îşi aruncă 


privirile împrejur spre a vedea dacă vreo trupă putea să-l 
ajute să-l urmărească pe preţiosul fugar şi să taie 
retragerea celor patru sute de călăreţi. 

Nu-l văzu decât pe Le Begue de Vilaine cu o mie o sută de 
călăreţi care, gâfâind, se odihneau puţin înainte de a porni 
ca şi ceilalţi în urmărirea generală. 

Bertrand era destul de departe, căutând să-i împrăştie pe 
fugari şi să desăvârşească izbânda în toate punctele. 

— Domnule, îi spuse Agenor lui Begue, vino repede în 
ajutorul meu, dacă vrei să-l prinzi pe regele don Pedro, căci 
el este cel care fuge colo spre castel. 

— Eşti sigur? întrebă Le Begue. 

— Ca de viaţa mea, domnule! răspunse Mauleon. L-am 
recunoscut pe omul care comandă călăreţii, este Caverley. 
Fără îndoială că nu face o atât de bună escortă regelui 
decât pentru a-l prinde în tihnă şi a-l vinde, e meseria lui... 

— Da, zise Le Begue, însă nu trebuie ca un englez să dea 
această frumoasă lovitură când sunt aici atâtea viteze lăncii 
franceze. 

Şi, întorcându-se către călăreţii săi spuse: 

— Încălecarea, toţi! şi zece oameni să mei să-l înştiinţeze 
pe domnul conetabil că ne ducem spre Montiel să-l prindem 
pe regele învins. 

Bretonii porniră în urmărire cu atâta furie încât îi ajunseră 
pe călăreţii din escortă. 

Numaidecât, şeful englez îşi împărţi trupa în două 
coloane: una îl urma pe cel ce se presupunea a fi regele, 
cealaltă se pregăti să ţină piept bretonilor. 

— Atacaţi! atacați! striga Mauleon. Nu vor decât să câştige 
timp pentru ca regele să intre în Montiel. 

Din nefericire pentru bretoni, în faţa lor se deschidea un 
defileu; nu se putură strecura decât câte şase pentru a-i 
ajunge pe englezii fugari. 

— Avem să-i pierdem! Ne scapă! striga Mauleon. Curaj, 
bretoni, curaj! 


— Da, vom scăpa, bearnez afurisit! urlă cavalerul englez, 
şeful acelei escorte. De altfel, dacă vrei să ne prinzi, vino! 

Vorbea cu atâta încredere, deoarece Agenor, târât de 
entuziasmul şi ura lui, le-o luase înainte tuturor însoţitorilor 
şi se trezi aproape singur în faţa celor două sute de lăncii 
engleze. 

Cutezătorul tânăr nu se opri în faţa acestei primejdii 
groaznice. Îşi înfipse pintenii şi mai mult în coapsele calului 
alb de spumă. 

Caverley era îndrăzneţ şi cruzimea lui firească se potrivea 
de altfel cu o izbândă care părea sigură. 

Aflat în mijlocul oamenilor săi, îl aştepta pe Mauleon 
proptindu-se cât mai bine în scări. 

Se văzu atunci un spectacol curios, acela al unui cavaler 
repezindu-se orbeşte spre cele două sute de lâncii 
îndreptate asupra lui. 

— O! ce englez laş, strigă de departe Le Begue... o! laşule, 
laşule... Opreşte, Mauleon, prea mult curaj cavaleresc. 

Caverley fu cuprins de ruşine; la urma urmelor, era şi el 
cavaler, şi datora o lovitură de lance în cinstea pintenilor săi 
de aur şi a naţiunii sale. 

leşi din rânduri şi se pregăti de luptă. 

— Am de dinainte spada ta, îi strigă el lui Mauleon, care 
înainta ca fulgerul. Aici nu mai e ca în peştera de la Montiel 
şi, peste puţin, voi avea întreaga armură. 

— Atunci ia mai întâi lancea, răspunse tânărul dând o 
lovitură atât de furioasă cu lancea încât englezul fu azvârlit 
din şa, zdrobit, culcat la pământ împreună cu calul său. 

— Ura! strigară bretonii beţi de bucurie şi înaintând 
mereu. 

Văzând acestea, englezii o luară la fugă înapoi şi căutară 
să-i ajungă pe tovarăşii lor care goneau la larg, părăsindu-l 
pe rege pe care calul îl ducea în galop spre Montiel. 

Caverley voi să se ridice, însă avea şalele zdrobite; calul, 
vrând să se degajeze, îi dădu o lovitură de copită în piept şi 


îl ţintui din nou pe pământul scăldat de un val de sânge 
negru. 

— La naiba! murmură el, s-a sfârşit, nu voi mai aresta pe 
nimeni... iată-mă mort. 

Şi căzu din nou. 

În aceeaşi clipă întreaga cavalerie bretonă sosi şi cei o mie 
o sută de cai acoperiţi în fier trecură ca un uragan peste 
cadavrul zdrobit al vestitului prinzător de regi. 

Însă această întârziere îl salvă pe don Pedro. În zadar, prin 
sforţări eroice, Le Begue îndemna oamenii şi animalele să-şi 
întreiască puterile. 

Bretonii goneau ca nişte turbaţi, cu riscul să-şi omoare 
caii, dar nu ajunseră pe urmele lui don Pedro decât în 
momentul când prinţul trecea de prima barieră a castelului, 
aflându-se acum în siguranţă, căci poarta se închisese. 
Aduse laude lui Dumnezeu de a-l fi scăpat şi de astă dată. 
Cât despre Mothril, acesta intrase cu un sfert de oră mai 
înainte. 

Le Begue, dăznădăjduit, îşi smulgea părul din cap. 

— Aveţi răbdare, domnule, zise Agenor, să nu pierdem 
vremea şi să împresurăm locul; ceea ce n-am făcut astăzi, 
vom face mâine. 

Le Begue îi urmă sfatul; îşi împrăştie toţi călăreţii în jurul 
castelului, şi la căderea nopţii ultima portiţă de scăpare 
fusese închisă pentru oricine ar fi încercat să iasă din 
Montiel. 

Tocmai atunci sosi şi Duguesclin cu trei mii de oameni şi 
află de la Agenor importanta vste. 

— Păcat că nu putem face nimic, căci cetăţuia e cu 
neputinţă de cucerit. 

— Seniore, vom vedea, răspunse Mauleon; dacă nu se 
poate intra, trebuie să recunoaştem că nici nu se poate ieşi. 

LXXII AISSA Conetabilul nu era un om prea încrezător. 
Despre talentele lui don Pedro avea o părere bună, după 
cum avea o părere proastă despre caracterul lui. 


După ce dădu ocol Montielului şi recunoscu locul, după ce 
se convinse că o pază bună şi sigură putea împiedica şi un 
şoarece să iasă din castel, zise: 

— Nu, prietene Mauleon, n-avem norocul pe care ne faci 
să-l sperăm. Nu, regele don Pedro nu s-a închis în Montiel 
pentru că ştie prea bine că ar fi blocat aici şi ar fi capturat 
prin foamete. 

— Vă încredinţez, monseniore, răspunse Mauleon, că 
Mothril se află la Montiel şi regele don Pedro împreună cu 
el. 

— Voi crede când voi vedea, zise conetabilul. 

— Câtă garnizoană are castelul? întrebă Bertrand. 

— Cam trei sute de oameni, seniore. 

— Aceşti trei sute de oameni, dacă vor vrea doar să ne 
azvârle pietre în cap, ne vor omori cinci mii de oameni fără 
să le fi putut trimite măcar o săgeată. Mâine don Henric va 
veni aici; acum e ocupat să someze Toledo să se predea; 
îndată după sosirea sa, vom chibzui dacă nu va fi mai bine 
să plecăm decât să pierdem aci o lună de zile pentru un 
fleac. 

Agenor voi să răspundă. Conetabilul era încăpățânat ca un 
breton, astfel că nu îngădui nici un răspuns, sau mai 
degrabă nu se lăsă convins. 

A doua zi, într-adevăr, sosi don Henric radiind de bucuria 
victoriei. 

Aducea cu el armata în culmea voioşiei şi, atunci când 
consiliul avu de chibzuit asupra chestiunii de a şti dacă don 
Pedro se afla sau nu la Montiel, regele spuse: 

— Eu gândesc ca şi conetabilul: don Pedro e prea viclean 
spre a fi alergat de bună voie să se închidă într-o cetăţuie 
fără ieşire. Trebuie deci să lăsăm aici o garnizoană slabă să 
supravegheze Montiel-ul, să forţăm castelul să capituleze 
pentru a nu lăsa în urma noastră o cetate care să se laude 
că n-a fost cucerită; iar noi vom trece mai departe, căci, 
slavă Domnului, mai avem multe de făcut, iar don Pedro nu 
e aici. 


Agenor se afla de faţă la discuţie. 

— Seniore, zise el, sunt prea tânăr şi prea lipsit de 
experienţă pentru a ridica glasul în mijlocul unor atât de 
viteji căpitani, însă convingerea mea este atât de puternică 
încât nimic nu ar putea-o zdruncina. L-am recunoscut pe 
Caverley urmărindu-l pe rege, însă Caverley a fost ucis! L.- 
am văzut pe don Pedro intrând în Montiel, l-am recunoscut 
după coiful zdrobit, după scutul sfărâmat, după pintenii de 
aur mânjiţi de sânge. 

— Şi pentru ce nu s-ar putea ca însuşi Caverley să se fi 
înşelat? Şi eu am schimbat la Navarette armura cu un 
cavaler credincios, răspunse don Henric. Oare don Pedro 
nu putea să facă şi el la fel? 

Acest ultim răspuns obţinu încuviințarea tuturor. Agenor 
se văzu încă odată bătut. 

— Sper că eşti convins, îi zise regele. 

— Nu, sire, răpsunse el cu umilinţă, însă nu pot să fac 
nimic în faţa ideilor înțelepte ale Maiestăţii Voastre. 

— Trebuie să te convingi, domnule de Mauleon, trebuie să 
te convingi. 

— Am să încerc, zise tânărul, cu o durere pe care cu greu 
şi-o putea ascunde. 

Într-adevăr, ce crudă situaţie pentru un îndrăgostit atât de 
înfocat. Don Pedro era închis lângă Aissa, don Pedro scos 
din minţi de înfrângerea lui şi nemaiavând nimic de cruțat. 
Având în faţă imaginea unei morţi apropiate, de ce n-ar fi 
încercat acest prinţ lipsit de scrupule ca, înaintea agoniei, 
să mai guste o ultimă voluptate, de ce să fi lăsat-o neatinsă 
şi în puterea altuia pe fata pe care o iubea şi pe care 
violenţa putea să i-o aducă în braţe? 

De altfel, Mothril nu era şi el acolo, acel făuritor de viclenii 
dezgustătoare, în stare de orice pentru ca politica lui 
sângeroasă şi lacomă să mai facă încă un pas înainte? 

lată ce-l făcea pe Agenor să-şi piardă minţile de mânie şi 
de mâhnire. Înţelese că, păstrându-şi prea multă vreme 
taina, risca să-l piardă pe don Henric care ar fi plecat 


împreună cu armata şi conetabilul, iar atunci don Pedro, 
superior prin pricepere şi viclenie în comparaţie cu 
locotenenţii inamici, dezgustaţi de altfel de a fi fost lăsaţi în 
faţa Montielului, ar reuşi să evadeze după ce va fi sacrificat- 
o pe Aissa capriciului unui moment de plictiseală. 

Îşi luă deodată inima-n dinţi şi ceru regelui o întrevedere 
secretă. 

— Seniore, îi spuse el, iată pentru ce s-a refugiat don 
Pedro la Montiel, împotriva tuturor aparenţelor. Este o 
taină pe care o păstram, căci este a mea; însă trebuie s-o 
dau la iveală pentru interesul gloriei voastre. Don Pedro o 
iubeşte cu pasiune pe Aissa, fiica lui Mothril. Vrea să se 
căsătorească cu ea. Pentru aceasta a îngăduit el ca Mothril 
s-o asasineze pe dona Maria de Padilla, după cum pentru 
Maria a pus s-o ucidă pe doamna Blanche de Bour bon. 

— Ce spui! zise regele, Aissa se află oare la Montiel? 

— Acolo se află, răspunse Agenor. 

— Încă un lucru de care nu eşti mai sigur ca de celălalt, 
prietene. 

— Sunt sigur, seniore, pentru că un îndrăgostit ştie 
totdeauna unde se află scumpa lui iubită. 

— O iubeşti pe Aissa, o maură? 

— O iubesc cu patimă, monseniore, ca şi don Pedro, cu 
singura deosebire că pentru mine Aissa se va face creştină, 
în vreme ce se va ucide dacă don Pedro va încerca s-o 
batjocorească. 

Agenor îngălbenise rostind aceste cuvinte, căci nu aveau 
crezare, sărmanul cavaler, şi ideea aceasta îl scotea din fire. 
De altfel, chiar dacă Aissa s-ar fi omorât spre a nu fi 
necinstită, tot era pierdută pentru el. 

Această mărturisire îl făcu pe don Henric să fie cuprins de 
o nedumerire adâncă. 

— Ar fi în adevăr un motiv, murmură el. Dar ia spune-mi, 
de unde ştii că Aissa se află la Montiel. 

Agenor povesti în amănunt moartea lui Hafiz şi 
împrejurările în care fusese rănită Aissa. 


— Ai cumva vreun plan? întrebă regele. 

— Am unul, seniore, şi dacă Maiestatea Voastră 
binevoieşte să-mi dea o mână de ajutor, i-l voi preda pe don 
Pedro în mai puţin de opt zile, aşa după cum ultima dată i- 
am adus veşti sigure. 

Regele trimise să-l cheme pe conetabil, căruia Agenor îi 
povesti din nou tot ce spusese mai înainte. 

— Nu cred nici acum că un prinţ atât de viclean, atât de 
hârşit în luptă să se lase prins de dragostea unei femei, 
răspunse conetabilul, însă cavalerul de Mauleon are 
cuvântul meu să-l ajut în tot ceea ce i-ar face plăcere, şi îl 
voi ajuta. 

— Lăsaţi deci cetatea împresurată, zise Agenor, puneţi să 
se sape un şanţ de jur împrejur, şi cu pământul din acest 
şanţ ridicaţi un meterez îndărătul căruia vor fi ascunşi, nu 
soldaţi, ci câţiva ofiţeri vigilenţi şi iscusiţi. 

Eu şi scutierul meu, ne vom instala într-un loc pe care îl 
cunoaştem, şi de unde se aud toate zgomotele cetăţii. Don 
Pedro, dacă va vedea o armată puternică de asediu, va 
crede că se ştie de refugiul lui de la Montiel, şi va intra la 
bănuială; or, bănuiala este salvarea unui om atât de dibaci 
şi atât de primejdios. Porunciţi să plece spre Toledo toate 
trupele voastre, nelăsând la meterezul de pământ decât 
două mii de oameni, care sunt de ajuns pentru a împresura 
castelul şi a respinge o încercare de ieşire. Când don Pedro 
va crede că paza se face de mântuială, va încerca să iasă, 
iar eu vă voi anunţa. 

