Alexandre Dumas — Contesa De Charny Vol 1

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


CONIESA DE CHARNY 


Vol. 1 


CUPRINS: 

Capitolul 1 - Taverna „La Podul Scvres”.2 

Capitolul 2 - Meşterul Gamain.10 

Capitolul 3 - Cagliostro.19 

Capitolul 4 - Fatalitatea.30 

Capitolul 5 - Tuileries.47 

Capitolul 6 - Cele patru lumânări.56 

Capitolul 7 - Drumul spre Paris.63 

Capitolul 8 - Apariţia.72 

Capitolul 9 - Pavilionul contesei Andree.78 

Capitolul 10 - Soţ şi soţie.88 

Capitolul 11 - Dormitorul.97 

Capitolul 12 - Un drum cunoscut.104 

Capitolul 13 - Ce s-a întâmplat cu Sebastien.112 

Capitolul 14 - Omul din Piaţa Ludovic al XV-lea.121 

Capitolul 15 - Catherine.132 

Capitolul 16 - Armistiţiul.1 36 

Capitolul 17 - Portretul lui Carol 1.145 

Capitolul 18 - Mirabeau.155 

Capitolul 19 - Favras.162 

Capitolul 20 - În care regele se ocupă de treburi de 
familie.173 

Capitolul 21- În care regele se ocupă de treburi de 
stat.181 

Capitolul 22 - La regină.195 

Capitolul 23 - Perspective sumbre.202 

Capitolul 24 - Soţie fără soţ - iubită fără iubit.205 

Capitolul 25 - Brutarul Franqois.2 16 

Capitolul 26 - Ce se poate realiza de pe urma unui cap 
tăiat.223 


Capitolul 27 - Châtelet.234 

Capitolul 28 - Din nou casa de pe strada Saint-Claude.241 

Capitolul 29 - Clubul lacobinilor.251 

Capitolul 30 - Metz şi Paris.266 

Capitolul 31 - Regina.272 

Capitolul 32 - Regele.278 

Capitolul 33 - Oedip şi Lot.285 

Capitolul 34 - În care Gamain dovedeşte că este cu 
adevărat meşter între meşteri.295 

Capitolul 35 - În care se vorbeşte despre cu totul altceva 
decât despre lăcătuşerie.299 

Capitolul 36 - În care se demonstrează că există într- 
adevăr un Dumnezeu al beţivilor.306 

Capitolul 37 - Ce înseamnă întâmplarea.309 

Capitolul 38 - O serată în aripa „Flore”.320 

Capitolul 39- Ce văzuse regina într-o carafă la castelul 
Taverney, cu douăzeci de ani în urmă.328 

Capitolul 40 - Medicul trupului şi medicul sufletului.333 

Capitolul 41- Monsieur îl reneagă pe Favras, iar regele 
depune jurământ pe Constituţie.344 

Capitolul 42 - Un gentilom.353 

Capitolul 43 - În care prevestirea lui Cagliostro se 
împlineşte.363 

Capitolul 44 - Piaţa Greve.369 

Capitolul 45 - Monarhia e salvată.381 

Capitolul 46 - Întoarcerea la fermă.391 

Capitolul 47 - Pitou infirmier şi confident.395 

Capitolul 48 - În care abatele Fortier dă o nouă dovadă a 
spiritului său contrarevoluţionar.407 

Capitolul 49 - Declaraţia Drepturilor omului.414 

Capitolul 50 - Sub fereastrăâ.424 

Capitolul 51 - Bătrânul Clouds reintră în scenă.430 

Capitolul 52 - La pândă după lup.439 

Capitolul 53 - În care furtuna a trecut.445 

Capitolul 54 - Marea trădare a domnului Mirabeau.448 

Capitolul 55 - Elixirul vieţii.456 


Capitolul 56 - Sub patru trepte nu mai există părinţi.464 

Capitolul 57 - O femeie care seamănă cu regina.473 

Capitolul 58 - În care influenţa Doamnei necunoscute 
începe să se facă simţită.482 

Capitolul 59 - Champ-de-Mars.491 

Capitolul 60 - În care se vede ce s-a întâmplat cu 
Catherine, dar nu se ştie ce se va mai întâmpla cu ea.497 

Capitolul 61 - 14 iulie 1790.503 

Capitolul 62 - Aici se dansează.514 

Capitolul 63 - Femeile şi florile.527 

Capitolul 64 - Ce a spus regele; ce a spus regina.534 

Capitolul 65 - Trăiască Mirabeau! 548 

Capitolul 66 - Fugiţi! Fugiţi! Fugiţi! 557 

Capitolul 67 - Funeraliile.565 

Capitolul 68 - Mesagerul.571 

Capitolul 69 - Promisiunea.583 

Capitolul 70 - Darul ghicitului.590 

Capitolul 71 - Seara de 20 iunie.602 

Capitolul 72 - Plecarea.614 

Capitolul 73 - O problemă de etichetă.624 

Capitolul 74 - Drumul.633 

Capitolul 75 - Fatalitate.040 

Capitolul 76 - Soarta neînduplecată.648 

Capitolul 77 - Din nou soarta.655 

Capitolul 78 - Jean-Baptiste Drouet.663 

Capitolul 79 - Turnul Vămii de la podul Varennes.671 

Capitolul 80 - Casa domnului Sausse.680 

Capitolul 81 - Sfatul disperării.688 

Capitolul 82 - Biata Catherine! 697 

Capitolul 83 - Charny.704 


Capitolul 1 
TAVERNA „LA PODUL SEVRES” 


De-ar binevoi să reia pentru o clipă romanul nostru Ange- 
Pitou şi, deschizând al doilea volum, să-şi arunce ochii în 
treacăt asupra capitolului Noaptea de 5 spre 6 Octombriel 
cititorul va regăsi acolo câteva fapte care nu este deloc 
lipsit de importanţă să şi le amintească înainte de a începe 
lectura noii cărţi, care porneşte şi ea de la evenimentele din 
dimineaţa zilei de 6 a aceleiaşi luni. 

După ce vom fi citit noi înşine câteva rânduri importante 
din acest capitol, vom rezuma cât mai succint posibil faptele 
ce trebuie să preceadă reluarea povestirii noastre. Aceste 
rânduri, iată-le: 

„La ora trei, cum am spus, calmul era deplin. 

Adunarea Naţională însăşi, liniştită de raportul oamenilor 
săi de ordine, se retrăsese. 

Se spera că acest calm nu va fi tulburat. 

Speranţa era însă deşartă. 

În aproape toate mişcările populare ce pregătesc marile 
revoluţii există o perioadă de oprire, în cursul căreia unii 
sunt înclinați să creadă că totul s-a sfârşit şi că pot dormi 
liniştiţi. Dar se înşală. 

În spatele oamenilor care iau primele iniţiative se găsesc 
cei ce aşteaptă ca primul pas să fie făcut şi ca, obosiţi sau 
satisfăcuţi - în ambele cazuri însă nevrând să meargă mai 
departe - cei care au făcut acel prim pas să-şi acorde 
odihnă. 

De-abia atunci, la rândul lor, aceşti oameni necunoscuţi, 
misterioşi agenţi ai pasiunilor nefaste, se strecoară prin 
întuneric, reiau acţiunea de acolo de unde a fost părăsită şi, 
împingând-o până la ultimele sale consecinţe, înspăimântă 
la deşteptare pe aceia ce le-au deschis calea şi au adormit 
la jumătatea drumului crezând că l-au parcurs, că şi-au 
atins țelul.” 

Am numit trei dintre aceşti oameni în cartea din care am 
împrumutat cele câteva rânduri citate mai sus. 

Să ne fie îngăduit să introducem pe scena noastră, adică în 
pragul tavernei „La Podul Sevres”, un personaj care, deşi 


rămas nemenţionat de noi până acum, n-a avut în nici un 
caz un rol mai mic de jucat în această noapte îngrozitoare. 

Era un bărbat cam de patruzeci şi cinci, patruzeci şi opt 
de ani, îmbrăcat ca un muncitor, adică cu pantaloni scurţi 
de catifea şi şorţ de piele cu buzunare, la fel cu şorţurile 
potcovarilor şi lăcătuşilor. Era încălţat cu ghete cu 
catarame de aramă, purta ciorapi de culoare cenugşie, avea 
capul acoperit cu un fel de căciulă ca de ulan, retezată la 
jumătate. O claie de păr pe cale de încărunţire ieşea de sub 
căciulă şi se îmbina cu nişte sprâncene enorme, umbrind 
împreună ochii mari, bulbucaţi, vioi şi inteligenţi, a căror 
luciri repezi şi cu nuanţe schimbătoare îl puneau în 
încurcătură pe cel care ar fi vrut să stabilească dacă erau 
verzi sau cenuşii, albaştri sau negri. În rest, faţa era 
alcătuită dintr-un nas, mai degrabă mare decât obişnuit, 
buze groase, dinţi albi şi o piele arsă de soare. 

Fără a fi înalt, acest om era foarte bine făcut; încheieturile 
erau fine, piciorul mic, se putea vedea de asemenea că şi 
mâna îi era mică, chiar delicată, dacă pielea arsă a mâinii 
nu s-ar fi asemănat cu cea a muncitorilor obişnuiţi să 
prelucreze fierul. 

Dar, urcând de la mână la cot şi de la cot până la acea 
parte a braţului unde mâneca suflecată a cămăşii lăsa să se 
vadă capătul de jos al unui muşchi viguros, se putea 
observa că pielea care-l acoperea era fină, delicată, 
aproape aristocratică, cu toată robusteţea muşchiului. 

Stând în picioare la intrarea tavernei „La Podul Sevres”, 
acest om avea la îndemână o armă cu două ţevi, bogat 
încrustată cu aur, pe ţeava căreia se putea citi numele 
armurierului Leclere, care începuse să aibă mare trecere 
printre cei ce se numeau „crema” vânătorilor parizieni. 

Vom fi poate întrebaţi, cum de se putea găsi o armă atât de 
frumoasă în mâinile unui simplu lucrător? La aceasta vom 
răspunde că în zile de răscoală - şi noi am văzut câteva, 
slavă Domnului! 


— Nu întotdeauna mâinile cele mai albe purtau cele mai 
frumoase arme. 

Acest om sosise de la Versailles cam de un ceas şi ştia 
perfect ce se întâmplase; căci, la întrebările puse de hangiu 
în timp ce-i servea sticla cu vin, din care nici nu gustase, îi 
răspunsese: că regina venea cu regele şi cu delfinul; că 
plecaseră către prânz sau cam aşa ceva; că se hotărâseră, 
în sfârşit, să locuiască la palatul Tuileries, ceea ce însemna 
că în viitor Parisul nu va fi lipsit, probabil, de pâine, fiindcă 
îl va avea pe brutar, pe brutăriţă şi pe micul ucenic. 

Şi că el aştepta să vadă cortegiul trecând. 

Această ultimă afirmaţie putea fi adevărată, şi totuşi era 
uşor de remarcat că privirea i se îndrepta cu mai multă 
curiozitate spre Paris decât spre Versailles; ceea ce lăsa să 
se înţeleagă că nu se crezuse obligat să dea socoteală de 
intenţiile sale demnului hangiu, care-şi îngăduise să-l 
întrebe. 

De altfel, după câteva clipe, dorinţa i-a fost satisfăcută. Un 
om îmbrăcat aproape la fel ca şi el, care părea să exercite o 
profesie similară cu a sa, se profila în vârful urcuşului ce 
mărginea orizontul drumului. 

Omul umbla cu pas greoi şi ca un călător care străbătuse 
un drum lung. 

Pe măsură ce se apropia, i se puteau desluşi trăsăturile şi 
vârsta. 

Vârsta putea fi aceea a necunoscutului, se putea adică 
afirma cu curaj că, aşa cum spun oamenii din popor, „a sărit 
peste patruşcinci”. 

În ce priveşte trăsăturile chipului, erau cele ale unui om 
de rând, cu porniri josnice, cu instincte vulgare. 

Privirea necunoscutului se fixă, curioasă, asupra lui, cu o 
expresie ciudată, ca şi cum ar fi vrut să cântărească dintr-o 
singură căutătură tot ce s-ar putea socoti imoral şi rău în 
sufletul acestui om. 

Când muncitorul care venea dinspre Paris nu se mai afla 
decât la o distanţă de vreo douăzeci de paşi de personajul 


care aştepta în prag, acesta din urmă intră, vărsă primele 
picături de vin din sticlă, umplu unul din cele două pahare 
de pe masă şi, revenind la uşă cu paharul ridicat, spuse: 

— Ei, colega! Vremea-i rece, drumu-i lung. Nu bem un 
pahar cu vin, să ne dea putere şi să ne încălzim? 

Muncitorul care venea de la Paris privi în jur, ca pentru a 
se convinge dacă este chiar el acela căruia i se adresează 
invitaţia. 

— Cu mine vorbeşti? Întrebă el. 

— Cu cine, mă rog, de vreme ce eşti singur? 

— Şi-mi oferi un pahar de vin? 

— De ce nu? 

— Ah! 

— N-avem oare aceeaşi meserie, sau aproape? 

Muncitorul îl privi a doua oară pe necunoscut. 

— Toată lumea, spuse el, poate fi de aceeaşi meserie; 
important este să ştii dacă în meserie eşti tovarăş sau 
stăpân. 

— Ei bine, iată ce vom verifica bând un pahar de vin şi 
stând de vorbă. 

— Fie, hai! Spuse muncitorul îndreptându-se spre uşa 
tavernei. 

Necunoscutul îi arătă masa şi-i făcu semn spre pahar. 

Muncitorul luă paharul, privi vinul ca şi cum ar fi avut o 
oarecare neîncredere în el, care dispăru însă când 
necunoscutul îşi turnă un al doilea pahar, plin ochi ca şi 
primul. 

— Ei bine, întrebă el, suntem prea mândri să ciocnim cu 
cel pe care l-am invitat? 

— Nu, pe legea mea, dimpotrivă. Pentru Națiune! 

Ochii cenuşii ai muncitorului se aţintiră un moment asupra 
celui care tocmai rostise toastul. 

Apoi repetă: 

— Eh! Zău! Da, bine zici dumneata: pentru Națiune! 

Şi, pe nerăsuflate, dădu paharul pe gât, după care îşi 
şterse buzele cu mâneca. 


— Eh! Eh! Murmură el, e de Burgundia! 

— Şi bătrân, hai? Mi-a fost recomandată cârciuma. 
Trecând pe aici am intrat şi nu-mi pare rău. Dar aşază-te, 
colega! Mai e vin în sticlă, iar când sticla se va goli, se va 
mai găsi în pivniţă. 

— Ei, da, spuse lucrătorul. Şi ce faci totuşi aici? 

— Vezi bine, vin de la Versailles şi aştept cortegiul, pentru 
a-l însoţi la Paris. 

— Ce cortegiu? 

— Ei! Al regelui, al reginei şi al delfinului2 care se 
înapoiază la Paris în tovărăşia precupeţelor din hale, a două 
sute de membri ai Adunării şi sub protecţia gărzii naţionale 
şi a domnului de La Fayette. 

— Aşadar burghezul s-a hotărât să vină la Paris? 

— N-a avut încotro. 

— Bănuiam asta când am plecat spre Paris pe la trei 
dimineaţa. 

— Ah! Ah! Ai pornit la drum în noaptea asta la trei 
dimineaţa şi ai plecat din Versailles aşa, fără să ai 
curiozitatea să ştii ce se va întâmpla acolo? 

— Cum nu? Aveam şi eu un oarecare chef să ştiu ce se va 
întâmpla cu burghezul, mai ales că, fără să mă laud, eo 
veche cunoştinţă de-a mea. Dar, vei înţelege: munca înainte 
de toate! Am nevastă şi copii, trebuie hrăniţi cu toţii, mai 
ales acum când nu vom mai avea făurăria regală. 

Necunoscutul lăsă să treacă cele două aluzii fără a 
reacţiona la ele. 

— Era aşadar o treabă urgentă pe care trebuia s-o faci la 
Paris? Stărui el. 

— Pe legea mea, da, după cât se pare, şi încă bine plătită - 
adaugă muncitorul, făcând să-i sune câteva monede în 
buzunar - cu toate că mi-a fost plătită pur şi simplu de un 
servitor, ceea ce nu e politicos, şi încă de un servitor neamţ, 
ceea ce a făcut să nu pot schimba nici măcar o vorbă cu el. 

— Şi dumitale nu-ţi displace să stai de vorbă, nu-i aşa? 


— Păi, când nu se spun lucruri rele despre alţii, asta te 
amuză. 

— Şi chiar când se mai spun, nu-i aşa? 

Amândoi începură să râdă, necunoscutul arătându-şi dinţii 
albi, iar lucrătorul dinţii săi stricaţi. 

— Aşadar, reluă necunoscutul - ca unul care înaintează, 
ce-i drept, pas cu pas, dar pe care nimic nu-l poate opri să 
înainteze - te-ai dus să faci o treabă urgentă şi bine plătită? 

— Da. 

— Fiindcă e o treabă anevoioasă, fără îndoială. 

— Anevoioasă, da. 

— O închizătoare secretă, nu? 

— O uşă invizibilă. Închipuie-ţi, o casă într-o casă. Cineva 
care ar avea interesul să se ascundă, nu-i aşa? Este şi nu 
este casă. Cineva sună. Servitorul deschide: „Domnul? 

— Lipseşte. 

— Ba nu, e acasă. 

— Ei bine, căutaţi!” Şi caută. Ei şi? „Desfid pe oricine să-l 
găsească pe domnul.” O uşă de fier, înţelegi, care se îmbucă 
perfect cu o sculptură din zid. Peste toate un strat de lemn 
vechi de stejar, ceea ce face cu neputinţă să deosebeşti 
lemnul de fier. 

— Da, dar dacă.-l ciocăneşti? 

— Aş! Un strat de lemn pe metalul subţire, dar tocmai 
îndeajuns de gros pentru ca sunetul să fie la fel peste tot. 
Tac, tac, tac, tac. Vezi, după ce am terminat, eu însumi nu 
mai ştiam unde e uşa. 

— Dar unde dracu ai fost să faci asta? 

— Asta-i bună! 

— Înseamnă că nu vrei să spui? 

— Înseamnă că nu pot spune, întrucât nu ştiu. 

— Aşadar, te-au legat la ochi? 

— Exact! M-au aşteptat cu o trăsură la barieră. Mi s-a 
spus: „Eşti cutare? Am spus: da. 

— Bine! Dumneata eşti acela pe care-l aşteptăm; urcă! 

— Trebuie să urc? 


— Da.” M-am urcat, m-au legat la ochi, trăsura a mers cam 
jumătate de oră, apoi s-a deschis o poartă, una mare: m-am 
izbit de prima treaptă a unui peron; apoi am urcat zece 
trepte şi-am intrat într-un vestibul; acolo am găsit un 
servitor neamţ care a spus celorlalţi: „Pine, trebuie blecaţi 
toţi, nu mai e nefoie de foi”. Ceilalţi au plecat. Mi-a desfăcut 
legătura de la ochi şi mi-a arătat ce am de făcut. M-am pus 
pe treabă ca un bun lucrător. După o oră totul era gata. Mi 
s-a plătit în ludovici grei de aur, m-au legat iar la ochi, m-au 
aşezat din nou în trăsură, m-au dat jos apoi în acelaşi loc 
unde m-am urcat, mi-au urat călătorie plăcută, şi iată-mă! 

— Fără să fi văzut nimic, nici pe furiş? Ce dracu? O 
legătură la ochi nu e chiar atât de strânsă încât să nu tragi 
cu coada ochiului la dreapta şi la stânga. 

— De! De! 

— Lasă. Lasă, recunoaşte că ai văzut, spuse cu vioiciune 
străinul. 

— Iată: când am făcut pasul greşit, izbindu-mă de prima 
treaptă a peronului, am profitat de asta ca să fac un gest şi, 
făcând gestul, am desfăcut puţin legătura de la ochi. 

— Şi mişcând legătura? Spuse necunoscutul cu aceeaşi 
vioiciune. 

— Am văzut un şir de copaci la stânga mea, ceea ce m-a 
făcut să cred că imobilul se afla pe un bulevard. Cam asta-i 
tot. 

— Asta-i tot? 

— Ei, asta-i! Pe cuvânt de onoare! 

— Asta nu spune prea mult. 

— Mai ales că bulevardele sunt lungi, începând de la 
cafeneaua „Saint-Honore” până la Bastilia, şi nu doar o 
singură casă are poartă mare şi peron. 

— Prin urmare, n-ai mai recunoaşte clădirea? 

Lăcătuşul reflectă o clipă. 

— Nu, pe legea mea, spuse el, n-aş fi în stare. 

Cu toate că, de obicei, obrazul necunoscutului nu părea să 
arate decât ce voia el să lase să se vadă, de asta dată păru 


satisfăcut de această asigurare. 

— Ah! Spuse el pe neaşteptate, trecând parcă dintr-o dată 
la altă ordine de idei, nu mai sunt oare lăcătuşi în Paris, 
încât oamenii care doresc să-şi construiască uşi secrete să 
nu fie nevoiţi să caute lăcătuşi la Versailles? 

Şi, în acelaşi timp, umplând cu vin paharul tovarăşului său, 
lovi masa cu sticla goală, pentru ca stăpânul tavernei să-i 
aducă alta plină. 

Capitolul 2 

MEŞTERUL GAMAIN. 

Lăcătuşul ridică paharul la înălţimea ochiului şi privi cu 
satisfacţie vinul în zare. 

Apoi, gustându-l cu vădită plăcere, spuse: 

— Ba bine că nu, sunt lăcătuşi în Paris. 

Mai bău câteva picături. 

— Sunt chiar şi meşteri. 

Şi iar mai bău. 

— E tocmai ceea ce-mi spuneam şi eu. 

— Da, dar sunt meşteri şi meşteri. 

— Ah! Ah! Spuse necunoscutul zâmbind, văd că eşti ca 
sfântul Eloi3, nu numai meşter, dar meşter peste meşteri. 

— Şi meşter peste toţi. Eşti de meserie? 

— Da, aproape. 

— Ce eşti? 

— Sunt armurier. 

— Ai ceva făcut de mâna dumitale? 

— Priveşte această armă. 

Lăcătuşul luă arma din mâinile necunoscutului, o cercetă 
cu atenţie, îi încercă arcurile, aprobă cu o mişcare a capului 
pocnetul sec la manevrare; apoi, citind numele înscris pe 
ţeavă şi pe placă zise: 

— Leclcre! Cu neputinţă, prietene! Leclcre are cel mult 
douăzeci şi opt de ani, iar noi amândoi, fără să ne fie cu 
supărare, ne îndreptăm spre cincizeci. 

— E-adevărat, spuse el, nu sunt Leclcre, dar e cam acelaşi 
lucru. 


— Cum adică, acelaşi lucru? 

— Fără îndoială, pentru că sunt meşterul său. 

— Bine, strigă râzând lăcătuşul, e ca şi cum aş spune: „Nu 
sunt eu regele, dar e cam acelaşi lucru.” 

— Cum adică, e-acelaşi lucru? Repetă necunoscutul. 

— Ei, da! Fiindcă sunt meşterul său, spuse lăcătuşul. 

— Oh! Oh! Făcu necunoscutul ridicându-se şi parodiind 
salutul militar. Am oare onoarea să stau de vorbă cu 
meşterul Gamain? 

— Chiar cu el în persoană, şi la dispoziţia dumitale, dacă 
mi-e cu putinţă, spuse lăcătuşul încântat de efectul produs 
de numele său. 

— Drace, spuse necunoscutul, nu ştiam că am de-a face cu 
o persoană atât de însemnată. 

— Poftim? 

— Cu o persoană atât de însemnată, repetă necunoscutul. 

— Atât de considerabilă, vrei să spui. 

— A! Da! Iartă-mă, reluă râzând necunoscutul, dar 
dumneata ştii, un sărman armurier nu vorbeşte franceza ca 
un meşter, şi ce meşter! Meşterul regelui Franţei! 

Apoi, reluând convorbirea pe un alt ton: 

— la spune, aşa-i că nu prea are haz să fii meşterul 
regelui? 

— De ce? 

— Păi, dacă trebuie să te porţi cu mănuşi de câte ori dai 
bună ziua sau bună seara. 

— Aş, da de unde! 

— Când trebuie să spui: „Majestate, luaţi această cheie cu 
mâna stângă. 

— Sire, luaţi această pilă cu mâna dreaptă.” 

— Ei vezi, tocmai ăsta-i farmecul său, căci, înţelegi 
dumneata, în fond e om de treabă. Când intră în fierărie, îşi 
pune şorţul dinainte şi îşi suflecă mânecile cămăşii, nu s-ar 
mai putea spune că e fiul cel mare al lui Ludovic cel Sfânt, 
cum i se zice. 


— Într-adevăr, ai dreptate, e nemaipomenit cum regii 
seamănă cu ceilalţi oameni. 

— Da, nu-i aşa? Cei ce sunt în preajma lor şi-au dat seama 
de-acest lucru de multă vreme. 

— Oh! N-ar fi nimic dacă şi-ar fi dat seama numai cei ce 
sunt în preajma lor, zise necunoscutul cu un râs straniu, dar 
încep să-şi dea seama mai ales cei ce se îndepărtează de ei. 

Gamain îl privi pe interlocutorul său cu oarecare uimire. 
Dar acesta care, din vorbă în vorbă, îşi uitase rolul, nu-i lăsă 
timp să cântărească toată greutatea frazei pe care tocmai o 
rostise şi, reluând tema părăsită, spuse: 

— Iată un motiv în plus. Un om ca oricare altul, căruia 
trebuie să i te adresezi cu sire şi majestate! Socot că e 
umilitor! 

— Dar nu-i nevoie să i te adresezi cu sire şi majestate! 
Când se afla în fierărie dispăreau toate astea. Eu îi 
spuneam „burghezule” şi el mă striga Gamain. Singura 
deosebire era că eu nu-l tutuiam, iar el mă tutuia. 

— Da, dar când se făcea ora prânzului sau a cinei, nu era 
trimis Gamain la bucătărie cu ceilalţi, cu lacheii? 

— Vai de mine, nici pomeneală! N-a făcut niciodată asta, 
dimpotrivă, spunea să mi se aducă o masă cu de-ale 
mâncării în fierărie şi de multe ori, îndeosebi la dejun, se 
aşeza la masă cu mine şi spunea: „Aş! Nu mă duc să 
dejunez cu regina, ceea ce înseamnă că nu va trebui să mă 
spăl pe mâini.” 

— Nu prea înţeleg bine. 

— Nu înţelegi că atunci când regele venea să lucreze cu 
mine şi mânuia fierul, la naiba! Avea mâinile cum le-avem şi 
noi, ceea ce nu ne împiedică să fim oameni onorabili. Aşa că 
regina îi spunea, cu aerul ei de mironosiţă: „Pfui! Sire, aveţi 
mâinile murdare!” Ca şi cum s-ar putea să ai mâini curate 
când ai lucrat în fierărie! 

— Nu mai spune! Zise necunoscutul, îţi vine să-i plângi de 
milă. 


— Vezi dumneata, acest om se simţea în adevăr bine numai 
acolo sau în cabinetul de geografie, cu mine sau cu 
bibliotecarul său. Cred însă că tot pe mine mă iubea mai 
mult. 

— Şi ce dacă, n-are haz să fii meşterul unui elev prost. 

— Un elev prost? Strigă Gamain. Ah! Nu! Nu trebuie să 
spui asta. Vezi dumneata, e destul de nefericit că s-a născut 
rege şi trebuie să se ocupe de toate prostiile de care se 
ocupă, în loc să facă mereu progrese în meseria sa. Nu va fi 
niciodată decât un biet rege, e prea cinstit, şi ar fi ieşit din 
el un minunat lăcătuş. De pildă, e unul pe care-l nesufeream 
pentru că-l face să-şi piardă atâta timp: domnul Neeker. El 
l-a făcut să piardă timp, Dumnezeule! L-a făcut să piardă 
atâta timp! 

— Cu socotelile sale, nu-i aşa? 

— Da, cu basmele lui aiurite, cu socotelile lui gogonate, 
cum se spune. 

— Ia zi, prietene. 

— Ce? 

— Un elev de-asemenea calibru trebuie să fi fost un 
muşteriu strălucit pentru dumneata. 

— Ei bine, nu! lată, tocmai aici greşiţi cu toţii, iată de ce-i 
port pică regelui vostru Ludovic al XVI-lea, părintelui 
patriei voastre, restauratorului naţiunii franceze; faptul că 
lumea mă crede bogat ca şi Cresus, când de fapt sunt sărac 
ca lov. 

— Eşti sărac? Dar cu banii, cu banii ce făcea? 

— Află că dăruia jumătate din bani săracilor şi cealaltă 
jumătate bogaţilor, iar el n-avea niciodată o para chioară. 
Familiile Coigny, Vaudreuil şi Polignac îl măcinau, bietul de 
el! Într-o zi a vrut să micşoreze leafa domnului de Coigny. 
Acesta veni să-l aştepte la uşa fierăriei, iar regele, după 
cinci minute, se înapoie, alb ca varul, spunând: „Doamne! 
Era gata-gata să mă bată. 

— Şi salariul, sire? L-am întrebat. 


— 1 l-am lăsat, mi-a răspuns; puteam face altfel?” În altă zi 
a vrut să facă unele observaţii reginei în legătură cu o 
garnitură de scutece pentru doamna de Polignac, o 
garnitură de trei sute de mii de franci, chiar aşa! 

— Frumos! 

— Ei bine! N-a fost de ajuns, regina a poruncit să i se dea 
o garnitură de cinci sute de mii. Şi-aşa, vezi, toţi aceşti 
Polignac, care cu zece ani în urmă n-aveau nici un sfanţ, 
iată-i că au părăsit de curând Franţa încărcaţi cu milioane! 
Măcar de-ar fi avut vreun talent oarecare, dar dă-le acestor 
fluşturatici o nicovală şi un ciocan şi vei vedea că nu-s în 
stare să facă o potcoavă. Dă-le o pilă şi o menghină şi vei 
vedea că nu vor fi în stare să-ţi facă un şurub pentru o 
broască. Sunt în schimb oratori grozavi, cavaleri, cum îşi 
spun ei, care l-au împins pe rege în faţă şi-l lasă acum să se 
descurce cum poate, cu domnii Bailly, La Fayette şi 
Mirabeau, în timp ce pe mine, pe mine, care i-aş fi putut da 
atâtea sfaturi bune dacă ar fi vrut să le asculte, mă lasă aici, 
cu o biată rentă de 1500 de livre pe care mi-a făcut-o mie, 
meşterul lui, mie, prietenul lui, mie care i-am pus pila în 
mână! 

— Da, dar când lucrezi cu el ai totdeauna un câştig bun. 

— Dar ce, mai lucrez acum cu el? În primul rând ar 
însemna să mă compromit! După căderea Bastiliei n-am mai 
pus piciorul la palat. L-am întâlnit o dată sau de două ori şi 
s-a mărginit să mă salute. A doua oară era pe drumul spre 
Satory, eram singuri şi şi-a oprit trăsura. „Ei bine, bună 
ziua, sărmanul meu Gamain, spuse cu un oftat. 

— Ei da, nu-i aşa că lucrurile nu merg cum aţi dori? Dar 
asta o să vă slujească de învăţătură. 

— Şi soţia ta, copiii tăi, mă întrerupse el, se simt bine? 

— De minune! Au o foame de lup, asta-i tot. 

— Ţine, spuse regele, le vei face acest cadou din partea 
mea.” S-a scotocit prin toate buzunarele, chiar prin toate, şi 
a strâns nouă ludovici. „Este tot ce am la mine, sărmanul 
meu Gamain, spuse el, şi mi-e ruşine să-ţi fac un dar atât de 


modest.” Într-adevăr, vei recunoaşte că avea de ce să se 
ruşineze; un rege care nu are decât nouă ludovici în 
buzunar, un rege care-i face unui camarad, unui prieten, un 
cadou de nouă ludovici.! Aşa că. 

— Aşa că, ai refuzat? 

— Nu, căci mi-am spus: „Irebuie să-i iau, căci va întâlni un 
altul mai puţin ruşinos, care-i va primi!” Dar e tot una, 
poate fi absolut liniştit, nu voi mai pune piciorul la 
Versailles, doar dacă trimite să mă caute, şi poate nici 
atunci, nici atunci! 

— Suflet recunoscător! Murmură necunoscutul. 

— Ce-ai spus? 

— Spun, meştere Gamain, că e înduioşător când vezi un 
devotament ca al dumitale supraviețuind nenorocirii! Să 
golim un ultim pahar cu vin în sănătatea elevului dumitale. 

— Ah! Pe legea mea, nu-l merită deloc, dar n-are a face! 
Oricum, în sănătatea lui! 

Bău. 

— Şi când mă gândesc, continuă apoi, că mai avea în 
pivnițe peste zece mii de sticle, iar cel mai slab făcea de 
zece ori cât ăsta, şi că n-a spus niciodată unui lacheu: 
„Cutărică, ia un coş cu sticle şi du-le prietenului meu 
Gamain.” Ah, da, i-a plăcut mai degrabă să dea de băut 
celor care-l păzeau, gărzii elveţiene şi soldaţilor din 
regimentul Flandrei. Şi din asta s-a ales cu mai mult de-o 
grămadă! 

— Ce vrei, spuse necunoscutul golind paharul cu 
înghiţituri mici, aşa sunt regii, nişte ingraţi. Dar, atenţie! Nu 
mai suntem singuri. 

Într-adevăr, trei indivizi, doi oameni din popor şi o 
precupeaţă de peşte, intraseră şi se aşezaseră la o masă la 
fel ca cea la care necunoscutul termina de băut a doua 
sticlă împreună cu meşterul Gamain. 

Lăcătuşul îşi aruncă privirea asupra lor şi-i cercetă cu 
multă atenţie, ceea ce-l făcu pe necunoscut să zâmbească. 


Într-adevăr, cele trei personaje păreau demne de oarecare 
atenţie. Unul din bărbaţi era voinic doar de la mijloc în sus; 
celălalt parcă n-avea decât picioare. Cât despre femeie, era 
greu de spus ce hram purta. Cel pieptos aducea cu un pitic: 
de-abia atingea înălţimea de un metru cincizeci. Te făcea să 
bănuieşti însă, din prima privire, că în vinele sale curge 
fiere în loc de sânge. 

Spre deosebire de primul, al doilea, cu picioarele scurte şi 
strâmbe, semăna cu un bâtlan scorţos. Al treilea, sau a 
treia, cum doriţi, era o fiinţă amfibie, a cărei specie o puteai 
recunoaşte lesne, dar anevoie izbuteai să-i desluşeşti sexul. 
Era un bărbat, sau o femeie, de treizeci până la treizeci şi 
patru de ani, purtând un costum elegant de vânzătoare de 
peşte, cu lanţ de aur şi cercei, cu volan şi batistă de dantelă. 

Ciorapii şi ghetele celor doi bărbaţi, ca şi pantofii femeii, 
arătau că cei ce le purtau umblaseră multă vreme de colo- 
colo pe stradă. 

— Ce surpriză, zise Gamain, iată o femeie pe care mi se 
pare c-o cunosc. 

— Se poate, dar din moment ce aceste trei persoane sunt 
împreună, dragă domnule Gamain - spuse necunoscutul 
luându-şi arma şi înfundându-şi căciula pe-o ureche - 
înseamnă că au ceva de făcut. Şi din moment ce au ceva de 
făcut, trebuie să-i lăsăm împreună. 

— Deci, îi cunoşti şi dumneata? Întrebă Gamain. 

— Da, din vedere, răspunse necunoscutul. Dar dumneata? 

— Eu mi-aş pune capul că am văzut-o pe femeia asta 
undeva. 

— Probabil la Curte? Spuse necunoscutul. 

— Ei da, o precupeaţă! 

— Astea se duc acolo cam des de câtva timp încoace. 

— Dacă îi cunoşti, spune-mi numele celor doi bărbaţi. 

Asta mă va ajuta cu siguranţă să-mi aduc aminte cine-i 
femeia. 

— Numele celor doi bărbaţi? 

— Da. 


— Pe care doreşti să-l numesc în primul rând? 

— Pe cel cu picioarele strâmbe. 

— Jean-Paul Marat. 

— Ah! Ah! 

— Apoi? 

— Ghebosul. 

— Prosper Verricres. 

— Ah! Ah! 

— Ei bine! Asta te pune pe urma precupeţei? 

— Pe cuvântul meu, nu! 

— Încearcă. 

— Mă las păgubaş! 

— Ei bine, precupeaţa. 

— Aşteaptă. Ba nu, ba da, ba nu. 

— Chiar aşa-i. 

— EstE. Cu neputinţă! 

— Da, pare cu neputinţă în primul moment. 

— Este. 

— Lasă, văd bine că n-ai să-i spui numele niciodată şi că 
trebuie să spun eu cine e; precupeaţa e ducele d'Aiguillon. 

La rostirea acestui nume precupeaţa tresări şi se întoarse, 
la fel ca şi ceilalţi doi bărbaţi. 

Toţi trei făcură o mişcare ca pentru a se ridica, cum ar fi 
făcut-o în faţa unui şef căruia ar fi dorit să-i arăţi un 
profund respect. Dar necunoscutul îşi puse un deget pe 
buze şi dădu să iasă. Gamain îl urmă, crezând că visează. La 
uşă fu izbit de un individ care fugea, părând că încearcă să 
scape de nişte oameni care-l urmăreau şi strigau: 

— Coaforul reginei! Coaforul reginei! 

Printre oamenii care fugeau şi strigau erau doi care 
purtau câte un cap însângerat în vârful unei sulițe. 

Erau capetele a doi nefericiţi ostaşi din trupele de pază, 
Varicourt şi Deshuttes, care, despărțite de corp de cel 
căruia i se spunea marele Nicolas, erau ţintuite fiecare în 
vârful unei sulițe. 


Aceste capete, cum am spus, făceau parte din trupa care 
alerga după nefericitul cu care se ciocnise Gamain. 

— Ia te uită, domnul Leonard! Spuse acesta. 

— Taci, nu-mi rosti numele, exclamă coaforul, năpustindu- 
se în tavernă. 

— Ce-au cu el? Îl întrebă lăcătuşul pe necunoscut. 

— Cine ştie? Răspunse acesta. Poate ar dori să onduleze 
părul de pe capetele acestor doi nenorociţi. Îţi vin idei atât 
de ciudate în timpul unei revoluţii! 

Şi se amestecă în mulţime, lăsându-l pe Gamain - de la 
care, după toate probabilitățile, scosese tot ce avea nevoie - 
să se înapoieze în atelierul său din Versailles. 

Capitolul 3 

CAGLIOSTRO4 

Necunoscutului i-a fost cu atât mai uşor să se piardă în 
mulţime cu cât gloata era foarte mare. 

Era avangarda cortegiului regelui, reginei şi delfinului. 
Plecaseră din Versailles, cum le spusese regele, către ora 
unu după prânz. 

Regina, delfinul, fiica regelui, contele de Provence, 
doamna Elisabeth şi Andree5 se aflau în caleaşca reginei. 

Membrii Adunării Naţionale, care se declaraseră 
inseparabili de rege, urcaseră în o sută de trăsuri. 

Contele de Charny şi Billot au rămas la Versailles pentru a- 
i aduce la înmormântare ultimul omagiu baronului Georges 
de Charny, ucis în acea îngrozitoare noapte de 5 spre 6 
octombrie, şi pentru a împiedica să-i fie mutilat corpul, aşa 
cum fuseseră mutilaţi cei doi gardieni ai regelui, Varicourt 
şi Deshuttes. 

Această avangardă despre care am vorbit plecase din 
Versailles cu aproape două ore înaintea regelui şi era legată 
într-un fel de cele două capete ale gardienilor regelui, care- 
i serveau drept stindard. 

După cum am văzut, aceste două capete se opriseră la 
taverna „La Podul Sevres”, în acelaşi timp cu ele oprindu-se 
şi avangarda. Aceasta se compunea din nişte zdrenţăroşi 


nenorociţi, pe jumătate beţi, zgură murdară ce pluteşte la 
suprafaţa oricărei revărsări fie de apă, fie de lavă. 

Deodată, în această mulţime se produse un imens tumult, 
deoarece se zăriră baionetele gărzii naţionale şi calul alb al 
lui La Fayette, care preceda trăsura regelui. 

La Fayette iubea tare mult adunările populare; în mijlocul 
poporului din Paris, al cărui idol era, domnea cu adevărat. 
Dar nu-i plăcea gloata. Găseai la Paris, ca şi în vechea 
Romă, plebs şi plebecula6. Mai ales nu-i plăcea genul de 
execuţii pe care gloata le făcea ea însăşi. 

Această mulţime, care înainta puhoi pe şoseaua de la 
Versailles spre Paris - ca un canal de scurgere revărsat 
după furtună, ce târăşte în valurile sale negre şi mâloase 
locuitorii unui palat pe care l-a întâlnit în cale şi l-a făcut să 
se prăbuşească - această mulţime creă pe ambele părţi ale 
drumului un fel de masă agitată, formată din populaţia 
satelor din preajma şoselei, şi care venea în fuga mare să 
vadă ce se întâmplă. Câţiva dintre cei ce se apropiau în 
grabă, puţini la număr, se amestecau în mulţime, întregind 
cortegiul regelui, adăugând strigătele şi larma lor ţipetelor 
şi larmei generale; dar cei mai mulţi rămâneau nemişcaţi şi 
tăcuţi pe ambele laturi ale şoselei. 

Putem spune oare, din această cauză, că îl simpatizau pe 
rege şi pe regină? Nu, căci în afara celor ce aparţineau 
aristocrației, toată lumea, chiar şi burghezia, suferea mai 
mult sau mai puţin de foametea cruntă care pusese 
stăpânire pe Franţa. Aşadar, dacă nu proferau insulte la 
adresa regelui, reginei şi delfinului, toţi aceşti oameni 
tăceau, iar tăcerea mulţimii este poate şi mai rea decât 
injuriile sale. 

În schimb, sau dimpotrivă, mulţimea ţipa din rărunchi 
„Trăiască La Fayette!” - iar acesta îşi scotea din când în 
când pălăria cu mâna stângă şi saluta cu sabia din mâna 
dreaptă - şi „Irăiască Mirabeau!”, care-şi scotea din când în 
când capul prin portiera trăsurii în care era înghesuit cu 


încă cinci, ca să tragă în piept aerul după care tânjeau 
plămânii săi puternici. 

Astfel, nefericitul Ludovic al XVI-lea, pe care nimeni nu-l 
aclama, auzea în faţa sa aplauzele adresate popularității, pe 
care-o pierduse, şi geniului, care-i lipsise întotdeauna. 

Gilbert mergea laolaltă cu tot poporul lângă portiera din 
dreapta trăsurii regale, adică pe partea reginei. 

Maria-Antoaneta, care n-a putut nicicând înţelege acest 
soi de stoicism al lui Gilbert, căruia rigiditatea americană îi 
adăugase un plus de severitate, îl privea cu uimire pe acest 
om care, fără dragoste şi fără devotament pentru suveranii 
săi, împlinea cu simplitate pe lângă ei ceea ce numea el 
datorie, fiind cu toate acestea gata să facă pentru ei tot ce 
se face de regulă din devotament şi dragoaste. Ba mai mult, 
era gata să-şi dea şi viaţa, în timp ce multe „devotamente” 
şi „iubiri” nu merg chiar atât de departe. 

Pe cele două laturi ale trăsurii regelui şi reginei - în afara 
şirului de oameni pe jos care apucaseră un loc fie din 
curiozitate, fie pentru a fi gata să-i ajute pe auguştii 
călători, foarte puţini cu intenţii rele, pe cele două margini 
ale şoselei mărşăluiau, bălăcindu-se în noroiul gros de şase 
degete, precupeţele şi hamalii din hale; ei păreau să 
rostogolească din când în când în mijlocul acestui curent 
împestriţat de buchete şi panglici câte un val mai compact. 
Era vorba de vreun tun sau vreun cheson încărcate cu 
femei care cântau cu voce tare şi ţipau cât le ţinea gura. 

Ceea ce cântau era vechiul nostru cântec popular! 

Brutăriţa are avere. 

Care n-o costă nimic. 

Ceea ce spuneau era această nouă formulă a speranţei lor: 
„Nu ne va mai lipsi acum pâinea, căci i-am adus înapoi pe 
brutar, pe brutăriţă şi pe micul ucenic.” 

Regina părea să asculte toate astea fără a înţelege mare 
lucru. Ţinea pe genunchii săi pe micul delfin, care privea 
mulţimea cu acel aer speriat cu care copiii de prinți privesc 
mulţimea la ceasul revoluțiilor, aşa cum i-am văzut pe 


regele Romei, pe ducele de Bordeaux şi pe contele de Paris 
privind-o la rândul lor. 

Regele se uita la toate acestea cu privirea sa ştearsă şi 
obosită. De-abia putuse să adoarmă noaptea trecută; 
mâncase prost la dejun; n-avusese vreme să-şi aranjeze şi 
să-şi pudreze peruca, să-şi radă barba, avea lenjeria 
mototolită - toate acestea, fără îndoială foarte neplăcute 
pentru el. Vai! Sărmanul rege nu era omul care să facă faţă 
unor împrejurări dificile. De aceea îşi şi pleca grumazul în 
toate situaţiile de acest fel. L-a ridicat într-o singură zi pe 
eşafod, în momentul în care urma să fie decapitat. 

Doamna Elisabeth era un înger de blândeţe şi resemnare - 
aşezat de Dumnezeu lângă aceste două fiinţe condamnate - 
care a trebuit să-l consoleze pe rege la Temple? de absenţa 
reginei şi s-o consoleze pe regină la Conciergerie8 de 
moartea regelui. 

Domnul de Provence, prezent ca întotdeauna, avea 
privirea piezişă şi falsă. Ştia foarte bine că, cel puţin pentru 
moment, nu era în primejdie. Acum era cel mai popular din 
familie - de ce? Nu se ştia: poate fiindcă rămăsese în 
Franţa, pe când fratele său, contele d'Artois, fugise. 

Dar dacă regele ar fi putut citi în adâncul sufletului 
domnului de Provence, rămâne de văzut dacă ceea ce ar fi 
descifrat acolo i-ar fi lăsat chiar neatinsă recunoştinţa ce i-o 
purta pentru ceea ce credea el că este devotamentul 
acestui om. 

În ce o priveşte, Andre părea de marmură. Nu dormise 
mai bine decât regina, nu mâncase mai bine decât regele, 
dar trebuinţele vieţii de toate zilele nu păreau să fie făcute 
pentru acest caracter excepţional. Nici ea nu avusese mai 
multă vreme să-şi aranjeze coafura sau să se schimbe, şi 
totuşi nici un fir din părul ei nu stătea anapoda, nici o cută 
din rochia ei nu arăta vreo mototolire neobişnuită. Părea o 
statuie; aceste valuri care se scurgeau în jurul ei, fără ca ea 
să pară a le da vreo atenţie, o făceau parcă şi mai 
strălucitoare, şi mai albă. Era evident că această femeie 


avea în străfundurile inimii sau minţii un gând ascuns, unic 
şi luminos, către care tindea sufletul ei, ca acul magnetic 
spre steaua polară. Arăta ca o umbră printre cei vii - un 
singur lucru trăda că trăieşte: străfulgerarea involuntară 
ce-i scăpa din privire de fiece dată când ochii ei îi întâlneau 
pe cei ai lui Gilbert. 

Cu aproape o sută de paşi înainte de-a ajunge în faţa micii 
taverne pomenite, cortegiul se opri: strigătele se înteţiră 
de-a lungul întregului parcurs. 

Regina se aplecă puţin în afara portierei şi această 
mişcare, ce semăna totuşi cu un salut, făcu să treacă prin 
mulţime un murmur îndelungat. 

— Domnule Gilbert! Spuse ea. 

Gilbert se apropie de portieră. Întrucât chiar de la 
plecarea din Versailles îşi ţinea pălăria în mână, n-a mai 
avut nevoie s-o scoată pentru a-şi manifesta respectul, faţă 
de regină. 

— Doamnă? Spuse el. 

Acest unic cuvânt demonstra, prin intonaţia cu care fusese 
pronunţat, că Gilbert era întru totul la ordinele reginei. 

— Domnule Gilbert, reluă ea, ce cântă, ce spune, ce strigă 
de fapt poporul dumitale? 

Se vede prin însăşi forma acestei fraze că regina o 
pregătise dinainte şi că, fără îndoială, o sucise şi răsucise de 
multă vreme înainte de a o împroşca prin portieră în 
obrazul mulţimii. 

Gilbert scoase un suspin care însemna: „Rămâne aceeaşi!” 
Apoi, cu o profundă expresie de melancolie, rosti: 

— Vai, doamnă! Acest popor, pe care-l numiţi poporul meu, 
a fost al dumneavoastră în trecut. Şi iată, cu mai puţin de 
douăzeci de ani în urmă, domnul de Brissac, un fermecător 
curtezan pe care-l caut zadarnic aici, vă arăta din balconul 
primăriei acelaşi popor care striga: „Irăiască 
moştenitoarea”, şi vă spunea: „Doamnă, aveţi înaintea 
voastră două sute de mii de îndrăgostiţi”. 


Regina îşi muşcă buzele; era imposibil să-l prindă pe acest 
om fără o replică promptă sau cu lipsă de respect. 

— Da, e-adevărat, spuse regina; asta arată numai că 
popoarele se schimbă. 

De astă dată Gilbert se înclină, dar nu răspunse. 

— V-am pus o întrebare, domnule Gilbert, spuse regina cu 
acea încăpățânare pe care o punea în toate, chiar şi în 
lucrurile care-i puteau fi dezagreabile. 

— Da, doamnă, spuse Gilbert, şi vă voi răspunde, deoarece 
Majestatea Voastră insistă. Poporul cântă: 

Brutăriţa are avere care n-o costă nimic. 

Ştiţi pe cine numeşte poporul brutăriţă? 

— Da, domnule, ştiu că-mi face această onoare, m-am 
obişnuit cu poreclele: mă numeau „doamna Deficit”. Este 
vreo analogie între prima şi a doua poreclă? 

— Da, doamnă, pentru a fi sigură, nu aveţi decât să 
cântăriţi primele două versuri pe care tocmai vi le-am spus: 

Brutăriţa are avere care n-o costă nimic. 

Regina repetă: 

— Are avere care n-o costă nimic. Nu înţeleg, domnule. 

Gilbert tăcu. 

— Ei bine! Reluă regina cu nerăbdare, nu aţi auzit că nu 
înţeleg? 

— Şi Majestatea Voastră continuă să ceară cu insistenţă o 
explicaţie? 

— Fără îndoială. 

— Asta înseamnă că Majestatea Voastră a avut miniştri 
deosebit de îndatoritori, miniştri de finanţe mai ales, pe 
domnul de Calonne spre exemplu. Poporul ştie că 
Majestatea Voastră n-avea decât să ceară pentru a i se da 
şi, cum nu costă mare osteneală să ceri când eşti regină, 
având în vedere că cerând, ordonaţi de fapt, poporul cântă: 

Brutăriţa are avere care n-o costă nimic. 

Adică, n-o costă decât osteneala de a cere. 

Mâna albă a reginei, aşezată pe catifeaua roşie a portierei, 
se crispă. 


— Ei bine, fie, spuse ea, asta în ce priveşte cântecul. Acum 
vă rog, domnule Gilbert, deoarece le explicaţi atât de bine 
gândul, să trecem la ce spune. 

— Doamnă, poporul spune: „Nu ne va mai lipsi pâinea 
acum când îi avem în mână pe brutar, pe brutăriţă şi pe 
micul ucenic. 

— Îmi veţi explica la fel de limpede şi a doua insolenţă ca 
pe prima, nu-i aşa? Contez pe asta. 

— Doamnă, spuse Gilbert cu aceeaşi blândeţe melancolică, 
dacă doriţi să cântăriţi bine poate nu cuvintele, ci intenţia 
acestui popor, veţi vedea că nu aveţi a vă plânge atât de 
mult pe cât credeţi. 

— Să vedem, spuse regina cu un surâs nervos. Ştiţi că nici 
nu cer altceva decât să fiu lămurită, domnule doctor. Să 
vedem deci, ascult şi aştept. 

— Pe drept sau pe nedrept, doamnă, i s-a spus acestui 
popor că se face la Versailles un mare comerţ cu făină, şi 
din cauza asta făina nu mai ajunge la Paris. Cine hrăneşte 
acest biet popor? Brutarul şi brutăriţa cartierului. Către 
cine îşi îndreaptă mâinile rugătoare părintele, soţul şi fiul, 
când, lipsiţi de bani, copilul, femeia sau părintele mor de 
foame? Către brutar, către brutăriţă. Pe cine-l imploră, 
după Dumnezeu, care face să crească recolta? Pe acei ce 
distribuie pâinea. Dumneavoastră, doamnă, regele, acest 
august copil însuşi, în sfârşit, nu sunteţi toţi trei 
distribuitorii pâinii lui Dumnezeu? Nu fiţi intrigată, aşadar, 
de acest dulce nume pe care vi-l dă poporul, şi aduceţi-i 
mulţumiri pentru speranţa ce-o are, că atunci când regele, 
regina şi domnul delfin vor fi în mijlocul celor o sută 
douăzeci de mii de înfometați, aceşti o sută douăzeci de mii 
de înfometați nu vor mai fi lipsiţi de nimic. 

Regina închise o clipă ochii şi fu văzută făcând o mişcare 
din maxilar şi din gât, ca şi cum ar fi încercat să-şi înghită 
ura în acelaşi timp cu saliva acră care-i ardea gâtlejul. 

— Şi pentru ceea ce strigă acest popor, pentru ceea ce 
ţipă înaintea şi în spatele nostru, pentru poreclele pe care 


ni le dă, pentru cântecele pe care ni le cântă trebuie să-i 
mulţumim? 

— Oh! Da, doamnă, şi chiar cu multă sinceritate, căci 
cântecul pe care-l cântă exprimă buna sa dispoziţie, iar 
poreclele ce vi le dă nu sunt decât manifestarea speranţelor 
sale. Strigătele pe care le scoate reprezintă însă expresia 
dorințelor sale. 

— Ah! Poporul doreşte ca domnii de La Fayette şi 
Mirabeau să trăiască? 

După cum se vede, regina auzise şi înţelesese perfect 
cântecele, vorbele şi chiar strigătele. 

— Da, doamnă, spuse Gilbert, căci trăind, domnul de La 
Fayette şi domnul de Mirabeau care, după cum vedeţi, sunt 
separați în acest moment, separați de prăpastia deasupra 
căreia sunteţi suspendaţi - căci trăind, domnul de La 
Fayette şi domnul de Mirabeau se pot uni şi, unindu-se, pot 
salva monarhia. 

— Asta ar însemna, domnule, exclamă regina, că monarhia 
a ajuns atât de rău încât nu poate fi salvată decât de aceşti 
doi oameni? 

Gilbert se pregătea să răspundă, când în rândul mulţimii 
se făcură auzite strigăte de spaimă amestecate cu atroce 
hohote de râs. În loc să-l îndepărteze, mişcarea agitată a 
mulţimii îl apropie şi mai mult pe Gilbert de portieră; el se 
prinse zdravâăn de ea, ghicind că se petrece sau urmează să 
se petreacă ceva de natură să-i necesite, eventual pentru 
apărarea reginei, forţa cuvântului sau a muşchilor săi. Erau 
cei doi ce purtau în ţeapă capetele tăiate, pe care, după ce-l 
obligaseră pe nefericitul Leonard să le pudreze şi frizeze, 
voiau să-şi facă plăcerea de a le prezenta reginei, aşa cum 
alţii - sau poate chiar aceiaşi - îi prezentaseră lui Berthier 
capul socrului său Foulon. 

Ţipetele erau ale mulţimii ce se îmbrâncea îngrozită la 
vederea celor două capete şi se dădea înapoi, spre a le face 
loc purtătorilor lor să treacă. 


— În numele lui Dumnezeu, doamnă, spuse Gilbert, nu vă 
uitaţi la dreapta! 

Regina nu era femeia care să asculte o asemenea comandă 
fără să cunoască pricina pentru care i-a fost făcută. 

În consecinţă, prima ei mişcare fu să întoarcă privirea 
către punctul ce i-l interzisese Gilbert. Scoase un strigăt 
înfiorător. Dar ochii i se desprinseră imediat de pe oribilul 
spectacol, ca şi cum le-ar fi fost dat să vadă un spectacol şi 
mai oribil şi, ţintuiţi asupra unui cap de Meduză, nu s-ar 
mai fi putut desprinde de el. 

Era capul necunoscutului pe care l-am văzut stând de 
vorbă la un pahar de vin cu meşterul Gamain în taverna „La 
Podul Sevres” şi care stătea în picioare, cu braţele 
încrucişate, sprijinit de un copac. 

Mâna reginei se desprinse de portiera de catifea, 
sprijinindu-se de umărul lui Gilbert, se crispă o clipă până la 
a-şi înfige unghiile în carne. 

Gilbert se întoarse. O văzu pe regină palidă, cu buzele 
livide şi tremurânde, cu privirea fixă. Ar fi atribuit poate 
această surescitare nervoasă prezenţei celor două capete, 
dacă privirea Mariei-Antoaneta s-ar fi oprit pe unul sau pe 
altul. Dar privirea îi era aţintită orizontal în faţa lui la un 
stat de om. 

Gilbert urmări direcţia privirii şi, aşa cum regina scosese 
un țipăt de groază, el scoase unul de mirare. Apoi 
murmurară amândoi în acelaşi timp: 

— Cagliostro! 

Bărbatul sprijinit de copac o vedea la rândul său foarte 
bine pe regină. Îi făcu lui Gilbert un semn cu mâna, ca şi 
cum i-ar fi spus: „Vino!” 

În acest moment, trăsurile făcură o mişcare pentru a-şi 
relua drumul. Printr-un gest reflex instinctiv, natural, regina 
îl împinse pe Gilbert să nu fie strivit de roată. Gilbert crezu 
însă că regina îl împinge către acest om. În consecinţă 
rămase nemişcat şi lăsă să defileze cortegiul; apoi, 
urmărindu-l pe falsul muncitor, care se întorcea din timp în 


timp să vadă dacă este urmat, intră după el într-o străduţă 
ce urca spre Bellevue pe o pantă destul de abruptă şi 
dispăru în spatele unui zid exact în momentul în care 
cortegiul, ascuns şi el în întregime de o înclinaţie a dealului, 
dispărea spre Paris parcă scufundat într-o prăpastie. 

Capitolul 4 

FATALITATEA. 

Gilbert urmă călăuza, ce-l preceda cu aproape douăzeci de 
paşi, până la jumătatea urcuşului. Acolo, în faţa unei case 
mari şi frumoase, cel care mergea înainte scoase o cheie 
din buzunar şi deschise o portiţă destinată stăpânului casei 
să se servească de ea când voia să intre sau să iasă fără ca 
servitorii să ştie de sosirea sau plecarea sa. 

Lăsă poarta întredeschisă, ceea ce însemna cât se poate 
de limpede că primul care intrase îl invita pe tovarăşul său 
de drum să-l urmeze. 

Gilbert intră şi împinse poarta, care se învârti uşor în 
ţâţâni şi se închise, fără a lăsa să se audă pocnetul broaştei. 

O asemenea broască ar fi stârnit admiraţia meşterului 
Gamain. 

Odată intrat, Gilbert se pomeni într-un coridor cu perete 
dublu, în care erau încrustate, la înălţimea unui statele om - 
astfel încât ochiul să nu piardă nimic din minunatele lor 
detalii - panouri de bronz turnate după cele cu care 
Ghiberti a împodobit poarta baptisterului din Florenţa. 

Picioarele se cufundau într-un covor moale de Turcia. La 
stânga era o uşă deschisă. Gilbert, socotind că uşa era 
înadins deschisă pentru el, intră într-un salon având pereţii 
îmbrăcaţi cu satin de India şi mobilă tapisată cu aceeaşi 
țesătură. Una din acele păsări fantastice pe care le pictează 
şi brodează chinezii acoperea plafonul cu aripile sale de aur 
şi azur, şi ţinea între ghearele sale lustra care, împreună cu 
candelabrele minunat lucrate, în formă de tufe de crin, 
servea la luminatul salonului. 

Salonul era împodobit cu un singur tablou aşezat în faţa 
oglinzii de deasupra căminului şi care reprezenta o fecioară 


de Rafael. 

Gilbert tocmai admira această capodoperă când auzi, sau 
mai bine zis ghici, că o uşă se deschise în spatele său. Se 
întoarse şi-l recunoscu pe Cagliostro ieşind dintr-un fel de 
cabinet de toaletă. 

O clipă îi fusese deajuns pentru a-şi şterge petele de pe 
braţe şi de pe obraz, pentru a da părului, încă negru, 
aspectul cel mai aristocratic cu putinţă şi a-şi schimba toată 
îmbrăcămintea. 

Nu mai era muncitorul cu mâinile negre, cu părul întins, 
cu ghetele murdărite de noroi, cu pantalonii de catifea 
grosolană şi cu cămaşa de pânză neînălbită. 

Costumul său bogat brodat, mâinile strălucind de 
diamante contrastau izbitor cu costumul negru al lui Gilbert 
şi cu inelul simplu de aur, cadou de la Washington, pe care-l 
purta în deget. 

Cagliostro înaintă, cu chipul deschis şi zâmbitor, şi întinse 
braţele spre Gilbert. 

Gilbert îl îmbrăţişă. 

— Dragă maestre! Exclamă el. 

— Oh! Stai aşa, spuse râzând Cagliostro, de când ne-am 
despărţit, dragul meu, ai făcut asemenea progrese, 
îndeosebi în filosofie, încât dumneata eşti acum maestrul iar 
eu de-abia sunt demn să-ţi fiu discipol. 

— Mulţumesc pentru compliment, spuse Gilbert. Dar, 
presupunând că am făcut asemenea progrese, cum de aţi 
aflat? Sunt opt ani de când nu ne-am văzut. 

— Crezi oare, dragă doctore, că faci parte din acea 
categorie de oameni pe care-i ignorăm fiindcă încetăm să-i 
vedem? Nu te-am văzut de opt ani, e-adevărat, dar pot să-ţi 
spun aproape zi de zi tot ce ai făcut în aceşti opt ani. 

— Chiar aşa? 

— Te mai îndoieşti deci şi-acum de darul meu de ghicitor? 

— Ştiţi doar că sunt matematician. 

— Cu alte cuvinte, neîncrezător. Să vedem atunci: ai venit 
prima dată în Franţa, adus de treburi familiale; treburile 


familiei dumitale nu mă privesc, în consecinţă. 

— Nu, vă rog, spuse Gilbert, crezând că-l pune în 
încurcătură; spuneţi, dragă maestre! 

— Ei bine, de astă dată era vorba să te ocupi de educaţia 
fiului dumitale, Sebastien, să-l dai în pensiune într-un orăşel 
aflat la optsprezece sau douăzeci de leghe de Paris şi să pui 
ordine în afacerile cu arendaşul dumitale, un om de treabă, 
pe care-l reţii la Paris împotriva dorinţei sale şi care, pentru 
o mie de motive, ar avea mare nevoie să stea lângă soţia sa. 

— Într-adevăr, maestre, sunteţi prodigios! 

— Oh, mai stai. A doua oară ai revenit în Franţa solicitat, 
ca şi alţii, de interese politice; apoi ai redactat unele broşuri 
pe care le-ai trimis regelui Ludovic al XVI-lea şi, cum mai 
stăruie în dumneata ceva dintr-un om de tip vechi, cum eşti 
mai mândru de aprobarea regelui decât de a 
predecesorului meu întru educaţia dumitale. Jean-Jacques- 
Rousseau, şi care ar fi cu totul altceva decât un rege - dacă 
ar mai trăi! 

— Erai doritor să ştii ce gândeşte despre doctorul Gilbert 
nepotul lui Ludovic al XIV-lea, al lui Henric al IV-lea şi al lui 
Ludovic cel Sfânt. Din nefericire, mai exista o mică afacere 
veche, la care nu te gândiseşi şi din cauza căreia mi-a fost 
dat să te găsesc într-o bună zi plin de sânge, cu pieptul 
străpuns de un glonţ, într-o grotă din insulele Azore, unde 
ancorase din întâmplare vasul meu. Această mică afacere o 
privea pe domnişoara Andree de Taverney, devenită - cu 
intenţii bune şi pentru a-i face un serviciu reginei - contesă 
de Charny. Or, cum regina nu-i mai putea refuza nimic 
femeii care se căsătorise cu contele de Charny, ceru şi 
obţinu împotriva dumitale un mandat de arestare. Ai fost 
arestat pe şoseaua dintre Le Havre şi Paris, închis la 
Bastilia, unde ai fi continuat să rămâi încă, dragă doctore, 
dacă poporul n-ar fi răsturnat-o într-o zi dintr-o lovitură cu 
dosul palmei. De îndată, ca bun regalist ce eşti, te-ai 
alăturat regelui, devenind, din milă, medicul său. Ieri, sau 
mai degrabă azi dimineaţa, ai contribuit extrem de mult la 


salvarea familiei regale, alergând să-l trezeşti pe bunul La 
Fayette, care dormea profund, şi cu câteva minute înainte, 
când m-ai zărit, crezând că regina - care, în paranteză fie 
spus, dragă Gilbert, te detestă - este în primejdie, te 
pregăteai să-i faci suveranei scut din trupul dumitale. Asta-i 
adevărul - nu-i aşa? Ori mi-au scăpat cumva câteva 
amănunte de mică importanţă, ca şedinţa de magnetism în 
prezenţa regelui, recuperarea unei anumite casete pe care 
puseseră stăpânire anumite mâini prin mijlocirea unui 
oarecare Pasdeloup? Acum spune ce ai de spus şi dacă am 
comis vreo eroare sau am omis ceva, sunt gata să-mi 
recunosc greşeala. 

Gilbert rămase uluit în faţa acestui om deosebit, care se 
pricepea atât de bine să-şi pregătească mijloacele de 
impresionare, încât acela asupra căruia acţiona era ispitit 
să creadă că, asemeni lui Dumnezeu, avea darul să 
cuprindă concomitent întregul lumii şi părţile sale, şi să 
citească totodată în sufletul oamenilor. 

— Da, totul este exact, spuse el, iar dumneavoastră sunteţi 
totdeauna magicianul, vrăjitorul, fermecătorul Cagliostro! 

Cagliostro zâmbi cu satisfacţie. Era evident mândru de-a fi 
reuşit să producă asupra lui Gilbert impresia care, fără voia 
acestuia, i se putea citi pe faţă. 

Gilbert continuă. 

— Şi-acum, spuse el, cum ştiţi că vă iubesc tot atât de mult 
cât mă iubiţi şi dumneavoastră, scumpe maestre, şi că 
dorinţa mea de-a şti ce aţi făcut de la despărţirea noastră 
este cel puţin tot atât de mare ca şi aceea care v-a făcut să 
vă informaţi asupra celor ce s-au petrecut cu mine, binevoiţi 
a-mi spune, dacă întrebarea mea nu este cumva indiscretă, 
în ce colţ al lumii v-aţi propagat geniul şi v-aţi exercitat 
puterea? 

Cagliostro zâmbi. 

— Oh! Spuse el, am făcut ca şi dumneata, am văzut regi, 
chiar foarte mulţi, dar într-alt scop. Dumneata te aproprii 
de ei ca să-i susţii, iar eu ca să-i răstorn. Dumneata încerci 


să faci un rege constituţional, şi nu vei reuşi, iar eu fac 
împărați, regi, prinți, filosofi, şi reuşesc. 

— Ah! Cu-adevărat? Întrerupse Gilbert cu un aer de 
neîncredere. 

— Chiar aşa! E drept că au fost admirabil pregătiţi de 
Voltaire, d'Alembert şi Diderot, aceşti noi Mesentius9, aceşti 
sublimi denigratori de zei, ca şi de exemplul acestui scump 
rege Frederic, pe care am avut nenorocirea să-l pierdem. 
Dar, în sfârşit, dumneata ştii că suntem cu toţii muritori, în 
afară de cei ce nu mor, ca mine şi contele de Saint-Germain. 
Dar regina este frumoasă, dragul meu, ea recrutează 
soldaţi ce luptă împotriva lor înşişi, regi care împing la 
răsturnarea tronurilor mai tare decât au încercat vreodată 
să dărâme altarele acei Borgia, Bonifaciu al XIII-lea sau 
Clement al VIII-lea. Îl avem astfel, în primul rând, pe 
împăratul Iosif al II-lea, fratele mult iubitei noastre regine, 
care desfiinţează aproape trei sferturi din mânăstiri, care 
acaparează bunurile ecleziastice, care le izgoneşte din 
chiliile lor până şi pe carmelite şi-i trimite surorii sale, 
Maria-Antoaneta, gravuri reprezentând călugăriţe silite să- 
şi părăsească straiele probând noi modele, şi călugări 
răspopiţi făcându-şi bucle-n păr. Îl avem pe regele 
Danemarcei, care a început prin a fi călăul propriului său 
medic, Struensee, şi care, filosof precoce, spunea la 
şaptesprezece ani: „Domnul de Voltaire m-a făcut om şi m-a 
învăţat să gândesc”. O avem pe împărăteasa Ecaterina, 
care face progrese atât de mari în filosofie; dezmembrând 
fireşte în acelaşi timp Polonia, încât Voltaire îi scrie: 
Diderot, d'Alembert şi eu, noi trei vă ridicăm altare. O avem 
pe regina Suediei; avem, în sfârşit, numeroşi principi ai 
Imperiului şi ai întregii Germanii. 

— Nu vă rămâne decât să-l convertiți pe papă, dragă 
maestre, şi cum socot că nimic nu-i cu neputinţă, sper că 
veţi reuşi. 

— Ah! În ce-l priveşte pe acesta, va fi cam greu! Abia am 
scăpat din ghearele lui. Cu şase luni în urmă mă aflam în 


castelul Sant-Angelo10 cum te aflai dumneata cu trei luni în 
urmă la Bastilia. 

— Ei na! Şi cei din Trasteverel 1 au răsturnat oare castelul 
Sant-Angelo, aşa cum poporul din suburbia Saint-Antoine a 
răsturnat Bastilia? 

— Nu, dragă doctore, poporul Romei n-a ajuns încă până 
acolo. Of! Fii liniştit, va veni şi asta într-o zi, papalitatea va 
avea şi ea ale sale zile de 5 şi 6 octombrie şi, sub acest 
aspect, Versailles-ul şi Vaticanul îşi vor da mâna. 

— Credeam că, odată intrat în castelul Sant-Angelo, nu 
mai ieşi de acolo. 

— Aşi! Dar Benvenuto Cellini? 

— V-aţi făcut aşadar, ca şi el, o pereche de aripi şi, ca un 
nou Icar, aţi zburat peste Tibru? 

— Mi-ar fi venit foarte greu, având în vedere că, din 
maximum de precauţie ecleziastă, eram găzduit într-o 
temniţă foarte adâncă şi foarte întunecoasă. 

— În sfârşit, aţi scăpat? 

— După cum vezi. 

— V-aţi corupt temnicerul cu aur? 

— Din nenorocire, am dat peste un temnicer incoruptibil. 

— Incoruptibil? Drace! 

— Da, dar din fericire nu era nemuritor. Întâmplarea - 
unul mai credincios ca mine ar spune providenţa făcu ca el 
să moară a doua zi, după ce refuzase de trei ori să-mi 
deschidă porţile închisorii. 

— A murit subit? 

— Da. 

— Oho! 

— A trebuit să fie înlocuit, şi a fost înlocuit. 

— lar acesta n-a mai fost incoruptibil. 

— Chiar în ziua intrării sale în funcţie, aducându-mi cina, 
îmi spuse: „Mâncaţi bine, prindeţi puteri, căci avem un 
drum lung de făcut în noaptea asta!” Şi acest om de treabă 
chiar nu minţea. În aceeaşi noapte am omorât în goană câte 
trei cai fiecare şi am parcurs o sută de mile. 


— Şi ce a spus guvernul când a observat fuga voastră? 

— Nimic. Au îmbrăcat cu hainele ce le lăsasem cadavrul 
celuilalt temnicer, care nu fusese încă înmormântat; i-au 
tras un glonte în plin obraz, au lăsat să cadă pistolul lângă 
el şi au declarat că, procurându-mi nu se ştie cum un pistol, 
mi-am zburat creierii. Au constatat moartea mea şi l-au 
îngropat pe temnicier, sub numele meu. Astfel că am 
răposat după toate regulile, dragul meu Gilbert. Aş fi putut 
mult şi bine să susţin că sunt în viaţă, mi s-ar fi răspuns cu 
actul meu de deces şi mi s-ar fi dovedit că sunt mort. Dar 
nici n-am simţit nevoia să mi se facă vreo dovadă. Îmi 
convenea de minune să dispar pentru moment din această 
lume. Am făcut aşadar un salt pe tărâmul întunecat, cum 
spune ilustrul abate Delille12 şi am reapărut sub alt nume. 

— Şi cum vă numiţi, dacă nu sunt indiscret? 

— Mă numesc baronul Zannone, sunt bancher genovez; 
scontez bunurile prinților; hârtii bune, nu-i aşa, în genul 
celora ale cardinalului de Rohan? Dar, din fericire, în 
împrumuturile ce le dau, nu dobânzile mă interesează. 
Apropo, ai nevoie de bani, dragă Gilbert? Ştii bine că inima 
şi punga mea, acum ca şi întotdeauna, îţi stau la dispoziţie. 

— Mulţumesc. 

— Ah! Crezi poate că mă strâmtorezi, fiindcă m-ai întâlnit 
într-un costum sărăcăcios de muncitor? N-avea grijă; e unul 
din travestiurile mele. Cunogşti ideile mele despre viaţă: este 
un lung carnaval în care eşti mai mult sau mai puţin 
deghizat. În orice caz, ţine minte, dragă Gilbert, dacă 
vreodată ai nevoie de bani, iată, în acest scrin găseşti banii 
mei personali, înţelegi? Casieria generală este la Paris, pe 
strada Saint-Claude, în cartierul Marais. Prin urmare, dacă 
ai nevoie de bani, fie că mă aflu aici sau nu, intră! Îţi voi 
arăta cum să deschizi portiţa, vei apăsa apoi pe acest resort 
- iată cum trebuie făcut - şi vei găsi aici întotdeauna cam un 
milion. 

Cagliostro apăsă pe resort: partea din faţă a scrinului 
cobori singură şi scoase la iveală o grămadă de monede de 


aur şi mai multe pachete de bancnote. 

— Sunteţi cu adevărat un om prodigios! Spuse Gilbert 
râzând. Ştiţi însă foarte bine că renta mea de douăzeci de 
mii de livre mă face mai bogat decât regele. Şi-acum, nu 
credeţi oare că veţi fi hărțuit aici, la Paris? 

— Eu, din cauza afacerii colierului? [13][ 14]? 

— Şi cu ce gând aţi venit la Paris? 

— Cine ştie? Poate cu acelaşi cu care te-ai dus dumneata 
în Statele Unite: acela de a face o republică. 

Gilbert clătină din cap. 

— Franţa n-are deloc spirit republican, zise. 

— O să i-l creăm, iată tot ce-i de făcut. 

— Regele va rezista. 

— E posibil. 

— Nobilimea va ridica armele. 

— E probabil. 

— Şi-atunci, ce veţi face dumneavoastră? 

— Atunci nu vom face o republică, vom face o revoluţie. 

Gilbert lăsă să-i cadă capul în piept. 

— Dacă se va ajunge aici, Joseph, va fi îngrozitor, spuse el. 

— Îngrozitor, da, dacă vom întâlni în calea noastră mulţi 
oameni de forţa dumitale, Gilbert. 

— Nu sunt puternic, prietene! Spuse Gilbert. Sunt onest, 
asta-i tot. 

— Vai! Asta-i încă şi mai rău. lată motivul pentru care aş 
vrea să te conving, Gilbert. 

— Sunt convins. 

— Că ai să te împotriveşti să ne desăvârşim opera? 

— Sau că, cel puţin vă vom opri în drum. 

— Eşti nebun, Gilbert; nu înţelegi misiunea Franţei! 
Franţa este creierul lumii; Franţa trebuie să gândească şi 
să gândească liber, pentru ca lumea, de asemenea liberă, să 
acţioneze cum gândeşte ea. Ştii oare cine a dărâmat 
Bastilia, Gilbert? 

— Poporul. 


— Dumneata nu mă înţelegi, iei efectul drept cauză. Timp 
de cinci sute de ani, prietene, au fost închişi în Bastilia 
conți, seniori, prinți, şi Bastilia a rămas în picioare, într-o zi, 
unui rege smintit i-a venit ideea să închidă acolo gândirea, 
gândirea care are nevoie de spaţiu, de orizont, de infinit! 
Gândirea a făcut să explodeze Bastilia şi i-a deschis 
poporului cale liberă. 

— E-adevărat, murmură Gilbert. 

— Îţi aminteşti ce-i scria Voltaire domnului de Chauvelin la 
2 martie 1764, adică cu aproape douăzeci şi şase de ani în 
urmă? 

— Spuneţi, spuneţi. 

— Voltaire scria: 

„Tot ce văd aruncă sămânţa unei revoluţii care va veni fără 
doar şi poate şi căreia nu voi avea plăcerea să-i fiu martor. 
Francezii ajung cu întârziere la toate, dar ajung. Lumina se 
răspândeşte atât de intens, din aproape în aproape, încât 
vom sări în aer la prima ocazie, şi atunci va fi o zarvă de 
toată frumuseţea. 

Fericiţi sunt cei tineri, căci vor vedea lucruri frumoase!” 

— Ce spui de zarva de ieri şi de azi? 

— Cumplită! 

— Ce spui de lucrurile pe care le-ai văzut? 

— Înspăimântătoare! 

— Ei bine, Gilbert, acesta nu este decât începutul. 

— Profet al răului ce sunteţi! 

— Iată, cu trei zile în urmă eram împreună cu un medic 
merituos, un filantrop. Ştii cu ce se ocupă în aceste 
momente? 

— Caută leac la una din bolile socotite drept incurabile? 

— Ah, da, desigur! Încearcă să ne vindece nu de moarte, ci 
de viaţă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun, fără glumă, că el socoate - lăsând la o 
parte ciuma, holera, frigurile galbene, variola, apoplexiile 
fulgerătoare, alte cinci sute şi ceva de boli considerate 


mortale, o mie sau o mie două sute care pot deveni fatale 
când sunt bine tratate! Lăsând la o parte tunul, puşca, 
spada, sabia, pumnalul, apa, focul, căzăturile din înaltul 
acoperişurilor, spânzurătoarea, roata! 

— EI socoate că nu sunt încă suficiente mijloacele de a 
părăsi viaţa, în timp ce nu există decât o singură cale de a 
intra în ea, şi născoceşte chiar acum o maşinărie deosebit 
de ingenioasă, pe care intenţionează s-o ofere ca omagiu 
naţiunii, spre a trimite la moarte cincizeci, şaizeci, optzeci 
de persoane în mai puţin de o oră! Ei bine, dragul meu, 
crezi că dacă un medic atât de distins, un filantrop atât de 
uman ca doctorul Guillotin se ocupă de asemenea 
instrument, nu este cazul să recunoşti că nevoia unei 
asemenea maşini se făcea simțită? Mai ales că eu o 
cunoşteam şi că nu era un lucru nou, ci doar ignorat. lată şi 
dovada. Într-o zi mă aflam la baronul de Taverney - de fapt 
ar trebui să-ţi aminteşti de asta, căci şi dumneata erai 
acolo, dar atunci nu aveai ochi decât pentru o fetiţă numită 
Nicole. Regina, venind acolo din întâmplare - nu era decât 
moştenitoare sau mai degrabă nu era - în sfârşit, ştiu că i- 
am arătat această maşinărie într-o carafă şi treaba asta a 
speriat-o atât de tare încât a scos un țipăt şi a leşinat. Ei 
bine, dragul meu, această maşinărie era încă în stare 
embrionară la ora aceea. Acum, dacă ai dori cumva s-o vezi 
funcţionând, o vom putea încerca într-o zi. În acea zi - te voi 
anunţa dinainte - dacă nu vei fi orb, va trebui să recunoşti 
mâna providenţei, care a prevăzut că va sosi momentul 
când călăul va fi depăşit dacă ne vom menţine la mijloacele 
cunoscute şi care a inventat un instrument nou pentru ca 
gâdele s-o poată scoate la capăt. 

— Conte, conte, în America eraţi mai îngăduitor decât 
acum. 

— Cred şi eu! Eram în mijlocul unui popor care se 
deşteaptă, pe când aici mă găsesc în mijlocul unei societăţi 
care se stinge: totul se îndreaptă spre mormânt în lumea 


noastră învechită - nobilimea şi regalitatea - iar mormântul 
acesta este o prăpastie. 

— O! Vă cedez nobilimea, dragă conte, sau, mai bine zis, 
nobilimea s-a cedat singură în faimoasa noapte de 4 august. 
Să salvăm însă regalitatea, ea este paladiul14 naţiunii. 

— Vai, ce vorbe mari, dragă Gilbert! A salvat oare paladiul 
Troia? Să salvăm regalitatea? Crezi dumneata că este uşor 
să salvezi monarhia cu un asemenea rege? 

— Dar, în sfârşit, e descendentul unei mari seminţii. 

— Da, se trage dintr-o rasă de vulturi care se termină cu 
papagali. Pentru ca utopişti, cum eşti dumneata, dragă 
Gilbert, să poată salva regalitatea, ar trebui mai întâi ca 
regalitatea să facă un oarecare efort pentru a se salva ea 
însăşi. Hai să nu ne ascundem după degete. Dumneata îl 
cunoşti pe Ludovic al XVI-lea, l-ai văzut deseori şi nu eşti 
omul care să vadă fără să studieze. Ei bine, spune cu toată 
sinceritatea, poate supravieţui regalitatea reprezentată de- 
un asemenea rege? Aceasta este imaginea pe care ţi-o 
formezi despre un purtător de sceptru? Crezi că regi cum 
au fost Carol cel Mare, Ludovic cel Sfânt, Filip-August, 
Francisc I, Henric al IV-lea şi Ludovic al XIV-lea aveau 
asemenea cărnuri moi, asemenea buze atârnânde, o 
asemenea lipsă de viaţă în privire, o asemenea nesiguranţă 
în mers? Nu, erau nişte bărbaţi, aveau sevă, sânge, viaţă 
sub mantia regală; nu degeneraseră încă prin transmiterea 
unui unic element primordial. Aceşti oameni lipsiţi de 
perspicacitate au neglijat principiul medical cel mai simplu. 
Pentru a le păstra speciilor animale şi chiar vegetale o 
tinereţe lungă şi o vigoare constantă, natura însăşi a indicat 
încrucişarea raselor şi amestecul familiilor. După cum în 
regnul vegetal altoirea este principiul care conservă 
calitatea şi frumuseţea speciilor, la om căsătoria între rude 
apropiate este o cauză a decadenţei indivizilor. Natura 
suferă, lâncezeşte şi degenerează atunci când mai multe 
generaţii se reproduc cu acelaşi sânge. Dimpotrivă, natura 
este înviorată, regenerată şi întărită când în zămislire este 


introdus un element prolific străin şi nou. la priveşte cine 
sunt eroii care întemeiază marile seminţii şi care sunt 
oamenii slabi ce le termină! Vezi-l pe Henric al III-lea, 
ultimul din familia Valois, pe Gaston, ultimul Medici, pe 
cardinalul de York, ultimul Stuart, vezi-l pe Carol al VI-lea, 
ultimul Habsburg! Ei bine, această primă cauză a 
degenerării, căsătoria între rude, prezentă în toate familiile 
nobile pomenite, este resimţită în casa de Bourbon mai mult 
decât în oricare alta. lată ce am calculat eu, care nu am 
altceva de făcut decât să calculez: printre cei treizeci şi doi 
de strâbunici şi străbunice ale lui Ludovic ai XV-lea se 
găsesc şase persoane din casa de Bourbon, cinci persoane 
din casa de Medici, unsprezece din casa de Austria- 
Habsburg, trei din casa de Savoia, trei din casa Stuart şi o 
prinţesă daneză. Supune cel mai bun câine şi cel mai bun 
cal de rasă unui asemenea experiment şi, la a patra 
generaţie, vei obţine o potaie şi o gloabă. Cum dracu ai vrea 
să-i rezistăm noi, care suntem doar nişte oameni? Ce spui 
de calculul meu, doctore, dumneata care eşti 
matematician? 

— Spun, dragă vrăjitorule, zise Gilbert ridicându-se şi 
luându-şi pălăria, că sunt înspăimântat de calculul 
dumneavoastră care mă face cu atât mai mult să socot că 
locul meu este lângă rege. 

Gilbert făcu câţiva paşi spre uşă. Cagliostro îl opri şi îi 
spuse: 

— Ascultă, Gilbert, ştii că te iubesc şi că pentru a te cruța 
de o durere sunt gata să mă expun eu însumi la o mie de 
suferinţe. Ei bine, crede-mă. Un sfat. 

— Care? 

— Regele să fugă, regele să părăsească Franţa. Cât mai e 
încă timp. În trei luni, într-un an, poate în şase luni va fi 
prea târziu. 

— Conte, replică Gilbert, aţi sfătui un soldat să-şi 
părăsească postul pentru că, rămânând pe loc, ar fi în 
pericol? 


— Dacă acest soldat ar fi într-atâta de prins, împresurat, 
strâns cu uşa şi dezarmat încât nu s-ar putea apăra; şi, mai 
ales, dacă expunându-şi viaţa ar pune în pericol viaţa a 
jumătate de milion de oameni. Da, i-aş spune să fugă. Şi 
chiar dumneata, chiar dumneata, Gilbert. Dumneata i-o vei 
spune regelui. Regele va fi dispus să te asculte, dar atunci 
va fi prea târziu. Nu aştepta aşadar ziua de mâine. Spune-i 
încă de azi. Şi nu aştepta seara, spune-i peste un ceas! 

— Conte, ştiţi că aparţin şcolii fataliştilor. Întâmplă-se 
orice! Atâta timp cât voi avea o oarecare putere asupra 
regelui, regele va rămâne în Franţa, iar eu lângă rege. 
Adio, conte. Ne vom revedea în luptă şi poate că vom dormi 
alături pe câmpul de bătălie. 

— Ce să-i faci, murmură Cagliostro, s-ar părea că omul, 
oricât de inteligent ar fi, nu va putea scăpa niciodată de 
destinul său funest. Te-am căutat, să-ţi spun ce aveam a-ţi 
spune. Ai auzit; Ca şi prevestirea Casandreil5, şi a mea e 
inutilă. Adio! 

— Să fim sinceri, conte, spuse Gilbert oprindu-se în pragul 
salonului şi privindu-l ţintă pe Cagliostro, aveţi şi aici, ca şi 
în America, pretenţia de a mă face să cred că citiţi viitorul 
oamenilor pe chipul lor? 

— Gilbert, spuse Cagliostro, sunt la fel de sigur ca 
dumneata atunci când citeşti pe cer traiectoria descrisă de 
stele, în timp ce oamenii de rând le cred nemişcate sau 
rătăcind la întâmplare. 

— Ia vedeţi. Cineva bate la uşă. 

— E-adevărat! 

— Spuneţi-mi soarta celui care bate la uşă, oricine ar fi. 
Spuneţi-mi de ce fel de moarte va muri, şi când va muri. 

— Fie, spuse Cagliostro, să mergem să-i deschidem chiar 
noi. 

Gilbert se îndreptă către extremitatea coridorului despre 
care am vorbit, cu o bătaie a inimii pe care n-o putea 
înăbuşi, deşi îşi spunea în sinea lui că era absurd din partea 
lui să ia în serios acest şarlatanism. 


Uşa se deschise. Un om cu o ţinută distinsă, înalt, cu o 
expresie pronunţat voluntară, apăru în prag şi aruncă 
asupra lui Gilbert o privire rapidă, nu lipsită de îngrijorare. 

— Bună ziua, marchize, spuse Cagliostro. 

— Bună ziua, baroane, răspunse acesta. 

Apoi, cum Cagliostro observă că privirea noului venit 
stăruia asupra lui Gilbert: 

— Marchize, spuse el, acesta este domnul doctor Gilbert. 
Un prieten de-al meu. Dragul meu Gilbert, iată-l pe domnul 
marchiz de Favras. Unul din clienţii mei. 

Cei doi bărbaţi se salutară. Apoi, adresându-se străinului, 
Cagliostro reluă: 

— Marchize, binevoiţi a trece în salon şi a mă aştepta o 
clipă; în cinci secunde sunt al dumneavoastră. 

Marchizul salută a doua oară trecând prin faţa celor doi 
bărbaţi şi dispăru. 

— Ei bine? Întrebă Gilbert. 

— Vrei să ştii de ce fel de moarte va muri marchizul? 

— Nu v-aţi angajat să mi-o spuneţi? 

Cagliostro arboră un zâmbet straniu. Apoi, după ce se 
asigură că nu-l ascultă nimeni, întrebă: 

— Ai văzut vreodată un gentilom spânzurat? 

— Nu. 

— Ei bine, fiindcă este un spectacol neobişnuit, fii de faţă 
în piaţa Greve în ziua când va fi spânzurat marchizul de 
Favras. 

Apoi, conducându-l pe Gilbert spre uşa dinspre stradă: 

— Uite, spuse el, când vrei să vii la mine fără să suni, fără 
să fii văzut şi fără să întâlneşti pe un altul în afară de mine, 
apasă pe acest buton de la dreapta la stânga şi de jos în sus, 
aşa. Adio, scuză-mă, nu trebuie să-i fac să aştepte pe cei 
care nu mai au prea mult de trăit. 

Şi intră în casă, lăsându-l pe Gilbert ameţit de această 
siguranţă, care-i putea provoca mirarea fără să-i risipească 
însă neîncrederea. 

Capitolul 5 


TUILERIES. 

În acest timp, regele, regina şi familia regală îşi continuau 
drumul spre Paris. 

Înaintarea era atât de lentă, întârziată de garda personală 
pedestră a regelui, de precupeţele înarmate, călare pe caii 
lor, de acei bărbaţi şi femei din hale încălecaţi pe tunurile 
gătite cu panglici, de cele o sută de trăsuri ale deputaţilor, 
de cele două sau trei sute de căruţe cu grăunţe şi făină 
luate de la Versailles şi acoperite cu frunze îngălbenite de 
toamnă, încât trăsura regală - care purta atâta suferinţă, 
atâta ură, atâtea pasiuni şi atâta nevinovăție - ajunse la 
barieră abia la orele şase după-amiază. 

Pe drum, tânărului prinţ i se făcu foame şi ceru de 
mâncare. Atunci regina privi în jurul ei; nimic nu era mai 
uşor decât să procure un pic de pâine pentru delfin, căci 
fiecare om din popor purta o pâine în vârful baionetei sale. 

Îl căută din priviri pe Gilbert. 

Gilbert, după cum se ştie, îl urmase pe Cagliostro. 

Dacă Gilbert ar fi fost acolo, regina n-ar fi şovăit să-i ceară 
o bucată de pâine. Dar regina nu voi să adreseze o 
asemenea cerere vreunui om din popor, de care avea atâta 
oroare. Astfel încât, strângându-l la piept pe delfin, îi spuse 
plângând: 

— Copilul meu, nu avem pâine. Aşteaptă până diseară, 
când poate vom avea. 

Delfinul îşi întinse mânuţele spre oamenii care duceau 
pâini în vârful baionetelor. 

— Oamenii ăştia au, spuse el. 

— Da, dragul meu, dar această pâine e a lor şinua 
noastră, şi ei au venit s-o ia de la Versailles, deoarece, zic ei, 
la Paris n-au mai mâncat pâine de trei zile. 

— De trei zile! Spuse copilul. Ei n-au mâncat, aşadar, de 
trei zile, mămico? 

De regulă, eticheta cerea ca delfinul să i se adreseze 
mamei sale cu apelativul doamnă; dar sărmanului copil îi 


era foame ca oricărui copil de om sărac şi, fiindu-i foame, îi 
zicea mamei sale mămică. 

— Nu, fiul meu, răspunse regina. 

— În acest caz, răspunse copilul cu un suspin, trebuie să le 
fie tare foame. 

Şi, curmând văicăreala, încercă să doarmă. 

La barieră se opriră din nou, dar de astădată nu spre a se 
odihni, ci spre a sărbători înapoierea. 

Această sosire trebuia sărbătorită prin cântec şi joc. 

Straniu popor, aproape tot atât de ameninţător prin 
bucurie, cât au fost celelalte prin groază! 

Într-adevăr, precupeţele de peşte descălecară de pe caii 
gărzii, legând de oblâncul şeii săbiile şi carabinele. Femeile 
şi hamalii din hale coborâră de pe tunurile lor, care apărură 
astfel în teribila lor nuditate. 

Atunci se formă un cerc care înconjură trăsura regelui, 
separând-o de garda naţională şi de deputaţi, formidabil 
simbol a ceea ce avea să se întâmple mai târziu. 

Acest cerc - format cu bune intenţii, spre a-şi demonstra 
bucuria faţă de familia regală - cânta, ţipa, urla, femeile 
sărutându-i pe bărbaţi şi aceştia săltând femeile în sus, ca 
în cinicele chermeze ale lui Teniers16. 

Toate acestea se petreceau aproape de lăsarea nopţii, într- 
o zi întunecată şi ploioasă, astfel încât cercul, luminat doar 
de fitilele tunurilor şi de artificii, lua, în acest clar-obscur, 
nuanţe fantastice, aproape infernale. 

După aproape o jumătate de oră de ţipete, urlete, cântece 
şi dansuri în noroi, cortegiul scoase un imens „ura”: toţi cei 
ce aveau în mâini o puşcă încărcată, bărbat, femeie, copil, le 
descărcară în aer, fără să le pese de gloanţele ce recădeau 
după o clipă, pleoscăind în băltoace ca o grindină grea. 

Delfinul şi sora lui plângeau. Le era atât de frică, încât 
uitaseră de foame. 

Cortegiul merse de-a lungul cheiurilor şi ajunse în piaţa 
primăriei. 


Acolo se formase un careu de trupe, pentru a împiedica să 
intre în primărie orice altă trăsură decât cea a regelui, 
orice persoană în afară de cele aparţinând familiei regale 
sau Adunării Naţionale. 

Regina îl zări atunci pe Weber, valetul ei de încredere, 
fratele ei de lapte, un austriac care o urmase de la Viena şi 
care făcea eforturi disperate să treacă peste consemn şi să 
intre împreună cu ea în primărie. 

Îl strigă. Weber alergă spre ea. Văzând la Versailles că la 
mare cinste în această zi era garda naţională, pentru a-şi da 
importanţă şi a fi util reginei, Weber se îmbrăcase într-o 
uniformă a gărzii naţionale şi aplicase pe costumul său de 
simplu voluntar însemnele de ofiţer de stat major. Maestrul 
de echitație şi grăjdarul reginei îi împrumutaseră un cal. 
Spre a nu trezi bănuieli, se ţinu de o parte pe tot parcursul 
drumului, bineînţeles cu intenţia de a se apropia în cazul în 
care regina ar fi avut nevoie de el. 

Recunoscut şi strigat de regină, alergă de îndată. 

— De ce încerci să calci consemnul, Weber? Îl întrebă 
regina, care păstrase obiceiul de a-l tutui. 

— Dar, doamnă, pentru a fi aproape de Majestatea 
Voastră. 

— Îmi vei fi cu totul inutil la primărie, spuse regina, dar îmi 
poţi fi folositor în altă parte. 

— Unde, doamnă? 

— La Tuileries, dragă Weber, la Tuileries, unde nimeni nu 
ne aşteaptă şi unde, dacă nu vei sosi înaintea noastră, nu 
vom găsi nici pat, nici vreo cameră, nici o bucată de pâine. 

— Ah! Spuse regele, iată o idee excelentă, doamnă! 

Regina vorbise în germană şi regele, care înţelegea limba 
dar nu o vorbea, răspunsese în engleză. 

Poporul auzi şi el, dar nu înţelese. Această limbă străină, 
pe care o detesta instinctiv, făcu să se işte în jurul trăsurii 
un murmur care ameninţa să se transforme în urlet, când 
careul se deschise în faţa trăsurii reginei şi se închise după 
ea. 


Bailly, una din cele trei personalităţi mai puternice ale 
epocii, Bailly pe care l-am mai văzut cu prilejul primei 
călătorii a regelui - atunci când baionetele, puştile şi gurile 
tunurilor dispăreau sub buchetele de flori, uitate acum în 
această a doua călătorie - Bailly aştepta pe rege şi pe 
regină la picioarele unui tron improvizat. Un tron prost 
confecţionat, slab încheiat, scârţâind sub catifelele ce-l 
acopereau, un veritabil tron de circumstanţă! 

Primarul Parisului îi adresă regelui la această a doua 
călătorie cam aceleaşi cuvinte pe care i le adresase şi cu 
prilejul primei călătorii. 

Regele răspunse: 

— Vin întotdeauna cu plăcere şi încredere în mijlocul 
locuitorilor bunului meu oraş Paris. 

Regele vorbise încet, cu vocea stinsă de oboseală şi de 
foame. Bailly repetă fraza cu voce tare, astfel încât toată 
lumea s-o poată auzi. 

Numai că, voit sau nevoit, uită cele două cuvinte şi 
încredere. 

Regina observă. Se bucură, în amărăciunea ei, că găseşte 
o cale prin care să se lămurească. 

— Iertare, domnule primar, spuse ea destul de tare pentru 
ca cei ce o înconjurau să nu piardă vreun cuvânt din fraza 
sa, ori aţi auzit greşit, ori nu vă ajută memoria. 

— Poftim, doamnă? Bâigui Bailly, întorcând spre regină 
ochiul său de astronom, care vedea atât de bine pe cer şi 
atât de rău pe pământ. 

La noi, orice revoluţie îşi are astronomul său, şi pe drumul 
acestui astronom este săpată groapa trădătoare în care 
trebuie să cadă. 

Regina reluă. 

— Regele a spus, domnule, că vine întotdeauna cu plăcere 
şi încredere în mijlocul locuitorilor acestui bun oraş Paris. 
Or, cum ar putea exista îndoieli asupra faptului că vine cu 
plăcere, trebuie să se ştie, cel puţin, că vine cu încredere. 


Urcă apoi cele trei trepte ale tronului şi se aşeză lângă 
rege pentru a asculta discursurile electorilor. 

În acest timp Weber, căruia poporul îi lăsă cale liberă 
datorită uniformei sale de ofiţer de stat major, ajunse până 
la palatul Tuileries. 

De multă vreme această reşedinţă regală din Tuileries, 
cum era denumită pe vremuri - construită de Caterina de 
Medicis dar locuită puţin timp de ea, abandonată apoi în 
favoarea Luvrului de Carol al IX-lea, Henric al III-lea, 
Henric al IV-lea şi Ludovic al XIII-lea, şi în favoarea 
Versailles-ului de Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XV-lea şi 
Ludovic al XVI-lea - nu mai era decât o sucursală a 
palatelor regale în care locuiau oamenii de Curte, dar în 
care regele şi regina nu puseseră poate niciodată piciorul. 

Weber vizită apartamentele şi, cunoscând obiceiurile 
regelui şi ale reginei, alese pe cel pe care-l locuia contesa 
de la Marck şi cel al mareşalilor de Noailles şi de Mouchy. 

Ocuparea apartamentului, pe care doamna de la Marck îl 
cedă de îndată, a avut partea sa bună: era gata pregătit s-o 
primească pe regină, cu mobile, cu lenjerie, perdele şi 
covoare, pe care Weber le cumpără. 

Către ora zece se auzi zgomotul trăsurii Majestăţilor Lor. 
Totul era pregătit şi, alergând înaintea auguştilor săi 
stăpâni, Weber exclamă: 

— Siujiţi-l pe rege! 

Regele, regina, fiica regelui, delfinul, doamna Elisabeth şi 
Andree intrară. 

Domnul de Provence se înapoiase la castelul Luxembourg. 

Regele aruncă priviri îngrijorate în toate părţile, dar 
intrând în salon văzu printr-o uşă întredeschisă, care dădea 
într-un coridor, cina gata pregătită la capătul coridorului. 

În acelaşi timp, uşa se deschise şi apăru un aprod 
spunând: 

— Regele este servit. 

— O! Ce om priceput este acest Weber! Spuse regele cu o 
exclamaţie de bucurie. Doamnă, îi veţi spune din partea 


mea că sunt foarte mulţumit de el. 

— Negreşiit, sire, spuse regina. 

Şi, cu un suspin care răspundea exclamaţiei regelui, intră 
în sufragerie. 

Masa era pusă pentru rege, regină, fiica lor, prinţul 
moştenitor şi doamna Elisabeth. 

Pentru Andree nu era pus un tacâm. 

Flămând, regele nu remarcă deloc această omisiune care, 
de altfel, nu avea nimic jignitor, deoarece respecta legile 
celei mai stricte etichete. 

Dar regina, căreia nu-i scăpa nimic, îşi dădu seama din 
prima privire. 

— Regele va permite, zise ea, ca doamna de Charny să 
cineze cu noi, nu-i aşa, sire? 

— Vai de mine! Strigă regele, azi luăm doar supeul în 
familie, şi contesa face parte din ea. 

— Sire, spuse contesa, este un ordin pe care regele mi-l 
dă? 

Regele o privi pe contesă cu mirare. 

— Nu, doamnă, spuse el, este o rugăminte pe care vi-o 
face regele. 

— În acest caz, spuse contesa, rog pe rege să mă scuze, 
dar nu mi-e foame. 

— Cum aşa? Nu vă e foame? Exclamă regele, care nu 
putea înţelege că poate să nu-ţi fie foame la zece seara, 
după o zi atât de obositoare, şi când n-ai mai mâncat de la 
zece dimineaţa, oră la care se luase un mic dejun atât de 
frugal. 

— Nu, sire, spuse Andree. 

— Nici mie, spuse regina. 

— Nici mie, spuse doamna Elisabeth. 

— Ah! Nu aveţi dreptate, doamnă, spuse regele. De buna 
funcţionare a stomacului depinde bunăstarea întregului 
organism şi chiar a spiritului. Există despre aceasta o fabulă 
a lui Tit-Liviu, reluată de Shakespeare şi de La Fontaine, 
asupra căreia vă invit să meditaţi. 


— O cunoaştem, spuse regina. Este o fabulă spusă într-o zi 
de revoluţie de către bătrânul Menenius poporului roman. 
În acea zi poporul roman se revoltase, cum a făcut azi 
poporul francez. Aveţi aşadar dreptate, sire, da, această 
fabulă este absolut potrivită momentului. 

— Ei bine, spuse regele, întinzând farfuria pentru a i se 
servi a doua oară din supă, similitudinea istorică vă decide, 
contesă? 

— Nu, sire, şi mi-e într-adevăr ruşine că trebuie să-i spun 
Majestății Voastre că, dorind să mă supun, totuşi n-aş putea. 

— Greşiţi, contesă, această supă este într-adevăr 
excelentă. De ce mi se serveşte pentru prima dată ceva atât 
de bun? 

— Deoarece aveţi un nou bucătar, sire, acela al contesei de 
La Marck, al cărei apartament îl ocupăm. 

— Îl rețin în serviciul meu şi doresc să facă parte din casa 
mea. Acest Weber, doamnă, este într-adevăr un om 
miraculos! 

— Da, murmură trist regina, ce păcat că nu poate fi făcut 
ministru! 

Regele nu auzi sau nu voi să audă. Numai că, văzând-o pe 
Andree în picioare, foarte palidă - pe când regina şi 
doamna Elisabeth, care la rândul lor nu mâncau mai mult 
ca Andre erau aşezate la masă - se întoarse spre contesa 
de Charny. 

— Doamnă, spuse el, dacă nu vă este foame nu veţi susţine 
că nu sunteţi obosită. Dacă refuzaţi să mâncaţi, sper că nu 
veţi refuza să dormiţi. 

Apoi, îi spuse reginei: 

— Doamnă, eliberaţi-o, vă rog, pe doamna contesă de 
Charny; în loc de hrană, să se bucure de somn. 

Şi, întorcându-se spre valetul său: 

— Sper că nu există vreo problemă privind patul contesei 
de Charny aşa cum a fost cu masa, şi că nu s-a uitat săi se 
pregătească o cameră? 


— Ah! Sire, spuse Andree, cum voiţi să se fi ocupat cineva 
de mine într-o asemenea situaţie? Un fotoliu îmi va fi 
deajuns. 

— Nu se poate, nu se poate, spuse regele. Aţi dormit puţin 
sau deloc noaptea trecută. Trebuie să dormiţi bine în 
noaptea asta. Regina are nevoie nu numai de forţele ei, dar 
şi de cele ale prietenilor ei. 

În acest timp, valetul care ieşise să se informeze se 
înapoie. 

— Domnul Weber, spuse el, cunoscând bunăvoința cu care 
regina o onorează pe doamna contesă, a socotit că va 
răspunde intenţiilor Majestății Sale rezervând doamnei 
contese o cameră alături de cea a reginei. 

Regina tresări, gândindu-se că dacă nu există decât o 
singură cameră pentru doamna contesă, în consecinţă nu 
exista decât o singură cameră pentru contesă şi pentru 
conte. 

Andree remarcă agitația care o cuprinsese pe regină. 
Niciuna din senzațiile ce le încerca pe una din aceste două 
femei nu-i scăpa celeilalte. 

— În această noapte, dar numai în aceasta - spuse ea -voi 
accepta, doamnă. Apartamentul Majestății Sale e prea 
strâmt ca să doresc o cameră în dauna confortului său. Se 
va găsi, desigur, în mansardele palatului, un colţişor pentru 
mine. 

Regina bââbâi câteva cuvinte de neînțeles. 

— Contesă, spuse regele, aveţi dreptate, se va căuta ceva 
mâine şi veţi fi instalată cât mai bine cu putinţă. 

Andree salută respectuos pe rege, pe regină şi pe doamna 
Elisabeth şi ieşi, precedată de un valet. 

Regele o urmări o clipă din priviri, ţinând furculiţa 
suspendată la înălţimea gurii sale. 

— Într-adevăr, o creatură fermecătoare această femeie, 
spuse el. Ce fericit trebuie să fie domnul conte de Charny că 
a găsit o asemenea raritate la Curte! 


Regina se lăsă pe speteaza fotoliului spre a-şi ascunde 
paloarea, nu regelui, care oricum n-ar fi văzut-o, ci doamnei 
Elisabeth, care s-ar fi speriat de ea. 

Era pe punctul de a i se face rău. 

Capitolul 6 

CELE PATRU LUMÂNĂRI. 

Astfel, îndată ce copiii terminară de mâncat, regina îi ceru 
la rândul ei regelui permisiunea de a se retrage în camera 
sa. 

— Desigur, bucuros, doamnă, spuse regele, doar trebuie 
să fiţi foarte obosită. Numai că, cum e imposibil să nu vi se 
facă foame de acum până mâine, cereţi să vi se pregătească 
o gustare. 

Regina ieşi fără să-i răspundă, luându-i cu ea pe cei doi 
copii. 

Regele rămase la masă, ca să-şi termine cina. Doamna 
Elisabeth rămase alături de rege spre a îndeplini micile 
atenţii care le scapă şi celor mai bine dresați servitori, 
deoarece, cu toată vulgaritatea lui Ludovic al XVI-lea în 
diferite ocazii, nimic nu putea să-i slăbească devotamentul. 

Odată ajunsă în cameră, regina răsuflă uşurată. Niciuna 
dintre însoţitoarele ei nu o urmase, căci le poruncise să nu 
părăsească Versailies-ul până nu le va chema. 

Căută o canapea sau un fotoliu mai mare pentru ea, 
intenţionând să-i culce pe cei doi copii în pat. 

Micul delfin dormea de mult; de cum apucă să-şi 
astâmpere foamea, bietul copil a şi adormit. 

Fiica regelui nu dormea şi, dacă ar fi trebuit, ar fi rămas 
trează toată noaptea. 

Regina se apropie întâi de una din uşi. Se pregătea tocmai 
s-o deschidă, când de cealaltă parte a uşii auzi un zgomot 
uşor. Ascultă şi auzi un suspin. Se aplecă la înălţimea 
broaştei şi prin gura cheii o zări pe Andree îngenuncheată 
pe un scăunel, rugându-se. 

Se dădu înapoi în vârful picioarelor, având ochii aţintiţi în 
continuare asupra uşii, cu o stranie expresie de durere. 


În faţa acestei uşi se afla alta. Regina o deschise şi intră 
într-o cameră plăcut încălzită şi luminată de o lampă mică, 
la lumina căreia, cu o tresărire de bucurie, văzu două paturi 
proaspăt înfăţate, ca două altare. Atunci inima i se uşură şi 
o lacrimă îi umezi pleoapa uscată şi arsă. 

— Ah! Weber, Weber, murmură ea, regina i-a spus regelui 
că e păcat că nu poate face din tine un ministru, dar mama 
din ea îţi spune că meriţi mai mult decât atâta. 

Apoi, cum micul delfin dormea, voi s-o culce pe fiica 
regală. Dar aceasta, cu respectul pe care l-a purtat 
întotdeauna mamei sale, îi ceru permisiunea s-o ajute, 
pentru ca şi ea, la rândul ei, să se poată culca mai repede. 

Regina zâmbi trist. Fetiţa credea că mama va putea dormi 
bine după o asemenea noapte de spaimă, după o asemenea 
zi de umilinţă! Regina n-a vrut să-i risipească această 
plăcută iluzie. 

Îl culcară aşadar întâi pe moştenitor. Apoi, ca de obicei, 
fiica regelui îngenunche şi-şi făcu rugăciunea la picioarele 
patului. Regina aştepta. 

— Mi se pare, lereza, că rugăciunea ta durează mai mult 
ca de obicei, îi spuse regina tinerei prințese. 

— Din cauza fratelui meu, care a adormit fără să se 
gândească să-şi facă rugăciunea, sărmanul copil! Răspunse 
aceasta. Şi cum în fiecare seară avea obiceiul să se roage 
pentru rege şi pentru dumneavoastră, am spus eu mica sa 
rugăciune, după a mea, ca să nu lipsească nimic din ce 
avem de cerut lui Dumnezeu. 

Regina îşi îmbrăţişă fiica, o strânse aproape de inimă şi 
rămase lângă patul ei până o văzu adormind. Apoi îi aşeză 
mâinile de-a lungul corpului, o acoperi cu cearşaful, să nu 
sufere de frig dacă peste noapte încăperea se va răci, şi 
sărutând uşor, ca o adiere, fruntea adormită a viitoarei 
martire, se înapoie în camera ei. 

Această cameră era luminată de un candelabru cu patru 
lumânări. Candelabrul era aşezat pe o masă, iar masa era 
acoperită de un covor roşu. Regina se aşeză în faţa mesei şi, 


cu ochii ficşi, lăsă să-i cadă capul între pumnii strânşi, fără 
să vadă altceva decât covorul roşu întins în faţa sa. De două 
sau trei ori îşi clătină maşinal capul în faţa acestei luciri 
însângerate. I se părea că ochii i se injectează de sânge, că 
tâmplele îi bat de febră şi că urechile-i ard. 

Apoi îi trecu pe dinainte, ca într-o ceaţă mişcătoare, 
întreaga viaţă. 

Îşi amintea că s-a născut la 2 noiembrie 1755, în ziua 
cutremurului de la Lisabona, care ucise mai mult de 
cincizeci de mii de oameni şi distruse două sute de biserici. 

Îşi amintea că în prima cameră în care se culcase la 
Strasbourg tapiseria reprezenta „Masacrul inocenților” şi 
că, în aceeaşi noapte, la lumina tremurătoare a candelei, i 
se păru că sângele curgea din rănite tuturor acelor sărmani 
copii, în timp ce figura ucigaşilor lua o expresie atât de 
îngrozitoare încât, înspăimântată, a strigat după ajutor 
cerând să plece chiar în zori din această localitate care 
avea să-i lase o amintire atât de îngrozitoare a primei nopţi 
petrecute în Franţa. 

Îşi amintea că, urmându-şi drumul spre Paris, se oprise în 
casa baronului de Taverney; că acolo îl întâlnise pentru 
prima oară pe acest infam Cagliostro, care a avut mai apoi, 
cu prilejul afacerii colierului, o influenţă atât de nefastă 
asupra destinului ei, şi care în timpul şederii ei aici - atât de 
prezentă în memoria ei încât i se părea că lucrurile s-au 
petrecut ieri, deşi trecuseră de atunci douăzeci de ani - 
stăruise şi o făcuse să privească şi să vadă într-o carafă 
ceva monstruos. Era o maşină a morţii, îngrozitoare şi 
neştiută de nimeni, iar sub această maşină se zărea 
rostogolindu-se un cap desprins de trup şi care nu era altul 
decât alei! 

Îşi amintea că atunci când doamna Lebrun îi pictase 
fermecătorul portret de femeie tânără, frumoasă, fericită 
încă, îi dăduse, din neatenţie desigur, dar ca o îngrozitoare 
prevestire, aceeaşi atitudine pe care o avea în portretul ei 
Henrieta de Anglia, soţia lui Carol 1. 


Îşi amintea că în ziua în care a intrat pentru prima oară în 
Versailles şi când, coborând din trăsură, şi-a pus piciorul pe 
funebrul pavaj al acestei curţi de marmură pe care în ajun 
cursese atâta sânge, răsună un tunet puternic şi un fulger 
brăzdă cerul în stânga ei, atât de înfricoşător, încât până şi 
mareşalul de Richelieu, care nu era deloc uşor de speriat, 
dădu din cap spunând: „Semn rău!” 

Îşi reamintea toate astea în timp ce vedea învolburându-se 
în faţa ochilor săi acest abur roşietic, ce i se părea că devine 
din ce în ce mai dens. 

Senzaţia de întunecare era atât de puternică, încât regina 
ridică ochii la candelabru, şi văzu că una dintre lumânări se 
stinsese fără nici un motiv. 

Tresări; lumânarea mai fumega, şi nimic nu explica pricina 
stingerii ei. 

Pe când privea cu stupoare candelabrul, i se păru că 
lumânarea de lângă cea stinsă pălea uşor şi că, încet, încet, 
flacăra ei albă devenea roşie şi din roşie albăstrie; apoi se 
micşoră şi se lungi, păru că părăseşte fitilul şi-şi ia zborul, în 
cele din urmă se balansă un moment ca agitată de o 
răsuflare invizibilă şi se stinse. 

Regina urmări agonia acestei lumânări cu privirea 
rătăcită, cu respiraţia tot mai agitată, cu mâinile întinse, ce 
se apropiau tot mai mult de candelabru pe măsură ce 
lumânarea se stingea. În cele din urmă, când aceasta se 
stinse de-a binelea, regina închise ochii, se lăsă pe speteaza 
fotoliului şi îşi trecu mâinile pe frunte, pe care o simţi 
şiroind de sudoare. 

Rămase astfel, cu ochii închişi, timp de aproape zece 
minute; când îi deschise văzu cu groază că lumina celei de-a 
treia lumânări începe să scadă ca şi a primelor două. 

Maria-Antoaneta crezu mai întâi că visează şi că se află 
sub influenţa unei halucinaţii. Încercă să se ridice, dar i se 
păru că e înlănţuită de fotoliu. Încercă s-o cheme pe fiica sa, 
pe care cu zece minute în urmă n-ar fi trezit-o nici pentru o 
a doua coroană, dar vocea i se stinse în gâtlej. Încercă să-şi 


întoarcă fruntea, dar capu-i rămase ţeapăn şi nemişcat, ca 
şi cum această a treia lumânare ce se sfârşea i-ar fi atras 
spre ea privirea şi suflarea. În cele din urmă, la fel ca şi a 
doua care-şi schimbase culoarea, şi a treia lumânare căpătă 
nuanţe diferite, păli, se alungi, pâlpâi de la dreapta spre 
stânga, apoi de la stânga spre dreapta, şi se stinse. 

Atunci, de spaimă, regina reuşi să facă un asemenea efort 
încât simţi că-i revine graiul. Cu ajutorul cuvântului încercă 
să recapete curajul ce-i lipsea. 

— Nu mă îngrijorează, spuse ea cu glas tare ce s-a 
întâmplat cu aceste trei lumânări; dar dacă se stinge şi a 
patra, ca şi celelalte trei, atunci vai, vai de mine! 

Deodată, fără să treacă prin stadiile pregătitoare prin care 
trecuseră celelalte, fără ca flacăra să-şi schimbe culoarea, 
fără să se alungească sau să pâlpâie, se stinse şi a patra 
lumânare, ca şi cum ar fi atins-o în treacăt aripa morţii. 

Regina scoase un țipăt îngrozitor, se ridică, se răsuci de 
două ori în jur, agitându-şi braţele în întuneric, şi căzu în 
nesimţire. 

În momentul în care zgomotul trupului ei căzut răsună pe 
parchet, uşa comunicantă se deschise şi Andree, îmbrăcată 
într-o rochie de casă de borangic, apăru în prag, albă şi 
tăcută ca o umbră. 

Se opri o clipă, ca şi cum în mijlocul acestei întunecimi ar fi 
văzut trecând prin noapte un fel de abur. Ascultă, ca şi cum 
ar fi auzit agitându-se în aer faldurile unui giulgiu. Apoi, 
plecându-şi privirea, o zări pe regină prăbuşită la pământ, 
fără cunoştinţă. 

Făcu un pas îndărăt, ca şi cum primul său impuls ar fi fost 
acela de a se îndepărta. Dar de îndată, impunându-şi voinţa, 
fără a spune o vorbă, fără a o întreba pe regină ce are - 
întrebare care ar fi fost inutilă - o luă în braţe şi, cu o forţă 
de care nimeni n-ar fi crezut-o în stare, călăuzită numai de 
cele două lumânări care-i luminau camera şi a căror licărire 
se prelungea prin uşă până în camera reginei, o duse şi o 
culcă în pat. 


Apoi, scoțând din buzunar un flacon cu săruri, îl apropie 
de nările Măriei-Antoaneta. 

Leşinul reginei era atât de profund încât în pofida 
eficacităţii acestor săruri scoase primul suspin abia după 
zece minute. 

La acest suspin ce anunţa întoarcerea la viaţă a suveranei, 
Andree fu ispitită din nou să se îndepărteze. Dar şi de astă 
dată, ca şi prima oară, sentimentul datoriei, atât de 
puternic la ea, o reţinu. 

Îşi retrase doar braţul de sub capul Mariei-Antoaneta, pe 
care-l ridicase pentru ca nici o picătură din oţetul corosiv în 
care erau dizolvate sărurile să nu curgă pe obrazul şi pe 
pieptul reginei. Aceeaşi mişcare o făcu să îndepărteze 
braţul care ţinea sticluţa. 

Capul recăzu însă pe pernă. Îndată ce sticluţa cu săruri 
fusese îndepărtată, regina păru că se scufundă într-un leşin 
şi mai profund decât acela din care fusese cât pe ce să se 
trezească. 

La fel de rece, aproape nemişcată. Andre o ridică din 
nou, apropie de ea a doua oară flaconul cu săruri, care-şi 
produse efectul. 

Un freamăt uşor trecu prin întregul corp al reginei. 
Suspină, îşi deschise ochii, îşi adună gândurile, îşi aminti 
oribila prevestire şi, simțind o femeie lângă ea, îşi aruncă 
braţele de gâtul ei strigându-i: 

— Ah! Apără-mă! Salvează-mă! 

— Majestatea Voastră nu are nevoie să fie apărată, 
deoarece se află în mijlocul prietenilor săi, răspunse 
Andree, şi mi se pare că a ieşit din leşinul în care a căzut. 

— Contesa de Charny! Exclamă regina dându-i drumul 
contesei pe care o îmbrăţişase şi pe care, printr-o primă 
mişcare, aproape o respinsese. 

Nici această mişcare şi nici sentimentul care-o inspirase 
nu scăpaseră contesei Andrâe. În primul moment rămase 
însă nemişcată, aproape impasibilă. Apoi, făcând un pas 
înapoi, întrebă: 


— Regina ordonă s-o ajut să se dezbrace? 

— Nu, contesă, mulţumesc, răspunse regina cu glas 
schimbat, am să mă dezbrac singură. Întoarceţi-vă la 
dumneavoastră; aveţi nevoie probabil de somn. 

— Mă voi înapoia la mine nu ca să dorm, doamnă, 
răspunse Andree, ci ca să veghez asupra somnului 
Majestății Voastre. 

Şi, după ce o salută respectuos pe regină, se retrase la ea 
cu acel pas lent şi solemn care ar trebui să fie al statuilor, 
dacă statuile ar umbla. 

Capitolul 7 

DRUMUL SPRE PARIS. 

În aceeaşi seară în care se petrecuseră evenimentele 
povestite, o altă întâmplare, nu mai puţin gravă, iscă o mare 
frământare în colegiul abatelui Fortier. 

Sebastien Gilbert dispăru către orele şase după-amiază şi, 
în ciuda cercetărilor minuţioase întreprinse în întreaga casă 
de abatele Fortier şi domnişoara Alexandrine Fortier, sora 
lui, nu putuse fi găsit până la miezul nopţii. 

Întrebară pe toată lumea, dar nimeni nu ştia ce s-a 
întâmplat cu el. Numai mătuşii Angelique i se păruse, pe 
când ieşea din biserică, unde se dusese să rânduiască 
scaunele către opt seara, că l-a văzut luând-o pe cărăruia 
dintre biserică şi închisoare, şi fugind înspre straturile de 
flori ale parcului. 

Această relatare, departe de a-l linişti pe abatele Fortier, îi 
spori îngrijorarea. Nu-i erau necunoscute straniile 
halucinaţii, care-l cuprindeau uneori pe Sebastien, când îi 
apărea femeia pe care o numea mama sa, şi nu o dată, la 
plimbare, abatele, prevenit de acest soi de ameţeală, 
urmărea din priviri copilul când îl vedea afundându-se prea 
adânc în pădure, iar în clipa când începea să se teamă că-l 
va vedea dispărând, îi punea pe urmele sale pe cei mai buni 
alergători din colegiu. Aceştia găseau mai întotdeauna 
copilul gâfâind, aproape leşinat, sprijinit de vreun copac sau 
întins pe muşchi, acest covor verde al minunatului codru. 


Dar niciodată asemenea amețeli nu-l cuprinseseră pe 
Sebastien seara. Niciodată nu fuseseră nevoiţi să alerge 
după el în timpul nopţii. Prin urmare, trebuie să se fi 
petrecut ceva cu totul ieşit din comun, dar oricât şi-a bătut 
capul, abatele Fortier tot n-a putut ghici ce s-a întâmplat. 

Pentru a ajunge la un rezultat mai fericit decât abatele 
Fortier, îl vom urmări pe Sebastien Gilbert noi, care ştim 
unde s-a dus. 

Mătuşa Angelique nu se înşelase deloc. Într-adevăr, 
Sebastien Gilbert era cel pe care-l văzuse cum lunecă prin 
umbră şi fuge mâncând pământul spre straturile de flori. 
Odată ajuns acolo, pătrunse în crescătoria de fazani, apoi, 
ieşind din fazanerie, o luă pe drumeagul care duce drept 
spre Haramont. 

În trei sferturi de oră ajunse în sat. 

Din moment ce ştim că ţinta cursei lui Sebastien era satul 
Haramont, nu ne este deloc greu să ghicim ce căuta 
Sebastien în acest sat: se dusese să-l caute aici pe Pitou. 

Din nenorocire, Pitou ieşea printr-un capăt al satului, în 
timp ce Sebastien Gilbert intra prin celălalt. 

Căci Pitou, ne aducem bine aminte, după ce rămăsese în 
picioare ca un gladiator din antichitate, pe când ceilalţi 
zăceau doborâţi, ca urmare a festinului ce şi-l oferise garda 
naţională din Haramont, Pitou pornise în căutarea 
Catherinei, pe care o găsise leşinată pe drumul dintre 
Villers-Cotterets şi Pisseleu, rămasă numai cu căldura 
ultimului sărut pe care i-l dăduse Isidore. 

Sebastien Gilbert habar n-avea de toate astea şi se duse 
drept spre căsuţa lui Pitou, a cărei uşă o găsi deschisă. 

În simplitatea vieţii pe care o ducea, Pitou nu credea 
necesar să-şi ţină uşa încuiată, fie că era acasă, fie că nu 
era. De altfel, chiar dacă ar fi avut obiceiul să-şi încuie 
conştiincios uşa, în astă seară era împovărat de preocupări 
atât de grave, încât ar fi uitat cu siguranţă să-şi ia o 
asemenea precauţie. 


Sebastien cunoştea locuinţa lui Pitou ca pe a sa proprie: 
căută iasca şi piatra de scăpărat, găsi cuțitul care-i servea 
lui Pitou drept amnar, aprinse iasca, cu iasca aprinse 
lumânarea, apoi aşteptă. Era însă prea agitat pentru a 
aştepta liniştit şi mai ales pentru a aştepta multă vreme. 
Umbla neîncetat de la vatră la uşă, de la uşă la colţul 
străzii; apoi, ca sora Anne, nezărind nimic, intră în casă 
spre a vedea dacă Pitou nu se înapoiase cumva în absenţa 
sa. 

În cele din urmă, dându-şi seama că timpul trece, se 
apropie de o masă şchioapă unde se găsea cerneală, pană 
de scris şi hârtie. Pe prima pagina erau înscrise numele, 
prenumele şi vârsta celor treizeci şi trei de bărbaţi care 
formau efectivul gărzii naţionale din Haramont şi se aflau 
sub comanda lui Pitou. 

Sebastien puse la o parte cu atenţie această primă filă, 
operă de caligrafie a comandantului, căruia nu-i era ruşine 
să coboare până la gradul subaltern de furier pentru ca 
treaba să fie bine făcută. 

Apoi scrise pe a doua pagină: 

Dragul meu Pitou, Am venit să-ţi spun că am auzit, sunt 
opt zile de-atunci, o convorbire între domnul abate Fortier 
şi vicarul din Villers-Cotterets. Se părea că abatele Fortier 
este în complicitate cu aristocrații din Paris; îi spunea 
vicarului că la Versailles se pregăteşte o contrarevoluţie. 

Este exact ce am aflat între timp în privinţa reginei, care a 
pus cocarda neagră şi a călcat în picioare cocarda tricoloră. 

Această ameninţare cu contrarevoluţia şi ceea ce am aflat 
apoi despre evenimentele care au urmat banchetului mă 
îngrijoraseră foarte tare în privinţa tatălui meu care, după 
cum ştii, este duşmanul aristocraților; dar în seara asta, 
dragul meu Pitou, a fost mult mai rău. 

Vicarul s-a înapoiat să-l vadă pe preot şi, cum mi-a fost 
teamă pentru tatăl meu, n-am socotit că fac rău dacă ascult 
în mod intenţionat urmarea celor auzite din întâmplare în 
altă zi. 


Se pare, dragă Pitou, că poporul s-a năpustit spre 
Versailles, a căsăpit mulţi oameni şi, printre aceştia, pe 
domnul Georges de Charny. 

Abatele Fortier a adăugat: 

— Să vorbim încet, pentru a nu-l îngrijora pe micul Gilbert, 
al cărui tată s-a dus şi el la Versailles, şi s-ar putea să fi fost 
ucis ca şi ceilalţi. 

Înţelegi bine, dragul meu Pitou, că n-am stat să ascult în 
continuare. 

M-am strecurat, încetişor din ascunzătoarea mea, fără ca 
cineva să mă fi auzit, am luat-o prin grădină, am ajuns în 
Piaţa Castelului şi, în fugă mare, am ajuns la tine pentru a 
te ruga să mă duci înapoi la Paris, ceea ce n-ai fi şovăit să 
faci, şi încă din toată inima, dacă ai fi fost aici. 

Dar întrucât nu eşti aici, şi se poate să mai întârzii - 
probabil că te-ai dus să pui laţuri în pădurea 
VillersCotterets - ţi cum în acest caz nu te vei înapoia decât 
în zori, îngrijorarea mea este prea mare ca să te mai aştept. 

Plec deci singur. Fii liniştit, cunosc drumul. De altfel, din 
banii pe care mii-a dat tata mi-au mai rămas doi ludovici, 
astfel încât voi putea lua un loc în prima trăsură pe care o 
voi întâlni în drum. 

P. S. Am scris o scrisoare cam lungă, în primul rând spre a- 
ţi explica cauza plecării mele şi, apoi, deoarece am tot 
sperat că vei reveni înainte de a o termina. 

Acum am încheiat-o, tu nu te-ai înapoiat, plec! Adio, sau 
mai bine la revedere. Dacă nu i s-a întâmplat nimic tatălui 
meu şi dacă nu-l paşte vreun pericol, voi reveni. 

În caz contrar sunt hotărât să-l rog stăruitor să mă ţină pe 
lângă el. Linişteşte-l pe abatele Fortier în legătură cu 
plecarea mea, dar, bagă de seamă, nu-l linişti decât mâine, 
când o să fie prea târziu să mai alerge după mine. 

Hotărât, fiindcă n-ai revenit, plec. Adio, sau mai bine: la 
revedere. 

După care Sebastien Gilbert, care cunoştea spiritul de 
economie al prietenului său Pitou, stinse lumânarea, închise 


uşa în urma lui şi plecă. 

A spune că Sebastien Gilbert n-ar fi fost un pic emoţionat 
întreprinzând în timpul nopţii o călătorie atât de lungă ar fi 
cu siguranţă o minciună. Dar această emoție nu era aceeaşi 
pe care o asemenea ispravă ar fi stârnit-o la un alt copil - 
frica: era pur şi simplu conştiinţa clară a acţiunii ce-o 
întreprindea şi care echivala cu nesupunerea la ordinele 
tatălui său, reprezentând însă totodată o mare dovadă de 
dragoste filială, care ar fi făcut pe orice părinte să-i ierte 
neascultarea. 

De altfel, de când ne ocupăm de el, Sebastien a crescut. 
Puţin palid, puţin plăpând, cam nervos pentru vârsta sa, 
urma să împlinească cincisprezece ani. La această vârstă, 
cu temperamentul lui Sebastien şi fiind fiul lui Gilbert şi al 
contesei Andree, eşti aproape bărbat. 

Tânărul - fără alt sentiment decât emoția legată strâns de 
acţiunea pe care o înfăptuia - începu să alerge spre Largny, 
pe care-l zări curând la acea palidă lumină care cade din 
stele, cum spune bătrânul Corneille. Străbătu satul, ajunse 
la marea râpă ce se întinde din acest sat până la Vauciennes 
şi ai cărei pereţi abrupți mărginesc eleşteele din Walue; la 
Vauciennes dădu de şosea şi începu să meargă mai liniştit, 
văzându-se pe drumul regelui. 

Cobori cu pas mărunt primul şi urcă al doilea deal de la 
Vauciennes, apoi, ajungând la drum drept, începu să 
meargă mai repede. 

Poate că vioiciunea mersului lui Sebastien se datora 
apropierii de o porţiune primejdioasă a şoselei, care, în 
această epocă avea reputaţia unei capcane perfecte, cu 
desăvârşire dispărută azi. Această porţiune primejdioasă se 
numeşte Fontaine-Eau-Claire, fiindcă un izvor de apă 
limpede curge la douăzeci de paşi de cele două cariere de 
piatră care îşi deschid gurile întunecate pe şosea, ca două 
peşteri ale infernului. 

Dacă lui Sebastien îi era sau nu teamă să treacă prin acest 
loc nu putem şti, căci nu grăbi pasul, şi, având posibilitatea 


să treacă pe cealaltă parte a şoselei, nu se depărtă de 
mijlocul acesteia. Îşi încetini puţin mai departe pasul, dar 
numai pentru că ajunse la un mic urcuş, şi atinse în cele din 
urmă răscrucea celor două drumuri ce duceau spre Paris şi 
Crespy. 

Aici se opri brusc. Venind de la Paris, nu remarcase ce 
drum urmase; înapoindu-se la Paris, nu ştia pe ce drum 
trebuia să apuce. Pe cel din stânga? Pe cel din dreapta? 
Amândouă erau mărginite de copaci asemănători, 
amândouă erau pietruite. 

Nu era nimeni acolo să răspundă la întrebarea lui 
Sebastien. 

Plecând din acelaşi punct, drumurile se îndepărtau unul 
de celălalt vizibil şi prompt; însemna că, luând-o pe drumul 
greşit în loc de cel bun, Sebastien va fi a doua zi dimineaţă 
foarte departe de țelul său. 

Sebastien se opri nehotărât. Căută să recunoască printr- 
un indiciu oarecare, care din cele două şosele era cea bună; 
dar acest indiciu, care i-ar fi lipsit şi în timpul zilei, îi lipsea 
cu atât mai mult pe întuneric. 

Tocmai se aşezase, descurajat, la răscrucea celor două 
drumuri, în parte pentru a se odihni, în parte pentru a se 
gândi, când i se păru că aude în depărtare, dinspre 
VillersCotterets, galopul unui cal sau chiar doi. 

Îşi încordă auzul, ridicându-se. 

Nu era nici o îndoială: zgomotul potcoavelor răsunând pe 
şosea se auzea din ce în ce mai desluşit. Sebastien urma, 
aşadar, să aibă informaţia pe care o aştepta. 

Se pregăti să-i oprească pe călăreţii în trecere şi să le 
ceară această informaţie. 

Văzu curând umbra lor răsărind în noapte, pe când de sub 
picioarele potcovite ale cailor scăpărau puzderie de scântei. 

Atunci se ridică, traversă şanţul şi aşteptă. 

Grupul de călăreţi se compunea din doi oameni, dintre 
care unul galopa cu trei-patru paşi înaintea celuilalt. 


Sebastien socoti pe drept că primul trebuie să fie stăpânul, 
iar al doilea servitorul. 

Făcu aşadar trei paşi pentru a se adresa primului. 

Acesta, văzând un om ţâşnind din şanţ, crezu că e vorba 
de o capcană şi duse mâna la oblânc. 

Sebastien observă mişcarea. 

— Domnule, spuse el, nu sunt un hoţ. Sunt un copil pe care 
ultimele evenimente petrecute la Versailles îl atrag spre 
Paris să-şi caute tatăl. Nu ştiu care din cele două drumuri 
mă duce la Paris. Vă rog să mi-l arătaţi şi vă asigur că-mi 
faceţi un mare serviciu. 

Eleganţa exprimării lui Sebastien, strălucirea tinerească a 
glasului său care i se părea cunoscut călăreţului, îl făcu pe 
acesta să se oprească, oricât de grăbit părea 

— Copilul meu: întrebă acesta cu bunăvoință, cine eşti şi 
cum te încumeţi s-o porneşti pe drum la o asemenea oră? 

— Eu nu vă întreb cine sunteţi, domnule. Vă întreb de 
drumul la capătul căruia voi şti dacă tatăl meu este mort 
sau trăieşte. 

Era în acest glas aproape copilăresc un accent de 
fermitate care-l impresiona pe călăreț. 

— Prietene, drumul spre Paris este cel pe care-l urmăm şi 
noi, spuse el. Nu-l cunosc nici eu prea bine deoarece am 
fost doar de două ori la Paris. Sunt totuşi sigur că ăsta-i 
drumul cel bun. 

Sebastien făcu un pas înapoi, mulţumind. Călărețul porni 
din nou la drum, dar de astă dată mai încet, caii având 
nevoie să răsufle. 

Servitorul îi urmă: 

— Domnul viconte a recunoscut copilul? 

— Nu, dar mi se pare totuşi. 

— Cum, e cu putinţă ca domnul viconte să nu-l fi 
recunoscut pe tânărul Sebastien Gilbert, care stă în gazdă 
la abatele Fortier? 

— Sebastien Gilbert? 


— Desigur, cel care venea din când în când la ferma 
domnişoarei Catherine cu marele Pitou. 

— Aşa-i, ai dreptate. 

Apoi, oprindu-şi calul şi întorcându-se, întrebă: 

— Eşti chiar dumneata, Sebastien? 

— Da, domnule Isidore, răspunse copilul, care-l 
recunoscuse imediat pe călăreț. 

— Atunci vino încoa, tinere prieten, spuse vicontele, şi 
povesteşte-mi cum se face că te găsesc singur la o 
asemenea oră pe drum. 

— V-am spus-o, domnule Isidore, mă duc la Paris să văd 
dacă tatăl meu a fost ucis sau mai trăieşte încă. 

— Vai, sărman copil, spuse Isidore cu un profund 
sentiment de tristeţe, mă duc la Paris, dintr-o pricină 
asemănătoare, numai că eu nu mă mai îndoiesc! 

— Da, ştiu. Fratele dumneavoastră? 

— Unul din fraţii mei. Fratele meu Georges a fost ucis ieri 
dimineaţa la Versailles! 

— Ah! Domnul de Charny! 

Sebastien făcu un pas înainte şi întinse mâinile spre 
Isidore. 

Isidore i le luă şi le strânse. 

— Ei bine, dragul meu copil, reluă Isidore, deoarece soarta 
noastră este asemănătoare, nu trebuie să ne mai despărţim. 
Dumneata, ca şi mine, probabil te grăbeşti să ajungi la 
Paris. 

— Ah! Desigur, domnule. 

— Nu vei putea merge pe jos. 

— Aş merge eu şi pe jos, dar ar dura prea mult. De aceea, 
sper să-mi pot plăti mâine un loc în prima trăsură pe care o 
voi întâlni în cale. 

— Şi dacă n-ai să întâlneşti niciuna? 

— Voi merge pe jos. 

— E mai bine, dragul meu copil, să încaleci în spatele 
lacheului meu. 

Sebastien îşi retrase mâinile din cele ale lui Isidore. 


— Mulţumesc, domnule viconte, spuse el. 

Aceste cuvinte fură accentuate cu un timbru atât de 
expresiv, încât Isidore înţelese că jignise copilul oferindu-i 
să încalece în spatele servitorului. 

— Sau mai bine, zise el, încalecă în locul lui. O să dea el de 
noi la Paris. Întrebând la Tuileries, va afla oricând unde să 
mă găsească. 

— Mulţumesc încă o dată, domnule, spuse Sebastien cu un 
glas mai amabil, căci înţelesese delicateţea acestei noi 
propuneri. Mulţumesc, n-aş vrea să vă lipsesc de serviciile 
sale. 

— Ei bine, atunci vom găsi o soluţie şi mai bună: urcă în 
spatele meu. lată, se luminează de ziuă. La zece dimineaţa 
vom fi la Dammartin, adică la jumătatea drumului. Vom lăsa 
cei doi cai, care nu trebuie să ne ducă mai departe, în paza 
lui Baptiste şi vom lua un poştalion, care ne va duce la Paris. 
Aşa voiam să procedez în orice caz. Prin urmare, după cum 
vezi, dumneata nu-mi schimbi cu nimic intenţiile. 

— E chiar adevărat, domnule Isidore? 

— Pe cuvânt de onoare. 

— Atunci. Spuse tânărul şovăind, dar arzând de dorinţa de 
a accepta. 

— Descalecă, Baptiste, şi ajută-l pe domnul Sebastien să 
încalece. 

— Mulţumesc, nu-i nevoie, domnule Isidore, zise Sebastien 
care, sprinten ca un şcolar, sări, sau mai bine zis se aruncă 
pe crupa calului. 

Apoi, cei trei bărbaţi şi cei doi cai porniră în galop şi 
dispărură curând de cealaltă parte a urcuşului de la 
Gondreville. 

Capitolul 8 

APARIŢIA. 

Cei trei călăreţi îşi continuară drumul călare, cum se 
înţeleseseră, până la Dammartin, unde ajunseră către ora 
zece. 


Fiecare avea nevoie să îmbuce câte ceva. De altfel, trebuia 
să-şi facă rost de o trăsură şi de cai de poştă. 

În timp ce lui Isidore şi Sebastien li se servea dejunul, 
acesta din urmă fiind pradă îngrijorării, iar Isidore plin de 
tristeţe, cei doi nu schimbară nici un cuvânt - Baptiste 
ţesălă caii stăpânului său şi se îngriji să găsească o brişcă şi 
cai de poştă. 

La ora douăsprezece, prânzul era terminat, iar caii şi 
brişca aşteptau la uşă. Doar că Isidore, care călătorise 
numai cu propria-i trăsură, nu ştia că atunci când 
călătoreşti cu trăsuri aparţinând administraţiei, trebuie să 
schimbi trăsura la fiecare popas. 

Se întâmpla ca şefii popasurilor de schimbare a cailor, 
care pretindeau respectarea cu stricteţe a regulamentului, 
ferindu-se să-l respecte însă şi ei, să nu aibă totdeauna la 
dispoziţie cai în grajd sau trăsuri de schimb în remiză. 

În consecinţă, cu toate că plecaseră la ora prânzului din 
Dammartin, călătorii nu ajunseră la bariera Parisului decât 
pe la patru şi jumătate, iar la porţile palatului Tuileries de- 
abia la cinci după-amiază. 

Acolo a mai fost necesar să dovedească cine sunt. Domnul 
de La Fayette pusese stăpânire pe toate posturile de pază, 
căci în această vreme de tulburări se angajase în faţa 
Adunării Naţionale să răspundă de persoana regelui, şi-l 
păzea cu conştiinciozitate. 

Totuşi, după ce Charny spuse cum se numeşte şi invocă 
numele fratelui său, dificultăţile se aplanară, iar Isidore şi 
Sebastien fură introduşi în curtea gărzii elveţiene, de unde 
trecură în curtea centrală. 

Sebastien voia să fie condus pe dată în strada Saint- 
Honore, la locuinţa tatălui său. Dar Isidore îl făcu să 
înţeleagă că tatăl său, fiind medic al regelui, se va putea 
afla de la rege mai lesne decât oriunde dacă i se întâmplase 
ceva doctorului Gilbert. 

Sebastien, a cărui judecată era dreaptă, se supuse acestui 
argument. În consecinţă, îl urmă pe Isidore. 


Deşi familia regală ajunsese la Tuileries de-abia în ajun, se 
şi stabilise o oarecare etichetă în palatul Tuileries. Isidore a 
fost introdus pe scara de onoare şi un aprod îl rugă să 
aştepte într-un salon mare, tapisat cu verde, luminat slab 
de două candelabre. 

Restul palatului era cufundat în semiîntuneric; întrucât 
palatul a fost locuit totdeauna de particulari, marile 
iluminaţii care fac parte din luxul regal fuseseră omise. 

Aprodul trebuia să se informeze totodată şi despre domnul 
conte de Charny şi despre doctorul Gilbert. 

Copilul se aşeză pe canapea; Isidore se plimba în lung şi-n 
lat. 

Uşierul reapăru după zece minute. 

Domnul conte de Charny se afla la regină. 

În ce-l priveşte pe doctorul Gilbert, era bine, sănătos. Se 
credea chiar, fără să se poată confirma, că se afla la rege - 
regele se încuiase cu medicul său, răspunsese valetul de 
serviciu. 

Numai că, deoarece regele avea patru medici de serviciu 
în afară de cel oficial al curţii, nu se ştia precis dacă medicul 
din apartamentul regelui este sau nu domnul Gilbert. Dacă 
el era, va fi prevenit că este aşteptat de cineva în 
anticamerele reginei. 

Sebastien răsuflă uşurat. N-avea de ce să se mai teamă, 
deoarece tatăl său trăia şi era sănătos. Se duse la Isidore 
să-i mulţumească pentru că l-a adus aici. 

Isidore îl îmbrăţişă plângând. 

În acel moment uşa se deschise şi un uşier strigă: 

— Domnul viconte de Charny? 

— Eu sunt, răspunse Isidore apropiindu-se. 

— Domnul viconte este chemat la regină, spuse uşierul 
dându-se în lături. 

— Mă aştepţi, Sebastien, nu-i aşa? Spuse Isidore. Dacă 
doctorul Gilbert nu va veni să te ia. Gândeşte-te că răspund 
de dumneata în faţa părintelui dumitale. 


— Da, domnule, zise Sebastien, şi vă rog din nou să primiţi 
mulţumirile mele. 

Isidore îl urmă pe aprod şi uşa se închise după el. 

Sebastien îşi reluă locul pe canapea. Atunci, ne mai având 
a-şi face griji pentru sănătatea tatălui său, nici pentru el 
însuşi, fiind sigur că doctorul îl va ierta ţinând seama de 
buna sa intenţie, gândurile sale se îndreptară spre abatele 
Fortier, spre Pitou şi spre îngrijorarea ce i-o va stârni 
primului dispariţia sa şi celuilalt scrisoarea lăsată. 

Nu putea înţelege cum, având în vedere numeroasele 
întârzieri avute pe drum, n-au fost ajunşi din urmă de Pitou, 
care nu avea decât să dea frâu liber compasului picioarelor 
sale lungi, şi să meargă la fel de repede ca poştalionul. 

Şi, în chip foarte firesc, prin simplul mecanism al ideilor, 
gândindu-se la Pitou se gândea la cadrul său obişnuit, adică 
la copacii stufoşi, la frumoasele drumuri umbrite, la zările 
albăstrii care încheie marginile pădurii. Apoi, printr-o 
asociaţie treptată de idei, îşi reaminti vedeniile stranii care-i 
apăreau uneori sub acei arbori mari, în adâncimea 
imenselor bolți de verdeață. 

Se gândea la femeia pe care o văzuse de atâtea ori în vis şi 
doar o singură dată, cel puţin aşa credea, în realitate, în 
ziua în care se plimba prin pădurea Satory, unde veni, trecu 
şi dispăru ca un nor, dusă de-o caleaşcă minunată în galopul 
a doi cai superbi. 

Reamintindu-şi emoția profundă pe care i-o provoca 
totdeauna vederea ei şi, pe jumătate cufundat în acest vis, 
murmură de-abia auzit: 

— Mama mea! Mama mea! Mama mea! 

Deodată, uşa care se închisese în spatele vicontelui Isidore 
de Charny se deschise din nou. De astă dată apăru o 
femeie. 

Ochii copilului erau aţintiţi din întâmplare asupra uşii în 
momentul în care aceasta se deschise. 

Apariţia era atât de intim legată de ceea ce se petrecea în 
mintea sa încât, văzându-şi visul însufleţit de o fiinţă reală, 


copilul tresări. Dar aceasta nu era nimic pe lângă ce a 
urmat când în femeia care tocmai intrase văzu concomitent 
umbra şi realitatea. Umbra visurilor sale, realitatea din 
pădurea Satory. 

Se ridică brusc, ca şi cum un resort l-ar fi aruncat în 
picioare. Buzele i se întredeschiseră, ochii i se măriră, 
pupilele i se dilatară. 

Încercă zadarnic să scoată vreun cuvânt din pieptu-i ce se 
zbătea puternic. 

Femeia trecu, majestuoasă, mândră, dispreţuitoare, fără 
să-i dea atenţie. Oricât de calmă să fi părut pe din afară, 
această femeie cu sprâncenele încruntate, cu chipul palid, 
cu respiraţia şuierătoare trebuie să fie sub imperiul unei 
mari iritări nervoase. Traversă în diagonală sala, deschise 
uşa opusă celei pe care intrase şi se îndepărtă pe coridor. 

Sebastien înţelese că-i va scăpa iarăşi dacă nu se va grăbi. 
Ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze de realitatea trecerii 
ei, privi buimăcit uşa pe care intrase, uşa pe care dispăruse, 
şi se repezi în urma ei înainte ca poala rochiei ei mătăsoase 
să fi dispărut în colţul coridorului. 

Dar ea, auzind paşi în urma ei, merse mai repede, de 
parcă i-ar fi fost frică de urmărire. 

Sebastien se grăbi cât putu. Coridorul era întunecos, şi el 
se temea că viziunea dragă îşi va lua zborul şi de astă dată. 

Ea, auzind paşi din ce în ce mai apropiaţi, acceleră ritmul 
şi se întoarse. 

Sebastien scoase o uşoară exclamaţie de bucurie; era cu 
adevărat ea, întotdeauna aceeaşi! 

În ce o priveşte, văzând un copil care o urmărea cu 
mâinile întinse şi neînţelegând nimic din această urmărire, 
femeia ajunse la capul scării şi se repezi pe trepte în jos. 

Dar de-abia apucase să coboare un etaj când Sebastien 
apăru la rândul său la capătul coridorului, strigând: 

— Doamnă, doamnă! 

Această voce produse o emoție ciudată în întreaga fiinţă a 
tinerei femei. I se păru că o lovitură - în parte dureroasă, în 


parte încântătoare - a atins-o în inimă şi că de aici, 
împreună cu sângele care-i curge prin vine, se răspândeşte 
un freamăt în întregul său trup. 

Totuşi, neînţelegând încă nimic din această chemare, nici 
din emoția ce o încerca, ea grăbi pasul şi mersul se 
transformă aproape în fugă. Nu mai avea însă un avans 
suficient asupra copilului ca să-i scape. Ajunseră aproape 
împreună la capătul scării. 

Tânăra femeie se repezi în curte. Acolo o aştepta o trăsură 
şi un servitor ţinea portiera deschisă. Urcă repede şi se 
aşeză. 

Dar Sebastien se strecurase între servitor şi portieră 
înainte ca aceasta să se fi închis şi, prinzând poalele rochiei 
fugarei, le sărută cu pasiune strigând: 

— O, doamnă, doamnă! 

Atunci, tânăra femeie privi acest copil fermecător care o 
speriase la început şi zise cu glas mai blând decât cel pe 
care îl avea de obicei, deşi glasul mai păstra încă un 
amestec de emoție şi spaimă: 

— Ei bine, prietene, de ce fugi după mine, de ce mă strigi? 
Ce vrei de la mine? 

— Vreau, spuse copilul cu răsuflarea tăiată de emoție, 
vreau să vă văd, vreau să vă îmbrăţişez. 

Şi, foarte încet, ca numai tânăra femeie să-l poată auzi, 
adăugă: 

— Vreau să vă numesc mama mea. 

Tânăra femeie scoase un țipăt, luă în mâinile sale capul 
copilului şi, ca sub imperiul unei subite revelații, 
apropiindu-l cu ardoare de ea, îşi lipi buzele arzătoare de 
fruntea lui. 

Apoi, ca şi cum i-ar fi fost teamă că cineva i-ar putea răpi 
copilul pe care-l regăsise, îl atrase spre ea până ce intră de- 
a binelea în trăsură. Îl împinse în colţul opus, închise ea 
însăşi portiera şi, coborând geamul, pe care-l ridică apoi 
imediat, spuse: 


— Acasă la mine, în strada Coqg-Heron, numărul 9, la prima 
poartă mare dinspre strada Plâtricre. 

Şi, întorcându-se spre copil, îl întrebă: 

— Cum te cheamă? 

— Sebastien. 

— Ah! Vino, Sebastien, vino aici. Lângă inima mea! 

Apoi, lăsându-se pe pernele trăsurii ca şi cum ar fi fost 
gata să leşine: 

— Ah! Murmură ea, ce înseamnă oare această senzaţie 
necunoscută? Se poate oare numi fericire? 

Capitolul 9 

PAVILIONUL CONTESEI ANDREE. 

Drumul n-a fost decât o lungă îmbrăţişare între mamă şi 
fiu. 

lată că acest copil —căci inima ei nu s-a îndoit nici o clipă 
asupra identităţii lui - acest copil care-i fusese răpit într-o 
noapte îngrozitoare, o noapte de spaimă şi dezonoare; 
acest copil care a dispărut fără ca răpitorul său să fi lăsat 
vreo altă urmă decât cea a paşilor săi pe zăpadă; acest copil 
pe care ea l-a detestat, l-a blestemat întâi, până când nu i-a 
auzit primul strigăt, primul scâncet; acest copil pe care l-a 
chemat, l-a căutat, l-a cerut, pe care fratele ei l-a urmărit 
prin Gilbert până peste ocean; acest copil pe care l-a 
regretat cincisprezece ani, pe care, disperată, nu a crezut 
că-l va mai revedea vreodată, la care nu se mai gândea 
decât ca la un mort iubit, o umbră adorată; iată că, deodată, 
acest copil e regăsit ca prin miracol, acolo unde se putea 
aştepta mai puţin să-l întâlnească. Şi, tot ca prin miracol, el 
o recunoaşte, aleargă după ea, o urmăreşte, o strigă: 
Mamă! lată că-l ţine pe acest copil lipit de inima ei, îl 
strânge la piept! lată că el, fără să o fi văzut vreodată, o 
iubeşte cu dragoste filială, după cum şi ea îl iubeşte cu 
dragoste maternă! lată că buzele ei, neatinse de sărut, 
regăsesc în primul sărut pe care-l dăruieşte copilului său 
toate bucuriile vieţii sale irosite! 


Există aşadar deasupra oamenilor ceva ce înseamnă mai 
mult decât vidul în care se rostogolesc lumile; există aşadar 
în viaţă şi altceva decât întâmplarea şi fatalitatea. 

„Strada Coqg-Heron, numărul 9, la prima poartă mare 
dinspre strada Plâtricre”, spusese contesa de Charny. 

Stranie coincidenţă, care readuce copilul după mai mult 
de paisprezece ani chiar în casa în care s-a născut, unde a 
inspirat primul suflu al vieţii şi de unde a fost răpit de tatăl 
său! 

Această casă mică, cumpărată pe vremuri de bătrânul 
Taverney, atunci când, datorită favorurilor acordate de 
regină, familia ajunsese la o oarecare bunăstare, a fost 
păstrată de către Philippe de Taverney şi îngrijită de către 
un bătrân paznic, pe care foştii proprietari se pare că-l 
vânduseră odată cu casa. Ea slujea ca locuinţă de trecere 
tânărului bărbat când revenea din călătoriile sale, sau 
tinerei femei când înnopta la Paris. 

După ultima scenă pe care Andre o avusese cu regina, 
după noaptea petrecută lângă ea, Andree se hotărâse să se 
îndepărteze de această rivală, care-i dădea parcă o 
contralovitură pentru fiecare din durerile suferite şi la care 
nefericirile de regină, oricât de mari ar fi fost, rămâneau 
totdeauna dedesubtul neliniştei sufleteşti a femeii. 

De aceea, încă de dimineaţă, contesa îşi trimisese servanta 
în mica locuinţă din strada Cog-Heron, cu porunca să 
pregătească pavilionul care, cum ne amintim, se compunea 
dintr-o anticameră, o mică sufragerie, un salon şi un 
dormitor. 

Mai demult, pentru a o ţine pe Nicole lângă ea, Andree 
făcuse din salon o a doua cameră de dormit. Dar de atunci, 
nemaifiind nevoie de aşa ceva, fiecare încăpere îşi 
recăpătase destinaţia iniţială, iar jupâneasa, lăsând parterul 
complet liber la dispoziţia stăpânei sale, care de altfel nu 
venea decât destul de rar aici, îşi aranjase o cameră mică la 
mansardă. 


Drept urmare, Andree îşi ceruse scuze faţă de regină 
pentru că nu mai putea rămâne mai departe în camera 
învecinată cu a acesteia, pe considerentul că apartamentul 
suveranei fiind oricum prea mic, ea avea mai mare nevoie 
să aibă lângă ea pe una dintre cameristele sale decât o 
persoană care nu era în mod deosebit în serviciul său. 

Regina nu stărui să o reţină pe Andree, mai bine zis nu 
stărui mai mult decât cereau convenienţele şi, către ora 
patru după-amiază, când camerista veni să-i comunice că 
pavilionul este pregătit, Andree îi porunci să se ducă de 
îndată la Versailles, să-i strângă lucrurile, pe care, în zorul 
plecării, le lăsase în apartamentul ocupat de ea în palat, şi 
să i le aducă a doua zi în strada Coqg-Heron. 

Astfel, la ora cinci, contesa de Charny părăsi palatul 
Tuileries, considerând ca un rămas bun puţinele cuvinte pe 
care le spusese în acea dimineaţă reginei, dându-i astfel 
posibilitatea de a dispune de camera pe care o ocupase în 
cursul nopţii. 

leşind de la regină, sau, mai degrabă, din camera de lângă 
cea a reginei, străbătuse salonul verde în care aştepta 
Sebastien, şi, urmărită de acesta, fugise prin coridoare, 
până în momentul în care Sebastien se repezi după ea în 
trăsura dinainte comandată de cameristă şi care o aştepta 
la poarta 'Tuileries, în curtea prinților. 

Se crease astfel un concurs de împrejurări menit să-i 
asigure contesei Andre o seară plăcută, pe care nimic nu 
trebuia s-o tulbure. În locul apartamentului din Versailles 
sau a camerei din Tuileries, unde ar fi putut să-şi primească 
odrasla atât de miraculos regăsită, unde fără îndoială nu şi- 
ar fi putut manifesta întreaga ardoare a dragostei sale 
materne, se afla acum în casa ei, într-o aripă izolată, fără 
servitori, fără cameristă, în fine, fără nici o privire 
întrebătoare! 

lată de ce a indicat cu o expresie de intensă bucurie 
adresa pe care o cunoaştem şi care a constituit obiectul 
întregii noastre digresiuni. 


Bătea de ora şase când poarta mare se deschise la chiotul 
vizitiului şi trăsura se opri la intrarea pavilionului. 

Andre nu aşteptă ca vizitiul să coboare de pe capră. 
Deschise portiera, sări pe prima treaptă a peronului şi-l 
trase pe Sebastien după ea. Apoi, dându-i bucuroasă 
vizitiului o monedă, aproape dublul de cât i se cuvenea, se 
avântă, ţinând mereu copilul de mână, în interiorul 
pavilionului, nu înainte de a fi încuiat cu grijă uşa 
anticamerei. 

Odată ajunsă în salon se opri. Salonul era luminat doar de 
focul din cămin şi de două lumânări aprinse, aşezate 
deasupra căminului. 

Andree îl trase pe fiul ei pe un fel de canapea mică, asupra 
căreia se concentra dubla lumină a focului şi a lumânărilor. 
Apoi zise, cu o explozie de fericire în care mai tremura o 
urmă de îndoială: 

— Ah! Copilul meu, copilul meu. Tu eşti oare cu-adevărat? 

— Mamă! Spuse Sebastien cu un asemenea avânt al 
sufletului, încât acesta se revărsă ca o rouă binefăcătoare 
asupra inimii palpitânde şi în vinele înfierbântate ale femeii. 

— Şi încă aici, aici! Exclamă Andree privind în jurul ei în 
salonul în care Sebastien văzuse lumina zilei şi aruncându- 
şi ochii cu spaimă spre camera de unde fusese răpit fiul ei. 

— Aici! Repetă Sebastien. Ce înseamnă asta, mamă? 

— Asta înseamnă, copilul meu, că se împlinesc 
cincisprezece ani de când te-ai născut în camera în care ne 
aflăm, şi că binecuvântez îndurarea celui atotputernic care, 
la capătul a cincisprezece ani, mi te-a readus aici printr-o 
minune. 

— Da, chiar că printr-o minune, spuse Sebastien, căci dacă 
n-aş fi tremurat pentru viaţa tatălui meu, n-aş fi plecat 
singur, şi încă noaptea, spre Paris, nu l-aş fi oprit pe domnul 
Isidore de Charny. Şi nu s-ar fi întâmplat toate câte s-au 
întâmplat. 

La aceste cuvinte ale lui Sebastien: „Dacă n-aş fi tremurat 
pentru viaţa tatălui meu”, Andree simţi o ascuţită strângere 


de inimă, închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate. Dar fiul său 
mai zisese: „Domnul Isidore de Charny nu m-ar fi 
recunoscut, nu mi-ar fi oferit să mă ia cu el la Paris şi nu m- 
ar fi condus la palatul Tuileries”; la amintirea acestor 
cuvinte, ochii i se redeschiseră, inima i se linişti, privirea sa 
mulțumea cerului; căci, în adevăr, un miracol i-l înapoia pe 
Sebastien, condus de fratele soţului său. 

— Da, da, ai dreptate, copilul meu, spuse ea. 

Urmă un moment de tăcere, în timpul căruia nu se auzea 
decât dulcele freamăt al buzelor materne pe fruntea 
copilului. 

— Dar, în sfârşit, strigă deodată Andree, este cu neputinţă 
ca totul să rămână învăluit în mister, şi înlăuntrul meu şi în 
jurul meu. Mi-ai explicat clar cum ai ajuns aici, dar nu m-ai 
lămurit în ce fel m-ai recunoscut, cum de-ai fugit după 
mine, de ce m-ai strigat: mamă! 

— Credeţi că v-o pot spune? Răspunse Sebastien privind-o 
pe Andree cu o nespusă expresie de dragoste. Dar nici eu 
însumi nu ştiu. Vorbiţi despre mistere; totul este mister în 
mine, ca şi în dumneavoastră. 

— Probabil că cineva ţi-a spus în momentul când treceam: 
„Copile, iat-o pe mama ta!” 

— Da, inima mea. 

— Inima ta? 

— Ascultă, mamă, îţi voi spune un lucru care pare nefiresc. 
Andree se apropie şi mai mult de copilul său, aruncând o 
privire spre cer, ca şi cum îi mulțumea că, înapoindu-i fiul, i- 

l înapoia astfel. 

— Sunt zece ani de când vă cunosc, mamă. 

Andree tresări. 

— Nu înţelegeţi? 

Andre clătină din cap. 

— Lăsaţi-mă să vă spun: am uneori vise stranii, pe care 
tatăl meu le numeşte halucinaţii. 

La amintirea lui Gilbert, care trecu asemeni unui vârf de 
oţel de pe buzele copilului în inima ei, Andree se înfioră. 


— De douăzeci de ori v-am văzut, mamă. 

— Cum asta? 

— În visele de care v-am vorbit adineaori. 

Andree se gândi la rându-i la acele vise îngozitoare care-i 
răscoliseră viaţa. Unui asemenea vis se datora naşterea 
fiului său. 

— Închipuiţi-vă, mamă, continuă Sebastien, că, mic fiind, 
când mă jucam cu copiii din sat şi locuiam în sat, impresiile 
mele se asemuiau cu ale celorlalţi copii şi nu-mi apărea 
nimic în afara obiectelor reale şi adevărate. Dar, de îndată 
ce părăseam satul, de îndată ce treceam de ultimele 
grădini, de îndată ce depăşeam hotarul pădurii, simţeam 
trecând pe lângă mine atingerea uşoară a unei rochii. 
Întindeam mâinile s-o prind, dar nu prindeam decât aerul. 
Atunci, năluca se îndepărta. Însă, nevăzută cum era la 
început, devenea încetul cu încetul vizibilă. În prima clipă 
era o boare străvezie ca un nor, asemenea aceluia cu care 
Virgiliu o înveleşte pe mama lui Enea când îi apare fiului ei 
pe malul Cartaginei. Curând, această boare se îngroşa şi 
căpăta formă omenească, iar această formă, care era cea a 
unei femei, mai degrabă aluneca decât mergea pe pământ. 
Atunci, o putere necunoscută, stranie, de neînvins, mă 
atrăgea spre ea. Ea se afunda în colţurile cele mai 
întunecate ale pădurii, iar eu o urmăream cu mâinile 
întinse, fără grai, ca şi ea; căci, cu toate că încercam s-o 
strig, niciodată glasul meu n-a izbutit să articuleze vreun 
sunet, şi o urmăream astfel fără ca ea să se oprească, fără 
să o pot ajunge, până când minunea care îmi vestise 
prezenţa îmi semnala plecarea ei. Năluca pierea, încetul cu 
încetul. Dar ea părea să sufere ca şi mine de această voinţă 
a cerului care ne despărţea, căci se îndepărta privindu-mă, 
iar eu, frânt de oboseală, de parcă nu m-ar fi ţinut decât 
prezenţa ei, cădeam chiar în locul unde ea dispărea. 

Această - într-un fel - a doua existenţă a lui Sebastien, 
acest vis trăit în viaţa lui de toate zilele, se asemăna prea 


mult cu ce i se întâmplase mamei, pentru ca ea să nu se 
recunoască în copilul său. 

— Bietul meu prieten, spuse ea strângându-l la piept, ura 
te-a alungat aşadar în zadar de lângă mine! Dumnezeu ne-a 
apropiat fără să bănui. Numai că, mai puţin fericită decât 
tine, copilul meu scump, eu nu te vedeam nici în vis nici în 
realitate. Şi totuşi, când am trecut prin salonul verde, m-a 
cuprins o mare tulburare; când am auzit paşii tăi în urma 
mea, ceva ca o ameţeală a trecut prin mintea şi sufletul 
meu; când m-ai strigat: doamnă, era cât pe aci să mă 
opresc; când m-ai strigat mamă, eram gata să leşin; când 
te-am atins, te-am recunoscut! 

— Mamă! Mamă! Mamă! Repetă de trei ori Sebastien, ca 
şi cum ar fi voit s-o consoleze pe Andre că nu auzise atâta 
vreme rostindu-se acest dulce nume. 

— Da, da, sunt mama ta! Replică tânăra femeie cu o 
pornire drăgăstoasă cu neputinţă de descris. 

— Şi-acum că ne-am regăsit, spuse copilul, de vreme ce 
eşti atât de mulţumită şi fericită să mă revezi, nu ne vom 
mai despărţi niciodată, nu-i aşa? 

Andre tresări. Ea prinsese prezentul în trecere, 
închizând pe jumătate ochii asupra trecutului şi închizându- 
i complet asupra viitorului. 

— Sărmanul meu copil, murmură ea cu un suspin, cum te- 
aş binecuvânta dacă ai putea face un asemenea miracol! 

— Lasă-mă să-l fac, spuse Sebastien, voi aranja toate astea 
chiar eu. 

— Dar cum? Întrebă Andree. 

— Nu cunosc deloc cauzele care te-au despărţit de tatăl 
meu. 

Andree păli. 

— Dar, reluă Sebastien, oricât de grave ar fi, ele vor 
dispărea în faţa rugăminţilor şi a lacrimilor mele, dacă va fi 
nevoie. 

Andree clătină din cap. 

— Niciodată! Niciodată! Spuse ea. 


— Ascultă, spuse Sebastien - care, după cuvintele ce i le 
spusese Gilbert: Copile, să nu-mi vorbeşti niciodată de mata 
ta, credea că vina despărțirii o purta ea - ascultă, tatăl meu 
mă adoră! 

Mâinile mamei, care le ţineau pe ale fiului său, se 
desprinseră; copilul păru a nu da, şi poate chiar nu dădu 
atenţie acestui gest. El continuă: 

— Îl voi pregăti să te revadă. Îi voi povesti toată fericirea 
ce mi-ai dat-o. Apoi, într-o zi, te voi lua de mână, te voi 
conduce la el şi-i voi spune: „Iat-o! Priveşte, tată, cât e de 
frumoasă!” 

Andree îl împinse pe Sebastien şi se ridică. 

Copilul o privi cu ochi plini de uimire. Era atât de palidă, 
încât se sperie. 

— Niciodată! Repetă ea. Niciodată! 

Şi de astă dată accentul ei exprima ceva mai mult decât 
spaima, exprima o ameninţare. 

La rândul său, copilul se trase înapoi pe canapea. 
Descoperise pe chipul acestei femei trăsăturile 
înfricoşătoare pe care Rafael le da îngerilor mânioşi. 

— Şi de ce? Întrebă el cu glas înăbuşit, de ce te 
împotriveşti să-l vezi pe tatăl meu? 

La aceste cuvinte, ca la ciocnirea a doi nori în timpul unei 
furtuni, fulgerul izbucni. 

— De ce? Spuse Andre. Mă întrebi de ce? Într-adevăr, 
sărmane copil, nu ştii nimic! 

— Da, spuse Sebastien cu fermitate, întreb de ce. 

— Ei bine, repetă Andree incapabilă să se mai stăpânească 
sub muşcăturile şarpelui plin de ură care-i rodea sufletul, 
fiindcă tatăl tău este un mizerabil! Fiindcă tatăl tău este un 
ticălos! 

Sebastien sări de pe canapeaua pe care se cuibărise şi se 
ridică în picioare în faţa mamei. 

— Despre tatăl meu spuneţi asta, doamnă? Strigă el. 
Despre tatăl meu, adică despre doctorul Gilbert, despre cel 
care m-a crescut, despre cel căruia îi datorez totul, despre 


cel pe care numai eu îl cunosc? M-am înşelat, doamnă, nu 
sunteţi mama mea! 

Copilul făcu o mişcare ca s-o zbughească pe uşă. Andree îl 
opri şi îi spuse: 

— Ascultă, tu nu poţi şti, tu nu poţi înţelege, tu nu poţi 
judeca! 

— Nu! Dar pot simţi, şi simt că nu vă mai iubesc! 

Andree scoase un strigăt de durere. Dar, chiar în aceeaşi 
clipă, un zgomot de afară o smulse din emoția pe care o 
încerca, deşi această emoție o cuprinsese pentru moment în 
întregime. Era zgomotul porţii din stradă care se 
deschidea, şi a unei trăsuri care se oprea în faţa peronului. 

La acest zgomot, prin trupul femeii trecu un asemenea 
tremur, încât acesta se transmise din trupul ei în cel al 
copilului. 

— Aşteaptă, spuse ea, aşteaptă şi taci! 

Copilul, dominat, îi dădu ascultare. 

Se auzi deschizându-se uşa anticamerei şi paşi apropiindu- 
se de salon. Andre se ridică, ţeapănă, mută, cu ochii 
îndreptaţi spre uşă, palidă şi rece ca o statuie a Aşteptării. 

— Pe cine să anunţ doamnei contese? Întrebă glasul 
bătrânului portar. 

— Anunţaţi-l pe contele de Charny şi întrebaţi-o pe contesă 
dacă doreşte să-mi facă onoarea de a mă primi. 

— Oh! Strigă Andree, în această cameră! Copile! În 
această cameră! Nu trebuie să te vadă! Nu trebuie să ştie 
că exişti! 

Şi-l împinse pe copilul buimăcit în camera de alături. Apoi, 
închizând uşa, îi zise: 

— Rămâi aici! Când va pleca îţi voi spune, îţi voi povesti. 
Nu! Nu! Nimic din toate astea! Te voi săruta şi vei înţelege 
că sunt cu adevărat mama ta! 

Sebastien nu răspunse decât printr-un fel de geamăt. 

În acel moment uşa anticamerei se deschise şi, cu chipiul 
în mână, bătrânul portar se achită de sarcina care-i fusese 


dată. În spatele lui, în penumbră, ochiul pătrunzător al 
contesei ghici o formă omenească. 

— Poftiţi-l pe domnul conte de Charny, spuse ea cu glasul 
cel mai sigur pe care şi-l putu găsi. 

Bătrânul portar se retrase, iar contele de Charny, cu 
pălăria în mână, apăru la rândul lui în prag. 

Capitolul 10 

SOŢ ŞI SOŢIE. 

În doliu după fratele său ucis cu doua zile în urmă, contele 
de Charny era îmbrăcat în negru din cap până-n picioare. 

Apoi, cum acest doliu, asemenea celui al lui Hamlet, nu se 
mărginea la îmbrăcăminte, ci-i umplea încă sufletul, chipul 
său palid purta urmele lacrimilor vărsate şi durerii suferite. 

Contesa cuprinse acest întreg printr-o privire rapidă. 
Niciodată oamenii frumoşi nu sunt atât de frumoşi ca după 
plâns. Niciodată Charny nu fusese mai frumos ca acum. 