Dar abia îşi dezvoltase Agenor planul şi reuşise să 
cucerească atenţia regelui, că se anunţă, din partea 
guvernatorului de la Montiel, un parlamentar la conetabil. 

— Să fie introdus numaidecât aici, zise Bertrand, şi să 
spună ce doreşte. 

Era un ofiţer spaniol, numit Rodrigo de Sanatrias. Îl 
anunţa pe conetabil că garnizoana de la Montiel vedea cu 
îngrijorare o desfăşurare de forţe atât de numeroase. Că 
cei trei sute de oameni închişi în castel cu un singur ofiţer 


nu voiau să mai lupte mult, pentru că nu mai aveau nici o 
speranţă de când cu înfrângerea lui don Pedro... 

La aceste cuvinte regele şi conetabilul îl priviră pe Agenor 
ca pentru a-i spune: „Vezi că nu e acolo?” 

— Aţi vrea să vă predaţi deci? întrebă conetabilul,. 

— Ca nişte oameni viteji, da seniore, după un anumit timp, 
căci nu trebuie ca regele don Pedro să ne învinuiască la 
înapoierea sa că i-am trădat cauza fără rezistenţa. 

— Se spune că regele e la dumneavoastră, spuse don 
Henric. 

Spaniolul începu să râdă. 

— Regele e destul de departe, zise el, şi ce-ar fi venit să 
facă aici, unde unor oameni împresuraţi aşa cum ne 
împresuraţi dumneavoastră nu le rămâne decât să moară 
de foame sau să se predea? 

O nouă privire a conetabilului şi a regelui asupra lui 
Agenor. 

— Atunci ce cereţi de fapt? întrebă Duguesclin. Formulaţi- 
vă condiţiile. 

— Un armistițiu de zece zile, spuse ofiţerul, pentru ca don 
Pedro să aibă timpul să vină în ajutorul nostru. După care 
ne vom preda. 

— Ascultaţi, zise regele. Ne încredinţaţi că don Pedro nu 
se află în cetate? 

— În mod sigur, monseniore, căci altfel nu am cere să 
ieşim, deoarece la ieşire ne veţi vedea pe toţi şi prin urmare 
îl veţi recunoaşte pe rege. Or, dacă am fi minţit ne-aţi 
pedepsi. Şi dacă l-aţi prinde pe rege, aşa e că nu l-aţi cruța? 

Această ultimă frază era o întrebare, conetabilul nu 
răspunse. Henric de Transtamare avu destulă putere 
pentru a stinge scânteia sângerie pe care această 
presupunere a prinderii lui don Pedro o făcuse să-i 
strălucească în ochi. 

— Vă acordăm armistițiul, zise conetabilul, însă nimeni nu 
va ieşi din castel 

— Dar alimentele noastre, seniore? întrebă ofiţerul. 


— Vi se vor procura. Vom veni noi acolo, însă dintr-ai voştri 
nu va ieşi nimeni. 

— Atunci nu e un armistițiu obişnuit, bombăni ofiţerul. 

— Pentru ce aţi vrea să ieşiţi? Pentru a vă salva? Dar v-am 
spus că peste zece zile vi se garantează viaţa. 

— Nu mai am nimic de zis, răspunse ofiţerul, primesc. Am 
cuvântul vostru, seniore? 

— Pot să-l dau, sire? îl întrebă Bertrand pe regele Henric. 

— Dă-l, conetabile. 

— Îl dau, răspunse Duguesclin. Zece zile de armistițiu şi 
viaţa garantată pentru toată garnizoana. 

— Toată?. 

— Se-nţelege de la sine, izbucni Mauleon, că nu există 
oprelişti, deoarece ai anunţat chiar dumneata că don Pedro 
nu se află în castel. 

Aceste cuvinte îi scăpară tânărului cu tot respectul ce-l 
datora celor doi şefi ai săi, şi îi păru bine că le-a rostit, căci 
o paloare destul de pronunţată trecu întocmai ca un nor pe 
faţa lui don Rodrigo de Sanatrias. 

Acesta salută şi se retrase. 

După ce plecă regele întrebă: 

— Te-ai convins acum tinere încăpățânat, sărman 
îndrăgostit...? 

— M-am convins că don Pedro se află la Montiel, da sire, şi 
că-l veţi avea în mâinile voastre peste opt zile. 

— Ah! exclamă regele, iată ce înseamnă încăpățânare. 

— Şi totuşi nu e breton, zise Bertrand râzând. 

— Monseniori, don Pedro joacă acelaşi joc pe care voiam 
să-l jucăm noi. Fiind sigur că nu poate scăpa prin forţă, 
încearcă viclenia. După părerea lui, vă veţi lăsa convinşi că 
se află afară, veţi acorda un armistițiu, faceţi de pază numai 
ca să vă aflaţi în treabă. Ei bine! are să încerce să se 
strecoare, v-o spun, are să se strecoare şi să fugă. Dar 
nădăjduiesc că noi vom fi acolo. Ceea ce domniilor voastre 
vă dovedeşte că el nu se află în Montiel, mie îmi dovedeşte 
că se află înăuntru. 


Agenor părăsi cortul regelui şi al conetabilului cu o 
înfrigurare uşor de înţeles. 

— Musaron, zise el, caută cortul cel mai înalt din toată 
tabăra şi agaţă-i în vârf flamura mea de război aşa încât să 
se poată vedea bine din castel. Aissa o cunoaşte, o va vedea, 
va şti că sunt în apropierea ei şi îşi va păstra întregul curaj. 
Cât despre duşmanii noştri, văzându-mi flamura lăncii pe 
meterez, mă vor crede acolo şi nu vor bănui că ne vom 
strecura din nou în peştera de la izvor. Haide, inimosul meu 
Musaron, să mergem! Asta e ultima sforţare, căci ne 
apropiem de ţintă. 

Musaron se supuse şi flamura lui Mauleon flutură trufaşă 
deasupra celorlalte. 

LXXIII ŞIRETLICUL ÎNVINSULUI Regele Henric plecă din 
faţa Montielului împreună cu conetabilul şi cu armata. 

Nu mai rămaseră decât două mii de bretoni şi Le Begue de 
Vilaine în jurul meterezelor de pământ. 

Dragostea îl inspirase pe Mauleon. Fiecare din cugetările 
lui era plină de adevăr. 

Vorbea ca şi când ar fi auzit tot ce se petrecea în castel. 

Abia înapoiat după bătălie, don Pedro, cu răsuflarea tăiată, 
sufocându-se, spumegând de furie, se aruncă pe un covor în 
camera lui Mothril şi rămase nemişcat, mut, morocănos, 
făcând sforţări supraomeneşti pentru a-şi stă-pâni în fundul 
inimii furia şi deznădejdea ce fierbeau în el. 

Toţi prietenii morţi! frumoasa lui armată distrusă! atâtea 
speranţe de răzbunare şi de glorie spulberate numai în 
timpul cât îi trebuia soarelui să facă înconjurul orizontului! 

De azi înainte nimic! Fuga, surghiunul, mizeria! Câteva 
lupte de hărţuială, ruşinoase şi fără roade. O moarte 
nevrednică pe un nevrednic câmp de luptă. 

Nu mai avea prieteni! Acest prinţ, care nu iubise niciodată, 
simţea cea mai crudă durere îndoindu-se de iubirea 
celorlalţi. 

Aceasta pentru că regii, în cea mai mare parte, confundă 
respectul ce li se datorează cu iubirea pe care ar trebui s-o 


insufle. Avându-l pe unul, se lipsesc de cealaltă. 

Don Pedro îl văzu pe Mothril intrând în camera sa tărcat 
de pete roşiatice. Armura lui era ciuruită de găuri, prin 
unele din ele se prelingea o şuviţă de sânge care nu era a 
duşmanilor săi. 

Maurul era vânăt. În ochi îi mocnea o hotărâre sălbatică. 
Nu mai era sarazinul supus şi slugarnic; era un om mândru 
şi încăpățânat, care avea să se adreseze egalului său. 

— Rege don Pedro, zise el, aşadar eşti învins? 

Don Pedro înălţă capul şi citi în privirile reci ale maurului 
întreaga schimbare a caracterului său. 

— Da, răspunse don Pedro, şi n-am să pot să mă mai ridic 
vreodată. 

— Deznădâjduieşti, făcu Mothril. Dumnezeul tău nu 
valorează cât al nostru. Eu, care sunt de asemenea învins, 
nu deznădăjduiesc, m-am rugat şi acum mă simt tare. 

Don Pedro lăsă capul în jos cu resemnare. 

— E adevărat, zise el, îl uitasem pe Dumnezeu. 

— Rege nefericit! Nu cunoşti totuşi cea mai mare dintre 
nenorocirile tale. Odată cu coroana îţi vei pierde şi viaţa. 

Don Pedro tresări şi aruncă o privire înfiorătoare spre 
Mothril. 

— Ai să mă asasinezi? întrebă el. 

— Eu! Prietenul tău! Ţi-ai pierdut minţile, rege don Pedro. 
Ai şi aşa destui duşmani şi fără mine, şi n-aş avea nevoie, 
dacă ţi-aş dori moartea, să-mi moi mâinile în sângele tău. 
Ridică-te şi vino să privim amândoi câmpia. 

Într-adevăr, câmpia era înţesată de lăncii şi de platoşe 
care, scânteind în razele soarelui ce apunea, formau încetul 
cu încetul în jurul Montielului un cerc de foc din ce în ce 
mai strâns. 

— Încercuiţi! suntem pierduţi! vezi bine, don Pedro, zise 
Mothril. Căci acest castel, de necucerit dacă am avea 
alimente, nu poate hrăni garnizoana, ba nici chiar pe tine. 
Or, te împresoară, te-au văzut... eşti pierdut. 

Don Pedro nu răspunse numaidecât. 


— M-au văzut... Cine m-a văzut? 

— Crezi tu că pentru a cuceri Montiel-ul, cocioaba asta 
nefolositoare, s-a oprit aici trupa lui Begue de Vilaine... şi ia 
te uită colo flamurile lănciilor conetabilului care soseşte. 
Oare conetabilul are nevoie de Montiel? Nu, pe tine te 
caută; da, pe tine te vor. 

— Nu mă vor avea viu, zise don Pedro. 

La rândul lui nici Mothril nu răspunse. 

Don Pedro urmă cu ironie: 

— Prietenul credincios, omul plin de speranţă nu mai are 
nici atâta stimă încât să-i spună regelui: trăieşte şi speră. 

— Caut un mijloc, zise Mothril, de a te face să ieşi de aici. 

— Mă surghiuneşti? 

— Vreau să-mi scap pielea; vreau să nu fiu silit s-o ucid pe 
dona Aissa, de teamă să nu cadă în puterea creştinilor. 

Numele Aissei făcu să urce roşeaţa pe fruntea lui don 
Pedro. 

— Pentru ea m-am lăsat prins în capcană, murmură el. 
Fără dorinţa de a o revedea, alergam la Toledo. Toledo se 
poate apăra... acolo nu se moare de foame. Toledanii mă 
iubesc şi se lasă ucişi pentru mine. Puteam să dau lângă 
Toledo o ultimă bătălie şi să-mi aflu o moarte glorioasă, sau 
cine ştie, poate chiar pe-a duşmanului meu, bastardul lui 
Alfons, Henric de Transtamare. O femeie m-a dus la pieire. 

— Aş fi preferat să te văd la Toledo, zise cu răceală maurul, 
căci ţi-aş fi aranjat treburile în lipsa ta... şi pe ale mele. 

— În schimb aici nu poţi face nimic pentru mine, strigă don 
Pedro a cărui furie începea să-şi dea frâu liber. Ei bine! 
ticălosule, fie, am să-mi sfârşesc zilele aici, dar am să te 
pedepsesc pentru crimele şi necinstea ta, am să gust o 
ultimă fericire. Aissa, pe care mi-ai oferit-o ca o momeală, 
îmi va aparţine chiar în noaptea asta. 

— Te înşeli, zise maurul liniştit, Aissa nu-ţi va aparţine... 

— Uiţi că eu comand aici trei sute de războinici? 

— Uiţi că nu poţi ieşi din camera asta fără voia mea, că te 
voi întinde mort la picioarele mele dacă vei face vreo 


mişcare şi îţi voi arunca leşul soldaţilor conetabilului, care 
îmi vor primi darul cu chiote de bucurie? 

— Trădătorule! murmură don Pedro. 

— Nebun! orb! nerecunoscător! strigă Mothril. Spune mai 
bine salvatorul tău. Poţi să fugi, poţi să-ţi recapeţi odată cu 
libertatea averea, coroana, renumele. Fugi deci, şi fără a 
mai pierde timp, şi nu-l mai supăra pe Dumnezeu cu 
destrăbălările tale, cu hoţiile tale, şi nu-l mai ocări pe 
singurul prieten ce-ţi mai rămâne. 

— Un prieten! Care îmi vorbeşte astfel! 

— Ai prefera să te linguşească pentru a te preda?. 

— Mă resemnez... Ce vrei să faci? 

— Voi trimite un sol la bretonii aceia care te pândesc... Ei 
te cred aici. Să le arătăm că se înşală. Dacă îi vedem că-şi 
pierd speranţele unei capturi atât de preţioase, să profităm 
de momentele acelea şi să evadezi la primul prilej ce ţi-l 
oferă neatenţia lor. Ascultă, ai pe aici un om devotat, 
deştept, pe care să-l poţi trimite la ei? 

— Îl am pe Rodrigo Sanatrias, un căpitan care îmi 
datorează totul. 

— Nu e un motiv. Mai speră ceva de la tine? 

Don Pedro zâmbi cu amărăciune. 

— Ai dreptate, zise el, nu-ţi sunt prieteni decât cei care 
speră. Ei bine! Îl voi face să spere. 

— Foarte bine, să vină! 

În vreme ce regele îl chema pe Sanatrias, Mothril porunci 
să urce la el câţiva mauri pe care îi puse de pază în jurul 
camerei Aissei. 

Don Pedro petrecu o parte din noapte discutând cu 
spaniolul despre mijloacele de a duce tratative cu inamicul. 
Rodrigo era tot atât de isteţ pe cât era de credincios; de 
altfel înţelegea că salvarea lui don Pedro însemna salvarea 
tuturor şi că, pentru a-l avea pe regele învins, învingătorii 
ar sacrifica zece mii de oameni, ar dărâma stânca, ar face 
să piară totul prin înfometare şi sabie, dar şi-ar atinge ţinta. 


La ivirea zorilor, don Pedro văzu cu deznădejde drapelele 
lui don Henric de Transtamare. 

Don Pedro îl trimise deîndată pe Rodrigo Sanatrias, care 
îşi îndeplini însărcinarea cu dibăcia şi succesul pe care le- 
am văzut. 

Ştirile pe care le aduse la castel copleşiră de bucurie pe 
toţi prizonierii. 

Don Pedro nu înceta să-i ceară amănunte, şi din fiecare 
trăgea concluzii liniştitoare; plecarea trupelor regelui şi ale 
conetabilului sfârşiră prin a-i dovedi cât de prevăzător şi de 
eficace fusese sfatul lui Mothril. 