Ea închise o clipă ochii, dădu puţin capul pe spate, ca 
pentru a-şi ajuta plămânii să respire, şi îşi duse mâna la 
inimă, pe care o simţea gata să se frângă. 

Când redeschise ochii - după numai o secundă - îl găsi pe 
Charny în acelaşi loc. 

Gestul şi privirea contesei îl întrebară atât de vizibil de ce 
nu intrase încă, încât el răspunse foarte firesc acestui gest 
şi acestei priviri: 

— Doamnă, aşteptam. 

Făcu un pas înainte. 

— Trebuie să spun vizitiului domnului să plece? Întrebă 
portarul, rugat de servitorul contelui să pună această 
întrebare. 

Contele căută în toată această statuie vie din faţa sa un 
semn care să-i arate ce trebuie să răspundă. Apoi, cum 
tremurul femeii putea însemna tot atât de bine teama că 
Charny nu va pleca cât şi dorinţa ca el să rămână, 
răspunse: 

— Spune-i vizitiului să aştepte. 


Uşa se închise şi, poate pentru prima dată de la căsătoria 
lor, contele şi contesa rămaseră singuri. 

Contele fu primul care rupse tăcerea. 

— Scuzele mele, doamnă, spuse el, prezenţa mea 
neaşteptată aici este poate lipsită de tact? Sunt în picioare, 
trăsura e la scară şi pot să plec aşa cum am venit. 

— Nu, domnule, spuse cu vioiciune Andree, dimpotrivă. Vă 
ştiam bine, sănătos, dar vă mărturisesc că sunt bucuroasă 
să vă revăd după evenimentele care au avut loc. 

— Aţi avut aşadar bunătatea să vă informaţi de soarta 
mea, doamnă? Întrebă contele. 

— Fără îndoială. Ieri şi azi dimineaţă. Mi s-a răspuns că 
sunteţi la Versailles. lar astă-seară mi s-a comunicat că 
sunteţi la regină. 

Aceste cuvinte fuseseră rostite simplu, sau conţineau un 
oarecare reproş? Era evident că însuşi contele, neştiind ce 
să creadă, căzu pe gânduri o clipă. Dar, aproape îndată, 
lăsând probabil pe seama conversaţiei grija de a ridica vălul 
ce-i întunecase pentru un moment judecata, contele 
răspunse: 

— Doamnă, o grijă tristă şi pioasă m-a reţinut ieri şi azi la 
Versailles. O datorie pe care o socot sacră în situaţia în care 
se găseşte regina m-a condus, îndată după sosirea la Paris, 
la Majestatea Sa. 

Andree la rândul ei încerca vizibil să sesizeze, cu tot 
realismul, intenţia ultimelor cuvinte ale contelui. Apoi, 
socotind că trebuia să răspundă mai ales primelor cuvinte, 
spuse: 

— Da, domnule. Vai! Am aflat de pierderea grea. 

Şovăi o clipă: 

— Pe care aţi suferit-o. 

Andree era pe punctul să spună: „pe care noi am suferit- 
o”. Nu îndrăzni însă şi continuă: 

— Aţi avut nenorocul să-l pierdeţi pe fratele 
dumneavoastră, baronul Georges de Charny. 


S-ar spune că Charny aştepta să audă cele două cuvinte 
pe care le-am subliniat, căci tresări de fiece dată în 
momentul în care ele fură pronunţate. 

— Da, doamnă! Pierderea acestui tânăr este, aşa cum 
spuneţi, o lovitură îngrozitoare pentru mine. O pierdere pe 
care, din fericire, nu o puteţi aprecia, căci l-aţi cunoscut 
prea puţin pe sărmanul Georges. 

În cuvintele din fericire se simţea un cald şi melancolic 
reproş. Andree îl înţelese, dar nici un semn exterior nu lăsă 
să se vadă că le-ar fi dat vreo atenţie. 

— În rest, un singur lucru mă mângâie de această 
pierdere, reluă Charny, acela că sărmanul Georges a murit 
cum va muri Isidore, cum voi muri probabil şi eu - făcându- 
şi datoria. 

Aceste cuvinte: cum voi muri probabil şi eu o afectară 
profund pe Andree. 

— Vai! Domnule, întrebă ea, consideraţi oare situaţia atât 
de disperată încât mai sunt necesare, pentru a îmblânzi 
mânia cerului, noi sacrificii de sânge? 

— Cred, doamnă, că dacă n-a bătut încă ceasul regilor, el 
va suna curând. Cred că există un geniu rău care împinge 
monarhia în prăpastie. Cred, în sfârşit, că dacă se 
prăbuşeşte, va fi însoţită în căderea ei de toţi cei care s-au 
bucurat şi au participat la strălucirea ei. 

— E-adevărat, spuse Andree. lar când va veni ziua, 
credeţi-mă că mă va găsi, ca şi pe dumneavoastră, pregătită 
pentru orice sacrificiu. 

— Oh, doamnă, spuse Charny, aţi dat nespus de multe 
dovezi de devotament în trecut, încât nimeni, şi mai puţin 
eu însumi, nu se poate îndoi de acest devotament în viitor, şi 
poate am cu atât mai puţin dreptul să mă îndoiesc eu de al 
domniei-voastre, întrucât devotamentul meu, pentru prima 
dată, poate, a pregetat în faţa unui ordin al reginei. 

— Nu înţeleg, domnule, zise Andree. 

— Sosind de la Versailles, doamnă, mi s-a transmit ordinul 
de a mă prezenta de îndată la majestatea sa. 


— Ah! Exclamă Andree zâmbind trist. 

Apoi, după un moment de tăcere, adăugă: 

— E foarte simplu, regina vede viitorul, ca şi 
dumneavoastră, sumbru şi misterios, şi doreşte să-i aibă în 
jurul ei pe oamenii pe care ştie că se poate bizui. 

— Vă înşelaţi, doamnă, răspunse Charny. Nu pentru a fi 
aproape de ea am fost chemat de regină, ci pentru a mă 
îndepărta. 

— Să vă îndepărtați de ea! Spuse cu însufleţire Andree 
făcând un pas spre conte. 

Apoi, după un moment, dându-şi seama că, de la începutul 
conversaţiei, acesta rămăsese în picioare lângă uşă, spuse, 
arătându-i un fotoliu: 

— Iertare, domnule conte, vă ţin în picioare! 

Şi, spunând aceste cuvinte, nemaiputând sta în picioare 
atâta vreme, se lăsă să cadă pe canapeaua pe care cu o 
clipă în urmă şezuse lângă Sebastien. 

— Să vă îndepărteze! Repetă ea cu o emoție nu lipsită de 
bucurie la gândul că Charny şi regina urmează să se 
despartă. Dar în ce scop? 

— În scopul de a îndeplini o misiune la Torino, pe lângă 
domnul conte d'Artois şi domnul duce de Bourbon, care au 
părăsit Franţa. 

— Şi aţi acceptat? 

Charny o privi ţintă pe Andree. 

— Nu, doamnă. 

Andree păli atât de tare, încât Charny făcu un pas spre ea, 
ca pentru a o sprijini. Dar, la această mişcare a contelui, îşi 
adună puterile şi-şi reveni. 

— Nu? Bolborosi ea. Aţi spus nu la un ordin al reginei. 
Dumneavoastră, domnule? 

Şi ultimele două cuvinte fură pronunţate cu un accent de 
îndoială şi de stupoare imposibil de redat. 

— Am răspuns, doamnă, că socot prezenţa mea, mai ales 
în acest moment, mai necesară la Paris decât la Torino; că 
oricine ar putea îndeplini misiunea cu care am fost onorat, 


şi că tocmai sosise aici din provincie un al doilea frate al 
meu, spre a se pune la dispoziţia Majestății Sale şi care e 
gata să plece în locul meu. 

— Şi fără îndoială, domnule, regina a fost bucuroasă să 
accepte înlocuirea! Exclamă Andree cu o expresie de 
amărăciune pe care nu şi-o putea ascunde şi care nu-i 
scăpă lui Charny. 

— Nu, doamnă, dimpotrivă, întrucât refuzul meu păru s-o 
rănească profund. Aş fi fost, aşadar, nevoit să plec dacă, din 
fericire, regele n-ar fi intrat în acel moment şi nu l-aş fi 
rugat să decidă. 

— Şi regele v-a dat câştig de cauză, domnule? Reluă 
Andree cu un surâs ironic. Şi regele a fost, ca şi 
dumneavoastră, de părere că trebuie să rămâneţi la 
Tuileries. Ah! Cât de bun este Majestatea Sa! 

Charny nu se clinti. 

— Regele a spus, continuă, că într-adevăr fratele meu 
Isidore este omul potrivit pentru această misiune, cu atât 
mai mult cu cât, venind pentru prima dată la Curte şi 
aproape pentru prima oară la Paris, absenţa sa nu va fi 
remarcată. Şi, a adăugat, ar fi o cruzime din partea reginei 
să pretindă ca eu să mă îndepărtez de dumneavoastră într- 
un asemenea moment. 

— De mine? Exclamă Andree. Regele a spus, de mine? 

— Vă repet propriile sale cuvinte, doamnă. Apoi, căutând 
din priviri în jurul reginei, mi se adresă astfel: „Dar, într- 
adevăr, unde este contesa de Charny? N-am mai văzut-o de 
aseară.” Cum întrebarea îmi fusese adresată mai ales mie, a 
trebuit să-i răspund eu: „Sire, am atât de rar plăcerea de a 
o vedea pe doamna de Charny, încât mi-ar fi cu neputinţă să 
vă spun în acest moment unde se află. Dar dacă Majestatea 
Voastră doreşte să fie informată despre acest lucru, cred că 
ar fi bine să i se adreseze reginei. Regina ştie şi vă va 
răspunde.” Şi-am stăruit, deoarece văzând cum 
sprâncenele reginei se încruntă, m-am socotit îndreptăţit să 


cred că ceva despre care nu ştiu nimic s-a petrecut între 
dumneavoastră şi ea. 

Andre părea atât de interesată să asculte, încât nici nu se 
gândi măcar să răspundă. 

Atunci Charny continuă. 

— Sire, răspunse regina, doamna contesă de Charny a 
părăsit palatul Tuileries cam de o oră. 

— Cum, spuse regele, a părăsit palatul? 

— Da, Sire. 

— Desigur, pentru a reveni neîntârziat. 

— Nu cred. 

— Nu credeţi, doamnă? Reluă regele. Dar ce motiv a avut 
doamna de Charny, prietena dumneavoastră cea mai bună, 
doamnă?” Regina făcu o mişcare. „Da, spun, cea mai bună 
prietenă a dumneavoastră, repetă el, să părăsească palatul 
Tuileries într-un asemenea moment? 

— Cred, spuse regina, că nu este mulţumitor instalată aici. 

— Nemuţumitor instalată, fără îndoială, dacă am fi avut 
intenţia s-o lăsăm să locuiască în camera alăturată de a 
noastră; dar i-am fi găsit o locuinţă, ce Dumnezeu! O 
locuinţă pentru ea şi pentru conte. Nu-i aşa, conte, sper că 
n-aţi fi fost chiar atât de pretenţios? 

— Sire, am răspuns, regele ştie că voi fi întotdeauna 
satisfăcut de postul ce mi-l va încredința, cu condiţia ca 
acest post să-mi dea prilejul să-l servesc. 

— Ei bine! Eram sigur de asta, confirmă regele. Astfel 
deci, doamna de Charny s-a retras. Unde oare, doamnă? 
Ştiţi? 

— Nu, Sire, nu ştiu. 

— Cum? Prietena voastră vă părăseşte şi nu o întrebaţi 
unde se duce? 

— Când prietenii mei mă părăsesc, le las libertatea să se 
ducă unde vor şi nu săvârşesc indiscreţia de a-i întreba 
unde se duc. 

— Bine! Îmi spuse regele, mofturi de femeie. Domnule de 
Charny, am câteva cuvinte de spus reginei. Duceţi-vă să mă 


aşteptaţi la mine şi prezentaţi-mi-l pe fratele 
dumneavoastră. Va pleca la Torino chiar în această seară. 
Sunt de părerea dumneavoastră, domnule de Charny. Am 
nevoie de dumneavoastră şi vă voi reţine aici!” Am trimis 
să-l caute pe fratele meu, care tocmai sosise şi despre care 
mi se spusese că mă aştepta în salonul verde. 

La cuvintele în salonul verde Andree, care aproape uitase 
de Sebastien, atât de mult părea interesată de relatarea 
soţului ei, se întoarse cu gândul la tot ce se petrecuse între 
ea şi fiul ei şi aruncă o privire neliniştită spre uşa 
dormitorului, unde-l închisese. 

— Dar, scuzaţi-mă, doamnă, spuse Charny, mă tem că vă 
rețin cu lucruri care vă interesează prea puţin şi vă 
întrebaţi, fără îndoială, cum de mă aflu aici şi de ce am 
venit. 

— Nu, domnule, spuse Andree, dimpotrivă, ceea ce mi-aţi 
făcut onoarea să-mi povestiţi este extrem de interesant 
pentru mine. lar în ce priveşte prezenţa dumneavoastră în 
casa mea, ştiţi bine că în urma temerilor încercate pentru 
dumneavoastră, această prezenţă, care dovedeşte că 
personal nu vi s-a întâmplat nimic neplăcut, această 
prezenţă nu-mi poate fi decât agreabilă. Continuaţi, aşadar, 
vă rog! Regele tocmai vă spusese să vă duceţi şi să-l 
aşteptaţi la el, şi dumneavoastră aţi trimis să vă fie înştiinţat 
fratele. 

— Ne-am dus împreună la rege, doamnă. El sosi după zece 
minute şi, întrucât misiunea pentru prinți era urgentă, 
despre ea începu să vobească regele. Avea drept scop să le 
pună la curent pe alteţele lor asupra evenimentelor care se 
petrecuseră recent. După un sfert de oră de la înapoierea 
regelui, fratele meu plecă spre Torino. Râămaserăm singuri. 
Regele se preumblă o clipă gânditor, apoi, deodată, 
oprindu-se în faţa mea, îmi spuse: „Domnule conte, ştiţi ce 
s-a petrecut între regină şi contesă? 

— Nu, sire, răspunsei. 


— Trebuie, totuşi, să se fi petrecut ceva, adăugă el, căci 
am găsit-o pe regină într-o dispoziţie groaznică şi în acelaşi 
timp mi s-a părut nedreaptă în ce o priveşte pe contesă, 
ceea ce nu-i stă în obicei faţă de prietenii săi, pe care-i 
apără chiar şi atunci când au greşit. 

— Nu pot decât să repet Majestății Voastre ceea ce i-am 
spus mai înainte. Nu ştiu nimic despre cele petrecute între 
contesă şi regină, nu ştiu nici dacă s-a petrecut ceva. În 
orice caz, Sire, îndrăznesc să afirm dinainte că, dacă au fost 
nedreptăţiri de o parte sau de alta, presupunând că o 
regină ar putea fi nedreaptă, convingerea mea rămâne că 
în nici un caz neajunsurile nu vin din partea contesei.” 

— Vă mulţumesc, domnule, spuse Andree, că aveţi o 
părere atât de bună despre mine. 

Charny se înclină. 

— În orice caz, continuă regele, dacă regina nu ştie unde 
se află contesa, dumneavoastră trebuie s-o ştiţi neapărat.” 
Nu ştiam mai mult decât regina, cu toate acestea spusei: 
„Sire, ştiu că doamna contesă are o locuinţă provizorie în 
strada Coqg-Heron. Poate acolo s-a retras. 

— Sigur, fără îndoială că-i acolo, spuse regele. Duceţi-vă, 
conte, vă dau liber până mâine, cu condiţia ca mâine să ne-o 
readuceţi pe contesă.” 

Rostind aceste cuvinte, privirea lui Charny stărui atât de 
mult asupra contesei, încât aceasta, stânjenită şi simțind că 
nu poate ocoli această privire, închise ochii. 

— Îi veţi spune, continuă Charny - vorbind mai departe în 
numele regelui - că vom găsi aici o locuinţă, chiar dacă va 
trebui să i-o caut eu însumi, fireşte mai puţin mare decât 
cea de la Versailles, dar cu siguranţă suficientă pentru un 
soţ şi o soţie. Duceţi-vă, domnule de Charny, duceţi-vă. 
Trebuie să fie îngrijorată de soarta dumneavoastră, iar 
dumneavoastră îngrijorat de soarta ei. Duceţi-vă!” Apoi, 
rechemându-mă după ce făcusem câţiva paşi spre uşă, 
spuse întinzându-mi mâna pe care o sărutai: „Apropo, 
domnule de Charny, văzându-vă îmbrăcat în doliu ar fi 


trebuit să încep cu asta. Aţi avut nenorocirea să vă pierdeţi 
fratele. Chiar şi unui rege îi este cu neputinţă să consoleze 
pe cineva de asemenea nenorociri. Dar, ca rege, pot spune: 
fratele dumneavoastră era căsătorit? Avea soţie, copii? 
Femeia şi copiii lui pot fi oare adoptați de mine? În acest 
caz, domnule, dacă există, aduceţi-mi-i să-mi fie prezentaţi. 
Regina se va ocupa de mamă, iar eu de copii. 

Şi pentru că, rostind aceste cuvinte, în ochii lui Charny 
apărură lacrimi, Andree întrebă: 

— Fără îndoială, regele n-a făcut decât să repete ce vă 
spusese regina? 

— Regina, doamnă, răspunse Charny cu glas tremurat, nici 
nu mi-a făcut onoarea să-mi adreseze un singur cuvânt în 
legătură cu acest subiect, iată de ce amintirea celor spuse 
de rege m-a mişcat atât de mult. 

— Ah! Domnule, strigă Andree ridicându-se brusc, cu 
mâinile întinse spre Charny. 

Charny le strânse cu putere între ale sale şi le sărută. 
Andree scoase un țipăt, ca şi cum aceste buze ar fi fost de 
foc, şi recăzu pe canapea. Dar mâinile ei crispate se 
prinseră de cele ale lui Charny, astfel încât, recăzând pe 
canapea, îl trase după ea şi pe conte, care, fără ca ea să fi 
vrut, fără ca el însuşi să fi vrut, se pomeni stând lângă ea. 

În acest moment, crezând că aude un zgomot în camera 
de alături, Andree se îndepărtă atât de iute de Charny încât 
acesta, neştiind cărui sentiment să-i atribuie nici ţipătul 
scos de contesă, nici mişcarea bruscă pe care o făcuse, se 
ridică pe dată şi rămase în picioare în faţa ei. 

Capitolul 11 

DORMITORUL. 

Charny se sprijini de speteaza canapelei, scoțând un 
suspin. Andree lăsă să-i cadă capul pe mână. Suspinul lui 
Charny o făcu să şi-l reţină pe al său în străfundul pieptului. 

Ceea ce se petrecea în acel moment în sufletul tinerei 
femei este pur şi simplu imposibil de descris. 


Căsătorită de patru ani cu un bărbat pe care-l adora, fără 
ca acest bărbat, ocupat fără încetare de o altă femeie, să fi 
bănuit vreodată imensul sacrificiu pe care ea îl făcuse 
căsătorindu-se cu el, ea văzuse totul, îndurase totul, 
închisese totul în sine, cu abnegaţia dublei sale datorii, de 
soţie şi de supusă; în sfârşit, de câtva timp i se păruse, după 
unele priviri mai duioase ale soţului, după câteva cuvinte 
mai dure ale reginei, că devotamentul ei nu fusese cu totul 
zadarnic. În timpul ultimelor zile, zile îngrozitoare, pline de 
temeri neîncetate pentru toată lumea, Andree era poate 
singura, în mijlocul tuturor curtenilor şi printre servitorii 
îngroziţi, care fusese cutremurată şi de bucurie şi de calde 
înfiorări; aceasta se întâmplase în momentele excepţionale 
când printr-un gest, o privire, sau un cuvânt Charny părea 
să se ocupe de ea, căutând-o cu îngrijorare şi întâlnind-o cu 
bucurie, când vreo fugară strângere de mână, comunicând 
un sentiment neobservat de această lume care-i înconjura, 
îi făcea să trăiască numai ei doi un gând comun; erau, în 
sfârşit, senzaţii delicioase, neîncercate de acest trup de 
gheaţă şi de acest suflet de diamant, care nu cunoscuse 
niciodată din dragoste decât partea ei dureroasă, adică 
singurătatea. 

Şi iată că, deodată, în clipa în care sărmana făptură izolată 
îşi regăsise copilul şi redevenea mamă, se ridica la orizontul 
ei trist şi întunecat până atunci ceva asemănător zorilor 
dragostei. Numai că - stranie coincidenţă şi care dovedea 
că fericirea nu era făcută pentru ea - aceste două 
evenimente se împleteau în asemenea chip încât unul îl 
distrugea pe celălalt şi, inevitabil, înapoierea soţului 
îndepărta dragostea copilului, la fel cum prezenţa copilului 
ucidea dragostea născândă a soţului. 

lată ce nu putea ghici Charny din strigătul scăpat de 
Andree, din această mână care îl respinsese şi din tăcerea 
plină de tristeţe ce a urmat strigătului atât de asemănător 
unui strigăt de durere şi care era totuşi un strigăt de 


dragoste, şi gestului ce putea să pară inspirat de repulsie şi 
care, de fapt, se datora numai fricii. 

Charny o privi un moment pe Andree cu o expresie asupra 
căreia tânăra femeie nu s-ar fi înşelat dacă şi-ar fi ridicat 
ochii spre soţul ei. Charny scoase un suspin şi, reluând 
conversaţia de acolo de unde o lăsase, întrebă: 

— Ce trebuie să raportez regelui, doamnă? 

Andree tresări la timbrul acestui glas, apoi, ridicând 
asupra contelui privirea sa limpede şi deschisă, zise: 

— Domnule, am suferit atât de mult de când locuiesc la 
Curte, încât am acceptat cu recunoştinţă concediul pe care 
regina a avut bunătatea să mi-l acorde. Nu sunt născută să 
trăiesc în lumea mare şi am găsit totdeauna în singurătate 
dacă nu bucuria, cel puţin liniştea. Cele mai frumoase zile 
din viaţa mea sunt acelea pe care le-am petrecut, ca fată 
tânără, în castelul Taverney şi, mai târziu, cele trăite în 
mânăstirea Saint-Denis, în apropierea acelei nobile fiice a 
Franţei care se numea doamna Louise. Dar, cu îngăduinţa 
dumneavoastră, domnule, voi locui în acest pavilion plin de 
amintiri pentru mine care, cu toată tristeţea lor, nu sunt 
lipsite de o anumită frumuseţe. 

La această permisiune cerută de Andree, Charny se înclină 
ca un bărbat gata nu numai să împlinească o rugăminte, 
dar să şi asculte un ordin. 

— Aşadar, doamnă, spuse el, hotărârea este luată? 

— Da, domnule! Răspunse blând, dar ferm, Andree. 

Charny se înclină din nou. 

— Şi-acum, doamnă, spuse el, nu-mi rămâne decât să vă 
cer un singur lucru: mi se va îngădui să vin şi să vă vizitez 
aici? 

Andree ţintui asupra lui Charny ochii ei limpezi, de obicei 
calmi şi reci, dar de astă dată, dimpotrivă, plini de uimire şi 
duioşie. 

— Fără îndoială, domnule, spuse ea, şi întrucât nu mă voi 
vedea cu nimeni, atunci când obligaţiile pe care le aveţi la 
Tuileries vă vor permite să pierdeţi câteva clipe, vă voi fi 


totdeauna recunoscătoare dacă mi le consacraţi, oricât de 
scurte ar fi. 

Charny nu văzuse niciodată atâta farmec în privirea soţiei 
sale, nu remarcase niciodată acest accent de tandreţe în 
glasul ei. Ceva trecu prin vinele sale, asemenea fiorului 
catifelat ce ţi-l dă o primă mângâiere. 

Îşi fixă privirea asupra locului ce-l ocupase alături de 
Andree şi care rămăsese gol după ce el se ridicase. Charny 
ar fi dat un an din viaţa lui să se aşeze acolo fără ca Andree 
să-l respingă, aşa cum o făcuse adineauri. Dar, sfios ca un 
copil, nu îndrăzni să-şi permită această cutezanţă fără a fi 
încurajat. 

Andree ar fi dat nu un an, ci zece, pentru a-l simţi acolo, 
lângă ea, pe acela care atâta timp fusese îndepărtat de ea. 
Din nenorocire, niciunul dintre ei nu-l prea cunoştea pe 
celălalt, fiecare stătea nemişcat, într-o aşteptare aproape 

dureroasă. 

Din nou Charny rupse primul tăcerea, a cărei interpretare 
reală ar fi putut-o găsi numai cineva în stare să citească în 
suflete. 

— Spuneţi că aţi suferit mult de când locuiţi la Curte, 
doamnă? Întrebă el. N-a avut regele pentru dumneavoastră 
un respect care mergea până la venerație, iar regina o 
tandreţe care mergea până la idolatrie? 

— Oh! Desigur, domnule, spuse Andree, regele s-a purtat 
fără cusur cu mine. 

— Îmi permiteţi să vă atrag atenţia, doamnă, că nu 
răspundeţi decât la o parte din întrebarea mea. Regina s-a 
comportat mai puţin bine decât regele? 

Mazxilarele i se strânseră ca şi cum firea-i revoltată refuza 
să dea un răspuns. În cele din urmă Andree zise, cu mare 
efort: 

— N-am nimic de reproşat reginei. 

— Vă spun asta, insistă Charny, deoarece de câtva timp. 
Poate mă înşel. Dar mi se pare că prietenia ce v-o purta a 
avut într-un fel de suferit. 


— E posibil, domnule, spuse Andree, şi iată de ce, după 
cum am avut onoarea să vă spun, doresc să părăsesc 
Curtea. 

— Dar, în fine, doamnă, veţi fi foarte singură, foarte 
izolată! 

— N-am fost oare totdeauna, domnule, răspunse Andree, 
când eram copil. Apoi ca domnişoară. Şi ca.? 

Andree se opri văzând că nu putea merge prea departe. 

— Isprăviţi fraza, doamnă, spuse Charny. 

— Ah! M-aţi ghicit. Domnule. Urma să spun: şi ca soţie. 

— Voi avea fericirea să binevoiţi a-mi face vreun reproş? 

— Un reproş, domnule? Reluă cu vioiciune Andree, şi ce 
drept aş avea, Dumnezeule, să vă fac un reproş? Credeţi că 
am uitat împrejurările în care am fost uniţi? Contrar 
acelora care-şi jură dragoste şi protecţie reciprocă la 
picioarele altarului, noi ne-am jurat indiferenţă eternă, 
separație totală. N-am avea deci de ce să ne facem 
reproşuri, decât dacă unul din noi şi-ar fi uitat jurământul. 

— Văd că hotărârea dumneavoastră este luată, doamnă, 
spuse el. Dar, cel puţin, îmi veţi permite să mă preocupe 
felul în care veţi trăi aici? Nu vă va fi oare prea greu? 

Andree surâse trist. 

— Casa tatălui meu era atât de sărăcăcioasă că, pe lângă 
ea acest pavilion, oricât de modest vi s-ar părea, e mobilat 
cu un lux cu care nu eram obişnuită. 

— Totuşi. Fermecătoarea casă de la Trianon. Palatul de la 
Versailles. 

— Ah! Ştiam bine, domnule, că nu mă aflam decât în 
trecere în ele. 

— Aveţi aici cel puţin tot ce vă e necesar? 

— Voi găsi tot ce-am avut altădată. 

— la să vedem! Spuse Charny, care voia să-şi facă o idee 
despre apartamentul ce urma să fie locuit de Andree, şi 
începu să privească în jur. 

— Ce doriţi să vedeţi, domnule? Întrebă Andree ridicându- 
se brusc şi aruncând o privire rapidă şi îngrijorată spre 


dormitor. 

— Dar acest pavilion nu e o locuinţă, doamnă. Am 
traversat anticamera; iată-mă în salon; această uşă - şi 
deschise una laterală - ah! Da, această uşă dă în sufragerie, 
şi aceasta. 

Andree se repezi între contele de Charny şi uşa spre care 
se îndrepta acesta şi după care îl vedea în gând pe 
Sebastien. 

— Domnule! Strigă ea, vă rog, nici un pas mai mult! 

Şi braţele sale deschise îi opreau trecerea. 

— Da, înţeleg, spuse Charny cu un suspin, e dormitorul 
dumneavoastră. 

— Da, domnule, îngăimă Andree cu glas înăbuşit. 

Charny o privi pe contesă, care era palidă şi tremura; 
niciodată spaima nu se manifestase printr-o expresie mai 
pregnantă decât aceea care tocmai i se întipărise pe obraz. 

— Ah! Doamnă, murmură contele cu glasul greu de 
lacrimi, ştiam bine că nu mă iubiţi, dar nu bănuiam că mă 
urâţi într-atâta! 

Şi, incapabil să mai stea mult lângă Andree fără să 
izbucnească, se clătină o clipă ca un om beat; apoi, 
adunându-şi toate forţele, părăsi în goană apartamentul, cu 
un strigăt de durere care răsună până în adâncul inimii 
contesei. 

Tânăra femeie îl urmări din priviri până ce dispăru. 
Rămase ascultând cu încordare, atâta timp cât putea 
urmări cu urechea zgomotul trăsurii care se îndepărta din 
ce în ce mai mult. Apoi, cum simţea că inima era gata-gata 
să i se frângă şi înţelegea că nu avea destulă dragoste 
maternă pentru a combate cealaltă dragoste, se repezi spre 
dormitor strigând: 

— Sebastien! Sebastien! 

Dar nimeni nu-i răspunse, şi ea implora zadarnic un ecou 
consolator la acest strigăt de durere. 

Privi cu nelinişte în jurul ei la licărirea lămpii mici care 
lumina camera şi-şi dădu seama că dormitorul este gol. 


Cu toate acestea nu-i venea să-şi creadă ochilor. Strigă 
pentru a doua oară: 

— Sebastien! Sebastien! 

Aceeaşi tăcere. De-abia atunci observă că fereastra este 
deschisă şi că aerul de-afară, intrând în cameră, face să 
tremure flacăra lămpii. 

Era aceeaşi fereastră care fusese deschisă şi atunci când, 
cu cincisprezece ani în urmă, copilul dispăruse pentru 
prima dată. 

— Vai! Aşa-i! Exclamă ea, nu mi-a spus oare că nu sunt 
mama lui? 

Atunci, înțelegând că pierdea deodată copil şi soţ în 
momentul în care era gata să regăsească totul, Andree se 
aruncă pe pat cu braţele întinse, cu mâinile crispate: era la 
capătul puterilor, la capătul resemnării, la capătul tuturor 
rugăciunilor. Nu-i mai rămăseseră decât gemetele, 
lacrimile, hohotele şi o nesfârşită suferinţă. 

Petrecu aproape o oră într-o totală prăbuşire, în acea 
uitare a lumii întregi, în acea dorinţă de anihilare a 
universului, proprie celor ce sunt nefericiţi, în speranţa că, 
dispărând în neant, pământul îi va târi acolo şi pe ei. 

Deodată i se păru că ceva mult mai îngrozitor decât 
durerea îşi făcea loc între această durere şi lacrimile sale. O 
senzaţie pe care o mai încercase de numai trei sau patru ori 
şi care precedase totdeauna crizele de cea mai înaltă 
intensitate ale existenţei sale cuprinse cu încetul tot ce mai 
rămăsese viu în ea. Se ridică încetişor, cu o mişcare 
aproape independentă de voinţa sa. Glasu-i înfiorat i se 
stinse în gâtlej. Trupul întreg, ascultând parcă de o 
chemare neştiută, se roti în jurul lui însuşi. Prin ceața 
umedă a lacrimilor, ochii săi crezură a zări că nu mai era 
singură. Uscându-i-se de lacrimi, privirea reuşi să se fixeze 
şi să devină clară: un bărbat, care părea să fi sărit peste 
pervazul ferestrei pentru a intra în cameră, se găsea în 
picioare în faţa ei. Voi să cheme, să strige, să întindă mâna 
după cordonul soneriei, dar îi fu cu neputinţă. Simţea iarăşi 


acea amorţeală de neînvins care-i semnala odinioară 
prezenţa lui Balsamo. Îl recunoscu, în sfârşit, în omul aflat 
în faţa ei şi care o fascina prin gest şi privire, pe Gilbert. 

Cum de se afla aici acest tată detestat, în locul fiului mult 
iubit pe care-l căuta? 

Este ceea ce vom încerca să-i explicăm cititorului. 

Capitolul 12 

UN DRUM CUNOSCUT. 

Chiar doctorul Gilbert era acela care se afla la rege în 
momentul în care, la ordinul lui Isidore şi la cererea lui 
Sebastien, aprodul se dusese să se informeze. 

După vreo jumătate de oră Gilbert ieşi. Regele capăta din 
ce în ce mai multă încredere în el; sufletul drept al regelui 
aprecia ceea ce era loial în inima lui Gilbert. 

La ieşire, aprodul îl anunţă că e aşteptat în anticamera 
reginei. Tocmai trecea prin coridorul care ducea acolo, 
când o uşă se deschise şi se închise apoi la câţiva paşi de el, 
lăsând să iasă un tânăr care, necunoscând fără îndoială 
locurile, şovăia între a o lua la stânga sau la dreapta. 

Tânărul îl văzu pe Gilbert venind spre el şi se opri să-l 
întrebe. Gilbert se opri şi el deodată: flacăra unei lămpi 
lumina direct faţa tânărului. 

— Domnul Isidore de Charny. Exclamă Gilbert. 

— Doctorul Gilbert! Răspunse Isidore. 

— Dumneavoastră mi-aţi făcut onoarea să mă chemaţi? 

— Chiar aşa. Da, doctore, eu. Şi încă cineva. 

— Cine e? 

— Cineva pe care îl veţi revedea cu plăcere. 

— Ar fi indiscret să vă întreb cine e? 

— Nu! Ar fi însă o cruzime din partea mea să vă rețin mai 
multă vreme. Veniţi. Sau mai degrabă, conduceţi-mă în acea 
parte a anticamerelor reginei care se numeşte salonul 
verde. 

— Pe legea mea, spuse Gilbert zâmbind, nu sunt mult mai 
cunoscător ca dumneavoastră în topografia palatelor, mai 
ales la Tuileries. Voi încerca totuşi să vă servesc drept ghid. 


Gilbert trecu primul şi, după câteva dibuieli, împinse o uşă. 
Aceasta dădea în salonul verde. 

Dar salonul verde era gol. Isidore căută din priviri în jurul 
său şi chemă un uşier. Zăpăceala era însă atât de mare la 
palat încât, împotriva tuturor regulilor de etichetă, nu se 
găsea nici un uşier în anticameră. 

— Să aşteptăm un moment, spuse Gilbert, omul nu poate fi 
departe, şi aşteptând, dacă nimic nu se opune acestei 
confidenţe, spuneţi-mi, domnule, cine mă aşteaptă? 

Isidore privi cu îngrijorare în jurul său. 

— Nu ghiciţi? Spuse el. 

— Nu. 

— Cineva pe care l-am întâlnit pe şosea, venind pe jos spre 
Paris, temător de ce ar fi putut să vi se întâmple. Cineva pe 
care l-am luat pe crupa calului şi pe care l-am adus aici. 

— Sper că nu-mi vorbiţi de Pitou? 

— Nu, doctore. Vorbesc de fiul dumneavoastră, de 
Sebastien. 

— De Sebastien! Exclamă Gilbert. Ei bine, dar unde e? 

Şi ochiul său parcurse repede toate unghiurile marelui 
salon. 

— Era aici; îmi făgăduise că mă va aştepta. Fără îndoială, 
aprodul căruia i l-am lăsat în grijă, nevoind să-l lase singur, 
l-a luat cu el. 

În momentul acela, aprodul intră. Era singur. 

— Ce s-a întâmplat cu tânărul pe care l-am lăsat aici? 
Întrebă Isidore. 

— Care tânăr? 

Gilbert avea o mare stăpânire de sine. Simţea cum îl 
cuprinde tulburarea, dar se reţinu. 

Se apropie la rândul său. 

— Ah! Dumnezeule! Nu se putu opri să murmure baronul 
de Charny, pradă unui început de îngrijorare. 

— Ia să vedem, domnule, spuse Gilbert cu glasul ferm, 
aminteşte-ţi bine. Acest copil e fiul meu. Nu cunoaşte deloc 


Parisul şi dacă, din nenorocire, a ieşit din palat, cum nu 
cunoaşte Parisul, riscă să se rătăcească. 

— Un copil? Spuse un al doilea aprod care intra. 

— Un copil, da, aproape un tânăr. 

— De vreo cincisprezece ani? 

— Exact! 

— L-am zărit pe coridoare urmând o doamnă care ieşea de 
la Majestatea Sa. 

— Ştii cine era această doamnă? 

— Nu. Purta gluga coborâtă pe ochi. 

— Dar, în sfârşit, ce făcea? 

— Părea că fuge, iar copilul o urmărea strigând: 
„Doamnă!” 

— Să coborâm, spuse Gilbert, portarul ne va spune dacă a 
ieşit. 

Isidore şi Gilbert o luară pe acelaşi coridor pe care cu o 
oră în urmă trecuse Andree urmărită de Sebastien. 
Ajunseră la poarta curţii prinților. Îl întrebară pe portar. 

— Da, într-adevăr, răspunse acesta. Am văzut o femeie 
care mergea atât de repede, încât părea că fuge; un copil 
venea după ea. Ea s-a urcat în trăsură; copilul s-a repezit şi 
a ajuns-o. 

— Bine, bine, şi-apoi? Întrebă Gilbert. 

— Ei bine, doamna a tras copilul în trăsură, l-a sărutat 
fierbinte, şi-a dat adresa, a închis portiera şi trăsura a 
plecat. 

— Ai reţinut cumva adresa? Întrebă cu teamă Gilbert. 

— Da, perfect: strada Cog-Heron, numărul 9, prima poartă 
dinspre strada Plâtricre. 

Gilbert tresări. 

— Ei! Spuse Isidore, dar această adresă este cea a 
cumnatei mele, contesa de Charny. 

— Fatalitate! Murmură Gilbert. 

În vremea aceea oamenii erau prea filosofi pentru a 
spune: „Providenţă!” 

Apoi adăugă ca pentru sine: 


— A recunoscut-o probabil. 

— Ei bine, spuse Isidore, să mergem la contesa de Charny. 

Gilbert înţelese în ce situaţie ar pune-o pe Andree dacă s- 
ar prezenta la ea cu fratele soţului său. 

— Domnule, spuse el, din moment ce fiul meu este la 
doamna contesă de Charny, se află în siguranţă şi, întrucât 
am onoarea s-o cunosc, cred că în loc să mă însoţiţi, ar fi 
mult mai indicat să porniţi la drum, căci, după cele auzite la 
rege, presupun că dumneavoastră sunteţi acela care plecaţi 
la 'Torino. 

— Da, domnule. 

— Ei bine, atunci primiţi mulţumirile mele pentru ce aţi 
făcut pentru Sebastien şi porniţi fără să mai pierdeţi o clipă. 

— Poate totuşi, doctore? 

— Domnule, din momentul în care un părinte vă spune că 
nu este îngrijorat, plecaţi. În orice loc s-ar afla acum 
Sebastien, fie la doamna contesă de Charny, fie în altă 
parte, nu vă fie teamă, fiul meu va fi regăsit. 

— Atunci, fiindcă aşa doriţi, doctore. 

— Vă rog. 

Isidore întinse mâna lui Gilhert care i-o strânse cu mai 
multă căldură decât o făcea de obicei când avea de-a face 
cu oameni din casta acestuia şi, în timp ce Isidore reintra în 
castel, el se îndrepta spre piaţa Caroussel, o luă pe strada 
Chartres, traversă în diagonală piaţa Palatului Regal, merse 
de-a lungul străzii Saint-Honore şi, pierdut o clipă în 
labirintul micilor străzi care duc spre hale, se pomeni la 
încrucişarea a două străzi: era strada Plâtricre şi strada 
Coqg-Heron. 

Şovăi o clipă între cele două străzi, se decise în cele din 
urmă şi porni pe strada Coq-Heron. Poarta mare de la 
numărul 9 îi era bine cunoscută. Prin urmare, nu teama că 
s-ar putea înşela asupra intrării îl făcu să treacă de ea. Nu, 
era evident că îi era necesar un pretext să intre în această 
casă şi, negăsind vreunul, căută un alt mijloc. 


Poarta, pe care o împinse pentru a vedea dacă datorită 
unuia din acele miracole prin care întâmplarea vine în 
ajutorul oamenilor aflaţi la ananghie nu era cumva 
deschisă, rezistase. 

Merse de-a lungul zidului, care avea zece picioare 
înălţime. 

Înălţimea o cunoştea bine, dar căuta vreo şaretă uitată de 
un căruţaş de-a lungul zidului, care să-i dea posibilitatea să 
ajungă pe creasta acestuia. Odată ajuns acolo, sprinten şi 
viguros cum era, i-ar fi fost uşor să sară înăuntru. 

Nu se afla nici o şaretă de-a lungul zidului. În consecinţă, 
nici un mijloc de a intra. 

Se apropie de poartă, întinse mâna, puse mâna pe ciocănel 
şi-l ridică. Apoi clătină din cap, lăsă ciocăânelul să cadă uşor, 
fără să scoată vreun zgomot. 

Era evident că o idee nouă, readucându-i speranţa 
aproape pierdută, îi lumină mintea. 

— În adevăr, murmură el, e posibil. 

Se întoarse îndată în strada Plâtricre. 

Aruncă în trecere o privire şi un suspin spre fântâna unde, 
cu şaisprezece ani în urmă venise de mai multe ori să 
înmoaie pâinea neagră şi tare pe care o avea datorită 
generozităţii Therezei şi ospitalităţii lui Rousseau. 

Rousseau era mort. Therese era moartă. El crescuse, 
ajunsese să fie respectat, renumit, bogat. Vai! Era oare mai 
fericit, mai puţin frământat, mai puţin neliniştit pentru 
prezent şi viitor decât în vremea în care, devorat de o 
pasiune nebună, venea să-şi înmoaie pâinea în această 
fântână? 

Îşi continuă drumul. În cele din urmă se opri fără ezitare 
în faţa unei porţi a cărei parte superioară era zăbrelită. 
Părea că-şi atinsese ţinta. 

Plimbă mâna pe poartă şi simţi, cu un sentiment nespus de 
bucurie, un mic orificiu rotund din care atârna şnurul cu 
care se deschidea poarta în timpul zilei. 


Gilbert îşi amintea că uneori, noaptea, uitau să tragă 
înăuntru acest şnur şi că, întârziind într-o seară, profită de 
această neglijenţă ca să intre în casă şi să se culce în 
mansarda pe care o ocupa la Rousseau. 

Gilbert trase şnurul. Uşa se deschise, şi el se găsi în aleea 
întunecată şi umedă la capătul căreia, ca un şarpe care se 
ţinea drept pe coadă, se înălța scara umedă şi lunecoasă. 

Gilbert închise cu grijă poarta şi, bâjbâind, găsi primele 
trepte ale scării. După ce urcă zece trepte, se opri. 

O lumină slabă trecea printr-un geamlâc murdar. Gilbert 
căută micul zăvor care închidea fereastra, îl deschise şi, pe 
acelaşi drum pe care-l parcursese cu alte două prilejuri, 
cobori în grădină. 

Cu toate că trecuseră cincisprezece ani, grădina era atât 
de vie în memoria sa încât recunoscu totul: copacii, 
răzoarele, până şi colţul plantat cu viţă de vie în care 
grădinarul îşi ţinea scara. 

Nu ştia dacă la această oră târzie din noapte uşile erau 
încuiate; nu ştia dacă domnul de Charny se găsea alături de 
soţia sa sau, în lipsa contelui, nu se afla în preajma ei vreun 
servitor sau vreo femeie de serviciu. 

Hotărât să facă orice pentru a-l găsi pe Sebastien, era însă 
nu mai puţin decis să n-o compromită pe Andree decât în 
caz absolut extrem, făcând întâi tot posibilul s-o întâlnească 
singură. 

Prima sa încercare o făcu la uşa peronului: apăsă pe 
butonul uşii, care cedă. Uşa nu era închisă; trase deci 
concluzia că Andree nu era singură. Căci numai o gravă 
preocupare poate face ca o femeie care locuieşte singură 
într-un pavilion să omită să-i încuie uşa. 

O deschise încet şi fără zgomot. Cobori scările peronului şi 
se grăbi să privească prin oblonul care, cu cincisprezece ani 
în urmă, deschis brusc de Andree, îl lovise în frunte; era în 
noaptea în care, cu cei o sută de mii de taleri primiţi de la 
Balsamo, îi propuse tinerei trufaşe să-l ia în căsătorie. 


Oblonul era al salonului, şi salonul era luminat. Dar cum 
perdelele atârnau în faţa ferestrelor era cu neputinţă să 
vadă ceva în interior. 

Gilbert îşi continuă inspecția. 1 se păru deodată că vede 
tremurând pe pământ şi pe copaci a slabă licărire venind de 
la o fereastră deschisă. Această fereastră deschisă era de la 
dormitor. O recunoştea, căci era aceea prin care răpise 
copilul pe care îl căuta aici. 

Se îndepărtă, ca să iasă din raza de lumină proiectată prin 
fereastră şi să poată vedea, pierdut în întuneric, fără să fie 
văzut. 

Ajuns într-un unghi, care-i permitea să-şi arunce privirea 
în interiorul camerei, văzu mai întâi uşa salonului deschisă, 
apoi, în cercul pe care-l parcurse ochiul său, privirea întâlni 
patul. 

Pe pat se afla întinsă o femeie înţepenită, despletită, 
muribundă; sunetele răguşite şi guturale, ca un horcăit de 
moarte, îi ieşeau din gură, întrerupte din timp în timp de 
strigăte şi hohote de plâns. 

Gilbert se apropie încet, ocolind zona luminoasă în care 
şovăia să intre de teamă să nu fie văzut. Sfârşi prin a-şi 
sprijini capul palid de cerceveaua ferestrei. 

Nu mai exista nici o îndoială pentru Gilbert: această 
femeie era Andree, şi Andree era singură. 

Dar de ce era singură? De ce plângea? 

Era tocmai ceea ce Gilbert nu putea afla decât întrebând- 
0. 

Atunci, fără zgomot, sări peste pervaz şi se găsi în spatele 
ei în momentul în care acea atracţie magnetică, căreia 
Andree îi era atât de accesibilă, o sili să se întoarcă. 

Cei doi duşmani se regăsiră aşadar încă odată faţă în faţă! 

Capitolul 13 

CE S-A ÎNTÂMPLAT CU SEBASTIEN. 

Zărindu-l pe Gilbert, Andree simţi nu numai un profund 
sentiment de groază, dar şi o repulsie de neînvins. 


Pentru ea, americanul Gilbert, acest Gilbert al lui 
Washington şi al lui La Fayette, aristocratizat prin ştiinţă, 
prin studiu şi geniu, era acelaşi mizerabil mărunt Gilbert, 
himeră a pământului pierdut printre stâncile de la Trianon. 

Dimpotrivă, în ce-l priveşte, cu tot disprețul, injuriile şi 
chiar persecuțiile din partea ei, Gilbert păstrase pentru 
Andree nu acea dragoste arzătoare care-l făcuse pe tânăr 
să comită o crimă, ci acel ataşament tandru şi profund care 
l-ar fi determinat pe bărbatul matur să-i facă servicii chiar 
cu preţul vieţii. 

Căci cu acel profund bun-simţ cu care l-a înzestrat natura, 
cu spiritul neclintit de dreptate pe care l-a căpătat prin 
educaţie, Gilbert se judecase singur. Înţelesese că toate 
nenorocirile care au lovit-o pe Andree proveneau de la el şi 
că nu se poate răscumpăra de această vină decât făcând-o 
tot atât de fericită pe cât a fost de nenorocită datorită lui. 

Or, cum şi pe ce cale putea Gilbert să influenţeze favorabil 
viitorul ei? Îi era cu neputinţă să-şi dea seama. 

Regăsind aşadar această femeie, pe care o văzuse pradă 
atâtor deznădejdi, pradă unei noi deznădejdi, toate 
resursele de compasiune ale sufletului său vibrară pentru 
această mare nenoricire. 

De aceea, în loc să recurgă imediat la acea putere 
magnetică pe care o mai verificase odată asupra ei, încercă 
să-i vorbească cu blândeţe - hotărât totuşi, în cazul în care 
Andree s-ar fi dovedit refractară ca întotdeauna, să revină 
la acel mijloc de îmblânzire căruia ea nu i se putea 
sustrage. 

Drept rezultat, Andree, care fusese cuprinsă la început de 
fluidul magnetic, simţi cum încet, încet, prin voinţa sa şi, am 
putea spune noi, cu îngăduinţa lui Gilbert, acest fluid se 
împrăştia, la fel ca ceața care se ridică şi îngăduie ochilor să 
pătrundă în orizonturile îndepărtate. Ea fu prima care 
rupse tăcerea. 

— Ce vreţi de la mine, domnule? Cum aţi ajuns aici? Pe 
unde aţi intrat? 


— Pe unde am venit, doamnă? Răspunse Gilbert. Pe unde 
veneam altădată. Fiţi deci liniştită, nimeni nu bânuieşte 
prezenţa mea aici. De ce am venit? Am venit să vă cer 
stăruitor o comoară indiferentă pentru dumneavoastră, 
prețioasă pentru mine - pe fiul meu. Ce doresc de la 
dumneavoastră? Doresc să-mi spuneţi unde se află fiul meu, 
pe care l-aţi atras pe urmele dumneavoastră, l-aţi luat cu 
trăsura şi l-aţi adus aici. 

— Ce s-a întâmplat cu el? Reluă Andree. Credeţi că eu 
ştiu? A fugit de mine. L-aţi obişnuit atât de bine să-şi urască 
mama! 

— Mama lui, doamnă! Sunteţi într-adevăr mama lui? 

— Ah! Exclamă Andree, îmi vede durerea, mi-a auzit 
strigătul, mi-a privit îndelung disperarea şi mă mai întreabă 
dacă sunt mama lui. 

— Prin urmare, nu ştiţi unde se află? 

— De vreme ce vă spun că a fugit! L-am lăsat în această 
încăpere, am revenit crezând că-l găsesc, şi am găsit 
fereastra deschisă şi camera goală. 

— Dumnezeule! Exclamă Gilbert, unde s-o fi dus? 
Nenorocitul nu cunoaşte Parisul, şi e trecut de miezul 
nopţii! 

— Ah! Exclamă la rândul ei Andree făcând un pas spre 
Gilbert. Credeţi că i s-a întâmplat vreo nenorocire? 

— Acest lucru îl vom afla, spuse Gilbert. Acest lucru ni-l 
veţi spune. 

Şi întinse o mână spre Andree. 

— Domnule! Domnule! Exclamă ea făcând un pas înapoi 
pentru a se sustrage influenţei magnetice. 

— Doamnă, spuse Gilbert, nu vă fie teamă. Voi întreba o 
mamă despre ce s-a întâmplat cu fiul ei. Îmi sunteţi sfântă! 

Andre scoase un suspin şi căzu pe un fotoliu, murmurând 
numele lui Sebastien. 

— Dormiţi, spuse Gilbert, dar aşa adormită cum sunteţi 
vedeţi cu ajutorul inimii. 

— Dorm, spuse Andree. 


— Trebuie să mă folosesc de toată puterea voinţei mele, 
întrebă Gilbert, sau sunteţi dispusă să răspundeţi de 
bunăvoie? 

— Veţi mai spune copilului meu că nu sunt mama lui? 

— Depinde. Îl iubiţi? 

— Oh! Mă întreabă dacă-l iubesc pe acest copil, carne din 
carnea mea? Sigur că da, îl iubesc din tot sufletul. 

— Atunci îi sunteţi mamă cum îi sunt eu tată, doamnă, de 
vreme ce-l iubiţi cum îl iubesc şi eu. 

— Ah! Făcu Andree răsuflând uşurată. 

— Deci, spuse Gilbert, veţi răspunde de bunăvoie? 

— Îmi veţi îngădui să-l mai văd după ce-l veţi găsi? 

— Nu v-am spus că-i sunteţi mamă cum îi sunt eu tată? Vă 
iubiţi copilul, doamnă, deci îl veţi revedea. 

— Mulţumesc, spuse Andree cu o nespusă expresie de 
fericire, bătând din palme. Acum, întrebaţi-mă, văd. Numai 
că. 

— Ce? 

— Urmăriţi-l de la plecare, să fiu mai sigură că nu pierd 
urma. — 

— Fie. Unde v-a văzut? 

— În salonul verde. 

— Pe unde v-a urmărit? 

— Prin coridoare. 

— Când v-a ajuns? 

— În momentul în care mă urcam în trăsură. 

— Unde l-aţi dus? 

— În salon. În salonul de alături. 

— Unde s-a aşezat? 

Lângă mine, pe canapea. 

— A rămas multă vreme? 

— Cam o jumătate de oră. 

— De ce a ieşit din salon? 

— Deoarece s-a auzit zgomotul unei trăsuri. 

— Cine era în trăsură? 

Andree ezită. 


— Cine era în această trăsură? Repetă Gilbert cu un ton 
mai apăsat şi cu o voinţă mai fermă. 

— Contele de Charny. 

— Unde aţi ascuns copilul? 

— L-am împins în această cameră. 

— Ce v-a spus când a intrat? 

— Că nu-i mai sunt mamă. 

— De ce v-a spus asta? 

Andree tăcu. 

— De ce v-a spus asta? Vorbiţi, vreau să vorbiţi. 

— Deoarece i-am spus. 

— Ce i-aţi spus? 

— Pentru că i-am spus - Andree făcu un efort - că sunteţi 
un mizerabil şi un infam. 

— Priviţi în sufletul sărmanului copil, doamnă, şi daţi-vă 
seama de râul ce i l-aţi făcut. 

— Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Murmură Andree. 
Iertare, copilul meu, iertare! 

— Domnul de Charny bănuia că băiatul se afla aici? 

— Nu. 

— Sunteţi sigură? 

— Da. 

— De ce n-a rămas? 

— Fiindcă domnul de Charny nu stă la mine. 

— Atunci de ce a venit? 

Andree rămase o clipă gânditoare, cu ochii ficşi, ca şi cum 
încerca să vadă în întuneric. 

— Ah! Spuse ea, Dumnezeule! Dumnezeule! Olivier, dragă 
Olivier! 

Gilbert o privi cu mirare. 

— Ah! Nenorocita de mine! Murmură Andree. Revenea la 
mine. Refuzase această misiune, ca să rămână lângă mine. 
Mă iubeşte! Mă iubeşte! 

Gilbert începu să descifreze această teribilă dramă încă 
neclară, în care ochiul său pătrunsese primul. 

— Dar dumneavoastră îl iubiţi? 


Andre suspină. 

— Îl iubiţi? Repetă Gilbert. 

— De ce îmi puneţi această întrebare? Întrebă Andree. 

— Citiţi gândurile mele. 

— Ah! Da, văd, intenţia dumneavoastră e bună. Doriţi să- 
mi aduceţi cât mai multă bucurie, pentru a uita răul ce mil- 
aţi făcut. Dar aş renunţa la fericire dacă aceasta ar trebui 
să-mi vină prin dumneavoastră. Vă urăsc şi voi continua să 
vă urăsc. 

— Biată fire umană! Murmură Gilbert. Aşadar, îl iubiţi, 
adăugă el. 

— Da. 

— De când? 

— Din momentul în care l-am văzut, din momentul în care 
s-a întors de la Paris la Versailles în aceeaşi trăsură cu 
regina şi cu mine. 

— Aşa că ştiţi ce înseamnă dragostea, Andree? Murmură 
trist Gilbert. 

— Ştiu că dragostea i-a fost dată omului ca să ştie câtă 
suferinţă poate îndura. 

— E bine aşa. lată-vă femeie, iată-vă mamă. Diamant brut, 
v-aţi cizelat în sfârşit în mâinile acestui teribil şlefuitor pe 
care-l numim durerea. Să revenim la Sebastien. 

— Da, da, să revenim la el! Opriţi-mă să mă gândesc la 
domnul de Charny; asta mă tulbură şi, în loc să-mi 
urmăresc copilul, îl voi urmări poate pe conte. 

— Bine! Soţie, uită-ţi soţul; mamă, nu te gândi decât la 
copilul tău. 

Expresia de blândeţe caldă, care pusese stăpânire pentru 
o clipă nu numai asupra fizionomiei, dar şi asupra întregii 
fiinţe a femeii dispăru, spre a face loc expresiei ei obişnuite. 

— Unde era copilul în timp ce stăteaţi de vorbă cu domnul 
de Charny? 

— Era aici şi asculta. Aici. Aici. La uşă. 

— Ce a auzit din această discuţie? 

— Prima parte. 


— În ce moment s-a hotărât să plece din această cameră? 

— În momentul în care domnul de Charny. 

Andree se opri. 

— În momentul în care domnul de Charny? Repetă 
necruţător Gilbert. 

— În momentul în care domnul de Charny, sărutându-mi 
mâna, am scos un țipăt. 

— Atunci, îl vedeţi bine? 

— Îl văd cu fruntea încruntată, cu buzele, crispate, cu un 
pumn strâns pe piept. 

— Urmăriţi-l atunci şi, din acest moment, nu fiţi decât a lui, 
nu-l pierdeţi din ochi. 

— Îl văd! Îl văd! Spuse Andree. 

— Ce face? 

— Priveşte în jurul său, să vadă dacă nu există vreo uşă ce 
dă în grădină; apoi, cum nu o vede, se îndreaptă spre 
fereastră, o deschide, aruncă pentru ultima oară o privire 
spre salon, sare pe fereastră şi dispare. 

— Urmăriţi-l prin întuneric. 

— Nu pot. 

Gilbert se apropie de Andree şi-i trecu mâna prin faţa 
ochilor. 

— Ştiţi bine că pentru dumneavoastră nu există noapte, 
spuse el. Vedeţi! 

— Ah! Iată-l fugind prin aleea care merge de-a lungul 
zidului; ajunge la poarta mare, o deschide fără ca cineva să- 
| vadă, se repede spre strada Plâtricre. Ah! Se opreşte. I se 
adresează unei femei care trece. 

— Ascultaţi bine, spuse Gilbert, şi veţi auzi ce întreabă. 

— Ascult. 

— Şi ce întreabă? 

— Întreabă de strada Saint-Honore. 

— Da, acolo locuiesc eu. S-a întors probabil la mine. Mă 
aşteaptă, sărmanul copil! 

Andre clătină din cap. 


— Nu, spuse ea cu o vizibilă expresie de teamă; nu. Nu s-a 
dus. Nu. Nu aşteaptă. 

— Dar atunci unde e? 

— Lăsaţi-mă să-l urmăresc, altfel îl voi pierde. 

— Ah! Urmăriţi-l! Urmăriţi-l! Exclamă Gilbert înțelegând 
că Andree presimte o nenorocire. 

— Ah! Spuse ea, îl văd! Îl văd! 

— Bine. 

— Iată-l că intră în strada Grenelle. Iată-l că intră în strada 
Saint-Honore. Traversează, tot în fugă, piaţa Palais-Royal. 
Întreabă din nou să afle drumul; din nou o ia la goană. Iată-l 
pe strada Richelieu. Ilată-l pe strada des Frondeurs. lată-l 
pe strada Neuve-Saint-Roch. Opreşte-te, copile! Opreşte-te, 
nenorocitule! Sebastien, Sebastien! Nu vezi trăsura care 
vine prin strada de la Sourdicre? Eu o văd, eu o văd! Caii. 
Ah! 

Andree scoase un țipăt îngrozitor şi se ridică drept în 
picioare, cu neliniştea maternă zugrăvită pe obrazul pe 
care se rostogoleau în picături mari sudoarea şi lacrimile. 

— Ah! Exclamă Gilbert, aminteşte-ţi, de i se va întâmpla o 
nenorocire, vina va cădea pe capul tău. 

— Ah! Spuse Andree respirând fără să asculte, fără să 
audă ce spunea Gilbert, ah, Dumnezeu din ceruri, fii lăudat! 
Colacul de la hamul calului l-a lovit şi l-a aruncat departe de 
roata trăsurii. lată-l acolo, căzut fără cunoştinţă, dar nu e 
mort. Ah! Nu. Nu. Nu e mort. Leşinat. Leşinat numai! 
Ajutor! Ajutor! E copilul meu. E copilul meu! 

Şi, cu un țipăt sfâşietor, Andree recăzu pe fotoliu aproape 
leşinată ea însăşi. 

Oricât de mult ar fi dorit Gilbert să afle mai multe, îi 
acordă femeii, care gâfâia, răgazul unei clipe de odihnă de 
care avea mare nevoie. Îi era teamă că, împingând-o prea 
departe, să nu se rupă vreo fibră în inima ei sau vreo vână 
în creierul ei. 

Însă în momentul în care crezu că o poate interoga fără 
pericol, continuă: 


— Ei bine? 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, răspunse Andree, se face un mare 
cerc în jurul său. Ah! Vă rog din suflet, lăsaţi-mă să trec, 
lăsaţi-mă să văd: e fiul meu! Sebastien al meu! Ah! 
Dumnezeule! Nu e printre dumneavoastră un chirurg sau 
un medic? 

— Ah! Alerg eu acolo, exclamă Gilbert. 

— Aşteptaţi, mai spuse încă odată Andree reţinându-l de 
braţ, iată că lumea se îndepărtează. Fără îndoială a venit 
cel pe care l-au chemat, cel aşteptat. Vino, vino, domnule! 
Vedeţi bine că nu e mort, vedeţi bine că poate fi salvat. 

Apoi, scoțând o exclamaţie care semăna cu un strigăt de 
groază: 

— Ah! Exclamă ea. 

— Ce se întâmplă, pentru numele lui Dumnezeu? Întrebă 
Gilbert. 

— Nu vreau ca acest om să-mi atingă copilul, ţipă Andree. 
Nu e un om, e un pitic. Un gnom. Un vampir. O! Ce hidos! 
Ce hidos! 

— Doamnă. Doamnă. Murmură Gilbert tremurând tot, nu-l 
pierdeţi din vedere pe Sebastien! 

— Ah! Răspunse Andre cu ochiul imobil, cu buza 
tremurândă, cu degetul întins, fiţi liniştit. Eu sunt. Eu sunt. 

— Ce face cu el omul acela? 

— Îl ia cu el. Urcă strada de la Sourditre, intră la stânga în 
fundătura Sainte-Hyacinthe, se apropie de o uşă scundă 
rămasă întredeschisă, o împinge, se apleacă, coboară o 
scară. Îl culcă pe o masă unde se află o pană, cerneală, 
hârtii scrise de mână şi tipărite. Îi scoate haina, îi ridică 
mâneca, îi strânge braţul cu fâşii pe care i le aduce o femeie 
murdară şi la fel de hidoasă. Ah! Nu vreau să văd asta! Nu 
vreau să văd curgând sângele fiului meu! 

— Ei bine, urcați din nou, spuse Gilbert, şi numărați 
treptele scării. 

— Le-am numărat: sunt unsprezece. 


— Examinaţi poarta cu atenţie şi spuneţi-mi dacă vedeţi 
ceva deosebit. 

— Da. Un mic geam pătrat închis de o bară în cruce. 

— E bine, asta-i tot ce-mi trebuie. 

— Alergaţi. Alergaţi. Şi-l veţi găsi acolo. 

— Vreţi să vă treziţi de îndată şi să vă amintiţi? Vreţi să nu 
vă treziţi decât mâine dimineaţă, şi să nu vă mai amintiţi 
NIMIC? 

— Treziţi-mă pe loc şi să-mi amintesc! 

Gilbert îşi trecu cele două degete mari, urmând curba 
descrisă de ele, peste sprâncenele femeii, îi suflă pe frunte 
şi pronunţă doar atât: 

— Treziţi-vă. 

Ochii tinerei femei se însufleţiră imediat; membrele i se 
destinseră; îl privi pe Gilbert aproape fără teamă şi 
continuă, trează de astă dată, recomandările din somn: 

— Alergaţi! Alergaţi! Şi scoteţi-mi-l din mâinile acestui om 
care mă înspăimântă. 

Capitolul 14 

OMUL DIN PIAŢA LUDOVIC AL XV-LEA. 

Gilbert nu avea nevoie să fie încurajat în cercetările sale. 
leşi în grabă din cameră şi, cum ar fi durat prea mult să 
refacă drumul pe care venise, alergă drept la poarta din 
strada Coqg-Heron, o deschise fără ajutorul portarului, o 
închise după el şi se găsi pe drumul regelui. 

Reţinuse perfect itinerariul trasat de Andree şi se repezi 
pe urmele lui Sebastien. 

Ca şi copilul, traversă întâi piaţa Palais-Royal, merse de-a 
lungul străzii Saint-Honore, acum pustie, căci era aproape 
ora unu după miezul nopţii. Ajuns la colţul străzii Sourdicre, 
o luă la dreapta, apoi la stânga şi intră în fundătura Sainte- 
Hyacinthe. 

Acolo începu să inspecteze mai temeinic împrejurimile. 

În a treia poartă pe dreapta recunoscu, după deschizătura 
pătrată închisă în cruce printr-o bară, poarta descrisă de 


Andree. Descrierea era atât de exactă încât orice confuzie 
era imposibilă. Bătu în poartă. 

Nu răspunse nimeni. Bătu a doua oară. 

Atunci i se păru că aude un pas temător şi bănuitor 
târându-se pe scară şi apropiindu-se de el. 

Ciocăni şi a treia oară. 

— Cine bate? Întrebă o voce de femeie. 

— Deschideţi, răspunse Gilbert, şi nu vă fie teamă; sunt 
tatăl copilului rănit pe care l-aţi adăpostit. 

— Deschide, Albertine, spuse o altă voce; e doctorul 
Gilbert. 

— Tată, tată, strigă o a treia voce, în care Gilbert o 
recunoscu pe cea a lui Sebastien. 

Gilbert răsuflă uşurat. 

Uşa se deschise. Mormăind un fel de mulţumire, Gilbert se 
repezi în jos pe scări. 

Ajungând la ultima treaptă, se pomeni într-un fel de 
pivniţă, luminată de o lampă aşezată pe o masă încărcată cu 
hârtii tipărite şi manuscrise, pe care o văzuse Andree. 

Gilbert îşi zări fiul în umbră, culcat pe un fel de targă, 
chemându-l cu braţele întinse. Oricât de puternică îi era 
stăpânirea de sine, dragostea părintească birui eticheta 
filosofică şi doctorul se repezi spre copil, îl strânse la 
pieptul său, având grijă să nu-i strivească braţul însângerat 
sau pieptul lovit. 

Apoi, după un lung sărut părintesc şi după ce îşi spuseseră 
totul fără să fi articulat vreun cuvânt, Gilbert se întoarse 
către gazda sa, pe care de-abia o zărise. 

Omul stătea drept, cu picioarele desfăcute, o mână 
sprijinită pe masă şi cealaltă pe şold, luminat de lampa 
căreia îi scosese abajurul spre a se bucura mai mult de 
scena ce se petrecea în faţa ochilor săi. 

— Priveşte, Albertine, spuse el, şi mulţumeşte împreună cu 
mine întâmplării care mi-a îngăduit să-i fac un serviciu 
unuia dintre fraţii mei. 


În momentul în care chirurgul rostea aceste cuvinte puţin 
cam emfatice, Gilbert se întoarse, cum am spus, şi aruncă o 
privire asupra făpturii diforme pe care o avea în faţă. 

Era ceva galben şi verde, cu ochi cenuşii care-i ieşeau din 
orbite, unul din acei ţărani urmăriţi de mânia Latonei1l7 şi 
care, pe cale să-şi desăvârşească metamorfoza, nu mai sunt 
oameni, dar nici broaşte râioase n-au apucat încă să ajungă. 

Gilbert se înfioră fără să vrea; i se părea că - poate într-un 
vis urât, poate printr-un văl de sângel-a mai văzut pe omul 
acesta. 

Se apropie de Sebastien şi-l strânse şi mai drăgăstos. 

Totuşi, Gilbert triumfă asupra primului său impuls şi, 
întreptându-se spre acel om straniu, pe care Andree îl 
văzuse în somnul ei magnetic şi care o înspăimântase atât 
de tare, îi spuse: 

— Domnule, primiţi toate mulţumirile unui părinte căruia 
i-aţi salvat fiul; ele sunt sincere şi vin din adâncul inimii. 

— Domnule, răspunse chirurgul, nu mi-am făcut decât 
datoria, inspirată deopotrivă de sufletul meu şi de ştiinţă. 
Sunt om, şi cum spune Ierenţiu, nimic din ce e omenesc nu- 
mi este străin. De altfel, am o inimă simţitoare şi nu aş 
putea vedea suferind nici o gâză, cu atât mai mult pe 
aproapele meu. 

— Aş putea avea cinstea să ştiu cărui respectabil filantrop 
am onoare să-i vorbesc? 

— Chiar nu mă cunoaşteţi, confrate? Spuse chirurgul cu 
un zâmbet pe care l-ar fi vrut binevoitor şi care nu era 
decât hidos. Ei bine, eu vă cunosc: sunteţi doctorul Gilbert, 
prietenul lui Washington şi al lui La Fayette - apăsă într-un 
mod straniu asupra ultimului nume - omul Americii şi al 
Franţei, onestul utopist care a scris despre regalitatea 
constituţională magnifice memorii pe care le-a adresat, din 
America, majestăţii sale Ludovic al XVI-lea, memorii pentru 
care regele v-a recompensat trimiţându-vă la Bastilia în 
momentul în care aţi păşit pe pământul Franţei. Aţi vrut să-l 
salvaţi, curăţindu-i dinainte drumul spre viitor, şi el v-a 


deschis pe cel al unei temnițe - adevărată recunoştinţă de 
rege! 

Şi de astă dată chirurgul se puse iar pe râs, dar cu un râs 
groaznic şi ameninţător. 

— Dacă mă cunoaşteţi, domnule, este un motiv în plus să 
stărui asupra cererii mele şi să am onoarea, la rândul meu, 
să vă fac cunoştinţa. 

— Ah! E multă vreme de când am făcut cunoştinţă, 
domnule, spuse chirurgul. Sunt douăzeci de ani de atunci, a 
fost o noapte îngrozitoare, noaptea de 30 mai 1770. Aveaţi 
vârsta acestui copil; mi-aţi fost adus, ca şi el, rănit, strivit, 
aproape mort. Mi-aţi fost adus de maestrul Rousseau, şi v- 
am luat sânge pe o masă înconjurată numai de cadavre şi 
de membre tăiate. Ah! În această noapte îngrozitoare - şi e 
o frumoasă amintire pentru mine - am reuşit să salvez 
multe vieţi graţie cuţitului care ştie până unde trebuie să 
taie pentru a vindeca, până unde trebuie să pătrundă 
pentru a însănătoşi. 

— Oh! Exclamă Gilbert, atunci, domnule, sunteţi Jean-Paul 
Marat. 

Şi, fără să vrea, făcu un pas înapoi. 

— Vezi, Albertine, spuse Marat, numele meu face efect. 

Şi izbucni într-un râs sinistru. 


— Dar, reluă cu vioiciune Gilbert, de ce sunteţi aici, în 
această pivniţă, luminată de o lampă fumegândă? Vă 
credeam medicul domnului conte d'Artois. 

— Veterinarul grajdurilor sale vreţi să spuneţi, răspunse 
Marat. Dar prinţul a emigrat. Dacă nu mai este prinţ, nu 
mai sunt nici grajduri; dacă nu mai sunt grajduri, nu mai e 
necesar veterinarul. De altfel, mi-am dat demisia, nu mai 
vreau să-i servesc pe tirani. 

Şi piticul se îndreptă în toată înălţimea micimii sale. 

— Dar în sfârşit, spuse Gilbert, de ce aici, în această 
hrubă, în această pivniţă? 

— De ce, domnule filosof? Fiindcă sunt patriot, fiindcă 
scriu pentru a-i denunța pe ambiţioşi, fiindcă lui Bailly îi e 
teamă de mine, pentru că Necker mă urăşte, fiindcă La 
Fayette mă hărţuieşte, mă hăituieşte cu garda sa naţională, 
fiindcă a pus premiu pe capul meu, ambițiosul, dictatorul. 
Dar îl sfidez! Din fundul cavoului meu îl urmăresc, îl denunţ, 
dictatorul! Ştii ce a făcut de curând? 

— Nu, răspunse cu naivitate Gilbert. 

— A pus să se fabrice în cartierul Saint-Antoine 
cincisprezece mii de tabachere cu portretul său. Treaba 
asta are un dedesubt pare-mi-se, aşa-i? De aceea îi şi rog pe 
cetăţenii buni să le spargă când şi le vor putea procura. Vor 
găsi acolo cheia marelui complot regalist, căci - o ştiţi cu 
siguranţă - în timp ce Ludovic al XVI-lea plânge cu lacrimi 
fierbinţi din cauza prostiilor la care îl obligă austriaca, La 
Fayette conspiră cu regina. 

— Cu regina? Repetă Gilbert gânditor. 

— Da, cu regina. Nu veţi afirma că ea nu conspiră; eaa 
împărţit în ultimele zile atâtea cocarde albe, încât cotul de 
panglică albă s-a scumpit cu trei scuzi. Lucrul e sigur, îl ştiu 
de la una din lucrătoarele Bertinei, modista reginei, primul 
ei ministru, acea care spune: „Am lucrat azi-dimineaţă cu 
Majestatea Sa”. 

— Şi unde dezvăluiţi toate acestea? Întrebă Gilbert. 


— În ziarul meu, în ziarul pe care l-am înfiinţat recent şi 
din care am şi scos douăzeci de numere, în Prietenul 
Poporului sau Publicistul parizian, ziar politic şi imparţial. 
Pentru a plăti hârtia şi tiparul primelor numere - priviţi în 
spatele dumneavoastră - am vândut până şi cuverturile şi 
cearşafurile patului pe care vă este culcat fiul. 

Gilbert se întoarse şi văzu că într-adevăr micul Sebastien 
era întins pe drilul destrămat al unei saltele neînfăţate, pe 
care adormise, învins de durere şi oboseală. 

Doctorul se apropie de copil, să constate dacă somnul nu 
era de fapt un leşin. Calmat de respiraţia sa liniştită şi 
egală, reveni spre acest bărbat care-i inspira aproape 
aceeaşi curiozitate pe care i-ar fi inspirat-o un animal 
sălbatic, un tigru sau o hienă. 

— Şi cine sunt colaboratorii dumneavoastră în această 
operă gigantică? 

— Colaboratorii mei? Spuse Marat. Ah! Ah! Ah! Numai 
curcanii merg în stoluri; vulturul umblă singur. 
Colaboratorii mei, iată-i! 

Marat îşi arătă capul şi mâna. 

— Vedeţi această masă? Continuă el. Este atelierul unde 
Vulcan18 - comparaţia se potriveşte bine, nu-i aşa? 

— Unde Vulcan făureşte trăsnetul. În fiecare noapte scriu 
opt pagini în octavo19, care se vând dimineaţa. Opt pagini 
sunt deseori insuficiente, şi atunci dublez cantitatea. Chiar 
şi şaisprezece pagini sunt uneori insuficiente. Tlermin 
aproape totdeauna cu litere mici ceea ce am început cu 
caractere mari. Ceilalţi ziarişti scot publicaţiile lor la 
diferite intervale, se înlocuiesc unii pe ceilalţi, se ajută; eu 
niciodată. Prietenul Poporului - puteţi vedea un exemplar, 
iată-l aici - este scris în totalitate de aceeaşi mână. De 
aceea nici nu este pur şi simplu un ziar; nu, el este un om; 
este o personalitate; este eul meu întreg! 

— Dar, întrebă Gilbert, cum puteţi să nu aveţi nevoie de 
alţii la o asemenea muncă enormă? 


— Ah! Iată secretul legilor naturii! E un pact încheiat între 
moarte şi mine. Eu îi dau zece ani din viaţa mea şi ea îmi 
acordă zile în care nu am nevoie de odihnă, nopţi în care nu 
am nevoie de somn. Existenţa mea e simplă: scriu. Scriu 
noaptea, scriu ziua. Poliţia lui La Fayette mă obligă să 
trăiesc ascuns, închis; ea mă face să mă consacru, trup şi 
suflet, muncii, ea îmi dublează activitatea. Viaţa asta m-a 
apăsat la început; acum m-am deprins. Îmi place să văd 
societatea asta mizerabilă prin lumina zgârcită şi oblică a 
pivniţei mele, prin răsuflătoarea umedă şi întunecoasă. Din 
adâncurile nopţii mele domnesc asupra lumii celor vii; 
judec, fără drept de apel, ştiinţa şi politica. Cu o mână îi 
dărâm pe Newton, Franklin, Laplace, Monge, Lavoisier; cu 
cealaltă îi zdruncin pe Bailly, Necker, La Fayette. Voi 
răsturna toate astea. Da, ca Samson care a răsturnat 
templul, şi sub dărâmăturile care poate mă vor zdrobi şi pe 
mine, voi îngropa regalitatea. 

Gilbert se înfioră fără să vrea. Acest om îi repeta, într-o 
pivniţă şi acoperit de zdrenţele mizeriei, aproape tot ce-i 
spusese Cagliostro într-un palat şi îmbrăcat cu hainele sale 
elegant brodate. 

— De ce oare, spuse el, popular cum sunteţi, n-aţi încercat 
să fiţi numit membru al Adunării Naţionale? 

— Deoarece n-a venit încă ziua, spuse Marat. 

Apoi, exprimând un regret, adăugă aproape imediat! 

— Ah! Dacă aş fi tribun al poporului, dacă aş fi susţinut de 
câteva mii de oameni fermi, garantez că în şase săptămâni 
de aici încolo Constituţia ar fi perfectă; că maşina politică ar 
funcţiona cât mai bine posibil şi că nici un găinar n-ar 
îndrăzni să-i stânjenească bunul mers; că națiunea ar fi 
liberă şi fericită; că în mai puţin de un an ar deveni 
înfloritoare şi de temut, şi că ar rămâne aşa atâta timp cât 
voi trăi. 

Şi creatura vanitoasă se transforma sub privirea lui 
Gilbert; ochii i se injectau de sânge; pielea sa galbenă 


strălucea de sudoare; monstrul era mare în hidoşenia sa, 
cum este mare un altul în frumuseţea sa. 

— Da, continuă apoi reluându-şi ideea acolo unde 
entuziasmul o întrerupsese - da, însă nu sunt tribun şi nu 
am acele câteva mii de oameni de care aş avea nevoie. Nu, 
sunt însă ziarist. Nu, dar am scrisul meu, hârtia, pana. Nu, 
dar îi am pe abonaţii mei, pe cititorii mei pentru care sunt 
un oracol, un profet, un ghicitor. Am poporul meu al cărui 
prieten sunt şi pe care-l conduc tremurând tot din trădare 
în trădare, din demascare în demascare, din groază în 
groază. În primul număr al Prietenului Poporului îi 
denunţam pe aristocrați; spuneam că sunt şase sute de 
vinovaţi în Franţa, că şase sute de capete de funie ar fi 
suficiente. Ah! Ah! Mă cam înşelasem acum o lună! Au venit 
zilele de 5 şi 6 octombrie, care mi-au limpezit vederea. Aşa 
că nu şase sute de vinovaţi trebuie judecaţi, ci trebuie 
spânzurați zece mii, douăzeci de mii de aristocrați. 

Gilbert zâmbea. Furia, ajunsă la acest punct, i se părea 
nebunie. 

— Luaţi seama, spuse el, nu se va găsi în toată Franţa 
destulă cânepă pentru ce vreţi să faceţi, iar funiile se vor 
scumpi peste măsură. 

— De aceea şi sper, spuse Marat, că se vor descoperi 
mijloace noi, mai expeditive. Ştiţi pe cine-l aştept în astă- 
seară? Cine va bate la această uşă numai peste zece 
minute? 

— Nu, domnule. 

— Ei bine, îl aştept pe unul din confrații noştri. Un 
membru al Adunării Naţionale pe care-l cunoaşteţi după 
nume, pe cetăţeanul Guillotin. 

— Da, spuse Gilbert, acela care a propus deputaţilor să se 
reunească la „Jeu de Paume” atunci când au fost izgoniți din 
sala de şedinţă; un bărbat deosebit de învăţat. 

— Ei bine, ştiţi ce a inventat cetăţeanul Guillotin? A 
descoperit o maşină minunată, o maşină care ucide fără 
suferinţă - căci trebuie ca moartea să fie o pedeapsă şi nu o 


suferinţă; a descoperit o asemenea maşină, şi într-una din 
dimineţile următoare o vom încerca. 

Gilbert fu cuprins de un tremur. Era pentru a doua oară 
când omul din pivniţă îi reamintea de Cagliostro. Această 
maşină era, fără îndoială, aceeaşi despre care îi vorbise 
Cagliostro. 

— Ia te uită, zise Marat, şi bate cineva la uşă. Ele. 
Deschide, Albertine, deschide. 

Femeia, mai bine zis femeia lui Marat, se ridică de pe 
scaunul de bucătărie pe care stătea chircită, pe jumătate 
adormită, şi se îndreptă maşinal, clătinându-se, spre uşă. 

În ce-l priveşte pe Gilbert, acesta, zăpăcit şi îngrozit, 
pradă unei amețeli, în pragul leşinului, se îndreptă 
instinctiv spre Sebastien, pregătindu-se să-l ia în braţe şi 
să-l ducă acasă. 

— Vedeţi, continuă Marat cu entuziasm, vedeţi o maşină 
care funcţionează singură! Care n-are nevoie decât de un 
singur om pentru a o face să funcţioneze! Care poate, 
schimbându-i-se cuțitul, să taie sute de capete pe zi! 

— Şi adăugaţi, spuse o voce blândă şi piţigăiată din spatele 
lui Marat, că poate reteza aceste trei sute de capete fără 
suferinţă, fără vreo altă senzaţie decât o uşoară răcoare pe 
gât. 

— Ah! Dumneata eşti, doctore, exclamă Marat întorcându- 
se către un bărbat mic de statură, de vreo patruzeci şi cinci 
de ani, a cărui ţinută vestimentară şi aer de blândeţe 
contrasta straniu cu Marat, şi care avea în mână o cutie ale 
cărei dimensiuni şi formă semănau cu cele ale unei cutii de 
jucării. 

— Ce-mi aduci acolo? 

— Un model din faimoasa mea maşină, dragul meu Marat. 
Dar cred că nu mă înşel, adăugă vizitatorul încercând să 
desluşească prin întuneric, e chiar doctorul Gilbert? 

— Chiar el, domnule, spuse Gilbert înclinându-se. 

— Încântat să vă întâlnesc, domnule. Nu sunteţi de prisos, 
slavă Domnului, şi voi fi fericit să am părerea unei persoane 


atât de distinse ca dumneavoastră asupra invenţiei pe care 
o voi pune la punct. Căci trebuie să-ţi spun, dragul meu 
Marat, că am găsit un dulgher foarte abil, numit meşterul 
Guidon, care-mi fabrică maşina în mare. E scump: îmi cere 
cinci mii cinci sute de franci; dar nici un sacrificiu nu e prea 
mare pentru binele umanităţii. În două luni va fi gata, 
prietene, şi o vom putea încerca; apoi o voi propune 
Adunării Naţionale. Sper că o vei susţine în excelentul 
dumitale ziar —cu toate că maşina mea se recomandă 
singură, cum veţi putea aprecia cu toţii personal - dar 
câteva rânduri în Prietenul Poporului nu-i vor strica. 

— Ah! Fii liniştit! Nu-i voi consacra numai câteva rânduri, 
ci un număr întreg. 

— Eşti bun, dragul meu Marat, dar, cum se spune, nu 
vreau să-ţi vând pielea ursului din pădure. 

Şi scoase din haină o a doua cutie, cu un sfert mai mică 
decât prima, şi care, după anumite zgomote care răzbăteau 
din ea, părea că conţine un animal, sau poate câteva 
animale, neliniştite în închisoarea lor. 

Aceste zgomote nu-i scăpară urechii fine a lui Marat. 

— Ah! Eh! Ce avem acolo? Întrebă el. 

— Veţi vedea, spuse doctorul. 

Marat puse mâna pe cutie. 

— Atenţie, exclamă repede doctorul, fii atent să nu fugă, 
nu-i vom putea prinde din nou. Sunt nişte şoareci cărora le 
vom tăia capul. Dar ce faceţi, doctore Gilbert. Ne părăsiţi? 

— Vai! Da, domnule, răspunse Gilbert, şi cu cel mai mare 
regret. Dar fiul meu, rănit astă-seară de un cal care l-a 
răsturnat pe pavaj, a fost ridicat şi pansat de doctorul 
Marat, căruia, de altfel, îi datorez viaţa mea primejduită în 
împrejurări similare, şi căruia îi prezint din nou toate 
mulţumirile mele. Copilul are nevoie de un pat proaspăt, de 
odihnă, de îngrijire. Nu pot, aşadar, asista la interesanta 
dumneavoastră experienţă. 

— Dar veţi asista, nu-i aşa, peste două luni la experienţa 
noastră în mare? Îmi promiteţi, doctore? 


— Vă promit, domnule. 

— Ţin minte cuvântul dumneavoastră, m-aţi înţeles? 

— Vi l-am dat. 

— Doctore, spuse Marat, sper că nu e necesar să insist 
spre a păstra secretul ascunzătorii mele. 

— Ah! Domnule. 

— Prietenul dumneavoastră, La Fayette, dacă ar 
descoperi-o ar dispune să fiu împuşcat ca un câine sau 
spânzurat ca un hoţ. 

— Împuşcat! Spânzurat! Exclamă Guillotin. Va trebui să se 
termine odată cu toate aceste execuţii canibalice. Va trebui 
să facem ca moartea să fie uşoară, blândă, instantanee; ca 
bătrânii dezgustaţi de viaţă şi voind s-o termine în filosofi 
sau înţelepţi, s-o prefere morţii naturale! Vino şi vezi asta, 
dragul meu Marat, vino şi vezi! 

Şi, fără a se mai ocupa de doctorul Gilbert, Guillotin 
deschise cutia cea mare şi începu să-şi instaleze maşina pe 
masa lui Marat, care-l privea cu o curiozitate care-i egala 
entuziasmul. 

Gilbert profită de această preocupare pentru a-l ridica pe 
Sebastien adormit şi a-l duce în braţe. Albertine îl conduse 
până la uşă, pe care o încuie cu grijă după el. 

Odată ajuns în stradă simţi, după frigul de pe obraz, că era 
acoperit de sudoare şi că vântul nopţii îi îngheţa fruntea. 

— Ah, Dumnezeule, murmură el! Ce va deveni acest oraş 
dacă pivnițele ascund poate la această oră cinci sute de 
filantropi ce se ocupă de opere asemănătoare cu aceea pe 
care am văzut-o pregătindu-se aici şi care, într-o bună zi 
vor năvăli la lumina zilei? 

Capitolul 15 

CATHERINE. 

Din strada Sourdicre până la casa în care locuia Gilbert, 
pe strada Saint-Honore, nu era decât un pas. Casa se afla 
ceva mai departe de biserica Assomption, faţă în faţă cu un 
tâmplar numit Duplay. 


Frigul şi mişcarea îl treziseră pe Sebastien. El ar fi vrut să 
meargă singur, dar tatăl său se opuse şi continuă să-l 
poarte în braţe. 

Ajungând la poartă, doctorul îl puse o clipă jos pe 
Sebastien, bătu destul de tare pentru ca, oricât de adormit 
să fi fost, portarul să audă şi să nu-l lase să stea prea mult 
în stradă. 

Într-adevăr, de cealaltă parte a porţii se auzi de îndată un 
pas greoi dar grăbit. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule Gilbert? Întrebă o 
voce. 

— Ia te uită, zise Sebastien, e vocea lui Pitou. 

— Ah! Domnul fie lăudat! Exclamă Pitou deschizând 
poarta. Sebastien e iar cu noi! 

Apoi, întorcându-se spre scară în adâncimea căreia licărea 
raza unei lumânări, strigă: 

— Domnule Billot! Domnule Billot! Sebastien a fost găsit şi 
nu e rănit, sper - nu-i aşa. Domnule Gilbert? 

— În orice caz, accidentul nu e grav, spuse doctorul. Vino, 
Sebastien, vino! 

Şi lăsându-i lui Pitou grija de a încuia poarta, îl luă din nou 
pe Sebastien în braţe şi începu să urce scările sub privirea 
uluită a portarului care apăruse în pragul gheretei sale, în 
cămaşă şi cu o tichie de pânză pe cap. 

Billot mergea în faţa doctorului luminând scările, iar Pitou 
îl urma. 

Doctorul stătea la etajul al doilea. Uşile larg deschise 
arătau că era aşteptat. Îl aşeză pe Sebastien pe pat. 

Pitou îi urma, îngrijorat şi timid. După noroiul care-i 
acoperea ghetele, ciorapii, pantalonii şi îi păta restul 
îmbrăcăminţii sale era uşor de văzut că abia-abia sosise 
după un drum lung. 

Într-adevăr, după ce o condusese acasă pe Catherine, 
Pitou, căruia această durere îi săgeta inima de două ori - ca 
unui îndrăgostit şi unui prieten - îşi luă rămas bun de la 


Catherine, de la bătrâna Billot care plângea la căpătâiul ei, 
şi se îndreptă spre Haramont, unde ajunse la amiază. 

Ajuns acasă, îşi aruncă privirea în jur şi văzu aproape de 
foaia scrisă de mâna sa o a doua, acoperită cu un alt scris. 

Se apropie de masă şi citi scrisoarea lui Sebastien. 

Trebuie spus, spre lauda lui, că Pitou uită pentru o clipă 
grijile personale pentru a nu se gândi decât la primejdiile 
prin care putea trece prietenul său în timpul călătoriei ce-o 
întreprindea. Plecă deci după el la nouă dimineaţa şi ajunse 
la opt seara. 

Era exact ora, ne reamintim, la care Andre îl lua pe 
Sebastien din Tuileries iar doctorul Gilbert stătea de vorbă 
cu regele. Aşadar, Pitou nu-l găsi acasă nici pe Sebastien şi 
nici pe doctorul Gilbert, dar îl găsi în schimb pe Billot. 

Billot nu auzise deloc vorbindu-se de Sebastien şi nu ştia la 
ce oră se va înapoia doctorul Gilbert. 

Timpul trecu astfel greu şi trist pentru Pitou şi Billot, de la 
opt seara până la două din zori. 

În cele din urmă, am arătat cum, coborând scările pentru 
ultima oară, în mai mare grabă decât ceilalţi, dorinţa îi fu 
satisfăcută când îi zări apărând în acelaşi timp pe tată şi pe 
fiu. 

Gilbert îi mulţumi lui Pitou, aşa cum o merita acest băiat 
de treabă, printr-o strângere de mână. Apoi, gândind că, 
după un marş forţat de optsprezece leghe şi o aşteptare de 
şase ore, drumeţul avea nevoie de repaos, îi ură noapte 
bună şi-l trimise la culcare. 

Însă, liniştit în privinţa lui Sebastien, Pitou avea acum să-i 
spună unele taine lui Billot. Îi făcu aşadar semn să-l urmeze, 
şi Billot îl urmă. 

În ce-l priveşte pe Gilbert, acesta nu voi să lase în seama 
nimănui grija de a-l culca şi de a-l veghea pe Sebastien. 
Examină singur rana de la pieptul copilului, îşi puse 
urechea pe mai multe puncte ale torsului, apoi, după ce se 
convinse că respira normal, se culcă pe o canapea lângă 


copilul care, cu toată febra destul de mare, nu întârzie să 
adoarmă. 

Curând însă, gândindu-se la îngrijorarea de care trebuie 
să fie cuprinsă Andree, pe potriva celeia prin care trecuse 
el însuşi, chemă servitorul şi-i porunci să arunce pe dată în 
prima cutie poştală o scrisoare care să-i ajungă cu primul 
curier, o scrisoare care cuprindea doar câteva cuvinte: 

Fiţi liniştită, copilul a fost găsit şi nu suferă de nimic. 

A doua zi, Billot îi ceru de dimineaţă lui Gilbert 
permisiunea de a intra la el, ceea ce i se încuviinţă. 

Chipul plin de bunătate al lui Pitou apăru surâzător în uşă, 
în spatele lui Billot, a cărui expresie tristă şi gravă Gilbert o 
remarcă imediat. 

— Ce se întâmplă? Ce ai, prietene? Întrebă doctorul. 

— Ce să am? Zic că bine aţi făcut să mă reţineţi aici de 
vreme ce pot fi de folos dumneavoastră şi ţării. Dar în timp 
ce stau la Paris, toate merg prost acolo. 

Să nu se creadă, după aceste cuvinte, că Pitou ar fi revelat 
secretele Catherinei şi ar fi vorbit despre dragostea tinerei 
fete cu Isidore. Nu, sufletului onest al bravului comandant 
al gărzii naţionale din Haramont era străin de orice 
delaţiune. Îi spusese lui Billot doar că recolta e proastă, că 
secara lipsea, că grâul a fost culcat de grindină, că 
hambarele sunt doar pe o treime pline şi că a găsit-o pe 
Catherine pe drumul de la Villers-Cotterets spre Pisseleau. 

Dar Billot se arătă destul de puţin îngrijorat de lipsa 
secarei şi a banilor pentru livrările de grâu scadente. Dar 
era cât pe ce să i se facă rău aflând de leşinul Catherinei. 

Ceea ce ştia bravul bătrân Billot era că o fată tânără, de 
forţa şi temperamentul Catherinei, nu leşină fără motiv la 
drumul mare. 

De altfel, îl întrebase multe pe Pitou şi, oricât de rezervat 
ar fi fost acesta în răspunsurile sale, Billot dădu din cap de 
mai multe ori spunând: 

— Lasă, lasă, cred că e timpul să mă înapoiez acolo. 


Gilbert, care la rândul său trecuse ca tată printr-o grea 
încercare, înţelese de astă dată ce se petrecea în sufletul de 
tată al lui Billot în timp ce acesta îi relata noutăţile aduse de 
Pitou. 

— Du-te, aşadar, dragul meu Billot, îi răspunse el, 
deoarece ferma, pământul şi familia te solicită. Dar nu uita 
că în numele patriei, voi dispune de dumneata în caz de 
urgenţă. 

— Un singur cuvânt, domnule Gilbert, răspunse bravul 
fermier, şi în douăsprezece ore sunt la Paris. 

După ce-l îmbrăţişă pe Sebastien, care petrecuse o noapte 
liniştită şi era în afară de orice pericol, după ce strânse în 
mâinile sale mari mâna fină şi delicată a lui Gilbert, Billot o 
porni spre ferma pe care o părăsise pentru opt zile şi de 
unde lipsise trei luni. 

Pitou îl urmă, ducând cu el douăzeci şi cinci de ludovici, 
dar al doctorului Gilbert, destinat echipării gărzii naţionale 
din Haramont. 

Sebastien rămase lângă tatăl său. 

Capitolul 16 

ARMISTIȚIUL. 

A trecut o săptămână între evenimentele pe care le-am 
relatat şi ziua în care-l vom lua din nou de mână pe cititor 
să-l conducem la castelul Tuileries, de-acum înainte teatrul 
principal al marilor catastrofe ce se vor înfăptui. 

O, Tuileries! Moştenire funestă transmisă de regina nopţii 
Sfântului Bartolomeu, de străina Caterina de Medicis, 
descendenților şi urmaşilor săi; palat al ameţelii care atrage 
pentru a devora, ce fascinaţie exercită oare porticul tău 
larg deschis, prin care se prăvălesc în abis toţi aceşti 
nebuni încoronați, care vor să fie numiţi regi, care nu se 
cred cu adevărat încoronați decât atunci când dorm sub 
lambriurile tale regicide şi pe care tu îi respingi unul după 
altul, pe unii în chip de cadavre fără cap, pe ceilalţi în chip 
de fugari fără coroană? 


Fără îndoială, se află în pietrele tale, cizelate ca o bijuterie 
de Benvenuto Cellini, o anume vrajă fatală; fără îndoială 
vreun talisman al morţii este îngropat în pragul tău. 
Enumeră ultimii regi pe care i-ai primit, şi spune ce ai făcut 
din ei! Din cei cinci regi, unul singur a fost predat de tine 
cavoului în care-l aşteptau strămoşii săi, iar din cei patru de 
care istoria îţi cere socoteală unul a fost trimis pe eşafod şi 
ceilalţi trei în exil! 

Într-o zi, o adunare întreagă a vrut să înfrunte primejdia şi 
să se aşeze în locul regilor, să se înscăuneze ca mandatar al 
poporului, acolo unde se aşezaseră aleşii monarhiei. Din 
acest moment a fost cuprinsă de ameţeală, din acest 
moment ea se distruse singură; eşafodul îi înghiţi pe unii, 
exilul pe ceilalţi, şi o stranie fraternitate îi uni pe Ludovic al 
XVI-lea şi pe Robespierre, pe Collot d'Herbois şi pe 
Napoleon, pe Billaud-Varennes şi pe Carol al X-lea, pe 
Vadier şi pe Ludovic-Filip. 

O Tuileries! 'Tuileries! Smintit va fi aşadar acela care va 
îndrăzni să treacă pragul tău şi să intre pe unde au intrat 
Ludovic al XVI-lea, Napoleon, Carol al X-lea şi Ludovic-Filip, 
căci mai devreme sau mai târziu el va ieşi prin aceeaşi 
poartă prin care au ieşit şi ei. 

Şi totuşi, palat funebru! Fiecare din ei a intrat înlăuntrul 
zidurilor tale, în mijlocul aclamaţiilor poporului şi balconul 
tău dublu i-a văzut, unii după alţii, surâzând acestor 
aclamații, crezând în dorinţele şi în urările mulţimii care-i 
împingea înainte; ceea ce făcea ca, de-abia aşezat sub 
baldachinul regal, fiecare să înceapă să lucreze pentru 
interesul său propriu în loc să lucreze pentru binele 
poporului; iar poporul, dându-şi seama de asta, într-o bună 
zi, l-a zvârlit afară ca pe un arendaş necinstit sau l-a 
pedepsit ca pe un răufăcător ingrat. 

Astfel se întâmplă că, după acest marş cumplit din 6 
Octombrie, în noroi, sânge şi ţipete, soarele palid al zilei 
următoare găsi curtea Tuileriilor plină de o mulţime 
emoţionată de înapoierea regelui său, dornică să-l vadă. 


Ludovic al XVI-lea primi în tot cursul zilei corpurile 
constituite, şi în acest timp mulţimea aştepta afară, îl căuta, 
îl pândea printre ferestre; acel care credea a-l fi zărit, 
scotea un strigăt de bucurie şi-l arăta vecinului său 
spunând: 

— Îl vedeţi? Îl vedeţi? Iată-l! 

La prânz fu nevoit să se arate în balcon, şi a fost aplaudat 
unanim de cei prezenţi. 

Seara fu nevoit să coboare în grădină, şi acolo, pe lângă 
aclamații şi aplauze, avură loc manifestații înduioşetoare, 
curseră lacrimi. 

Suflet tânăr, pios şi naiv, doamna Elisabeth îi arătă fratelui 
său mulţimea spunând: 

— Mi se pare totuşi că nu e prea greu să guvernezi 
asemenea oameni. 

Elisabeth şedea la parter. Seara, se porunci să fie deschise 
ferestrele, cina desfăşurându-se în faţa tuturor. 

Bărbaţi şi femei priveau, aplaudau şi salutau prin 
ferestrele deschise - mai ales femeile; ele îşi arătau copiii, 
aşezându-i pe pervaz, punându-i pe aceşti micuţi nevinovaţi 
să trimită sărutări nobilei doamne şi să-i spună că e foarte 
frumoasă. 

lar copiii repetau: „Sunteţi foarte frumoasă, doamnă!”, şi 
cu mânuţele lor durdulii îi trimiteau sărutări fără număr şi 
fără sfârşit. 

Fiecare spunea: „Revoluţia s-a terminat; iată-l pe rege 
izbăvit de Versailles-ul său, de curtizanii şi de consilierii săi. 
Vraja care ţinea departe de capitală regalitatea captivă în 
această lume de automate, de statui şi de tisă cioplită, în 
această lume numită Versailles, era frântă. Slavă Domnului, 
regele este reintegrat în viaţă şi în adevăr, ceea ce 
înseamnă în adevărata natură a omului. Veniţi, Sire, veniţi 
printre noi! Până în această zi n-aţi avut - înconjurat cum 
eraţi - decât libertatea de a face rău. Azi, în mijlocul nostru, 
în mijlocul poporului vostru, aveţi toată libertatea să faceţi 
mult bine!” 


Deseori masele şi chiar indivizii se înşală asupra a ceea ce 
sunt, mai bine zis asupra a ceea ce vor deveni. Spaima 
încercată în zilele de 5-6 Octombrie readuse alături de rege 
nu numai un mare număr de suflete, dar şi multe 
inteligenţe, multe interese. Aceste strigăte în întuneric, 
trezirea în mijlocul nopţii, focurile aprinse în curtea de 
marmură, care luminau marile ziduri de la Versailles cu 
reflexele lor funebre, toate acestea impresionară puternic 
imaginaţia celor oneşti. Adunarea naţională fusese tare 
înspăimântată, mai înspăimântată când fusese ameninţat 
regele decât când fusese ea însăşi. Atunci i se mai părea că 
depindea de rege; nici şase luni n-aveau să treacă şi va 
simţi că, dimpotrivă, regele depinde de ea. O sută cincizeci 
de membri cerură paşaport. Meunier şi Lally fugiră. 

La Fayette şi Mirabeau, cei mai populari oameni din 
Franţa, reveniră la Paris regalişti. 

Mirabeau îi spusese lui La Fayette: „Să ne unim şi să-l 
salvăm pe rege!” 

Din nefericire, La Fayette, om cinstit prin excelenţă dar 
spirit mărginit, dispreţuia caracterul lui Mirabeau şi nu-i 
înţelegea geniul. 

Şi se mulţumi să se ducă la ducele de Orleans. 

Se spuseseră multe lucruri despre Alteța Sa regală. Se 
zicea că în timpul nopţii ducele fusese văzut cu o pălărie cu 
borurile lăsate, cu o vargă în mână, agitând grupurile în 
curtea de marmură, împingându-i să jefuiască castelul, în 
speranţa că acest jaf va duce în acelaşi timp la asasinat. 

Mirabeau era cu totul de partea ducelui de Orleans. 

La Fayette, în loc să se înţeleagă cu Mirabeau, se duse la 
ducele de Orleans şi-i ceru să părăsească Parisul. Ducele de 
Orleans luptă, discută, ţinu piept cu îndârjire. Dar La 
Fayette era cu adevărat rege şi până la urmă trebui să i se 
supună. 

— Şi când mă voi întoarce? Îl întrebă pe La Fayette. 

— Când vă voi spune că e timpul să reveniţi, prinţe, 
răspunse el. 


— Şi dacă mă plictisesc şi mă înapoiez fără permisiunea 
dumneavoastră, domnule? Întrebă trufaş ducele. 

— Atunci, răspunse La Fayette, sper că a doua zi după 
înapoiere, Alteţa Voastră îmi va face cinstea să se bată în 
duel cu mine. 

Ducele de Orleans plecă şi nu reveni decât chemat. 

La Fayette era doar puţin regalist înainte de 6 Octombrie; 
dar după 6 Octombrie deveni regalist în mod real, sincer; el 
o salvase pe regină şi-l protejase pe rege. 

Te ataşezi mai mult prin serviciile pe care le faci decât prin 
serviciile ce ţi se fac. Ceea ce înseamnă că în sufletul omului 
există mult mai mult orgoliu decât recunoştinţă. 

Cu toate că simțeau că dedesubtul şi poate chiar deasupra 
acestui întreg popor există un element fatal, care nu voia să 
se amestece cu ei - ceva duşmănos şi răzbunător, ca furia 
unui tigru care rage în timp ce mângâie - regele şi doamna 
Elisabeth fuseseră realmente mişcaţi. 

Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu Maria-Antoaneta. 
Proasta dispoziţie în care se afla sufletul femeii dăuna 
inteligenţei reginei. Lacrimile ei erau lacrimi de ciudă, de 
durere şi de gelozie. Din lacrimile pe care le vărsa tot 
atâtea erau pentru Charny, pe care-l simţea cum îi scapă 
din braţe, cât şi pentru sceptrul pe care-l simţea scăpându-i 
din mână. 

De aceea şi vedea toată această mulţime, auzea toate 
aceste strigăte cu inimă seacă, cu mintea întărâtată. Ea era 
în realitate mai tânără decât doamna Elisabeth, sau cam de 
aceeaşi vârstă, dar neprihănirea sufletului şi trupului îi 
crease acesteia un veşmânt de nevinovăție şi prospeţime pe 
care nu-l lepădase încă, pe când arzătoarele patimi ale 
reginei, ura şi dragostea, îi îngălbeniseră mâinile asemenea 
fildeşului, îi strânseră buzele palide pe dantură şi întinseră 
peste ochi acele ape sidefii şi violacee care trădează o 
suferinţă profundă, incurabilă, permanentă. 

Regina era bolnavă, cu-adevărat bolnavă de o boală de 
care nu te însănătoşeşti, căci singurul său leac este 


fericirea şi liniştea, iar sărmana Maria-Antoaneta simţea că 
s-a terminat şi cu liniştea şi cu fericirea ei. 

Învingătorii de la Bastilia se prezentaseră la ea, dar regina 
refuză să-i primească. 

Precupeţele din Hale veniseră şi ele. Ea le primise, dar de 
la distanţă, despărțită de ele prin uriaşe zăbrele de sârmă. 
De altfel, femeile din serviciul ei, ca o avangardă menită s-o 
apere de orice contact, se aruncaseră în faţa ei. 

Era o mare greşeală pe care o făcea Maria-Antoaneta. 
Precupeţele din Hale erau regaliste. Multe din ele 
dezaprobaseră actul de la 6 Octombrie. 

Atunci aceste femei îi vorbiră - căci în asemenea grupuri 
există întotdeauna oratori. 

O femeie mai îndrăzneață decât celelalte făcu pe sfetnica: 

— Doamnă regină, spuse această femeie, îmi daţi voie să 
vă dau un sfat, o părere în felul nostru, la dracu! Cum s-ar 
spune, din inimă. 

Regina făcu din cap un semn atât de imperceptibil încât 
femeia nu-l văzu. 

— Nu răspundeţi? Spuse ea. N-are a face! Vi-l voi da 
oricum! lată-vă printre noi, în mijlocul poporului 
dumneavoastră, adică în sânul adevăratei voastre familii. 
Trebuie să-i îndepărtați acum de dumneavoastră pe toţi 
aceşti curteni care-i duc pe regi la pierzanie şi să-i iubiţi 
puţin pe aceşti sărmani parizieni care, de douăzeci de ani 
de când sunteţi în Franţa, nu v-au văzut poate nici de patru 
ori. 

— Doamnă, răspunse regina cu răceală, vorbiţi astfel 
deoarece nu-mi cunoaşteţi sufletul. Vă iubeam şi când 
stăteam la Versailles, vă voi iubi la fel şi aici, la Paris. 

Nu era o făgăduială prea mare. Aşa încât, un alt orator 
spuse: 

— Da, da, ne iubeaţi pe când vă aflaţi la Versailles! Aşadar 
din dragoste aţi vrut să asediați şi să bombardaţi oraşul la 
14 Iulie? Din dragoste aţi vrut să fugiţi peste frontieră la 6 


Octombrie, sub pretextul că mergeţi, în mijlocul nopţii, la 
palatul Trianon? 

— Înseamnă că, reluă regina, vi s-au spus asemenea 
lucruri şi le-aţi crezut: iată ceea ce face deopotrivă 
nenorocirea poporului şi a regelui! 

Şi totuşi, în pofida rezistenţei orgoliului şi în mijlocul 
sfâşierii sufletului ea găsi o ieşire bine inspirată. 

Una dintre aceste femei, alsaciană de felul ei, i se adresă 
în limba germană. 

— Doamnă, îi răspunse regina, am devenit atât de 
franceză încât am uitat limba maternă. 

Era drăguţ ce spusese, dar din păcate o spusese prost. 

Precupeţele din Hale s-ar fi putut îndepărta strigând din 
inimă: „Irăiască regina!” Ele se îndepărtară strigând din 
vârful buzelor şi mârâind între dinţi. 

Seara, aflându-se împreună regele şi doamna Elisabeth, 
spre a se consola, încercau să-şi amintească tot ce găsiseră 
bun şi încurajator în acest popor. Regina nu găsi nimic de 
adăugat decât o vorbă a delfinului, pe care-o repetă de mai 
multe ori în ziua aceea şi în cele următoare. 

Intrând în apartamentele reginei în clipa în care se auzea 
gălăgia făcută de precupeţe, copilul alergă spre mamă şi, 
strângând-o în braţe, exclamă: 

— Dumnezeule, mamă, oare azi mai este încă ieri? 

Micul moştenitor se afla acolo şi, mândru că se vorbea 
despre el, ca orice copil care vede că cei din jur se ocupă de 
persoana lui, se apropie de rege şi-l privi cu un aer 
gânditor. 

— Ce doreşti, Ludovic? Întrebă regele. 

— Aş vrea, tată, răspunse delfinul, să vă întreb ceva foarte 
serios. 

— Ei bine, spuse regele atrăgându-l între genunchi, să 
vedem ce vrei să întrebi. Vorbeşte! 

— Aş dori să ştiu, continuă copilul, de ce poporul, care vă 
iubea atât de mult, s-a supărat, şi ce i-aţi făcut ca să se 
înfurie într-atât? 


— Ludovic! Murmură regina cu un accent de reproş. 

— Lăsaţi-mă să-i răspund, spuse regele. 

Doamna Elisabeth îi zâmbea copilului. 

Ludovic al XVI-lea îşi ridică fiul pe genunchi şi, explicând 
politica momentului la puterea de înţelegere a copilului îi 
spuse: 

— Fiul meu, am vrut să fac acest popor şi mai fericit decât 
era. Am avut nevoie de bani să plătesc cheltuielile pricinuite 
de război. Am cerut aceşti bani poporului meu, aşa cum au 
făcut întotdeauna regii, înaintaşii mei. Înalţii dregători care 
alcătuiesc parlamentul s-au opus şi au spus că numai 
poporul are dreptul să voteze aceste cheltuieli. I-am 
întrunit la Versailles pe fruntaşii fiecărui oraş, fruntaşi după 
nobleţe, avere şi merite. Această adunare este ceea ce se 
numeşte Etats generaux20. Când s-au întrunit, mi-au cerut 
lucruri pe care nu le pot satisface nici pentru mine, nici 
pentru dumneata care vei fi urmaşul meu. S-au găsit 
oameni răi, care au ridicat poporul împotriva mea, şi 
excesele care au avut loc în ultimele zile reprezintă opera 
lor! Fiule, poporului nu trebuie să-i aduci nici o vină. 

La această ultimă recomandare, Maria-Antoaneta îşi 
încleştă dinţii; era evident că, ocupându-se de educarea 
delfinului, n-ar fi dirijat această educaţie spre uitarea 
injuriilor. 

A doua zi, delegaţi ai primăriei Parisului şi ai gărzii 
naţionale o rugară pe regină să vină la spectacol, ca 
poporul să constate, prin prezenţa ei şi a regelui, că 
locuiesc cu plăcere în capitală. 

Regina răspunse că ar da curs cu plăcere invitaţiei 
oraşului Paris, dar că mai are nevoie de timp să i se şteargă 
amintirea zilelor care au trecut. Poporul uitase; era mirat 
că cineva îşi mai aminteşte. 

Când află că duşmanul ei, ducele de Orleans, a fost 
îndepărtat din Paris, încercă un moment de bucurie, dar nu- 
i fu deloc recunoscătoare lui La Fayette pentru aceasta. 
Credea că era o afacere personală între prinţ şi general. 


Crezu sau se prefăcea a crede, nevrând să-i datoreze ceva 
lui La Fayette. Adevărată prinţesă din Casa de Lorena prin 
trufie şi pizmă, ea voia să învingă şi să se răzbune. 

„Reginele nu se pot îneca”, spusese doamna Henriette a 
Angliei în toiul unei furtuni, şi ea era de părerea acesteia. 

De altfel, Maria-lereza nu era oare mai aproape de 
moarte decât ea când îşi luase copilul în braţe şi-l arătase 
ungurilor ei fideli? 

Această amintire eroică a mamei o înrâuri pe fiică. A fost o 
greşeală - o greşeală îngrozitoare a acelora care compară 
situaţiile fără să le judece! 

Maria-lereza avea de partea ei poporul; Maria-Antoaneta 
îl avea împotrivă-i. 

Apoi, ea era înainte de toate femeie, şi poate că, vai! Ar fi 
judecat mai bine situaţia dacă inima i-ar fi fost mai liniştită; 
poate că ar fi urât mai puţin poporul dacă Charny ar fi iubit- 
o mai mult! 

lată aşadar ce se petrecea la Tuileries în aceste câteva zile 
în care revoluţia făcea un popas, când patimile dezlănţuite 
se mai răceau şi când, ca într-un armistițiu, prieteni şi 
duşmani se recunoşteau pentru a reîncepe, la prima 
declarare a ostilităţilor, o nouă luptă şi mai îndârjită, o nouă 
bătălie şi mai devastatoare. 

Această luptă este cu atât mai probabilă, această bătălie e 
cu atât mai iminentă cu cât i-am pus la curent pe cititori nu 
numai cu ceea ce se poate vedea la suprafaţa societăţii, ci 
mai ales cu tot ce se urzeşte în adâncurile ei. 

Capitolul 17 

PORTRETUL LUI CAROL. 

În timpul celor câteva zile care s-au scurs şi în care noii 
oaspeţi ai palatului Tuileries se instalară şi-şi reluară 
obiceiurile, Gilbert, nefiind chemat la rege, nu a crezut de 
cuviinţă să se ducă acolo; dar până la urmă sosi ziua sa de 
vizită. 

Abia apucă să treacă pragul şi valetul de serviciu se ridică 
şi-l conduse în dormitorul regelui. 


Regele se plimba de colo-colo, atât de preocupat, încât nu 
observă intrarea doctorului, după cum nu auzise anunţul ce 
o precedase. Gilbert se opri la uşă, nemişcat şi tăcut, 
aşteptând ca regele să-i remarce prezenţa şi să-i adreseze 
cuvântul. 

Obiectul preocupării regelui - uşor de văzut, căci din timp 
în timp se oprea gânditor în faţa lui - era un mare tablou al 
regelui Carol I, pictat de Van Dyck, acelaşi care se află 
acum la Luvru şi pe care un englez propusese să-l acopere 
complet cu monezi de aur dacă se consimţea să-i fie vândut. 

Cunoaşteţi acest portret, nu-i aşa, dacă nu pânza, cel puţin 
gravura? 

Carol 1 e în picioare, sub unul din acei arbori subţiri şi rari 
care cresc pe plaje. Un paj îi ţine calul acoperit de valtrap. 
Marea închide orizontul. Chipul regelui este marcat de o 
deplină melancolie. La ce se gândeşte acest Stuart, care a 
avut ca predecesor pe frumoasa şi nefericita Maria, şi care 
va avea ca urmaş pe loan al II-lea? Sau, mai bine zis, la ce 
se gândea pictorul, acest om de geniu, care a avut destulă 
minte să împrumute şi fizionomiei regelui ceva din prisosul 
său? La ce se gândea când îl picta ca simplu cavaler, gata să 
pornească din nou în campanie împotriva „capetelor 
rotunde”? [21] 

De trei ori îşi întrerupse regele plimbarea spre a se opri în 
faţa portretului, şi şi-o reluă de trei ori. Fatal, se regăsea 
totdeauna în faţa acestui tablou. 

În cele din urmă, Gilbert înţelese că există împrejurări în 
care un spectator este mai puţin indiscret anunţându-şi 
prezenţa decât rămânând tăcut. Făcu o mişcare. Ludovic al 
XVI-lea tresări şi se întoarse. 

— Ah! Dumneata eşti, doctore, spuse el. Vino, vino, sunt 
fericit să te văd. 

Gilbert se apropie, înclinându-se. 

— De câtă vreme eşti aici, doctore? 

— De câteva minute, Sire. 

— Ah! Spuse regele recăzând pe gânduri. 


Apoi, după o pauză, conducându-l pe Gilbert în faţa operei 
lui Van Dyck, îl întrebă: 

— Doctore, cunoşti acest portret? 

— Da, Sire. 

— Unde l-ai văzut? 

— Când eram copil, la doamna du Barry. Dar, oricât de 
copil eram la vremea aceea, m-a impresionat profund. 

— Da, la doamna du Barry, asta e, murmură Ludovic al 
XVI-lea. 

Apoi, după o altă pauză de câteva secunde, întrebă? 

— Cunoşti istoria acestui portret, doctore? 

— Majestatea Sa vorbeşte despre istoria regelui pe care-l 
înfăţişează, sau despre însăşi istoria portretului? 

— Vorbesc despre istoria portretului. 

— N-o cunosc, Sire, ştiu doar că a fost pictat la Londra 
prin 1645 sau 1646. lată tot ce pot spune. Dar nu ştiu cum 
a ajuns în Franţa şi cum de se află în momentul de faţă în 
camera Majestății Voastre. 

— Cum a ajuns în Franţa am să ţi-o spun. Cum de a ajuns 
în camera mea n-o ştiu nici eu. 

Gilbert se uită mirat la rege. 

— Cum de se găseşte în Franţa, repetă regele, iată: nu am 
a spune nimic nou asupra fondului, dar multe asupra 
amănuntelor. Vei înţelege atunci de ce mă tot opream în 
faţa acestui portret şi la ce mă gândeam. 

Gilbert se înclină, în semn că ascultă cu atenţie. 

— Cu aproape treizeci de ani în urmă, spuse regele, exista 
în Franţa un guvern fatal ţării, dar mai ales mie, adăugă el 
suspinând la amintirea tatălui său, despre care a crezut 
întotdeauna că a fost otrăvit de austrieci. Era guvernul 
condus de domnul de Choiseul. Se hotărâse să fie înlocuit 
de guvernul domnilor d'Aiguillon şi Maupeau, zdrobind din 
aceeaşi lovitură şi parlamentele. Dar desfiinţarea 
parlamentelor era o acţiune care-l speria enorm pe bunicul 
meu, regele Ludovic al XV-lea. Pentru a zdrobi parlamentele 
îi trebuia o voinţă pe care o pierduse. Din ce mai rămăsese 


din acest moşneag trebuia făcut un nou om şi, pentru a face 
din acest bătrân un om nou, nu exista decât un mijloc: acela 
de a închide ruşinosul harem care, sub numele de Parc-aux- 
Cerfs, a costat atâţia bani Franţa şi a dăunat atât de mult 
popularității monarhiei. Trebuia ca în locul acestei adunări 
de tinere fete, unde se vlăguiau resturile bărbâăţiei sale, să i 
se dea regelui Ludovic al XV-lea o singură iubită care să le 
înlocuiască pe toate, care să nu aibă atâta influenţă încât 
să-l facă să urmeze o anumită linie politică, dar care să aibă 
destulă memorie să-i repete clipă de clipă o lecţie bine 
învățată. Bătrânul mareşal de Richelieu ştia unde să 
găsească o femeie de acest gen. Elo căută acolo unde 
trebuie, şi o găsi. Ai cunoscut-o, doctore, căci acum câteva 
clipe mi-ai spus că ai văzut acest portret la ea. 

Gilbert se înclină. 

— Noi, Regina şi cu mine, n-am iubit-o pe această femeie! 
Regina poate mai puţin decât mine, căci regina, austriacă 
fiind, pregătită de Maria-lereza pentru această mare 
politică europeană în care Austria ar fi centrul, vedea în 
numirea domnului d'Aiguillon prăbuşirea prietenului său, 
domnul de Choiseul. Noi n-am iubit-o, zic, trebuie totuşi să 
fiu drept şi să recunosc că, distrugând ceea ce fusese 
înainte, ea acţiona potrivit dorințelor mele şi, aş spune cu 
toată convingerea, pentru binele general. Era o actriţă 
abilă! Îşi juca minunat rolul; îl uimi pe Ludovic al XV-lea 
printr-o familiaritate îndrăzneață, necunoscută până atunci 
de regalitate; îl amuză zeflemisindu-l, şi-l făcu bărbat 
făcându-l să creadă că era. 

Regele se opri brusc, ca şi cum îşi reproşa imprudenţa de 
a fi vorbit astfel despre bunicul său în faţa unui străin. Dar, 
aruncând o privire asupra chipului sincer şi deschis al lui 
Gilbert, văzu că acest om ştia atât de bine să înţeleagă 
totul, încât putea să-i spună totul. 

Gilbert ghici ce se petrecea în mintea regelui şi, fără 
nerăbdare, fără să întrebe măcar, deschizând ochii larg şi 
privind în ochii regelui, care-l scrutau, aşteptă. 


— Ceea ce-ţi spun, domnule, zise Ludovic cu o oarecare 
nobleţe a gestului şi a capului care nu-i era obişnuită, n-ar fi 
trebuit să ţi-o spun, deoarece reprezintă gândurile mele 
intime, şi un rege nu trebuie să le îngăduie să-i pătrundă în 
suflet decât pe aceia în sufletul cărora poate citi el însuşi. 
Îmi vei plăti cu aceeaşi monedă, domnule Gilbert? Şi dacă 
regele Franţei îţi va spune întotdeauna ce gândeşte, îi vei 
spune şi dumneata întotdeauna ce gândeşti? 

— Sire, răspunse Gilbert, vă jur că dacă Majestatea 
Voastră îmi va face această onoare, îi voi face, la rândul 
meu, acest serviciu. Medicul se ocupă de trup ca preotul de 
suflet. Însă, mut şi de nepătruns pentru alţii, voi socoti o 
crimă să nu-i spun tot adevărul regelui, care-mi face 
onoarea să mi-l ceară. 

— Aşadar, domnule Gilbert, nu vei face niciodată vreo 
indiscreţie? 

— Sire, îmi puteţi spune că din ordinul dumneavoastră 
peste un sfert de oră va trebui să fiu executat, şi voi 
considera că nu am dreptul să fug dacă nu veţi adăuga: 
„Fugi!”. 

— Faci bine că-mi spui asta, domnule Gilbert. Cu cei mai 
buni prieteni ai mei, cu regina însăşi, vorbesc adeseori 
încet, ca pentru mine. Cu dumneata îmi voi spune gândurile 
cu glas tare, fără înconjur. 

Continuă apoi: 

— Ei bine, această femeie, care ştia că la Ludovic al XV-lea 
nu se putea conta decât pe veleităţile sale regale, nu-l 
părăsea niciodată, pentru a profita până şi de cea mai 
măruntă dintre aceste veleităţi. Ea îl urma în consilii şi se 
apleca peste fotoliul său; în faţa cancelarului, în faţa tuturor 
personajelor importante, în faţa demnitarilor bătrâni, se 
culca la picioarele lui şi se sclifosea ca o maimuţă; era 
guralivă ca un papagal, lipsindu-l astfel în cele din urmă 
ziua şi noaptea de atributele regalității. Dar asta încă nu 
era destul, şi ciudata Egerie22 şi-ar fi pierdut poate timpul, 
dacă domnul de Richelieu n-ar fi avut ideea să confere 


consistenţă acestor cuvinte greu inteligibile, ceea ce făcu ca 
lecţia pe care ea o repeta să devină materială. Sub 
pretextul că pajul ce se vede în tablou se numeşte Barry, 
pânza aceasta fu cumpărată pentru ea, ca şi cum ar fi fost 
vorba de un tablou de familie. Acest chip melancolic, care 
parcă ghiceşte ziua de 30 ianuarie 1649, aşezat în budoarul 
fetei, auzi hohotele ei neruşinate de râs, asistă la 
zbenguiala ei lascivă; căci iată la ce-i servea tabloul: 
râzând, îl lua pe Ludovic al XV-lea de cap şi arătându-i-l pe 
Carol [, îi zicea: „Vezi tu, iată un rege căruia i s-a tăiat capul 
fiindcă a fost slab faţă de parlamentul său; cruţă-l încă pe 
alt tău!” Ludovic al XV-lea îşi desfiinţă parlamentul şi muri 
liniştit pe tron. Atunci noi am exilat această femeie faţă de 
care ar fi trebuit poate să ne arătăm mai indulgenţi. Tabloul 
rămase în mansardele Versailles-ului şi nu m-am gândit 
niciodată să întreb măcar ce s-a întâmplat cu el. Cum se 
face că-l găsesc acum aici? Cine a pus să fie adus? De cemă 
urmează, mai bine zis, de ce mă urmăreşte? 

Şi, după ce scutură trist din cap, regele spuse: 

— Doctore, nu se ascunde oare o ursită rea în această 
întâmplare? 

— O ursită rea, dacă acest portret nu vă spune nimic, Sire, 
dar o salvare, dacă el vă spune ceva. 

— Cum ai vrea ca un asemenea tablou să nu-i vorbească 
unui rege aflat în situaţia mea, doctore? 

— După ce mi-a îngăduit să-i spun adevărul, Majestatea 
Voastră îmi îngăduie să-i pun şi câteva întrebări? 

Regele păru că ezită o clipă. 

— Întreabă, doctore, spuse apoi. 

— Ce vă spune acest portret, Sire? 

— Îmi spune că regele Carol 1 şi-a pierdut capul pentru că 
a pornit război împotriva poporului său, şi că Iacob al II-lea 
a pierdut tronul pentru că l-a părăsit pe al său. 

— În acest caz, portretul, ca şi mine, Sire, vă spune 
adevărul. 


— Ei bine? Întrebă regele îndemnându-l pe Gilbert din 
privire. 

— Ei bine! Deoarece regele mi-a permis să-i pun întrebări, 
îl voi întreba ce răspuns îi dă acestui portret care-i vorbeşte 
atât de loial? 

— Domnule Gilbert, răspunse regele, îţi dau cuvântul meu 
de gentilom că n-am luat încă nici o hotărâre. Voi lua o 
decizie în raport cu împrejurările. 

— Poporului îi e teamă că regele se gândeşte să-i facă 
război. 

Ludovic al XVI-lea se împotrivi clătinând din cap. 

— Nu, domnule, nu, nu pot face război poporului decât cu 
sprijinul străinătăţii, şi cunosc prea bine situaţia din Europa 
ca să mă încred în ea. Regele Prusiei se oferă să intre în 
Franţa cu o sută de mii de oameni; dar cunosc spiritul 
intrigant şi ambițios al acestei mici monarhii care năzuieşte 
să devină un mare regat, care incită peste tot la tulburări, 
sperând că acestea îi vor da posibilitatea să mai acapareze 
o Silezie. În ce o priveşte, Austria îmi pune la dispoziţie o 
altă sută de mii de oameni; dar nu-l iubesc pe cumnatul 
meu Leopold, un lanus cu două feţe, un filosof bigot, a cărui 
mamă, Maria-lereza, a uneltit otrăvirea tatălui meu. 
Fratele meu, d'Artois, îmi propune sprijinul Sardiniei şi al 
Spaniei; dar nu mă încred în aceste două puteri conduse de 
fratele meu, d'Artois; el îl are lângă sine pe domnul de 
Calonne, adică pe cel mai neînduplecat duşman al reginei, 
acelaşi care a adnotat - am văzut manuscrisul - pamfletul 
doamnei de La Motte împotriva noastră în acea urâtă 
afacere a colierului. Ştiu tot ce se petrece acolo. În 
penultimul consiliu s-a pus chestiunea să mă detroneze şi să 
numească un regent, care ar fi, probabil, celălalt scump 
frate al meu, contele de Provence; în ultimul consiliu, 
domnul de Conde, vărul meu, a propus să pătrundă în 
Franţa şi să înainteze spre Lyon, orice i s-ar întâmpla 
regelui! În ce o priveşte pe marea Caterină e o altă treabă; 
ea se mărgineşte doar la sfaturi - vă imaginaţi doar că stă la 


masă, ocupată să înghită Polonia, şi că nu se poate ridica 
înainte de a-şi fi terminat prânzul. Ea îmi dă un sfat care 
vizează sublimul şi care nu poate fi calificat decât drept 
ridicol, mai ales după cele întâmplate în ultimele zile. 
„Regii, spune ea, trebuie să-şi urmeze calea, fără să le pese 
de strigătele poporului, ca şi luna care-şi urmează cursul 
fără să-i pese de lătratul câinilor.” Se pare că în ţara ei 
câinii se mulţumesc să latre. Să-i întrebe pe Deshuttes şi 
Varicourt dacă ai noştri nu muşcă. 

— Poporului îi e teamă că regele are de gând să fugă, să 
părăsească Franţa. 

Regele şovăi să răspundă. 

— Sire, continuă Gilbert zâmbind, greşeşti totdeauna 
luând chiar întocmai permisiunea dată de un rege. Văd că 
sunt indiscret, dar prin întrebarea mea, eu exprim pur şi 
simplu o temere. 

Regele puse mâna pe umărul lui Gilbert. 

— Domnule, spuse el, ţi-am promis adevărul, ţi-l voi spune 
pe de-a întregul. Da, a fost vorba de aşa ceva, da, mi s-a 
propus această treabă. Da, mulţi slujitori loiali care mă 
înconjură sunt de părere că trebuie să fug. Dar în noaptea 
de 6 Octombrie, în momentul în care, plângând în braţele 
mele şi strângându-şi cei doi copii la sân, aştepta, ca şi 
mine, moartea, regina m-a pus să jur că nu voi fugi 
niciodată singur, că vom pleca cu toţii împreună, ca să ne 
salvăm, sau să pierim împreună. Am jurat, domnule, şi-mi 
voi ţine cuvântul. Şi cum nu cred că e cu putinţă să fugim cu 
toţii împreună fără să fim arestaţi de zece ori înainte de a 
ajunge la frontieră, nu vom fugi. 

— Sire, spuse Gilbert, admir profund perspicacitatea 
judecății Majestății Voastre. Ah! De ce nu vă poate auzi 
întreaga Franţă, cum v-am auzit eu în acest moment? Cum 
s-ar potoli duşmăniile care-l urmăresc pe Majestatea 
Voastră! Cum s-ar micşora primejdiile care-l înconjură! 

— Duşmănii! Spuse regele. Crezi aşadar că poporul meu 
mă urăşte? Primejdii! Neluând prea în serios gândurile 


sumbre care mi-au fost inspirate de acest portret, ţi-aş 
spune că cele mai mari pericole au trecut. 

Gilbert îl privi pe rege cu un profund sentiment de 
melancolie. 

— Nu eşti de aceeaşi părere, domnule Gilbert? Întrebă 
regele. 

— Părerea mea, Sire, este că Majestatea Voastră de-abia a 
intrat în luptă şi că 14 iulie şi 6 octombrie nu sunt decât 
primele două acte din teribila dramă pe care Franţa o va 
juca în faţa naţiunilor. 

Ludovic al XVI-lea păli uşor. 

— Sper că te înşeli, domnule, spuse el. 

— Nu mă înşel, Sire. 

— Cum poţi şti dumneata mai multe decât mine în aceste 
probleme, când eu am poliţia şi contrapoliţia în mână? 

— Sire, e-adevărat că n-am la dispoziţie nici poliţia nici 
contrapoliţia. Dar prin poziţia mea sunt intermediarul firesc 
între ceea ce atinge cerul şi ceea ce se ascunde încă în 
măruntaiele pământului. Sire, Sire, ceea ce am suferit noi 
nu e decât o mişcare tectonică; ne mai rămâne să luptăm cu 
focul, cenuşa şi lava vulcanului. 

— Ai spus, să luptăm, domnule; nu te-ai fi exprimat mai 
corect zicând să fugim? 

— Am spus, să luptăm, Sire. 

— Cunoşti opinia mea cu privire la străinătate. Nu voi 
chema niciodată pe vreun străin în Franţa, doar dacă viaţa 
soţiei şi a copiilor mei ar fi cu adevărat în primejdie. 

— Aş vrea să mă prostern la picioarele dumneavoastră, 
Sire, şi să vă mulţumesc pentru asemenea sentimente. Nu, 
Sire, nu avem nevoie de străini. La ce bun străinătatea 
atâta vreme cât n-aţi epuizat resursele proprii? Vă temeţi 
să nu fiţi depăşit de revoluţie, nu-i aşa, Sire? 

— Aşa e, o mărturisesc. 

— Ei bine, sunt două mijloace de a salva în acelaşi timp şi 
regele şi Franţa. 

— Spuneţi-le, domnule, şi veţi binemerita de la amândoi. 


— Primul, Sire, este să vă puneţi în fruntea revoluţiei şi s-o 
conduceţi. 

— Mă voi târi după ei, domnule Gilbert, şi nu vreau să 
merg în direcţia în care merg ei. 

— Al doilea este de a-i pune revoluţiei o zăbală destul de 
solidă, pentru a o îmblânzi. 

— Cum se va numi această zăbală, domnule? 

— Popularitatea şi geniul. 

— Şi cine-i va fi fierarul? 

— Mirabeau! 

Ludovic aLXVI-lea îl privi pe Gilbert în faţă, ca şi cum ar fi 
înţeles greşit. 

Capitolul 18 

MIRABEAU. 

Gilbert îşi dădu seama că trebuia să susţină o luptă, dar 
era pregătit. 

— Mirabeau, repetă el, da, Sire, Mirabeau! 

Regele se întoarse spre portretul lui Carol 1. 

— Ce ai fi răspuns, Carol Stuart - întrebă el poetica pânză 
a lui Van Dyck - dacă, simțind că-ţi tremură pământul sub 
picioare ţi s-ar fi propus să te sprijini pe Cromwell? 

— Carol Stuart ar fi refuzat şi bine ar fi făcut, răspunse 
Gilbert, deoarece nu există nici o asemănare între Cromwell 
şi Mirabeau. 

— Nu ştiu cum priviţi lucrurile, doctore, spuse regele. 
Pentru mine însă nu există grade de comparaţie în trădare. 
Un trădător e un trădător, şi nu pot să deosebesc dacă unul 
e doar puţin trădător, iar altul ceva mai mult. 

— Sire! Spuse Gilbert cu un profund respect dar, în acelaşi 
timp, cu o fermitate de neînvins. Nici Cromwell nici 
Mirabeau nu sunt trădători! 

— Dar ce sunt? Exclamă regele. 

— Cromwell este un supus rebel, iar Mirabeau un nobil 
nemulţumit. 

— Nemulțumit de ce? 


— De toatE. De tatăl său care l-a întemnițat în castelul If şi 
în donjonul23 de la Vincennes; de tribunalele care l-au 
condamnat la moarte; de rege, care nu i-a apreciat geniul şi 
nu i-l recunoaşte nici acum. 

— Geniul omului politic, domnule Gilbert, spuse cu 
vioiciune regele, este onestitatea. 

— Răspunsul e frumos, Sire, demn de Titus, de Traian sau 
de Marc-Aureliu. Din nefericire, experienţa îl infirmă. 

— Cum asta? 

— Era oare om onest Augustus, care împărțea lumea cu 
Lepidus şi Antoniu şi care-l exilă pe Lepidus şi-l ucise pe 
Antoniu pentru a avea întreaga lume numai pentru el? Era 
oare un om onest Carol-cel-Mare, care-l trimise pe fratele 
său, Carloman, să moară într-o mănăstire şi care, pentru a 
isprăvi odată cu duşmanul său, Witikind, personalitate 
aproape tot atât de mare ca şi el, dispuse să se taie capetele 
tuturor saxonilor care depăşeau în înălţime sabia sa? Era 
oare un om onest Ludovic al XI-lea, care se revoltă 
împotriva tatălui său pentru a-l detrona şi care, chiar dacă 
dădu greş, îi inspiră sărmanului Carol al VII-lea o asemenea 
groază încât, de teamă să nu fie otrăvit, se lăsă să moară de 
foame? Era oare un om onest Richelieu, care urzea în 
alcovurile Luvrului şi pe scările palatului Cardinal 
conspirații al căror deznodământ avea loc pe Piaţa 
Greve24. Era oare un om onest Mazarin, care semnă un 
pact cu lordul-protector25 şi care nu numai că i-a refuzat 
lui Carol al II-lea suma de o jumătate de milion şi un număr 
de cinci sute de oameni, dar l-a şi izgonit din Franţa? Era 
oare un om onest Colbert, care-l trădă, îl acuză, îl răsturnă 
pe Fouquet, protectorul său, şi care în timp ce Fouquet era 
aruncat de viu într-o temniţă de unde n-avea să mai iasă 
decât în chip de cadavru, se aşeză, nepedepsit şi arogant în 
fotoliul cald încă al acestuia? Şi, cu toate acestea, nici unii 
nici alţii, Domnul fie lăudat! N-au greşit cu nimic nici faţă de 
regi, nici faţă de regalitate! 


— Dar, domnule Gilbert, ştii bine că domnul de Mirabeau 
nu poate fi al meu fiindcă este al ducelui de Orleans. 

— Ei! Sire, ducele de Orleans fiind exilat, domnul de 
Mirabeau nu mai este al nimănui. 

— Cum vrei să am încredere într-un om care se vinde? 

— Cumpărându-l. Nu puteţi oare să-i daţi mai mult decât 
orice pe lume? 

— E nesăţios. Va cere un milion! 

— Dacă Mirabeau se vinde pentru un milion, Sire, se va 
dărui. Credeţi că valorează două milioane mai puţin decât 
un sau o Polignac? 

— Domnule Gilbert! 

— Regele îmi retrage cuvântul, spuse Gilbert înclinându- 
se, voi tăcea. 

— Nu, dimpotrivă, vorbeşte! 

— Am vorbit, Sire! 

— Atunci să discutăm. 

— Nici nu doresc altceva. Îl cunosc pe Mirabeau cum îmi 
cunosc buzunarul, Sire. 

— Îi eşti prieten! 

— Nu am, din nefericire, această onoare. De altfel, domnul 
de Mirabeau nu are decât un prieten, care este în acelaşi 
timp şi prietenul reginei. 

— Da, domnul conte de La Marck, ştiu asta. I-o reproşăm 
destul în fiecare zi. 

— Majestatea Voastră ar trebui, dimpotrivă, să-i interzică, 
sub pedeapsa cu moartea, să se certe vreodată cu el. 

— Şi ce importanţă poate avea în marile treburi publice un 
mic nobil ca domnul Riqueti de Mirabeau? 

— În primul rând, Sire, permiteţi-mi să vă spun că domnul 
de Mirabeau este un gentilom şi nu un mic nobil. Sunt 
puţini gentilomi în Franţa a căror familie datează din 
secolul al XI-lea. Nu, Sire, nu eşti un nobil mărunt când 
descinzi din familia Arrighetti din Florenţa. 

— Un desfrânat, întrerupse regele, un călău de renume, o 
mână spartă. 


— Ah! Sire, trebuie să luaţi oamenii aşa cum i-a făcut 
natura. Cei din familia Mirabeau au fost întotdeauna 
violenţi şi destrăbălaţi în tinereţe, dar se cuminţesc la 
bătrâneţe. Ca tineri sunt din păcate aşa cum îi descrie 
Majestatea Voastră; când devin capi de familie sunt 
autoritari, trufaşi, dar austeri. Un rege care nu le-ar 
recunoaşte meritele ar fi ingrat, căci ei au furnizat armatei 
terestre soldaţi neînfricaţi şi flotei de război marinari 
curajoşi. Ştiu bine că spiritul lor provincial, duşmănos 
oricărui fel de centralizare, ştiu bine că opoziţia lor 
semifeudală şi semirepublicană îi făcea să sfideze din 
înălţimea donjonului lor autoritatea miniştrilor, uneori chiar 
pe aceea a regilor; ştiu bine că au aruncat nu odată în râul 
Durance pe agenţii fiscali care voiau să ia biruri de pe 
pământurile lor. Dar toate acestea, Sire, nu seamănă câtuşi 
de puţin a mic nobil, dimpotrivă, seamănă cu trăsăturile 
celei mai înalte nobilimi. 

— Lasă, lasă, domnule Gilbert, spuse regele cu un fel de 
năduf, căci era convins că-şi cunoaşte mai bine ca oricine 
oamenii de seamă ai regatului. Dar de vreme ce ai afirmat 
că-i cunoşti pe dinafară, continuă pentru mine, care nu-i 
cunosc pe aceşti Mirabeau ai dumitale. Înainte de a te sluji 
de oameni e bine să-i cunoşti. 

— Da, Sire, reluă Gilbert, stimulat de nuanţa de ironie pe 
care o descoperea în tonul cu care-i vorbea regele. Şi 
depănă în amănunţime istoria acestei familii. 

După ce-i urmărise cu atenţie istorisirea, regele întrebă: 

— Dacă-! Aşa, ce interes au cei din jurul meu să-l 
calomnieze pe domnul de Mirabeau? 

— Ce interes au, Sire? Interesul ce-l are orice mediocritate 
să-şi păstreze locul pe lângă tron. Mirabeau nu e unul 
dintre acei oameni care pot intra în templu fără să-i 
izgonească din el pe toţi zarafii. Mirabeau lângă 
dumneavoastră, Sire, înseamnă pieirea micilor intrigi; 
Mirabeau lângă dumneavoastră înseamnă exilarea 
intriganţilor mărunți; este geniul care croieşte drum 


probităţii. Ce vă interesează dacă Mirabeau are datorii de o 
jumătate de milion? Plătiţi această jumătate de milion, Sire; 
adăugaţi la aceşti cinci sute de mii de franci un milion, 
două, zece dacă trebuie! Mirabeau e liber, nu-l lăsaţi să vă 
scape. Luaţi-l, faceţi-l consilier, ministru. Ascultaţi ce vă va 
spune glasul lui puternic şi ceea ce vă va fi spus, repetaţi 
poporului, Europei, întregii omeniri! 

Domnul de Mirabeau, care s-a făcut negustor de postavuri 
la Aix spre a fi ales de popor; domnul de Mirabeau nu-i 
poate minţi pe cei care l-au ales reprezentantul lor părăsind 
partidul poporului pentru acel al Curţii. 

— Sire, Sire, vă repet: nu-l cunoaşteţi pe Mirabeau. 
Mirabeau este un aristocrat, un nobil, un regalist înainte de 
toate. Dacă s-a lăsat ales de popor, a făcut-o deoarece 
nobilimea îl dispreţuia. Nu va părăsi partidul poporului 
pentru partidul Curţii, spune Majestatea Voastră? Eh! Sire, 
de ce există un partid al poporului şi unul al Curţii? De ce 
aceste două partide nu ar deveni unul singur? Este ceea ce 
va face Mirabeau, Sire! Mâine, descurajat de disprețul 
dumneavoastră, vi se va întoarce împotrivă, şi atunci, Sire - 
eu, eu sunt acela ce v-o spun, şi tabloul lui Carol 1 v-o va 
spune după mine aşa cum v-a spus-o înaintea mea - atunci 
totul va fi pierdut! 

— Mirabeau se va întoarce împotriva mea, spui dumneata? 
N-a şi făcut-o, domnule? 

— Da, în aparenţă, poate. Dar în fond Mirabeau este de 
partea dumneavoastră. Sire, întrebaţi-l pe contele de La 
Marck ce i-a spus după acea faimoasă şedinţă din 21 iunie, 
căci Mirabeau e singurul care citeşte în viitor cu o 
înspăimântătoare perspicacitate. 

— Ei bine, ce i-a spus? 

— Îşi frângea mâinile de durere, Sire, şi exclama: „Aşa 
sunt duşi regii la eşafod!” - ca să adauge după trei zile: 
„Aceşti oameni nu văd prăpastia ce-o sapă monarhiei! 
Regele şi regina vor pieri în ea şi poporul va bate din palme 
pe cadavrele lor!” 


Regele se cutremură, păli, aruncă o privire spre portretul 
lui Carol I, păru gata o clipă să se decidă, apoi deodată 
spuse: 

— Voi discuta aceasta cu regina. Poate se va hotărî să-i 
vorbească domnului de Mirabeau. Dar eu nu-i voi vorbi. Îmi 
place să strâng mâinile oamenilor cu care vorbesc, domnule 
Gilbert, şi n-aş vrea, chiar cu preţul tronului, al libertăţii şi 
al vieţii mele, să strâng mâna domnului Mirabeau. 

Gilbert era gata să-i răspundă. Poate că ar mai fi stăruit, 
dar în acel moment intră un aprod. 

— Sire, spuse el, persoana pe care Majestatea Voastră 
trebuie s-o primească în această dimineaţă a sosit şi 
aşteaptă în anticameră. 

Ludovic al XVI-lea făcu o mişcare de îngrijorare privindu-l 
pe Gilbert. 

— Sire, spuse acesta, dacă nu trebuie să văd persoana pe 
care o aşteptaţi, voi ieşi pe o altă uşă. 

— Nu, domnule, spuse Ludovic, treci pe aici. Ştii că te 
consider prieten şi că nu am secrete faţă de dumneata. De 
altfel, persoana pe care o aştept este un simplu gentilom 
care era ataşat pe vremuri casei fratelui meu şi mi-a fost 
recomandat de el. Du-te, domnule Gilbert. Ştii bine că 
oricând vei voi să mă vezi, vei fi binevenit, chiar dacă vei 
veni să-mi vorbeşti despre domnul Riqueti de Mirabeau. 

— Sire, întrebă Gilbert, trebuie să mă socotesc înfrânt cu 
desăvârşire? 

— Ţi-am spus, domnule, că-i voi vorbi reginei şi că voi 
reflecta. Vom vedea mai târziu. 

— Mai târziu, Sire? Din acest moment mă voi ruga lui 
Dumnezeu să fie destul de devreme. 

— Oh! Oh! Credeţi, aşadar, că primejdia este atât de 
iminentă? 

— Sire, spuse Gilbert, nu scoateţi niciodată din camera 
dumneavoastră portretul lui Carol Stuart. E un bun sfetnic. 

Şi, înclinându-se, ieşi exact în momentul când persoana 
aşteptată de rege se prezentă la uşă spre a intra. 


Gilbert nu-şi putu reţine un strigăt de surpriză. Acest 
gentilom era marchizul de Favras, pe care-l întâlnise cu opt 
sau zece zile în urmă la Cagliostro, a cărui moarte 
inevitabilă şi apropiată fusese prezisă de acesta. 

Capitolul 19 

FAVRAS. 

În timp ce Gilbert se îndepărta, pradă unei groaze 
necunoscute ce-i inspira nu latura reală ci latura invizibilă 
şi misterioasă a evenimentelor, marchizul de Favras se afla, 
cum am arătat în capitolul precedent, în cabinetul regelui 
Ludovic al XVI-lea. 

Aşa cum făcuse şi doctorul Gilbert, se opri în uşă, dar 
regele, care-l văzuse de cum intrase, îi făcu semn să se 
apropie. 

Favras înaintă şi se înclină, aşteptând respectuos ca regele 
să-i adreseze cuvântul. 

Ludovic al XVI-lea fixă asupra lui acea privire scrutătoare 
care pare a face parte din educaţia regilor şi care este mai 
mult sau mai puţin superficială, mai mult sau mai puţin 
profundă, după capacităţile aceluia care o utilizează şi o 
aplică. 

Thomas Mahi, marchiz de Favras, era un nobil înalt de 
statură, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, cu o ţinută 
elegantă şi fermă în acelaşi timp, cu o fizionomie sinceră şi 
o figură deschisă. 

Examenul făcut îi fu favorabil şi ceva ca un zâmbet trecu 
pe buzele regelui înainte de a-l întreba: 

— Sunteţi marchizul de Favras, domnule? 

— Da, Sire, răspunse marchizul. 

— Aţi solicitat să-mi fiţi prezentat? 

— Am exprimat alteţei sale, domnului conte de Provence, 
dorinţa mea vie să depun omagiile mele la picioarele 
regelui. 

— Fratele meu are, pare-se, o mare încredere în 
dumneavoastră. 


— Cred, Sire, şi mărturisesc că dorinţa mea cea mai 
arzătoare este ca această încredere să fie împărtăşită de 
Majestatea Voastră. 

— Fratele meu vă cunoaşte de multă vreme, domnule 
Favras. 

— În timp ce Majestatea Voastră nu mă cunoaşte. Înţeleg. 
Dar dacă binevoiţi să-mi puneţi întrebări, în zece minute mă 
veţi cunoaşte tot atât de bine ca şi augustul dumneavoastră 
frate. 

— Vorbiţi, marchize! Spuse Ludovic al XVI-lea, aruncând o 
privire piezişă asupra portretului lui Carol Stuart, care nu-i 
putea ieşi cu desăvârşire nici din minte şi nici din raza 
ochiului. Vorbiţi, vă ascult. 

— Ce doreşte să ştie Majestatea Voastră? 

— Cine sunteţi şi ce aţi făcut. 

— Cine sunt, Sire? Sunt Thomas Mahi, marchiz de Favras. 
M-am născut la Blois în 1745; am intrat în corpul de 
muşchetari la cincisprezece ani şi am făcut astfel campania 
din 1761; am fost apoi căpitan şi locţiitor de maior în 
regimentul din Belzunce, apoi locotenent în garda elveţiană 
a domnului conte de Provence. 

— Şi l-aţi cunoscut pe fratele meu în această calitate? 
Întrebă regele. 

— Sire, am avut onoarea să-i fiu prezentat cu un an 
înainte, astfel încât mă cunoştea deja. 

— Şi aţi plecat din serviciul său? 

— În 1775, Sire, pentru a mă duce la Viena, unde am 
obţinut ca soţia mea să fie recunoscută fiica unică şi 
legitimă a prinţului de Anhalt-Schauenburg. 

— Soţia dumitale nu a fost niciodată prezentată la Curte? 

— Nu, Sire, dar are onoarea, chiar în acest moment, să se 
afle la regină, împreună cu fiul meu cel mai mare. 

Regele făcu o mişcare de îngrijorare, care părea a spune: 
„Ah! Va să zică şi regina e amestecată!” 

Apoi, după un moment de tăcere pe care-l folosi 
plimbându-se de colo-colo, aruncând în acelaşi timp o 


privire fugară spre portretul lui Carol Î, întrebă: 

— Şi după aceea? 

— După aceea, Sire, cu trei ani în urmă, când a avut loc 
insurecția împotriva guvernatorului, am comandat o legiune 
în Olanda şi am contribuit la restabilirea autorităţii. Apoi, 
întorcându-mi privirea spre Franţa şi văzând cum spiritul 
răului a început să dezorganizeze totul, am revenit la Paris 
spre a pune la dispoziţia regelui sabia şi viaţa mea. 

— Ei bine, domnule, aţi văzut într-adevăr lucruri triste, nu- 
i aşa? 

— Sire, am văzut zilele de 5 şi 6 octombrie. 

Se părea că regele vrea să abată conversaţia. 

— Şi spuneţi, aşadar, domnule marchiz, continuă el, că 
fratele meu are o atât de mare încredere în dumneavoastră, 
încât v-a însărcinat să-i procuraţi un împrumut foarte 
mare? 

La această întrebare neaşteptată, o terță persoană ce-ar fi 
fost prezentă ar fi văzut fluturând de un tremur nervos 
draperia care închidea pe jumătate alcovul regelui, ca şi 
cum cineva se afla ascuns în spatele acestei perdele; l-ar fi 
văzut pe domnul de Favras tresărind, aşa cum ar face un 
om pregătit pentru o întrebare şi căruia, pe neaşteptate, i 
se pune alta. 

— Da, Sire, într-adevăr, spuse el. Este o dovadă de 
încredere să i se acorde unui gentilom împuternicirea de a 
rezolva afaceri băneşti. Alteţa Sa regală mi-a făcut onoarea 
să-mi dea această dovadă de încredere. 

Regele aştepta continuarea, uitându-se la Favras ca şi cum 
direcţia pe care o imprimase discuţiei oferea curiozităţii 
sale un interes mai mare decât îl avusese la început. 

Marchizul continuă deci, dar ca un om dezamăgit. 

— Alteța Sa regală fiind lipsită de veniturile sale, ca 
urmare a unor operaţiuni ale Adunării Naţionale şi gândind 
că a sosit momentul în care ar fi bine ca, pentru însăşi 
siguranţa lor, prinții să aibă la dispoziţie sume mai 


importante, fratele dumneavoastră, zic, mi-a remis unele 
contracte. 

— Pe baza cărora aţi găsit împrumuturi, domnule? 

— Da, Sire. 

— O sumă considerabilă, cum spuneaţi? 

— Două milioane. 

— Şi de la cine? 

Favras ezită aproape să răspundă regelui, într-atât 
conversaţia îi părea că iese din normal şi trece de la marile 
interese cu caracter general la interese particulare, 
coborând în cele din urmă de la politică la poliţie. 

— Vă întreb de la cine aţi împrumutat, repetă regele. 

— Sire, întâi m-am adresat bancherilor Schaumel şi 
Sartorius; dar tratativele eşuând, am recurs la un bancher 
străin care, având cunoştinţă de dorinţa Alteţei Sale regale, 
mi-a oferit ce ceream, din dragoste pentru părinţii noştri şi 
din respect pentru rege. 

— Ah! Şi veţi spune numele acestui bancher? 

— Sire, spuse şovăind Favras. 

— Înţelegeţi bine, stărui regele, că este folositor să cunoşti 
un asemenea om, şi că doresc să-i aflu numele chiar şi 
numai pentru a-i mulţumi pentru devotamentul său, când s- 
ar prezenta prilejul. 

— Sire, spuse de Favras, se numeşte baronul Zannone. 

— Ah! Spuse regele, e un italian? 

— Un genovez, Sire. 

— Şi unde locuieşte? 

— Locuieşte la Sevres, Sire - continuă Favras care spera 
că, dând astfel pinteni conversaţiei, îi va conferi mai mult 
avânt - exact în faţa locului unde s-a oprit trăsura Majestății 
Voastre la 6 octombrie când se înapoia de la Versailles, când 
ucigaşii conduşi de Marat, Verricre şi ducele de Aiguillon şi 
aflaţi în mica tavernă de la podul Sevres l-au obligat pe 
coaforul reginei să onduleze capetele tăiate ale lui Varicourt 
şi Deshuttes. 


Regele păli şi, dacă şi-ar fi întors în acest moment privirea 
spre alcov, ar fi văzut că acum draperia mobilă se agita şi 
mai nervos decât prima dată. 

Era evident că această conversaţie îl apăsa şi ar fi fost 
mulţumit să n-o fi început. De aceea şi hotări s-o încheie pe 
dată. 

— Văd bine, domnule, că sunteţi un fidel servitor al 
monarhiei şi vă promit să n-o uit la momentul oportun. 

Şi făcu acel semn din cap care înseamnă la prinți: „E 
destulă vreme de când vă fac onoarea să vă ascult şi să vă 
răspund, sunteţi liber să vă retrageţi”. 

Favras înţelese prea bine. 

— Scuzaţi-mă, Sire, spuse el, dar am crezut că Majestatea 
Voastră a vrut să mă întrebe altceva. 

— Nu, spuse regele clătinând din cap, ca şi cum ar fi 
căutat în minte ce întrebări i-ar mai putea pune. Nu, 
marchize, asta-i tot ce am vrut să ştiu. 

— Vă înşelaţi, domnule, răsună o voce dinspre alcov, care-i 
făcu pe amândoi să se întoarcă într-acolo. Aţi dorit să ştiţi în 
ce fel bunicul domnului marchiz de Favras a reuşit să-l 
salveze pe regele Stanislas din Danzig şi să-l ducă 
nevătămat până la frontiera Prusiei. 

Amândoi scoaseră un strigăt de supriză. Această a treia 
persoană, care apăru intervenind în discuţie, era regina. 
Palidă, cu buzele crispate şi tremurânde, regina, care nu 
era mulţumită de cele câteva informaţii date de Favras şi 
care se îndoia că regele, lăsat singur, va îndrăzni să meargă 
până la capăt, venise pe scara ascunsă şi coridorul secret, 
să continue convorbirea în momentul în care regele va avea 
slăbiciunea s-o întrerupă. 

În rest, intervenţia reginei şi felul de a relua convorbirea 
legând-o de fuga lui Stanislas îi permitea regelui să 
înţeleagă totul sub vălul transparent al alegoriei, chiar şi 
oferta care tocmai i-o făcea Favras lui Ludovic al XVI-lea în 
privinţa fugii sale proprii. 


În ce-l priveşte, Favras înţelese pe loc posibilitatea ce i se 
oferea, de a-şi desfăşura planul şi, cu toate că niciunul din 
strămoşii sau părinţii săi nu contribuise la fuga regelui 
Poloniei, se grăbi să răspundă înclinându-se: 

— Majestatea Voastră vrea, fără îndoială, să vorbească de 
vărul meu, generalul Steinflicht, care-şi datorează marele 
renume acelui uriaş serviciu făcut regelui său; serviciu care 
a avut o influenţă fericită asupra soartei lui Stanislas. Întâi 
prin aceea că l-a smuls din mâinile duşmanilor săi, şi-apoi 
printr-un concurs fericit de împrejurări, care l-a făcut bunic 
al Majestății Voastre. 

— Asta este! Asta este, domnule! Spuse cu vioiciune 
regina, pe când Ludovic al XVI-lea, scoțând un suspin, se 
uita la portretul lui Carol Stuart. 

— Ei bine, zise Favras, Majestatea Voastră ştie. Scuzaţi, 
Sire, Majestăţile Voastre ştiu că regele Stanislas, aflându-se 
liber în Danzig, dar împresurat de armata moscovită, ar fi 
fost cam pierdut dacă nu s-ar fi hotărât să fugă neîntârziat. 

— Oh! Ar fi fost pierdut de-a binelea, întrerupse regina, 
puteţi spune chiar complet pierdut, domnule Favras. 

— Doamnă, spuse regele cu o oarecare severitate, 
providenţa, care veghează asupra regilor, face ca ei să nu 
fie niciodată complet pierduţi. 

— Eh! Domnule, spuse regina, cred că sunt la fel de 
cucernică şi încrezătoare în providenţă ca şi 
dumneavoastră, dar în acelaşi timp părerea mea este că ea 
trebuie puţin ajutată. 

— Era şi părerea regelui Poloniei, Sire, adăugă Favras, 
căci el declară ferm prietenilor săi că, socotind poziţia sa de 
neapărat şi văzând că viaţa îi este în pericol, doreşte să i se 
prezinte mai multe proiecte de fugă. Cu toate dificultăţile, i- 
au fost prezentate trei proiecte. Spun, Sire, cu toate 
dificultăţile, căci veţi observa că îi era cu totul altfel dificil 
regelui Stanislas să fugă din Danzig, decât i-ar fi domniei- 
voastre dacă Majestății Voastre i-ar veni de pildă ideea să 
iasă din Paris. Cu o trăsură de poştă - dacă Majestatea 


Voastră vrea să treacă neobservat, fără tapaj - într-o zi şi o 
noapte ar putea ajunge până la graniţă. Sau, dacă ar vrea 
să plece ca rege, ar trebui să ordone unui gentilom, pe care 
l-ar onora cu încrederea sa, să adune treizeci de mii de 
oameni care să vină să-l ia din palatul Tuileries. Într-un caz 
sau într-altul, reuşita ar fi sigură. 

— Sire, reluă regina, ceea ce vă spune acum domnul de 
Favras, o ştie şi Majestatea Voastră, este adevărul adevărat. 

— Da, spuse regele, dar situaţia mea, doamnă, este 
departe de a fi atât de disperată pe cât a fost aceea a 
regelui Stanislas. Danzig-ul era împresurat de moscoviți, 
cum spune marchizul; fortăreaţa Wechselmund, ultimul său 
refugiu, capitulase, în timp ce eu. 

— În timp ce dumneavoastră, întrerupse cu nerăbdare 
regina, sunteţi în mijlocul parizienilor care au luat Bastilia 
la 14 iulie, care, în noaptea de 5 spre 6 octombrie au vrut 
să vă asasineze şi care v-au adus cu forţa la Paris, 
insultându-vă pe dumneavoastră şi întreaga voastră familie 
tot timpul cât a durat călătoria. Ah! Fapt este că situaţia e 
minunată şi merită să fie preferată celei a regelui Stanislas! 

— Cu toate acestea, doamnă. 

— Regele Stanislas nu risca decât închisoarea, poate 
moartea, pe când noi. 

O privire a regelui o opri. 

— În rest, continuă regina, dumneavoastră sunteţi 
stăpânul, Sire. Rămâne ca dumneavoastră să hotărâți. 

Şi se duse, nerăbdătoare, să se aşeze în faţa portretului lui 
Carol |. 

— Domnule de Favras, spuse ea, tocmai am stat de vorbă 
cu marchiza şi fiul dumneavoastră cel mai mare. l-am găsit 
pe amândoi plini de curaj şi hotărâre, cum se cuvine să fie 
soţia şi fiul unui brav gentilom. Orice s-ar întâmpla - 
presupunând că se va întâmplă ceva - ei se pot bizui pe 
regina Franţei. Regina Franţei nu-i va părăsi. Ea e fiica 
Mariei-lereza şi ştie să aprecieze şi să recompenseze 
curajul. 


Regele reluă, stimulat parcă de această vorbă de duh a 
reginei: 

— Spuneaţi, domnule, că regelui Stanislas i-au fost 
propuse trei mijloace de evadare. 

— Da, Sire. 

— Şi care erau aceste mijloace? 

— Primul, Sire, era, să se deghizeze în ţăran; contesa 
Chapska, guvernatoarea Pomeraniei, care vorbea germana 
ca limba maternă, îi propuse - încredinţându-se unui om pe 
care-l încercase şi care cunoştea perfect terenul - să se 
deghizeze în ţărancă şi Stanislas să treacă drept soţul ei. 
Era mijlocul despre care am vorbit acum câteva clipe 
regelui Franţei, spunându-i ce înlesniri ar exista pentru el 
în cazul în care ar trebui să fugă incognito şi noaptea. 

— Şi-al doilea? Spuse Ludovic al XVI-lea, ca şi cum ar fi 
urmărit cu oarecare nelinişte compararea propriei sale 
situaţii cu aceea în care se găsise Stanislas. 

— Al doilea, Sire, era să ia o mie de oameni şi să rişte cuei 
o spărtură prin liniile moscovite. E aceeaşi propunere pe 
care am prezentat-o acum regelui Franţei, atrăgând atenţia 
asupra faptului că Majestatea Sa are la dispoziţie nu o mie, 
ci treizeci de mii de oamenii. 

— Aţi văzut la ce mi-au servit aceşti treizeci de mii de 
oameni la 14 iulie, domnule de Favras, răspunse regele. Să 
trecem la al treilea mijloc. 

— Al treilea mijloc, acel pe care Stanislas l-a acceptat, a 
fost să se deghizeze în ţăran şi să iasă din Danzig nu cu o 
femeie, care ar fi putut duce la încurcături, nu cu o mie de 
oameni, care ar fi putut fi ucişi de la primul până la ultimul, 
fără a se reuşi să se facă o spărtură, ci numai cu doi sau trei 
oameni siguri, care se strecoară totdeauna peste tot. Acest 
al treilea mijloc a fost propus de domnul Monti, 
ambasadorul Franţei, şi sprijinit de către ruda mea, 
generalul Steinflicht. 

— Acesta a fost adoptat? 


— Da, Sire. Şi dacă un rege găsindu-se, sau crezând că se 
găseşte în situaţia regelui Poloniei s-ar opri asupra acestei 
soluţii şi mi-ar face onoare să-mi acorde aceeaşi încredere 
pe care augustul dumneavoastră bunic a acordat-o 
generalului Steinflicht, cred că aş putea răspunde de el cu 
capul meu, mai ales dacă drumurile ar fi atât de libere cum 
sunt cele ale Franţei şi dacă regele ar fi tot atât de bun 
călăreț cum este Majestatea Voastră. 

— Sigur! Spuse regina. Dar în noaptea de 5 spre 6 
octombrie regele mi-a jurat să nu plece niciodată fără mine, 
ba chiar să nu facă vreun proiect la care să nu fiu părtaşă. 
Cuvântul regelui este dat, domnule, şi regele îl va respecta. 

— Doamnă, spuse Favras, acest lucru va îngreuna 
călătoria, dar nu o face imposibilă şi, dacă aş avea onoarea 
să conduc o asemenea expediţie, m-aş angaja să duc regina, 
regele şi întreaga familie nevătămaţi la Montmedy sau la 
Bruxelles, aşa cum generalul Steinflicht l-a dus pe regele 
Stanislas teafâr şi nevătămat la Marienwerder. 

— Auziţi, sire! Exclamă regina. Cred că putem întreprinde 
orice fără teamă, alături de un om ca domnul de Favras. 

— Da, doamnă, răspunse regele, e şi părerea mea. Numai 
că nu este încă momentul. 

— E bine, domnule, spuse regina, aşteptaţi, cum a făcut şi 
cel din portretul care ne priveşte, şi a cărui contemplare - 
am sperat cel puţin - trebuia să vă fi dat un sfat mai bun. 
Aşteptaţi să fiţi obligat să ajungeţi la o bătălie; aşteptaţi ca 
bătălia să fie pierdută; aşteptaţi să fiţi luat prizonier; 
aşteptaţi ca eşafodul să se înalțe sub fereastra 
dumneavoastră, şi atunci dumneavoastră, care spuneţi azi: 
„E prea devreme!” veţi fi nevoit să spuneţi: „E prea târziu!” 

— În orice caz, Sire, la orice oră şi la primul său cuvânt, 
regele mă va găsi pregătit, spuse Favras înclinându-se - 
căci se temea ca prezenţa sa, care adusese cu sine un fel de 
conflict între regină şi rege, să nu-l stânjenească pe acesta 
din urmă. Nu am decât viaţa s-o ofer regelui şi nu voi spune 
că i-o ofer, voi spune că dintotdeauna a avut şi întotdeauna 


va avea dreptul să dispună de ea, că această viaţă îi 
aparţine. 

— E bine, domnule, spuse regele, şi, dacă va fi cazul, 
reînnoiesc promisiunea făcută de regină marchizei şi 
copiilor dumneavoastră. 

De astă dată convorbirea era cu adevărat terminată. 
Marchizul fu obligat să plece şi, oricât ar fi dorit să insiste, 
negăsind nici o altă încurajare decât privirea reginei, se 
retrase mergând de-a-ndărătelea. 

Regina îl urmări cu privirea până când draperia căzu din 
nou în faţa lui. 

— Ah! Domnule, spuse ea întinzând mâna spre pânza lui 
Van Dyck, când am pus să fie agăţat acest tablou în camera 
dumneavoastră am crezut că vă va inspira mai bine. 

Şi trufaşă, ca şi cum era sub demnitatea ei să continue 
această convorbire, se îndreptă spre uşa alcovului. Apoi, 
oprindu-se deodată, zise: 

— Sire, recunoaşteţi că marchizul de Favras nu e prima 
persoană pe care aţi primit-o în această dimineaţă. 

— Nu, doamnă, aveţi dreptate, înaintea marchizului de 
Favras l-am primit pe doctorul Gilbert. 

Regina tresări. 

— Ah! Spuse ea, mi-am închipuit. Şi doctorul Gilbert, după 
cum se pare. 

— Este de părerea mea, doamnă, că nu trebuie să părăsim 
Franţa. 

— Dar, nefiind de părere să părăsim Franţa, domnule, v-a 
dat, fără îndoială, un sfat care să ne facă posibilă şederea 
aici? 

— Da, doamnă, a dat unul. Din nefericire, îl găsesc dacă nu 
rău, cel puţin irealizabil. 

— În sfârşit, care e acest sfat? 

— Vrea să-l cumpărăm pe Mirabeau pentru un an. 

— Şi la ce preţ? Întrebă regina. 

— Cu şase milioane. Şi cu un surâs al dumneavoastră. 

Fizionomia reginei luă un aer profund meditativ. 


— Poate că, spuse ea, ar fi un mijloc. 

— Da, dar un mijloc pe care l-aţi refuza, nu-i aşa, doamnă? 

— Nu răspund nici da nici nu, Sire, spuse regina cu acea 
expresie sinistră pe care o ia îngerul răului, sigur de 
triumful său. Merită să ne gândim. 

Apoi, cu glas scăzut adăugă, retrăgându-se: 

— Şi mă voi gândi! 

Capitolul 20 

ÎN CARE REGELE SE OCUPĂ DE TREBURI DE FAMILIE. 

Rămas singur, regele stătu o clipă nemişcat în picioare, 
apoi, ca şi cum i-ar fi fost teamă că retragerea reginei era 
numai simulată, se duse la uşa prin care ea ieşise, o 
deschise şi scrută cu privirea anticamerele şi coridoarele. 
Zări numai personalul de serviciu. 

— Franqois! Spuse cu jumătate de glas. 

Un valet, care se ridicase în momentul când se deschisese 
uşa apartamentului regal şi care stătea în picioare 
aşteptând ordine, se apropie de îndată şi-l urmă pe rege în 
camera acestuia. 

— Francois, spuse Ludovic al XVI-lea, cunoşti 
apartamentele domnului de Charny? 

— Sire, răspunse valetul, domnul de Charny n-are nici un 
fel de apartament; are doar o mansardă în vârful aripii 
Flore. 

— Şi de ce o mansardă unui ofiţer de asemenea 
importanţă? 

— 1 s-a propus domnului conte ceva mai bun, ela refuzat 
însă, spunând că mansarda îi e deajuns. 

— Bine, spuse regele. Ştii unde e această mansardă? 

— Da, Sire. 

— Du-te şi cheamă.-l la mine pe domnul de Charny. Doresc 
să-i vorbesc. 

Valetul ieşi trăgând uşa după el şi se urcă la mansarda 
domnului de Charny, pe care-l găsi sprijinit de pervazul 
ferestrei, plimbându-şi privirea asupra oceanului de 


acoperişuri care se pierde în zare, în valuri de ţiglă şi 
ardezie. 

Valetul bătu de două ori fără ca domnul de Charny, adâncit 
în gânduri, să-l audă; ceea ce îl determină, cheia fiind în 
uşă, să intre fără să mai aştepte, sigur de ordinul ce-l 
primise de la rege. La zgomotul ce-l făcu intrând, contele se 
întoarse. 

— Ah! Dumneata eşti, domnule Hul, spuse el. Vii să mă 
cauţi din partea reginei? 

— Nu, domnule conte, răspunse valetul, vin din partea 
regelui. 

— Din partea regelui! Reluă Charny cu oarecare mirare. 

— Din partea regelui, repetă valetul. 

— S-a făcut, domnule Hul, spune Majestății Sale că sunt la 
dispoziţia sa. 

Valetul se retrase cu rigiditatea cerută de etichetă, pe 
când domnul de Charny - cu acea politeţă ce o avea vechea 
nobilime faţă de orice persoană venită din partea regelui, 
fie că purta la gât lanţul de argint, fie că era îmbrăcat în 
livrea - îl conduse până la uşă. 

Rămas singur, de Charny stătu un moment cu capul strâns 
între mâini, ca şi cum ar fi vrut să-şi constrângă gândurile 
confuze şi agitate să-şi reia locul. Apoi, restabilind ordinea 
în capul său, se încinse cu sabia ce se afla aruncată pe un 
fotoliu, îşi luă pălăria sub braţ şi cobori. 

Îl găsi pe Ludovic al XVI-lea în dormitor unde, cu spatele la 
tabloul lui Van Dyck, servea dejunul. 

Regele ridică fruntea zărindu-l pe Charny. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, conte, spuse el. Foarte 
bine. Doriţi să luaţi masa cu mine? 

— Sire, mă văd obligat să refuz această onoare, deoarece 
tocmai mi-am luat dejunul, spuse contele înclinându-se. 

— În acest caz, spuse Ludovic, întrucât v-am rugat să 
treceţi pe la mine pentru a discuta unele treburi şi încă 
treburi serioase, aşteptaţi o clipă. Nu-mi place deloc sa mă 
ocup de afaceri când mănânc. 


— Sunt la ordinele dumneavoastră, răspunse Charny. 

— Atunci, în loc să discutăm despre treburi, să vorbim 
despre altceva, despre dumneavoastră spre exemplu. 

— Despre mine, Sire? Prin ce am meritat ca regele să se 
ocupe de persoana mea? 

— Când l-am întrebat cu câteva clipe în urmă unde vă este 
apartamentul în Tuileries, ştiţi ce mi-a răspuns Frangois, 
dragă conte? 

— Nu, Sire. 

— Mi-a răspuns că aţi refuzat apartamentul ce vi s-a oferit 
şi că nu aţi acceptat decât o mansardă. 

— E adevărat, Sire. 

— De ce, conte? 

— Dar, Sire. Deoarece, fiind singur, am judecat că nu e util 
să-l lipsesc pe domnul majordom al palatului de un 
apartament, când o simplă mansardă este tot ce-mi trebuie. 

— Pardon, dragă conte, răspundeţi din punctul 
dumneavoastră de vedere, ca şi cum aţi fi un simplu ofiţer şi 
burlac. Dar aveţi - şi în zilele de primejdie n-o uitaţi, slavă 
Domnului - o îndatorire importantă pe lângă noi. Pe de altă 
parte, sunteţi căsătorit. Cum poate contesa locui într-o 
mansardă? 

— Sire, răspunse Charny cu un accent de melancolie, care 
nu-i scăpă regelui oricât de străin să-i fi fost acest 
sentiment, nu cred că doamna de Charny îmi va face 
onoarea să împartă cu mine apartamentul, fie el mare sau 
MIC. 

— Dar în sfârşit, domnule conte, doamna de Charny, fără 
să aibă vreo sarcină pe lângă regină, e prietena ei. Regina, 
doar o ştiţi, nu se poate lipsi de doamna de Charny - cu 
toate că de la o vreme mi se pare, am observat, că există 
între ele o oarecare răceală. Când doamna de Charny va 
veni la palat, unde va locui? 

— Sire, cred că fără un ordin expres al Majestății Sale, 
doamna de Charny nu va reveni vreodată la palat. 

— Ah! Ce spui? 


Charny se înclină. 

— Imposibil! Spuse regele. 

— Să fiu iertat, spuse Charny, dar cred că sunt sigur de 
ceea ce spun. 

— Ei bine, aceasta mă miră mai puţin decât vă închipuiţi, 
dragul meu conte. V-am spus doar că am observat o 
oarecare răceală între regină şi prietena ei. 

— Într-adevăr, Majestatea Voastră a binevoit s-o 
menţioneze. 

— Îmbufnări femeieşti! Vom încerca să dregem toate 
astea. Dar până atunci se pare că, fără să ştiu, mă port 
tiranic cu dumneavoastră, dragul meu conte. 

— Cum aşa, Sire? 

— Obligându-vă să locuiţi la Tuileries în timp ce contesa 
locuieşte. Unde, conte? 

— Pe strada Coqg-Heron, Sire. 

— Vă întreb asta din obişnuinţa pe care o au regii să 
chestioneze, dar poate şi din dorinţa pe care o am dea 
cunoaşte adresa contesei, căci, necunoscând Parisul ca şi 
cum aş fi un rus din Moscova sau un austriac din Viena, nu 
ştiu dacă strada Coqg-Heron este aproape sau departe de 
Tuileries. 

— E aproape, Sire. 

— Cu atât mai bine. Asta îmi explică de ce dumneavoastră 
n-aveţi decât o locuinţă de trecere aici în Tuileries. 

— Camera pe care o am la Tuileries, Sire, răspunse 
Charny cu acelaşi accent de melancolie pe care regele îl 
mai remarcase, nu este o simplă locuinţă provizorie. 
Dimpotrivă, e o locuinţă permanentă, unde voi putea fi găsit 
la orice oră din zi sau din noapte, dacă Majestatea Voastră 
îmi va face onoarea să mă cheme. 

— O! O! Exclamă regele, rezemându-se de speteaza 
fotoliului, fiind pe cale de a-şi termina dejunul. Ce vrea să 
însemne asta, domnule conte? 

— Rog să fiu iertat, dar nu înţeleg prea bine interogatoriul 
la care sunt supus. 


— Aş! Nu ştiţi oare că sunt bonom? Că sunt tată, soţ 
înainte de toate şi că cele ce se petrec în interiorul palatului 
mă preocupă aproape la fel de mult ca şi cele ce se petrec 
în regat şi în afara lui? Ce înseamnă asta, dragă conte? 
După abia trei ani de căsătorie, domnul de Charny are o 
locuinţă stabilă la Tuileries, şi contesa o locuinţă stabilă în 
strada Cog-Heron! 

— Sire, nu am altceva să vă răspund decât că contesa 
doreşte să locuiască singură. 

— Dar, în sfârşit, o vedeţi în fiecare zi? Nu. De două ori pe 
săptămână? 

— Sire, n-am avut onoarea s-o văd pe doamna de Charny 
decât în ziua în care mi-aţi ordonat să mă interesez ce face. 

— Ei asta! Dar sunt opt zile de-atunci! 

— Sunt zece, Sire, răspunse Charny cu glas uşor 
emoţionat. 

Regele înţelegea mai bine durerea decât melancolia şi 
desluşi în accentul contelui nuanţa de emoție care-i 
scăpase. 

— Conte, zise Ludovic cu acea înţelegere care-i şedea atât 
de bine omului de familie, cum îşi zicea uneori, conte, e şi 
din vina dumneavoastră. 

— Din vina mea! Spuse Charny agitat, roşind fără să vrea. 

— Da, da, din vina dumneavoastră, insistă regele. 

— Sire! 

— Îmi veţi spune că asta nu mă priveşte, dragul meu 
conte, iar eu vă voi răspunde: „Ba da, mă priveşte. Un rege 
poate face multe lucruri prin cuvântul său.” Haide, fiţi 
sincer, aţi fost ingrat faţă de această sărmană domnişoară 
de 'Taverney, care vă iubeşte atât de mult! 

— Care mă iubeşte atât de mult! Sire. Să mă iertaţi. 

— Domnişoara de Taverney, sau doamna contesă de 
Charny, presupun că e tot una. 

— Da şi nu, Sire. 

— Ei bine, am spus că doamna de Charny vă iubeşte, şi nu 
dezic. 


— Sire, ştiţi că nu e permis să dezminţi un rege. 

— Ah! Dezminţiţi cât vreţi, eu mă pricep. 

— Şi Majestatea Voastră şi-a dat seama de anumite semne, 
vizibile numai pentru ea fără îndoială, care o fac să creadă 
că doamna de Charny mă iubeşte. Mă iubeşte mult? 

— Nu ştiu dacă semnele despre care vorbiţi au fost vizibile 
doar pentru mine, dragă conte, dar ceea ce ştiu este că în 
acea teribilă noapte de 6 octombrie, din momentul în care 
ni s-a alăturat, nu v-a pierdut nici o clipă din ochi şi că ochii 
ei exprimau atât de intens toate temerile sufletului său, 
încât, în clipa în care ferestruica rotundă era gata să fie 
spartă, am văzut-o pe sărmana femeie pregătindu-se să se 
arunce între dumneata şi primejdie. 

Inima lui Charny se strânse. I se păru a fi observat la 
contesă ceva din cele ce-i spunea regele, dar fiecare 
amănunt al ultimei sale întrevederi cu Andre era prea 
prezent în minte pentru a nu birui vaga impresie a 
sufletului său şi afirmaţia sigură a regelui. 

— l-am dat cu atât mai multă atenţie, continuă Ludovic, cu 
cât încă în cursul călătoriei mele la Paris, când regina v-a 
trimis la primăria capitalei, ea mi-a afirmat cu certitudine 
că doamna contesă era gata să moară de durere în lipsa 
dumneavoastră şi de bucurie la înapoierea dumneavoastră. 

— Sire, spuse Charny zâmbind cu tristeţe. Dumnezeu a 
îngăduit ca cei născuţi din neam mai mare decât al nostru 
să aibă, fără îndoială drept privilegiu al spiţei, acea privire 
care descoperă în adâncul sufletelor taine care rămân 
neştiute de ceilalţi oameni. Regele şi regina au văzut astfel: 
aşa trebuie să fie. Dar slăbiciunea privirii mele m-a făcut să 
văd altfel. Iată de ce l-aş ruga pe rege să nu se îngrijoreze 
prea mult de această mare dragoste a doamnei de Charny 
pentru mine dacă vrea să mă folosească în vreo acţiune 
primejdioasă sau îndepărtată. Absența sau pericolul vor fi 
deopotrivă de binevenite, cel puţin în ce mă priveşte. 

— Cu toate acestea, când cu opt zile în urmă regina a vrut 
să vă trimită la Torino, mi s-a părut că aţi ţinut să rămâneţi 


la Paris! 

— Am socotit că fratele meu poate duce la bun sfârşit 
această misiune, iar eu m-am păstrat pentru una mai grea 
sau mai primejdioasă. 

— Ei bine, dragă conte, tocmai pentru că a sosit momentul 
să vă încredinţez o misiune dificilă azi, şi poate nu lipsită de 
pericol mâine, v-am vorbit despre izolarea contesei, şi aş fi 
dorit s-o văd alături de o prietenă, deoarece îi răpesc 
bărbatul. 

— Îi voi scrie contesei, Sire, să-i împărtăşesc bunele 
sentimente ale Majestății Voastre. 

— Cum? Veţi scrie? Socotiţi deci că n-o veţi mai vedea pe 
contesă înainte de plecare? 

— M-am prezentat doar o singură dată la doamna de 
Charny, fără să-i cer în prealabil permisiunea, Sire, şi după 
felul în care m-a primit, acum ar fi necesar, pentru a-i cere 
această simplă permisiune, nu mai puţin decât de ordinul 
expres al Majestății Voastre. 

— Hai să nu mai vorbim despre asta. Voi discuta toate 
acestea cu regina în timpul absenței dumitale, spuse regele 
ridicându-se de la masă. 

Apoi, tuşind de două-trei ori cu satisfacția omului care a 
mâncat bine şi e sigur de digestia sa. 

— Într-adevăr, observă el, medicii au dreptate când zic că 
orice lucru are două feţe: cea sub care i se prezintă, 
morocănoasă, unui stomac gol, supărat, şi cea sub care se 
prezintă, radioasă, unui stomac plin. Treceţi în cabinetul 
meu de lucru, dragul meu conte, mă simt în dispoziţia de a 
vă vorbi deschis. 

Contele îl urmă pe Ludovic al XVI-lea gândind de câtă 
măreție poate ştirbi un cap încoronat acea latură materială 
şi vulgară pe care mândra Maria-Antoaneta nu se putea 
împiedica să i-o tot reproşeze soţului său. 

Capitolul 21 

ÎN CARE REGELE SE OCUPĂ DE TREBURI DE STAT. 


Cu toate că regele nu se instalase la Tuileries decât doar 
de cincisprezece zile, două camere din apartamentul său 
erau complet puse la punct, nelipsindu-le nimic din 
mobilierul necesar. 

Cele două camere erau atelierul de fierărie şi cabinetul de 
lucru. 

Mai târziu, şi cu un prilej care n-a avut o influenţă mai 
mică asupra destinului nefericitului prinţ decât cel de acum, 
îl vom introduce pe cititor în fierăria regală; dar, pentru 
moment, avem treabă în cabinetul de lucru. Să intrăm deci 
după Charny, care stă în picioare în faţa biroului la care se 
aşezase regele. 

Biroul este încărcat de hărţi, cărţi de geografie, ziare 
englezeşti şi hârtii, printre care se deosebesc - prin 
numărul mare de rânduri ce le acoperă şi care nu lasă nici 
un pic de spaţiu liber nici jos, nici sus şi nici pe margine - 
cele scrise de Ludovic al XVI-lea. 

Caracterul unui om se dezvăluie prin cel mai mic amănunt: 
parcimoniosul Ludovic al XVI-lea nu numai că nu lăsa să se 
piardă nici cea mai mică părticică din hârtia albă dar, mai 
mult încă, sub mâna sa, această hârtie albă se acoperea cu 
atâtea litere câte puteau materialmente cuprinde. 

Charny, care se afla de trei-patru ani în intimitatea celor 
doi auguşti soţi, era prea obişnuit cu toate aceste detalii 
pentru a mai observa cele consemnate aici de noi. De 
aceea, fără ca ochiul său să se oprească în mod deosebit 
asupra vreunui obiect, aştepta respectuos ca regele să-i 
adreseze cuvântul. 

Însă, ajuns la acest punct, deşi anunţase dinainte că avea 
de făcut o confidenţă, regele părea să încerce o oarecare 
jenă în a intra în subiect. 

Mai întâi, şi parcă pentru a-şi da curaj, el trase un sertar al 
biroului şi scoase din despărţitura secretă a acestui sertar 
câteva hârtii pe care le aşeză pe birou şi le acoperi cu 
mâna. 


— Domnule de Charny, spuse el în cele din urmă, am 
remarcat un lucru. 

Se opri, privindu-l fix pe Charny, care aştepta respectuos 
ca regele să continue. 

— Şi anume, că în noaptea de 5 spre 6 octombrie, având 
de ales între garda reginei şi a mea, l-aţi plasat pe fratele 
dumneavoastră lângă regină şi aţi rămas lângă mine. 

— Sire, spuse Charny, eu sunt cap de familie; cum 
dumneavoastră sunteţi capul statului, aveam prin urmare 
dreptul să mor alături de dumneavoastră. 

— Ceea ce m-a făcut să cred, continuă Ludovic al XVI-lea, 
că dacă voi avea vreodată de dat cuiva o misiune secretă, 
dificilă şi periculoasă în acelaşi timp, voi putea s-o 
încredinţez loialității dumneavoastră de francez şi sufletului 
dumneavoastră de prieten. 

— O! Sire, exclamă Charny, oricât de mult m-ar înălța 
regele, n-am pretenţia să cred că poate face altceva din 
mine decât un supus credincios şi recunoscător. 

— Domnule de Charny, sunteţi un om serios cu toate câ n- 
aţi împlinit încă nici treizeci şi şase de ani. N-aţi trecut 
deloc prin toate evenimentele care s-au desfăşurat în jurul 
nostru fără să fi tras o anumită concluzie. Domnule de 
Charny, ce credeţi despre situaţia mea şi, dacă aţi fi primul 
meu ministru, ce mijloace mi-aţi propune pentru a o 
îmbunătăţi? 

— Sire, spuse Charny mai mult şovăitor decât încurcat, 
sunt un soldat. Un marinar. Aceste înalte probleme sociale 
depăşesc posibilităţile inteligenţei mele. 

— Domnule, spuse regele întinzându-i mâna cu o 
demnitate ce părea să ţâşnească deodată din chiar situaţia 
în care se pusese, sunteţi un om. Şi un alt om, care vă 
consideră prietenul său, vă întreabă pur şi simplu, pe 
dumneavoastră, suflet drept, spirit sănătos, supus, loial: ce 
aţi face în locul său? 

— Sire, răspunse Charny, într-o situaţie nu mai puţin gravă 
decât aceasta, regina mi-a făcut într-o zi onoarea, cum mi-o 


face regele în acest moment, să-mi ceară părerea: era în 
ziua căderii Bastiliei. Ea voia să-i trimită împotriva celor o 
sută de mii de parizieni înarmaţi pe cei opt sau zece mii de 
soldaţi străini. Dacă aş fi fost mai puţin cunoscut de regină, 
dacă ea ar fi văzut mai puţin devotament şi respect în 
sufletul meu, răspunsul meu m-ar fi învrăjbit, fără îndoială, 
cu ea. Vai! Sire, nu trebuie să mă tem oare azi că, întrebat 
de rege, răspunsul meu prea sincer l-ar putea jigni? 

— Ce i-aţi răspunde reginei, domnule? 

— Că Majestatea Voastră, nefiind îndeajuns de puternic 
pentru a intra în Paris ca învingător, ar trebui să intre ca 
părinte. 

— Ei bine! Domnule, răspunse regele, nu acesta este oare 
sfatul pe care l-am urmat? 

— Aşa-i, Sire. 

— Acum rămâne de văzut dacă am făcut bine urmându-l; 
căci, spuneţi-o chiar dumneavoastră, de data asta am intrat 
ca rege sau ca prizonier? 

— Sire, îmi permite regele să-i vorbesc cu toată 
sinceritatea? 

— Da, domnule, din moment ce vă cer sfatul, vă cer în 
acelaşi timp şi părerea. 

— Sire, am dezaprobat ospăţul de la Versailles. Am rugat-o 
stăruitor pe regină să nu meargă la teatru în lipsa 
dumneavoastră. Sire, am fost disperat când Majestatea Sa a 
călcat în picioare cocarda naţiunii pentru a arbora cocarda 
neagră, cocarda Austriei. 

— Credeţi, domnule de Charny, că aceasta este adevărata 
cauză a evenimentelor de la 5 şi 6 octombrie? 

— Nu, Sire, dar acesta a fost cel puţin pretextul. Sire, nu 
sunteţi nedrept cu poporul, nu-i aşa? Poporul e bun, 
poporul vă iubeşte, poporul e regalist. Dar poporul suferă, 
poporului îi e frig, poporului îi e foame. El are peste el, sub 
el, lângă el sfetnici periculoşi care-l aruncă înainte. El 
merge, el împinge, el răstoarnă, căci el însuşi nu-şi 
cunoaşte puterea. Odată scăpat din mână, împrăştiat, 


năpădind totul, se produce o inundație sau un incendiu, 
poporul îneacă sau arde. 

— Ei bine, domnule Charny, presupuneţi că, ceea ce e 
absolut firesc, nu vreau să fiu nici înecat nici ars. Ce ar 
trebui să fac? 

— Sire, nu trebuie să-i oferiţi inundaţiei nici un pretext să 
se întindă, nici focului vreunul să se aprindă. Dar, iertaţi- 
mă, spuse Charny oprindu-se, era să uit că, la un ordin al 
regelui. 

— Vreţi să spuneţi, la o rugăminte. Continuaţi, domnule, 
continuaţi, regele vă roagă. 

— Ei bine, Sire, aţi văzut acest popor al Parisului atâta 
vreme văduvit de suveranii săi, atât de dornic să-i revadă. 
L-aţi văzut ameninţător, incendiator, asasin la Versailles, sau 
mai degrabă aţi crezut că-l vedeţi aşa, căci la Versailles nu a 
fost poporul! L.-aţi văzut, zic, la Tuileries, salutându-i sub 
balconul dublu al palatului pe rege, pe regină şi familia 
regală, intrând în apartamentele dumneavoastră prin 
intermediul delegaților săi, delegaţi ai precupeţelor din 
Hale, ai gărzii civile, ai municipalităţii, iar cei care n-au avut 
fericirea de a face parte din delegaţii, de a putea pătrunde 
în apartamentele dumneavoastră, de a sta de vorbă cu 
dumneavoastră, pe aceia i-aţi văzut îmbulzindu-se la 
ferestrele sufrageriei, unde mamele ofereau - dulci ofrande 
- iluştrilor comeseni sărutul copiilor lor. 

— Da, spuse regele, am văzut toate astea, şi de aici vine 
nedumerirea, ezitarea mea. Mă întreb, care este adevăratul 
popor: acela care arde şi asasinează, sau acela care 
mângâie şi aclamă. 

— Ah! Al doilea, Sire, al doilea. Încredinţaţi-vă acestuia şi 
el vă va apăra de celălalt. 

— Conte, îmi repetaţi la distanţă de două ore ceea ce mi-a 
spus azi-dimineaţă doctorul Gilbert. 

— Ei bine, Sire, după ce v-aţi consultat cu un om atât de 
profund, atât de savant şi de serios ca doctorul Gilbert, cum 
de binevoiţi a cere sfatul meu, un sărman ofiţer? 


— Am să vă spun, domnule. Cred că este o mare deosebire 
între voi doi. Dumneavoastră sunteţi devotat regelui, iar 
doctorul Gilbert e devotat doar regalității. 

— Nu înţeleg prea bine, Sire. 

— Vreau să spun că, el l-ar părăsi cu inima uşoară pe rege, 
adică pe om, cu condiţia ca regalitatea, adică principiul, să 
fie salvat. 

— În acest caz, Majestatea Voastră are dreptate, reluă 
Charny, există această deosebire între noi doi: pentru mine, 
Sire, sunteţi în acelaşi timp şi regele şi regalitatea. Vă rog, 
prin urmare, să dispuneţi de mine în această calitate. 

— Înainte de toate vreau să ştiu de la dumneavoastră, 
domnule de Charny, cui v-aţi adresa în acest moment de 
calm în care ne găsim, poate între două furtuni, pentru a 
şterge urmele furtunii care a trecut şi a îndepărta furtuna 
ce se pregăteşte. 

— Dacă aş avea în acelaşi timp onoarea şi nenorocirea de 
a fi rege, Sire, mi-aş aminti de strigătele care mi-au 
împresurat trăsura la înapoierea de la Versailles şi mi-aş 
întinde mâna dreaptă domnului de La Fayette şi mâna 
stângă domnului de Mirabeau. 

— Conte, exclamă regele, cum îmi puteţi spune acest lucru 
când îl detestaţi pe primul şi-l dispreţuiţi pe celălalt. 

— Sire, azi nu se pune problema simpatiilor mele; este 
vorba de salvarea regelui şi de viitorul monarhiei. 

— Exact ce mi-a spus şi doctorul Gilbert, murmură regele 
ca pentru sine. 

— Sire, continuă Charny, sunt fericit că mă întâlnesc în 
opinii cu un om atât de eminent ca doctorul Gilbert. 

— Credeţi prin urmare că din unirea acestor doi oameni ar 
putea rezulta liniştea naţiunii şi securitatea regelui? 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, Sire, aş pune mari speranţe 
în unirea acestor doi bărbaţi. 

— Dar dacă, în cele din urmă, m-aş învoi la această 
misiune, dacă aş consimţi la acest pact şi dacă, în ciuda 
dorinţei mele, poate chiar şi a lor, combinaţia ministerială 


care ar trebui să-i reunească ar eşua, ce credeţi că ar 
trebui să fac? 

— Cred că după ce a epuizat toate mijloacele pe care 
providenţa le-a pus în mâinile sale, după ce a îndeplinit 
toate obligaţiile impuse de poziţia sa, va fi timpul ca regele 
să se gândească la siguranţa sa şi a familiei sale. 

— Atunci, îmi propuneţi să fug? 

— Aş propune Majestății Voastre să se retragă împreună 
cu regimentele sale şi nobilii pe care crede că se poate 
bizui, în vreun oraş fortificat, ca Metz, Nancy sau 
Strasbourg. 

Figura regelui se ilumină. 

— Ah! Ah! Spuse el, dintre toţi generalii care mi-au dat 
dovezi de devotament, spuneţi-mi cu toată sinceritatea, 
dragă Charny, dumneavoastră, care-i cunoaşteţi pe toţi, 
căruia dintre ei i-aţi încredința periculoasa misiune de a-l 
scoate de aici sau a-l primi pe regele său? 

— Ah! Sire, murmură Charny, e o gravă răspundere să-l 
îndrumi pe rege într-o asemenea alegere Sire, îmi recunosc 
ignoranţa, slăbiciunea, neputinţa. Sire, mă declar 
incompetent. 

— Ei bine, vă voi linişti, domnule, spuse regele. Alegerea e 
făcută. Vreau să vă trimit la acest om. lată scrisoarea pe 
care veţi avea misiunea să i-o predaţi. Numele pe care mi-l 
veţi recomanda nu va influenţa deci în nici un fel hotărârea 
mea, numai că el îmi va indica un slujitor credincios în plus 
care, la rândul său, va avea neîndoios prilejul să-şi 
demonstreze fidelitatea. Ia să vedem, domnule de Charny, 
ce om aţi alege în cazul în care ar trebui să-l încredinţaţi pe 
rege curajului, loialității, inteligenţei unui om? 

— Sire, răspunse Charny după ce reflectă o clipă, există în 
armată un om cunoscut pentru marele său devotament faţă 
de rege, un om căruia i s-au încredinţat diferite 
comandamente importante şi care este, cred, în acest 
moment generalul-guvernator al oraşului Metz. Acest om, 
Sire, este marchizul de Bouille. 


Oricât de puţin expresiv i-ar fi fost chipul, Ludovic 
urmărea cuvintele contelui cu o vădită nelinişte şi se putea 
lesne observa cum se lumina la faţă pe măsură ce-şi dădea 
seama că recunoştea personajul de care voia să-i vorbească 
Charny. La rostirea numelui acestui personaj nu-şi putu 
reţine un strigăt de bucurie. 

— Priviţi, ia priviţi, conte! Zise el. Citiţi cui îi este adresată 
această scrisoare şi spuneţi dacă nu providenţa însăşi mi-a 
inspirat ideea de a mă adresa dumneavoastră? 

Charny luă scrisoarea din mâna regelui şi citi următoarea 
adresă: 

Domnului Frangois-Claude-Amour, marchiz de Bouille, 
general-comandant al oraşului Metz. 

Lacrimi de bucurie şi mândrie umplură ochii lui Charny. 

— Sire! Exclamă. N-aş putea să vă spun altceva decât că 
sunt gata să mor pentru Majestatea Voastră. 

— lar eu, domnule, vă voi spune că, după toate cele ce s-au 
petrecut acum, aici, nu mai am dreptul să am secrete faţă 
de dumneavoastră; şi că în momentul decisiv sunteţi acela, 
şi singurul - mă-nţelegeţi bine? 

— Căruia îi voi încredința persoana mea, pe a reginei şi a 
copiilor mei. Ascultaţi-mă deci: iată ce mi se propune şi iată 
ce refuz să fac. 

Charny se înclină şi ascultă cu toată atenţia cele ce urma 
să-i spună regele. 

— Nu este prima oară, vă închipuiţi, domnule de Charny, 
că mie personal, şi chiar celor ce mă înconjură ne-a venit în 
gând să executăm un proiect similar cu cel pe care-l 
discutăm în acest moment. În noaptea de 5 spre 6 
octombrie m-am gândit să pregătesc evadarea reginei: o 
trăsură ar fi condus-o la Rambouillet. Aş fi ajuns-o călare şi, 
de acolo, am fi putut cu uşurinţă să ajungem la frontieră, 
căci supravegherea din jurul nostru nu era încă organizată. 
Proiectul dădu greş, deoarece regina n-a vrut să plece fără 
mine şi mi-a cerut să jur că, la rândul meu, nu voi pleca fără 
ea. 


— Sire, eram de faţă când acest pios jurământ a fost făcut 
între rege şi regină, sau mai degrabă între soţie şi soţ. 

— De atunci, domnul de Breteuil a întreprins negocieri cu 
mine prin intermediul contelui d'Innisdal şi, cu opt zile în 
urmă, am primit o scrisoare de la Soleure. 

Regele se opri şi, văzând că Charny rămâne tăcut şi imobil, 
întrebă: 

— Nu răspundeţi, conte? 

— Sire, ştiu că domnul baron de Breteuil este omul 
Austriei şi mă tem să nu aduc vreo jignire simpatiilor 
legitime ale regelui faţă de regină, soţia sa, şi de împăratul 
Iosif al II-lea, cumnatul său. 

Regele îl prinse pe Charny de mână şi, aplecându-se spre 
el, îi spuse pe şoptite: 

— Nu vă fie teamă de nimic, nu iubesc Austria mai mult 
decât o iubiţi dumneavoastră. 

Mâna contelui tresări de surpriză între mâinile regelui. 

— Conte, conte! Când un om de valoarea dumneavoastră 
se devotează, adică este dispus să-şi sacrifice viaţa unui alt 
om care are faţă de el doar tristul avantaj de a fi rege, 
trebuie să-l cunoască pe acela căruia i se devotează. Conte, 
v-am spus şi vă repet, nu iubesc Austria; n-o iubesc pe 
Maria-lereza, care ne-a împins în războiul de şapte ani, 
pierzând astfel două sute de mii de oameni, două sute de 
milioane şi o suprafaţă de o mie şapte sute de leghe în 
America. Maria-lereza care o numea pe madame de 
Pompadour - o prostituată! - „verişoară” şi care l-a otrăvit 
pe tatăl meu - un sfânt! 

— Prin domnul de Choiseul; care se servea de fiicele sale 
ca de nişte agenţi diplomatici; care, prin arhiducesa 
Carolina, guverna regatul Neapole; care prin arhiducesa 
Maria-Antoaneta avea de gând să guverneze Franţa. 

— Sire, sire! Spuse Charny, uitaţi că sunt un străin, un 
simplu supus al regelui şi al reginei Franţei. 

Şi Charny sublinie printr-un ton apăsat cuvântul regină, 
aşa cum noi l-am subliniat cu pana. 


— V-am mai spus, conte, reluă regele, sunteţi un prieten 
căruia îi pot vorbi cu atât mai multă sinceritate cu cât 
părerea preconcepută pe care o aveam despre regină a 
dispărut complet în momentul de faţă din mintea mea. Fără 
voia mea am primit să mă căsătoresc cu o femeie din 
această Casă, de două ori duşmană Casei noastre, duşmană 
ca Austria, duşmană ca Lorena; fără voia mea l-am văzut 
venind la Curte pe acest abate de Vermond, în aparenţă 
preceptorul soţiei delfinului, în realitate spionul Mariei- 
Tereza, de care mă loveam de două sau trei ori pe zi, căci 
avea misiunea să se vâre peste tot, şi căruia timp de 
nouăsprezece ani nu i-am adresat un singur cuvânt; fără 
voia mea a trebuit să lupt zece ani până să-i încredinţez 
domnului de Breteuil conducerea treburilor casei regale şi 
guvernarea Parisului; fără voia mea l-am luat ca prim- 
ministru pe arhiepiscopul de Toulouse, un ateu; în sfârşit, 
fără voia mea am plătit Austriei milioanele pe care voia să le 
stoarcă Olandei. Încă şi azi, în momentul în care vă vorbesc, 
urmându-i Mariei-lereza care a murit, cine o sfătuieşte şi o 
conduce pe regină? Fratele ei, losif al II-lea, care din 
fericire e pe moarte. Prin cine o sfătuieşte? O ştiţi ca şi 
mine: prin mijlocirea aceluiaşi abate de Vermond, prin 
baronul de Breteuil şi prin ambasadorul Austriei, Mercy 
d'Argentau. În spatele acestui bătrân este ascuns un alt 
bătrân, Kaunitz, ministru septuagenar al Austriei 
centenare. Aceşti doi bătrâni neghiobi, sau mai bine zis 
aceste două hoaşte bătrâne o conduc pe regina Franţei, 
prin domnişoara Bertin, modista ei, şi prin Leonard, 
coaforul ei, cărora le oferă subsidii. Şi încotro o împing? 
Către alianţa cu Austria! Cu Austria, care i-a fost funestă 
Franţei, atât ca prietenă cât şi ca duşmană; care a pusun 
cuţit în mâna lui Jacques-Clement26, un pumnal în mâna lui 
Ravaillac27, un briceag în mâinile lui Damiens28. Austria! 
Austria catolică şi altădată bigotă, care reneagă azi şi se 
face pe jumătate filosoafă sub Iosif al II-lea; Austria 
imprudentă, care-şi ridică împotrivă-i propria-i sabie, 


Ungaria; Austria neprevăzătoare, care permite să i se 
răpească de către preoţii belgieni cea mai frumoasă parte a 
coroanei sale, "Ţările de Jos; Austria vasală, care întoarce 
spatele Europei, pe care n-ar fi trebuit s-o piardă din 
vedere, şi utilizează cele mai bune trupe ale sale împotriva 
turcilor, aliaţii noştri, spre folosul Rusiei. Nu, nu, nu, 
domnule de Charny, urăsc Austria, nu m-aş putea încrede în 
ea! 

— Sire, sire, murmură Charny, asemenea confidenţe sunt o 
mare onoare dar, în acelaşi timp, şi foarte periculoase 
pentru acela căruia i-au fost făcute! Sire, dacă veţi regreta 
într-o zi că le-aţi făcut? 

— Ah! Nu mi-e teamă de asta, domnule, şi dovada este că 
continui. 

— Sire, Majestatea Voastră mi-a ordonat să ascult, ascult. 

— Această propunere de a fugi nu e singura care mi-a fost 
făcută. Îl cunoaşteţi pe domnul de Favras, conte? 

— Pe marchizul de Favras, fostul căpitan al regimentului 
din Belzunce, fostul locotenent29 al gărzii lui Monsieur30? 
Da, Sire. 

— Despre el este vorba, reluă regele subliniind ultima 
calitate, fostul locotenent al gărzii lui Monsieur. Ce gândiţi 
despre el? 

— E un soldat viteaz, un gentilom loial, Sire, ruinat din 
nenorocire, ceea ce îl face să fie neliniştit şi-l împinge la 
nenumărate tentative hazardate şi planuri nesăbuite; dar 
un om de onoare, Sire, care ar muri fără să dea un pas 
înapoi, fără să se plângă, pentru a-şi ţine cuvântul. Este un 
bărbat în care majestatea sa ar avea motive să se încreadă 
dacă ar fi vorba să-i dea o mână de ajutor, dar care, teamă 
mi-e, n-ar face deloc faţă ca şef al unei acţiuni mai 
complicate. 

— De altfel, continuă regele cu oarecare amărăciune, 
conducătorul acţiunii nu e el, ci Monsieur. Da, Monsieur 
este cel care dă banii; Monsieur este cel care pregăteşte 


totul; Monsieur este cel care, devotându-se până la capăt, 
rămâne când voi fi plecat eu - dacă plec cu Favras. 

Charny făcu o mişcare. 

— Ei bine, ce aveţi, conte? Reluă regele. Acesta nu este 
partidul Austriei, e partidul prinților, al emigranților, al 
nobilimii. 

— Sire, scuzaţi-mă, v-am spus că nu mă îndoiesc nici de 
loialitatea nici de curajul domnului de Favras. Oriunde 
promite domnul de Favras că-l va conduce pe rege, îl va 
conduce, sau se va lăsa ucis apărându-l pe drum. Dar de ce 
Monsieur nu pleacă cu Majestatea Voastră? De ce Monsieur 
rămâne? 

— Din devotament, v-am spus, şi poate pentru ca - dacă s- 
ar simţi nevoia ca regele să fie detronat şi să fie numit un 
regent - poporul, obosit de a fi fugit în zadar după rege, să 
nu fie nevoit să-şi caute regentul prea departe. 

— Sire, exclamă Charny, îmi spuneţi lucruri 
înspăimântătoare. 

— Vă spun ceea ce ştie toată lumea, dragul meu conte, şi 
ceea ce mi-a scris ieri fratele dumitale, şi-anume, că la 
ultimul consiliu al prinților, la 'Torino, s-a pus chestiunea să 
fiu detronat şi să fie numit un regent; adică, în acest 
consiliu, vărul meu, contele de Conde, a propus un marş 
asupra Lyonului orice i s-ar întâmpla regelui. Vedeţi deci 
bine că nici măcar în caz extrem nu l-aş putea accepta mai 
degrabă pe Favras decât pe Breteuil, mai degrabă Austria 
decât prinții. lată, dragul meu conte, ce n-am spus nimănui 
în afară de dumneavoastră, iar ceea ce vă spun nu trebuie 
să afle nimeni, nici chiar regina. 

— Ludovic apăsă, fie întâmplător, fie intenţionat asupra 
ultimelor cuvinte - pentru ca nimănui, nici chiar reginei, 
care nu v-a arătat o încredere egală celeia ce vi-o arăt, 
nimănuia să nu-i fiţi devotat ca mie. 

— Sire, întrebă Charny înclinându-se, secretul călătoriei 
mele trebuie să fie păstrat faţă de toată lumea? 


— N-are importanţă, dragă conte, dacă se ştie că plecaţi, 
cu condiţia ca scopul pentru care plecaţi să rămână 
necunoscut. 

— Şi scopul trebuie dezvăluit numai domnului de Bouille. 

— Numai domnului de Bouille, după ce vă veţi fi asigurat 
de sentimentele sale. Scrisoarea către el e o simplă 
scrisoare de introducere. Cunoaşteţi poziţia mea, temerile 
mele, speranţele mele, mai bine decât regina, soţia mea, 
mai bine decât domnul Necker, ministrul meu, mai bine 
decât domnul Gilbert, consilierul meu. Vă las soarta mea în 
mâinile dumneavoastră. Acţionaţi în consecinţă. 

Apoi, prezentând contelui scrisoarea deschisă, adăugă: 

— Citiţi! 

Charny luă scrisoarea şi citi: 

Palatul Tuileries, la 29 octombrie. 

Sper, domnule, că sunteţi în continuare mulţumit de 
poziţia dumneavoastră de guvernator la Metz. Domnul 
conte de Charny, locotenent în gărzile mele, care trece prin 
acest oraş, vă va întreba dacă doriţi să mai fac ceva pentru 
dumneavoastră; în acest caz, mă voi folosi de primul prilej 
să vă fiu agreabil, după cum îl folosesc pe acesta pentru a 
vă asigura din nou de cele mai alese sentimente de stimă ce 
vi le port. 

Ludovic 

— Şi-acum, spuse regele, duceţi-vă, domnule de Charny. 
Aveţi puteri depline să faceţi domnului de Bouille orice 
promisiune, dacă consideraţi că e nevoie să-i faceţi. În orice 
caz, nu mă angajaţi decât în măsura în care pot face faţă. 

Şi îi întinse pentru a doua oară mâna. 

Charny sărută această mână, cu o emoție care-l scuti de 
noi proteste, şi ieşi din cabinet, lăsându-l pe rege convins - 
şi aceasta era într-adevăr situaţia - că prin încrederea 
arătată a cucerit sufletul contelui mai sigur decât ar fi 
putut-o face prin toate bogăţiile şi favorurile de care 
dispusese în zilele atotputerniciei sale. 

Capitolul 22 


LA REGINĂ. 

Charny ieşi de la rege cu inima plină de sentimente 
contradictorii. Însă primul din aceste sentimente, acela care 
urca la suprafaţa valurilor de gânduri ce se învolburau 
tumultuos în mintea sa, era profunda recunoştinţă pentru 
încrederea fără margini pe care regele i-o dovedise. 

Profitând de răceala care intervenise de câteva zile în 
relaţiile sale cu regina, se întorcea în camera sa, hotărât să- 
i anunţe plecarea printr-o simplă scrisoare, când, la uşă, îl 
găsi pe Weber care-l aştepta. 

Regina voia să-i vorbească şi să-l vadă de îndată. 

Nu exista nici o posibilitate de a se sustrage acestei 
dorinţe a reginei. Dorinţele capetelor încoronate sunt 
porunci. 

Charny dădu câteva ordine valetului privind înhămarea 
cailor şi cobori după fratele de lapte al reginei. 

Maria-Antoaneta se afla într-o dispoziţie cu totul opusă 
celei a lui Charny; ea îşi reamintea duritatea cu care îl 
tratase şi devotamentul acestuia dovedit la Versailles. Şi 
chiar presupunând că Charny nu i-ar fi dovedit doar 
devotament, ea tot răsplătise urât acest devotament. Apoi, 
nu avea oare dreptul să-i ceară lui Charny şi altceva în 
afară de devotament? 

Pe de altă parte, reflectând, se întreba: avea oare Charny 
într-adevăr faţă de ea vinovăţiile pe care i le atribuia? N-ar 
fi trebuit să pună pe seama doliului după frate acel aer de 
indiferenţă pe care Charny îl manifestase la înapoierea sa 
de la Versailles? De altfel, această indiferenţă nu exista 
decât la suprafaţă şi poate că, iubită temătoare, prea se 
grăbise să-l condamne pe Charny când îi oferise misiunea la 
Torino pentru a-l îndepărta de Andree, misiune pe care el o 
refuzase? Prima ei reacţie, de gelozie şi răutate, era 
provocată de presupunerea că refuzul contelui s-ar putea 
datora înfiripării dragostei pentru Andre şi dorinţei sale de 
a rămâne aproape de soţia sa. 


La început, toată această situaţie i se păru reginei o 
combinaţie de pe urma căreia avea de suferit atât 
dragostea ei, cât şi amorul ei propriu. Dar nici cea mai 
amănunţită investigaţie nu l-a putut surprinde pe Charny în 
afara palatului, în afara unor obligaţii de serviciu. 

S-a mai constatat că, de la plecarea din castel, Andree nu 
reapăruse acolo. 

Dacă Andre şi Charny s-au întâlnit, întrevederea n-a 
depăşit un ceas şi s-a putut petrece doar în ziua în care el 
refuzase misiunea la Torino. 

Este adevărat că în tot acest răstimp Charny nu încercase 
s-o vadă nici pe regină. Dar, în loc de a identifica în această 
abţinere o dovadă de indiferenţă, un ochi clarvăzător n-ar fi 
zărit în ea, dimpotrivă, o dovadă de dragoste? Jignit de 
bănuielile nedrepte ale reginei, Charny putea să se fi ţinut 
deoparte nu dintr-un exces de răceală ci, mai degrabă, 
dintr-unul de iubire! 

Acestea erau aşadar sentimentele reginei faţă de conte 
când Charny apăru, se înclină şi rămase aproape de prag. 

Regina privi în jurul ei ca pentru a se întreba ce cauză îl 
reţinea astfel pe tânărul bărbat la celălalt capăt al 
apartamentului şi, dându-şi seama că voinţa lui Charny era 
singura cauză a distanţei păstrate, spuse: 

— Apropiaţi-vă, domnule de Charny, suntem singuri. 
Charny se apropie, apoi, cu o voce blândă, dar în acelaşi 
timp atât de fermă încât era imposibil să se desluşească în 

ea cea mai slabă emoție, spuse: 

— lată-mă la ordinele Majestății Voastre, doamnă! 

— Conte, reluă regina cu un glas deosebit de afectuos, n- 
aţi auzit deloc când v-am spus că suntem singuri? 

— Ba da, doamnă, spuse Charny, dar nu văd de ce această 
singurătate poate schimba maniera cu care un supus 
trebuie să se adreseze suveranei sale. 

— Când am trimis să vă caute, conte, şi când am aflat de la 
Weber că-l urmaţi, am crezut că un prieten vine să-i 
vorbească unei prietene. 


Un surâs amar arcui uşor buzele lui Charny. 

— Da, conte, spuse regina, înţeleg acest zâmbet şi ştiu ce 
vă spuneţi. Vă spuneţi că am fost nedreaptă la Versailles şi 
că sunt capricioasă la Paris. 

— Nedreptate sau capriciu, doamnă, spuse Charny, orice îi 
este permis unei femei. Cu atât mai mult unei regine. 

— Vai, prietene! Spuse Maria-Antoaneta cu tot farmecul pe 
care-l putea pune în ochi şi în glas. Ştiţi prea bine un lucru: 
indiferent dacă acest capriciu vine de la o femeie sau de la o 
regină - regina nu se poate lipsi de dumneavoastră în 
calitate de sfătuitor, femeia nu se poate lipsi de 
dumneavoastră ca prieten. 

Şi îi întinse mâna sa albă, prelungă, puţin slăbită, dar încă 
demnă să-i servească drept model unui sculptor. 

Charny luă mâna regală şi, după ce o sărută cu respect, se 
pregăti s-o lase să cadă, când simţi că Maria-Antoaneta îl 
reţine. 

— Ei bine, da, spuse sărmana femeie răspunzând prin 
aceste cuvinte la mişcarea pe care el o făcuse, da, am fost 
nedreaptă, mai mult decât nedreaptă, crudă! 
Dumneavoastră v-aţi pierdut fratele în slujba mea, un frate 
pe care-l iubeaţi cu o dragoste aproape paternă. Acest frate 
a murit pentru mine şi trebuia să-l plâng împreună cu 
dumneavoastră. În acel moment însă groaza, furia, gelozia - 
ce vreţi, Charny, sunt femeie! 

— Au oprit lacrimile din ochii mei. Dar, rămasă singură în 
aceste zece zile în care nu v-am văzut, v-am plătit datoria 
plângând. Şi drept dovadă, priviţi-mă, prietene, încă mai 
plâng. 

Şi Maria-Antoaneta îşi dădu uşor pe spate capul frumos, 
astfel ca Charny să poată vedea lacrimile, limpezi ca 
diamantele, alunecând în cutele pe care durerea începuse 
să le sape pe obrazul ei. 

De altfel, trecuse prea puţină vreme de când Charny 
sărutase mâna regelui pentru ca sărutul pe care tocmai îl 


depusese pe mâna reginei să însemne altceva decât un 
simplu gest de respect. 

— Credeţi-mă, doamnă, că vă sunt foarte recunoscător 
pentru amintirea ce mi se adresează mie şi pentru durerea 
ce i se adresează fratelui meu. Din păcate, de-abia am timp 
să vă exprim recunoştinţa mea. 

— Cum adică, ce vreţi să spuneţi? Întrebă MariaAntoaneta 
uimită. 

— Vreau să spun, doamnă, că părăsesc Parisul peste o oră. 

— Părăsiţi Parisul peste o oră? 

— Da, doamnă. 

— Oh, Doamne, ne părăsiţi şi dumneavoastră ca şi ceilalţi? 
Exclamă regina. Emigraţi, domnule de Charny? 

— Vai! Spuse Charny, prin această întrebare crudă 
Majestatea Voastră îmi dovedeşte că, neîndoios, fără să-mi 
dau seama, am greşit mult faţă de ea. 

— Scuze, prietene, dar mi-aţi spus că plecaţi. De ce 
plecaţi? 

— Pentru a îndeplini o misiune pe care regele mi-a făcut 
onoarea să mi-o încredinţeze. 

— Şi părăsiţi Parisul? Întrebă regina cu îngrijorare. 

— Da, doamnă, părăsesc Parisul. 

— Pe câtă vreme? 

— Nu ştiu. 

— Dar cu opt zile în urmă, mi se pare, aţi refuzat o 
misiune. 

— E-adevărat, doamnă. 

— De ce atunci, după ce înainte cu opt zile aţi refuzat o 
misiune, acceptaţi azi alta? 

— Pentru că în opt zile, doamnă, se pot petrece multe 
schimbări în viaţa unui om şi, în consecinţă, în hotărârile 
sale. 

Regina păru să facă un efort pentru a-şi înfrâna atât 
voinţa, cât şi diferitele organe supuse acestei voințe şi 
având funcţia de a o transmite. 

— Şi plecaţi. Singur? 


— Da, doamnă, singur. 

Maria-Antoaneta respiră uşurată. Apoi, copleşită parcă de 
efortul făcut se prăbuşi o clipă în ea însăşi, închise ochii şi, 
ştergându-şi fruntea cu batista mai întrebă: 

— Şi unde plecaţi deci? 

— Doamnă, răspunse respectuos Charny, ştiu că regele nu 
are secrete faţă de dumneavoastră. Să-l întrebe regina pe 
augustul său soţ şi despre scopul călătoriei mele şi despre 
obiectivul misiunii mele şi nu mă-ndoiesc o clipă că i le va 
spune. 

Maria-Antoaneta făcu ochi mari şi se uită la Charny cu o 
privire mirată. 

— De ce m-aş adresa lui, când mă pot adresa 
dumneavoastră? 

— Pentru că secretul ce-l port în mine este al regelui şi nu 
al meu. 

— Mi se pare, domnule, spuse regina cu oarecare semeţie, 
că dacă e secretul regelui, e şi al reginei. 

— Nu mă îndoiesc, doamnă, spuse Charny înclinându-se, 
de aceea şi îndrăznesc să afirm Majestății Voastre că regele 
nu va face nici o dificultate să vi-l încredinţeze. 

— Dar, în sfârşit, această misiune este în Franţa sau în 
străinătate? 

— Singur regele poate da Majestății Voastre lămuririle pe 
care le cere. 

— Prin urmare, spuse regina, stăpânită de o durere 
profundă care pentru moment birui supărarea ce i-o 
provoca reținerea lui Charny, prin urmare plecaţi, veţi fi 
departe de mine, veţi înfrunta primejdii, iar eu nu voi şti 
nici unde sunteţi şi nici ce primejdii vă ameninţă! 

— Doamnă, oriunde mă voi afla veţi avea acolo, vă jur, un 
supus credincios şi un suflet devotat. 

Şi înclinându-se, contele nu părea să aştepte pentru a se 
retrage decât permisiunea reginei. 

— Bine, domnule, spuse ea, plecaţi. 


Charny se înclină din nou şi se îndreptă cu pas ferm spre 
uşă. 

Dar în momentul în care contele puse mâna pe clanţă: 

— Charny! Exclamă regina cu braţele întinse spre el. 

Contele tresări şi se întoarse, pălind. 

— Charny, continuă Maria-Antoaneta, vino aici! 

EI se apropie, clătinându-se. 

— Vino aici, mai aproape, spuse regina, priveşte-mă în 
ochi. Nu mă mai iubeşti, nu-i aşa? 

Charny simţi un tremur trecându-i prin vine. Crezu o clipă 
că va leşina. Era pentru prima oară că această femeie 
mândră, suverana se pleca în faţa sa. În orice altă 
împrejurare, în orice alt moment, ar fi căzut la picioarele 
Mariei-Antoaneta, i-ar fi cerut iertare. Dar amintirea celor 
petrecute între el şi rege îl susţinu, şi, adunându-şi toate 
forţele, zise: 

— Doamnă, după dovezile de încredere şi bunătate cu care 
m-a copleşit puţin mai înainte regele, aş fi un mizerabil 
dacă aş asigura acum pe Majestatea Voastră de altceva 
decât de respectul şi devotamentul meu. 

— Bine, conte, spuse regina, sunteţi liber, plecaţi. 

Charny părăsi aproape în fugă camera, cu o mână la 
frunte, cu cealaltă la piept, murmurând cuvinte fără şir 
care, oricât să fi fost de incoerente, ar fi schimbat într-un 
surâs de triumf lacrimile Mariei-Antoaneta, dacă aceasta le- 
ar fi auzit. 

Regina îl urmări din priviri, tot mai sperând că se va 
întoarce şi va reveni la ea. Dar ea văzu uşa deschizându-se 
şi închizându-se în urma lui. 

Cinci minute după ce dispăruse şi zgomotul paşilor săi se 
stinsese, ea mai continua să privească şi să asculte. 

Deodată atenţia îi fu atrasă de un zgomot nou, care venea 
din curte. Era zgomotul unei trăsuri. Alergă la fereastră şi 
recunoscu trăsura de călătorie a lui Charny, care traversa 
curtea gărzii elveţiene şi se îndepărta spre strada 
Carrousel. 


Îl sună pe Weber. Acesta intră. 

— Dacă n-aş fi prizonieră în castel, spuse ea, şi dacă aş 
vrea să mă duc în strada Cog-Heron, pe ce drum ar trebui 
să merg? 

— Doamnă, spuse Weber, ar trebui să ieşiţi prin poarta 
curţii elveţienilor, să treceţi pe strada Carrousel, s-o luaţi 
apoi pe strada Saint-Honore, până la. 

— E bine. Ajunge. - „Se duce să-şi ia rămas bun de la ea”, 
murmură. 

Apoi, cu glas tare: 

— Weber, te vei duce în strada Coqg-Heron, la numărul 9, 
unde locuieşte doamna de Charny şi îi vei spune că doresc 
să-i vorbesc în astă-seară. 

— Scuzaţi, doamnă, spuse valetul, dar credeam că 
Majestatea Voastră a reţinut seara aceasta pentru doctorul 
Gilbert. 

— Ah! E-adevărat, spuse regina ezitând. 

— Ce dispune Majestatea Voastră? 

— Contramandează-l pe doctorul Gilbert şi fixează-i 
primirea pentru mâine dimineaţă. 

Apoi, ca pentru sine: 

— Da, asta e, spuse ea, pe mâine politica. De altfel, 
convorbirea cu doamna de Charny ar putea avea o oarecare 
influenţă asupra hotărârii ce o voi lua. 

Şi cu un semn din mână îl concedie pe Weber. 

Capitolul 23 

PERSPECTIVE SUMBRE. 

Regina se înşela. Charny nu se ducea la contesă. Se ducea 
la poşta regală să i se înhame cai de poştă la trăsură. 

Numai că, în timp ce i se executa porunca, intră la şeful 
poştei, ceru o pană, cerneală şi hârtie, şi scrise o scrisoare 
contesei, însărcinându-l pe servitorul care-i ducea caii 
înapoi să i-o înmâneze. 

Contesa, pe jumătate culcată pe canapeaua aşezată în 
colţul salonului, cu o măsuţă rotundă în faţa ei, citea tocmai 
această scrisoare când fu introdus Weber fără să fi fost 


anunţat în prealabil, potrivit privilegiului de care se 
bucurau cei ce veneau din partea reginei sau a regelui. 

— Domnul Weber, spuse camerista deschizând uşa. 

Weber apăru odată cu ea. 

Contesa împături cu repeziciune scrisoarea pe care o ţinea 
în mână şi o strânse la piept, ca şi cum valetul reginei ar fi 
venit să i-o ia. 

Weber se achită de misiunea sa în limba germană. 

Una din cauzele care l-au făcut pe Weber să regrete 
plecarea contesei şi despărţirea ei de regină era prilejul ce- 
| pierdea acest german demn să vorbească în limba sa 
maternă. 

De aceea insistă cu multă căldurăsperând fără îndoială că 
din întrevedere va rezulta o apropiere - ca Andree să nu 
lipsească sub nici un pretext de la întâlnirea ce i-a fost 
fixată, amintindu-i în repetate rânduri că regina 
contramandase întrevederea pe care urma s-o aibă în 
aceeaşi seară cu doctorul Gilbert, pentru a-şi face întreaga 
seară liberă. 

Andree răspunse simplu că se va supune ordinului 
Majestății Sale. 

Weber ieşi, iar contesa rămase o clipă nemişcată şi cu ochii 
închişi, ca cineva care vrea să alunge din mintea sa orice 
gând străin celui ce-o ocupă, şi continuă citirea scrisorii 
abia după ce reuşi să se concentreze iar asupra ei însăşi. 

După ce citi scrisoarea, o sărută cu tandreţe şi o puse pe 
inimă. Zise apoi, cu un surâs plin de tristeţe: 

— Dumnezeu să vă aibă în pază, inimă dragă a vieţii mele! 
Nu ştiu unde sunteţi, dar Dumnezeu o ştie, iar rugăciunile 
mele ştiu unde este Dumnezeu. 

Apoi, cu toate că-i era imposibil să ghicească pentru ce 
anume o cheamă regina, aşteptă fără grabă şi fără teamă 
momentul prezentării la Tuileries. 

Nu acelaşi lucru se petrecea cu regina. Într-un fel 
prizonieră la castel, pentru a-şi consuma nerăbdarea 
rătăcea între pavilionul Flore şi pavilionul Marsan. 


Regina se retrase devreme şi se închise în apartamentele 
sale. Spuse că are de scris şi-l puse pe Weber de gardă la 
uşă. 

De altfel, nici regele nu observă această retragere, 
preocupat el însuşi de evenimente, de mai mică importanţă, 
e-adevărat, dar destul de îngrijorătoare în ce priveşte 
situaţia din Paris, despre care şeful poliţiei, ce-l aştepta în 
cabinetul său de lucru, era pe cale să-l informeze. 

În câteva cuvinte, iată ce se întâmplase. 

După cum am văzut, Adunarea se declarase inseparabilă 
de rege şi, odată ce regele sosise la Paris, venise să-l 
întâlnească. 

Până să fie gata sala Manc€ge, care-i era destinată, 
Adunarea alese ca loc de şedinţe sala arhiepiscopiei. 

Acolo, schimbase printr-un decret titlul de rege al Franţei 
şi al Navarrei în cel de rege al francezilor. Ceea ce dovedea 
că Adunarea Naţională, la fel ca toate adunările 
parlamentare, se ocupa deseori de lucruri inutile când ar fi 
trebuit să se ocupe de lucruri serioase. 

Ea ar fi trebuit de pildă, să întreprindă ceva spre a asigura 
hrană pentru toţi cetăţenii Parisului, care mureau 
literalmente de foame. 

Înapoierea de la Versailles şi instalarea brutarului, a 
brutăriţei şi a ucenicului brutar la Tuileries nu produsese 
efectul aşteptat. 

Făina şi pâinea continuau să lipsească. 

În fiecare zi mulţimea se îmbulzea la porţile brutăriilor, şi 
aceste îmbulzeli produceau mari dezordini. Dar cum puteau 
fi oare combătute aceste îngrămădiri zgomotoase de 
oameni? 

Adunarea nu ştia însă nimic despre toate astea. Membrii 
săi nu erau deloc obligaţi să facă coadă la porţile brutăriilor 
şi când, din întâmplare, vreunuia din membrii săi i se făcea 
foame în şedinţă, era întotdeauna sigur că va găsi la o sută 
de paşi depărtare chifle proaspete la un brutar numit 
Frangois, locuind în apropiere, pe strada Marche-Palu din 


districtul Notre-Dame şi care, făcând aproape opt sute de 
bucăţi pe zi, avea întotdeauna o rezervă pentru domnii de 
la Adunare. 

Aşadar, pe când şeful poliţiei era ocupat să-l informeze pe 
rege de temerile sale în privinţa tulburărilor ce s-ar putea 
transforma într-o bună zi în răscoală, Weber deschise uşa 
micului cabinet al reginei şi anunţă încet: 

— Doamna contesă de Charny. 

Capitolul 24 

SOŢIE FARĂ SOȚ - IUBITĂ FĂRĂ IUBIT. 

Cu toate că regina ceruse ea însăşi să vină Andre, cu 
toate că o aştepta, tot corpul ei tresări la cele patru cuvinte 
rostite de Weber. Căci regina nu putea să se înşele pe ea 
însăşi şi să nu vadă că în cadrul acelui pact încheiat între ea 
şi Andree, din prima zi în care, fete tinere fiind, se 
întâlniseră la castelul Taverney, a avut loc un schimb de 
prietenie şi de servicii, în care ea Maria-Antoaneta rămânea 
mereu îndatorată. 

Or, nimic nu stinghereşte mai mult capetele încoronate 
decât asemenea obligaţii, mai ales când ele ţin de cele mai 
profunde tainiţe ale sufletului. 

Şi astfel regina, care trimisese s-o cheme pe Andree, 
crezând că are să-i facă mari reproşuri, nu-şi mai aminti, 
găsindu-se în faţa ei, decât de obligaţiile ce i le datora. În ce 
o priveşte pe Andree, ea rămăsese ca întotdeauna aceeaşi: 
rece, calmă, pură ca diamantul, dar tăioasă şi invulnerabilă 
ca acesta. 

Regina şovăi o clipă, neştiind cum să i se adreseze acelei 
apariţii albe care trecea din umbra de sub uşă în penumbra 
apartamentului şi care intra, încet-încet, în cercul de lumină 
proiectat de cele trei lumânări ale candelabrului aşezat pe 
masa de care se sprijinea. 

În cele din urmă, întinzând mâna spre vechea ei prietenă, 
spuse: 

— Fiţi binevenită azi ca întotdeauna, Andre! 


Oricât de tare şi de pregătită să se prezinte la Tuileries, 
Andree la rândul ei tresări, recunoscând în cuvintele ce i le 
adresa regina accentul cu care-i vorbea pe vremuri 
moştenitoarea tronului. 

— Este necesar să-i spun Majestății Voastre, răspunse 
Andree abordând chestiunea cu sinceritate şi claritatea ei 
obişnuită, că dacă mi-ar fi vorbit totdeauna cum a făcut-o 
acum, n-ar fi fost necesar să mă caute, pentru a-mi putea 
vorbi, în afara palatului în care locuieşte? 

Nimic nu o putea servi pe regină mai bine decât această 
manieră cu care Andre intra în materie şi de care avea să 
profite. 

— Vai! Îi spuse ea, dumneavoastră ar trebui să ştiţi, 
dumneavoastră care sunteţi atât de frumoasă, atât de castă 
şi pură, că n-am uitat că v-am cerut ajutorul pe care mi l-aţi 
acordat cu atâta generozitate. 

— Regina, răspunse Andree, vorbeşte de vremuri pe care 
le-am uitat şi pe care credeam că nu şi le mai aminteşte. 

— Răspunsul e aspru, Andree, răspunse regina. Cu toate 
acestea, îl merit şi aveţi dreptate să mi-l daţi. E-adevărat că 
atâta timp cât am fost fericită, nu mi-am amintit de 
devotamentul dumneavoastră, dar ceea ce vi s-a părut 
ingratitudine, nu a fost poate decât neputinţă. 

— Aş fi avut dreptul să vă acuz, doamnă, spuse Andree, 
dacă vreodată aş fi dorit sau v-aş fi cerut ceva, iar regina s- 
ar fi opus dorinţei mele şi ar fi refuzat cererea mea. Dar 
cum vrea Majestatea Voastră să mă plâng, dacă n-am dorit 
şi n-am cerut nimic? 

— Ei bine, vreţi să v-o spun, dragă Andree? Tocmai acest 
fel de indiferenţă cu care priviţi lucrurile din lumea noastră 
mă înspăimântă la dumneavoastră. Dar, într-un moment de 
profundă durere, oamenii fac tocmai ce am făcut şi eu: am 
căutat fiinţa supraomenească, de a cărei dezaprobare mă 
temusem, pentru a-i cere consolare. 

— Vai! Doamnă, spuse Andre, dacă într-adevăr aceasta 
este ceea ce îmi cereţi, mi-e tare teamă că rezultatul nu va 


răspunde aşteptărilor. 

— Andree! Andree! Uitaţi în ce împrejurări îngrozitoare 
m-aţi susţinut şi consolat! Spuse regina. 

Andre păli vizibil. Văzând-o clătinându-se, cu ochii închişi, 
ca un om care-şi pierde puterile, regina făcu o mişcare cu 
braţul pentru a o atrage pe canapeaua pe care şedea ea, 
dar Andree rezistă şi rămase în picioare. 

— Doamnă, spuse ea, dacă Majestății Voastre i-ar fi milă de 
fidela ei slujitoare, cruţaţi-o de amintirile de care aproape 
că reuşise să se desprindă. Nu este o bună consolatoare 
aceea care nu mai are compasiunea nimănui, nici măcar a 
lui Dumnezeu, îndoindu-se că Dumnezeu însuşi ar putea-o 
consola pentru anumite dureri. 

Regina o ţintui cu privirea-i limpede şi profundă. 

— Anumite dureri! Spuse ea. Mai aveţi dar şi alte dureri în 
afara celor pe care mi le-aţi încredinţat? 

Andre nu răspunse. 

— Haide, spuse regina, a sosit momentul să ne explicăm, şi 
am trimis după dumneavoastră în acest scop. Îl iubiţi pe 
domnul de Charny? 

Andree deveni palidă ca o moartă, dar rămase mută. 

— Îl iubiţi pe domnul de Charny? Repetă regina. 

— Da! Spuse Andree. 

Regina scoase un strigăt de leoaică rănită. 

— Ah! Spuse ea, bănuiam! Şi de când îl iubiţi? 

— Din prima clipă în care l-am văzut. 

Regina se dădu înapoi, înspăimântată, în faţa acestei statui 
de marmură care recunoştea că are un suflet. 

— O! Spuse ea, şi aţi tăcut! 

— O ştiţi mai bine decât oricine, doamnă. 

— Şi de ce? 

— Pentru că mi-am dat seama că-l iubiţi. 

— Vreţi să spuneţi, prin urmare, că l-aţi iubit mai mult ca 
mine, deoarece eu n-am observat nimic? 

— Ah! Făcu Andree cu amărăciune. N-aţi observat nimic 
pentru că el vă iubea, doamnă. 


— Da. Şi văd acum, fiindcă nu mă mai iubeşte. Asta aţi vrut 
să opuneţi, nu-i aşa? 

Andree rămase mută. 

— Dar răspundeţi odată! Spuse regina apucând-o de braţ. 
Mărturisiţi că nu mă mai iubeşte! 

Andree nu răspunse cu nici un cuvânt, cu nici un gest, cu 
nici un semn. 

— Într-adevăr, exclamă regina, să mori, nu altceva! Mai 
bine omorâţi-mă imediat spunându-mi că nu mă mai 
iubeşte! Nu mă mai iubeşte, nu-i aşa? 

— Dragostea sau indiferența contelui de Charny sunt 
secretele sale. Eu nu sunt chemată să le dezvălui, răspunse 
Andree. 

— Ah! Secretele sale. Nu numai ale sale, căci, presupun că 
îi sunteţi confidentă, spuse regina cu amărăciune. 

— Contele de Charny nu mi-a spus niciodată un singur 
cuvânt despre dragostea sau indiferența sa pentru 
dumneavoastră. 

— Nici chiar în dimineaţa asta? 

— Nu l-am văzut azi-dimineaţă pe domnul conte de 
Charny. 

Regina fixă asupra tinerei femei o privire care căuta să 
pătrundă în cele mai profunde cute ale inimii. 

— Vreţi să spuneţi că nu ştiţi despre plecarea contelui? 

— Nu vreau să spun asta. 

— Dar cum ştiţi de plecarea lui dacă nu l-aţi văzut? 

— Mi-a scris să mi-o comunice. 

— Ah! Spuse regina, v-a scris? 

Şi, ca şi Richard al III-lea, care a strigat într-un moment 
suprem: „Coroana mea pentru un cal!”, Maria-Antoaneta 
era gata să strige: „Coroana mea pentru această 
scrisoare!” 

Andree înţelese această dorinţă arzătoare a reginei, dar 
dori să-şi facă plăcerea de a-şi lăsa măcar un moment rivala 
într-o mare nelinişte. 


— Şi, sunt sigură, nu aveţi asupra dumneavoastră 
scrisoarea pe care contele v-a scris-o în momentul plecării. 

— Vă înşelaţi, doamnă, spuse Andree, iat-o. 

Şi, scoțând scrisoarea, călduţă încă de căldura ei şi 
înmiresmată de parfumul pieptului ei, o întinse reginei. 

Aceasta o luă tremurând, o strânse o clipă între degete 
neştiind dacă trebuie s-o păstreze sau s-o înapoieze şi, 
privind-o pe Andre cu sprâncenele încruntate, în cele din 
urmă lăsă orice ezitare deoparte şi spuse: 

— Ah! Spuse ea, tentaţia e prea mare! 

Deschise scrisoarea şi, aplecându-se spre lumina 
candelabrului, citi cele ce urmează: 

Doamnă, Părăsesc Parisul într-o oră, din ordinul expres al 
regelui. 

Nu vă pot spune unde mă duc, de ce plec şi nici cât timp 
voi lipsi din Paris. Sunt lucruri care, probabil, vă 
interesează prea puţin, dar pe care aş fi dorit totuşi să fiu 
autorizat să vi le împărtăşesc. 

Am avut o clipă intenţia să mă prezint la dumneavoastră 
pentru a vă anunţa personal plecarea; dar n-am îndrăznit s- 
o fac fără permisiunea dumneavoastră. 

Regina aflase ce dorea să ştie, şi voi să înapoieze 
scrisoarea; dar Andree, ca şi cum ea ar fi fost aceea care 
comanda şi nu aceea care trebuia să se supună, zise: 

— Citiţi-o până la capăt, doamnă. 

Regina reluă lectura: 

Am refuzat ultima misiune ce mi-a fost oferită, deoarece 
credeam atunci, sărman nebun! Că o oarecare simpatie m- 
ar reţine la Paris; dar de-atunci, vai! Am căpătat dovada 
contrariului şi am acceptat cu bucurie acest prilej dea mă 
îndepărta de inimile cărora le sunt indiferent. 

Dacă în cursul acestei călătorii mi s-ar întâmplă ceva 
asemănător celor petrecute nefericitului Georges, toate 
măsurile mele au fost luate, doamnă, spre a fi înştiinţată 
prima de nenorocirea care m-ar lovi şi de libertatea ce vă 
va fi redată. Numai atunci veţi şti, doamnă, ce admiraţie 


profundă a făcut să se nască în sufletul meu sublimul 
dumneavoastră devotament, atât de rău răsplătit de către 
aceea căreia - tânără, frumoasă şi născută pentru a fi 
fericită - i-aţi sacrificat tinereţea, fumuseţea şi fericirea. 

Şi-aşa, doamnă, tot ce-i cer lui Dumnezeu şi 
dumneavoaslră este să-i păstraţi un gând bun nefericitului 
care şi-a dat seama atât de târziu de valoarea comorii ce o 
poseda. 

Cu toată veneraţia, Conte OLIVIER DE CHARNY. 

Regina întinse scrisoarea, pe care Andree o luă de astă 
dată, şi lăsă să-i cadă, cu un suspin, mâna inertă, aproape 
neînsufleţită. 

— Ei bine, doamnă, murmură Andree, aţi fost trădată? Am 
încălcat oare, n-aş zice promisiunea ce v-am făcut-o, căci nu 
v-am făcut nici o promisiune, dar încrederea ce-aţi avut în 
mine? 

— Iertaţi-mă, Andree, spuse regina! Ah! Am suferit atât de 
mult! 

— Aţi suferit! Îndrăzniţi să spuneţi în faţa mea că aţi 
suferit, doamnă! Şi eu, ce aş mai putea spune? Ah! N-aş 
vrea să spun că am suferit, căci nu vreau să folosesc un 
cuvânt de care s-a servit o altă femeie pentru a reda 
aceeaşi idee. Nu, mi-ar trebui un cuvânt nou, necunoscut, 
nemaiauzit, care să cuprindă în sine toate durerile, să 
exprime toate chinurile. Aţi suferit. Şi cu toate acestea, 
doamnă, nu aţi văzut cum omul pe care-l iubiţi devine 
nepăsător la dragostea dumneavoastră, întorcându-se în 
genunchi şi cu sufletul în mâini către o altă femeie. Nu l-aţi 
văzut pe fratele dumneavoastră gelos de cealaltă femeie pe 
care o adora în tăcere, cum îşi adoră un păgân divinitatea, 
bătându-se cu omul pe care-l iubiţi. Nu aţi auzit omul pe 
care-l iubiţi, rănit de fratele dumneavoastră, având o rană 
ce s-a crezut o clipă mortală, cum o strigă în delirul său 
numai pe cealaltă femeie, a cărei confidentă eraţi. Nu aţi 
văzut-o pe cealaltă femeie alunecând ca o umbră pe 
coridoarele prin care rătăceaţi şi dumneavoastră pentru a 


asculta spusele lui în delir, care dovedeau că dacă o 
dragoste nebună nu supravieţuieşte vieţii, o însoţeşte cel 
puţin până în pragul mormântului. Nu l-aţi văzut pe acest 
om, revenit la viaţă printr-un miracol al naturii şi al ştiinţei, 
ridicându-se din pat numai pentru a cădea la picioarele 
rivalei dumneavoastră. 

— Rivala dumneavoastră, da, doamnă, căci în dragoste 
egalitatea dintre ranguri se măsoară numai prin 
intensitatea dragostei. Din disperare nu v-aţi retras atunci, 
la douăzeci şi cinci de ani, într-o mănăstire, căutând să 
stingeţi la picioarele reci ale unui crucifix această dragoste 
care vă devora. Apoi, într-o zi, când după un an de 
rugăciuni, de insomnii, de post, de doruri neputincioase, de 
strigăte de durere, să fi sperat că, dacă nu aţi stins, cel 
puţin aţi adormit flacăra ce vă mistuia - nu v-aţi întâlnit 
rivala, vechea dumneavoastră prietenă, care nu înţelesese 
nimic, care nu bănuise nimic, venind să vă caute în 
singurătatea dumneavoastră pentru a vă cere. Ce? În 
numele unei vechi prietenii pe care suferinţele nu o 
putuseră slăbi, în numele salvării ei ca soţie, în numele 
majestăţii regale compromise, pentru a vă cere să fiţi soţia. 
Cui? A omului pe care de trei ani îl adoraţi! 

— Bine înţeles soţie fără soţ, un simplu văl aruncat între 
privirile mulţimii şi fericirea altcuiva, ca un linţoliu întins 
între un cadavru şi lume. Nu aţi auzit preotul întrebându-vă 
dacă luaţi ca soţ un bărbat care nu vă va fi soţ niciodată. Nu 
aţi simţit cum acest bărbat vă pune în deget verigheta de 
aur care, zălog al unei uniuni eterne, nu era, pentru 
dumneavoastră, decât un simbol fals şi neînsemnat. Nu v-aţi 
părăsit soţul la o oră după ce s-a celebrat căsătoria pentru 
a nu-l mai revedea. Decât ca amant al rivalei 
dumneavoastră! Ah! Doamnă, cei trei ani care s-au scurs au 
fost, v-o spun, trei ani cumpliţi! 

Regina ridică mâna slăbită, căutând mâna femeii 
îndurerate, dar Andree şi-o îndepărtă. 


— Eu n-am făgăduit nimic, spuse ea, şi iată că mi-am ţinut 
cuvântul. Dumneavoastră, doamnă, continuă tânăra femeie 
transformându-se în acuzatoare, mi-aţi făgăduit două 
lucruri. 

— Andree, Andree! Exclamă regina. 

— Mi-aţi promis să nu-l mai revedeţi pe domnul de Charny. 
Promisiune cu atât mai sfântă cu cât nu v-am cerut-o. 

— Andre! 

— Apoi mi-aţi promis - ah! De astă dată în scris - mi-aţi 
promis să mă trataţi ca pe o soră, promisiune cu atât mai 
sfântă cu cât nu o solicitasem. 

— Andre! 

— E necesar să vă reamintesc termenii acestei promisiuni 
pe care mi-aţi făcut-o într-un moment solemn, într-un 
moment în care vă sacrificasem viaţa, mai mult decât viaţa, 
dragostea mea. Ei bine, în momentul în care vă sacrificasem 
totul, mi-aţi dat o scrisoare. Văd şi acum această scrisoare, 
fiecare literă străluceşte ca o flacără în faţa ochilor mei. 
Scrisoarea a fost concepută în aceşti termeni: 

Andree, m-aţi salvat! Vă datorez onoarea, viaţa mea vă 
aparţine! În numele onoarei care mă costă atât de scump vă 
jur că mă puteţi numi sora dumneavoastră: încercaţi, şi nu 
mă veţi vedea roşind. 

Pun aceste rânduri în mâinile dumneavoastră. Este zălogul 
recunoştinţei mele. Este zestrea ce vi-o dau. 

Inima dumneavoastră este cea mai nobilă dintre toate. Ea 
îmi va fi recunoscătoare pentru darul ce vi-l ofer. 

MARIA-ANTOANETA. 

Regina scoase un suspin de descurajare. 

— Da, vă înţeleg, spuse Andree. Credeaţi că dacă am ars 
această scrisoare, am şi uitat-o? Nu, doamnă, nu, vedeţi că 
am reţinut fiecare cuvânt şi, pe măsură ce dumneavoastră 
păreaţi a nu vă mai aminti de ea. Oh! Eu mi-o aminteam tot 
mai bine. 

— Ah! Ilartă-mă, iartă-mă Andree. Credeam că te iubeşte! 


— Aţi crezut că dacă vă iubeşte mai puţin, doamnă, după o 
aşa zisă lege a inimii, trebuie să iubească o altă femeie? 

Andree suferise atât de mult încât devenea nemiloasă. 

— Prin urmare şi dumneavoastră v-aţi dat seama că mă 
iubeşte mai puţin? Spuse regina cu o exclamaţie de durere. 

Andree nu răspunse. Numai că, privind-o pe regină 
aproape prăbuşită, i se desenă pe buze ceva ce aducea aun 
surâs. 

— Dar, ce e de făcut, Doamne! Ce e de făcut pentru a 
păstra această dragoste, mai bine zis viaţa mea care se 
duce? Ah! Dacă ştii asta, Andree, sora mea, prietena mea, 
spune-mi-o, te implor, te rog fierbinte. 

Şi regina întinse mâinile spre Andree. Andree se trase un 
pas înapoi. 

— Pot şti asta eu, doamnă, eu pe care el n-a iubit-o 
niciodată? 

— Da, dar te poate iubi. Într-o zi poate veni în genunchi să- 
şi mărturisească greşelile din trecut, să-ţi ceară iertare 
pentru toată suferinţa ce ţi-a pricinuit-o. lar suferinţele sunt 
atât de repede uitate, Doamne! În braţele celui pe care-l 
iubeşti! Iertarea e atât de repede acordată celui ce ne-a 
făcut să suferim! 

— Ei bine, dacă această nenorocire s-ar produce - da, ar fi 
probabil o nenorocire pentru amândouă, doamnă! 

— Uitaţi oare că înainte de a fi soţia lui Charny ar trebui 
să-i aduc la cunoştinţă un secret. Să-i fac o confidenţă. Un 
secret îngrozitor, o mărturisire mortală, care ar ucide pe 
loc această dragoste de care vă temeţi? Uitaţi că ar trebui 
să-i povestesc ceea ce v-am povestit dumneavoastră? 

— l-aţi spune că aţi fost violată de Gilbert? l-aţi spune că 
aveţi un copil? 

— Ah! Dar în definitiv drept cine mă luaţi, doamnă, dacă 
puteţi avea o asemenea îndoială? 

Regina răsuflă. 

— Aşadar, zise, nu veţi face nimic pentru a încerca să vi-l 
apropiaţi pe domnul de Charny? 


— Nimic, doamnă. Nimic mai mult în viitor decât am făcut 
în trecut. 

— Nu-i veţi spune? Nu-l veţi lăsa să bănuiască că-l iubiţi? 

— Nu, doamnă, doar în cazul în care ar veni el să-mi spună 
că mă iubeşte. 

— Şi dacă vine să vă spună că vă iubeşte, dacă îi spuneţi 
că-l iubiţi, îmi juraţi. 

— Oh! Doamnă, spuse Andree întrerupând-o pe regină. 

— Da, spuse regina, da, aveţi dreptate, Andree, sora mea, 
prietena mea. lar sunt nedreaptă, pretențioasă, crudă. Dar, 
vai! Când totul mă părăseşte, prietenii, puterea, reputaţia, 
aş vrea să-mi rămână cel puţin această dragoste, căreia i-aş 
sacrifica reputaţia, puterea, prietenii, aş vrea ca măcar 
această dragoste să-mi rămână. 

— Şi-acum, doamnă, spuse Andre cu acea răceală de 
gheaţă care n-o părăsise decât un singur moment, când 
vorbise de chinurile sufleteşti îndurate, mai aveţi să-mi 
cereţi alte informaţii? Sau să-mi transmiteţi noi dispoziţii? 

— Nu, nimic. Mulţumesc. Am dorit să vă redau prietenia 
mea, dar mi-o refuzaţi. Adio, Andree! Primiţi cel puţin 
recunoştinţa mea. 

Andree făcu un gest cu mâna, gest care părea să respingă 
acest al doilea sentiment, la fel cum îl respinsese pe primul 
şi, făcând o reverență, rece şi profundă, ieşi încet şi liniştit, 
ca o arâtare. 

— Ah! Ai desigur dreptate, trup de gheaţă, inimă de 
diamant, suflet de foc, să nu doreşti nici recunoştinţa, nici 
prietenia mea, căci simt, şi-i cer iertare Domnului, că te 
urăsc cum n-am urât pe nimeni vreodată. Căci, chiar dacă 
nu te iubeşte încă. Sunt sigură că te va iubi într-o zi! 

Apoi, chemându-l pe Weber, îl întrebă: 

— Weber, l-ai văzut pe domnul Gilbert? 

— Da, majestate, răspunse valetul. 

— La ce oră va veni mâine dimineaţă? 

— La ora zece, doamnă. 


— E bine, Weber. Te rog să previi femeile mele de serviciu 
că mă voi culca în astă-seară fără ajutorul lor şi că, fiind 
suferindă şi obosită, doresc să fiu lăsată mâine să dorm 
până la ora zece. Prima şi singura persoană pe care o voi 
primi va fi domnul doctor Gilbert. 

Capitolul 25 

BRUIARUL FRANCOIS. 

Nu vom încerca să arătăm cum au petrecut această 
noapte cele două femei. 

O vom regăsi pe regină abia la nouă dimineaţa, cu ochii 
înroşiţi de lacrimi, cu obrazul palid de nesomn. La ora opt, 
adică aproape la revărsatul zorilor - căci lucrurile se 
petrecuseră în acea perioadă tristă a anului când zilele sunt 
scurte şi întunecoase - ea părăsi patul în care căutase 
zadarnic odihna în primele ore ale nopţii şi în care, în 
timpul ultimelor ceasuri nu reuşise să găsească decât un 
somn febril şi agitat. 

De câteva clipe, deşi după ordinul ce-l dăduse nimeni nu 
îndrăznea să intre în camera sa, auzea în jurul 
apartamentului acel du-te-vino, acele zgomote bruşte şi 
zumzete prelungite care vestesc întotdeauna că afară se 
petrece ceva neobişnuit. 

Exact în momentul când toaleta reginei fu terminată, 
pendula sună ora nouă. În mijlocul tuturor zgomotelor 
nedesluşite, care păreau să alerge prin coridoare, auzi 
vocea lui Weber, care cerea să se facă linişte. Îl strigă pe 
fidelul valet. În acelaşi moment, zgomotele încetară. Apoi 
uşa se deschise. 

— Ce se întâmplă, Weber? Întrebă regina. Ce se petrece în 
castel şi ce înseamnă toată această rumoare? 

— Doamnă, spuse Weber, se pare că e zarvă mare în 
cartierul Cite. 

— Zarvă! Şi de ce? 

— Nu se ştie încă, doamnă. Se spune că e pe cale să 
izbucnească o răscoală din cauza lipsei de pâine. 


Altădată reginei nu i-ar fi venit ideea că există oameni care 
mor de foame, dar de când, în timpul călătoriei de la 
Versailles la Paris îl auzise pe delfin cerându-i pâine fără ca 
ea să-i poată da, începea să înţeleagă ce înseamnă 
disperarea şi cumplita foamete. 

— Sărmanii oameni! Murmură ea amintindu-şi cuvintele ce 
le auzise pe drum şi explicaţia dată de doctorul Gilbert 
acestor cuvinte. Acum îşi dau seama că nu e vina nici a 
brutarului, nici a brutăriţei dacă nu au pâine. 

Apoi adăugă cu glas tare: 

— Şi există temeri că situaţia poate deveni gravă? 

— N-aş putea să vă spun, doamnă. Nu există nici două 
rapoarte care să semene între ele, răspunse Weber. 

— Ei bine, continuă regina, repede-te până în Cite, Weber. 
Nu e departe de aici. Vezi cu ochii dumitale ce se întâmplă 
şi vino să-mi spui. 

— Şi domnul doctor Gilbert? 

— Previn-o pe Câmpan sau Misery că-l aştept, şi una din 
ele îl va introduce. 

Apoi mai făcu o ultimă recomandare în momentul când 
Weber era gata să dispară. 

— Spune-le să nu fie lăsat să aştepte. El, care este la 
curent cu toate, ne va explica ce se întâmplă. 

Weber ieşi din castel, trecu pe poarta Luvrului, traversă 
podul şi, condus de urletele de protest, urmând valul care 
se rostogolea spre arhiepiscopie, ajunse în piaţa din faţa 
catedralei Notre-Dame. 

Pe măsură ce înainta spre vechiul Paris, mulţimea de 
oameni se îngroşa şi urletele deveneau mai puternice. Se 
auzeau glasuri care ţipau: 

— Asta-i unul dintre cei ce înfometează poporul! La 
moarte cu el! La moarte! La spânzurătoare! La 
spânzurătoare! 

Şi mii de glasuri care nici măcar nu ştiau ce se întâmplă, 
printre care se desluşeau voci de femei, repetau cu toată 


convingerea şi în aşteptarea unuia dintre acele spectacole 
care fac totdeauna bucuria mulţimii: 

— E un ticălos! La moarte! La spânzurătoare! 

Deodată Weber se simţi izbit de un şoc violent, aşa cum se 
produc într-o gloată mare în care porneşte un curent şi 
văzu sosind prin strada Chanoinesse un val de oameni, în 
mijlocul căruia se zbătea un nenorocit, palid şi cu hainele 
sfâşiate. 

Un singur om îl apăra împotriva acestei mulţimi, un singur 
om făcea dig acestui torent uman. Acest om, care îşi 
asumase o sarcină de compătimire peste puterile a zece, a 
douăzeci sau a o sută de oameni, era Gilbert, E-adevărat că 
unii din mulţime recunoscându-l, începură să strige: 

— E doctorul Gilbert, un patriot, prietenul lui La Fayette şi 
al domnului de Bailly. Să-l ascultăm pe doctorul Gilbert! 

La aceste strigăte se făcu un moment de linişte, ceva ca un 
calm trecător care se întinde peste valuri între două rafale. 

Weber profită pentru a-şi croi drum până la doctorul 
Gilbert. Reuşi cu mare greutate. 

— Ah! Dumneata eşti, Weber? 

Apoi, făcându-i semn să se apropie, îi spuse în şoaptă: 

— Du-te şi anunţ-o pe regină că voi veni poate ceva mai 
târziu, şi o rog să mă aştepte. Trebuie să salvez un om. 

— Ah! Da, da, spuse nenorocitul auzind ultimele cuvinte, 
mă veţi salva, nu-i aşa, doctore? Spuneţi-le că sunt 
nevinovat! Spuneţi-le că tânăra mea soţie este însărcinată! 
Vă jur că nu ascundeam pâine, doctore. 

Dar, ca şi cum acest plânset şi această rugăminte ar fi 
stârnit din nou ura şi furia pe jumătate stinse, urletele şi 
strigătele se înzeciră iar amenințările încercară să se 
transforme în fapte. 

— Prieteni, exclamă Gilbert, luptând cu o putere 
supraomenească împotriva furioşilor, acest om e un francez, 
un cetăţean ca şi voi. Nu se poate, nu trebuie sugrumat un 
om fără să fie ascultat. Duceţi-l la circumscripție şi apoi vom 
vedea. 


— Da! Strigară câteva glasuri aparţinând celor ce-l 
recunoscuseră pe doctor. 

— Domnule doctor, ţineţi-vă bine, spuse valetul reginei. Îi 
voi preveni pe ofiţerii circumscripţiei. E la doi paşi de aici; 
în cinci minute vor sosi. 

Şi se strecură, pierzându-se în mulţime, fără să mai 
aştepte aprobarea lui Gilbert. 

Din fericire, peste cinci minute în mulţime începu o 
mişcare, urmă un murmur, şi acest murmur se traduse în 
cuvinte: 

— Ofițerii de circumscripție! Ofițerii de circumscripție! 

În faţa lor, amenințările se stinseră, mulţimea se depărta. 

Nenorocitul fu condus la primărie. Se agăţase de doctor, 
ţinându-l de braţ, nevoind să-i dea drumul. 

Dar cine este acest om? Vă vom spune îndată. 

E un amărât de brutar, numit Denis Francois, care 
furnizează chifle domnilor de la Adunarea Naţională. 

Dimineaţa, o femeie bătrână intrase în magazinul său din 
piaţa Palu, în momentul în care începuse să distribuie al 
şaselea cuptor de pâine şi să-l coacă pe al şaptelea. Bătrâna 
ceru o pâine. 

— Nu mai am, spuse Francois, dar aşteptaţi al şaptelea 
cuptor şi veţi fi servită prima. 

— Vreau imediat, spuse femeia, iată banii. 

— Dar dacă vă spun că nu mai am, spuse brutarul. 

— Lasă-mă să văd. 

— Ah! Spuse brutarul, intraţi, căutaţi, vedeţi, nici nu 
doresc altceva. 

Bătrâna intră, caută, adulmecă, iscodi, deschise un dulap 
în care găsi trei pâini reci de câte trei livre, pe care 
lucrătorii le opriseră pentru ei. Luă una şi ieşi fără să 
plătească. La protestul brutarului, instigă poporul, strigând 
că Frangois e un ticălos dintre cei care înfometează poporul 
şi că ascunde jumătate din pâinea coaptă. 

Acest calificativ îl trimitea la moarte sigură pe cel la care 
se referea. 


Un fost recrutor de dragoni, Fleur-d'Epine pe nume, care 
se afla într-o cârciumă vecină, ieşi şi repetă strigătul 
bătrânei, cu glas răguşit de om beat. 

La acest strigăt dublu, poporul vine în goană, află despre 
ce este vorba, repetă strigătul auzit, se năpusteşte asupra 
prăvăliei brutarului, trece peste garda de patru oameni pe 
care poliţia o postase la uşa sa, ca şi a celorlalţi confraţi ai 
săi, pătrunde în magazin şi, în afara celor două pâini vechi 
lăsate de bătrână, găseşte două duzini de chifle proaspete, 
rezervate deputaţilor care-şi ţin şedinţele la arhiepiscopie, 
adică la o sută de paşi mai încolo. 

Din acel moment, nenorocitul este condamnat. Nu un 
singur glas, ci o sută, două sute, o mie de glasuri, urlă: „La 
spânzurătoare!” 

În acel moment doctorul, care revenea de la vizita făcută 
fiului său, pe care-l condusese la abatele Berardier, la 
colegiul „Louis-le-Grand”, este atras de zarvă, vede toată 
acea mulţime care cere moartea unui om şi se avântă în 
ajutorul acestuia. Află din câteva cuvinte cele petrecute cu 
Frangois şi, convins de nevinovăția brutarului, încearcă să-l 
apere. 

Era momentul în care Weber, trimis de regină, ajunsese în 
piaţa Notre-Dame şi-l recunoscuse pe Gilbert. 

Am văzut că după plecarea lui Weber au sosit ofiţerii de la 
circumscripție, că nefericitul brutar a fost adus, sub escorta 
lor, până la primărie. 

Abia dispăruse Francois sub arcadele larg deschise ale 
primăriei când strigătele se înteţiră. Indivizi cu figură 
sinistră străbăteau mulţimea şi insinuau: 

— E un ticălos plătit de Curte! Iată de ce vor să-l salveze. 

Din nenorocire, era încă prea devreme dimineaţa şi 
niciunul din oamenii care aveau putere asupra poporului, 
Bailly sau La Fayette, nu erau de faţă. 

În cele din urmă, pentru că acuzatul nu reapăru, strigătele 
se transformară într-un urlet general. 


Oamenii despre care v-am vorbit se strecurară sub portic, 
se târâră de-a lungul scărilor, pătrunseră până în sala în 
care se afla nefericitul brutar pe care Gilbert îl apăra cum 
putea. 

Pe de altă parte, vecinii lui Francois, veniţi şi ei în goană, 
arătară că el a dat numeroase dovezi de zel de la începutul 
revoluţiei, că a copt până la zece cuptoare pe zi. 

La sfârşitul depoziţiilor s-a demonstrat că în locul unei 
pedepse, acest om merita o recompensă. 

Totuşi, în piaţă, pe scări, până şi în sală, continua să se 
strige şi să se ceară moartea vinovatului. 

Deodată, pe neaşteptate, oamenii năvăliră în sală, rupseră 
gardul viu format din garda naţională care-l înconjura pe 
Frangois, separându-l astfel de protectorii săi. Aruncat 
înapoi spre tribunalul improvizat, Gilbert văzu întinzându- 
se douăzeci de braţe. Prins, tras, înhăţat de acestea, 
acuzatul ţipă după ajutor, întinde mâinile rugătoare, dar 
zadarnic. Inutil este şi efortul disperat al lui Gilbert pentru 
a ajunge până la el. Spărtura din gardul viu prin care 
nenorocitul dispăruse se închidea în urma lui! 

Din acel moment este pierdut. 

Rostogolit din susul scării, rănit pe fiecare treaptă, când 
ajuns jos la portic, întregul său corp era doar o imensă 
plagă. Nu mai cerea să fie lăsat în viaţă, cerea moartea! 

Într-o secundă, capul nenorocitului Frangois este separat 
de corp şi ridicat în vârful unei sulițe. 

La strigătele străzii, instigatorii aflaţi pe scări şi în săli se 
grăbesc să iasă. Spectacolul trebuie văzut până la sfârşit. 

E curios un cap într-o suliță. Nu s-a mai văzut aşa ceva de 
la 6 octombrie, şi suntem în 21. 

— O, Billot! Billot! Murmură Gilbert repezindu-se afară din 
sală. Ce fericit eşti că ai părăsit Parisul! 

Tocmai traversase piaţa Greve urmând malul Senei, lăsând 
să se îndepărteze sulița, capul însângerat şi convoiul ce-l 
însoțea peste podul Notre-Dame când, la jumătatea cheiului 
Pelletier, simţi că cineva îi atinge braţul. 


Ridică privirea, scoase un strigăt, vru să se oprească şi să 
vorbească, dar omul pe care-l recunoscuse îi strecură un 
bilet în mână, puse un deget pe buze şi se îndepărtă spre 
arhiepiscopie. 

Fără îndoială, acest personaj dorea să-şi păstreze 
anonimatul, dar, zărindu-l, o precupeaţă din Hale îl 
recunoscu şi bătând din palme exclamă: 

— Eh! E mămica noastră, Mirabeau! 

— Trăiască Mirabeau! Strigară în acelaşi timp cinci sute 
de glasuri! Trăiască apărătorul poporului! Trăiască oratorul 
patriot! 

Şi, auzind acest strigăt, coada cortegiului care urma sulița 
cu capul nenorocitului Francois se întoarse, făcând escortă 
lui Mirabeau; pe care îl însoţi până la poarta arhiepiscopiei. 

Era chiar Mirabeau care, ducându-se la şedinţa Adunării 
Naţionale, îl întâlnise pe Gilbert şi-i dăduse biletul pe care-l 
scrisese pentru el pe tejgheaua unui negustor de vinuri şi 
pe care avea de gând să i-l trimită la domiciliu. 

Capitolul 26 

CE SE POATE REALIZA DE PE URMA UNUI CAP TĂIAT. 

Gilbert citi repede biletul pe care i-l strecurase Mirabeau, 
îl reciti apoi mai încet, îl puse în buzunarul vestei, chemă o 
trăsură şi porunci să fie condus la Tuileries. 

Când ajunse acolo, găsi toate porţile închise şi sentinelele 
dublate din ordinul domnului de La Fayette. Ştiind că la 
Paris sunt tulburări, acesta luase măsuri pentru siguranţa 
regelui şi a reginei, şi se îndreptase apoi spre locul unde i 
se spusese că au loc aceste tulburări. 

Gilbert se legitimă la portarul din strada Echelle şi 
pătrunse în apartamentele regale. 

Zărindu-l, doamna Câmpan, care primise dispoziţie de la 
regină, îi ieşi în întâmpinare şi-l introduse de îndată. Potrivit 
ordinului primit de la regină, Weber plecase iar după 
noutăţi. 

La vederea lui Gilbert, regina scoase un țipăt. O parte din 
haina şi jaboul doctorului fuseseră sfâşiate în lupta în care 


încercase să-l salveze pe nefericitul Francois, iar cămaşa îi 
era pătată de sânge. 

— Doamnă, spuse Gilbert, cer scuze Majestății Voastre că 
mă prezint astfel, dar v-am făcut şi aşa să aşteptaţi mult şi 
n-am vrut să vă mai prelungesc aşteptarea. 

— Şi acel nenorocit, domnule Gilbert? 

— E mort, doamnă! A fost asasinat, făcut bucăţi. 

— Era cel puţin vinovat? 

— Era inocent, doamnă. 

— Ah! Domnule, iată rodul revoluţiei voastre! După ce au 
fost ucişi marii seniori, funcţionarii, gărzile, iată că acum se 
omoară între ei. Chiar nu există mijloace ca asasinii să fie 
pedepsiţi? 

— Ne vom da silinţă, doamnă. Ar fi totuşi mai bine să 
prevenim omorurile decât să-i pedepsim pe ucigaşi. 

— Şi cum s-ar putea realiza asta, pentru Dumnezeu? 
Regele şi cu mine nici nu dorim altceva. 

— Doamnă, toate aceste nenorociri se datorează marii 
neîncrederi a poporului în reprezentanţii puterii. Puneţi în 
fruntea guvernului oameni în care poporul are încredere şi 
aşa ceva nu se va mai întâmplă. 

— Ah! Da, pe domnul de Mirabeau sau pe domnul de La 
Fayette, nu-i aşa? 

— Speram că regina a trimis după mine să-mi spună că a 
obţinut de la rege să nu mai fie ostil combinației pe care i-o 
propusesem. 

— În primul rând, doctore, spuse regina, sunteţi pradă 
unei mari erori, în care de altfel cad şi mulţi alţii: credeţi că 
am vreo influenţă asupra regelui. Credeţi că regele 
urmează sugestiile mele? Vă înşelaţi. Dacă cineva are 
influenţă asupra regelui, aceasta este numai doamna 
Elisabeth, nici într-un caz eu. Ca dovadă, chiar ieri l-a trimis 
în misiune pe unul din devotaţii mei, domnul de Charny, fără 
să ştiu nici unde se duce, nici în ce scop a plecat. 

— Şi totuşi, dacă regina ar binevoi să-şi învingă repulsia 
faţă de domnul Mirabeau, o asigur că l-ar putea aduce pe 


rege aproape de dorinţele mele. 

— Doar nu vreţi să afirmaţi, domnule Gilbert, continuă 
regina cu însufleţire, că repulsia mea este nemotivată? 

— În politică, doamnă, nu trebuie să existe simpatii şi 
antipatii. Trebuie să existe doar relaţii principiale sau 
combinaţii de interese. Şi trebuie să spun Majestății Voastre 
că, spre ruşinea oamenilor, combinaţiile de interese sunt 
mult mai sigure decât relaţiile principiale. 

— Doctore, îmi propuneţi chiar serios să mă încred în omul 
care a iniţiat cele petrecute la 5 şi 6 octombrie şi să 
pactizez cu un orator care mi-a adus insulte în public, de la 
tribună? 

— Credeţi-mă, doamnă, nu domnul Mirabeau este cel care 
a făcut zilele de 5 şi 6 octombrie. Foamea, lipsurile, mizeria 
au pregătit faptele acestor zile. Domnul Mirabeau n-are nici 
un amestec în aceste zile îngrozitoare şi a aflat în Adunarea 
Naţională, ca şi ceilalţi, poate puţin înaintea lor, dintr-un 
bilet ce i-a fost predat, că poporul se îndreaptă spre 
Versailles. 

— Aţi fi poate în stare să negaţi şi faptul de notorietate 
publică, că m-a insultat de la tribună? 

— Doamnă, domnul de Mirabeau face parte din acei 
oameni care-şi cunosc propria valoare şi ajung la 
exasperare când, ştiind cât de folositori pot fi, văd că regii 
se încăpăţânează în a nu-i folosi. 

— Credeţi aşadar, domnule Gilbert, că acest om ar 
consimţi să fie de partea noastră? 

— E al dumneavoastră în întregime, doamnă. Când 
Mirabeau se îndepărtează de regalitate, e ca şi un cal care 
face salturi într-o parte şi care n-are nevoie decât să simtă 
căpăstrul şi pintenii călăreţului pentru a reveni pe drumul 
drept. 

— Dar, fiind de partea ducelui de Orleans, nu poate fi în 
acelaşi timp de partea tuturor. 

— lată unde e greşeala, doamnă. 


— Domnul Mirabeau nu e de partea ducelui de Orleans? 
Repetă regina. 

— E atât de puţin de partea domnului duce de Orleans, 
încât atunci când a aflat că prinţul s-a retras în Anglia în 
urma amenințărilor domnului de La Fayette, a spus, 
mototolind în mâinile sale scrisoarea prin care domnul de 
Lauzun îi comunica această plecare: „Se pretinde că sunt 
de partea acestui om! Nu mi-aş da lacheul meu pentru el!” 

— Iată ceva care mă mai împacă puţin cu el, spuse regina 
schiţând un zâmbet. Şi, dacă aş crede cu adevărat că se 
poate conta pe el? 

— Ei bine? 

— Ei bine, poate m-aş arăta mai puţin refractară decât 
regele la ideea de a ne întoarce spre el. 

— Doamnă, a doua zi după ce poporul a readus de la 
Versailles la Paris familia regală m-am întâlnit cu domnul 
Mirabeau. 

— Îmbătat de triumful său din ajun. 

— Îngrozit de primejdiile la care sunteţi expusă şi mai ales 
de cele ce ar putea urma. 

— Cu adevărat? Sunteţi sigur? Întrebă regina cu un aer de 
îndoială. 

— Doriţi să vă repet ce mi-a spus? 

— Da, mi-ar face plăcere. 

— Ei bine, iată totul, cuvânt cu cuvânt. Mi le-am întipărit în 
memorie, sperând că voi avea într-o zi prilejul să le repet 
Majestății Voastre: „Dacă aveţi vreun mijloc să vă faceţi 
ascultat de rege şi de regină, convingeţi-i că Franţa şi ei 
sunt pierduţi dacă familia regală nu părăseşte Parisul. 
Lucrez la un plan care să le dea posibilitatea să plece. 
Sunteţi în măsură să vă duceţi şi să le daţi asigurarea că pot 
conta pe mine. 

Regina rămase gânditoare. 

— Aşadar, spuse ea, e şi părerea domnului Mirabeau? Că 
trebuie să părăsim Parisul? 

— Era părerea lui în acea vreme. 


— Şi de-atunci şi-a schimbat-o? 

— Da, dacă pot crede cele scrise în biletul ce l-am primit 
acum o jumătate de oră. 

— De la cine? 

— De la el personal. 

— Poate fi văzut acest bilet? 

— E destinat Majestății Voastre. 

Şi Gilbert scoase hârtia din buzunar. 

— Majestatea Voastră va scuza, spuse el, dar biletul e scris 
pe hârtie de şcolar şi pe tejgheaua unui negustor de vinuri. 

— Ah! Nu vă faceţi grijă pentru atâta lucru. Hârtia şi 
pupitrul, toate se sincronizează perfect cu politica dusă în 
momentul de faţă. 

Regina luă biletul şi citi: 

Evenimentele de azi schimbă înfăţişarea lucrurilor. Se 
poate trage un mare folos de pe urma acestui cap tăiat. 

Adunării Naţionale i se va face frică şi va cere aplicarea 
legii marţiale. 

Domnul de Mirabeau o poate sprijini şi poate determina 
votarea legii marţiale. 

Domnul de Mirabeau poate susţine că nu există altă ieşire 
decât să se redea puterii executive forţa necesară. 

Domnul de Mirabeau poate să-l atace pe domnul Necker în 
chestiunea alimentelor şi să-l răstoarne. 

În locul guvernului Necker să se facă un guvern Mirabeau 
- La Fayette, în care caz domnul de Mirabeau răspunde de 
toate. 

— Bine, bine, spuse regina, dar acest bilet nu e semnat! 

— Dar n-am avut onoarea să-i spun Majestății Voastre că 
mi l-a dat domnul Mirabeau în persoană? 

— Ce credeţi despre toate acestea? 

— Părerea mea, doamnă, este că domnul de Mirabeau are 
perfectă dreptate şi că alianţa pe care o propune este 
singura care poate salva Franţa. 

— Fie! Domnul de Mirabeau să-mi trimită prin 
dumneavoastră un memoriu asupra situaţiei şi un proiect 


de alcătuire a guvernului. Voi prezenta toate acestea 
regelui. 

— Şi Majestatea Voastră va sprijini propunerea? 

— O voi sprijini. 

— Prin urmare, până atunci, şi ca o primă garanţie dată, 
domnul de Mirabeau poate susţine legea marţială şi poate 
cere ca puterii executive să-i fie redate toate atribuţiile? 

— Poate. 

— În schimb, în cazul când va trebui grăbită căderea 
domnului Necker, un guvern al domnilor La Fayette şi 
Mirabeau nu va fi primit cu ostilitate? 

— De către mine? Nu. Vreau să dovedesc că sunt gata să- 
mi sacrific toate resentimentele personale pentru binele 
statului. Numai că, o ştiţi, nu pot răspunde de rege. 

— Monsieur ne va sprijini în această chestiune? 

— Cred că Monsieur îşi are proiectele proprii, care-l vor 
împiedica să le sprijine pe ale altora. 

— Şi regina n-are nici o idee despre proiectele lui 
Monsieur? 

— Cred că e de acord cu prima părere a domnului 
Mirabeau, deci că regele trebuie să părăsească Parisul. 

— Regina mă autoriză să-i spun domnului Mirabeau că 
memoriul şi proiectul de alcătuire a guvernului sunt cerute 
de Majestatea Voastră? 

— Las la aprecierea domnului Gilbert măsura ce trebuie s- 
o păstreze faţa de un om care este prietenul nostru de ieri 
şi care poate redeveni duşmanul nostru mâine. 

— Ah! În privinţa asta, încredeţi-vă în mine, doamnă. Doar 
că situaţia fiind gravă n-avem timp de pierdut. Permiteţi-mi, 
aşadar, să mă duc la Adunare să încerc să-l văd chiar azi pe 
domnul de Mirabeau. Dacă reuşesc, în două ore Majestatea 
Voastră va avea răspunsul. 

Regina făcu un gest de asentiment şi în acelaşi timp de 
încheiere a întrevederii, Gilbert ieşi. 

Peste un sfert de oră se afla la Adunarea Naţională. 


Adunarea era în mare agitaţie din cauza crimei comise 
chiar în faţa porţilor sale. Membrii săi umblau agitaţi între 
tribună şi băncile lor, între bănci şi coridor. Numai 
Mirabeau stătea nemişcat pe locul său. Aştepta, cu ochii 
aţintiţi asupra tribunei publice. Zărindu-l pe Gilbert, chipul 
său leonin se lumină. 

Gilbert îi făcu un semn căruia îi răspunse cu o mişcare a 
capului de sus în jos. Gilbert rupse o pagină din carneţelul 
său şi scrise: 

Propunerile dumneavoastră au fost acceptate dacă nu de 
ambele părţi, cel puţin de aceea pe care şi dumneavoastră, 
ca şi mine, o consideraţi mai influentă. 

Se cere un memoriu pentru mâine şi un proiect de guvern 
pentru azi. 

Faceţi ca puterea executivă să-şi recapete forţa, şi puterea 
executivă va ţine seama de dumneavoastră. 

Îndoi apoi hârtia în formă de scrisoare, scrise adresa: 
Domnului de Mirabeau, chemă un aprod şi trimise biletul la 
destinatar. 

Din tribuna în care se găsea, Gilbert îl văzu pe aprod 
intrând în sală, îndreptându-se direct spre deputatul de Aix 
şi predându-i biletul. 

Mirabeau îl citi cu o expresie atât de indiferentă, încât 
chiar şi celui mai apropiat vecin de bancă i-ar fi fost 
imposibil să ghicească dacă biletul pe care-l primise 
corespundea dorințelor sale cele mai arzătoare. Şi, cu 
aceeaşi indiferenţă, scrise câteva rânduri pe o jumătate 
foaie de hârtie ce o avea în faţă, trase câteva linii, îndoi 
neglijent hârtia şi, cu aceeaşi aparentă nepăsare, o dădu 
aprodului, spunându-i. 

— Du-i-l persoanei care ţi-a dat biletul pe care mi l-ai adus. 

Gilbert desfăcu hârtia cu nerăbdare. Conţinea aceste 
câteva rânduri, care ar fi implicat poate un alt viitor pentru 
Franţa dacă planul propus ar fi putut fi pus în aplicare: 

Voi vorbi. 

Mâine voi trimite memoriul. 


lată lista cerută; se vor putea modifica două sau trei 
nume: 

Domnul Necker, prim ministru. 

Acest nume îl făcu pe Gilbert să se îndoiască aproape că 
biletul a fost scris de mâna lui Mirabeau. 

Cum însă o notă pusă între paranteze urma după acest 
nume, ca şi după celelalte, Gilbert reluă lectura: 

Domnul Necker, prim ministru. (Trebuie făcut la fel de 
neputincios pe cât este de incapabil; păstrându-se în acelaşi 
timp popularitatea de care se bucură pe lângă rege.) 

Arhiepiscopul de Bordeaux, cancelar. (| se va recomanda 
să-şi aleagă cu mare grijă redactorii.) 

Ducele de Liancourt, la ministerul de război. (E om de 
onoare, are fermitate, afecţiune personală pentru rege, 
ceea ce îi va da acestuia un sentiment de securitate.) 

Ducele de La Rochefoucault, pentru casa regală şi oraşul 
Paris. (Thouret împreună cu el.) 

Contele de La Marck, la marină. (Nu poate avea 
departamentul războiului, care trebuie dat domnului de 
Liancourt. Domnul de La Marck e un om credincios, are 
caracter şi eficienţă.) 

Episcopul d'Autun, ministru de finanţe. (Moţiunea sa 
privind preoțimea i-a cucerit acest loc. Laborde împreună 
cu el.) 

Contele de Mirabeau, consilier regal. Fără portofoliu. 
(Micile scrupule ale respectului uman nu sunt oportune. 
Guvernul trebuie să afirme răspicat că primele sale 
ajutoare vor fi de acum înainte principiile înalte, caracterul 
şi talentul.) 

Target, primarul Parisului. (lagma oamenilor legii îl va 
conduce întotdeauna.) 

La Fayette, în consiliu, mareşal al Franţei, generalisim pe 
viaţă, pentru a reface armata. 

Domnul de Montmorin, duce şi pair. (Cu datoriile plătite.) 

Domnul de Segur (din Rusia), la afacerile externe. 

Domnul Mounier, la biblioteca regelui. 


Domnul Chapelier, la construcţii. 

Dedesubtul acestei prime note era scrisă această a doua: 

Din partea lui La Fayette. 

Ministru al justiţiei, ducele de la Rochefoucault. 

Ministru al afacerilor externe, episcopul d'Autun. 

Ministru al finanţelor, Lambert, Haller sau Clavicres. 

Ministru al Marinei. 

Din partea reginei. 

Ministru de război sau de marină, La Marck. 

Şeful Consiliului de instrucţie şi educaţie publică, abatele 
Sicyes. 

Depozitarul sigiliului privat al regelui. 

Această a doua notă indica evident schimbările şi 
modificările care se puteau aduce combinației propuse de 
Mirabeau fără a se contraveni vederilor sale sau a-i încurca 
planurile31. 

Toate acestea erau notate cu un scris uşor tremurat, care 
dovedea că Mirabeau, în aparenţă, nepăsător, era în fond 
destul de emoţionat. 

Gilbert citi repede, rupse o nouă foaie din carneţel şi 
scrise următoarele trei sau patru rânduri, pe care le predă 
apoi uşierului, pe care-l rugase să nu plece. 

Mă înapoiez la proprietara apartamentului pe care vrem 
să-l închiriem şi-i duc condiţiile în care sunteţi de acord să 
închiriaţi şi să reparaţi casa. 

Aduceţi-mi la cunoştinţă acasă la mine - în strada Saint- 
Honore, mai sus de biserica Assomption, în faţa prăvăliei 
unui tâmplar numit Duplay - rezultatul şedinţei imediat ce 
se va fi încheiat. 

Întotdeauna dornică de mişcare şi agitaţie, sperând să 
combată prin intrigi politice pasiunile inimii sale, regina 
aştepta cu nerăbdare înapoierea lui Gilbert, ascultând noua 
relatare a lui Weber. 

Povestirea ce o asculta era deznodământul îngrozitoarei 
scene căreia Weber îi văzuse începutul şi apucase apoi să-i 
vadă şi sfârşitul. 


Gilbert se prezentă la regină. Aceasta aruncă o privire 
asupra notei lui Mirabeau, însă, prea tulburată încă de cele 
auzite de la Weber, spuse doar atât: 

— Bine, doctore, lăsaţi-mi această notă. Voi reflecta şi vă 
voi da răspunsul mâine. 

Apoi, aproape fără să-şi dea seama, întinse mâna lui 
Gilbert, o mână pe care acesta, uimit la culme, o atinse cu 
vârful degetelor şi al buzelor sale. 

Trebuie recunoscut că se petrecuse o uriaşă schimbare în 
mândra Maria-Antoaneta dacă discuta formarea unui 
guvern din care să facă parte La Fayette şi Mirabeau, şi îşi 
întindea mâna pentru a-i fi sărutată de doctorul Gilbert. 

La ora şapte seara, un valet fără livrea îi predă lui Gilbert 
următorul bilet: 

Şedinţa a fost agitată. 

Legea marţială este votată. 

Buzot şi Robespierre cereau crearea unei Înalte curţi. 

Am obţinut să se decreteze ca toate crimele de leznaţiune 
(e un cuvânt pe care l-am inventat pe loc) să fie judecate de 
tribunalul regal de la Châtelet. 

Am afirmat, fără înconjur, că salvarea Franţei stă în 
puterea regalității, şi trei sferturi din Adunare a aplaudat. 

Suntem în 21 octombrie. Sper că regalitatea a făcut un 
drum bun din ziua de 6. 

„Vale et me ama” 

Biletul nu era semnat, dar scrisul era acelaşi cu cel care 
alcătuise lista ministerială şi cel din cursul dimineţii, ceea 
ce era în definitiv acelaşi lucru, deoarece acest scris era al 
lui Mirabeau. 

Capitolul 27 

CHÂTELET32 

Pentru a se înţelege întreaga amploare a victoriei 
repurtate de Mirabeau şi, ca urmare indirectă, de 
regalitate, al cărei mandatar era, trebuie să le spunem 
cititorilor noştri ce însemna Châtelet. 


Châtelet, care avea din secolul al XIII-lea o mare 
însemnătate istorică atât ca tribunal cât şi ca închisoare, îi 
datora bunului rege Ludovic al IX-lea puterea suverană pe 
care a exercitat-o timp de cinci secole. 

Un alt rege, Filip-August, a fost un constructor. A construit 
Notre-Dame. A întemeiat spitalele Trinite, Sainte-Catherine 
şi Saint-Nicolas din Luvru. A pavat străzile Parisului care, 
acoperite de noroi şi mâl, din cauza mirosului lor fetid, 
spune cronica, îl împiedicau să stea la fereastră. 

Ce-i drept, pentru toate aceste cheltuieli, avea resurse 
bogate la dispoziţie, resurse pe care, din nenorocire, 
urmaşii săi le epuizară: evreii. 

În 1189 a fost atins de ceea ce se numea în acea vreme 
nebunia timpului. 

Nebunia timpului era dorinţa de a recuceri lerusalimul de 
la sultanii Asiei. Se alie cu Richard-Inimă-de-Leu şi plecă în 
cruciadă spre locurile sfinte. 

Dar, înainte de a pleca, pentru ca bunii săi parizieni să nu- 
şi piardă timpul şi, în clipele lor de răgaz, să nu se revolte 
împotriva lui, le lăsă un plan şi le porunci să înceapă să-l 
execute îndată după plecarea sa. 

Acest plan prevedea construirea unei noi incinte a oraşului 
lor şi care trebuia să se compună, potrivit programului 
întocmit chiar de rege, dintr-un zid solid, un adevărat zid 
împrejmuitor din secolul al XII-lea, prevăzut cu turle şi 
porți. 

Acest zid era al treilea care înconjura Parisul. 

Cum bine se poate înţelege, inginerii însărcinaţi cu 
această construcţie nu măsurară chiar exact dimensiunile 
capitalei lor. Ea crescuse foarte repede în timpul lui 
Hugues-Capet şi dădea semne că în curând va face să 
pâraie şi să-i plesnească şi cea de-a treia centură, cum s-a 
întâmplat şi cu primele două. De aceea, din grijă faţă de 
viitor, i s-a lăsat centura mai largă, cuprinzându-se în ea 
numeroase mici cătune amărâte, destinate să devină mai 
târziu părţi ale acestui mare întreg. 


Aceste cătune şi sate, oricât de sărace ar fi fost, aveau 
fiecare justiţia lor seniorială. Or, dat fiind că toate aceste 
jurisdicții senioriale, care se contraziceau de cele mai multe 
ori, erau acum închise în aceeaşi incintă, opoziţia dintre ele 
se ascuţi şi sfârşiră prin a se ciocni atât de categoric, încât 
produseră un mare haos în această stranie capitală. 

În acea vreme exista un senior din Vincennes care, se 
pare, având mai mult decât alţii să se plângă de acest 
conflict, se hotări să-i pună capăt. 

Acest senior era Ludovic al IX-lea. El porunci, în calitate de 
rege, ca toate pricinile judecate de către aceste mici 
judecătorii senioriale să fie aduse, în caz de apel, în faţa 
micului său castel întărit (Châtelet) din Paris. 

Jurisdicţia acestui Châtelet deveni astfel atotputernică, 
având sarcina să judece în ultimă instanţă. 

Châtelet rămase deci tribunal suprem până în momentul 
când Parlamentul, încălcând la rândul său drepturile 
justiţiei regale, declară că va revizui pe cale de apel cauzele 
judecate de Châtelet. 

Dar Adunarea Naţională suspendă parlamentele locale. 

— I-am îngropat de vii, spunea Lameth ieşind din şedinţă. 

Şi, în locul parlamentelor, la stăruința lui Mirabeau, redară 
Châtelet-ului vechea sa putere, adăugându-i-se drepturi 
noi. 

Era o mare victorie pentru monarhie făptul că toate 
crimele de leznaţiune, intrând în legea marţială, urmau să 
fie judecate de un tribunal care-i aparţinea. 

Prima crimă asupra căreia trebui să se pronunţe Châtelet 
a fost aceea pe care v-am relatat-o mai sus. 

În chiar ziua promulgării legii, doi dintre asasinii 
nefericitului Francois fură spânzurați în piaţa Greve fără 
alte formalităţi decât acuzaţia publică şi notorietatea 
crimei. 

Un al treilea, care era recrutorul Fleur-d'Epine, despre 
care am avut ocazia să pomenim, a fost judecat cu toate 


formele, degradat şi condamnat la Châtelet. El a parcurs 
acelaşi drum spre veşnicie ca şi cei doi prieteni ai săi. 

Măi rămâneau de judecat două procese: acela al lui 
Augeard, contracciul general al birurilor, şi acela al lui 
Pierre-Victor de Besenval, inspector general al gărzilor 
elveţiene. 

Erau doi oameni devotați Curţii, de aceea cauza lor a şi 
fost transferată în mare grabă la Châtelet. 

Augeard era acuzat că a furnizat fondurile cu care 
camarila reginei plătise, în iulie, trupele strânse în Champs- 
de-Mars. Augeard era puţin cunoscut şi arestarea lui nu 
făcuse mare vâlvă, astfel norodul nu era pornit împotrivă-i. 

La Châtelet fu achitat fără mare scandal. 

Rămânea Besenval. Cu Besenval era altceva: numele său 
era foarte popular, în sensul rău al cuvântului. El 
comandase trupele elveţiene la Reveillon, la Bastilia şi la 
Champs-de-Mars. Poporul îşi amintea că în toate aceste trei 
împrejurări Besenval îl atacase şi de aceea se bucura că îşi 
poate lua revanşa. 

Cele mai stricte ordine fuseseră date de Curte tribunalului 
de la Châtelet. Nici regele, nici regina nu voiau ca Besenval 
să fie condamnat, sub nici un motiv. 

El însuşi se recunoscuse vinovat, deoarece fugise după 
căderea Bastiliei. Arestat la jumătatea drumului spre 
frontieră fusese readus la Paris. Astfel că, în momentul când 
intră în sală, strigătele „la moarte” îl salutară într-un cor 
aproape unanim. 

— Besenval la spânzurătoare! 

— Linişte! Strigară aprozii. 

Liniştea fu restabilită cu multă greutate. 

Unul din asistenţă profită şi începu să strige cu un 
splendid glas de bas cantabil: 

— Cer să fie tăiat în treisprezece bucăţi şi să se trimită 
câte una fiecărui canton. 

Dar, în ciuda învinuirilor acuzării, în ciuda animozităţii 
auditoriului, Besenval fu achitat. 


Unul din oamenii care ieşeau împreună cu mulţimea 
grăbită şi care, după îmbrăcăminte, putea fi luat drept un 
simplu burghez din cartierul Marais, i se adresă vecinului 
său şi, punându-i mâna pe umăr, deşi acesta părea că 
aparţine unei clase superioare a societăţii, îi spuse: 

— Ei bine, domnule doctor Gilbert, ce credeţi despre 
aceste două achitări? 

Cel căruia i se adresase tresări, îl privi pe interlocutorul 
său şi, recunoscându-i chipul cum îi recunoscuse şi glasul, 
răspunse: 

— Dumneavoastră şi nu mie ar trebui să i se pună 
întrebarea, maestre. Dumneavoastră, care le ştiţi pe toate, 
prezentul, trecutul şi viitorul! 

— Ei bine, cred că după ce aceşti doi vinovaţi vor fi achitaţi 
trebuie să spunem: „Vai de nevinovatul care va fi al treilea!” 

— Şi de ce credeţi că va fi un nevinovat cel care le va 
urma, întrebă Gilbert, şi că cel care le va urma va fi 
pedepsit? 

— Păi, pentru simplul motiv că, răspunse interlocutorul 
său cu ironia care-l caracteriza, intră în obiceiurile acestei 
lumi ca cei buni să pătimească în locul celor răi. 

— Adio, maestre! Zise Gilbert întinzând mâna lui 
Cagliostro, căci din cele câteva cuvinte pe care le rostise 
acesta cititorul l-a recunoscut, fără îndoială, pe teribilul 
sceptic. 

— Şi de ce „adio”? 

— Pentru că am treabă, răspunse zâmbind Gilbert. 

— O întâlnire? 

— Da. 

— Cu cine? Cu Mirabeau, cu La Fayette sau cu regina? 

Gilbert se opri, uitându-se la Cagliostro cu un aer 
îngrijorat. 

— Ştiţi că uneori mă înspăimântați? Spuse. 

— Dimpotrivă, ar trebui să vă simţiţi liniştit, spuse 
Cagliostro. 

— Cum adică? 


— Nu sunt oare unul din prietenii dumneavoastră? 

— Sper. 

— Fiţi sigur şi, dacă vreţi o dovadă. 

— Care-i aceea? 

— Veniţi cu mine şi vă voi da asupra acestor negocieri, ce 
le credeţi foarte secrete şi pe care vă închipuiţi că le 
conduceţi, nişte amănunte atât de secrete încât vă sunt 
total necunoscute. 

— Ascultaţi! Spuse Gilbert. Poate vă bateţi joc de mine cu 
ajutorul acestui soi de vrăjitorie ce vă este familiar. Dar n- 
are importanţă, situaţia în care ne găsim este atât de gravă, 
încât aş accepta lămuriri chiar dacă mi le-ar oferi diavolul în 
persoană. Vă urmez deci oriunde voiţi să mă duceţi. 

— Ah! Fiţi liniştit, nu va fi prea departe şi va fi, mai cu 
seamă, un loc ce nu vă e necunoscut. Permiteţi-mi numai să 
chem trăsura care trece. Îmbrăcămintea cu care am ieşit 
nu mi-a permis să cer trăsura şi caii mei. 

Şi făcu semn unei trăsuri care trecea pe cealaltă parte a 
cheiului. Trăsura se apropie şi urcară amândoi în ea. 

— Unde trebuie să-l conduc pe onoratul burghez? Întrebă 
vizitiul pe Cagliostro. 

— Unde ştii, spuse el făcându-i un fel de semn secret. 

Vizitiul îl privi cu mirare. 

— Iertaţi, monseniore, spuse el răspunzându-i cu un alt 
semn, nu v-am recunoscut. 

— Mie nu mi s-a întâmplat însă acelaşi lucru, spuse 
Cagliostro cu glas puternic şi mândru. 

Vizitiul închise portiera, se sui pe capră şi conduse trăsura 
în galop întins prin acel labirint de străzi ce duce de la 
Châtelet până în bulevardul Filles-du-Calvaire. De acolo, 
continuându-şi drumul spre Bastilia, nu se opri decât la 
colţul străzii Saint-Claude. 

După ce trăsura se opri, portiera fu deschisă cu o 
rapiditate care mărturisea zelul respectuos al vizitiului. 

— N-ai nimic să-mi spui? 


— Ba da, monseniore, răspunse vizitiul, şi v-aş fi făcut 
raportul în această seară dacă nu aş fi avut norocul să vă 
întâlnesc. 

— Atunci, vorbeşte! 

— Ceea ce am să vă spun nu trebuie să fie auzit de urechi 
profane. 

— Ah! Spuse Cagliostro zâmbind. Cel ce ne ascultă nu e 
chiar un profan. 

Atunci Gilbert, discret, se îndepărtă. Totuşi nu se putea 
abţine să nu privească cu un ochi şi să nu asculte cu o 
ureche. La povestirea vizitiului, văzu un surâs amar pe 
obrazul lui Cagliostro. Auzise două nume: al lui Monsieur şi 
al lui Favras. După încheierea raportului, Cagliostro scoase 
din buzunar o monedă de doi ludovici şi vru să i-o dea 
vizitiului. Dar acesta scutură din cap. 

— Monseniorul ştie doar că ne este interzis să ni se 
plătească rapoartele. 

— Nici nu-ţi plătesc raportul, zise Balsamo, ci cursa. 

— Sub acest titlu accept, răspunse vizitiul. 

Şi, sărind sprinten pe capră, plecă în trap, plesnind din 
bici şi lăsându-l uimit pe Gilbert de cele văzute şi auzite. 

— Ei bine! Spuse Cagliostro care ţinea uşa deschisă de 
câteva secunde fără ca Gilbert să se fi gândit să intre. 
Binevoieşti să treci, dragă doctore? 

— lată-mă, spuse Gilbert, scuzaţi-mă. 

Şi trecu pragul atât de ameţit încât se clătina ca un om 
beat. 

Capitolul 28 

DIN NOU CASA DE PE STRADA SAINI-CLAUDE. 

Cunoaştem însă puterea ce o avea Gilbert asupra lui 
însuşi. Nici n-ajunse să traverseze marea curte pustie, când 
îşi şi reveni şi urcă treptele peronului cu un pas tot atât de 
ferm pe cât fusese de şovăitor când trecuse pragul porţii. 

De altfel, casa îi era cunoscută, căci o mai vizitase înainte, 
într-o perioadă a vieţii sale care lăsase urme adânci în inima 
sa. 


În anticameră găsi acelaşi servitor german pe care-l 
întâlnise cu şaisprezece ani în urmă. Stătea în acelaşi loc şi 
purta o livrea asemănătoare. Numai că şi el, şi Gilbert, ca şi 
contele, ca şi anticamera însăşi îmbătrâniseră cu 
şaisprezece ani. 

Fritz - ne reamintim că acesta era numele bătrânului 
servitor - ghici din ochi locul unde stăpânul său dorea să-l 
conducă pe Gilbert şi, deschizând repede ambele uşi, se 
opri pe pragul celei de-a treia, pentru a se asigura dacă 
Cagliostro nu avea să-i dea vreun ordin. 

Această a treia uşă dădea înspre salon. 

Cagliostro îi făcu semn cu mâna lui Gilbert că poate intra 
în salon, iar din cap făcu un alt semn lui Fritz că se putea 
retrage. Adăugă doar în germană: 

— Nu sunt aici pentru nimeni până la noi dispoziţii. 

Apoi, întorcându-se spre Gilbert: 

— Nu-i vorbesc servitorului meu în limba germană ca să 
nu înţelegi dumneata, ştiu bine că cunoşti această limbă. 
Dar Fritz, care e tirolez, înţelege mai bine germana decât 
franceza. Acum sunt cu totul la dispoziţia dumitale, dragă 
doctore. 

Gilbert nu se putu opri să arunce o privire curioasă în 
jurul său şi, timp de câteva clipe, ochii i se opriră pe rând 
asupra diferitelor mobile şi tablouri care împodobeau 
salonul. Fiecare dintre aceste obiecte părea că-i revine, pe 
rând, în memorie. 

Salonul era la fel ca odinioară: cele opt tablouri ale marilor 
maeştri tot mai atârnau pe pereţi; fotoliile tapisate cu 
brocart roşu-cireşiu întreţesut cu fir de aur ale căror flori, 
ca şi pe vremuri, străluceau discret în penumbra irizată de 
perdelele groase; masa cea mare, lucrată de preţuitul 
ebenist Boule, era la locul ei, iar măsuţele rotunde, 
încărcate cu porţelanuri de Sevres, mai erau aşezate şi 
acum între ferestre. 

Gilbert scoase un suspin şi lăsă să-i cadă capul în mâini. 
Curiozităţii momentului îi urmară, cel puţin pentru moment, 


amintirile trecutului. 

Cagliosto îl privea pe Gilbert cum îl privea probabil 
Mefisto pe Faust când filosoful german avea imprudenţa să 
se lase dus de vise în faţa sa. Deodată zise, cu glasul său 
strident: 

— Se pare, dragă doctore, că recunoşti acest salon. 

— Da, spuse Gilbert, şi-mi aminteşte şi obligaţiile ce le am 
faţă de dumneavoastră. 

— Aşi! Himere! 

— Într-adevăr, continuă Gilbert vorbind deopotrivă pentru 
el şi pentru Cagliostro, sunteţi un om straniu şi, dacă 
raţiunea atotputernică îmi permite să dau crez miracolelor 
de magie despre care vorbesc poeţii şi cronicarii evului 
mediu, aş fi tentat să cred că sunteţi vrăjitor ca Merlin sau 
fabricant de aur ca Nicolas Flamel! 

— Da, pentru toată lumea sunt ceea ce spui, dar nu pentru 
dumneata, Gilbert. Pe dumneata n-am încercat niciodată să 
te orbesc prin vrăji. Ştii bine că te-am făcut totdeauna să 
sesizezi fondul lucrurilor, şi dacă, uneori, te-am făcut să 
vezi, la chemarea mea, adevărul ieşind din adâncuri ceva 
mai împodobit şi ceva mai bine îmbrăcat decât este de 
obicei, aceasta s-a datorat faptului că, adevărat sicilian ce 
sunt, îmi place strălucirea falsă. 

— Vă amintiţi, conte, că aici i-aţi dat o sută de mii de 
arginţi unui copil nenorocit, în zdrenţe, cu aceeaşi uşurinţă 
cu care aş da eu un bănuţ unui om sărac. 

— Uiţi un lucru mult mai extraordinar, Gilbert, spuse 
Cagliostro cu glas grav: că acest băiat în zdrenţe mi-a 
înapoiat cei o sută de mii de arginţi mai puţin doi ludovici, 
pe care i-a folosit să-şi cumpere haine. 

— Copilul n-a fost decât cinstit, în timp ce dumneavoastră 
aţi fost măreț! 

— Şi cine îţi spune că nu e mai uşor să fii măreț decât 
cinstit, să dai o sută de mii când ai milioane decât să 
înapoiezi o mie de scuzi celuia ce ţi-a împrumutat-o, când 
nu aiun ban? 


— Poate-i adevărat, spuse Gilbert. 

— De altfel, totul depinde de dispoziţia sufletească în care 
te afli. Mă lovise atunci cea mai mare nenorocire din viaţa 
mea, Gilbert. Nu mai ţineam la nimic şi, dacă mi-ai fi cerut 
viaţa, cred - Dumnezeu să mă ierte! 

— Că ţi-aş fi dat-o cum ţi-am dat cei o sută de mii de 
arginţi. 

— Aşadar, sunteţi supus nenorocirii ca şi ceilalţi oameni? 
Întrebă Gilbert, privindu-l pe Cagliostro cu o oarecare 
uimire. 

Cagliostro scoase un suspin. 

— Vorbeşti de amintirile pe care ţi le trezeşte acest salon. 
Dacă ţi-aş spune de ce-mi aminteşte mie. Dar mai bine nu. 
Restul părului meu ar încărunţi înainte de sfârşitul 
povestirii! Să vorbim despre altceva. Să lăsăm evenimentele 
ce s-au scurs să doarmă în pace. Să vorbim despre prezent. 
Să vorbim chiar despre viitor, dacă vrei. 

— Chiar acum m-aţi adus la realitate, conte, şi acum rostiţi 
iarăşi cuvântul sonor: viitor! Ca şi cum acest viitor ar fi în 
mâinile dumneavoastră, ca şi cum ochii dumneavoastră ar 
putea citi indescifrabilele sale hieroglife! 

— Vezi, uiţi din nou că, având la dispoziţie mai multe 
mijloace decât alţi oameni, nu e deloc surprinzător să văd 
mai bine şi mai departe decât ei. 

— Vorbe, mereu vorbe, conte! 

— Cam uiţi faptele, doctore. 

— Ce vreţi? Dacă raţiunea mea refuză să creadă! 

— Îţi aminteşti de acel filosof care nega mişcarea? 

— Da. 

— Ce făcea adversarul său? 

— Mergea în faţa lui. Mergeţi! Vă privesc. Sau, mai bine, 
vorbiţi! Vă ascult. 

— Într-adevăr, pentru asta am venit şi uite cât timp am 
pierdut pentru altceva. Să vedem, doctore, unde am ajuns 
cu guvernul nostru de coaliţie? 

— Cum adică cu guvernul nostru de coaliţie? 


— Da, guvernul Mirabeau-La Fayette. 

— Suntem în faţa unor zvonuri neîntemeiate pe care le-aţi 
auzit repetate, ca şi alţii, şi al căror adevăr vreţi să-l 
cunoaşteţi interogându-mă. 

— Doctore, eşti îndoiala întruchipată. Trebuie deci să-ţi 
spun ceea ce ştii la fel de bine ca şi mine? Fie. După aceea 
îţi voi spune ceea ce ştiu mai bine decât dumneata. 

— Vă ascult, conte. 

— Acum cincisprezece ani i-ai vorbit regelui despre 
domnul Mirabeau ca despre singurul om care poate salva 
monarhia. În acea zi, îţi aminteşti? leşeai de la rege când 
domnul Favras intra. 

— Ceea ce înseamnă că nu era încă spânzurat la ora 
aceea, spuse râzând Gilbert. 

— Ah! Eşti grăbit, doctore! Nu te ştiam atât de crud. Mai 
lasă-i câteva zile acestui biet nenorocit: ţi-am prezis 
moartea lui la 6 octombrie, azi suntem în 6 noiembrie; nu e 
decât o lună de atunci. Sper să-i acorzi sufletului său timpul 
necesar să iasă din trup, atât cât se acordă oricărui locatar 
să se mute din apartamentul său - adică un trimestru. Dar 
mă obligi să observ, doctore, că mă îndepărtezi de la 
drumul drept. 

— Întoarceţi-vă la el, conte. Nu doresc altceva decât să vă 
urmez. 

— I-ai vorbit, aşadar, regelui despre domnul de Mirabeau 
ca despre singurul om care poate salva monarhia. 

— E părerea mea, conte, iată de ce i-am propus regelui 
această combinaţie. 

— Şi a mea, doctore! lată de ce combinaţia va eşua. 

— Va eşua? 

— Fără îndoială. Ştii bine că, în ce mă priveşte, eu nu 
doresc ca monarhia să fie salvată! 

— Continuaţi! 

— Destul de cutremurat de cele ce i-ai spus, regele. 

— Iartă-mă, dar sunt obligat să iau lucrurile de la început, 
ca să-ţi dovedesc că nu ignor nici o fază a negocierilor. 


Regele, zic, destul de cutremurat de cele ce i-ai spus, i-a 
vorbit reginei despre combinaţia dumitale şi - spre marea 
uimire a minţilor superficiale - regina se opuse mai puţin 
proiectului propus decât o făcuse regele însuşi. A trimis 
după dumneata, a discutat cu dumneata tot ce ar fi pro şi 
contra şi termină autorizându-te să vorbeşti cu domnul de 
Mirabeau. E-adevărat, doctore? Spuse Cagliostro privindu-l 
în faţă pe Gilbert. 

— Trebuie să mărturisesc, conte, că până acum nu v-aţi 
abătut nici o clipă de la drumul drept. 

— După care dumneata, domnule orgolios, te-ai retras 
încântat şi cu profunda convingere că această schimbare de 
opinie regală se datora logicii dumitale de necombătut şi 
argumentelor dumitale irezistibile. 

La acest ton ironic, Gilbert nu se putu abţine să nu-şi 
muşte uşor buzele. 

— Şi cărei alte cauze se datora schimbarea, dacă nu logicii 
şi argumentelor mele? Spuneţi, conte. 

— Ţi-am spus că nu am secrete faţă de dumneata, doctore. 
Ei bine, regina a cedat din două cauze: prima, fiindcă în 
ajun a fost încercată de o mare durere sufletească, şi a-i 
propune realizarea unei intrigi însemna a o distrage; a 
doua, fiindcă regina este femeie, şi i s-a vorbit despre 
domnul de Mirabeau ca despre un leu, un tigru, un urs, iar 
o femeie nu poate rezista niciodată dorinţei, atât de 
măgulitoare pentru amorul ei propriu, de a domestici un 
urs, un tigru sau un leu. Ea şi-a zis: „Ar fi interesant să-l 
îngenunchez la picioarele mele pe acest om care mă urăşte. 
Să-l fac pe acest tribun care m-a insultat să-şi 
mărturisească în public greşeala făcută. Îl voi vedea la 
picioarele mele, asta îmi va fi răzbunarea. lar dacă de aici 
va rezulta ceva bun pentru Franţa şi regalitate, cu atât mai 
bine.” Sper să înţelegi însă că acest ultim sentiment era cu 
totul secundar. 

— Construiţi pe ipoteze, conte, şi aţi făgăduit să mă 
convingeţi prin fapte. 


— Să revenim atunci la lucrurile materiale, la acele lucruri 
care pot fi văzute cu ochiul liber, la datoriile domnului de 
Mirabeau, de exemplu. 

— Ei bine, conte, aici aveţi prilejul să vă arătaţi 
generozitatea! 

— Plătind datoriile domnului de Mirabeau? 

— De ce nu? Doar le-aţi plătit într-o zi pe acelea ale 
domnului cardinal de Rohan! 

— Ah! Nu-mi reproşa această speculație. E una din cele ce 
mi-au reuşit cel mai bine. 

— Şi cu ce v-aţi ales de pe urma ei? 

— Cu afacerea colierului. E frumoasă, mi se pare. Pentru 
un asemenea preţ plătesc datoriile domnului de Mirabeau. 
Dar pentru moment, ştii bine, el nu se bizuie pe mine. Se 
bizuie pe viitorul generalisim La Fayette, care-l face să sară 
ca un câine după un oscior pentru nişte biete cincizeci de 
mii de franci, pe care de altfel nu i le va da. 

— Ah! Conte. 

— Sărmane Mirabeau! lată cum toţi aceşti proşti, toţi 
aceşti neghiobi cu care ai de-a face, îţi obligă geniul să 
plătească nebuniile tinereţii tale! Este adevărat că toate 
acestea ţin de providenţă şi că Dumnezeu este şi el obligat 
să folosească procedee omeneşti. „Imoralul Mirabeau!”, 
spune Monsieur, care e neputincios. „Mirabeau, risipitorul 
spune contele d'Artois, căruia fratele i-a plătit de trei ori 
datoriile. 

— Sărman om de geniu! Da, poate vei salva monarhia; dar 
cum monarhia nu trebuie salvată: „Mirabeau este un 
monstruos limbut!”, zice Rivarol. „Mirabeau e un calic!”, 
afirmă Mably. „Mirabeau e un extravagant!” spune La 
Poule. „Mirabeau e un scelerat!” zice Guillermy. „Mirabeau 
e un asasin!” spune abatele Maury. „Mirabeau e un om 
mort!” afirmă Target. „Mirabeau e ca şi înmormântat!” 
spune Duport. „Mirabeau e un orator mai mult fluierat 
decât aplaudat!” spune Pelletier. „Mirabeau are sufletul 
ciupit de vărsat!” spune Champcenetz. „Mirabeau trebuie 


LL 


LIA 


trimis la galere!” spune Lambesc. „Mirabeau trebuie 
spânzurat!” spune Marat. Şi dacă Mirabeau moare mâine, 
poporul îl va glorifica, iar toţi aceşti pitici pe care-i 
depăşeşte preţ de un bust şi pe care-i striveşte, îi sâcâie 
atât timp cât trăieşte, vor urma convoiul mortuar cântând şi 
strigând: „Vai de Franţa, care şi-a pierdut tribunul! Vai de 
regalitate, care şi-a pierdut sprijinul!” 

— Îmi veţi prezice cumva şi moartea lui Mirabeau? 
Exclamă Gilbert aproape speriat. 


— Să fim sinceri, doctore, îi prevezi o viaţă lungă acestui 
om cu sânge arzător, cu un suflet ce nu-i încape în piept, cu 
un geniu devorator? Crezi oare că forţa, oricât de gigantică 
ar fi, nu se vlăguieşte luptând fără contenire împotriva 
curentului mediocrităţii? Opera întreprinsă de el e o muncă 
de Sisif. De doi ani nu-l strivesc neîncetat cu acest cuvânt: 
imoralitate? De fiece dată când, după eforturi nebănuite, 
crede că şi-a împins stânca în vârful muntelui, acest cuvânt 
cade asupra lui mai greu ca oricând. Ce i s-a spus regelui, 
care aproape adoptase opinia reginei în privinţa lui 
Mirabeau ca prim-ministru? „Sire, Parisul va striga: 
imoralitate; Franţa va striga: imoralitate; Europa va striga: 
imoralitate!” Ca şi cum Dumnezeu i-ar creea pe oamenii 
mari după acelaşi tipar ca şi pe muritorii de rând, Gilbert, 
dumneata şi alţi doi-trei oameni inteligenţi vă veţi istovi de 
moarte să faceţi din Mirabeau ministru - adică ceea ce au 
fost domnul Turgot, un neghiob; domnul Neeker, un 
pedant; domnul de Calonne, un sclivisit; domnul de 
Brienne, un ateu; - şi Mirabeau nu va fi ministru, deoarece 
are o sută de mii de franci datorii, care ar fi plătite dacă el 
ar fi fiul unui simplu contracciu general, şi deoarece a fost 
condamnat la moarte pentru că a răpit soţia unui bătrân 
imbecil, care a sfârşit prin a se asfixia pentru un frumos 
căpitan! Ce comedie e tragedia umană! Şi cum aş plânge 
dacă n-aş fi luat hotărârea să râd! 

— Şi ce prevestire îmi faceţi în această privinţă? Întrebă 
Gilbert. 

— Îţi spun, repetă Cagliostro cu acel ton de profet care nu- 
i aparţinea decât lui şi care nu admitea replice, îţi spun că 
Mirabeau, omul de geniu, omul de stat, marele orator îşi va 
irosi viaţa şi va intra în mormânt fără să fi putut deveni ceea 
ce ar fi devenit oricine, adică ministru. Ah! Ce grozavă 
protecţie este mediocritatea, dragul meu Gilbert! 

— Dar, în fine, întrebă acesta, regele se opune? 

— Pe dracu! Se fereşte s-o facă! Ar trebui discutat cu 
regina, căreia aproape i-a şi dat acordul. Ştii că politica 


regelui stă în cuvântul aproape: el este aproape 
constituţional, aproape filosof, aproape popular şi chiar 
aproape subtil, când este sfătuit de Monsieur. Du-te mâine 
la Adunare, dragă doctore, şi vei vedea ce se întâmplă. 

— Nu mi-aţi putea spune dinainte? 

— Ar însemna să te privez de plăcerea surprizei. 

— Până mâine e cam mult. 

— Atunci să facem altfel. E ora cinci. Peste o oră se 
deschide clubul iacobinilor33. Sunt păsări de noapte, o ştii, 
aceşti domni iacobini. 

— Faci parte din societatea lor? 

— Nu, Camille Desmoulins şi Danton mi-au mijlocit 
primirea la cordelieri34. 

— Ei bine, cum îţi spuneam, peste o oră clubul iacobinilor 
se va deschide. E o societate foarte bine alcătuită şi în care, 
fii sigur, nu te vei simţi nelalocul dumitale. Vom lua masa 
împreună. După aceea vom lua o trăsură şi ne vom lăsa duşi 
în strada Saint-Honore şi, ieşind din vechea mănăstire, vei fi 
edificat. De altfel, prevenit cu douăsprezece ore înainte, 
poate vei avea vreme să parezi lovitura. 

— Cum? Întrebă Gilbert, mâncaţi la ora cinci? 

— La ora cinci fix. Sunt un precursor în toate. Peste zece 
ani, în Franţa nu se vor lua decât două mese: un dejun la 
zece dimineaţa şi un prânz la şase seara. 

— Şi cine va aduce această schimbare a obiceiurilor? 

— Foametea, dragul meu. 

— Sunteţi într-adevăr un profet al nenorocirilor! 

— Nu, căci îţi prezic un prânz bun. 

— Aveţi aşadar invitaţi? 

— Sunt absolut singur. Dar cunoşti zicala astronomului 
antic: „Lucullus prânzeşte la Lucullus.” 

— Monseniorul e servit! Spuse un valet deschizând cele 
două canaturi ale uşii sufrageriei splendid luminată şi cu 
masa somptuos pusă. 

— Haide, vino, domnule pitagorician, spuse Cagliostro 
luându-l de braţ pe Gilbert. În definitiv, o dată e ca şi cum n- 


a fost! 

Gilbert îl urmă pe vrăjitor, subjugat de magia cuvintelor 
sale, dar poate şi în speranţa de a vedea strălucind, în 
conversaţia acestuia vreo străfulgerare care să-l poată 
eventual călăuzi în mijlocul întunecimii în care bâjbâia. 

Capitolul 29 

CLUBUL IACOBINILOR. 

Două orc după discuţia pe care am reprodus-o, o trăsură 
fără servitor şi fără blazoane se oprea în faţa peronului 
bisericii Saint-Roch, a cărei faţadă nu fusese încă mutilată 
de ghiulelele din 13 vendemiar35. 

Din trăsură coborâră doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, aşa 
cum se îmbrăcau pe atunci toţi cei din starea a treia, şi 
urmând, la lumina galbenă a felinarelor care străpungeau 
din loc în loc ceața de pe strada Saint-Honore, un fel de 
curent trasat de mulţime, merseră pe partea dreaptă a 
străzii până la mica poartă a mânăstirii ordinului 
iacobinilor. 

Dacă cititorii noştri au ghicit, ceea ce e probabil, că cei doi 
bărbaţi erau doctorul Gilbert şi contele Cagliostro, sau 
bancherul Zanonne cum îşi zicea în perioada aceea - n- 
avem nevoie să le explicăm de ce s-au oprit în faţa acestei 
mici porţi, deoarece această mică poartă era chiar ţinta 
drumului lor. 

În rest, după cum am spus, cei doi noi veniţi nu aveau 
decât să urmeze mulţimea, care era numeroasă. 

— Vrei să intri în naos, sau te mulţumeşti cu un loc la 
balcon? Întrebă Cagliostro. 

— Credeam că naosul este rezervat exclusiv membrilor 
societăţii, răspunse Gilbert. 

— Fără îndoială. Dar eu nu fac parte din toate societăţile? 
Spuse Cagliostro râzând. Şi dacă fac eu parte, prietenii mei 
nu fac şi ei parte? lată o legitimaţie pentru dumneata, dacă 
vrei. În ce mă priveşte, n-am de spus decât un cuvânt. 

— Ne vor recunoaşte că suntem străini şi ne vor da afară. 


— Trebuie să-ţi spun, dragul meu, un lucru pe care nu-l 
ştii: că societatea iacobinilor, înfiinţată cu trei luni în urmă, 
numără aproape şaizeci de mii de membri în Franţa şi va 
număra patru sute de mii înainte de a fi împlinit un an. 

— N-are a face, spuse Gilbert, îmi place mai mult balconul. 

— Hai atunci la balcon, acceptă Cagliostro. 

Şi o luă pe scara din dreapta, care ducea la nişte balcoane 
improvizate. 

Balcoanele erau pline, dar Cagliostro nu avu decât un 
semn de făcut şi un cuvânt de pronunţat pe şoptite, şi doi 
bărbaţi aflaţi în faţă se şi ridicară imediat, ca şi cum s-ar fi 
aflat acolo numai ca să le păstreze locurile. 

Cei doi proaspăt sosiți îi înlocuiră. 

Şedinţa nu se deschisese încă: membrii adunării erau 
răspândiţi în naosul întunecos, unii discutau în grupuri, alţii 
se plimbau în locul strâmt lăsat liber de numeroşii lor 
colegi, în sfârşit, alţii erau adânciţi în gânduri fie şezând, în 
umbră, fie în picioare, sprijiniți de câte un stâlp masiv. 

Din lămpi rare se revărsau fâşii semiluminoase asupra 
acestei mulţimi, ale cărei individualităţi nu apăreau decât 
atunci când obrazul sau întreaga lor făptură se găsea din 
întâmplare în bătaia acestor slabe cascade luminoase. 

Numai că, în penumbră chiar, puteai vedea bine că te afli 
în mijlocul unei reuniuni aristocratice. Forfoteau acolo 
hainele brodate şi uniformele ofiţerilor de uscat şi de 
marină, împestriţând mulţimea cu reflexe de aur şi argint. 

Într-adevăr, la acea dată nici un muncitor, nici un om din 
popor, poate chiar nici un burghez nu democratiza ilustra 
adunare. Pentru oamenii simpli exista o altă sală, 
dedesubtul primei. Această sală se deschidea la altă oră, în 
aşa fel încât poporul şi aristocrația să nu se atingă. Pentru 
instruirea acestor oameni a fost înfiinţată o frăţie. Membrii 
acestei societăţi aveau misiunea să le explice Constituţia şi 
să le interpreteze drepturile omului. 

În ce-i priveşte pe iacobini, am spus-o, ei erau atunci o 
societate de militari, aristocrați, intelectuali, dar mai ales de 


literați şi artişti, care formau majoritatea. Ca oameni de 
litere erau aici La Harpe, autorul dramei Melanie; Chenier, 
autorul tragediei Carol al IX-lea; Andrieux, autorul 
Nechibzuiţilor; apoi Sedaine, fostul cioplitor de piatră, 
protejatul reginei, regalist în suflet, ca majoritatea celor ce 
se aflau aici; Chamfort, poetul laureat, fost secretar al 
prinţului de Cond6, lectorul doamnei Elisabeth; Laclos, 
omul ducelui de Orleans, autorul, Legăturilor primejdioase, 
care ţine locul patronului său şi are misiunea, în funcţie de 
împrejurări, să-l reamintească prietenilor săi sau să-l facă 
uitat de duşmanii săi. 

Ca artişti erau de faţă Talma, care va face revoluţia în rolul 
lui Titus; graţie lui, oamenii îşi vor tăia părul aşteptând ca, 
prin Collot d'Herbois, colegul său, să fie tăiate capete; 
David, care visează la Leonida şi la Răpirea Sabinelor, 
David, care-şi schiţează marea pânză Jurământul de la „Jeu 
de Paume” 36 şi care-şi cumpărase poate tocmai atunci 
pensula cu care va picta cea mai frumoasă pânză şi cel mai 
hidos tablou al său: Moartea lui Marat; Vernet, care fusese 
primit la Academie cu doi ani în urmă pentru tabloul său 
Triumful lui Paul-Emile, care se amuză pictând cai şi câini, 
fără să-i dea prin minte că la patru paşi de el se găseşte, în 
adunare, la braţul lui Talma, un tânăr locotenent corsican, 
cu părul lins şi nepudrat, care-l pregăteşte, fără să-şi dea 
seama singur, cinci dintre cele mai frumoase tablouri ale 
sale: Trecerea muntelui Saint-Bernard şi Bătăliile de la 
Rivoli, Marengo, Austerlitz şi Wagram; Larive, reprezentant 
al şcolii declamatorii în actorie, care nu binevoieşte încă să 
vadă în tânărul Talma un rival, care-l preferă pe Voltaire lui 
Corneille şi pe de Belloy lui Racine; Lads, cântăreţul care 
face deliciile Operei; apoi La Fayette, Lameth, Duport, 
Sicyes, Thouret, Chapellier, Lanjuinais, Montloisier; mai 
departe, în mijlocul tuturor acestora, cu atitudine 
provocătoare şi cu nasul în vânt, figura înfumurată a 
deputatului de Grenoble, Barnave, pe care oamenii 
mediocri îl consideră rivalul lui Mirabeau, şi pe care 


Mirabeau îl zdrobeşte ori de câte ori binevoieşte să pună 
piciorul pe el. 

Gilbert aruncă o privire stăruitoare asupra acestei 
strălucitoare adunări, recunoscu pe fiecare, cântărind în 
minte toate aceste valori diferite şi deloc liniştit de pe urma 
examenului făcut. 

Totuşi, această adunare regalistă îl reconfortă puţin. 

— La urma urmei, îi spuse deodată lui Cagliostro, pe care 
dintre toţi aceşti oameni îl vedeţi cu adevărat ostil 
monarhiei? 

— Trebuie să văd cu ochii tuturor acestora, cu ochii 
dumitale, cu cei ai domnului Necker, cu ai abatelui Maury - 
sau cu ai mei? 

— Cu ai dumneavoastră, spuse Gilbert. N-am căzut de 
acord că aveţi ochi de vrăjitor? 

— Ei bine, aici sunt doi. 

— Ah! Nu e mult în mijlocul a patru sute de oameni. 

— E suficient dacă unul dintre ei trebuie să fie ucigaşul lui 
Ludovic al XVI-lea, iar celălalt succesorul său! 

Gilbert tresări. 

— Ah! Ah! Murmură el, avem aici un viitor Brutus şi un 
viitor Cezar? 

— Nici mai mult nici mai puţin, dragul meu doctor. 

— Mi-i veţi arăta, nu-i aşa, conte? Spuse Gilbert cu un 
surâs de îndoială pe buze. 

— O, apostol cu ochi acoperiţi de solzi! Murmură 
Cagliostro. Voi face chiar mai mult, dacă vrei, îţi voi da 
posibilitatea să-i atingi. Cu care vrei să încep? 

— Păi, să zicem cu cel care-l va răsturna pe rege. Am un 
mare respect pentru ordinea cronologică. Să-l vedem întâi 
pe Brutus. 

— Ştii, spuse Cagliostro însufleţindu-se ca şi cum ar fi fost 
atins de suflul inspiraţiei, ştii că oamenii nu folosesc 
niciodată aceleaşi mijloace, chiar dacă trebuie să 
împlinească o faptă aproape identică? Brutus al nostru nu 
va semăna deloc cu Brutus din antichitate. 


— Un motiv în plus să fiu curios să-l văd. 

— Ei bine, spuse Cagliostro, priveşte, iată-l! 

Şi întinse braţul în direcţia unui om sprijinit de amvon. 
Numai capul acestuia era luminat în acel moment, restul 
corpului fiind pierdut în umbră. 

Acest cap, palid şi livid, părea, ca în zilele prescripţiilor 
antice, un cap tăiat, țintuit pe tribună. Numai ochii păreau 
să trăiască într-o expresie de ură aproape dispreţuitoare, 
expresia unei vipere care ştie că dintele ei conţine o otravă 
mortală. Aceşti ochi îl urmăreau, în nenumăratele sale 
evoluţii, pe zgomotosul şi limbutul Barnave. 

Gilbert simţi un fior trecându-i prin tot trupul. 

— Într-adevăr, spuse el, m-aţi prevenit. Nu e nici capul lui 
Brutus nici cel al lui Cromwell. 

— Nu, spuse Cagliostro, dar, poate, e cel al lui Cassius. 
Ştii, dragul meu, ce spunea Cezar: „Nu mă tem de toţi 
aceşti oameni graşi, care-şi petrec zilele la masă şi nopţile 
în orgii. Nu, dacă mă tem de cineva, apoi mă tem de acei 
visători cu trupul slab şi cu obrazul palid.” 

— Acela ce mi-l arătaţi aici îndeplineşte toate condiţiile 
stabilite de Cezar. 

— Nu-l cunoşti? Întrebă Cagliostro. 

— Ba da! Spuse Gilbert privindu-l cu atenţie. Îl cunosc, sau 
mai bine zis îl recunosc ca fiind un membru al Adunării 
Naţionale. 

— Aşa e! 

— Unul dintre cei mai încâlciţi oratori ai stângii. 

— Aşa e! 

— Pe care nimeni nu-l ascultă când vorbeşte. 

— Exact. 

— Un mic avocat din Arras, nu-i aşa? Numit de 
Robespierre. 

— Exact. Ei bine, priveşte acest cap cu multă atenţie. 

— Îl privesc. 

— Ce vezi? 

— Conte, nu sunt Lavater37. 


— Nu, dar îi eşti discipol. 

— Îi văd pe figură expresia de ură a mediocrităţii 
împotriva geniului. 

— Înseamnă că şi dumneata îl judeci ca toată lumea. Da, e- 
adevărat, glas fără vlagă, puţin acru; figură uscăţivă şi 
tristă; pielea frunţii care pare lipită de craniu ca un 
pergament galben şi imobil; ochi sticloşi, care nu lasă să 
scape decât câte o ţâşnire verzuie ce se stinge aproape pe 
loc; continua încordare a muşchilor şi a glasului; fizionomie 
obositoare chiar prin imobilitatea ei; acelaşi costum 
măsliniu, costum unic, sobru, periat cu grijă; da, toate 
acestea, înţeleg, trebuie să impresioneze prea puţin o 
Adunare bogată de oratori, care are dreptul să fie 
pretențioasă, fiind obişnuită cu figura leonină a lui 
Mirabeau, cu suficiența îndrăzneață a lui Barnave, cu 
replica promptă şi tăioasă a abatelui Maury, cu ardoarea lui 
Cazalcs şi cu logica lui Si€yes. Dar acestuia nu i se va 
reproşa defel, ca lui Mirabeau, imoralitatea. Acesta e omul 
cinstit. Nu încalcă niciodată principiile şi, dacă va încălca 
vreodată legalitatea, o va face numai spre a ucide textul 
vechi cu ajutorul legii noi. 

— Bine, bine, dar în definitiv, cine e acest Robespierre? 
Întrebă Gilbert. 

— Ah! Iată-te aristocrat al celui de-al XVIII-lea secol! „Cine 
e acest Cromwell?”, întreba contele de Straford, căruia 
protectorul avea să-i taie capul. Un negustor de bere, mi se 
pare! 

— Vreţi să spuneţi că şi capul meu se expune aceloraşi 
riscuri ca şi cel al lui Sir Thomas Wentworth? Spuse Gilbert, 
schiţând un zâmbet care-i îngheţă pe buze. 

— Cine ştie? Spuse Cagliostro. 

— Atunci, un motiv în plus să iau informaţii, spuse 
doctorul. 

— Cine e Robespierre? Ei bine, nimeni în Franţa nu-l 
cunoaşte poate ca mine. Îmi place să ştiu de unde vin aleşii 
fatalităţii. Asta mă ajută să ghicesc încotro se îndreaptă. 


Familia Robespierre este irlandeză. Poate că bunicii au 
făcut parte din acele colonii irlandeze care, în secolul al 
XVI-lea, au venit să populeze seminariile şi mănăstirile de 
pe litoralul nostru nordic. Acolo au primit de la iezuiţi 
această severă educaţie de chiţibuşari, pe care cucernicii 
părinţi o dădeau elevilor lor. Cei din familia Robespierre 
erau notari din tată în fiu. O ramură a familiei, acea din 
care descinde acesta, se stabili la Arras, mare centru, 
precum se ştie, al nobilimii şi al bisericii. Se aflau în oraş doi 
seniori, mai bine zis doi regi: unul, abatele de Saint-Waast, 
celălalt, episcopul de Arras, al cărui palat pune în umbră 
jumătate din oraş. În acest oraş s-a născut cel pe care-l vezi, 
în anul 1758. Ce a făcut în copilărie, ce a făcut în tinereţe, 
ce face în acest moment îţi voi spune în două cuvinte. Ce va 
face în viitor ţi-am spus-o într-un singur cuvânt. Erau patru 
copii în casă. Capul familiei, avocat în consiliul din Artois, îşi 
pierdu soţia, căzu într-o tristeţe neagră, încetă să pledeze, 
plecă într-o călătorie de plăcere şi nu se mai întoarse. La 
unsprezece ani, cel mai mare dintre copii - cel despre care 
vorbim - deveni la rândul său cap de familie, tutore al unui 
frate şi a două surori. La această vârstă, lucru ciudat, 
copilul îşi înţelese sarcina şi deveni bărbat. În douăzeci şi 
patru de ore deveni ceea ce a rămas: un obraz care 
zâmbeşte uneori, un suflet care nu râde niciodată. Era cel 
mai bun elev din colegiu. Se obţinu pentru el, de la abatele 
de Saint-Waast, una din bursele de care acesta dispunea la 
colegiul Louis-le-Grand. Sosi singur la Paris, recomandat 
unui canonic de la Notre-Dame. În cursul anului, canonicul 
muri. Aproape în acelaşi timp murea la Arras cea mai mică 
dintre surorile sale, cea mai iubită. Umbra iezuiţilor, care 
fuseseră expulzați din Franţa, se mai proiecta încă pe 
zidurile colegiului Louis-le-Grand. Cunoşti această clădire în 
care se află în momentul de faţă băiatul dumitale, 
Sebastien. Curțile sale întunecate şi îngrădite, ca şi cele ale 
Bastiliei, decolorează cele mai proaspete chipuri. Acela al 
tânărului Robespierre era palid, şi îl făcură livid. Ceilalţi 


copii ieşeau uneori. Pentru ei, anul avea duminici şi 
sărbători. Pentru orfanul bursier, fără protecţie, toate zilele 
erau la fel. Pe când ceilalţi respirau aerul familial, el respira 
aerul singurătăţii, al tristeţii şi plictiselii - trei stări de spirit 
care aprind invidia şi ura şi sting primăvara din suflete. 
Toate acestea făcură ca băiatul să se ofilească şi să devină 
un tânăr searbăd. Într-o zi, în viitor, nu se va mai crede căa 
putut exista un portret al lui Robespierre la vârsta de 
douăzeci şi patru de ani, ţinând un trandafir într-o mână şi 
apăsând-o pe cealaltă pe piept, cu această deviză: Totul 
pentru prietena mea! 

Gilbert zâmbi trist privindu-l pe Robespierre. 

— E-adevărat, continuă Cagliostro, că atunci când a 
adoptat această deviză şi s-a lăsat pictat astfel, domnişoara 
jurase să nimic în lume nu-i va despărţi. El jurase la fel, ca 
un bărbat hotărât să-şi ţină jurământul. Făcu o călătorie de 
trei luni şi, la înapoiere, o găsi căsătorită! În rest, abatele 
de Saint-Waast rămase protectorul său, dădu bursa de la 
colegiul Louis-le-Grand fratelui său, iar lui îi făcu rost de un 
post de judecător la tribunalul penal. Veni ziua judecării 
unui proces, a pedepsirii unui asasin. Ros de remuşcări 
pentru a fi îndrăznit împreună cu alţi doi să hotărască 
soarta unui om, cu toate că acest om fusese găsit vinovat, îşi 
dădu demisia. Se făcu avocat, căci trebuia să trăiască şi să- 
şi hrănească sora. Fratele era, ce-i drept, prost hrănit la 
colegiu, dar era totuşi hrănit. De-abia se înscrisese pe lista 
avocaţilor, că ţăranii din împrejurimi îl şi rugară să le 
pledeze cauza împotriva episcopului de Arras. Ţăranii erau 
în dreptul lor, lucru de care Robespierre se convinsese 
examinând dosarul. Pledă, câştigă cauza ţăranilor şi, îndată 
după acest succes, fu trimis în Adunarea Naţională. Aici, 
Robespierre se trezi aşezat între o ură puternică şi un 
dispreţ profund. Ura preoţimii pentru avocatul care a 
îndrăznit să pledeze împotriva episcopului de Arras şi 
disprețul nobililor din Artois pentru avocăţelul crescut din 
milă. 


— Dar, întrerupse Gilbert, ce a făcut până azi? 

— Ah! Dumnezeule, aproape nimic pentru alţii, dar 
suficient pentru mine. Dacă n-ar intra în vederile mele ca 
acest om să fie sărac, mâine i-aş da un milion. 

— Vă mai întreb odată, ce a făcut? 

— Îţi aminteşti ziua în care preoțimea a venit în mod 
ipocrit la Adunare, cerând deputaţilor stării a treia, 
suspendaţi de veto-ul regelui, să-şi înceapă lucrările? 

— Da. 

— Ei bine, reciteşte discursul rostit atunci de micul avocat 
din Arras şi vei vedea dacă nu se ascunde un întreg viitor în 
această vehemenţă acidă, care-l făcu aproape elocvent. 

— Şi de atunci? 

— De atunci. Ah! E-adevărat. Suntem obligaţi să sărim din 
luna mai în octombrie. Când, în ziua de 5, Maillard, 
delegatul femeilor din Paris, veni în numele clientelor sale 
să ia cuvântul în Adunare, ei bine! Toţi membrii prezenţi ai 
acestei Adunări rămaseră nemişcaţi şi muţi. Micul nostru 
avocat nu se dovedi doar acid, ci mai îndrăzneţ ca oricine. 
Toţi pretinşii apărători ai poporului tăceau. El se ridică de 
două ori: prima dată în mijlocul tumultului, a doua oară în 
mijlocul liniştii. Îl susţinu pe Maillard, care vorbea în 
numele foametei şi care cerea pâine. 

— Da, într-adevăr, spuse Gilbert gânditor, asta devine 
foarte grav. Dar poate că se va schimba. 

— Ah! Dragul meu doctor, dumneata nu-l cunoşti pe 
incoruptibil, cum va fi numit într-o zi. De altfel, cine ar vrea 
să-l cumpere pe acest mic avocat de care toată lumea râde? 
Acest om, care va fi mai târziu - ţine bine minte ce spun, 
Gilbert! 

— Teroarea Adunării, este acum ţinta batjocurilor ei. 
Nobilii iacobini au convenit că domnul de Robespierre este 
omul ridicol al Adunării, cel ce amuză şi trebuie să amuze 
pe toată lumea, de care fiecare poate şi aproape trebuie să- 
şi bată joc. Marile adunări se plictisesc uneori, şi au nevoie 
de un netot să le înveselească. În ochii unor Lameth, 


Cazalcs, Maury, Barnave sau Duport domnul de 
Robespierre este un netot. Prietenii săi îl trădează zâmbind 
pe ascuns, inamicii săi îl huiduie râzând în gura mare. Când 
vorbeşte, toată lumea vorbeşte. Când ridică glasul, fiecare 
ţipă. Apoi, când a pronunţat - totdeauna în favoarea 
dreptului, totdeauna pentru a apăra un principiu - un 
discurs pe care nimeni nu-l ascultă, un membru ignorat al 
Adunării, asupra căruia oratorul fixează o clipă privirea sa 
amenințătoare, cere sarcastic textul tipărit al discursului. 
Unul singur dintre colegii săi îl descifrează şi-l înţelege, 
unul singur! Ghici care? Mirabeau. „Acest om va merge 
departe, îmi spunea alaltăieri, căci acest om crede în ce 
spune.”Lucru care, înţelegi bine, i se pare cu totul 
neobişnuit lui Mirabeau. 

— Dar eu am citit discursurile acestui om, spuse Gilbert, şi 
le-am găsit mediocre şi plate. 

— Ei! Dumnezeule, doar nu-ţi spun că e un Demostene sau 
un Cicero, un Mirabeau sau un Barnave! Nu, e pur şi simplu 
domnul de Robespierre, cum se obişnuieşte să i se spună. 
De altfel, discursurile lui sunt tratate cu tot atât de puţină 
consideraţie la tipografie ca şi la tribună. La tribună sunt 
întrerupte, la tipografie sunt mutilate. Ziariştii nici nu-l 
numesc măcar domnul de Robespierre: Nu, ziariştii nici nu-i 
cunosc numele: îl numesc d. B. D. N. Sau d.*. Ah! Singur 
Dumnezeu, poate şi eu, ştim câtă fiere se adună în acest 
piept slab, câte furtuni se adună în acest creier strâmt. 
Căci, pentru a uita toate aceste injurii, toate aceste insulte, 
toate aceste trădări, oratorul huiduit, care simte totuşi că e 
o forţă, n-are nici compensaţia bucuriilor lumeşti, nici 
alinarea familiei. În tristul său apartament din tristul cartier 
Marais, în casa sa rece, săracă, nemobilată, din strada 
Saintonge, unde locuieşte modest din salariul său de 
deputat, e singur ca şi în curţile umede ale colegiului Louis- 
le-Grand. Până anul trecut, figura sa era încă tânără şi 
blândă. Priveşte, după un an s-a uscat. Nu-i mai părăseşte 
pe iacobini şi, ca urmare a emoţiilor, invizibile pentru alţii, 


pe care le încearcă, face hemoragii care l-au lăsat de două- 
trei ori în nesimţire. Eşti un mare specialist în algebră, 
Gilbert, ei bine, te desfid să calculezi, recurgând la cele mai 
exagerate înmulţiri, cât sânge o va costa pe această 
nobilime care-l insultă, pe această preoţime care-l 
persecută, pe acest rege care-l ignoră, sângele ce-l pierde 
Robespierre. 

— Dar de ce vine la iacobini? 

— Fiindcă, huiduit în Adunare, iacobinii îl ascultă. 
lacobinii, dragul meu doctor, reprezintă minotaurul copil. 
Acum suge la o vacă, mai târziu va devora un popor. Ei bine, 
Robespierre e prototipul iacobinilor. Societatea îşi găseşte 
în el esenţa concentrată, iar el este expresia societăţii: nici 
mai mult, nici mai puţin. Merge în acelaşi pas cu ea, fără să 
rămână în urma ei, fără să i-o ia înainte. Ţi-am promis - nu-i 
aşa? 

— Să te fac să vezi un mic instrument de care se ocupă 
unii în acest moment şi care are drept scop să facă să cadă 
un cap, poate două, într-un minut. Ei bine, dintre toate 
personajele aici prezente, acela care va da cel mai mult de 
lucru acestui instrument al morţii este micul avocat din 
Arras, domnul de Robespierre. 

— Într-adevăr, conte, spuse Gilbert, sunteţi funebru. Şi 
dacă acest Cezar al dumneavoastră nu mă consolează nici 
un pic de acel Brutus al dumneavoastră, sunt pe cale să uit 
motivul pentru care am venit. Apropo, dar ce se întâmplă cu 
Cezar? 

— Uite, îl vezi acolo jos? Vorbeşte cu un om pe care încă 
nu-l cunoaşte şi care va avea mai târziu o mare influenţă 
asupra destinului său. Acest om se numeşte Barras: reţine 
acest nume şi amânteşte-ţi de el când va fi cazul. 

— Nu ştiu dacă vă înşelaţi ori nu, conte, dar, în orice caz, 
vă alegeţi bine tipurile. Cezar-ul dumneavoastră are o 
frunte parcă făcută pentru a purta o coroană şi nişte ochi a 
căror expresie nu prea reuşesc s-o sesizez. 


— Da, fiindcă privesc în interior. Asemenea ochi ghicesc 
viitorul, doctore. 

— Şi ce-i spune lui Barras? 

— Îi spune că dacă ar fi apărat-o, Bastilia n-ar fi fost 
cucerită. 

— Aşadar, nu e un patriot? 

— Oamenii ca el nu vor fi nimic înainte de a fi totul. 

— Susţineţi prin urmare gluma cu privire la acest mic 
sublocotenent? 