— Acum, zise Mothril, nu mai avem să ne temem decât de 
un duşman obişnuit. Să vină o noapte întunecoasă şi suntem 
salvaţi. 

Don Pedro nu mai avea astâmpăr de bucurie; deveni 
prietenos şi comunicativ cu Mothril. 

— Ascultă, îi spunea el, văd că m-am purtat rău cu tine, 
meriţi mai mult decât să fii un ministru al regelui detronat. 
Mă voi căsători cu Aissa, mă voi uni cu tine prin legăturile 
cele mai trainice. Dumnezeu m-a părăsit, îl voi părăsi şi eu. 
Voi deveni adoratorul lui Mahomed, pentru că el mă 
salvează prin glasul tău. Sarazinii m-au văzut la lucru, ei 
ştiu că sunt un conducător bun şi un soldat viteaz; îi voi 
ajuta să recucerească Spania şi, dacă ei mă vor socoti 
vrednic să-i comand, voi reaşeza pe tronul Castiliilor un 
rege mahomedan, spre ruşinea creştinătăţii, care se ocupă 
de certuri lăuntrice în loc să ia în serios interesul religiei. 

Mothril asculta cu o neîncredere posomorâtă făgăduielile 
dictate de teamă sau de entuziasm. 

— Mai întâi salvează-te, spunea el, apoi vom vedea. 

— Vreau, răspunse don Pedro, să ai despre făgăduielile 
mele un zălog mai sigur decât o simplă vorbă. Trimite s-o 
cheme pe Aissa în faţa ta, îi voi da cuvântul meu, tu vei scrie 
făgăduielile mele iar eu le voi semna, şi în felul acesta vom 
face o alianţă în loc de o înţelegere. 


Angajându-se astfel, don Pedro îşi regăsise întreaga 
viclenie, întreaga forţă de altădată. Îşi dădea bine seama că 
redându-i lui Mothril speranţa unui viitor, îl împiedica să-i 
părăsească în întregime cauza, şi că, fără această speranţă, 
Mothril ar fi fost în stare să-l predea duşmanilor săi. 

De partea lui, Mothril avusese acelaşi gând; dar socotea că 
e mai bine să-l salveze pe don Pedro, adică să aprindă din 
nou scânteia unui război ale cărui roade i-ar sluji cauza; în 
vreme ce, dacă don Pedro era prins sau mort, sarazinii nu 
mai aveau nici un motiv să întreţină un război distrugător 
împotriva unor duşmani de aici înainte de neînvins. 

Don Pedro era un căpitan iscusit, Mothril o ştia bine. Don 
Pedro cunoştea posibilităţile maurilor şi putea, împăcându- 
se din nou cu creştinii, să le facă un rău nespus de mare. 

De altfel, Mothril avea cu el solidaritatea crimei şi ambiţiei, 
legături tainice, puternice, a căror întindere şi forţă nu se 
pot cerceta. 

Îl ascultă deci binevoitor pe don Pedro şi îi zise: 

— Primesc cu recunoştinţă ofertele voastre, sire, şi vă voi 
da prilejul să le înfăptuiţi. Voiţi s-o vedeţi pe Aissa, vă voi 
arăta-o; numai că nu-i speriaţi sfiala prin cuvântări prea 
pătimaşe, gândiţi-vă că abia s-a vindecat după o boală 
crudă... 

— Mă voi gândi la toate, răspunse don Pedro. 

Mothril se duse s-o caute pe Aissa care era îngrijorată că 
nu primeşte veşti despre Mauleon. Zăngănitul armelor, 
paşii servitorilor şi ai soldaţilor îi anunțau apropierea 
primejdiei, dar de ceea ce se temea înainte de toate era 
sosirea lui don Pedro; şi ea nu ştia că acesta sosise. 

Mothril, care îi făcuse atâtea făgăduieli, trebui s-o mintă 
din nou. Se temea ca ea să nu trădeze în faţa regelui scena 
morţii Mariei Padilla. Această întâlnire era primejdioasă, 
însă nu putea s-o refuze regelui. 

Până aici ocolise orice explicaţie, însă de astă dată don 
Pedro avea să întrebe, Aissa avea să răspundă... 


— Aissa, îi spuse el, vin să te anunţ că don Pedro e învins şi 
s-a ascuns în acest castel. 

Aissa îngălbeni. 

— Vrea să te vadă şi să-ţi vorbească, nu-l refuza, căci el 
comandă aici... de altfel, are să plece astă-seară... e mai 
bine să rămânem prieteni cu el. 

Aissa păru să se încreadă în vorbele maurului. Totuşi o 
nelinişte dureroasă îi dădea de înţeles că o aştepta o nouă 
încercare. 

— Nu vreau să vorbesc cu regele, zise ea, şi nici să-l văd 
mai înainte de a-l revedea pe seniorul de Mauleon pe care 
mi-ai făgăduit că îl vei aduce aici învingător sau învins. 

— Dar don Pedro aşteaptă. 

— Ce-mi pasă! 

— Ţi-o spun că el comandă. 

— Am un mijloc de a mă sustrage autorităţii lui. Îl cunoşti 
bine... Ce mi-ai făgăduit? 

— Îmi voi ţine făgăduiala, Aissa, dar ajută-mă. 

— Nu voi ajuta pe nimeni să înşele. 

— Bine; atunci predă-mi capul... sunt gata de moarte. 

Această ameninţare avea totdeauna efect asupra Aissei. 
Obişnuită cu felul expeditiv al justiţiei arabe, ştia că un gest 
al stăpânului făcea să cadă un cap; credea capul lui Mothril 
în mare primejdie. 

— Ce-mi va spune regele? întrebă ea. Şi cum îmi va vorbi? 

— De faţă cu mine... 

— Nu e de ajuns; trebuie să fie de faţă mai multă lume la 
convorbire. 

— Ţi-o făgăduiesc. 

— Vreau să fiu sigură. 

— Cum? 

— Camera aceasta unde ne aflăm dă pe platforma 
castelului. Cheamă cât mai mulţi oameni pe platformă, iar 
femeile mele să mă însoţească. Litiera mea să fie adusă 
acolo, iar eu voi asculta ce-mi va spune regele. 

— Se va face după cum doreşti, dona Aissa. 


— Acum, ce-mi va spune don Pedro? 

— Îţi va propune să te ia în căsătorie. 

Aissa făcu un gest violent de împotrivire. 

— Ştiu bine, întrerupse Mothril. Însă lasă-l să-ţi spună... 
Gândeşte-te că astă-seară pleacă. 

— Dar nu voi răspunde. 

— Ba dimpotrivă, vei răspunde curtenitor, Aissa... Uită-te 
la ostaşii spanioli şi bretoni ce ne împresoară castelul. 
Oamenii aceştia vor să ne prindă şi să ne omoare dacă-l vor 
găsi pe rege cu noi. Pentru a scăpa, să-l lăsăm pe don Pedro 
să plece. 

— Dar seniorul de Mauleon? 

— Nu ar putea să ne salveze dacă don Pedro s-ar afla aici. 

Aissa îl întrerupse pe Mothril. 

— Minţi, zise ea, nu poţi nici măcar să mă mângâi că mă 
vei reuni cu el. Unde se află? Ce face? Trăieşte? 

În clipa aceea Musaron, la porunca stăpânului său, ridica 
în aer flamura bine cunoscută de Aissa. 

Tânăra zări semnalul îndrăgit. Îşi împreună mâinile cu 
evlavie şi exclamă: 

— Mă vede! mă aude... lartă-mă, Mothril, te bănuiam 
degeaba... Spune-i deci regelui că te urmez. 

Mothril îşi întoarse privirile spre câmpie, văzu flamura, o 
recunoscu, îngălbeni şi bolborosi: 

— Mă duc. 

Apoi furios el strigă: 

— Creştin blestemat! Ai să mă urmăreşti oare mereu? O! 
Am să scap eu de tine! 

LXXIV EVADAREA Don Pedro o primi pe Aissa pe 
platformă în mijlocul martorilor pe care-i dorise ea. 

Dragostea lui se exprimă fără exagerare, dorinţele îi erau 
mult domolite de preocuparea evadării apropiate. 

Aissa nu avu deci să-i reproşeze nimic lui Mothril în 
această împrejurare; de altfel, fata nu încetă să privească în 
timpul întregii convorbiri acea îndrăgită flamură a lui 


Mauleon, care flutura strălucind în soare la marginea 
meterezelor. 

Aissa vedea sub acel drapel un bărbat în armură pe care 
de departe putea să-l ia drept Agenor, aşa cum gândise 
cavalerul nostru. 

Găsise astfel mijlocul de a o linişti pe Aissa dezvăluindu-i 
prezenţa lui, iar Mothril îndepărtă fetei bănuielile oricărei 
acţiuni ascunse. Don Pedro hotărâse ca trei dintre prietenii 
săi cei mai devotați să fie gata să se ducă în recunoaştere în 
timpul nopţii în zona meterezelor de pământ. 

Exista un punct al meterezului mai slab păzit decât 
celelalte, anume în dreptul stâncii care cobora vertical într- 
o viroagă. Unii îl sfătuiau pe rege să fugă pe acolo dându-şi 
drumul pe un odgon pe care l-ar lega de ferestrele Aissei, 
dar odată ajuns jos, regele n-ar fi avut cal cu care să se 
îndepărteze destul de repede. 

Hotărâră deci să cerceteze meterezele în locul cel mai slab 
şi să-şi croiască un drum pe unde, după îndepărtarea sau 
uciderea santinelelor, regele putea fugi pe un cal bun. 

Dar soarele din timpul zilei făgăduia o noapte luminoasă, 
ceea ce dăuna îndeplinirii planului. 

Deodată, ca şi când norocul s-ar fi hotărât să înlesnească 
fiecare dorinţă a lui don Pedro, un vânt dinspre apus ridică 
vârtejuri fierbinţi de nisip în câmpie şi nori arămii, 
zdrenţuiţi de rafale, apărură din îndepărtarea orizontului 
întocmai ca avangarda unei armate fioroase. 

Pe măsură ce soarele se stingea înapoia turnurilor din 
Toledo, norii aceia îngroşaţi înnegreau şi învăluiau cerul 
într-o manta întunecată. 

O ploaie torențială începu să cadă către orele nouă seara. 

Îndată după apusul soarelui, Agenor şi Musaron veniseră 
să pândească amândoi în ascunzătoarea lor de la izvor. 

Oamenii aleşi de Begue de Vilaine îşi săpaseră sub 
peretele din afară al meterezului un adăpost în pământul 
uscat de soarele zilei, astfel că în jurul Montielului se afla 
un cordon neîntrerupt de oameni ascunşi. 


În aparenţă - şi aceasta din ordinul lui Agenor care luase 
iniţiativa în totul de când cu plecarea conetabilului - câteva 
santinele în picioare, postate din loc în loc, păzeau sau se 
făceau că păzesc linia de tranşee. 

Ploaia silise santinelele să se înfăşoare în mantale; unii 
chiar se culcaseră în aceste mantale. 

La ora zece, Agenor şi Musaron auziră stânca răsunând la 
zgomotul făcut de tropăitul unor oameni. 

Ascultând mai cu atenţie, sfârşiră prin a vedea trecând trei 
ofiţeri de-ai lui don Pedro care, cu multă băgare de seamă, 
şi mai mult târându-se decât mergând, cercetau fortificația 
într-un loc hotărât mai dinainte. 

Ofițerii văzură că în partea aceea locul nu era păzit. Îşi 
comunicară cu bucurie această descoperire, şi îi auziră 
felicitându-se în vreme ce urcau din nou panta abruptă. 

Unul din ei zise cu jumătate de glas: 

— E cam alunecuş, iar cailor le va fi greu să-şi mişte 
picioarele la coborâre. 

— Da, însă vor alerga mai bine pe câmpie, răspunse un 
altul. 

Aceste cuvinte umplură de bucurie inima lui Agenor. 

Îl trimise pe Musaron în tranşee să-l anunţe pe cel mai 
apropiat ofiţer breton că avea să se petreacă un eveniment. 
Ofiţerul care stătea culcat comunică ştirea vecinului său, 
care făcu la fel, şi informaţia dată de Mauleon dădu ocol 

întregului Montiel. 

Nu se scursese nici o jumătate de oră când Agenor auzi în 
vârful platformei potcoavele unui cal izbind stânca. 

I se păru că zgomotul îi zgâria inima, atât de vie şi 
dureroasă era impresia. 

Zgomotul se apropia; se mai auzeau şi alţi paşi de cai, însă 
numai Agenor şi Musaron îi distingeau. 

Aceasta pentru că regele poruncise să fie înfăşurate în 
câlţi copitele cailor, ca să nu tropăie prea tare. 

Regele venea ultimul; o tuse seacă, pe care nu şi-o putu 
stăpâni, îi trădă prezenţa. 


Mergea cu mare greutate, ţinând strâns de frâu calul care 
aluneca pe panta prea abruptă. 

Pe măsură ce fugarii treceau prin faţa peşterii, Musaron şi 
Agenor îi recunoşteau. Când veni rândul lui don Pedro, îi 
văzură destul de bine faţa palidă, dar îndrăzneață. 

Ajunşi la tranşee, primii doi fugari încălecară şi trecură 
peste parapet, dar nu făcuseră nici zece paşi că se 
prăbuşiră într-o groapă pregătită dinainte, unde douăzeci 
de ostaşi, punându-le căluş în gură, îi ridicară fără zgomot. 

Don Pedro, care nu bănuia nimic, sări la rândul lui în şa; 
deodată fu apucat de Agenor care îl strânse în braţele-i 
vânjoase, în vreme ce Musaron îi pecetluia gura. 

După aceasta, Musaron înţepă cu vârful pumnalului calul 
care sări pe deasupra parapetului şi o luă la fugă, făcând să 
i se audă galopul pe terenul stâncos. 

Don Pedro se zbătea cu vigoarea deznădejdii. 

— Băgaţi de seamă, îi spuse Agenor la ureche, voi fi silit să 
vă ucid dacă faceţi zgomot. 

Don Pedro reuşi să i se facă auzite aceste cuvinte 
sugrumate: 

— Sunt regele! Tratează-mă ca pe un cavaler! 

— Ştiu bine că sunteţi regele, zise Agenor, şi vă aşteptam 
aici. Pe cinstea mea de cavaler! Nu vi se va face nici un rău. 

Îl luă pe prinţ pe umerii săi zdraveni şi străbătu astfel linia 
tranşeelor, prin mijlocul ofiţerilor care săltau de bucurie. 

— Tăcere! tăcere! zise Agenor, fără gălăgie, domnilor, fâră 
strigăte! Eu am făcut treburile conetabilului, nu faceţi să 
dea greş ale mele. 

Îşi duse prizonierul în cortul lui Begue de Vilaine, care îi 
sări de gât şi îl îmbrăţişa cu dragoste. 

— Repede! repede! strigă căpitanul, nişte curieri la rege 
care se află în faţa oraşului Toledo, alţi curieri la conetabil, 
care ocupă câmpia, pentru a-l anunţa că războiul s-a sfârşit. 

LXXV PIEDICI În vreme ce întreaga tabără a bretonilor 
petrecea noaptea în beţia triumfului, iar don Pedro în fiorii 


groazei, câţiva cavaleri, călărind cei mai buni cai ai armatei, 
se duceau să-i înştiinţeze pe don Henric şi pe conetabil. 