— Gilbert, spuse Cagliostro întinzând mâna spre 
Robespierre, pe cât este de adevărat că acesta va ridica 
eşafodul lui Carol I, tot atât este de adevărat că celălalt - îi 
întinse mâna spre corsicanul cu părul neted - va reconstrui 
tronul lui Carol cel Mare. 

— Atunci, exclamă Gilbert descurajat, lupta noastră pentru 
libertate este inutilă? 

— Şi cine vă spune că unul nu va face tot atâtea pentru ea 
cu tronul său cât celălalt cu eşafodul său? 

— Va exista deci un Titus, un Marc-Aureliu, un zeu al păcii 
venind să izbăvească lumea de epoca bubuitului tunurilor? 

— Va fi în acelaşi timp Alexandru şi Hanibal. Născut în toiul 
bătăliei, va creşte prin război şi va cădea prin război. Am 
spus că te desfid să calculezi cât sânge va costa nobilimea şi 
clerul sângele ce-l pierde Robespierre. Ia tot sângele ce-l 
vor pierde, înmulţeşte-l de câte ori vrei şi nu vei ajunge să 
afli râul, lacul, oceanul de sânge ce-l va vărsa acest om cu 
armatele sale de cinci sute de mii de soldaţi, în bătăliile sale 
de trei zile, în care se vor trage o sută cincizeci de mii de 
lovituri de tun. 

— Şi ce va rezulta din acest vacarm, din acest fum, din 
acest haos? 

— Ceea ce rezultă din orice geneză, Gilbert. Avem 
misiunea să îngropăm lumea veche. Copiii noştri vor vedea 
născându-se o lume nouă. Acest om este gigantul care-i 
păzeşte poarta. Ca şi Ludovic al XIV-lea, ca şi Leon al X-lea, 
ca şi Augustus, secolul care începe va purta numele lui. 


— Şi cum se numeşte acest om? Întrebă Gilbert subjugat 
de profunda convingere cu care vorbea Cagliostro. 

— Deocamdată se numeşte Bonaparte, răspunse profetul, 
dar într-o zi se va numi Napoleon! 

Gilbert îşi lăsă capul în mâini şi căzu într-o visare atât de 
adâncă, încât nu-şi dădu seama - captivat cum era de cursul 
gândurilor sale - că şedinţa se deschisese şi un orator se 
urca la tribună. 

Trecuse o oră fără ca zgomotul adunării şi al balcoanelor, 
oricât de furtunoasă fusese şedinţa, să-l fi putut rupe pe 
Gilbert din meditaţia sa. La un moment dat simţi cum o 
mâna puternică şi încordată îl prinde de umăr. Se întoarse. 
Cagliostro dispăruse. În locul său îl văzu în schimb pe 
Mirabeau. 

Mirabeau, cu obrazul răvăşit de furie. Gilbert îl privi cu un 
aer interogator. 

— Ei bine? Spuse Mirabeau. 

— Ce se întâmplă? Întrebă Gilbert 

— lată ce: am fost păcăliţi, batjocoriţi, trădaţi. Curtea nu 
mă vrea. Pe dumneavoastră v-a luat bun de tras pe sfoară şi 
pe mine bun de prostit. 

— Nu vă înţeleg, conte. 

— Chiar n-aţi auzit? 

— Ce anume? 

— Hotărârea care a fost adoptată. 

— Unde? 

— Aici! 

Ce hotărâre? 

Cum, dormeaţi? 

— Nu, spuse Gilbert, visam. 

— Ei bine, mâine, ca răspuns la moţiunea mea de azi, care 
propune ca miniştrii să fie invitaţi să asiste la deliberări, trei 
prieteni ai regelui vor cere ca nici un membru al Adunării 
să nu poată fi ministru în cursul acestei sesiuni. Înseamnă 
că această combinaţie, elaborată atât de minuţios de noi, se 
prăbuşeşte din cauza îmbufnării capricioase a Majestății 


Sale Ludovic al XVI-lea. Dar, continuă Mirabeau ridicându- 
şi, ca Ajax, pumnul strâns către cer, pe numele meu de 
Mirabeau, le-o voi plăti, şi dacă toanele lor pot răsturna un 
ministru, vor vedea că ale mele pot răsturna un tron! 

— Sper, spuse Gilbert, că vă veţi duce totuşi la Adunare, că 
veţi lupta până la capăt. 

— Mă voi duce şi voi lupta până la capăt! Fac parte dintre 
acei oameni ce nu se lasă îngropaţi decât sub ruine. 

Şi Mirabeau plecă fulminând, mai frumos şi mai teribil, cu 
acea cută divină pe care tunetul i-l brăzdase pe frunte. 

Într-adevăr, a doua zi, ca urmare a propunerii lui 
Lanjuinais, în pofida eforturilor supraomeneşti ale lui 
Mirabeau, Adunarea Naţională adoptă cu o mare majoritate 
următoarea moţiune: „Nici un membru al Adunării nu va 
putea fi ministru în cursul acestei sesiuni.” 

— Iar eu, strigă Mirabeau când decretul era votat, propun 
un amendament care nu va schimba cu nimic legea voastră. 
Ilată-l: „loţi membrii acestei Adunări pot fi miniştri, cu 
excepţia domnului conte de Mirabeau.” 

Toţi se priviră ca ameţiţi de această îndrăzneală. Apoi, în 
mijlocul liniştii generale, Mirabeau cobori de pe estradă, cu 
acel pas cu care mersese spre domnul de Dreux-Breze când 
îi spusese: „Suntem aici din voinţa poporului; nu vom ieşi 
decât cu baioneta în pântece!” 

leşi din sală. 

Înfrângerea lui Mirabeau se asemăna cu triumful celuilalt. 

Gilbert nici nu venise la Adunare. Rămăsese acasă, visând 
la straniile prevestiri ale lui Cagliostro, fără să creadă în 
ele. Totuşi nu şi le putea şterge din minte. Preizentul i se 
părea destul de mic faţă de viitor! 

Poate că mă veţi întreba cum aş putea explica prevestirile 
lui Cagliostro relativ la Robespierre şi Napoleon, eu, un 
simplu istoric al timpurilor ce s-au scurs? 

Voi cere aceluia ce-mi va pune această întrebare să-mi 
explice prevestirea domnişoarei Lenormand făcută reginei 
Josephine. 


Întâlnim în această lume la fiecare pas câte un lucru 
inexplicabil. Pentru cei ce nu şi le pot explica şi nu vor să 
creadă în ele a fost inventată îndoiala. 

Capitolul 30 

METZ ŞI PARIS. 

Cum spusese Cagliostro, cum ghicise Mirabeau, regele era 
acela datorită căruia eşuaseră toate proiectele lui Gilbert. 

Mobilul propunerilor făcute de regină lui Mirabeau fusese 
mai degrabă năduful unei amante, dublat de curiozitatea 
unei femei, decât politica unei regine. Aşa încât ea asistă 
fără mare regret la prăbuşirea acestui întreg eşafodaj 
constituţional, care-i rănea întotdeauna atât de dureros 
orgoliul. 

În ce-l priveşte pe rege, politica sa ferm hotărâtă era 
aceea de expectativă. Voia să câştige timp şi să profite de 
împrejurări. De altfel, două negocieri în curs îi ofereau fie 
una, fie cealaltă, şansa de a fugi din Paris şi a se retrage 
într-un oraş fortificat - care era planul său preferat. 

Aceste negocieri începute erau, o ştim, pe de o parte cele 
angajate de Favras, omul lui Monsieur, pe de altă parte de 
Charny, mesagerul propriu al lui Ludovic al XVI-lea. 

Charny făcuse călătoria de la Paris la Metz în două zile. Îl 
găsi pe domnul Bouille la Metz şi-i remise scrisoarea 
regelui. Această scrisoare, ne-o amintim, nu era decât un 
mijloc de a stabili contactul între Charny şi domnul de 
Bouille. Acesta, cu toate că-şi manifesta nemulţumirea faţă 
de lucrurile care se petreceau, se arătă la început foarte 
rezervat. 

Într-adevăr, propunerile făcute în acest moment domnului 
Bouille îi răsturnau toate planurile. Împărăteasa Caterina îi 
făcuse recent o ofertă şi când sosi scrisoarea lui Ludovic al 
XVI-lea el era tocmai pe cale să-i scrie regelui pentru a-i 
cere permisiunea să plece şi să se angajeze în Rusia. 

Prima reacţie a domnului de Bouille a fost, de aceea, una 
de ezitare. Dar, la numele lui Charny şi în amintirea 
rudeniei acestuia cu domnul de Suffren, la zvonul care 


circula că regina îl onora cu toată încrederea, se simţi 
pătruns, ca fidel regalist, de dorinţa de a-l smulge pe rege 
din această libertate aparentă, pe care mulţi o priveau ca o 
captivitate adevărată. 

Între timp, înainte de a lua vreo hotărâre cu Charny, 
pretinzând că împuternicirile acestuia nu erau suficient de 
largi, domnul de Bouille decise să-şi trimită fiul, contele de 
Bouille, pentru a discuta direct cu regele despre acest 
important proiect. 

Charny urma să rămână la Metz în timpul acestor 
negocieri. Nici o dorinţă personală nu-l rechema la Paris, 
iar simţul onoarei, poate puţin exagerat, îl obliga aproape 
să rămână la Metz ca un fel de ostatec. 

Contele Louis sosi la Paris la mijlocul lui noiembrie. Pe- 
atunci, regele era păzit îndeaproape de domnul La Fayette, 
iar contele Louis de Bouille era vărul domnului La Fayette. 

Trase la unul din prietenii săi, ale cărui opinii patriotice 
erau foarte cunoscute şi care se afla atunci în călătorie în 
Anglia. 

Să intre în castel fără ştirea domnului La Fayette era, 
aşadar, pentru tânărul mesager, un lucru dacă nu imposibil, 
cel puţin foarte primejdios şi foarte dificil. 

Pe de altă parte, cum lui La Fayette îi era cu totul 
necunoscută legătura stabilită de Charny între rege şi 
domnul de Bouille, nimic nu era mai simplu decât ca tânărul 
conte Louis să-i fie prezentat regelui chiar de La Fayette. 

Împrejurările păreau să vină spontan în întâmpinarea 
dorințelor tânărului ofiţer. 

Se afla de trei zile la Paris fără să fi hotărât ceva, 
chibzuind mijlocul prin care să ajungă până la rege şi 
întrebându-se, cum spuneam, dacă n-ar fi mai sigur să i se 
adreseze direct lui La Fayette, când i se înmână un bilet din 
partea acestuia, prin care-l anunţa că sosirea sa la Paris era 
cunoscută şi îl invita să-l întâlnească la statul major al gărzii 
naţionale sau la palatul Noailles. 


Într-un fel, providenţa răspundea cu glas tare rugăminţii 
ce i-o adresase în şoaptă domnul Bouille. Era o zână bună, 
cum sunt multe în frumoasele povestiri ale lui Perrault, 
care, luând cavalerul de mână, îl conduce la ţintă. 

Contele se duse în grabă la statul major. 

Generalul tocmai plecase la primărie, unde avea de primit 
o comunicare din partea domnului Bailly. În absenţa 
generalului îl întâlni pe aghiotantul acestuia, domnul 
Romeuf. 

Romeuf îşi făcuse serviciul în acelaşi regiment ca şi tânărul 
conte şi cu toate că unul aparţinea democraţiei şi celălalt 
aristocrației, între ei se înnodaseră anumite relaţii. De 
atunci, Romeuf, care trecuse într-unul din regimentele 
desfiinţate după 14 iulie, nu-şi mai reluă activitatea militară 
decât în garda naţională, unde ocupa postul de aghiotant 
preferat al generalului La Fayette. 

Cei doi tineri, cu toate că aveau opinii diferite asupra 
multor lucruri, erau de acord asupra unuia: amândoi îl 
iubeau şi îl respectau pe rege. 

Numai că unul îl iubea în felul patrioţilor, adică cu condiţia 
să refuze jurământul şi, dacă va fi necesar, să cheme 
armate străine pentru a le băga rebelilor minţile în cap. 

Prin rebeli domnul de Bouille înţelegea trei sferturi din 
membrii Adunării, garda naţională, electorii, etc. Etc., adică 
cinci şesimi din Franţa. 

Romeuf avea douazeci şi şase de ani, iar contele Louis 
douăzeci şi doi, aşa că era greu să vorbească multă vreme 
despre politică. De altfel, contele Louis nici nu voia să fie 
bănuit că-l preocupă vreo problemă serioasă. Încredinţă un 
mare secret amicului său Romeuf, şi-anume că a părăsit 
Metz-ul cu o simplă permisie, pentru a veni să întâlnească 
la Paris o femeie pe care o adora. 

În timp ce contele Louis făcea această confidenţă 
aghiotantului, generalul La Fayette apăru în pragul uşii, 
care rămăsese deschisă. Deşi îl văzuse foarte bine pe noul 
sosit printr-o oglindă aşezată în faţa sa, domnul de Bouille 


îşi continuă povestirea. În ciuda semnelor ce i le făcea 
Romeuf şi pe care se făcea că nu le înţelege, ridică glasul, 
astfel încât generalul să nu piardă nici un cuvânt din ce 
spunea. 

Generalul auzise totul: era exact ceea ce voia contele 
Louis. La Fayette continuă să înainteze în spatele 
povestitorului şi, punându-i mâna pe umăr când acesta 
terminase, îl apostrofă: 

— Ah! Domnule libertin, iată de ce te ascunzi de 
respectabilele dumitale rude. 

Nu era cu adevărat un judecător sever, un mentor 
încruntat acest tânăr general de treizeci şi doi de ani, 
foarte la modă el însuşi printre toate femeile la modă ale 
epocii. De aceea, contele Louis nu părea prea speriat de 
dojana ce-l aştepta. 

— Mă ascundeam atât de puţin de ele, dragul meu văr, 
încât chiar azi voiam să am onoarea să mă prezint în faţa 
celui mai ilustru dintre ele, dacă nu m-ar fi chemat chiar 
dânsul prin mesajul trimis. 

Şi-i arată generalului scrisoarea pe care o primise. 

— Ei bine, puteţi afirma domnilor din provincie că poliţia 
Parisului e rău informată? Întrebă generalul cu un aer de 
satisfacţie, care dovedea că punea în asta un oarecare 
amor-propriu. 

— Ştim că nu putem ascunde nimic, generale, celui ce 
veghează asupra libertăţii poporului şi binelui regelui. 

La Fayette îşi privi vărul pieziş, cu acel aer de om în 
acelaşi timp bun, spiritual şi puţin ironic, pe care i l-am 
cunoscut şi noi. Ştia că binele regelui era foarte important 
pentru această ramură a familiei căreia îi păsa însă prea 
puţin de soarta poporului. De aceea nici nu răspunse decât 
la o parte a frazei. 

— Şi vărul meu, domnul marchiz de Bouille, spuse, 
apăsând pe titlul la care el renunţase din noaptea de 4 
august, nu l-a însărcinat pe fiul său cu vreun mesaj pentru 
acest rege asupra binelui căruia veghez? 


— M-a însărcinat să depun la picioarele sale omagiul 
sentimentelor sale cele mai respectuoase, răspunse tânărul, 
dacă generalul La Fayette nu mă va găsi nedemn să fiu 
prezentat suveranului meu. 

— Să vă prezint. Şi când asta? 

— Cât mai repede cu putinţă, generale. Cu atât mai mult 
cu cât cred că am avut onoarea să v-o spun, dumneavoastră 
şi lui Romeuf, că fiind aici fără concediu. 

— I-ai spus lui Romeuf, dar este acelaşi lucru, fiindcă am 
auzit şi eu. Ei bine, să vedem, tot ce e bun nu trebuie 
amânat. Acum e ora unsprezece dimineaţa. În fiecare zi, la 
prânz, am onoarea să văd pe rege şi pe regină. Mănâncă 
ceva cu mine dacă n-ai luat decât o primă gustare, şi te voi 
conduce la Tuileries. 

— Dar, spuse tânărul, aruncându-şi privirea asupra 
uniformei şi a cizmelor sale, sunt oare în ţinută 
corespunzătoare, dragă vere? 

— În primul rând, răspunse La Fayette, îţi voi spune, 
sărman copil, că această mare problemă, a etichetei, care 
ţi-a fost doică, s-a îmbolnăvit grav, dacă nu cumva chiar a 
murit de la plecarea dumitale. Apoi, mă uit la dumneata: 
uniforma ţi-e ireproşabilă, cizmele de ţinută. Ce 
îmbrăcăminte i se potriveşte mai bine unui gentilom gata să 
moară pentru regele său decât uniforma de război? Haide, 
Romeuf, vezi dacă putem fi serviţi. Îl iau cu mine pe domnul 
Bouille la Tuileries imediat după dejun. 

Acest proiect corespundea de minune dorinţei tânărului 
ofiţer ca să mai facă vreo obiecţie serioasă. De aceea se 
înclină în semn de consimţământ, de răspuns şi de 
mulţumire totodată. 

O jumătate de oră mai târziu, sentinelele de la poarta 
palatului prezentau onorul generalului La Fayette şi 
tânărului conte de Bouille, fără să bănuiască că dădeau în 
acelaşi timp onorul militar revoluţiei şi contrarevoluţiei. 

Capitolul 31 

REGINA. 


Domnul de La Fayette şi contele Louis de Bouille urcară 
mica scară a aripii Marsan şi ajunseră în faţa 
apartamentelor de la primul etaj, locuite de rege şi regină. 

Toate uşile se deschideau în faţa domnului de La Fayette, 
sentinelele dădeau onorul, servitorii se aplecau. 
Recunoşteau cu uşurinţă pe regele regelui, pe primarul 
palatului cum zicea domnul Marat. 

La Fayette fu introdus întâi la regină. În ce-l priveşte pe 
rege, el se afla în atelierul de fierărie şi servitorul urma să-l 
anunţe la Majestatea Sa. 

Trecuseră trei ani de când domnul Louis de Bouille n-o 
văzuse pe Maria-Antoaneta. În aceşti trei ani fuseseră 
reunite Statele generale. Bastilia căzuse şi avuseseră loc 
evenimentele din 5 şi 6 octombrie. 

Regina împlinise treizeci şi patru de ani, „vârstă 
emoţionantă”, spune Michelet, „pe care Van Dyck îşi făcuse 
plăcerea s-o picteze de atâtea ori, vârstă de femeie, vârstă 
de mamă şi, la Maria-Antoaneta mai ales, vârstă de regină”. 

În aceşti trei ani regina suferise mult cu sufletul şi mintea, 
de amor şi de amor propriu. Cei treizeci şi patru de ani 
apăreau clar gravaţi în jurul ochilor săi, prin acele fine 
nuanţe sidefii şi violacee care trădează ochii ce se umplu 
des de lacrimi, nopţile fără somn; ce trădează mai ales acea 
durere profundă a inimii de care femeia - femeie sau regină 
- nu se mai însănătoşeşte odată ce a fost atinsă. 

Era vârsta Mariei-Stuart prizonieră, vârsta la care 
încercase cele mai profunde pasiuni, la care Douglas, 
Mortimer, Norfolk şi Babington se îndrăgostiseră, i se 
devotaseră şi muriseră pentru ea. 

La vederea acestei regine prizoniere, detestate, 
calomniate, amenințate - ziua de 5 octombrie dovedise că 
amenințările nu erau deşarte - sufletul cavaleresc al 
tânărului Louis de Bouille fu adânc impresionat. 

Femeile nu se înşală deloc asupra efectului ce-l produc şi, 
cum reginele şi regii au pe deasupra o bună memorie a 
figurilor, care fac parte într-un fel din educaţia lor, îndată 


ce-l zări pe domnul de Bouille, Maria-Antoaneta îl şi 
recunoscu. Abia îşi aruncă ochii asupra lui şi avu 
certitudinea că se găseşte în faţa unui prieten. 

Astfel încât, chiar înainte ca generalul să fi făcut 
prezentările, înainte de a fi ajuns la picioarele divanului pe 
care regina şedea pe jumătate culcată, aceasta apucase să 
se ridice şi, aşa cum se procedează în faţa unei vechi 
cunoştinţe pe care ai plăcerea s-o revezi, exclamă: 

— Ah! Domnul de Bouille! 

Apoi, fără a se preocupa de generalul La Fayette, întinse 
mâna spre tânărul bărbat. 

Contele şovăi o clipă, neputând crede că i se face o 
asemenea onoare. Mâna regală rămase totuşi întinsă, 
contele puse un genunchi la pământ şi atinse această mână 
cu buzele sale fremătânde. 

Era o greşeală ce o făcea regina prin această bunăvoință 
arătată domnului de Bouille în faţa lui La Fayette, care nu 
fusese onorat niciodată în felul acesta. Ea trasa o linie de 
demarcaţie şi-l jignea pe omul de a cărui prietenie avea cea 
mai mare nevoie. lar acesta remarcă, cu amabilitatea la 
care îi era imposibil să renunţe, dar cu glasul uşor 
schimbat: 

— Pe onoarea mea, dragă vere, eu m-am oferit să te 
prezint Majestății Sale, dar mi se pare că mai degrabă 
dumneata erai acela care trebuia să mă prezinţi pe mine. 

Regina era atât de bucuroasă de a se afla în faţa unui om, 
a unui slujitor în care se putea încrede încât, întorcându-se 
spre La Fayette îi spuse, cu unul din acele surâsuri de la 
Trianon şi Versailles: 

— Domnule general, contele Louis nu e un republican 
sever ca dumneavoastră. Vine de la Metz şi nu din America. 
N-a venit la Paris să sprijine Constituţia. A venit doar să-mi 
prezinte omagiile sale. Nu vă miraţi deci că îi acord eu, o 
sărmană regină pe jumătate detronată, favoarea care 
pentru el, biet provincial, mai merită poate acest nume, în 
timp ce pentru dumneavoastră. 


Şi regina făcu o strâmbătură fermecătoare, aproape de 
fată tânără, care voia să spună: „În timp ce dumneavoastră, 
domnule Scipio, în timp ce dumneavoastră, domnule 
Cincinatus, vă bateţi joc de asemenea gesturi galante.” 

— Doamnă, spuse La Fayette, am trecut mereu respectuos 
şi devotat prin faţa reginei, fără ca regina să fi înţeles 
vreodată acest respect, fără ca regina să fi apreciat 
vreodată devotamentul meu. Va fi o mare nenorocire pentru 
mine, poate o nenorocire şi mai mare pentru ea. 

Apoi salută. 

Regina îl privi cu ochii ei adânci şi limpezi. Nu odată La 
Fayette îi spusese asemenea cuvinte, nu odată ea se 
gândise la cele spuse de La Fayette, dar spre nenorocirea 
ei, avea - aşa cum spusese generalul - o repulsie instinctivă 
faţă de acest om. 

— Haide, generale, spuse ea, fiţi generos, iertaţi-mă. 

— Eu, doamnă, să vă iert? Şi de ce? 

— Pentru elanul meu către această bună familie de Bouille, 
care mă iubeşte din tot sufletul. 

La Fayette salută din nou. 

— Şi-acum, spuse regina, după iertare pace. O bună 
strângere de mână, generale, în maniera englezească sau 
americană. Şi-i întinse mâna, dar deschisă şi cu palma 
înainte. 

La Fayette atinse cu o mână rece mâna reginei spunând: 

— Regret că nu vreţi deloc să ţineţi minte că sunt francez, 
doamnă. Nu e prea departe 6 octombrie de 16 noiembrie. 

— Aveţi dreptate, generale, spuse regina făcând un efort 
să se stăpânească, şi îi strânse mâna. Sunt o ingrată. 

Şi lăsându-se să cadă pe canapea ca istovită de emoție, 
spuse: 

— De altfel, n-ar trebui să vă mire, ştiţi bine că asta este 
ceea ce mi se impută. 

Apoi, clătinând din cap: 

— Ei bine, generale, ce e nou în Paris? 


La Fayette avea prilejul unei mici răzbunării şi se folosi de 
ea: 

— Ah! Doamnă, spuse el, ce rău îmi pare că nu aţi fost ieri 
la Adunare! Aţi fi văzut o scenă înduioşătoare şi care cu 
siguranţă v-ar fi emoţionat profund: un moşneag venind să 
mulţumească Adunării de fericirea ce-i datora reginei şi 
regelui, căci Adunarea nu poate face nimic fără sancţiune 
regală. 

— Un moşneag? Repetă regina distrată. 

— Da, doamnă. Dar ce moşneag! Decanul de vârstă al 
omenirii, un bătrân de o sută douăzeci de ani, din Jura, 
adus la bara Adunării de cinci generaţii de descendenţi şi 
venind să mulţumească pentru decretele din 4 august, 
înţelegeţi, doamnă, un om care a fost şerb o jumătate de 
secol, sub Ludovic al XIV-lea şi optzeci de ani după aceea! 

— Şi ce a făcut Adunarea pentru acest om? 

— S-a ridicat toată în picioare şi l-a obligat pe el să se 
aşeze şi să se acopere. 

— Ah! Spuse regina cu acel ton ce-i era propriu numai ei, 
trebuie să fi fost, într-adevăr, mişcător. Din păcate, n-am 
fost acolo. Dar ştiţi mai bine ca oricine, generale, adăugă 
surânzând, că nu sunt totdeauna acolo unde vreau. 

Generalul făcu un gest ca şi cum ar avea ceva de răspuns, 
dar regina continuă fără să-i lase timp să vorbească. 

— Nu, eram aici şi o primeam pe biata văduvă a lui 
Frangois, brutarul Adunării, pe care Adunarea l-a lăsat să 
fie asasinat în faţa porţilor sale. 

— Doamnă, răspunse generalul, vorbiţi de una din 
nenorocirile care i-au îndurerat cel mai mult pe 
reprezentanţii Franţei. Adunarea nu a putut preveni 
asasinatul, dar i-a pedepsit cel puţin pe vinovaţi. 

— Da, vă jur însă că pedeapsa n-a putut-o consola pe 
sărmana femeie. 

La Fayette ridică mâna, ca un om care e gata să ceară 
cuvântul şi care e încântat că îi este acordat. 


— Tocmai, spuse el, este a doua aluzie ce o faceţi într-un 
răstimp foarte scurt la această pretinsă captivitate în care 
vă ţin. Doamnă, mă grăbesc s-o spun faţă de vărul meu şi o 
voi repeta, dacă e nevoie, în faţa întregului Paris, a întregii 
Europe, a întregii lumi, că sunteţi liberă şi nu am decât o 
dorinţă: să dovediţi aceasta, regele reluându-şi vânătorile şi 
călătoriile, iar dumneavoastră însoţindu-l. 

Regina zâmbi, ca o persoană puţin convinsă. 

— Pentru azi nu am altă rugăminte să vă fac, dragă 
generale, decât să-l invitaţi pe vărul dumneavoastră, dacă 
mai rămâne câteva zile la Paris, la unul din cenaclurile 
doamnei de Lamballe. Ştiţi că primeşte lume atât pentru ea 
cât şi pentru mine? 

— lar eu voi profita de invitaţie şi pentru mine, spuse La 
Fayette. 

Regina răspunse printr-o înclinare a capului şi printr-un 
surâs. 

Însemna că întrevederea se terminase. 

Fiecare luă ceea ce îi revenea: La Fayette salutul; contele 
Louis surâsul. 

Amândoi ieşiră mergând de-a îndărătelea, ducând cu ei 
din această întrevedere unul ceva mai multă amărăciune, 
celălalt şi mai mult devotament. 

Capitolul 32 

REGELE. 

La uşa apartamentului reginei, cei doi vizitatori îl găsiră 
pe valetul regelui, Francois Hue, care-i aştepta. 

Regele lăsase vorbă pentru domnul de La Fayette că, 
deoarece începuse, pentru a se distra, o nouă lucrare de 
lăcătuşerie, foarte importantă, îl ruga să urce până la 
fierărie. 

Sosind la Tuileries, regele se informase în primul rând 
dacă exista o fierărie. Aflând că acest lucru de 
indispensabilă necesitate pentru el fusese omis în planul de 
construcţie de către Caterina de Medicis şi Philbert de 
Lorme, alesese la al doilea etaj, deasupra camerei sale de 


dormit, o mare mansardă, cu scară exterioară şi interioară, 
pentru a-şi instala atelierul de fierărie. 

În toiul gravelor preocupări ce-l asaltară în ultimele 
aproape cinci săptămâni de când se afla la Tuileries, 
Ludovic al XVI-lea n-a uitat nici o clipă de fierăria sa. Asta 
era ideea lui fixă. A participat la instalarea ei, a marcat el 
însuşi locul foalelor, vetrei, nicovalei, bancului şi menghinei. 
În sfârşit, fierăria fusese definitiv instalată în ajun. Unelte 
de toate felurile erau rânduite pe poliţe, atârnate în cuie - 
totul la îndemână. Ludovic n-a putut rezista multă vreme şi 
încă de dimineaţă s-a pus cu ardoare la această treabă 
care-l distra atât de mult şi în care fără îndoială ar fi 
devenit maestru dacă, spre marele regret al meşterului 
Gamain nu i l-ar fi sustras ceata de pierde-vară, domnul 
Turgot, domnul de Calonne sau domnul Necker, vorbindu-i 
nu numai de treburile Franţei, ceea ce la rigoare ar fi admis 
până şi Gamain, dar, ceea ce i se părea absolut inutil, de 
treburile Brabantului, Austriei, Angliei, Americii şi Spaniei. 

Aceasta explică de ce regele Ludovic al XVI-lea, în primul 
elan al muncii, în loc să coboare şi să-l primească pe La 
Fayette, îl rugă pe acesta să urce la el. 

Pentru a-i conduce la fierăria regală, valetul socoti că e 
mai bine ca vizitatorii să nu treacă prin apartamente, ci să 
urce direct pe scara particulară a regelui, ceea ce le lungi 
mult drumul. 

Din această deviere de la linia dreaptă, tânărul conte Louis 
câştigă timpul necesar de gândire. 

Oricât de plin i-ar fi fost sufletul de buna primire ce i-o 
făcuse regina, nu putea să nu-şi dea seama că ea nu-l 
aşteptase. Nici un cuvânt cu dublu sens, nici un gest tăinuit 
nu i-a dat de înţeles că augusta prizonieră, cum afirma 
singură că este, ar fi avut cunoştinţă de misiunea care-i era 
încredinţată, şi era clar că nu conta în nici un caz pe elca 
pe cineva care ar fi putut-o smulge din captivitate. 

Îi rămânea contelui să observe cu atenţie dacă în primirea 
regelui, în cuvintele şi gesturile acestuia există vreun semn 


pe care numai el l-ar putea înţelege şi care i-ar arăta că 
Ludovic al XVI-lea era mai bine informat decât La Fayette 
asupra cauzelor călătoriei sale la Paris. 

La uşa fierăriei, valetul se întoarse şi, cum nu cunoştea 
numele domnului de Bouille, întrebă: 

— Pe cine să anunţ? 

— Anunţaţi-l pe generalul şef al gărzii naţionale. Voi avea 
onoarea să-l prezint eu însumi pe domnul Majestății Sale. 

— Domnul comandant şef al gărzii naţionale, anunţă 
valetul. 

Regele se întoarse: 

— Ah! Ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule de La Fayette? 
Vă cer scuze că v-am făcut să urcați până aici, dar fierarul 
vă asigură că sunteţi bine venit în fierăria sa. 

— Sire, răspunse La Fayette, în orice împrejurare aş avea 
onoarea să mă prezint la rege, la orice etaj şi în orice haină 
mă primeşte, regele va fi întotdeauna rege pentru mine. 

— Nu mă îndoiesc, marchize. Dar văd că nu sunteţi singur. 
V-aţi schimbat aghiotantul? 

— Acest tânăr ofiţer - şi rog să-mi permiteţi să vi-l prezint 
- este vărul meu, contele Louis de Bouille, căpitan de 
dragoni în regimentul lui Monsieur. 

— Ah! Ah! Făcu regele lăsând să-i scape o uşoară tresărire 
pe care tânărul gentilom o remarcă. Da, domnul conte 
Louis de Bouille, fiul marchizului de Bouille, comandant al 
cetăţii Metz. 

— Este exact, Sire, spuse cu vioiciune tânărul conte. 

— Ah! Domnule conte Louis de Bouille, scuzaţi-mă că nu v- 
am recunoscut. Am vederea slabă. Şi aţi plecat de multă 
vreme din Metz? 

— De cinci zile, Sire. Şi aflându-mă la Paris fără concediu 
oficial, dar cu o permisie specială dată de tatăl meu, am 
solicitat rudei mele, domnul de La Fayette, să vă fiu 
prezentat. 

— Bine aţi făcut, conte. 


Puținele cuvinte rostite de rege fuseseră suficiente pentru 
tânărul conte spre a înţelege că trebuie să fie prudent. Mai 
ales această întrebare: „Aţi plecat de multă vreme din 
Metz?” însemna: „Aţi părăsit oraşul Metz după sosirea 
contelui de Charny?” 

Răspunsul mesagerului trebuie să-l fi lămurit suficient pe 
rege: „Am plecat din Metz de cinci zile şi sunt la Paris fără 
concediu oficial, dar cu permisiunea specială a tatălui meu”, 
voia să spună: „Da, Sire, l-am văzut pe domnul Charny, şi 
tatăl meu m-a trimis la Paris pentru a mă înţelege cu 
Majestatea Voastră, şi pentru a obţine în acelaşi timp 
certitudinea că domnul conte vine într-adevăr din partea 
regelui”. 

Domnul de La Fayette aruncă o privire curioasă în jur. 
Mulţi intraseră în cabinetul de lucru al regelui, în sala sa de 
consiliu. În bibliotecă, sau chiar în camera de rugăciune. 
Puţini au avut însă această favoare deosebită, de a fi admişi 
în fierărie, unde regele devenea ucenic şi unde adevăratul 
rege, adevăratul stăpân, era domnul Gamain. 

Generalul remarcă perfecta ordine în care erau rânduite 
toate uneltele - ceea ce nu era de mirare, căci regele se 
apucase de lucru abia de dimineaţă. 

Valetul Hue îi servise drept ucenic şi trăsese la foale. 

— Şi Majestatea Voastră, spuse La Fayette, destul de 
încurcat de subiectul ce trebuia să-l abordeze cu un rege 
care-l primea cu mânecile suflecate, cu pila în mână şi cu 
şorţul de piele în faţă, şi Majestatea Voastră realizează o 
lucrare importantă? 

— Da, generale. Realizez marea operă a lăcătuşeriei: o 
broască. 

— Ce fel de broască face Majestatea Voastră? Întrebă 
tânărul conte cu acea cvasi-familiaritate la care-l autoriza 
îmbrăcămintea regelui şi locul unde se găsea. 

— O, pur şi simplu o închizătoare secretă, ce se deschide 
pe ambele laturi, dar mi-e teamă că mi-am supraevaluat 


forţele. Dacă l-aş mai avea pe sărmanul Gamain, care-şi 
spune meşterul meşterilor! 

— Acest om de treabă a murit, Sire? 

— Nu, răspunse regele aruncând tânărului conte o clipire 
a ochiului ce voia să spună: „Înţelege din două-trei vorbe”. 
Nu, e la Versailles, pe strada Reservoire. Dragul de el, nu a 
îndrăznit să vină să mă vadă la Tuileries. 

— De ce, Sire? Întrebă La Fayette. 

— De teamă să nu se compromită! Un rege al Franţei este 
deosebit de compromiţător în acest moment. Ca dovadă, 
toţi prietenii mei sunt fie la Londra, fie la Coblentz, fie la 
Torino. Totuşi, dragă generale, continuă regele, dacă nu 
vedeţi nici un inconvenient ca el să vină aici cu unul din 
ucenicii săi, aş trimite după el zilele acestea. 

— Sire, răspunse cu vioiciune de La Fayette, Majestatea 
Voastră ştie bine că este liber să cheme pe cine doreşte şi 
să se întâlnească cu cine-i place. 

— Da, cu condiţia ca sentinelele dumneavoastră să-i 
percheziţioneze pe vizitatori cum se procedează cu 
contrabandiştii la frontieră. Sărmanul Gamain s-ar crede cu 
siguranţă pierdut dacă trusa sa ar fi luată drept cartuşieră, 
iar pilele drept pumnale! 

— Sire, într-adevăr nu ştiu cum să mă scuz, dar răspund 
de viaţa regelui în faţa Franţei şi Europei, şi nici o măsură 
de precauţie nu este exagerată pentru ca această viaţă 
prețioasă să fie în siguranţă. În ce-l priveşte pe Gamain, 
puteţi da ordinele ce le veţi crede de cuviinţă. 

— Foarte bine, vă mulţumesc, domnule de La Fayette. 
Deocamdată nu este urgent. Abia peste opt sau zece zile voi 
avea nevoie de el, spuse regele aruncând o privire 
grăitoare către domnul de Bouille - de el şi de ucenicul său. 
Îl voi anunţa prin valetul meu Durey, care e unul din 
prietenii săi. 

— Nu va avea decât să se prezinte, Sire, pentru a fi 
introdus la rege. Numele său va servi drept permis de 
trecere. Dumnezeu să mă păzească. Sire, de reputaţia de 


temnicer, de portar, de purtător de chei ce mi se face! 
Niciodată regele nu a fost atât de liber cât este în acest 
moment. Am venit chiar să-l conjur pe Majestatea Voastră 
să-şi reia vânătorile şi călătoriile. 

— O! Vânătorile mele, nu, mulţumesc! De altfel, după cum 
vedeţi, pentru moment am altceva în cap. În ce priveşte 
călătoriile, e altă poveste. Ultima pe care am făcut-o, de la 
Versailles la Paris, m-a vindecat de dorinţa de a călători, cel 
puţin într-o societate atât de numeroasă. 

Şi regele aruncă din nou o privire contelui de Bouille, care 
printr-o anume clipire a pleoapelor lăsă să se înţeleagă că a 
priceput. 

— Şi-acum, domnule, spuse Ludovic al XVI-lea adresându- 
se tânărului, părăsiţi în curând Parisul pentru a vă înapoia 
lângă tatăl dumneavoastră? 

— Sire, părăsesc Parisul peste două-trei zile, dar nu 
pentru a mă înapoia la Metz. Bunica mea stă la Versailles, 
pe strada Reservoire, şi trebuie să mă duc să-i prezint 
omagiile mele. Apoi, sunt însărcinat de tatăl meu să rezolv o 
chestiune de familie destul de importantă, şi abia peste opt 
sau zece zile mă voi putea vedea cu persoana de la care 
trebuie să primesc dispoziţiile necesare. Nu mă voi înapoia 
la tatăl meu decât în primele zile ale lui decembrie. În afara 
cazului în care regele ar dori, dintr-un motiv oarecare, să- 
mi grăbesc întoarcerea la Metz. 

— Nu, domnule, staţi liniştit, duceţi-vă la Versailles, 
ocupaţi-vă de treburile de care v-a vorbit marchizul şi, după 
ce le veţi fi terminat, înapoiaţi-vă şi spuneţi-i tatălui 
dumneavoastră că nu l-am uitat, că-l ştiu ca pe unul dintre 
cei mai credincioşi prieteni şi că într-o zi îl voi prezenta 
domnului de La Fayette, pentru ca generalul şef să-l 
recomande domnului de Portail. 

La Fayette zâmbi din vârful buzelor la auzul acestei noi 
aluzii la omnipotenţa sa. 

— Sire, zise el, vi i-aş fi recomandat de mai multă vreme 
pe domnii de Bouille dacă n-aş fi avut onoarea să le fiu 


rudă. Teama că s-ar putea spune că vreau să obţin 
favorurile regelui pentru familia mea m-a împiedicat până 
acum de a le face această onoare. 

Ei bine, lucrurile au luat acum o întorsătură bună, 
domnule de La Fayette. Vom mai vorbi despre asta, nu-i 
aşa? 

Şi regele încheie convorbirea cu cei doi gentilomi cu un 
aer de majestate care făcea un contrast destul de ciudat cu 
îmbrăcămintea vulgară pe care o purta. 

Apoi, după ce uşa se închise, îşi spuse în sinea sa: 

— Cred că tânărul m-a înţeles şi că în opt sau zece zile îl 
voi avea aici pe meşterul Gamain şi pe ucenicul său pentru 
a mă ajuta să pun broasca. 

Capitolul 33 

OEDIP ŞI LOT. 

Era aproape de miezul nopţii când un bărbat, venind 
dinspre strada Royale şi intrând pe strada Saint-Antoine, se 
opri în umbra fântânii Sainte-Catherine, pentru a se asigura 
că nu e urmărit, apucă apoi pe o străduţă ce ducea spre 
„palatul Saint-Paul” şi, ajungând la capătul ei, se opri în faţa 
zăbrelelor cimitirului Saint-Jean. 

Aici aşteptă, ştergându-şi cu mâneca tunicii de sergent 
sudoarea ce-i curgea pe frunte. Într-adevăr, în clipa când 
suna de miezul nopţii, ceva ca o umbră apăru alunecând 
printre tise şi chiparoşi. Umbra se apropie de zăbrelele de 
fier şi introduse o cheie în broască. La acest scârţâit, 
militarul se trase înapoi. 

Ei bine, domnule Beausire, spuse vocea ironică a lui 
Cagliostro, nu mă recunoşti sau ai uitat că avem întâlnire? 

— Ah! Dumneavoastră eraţi, spuse Beausire răsuflând 
uşurat, cu atât mai bine! 

Aş, făcu Cagliostro, dumitale să-ţi fie frică de ceva? Treci 
de partea asta a gardului şi vei fi liniştit, fiindcă nu vei 
întâlni pe altcineva în afară de mine. 

Beausire se execută. 


— Mergi pe potecă, dragă domnule, spuse Cagliostro, la 
douăzeci de paşi de aici vom găsi un fel de altar ruinat, pe 
scările căruia vom putea discuta de minune despre micile 
noastre treburi. 

Beausire era gata să-i dea ascultare lui Cagliostro, dar, 
după un moment de ezitare, întrebă: 

— Unde dracu vedeţi un drum? 

— Adevărul este că acest cimitir este unul dintre cele mai 
prost întreţinute. Dar nu e de mirare. Ştii doar că sunt 
înmormântați aici numai condamnaţii care au fost executaţi 
în piaţa Greve. 

Beausire îl urmă pas cu pas pe Cagliostro. 

— În sfârşit, spuse Cagliostro oprindu-se aproape de nişte 
ruine, am ajuns. 

Şi, aşezându-se pe nişte dărâmături, îi arătă cu degetul o 
piatră pe care să se aşeze. 

— Acum, că suntem aici, bine instalaţi, hai să trecem la 
chestiune, domnule Beausire. Câţi eraţi sub arcadele din 
piaţa Royale? 

— Şase, împreună cu mine. 

— Să vedem dacă sunt oamenii la care mă gândisem. 
Primul ai fost dumneata, aici nu încape îndoială. Apoi, 
prietenul dumitale Tourcaty, un fost ofiţer recrutor care se 
angajează să ridice legiunea din Brabant. Al treilea, un bun 
regalist, Morqui6, fost sergent în gărzile franceze, acum 
sublocotenent într-o companie de centru. Apoi domnul de 
Favras, apoi omul mascat. Poţi să-mi dai ceva informaţii în 
ce-l priveşte pe acesta? 

Beausire îl privi atât de fix pe Cagliostro încât ochii săi 
păreau că se aprind în întuneric. 

— Dar, spuse el, nu este? 

Şi se opri, ca şi cum i-ar fi fost teamă să comită un 
sacrilegiu dacă ar spune mai mult. 

— Cine să fie? Întrebă Cagliostro. 

— Nu este? 


— Ei drăcie, parc-ai avea un nod în gât, dragă domnule 
Beausire. Fii atent, nodurile în gât aduc câteodată un nod 
pe gât. 

— Dar, în sfârşit, reluă Beausire, nu E. Domnul? 

— Care domn? Întrebă Cagliostro. 

— Monsieur. Domnul, fratele regelui. 

— Ah! Dragă domnule Beausire. Dacă marchizul de 
Favras, care are interesul să lase să se creadă că a pus 
mâna pe un prinţ de sânge pentru această afacere, afirmă 
că omul mascat e Monsieur, asta se înţelege: cine nu ştie să 
mintă, nu ştie să conspire. Dar dacă doi oameni ca 
dumneata şi prietenul dumitale, Tourcaty, doi recrutori, 
obişnuiţi să cântărească oamenii din ochi, se lasă astfel 
înşelaţi, nu prea e de crezut. 

— Cam aşa-i, zise Beausire. 

— Monsieur e înalt de cinci picioare, trei degete şi şape 
linii, iar mascatul, de aproape cinci picioare şi şase degete. 
— Într-adevăr, spuse Beausire. Dar, dacă nu e Monsieur, 

cine poate fi? 

— Ah! Aş fi bucuros şi mândru, dragă domnule Beausire, 
să am ceva să-ţi comunic, dar eu speram să aflu ceva de la 
dumneata. 

— Totuşi, dumneavoastră, domnule conte, ştiţi cine e acest 
om? 

— "Te cred! 

— Ar fi o indiscreţie să vă întreb? 

— Numele lui? 

Beausire făcu un semn că asta era ceea ce dorea. 

— Un nume e întotdeauna un lucru grav de spus, domnule 
Beausire. De fapt, aş fi mai mulţumit dacă l-ai ghici. 

— Să ghicesc. Sunt cincisprezece zile de când încerc. 

— Ah! Fiindcă nimeni nu te ajută. 

— Ajutaţi-mă, domnule conte. 

— Asta şi doresc. Cunoşti povestea lui Oedip? 

— Puțin. Am văzut jucându-se o singură data piesa la 
Comedia franceză, din păcate însă, pe la sfârşitul actului 


patru, am adormit. 

— Ei bine, îţi voi spune în două cuvinte ce a fost cu Oedip. 
se proorocise că va deveni ucigaşul tatălui său şi soţul 
mamei sale. Dar crezând că tatăl său este Polybos, l-a 
părăsit fără să-i spună un cuvânt. A luat-o pe drumul ce 
ducea de la Daulis spre Delfi şi, la încrucişarea acestuia cu 
drumul spre 'Teba, s-a întâlnit cu un om urmat de cinci 
sclavi. Bărbatul se afla într-o trăsură care bara tot drumul. 
Totul s-ar fi aranjat dacă omul din trăsură s-ar fi învoit s-o ia 
puţin la stânga şi Oedip puţin la dreapta, dar fiecare voia să 
ţină mijlocul drumului. Omul cu trăsura avea un 
temperament coleric. Oedip era mai răbdător din fire. Cei 
cinci sclavi se aruncară, unul după altul, în faţa stăpânului 
lor şi căzură unul după altul. La rândul lui căzu şi stăpânul. 
Oedip trecu peste şase cadavre şi printre aceste şase 
cadavre se afla şi cel al tatălui său. 

— Drace! Spuse Beausire. 

— Apoi luă drumul spre Teba. Or, pe drumul Tebei se înălța 
muntele Phicion, iar pe lângă o cărare şi mai îngustă decât 
aceea pe care Oedip îşi ucisese tatăl şedea într-o grotă un 
animal neobişnuit. Acest animal avea aripi de vultur, cap şi 
sâni de femeie, trup şi gheare de leu. 

— Ah! Ah! Făcu Beausire, credeţi că există asemenea 
monştri? 

— N-aş putea să-ţi spun, dragă domnule Beausire, 
răspunse cu gravitate Cagliostro, deoarece când m-am dus 
la Teba pe acelaşi drum, o mie de ani mai târziu, sfinxul era 
mort. Pe scurt, pe vremea lui Oedip era în viaţă, şi una din 
maniile sale era, să se proţăpească în drum, propunând 
trecătorilor dezlegarea unei ghicitori şi înghiţindu-i în 
momentul în care n-o puteau dezlega. Or, cum treaba asta 
dura de trei secole, trecătorii deveneau din ce în ce mai 
rari, iar sfinxul era lihnit de foame. Când îl văzu pe Oedip, 
se duse în mijlocul drumului şi, ridicând laba pentru a-i face 
semn să se oprească îi spuse: „Drumeţule, eu sunt sfinxul. 

— Şi ce dacă? Întrebă Oedip. 


— Ei bine, destinul m-a trimis pe pământ pentru a propune 
muritorilor dezlegarea unor ghicitori. Dacă nu ghicesc, îmi 
aparţin. Dacă ghicesc, aparţin eu morţii şi mă azvârl singur 
în prăpastia în care am azvârlit până acum cadavrele 
tuturor acelora care au avut nenorocul să mă găsească în 
calea lor”. Oedip aruncă o privire în fundul abisului şi văzu 
albul osemintelor. „Bine, spuse tânărul, care e ghicitoarea? 

— Iat-o, spuse pasărea-leu: Care este animalul care merge 
în patru labe dimineaţa, în două la prânz şi în trei seara?” 
Oedip chibzui o clipă, apoi, cu un surâs care nu putu să nu-l 
neliniştească pe sfinx, îi spuse: „Şi dacă ghicesc, te vei 
azvârli de bună voie în prăpastie? 

— E lege, răspunse sfinxul. 

— Bine, răspunse Oedip, acest animal este omul.” 

— Cum omul? Întrerupse Beausire, pe care începuse să-l 
intereseze povestirea, ca şi cum ar fi fost vorba de un fapt 
contemporan. 

— Da, omul! Omul, care în copilărie, adică în dimineaţa 
vieţii, merge în mâini şi în picioare; care la vârsta matură, 
adică la prânz, merge în două picioare şi care seara, adică 
la bătrâneţe, se sprijină într-un baston. 

— Ah! Exclamă Beausire, e adevărat, pe naiba! Necăjit 
trebuie să fi fost sfinxul! 

— Da, scumpul meu domn Beausire, atât de necăjit încât 
se aruncă cu capul înainte în prăpastie, având loialitatea să 
nu se folosească de aripile sale, şi-şi zdrobi capul de stânci. 
În ce-l priveşte pe Oedip, el îşi continuă drumul, ajunse la 
Teba, găsi pe Jocasta văduvă, se însură şi împlini astfel 
profeția oracolului, care spusese că îşi va ucide tatăl şi se va 
însura cu mama sa. 

— Dar, în fine, domnule conte, spuse Beausire, ce analogie 
vedeţi între povestea lui Oedip şi aceea a omului mascat? 

— Ah! Una marE. Ai să vezi! Mai întâi, ai vrut să-i cunoşti 
numele. 

— Da. 


— lar eu ţi-am zis că vreau să-ţi spun o ghicitoare: e- 
adevărat că sunt dintr-un aluat mai bun decât sfinxul şi că 
nu te voi înghiţi dacă vei avea ghinionul să nu ghiceşti. 
Atenţie, ridic laba: Cine e nobilul de la Curte care este 
nepotul tatălui său, fratele mamei sale şi unchiul, surorilor 
sale? 

— Ah! Drace, făcu Beausire căzând într-o meditaţie nu mai 
puţin profundă ca aceea a lui Oedip. 

— Să vedem, caută, stimate domn, spuse Cagliostro. 

— Ajutaţi-mă puţin, domnule conte. 

— Cu plăcere. Te-am întrebat dacă cunoşti povestea lui 
Oedip. 

— Mi-aţi făcut această onoare. 

— Acum vom trece de la istoria păgână la cea sacră. 
Cunoşti povestea lui Lot. 

— Cu fiicele sale? 

— Exact. 

— Fireşte că o cunosc. Dar aşteptaţi puţin. Eh! Da. Ceea 
ce se spunea despre bătrânul rege Ludovic al XV-lea şi 
despre fiica sa, doamna Adelaida! 

— Frige, frige, dragul meu. 

— Atunci, omul mascat ar fi.? 

— Înalt de cinci picioare şi şase degete. 

— Contele Louis. 

— Dă-i înainte! 

— Contele Louis de. 

— Tăcere! 

— Dar, de vreme ce aţi spus că aici nu sunt decât morţi. 
— Da, dar pe mormântul lor creşte iarba, şi creşte chiar 
mai bine decât în altă parte. Ei bine, dacă aceeaşi iarbă, ca 

trestiile regelui Midas. Cunogşti povestea regelui Midas? 

— Nu, domnule conte. 

— Ţi-o voi spune altă dată. Pentru moment, să revenim la a 
noastră! 

Apoi, redevenind serios: 

— Spuneai aşadar? 


— Scuzaţi-mă, credeam că dumneavoastră puneţi 
întrebările. 

— Ai dreptate. 

Şi în timp ce Cagliostro îşi pregătea întrebarea, Beausire 
murmură: 

— Pe legea mea, e-adevărat. Nepotul tatălui său, fratele 
mamei sale, unchiul surorilor sale. E contele Louis de Nar! 

— Atenţie! Spuse Cagliostro. 

Beausire se întrerupse din monologul său şi-şi ciuli 
urechile. 

— Acum, când nu ne rămâne nici o îndoială în ce priveşte 
identitatea conjuraţilor - mascaţi sau nemascaţi - să trecem 
la scopul complotului. 

Beausire făcu un semn din cap, care voia să spună că era 
gata să răspundă. 

— Scopul complotului este probabil răpirea regelui, nu-i 
aşa? 

— Într-adevăr. 

— Şi ducerea lui la Peronne? 

— La Peronne. 

— Care sunt mijloacele? 

— Băneşti? 

— În primul rând cele băneşti. 

— Avem două milioane. 

— Pe care vi-i împrumută un bancher genovez. Îl cunosc 
pe acest bancher. Nu sunt şi alţii? 

— Nu am de unde să ştiu. 

— În ce priveşte banii, e bine. Dar nu e suficient să ai bani. 
Mai trebuie şi oameni. 

— Domnul de La Fayette a dat autorizaţie să se ridice o 
legiune pentru a merge în ajutorul Brabant-ului, care se 
revoltă împotriva imperiului. 

— Ah! Bunul La Fayette, murmură Cagliostro, îl recunosc 
în asta. 

Apoi, cu glas tare: 


— Bine! Vom avea o legiune. Dar nu de o legiune e nevoie 
spre a executa un asemenea proiect, ci de o armată. 

— Avem şi o armată. 

— Ah! Să vedem armata. 

— O mie două sute de cai vor fi strânşi la Versailles. În ziua 
desemnată vor pleca la unsprezece noaptea. La două 
dinspre dimineaţă vor sosi la Paris, în trei coloane. 

— Bine! 

— Prima va intra prin gardul de fier al porţii Chaillot, a 
doua prin bariera Roule, iar a treia prin cea din Grenelle. 
Coloana care va intra prin strada Grenelle îi va ucide pe 
generalul La Fayette; cea care va intra prin poarta Chaillot 
îl va ucide pe domnul Necker; în fine, cea ce va intra prin 
bariera Roule îl va omori pe domnul Bailly. 

— Bine! Repetă Cagliostro. 

— După lovitură, tunurile vor fi stricate, toată lumea se va 
aduna pe Champs-Elysees şi se va mărşălui asupra palatului 
Tuileries, care va fi al nostru. 

— Cum, al vostru? Dar garda naţională? 

— Acolo va trebui să acţioneze coloana din Brabant. Unită 
cu o parte a gărzii, plătită în acest scop, cu patru sute de 
soldaţi din garda elveţiană şi cu trei sute de conjuraţi din 
provincie, ea va pune mâna, graţie complicilor pe care-i 
avem înăuntru - pe porţile interioare şi exterioare ale 
palatului. Se va intra la rege strigându-se: „Sire, cartierul 
Saint-Antoine e în plină insurecție. O trăsură cu cai 
înhămaţi vă aşteaptă. Trebuie să fugiţi!” Dacă regele 
consimte să fugă, treaba merge fără greutăţi: dacă nu 
consimte, va fi luat cu forţa şi va fi dus la Saint-Denis. 

— Bine! 

— Acolo se vor găsi douăzeci de mii de oameni din 
infanterie, cărora li se vor alătura cei o mie două sute de 
oameni din cavalerie, legiunea din Brabant, cei patru sute 
de elveţieni, trei sute de conjuraţi, zece, douăzeci, treizeci 
de mii de regalişti recrutaţi pe drum şi, cu această forţă, 
regele va fi dus la Perrone. 


— Din bine în mai bine! Şi la Peronne, ce se va face, dragul 
meu domn de Beausire? 

— La Peronne se vor găsi douăzeci de mii de oameni care 
sosesc în acelaşi timp din Flandra maritimă, din Picardia, 
din Artois, Champagne, Bourgogne, Lorena, Alsacia şi din 
Cambresis. Suntem în tratative pentru încă douăzeci de mii 
de elveţieni, douăsprezece mii de germani şi douăsprezece 
mii de oameni din Sardinia care, alăturaţi primei escorte a 
regelui, vor totaliza un efectiv de o sută cincizeci de mii de 
oameni. 

— Frumoasă cifră! Spuse Cagliostro. 

— În cele din urmă, cu aceşti o sută cincizeci de mii de 
oameni se va merge asupra Parisului. Vor fi ocupate 
malurile din sudul şi nordul râului, pentru a se tăia 
aprovizionarea oraşului. Înfometat, Parisul va capitula. Va fi 
dizolvată Adunarea Naţională şi regele va fi reînscăunat ca 
rege adevărat, pe tronul părinţilor săi. 

— Amin! Spuse Cagliostro. 

Şi, ridicându-se, adăugă: 

— Dragă domnule de Beausire, ai o conversaţie dintre cele 
mai plăcute, dar cu dumneata e ca şi cu cei mai mari oratori 
- când au spus totul, nu mai au nimic de zis. Ai spus totul, 
nu-i aşa? 

— Da, domnule conte, pentru moment. 

— Atunci, bună seara. Dacă vei mai avea nevoie odată de 
zece ludovici, tot cu titlul de cadou, desigur, vino să mă 
cauţi la Belleuve. 

— Şi să întreb de domnul conte de Cagliostro? 

— Nu! Nu se va înţelege ce vrei să spui. Întreabă de 
baronul Zannone. 

— Baronul Zannone! Exclamă Beausire, dar acesta e 
numele bancherului genovez care a scontat poliţa de două 
milioane de franci a lui Monsieur. 

— E posibil, spuse Cagliostro. 

— Cum adică: e posibil? 


— Da. Numai că făcând atâtea afaceri, aceasta s-o fi 
amestecat printre celelalte. Iată de ce, la început nu mi-am 
amintit de ea. Dar cred că acum mi-o amintesc. 

Beausire era uluit în faţa acestui om, care uita o afacere 
de două milioane, şi începu să creadă, chiar şi numai din 
punct de vedere bănesc, că este mai bine să fie în serviciul 
celui ce dă decât al celui ce ia cu împrumut. 

Dar cum această uluire nu mergea chiar până acolo încât 
să-l facă să uite unde se află, după primii paşi ai lui 
Cagliostro se puse în mişcare şi-l urmă, potrivindu-şi atât de 
perfect pasul după al acestuia. Încât, văzându-i mergând 
aproape lipiţi unul de altul, s-ar fi putut spune că sunt două 
automate dirijate cu acelaşi resort. 

Doar la poartă, după ce grila fusese închisă, cele două 
trupuri se separară vizibil. 

— Şi-acum, spuse Cagliostro, în ce direcţie o iei, domnule 
de Beausire? 

— Dar dumneavoastră? 

— În cea opusă. 

— Eu mă duc la Palais Royal, domnule conte. 

— lar eu spre Bastilia, domnule de Beausire. 

Cu aceste cuvinte cei doi bărbaţi se despărţiră, Beausire 
salutându-l pe conte cu o profundă reverență iar Cagliostro 
salutându-l pe Beausire cu o uşoară înclinare a capului. Şi 
amândoi dispărură aproape instantaneu în întuneric. 
Cagliostro pe strada Temple, iar Beausire pe strada de la 
Verrerie. 

Capitolul 34 

ÎN CARE GAMAIN DOVEDEŞTE CĂ ESTE CU ADEVĂRAT 
MEŞTER ÎNTRE MEŞTERI. 

Ne amintim de dorinţa ce şi-o exprimase regele în faţa 
domnului de La Fayette şi a contelui de Bouille, de a-l avea 
pe lângă el pe meşterul Gamain, care să-l ajute la o 
importantă lucrare de lăcătuşerie. Adăugase chiar - şi nu 
considerăm inutil să consemnăm aici acest amănunt - că un 
ucenic îndemânatic n-ar fi fost de prisos pentru a completa 


această trilogie de făurari. Numărul trei, plăcut zeilor, nu-i 
displăcu lui La Fayette, care dădu în consecinţă dispoziţiile 
necesare pentru ca meşterul Gamain şi ucenicul său să aibă 
intrarea liberă la rege şi să fie conduşi la fierărie de îndată 
ce se vor prezenta. 

Nimeni nu va fi prin urmare mirat văzându-l, la câteva zile 
după această convorbire, pe meşterul Gamain - care nu le 
este străin cititorilor noştri, deoarece am avut grijă să-l 
prezentăm, în dimineaţa de 6 octombrie, golind împreună 
cu un armurier necunoscut o sticlă de Bourgogne în 
taverna „La Podul Sevres” - văzându-l deci pe meşterul 
Gamain, însoţit de un ucenic, îmbrăcaţi în haine de lucru, 
prezentându-se la poarta palatului Tuileries. După ce au 
fost primiţi fără nici o dificultate, ei ocoliră, mergând pe 
coridorul comun, apartamentele regale, urcară scara ce 
ducea la mansardă şi, ajungând la uşa fierăriei, îşi spuseră 
valetului numele şi calitatea, adică: Nicolas-Claude Gamain, 
maestru lăcătuş, şi Louis Lacomte, ucenic. 

Îndată ce le auzi numele şi calitatea, Ludovic al XVI-lea 
alergă singur la uşă strigând: 

— Intraţi! Ah! Tu eşti, dragul meu Gamain! Sunt foarte 
bucuros să te văd. De fapt, nu prea mai contam pe tine. 
Credeam că m-ai uitat! 

— Dar de ce oare, întrebă Gamain, aţi luat un ucenic? Aţi 
făcut bine, e dreptul dumneavoastră, fiindcă eu lipseam. 
Din nefericire, adăugă el cu un gest maliţios, un ucenic nu e 
un meşter, nu-i aşa? 

Ucenicul îi făcu un semn regelui. 

— Ce vrei, dragă Gamain, zise regele, mi s-a spus că nu 
mai vrei să mă vezi nici de aproape nici de departe. Se 
spunea că ţi-e teamă să nu te compromiţi. 

— Pe legea mea, Sire, v-aţi putut convinge la Versailles că 
nu e bine să te numeri printre prietenii regelui. 

Un nor trecu pe fruntea lui Ludovic, iar ucenicul plecă 
fruntea. 


— Dar, continuă Gamain, se spune că lucrurile s-au 
îndreptat de când v-aţi înapoiat la Paris. 

În ce-l priveşte, tânărul părea să sufere enorm de 
familiarităţile ce şi le permitea Gamain. De aceea, 
apropiindu-se de rege, spuse: 

— Sire, Majestatea Voastră îmi permite să-i povestesc cum 
s-a întâmplat că meşterul Gamain şi eu împreună cu el 
avem onoarea să ne găsim în faţa sa? 

— Da, dragul meu Louis, răspunse regele. 

— Ah! Asta e: dragul meu Louis, murmură nemulţumit 
Gamain. 

— Dumitale îţi voi spune: „Bunul meu Gamain!” Îl strig pe 
acest tânăr dragul meu Louis nu pentru că se exprimă mai 
elegant decât tine, ci pentru că a găsit mijlocul să te 
readucă lângă mine. 

— Ah! Nu eu n-am vrut să vă mai văd. Soţia mea îmi 
spunea în fiecare clipă: „Gamain, ai cunoştinţe prea înalte 
pentru tine. Nu e bine. În aceste vremuri, să ai de-a face cu 
aristocrații. Avem un oarecare avut, să-l păstrăm. Avem 
copii, să-i creştem. lar dacă delfinul vrea să înveţe şi el 
lăcătuşeria, să se adreseze altora, nu nouă. Franţa nu duce 
lipsă de lăcătuşi.” 

Ludovic îl privi pe ucenic înăbuşind un suspin pe jumătate 
ironic, pe jumătate melancolic: 

— Da, fără îndoială. Franţa nu duce lipsă de lăcătuşi, dar 
nu sunt mulţi lăcătuşi ca tine. 

— Asta i-am spus-o şi eu meşterului, Sire, îl întrerupse 
ucenicul, când m-am prezentat la el din partea 
dumneavoastră. I-am spus că regele lucrează la o 
închizătoare secretă, că a avut nevoie de un ajutor de 
lăcătuş, i s-a vorbit de mine şi m-a luat la el. Este o mare 
onoare pentru mine, dar de câte ori dădeam de greu, 
Majestatea Sa exclama: „Of, dacă ar fi Gamain aici!” Atunci 
i-am promis să vă caut şi să vă aduc la rege. 

— Fiţi bineveniţi, spuse regele, mulţumindu-i cu o privire 
rapidă tânărului. Şi acum, prietene Gamain, cum mi se pare 


că eşti grăbit, să nu pierdem timpul. 

— Aşa e, spuse meşterul lăcătuş. De altfel, i-am promis 
doamnei Gamain să mă înapoiez încă în astă-seară. la să 
vedem, unde e faimoasa broască? 

Regele puse în mâinile meşterului o broască pe trei 
sferturi terminată. 

— Nu merge? Ei bine, cu meşterul Gamain va trebui să 
meargă. 

Şi Gamain încercă să învârtă cheia. 

— Ah! Uite! Uite, spuse el. 

— Ai găsit cusurul, dragul meu? 

— Cum să nu! 

— Ia să vedem. Arată-mi şi mie. 

— Se face repede, priviţi! Dacă mă lăsaţi singur şi munca 
este destul de bine stropită, în două ore e gata, zise Gamain 
zâmbind cu subînţeles. 

Ceea ce cerea Gamain era exact ce-şi dorea regele. 
Gamain lăsat singur, îi oferea prilejul să rămână şi el singur 
cu ucenicul. În acelaşi timp însă el vru să facă nazuri: 

— Dar dacă vei avea nevoie de ceva? 

— Dacă voi avea nevoie de ceva, voi chema valetul şi-i voi 
cere tot ce-mi trebuie. 

Regele se duse el însuşi la uşă. 

— Frangois, spuse deschizând uşa, rămâi te rog aici. Îi vei 
da meşterului tot ajutorul de care va avea nevoie, şi în 
special una sau două sticle de Bordeaux din cel mai bun. 

— Sire, vreau să vă reamintesc că prefer vinul de 
Burgundia. Bordeaux-ul ăsta e ca şi cum ai bea apă călduţă. 
— A, da! Aşa e, uitasem. Spuse regele râzând. Am ciocnit 

amândoi nu o dată. Ai înţeles, Frangois, adu Bourgogne! 

— Bine! Spuse Gamain lingându-şi buzele. 

— Îţi lasă gura apă, ai? 

— Nu-mi vorbiţi de apă, Sire. Nu ştiu la ce poate sluji apa. 
Poate doar să răceşti fierul roşu. 

— Fii liniştit. Cât vei fi aici nu vei auzi vorbindu-se de apă. 
După ce termini, trimite după noi. 


— Şi de ce vă veţi ocupa cât voi fi eu aici? 

— De dulapul căruia îi e destinată broasca. 

— E o treabă care vă place: spor la lucru! 

Făcând din cap un semn de rămas bun, regele ieşi cu 
ucenicul Louis Lecomte, sau contele Louis cum, fără 
îndoială, va prefera să-i zică cititorul, pe care-l presupunem 
destul de perspicace pentru a-l fi recunoscut în falsul ucenic 
pe fiul marchizului de Bouille. 

Capitolul 35 

ÎN CARE SE VORBEŞTE DESPRE CU TOTUL ALTCEVA 
DECÂT DESPRE LĂCĂTUŞERIE. 

De astă dată regele nu ieşi din fierărie prin scara 
exterioară, comună tuturor, ci cobori prin scara secretă, 
rezervată numai lui, care ducea la cabinetul său de lucru. 

O masă din acest cabinet era acoperită cu o imensă hartă 
a Franţei, care dovedea că regele studiase deseori drumul 
cel mai scurt pe unde şi-ar putea părăsi regatul. Dar abia în 
josul scării şi după ce închise uşa în urma sa şi a celui ce-l 
întovărăşea, regele păru să-l recunoască pe cel care îl urma 
cu vesta pe umăr şi cascheta în mână: 

— În sfârşit, iată-ne singuri, dragă conte. Daţi-mi voie mai 
întâi să vă felicit pentru îndemânare şi să vă mulţumesc 
pentru devotament. 

— lar mie, Sire, permiteţi-mi să vă cer scuze pentru felul 
cum sunt îmbrăcat şi modul în care i-am vorbit Majestății 
Voastre, chiar dacă am făcut-o în interesul cauzei. 

— Nu-i nimic. N-avem timp de pierdut. Toată lumea, chiar 
şi regina, ignoră prezenţa dumneavoastră aici. Nimeni nu 
ne aude. Spuneţi-mi repede ce vă aduce la mine. 

— Majestatea Voastră nu i-a făcut tatălui meu onoarea de 
a-i trimite un ofiţer de la Curtea sa? 

— Da, pe domnul de Charny. 

— Care a avut de predat o scrisoare. 

— Lipsită de importanţă, întrerupse regele. Era doar o 
introducere pentru misiunea verbală. 


— Această misiune a îndeplinit-o. Şi, ca urmare a ordinului 
tatălui meu, şi în speranţa de a putea vorbi între patru ochi 
cu Majestatea Voastră, am venit la Paris. 

— Înseamnă că sunteţi informat? 

— Ştiu că regele doreşte, la un moment dat, să fie sigur că 
poate părăsi Franţa. 

— Şi că se bizuie pe marchizul de Bouille ca pe omul cel 
mai capabil să-l ajute în planul său. 

— lar tatăl meu e mândru şi recunoscător de încrederea 
ce i se arată. 

— Să trecem la problema principală. Ce spune despre 
plan? 

— Că e riscant, cere mari precauţii, dar nu e imposibil de 
realizat. 

— În primul rând, pentru ca eficienţa sprijinului domnului 
de Bouille să fie pe măsura loialității şi a devotamentului 
său, n-ar fi cazul să i se afecteze mai multe provincii 
comandamentului său de la Metz şi în primul rând Franche- 
Comte? 

— E şi părerea tatălui meu, Sire. 

— la să vedem atunci dacă v-a vorbit despre calea care ar 
trebui urmată. 

— Înainte de toate, tatăl meu se teme de un lucru. 

— De care? 

— lată de care: este posibil ca Majestății Voastre să-i fi fost 
prezentate mai multe proiecte, fie din partea Spaniei, fie 
din partea Imperiului austriac, sau din partea emigranților 
din Iorino, şi ca toate aceste proiecte să se contracareze, 
astfel încât al său să eşueze din cauza unei împrejurări 
fortuite, care sunt atribuite în general fatalităţii, dar care 
sunt însă aproape totdeauna rezultatul invidiilor sau al 
imprudenţei partidelor. 

— Dragul meu Louis, vă promit să las toată lumea să facă 
intrigi în jurul meu. Este în primul rând o necesitate pentru 
partide. Apoi, pe când grija lui La Fayette şi privirile 
Adunării Naţionale vor urmări toate aceste fire, care nu vor 


avea alt scop decât de a-i deruta, noi ne vom urma drumul 
fără alţi confidenţi decât persoanele strict necesare 
executării planului, şi pe care putem conta fără nici o 
îndoială, siguranţa noastră fiind cu atât mai mare cu cât 
acţiunea va fi mai secretă. 

— Sire, după aceste lămuriri, iată ce propune tatăl meu 
Majestății Voastre. 

— Vorbiţi, spuse regele aplecându-se pe harta Franţei, 
pentru a urmări din ochi diferitele proiecte ce urmau să-i 
fie expuse de tânărul conte. 

— Sire, sunt mai multe puncte pe unde regele s-ar putea 
retrage. 

— Fără îndoială. 

— Regele şi-a făcut alegerea? 

— Deocamdată nu. Aştept sfatul domnului de Bouille şi 
presupun că mi-l aduceţi. 

Tânărul făcu un semn respectuos şi afirmativ totodată. 

— Vorbiţi. 

— În primul rând e Besangon, Sire, a cărui citadelă oferă o 
poziţie puternică şi avantajoasă pentru a aduna o armată şi 
a da semnalul elveţienilor. Aceştia, unindu-se cu armata, vor 
putea înainta prin Bourgogne, unde regaliştii sunt 
numeroşi, şi de acolo spre Paris. 

Regele făcu o mişcare din cap care însemna: „Mi-ar plăcea 
mai mult altceva.” 

Tânărul conte continuă: 

— După aceea, mai e Valenciennes, Sire, sau oricare alt 
oraş din Flandra care ar avea o garnizoană sigură. Domnul 
de Bouille ar veni acolo cu trupele sale fie înainte, fie după 
sosirea regelui. 

Ludovic făcu o altă mişcare a capului care voia să spună: 
„Altceva, domnule!” 

— Regele poate de asemenea ieşi, continuă tânărul, prin 
munţii Ardeni şi Flandra austriacă, şi să reintre apoi prin 
aceeaşi frontieră spre unul din oraşele fortificate, în care 
domnul de Bouille s-ar îngriji dinainte să adune trupe. 


— Vă voi spune imediat ce mă face să vă întreb dacă nu 
aveţi ceva mai bun să-mi propuneţi. 

— În sfârşit, regele se poate duce direct la Sedan, sau la 
Montmedy. Acolo, aflându-se în centrul comandamentului 
său, generalul va avea toată libertatea de acţiune pentru a 
da ascultare dorinţei regelui, fie de a trece frontiera, fie, 
dacă-i convine, de a porni asupra Parisului. 

— Dragă conte, vă voi spune în câteva cuvinte ce mă face 
să refuz primele trei propuneri şi care e cauza care mă va 
determina probabil să mă opresc la a patra. Întâi, Besancon 
e prea departe şi, în consecinţă, e mult mai probabil să fiu 
arestat înainte de a ajunge acolo. Valenciennes este la o 
distanţă potrivită şi mi-ar conveni, datorită excelentei 
atitudini faţă de mine a acestui oraş. Dar domnul de 
Rochambeau, care comandă la Hainaut, adică la porţile 
oraşului, e total devotat spiritului democratic. În ce priveşte 
a ieşi prin Ardeni şi prin Flandra şi a recurge la ajutorul 
Austriei, nu! Lăsând la o parte faptul că nu iubesc Austria, 
care se amestecă în treburile noastre doar pentru a le 
încurca, ea are acum destule necazuri cu boala cumnatului 
meu, războiul cu turcii şi revolta din Brabant ca să-i mai 
dau pe deasupra alte necazuri. De altfel, nu vreau să plec 
din Franţa. Odată ce a pus piciorul în afara regatului său, 
un rege nu ştie niciodată dacă se va mai înapoia vreodată. 
Vedeţi cele întâmplate cu Carol al II-lea, cu Ioan al II-lea. 
Unul nu s-a întors decât după treisprezece ani, iar al doilea 
niciodată. Nu, prefer Montmedy. Montmedy e la o distanţă 
convenabilă, în centrul comandamentului tatălui 
dumneavoastră. Spuneţi-i marchizului că alegerea mea e 
făcută şi că mă voi retrage la Montmedy. 

— Regele a şi luat hotărârea să fugă, sau acesta nu este 
decât un proiect? Îndrăzni să întrebe tânărul conte. 

— Dragă Louis, răspunse Ludovic, încă nu e nimic hotărât 
şi totul va depinde de împrejurări. Dacă voi vedea că regina 
şi copiii vor fi din nou în pericol, ca în zilele de 5 şi 6 


octombrie, mă voi hotărî. Spuneţi-i tatălui dumneavoastră 
că, odată hotărârea luată, ea va rămâne irevocabilă. 

— Şi-acum, Sire, continuă tânărul conte, dacă mi-e 
îngăduit să supun înţelepciunii regelui părerea tatălui meu 
în ce priveşte felul în care să decurgă călătoria. 

— Spuneţi, spuneţi! 

— Părerea lui este că primejdiile călătoriei ar fi diminuate 
dacă le-am fracţiona. 

— Explicaţi-vă. 

— Sire, dumneavoastră aţi pleca cu Madame Royale şi cu 
Madame Elisabeth într-o parte, iar regina cu delfinul în altă 
parte. Astfel încât. 

Regele nu-l lăsă pe domnul de Bouille să-şi termine fraza. 

— Inutil să discutăm asupra acestui punct, spuse el. 
Regina şi cu mine am hotărât într-un moment solemn, că nu 
ne vom despărţi. Dacă tatăl dumneavoastră vrea să ne 
salveze, să ne salveze pe toţi împreună, sau deloc. 

Tânărul conte se înclină. 

— La momentul potrivit regele va da ordinele necesare, 
zise, şi ordinele sale vor fi executate. Dar, fie-mi permis să 
observ că va fi greu să se găsească o trăsură atât de mare 
în care să meargă comod întreaga familie regală şi cele 
două sau trei persoane de serviciu care trebuie s-o 
însoţească. 

— Nu vă neliniştiţi de asta. Se va construi una specială. E 
prevăzut. 

— Încă ceva, Sire: două drumuri duc la Montm&dy. Trebuie 
să vă întreb pe care din cele două îl preferaţi, pentru ca un 
inginer de încredere să-l poată studia. 

— Avem inginerul de încredere. Domnul de Charny, care 
ne este total devotat, a determinat pe hartă împrejurimile 
Chandernagor-ului cu o fidelitate şi un talent remarcabile. 
Cu cât vom amesteca mai puţine persoane în secretul 
nostru, cu atât va fi mai bine. În ce priveşte drumul, vedeţi 
că m-am ocupat de el. Întrucât alesesem dinainte 


Montmedy, cele două drumuri care duc într-acolo sunt 
punctate pe această hartă. 

— Sunt chiar trei, Sire, spuse respectuos domnul de 
Bouille. 

— Da, ştiu, cel ce duce de la Paris la Metz şi pe care îl 
părăseşti după ce ai traversat Verdun-ul, pentru a o lua de- 
a lungul Meusei, pe drumul prin Stenay, care e doar la trei 
leghe distanţă de Montmedy. 

— Mai e drumul spre Reims, prin Isle, Rethel şi Stenay. 

— Ah! Spuse regele, se pare că e drumul pe care-l 
preferaţi. 

— Oh, nu eu, Sire. Nu îmi permit eu, care sunt aproape un 
copil, să-mi dau părerea într-o chestiune atât de gravă. Nu, 
sire, e părerea tatălui meu, care preferă acest drum, 
deoarece regiunea prin care trece e săracă, aproape pustie 
şi, în consecinţă, cere mai puţine precauţii. 

— Da, întrerupse regele, dar va trebui să trecem prin 
Reims, unde am fost încoronat şi unde mă poate recunoaşte 
primul venit. Nu, dragul meu conte, hotărârea mea e luată. 

Şi regele rosti ultimele cuvinte cu glas ferm. 

— Aşadar, regele a optat.? 

— Pentru şoseaua Châlons prin Varennes, evitând oraşul 
Verdun. În ce priveşte regimentele, ele vor fi eşalonate în 
micile oraşe situate între Montmedy şi Châlons. Nu voi 
vedea vreun inconvenient, adăugă regele, ca primul 
detaşament să mă aştepte în acest ultim oraş. 

— Sire, când vom ajunge în această fază, va fi o problemă 
de discutat până la ce oraş trebuie să se hazardeze 
regimentele. Dar regele ştie probabil că nu există cai de 
poştă la Varennes. 

— Sunt bucuros că vă văd atât de bine informat, spuse 
râzând regele. Nu vă îngrijoraţi, vom găsi mijloacele să 
avem cai pregătiţi înainte sau după oraş. Inginerul nostru 
ne va spune unde va îi mai bine. 

— Şi-acum, sire, deoarece totul este aproape hotărât, îmi 
permiteţi să citez, în numele tatălui meu, câteva rânduri 


dintr-un autor italian, atât de potrivite situaţiei în care se 
găseşte regele, încât tata mi-a poruncit să le învăţ pe de 
rost ca să i le pot reproduce? 

— Spuneţi-le, domnule. 

— Iată-le: „În toate treburile ce se întreprind, amânarea 
este totdeauna dăunătoare şi nu există niciodată 
împrejurări întru totul favorabile. Astfel încât, cine aşteaptă 
până ce găseşte o ocazie desăvârşită, nu va întreprinde 
niciodată un lucru, sau, dacă-l întreprinde, adesea va ieşi 
foarte rău.” Autorul spune asta. Sire! 

— Da, şi acest autor e Machiavelli. Voi ţine seama, credeţi- 
mă, de sfaturile ambasadorului magnificei republici. Dar, 
linişte, aud paşi pe scări. E Gamain care coboară. Să-i ieşim 
în întâmpinare să vadă că nu ne-am ocupat de altceva decât 
de dulap. 

La aceste cuvinte, regele deschide uşa scării secrete. 

Era şi timpul, căci meşterul lăcătuş se găsea pe ultima 
treaptă, cu broasca în mână. 

Capitolul 36 

ÎN CARE SE DEMONSTREAZĂ CĂ EXISTĂ ÎNTR-ADEVĂR 
UN DUMNEZEU AL BEŢIVILOR. 

În aceeaşi zi, către ceasurile opt seara, un bărbat îmbrăcat 
în lucrător şi ţinându-şi mâna cu grijă pe buzunarul hainei 
ca şi cum în acest buzunar s-ar fi aflat, în acea seară, o 
sumă mai mare decât conţine în mod obişnuit buzunarul 
unui mic muncitor, ieşi pe poarta palatului Tuileries şi 
ajunse în scurt timp pe cheiul Savonnerie. 

Trecu de prima cârciumă întâlnită în cale, deşi era ispitit 
să intre, ceea ce făcu şi cu a doua. Dar, întâlnind în drumul 
său şi oa treia, nu se mai putu abţine şi intră. 

Este adevărat că, intrând în această tavernă, rămase în 
picioare la tejghea şi ceru doar un sfert de vin. 

În rest, demonul vinului, împotriva căruia lupta, părea a fi 
victorios reprezentat de către un necunoscut care-l 
urmărea de la distanţă, cu grija de a rămâne ascuns în 
întuneric, fără să-l piardă însă din ochi. 


Fără îndoială că, spre a se bucura de această perspectivă, 
care părea să-i fie cu deosebire agreabilă, se aşeză pe 
parapet, exact în faţa uşii cârciumii în care muncitorul îşi 
sorbea vinul, şi se puse în mişcare la cinci secunde după ce 
acesta trecu pragul localului, pentru a-şi continua drumul. 

Abia făcuse o sută de paşi şi muncitorul fu cuprins din nou 
de o sete cumplită, astfel încât fu nevoit să se oprească din 
nou pentru a o potoli. De astă dată însă înţelese că un sfert 
n-o să-i mai ajungă şi ceru o jumătate de sticlă. 

Umbra, care părea că se lipise nevăzută de el, nu se arăta 
defel mulţumită din cauza întârzierilor provocate de nevoia 
de a se răcori şi continuă să-l urmeze peste un sfert de oră, 
când băutorul nostru îşi terminase porţia, de data asta 
aşezat la masă. 

La capătul altor o sută de paşi, uriaşa sa răbdare fu din 
nou şi mai greu pusă la încercare. Lucrătorul făcu o a treia 
haltă şi - cum setea nu i se potolea, dimpotrivă - ceru o 
sticlă întreagă. 

Vigilentul urmăritor, care se lipise de el, avu de aşteptat 
încă o jumătate de oră. Apoi, la o sută de paşi de bariera 
oraşului, omul nostru trebui să se felicite de ingenioasa sa 
precauţie, căci începând de aici cârciumile deveneau din ce 
în ce mai rare, pentru a dispare în cele din urmă complet de 
pe şosea. 

După bucuria de a sorbi ultima sticlă, beţivul începu să 
cânte şi, încet, încet, cântecul se prefăcu în mormăit, 
degenerând până la urmă în blesteme. 

Aceste ocări se adresau unor persecutori necunoscuţi de 
care se plângea, împleticindu-se, nefericitul nostru drumeţ. 
— Ah! Nenorocitul! Spunea el. Ah! Nenorocitul. Unui fost 

prieten, unui meşter, să-i dai să bea vin contrafăcut. Ptiu! 
Să mai mă cheme el să-i verific şi să-i repar broaştele, să 
mă mai cheme prin trădătorul său de ajutor care mă 
părăseşte. Şi-atunci am să-i spun: „Bună-seara, Sire, 
Majestatea Ia să-şi verifice singur broaştele”. Şi vom vedea 


dacă o broască se face aşa, ca un decret. Ah! Nenorocitul! 
Ah! Nenorocita! Cu siguranţă că m-au otrăvit. 

Şi după aceste cuvinte, învins fără îndoială de puterea 
otrăvii, nefericita victimă căzu cât era de lungă, pentru a 
treia oară, pe caldarâmul şoselii acoperite cu un strat gros 
de noroi. 

Necunoscutul care-l urmase cu atâta perseverenţă, după 
ce asistă un timp la eforturile infructuoase făcute de 
muncitor de a se ridica, se apropie cu precauţie de el şi, 
chemând o trăsură, îi spuse vizitiului: 

— Hei, amice, iată un camarad de-al meu care nu se simte 
bine. Uite şase franci, pune-l pe amărâtul ăsta în trăsură şi 
du-l la taverna „La podul Sevres”. Eu mă voi urca lângă 
dumneata. 

— Şase franci! Dar unde ţi-s francii? Răspunse vizitiul. 

— Iată-i, prietene, spuse el fără a se formaliza câtuşi de 
puţin. 

— Şi când ajungem acolo, burghezul nostru va mai da şi 
un mic bacşiş? 

— Cum te vei purta, mă voi purta şi eu. 

— Bravo, ei vezi, spuse vizitiul, iată ce înseamnă să ştii să 
răspunzi. 

Vizitiul îl ridică pe beţiv cu toată delicateţea de care era 
capabil, îl culcă încetişor între cele două banchete ale 
trăsurii, închise portiera, se urcă pe capră, unde-l găsi pe 
necunoscut, întoarse trăsura, dădu bici cailor, care-i duseră, 
într-o oră de marş, în faţa tavernei „La Podul Sevres”. 

În interiorul acestei taverne îl vom regăsi, după zece 
minute de descărcare, pe cetăţeanul Gamain - pe care 
cititorul, fără îndoială, l-a recunoscut de multă vreme - pe 
domnul meşter între meşteri, la aceeaşi masă, în faţa 
aceluiaşi muncitor armurier cu care-l mai văzusem stând la 
masă în primul capitol al acestei povestiri. 

Capitolul 37 

CE ÎNSEAMNĂ ÎNTÂMPLAREA. 


Acum, după ce se cam trezise, ne întrebăm cum trecuse 
meşterul Gamain din starea aproape cataleptică în care L- 
am văzut înainte, la starea aproape normală în care-l 
regăsim? 

Proprietarul tavernei dormea, şi nici cea mai mică rază de 
lumină nu străbătea prin vreo crăpătură a oblonului, când 
primele lovituri ale pumnului filantropului care-l culesese 
pe meşterul Gamain răsună în uşă. 

Buimac, poticnindu-se, mormăind, cârciumarul veni el 
însuşi să deschidă celor ce-l trezeau astfel, promiţându-şi să 
le aplice o despăgubire demnă de deranjul ce-l făceau dacă, 
cum îşi spunea singur, daraua n-ar face cât ocaua. 

Părea însă că daraua egala cel puţin valoarea ocalei; căci, 
la primul cuvânt şoptit de bărbatul care bătea la uşă atât de 
ireverenţios, patronul tavernei îşi scoase boneta de pânză 
şi, făcând reverenţe care datorită hainelor ce le purta 
păreau de un grotesc rar, îi introduse pe meşterul Gamain 
şi pe însoţitorul său în micul cabinet unde l-am mai văzut 
degustând sticla de Bourgogne. Dar de astă dată, deoarece 
degustase prea mult, meşterul era aproape fără cunoştinţă. 

Mai întâi, cum vizitiul şi caii făcuseră fiecare ce putură, 
unul cu biciul iar ceilalţi cu picioarele, necunoscutul se 
achită faţă de ei, adăugând un bacşiş peste cei şase franci 
daţi drept plată. 

Apoi, văzându-l pe meşterul Gamain aşezat ritos pe un 
scaun, cu capul sprijinit de lambriu, în faţa unei mese, îi 
ceru îndată patronului să-i aducă două clondire de vin şi o 
cană de apă, şi deschise el însuşi fereastra şi obloanele, 
pentru a primeni aerul împuţit din interiorul tavernei. 

După ce adusese cu destul zel cele două clondire de vin şi 
cu încetineală cana de apă, gazda se retrase cu respect, 
lăsându-l pe necunoscut între patru ochi cu meşterul 
Gamain. 

Cum am văzut, primul avu grijă înainte de toate să 
deschidă fereastra pentru a primeni aerul; apoi, chiar 
înainte ca fereastra să fie închisă din nou, apropie o sticluţă 


de nările dilatate şi şuierătoare ale meşterului lăcătuş, 
pradă acelui dezgustător somn al beţiei, care i-ar vindeca 
cu siguranţă pe beţivani de dragostea de băutură dacă le-ar 
fi dat vreodată să se vadă dormind astfel. 

Respirând mirosul pătrunzător al licoarei din sticluţă, 
meşterul Gamain deschise ochii mari şi strănută îndată cu 
putere, murmură apoi câteva cuvinte de neînțeles pentru 
oricine în afară de filologul experimentat care, ascultându- 
le cu o deosebită atenţie, ajunse să distingă trei sau patru 
cuvinte: 

— Nenorocitul. M-a otrăvit. Otrăvit! 

Armurierul păru să ia cunoştinţă cu satisfacţie de faptul că 
meşterul Gamain continua să fie stăpânit de aceeaşi idee. 

— Să otrăveşti un prieten! Un prieten! 

— Este într-adevăr oribil, observă armurierul. 

— Oribil bâlbâi Gamain. 

— Infam, reluă primul. 

— Infam, repetă al doilea. 

— Din fericire, spuse armurierul, am fost aici să-ţi dau un 
antidot. 

— Da, din fericire. 

— Cum o singură doză nu e suficientă pentru o asemenea 
otrăvire, ţine - continuă necunoscutul - mai ia odată. 

Şi-i turnă într-o jumătate de pahar cu apă cinci-şase 
picături din lichidul aflat în sticluţă, care nu era altceva 
decât o soluţie de amoniac. 

Apropie apoi paharul de buzele lui Gamain. 

— Ah! Oh! Bâigui acesta, prefer să beau decât să miros. 

Şi înghiţi conţinutul. 

De-abia apucă însă să înghită licoarea diabolică din pahar 
când şi deschise ochii peste măsură şi exclamă între două 
strănuturi: 

— Ah! Tâlharule! Ce mi-ai dat să beau? Pfui! Pfui! 

— Dragul meu, spuse necunoscutul, ţi-am dat să bei o 
licoare care-ţi salvează pur şi simplu viaţa. 

Recunoscând locul în care se afla, Gamain zise mai liniştit: 


— Eh! Eh! Am făcut jumătate din drumul spre casă după 
cât se pare. 

— Da, datorită mie, răspunse armurierul. 

— Cum datorită dumitale? Îngăimă Gamain. Cine eşti 
dumneata? 

— Dragul meu, iată o întrebare care-mi dovedeşte că ai 
memorie scurtă. 

Gamain îl privi pe interlocutorul său cu mai multă atenţie 
decât prima dată. 

— Stai puţin, spuse, mi se pare într-adevăr că te-am mai 
văzut. 

— Ce spui? Cu atât mai bine. 

— Da, da, dar când şi unde? lată întrebarea. 

— Unde? Poate, privind în jurul dumitale, vei vedea 
obiectele de aici care te vor ajuta puţin să-ţi reaminteşti. 

— Da, te-am văzut. Unde te-am văzut? Ei bine, chiar aici. 

— Minunat. 

— Când te-am văzut? Aşteaptă un pic. A, da, era în ziua în 
care mă întorceam la Paris să fac o lucrare. Secretă. 

— Foarte bine. Şi-acum, cine sunt? 

— Cine eşti? Eşti omul care mi-a dat să beau, în consecinţă 
un om cumsecade. Da, îmi amintesc, era în ziua de 6 
octombrie, ziua în care regele revenea la Paris; am şi vorbit 
atunci câte ceva despre el. 

— Şi am găsit conversaţia noastră dintre cele mai 
interesante, meştere Gamain. Ceea ce mă face să te întreb, 
fiindcă ţi-a revenit memoria, şi, desigur, dacă nu comit vreo 
indiscreţie, ce făceai cu o oră în urmă întins pe şosea cât 
eşti de lung şi la douăzeci de paşi în faţa unei trăsuri de 
transportat mărfuri, care era cât pe ce să te taie în două 
dacă n-aş fi intervenit. Ai necazuri, meştere Gamain, şi ai 
luat cumva funesta hotărâre de a te sinucide? 

— Să mă sinucid eu? Pe legea mea, nu. Ce făceam culcat 
pe caldarâm în mijlocul drumului? Eşti sigur că eram acolo? 

— Zău! Priveşte-te. 

Gamain aruncă o privire asupra sa. 


— Ah! Făcu el, doamna Gamain va ţipa la mine, tocmai ea 
care mi-a spus ieri: „Nu-ţi îmbrăca haina cea nouă; pune-o 
pe cea veche, că e destul de bună pentru Tuileries.” 

— Cum, pentru luileries? Spuse necunoscutul. Veneai de 
la Tuileries când te-am întâlnit? 

Gamain îşi scarpină capul, căutând să-şi amintească. 

— Da, da, asta e, spuse el, cu siguranţă că veneam de la 
Tuileries. De ce? Nu e un mister că am fost meşterul lăcătuş 
al domnului Veto. 

— Cum, al domnului Veto? Pe cine-l numeşti astfel? 

— Nu ştii că pe rege îl cheamă aşa? Ei bine, de unde vii, 
din China? 

— Ce vrei? Eu mă ocup de treburile mele, nu fac politică. 

— Eşti un om fericit. Eu, din nenorocire, mă ocup, mai bine 
zis sunt obligat să mă ocup. Tocmai asta mă va pierde. 

Şi Gamain ridică ochii spre cer şi scoase un suspin. 

— Aş! Spuse necunoscutul. Ai fost cumva chemat iar la 
Paris să execuţi o lucrare asemănătoare cu aceea pe care o 
făcuseşi când ne-am întâlnit prima oară? 

— Chiar aşa-i, numai că atunci nu ştiam încotro merg, căci 
eram legat la ochi, în timp ce acum ştiam unde merg şi 
aveam ochii deschişi. 

— Înseamnă că n-ai avut greutăţi să recunoşti palatul 
Tuileries. 

— Tuileries! Dar cine-ţi spune că am fost la Tuileries? 

— Chiar dumneata, la dracu! Cum altfel aş fi ştiut că ieşeai 
din Tuileries dacă nu mi-ai fi spus? 

— E-adevărat, spuse Gamain vorbindu-şi singur. Cum ar fi 
ştiut, dacă nu i-aş fi spus? 

Apoi, revenind spre necunoscut: 

— Poate că am greşit că ţi-am spus, dar pe legea mea, cu 
atât mai rău. Dumneata nu eşti fitecine. Ei bine, fiindcă tot 
ţi-am spus, nu mă dezic, am fost la Tuileries. 

— Şi, continuă necunoscutul, ai lucrat cu regele, care ţi-a 
dat cei douăzeci şi cinci de ludovici ce-i ai în buzunar. 


— Cum? Spuse Gamain. În adevăr, aveam douăzeci şi cinci 
de ludovici în buzunar. 

— Şi îi mai ai încă, prietene. 

Gamain îşi băgă repede mâna în fundul buzunarului de la 
piept şi scoase un pumn de aur amestecat cu ceva argint şi 
mărunţiş. 

— Aşteaptă puţin, aşteaptă puţin, spuse el. Cinci, şase, 
şapte. Şi numără până la capăt. Mulţumesc lui Dumnezeu, îi 
am pe toţi. 

— Dacă ţi-am spus, puteai avea încredere în mine. 

— În dumneata? Şi cum ştiai că aveam douăzeci şi cinci de 
ludovici? 

— Dragă domnule Gamain, am avut onoarea să-ţi spun că 
te-am găsit culcat în mijlocul drumului şi te-am ferit să fii 
călcat; am oprit apoi o trăsură care trecea; am scos un 
felinar de la trăsură şi, la lumina lui, am zărit doi sau trei 
ludovici rostogoliţi pe caldarâm. Cum aceşti galbeni erau în 
apropierea buzunarului dumitale, am presupus că ieşiseră 
de acolo. Am băgat mâna în buzunar şi am găsit restul de 
ludovici. Atunci insă vizitiul a declarat: „Pe acest om nu-l 
iau. 

— De ce nu-l iei? 

— Fiindcă e un hoţ, fiindcă e prea bogat pentru hainele ce 
le poartă.” Se pare că te-au surprins cuvintele vizitiului, 
deoarece ai răspuns: „Eu, hoţ? Am douăzeci şi cinci de 
ludovici de aur fiindcă am lucrat cu regele Franţei, care mi 
i-a dat.” Mi s-a părut că te recunosc după ce ai rostit aceste 
cuvinte; am apropiat felinarul de obrazul dumitale: „Eh! 
Exclamai eu, totul se explică! E domnul Gamain, meşterul 
lăcătuş al regelui.” Ţi-am pus la loc banii în buzunar, te-am 
adus până aici şi nu te-ai mai plâns decât de ucenicul care 
te-a părăsit. 

— Eu, am vorbit de ucenicul meu? 

— Asta-i bună! lată că nu-şi mai aminteşte ce-a spus. 

— Eu? 


— N-ai spus dumneata, în aceeaşi clipă chiar: „E vina 
acestui caraghios de.” 

— Louis Lecomte. 

— Asta e. Ai zis: „E vina acestui caraghios de Louis 
Lecomte, care mi-a promis că se întoarce cu mine la 
Versailles şi, în momentul plecării, a spălat putina.” 

— Poate că am spus, fiindcă e-adevărat. 

— De fapt, şi data trecută când am fost împreună aici mi-ai 
spus o poveste interesantă. 

— Ce poveste? 

— Povestea uşii secrete pe care ai ferecat-o la acel mare 
senior. 

— Ei bine, poţi să mă crezi sau să nu mă crezi, dar şi de 
astă dată a fost vorba de o uşă. 

— La rege? 

— Da. Numai că în locul unei uşi de scară era uşa unui 
dulap. 

— Vrei chiar să mă faci să cred că regele te-a chemat spre 
a-i fereca o uşă? Las-o baltă! 

— Şi totuşi aşa e. Sărmanul om, a crezut că se poate lipsi 
de mine. A început să lucreze la broască, fuga-fuguţa. 

— Apoi a trimis să te cheme printr-unul din valeţii săi de 
încredere. 

— Ei bine, iată că te înşeli. A luat, să-l ajute, o calfă care se 
pricepea şi mai puţin decât el şi pe care l-a trimis să mă 
cheme; şi când i-am spus: „Nu e adevărat, nu vii din partea 
regelui; vrei să mă atragi într-o capcană”, el mi-a răspuns: 
„Bine! Ca dovadă că regele m-a trimis, iată douăzeci şi cinci 
de ludovici ce m-a însărcinat să ţi-i dau. Sper că nu mai ai 
nici o îndoială”. Şi mi-a dat banii. 

— Dar, în sfârşit, reluă necunoscutul, odată ajuns la rege, 
ce-ai făcut? 

— Se părea că eram aşteptaţi. Am fost poftiţi în fierărie. 
Acolo m-au lăsat singur cu broasca, iar regele şi ucenicul au 
coborât în cabinet să pregătească dulapul. 

— Pe scara mare? Întrebă într-o doară armurierul. 


— Nu, pe scara mică, secretă, care e numai a regelui. 
Când am isprăvit cu broasca, mi-am zis: „Dulapul e un 
pretext; s-au închis împreună ca să urzească vreun complot. 
Voi cobori încetişor; voi deschide uşa cabinetului şi hop! Voi 
vedea ce fac.” 

— Şi ce făceau? Întrebă necunoscutul. 

— Se pare că erau atenţi şi ascultau. Eu n-am pas de 
dansator şi, cu toate că mergeam încetişor, m-au auzit, şi în 
momentul în care puneam mâna pe clanţă, prr! Uşa se 
deschise. 

— Astfel că n-ai aflat nimic? 

— Aşteaptă puţin! „Ah! Ah! Gamain, spuse regele, tu eşti? 

— Da, sire, am răspuns, am terminat. 

— Şi noi am terminat, spuse el. Vino, am să-ţi dau acum o 
altă treabă. Şi m-a făcut să traversez repede cabinetul, dar 
nu atât de repede încât să nu fi văzut pe masă o hartă 
mare, care cred că era a Franţei, dat fiind că avea într-un 
colţ trei flori de crin. 

— Şi n-ai observat nimic deosebit la această hartă a 
Franţei? 

— Ba da: trei şiruri de ace cu gămălie care plecau din 
centru, mergeau unul lângă altul la o mică distanţă şi 
înaintau spre extremitate: ca şi cum nişte soldaţi ar merge 
spre frontieră pe trei drumuri diferite. 

— Într-adevăr, dragul meu Gamain, spuse necunoscutul 
prefăcându-se căzut în mare admiraţie, ai o perspicacitate 
căreia nu-i scapă nimic. Şi crezi că în loc să se ocupe cu 
dulapul lor, regele şi calfa dumitale se ocupaseră de această 
hartă? 

— Sunt sigur. 

— Nu poţi fi sigur de asta. 

— Ba da. 

— Cum? 

— E foarte simplu: acele cu gămălie aveau capul de ceară 
- unele de ceară neagră, altele de ceară albastră şi 
celelalte, de ceară roşie; ei bine, regele ţinea cu mâna un ac 


cu gămălie cu capul roşu şi-şi curăța dinţii cu el fără să-şi 
dea seama. 

— Ah! Gamain, prietene, spuse necunoscutul. Dacă 
descopăr un nou sistem de armurărie, n-am să te las să intri 
în atelierul meu nici cât să treci prin el, căci, cu toate că 
atunci când ai fost dus la acei mare senior erai legat la ochi, 
ai observat că peronul avea zece trepte şi că locuinţa dădea 
în bulevard. 

— Aşteaptă puţin, spuse Gamain încântat de elogiile ce le 
primea, n-ai ajuns încă la capăt. Acolo se afla într-adevăr un 
dulap! 

— Ah! Ah! Şi unde asta? 

— Unde? Ia încearcă să ghiceşti! Înzidit, dragul meu 
prieten. 

— În care zid? 

— În zidul coridorului interior, care duce din alcovul 
regelui în camera delfinului. 

— Ştii că e ciudat ce-mi spui acum? Şi acest dulap era 
complet deschis? 

— Asta s-o crezi dumneata. Adică, puteam să tot privesc cu 
amândoi ochii şi tot nu vedeam nimic. Am întrebat: „Ei bine, 
unde e dulapul?” Atunci regele aruncă o privire în jur şi-mi 
spuse: „Gamain, am avut întotdeauna încredere în tine, de 
aceea n-am vrut ca un altul în afara ta să-mi cunoască 
secretul: iată-l!” Şi spunând aceste cuvinte, în timp ce 
ucenicul ne lumina - căci coridorul este totdeauna 
întunecos - regele ridică un panou al lambriului cu care 
este acoperit peretele. Zării acolo o gaură rotundă, cu 
diametrul de o jumătate metru. Apoi, văzând uimirea mea: 
„Prietene, spuse el, făcând cu ochiul spre calfă, vezi această 
gaură? Am făcut-o să ascund bani în ea; acest tânăr m-a 
ajutat în cele patru sau cinci zile pe care le-a petrecut la 
castel. Acum trebuie montată broasca la această uşă de fier, 
care s-o închidă, astfel încât panoul să-şi reia locul şi s-o 
ascundă cum ascundea şi gaura. Dacă ai nevoie de un 
ajutor, acest tânăr te va ajuta; dacă te poţi lipsi de el, îl voi 


folosi la altceva, dar tot pentru nevoile mele.” - „O! 
Răspunsei, ştiţi bine că dacă pot face un lucru singur, nu 
cer ajutor. Sunt patru ore de lucru pentru un muncitor bun; 
cum eu sunt meşter, înseamnă că în trei ore totul va fi gata. 
Du-te, tinere, la treburile dumitale, iar domnia-voastră, 
Sire, la ale domniei-voastre; şi dacă aveţi ceva de ascuns 
aici, reveniţi peste trei ore”. 

Trebuie să credem, cum spunea regele, că avea pentru 
ucenicul nostru altă treabă, căci nu l-am mai revăzut; peste 
trei ore, regele se întoarse singur să mă întrebe: „Ei bine, 
Gamain, unde ai ajuns cu lucrul? 

— Am isprăvit, Sire, i-am răspuns.” Şi i-am arătat uşa: 
mergea fără nici un scârţăit, de ţi-era mai mare dragul, şi 
broasca se învârtea ca un automat. „Bine, mi-a spus el. 
Atunci, ai să mă ajuţi, Gamain, să număr banii pe care vreau 
să-i ascund înăuntru.” 

Şi a cerut valetului să-i aducă patru saci de ludovici şi mi-a 
spus: „Să numărăm”. Apoi am numărat un milion; şi cum 
rămăseseră din greşeală douăzeci şi cinci: „[ine, Gamain, 
pentru osteneala ta”, ca şi cum n-ar fi o ruşine să pui să 
numere un milion de ludovici pe un biet om care are cinci 
copii şi să-i dai drept recompensă douăzeci şi cinci! Ei, ce 
zici de asta? 

Necunoscutul făcu o mişcare din buze: 

— Adevărul e că-i meschin. 

— Aşteaptă, că asta nu e totul. lau cei douăzeci şi cinci de 
ludovici, îi pun în buzunar şi spun: „Vă mulţumesc, Sire, dar 
cu treaba asta n-am mâncat şi n-am băut nimic de 
dimineaţă, şi mor de sete!” Nici n-am terminat de vorbit, că 
regina intră printr-o uşă mascată, şi aşa, deodată, pe 
nepusă masă, vine în faţa mea ţinând în mână o farfurie pe 
care era un pahar de vin şi o brioşă. „Dragul meu Gamain, 
îmi spuse ea, vă e sete; beţi acest pahar cu vin; vă e foame, 
mâncaţi această brioşă. 

— Ah! Zic eu salutând-o, nu trebuia să vă deranjaţi pentru 
mine, doamnă regină”. Ia zi, ce crezi despre asta? 


— Ai refuzat-o? 

— Aş fi făcut mai bine s-o refuz. Nu, am băut. În ce 
priveşte brioşa, am învelit-o în batistă şi mi-am spus: „Ce 
nu-i bun pentru tată, e bun pentru copii”. Apoi i-am 
mulţumit Majestății Sale atât cât merita osteneala, şi am 
pornit la drum, jurând că nu mă vor mai prinde în Tuileries! 

— Şi de ce spui că era mai bine dacă ai fi refuzat paharul 
de vin? 

— Pentru că trebuie să fi pus otravă în el! De-abia 
trecusem de podul turnant, când am fost cuprins de o sete. 
Dar de o sete! Încât având râul la stânga şi pe negustorii de 
vin în dreapta mea, am şovăit un moment dacă să nu mă 
arunc în apă. Mi-am dat curând seama de proasta calitate a 
vinului ce mi l-au dat să-l beau. Cu cât beam mai mult, cu 
atât mi-era mai sete! Asta a durat până ce am leşinat. De- 
acum pot fi liniştiţi dacă vreodată voi fi chemat să depun 
mărturie împotriva lor, voi spune că mi-au dat douăzeci şi 
cinci de ludovici pentru o muncă de patru ore şi pentru a fi 
numărat un milion şi că, de teamă să nu denunţ locul unde- 
şi ascund tezaurul, m-au otrăvit ca pe un câine! [38] 

— Şi eu, dragul meu Gamain, spuse ridicându-se 
armurierul, care aflase ce dorise să afle, voi sprijini 
mărturia spunând că ţi-am dat antidotul datorită căruia ai 
scăpat cu viaţă. 

— De-acum înainte, spuse Gamain luându-i mâinile în ale 
sale, noi doi ne-am legat pe viaţă şi moarte! 

Şi, refuzând cu o sobrietate spartană paharul de vin ce i-l 
oferea pentru a treia sau a patra oară acest prieten 
necunoscut, căruia îi jurase o dragoste eternă, Gamain - 
asupra căruia amoniacul realizase efectul dublu, de a-l trezi 
pe loc din beţie şi a-l scârbi de băutură pentru douăzeci şi 
patru de ore - îşi reluă drumul spre Versailles, unde ajunse 
teafăr şi nevătămat la orele două dimineaţa, cu cei douăzeci 
şi cinci de ludovici ai regelui în buzunarul vestei şi cu brioşa 
reginei în buzunarul hainei. 


Rămas în urma lui în tavernă, falsul armurier scoase din 
buzunar un carneţel cu scoarţe de sidef încrustat cu aur şi 
înscrise în el această dublă notă: 

În spatele alcovului regelui, în coridorul care duce la 
camera delfinului - un dulap de fier. 

A se verifica dacă Louis Lecomte, ajutor lăcătuş, nu e pur 
şi simplu contele Louis, fiul marchizului de Bouille, sosit 
acum unsprezece zile de la Metz. 

Capitolul 38 

O SERATĂ ÎN ARIPA „FLORE” 

În ajunul Crăciunului, adică la 24 decembrie, avea loc o 
recepţie în aripa palatului, numită „Flore”. 

Întrucât regina n-a vrut ca recepţia să se desfăşoare la ea, 
prinţesa de Lamballe era aceea care făcea onorurile de 
gazdă până la venirea reginei. După sosirea Mariei- 
Antoaneta lucrurile îşi reluară cursul normal, ca şi cum 
serata s-ar fi desfăşurat în aripa Marsan şi nu în aripa 
Flore. 

În cursul dimineţii se întorsese de la Torino tânărul baron 
Isidore de Charny, care fusese introdus îndată după sosirea 
sa mai întâi la rege şi apoi la regină. A găsit la amândoi 
multă bunăvoință; la regină însă, două motive făceau 
această bunăvoință remarcabilă. 

În primul rând, Isidore era fratele lui Charny; apoi, el 
aducea din partea prinţului de Conde şi a contelui d'Artois 
mesaje care se aflau într-o perfectă armonie cu cele mai 
intime dorinţe ale ei. 

Cei doi prinți îi recomandau reginei proiectele domnului 
de Favras şi o invitau să profite de devotamentul acestui 
curajos gentilom pentru a fugi şi a veni la ei, la Torino. 

Mai era însărcinat de cei doi prinți să-i transmită domnului 
de Favras toată simpatia lor pentru proiectul său şi urări de 
reuşită. 

Regina îl reţinu pe Isidore lângă ea mai mult de-o oră, îl 
invită la serata doamnei de Lamballe şi nu-i îngădui să se 
retragă decât pentru a se achita de misiunea ce o avea 


pentru domnul de Favras. La plecare îi spuse să-i comunice 
domnului Favras că nimic nu se schimbase după ultima lor 
discuţie. 

Plecând de la regină, Isidore se îndreptă de îndată spre 
strada Royale numărul 21, unde fu primit de doamna de 
Favras. Ea îi spuse mai întâi că soţul ei era plecat; însă, 
după ce luă cunoştinţă de numele vizitatorului şi află din 
partea căror auguste personaje vine să vorbească, 
recunoscu că soţul ei se afla în casă şi trimise să-l cheme. 

Marchizul intră, cu chipul destins şi ochii surâzători. 
Fusese prevenit direct de la 'Torino şi ştia din partea cui 
venea Isidore. 

Mesajul reginei, transmis prin tânărul de Charny, izbuti ca 
bucuria conspiratorului să ajungă la culme. Într-adevăr, 
toate se desfăşurau potrivit speranţelor sale: complotul 
mergea de minune; cei o mie două sute de călăreţi erau 
adunaţi la Versailles, fiecare dintre ei urmând să ia în crupă 
un infanterist, ceea ce însemna două mii patru sute de 
soldaţi. Se renunţase la triplul asasinat, vizându-i pe 
Necker, Bailly şi La Fayette, care trebuia executat simultan 
de către cele trei coloane ce urmau să intre în Paris, 
considerându-se că era suficient să se descotorosească de 
La Fayette. Pentru această expediţie erau deajuns patru 
oameni bine înarmaţi; ei trebuiau să aştepte la unsprezece 
seara trăsura lui La Fayette care părăsea de obicei Tuileries 
la această oră; doi trebuiau să meargă de-a lungul străzii, la 
dreapta şi la stânga, iar doi trebuiau să apară în faţa 
trăsuri. Unul dintre aceştia, cu o hârtie în mână, urma să-i 
facă semn vizitiului să oprească, spunând că are de predat 
o înştiinţare importantă generalului. Atunci trăsura s-ar fi 
oprit, La Fayette ar fi scos capul prin portieră, şi de îndată i 
s-ar fi zburat creierii cu un pistol. 

Era de altfel singura schimbare importantă care se făcuse 
în organizarea complotului. Altfel banii fuseseră plătiţi, 
oamenii erau preveniţi, regele n-avea decât să spună: „Da!” 
şi, la un semn al lui Favras, treaba putea începe. 


Un singur lucru îl îngrijora pe marchiz: tăcerea regelui şi 
a reginei în ceea ce-l priveşte. Această tăcere fusese ruptă 
din partea reginei prin Isidore şi, oricât de vagi erau 
cuvintele ce îi fuseseră transmise, ieşite dintr-o gură regală 
ele aveau o importanţă deosebită. 

Isidore făgăduise domnului de Favras să transmită în 
aceeaşi seară reginei şi regelui expresia devotamentului 
său. 

Tânărul baron plecase, după cum se ştie, la 'Torino chiar în 
ziua sosirii sale la Paris. Nu avea, aşadar, altă locuinţă decât 
camera pe care o ocupa fratele său la Tuileries. 

La ora nouă seara elintră în apartamentele prinţesei de 
Lamballe. 

Nu fusese încă prezentat prinţesei, aceasta nici nu-l 
cunoştea. Dar, prevenită în cursul zilei de regină, la 
anunţarea numelui său, doamna de Lamballe se ridică şi, cu 
acea graţie ce-i ţinea loc de inteligenţă, îl atrase de îndată 
în cercul intimilor săi. 

Nici regele, nici regina nu sosiseră încă. Fratele regelui, 
care părea îngrijorat, discuta într-un colţ cu doi intimi ai 
săi, domnii de la Châtre şi d'Avaray. Contele Louis de 
Narbonne mergea de la un grup la altul, cu siguranţa unui 
om care se simte în familie. 

Acest cerc de intimi se compunea din tineri nobili care 
rezistaseră maniei emigrației. Erau domnii de Lameth, care 
datorau mult reginei şi care nu luaseră încă atitudine 
împotriva ei; d'Ambly, unul din capetele bune sau rele ale 
epocii, cum era taxat; de Castries, de Fersen, Suleau, 
redactor şef al spiritualului ziar Les Actes des Ap6tres: toţi 
erau suflete loiale, dar în acelaşi timp capete înfierbântate, 
unii dintre ei chiar puţin nebune. 

Isidore nu cunoştea niciunul din aceşti tineri, dar la 
rostirea numelui său, binecunoscut, toate mâinile se 
întinseră spre el; mai ales că el aducea noutăţi din partea 
celeilalte Franţe, aceea care trăia în străinătate. Fiecare 


din cei prezenţi avea o rudă sau un prieten printre prinții 
aflaţi peste hotare. 

Am spus că Suleau se număra printre cele mai 
înfierbântate capete. El susţinea conversaţia şi se râdea 
foarte tare. Suleau asistase în ziua aceea la şedinţa 
Adunării. Domnul Guillotin se urcase la tribună, lăudând 
blândeţea maşinii pe care o inventase, şi povestise 
amănunte privind operativitatea ghilotinei, cerând ca 
aceasta să înlocuiască toate instrumentele morţii - roata, 
spânzurătoarea, rugul, sfârtecarea - care îngroziseră pe 
rând lumea în piaţa Greve. 

Cucerită de blândeţea acestei noi maşini, Adunarea era pe 
cale s-o adopte. 

Suleau compusese, în legătură cu Adunarea, cu domnul 
Guillotin şi maşina sa, o şansonetă pe melodia menuetului 
Exaudet, text ce urma să apară a doua zi în ziarul său. 

Este de la sine înţeles că în momentul în care un 
majordom anunţă sosirea regelui şi altul a reginei, toate 
şuşotelile, conversațiile şi hohotele de râs încetară, pentru a 
face loc celei mai respectuoase tăceri. 

Augustele personaje intrară. 

Doamnele de Lamballe şi Elisabeth o acaparară pe regină. 

Monsieur se îndreptă direct spre rege spre a-i prezenta 
respectele sale şi, înclinându-se, îi spuse: 

— N-ar fi de acord fratele meu să organizăm un joc, un 
whist de exemplu, împreună cu regina şi câţiva intimi, 
pentru a discuta confidenţial unele lucruri? 

— Cu plăcere, frate, răspunse regele; aranjaţi cu regina. 

Monsieur se apropie de Maria-Antoaneta, căreia Charny 
tocmai îi prezenta omagiile sale, spunându-i încet: 

— Doamnă, l-am văzut pe domnul de Favras şi am să 
transmit comunicări de cea mai mare importanţă Majestății 
Voastre. 

— Scumpa mea soră, spuse Monsieur, regele doreşte să 
jucăm un whist în patru; vom juca împreună împotriva 
dumneavoastră, lăsându-vă să vă alegeţi partenerul. 


— Ei bine, spuse regina, care nu se îndoia că această 
partidă nu era decât un pretext, alegerea mea e făcută. 
Domnule baron de Charny, veţi juca cu noi, şi în timpul 
jocului ne veţi povesti noutăţi de la Torino. 

— Ah! Veniţi de la Torino? Întrebă Monsieur. 

— Da, monseniore, şi revenind acasă am trecut prin piaţa 
Royale şi m-am văzut cu un om foarte devotat regelui, 
reginei şi Alteţei Voastre. 

Monsieur roşi, tuşi şi se îndepărtă. Era un bărbat plin de 
ocolişuri şi precauţii; acest spirit drept şi limpede îi 
producea teamă. 

Aruncă o privire domnului de La Châtre, care se apropie 
de el, îi primi ordinele şi ieşi. 

În acest timp, regele saluta şi primea omagiile nobililor şi a 
puţinelor femei care mai continuau să frecventeze Tuileries. 

Regina se duse şi-l luă de braţ, atrăgându-l la joc. 

Regele se apropie de masa de joc, căutând din ochi un al 
patrulea jucător şi nu-l zări decât pe Isidore. 

— Ah! Domnul de Charny, spuse el, în absenţa fratelui 
dumneavoastră sunteţi al patrulea. De altfel, el nu ar putea 
fi mai bine înlocuit. Fiţi binevenit. 

O invită pe regină să se aşeze, se aşeză după aceea, apoi 
se aşeză şi Monsieur. 

La rândul ei, regina îi făcu un semn lui Isidore, care se 
aşeză ultimul. 

Doamna Elisabeth îngenunchie pe o canapeluţă în spatele 
regelui şi-şi sprijini braţele de speteaza fotoliului acestuia. 

Făcură două-trei ture de whist, rostind numai cuvintele de 
rigoare. 

Apoi, tot jucând şi remarcând că respectul ţinea la distanţă 
toată lumea de la masa de joc, regina i se adresă 
cumnatului ei: 

— Frate, v-a spus baronul că soseşte de la Torino? 

— Da, mi-a spus o vorbă despre asta. 

— V-a spus că prinţul de Conde şi contele d'Artois ne invită 
insistent să venim la ei? 


Regele lăsă să-i scape un gest de iritare. 

— Dragă frate, murmură doamna Elisabeth cu blândeţea 
ei de înger, ascultați, vă rog. 

— Şi dumneavoastră, soră? Întrebă regele. 

— Da, eu mai mult ca oricine, dragă Louis, fiindcă vă 
iubesc mai mult ca oricine şi mă tem. 

— Am mai adăugat, se hazardă Isidore, că am fost în 
strada Royale numărul 21, unde am rămas aproape o oră. 

— La numărul 21? Întrebă regele. Ce mai e şi asta? 

— La acest număr, Sire, locuieşte un gentilom ce vă este 
foarte devotat, gata să moară pentru Majestatea Voastră, şi 
care a pregătit un proiect. 

— Ce proiect, domnule? Întrebă regele ridicând capul. 

— Dacă aş crede că am nenorocul să-i displac regelui 
repetându-i despre ce e vorba, aş tăcea pe moment. 

— Nu, nu, domnule, vorbiţi, spuse cu vioiciune regina. 
Prea mulţi fac proiecte împotriva noastră; e bine să 
cunoaştem cel puţin pe acelea care se fac pentru noi. 
Spuneţi, baroane, cum se numeşte acest gentilom? 

— Domnul marchiz de Favras, doamnă. 

— Ah! Spuse regina, îl cunoaştem. Şi credeţi în 
devotamentul său, domnule baron? 

— Doamnă, nu numai că cred în devotamentul său, dar şi 
sunt sigur de el. 

— Fiţi atent, domnule, spuse regele. Vă avântaţi prea mult. 

— Inima sa judecă cu inima, Sire. Răspund de 
devotamentul domnului de Favras. 

— Şi acest proiect, ia să vedem, în ce stadiu se găseşte? 
Întrebă regina. 

— Doamnă, se află în execuţie, şi dacă regele binevoieşte 
să spună un cuvânt în această seară, mâine, la această oră, 
va fi la Peronne. 

Regele rămase tăcut. Monsieur rupse coastele unui biet 
valet de cupă ce-l avea în mână. 

— Sire, auziţi ce spune baronul? Spuse regina adresându- 
se soţului ei. 


— Sigur că aud, răspunse regele încruntându-şi 
sprâncenele. 

— Şi dumneavoastră, frate? Îl întrebă regina pe Monsieur. 

— Nu sunt mai surd decât regelec 

— Ei bine, ce părere aveţi? S-ar părea că e o propunere. 

Regele se întoarse brusc spre Monsieur şi, ţintuindu-l cu 
privirea, îl întrebă: 

— Şi dacă plec, mergeţi cu mine? 

Monsieur păli. Obrazul începu să-i tremure, agitat de o 
mişcare pe care n-o putea stăpâni. 

— Eu? Spuse el. 

— Da, dumneavoastră, frate, spuse Ludovic al XVI-lea, 
dumneavoastră, care mă îndemnați să părăsesc Parisul, vă 
întreb: „Dacă plec, mergeţi cu mine?” 

— Dar, bâigui Monsieur, eu n-am fost prevenit şi n-am 
făcut nici o pregătire. 

— Cum, tocmai dumneavoastră să nu fi fost prevenit, când 
dumneavoastră aţi pus la dispoziţia domnului de Favras 
banii necesari? Nu sunteţi pregătit, cu toate că sunteţi 
informat, oră cu oră, de mersul complotului? 

— Complotul? Repetă Monsieur, pălind şi mai tare. 

— Fără îndoială, complotul. Căci e un complot, un complot 
atât de real, care, dacă e descoperit, îl va duce pe domnul 
de Favras la închisoare, la Châtelet, la moarte - doar dacă, 
cu ajutorul intervențiilor şi al banilor nu-l veţi salva, cum l- 
am salvat noi pe domnul de Besenval. 

— Dar dacă regele l-a salvat pe domnul de Besenval, îl va 
salva cu siguranţă şi pe domnul de Favras. 

— Nu, fiindcă ce am putut face pentru unul nu voi putea 
face, probabil, pentru celălalt. De altfel, domnul de 
Besenval era omul meu, aşa cum domnul de Favras e al 
dumneavoastră. Or, fiecare şi-l salvează pe al său, frate, 
astfel că amândoi ne vom fi făcut datoria. 

Şi, rostind aceste cuvinte, regele se ridică. 

Regina îl reţinu de poala hainei. 


— Sire, spuse ea, fie că acceptaţi, fie că refuzaţi, îi datoraţi 
un răspuns domnului de Favras. 

— Eu? 

— Da. Ce va răspunde baronul Charny în numele regelui? 

— Va răspunde, spuse Ludovic eliberându-şi haina din 
mâinile reginei, va răspunde că regele nu-şi poate îngădui 
să se lase răpit. 

Şi se îndepărtă. 

— Ceea ce înseamnă, continuă Monsieur, că dacă 
marchizul de Favras îl răpeşte pe rege fără permisiunea sa, 
va fi binevenit - în orice caz, cu condiţia să reuşească; căci 
oricine nu reuşeşte e un prost, şi în politică proştii merită o 
pedeapsă dublă. 

— Domnule baron, spuse regina, chiar în această seară, 
fără să pierdeţi vreun moment, alergaţi la domnul de Favras 
şi repetaţi-i chiar cuvintele proprii ale regelui. „Regele nu-şi 
poate îngădui să se lase răpit.” Rămâne ca el să le 
înţeleagă, sau ca dumneavoastră să le explicaţi. Puteţi 
pleca. 

Baronul, care consideră pe drept cuvânt răspunsul regelui 
şi recomandarea reginei ca un dublu consimţământ, îşi luă 
pălăria, ieşi repede şi se aruncă într-o trăsură, strigându-i 
vizitiului: 

— Piaţa Royale, numărul 21. 

Capitolul 39 

CE VĂZUSE REGINA ÎNTR-O CARAFĂ LA CASTELUL 
TAVERNEY, CU DOUĂZECI DE ANI ÎN URMĂ. 

Ridicându-se de la masa de joc, regele se îndreptă spre 
grupul tinerilor, al căror râs vesel îi atrăsese atenţia chiar 
înainte de a fi intrat în salon. 

La apropierea sa se făcu cea mai deplină linişte. 

— Ei bine, domnilor, întrebă el, regele este deci atât de 
nefericit încât îşi duce tristeţea cu el? 

— Sire. Murmurară tinerii. 

— Veselia era mare şi râsul zgomotos când am intrat aici, 
regina şi cu mine. 


Apoi, dând din cap, spuse: 

— Vai de regii în faţa cărora oamenii nu îndrăznesc să 
râdă. 

— Sire, spuse domnul de Lameth, respectul. 

— Dragul meu Charles, spuse regele, când ieşeaţi din 
internat, joia şi duminica, şi vă invitam la Versailles, vă 
lipseaţi de râs fiindcă eram eu acolo? Spuneam adâneauri: 
„Vai de regii în faţa cărora oamenii nu îndrăznesc să râdă!” 
Spun acum: „Fericiţi regii în faţa cărora se râde!” 

— Sire, spuse domnul de Castries, poate că subiectul care 
ne făcea să râdem nu i se va părea dintre cele mai comice 
Majestății Voastre. 

— Despre ce vorbeaţi deci, domnilor? 

— Sire, spuse Sukeau apropiindu-se, îl predau pe vinovat 
Majestății Voastre. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule Suleau? Am citit 
ultimul număr din revista dumneavoastră Actes des 
Ap6tres. Fiţi atent! Fiţi atent! 

— La ce, Sire? Întrebă tânărul ziarist. 

— Sunteţi puţin cam prea regalist. Totuşi, de ce făceaţi 
atâta haz? 

— De Adunarea Naţională. 

— Ah! Ah! Domnilor! Atunci e bine că aţi devenit serioşi 
văzându-mă. Nu pot permite să se facă haz de Adunarea 
Naţională în prezenţa mea. 

— Ştie regele despre ce s-a vorbit azi în tot timpul şedinţei 
Adunării Naţionale? 

— Da, şi m-a interesat foarte mult. Nu s-a vorbit despre o 
nouă maşină pentru executarea criminalilor? 

— Oferită naţiunii de domnul Guillotin. Da, Sire, spuse 
Suleau. 

— Şi vă băteaţi joc de domnul Guillotin, de un filantrop? 
Asta-i bună! Uitaţi oare că şi eu sunt filantrop? 

— Ah! Sire, sunt filantropi şi filantropi. Sunt unii care, 
medici fiind şi având în mâinile lor mii de mijloace, mai 
ingenioase sau mai puţin ingenioase de a-i face pe bolnavi 


să dea ortul popii caută noi mijloace prin care să ia viaţa 
celor sănătoşi. Ah! Pe legea mea, Sire, lăsaţi-i pe mâna mea. 

— Şi ce veţi face cu ei, domnule Suleau? Îi veţi decapita 
fără durere? Întrebă regele făcând aluzie la pretenţia emisă 
de doctorul Guillotin. 

— Este ceea ce le doresc, dar nu şi ce le promit, spuse 
Suleau. 

— Cum! Ceea ce le doriţi? 

— Am avut ideea, Sire, să-i dedic acestui mare binefăcător 
al omenirii două cântece pe melodia menuetului Exaudet, 
ale căror texte se imprimă în această noapte în ziarul meu. 

— Atunci, vă ascult. 

Şi Suleau cântă cu glas stins, pe aria menuetului Exaudet, 
compoziţiile sale. 

— Ei bine, domnilor, spuse regele, râdeţi. Şi totuşi, această 
maşină este destinată să-i cruţe de îngrozitoare suferinţe 
pe nenorociţii condamnaţi! Ce cere societatea când reclamă 
moartea unui vinovat? Suprimarea pur şi simplu a 
individului. Dacă această suprimare este însoţită de 
suferinţă, nu mai acţionează justiţia, ci răzbunarea. 

— Dar, Sire, observă Suleau, cine-i spune Majestății 
Voastre că durerea este suprimată prin tăierea capului? 

— Asta este o chestiune de discutat între oamenii de artă. 
De altfel, cred că azi dimineaţă chiar s-a făcut o experienţă. 
Niciunul din cei de faţă n-a asistat la această experienţă? 

— Nu, Sire, nu - pronunţară aproape simultan 
douăsprezece sau cincisprezece voci batjocoritoare. 

— Ba eu am fost acolo, Sire, se auzi o voce gravă. 

Regele se întoarse şi-l recunoscu pe Gilbert. 

— Ah, dumneata erai, doctore, spuse regele tresărind. Ai 
fost acolo? 

— Da, Sire. 

— Şi cum a reuşit experienţa? 

— Perfect pe primii doi, Sire; dar la al treilea, cu toate că 
coloana vertebrală era retezată, a fost nevoie de cuţit 
pentru a termina despărţirea capului de trup. 


Tinerii ascultau cu gura deschisă şi privirea rătăcită. 

— Cum se poate, Sire, spuse Charles Lameth, vorbind 
vizibil în numele tuturor celor de faţă; au fost executaţi trei 
oameni în această dimineaţă? 

— Da, domnilor. Numai că aceşti trei oameni erau trei 
cadavre furnizate de spitalul principal. Şi părerea dumitale, 
domnule Gilbert? 

— Cu privire la ce, Sire? 

— La instrument. 

— Sire, este evident un progres faţă de toate maşinile de 
acest gen inventate până acum; dar accidentul survenit 
celui de-al treilea cadavru dovedeşte că maşina mai are 
nevoie de perfecţionări. 

— Şi cum e construită? Întrebă regele, în care se trezise 
pasiunea pentru mecanică. 

Atunci Gilbert încercă să dea o explicaţie, dar cum regele 
nu putea sesiza forma exactă a instrumentului, spuse: 

— Veniţi, veniţi, doctore; iată pe masă pene, cerneală şi 
hârtie. Sper că desenezi? 

— Da, Sire. 

— Atunci, fă-mi o schiţă, să înţeleg mai bine. 

Şi cum tinerii nobili, din respect, nu îndrăzneau să-l 
urmeze pe rege neinvitaţi, Ludovic le spuse: 

— Dar veniţi, veniţi, domnilor. Această chestiune 
interesează întreaga omenire. 

— Şi-apoi, cine ştie, spuse Suleau cu jumătate de glas, cine 
ştie dacă unul dintre noi nu e predestinat onoarei de a se 
căsători cu domnişoara Guillotine? Să mergem, domnilor, să 
facem cunoştinţă cu logodnica noastră. 

Şi cu toţii, urmându-l pe rege şi pe Gilbert, se grupară în 
jurul mesei. La invitaţia regelui, Gilbert luă loc la masă 
pentru a executa mai uşor desenul. El începu să schiţeze 
maşina, urmărit cu cea mai scrupuloasă atenţie de Ludovic 
al XVI-lea. 

De-abia terminase ultimul detaliu, când regele îl opri. 


— Zău aşa! Spuse el, nici nu e de mirare că experienţa n-a 
reuşit, mai ales a treia oară. 

— De ce, Sire? Întrebă Gilbert. 

— Asta ţine de forma cuţitului. Doar dacă n-ai nici o idee 
de mecanică, poţi da formă de corn unui obiect menit să 
taie ceva ce opune rezistenţă. 

— Dar ce formă i-ar da Majestatea Voastră? 

— E foarte simplu, aceea a unui triunghi. 

Gilbert încercă să rectifice desenul. 

— Nu, nu, nu aşa. Dă-mi pana dumitale. 

— Sire, spuse Gilbert, iată pana şi scaunul. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, spuse regele, lăsându-se ambalat de 
pasiunea sa pentru mecanică; uite, tăiaţi-mi marginea 
fierului oblic, aşa. Şi vă garantez că veţi tăia douăzeci şi 
cinci de capete, unul după altul, fără ca cuțitul să greşească 
vreodată. 

De-abia îşi terminase fraza, când un strigăt sfâşietor, un 
strigăt de spaimă, aproape de durere, răsună deasupra 
capului său. 

Se întoarse repede şi o văzu pe regină, palidă, clătinându- 
se, înnebunită, căzând leşinată în braţele lui Gilbert. 

Atrasă, ca şi ceilalţi, de curiozitate, ea se apropiase de 
masă şi, aplecându-se peste scaunul pe care şedea regele, 
recunoscu, peste umărul său, chiar în clipa în care corecta 
principalul detaliu, hidoasa maşină pe care Cagliostro i-o 
arătase cu douăzeci de ani în urmă la castelul de Taverney- 
Maison-Rouge. 

La vederea acesteia ea nu avu puterea decât să scoată 
teribilul țipăt - ca şi cum fatala maşină ar fi lucrat asupra ei 
- şi căzu leşinată, cum am spus, în braţele lui Gilbert. 

Capitolul 40 

MEDICUL TRUPULUI ŞI MEDICUL SUFLETULUI. 

Se înţelege că după un asemenea eveniment serata se 
întrerupse. 

Cu toate că nimeni nu şi-a putut da seama de cauzele care 
au dus la leşinul reginei, faptul rămânea. 


Gilbert dădu reginei primele îngrijiri. 

Doamna Lamballe nu voi ca regina să fie transportată în 
apartamentele ei. De altfel, ar fi fost greu, deoarece 
doamna de Lamballe locuia în aripa Flore, iar Maria- 
Antoaneta în aripa Marsan; castelul ar fi trebuit traversat în 
toată lungimea sa. 

În consecinţă, augusta bolnavă fu culcată pe un şezlong în 
dormitorul prinţesei care, cu acea intuiţie proprie femeilor, 
bănuind că un sumbru mister se ascunde în această 
întâmplare, îndepărtase toată lumea, chiar şi pe rege. Ea 
aştepta, cu privirea drăgăstos îngrijorată, ca regina să-şi 
revină în urma îngrijirilor date de doctorul Gilbert. 

Încetul cu încetul, regina începu să-şi mişte molatic capul 
de la dreapta la stânga, cum se întâmplă în timpul unui 
coşmar, scoase un suspin şi deschise ochii. Observând că 
doctorul Gilbert este gata să se retragă, întinse mâna, îi 
apucă braţul şi-i spuse, cu o voce tot atât de nervoasă ca şi 
gestul făcut: 

— Rămâneţi! 

Gilbert se opri, foarte mirat. Nu ignora că regina avea 
foarte puţină simpatie pentru el, şi totuşi, pe de altă parte, 
remarcase influenţa ciudată, aproape magnetică, ce o avea 
asupra ei. 

— Sunt la dispoziţia reginei, spuse el; dar cred că ar fi 
bine să risipim îngrijorarea regelui şi a persoanelor rămase 
în salon, dacă, bine înţeles, Majestatea Voastră permite. 

— Therese, spuse regina, adresându-se prinţesei de 
Lamballe, anunţă-l pe rege că mi-am revenit; şi veghează să 
nu fim întrerupţi; am de discutat cu doctorul Gilbert. 

Prinţesa se supuse. 

Sprijinită în cot, regina o urmări cu privirea, ca şi cum ar fi 
voit să-i dea timp să se achite de însărcinarea primită. Apoi, 
întorcându-se spre Gilbert şi fixându-şi privirea în a sa, îl 
întrebă: 

— Doctore, nu vă miră deloc întâmplarea care vă pune 
aproape totdeauna faţă în faţă cu mine în crizele fizice sau 


morale ale vieţii mele? 

— Vai, doamnă, răspunse Gilbert, nu ştiu dacă trebuie să-i 
mulţumesc întâmplării, sau să mă plâng de ea. 

— De ce, domnule? 

— Pentru că citesc destul de profund în suflet ca să-mi dau 
seama că nici dorinţei şi nici voinţei dumneavoastră nu-i 
datorez această apropiere ce mă onorează. 

— De aceea am şi vorbit de întâmplare. Ştiţi că sunt 
sinceră. Şi totuşi, doctore, în ultimele împrejurări care ne- 
au făcut să acţionăm împreună, mi-aţi dovedit un veritabil 
devotament; nu-l voi uita şi vă mulţumesc pentru el. 

Gilbert se înclină. 

Regina urmări mişcarea corpului şi obrazului său. 

— Şi eu sunt fizionomistă, spuse ea. Ştiţi ce mi-aţi răspuns 
fără să fi rostit vreun cuvânt? 

— Doamnă, aş fi disperat dacă tăcerea mea ar fi mai puţin 
respectuoasă decât vorbele mele. 

— Mi-aţi răspuns: „Mi-aţi mulţumit, e bine, iată o socoteală 
încheiată; să trecem la alta.” Şi-acum, doctore, ce credeţi 
despre cele ce mi s-au întâmplat? 

— Doamnă, spuse Gilbert, sunt un spirit pozitivist, un om 
de ştiinţă; aveţi bunătatea să-mi puneţi întrebarea într-o 
formă mai precisă. 

— Vă întreb, domnule, dacă socotiți că leşinul meu a fost 
pricinuit de una din acele crize nervoase la care sunt 
supuse sărmanele femei din cauza constituţiei lor, sau 
bănuiţi că accidentul are o cauză mai serioasă? 

— Voi răspunde Majestății Voastre că fiica Mariei-lereza, 
femeia pe care am văzut-o atât de calmă şi curajoasă în 
noaptea de 5 spre 6 octombrie, nu e o femeie obişnuită şi, 
în consecinţă, nu a putut fi influenţată de unul din acele 
accidente cărora le sunt expuse femeile obişnuite. 

— Aveţi dreptate, doctore. Credeţi în presentimente? 

— Ştiinţa respinge toate aceste fenomene, care ar tinde să 
răstoarne cursul firesc al lucrurilor. Şi totuşi, uneori faptele 
vin să dezmintă ştiinţa. 


— Ar fi trebuit să spun: credeţi în prevestiri? 

— Cred că suprema Bunătate a acoperit viitorul, pentru 
fericirea noastră, cu un văl de nepătruns; de când religia a 
abolit fatalitatea, de când filosofia a pus limite credinţei, 
profeţii au pierdut trei sferturi din magia lor. Şi totuşi. 
Adăugă Gilbert. 

— Şi totuşi? Relua regina văzându-l ca se oprise gânditor. 

— Şi totuşi, doamnă, continuă el, ca şi cum ar fi făcut un 
efort pentru a aborda probleme pe care raţiunea sa le 
izgonea în domeniul îndoielii - şi totuşi, există un om. 

— Un om? Spuse regina, care urmărea cu interes avid 
cuvintele lui Gilbert. 

— Există un om care uneori a redus la tăcere, prin fapte 
irecuzabile, întreaga argumentaţie a inteligenţei mele. 

— Şi acest om este? 

— Nu îndrăznesc să-i pronunţ numele în faţa Majestății 
Voastre. 

— Acest om e maestrul dumneavoastră, nu-i aşa, domnule 
Gilbert? Omul atotputernic, omul nemuritor, divinul 
Cagliostro! 

— Doamnă, unicul, singurul, veritabilul meu maestru e 
natura. Cagliostro nu e decât salvatorul meu. Atins de un 
glonte care-mi străpunsese pieptul, pierzând tot sângele 
dintr-o rană pe care acum, cu ochi de medic şi după 
douăzeci de ani de studii, o consider nevindecabilă, m-a 
vindecat în câteva zile cu un balsam a cărui compoziţie mi-e 
necunoscută; de aici recunoştinţa mea, aş spune chiar 
admiraţia mea. 

— Şi acest om v-a făcut preziceri care s-au împlinit? 

— Bizare, de necrezut, doamnă. Acest om parcurge 
prezentul cu o certitudine care te-ar face să crezi că vede 
viitorul. 

— Aşadar, dacă acest om v-ar fi prezis ceva, în prezicerea 
sa aţi crede? 

— Aş acţiona cel puţin ca şi cum ar trebui să se realizeze. 


— Astfel încât, dacă v-ar fi prevestit o moarte prematură, 
îngrozitoare, infamantă, v-aţi pregăti pentru o asemenea 
moarte? 

— După ce totuşi, doamnă, spuse Gilbert privind-o 
insistent pe regină, aş fi căutat să scap, prin toate 
mijloacele posibile. 

— Să scap? Nu, doctore, nu! Văd bine că sunt 
condamnată, spuse regina. Această revoluţie este o 
prăpastie care trebuie să înghită tronul. Acest popor este 
un leu care mă va devora. 

— Ah! Doamnă, depinde numai de dumneavoastră să-l 
vedeţi culcat la picioare ca un miel pe acest leu care vă 
înspăimântă. 

— Nu l-aţi văzut la Versailles? 

— Nu l-aţi văzut la Tuileries? E oceanul, doamnă, lovind 
fără încetare, până la a o dezrădăcina, stânca ce-i barează 
drumul; mângâind ca o doică barca ce i se încredinţează. 

— Doctore, de multă vreme totul e rupt între acest popor 
şi mine. El mă urăşte, iar eu îl dispreţuiesc! 

— Deoarece nu vă cunoaşteţi cu adevărat unul pe celălalt. 
Încercaţi să fiţi pentru ei o regină, deveniți o mamă. Uitaţi 
că sunteţi fiica Mariei-lereza, vechea noastră duşmană; 
sora lui Iosif al II-lea, falsul nostru prieten. Fiţi franceză şi 
veţi auzi glasul acestui popor ridicându-se spre a vă 
binecuvânta, şi veţi vedea braţele acestui popor 
deschizându-se spre dumneavoastră spre a vă mângâia. 

Maria-Antoaneta ridică din umeri. 

— Da, ştiu asta. Binecuvântează ieri, mângâie azi, iar 
mâine îi înăbuşe pe aceiaşi pe care i-a binecuvântat şi i-a 
mângâiat. 

— Deoarece simte că există în aceştia o rezistenţă la voinţa 
sa, o ură ce se opune dragostei sale. 

— Dar oare ştie el ce iubeşte şi ce urăşte, acest popor, 
element distrugător; distrugător ca vântul, ca apa şi focul 
deopotrivă, şi care are capriciile unei femei? 


— Pentru că îl vedeţi de la mal, doamnă, aşa cum vede 
oceanul cel ce vizitează falezele; pentru că, avansând şi 
trăgându-se înapoi fără vreo cauză vizibilă, îşi sparge 
spuma la picioarele dumneavoastră şi vă învăluie cu 
gemetele sale pe care le luaţi drept răgete. Dar nu astfel 
trebuie să-l vedeţi: trebuie să-l vedeţi purtat de spiritul 
Domnului, care pluteşte pe întinderile de apă; trebuie să-l 
vedeţi cum îl vede Dumnezeu, înaintând spre unire şi 
zdrobind în cale tot ce-l împiedică în a atinge acest scop. 
Sunteţi regina francezilor, doamnă, şi ignoraţi ce se petrece 
la această oră în Franţa. Ridicaţi-vă vălul, doamnă, în loc să- 
| coborâţi, şi veţi admira în loc să vă temeţi. 

— Şi ce voi vedea atât de frumos, atât de măreț, atât de 
splendid? 

— Veţi vedea lumea nouă ieşind din găoace în mijlocul 
ruinelor vechii lumi. Veţi vedea leagănul Franţei viitorului 
plutind ca cel al lui Moise pe un fluviu mai mare ca Nilul, ca 
Mediterana, ca Oceanul. Dumnezeu să te apere, o, leagăn! 
Dumnezeu să te păzească, o, Franţă! 

Şi, oricât de puţin entuziast să fi fost Gilbert, ridică braţele 
şi ochii spre cer. 

Regina îl privea cu uimire. Nu pricepea. 

— Şi unde va acosta acest leagăn? Întrebă ea. Oare la 
Adunarea Naţională, această reuniune de vorbăreţi, de 
dărâmători, de nivelatori? Oare vechea Franţă trebuie s-o 
ghideze pe cea nouă? Tristă mamă pentru un copil atât de 
frumos, domnule Gilbert! 

— Nu, doamnă, locul unde trebuie să acosteze acest 
leagăn într-o zi sau alta, azi sau poate mâine, este un 
pământ necunoscut până în acest moment, şi care se 
numeşte patria. Acolo va găsi viguroasa doică care face 
puterea popoarelor, şi care se numeşte libertatea. 

— Ah! Cuvinte mari, spuse regina. Credeam că abuzul le-a 
UCIS. 

— Nu, doamnă, spuse Gilbert, sunt lucruri mari! Priviţi 
Franţa în momentul în care totul e sfărâmat şi încă nimic n- 


a fost reconstruit; când nu are încă municipalități după 
regulă şi abia dacă are câteva departamente; când nu are 
legi, dar îşi face legea sa. Vedeţi-o trecând, cu privirea fixă 
şi pasul sigur, pe drumul ce o duce de la o lume la alta, 
peste această punte îngustă aruncată peste prăpastie; 
vedeţi, această punte îngustă, ca aceea a lui Mahomed, o 
trece fără să se poticnească. Încotro merge această bătrână 
Franţă? Spre unitatea patriei! Tot ce a crezut până acum că 
e greu, chinuitor, de netrecut i-a devenit nu numai cu 
putinţă, dar chiar uşor. 

Provinciile noastre erau un mănunchi de prejudecăţi 
diferite, de interese opuse, de amintiri individuale. Se 
credea că nimic nu va prevala asupra acestor douăzeci şi 
cinci sau treizeci de naţionalităţi care respingeau 
naționalitatea unică. Vechile provincii Languedoc, Toulouse, 
Bretagne ar consimţi ele să devină Normandie, Bourgogne 
sau Dauphine? Nu, doamnă, dar toate vor deveni Franţa. 
De ce se agăţau aceşti provinciali cu atâta încăpățânare de 
drepturile lor, de privilegiile lor, de legislaţia lor? Fiindcă nu 
aveau patrie. Or, v-am spus, doamnă, patria le-a apărut, 
poate departe încă, poate în viitor, dar au văzut-o 
chemându-i cu braţele deschise; au avut umilinţa de a se 
crede languedocieni, provensali, normanzi, bretoni, 
burgunzi. Nu, se înşelau cu toţii: erau francezi! 

— Ascultându-vă, doctore, spuse regina cu un accent 
ironic, Franţa, această bătrână Franţă, fiica mai mare a 
bisericii, cum o numesc papii începând cu al nouălea secol, 
n-ar exista decât de ieri? 

— Într-adevăr, chiar în aceasta constă minunea, doamnă. 
Exista o Franţă, dar acum există francezi. Nu numai 
francezi, dar mai ales fraţi. Fraţi care se ţin cu toţii de 
mână. Dumnezeule! Oamenii sunt mai puţin răi, doamnă, 
decât se spune. Ei încearcă să se socializeze. Pentru a-i 
dezbina, pentru a-i opri să se apropie a fost necesar un 
întreg univers de invenţii împotriva firescului: vămi 
interioare, bariere pe şosele, bacuri pe râuri; o mare 


diversitate de legi, de reguli, de măsuri şi greutăţi; rivalități 
între provincii, între regiuni, între oraşe şi sate. Într-o zi se 
produce un cutremur, care zdruncină tronul şi dărâmă 
toate aceste vechi ziduri, distruge toate aceste obstacole. 
Atunci oamenii se privesc în faţa cerului, sub blânda şi buna 
lumină a soarelui, care face să rodească nu numai 
pământul, dar şi sufletele. Fraternitatea creşte ca un rod 
sfânt, iar duşmanii înşişi, uimiţi de ura care-i stăpânise 
atâta vreme, înaintează, nu unii împotriva celorlalţi, ci unii 
spre alţii, cu braţele nu înarmate, ci deschise. Nimic oficial, 
nimic comandat. Sub acest flux care urcă dispar râurile şi 
munţii, geografia este ucisă; accentele sunt încă diferite, 
dar limba este aceeaşi, iar imnul unic ce-l cântă treizeci de 
milioane de francezi se compune din aceste câteva cuvinte: 

Laudă Domnului care ne-a făcut o patrie! 

— Ei bine, unde vreţi să ajungeţi, doctore? Credeţi că mă 
liniştiţi oferindu-mi viziunea acestei federaţii generale a 
treizeci de milioane de rebeli împotriva reginei şi regelui 
lor? 

— O! Doamnă, deschideţi ochii! Exclamă Gilbert. Nu 
poporul este acela care s-a răzvrătit împotriva regelui şi a 
reginei, ci regina şi regele se răzvrătesc împotriva 
poporului, continuând să vorbească limba privilegiilor şi a 
regalității, pe când în jurul lor se vorbeşte limba 
fraternității şi a devotamentului. Aruncaţi-vă privirea 
asupra unei asemenea sărbători improvizate, doamnă, şi 
veţi vedea aproape totdeauna în mijlocul unei câmpii 
întinse, sau în vârful unei coline, un altar. Un altar pur, ca 
acela al lui Abel, iar pe acest altar un copil mic pe care îl 
adoptă toţi şi care - înzestrat cu urările, harul şi lacrimile 
tuturor - devine copilul tuturor. Ei bine, doamnă, Franţa, 
aceasta Franţă născută ieri şi despre care v-am vorbit, este 
copilul de pe altar. Numai că în jurul acestui altar nu se mai 
adună oraşele şi satele, ci popoarele şi naţiunile. Italia, 
Polonia, Irlanda, Spania privesc acest copil nou-născut, 
purtător al viitorului lor. Şi, cu ochii în lacrimi, îi întind 


mâinile lor înlănţuite, strigând: „Franţă, Franţă! Suntem 
liberi prin tine!” Doamnă, doamnă! Continuă Gilbert, mai e 
timp încă, luaţi copilul de pe altar şi deveniţi-i mamă! 

— Doctore, răspunse regina, uitaţi că am alţi copii, carne 
din carnea mea, şi că, făcând ceea ce-mi spuneţi, îi 
dezmoştenesc pentru a adopta un copil străin. 

— Atunci, dacă aşa este, doamnă, spuse Gilbert cu o 
profundă tristeţe, înfăşuraţi aceşti copii în mantia 
dumneavoastră regală, în mantia de război a Mariei-lereza, 
şi luaţi-i cu dumneavoastră în afara Franţei. Căci adevărat 
aţi grăit: poporul vă va devora, cu copii cu tot. Numai că nu 
e timp de pierdut, grăbiţi-vă, doamnă, grăbiţi-vă! 

— Şi nu vă opuneţi acestei plecări, domnule? 

— Departe de mine, spuse Gilbert. Acum, când cunosc 
adevăratele dumneavoastră intenţii, vă voi ajuta, doamnă. 

— Ei bine, asta se nimereşte de minune, spuse regina, căci 
există un nobil gata să acţioneze, să se devoteze, să moară! 

— Ah! Doamnă, spuse Gilbert stăpânit de groază; sper că 
nu despre domnul de Favras vreţi să vorbiţi. 

— Cine v-a spus numele? Cine v-a dezvăluit proiectul său? 

— Oh, doamnă, luaţi seama! Şi pe acesta îl urmăreşte o 
prevestire fatală! 

— 'Tot de la acelaşi profet? 

— Acelaşi, doamnă! 

— Şi, după acest profet, ce soartă îl aşteaptă pe marchiz? 

— O moarte prematură, îngrozitoare, infamantă! Ca şi 
aceea despre care aţi vorbit adâneauri. 

— Atunci aţi spus adevărul, nu e timp de pierdut pentru a-l 
dovedi mincinos pe acest profet al nenorocirii. Îl veţi anunţa 
pe domnul Favras că acceptaţi ajutorul său? Mesagerul se 
află la el în acest moment, domnule Gilbert, şi aştept 
răspunsul său. 

În acest moment, când, speriat el însuşi de împrejurările în 
care se afla amestecat, Gilbert îşi trecu mâna peste frunte 
ca pentru a-şi limpezi gândurile, intră doamna de Lamballe 
şi spuse încet două vorbe la urechea reginei. 


— Să intre, să intre, exclamă regina, doctorul ştie totul. 
Doctore, continuă ea, e domnul Isidore de Charny, care-mi 
aduce răspunsul marchizului de Favras. Mâine regina va 
părăsi Parisul; poimâine vom fi în afara Franţei. Veniţi, 
baroane, veniţi. Dumnezeule, ce aveţi? De ce sunteţi atât de 
palid? 

— Doamna prinţesă de Lamballe mi-a spus că pot vorbi în 
prezenţa doctorului Gilbert? Întrebă Isidore. 

— Este adevărat: da, da, vorbiţi. V-aţi văzut cu domnul de 
Favras? Marchizul e pregătit. Îi acceptăm oferta. Vom 
părăsi Parisul, vom părăsi Franţa. 

— Marchizul de Favras a fost arestat acum o oră în strada 
Beaurepaire şi a fost dus la Châtelet, răspunse Isidore. 

Privirea reginei se încrucişă cu cea a lui Gilbert, 
luminoasă, disperată, plină de mânie. Dar întreaga forţă a 
Mariei-Antoaneta părea să se fi epuizat în acest fulger. 
Gilbert se apropie de ea şi-i spuse, cu un ton de profundă 
compătimire: 

— Doamnă, pot să vă fiu de folos eu ceva? Dispuneţi de 
mine: inteligenţa, devotamentul, viaţa mea, toate le pun la 
picioarele dumneavoastră. 

Regina ridică ochii încet asupra doctorului. Apoi, cu o voce 
înceată şi resemnată, spuse: 

— Domnule Gilbert, dumneavoastră, care sunteţi atât de 
învăţat şi care aţi asistat la experienţa din această 
dimineaţă, sunteţi de părere că moartea ce o dă această 
maşină odioasă poate fi atât de blândă cum pretinde 
inventatorul ei? 

Gilbert scoase un suspin şi-şi acoperi ochii cu mâinile. 

În acest moment, Monsieur, care aflase tot ce voia să ştie - 
căci zvonul arestării marchizului de Favras se răspândise în 
câteva secunde în întregul palat - îşi ceru trăsura şi se 
pregătea să plece în grabă, fără să-i mai pese de starea 
sănătăţii reginei şi aproape fără să-şi fi luat rămas bun de la 
rege. 

Ludovic al XVI-lea îi tăie drumul: 


— Frate, spuse el, presupun că nu sunteţi chiar atât de 
grăbit să vă înapoiaţi la Luxembourg, încât să n-aveţi timp 
să-mi daţi un sfat. După părerea dumneavoastră, ce trebuie 
să fac? 

— Vreţi să mă întrebaţi, ce aş face în locul 
dumneavoastră? 

— Da. 

— L-aş părăsi pe domnul de Favras şi aş jura fidelitate 
Constituţiei. 

— Cum vreţi să jur credinţă pe o constituţie care nu e încă 
terminată? 

— Un motiv în plus, frate, spuse Monsieur cu acea privire 
ambiguă şi falsă care ieşea din cele mai profunde sinuozităţi 
ale sufletului său, un motiv în plus să nu vă consideraţi 
obligat să vă ţineţi jurământul. 

Regele rămase o clipă gânditor. 

— Fie, spuse el, asta nu mă opreşte să-i scriu domnului de 
Bouille că proiectul nostru rămâne mai departe în picioare, 
dar că deocamdată e amânat. Această amânare îi va da 
timp contelui de Charny să stabilească exact ruta pe care va 
trebui s-o urmăm. 

Capitolul 41 

MONSIEUR ÎL RENEAGĂ PE FAVRAS, IAR REGELE 
DEPUNE JURĂMÂNT PE CONSTITUŢIE. 

A doua zi după arestarea domnului de Favras o circulară 
ciudată era răspândită în tot Parisul: 

Marchizul de Favras (din Piaţa Royale) a fost arestat 
împreună cu soţia sa, în noaptea de 24 spre 25, pentru un 
plan pe care l-a urzit de a răzvrăti treizeci de mii de oameni 
în scopul asasinării domnului de La Fayette şi a primarului 
Parisului şi al împiedicării aprovizionării noastre cu 
alimente. 

Monsieur, fratele regelui, era în fruntea răscoalei. 

Semnat: BARAUZ. 

Se înţelege ce agitaţie ieşită din comun a produs în Parisul 
anului 1790, atât de uşor supus emoţiilor, o asemenea 


circulară. 

O dâră de pulbere aprinsă n-ar fi iscat o flacără mai iute ca 
aceea ce se ridica pretutindeni pe unde trecuse hârtia 
incendiară. La început, se afla în mâinile tuturor; peste 
două ore o ştia fiecare pe dinafară. 

În seara zilei de 26, mandatarii Comunei erau adunaţi în 
consiliu la primărie, unde citeau hotărârea comitetului de 
investigaţii care tocmai le fusese înmânată, când uşierul 
anunţă pe neaşteptate că Monsieur cerea să fie primit. 

— Monsieur! Repetă bunul Bailly, care prezida Adunarea, 
care Monsieur? 

— Fratele regelui, răspunse uşierul. 

La aceste cuvinte, membrii Comunei se priviră surprinşi. 
Numele lui Monsieur se afla, de seara până dimineaţa, pe 
buzele tuturor. Dar, privindu-se, se ridicară în picioare. 

Bailly aruncă o privire întrebătoare în jurul său şi, cum 
răspunsul mut ce-l citea în ochii colegilor săi îi păru unanim, 
spuse: 

— Anunţă-l pe Monsieur, că, deşi cam miraţi de onoarea ce 
ne-o face, suntem gata să-l primim. 

Câteva secunde mai târziu, Monsieur fu introdus în sală. 
Era singur. Obrazul îi era palid iar mersul, de obicei destul 
de nesigur, era şi mai şovăitor în această seară. Din fericire 
pentru el, fiecare dintre membrii Comunei având lumânări 
în preajma sa pe imensa masă în formă de potcoavă la care 
lucrau, mijlocul acestei potcoave rămânea relativ întunecos. 
Aceasta nu-i scăpă lui Monsieur, care păru că se linişteşte. 
Îşi plimbă privirea încă timidă asupra acestei adunări 
numeroase, la care afla cel puţin respect în lipsa simpatiei, 
şi spuse cu glas tremurător la început, dar care se întărea 
treptat: 

— Domnilor, dorinţa de a respinge o calomnie cumplită mă 
aduce în mijlocul dumneavoastră. Domnul de Favras a fost 
arestat alaltăieri din ordinul Comitetului dumneavoastră de 
investigaţii, iar azi se răspândeşte, cu un anumit scop, 
zvonul că aş avea legături strânse cu el. 


Câteva zâmbete trecură pe chipurile auditorilor şi această 
primă parte a spuselor fratelui regelui fu întâmpinată cu 
şuşoteli. Acesta continuă: 

— În calitate de cetăţean al Parisului am socotit de datoria 
mea să vă informez personal asupra unicului aspect sub 
care am avut de-a face cu domnul de Favras. 

Nu este greu de înţeles că atenţia domnilor membri ai 
Comunei spori. Doreau să audă din gura proprie a lui 
Monsieur, chit că tot ce voiau credeau, care erau 
raporturile dintre Alteța Sa regală şi domnul de Favras. 

Alteța Sa regală continuă în felul următor: 

— În 1772, domnul de Favras a intrat în corpul meu de 
gardă, de unde a plecat, în 1775. N-am mai vorbit cu el de 
la data aceea. 

Un murmur de neîncredere trecu prin auditoriu, dar o 
privire a lui Bailly curmă acest murmur, şi Monsieur se 
îndoi dacă el era aprobativ sau nu. El reluă astfel: 

— Lipsit de mai multe luni de posibilitatea de a mă folosi 
de veniturile mele, îngrijorat din cauza plăţilor 
considerabile ce le-am făcut în ianuarie, am dorit să pot 
satisface angajamentele luate fără să solicit nimic de la 
vistieria publică. Am hotărât, în consecinţă, să fac un 
împrumut. În urmă cu cincisprezece zile, domnul La Châtre 
mi-a spus că domnul de Favras ar putea obţine acest 
împrumut pentru mine printr-un bancher din Genova. În 
consecinţă, am semnat o poliţă de două milioane, sumă 
necesară pentru a mă putea achita de angajamente şi a 
asigura întreţinerea casei mele. Fiind vorba de o chestiune 
pur financiară, l-am însărcinat pe intendentul meu s-o 
urmărească. Nu m-am văzut cu domnul de Favras, nu i-am 
scris deloc, n-am comunicat în nici un fel cu el. De altfel, 
ceea ce a făcut mi-e total necunoscut39. 

Un rânjet iscat în rândurile publicului dovedea că nu toată 
lumea era dispusă să creadă pe cuvânt această stranie 
aserţiune a prinţului, de a-i fi încredinţat, fără să-l vadă 
personal, unui mijlocitor - mai ales unui mijlocitor care era 


veteran al gărzii sale personale - o poliţă în valoare de două 
milioane. 

Monsieur roşi şi, grăbindu-se fără îndoială să pună capăt 
situaţiei dificile pe care singur şi-o crease, continuă agitat: 

— Cu toate acestea, domnilor, am aflat ieri că se difuzează 
în cantitate mare în capitală o hârtie concepută în aceşti 
termeni. 

Şi Monsieur citi apoi - ceea ce era cu totul inutil, deoarece 
toată lumea îl avea în mână sau în memorie - conţinutul 
buletinului pe care l-am citat mai sus. 

La cuvintele: „Monsieur, fratele regelui, era în capul 
răscoalei”, toţi membrii Comunei se înclinară. Voiau să 
spună că erau de acord cu circulara? Voiau să spună, pur şi 
simplu, că erau la curent cu acuzaţia? 

Monsieur continuă: 

— Fără îndoială că nu aşteptaţi din partea mea să mă 
înjosesc într-atât încât să mă dezvinovăţesc de o crimă atât 
de mârşavă. Dar într-o vreme în care calomniile cele mai 
absurde pot face cu uşurinţă pe cei mai buni cetăţeni să fie 
confundați cu duşmanii revoluţiei, am socotit, domnilor, că 
datorez regelui, dumneavoastră şi mie însumi expunerea 
tuturor amănuntelor pe care le-aţi auzit, astfel încât opinia 
publică să nu rămână o singură clipă în nesiguranţă. Din 
ziua în care, în a doua Adunare a notabililor, mi-am spus 
părerea asupra chestiunii fundamentale care învrăjbea încă 
spiritele, n-am încetat să cred că o mare revoluţie se 
săvârşeşte; că regele, prin intenţiile, prin virtuțile şi rangul 
său suprem trebuie să-i fie conducătorul, deoarece 
revoluţia nu ar putea fi salutară naţiunii fără să-i fie şi 
monarhului; în sfârşit, că autoritatea regală trebuie să fie 
citadela libertăţii naţionale, iar libertatea naţională baza 
autorităţii regale. 

Cu toate că sensul frazei nu fusese prea clar, datorită 
obişnuinţei ce se crease de a se aplauda anumite combinaţii 
de cuvinte, şi aceasta fu aplaudată. 


Încurajat, prinţul ridică glasul şi adăugă, adresându-se cu 
ceva mai mult curaj membrilor Adunării: 

— Referiţi-vă la o singură acţiune de-a mea, la un singur 
discurs de natură să dezmintă principiile enunțate şi să 
demonstreze că, în orice împrejurare m-aş fi aflat, unicul 
obiect al preocupărilor şi voinţei mele nu ar fi fost fericirea 
regelui, a poporului. Până acum am dreptul să fiu crezut. 
Niciodată nu mi-am schimbat sentimentele şi principiile, şi 
nu mi le voi schimba vreodată! 

Bailly răspunse: 

— Monsieur, este o mare satisfacţie pentru reprezentanţii 
municipalităţii pariziene de a-l avea în sânul lor pe fratele 
unui rege îndrăgit, al unui rege care a restaurat libertatea 
franceză. Monsieur a fost primul cetăţean al regalității care 
a votat pentru starea a treia în a doua adunare a notabililor. 
EI este aşadar primul autor al regalității civile. Şi o 
dovedeşte azi, încă o dată, venind în mijlocul 
reprezentanţilor Comunei, unde pare a dori să fie apreciat 
numai după sentimentele sale patriotice. Aceste sentimente 
sunt consemnate în explicaţiile pe care Monsieur a binevoit 
să le dea adunării. Monsieur vine în faţa opiniei publice. 
Cetăţeanul pune preţ pe opinia concetăţenilor săi, iar eu îi 
ofer, în numele acestei adunări, tributul de respect şi de 
recunoştinţă ce-l datorăm sentimentelor sale, onoarei pe 
care ne-o face prin prezenţa sa aici şi, mai ales, înaltei 
preţuiri pe care o arată stimei oamenilor liberi. 

Apoi, cum Monsieur înţelese, fără îndoială, că în pofida 
elogiului ce i-l făcea Bailly pentru comportarea sa, această 
comportare va fi felurit apreciată, răspunse cu acel aer 
patern pe care se pricepea să şi-l ia în împrejurările în care 
acesta îi putea fi folositor: 

— Domnilor, datoria pe care am împlinit-o a fost penibilă 
pentru un suflet plin de virtute. Dar sunt pe deplin 
despăgubit prin sentimentele pe care adunarea mi le 
mărturiseşte, şi gura mea nu trebuie să se mai deschidă 
decât pentru a ruga să fie iertaţi cei ce m-au ofensat. 


Precum se vedea, Monsieur nu se angaja, nici nu angaja 
adunarea. Pentru cine cerea iertare? Nici într-un caz 
pentru Favras, căci nimeni nu ştia dacă Favras era vinovat, 
şi, dealtfel, Favras nu-l ofensase pe prinţ. 

Nu, prinţul cerea pur şi simplu iertarea autorului anonim 
al circulării acuzatoare, dar autorul nu avea nevoie de 
iertare, fiindcă era necunoscut. 

Istoricii trec atât de des pe lângă infamiile prinților fără a 
le evidenția, încât ne rămâne nouă, romancierilor, să facem 
acest oficiu în locul lor, cu riscul de a vedea un întreg 
capitol al romanului devenind la fel de plicticos ca şi istoria. 
Se înţelege de la sine că atunci când vorbim despre istorici 
orbi, sau istorii plicticoase cititorii ştiu despre care istorici 
şi despre care istorii vorbim. 

Monsieur pusese prin urmare în aplicare, pe cont propriu, 
o parte din sfatul ce i-l dăduse fratelui său Ludovic al XVI- 
lea. Îl renegase pe domnul Favras şi, după cum se vede din 
elogiile ce i le aduce virtuosul Bailly, obținuse pe această 
cale un succes deplin. Ceea ce îl determină, fără îndoială, 
pe regele Ludovic al XVI-lea să hotărască a jura credinţă 
Constituţiei. 

Într-o frumoasă dimineaţă, uşierul veni să-i spună 
preşedintelui Adunării, care era în acea zi domnul Bureaux 
de Puzy, că regele, împreună cu unul sau doi miniştri şi trei 
sau patru ofiţeri, bătea la poarta Manejului, la fel cum 
prinţul bătuse la poarta primăriei. 

Reprezentanţii poporului se priviră miraţi. Ce-ar avea să le 
spună regele, care se îndepărtase de ei de atâta vreme? 

Îl poftiră pe Ludovic al XVI-lea, şi preşedintele îi cedă 
fotoliul. 

Sala izbucni în aplauze la întâmplare. În afară de P&tion, 
Camille Desmoulins şi Marat, întreaga Franţă mai era sau 
se mai credea încă regalistă. 

Regele simţise nevoia să vină şi să felicite Adunarea 
pentru lucrările sale. Lăuda această frumoasă împărţire a 
Franţei în departamente. Dar ceea ce nu voia mai ales să 


întârzie a exprima era - căci acest sentiment îl sufoca - 
dragostea sa arzătoare pentru Constituţie. 

Începutul discursului - să nu uităm că, negru sau alb, 
regalist sau constituţional, aristocrat sau patriot, nici un 
singur reprezentant nu ştia încotro bătea regele - începutul 
discursului provocă oarecare îngrijorare, mijlocul 
predispuse spiritele spre recunoştinţă, dar sfârşitul - oh! 
Sfârşitul! 

— Purtă sentimentele Adunării până la entuziasm. 

Regele nu putea rezista dorinţei de a-şi exprima dragostea 
pentru această Constituţie mică din 1791, care nu se 
născuse încă. Şi cum ar mai fi fost dacă ea ar fi văzut lumina 
zilei în totalitate? Atunci n-ar fi fost din partea regelui doar 
dragoste, ci desigur un total fanatism. 

Nu vom reproduce discursul regelui - la dracu! Are şase 
pagini - e deajuns că am citat discursul lui Monsieur, care 
avea doar una şi care, totuşi, ni s-a părut teribil de lung. 

Adevărul este că Ludovic al XVI-lea nu-i păru prea prolix 
Adunării, care plânse de înduioşare ascultându-l. Când 
zicem că Adunarea plânse, nu recurgem la vreo metaforă: 
Barnave plângea, Lameth plângea, Duport plângea, 
Mirabeau plângea, Barrcre plângea; era un adevărat potop. 

Adunarea îşi pierdu capul. Se ridică în picioare; balcoanele 
se ridicară la rândul lor; fiecare întinse mâna şi jură 
fidelitate acestei Constituţii, care nu exista încă. 

Regele ieşi. Dar regele şi Adunarea nu se puteau despărţi 
astfel; ea iese în urma lui, se îmbulzeşte; îi face un cortegiu, 
soseşte la Tuileries, regina o primeşte. 

Regina! Ea, aspra fiică a Mariei-ITereza, nu e entuziastă; 
ea, demna soră a lui Leopold, nu plânge; ea îşi prezintă fiul 
deputaţilor naţiunii şi spune: 

— Domnilor, împărtăşesc toate sentimentele regelui. Mă 
alătur din inimă şi cu întreaga mea afecţiune pasului ce i l-a 
dictat marea-i dragoste pentru poporul său. lată-l pe fiul 
meu. Nu voi neglija să-l învăţ de mic să imite virtuțile celui 
mai bun dintre toţi, să respecte libertatea publică şi să 


vegheze la respectarea legilor, sperând ca el să le fie cel 
mai zelos susţinător. 

Era necesar un entuziasm foarte real pentru ca un 
asemenea discurs să nu-l îngheţe. Cel al Adunării era însă 
încins până la incandescenţă. Se propuse ca jurământul să 
fie făcut chiar în acea clipă. El fu formulat pe loc. Primul 
dintre toţi, preşedintele, făcu să fie auzite următoarele 
cuvinte: 

— Jur să fiu credincios naţiunii, legii şi regelui, şi să menţin 
cu toate puterile mele Constituţia, decretată de Adunarea 
naţională şi acceptată de rege. 

Şi toţi membrii Adunării, cu excepţia unuia singur, ridicară 
mâna pe rând şi repetară: „Jur!” 

Cele zece zile care urmară acestei fericite intervenţii care 
adusese bucurie Adunării, calm la Paris, pace în Franţa, se 
scurseră în sărbători, în baluri, în iluminaţii. Se auzeau din 
toate părţile numai jurăminte depuse. Se jura peste tot: se 
jura în piaţa Greve, la primărie, în biserici, pe străzi, în 
pieţele publice; se înălţau altare patriei; acolo erau conduşi 
şcolarii, şi şcolarii jurau ca şi cum ar fi fost bărbaţi şi ar fi 
ştiut ce înseamnă un jurământ. 

Adunarea comandă un Te Deum, la care asistă în masă: 
acolo, la altar, reînnoiră în faţa lui Dumnezeu jurământul 
făcut. 

Numai că regele nu se duse la Notre-Dame şi, în 
consecinţă, nu jură. 

Absența sa fu remarcată, dar toţi erau atât de fericiţi, atât 
de încrezători, încât se mulţumiră cu primul pretext ce 
binevoi să-l invoce. 

— De ce totuşi n-aţi fost la Te Deum? De ce n-aţi jurat pe 
altar, ca ceilalţi? Întrebă ironic regina. 

— Pentru că sunt dispus să mint, doamnă, răspunse 
Ludovic al XVI-lea, dar nu vreau deloc să comit un sperjur. 

Regina răsuflă uşurată. 

Până atunci, ca toată lumea, crezuse în sinceritatea 
regelui. 


Capitolul 42 

UN GENTILOM. 

Această vizită a regelui la Adunarea naţională a avut loc la 
4 februarie 1790. Douăsprezece zile mai târziu, adică în 
noaptea de 17 spre 18 a aceleiaşi luni, în absenţa 
guvernatorului palatului Châtelet, care ceruse şi obținuse în 
aceeaşi zi un concediu spre a se duce la Soissons, să-şi vadă 
mama aflată pe moarte, se prezentă la poarta închisorii un 
om purtând un ordin semnat de prefectul poliţiei, care-l 
autoriza să stea de vorbă fără martor cu domnul de Favras. 

Dacă ordinul era real sau fals nu îndrăznim să spunem, 
dar, în orice caz, directorul, trezit din somn spre a-i fi 
supus, îl recunoscu valabil, deoarece dădu dispoziţie de 
îndată ca, în ciuda orei foarte târzii, purtătorul acestui 
ordin să fie introdus în celula domnului de Favras. După 
care, încrezându-se în vigilenţa gardienilor din interior şi a 
sentinelelor din exterior, se înapoie în patul său pentru a-şi 
termina noaptea atât de neplăcut întreruptă. 

Sub pretextul că ar fi pierdut o hârtie importantă când a 
scos ordinul din portofel, vizitatorul luă lampa şi câută pe 
jos, până ce îl văzu pe subdirectorul Châtelet-ului intrând în 
camera sa. Atunci spuse că-şi lăsase probabil hârtia pe 
noptieră dar că, în orice caz, dacă ea va fi totuşi găsită, 
roagă să-i fie înapoiată la plecare. 

După care, înapoind lampa temnicerului care aştepta, îl 
invită să-l conducă la celula domnului de Favras. 

Temnicerul deschise o uşă, îl lăsă pe vizitator să intre, 
intră şi el şi încuie uşa. Coborâră douăsprezece trepte şi 
pătrunseră într-un coridor subteran. Apoi fu descuiată şi 
încuiată o a doua uşă, la fel ca prima. 

Necunoscutul şi ghidul său ajunseră pe un fel de palier, 
având în faţa lor un al doilea rând de trepte de coborât. 
Necunoscutul se opri, îşi cufundă privirea în profunzimile 
coridorului sumbru şi, când se asigură că obscuritatea este 
pe cât de solitară pe atât de mută, întrebă: 

— Dumneata eşti temnicerul Louis? 


— Da. 

— Ai fost trimis aici acum opt zile de o persoană 
misterioasă spre a îndeplini o sarcina necunoscută? 

— Da. 

— Eşti gata s-o împlineşti? 

— Sunt gata. 

— Trebuie să primeşti ordine de la un bărbat? 

— Da. 

— După ce trebuie să-l recunoşti? 

— După trei litere brodate pe plastronul său. 

— Eu sunt acela. lată cele trei litere! 

Şi, la aceste cuvinte, necunoscutul îşi desfăcu jaboul de 
dantelă şi, pe piept, arătă cele trei litere. 

— Maestre, spuse temnicerul înclinându-se, sunt la 
ordinele dumneavoastră. 

— Bine. Deschide uşa celulei domnului de Favras şi fii gata 
să te supui. 

Temnicerul se înclină fără să răspundă, trecu înainte spre 
a lumina drumul şi, oprindu-se în faţa unei uşi scunde, 
murmură: 

— Aici e. 

Necunoscutul făcu un semn din cap; cheia introdusă în 
broască scârţâi de două ori şi uşa se deschise. 

Cu toate că se luaseră faţă de acest prizonier cele mai 
riguroase măsuri de siguranţă, până la a-l pune într-o celulă 
îngropată la douăzeci de picioare sub pământ, s-a ţinut 
totuşi seama de rangul său. Avea un pat curat şi lenjerie 
albă. Aproape de pat se afla o masă încărcată cu mai multe 
cărţi, cerneală, hârtie şi pene, destinate fără îndoială 
pregătirii unui memoriu în apărarea sa. 

O lampă stinsă domina toate cele din jur. 

Într-un colţ, pe o altă masă, străluceau articole de toaletă 
scoase dintr-o elegantă trusă purtând blazonul marchizului. 
Pe perete era agăţată o mică oglindă scoasă din aceeaşi 
trusă. 


Domnul de Favras dormea atât de adânc încât uşa se 
deschise, necunoscutul se apropie de el, temnicerul puse a 
doua lampă lângă prima şi ieşi la un gest al vizitatorului, 
fără ca zgomotul şi mişcările făcute să-l fi putut trezi. 

Necunoscutul îl privi o clipă pe acest om adormit, cu un 
sentiment de profundă melancolie. Apoi, ca şi cum şi-ar fi 
reamintit că timpul este preţios, cu toate că părea să 
regrete că-i tulbură odihna, îi puse mâna pe umăr. 

Prizonierul tresări şi se ridică brusc, cu ochii larg deschişi, 
cum fac de obicei acei ce adorm cu gândul că vor fi treziţi 
de o veste proastă. 

— Liniştiţi-vă, domnule de Favras, spuse necunoscutul, 
sunt un prieten. 

De Favras îl privi o clipă pe vizitatorul nocturn, cu un aer 
de îndoială ce exprima mirarea că un prieten vine să-l caute 
la douăzeci de picioare sub pământ. Apoi deodată, 
amintindu-şi, spuse: 

— Ah! Ah! Domnul baron Zannone. 

— Chiar eu, dragă marchize. 

Zâmbind, Favras aruncă o privire în jurul său şi, arătând 
cu degetul un scăunel liber, fără cărţi şi haine pe el, spuse: 

— Vă rog să binevoiţi a vă aşeza. 

— Dragul meu marchiz, spuse baronul, vin să vă propun o 
treabă care nu permite o discuţie lungă. Şi apoi, nu avem 
timp de pierdut. 

— Ce doriţi să-mi propuneţi, dragă baroane? Sper că nu 
un împrumut? 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că garanţiile ce vi le-aş putea da îmi par prea 
puţin sigure. 

— N-ar fi un motiv pentru mine, marchize, şi aş fi, 
dimpotrivă, gata să vă ofer un milion! 

— Mie? Spuse Favras zâmbind. 

— Dumneavoastră, da. Dar, cum ar trebui să pun unele 
condiţii pe care nu le-aţi accepta, nu vă voi face această 
ofertă. 


— Atunci, întrucât m-aţi prevenit că sunteţi grăbit, dragă 
baroane, să trecem la fapte. 

— Ştiţi că vă judecă mâine, marchize? 

— Da, am auzit vorbindu-se de aşa ceva, răspunse Favras. 

— Ştiţi că judecătorii în faţa cărora veţi apare sunt aceiaşi 
care i-au achitat pe Augeard şi Besenval? 

— Da. 

— Ştiţi că niciunul, nici celălalt n-a fost achitat decât după 
intervenţia atotputernică a Curţii? 

— Da, răspunse pentru a treia oară Favras, fără ca glasul 
să fi suferit cea mai mică schimbare în toate aceste trei 
răspunsuri. 

— Speraţi, fără îndoială, că şi de astă dată Curtea va face 
ce a făcut pentru predecesorii dumneavoastră? 

— Acei cu care am avut onoarea să fiu în relaţii întru 
punerea în aplicare a proiectului pentru care mă aflu aici 
ştiu ce trebuie să facă în ce mă priveşte, domnule baron; iar 
ceea ce vor face va fi bine făcut. 

— Au luat de-acum o hotărâre în această privinţă, domnule 
marchiz, şi vă pot informa ce au hotărât. 

Favras nu manifesta nici un fel de curiozitate să afle. 

— Monsieur, continuă vizitatorul; s-a prezentat la primărie 
şi a declarat că aproape că nu vă cunoaşte; că în 1772 aţi 
făcut parte din garda sa personală; că aţi plecat în 1775 şi 
că de atunci nu v-a mai văzut. 

Favras înclină capul în semn de confirmare. 

— În ce-l priveşte pe rege, nu numai că nu se gândeşte să 
fugă, dar din ziua de 4 a acestei luni s-a raliat Adunării 
Naţionale şi a jurat pe Constituţie! 

Un surâs trecu pe buzele lui Favras. 

— Vă îndoiţi? Întrebă baronul. 

— Nu spun asta, răspunse Favras. 

— Vedeţi astfel, marchize, nu trebuie să vă bizuiţi pe 
Monsieur. Nu trebuie să vă bizuiţi pe rege. 

— Treceţi la fapte, domnule baron. 

— Vă veţi înfăţişa în faţa judecătorilor. 


— Mi-aţi făcut onoarea de a-mi spune. 

— Veţi fi condamnat! 

— E probabil. 

— La moarte! 

— E posibil. 

Favras se înclină ca un om gata să primească lovitura, 
oricare ar fi ea. 

— Ştiţi oare, spuse baronul, la ce fel de moarte? 

— Se poate muri în două feluri, dragul meu baron? 

— Vai! Sunt zece: ţeapa, sfârtecarea, roata, 
spânzurătoarea, tăierea capului. Sau, poate, toate aceste 
feluri de moarte mai existau săptămâna trecută! Azi, cum 
spuneţi, nu mai e decât un singur fel de moarte: 
spânzurătoarea. 

— Spânzurătoarea? 

— Da. După ce a proclamat în faţa regelui egalitatea în 
faţa legilor, Adunarea Naţională a găsit cu cale să proclame 
egalitatea în faţa morţii! Acum, nobili şi hoţi pleacă din 
această lume pe aceeaşi poartă: sunt spânzurați, marchize. 

— Vai! Vai! Făcu Favras. 

— Condamnat la moarte, veţi fi spânzurat. Lucru deosebit 
de trist pentru un gentilom căruia, sunt sigur, nu-i e teamă 
de moarte, dar căruia îi repugnă spânzurătoarea. 

— Domnule baron, spuse Favras, aţi venit numai pentru a- 
mi comunica toate aceste veşti bune, sau aveţi şi ceva mai 
bun să-mi spuneţi? 

— Am venit să vă anunţ că totul este pregătit pentru 
evadarea dumneavoastră şi să adaug că în zece minute, 
dacă vreţi, veţi putea fi în afara închisorii şi, în douăzeci şi 
patru de ore, în afara Franţei. 

Favras chibzui o clipă fără ca oferta făcută de baron să-i fi 
provocat vreo emoție vizibilă. Apoi, adresându-se 
interlocutorului său: 

— Această ofertă vine din partea regelui, sau a Alteţei Sale 
regale? Întrebă el. 

— Nu, domnule, vine din partea mea. 


Favras îl privi pe baron. 

— De la dumneavoastră, domnule? Şi de ce de la 
dumneavoastră? 

— Din cauza interesului ce vi-l port, marchize. 

— Ce interes îmi puteţi purta, domnule? Spuse Favras. M- 
aţi văzut de două ori. 

— Nu e necesar să vezi un om de două ori spre a-l 
cunoaşte, dragul meu marchiz. Or, adevărații gentilomi sunt 
rari, şi vreau să păstrez unul - n-aş spune pentru Franţa, ci 
pentru umanitate. 

— Nu aveţi vreun alt motiv? 

— Numai acela, domnule, că negociind cu dumneavoastră 
un împrumut de două milioane şi dându-vă banii v-am 
asigurat mijloacele necesare pentru a merge înainte cu 
organizarea complotului descoperit azi şi, în consecinţă, am 
contribuit involuntar la moartea dumneavoastră. 

Favras surâse. 

— Dacă n-aţi comis decât această crimă, dormiţi liniştit, vă 
absolv. 

— Cum adică? Exclamă baronul. Refuzaţi să fugiţi? 

Favras îi întinse mâna. 

— Vă mulţumesc din suflet, domnule baron, răspunse el. 
Vă mulţumesc în numele soţiei mele şi al copiilor mei, dar 
refuz. 

— Credeţi poate, marchize, că măsurile luate nu sunt 
corespunzătoare şi vă temeţi ca o evadare eşuată să nu vă 
agraveze situaţia? 

— Cred, domnule, că sunteţi un om prudent şi, aş adăuga, 
unul gata să rişte, fiindcă aţi venit personal să-mi propuneţi 
această evadare. Dar, repet, nu vreau să fug. 

— Fără îndoială, domnule, vă e teamă că, nevoit să fugiţi 
din Franţa, vă veţi lăsa soţia şi copiii în mizerie. Am 
prevăzut şi asta, domnule, şi vă pot oferi acest portofel, în 
care se găsesc o sută de mii de franci în bancnote. 

Favras privi pe baron cu oarecare admiraţie. Apoi, 
scuturând din cap: 


— Nu-i asta, domnule, spuse el. Fără să fi fost necesar să- 
mi daţi aceşti bani, numai pe cuvântul dumneavoastră aş fi 
părăsit Franţa, dacă ar fi stat în intenţia mea să fug. Dar, vă 
repet, hotărârea mea e luată: nu voi fugi. 

Baronul îl privi pe acel ce-l refuza, ca şi cum s-ar fi îndoit 
că e în toate minţile. 

— Asta vă miră, domnule, spuse Favras cu o seninătate 
stranie, şi vă întrebaţi, fără să îndrăzniţi să mă întrebaţi şi 
pe mine, de unde-mi vine această hotărâre ciudată de a 
merge până la capăt şi de a muri, dacă trebuie, de orice fel 
de moarte. 

— Vă mărturisesc că aşa este, domnule. 

— Ei bine, am să v-o spun. Sunt regalist, domnule, dar nu 
de felul acelora care emigrează sau care se ascund la Paris. 
Adeziunea mea nu se reazemă pe un calcul de interese, 
este un cult, o credinţă, o religie, domnule, şi regii nu sunt 
altceva pentru mine decât ceea ce înseamnă un episcop sau 
un papă, adică reprezentanţii vizibili ai religiei despre care 
tocmai v-am vorbit. Dacă fug, se va presupune că fie regele, 
fie Monsieur mi-a înlesnit fuga. Or, dacă m-au ajutat să fug, 
sunt complicii mei, iar Monsieur, care m-a renegat de la 
tribună, regele, care s-a prefăcut a nu mă cunoaşte, vor fi 
atinşi de lovitura dată în gol. Religiile cad, domnule baron, 
când nu mai au martiri. Ei bine, eu o ridic pe a mea murind 
pentru ea! Va fi un reproş făcut trecutului, un avertisment 
oferit viitorului! 

— Dar gândiţi-vă totuşi, marchize, ce moarte vă aşteaptă! 

— Cu cât va fi mai infamă moartea, domnule, cu atât 
sacrificiul va fi meritoriu: Cristos a murit răstignit pe cruce 
între doi hoţi! 

— Aş înţelege asta, domnule, spuse baronul, dacă moartea 
dumneavoastră ar putea avea pentru monarhie efectul pe 
care moartea lui Cristos a avut-o pentru omenire. Dar 
păcatele regilor sunt atât de mari, marchize, încât teamă 
mi-e că nu numai sângele unui gentilom, dar nici chiar al 
unui rege n-ar fi suficient să le răscumpere! 


— Va fi după voia lui Dumnezeu, domnule baron, dar în 
această epocă de nehotărâri şi de îndoieli, în care atâţia 
oameni nu-şi fac datoria, voi muri consolat la ideea că eu 
mi-am făcut-o pe a mea. 

— Ba nu, domnule! Spuse baronul cu un aer de iritare. 
Veţi muri pur şi simplu cu regretul de a fi murit fără nici un 
folos! 

— Când soldatul dezarmat nu vrea să fugă, când îşi 
aşteaptă duşmanul, când bravează moartea, când o 
primeşte, ştie bine că această moarte e inutilă. Îşi spune 
doar că fuga va fi ruşinoasă şi preferă să moară! 

— Domnule, spuse baronul, nu mă dau bătut. 

Îşi scoase ceasul: arăta trei dimineaţa. 

— Mai avem o oră, continuă el. Mă voi aşeza la această 
masă şi voi citi o jumătate de oră. În acest timp, gândiţi-vă. 
Într-o jumătate de oră îmi veţi da un răspuns definitiv. 

Şi, luând un scaun, se aşeză în faţa mesei, cu spatele spre 
prizonier, deschise o carte şi citi. 

— Noapte bună, domnule! Spuse Favras. 

Şi se întoarse spre perete să reflecteze, neinfluenţat de 
NIMIC. 

Baronul trase de două sau de trei ori ceasul din buzunarul 
vestei, mai nerăbdător decât prizonierul. Apoi, trecând 
jumătatea de oră, se ridică şi se apropie de pat. Dar aşteptă 
degeaba, căci Favras nu se mişca. Atunci baronul se aplecă 
asupra lui şi-şi dădu seama, după respiraţia calmă şi 
regulată a acestuia, că prizonierul dormea. 

— Asta-i, îşi spuse vorbindu-şi singur, sunt înfrânt. Dar 
sentinţa nu s-a pronunţat încă. Poate se mai îndoieşte. 

Şi, nevoind să-l trezească pe nenorocitul pe care-l aştepta 
peste câteva zile un somn atât de profund şi îndelungat, luă 
o pană şi scrise pe o foaie de hârtie albă: 

Când sentinţa va fi fost pronunţată, când domnul de 
Favras va fi fost condamnat la moarte, când nu-şi va mai 
putea pune speranţa nici în judecătorii săi, nici în Monsieur, 
nici în rege, dacă în acel moment îşi schimbă părerea, nu va 


avea decât să-l cheme pe temnicerul Louis şi să-i spună: 
„Sunt hotărât să fug!” şi se vor găsi mijloace să i se 
înlesnească fuga. 

Când domnul de Favras va fi în furgonul funest, când 
domnul de Favras îşi va mărturisi în public greşeala în faţa 
bisericii Notre-Dame, când domnul de Favras va traversa, 
cu picioarele goale şi mâinile legate, micul spaţiu care 
desparte treptele primăriei - unde va fi dus să-şi facă 
testamentul - de spânzurătoarea ridicată în piaţa Greve, nu 
va avea decât să pronunţe cu voce tare aceste cuvinte: 
„Vreau să fiu salvat!” şi va fi salvat. 

CAGLIOSTRO. 

După care vizitatorul luă lampa, se apropie pentru a doua 
oară de prizonier spre a se convinge dacă se trezise şi, 
văzând că dormea mai departe, se înapoie, nu înainie de a 
se întoarce de mai multe ori spre uşa celulei îndărătul 
căreia stătea în picioare nemişcat temnicerul Louis. 

— Ei bine, stăpâne, ce trebuie să fac? Întrebă acesta. 

— Să rămâi aici şi să te supui tuturor poruncilor domnului 
de Favras. 

Temnicerul se înclină, luă lampa din mâinile lui Cagliostro 
şi merse respectuos înaintea lui, ca un valet care luminează 
calea stăpânului său. 

Capitolul 43 

ÎN CARE PREVESTIREA LUI CAGLIOSTRO SE 
ÎMPLINEŞTE. 

În aceeaşi zi, la unu după-amiază, grefierul de la Châtelet 
cobori cu patru oameni înarmaţi în celula domnului de 
Favras şi-l înştiinţă că urmează să apară în faţa 
judecătorilor săi. 

Domnul de Favras fusese prevenit de Cagliostro în timpul 
nopţii şi aproape de ora nouă a acelei dimineţi de către 
subdirectorul Châtelet-ului. 

Raportul general al procesului începu la nouă jumătate 
dimineaţa şi continua încă la trei după-amiaza. 


Încă de la nouă, sala de şedinţă era plină de curioşi, care 
se îngrămădiseră să-l vadă pe cela cărui sentinţă urma să 
fie pronunţată. Spunem de cela cărui sentinţă urma să fie 
pronunţată, ţinând seama de faptul că nimeni nu se îndoia 
de condamnarea acuzatului. 

În conspiraţiile politice există dintotdeauna nenorociţi 
dinainte sacrificați. Se simte că e necesară o victimă 
ispăşitoare şi că această victimă e fatalmente dinainte 
desemnată. 

Patruzeci de judecători erau aşezaţi în cerc în partea de 
sus a sălii. Preşedintele stătea sub un baldachin. Un tablou 
reprezentându-l pe Isus răstignit se afla în spatele său, iar 
în faţa sa, la celălalt capăt al sălii, portretul regelui. 

Un gard viu de grenadieri umplea circuitul pretoriului, în 
interior şi în exterior. Uşa era păzită de patru oameni. 

La ora trei şi un sfert judecătorii dădură ordin să fie adus 
acuzatul. 

Un detaşament de doisprezece grenadieri cu puşca la 
picior, care aştepta acest ordin, se puse în mişcare. 

Din acel moment, toate capetele, chiar cele ale 
judecătorilor, se întoarseră spre uşa prin care trebuia să 
intre domnul de Favras. 

Peste zece minute apărură patru grenadieri. După ei 
mergea marchizul de Favras. Ceilalţi opt grenadieri îl 
urmaâu. 

Prizonierul intră în mijlocul unei tăceri înspăimântătoare, 
pe care ştiu s-o facă două mii de persoane înghesuite în 
aceeaşi sală când, în sfârşit, apare omul sau lucrul care este 
obiectul aşteptării generale. 

Chipul său era cu desăvârşire calm. Se îmbrăcase cu cea 
mai mare grijă: purta o haină de mătase brodată, cenuşiu- 
deschis, o vestă de satin alb, pantaloni la fel ca şi haina, 
ciorapi de mătase, pantofi cu cataramă şi crucea Saint- 
Louis la butonieră. 

Era mai ales coafat cu o rară cochetărie, peruca foarte 
bine pudrată, şi nici un fir de păr nu-l depăşea pe altul 


spun, în Istoria revoluţiei, cei doi Prieteni ai libertăţii. 

În scurtul răstimp ce se scurse cât domnul de Favras 
traversă spaţiul dintre uşă şi banca acuzaților, toţi 
râămaseră cu respiraţia tăiată. 

Trecură câteva secunde între sosirea acuzatului şi primele 
cuvinte ce i le adresă preşedintele. 

În cele din urmă, făcând inutil din mână gestul cu care 
judecătorii cer în mod obişnuit tăcere, preşedintele întrebă 
emoţionat: 

— Cine sunteţi? 

— Sunt acuzat şi prizonier, răspunse Favras cu cel mai 
mare calm. 

— Cum vă numiţi? 

— Thomas Mabhi, marchiz de Favras. 

— De unde sunteţi? 

— Din Blois. 

— Ce profesiune aveţi? 

— Colonel în serviciul regelui. 

— Unde locuiţi? 

— Piaţa Royale numărul 21. 

— Ce vârstă aveţi? 

— Patruzeci şi şase de ani. 

— Aşezaţi-vă. 

Marchizul se supuse. 

Numai atunci păru că asistenţa îşi recapătă respiraţia. 
Prin aer trecu ceva ca un suflu de groază, ca un suflu de 
răzbunare. 

Acuzatul nu se înşela în privinţa atmosferei. Privi în jurul 
său: toţi ochii străluceau de focul urii; toţi pumnii 
amenințau; se simţea că acestui popor din mâinile căruia 
fuseseră smulşi Augeard şi Besenval, şi care cerea în 
fiecare zi, în gura mare, să fie spânzurat, cel puţin în efigie, 
prinţul de Lambesc, că acestui popor îi trebuie o victimă. În 
mijlocul acestor chipuri mânioase, în mijlocul acestor priviri 
scânteietoare, acuzatul recunoscu figura calmă şi ochii plini 
de compasiune ai vizitatorului său nocturn. 


Îl salută cu un gest imperceptibil şi îşi continuă trecerea în 
revistă. 

— Acuzat, spuse preşedintele, pregătiţi-vă să răspundeţi. 

Favras se înclină. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule preşedinte, 
spuse el. 

Atunci începu al doilea interogatoriu, susţinut de acuzat cu 
acelaşi calm ca şi primul. Continuă apoi audierea martorilor 
acuzării. 

Favras, care refuza să-şi salveze viaţa prin fugă, voia s-o 
apere prin dezbatere. Citase patrusprezece martori în 
apărare. 

După audierea martorilor acuzării se aştepta să-i vadă 
venind pe ai săi, când, deodată, preşedintele rosti aceste 
cuvinte: 

— Domnilor, declar dezbaterile închise. 

— lertaţi-mă, domnule, spuse Favras cu politeţea sa 
obişnuită, aţi uitat un lucru, ce-i drept, de mică importanţă: 
aţi uitat să-i chemaţi la depoziţie pe cei patrusprezece 
martori citați la cererea mea. 

— Curtea, răspunse preşedintele, a hotărât să nu fie 
audiaţi. 

Ceva ca un nor trecu pe fruntea acuzatului, apoi un fulger 
ţâşni din ochii săi. 

— Am crezut că sunt judecat de tribunalul Châtelet din 
Paris, spuse el, dar m-am înşelat: sunt judecat, după cât se 
pare, de inchiziţia spaniolă! 

— Luaţi-l pe acuzat, spuse preşedintele. 

Favras a fost dus înapoi la închisoare. Calmul său, politeţea 
sa, curajul său făcură o oarecare impresie asupra acelor 
spectatori care veniseră acolo fără păreri preconcepute. 
Trebuie spus însă că aceştia erau prea puţini. Plecarea lui 
Favras a fost însoţită de strigăte, ameninţări, huiduieli. 

— Nici o milă! Nici un fel de milă! Strigară cinci sute de 
glasuri la trecerea lui. 


Aceste vociferări îl însoţiră şi de cealaltă parte a porţii 
închisorii. Apoi, ca şi cum îşi vorbea sieşi, murmură: 

— Iată ce înseamnă să conspiri cu prinții! 

Îndată după plecarea acuzatului, judecătorii intrară în 
deliberare. 

La ora obişnuită, Favras se culcă. Fu trezit în jurul orei 
unu după miezul nopţii. 

Era temnicerul Louis. Venise sub pretextul că-i aduce 
prizonierului o sticlă cu vin de Bordeaux, pe care acesta nu 
o ceruse. 

— Domnule marchiz, îi spuse el, judecătorii pronunţă chiar 
în acest moment sentinţa. 

— Prietene, spuse Favras, dacă pentru asta m-ai trezit, mai 
bine mă lăsai să dorm. 

— Nu, domnule marchiz, v-am trezit să vă întreb dacă nu 
aveţi nimic să-i transmiteţi persoanei care a venit să vă 
viziteze noaptea trecută. 

— Nimic. 

— Gândiţi-vă bine, domnule marchiz. După ce sentinţa va 
fi pronunţată, veţi fi supravegheat şi, oricât de puternică ar 
fi acea persoană, voinţa sa va fi pusă în imposibilitate de a 
se înfăptui. 

— Mulţumesc, prietene, spuse Favras, dar nu am nimic să-i 
cer nici acum, nici mai târziu. 

— Atunci, spuse temnicerul, regret că v-am trezit; dar aţi fi 
fost oricum trezit peste o oră. 

— Aşa că, spuse Favras zâmbind, părerea dumitale este că 
nu mai este cazul să mă culc din nou, nu-i aşa? 

— Ascultaţi şi judecaţi singur, spuse temnicerul. 

Într-adevăr, se auzea mare zarvă la etajele superioare. 

Uşi se deschideau şi se închideau, paturi de puşti izbeau 
pământul 

— Ah! Ah! Spuse Favras, pentru mine e toată această 
rumoare? 

— Vin să vă citească sentinţa, domnule marchiz. 


— Drace! Ai grijă, te rog, să am timp să-mi trag pantalonii 
până vine domnul raportor. 

Temnicerul ieşi, închizând uşa după el. 

În acest timp, domnul de Favras îşi puse ciorapii de 
mătase, pantofii cu cataramă şi pantalonii. Până aici 
ajunsese cu toaleta când se deschise uşa. 

Se gândi că nu era bine să continue şi aşteptă. Era într- 
adevăr frumos, cu capul răsturnat pe spate, părul pe 
jumătate zbârlit, cu jaboul de dantelă deschis pe piept. În 
momentul când raportorul intră, îşi lăsă în jos pe umeri 
gulerul cămăşii. 

— Vedeţi, domnule, spuse el raportorului, vă aşteptam, şi 
încă în ţinută de război. 

Şi îşi trecu mâna peste gâtul descoperit, pregătit pentru 
sabia aristocratică sau pentru ştreangul omului de rând. 

— Vorbiţi, domnule, vă ascult. 

Raportorul citi, mai bine zis bâigui sentinţa. 

Marchizul era condamnat la moarte. Trebuia să 
mărturisească în public greşeala în faţa catedralei Notre- 
Dame şi apoi să fie spânzurat în piaţa Greve. 

Favras ascultă cu cel mai mare calm lectura sentinţei până 
la capăt şi nu încruntă măcar din sprâncene la cuvântul 
spânzurat, cuvânt atât de dureros pentru urechea unui 
nobil. 

Numai că, după un moment de tăcere, privindu-l în faţă pe 
raportor îi spuse: 

— Ah! Domnule, cum vă plâng că aţi fost obligat să 
condamnaţi un om pe baza unor asemenea dovezi! 

Raportorul eludă răspunsul: 

— Domnule, îi spuse el, ştiţi că nu vă mai rămân alte 
consolări în afara celor ale religiei. 

— Vă înşelaţi, domnule, răspunse condamnatul; îmi mai 
rămâne conştiinţa şi tot ce izvorăşte din ea. 

După aceste cuvinte, Favras îl salută pe raportor care, 
nemaiavând altceva de spus, se retrase. 

Totuşi, în faţa uşii se întoarse: 


— Doriţi să vă trimit un duhovnic? Îl întrebă pe 
condamnat. 

— Un duhovnic din partea celor ce mă asasinează? Nu, 
domnule, mi-ar părea suspect. Consimt să vă dau viaţa, dar 
îmi rezerv mântuirea! Îl cer pe preotul de la Saint-Paul. 

Două ore mai târziu, venerabilul eclesiast pe care-l 
solicitase se afla lângă el. 

Capitolul 44 

PIAŢA GRCVE. 

Aceste două ore au fost bine folosite. După raportor, 
intraseră doi bărbaţi cu înfăţişarea întunecată, în costume 
de gâde. Favras înţelese că are de-a face cu predecesorii 
morţii, avangarda călăului. 

— Urmaţi-ne! Spuse unul din cei doi. 

Favras se înclină în semn de aprobare. Apoi, arătând cu 
mâna restul îmbrăcăminţii sale care se afla pe un scaun: 

— Îmi acordaţi timpul necesar să mă îmbrac? Întrebă. 

— Daţi-i drumul! Spuse unul din ei. 

Favras se apropie atunci de masa pe care se aflau înşirate 
diferitele piese ale trusei sale şi, privindu-se în mica oglindă 
de pe perete, îşi încheie gulerul cămăşii, aranjă cutele 
jaboului şi dădu o formă cât mai aristocratică cu putinţă 
nodului cravatei sale. Apoi îşi îmbrăcă vesta şi haina. 

— Trebuie să-mi iau pălăria, domnilor? Întrebă 
prizonierul. 

— E inutil, răspunse acelaşi om care-i mai vorbise. 

Unul din cei doi, care tăcuse, îl privea pe Favras cu o 
fixitate care atrase atenţia marchizului. | se păru chiar că 
acesta îi făcuse un semn imperceptibil din ochi. Dar acest 
semn fusese atât de rapid, încât Favras rămase în dubiu. 

De altfel, ce-i putea spune? Nu-şi făcu de aceea griji în 
continuare şi, făcând un semn amical temnicerului Louis, 
zise: 

— E în regulă, domnilor. Mergeţi înainte, vă urmez. 

La uşă aştepta un aprod. Aprodul porni primul, apoi 
Favras, urmară cei doi oameni sumbri. Sinistrul cortegiu se 


îndreptă spre parter. Între cele două uşiţe aştepta un 
pluton al gărzii naţionale. Atunci, simțindu-se acoperit, 
aprodul spuse: 

— Domnule, predaţi-mi crucea Saint-Louis ce o purtaţi. 

— Credeam că sunt condamnat la moarte, nu la 
degradare, spuse Favras. 

— E ordin, domnule, spuse aprodul. 

Favras scoase crucea şi, nevrând s-o înmâneze acestui om 
al justiţiei, o depuse între mâinile sergentului-major ce 
comanda plutonul gărzii naţionale. 

— E bine aşa, spuse aprodul, fără să insiste ca decorația 
să-i fie înmânată personal. Acum, urmaţi-mă. 

Urcară vreo douăzeci de trepte şi se opriră în faţa unei uşi 
de stejar armată cu fier; era una din acele uşi care îngheaţă 
vinele condamnaților când o privesc; una din acele uşi, cum 
sunt două sau trei în drumul spre mormânt, în spatele 
cărora, fără să ştii ce te aşteaptă, poţi ghici că e un lucru 
îngrozitor. 

Uşa se deschise. 

Lui Favras nu i se lăsă nici măcar timpul să intre. Fu 
împins. Apoi uşa se închise brusc ca sub impulsul unui braţ 
de fier. 

Favras se pomeni în camera de tortură. 

— Ah! Ah! Domnilor, spuse el pălind uşor. Ce dracu! Când 
oamenii sunt aduşi în asemenea locuri, sunt cel puţin 
anunţaţi dinainte. 

Nu-şi terminase fraza, când cei doi oameni care-l urmau se 
aruncară asupra lui. Îi smulseră haina şi vesta, îi desfăcură 
cravata atât de artistic înnodată şi-i legară mâinile la spate. 

Numai că, făcându-şi datoria împreună cu camaradul său, 
unul din schingiuitori - acela de la care i se păruse a 
percepe un semn - îi murmură încet de tot la ureche: 

— Vreţi să fiţi salvat? Mai e încă timp! 

Această ofertă readuse surâsul pe buzele lui Favras, 
amintindu-i de măreţia misiunii sale. Clătină uşor şi negativ 
din cap. 


O masă de tortură era gata pregătită. Condamnatul fu 
întins pe această masă. 

Schingiuitorul se apropie, cu şorţul plin de pene de stejar 
şi cu un ciocan de fier în mână. 

Favras întinse singur piciorul său fin, încălţat cu pantoful 
cu toc roşu şi ciorapul de mătase. 

În acel moment aprodul ridică mâna. 

— Ajunge, spuse el. Curtea îl iartă pe condamnat de 
tortură. 

— Ah! Spuse Favras, se pare că tribunalului îi e teamă ca 
nu cumva să vorbesc. Oricum, îi mulţumesc. Voi merge la 
spânzurătoare pe două picioare sănătoase, ceea ce, 
recunosc, e ceva. Şi-acum, domnilor, ştiţi bine că sunt la 
dispoziţia dumneavoastră. 

— Trebuie să rămâneţi o oră în această sală, răspunse 
aprodul. 

— Nu e odihnitor, dar e interesant, spuse Favras. 

Şi începu să facă înconjurul sălii, examinând una după alta 
toate uneltele hidoase, asemănătoare unor uriaşi păianjeni 
de fier, unor gigantici scorpioni. 

Se simţea că la un moment dat, şi în urma unor ordine 
date de un glas lugubru, toate acestea se pot anima, căpăta 
viaţă şi muşca cu cruzime. 

Se găseau aici unelte de toate formele şi din toate 
timpurile, de pe vremea lui Filip-August, până la Ludovic al 
XVI-lea. Se aflau aici cârligele cu care fuseseră sfâşiaţi 
evreii în secolul al XIII-lea; roţile pe care fuseseră traşi 
protestanții în al XVII-lea. 

Favras se oprea în faţa fiecăimi trofeu, întrebând de 
numele fiecărei unelte. 

Acest sânge rece îi făcu până la urmă să se mire chiar pe 
schingiuitori, oameni care, după cum se ştie, nu se miră 
atât de uşor. 

— Cu ce scop puneţi toate aceste întrebări? Întrebă unul 
dintre ei pe Favras. 

Acesta îl privi cu acel aer batjocoritor, familiar nobililor. 


— Domnule, spuse el, e posibil să-l întâlnesc pe Satana în 
drumul ce-l voi străbate, şi nu voi fi supărat să mi-l fac 
prieten recomandându-i, pentru a-i tortura pe damnaţii săi, 
unelte pe care nu le cunoaşte. 

Prizonierul îşi terminase tocmai turul. Orologiul Châtelet- 
ului bătu ora cinci. 

Trecuseră două ore de când părăsise temniţa. Fu adus 
înapoi în celulă, unde îl aştepta preotul de la Saint-Paul. 

Se putea vedea că nu-şi pierduse zadarnic cele două ore 
de aşteptare şi că dacă ceva putea să-l pregătească de-a 
binelea pentru moarte, apoi acela era spectacolul ce i se 
oferea privirii. 

Zărindu-l, preotul îi deschise braţele. 

— Părinte, spuse Favras, scuzaţi-mă că nu vă pot deschide 
decât inima mea. Aceşti domni au orânduit atât de bine 
lucrurile, încât nu v-o pot deschide decât pe-această. 

Şi-i arătă mâinile legate strâns la spate. 

— Nu puteţi să-i dezlegaţi mâinile, întrebă preotul, cât 
timp e cu mine? 

— Nu stă în puterea noastră, răspunse aprodul. 

— Părinte, spuse Favras, întrebaţi-i dacă n-ar putea să mi 
le lege în faţă şi nu în spate. Va fi la fel de bine, iar când va 
veni momentul voi putea ţine o lumânare în mână şi-mi voi 
putea citi judecata. 

Cei doi ajutori se uitară la aprod, care făcu un gest ce 
însemna că nu vede nici un inconvenient, şi marchizului îi fu 
acordată favoarea solicitată. 

Fu lăsat apoi singur cu preotul. 


Ceea ce se petrecu în timpul acestei întrevederi supreme 
dintre omul de lume şi omul lui Dumnezeu nimeni nu ştie. 
Favras şi-a deschis oare în faţa religiei sufletul, rămas 
zăvorât în faţa majestăţii justiţiei? În faţa consolărilor ce i le 
oferea cealaltă lume în care urma să intre, ochii săi uscați 
de ironie s-au umezit oare de lacrimile strânse în sufletul 
său şi pe care avea nevoie să le picure pe fiinţele dragi pe 
care urma să le lase singure şi părăsite în această lume din 
care pleca? Nimic din toate acestea nu putură descifra cei 
ce intrară în celula sa la trei după-amiază, găsindu-l cu gura 
zâmbitoare, cu pleoapele uscate, cu sufletul închis. 

Veniră să-l anunţe că sosise ceasul morţii. 

— Domnilor, spuse el, vă rog să mă scuzaţi, dar 
dumneavoastră m-aţi făcut să aştept. 

Atunci, cum era fără haină şi fără vestă şi avea mâinile 
legate, îi scoaseră pantofii şi ciorapii şi-i traseră o cămaşă 
albă peste restul îmbrăcăminţii. 

Apoi îi puseră pe piept o tăbliță cu următoarea inscripţie: 

Conspirator împotriva statului. 

La poarta palatului Châtelet îl aştepta un furgon 
înconjurat de o gardă numeroasă. În acest furgon se afla o 
torţă aprinsă. 

Zărindu-l pe condamnat, mulţimea bătu din palme. 

Sentința era cunoscută de la şase dimineaţa şi mulţimea 
socotea că se scurge un timp prea lung între sentinţă şi 
execuţie. Oameni fugeau pe străzi, cerând bacşişuri 
trecătorilor. 

— În legătură cu ce, bacşişul? Întrebau aceştia. 

— În legătură cu execuţia domnului de Favras, răspundeau 
aceşti cerşetori ai morţii. 

Favras se urcă cu un pas sigur în furgon. Se aşeză în 
partea în care era sprijinită torţa, înțelegând bine că acea 
torţă era acolo pentru el. 

Urcă apoi preotul de la Saint-Paul şi se aşeză la stânga sa. 
Ultimul urcă executorul, şi se aşeză în spatele său. Era 
acelaşi om cu privirea tristă şi blândă care asistase la 


încercarea maşinii domnului Guillotin în curtea spitalului 
Bicctre, şi pe care vom avea prilejul să-l mai vedem. E 
veritabilul erou al epocii în care intrăm. 

Înainte de a se aşeza, călăul trecu în jurul gâtului lui 
Favras funia cu care acesta urma să fie spânzurat. Capătul 
frânghiei îl păstră în mână. 

În momentul în care furgonul se puse în mişcare, se 
produse o agitaţie în mulţime. Cum era şi firesc, Favras îşi 
îndreptă privirea spre locul în care se produsese agitația. 
Văzu oameni care se împingeau să ajungă în faţă şi să fie 
mai bine plasați la trecerea sa. 

Tresări deodată fără voia sa, căci îl recunoscu în mijlocul a 
cinci sau şase prieteni, care reuşiseră să-şi facă loc prin 
mulţime, pe vizitatorul său nocturn, deghizat în hamal din 
Hale, şi care-i spusese că va veghea asupra sa până în 
ultima clipă. 

Condamnatul îi făcu un semn din cap, dar numai un semn 
de recunoaştere, fără nici o altă semnificaţie. 

Furgonul îşi continuă drumul şi nu se opri decât în faţa 
catedralei Notre-Dame. Portalul din mijloc era deschis şi 
lăsa să se vadă în fundul bisericii întunecoase altarul 
strălucind de lumina lumânărilor aprinse. 

Era o asemenea îmbulzeală de curioşi, încât căruţa era 
nevoită să se oprească în fiecare moment şi nu-şi relua 
mersul decât după ce garda reuşea să-i deschidă drumul 
închis mereu de valul de oameni care rupea cordonul slab 
ce se opunea. 

Acolo, în piaţa catedralei, după mari eforturi, se reuşi în 
sfârşit să se creeze un spaţiu liber. 

— Trebuie să coborâţi, domnule, spuse executorul, şi să 
mărturisiţi vina. 

Favras se supuse fără să răspundă. 

Preotul cobori primul, apoi condamnatul, apoi executorul, 
ţinând în continuare capătul funiei. 

Braţele erau legate de încheietură, ceea ce-i îngădui 
marchizului să se folosească de mâini. I se puse în mâna 


dreaptă torţa şi în mâna stângă sentinţa. 

Condamnatul înaintă până în piaţă şi îngenunchie. 

În mijlocul celor ce-l înconjurau recunoscu în faţă de tot pe 
acelaşi hamal din Hale şi pe prietenii săi pe care-i văzuse la 
ieşirea din Châtelet. 

Această perseverenţă păru că-l înduioşază, dar nici un 
cuvânt nu-i scăpă din gură. 

Un grefier de la Châătelet părea să-l aştepte acolo. 

— Citiţi, domnule, îi spuse cu voce tare. 

Apoi, foarte încet: 

— Domnule marchiz, ştiţi că dacă vreţi să fiţi salvat, nu 
aveţi de rostit decât un cuvânt? 

Condamnatul începu să citească fără să răspundă. Lectura 
fu făcută cu glas puternic, şi nimic din accentul acestui glas 
nu trăda nici cea mai mică emoție. Apoi, terminând lectura, 
se adresă mulţimii ce-l înconjura: 

— Fiind pregătit să apar în faţa lui Dumnezeu, îi iert pe 
oamenii care, împotriva conştiinţei lor, m-au acuzat de 
planuri criminale. Îl iubeam pe regele meu şi voi muri 
credincios acestui sentiment. Este un exemplu ce-l dau şi 
care, sper, va fi urmat de câteva suflete nobile. Poporul cere 
moartea mea cu strigăte violente. Îi trebuie o victimă. Fie! 
Prefer ca alegerea fatalităţii să cadă asupra mea, decât 
asupra altuia cu sufletul slab, pe care un supliciu nemeritat 
l-ar arunca în braţele disperării. Aşadar, dacă n-am altceva 
de făcut aici decât ceea ce am făcut, să ne continuăm 
drumul, domnilor. 

Şi drumul fu continuat. 

De la porticul catedralei Notre-Dame până la piaţa Greve 
distanţa nu e mare, furgonului îi trebui totuşi o oră întreagă 
s-o parcurgă. Ajungând în piaţă, Favras întrebă: 

— Domnilor, n-aş putea urca câteva momente în primărie? 

— Aveţi de mărturisit ceva, fiul meu? Întrebă preotul cu 
vioiciune. 

— Nu, părinte, dar trebuie să-mi dictez testamentul 
înainte de moarte. Am auzit spunându-se că nu i se refuză 


niciodată unui condamnat luat prin surprindere această 
ultimă favoare, de a-şi face testamentul înainte de a muri. 

Furgonul, în loc să se ducă direct spre spânzurătoare, se 
îndreptă spre primărie. 

Un imens urlet se ridică din mijlocul mulţimii. 

— Va face mărturisiri! Va face mărturisiri! Se ţipa din toate 
părţile. 

La acest strigăt puteai vedea pălind un tânăr frumos, 
îmbrăcat în negru, ca un preot, şi care stătea în picioare pe 
o bornă, la colţul cheiului Pelletier. 

— Oh! Nu vă fie teamă, domnule conte Louis, spuse lângă 
el un glas batjocoritor, condamnatul nu va spune nici o 
vorbă despre cele petrecute în piaţa Royale. 

Tânărul îmbrăcat în negru se întoarse cu repeziciune. 
Cuvintele ce i se adresaseră fuseseră spuse de un hamal din 
Hale, al cărui chip nu îl putu vedea pentru că, după ce 
spusese cuvintele, îşi lăsase peste ochi borul pălăriei. De 
altfel, dacă tânărului i-ar fi rămas vreo îndoială, aceasta i-ar 
fi fost repede risipită. 

Ajuns în capul peronului primăriei, Favras făcu un semn că 
vrea să vorbească. 

În aceeaşi clipă zumzetul se stinse, ca şi cum rafala 
vântului de apus care trecea în acel moment l-ar fi dus cu 
ea. 

— Domnilor, spuse Favras, aud repetându-se în jurul meu 
că mă duc la primărie ca să fac mărturisiri. Nu este vorba 
de aşa ceva şi, în cazul când printre dumneavoastră ar fi, 
cum e posibil, cineva căruia îi e teamă de asemenea 
destăinuiri, să fie liniştit. Mă duc la primărie pentru a-mi 
dicta testamentul înaintea morţii. 

Şi începu să urce cu pas sigur treptele de sub bolta 
sumbră. Urcă scara, intră în camera unde erau duşi de 
obicei condamnaţii şi care era denumită, din această cauză, 
camera mărturisirilor. 

Acolo aşteptau trei oameni îmbrăcaţi în negru, printre 
care Favras îl recunoscu pe grefierul ce-i vorbise în piaţa 


Notre-Dame. 

Atunci, condamnatul, care avea mâinile legate şi nu putea 
scrie, începu să-şi dicteze testamentul. 

S-a vorbit mult despre testamentul lui Ludovic al XVI-lea, 
fiindcă se vorbeşte mult despre testamentul regilor. Noi 
avem în faţă testamentul domnului de Favras şi-i vom spune 
publicului un singur lucru: „Citiţi şi comparaţi”. 

După ce a dictat testamentul, domnul Favras ceru să-l 
citească şi să-l semneze. 

I se dezlegară mâinile. Citi testamentul, corectă trei 
greşeli de ortografie, pe care le făcuse grefierul, şi semnă 
în josul fiecărei pagini: „Mabhi de Favras”. 

După care întinse mâinile pentru a-i fi legate din nou, 
operaţie pe care o îndeplini călăul, care nu se îndepărtase 
nici un moment de el. 

Totuşi, dictarea testamentului ţinuse mai bine de două ore. 
Poporul, care aştepta de dimineaţă, îşi pierduse răbdarea: 
erau aici mulţi oameni cumsecade, care veniseră cu burta 
goală, zicându-şi că vor mânca după execuţie şi care mai 
posteau încă. 

Astfel că se murmura cu acel murmur ameninţător şi 
îngrozitor care mai fusese auzit în aceeaşi piaţă în ziua 
asasinării lui de Launay, a spânzurării lui Foulon şi a 
spintecării lui Berthier. De altfel, poporul începea să creadă 
că Favras a fost ajutat să evadeze prin vreo poartă dosnică. 

În această conjunctură, unii au şi început să propună ca în 
locul lui Favras să fie spânzurați câţiva consilieri municipali 
şi să se dărâme primăria. 

Din fericire, către nouă seara, condamnatul reapăru. 
Soldaţilor care formau cordonul li se distribuiseră torţe; au 
fost iluminate toate ferestrele pieţii; numai spânzurătoarea 
rămase într-o misterioasă şi cumplită întunecime. 

Apariţia condamnatului fu salutată cu un strigăt unanim şi 
printr-o mare forfotă iscată în mijlocul celor cincizeci de mii 
de persoane care se îmbulzeau în piaţă. De astă dată erau 


siguri nu numai că nu evadase, dar că nici nu va mai putea 
scăpa. 

Favras îşi aruncă ochii în jurul său. Apoi, vorbindu-şi 
singur, cu acel zâmbet ironic care-i era propriu, zise: 

— Nici o trăsură. Ah! Cât de uitucă e nobilimea. A fost mult 
mai politicoasă cu contele Horn decât cu mine. 

— Deoarece contele Horn era un asasin, în timp ce 
dumneavoastră sunteţi un martir, îi răspunse un glas. 

Favras se întoarse şi-l recunoscu pe hamalul din Hale pe 
care-l mai întâlnise de două ori în calea sa. 

— Adio, domnule! Îi spuse Favras. Sper că, la nevoie, veţi 
depune mărturie pentru mine. 

Şi, cu pas sigur, cobori scările şi se îndreptă spre eşafod. 

În momentul în care punea piciorul pe prima treaptă a 
spânzurătorii, o voce strigă: 

— Sări, marchize! 

Vocea gravă şi sonoră a condamnatului răspunse! 

— Cetăţeni, mor nevinovat. Rugaţi-vă lui Dumnezeu 
pentru mine! 

La a patra treaptă se opri iar şi repetă cu un ton la fel de 
ferm şi de puternic ca şi prima dată: 

— Cetăţeni, cer ajutorul rugăciunilor voastre. Mor 
nevinovat! 

La a opta treaptă, adică de unde trebuia să fie împins, 
reluă el pentru a treia oară: 

— Cetăţeni, mor nevinovat. Rugaţi-vă lui Dumnezeu 
pentru mine! 

— Deci, îi spuse unul din cele două ajutoare ale călăului 
care ridica scara lângă el, chiar nu vreţi să fiţi salvat? 

— Mulţumesc, prietene, spuse Favras. Dumnezeu să vă 
răsplătească bunele intenţii! 

Apoi, ridicând capul spre călău care părea să aştepte 
ordine în loc să le dea, îi spuse: 

— Faceţi-vă datoria! 

De-abia pronunţase aceste cuvinte, că şi fu împins de 
călău, şi trupul său se şi legăna în vid. 


În timp ce, la această privelişte, în piaţa Gr&ve se 
producea o mare agitaţie; în timp ce câţiva strigau bis, cum 
ar fi făcut după un bun cuplet de vodevil sau după o 
cunoscută arie de operă, tânărul bărbat îmbrăcat în negru 
îşi dădu drumul de pe borna pe care se urcase, îşi făcu loc 
prin mulţime şi, la colţul ce dădea spre Pont-Neuf, se urcă 
grăbit într-o trăsură fără lacheu şi stemă, strigând vizitiului: 

— La Luxembourg, în goană mare! 

Trăsura porni în galop. 

Într-adevăr, trei oameni aşteptau cu mare nerăbdare 
sosirea acestei trăsuri. Aceşti trei oameni erau contele de 
Provence şi doi dintre gentilomii săi, pe care i-am menţionat 
în cursul acestei povestiri şi pe care credem că e inutil să-i 
numim din nou aici. Ei aşteptau cu o nerăbdare cu atât mai 
mare, cu cât ar fi trebuit să se aşeze la masă la orele două 
după-amiază şi, de îngrijorare, rămăseseră nemâncaţi. 

La rândul său, bucătarul era disperat: era al treilea dejun 
pe care-l pregătea, dar şi acest dejun, gata în următoarele 
zece minute, urma să se strice în următorul sfert de oră. 

Ne aflăm deci în acest moment suprem când se auzi, în 
sfârşit, huruitul unei trăsuri în interiorul curţii. 

Contele de Provence se repezi la fereastră, dar nu putu 
vedea decât o umbră sărind de pe ultima treaptă a scării 
unei trăsuri pe prima treaptă a scării palatului. 

În consecinţă, părăsi fereastra şi alergă spre uşă, dar 
înainte să fi ajuns acolo, viitorul rege al Franţei văzu uşa 
deschizându-se şi lăsând să treacă un tânăr îmbrăcat în 
negru. 

— Monseniore, spuse acesta, totul s-a sfârşit! Domnul 
Favras a murit fără să scoată o vorbă. 

— Atunci putem să ne aşezăm liniştiţi la masă, dragul meu 
Louis. 

— Da, monseniore. Pe legea mea, ce mai gentilom a fost 
acesta! 

— Sunt de părerea dumitale, dragul meu, spuse Alteţa Sa 
regală. De aceea, vom bea la desert un pahar de Constance 


în sănătatea lui. La masă, domnilor! 

În acest moment cele două canaturi ale uşii se deschiseră 
de perete şi iluştrii comeseni trecură din salon în 
sufragerie. 

Capitolul 45 

MONARHIA E SALVATĂ. 

Câteva zile după execuţia pe care am povestit-o, intrând în 
toate detaliile sale pentru a-i edifica pe cititorii noştri 
asupra recunoştinţei la care trebuie să se aştepte din 
partea regilor şi a prinților cei ce se sacrifică pentru ei, un 
bărbat călare pe un cal pag urca încet pe drumul spre 
Saint-Cloud. 

Această încetineală nu trebuie atribuită nici plictiselii 
călăreţului, nici oboselii calului: şi unul şi celălalt făcuseră o 
cursă scurtă; era uşor de văzut, căci spuma de pe botul 
animalului se datora nu faptului că a fost gonit peste 
măsură, ci, dimpotrivă, faptului că a fost reţinut cu 
încăpățânare. În ce-l priveşte pe călăreț, acesta era - se 
vedea din prima ochire - un nobil. Costumul pe care-l purta, 
ferit cu grijă de murdărie, dovedea precauţiile luate pentru 
a-şi păzi hainele de noroiul ce acoperea drumul. 

Ceea ce-l întârzia pe călăreț era meditaţia profundă de 
care era vizibil absorbit şi, poate, nevoia de a nu ajunge la 
destinaţie decât la o anumită oră, care nu sosise încă. 

Era un bărbat cam de patruzeci de ani, a cărui urâţenie nu 
era lipsită de expresivitate. Un cap prea mare, obrazul 
buhăit, pielea ciupită de varicelă, un ten care se colora cu 
uşurinţă, ochi gata să arunce fulgere, o gură obişnuită să 
mestece şi să scuipe sarcasm; astfel se prezenta acest om 
pe care-l simţeai din primul moment destinat să ocupe un 
loc important şi să facă mare zarvă în jurul său. 

Numai că întreaga fizionomie părea acoperită de un văl 
aruncat asupra ei de una din acele boli organice, împotriva 
căreia luptă în van cele mai viguroase temperamente: un 
ten întunecat şi cenuşiu, ochi roşii, obosiţi, obraji scofâlciţi, 


un început de obezitate nesănătoasă; astfel apărea omul pe 
care l-am înfăţişat cititorilor noştri. 

Ajuns la capătul aleii, trecu fără ezitare peste poarta ce 
dădea în curtea palatului, cercetând cu privirea adâncimile 
acestei curţi. La dreapta, între două clădiri care formau un 
fel de fundătură, aştepta un alt bărbat, care îi făcu semn 
călăreţului să înainteze. O poartă era deschisă. Omul care 
aştepta îl pofti sub această poartă. Călărețul îl urmă şi, tot 
urmându-l, se pomeni într-o altă curte. 

Acolo omul se opri - era îmbrăcat în haină, pantaloni şi 
vestă de culoare neagră - apoi, privind în jurul său şi 
văzând că această curte este cu totul pustie, se apropie de 
călăreț, cu pălăria în mână. 

Călărețul îi veni într-un fel în întâmpinare, căci, 
înclinându-se peste coama calului, întrebă cu jumătate glas! 

— Domnul Weber? 

— Domnul conte de Mirabeau? Răspunse acesta. 

— Chiar el. 

Şi descălecă mai uşor decât s-ar fi putut crede. 

— Intraţi, spuse repede Weber, şi binevoiţi a aştepta o 
clipă, cât să duc calul la grajd. 

Deschise în acelaşi timp uşa unui salon ale cărui ferestre şi 
o a doua uşă dădeau spre parc. 

Mirabeau intră în salon şi folosi cele câteva minute cât 
Weber îl lăsă singur, spre a-şi descălţa un fel de cizme de 
piele, de sub care ieşiră la iveală ciorapii de mătase intacţi 
şi pantofii cu un lustru ireproşabil. 

Cum promisese, Weber se înapoie după cinci minute. 

— Veniţi, domnule conte, spuse el, regina vă aşteaptă. 

— Regina mă aşteaptă! Răspunse Mirabeau. Am oare 
nenorocul de a mă fi făcut aşteptat? Credeam totuşi că am 
sosit la vreme. 

— Vreau să spun că regina e nerăbdătoare să vă vadă. 
Veniţi, domnule conte. 

Weber deschise uşa ce dădea spre grădină şi o luă prin 
labirintul de alei care duceau spre locul cel mai singuratic şi 


cel mai înalt din parc. Acolo, în mijlocul arborilor care-şi 
întindeau ramurile triste şi desfrunzite, apărea într-o 
atmosferă cenuşie şi posomorâtă un fel de pavilion cunoscut 
sub numele de chioşc. Obloanele acestui pavilion erau 
ermetic închise, cu excepţia a două care, rezemate numai 
unul de celălalt, lăsau să intre, ca printr-o ferăstruică de 
turn, două raze de lumina abia suficiente pentru a lumina 
interiorul. În vatră ardea un foc mare şi două candelabre 
erau aprinse pe şemineu. 

Weber îl pofti într-un fel de anticameră pe acela căruia îi 
servea drept călăuză. După ce bătu încet, deschise uşa 
chioşcului. 

— Domnul conte Riqueti de Mirabeau, anunţă el. 

Şi făcu loc contelui să treacă înaintea lui. 

La anunţarea sosirii contelui, o femeie se ridică din 
unghiul cel mai îndepărtat al chioşcului şi, cu un fel de 
ezitare, chiar de frică, făcu câţiva paşi spre el. 

Această femeie era regina. Inima îi bătea violent: îl avea în 
faţa ochilor pe acest om detestat, defăimat, funest; acest om 
acuzat că a organizat evenimentele din 5 şi 6 octombrie; 
acest om spre care se îndreptaseră la un moment dat, care 
fusese însă apoi respins de cei de la Curte şi care de-atunci 
îi convinsese, prin două lovituri fulgerătoare, de necesitatea 
de a trata cu el. 

Prima fusese severa apostrofare a clerului. 

A doua, discursul în care explicase în ce fel reprezentanţii 
poporului s-au transformat din deputaţi ai Tribunalului 
regal în Adunare Naţională. 

Mirabeau se apropie cu o graţie şi o politeţe pe care 
regina se miră să le afle la el de la prima privire şi pe care 
constituţia sa energică părea să le excludă. După ce făcu 
aceşti paşi, salută respectuos şi aşteptă. 

Regina rupse prima tăcerea şi spuse cu un glas care nu-i 
putea tempera emoția: 

— Domnule de Mirabeau, domnul Gilbert ne-a asigurat 
mai de mult de intenţia dumneavoastră de a vă alătura 


nouă. 

Mirabeau se înclină în semn de asentiment. Regina 
continuă: 

— Prima dată vi s-a făcut o propunere la care aţi răspuns 
printr-un proiect al unui nou guvern. 

Mirabeau se înclină pentru a doua oară. 

— Nu e vina noastră, domnule conte, dacă primul proiect 
n-a putut reuşi. 

— O cred, doamnă, răspunse Mirabeau, mai ales în ce o 
priveşte pe Majestatea Voastră. Este însă greşeala 
oamenilor care afirmă că sunt devotați intereselor 
monarhiei! 

— Ce putem face, domnule conte? lată una din 
nenorocirile poziţiei noastre. Regii nu mai au puterea să-şi 
aleagă nici prietenii, nici duşmanii. Uneori sunt nevoiţi să 
accepte devotamentele fatale. Suntem înconjurați de 
oameni care vor să ne salveze şi care ne pierd. Moţiunea lor 
care-i exclude din viitoarea legislatură pe membrii actualei 
Adunări este un exemplu împotriva dumneavoastră. Vreţi să 
vă citez unul împotriva mea? Aţi putea crede că unul din 
oamenii noştri, cei mai fideli, un om care, sunt sigură, s-ar fi 
lăsat ucis pentru noi, i-a adus la dineul nostru public, fără 
să ne fi spus nimic dinainte despre această intenţie a sa, pe 
văduva şi pe copiii domnului de Favras, toţi trei în doliu? 
Văzându-i, primul meu impuls a fost să mă ridic, să mă duc 
spre ei şi să-i aşez pe copiii acestui om care a murit atât de 
curajos pentru noi - căci eu, domnule conte, nu sunt dintre 
aceia care-şi reneagă prietenii - între rege şi mine. Ochii 
tuturor erau aţintiţi asupra noastră. Aşteptau să vadă ce 
vom face. Mă întorc. Ştiţi cine era în spatele meu, la patru 
paşi de fotoliul pe care-l ocupam? Santerre! Omul 
mahalalelor! Am recăzut pe fotoliu plângând de furie şi 
neîndrăznind măcar să arunc o privire asupra acestei 
văduve şi acestor orfani. Regaliştii mă vor blama că n-am 
bravat totul ca să-mi manifest interesul pentru această 
familie nenorocită; revoluționarii vor fi furioşi crezând că 


familia Favras mi-a fost prezentată cu permisiunea mea. Ah! 
Domnule, domnule, continuă regina clătinând din cap, 
trebuie să pieri cu siguranţă când eşti atacat de oameni de 
geniu şi apărat de oameni vrednici de stimă, ce-i drept, dar 
care habar n-au de poziţia noastră. 

Şi regina duse batista la ochi, cu un suspin. 

— Doamnă, spuse Mirabeau mişcat de această mare 
nefericire care nu se ascundea de el şi care, fie dintr-un 
calcul abil al reginei, fie din slăbiciunea femeii, îşi arăta 
neliniştile şi lăsa să-i vadă lacrimile, când vorbiţi de oamenii 
care vă atacă, sper să nu mă aveţi în vedere pe mine. Am 
militat pentru principiile monarhiste când nu vedeam 
Curtea decât prin slăbiciunea ei şi când nu cunoşteam nici 
sufletul nici gândurile augustei fiice a Mariei-Tereza. Am 
luptat pentru drepturile tronului când nu inspiram decât 
neîncredere şi când toate acţiunile mele, otrăvite de 
răutatea oamenilor, păreau tot atâtea capcane. L-am slujit 
pe rege pe când ştiam prea bine că nu mă puteam aştepta 
din partea acestui rege, drept, însă înşelat, nici la binefaceri 
nici la recompense. Ce voi face prin urmare acum, când 
încrederea îmi înalţă curajul şi când recunoştinţa ce mi-o 
inspiră primirea făcută de Majestatea Voastră face din 
principiile mele o datorie? Ştiu, e târziu, doamnă, foarte 
târziu, continuă Mirabeau clătinând din cap la rândul său. 
Poate că monarhia, venind să-mi propună s-o salvez, nu-mi 
propune în realitate decât să mă pierd împreună cu ea! 
Dacă aş fi reflectat, poate aş fi ales, pentru a accepta 
onoarea acestei audienţe, un alt moment decât acesta, în 
care Majestatea Sa a predat Camerei faimoasa carte roşie, 
adică onoarea prietenilor săi. 

— Ah! Domnule, exclamă regina. Îl credeţi aşadar pe rege 
complice în această trădare şi chiar ignoraţi felul cum s-au 
desfăşurat lucrurile? Cartea roşie, cerută imperios regelui, 
n-a fost predată de el comitetului decât cu condiţia ca 
acesta să-i păstreze secretul. Comitetul a tipărit-o, ceea ce 
reprezintă o încălcare a datoriei faţă de rege din partea 


comitetului şi nu o trădare a prietenilor săi din partea 
regelui. 

— Vai! Doamnă, cunoaşteţi cauza care a determinat 
comitetul să treacă la publicare, cauză pe care o dezaprob 
ca om de onoare, pe care o reneg ca deputat. În momentul 
în care regele jura dragoste eternă Constituţiei, avea un 
agent permanent la 'Torino, în mijlocul duşmanilor de 
moarte ai acestei Constituţii. La ora la care vorbea de 
reforme financiare şi părea să le accepte pe acelea ce i le 
propunea Adunarea, la Trier exista marele şi micul său 
grajd, plătit şi echipat de el, sub comanda prinţului de 
Lambesc, duşmanul de moarte al parizienilor, pe care 
poporul îl cere în fiecare zi să fie spânzurat cel puţin în 
efigie. Se plătesc contelui d'Artois, prinţului de Conde, 
tuturor emigranților pensii enorme, şi aceasta fără nici o 
consideraţie faţă de decretul dat cu două luni în urmă şi 
care prevede suprimarea acestor pensii. E-adevărat că 
regele a uitat să sancţioneze decretul. Ce vreţi, doamnă! S- 
a încercat să se elucideze în aceste două luni felul în care 
au fost folosite şaizeci de milioane, şi nu s-a reuşit. Rugat, 
implorat să spună unde au dispărut aceşti bani, regele a 
refuzat să răspundă. Comitetul s-a crezut eliberat de 
promisiunea făcută şi a dat la tipar cartea roşie. De ce dă 
regele din mână arme care pot să se întoarcă atât de 
cumplit împotriva sa? 

— Aşadar, exclamă regina, dacă vi s-ar fi făcut onoarea să 
fiţi acceptat consilier al regelui, nu l-aţi fi sfătuit să comită 
asemenea acte de slăbiciune care-l pierd, prin care. Ei da, 
să pronunţăm cuvântul. Prin care este dezonorat? 

— Dacă aş avea cinstea să fiu chemat în calitate de 
consilier al regelui, doamnă, spuse Mirabeau, aş fi pe lângă 
el apărător al puterii monarhice reglementate de lege şi 
apostol al libertăţii garantate de puterea monarhică. 
Această libertate, doamnă, are trei duşmani: clerul, 
nobilimea şi parlamentele. Clerul nu mai face parte din 
acest secol şi a fost ucis de moţiunea domnului de 


Talleyrand; nobilimea e din toate secolele, de aceea cred că 
trebuie să se ţină seama de ea, căci fără nobilime nu poate 
exista nici monarhie, dar ea trebuie ţinută în frâu, şi acest 
lucru nu e posibil decât coalizând poporul cu autoritatea 
regală. Or, autoritatea regală nu se va coaliza niciodată de 
bunăcredinţă cu poporul atâta timp cât vor exista 
parlamentele, căci acestea păstrează, atât în legătură cu 
regele, cât şi cu nobilimea, speranţa fatală că le va restaura 
vechile orânduieli. Aşadar, după anihilarea clerului ar urma 
distrugerea parlamentelor, reanimarea puterii executive, 
regenerarea autorităţii regale şi concilierea ei cu libertatea. 
lată toată politica mea, doamnă. Dacă ea este şi a regelui, s- 
o adopte; dacă nu este a sa, s-o respingă. 

— Domnule, domnule, spuse regina izbită de lumina ce o 
arunca în acelaşi timp asupra trecutului, prezentului şi 
viitorului, strălucirea acestei vaste inteligenţe - nu ştiu dacă 
această politică este cea a regelui, dar ceea ce ştiu e că 
dacă aş avea oarecare putere, ar fi a mea. Aşa că, domnule 
conte, aduceţi-mi la cunoştinţă mijloacele de a atinge acest 
scop. Vă ascult, n-aş spune cu atenţie, ci cu interes; aş 
spune, cu recunoştinţă. 

Mirabeau aruncă iute o privire asupra reginei, privire de 
vultur care sonda adâncurile inimii ei, şi văzu că, dacă nu 
era chiar convinsă, era în orice caz entuziasmată. Acest 
triumf asupra unei femei superioare ca Maria-Antoaneta 
flata cât se poate de plăcut vanitatea lui Mirabeau. 

— Doamnă, spuse el, am pierdut Parisul sau aproape l-am 
pierdut, dar ne mai rămân în provincie mari mulţimi 
răzlețe, pe care le putem înmănunchea. lată de ce, doamnă, 
părerea mea este că regele trebuie să părăsească Parisul, 
dar nu Franţa. Să se retragă la Rouen, în mijlocul armatei. 
De acolo să publice ordonanţe mai populare decât decretele 
Adunării. Din acea clipă nu mai poate fi vorba de nici un fel 
de război civil, fiindcă regele va deveni mai revoluţionar 
decât Revoluţia. 


— Dar această revoluţie, fie că ne precede fie că ne 
urmează, nu vă înspăimântă? Întrebă regina. 

— Vai! Doamnă, cred că ştiu mai bine decât oricine că 
trebuie să-i dai partea ce i se cuvine, să-i arunci o pradă. 
Am mai spus-o reginei: este mai presus de forţele omeneşti 
să vrei să restabileşti monarhia pe bazele învechite pe care 
revoluţia le-a măturat. La această revoluţie au contribuit 
toţi oamenii din Franţa, începând cu regele şi până la 
ultimul supus, prin intenţie, acţiune, sau omisiune. Nu 
pretind, prin urmare, că voi apăra vechea monarhie, dar mă 
gândesc s-o modific, s-o regenerez, să stabilesc în cele din 
urmă o formă de guvernământ mai mult sau mai puţin 
asemănătoare cu aceea care a dus Anglia pe culmea puterii 
şi gloriei sale. După ce a întrevăzut - cel puţin după câte mi- 
a relatat domnul Gilbert - închisoarea şi eşafodul lui Carol |, 
regele nu se va mai mulţumi oare cu tronul lui Wilhelm al 
III-lea sau al lui George I? 

— Ah! Domnule conte, exclamă regina, căreia un cuvânt al 
lui Mirabeau îi reaminti ca printr-un tremur mortal viziunea 
castelului Taverney şi schiţa instrumentului morţii inventat 
de domnul Guillotin - ah! Domnule conte, înapoiaţi-ne 
monarhia şi veţi vedea dacă suntem în adevăr nişte ingraţi, 
aşa cum se spune. 

— Ei bine, exclamă la rândul său Mirabeau, este ceea ce 
voi face, doamnă. Să mă susţină regele, să mă încurajeze 
regina, şi depun aici, la picioarele dumneavoastră, 
jurământul meu de nobil, că ori îmi voi ţine promisiunea ce 
o fac Majestății Voastre, ori voi muri muncind! 

— Conte, conte! Spuse Maria-Antoaneta, nu uitaţi că 
jurământul v-a fost auzit nu numai de o femeie, ci de o 
dinastie de cinci secole! Sunt şaptezeci de regi ai Franţei 
care, de la Pharamond la Ludovic al XV-lea dorm în 
mormântul lor, şi care vor fi detronaţi odată cu noi dacă 
tronul nostru se prăbuşeşte! 

— Sunt conştient de angajamentul ce mi-l iau, doamnă. 
Ştiu, e imens, dar nu e mai mare decât voinţa mea, nu mai 


puternic decât devotamentul meu. Am nevoie doar să fiu 
sigur de simpatia reginei mele şi de încrederea regelui 
meu, şi vă asigur că voi întreprinde această mare operă. 

— Dacă nu vă trebuie decât atâta, domnule de Mirabeau, 
vă făgăduiesc şi una şi alta. 

Şi ea îl salută pe Mirabeau cu acel surâs de sirenă care 
cucerea inimile. 

Mirabeau înţelese că audiența e terminată. Orgoliul 
omului politic era satisfăcut, dar îi lipsea ceva vanităţii 
nobilului. 

— Doamnă, spuse el cu o politeţă respectuoasă şi 
îndrăzneață totodată, când augusta dumneavoastră mamă, 
împărăteasa Maria-lereza, îl admitea pe unul dintre supuşii 
ei în preajma sa, nu-l concedia niciodată fără a-i întinde 
mâna să fie sărutată. 

Şi rămase în picioare, aşteptând. 

Regina privi acest leu înlănţuit, care nu cerea altceva 
decât să se culce la picioarele ei. Apoi, cu zâmbetul 
triumfului pe buze, îşi întinse încet mâna frumoasă, rece ca 
alabastrul şi aproape la fel de transparentă ca acesta. 

Mirabeau se înclină, îşi apăsă buzele pe această mână şi, 
ridicând capul cu mândrie, grăi: 

— Doamnă, prin acest sărut monarhia e salvată! 

Şi ieşi foarte emoţionat, foarte fericit, sincer încrezător - 
sărman om de geniu. 

— În împlinirea profeţiei făcute. 

Capitolul 46 

ÎNTOARCEREA LA FERMĂ. 

Pe când Maria-Antoaneta îşi redeschide speranţei inima 
profund îndurerată şi uită, pentru o clipă, suferinţele femeii 
ocupându-se de salvarea reginei; pe când Mirabeau, ca şi 
atletul Alcidamas, visează să susţină singur bolta monarhiei 
gata să se prăbuşească şi care, prăbuşindu-se, ameninţă să- 
| zdrobească şi pe el, să îndreptăm atenţia cititorului, obosit 
de atâta politică, către personaje mai umile şi spre 
orizonturi mai limpezi. 


Am văzut câte temeri sugerate de Pitou lui Billot - în 
timpul celei de-a doua călătorii a lui La Fayette de la 
Haramont spre capitală - l-au rechemat pe arendaş la 
fermă, mai bine zis pe tată lângă fiică. Aceste temeri nu 
erau deloc exagerate. 

Înapoierea avea loc în a treia zi după faimoasa noapte în 
care se petrecuse triplul eveniment: fuga lui Sebastien 
Gilbert, plecarea vicontelui Isidore de Charny ţi leţinul 
Catherinei pe drumul de la Villers-Cotterets spre Pisseleu. 

Cât dură drumul de înapoiere, Billot se frământă, făcând 
presupuneri peste presupuneri asupra cauzei accidentului. 
Aceste presupuneri se traduceau în întrebări adresate lui 
Pitou, la care acesta răspundea diplomatic: „Nu ştiu”, cu 
toate că, ne amintim, Catherine avusese cruda sinceritate 
de a-i mărturisi totul şi, în consecinţă, Pitou ştia. 

Ştia că fata leşinase pe locul unde o găsise, cu inima 
sfâşiată de plecarea lui Isidore. Dar Pitou nu i-ar fi spus 
nimic arendaşului nici pentru tot aurul din lume. 

Abia se oprise trăsura şi Billot sări jos şi intră repede în 
casă. Dar un obstacol la care nu se aştepta îl opri în pragul 
dormitorului fiicei sale. 

Era doctorul Raynal care declară că, în starea în care se 
găsea Catherine, orice emoție era nu numai periculoasă, 
dar putea fi şi fatală. Era o nouă lovitură pe care o primi 
Billot. 

Ştia de leşin dar, de vreme ce ştia de asemenea că Pitou o 
văzuse pe Catherine deschizând ochii şi revenindu-şi, nu 
mai era preocupat, dacă ne putem exprima astfel, decât de 
cauzele şi urmările morale ale evenimentului. 

Şi iată că norocul făcea ca, în afara cauzelor şi urmărilor 
morale, să existe şi o consecinţă fizică. Era o febră 
cerebrală care se declarase către dimineaţă şi care 
ameninţa să se ridice la cel mai înalt grad de intensitate. 

Doctorul Raynal combătea această febră cerebrală prin 
toate mijloacele la care recurge în asemenea cazuri 
medicina tradiţională, adică luare de sânge şi cataplasme 


cu muştar. Dar acest tratament, oricât de activ ar fi fost, n-a 
făcut până acum decât să meargă, să spunem aşa, pe lângă 
boală. Lupta între boală şi medicaţie de-abia începuse. De 
dimineaţă Catherine era pradă unui violent delir. 

Şi tânăra fată spunea, fără îndoială, lucruri stranii în acest 
delir. De aceea, sub pretextul de a o cruța de emoţii, 
doctorul Raynal o îndepărtase pe mamă, cum încerca în 
acest moment să-l îndepărteze pe tată din preajma ei. 

— Ce se întâmplă aici? Întrebă el, cu sudoarea spaimei pe 
frunte. 

— Se întâmplă, răspunse doctorul Raynal, că fiica dumitale 
are ceea ce noi numim o meningită acută. Şi când ai aşa 
ceva, nu numai că nu trebuie să iei decât anumite lucruri, 
dar mai ales nu trebuie să vezi decât anumite persoane. 

— Dar, întrebă Billot, e periculoasă această boală? Se 
poate muri de ea, doctore Raynal? 

— Se moare din orice boală când nu eşti bine îngrijit: 
Lăsaţi-mă s-o îngrijesc cum ştiu, şi nu va muri. 

— Adevărat, doctore? 

— Răspund de ea, dar, începând de azi, trebuie ca timp de 
două-trei zile, nimeni să nu intre în camera ei, în afară de 
mine şi persoanele ce le voi indica. 

— N-aş putea cel puţin s-o văd? Întrebă tatăl cu tonul cu 
care un copil ar fi cerut o ultimă favoare. 

— Şi dacă o vedeţi şi o îmbrăţişaţi, mă veţi lăsa trei zile 
liniştit, fără să mai cereţi ceva? 

— Vă jur, doctore. 

— Ei bine, veniţi. 

Deschise uşa camerei în care se găsea Catherine, şi Billot 
o putu vedea pe fată cu un bandaj umezit în apă rece pe 
frunte, cu ochii rătăciţi, cu obrazul arzând de febră. 

Rostea cuvinte întretăiate şi când Billot îşi aşeză buzele 
palide şi tremurătoare pe fruntea umedă, i se păru că 
desluşeşte printre cuvintele incoerente numele de Isidore. 

Credincios promisiunii făcute, Billot se retrase după ce îşi 
îmbrăţişă copila, numai că se retrase cu sprâncenele 


încruntate, privirea sumbră şi murmurând: 

— Văd bine că era timpul să mă întorc. 

Şi se întoarse în bucătărie unde-l urmă maşinal soţia şi 
unde era gata să-l urmeze şi Pitou, când doctorul îl trase de 
poala hainei şi-i spuse: 

— Nu părăsi ferma. Am să-ţi vorbesc. 

Pitou se întoarse, foarte mirat şi vrând să-l întrebe pe 
doctor cu ce-i poate fi de folos, dar acesta îşi puse misterios 
degetul pe gură, în semn de tăcere. 

Peste cinci minute uşa dormitorului se redeschise şi se 
auzi glasul doctorului chemându-l pe Pitou. 

— Ce-i? Spuse acesta ca trezit dintr-un adânc vis în care 
părea cufundat. Ce doriţi de la mine, domnule Raynal? 

— Vino s-o ajuţi pe doamna Clement s-o ţină pe Catherine 
cât timp îi voi lua pentru a treia oară sânge. 

— A treia oară, murmură doamna Billot, Doamne, 
Doamne! 

— Femeie, femeie, murmură Billot cu o voce aspră, toate 
astea nu s-ar fi întâmplat dacă ai fi vegheat mai bine asupra 
copilului tău. 

Şi intră în camera lui, din care lipsise trei luni, pe când 
Pitou, ridicat de doctorul Raynal la rang de ucenic în 
chirurgie, intra în dormitorul Catherinei. 

Capitolul 47 

PITOU INFIRMIER ŞI CONFIDENI. 

Pitou era foarte mirat că-i putea fi de folos cu ceva 
doctorului Raynal, dar ar fi fost şi mai mirat dacă acesta i-ar 
fi spus că aştepta de la el pentru bolnavă mai mult un 
sprijin moral decât unul medical. 

Într-adevăr, doctorul remarcase că, în delirul său, 
Catherine alătura, aproape totdeauna, numele lui Pitou de 
acela al lui Isidore. Ne amintim că fuseseră ultimele două 
chipuri care rămăseseră întipărite în mintea tinerei fete: 
Isidore, când închise ochii, Pitou, când îi redeschise. 

Totuşi, cum bolnava nu pronunţa cele două nume cu 
acelaşi accent, doctorul Raynal îşi spuse că între aceste 


două nume - Isidore de Charny şi Ange Pitou - rostite de 
fată cu accente diferite, dar în acelaşi timp într-o formă 
expresivă, numele lui Ange Pitou trebuie să fie celal 
prietenului, iar al lui Isidore de Charny, cel al iubitului şi, în 
consecinţă, nu văzu nici un inconvenient, dimpotrivă, 
considera avantajos să aducă lângă bolnavă un prieten cu 
care să poată vorbi despre iubit. 

Pornind de la această presupunere, doctorul îşi făcu 
următorul raţionament: 

Cum se poate linişti sufletul Catherinei? Aflând ce s-a 
întâmplat cu iubitul. Şi cine e acela care poate şti? Pitou, 
care sosea de la Paris. 

Astfel că Pitou ocupă mai întâi locul de ajutor-chirurg, 
apoi, după ce doctorul luă sânge Catherinei, îşi luă locul de 
infirmier. Doctorul Raynal părăsi camera bolnavei, lăsându-i 
pe amândoi singuri. Cam peste o oră Catherine dădu unele 
semne de agitaţie, scoase un suspin şi deschise ochii. 

— Dumneata eşti? Întrebă Catherine. 

— Da, eu, răspunse Pitou. 

— L-ai văzut pe Isidore? 

— Nu, domnişoară, dar ştiu că a ajuns sănătos la Paris. 

— Şi de unde ştii asta? Spuse ea cu privirea strălucind de 
dragoste. 

— Ştiu, domnişoară, prin tânărul meu prieten Sebastien 
Gilbert, pe care domnul Isidore l-a întâlnit în noaptea aceea 
aproape de Fontaine-Eeau-Claire, şi l-a dus în şa până la 
Paris. 

— Deci, întrebă cu vioiciune Catherine, este la Paris? 

— De fapt, obiectă Pitou, la ora actuală probabil că nu mai 
e acolo. 

— Şi unde poate fi? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că urma să plece în misiune în 
Spania, sau în Italia. 

La cuvintele să plece, Catherine lăsă să-i recadă capul pe 
pernă, cu un suspin care fu de îndată urmat de lacrimi. 


— Domnişoară, spuse Pitou, dacă ţineţi neapărat să ştiţi 
unde se află, mă pot informa. 

— La cine? 

— La domnul doctor Gilbert, de care s-a despărţit la 
Tuileries. Şi dacă vreţi, mă pot duce la Paris. 

— Nu, Pitou, îţi mulţumesc, e inutil. Este cu neputinţă să 
nu primesc o scrisoare de la el mâine dimineaţă. 

— O scrisoare de la el? 

— Fără îndoială, o scrisoare de la el. Ce ţi se pare atât de 
uimitor dacă îmi scrie? Reluă Catherine. Dumneata, care 
ştii aproape tot, adăugă ea murmurând. 

— Nu sunt uimit că-ţi scrie, dar mi-e teamă. 

— Teamă de ce, prietene? 

— Ca scrisoarea să nu cadă în mâinile tatălui dumitale. 

— Ale tatălui meu? 

Pitou făcu din cap un semn întreit, care voia să spună de 
trei ori da. 

— Cum, ale tatălui meu? Întrebă Catherine din ce în ce 
mai mirată. latăl meu nu e la Paris? 

— Tatăl dumitale e aici, la Pisseleu, la fermă, în camera de 
alături. Numai că doctorul Raynal i-a interzis să intre în 
camera dumitale deoarece delirai. Şi cred că bine a făcut. 

— De ce a făcut bine? 

— Pentru că domnul Billot nu prea pare să-l simpatizeze 
pe domnul Isidore şi odată, când i-ai pronunţat numele şi el 
l-a auzit, a făcut o strâmbătură urâtă, te asigur. 

— Ah! Doamne! Murmură Catherine toată înfiorată, ce-mi 
tot spui, domnule Pitou? 

— Adevărul. L-am auzit mormăind printre dinţi: „Bine, 
bine, nu vom zice nimic cât timp va fi bolnavă, dar apoi vom, 
vedea!” 

— Domnule Pitou, ai dreptate, nu trebuie ca scrisorile să-i 
cadă în mână. Tatăl meu m-ar ucide! Dar ce e de făcut? A, 
da. Să mergi la bătrâna Colombe, care, în afară că are 
prăvălie, mai e şi poştăriţă, şi să-i spui să-ţi încredinţeze 
scrisorile ce-mi sunt adresate. 


— Mă voi duce mâine. 

— E prea târziu mâine, dragă Pitou, trebuie să te duci 
imediat! 

— Pie, mă voi duce de îndată, domnişoară. 

— Vezi ce oră e, spuse Catherine. 

— Cinci şi jumătate dimineaţa. 

— Cred că e timpul. 

— Să mă duc după scrisori? La dispoziţia dumitale, 
domnişoară. 

Catherine, epuizată de această lungă conversaţie, lăsă să-i 
cadă capul pe pernă. 

Întrebat de soţii Billot unde se duce, răspunse că merge la 
Villers-Cotterets, să-i comunice doctorului Raynal că fata se 
simte mai bine. Pitou plecă şi se îndreptă spre prăvălia 
bătrânei Colombe. Ajunse când ea tocmai deschidea uşa. 

Intrând în prăvălia plină de turtă dulce şi acadele, Pitou 
înţelese pentru prima oară că dacă voia să reuşească să 
obţină de la poştăriţă scrisorile sosite pentru Catherine, 
trebuia să recurgă dacă nu la corupere, cel puţin la 
seducere. 

Cumpără o turtă dulce şi două acadele. După ce plăti, 
îndrăzni să-şi formuleze cererea, deşi dificultăţile erau mari 
în sensul că scrisorile nu se puteau înmâna decât 
persoanelor cărora le erau adresate, eventual şi altor 
persoane dacă aveau procură scrisă. 

Bătrâna Colombe nu se îndoia de cuvântul lui Pitou, dar 
pretinse o procură scrisă. Pitou făgădui să aducă a doua zi 
confirmarea de primire - dacă exista o scrisoare - şi 
autorizaţia Catherinei de a primi scrisorile următoare, 
promisiune ce o însoţi de cumpărarea altor acadele şi turtă 
dulce. 

Bătrână Colombe făcu doar unele obiecţii fără convingere 
şi termină prin a-i îngădui lui Pitou s-o urmeze la poştă, 
unde-i va înmâna eventuala scrisoare sosită pentru 
Catherine. 


În teancul de scrisori venite se afla un plic elegant, cochet 
sigilat cu o pecete de ceară. Această scrisoare era adresată 
Catherinei Billot. Era, evident, scrisoarea pe care o aştepta 
Catherine. 

Potrivit înţelegerii, această scrisoare îi fu predată 
cumpărătorului de acadele, care părăsi poşta în aceeaşi 
clipă. 

Catherine îl aştepta la fereastra uşor întredeschisă. 

— O scrisoare! Îngână tânăra fată. O scrisoare! 

— Ssst! Spuse Pitou. 

Şi privind în jur, cu ochiul unui braconier care vrea să 
depisteze toţi pădurarii ocolului, aruncă scrisoarea prin 
fereastra întredeschisă. Apoi, fără să aştepte vreo 
mulţumire, se întoarse şi îşi continuă drumul spre poarta 
fermei, în pragul căreia îl găsi pe Billot. 

Dacă n-ar fi existat un fel de curbă ce o făcea zidul, 
arendaşul ar fi văzut ce făcuse Pitou, şi Dumnezeu ştie ce s- 
ar fi putut întâmpla, în starea de spirit în care se afla Billot, 
dacă simpla sa bănuială ar fi dat loc certitudinii. 

Cinstitul Pitou nu se aştepta să se găsească faţă-n faţă cu 
arendaşul şi simţi, fără voia sa, cum roşeşte până-n vârful 
urechilor. 

— Ah! Domnule Billot, spuse el, vă marturisesc că m-aţi 
speriat. 

— Speriat, tu, Pitou? Un căpitan al gărzii naţionale, un 
învingător al Bastiliei? Teamă! 

— Ce vreţi? Spuse Pitou. Există clipe ca astea, de! Când nu 
eşti pregătit. 

— Da. Spuse Billot, şi când te aştepţi s-o întâlneşti pe fiică 
şi-l întâlneşti pe tatăl ei, nu-i aşa? 

— Ah! Domnule Billot, nu e vorba de asta. Nu mă aşteptam 
s-o întâlnesc pe domnişoara Catherine, deşi sper că se 
simte din ce în ce mai bine, dar cred că e încă prea bolnavă 
pentru a se ridica din pat. 

— Chiar n-ai nimic să-i spui? Întrebă Billot. 


— Ba da. Vreau să-i comunic că domnul Raynal a spus că 
va veni în cursul zilei. 

— De altfel, cred că trebuie să-ţi fie foame, nu-i aşa? 

— Foame? Spuse Pitou. Aş! 

— Cum, nu ţi-e foame? Exclamă fermierul. 

Pitou văzu că spusese o prostie. Pentru ca lui Pitou să nu-i 
fie foame la opt dimineaţa trebuie să se fi produs o 
răsturnare a echilibrului naturii. 

— Desigur că mi-e foame, spuse el. 

— Ei bine, intră şi mănâncă. Zilerii tocmai stau la masă şi 
ți-au oprit cu siguranţă un loc. 

Pitou intră, Billot îl urmări din privire, deşi atitudinea 
blajină a acestuia îi îndepărtase oarecum bănuielile. 

Pitou nu ştia să facă mai multe lucruri în acelaşi timp, dar 
făcea bine ceea ce făcea. Însărcinat de Catherine să facă un 
comision, l-a făcut bine; invitat de Billot să mănânce, mâncă 
bine. 

Billot continuă să-l observe, dar văzând că nu-şi ridică 
ochii din farfurie, văzând că preocupările i se limitează la 
sticla de cidru, remarcând că nici o singură dată privirea sa 
nu se opreşte asupra uşii Catherinei, sfârşi prin a crede că 
mica excursie a lui Pitou la Villers-Coterets nu avusese alt 
ţel decât cel declarat de acesta. 

Spre sfârşitul dejunului, Pitou observă că uşa Catherinei 
se deschide. leşi doamna Clement, infirmiera, să-şi ia şi 
dânsa ceaşca de cafea. Văzând-o, atât doamna cât şi 
domnul Billot se apropiară şi se informară de starea 
sănătăţii Catherinei. 

— Merge tot mai bine, spuse doamna Clement. Totuşi, cred 
că în acest moment delirează puţin. 

— Cum aşa? Răspunse Billot. I-a revenit? 

Pitou se ridică şi ascultă. 

— Da, reluă doamna Clement, vorbeşte de un oraş Torino, 
de o ţară Sardinia, şi-l cheamă pe domnul Pitou să-i spună 
ce e acest oraş şi această ţară. 


— lată-mă, spuse Pitou sorbind ultima picătură din cana sa 
cu cidru şi ştergându-şi gura cu mâneca. 

Privirea lui Billot îl opri. 

— Dacă domnul Billot găseşte cu cale, spuse el, să dau 
explicaţiile ce le doreşte domnişoara Catherine. 

— De ce nu, spuse doamna Billot. Dacă te cheamă 
sărmana copilă, du-te, băiatul meu! Mai ales că domnul 
Raynal zise că eşti un bun elev în medicină. 

— Vă cred! Făcu naiv Pitou. 

— Bine! Spuse Billot. Deoarece Catherine te cheamă, du- 
te la ea. Poate că va veni momentul să ne cheme şi pe noi, 
pe mama ei şi pe mine. 

Pitou simţea instinctiv furtuna în aer şi, ca păstorul pe 
câmp, deşi era gata să înfrunte furtuna dacă trebuia, îşi 
căuta din timp un adăpost să-şi ascundă capul. Acest 
adăpost era Haramont. La Haramont era rege. Ce spun, 
rege? Era mai mult decât un rege: era comandantul gărzii 
naţionale! Era La Fayette! 

Astfel îşi promitea că, după ce va rezolva cu Catherine, să 
se înapoieze neîntârziat la Haramont. 

Reţinând în minte acest plan şi dând urmare permisiunii 
verbale a domnului Billot şi permisiunii tacite a doamnei 
Billot, intră în camera bolnavei. 

Catherine îl aştepta cu nerăbdare. După înfrigurarea din 
privire, după culoarea obrajilor se putea crede, cum 
spusese doamna Clement, că se afla sub imperiul febrei. 

După ce închise uşa camerei, Catherine, recunoscându-i 
paşii, aşteptându-i de altfel de aproape o oră şi jumătate, se 
întoarse repede spre el şi îi întinse amândouă mâinile. 

— Ah! Tu eşti, Pitou, spuse tânăra. Ce mult ai întârziat! 

— Nu e vina mea, domnişoară, spuse Pitou. Tatăl dumitale 
m-a reţinut. 

— Tatăl meu? 

— EI însuşi. Se pare că bănuieşte ceva. Şi-apoi, adăugă 
Pitou cu un suspin, nu m-am grăbit; ştiam că aveai ce-ai 
dorit să ai. 


— Da, Pitou. Da, şi-ţi mulţumesc! 

Apoi adăugă în şoaptă. 

— Eşti Pitou al meu şi te iubesc mult! 

— Şi dumneata eşti bună, domnişoară Catherine, răspunse 
Pitou gata să plângă, căci simţea că toată această prietenie 
pentru el nu era decât un reflex al dragostei ei pentru altul 
şi, în străfundul sufletului său, oricât de modest să fi fost 
acest băiat de treabă, era umilit de-a fi doar umbra lui 
Charny. 

Adăugă cu repeziciune: 

— Am venit să te deranjez, domnişoară Catherine, 
deoarece mi s-a spus că doreai să afli ceva. 

Catherine duse mâna la inimă: căuta scrisoarea lui Isidore, 
pentru a lua de acolo fără îndoială curajul de a-i pune 
întrebări lui Pitou. În cele din urmă, făcând un efort, 
întrebă: 

— Pitou, tu, care eşti atât de învăţat, poţi să-mi spui ce 
este Sardinia? 

Pitou făcu un efort să-şi reamintească cunoştinţele de 
geografie şi în cele din urmă spuse: 

— Sardinia, una dintre cele trei mari insule din 
Mediterana, la sud de insula Corsica, de care o desparte 
strâmtoarea Bonifaciu, face parte din Statele Sarde, de 
unde-şi trage şi numele, şi care sunt numite regatul 
Sardiniei. Are şaizeci de leghe de la nord la sud şi 
şaisprezece de la est la vest; e populată de cincizeci şi patru 
de mii de locuitori; capitala: Cagliari! lată ce e Sardinia, 
domnişoară Catherine. 

— Şi-acum, îndrăzni Catherine, dar cu mai puţină 
timiditate, acum după ce mi-ai spus ce e Sardinia, vrei să-mi 
spui ce este Torino? 

— Torino. Spuse el, Torino. Păi! Domnişoară, e mai greu ca 
Sardinia. Sardinia e una dintre cele trei mari insule din 
Mediterara; Sardinia aparţine regelui Neapole-lui; pe când 
Torino e o simplă capitală. 

— Cum ai spus despre Sardinia, dragul meu Pitou? 


— Am spus că Sardinia aparţine regelui Piemont-ului, şi nu 
cred că mă înşel, domnişoară. 

— Asta E. Exact, dragă Pitou. Isidore spune că de la Torino 
se duce în Piemont. 

— Ah! Spuse Pitou, acum înţeleg. Bine! Bine! Bine! 
Domnul Isidore a fost trimis de rege la Torino şi, pentru a 
şti unde se duce în continuare, mă întrebaţi. 

— Pentru ce aş întreba dacă nu pentru asta? Ce mă 
interesează pe mine Sardinia, Piemontul, Torino? Şi care e 
distanţa între Torino şi Pisseleu, domnule Pitou? 

— De! Făcu Pitou, v-aş spune care e distanţa de la Torino 
la Paris, dar până la Pisseleu e mai greu. 

— Ei bine! Spune mai întâi la Paris, Pitou. Şi vom adăuga 
cele optsprezece leghe dintre Pisseleu şi Paris. 

— Distanţa de Paris, spuse el, două sute şase leghe: de 
Roma, o sută patruzeci; de Constantinopole. 

— N-am nevoie decât de Paris. Dragă prietene. Înseamnă 
că e la o distanţă de două sute douăzeci şi patru de leghe 
de mine. 

— Nu încă, se hazardă timid Pitou. N-a plecat decât 
alaltăieri. Şi nu e decăt la jumătatea drumului. 

— Unde se află? 

— Habar n-am, răspunse Pitou. Dar dacă se duce la Torino, 
unde se află vizuina aristocraților! 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că la Torino sunt reuniți toţi prinții, toate 
prinţesele, toţi emigranții, domnul conte de Artois, prinţul 
de Conde, doamna de Polignac, în sfârşit, o grămadă de 
tâlhari care conspiră împotriva naţiunii şi cărora li se va 
tăia capul într-o zi, să sperăm, cu o maşină foarte 
ingenioasă inventată de domnul Guillotin. 

— Oh! Domnule Pitou. 

— Ce e, domnişoară? 

— Iată că redevii crud ca la prima înapoiere de la Paris. 

— Crud! Eu? Spuse Pitou. Ah! E-adevărat. Da, da. Da! 
Domnul Isidore e aristocrat! Şi vă temeţi pentru el. 


Apoi, cu unul din acele profunde suspine pe care le-am mai 
consemnat nu o dată: 

— Să nu mai vorbim despre asta. Adăugă Pitou. Să vorbim 
despre dumneata, domnişoară Catherine, şi despre felul în 
care îţi pot fi de folos. 

— Dragul meu Pitou, scrisoarea primită azi-dimineaţă nu e 
probabil singura pe care o voi primi. 

— Şi doreşti să le iau şi pe celelalte? 

— Pitou. Dacă ai început să fii atât de bun. 

— E cazul să continui, nu-i aşa? 

— Da. Ştii bine că supravegheată cum voi fi de tatăl meu, 
nu mă voi putea duce în oraş. 

— Dar trebuie să-ţi spun că papa Billot mă supraveghează 
un pic şi pe mine. Am văzut asta în ochii lui. 

— Da, dar pe dumneata, Pitou, nu te poate urmări la 
Haramont, şi ne putem înţelege asupra, unui loc unde vei 
depune scrisorile. 

— Foarte bine, răspunse Pitou, de pildă, salcia scobită care 
este aproape de locul unde te-am găsit leşinată? 

— Perfect, spuse Catherine. E aproape de fermă şi, în 
acelaşi timp, în afara razei ferestrelor. Ne-am înţeles, 
aşadar, că le pui acolo? 

— Da, domnişoară Catherine. 

— Numai să ai grijă să nu fii văzut. 

— Întreabă paznicii dacă m-au văzut când am şterpelit 
duzini de iepuri. 

În acel moment uşa se deschise şi apăru doctorul Raynal. 
Această vizită venea la timp pentru a înlesni ieşirea lui 
Pitou. Medicul se apropie de bolnavă nu fără să-şi fi dat 
seama de evidenta schimbare ce se produsese la ea din 
ajun. Catherine îi zâmbi doctorului şi-i întinse braţele. 

— Oh! Spuse doctorul, dacă nu mi-ar face plăcere să ating 
frumoasa dumitale mână, draga mea Catherine, nu ţi-aş mai 
lua pulsul. Pariez că nu depăşeşte şaptezeci şi cinci de bătăi 
pe minut. 


— E adevărat, mă simt mult mai bine, doctore. 
Tratamentul dumneavoastră a făcut minuni. 

— Tratamentul meu. Hm! Hm! Făcu doctorul, dar trebuie 
să las o parte din această onoare elevului meu Pitou, oricât 
de vanitos aş fi. 

Şi întorcându-se spre uşă, spuse: 

— Veniţi! Veniţi! Intraţi, tată cu figura întunecată, mamă 
cu ochii neliniştiţi, şi vedeţi-o pe bolnava iubită. Pentru a se 
însănătoşi pe de-a-ntregul nu mai are nevoie decât de 
dragostea şi mângăierile voastre. 

La chemarea doctorului, tatăl şi mama veniră în fugă: 
Billot, cu un rest de bănuială pe faţă; mama, cu o figură 
radioasă. 

În timp ce-şi făceau intrarea, Pitou ieşi şi se îndreptă spre 
poartă, pentru a-i aduce doamnei Colombe autorizaţia, 
aproape ilizibilă, ce i-o dăduse Catherine, spre a putea 
ridica în numele ei toate scrisorile ce-i vor sosi. 

Odată această problemă rezolvată, nemaiavând ce face în 
oraşcum era denumit în mod pompos VillersCotterets - 
Pitou se îndreptă spre sat. 

Înapoierea lui Pitou la Haramont fu un eveniment. 
Plecarea sa precipitată spre capitală stârnise nenumărate 
comentarii, iar după cele petrecute în legătură cu ordinul 
trimis de la Paris printr-un aghiotant al lui La Fayette, de a 
pune mâna pe armele ce se aflau depozitate la abatele 
Fortier, haramontezii nu mai aveau nici o îndoială asupra 
importanţei politice a lui Pitou. Unii spuneau că fusese 
chemat la Paris de doctorul Gilbert; alţii, de către generalul 
La Fayette. În sfârşit alţii - trebuie spus că erau cei mai 
puţini - în sfârşit alţii spuneau că fusese chemat de rege! 

Cu toate că Pitou ignora zvonurile ce se răspândiseră în 
lipsa sa, zvonuri favorabile importanţei sale personale, 
revenea totuşi în ţinutul său natal cu o înfăţişare atât de 
demnă, încât fiecare fu uimit de această demnitate. 

Fără a socoti cei cinci sau şase ludovici ce i se cuveneau 
personal în calitatea sa de căpitan, aducea cu el, ne-o 


reamintim, douăzeci şi cinci de ludovici pe care îi oferise 
atât de generos doctorul Gilbert pentru echiparea gărzii 
naţionale din Haramont. 

De aceea, abia intrat în casă, şi cum toboşarul venise să-l 
viziteze, Pitou îi ordonă să anunţe pentru poimâine, 
duminică la prânz, o trecere în revistă oficială, cu arme şi 
tot calabalăcul, în marea piaţă din Haramont. 

Din acel moment, nimeni nu se mai îndoia că Pitou avea de 
făcut gărzii naţionale din Haramont o comunicare din 
partea guvernului. 

Pitou trecu apoi pe la meşterul Dulauroy, ca să afle dacă va 
consimţi să facă îmbrăcămintea gărzii naţionale din 
Haramont la un preţ global, şi care ar fi acest preţ. După o 
oarecare tocmeală, Dulauroy se angajă să furnizeze pentru 
sâmbăta următoare, pentru cei douăzeci şi cinci de ludovici, 
treizeci şi una de uniforme de soldat, două tunici şi două 
perechi de pantaloni de sergent şi de locotenent, precum şi 
o tunică şi o pereche de pantaloni de căpitan, tunica având 
epoleţii respectivi. 

La nouă dimineaţa, această mare afacere era încheiată. La 
ora unsprezece, toboşarul bătea adunarea. La amiază, 
garda naţională înarmată făcea, cu obişnuita sa preciziune, 
exerciţii în piaţa publică a satului. 

După o oră de exerciţii, care aduseră acestei brave gărzi 
naţionale elogiile şefului ei, uralele femeilor, copiilor şi 
bătrânilor ce priveau acest emoţionant spectacol cu cel mai 
mare interes, Pitou chemă la el pe sergentul Claude 'Tellier 
şi pe locotenentul Desire Maniquet, ordonându-le, în 
numele său, al doctorului Gilbert, al generalului La Fayette 
şi, în sfârşit, al regelui, să se ducă la meşterul Dulauroy, 
croitor în Villers-Cotterets, care avea să le facă o 
comunicare importantă. 

Peste cinci minute, cei treizeci şi unu de soldaţi din garda 
civilă, plus sergentul şi locotenentul, alergau ca din puşcă 
pe drumul spre Villers-Cotterets. 


Seara, cei doi lăutari din Haramont îi cântau o serenadă 
căpitanului. Văzduhul era brăzdat de petarde şi de artificii, 
şi câteva voci, uşor deformate de vin, strigau din când în 
când: 

— Trăiască Ange Pitou, părintele poporului! 

Capitolul 48 

ÎN CARE ABATELE FORTIER DĂ O NOUĂ DOVADĂ A 
SPIRITULUI SĂU CONTRARE VOLUŢIONAR. 

Duminica următoare, locuitoriii din Villers-Cotterets au 
fost treziţi încă de la cinci dimineaţa de toboşar, care bătea 
cu îndârjire semnalul de adunare. 

După părerea mea, nimic nu este mai deplasat decât 
această manieră de a trezi oamenii, care, în marea lor 
majoritate, preferă aproape totdeauna să-şi termine liniştit 
noaptea, făcându-şi cele şapte ore de somn de care, potrivit 
igienei populare, are nevoie orice om pentru a rămâne bine 
dispus şi sănătos. 

Dar aşa se petrec lucrurile în toate epocile revoluţionare, 
şi când se intră într-o asemenea perioadă de agitaţie şi 
progres, somnul trebuie adăugat în mod filosofic 
numeroaselor sacrificii făcute patriei. 

Mulţumiţi şi nemulţumiţi, patrioţi sau aristocrați, locuitorii 
din Viliers-Cotterets fură aşadar treziţi, duminică 18 
octombrie 1789, la ora cinci dimineaţa. 

Ceremonia nu începea totuşi decât la ora zece, dar cinci 
ore nu erau mult pentru a termina tot ce mai rămăsese de 
făcut. 

O mare estradă, ridicată cu zece zile în urmă, trona în 
mijlocul pieţei, însă această estradă, a cărei construcţie 
rapidă atesta zelul muncitorilor tâmplari, nu era, ca să 
spunem aşa, decât scheletul marelui monument. 

Monumentul era un altar ridicat patriei, unde abatele 
Fortier fusese invitat, în urmă cu cincisprezece zile, să-şi 
ţină slujba la 18 octombrie, şi nu în biserică. Or, pentru a 
face momentul demn de dubla sa destinaţie, religioasă şi 
socială, era nevoie să se pună la contribuţie toate resursele 


comunei. Şi, trebuie s-o spunem, fiecare îşi oferise cu 
generozitate bogăţiile pentru această mare solemnitate: 
unul un covor, celălalt o faţă de masă pentru altar; unul 
perdele de mătase, celălalt o icoană. 

Cum însă stabilitatea vremii nu e o calitate a lunii 
octombrie, nimeni n-a riscat să-şi aducă ofranda dinainte, 
fiecare aşteptând ziua sărbătorii pentru a-şi aduce tributul. 

Soarele se ridică la şase şi jumătate, ca de obicei în 
această epocă a anului, prevestind prin limpezimea şi 
căldura razelor sale una din acele zile de toamnă care se 
pot lua la întrecere cu cele mai frumoase zile de primăvară. 
În consecinţă, încă de la nouă dimineaţa, altarul patriei 
fusese învelit cu un minunat covor de Aubusson, acoperit de 
o faţă de masă împodobită toată cu dantelă, dominat de o 
pictură reprezentând predica în pustiu a sfântului loan 
Botezătorul şi apărat de un baldachin de catifea, cu franjuri 
de aur, de care atârnau minunate perdele de brocart. 

Obiectele necesare celebrării slujbei urmau să fie 
furnizate, fireşte, de biserică, aşa că nu se ocupară de ele. 

În sfârşit, după slujbă, oamenii urmau să depună 
jurământul pe Constituţie. 

Aşa cum am mai spus, la ora nouă altarul patriei era gata 
împodobit şi nu lipseau decât sfeşnicele, tabernacolul, 
crucea şi celelalte obiecte necesare serviciului divin. La 
nouă jumătate aceste obiecte nu fuseseră încă aduse. 

Primarul începu să se neliniştească şi îşi trimise secretarul 
să se informeze la biserică dacă cineva se ocupa de 
transportul obiectelor de cult. Secretarul se înapoie 
spunând că găsise uşa bisericii închisă de două ori cu cheia. 

Primarul, domnul de Longpre, se oferi să-l găsească pe 
abatele Fortier. În consecinţă, bătu la uşa locuinţei abatelui, 
pe strada Soissons. Aceasta era însă la fel de bine zăvorâtă 
ca şi cea a bisericii. 

Domnul de Longpre crezu atunci că e necesar să solicite 
intervenţia forţei armate. Dădu ordin să fie prevenit 
sergentul detaşamentului de cavalerie şi brigadierul 


jandarmeriei. Amândoi alergară la apelul primarului, 
urmaţi de mulţime. 

Cum nu aveau nici balistă nici catapultă pentru a sparge 
uşa, trimiseră, pur şi simplu, după un lăcătuş. Dar în 
momentul în care lăcătuşul vâra şperaclul în broască, uşa 
se deschise şi abatele Fortier apăru în prag. 

— Înapoi! Strigă el, ridicând mâna într-un gest 
ameninţător. Înapoi, ereticilor, nelegiuiţilor, hughenoţilor. 
Înapoi, liberaţi pragul omului lui Dumnezeu! 

În mulţime se iscă un murmur puternic, care nu era, 
trebuie s-o spunem, în favoarea abatelui Fortier. 

— Scuzaţi, spuse primarul cu glasul său blând, căruia îi 
dăduse accentul cel mai convingător cu putinţă, scuzaţi, 
domnule abate, dorim să ştim doar dacă voiţi, sau nu să 
spuneţi liturghia pe altarul patriei. 

— Dacă vreau să spun liturghia pe altarul patriei? Exclamă 
abatele intrând într-una din acele furii la care era atât de 
predispus. Dacă vreau să aprob revolta, rebeliunea, 
ingratitudinea? Dacă vreau să-i cer lui Dumnezeu să 
blesteme virtutea şi să binecuvânteze păcatul? Sunt convins 
că n-aţi sperat asta, domnule primar! Vreţi să ştiţi dacă da, 
sau nu, dacă voi oficia slujba voastră pângăritoare. Ei bine, 
nu! Nu! Nu! N-o voi oficia! 

— Bine, domnule abate, răspunse primarul. Sunteţi liber şi 
nu puteţi fi obligat. 

— Ah! Sunt fericit că sunt liber, spuse abatele. Sunt fericit 
că nu pot fi obligat. În adevăr, sunteţi prea bun, domnule 
primar. 

Şi, cu un rânjet dintre cele mai obraznice, încercă să 
închidă uşa în nasul autorităţilor. 

Uşa urma, cum se spune în limbaj popular, să-şi arate 
dosul de lemn, mulţimii uluite, când un bărbat se avântă din 
mijlocul celor adunaţi acolo şi, cu un puternic efort, 
redeschise cele două canaturi pe trei sferturi închise, fiind 
cât pe ce să-l răstoarne pe abate, oricât de viguros era 
preotul. 


Acest om era Billot - Billot, palid de furie, cu fruntea 
încreţită, cu dinţii scrâşnind. 

Billot era, o ţinem minte, un filosof. În această calitate îi 
detesta pe preoţi, pe care-i numea „trândavi în anteriu”. 

Se făcu o tăcere profundă. Lumea înţelese că se va 
petrece ceva îngrozitor între aceşti doi oameni. 

Cu toate că, pentru a împinge poarta, Billot pusese la 
bătaie o atât de mare violenţă, el începu să vorbească cu 
glas potolit, aproape blând: 

— Scuzaţi, domnule primar, cum aţi spus? Aţi spus. 
Repetaţi totuşi, vă rog. Aţi spus că dacă domnul abate nu 
vrea să celebreze serviciul religios, el nu poate fi obligat s-o 
facă? 

— Da, într-adevăr, bolborosi sărmanul Longpre. Da, cred 
că asta i-am zis. 

— Ah! Atunci aţi făcut o mare greşeală, domnule primar, 
iar în vremurile pe care le trăim, e important ca greşelile să 
nu se răspândească. 

— Înapoi, nelegiuitule! Înapoi, rătăcitule! Înapoi, ereticule! 
Ţipă abatele adresându-i-se lui Billot. 

— Oh! Spuse Billot, domnule abate, mai bine să tăcem, 
altfel, vă avertizez eu, se va termina rău. Eu nu vă insult, eu 
discut. Domnul primar crede că nu vă putem obliga să ţineţi 
slujba. Eu afirm că putem. 

— Ah! Necredinciosule! Exclamă abatele. Ah! 
Nelegiuitule! 

— Tăcere! Spuse Billot. O spun şi o dovedesc. 

— Tăcere! Strigă mulţimea. 'Tăcere! 

— Auziţi, domnule abate, spuse Billot cu acelaşi calm, 
toată lumea e de părerea mea. Nu predic atât de bine ca şi 
dumneavoastră. S-ar părea însă că spun lucruri mai 
interesante, de vreme ce sunt ascultat. 

Abatelui îi veni să replice printr-o nouă afurisire, dar 
glasul puternic al mulţimii îi impresionă, împotriva voinţei 
sale. 


— Vorbeşte, vorbeşte! Spuse el cu un ton batjocoritor. Vom 
vedea ce ai de spus. 

— În adevăr, domnule abate, veţi vedea. 

— Dă-i drumul, te ascult. 

— Şi bine faceţi! 

Apoi, aruncând o privire spre abate, ca şi cum dorea să se 
asigure că acesta va tăcea în timp ce el va vorbi. Billot 
continuă: 

— Spun, în definitiv, un lucru foarte simplu: cel ce 
primeşte un salariu este obligat, în schimbul acestui salariu, 
să-şi facă meseria pentru care e plătit. 

— Ah! Spuse abatele, îmi dau seama unde vrei să ajungi. 

— Prieteni, spuse Billot cu aceeaşi blândeţe în glas, 
adresându-se celor două sau trei sute de spectatori ai 
acestei scene, ce preferaţi să ascultați: ocările domnului 
abate, sau raţionamentul meu? 

— Vorbiţi, domnule Billot, vorbiţi! Vă ascultăm. Linişte, 
abate, linişte! 

De astă dată Billot se mulţumi să-l privească pe abate şi 
continuă: 

— Spuneam prin urmare că oricine primeşte un salariu e 
obligat să-şi facă meseria pentru care e plătit, lată, de 
exemplu, domnul secretar al primăriei: e plătit să scrie 
hârtiile domnului primar, să ducă mesaje, să aducă 
răspunsurile acelora care le erau adresate mesajele. 
Domnul primar l-a trimis la dumneavoastră, domnule abate, 
să vă aducă programul sărbătorii de azi, şi secretarului nu 
i-ar fi trăsnit prin cap să-i spună: „Domnule primar, nu 
vreau să duc programul sărbătorii abatelui Fortier.” Nu-i 
aşa, domnule secretar, că nu v-ar fi venit o asemnea idee? 

— Nu, domnule Billot, răspunse cu naivitate secretarul. Pe 
legea mea, nu! 

— Auziţi, domnule abate! Spuse Billot. 

— Hulitorule! Exclamă preotul. 

— Linişte! Strigă asistenţa. 

Billot continuă. 


— lată-l pe sergentul jandarmeriei, iată un alt om 
cumsecade, lăcătuşul. Niciodată nu le-ar fi trecut prin minte 
o asemenea idee: să refuze serviciile pentru care sunt 
plătiţi. 

Abatele voi din nou să-l întrerupă, dar Billot îl opri cu un 
gest. 

— Ei bine, continuă el, în timp ce toată lumea îşi face 
datoria, dumneavoastră, chemat să fiţi o pildă pentru toţi, 
sunteţi singurul care nu vi-o faceţi 

— Bravo, Billot! Bravo! Strigară într-un singur glas cei de 
faţă. 

— Şi nu numai că nu vi-o faceţi, repetă Billot, dar sunteţi 
singurul care daţi pildă de dezordine şi reavoinţă. 

— Oh! Spuse abatele Fortier înțelegând că trebuie să se 
apere. Biserica este independentă, biserica nu ascultă de 
nimeni, biserica nu depinde decât de ea însăşi! 

— Iată, spuse Billot, tocmai în asta constă răul, că sunteţi o 
putere în ţară, un corp separat în stat. Sunteţi francez sau 
strâin? Sunteţi cetăţean sau nu? Dacă nu sunteţi cetăţean, 
nu sunteţi francez. Dacă sunteţi prusac, englez sau austriac 
şi vă plăteşte domnul Coburg, domnul Pitt, sau domnul 
Kaunitz, ascultaţi-i pe ei. Dar dacă sunteţi francez, dacă 
sunteţi cetăţean, dacă națiunea vă plăteşte, daţi ascultare 
naţiunii. 

— Da! Da! Strigară trei sute de voci. 

— Şi-atunci, spuse Billot cu sprâncenele încruntate, cu 
ochiul numai fulgere, întinzând mâna sa puternică până 
spre umărul abatelui - şi-atunci, prelatule, te somez în 
numele naţiunii să-ţi împlineşti misiunea de pace şi să ceri 
bunăvoința cerului, dărnicia providenţei şi mila Domnului 
pentru concetăţenii tăi şi pentru patria ta. Vino! Vino! 

— Bravo, Billot! Trăiască Billot! Strigară cu toţii. Preotul la 
altar! La altar! 

Şi, încurajat de aceste aclamații, de forţa braţului său 
viguros, fermierul îl trase în afara bolţii protectoare pe 


primul preot care, poate, a dat în Franţa atât de deschis 
semnalul contrarevoluţiei. 

Abatele Fortier înţelese că nu mai era posibilă nici o 
rezistenţă. 

— Ei bine, da, spuse el, martiriul. Chem martiriul, invoc 
martiriul. 

Şi intonă cu glas tare Libera nos, Domine! 

Acest ciudat şi zgomotos cortegiu care se apropia de piaţa 
mare îl uimi pe Pitou în momentul în care era pe punctul să 
leşine de mulţumirile, cuvintele calde şi strângerea de 
mână a Catherinei. 

Capitolul 49 

DECLARAŢIA DREPTURILOR OMULUI. 

Zgomotul îi aminti lui Pitou pe cel al răzmeriţelor 
pariziene, pe care îl auzise de atâtea ori, încât i se păru că 
vede apropiindu-se o bandă de asasini şi că va avea de 
apărat vreun nou Flesselles, vreun nou Foulon, vreun nou 
Berthier, drept care strigă: „La arme!” şi se puse în fruntea 
celor treizeci şi trei de oameni ai săi. 

Atunci mulţimea îşi deschise rândurile şi Pitou îl zări 
înaintând, târât de Billot, pe abatele Fortier, căruia nu-i 
lipsea decât o ramură de palmier pentru a fi asemuit 
vechilor creştini mânaţi la circ. Un impuls firesc îl făcu pe 
Pitou să ia apărarea fostului său profesor, a cărui crimă îi 
era încă necunoscută. 

— Vai! Domnule Billot, exclamă el avântându-se înaintea 
fermierului. 

— Vai! Tată, exclamă Catherine, cu o mişcare în asemenea 
măsură identică încât părea a fi o punere în scenă a unui 
regizor abil. 

Dar o singură privire a lui Billot a fost deajuns pentru a-l 
opri pe Pitou de o parte şi pe Catherine de cealaltă. Avea 
ceva de vultur şi de leu acest om, care era o adevărată 
întruchipare a poporului. Ajuns la piciorul estradei, Billot îi 
dădu drumul abatelui Fortier şi, arătându-i-l cu degetul, îi 
spuse: 


— lată altarul patriei pe care, din dispreţ, nu binevoieşti să 
oficiezi. Eu. la rândul meu, declar că eşti nedemn să-i fii 
slujitor. Pentru a urca aceste trepte sfinte trebuie să-ţi simţi 
sufletul plin de trei sentimente: dorinţă de libertate, 
devotament pentru patrie, dragoste pentru umanitate! 
Părinte, doreşti dezrobirea lumii? Părinte, eşti devotat ţării 
tale? Părinte, îţi iubeşti aproapele mai mult decât pe tine 
însuţi? Atunci, urcă cu curaj pe acest altar şi cheamă-l pe 
Dumnezeu. Dar dacă nu te consideri primul dintre noi toţi, 
ca cetăţean, cedează-ţi locul altuia mai demn de el şi 
retrage-te. Dispari. Pleacă! 

— Vai, nenorocitule! Spuse abatele retrăgându-se şi 
ameninţându-l pe Billot cu degetul, nu ştii cui îi declari 
război! 

— Ba da, ştiu, spuse Billot. Declar război lupilor, vulpilor şi 
şerpilor. La tot ce înţeapă, la tot ce muşcă, la tot ce sfâşie în 
beznă. Ei bine, fie, adăugă el lovindu-şi pieptul cu ambele 
mâini într-un gest plin de forţă, sfâşiaţi. Muşcaţi. Înţepaţi. 
Aveţi şi de ce! 

Se făcu un moment de tăcere, în timpul căreia toată 
această mulţime deschise preotului drum liber să fugă. Şi, 
refăcându-şi rândurile, rămase nemişcată şi admirativă în 
faţa acestui temperament viguros, care se oferea drept 
ţintă loviturilor acelei puteri teribile căreia, pe atunci, îi mai 
era sclavă jumătate din univers şi care se chema clerul. 

Nu mai exista primar, nu mai exista ajutor de primar, nu 
mai exista consiliu municipal; exista doar Billot. Domnul de 
Longpre se apropie de el. 

— După toate astea, domnule Billot, îi spuse el, nu mai 
avem preot! 

— Ei bine, şi ce dacă? Întrebă Billot. 

— Nemaiavând preot, nu mai avem slujbă religioasă! 

— Mare nenorocire! Spuse Billot care, de la prima sa 
comuniune, n-a mai pus piciorul în biserică decât de două 
ori: în ziua căsătoriei şi în ziua botezului fiicei sale. 


— Nu spun că ar fi mare nenorocire, reluă primarul, care 
ţinea mult, şi din motive binecuvântate, să nu-l contrarieze 
pe Billot, dar ce vom pune în locul slujbei? 

— În locul slujbei, exclamă Billot sub elanul unei veritabile 
inspiraţii, vă voi spune: urcați cu mine pe altarul patriei, 
domnule primar! Urcă cu mine, Pitou! Dumneata la 
dreapta, tu la stânga. Asta e. Ceea ce vom pune în locul 
slujbei, ascultaţi-mă bine cu toţii, e Declaraţia drepturilor 
omului, Credo-ul libertăţii, evanghelia viitorului. 

Toate mâinile aplaudară simultan. Liberi de ieri, sau mai 
bine zis de curând dezrobiţi, toţi aceşti oameni erau avizi să 
cunoască drepturile ce de-abia fuseseră recucerite pentru 
ei şi de care nu se bucuraseră încă. Erau cu totul altfel 
însetaţi de acest euvânt decât de cel pe care abatele Fortier 
îl numea cuvântul ceresc. 

Aşezat între primar, care reprezenta forţa legală, şi Pitou, 
care reprezenta forţa armată, Billot întinse mâna şi rosti pe 
din afară - ne amintim că cinstitul arendaş nu ştia să 
citească - cu glas tunător următoarele cuvinte, pe care 
întreaga populaţie le ascultă stând în picioare, în linişte, cu 
capul descoperit: 

DECLARAŢIA DREPTURILOR OMULUI. 

Articolul 1 

Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. 
Deosebirile sociale nu se pot întemeia decât pe folosul 
obştesc. 

Articolul 2 

Scopul oricărei asocieri politice este păstrarea drepturilor 
fireşti şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt: 
proprietatea, securitatea şi rezistenţa la opresiune. 

Cuvintele „şi rezistenţa la opresiune” fuseseră rostite de 
Billot ca de unul care a văzut căzând în faţa sa zidurile 
Bastiliei şi care ştie că nimic nu rezistă braţului poporului, 
când poporul îşi ridică braţul. 

Aceste cuvinte avură chiar drept răsunet aclamații ale 
mulţimii, de felul celor care se transformă în urlete. 


El continuă: 

Articolul 3 

Principiul oricărei suveranităţi rezidă esenţial în naţiune. 
Nici un corp constituit, nici un individ nu poate exercita 
vreo autoritate care nu emană esențialmente de la naţiune. 

Fără îndoială, această ultimă frază le amintea prea bine 
celor ce o ascultau discuţia lui Billot cu abatele Fortier şi în 
care Billot invocase acest principiu, pentru ca fraza să 
treacă neobservată, şi ea chiar fu urmată de aclamații şi 
aplauze. 

Billot lăsă să se stingă aclamaţiile şi aplauzele şi continuă: 

Articolul 4 

Libertatea consta în putinţa de a face tot ce nu dăunează 
aproapelui: astfel, exercitarea drepturilor fireşti ale fiecărui 
om n-are altă îngrădire decât aceea care le asigură 
celorlalţi membri ai societăţii folosinţa aceloraşi drepturi: 
aceste îngrădiri nu pot fi determinate decât prin lege. 

Acest articol era cam prea abstract pentru oamenii simpli 
care-l auzeau. De aceea, oricât de fundamental era, a fost 
ascultat cu mai multă răceală decât celelalte. 

Articolul 5 

Legea n-are dreptul să interzică decât acţiunile 
vătămătoare societăţii. Orice nu este interzis de lege nu 
poate fi oprit şi nimeni nu poate fi constrâns să facă ceea ce 
nu este prevăzut de lege. 

— Înseamnă, întrebă un glas din mulţime, că dacă legea 
nu prevede corvoada şi a desfiinţat dijma, preoţii nu vor mai 
putea veni niciodată să ia dijmă de pe pământul meu şi nici 
regele nu mă va putea sili să fac corvoadă? 

— Întocmai, spuse Billot răspunzând celui ce întrebase, şi 
din acest moment şi pentru totdeauna suntem apăraţi de 
asemenea jigniri ruşinoase. 

— În acest caz, trăiască legea! 

Şi cei de faţă repetară în cor: „Irăiască legea!” 

Billot reluă: 

Articolul 6 


Legea este expresia voinţei generale. 

Apoi, oprindu-se şi ridicând solemn degetul, spuse: 

— Acum ascultați cu atenţie, prieteni, fraţi, cetăţeni, 
oameni! 

Toţi francezii au dreptul să participe personal, sau prin 
reprezentanţii lor, la alcătuirea legii. 

Şi, ridicând glasul, ca nici o silabă din ce spunea să nu se 
piardă, continuă: 

Legea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi; fie că apără, fie că 
pedepseşte. 

Apoi, şi mai tare: 

Toţi cetăţenii, egali în faţa legii, au în mod egal dreptul să 
ocupe demnități, slujbe şi funcţii publice după capacitatea 
lor şi fără altă deosebire decât virtuțile şi talentul lor. 

Articolul 6 a fost unanim aplaudat. Billot trecu la 
următoarele: 

Articolul 7 

Nici un om nu poate fi acuzat, arestat şi nici reţinut decât 
în cazurile stabilite de lege şi potrivit prevederilor acesteia. 
Cei ce solicită, emit, execută, sau dispun să fie executate 
ordine arbitrare trebuie să fie pedepsiţi. Dar orice cetăţean 
citat sau arestat în virtutea legii trebuie să se supună 
numaidecât. El se face vinovat dacă se împotriveşte. 

Articolul 8 

Legea nu trebuie să stabilească decât pedepse strict 
necesare, şi nimeni mi poate fi pedepsit decât în virtutea 
unei legi elaborate şi promulgate anterior delictului şi 
aplicată legal. 

Articolul 9 

Orice om, fiind presupus nevinovat până în clipa în care a 
fost declarat culpabil, dacă se consideră indispensabil să fie 
arestat, orice măsură de constrângere luată pentru a se 
asigura detenţia care va fi socotită necesară trebuie aspru 
sancţionată de lege. 

Articolul 10 


Nimeni nu poate fi persecutat pentru opiniile sale, chiar 
cele religioase, cu condiţia ca acestea să nu tulbure ordinea 
stabilită de lege. 

Articolul 11 

Libera comunicare a ideilor şi opiniilor este unul dintre 
drepturile cele mai preţioase ale omului. Orice cetăţean 
poate, aşadar, să vorbească, să scrie, să tipărească liber, cu 
condiţia să răspundă pentru abuzul de această libertate în 
cazurile stabilite de lege. 

Articolul 12 

Garantarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului necesită 
o forţă publică. Această forţă este aşadar instituită în 
avantajul tuturor şi pentru folosinţa specială a celor cărora 
le este încredinţată. 

Articolul 13 

Pentru întreţinerea forţei publice şi pentru cheltuielile de 
administraţie este indispensabilă o contribuţie comună: ea 
trebuie să fie egal repartizată între toţi cetăţenii, în raport 
cu posibilităţile lor. 

Articolul 14 

Toţi cetăţenii au dreptul să constate prin ei înşişi, sau prin 
reprezentanţii lor, necesitatea contribuţiei publice, să 
consimtă la ea, să-i urmărească utilizarea şi să-i determine 
cota-parte, fundamentarea, perceperea şi durata. 

Articolul 15 

Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui 
reprezentant public de administrarea sa. 

Articolul 16 

O societate în care garantarea drepturilor nu este 
asigurată şi nici separarea puterilor nu este stabilită nu are 
Constituţie. 

Articolul 17 

Proprietatea fiind un drept sacru şi inviolabil, nimeni nu 
poate fi privat de ea decât dacă necesitatea publică, legal 
constatată, o cere limpede şi numai cu condiţia unei juste şi 
prealabile despăgubiri. 


Şi-acum, continuă Billot, iată aplicarea acestor principii. 
Ascultaţi, fraţilor, ascultați, cetăţeni! Oameni pe care 
această declaraţie a drepturilor voastre vă face liberi, 
ascultați! 

— Sst! Linişte! Să ascultăm! Spuseră împreună zeci de 
oameni din mulţime. 

Billot reluă: 

Adunarea naţională, vrând să aşeze Constituţia franceză 
pe principiile pe care le-a recunoscut şi le-a declarat, 
desfiinţează irevocabil instituţiile care aduceau prejudicii 
libertăţii şi egalităţii în drepturi. 

În continuare, glasul lui Billot căpătă accente de ură şi de 
ameninţare: 

Nu mai există, nici nobili, nici pairi, nici deosebiri 
ereditare, nici deosebiri de ordine, nici regim feudal, nici 
jurisdicții patrimoniale, nici titluri, denumiri şi prerogativele 
care derivă din ele, nici un fel de ordin cavaleresc, nici un 
fel de corporaţii sau decoraţii pentru care se cereau dovezi 
de nobleţe sau care presupuneau deosebiri prin naştere, 
nici vreo altă superioritate decât aceea a funcţionarilor 
publici în exerciţiul funcţiunii lor. 

Nu mai există nici venalitate, nici ereditate în nici un 
serviciu public; nu mai există, pentru nici o parte a naţiunii 
şi pentru nici un individ, nici un fel de privilegiu sau 
excepţie faţă de dreptul comun al tuturor fracezilor. 

Nu mai există nici bresle, nici corporaţii de profesiuni, arte 
şi meserii. 

În sfârşit, legea nu recunoaşte nici legămintele religioase, 
nici vreun alt fel de angajament care ar fi contrar 
drepturilor fireşti sau Constituţiei. 

Billot tăcu. Fusese ascultat într-o linişte evlavioasă. Pentru 
prima oară poporul asculta cu uimire recunoaşterea 
drepturilor sale, proclamate la lumina zilei, la lumina 
soarelui, în faţa lui Dumnezeu, căruia îi cerea de atâta 
vreme, în rugăciunile sale, această cartă naturală, pe care o 


obținea numai după secole de sclavie, de mizerie şi de 
suferinţă! 

Billot cobori de pe altarul patriei în mijlocul strigătelor de 
bucurie şi al aclamaţiilor întregii populaţii. 

Fanfara din Villers-Cotterets, împreună cu cele din satele 
vecine, începu îndată să execute cântecul reuniunilor 
frăţeşti, cântecul de la nunţi şi botezuri: Mai bine decât în 
sânul familiei, unde te poţi simţi? 

Într-adevăr, începând din această clipă Franţa devenea o 
mare familie. Începând din această clipă, urile religioase se 
stinseseră, duşmăniile dintre provincii erau zdrobite. 
Începând din această clipă se săvârşea în Franţa tot ce se 
va săvârşi într-o zi pentru întreaga lume: geografia era 
ucisă; nu mai existau munţi, fluvii, obstacole care să 
despartă oameni; o limbă, o patrie, o inimă! 

Şi pe această melodie naivă, cu care familia îl întâmpinase 
odinioară pe Henric al IV-lea şi cu care astăzi un întreg 
popor saluta libertatea, se încinse o imensă horă care, 
desfăşurându-se pe dată ca un lanţ fără sfârşit, îşi 
rostogolea cercurile vii din centrul pieţii până la capătul 
străzilor ce se desprindeau din ea. 

Apoi fură scoase mese în faţa porţilor. Sărac sau bogat, 
fiecare îşi aducea mâncarea, cana de cidru, halba de bere, 
sticla de vin, sau cana de apă, şi o întreagă mulţime luă 
parte la această mare agapă, binecuvântându-l pe 
Dumnezeu. Şase mii de cetăţeni se înfrăţeau la aceeaşi 
masă, sfântă masă a fraternității! 

Billot a fost eroul zilei. Îşi împărţi cu generozitate 
onorurile cu primarul şi cu Pitou. 

Inutil de spus că, în timpul dansului, Pitou găsi 
posibilitatea să dea mâna Catherinei. Inutil de spus că la 
masă Pitou găsi putinţa să stea lângă Catherine. Dar, 
sărmana fată era tristă. Bucuria ei de dimineaţă dispăruse, 
cum dispare o rază proaspătă şi veselă a zorilor sub norii 
furtunoşi ai amiezei. 


În bătălia sa cu abatele Fortier, în declaraţia sa asupra 
drepturilor omului, tatăl ei provocase clerul şi nobilimea, 
provocare cu atât mai îngrozitoare cu cât venea mai de jos. 

Ea se gândise la Isidore, care nu mai era nimiC. Cu nimic 
mai mult decât oarecare alt om. 

Nu titlul, nu rangul, nu bogăţia le regreta la el: l-ar fi iubit 
pe Isidore şi dacă ar fi fost un simplu ţăran. I se părea însă 
că lumea era nedreaptă, violentă şi brutală cu acest tânăr. 1 
se părea în sfârşit că, smulgându-i titlurile şi privilegiile, în 
loc să-l apropie de ea într-o bună zi pe Isidore, tatăl ei îl 
îndepărta de ea pentru totdeauna. 

În ce priveşte slujba religioasă, nimeni nu mai vorbi de ea. 
Aproape că-i iertaseră abatelui Fortier ieşirea sa 
contrarevoluţionară. Numai că, a doua zi abatele realiză, 
văzându-şi clasa aproape goală, lovitura pe care refuzul său 
de a oficia slujba religioasă pe altarul libertăţii o dăduse 
popularității sale în rândul părinţilor patrioţi din Villers- 
Cotterets. 

Capitolul 50 

SUB FEREASTRĂ. 

Ceremonia pe care am relatat-o şi care, prin federaţii 
parţiale, avea drept scop să strângă la un loc comunele 
Franţei, nu era decât preludiul marii federaţii care trebuia 
să aibă loc la Paris în ziua de 14 iulie 1790 

În aceste federaţii parţiale, comunele aveau prilejul să se 
oprească dinainte asupra reprezentanţilor pe care-i vor 
trimite în federaţia generală. 

Rolul ce-l jucaseră Billot şi Pitou în acea zi de duminică 18 
octombrie, îi recomanda în chip firesc sufragiilor 
concetăţenilor lor când marea zi a federaţiei avea să 
sosească. 

Dar, aşteptând această mare zi, totul reintrase în obişnuit, 
din care fiecare ieşise pentru moment prin lovitura pe care 
o dăduse calmelor deprinderi provinciale acest memorabil 
eveniment. 


Când vorbim de calmele deprinderi provinciale nu vrem să 
spunem că la ţară cursul vieţii este mai puţin înveselit de 
bucurii, sau mai puţin umbrit de dureri decât în altă parte. 
Iar, dacă ne-am îndoi de aceasta, ne-ar putea uşor convinge 
- după privirea aruncată în palatul Tuileries, unde i-am 
condus pe cititori - cele ce se petrec la ferma bătrânului 
Billot, unde îi vom duce acum. 

Nicidecum pentru că la suprafaţă totul n-ar părea calm şi 
aproape vesel. Dar pentru un observator atent, care ar fi 
putut citi în fundul sufletului fermierului, fiecare din 
gesturile şi paşii săi ar fi căpătat un aspect mult mai grav. 

Ceea ce ochii săi căutau să zărească prin întuneric, ceea 
ce urechile sale încercau să audă în mijlocul liniştii era dacă 
nu cumva o chemare misterioasă porneşte din camera 
Catherinei spre sălciile care mărginesc drumul, sau spre 
şanţurile ce despart pădurea de câmpie. 

Ceea ce îi cerea pământului, interogat atât de insistent de 
privirea sa, era dacă acesta nu păstra cumva urma unui pas 
a cărui uşurinţă sau micime ar trăda originea aristocratică. 

În ce o priveşte pe Catherine, am mai spus-o, deşi faţa lui 
Billot se mai îmblânzise puţin, ea continua să se simtă 
supravegheată neîncetat, ca de un paznic mereu în gardă, 
de neîncrederea părintească. Rezultatul era că se întreba în 
lungile ei nopţi de iarnă, apăsate de singurătate şi teamă, 
dacă prefera ca Isidore să revină la Boursonnes sau să 
rămână departe de ea. 

Iar Pitou, după ce savurase cu un orgoliu amestecat cu 
tristeţe triumful său de căpitan, reintrase în starea sa 
obişnuită, adică într-o blândă şi binevoitoare melancolie. 
Urmând obişnuitul program, îşi făcea dimineaţa vizita la 
bătrâna Colombe. Dacă nu erau scrisori pentru Catherine, 
revenea trist la Haramont, întrucât socotea că în ziua în 
care Catherine nu primea scrisori de la Isidore, nu avea 
prilejul să se gândească la acela ce i le aducea. Dacă găsea 
vreo scrisoare, o depunea cu religiozitate în scorbura 
sălciei şi revenea acasă mai trist decât în ziua când nu 


găsise nimic, deoarece îşi spunea că fata se gândea la el 
doar prin ricoşeu. 

Totuşi, după cum e lesne de-nţeles, Pitou nu era un 
mesager pasiv, şi dacă era mut, nu era şi orb. După ce 
fusese întrebat despre Torino şi Sardinia, ceea ce îi revelase 
scopul călătoriei lui Isidore, recunoscu după marca de pe 
scrisori că tânărul gentilom se afla în capitala Piemont-ului. 
Apoi, într-o bună zi, timbrul poştal purtă o ştampilă de la 
Lyon şi nu de la Torino, iar peste două zile, adică la 25 
decembrie, sosi o scrisoare purtând ştampila de la Paris în 
loc de Lyon. 

Atunci, fără să aibă nevoie de un mare efort de 
perspicacitate, Pitou înţelese că vicontele Isidore de Charny 
părăsise Italia şi revenise în Franţa. Acum, după ce sosise la 
Paris, era evident că nu va întârzia să părăsească Parisul şi 
să vină la Boursonnes. 

Inima lui Pitou se strânse. Hotărârea sa de a fi devotat 
fusese luată, dar inima nu-i rămânea insensibilă la feluritele 
emoţii ce-o asaltau. 

Astfel, în ziua când sosise scrisoarea de la Paris, pentru a- 
şi găsi un pretext, hotărî să se ducă să-şi plaseze laţurile 
aproape de rezervaţia de lângă Bruycre-aux-Loups. Or, 
ferma Pisseleu era aşezată exact pe drumul spre Haramont, 
în acea parte a pădurii ce era denumită Bruycre-aux-Loups. 
Astfel încât nu era de mirare că Pitou se opri trecând pe 
acolo. Alese pentru a se opri ora la care Billot îşi făcea 
obişnuita plimbare de după-amiază peste câmp. 

Ajuns la poarta fermei, privi în jurul său şi o zări pe 
Catherine la fereastră. Fata părea să aştepte. Privirea ei 
vagă parcurgea fără să se fixeze pe vreun punct anume 
toată întinderea pădurii cuprinsă între drumul ce leagă 
Villeres-Cotterets de Ferte-Milon, şi Villers-Cotterets de 
Boursonnes. 

Pitou nu încercă s-o surprindă pe Catherine: se aşeză în 
aşa fel încât să intre în raza privirii ei şi, întâlnindu-l, ochiul 
tinerei fete se opri asupra lui. 


Ea îi zâmbi. Pentru Catherine, Pitou nu era mai mult decât 
un prieten, mai bine zis Pitou devenise pentru ea mai mult 
decât un prieten: îi era confident. 

— Dumneata eşti, dragul meu Pitou? Spuse tânăra. Ce 
vânt te aduce prin această parte? 

Pitou îi arătă laţurile încolăcite în jurul braţului. 

— Mi-a venit ideea să vă aduc pentru masă o pereche de 
iepuri fragezi, domnişoară Catherine, şi să aflu în acelaşi 
timp veşti despre sănătatea dumneavoastră. 

Catherine începu prin a zâmbi la această atenţie a lui 
Pitou, apoi răspunse prin cuvinte la întrebare: 

— Noutăţi despre sănătatea mea? Eşti prea bun, dragă 
domnule Pitou. Graţie îngrijirilor ce mi le-ai dat când am 
fost bolnavă şi pe care le-ai continuat când eram 
convalescentă, sunt aproape vindecată. 

— Aproape vindecată! Reluă Pitou cu un suspin. Aş fi vrut 
să fiţi complet vindecată. 

Catherine roşi, scoase la rândul ei un suspin, luă mâna lui 
Pitou, ca şi cum avea să-i spună ceva important, dar, 
răzgândindu-se fără îndoială, lăsă mâna pe care o ţinuse, 
făcu câţiva paşi prin cameră, chipurile pentru a-şi căuta 
batista, şi găsind-o, şi-o trecu pe fruntea acoperită de 
sudoare, cu toate că ziua era una dintre cele mai friguroase 
ale anului. Niciuna din aceste mişcări nu scăpă ochiului 
investigator al lui Pitou. 

— Aveţi ceva să-mi spuneţi, domnişoară Catherine? 
Întrebă el. 

— Eu? Nu. Nimic. Te înşeli, dragul meu Pitou, răspunse 
tânăra fată, cu glasul schimbat. 

Pitou făcu un efort. 

— Vedeţi, spuse el, dacă aţi avea nevoie de mine, 
domnişoară Catherine, n-ar trebui să vă jenaţi. 

Catherine se gândi, mai bine spus şovăi o clipă. 

— Dragul meu Pitou, zise, mi-ai dovedit că mă pot bizui 
oricând pe dumneata, şi îţi sunt foarte recunoscătoare. Îţi 
mulţumesc încă o dată pentru asta. 


Adăugă apoi, murmurând: 

— E chiar inutil să mai treci în cursul acestei săptămâni pe 
la poştă. În următoarele zile nu voi primi scrisori. 

Pitou aşteptă, spre a-i da timp Catherinei să se lămurească 
cu ea însăşi dacă ar avea să-i facă vreo confidenţă. Apoi, 
văzând că tăcea cu încăpățânare, vorbi el: 

— Domnişoară Catherine, aţi observat schimbarea ce se 
petrece în domnul Billot? 

Tânăra tresări. 

— Ah! Spuse ea răspunzând cu o întrebare printr-o altă 
întrebare. Ai observat prin urmare şi dumneata ceva? 

— Domnişoară Catherine, spuse Pitou clătinând din cap, va 
veni cu siguranţă un moment - când va fi asta mi-e cu 
neputinţă să ştiu - în care acela care este cauza acestei 
schimbări va trece prin momente grele. Eu v-o spun, mă- 
nţelegeţi? 

Catherine păli. Întrebă apoi ţintuindu-l nu mai puţin cu 
privirea pe Pitou: 

— De ce spui acela şi nu aceea? Poate este o femeie şi nu 
un bărbat persoana care va avea de suferit de pe urma 
acestei mânii ascunse. 

— Ah! Domnişoară Catherine, spuse Pitou, mă speriaţi. 
Aveţi de ce să vă temeţi? 

— Prietene, spuse Catherine, mă tem de ceea ce i se poate 
întâmpla din partea unui tată furios unei sărmane fete care 
şi-a uitat originea modestă şi care iubeşte un om mai presus 
de ea. 

— Domnişoară, spuse Pitou, îndrăznind să dea un sfat, mi 
se pare că în locul dumneavoastră. 

Aici se opri. 

— "Ţi se pare că în locul meu? Repetă Catherine. 

— Ei bine, mi se pare că în locul dumneavoastră. Ah! 
Totuşi nu, eraţi doar pe cale să muriţi pentru o simplă 
absenţă a lui. Dacă ar fi să renunţaţi la el, ar fi pentru a 
muri de-a binelea, şi nu vreau să muriţi. 


— Sst! Spuse Catherine, să vorbim despre altceva, sau să 
nu mai vorbim. lată-l pe tatăl meu. 

Pitou se întoarse în direcţia privirii Catherinei şi-l văzu 
într-adevăr pe fermier care se apropia în trapul calului. 
Zărind un bărbat aproape de fereastra Catherinei, Billot se 
opri. Apoi, recunoscându-l fără îndoială pe cel cu care avea 
de a face, îşi continuă drumul. 

Pitou făcu câţiva paşi în întimpinarea lui, zâmbindu-i şi 
ţinându-şi pălăria în mâna. 

— Ah! Ah! Tu eşti, Pitou, spuse Billot. Ai venit să mănânci 
cu noi, băiete? 

— Nu, domnule Billot, nu mi-aş permite asta, dar. 

În acest moment i se păru că o privire a Catherinei îl 
încurajează. 

— Atunci ce? Reluă Billot. 

— Dar. Dacă mă poftiţi, aş primi. 

— Ei bine, spuse arendaşul, te poftesc. 

— Atunci, spuse Pitou, primesc. 

Billot dădu pinten calului şi intră sub bolta porţii. Pitou se 
întoarse spre Catherine. 

— Asta aţi vrut să-mi spuneţi? Întrebă el. 

— Da. Astăzi e şi mai întunecat decât în celelalte zile. 

Apoi adăugă în şoaptă: 

— Ah! Dumnezeule! Oare ştie.? 

— Ce, domnişoară? Întrebă Pitou care, oricât de încet 
vorbise Catherine, o auzise. 

— Nimic, spuse Catherine retrăgându-se în camera ei şi 
închizând fereastra. 

Capitolul 51 

BĂTRÂNUL CLOUDS REINTRĂ ÎN SCENĂ. 

Catherine nu se înşelase. Cu toată primirea cordială pe 
care i-o făcuse lui Pitou, tatăl ei părea mai sumbru ca 
niciodată. Strânse mâna lui Pitou, care simţi că această 
mână este rece şi umedă. Ca de obicei, fiica sa îi întinse 
obrajii ei palizi şi înfioraţi, dar el se mulţumi să-i atingă uşor 
fruntea cu buzele. În ce o priveşte pe soţia lui Billot, ea se 


ridică cu o mişcare ce-i era firească când îl vedea intrând 
pe soţul ei şi care ţinea în acelaşi timp de simţământul ei de 
inferioritate şi de respectul ce i-l purta. Dar arendaşul nici 
nu-i dădu atenţie. 

— Masa e gata? Întrebă el. 

— Da, bărbate, răspunse mama Billot. 

— Atunci, la masă! Am încă multe de făcut înainte de 
înserat. 

Trecură în mica sufragerie a familiei. Această sufragerie 
dădea spre curte şi nimeni nu putea intra în bucătărie, 
venind de afară, fără să treacă prin faţa ferestrei ce lumina 
această mică încăpere. 

S-a mai pus un tacâm pentru Pitou, aşezat între cele două 
femei cu spatele la fereastră. 

Era limpede că Billot voia să ştie dacă întâmplarea sau o 
intenţie premeditată îl adusese pe Pitou la fermă. De aceea, 
în momentul când se strângea carnea de vacă şi slănina 
pentru a se aduce o ciosvârtă de miel fript, arendaşul îşi 
dezvălui brusc manevra şi, adresându-i-se direct lui Pitou, îl 
întrebă: 

— Acum, dragul meu Pitou, când vezi că eşti totdeauna 
binevenit la fermă, putem şti ce te aduce azi pe la noi? 

Pitou zâmbi, aruncă o privire în jur, să se asigure că nu se 
aflau prin preajmă priviri indiscrete nici urechi periculoase, 
şi ridicând cu mâna stângă mâneca dreaptă a hainei sale, 
spuse: 

— Iată, moş Billot, arătându-i vreo douăzeci de laţuri din 
sârmă de alamă, încolăcite ca o brățară în jurul încheieturii 
mâinii. 

— Ah! Ah! Spuse Billot, aşadar tu ai pustiit ocoalele silvice 
Longpre şi 'Taille-Fontaine şi te abaţi din drum să treci pe 
aici? 

— Nu-i asta, domnule Billot, spuse cu naivitate Pitou, dar 
de când tot am de-a face cu pungaşii ăştia de iepuri, cred că 
au ajuns să-mi recunoască laţurile şi le ocolesc. Aşa că m- 
am hotărât să spun în astă noapte vreo două vorbe celor ai 


bătrânului Lajeunesse, care sunt mai puţin şireţi şi mai 
delicaţi, deoarece mănâncă iarbă-neagră şi cimbrişor. 

— Drace! Spuse fermierul, nu te ştiam atât de pofticios, 
meştere Pitou. 

— Oh! Nu sunt pofticios pentru mine, spuse Pitou. Vânez 
pentru domnişoara Catherine. Cum tocmai a fost bolnavă, 
are nevode de carne fragedă. 

— Da, ai dreptate, reluă Billot, vezi bine că nu are încă 
poftă de mâncare. 

Şi arătă cu degetul farfuria Catherinei care, după ce 
mimase câteva linguri de supă, nu se atinsese nici de 
slănină, nici de carnea de vacă. 

— Nu mi-e foame, dragă tată, spuse Catherine 
îmbujorându-se, fiindcă fusese astfel interpelată, deoarece 
tocmai terminasem o ceaşcă mare de lapte cu pâine în clipa 
în care domnul Pitou a trecut pe lângă fereastra mea şi eu l- 
am strigat. 

— Nu caut cauza pentru care ai sau nu poftă de mâncare, 
spuse Billot. Constat un fapt, asta-i tot. 

Apoi, aruncându-şi privirea în curte prin fereastră, spuse 
ridicându-se: 

— Ah! lată pe cineva care vine la mine. 

Pitou simţi piciorul Catherinei apăsându-l pe al său. Se 
întoarse în direcţia privirii ei şi-l recunoscu pe vechiul său 
prieten, bătrânul Clouds, trecând prin faţa ferestrei cu 
arma de vânătoare a lui Billot pe umăr. Această armă se 
deosebea de toate celelalte prin aceea că avea inelele şi 
apărătoarea de trăgaci din argint. 

— Ah! Spuse Pitou, e bătrânul Clouds care vă aduce arma, 
domnule Billot. 

— Da, spuse Billot aşezându-se din nou, şi va cina cu noi 
dacă n-a mâncat. Femeie, spuse el, deschide-i uşa. 

Mama Billot se ridică să deschidă, în timp ce Pitou se 
întreba ce putuse să provoace paloarea bruscă a 
Catherinei. 


Bătrânul Clouds intră. Ţinea pe umăr, cu aceeaşi mână, 
arma fermierului şi un iepure pe care cu siguranţă îl vânase 
cu această armă. 

— lată, v-am adus arma! 

— Mulţumesc, spuse Billot. Mănânci cu noi, nu-i aşa? 

— Oh! Domnule Billot, sunteţi foarte amabil, dar n-am 
nevoie de nimic. 

— N-are importanţă. Oricum, aşază-te la masă. Avem de- 
ale gurii şi băutură şi, dacă nu mănânci, o să bei. 

— De! Dacă doriţi neapărat, spuse bătrânul Clouds. 

Şi se duse să pună arma într-un colţ, aşeză iepurele pe 
tăblia bufetului şi se aşeză la masă. 

— Mi-am zis cam aşa, spuse bătrânul Clouds: „Pe legea 
mea, azi e rândul iepurilor, şi e totuna dacă omor unul de o 
parte sau de alta a pădurii. Aşa că mă voi duce să vânez pe 
terenul bătrânului Lajeunesse. Şi voi vedea în acelaşi timp 
cum slobozeşte glontele o armă montată în argint”. Şi cum 
vă gândiţi să vânaţi? 

— Nu ştiu încă, răspunse Billot. Ştiu însă, că voi sta la 
pândă. 

— Da, înţeleg, spuse bătrânul Clouds, mistreţii ducelui 
d'Orleans sunt lacomi. 

— Nu la mistreți mă gândesc, spuse Billot. 

Pitou nu putu rezista curiozităţii. 

— Scuzaţi, domnule Billot, spuse el. Dacă nu vă gândiţi la 
mistreți, atunci asupra cui veţi trage? 

— Voi trage asupra unui lup, spuse Billot. 

— Ei bine, dacă trageţi asupra unui lup, e treaba 
dumneavoastră, spuse bătrânul Clouds. Domnule Billot, 
dumneavoastră trageţi bine, dar încă nu atât de precis încât 
să ucideţi iepurele dintr-o împuşcătură. 

— Ah! Spuse Billot, n-are importanţă, din moment ce 
animalul asupra căruia voi trage e de douăzeci de ori mai 
mare decât un iepure. Sper să nu-mi scape. 

— De fapt, spuse Pitou, un lup. Vorbiţi de lupi, dar există 
acum prin canton? E de mirare, înaintea ninsorii. 


— Da, e de mirare, totuşi aşa e. 

— Sunteţi sigur, domnule Billot? 

— Foarte sigur, răspunse fermierul privind în acelaşi timp 
la Pitou şi la Catherine. Ciobanul a văzut unul în dimineaţa 
asta. 

— Unde? Întrebă Pitou cu naivitate. 

— Pe drumul de la Paris spre Boursonnes, aproape de 
crângul Ivors. 

— Ah! Exclamă Pitou uitându-se el acum, la rândul său, la 
Billot şi la Catherine. 

— Da, continuă Billot cu acelaşi calm, a fost observat de 
anul trecut şi am fost prevenit. Câtva timp s-a crezut că a 
plecat pentru a nu se mai întoarce, dar. 

— Dar? Întrebă Pitou. 

— Dar se pare că s-a întors, spuse Billot, şi că se 
pregăteşte să dea iarăşi târcoale fermei. lată de ce i-am 
spus lui moş Clouds să-mi curețe arma şi să-mi toarne 
gloanţe. 

Catherine nu mai putea suporta. Scoase un fel de țipăt 
înăbuşit, se ridică şi se îndreptă împleticindu-se spre uşă. 

Pe jumătate îngrijorat, pe jumătate naiv, Pitou se ridică la 
rândul său şi, văzând-o pe Catherine cum se clatină, se 
repezi s-o susţină. 

Billot aruncă o privire înfricoşătoare înspre uşă, dar pe 
chipul cinstit al lui Pitou era întipărită o expresie prea 
autentică de mirare pentru a putea fi bănuit de complicitate 
cu Catherine. Fără să se îngrijoreze prea mult nici de Pitou, 
nici de fiica sa, Billot continuă: 

— Prin urmare, moţ Clouds, eşti de părere că pentru a fi 
sigur de lovitură ar fi bine să învelesc gloanţele într-o 
bucată de piele unsă cu grăsime? 

Pitou auzi întrebarea, dar nu mai auzi răspunsul, căci, 
ajungând în acest moment în bucătărie, lângă Catherine, 
simţi cum tânăra fată i se prăbuşeşte în braţe. 

— Dar ce aveţi, pentru Dumnezeu, ce aveţi? Întrebă Pitou 
speriat. 


— Oh! Spuse Catherine, nu înţelegi? El ştie că Isidore a 
sosit în această dimineaţă la Boursonnes şi vrea să-l 
asasineze dacă se apropie de fermă. 

În acest moment uşa sufrageriei se deschise şi Billot apăru 
în prag. 

— Dragul meu Pitou, spuse el cu glas atât de ferm încât nu 
admitea replică, dacă ai venit în realitate pentru iepurii 
bătrânului Lajeunesse, cred că e timpul să te duci să pui 
laţurile. Mai târziu, înţelegi, n-o să-i mai vezi. 

— Da, domnule Billot, spuse cu umilinţă Pitou, aruncând o 
privire Catherinei şi lui Billot. Am venit pentru asta şi nu 
pentru altceva, vă jur. 

— Ei bine, şi-atunci? 

— Ei bine, şi-atunci plec, domnule Billot. 

Şi ieşi pe poarta curţii, în timp ce Catherine, dezolată, 
intra în camera sa, trăgând zăvorul în urma ei. 

— Da, murmură Billot, da, zăvoreşte-te, nenorocito! Puțin 
îmi pasă, că nu în partea asta mă voi pune la pândă. 

Pitou plecă de la fermă complet zăpăcit. În urma 
cuvintelor Catherinei înţelese tot ce fusese de neînțeles 
pentru şi până atunci - şi asta îl năucea. Pitou aflase ceea ce 
voise să ştie, şi chiar ceva mai mult. Ştia că vicontele Isidore 
de Charny sosise în acea dimineaţă la Boursonnes şi că, 
dacă ar îndrăzni să vină la fermă s-o vadă pe Catherine, 
risca să primească un glonţ. Cum se vede, lucrurile 
deveneau grave. 

Cu inteligenţa sa instinctivă, Pitou deveni foarte grăbit, şi 
cel mai urgent lucru pentru el era să-şi găsească o 
acoperire. Se îndreptă aşadar spre pădure, cu un aer atât 
de firesc ca şi cum capul său n-ar fi fost plin de griji, şi 
atinse liziera având puterea să nu arunce nici o privire 
înapoi. 

E-adevărat că atunci când, după socoteala sa, ajunse în 
afara privirilor celor de la fermă, se lăsă în jos, creând 
impresia că vrea să-şi strângă cureaua ghetrei. Cu capul 
între picioare privi în zare. 


Orizontul era liber şi părea, pentru moment, lipsit de orice 
primejdie. Văzând aceasta, Pitou îşi continuă drumul în linie 
dreaptă şi, dintr-o săritură, intră în pădure. 

Pădurea era domeniul lui Pitou. Aici era la el acasă; aici 
era liber; aici era rege. 

Trebuia să taie în diagonală porţiunea de pădure în care 
pătrunsese şi să revină în acea parte de la marginea 
pădurii, care se întindea pe toată lungimea fermei. 

La şaizeci sau şaptezeci de paşi depărtare, Pitou putea 
vedea tot ce s-ar întâmpla. La această distanţă putea sfida 
orice fiinţă obligată să se servească de picioare şi de mâini 
pentru a se mişca şi ataca. 

Pitou se culcă, cât era de lung, într-un lăstăriş, îşi sprijini 
grumazul de doi copaci gemeni şi chibzui adânc. Se gândi 
că era de datoria lui să împiedice, cât îi sta în putinţă, pe 
moş Billot să-şi pună în aplicare îngrozitorul plan de 
răzbunare. 

Primul mijloc care-i veni în minte fu să alerge la 
Boursonnes şi să-l prevină pe Isidore de primejdia ce-l 
aştepta dacă s-ar încumeta să se apropie de fermă. Dar, 
aproape în acelaşi moment, se gândi la două lucruri. 

Primul: nu primise încuviințarea din partea Catherinei. 

Al doilea: pericolul ar putea totuşi să nu-l oprească pe 
Isidore. 

Apoi se mai gândi că, dacă ar pleca să-l caute pe Isidore, 
ar părăsi-o pe Catherine. Ceea ce-l făcu să adopte soluţia 
cea mai înţeleaptă, aceea de a aştepta şi de a lua hotărâri în 
funcţie de împrejurări. 

Prima mişcare pe care o observă fu plecarea bătrânului 
Clouds. O clipă mai târziu, una din ferestre se lumină. Era 
aceea a camerei lui Billot. 

Din locul în care se afla, privirea lui Pitou putea pătrunde 
în cameră, şi astfel îl putu vedea pe Billot încărcându-şi 
arma, cu toate precauţiunile recomandate de moş Clouds. 

Între timp se întunecase de-a binelea. 


Fără să scape cu totul din ochi fereastra lui Billot, privirea 
i se ţintui asupra ferestrei Catherinei. În clipa când 
întunericul nopţii ajunse atât de profund încât o mulţumi pe 
tânăra fată, Pitou văzu deschizându-se încet oblonul. Apoi, 
Catherine sări peste pervazul ferestrei, împinse oblonul şi 
alunecă de-a lungul zidului. Ajunsă la captăul zidului, şovăi 
câteva clipe, astfel încât Pitou avu o clipă speranţa că ea se 
va îndrepta spre Villers-Cotterets şi nu spre Boursonnes. 
Dar această ezitare încetă imediat, căci Catherine, 
încovoindu-se pentru a se sustrage cât putea privirilor, 
traversă drumul, apucă pe o mică potecă, ajunse în pădure 
printr-o curbă care continua sub copaci şi se pregăti s-o ia 
pe drumul spre Boursonnes, la un sfert de leghe mai 
departe. 

După ce fata ajunse la potecă, Pitou înţelese şi nu mai avu 
îndoieli asupra drumului pe care Catherine îl urma, astfel 
încât nu se mai ocupă de ea. Privirea i se îndreptă spre 
obloanele întredeschise, prin care văzu strecurându-se 
capul lui Billot şi rămânând o clipă nemişcat, ca şi cum s-ar 
fi îndoit de ceea ce-i spuneau ochii în întuneric. Dar, 
deoarece câinii ciobanului se întorceau la stăpânul lor după 
ce lătraseră de mai multe ori în direcţia unei umbre, ei 
confirmară bănuiala lui Billot că această umbră era 
Catherine. Apropiindu-se de ea, câinii o recunoscură şi 
încetară să latre. 

Toate acestea se traduceau pentru Pitou atât de limpede, 
de parcă ar fi fost dinainte la curent cu diferitele incidente 
ale acestei drame. El se aştepta, aşadar, să zărească 
închizându-se obloanele camerei lui Billot şi deschizându-se 
poarta curţii. 

Într-adevăr, după câteva secunde, poarta se deschise şi în 
clipa când Catherine ajungea la liziera pădurii, Billot trecea 
pragul porţii, cu arma pe umăr, şi se îndrepta cu paşi mari 
spre codru. 

Nu mai era nici o clipă de pierdut dacă voia ca în cel mult 
zece minute tânăra fată să nu se pomenească faţă-n faţă cu 


tatăl ei. 

Pitou înţelese bine situaţia. Se ridică, sări prin desiş ca un 
cerb tânăr speriat şi, tăind în diagonală pădurea în sensul 
invers al primei sale curse, ajunse la marginea potecii în 
momentul în care se auzeau paşii grăbiţi şi respiraţia 
gâfâită a fetei. 

Pitou se opri, ascuns de trunchiul unui stejar. 

Peste zece secunde Catherine trecu la doi paşi de acest 
stejar. Pitou ieşi din ascunzătoare, tăie drumul Catherinei 
şi-şi spuse numele în acelaşi moment. 

Considerase necesară unitatea acestei triple acţiuni, 
pentru a n-o speria prea mult pe Catherine. Într-adevăr, ea 
nu scoase decât un strigăt slab şi se opri tremurând, mai 
puţin de emoția prezentă, decât de cea trecută: 

— Dumneata aici, domnule Pitou! Ce vrei de la mine? 
Spuse ea. 

— În numele lui Dumnezeu, nici un pas în plus, 
domnişoară! Spuse Pitou împreunându-şi mâinile. 

— Şi de ce? 

— Fiindcă tatăl dumneavoastră ştie că aţi ieşit, fiindcă a 
luat-o pe drumul spre Boursonnes, cu arma în mână, fiindcă 
vă aşteaptă la răspântia Bourg-Fontaine! 

— Dar el, el! Spuse Catherine disperată, el nu va fi 
prevenit? 

Şi făcu o mişcare pentru a-şi continua drumul. 

— Va fi mai bine prevenit, spuse Pitou, dacă tatăl 
dumneavoastră vă va tăia drumul? 

— Ce-i de făcut? 

— Înapoiaţi-vă, domnişoară Catherine, în camera 
dumneavoastră, şi când îl voi vedea pe domnul Isidore, îl voi 
preveni. 

— Vei face asta, dragă domnule Pitou? 

— Pentru dumneavoastră, domnişoară Catherine, fac 
orice! Ah! Cât vă iubesc! Plecaţi! 

Catherine îi strânse mâinile. Apoi, după o secundă de 
gândire, spuse: 


— Da, ai dreptate. Du-mă înapoi. 

Şi cum nu se mai putea ţine pe picioare, îşi trecu braţul pe 
sub cel al lui Pitou, care o făcu să reia - el mergând şi ea 
fugind - drumul spre fermă. 

Zece minute mai târziu, Catherine intra în casă fără să fi 
fost văzută şi închise fereastra în urma ei, pe când Pitou îi 
arăta grupul de sălcii în care va veghea şi va aştepta. 

Capitolul 52 

LA PÂNDĂ DUPĂ LUP 

Grupul de sălcii aflat pe o mică înălţime, la douăzeci, 
douăzeci şi cinci de paşi de fereastra Catherinei, domina un 
fel de râpă cu pereţii abrupți, adâncă de şapte-opt picioare, 
în care curgea un pârâiaş. 

Acest pârâu, care şerpuia ca şi drumul, era umbrit din loc 
în loc de sălcii de felul celor menţionate mai înainte, adică 
de copaci ce semănau, mai ales noaptea, cu acei pitici care- 
şi poartă pe trupul mic un cap mare, zbârlit. 

Pitou stătea lipit de una din sălcii, ca şi cum ar fi fost parte 
din familia vegetală în mijlocul căreia se găsea. Încordându- 
şi simţurile să poată desluşi cea mai palidă umbră sau cel 
mai slab sunet în întunericul ce-l înconjura. 

Deodată i se păru că aude în spatele său, venind dinspre 
pădure, un zgomot de paşi împiedicaţi, ca ai cuiva care 
umblă pe brazdă. Cum acest pas îi păru prea greu spre a fi 
al tânărului şi elegantului viconte, se întoarse încet, pe 
nesimţite, în jurul sălciei, şi-l zări, la treizeci de paşi 
depărtare, pe fermier cu arma pe umăr. Era evident că 
acesta alesese, pentru pândă, acelaşi grup de sălcii în care 
se ascunsese Pitou. Acesta ghici intenţia arendaşului. Nu se 
gândea să-şi dispute locul. Se lăsă, aşadar, să alunece de-a 
lungul pantei şi dispăru în şanţ, cu capul ascuns sub 
rădăcinile stufoase ale sălciei de care Billot se sprijinise. Din 
fericire vântul sufla cu oarecare putere, căci fără şuierul lui, 
Billot ar fi auzit cu siguranţă bătăile inimii lui Pitou. 

Un sfert de oră se scurse fără ca ceva să fi tulburat liniştea 
nopţii. Dar deodată Pitou, care prin poziţia sa avea sprijinită 


urechea de pământ, crezu a desluşi galopul unui cal. Acest 
cal, dacă în adevăr era unul, trebuia să vină prin mica 
potecă care ducea în pădure. 

Curând nu mai avu nici o îndoială: era cu adevărat un cal. 
Trecu drumul la aproape şaizeci de paşi de grupul sălciilor. 
Se auziră picioarele animalului răsunând pe prundiş, iar 
una din potcoave, lovind o piatră, scoase câteva scântei. 

Pitou îl văzu pe fermier cum se apleacă deasupra capului 
său, încercând să pătrundă cu ochii prin întuneric. 

Dar noaptea era atât de neagră, încât nici ochiul foarte 
obişnuit cu întunericul al lui Pitou nu văzu decât un fel de 
umbră sărind deasupra drumului şi dispărând după colţul 
zidului fermei. 

Pitou nu se îndoi nici o clipă că era Isidore, dar spera că 
vicontele avea o altă cale de a pătrunde în fermă decât 
fereastra. 

Billot se temea de acelaşi lucru, căci mormăi ceva ce 
semăna a înjurătură. 

Apoi trecură zece minute de linişte înfricoşătoare. 

La capătul acestor zece minute, Pitou reuşi să zărească, 
graţie ascuţimii vederii sale, o formă umană la extremitatea 
zidului. 

Călărețul îşi legase calul de un copac şi se înapoia pe jos. 
Noaptea era atât de întunecoasă, încât Pitou spera că Billot 
nu va zări această umbră, sau o va vedea prea târziu. 

Se înşela. Billot o văzu, căci Pitou auzi de două ori 
deasupra capului său zgomotul sec ce-l făcu, încărcându-se, 
cocoşul armei. 

Bărbatul aluneca uşor pe lângă zid şi auzi la rândul său, 
fără îndoială, acest zgomot, pe care urechea unui vânător 
nu-l poate confunda cu altul. Se opri, încercând să 
străpungă cu privirea întunericul. Îi era însă cu neputinţă. 

În timpul secundei ce se scurse Pitou văzu ridicându-se 
deasupra şanţului ţeava armei. Cu siguranţă însă, fie că 
fermierul nu era sigur că va ochi bine de la această 


distanţă, fie că îi era teamă să nu comită vreo greşeală, 
țeava care se ridicase cu repeziciune se lăsă încet în jos. 

Umbra îşi reluă mişcarea şi continuă să alunece pe lângă 
zid, apropiindu-se de fereastra Catherinei. 

De astă dată, Pitou era acela care auzi bătăile inimii lui 
Billot. Se întrebă ce ar putea face, cum l-ar putea avertiza şi 
salva pe nefericitul tânăr. Nimic însă nu-i veni în minte, şi 
de disperare îşi afundă mâinile în păr! 

Văzu din nou ridicându-se ţeava armei, dar, pentru a doua 
oară, ţeava cobori. Victima era încă prea departe. 

Se scursese cam o jumătate de minut, timp în care tânărul 
făcu cei douăzeci de paşi ce-l despărţeau de fereastră. 
Ajunse acolo, bătu uşor de trei ori, la intervale egale. 

Acum nu mai era nici o îndoială: într-adevăr un iubit venea 
la Catherine. 