Agenor petrecuse noaptea lângă prizonierul care, 
închizându-se într-un mutism încăpățânat, refuza orice 
consolare şi orice uşurare. 

Nu puteau lăsa legat un rege. Îl dezlegară deci pe 
prizonier, după ce îl puseseră să jure pe cuvântul lui de 
gentilom că nu va face nici o încercare de a fugi. 

— Dar, le spuse Le Begue ofiţerilor săi, cunoaştem noi câte 
parale face cuvântul lui don Pedro. Dublaţi postul, iar cortul 
să fie înconjurat în aşa fel încât nici să nu-i treacă măcar 
prin gând să fugă. 

Îl găsiră pe conetabil la trei leghe de Montiel, gonind din 
faţa lui, ca pe nişte turme, resturile armatei învinse cu două 
zile mai înainte şi completând, printr-o captură de 
prizonieri de la care se putea obţine o răscumpărare 
bogată, câştigul acelei zile însemnate. 

Căci toledanii refuzaseră să-şi deschidă porţile chiar şi 
aliaţilor lor ce fugeau învinşi, atât de mult se temeau să nu 
fie cumva un şiretlic folosit destul de des în timpurile 
barbare când viclenia lua de atâtea ori locul forţei. 
Conetabilul nici nu află bine vestea că strigă: 

— Mauleon avea mai multă minte decât noi! 

Îşi îndemnă calul spre Montiel cu o bucurie greu de 
zugrăvit. 

Abia ajuns, ziua ce se ivea arginta piscurile munţilor - 
conetabilul îl lua în braţe pe Mauleon, modest în triumful 
lui. 

— Îţi mulţumesc, cavalere, pentru curajoasa dumitale 
stăruinţă şi pentru spiritul dumitale de pătrundere, îi zise 
el. Unde se află prizonierul? 

— În cortul lui Le Begue de Vilaine, răspunse Mauleon. 
Însă doarme sau se preface că doarme. 

— Nu vreau să-l văd, zise Bertrand. Se cuvine ca prima 
persoană cu care să stea de vorbă don Pedro să fie Henric, 
învingătorul şi stăpânul său. Cel puţin e bine păzit? O 


rugăciune bună către diavol mai poate scăpa unele spirite 
răufăcătoare. 

— Sunt treizeci de cavaleri în jurul cortului, seniore, 
răspunse Agenor. Don Pedro nu are cum să scape, numai 
dacă vreun înger al Satanei nu l-o trage de păr, cum s-a 
întâmplat odinioară cu profetul Habacuc; dar şi atunci l-am 
vedea plecând... 

— Şi i-aş trimite prin aer, zise Musaron, o săgeată care l-ar 
face să ajungă în iad înaintea îngerului întunecimilor. 

— Să mi se aşeze un pat de campanie în faţa cortului, 
porunci conetabilul. Vreau, ca şi ceilalţi, să-l păzesc pe 
prizonier pentru a-l prezenta eu însumi lui don Henric. 

Conetabilul fu ascultat şi un pat din scânduri şi din ierburi 
fu instalat chiar în faţa intrării cortului. 

— Ia stai, zise Bertrand. E aproape un păgân, e în stare să 
se omoare. I s-au luat armele? 

— N-am îndrăznit, seniore, e o persoană sacră. A fost uns 
rege în faţa altarului lui Dumnezeu. 

— E drept; de altfel i se datorează, până la primele ordine 
ale lui don Henric, tot respectul. 

— Vedeţi, seniore, zise Agenor, cât de mult minţea 
spaniolul acela atunci când vă asigura că don Pedro nu era 
la Montiel. 

— De aceea vom pune să-l spânzure pe spaniol şi întreaga 
garnizoană, spuse liniştit Le Begue de Vilaine. Minţind, l-a 
dezlegat pe conetabilul nostru de cuvântul dat. 

— Monseniore, interveni cu vioiciune Agenor, bieţii soldaţi 
nu sunt vinovaţi cu nimic atunci când un şef le porunceşte. 
De altfel dacă se predau, aţi făptui un asasinat, iar dacă nu 
se predau nu-i veţi putea prinde. 

— Îi vom prinde prin foame, răspunse conetabilul. 

Ideea de a o vedea pe Aissa pierind de foame îl făcea pe 
Mauleon să-şi piardă discreţia firească. 

— O! monseniore... zise el, nu veţi făptui asemenea 
cruzime! 


— Vom pedepsi minciuna, spuse conetabilul. De altfel nu 
trebuie să ne pară bine că minciuna asta ne oferă prilejul 
să-l pedepsim pe sarazinul Mothril? Am să trimit un 
parlamentar la acel ticălos spre a-l anunţa că don Pedro e 
prins, că dacă a fost prins înseamnă că se afla la Montiel, că 
prin urmare am fost minţit, iar pentru a da o pildă tuturor 
mişeilor, garnizoana va fi decimată dacă se predă sau 
condamnată să piară de foame dacă nu se predă. 

— Şi dona Aissa? întrerupse Mauleon, palid de îngrijorare 
şi de dragoste. 

— Vom cruța femeile, bineînţeles, răspunse Duguesclin, 
căci blestemat să fie războiul care nu cruţă bătrânii, copiii 
mici şi femeile! 

— Însă Mothril n-o va cruța pe Aissa, monseniore; ar 
însemna să o lase altcuiva după el. Nu-l cunoaşteţi, o va 
ucide... Or, mi-aţi făgăduit că-mi veţi da orice v-aş cere: vă 
cer viaţa Aissei. 

— Şi ţi-o acord, prietene; însă cum vei face să o salvezi? 

— O voi ruga pe senioria voastră să nu trimită lui Mothril 
alt parlamentar în afară de mine şi să mă lase liber să-i 
spun ce voi crede eu de cuviinţă... În felul acesta răspund 
de o grabnică supunere a maurului şi a garnizoanei... Dar 
fie-vă milă, seniore, de viaţa bieţilor soldaţi! ei n-au făcut 
NIMIC. 

— Văd că trebuie să mă predau. M-ai slujit prea mult 
pentru a putea să-ţi refuz ceva. Iar regele îţi datorează tot 
atât ca şi mine, pentru că l-ai prins pe don Pedro, fără de 
care izbânda de ieri nu ar fi desăvârşită. Pot deci, şi în 
numele său să-ţi dau ceea ce doreşti. Aissa îţi aparţine, 
soldaţii şi chiar ofiţerii vor fi cruţaţi ca şi bunurile lor, însă 
Mothril va fi spânzurat. 

— Seniore... 

— O! în privinţa asta să nu-mi ceri nimic... nu vei obţine. L- 
aş supăra pe Dumnezeu dacă l-aş cruța pe nelegiuitul ăla. 

— Monseniore, primul lucru pe care mi-l va cere, va fi săi 
se lase viaţa. Ce-i voi răspunde? 


— Răspunde-i ce vrei, cavalere de Mauleon. 

— Dar l-aţi fi cruțat, după condiţiile armistiţiului făcut cu 
Rodrigo Sanatrias. 

— Pe el? Niciodată! Am zis garnizoana; Mothril este un 
sarazin, pe el nu-l socotesc printre apărătorii castelului. De 
altfel, după cum ţi-am spus, e vorba de un legământ între 
mine şi Dumnezeu. De îndată ce o vei avea pe Aissa, 
prietene, nu te mai priveşte nimic. Lasă-mă să fac cum ştiu. 

— Încă odată, seniore, lăsaţi-mă să vă mai rog. Da, Mothril 
e un ticălos; pedepsirea lui va fi plăcută lui Dumnezeu; însă 
e dezarmat, nu mai poate dăuna... 

— E ca şi când i-ai vorbi unei statui, răspunse conetabilul. 
Lasă-mă să mă odihnesc, te rog. Cât despre vorbele ce le 
vei spune garnizoanei, îţi las mână liberă. Du-te! 

Nu mai avea nimic de zis. Agenor ştia bine că Duguesclin, 
când urmărea îndeplinirea unui plan, rămânea 
neînduplecat şi nu dădea nici un pas înapoi. 

Mai înţelegea de asemenea că Mothril, ştiindu-l pe don 
Pedro căzut în puterea bretonilor, nu ar mai cruța nimic, 
pentru că şi pe el nu l-ar cruța nimeni. 

Într-adevăr, Mothril era unul din acei oameni care ştiu să 
poarte greutatea urii ce o insuflă şi să-i suporte urmările. 
Neîndurător cu alţii, se resemna să nu ceară iertare. 

Pe de altă parte, Mothril nu s-ar fi învoit niciodată să o 
predea pe Aissa. Situaţia lui Agenor era dintre cele mai 
grele. 

„Dacă mint, zise el, îmi pierd onoarea. Dacă îi făgăduiesc 
lui Mothril viaţa fără să mă ţin de cuvânt, voi ajunge 
nevrednic de dragostea unei femei şi de stima oamenilor”. 

Era cufundat în aceste crude nedumeriri când trâmbiţele 
anunţară sosirea regelui Henric în faţa cortului. 

Soarele se înălţase destul de sus şi din tabără se vedea 
platforma pe care Mothril şi don Rodrigo se plimbau 
vorbind cu aprindere. 

— Ceea ce nu v-a acordat conetabilul, îi zise Musaron 
stăpânului pe care-l vedea atât de trist, regele Henric vă va 


acorda. Cereţi, veţi obţine. Ce importanţă are gura care 
spune da, numai să spună un da pe care să-l puteţi 
transmite lui Mothril fără să minţiţi. 

— Să încercăm, zise Agenor. 

Şi se duse să îngenuncheze lângă scara lui Henric pe care 
un scutier îl ajuta să descalece. 

— Veşti bune, după cât se pare, zise regele. 

— Da, monseniore. 

— Vreau să te răsplătesc, Mauleon. Cere-mi un comitat 
dacă vrei. 

— Vă cer viaţa lui Mothril. 

— E mai mult decât un comitat, răspunse Henric, dar ţi-o 
acord. 

— Plecaţi repede, domnule, spuse Musaron la urechea 
stăpânului, căci vine conetabilul, şi ar fi prea târziu dacă ar 
auzi. 

Agenor sărută mâna regelui, care, punând piciorul pe 
pământ, strigă: 

— Bună ziua, scumpe conetabil, se pare că trădătorul e al 
nostru. 

— Da, monseniore, zise Bertrand, care se făcu că nu l-ar fi 
zărit pe Agenor vorbind cu Henric. 

Tânărul începu să alerge ca şi când ar fi dus cu elo 
comoară. Avea dreptul, ca parlamentar ales, să ia cu el doi 
trompeţi; şi-i alese şi porni după ei. Urmat de nedespărţitul 
Musaron, urcă poteca până la prima poarta a castelului. 

LXXVI DIPLOMAŢIA IUBIRII Nu întârziară să-i deschidă şi, 
înaintând pe drum, putu să-şi dea seama de greutăţile 
terenului. 

Uneori poteca nu avea mai mult de un picior lăţime, iar 
stâncă peste tot cădea perpendicular pe măsură ce pâlnia 
se lărgea; bretonii, puţin obişnuiţi cu munţii, simțeau că-i 
apucă ameţeala. 

— Iubirea ne face foarte neprevăzători, domnule, îi spuse 
Musaron stăpânului. În sfârşit!. Ce-o da Dumnezeu! 

— Uiţi că persoanele noastre sunt inviolabile? 


— Ei! domnule, ce are de cruțat blestematul de Moithril, şi 
ce vedeţi inviolabil pentru el pe pământ? 

Agenor îi impuse tăcere scutierului, continuă să urce 
coasta şi ajunse la platforma unde îl aştepta Mothril, care îl 
recunoscuse pe când urca. 

„Francezul! bombăni el. Ce înseamnă prezenţa lui la 
castel?” 

Trâmbiţele sunară; Mothril făcu semn că ascultă. 

— Vin din partea conetabilului, spuse Agenor, pentru a-ţi 
spune următoarele: „Am încheiat un armistițiu cu duşmanii 
mei, cu condiţia ca nimeni să nu iasă din castel... Le 
făgăduisem viaţa tuturor, în schimbul acestei condiţii; astăzi 
trebuie să-mi schimb părerea, pentru că v-aţi călcat 
cuvântul.” 

Mothril se îngălbeni şi răspunse: 

— În ce privinţă? 

— Astă-noapte, urmă Agenor, trei cavaleri au trecut 
tranşeele, cu toate că aveam santinele. 

— Ei bine! zise Mothril, făcând o sforţare puternică asupra 
lui însuşi, trebuie pedepsiţi cu moartea... căci şi-au călcat 
jurământul. 

— Ar fi fost lucru uşor, spuse Agenor, dacă am fi pus mâna 
pe ei, dar au fugit... 

— Cum, nu i-aţi putut opri? întrebă Mothril, nefiind în 
stare să-şi înfrâneze cu totul bucuria, după ce simţise mai 
întâi o vie îngrijorare. 

— Pentru că gărzile noastre se încredeau în cuvântul 
vostru, veghind cu mai puţină atenţie ca de obicei, cu atât 
mai mult cu cât, după spusele seniorului Rodrigo aici de 
faţă, nimeni nu avea interes să fugă, având toţi viaţa 
garantată... 

— Şi în cazul acesta? întrebă maurul. 

— Vom schimba unele din condiţiile armistiţiului. 

— Ah! bănuiam eu, răspunse Mothril cu amărăciune. 
Îndurarea creştinilor e şubredă ca un pahar; trebuie să 
bagi de seamă să nu-l spargi când bei din el. Ai venit să ne 


spui că mai mulţi soldaţi... dacă de soldaţi e vorba, au fugit 
din Montiel, şi vei fi silit să ne omori pe toţi. 

— Mai întăi, sarazinule... zise Agenor jignit de această 
învinuire şi de această presupunere, mai întâi tu trebuie să 
ştii cine sunt fugarii. 

— De unde să ştiu? 

— Numără-ţi oamenii. 

— Nu comand eu aici. 

— Atunci nu faci parte din garnizoană, spuse îndată 
Agenor, deci nu eşti cuprins în armistițiu. 

— Eşti destul de viclean pentru vârsta ta. 

— Am ajuns aşa, învățând să fiu bănuitor, tot având de-a 
face cu sarazini. Dar răspunde-mi. 

— Într-adevăr eu sunt şeful, zise Mothril care se temea să 
nu piardă avantajele unei capitulări, dacă ar fi fost vorba de 
asta. 

— Vezi bine că aveam dreptate să umblu cu şiretlicuri, 
pentru că minţeai... Dar nu despre asta e vorba. 
Mărturiseşti că s-au încălcat condiţiile. 

— Tu spui asta, creştine. 

— Şi trebuie să mă crezi, adăugă Mauleon cu trufie. 
Aşadar iată ordinul conetabilului, şeful nostru. Cetatea se 
va preda chiar azi, sau va începe o blocadă riguroasă. 

— Asta-i tot? întrebă Mothril. 

— Asta-i tot. 

— Vom fi înfometați? 

— Da. 

— Şi dacă vrem să murim? 

— Sunteţi liberi. 

Mothril îl privea pe Agenor cu o expresie aparte, pe care 
acesta o înţelese destul de bine. 

— Toţi! zise el, apăsând pe acest cuvânt. 

— Toţi, răspunse Mauleon... însă dacă veţi muri, înseamnă 
că aşa aţi vrut voi... don Pedro nu vă va ajuta, te asigur. 

— Crezi? 

— Sunt sigur... 


— Pentru ce? 

— Pentru că noi avem o armată cu care să-i ţinem piept, pe 
când el nu mai are. Şi înainte de a veni ziua când îşi va fi 
găsit una, veţi fi cu toţii morţi de foame. 

— Judeci drept, creştine. 

— Salvaţi-vă deci viaţa, pentru că acest lucru stă în 
puterea voastră. 

— Aşa! Ne oferi viaţa. 

— V-o ofer. 

— Pe cuvântul cui? Al conetabilului? 

— Pe cuvântul regelui care a sosit adineaori. 

— Într-adevăr, a sosit, zise Mothril cu îngrijorare, însă nu-l 
vedeam. 

— Priveşte-i cortul... sau mai degrabă pe cel al lui Begue 
de Vilaine. 

— Da... da... şi eşti sigur că ne va lăsa viaţa? 

— 'Ţi-o garantez. 

— Şi mie? 

— Şi ţie... Mothril, am cuvântul regelui. 

— Vom putea să ne retragem unde vom dori? 

— Unde veţi dori. 

— Cu slujitori, bagaje, tezaure? 

— Da, sarazinule. 

— E destul de frumos... 

— Văd că nu crezi... dar eşti nebun căci pentru ce te-am 
ruga să vii la noi azi, când, mort sau viu, tot al nostru eşti, 
rămânând aici o lună. 

— O! Vă puteţi teme de don Pedro. 

— Te asigur că nu ne temem de el. 

— Creştine, am să mai chibzuiesc. 

— Dacă peste două ore nu te-ai predat, spuse 
nerăbdătorul tânăr, consideră-te ca şi mort. Centura de fier 
nu se va mai deschide... 

— Bine! bine! Două ore! Nu e prea multă mărinimie, zise 
Mothril întrebând orizontul cu îngrijorare, ca şi când din 
adâncul câmpiei avea să se ivească un salvator. 


— Asta-i tot ce-mi răspunzi? zise Agenor. 

— Peste două ore, bolborosi Mothril distrat. 

— O! domnule, se vor preda, l-aţi convins, îi strecură 
Musaron la urechea stăpânului. 

Deodată Mothril începu să privească înspre tabăra 
bretonilor cu o atenţie pe care nu şi-o ascundea. 

— Oh! oh! bombăni el arătându-i cortul lui Begue de 
Vilaine. 

Spaniolul se rezemă cu coatele de parapet spre a vedea 
mai bine. 

— Creştinii tăi se sfâşie între ei, după cât se pare, iată cum 
aleargă toţi spre cortul acela. 

Într-adevăr, o mulţime de soldaţi şi de ofiţeri alergau spre 
cort dând semne de cea mai vie îngrijorare. 

Cortul se mişca de parcă ar fi fost zgâlţăit înăuntru de 
nişte luptători. 

Agenor îl văzu pe conetabil repezindu-se într-acolo cu un 
gest de mânie. 

— Se petrece ceva ciudat şi îngrozitor în cortul unde se 
află don Pedro, zise el, să plecăm, Musaron. 

Atenţia lui Mothril era atrasă de această mişcare de 
neînțeles. A lui don Rodrigo era încă şi mai mult. Agenor 
profită de zăpăceala lor pentru a cobori împreună cu 
bretonii săi panta dificilă. La mijlocul drumului auzi un țipăt 
groaznic urcând din câmpie spre cer. 

Era şi timpul să ajungă la bariere; abia se închisese ultima 
poartă în urma lui, că glasul tunător al lui Mothril strigă: 

— Allah! Allah! Trădătorul mă înşela. Regele don Pedro a 
fost prins. Allah! să fie arestat francezul şi să ne slujească 
drept ostatic. La porţi! închideţi! închideţi! 

Dar Agenor tocmai trecuse meterezul şi se afla în 
siguranţă, putând chiar să vadă în întregime îngrozitorul 
spectacol la care asistase maurul, din înaltul platformei. 

— Doamne sfinte! zise Agenor tremurând şi ridicând 
braţele spre cer, un minut mai mult şi am fi fost prinşi şi 
pierduţi. 


LXXVII CE SE VEDEA ÎN CORTUL LUI BEGUE DE 
VILAINE Regele don Henric, după ce îl părăsise pe Agenor 
şi încuviinţase graţierea lui Mothril, îşi şterse faţa şi-i spuse 
conetabilului: 

— Prietene, inima îmi bate foarte tare. Îl voi vedea în 
umilinţă pe cel care mă urăşte de moarte; este o bucurie 
amestecată cu amărăciune şi nu-mi explic această stare în 
momentul de faţă. 

— Asta dovedeşte, sire, zise conetabilul, că inima 
Maiestăţii Voastre e nobilă şi mărinimoasă. Dacă n-ar fi aşa, 
n-ar simţi decât bucuria triumfului. 

— E ciudat, adăugă regele, că nu intru în acest cort decât 
cu neîncredere şi, o repet, cu inima strânsă... Ce face el? 

— Sire, stă pe un scăunel, cu capul sprijinit în mâini. Pare 
abătut. 

Henric de Transtamare făcu un semn cu mâna şi toţi se 
depărtară. 

— Conetabile, spuse el aproape în şoaptă, un ultim sfat, te 
rog. Vreau să-i cruţ viaţa, însă, ce zici, să-l exilez sau să-l 
închid într-o fortăreață? 

— Nu-mi cereţi sfatul, sire, răspunse conetabilul, căci n-aş 
putea să vă dau vreunul. Sunteţi mai înţelept decât mine şi 
vă aflaţi în faţa unui frate. Dumnezeu să vă călăuzească. 

— Vorbele dumitale m-au lămurit pe deplin, conetabile, îţi 
mulţumesc. 

Regele ridică pulpana de pânză care închidea cortul şi 
intră. 

Don Pedro nu-şi părăsise poziţia despre care Duguesclin îi 
vorbise regelui. Deznădejdea lui nu era tăcută, ci se 
manifesta prin exclamaţii, când înăbuşite, când zgomotoase. 
S-ar fi zis un început de nebunie. 

Paşii lui Henric îl făcură pe don Pedro să ridice capul. 

De îndată ce-şi recunoscu învingătorul după înfăţişarea-i 
măreaţă şi după creasta coifului ce reprezenta un leu de 
aur, furia puse stăpânire pe el. 

— Ai venit, zise el, ai îndrăznit să vii! 


Henric nu răspunse şi păstră o atitudine rezervată şi 
tăcere. 

— Te-am chemat în zadar în timpul învălmăşelii, urmă don 
Pedro însufleţindu-se treptat; dar tu n-ai curaj decât să 
batjocoreşti un duşman învins, şi chiar în momentul de faţă 
îţi ascunzi figura ca să nu-ţi văd paloarea. 

Henric îşi desfăcu încet cataramele de la cască şi o puse 
pe o masă. Avea faţa palidă într-adevăr, însă privirile lui 
păstrau o seninătate blândă şi omenească. 

Acest calm îl scoase din fire pe don Pedro. Se ridică: 

— Da, zise el, îl recunosc pe bastardul tatălui meu, cel ce- 
şi zice regele Castiliei, uitând că nu va exista alt rege în 
Castilia atâta timp cât voi trăi eu. 

Năprasnicelor insulte ale duşmanului său, Henric încercă 
să-i opună răbdarea, însă mânia îi urca treptat pe frunte, şi 
picături de sudoare rece începeau să-i curgă pe faţă. 

— Bagă de seamă, zise el cu un glas tremurând; te afli aici 
în mâna mea, nu uita acest lucru. Eu nu te insult şi nu 
trebuie să-ţi necinsteşti originea prin cuvinte nevrednice de 
noi amândoi. 

— Bastard! strigă don Pedro, bastard... bastard! 

— Ticălosule! Vrei oare să-mi dezlănţui mânia? 

— O! în privinţa asta sunt liniştit, făcu don Pedro cu priviri 
aprinse, cu buzele învineţite. Nu-ţi vei lăsa mânia să 
meargă mai departe decât o cere spiritul tău de 
conservare. [i-e frică... 

— Minţi! strigă don Henric scos din râbdări. 

Drept răspuns, don Pedro îl apucă pe Henric de gât, iar 
don Henric îl cuprinse pe don Pedro cu amândouă braţele. 

— Ah! zicea învinsul, lupta asta ne mai lipsea; ai să vezi că 
va fi hotărâtoare. 

Luptară cu atâta înverşunare încât cortul fu zdruncinat, 
pânzele se clătinară, iar la zarva ce se iscă alergară 
conetabilul, Le Begue şi mai mulţi ofiţeri. 

Ca să poată intra, fură siliţi să despice cu spadele pânzele 
cortului. Cei doi duşmani se zvârcoleau înlănţuiţi ca doi 


şerpi, se agăţaseră de pânzele cortului cu pintenii de la 
picioare. 

Atunci ieşi la iveală interiorul cortului şi lupta crâncenă 
dintre ei. 

Conetabilul scoase un strigăt puternic. 

Mii de soldaţi zburară numaidecât în direcţia cortului. 

De la înălţimea platformei, Mothril putu vedea cele ce se 
petreceau în cort; tot atunci Mauleon, aflat la capătul 
meterezului, vedea aceeaşi scenă. 

Cei doi adversari se rostogoleau şi se răsuceau căutând, 
de fiecare dată când aveau un braţ liber, să apuce o armă. 

Don Pedro fu mai norocos, reuşi să-l vâre sub el pe Henric 
de Transtamare şi, ţinându-l cu genunchiul, scoase de la 
brâu un mic pumnal pentru a-l lovi. 

Însă primejdia îi dădu noi forţe lui Henric; îl răsturnă încă 
odată pe fratele său şi îl ţinu pe-o coastă. Lipiţi unul de 
altul, îşi suflau în faţă focul mistuitor al urii lor 
neputincioase. 

— Trebuie să terminăm, strigă don Pedro, văzând că 
nimeni nu îndrăznea să-i atingă, atât de mult îi stăpânea pe 
cei de faţă respectul faţă de maiestatea regală şi grozăvia 
situaţiei. Începând de astăzi, nu va mai fi rege în Castilia, 
dar nici uzurpator. Încetez de a mai domni, dar sunt 
răzbunat. Mă vor ucide, dar voi fi băut sângele tău. 

Şi cu o putere de necrezut, îl strânse de gât şi ridică mâna 
pentru a-i împlânta pumnalul. 

Atunci văzându-l cum caută cu pumnalul un loc prin 
cămaşa de zale şi platoşă, Duguesclin apucă cu mâna lui 
vânjoasă piciorul lui don Pedro şi-l făcu să-şi piardă 
echilibrul. Nenorocitul căzu la rându-i sub Henric. 

— Eu nici nu fac nici nu desfac regi, zise conetabilul cu 
glas înăbuşit şi tremurător, îmi ajut seniorul. 

Henric, putând să răsufle, îşi recăpătă puterile şi trase 
spada. 

Urmă o scânteiere de fulger. Oţelul pătrunse în întregime 
în gâtul lui don Pedro şi un val de sânge ţâşni în ochii 


învingătorului, înăbuşind ţipătul cumplit ce izbucni de pe 
buzele lui don Pedro. 

Mâna rănitului slăbi strânsoarea, privirile i se stinseră şi 
fruntea schimonosită se lăsă pe spate. Se auzi cum i se 
izbeşte capul cu greutate de pământ. 

— Vai! ce-aţi făcut, spuse Agenor care se repezise în cort şi 
privea cadavrul înotând în sânge şi pe învingător 
îngenuncheat, cu arma în mâna dreaptă, în vreme ce cu 
stânga încerca să se susţină. 

O linişte înspăimântătoare domnea pe deasupra întregii 
adunări. 

Regele ucigaş lăsă să-i cadă spada înroşită. 

Atunci se văzu un pârâu de sânge ieşind de sub cadavru şi 
pornind agale pe panta de teren stâncos. 

Fiecare se dădu înapoi din faţa acestui sânge care încă 
mai fumega, ca şi când ar fi păstrat focul mâniei şi al urii. 

Don Henric, după ce se ridică, se aşeză într-un colţ al 
cortului şi îşi ascunse faţa posomorâtă în mâini. Nu putea 
suferi lumina zilei şi privirile celor de faţă. 

Conetabilul, la fel de posomorât, însă mai energic, îl ridică 
încetişor şi le făcu semn să plece tuturor celor ce fuseseră 
de faţă la această îngrozitoare scenă. 

— Desigur, spuse el, ar fi fost mai bine ca acest sânge să-l 
fi vărsat în toiul luptei cu spada sau cu securea de război. 
Însă Dumnezeu face bine ce face, şi ce a vrut el s-a împlinit. 
Veniţi, sire, şi recăpătaţi-vă curajul. 

— Ela vrut să moară, murmură regele... Eu aveam să-l 
iert... Ai grijă ca rămăşiţele lui să nu rămână expuse prea 
mult privirilor... să fie înmormântat cum se cuvine... 

— Sire. Nu vă mai gândiţi la nimic... uitaţi totul, lăsaţi-ne 
pe noi să ne vedem de treabă. 

Duguesclin trimise să-l cheme pe starostele bretonilor. 

— Vei tăia capul acesta, spuse el arătând corpul lui don 
Pedro, iar dumneata Begue de Vilaine, îl vei trimite la 
Toledo. Aşa e obiceiul în această ţară, unde cel puţin 


uzurpatorii cu numele morţilor nu mai au dreptul să vină să 
tulbure domnia şi odihna celor vii. 

Abia terminase când un spaniol din fortăreață veni să 
spună, din partea guvernatorului, că garnizoana avea să 
depună armele la orele opt seara, după condiţiile puse de 
solul conetabilului. 

LXXVIII HOTĂRÂREA MAURULUI Toată această scenă 
cumplită, ce se desfăşurase cu atâta repeziciune, fusese 
văzută din castelul de la Montiel, datorită îndepărtării 
perdelelor cortului şi zbuciumului principalilor săi actori. 

Am văzut că la întrevederea dintre Agenor şi Mothril, 
acesta din urmă, în vreme ce asculta propunerile solului, 
privea mereu spre câmpie, unde ceva părea să-i atragă 
atenţia. 

Agenor încerca să-l facă să creadă că bretonii nu 
cunoşteau numele fugarilor din timpul nopţii, îl mai făcea să 
creadă de asemenea că fugarii nu putuseră fi prinşi. 
Această veste îl liniştise pe Mothril asupra sorții lui don 
Pedro, căci întunericul nopţii trebuie să-i fi împiedicat pe cei 
din castel să vadă rezultatele evadării, iar bretonii 
avuseseră grijă să păstreze cea mai adâncă linişte în timp 
ce făceau captura. 

Mothril trebuia deci să-l creadă pe don Pedro în siguranţă. 