Pentru a treia oară ţeava armei se ridică, în timp ce 
Catherine, la rândul ei, recunoscând obişnuitul semnal, 
întredeschise fereastra. 

Pitou simţi într-un fel cum se destinde resortul armei. Se 
auzi zgomotul făcut de piatra ce se loveşte de baterie, o 
lumină ca un fulger lumină drumul, dar nici o explozie nu-i 
urmă acestei scânteieri. Luase foc numai amorsa. 

Tânărul gentilom îşi dădu seama de primejdia prin care 
trecuse. Făcu o mişcare ca pentru a merge direct către 
locul din care se trăsese, dar Catherine întinse braţele şi, 
atrăgându-l spre ea, spuse încet: 

— Nenorocitule! E tatăl meu! Ştie tot. Vino! 

Şi, cu o putere supraomenească, îl ajută să treacă peste 
pervazul ferestrei şi închise fereastra în urma lui. 

Îi rămăsese fermierului să tragă al doilea foc, dar cei doi 
tineri erau atât de înlănţuiţi, încât trăgând asupra lui 
Isidore, îi era teamă să nu-şi ucidă fiica. 

— Oh! Murmură el, va trebui să iasă până la urmă, şi când 
va ieşi îl voi nimeri fără greş. 

Deodată, în mijlocul liniştii, lătratul câinilor legaţi răsună 
în curtea fermei. 


Billot lovi pământul cu piciorul, mai ascultă o clipă şi, 
lovind din nou, cu ciudă, îşi zise: 

— Ah! Îl face să fugă prin livadă. Pe el îl latră câinii. 

Sărind peste capul lui Pitou, căzu de cealaltă parte a râpei 
şi, în pofida întunericului, cunoscând bine locurile, dispăru 
cu repeziciunea fulgerului spre colţul zidului. Spera să 
ajungă de cealaltă parte a fermei în acelaşi timp cu Isidore. 

Pitou înţelese manevra. Cu inteligenţa omului simplu, se 
azvârli la rândul său afară din şanţ, traversă drumul în linie 
dreaptă, se duse direct spre fereastra Catherinei, trase 
spre el oblonul care se deschise, intră în camera goală, 
ajunse în bucătăria luminată de o lampă, se năpusti în 
curte, o luă pe cărarea care ducea spre livadă şi, ajuns 
acolo, graţie facultăţii ce o avea de a vedea pe întuneric, 
zări două umbre: una care încăleca zidul şi alta care stătea 
dreaptă la picioarele acestui zid, cu braţele întinse. Dar 
înainte de a se arunca de cealaltă parte a zidului, tânărul se 
întoarse pentru ultima oară. 

— La revedere, Catherine! Spuse el. Nu uita că eşti a mea. 

— Oh! Da, da, răspunse fata, dar pleacă, pleacă! 

— Da, plecaţi, plecaţi, domnule Isidore! Strigă Pitou, 
plecaţi. 

Se auzi zgomotul ce-l făcu tânărul căzând la pământ, apoi 
nechezatul calului care-l recunoscu, pasul avântat al 
animalului îmboldit fără îndoială de pinten, un foc de armă 
mai întâi, apoi un al doilea. 

La primul foc, Catherine scoase un țipăt şi făcu o mişcare 
ca şi cum ar fi vrut să se repeadă în ajutorul lui Isidore. La 
al doilea scoase un suspin şi, lipsită de putere, căzu în 
braţele lui Pitou. 

Acesta asculta încordat pentru a şti dacă viteza calului a 
rămas aceeaşi ca înaintea focurilor de armă şi, auzind 
galopul animalului care se îndepărta fără să încetinească, 
spuse grav: 

— Bine! Sunt speranţe. Nu se poate ţinti la fel de bine 
noaptea ca ziua şi, mai ales, mâna nu e atât de sigură când 


trage asupra unui om ca atunci când ţinteşte un lup sau un 
mistreţ. 

Şi ridicând-o pe Catherine, voi s-o ducă în braţe. Dar 
aceasta, făcând un puternic efort de voinţă, se lăsă să 
alunece la pământ şi, oprindu-l pe Pitou cu braţul, întrebă 

— Unde mă duci? 

— Dar, domnişoară, răspunse Pitou foarte mirat, vă conduc 
înapoi în camera dumneavoastră. 

— Pitou, spuse Catherine, ai un loc unde mă poţi ascunde? 

— Ah! Cât despre asta, da, domnişoară, spuse Pitou. Şi 
chiar dacă nu am, voi găsi. 

— Atunci, spuse Catherine, du-mă. 

— Dar ferma? 

— În cinci minute voi pleca, sper, de aici, pentru a nu mă 
mai întoarce niciodată. 

— Dar tatăl dumneavoastră? 

— Totul s-a terminat între mine şi omul care a vrut să-mi 
ucidă iubitul. 

— Dar totuşi. Domnişoară. Se hazardă Pitou. 

— Ah! Refuzi să mă însoţeşti, Pitou? Întrebă Catherine, 
lăsând braţul tânărului bărbat. 

— Nu, domnişoară Catherine. Să mă ferească Dumnezeu! 

— Ei bine, atunci urmează-mă. 

Şi, mergând înainte, trecu prin livadă în grădina de 
zarzavat. La marginea acestei grădini se găsea o mică 
poartă care dădea spre câmpia Noue. Catherine o deschise 
fără ezitare, luă cheia, închise poarta de două ori în urma ei 
şi a lui Pitou şi aruncă cheia într-un puț din spatele zidului. 

Apoi, cu pas ferm, se îndepărtă, sprijinită de braţul lui 
Pitou, mergând peste câmp, şi amândoi dispărură în valea 
care se întinde din satul Pisseleu până la ferma Noue. 

Nimeni nu i-a văzut plecând şi numai Dumnezeu singur 
ştie unde a găsit Catherine refugiul promis de Pitou. 

Capitolul 53 

ÎN CARE FURTUNA A TRECUT. 


Se produc furtuni umane ca şi uragane cereşti. Cerul se 
acoperă de nori, fulgerul îl brăzdează, tunetul bubuie, 
pământul pare să se clatine pe axa lui. Există un moment de 
paroxism înfiorător, când se crede că oamenii şi lucrurile 
vor fi nimicite, când fiecare tremură, se frământă, ridică 
mâinile spre Dumnezeu ca spre singura speranţă, ca spre 
unica salvare. Apoi, încet, încet, elementele se liniştesc, 
bezna se risipeşte, se face lumină, soarele renaşte, florile se 
redeschid, arborii se ridică iarăşi spre cer, oamenii se întorc 
la treburile lor, la plăcerile lor, la iubirile lor. Viaţa zâmbeşte 
şi cântă la margini de drum şi pe pragul porţilor şi nimeni 
nu-şi mai face griji din pricina pustiului parţial care s-a 
produs acolo unde a căzut trăsnetul. 

Aşa s-au petrecut lucrurile şi la fermă: fără îndoială că 
sufletul acestui om, care hotărâse şi pusese în practică 
planul său de răzbunare, fu bântuit toată noaptea de o 
furtună îngrozitoare. Când îşi dădu seama că fiica sa fugise, 
când căută zadarnic în umbră urmele paşilor ei, când o 
chemă întâi cu vocea furiei, apoi cu cea a implorării şi, în 
sfârşit, cu cea a disperării, şi când nimeni nu-i răspunse, 
ceva vital trebuie să se fi frânt în acest organism puternic. 

Când bătrânul Billot se înapoie, ca de obicei, pentru micul 
dejun la nouă dimineaţa, soţia sa îl întrebă 

— Spune, te rog, bărbate, unde e Catherine? Ştii cumva? 

— Catherine? Răspunse fermierul făcând un efort. A plecat 
la mătuşa ei, în Sologne, căci aerul fermei nu-i pria. 

— Ah! Făcu mama Billot. Şi va rămâne multă vreme la 
mătuşa ei? 

— Câtă vreme nu se va simţi mai bine, răspunse fermierul. 

Bătrâna Billot scoase un suspin şi-şi depărtă cana cu cafea 
cu lapte. Fermierul, la rândul său, încercă să mănânce, dar 
la a treia înghiţitură, ca şi cum mâncarea l-ar îneca, luă de 
gât sticla de Bourgogne şi o goli dintr-o înghiţitură. Apoi 
spuse cu glas răguşit: 

— Sper că nu mi-a fost deşeuat calul? 


— Nu, domnule Billot, răspunse glasul timid al unui copil, 
care venea în fiecare dimineaţă la fermă să-şi ia micul 
dejun. 

— Bine! 

Şi, dându-l brusc la o parte pe bietul băiat, încălecă şi se 
îndreptă spre câmp. 

La ora şase în aceeaşi dimineaţă, Pitou fu văzut ieşind de 
la croitorul Dulauroy cu factura achitată, căreia îi adăugă 
chitanţele de primire a uniformelor executate pentru cei 
treizeci şi trei de oameni ai săi. Obrazul lui Pitou nu 
prezenta urme de oboseală sau îngrijorare. 

Mai avem însă o veche cunoştinţă care dormise destul de 
prost în noaptea aceea. Era doctorul Raynal. 

La unu după miezul nopţii fusese trezit de lacheul 
vicontelui de Charny, care trăgea cu furie de clopoțel. 
Deschise el însuşi, cum îi era obiceiul atunci când suna 
clopoţelul de noapte. Lacheul îl căuta pentru un accident 
grav întâmplat stăpânului său. Ţinea de dârlogi un al doilea 
cal înşeuat, ca medicul să nu întârzie nici o clipă. 

Doctorul se îmbrăcă în grabă, încălecă şi porni în galop, 
împreună cu lacheul care mergea înaintea sa ca un curier. 
Despre ce accident era vorba? Va afla când va ajunge la 
castel. Numai că fusese invitat să ia cu el instrumentele 

chirurgicale. 

Accidentul era o rană în şoldul drept şi o zgârietură la 
umărul drept, provocate de două gloanţe care păreau de 
acelaşi calibru, adică de calibrul douăzeci şi patru. 
Vicontele refuză să dea orice explicaţie privind cele 
petrecute. Una din cele două răni, cea de la şold, era 
serioasă, fără să prezinte totuşi vreun pericol. Glonţul 
trecuse prin muşchi fără să fi atins vreun organ vital. A 
doua rană era fără importanţă. 

După ce fu pansat, tânărul viconte îi dădu doctorului 
douăzeci şi cinci de ludovici, preţ al tăcerii. 

— Dacă vreţi să păstrez tăcerea, trebuie să-mi plătiţi vizita 
la tariful obişnuit, răspunse vrednicul medic, adică o 


monedă de aur. 

Luă un ludovic, dădu vicontelui restul, toate stăruinţele 
acestuia să primească mai mult rămânând inutile. 

Doctorul Raynal spuse în schimb că vor fi necesare trei 
vizite şi că, în consecinţă, va reveni poimâine şi apoi peste 
alte două zile. 

La a doua vizită doctorul îşi găsi bolnavul în picioare. Cu 
ajutorul unei centuri care ţinea bandajul strâns lipit de 
rană, a putut încăleca încă din a doua zi, ca şi cum nimic nu 
se întâmplase. Astfel încât în afară de lacheul său de 
încredere, nimeni nu aflase de accident. 

La a treia vizită, doctorul Raynal nu-şi mai găsi pacientul. 
Plecase. Ceea ce-l făcu să nu primească decât o jumătate 
din onorariul normal pentru această vizită fără rezultat. 
Doctorul Raynal era unul dintre acei puţini modici care sunt 
demni să aibă în cabinetul lor de consultaţie faimoasa 
gravură cu Hyppocrate refuzând darurile lui Artaxerxes. 

Capitolul 54 

MAREA TRĂDARE A DOMNULUI DE MIRABEAU. 

Ne amintim ultimele cuvinte spuse de Mirabeau reginei în 
momentul în care, plecând din Saint-Cloud, îi întinse mâna 
să i-o sărute: 

— Prin acest sărut, doamnă, monarhia e salvată! 

Această promisiune, făcută de Prometeu Junonei când era 
pe cale să fie detronată, trebuia deci să fie realizată. 

Mirabeau începu lupta, încrezător în puterile sale, 
negândindu-se că după atâtea imprudenţe comise şi trei 
comploturi eşuate era de fapt invitat să înceapă o luptă 
imposibilă. 

Poate că Mirabeau - şi ar fi fost mai prudent - ar fi luptat 
încă un timp fără să se demaşte. Dar a treia zi după cea în 
care fusese primit de regină, mergând spre Adunarea 
Naţională, observă grupuri şi auzi strigăte. 

Se apropie de aceste grupuri şi se informă de cauza 
strigătelor. Se treceau din mână în mână mici broşuri. Apoi, 
din timp în timp, un glas striga: 


— Marea trădare a domnului de Mirabeau! Marea trădare 
a domnului de Mirabeau! 

— Ah! Ah! Spuse el scoțând din buzunar o monedă. Mi se 
pare că asta mă priveşte! Prietene, continuă el adresându- 
se vânzătorului ce distribuia broşura şi care avea mii de 
exemplare în nişte coşuri purtate de un măgăruş, cât costă 
Marea trădare a domnului de Mirabeau? 

Vânzătorul îl privi în faţă, apoi zise: 

— Domnule conte, o dau pe gratis! 

Apoi adăugă mai încet: 

— Broşura a fost tipărită în o sută de mii de exemplare. 

Mirabeau se îndepărtă, gânditor. Această broşură care se 
dădea pe gratis! Acest vânzător care-l cunoştea! 

Broşura era, fără îndoială, una din acele publicaţii stupide 
sau duşmănoase care apăreau cu miile în acea vreme. 
Excesul de duşmănie sau excesul de inepţie o făcea 
inofensivă şi îi anula eficienţa. 

Mirabeau îşi aruncă privirea pe prima pagină şi păli. Prima 
pagină conţinea o listă a datoriilor lui Mirabeau şi, lucru 
straniu, această listă era exactă. 

— Două sute opt mii franci! 

Dedesubtul listei se afla data la care această sumă a fost 
plătită diferiților creditori ai domnului de Mirabeau de 
către domnul de Fontanges, reprezentant al reginei. Apoi 
urma cifra ce i se plătea lunar, de către curte: şase mii de 
franci. În sfârşit, se relata întrevederea sa cu regina. 

Era de neînțeles. Pamfletarul anonim nu se înşelase 
asupra nici unei cifre. Se putea chiar spune că nu se 
înşelase asupra nici unui cuvânt. 

Ce duşman neîmpăcat, misterios, plin de secrete 
nemaiauzite îl urmărea astfel, sau, mai degrabă, urmărea 
prin el monarhia? 

Acest vânzător care-i vorbise şi-l recunoscuse, care-i 
spusese: domnule conte, i se păru lui Mirabeau cunoscut. 

Reveni pe urma paşilor săi. 


Măgăruşul mai era acolo, coşurile erau pe trei sferturi 
golite, dar primul distribuitor dispăruse şi un altul îi luase 
locul. Acesta era cu totul necunoscut. Continua însă 
distribuirea broşurilor cu aceeaşi îndârjire. 

Întâmplarea făcu ca, în acest moment, doctorul Gilbert, 
care asista aproape zilnic la dezbaterile Adunării - mai ales 
când dezbaterile aveau oarecare prestanţă - să treacă prin 
piaţa unde staţiona vânzătorul. 

Poate că, fiind visător şi preocupat, nu s-ar fi oprit la 
zgomotul făcut de aceste grupuri dacă Mirabeau, cu 
îndrăzneala-i cunoscută, nu s-ar fi dus drept la el, luându-l 
de braţ şi conducându-l în faţa vânzătorului. Acesta făcu 
pentru Gilbert ceea ce făcea şi pentru ceilalţi, adică întinse 
braţul spre el spunând: 

— Cetăţene, luaţi Marea trădare a domnului de Mirabeau! 

Dar la vederea lui Gilbert, braţul şi limba îi încremeniră ca 
paralizate. Gilbert îl privi la rândul său, lăsă să cadă 
broşura cu dezgust şi se îndepărtă spunând: 

— Murdară meserie faci aici, domnule Beausire! 

Şi, luându-l pe Mirabeau de braţ, îşi continuă drumul spre 
Adunare, care părăsise Arhiepiscopia, spre a se instala la 
Manc€ge. 

— Îl cunoaşteţi deci pe omul acesta? Întrebă Mirabeau. 

— Îl cunosc cum poţi cunoaşte asemenea oameni, 
răspunse Gilbert. E un fost ofiţer de poliţie, un cartofor, un 
escroc. A devenit calomniator, neştiind ce să mai facă. 

— Ah! Murmură Mirabeau punând mâna unde îi fusese 
inima şi unde nu se mai găsea decât portofelul conţinând 
banii de la castel. Dacă ar calomnia. 

Şi, sumbru, marele orator îşi continuă drumul. 

— Cum e posibil, spuse Gilbert, să fiţi atât de puţin filosof 
şi să vă lăsaţi doborât de un asemenea atac? 

— Eu? Exclamă Mirabeau. Ah! Doctore, nu mă cunoaşteţi. 
Ah! Ei spun că sunt vândut, când ar trebui pur şi simplu să 
spună că sunt plătit! Ei bine, mâine cumpăr un palat. Mâine 
îmi iau trăsură, cai şi servitori. Mâine voi avea un bucătar şi 


voi ţine casă deschisă. Doborât, eu? Şi ce mă interesează 
popularitatea de ieri şi impopularitatea de azi? Nu am oare 
tot viitorul înainte? Nu, doctore, ceea ce mă doboară este o 
promisiune făcută şi pe care probabil nu o voi putea ţine, 
sunt greşelile, aş spune mai bine trădările Curţii faţă de 
mine. Am fost la regină, nu-i aşa? Părea să aibă toată 
încrederea în mine. Am visat o clipă - vis smintit cu o 
asemenea femeie - am visat o clipă nu să fiu ministrul unui 
rege, ca Richelieu, ci ministrul, mai bine spus - şi politica 
mondială n-ar fi avut nimic de suferit - amantul unei regine, 
ca Mazarin. Ei bine, ce făcea ea? În aceeaşi zi, după ce am 
plecat - am şi dovada - îi scria agentului ei din Germania, 
domnul Flaschlauden: „Spuneţi-i fratelui meu Leopold că-i 
urmez sfatul, că mă servesc de domnul de Mirabeau, dar că 
nu e nimic serios în raporturile mele cu el.” 

— Sunteţi sigur? Spuse Gilbert. 

— Sigur, materialmente sigur. Dar asta încă nu e tot: ştiţi 
despre ce va fi vorba în Adunare azi? 

— Ştiu că va fi vorba de război, dar nu sunt informat 
asupra cauzei acestui război. 

— Oh! Dumnezeule, spuse Mirabeau, e foarte simplu: 
întreaga Europă scindată în două tabere, Austria şi Rusia 
de o parte. Anglia şi Franţa de cealaltă, gravitează către 
aceeaşi ură, ura împotriva revoluţiei. Pentru Rusia şi pentru 
Austria lucrul nu e prea dificil, el exprimă propria lor 
opinie: dar Anglia liberală şi Prusia filosoafă au nevoie de 
timp să se hotărască să treacă de la un pol la altul, să 
renege, să se lepede, să se recunoască - ceea ce sunt în 
realitate - duşmane ale libertăţii. În ce o priveşte, Anglia a 
văzut Brabantul dând mâna Franţei, ceea ce i-a grăbit 
hotărârea. Revoluţia noastră naţională e o revoluţie umană. 
Irlandezul Burke, elev al iezuiţilor din Saint-Omer, duşman 
înfocat al domnului Pitt, a lansat recent un manifest 
împotriva Franţei, care i-a fost plătit cu aur curat de către 
domnul Pitt. Anglia nu declară război Franţei. Nu, nu 
îndrăzneşte încă, dar părăseşte Belgia lăsând-o pe mâna 


împăratului Leopold şi merge până la capătul lumii să caute 
pricină aliatei noastre, Spania. Or, Ludovic al XVI-lea a adus 
ieri la cunoştinţa Adunării Naţionale, că echipează 
paisprezece vase de război. În jurul acestei chestiuni va 
avea loc azi o mare dezbatere în Adunare. Cui aparţine 
iniţiativa războiului? Iată întrebarea. Regele a şi pierdut 
internele, a pierdut şi justiţia, dacă mai pierde şi războiul, 
ce-i va mai rămâne? Pe de altă parte - să abordăm sincer 
aici, între noi, dragul meu doctor, punctul pe care nimeni nu 
îndrăzneşte să-l abordeze în Cameră - pe de altă parte, 
regele e suspect. Revoluţia nu s-a făcut până acum. Eu am 
contribuit la asta mai mult ca oricine şi e un titlu de 
mândrie pentru mine. Revoluţia nu s-a făcut decât rupând 
sabia din mâna regelui. Este sigur că dintre toate 
prerogativele sale cel mai periculos este să i se lase în mâini 
războiul. Ei bine, rămânând credincios promisiunii făcute 
cu riscul popularității şi, poate, al vieţii mele, voi cere să i se 
lase această putere, voi susţine această cerere, voi face să 
se adopte un decret care-l va arăta pe rege victorios şi 
triumfător. Or, ce face regele la această oră? Îl pune pe 
ministrul justiţiei să caute în arhivele parlamentului vechile 
formule de protest împotriva Statelor generale, pentru a 
redacta, fără îndoială, un protest secret împotriva Adunării. 
Iată nenorocirea, dragul meu Gilbert, se întreprind prea 
multe lucruri în taină şi prea puţine lucruri pe faţă, publice, 
în văzul lumii. Şi iată de ce eu, Mirabeau, mă înţelegeţi, iată 
de ce eu vreau să se ştie că sunt de partea regelui şi a 
reginei - fiindcă sunt. Îmi spuneţi că această infamie 
îndreptată împotriva mea mă tulbură. Deloc, doctore, ea mă 
serveşte. Îmi trebuie ceea ce îi trebuie furtunii să 
izbucnească: nori întunecoşi şi vânturi potrivnice. Veniţi, 
veniţi doctore, şi veţi vedea o frumoasă şedinţă, răspund de 
asta! 

Mirabeau nu minţea şi, chiar din clipa intrării sale în 
Manc€ge, a trebuit să dea dovadă de curaj. Toţi îi strigau în 
obraz: „Irădare!”, unul îi arăta o funie, altul un pistol. 


Mirabeau ridică din umeri şi trecu, ca Jean Bart, 
îndepărtând cu coatele pe aceia ce se aflau în calea sa. 
Vociferările îl urmară până în sală şi păreau să trezească 
alte vociferări. Abia apăru, când o sută de voci exclamară: 
„Ah! Iată-l pe trădător! Oratorul renegat! Omul vândut!” 

La tribună se afla Barnave. Vorbea împotriva lui Mirabeau. 
Mirabeau îl privi ţintă. 

— Ei bine, da, spuse Barnave, tu eşti acela pe care îl 
numim trădător şi împotriva ta vorbesc. 

— Atunci, răspunse Mirabeau, dacă vorbeşti împotriva 
mea, mă pot duce să fac o plimbare la Tuileries. Voi avea 
timp să mă întorc înainte să termini. 

Şi, într-adevăr ieşi, în mijlocul huiduielilor, imprecaţiilor şi 
amenințărilor, cu capul sus şi privirea sfidătoare. Ajunse la 
terasa Feuillants şi cobori în Tuileries. 

Aproape de capătul aleii mari, o femeie tânără, având în 
jurul ei un cerc de persoane, ţinea în mână o creangă de 
verbină şi-i mirosea parfumul. Aflându-se un loc liber în 
stânga ei, Mirabeau luă un scaun şi se aşeză. 

Jumătate din cei ce o înconjurau se ridicară şi plecară. 
Mirabeau îi privi zâmbind pe cei ce plecau. Tânăra femeie îi 
întinse mâna. 

— Ah! Baroană, spuse el, nu vă este teamă să vă molipsiţi 
de ciumă? 

— Dragul meu conte, răspunse ea, se afirmă că înclinați de 
partea noastră, aşa că vă atrag spre noi. 

Mirabeau zâmbi şi discută trei sferturi de oră cu tânăra 
doamnă, care nu era altcineva decât Anne-Louise-Germaine 
Necker, baroană de Stael. 

Scoţându-şi apoi ceasul, cam după trei sferturi de oră, 
zise: 

— Ah! Baroană, vă rog să mă iertaţi! Barnave vorbea 
împotriva mea încă de o oră când am ieşit din Adunare. 
Sunt aproape trei sferturi de oră de când am fericirea să 
stau de vorbă cu dumneavoastră. lată deci aproape două 


ore de când acuzatorul meu vorbeşte. Discursul său se 
apropie probabil de sfârşit şi trebuie să-i răspund. 

— Duceţi-vă, spuse baroana, răspundeţi-i, şi mult curaj! 

— Daţi-mi această creangă de verbină, baroană, spuse 
Mirabeau, îmi va servi drept talisman. 

— Fiţi atent, dragul meu conte, verbina este arborele 
libaţiunilor funebre! 

— Oricum, daţi-mi-o, e bine să fii încoronat ca un martir 
când cobori în circ. 

— Adevărul este, spuse doamna de Stael, că e greu să fii 
mai dobitoc decât a fost ieri Adunarea Naţională. 

— Ah! Baroană, răspunse Mirabeau, de ce să dăm date? 

Şi luând din mâinile ei creanga de verbină pe care i-o 
oferea, fără îndoială, ca recompensă pentru această vorbă, 
Mirabeau salută politicos, urcă scările ce duceau spre 
terasa Feuillants şi se înapoie la Adunarea Naţională. 

Barnave cobora de la tribună în mijlocul aclamaţiilor 
întregii săli. Rostise unul din acele discursuri întortocheate 
care sunt pe placul tuturor partidelor. 

Un tunet de urlete şi imprecaţii izbucni împotriva lui 
Mirabeau în momentul în care fu zărit la tribună. 

EI însă, ridicându-şi mâna puternică, aşteptă şi, profitând 
de unul din acele intervale de potolire care intervin la 
timpul furtunilor sau răzmeriţelor, strigă: 

— Ştiam bine că nu e mare distanţa dintre Capitoliu şi 
Stânca Tarpeiană! 

Atât de majestuos e geniul, încât acest cuvânt impuse 
liniştea celor mai înverşunaţi. Din momentul în care 
Mirabeau cucerise liniştea, victoria era pe jumătate 
câştigată. El ceru ca iniţiativa războiului să fie acordată 
regelui, însemna să ceri prea mult, şi fu refuzat. Atunci 
începu lupta în jurul amendamentelor. Şarja frontală fusese 
respinsă, terenul trebuia recâştigat prin şarje parţiale. 
Reveni de cinci ori la tribună. 

Barnave vorbise două ore, Mirabeau a vorbit timp de 
aproape trei ore, în mai multe rânduri. În cele din urmă el 


obţinu următoarele: 

Că regele are dreptul să facă pregătiri, să conducă forţele 
armate cum crede de cuviinţă, că va propune războiul 
Adunării, care la rândul ei nu va hotări nimic fără să fie 
sancţionat de rege. 

La ieşirea din şedinţă, Mirabeau era să fie rupt în bucăţi. 
În schimb, Barnave a fost purtat în triumf de mulţime. Nu e 
departe ziua, sărmane Barnave, când vei auzi la rândul tău 
strigându-se: 

— Marea trădare a domnului Barnave! 

Capitolul 55 

ELIXIRUL VIEŢII. 

Mirabeau ieşi din Adunare cu privirea mândră şi capul sus. 
Atât timp cât se găsea în faţa primejdiei, asprul atlet nu se 
gândea decât la pericol, nu şi la forţele sale. 

Se întâmplă cu el acelaşi lucru ca şi cu mareşalul de Saxa 
în bătălia de la Fontenoy. Extenuat, bolnav, acesta stătuse 
toată ziua în şa, mai zdravăn decât cel mai brav ostaş din 
armata sa, dar când armata engleză a fost înfrântă, când 
fumul ultimei lovituri de tun salută fuga englezilor, se lăsă 
să alunece, muribund, pe câmpul de bătălie pe care îl 
cucerise. 

Acelaşi lucru se petrecu şi cu Mirabeau. Întors acasă, se 
culcă pe jos, pe perne, înconjurat de flori. Mirabeau avea 
două pasiuni: femeile şi florile. De altfel, de la începutul 
sesiunii, sănătatea lui se şubrezea vizibil. Suferise atât de 
mult din punct de vedere fizic şi moral, datorită 
persecuțiilor şi întemniţărilor, încât, în pofida 
temperamentului său viguros, starea sănătăţii sale nu era 
niciodată perfectă. 

Atâta timp cât omul e tânăr, toate organele supuse voinţei 
sale, gata să asculte la prima comandă ce i-o transmite 
creierul, acţionează oarecum simultan şi fără să opună vreo 
rezistenţă voinţei care le pune în mişcare. Dar, pe măsură 
ce omul înaintează în vârstă, fiecare organ, ca un servitor 
care mai ascultă încă, dar pe care un serviciu prea 


îndelungat l-a nărăvit, fiecare organ face, dacă se poate 
spune aşa, observaţiile sale, şi nu fără multă luptă şi trudă 
pot fi strunite. 

Mirabeau se afla la această vârstă a vieţii. Pentru ca 
organele sale să continue a-l sluji cu promptitudinea 
obişnuită trebuia să se înfurie şi numai furia avea câştig de 
cauză în faţa acestor servitori sătui de muncă şi suferinzi. 

De astă dată simţea în el ceva mult mai grav decât de 
obicei şi nu opuse decât o slabă rezistenţă lacheului său, 
care-i spuse că trebuie chemat un medic. În acel moment, 
doctorul Gilbert sună şi fu introdus imediat. 

Mirabeau îi întinse mâna şi-l trase spre pernele pe care 
era culcat, în mijlocul hârtiilor şi al florilor. 

— Ei bine, dragă conte, îi spuse Gilbert, n-am vrut să mă 
duc acasă fără să vă fi felicitat. Mi-aţi promis o victorie şi aţi 
repurtat mai mult decât atât, aţi repurtat un triumf. 

— Da, dar vedeţi, e un triumf, e o victorie ca a lui Pyrrhos. 
Încă o victorie ca asta, doctore, şi sunt pierdut! 

Gilbert îl privi pe Mirabeau. 

— Într-adevăr, spuse el, sunteţi bolnav. 

Mirabeau ridică din umeri. 

— Adică, în meseria pe care o exercit, un altul ar fi fost 
mort de o sută de ori până acum, spuse el. Am doi secretari 
şi amândoi sunt istoviţi. Mai ales Pellinc, care are sarcina 
să-mi copieze ciornele, scrisul meu atât de îngrozitor, şi de 
care nu mă pot lipsi pentru că el singur mă poate citi şi 
înţelege. Pellinc a căzut la pat de trei zile. Doctore, 
prescrieţi-mi ceva care, n-aş spune să mă facă să trăiesc, 
dar ceva care să-mi dea putere atât timp cât trăiesc. 

— Ce vreţi! Spuse Gilbert, după ce luase pulsul bolnavului. 
Nu poţi da sfaturi unui om cu firea dumneavoastră. Poţi 
oare recomanda odihna unui om care-şi trage forţa mai ales 
din mişcare, poţi recomanda cumpătare unui geniu care 
creşte prin exces! Ce-ar fi dacă aş spune să scoateţi din 
cameră aceste flori şi aceste plante, care degajă oxigen ziua 
şi carbon noaptea? V-aţi creat necesitatea de a avea flori şi 


aţi suferi mai mult de absenţa decât de prezenţa lor. Dacă 
v-aş spune să trataţi femeile ca şi florile şi să le îndepărtați, 
mai ales noaptea, mi-aţi răspunde că aţi prefera să muriţi. 
Trăiţi deci, dragul meu conte, în condiţiile vieţii 
dumneavoastră. Încercaţi doar să aveţi în jur flori fără 
parfum şi, dacă e posibil, iubiri fără pasiuni. 

— Oh! Dragă doctore, din acest punct de vedere sunteţi 
admirabil servit. lubirile cu pasiune s-au terminat prea rău 
ca să le mai reîncep. Trei ani de închisoare, o condamnare 
la moarte şi sinuciderea femeii pe care o iubeam şi care s-a 
omorât pentru un altul m-au vindecat de asemenea iubiri. V- 
am spus: o clipă am visat ceva măreț. Am visat la o legătură 
ca aceea dintre Elisabeta şi Essex, dintre Ana de Austria şi 
Mazarin, dintre Ecaterina a Il-a şi Potemkin. Dar a fost un 
vis. Ce vreţi, n-am revăzut-o pe această femeie pentru care 
lupt, şi nu o voi revedea, probabil, niciodată. Înţelegeţi, 
Gilbert, nu există chin mai mare decât să simţi că porţi în 
tine proiecte imense, prosperitatea unui regat, triumful 
prietenilor, zdrobirea duşmanilor şi că, printr-o neşansă, 
printr-un capriciu al întâmplării, toate astea îţi scapă. Oh! 
Ei mă fac să ispăşesc nebuniile tinereţii mele, dar şi ei le vor 
ispăşi. De ce n-au încredere în mine? În afară de două-trei 
ocazii în care m-au împins la disperare şi a trebuit să lovesc 
pentru a le da măsura loviturilor mele, n-am fost oare 
totdeauna de partea lor, de la început şi până la sfârşit? N- 
am fost pentru veto-ul absolut când dumnealui, domnul 
Necker, se mulțumea cu veto-ul de suspendare? N-am fost 
împotriva acelei nopţi de 4 august, la care n-am luat parte 
şi care a lipsit nobilimea de privilegiile ei? N-am protestat 
împotriva Declaraţiei Drepturilor omului, nu că m-aş fi 
gândit să dau înapoi, ci fiindcă eram convins că ziua 
proclamării ei nu sosise încă? Şi azi, chiar azi, nu i-am servit 
mai mult decât puteau spera? N-am obţinut, în detrimentul 
onoarei mele, al popularității mele, al vieţii mele, mai mult 
decât ar fi putut obţine pentru ei orice om, chiar ministru 
fiind, sau chiar prinţ? Şi când mă gândesc - gândiţi-vă bine 


la cele ce vă voi spune, mare filosof ce sunteţi, căci 
prăbuşirea monarhiei stă poate în acest fapt - şi mă 
gândesc că eu trebuie să privesc ca o favoare, atât de mare 
încât nu mi-a fost acordată decât o singură dată, favoarea 
de a fi primit de regină; când mă gândesc că, dacă tatăl 
meu n-ar fi murit în ajunul căderii Bastiliei, dacă decenţa nu 
m-ar fi oprit să mă arăt a treia zi după această moarte - 
ziua în care La Fayette a fost numit general comandant al 
gărzii naţionale şi Bailly primar al Parisului - aş fi fost numit 
eu primar în locul lui Bailly! Oh! Atunci lucrurile s-ar fi 
schimbat. Regele s-ar fi aflat îndată în situaţia de a intra în 
raporturi cu mine. I-aş fi inspirat alte idei decât cele pe care 
le are în ce priveşte orientarea ce trebuie dată unui oraş 
care poartă în sânul lui revoluţia. I-aş fi cucerit încrederea, 
l-aş fi îndemnat să ia, înainte ca răul să fi fost atât de 
profund înrădăcinat, măsuri decisive de apărare. În schimb, 
aşa, ca simplu deputat, om suspect, invidiat, temut, 
detestat, am fost îndepărtat de rege, calomniat în faţa 
reginei! Mă credeţi, doctore? Când m-a zărit la Saint-Cloud, 
regina a pălit! Eh! Explicaţia este foarte simplă. Nu a fost 
oare îndemnată să creadă că eu sunt acela care am uneltit 
evenimentele din 5 şi 6 octombrie? Ei bine, în timpul 
acestui an aş fi putut face ceea ce am fost împiedicat să fac, 
pe când azi, ah! Azi, mi-e teamă că e prea târziu, atât 
pentru sănătatea monarhiei, cât şi pentru a mea. 

Şi Mirabeau, cu figura marcată de semnele unei mari 
dureri, îşi înfipse mâna toată în piept, deasupra stomacului. 

— Suferiţi, conte? Întrebă Gilbert. 

— Ca un damnat! Pe cuvânt de onoare, sunt zile când 
calomnia acţionează asupra moralului meu ca arsenicul 
asupra trupului. Credeţi în otrava familiei Borgia, în agua 
tofana de Perrugia, în prafurile femeii Voisin40, doctore? 
Întrebă surâzând Mirabeau. 

— Nu, dar cred în tăişul dogoritor care arde teaca, în 
lampa a cărei flacără dilatată face să se spargă sticla. 


Gilbert scoase din buzunar un mic flacon de cristal 
conţinând cam două degetare dintr-o licoare verzuie. 

— Luaţi, conte, îi spuse el. Vom face o încercare. 

— Ce fel de încercare? Spuse Mirabeau, privind flaconul 
cu curiozitate. 

— Unul din prietenii mei, şi aş vrea să fie şi al 
dumneavoastră, un om deosebit de instruit în toate 
ştiinţele, şi în cele oculte cum pretinde, mi-a dat reţeta 
acestei băuturi ca un antidot suveran, ca un remediu 
universal, aproape ca un elixir al vieţii. Adesea, când eram 
cuprins de acele gânduri sumbre care-i duc pe vecinii noştri 
în Anglia la melancolie, la silă de viaţă şi chiar la moarte, am 
băut câteva picături din această licoare şi, trebuie s-o spun, 
totdeauna efectul a fost prompt şi salutar. Vreţi să gustaţi şi 
dumneavoastră? 

— Din mâna dumneavoastră, doctore, primesc orice, chiar 
şi cucută, cu atât mai mult elixirul vieţii. Trebuie preparat, 
sau trebuie băut în stare pură? 

— Nu în stare pură, căci această licoare are în realitate o 
mare putere. Spuneţi lacheului să vă aducă într-o lingură 
câteva picături de rachiu sau spirt curat. 

— Drace! Spirt curat sau rachiu pentru a îndulci băutura 
dumneavoastră! Atunci trebuie să fie un foc lichid! Nu 
credeam ca vreun om să fi băut aşa ceva de pe timpul când 
Prometeu îi turnă strămoşului neamului omenesc o 
asemenea băutură. Numai că am îndoieli dacă servitorul 
meu va găsi în toată casa şase picături de rachiu. Nu sunt 
ca Pitt şi nu în această băutură îmi caut elocvenţa. 

Lacheul reveni, totuşi, peste câteva momente, cu o lingură 
conţinând cele cinci-şase picături de rachiu cerute. Gilbert 
adăugă o cantitate egală de licoare din flacon, în aceeaşi 
clipă, cele două licori combinate căpătară culoarea 
absintului, şi Mirabeau, luând lingura, înghiţi conţinutul. 

— Pe naiba! Doctore, spuse el lui Gilbert, aţi făcut bine că 
m-aţi prevenit că licoarea e puternică. Am literalmente 
impresia că am înghiţit un fulger. 


Gilbert zâmbi şi păru să aştepte cu încredere. Mirabeau 
rămase o clipă parcă vlăguit de aceste câteva picături de 
flacără, ţinându-şi capul aplecat pe piept şi mâna pe 
stomac. Dar, deodată, ridicându-şi capul, spuse: 

— Ah! Doctore, în adevăr, m-aţi făcut să beau elixirul vieţii. 

Apoi se ridică, respirând din plin, cu fruntea ridicată şi cu 
braţele întinse, spuse: 

— Să se prăbuşească monarhia, acum mă simt în stare s-o 
susţin! 

Gilbert surâse. 

— Vă simţiţi deci mai bine? Întrebă el. 

— Doctore, spuse Mirabeau, arătaţi-mi locul unde se vinde 
această doctorie şi, chiar de-ar trebui să plătesc fiecare 
picătură cu un diamant egal cu mărimea picăturii, chiar de- 
ar trebui să renunţ la orice lux pentru acest lux de forţă şi 
de viaţă, vă asigur că voi avea această flacără lichidă şi că, 
atunci, mă voi considera de neînvins! 

— Conte, spuse Gilbert, promiteţi-mi să nu luaţi din 
această doctorie decât de două ori pe săptămână şi să nu vă 
adresaţi altcuiva decât mie pentru a vă reînnoi rezerva, şi 
atunci acest flacon vă aparţine. 

— Daţi-mi-l, spuse Mirabeau, şi vă promit tot ce doriţi. 

— lată-l, spuse Gilbert, dar asta nu e totul. Mi-aţi spus că 
veţi avea cai şi trăsură? 

— Da. 

— Ei bine, mutaţi-vă la ţară. Aceste flori, care viciază aerul 
camerei dumneavoastră, purifică aerul unei grădini. 
Drumul ce-l veţi parcurge în fiecare zi pentru a veni la Paris 
şi a vă reîntoarce la ţară vă va fi salutar. Alegeţi, dacă e 
posibil, o reşedinţă situată pe o înălţime, într-o pădure, sau 
în apropierea unei ape curgătoare, ca de exemplu Bellevue, 
Saint-Germain sau Argenteuil. 

— Argenteuil! Repetă Mirabeau. Tocmai mi-am trimis 
servitorul să caute acolo o reşedinţă de ţară. leisch, nu mi- 
ai spus că ai găsit acolo ceva ce mi-ar conveni? 


— Da, domnule conte, răspunse servitorul, care asistase la 
tratamentul făcut de Gilbert, da, o casă fermecătoare, 
despre care mi-a vorbit un anume Fritz, compatriotul meu. 
Locuise acolo cu un bancher străin, care-i fusese stăpân. 
Acum e liberă şi domnul conte o poate închiria oricând 
doreşte. 

— Unde e situată această casă? 

— În afară de Argenteuil. E cunoscută sub numele de 
castelul Marais. 

— Ah! O cunosc, spuse Mirabeau. Foarte bine, Teisch. 
Când tatăl meu mă alunga de-acasă cu blestemele sale şi cu 
câteva lovituri de baston. Ştiaţi, doctore, că tatăl meu locuia 
la Argenteuil? 

— Da. 

— Ei bine, cum spuneam, când mă alunga de-acasă, mi se 
întâmpla de multe ori să mă plimb pe lângă zidurile acestei 
frumoase reşedinţe şi să-mi spun ca Horaţiu, cred, scuzaţi- 
mă dacă citatul este greşit: O rus, quando te aspiciam? 

— Atunci, dragul meu conte, a sosit momentul să vă 
realizaţi visul. Duceţi-vă, vizitaţi castelul Marais, mutaţi-vă 
acolo domiciliul. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

Mirabeau chibzui o clipă şi, întorcându-se spre Gilbert, 
spuse: 

— Nu-i aşa, dragă doctore, că este de datoria 
dumneavoastră să vegheaţi asupra bolnavului pe care l-aţi 
înviat? Nu e decât cinci după-amiază. Ne bucurăm de zilele 
lungi ale anului şi vremea e frumoasă. Să ne urcăm în 
trăsură şi să mergem la Argenteuil. 

— Fie! Spuse Gilbert. Să mergem la Argenteuil. Când 
începi un tratament pentru sănătatea unei persoane atât de 
preţioase ca a dumneavoastră, dragul meu conte, trebuie 
studiat totul. Să mergem să studiem viitoarea 
dumneavoastră casă de la ţară! 

Capitolul 56 

SUB PATRU TREPTE NU MAI EXISTĂ PĂRINŢI. 


Mirabeau nu avea încă o casă aranjată şi, în consecinţă, nu 
avea trăsură personală. Aşa că servitorul se duse să ia o 
trăsură de piaţă. 

Să mergi la Argenteuil, unde acum ajungi în unsprezece 
minute şi unde se va ajunge poate, în zece ani, doar în 
unsprezece secunde era pe atunci aproape o călătorie. 

De ce alesese Mirabeau orăşelul Argenteuil? Fiindcă 
amintirile sale, cum îi spusese doctorului, se legau de acest 
mic orăşel, iar omul simte o atât de mare nevoie să dubleze 
perioada scurtă de existenţă ce i-a fost dată, încât se agaţă, 
atât cât poate, de trecut, pentru a fi târât mai încet spre 
viitor. 

La Argenteuil murise la 11 iulie 1789 tatăl său, marchizul 
de Mirabeau, aşa cum trebuia să moară un adevărat 
gentilom care nu voise să asiste la căderea Bastiliei. Aşa că 
Mirabeau opri trăsura la capătul podului de la Argenteuil. 

— Am şi ajuns? Întrebă doctorul. 

— Da şi nu. N-am ajuns încă la castelul Marais, situat la un 
sfert de leghe după Argenteuil. Dar, ceea ce facem azi, 
dragă doctore, am uitat să vă spun, nu e o vizită, ciun 
pelerinaj şi încă unul în trei etape. 

— Un pelerinaj! Spuse Gilbert zâmbind. Şi la care sfânt? 

— La sfântul Riqueti, dragul meu doctor. E un sfânt pe 
care nu-l cunoaşteţi, un sfânt pe care oamenii l-au 
canonizat. De fapt, mă îndoiesc că bunul Dumnezeu, 
presupunând că el se ocupă de toate neroziile de pe acest 
sărman pământ, a ratificat această canonizare. Dar nu e 
mai puţin sigur că aici a răposat Riqueti, marchiz de 
Mirabeau, Prietenul oamenilor, răpus ca un martir de 
dezmăţul şi excesele nedemnului său fiu, Honore-Gabriel- 
Victor Riqueti, conte de Mirabeau. 

— Ah! E-adevărat, spuse doctorul. Tatăl dumneavoastră a 
murit la Argenteuil. lertaţi-mă că am uitat, dragul meu 
conte. Scuza mea este că tocmai soseam din America când 
am fost arestat pe şoseaua de la Le Havre spre Paris, în 
primele zile din iulie, şi mă aflam la Bastilia în timpul 


decesului. Am ieşit de-acolo la 14 iulie, împreună cu alţi 
şapte prizonieri şi, oricât de mare a fost acest eveniment 
particular, s-a pierdut în noianul de evenimente care au 
izbucnit în aceeaşi lună. Şi unde locuia tatăl 
dumneavoastră? 

În aceeaşi clipă în care Gilbert punea această întrebare, 
Mirabeau se oprea în faţa grilajului unei case situate pe 
chei, în faţa râului, de care o despărţea o pajişte de aproape 
trei sute de paşi şi o perdea de arbori. 

Văzând un om oprindu-se înaintea gardului de fier, un 
câine enorm, din rasa Pirineilor, îşi luă vânt mârâind, îşi 
scoase capul prin zăbrelele porţii şi încercă să înşface o 
bucată din carnea lui Mirabeau sau un petic din hainele 
sale. 

— La dracu! Doctore, spuse el trăgându-se înapoi, spre a 
scăpa de colții albi şi ameninţători ai dulăului. Nimic nu s-a 
schimbat şi sunt primit aici ca pe timpul când trăia taică- 
meu. 

Totuşi, un tânăr apăru pe peron, linişti dulăul, îl chemă 
spre el şi se apropie de cei doi străini. 

— Scuzaţi, domnilor, spuse el, stăpânii n-au nici o vină în 
primirea ce vă face câinele. Mulţi dintre cei care se plimbă 
pe aici se opresc în faţa acestei case, în care a locuit înainte 
marchizul de Mirabeau, şi cum sărmanul Cartouche nu 
poate înţelege interesul istoric legat de locuinţa umililor săi 
stăpâni, mârâie neîncetat. La coteţ, Cartouche! 

Tânărul făcu un gest de ameninţare şi câinele, continuând 
să mârâie, plecă şi se ascunse în coteţ. Îşi trecu prin 
deschizătura acestuia labele de dinainte, pe care îşi culcă 
botul cu limba sângerie, cu dinţii ascuţiţi, cu ochii de foc. 

În acest timp, Mirabeau şi Gilbert schimbau o privire între 
ei. 

— Domnilor, continuă tânărul, nu mai e altceva în spatele 
gardului decât o gazdă gata să deschidă şi să vă primească, 
dacă curiozitatea dumneavoastră nu se mulţumeşte cumva 
să privească doar exteriorul. 


Gilbert îl împinse pe Mirabeau cu cotul, în semn că ar 
vizita cu plăcere interiorul casei. Mirabeau îl înţelese. De 
altfel, nutrea aceeaşi dorinţă ca şi Gilbert. 

— Domnule, spuse el, ne-aţi citit gândurile. Ştiam că 
această casă a fost locuită de Prietenul oamenilor şi eram 
curioşi s-o vizităm. 

— Şi curiozitatea dumneavoastră va spori, domnilor, spuse 
tânărul, când veţi afla că de două sau de trei ori, în timpul 
în care tatăl a locuit aici, casa a fost onorată de vizita 
ilustrului său fiu care, dacă e cazul să credem în tradiţie, n- 
a fost primit întotdeauna aşa cum ar fi meritat şi cum l-am 
primi noi dacă ar avea dorinţa pe care o aveţi 
dumneavoastră, domnilor, şi la care mă grăbesc să 
subscriu. 

Şi, înclinându-se, tânărul deschise poarta în faţa celor doi 
vizitatori, împinse grilajul şi o luă înaintea lor. 

Dar Cartouche nu păru dispus să-i lase să se bucure astfel 
de ospitalitatea ce li se oferea. Se repezi din nou în afara 
coteţului, cu un oribil lătrat. 

Tânărul se interpuse între câine şi acela dintre oaspeţii săi 
împotriva căruia animalul părea deosebit de înverşunat. 
Dar Mirabeau îl îndepărtă pe tânăr cu o mişcare a mâinii. 

— Domnule, spuse el, câinii şi oamenii au lătrat puternic la 
mine: oamenii m-au muşcat uneori, câinii niciodată. De 
altfel, se pretinde că privirea omenească este atotputernică 
asupra animalelor. Lăsaţi-mă, vă rog, să încerc. 

— Domnule, spuse tânărul, alarmat, vă previu că dulăul e 
rău. 

— Lăsaţi, lăsaţi, domnule, răspunse Mirabeau. Am de-a 
face în fiece zi cu fiare mai rele decât el şi chiar azi am dat 
gata o haită întreagă. 

— Da, dar acestei haite i-aţi putut vorbi, spuse Gilbert, şi 
nimeni nu neagă puterea cuvântului dumneavoastră. 

— Doctore, credeam că sunteţi un adept al magnetismului. 

— Fără îndoială. Ei bine? 


— Ei bine, în acest caz ar trebui să recunoaşteţi puterea 
privirii. Lăsaţi-mă să-l magnetizez pe Cartouche. 

Mirabeau vorbea aici cu acel limbaj îndrăzneţ, atât de 
bineînţeles de fiinţele superioare. 

— Daţi-i drumul, spuse Gilbert. 

— Ah! Domnule, repetă tânărul, nu vă expuneţi. 

— Vă rog! Spuse Mirabeau. 

Tânărul se înclină în semn de consimţământ şi se 
îndepărtă spre stânga, pe când Gilbert, se îndepărtă spre 
dreapta, cum fac martorii unui duel când adversarul 
urmează să tragă asupra celui aflat sub ocrotirea lor. 

De altfel, tânărul, urcat pe cele două sau trei trepte ale 
peronului, era gata să-l oprească pe Cartouche dacă 
privirea sau cuvântul necunoscutului ar fi fost insuficiente. 

Câinele întoarse capul la dreapta şi la stânga, ca şi cum ar 
fi vrut să examineze dacă acel faţă de care părea animat de 
o ură implacabilă era cu adevărat lipsit de orice ajutor. 
Apoi, văzându-l singur şi fără arme, se târi încet în afara 
coteţului, mai mult şarpe decât patruped, îşi luă brusc elan 
şi, din primul salt, depăşi o treime din distanţa ce-l 
despărţea de adversarul său. 

Atunci Mirabeau încrucişă braţele şi, cu acea putere care 
făcea din el un Jupiter tunător al tribunei, îşi fixă ochii 
asupra animalului. 

În acelaşi timp, tot ce putea conţine ca electricitate acest 
trup viguros părea să se urce spre fruntea sa. Firele de păr 
i se zbârliră ca şi coama unui leu şi dacă întâmplarea nu s- 
ar fi petrecut la acea oră a după-amiezei când soarele 
începe să apună dar luminează încă, ci la primele ore ale 
nopţii, fără îndoială că din fiece fir al părului său s-ar fi 
văzut ţâşnind o scânteie. 

Câinele se opri brusc şi-l privi. Mirabeau se lăsă în jos, luă 
un pumn de nisip şii-laruncă în faţă. Câinele lătra şi făcu 
un nou salt, care-l apropie la trei, patru paşi de adversarul 
său. Atunci însă, bărbatul fu acela care merse spre câine. 


Animalul rămase o clipă nemişcat, ca şi câinele de granit al 
vânătorului Kephalos. Apoi, îngrijorat de înaintarea lui 
Mirabeau, păru să şovăie între furie şi teamă, ameninţă cu 
dinţii şi cu ochii, dar se lăsă jos, pe picioarele din spate. În 
cele din urmă, Mirabeau ridică braţele cu acel gest 
dominator care-i reuşise de atâtea ori la tribună când îşi 
arunca sarcasmele, injuriile sau ironiile asupra adversarilor 
săi şi câinele, învins, tremurând tot, se târî privind în urma 
sa dacă retragerea îi era liberă şi, întorcându-se, intră în 
mare grabă în coteţ. 

Mirabeau îşi ridică privirea, mândru şi voios ca un 
învingător în jocurile de pe istmul Corint. 

— Ah! Doctore, spuse el, domnul Mirabeau-tatăl avea într- 
adevăr dreptate când spunea despre câini că sunt candidaţi 
la umanitate. Priviţi-l pe acesta, insolent, laş, şi-l veţi vedea 
servil ca şi un om. 

În acelaşi timp lăsă să-i atârne mâna de-a lungul pulpei şi 
strigă cu un ton de comandă: 

— Aici, Cartouche, aici! 

Câinele şovăi, dar, după un gest de nerăbdare din partea 
lui Mirabeau, îşi scoase pentru a doua oară capul din coteţ, 
se târi din nou cu ochii ţintă în ochii acestuia, străbătu 
astfel spaţiul ce-l despărţea de învingătorul său şi, ajungând 
la picioarele acestuia, ridică încet şi timid capul şi atinse cu 
vârful limbii vârful degetelor lui. 

— E bine, spuse Mirabeau, înapoi la coteţul tău! 

Făcu un gest şi câinele plecă să se culce. Apoi, întorcându- 
se spre Gilbert, pe când tânărul rămăsese pe peron 
tremurând de teamă şi mut de mirare, spuse: 

— Ştiaţi, dragul meu doctor, la ce mă gândeam făcând 
nebunia la care aţi fost martor? 

— Nu, dar spuneţi-mi, căci n-aţi făcut-o din simplă 
bravadă, nu-i aşa? 

— M-am gândit la faimoasa noapte de 5 spre 6 octombrie. 
Doctore, doctore, aş da jumătate din zilele ce-mi mai rămân 
de trăit ca regele Ludovic al XVI-lea să fi văzut acest câine 


repezindu-se asupra mea, intrând în coteţ şi venind apoi să- 
mi lingă mâna. 

Apoi, adresându-se tânărului: 

— Mă veţi ierta că l-am umilit pe Cartouche, nu-i aşa, 
domnule? Hai să vedem casa Prietenului oamenilor, fiindcă 
doriţi să ne-o arătaţi. 

Tânărul îi făcu loc lui Mirabeau să treacă. De altfel, acesta 
părea să nu aibă nevoie de ghid, cunoscând casa mai bine 
decât oricine. 

Fără să se oprească la parter, urcă cu repeziciune scara 
împodobită cu o balustradă de fier artistic lucrată, spunând: 

— Pe aici, doctore, pe aici. 

În adevăr, cu elanul care-i era caracteristic, cu acel obicei 
de a domina care făcea parte din temperamentul său, din 
spectator Mirabeau se făcu actor, din simplu vizitator, 
stăpânul casei. 

Gilbert îl urmă. 

Între timp, tânărul îşi chemă tatăl, om de cincizeci, 
cincizeci şi cinci de ani, şi cele două surori, fetişcane de 
cincisprezece până la optsprezece ani, pentru a le spune ce 
oaspete straniu primise. 

Pe când le relata istoria supunerii lui Cartouche, Mirabeau 
îi arăta lui Gilbert cabinetul de lucru, dormitorul şi salonul 
marchizului de Mirabeau şi, cum fiecare cameră vizitată 
trezea în el o amintire, Mirabeau povestea anecdotă după 
anecdotă, cu farmecul şi cu antrenul ce-i erau proprii. 

Proprietarul şi familia sa îl ascultau pe acest cicerone, care 
le spunea istoria propriei lor case, deschizând bine, pentru 
a vedea şi auzi totul, ochii mari şi urechile. 

Isprăvindu-se vizita apartamentului de la etaj şi cum 
orologiul bisericii din Argenteuil suna de ora şapte, lui 
Mirabeau îi fu fără îndoială teamă că-i va lipsi timpul să 
ducă la bun sfârşit ceea ce mai avea de făcut, de aceea îl 
grăbi pe Gilbert să coboare, luându-i-o înainte şi păşind 
repede peste primele patru trepte. 


— Domnule, spuse atunci proprietarul casei, 
dumneavoastră, care cunoaşteţi atâtea întâmplări cu privire 
la marchizul de Mirabeau şi ilustrul său fiu, mi se pare că 
aţi avea de povestit, desigur dacă binevoiţi s-o faceţi, o 
întreagă istorie despre aceste patru trepte, care n-ar fi cea 
mai puţin ciudată din povestirile dumneavoastră. 

Mirabeau se opri şi zâmbi. 

— E adevărat, spuse, dar pe aceasta intenţionam s-o trec 
sub tăcere. 

— Şi de ce, conte? Întrebă doctorul. 

— Pe legea mea, veţi judeca şi singur. leşind din donjonul 
de la Vincennes, unde stătuse optsprezece luni, Mirabeau, 
care avea dublul vârstei fiului risipitor şi care nu vedea nici 
un indiciu că s-ar pregăti tăierea viţelului gras de bucurie 
pentru întoarcerea sa, avu ideea să vină să ceară partea de 
avere ce i se cuvenea prin lege. Existau două motive pentru 
ca Mirabeau să fie rău primit în casa părintească: în primul 
rând, ieşea de la Vincennes împotriva dorinţei marchizului; 
în al doilea rând, venea acasă să ceară bani. Rezultatul a 
fost că marchizul, ocupat să termine o operă de binefacere, 
se ridică la vederea fiului său, apucă bastonul la primele 
cuvinte pronunţate de acesta şi se repezi asupra lui în clipa 
când auzi cuvântul bani. Contele îşi cunoştea tatăl, spera 
totuşi că cei treizeci şi şapte de ani ai săi îl vor salva de 
pedeapsa de care era ameninţat. Contele îşi recunoscu 
eroarea când simţi că loviturile de baston plouă pe umerii 
săi. 

— Cum! E posibil? Lovituri de baston? Întrebă Gilbert. 

— Da, adevărate, solide lovituri de baston, nu dintre cele 
ce se dau şi se primesc la Comedia franceză în piesele lui 
Moliere, ci lovituri de baston reale, bune de spart capul sau 
de rupt braţul. 

— Şi ce a făcut contele Mirabeau? Întrebă Gilbert. 

— Asta-i bună! A făcut ceea ce a făcut Horaţiu în prima sa 
luptăa luat-o la fugă. Din nefericire, n-avea, cum avusese 
Horaţiu, un scut, căci în loc să-l arunce, cum a făcut poetul, 


s-ar fi servit de el pentru a para loviturile. Dar, neavându-l, 
cobori val-vârtej primele patru trepte ale acestei scări, cam 
cum am făcut-o eu acum, poate ceva şi mai repede. Ajuns 
aici se întoarse şi, ridicând bastonul la rândul său spuse 
tatălui său: „Opreşte-te, domnule, sub patru trepte nu mai 
există părinţi!” Era un calambur destul de nereuşit, care-l 
opri totuşi pe bătrân cu mai mult succes decât ar fi reuşit 
cel mai bun argument. „Ah! Spuse el, ce nenorocire că 
judecătorul senioral e mort, i-aş fi scris ce-ai spus.” 
Mirabeau, continuă povestitorul, era prea bun strateg să nu 
profite de ocazia ce i se oferea spre a se retrage. Cobori 
restul treptelor aproape la fel de repede cum coborâse 
primele patru şi, spre marea sa durere, nu se mai înapoie 
niciodată în casa părintească. E un mare netrebnic, nu-i 
aşa, doctore, acest conte de Mirabeau? 

— Oh! Domnule - spuse tânărul apropiindu-se de 
Mirabeau cu mâinile împreunate, ca şi cum ar fi cerut 
iertare oaspetelui său că are o părere contrarie - totuşi este 
un om atât de mare! 

Mirabeau îl privi pe tânăr drept în faţă. 

— Ah! Ah! Făcu el, mai există oameni care gândesc astfel 
despre contele de Mirabeau? 

— Da, domnule, spuse tânărul, şi cu riscul de a nu vă fipe 
plac, eu sunt în primul rând. 

— Oh! Reluă Mirabeau râzând, nu trebuie să se spună asta 
cu glas tare în această casă, tinere, sau zidurile se vor 
prăbuşi peste capul dumitale. 

Apoi, salutând respectuos pe bătrân şi curtenitor pe cele 
două tinere fete, traversă grădina, trimițând cu mâna un 
semn de prietenie lui Cartouche, care i-l înapoie printr-un 
fel de mârâit în care un rest de revoltă se amesteca cu 
supunerea. 

Gilbert îl urmă pe Mirabeau, care porunci vizitiului să 
intre în oraş şi să oprească în faţa bisericii. 

La cotul primei străzi opri însă trăsura şi scoțând din 
buzunar o carte de vizită, spuse servitorului: 


— 'Teisch, transmite-i din partea mea această carte de 
vizită tânărului care nu împărtăşeşte părerea mea despre 
domnul de Mirabeau. 

Apoi, cu un suspin, adăugă: 

— Ah! Doctore, iată unul care n-a citit încă Marea trădare 
a domnului de Mirabeau! 

Teisch reveni. Era urmat de tânăr. 

— Oh! Domnule conte, spuse acesta cu un accent de 
admiraţie asupra căruia nu te puteai înşela, acordaţi-mi ce 
i-aţi acordat lui Cartouche, onoarea de a vă săruta mâna. 

Mirabeau deschise braţele şi îl strânse pe tânăr la piept. 

— Domnule conte, mă numesc Mornais. Dacă vreodată 
aveţi nevoie de cineva care să moară pentru 
dumneavoastră, amintiţi-vă de mine. 

Ochii lui Mirabeau se umplură de lacrimi. 

— Doctore, spuse el, iată-i pe oamenii care vor veni după 
noi. Cred că valorează mai mult decât noi, pe cuvânt de 
onoare! 

Capitolul 57 

O FEMEIE CARE SEAMĂNĂ CU REGINA. 

Trăsura se opri la poarta bisericii din Argenteuil. 

— V-am spus că nu m-am întors niciodată la Argenteuil din 
ziua în care tatăl meu m-a gonit de acasă cu lovituri de 
baston. M-am înşelat: m-am înapoiat în ziua în care l-am 
condus, în sicriu, în această biserică. 

Şi Mirabeau cobori din trăsură, îşi luă pălăria în mână şi, 
cu capul descoperit, cu un pas lent şi solemn, intră în 
biserică. 

Se amestecau în acest om straniu atâtea sentimente 
opuse, încât avea uneori veleităţi religioase în epoca în care 
toţi erau filosofi şi în care unii împingeau filosofia până la 
ateism. 

Gilbert îl urma la câţiva paşi. Îl văzu pe Mirabeau 
traversând biserica şi sprijinindu-se, aproape de altarul 
Fecioarei, de o coloană masivă al cărei capitel roman părea 


să poarte înscrisă o dată din secolul al XII-lea. Înclină capul, 
ochii i se fixară pe o lespede neagră din mijlocul capelei. 

Doctorul căută să-şi dea seama ce absorbea în asemenea 
grad mintea lui Mirabeau: ochii săi îi urmăriră privirea şi se 
opriră pe o inscripţie care suna astfel: 

Aici odihneşte FRANCGOISE DE CASTELLANE, MARCHIZĂ 
DE MIRABEAU. 

Model de pietate şi de virtute, soţie fericită, mamă fericită. 

Născută în Dauphine în 1685, decedată la Paris în 1769. 
Depusă la Saint-Suplice, apoi transportată aici pentru a fi 
alături în acelaşi mormânt cu demnul său fiu VICTOR DE 
RIQUETI, MARCHIZ DE MIRABEAU supranumit Prietenul 
oamenilor. 

Născut la Pertuis, în Provența, la 4 octombrie 1715, mort 
la Argenteuil, la 11 iulie 1789. 

Rugaţi-vă Domnului pentru sufletele lor. 

Cultul morţii este atât de puternic, încât doctorul Gilbert 
plecă o clipă capul şi îşi sondă memoria spre a vedea dacă 
nu-i rămăsese vreo rugăciune în minte, pentru a da 
ascultare invitaţiei ce o adresează oricărui creştin o lespede 
de mormânt ce o are în faţă. 

Dacă Gilbert ar fi ştiut vreodată în copilărie, ceea ce e 
îndoielnic, să vorbească limba umilinţei şi a credinţei, 
îndoiala, cangrena ultimului secol, venise să şteargă şi 
ultimul rând din această carte vie, iar filosofia înscrisese în 
locul lor sofismele şi paradoxurile sale. 

Simţindu-se cu sufletul uscat şi gura mută, el ridică ochii şi 
văzu două lacrimi alunecând pe faţa puternică a lui 
Mirabeau, brăzdată de pasiuni ca şi pământul unui vulcan 
de lavă. 

Aceste două lacrimi ale lui Mirabeau provocară o emoție 
ciudată lui Gilbert. Merse spre el şi îi strânse mâna. 

Mirabeau înţelese. 

Lacrimi vărsate în amintirea tatălui care îl trimisese la 
închisoare, îl torturase şi îl martirizase pe Mirabeau ar fi 


fost lacrimi de neînțeles sau banale. Se grăbi deci să-i 
explice lui Gilbert cauza adevărată a acestei sensibilităţi. 

— Era o femeie demnă, spuse el, această Franqoise de 
Castellane, mama tatălui meu. Când toată lumea mă găsea 
hidos, ea singură mă găsea doar urât; când toată lumea mă 
ura, ea aproape mă iubea! Dar, îl iubea mai presus de orice 
pe fiul său. Vezi, dragă Gilbert, de aceea i-am şi adunat aici. 
Pe mine cu cine mă vor aşeza alături? Ce oseminte vor 
dormi lângă ale mele? Nu am măcar un câine să mă 
iubească! 

Şi râse cu durere în suflet. 

— Domnule, spuse un glas cu acea amprentă aspră şi plină 
de reproş care nu aparţine decât evlavioşilor, nu se râde 
într-o biserică! 

Mirabeau îşi întoarse obrazul pe care curgeau lacrimile 
spre locul de unde venea glasul şi zări un preot. 

— Domnule, răspunse el cu blândeţe, sunteţi preotul care 
slujeşte în această capelă? 

— Da. Ce doriţi de la el? 

— Aveţi mulţi săraci în parohia dumneavoastră? 

— Mai mulţi decât din aceia care ar fi dispuşi să facă vreo 
milostenie. 

— Cunoaşteţi totuşi câteva suflete caritabile, câteva 
persoane cu spirit filantropic? 

Preotul începu să râdă. 

— Domnule, observă Mirabeau, am crezut că mi-aţi făcut 
onoarea să-mi spuneţi că nu se râde în biserică. 

— Domnule! Spuse preotul jignit, aveţi cumva pretenţia 
să-mi daţi o lecţie? 

— Nu, domnule, doar să vă dovedesc că oameni care socot 
că e de datoria lor să vină în ajutorul fraţilor lor nu sunt 
chiar atât de rari cum credeţi. lată, domnule, după toate 
probabilitățile voi locui în castelul Marais. Ei bine, orice 
muncitor fără lucru va găsi acolo de lucru şi un salariu bun, 
orice bătrân flămând va găsi pâine, orice om bolnav, 
indiferent de opiniile sale politice şi principiile sale 


religioase, va găsi ajutor, şi, începând de azi, domnule 
preot, vă ofer în acest scop un credit de o mie de franci pe 
lună. 

Şi, rupând o filă din carnetul său, scrise pe ea cu creionul: 
Bun pentru suma de douăsprezece mii de franci, de care 
domnul preot din Argenteuil va putea dispune din fondurile 
mele, în rate de câte o mie de franci pe lună, care vor fi 
întrebuinţaţi de el pentru opere de binefacere, începând 

din ziua instalării mele în castelul Marais. 

Întocmit în biserica din Argenteuil şi semnat pe altarul 
Fecioarei. 

MIRABEAU, ÎNTÂIUL NĂSCUT. 

Mirabeau scrisese şi semnase într-adevăr această poliţă pe 
altarul Fecioarei, pe care o predă preotului, uluit înainte de 
a fi citit semnătura, şi mai uluit după ce o citi. leşi apoi din 
biserică, făcând semn doctorului Gilbert să-l urmeze. Luară 
din nou trăsura. 

În puţinul timp cât stătuse Mirabeau la Argenteuil lăsase 
în urma sa două amintiri care aveau să crească în 
posteritate. 

Anumitor personalităţi le este dat să facă să izbucnească 
un eveniment în orice loc unde le calcă piciorul. Astfel era 
Cadmus presărând soldaţi pe pământul Tebei. Astfel era 
Hercule înfăptuind cele douăsprezece munci ale sale pe tot 
pământul. 

Şi azi încă - deşi Mirabeau este mort de şaizeci de ani - şi 
azi încă dacă veţi face la Argenteuil cele două popasuri 
făcute de Mirabeau şi doar dacă vila va fi nelocuită şi 
biserica pustie nu veţi găsi pe cineva care sănu vă 
povestească în toate amănuntele, ca şi cum evenimentul s- 
ar fi petrecut ieri, ceea ce v-am povestit mai sus. 

Trăsura merse pe strada mare până la capătul ei, apoi ieşi 
din Argenteuil şi merse pe drumul spre Besons. Nu făcu 
mai mult de o sută de paşi pe acest drum, când Mirabeau 
zări la dreapta sa arborii stufoşi ai unui parc, despărțiți de 


acoperişurile de culoarea ardeziei ale castelului şi 
acareturilor sale. 

Era Marais. 

La dreapta şoselei pe care mergea trăsura, înainte de a 
ajunge la drumeagul care duce din această şosea la gardul 
castelului, se afla o colibă sărăcăcioasă. În faţa pragului ei o 
femeie stătea pe un scăunel de lemn, ţinând în braţe un 
copil slab, palid, mistuit de friguri. Mama, tot legănând 
acest semicadavru, ridica ochii spre cer şi plângea. Se 
adresa aceluia căruia i se adresează oamenii când nu mai 
aşteaptă nimic de la ceilalţi oameni. 

Mirabeau ţintui din depărtare ochii asupra acestui trist 
spectacol. 

— Doctore, îi zise lui Gilbert, sunt superstiţios ca un 
bătrân. Dacă acest copil moare, nu mă mai mut în castelul 
Marais. Vedeţi ce se poate face, asta vă priveşte. 

Şi opri trăsura în faţa colibei. 

— Doctore, reluă el, cum nu mai am la dispoziţie decât 
douăzeci de minute de lumină pentru a vizita castelul, vă las 
aici. Vă rog să veniţi mai târziu după mine şi să-mi spuneţi 
dacă speraţi să salvaţi copilul. 

Apoi i se adresă mamei: 

— Dragă femeie, iată-l pe acest domn, care e un mare 
medic. Mulţumiţi Providenţei care vi-l trimite. Va încerca să 
vă însănătoşească pruncul. 

Femeia nu ştia dacă e vis sau aievea. Ea se ridică, cu 
copilul în braţe, şi murmură mulţumiri. 

Gilbert cobori. 

Trăsura îşi urmă drumul. Cinci minute mai târziu, Teisch 
suna la poarta castelului. 

Statură câtva timp fără să vadă apărând pe cineva. În cele 
din urmă veni să deschidă un bărbat care, după costumul 
ce-l purta, puteai recunoaşte că este grădinar. 

Mirabeau se informă mai întâi de starea în care se află 
castelul. Castelul putea fi foarte bine locuit, după cum 
spunea grădinarul şi după cum, trebuie recunoscut, apărea 


la prima vedere. Făcea parte din domeniul abației Saint- 
Denis, ca reşedinţă a stăreţiei din Argenteuil, şi era pus în 
vânzare ca urmare a decretelor privind bunurile clerului. 

Spusesem că Mirabeau cunoştea dinainte castelul, dar nu 
avusese niciodată prilejul să-l cerceteze atât de amănunţit 
ca în această împrejurare. 

După ce se deschise poarta, intrară într-o primă curte, 
aproape pătrată. În dreapta se afla un pavilion locuit de 
grădinar, în stânga un al doilea pavilion care, datorită 
cochetăriei cu care era împodobit chiar şi în exterior, îl 
făcea pe privitor să se îndoiască o clipă că ar putea fi 
perechea primului. 

Era totuşi perechea acestuia, dar, dintr-un pavilion de 
rând, ornamentele făcuseră din el o locuinţă aproape 
aristocratică. Arbuşti uriaşi de trandafir, plini cu flori, îl 
îmbrăcau într-un veşmânt multicolor, pe când o centură de 
viţă îi încingea mijlocul cu un cordon verde. Fiecare 
fereastră era acoperită de o perdea de garoafe, floarea 
soarelui, cerceluşi, ale căror ramuri groase, ale căror flori 
deschise împiedicau în acelaşi timp soarele şi privirea să 
pătrundă în apartament. O grădină mică plină de crini, de 
cactuşi, de narcise - un veritabil covor care părea brodat de 
mâna Penelopei - alături de casă se întindea pe toată 
lungimea acestei prime curţi, armonizându-se minunat cu o 
gigantică salcie plângătoare şi cu ulmii splendizi plantați pe 
partea opusă. 

Am mai vorbit de pasiunea lui Mirabeau pentru flori. 
Văzând acest pavilion pierdut printre trandafiri, această 
încântătoare grădină care părea să facă parte din căsuţa 
Florei, el scoase un strigăt de bucurie şi spuse grădinarului: 

— Oh! Acest pavilion e de închiriat sau de vânzare, 
prietene? 

— Fără îndoială, domnule, răspunse acesta, fiindcă 
aparţine castelului, iar castelul e de vânzare sau de 
închiriat. Numai că el este locuit în acest moment. Dar cum 


nu există contract, dacă domnul va lua castelul, se va putea 
cere persoanei care locuieşte aici să se mute. 

— Ah! Spuse Mirabeau. Şi cine e această persoană? 

— O doamnă. 

— Tânără? 

— De treizeci, treizeci şi cinci de ani. 

— Frumoasă? 

— Foarte frumoasă. 

— Bine, spuse Mirabeau, vom vedea. O vecină frumoasă nu 
strică. Arată-mi castelul, prietene. 

Grădinarul merse înaintea lui Mirabeau, trecu un pod care 
despărţea prima curte de a doua şi pe sub care curgea un 
pârâu. Acolo grădinarul se opri. 

— Dacă domnul, spuse el, nu doreşte s-o deranjeze pe 
doamna din pavilion, acest lucru va fi cu atât mai simplu cu 
cât pârâul izolează complet porţiunea de parc aparţinând 
pavilionului de restul grădinii: ea va fi la ea, şi domnul va fi 
la el acasă. 

— Bine, bine, spuse Mirabeau. Să vedem castelul. 

Şi urcă sprinten cele cinci trepte ale peronului. Grădinarul 
deschise poarta principală. 

Această poartă dădea într-un vestibul cu stucaturi, având 
nişe cu statui şi coloane cu vaze pe ele, după moda timpului. 
Printr-o uşă din fundul acestui vestibul, în faţa porţii de 
intrare, se putea ieşi în grădină. La dreapta vestibulului se 
aflau sala de biliard şi sufrageria. La stânga două saloane, 
unul mare şi altul mic. 

Acest prim aranjament îi plăcu destul de mult lui Mirabeau 
care, dealtfel, părea distrat şi nerăbdător. 

Urcară la primul etaj. 

Acesta se compunea dintr-un salon mare, minunat aşezat 
spre a servi drept cabinet de lucru, şi trei, patru camere de 
dormit pentru stăpâni. Ferestrele salonului şi ale 
dormitoarelor erau închise. 

Mirabeau se duse el însuşi spre una din ferestre şi o 
deschise. Grădinarul voi să le deschidă pe celelalte. Dar 


Mirabeau îi făcu un semn cu mâna şi grădinarul se opri. 

Exact dedesubtul ferestrei pe care tocmai o deschisese 
Mirabeau, la picioarele unei imense sălcii plângătoare, o 
femeie citea, pe jumătate culcată, în timp ce un copil de 
cinci, şase ani, se juca la câţiva paşi de ea pe pajişte şi 
printre flori. 

Mirabeau înţelese că era doamna din pavilion. 

Era imposibil să fii mai grațios şi mai elegant îmbrăcat 
decât această femeie, cu rochia ei de casă din muselină, 
garnisită cu dantele, acoperind o rochie lungă până la 
genunchi, de tafta albă, plisată, cu panglici roz şi albe; cu 
corsajul din muselină roz, cu volane plisate, roze şi albe ca 
şi rochia; cu corsajul din tafta, cu funde de aceeaşi culoare 
şi cu capişonul împodobit tot cu dantelă care cădea ca un 
voal şi prin care, ca printr-un abur, se putea desluşi obrazul 
ei. 

Mâini fine, lungi, cu unghii aristocratice. Picioare de copil, 
încălţate cu pantofi de casă din tafta albă cu fundiţe roz, 
completau acest armonios şi seducător ansamblu. 

Copilul, îmbrăcat numai în satin alb, purta - amestec bizar, 
destul de obişnuit de altfel pe atunci - o mică pălărie după 
moda lui Henric al IV-lea, cu o cingătoare tricoloră. 

De altfel, acelaşi costum l-a purtat tânărul delfin când a 
apărut ultima oară cu mama sa la balconul palatului 
Tuileries. 

Semnul făcut de Mirabeau avea drept scop să nu fie 
deranjată frumoasa cititoare. 

Era într-adevăr femeia din pavilionul florilor; era într- 
adevăr regina grădinii de crini, de cactuşi şi de narcise; în 
sfârşit, era într-adevăr vecina lui Mirabeau, pe care acest 
bărbat cu simţurile aspirând totdeauna spre voluptate ar fi 
ales-o cu siguranţă dacă întâmplarea nu i-ar fi adus-o în 
cale. 

Un timp sorbi din ochi fermecătoarea creatură, nemişcată 
ca o statuie, ea ignorând totalmente privirea arzătoare de 
care era învăluită. Dar, fie din întâmplare, fie datorită unui 


curent magnetic, ochii i se dezlipiră de carte şi se 
îndreptară spre fereastră. 

Îl zări pe Mirabeau, scoase un mic strigăt de surpriză, se 
ridică, chemă copilul, se îndepărtă ţinându-l de mână, nu 
fără a întoarce capul de două-trei ori, şi dispăru împreună 
cu băieţelul printre arbori, iar Mirabeau urmări diferitele 
reapariţii ale rochiei strălucitoare, al cărui alb lupta cu 
primele umbre ale nopţii. 

La strigătul de surpriză scos de necunoscută, Mirabeau 
scoase şi el un strigăt de mirare. 

Această femeie avea nu numai un mers de regină ci, atât 
cât îţi permitea să apreciezi prin voalul de dantelă care-i 
acoperea pe jumătate obrazul, avea chiar trăsăturile 
Mariei-Antoaneta. 

Copilul contribuia şi el la asemănare. Avea vârsta fiului 
reginei; al reginei, al cărei mers, al cărei obraz, ale cărei 
cele mai neînsemnate mişcări rămăseseră atât de prezente 
nu numai în amintirea, nu, am spune mai mult, în sufletul lui 
Mirabeau de la întrevederea de la Saint-Cloud, încât ar fi 
recunoscut-o oriunde ar fi întâlnit-o, chiar dacă ar fi fost 
înconjurată de acel nor divin cu care Virgiliu o acoperă pe 
Venus când aceasta îi apare fiului său pe ţărmul Cartaginei. 

Ce minune stranie aducea oare în parcul casei, pe care 
urma s-o închirieze Mirabeau, o femeie misterioasă care, 
dacă nu era regina, era cel puţin portretul ei viu. 

În acest moment Mirabeau simţi că o mână se lasă pe 
umărul său. 

Capitolul 58 

ÎN CARE INFLUENŢA DOAMNEI NECUNOSCUTE 
ÎNCEPE SĂ SE FACĂ SIMȚITĂ. 

Mirabeau se întoarse tresărind. Cel care-i pusese mâna pe 
umăr era doctorul Gilbert. 

— Ah! Spuse Mirabeau, dumneata eşti, dragă doctore. Ei 
bine? 

— Ei bine, spuse Gilbert, am văzut copilul. 

— Şi speraţi să-l salvaţi? 


— Niciodată un medic nu trebuie să piardă speranţa, chiar 
dacă se află în faţa morţii. 

— Drace, spuse Mirabeau, asta înseamnă că boala e gravă. 

— Mai mult decât gravă, dragul meu conte, ea este 
mortală. 

— “Totuşi, ce boală este? 

— Tocmai voiam să intru în câteva detalii ale acestui 
subiect, ţinând seama că aceste detalii nu vor fi lipsite de 
interes pentru un om care a luat, fără să ştie la ce se 
expune, hotărârea de a locui acest castel. 

— Hait! Făcu Mirabeau, vreţi să-mi spuneţi că risc să mă 
îmbolnăvesc de holeră? 

— Nu, dar vă voi spune cum a luat sărmanul copil frigurile 
de pe urma cărora va fi, după toate probabilitățile, mort în 
opt zile. Mama sa cosea fânul împreună cu grădinarul şi, 
spre a fi mai liberă, a aşezat copilul la câţiva paşi de râpele 
cu apă stătută ce înconjură parcul. Sărmana femeie, care 
habar n-are de mişcarea dublă a pământului, culcase mica 
creatură la umbră, fără a bănui că peste o oră umbra va 
face loc soarelui. Când a venit să-şi ia copilul, atrasă de 
ţipetele sale, l-a găsit de două ori atins: atins de insolaţia 
puternică care-i lovise creierul fraged; atins de absorbirea 
emanaţiei din mlaştină, care i-a provocat ceea ce se cheamă 
otrăvire palustră. 

— Scuzaţi-mă, doctore, spuse Mirabeau, dar nu vă prea 
înţeleg. 

— Să vedem. N-aţi auzit vorbindu-se de febra mlaştinilor 
Pontine? Nu cunoaşteţi, cel puţin din auzite, miasmele 
distrugătoare pe care le exală mlaştinile toscane? N-aţi citit 
în lucrările poetului florentin cum a murit Pia dei Tolomei? 

— Ba da, doctore, ştiu toate astea, dar ca om de lume şi 
poet, şi nu în calitate de chimist sau medic. Cabanis mi-a 
spus ceva asemănător ultima dată când m-am văzut cu el, 
relativ la sala Mancge, unde ne simţim foarte prost. El 
pretindea chiar că, dacă nu ies de trei ori din fiecare 


şedinţă pentru a respira aerul grădinii Tuileries, voi muri 
otrăvit. 

— Şi Cabanis avea dreptate. 

— Vreţi să-mi explicaţi asta, doctore? Mi-aţi face plăcere. 

— Serios. 

— Da, ştiu suficient de bine limba greacă şi latina. În cei 
aproape cinci ani de închisoare făcuţi la diferite intervale, 
graţie susceptibilităţilor sociale ale tatălui meu, am studiat 
suficient de bine antichitatea. În timpul meu liber am scris 
chiar despre moravurile antichităţii o carte obscenă care nu 
e lipsită, totuşi, de o oarecare ştiinţă. Dar mi-e total 
necunoscut felul cum poţi fi otrăvit în sala Adunării 
Naţionale, în afară de cazul când eşti muşcat de abatele 
Maury, sau citeşti ziarul domnului Marat. 

— Am să v-o spun eu. Poate explicaţia va fi destul de 
neclară pentru un om care are modestia să mărturisească 
că e slab în fizică şi ignorant în chimie. Totuşi, voi încerca să 
fiu cât mai clar posibil. 

— Vorbiţi, doctore. Niciodată nu veţi găsi un ascultător mai 
dornic să înveţe. 

— Arhitectul care a construit sala Mancge - şi din 
nenorocire arhitecţii sunt, ca şi dumneavoastră, dragul meu 
conte, destul de slabi chimişti - nu s-a gândit să 
construiască hornuri pentru evacuarea aerului viciat, nici 
ţevi pentru împrospătare. De aici rezultă că cele o mie o 
sută de guri care, închise în această sală, inspiră oxigenul şi 
expiră în schimb vapori carbonici, fac ca la capătul unei ore 
de şedinţă, mai ales iarna, aerul să nu mai fie respirabil. 

— lată exact lucrul de care am vrut să-mi dau seama, chiar 
dac-ar fi numai pentru a-l informa pe Bailly. 

— Nimic mai simplu decât această explicaţie: aerul pur, 
aerul aşa cum e destinat să fie inspirat de plămânii noştri, 
aerul aşa cum îl respirăm într-o casă pe jumătate 
îndreptată spre răsărit, cu un curs de apă în apropiere, 
adică în cele mai bune condiţii în care aerul poate fi 
respirat, se compune din şaptezeci şi opt de părţi de oxigen, 


din douăzeci şi una de părţi de azot şi din două părţi din 
ceea ce numim vapori de apă. 

— Foarte bine! Până aici am înţeles şi notez cifrele 
dumneavoastră. 

— Ei bine, ascultați mai departe. Sângele din vine este 
adus negru şi încărcat cu carbon în plămâni, unde el 
trebuie revitalizat prin contactul cu aerul dinafară, adică cu 
oxigenul, pe care acţiunea inspiratorie îl va lua din aerul 
liber. Aici se produce un fenomen dublu, pe care noi îl 
numim hematoză. Oxigenul pus în contact cu sângele, se 
combină cu el, din negru cum era îl face roşu şi-i dă astfel 
elementul de viaţă necesar fiecărui organism. În acelaşi 
timp carbonul, care se combină cu o parte din oxigen, se 
transformă în acid carbonic sau oxid de carbon şi este 
eliminat, în amestec cu o oarecare cantitate de vapori de 
apă, prin actul expiraţiei. Ei bine, acest aer pur absorbit 
prin inspiraţie, acest aer viciat, eliminat prin expiraţie 
formează, într-o sală închisă, o atmosferă care nu numai că 
încetează să fie respirabilă, dar care poate să ajungă să 
producă o veritabilă otrăvire. 

— Astfel încât, după părerea dumneavoastră, sunt de pe 
acum pe jumătate otrăvit? 

— Exact. Durerile dumneavoastră interne nu se datorează 
altei cauze. Bineînţeles, adaug la otrăvirea din sala Man€ge 
pe cea din sala arhiepiscopiei, cea din donjonul Vincennes, 
cea din fortul Joux şi din castelul If. Nu vă amintiţi ce 
spunea doamna de Bellegarde că la castelul din Vincennes 
există o cameră care face cât greutatea sa în arsenic? 

— Astfel încât, dragă doctore, bietul copil este total otrăvit, 
iar eu pe jumătate. 

— Da, dragă conte. Şi otrăvirea i-a provocat o febră 
pernicioasă care s-a stabilit în creier şi în meninge. Această 
febră a produs o boală denumită simplu febră cerebrală şi 
pe care eu aş boteza-o, dacă îmi daţi voie, cu un nume nou, 
o hydrocefalită acută. De aici convulsiile, obrazul tumefiat, 
buzele violete; de aici un pronunţat trismus al mazxilarelor, 


de aici ochii daţi peste cap; de aici respiraţia gâfââtoare, 
freamătul pulsului în locul bătăilor; de aici, în sfârşit, 
sudoarea vâscoasă care acoperă întregul său trup. 

— La dracu! Dragul meu doctor, ştiaţi că numai 
enumerarea ce mi-o faceţi îmi dă fiori? Chiar aşa: când aud 
un medic vorbind în termeni tehnici e ca şi atunci când 
citesc o hârtie timbrată, redactată cu tertipuri. Mi se pare 
totdeauna că cel mai dulce lucru ce mă aşteaptă e moartea. 
Şi ce i-aţi prescris sărmanului micuţ? 

— Tratamentul cel mai energic. Şi mă grăbesc să vă spun 
că vreo doi ludovici înveliţi în reţetă au hotărât-o pe mamă 
să-l urmeze. Deci, comprese răcoritoare pe cap, stimulante 
la extremităţi, vomitive, chinină în decoct. 

— Nu e puţin! Şi toate astea nu vor ajuta la nimic? 

— Toate astea, fără ajutorul naturii, nu vor face mare 
lucru. Pentru liniştea conştiinţei mele, am prescris acest 
tratament41. Îngerul său păzitor, dacă sărmanul copil are 
unul, va face restul. 

— Hm! Făcu Mirabeau. 

— Înţelegeţi, nu-i aşa? Spuse Gilbert. 

— "Teoria dumneavoastră despre otrăvirea cu oxid de 
carbon? Aproape. 

— Nu. Nu asta. Vreau să spun că aerul castelului Marais 
nu vă prieşte. 

— Credeţi, doctore? 

— Sunt sigur. 

— Ar fi mare păcat, căci castelul îmi convine de minune. 

— Vă recunosc bine în asta, veşnic duşman al propriei 
dumneavoastră persoane! Vă recomand o înălţime, luaţi un 
teren plat. Vă recomand un curs de apă, alegeţi o apă 
stătută. 

— Dar uite ce parc. Dar priviţi aceşti arbori, doctore. 

— Dormiţi o singură noapte cu fereastra deschisă, conte, 
sau plimbaţi-vă după unsprezece seara la umbra acestor 
frumoşi copaci şi-mi veţi spune noutăţi a doua zi. 


— Adică, în loc să fiu otrăvit pe jumătate, cum sunt acum, a 
doua zi aş fi cu totul otrăvit? 

— Mi-aţi cerut adevărul? 

— Da. Şi mi-l spuneţi, nu-i aşa? 

— Oh! În toată cruzimea sa. Vă cunosc, dragă conte. Veniţi 
aici să fugiţi de lume, lumea va veni să vă caute. Fiecare îşi 
târăşte lanţul după el, fie de fier, fie de aur, fie de flori. 
Lanţul dumneavoastră personal este plăcerea în timpul 
nopţii şi studiul în timpul zilei. Cât aţi fost tânăr, voluptatea 
v-a odihnit de muncă, dar munca v-a epuizat zilele şi 
voluptatea v-a obosit nopţile. Îmi spuneaţi chiar 
dumneavoastră, în limbajul atât de expresiv şi de colorat pe 
care-l folosiţi, că vă simţiţi trecând de la vară la toamnă. Ei 
bine, dragul meu conte, drept urmare a excesului de 
plăcere noaptea, drept urmare a excesului de muncă ziua, 
sunt obligat să vă iau sânge. Ei bine, în acest moment de 
scădere a forţelor, gândiţi-vă, veţi fi mai apt ca niciodată să 
inspirați acest aer, viciat noaptea de arborii mari din parc, 
viciat ziua de miasmele palustre din această apă moartă. 
Atunci, ce vreţi? Veţi fi doi împotriva mea, amândoi mai 
puternici decât mine: dumneavoastră şi natura. Aşa că voi fi 
necesarmente înfrânt. 

— Astfel, dragă doctore, credeţi că voi pieri din pricina 
viscerelor? Drace! Mă întristaţi spunându-mi acest lucru. 
Bolile datorate lor sunt lungi şi dureroase! Aş prefera vreo 
apoplexie fulgerătoare sau vreun anevrism. N-aţi putea să- 
mi aranjaţi ceva asemănător? 

— Oh! Dragul meu conte, spuse Gilbert, vă rog să nu-mi 
cereţi nimic de acest fel. Ceea ce doriţi s-a făcut, sau se va 
face. După părerea mea, viscerele dumneavoastră nu sunt 
decât secundare şi primul rol îl joacă şi îl va juca la 
dumneavoastră inima. Din nenorocire, bolile de inimă sunt 
numeroase şi variate la oamenii de vârsta dumneavoastră şi 
nu duc totdeauna la o moarte fulgerătoare. Regula 
generală, dragul meu conte, ascultați bine acest lucru, nu e 
scrisă nicăieri, dar vă spun eu, ca observator filosof mai 


mult decât medic: bolile acute ale omului urmează o ordine 
aproape absolută; la copil creierul se îmbolnăveşte în 
primul rând; la adolescent pieptul; la adult viscerele 
inferioare; în sfârşit, la bătrân, creierul sau inima, adică 
ceea ce a gândit şi a suferit mult. Astfel, când ştiinţa îşi va fi 
spus ultimul cuvânt, când întreaga creaţie cercetată de om 
îşi va fi furnizat ultimul secret, când orice boală îşi va fi 
găsit leacul, când omul, cu câteva excepţii, nu va muri - ca 
şi animalele ce-l înconjură - decât de bătrâneţe, singurele 
două organe atacabile la el vor rămâne creierul şi inima, şi 
încă moartea din cauza creierului va avea drept cauză 
iniţială boala inimii. 

— La naiba! Dragul meu doctor, spuse Mirabeau, nu aveţi 
idee cât mă interesează ce spuneţi. lată, s-ar spune că 
inima mea ştie că vorbiţi despre ea. Vedeţi cum bate! 

Mirabeau luă mâna lui Gilbert şi o aşeză pe inimă. 

— Ei bine, spuse doctorul, iată că asta vine în sprijinul 
celor ce vă explicam. Cum vreţi ca un organ care participă 
la toate emoţiile dumneavoastră, care-şi accelerează bătăile 
sau le opreşte la urmărirea unei simple conversații 
patologice, cum vreţi, mai ales la dumneavoastră, ca acest 
organ să nu fie afectat? Aţi trăit prin inimă, veţi muri prin 
inimă. Înţelegeţi totuşi: nu există o afecţiune morală 
violentă, nu există o afecţiune fizică acută care să nu-i dea 
omului un soi de febră. Nu există febră care să nu producă 
o accelerare mai mică sau mai mare a bătăilor inimii. Ei 
bine, în această muncă ce reprezintă trudă şi oboseală, 
pentru că se îndeplineşte în afara ordinei normale, inima se 
uzează, inima se vlăguieşte. De aceea, la bătrâni, se 
produce hipertrofia inimii, adică mărirea ei peste măsură. 
De aceea se produce anevrismul, adică micşorarea ei. 
Anevrismul duce la o ruptură a inimii, singura moarte care 
este instantanee. Hipertrofia duce la apoplexii cerebrale, 
moarte mult mai lentă uneori, dar în care inteligenţa este 
ucisă şi în care, în consecinţă, veritabila durere nu mai 
există, fiindcă nu există durere în sentimentul care judecă şi 


măsoară această durere. Ei bine, vă imaginaţi că aţi putut 
iubi, că aţi fost fericit, că aţi suferit, că aţi putut avea 
momente de bucurie şi ceasuri de disperare ca nimeni altul 
înaintea dumneavoastră. Că aţi putut atinge triumfuri 
necunoscute, că v-aţi putut prăbuşi în decepţii 
extraordinare. Că inima v-a putut pompa timp de patruzeci 
de ani sângele în cataracte arzătoare sau precipitate din 
centru spre extremităţi. Că aţi putut gândi, munci, vorbi zile 
întregi, că aţi putut bea, râde, iubi nopţi întregi şi că inima 
dumneavoastră, de care aţi uzat şi aţi abuzat n-o să vă lase 
pe neaşteptate? Haida de, dragul meu. Inima este ca o 
pungă: oricât ar fi de plină, tot împrumutând din ea, se 
secătuieşte. Dar după ce v-am arătat aspectul rău al acestei 
situaţii, lăsaţi-mă să vă expun şi latura sa bună. Inimii îi 
trebuie timp să se uzeze. Nu acţionaţi atât de mult asupra 
ei cum faceţi, nu-i cereţi mai multă muncă decât e în stare 
să facă, nu-i daţi mai multe emoţii decât poate suporta. 
Creaţi-vă condiţii care să nu provoace perturbări grave în 
cele trei funcțiuni principale ale vieţii: respiraţia, care-şi are 
sediul în plămâni; circulaţia, care-şi are sediul în inimă; 
digestia, care-şi are sediul în intestine. Astfel veţi trăi încă 
douăzeci, treizeci de ani, murind doar de bătrâneţe. Pe 
când dacă, dimpotrivă, vreţi să mergeţi spre sinucidere, oh! 
Dumnezeule, nimic mai uşor pentru dumneavoastră. Veţi 
întârzia sau veţi grăbi moartea după dorinţă. Imaginaţi-vă: 
mânaţi doi cai impetuoşi, care vă târăsc pe dumneavoastră, 
conducătorul lor; siliţi-i să meargă la pas, şi vor face într-un 
timp lung o călătorie îndelungată; lăsaţi-i să alerge în galop 
şi, ca şi cei ai Soarelui, vor parcurge într-o zi şi o noapte 
toată orbita cerului. 

— Da, spuse Mirabeau, însă în timpul acestei zile ei 
încălzesc şi luminează, ceea ce în orice caz este ceva. Veniţi, 
doctore, se face târziu, mă voi gândi la toate acestea 

— Gândiţi-vă la toate, spuse doctorul urmându-l pe 
Mirabeau, dar, pentru începutul supunerii la ordinele 
raţiunii, promiteţi-mi mai întâi să nu închiriaţi acest castel. 


Veţi găsi în jurul Parisului zece, douăzeci, cincizeci care vă 
vor oferi aceleaşi avantaje ca şi acesta. 

Poate că Mirabeau, cedând glasului raţiunii, era gata, gata 
să promită. Dar deodată, printre primele umbre ale serii i 
se păru că vede apărând, în spatele unei perdele de flori, 
capul femeii cu fustă de tafta albă şi volane roz. Această 
femeie - cel puţin aşa i se păru lui Mirabeau - această 
femeie îi zâmbea. Dar nu avu vreme să capete siguranţa 
faptului, căci în momentul în care Gilbert, ghicind că se 
petrece ceva nou cu bolnavul său, scrută din priviri 
împrejurimile, pentru a-şi da seama personal de cauza 
tresăririi nervoase a braţului de care se sprijinea, capul se 
retrase grăbit şi nu se mai văzură la fereastra pavilionului 
decât ramurile uşor agitate ale trandafirilor, cerceluşilor şi 
garoafelor. 

— Ei bine, spuse Gilbert, nu răspundeţi? 

— Dragă doctore, spuse Mirabeau, vă aduceţi aminte ce i- 
am spus reginei când, părăsindu-mă, îmi dădu mâna să i-o 
sărut: „Doamnă, prin acest sărut monarhia e salvată!” 

— Da. 

— Ei bine, mi-am luat atunci un angajament foarte greu, 
doctore, mai ales în condiţiile în care Curtea mă părăseşte, 
aşa cum a făcut-o. Totuşi, nu vreau să uit acest angajament. 
Să nu dispreţuim sinuciderea despre care vorbiţi, doctore. 
Această sinucidere va fi singurul mijloc să ies basma curată. 

A treia zi, Mirabeau cumpără castelul Marais, încheind un 
contract pe termen lung, cu drept de ipoteci. 

Capitolul 59 

CHAMP-DE-MARS. 

Am mai încercat să-i facem pe cititorii noştri să înţeleagă 
ce nod indisolubil de federalizare legase Franţa întreagă, şi 
ce efect produsese asupra Europei această federalizare 
individuală, precedând federaţia generală. 

Europa urma să înţeleagă într-o zi - când asta? Epoca era 
ascunsă în norii viitorului de nepătruns - că ea însăşi va 


forma o imensă federaţie de cetăţeni, o uriaşă societate de 
fraţi. 

Mirabeau făcu totul să grăbească realizarea acestei mari 
federaţii. La temerile exprimate de rege, el răspunse că 
dacă ar mai exista vreo salvare pentru regalitate în Franţa, 
atunci aceasta nu la Paris trebuie căutată, ci în provincie. 

De altfel, din această reuniune a unor oameni veniţi din 
toate colţurile Franţei rezulta un mare avantaj: acela că 
regele îşi va vedea poporul, iar poporul îşi va vedea regele. 
Când întreaga populaţie a Franţei, reprezentată de trei 
sute de mii de federaţi - burghezi, magistrați, militari - va 
veni pe Champ-de-Mars să strige „Irăiască Națiunea!” şi 
să-şi unească mâinile pe ruinele Bastiliei, cei câţiva curteni 
orbi sau interesaţi să-l orbească pe rege nu-i vor mai putea 
spune că Parisul, împins de un pumn de răzvrătiți, cere o 
libertate pe care nu o cere restul Franţei. Mirabeau se 
bizuia pe judecata raţională a regelui; Mirabeau se bizuia 
pe spiritul regalist atât de viu încă la acea vreme în adâncul 
inimii francezilor şi prevestea că din acest contact 
neobişnuit, necunoscut, nemaiauzit al unui monarh cu 
poporul său, va rezulta o alianţă sacră, pe care nici o intrigă 
nu o va mai putea sfărâma. 

Oamenii de geniu sunt uneori atinşi de acea nerozie 
sublimă care face ca ultimii mitocani politici ai viitorului să 
aibă dreptul să râdă în nas amintirii lor. 

De pe acum, o federaţie pregătitoare se constituise din 
iniţiativă proprie, cum s-ar spune, pe câmpiile de lângă 
Lyon. Franţa, care se îndrepta instinctiv spre unitate credea 
a fi găsit soluţia definitivă pe câmpiile de pe malurile 
Rhonului. Acolo însă ea şi-a dat seama că oraşul Lyon putea 
foarte bine să logodească Franţa cu geniul libertăţii, dar că- 
i trebuia Parisul spre a o mărita. 

Când propunerea unei federaţii generale a fost adusă 
înaintea Adunării Naţionale de primarul şi de Comuna din 
Paris, care nu mai puteau rezista cererilor celorlalte oraşe, 
se produse o mare mişcare printre auditori. Reuniunea 


zecilor de mii de oameni la Paris, acest veşnic centru de 
agitaţie, era dezaprobată deopotrivă de cele două partide, 
care împărțeau Camera: de regalişti şi de iacobini. 

Aceasta însemna, spuneau regaliştii, să se rişte un gigantic 
14 iulie, nu împotriva Bastiliei de astă dată, ci împotriva 
regalității. Ce s-ar întâmplă cu regele în mijlocul atestei 
înspăimântătoare învălmăşeli de pasiuni diverse, în mijlocul 
acestui groaznic conflict între diferite opinii? 

Pe de altă parte, iacobinii, care nu ignorau câtă influenţă 
păstra Ludovic al XVI-lea asupra maselor, nu se temeau mai 
puţin decât duşmanii lor de această reuniune, în ochii 
iacobinilor o asemenea reuniune avea să slăbească forţa 
spiritului public, să adoarmă neîncrederea, să trezească 
vechile idolatrii, în sfârşit, să regalizeze Franţa. 

Dar nu exista nici o posibilitate de a stăvili această 
mişcare, care nu a mai avut egal de când întreaga Europă 
se ridicase, în secolul al XI-lea, pentru a elibera sfântul 
mormânt. 

Numai că Adunarea a făcut tot ce a putut pentru ca 
această reuniune să fie mult mai puţin importantă decât se 
presimţea că va fi. Tărăgănă discuţiile, le lungiră, astfel 
încât pentru cei ce veneau de la capătul regatului lucrurile 
să se petreacă aşa cum se petrecuseră la Lyon cu deputaţii 
Corsicei: degeaba se grăbiră, n-ajunseseră decât a doua zi. 

În plus, cheltuielile urmau să fie suportate de localităţi. Or, 
existau provincii atât de sărace, lucru cunoscut, încât 
Adunarea presupunea că oricâte eforturi ar face, n-ar putea 
acoperi cheltuielile deputaţilor lor nici pentru jumătatea 
drumului ce-l aveau de parcurs, ba nici pentru un sfert, căci 
trebuiau nu numai să vină la Paris, dar şi să se întoarcă în 
provinciile lor. 

Socotelile fuseseră însă făcute fără a se ţine seama de 
entuziasmul poporului. Nu se pusese la socoteală 
contribuţia pe care bogaţii o plătiră de două ori: o dată 
pentru ei, o dată pentru cei săraci. Îşi făcuseră calculele 
fără să adauge ospitalitatea care striga de-a lungul 


drumurilor: „Francezi, deschideţi-vă porţile, iată fraţii care 
sosesc din cele mai îndepărtate unghiuri ale Franţei!” 

Şi acest ultim strigăt nu găsise urechi surde, nici vreo 
poartă închisă. 

Nu mai existau străini, nu mai existau necunoscuţi. Peste 
tot numai francezi, rude, fraţi. „Veniţi la noi, pelerini ai 
marii sărbători! Veniţi, gărzi naţionale! Veniţi, soldaţi! 
Veniţi, marinari! Intraţi la noi! Veţi găsi taţi şi mame, soţii, ai 
căror fii şi soţi găsesc în alte locuri ospitalitatea ce v-o 
oferim!” 

Pentru cel ce s-ar fi putut ridica, nu negreşit pe cel mai 
înalt munte de pe pământ, dar pe cel mai înalt munte din 
Franţa, ar fi fost un spectacol minunat să-i vadă pe aceşti 
trei sute de mii de cetăţeni mergând spre Paris, toate razele 
stelei revărsându-se spre centru. 

Şi de cine erau îndrumați aceşti pelerini ai libertăţii? De 
moşnegi, de sărmanii soldaţi din războiul de şapte ani, de 
subofiţerii de la Fontenoy, de ofiţeri cărora le-a trebuit o 
viaţă întreagă de muncă, de curaj şi devotament pentru a 
ajunge să-şi pună epoleţi de locotenent sau de căpitan; de 
mineri săraci, care fuseseră obligaţi să sprijine cu fruntea 
lor bolta de granit a vechiului regim militar; de marinari 
care au cucerit India cu Busy şi Dupleix, şi pe care au 
pierdut-o cu Lally-Iolendal; de ruine vii, sfârtecate de 
tunurile câmpurilor de bătălie, măcinate de fluxul şi refluxul 
mării. În ultimele zile bărbaţi de optzeci de ani făcură 
marşuri de câte zece şi douăsprezece leghe pentru a 
ajunge la timp, şi ajunseră. 

Tocmai când socoteau că sosise momentul să se culce 
pentru totdeauna şi să doarmă somnul de veci, regăsiseră 
forţele tinereţii. Fiindcă patria le făcuse semn, chemându-i 
la ea cu o mână şi arătându-le, cu cealaltă, viitorul copiilor 
lor. 

În faţa lor mergea speranţa. 

Apoi, ei cântau un singur şi acelaşi cântec, fie că pelerinii 
veneau din nord sau din sud, din est sau din vest, din 


Alsacia sau din Bretania, din Provența sau din Normandia. 
Cine i-a învăţat acest cântec, cu ritm greoi, apăsat, ca acele 
vechi cântece religioase care-i călăuzeau pe cruciați prin 
marile arhipelagului şi câmpiile Asiei Mici? Nimeni nu ştia. 
Era îngerul reînnoirii, care-şi scutura aripile trecând pe 
deasupra Franţei? 

Acest cântec era faimosul Ca ira, dar nu cel din 1693; anul 
'93 a schimbat ordinea, a schimbat totul: râsul în lacrimi şi 
sudoarea în sânge. 

Nu, Franţa în întregul ei, smulgându-se din ea însăşi 
pentru a veni să aducă la Paris jurământul universal, nu 
cânta deloc cu vorbe amenințătoare. Nu, cântecul ei nu era 
un cântec al morţii, ci un cântec al vieţii; nu era imnul 
disperării, ci cântecul speranţei. 


Era necesar un circ de proporţii gigantice pentru a primi 
provincia şi Parisul, cinci sute de mii de suflete. Era necesar 
un amfiteatru colosal pentru a cuprinde un milion de 
spectatori. 

Pentru provinciali a fost ales Champ-de-Mars. Pentru 
parizieni, dealurile Passy şi Chaillot. 

Numai că Champ-de-Mars prezenta o suprafaţă netedă. 
Trebuia făcut din el un vast bazin, trebuia săpat şi 
îngrămădit pământul de jur-împrejur pentru a se forma 
tribune. 

Cincisprezece mii de lucrători au fost trimişi cu cazmale, 
hârleţe şi târnăcoape de către primăria Parisului, pentru a 
transforma această câmpie într-o adâncitură mărginită de 
un vast amfiteatru. Dar aceşti cincisprezece mii de 
muncitori aveau la dispoziţie doar trei săptămâni pentru a 
efectua această operă titanică. După două zile de lucru îşi 
dădură seama că le-ar trebui luni întregi. De altfel, e 
probabil că fuseseră mai bine plătiţi pentru a nu face nimic 
decât pentru a munci. 

Atunci se produse un fel de miracol, după care poate fi 
apreciat entuziasmul parizienilor. Munca imensă, pe care n- 
o puteau executa cele câteva mii de muncitori, o luă asupra 
ei întreaga populaţie. Chiar în ziua în care se răspândise 
zvonul că Champ-de-Mars nu va fi gata până la 14 iulie, o 
sută de mii de oameni se ridicară şi spuseră, cu acea 
certitudine care însoţeşte voinţa unui popor: „Va fi gata!”. 

Câţiva deputaţi se duseră să-l caute pe primarul Parisului 
în numele acestor o sută de mii de muncitori şi se stabili ca 
ei să muncească noaptea, pentru a nu stânjeni lucrările din 
timpul zilei. 

În aceeaşi seară, la ora şapte, s-a tras o lovitură de tun, 
spre a se anunţa că munca de zi era terminată şi urma să 
înceapă lucrul de noapte. La auzul loviturii de tun, Champ- 
de-Mars fu invadat de mulţimea din toate cele patru colţuri 
ale Parisului. 


Fiecare ducea câte o unealtă: o cazma, un târnăcop, o 
lopată sau o roabă. Alţii rostogoleau butoaie pline cu vin, în 
sunet de viori, ghitare, tobe şi fluiere. 

Oameni de toate vârstele, de toate sexele, de toate stările 
erau amestecați. Civili, soldaţi, preoţi, călugări, doamne 
frumoase, precupeţe din hale, surori de caritate, actriţe, 
toată această omenire mânuia cazmaua şi rostogolea roaba, 
sau ducea căruciorul pe două roţi. Copiii mergeau înainte, 
purtând torţe. Urmau orchestrele cântând din toate felurile 
de instrumente şi, planând asupra acestui întreg zgomot, 
asupra acestui întreg vacarm, asupra tututuror acestor 
instrumente, se ridica cântecul Ca ira, imens cor intonat de 
o sută de mii de guri, căruia îi răspundeau trei sute de mii 
de glasuri venite din toate colţurile Franţei. 

Printre muncitorii ce lucrau cu înverşunare se remarcau 
doi, îmbrăcaţi în uniformă, sosiți printre primii. Unul era un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, îndesat şi cu braţe 
puternice, dar cu înfăţişarea sumbră. El nu cânta şi de-abia 
vorbea. Celălalt era un bărbat tânăr, de douăzeci de ani, cu 
chipul deschis şi zâmbitor, cu ochi mari albaştri, cu dinţi 
albi, cu părul blond, sigur pe picioarele sale mari şi pe 
genunchii săi groşi. Ridica în mâini greutăţi enorme, 
rostogolea roaba şi căruciorul fără să se oprească, fără să 
se odihnească, cântând tot timpul, veghind din colţul 
ochiului asupra tovarăşului său, spunându-i câte o vorbă de 
duh, la care acesta nu-i răspundea, aducându-i câte un 
pahar de vin, pe care-l refuza, revenind la locul său şi 
ridicând întristat din umeri, reîncepând apoi să lucreze cât 
zece şi să cânte cât douăzeci. 

Aceşti doi oameni erau doi deputaţi ai noului departament 
Aisne. Locuind la numai zece leghe de Paris şi auzind că 
lipsesc braţe de muncă, ei alergară în toată graba să-şi 
ofere, primul munca sa tăcută, al doilea, zgomotoasa şi 
voioasa sa colaborare. 

Aceşti doi oameni erau Billot şi Pitou. 


Să povestim ce se petrecea la Villers-Cotterets în cea de-a 
treia noapte de la sosirea lor la Paris, adică în noaptea de 5 
spre 6 iulie, exact în momentul în care i-am recunoscut, 
când se străduiau să muncească cât puteau mai bine în 
mijlocul lucrătorilor. 

Capitolul 60 

ÎN CARE SE VEDE CE S-A ÎNTÂMPLAT CU CATHERINE, 
DAR NU SE ŞTIE CE SE VA MAI ÎNTÂMPLA CU EA. 

În această noapte de 5 spre 6 iulie, aproape de ora 11, 
doctorul Raynal, care tocmai se culcase în speranţa - 
adeseori deşartă, a chirurgilor şi medicilor - de a dormi 
toată noaptea, fu trezit de trei lovituri puternice în poartă. 

Stătea, după cum ştim, în obiceiul bunului doctor să 
deschidă personal când se bătea noaptea la poartă, pentru 
a fi cât mai repede în contact cu oamenii care ar putea avea 
nevoie de el. 

De astă dată, ca şi în celelalte, sări din pat, îşi îmbrăcă 
halatul, îşi puse papucii şi cobori cât de repede îi permitea 
scara îngustă a casei. 

Oricât s-a grăbit să deschidă, vizitatorului nocturn i s-a 
părut, fără îndoială, că vine prea încet, şi reîncepu să bată, 
de astă dată fără număr şi fără măsură, când, deodată 
poarta se deschise. 

Doctorul Raynal îl recunoscu pe acelaşi lacheu care venise 
să-l caute într-o anumită noapte pentru a-l duce la vicontele 
Isidore de Charny. 

— Oh! Oh! Spuse doctorul văzându-l, tot dumneata, 
prietene? Nu e un cuvânt de reproş, mă înţelegi? Dar dacă 
stăpânul dumitale e din nou rănit, va trebui să ia aminte: nu 
este indicat să te duci mereu în locurile unde plouă cu 
gloanţe. 

— Nu, domnule, răspunse lacheul, nu vin pentru stăpânul 
meu şi nu pentru o rană, vin pentru ceva nu mai puţin 
urgent. Îmbrăcaţi-vă bine. Iată un cal, sunteţi aşteptat. 

Doctorul n-avea nevoie niciodată de mai mult de cinci 
minute pentru a se îmbrăca. Acum, judecând după glasul 


lacheului şi mai ales după felul în care bătuse la poartă, îşi 
dădu seama că prezenţa sa era urgentă, de aceea se 
îmbrăcă în patru minute. 

— Ilată-mă! Spuse el, reapărând aproape imediat după ce 
dispăruse. 

Fără să pună piciorul jos, lacheul dădu dârlogii doctorului, 
care încălecă imediat şi apoi, în loc să cotească la stânga 
ieşind de la el, cum făcuse prima oară, se întoarse spre 
dreapta, urmându-l pe lacheu care-i arăta drumul. Aşadar, 
de astă dată era condus în partea opusă satului 
Boursonnes. 

Traversă parcul, se înfundă în pădure, lăsând Haramont la 
stânga sa, şi se găsi de îndată într-o parte atât de 
accidentată a codrului, încât era greu să se continue 
drumul călare. 

Deodată se făcu văzut un om, un bărbat ascuns în spatele 
unui copac. 

— Dumneata eşti, doctore? Întrebă el. 

Medicul, care-şi oprise calul, ignorând intenţiile noului 
venit, recunoscu vocea vicontelui Isidore de Charny. 

— Da, spuse el, eu sunt. Unde dracu mă duceţi, domnule 
viconte? 

— Veţi vedea, spuse Isidore. Dar descălecaţi, vă rog, şi 
urmaţi-mă. 

Doctorul cobori. Începuse să înţeleagă. 

— Ah! Ah! Spuse el, pariez că e vorba de o naştere. 

Isidore îl prinse de mână. 

— Da, doctore, şi, în consecinţă, îmi promiteţi să păstraţi 
tăcerea, nu-i aşa? 

Doctorul ridică din umeri, ca un om care voia să spună: 
„Eh, Dumnezeule, fiţi liniştit. Am mai văzut eu dintr-astea!” 

— Atunci veniţi pe aici, spuse Isidore, răspunzând gândului 
său. 

Şi intrară amândoi - în mijlocul tufelor de laur, pe frunzişul 
uscat şi scârţăitor, pierduţi în întunericul dens al stejarilor 
gigantici, printre ale căror frunze fremătătoare se zărea, 


din timp în timp, strălucirea unei stele - în desişul în care, 
cum am spus, caii nu puteau pătrunde. După câteva clipe 
doctorul zări uriaşa stâncă Cloudse. 

— Oh! Oh! Spuse el, mergem cumva la coliba lui moş 
Clouds? 

— Nu chiar, spuse Isidore, dar pe-aproape. 

— Şi, făcând ocolul imensei stânci, îi conduse pe medic în 
faţa porţii unei mici clădiri de cărămidă, sprijinită de coliba 
bătrânului paznic, încât se putea crede că acesta adăugase 
o cameră locuinţei sale, pentru a avea mai mult spaţiu. 

Este adevărat că ţi-ai fi dat uşor seama de greşeală 
aruncându-ţi privirea în interiorul acestei mici încăperi, 
chiar abstracţie făcând de Catherine, care era culcată în 
pat. 

Pereţi acoperiţi cu un tapet frumos, perdele dintr-o 
țesătură cu desen asemănător la cele două ferestre. Între 
aceste două ferestre o oglindă elegantă, iar dedesubtul ei o 
toaletă înzestrată cu toate ustensilele de porțelan necesare. 
Două scaune, două fotolii, o canapea mică şi o mică 
bibliotecă: iată interiorul, aproape confortabil, cum s-ar 
spune azi, care se înfăţişa privirii celui ce intra în cameră. 

Dar privirea doctorului nu se opri asupra nici unui lucru. 
El văzu femeia întinsă pe pat şi se duse direct spre 
suferindă. 

Zărindu-l pe doctor, Catherine îşi ascunse obrazul între 
mâini, care nu-i puteau opri suspinele, nici ascunde 
lacrimile. 

Isidore se apropie de ea şi-i rosti numele. Ea i se aruncă în 
braţe. 

— Doctore, spuse tânărul, vă încredinţez viaţa şi onoarea 
celei care azi nu e decât iubita mea, dar care, sper, va fi 
într-o zi soţia mea. 

— Oh! Cât eşti de bun, dragul meu Isidore, spunându-mi 
asemenea cuvinte! Căci ştii bine că e imposibil ca o 
sărmană fată ca mine să poată fi vreodată vicontesă de 
Charny. Dar, oricum, îţi mulţumesc. Ştii bine că voi avea 


nevoie de putere şi tu încerci să mi-o dai. Fii liniştit, voi 
avea curaj, şi cel mai mare vi-l dovedesc dumneavoastră, 
dragă doctore, înfăţişându-mă fără gânduri ascunse şi 
dându-vă mâna. 

Şi întinse mâna doctorului Raynal. 

O durere mai violentă ca oricare alta resimţită până atunci 
de Catherine îi crispă mâna chiar în momentul în care 
doctorul Raynal o atinse. Acesta făcu un semn lui Isidore, 
care înţelese că momentul a sosit. Tânărul bărbat 
îngenunche lângă patul pacientei, spunându-i: 

— Catherine, copil adorat, ar trebui, fără îndoială, să 
rămân lângă tine, să te susţin şi să te încurajez. Dar mi-e 
teamă că-mi va lipsi puterea. Dacă totuşi o doreşti. 

Catherine îşi trecu braţul în jurul gâtului lui Isidore şi îi 
spuse: 

— Du-te, pleacă. Îţi mulţumesc că mă iubeşti atât de mult, 
încât nu mă poţi vedea suferind. 

Isidore îşi apăsă buzele pe obrazul sărmanei fete, strânse 
încă o dată mâna doctorului Raynal şi se repezi afară din 
cameră. 

Rătăci timp de două ore, ca acele umbre despre care 
vorbeşte Dante, şi care nu se pot opri pentru o clipă de 
odihnă, iar dacă se opresc sunt gonite din nou de un demon 
care le împunge cu tridentul său de fier. În fiecare moment, 
după ce făcea un ocol mai mare sau mai mic, revenea la 
această poartă în spatele căreia se săvârşea durerosul 
mister al naşterii. Dar aproape îndată îl izbea un țipăt scos 
de Catherine, ce ajungea până la el, ca tridentul de fier al 
damnatului, şi-l obliga să reia goana rătăcitoare, 
îndepărtându-l de ţinta unde revenea fără încetare. 

În cele din urmă se auzi chemat în mijlocul nopţii de glasul 
doctorului şi de un glas mai duios şi mai slab. Ajunse în 
două sărituri la uşa deschisă de astă dată şi pe pragul 
căreia îl aştepta doctorul, ridicând un copil în braţe. 

— Vai! Vai! Isidore, spuse Catherine, acum sunt de două 
oria ta. Ata ca iubită, ata ca mamă. 


Opt zile mai târziu, la aceeaşi oră, în noaptea de 13 spre 
14 iulie, uşa se deschise. Doi bărbaţi duceau într-o litieră o 
femeie şi un copil, pe care un tânăr îi escorta călare, 
recomandându-le cea mai mare grijă. Ajunşi la şoseaua 
dintre Haramont şi Villers-Cotterets, cortegiul găsi o berlină 
mare, trasă de trei cai, în care urcară mama şi copilul. 

Tânărul dădu atunci câteva porunci servitorului, 
descălecă, îi aruncă dârlogii calului şi urcă la rândul său în 
trăsura care, fără să se oprească în satul Villers-Cotterets şi 
fără să-l traverseze, merse numai de-a lungul parcului, de 
la crescătoria de fazani până la capătul străzii de Largny şi, 
ajunsă acolo, luă drumul spre Paris în mare goană. 

Înainte de a pleca, tânărul îi lăsă lui moş Clouds o pungă 
mare cu aur, iar tânăra femeie o scrisoare pentru Pitou. 

Doctorul Raynal îi asigurase că, având în vedere grabnica 
însănătoşire a bolnavei şi excelenta constituţie a copilului, 
un băieţel, călătoria de la Villers-Cotterets spre Paris se 
putea face într-o trăsură bună fără riscul vreunui accident. 

În virtutea acestei asigurări se hotărâse Isidore să facă 
această călătorie, devenită dealtfel necesară din pricina 
iminentei înapoieri a lui Billot şi Pitou. 

Dumnezeu, care veghează uneori, până la un moment dat, 
asupra acelora pe care mai târziu pare să-i părăsească, 
îngădui ca naşterea să aibă loc în absenţa lui Billot, care de 
altfel nu cunoştea ascunzătoarea fiicei sale, ca şi a lui Pitou 
care de altfel, în nevinovăția sa, nici nu bănuise măcar 
sarcina Catherinei. 

Către orele cinci dimineaţa trăsura ajunse la poarta Saint- 
Denis, dar nu putu să traverseze bulevardele, din cauza 
aglomerației prilejuite de sărbătoarea care începea. 

Catherine riscă o privire în afara portierei, dar se retrase 
pe loc, scoțând un strigăt şi ascunzându-se la pieptul lui 
Isidore. 

Primele două persoane pe care le recunoscuse printra 
federaţi erau Billot şi Pitou. 

Capitolul 6114 IULIE 1790 


Munca aceasta, care trebuia să transforme un câmp imens 
într-o vale imensă aşezată între două coline, a fost 
terminată în seara de 13 iulie, datorită participării 
întregului Paris. 

Pentru a fi siguri că-şi vor păstra locul a doua zi, mulţi 
muncitori dormiseră acolo, cum fac şi învingătorii care se 
culcă pe câmpul de bătălie. 

Billot şi Pitou se alăturară federaţilor şi luară loc în 
mijlocul lor pe bulevard. Întâmplarea făcu, cum am văzut, 
ca locul fixat pentru deputaţii departamentului Aisne să fie 
exact acolo unde nimeri trăsura care aducea la Paris pe 
Catherine şi pe copilul ei. Şi, într-adevăr, acest şir alcătuit 
numai din federaţi se întindea de la Bastilia până la 
bulevardul Bonne-Nouvelle. 

Fiecare făcuse tot posibilul pentru a-i primi cât mai bine 
pe oaspeţii iubiţi. Când se află că sosesc bretonii, aceşti 
precursori ai libertăţii, învingătorii Bastiliei le ieşiră înainte 
până la Saint-Cyr şi-i reţinură ca pe nişte oaspeţi. 

Avură loc atunci neobişnuite manifestări de dezinteres şi 
de patriotism. Hangiii se reuniră şi, de comun acord, 
hotărâră să scadă preţurile, în loc să le urce. 

Ziariştii, aceşti aprigi rivali de fiecare zi, care se războiesc 
neîncetat cu acea pasiune care ascute în general 
duşmăniile în loc să le stingă, ziariştii - cel puţin doi dintre 
ei, Loustalot şi Camille Desmoulins - propuseră un pact 
federativ între scriitori. Ei făgăduiră să renunţe la orice 
concurenţă, la orice invidie; să nu mai fie accesibili de acum 
înainte altei emulaţii decât aceleia ce urmărea binele 
public. 

Din păcate, pactul propus n-a avut nici un răsunet în presă 
şi a rămas, pentru prezent, ca şi pentru viitor, doar o 
sublimă utopie. 

Adunarea primise, la rândul ei, o parte din şocul electric 
care zguduia Franţa ca un cutremur. Cu câteva zile în urmă 
ea abolise, la propunerea domnului de Montmorency şi de 


La Fayette, noblețea ereditară, apărată de abatele Maury, 
fiul unui cizmar de la ţară. 

Încă din luna februarie, Adunarea Naţională începuse prin 
a aboli moştenirea păcatului. Ea hotărâse, în legătură cu 
spânzurarea fraţilor Agasse, condamnaţi pentru falsificarea 
unor poliţe, că eşafodul nu va mai stigmatiza nici părinţii, 
nici copiii vinovatului. 

În plus, chiar în ziua în care Adunarea abolea transmiterea 
privilegiilor, cum abolise transmiterea păcatului, un german 
de pe malul Rinului, care-şi schimbase prenumele de Jean- 
Baptiste în acel de Anacharsis - Anacharsis Clootz - baron 
prusac născut la Cleves, se prezentase la bară ca deputat al 
neamului omenesc. Era urmat de un număr de douăzeci de 
oameni de toate naţiile, în costumele lor naţionale, toţi 
proscrişi, şi ceruseră în numele popoarelor, singurii 
suverani legitimi, locul lor în federaţie. Li se acordă un loc 
Oratorului neamului omenesc. 

Pe de altă parte, influenţa lui Mirabeau se făcea simțită în 
fiecare zi. Graţie acestui puternic luptător, Curtea cucerea 
partizani nu numai în rândurile dreptei, dar şi printre cei 
de stânga. Adunarea votase, am spune, aproape cu 
entuziasm, douăzeci şi patru de milioane pentru lista civilă 
a regelui şi patru milioane pentru regină. 

Înapoiase cu dărnicie amândurora datoria de două sute 
opt mii de franci pe care ei o plătiseră pentru elocventul 
tribun, dimpreună cu cei şase mii de franci rentă lunară. 

În rest, Mirabeau nu părea să se fi înşelat nici în privinţa 
stării de spirit a provinciilor. Acei dintre federaţi care au 
fost primiţi de Ludovic al XVI-lea aduseseră la Paris 
entuziasmul lor pentru Adunarea Naţională dar, în acelaşi 
timp, şi credinţa lor în monarhie. Îşi scoteau pălăria în faţa 
domnului Bailly strigând: „Trăiască Naţiunea!”, dar 
îngenunchiau înaintea lui Ludovic al XVI-lea şi-şi depuneau 
săbiile la picioarele sale strigând: „Trăiască regele!” 

Din nenorocire, regele, având prea puţin spirit poetic şi 
cavaleresc, răspundea prost acestor elanuri pornite din 


inimă. 

Din nenorocire, regina, prea mândră, prea „lorrenă”, dacă 
se poate spune aşa, nu preţuia după merit aceste mărturii 
venite din inimă. 

Apoi, sărmana femeie! Avea ceva întunecat în adâncul 
minţii sale, ceva ca punctele întunecate care pătează faţa 
soarelui. Acest ceva întunecat, această pată ce-i rodea 
inima era absenţa lui Charny, care cu siguranţă ar fi putut 
reveni şi care rămânea totuşi lângă domnul de Bouille. 

Când se văzuse cu Mirabeau, îi venise o clipă ideea, cu 
titlu de amuzament, să cocheteze cu el. Puternicul geniu îi 
flatase amorul propriu, regal şi feminin, umilindu-se la 
picioarele sale. Dar, la urma urmei, ce înseamnă pentru 
inimă geniul? Ce le pasă pasiunilor de aceste triumfuri ale 
amorului propriu, de aceste victorii ale orgoliului? Regina, 
cu ochii ei de femeie, văzuse în Mirabeau înainte de toate 
omul în carne şi oase, bărbatul cu obezitate bolnăvicioasă, 
cu obrajii brăzdaţi, scobiţi, sfâşiaţi, ciupiţi de vărsat, cu 
ochii roşii, cu gâtul scurt. Îl comparase imediat cu Charny, 
elegantul gentilom în floarea vârstei, în maturitatea 
frumuseţii; cu Charny în uniformă strălucitoare, care-i 
dădea aerul unui prinţ al bătăliilor, pe când Mirabeau 
semăna, în costumul său, când geniul nu-i anima puternica 
figură, cu un popă deghizat. Ea ridicase din umeri, scoase 
un suspin profund, cu ochii înroşiţi de atâtea nopţi de veghe 
şi de atâtea lacrimi. Încercase să străpungă distanţa şi, cu o 
voce dureroasă şi plină de hohote de plâns, murmurase: 
„Charny! Oh! Charny!” 

Ce-i păsa acestei femei, în asemenea momente, de 
mulţimea adunată la picioarele sale? Ce-i păsa de valurile 
de oameni împinşi ca un flux de cele patru vânturi ale 
cerului, venind să lovească treptele tronului şi strigând: 
„Trăiască regele! Trăiască regina!” Un glas cunoscut, care 
ar fi murmurat la urechea ei: „Maria, nimic nu s-a schimbat 
în mine! Antoaneta, te iubesc!” acest glas ar fi făcut-o să 
creadă că nimic nu se schimbase în jurul ei şi ar fi făcut mai 


mult pentru bucuria inimii ei, pentru seninătatea frunţii ei 
decât toate aceste strigăte, promisiuni, jurăminte. 

În sfârşit, ziua de 14 iulie sosise, impasibilă, aducând cu 
sine acele evenimente mari şi mici care fac în acelaşi timp 
istoria celor umili, ca şi a celor puternici, istoria poporului, 
ca şi a regalității. 

Ca şi cum această dispreţuită zi de 14 iulie n-ar fi ştiut că 
vine să lumineze un spectacol extraordinar, necunoscut, 
splendid, veni cu fruntea umbrită de nori, cu vânt şi ploaie. 

Dar una din calităţile poporului francez este să râdă de 
toate, chiar de ploaie în zilele de sărbătoare. 

Membrii gărzii naţionale pariziene şi federaţii din 
provincie, îngrămădiţi de la ora cinci dimineaţa pe 
bulevardele udate de ploaie, murind de foame, râdeau şi 
cântau. 

E-adevărat că populaţia Parisului, care nu le putea 
garanta că nu va ploua, a avut cel puţin ideea să-i vindece 
de foame. De la toate ferestrei locuitorii începură să le 
coboare cu ajutorul frânghiilor pâini, jamboane şi sticle de 
vin. La fel se petrecură lucrurile pe toate străzile pe unde 
trecură. 

O sută cincizeci de mii de persoane luară loc pe movilele 
din Champ-de-Mars şi alţi o sută cincizeci de mii stăteau în 
picioare în spatele lor. Cât priveşte amfiteatrele de la 
Chaillot şi Passy, ele erau pline de spectatori, al căror 
număr era imposibil de cunoscut. 

Magnific circ, gigantic amfiteatru, splendidă arenă, unde a 
avut loc federalizarea Franţei şi unde va avea loc, într-o zi, 
federalizarea lumii! 

Dacă vom vedea sau nu această sărbătoare n-are 
importanţă. Fiii noştri o vor vedea, lumea o va vedea! 

Una dintre marile erori ale omului este credinţa că 
întregul univers este făcut pentru scurta sa viaţă, în timp ce 
bucuriile existenţelor infinit de scurte, efemere, aproape 
invizibile, sunt acelea care constituie timpul, adică perioada 
mai mult sau mai puţin lungă în cursul căreia Providența, 


această Isis42 cu patru mamele care veghează asupra 
naţiunilor, lucrează la opera ei misterioasă şi-şi continuă 
nesfârşita-i geneză. 

Ehei! 'Toţi cei care erau acolo credeau desigur cu adevărat 
că o ţine bine de cele două aripi pe fugara zeiţă numită 
Libertatea, care nu fuge şi nu dispare decât pentru a 
reapărea apoi, de fiecare dată mai mândră, mai 
strălucitoare. Se înşelau, cum aveau să se înşele fiii lor, 
crezând că au pierdut-o. 

Dar ce bucurie, ce încredere stăpânea această mulţime, 
care aştepta aşezată sau în picioare, ca şi cealaltă, care, 
trecând râul pe podul de lemn construit în faţa palatului 
Chaillot, invada Champ-de-Mars trecând pe sub Arcul de 
triumf. 

Pe măsură ce batalioanele federaţilor îşi făceau intrarea, 
strigăte uriaşe de entuziasm - şi poate puţin şi de uimire în 
faţa tabloului ce le izbea ochii - strigăte uriaşe, pornite din 
inimă, ieşeau din toate piepturile. Şi, într-adevăr, niciodată 
un asemenea spectacol nu le fusese oferit ochilor oamenilor. 

Champ-de-Mars transformat ca prin farmec! O câmpie 
schimbată în mai puţin de o lună într-o vale având 
circumferința de o leghe! Pe povârnişurile dreptunghiulare 
ale acestei văi, trei sute de mii de persoane, aşezate sau în 
picioare! În mijloc, altarul patriei, cu patru scări de acces, 
corespunzând celor patru feţe ale obeliscului care-l domină! 
La fiecare unghi al monumentului, în vase imense ardea 
tămâia pe care Adunarea Naţională hotărâse să nu mai fie 
aprinsă decât în slava lui Dumnezeu! 

Pe fiecare dintre cele patru feţe ale obeliscului se aflau 
inscripţii, anunțând lumii că poporul francez este liber, 
îndemnând celelalte naţiuni să-şi cucerească libertatea! 

O, bucurie a strămoşilor noştri! La vederea tuturor 
acestora, tu ai fost atât de vie, atât de profundă, atât de 
reală, încât efluviile tale au ajuns până la noi! 

Cu toate acestea, cerul vorbea limpede ca un augur antic! 
În fiecare clipă, averse uriaşe, rafale de vânt, nori 


întunecoşi: 1793, 1814, 1815! Apoi, din timp în timp, în 
mijlocul tuturor acestora, un soare strălucitor: 1830, 1848! 

O, profet care ai fi venit să prevesteşti viitorul acestui 
milion de oameni, cum ai fi fost oare primit? Aşa cum l-au 
primit grecii pe Calcas43 troienii pe Casandra! 

Dar în această zi nu se auziră decât două voci: vocea 
încrederii, căreia îi răspundea cea a speranţei. 

În faţa clădirilor Şcolii militare se construiseră tribune. 
Acoperite cu postav, cu drapele tricolore fluturând 
deasupra lor, aceste tribune erau rezervate reginei, Curţii 
şi Adunării Naţionale. 

Două tronuri egale, ridicându-se la o distanţă de trei 
picioare unul de celălalt, erau destinate regelui şi 
preşedintelui Adunării. 

Numit numai pentru această zi şef suprem şi absolut al 
gărzilor naţionale, regele îi transmisese domnului de La 
Fayette comandamentul său! 

Aşadar, La Fayette era în această zi generalisim-conetabil 
a şase milioane de oameni înarmaţi! Norocul său, mai mare 
decât el, era grăbit să ajungă pe culmi şi nu putea întârzia 
să coboare şi să se stingă. 

În această zi atinsese apogeul, dar, ca acele apariţii 
nocturne şi fantastice care depăşesc încet, încet toate 
dimensiunile umane, el nu crescuse fără măsură decât 
pentru a se preface în aburi şi a dispare. 

În timpul federaţiei însă totul era real şi totul avea forţa 
realităţii. 

Un popor care avea să abdice; un rege al cărui cap avea să 
cadă; un generalisim pe care picioarele calului său aveau 
să-l ducă în exil. 

Şi totuşi, sub ploaia de iarnă, sub rafalele furtunoase, la 
lumina slabelor raze nu ale soarelui, ci ale luminii zilei 
filtrate prin bolta norilor întunecoşi, federaţii intrau în 
imensul circ prin cele trei deschizături ale Arcului de 
triumf. Apoi, în spatele avangardei lor, ca să-i spunem aşa, 
formate din aproape douăzeci şi cinci de mii de oameni ce 


se desfăşurau pe două cercuri concentrice pentru a 
înconjura circul, veneau electorii Parisului, apoi 
reprezentanţii comunei şi în cele din urmă Adunarea 
Naţională. 

Toate aceste organisme, care aveau locuri reţinute în 
tribunele sprijinite de clădirea Şcolii militare, urmau o linie 
dreaptă, ce se desfăcea ca un val în faţa unei stânci pentru 
a ocoli altarul patriei, unindu-se după el cum fuseseră unite 
înaintea lui, atingând cu capul coloanei tribunele, în timp ce 
coada, şarpe imens, atingea Arcul de triumf. 

În urma electorilor, a reprezentanţilor Comunei şi a 
Adunării Naţionale venea restul cortegiului: federaţi, 
delegaţii militare, soldaţi din garda naţională. 

Fiecare departament îşi ducea drapelul distinctiv, însă 
legat, învăluit, naționalizat de această mare centură de 
flamuri tricolore, care spunea ochilor şi inimilor două 
cuvinte, singurele cu care popoarele realizează fapte mari: 
Patrie, unitate. 

Simultan, preşedintele Adunării Naţionale se aşeză pe 
fotoliul său, regele pe al său, iar regina luă loc în tribuna sa. 

Vai! Sărmană regină! Curtea ei era lipsită de strălucire. 
Cele mai bune prietene o părăsiseră de frică. Poate dacă s- 
ar fi ştiut că, graţie lui Mirabeau, regele a obţinut douăzeci 
şi cinci de milioane pentru lista sa civilă, unele ar fi revenit. 
Dar nu se ştia nimic! 

În ce-l priveşte pe acela pe care îl căuta din ochi, Maria- 
Antoaneta ştia că nu aurul sau puterea îl puteau atrage 
către ea. 

În lipsa lui, ochii ei ar fi dorit să se oprească cel puţin 
asupra unui chip de prieten devotat. Ea întrebă unde se afla 
domnul Isidore de Charny şi de ce monarhia, având atât de 
puţini partizani în mijlocul unei asemenea mari mulţimi, nu 
era înconjurată de apărătorii ei, care nu se aflau în jurul 
regelui şi la picioarele reginei. 

Nimeni nu ştia unde se afla Isidore de Charny, iar dacă 
cineva i-ar fi spus că la această oră el conduce o mică 


ţărancă, iubita sa, într-o locuinţă construită pe coasta 
muntelui Bellevue, ar fi făcut-o cu siguranţă să dea din 
umeri de milă, dacă nu cumva nu i s-ar fi strâns inima de 
invidie. 

Într-adevăr, cine ştie dacă moştenitoarea Cezarilor nu şi- 
ar fi dat bucuros tronul şi coroana, n-ar fi consimţit să fie o 
simplă ţărancă, fiica unui arendaş oarecare, pentru 
fericirea de a fi iubită de Olivier, aşa cum Catherine era 
iubită de Isidore? 

Fără îndoială că ea sucea şi răsucea în minte toate aceste 
gânduri când Mirabeau, sesizând una din acele priviri 
dubioase, jumătate rază de soare, jumătate fulger de 
furtună, nu se putu abţine să spună cu voce tare; 

— Dar la ce se gândeşte oare vrăjitoarea? 

Dacă Cagliostro ar fi fost pe aproape să audă aceste 
cuvinte, poate că i-ar fi putut răspunde: „Ea se gândeşte la 
maşinăria fatală pe care i-am arătat-o într-o carafă la 
castelul de Tavernay, şi pe care a recunoscut-o într-o seară 
la Tuileries, sub pana doctorului Gilbert.” Şi s-ar fi înşelat şi 
el, marele profet, care se înşela atât de rar. 

Ea se gândea la Charny, aflat departe, şi la dragostea lui 
stinsă. 

Şi asta în larma făcută de cinci sute de tobe şi două mii de 
instrumente muzicale, care abia se auzeau în mijlocul 
strigătelor de „Irăiască regele! Trăiască legea! Trăiască 
națiunea!” 

Deodată se făcu o linişte adâncă. 

Regele stătea jos, ca şi preşedintele Adunării Naţionale. 
Două sute de preoţi îmbrăcaţi în sutane albe se îndreptau 
spre altar, precedaţi de episcopul d'Autun, domnul de 
Talleyrand, patronul tuturor depunătorilor de jurăminte din 
trecut, prezent şi viitor. 

Şchiopătând, acest Mefisto urcă treptele altarului 
aşteptându-l pe Faust, care avea să apară în ziua de 13 
Vendemiaire44. 


O liturghie oficiată de episcopul d'Autun! Am uitat să 
pomenim acest fapt în rândul prevestirilor sumbre. 

Furtuna se înteţi chiar în acel moment. Era ca şi cum cerul 
protesta împotriva acestui fals preot care profana serviciul 
divin, oferind drept tabernacol Atotputernicului un piept ce 
avea să fie spurcat de atâtea jurăminte strâmbe în viitor. 

Drapelele departamentelor şi steagurile tricolore din jurul 
altarului îl înconjurau ca o centură fâlfâitoare ale cărei 
culori, fără număr, vântul de sud-est le desfăşura şi le agita 
violent. 

După terminarea slujbei, domnul de Talleyrand cobori 
câteva trepte şi binecuvântă drapelul naţional şi steagurile 
celor optzeci şi trei de departamente. 

Apoi începu sfânta ceremonie a jurământului. 

Primul depuse jurământul la Fayette, în numele gărzilor 
naţionale ale regatului. 

Al doilea depuse jurământul, în numele Franţei, 
preşedintele Adunării Naţionale. 

Regele jură al treilea, în numele său propriu. 

La Fayette descălecă, străbătu spaţiul ce-l despărţea de 
altar, urcă treptele, îşi scoase sabia, îi sprijini vârful pe 
evanghelie şi spuse cu glas puternic şi sigur: 

— Jurăm să fim veşnic credincioşi naţiunii, legii, regelui. 
Să păstrăm cu toate puterile noastre Constituţia decretată 
de Adunarea Naţională şi acceptată de rege. Să apărăm, 
potrivit legii, securitatea persoanelor şi a proprietăţilor, 
circulaţia grânelor şi alimentelor în interiorul regatului, 
perceperea contribuţiilor publice legale sub orice formă. Să 
rămânem uniţi cu toţi francezii prin legăturile indisolubile 
ale fraternității. 

Se făcu o mare linişte în timpul acestui jurământ. Îndată 
după rostirea lui, o sută de tunuri bubuiră în acelaşi timp, 
dând semnalul pentru departamentele vecine. 

Atunci, din toate oraşele fortificate, porni un imens fulger 
urmat de acel tunet ameninţător inventat de oameni care, 


dacă e să-l judecăm după dezastrele produse, a învins de 
multă vreme pe cel al lui Dumnezeu. 

Ca cercurile iscate de o piatră aruncată în mijlocul unui 
lac, cercuri ce se lărgesc până ating malul, fiecare cerc de 
flacără, fiecare bubuit de tun se lărgi, mergând dinspre 
centru către margini, de la Paris spre frontiere, din inima 
Franţei în străinătate. Apoi, preşedintele Adunării 
Naţionale se ridică la rândul său şi, toţi deputaţii stând în 
picioare în jurul său, spuse: 

— Jur să fiu credincios naţiunii, legii, regelui şi să apăr din 
toate puterile mele Constituţia decretată de Adunarea 
Naţională şi acceptată de rege. 

Abia terminase şi aceeaşi flacără izbucni, acelaşi fulger 
răsună şi se rostogoli, din ecou în ecou, spre toate colţurile 
Franţei. 

Era rândul regelui. 

El se ridică. 

Linişte! Ascultaţi cu ce glas va depune jurământul 
naţional, pe care-l trăda în fundul inimii chiar în momentul 
în care-l rostea. 

Luaţi aminte, Sire! Norul se sfâşie, cerul se luminează, 
soarele apare. Soarele este ochiul lui Dumnezeu! 
Dumnezeu vă priveşte. 

— Eu, regele francezilor, spuse Ludovic al XVI-lea, jur că 
voi folosi întreaga putere ce-mi este delegată de legea 
constituţională a statului pentru a apăra Constituţia 
decretată de Adunarea Naţională şi acceptată de mine şi 
pentru a face ca legile să fie aplicate. 

— Oh! Sire, Sire, de ce nici de astă dată n-aţi vrut să juraţi 
pe altar? 

Ziua de 21 iulie va răspunde celei de 14 iulie, Varennes va 
dezlega enigma de pe Champ-de-Mars. 

Dar, fals sau real, jurământul nu produse mai puţină 
flacără şi zgomot. 

Cele o sută de tunuri bubuiră cum făcuseră pentru La 
Fayette şi pentru preşedintele Adunării, iar artileria 


departamentelor duse pentru a treia oară regilor Europei 
acest sfat ameninţător: „Luaţi aminte, Franţa e în picioare! 
Luaţi aminte, Franţa vrea să fie liberă şi, ca acel ambasador 
roman care purta în cuta mantiei sale pacea şi războiul, ea 
este gata să-şi scuture mantia asupra lumii!” 

Capitolul 62 

AICI SE DANSEAZĂ. 

O imensă bucurie puse stăpânire timp de un ceas pe 
această mulţime. 

Mirabeau uită o clipă de regină. Billot uită o clipă de 
Catherine. 

Adunarea se înapoie în sala de şedinţe, însoţită de acelaşi 
cortegiu ca şi la venire. 

În ce priveşte drapelul dat de primăria Parisului 
veteranilor armatei - spune Istoria revoluţiei scrisă de doi 
prieteni ai libertăţii - s-a decretat ca el să rămână 
suspendat de bolțile Adunării, ca un monument, mărturie 
pentru legislaturile viitoare despre epoca fericită care 
fusese sărbătorită şi ca un simbol menit să amintească 
trupelor că sunt subordonate faţă de două puteri şi nu îl pot 
desfăşura fără acordul reciproc al acestora. 

Prevedea cumva Chapelier, la propunerea căruia se 
dăduse acest decret, zilele de 27 iulie, 24 februarie şi 2 
decembrie? 

Se lăsă noaptea. Sărbătoarea de dimineaţă avusese loc pe 
Champ-de-Mars, cea de seară avea loc la Bastilia. 

Optzeci şi trei de arbori acoperiţi de frunze, egale în 
număr cu cel al departamentelor, reprezentau cele opt 
turnuri ale fortăreței pe temelia cărora erau plantați. 
Ghirlande de lumină uneau arbore cu arbore, iar în mijloc 
se ridica un catarg gigantic, purtând un steag pe care era 
scris cuvântul LIBERTATE. Aproape de şanţuri, într-o 
groapă lăsată dinadins deschisă erau aruncate cătuşele, 
lanţurile, zăbrelele Bastiliei şi acel faimos basorelief al 
orologiului, reprezentând sclavi înlănţuiţi. În plus, au fost 
larg deschise şi luminate într-un fel lugubru celulele care 


înghiţiseră atâtea lacrimi şi înăbuşiseră atâtea gemete. În 
sfârşit, când, atras de muzica ce răsuna în mijlocul 
frunzişului, pătrundeai până la locul unde se afla altădată 
curtea interioară, găseai o sală de bal feeric luminată, 
deasupra intrării căreia se puteau citi nişte cuvinte, care nu 
reprezentaţi de fapt decât prezicerea lui Cagliostro: 

Aici se dansează. 

La una dintre cele o mie de mese aşezate în jurul Bastiliei 
şi sub umbrarul improvizat care reproduceau vechea 
fortăreață aproape la fel de exact ca şi micile pietre cioplite 
de domnul arhitect Palloy, doi oameni îşi refăceau forţele, 
epuizate de o zi întreagă de marşuri, contramarşuri şi 
manevre. Aveau în faţa lor un cârnat enorm, o pâine de 
patru livre şi două sticle cu vin. 

— Ah! Pe legea mea! Spuse, golind un pahar dintr-o 
singură sorbitură cel mai tânăr din cei doi bărbaţi, care 
purta uniforma de căpitan al gărzii naţionale, celuilalt, care 
era cel puţin de două ori mai în vârstă decât primul şi care 
purta uniforma de federal. Pe legea mea! E bine să mănânci 
când ţi-e foame şi să bei când ţi-e sete. 

Apoi, după o pauză: 

— Dar dumneavoastră nici nu vă e sete nici nu vă e foame, 
moş Billot? Întrebă el. 

— Am mâncat şi am băut, răspunse acesta, iar sete şi 
foame nu-mi e decât de un lucru. 

— De care? 

— 'Ţi-o voi spune, prietene Pitou, când va veni momentul să 
mă aşez la masă. 

Pitou nu sesiză nici o răutate în răspunsul lui Billot. Acesta 
băuse şi mâncase puţin, în pofida oboselii de peste zi. În 
general, de la plecarea lui din Villers-Cotterets spre Paris şi 
în timpul celor cinci zile, mai bine zis în timpul celor cinci 
nopţi de muncă pe Champ-de-Mars, mâncase şi băuse 
puţin. 

Un lucru însă îl contraria pe Pitou: nu era vorba de 
sobrietatea stomacului lui Billot. Fiecare e liber să mănânce 


puţin sau deloc. De altfel, cu cât Billot mânca mai puţin, cu 
atât rămânea mai mult lui Pitou. Ceea ce-l contraria era 
zgârcenia la vorbă a lui Billot. 

Pitou nu avea nici un motiv să fie trist, dimpotrivă. Viaţa pe 
care o ducea de un timp încoace la Haramont devenise 
plăcută. După cum am văzut, Pitou o iubea, mai bine zis o 
adora pe Catherine, şi rog cititorul să ia cuvântul în 
înţelesul său cel mai propriu. Or, ce-i trebuie unui italian 
sau unui spaniol care o adoră pe Fecioară? S-o vadă, să 
îngenuncheze în faţa ei, să se roage la ea. Ce făcea Pitou? 
De cum se întuneca se îndrepta spre stânca Cloudse, o 
vedea pe Catherine, îngenunchia dinaintea ei, se ruga la ea. 

Şi tânăra fată, recunoscătoare pentru imensul serviciu ce 
i-l făcuse Pitou, îl lăsa în pace. Avea ochii duşi aiurea, mai 
departe, mai sus! 

Numai că, din timp în timp, pe bunul Pitou îl încerca un 
mic sentiment de gelozie, atunci când îi ducea Catherinei 
de la poştă câte o scrisoare din partea lui Isidore, sau când 
ducea o scrisoare de-a ei. 

Dar, dacă ne gândim bine, această situaţie era 
incomparabil mai bună decât aceea în care se aflase la 
înapoierea sa de la Paris, când Catherine, văzând în el un 
duşman al nobililor şi al aristocraților, îl dăduse pe uşă 
afară, spunându-i că nu mai este de lucru pentru el la 
fermă. 

Pitou, care nu ştia nimic despre sarcina Catherinei, nu 
bănuia deloc că această situaţie nu va putea dura o 
veşnicie. 

De aceea, părăsi satul Haramont cu mare regret, obligat 
prin gradul său superior să dea exemplu de zel, 
recomandând-o pe Catherine atenţiei bătrânului Clouds şi 
promițând în acelaşi timp să revină cât mai repede cu 
putinţă. 

Aşadar nu lăsase nimic în urmă ce putea să-l întristeze. 

La Paris, Pitou nu se lovi de nici un eveniment care să fi 
putut da naştere acestui sentiment în sufletul său. L-a găsit 


pe doctorul Gilbert, căruia îi dădu socoteală asupra 
întrebuinţării celor douăzeci şi cinci de ludovici primiţi de la 
el, aducându-i mulţumirile celor treizeci şi trei de membri ai 
gărzii naţionale pe care-i îmbrăcase cu aceşti bani. Cu acest 
prilej Gilbert i-a mai dat încă douăzeci şi cinci de ludovici, 
de astă dată nu numai pentru nevoile naţionale ci, în acelaşi 
timp, şi pentru nevoile proprii ale tânărului. 

Pitou acceptase cu simplitate şi naivitate această sumă, 
deoarece, considerându-l pe Gilbert ca pe un dumnezeu, 
nu-i era ruşine să primească bani de la el. 

De altfel, după ce stătu o clipă pe gânduri, Gilbert îşi 
ridicase capul atât de frumos şi-i spusese: 

— Cred, dragul meu Pitou, că Billot are să-mi povestească 
multe lucruri. N-ai vrea, în timpul în care voi sta de vorbă 
cu el, să-i faci o vizită lui Sebastien? 

— Oh! Ba da, domnule Gilbert, exclamă Pitou, bătând din 
palme ca un copil. Doream mult, în sinea mea, dar nu 
îndrăzneam să vă cer permisiunea. 

Gilbert se mai gândi o clipă. Apoi, luând o pană, scrise 
câteva cuvinte pe o bucată de hârtie, o împături în chip de 
plic şi scrise deasupra numele fiului său. 

— "Ţine, spuse el, ia o trăsură şi du-te la Sebastien. 
Probabil după cele ce i-am scris, va avea de făcut o vizită, îl 
vei conduce, nu-i aşa, dragul meu Pitou, şi-l vei aştepta la 
poartă? Poate te va face să aştepţi o oră, poate mai mult, 
dar ştiu cât eşti de amabil, îţi vei spune că-mi faci un 
serviciu şi nu te vei plictisi. 

— Oh! Nu! Fiţi liniştit, spuse Pitou, nu mă plictisesc 
niciodată, domnule Gilbert. De altfel, voi lua o bună bucată 
de pâine trecând pe la brutar şi, dacă mă voi plictisi în 
trăsură, voi mânca. 

— Bună soluţie! Răspunse Gilbert. Numai că, adăugă 
zâmbind, nu e bine să mănânci pâine goală şi e bine să bei 
când mănânci. 

— Atunci, reluă Pitou, voi cumpăra în afară de pâine o 
bucată de tobă şi o sticlă cu vin. 


— Bravo! Exclamă Gilbert. 

După această încurajare Pitou cobori, luă o trăsură, se 
duse la colegiul Saint-Louis, ceru să fie chemat Sebastien, 
care se plimba prin grădină, îl ridică în braţe, îl îmbrăţişă 
după pofta inimii, apoi îi predă scrisoarea tatălui său. 

Sebastien sărută întâi scrisoarea, cu respectul tandru şi 
dragostea profundă ce le avea pentru tatăl său, apoi, după 
o clipă de gândire, întrebă: 

— Pitou, ţi-a spus tatăl meu că trebuie să mă conduci 
undeva? 

— Da, dacă vei dori să mergi. 

— Da, da, spuse cu vioiciune copilul. Da, vreau, şi să-i spui 
tatălui meu că am acceptat cu multă bucurie. 

— Bine, spuse Pitou, se pare că e un loc unde te simţi bine. 

— E un loc unde n-am fost decât odată, dragă Pitou, dar 
sunt foarte fericit să mă înapoiez. 

— În acest caz, spuse Pitou, n-avem altceva de făcut decât 
să-l prevenim pe abatele Berardier că ieşi. Avem o trăsură 
la poartă şi te iau imediat. 

— E un loc unde n-am fost decât o dată, dragă Pitou, spuse 
tânărul, du personal biletul tatălui meu abatelui, între timp 
îmi voi face puţin toaleta şi apoi ne întâlnim în curte. 

Întrevederea cu abatele Berardier aduse o oarecare 
satisfacţie amorului propriu al lui Pitou, deoarece, cu un an 
în urmă, sărman ţăran cu o caschetă pe cap, cu o sabie în 
mână, cu fundul cam gol, stârnise răzmeriţă în colegiu, 
chiar în ziua căderii Bastiliei, atât prin armele pe care le 
avea, cât şi prin îmbrăcămintea ce-i lipsea. Astăzi se 
prezenta aici cu tricornul pe cap, cu uniforma albastră cu 
reveruri albe, cu pantaloni scurţi, cu epoleţii de căpitan pe 
umeri. Astăzi se prezenta cu acea încredere în sine ce ţi-o 
dă consideraţia cu care te înconjură concetăţenii. Astăzi se 
prezenta aici ca deputat al federaţiei. Avea deci dreptul la 
tot respectul, pe care abatele Berardier i-l şi dovedi. 

Aproape în acelaşi timp când Pitou cobora scara 
directorului de studii, Sebastien, care avea camera 


separată, cobora scara camerei sale. 

Sebastien nu mai era copil, era un tânăr fermecător de 
şaisprezece spre şaptesprezece ani. Părul său şaten îi 
încadra frumos obrazul, iar ochii albaştri aruncau primele 
flăcări juvenile, aurite ca razele soarelui ce răsare. 

— lată-mă! Spuse el voios. Să plecăm. 

Pitou îl privi cu o bucurie atât de mare, amestecată cu o 
mirare la fel de mare, încât Sebastien fu obligat să-şi repete 
invitaţia. A doua oară, Pitou îl urmă. Ajuns la grilaj, Pitou îi 
spuse lui Sebastien: 

— Ah, asta-i! Ştii că habar n-am unde mergem, aşa că va 
trebui să dai tu adresa vizitiului. 

— Fii liniştit, spuse Sebastien. 

Şi adresându-se vizitiului: 

— Strada Cog-Heron numărul 9, prima poartă venind 
dinspre strada Coquilliere. 

Această adresă nu-i spunea nimic lui Pitou. Urcă în trăsură 
după Sebastien, fără să facă vreo observaţie. 

— Dragă Pitou, dacă persoana la care mă duc e acasă, voi 
rămâne o oră, poate chiar mai mult. 

— Nu-ţi face griji, Sebastien, spuse Pitou deschizând gura 
mare pentru a râde fericit. Am prevăzut cazul. Hei, vizitiu! 
Opreşte! 

Într-adevăr, treceau prin faţa unei brutării. Vizitiul opri. 
Pitou coborî, cumpără o pâine de două livre şi urcă iar în 
trăsură. 

Puțin mai departe, Pitou opri pentru a doua oară trăsura, 
de data asta în faţa unei cârciumi. Cobori, cumpără o sticlă 
de vin şi-şi reluă locul lângă Sebastien. 

În cele din urmă, Pitou opri pentru a treia oară trăsura, în 
faţa unui cârnăţar. Cobori şi cumpără un sfert de tobă. 

— Acum, zise, mergem fără să ne mai oprim până în strada 
Coqg-Heron. Am tot ce-mi trebuie. 

— Bine! Spuse Sebastien, acum înţeleg ce ai avut de făcut 
şi sunt perfect liniştit. 


Trăsura merse până în strada Coq-Heron şi nu se opri 
decât la numărul 9. 

Pe măsură ce se apropiau de această casă, Sebastien 
părea cuprins de o agitaţie febrilă, care creştea neîncetat. 
Stătea în picioare în trăsură, scotea capul pe portieră şi 
striga vizitiului, fără ca această invitaţie - trebuie spus spre 
onoarea vizitiului şi a celor două mârţoage ale sale - să fi 
accelerat viteza trăsurii: 

— Haide, vizitiule, mai repede! 

Între timp, cum fiecare lucru trebuie să-şi atingă ţinta - 
pârâul râul, râul fluviul, fluviul oceanul - trăsura ajunse în 
strada Cog-Heron şi se opri, cum am spus, la numărul 9. 

Pe dată, fără să aştepte ajutorul vizitiului, Sebastien 
deschise portiera, îl îmbrăţişă pe Pitou, sări jos, sună 
puternic la uşă, care se deschise, ceru portarului să-l 
anunţe doamnei contese de Charny şi, înainte de ai se 
răspunde, se avântă spre pavilion. 

Portarul, văzând un copil fermecător, frumos şi bine 
îmbrăcat, nici nu încercă să-l oprească, şi cum contesa se 
afla în casă, se mulţumi să închidă uşa, după ce se asigură 
că nimeni nu venea în urma copilului şi nu dorea să intre 
împreună cu el. 

După cinci minute, pe când Pitou tăia cu cuțitul prima felie 
din toba cumpărată, ţinea între genunchi sticla destupată şi 
muşca bucăţi mari din pâinea proaspătă, cu coaja bine 
prăjită, portiera trăsurii se deschise şi portarul, cu boneta 
în mână, îi adresă lui Pitou următoarele cuvinte, repetându- 
le la cererea căpitanului: 

— Doamna contesă de Charny roagă pe domnul căpitan 
Pitou să-i facă onoarea să intre în casă în loc să-l aştepte pe 
domnul Sebastien în trăsură. 

După cum am spus, Pitou ceru să i se repete aceste 
cuvinte şi, cum a doua oară nu avea motiv să se înşele, 
înghiţi suspinând ce avea în gură, puse în hârtie bucata de 
tobă pe care apucase s-o taie şi propti apoi sticla în colţul 
trăsurii, pentru ca vinul să nu se verse. 


Apoi, ameţit de această aventură, îl urmă pe portar. Dar 
zăpăceala lui spori când se văzu aşteptat în anticameră de o 
femeie frumoasă care, strângându-l pe Sebastien la piept şi 
întinzându-i mâna, îi spuse: 

— Domnule Pitou, mi-aţi făcut o bucurie atât de mare şi 
nesperată aducându-mi-l pe Sebastien, încât am dorit să vă 
mulţumesc personal. 

Pitou privea, Pitou se bâlbâia, dar lăsa întinsă mâna 
frumoasei femei. 

— Ia această mână şi sărut-o, Pitou, spuse Sebastien. 
Mama mea îţi permite s-o faci. 

— Mama ta? Spuse Pitou. 

Sebastien făcu din cap un semn afirmativ. 

— Da, mama, spuse Andree cu privirea strălucind de 
fericire. Mama, căreia i l-aţi readus, care nu l-a văzut decât 
o singură dată şi care, în speranţa că o să i-l mai aduceţi, nu 
vrea să aibă un secret faţă de dumneata, deşi, dacă ar 
deveni cunoscut acest secret, i-ar putea aduce pierzania. 

De fiecare dată când te adresai sufletului sau loialității 
sale, puteai fi sigur că omul cumsecade, care era Pitou, se 
va dezbăra imediat de orice tulburare sau ezitare. 

— Oh! Doamnă! Exclamă el apucând şi sărutând mâna pe 
care contesa de Charny i-o întindea. Fiţi liniştită, secretul 
dumneavoastră e aici. 

Şi, ridicându-se, îşi puse, cu o anumită demnitate, mâna pe 
inimă. 

— Acum, domnule Pitou, continuă contesa, fiul meu mi-a 
spus că n-aţi dejunat. Intraţi în sufragerie şi cât timp voi sta 
de vorbă cu Sebastien - binevoiţi să acordaţi această 
fericire unei mame, nu-i aşa? 

— Veţi fi servit şi veţi recâştiga timpul pierdut. 

Şi salutându-l pe Pitou cu una din acele priviri pe care nu 
le avusese niciodată pentru cei mai bogaţi seniori de la 
Curtea lui Ludovic al XV-lea sau al XVI-lea, îl luă cu sine pe 
Sebastien prin salon până în dormitor, lăsându-l pe Pitou, 


mai zăpăcit ca oricând, să aştepte în sufragerie urmarea 
promisiunii făcute. 

După câteva clipe numai această promisiune fu împlinită. 
Pe masă apărură două cotlete, un pui rece şi un platou cu 
dulciuri, alături de o sticlă cu vin de Bordeaux, un pahar cu 
picior din cristal de Veneţia, fin ca muselina, şi un vraf de 
farfurii din porțelan de China. 

Cu toată eleganța serviciului, n-am îndrăzni să spunem că 
Pitou nu-şi regreta deloc pâinea de două livre, toba şi sticla 
de vin cu etichetă verde. 

În momentul în care începu să taie puiul, după ce înghiţise 
cele două cotlete, uşa sufrageriei se deschise şi apăru un 
tânăr gentilom, pregătindu-se să traverseze această sală 
pentru a ajunge în salon. 

Pitou ridică ochii, tânărul gentilom privi în jos. Se 
recunoscură şi exclamară simultan: 

— Domnul viconte de Charny! 

— Ange Pitou! 

Pitou se ridică. Inima-i bătea violent. Vederea tânărului 
bărbat îi amintea cele mai dureroase emoţii pe care le 
resimţise vreodată. 

În ce-l priveşte pe Isidore, vederea lui Pitou nu-i reamintea 
nimic în afară de obligaţiile pe care Catherine îi spusese, că 
le are faţă de bunul băiat. El ignora, şi nici prin gând nu i-ar 
fi trecut să presupună, dragostea profundă a lui Pitou 
pentru Catherine, dragoste din care Pitou avusese forţa să 
scoată izvoarele devotamentului său. În consecinţă, se 
îndreptă spre Pitou în care, cu toată uniforma sa cu galoane 
de căpitan, obişnuinţa îl făcea să vadă ţăranul din 
Haramont, băiatul de fermă al lui Billot. 

— Ah! Dumneata eşti, domnule Pitou, spuse el. Încântat să 
te întâlnesc, ca să-ţi pot mulţumi pentru toate serviciile pe 
care ni le-ai făcut. 

— Domnule viconte, spuse Pitou cu glas suficient de 
puternic, cu toate că-şi simţea corpul tremurând, aceste 
servicii le-am făcut domnişoarei Catherine şi numai ei. 


— Da, până în momentul în care ai aflat că o iubesc. Din 
acest moment o parte din serviciile făcute mi-a revenit mie. 
Şi întrucât ai făcut cu siguranţă o serie de cheltuieli, atât 
pentru a duce şi primi scrisorile mele, cât şi pentru 
construirea căsuţei de lângă stânca Clouds. 

Şi Isidore duse mâna la buzunar, ca pentru a pune la 
încercare printr-o demonstraţie conştiinţa lui Pitou. Dar 
acesta îl opri. 

— Domnule, spuse el, cu o demnitate pe care uneori te-ai fi 
mirat s-o găseşti în el, fac aceste servicii când pot, dar nu le 
fac spre a fi plătite. De altfel, vă repet, aceste servicii le-am 
făcut domnişoarei Catherine. Domnişoara Catherine e 
prietena mea. Dacă consideră că-mi datorează ceva, va 
rezolva aceasta împreună cu mine. Dar dumneavoastră, 
domnule, nu-mi datoraţi nimic, căci am făcut totul pentru 
domnişoara Catherine şi nimic pentru dumneavoastră. N- 
aveţi deci nimic să-mi oferiţi. 

Aceste cuvinte, dar mai ales tonul cu care au fost spuse, îl 
izbiră pe Isidore. Poate numai în momentul acela îşi dădu 
seama că cel care le rostise era îmbrăcat în uniformă cu 
epoleţi de căpitan. 

— Ba da, domnule Pitou, insistă Isidore, inclinând uşor 
capul. Vă datorez ceva şi am să vă ofer ceva. Vă datorez 
mulţumirile mele şi vă ofer mâna mea. Sper că-mi veţi face 
plăcerea să acceptaţi primele şi onoarea de a o strânge pe 
cea de a doua. 

Era o asemenea grandoare în maniera de a răspunde a lui 
Isidore şi în gestul său, încât Pitou, învins, întinse mâna şi 
atinse cu vârful degetelor cele ale lui Isidore. 

În acel moment, contesa de Charny apăru pe pragul uşii 
salonului. 

— Domnule viconte, spuse ea, aţi cerut să mă vedeţi, iată- 
mă. 

Isidore îl salută pe Pitou şi urmă invitaţia contesei, trecând 
în salon. Vru să închidă uşa, fără îndoială pentru a rămâne 


singur cu contesa. Andree ţinu însă uşa în loc şi o lăsă 
întredeschisă. Era evident că aşa dorea contesa. 

Pitou putu să audă astfel ce se vorbea în salon. El remarcă 
că cealaltă uşă a salonului, aflată faţă-n faţă cu cea a 
sufrageriei în care se găsea, dădea în dormitor şi era de 
asemenea deschisă. Astfel încât, deşi nu era văzut, 
Sebastien putea auzi, ca şi Pitou, ceea ce urma să se discute 
între contesă şi viconte 

— Aţi vrut să mă vedeţi, domnule? Îl întrebă contesa pe 
cumnatul ei. Pot şti cărei împrejurări datorez plăcerea 
acestei vizite? 

— Doamnă, spuse Isidore, am primit ieri noutăţi de la 
Olivier. Şi, ca şi în celelalte scrisori primite de la el, mă 
însărcinează să pun la picioarele dumneavoastră 
complimentele sale. Nu cunoaşte încă data înapoierii sale şi 
ar fi fericit; îmi scrie, să aibă veşti de la dumneavoastră, fie 
să-mi înmânaţi o scrisoare pentru el, fie să mă însărcinaţi 
numai să-i transmit complimente din partea 
dumneavoastră. 

— Domnule, spuse contesa, n-am putut răspunde până azi 
scrisorii pe care domnul de Charny mi-a scris-o chiar în ziua 
plecării, fiindcă nu ştiu unde se află. Dar voi profita 
bunăoară de mijlocirea dumneavoastră spre a-mi respecta 
îndatoririle de soţie supusă şi respectuoasă. Deci, dacă 
doriţi să luaţi o scrisoare pentru domnul de Charny, mii ne o 
voi avea pregătită. 

— Scrieţi scrisoarea în orice caz, doamnă, spuse Isidore. 
Numai că, în loc să vin mâine s-o iau, voi trece în cinci, şase 
zile. Am de făcut o călătorie de absolută necesitate. Cât va 
dura, nu ştiu, încă, dar de îndată ce mă înapoiez, voi veni să 
vă prezint omagiile mele şi să iau comisioanele 
dumneavoastră. 

Şi Isidore o salută pe contesă, care-i înapoie salutul şi, fără 
îndoială, îi indică o altă ieşire, căci la plecare nu mai trecu 
prin sufrageria unde se găsea Pitou care, după ce 
terminase puiul şi cotletele, începea să atace dulciurile. 


Platoul cu dulciuri fusese golit de multă vreme şi era curat 
ca paharul din care Pitou băuse ultimele picături din vinul 
de Bordeaux, când contesa reapăru, aducându-l pe 
Sebastien. 

Ar fi fost greu s-o recunoşti pe severa domnişoară de 
Tavernay, sau pe grava contesă de Charny, în tânăra mamă 
cu ochii strălucitori de fericire, cu gura luminată de un 
surâs inefabil, care reapărea, sprijinindu-se de copilul ei. 
Lacrimile de mamă, de o dulceaţa necunoscută, vărsate 
pentru prima oară de Andree, îi coloraseră obrajii, 
totdeauna palizi, cu o tentă roz care o mira cel mai mult pe 
ea însăşi. 

Acoperi încă o dată cu sărutări chipul lui Sebastien, apoi îl 
încredinţă lui Pitou, strângând mâna aspră a bravului tânăr 
între mâinile sale albe, care păreau de marmură încălzită şi 
devenită suplă. 