Astfel că începu prin a nu lua în seamă propunerile lui 
Mauleon. Însă privind spre câmpie văzu trei cai rătăcind 
prin ierburi şi recunoscu fără pic de îndoială printre ei, el 
care avea privirea atât de sigură, calul alb cu pete roşiatice 
al lui don Pedro; era un animal de rasă care îl adusese pe 
stăpânul lui de pe câmpul de luptă la Montiel şi trebuise să-l 
ducă cu iuţeala fulgerului spre a nu fi ajuns de duşmanii săi. 

Bretonii, în bucuria lor, prinseseră călăreţii dar uitaseră 
caii care, văzându-se liberi şi de altfel înspăimântați de 
pripeala agresorilor, fugiseră dincolo de tranşee, ajungând 
în câmpie. 

Tot restul nopţii rătăciseră, păscând şi zburdând; dar la 
sosirea zilei, instinctul, devotamentul poate, îi adusese din 


nou în apropierea castelului şi acolo îi zărise Mothril. 

Animalele nu o mai luaseră pe drumul ocolit pe care 
plecaseră; în felul acesta râpa se afla între castel şi ei, râpă 
adâncă, povârnită, care îi oprea. 

Ascunşi de ieşiturile stâncilor, priveau din când în când 
spre Montiel, apoi se apucau din nou să pască prin 
scobituri, muşchi şi arbuşti răşinoşi al căror fruct seamănă 
cu fraga prin culoare şi parfum. 

Când Mothril zări animalele, îngălbeni şi începu să se 
îndoiască de adevărul spuselor lui Mauleon. Era momentul 
în care începu să discute condiţiile, cerând să i se 
făgăduiască viaţa. 

Apoi deodată scena din cort i se dezvălui în toată grozăvia 
ei. Recunoscu leul de aur al lui Henric de Transtamare, 
părul roşietic al lui don Pedro, gestul energic şi vigoarea sa; 
îi recunoscu vocea când ultimul țipăt, ţipătul de moarte, 
scăpă şuierător şi deznădăjduit din gâtleju-i tăiat. 

Atunci ar fi voit să pună mâna pe Agenor pentru a face din 
el un ostatic sau pentru a-l sfâşia bucată cu bucată; dar îşi 
pierdu orice nădejde. Văzând cum era măcelărit don Pedro 
şi necunoscând nici pricina şi nici urmarea discuţiei, îşi zise 
că el, aţâţătorul regelui asasinat era pierdut de-a binelea. 

Din clipa aceea înţelese toată tactica lui Agenor. 

Acesta îi făgăduia viaţa pentru a-l lăsa să fie măcelărit la 
ieşirea din Montiel şi pentru a o avea în libertate şi pentru 
totdeauna pe Aissa. 

„Se prea poate să mor, îşi zise maurul; totuşi, voi încerca 
să trăiesc - însă în ce o priveşte pe fată, creştin blestemat, 
nu 0 vei avea, sau o vei avea moartă odată cu mine.” 

Se înţelese cu Rodrigo să nu pomenească nimic despre 
moartea lui don Pedro, pe care numai ei singuri o văzuseră 
şi chemă ofiţerii din Montiel. 

Toţi fură de părere că trebuiau să se predea. 

În zadar încercă Mothril să-şi convingă oamenii că 
moartea era mai de preţ decât bunul plac al învingătorilor, 
însuşi Rodrigo se împotrivi planului său. 


— Ura lor se îndrepta împotriva lui don Pedro, zise el, şi 
poate şi asupra altor mărimi; însă noi, care am fost cruţaţi 
în timpul luptei, noi care suntem spanioli ca şi don Henric, 
pentru ce ne-ar ucide, când cuvântul conetabilului ne 
garantează viaţa? Noi nu suntem nici sarazini, nici mauri şi 
ne rugăm la acelaşi Dumnezeu ca şi învingătorii noştri. 

Mothril văzu că totul se sfârşise odată cu resemnarea 
compatrioţilor săi; lăsă capul în jos şi se închise singur în 
cercul unei neclintite, unei îngrozitoare hotărâri. 

Rodrigo fu de părere ca garnizoana să se predea 
numaidecât. Mothril obţinu să se amâne capitularea până 
către seară. 

Ascultară pentru ultima oară de dorinţa lui. 

Acesta era momentul în care solul veni să-i propună lui 
Duguesclin orele opt seara pentru predarea cetăţii. 

Mothril se închise în apartamentele guvernatorului pentru 
a-şi face rugăciunile, după cum îi spusese lui Rodrigo. 

— Vei face în aşa fel, îi spuse el, ca garnizoana să iasă la 
ora stabilită, adică noaptea, mai întâi soldaţii, apoi ofiţerii 
inferiori, după care vor urma ceilalţi ofiţeri şi dumneata. Eu 
voi pleca ultimul cu dona Aissa. 

Rămas singur, Mothril se duse să deschidă uşa de la 
camera Aissei. 

— Vezi, copila mea, îi zise el, că totul se petrece după 
dorinţa noastră. Don Pedro nu numai că a plecat, dara şi 
murit. 

— A murit! strigă fata cu o expresie de groază care 
cuprindea totuşi o urmă de îndoială. 

— Când ţi-o spun eu, zise cu nepăsare Mothril, vino să 
vezi. 

— O! murmură Aissa, şovăind între spaimă şi dorinţa de a 
afla adevărul. 

— Nu şovăi, nu te lăsa târâtă astfel, Aissa. Vreau să vezi 
cum îi tratează creştinii pe duşmanii lor învinşi şi prizonieri, 
creştinii pe care dumneata îi iubeşti atât! 


O trase pe fată afară din cameră pe platformă şi îi arătă 
cortul lui Begue de Vilaine cu cadavrul încă întins. 

În momentul în care Aissa, mută şi palidă, privea acel 
spectacol îngrozitor, un om îngenunche lângă trupul căzut, 
şi cu o lovitură de satâr breton, îi tăie capul. 

Aissa scoase un țipăt sfâşietor şi căzu aproape leşinată în 
braţele lui Mothril. 

Acesta o transportă în camera ei şi, îngenunchind la 
picioarele patului pe care se odihnea Aissa zise: 

— Copila mea, după ce ai văzut, ştii acum că soarta care l- 
a lovit pe don Pedro mă aşteaptă şi pe mine. Creştinii mi-au 
oferit o capitulare şi cruţarea vieţii. Dar îi făgăduiseră viaţa 
şi lui don Pedro. lată cum şi-au ţinut cuvântul! Tu eşti 
tânără şi fără experienţă. Însă inima ţi-e curată şi judecata 
dreaptă, sfătuieşte-mă, te rog. 

— Eu, să te sfătuiesc... 

— Tu cunoşti un creştin... 

— Şi încă unul care-şi va ţine cuvântul şi care te va salva, 
pentru că mă iubeşte. 

— Crezi? făcu Mothril clătinând ameninţător din cap. 

— Sunt sigură, adăugă fata cu entuziasmul iubirii. 

— Copilă, zise Mothril, ce autoritate are el printre ai săi? E 
un simplu cavaler şi are deasupra lui căpitani, generali, un 
conetabil, un rege! Că el vrea să ierte, sunt convins. Însă 
ceilalţi sunt neîndurători, ne vor ucide!. 

— Pe mine!. Strigă fata cu o mişcare de egoism pe care nu 
şi-o putu înfrâna, şi care arătă maurului străfundul 
sufletului Aissei, adică adâncul primejdiei şi nevoia unei 
hotărâri grabnice. 

— Nu, zise el, dumneata eşti o fată tânăra, frumoasă şi 
plină de farmec. Căpitanii, generalii, conetabilul, regele, te 
vor ierta în speranţa de a merita un zâmbet sau o răsplată 
şi mai atrăgătoare! O! Francezii şi spaniolii sunt curtenitori! 
adăugă el cu un râs înfiorător... Însă eu! eu nu sunt decât 
un om primejdios pentru ei, mă vor sacrifica... 


— Ţi-o spun că Agenor se află acolo şi îmi va apăra 
onoarea cu riscul vieţii sale. 

— Şi dacă ar muri, ce-ai să ajungi? 

— Mă refugiez în moarte... 

— O! eu văd moartea cu mai puţină resemnare decât 
dumneata, Aissa, pentru că sunt mai aproape de ea. 

— Îţi jur că te voi salva. 

— Pe ce îmi juri? 

— Pe viaţa mea... De altfel, ţi-o repet, Mothril, te înşeli 
asupra înrâuririi pe care o poate avea Agenor. Regele îl 
iubeşte; este un bun slujitor al conetabilului; i s-a 
încredinţat o misiune importantă, ştii bine - la Soria. 

— Da, şi dumneata ştii la fel, Aissa, după cât se pare, zise 
maurul cu o privire încărcată de o gelozie răutăcioasă. 

Aissa roşi de pudoare şi de teamă, amintindu-şi că Soria 
era pentru ea un nume de dragoste şi de nespuse desfătări. 
Apoi reluă: 

— Cavalerul meu ne va salva deci pe amândoi. Dacă e 
nevoie, îi voi pune această condiţie... 

— Ascultă-mă bine, copilă, izbucni maurul îngrijorat că 
vede această încăpățânare amoroasă încurcându-i fiecare 
pas al drumului pe care voia să se avânte, Agenor este atât 
de puţin în stare să ne salveze pe noi, încât a venit 
adineaori aici. 

— A venit! spuse Aissa... aici! De ce nu m-ai anunţat şi pe 
mine?. 

— Pentru a îndrepta toate privirile asupra iubirii 
dumitale... Îţi uiţi demnitatea, fetiţo! A venit, ţi-o spun, să 
mă roage să găsesc un mijloc de a te sustrage de la jignirile 
creştinilor. Cu preţul acesta îmi făgăduia sa mă apere. 

— Jigniri! mie! mie care mă voi face creştină! 

Mothril scoase un țipăt de mânie repede înăbuşit din 
nevoia momentului. 

— Cum să fac? urmă Mothril. Sfătuieşte-mă; timpul nu stă 
pe loc. Astă-seară, castelul va fi predat creştinilor; astă- 


seară voi fi mort, iar dumneata vei aparţine ca o parte de 
pradă şefilor necredincioşilor. 

— Dar la urma urmelor, ce-a zis Agenor? 

— A propus un mijloc groaznic, care îţi va dovedi cât de 
mare e primejdia. 

— Un mijloc de salvare? 

— Un mijloc de evadare. 

— Spune. 

— Priveşte pe fereastră. Vezi că în partea asta stânca 
Montiel-ului e tăiată vertical, impracticabilă, şi coboară, în 
fundul viroagei în aşa fel încât supravegherea în acest 
punct n-ar avea nici un rost, căci numai păsările zburând 
sau şopârlele târându-se pot să coboare sau să urce de-a 
lungul stâncilor. De altfel, de când nu-l mai pândesc pe don 
Pedro, francezii au părăsit cu totul acest punct. 

Aissa îşi afundă privirile cu groază în prăpastia care şi 
începuse să se înnegrească la apropierea nopţii. 

— Ei bine? întrebă ea. 

— Ei bine! francezul m-a sfătuit să leg o frânghie de barele 
acestor zăbrele şi să-i dăm drumul să atârne până în 
viroagă... aşa cum voiam să facem pentru don Pedro, şi cum 
ar fi făcut-o şi el dacă n-ar fi fost nevoit să găsească la 
coborâre un cal; m-a sfătuit să mă prind, cu dumneata în 
braţe, de nodurile acelei frânghii şi să ajungem în viroagă, 
în vreme ce armata creştinilor ar fi ocupată la porţile 
castelului cu înlocuirea garnizoanei, care va defila fără 
arme către orele opt seara. 

Aissa, cu privirea înflăcărată, cu buzele tremurânde, îl 
ascultă pe maur, şi se duse pentru a doua oară să privească 
prăpastia căscată. 

— Chiar el ţi-a dat acest sfat? întrebă ea. 

— După ce veţi fi coborât, a adăugat el, mă veţi găsi 
aşteptându-vă. Vă voi înlesni posibilitatea să fugiţi... 

— Cum! Ne va părăsi! Mă va lăsa singură cu dumneata!. 

Mothril îngălbeni. 


— Nicidecum, zise el. Vezi cei trei cai ce pasc prin buruieni 
pe celălalt povârniş al râpei? 

— Da, da, îi văd. 

— Francezul şi-a şi ţinut jumătate din făgăduială. Şi-a 
trimis caii să ne aştepte... Numără-i, Aissa. 

— Sunt trei. 

— Atunci câţi vom fugi? 

— O! da, da, strigă ea, dumneata, eu, el!. O! Mothril! o! ca 
să fug cu elaş trece prinţr-o râpă de flăcări... Vom pleca. 

— Nu o să-ţi fie teamă? 

— De vreme ce elmă aşteaptă... 

— Atunci să fii gata de îndată ce tobele şi trâmbiţele vor 
anunţa mişcarea garnizoanei... 

— Frânghia?. 

— Iat-o... Ar suporta o greutate de trei ori mai mare decât 
a noastră; iar cât despre lungime, am măsurat-o lăsând să 
cadă în râpă o bilă de plumb legată de capătul unui fir. Ai să 
fii curajoasă şi tare, Aissa? 

— Ca şi când aş merge la serbarea nunţii cu cavalerul 
meu, răspunse în culmea bucuriei. 

LXXIX CAPUL ŞI PUMNUL Noaptea se lăsă asupra 
Montielului; noapte posomorâtă şi rece care învăluia într-un 
linţoliu umed formele şi culorile. 

La ora opt şi jumătate, trâmbiţele dădură semnalul şi o 
mulţime de făclii porniră în convoi pe drumul povârnit şi 
pietros care ducea spre poarta principală. 

Soldaţii şi ofiţerii apărură unul câte unul, arătându-şi 
supunerea şi fiind primiţi cu bunăvoință de conetabil şi de 
căpitanii creştini care, stând în picioare în apropierea 
meterezului, supravegheau ieşirea oamenilor şi a bagajelor. 

Deodată lui Musaron îi veni o idee; se apropie de stăpânu- 
său şi îi spuse la ureche: 

— Blestematul de maur are comori; e în stare să le arunce 
în vreo râpă ca să nu cadă în mâna noastră. Mă duc să dau 
un ocol castelului, căci eu văd bine noaptea ca şi pisicile şi 


nu-mi face prea mare plăcere să-i privesc defilând pe 
secăturile astea de prizonieri spanioli. 

— Du-te, zise Agenor. Există o comoară pe care Mothril nu 
o va arunca în râpă şi care este cea mai prețioasă comoară 
a mea! Pe ea o pândesc eu la poarta asta şi o iau de îndată 
ce se va înfăţişa. 

— Hei! hei! făcu Musaron cu un aer de îndoială nefastă; şi 
strecurându-se printre buruienile şanţului, dispăru. 

Soldaţii defilau mereu; veni după aceea cavaleria. La două 
sute de cai le trebuie un timp destul de lung ca să coboare 
unul câte unul nişte drumuri ca acelea de la Montiel. 

Inima lui Mauleon era frământată de nerăbdare. O 
presimţire fatală îl străbătea ca un fier ascuţit. 