La rândul său, Sebastien o îmbrăţişa pe Andree cu acea 
ardoare pe care o punea în tot ce făcea şi pe care o putuse 
răci doar pentru o clipă, în raporturile cu mama sa, 
imprudenta exclamaţie ce-i scăpase acesteia cu privire la 
Gilbert. 

Dar în timpul singurătăţii sale la colegiul Saint-Louis, în 
timpul plimbărilor în grădina izolată, dulcea fantomă 
maternă reapăru şi dragostea intră din nou încet, încet, în 
inima băiatului, astfel încât în momentul în care primi 
scrisoarea tatălui său care-i permitea să meargă, condus de 
Pitou, şi să petreacă o oră sau două cu mama sa, această 
scrisoare împlinea cele mai secrete şi mai tandre dorinţe 
ale copilului. 

Era o dovadă de atenţie din partea lui Gilbert, care 
întârziase atât de mult întrevederea. Înţelesese că, dacă-l 
ducea el însuşi pe Sebastien la Andree, îi răpea prin 
prezenţa sa jumătate din fericirea acesteia de a-şi vedea 
fiul. Hotărând să-l ducă un altul decât Pitou, acest suflet 
bun şi naiv, ar fi putut deconspira un secret ce nu-i 
aparţinea. 


Pitou îşi luă rămas bun de la contesa de Charny fără să 
pună vreo întrebare, fără să arunce vreo privire de 
curiozitate asupra celor ce-l înconjurau şi, trăgându-l după 
sine pe Sebastien, care schimba sărutări cu mama sa, pe 
jumătate întors spre spate, se urcă în trăsură unde-şi găsi 
pâinea, toba învelită în hârtie şi sticla cu vin proptită într-un 
colţ. 

Nici în întâmplările din această zi, precum nici în călătoria 
de la Villers-Cotterets la Paris nu era nimic care să-l fi putut 
întrista pe Pitou. 

Pentru un om care nu ştie că, anunţând-o pe doamna de 
Charny că va lipsi şapte, opt zile, Isidore le va petrece la 
Villers-Cotterets; pentru un om care nu ştia că în urmă cu 
şase zile Catherine născuse un băiat, că părăsise noaptea 
mica locuinţă de la stânca Cloudse, că ajunsese dimineaţa la 
Paris cu Isidore, că scosese un țipăt, trăgându-se înapoi în 
trăsură când i-a zărit pe Billot şi pe el la poarta Saint-Denis, 
nu exista nici un motiv de tristeţe. lar munca făcută pe 
Champ-de-Mars, întâlnirea cu Maillard, Bailly, Elie sau 
Hulin, farandola dansată între o actriţă de la Operă şi o 
călugăriţă bernardină, strângerea de mână a lui La Fayette, 
care exprima recunoştinţă; în sfârşit, acele iluminaţii, acele 
focuri de artificii, acea Bastilie artificială şi acea masă 
acoperită de o pâine, de un cârnat şi de două sticle cu vin 
erau, toate, motive de bucurie. 

Singurul lucru ce-l putea întrista pe Pitou în toate astea 
era tristeţea lui Billot. 

Capitolul 63 

FEMEILE ŞI FLORILE. 

Câteva luni după evenimentele povestite, spre sfârşitul lui 
martie 1791, o trăsură care mergea cu viteză mare pe 
drumul de la Argenteuil spre Bessons o coti la un sfert de 
leghe de oraş, luând-o spre castelul Marais. Poarta cu gratii 
a acestuia se deschise în faţa sa şi trăsura se opri în fundul 
celei de a doua curţi, aproape de prima treaptă a peronului. 


Orologiul aşezat pe frontonul clădirii arăta ora opt 
dimineaţa. Un servitor bătrân, care părea să fi aşteptat cu 
nerăbdare sosirea trăsurii, se grăbi spre portieră, pe care o 
deschise, şi un bărbat îmbrăcat în negru se repezi pe 
trepte. 

— Ah! Domnule Gilbert, spuse feciorul, iată-vă, în sfârşit! 

— Ce se întâmplă, sărmane Teisch? Întrebă doctorul. 

— Vai! Domnule, veţi vedea, spuse servitorul. 

Şi, mergând înaintea doctorului, îl conduse prin sala de 
biliard, ale cărei lămpi aprinse din timpul nopţii ardeau 
încă, apoi prin sufragerie, a cărei masă acoperită de flori, 
de sticle destupate, de fructe şi de prăjituri dovedea că 
supeul se prelungise peste orele obişnuite. 

Gilbert aruncă o privire întristată asupra acestui decor de 
dezordine, care dovedea cât de puţin fuseseră urmate 
prescripţiile sale. Apoi, cu un suspin, ridicând din umeri, o 
luă pe scara ce ducea spre camera lui Mirabeau, situată la 
primul etaj. 

— Domnule conte, spuse servitorul intrând primul în 
această cameră, iată-l pe domnul doctor Gilbert. 

— Cum, doctorul? Spuse Mirabeau. A fost chemat pentru 
un asemenea fleac? 

— Fleac! Murmură sărmanul Teisch. Judecaţi singur, 
domnule. 

— Oh! Doctore, spuse Mirabeau ridicându-se în pat, 
credeţi-mă, îmi pare rău că aţi fost deranjat fără să fiu 
consultat. 

— Întâi şi-ntâi, dragul meu conte, nu consider că sunt 
deranjat dacă am prilejul să vă văd. Ştiţi bine că nu-mi 
exercit profesiunea decât pentru câţiva prieteni, şi acestora 
le aparţin integral. Ia să vedem, ce s-a întâmplat? Şi, mai 
ales, fără secrete. 

— 'Teisch, trage te rog perdelele şi deschide ferestrele. 

Porunca fu executată, lumina zilei năvăli în camera lui 
Mirabeau până în colţurile cele mai umbrite şi doctorul 


putu vedea schimbarea petrecută în întregul aspect al 
celebrului orator, de aproape o lună de când nu-l întâlnise. 

— Ah! Ah! Exclamă el, fără să vrea. 

— Da, spuse Mirabeau, sunt schimbat, nu-i aşa? Am să vă 
spun de ce. 

Gilbert zâmbi trist. Dar cum un medic inteligent ştie 
totdeauna să tragă foloase din ceea ce-i spune bolnavul său, 
chiar dacă îi spune o minciună, îl lasă să vorbească. 

— Ştiţi, continuă Mirabeau, ce chestiune a fost dezbătută 
ieri? 

— Da, cea a minelor. 

— Este o problemă încă puţin cunoscută, puţin sau deloc 
aprofundată. Interesele proprietarilor şi ale guvernului nu 
sunt prea clare. De altfel, contele de la Marck, prietenul 
meu intim, era foarte interesat în treaba asta: jumătate din 
averea sa depindea de dezbaterea de ieri. Punga sa, dragă 
doctore, a fost întotdeauna şi a mea. Trebuie să fii 
recunoscător! De aceea am şi vorbit, mai bine spus, am 
atacat de cinci ori. La ultimul atac mi-am pus duşmanii în 
derută, dar după asta am simţit că rămân mort pe loc, sau 
aproape mort. Totuşi, înapoindu-mă acasă, am vrut să-mi 
sărbătoresc victoria. Am avut câţiva prieteni la cină. Am râs, 
am pălăvrăgit până la trei dimineaţa, când ne-am culcat. La 
cinci am fost cuprins de dureri în intestine. Am ţipat ca un 
imbecil, iar Teisch s-a speriat, ca un fricos ce e, şi a trimis să 
vă cheme. Acum ştiţi totul, la fel ca şi mine. lată pulsul, iată 
limba. Sufăr ca un blestemat! Scoteţi-mă, dacă puteţi, din 
încurcătură. În ce mă priveşte, vă declar că nu mă mai bag. 

Gilbert era un medic prea bun să nu-şi dea seama, chiar 
fără ajutorul limbii şi al pulsului, de gravitatea situaţiei în 
care se găsea Mirabeau. Bolnavul era aproape de sufocare, 
respira greu, avea obrazul umflat din cauza blocării 
sângelui în plămâni. Se plângea de frig la extremităţi şi, din 
timp în timp, violenţa durerii îi smulgea fie un suspin, fie un 
țipăt. 


Doctorul voia totuşi să-şi confirme opinia, aproape gata 
formată, prin examenul pulsului. Pulsul era convulsiv şi 
intermitent. 

— Curaj, spuse Gilbert. De astă dată nu se va întâmpla 
nimic, dragă conte, dar era momentul să vin. 

Şi îşi scoase trusa din buzunar cu repeziciunea şi calmul 
care sunt semnele distinctive ale adevăratului talent. 

— Ah! Ah! Exclamă Mirabeau. Îmi veţi lua sânge? 

— Chiar acum. 

— La braţul drept, sau la cel stâng? 

— Nici de la unul, nici de la celălalt, deoarece aveţi 
plămânii prea obstruaţi. Am să vă iau sânge de la picior, pe 
când Teisch se va duce la Argenteuil să caute muştar şi 
cantaridă pentru cataplasme. la trăsura mea, Teisch. 

— Drace! Exclamă Mirabeau. Se pare, doctore, cum aţi 
spus, că aţi venit la momentul potrivit. 

Fără să-i răspundă, Gilbert procedă imediat la operaţie şi, 
pe dată, după o clipă de şovăială, un sânge negru şi gros 
izbucni din piciorul bolnavului. Uşurarea a fost instantanee. 

— Ah! La naiba! Spuse Mirabeau respirând mai uşor. 
Hotărât, sunteţi un om mare, doctore. 

— Şi dumneavoastră un mare nebun, conte, să vă riscaţi 
astfel viaţa, atât de prețioasă prietenilor dumneavoastră şi 
Franţei, pentru câteva ore de falsă plăcere. 

Mirabeau zâmbi cu melancolie, aproape ironic. 

— Aş! Dragul meu doctor, spuse el, exageraţi cazul pe 
care-l vor face prietenii şi Franţa de mine. 

— Pe onoarea mea, spuse râzând Gilbert, oamenii mari se 
plâng întotdeauna de ingratitudinea celorlalţi oameni şi, în 
realitate, ei sunt cei ingraţi. Fiţi bolnav cu adevărat şi veţi 
avea mâine întregul Paris sub ferestrele dumneavoastră. 
Muriţi poimâine şi veţi avea Franţa întreagă în convoiul 
funerar. 

— Ştiţi că e foarte mângăietor ce-mi spuneţi acum? 
Răspunse râzând Mirabeau. 


— Vă spun asta tocmai pentru că puteţi vedea una fără ao 
risca pe a doua. Şi, într-adevăr, aveţi nevoie de o mare 
demonstraţie de dragoste ca să vă ridice moralul. Lăsaţi-mă 
să vă duc în două ore la Paris, conte, lăsaţi-mă să-i spun 
comisarului întâlnit la primul colţ de stradă că sunteţi 
bolnav, şi veţi vedea. 

— Credeţi că pot fi transportat la Paris? 

— Chiar azi, da. Ce simţiţi? 

— Respir mai uşor, capul mi se limpezeşte, ceața ce o 
aveam pe ochi dispare. Sufăr mai departe de intestine. 

— Oh! Asta rămâne pe seama cataplasmelor, dragă conte. 
Sângele luat şi-a făcut datoria şi-acum e rândul 
cataplasmelor să şi-o facă pe a lor. Eh! lată că a sosit 
Teisch! 

În adevăr, chiar în acel moment Teisch intra cu 
ingredientele cerute. Peste un sfert de oră uşurarea prezisă 
de doctor se produse. 

— Acum, spuse Gilbert, vă las o oră să vă odihniţi şi apoi vă 
iau. 

— Doctore, spuse Mirabeau râzând, vreţi să-mi permiteţi 
să nu plec decât diseară şi să vă dau întâlnire în casa mea 
din Chaussee-d'Antin mâine la ora unsprezece? 

Gilbert îl privi pe Mirabeau. Bolnavul înţelese că medicul 
său ghicise cauza acestei întârzieri. 

— Ce să fac! Spuse Mirabeau. Aştept o vizită. 

— Dragul meu conte, răspunse Gilbert, am văzut destule 
flori pe masa din sufragerie. Supeul de aseară n-a fost 
numai unul cu prieteni, nu-i aşa? 

— Ştiţi că nu mă pot lipsi de flori. E nebunia mea. 

— Da, dar florile nu sunt singure, conte! 

— De! Dacă florile-mi sunt necesare, trebuie să suport şi 
consecinţele acestei necesităţi. 

— Conte, conte, vă ucideţi! Spuse Gilbert. 

— Mărturisiţi că va fi, cel puţin, o sinucidere fermecătoare. 

— Conte, nu vă părăsesc astăzi. 


— Doctore, mi-am dat cuvântul şi sper să nu credeţi că nu 
mi-l voi ţine. 

— Veţi fi diseară la Paris? 

— V-am spus că vă voi aştepta la ora unsprezece în casa 
mea din strada Chaussee-d'Antin. O cunoaşteţi? 

— Încă nu. 

— E o achiziţie pe care am făcut-o de la Julie, soţia lui 
Talma. Într-adevăr, mă simt foarte bine, doctore. 

— Cu alte cuvinte, mă daţi afară. 

— Ei, asta-i! 

— De altfel, bine faceţi. Sunt de gardă la Tuileries. 

— Oh! O veţi vedea pe regină, spuse Mirabeau 
posomorându-se. 

— Probabil. Aveţi vreun mesaj pentru ea? 

Mirabeau zâmbi amar. 

— Nu-mi voi lua o asemenea libertate, doctore. Nici să nu-i 
spuneţi măcar că m-aţi văzut. 

— De ce asta? 

— Pentru că vă va întreba dacă am salvat monarhia, cum 
am promis s-o fac, şi veţi fi obligat să-i răspundeţi că nu. De 
altfel, adăugă Mirabeau cu un râs nervos, vina este 
deopotrivă a ei, cât şi a mea. 

— Nu doriţi să-i spun că excesul de muncă, lupta de la 
tribună vă ucid? 

Mirabeau reflectă o clipă. 

— Da, spuse el, spuneţi-i asta. Faceţi-mă, dacă vreţi, chiar 
mai bolnav decât sunt. 

— Pentru ce? 

— Pentru nimic. Din curiozitate. Ca să-mi dau seama de 
ceva. 

— Fie. 

— Îmi promiteţi asta, doctore? 

— Vă promit. 

— Şi-mi veţi relata ce va spune? 

— Chiar propriile ei cuvinte. 

— Bine. Adio, doctore. Mii de mulţumiri. 


Şi-i întinse mâna lui Gilbert. 

Gilbert îl privi ţintă, ceea ce-l puse în încurcătură pe 
Mirabeau. 

— Apropo, spuse bolnavul, ce-mi prescrieţi? 

— Oh! Spuse Gilbert, băuturi calde şi diluate, cicoare de 
grădină sau limba mielului, dietă absolută, şi, mai ales. 

— Mai ales? 

— Nici o infirmieră sub cincizeci de ani. Aţi înţeles, conte? 

— Doctore, spuse Mirabeau râzând, decât să nu respect 
reţeta, voi lua mai degrabă două de douăzeci şi cinci! 

La uşă, Gilbert îl întâlni pe Teisch. Sărmanul servitor avea 
lacrimi în ochi. 

— Oh, domnule, de ce plecaţi? 

— Plec pentru că am fost dat afară, dragă Teisch, răspunse 
Gilbert râzând. 

— Şi toate astea pentru o femeie! Murmură bătrânul. Şi 
toate astea fiindcă seamănă cu regina! Un bărbat care are 
atâta geniu, după cum se spune. Doamne! Prost trebuie să 
fie! 

Şi cu această concluzie deschise portiera. Preocupat, 
Gilbert urcă în trăsură, întrebându-se: 

— Ce vrea să spună vorbind despre o femeie care seamănă 
cu regina? 

O clipă reţinu braţul lui 'Teisch ca pentru a-l întreba. Apoi 
îşi zise şoptind: 

— Ei bine, ce era să fac? E secretul domnului de Mirabeau 
şi nu al meu. 

— Vizitiu, la Paris! 

Capitolul 64 

CE A SPUS REGELE; CE A SPUS REGINA. 

Gilbert se achită cu foarte mare grijă de dubla promisiune 
făcută lui Mirabeau. 

Revenind la Paris, îl întâlni pe Camille Desmoulins, o 
gazetă în picioare, ziarul incarnat al vremii. 

Îl anunţă despre boala lui Mirabeau, prezentând-o 
intenţionat mai gravă decât era în realitate, nu că ea n-ar fi 


putut deveni foarte gravă, dacă Mirabeau făcea vreo nouă 
imprudenţă, dar care totuşi nu era extrem de periculoasă în 
acest moment. Apoi se duse la Tuileries şi-i comunică 
acelaşi lucru regelui. Regele se mulţumi să spună: 

— Ah! Ah! Sărmanul conte! Şi şi-a pierdut pofta de 
mâncare? 

— Da, Sire, răspunse Gilbert. 

— Atunci e grav, spuse regele. 

Şi trecu la altceva. 

leşind de la rege, Gilbert intră la regină şi repetă acelaşi 
lucru. Fruntea mândră a fiicei Mariei-lereza se încruntă. 

— De ce această boală nu l-a cuprins în dimineaţa în care a 
pronunţat frumosul său discurs despre drapelul tricolor? 
Întrebă ea. 

Apoi, ca şi cum ar fi regretat că a lăsat să-i scape în faţa lui 
Gilbert acest accent de duşmănie faţă de semnul distinctiv 
al naţionalităţii franceze: 

— Ar fi o nenorocire pentru Franţa şi pentru noi, spuse, 
dacă această indispoziţie s-ar agrava. 

— Am crezut că am avut onoarea să-i spun reginei că e 
ceva mai mult decât o indispoziţie, că e o boală, spuse 
Gilbert. 

— Pe care o veţi învinge, doctore, spuse regina. 

— Voi face tot ce-mi va sta în puteri, doamnă, dar nu sunt 
sigur. 

— Doctore, spuse regina, contez pe dumneavoastră, mă 
înţelegeţi bine? Să-mi daţi noutăţi despre domnul de 
Mirabeau. 

Şi trecu şi ea la altceva. 

Seara, la ora stabilită, Gilbert urca scara casei lui 
Mirabeau. Acesta îl aştepta culcat pe o canapea. Dar cum 
fusese lăsat să aştepte câteva clipe în salon, sub pretextul 
de a-l preveni pe conte de prezenţa sa, Gilbert îşi aruncase 
privirea în jur şi ochii i se opriră pe o eşarfă de caşmir, 
uitată pe un fotoliu. 


Fie pentru a abate atenţia lui Gilbert, fie că atribuia o 
mare importanţă întrebării ce trebuia să urmeze primelor 
cuvinte schimbate dintre el şi doctor, Mirabeau spuse: 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi! Am aflat că v-aţi ţinut o 
parte din promisiunea făcută. Parisul ştie că sunt bolnav şi 
sărmanul 'Teisch n-a avut nici zece minute de linişte în cele 
două ore de când sunt aici, fără să fi fost nevoit să dea 
noutăţi despre mine prietenilor care sosesc mereu să afle 
cum mă simt şi, poate, duşmanilor mei, care vin să afle 
dacă-mi merge mai prost. Asta pentru prima parte. Acum, 
aţi fost la fel de atent şi cu a doua? 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Gilbert surâzând. 

— Ştiţi bine. 

Gilbert ridică din umeri în semn de negaţie. 

— Aţi fost la Tuileries? 

— Da. 

— L-aţi văzut pe rege? 

— Da. 

— Aţi văzut-o pe regină? 

— Da. 

— Şi i-aţi anunţat că în curând se vor descotorosi de mine? 

— l-am anunţat că sunteţi bolnav. 

— Şi ce-au spus? 

— Regele a întrebat dacă v-aţi pierdut pofta de mâncare. 

— Şi la răspunsul dumneavoastră afirmativ, ce-a spus? 

— V-a compătimit foarte sincer. 

— Bun rege! Dar regina? 

— Regina v-a compătimit şi s-a informat cu mult interes de 
dumneavoastră. 

— În ce termeni, doctore? Spuse Mirabeau, care atribuia, 
evident, o mare însemnătate răspunsului ce urma să i-l dea 
Gilbert. 

— În termeni foarte buni, spuse doctorul. 

— Mi-aţi dat cuvântul să-mi repetaţi textual ce vă va 
spune. 

— Oh! Mi-ar fi greu să repet cuvânt cu cuvânt. 


— Doctore, sunt sigur că n-aţi uitat nici o silabă. 

— Vă jur. 

— Doctore, am cuvântul dumneavoastră. Vreţi să vă tratez 
ca pe un om fără bună credinţă? 

— Sunteţi exigent, conte. 

— Da, aşa sunt. 

— Vreţi neapărat să vă repet cuvintele reginei? 

— Cuvânt cu cuvânt. 

— Ei bine, a spus că această maladie ar fi trebuit să vă 
apuce în dimineaţa zilei în care aţi apărat de la tribună 
drapelul tricolor. 

Gilbert voia să poată aprecia influenţa pe care regina o 
avea asupra lui Mirabeau. Acesta sări de pe canapea ca şi 
cum ar fi fost pus în contact cu o pilă electrică Volta. 

— Ingratitudinea regilor! Murmură el. Acest discurs a fost 
suficient să-i facă să uite lista civilă de douăzeci şi patru de 
milioane pentru el şi suma de patru milioane pentru ea! Dar 
această femeie nu înţelege, această regină uită că era vorba 
să-mi recuceresc dintr-o lovitură popularitatea pierdută 
pentru ea! Aşadar, ea nu-şi aminteşte că am propus 
amânarea reunirii Avignon-ului cu Franţa pentru a menaja 
susceptibilităţile religioase ale regelui! 

— Greşeală! Aşadar, ea nu-şi aminteşte că în timpul 
preşedinţiei mele la iacobini, preşedinţie de trei luni care 
mi-a răpit zece ani din viaţă, am apărat legea gărzii 
naţionale limitată la cetăţenii activi! 

— Greşeală! Ea nu-şi mai aminteşte că în dezbaterea de la 
Adunarea Naţională a proiectului de lege privind 
jurământul preoţilor am cerut să fie restrâns jurământul 
doar la preoţii duhovnici! 

— Greşeală! Oh! Aceste greşeli! Aceste greşeli! Scump le- 
am mai plătit! Şi, cu toate acestea, nu aceste greşeli m-au 
făcut să cad: căci există epoci stranii, unice, anormale, când 
nu te prăbuşeşti din cauza greşelilor ce le comiţi. Într-o zi, 
tot pentru ei, am apărat o chestiune de dreptate, de 
umanitate: era atacată fuga mătuşilor regelui şi se 


propunea o lege împotriva emigrației: „Dacă adoptați o lege 
împotriva emigranților, exclamai eu, jur să n-o respect 
niciodată!” Şi proiectul de lege a fost respins în 
unanimitate. Ei bine, ceea ce n-au putut face eşecurile, l-a 
făcut triumful meu. Am fost numit dictator, am fost împins la 
tribună pe calea mâniei, cea mai proastă cale pe care o 
poate urma un orator. Am triumfat a doua oară când i-am 
atacat pe iacobini. Atunci iacobinii îmi jurară moartea, 
nătărăii! Duport, Lameth, Barnave, nu văd că ucigându-mă 
ei îi dau lui Robespierre dictatura tripoului lor. Pe mine, pe 
care ar fi trebuit să mă apere ca lumina ochilor, m-au 
sfărâmat sub stupida lor majoritate. Au făcut să-mi curgă pe 
frunte sudori de sânge. M-au făcut să beau până la fund 
cupa amărăciunii. M-au încoronat cu spini, mi-au pus trestia 
între mâini, în sfârşit, m-au răstignit! Sunt fericit a fi suferit 
aceste patimi, ca şi Cristos, pentru o problemă de 
umanitate. Drapelul tricolor! Ei nu văd prin urmare că e 
singurul lor refugiu, că dacă ar vrea să vină în mod loial, 
public, să se aşeze în umbra sa, această umbră i-ar mai 
putea încă salva? Dar regina, regina nu vrea să fie salvată, 
ea vrea să fie răzbunată. Ea nu apreciază nici o idee 
raţională. Mijlocul pe care i l-am propus ca fiind singurul 
eficace este acela pe care-l respinge cel mai mult: să fii 
moderat, să fii drept şi, pe cât e posibil, să ai întotdeauna 
dreptate. Am vrut să salvez două lucruri deodată: 
regalitatea şi libertatea. Bătălie ingrată în care lupt singur, 
părăsit, împotriva cui? Dacă ar fi fost împotriva oamenilor, 
n-ar fi nimic; împotriva tigrilor, n-ar fi nimic; împotriva 
leilor, n-ar fi nimic; dar împotriva forţelor naturii, împotriva 
mării, împotriva valului ce urcă, împotriva fluxului care 
creşte, cum să lupţi? Ieri îmi ajungea până la gleznă, azi 
până la genunchi; mâine va ajunge până la brâu şi 
porimâine, până peste cap. Astfel încât, doctore, trebuie să 
fiu sincer cu dumneata. Întâi m-a cuprins tristeţea, apoi sila. 
Am visat la rolul de arbitru între revoluţie şi monarhie. Am 
crezut că am ascendent asupra reginei ca bărbat şi, ca 


bărbat, într-o bună zi în care s-ar aventura cu imprudenţă 
în valuri şi nu va mai atinge fundul cu piciorul, mă voi 
arunca în apă şi-o voi salva. Dar nu. N-au vrut niciodată 
serios să se ajute prin mine, doctore. Au vrut să mă 
compromită, să-mi răpească popularitatea, să mă piardă, să 
mă anihileze, să mă facă neputincios la rău, ca şi la bine. De 
aceea, doctore, tot ce am mai bun de făcut acum este să 
mor la timp. Este, mai ales, să mă culc artistic ca atletul 
antic. Să întind beregata cu graţie. Să-mi dau ultima suflare 
Ccuviincios. 

Şi Mirabeau se lăsă să cadă pe canapea, muşcând furios 
perna. 

Gilbert ştia acum ce voise să afle, adică de ce depindea 
viaţa sau moartea lui Mirabeau. 

— Conte, întrebă el, ce-aţi spune dacă mâine regele ar 
trimite să afle noutăţi despre sănătatea dumneavoastră? 

Bolnavul făcu o mişcare din umeri, ce voia să spună: „Mi- 
ar fi indiferent!” 

— Regele. Sau regina, adăugă Gilbert. 

— Ce? Spuse Mirabeau ridicându-se din nou. 

Mirabeau se sprijini în cei doi pumni ai săi ca un leu pe 
labe şi începu să citească în străfundurile sufletului lui 
Gilbert. 

— Ea nu o va face, zise. 

— Dar, dacă totuşi ar face-o? 

— Credeţi, spuse Mirabeau, că se va cobori până aici? 

— Nu cred nimic. Presupun. 

— Fie, spuse Mirabeau, voi aştepta până mâine seara. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Luaţi cuvintele în sensul lor propriu, doctore, şi nu 
vedeţi în ele altceva decât vor să exprime. Voi aştepta până 
mâine seară. 

— Şi mâine seară? 

— Ei bine, dacă va trimite până mâine seară, dacă de 
exemplu domnul Weber va veni până mâine seară, sunteţi 
dumneavoastră cel care aveţi dreptate. Dimpotrivă, dacă nu 


va veni, oh! Atunci nu veţi avea dreptate, doctore, atunci eu 
sunt cel care am dreptate. 

— Fie, pe mâine seară. Până atunci, dragul meu 
Demostene, calm, odihnă şi linişte. 

— Nu-mi voi părăsi şezlongul. 

— Şi această eşarfă? 

Gilbert arătă cu degetul obiectul care-i atrăsese în primul 
rând privirea la intrarea în cameră. Mirabeau zâmbi. 

— Pe cuvânt de onoare! Spuse el. 

— Bine! Zise Gilbert, încercaţi să petreceţi o noapte 
liniştită, şi răspund de dumneavoastră. 

La uşă îl aştepta 'Teisch. 

— Ei bine, bunul meu Teisch, stăpânul dumitale se simte 
mai bine, spuse doctorul. 

Bătrânul servitor clătină trist din cap. 

— Cum, reluă Gilbert, te îndoieşti de cuvântul meu? 

— Mă îndoiesc de toate, domnule doctor, atâta timp cât 
geniul său rău va fi lângă dânsul. 

Şi scoase un suspin, lăsându-l pe Gilbert să coboare pe 
scara îngustă. La colţul unuia din paliere văzu un fel de 
umbră voalată ce-l aştepta. Zărindu-l, această umbră scoase 
un strigăt uşor şi dispăru în spatele unei uşi întredeschise, 
care-i uşura retragerea. 

— Cine este femeia asta? Întrebă Gilbert. 

— Ea e, răspunse Teisch. 

— Cine, ea? 

— Femeia care seamănă cu regina. 

Pentru a doua oară, Gilbert păru surprins de aceeaşi idee 
auzind aceeaşi frază. Făcu doi paşi înainte, ca şi cum ar fi 
vrut să urmărească fantoma, dar se opri murmurând: 

— Imposibil. 

Şi îşi continuă drumul, lăsându-l pe bătrânul servitor 
disperat că un om atât de învăţat cum este doctorul nu 
întreprindea nimic pentru a izgoni demonul pe care-l 
considera, cu cea mai profundă convingere, un trimis al 
diavolului. 


Mirabeau avu o noapte destul de bună. A doua zi îl chemă 
devreme pe Teisch să deschidă ferestrele pentru a respira 
aerul dimineţii. 

Singurul lucru ce-l îngrijora pe bătrânul servitor era 
nerăbdarea febrilă căreia părea că-i era pradă bolnavul. 

Când, întrebat de stăpânul său, Teisch îi răspunse că era 
de-abia ora opt, Mirabeau nu voi să creadă şi ceru să i se 
aducă ceasul pentru a se convinge. Puse ceasul pe masă, 
lângă pat. 

— 'Teisch, spuse bătrânului servitor, vei lua locul lui Jean, 
jos, iar el îşi va face serviciul aici, pe lângă mine. 

— Vai! Dumnezeule, spuse 'Teisch, am nefericirea să-l fi 
nemulţumit pe domnul conte? 

— Dimpotrivă, bunul meu Teisch, spuse Mirabeau 
înduioşat, tocmai fiindcă mă încred numai în tine, te pun azi 
la poartă. Fiecărei persoane care va veni să întrebe de 
sănătatea mea, îi vei spune că mă simt mai bine, dar că nu 
primesc încă. Numai dacă cineva vine din partea. 

— Mirabeau se opri o clipă şi reluă - numai dacă vine 
cineva de la castel, dacă e trimis cineva de la Tuileries, îl vei 
trimite sus pe mesager, mă-nţelegi bine? Şi sub orice 
pretext ar fi, nu-l vei lăsa să plece fără să fi vorbit cu mine. 
Vezi, bunul meu 'Teisch, că, îndepărtându-te de mine, te 
ridic la funcţia de confident. 

Teisch îi luă mâna lui Mirabeau şi o sărută. 

— Oh! Domnule conte, spuse el, numai dacă aţi vrea să 
trăiţi! 

Şi ieşi. 

— Zău! Spuse Mirabeau privindu-l cum se îndepărta, iată 
exact ce-i mai greu. 

La ora zece Mirabeau se sculă şi se îmbrăcă cu o oarecare 
cochetărie. Jean îl pieptănă şi-i rase barba, apoi îi apropie 
fotoliul de fereastră. De aici putea vedea în stradă. 

Din casa de peste drum i s-ar fi putut vedea, în spatele 
perdelei ridicate, chipul neliniştit apărând la fiecare 
lovitură de ciocănel, la fiecare vibraţie a soneriei, privirea 


pătrunzătoare scrutând strada, ca apoi perdeaua să recadă, 
să se ridice din nou la viitoarea vibraţie a soneriei, la 
următoarea lovitură de ciocănel. 

La ora două Teisch urcă, urmat de un lacheu. Inima lui 
Mirabeau bătu violent. Lacheul era fără livrea. 

Prima idee ce-i trecu prin minte era că această persoană 
cu părul cărunt venea din partea reginei şi era astfel 
îmbrăcat pentru a nu compromite pe aceea din partea 
căreia venea. 

Mirabeau se înşela. 

— Din partea domnului doctor Gilbert, spuse 'Teisch. 

— Ah! Exclamă Mirabeau pălind, ca şi cum ar fi avut 
douăzeci şi cinci de ani şi, aşteptând un mesager din partea 
doamnei de Monnier, ar fi văzut sosind un curier din partea 
unchiului său, judecătorul. 

— Domnule, spuse 'Teisch, întrucât valetul vine din partea 
domnului doctor Gilbert şi aduce o scrisoare pentru 
dumneavoastră, am crezut că pot face o excepţie în 
favoarea sa faţă de consemnul dat. 

— Bine ai făcut, spuse contele. 

Mirabeau deschise scrisoarea. Ea nu conţinea decât 
aceste câteva cuvinte: 

Transmiteţi-mi veşti despre dumneavoastră. Voi fi acolo în 
jur de unsprezece seara. Sper că primul cuvânt ce mi-l veţi 
spune va fi că am avut dreptate şi că dumneavoastră aţi 
greşit. 

— Vei spune stăpânului tău că m-ai găsit în picioare şi că-l 
aştept diseară, spuse Mirabeau lacheului. 

Apoi lui 'Teisch: 

— Acest valet să plece mulţumit! Spuse el. 

Teisch făcu semn că a înţeles şi-l luă pe bătrâne. 

Orele se succedară. Soneria nu înceta să vibreze. Întregul 
Paris se înfăţişa la Mirabeau. Pe stradă erau grupuri de 
oameni din popor care, aflând vestea, nu aceea din ziare, 
nu voiau să creadă în buletinele liniştitoare date de 'Teisch şi 
obligau trăsurile să o ia la dreapta şi la stânga străzii, 


pentru ca zgomotul roţilor să nu-l obosească pe ilustrul 
bolnav. 

Către ora cinci, leisch crezu că e bine să-şi facă o a doua 
apariţie în camera lui Mirabeau, pentru a-i anunţa această 
noutate. 

— Ah! Spuse Mirabeau, văzându-te, sărmanul meu Teisch, 
am crezut că ai ceva mai bun să-mi spui. 

— Ceva mai bun! Spuse mirat Ieisch. N-am crezut că pot 
anunţa domnului conte ceva mai bun ca o asemenea dovadă 
de dragoste. 

— Ai dreptate, 'Teisch, spuse Mirabeau, sunt un ingrat. 

De aceea, când Teisch închise uşa, Mirabeau deschise 
fereastra. Înaintă pe balcon şi făcu cu mâna un semn de 
mulţumire bravilor oameni care se făcuseră paznicii odihnei 
sale. Aceştia îl recunoscură şi strigătele de „Trăiască 
Mirabeau!” răsunară de la un capăt la celălalt al străzii 
Chaussee-d'Antin. 

La ce se gândea Mirabeau în timp ce i se aducea acest 
omagiu neaşteptat, care în orice altă ocazie ar fi făcut să-i 
tresară inima de bucurie? 

El se gândea la acea femeie mândră, care nu-şi făcea deloc 
griji pentru el, iar ochiul său căuta peste grupurile 
îngrămădite în apropierea casei sale vreun lacheu în livrea 
albastră, venind dinspre bulevarde. 

Intră în camera sa cu inima strânsă. Umbra serii venise, şi 
el nu văzuse nimic. 

Seara se scurse ca şi ziua. Nerăbdarea lui Mirabeau se 
schimba într-o sumbră amărăciune. Inima sa fără speranţă 
nu se mai îndrepta spre clinchetul soneriei. Nu. El aştepta 
cu o întunecată nemulţumire întipărită pe figură acea 
dovadă de interes care-i era aproape promisă şi nu venea. 

La ora unsprezece, uşa se deschise şi Teisch îl anunţă pe 
doctorul Gilbert. 

Acesta intră zâmbind. Era speriat de expresia obrazului lui 
Mirabeau, care oglindea fidel tulburarea din sufletul său. 
Gilbert bănui tot ce se întâmplase. 


— Nu a venit nimeni? Întrebă. 

— De unde? Spuse Mirabeau. 

— Ştiţi bine ce vreau să spun. 

— Eu? Nu, pe onoarea mea! 

— De la castel. Din partea ei. În numele reginei.? 

— Nimic din toate astea, dragul meu doctor. N-a venit 
nimeni. 

— Imposibil! Exclamă Gilbert. 

Mirabeau ridică din umeri. 

— Naiv om de omenie! 

Apoi, apucând mâna lui Gilbert cu o mişcare convulsivă, 
întrebă: 

— Vreţi să vă spun ce aţi făcut azi, doctore? 

— Eu? Spuse doctorul. Am făcut aproximativ ce fac în 
fiecare zi. 

— Nu, căci nu mergeţi zilnic la castel şi azi aţi fost. Nu, 
căci n-o vedeţi zilnic pe regină, şi azi aţi văzut-o. Nu, căci nu 
vă permiteţi în fiecare zi să-i daţi sfaturi, şi azi i-aţi dat unul. 

— Haida de! Spuse Gilbert. 

— lată, dragă doctore, eu văd ce s-a petrecut şi aud ce s-a 
spus ca şi cum aş fi fost acolo. 

— Ei bine, să vedem ce s-a întâmplat şi ce s-a spus? 

— V-aţi prezentat la Tuileries azi, la o anumită oră, şi aţi 
cerut să vorbiţi cu regina. l-aţi vorbit, i-aţi spus că 
sănătatea mea s-a înrăutățit şi ar fi bine, ca regină şi ca 
femeie, să trimită după veşti despre sănătatea mea - dacă 
nu din solicitudine, cel puţin din calcul. Ea a discutat cu 
dumneavoastră. Părea convinsă că aveţi dreptate. V-a lăsat 
să plecaţi spunând că va trimite la mine. Aţi plecat fericit şi 
satisfăcut, contând pe cuvântul regal, şi ea a rămas fudulă 
şi amară, râzând de credulitatea dumneavoastră, care 
ignoraţi faptul că un cuvânt regal nu angajează la nimic. Ia 
să vedem sinceritatea unui om onest, spuse Mirabeau 
privindu-l drept în faţă, aşa este, doctore? 

— Într-adevăr, spuse Gilbert, dacă aţi fi fost acolo, dragă 
conte, n-aţi fi văzut şi n-aţi fi auzit mai bine. 


— Nepricepuţii! Spuse Mirabeau cu amărăciune. Când v- 
am spus că nu ştiu să facă nimic cum trebuie. Dacă ar fi 
intrat la mine azi livreaua regelui, în mijlocul acestei 
mulţimi, care striga în faţa porţii şi sub ferestrele mele 
„Irăiască Mirabeau!”, le-ar fi redat popularitatea pentru un 
an. 

Şi, clătinând din cap, Mirabeau îşi duse mâna cu 
repeziciune la ochi. Mirat, Gilbert îl văzu ştergându-şi o 
lacrimă. 

— Ce aveţi, totuşi, conte? Întrebă el. 

— Eu? Nimic! Spuse Mirabeau. Aveţi noutăţi de la 
Adunarea Naţională, de la cordelieri, de la iacobini? A 
secretat Robespierre vreun nou discurs sau a vomat Marat 
vreun nou pamflet? 

— E multă vreme de când n-aţi mâncat? Întrebă Gilbert. 

— Nimic de la două după-amiază. 

— În acest caz, veţi face o baie, dragul meu conte. 

— Într-adevăr, este o idee bună, doctore. 

— Jean, o baie. 

— Aici, domnule conte? 

— Nu, nu, alături, în cabinetul de toaletă. 

Peste zece minute Mirabeau era în baie şi, ca de obicei, 
Teisch îl conduse pe Gilbert. 

Mirabeau se ridică din cadă pentru a-l urmări din priviri 
pe doctor. Când îl pierdu din vedere, ascultă zgomotul 
paşilor săi şi apoi rămase imobil, până ce auzi deschizându- 
se şi închizându-se poarta casei sale. Sună apoi violent: 

— Jean, spuse el, aranjează o masă în camera mea, şi du-te 
din partea mea la Oliva şi întreab-o dacă vrea să-mi facă 
plăcerea de a cina cu mine. 

Apoi, în timp ce lacheul ieşea pentru a duce la îndeplinire 
ordinul: 

— Flori, mai ales flori! Strigă Mirabeau. Ador florile. 

La patru dimineaţa, doctorul Gilbert a fost trezit de 
clinchetul puternic al soneriei. 


— Ah! Spuse el sărind din pat, sunt sigur că domnul de 
Mirabeau se simte foarte rău! 

Doctorul nu se înşela. După ce cina fusese servită şi masa 
fusese acoperită de flori, Mirabeau îi dădu liber lui Jean şi-i 
ordonă lui Teisch să se ducă la culcare. Apoi închise toate 
uşile, în afară de aceea ce dădea spre apartamentul femeii 
necunoscute, pe care bătrânul servitor o numea geniul 
răului. Dar cei doi servitori nu se culcară. Jean, cu toate că 
era mai tânăr, adormise pe un fotoliu din anticameră. Teisch 
însă veghea. 

La patru fără un sfert, soneria răsună violent. Amândoi se 
repeziră spre dormitorul lui Mirabeau. Uşile erau închise. 
Atunci avură ideea să facă înconjurul apartamentului 
necunoscutei şi putură pătrunde astfel în dormitor. 

Răsturnat, pe jumătate leşinat, Mirabeau ţinea între 
braţele sale femeia, fără îndoială pentru ca ea să nu poată 
chema în ajutor. Înspăimântată, necunoscuta suna cu 
clopoţelul de pe masă, neputându-se deplasa până la 
cordonul soneriei, de lângă cămin. 

Zărindu-i pe cei doi servitori, ea îi chemă atât în ajutorul ei 
cât şi al lui Mirabeau. În convulsiunile sale, Mirabeau o 
sufoca. S-ar fi putut spune că moartea, travestită, încerca 
să-l târască în mormânt. 

Graţie eforturilor reunite ale celor doi servitori, braţele 
muribundului se desfăcură, Mirabeau căzu pe scaun, iar ea, 
toată numai lacrimi, se întoarse în aparatamentul ei. 

Atunci Jean alergă să-l caute pe doctorul Gilbert, pe când 
Teisch încerca să dea primele ajutoare stăpânului său. 

Gilbert nu pierdu vremea să aştepte înhămarea cailor, nici 
apropierea vreunei trăsuri. Din strada Saint-Honore până la 
Chaussee d'Antin drumul nu era lung. Îl urmă pe Jean şi în 
zece minute se găsea în locuinţa lui Mirabeau. 

Teisch aştepta în vestibulul de la intrare. 

— Ei bine, prietene, ce se mai întâmplă? Întrebă Gilbert. 

— Ah! Domnule, spuse bătrânul servitor, această femeie, 
întotdeauna această femeie, şi apoi aceste blestemate flori. 


Veţi vedea! Veţi vedea! 

În acest moment se auzi ceva ca un plâns. Gilbert urcă în 
fugă. În momentul când ajunse la ultimele trepte ale scării, 
o uşă vecină cu cea a lui Mirabeau se deschise şi apăru 
deodată o femeie îmbrăcată într-un capot alb Ea se aruncă 
la picioarele doctorului. 

— Oh! Gilbert, Gilbert! Spuse ea proptindu-şi mâinile de 
pieptul lui, în numele cerului, salvaţi-l! 

— Nicole, exclamă Gilbert, Nicole! Oh! Nenorocita, aşadar 
dumneata erai! 

— Salvaţi-l! Salvaţi-l! Spuse Nicole. 

Gilbert rămase o clipă ca distrus de o idee îngrozitoare. 

— Oh! Murmură, Beausire care vinde pamflete împotriva 
lui, Nicole, amanta lui! E cu adevărat pierdut, căci în toate 
astea este mâna lui Cagliostro. 

Şi se repezi în apartamentul lui Mirabeau, înțelegând bine 
că nu mai era nici un moment de pierdut. 

Capitolul 65 

TRĂIASCĂ MIRABEAU! 

Mirabeau era întins pe pat. Îşi recăpătase cunoştinţa. 
Resturile cinei, felurile de mâncare, florile se aflau acolo, 
martori la fel de acuzatori ca şi resturile otrăvii pe fundul 
unui vas lângă patul unui sinucigaş. 

Gilbert se îndreptă repede spre el şi răsuflă uşurat 
văzându-l. 

— Ah! Spuse el, nu e încă atât de grav cât mă temeam. 

Mirabeau surâse. 

— Credeţi, doctore? Spuse el. 

Şi clătină din cap, ca un om care socoate că-şi cunoaşte 
situaţia cel puţin la fel de bine ca şi medicul său care, 
uneori, vrea să se înşele pe sine pentru a-i putea înşela mai 
bine pe alţii. 

De astă dată, Gilbert nu se opri la diagnosticul extern. 
Pipăi pulsul: pulsul era rapid şi ridicat. Se uită la limbă: 
limba era încărcată şi amară. Cercetă starea capului: capul 


era greu şi dureros. Membrele inferioare erau cuprinse de 
un început de răcire. 

Deodată, spasmele pe care bolnavul le avusese cu două 
zile în urmă reapărură, cuprinzând, rând pe rând, 
omoplaţii, claviculele şi diafragma. Pulsul, care, aşa cum am 
spus, era rapid şi ridicat, deveni intermitent şi convulsiv. 

Gilbert administră aceleaşi revulsive care aduseseră o 
primă ameliorare. Din nenorocire, fie că bolnavul nu mai 
avea puterea să suporte leacul dureros, fie că nu voia să fie 
vindecat, peste un sfert de oră se plânse de dureri atât de 
ascuţite în toate regiunile pe care se aplicaseră 
cataplasmele, încât acestea au trebuit să fie scoase. Din 
acel moment îmbunătăţirea ce se manifestase în timpul 
aplicării dispăru. 

Intenţia noastră nu este să urmărim sub toate aspectele 
lor fazele acestei boli îngrozitoare, dar, din dimineaţa acelei 
zile, ştirea ei se răspândi în oraş şi, de astă dată, mai serios 
decât în ajun. Se spunea că boala recidivase şi că prezenta 
un pericol mortal. 

De-abia atunci s-a putut aprecia cu adevărat locul uriaş pe 
care-l poate ocupa un om în sânul unei naţiuni, întregul 
Paris fu cuprins de emoție, ca în zilele în care o calamitate 
ameninţă în acelaşi timp persoane izolate şi populaţia toată. 
Ziua întreagă, la fel cum se petrecuse şi în ajun, strada fu 
barată şi păzită de oameni din popor, pentru ca zgomotul 
trăsurilor să nu ajungă până la bolnav. Grupurile ce se 
strânseseră sub ferestre cereau informaţii. Din oră în oră se 
dădeau buletine privind starea sănătăţii lui Mirabeau şi 
acestea ajungeau cu mare viteză din Chaussee-d'Antin până 
la marginile Parisului. Poarta era asediată de o mulţime de 
cetăţeni din toate stările, de toate opiniile, ca şi cum fiecare 
partid, cât de opus ar fi fost celorlalte, avea ceva de pierdut 
pierzându-l pe Mirabeau. În acest timp, prietenii, rudele şi 
cunoştinţele marelui orator umpleau curţile, vestibulele şi 
apartamentul de la parter, fără ca el însuşi să fi aflat de 
această îngrămădeală. 


De altfel, puţine cuvinte au fost schimbate între Mirabeau 
şi doctorul Gilbert. 

— Hotărât, voiţi aşadar să muriţi? Spusese doctorul 
Gilbert. 

— La ce bun să trăieşti? Răspunse Mirabeau. 

Şi, amintindu-şi angajamentele ce şi le luase Mirabeau faţă 
de regină şi ingratitudinea acesteia, doctorul nu mai insistă 
asupra acestor lucruri, angajându-se faţă de el însuşi să-şi 
facă până la capăt datoria de medic, ştiind însă dinainte că 
nu era un zeu să poată lupta împotriva imposibilului. 

În seara acestei prime zile a recidivei, societatea 
iacobinilor trimise o delegaţie în fruntea căreia se găsea 
Barnave, spre a se informa de sănătatea fostului lor 
preşedinte. Au vrut ca Barnave să fie întovărăşit de cei doi 
Lameth, dar aceştia refuzară. 

Când Mirabeau fu informat de această împrejurare, spuse: 

— Ah! Ştiam doar că sunt laşi, dar nu ştiam că sunt şi 
imbecili! 

Timp de douăzeci şi patru de ore, doctorul Gilbert nu-l 
părăsi o clipă pe Mirabeau. Miercuri seara, câtre ora 
unsprezece, acesta se simţea destul de bine pentru ca 
Gilbert să consimtă să treacă într-o cameră vecină pentru a 
se odihni câteva ore. 

Înainte de a se culca, doctorul porunci ca la cea mai mică 
reapariţie a vreunui accident să fie anunţat fără întârziere. 

În zori se deşteptă. Nimeni nu-i tulburase somnul şi totuşi 
se trezi îngrijorat: i se părea imposibil ca ameliorarea să se 
fi menţinut astfel, fără nici un accident. 

Într-adevăr, coborând, Teisch îl anunţă pe doctor cu 
lacrimi în ochi, că Mirabeau se simţea foarte rău, dar că 
interzisese să fie trezit doctorul Gilbert, indiferent de 
suferinţele prin care ar trece. 

Şi totuşi, bolnavul trebuie să fi suferit cumplit: pulsul 
reluase un caracter din cele mai alarmante, durerile se 
accentuaseră în mod atroce, în sfârşit, fenomenele de 
asfixie şi spasmele reveniseră. 


De mai multe ori - şi 'Teisch atribuise aceasta unui început 
de delir - bolnavul pronunţase numele reginei. 

— Ingraţii! Spusese el, nici n-au trimis să afle veşti despre 
mine. 

Apoi ca şi cum îşi vorbea sieşi: 

— Mă întreb, adăugă el, ce va spune ea când va afla 
mâine, sau poimâine, că sunt mort. 

Gilbert socoti că totul va depinde de criza ce se pregătea. 
De aceea, pregătindu-se să lupte cu vigoare împotriva bolii, 
prescrise aplicarea de lipitori pe piept. Dar, ca şi cum ar fi 
fost complice cu muribundul, ele nu-şi făcură datoria. 
Atunci, bolnavului i s-a luat pentru a doua oară sânge din 
picior şi i s-au dat pilule de mosc. 

Accesul dură opt ore. În acest timp, ca un abil duelist, 
Gilbert dădu, pentru a spune aşa, un asalt împotriva morţii, 
parând fiecare lovitură, preîntâmpinând unele, fiind atins 
uneori de ele. În cele din urmă, la capătul celor opt ore, 
febra scăzu, moartea bătu în retragere, dar, ca un tigru 
care fuge pentru a reveni, ea îşi lăsă pe obrazul bolnavului 
amprenta ghearelor sale înspăimântătoare. 

Gilbert rămase în picioare, cu braţele încrucişate, în faţa 
acestui pat în care se dăduse îngrozitoarea luptă. Era prea 
ştiutor al secretelor artei sale nu numai pentru a mai păstra 
o oarecare aparenţă, dar chiar pentru a se mai îndoi. 

Mirabeau era pierdut. Şi în cadavrul întins în faţa ochilor 
săi, în ciuda unui rest de viaţă, îi era imposibil să-l mai vadă 
pe Mirabeau viu. 

Din acest moment, lucru straniu, bolnavul şi Gilbert, de 
comun acord şi ca stăpâniţi de aceeaşi idee, vorbiră despre 
Mirabeau ca despre un om care a fost, dar care a încetat să 
mai fie. 

De asemenea, începând din acest moment, fizionomia lui 
Mirabeau luă acel caracter solemn ce aparţine prin esenţă 
agoniei oamenilor mari. Glasul său deveni încet, grav, 
aproape profetic. Vorbele sale căpătară un accent mai 
sever, mai profund, mai complex. Simţămintele sale 


manifestau mai multă afecţiune, mai multă dăruire, mai 
mult sublim. 

I se anunţă că un tânăr ce nu-l văzuse decât o singură dată 
şi care nu voia să spună cine era, insista să intre. Se 
întoarse spre Gilbert, ca pentru a-i cere permisiunea să-l 
primească pe acest tânăr. Gilbert îl înţelese. 

— Poftiţi-l, spuse el lui Teisch. 

Teisch deschise uşa. Un tânăr de nouăsprezece ani apăru 
în prag, se apropie încet, îngenunche în faţa patului lui 
Mirabeau, îi luă mâna şi o sărută, izbucnind în lacrimi. 
Mirabeau părea să caute în memorie o vagă amintire. 

— Ah! Spuse el deodată. Vă recunosc! Sunteţi tânărul din 
Argenteuil. 

— Dumnezeule, fiţi binecuvântat! Spuse tânărul. lată tot 
ce vă ceream. 

Se ridică şi ieşi, acoperindu-şi ochii cu mâinile. 

Peste câteva secunde 'Teisch intră ţinând în mână un bilet 
pe care tânărul îl scrisese în anticameră şi care conţinea 
aceste cuvinte simple: 

Sărutând mâna domnului Mirabeau la Argenteuil, i-am 
spus că eram gata să mor pentru el. 

Am venit să-mi ţin cuvântul. 

Am citit ieri într-un ziar englezesc că transfuzia de sânge a 
fost executată cu succes la Londra într-un caz similar cu cel 
al ilustrului bolnav. 

Dacă, pentru a salva viaţa domnului de Mirabeau, 
transfuzia de sânge e considerată utilă, îl ofer pe al meu; e 
tânăr şi pur. 

MARNAIS. 

Citind aceste cuvinte, Mirabeau nu-şi putu reţine lacrimile. 
Porunci ca tânărul să fie chemat în cameră, dar, vrând 
pesemne să fugă de manifestarea unei recunoştinţe mai 
mult decât meritate, el plecase, lăsând ambele sale adrese, 
cea de la Paris şi de la Argenteuil. 

Câteva clipe mai târziu, Mirabeau consimţi să primească 
pe toată lumea: pe domnii La Marck şi Frochot, prietenii 


săi; pe doamna du Saillant, sora sa; pe doamna d'Aragon, 
nepoata sa. 

Refuză însă să fie văzut de orice alt medic în afara lui 
Gilbert. Cum acesta insista, spuse: 

— Nu, doctore, aţi avut parte de toate inconvenientele 
bolii mele. Dacă mă vindecaţi, trebuie să aveţi întregul 
merit al însănătoşirii mele. 

Din timp în timp voia să ştie cine venise să se intereseze de 
mersul bolii sale şi, cu toate că nu întreba niciodată: 
„Regina a trimis pe cineva de la palat?” Gilbert ghicea, 
după suspinul ce-l scotea muribundul când ajungea la 
sfârşitul listei, că singurul nume pe care ar fi dorit să-l 
găsească era tocmai acela care lipsea. 

Atunci, fără să vorbească despre rege şi despre regină - 
Mirabeau nu era încă într-atâta pe moarte încât să ajungă 
până acolo - el se lansa cu o elocvenţă admirabilă în politica 
generală şi în special în aceea pe care ar fi urmat-o faţă de 
Anglia dacă ar fi fost ministru. Ar fi fost fericit să lupte corp 
la corp mai ales cu Pitt. 

— Oh! Acest Pitt, exclamă el, e ministrul preparativelor: el 
guvernează mai mult cu ceea ce ameninţă decât cu ceea ce 
face. Dacă aş fi trăit, ce necazuri i-aş mai fi făcut! 

Din timp în timp, un strigăt se ridica până la ferestre. Era 
o urare tristă făcută de popor: „Irăiască Mirabeau!” urare 
ce părea o rugăciune, mai mult plâns decât speranţă. 

Atunci Mirabeau asculta şi cerea să se deschidă fereastra, 
pentru ca acest zgomot ce răsplătea atâtea suferinţe 
îndurate să ajungă până la el. Timp de câteva secunde 
rămânea cu mâinile şi urechile încordate, aspirând şi 
absorbind parcă în el toată această rumoare. Apoi 
murmura: 

— Oh! Excelent popor! Popor calomniat, insultat, 
disprețuit, ca şi mine. E drept că ei sunt cei care mă uită, şi 
tu cel care mă răsplăteşti! 

Se lăsă noaptea. Gilbert nu vru cu nici un chip să-l 
părăsească pe bolnav. Puse să se tragă şezlongul lângă pat 


şi se culcă pe el. Mirabeau îl lăsă să facă cum vrea. De când 
era sigur că moare, părea să nu-i mai fie teamă de medicul 
său. În clipa când se iviră zorile, ceru să se deschidă 
ferestrele. 

— Dragul meu doctor, spuse el lui Gilbert, azi e ziua în 
care voi muri. Când ai ajuns unde mă aflu eu acum, nu mai 
ai altceva de făcut decât să te parfumezi şi să te încununezi 
cu flori, pentru a intra cât mai plăcut posibil în somnul din 
care nu te mai trezeşti. Am permisiunea să fac ceea ce 
vreau? 

Gilbert îi făcu semn că putea face orice crede de cuviinţă. 
Atunci Mirabeau îi chemă pe cei doi servitori. 

— Jean, spuse el, fă-mi rost de cele mai frumoase flori pe 
care le poţi găsi, pe când Teisch se va strădui să mă facă cât 
mai frumos posibil. 

Jean părea să ceară din priviri permisiunea lui Gilbert, 
care îi făcu semn din cap că este de acord. Teisch, care 
fusese foarte bolnav în ajun, începu să facă toaleta 
stăpânului său. 

— Apropo! Îi spuse Mirabeau. Ai fost bolnav ieri, sărmane 
Teisch. Cum te simţi azi? 

— Oh! Foarte bine, dragă stăpâne, răspunse onestul 
servitor. Şi vă urez să fiţi în locul meu. 

— Ei bine, răspunse Mirabeau râzând, oricât de puţin ţii la 
viaţă, eu nu-ţi urez să fii în locul meu. 

În acest moment răsună o lovitură de tun. De unde venea? 
Nu s-a aflat niciodată. Mirabeau tresări. 

— Oh! Spuse el ridicându-se, au început deja funeraliile lui 
Achile? 

De-abia ieşise Jean din casă şi toată lumea aflată acolo se 
repezi la el pentru a afla ştiri despre ilustrul bolnav. Când le 
spuse că se duce să caute flori, mulţimea o luă la fugă pe 
străzi strigând: „Flori pentru domnul de Mirabeau!” Toate 
porţile se deschiseră, fiecare oferea ce avea fie în locuinţă, 
fie în seră, astfel că în mai puţin de un sfert de oră casa fu 
plină ochi de cele mai rare flori. 


La nouă dimineaţa, camera lui Mirabeau se transformase 
într-o adevărată grădină. 

Tot atunci, Teisch îi terminase toaleta. 

— Dragul meu doctor, spuse Mirabeau, vă solicit un sfert 
de oră să-mi iau rămas bun de la cineva care trebuie să 
părăsească locuinţa înaintea mea. Recomand protecţiei 
dumneavoastră această persoană în cazul în care cineva ar 
vrea s-o insulte. 

Gilbert înţelese. 

— Bine, spuse el, am să vă las. 

— Da, însă veţi aştepta în camera de alături. După ce 
această persoană va pleca, nu mă veţi părăsi până ce voi 
muri? 

Gilbert făcu un semn afirmativ. 

— Daţi-mi cuvântul dumneavoastră, ceru Mirabeau. 

Gilbert îl dădu, cu limba împleticită. Acest stoic era peste 
măsură de mirat să găsească în el lacrimi, el, care credea 
că graţie filosofiei a ajuns la insensibilitate. Apoi se îndreptă 
spre uşă. Mirabeau îl opri şi îi spuse: 

— Înainte de a ieşi, deschideţi scrinul şi daţi-mi o casetă 
mică ce se află acolo. 

Gilbert se conformă. Caseta era grea. Gilbert îşi închipui 
că trebuia să fie plină cu aur. Mirabeau îi făcu semn s-o 
pună pe noptieră, apoi îi întinse mâna. 

— Veţi avea amabilitatea să mi-l trimiteţi pe Jean, spuse el. 
Înţelegeţi bine, pe Jean, nu pe Teisch. Mă oboseşte să chem 
sau să sun. 

Gilbert ieşi. Jean aştepta în camera învecinată, şi intră pe 
aceeaşi uşă pe care ieşise Gilbert. 

Gilbert auzi cum în urma lui Jean uşa se închide cu 
zăvorul. 

Jumătatea de oră care urmă a fost folosită de Gilbert 
pentru a da informaţii despre bolnav tuturor acelora care îi 
umpleau casa. 

Situaţia era disperată. Nu ascundea deloc celor ce se aflau 
în casă adevărul, că Mirabeau nu va putea supravieţui 


acestei zile. 

O trăsură se opri la intrarea casei. O clipă crezu că era o 
trăsură de la Curte, care a fost lăsată să se apropie din 
consideraţie pentru bolnav şi împotriva consemnului dat. 
Alergă la fereastră. Ar fi fost o atât de plăcută consolare 
pentru muribund, să ştie că regina se ocupă de el! Era însă 
o simplă trăsură de piaţă pe care Jean se dusese s-o aducă. 
Doctorul ghici pentru cine. 

Şi, într-adevăr, peste câteva minute Jean ieşi, conducând o 
femeie complet acoperită de o pelerină largă. Femeia urcă 
în trăsură. 

Mulțimea, respectuoasă, făcu loc trăsurii fără să întrebe 
cine era în ea. Jean reveni. 

O clipă mai târziu, uşa camerei lui Mirabeau se redeschise 
şi se auzi glasul slăbit al bolnavului, care-l chema pe doctor. 
Gilbert alergă la el. 

— Puneţi la loc această casetă, dragă doctore. Apoi, cum 
acesta părea mirat s-o găsească la fel de grea ca înainte: 

— Da, nu-i aşa, spuse Mirabeau, e al dracului de curios 
unde se cuibăreşte lipsa de interes! 

Revenind lângă pat, Gilbert găsi pe jos o batistă brodată, 
împodobită cu dantele. Era udată de lacrimi. 

— Ah! Spuse el lui Mirabeau, n-a luat nimic cu ea, dara 
lăsat ceva. 

Mirabeau luă batista şi, simţind-o umedă, o aplică pe 
frunte. 

— Oh! Murmură el, deci numai ea n-are inimă! 

Şi recăzu pe pat, cu ochii închişi, astfel încât îl puteai 
crede mort sau leşinat, dacă horcăitul ce-i ieşea din piept 
nu-ţi spunea că era numai pe cale să se stingă. 

Capitolul 66 

FUGIȚI! FUGIȚI! FUGIȚI! 

Într-adevăr, cele câteva ore pe care le-a mai trăit încă 
Mirabeau n-au mai fost decât o agonie. 

Gilbert îşi ţinu totuşi promisiunea şi rămase lângă patul 
bolnavului până în ultimul minut. 


De altfel, oricât de dureros ar fi, pentru un medic şi un 
filosof spectacolul acestei ultime lupte dintre materie şi 
suflet este totdeauna plin de învăţăminte. 

Cu cât geniul a fost mai mare, cu atât mai interesant este 
de studiat cum poartă acest geniu lupta înpotriva morții, 
care până la urmă îl răpune. 

Apoi, sufletul doctorului mai găsea încă o sursă de reflecţii 
sumbre la vederea acestui mare om care trăgea să moară. 

De ce trebuia să moară Mirabeau, acest bărbat cu 
temperament atletic, cu o constituţie herculeană? 

Nu cumva pentru că a întins mâna spre a susţine această 
monarhie care e gata să se prăbuşească? Nu cumva pentru 
că de braţul său s-a sprijinit o clipă aceasta femeie 
purtătoare de nenorocire ce se numea Maria-Antoaneta? 
Nu i-a prezis Cagliostro ceva asemănător în privinţa morţii 
lui Mirabeau? Şi nu erau aceste două fiinţe stranii pe care 
le întâlnise, una care distruse reputaţia, cealaltă care 
distruse sănătatea marelui orator al Franţei, devenit 
susţinător al monarhiei, nu erau pentru el, Gilbert, o 
dovadă că orice lucru ce-i stă în cale trebuia, ca şi Bastilia, 
să se prăbuşească în faţa acestui om, mai bine zis în faţa 
ideii pe care o reprezenta el? 

Pe când Gilbert era adâncit într-o profundă meditaţie, 
Mirabeau făcu o mişcare şi deschise ochii. Revenea la viaţă 
pe poarta durerii. Încercă să vorbească. Nu izbuti. Însă, 
departe de a fi afectat de acest nou accident, în momentul 
în care fu sigur că limba îi era mută, zâmbi şi încercă să 
exprime din ochi recunoştinţa pe care o simţea pentru 
Gilbert şi pentru acei ale căror îngrijiri îl însoțeau în 
această supremă şi ultimă etapă, a cărei ţintă era moartea. 
Totuşi, un gând unic părea să-l preocupe. Singur Gilbert 
putea să-l ghicească, şi-l ghici. 

Bolnavul nu putea aprecia durata leşinului din care ieşise. 
Durase o oră, durase o zi? În timpul acestei ore sau al 
acestei zile, regina se interesase cumva de el? 


Se aduse registrul ce se găsea jos, în anticameră, unde 
fiecare dintre cei ce veniseră, fie ca mesager, fie personal, 
îşi înscrisese numele. Nici un nume cunoscut ca făcând 
parte din intimitatea familiei regale nu figura în registru. 
Au fost chemaţi Teisch şi Jean şi au fost întrebaţi. Nimeni, 
nici un valet, nici un aprod nu venise. 

Mirabeau făcu un suprem efort pentru a rosti câteva 
cuvinte, şi reuşi: 

— Oh! Exclamă el, nu ştiu oare că dacă mor ei sunt 
pierduţi? Duc cu mine doliul după monarhie, iar pe 
mormântul meu răzvrătiţii îşi vor împărţi rămăşiţele ei. 

Glibert se repezi spre bolnav. Pentru un medic bun există 
speranţă atâta timp cât există viaţă. De altfel, nu trebuia să 
folosească toate resursele artei sale pentru a permite 
acestei guri elocvente să mai pronunţe încă câteva cuvinte? 

Luă o lingură, turnă câteva picături din acea licoare 
verzuie din care îi dăduse cândva un flacon lui Mirabeau şi, 
fără s-o amestece de data asta cu rachiu, o apropie de 
buzele bolnavului. 

— Oh! Dragă doctore, spuse acesta surâzând, dacă vreţi 
ca licoarea dătătoare de viaţă să acţioneze asupra mea, 
daţi-mi lingura plină, sau conţinutul întregului flacon. 

— Cum aşa? Întrebă Gilbert privindu-l atent pe Mirabeau. 

— Credeţi că eu, excesiv în toate prin excelenţă, am avut 
acest tezaur de viaţă între mâinile mele fără să abuzez de 
el? Nu. Am descompus licoarea dumneavoastră, dragul meu 
Esculap. Am aflat că-şi trage originea din rădăcină de 
cânepă indiană, şi atunci am băut nu numai picături, ci 
linguri întregi, nu numai pentru a trăi, dar şi pentru a visa. 

— Nenorocitule! Nenorocitule! Murmură Gilbert. Am 
bănuit eu că v-am turnat otravă. 

— Dulce otravă, doctore, graţie căreia am dublat, am 
împătrit, am însutit ultimele ore ale existenţei mele. Graţie 
căreia, murind la patruzeci şi doi de ani, am trăit viaţa unui 
centenar. În sfârşit, graţie căreia am posedat, în vis, tot ce 
mi-a scăpat în realitate: putere, bogăţie, dragoste. Oh! 


Doctore, doctore, nu vă faceţi reproşuri, dimpotrivă, 
felicitaţi-vă. Dumnezeu nu mi-a dat decât viaţa reală, o viaţă 
tristă, săracă, cenuşie, amărâtă, foarte puţin de regretat şi 
pe care omul trebuie să fie dispus să i-o înapoieze ca pe un 
împrumut cămătăresc. Nu ştiu, doctore, dacă trebuie să-i 
mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţă, dar ştiu că trebuie 
să vă mulţumesc dumneavoastră pentru această otravă. 
Umpleţi, aşadar, lingura şi daţi-mi-o! 

Doctorul făcu ceea ce-i ceru Mirabeau şi-i dădu licoarea, 
pe care el o savură cu mare plăcere. Apoi, după câteva 
secunde de tăcere, ca şi cum la apropierea veşniciei 
moartea permitea să se ridice în faţa ochilor săi vălul ce 
acoperă viitorul, Mirabeau spuse: 

— Ah! Doctore, fericiţi cei ce vor muri în acest an 1791!FEi 
nu vor fi văzut din revoluţie decât faţa strălucitoare şi 
senină. Până azi niciodată o mare revoluţie n-a costat atât 
de puţin sânge. Fiindcă, până azi, ea se făcea doar în 
gândire. Dar va veni momentul când ea se va face în fapte şi 
în lucruri. Poate credeţi că mă vor regreta acolo, la 
Tuileries? Deloc. Moartea mea îi eliberează de un 
angajament luat. Cu mine, trebuiau să guverneze într-un 
anumit fel. Nu le mai eram un sprijin, le eram un obstacol. 
Ea îşi cerea scuze, în ce mă priveşte, în faţa fratelui ei. 
„Mirabeau crede că mă sfătuieşte, îi scria ea, şi nu-şi dă 
seama că-l amăgesc”. Oh! lată de ce aş fi vrut ca femeia 
asta să-mi fie amantă şi nu regină. Ce rol frumos de jucat în 
istorie, doctore, decât acela al unui om ce susţine cu o mână 
tânăra libertate şi cu cealaltă bătrână monarhie, care le 
obligă să meargă în acelaşi pas spre acelaşi ţel: fericirea 
poporului şi respectul faţă de regalitate! Poate era posibil, 
poate era un vis, dar acest vis, sunt ferm convins, îl puteam 
realiza numai eu. Ceea că mă frământă, doctore, nu e că voi 
muri, dar îmi dau seama că am întreprins o operă şi că nu o 
pot duce la capăt. Cine va slăvi ideea mea, dacă ideea mea 
este oprită în loc, trunchiată, decapitată? Ceea ce se va şti 
despre mine, doctore, va fi exact ceea ce nu trebuie să se 


ştie. Adică viaţa mea desfrânată, nebună, vagabondă. Ceea 
ce se va citi din opera mea vor fi Scrisorile către Sophie, 
Erotika-Biblion, Monarhia prusacă, pamfletele şi cărţile 
obscene. Ceea ce mi se va reproşa e că am pactizat cu 
Curtea şi mi se va reproşa asta fiindcă, din acest pact, n-a 
ieşit nimic din ceea ce ar fi trebuit să iasă. Opera mea nu va 
fi decât un fetus inform, un monstru căruia îi va lipsi capul. 
Şi totuşi, mort la patruzeci şi doi de ani, voi fi judecat ca şi 
cum aş fi trăit o viaţă de om. Dispărut în mijlocul unei 
furtuni, voi fi judecat ca şi cum, în loc să fiu obligat să merg 
fără încetare pe valuri, adică pe marginea prăpastiei, aş fi 
mers pe o mare şosea solid pavată cu legi, ordonanţe şi 
regulamente. Doctore, cui îi voi lăsa moştenire nu averea 
mea delapidată - puţin contează asta, doar n-am copii - dar 
cui îi voi lăsa moştenire memoria mea calomniată, memoria 
mea care ar putea fi într-o zi un testament care să facă 
onoare Franţei, Europei, întregii lumi? 

— De ce v-aţi grăbit atât de tare să muriţi? Răspunse 
Gilbert. 

— Da, într-adevăr, există momente în care îmi pun eu 
însumi aceeaşi întrebare. Dar urmăriţi-mă cu atenţie: nu 
puteam face nimic fără ea, şi ea n-a vrut. M-am angajat ca 
un prost. Am jurat ca un imbecil, supus totdeauna acelor 
aripi invizibile ale creierului care duc cu sine inima, pe când 
ea, ea, n-a jurat nimic, nu era angajată în nimic. Astfel că 
totul e perfect, doctore, şi dacă vreţi să-mi promiteţi ceva, 
nici un regret nu va mai tulbura cele câteva ceasuri pe care 
le mai am de trăit. 

— Şi ce aş putea să vă promit, Doamne? 

— Ei bine, promiteţi-mi că, în cazul în care trecerea mea 
din această viaţă la cealaltă ar fi prea grea, prea dureroasă, 
promiteţi-mi, doctore - cer asta nu numai unui medic, dar 
mai ales unui om, şi încă unui filosof - promiteţi-mi că mă 
veţi ajuta! 

— De ce îmi cereţi asemenea lucru? 


— Ah! Am să vă spun. Fiindcă, deşi simt că moartea se află 
aici, îmi dau seama că mai rămâne destulă viaţă în mine. Nu 
mă sfârşesc mort, dragă doctore, mă sfârşesc viu, şi ultimul 
pas va fi tare greu de trecut! 

Doctorul îşi înclină obrazul deasupra celui al lui Mirabeau. 

— V-am promis să nu vă părăsesc, prietene, spuse el, şi în 
momentul suprem încredinţaţi-i profundei mele afecţiuni 
grija să împlinesc ceea ce va trebui să fac! Când moartea va 
fi aici, voi fi şi eu. 

S-ar fi spus că bolnavul nu aştepta decât această 
promisiune. 

— Mulţumesc, murmură. 

Şi lăsă să-i cadă capul pe pernă. 

De astă dată, în pofida speranţei pe care medicul are 
datoria să o insufle până la ultima picătură în mintea 
bolnavului, el nu mai avu nici o îndoială. Doza abundentă de 
haşiş pe care o luase Mirabeau îi redase bolnavului, 
împreună cu vorbirea, funcţionarea muşchilor. Dar când 
încetă să vorbească, muşchii slăbiră. Viaţa gândirii dispăru 
iar moartea, întipărită pe chipul său de la ultima criză, 
reapăru, mai profund gravată ca oricând. 

Timp de trei ore mâna sa îngheţată rămase între mâinile 
doctorului Gilbert. În timpul acestor trei ore, adică de la 
patru la şapte, agonia fu calmă. Atât de calmă, încât a fost 
cu putinţă ca toată lumea să fie lăsată să intre. S-ar fi putut 
crede că Mirabeau doarme. 

Dar către ora opt Gilbert simţi mâna îngheţată tresărind 
între ale sale. Tresărirea era atât de violentă, că orice 
greşeală era exclusă. 

— lată, spuse doctorul, a sosit ceasul luptei. lată adevărata 
agonie care începe. 

Şi, într-adevăr, fruntea muribundului începu să se acopere 
de sudoare. Ochiul său se deschise şi aruncă un fulger. Făcu 
o mişcare care arăta că voia să bea. Se grăbiră să-i dea de 
îndată apă, vin, oranjadă, dar clătină din cap. Nu asta 
dorea. 


Făcu semn să i se aducă o pană, cerneală şi hârtie. Se 
supuseră, pentru ca nici un gând al acestui om mare, chiar 
şi cel al delirului, să nu se piardă. 

Luă pana şi scrise, cu o mână neşovăitoare, aceste două 
cuvinte: 

A dormi, a muri. 

Erau cele două cuvinte ale lui Hamlet. 

Gilbert se prefăcu a nu înţelege. 

Mirabeau dădu drumul penei, îşi apucă pieptul cu ambele 
mâini, ca şi cum ar fi vrut să-l spargă, scoase câteva strigăte 
nearticulate, luă iar pana şi, făcând un efort supraomenesc 
pentru a porunci durerii să se oprească o clipă, scrise: 

Durerile au devenit cumplite, insuportabile. Oare un 
prieten trebuie lăsat ore şi poate zile întregi pe roata de 
tortură, când poate fi cruțat de tortură cu câteva picături 
de opiu? 

Dar doctorul şovăia. Da, aşa cum îi spusese lui Mirabeau, 
în momentul suprem va fi acolo, în faţa morţii, însă pentru a 
o combate şi nu pentru a o ajuta. 

Durerile deveniră din ce în ce mai violente. Muribundul se 
înţepenea, îşi răsucea mâinile, muşca perna. În cele din 
urmă, ele sfărâmară lanţul paraliziei. 

— Oh! Medicii, medicii! Exclamă el deodată. Nu sunteţi 
medicul şi prietenul meu, Gilbert? Nu mi-aţi promis să mă 
cruţaţi de durerile unei asemenea morţi? Vreţi să duc cu 
mine regretul că v-am acordat încrederea? Gilbert, fac apel 
la prietenia dumneavoastră, fac apel la onoarea 
dumneavoastră. 

Şi cu un suspin, un geamăt, un strigăt de durere, el recăzu 
pe pernă. Gilbert scoase la rândul său un suspin, întinzând 
mâna lui Mirabeau şi spuse: 

— E bine, vi se va da ceea ce cereţi. 

Şi luă pana să scrie o reţetă, care nu era altceva decât o 
puternică doză de sirop de mac alb în apă distilată. Dar abia 
scrisese ultimul cuvânt, când Mirabeau se ridică pe pat, 
întinzând mâna şi cerând pana. Gilbert se grăbi să i-o dea. 


Atunci, mâna crispată de moarte a muribundului se 
cramponă de hârtie şi, cu un scris de-abia citeţ, scrise: 

Fugiţi! Fugiţi! Fugiţi! 

Voi să semneze, dar nu putu scrie decât primele patru 
litere ale numelui său. Apoi, întinzându-şi braţul convulsiv 
spre Gilbert, murmură: 

— Pentru ea! 

Şi recăzu pe pernă, fără o mişcare, fără o privire, fără 
suflare. 

Era mort. 

Gilbert se apropie de pat, îl privi, îi pipăi pulsul, îi puse 
mâna pe inimă, apoi, întorcându-se spre spectatorii acestei 
scene supreme, spuse: 

— Domnilor, Mirabeau nu mai suferă. 

Şi, punându-şi pentru ultima oară buzele pe fruntea 
mortului, luă hârtia a cărei destinaţie o cunoştea numai el, o 
împături cu religiozitate, o puse la pieptul său şi plecă, 
socotind că nu are dreptul s-o ţină nici o clipă mai mult 
decât timpul necesar pentru a duce recomandaţia ilustrului 
dispărut de la Chaussee d'Antin la Tuileries. 

Câteva secunde după plecarea doctorului din camera 
mortuară se auzi în stradă un imens urlet. Începea să se 
răspândească vestea morţii lui Mirabeau. 

Curând intră un sculptor. Era trimis de Gilbert spre a 
păstra pentru posteritate imaginea marelui orator chiar în 
momentul în care sucombase în lupta împotriva morţii. Cele 
câteva minute de eternitate dăduseră acestei măşti 
seninătatea pe care, părăsind trupul, un suflet puternic o 
reflectă asupra fizionomiei pe care o însufleţise. 

Mirabeau nu era mort, Mirabeau părea să doarmă un 
somn plin de viaţă şi de vise vesele. 

Capitolul 67 

FUNERALIILE. 

Durerea fu imensă, generală. Într-o clipă ea se răspândi 
din centru până la centura exterioară, din strada Chaussee 


d'Antin până la barierele Parisului. Era opt şi jumătate 
dimineaţa. 

Poporul scoase un strigăt îngrozitor, apoi luă hotărârea să 
decreteze doliul. 

Alergă la teatre, rupse afişele şi închise porţile. 

Un bal avea loc în aceeaşi seară într-un palat din strada 
Chaussee-d'Antin, poporul invadă palatul, îi împrăştie pe 
dansatori şi zdrobi instrumentele muzicanţilor. 

Adunarea Naţională a fost informată, prin preşedintele 
său, de pierderea suferită. 

De îndată, Barrere urcă la tribună şi ceru ca Adunarea să 
menţioneze în procesul verbal din acea zi funebră, mărturia 
regretelor ce le resimte la pierderea acestui mare om, 
insistând ca, în numele patriei, toţi membrii Adunării să fie 
invitaţi să asiste la funeralii. 

A doua zi, 3 aprilie, departamentul Parisului se prezentă la 
Adunarea Naţională, ceru şi obţinu ca biserica Sainte- 
Genevicve să fie instituită Panteon destinat a adăposti 
mormintele oamenilor mari, iar Mirabeau să fie înhumat 
acolo. 

Să consemnăm aici acest minunat decret al Adunării. E 
bine să se găsească în cărţile pe care oamenii politici le 
consideră frivole, deoarece au neajunsul să predea istoria 
sub o formă ceva mai puţin greoaie decât aceea pe care o 
folosesc istoricii, e bine, spunem noi, să întâlnim cât mai 
frecvent posibil, şi n-are importanţă unde, cu condiţia să fie 
la îndemâna tuturor, aceste decrete care sunt cu atât mai 
măreţe cu cât sunt creaţia spontană a admiraţiei şi 
recunoştinţei unui popor. 

lată decretul în toată puritatea sa: 

Adunarea naţională decretează: 

Aticolul întâi. 

Noul edificiu Sainte-Genevicve va fi destinat să primească 
rămăşiţele pământeşti ale marilor oameni, începând din 
epoca libertăţii franceze. 

Articolul II. 


Corpul legislativ este singurul care va hotări căror oameni 
li se va acorda această onoare. 

Articolul III. 

Honore Riqueti Mirabeau este considerat demn de această 
onoare. 

Articolul IV. 

Legislatura actuală nu va putea acorda în viitor această 
onoare unuia dintre membrii săi care a decedat; ea nu va 
putea fi acordată decât de către legislatura următoare. 

Articolul V. 

Excepţiile pentru unii mari oameni morţi înainte de 
revoluţie vor putea fi stabilite numai de corpul legislativ. 

Articolul VI. 

Directoratul departamentului Parisului va fi însărcinat să 
predea de urgenţă edificiul Sainte-Genevicve în stare de a 
îndeplini noua sa destinaţie şi va veghea să se graveze 
deasupra frontonului aceste cuvinte: 

MARILOR OAMENI, PATRIA RECUNOSCĂTOARE. 

Articolul VII. 

Până când noua biserică Sainte-Genevicve va fi terminată, 
corpul neînsufleţit al lui Riqueti Mirabeau va fi depus lângă 
rămăşiţele pământeşti ale lui Descartes, în cavoul bisericii 
Sainte-Genevicve. 

A doua zi, la ora patru după-amiază, Adunarea Naţională 
în totalitatea ei părăsi sala Mancge pentru a se duce la casa 
lui Mirabeau. Era aşteptată acolo de directorul 
departamentului, de toţi miniştrii şi de peste două sute de 
mii de persoane. Dar din aceste două sute de mii de 
persoane, niciuna nu venise în mod special din partea 
reginei. 

Cortegiul se puse în mişcare. La Fayette mergea în frunte, 
în calitate de comandant general al gărzilor naţionale din 
regat. Apoi venea preşedintele Adunării naţionale. 
Tronchet, înconjurat de doisprezece aprozi, apoi miniştrii. 
Urma întreaga Adunare Naţională, fără deosebire de 
partid, Si€yes la braţ cu Charles de Lameth. Apoi, după 


Adunare, venea clubul iacobinilor, ca o a doua Adunare 
Naţională, făcându-se remarcat prin durerea ce o afişa, 
probabil mai mult fastuoasă decât reală: decretase opt zile 
de doliu şi Robespierre, prea sărac pentru a-şi cumpăra o 
haină de doliu, împrumutase una, cum mai făcuse pentru 
doliul după Franklin. Apoi urma întreaga populaţie a 
Parisului, flancată de două şiruri de soldaţi din garda 
naţională cu un efectiv de peste treizeci de mii de oameni. 

O muzică funebră, în care se auzeau pentru prima dată 
două instrumente necunoscute până atunci, trombonul şi 
tam-tam-ul, imprimau cadenţa acestei imense mulţimi. 

Abia la ora opt cortegiul ajunse la Saint-Eustache. 
Discursul funebru a fost rostit de Cerutti. La ultimul cuvânt, 
zece mii de soldaţi din garda naţională, care se aflau în 
incinta bisericii, traseră simultan un foc de armă. Adunarea, 
care nu se aştepta la această salvă, scoase un țipăt 
puternic. Şocul fusese atât de violent, încât nici un ochi de 
geam nu rămase nespart. S-a crezut o clipă că se va 
prăbuşi cupola şi că biserica va servi drept mormânt 
coşciugului. 

Lumea porni din nou, cu torţe. Întunericul se lăsase şi 
invadase nu numai străzile pe unde trebuiau să treacă, ci şi 
marea majoritate a sufletelor celor ce treceau. 

Moartea lui Mirabeau producea în adevăr o confuzie 
politică. Se ştia care pe ce cale să pornească? Abilul 
îmblânzitor nu mai era acolo pentru a-i dirija pe aceşti 
bidivii tumultuoşi care se numesc ambiția şi ura. Se simţea 
că ducea cu el ceva ce va lipsi de acum înainte Adunării: 
spiritul păcii veghind chiar în mijlocul războiului, bunătatea 
inimii ascunsă sub violenţa gândirii. Toată lumea pierduse 
prin această moarte: regaliştii nu mai aveau stimulent, 
revoluționarii nu mai aveau frână. De acum înainte carul va 
merge mai repede şi coborâşul va fi mai lung. Cine putea 
spune spre ce alergau: spre victorie, sau spre prăpastie? 

Nu ajunseră la Panteon decât în miezul nopţii. 


Un singur om lipsea din cortegiu, Petion. De ce se abţinuse 
Petion? Spuse singur, a doua zi, acelora dintre prietenii săi 
care-i reproşau absenţa. Citise, spunea el, un plan de 
conspirație contrarevoluţionară scris de mâna lui Mirabeau. 

Peste trei ani, într-o sumbră zi de toamnă, nu în sala 
Manc€ge, ci la Tuileries, când Convenţia, după ce-l ucise pe 
rege, după ce o ucise pe regină, după ce-i ucise pe 
girondini, după ce-i ucise pe montagnarzi, după ce se ucise 
pe ea însăşi şi nu mai avu nimic viu de ucis - începu să ucidă 
morţii. Atunci, cu o bucurie sălbatică, declară că se înşelase 
în judecata sa asupra lui Mirabeau, şi că în ochii ei geniul 
nu putea scuza corupţia. 

Un nou decret fu votat, prin care Mirabeau era scos din 
Panteon. Veni un aprod şi, la intrarea Templului, dădu citire 
decretului care îl declara pe Mirabeau nedemn să împartă 
locul de veci cu Voltaire, Rousseau şi Descartes, şi prin care 
paznicul bisericii era somat să predea cadavrul. 

Astfel, un glas mai cumplit decât acela ce va fi auzit în ziua 
judecății de apoi striga înainte de vreme: 

— Panteon, înapoiază morţii! 

Panteonul ascultă. Cadavrul lui Mirabeau fu predat 
aprodului, care dispuse, o spune el însuşi, ca numitul 
coşciug să fie adus şi depus în locul obişnuit de 
înmormântare. 

Or, acest loc obişnuit era Clamart, cimitirul celor 
condamnaţi la moarte şi executaţi. 

Şi, fără îndoială pentru a face şi mai îngrozitoare 
pedeapsa care îl urmări chiar şi după moarte, coşciugul a 
fost înhumat în timpul nopţii, fără cortegiu, fără nici un 
indiciu privind locul înhumării, fără cruce, fără piatră 
funerară, fără inscripţie. 

Doar mai târziu, un bătrân gropar, întrebat de unul dintre 
acele spirite scormonitoare care vor să ştie ceea ce alţii nu 
ştiu, conduse un bărbat într-o seară prin cimitirul pustiu şi, 
oprindu-se în mijlocul incintei şi lovind cu piciorul, îi spuse: 

— Aici e! 


Apoi, cum curiosul insistă, vrând să fie sigur, repetă: 

— Aici e, răspund de asta fiindcă am ajutat să fie coborât 
în groapă şi n-am putut să-l rostogolesc, atât de greu era 
acel blestemat coşciug de plumb. 

Acest om curios era Nodier. Într-o zi, el mă conduse şi pe 
mine la Clamart, lovi cu piciorul în acelaşi loc şi-mi spuse la 
rândul său: 

— Aici e. 

Or, au trecut peste cincizeci de ani de când generaţii 
succesive calcă pe acest mormânt necunoscut al lui 
Mirabeau. Nu e oare o suficient de lungă ispăşire pentru o 
crimă contestabilă, care a fost de fapt mai degrabă a 
duşmanilor lui Mirabeau decât a lui însuşi, şi nu a venit oare 
timpul ca, la prima ocazie, să se scormonească acest 
pământ impur în care se odihneşte, până se va găsi 
coşciugul de plumb care cântărea atât de greu în braţele 
amărâtului de gropar, şi în care va fi recunoscut proscrisul 
din Panteon? 

Poate că Mirabeau nu merită Panteonul, dar, cu siguranţă, 
se odihneşte şi se vor odihni creştineşte mulţi cărora li se 
cuvin mai mult decât lui gemoniile45. 

Franţă, între gemonii şi Panteon, dăruieşte-i lui Mirabeau 
un mormânt! Având numele lui ca singur epitaf, bustul lui 
ca singură podoabă, viitorul ca singur judecător! 

Capitolul 68 

MESAGERUL. 

Chiar în dimineaţa zilei de 2 aprilie, poate cu o oră înainte 
ca Mirabeau să-şi fi dat ultima suflare, un ofiţer superior de 
marină, îmbrăcat în uniformă de gală de căpitan de vas şi 
venind din strada Saint-Honore, se îndrepta spre Tuileries 
prin strada Saint-Louis şi strada Echelle. 

Ajungând la curtea grajdurilor, lăsă la dreapta această 
curte, păşi peste lanţurile ce o separau de curtea 
interioară, răspunse salutului sentinelei care-i dădu onorul 
şi intră în curtea gărzii elveţiene. 


Ajuns aici, el o luă, ca un om căruia drumul îi e familiar, pe 
o mică scară de serviciu care, printr-un lung coridor 
circular, ducea spre cabinetul de lucru al regelui. 

Zărindu-l, valetul scoase un strigăt de surpriză, aproape 
de bucurie. Dar ofiţerul puse un deget la gură şi spuse: 

— Domnule Huse, regele n-ar putea să mă primească chiar 
acum? 

— Regele e cu domnul general La Fayette, căruia îi dă 
ordinele pentru ziua de azi, răspunse valetul. Dar după ce 
generalul va ieşi. 

— Mă veţi anunţa? Spuse ofiţerul. 

— Oh! Fără îndoială ar fi de prisos. Majestatea Sa vă 
aşteaptă. Încă de aseară a dat ordin să fiţi introdus de 
îndată ce veţi sosi. 

În acest moment se auzi clopoţelul din cabinetul regelui. 

— Vedeţi? Spuse valetul. Iată că regele sună. Vrea 
probabil să se informeze dacă aţi venit. 

— Atunci intraţi, domnule Hue, şi să nu pierdem vremea 
dacă regele e într-adevăr liber şi dispus să mă primească. 

Valetul deschise uşa şi anunţă - dovadă că regele era 
singur - aproape imediat: 

— Domnul conte de Charny. 

— Oh! Să intre! Să intre! Spuse regele. De ieri îl aştept. 

Charny înaintă repede şi se apropie de rege cu o grabă 
respectuoasă. 

— Sire, spuse el, am întârziat, pare-se, câteva ore. Sper 
însă că, după ce-i voi spune Majestății Sale cauzele acestei 
întârzieri, mă va ierta. 

— Veniţi, veniţi, domnule de Charny. Vă aşteptam cu 
nerăbdare, e-adevărat, dar sunt dinainte de părerea 
dumneavoastră, că numai o cauză importantă v-a putut face 
călătoria mai puţin rapidă decât ar fi trebuit să fie. lată-vă 
aici, fiţi binevenit! 

Şi întinse contelui mâna pe care acesta o sărută cu 
respect. 


— Sire, continuă Charny, care vedea nerăbdarea regelui, 
am primit ordinul dumneavoastră alaltăieri noaptea şi am 
plecat ieri dimineaţa la trei din Montm6dy. 

— Cum aţi venit? 

— Cu poştalionul. 

— Asta explică cele câteva ore de întârziere, spuse regele 
zâmbind. 

— Sire, spuse Charny, aş fi putut veni călare, e-adevărat, 
şi, în felul acesta, tăind drumul, aş fi fost aici pe la zece sau 
unsprezece seara, poate chiar mai devreme. Dar am vrut 
să-mi dau seama de avantajele şi dezavantajele drumului pe 
care l-a ales Majestatea Voastră. Am vrut să ştiu care 
posturi sunt bine sau prost înzestrate. Am vrut să ştiu, mai 
ales, cât timp, în minute şi secunde, durează drumul de la 
Montmedy la Paris şi, în consecinţă, de la Paris la 
Montmedy. Am notat totul şi acum sunt în măsură să 
răspund la toate. 

— Bravo! Domnule de Charny, spuse regele, sunteţi un 
admirabil slujitor. Daţi-mi voie să încep însă prin a vă spune 
în ce situaţie ne găsim noi aici. Îmi veţi spune apoi cum staţi 
acolo. 

— Oh! Sire, spuse Charny, dacă e să judec după cele 
auzite, lucrurile merg foarte prost. 

— Atât de prost încât sunt prizonier la Tuileries, dragă 
conte! Îi spuneam adâneauri acestui nepreţuit domn de La 
Fayette, temnicerul meu, că aş prefera să fiu rege al Metz- 
ului decât rege al Franţei. Dar, din fericire, iată-vă aici! 

— Majestatea Sa mi-a făcut onoarea să-mi spună că mă va 
pune la curent cu situaţia. 

— Da, e-adevărat, în două cuvinte. Aţi aflat despre fuga 
mătuşilor mele? 

— Ca toată lumea, Sire, dar fără nici un amănunt. 

— Ah! Dumnezeule, e foarte simplu. Ştiţi că Adunarea nu 
ne mai permite să avem decât preoţi care au depus 
jurământul pe Constituţie. Ei bine! Sărmanele femei s-au 
speriat de apropierea Paştilor. Au crezut că riscă să se 


spovedească unui preot constituţional şi au plecat, trebuie 
s-o spun că în urma sfatului meu, la Roma. Nici o lege nu se 
opunea acestei călătorii şi nimeni n-ar fi trebuit să creadă 
că două sărmane bătrâne vor întări mult partidul 
emigraţilor. L-au însărcinat pe Narbonne să le organizeze 
plecarea. Nu ştiu cum s-a acţionat, dar firul secretului a fost 
descoperit şi chiar în seara plecării li s-a făcut la Bellevue o 
vizită în genul aceleia pe care am primit-o la Versailles în 
zilele de 5 şi 6 octombrie. Din fericire, ele ieşeau pe o 
poartă, pe când toată gloata intra pe cealaltă. Vă daţi 
seama? Nici o trăsură nu era pregătită! Trei trebuiau să 
aştepte, în grajduri, cu caii înhămaţi. Au fost nevoite să 
meargă pe jos până la Meudon. Acolo au găsit în sfârşit 
trăsuri şi au plecat. Trei ore mai târziu o zarvă imensă se 
stârni în tot Parisul. Cei ce veniseră să împiedice fuga 
găsiseră cuibul cald încă, dar gol. A doua zi toată presa 
urla. Marat ţipa că au luat cu ele milioane. Desmoulins că l- 
au răpit pe delfin. Nimic din toate astea nu e adevărat. 
Sărmanele femei aveau trei-patru sute de mii de franci în 
pungă şi erau destul de încurcate şi singure pentru a mai 
lua şi un copil datorită căruia puteau fi lesne recunoscute. 
Dovada este că au fost recunoscute şi fără el, mai întâi la 
Moret, unde au fost lăsate să treacă, apoi la Arnay-le-Duc, 
unde au fost arestate. A trebuit să scriu Adunării ca ele să-şi 
poată continua drumul şi, în ciuda scrisorii mele, Adunarea 
a discutat chestiunea o zi întreagă. În cele din urmă, au fost 
autorizate să-şi continue călătoria, dar cu condiţia să se 
prezinte o lege asupra emigrării. 

— Da, spuse Charny, mi se pare însă că, în urma unui 
discurs magnific al domnului Mirabeau, Adunarea a respins 
proiectul de lege. 

— Fără îndoială că l-a respins. Dar alături de acest mic 
triumf mă aştepta o mare umilinţă. Când au văzut larma 
provocată de plecarea sărmanelor bătrâne, câţiva prieteni 
devotați - mi-au rămas mai mulţi decât credeam, dragul 
meu conte - câţiva prieteni devotați, vreo sută de gentilomi, 


au pornit în grabă spre Tuileries, venind să-mi ofere viaţa 
lor. Îndată s-a răspândit zvonul că s-a descoperit o 
conspirație, care avea drept scop răpirea mea. La Fayette, 
pe care l-au făcut să alerge în cartierul Saint-Antoine sub 
pretextul că se reclădeşte Bastilia, furios că s-a lăsat înşelat, 
revine la Versailles, intră cu sabia în mână, cu baioneta 
înainte, îi arestează pe sărmanii noştri prieteni, îi 
dezarmează. Asupra unora sunt găsite pistoale, asupra 
altora cuțite. Fiecare luase ce avusese la îndemână. Bine! 
Ziua va fi înscrisă în istorie sub un nou nume: se va numi 
„Ziua Cavalerilor pumnalului”. 

— Oh! Sire, Sire! Ce vremuri îngrozitoare trăim! Spuse 
Charny clătinând din cap. 

— Mai aşteptaţi, că nu e totul. În fiecare an mergem la 
Saint-Cloud. E un lucru stabilit, hotărât. Alaltăieri 
comandăm trăsurile. Coborâm. Găsim o mie cinci sute de 
persoane în jurul trăsurilor. Urcăm. Imposibil să înaintăm. 
Poporul sare la frâiele cailor, declară că vreau să fug, dar că 
nu voi fugi. După o oră de încercări inutile a trebuit să ne 
întoarcem. Regina plângea de furie. 

— Dar generalul La Fayette nu se afla acolo pentru a face 
ca Majestatea Voastră să fie respectată? 

— La Fayette! Ştiţi ce făcea? Punea să bată clopotul de 
alarmă la Saint-Roche. Alerga la primărie să ceară drapelul 
roşu pentru a declara patria în pericol. Patria în pericol, 
fiindcă regele şi regina se duc la Saint-Cloud! Ştiţi cine i-a 
refuzat drapelul roşu şi i l-a smuls din mâini - căci pusese 
mâna pe el? Danton? Şi a şi început să se afirme că Danton 
mi-e vândut, că Danton a primit o sută de mii de franci de la 
mine. lată cum stăm, dragul meu conte, fără a mai vorbi 
despre Mirabeau, care e pe moarte, şi poate chiar a murit 
la această oră. 

— Ei bine, iată un motiv în plus să vă grăbiţi, Sire. 

— Aşa şi vom face. Să vedem ce aţi hotărât acolo, cu 
Bouille? Vreau să sper că e puternic. Afacerea de la Nancy 


a fost un prilej pentru mine să-i măresc comandamentul, să 
pun alte trupe sub ordinele sale. 

— Da, Sire, dar din nenorocire dispoziţiile ministrului de 
război le contracarează pe ale noastre. I-a retras 
regimentul de husari saxoni şi îi refuză regimentele 
elveţiene. Cu mare greutate a putut păstra în fortăreaţa de 
la Montmedy regimentul de infanterie Bouillon. 

— Atunci, începe să aibă îndoieli? 

— Nu, sire, sunt doar câteva şanse mai puţin, dar ce 
contează? În asemenea acţiuni trebuie sacrificată o parte să 
nu fie totul pierdut şi, dacă acţiunea e bine condusă, avem 
oricum nouăzeci de şanse dintr-o sută. 

— Ei bine, de vreme ce aşa stau lucrurile, să revenim la 
noi. 

— Sire, Majestatea Voastră este mai departe hotărâtă să 
urmeze drumul Châlons, Clermont şi Stenay, cu toate că 
acest drum are cel puţin douăzeci de leghe mai mult şi că 
nu există popas de poştă la Varennes? 

— l-am mai expus domnului de Bouille motivele care mă 
fac să prefer acest drum. 

— Da, Sire, şi el ne-a transmis în această privinţă ordinele 
Majestății Voastre. Potrivit acestor dispoziţii, am determinat 
întregul traseu, tufiş cu tufiş, piatră cu piatră. Lucrarea 
trebuie să fie în mâinile Majestății Voastre. 

— Şi e un model de claritate, dragă conte. Cunosc acum 
drumul ca şi cum l-aş fi parcurs eu însumi. 

— Ei bine, Sire, iată şi informaţiile pe care ultima mea 
călătorie le-a adăugat celorlalte. 

— Vorbiţi, domnule de Charny, vă ascult şi, pentru mai 
multă claritate, iată harta alcătuită chiar de 
dumneavoastră. 

Şi, spunând acestea, regele scoase dintr-un dosar o hartă 
pe care o desfăşură pe masă. Această hartă era schiţată şi 
desenată cu mâna şi, cum spusese Charny, nu lipsea din ea 
nici un copac, nici măcar o piatră. Era rodul a peste opt luni 
de muncă. 


Charny şi regele se aplecară asupra hărţii. 

— Sire, spuse Charny, adevărata primejdie va începe 
pentru dumneavoastră la Sainte-Menehould şi va înceta la 
Stenay. Pe aceste optsprezece leghe trebuie să repartizăm 
detaşamentele noastre. 

— N-ar putea fi aduse ceva mai aproape de Paris, domnule 
de Charny? Să le aducem până la Châlons, de exemplu? 

— Sire, spuse Charny, e greu. Châlons e un oraş prea 
puternic pentru ca patruzeci, cincizeci şi chiar o sută de 
oameni să poată face ceva eficace pentru siguranţa 
Majestății Voastre, dacă această siguranţă ar fi ameninţată. 
De altfel, domnul de Bouille nu răspunde de nimic decât 
începând de la Sainte-Menehould. Tot ce poate face - chiar 
şi acest lucru mi-a cerut să-l discut cu Majestatea Voastră - 
este să-şi instaleze primul detaşament la Pont-de- 
Sommevelle. Vedeţi, Sire, aici, adică la primul popas de 
poştă după Châlons. 

Şi Charny arătă cu degetul pe hartă locul despre care 
discutau. 

— Fie, spuse regele, în zece-unsprezece ore putem ajunge 
la Châlons. În câte ore aţi făcut cele nouăzeci de leghe? 

— În treizeci şi şase de ore, Sire. 

— Dar într-o trăsură uşoară, în care eraţi numai cu un 
servitor. 

— Sire, am pierdut trei ore să examinez în ce loc din 
Varennes trebuie plasat schimbul cailor de poştă, înspre 
Sainte-Menehould, sau înspre Dun. E cam acelaşi lucru. 
Cele trei ore pierdute vor compensa greutatea trăsurii. 
Părerea mea este, aşadar, că regele poate merge de la Paris 
la Montmedy în treizeci şi cinci sau în treizeci şi şase de 
ore. 

— Şi ce aţi prevăzut pentru popasul de la Varennes? E un 
punct important. Trebuie să fim siguri că nu ne vor lipsi 
caii. 

— Da, Sire, şi părerea mea este că acest popas trebuie să 
fie plasat dincolo de oraş, înspre Dun. 


— Pe ce vă sprijiniți părerea? 

— Pe însăşi situaţia oraşului, Sire. 

— Explicaţi-mi această situaţie, conte. 

— Sire, lucrul e simplu. De la plecarea mea din Paris, am 
trecut de cinci sau de şase ori pe la Varennes, şi ieri am 
rămas acolo de la prânz până la ora trei. Varennes e un oraş 
Mic, cu aproximativ o mie şase sute de locuitori, format din 
două cartiere deosebite, numite oraşul de sus şi oraşul de 
jos, despărțite de râul Aire şi comunicând printr-un pod 
peste acest râu. Dacă Majestatea Voastră binevoieşte să mă 
urmărească privind harta. Aici, Sire, aproape de pădurea 
Argonne, pe lizieră, va vedea. 

— Ah, văd! Spuse regele. Şoseaua face o cotitură imensă 
în pădure pentru a se îndrepta spre Clermont. 

— Aşa e, Sire. 

— Dar toate astea nu-mi arată de ce plasați popasul 
dincolo de oraş şi nu dincoace de el. 

— Aşteptaţi, Sire. Podul care duce dintr-un cartier în 
celălalt este dominat de un turn înalt. Acest turn, vechi turn 
de vamă, e aşezat pe o boltă întunecoasă, îngustă. Acolo, cel 
mai mic obstacol poate împiedica trecerea. Întrucât avem 
de înfruntat un risc, e mai bine să riscăm cu caii şi surugiii 
lansați în goana mare şi venind de la Clermont, decât să 
schimbăm caii de poştă la cinci sute de paşi dincolo de pod. 
Dacă din întâmplare regele ar fi recunoscut la acest schimb, 
la un simplu semnal, el ar putea fi apărat de trei, patru 
oameni. 

— E drept, spuse regele. De altfel, în caz de şovăială, veţi fi 
acolo, conte. 

— Va fi o datorie şi o onoare pentru mine, dacă regele mă 
consideră demn de o asemenea încredere. 

Regele îi întinse din nou mâna lui Charny. 

— Astfel, spuse regele, domnul de Bouille a şi marcat 
etapele şi a ales oamenii pe care-i va înşirui pe şosea? 

— Da, Sire, sub rezerva aprobării Majestății Voastre. 

— V-a dat vreo notă în această privinţă? 


Charny scoase din buzunar o hârtie împăturită şi o 
prezentă regelui, înclinându-se. Regele o desfăcu şi citi: 

Opinia marchizului de Bouille este că detaşamentele nu 
trebuie să meargă dincolo de Sainte-Menehould. Dacă, 
totuşi, regele ar cere neapărat ca ele să vină până la Pont- 
de-Sommevelle, iată cum propun Majestății Sale să 
repartizeze forţele destinate a-i servi drept escortă: 1. La 
Pont-de-Sommevelle, patruzeci de husari din regimentul 
Lauzun, comandaţi de domnul de Choiseul, avându-l sub 
ordinele sale pe sublocotenentul Boudet. 

2. La Sainte-Menehould, treizeci de dragoni din 
regimentul regal, comandaţi de căpitanul Dandoins. 

3. La Clermont, o sută de dragoni din regimentul lui 
Monsieur şi patruzeci din regimentul regal, comandaţi de 
contele Charles de Damas. 

4. La Varennes, şaizeci de husari din regimentul Lauzun, 
comandaţi de domnii de Rohrig, de Bouille-fiul şi de 
Raigecouri. 

5. La Dun, o sută de husari din regimentul Lauzun, 
comandaţi de căpitanul Deslon. 

6. La Mouzay, cincizeci de călăreţi din regimentul regal 
german, comandaţi de căpitanul Guntzer. 

7. În sfârşit, la Stenay, regimentul regal german, comandat 
de locotenent-colonelul baron de Mandell. 

— Mi se pare că planul e bun, spuse regele după citirea 
hârtiei, dar, dacă aceste detaşamente vor fi obligate să 
staţioneze două sau trei zile în aceste oraşe sau sate, ce 
pretext poate fi invocat? 

— Sire, pretextul este gata găsit. Se va spune că aşteaptă 
un convoi cu bani trimis de minister pentru armata din 
nord. 

— Aşa deci, spuse regele cu o satisfacţie vizibilă, totul e 
prevăzut. 

Charny se înclină. 

— Şi, în legătură cu convoiul cu bani, zise regele, ştiţi 
cumva dacă domnul de Bouille a primit milionul ce i l-am 


trimis? 

— Da, Sire. Numai că Majestatea Voastră ştie că acest 
milion era în hârtie-monedă, care pierde douăzeci la sută 
din valoare? 

— Le-a putut sconta cel puţin la acest curs? 

— Sire, în primul rând, un supus fidel al Majestății Voastre 
a fost fericit să poată lua el singur hârtie-monedă pentru o 
sută de mii de taleri, fără scont bineînţeles. 

Regele îl privi pe Charny. 

— Şi restul, conte? Întrebă el. 

— Restul a fost scontat de domnul de Bouille-fiul la 
bancherul tatălui său, domnul Perregaux, care i-a plătit 
suma în poliţe asupra domnilor Bethmann din Frankfurt, 
care au acceptat poliţele. Aşadar, când va veni momentul, 
banii nu vor lipsi. 

— Mulţumesc, domnule conte, spuse Ludovic al XVI-lea. 
Acum îmi veţi spune numele credinciosului supus care şi-a 
compromis poate averea pentru a da aceşti o sută de mii de 
taleri domnului de Bouille? 

— Sire, acest supus al Majestății Voastre este foarte bogat 
şi, în consecinţă, n-are nici un merit că a făcut ceea cea 
făcut. 

— Nu are importanţă, domnule, regele doreşte să-i 
cunoască numele. 

— Sire, răspunse Charny înclinându-se, singura condiţie 
ce a pus-o în schimbul pretinsului serviciu ce-l făcea 
Majestății Voastre a fost acela de a i se păstra anonimatul. 

— Totuşi, dumneavoastră îl cunoaşteţi? 

— Îl cunosc, Sire. 

— Domnule de Charny, spuse atunci regele, cu acea 
demnitate plină de suflet ce-i era proprie în anumite 
momente, iată un inel care mi-e deosebit de scump. (Şi 
scoase din deget un simplu inel de aur.) L-am luat din mâna 
tatălui meu mort, sărutându-i mâna îngheţată de moarte. 
Valoarea sa e, aşadar, aceea ce i-o atribui eu. Nu are alta. 
Dar, pentru o inimă care va şti să mă înţeleagă, acest inel va 


deveni mai de preţ decât cel mai preţios diamant. Repetaţi-i 
acestui supus credincios ceea ce v-am spus, domnule de 
Charny, şi daţi-i inelul din partea mea. 

Două lacrimi izvorâră din ochii lui Charny, pieptul i se 
umflă şi, respirând profund, puse un genunchi în părmânt 
pentru a primi inelul din mâna regelui. 

În acest moment, uşa se deschise. Regele se întoarse 
brusc, căci această uşă deschizându-se astfel constituia o 
asemenea încălcare a regulilor de etichetă, încât echivala 
cu o mare insultă dacă nu era scuzată de o extremă 
necesitate. 

Era regina. Regina, palidă, ţinând o hârtie în mână. Dar la 
vederea contelui stând în genunchi şi sărutând inelul 
regelui, ea lăsă să-i scape hârtia, scoțând un strigăt de 
uimire. 

Charny se ridică şi o salută respectuos pe regină, care 
mormăi printre dinţi: 

— Domnul de Charny! Domnul de Charny! Aici. La rege. La 
Tuileries? 

Şi adăugă foarte încet: 

— Şi eu nu ştiam! 

Era o asemenea durere în privirea sărmanei femei, încât 
Charny, care nu auzise sfârşitul frazei, dar îl ghicise, făcu 
doi paşi spre ea. 

— Am sosit chiar în acest moment, spuse, şi voiam să cer 
regelui permisiunea să vă prezint omagiile mele. 

Sângele reapăru în obrajii reginei. Era multă vreme de 
când nu mai auzise glasul lui Charny, nici intonaţia duioasă 
ce o dădea cuvintelor sale. Îşi întinse atunci amândouă 
mâinile ca pentru a se duce spre ei, dar aproape îndată îşi 
retrase una spre inimă, care fără îndoială bătea prea 
violent. 

Charny văzu tot, ghici tot, deşi senzațiile sale care ne-ar 
cere zece rânduri pentru a fi descrise şi explicate se 
produseră în timpul în care regele se duse să strângă de jos 
hârtia care scăpase din mâinile reginei şi pe care curentul 


produs prin deschiderea simultană a ferestrelor şi a uşii o 
făcuse să zboare până în fundul cabinetului. Regele citi ce 
era scris pe această hârtie, fără însă a înţelege ceva. 

— Ce vor să spună cuvintele: Fugiţi! Fugiţi! Fugiţi! Şi 
această jumătate de semnătură? Întrebă regele. 

— Sire, răspunse regina, vor să spună că domnul 
Mirabeau a murit de zece minute, şi iată sfatul ce ni-ldă 
înainte de moarte. 

— Doamnă, reluă regele, sfatul va fi urmat, căci este bun şi 
a sosit momentul să-l punem în practică. 

Apoi, întorcându-se spre Charny, continuă: 

— Conte, puteţi s-o urmaţi pe regină în apartamentele sale 
şi să-i spuneţi totul. 

Regina se ridică, privind rând pe rând pe rege şi pe 
Charny, apoi, adresându-se acestuia din urmă, spuse: 

— Veniţi, domnule conte. 

Şi ieşi în grabă, căci, dacă ar mai fi trebuit să rămână un 
minut în plus, i-ar fi fost imposibil să-şi stăpânească 
simţămintele contradictorii ce-i agitau inima. 

Charny se înclină încă o dată în faţa regelui şi o urmă pe 
Maria-Antoaneta. 

Capitolul 69 

PROMISIUNEA. 

Regina intră în apartamentul ei şi căzu pe o canapea, 
făcându-i semn lui Charny să închidă uşa după el. 

Din fericire, buduarul în care intra era gol, căci Gilbert 
ceruse reginei să-i vorbească fără martori, spre a-i spune ce 
se întâmplase şi a-i înmâna ultima recomandare a lui 
Mirabeau. De îndată ce se aşeză, inima ei, prea plină de 
emoţii, se revărsă. Regina izbucni în lacrimi - lacrimi atât 
de puternice şi de adevărate, înpât răscoliră în fundul inimii 
lui Charny rămăşiţele dragostei sale. 

Vorbim despre rămăşiţele dragostei sale, căci atunci când 
flăcările unei pasiuni, asemănătoare cu acea pe care am 
văzut-o născându-se şi crescând, au cuprins inima unui 


bărbat, ea nu se stinge niciodată cu desăvârşire, în afară de 
cazul când un şoc puternic înlocuieşte dragostea cu ura. 

Numai cei ce au trecut prin situaţii asemănătoare pot 
aprecia situaţia stranie în care se afla Charny: purta în el, 
concomitent, o dragoste veche şi una nouă. Începuse să o 
iubească pe Andree cu toată ardoarea inimii sale. O iubea 
încă pe regină cu toată compasiunea sufletului său. 

De astă dată regina plângea fără să spună nimic. 
Trecuseră mai mult de opt luni de când nu-l mai văzuse pe 
Charny. Credincios promisiunii ce o făcuse regelui, în tot 
acest timp contele nu se arătase nimănui. Regina nu ştiuse, 
aşadar, nimic despre viaţa lui, atât de strâns legată de a ei. 
Timp de doi sau trei ani crezuse că vieţile lor n-ar putea fi 
despărțite decât zdrobindu-le pe amândouă. 

Şi totuşi, s-a văzut că Charny se despărţise de ea fără să-i 
spună unde se duce. Numai că - era de altfel singura ei 
consolare - ea îl ştia în serviciul regelui, astfel încât îşi 
spunea: „Lucrând pentru rege, lucrează totodată şi pentru 
mine. Aşadar, e obligat să se gândească la mine chiar de-ar 
vrea să mă uite.” 

Era însă o slabă consolare că gândul lui se întoarce la ea 
pe căi ocolite, când atâta vreme acest gând îi aparținuse 
numai ei. locmai de aceea, revăzându-l pe neaşteptate pe 
Charny în momentul în care se aştepta mai puţin ca oricând 
să-l întâlnească, găsindu-l acolo, la rege, la înapoierea sa, 
aproape în acelaşi loc unde-l întâlnise în ziua plecării sale, 
toate durerile care-i chinuiseră sufletul, toate gândurile 
care-i torturaseră inima, toate lacrimile care-i arseseră 
ochii în timpul absenței contelui veneau în acelaşi timp, 
împreună, tumultuos, să-i inunde obrazul şi să-i copleşească 
pieptul cu toate acele nelinişti pe care le credea dispărute, 
cu toate acele dureri pe care le credea depăşite. 

Plângea pentru a plânge: lacrimile ar fi sufocat-o dacă n-ar 
fi ţâşnit înafară. Plângea fără să scoată un cuvânt. De 
fericire? De durere? Poate şi de una şi de cealaltă. Orice 
emoție puternică se rezumă în lacrimi. 


De aceea, fără să scoată un cuvânt, mai mult cu dragoste 
decât cu respect, Charny se apropie de regină, îi desprinse 
mâna cu care îşi acoperea obrazul şi apăsându-şi buzele pe 
mână, spuse: 

— Doamnă, sunt fericit şi mândru să vă afirm că din ziua în 
care mi-am luat rămas bun de la dumneavoastră n-a trecut 
o oră fără să mă fi ocupat de dumneavoastră. 

— O, Charny, Charny! Răspunse regina. A fost o vreme 
când v-aţi fi ocupat poate mai puţin de mine, dar v-aţi fi 
gândit mai mult la mine. 

— Doamnă, spuse Charny, am fost însărcinat de rege cu o 
gravă responsabilitate. Această responsabilitate îmi 
impunea cea mai absolută tăcere până în clipa când avea să 
fie îndeplinită. De-abia azi ea e împlinită. Azi vă pot 
revedea, vă pot vorbi, în timp ce până azi nici să vă scriu n- 
am putut. 

— E un frumos exemplu de loialitate pe care l-aţi dat, 
Olivier, spuse melancolic regina. Şi nu regret decât un 
lucru: că nu l-aţi putut da decât în dauna unui alt sentiment. 

— Doamnă, spuse Charny, permiteţi-mi, fiindcă am primit 
permisiunea regelui, să vă informez despre cele făcute 
pentru salvarea dumneavoastră. 

— Oh! Charny! Charny! Reluă regina. N-aveţi totuşi nimic 
mai grabnic să-mi spuneţi? 

Şi strânse cu tandreţe mâna contelui, privindu-l cu acea 
privire pentru care altădată el şi-ar fi dat viaţa, fiind gata şi 
acum, dacă nu să o dea, cel puţin să o sacrifice. Şi, tot 
privindu-l astfel, ea văzu nu un călător prăfuit care coboară 
de pe bancheta unui poştalion, ci un curtezan elegant care 
şi-a supus devotamentul tuturor regulilor etichetei. Această 
toaletă atât de completă, de care ar fi putut fi mulţumită 
cea mai exigentă regină, o îngrijoră pe femeie. 

— Totuşi, când aţi sosit? Întrebă ea. 

— Chiar acum, doamnă, răspunse Charny. 

— Şi de unde veniţi 

— Din Montmedy. 


— Astfel încât aţi străbătut jumătate din Franţa! 

— Am făcut nouăzeci de leghe de ieri dimineaţă. 

— Călare? În trăsură? 

— Pe bancheta poştalionului. 

— Cum se poate că după o asemenea lungă şi obositoare 
călătorie - scuzaţi-mi întrebările, Charny - sunteţi atât de 
bine periat, lustruit, pieptănat, ca un aghiotant al 
generalului La Fayette care ar ieşi de la statul major? 
Noutăţile ce le aduceţi erau, aşadar, atât de puţin 
importante? 

— Dimpotrivă, foarte importante, doamnă. Dar m-am 
gândit că, dacă aş cobori în curtea palatului Tuileries dintr- 
un poştalion acoperit de noroi şi praf, aş stârni curiozitatea. 
Chiar în urmă cu câteva clipe regele mi-a relatat cât de 
strict sunteţi supravegheați şi, ascultându-l, m-am felicitat 
de prevederea de a fi venit aici pe jos şi în uniformă, ca un 
simplu ofiţer care vine să-şi depună omagiile după o 
săptămână sau două de absenţă. 

Regina strânse convulsiv mâna lui Charny. Se vedea că mai 
avea de pus o întrebare, care era cu atât mai greu de 
formulat cu cât această întrebare i se părea dintre cele mai 
importante. Aşa încât căută o altă formă de a se întreba. 

— Ah! Da, spuse ea cu glas înfundat, uitasem că aveţi o 
locuinţă de trecere în Paris. 

Charny tresări. Abia atunci îşi dădu seama de scopul 
tuturor întrebărilor. 

— Eu, o locuinţă de trecere? Spuse el. Şi unde asta, 
doamnă? 

Regina făcu un efort. 

— Dar bine, în strada Coqg-Heron, spuse ea. Nu acolo 
locuieşte contesa? 

Charny era gata să se înfurie, ca un cal pe care-l zgândări 
cu pintenii într-o rană încă deschisă. În glasul reginei era 
însă o asemenea ezitare, o asemenea expresie de durere, 
încât i se făcu milă de suferinţa ei, a acestei femei atât de 


mândre, atât de stăpână pe ea, care-şi trădase totuşi până 
la acest punct emoția. 

— Doamnă, spuse el cu un accent de profundă tristeţe, 
care, poate, nu era pricinuită în întregime de suferinţa 
reginei - credeam că am avut onoarea să vă spun înaintea 
plecării, că locuinţa doamnei de Charny nu e şi a mea. Am 
tras la fratele meu, vicontele Isidore de Charny, şi la el m- 
am schimbat. 

Regina scoase un strigăt de bucurie şi se lăsă pe genunchi, 
ducându-şi buzele la mâna lui Charny. Dar, la fel de rapid ca 
şi ea, o luă de amândouă braţele şi exclamă ridicând-o: 

— Oh! Doamnă, ce faceţi? 

— Vă mulţumesc, Olivier, spuse regina cu un glas atât de 
blând, încât Charny simţi lacrimile venindu-i în ochi. 

— Îmi mulţumiţi. Spuse el. Doamne, şi pentru ce? 

— Pentru ce? Mă întrebaţi pentru ce? Exclamă regina. 
Pentru a-mi fi dat singura clipă de fericire deplină de care 
am avut parte de când aţi plecat. Dumnezeule! Ştiu că 
gelozia e un sentiment nebun şi fără sens, dar foarte demn 
de milă. Şi dumneavoastră, Charny, aţi fost gelos la un 
moment dat. Azi aţi uitat. Oh! Bărbaţii! Ei sunt fericiţi când 
sunt geloşi. Se pot bate cu rivalii lor, pot ucide, sau se pot 
lăsa ucişi. Dar femeile nu pot decât să plângă, deşi îşi dau 
seama că lacrimile lor sunt inutile, periculoase. Căci noi 
ştim bine că latrimile, în loc să-l apropie de noi pe acel 
pentru care le vărsăm, de obicei îl îndepărtează mai mult. 
Dar, ce să-i faci? Asta este ameţeala dragostei: vezi 
prăpastia şi, în loc să te îndepărtezi, te arunci în ea. Vă 
mulţumesc încă odată, Olivier. Acum, iată-mă bucuroasă şi 
nu mai plâng! 

Şi, în adevăr, regina încercă să râdă. Dar, ca şi cum din 
cauza durerilor se dezobişnuise de bucurii, râsul ei avu un 
sunet atât de trist şi atât de dureros, încât contele tresări: 

— Oh! Dumnezeule! Murmură el. E posibil să fi suferit atât 
de mult? 

Maria-Antoaneta îşi împreună mâinile. 


— Fii binecuvântat, atotputernicule, spuse ea, căci în ziua 
în care va înţelege durerea mea, nu va mai avea puterea să 
nu mă mai iubească! 

Charny se simţea împins pe o pantă de pe care, la un 
moment dat, îi va fi imposibil să se oprească. Făcu un efort, 
ca acei patinatori care, pentru a se opri, se arcuiesc pe 
spate, cu riscul de a sparge gheaţa pe care alunecă. 

— Doamnă, spus el, nu-mi permiteţi, totuşi să culeg rodul 
acestea absenţe îndelungate explicându-vă cât de fericit am 
fost să lucrez pentru dumneavoastră? 

— Ah! Charny, răspunse regina. Îmi plăcea mai mult ce vă 
spuneam adineauri Dar aveţi dreptate: femeia nu trebuie să 
uite multă vreme că e regină. Vorbiţi, domnule ambasador: 
femeia a obţinut tot ce avea dreptul să ceară, regina vă 
ascultă. 

Atunci Charny îi povesti totul: cum a fost trimis la domnul 
de Bouille; cum venise la Paris contele Louis; cum el, 
Charny, notase, tufiş cu tufiş, drumul pe care regina urma 
să fugă; cum, în sfârşit, venise să-i spună regelui că, într-un 
anume fel, nu mai rămăsese decât ca planul să fie pus în 
practică. 

Regina îl ascultă pe Charny cu mare atenţie şi, în acelaşi 
timp, cu profundă recunoştinţă. 1 se părea imposibil ca 
numai devotamentul să poată merge până acolo. Numai 
dragostea, o dragoste fierbinte şi plină de grijă putea să 
prevadă aceste obstacole şi să găsească mijloacele necesare 
pentru a le preveni şi a le învinge. Îl lăsă, aşadar, să 
povestească de la un capăt la altul. Apoi, când încheie, 
întrebă privindu-l cu o supremă expresie de tandreţe. 

— Veţi fi cu adevărat fericit să mă salvaţi, Charny? 

— Oh! Exclamă el, mă întrebaţi asta, doamnă? Dar e visul 
ambiţiei mele şi, dacă izbutesc, va fi gloria vieţii mele! 

— Mi-ar fi plăcut mai mult să fi fost pur şi simplu răsplata 
dragostei, spuse regina cu melancolie. Dar nu contează. 
Doriţi cu înflăcărare, nu-i aşa, ca această mare operă de 


salvare a regelui, reginei şi delfinului Franţei să fie 
înfăptuită de dumneavoastră? 

— Nu aştept decât asentimentul dumneavoastră pentru a-i 
consacra existenţa mea. 

— Da, înţeleg, prietene, spuse regina, acest devotament 
trebuie să fie nealterat de orice sentiment străin, de orice 
afecţiune materială. Este imposibil ca soţul meu, copiii mei 
să fie salvaţi de o mână care n-ar îndrăzni să se întindă spre 
a-i susţine dacă ar aluneca pe acest drum pe care-l vom 
parcurge împreună. Vă încredinţez viaţa lor şi a mea, 
fratele meu. Dar, la rândul dumneavoastră, veţi avea milă 
de mine, nu-i aşa? 

— Milă de dumneavoastră, doamnă? Spuse Charny. 

— Da. Doar nu vreţi ca în momentele când voi avea nevoie 
de toate puterile mele, de toată prezenţa mea de spirit, o 
idee nebună poate - dar ce vrei! Se găsesc oameni care nu 
îndrăznesc să iasă noaptea de teama strigoilor a căror 
existenţă o neagă în timpul zilei - doar nu vreţi ca, poate, 
totul să fie pierdut din cauza nerespectării unei promisiuni, 
din cauza călcării unui cuvânt dat? Nu-i aşa că nu vreţi? 

Charny o întrerupse pe regină. 

— Doamnă, doresc salvarea Majestății Voastre. Vreau 
fericirea Franţei. Vreau gloria de a termina opera începută 
şi, vă mărturisesc, sunt disperat că nu am să vă fac decât 
acest nevolnic sacrificiu: vă jur să nu mă văd cu doamna de 
Charny decât cu permisiunea Majestății Voastre. 

Şi, salutând-o respectuos şi rece pe regină, se retrase fără 
ca aceasta, îngheţată de accentul cu care pronunţase 
aceste cuvinte, să fi încercat să-l reţină. 

Dar Charny abia apucă să închidă uşa în urma lui, când 
regina începu să-şi frângă mâinile şi exclamă cu durere: 

— Oh! Ce n-aş fi dat să jure că nu se va vedea cu mine, în 
schimb să mă iubească cum o iubeşte pe ea! 

Capitolul 70 

DARUL GHICITULUI. 


În ziua de 19 iunie, pe la orele opt dimineaţa. Gilbert se 
plimba cu paşi mari în locuinţa sa din strada Saint-Honore, 
ducându-se din timp în timp la fereastră şi aplecându-se 
înafară, ca un om care aşteaptă cu nerăbdare pe cineva 
care întârzie să vână. 

Ţinea în mână o hârtie împăturită în patru, cu litere şi 
sigilii ce transpăreau de pe cealaltă parte a foii pe care 
erau imprimate. Era, fără îndoială, un document de mare 
importanţă, căci de două-trei ori în timpul acestor agitate 
momente de aşteptare, Gilbert îl desfăcu, îl citi, îl reciti, îl 
îndoi la loc, pentru a lua apoi iarăşi operaţia de la început. 

În cele din urmă, huruitul unei trăsuri ce se oprea la 
poartă îl făcu să alerge repede la fereastră. Era însă prea 
târziu: cel ce fusese adus de trăsură se şi afla pe alee. 

Se părea totuşi că Gilbert nu avea nici o îndoială asupra 
identităţii personajului, căci, împingând uşa anticamerei, 
spuse: 

— Bastien! Deschide-i domnului conte de Charny, pe care-l 
aştept. 

Şi, pentru ultima oară, desfăcu hârtia, pe care tocmai o 
recitea, când Bastien, în loc să-l anunţe pe contele de 
Charny, anunţă: 

— Domnul conte de Cagliostro. 

Acest nume era atât de departe la această oră de 
gândurile lui Gilbert, încât el tresări ca şi cum un fulger 
anunțând tunetul i-ar fi trecut pe dinaintea ochilor. Strânse 
cu repeziciune hârtia şi o ascunse în buzunar. 

— Domnul conte de Cagliostro? Repetă el, încă mirat de 
anunţ. 

— Ei! Dumnezeule, da, chiar eu, dragul meu Gilbert, spuse 
contele. Nu pe mine mă aşteptai, ştiu bine, ci pe domnul de 
Charny. Dar domnul de Charny e ocupat - îţi voi spune 
îndată cu ce - aşa că nu va putea fi aici decât peste o 
jumătate de oră. Ceea ce m-a şi făcut să-mi spun: „Fiindcă 
mă găsesc în cartier, voi urca o clipă la doctorul Gilbert.” 
Sper că, nefiind aşteptat, voi fi totuşi bine primit. 


— Dragă maestre, spuse Gilbert, ştiţi bine că la orice oră 
din zi sau din noapte două porţi vă sunt deschise aici: 
poarta casei şi poarta inimii. 

— Mulţumesc, Gilbert. Într-o zi îmi va fi dat, poate şi mie, 
să-ţi dovedesc cât de mult te iubesc. În acea zi, dovada nu 
se va lăsa aşteptată. Acum, să stăm de vorbă. 

— Şi despre ce? Întrebă Gilbert zâmbind, căci prezenţa lui 
Cagliostro îi vestea totdeauna câte ceva nou, uimitor. 

— Despre ce? Repetă Cagliostro. Ei bine, despre subiectul 
la modă, fireşte, despre iminenta plecare a regelui. 

Gilbert se simţi cuprins de un tremur din cap până-n 
picioare, dar surâsul nu-i dispăru nici o clipă de pe buze. 
Dacă prin puterea voinţei sale n-a putut opri sudoarea să-i 
ude rădăcina părului, a împiedicat cel puţin paloarea să-i 
apară pe obraji. 

— Şi întrucât avem un oarecare răgaz, iar subiectul se 
pretează a fi discutat, continuă Cagliostro, mă voi aşeza. 

Şi Cagliostro se aşeză. 

În rest, odată depăşită spaima primului moment, Gilbert se 
gândi că dacă într-adevăr o întâmplare neprevăzută îl 
adusese pe Cagliostro, cel puţin a fost o întâmplare 
providenţială. Deoarece Cagliostro nu obişnuia să aibă 
secrete faţă de el, îi va povesti fără îndoială tot ce ştie în 
privinţa plecării regelui şi reginei, despre care deschisese 
vorba. 

— Ei bine, adăugă Cagliostro văzând că Gilbert aşteaptă, 
aşadar, s-a hotărât pentru mâine? 

— Scumpe maestre, spuse Gilbert, ştiţi că am obiceiul să 
vă las să vorbiţi până la capăt. Chiar şi atunci când vă 
înşelaţi, am de învăţat câte ceva nu numai dintr-un discurs, 
ci şi dintr-un singur cuvânt al dumneavoastră. 

— Şi în ce m-am înşelat până în prezent, Gilbert? Când ţi- 
am prezis moartea lui Favras, deşi în momentul hotărâtor 
am făcut tot ce-am putut pentru a o împiedica? Când te-am 
prevenit că însuşi regele ţesea intrigi împotriva lui 
Mirabeau şi că Mirabeau nu va fi numit ministru? Când ţi- 


am spus că Robespierre va înălța eşafodul lui Carol 1 şi 
Bonaparte tronul lui Carol-cel-Mare? În ce-i priveşte pe 
aceştia din urmă, nu mă poţi acuza de greşeală, căci nu le-a 
venit încă vremea, unele din aceste fapte aparţinând 
sfârşitului secolului nostru, altele începutului secolului 
următor. Azi însă, dragul meu Gilbert, spunându-ţi că 
regele urmează să fugă mâine noapte, ştii mai bine ca 
oricine că spun adevărul, deoarece dumneata eşti unul 
dintre factorii acestei fugi. 

— Dacă-i aşa, spuse Gilbert, cu siguranţă că nu aşteptaţi 
de la mine s-o recunosc, nu-i aşa? 

— Şi de ce aş avea nevoie de mărturisirea dumitale? 

— Fiindcă ştiţi că regina i-a spus ieri domnului de 
Montmorin, în legătură cu refuzul doamnei Elisabeth de a 
participa duminică la Ziua Domnului: „Ea refuză să vină cu 
noi la Saint-Germain-l'Auxerrois, ceea ce mă mâhneşte. Ar 
putea totuşi să-şi sacrifice părerile pentru rege.” Or, dacă 
regina se duce cu regele la biserica Saint-Germain- 
|'Auxerrois, înseamnă că ei nu pleacă în noaptea asta, 
oricum, nu pleacă într-o călătorie mai lungă. 

— Da, însă mai ştiu, spuse Cagliostro, că un mare filosof a 
spus: „Cuvântul i-a fost dat omului spre a-şi ascunde 
gândurile”. 

— Dragul meu maestru, spuse Gilbert, încercând mai 
departe să rămână pe terenul glumei. Cunoaşteţi povestea 
lui Toma necredinciosul? 

— Care începu să creadă numai când Cristos i-a arătat 
picioarele, mâinile şi coastele? Ei bine, dragul meu Gilbert, 
regina, care este obişnuită cu tot confortul şi care nu vrea 
să fie lipsită de deprinderile sale în timpul călătoriei, chiar 
dacă aceasta nu trebuie să dureze - dacă socoteala 
domnului de Charny e exactă - mai mult de treizeci şi şase 
de ore, regina a comandat la Desbrosses, din strada Notre- 
Dame-des-Victoires o splendidă trusă de toaletă din argint 
aurit, care e destinată, chipurile, sorei sale, arhiducesa 
Christine, guvernatoarea Ţărilor-de-Jos. Trusa, terminată 


de-abia ieri dimineaţă, a fost adusă aseară la Tuileries. Asta 
în loc de mâini. 

— Se pleacă într-o berlină mare, cu patru uşi, spațioasă şi 
comodă, în care intră cu uşurinţă şase persoane. A fost 
comandată la Louis, cel mai bun caretaş din Champs- 
Elysees, de către domnul de Charny, care e la el în acest 
moment şi numără o sută douăzeci şi cinci de ludovici, adică 
jumătate din suma convenită. Berlina a fost încercată ieri, 
trasă de patru cai de poştă, şi a rezistat perfect. De altfel, 
raportul făcut de domnul Isidore de Charny a fost excelent. 
Asta în loc de picioare. 

— În sfârşit, domnul de Montmorin, fără să ştie ce 
semnează, a semnat azi dimineaţa un paşaport pentru 
doamna baroană de Korff, pentru cei doi copii ai săi, două 
cameriste, un intendent şi trei servitori. Doamna de Korft e 
doamna de 'Tourzel, guvernanta copiilor regelui. Cei doi 
copii sunt Madame Royale şi delfinul. Cele două jupânese 
sunt regina şi Madame Elisabeth. Intendentul e regele. În 
sfârşit, cei trei servitori îmbrăcaţi în curieri, care trebuie să 
meargă înaintea trăsurii şi pe lângă ea, sunt domnii Isidore 
de Charny, de Malden şi de Valory. Paşaportul este hârtia pe 
care o ţineai în mână când am sosit, pe care ai strâns-o şi ai 
ascuns-o în buzunar zărindu-mă şi care este concepută în 
aceşti termeni: 

Din partea regelui. 

Ordonăm să fie lăsată să treacă doamna baroană de Korff 
cu cei doi copii ai săi, o cameristă, un valet şi trei servitori. 

Ministrul Afacerilor străine. 

MONTIMORIN 

— Asta, în loc de coastă. Sunt bine informat, dragul meu 
Gilbert? 

— În afară de o mică nepotrivire între cuvintele 
dumneavoastră şi redactarea suszisului paşaport. 

— Care? 

— Spuneţi că regina şi Madame Elisabeth reprezintă cele 
două cameriste ale doamnei de Tourzel, şi văd pe paşaport 


o singură cameristă. 

— Aha, asta-i! lată şi cauza: când vor ajunge la Bondy, 
doamna de Tourzel, care crede că face călătoria până la 
Montmedy, va fi rugată să coboare. Domnul de Charny, care 
e un om devotat şi pe care se poate conta, va urca în locul ei 
pentru a sta la pândă şi a scoate, în caz de nevoie, două 
pistoale din buzunar. Regina va deveni atunci doamna de 
Korff, şi cum - în afară de Madame Royale, care face parte 
dintre copii - nu va fi decât o femeie în trăsură. Madame 
Elisabeth, este inutil să se treacă pe paşaport două 
cameriste. Mai vrei şi alte detalii? Fie amănuntele nu 
lipsesc şi-ţi voi da şi altele. Plecarea trebuie să aibă loc la 1 
iunie. Domnul de Bouille ţinea foarte mult la asta. I-a şi scris 
regelui cu privire la o scrisoare ciudată, în care îl roagă să 
se grăbească, având în vedere, spune el, că trupele se 
descompun pe zi ce trece şi că nu mai răspunde de nimic 
dacă li se permite soldaţilor să depună jurământul. Or, 
adăugă Cagliostro cu aerul său batjocoritor, prin cuvintele 
se descompun trebuie înţeles că armata începe să înţeleagă 
că, având de ales între o monarhie care timp de trei secole 
a sacrificat poporul nobilimii, soldatul ofițerului, şi între o 
Constituţie care proclamă egalitatea în faţa legilor, care 
face din gradele militare recompense pentru merite şi 
curaj, această armată ingrată înclină spre Constituţie. Dar 
berlina şi trusa nefiind gata, a fost imposibil să se plece la 1 
iunie, ceea ce e o mare nenorocire, dat fiind că de la 1 iunie 
încoace armata a putut să se descompună din ce în ce mai 
mult şi că soldaţii au depus jurământul pe Constituţie. 
Plecarea a fost fixată pentru ziua de 8. Dar domnul de 
Bouille a primit prea târziu notificarea acestei zile şi, la 
rândul său, a fost obligat să răspundă că nu va fi pregătit. 
Atunci, de comun acord, plecarea a fost amânată pe ziua de 
12. S-ar fi preferat data de 11, dar pe lângă delfin era de 
serviciu o femeie foarte democrată, în plus iubita domnului 
de Gouvion, aghiotantul domnului de La Fayette - doamna 
de Rochereul, dacă vreţi să-i ştiţi numele - şi le-a fost teamă 


să nu-şi dea seama că se petrece ceva şi să nu-i denunțe. În 
ziua de 12, regele şi-a dat seama că nu mai avea de aşteptat 
decât şase zile pentru a primi un sfert din lista sa civilă - 
şase milioane. Drace! Vei fi de acord, dragă Gilbert, merita 
osteneala de a mai aştepta şase zile! În plus, Leopold, 
marele temporizator, acest Fabius46 printre monarhi, a 
promis în sfârşit că cincisprezece mii de austrieci vor ocupa 
în ziua de 15 ieşirile de la Arlon. Păi vezi! Acestor regi de 
treabă nu voinţa le lipseşte, dar are fiecare, în felul său, o 
trebşoară de terminat. Austria tocmai înghiţise Licge-ul şi 
Brabant-ul, şi era pe cale să digere atât oraşul cât şi 
provincia. Or Austria e asemenea şarpelui boa: când digeră, 
doarme. Ecaterina era pe cale să-l bată pe acest mic regişor 
Gustav al III-lea, căruia îi acordă, până la urmă, un 
armistițiu, pentru ca el să aibă timp să se ducă şi s-o 
primească la Aix, în Savoia, pe regina Franţei la coborârea 
din trăsură. În acest timp, ea va roade ce va putea din 
Turcia şi va suge oasele Poloniei. Acestei demne împărătese 
îi place măduva leului. Prusia filosoafă şi Anglia filantroapă 
sunt pe cale să-şi schimbe pielea, pentru a se putea întinde 
cuminte una pe malul Rinului, cealaltă în Marea Nordului. 
Dar, fii liniştit, ca şi caii lui Diomede, regii au gustat carne 
omenească şi vor mai vrea să mănânce şi altceva, doar dacă 
noi nu-i vom deranja în acest delicios festin. Pe scurt, 
plecarea a fost amânată pentru duminică, 19, la miezul 
nopţii. Apoi, în dimineaţa de 18, o nouă depeşă a fost 
expediată, amânând plecarea pentru ziua de 20, la aceeaşi 
oră, adică pentru mâine seara. Ceea ce va putea duce la 
inconveniente, având în vedere că domnul de Bouille a şi 
transmis ordine tuturor detaşamentelor sale şi a trebuit să 
le trimită contraordine. la seama, dragul meu Gilbert, ia 
seama, toate astea îi obosesc pe soldaţi şi dau de gândit 
populaţiei. 

— Conte, spuse Gilbert, nu voi folosi şiretlicuri cu 
dumneavoastră. 'Iot ce aţi spus e adevărat şi voi fi cu atât 
mai puţin şiret cu cât părerea mea n-a fost ca regele să 


plece, mai bine zis să părăsească Franţa. Acum, mărturisiţi 
sincer, din punctul de vedere al primejdiei personale în care 
se găseşte regina şi copiii săi, dacă regele trebuie să 
rămână rege, bărbatul, soţul, tatăl, n-are dreptul să fugă? 
— Ei bine, vrei să-ţi spun un lucru, dragul meu Gilbert? Nu 
fuge Ludovic al XVI-lea, nu fuge nici ca părinte, nici ca soţ şi 
nici ca bărbat. Nu din cauza celor petrecute în zilele de 5 şi 
6 octombrie părăseşte el Franţa. Nu, căci prin tatăl său e 
un Bourbon, şi Bourbonii ştiu ce înseamnă să privească 
primejdia în faţă. Nu, el părăseşte Franţa din cauza acestei 
Constituţii pe care i-a fabricat-o - după modelul aceleia din 
Statele Unite - Adunarea Naţională, fără să-i treacă prin 
minte că tiparul ce l-a urmat e croit pentru o republică şi 
că, aplicată unei monarhii, nu-i lasă regelui o cantitate 
suficientă de aer respirabil. Nu, el părăseşte Franţa din 
cauza acestei faimoase afaceri a „Cavalerilor pumnalului”, 
în care prietenul dumitale La Fayette a acţionat ireverenţios 
faţă de regalitate şi devotaţii ei. Nu, el părăseşte Franţa din 
cauza acestei faimoase afaceri de la Saint-Cloud, în care el 
a vrut să vadă dacă este liber şi în care poporul i-a dovedit 
că este prizonier. Nu, vezi dumneata, dragul meu Gilbert, 
dumneata care eşti în mod sincer şi cinstit un regalist 
constituţional, dumneata care crezi în această dulce şi 
mângâietoare utopie a unei monarhii temperate de 
libertate, trebuie să ştii un lucru: regii, imitându-l pe 
Dumnezeu, ai cărui reprezentanţi pe pământ se pretind a fi, 
au o religie: religia regalității. Nu numai persoana lor, unsă 
cu mir la Reims, este sacrosanctă, dar şi palatul lor e sfânt, 
servitorii lor sunt sfinţi. Palatul lor e un templu unde nu 
trebuie să intri decât rugându-te. Servitorii lor sunt preoţi 
cărora nu trebuie să le vorbeşti decât în genunchi. Nu ai 
voie să te atingi de regi sub pedeapsa cu moartea! Nu ai 
voie să te atingi de servitorii lor, sub pedeapsa 
excomunicării! Or, în ziua în care regele a fost împiedicat să 
se ducă la Saint-Cloud, regele a fost lovit. În ziua în care au 
fost expulzați din Tuileries „Cavalerii pumnalului” au fost 


loviți slujitorii săi. Asta n-a putut suporta regele. lată 
adevărata grozăvie a dezolării. lată de ce l-au rechemat pe 
domnul de Charny de la Montmedy. Iată de ce regele, care 
a refuzat să fie răpit de domnul de Favras şi să se salveze 
împreună cu mătuşile sale, consimte să fugă mâine, cu un 
paşaport eliberat de domnul Montmorin - care nu ştie de ce 
a semnat acest paşaport - sub numele de Durand şi sub 
haina unui servitor, recomandând totuşi - regii sunt 
întotdeauna regi, până la capăt - să nu se uite a se pune în 
cufăr haina roşie brodată cu aur, pe care o purtase la 
Cherbourg. 

În timp ce Cagliostro vorbea, Gilbert îl privise stăruitor, 
având aerul că ghiceşte ce gândea acest om în străfundul 
minţii sale. Era însă inutil: nici o privire omenească n-avea 
puterea să pătrundă sub această mască batjocoritoare. De 
aceea, Gilbert luă hotărârea să abordeze chestiunea cu 
toată sinceritatea. 

— Conte, repet, tot ce aţi spus e adevărat. Dar în ce scop 
aţi venit să-mi spuneţi toate astea? Sub ce titlu vă 
prezentaţi acum la mine? Veniţi ca un duşman loial care mă 
previne că va lupta? Veniţi ca un prieten care se oferă să 
ajute? 

— Mai întâi, dragul meu Gilbert, răspunse afectuos 
Cagliostro, vin ca profesorul la elev, spre a-i spune: 
„Prietene, mergi pe un drum greşit legându-te de această 
ruină care se sfărâmă, de acest edificiu care se prăbuşeşte, 
de acest principiu care moare, numit monarhie. Oameni ca 
tine nu sunt oameni ai trecutului, nu sunt nici măcar 
oamenii prezentului, sunt oamenii viitorului. Părăseşte 
cauza în care nu crezi pentru cauza în care credem. Nu te 
îndepărta de realitate pentru a urma umbra, şi, dacă nu 
devii soldat activ al revoluţiei, priveşte-o măcar cum 
înaintează şi nu încerca să o opreşti din drumul ei. 
Mirabeau era un gigant, şi Mirabeau a fost doborât sub 
povara acestei încercări. 


— Conte, spuse Gilbert, voi răspunde la asta în ziua când 
regele, care se încrede în mine, va fi în siguranţă. Ludovic 
al XVI-lea m-a făcut confident, ajutor, complice dacă vreţi, în 
acţiunea ce o întreprinde. Am acceptat această misiune, o 
voi îndeplini până la capăt, cu inima deschisă, cu ochii 
închişi. Sunt medic, dragul meu conte, salvarea materială a 
bolnavului meu înainte de toate! Acum, răspundeţi la rândul 
dumneavoastră. În misterioasele dumneavoastră proiecte, 
în sumbrele dumneavoastră combinaţii aveţi nevoie ca 
această fugă să reuşească sau să eşueze? Dacă vreţi să 
eşueze, lupta e inutilă. Spuneţi: „Nu plecaţi!” şi vom 
rămâne, vom pleca grumazul şi vom aştepta lovitura. 

— Nu, spuse Cagliostro, dacă nu vin ca prieten - nu pot fi 
prietenul regilor, eu, care am fost victima lor - nu vin nici ca 
duşman. Vin cu un cântar în mână, spunânduc-ţi: „Am 
cântărit destinele acestui ultim Bourbon şi nu cred că 
moartea sa are vreo importanţă pentru binele cauzei. Or, să 
mă ferească Dumnezeu ca eu care, ca şi Pitagora, abia îmi 
recunosc dreptul de a dispune de viaţa ultimei insecte, să 
mă ating în mod imprudent de cea a unui om, acest rege al 
creaţiunii.” Mai mult încă, îţi voi spune nu numai: „Rămân 
neutru, dar mai şi adaug: „Ai nevoie de ajutorul meu? i-l 
ofer.” 

Gilbert încercă pentru a doua oară să citească în fundul 
inimii lui Cagliostro. 

— Bine, spuse acesta reluându-şi aerul batjocoritor, văd că 
te îndoieşti. Să vedem, ştiutorule de carte, cunoşti povestea 
cu lancea lui Achile care rânea şi vindeca? Această lance eu 
o posed. Femeia care a trecut drept regină în boschetele 
Versailles-ului nu poate tot atât de bine să treacă drept 
regină în apartamentele din Tuileries, sau pe vreun drum 
opus celui pe care va merge adevărata fugară? Să ştii, ceea 
ce îţi ofer acum, dragul meu Gilbert, nu e de disprețuit. 

— Atunci fiţi cinstit până la capăt, conte, şi spuneţi-mi în ce 
scop faceţi această propunere. 


— Dar, dragă doctore, e foarte simplu: pentru ca regele să 
plece, pentru ca regele să părăsească Franţa, să ne lase să 
proclamăm republica. 

— Republica! Spuse Gilbert mirat. 

— De ce nu? Spuse Cagliostro. 

— Dar, dragul meu conte, privesc aici în Franţa în jurul 
meu, de la sud la nord, de la est la vest, şi nu văd niciun 
singur republican. 

— În primul rând te înşeli, eu văd trei: Petion, Camille 
Desmoulins şi eu. În al doilea rând, îi mai văd pe aceia pe 
care dumneata nu-i vezi acum, dar îi vei vedea când va sosi 
vremea să apară. Atunci, încrede-te în mine şi vei vedea o 
lovitură de teatru care te va uimi. Numai că, înţelege-mă, 
doresc ca în transformarea ce va să vină să nu se producă 
accidente prea grave. Accidentele se întorc totdeauna 
împotriva maşinistului. 

Gilbert reflectă o clipă. Apoi, întinzând mâna lui 
Cagliostro, spuse: 

— Conte, dacă n-ar fi vorba decât de mine, dacă n-ar fi 
vorba decât de viaţa mea, de onoarea, de reputaţia mea, aş 
accepta pe loc. Dar e vorba de un regat, de un rege, deo 
regină, de o casă, de o monarhie, şi nu pot lua asupra mea 
să tratez în numele lor. Rămâneţi neutru, dragul meu conte, 
iată tot ce vă cer. 

Cagliostro zâmbi. 

— Da, înţeleg, spuse el, omul colierului! Ei bine, dragul 
meu Gilbert, omul colierului vă va da un sfat. 

— Linişte! Spuse Gilbert, sună cineva. 

— Ce contează! Ştii bine că cel ce sună e contele de 
Charny. Or, sfatul pe care am să ţi-l dau îl poate auzi şi el, şi 
încă cu folos. Intraţi, domnule conte, intraţi. 

Într-adevăr, Charny apăru în uşă. Văzând un străin acolo 
unde nu se aştepta să-l întâlnească decât pe Gilbert, se opri 
îngrijorat şi şovăind. 

— Acest sfat, continuă Cagliostro, iată-l: feriţi-vă de truse 
prea scumpe, de trăsuri prea grele şi de portrete prea 


asemănătoare. Adio, Gilbert, adio, domnule conte. Şi, 
pentru a folosi formula acelora care, ca şi dumneavoastră, 
le urez drum bun, spun: Dumnezeu să vă aibă în sfânta sa 
pază! 

Şi profetul, salutându-l amical pe Gilbert şi curtenitor pe 
Charny se retrase, urmat de privirea îngrijorată a unuia şi 
de ochiul întrebător al celuilalt. 

— Cine e acest om, doctore? Întrebă Charny când 
zgomotul paşilor se stinse pe scară. 

— Unul dintre prietenii mei, spuse Gilbert. Un om care ştie 
tot, dar care mi-a dat cuvântul că nu ne va trăda. 

— Şi cum îl cheamă? 

Gilbert şovăi o clipă. 

— Baronul Zannone, spuse el. 

— Ciudat, reluă Charny, nu cunosc acest nume şi mi se 
pare totuşi că îi cunosc chipul. Aveţi paşaportul, doctore? 

— lată-l, conte. 

Charny luă paşaportul, îl despături repede şi, total 
absorbit de citirea acestui important act, păru să uite, cel 
puţin pentru moment, de baronul Zannone. 

Capitolul 71 

SEARA DE 20 IUNIE. 

Acum vom vedea ce se petrece în diferite puncte ale 
capitalei în seara zilei de 20 iunie, de la ora nouă până la 
miezul nopţii. 

Nu fără motiv cei interesaţi n-aveau încredere în doamna 
de Rochereul. Deşi îşi terminase serviciul pe ziua de 11, 
având unele bănuieli, ea găsise un mijloc să revină la castel 
şi-şi dădu seama că deşi cutiile de bijuterii ale reginei se 
aflau la locul lor, diamantele dispăruseră, într-adevăr, 
acestea fuseseră încredințate de Maria-Antoaneta 
coaforului său Leonard, care trebuia să plece în seara de 20 
iunie, cu câteva ore înaintea stăpânei sale, cu domnul de 
Choiseul, comandantul primului detaşament de soldaţi 
postat la Pont-de-Sommevelle, însărcinat în afară de 
aceasta, şi cu schimbul de la Varennes, pe care trebuia să-l 


alcătuiască din şase cai buni. Coaforul aştepta acasă, în 
strada d'Artois, ultimele ordine din partea regelui şi a 
reginei. Era, poate, cam nedelicat să-i mai încurce pe 
domnul de Choiseul cu meşterul Leonard şi puţin 
imprudent să ia un coafor cu ea. Dar care artist ar fi putut 
realiza în străinătate acele admirabile coafuri pe care 
Leonard le executa jucându-se? Ce vreţi? Când ai un coafor 
genial, nu renunţi la el cu uşurinţă! 

Astfel încât, presimţind că plecarea era fixată pentru ziua 
de luni, 20 iunie, la ora unsprezece seara, camerista 
delfinului îl informă nu numai pe iubitul ei, domnul de 
Gouvion, dar şi pe domnul Bailly. 

Domnul de La Fayette se duse la rege pentru a discuta în 
mod deschis cu el acest denunţ, şi apoi ridicase din umeri. 

Domnul Bailly procedă mai bine: pe când La Fayette 
devenise orb ca un astronom, el, Bailly, devenise curtenitor 
ca un cavaler. Îi trimise reginei chiar scrisoarea doamnei de 
Rochereul. 

Domnul de Gouvion, influenţat direct, era singurul care 
păstrase serioase bănuieli. Prevenit de iubita lui, chemase 
la el o duzină de ofiţeri din garda naţională, sub pretextul 
unei reuniuni militare. Plasă la vedere cinci sau şase ofiţeri, 
la diferite uşi, iar el însuşi luă asupra sa, împreună cu cinci 
comandanţi de batalion, paza porţilor apartamentului 
domnului de Villequier, desemnat în mod special atenţiei 
sale. 

Cam la aceeaşi oră, în strada Cog-Heron numărul 9, într- 
un salon pe care-l cunoaştem, aşezată pe o canapea pe care 
am mai văzut-o, o tânără femeie frumoasă, calmă în 
aparenţă, dar profund emoţionată în străfundul sufletului, 
stătea de vorbă cu un bărbat de vreo douăzeci şi patru de 
ani, în picioare în faţa ei, îmbrăcat cu o haină de curier de 
culoare galben-deschis, cu un pantalon de piele strâmt pe 
picior, încălţat cu o pereche de cizme cu rever şi înarmat cu 
un cuţit de vânătoare. [inea în mână o pălărie rotundă, 


galonată. Tânăra părea să insiste, tânărul părea să se 
apere. 

— Dar încă odată, viconte, spunea ea, de ce de două luni şi 
jumătate, de când e la Paris, n-a venit personal? 

— De când s-a întors, doamnă, fratele meu m-a însărcinat 
de mai multe ori să vă dau veşti despre el. 

— Ştiu, şi-i sunt recunoscătoare, ca şi dumneavoastră, 
viconte. Dar mi se pare că în momentul plecării ar fi putut 
să vină şi să-şi ia rămas bun personal. 

— Fără îndoială, doamnă, că i-a fost imposibil, de aceea mi- 
a dat mie aceasta misiune. 

— Şi călătoria pe care o întreprindeţi va fi lungă? 

— Nu ştiu, doamnă. 

— Vorbesc la plural, viconte, fiindcă după costumul ce-l 
purtaţi trebuie să mă gândesc că şi dumneavoastră sunteţi 
gata de plecare. 

— După toate probabilitățile, voi părăsi Parisul la miezul 
nopţii, doamnă. 

— Vă însoţiţi fratele, sau urmaţi o direcţie opusă? 

— Cred, doamnă, că urmăm acelaşi drum. 

— Îi veţi spune că m-aţi văzut? 

— Da, doamnă, căci după insistența cu care m-a trimis la 
dumneavoastră, după recomandările repetate ce mi le-ar 
făcut de a nu mă întoarce la el fără să vă fi văzut, nu mi-ar 
ierta dacă aş fi uitat o asemenea misiune. 

Tânăra femeie îşi trecu mâna pe ochi, scoase un suspin şi, 
după ce chibzui o clipă, spuse: 

— Viconte, sunteţi un gentilom, veţi înţelege întreaga 
importanţă a cererii ce vă fac. Răspundeţi-mi aşa cum mi-aţi 
răspunde dacă aş fi fost cu adevărat sora dumneavoastră, 
răspundeţi-mi aşa cum i-aţi răspunde lui Dumnezeu. În 
călătoria pe care o întreprinde, domnul de Charny se 
expune vreunui pericol serios? 

— Cine poate şti, doamnă, replică Isidore, încercând să 
ocolească răspunsul, unde e şi unde nu e pericol în epoca în 
care trăim? În dimineaţa de 5 octombrie, sărmanul nostru 


frate Georges, întrebat dacă crede că se expune vreunui 
pericol, ar fi răspuns, cu siguranţă, nu. A doua zi zăcea fără 
viaţă, întins de-a curmezişul uşii reginei. În vremurile prin 
care trecem, doamnă, primejdia răsare din pământ şi te 
găseşti, uneori, faţă în faţa cu moartea, fără să ştii de unde 
vine şi cine a chemat-o. 

Andree păli. 

— Aşadar, spuse ca, există pericol de moarte, nu-i aşa, 
viconte? 

— N-am spus asta. 

— Nu, dar o gândiţi 

— Socot, doamnă, că dacă aveţi ceva important să-i 
comunicaţi fratelui meu, ţinând seama că acţiunea în care 
se aventurează împreună cu mine este suficient de gravă, 
este bine să mă însărcinaţi să-i transmit prin scris sau prin 
viu grai gândurile, dorinţele sau recomandările 
dumneavoastră. 

— Bine, viconte, spuse Andree ridicându-se, vă rog să mă 
aşteptaţi cinci minute. 

Şi, cu acel pas lent şi rece care-i era obişnuit, contesa intră 
în camera sa, închizând uşa după ea. Tânărul îşi privi ceasul 
cu oarecare îngrijorare. 

— Nouă şi un sfert, murmură el. Regele ne aşteaptă la 
nouă şi jumătate. Noroc că e numai un pas până la 
Tuileries. 

Dar contesa nu folosi nici măcar tot timpul pe care-l 
ceruse. Reveni peste câteva secunde, ţinând în mână o 
scrisoare sigilată. 

— Viconte, spuse ea solemn, încredinţez aceasta onoarei 
dumneavoastră. 

Isidore întinse mâna pentru a lua scrisoarea. 

— Aşteptaţi, spuse Andree, şi înţelegeţi bine ce vreau să vă 
spun: dacă fratele dumneavoastră, dacă domnul conte de 
Charny duce la capăt fără accident acţiunea ce o 
întreprinde, nu aveţi nimic altceva să-i spuneţi decât cele ce 
v-am spus - simpatie pentru loialitatea sa, respect pentru 


devotamentul său, admiraţie pentru caracterul său. Dacă e 
rănit - glasul ei tremură uşor - dacă e grav rănit, îi veţi cere 
să-mi acorde favoarea de a veni la el şi, dacă-mi acordă 
această favoare, îmi veţi trimite un mesager care să-mi 
spună exact unde-l pot găsi, căci voi pleca fără întârziere. 
Dacă e rănit mortal. 

— Emoţia era pe cale să-i sugrume glasul - îi veţi preda 
această scrisoare. Dacă nu o va mai putea citi el însuşi, i-o 
veţi citi dumneavoastră, căci vreau să ştie înainte de a muri 
ce conţine această scrisoare. Pe cuvântul dumneavoastră de 
gentilom, veţi îndeplini ceea ce vă cer, viconte? 

La fel de emoţionat ca şi contesa, Isidore întinse mâna. 

— Pe onoarea mea, doamnă! Spuse. 

— Atunci, luaţi scrisoarea şi plecaţi, viconte. 

Isidore luă scrisoarea, sărută mâna contesei şi ieşi. 

— Oh! Exclamă Andree lăsându-se pe canapea, dacă 
moare, vreau cel puţin înainte de a muri să ştie că-l iubesc! 

Exact în momentul când Isidore o părăsea pe contesă şi 
punea scrisoarea la pieptul său, alături de o altă scrisoare a 
cărei adresă o citise în colţul străzii Coquilicre, la lumina 
felinarului, doi bărbaţi, îmbrăcaţi întocmai la fel ca şi dânsul 
se îndreptau spre un loc comun de întâlnire, adică spre acel 
budoar al reginei în care l-am mai introdus pe cititor pe 
două căi diferite. Unul mergea pe sub galeria de la Louvre, 
de-a lungul cheiului, galeria în care se află azi muzeul de 
pictură şi la extremitatea căreia aştepta Weber; celălalt 
urca mica scară pe unde l-am văzut urcând pe Charny la 
sosirea sa din Montm&dy. În capul acestei scări, la fel ca şi 
tovarăşul său care era aşteptat de Weber, valetul reginei, 
acesta era aşteptat de Francois Hue, valetul regelui. 

Au fost introduşi amândoi aproape în acelaşi timp pe două 
uşi diferite. Primul era domnul de Valory. Câteva secunde 
mai târziu, cum am mai spus, oa doua uşă se deschise şi, 
spre mirarea sa, domnul de Valory văzu intrând un alter 
ego al său. Cei doi ofiţeri nu se cunoşteau, totuşi, 


presupunând că erau chemaţi amândoi pentru aceeaşi 
cauză, merseră unul spre celălalt şi se salutară. 

În acest moment se deschise o a treia uşă şi apăru 
vicontele de Charny. Era al treilea curier, la fel de 
necunoscut celorlalţi doi cum îi erau aceştia necunoscuţi lui. 
Numai Isidore ştia în ce scop fuseseră strânşi aici şi ce 
acţiune comună trebuiau să realizeze. Fără îndoială se 
pregătea să răspundă întrebărilor ce i le-ar fi adresat cei 
doi viitori tovarăşi, când uşa se deschise din nou şi apăru 
regele. 

— Domnilor, spuse Ludovic al XVI-lea adresându-se 
domnilor de Malden şi Valory, scuzaţi-mă că am dispus de 
dumneavoastră fără a vă cere permisiunea, dar vă ştiam 
supuşi fideli ai monarhiei: faceţi parte din gărzile mele. V- 
am invitat să treceţi pe la un croitor a cărui adresă v-am 
transmis-o, să vă facă fiecăruia câte un costum de curier şi 
să veniţi în această seară la mine, la nouă şi jumătate. 
Prezenţa dumneavoastră îmi dovedeşte că, oricare ar fi, 
binevoiţi să acceptaţi misiunea cu care vă voi însărcina. 

Cei doi se înclinară. 

— Sire, spuse domnul de Valory, majestatea voastră ştie că 
nu are nevoie să-şi consulte gentilomii pentru a dispune de 
devotamentul, de curajul şi de viaţa lor. 

— Sire, spuse la rândul său domnul de Malden, colegul 
meu, răspunzând pentru el, a răspuns şi pentru mine, şi 
presupun acelaşi lucru pentru al treilea tovarăş al nostru. 

— Cel de-al treilea tovarăş al dumneavoastră, domnilor, cu 
care vă invit să faceţi cunoştinţă, este domnul viconte de 
Charny, al cărui frate a fost ucis la Versailles apărând uşa 
reginei. 

— După cele spuse de rege, reluă domnul de Valory, 
vicontele de Charny ştie, fără îndoială, motivul ce ne-a adus 
aici, pe când noi îl ignorăm, Sire, şi suntem nerăbdători să-l 
aflăm. 

— Domnilor, reluă regele, nu ignoraţi faptul că sunt 
prizonier, prizonierul comandantului gărzii naţionale, 


prizonierul preşedintelui Adunării, prizonierul primarului 
Parisului, prizonierul poporului, în sfârşit, prizonierul 
tuturor. Ei bine, domnilor, mă bizui pe dumneavoastră 
pentru a mă ajuta să scap de această umilinţă şi să-mi 
recâştig libertatea. Soarta mea, a reginei şi a copiilor mei 
este între mâinile domniilor-voastre. Totul este pregătit să 
fugim în această seară. Întrebarea este dacă puteţi lua 
asupra dumneavoastră sarcina de a ne scoate de aici? 

— Sire, spuseră cei trei tineri, ordonaţi! 

— Nu putem ieşi împreună, după cum vă este desigur clar, 
domnilor. Întâlnirea noastră comună este în colţul străzii 
Saint-Nicasse, unde domnul conte de Charny ne va aştepta 
cu o trăsură. Dumneavoastră, viconte, vei avea grijă de 
Madame Elisabeth şi de Madame Royale şi vă veţi chema 
Jean. Dumneavoastră, domnule de Valory, veţi avea grijă de 
doamna de 'Tourzel şi de delfin, şi vă veţi chema Francois. 
Nu vă uitaţi noile nume, domnilor, şi aşteptaţi aici noi 
instrucţiuni. 

Regele dădu mâna pe rând celor trei tineri şi ieşi, lăsând 
în această cameră trei bărbaţi dispuşi să moară pentru el. 

În acest timp, domnul de Choiseul - care-i comunicase în 
ajun regelui din partea domnului Bouille că era imposibil să 
aştepte mai târziu de 20 iunie la miezul nopţii, anunţase că 
în 21, la patru dimineaţa, va pleca daca nu va primi ştiri şi 
va lua cu el toate detaşamentele la Dun, Stenay şi la 
Montmedy - domnul de Choiseul, aşa cum am spus, se afla 
acasă, în strada d'Artois, unde aştepta să primească noi 
ordine de la Curte. La ora nouă seara începu să dispere. 
Tocmai atunci singurul om pe care-l oprise acasă şi care-l 
credea gata să plece la Metz, veni să-l anunţe că un om 
cerea să-i vorbească din partea reginei. Porunci să fie adus 
la el. 

Intră un bărbat cu o pălărie rotundă înfundată peste ochi, 
înfăşurat într-o enormă mantie îmblănită. 

— Dumneata eşti, Leonard, spuse el, te aşteptam cu 
nerăbdare. 


— Dacă v-am făcut să aşteptaţi, domnule duce, nu o vina 
mea, ci a reginei, care m-a prevenit abia cu zece minute în 
urmă că trebuie să vin la dumneavoastră. 

— Şi altceva nu ţi-a spus? 

— Ba da, domnule duce. M-a însărcinat să iau toate 
diamantele sale şi să vă aduc această scrisoare. 

— Dă-mi-o dar! Spuse ducele, cu o uşoară nerăbdare. 

Scrisoarea era lungă, plină de recomandări. Ea anunţa că 
se va pleca la miezul nopţii, îl invita pe ducele de Choiseul 
să plece imediat şi îi făcea rugămintea să-l ia cu el pe 
Leonard, care primise ordinul să i se supună ca şi ei însăşi. 
Şi sublinia următoarele şapte cuvinte: 

Îi reînnoiesc încă odată acum acest ordin. 

Ducele ridică ochii către Leonard, care aştepta cu o vădită 
îngrijorare. Coaforul era grotesc sub enorma pălărie şi în 
mantia îmblănită. 

— Să vedem, spuse ducele, încordează-ţi memoria: ce ţi-a 
spus regina? 

— Voi repeta vorbele sale cuvânt cu cuvânt domnului duce. 

— Dă-i drumul, te ascult. 

— A trimis după mine cam cu trei sferturi de oră în urmă, 
domnule duce. 

— Bine. 

— Mi-a spus cu glas şoptit. 

— Majestatea Sa nu era prin urmare singură? 

— Nu, domnule duce. Regele stătea de vorbă în nişa unei 
ferestre cu Madame Elisabeth. Delfinul şi Madame Royale 
se jucau împreună, iar regina se sprijinea de cămin. 

— Continuă, Leonard, continuă. 

— Regina mi-a spus aşadar pe şoptite: „Leonard, pot conta 
pe dumneata? 

— Ah! Doamnă, am răspuns, dispuneţi de mine. Majestatea 
Voastră ştie că-i sunt devotat trup şi suflet. 

— la aceste diamante şi ascunde-le în buzunarele 
dumitale. Ia această scrisoare şi du-o în strada d'Artois, la 
ducele de Choiseul. Mai ales, nu i-o da decât lui. Dacă nu s-a 


înapoiat, îl vei găsi la ducesa de Grammont.” Apoi, cum mă 
şi îndepărtasem spre a executa ordinele reginei, Majestatea 
Sa mă rechemă: „Pune o pălărie cu boruri mari şi o 
redingotă largă, să nu fii recunoscut, dragul meu Leonard, 
adăugă ea, şi, mai ales, ascultă de domnul de Choiseul ca de 
mine însămi.” Atunci am urcat la mine, am luat pălăria şi 
redingota fratelui meu, şi iată-mă. 

— Aşadar, spuse domnul de Choiseul, regina ţi-a 
recomandat să mă asculţi pe mine ca pe ea însăşi? 

— Sunt chiar augustele sale cuvinte, domnule duce. 

— Sunt foarte bucuros că-ţi reaminteşti atât de bine 
această recomandare verbală. În orice caz, iată aceeaşi 
recomandare în scris. Şi fiindcă trebuie să ard scrisoarea, 
citeşte-o! 

Domnul de Choiseul îi arătă partea de jos a scrisorii pe 
care tocmai o primise prin Leonard, care citi cu voce tare: 

Am dat ordin coaforului mea, Leonard, să vă asculte ca pe 
mine însămi. Îi reînnoiesc încă odată acum acest ordin. 

— Înţelegi, nu-i aşa? Întrebă domnul de Choiseul. 

— Oh! Domnule, spuse Leonard, credeţi-mă, era suficient 
ordinul verbal al Majestății Sale. 

— N-are importanţă, spuse domnul de Choiseul. 

Şi arse scrisoarea. În acest moment, servitorul intră şi 
anunţă că trăsura era pregătită. 

— Vino, dragă Leonard, spuse ducele. 

— Cum să vin? Şi diamantele? 

— Le vei lua cu dumneata. 

— Şi unde mergem? 

— Unde te duc. 

— Şi unde mă duceţi? 

— La câteva leghe de aici, unde vei avea de îndeplinit o 
misiune deosebită. 

— Imposibil, domnule duce. 

— Cum imposibil? Regina nu ţi-a spus să mă asculţi ca pe 
ea însăşi? 


— E-adevărat, dar, ce să fac? Am lăsat în uşă cheia 
apartamentului nostru. Când fratele meu se va înapoia, nu- 
şi va mai găsi nici redingota, nici pălăria. Văzând că nu mă 
înapoiez, nu va şti unde sunt. Şi apoi, mai e doamna de 
l'Aage, căreia i-am promis s-o coafez, şi care mă aşteaptă. 
Ca dovadă, domnule conte, cabrioleta şi servitorul meu se 
găsesc în curtea de la Tuileries. 