— Nebun mai sunt, îşi zicea el, Mothril are cuvântul meu; 
ştie că viaţa îi e asigurată; ştie că dacă fetei i se va întâmpla 
cea mai mică nenorocire, s-ar expune la cele mai groaznice 
chinuri. Apoi Aissa, care desigur că a văzut flamura mea, 
trebuie să-şi fi luat măsuri de prevedere... Are să apară; am 
s-o văd... eram nebun. 

Deodată, mâna lui Musaron se abătu pe umărul lui Agenor. 

— Domnule, zise el în şoaptă, veniţi repede... 

— Ce s-a întâmplat? De ce eşti aşa tulburat? 

— Domnule, veniţi, în numele cerului. Ce prevăzusem se 
întâmplă. Maurul fuge pe o fereastră. 

— Ei! ce-mi pasă mie? 

— Mă tem că o să vă pese prea mult... obiectele care sunt 
coborâte îmi fac impresia că sunt obiecte vii. 

— Trebuie să dăm alarma... 

— Să nu faceţi una ca asta... Maurul, dacă va fi el, se va 
apăra; are să ucidă vreunul; soldaţii sunt brutali şi nu sunt 
îndrăgostiţi, nu vor cruța nimic. Să ne facem treburile 
singuri. 

— Eşti nebun, Musaron, pentru câteva păcătoase de 
cufere, ai să mă faci să pierd cea dintâi privire a Aissei. 

— Mă duc singur, zise Musaron nerăbdător; dacă voi fi 
ucis, va fi din vina dumneavoastră. 


Agenor nu răspunse. Se desprinse fără grabă din grupul 
căpitanilor şi ajunse la meterez. 

— Repede, repede, îi strigă atunci scutierul, să încercăm 
să ajungem la timp... 

Agenor iuți pasul. Dar nimic nu era mai greu ca această 
alergătură prin liane, prin mărăcini şi prin tufe. 

— Vedeţi? zise Musaron arătând stăpânului o formă albă 
care aluneca de-a lungul zidului negru în fundul râpei. 

Agenor scoase un țipăt. 

— Tu eşti Agenor? răspunse o voce duioasă. 

— Ei bine! domnule, ce mai ziceţi acum? făcu Musaron. 

— O! strigă Mauleon, să alergăm repede la marginea 
râpei, să-i surprindem. 

— Agenor! repetă vocea Aissei, pe care Mothril încerca să 
o silească la tăcere prin imbolduri energice făcute în 
şoaptă. 

— Domnule, să ne culcăm la pământ, să nu vorbim şi să nu 
ne arătăm! 

— Dar fug pe-acolo! 

— O! Vom putea noi să prindem o fată, mai cu seamă când 
fata nu cere decât să fie prinsă. Să ne culcăm la pământ, vă 
spun, scumpul meu stăpân. 

Între timp Mothril asculta, aşa cum ascultă tigrul, la 
ieşirea din peşteră, atunci când îşi duce prada între dinţi. 

Nu mai auzi nimic, recăpătă curaj şi urcă cu paşi sprinteni 
taluzul şanţului adânc. 

Cu o mână o ţinea pe Aissa şi o ridica în sus, cu alta se 
agăța de copaci şi de rădăcini. 

Ajunse la creastă şi se opri să mai răsufle. 

Atunci Agenor se ridică şi strigă: 

— Aissa! Aissa! 

— Eram sigură că e el, răspunse fata. 

— Creştinul! urlă Mothril furios. 

— Dar Agenor e acolo, să mergem într-acolo, zise Aissa, 
încercând să se desprindă din braţele lui Mothril spre a 
alerga la iubitul ei. 


Drept orice răspuns o strânse şi mai tare şi o târî spre 
locul unde văzuse calul lui don Pedro. 

Agenor alerga, însă se poticnea la fiecare pas, iar Mothril 
câştiga teren şi se apropie de unul din cai. 

— Pe-aici! Pe-aici! striga mereu Aissa. Vino, Mauleon, vino! 

— Dacă mai scoţi o vorbă eşti moartă! îi şopti Mothril la 
ureche. Vrei să atragi toată lumea în partea asta cu ţipetele 
tale neghioabe? Vrei ca iubitul tău să nu mai poată veni să 
ne regăsească? 

Aissa tăcu. Mothril găsi calul, îl apucă de coamă, sări în şa 
şi aruncă fata în faţa lui, apoi porni în galop. Era calul unuia 
din ofiţerii prinşi odată cu don Pedro. 

Mauleon auzi galopul calului şi scoase un răcnet de mânie. 

— Fuge! fuge! Aissa! Aissa! răspunde. 

— lată-mă! iată-mă! zise tânăra; şi glasul i se pierdu în 
desimea vălului pe care Mothril îl apăsă pe buzele fetei, cu 
riscul de a o sufoca. 

Agenor porni într-o fugă deznădăjduită; căzu în genunchi, 
istovit, fără răsuflare. 

— Vai! Dumnezeu e nedrept, murmură el. 

— Domnule! domnule! Iată un cal, strigă Musaron. Curaj! 
veniţi, l-am prins. 

Agenor sări în sus de bucurie; îşi recapătă puterile şi puse 
piciorul în scara pe care i-o ţinea Musaron. 

Porni ca o săgeată pe urmele lui Mothril. Calul lui se 
nimerise să fie acel minunat bidiviu cu pete roşietice care 
nu-şi avea seamăn în Andaluzia, astfel că, alergând de 
mânca pământul, Agenor se apropie de Mothril şi-i strigă 
Aissei: 

— Curaj! iată-mă! 

Mothril răsucea un pumnal în coapsele calului, care 
necheza de durere. 

— Dă-mi-o! Nu-ţi voi face nimic, îi spuse Agenor maurului. 
Pe Dumnezeu! 'Ie voi lăsa să fugi. 

Maurul răspunse printr-un râs dispreţuitor. 

— Aissa! Aissa! Dă-ţi drumul din braţele lui, Aissa! 


Fata se înăbuşea şi scotea urlete de deznădejde sub 
puternica mână ce o apăsa. 

În cele din urmă Mothril simţi în spatele lui răsuflarea 
fierbinte a calului lui don Pedro; Agenor putu apuca rochia 
iubitei lui şi o trase cu putere spre el. 

— Dă-mi-o, îi spuse el sarazinului, sau te ucid! 

— Dă-i drumul, creştine, sau eşti un om mort! 

Agenor îşi înfăşură încheietura mâinii în rochia de lână 
albă şi ridică spada deasupra lui Mothril; acesta, cu o 
lovitură de pumnal dată pieziş, reteză mâna stângă23 a lui 
Agenor. 

Mâna rămase agăţată de stofă şi Agenor scoase un țipăt 
atât de sfâşietor încât Musaron îl auzi de departe şi urlă de 
mânie. 

Mothril crezu că putea să fugă; însă nu mai era Agenor cel 
care-l urmărea: era calul înfierbântat de alergare. 

De altfel, furia sporise forţele tânărului; spada lui se ridică 
încă odată şi dacă Mothril nu şi-ar fi silit calul să facă un salt 
în lături, s-ar fi terminat cu el. 

— Dă-mi-o, sarazinule, spuse Agenor cu glas slăbit. Vezi 
bine că te voi ucide. Dă-mi-o, o iubesc! 

— Şi eu o iubesc! răspunse Mothril îmboldindu-şi din nou 
calul. 

Un glas, acela al lui Musaron, străpunse întunericul. 
Inimosul scutier găsise cel de-al treilea cal, o luase de-a 
dreptul prin mărăcini şi pietroaie şi venea în ajutorul 
stăpânului. 

— Am sosit; curaj, domnule, strigă el. 

Mothril se întoarse şi se simţi pierdut. 

— Vrei să ţi-o dau pe fata asta? întrebă el. 

— Da, vreau, şi o voi avea! 

— Ei bine! ia-o atunci. 

Numele lui Agenor, urmat de un horcăit înăbuşit, ieşi de 
sub văl şi ceva greu veni să se rostogolească sub picioarele 
calului lui Agenor împreună cu eşarfa albă cu lungi cute 
unduitoare. 


Mauleon sări de pe cal pentru a prinde ce-i aruncase 
Mothril... Îngenunche pentru a săruta vălul ce-o acoperea 
pe iubita lui. 

Dar îndată ce văzu ce se află sub văl, rămase la pământ 
leşinat, neînsufleţit. 

Când zorii veniră să-şi arunce lucirea alburie asupra 
înfiorătoarei scene, cavalerul palid ca o stafie ar fi putut fi 
văzut apăsându-şi buzele pe buzele reci şi învineţite ale 
unui cap retezat pe care i-l azvârlise maurul. 

La trei paşi, Musaron plângea. Credinciosul slujitor găsise 
mijlocul să aline rana stăpânului în timpul îndelungatului 
leşin al acestuia: îl salvase fără voia lui. 

La treizeci de paşi mai departe zăcea Mothril, cu tâmplele 
străbătute de săgeata sigură şi ucigătoare a viteazului 
scutier, şi mai ţinând încă sub braţ cadavrul ciopârţit al 
Aissei. 

Zâmbea şi mort de triumful lui. 

Doi cai rătăceau printre ierburi. 

EPILOG Viteazul cavaler cu pumnul de fier se înşelase 
fixând o durată de opt zile pentru povestirea isprăvilor şi 
nenorocirilor sale. Într-adevăr, el făcea parte dintre aceia 
ce povestesc repede, pentru că au vorba sigură şi 
pitorească, iar cât despre auditoriul său, niciodată nu se 
găsise altul mai priceput şi mai simţitor în preajma unui 
povestitor pătimaş. 

Trebuia să-l fi văzut pe fiecare din cei de faţă urmărind, cu 
o mimică elocventă povestirea cavalerului, toate emoţiile pe 
care le traducea în limbajul lui energic şi simplu totodată. 

Jehan Froissard, cu ochii scânteietori sau umezi, sorbea 
fiecare vorbă; credeai că are în faţă priveliştile, cerul, 
faptele, şi toate la un loc se oglindeau în privirile lui 
inteligente. 

Cât priveşte pe seniorul Espaing, acesta tresărea la 
povestirea bătăliilor, ca şi când ar fi auzit trâmbiţele Spaniei 
sau ale maurilor. 


În colţul cel mai întunecat al camerei, numai scutierul 
cavalerului povestitor stătea tăcut şi nemişcat. 

Cu capul plecat în piept, atunci când defilau atâtea 
amintiri prin vorba captivantă a stăpânului său, se ridica 
uneori dacă se povestea vreuna din isprăvile sale, sau 
atunci când cavalerul se însufleţea în aşa fel încât se temea 
de o înrăutăţire a durerilor. 

Unsprezece ore, lungile ore ale nopţii, trecură astfel, sau 
mai degrabă zburară ca scânteile focului de curpen ce 
încălzea camera, ca fumul lămpilor şi al luminărilor de 
ceară ce se învolbura deasupra frunţilor ascultătorilor. 

Spre sfârşitul povestirii, inimile parcă erau apăsate de o 
greutate, ochii se umeziseră. 

Glasul cavalerului de Mauleon, vădit tulburat, întretăia 
fiecare frază şi haşura fiecare emoție întocmai ca trăsătura 
de penel a unui artist inspirat. 

Musaron îndreptă asupra lui o privire blândă şi tristă, şi cu 
acea familiaritate care dovedeşte mai degrabă un prieten 
decât un servitor, îi puse o mână pe umăr. 

— Haide! seniore, zise el, destul acum. 

— Vai! murmură cavalerul. Cenuşa asta nu s-a răcit încă. 
Dacă o scormoneşti te arzi. 

Două lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii cronicarului, 
lacrimi de compătimire şi de interes, desigur, însă pe care o 
minte răutăcioasă, care caută mereu să ponegrească cele 
mai bune intenţii ale cronicarilor şi romancierilor, le-a pus 
de-atunci încoace pe seama bucuriei de a fi ascultat o 
povestire atât de frumoasă şi făcută chiar de eroul 
întâmplării. 

Când se termină povestirea, soarele lumina acoperişul 
hanului şi pădurile înverzite. 

Jehan Froissard putu vedea atunci figura cavalerului, şi 
această figură merita toată atenţia din partea unui om care 
studiază oamenii. 

Pe fruntea-i inteligentă şi nobilă, gândurile sau mai 
degrabă necazurile săpaseră o încreţitură adâncă. La colţul 


ochilor îi apăruseră acele reţele de riduri ce pornesc în sens 
opus şi care par nişte fire sortite să tragă de pleoapă 
pentru a o închide cu putere înaintea morţii. 

Privirea cavalerului nu ceru nici aplauze, nici mângâieri 
din partea ascultătorilor. 

— Mişcătoare poveste! zise Froissard. Ce tablou frumos! 
Ce virtuţi preţioase! 

— În mormânt, în mormânt toate astea, maestre, răspunse 
cavalerul, toate au murit. Dona Aissa, acel cap iubit, nu este 
singurul pe care trebuie să-l plâng. lubirile mele, prieteniile 
mele nu au ales acelaşi câmp pentru a se îngropa. Atunci 
când omul acesta, spuse cavalerul arătându-l cu o privire 
duioasă pe scutierul aplecat pe spatele scaunului, atunci 
când omul acesta, care este, din păcate, mai bătrân decât 
mine, va fi închis ochii, nu voi mai avea pe nimeni pe lume. 
Şi, pe Dumnezeu! Nu voi mai iubi pe nimeni de-acum 
încolo; inima mea e moartă, domnule Jehan Froissard, 
pentru că a trăit prea mult într-un timp atât de scurt. 

— Însă, slavă Domnului! întrerupse Musaron cu oarecare 
sforţare spre a face mai degajată şi mai voioasă vocea care 
nu era decât sugrumată de emoție. Slavă Domnului! mă 
simt minunat! braţul mi-e bun, ochiul ager; trimit o săgeată 
tot atât de departe ca şi odinioară, iar calul nu mă oboseşte 
deloc. 

— Domnule cavaler, întrerupse Froissard, îngădui aşadar 
penei mele nevrednice să povestească frumoasele fapte şi 
duioasele nenorociri pe care le-am auzit din gura dumitale? 
Este o mare cinste pe care mi-o faci. Este o plăcută şi 
amară bucurie. 

Mauleon se înclină. 

— Dar, bunule cavaler, urmă Froissard, nu trebuie să 
deznădăjduieşti. Eşti încă tânăr, eşti frumos, trebuie să 
agoniseşti din bunurile acestei lumi ceea ce îi trebuie unui 
bărbat nobil şi unei inimi nobile; oamenii de treabă găsesc 
totdeauna prieteni. 


Cavalerul clătină din cap cu tristeţe. Musaron făcu o 
mişcare din umeri pe care ar fi invidiat-o stoicul Epictet şi 
neîncrezătorul Pyrrhon. 

— Când te-ai făcut remarcat în armată prin curajul 
dumitale, urmă Froissard, în consiliul prinților prin 
înţelepciunea dumitale, când eşti totodată braţul care 
execută cu asprime şi mintea care plănuieşte cu deplină 
siguranţă, ai pretutindeni căutare. Nu te apropii de curte 
fără să tragi foloase. lar dumneata, senior de Mauleon, ai 
două curţi care te ocrotesc şi care îşi dispută plăcerea de a 
te face bogat şi puternic... Spania i-a luat-o cumva înainte 
Franţei? Ai preferat comitatul de peste munţi unei baronii 
în patrie? 

— Domnule Froissard, reluă Mauleon cu un calm şi cu un 
suspin adânc, în a treisprezecea zi a lunii iulie 1380, un 
mare doliu a acoperit Franţa! În ziua aceea s-a îndreptat 
spre cer un suflet care era cel mai nobil şi mai mărinimos 
din câte au apărut pe lume... Vai! domnule Jehan Froissard, 
acel suflet mi-a atins pieptul în treacăt, căci stând în 
genunchi ţineam între braţe capul viteazului conetabil şi l- 
am văzut cum rămâne înţepenit la pieptul meu. 

— Vai! zise Froissard. 

— Vai! repetă Espaing închinându-se cu evlavie, în vreme 
ce Musaron încrunta din sprâncene pentru a nu se înduioşa 
prea mult la această amintire. 

— Da, domnule, după ce conetabilul Bertrand Duguesclin 
a murit la Castelneuf de Randon - mort! el care părea zeul 
bătăliilor... - după ce armata a rămas fără şef şi fără 
călăuză, am simţit cum îmi pierd puterile. O bună parte din 
viaţa mea am legat-o de viaţa lui, iar toate fibrele inimii 
mele erau prinse de inima lui. 

— Îl mai aveai pe bunul rege Carol înțeleptul, domnule 
cavaler. 

— Mi-a fost dat să-i plâng moartea când încă o mai 
plângeam pe cea a conetabilului. De pe urma acestor două 
lovituri nu mi-am mai revenit. Mi-am agăţat spada şi scutul 


de grinzile căsuţei pe care o moştenisem de la unchiul meu; 
vreme de patru ani mi-am înmormântat acolo durerea şi 
amintirile. Între timp o domnie nouă reîntinerea Franţa, 
vedeam adesea trecând cavaleri voioşi şi auzeam 
fredonându-se noile cântece ale trubadurilor... Vai! 
domnule, ce lovituri mi-au dat în inimă trubadurii ce 
treceau Pirineii, cântând pe aria atât de tristă a romanţei, 
versurile spaniole ale baladei compuse în amintirea 
Blanchei de Bourbon şi a lui don Frederic, marele maestru. 

— Cum! seniore, toate astea nu te-au apropiat din nou de 
curtea Spaniei, de regele Henric care domnea atât de 
glorios şi care te iubea atât de mult? 

— Seniore cronicar, fusese o vreme când bietul meu cap 
înfierbântat nu mai visa decât Spania. Despre toate 
isprăvile mele trecute păstram o amintire atât de sumbră, 
atât de tristă încât n-o puteam pune pe seama unui vis. Într- 
adevăr mi se părea că viaţa îmi fusese întretăiată de un 
somn lung, şi dacă n-ar fi fost Musaron care să-mi spună 
uneori: „Da, seniore, da, noi am văzut tot ce cântă oamenii 
aceia”, dacă n-ar fi fost Musaron, zic, aş fi crezut că eo 
vrăjitorie... În fiecare noapte visam Spania; revedeam 
Toledo şi Montiel, peştera unde îl văzusem murind pe Hafiz 
şi unde venise să se ascundă Caverley. Vedeam Burgosul şi 
măreţiile curţii, Soria! Soria! seniore, şi farmecele iubirii... 
Viaţa mi se măcina în dorinţe şi în dezgusturi. Lâncezeam 
cuprins de fierbinţeli. Într-o zi, se auziră sunând nişte 
trâmbiţe prin împrejurimi. Erau trupele monseniorului 
Ludovic de Bourbon care se ducea în Spania la curtea 
regelui Henric ce se temea să nu fie învins în războiul cu 
Portugalia şi ceruse ajutoare din Franţa. Ducele de 
Bourbon auzise vorbindu-se despre un cavaler care se 
războise pe meleagurile Spaniei şi care cunoştea o mulţime 
de lucruri tainice despre expediţia companiilor. Văzui 
intrând la mine o mulţime de paji şi de cavaleri care îmi 
umplură curtea neîncăpătoare, ceea ce-i umplu de uimire 
pe slujitorii mei. Eu mă aflam la fereastră şi abia am avut 


timp să cobor ca să-i ţin scara prinţului. Atunci acesta, cu 
multă curtenie, mă întrebă despre rana mea şi despre tot 
ce mi se întâmplase. Voi să audă povestindu-i-se despre 
moartea lui don Pedro, despre lupta mea cu maurul; am 
trecut însă sub tăcere tot ce o privea pe dona Aissa. 
Entuziasmat, ducele mă rugă, mă imploră chiar să-l 
însoțesc; mă aflam într-unul din acele momente de nălucire 
în care viaţa îmi apărea ca un vis, şi atunci voiam să aflu, 
ardeam de dorinţa de a revedea locurile pe unde am trecut. 
De altfel, trâmbiţeie mă înflăcărau, iar Musaron, pe care-l 
vedeţi, făcea nişte ochi în care se citea o poftă nemăsurată. 
Îşi şi luase arbaleta din cui. „Haide, Mauleon, vino cu mine!” 
zise prinţul. „Bine, monseniore, i-am răspuns. Cu atât mai 
mult cu cât regele Spaniei va fi bucuros să mă revadă.” Am 
plecat, aş putea spune, aproape voioşi; aşadar aveam să mă 
aplec deasupra acelui pământ care băuse sângele meu şi pe 
al iubitei mele... Vai! seniorii mei, ce frumoasă e amintirea; 
o mulţime de oameni nu ştiu să trăiască decât odată, cu 
mare greutate. După cincisprezece zile de la plecare ne 
aflam la Burgos, iar după alte cincisprezece zile ajungeam 
la Segovia, unde era curtea... 

L-am revăzut pe regele Henric, destul de îmbătrânit, însă 
tot drept ca bradul şi plin de măreție. Nu ştiam cum să-mi 
explic tainicul dezgust ce mă depărta de el, de el pe care îl 
iubisem atât de mult atunci când tinereţea plină de credinţe 
mă făcea să-l văd nobil şi nefericit, adică desăvârşit... 
Regăsindu-l, am citit pe faţa lui cruzimea şi prefăcătoria. 

„Vai! mi-am zis. Aşadar coroana este aceea care schimbă 
faţa şi sufletul.” 

Dar nu coroana îl schimbase pe Henric, ci vederea mea 
era de vină, fiindcă ştia să citească pe sub umbrele 
coroanei! Primul lucru pe care i-l arătă regele ducelui, la 
Segovia, în turn, fu o cuşcă de fier în care erau închişi fiii lui 
don Pedro şi ai Mariei Padilla. Nenorociţii creşteau palizi şi 
înfometați în încăperea strâmtă închisă cu zăbrele, 


ameninţaţi mereu de lancea unei santinele, jigniţi mereu de 
zâmbetul sălbatic al unui paznic sau al unui vizitator. 

Unul din copii, seniorii mei, semăna ca două picături de 
apă cu nenorocitul lor tată. Aţinti asupra mea nişte priviri 
care îmi străpungeau inima, ca şi când sufletul lui don 
Pedro ar fi sălăşluit în acel corp şi, ştiind totul, m-ar fi 
dojenit în tăcere de a fi fost pricina morţii şi nenorocirii 
urmaşilor săi. 

Copilul, sau mai degrabă tânărul, nu ştia nimic totuşi şi nu 
mă cunoştea, mă privea fără nici o ţintă, fără nici un gând, 
însă conştiinţa mea vorbi, spre deosebire de conştiinţa 
regelui Henric care nu mai vorbea deloc. 

Într-adevăr, prinţul, ţinându-l de mână pe ducele de 
Bourbon, îl duse lângă cuşcă spunându-i: 

— lată copiii celui care a pus s-o omoare pe sora voastră. 
Dacă vreţi să-i faceţi să moară, vi-i pot preda. 

La care ducele răspunse: 

— Sire, copiii nu sunt vinovaţi de crimele tatălui lor. 

L-am văzut pe rege îneruntând din sprâncene şi porunci 
să se închidă cuşca. Aş fi voit bucuros să-l îmbrăţişez pe 
viteazul senior duce. Însă, când după terminarea plimbării 
monseniorul dori să mă prezinte regelui care mă privise şi 
el cu atenţie... 

— Nu! nu! i-am răspuns. Nu ştiu ce să-i vorbesc. 

Însă regele mă recunoscuse. Veni la mine, în faţa întregii 
curţi, salutându-mă pe numele meu, ceea ce, într-o cu totul 
altă împrejurare, m-ar fi făcut să plâng de bucurie şi de 
mândrie. 

— Domnule cavaler, zise el, ţi-am promis ceva şi am de 
ţinut o făgăduială faţă de dumneata. 

— Nu, sire, am bâiguit eu, nu am nimic de cerut. 

— Atunci, mâine am să vorbesc eu pentru dumneata! 
răspunse regele cu un zâmbet binevoitor care mă făcu să 
uit privirea-i crudă din faţa copiilor prizonieri. 

— Dacă-i aşa, prefer să vă cer chiar acum, dacă binevoiţi, 
sire, i-am spus. Senioria Voastră îmi făgăduise altădată să- 


mi facă o favoare. 

— Şi îmi voi ţine făgăduială, domnule cavaler. 

— Faceţi-mi atunci favoarea, monseniore, să-mi acordaţi 
libertatea acestor doi sărmani copii. 

Regele Henric îmi aruncă o privire scânteind de mânie şi 
răspunse: 

— Nu, asta nu, domnule cavaler, cere altceva. 

— Nu am altă dorinţă, monseniore. 

— Aceasta nu se poate îndeplini, cavalere de Mauleon. Ţi- 
am făgăduit să-ţi fac o favoare care să te îmbogăţească, nu 
o favoare care să mă ruineze. 

— Atunci asta e tot, monseniore, i-am răspuns eu. 

— Să vedem totuşi mâine, zise regele încercând să mă 
reţină. 

Dar n-am mai aşteptat acel mâine. Cu învoirea ducelui, am 
plecat deîndată spre Franţa şi n-am mai adăstat în Spania 
decât un sfert de oră pentru a mă ruga pe mormântul 
Aissei, lângă castelul Montiel. 

Săraci am plecat, acest inimos Musaron şi cu mine, săraci 
ne-am înapoiat atunci când alţii s-ar fi înapoiat destul de 
bogaţi. 

Aşa se sfârşeşte povestea, domnule cronicar. Mai poţi 
adăuga că aştept cu răbdare moartea, care urmează să mă 
unească cu prietenii mei. Tocmai mi-am făcut pelerinajul 
anual la mormântul unchiului meu şi acum mă înapoiez 
acasă. Dacă veţi trece pe-acolo pe la mine, domnilor, veţi fi 
bine primiţi şi îmi veţi face cinste... Este un mic castel clădit 
din cărămidă cu două turnuri şi o pădure în jur. Vi-l poate 
arăta oricine de prin partea locului. 

Zicând acestea, Agenor de Mauleon îi salută curtenitor pe 
Jehan Froissard şi pe Espaing, îşi ceru calul, şi agale, 
liniştit, reluă drumul spre casă urmat de Musaron, care 
plătise cheltuiala. 

— Ah! zise Espaing uitându-se după el, ce prilejuri 
minunate au avut oamenii aceştia de altădată! Ce vremuri 
frumoase! Ce inimi mobile... 


— Îmi vor trebui opt zile ca să scriu toate astea, îşi zise 
Froissard. Bunul cavaler avea dreptate... Dar voi reuşi să 
scriu oare tot ce-a povestit el? 

Câtva timp mai târziu, cei doi copii ai lui don Pedro şi ai 
Mariei Padilla, frumoşi ca mama lor, mândri ca tatăl lor, au 
murit în cuşca de la Segovia. În timpul acesta Henric de 
Transtamare domnea fericit şi întemeia o dinastie. 


SFÂRŞIT 


— Jean Froissart (1333-1410), cronicar şi poet francez, 
Lucrarea sa Cronica Franţei, Angliei, Scoției şi Spaniei dă 
amănunte curioase despre ţinuturile pe care le-a străbătut. 
(N. 1.) 

— Bigorre - vechi ţinut în sud-vestul Franţei, care avea 
capitala Tarbes. (N. 1.) 

— Ioana d'Arc. (N. [.) 

— A avut loc la 27 martie 1351, între 30 de cavaleri 
francezi, partizani ai lui Carol de Blois, şi 30 de cavaleri 
englezi, partizani ai lui Jean de Montfort. Aceştia din urmă 
au fost înfrânți. (N. 1.) 

— Cel mai vestit dintre Titanii care s-au răsculat împotriva 
lui Jupiter. Acesta l-a ucis cu fulgerele şi l-a îngropat sub 
muntele Etna. (Mitologie). 

— Gaston III de Foix, zis Gaston Phoebus (1331-1391), a 
fost un ocrotitor zelos al literaturii şi artelor. A scris vestitul 
Tratat de vânătoare. (N. 1.) 

— Băutură tonică, făcuta cu vin îndulcit în care s-a infuzat 
scorţişoară. (N. 1.) 

— Bande de soldaţi mercenari care pustiau Franţa în 
vremea respectivă. (N. 1.) 

— Ordin militar înfiinţat în Portugalia la 1275, care a 
devenit în 1862 ordinul „Meritul ştiinţific, literar şi artistic”. 


(N. 1.) 

— Numele palatului regilor mauri. (N. 1.) 

— Femei din raiul lui Mahomed. (N. 1.) 

— Veche unitate de măsură echivalentă cu 0,3248 m. Deci 
douăzeci de picioare fac aproximativ 6,50 m. (I. N.) 

— Contele Julien, personaj legendar, guvernator al 
Andaluziei. Împins de un sentiment de răzbunare, se spune 
că ar fi înlesnit intrarea maurilor în Spania, în anul 711. (N. 
T.) 

— Prescurtare de la rugăciunea „In manus tuas, Domine, 
commendo spiritum meum”- „În mâinile tale, Doamne, îmi 
încredinţez sufletul”. (N. 1.) 

— În franţuzeşte Jacques, cei care în 1358 au pornit 
răscoala numită La Jacquerie. (N. 1.) 

— Trecătoare în Pirinei, unde în anul 778 a fost distrusă 
ariergarda lui Carol cel Mare de către basci, şi unde a pierit 
cavalerul Roland. 

— Cavaler din suita lui Carol cel Mare. 

— Ioan al II-lea, zis cel Bun, a fost făcut prizonier de 
englezi în lupta de la Poitiers, în anul 1356. (N. 1.) 

— Câţiva ani mai târziu, Carol al V-lea reduse numărul 
florilor de crin la trei, în cinstea sfintei Treimi. (N. A.) 

— Senior feudal care comanda o banieră. (N. 1.) 

— Captal, nume folosit în evul mediu, în Gasconia, sinonim 
cu căpitan, cu senior. (N. 1.) 

— Deviza de pe stema Angliei: „Dieu et mon droit” 
(Dumnezeu şi dreptul meu) este în franceză (N. 1.) 

— La începutul cărţii se aminteşte că Mauleon avea mâna 
dreaptă retezată şi nu stânga. E una din inadvertenţele 
obişnuite la Dumas.