— Ei bine, dragul meu Leonard, spuse domnul de 
Choiseul, ce vrei? Fratele dumitale îşi va cumpăra o pălărie 
şi o redingotă nouă, pe doamna de l'Aage o vei coafa în altă 
zi, iar servitorul dumitale, văzând că nu mai vii, va deshăma 
calul şi-l va duce în grajd. Al nostru este însă înhămat, să 
mergem! 

Şi, fără să mai dea vreo atenţie plângerilor şi văicărelilor 
lui Leonard, domnul duce de Choiseul îl urcă în cabrioleta 
sa pe coaforul disperat şi porni calul în trap mare spre 
bariera Petite-Vilette. 

Ducele nu depăşise încă ultimele case din Petite-Vilette, 
când un grup de cinci persoane, care veneau de la clubul 
iacobinelor, intrară pe strada Saint-Honore6, părând că se 
îndreaptă spre Palais-Royal. Aceste cinci persoane erau: 
Camille Desmoulins, care povesteşte el însuşi acelaşi lucru, 
Danton, Freron, Chenier şi Legendre. Ajunşi în capul străzii 
d'Echelle şi aruncând o privire spre Tuileries, Camille 
Desmoulins spuse: 

— Pe legea mea, nu vi se pare că Parisul e mai liniştit în 
seara asta, că Parisul pare părăsit? În tot drumul parcurs n- 
am întâlnit o singură patrulă. 

— Cauza sunt măsurile luate spre a se lăsa drum liber 
regelui, răspunse Freron. 

— Cum, drum liber regelui? Întrebă Danton. 

— Fără îndoială, spuse Freron, pleacă în noaptea asta. 

— Ei aşi! Spuse Legendre. Ce glumă mai e şi asta! 

— Poate e o glumă, reluă Freron, dar am fost prevenit 
printr-o scrisoare. 


— Ai primit o scrisoare prin care eşti prevenit de fuga 
regelui? Spuse Camille Desmoulins. O scrisoare semnată? 

— Nu, o scrisoare anonimă. De altfel, o am la mine. Iat-o, 
citiţi. 

Cei cinci patrioţi se apropiară de o trăsură de piaţă care 
staţiona şi, la lumina felinarului acesteia, citiră următoarele 
rânduri: 

Cetăţeanul Freron este prevenit că în această seară 
domnul Capet, austriaca şi cei doi pui de lupi ai lor părăsesc 
Parisul şi se duc la domnul de Bouille, călăul din Nancy, 
care-i aşteaptă la frontieră. 

— Ia te uită, domnul Capet, spuse Camille Desmoulins, 
numele e bun. De-acum înainte îi voi spune lui Ludovic al 
XVI-lea domnul Capet. 

— Şi nu ţi se va putea reproşa decât un lucru, spuse 
Chenier, că Ludovic al XVI-lea nu este Capet, ci Bourbon. 

— Ei! Cine ştie asta? Spuse Camille Desmoulins. Doi sau 
trei pedanţi ca tine. Nu-i aşa, Legendre, că numele de 
Capet se potriveşte? 

— la să vedem, observă Danton, dacă scrisoarea spune 
cumva adevărul şi dacă toată clica regală chiar vrea să 
spele putina în această noapte. 

— Întrucât suntem la Tuileries, spuse Camille, hai să 
vedem! 

Şi cei cinci patrioţi se distrară făcând înconjurul Tuileriilor. 
Revenind spre strada Saint-Nicaise, îl zăriră pe La Fayette 
şi întregul său stat major intrând în palat. 

— Ehei, spuse Danton, iată-l pe Bălăior, care vine să asiste 
la culcarea familiei regale. Serviciul nostru s-a terminat, al 
lui începe. Bună seara, domnilor! Cine vine cu mine spre 
strada Paon? 

— Eu, spuse Legendre. 

Şi grupul se despărţi în două. 

Danton şi Legendre traversară piaţa Carroussel, în timp ce 
Chenier, Freron şi Camille Desmoulins dispăreau la 
încrucişarea străzilor de Rohan şi Saint-Honore. 


Capitolul 72 

PLECAREA. 

La ora unsprezece seara, pe când doamna de Tourzel şi 
Brennier, care-i dezbrăcaseră şi culcaseră pe Madame 
Royale şi pe delfin, îi trezeau şi-i îmbrăcau cu hainele lor de 
călătorie, spre marea ruşine a moştenitorului, care voia să 
îmbrace haine băieţeşti şi refuza cu încăpățânare 
îmbrăcămintea de fată, regele, regina şi Madame Elisabeth 
îl primeau pe generalul La Fayette şi pe domnii Gouvion şi 
Romeuf, aghiotanţii săi. 

Această vizită era dintre cele mai îngrijorătoare, mai ales 
după bănuielile ce le aveau în privinţa doamnei de 
Rochereul. Regina şi Madame Elisabeth făcuseră în acea 
seară o plimbare în pădurea Boulogne şi se înapoiaseră la 
ora opt. Domnul La Fayette o întrebă pe regină dacă 
plimbarea a fost plăcută. Numai că, adăugă el, nu e bine să 
se înapoieze atât de târziu, mai ales că ceața de seară îi 
poate fac e rău. 

— Ceaţă de seară în luna iunie! Spuse regina râzând. Dar, 
într-adevăr, dacă n-aş comanda o asemenea ceaţă special 
pentru a ascunde fuga noastră, nu ştiu unde s-ar putea 
găsi. Spun pentru a ascunde fuga noastră, căci presupun că 
zvonul că fugim continuă. 

— Faptul este, doamnă, spuse La Fayette, că se vorbeşte 
mai mult ca oricând de această plecare şi că, personal, am 
primit informaţia că plecarea are loc în această seară. 

— Ah! Spuse regina, pariez că această frumoasă ştire 
provine de la domnul de Gouvion. 

— Şi de ce de la mine, doamnă? Întrebă roşind tânărul 
ofiţer. 

— Deoarece cred că aveţi informatori la castel. Iată-l pe 
domnul Romeuf, care nu are. Ei bine, sunt sigură că el ar 
răspunde de noi. 

— Şi meritul meu n-ar fi mare, doamnă, răspunse tânărul 
aghiotant, fiindcă regele şi-a dat Adunării cuvântul că nu va 
părăsi Parisul. 


Era rândul reginei să roşească. Se vorbi despre altceva. 

La ora unsprezece şi jumătate, domnul La Fayette şi cei 
doi aghiotanţi îşi luară rămas bun de la rege şi regină. 

Totuşi, nu îndeajuns de liniştit, domnul de Gouvion se 
înapoie în camera sa din castel. Îi găsi pe prietenii săi stând 
de pază şi, în loc să-i scoată din gardă, le recomandă să 
întărească supravegherea. 

Domnul de La Fayette se duse la Bailly să-l liniştească 
asupra intenţiilor regelui în cazul când Bailly ar fi avut 
totuşi oarecare temeri. După plecarea lui La Fayette, 
regele, regina şi Madame Elisabeth îşi chemară 
cameristele, cerându-le să-i ajute, ca în fiecare seară, să-şi 
termine toaleta de noapte, după care, la ora obişnuită, se 
retraseră. 

Regina şi Madame Elisabeth se îmbrăcară ajutându-se 
reciproc. Rochiile lor erau de o extremă simplitate, pălăriile 
cu boruri mari le ascundea complet obrazul. 

Când erau gata îmbrăcate, regele intră. Purta un costum 
cenuşiu şi o perucă mică, cu bucle, după moda lansată de 
Rousseau. Avea pantalonii scurţi, ciorapii gri şi ghete cu 
cataramă. 

De opt zile Hue, valetul regelui, ieşea - îmbrăcat absolut la 
fel - pe uşa domnului de Villequier, care emigrase de şase 
luni, şi mergea până în piaţa Carroussel şi pe strada Saint- 
Nicaise. Această precauţiune fusese luată pentru ca cei puşi 
de pază să se obişnuiască să vadă un bărbat îmbrăcat astfel 
trecând în fiecare seară, şi să nu-i dea atenţie regelui când 
va trece la rândul său. 

Fură apoi chemaţi cei trei curieri din budoarul reginei, 
unde aşteptaseră. Ei trecură prin salonul apartamentului 
locuit de Madame Royale, unde aceasta se afla împreună cu 
delfinul. 

În pregătirea fugii, această cameră fusese luată la 11 iunie 
din apartamentul domnului de Villegquier. Regele ceru să-i 
fie date cheile acestui apartament în ziua de 13. 


Odată intrat la domnul de Villequier, nu mai era greu să 
ieşi din castel. Se ştia că apartamentul este neocupat. Nu se 
ştia că regele ceruse cheile şi, în împrejurări obişnuite, 
apartamentul nu era pazit. 

De altfel, sentinelele de rond se obişnuiseră să vadă ieşind 
multă lume deodată imediat după ce suna ora unsprezece. 
Erau cei din personalul de serviciu, care nu dormeau la 
castel şi care se duceau acasă. 

În camera menţionată fură definitivate toate pregătirile de 
călătorie. 

Domnul Isidore de Charny, care notase drumul împreună 
cu fratele său şi cunoştea toate locurile dificile sau 
periculoase, urma să călărească în faţă. El îi va preveni pe 
şefii de poştă, astfel încât schimburile de cai să nu sufere 
niciodată întârziere. 

Domnii de Malden şi Valory, aşezaţi pe capră, vor plăti câte 
treizeci de parale fiecărui surugiu. De obicei li se dădeau 
câte douăzeci şi cinci. De astă dată însă, din cauza greutăţii 
trăsurii, suma va fi sporită. 

Contele de Charny va sta în trăsură, gata să facă faţă 
oricărui accident. Va fi bine înarmat, la fel ca şi cei trei 
curieri. Fiecare dintre ei va găsi în trăsură câte o pereche 
de pistoale. 

S-a calculat că, mergând cu viteză medie, vor ajunge în 
treisprezece ore la Châlons. 

Toate aceste instrucţiuni au fost stabilite de contele de 
Charny şi ducele de Choiseul şi au fost repetate de mai 
multe ori celor trei tineri, pentru ca fiecare dintre ei să-şi 
înţeleagă bine sarcinile. Fiecare făgădui să se ţină de 
programul stabilit. Apoi stinseră lumânările şi înaintară, pe 
dibuite, în apartamentul domnului Villeguier. 

Suna miezul nopţii când treceau în camera ocupată de 
Madame Royale în acest apartament. Contele de Charny 
trebuia să se afle la postul său de mai mult de o oră. 

Regele găsi uşa pe bâjbâite. Era pe cale să vâre cheia în 
broască, când regina îl opri: 


— Sst! Făcu ea. 

Traseră cu urechea. Se auzeau paşi şi murmur de voci. Se 
petrecea ceva neobişnuit. 

Doamna de Tourzel, care locuia în castel şi a cărei 
prezenţă pe coridor la orice oră nu putea mira pe nimeni, 
se oferi să facă turul apartamentului şi să vadă de unde 
veneau zgomotele de paşi şi murmurul de voci. 

Aşteptară fără să facă o mişcare, fiecare ţinându-şi 
răsuflarea. Cu cât liniştea era mai mare, cu atât era mai 
uşor să se audă că în coridor se aflau mai multe persoane. 

Doamna de Tourzel reveni. Îl recunoscuse pe domnul de 
Gouvion şi văzuse mai multe uniforme. 

Era imposibil de ieşit din apartamentul domnului de 
Villequier dacă acest apartament n-avea vreo altă ieşire în 
afara celei alese iniţial. 

Numai că erau pe întuneric. O candelă ardea la Madame 
Royale. Madame Elisabeth se duse să aprindă de la ea 
lumânarea pe care o stinseseră. Apoi, la lumina acestei 
lumânări, mica trupă de fugari începu să caute o ieşire. 
Multă vreme crezură căutarea inutilă, şi în această căutare 
pierdură mai mult de un sfert de oră. În cele din urmă 
găsiră o mică scară care ducea la o cameră izolată de la 
mezanin. Această cameră fusese locuită de lacheul 
domnului de Villequier şi dădea într-un coridor şi o scară de 
serviciu. 

Uşa era închisă cu cheia. Regele încercă toate cheile din 
legătura sa: niciuna nu se potrivea. Vicontele de Charny 
încercă să dea înapoi limba broaştei cu vârful cuţitului său 
de vânătoare, dar limba rezistă. 

Exista o ieşire şi ei erau totuşi la fel de închişi ca şi înainte. 
Regele luă lumânarea din mâna surorii sale şi, lăsând toată 
lumea pe întuneric, se înapoie în dormitorul său. Apoi, pe 
scara secretă, urcă până la fierărie. Acolo luă o trusă de 
şperacle de diferite dimensiuni şi coborî. Îşi făcuse alegerea 
încă înainte de a se fi alăturat grupului care-l aştepta cu 
înfrigurare. Şperaclul ales de rege intră în gaura broaştei, 


scârţâi învârtindu-se, apucă limba, lăsă să-i scape de două 
ori, dar a treia oară se agăţă atât de bine, că peste trei 
secunde limba broaştei cedă şi uşa se deschise. Tuturor le 
veni inima la loc. 

Ludovic al XVI-lea se întoarse spre regină cu un aer 
triumfător şi îi spuse: 

— Ei, doamnă? 

— Da, domnule, spuse regina râzând, e-adevărat, nu zic că 
e rău să fii lăcătuş. Spun doar că e bine să fii uneori rege. 

Acum trebuia stabilită ordinea ieşirii. Madame Elisabeth 
ieşi prima, conducând-o pe Madame Royale. La douăzeci de 
paşi trebuia să fie urmată de doamna de Iourzel 
conducându-l pe delfin. Între ele două mergea domnul de 
Malden, gata să vină în ajutor unuia sau altuia din grupuri. 

Aceste prime mărgele detaşate din şiragul regal, aceşti 
sărmani copii, coborâră tremurând, în vârful picioarelor, 
intrară în cercul de lumină format de felinarul care lumina 
poarta palatului ce dădea spre curte şi trecură prin faţa 
sentinelei, fără ca aceasta să pară a se preocupa de ei. 

— Bun! Zise Madame Elisabeth, iată un prim pas greu pe 
care l-am trecut. 

Ajunşi la ghereta dinspre Carroussel, găsiră sentinela 
stând de-a curmezişul drumului fugarilor. Văzându-i venind, 
sentinela se opri. 

— Mătuşă, spuse Madame Royale strângând mâna 
doamnei Elisabeth, suntem pierduţi, acest om ne 
recunoaşte. 

— N-are importanţă, copilul meu, spuse Madame 
Elisabeth. Suntem şi mai rău pierduţi dacă dăm înapoi. 

Şi îşi continuară drumul. Când se aflară la numai patru 
paşi de sentinelă, aceasta le întoarse spatele şi ele putură 
trece. Le recunoscuse oare acest om? Ştia el ce iluştri 
fugari lăsa să treacă? Prinţesele rămaseră convinse de asta 
şi-l binecuvântară, fugind, de o mie de ori pe acest salvator 
necunoscut. 


De cealaltă parte a gheretei ele remarcară obrazul 
îngrijorat al lui Charny. Contele era înfăşurat într-o 
redingotă cu mai multe gulere, de culoare albastră, şi avea 
capul acoperit cu o pălărie rotundă, de muşama. 

— Ah! Dumnezeule, murmură el, iată-vă totuşi, în sfârşit! 
Dar regele? Dar regina? 

— Ne urmează, răspunse Madame Elisabeth. 

— Veniţi, spuse Charny. 

Şi le conduse repede pe fugare spre vehiculul care 
staţiona în strada Saint-Nicaise. O trăsură veni să se aşeze 
alături, ca pentru a spiona. 

— Ei bine, cetăţene, spuse vizitiul trăsurii văzându-i pe 
noii veniţi împreună cu Charny, se pare că eşti împovărat? 

— Precum vezi, cetăţene, răspunse Charny. 

Apoi, foarte încet, spuse ofițerului ce îi însoțea: 

— Domnule, luaţi această trăsură de piaţă şi duceţi-vă 
drept spre poarta Saint-Martin. Nu va fi greu să 
recunoaşteţi trăsura care ne aşteaptă. 

Domnul de Malden înţelese şi sări în trăsură. 

— Repede, la Operă! 

Opera se afla atunci la poarta Saint-Martin. Vizitiul crezu 
că are de-a face cu un valet care se duce să-şi întâlnească 
stăpânul la spectacol, şi porni fără vreo altă observaţie 
decât câteva cuvinte care-i exprimau rezerva asupra 
preţului cursei. 

— Ştiţi că e miezul nopţii, domnule? 

— Da. Dă-i drumul şi fii liniştit. 

Cum în acea vreme lacheii erau uneori mai generoşi decât 
stăpânii lor, vizitiul porni caii în trap mare şi fără nici o altă 
remarcă. De-abia dăduse colţul străzii de Rohan când, prin 
acelaşi loc de trecere prin care găsiseră cale liberă 
Madame Royale, Madame Elisabeth, doamna de Tourzel şi 
delfinul, a fost văzut venind cu un pas obişnuit un om 
cumsecade, în haină gri, cu colţul pălăriei pe nas şi cu 
mâinile în buzunare. 


Era regele, urmat de domnul de Valory. Pe drum una din 
cataramele pantofilor săi se desfăcu. El îşi continuă drumul 
fără să-i dea atenţie. Domnul de Valory o culese de pe jos. 

Charny făcu câţiva paşi înainte. Îl recunoscu pe rege, dar 
nu direct, ci prin domnul de Valory care-l urma. 

— Veniţi, Sire, veniţi, murmură el. 

Apoi, mai încet, către domnul de Valory. 

— Şi regina? 

— Regina ne urmează împreună cu fratele 
dumneavoastră. 

— Bine. Luaţi-o pe drumul cel mai scurt şi aşteptaţi-ne la 
poarta Saint-Martin. Eu voi merge pe drumul mai lung. Ne 
vom întâlni lângă trăsură. 

Domnul de Valory o porni pe strada Saint-Nicaise, ajunse 
în strada Saint-Honore, apoi pe rând în strada Richelieu, 
piaţa Victoriilor şi, în cele din urmă, în strada Bourbon- 
Villeneuve. 

O aşteptară pe regină peste o jumătate de oră. 

Nu vom încerca să descriem teama fugarilor. Charny, 
asupra căruia apăsa întreaga responsabilitate, era ca 
nebun. Micul delfin plângea chemând: „Mamă, mamă!” 
Madame Royale, Madame Elisabeth şi doamna de Tourzel 
nu reuşeau să-l consoleze. Groaza crescu când văzură 
venind trăsura generalului La Fayette, înconjurată de torţe. 
Ea se înapoia la Carroussel. 

lată ce se întâmplase. La poarta curţii, vicontele de 
Charny, care dădea braţul reginei, voi s-o ia la stânga. Dar 
regina îl opri. 

— Încotro mergeţi? Spuse ea. 

— La colţul străzii Saint-Nicaise, unde ne aşteaptă fratele 
meu, răspunse Isidore. 

— Strada Saint-Nicaise e pe malul apei? Întrebă regina. 

— Nu, doamnă. 

— Ei bine, fratele dumneavoastră ne aşteaptă la ghereta 
de pe malul apei. 


Isidore voi să insiste. Regina părea atât de sigură de ceea 
ce spunea, încât îndoiala îi intră în suflet. 

— Doamne! Spuse Isidore, să luăm aminte, doamnă, orice 
greşeală poate fi mortală. 

— La malul apei, repetă regina. Am auzit bine, la malul 
apei. 

— Să mergem la malul apei, doamnă, dar dacă nu găsim 
trăsura, nu-i aşa că vom reveni de îndată spre strada Saint- 
Nicaise? 

— Da, dar să mergem. 

Şi regina îşi duse cavalerul prin cele trei curţi, despărțite 
pe atunci de un zid gros şi care nu comunicau între ele 
decât prin câte o deschizătură strâmtă, barată de un lanţ şi 
păzită de o sentinelă. 

Regina şi Isidore trecură una după alta prin cele trei 
deschizături şi păşiră peste cele trei lanţuri. Nici unei 
sentinele nu-i veni în gând să-i oprească. Ajunseră la malul 
apei. Cheiul era pustiu. 

— Atunci, e de cealaltă parte, spuse regina. 

Isidore voi să se înapoieze, dar ea, ca şi cum ar fi fost 
cuprinsă de ameţeală spuse: 

— Nu, nu, e pe-aici. 

Şi îl târî după sine pe Isidore spre podul Royal. După ce 
trecură podul, văzură cheiul malului stâng la fel de pustiu 
ca şi cel drept. 

— Să încercăm pe strada asta, spuse regina. 

Şi îl obligă pe Isidore să meargă puţin în strada Bac. După 
o sută de paşi recunoscu, în sfârşit, că se înşelase şi se opri 
gâfâind. Era gata să-şi piardă firea. 

— Ei bine, doamnă, spuse Isidore, mai insistaţi încă? 

— Nu, spuse regina. Acum vă priveşte, duceţi-mă unde 
doriţi. 

— În numele cerului, doamnă, curaj! Spuse Isidore. 

— Vai! Spuse regina, nu curajul îmi lipseşte, ci forţa. 

Apoi, arcuindu-se pe spate: 


— Mi se pare că nu voi putea să-mi regăsesc răsuflarea, 
spuse ea. Doamne! Dumnezeule! 

Isidore ştia că suflul care-i lipsea reginei îi era tot atât de 
necesar ca şi unei căprioare urmărită de câini. El se opri şi 
îi spuse: 

— Respiraţi, doamnă, avem timp. Răspund de fratele meu. 
Va aştepta până în zori dacă va fi necesar. 

— Credeţi deci că mă iubeşte? Exclamă pe atât de 
emoţionată pe cât de imprudentă Maria-Antoaneta, 
strângând braţul tânărului bărbat la pieptul ei. 

— Cred că viaţa lui, ca şi a mea, vă aparţin, doamnă, iar 
sentimentul de respect şi dragoste ce sălăşluiesc în mine 
este la el adoraţie. 

— Mulţumesc, spuse regina, îmi faceţi bine, respir! Să 
mergem. 

Şi porni la drum cu aceeaşi febrilitate, făcând cale 
întoarsă. Numai că, în loc să intre în Tuileries, Isidore o făcu 
să treacă prin ghereta ce dădea spre Carroussel. 

Traversară imensa piaţă care era de obicei plină până la 
miezul nopţii de mici dughene ambulante şi de trăsuri de 
piaţă. Acum era aproape pustie şi întunecată. 

Totuşise auzi ceva ca un zgomot mare de roţi de trăsură şi 
tropăit de cai. 

Ajunseră la uşiţa din strada Echelle. Era evident: caii al 
căror tropăit se auzea, trăsura al cărei zgomot se apropia, 
vor trece pe lângă această uşiţă. 

Se şi zărea o licărire, fără îndoială acea a torţelor care 
însoțeau trăsura. 

Isidore voi să se arunce îndărăt, regina îl împinse înainte. 
Isidore se azvârli sub gheretă, spre a o proteja, chiar în 
momentul în care capul cailor şi a purtătorilor de torţe 
apăreau prin intrarea opusă. O împinse în adâncitura cea 
mai întunecoasă şi se aşeză în faţa ei. 

Dar adâncitura cea mai întunecoasă a fost în acelaşi 
moment inundată de lumina purtătorilor de torţe. În 
mijlocul lor, pe jumătate culcat în trăsură, îmbrăcat în 


eleganta sa uniformă de general al gărzilor naţionale, se 
zărea generalul La Fayette. 

În momentul când trăsura trecea, Isidore simţi că un braţ 
plin de voinţă, dacă nu de reală putere, îl îndepărta brusc. 
Era braţul stâng al reginei. Cu mâna dreaptă ţinea o mică 
nuieluşă de bambus cu o măciulie de aur, cum purtau 
femeile pe atunci. Lovi cu nuieluşa roţile trăsurii spunând: 

— Du-te, temnicerule, sunt în afara închisorii tale. 

— Ce faceţi, doamnă, spuse Isidore, şi la ce vă expuneţi? 

— Mă răzbun, răspunse regina. Merită să rişti ceva pentru 
asta. 

Şi o porni repede la drum, după ce dispăru şi ultimul 
purtător de torţă, radioasă ca o zeiţă, fericită ca un copil. 

Capitolul 73 

O PROBLEMĂ DE ETICHETĂ. 

Nici zece paşi nu făcuse regina, ieşind din ghereta 
sentinelei, când un bărbat îmbrăcat în redingotă albastră, 
cu obrazul ascuns de o pălărie de muşama o apucă 
convulsiv de braţ şi o trase spre o trăsură ce staţiona în 
colţul străzii Saint-Nicaise. 

Era contele de Charny. Iar trăsura era aceea în care 
aştepta de o jumătate de oră întreaga familie regală. 

Toţi credeau că o vor vedea pe regină venind dezolată, 
abătută, gata să moară, dar ea sosea zâmbitoare şi fericită. 
Primejdiile prin care trecuse, oboseala îndurată, greşeala 
comisă, timpul pierdut, consecinţa ce o putea avea 
întârzierea, toate astea le uitase după lovitura de nuia dată 
trăsurii lui La Fayette şi care i se părea că i-o dăduse chiar 
lui. 

La zece paşi de trăsură, un servitor ţinea un cal de dârlogi. 
Charny nu făcu decât un semn cu degetul spre cal şi Isidore 
se aruncă pe el şi porni în galop spre a pregăti caii la Bondy. 

Văzându-l plecând, regina îi spuse câteva cuvinte de 
mulţumire, pe care acesta nu le mai auzi. 

— Să mergem, doamnă, să mergem, spuse Charny cu acea 
voinţă întrepătrunsă de respect pe care oamenii cu 


adevărat puternici o capătă în marile împrejurări, n-avem 
nici o secundă de pierdut. 

Regina urcă în trăsura în care se afla familia regală şi 
doamna de 'Tourzel, adică cinci persoane. Se aşeză în fundul 
trăsurii, luându-l pe moştenitor în braţe. Regele se aşeză 
alături, iar ceilalţi pe scaunul din faţă. 

Charny închise portiera, urcă pe capră şi, pentru a-i 
deruta pe spioni dacă s-ar fi aflat prin apropiere, întoarse 
caii, urcă din nou strada Saint-Honore, o luă pe bulevarde, 
de la Madeleine înainte, şi merse până la poarta Saint- 
Martin. 

Berlina se afla acolo, aşteptând pe un drum mărginaş ce 
ducea spre ceea ce se numea groapa de gunoaie. Acest 
drum era pustiu. Contele de Charny sări de pe capră şi 
deschise portiera. Cea a berlinei în care urma să se facă 
marea călătorie era dinainte deschisă, domnii de Malden şi 
de Valory aşteptând de o parte şi de alta a scăriţei. 

Într-o clipă, cele şase persoane sosite cu trăsura de piaţă 
coborâră. Atunci, contele de Charny duse trăsura mai la 
vale, o răsturnă într-un şanţ şi reveni apoi la trăsura de 
călătorie. 

Regele urcă primul, urmat de regină şi de ceilalţi. Domnul 
de Malden urcă în spatele trăsurii, iar domnul de Valory se 
aşeză alături de Charny pe capră. Patru cai erau înhămaţi la 
trăsură. Un plescăit din limbă îi făcu să pornească la trap. 

Ceasul bisericii Saint-Laurent bătu unu şi un sfert. Făcură 
o oră până la Bondy. 

Caii aşteptau afară din grajd, gata pentru a fi înhămaţi la 
trăsură. Isidore aştepta lângă cai. 

De cealaltă parte a drumului mai staţiona o cabrioletă la 
care erau înhămaţi cai de poştă. Înăuntru erau două 
cameriste aparţinând serviciului delfinului şi al sorei sale. 
Ele crezuseră că vor găsi la Bondy o trăsură de închiriat, 
dar, negăsind-o, se aranjaseră cu stăpânul cabrioletei să o 
cumpere cu o mie de franci. Acesta, mulţumit de târgul 
făcut şi vrând, fără îndoială, să vadă ce se întâmpla cu 


persoanele care făcuseră prostia să-i dea o mie de franci pe 
o asemenea hodoroagă, stătea la un pahar chiar în clădirea 
poştei. 

Văzu sosind trăsura regelui condusă de Charny, care 
cobori şi se apropie de portieră. Sub mantaua de vizitiu era 
îmbrăcat în uniformă. În lada scaunului se găsea pălăria. 

Era stabilit între rege, regină şi Charny că, la Bondy, el va 
lua locul doamnei de 'Tourzel în interiorul trăsurii, iar 
aceasta se va înapoia singură la Paris. Dar uitaseră s-o 
consulte şi pe doamna de 'Iourzel în această privinţă. 
Regele îi expuse situaţia. Doamna de Tourzel, pe lângă 
profundul ei devotament, se asemăna în privinţa 
problemelor de etichetă cu bătrâna doamnă de Noailles. 

— Sire, răspunse ea, sarcina mea e să veghez asupra 
copiilor Franţei şi să nu-i părăsesc nici o clipă. Fără un 
ordin expres al Majestății Voastre, ordin care n-ar avea 
precedent, nu-i voi părăsi. 

Regina tremura de nerăbdare. Două cauze o făceau să-l 
dorească pe Charny în trăsură: ca regină, se simţea în 
siguranţă, ca femeie, se bucura să-l aibă lângă ea. 

— Dragă doamnă de Iourzel, spuse regina, vă suntem mai 
mult decât recunoscători, dar sunteţi suferindă şi aţi venit 
cu noi dintr-un exces de devotament. Rămâneţi la Bondy şi 
oriunde vom fi vă vom chema lângă noi. 

— Doamnă, răspunse doamna de Tourzel, regele să-mi 
ordone şi sunt gata să cobor şi să rămân, dacă trebuie, pe 
şosea. Doar un ordin al regelui mă poate face nu numai să 
nu-mi fac datoria, dar chiar să renunţ la drepturile mele. 

— Sire, spuse regina, Sire! 

Dar Ludovic al XVI-lea nu îndrăznea să se pronunţe în 
această problemă gravă. El căuta un ocoliş, o portiţă de 
ieşire, un subterfugiu. 

— Domnule de Charny, spuse el, nu puteţi totuşi să 
rămâneţi pe capră? 

— Pot orice doreşte regele, spuse contele. Numai că 
trebuie să rămân sau în uniforma mea de ofiţer - şi cu 


această uniformă sunt văzut de patru luni pe acest drum - 
sau cu redingota mea modestă şi cu pălăria de vizitiu, 
îmbrăcăminte care este cam modestă pentru o trăsură atât 
de elegantă. 

— Intraţi în trăsură, domnule de Charny, intraţi, spuse 
regina. Îl voi lua pe genunchi pe moştenitor, Madame 
Elisabeth va face la fel cu Maria-lereza, şi totul va merge 
de minune. Vom sta puţin înghesuiți, asta-i tot. 

Charny aşteptă hotărârea regelui. 

— Imposibil, draga mea, gândeşte-te că avem de făcut 
optzeci de leghe. 

Doamna de Tourzel stătea în picioare, gata să asculte 
ordinul regelui dacă hotăra să coboare. Dar regele nu 
îndrăznea s-o facă, atât de mari sunt chiar şi cele mai mici 
prejudecăţi pentru oamenii de la Curte. 

— Domnule de Charny, spuse regele contelui, nu puteţi lua 
locul fratelui dumneavoastră călărind înaintea noastră, 
pentru a pregăti caii de schimb? 

— l-am mai spus regelui că sunt gata să fac orice. Numai 
că îmi voi permite să observ că, de obicei, caii sunt 
comandaţi de un curier şi nu de un căpitan de vas. Această 
schimbare, care-i va mira pe stăpânii cailor de poştă, ar 
putea aduce grave neplăceri. 

— E-adevărat, spuse regele. 

— Oh! Dumnezeule, Dumnezeule! Murmură regina în 
culmea nerăbdării. 

Apoi, întorcându-se spre Charny, spuse: 

— Faceţi cum vă convine, domnule conte, dar nu vreau să 
ne părăsiţi. 

— E şi dorinţa mea, doamnă, spuse Charny. Şi, nu văd 
decât un mijloc pentru asta. 

— Care? Spuneţi repede! 

— În loc să intru în trăsură, în loc să mă urc pe capră, în 
loc să călăresc înainte, voi urma trăsura într-un simplu 
costum de poştaş. Plecaţi, doamnă, şi, înainte ca 


dumneavoastră să fi făcut zece leghe, voi fi la cinci sute de 
paşi de trăsură. 

— Atunci, vă înapoiaţi la Paris? 

— Fără îndoială, doamnă. Dar, până la Châlons, Majestatea 
Voastră nu are a se teme de nimic şi, înainte de Châlons, o 
voi reîntâlni. 

— Dar cum vă veţi înapoia La Paris? 

— Pe calul cu care a venit fratele meu, doamnă. E un cal 
excelent, care a avut vreme să se odihnească, şi voi fi la 
Paris în mai puţin de o jumătate de oră. 

— Atunci? 

— Atunci, doamnă, voi îmbrăca un costum adecvat, voi lua 
un cal de poştă şi voi goni până ce vă voi ajunge. 

— Nu există nici un alt mijloc? Spuse Maria-Antoaneta 
aproape disperată. 

— Păi! Făcu regele, nu văd altul. 

— Atunci, să nu pierdem vremea, spuse Charny. Hai, Jean 
şi Frangois, la posturile voastre. Înainte, Melchior! Poştaşi, 
la cai! 

Triumfătoare, doamna de Tourzel se aşeză la locul ei şi 
trăsura porni în galop, urmată de cabrioletă. 

Importanţa discuţiei îl făcu pe vicontele de Charny să uite 
a preda domnilor de Malden şi de Valory pistoalele 
încărcate ce se găseau în cufărul trăsurii. 

Ce se petrecea la Paris, spre care revenea Charny în mare 
goană? 

Un peruchier numit Buseby, care locuia în strada Bourbon, 
se dusese spre seară să-şi viziteze un prieten care era de 
gardă la Tuileries. Acest prieten îi auzise pe ofiţeri afirmând 
că fuga va avea loc chiar în acea noapte, îi povesti acest 
lucru peruchierului, care nu-şi mai putu scoate din cap 
vestea ce o aflase. 

Acasă, îi povesti soţiei ce a auzit la Tuileries, dar aceasta 
socoti totul drept o născocire. Această îndoială a femeii îl 
influenţă pe peruchier, care sfârşi prin a se dezbrăca şi a se 
culca, fără să mai dea urmare bănuielilor sale. 


Dar, odată culcat, fu cuprins din nou de aceeaşi 
preocupare, care din acel moment deveni atât de 
obsedantă, încât nu mai putu rezista: cobori din pat, se 
îmbrăcă şi alergă la unul din prietenii săi, numit Hucher, 
care era în acelaşi timp brutar şi genist în batalionul 
Th6atins. 

Acolo relată ce i se spusese la Tuileries şi-i transmise cu 
atâta energie bănuielile sale brutarului, încât acesta nu 
numai că le împărtăşi, dar se arătă chiar mai întărâtat 
decât acela de la care aflase ştirea. Sări din pat şi, fără să 
piardă timpul de a îmbrăca altceva decât nişte izmene, ieşi 
în stradă şi, bătând pe la porţi, trezi vreo treizeci de vecini 
de-ai săi. 

Era cam douăsprezece şi un sfert, câteva minute după ce 
regina îl întâlnise pe La Fayette lângă ghereta de la poarta 
Tuileries. 

Cetăţenii treziţi de peruchierul Buseby şi de brutarul 
Hucher hotărâră să se prezinte în uniforma gărzii naţionale 
la domnul general La Fayette, spre a-l preveni de cele ce se 
petreceau. 

Hotărârea luată a fost pusă în aplicare. Domnul de La 
Fayette locuia pe strada Saint-Honore, în „Palatul Noailles”, 
aproape de Feuillants. Patrioţii se puseră în mişcare şi 
ajunseră la el o jumătate de oră după miezul nopţii. 

După ce regele se dusese la culcare în prezenţa sa, după 
ce îi comunicase prietenului său, Bailly, că regele s-a culcat, 
după ce îi făcuse o vizită domnului Emmery, membru al 
Adunării Naţionale, generalul se înapoiase acasă şi se 
pregătea să se dezbrace. 

În acest moment se auziră bătăi la poarta „Palatului 
Noailles” şi generalul îşi trimise valetul să vadă despre ce e 
vorba. 

Acesta intră de îndată, anunţându-l pe general că vreo 
treizeci de cetăţeni voiau să-i vorbească, chiar în acel 
moment, despre unele lucruri de cea mai mare importanţă. 


În această epocă generalul La Fayette avea obiceiul să-i 
primească pe solicitanţi indiferent de oră. 

De altfel, dacă treizeci de oameni se deranjau pentru o 
treabă, însemna că trebuia să fie un lucru important. 

Ordonă aşadar ca cei ce voiau să-i vorbească să fie 
introduşi. Generalul nu avu decât să-şi îmbrace hainele pe 
care şi le scosese şi putu să-i primească. 

Atunci, domnii Buseby şi Hucher, în numele lor şi al celor 
ce-i însoțeau, îi expuseră temerile lor. 

Dar generalul râse de toate aceste temeri şi, ca unul 
priceput la vorbă, le povesti de unde veneau aceste zvonuri, 
cum au fost răspândite de doamna de Rochereul şi de 
domnul Gouvion; cum el, pentru a se asigura de falsitatea 
lor, stătuse să-l vadă pe rege plecând la culcare, aşa cum 
cetăţenii de faţă l-ar putea vedea culcându-se pe el, La 
Fayette, dacă ar mai rămâne câteva minute; în sfârşit, 
deoarece toate cele povestite nu părură să-i convingă, La 
Fayette le spuse că răspunde cu capul de rege şi de familia 
regală. 

După toate acestea era imposibil să mai manifeste vreo 
îndoială. Se mulţumiră doar să-i ceară domnului de La 
Fayette parola de trecere, pentru a nu fi sâcâiţi la 
înapoiere, ceea ce generalul acceptă. 

Înarmaţi cu parola, hotărâră să viziteze sala Man€ge, 
pentru a vedea dacă nu se petrecea ceva nou prin această 
parte, precum şi curţile castelului, pentru a vedea dacă nu 
se petrece ceva excepţional. 

Se întorceau de-a lungul străzii Saint-Honore şi se 
pregăteau să intre pe strada Echelle, când un călăreț în 
galop dădu buzna în mijlocul lor. Cum într-o asemenea 
noapte orice lucru era un eveniment, ei încrucişară armele, 
strigând călăreţului să oprească. Călărețul se opri. 

— Ce doriţi? Întrebă el. 

— Vrem să ştim unde mergeţi, spuseră soldaţii gărzii 
naţionale. 

— Mă duc la Tuileries. 


— Ce vreţi să faceţi la Tuileries? 

— Să-i raportez regelui rezultatul unei misiuni 
încredințate. 

— La ora asta? 

— Fireşte, la ora asta. 

Unul, mai răutăcios, le făcu semn celorlalţi să-l lase pe el 
să acţioneze. 

— Dar la această oră, repetă el, regele doarme. 

— Da, spuse călăreţul, dar va fi trezit. 

— Dacă aveţi de-a face cu regele, reluă acelaşi bărbat, 
trebuie să aveţi parola. 

— N-ar fi un motiv, observă călăreţul, ţinând seama că s-ar 
putea să vin de la frontieră şi nu de la trei leghe de aici, şi 
să fi fost plecat de o lună în loc să fiu plecat de două ore. 

— E adevărat, spuseră soldaţii. 

— Atunci, l-aţi văzut pe rege cu două ore în urmă? 

— Da. 

— l-aţi vorbit? 

— Da. 

— Ce făcea cu două ore în urmă? 

— Nu aştepta decât plecarea generalului de La Fayette 
pentru a se duce la culcare. 

— Înseamnă că aveţi parola? 

— Fără îndoială. Ştiind că trebuie să mă înapoiez la 
Tuileries spre două dimineaţa, generalul mi-a dat-o, ca să 
nu am nici o întârziere. 

— Şi care e această parolă? 

— Paris şi Poitiers. 

— Aşa-i, spuseră soldaţii gărzii naţionale, asta e. Plăcută 
înapoiere, camarade, şi spuneţi-i regelui că ne-aţi găsit 
veghind la poarta castelului, de teamă să nu fugă. 

Şi se dădură la o parte din faţa călăreţului. 

— Nu voi uita, răspunse acesta. 

Şi, dându-i pinteni calului, se lansă sub ghereta porţii 
Tuileriilor, unde dispăru. 


— Dacă l-am aştepta să iasă din Tuileries, pentru a şti dacă 
l-a văzut pe rege? Spuse unul din cei de faţă. 

— Dar dacă locuieşte în Tuileries, spuse un altul, vom avea 
de aşteptat până mâine? 

— E drept, spuse primul, şi, într-adevăr, dacă regele s-a 
culcat, dacă domnul de La Fayette s-a dus şi el la culcare, să 
mergem la rândul nostru să ne culcăm, şi „Trăiască 
națiunea!” 

Cei aproape treizeci de patrioţi repetară în cor „Irăiască 
națiunea” şi plecară să se culce, fericiţi şi mândri de a fi 
aflat chiar din gura lui La Fayette că nu exista pericolul ca 
regele să părăsească Parisul. 

Capitolul 74 

DRUMUL. 

Am văzut plecând în trap mare trăsura cu cei patru cai de 
poştă, ducând regele şi familia sa. Să-i urmărim pe şosea în 
toate amănuntele călătoriei, cum i-am urmărit în toate 
amănuntele fugii lor. Evenimentul este atât de important şi 
a exercitat o influenţă atât de mare asupra destinului lor, 
încât cel mai neînsemnat incident de pe acest drum ne pare 
demn de curiozitate sau de interes. 

Zorile răsăriră către orele trei dimineaţa. Trăsura schimbă 
caii de poştă la Meaux. Regelui i se făcu foame şi începură 
să consume din provizii. Aceste provizii erau o bucată de 
carne de vițel rece, care fusese pusă de Charny în micul 
cufăr al trăsurii, împreună cu nişte pâine şi patru sticle de 
vin de Champagne nespumos. Cum n-aveau nici cuțite nici 
furculiţe, regele îl chemă pe Jean. Jean era, ne aducem 
aminte, numele de călătorie al domnuluide Malden. Domnul 
de Malden se apropie. 

— Jean, spuse regele, împrumutaţi-mi cuțitul 
dumneavoastră de vânătoare, să pot tăia în bucăţi această 
halcă de carne de vițel. 

Jean scoase din toc cuțitul de vânătoare şi-l întinse regelui. 
În acest timp regina se apleca în afara trăsurii şi privea 
înapoi, fără îndoială spre a vedea dacă venea Charny. 


— Doriţi să luaţi ceva, domnule de Malden? Spuse pe 
şoptite regele. 

— Nu, sire, răspunse acesta tot în şoaptă. N-am încă 
nevoie de nimic. 

— Nici dumneavoastră, nici tovarăşii dumneavoastră să nu 
vă jenaţi, spuse regele. 

Apoi, întorcându-se spre regină care privea mai departe 
prin portieră, o întrebă: 

— La ce vă gândiţi, doamnă? 

— Eu? Răspunse regina încercând să surâdă. Mă gândesc 
la domnul de La Fayette, probabil că în acest moment nu se 
prea simte bine. 

Apoi spuse domnului de Valory, care se apropiase la rândul 
său de portieră: 

— Francois, mi se pare că lucrurile merg bine şi am fi fost 
arestaţi, dacă ar fi trebuit să fim. Se pare că nu şi-au dat 
încă seama de plecarea noastră. 

— E mai mult decât probabil, doamnă, răspunse domnul 
de Valory, căci nu observ nicăieri vreo mişcare sau 
suspiciune. Curaj, doamnă, totul merge bine. 

— La drum! Strigă surugiul. 

Domnii de Malden şi de Valory se urcară din nou pe capră, 
şi trăsura îşi continuă drumul. 

Spre opt dimineaţa ajunseră la începutul unui lung urcuş. 
La dreapta şi la stânga acestuia se întindea o pădure 
frumoasă, în care păsările cântau, iar primele raze ale 
soarelui, într-una dintre cele mai frumoase zile de iunie, 
străpungeau cu săgețile de aur frunzişul. Surugiul lăsă caii 
la pas. Cei doi ofiţeri săriră jos de pe capră. 

— Jean, spuse regele, opriţi trăsura şi deschideţi-ne 
portiera. Aş vrea să merg pe jos, şi cred că nici regina şi nici 
copiii nu vor fi supăraţi de această mică plimbare. 

Domnul de Malden făcu un semn. Surugiul opri. Portiera 
fu deschisă şi regele, regina, copiii şi Madame Elisabeth 
coborâră. Doamna de Tourzel rămase singură, fiind prea 
suferindă ca să coboare. 


Chiar în acea clipă, întreaga colonie regală se împrăştie pe 
drum. Delfinul începu să alerge după fluturi şi Madame 
Royale să culeagă flori. Madame Elisabeth luă braţul 
regelui. Regina mergea singură. 

Văzând această familie împrăştiată astfel pe şosea, aceşti 
doi copii frumoşi jucându-se şi alergând, această soră 
sprijinită de braţul fratelui ei, zâmbindu-i, această femeie 
frumoasă dusă pe gânduri şi privind în urmă, toate acestea 
luminate de un frumos şi matinal soare de iunie, care 
proiecta umbra transparentă a pădurii până în mijlocul 
şoselei, ai fi zis că vezi o familie fericită înapoindu-se de la 
castelul ei, pentru a-şi relua viaţa-i liniştită şi cotidiană, şi 
nu o regină şi un rege al Franţei părăsind un tron spre care 
aveau să fie readuşi numai pentru a fi duşi pe eşafod! 

E-adevărat că un incident avea să imprime curând în acest 
tablou, calm şi senin, zbuciumul numeroaselor pasiuni 
ascunse în fundul inimilor diferitelor personaje ale acestei 
povestiri. 

Regina se opri deodată ca şi cum picioarele ei ar fi prins 
rădăcini în pământ. Un călăreț apărea la un sfert de leghe, 
într-un nor de praf ridicat de galopul calului său. Maria- 
Antoaneta nu îndrăzni să spună: „E contele de Charny”. Dar 
un strigăt îi izbucni din piept: 

— Ah! Noutăţi de la Paris! 

Toţi se întoarseră, cu excepţia moştenitorului. Copilul fără 
griji prinsese tocmai fluturele după care alerga şi nu-l 
interesau noutăţile de la Paris. 

Puțin miop, regele scoase din buzunar un mic binoclu. 

— Eh! Spuse el, cred că e domnul de Charny. 

— Da, Sire, spuse regina, ele. 

— Să continuăm, să continuăm să urcăm, spuse regele. Ne 
va ajunge oricum şi n-avem timp de pierdut. 

Regina nu îndrăzni să spună că, fără îndoială, noutăţile ce 
le aducea Charny meritau osteneala să fie aşteptate. De 
altfel, era o întârziere doar de câteva secunde: călăreţul se 
apropia în plină viteză. Pe măsură ce se apropia, el însuşi 


privea la rândul său cu mare atenţie şi părea să nu 
înţeleagă de ce gigantica trăsură îşi împrăştiate călătorii pe 
şosea. În cele din urmă îi întâlni chiar în momentul când 
trăsura atingea capătul urcuşului şi făcea haltă în vârf. 

Era într-adevăr Charny, cum ghicise inima reginei şi 
privirea regelui. Era îmbrăcat într-o mică redingotă verde 
cu gulerul larg, cu o pălărie cu şnur lat şi cataramă de oţel, 
cu ojiletcă albă, un pantalon de piele strâns pe corp şi 
cizme mari militare urcând deasupra genunchiului. Tenul 
său, de obicei de un alb mat, era înviorat de goană şi 
scânteile flăcării ce-i înroşeau obrazul îi ţâşneau din pupile. 
Avea ceva dintr-un învingător în răsuflarea sa puternică şi 
în nara sa dilatată. 

Niciodată regina nu-l văzuse atât de frumos. Ea scoase un 
suspin adânc. 

El sări de pe cal şi se înclină în faţa regelui. Apoi, 
întorcându-se, o salută pe regină. Toată lumea se grupă în 
jurul său, cu excepţia celor doi din garda personală a 
regelui, care rămaseră ceva mai departe, din discreţie. 

— Apropiaţi-vă, domnilor, apropiaţi-vă! Spuse regele. 
Noutăţile ce ni le aduce domnul de Charny ne privesc pe 
toţi. 

— Mai întâi, Sire, totul merge bine, spuse Charny, şi, la ora 
două dimineaţa nimeni nu bănuia fuga dumneavoastră. 

Toţi răsuflară uşuraţi. Apoi începură să curgă întrebările. 

Charny povesti cum intrase în Paris, cum se întâlnise în 
strada Echelle cu patrula patrioţilor, cum îl iscodiseră şi 
cum îi lăsase convinşi că regele se culcase şi dormea. Apoi 
povesti cum intrase în Tuileries, găsind palatul calm ca în 
zilele obişnuite. Urcase în camera sa, îşi schimbase hainele, 
coborâse prin coridoarele regelui, asigurându-se astfel că 
nimeni nu bănuia fuga familiei regale. Chiar domnul de 
Gouvion, văzând că şirul de santinele pe care le aşezase în 
jurul apartamentului regelui nu servea la nimic, îl rupse, şi 
trimise acasă ofiţerii şi şefii de batalioane. 


Atunci Charny îşi luase calul pe care-l lăsase în curte în 
grija unui servitor şi, socotind că ar întâmpina mari 
dificultăţi în a obţine, la asemenea oră, un căluţ la poşta 
Parisului, plecase din nou spre Bondy pe acelaşi cal. Acest 
nefericit cal reuşi să ajungă la Bondy cu picioarele aproape 
umflate, sfârşit, dar, ceea ce era important, ajunsese. Acolo, 
contele luase un cal odihnit şi îşi continuase drumul. În rest, 
nimic îngrijorător pe drumul parcurs. 

Regina găsi potrivit să-i întindă mâna lui Charny, căci 
asemenea noutăţi meritau o asemenea favoare. Charny 
sărută respectuos mâna reginei. De ce pălise regina? De 
fericire că Charny i-a strâns mâna? De durere fiindcă nu i-a 
strâns-o? 

Urcară în trăsură. Trăsura porni. Charny galopa pe lângă 
portieră. 

La următoarea poştă găsiră caii pregătiţi, mai puţin calul 
înşeuat pentru Charny. Isidore nu-l comandase, deoarece 
nu ştia că fratele său avea nevoie de el. 

Se produse aşadar o întârziere din cauza calului. Trăsura 
plecă şi cinci minute mai târziu Charny se afla în şa. 

De altfel, era convenit că va merge în urma trăsurii şi că 
nu o va escorta. O urmă însă foarte de aproape, pentru ca 
regina să-l zărească când îşi va scoate capul prin portieră şi 
pentru ca fiecare schimb de cai să sosească fără întârziere, 
spre a avea vreme să schimbe câteva cuvinte cu iluştrii 
călători. 

Charny îşi schimbă calul la Montmirail. Credea că trăsura 
avea un sfert de oră avans asupra lui, când, deodată, după 
ce dădu colţul unei străzi, calul său lovi aproape cu botul 
spatele trăsurii oprite şi pe cei doi ofiţeri de gardă care 
încercau să cârpească un ham. 

Contele sări jos de pe cal, îşi vâri capul prin portieră 
pentru a-i recomanda regelui să se ascundă şi reginei să nu 
fie îngrijorată. Apoi, deschise un fel de ladă în care erau 
dinainte rânduite tot felul de unelte sau obiecte necesare în 


cazul unui accident oarecare. Găsi o pereche de hamuri, luă 
unul pentru a înlocui pe cel rupt. 

Cei doi ofiţeri profitară de oprire pentru a-şi cere armele 
lor, dar regele se opuse în mod categoric să le fie date. I se 
invocă drept argument cazul în care trăsura ar fi oprită, dar 
el răspunse că în nici un caz nu vrea să se verse sânge 
pentru el. 

În cele din urmă hamul este schimbat, cufărul închis şi cei 
doi ofiţeri urcară pe capră. Charny încălecă, şi trăsura o 
porni. 

Numai că se pierdu peste o jumătate de oră, şi asta într-o 
împrejurare când fiecare minut pierdut este o pierdere 
ireparabilă. 

La ora două au ajuns la Châlons. 

— Dacă ajungem la Châlons fără să fim arestaţi, spusese 
regele, totul va merge bine! 

Ajunseseră la Châlons fără să fie arestaţi şi se schimbară 
caii. Regele se arătă o clipă. În mijlocul grupelor formate în 
jurul trăsurii, doi oameni îl priviră cu o atenţie deosebită. 
Deodată, unul din aceşti doi oameni se îndepărtează şi 
dispare. Celălalt se apropie. 

— Sire, spuse acesta pe şoptite, nu vă mai expuneţi astfel, 
sau veţi fi pierdut. 

Atunci, adresându-se surugiilor, le spuse: 

— Haida de, leneşilor! Aşa sunt serviţi bravii călători care 
plătesc treizeci de bănuţi? 

Şi se puse el însuşi la treabă, ajutându-i pe surugii. Era 
proprietarul staţiei de cai de poştă. 

În sfârşit, caii sunt înhămaţi, surugiii sar în şa. Primul 
surugiu vrea să pornească caii. Amândoi se prăbuşesc. Caii 
se ridică sub loviturile de bici şi încearcă să pornească 
trăsura. Ceilalţi doi cai, ai celui de-al doilea surugiu, se 
prăbuşesc la rândul lor. Surugiul e prins sub cal. Charny, 
care aştepta în linişte, îl trase pe vizitiu de sub cal. 

— Oh! Domnule, exclamă Charny adresându-se 
proprietarului staţiei de poştă, ignorând devotamentul 


acestuia, ce fel de cai ne-aţi dat? 

— Cei mai buni din grajd! Răspunse acesta. 

Numai că aceşti cai sunt atât de împiedicaţi în hamuri că, 
cu cât încearcă să se ridice, cu atât se încurcă mai rău. 
Charny se aruncă asupra hamurilor. 

— Haide! Spuse el, să dezhămăm şi să înhămăm din nou. 

Proprietarul se pune pe treabă, plângând de disperare. În 
acest timp, omul care se îndepărtase şi dispăruse fugi la 
primar, anunţându-l că în acest moment regele şi întreaga 
familie regală schimbă caii şi-i ceru un mandat să-i 
aresteze. 

Din fericire, primarul era prea puţin republican, sau nu se 
sinchisea să ia asupra sa o asemenea răspundere. În loc să 
se încredinţeze că faptul e real, ceru la rândul său tot felul 
de explicaţii, tăgădui că ar putea fi adevărat şi, în cele din 
urmă, văzând că n-o scoate la capăt, veni la clădirea poştei 
în momentul în care trăsura dispăru după colţ. 

Se pierduseră mai mult de douăzeci de minute. 

În trăsura regală alarma era mare. Caii care se prăbuşesc 
fără nici un motiv vizibil unii după alţii îi amintesc reginei 
acele lumânări care se stingeau singure. 

Între timp, pe când ieşeau din oraş, regele, regina şi 
Madame Elisabeth spun deodată: 

— Suntem salvaţi! 

Dar, o sută de paşi mai departe, un bărbat se repede, îşi 
vâră capul prin portieră şi strigă iluştrilor călători: 

— Măsurile ce le-aţi luat n-o să vă ajute. Veţi fi arestaţi! 

Regina scoase un țipăt. Necunoscutul se aruncă într-o 
parte şi dispăru în pădure. 

Din fericire, mai au doar patru leghe până la Pont-de- 
Sommevelle, unde îl vor întâlni pe domnul de Choiseul cu 
cei patruzeci de husari ai săi. 

Numai că era ora trei după-amiază şi au o întârziere de 
aproape patru ore! 

Capitolul 75 

FATALITATE. 


Ne amintim de ducele de Choiseul, care plecase în goana 
poştalionului împreună cu Leonard, care era deznădăjduit 
că lăsase deschisă uşa camerei sale, că luase pălăria şi 
redingota fratelui său, că nu-şi ţinuse făgăduiala de ao 
coafa pe doamna de l'Aage. Singura consolare a bietului 
Leonard era că domnul de Choiseul îi făgăduise că-l va duce 
la vreo două, trei leghe numai, pentru a-i încredința un 
comision din partea reginei, după care va fi liber. În 
consecinţă, ajungând la Bondy şi simțind că trăsura se 
opreşte, coaforul răsuflă uşurat şi se pregăti să coboare. 
Domnul de Choiseul îl opri spunându-i: 

— N-am ajuns încă. 

Caii erau comandaţi dinainte. În câteva secunde au fost 
înhămaţi şi trăsura porni ca o săgeată. 

— Bine, domnule, spuse sărmanul Leonard, dar unde 
mergem? 

— De vreme ce ne-am înţeles că te înapoiezi mâine 
dimineaţă, răspunse domnul de Choiseul, ce contează 
restul? 

— Chestiunea este, spuse Leonard, că trebuie să fiu 
dimineaţa, la zece, la Tuileries, s-o coafez pe regină. 

— E tot ce te frământă, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. Numai că, dacă aş sosi mai devreme, l-aş 
putea linişti pe fratele meu şi i-aş explica doamnei de l'Aage 
că nu din vina mea nu m-am ţinut de cuvânt. 

— Dacă asta-i tot, linişteşte-te, dragul meu Leonard, totul 
va fi bine, răspunse domnul de Choiseul. 

Leonard nu avea nici un motiv să creadă că domnul de 
Choiseul îl răpea, aşa că se linişti, cel puţin deocamdată. 
Dar la Claye, văzând că se schimbă din nou caii la trăsură şi 
tot nu se punea problema să se oprească, nenorocitul 
exclamă: 

— Ah! Domnule duce, mergem aşadar la capătul lumii? 

— Ascultă, Leonard, îi spuse atunci ducele cu un aer 
serios, nu te duc într-o casă din apropierea Parisului, ci la 
frontieră. 


Leonard scoase un strigăt, îşi sprijini mâinile pe genunchi 
şi îl privi pe duce cu aer îngrozit. 

— LA. La. Frontieră? Bâlbăi el. 

— Da, dragul meu Leonard. Acolo, la regimentul meu, 
trebuie să găsesc o scrisoare de o importanţă deosebită 
pentru regină. Neputându-i-o preda personal, aveam nevoie 
de o persoană de încredere pentru a i-o trimite. Am rugat-o 
să-mi indice pe cineva, şi ea te-a ales ca pe omul mai demn 
de încredere, având în vedere devotamentul ce i l-ai arătat 
întotdeauna. 

— Oh! Domnule, exclamă Leonard, cu siguranţă că sunt 
demn de încrederea reginei! Dar cum mă voi înapoia? Sunt 
în pantofi decupaţi, cu corapi albi de mătase, în pantaloni 
de mătase. N-am nici bani, nici lenjerie. 

Acest băiat de treabă uita că avea în buzunar diamantele 
reginei, care valorau două milioane. 

— Nu te îngrijora, dragă prietene, îi spuse ducele de 
Choiseul. Am în trăsura mea cizme, haine, lenjerie, bani, tot 
ce este necesar. În sfârşit, nimic nu-ţi va lipsi. 

— Fără îndoială, domnule duce, sunt sigur că cu 
dumneavoastră nimic nu-mi va lipsi. Dar bietul meu frate, 
căruia i-am luat pălăria şi redingota, dar această sărmană 
doamnă d'Aage, care nu e bine coafată decât de mine? 
Doamne! Dumnezeule! Cum se vor isprăvi toate astea? 

— Cât se poate de bine, dragul meu Leonard. Cel puţin aşa 
sper! Spuse ducele. 

Goneau ca vântul. Domnul de Choiseul spusese curierului 
său să pregătească două paturi şi o cină la Montmirail, 
unde vor petrece restul nopţii. Ajungând la Montmirail, 
călătorii găsiră două paturi şi cina pregătită. După cină cei 
doi călători se culcară, ducele dând dispoziţie ca trăsura sa 
să-l aştepte cu caii gata înhămaţi la ora patru. La ora zece 
trecea prin Châlons, iar la unsprezece ajunse la Pont-de- 
Sommevelle. Aici se informează: husarii nu sosiseră încă. Se 
opri la clădirea poştei, cobori, ceru o cameră şi îşi îmbrăcă 
uniforma. 


Leonard privea toate aceste pregătiri cu o mare 
îngrijorare, însoţită de suspine, care-l înduioşară pe ducele 
de Choiseul. 

— Leonard, îi spuse el, e timpul să-ţi dezvălui adevărul. 

— Cum adevărul? Exclamă Leonard, mergând din surpriză 
în surpriză. Nu cunosc, aşadar, adevărul? 

— Cunoşti o parte din el şi îţi voi spune restul. 

Leonard îşi împreună mâinile. 

— Eşti devotat stăpânilor dumitale, nu-i aşa, dragul meu 
Leonard? 

— Pe viaţă şi pe moarte, domnule duce! 

— Ei bine. În două ore vor fi aici. 

— Oh! Dumnezeule, e cu putinţă? Exclamă bietul băiat. 

— Da, continuă ducele, aici, împreună cu copiii şi cu 
Madame Elisabeth. Ştii prin ce primejdii au trecut? 
(Leonard făcu un semn afirmativ cu capul.) Prin ce primejdii 
vor mai trece? (Leonard ridică ochii spre cer). Ei bine, în 
două ore vor fi salvaţi! 

Leonard nu putu răspunde. Plângea cu lacrimi fierbinţi. 
Totuşi, reuşi să murmure: 

— În două ore vor fi aici? Sunteţi sigur? 

— Da, în două ore. Urmau să plece de la Tuileries noaptea 
la unsprezece, sau la unsprezece şi jumătate, şi să ajungă la 
ora prânzului la Châlons. Să adăugăm o oră şi jumătate 
pentru cele patru leghe pe care le-am făcut, aşa că vor fi 
aici în cel mult două ore. Vom cere să ni se servească 
prânzul. Aştept un detaşament de husari pe care trebuie să 
mi-l aducă domnul de Goguelat. Vom lungi dejunul cât mai 
mult posibil. 

— Oh! Domnule, întrerupse Leonard, nu mi-e foame deloc. 

— N-are importanţă, vei face un efort şi vei mânca. 

— Da, domnule duce. 

— Vom lungi deci cât mai mult dejunul spre a avea un 
pretext să rămânem. Ei! lată că sosesc şi husarii! 

În adevăr, se auzea în acelaşi timp şi trompeta şi tropotul 
cailor. În acest moment, domnul de Goguelat intră în 


cameră şi-i înmână ducelui un pachet din partea domnului 
de Bouille, care conţinea şase semnături în alb şi o copie a 
ordinului expres dat de rege tuturor ofiţerilor, indiferent de 
grad şi vechime, să se supună domnului de Choiseul. Ducele 
dădu ordin să fie priponiţi caii, distribui pâine şi vin 
husarilor şi se aşeză la rândul său la masă. 

Noutăţile ce le aducea domnul de Goguelat nu erau bune. 
Peste tot, pe drumul parcurs, găsise o mare fierbere. 
Zvonurile privind plecarea regelui circulau de peste un an, 
nu numai la Paris, dar şi în provincie, iar staționarea unor 
detaşamente din diferite arme la Saint-Menehould şi la 
Varennes trezise bănuieli. Auzise chiar sunând clopotul de 
alarmă într-o comună lângă şosea. 

Toate astea îi tăiară pofta de mâncare până şi domnului de 
Choiseul. De aceea, după o oră petrecută la masă, cum 
orologiul sunase tocmai douăsprezece şi jumătate, el se 
ridică şi, lăsând domnului Boudet paza detaşamentului, 
ajunse la şoseaua de la intrarea în Pont-de-Sommevelle, de 
unde se putea cuprinde cu privirea mai mult de o jumătate 
de leghe de drum. 

Nu se vedea nici urmă de curier sau de trăsură, dar nu era 
încă de mirare. Nu aşteptau curierul înainte de o oră şi 
jumătate şi pe rege înainte de două ore, ţinând seama, de 
eventualele mici accidente din cursul călătoriei. 

Totuşi, timpul trecea şi nimic nu apărea pe şosea, cel puţin 
nimic care să semene cu ceea ce aşteptau. 

Domnul de Choiseul îşi scotea ceasul din cinci în cinci 
minute şi, de fiecare dată, Leonard spunea: 

— Oh! Nu vor veni. Sărmanii mei stăpâni! Sărmanii mei 
stăpâni! Li s-o fi întâmplat o nenorocire! 

Disperarea bietului băiat sporea îngrijorarea domnului de 
Choiseul. 

La două şi jumătate, la trei, la trei şi jumătate, nici un 
curier, nici o trăsură! Ne amintim că abia la ora trei regele 
părăsea localitatea Châlons. 


Dar, pe când ducele aştepta astfel pe şosea, soarta 
neînduplecată pregătea la Pont-de-Sommevelle un 
eveniment care avea să aibă cea mai mare influenţă asupra 
întregii drame pe care o povestim. 

Soarta neînduplecată, repetăm, făcuse ca exact cu câteva 
zile în urmă, ţăranii de pe un domeniu aparţinând doamnei 
d'Elboeuf, domeniu situat aproape de Sommevelle, să 
refuze plata drepturilor nerăscumpărabile. Atunci au fost 
ameninţaţi cu execuţia silită, cu ajutorul armatei. Dar 
Federaţia îşi dăduse roadele, astfel încât ţăranii din satele 
învecinate făgăduiră să dea o mână de ajutor celor de pe 
moşia doamnei d'Elboeuf în momentul când s-ar încerca 
punerea în aplicare a amenințării. 

Când îi văzură pe husari sosind şi oprindu-se acolo, ţăranii 
crezură că aceştia veniseră cu un scop duşmănos. Au fost 
trimişi curieri de la Pont-de-Sommevelle spre satele 
învecinate şi, către ora trei, clopotul de alarmă începu să 
sune în tot ţinutul. 

Auzind acest sunet, domnul de Choiseul reveni la Pont-de- 
Sommevelle şi-l găsi pe sublocotenentul Boudet foarte 
îngrijorat. 

Ameninţări surde li se adresară husarilor, care pe atunci 
alcătuiau trupele cele mai detestate din armată. Ţăranii îi 
sfidau şi începuseră să cânte, chiar sub nasul lor, acest 
cântec improvizat: 

Husarii-s nişte netrebnici, Dar ne batem joc de ei! 

De altminteri, alte persoane, mai bine informate sau mai 
perspicace, începură să spună pe şoptite că husarii erau 
acolo nu pentru a-i sili la plata dijmelor pe ţăranii de pe 
moşia doamnei d'Elboeuf, ci pentru a-i aştepta pe rege şi pe 
regină. 

Tocmai atunci orologiul suna ora patru, fără să aducă nici 
curier, nici ştiri. 

Cu toate acestea, ducele se hotări să mai rămână. Dispuse 
însă ca la trăsura sa să fie înhămaţi caii, luă la el diamantele 
lui Leonard, pe care-l expedie la Varennes, recomandându-i 


să le înfăţişeze în trecere - la Sainte-Menehould, domnului 
Dandoins, la Clermont, domnului de Damas şi la Varennes, 
domnului de Bouille-fiul - situaţia în care se găseşte. 

Apoi, pentru a potoli agitația crescândă din jurul său, 
declară că el şi husarii săi nu se află aici pentru a proceda 
la represalii împotriva ţăranilor - cum crede lumea - ci 
pentru a aştepta şi escorta un tezaur pe care ministrul de 
război îl trimite armatei. 

Dar cuvântul tezaur, care are un dublu sens, calmând 
iritabilitatea asupra uneia din chestiuni, confirma bănuielile 
asupra celeilalte. Regele şi regina sunt şi ei un tezaur, deci 
iată cu siguranţă tezaurul pe care-l aştepta ducele de 
Choiseul. 

Peste un sfert de oră, ducele şi husarii erau atât de 
înghesuiți şi împresuraţi încât domnul de Choiseul înţelege 
că nu va mai putea rezista multă vreme şi că, dacă din 
nenorocire, regele şi regina ar sosi în acest moment, va fi 
cu neputinţă să-i apere cu ajutorul celor patruzeci de 
husari. Se hotări să facă în aşa fel încât trăsura regelui să-şi 
continue drumul fără piedici. 

În loc să fie un sprijin, prezenţa lui devenise o piedică. Cel 
mai bun lucru de făcut, chiar în cazul în care regele ar sosi, 
era prin urmare, să plece. 

Într-adevăr, plecarea lui ar elibera şoseaua. Numai că 
avea nevoie de un pretext pentru plecare. 

Şeful poştei se afla acolo în mijlocul a cinci-şase sute de 
curioşi, cărora le era suficient un singur cuvânt spre a se 
preface în duşmani. Privea, ca şi ceilalţi, cu braţele 
încrucişate. Şedea chiar sub nasul domnului de Choiseul. 

— Domnule, îi zise ducele, aveţi cunoştinţă de vreun 
transport de bani spre Metz în aceste ultime câteva zile? 

— Chiar azi dimineaţă, răspunse acesta, diligenţa a dus o 
sută de mii de taleri. Era escortată de doi jandarmi. 

— E-adevărat? Spuse domnul de Choiseul, complet zăpăacit 
de părtinirea cu care norocul îl ajuta. 


— Zău! Spuse un jandarm, e-adevărat, căci Robin şi cu 
mine eram de pază. 

— Atunci, spuse ducele întorcându-se liniştit spre domnul 
de Goguelat, ministrul a preferat probabil acest fel de 
expediere. Întrucât prezenţa noastră aici nu mai are nici un 
rost, cred ca ne putem retrage. Hei, husari, fiţi gata de 
pornire! 

Husarii erau destui de îngrijoraţi şi nu cereau altceva 
decât să se supună acestui ordin. Într-o clipă luară frâiele şi 
încălecară. Se rânduiră în şir. Domnul de Choiseul trecu în 
revistă frontul, aruncă o privire spre Châlons şi zise, cu un 
suspin: 

— Husari, rupeţi rândurile câte patru, şi la pas! 

Şi plecă din Pont-de-Sommevelle, cu trompeţii în capul 
coloanei. În momentul când orologiul suna ora cinci şi 
jumătate. 

La două sute de paşi de sat, domnul de Choiseul o luă pe 
scurtătură, spre a evita Sainte-Menehould, unde se spunea 
că ar domni o mare agitaţie. 

Tocmai în acest moment, Isidore de Charny, îmboldindu-şi 
calul cu pintenii şi biciuşca, după ce străbătuse patru leghe 
în două ore, ajunse la clădirea poştei, schimbă calul şi se 
informă în acelaşi timp dacă n-a fost văzut un detaşament 
de husari. Află că acest detaşament a plecat la pas abia de 
un sfert de oră pe drumul spre Sainte-Menehould. 
Comandă caii şi, sperând să-l ajungă pe domnul de Choiseul 
din urmă şi să-l oprească în retragerea sa, plecă în galop 
întins pe un cal odihnit. 

Domnul de Choiseul, cum am văzut, părăsise drumul către 
Sainte-Menehould, luând-o pe scurtătură, exact în 
momentul în care vicontele de Charny ajungea la clădirea 
poştei, astfel încât acesta nu-l putu întâlni. 

Capitolul 76 

SOARTA NEÎNDUPLECATĂ. 

Trăsura regelui sosi la zece minute după plecarea lui 
Isidore de Charny. Cum prevăzuse domnul de Choiseul, 


mulţimea se risipise. 

Ştiind că un prim detaşament de trupe trebuia să se 
găsească la Pont-de-Sommevelle, contele de Charny nu se 
gândise că ar fi fost important pentru el să rămână în urmă. 
Galopa aproape de portiera trăsurii grăbindu-i pe surugii, 
care păreau a fi primit cuvânt de ordin să meargă dinadins 
în trap mic. 

Ajungând la Pont-de-Sommevelle şi nevăzând husarii, nici 
pe domnul de Choiseul, regele scoase cu îngrijorare capul 
prin portieră. 

— Vă rog, Sire, spuse Charny, nu vă expuneţi, mă voi 
informa. 

Şi intră în clădirea poştei. Reapăru peste cinci minute. 
Aflase tot şi repetă totul regelui. Regele înţelese că domnul 
de Choiseul se retrăsese pentru a-i lăsa cale liberă. 
Important era să câştige timp şi să ajungă la Sainte- 
Menehould. Fără îndoială că ducele se retrăsese acolo, iar 
ei îi vor găsi în acest oraş reuniți pe husari şi pe dragoni. În 
momentul plecării, Charny se apropie de portieră. 

— Ce porunceşte regina? Întrebă el. Să merg înainte? Să 
urmez trăsura la distanţă? 

— Nu mă părăsiţi, spuse regina. 

Charny se înclină şi galopă alături de portieră. 

În acest timp, Isidore alerga în faţă, neînţelegând de ce 
era atât de pustiu drumul, ce se întindea în linie atât de 
dreaptă, încât pe alocuri putea vedea în faţă la o distanţă de 
o leghe sau chiar de o leghe şi jumătate. 

Îngrijorat, îşi grăbi calul, distanţându-se de trăsura regală 
şi temându-se, mai ales, ca locuitorii din Sainte-Menehould 
să nu devină neîncrezători faţă de dragonii domnului 
Dandoins, la fel ca şi cei din Pont-de-Sommevelle faţă de 
husarii domnului de Choiseul. 

Nu se înşela. Primul lucru ce-l zări la Sainte-Menehould fu 
marele număr de soldaţi din garda naţională răspândiţi pe 
străzi. Erau primii pe care-i întâlnise de la Paris. Întregul 


oraş părea să fie în fierbere şi în cartierul opus celui pe 
unde intra Isidore se bătea toba. 

Vicontele porni în goană mare pe străzi, părând a nu fi 
deloc îngrijorat de toată această agitaţie. Traversă piaţa 
mare şi se opri la poştă. 

Traversând piaţa, remarcă o duzină de dragoni aşezaţi pe 
o bancă, cu chipiu de poliţist în cap. La câţiva paşi de ei, la o 
fereastră de la parter, se afla marchizul de Dandoins, ţinând 
o cravaşă în mână şi având pe cap acelaşi chipiu. 

Isidore trecu fără să se oprească şi lăsă impresia că nu 
vede nimic. Presupunea că domnul Dandoins, ştiind care 
trebuie să fie îmbrăcămintea curierilor regali, îl va 
recunoaşte şi, în consecinţă, nu va mai avea nevoie de alt 
indiciu. 

Un tânăr de vreo douăzeci şi opt de ani, cu părul tuns ca 
împărații romani, cum îl purtau patrioţii în acea vreme, cu 
favoriţi lungi până sub fălci şi făcând înconjurul obrazului, 
stătea în poarta poştei, îmbrăcat într-un halat. 

Isidore privi în jur, să vadă cui trebuie să i se adreseze. 

— Ce doriţi dumneavoastră, domnule? Spuse tânărul cu 
favoriţi negri. 

— Să vorbesc cu şeful poştei, răspunse Isidore. 

— Pentru moment nu-i aici, domnule, dar sunt fiul lui, 
Jean-Baptiste Drouet. Dacă pot să vă fiu de folos, vorbiţi cu 
mine. 

Tânărul apăsase pe aceste cuvinte: Jean-Baptiste Drouet, 
de parcă ar fi ghicit că aceste cuvinte, mai bine zis aceste 
nume, vor obţine în istorie o fatală celebritate. 

— Doresc şase cai de poştă pentru două trăsuri care mă 
urmează. 

Drouet făcu un semn din cap, care voia să spună că va 
obţine ceea ce dorea. Apoi, trecând din casă în curte, 
strigă: 

— Hei, surugii! Pregătiţi şase cai pentru două trăsuri şi un 
căluţ pentru curier. 

În acest moment, marchizul Dandoins intră în graba mare. 


— Domnule, spuse el adresându-se lui Isidore, precedaţi 
trăsura regelui, nu-i aşa? 

— Da, domnule, şi sunt mirat să vă văd pe dumneavoastră 
şi pe oamenii dumneavoastră cu chipiu de poliţie militară. 
Înseamnă că sunteţi în repaus. 

— N-am fost preveniţi, domnule. De altfel, demonstraţii 
foarte amenințătoare au loc în jurul nostru. Unii încearcă 
să-mi corupă oamenii. Ce trebuie să fac? 

— Regele trebuie să treacă peste puţin timp, deci 
supravegheaţi-i trăsura, acţionaţi în funcţie de împrejurări 
şi plecaţi la o jumătate de oră după familia regală, pentru a- 
i servi drept ariergardă. 

Apoi, întrerupându-se brusc, adăugă: 

— Tăcere! Suntem spionaţi. Poate am fost auziţi. Duceţi-vă 
la escadronul dumneavoastră şi faceţi tot posibilul să 
menţineţi oamenii la datorie. 

Într-adevăr, Drouet se află la uşa bucătăriei unde avea loc 
această conversaţie. Domnul Dandoins se îndepărtă. În 
acelaşi moment răsunară lovituri de bici, sosi trăsura 
regelui, traversară piaţa, se opri în faţa poştei. Larma 
făcută stârneşte curiozitatea oamenilor, care se adună în 
jurul caleştii. 

Domnul Dandoine, ţine să-i explice regelui cauza pentru 
care el şi oamenii săi se găsesc în repaus în loc să fie sub 
arme, se repede la portieră şi, dând toate dovezile de 
respect, prezintă scuze regelui şi familiei. Răspunzându-i, 
regele îşi scoate în mai multe rânduri capul pe portieră. 

Isidore, cu piciorul pe scara şeii, stă lângă Drouet, care 
priveşte în trăsură cu o profundă atenţie. Cu un an în urmă 
fusese la Paris, la Federație, îl văzuse pe rege şi acum crede 
că-l recunoaşte. 

În acea dimineaţă primise o sumă considerabilă în 
asignate47 şi examinase, una după alta, bancnotele cu 
portretul regelui pentru a vedea dacă nu erau false, iar 
chipul regelui rămăsese întipărit în memorie, părând să-i 
strige: „Acest om din faţa ta e regele!” 


EI scoate un asignat din buzunar, compară cu originalul 
portretului gravat pe asignat şi murmură: 

— Hotărât, ele! ' 

Isidore trece de cealaltă parte a trăsurii. Fratele lui 
acoperă cu propriu-i corp portiera de care se sprijină 
regina. 

— Regele a fost recunoscut! Îi spune. Grăbeşte plecarea 
trăsurii şi uită-te bine la acest tânăr înalt şi brun. E fiul 
şefului poştei. El e acela ce l-a recunoscut pe rege. Se 
numeşte Jean-Baptiste Drouet. 

— Bine! Spuse Olivâer, voi veghea. Du-te! 

Isidore se avântă în galop şi se duce să comande caii la 
Clermont. Abia ajunse la capătul oraşului când, stimulaţi de 
insistenţele domnilor de Malden şi Valory şi de promisiunea 
unui galben în plus, surugiii pornesc trăsura, care pleacă în 
trap mare. Contele nu l-a pierdut din vedere pe Drouet. 
Acesta nu s-a mişcat, numai că i-a şoptit ceva unui grâjdar. 
Charny se apropie de el. 

— Domnule, îi spuse el, n-a fost comandat un cal pentru 
mine? 

Ba da, domnule, răspunse Drouet, dar nu mai sunt cai. 

— Cum e cu putinţă să nu mai fie cai? Spuse contele. Dar 
ce e cu acest cal pe care tocmai se pune şaua în curte, 
domnule? 

— E al meu. 

— Nu mi-l puteţi ceda, domnule? Voi plăti cât trebuie. 

— Imposibil, domnule! Se lasă seara şi am de făcut un 
drum pe care nu-l pot amâna. 

A insista înseamnă a da de bănuit. A încerca să ia calul cu 
forţa înseamnă a compromite totul. De altfel, Charny găsise 
o soluţie. Se duse la Dandoins, care urmărise din priviri 
trăsura regală până la colţul străzii. 

Domnul Dandoins simte că o mână i se pune pe umăr. Se 
întoarce. 

— Sst! Zice Olivier, sunt eu, contele de Charny. Nu există 
cal disponibil pentru mine la poştă. Puneţi un dragon să 


descalece şi daţi-mi calul său. Trebuie să-i urmez pe rege şi 
pe regină! Numai eu ştiu unde se află schimbul domnului de 
Choiseul şi, dacă nu ajung acolo, regele rămâne la 
Varennes. 

— Conte, răspunse Dandoins, nu vă voi da calul unuia din 
oamenii mei, ci un cal de-al meu. 

— Primesc. Salvarea regelui şi a familiei regale poate 
depinde de cel mai neînsemnat amănunt! Cu cât va fi mai 
bun calul, cu atât voi avea mai multe şanse. 

Şi se îndepărtară amândoi, îndreptându-se spre locuinţa 
marchizului Dandoins. 

Înainte de a pleca, Charny însărcinase un subofițer să 
urmărească toate mişcările lui Drouet. Din nenorocire, casa 
marchizului se afla la cinci sute de paşi de piaţă. Până s-au 
înşeuat caii s-a mai pierdut un sfert de oră. Spunem caii, 
căci domnul Dandoins va încăleca la rândul său şi, potrivit 
ordinului dat de rege, se va replia în spatele trăsurii, spre a 
forma ariergarda. 

Deodată lui Charny i se pare că aude strigăte şi, printre 
ele, cuvintele: „Regele, regina!” 

Iese în goană din casă, cerându-i domnului Dandoins să-i 
trimită calul în piaţă. 

Într-adevăr, tot oraşul e în fierbere. 

Charny şi Dandoins abia ieşiseră din piaţă şi, ca şi cum 
Drouet n-ar fi aşteptat decât acest moment spre a izbucni, 
strigă: 

— Trăsura care a trecut pe aici e trăsura regelui! Regele, 
regina şi copiii Franţei sunt în această trăsură! 

Şi se aruncă pe cal. Mai mulţi prieteni de-ai săi încercară 
să-l oprească. 

— Unde se duce? Ce vrea să facă? Care îi e planul? 

EI le răspunse şoptind: 

— Colonelul şi detaşamentul de dragoni erau aici. Regele 
nu poate fi arestat fără o ciocnire care putea să ia o 
întorsătură proastă pentru noi. Ceea ce n-am făcut aici, voi 
face la Clermont. Reţineţi aici dragonii, iată tot ce vă cer. 


Şi plecă în galop pe urmele regelui. 

Atunci se răspândi zvonul că regele şi regina se aflau în 
trăsura care tocmai trecuse şi se fac auzite strigătele care 
ajung până la Charny. 

La aceste strigăte, primarul şi municipalitatea sosesc la 
faţa locului, şi primarul somează pe dragoni să reintre în 
cazarmă, ţinând seama că trecuse de ora opt. 

Charny auzi totul: regele a fost recunoscut, Drouet a 
plecat, el tremură de nerăbdare. 

În acest moment soseşte domnul Dandoins. 

— Caii? Unde-s caii? Îl întreabă Charny din clipa în care-l 
zăreşte. 

— Vor fi aduşi pe dată, răspunde Dandoins. 

— Aţi dispus să se pună pistoale în buzunarul şeii calului 
meu? 

— Da. 

— Sunt în stare de funcţionare? 

— Le-am încărcat eu însumi. 

— Bine! Acum totul depinde de viteza calului 
dumneavoastră. Trebuie să ajung din urmă un om care are 
aproape un sfert de oră avans asupra mea şi pe care-l voi 
ucide. 

— Cum se poate? Să-l ucideţi? 

— Da! Dacă nu-l ucid, totul e pierdut! 

— La dracu! Să mergem atunci în întâmpinarea cailor. 

— Nu vă ocupați de mine, ocupaţi-vă de dragonii 
dumneavoastră care sunt îndemnați să se revolte. Iată, îl 
vedeţi pe primar? Le ţine un discurs. Nici dumneavoastră 
nu aveţi timp de pierdut. Duceţi-vă, duceţi-vă! 

În acest moment soseşte servitorul cu cei doi cai. Charny 
sare la întâmplare pe cel ce se află mai aproape de el, 
smulge dârlogii din mâna servitorului, strânge hăţurile, 
înţeapă cu amândoi pintenii şi pleacă în goana mare pe 
urmele lui Drouet, fără să mai înţeleagă ultimele cuvinte ce 
i le striga marchizul Dandoins. 


Aceste ultime cuvinte pe care le-a luat vântul au totuşi 
importanţa lor: 

— Aţi luat din greşeală calul meu şi nu pe-al 
dumneavoastră! A strigat marchizul. Aşa că pistoalele nu 
sunt încărcate! 

Capitolul 77 

DIN NOU SOARIA. 

Între timp trăsura regelui, precedată de Isidore, zbura pe 
şoseaua de la Sainte-Menehould spre Clermont. 

Cum am spus, soarele scăpăta spre asfinţit. locmai bătea 
de ora opt şi trăsura intra în pădurea Argonne. 

Charny n-o putuse preveni pe regină că va fi reţinut, 
deoarece trăsura regală plecase înainte ca Drouet să-i fi 
răspuns că nu mai are cai. 

leşind din oraş, regina îşi dădu seama că însoţitorul ei 
părăsise portiera trăsurii, dar nu avea nici o posibilitate de 
a încetini goana sau a-i întreba pe surugii. 

Se aplecă de zece ori în afara trăsurii pentru a privi în 
urmă, dar nu descoperi nimic. Odată crezu că zăreşte un 
călăreț galopând la mare distanţă, dar acest călăreț începu 
să se piardă în umbrele crescânde ale nopţii. 

Între timp - căci pentru înţelegerea evenimentelor şi 
lămurirea fiecărui act al acestei îngrozitoare călătorii 
trebuie să trecem, rând pe rând, de la un actor la altul. 

— Între timp, adică pe când Isidore, în calitate de curier, 
preceda, cu un sfert de leghe trăsura, pe când trăsura 
urma drumul de la Sainte-Menehould la Clermont şi tocmai 
intra în pădurea Argonne, pe când Drouet gonea după 
trăsură, iar Charny gonea după Drouet, marchizul 
Dandoins revine la detaşamentul său şi ordonă să se sune 
din trompetă semnalul de înşeuare a cailor. Dar în 
momentul când soldaţii încearcă să pornească, străzile sunt 
atât de pline de lume, încât caii nu pot face un singur pas 
înainte. 

În mijlocul acestei mulţimi se află trei sute de soldaţi din 
garda naţională, în uniforme şi cu arma în mână. 


A risca o luptă - şi totul prevestea că aceasta ar fi 
crâncenă - însemna a-l pierde pe rege. Era mai bine să 
rămână pe loc, şi, rămânând pe loc, să reţină toată această 
mulţime. Domnul Dandoine parlamentează cu ei, îi întreabă 
pe conducători ce vor, ce doresc şi de ce fac aceste 
ameninţări şi demonstraţii ostile, în acest timp, regele 
putea ajunge la Clermont, unde îl va găsi pe domnul Damas 
cu cei o sută patruzeci de dragoni ai săi. 

Dacă ar avea o sută patruzeci de dragoni, ca domnul 
Damas, ar putea încerca ceva - dar nu erau decât treizeci. 
Ce să facă cu treizeci de dragoni împotriva a trei-patru mii 
de oameni? 

Să parlamenteze - şi, am spus-o - chiar asta face. La nouă 
şi jumătate trăsura regelui, pe care Isidore o precede doar 
cu câteva sute de paşi, atât de repede merseseră surugiii, 
ajunge la Clermont. N-a făcut decât o oră şi un sfert pentru 
a parcurge cele patru leghe ce despart cele două orăşele. 
Până la un anumit punct, regina îşi explică astfel absenţa lui 
Charny. El îi va ajunge la schimbarea cailor. 

Înainte de intrarea în oraş, domnul Damas aşteaptă 
trăsura regelui. Fusese prevenit de Leonard. Recunoaşte 
livreaua curierului şi-l opreşte pe Isidore. 

— Scuzaţi, domnule, spuse, este chiar regele cel pe care-l 
precedaţi? 

— Şi dumneavoastră, domnule, întrebă Isidore, sunteţi 
contele Charles de Damas? 

— Da. 

— Ei bine, domnule, îl preced într-adevăr pe rege. 
Adunaţi-vă dragonii şi escortaţi trăsura Majestății Sale. 

— Domnule, răspunde contele, suflă în aer un vânt de 
insurecție care mă sperie, şi sunt obligat să vă mărturisesc 
că nu răspund de dragonii mei dacă îl vor recunoaşte pe 
rege. Tot ce vă pot promite este că, după ce trăsura va fi 
trecut, să mă repliez în urma ei şi să închid drumul. 

— Faceţi cum e mai bine, domnule, spuse Isidore. lată-l pe 
rege. 


Şi el arătă în mijlocul întunericului trăsura care sosea şi 
putea fi urmărită după scânteile ce ţâşneau de sub copitele 
cailor. În ce-l priveşte, datoria sa era să se avânte mai 
departe, şi să comande caii de schimb. 

Cinci minute mai târziu se opri în faţa clădirii poştei. 
Aproape în acelaşi timp cu el sosesc domnul de Damas şi 
cinci-şase dragoni. Apoi trăsura regelui. 

Trăsura îl urmează pe Isidore atât de aproape, încât nici 
nu are vreme să încalece din nou. Această trăsură, fără să 
fie excepţională, este atât de arătoasă, încât numeroase 
persoane încep să se îmbulzească în faţa clădirii poştei. 

Domnul de Damas stătea în faţa portierei, fără să pară că-i 
cunoaşte pe iluştrii călători. Dar nici regele, nici regina nu 
putură rezista ispitei de a cere informaţii. Dintr-o parte, 
regele îi făcu semn domnului de Damas. Din cealaltă, regina 
îi făcu semn lui Isidore. 

— Dumneata eşti, domnule de Damas? Întrebă regele. 

— Da, Sire. 

— De ce dragonii dumneavoastră nu sunt sub arme? 

— Sire, Majestatea Voastră e în întârziere cu cinci ore. 
Escadronul meu se afla în şa de la patru după-amiază. Am 
lungit lucrurile cât mai mult timp posibil, dar oraşul a 
început să se agite. Până şi dragonii mei făceau presupuneri 
îngrijorătoare. Dacă agitația izbucnea înainte de trecerea 
trăsurii Majestății Voastre, clopotul de alarmă ar fi sunat şi 
şoseaua ar fi fost blocată. Astfel încât n-am păstrat decât 
doisprezece oameni pe cai şi am dispus ca ceilalţi să se 
întoarcă la cazarmă. Numai că am închis gorniştii la mine, 
ca să pot suna încălecarea la prima necesitate. De 
altminteri, Majestatea Voastră vede că totul e în ordine de 
vreme ce drumul e liber. 

— Foarte bine, domnule, spuse regele, aţi acţionat ca un 
om prudent. După ce vom pleca, veţi suna înşeuarea şi veţi 
urma trăsura la aproape un sfert de leghe. 

— Sire, spuse regina, doriţi să auziţi ce spune domnul 
Isidore de Charny? 


— Şi ce spune? Întrebă regele cu o oarecare nerăbdare. 
— El spune, Sire, că aţi fost recunoscut de fiul stăpânului 
poştei din Sainte-Menehould, că e sigur de asta, că l-a văzut 

pe acel tânăr ţinând în mână un asignat, spre a se 
încredința de asemănarea portretului cu dumneavoastră, că 
fratele său, prevenit de el, a rămas în urmă şi, fără îndoială, 
în acest moment se petrece ceva grav în urma noastră, 
fiindcă nu-l vedem revenind pe contele de Charhy. 

— Atunci, dacă am fost recunoscuţi, un motiv în plus să ne 
grăbim, doamnă. Domnule Isidore, grăbiţi surugiii şi 
alergaţi înainte. 

Calul lui Isidore era pregătit. Tânărul se avântă în şa 
strigând surugiilor: 

— La Varennes! 

Domnul de Damas se dădu înapoi, salutându-l respectuos 
pe rege, şi surugiii porniră caii. Trăsura se îndepărtă cu 
iuţeala fulgerului. 

leşind din oraş, trăsura se încrucişă cu un subofițer de 
husari care venea spre oraş. 

Domnul de Damas avu o clipă ideea să urmeze trăsura cu 
cei câţiva oameni disponibili, dar regele îi dăduse ordine cu 
totul contrarii. El crezu de datoria sa să se conformeze 
acestor ordine, cu atât mai mult cu cât o anumită agitaţie 
începuse să se facă simțită în oraş. Burghezii alergau din 
casă în casă. Ferestrele se deschideau şi se vedeau apărând 
capete şi lumânări. Domnul de Damas era preocupat de un 
singur lucru: de clopotul de alarmă care putea să sune şi, 
de aceea, alergă la biserică şi păzi poarta. De altfel, domnul 
Dandoins urma să vină dintr-o clipă în alta cu cei treizeci de 
oameni ai săi, întărindu-i astfel forţele. 

Cu toate acestea, lucrurile păreau să se calmeze. Peste un 
sfert de oră Damas reveni în piaţă. Îl găsi aci pe şeful său de 
escadron, domnul de Noirville. Îi dădu instrucţiuni pentru 
drum şi ordinul de a-şi pune oamenii în stare de alarmă. 

În acest moment i se comunică domnului de Damas că un 
subofițer de dragoni trimis de domnul Dandoins îl aşteaptă 


în locuinţa sa. Acest subofițer venea să-l anunţe că nici 
dragonii, nici comandantul lor nu vor veni, deoarece 
domnul Dandoins era reţinut la municipalitate de locuitorii 
din Sainte-Menehould. Totodată i se anunţă sosirea unei 
ştafete a husarilor lui Lauzun. Această ştafetă era trimisă 
de domnul de Rohrig, care comanda postul din Varennes, 
împreună cu domnii Bouille-fiul şi Raigecourt. Îngrijoraţi că 
se scurseseră ceasuri întregi fără să fi venit cineva, aceşti 
viteji gentilomi trimiteau să afle de la domnul Damas veşti 
despre rege. 

— În ce stare se află postul din Varennes? Întrebă mai întâi 
domnul de Damas. 

— Într-o stare de linişte desăvârşită! 

— Unde sunt husarii? 

— În cazarmă, cu caii înşeuaţi. 

— Pe drum n-ai întâlnit vreo trăsură? 

— Ba da, o trăsură cu patru cai şi una cu doi. 

— Acestea sunt trăsurile despre care ai venit să te 
informezi. Totul merge bine, spuse domnul de Damas. 

După care se duse acasă şi ordonă gorniştilor să sune 
înşeuarea. Se pregătea să-l urmeze pe rege şi să-i vină în 
ajutor la caz de nevoie. Cinci minute mai târziu, trompetele 
sunau. 

Aşadar, toate mergeau bine, cu excepţia incidentului care-i 
reţinea la Sainte-Menehould pe cei treizeci de oameni ai 
domnului Dandoins. Dar, cu cei o sută patruzeci de dragoni 
ai săi, domnul de Damas se putea lipsi de această întărire a 
forţelor. 

Să revenim la trăsura regelui care, plecând din Clermont, 
în loc să urmeze linia dreaptă care duce la Verdun, a luat-o 
la stânga şi mergea pe drumul spre Varennes. 

Am expus mai înainte situaţia topografică a oraşului 
Varennes, împărţit în oraşul de sus şi în oraşul de jos. Am 
spus cum s-a hotărât ca schimbarea cailor să se facă la 
capătul oraşului dinspre localitatea Dun şi cum, pentru a 
ajunge acolo, trebuia părăsită şoseaua care ducea la pod. 


Apoi, era necesar să se treacă podul, pe sub bolta turnului, 
în jurul căruia trebuia să vegheze domnii de Bouille şi 
Raigecourt, şi să se aştepte schimbul domnului de Choiseul. 
Domnului de Rohrig, tânăr ofiţer de douăzeci de ani, nu i s- 
a destăinuit secretul, astfel încât el credea că se află acolo 
pentru a escorta tezaurul armatei. 

De altfel, ne amintim că, după ce ar fi ajuns în acest loc 
dificil, Charny trebuia să preia conducerea trăsurii regale 
prin labirintul străzilor. Charny stătuse cincisprezece zile la 
Varennes, studiase totul, făcuse o recunoaştere completă. 
Nici o piatră nu-i era necunoscută, toate străzile îi erau 
familiare. 

Din nenorocire, Charny nu era acolo. 

De aceea îngrijorarea reginei era de două ori mai mare. 
Deoarece, dacă într-o asemenea situaţie Charny nu venea 
să însoţească trăsura, trebuia să i se fi întâmplat un 
accident grav. 

Apropiindu-se de Verennes, însuşi regele începu să se 
îngrijoreze. Bizuindu-se pe Charny, nu luase cu el nici 
măcar planul oraşului. Apoi, noaptea era foarte 
întunecoasă, luminată doar de stele. Era una din acele nopţi 
în care te poţi rătăci cu uşurinţă, chiar şi în localităţi 
cunoscute, cu atât mai mult în mahalalele unui oraş străin. 

Consemnul lui Isidore, dat de Charny, însuşi, era ca 
trăsura să se oprească înainte de intrarea în oraş. Acolo 
Olivier îl va schimba şi, cum am mai spus, va prelua 
conducerea caravanei. 

Dar, ca şi regina, şi poate tot atât de mult ca şi ea, Isidore 
era îngrijorat de absenţa fratelui său. Singura speranţă ce-i 
rămânea era că domnul de Bouille sau de Raigecourt, în 
nerăbdarea lor, vor veni în întâmpinarea regelui şi vor 
aştepta înainte de Varennes. Se aflau de câteva zile în oraş 
şi cu siguranţă îl cunoşteau bine, astfel încât puteau sluji cu 
uşurinţă de călăuze. 

Ajungând la poalele colinei şi văzând câteva lumini care 
străluceau prin oraş, Isidore se opri nehotărât. Îşi aruncă 


ochii în jur, încercând să străpungă întunericul cu privirea, 
dar nu văzu nimic. Atunci chemă întâi pe şoptite, apoi mai 
tare şi în cele din urmă aproape strigând, pe domnii Bouille 
şi Raigecourt. Nu răspunse nimeni. 

La un sfert de leghe depărtare se auzea uruitul trăsurii 
care sosea, ca un tunet îndepărtat apropiindu-se din ce în 
ce mai mult. Lui Isidore îi veni o idee. Poate că aceşti domni 
erau ascunşi în liziera pădurii ce se întindea de-a lungul 
şoselei. El intră în pădure şi exploră întreaga lizieră. 
Nimeni. Nu avea altceva de făcut decât să aştepte, şi 
aşteptă. 

Peste cinci minute trăsura regelui îl ajunse. 

Capetele regelui şi reginei apărură la cele două portiere 
ale trăsurii. Întrebară în acelaşi timp: 

— Nu l-aţi văzut pe contele de Charny? 

— Sire, răspunse Isidore, nu l-am văzut. Şi fiindcă nu e 
aici, trebuie să i se fi întâmplat un accident grav în 
urmărirea acestui nenorocit de Drouet. 

Regina scoase un geamăt. 

— Ce-i de făcut? Spuse regele. 

Apoi, adresându-se celor doi oameni din gardă care 
descălecaseră, întrebă: 

— Cunoaşteţi oraşul, domnilor? 

Nimeni nu-l cunoştea, şi răspunsul fu negativ. 

— Sire, spuse Isidore, totul e calm şi, în consecinţă, rog pe 
Majestatea Voastră să aştepte aici zece minute. Voi intra în 
oraş, încercând să aflu veşti despre domnit de Bouille şi de 
Raigecourt, sau cel puţin despre schimbul pregătit de 
domnul de Choiseul. Majestatea Voastră nu-şi aduce aminte 
de numele hanului unde trebuie să ne aştepte caii de 
schimb? 

— Vai! Nu, spuse regele. L-am ştiut, dar l-am uitat. N-are 
importanţă, duceţi-vă oricum. Până atunci vom încerca să 
căpătăm câteva informaţii. 

Isidore se repezi în direcţia oraşului de jos şi dispăru 
curând după primele case. 


Capitolul 78 

JEAN-BAPTISTE DROUEI. 

Această frază a regelui: Vom încerca să căpătăm câteva 
informaţii era explicată de prezenţa câtorva case, sentinele 
avansate ale oraşului de sus, şi care se răzleţeau pe partea 
dreaptă a şoselei. Uşa uneia din aceste case, cea mai 
apropiată, se deschisese chiar la zgomotul celor două 
trăsuri şi se ivi şi o licărire de lumină. 

Regina cobori, luă braţul domnului Malden şi se îndreptă 
spre casă. Dar, la apropierea lor, uşa se închise. 

Totuşi, uşa nu fusese împinsă înapoi atât de repede încât 
domnul de Malden, care-şi dăduse seama de intenţiile puţin 
ospitaliere ale proprietarului casei, să nu fi avut vreme să 
se repeadă şi să oprească uşa înainte ca zăvorul să fi intrat 
în scoabă. La zguduitura domnului de Malden, în ciuda 
rezistenţei opuse, uşa se deschise. În spatele uşii, şi făcând 
un efort pentru a o închide, se afla un bărbat de vreo 
cincizeci de ani, fără ciorapi, în halat şi papuci. 

Nu fără oarecare mirare, e lesne de-nţeles, bărbatul în 
halat se simţi împins înăuntrul casei sale şi văzu uşa 
deschizându-se sub presiunea unui necunoscut, în spatele 
căruia stătea o femeie. 

Bărbatul în halat aruncă o privire rapidă asupra reginei, al 
cărei obraz era luminat de lumânarea ce o ţinea el în mână, 
şi tresări. 

— Ce doriţi, domnule? Îl întrebă pe de Malden. 

— Domnule, răspunse acesta, nu cunoaştem oraşul 
Varennes şi vă rugăm să fiţi atât de amabil să ne spuneţi 
care e drumul spre Stenay. 

— Şi dacă o fac, spuse necunoscutul, şi dacă se află că v- 
am dat această informaţie, şi dacă, pentru că v-am dat-o, 
sunt pierdut? 

— Ah! Zise de Malden, chiar dacă v-aţi asuma unele riscuri 
pentru a ne face acest serviciu, sunteţi prea binecrescut 
pentru a lăsa fără ajutor o femeie care se găseşte într-o 
situaţie primejdioasă. 


— Domnule, răspunse omul în halat, persoana care e în 
spatele dumneavoastră nu e o femeie. 

El se apropie de urechea domnului de Malden şi îi spuse 
şoptind: 

— E regina! 

— Domnule! 

— Am recunoscut-o. 

Regina, care auzise sau ghicise ceea ce tocmai se spunea, 
îl trase pe de Malden îndărăt. 

— Înainte de a merge mai departe, spuse ea, preveniţi-l pe 
rege că am fost recunoscută. 

Domnul de Malden execută acest ordin într-o secundă. 

— Ei bine, spuse regele, rugaţi acest om să vină să stea de 
vorbă cu mine. 

Domnul de Malden se întoarse şi, socotind că e inutil să se 
mai ascundă, zise: 

— Regele doreşte să vă vorbească, domnule. 

Omul oftă, îşi luă papucii şi, în picioarele goale - pentru a 
face cât mai puţin zgomot - înaintă spre portieră. 

— Cum vă numiţi, domnule? Întrebă regele. 

— Domnul de Prefontaine, Sire, răspunse el şovăind. 

— Cine sunteţi? 

— Sunt maior de cavalerie şi cavaler al ordinului regal şi 
militar Saint-Louis. 

— În dubla dumneavoastră calitate de maior şi cavaler de 
Saint-Louis, domnule, mi-aţi făcut de două ori jurământ de 
credinţă. Aşadar, este de datoria dumneavoastră să mă 
ajutaţi în încurcătura în care mă aflu. 

— Desigur, răspunse maiorul bâlbâind. Dar o implor pe 
Majestatea Voastră să se grăbească, căci aş putea fi văzut. 

— Eh! Domnule, spuse de Malden, dacă veţi fi văzut, cu 
atât mai bine! Nu veţi avea niciodată un prilej mai bun de a 
vă face datoria! 

Maiorul, care nu părea să împărtăşească această părere, 
scoase un fel de geamăt. Regina ridică din umeri de milă şi 


bătea din picior de nerăbdare. Regele îi făcu un semn. Apoi, 
adresându-se maiorului, îi spuse: 

— Domnule, aţi auzit oare din întâmplare că nişte cai de 
schimb aşteaptă o trăsură care trebuie să treacă, şi aţi 
văzut cumva nişte husari care staţionau de ieri în oraş? 

— Da, Sire, caii şi husarii sunt în cealalată parte a 
oraşului: caii la hotelul „Grand-Monarqgue”, husarii, 
probabil în cazarmă. 

— Mulţumesc, domnule. Acum întoarceţi-vă acasă. Nu v-a 
văzut nimeni, deci nu vi se va întâmpla nimic. 

— Sire! 

Fără a asculta mai departe, regele întinse mâna reginei 
pentru a urca în trăsură şi, adresându-se gărzii personale 
care aştepta ordinele sale, spuse: 

— Domnilor, pe scaunele dumneavoastră şi spre „Grand- 
Monarque”! 

Dar, în acelaşi moment, un fel de umbră pe cal, un călăreț 
fantastic, se repezi din pădure şi, tăind drumul în diagonală, 
strigă: 

— Surugii! Nici un pas mai mult! 

— De ce? Întrebară surugiii miraţi. 

— Pentru că îl duceţi pe rege, care vrea să fugă. În numele 
naţiunii, vă ordon să nu vă mişcaţi! 

Vizitiii, care şi făcuseră o mişcare să pornească trăsura, se 
opriră murmurând: 

— Regele! 

Ludovic al XVI-lea îşi dădu seama că era momentul 
suprem. 

— Cine sunteţi, domnule, exclamă el, pentru a da ordine 
aici? 

— Un simplu cetăţean. Numai că eu reprezint legea şi 
vorbesc în numele naţiunii. Vizitii, nu mişcaţi, vă ordon 
pentru a doua oară! Mă cunoaşteţi bine! Sunt Jean-Baptiste 
Drouet, fiul şefului poştei de la Sainte-Menehould. 

— Oh! Nenorocitul! Strigară cei doi din garda regelui 
aruncându-se de pe capră şi luând cuțitul de vânătoare în 


mână. Ele! 

Dar, înainte ce aceştia să fi pus piciorul pe pământ, Drouet 
se avântase pe străzile oraşului de jos. 

— Ah! Charny! Charny! Murmură regina. Ce i s-o fi 
întâmplat? 

Şi se lăsă să cadă pe bancheta din fundul trăsurii, aproape 
nepăsătoare la cele ce aveau să urmeze. 

Ce i se întâmplase lui Charny şi cum îl lăsase pe Drouet să 
treacă? 

Din nou destinul implacabil? 

Calul domnului Dandoins alerga bine, dar Drouet avea un 
avans de aproape douăzeci de minute asupra contelui. 
Trebuia să câştige aceste douăzeci de minute. Charny 
înfipse pintenii în burta calului, calul sări, scoase aburi pe 
nări şi porni în goana mare. 

De partea sa, Drouet, fără să ştie dacă e sau nu urmărit, 
alerga în galop mare. Numai că Drouet avea un căluţ de 
poştă, iar Charny un pur sânge. Astfel încât, după o leghe, 
Charny câştigase o treime din drum asupra lui Drouet. 

Atunci Drouet îşi dădu seama că era urmărit şi îşi spori 
eforturile pentru a scăpa de cel ce ameninţa să-l ajungă. 

După cea de-a doua leghe Charny continua să câştige 
teren în aceeaşi proporţie, iar Drouet privea mai des în 
urmă şi cu îngrijorare crescândă. 

Drouet plecase atât de repede, încât nu-şi luase arma. Or, 
tânărul patriot nu se temea de moarte - a dovedit-o mai 
târziu - dar îi era teamă că va fi oprit din drum, îi era teamă 
că-l va lăsa pe rege să fugă, îi era teamă să nu-i scape acest 
prilej neprevăzut de a da strălucire pentru totdeauna 
numelui său. Mai avea de făcut două leghe înainte de a 
ajunge la Clermont, dar era evident că va fi ajuns din urmă 
după prima leghe sau, mai bine spus, după a treia de la 
plecarea din Sainte-Menehould. Şi totuşi, pentru a-şi 
stimula ardoarea, simţea în faţa sa trăsura regelui. 

Spunem o simţea, căci era, o ştim, aproape nouă jumătate 
seara şi, cu toate că ne aflam în perioada anului cu cele mai 


lungi zile, noaptea începea să se lase. 

Drouet îşi înteţi loviturile de pinteni şi de bici. Nu se afla la 
mai mult de trei sferturi de leghe de Clermont, dar Charny 
nu se afla la mai mult de două sute de paşi de el. Fără 
îndoială - Drouet ştia că nu existau cai de poştă la Varennes 
- regele îşi va continua drumul prin Verdun. Drouet începea 
să-şi piardă speranţa: înainte de a-l ajunge pe rege va fi 
ajuns el însuşi. 

La o jumătate de leghe de Clermont auzi galopul calului lui 
Charny şi nechezatul calului acestuia răspunzând 
nechezatului calului său. Trebuie să renunţe la urmărire, 
sau să se hotărască să-şi înfrunte adversarul. Şi, am spus-o, 
pentru a-şi înfrunta adversarul, Drouet nu avea nici o armă. 

Deodată, când Charny nu mai era decât la cincizeci de paşi 
în urma sa, mai mulţi vizitii ce se înapoiau pe cai dezhămaţi 
se încrucişează cu Drouet. El îi recunoscu. Erau cei care 
condusese trăsurile regelui. 

— Ah! Spuse el, voi eraţi. Drumul spre Verdun, nu-i aşa? 

— Cum adică, drumul spre Verdun? Întreabă vizitiii. 

— Spun, repetă Drouet, că trăsurile pe care le-aţi condus 
au luat-o pe drumul spre Verdun? 

Şi depăşi, grăbind calul cu un ultim efort. 

— Nu, îi strigară vizitiii, pe drumul spre Varennes. 

Drouet scoate un răcnet de bucurie. El e salvat, şi regele 
pierdut! Dacă regele ar fi luat-o pe drumul spre Verdun, el 
ar fi fost obligat - drumul mergând în linie dreaptă de la 
Sainte-Menehould la Verdun - să urmeze drumul drept. 

Dar regele o luase pe drumul dintre Varennes şi Clermont. 
Drumul spre Varennes coteşte spre stânga, într-un unghi 
aproape ascuţit. 

Drouet se repede în pădurea Argonne, unde cunoaşte 
toate cotloanele. Tăind de-a curmezişul pădurii, va câştiga 
un sfert de oră asupra regelui. De altfel, întunericul pădurii 
îl va proteja. 

Charny, care cunoaşte topografia ținutului aproape la fel 
de bine ca şi Drouet, înţelege că Drouet îi scapă şi scoate la 


rândul său un strigăt de furie. Aproape în acelaşi timp cu 
Drouet, el îşi împinge calul în strâmta câmpie care separă 
şoseaua de pădure, strigând: 

— Opreşte! Opreşte! 

Dar Drouet se fereşte să răspundă. Se apleacă pe 
grumazul calului, stimulându-l cu pintenii, cu cravaşa şi cu 
glasul. Dacă intră-n pădure, e tot ce-i trebuie să fie salvat. 

Va intra în pădure, numai că, pentru a ajunge acolo, va 
trece la zece paşi de Charny. 

Charny scoate unul din pistoale şi-l ocheşte pe Drouet. 

— Opreşte! Strigă el. Sau eşti un om mort! 

Drouet se lipeşte şi mai mult de grumazul calului şi îl 
strânge şi mai tare. 

Charny dă drumul trăgaciului, dar scânteile pietrei se abat 
asupra bateriei şi strălucesc singure în noapte. Furios, 
Charny zvârle pistolul asupra lui Drouet, îl ia pe al doilea, se 
năpusteşte în pădure în urmărirea fugarului, îl zăreşte 
printre copaci, trage din nou, dar, ca şi prima oară, pistolul 
nu ia foc. De-abia atunci îşi aminteşte că, pe când se 
îndepărta în galop, domnul Dandoins îi strigase ceva ce el 
n-a mai înţeles. 

— Ah! Spuse el, am greşit calul şi, fără îndoială, el mi-a 
strigat că aceste pistoale nu sunt încărcate. N-are 
importanţă, îl voi ajunge pe acest mizerabil şi, dacă trebuie, 
îl voi gâtui cu mâinile mele. 

Şi continuă să urmărească umbra pe care o zărea încă în 
mijlocul întunericului. Dar abia făcu o sută de paşi în 
pădurea pe care n-o cunoaşte, când calul se prăbuşi într-o 
râpă. Charny se dă peste cap, se ridică, sare din nou în şa, 
dar Drouet dispăruse! 

lată cum i-a scăpat Drouet lui Charny, iată cum a trecut 
Drouet pe şosea ca o fantomă amenințătoare şi le-a ordonat 
vizitiilor care-l duc pe rege să nu mai facă nici un pas. 

Vizitiii se opriră, căci Drouet le poruncise în numele 
naţiunii, care începuse să aibă un ecou mai puternic decât 
numele regelui. 


Abia dispăruse Drouet în oraşul de jos, când, în locul 
galopului calului său care se îndepărta, se auzi galopul unui 
cal care se apropia. Era Isidore, care venea pe acelaşi 
drum. Informaţiile sale sunt identice cu cele date de domnul 
de Prefontaine: caii domnilor de Choiseul, de Bouille şi de 
Raigecourt se găsesc în celălalt capăt al oraşului, la hotelul 
„Grand-Monarque”. Al patrulea ofiţer, domnul de Rohrig, se 
află în cazarmă împreună cu husarii. Un ospătar care-şi 
închidea localul îi dăduse drept sigure aceste amănunte. 

Dar, în locul bucuriei pe care credea că o aduce iluştrilor 
călători, Isidore îi găseşte cufundaţi în cea mai profundă 
derută. 

Domnul de Prefontaine se lamentează, cei doi ofiţeri din 
garda regelui ameninţă pe cineva nevăzut şi necunoscut. 

Vicontele se opreşte în mijlocul povestirii. 

— Bine, dar ce s-a întâmplat, domnilor? Întrebă el. 

— N-aţi văzut pe această stradă un om care trecea în 
galop? 

— Ba da, Sire, răspunse Isidore. 

— Ei bine, acest om e Drouet, spuse regele. 

— Drouet! Exclamă Isidore, cu o profundă durere. Atunci 
fratele meu e mort! 

Regina scoase un strigăt şi îşi ascunse capul între mâini. 

Capitolul 79 

TURNUL VĂMII DE LA PODUL VARENNES. 

A fost un moment de nespusă deznădejde pentru toţi 
aceşti nefericiţi opriţi în mijlocul drumului şi ameninţaţi de 
un pericol necunoscut, dar îngrozitor. Isidore îşi reveni 
primul. 

— Sire! Spuse el, mort sau viu, să nu ne mai gândim la 
fratele meu, să ne gândim la Majestatea Voastră. Nu mai e 
nici o clipă de pierdut. Vizitiii cunosc hotelul „Grand 
Monarque”. În galop la hotelul „Grand-Monarqgue!” 

Dar vizitiii nu se mişcară. 

— N-aţi auzit? Întrebă Isidore. 

— Ba da. 


— Ei bine, atunci de ce nu plecăm? 

— Pentru că domnul Drouet ne-a interzis. 

— Cum? Domnul Drouet v-a interzis? Şi când regele 
ordonă şi domnul Drouet interzice, vă supuneţi domnului 
Drouet? 

— Ne supunem naţiunii. 

— Haideţi, domnilor, spuse Isidore celor doi camarazi ai 
săi, sunt momente în care viaţa unui om nu valorează nimic. 
Ocupaţi-vă fiecare de câte unul din aceşti oameni. Eu mă 
ocup de ăsta. Vom conduce noi înşine. 

Şi îl ia de guler pe cel mai apropiat vizitiu, punându-i în 
piept vârful cuţitului său de vânătoare. 

Regina vede strălucind cele trei lame şi scoate un strigăt. 

— Domnilor, spuse ea, domnilor, vă implor! 

Apoi li se adresă vizitiilor: 

— Prieteni, vă dau cincizeci de ludovici să-i împărţiţi pe loc 
între voi şi o pensie de cinci sute de franci pentru fiecare, 
dacă-l salvaţi pe rege. 

Fie că au fost speriaţi de demonstraţia celor trei tineri, fie 
că au fost ispitiţi de ofertă, vizitiii pornesc caii şi reiau 
drumul. 

Domnul de Prefontaine pleacă tremurând acasă unde se 
baricadează. 

Isidore galopează în faţa trăsurii. Mai întâi trebuie să 
traverseze oraşul, apoi să treacă podul. După aceea, vor fi 
în cinci minute la hotelul „Grand Monarque”. 

Trăsura coboară în goana mare drumul ce duce spre 
oraşul de jos. Dar, ajungând la bolta care dă spre pod şi 
trece pe sub turn, observă că unul din canaturile porţii e 
închis. Deschid acest canat: două-trei căruţe barează podul. 

— După mine! Domnilor, spuse Isidore sărind de pe cal şi 
îndreptându-se spre căruţe. 

În acest moment se aud primele răpăieli de tobă şi primele 
dangăte ale clopotului de alarmă. 

Drouet îşi realizase opera. 


— Ah! Mizerabile! Exclamă Isidore, scrâşnind din dinţi. 
Dacă pun mâna pe tine. 

Printr-un efort extraordinar, împinse deoparte una din 
cele două căruţe, pe când Malden şi Valory o împing pe 
cealaltă. O a treia rămâne de-a curmezişul. 

— Al nostru-i ultimul cuvânt! Spune Isidore. 

Şi, în acelaşi timp, trăsura porneşte sub boltă. 

Deodată, între loitrele celei de-a treia căruţe se zăresc 
ţevile a patru-cinci puşti. 

— Domnilor, domnilor, zice regele scoțând capul prin 
portieră, nu încercaţi să forţaţi trecerea, vă ordon! 

Cei doi ofiţeri şi Isidore fac un pas înapoi. 

— Ce vor de la noi? Întrebă regele. 

În acelaşi timp se aude un strigăt de spaimă din trăsură. 

În afară de oamenii care interceptează trecerea peste pod, 
alţi doi-trei se strecuraseră în spatele trăsurii şi mai multe 
țevi de armă apăruseră la portiere. Una dintre ele este 
îndreptată spre pieptul reginei. 

Isidore văzu totul. Se repede, apucă ţeava armei şi o 
îndepărtează. 

— Foc! Foc! Strigă mai multe glasuri. 

Unul dintre oameni se supune. Din fericire, arma nu ia foc. 

Isidore ridică braţul şi vrea să înjunghie acest om cu 
cuțitul de vânătoare; dar regina îi opreşte braţul. 

— Ah! Doamnă, exclamă Isidore furios, în numele cerului, 
lăsaţi-mă să lichidez această canalie! 

— Nu, domnule, spuse regina. Sabia în teacă! Aţi înţeles? 

Isidore se supune pe jumătate: lasă în jos cuțitul de 
vânătoare, dar nu-l pune înapoi în teacă. 

— Ah! Dacă-l întâlnesc pe Drouet! Murmură el. 

Pe acesta, spuse şoptind regina strângându-i braţul cu o 
putere stranie, vi-l las în seamă. 

— Dar, în sfârşit, domnilor, repetă regele, ce doriţi? 

— Vrem să vedem paşapoartele, răspunseră mai multe 
glasuri. 


— Paşapoartele? Fie! Spuse regele. Duceţi-vă şi chemaţi 
autorităţile oraşului şi le vom arăta. 

— Asta-i bună! Ce mai mofturi! Exclamă, ochindu-l pe 
rege, omul a cărui armă nu luase foc. 

Dar cei doi ofiţeri din garda regelui se aruncă asupra lui, 
răsturnându-l la pământ. În luptă glonţul porni, dar nu 
atinse pe nimeni. 

— Stai! Strigă un glas. Cine a tras? 

Omul, călcat în picioare, scoase un urlet: 

Ajutor! 

Ceilalţi oameni înarmaţi sar în ajutorul său. Cei doi ofiţeri 
scot cuţitele de vânătoare şi se pregătesc de luptă. 

Regele şi regina fac eforturi inutile pentru a-i opri şi pe 
unii şi pe ceilalţi. Lupta avea să înceapă, îngrozitoare, 
îndârjită, mortală. 

În acest moment, doi oameni se aruncară în mijlocul 
încăierării: unul, încins cu o eşarfă tricoloră, celălalt, în 
uniformă. Omul cu eşarfa tricoloră era procurorul comunei 
Sausse. Cel în uniformă era comandantul gărzii naţionale, 
Hannonet. În spatele lor se vedeau lucind la lumina torţelor 
vreo douăzeci de arme. Regele înţelese că în aceşti doi 
oameni putea avea, dacă nu un ajutor, cel puţin o garanţie. 

— Domnilor, spuse el, sunt gata să mă încredinţez 
dumneavoastră împreună cu persoanele ce mă însoțesc, dar 
apăraţi-ne de brutalitatea acestor oameni. 

Şi arătă oamenii înarmaţi cu puşti. 

— Jos armele, domnilor! Exclamă Hannonet. 

Oamenii se supuseră bombănind. 

— Ne veţi scuza, domnule, spuse procurorul comunei 
adresându-i-se regelui, dar s-a răspândit zvonul că 
majestatea sa Ludovic al XVI-lea e pe cale să fugă, şi e de 
datoria noastră să ne încredinţăm dacă e-adevărat. 

— Să vă încredinţaţi dacă e-adevărat? Exclamă Isidore. 
Dacă e-adevărat că în această trăsură se găseşte regele, ar 
trebui să-i cădeţi la picioare. Dacă, dimpotrivă, se află 
înăuntru un simplu particular, cu ce drept îl reţineţi? 


— Domnule, spuse Sausse continuând să se adreseze 
regelui, dumneavoastră vă vorbesc. Doriţi să-mi faceţi 
onoarea să-mi răspundeţi? 

— Sire, spuse şoptind Isidore, câştigaţi timp. Domnul de 
Damas şi dragonii săi ne urmează, fără îndoială, şi nu vor 
întârzia să sosească. 

— Aveţi dreptate, spuse regele. 

Apoi îi răspunde domnului Sausse: 

— Şi dacă paşapoartele noastre sunt în regulă, domnule, 
ne veţi permite să ne continuăm călătoria? 

— Desigur, spuse Sausse. 

— Ei bine, atunci, doamnă baroană, spuse regele 
adresându-se doamnei de 'Tourzel, aveţi bunătatea să 
căutaţi paşaportul dumneavoastră şi să-l daţi acestor 
domni. 

Doamna de Tourzel înţelese ceea ce regele voia să spună 
prin aceste cuvinte: „Aveţi bunătatea să căutaţi paşaportul 
dumneavoastră.” 

Într-adevăr, ea începu să caute, dar în buzunare, unde nu 
se găsea. 

— Eh! Spuse o voce nerăbdătoare şi plină de ameninţări, 
vedeţi bine că n-au nici un fel de paşaport. 

— Ba da, domnilor, spuse regina, avem unul, dar neştiind 
că ne va fi cerut, doamna baroană de Korff nu mai ştie unde 
l-a pus. 

Un fel de huiduială se ridică din mulţime, indicând că 
lumea nu se lăsa păcălită de acest subterfugiu. 

— Putem face ceva mai simplu, spuse Sausse. Vizitii, 
conduceţi trăsura în faţa magazinului meu. Aceşti domni şi 
aceste doamne vor intra la mine, şi acolo toate se vor 
lămuri. Vizitii, înainte! Domnilor din garda naţională, 
escortaţi trăsura. 

Această invitaţie semăna prea bine a ordin pentru ca 
cineva să încerce să i se sustragă. De altfel, chiar dacă ar fi 
încercat, n-ar fi reuşit. Clopotul de alarmă continua să sune, 


toba continua să bată şi mulţimea care înconjura trăsura 
sporea în fiece moment. Trăsura se puse în mers. 

— Oh! Damas, Damas! Murmură regele. Dacă ar sosi 
înainte să ajungem la această casă blestemată! 

Regina nu spunea nimic. Se gândea la Charny, îşi înăbuşea 
suspinele şi îşi reţinea lacrimile. 

Ajunseră la uşa magazinului lui Sausse fără să fi auzit 
vorbindu-se de domnul Damas. 

Ce se mai întâmplase şi cine-l oprea pe acest gentilom, pe 
al cărui devotament ştiau că puteau conta, să execute 
ordinele ce le primise şi promisiunea făcută? 

O vom spune în două cuvinte, să iasă pentru totdeauna la 
lumină fiecare punct din această lugubră povestire48. 

L-am lăsat pe domnul de Damas ordonând înşeuarea cailor 
după semnalul gorniştilor. Pentru mai multă siguranţă, 
aceştia fuseseră reţinuţi în locuinţa sa. 

În momentul în care răsună primul sunet, Damas luă banii 
din sertarul mesei, scoțând totodată şi câteva hârtii pe care 
nu voia nici să le lase în urma sa, nici să le ia cuel. 

Se ocupa de această treabă, când uşa camerei sale se 
deschise şi mai mulţi membri ai municipalităţii apărură în 
prag. Unul dintre ei se apropie de conte. 

— Ce doriţi de la mine? Întrebă el foarte mirat de 
neaşteptata vizită şi, ridicându-se spre a ascunde o pereche 
de pistoale aşezate pe cămin. 

— Domnule conte, răspunse politicos dar ferm unul dintre 
vizitatori, dorim să ştim de ce plecaţi la această oră. 

Domnul de Damas îl privi cu uimire pe acel ce-şi permitea 
să pună o asemenea întrebare unui ofiţer superior din 
armata regelui şi răspunse: 

— Dar e foarte simplu, domnule. Plec în acest moment 
pentru că am primit ordin. 

— În ce scop plecaţi, domnule colonel? Insistă acelaşi. 

Domnul de Damas fixă asupra lui o privire din ce în ce mai 
mirată. 


— În ce scop plec? Mai întâi nici eu nu-l ştiu, şi-apoi, chiar 
de l-aş şti, nu vi l-aş spune în nici un caz. 

Delegații municipalităţii se priviră între ei, încurajându-se 
reciproc prin gesturi. Astfel încât cel ce se adresase 
domnului Damas continuă. 

— Domnule, spuse el, dorinţa municipalităţii din Clermont 
este să plecaţi nu în această seară, ci de-abia mâine de 
dimineaţă. 

Damas zâmbi cu acel zâmbet rău de soldat căruia i se 
cere, fie din ignoranță, fie din speranţa de a-l intimida, un 
lucru incompatibil cu legile disciplinei. 

— Ah! Spuse el, e dorinţa municipalităţii din Clermont să 
rămân până mâine dimineaţă? 

— Da. 

— Ei bine, domnule, spuneţi municipalităţii din Clermont 
că am supremul regret de a trebui să refuz această dorinţă, 
ţinând seama că nici o lege - pe care cel puţin o cunosc - nu 
autorizează municipalitatea din Clermont să împiedice 
marşul trupelor. În ce mă priveşte, n-am de primit ordine 
decât de la superiorul meu militar, şi iată ordinul de 
plecare. 

Spunând aceasta domnul de Damas întinse ordinul spre 
deputaţii municipali. 

Cel ce se afla mai aproape de conte îl luă din mâinile sale 
şi-l transmise însoţitorilor săi, pe când Damas lua pistoalele 
puse dinainte pe cămin şi ascunse de trupul său. După ce 
cercetă împreună cu colegii săi hârtia, acelaşi membru al 
municipalităţii care-i vorbise şi înainte îi spuse: 

— Domnule, cu cât mai precis este acest ordin, cu atât mai 
mult trebuie să ne opunem executării sale, căci, fără 
îndoială, vă ordonă un lucru care, în interesul Franţei, nu 
trebuie să se împlinească. Vă anunţ aşadar, în numele 
naţiunii, că vă arestez. 

— Iar, eu, domnilor, spuse contele scoțând cele două 
pistoale şi îndreptându-le asupra celor doi funcţionari 
municipali ce se aflau mai aproape de el, vă anunţ că plec. 


Funcţionarii municipali nu se aşteptau la această 
ameninţare cu arma. Un prim sentiment de teamă sau 
poate de mirare îi făcu să se dea la o parte din faţa 
domnului Damas. Acesta trecu pragul salonului, se repezi în 
anticameră închizând uşa de două ori cu cheia, se repezi pe 
scări, îşi găsi calul la poartă, sări pe el, se duse în goana 
mare în piaţă unde se aduna regimentul şi, adresându-se 
domnului de Floirac, unul dintre ofiţerii săi pe care îl găsi 
pe cal, spuse: 

— Trebuie să scăpăm de aici cum putem, dar important 
este ca regele să fie salvat. 

Pentru domnul de Damas, care ignora plecarea lui Drouet 
din Sainte-Menehould, care nu cunoştea decât insurecția 
din Clermont, regele era salvat fiindcă trecuse de Clermont 
şi urma să ajungă la Varennes, unde staţiona schimbul 
domnului de Chioseul şi husarii lui Lauzun, de sub comanda 
domnilor Jules de Bouille şi de Raigecourt. 

Oricum, pentru mai multă siguranţă, adresându-se 
caporalului regimentului, care se înapoiase în piaţă printre 
primii, împreună cu furierii şi câţiva husari, îi spuse pe 
şoptite: 

— Domnule Remy, plecaţi. Luaţi-o pe drumul spre 
Varennes, duceţi-vă în goana mare, găsiţi trăsurile care 
tocmai au trecut. Răspundeţi cu capul! 

Caporalul dădu pinteni calului şi plecă împreună cu 
curierii şi patru dragoni, dar, ieşind din Clermont şi 
ajungând într-un loc unde şoseaua se bifurca, o luă pe 
drumul greşit şi se rătăci. 

Toate merseră pe dos în această noapte fatală! 

În piaţă, trupa se aduna încet. Funcţionarii municipali 
închişi în casa domnului de Damas ieşiseră cu uşurinţă din 
închisoarea lor, forțând uşa. Ei aţâţară poporul şi garda 
naţională, care se aduna cu altfel de înflăcărare şi alt 
entuziasm decât dragonii. Damas observă că orice mişcare 
a lui era urmărită de câteva arme cu ţeava îndreptată spre 
el, ceea ce era îngrijorător. Vedea că ostaşii sunt îngrijoraţi 


şi trecea printre rândurile lor încercând să le trezească 
devotamentul faţă de rege, dar soldaţii clătinau din cap. 
Deşi nu erau încă adunaţi cu toţii, el gândi că era timpul să 
plece. Dădu ordinul de pornire în marş, dar nimeni nu 
mişcă. În acest timp, delegaţii municipali strigau: 

— Dragoni! Ofițerii voştri sunt nişte trădători. Ei vă duc la 
măcel! Dragonii sunt patrioţi. Trăiască dragonii! 

Soldaţilor gărzii naţionale şi poporului ei le strigau: 

— Trăiască națiunea! 

La început, domnul de Damas, care dăduse în şoaptă 
ordinul de plecare, crezu că acest ordin nu fusese auzit. El 
se întoarse şi-i văzu pe dragonii din al doilea rând 
descălecând şi fraternizând cu poporul. 

Înţelese atunci că nu mai era nimic de aşteptat de la 
oamenii săi. Dintr-o privire îi reuni pe ofiţeri în jurul său. 

— Domnilor, spuse el, soldaţii îl trădează pe rege. Fac apel 
la spiritul ostăşesc al gentilomilor. Cine mă iubeşte, să mă 
urmeze! La Varennes! 

Şi, înfigând pintenii în coastele calului, se avântă primul în 
mijlocul mulţimii, urmat de domnul de Floirac şi de trei 
ofiţeri. Aceşti trei ofiţeri, mai bine spus subofiţeri, erau 
adjutantul Fouck şi sergenţii Saint-Charles şi La Poterie. 

Cinci sau şase dragoni devotați ieşiră din rând şi-l urmară 
şi ei pe domnul de Damas. 

Câteva gloanţe trase împotriva eroicilor fugari nu-i 
nimeriră. 

lată de ce domnul de Damas şi dragonii săi nu erau 
prezenţi pentru a-l apăra, când regele fu reţinut sub bolta 
turnului vămii din Varennes, apoi obligat să coboare din 
trăsură şi dus la domnul Sausse, procurorul comunei. 

Capitolul 80 

CASA DOMNULUI SAUSSE. 

Casa domnului Sausse, sau cel puţin ce văzură din ea 
iluştrii prizonieri şi tovarăşii lor întru nenorocire, se 
compunea dintr-o băcănie, în fundul căreia, printr-o uşă cu 
geam, apărea o sufragerie. De aici, stând la masă, puteau fi 


văzuţi clienţii care intrau în băcănie, intrare anunţată de 
altfel de un clopoțel cu un sunet ascuţit, pus în mişcare la 
deschiderea unei uşiţe joase cu geam. 

Mergând cu câţiva paşi înaintea călătorilor, procurorul 
comunei intrase primul. 

Cei peste o sută de oameni, care însoţiseră trăsura, 
rămaseră în faţa casei domnului Sausse, situată într-o 
piaţetă. 

— Ei bine? Spuse regele intrând. 

— Ei bine, domnule, răspunse Sausse, a fost vorba de 
paşaport. Dacă doamna care spune că e stăpâna trăsurii 
binevoieşte să-l arate pe al său, îl voi duce la municipalitate, 
unde consiliul se află adunat, să vadă dacă e valabil. 

Regele făcu semn doamnei de 'Tourzel să dea paşaportul. 
Ea scoase preţioasa hârtie din buzunar şi o încredinţă 
mâinilor domnului Sausse. El îşi rugă soţia să facă 
misterioşilor oaspeţi onorurile casei şi plecă spre primărie. 

Acolo spiritele erau deosebit de înfierbântate, căci Drouet 
participa la şedinţă. Domnul Sausse intră cu paşaportul, pe 
care-l depuse în fata primarului. 

Am citit înainte conţinutul paşaportului, astfel încât 
cititorul îl cunoaşte şi nu mai e nimic nou de adăugat. 

După ce îl citi, primarul spuse: 

— Domnilor, paşaportul este bun şi în cea mai perfectă 
regulă. 

— Bun? Repetară cu mirare vreo zece glasuri. 

Şi în acelaşi timp o mulţime de mâini întinse cerură să-l 
cerceteze. 

— Este fără îndoială bun, spuse primarul, fiindcă are 
semnătura regelui. 

Dar Drouet aproape că-l smulse din mâinile ce-l ţineau. 

— Semnat de rege! Spuse el. Fie! Dar e semnat şi de 
Adunarea Naţională? 

— Da, spuse unul din vecinii săi, care citea paşaportul în 
acelaşi timp cu Drouet, la lumina luminării. lată semnătura 
membrilor unuia din comitete. 


— De acord, reluă Drouet, dar e semnat şi de preşedinte? 
Şi de altfel, tranşă tânărul patriot, nu asta e problema. 
Călătorii nu sunt doamna de Korff, rusoaică, împreună cu 
copiii ei, intendentul, două doamne de companie şi trei 
servitori. Călătorii sunt regele, regina, delfinul, Madame 
Royale, Madame Elisabeth, o oarecare doamnă de la curte 
şi trei servitori - în sfârşit, întreaga familie regală! Vreţi sau 
nu vreţi să lăsaţi să plece din Franţa familia regală? 

Problema se punea sub aspectul său real. Dar, pusă astfel, 
era greu de rezolvat de nişte bieţi funcţionari municipali ai 
unui oraş de mâna treia ca Varennes. 

Prin urmare, deliberară, şi această deliberare, amenințând 
să se lungească prea mult, procurorul hotări să-i lase pe 
delegaţii municipiului să chibzuiască mai departe şi plecă 
spre casă. 

Îi găsi pe călători în picioare în prăvălia sa. Mai întâi 
doamna Sausse îi invitase stăruitor să urce în camera sa, 
apoi să ia loc în prăvălie, să le servească ceva de mâncare; 
dar refuzară cu toţii. Li se părea că dacă s-ar instala în 
această casă, sau s-ar aşeza, sau ar accepta ceva, ar face o 
concesie celor care-i reţinuseră şi ar renunţa la o plecare 
imediată, obiect al tuturor dorințelor lor. 

Toate facultăţile lor erau - ca să spunem aşa - oprite în loc 
până la înapoierea stăpânului casei, care trebuia să le 
comunice hotărârea municipalităţii asupra problemei atât 
de importante a paşaportului. 

Deodată procurorul fu văzut croindu-şi drum prin 
mulţimea care se îmbulzea la uşă şi depunând eforturi 
pentru a intra în casă. Regele făcu trei paşi în întâmpinarea 
lui. 

— Ei bine? Îl întrebă el cu o nelinişte pe care încerca în 
zadar s-o ascundă şi care se manifesta împotriva voinţei 
sale. Ei bine, ce-i cu paşaportul? 

— Paşaportul, răspunse domnul Sausse, trebuie să spun că 
stârneşte o gravă discuţie la municipalitate în acest 
moment. 


— Ce fel de discuţie? Întrebă Ludovic al XVI-lea. Există 
cumva îndoieli asupra valabilităţii sale? 

— Nu, dar există îndoieli că el ar aparţine cu adevărat 
doamnei de Korff, şi se răspândeşte zvonul că, în realitate, 
regele şi familia sa, pe care avem fericirea să-l adăpostim 
înlăuntrul zidurilor noastre. 

Ludovic al XVI-lea ezită un moment să răspundă, apoi, 
deodată, resemnându-se: 

— Ei bine, da, domnule, spuse el, eu sunt regele! Iat-o pe 
regină! lată copiii mei! Şi vă rog să ne trataţi cu 
consideraţia pe care au avut-o întotdeauna francezii pentru 
regii lor! 

Am mai spus-o, uşa către stradă rămăsese deschisă. Un 
mare număr de curioşi se îmbulzeau în faţa ei. Cuvintele 
regelui fură auzite nu numai înăuntru, dar şi afară. 

Din nefericire, dacă cel ce le rostise le-a spus cu o anumită 
demnitate, haina sa cenugşie, pantalonii şi ciorapii cenugşii şi 
mica sa perucă nu corespundeau deloc acestei demnități. 

Iată sub ce deghizare nedemnă poate fi întâlnit un rege al 
Franţei! 

Regina simţi impresia produsă asupra acestei mulţimi, şi 
roşeaţa i se urcă în obraji. 

— Să acceptăm ce ne-a oferit doamna Sausse, spuse ea cu 
vioiciune, şi să ne urcăm la etaj. 

Domnul Sausse luă o lumânare şi se repezi pe scară 
pentru a arăta drumul iluştrilor săi oaspeţi. 

Între timp, vestea că într-adevăr regele este acela care se 
află la Varennes şi că mărturisirea a fost făcută chiar de 
gura sa, zbura ca vântul şi se răspândea în tot oraşul. 

Un om intră foarte înspăimântat în primărie. 

— Domnilor, spuse el, călătorii arestaţi în casa domnului 
Sausse sunt cu adevărat regele şi familia regală! Am auzit 
mărturisirea din propria sa gură. 

— Ei bine, domnilor, exclamă Drouet, ce vă spuneam? 

În acelaşi timp se auzea freamătul mulţimii în tot oraşul, 
toba bătea şi clopotul de alarmă continua să sune. 


Acum putem să ne întrebăm, cum e cu putinţă ca toate 
aceste zvonuri şi tot acest zgomot să nu-i fi atras în centrul 
oraşului şi alături de fugari pe domnul de Bouille49, de 
Raigecourt şi pe husarii ce se găseau la Varennes să-l 
aştepte pe rege? 

O vom spune imediat. 

Pe la nouă seara, cei doi tineri ofiţeri tocmai intrau în 
hotelul „Grand-Monarque” când auziră huruitul unei 
trăsuri. Amândoi se aflau într-o sală de la parter şi alergară 
la fereastră. Trăsura era o simplă cabrioletă. Totuşi, cei doi 
gentilomi erau pregătiţi, la nevoie, să scoată caii de schimb. 
Dar călătorul pe care-l zăriră nu era regele. Era un 
personaj grotesc, având pe cap o pălărie cu boruri largi, 
împopoţonat cu o enormă mantie îmblănită. Tocmai se 
dădură un pas înapoi când călătorul le strigă: 

— Hei! Domnilor! Vreunul din dumneavoastră nu e cumva 
cavalerul Jules de Bouille? 

Cavalerul se opri din retragere. 

— Da, domnule, spuse, eu sunt. 

— În acest caz, spuse omul cu mantia îmblănită şi cu 
pălăria cu boruri mari, am multe lucruri să vă spun. 

— Domnule, spuse cavalerul de Bouille, sunt gata să le 
ascult, deşi nu am onoarea să vă cunosc. Dar daţi-vă 
osteneala să coborâţi din trăsură şi să intraţi în acest han, 
să facem cunoştinţă. 

— Cu plăcere, domnule cavaler, cu plăcere! Exclamă omul 
cu mantia îmblănită. 

Şi, sărind din trăsură fără să atingă scăricica, intră în 
mare grabă în han. Cavalerul observă că era foarte speriat. 

— Ah! Domnule cavaler, spuse necunoscutul, îmi veţi da 
caii pe care-i aveţi aici, nu-i aşa? 

— Cum? Caii pe care-i am aici? Răspunse cavalerul Bouille, 
speriat la rândul său. 

— Da! Da! Mi-i veţi da! Nu-i nevoie să-mi ascundeţi nimic. 
Ştiu tot! 


— Domnule, permiteţi-mi să vă mărturisesc că surpriza mă 
opreşte să vă răspund, reluă Bouille, şi că nu înţeleg nici o 
vorbă din tot ce vreţi să spuneţi. 

— Vă repet că ştiu tot, insistă călătorul. Regele a plecat din 
Paris ieri noapte. Dar se pare că nu a putut urma drumul 
plănuit. L-am şi prevenit pe domnul de Damas şi el şi-a 
retras posturile de observaţie. Regimentul de dragoni s-a 
răzvrătit. La Clermont e insurecție. Am avut mari greutăţi 
să răzbesc, eu, cel care vă vorbesc! 

— Dar, în sfârşit, dumneavoastră, care-mi vorbiţi, spuse 
domnul de Bouille, cine sunteţi? 

— Sunt Leonard, coaforul reginei. Cum, nu mă cunoaşteţi? 
Imaginaţi-vă, domnul de Choiseul m-a adus cu el fără voia 
mea. Tocmai îi aduceam diamantele reginei şi ale doamnei 
Elisabeth şi, când mă gândesc, domnule, că fratele meu, a 
cărui pălărie şi blană o port, nu ştie ce s-a întâmplat cu 
mine. 

Şi Leonard se plimba cu paşi mari prin sală, ridicând 
disperat braţele spre tavan. 

Domnul de Bouille începu să înţeleagă. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi domnul Leonard! Spuse el. 

— Desigur că sunt Leonard, reluă călătorul, omiţând, în 
maniera oamenilor mari, titlul ce i-l dăduse cavalerul de 
Bouille. Şi acum, fiindcă mă cunoaşteţi, îmi veţi da caii, nu-i 
aşa? 

— Domnule Leonard, reluă cavalerul, încăpăţânându-se 
să-l facă pe ilustrul coafor să reintre în pielea muritorilor de 
rând, caii pe care-i am aici sunt ai regelui şi nimeni nu se va 
putea servi de ei în afara lui! 

— Dar de vreme ce vă spun, domnule, că e probabil ca 
regele să nu treacă pe aici. 

— E-adevărat, domnule Leonard, dar regele poate să şi 
treacă, şi dacă trece fără să găsească caii, şi dacă-i spun că 
vi i-am dat dumneavoastră, poate îmi va răspunde că nu 
sunt întreg la minte. 


— Cum, spuse Leonard, credeţi că regele s-ar înfuria că i- 
am luat caii în situaţia dificilă în care ne găsim? 

Cavalerul nu se putu opri să zâmbească şi răspunse: 

— Nu pretind că regele v-ar dezaproba fiindcă i-aţi luat 
caii, dar va socoti cu siguranţă că am greşit dându-vi-i. 

— Ah! Spuse Leonard, ah! Drace! N-am privit problema 
din acest punct de vedere! Aşadar, refuzaţi să-mi daţi caii, 
domnule cavaler? 

— Întocmai. 

Leonard scoase un suspin. 

— Dar, cel puţin, spuse el revenind cu insistenţă, vă veţi 
strădui să mi se dea nişte cai. 

— Ah! Cât despre asta, dragă domnule Leonard, asta-i şi 
dorinţa mea! 

Leonard fiind realmente un musafir stânjenitor, domnul de 
Bouill se grăbea să scape de el. În consecinţă, îl chemă pe 
patronul hanului „Grand Monarque”, îl rugă să caute nişte 
cai care să-l ducă pe călător până la Dun şi, după această 
recomandare, îl lăsă în voia soartei, spunându-i, ceea ce era 
adevărat, că pleacă după veşti. 

Cei doi ofiţeri intrară într-adevăr în oraş, îl traversară de 
la un cap la altul, făcură un sfert de leghe pe drumul spre 
Paris, nu văzură şi nu aflară nimic şi - începând să creadă 
că regele, fiind în întârziere cu aproape zece ore, nu va mai 
trece - se înapoiară la han. 

Leonard tocmai plecase. Era ora unsprezece. 

Foarte îngrijoraţi, chiar înainte de a fi auzit spusele 
coaforului, către ora nouă şi un sfert trimiseră o ordonanţă 
după veşti. Era ordonanța care se încrucişase cu trăsurile la 
ieşirea din Clermont, pe care am văzut-o apoi sosind la 
domnul de Damas. 

Cei doi ofiţeri aşteptară până la miezul nopţii. La miezul 
nopţii se culcară, însă îmbrăcaţi. La douăsprezece şi 
jumătate fură treziţi de clopotul de alarmă, de tobă şi de 
strigăte. Scoase capul pe fereastra hanului şi văzură tot 


oraşul în fierbere, alergând, mai bine zis năpustindu-se 
spre primărie. 

Cei doi ofiţeri se duseră la grajduri, scoaseră caii regelui, îi 
duseră în afara oraşului, astfel încât în cazul când regele ar 
trece prin Varennes să-i găsească acolo. Apoi reveniră să-şi 
caute proprii cai, pe care-i duseră lângă cei ai regelui. 

Dar aceste plecări şi veniri n-au trecut neobservate şi au 
stârnit bănuieli şi, pentru a ieşi din han cu caii lor personali, 
au avut de înfruntat un fel de bătălie, în care s-au şi tras 
asupra lor câteva gloanţe. 

În acelaşi timp, în mijlocul strigătelor şi amenințărilor, au 
aflat că regele a fost arestat şi dus la procurorul comunei. 

Ţinură sfat asupra celor ce aveau de făcut. Trebuia oare 
să-i adune pe husari şi să încerce eliberarea regelui? 
Trebuia oare să încalece şi să-l anunţe pe marchizul de 
Bouille, pe care îl vor întâlni, după toate probabilitățile, la 
Dun, şi cu siguranţă la Stenay? 

Or, distanţa de la Dun până la Varennes era de numai cinci 
leghe, iar până la Stenay de numai opt. Într-o oră şi 
jumătate puteau fi la Dun, în două ore la Stenay, apoi ar fi 
pornit îndată în marş spre Varennes, cu micul corp de 
armată comandat de marchizul de Bouille. 

Se opriră asupra acestei ultime soluţii şi exact la o 
jumătate de oră după miezul nopţii, când regele se hotăra 
să se urce în camera procurorului comunei, au decis să 
abandoneze caii de schimb ce le fuseseră încredinţaţi, 
pornind în galop spre Dun. 

Era însă un sprijin nemijlocit pe care regele se bizuia, dar 
pe care îl pierdea! 

Capitolul 81 

SFATUL DISPERĂRII. 

Ne amintim situaţia în care se afla domnul de Choiseul, 
comandantul primului post de la Pont-de-Sommevelle. 
Văzând că insurecția lua proporţii şi voind să evite lupta, 
spusese într-o doară că tezaurul trecuse probabil şi se 
replie spre Varennes, fără să-l mai aştepte pe rege. 


Numai că, pentru a nu trece prin Sainte-Menehould, care, 
ne amintim, era în mare fierbere, el o luase pe scurtătură, 
având grijă, până în momentul în care părăsise şoseaua, să 
nu meargă decât la pas, dând astfel o şansă curierului să-l 
ajungă. Dar curierul nu-l ajunse şi, la Orbeval, o luase iar pe 
scurtătură. 

În spatele lui trecea Isidore. 

Domnul de Choiseul era încredinţat că regele fusese oprit 
de un eveniment neprevăzut. De altfel, dacă ar fi avut 
fericirea să se înşele şi dacă regele continua drumul, nu-l va 
găsi oare pe domnul Dandoins la Sainte-Menehould şi pe 
domnul de Damas la Clermont? 

Am văzut ce i s-a întâmplat domnului Dandoins, reţinut de 
oamenii săi la primărie şi domnului de Damas obligat să 
fugă aproape singur. 

Dar ceea ce nouă ne este cunoscut, nouă care planăm de 
la înălţimea a şaizeci de ani asupra acestei îngrozitoare zile 
şi care avem sub ochi relatarea fiecăruia dintre actorii 
acestei mari drame, îi era încă ascuns domnului de Choiseul 
de norul prezentului. Ducele, care o luase pe scurtătură la 
Orbeval, ajunse deci pe înnoptate în pădurea Varennes, 
chiar în momentul când Charny, în altă parte a pădurii, se 
înfunda sub arbori în urmărirea lui Drouet. În ultimul sat de 
pe lizieră, adică la Neuwville-au-Pont, el a fost nevoit să 
piardă o jumătate de oră aşteptând o călăuză. Între timp, 
clopotul de alarmă suna în toate satele înconjurătoare şi o 
ariergardă de patru husari era capturată de ţărani. 
Prevenit, domnul de Choiseul nu reuşi să ajungă până la ei 
decât printr-un atac violent. Astfel cei patru husari au fost 
eliberaţi. 

Dar, începând din acest moment, clopotul de alarmă se 
făcu auzit cu furie şi nu se mai opri. 

Drumul prin această pădure era deosebit de anevoios şi 
uneori chiar periculos. Călăuza, fie intenţionat, fie fără voie, 
rătăci mica trupă. Un husar căzu într-o prăpastie şi 
pierdură trei sferturi de oră să-l salveze. Aceste trei sferturi 


de oră erau exact acelea în timpul cărora regele fusese 
oprit, constrâns să coboare din trăsură şi dus la domnul 
Sausse. 

La o jumătate de oră după miezul nopţii, când domnii de 
Bouille şi de Raigecourt goneau pe şoseaua spre Dun, 
domnul de Choiseul, cu cei patruzeci de husari ai săi, intra 
prin celălalt capăt al oraşului, sosind pe drumul făcut pe 
scurtătură. 

La înălţimea podului a fost întâmpinat cu un viguros „Stai! 
Cine-i?” 

Acest „Stai! Cine-i?” fusese strigat de un soldat din garda 
naţională, care făcea de pază. 

— Franţa! Lauzun-husari! Răspunse domnul de Choiseul. 

— Nu se trece! Răspunse soldatul. 

Şi chemă la arme! 

Chiar în acelaşi moment se produse o mişcare în rândul 
populaţiei. Se putea vedea cum se adună în noapte grupuri 
mari de oameni înarmaţi şi, la lumina torţelor şi a luminilor 
ce apăreau la ferestre, puşti strălucind pe străzi. 

Neştiind cu cine are de-a face, nici ce se întâmplase, 
domnul de Choiseul vru mai întâi să spună cine e. Începu 
prin a cere să fie pus în legătură cu postul de poliţie al 
detaşamentului stabilit la Varennes. Această cerere duse la 
lungi pertractări. În cele din urmă hotărâră să se supună 
dorinţei domnului de Choiseul. 

Dar, pe când se lua şi se executa această hotărâre, domnul 
de Choiseul putea vedea că soldaţii gărzii naţionale îşi 
foloseau timpul pentru a pregăti mijloace de apărare. 
Făceau mormane de copaci tăiaţi şi orientau spre el şi spre 
cei patruzeci de oameni ai săi gurile a două mici tunuri. Pe 
când ochitorul îşi vedea de lucru, sosi grupul postului de 
poliţie al husarilor, dar pe jos. Oamenii care îl alcătuiau nu 
ştiau nimic în afară de faptul că regele, după cum li se 
spusese, tocmai fusese arestat şi dus în comună. Ei fuseseră 
surprinşi de populaţie şi daţi jos de pe cai. Nu ştiau ce s-a 
întâmplat cu camarazii lor. 


Terminând de dat aceste explicaţii, domnului de Choiseul i 
se păru că vede înaintând în mijlocul întunericului o mică 
trupă de călăreţi şi auzi în acelaşi timp strigându-se: „Stai! 
Cine-i?” 

— Franţa! Răspunse o voce. 

— Ce regiment? 

— Dragonii lui Monsieur! 

La aceste cuvinte răsună o împuşcătură trasă de un soldat 
din garda naţională. 

— Bine! Spuse în şoaptă domnul de Choiseul subofiţerului 
care se găsea lângă el, iată-l pe domnul Damas şi dragonii 
săi. 

Şi, fără să mai aştepte, se eliberă de cei doi oameni care se 
cramponaseră de frâul calului său şi-i strigau că e obligat să 
se supună municipalităţii. Luându-i prin surprindere pe cei 
ce voiau să-l aresteze, forţă trecerea şi intră prin furnicarul 
de oameni şi pe străzile iluminate. 

Apropiindu-se de casa domnului Sausse, zări trăsura 
regelui deshămată, apoi o piaţetă în care, în faţa unei case 
modeste, staţiona o gardă numeroasă. Pentru a nu pune 
trupa în contact cu locuitorii, se duse drept la cazarma 
husarilor, a cărei poziţie o cunoştea. Cazarma era goală, 
închise în ea pe cei patruzeci de husari ai săi. leşind, fu 
oprit de doi oameni veniţi de la primărie, care-l somară să 
meargă cu ei la municipalitate. Dar cum domnul de 
Choiseul se afla la o distanţă de unde putea fi auzit de 
husarii săi, îi puse la respect pe cei doi oameni, spunându-le 
că se va duce la primărie când va avea vreme. Ordonă apoi 
sentinelei să nu lase pe nimeni să intre. 

Câţiva grăjdari rămăseseră în cazarmă. Ducele îi interogă 
şi află că husarii, neştiind ce s-a întâmplat cu şefii lor, au 
plecat în oraş cu burghezii care au venit să-i ia şi chefuiesc 
cu ei. 

La această ştire, domnul de Choiseul intră în cazarmă. 
Rămăsese doar cu cei patruzeci de oameni, ai căror cai 


făcuseră în acea zi mai mult de douăzeci de leghe. Oamenii 
şi caii erau istoviţi. 

Cu toate acestea, nu era de şovăit în situaţia în care se 
găsea. Începu să verifice pistoalele, spre a vedea dacă erau 
încărcate. Apoi comunică husarilor în limba germană - 
aceştia nu înțelegeau o boabă de franceză - că se aflau la 
Varennes, că regele, regina şi familia regală sunt arestaţi, 
că trebuia să-i scape din mâinile celor ce-i ţineau prizonieri, 
sau să moară. 

Cuvântarea a fost scurtă, dar înflăcărată. Ea păru să 
producă o puternică impresie asupra husarilor. Der konig! 
Die konigin! [501][51] [51] inele călare şi descălecă pentru a 
intra în casă, în mijlocul invectivelor membrilor din garda 
naţională. 

În momentul în care era pe cale să treacă pragul, simţi că 
cineva îi atinge umărul. Se întoarse şi îl văzu pe contele 
Charles de Damas, al cărui glas îl recunoscuse când 
răspunsese gărzii naţionale la „Cine-i?” Poate că domnul de 
Choiseul se bizuise un pic pe acest ajutor. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi! Spuse el. Aveţi oameni? 

— Sunt singur sau aproape singur, răspunse domnul de 
Damas. 

— Cum se poate? 

— Regimentul meu a refuzat să mă urmeze şi mă aflu aici 
cu câţiva ostaşi. 

— Ce nenorocire! Dar nu-i nimic, îmi rămân cei patruzeci 
de husari ai mei. Să vedem ce vom putea realiza cu ei. 

Regele primea o delegaţie din partea comunei, condusă de 
domnul Sausse. Această delegaţie venise să-i spună lui 
Ludovic al XVI-lea: 

— Deoarece locuitorii din Varennes sunt siguri că au 
fericirea să aibă în mijlocul lor pe suveran, vin să-i 
primească ordinele. 

— Ordinele mele? Răspunse regele. Dispuneţi atunci ca 
trăsurile mele să fie pregătite şi să pot pleca. 


Nu se ştie ce avea de gând să răspundă la această cerere 
precisă delegaţia municipalităţii, când se auzi galopul cailor 
domnului de Choiseul şi fură văzuţi prin fereastră, husarii 
orânduindu-se în piaţă, cu sabia în mână. Regina tresări şi o 
rază de bucurie trecu prin ochii ei. 

— Suntem salvaţi! Murmură ea la urechea doamnei 
Elisabeth. 

— Să dea Dumnezeu! Răspunse pioasa femeie. 

Regele se ridică în picioare şi aşteptă. Funcţionarii 
municipali se priviră îngrijoraţi. 

În acest moment se iscă mare gălăgie în anticamera păzită 
de ţărani înarmaţi cu seceri. Avu loc un schimb de cuvinte, 
apoi o ciocnire, şi domnul de Choiseul apăru în prag, fără 
pălărie, cu sabia în mână. Peste umărul său se vedea capul 
palid, dar hotărât, al domnului de Damas. 

În privirea celor doi ofiţeri mocnea o asemenea 
ameninţare, încât delegaţii comunei se îndepărtară, lăsând 
liber spaţiul care-i despărţea pe noii veniţi de rege şi de 
familia regală. 

Când intrară, interiorul camerei prezenta următorul 
tablou: 

În mijloc se afla o masă pe care erau aşezate o sticlă de vin 
începută, pâine şi câteva pahare. 

Regele şi regina, în picioare, îi ascultau pe delegaţii 
comunei; lângă fereastră stătea Madame Elisabeth şi 
Madame Royale; pe patul pe jumătate desfăcut dormea, 
istovit de oboseală, delfinul; lângă el şedea doamna de 
Tourzel, cu capul sprijinit în mâini şi, în picioare în spatele 
ei, doamnele Brunier şi de Neuville; în sfârşit, cei doi ofiţeri 
din garda personală a regelui şi Isidore de Charny, zdrobit 
în acelaşi timp de oboseală şi de durere, se pierdeau în 
penumbra din fundul încăperii, pe jumătate culcaţi pe 
scaune. 

Zărindu-l pe domnul de Choiseul, regina traversă camera 
în toată lungimea ei şi, luându-l de mână, îi spuse: 


— Ah! Domnule de Choiseul, dumneavoastră sunteţi! Fiţi 
binevenit! 

— Vai! Doamnă, spuse ducele. Mi se pare că sosesc destul 
de târziu. 

— N-are importanţă, dacă sosiți în bună tovărăşie. 

— Ah! Doamnă, dimpotrivă, suntem aproape singuri. 
Domnul Dandoins a fost reţinut dimpreună cu dragonii săi 
la municipalitatea din Sainte-Menehould, şi domnul de 
Damas a fost părăsit de ai săi. 

Regina clătină trist din cap. 

— Dar, continuă domnul de Choiseul, unde-i cavalerul de 
Bouille? Unde-i domnul de Raigecourt? 

Şi ducele îi căută din ochi, privind în jurul său. 

Între timp, regele se apropiase. 

— Nici nu i-am zărit pe aceşti domni, spuse el. 

— Sire, spuse domnul de Damas, vă dau cuvântul meu de 
onoare că-i credeam ucişi în faţa roţilor trăsurii 
dumneavoastră. 

— Ce-i de făcut? Spuse regele. 

— Să vă salvăm, Sire, spuse domnul de Damas. Aşteptăm 
ordinele Majestății Voastre. 

— Sire, reluă ducele, am aici patruzeci de husari. Au făcut 
douăzeci de leghe în cursul zilei, dar vor mai merge încă 
până la Dun. 

— Dar noi? Spuse regele. 

— Ascultaţi, Sire, răspunse domnul de Choiseul, iată 
singurul lucru ce poate fi făcut. Am patruzeci de husari, 
cum v-am spus. Dau jos de pe cai şapte. Dumneavoastră veţi 
încăleca pe unul din cai luând delfinul în braţe. Regina va 
încăleca pe al doilea, Madame Elisabeth pe al treilea, 
Madame Royale pe al patrulea, iar doamnele de 'Tourzel, de 
Neville şi Brunier, pe care nu doriţi să le abandonaţi, vor 
încăleca pe ceilalţi trei. Noi vă vom înconjura cu ceilalţi 
treizeci şi trei de husari şi vom acţiona. Astfel vom avea o 
şansă de salvare. Dar, reflectaţi bine, Sire. E o măsură care 
trebuie adoptată chiar în această clipă, dacă desigur o 


adoptați, căci peste o oră, sau o jumătate de oră, poate 
chiar peste un sfert de oră, husarii mei vor trece de cealaltă 
parte! 

Domnul de Choiseul tăcu aşteptând răspunsul regelui. 
Regina părea să adere la proiect şi, cu ochii îndreptaţi 
asupra lui Ludovic al XVI-lea, îl întreba cu ardoare din 
priviri. Dar el, dimpotrivă, părea să evite ochii reginei şi 
influenţa pe care o putea exercita asupra lui. Apoi, privindu- 
| în faţă pe domnul de Choiseul, spuse: 

— Da, ştiu bine că e un mijloc, şi poate chiar singurul. Dar 
îmi puteţi răspunde dacă în această încăierare inegală între 
treizeci şi trei de oameni împotriva a şapte sau opt sute, o 
împuşcătură nu l-ar putea ucide pe fiul meu sau pe fiica 
mea, sau pe regină, sau pe sora mea? 

— Sire, răspunse ducele, dacă o asemenea nenorocire s-ar 
produce fiindcă aţi urmat sfatul meu, n-aş avea decât să mă 
împugşc în faţa ochilor Majestății Voastre. 

— Ei bine, atunci, spuse regele, în loc să ne lăsăm mânaţi 
de asemenea planuri disperate, să chibzuim la rece. 

Regina scoase un suspin şi făcu doi-trei paşi înapoi. În 
această mişcare, în care nu-şi ascundea regretul, ea îl 
întâlni pe Isidore care, atras de zgomotul străzii şi 
continuând să spere că acest zgomot se datora sosirii 
fratelui său, se apropiase de fereastră. Ei schimbară pe 
şoptite câteva cuvinte şi Isidore se repezi afară. 

Regele continuă, fără să pară a fi observat cele petrecute 
între Isidore şi regină: 

— Municipalitatea nu refuză să mă lase să trec. Îmi cere 
numai să aştept răsăritul soarelui. Nu vorbesc despre 
contele de Charny, care ne este atât de profund devotat şi 
despre care nu avem veşti. Dar cavalerul de Bouille şi 
domnul de Raigecourt au plecat, aşa cum am fost asigurat, 
la zece minute după sosirea mea aici, spre a-l preveni pe 
marchizul de Bouille să pună în mişcare trupele care, cu 
siguranţă, sunt pregătite. Dacă aş fi singur, v-aş urma sfatul 
şi aş trece. Dar cu regina, cei doi copii, sora mea şi aceste 


doamne e imposibil de riscat cu puţinii oameni pe care-i 

aveţi, dintre care pe câţiva trebuie să-i mai daţi jos de pe 
cai, căci vă spun că nu voi pleca lăsându-i aici pe cei trei 

ofiţeri din garda mea personală! 

Îşi scoase ceasul din buzunar. 

— E aproape ora trei. Tânărul Bouille a plecat la 
douăsprezece jumătate. Cu siguranţă, tatăl său a eşalonat 
trupele din distanţă în distanţă. Primele vor fi avertizate de 
cavaler şi vor sosi pe rând. Nu sunt decât opt leghe de aici 
până la Stenay. Un om călare le poate face în două, sau 
două ore şi jumătate. Vor sosi, aşadar, detaşamente în tot 
cursul nopţii. Pe la ora cinci sau şase va putea fi aici 
marchizul de Bouille în persoană şi atunci, fără nici o 
primejdie pentru familia mea, fără nici o violenţă, vom 
părăsi Varennes şi ne vom continua drumul. 

Domnul de Choiseul recunoştea logica acestui raţionament 
şi, totuşi, instinctul său îi spunea că sunt anumite momente 
în care nu trebuie să asculţi de logică. Se întoarse deci spre 
regină şi o imploră din privire să-i dea alte ordine, sau cel 
puţin să obţină de la rege să le revoce pe cele date. 

Dar ea, clătinând din cap, spuse: 

— Nu vreau să iau nimic asupra mea. E de datoria regelui 
să comande, şi a mea să mă supun. De altfel, sunt de 
părerea regelui: domnul de Bouille nu poate întârzia să 
sosească. 

Ducele de Choiseul se înclină, făcu câţiva paşi înapoi, 
luându-l cu el pe domnul de Damas, cu care avea nevoie să 
se sfătuiască, făcând în acelaşi timp semn celor doi bărbaţi 
din garda regelui să vină şi să ia parte la sfatul ce urmau să 
îl ţină. 

Capitolul 82 

BIATA CATHERINE! 

Încăperea îşi schimbase puţin aspectul. 

Madame Royale nu putuse rezista oboselii şi Madame 
Elisabeth împreună cu doamna de Tourzel au culcat-o 
alături de fratele ei, unde adormi. 


Madame Elisabeth stătea alături, cu capul rezemat de un 
colţ al patului. 

Regina, crispată de furie, stătea în picioare lângă sobă, 
uitându-se pe rând la rege, care se aşezase pe un balot de 
marfă, şi la cei patru ofiţeri care deliberau lângă uşă. 

O octogenară şedea în genunchi, ca în faţa unui altar, 
lângă patul în care dormeau cei doi copii. Era bunica 
procurorului comunei, care, fermecată de frumuseţea celor 
doi copii şi de aerul impozant al reginei, căzuse în 
genunchi, izbucnise în plâns şi se ruga. 

Domnul Sausse şi funcţionarii municipali se retrăseseră, 
promiţându-i regelui că vor dispune înhămarea cailor la 
trăsură. 

Dar privirea reginei arăta că nu-şi făcea nici o iluzie. De 
aceea ducele de Choiseul le şi spuse domnilor de Damas, de 
Floirac şi Fouck, care-l urmaseră, precum şi celor din garda 
personală a regelui: 

— Domnilor, să nu ne oprim la liniştea simulată a regelui şi 
a reginei. Situaţia nu e chiar disperată, dar s-o luăm în 
consideraţie aşa cum este. 

Ofițerii făcură semn că-l ascultă şi că domnul de Choiseul 
poate continua. 

— Probabil că la această oră domnul de Bouille este pus în 
gardă şi va fi aici pe la cinci sau şase dimineaţa, pentru că 
se află între Dun şi Stenay cu un detaşament din regimentul 
regal german. E chiar posibil ca avangarda să sosească aici 
cu o jumătate de oră înaintea lui. Întrucât, în situaţia în 
care ne găsim, trebuie făcut tot ce este posibil. Dar să nu 
omitem faptul că ne înconjură vreo cinci mii de oameni şi că 
momentul în care aceştia vor zări trupele domnului de 
Bouille va fi un moment de pericol iminent şi de clocot 
înfricoşător. Vor vrea să-l ducă pe rege în afara oraşului, vor 
încerca să-l facă să încalece şi să-l ducă cu ei la Clermont. Îi 
vor ameninţa viaţa, vor atenta poate la viaţa sa. Dar acest 
pericol, domnilor, continuă domnul de Choiseul, nu va dura 
decât puţin şi, după ce se va trece bariera şi husarii vor 


intra în oraş, deruta va fi completă. Aşadar, trebuie să 
rezistăm vreo zece minute. Suntem zece. Datorită felului în 
care sunt amplasați, putem spera că nu vom fi ucişi decât 
câte unul pe minut. În consecinţă, avem timp. 

Ascultătorii se mulţumiră să facă un semn afirmativ din 
cap. Acest devotament, care mergea până la moarte, era 
propus simplu şi acceptat cu aceeaşi simplitate. 

— Ei bine, domnilor, iată ce cred că avem de făcut, 
continuă ducele. La primul foc de armă pe care-l vom auzi, 
la primele strigăte care vor răsuna afară, ne vom repezi în 
prima cameră, vom ucide tot ce ne va ieşi în cale şi vom 
pune stăpânire pe ferestre şi pe scară. Sunt trei ferestre: 
trei dintre noi le vom apăra. Ceilalţi şapte se vor plasa pe 
treptele scării, care, fiind în formă de spirală, este uşor de 
apărat, fiindcă un singur om poate face faţă la cinci-şase 
atacanţi. Chiar cadavrele unora dintre noi care vom fi ucişi 
vor servi drept acoperire celorlalţi. Putem deci miza o sută 
contra unu că trupele vor fi stăpâne pe oraş până când 
ultimul dintre noi va fi ucis. Şi chiar de-ar fi aşa, locul ce-l 
vom ocupa în istorie va fi o frumoasă recompensă pentru 
devotamentul nostru. 

Tinerii bărbaţi îşi strânseră mâinile, cum făceau spartanii 
înainte de bătălie, apoi fiecare îşi alese postul de luptă: cei 
doi din garda regelui şi Isidore de Charny - căruia i se 
reţinea locul cu toate că era absent - la cele trei ferestre ce 
dădeau în stradă; ducele de Choiseul în josul scării; apoi, 
după el, contele de Damas, domnul de Floirac, domnul 
Fouck şi cei doi subofiţeri din regimentul de dragoni care 
rămăseseră credincioşi domnului de Damas. 

În momentul când aceste măsuri au fost hotărâte, în 
stradă se auzi o oarecare zarvă. Era o doua delegaţie, 
alcătuită din Sausse - care părea să fie personajul principal 
în toate delegaţiile - din comandantul gărzii naţionale, 
Hannonet, şi din câţiva funcţionari municipali. Cerură să fie 
anunţaţi, şi regele, crezând că veneau să-i spună în sfârşit 
că au fost înhămaţi caii la trăsură, ordonă să fie introduşi. 


Intrară. Tinerii ofiţeri, care interpretau fiece gest, fiecare 
semn, crezură a remarca pe fizionomia lui Sausse o ezitare 
şi pe fruntea lui Hannonet o voinţă hotărâtă, care nu li se 
păreau de bun augur. 

În acelaşi timp, Isidore de Charny urcă, îi şopti câteva 
cuvinte reginei, apoi cobori iar în mare grabă. 

Regina făcu un pas înapoi şi, lividă, se sprijini de patul în 
care dormeau copiii săi. 

În ce-l priveşte pe rege, el îi întrebă din priviri pe trimişii 
comunei şi aştepta ca aceştia să-i adreseze cuvântul. Dar ei 
se înclinară în faţa regelui, fără să vorbească. 

Ludovic al XVI-lea se prefăcea că nu le pricepe intenţiile. 

— Domnilor, spuse el, francezii nu sunt decât rătăciţi, şi 
ataşamentul lor pentru rege e real. De aceea, obosit de 
jignirile continue la care sunt supus în capitală, am hotărât 
să mă retrag în fundul provinciilor mele, unde mai arde încă 
flacăra sacră a devotamentului. Sunt încredinţat că acolo 
voi regăsi vechea dragoste a poporului meu pentru 
suveranii săi. 

Trimişii se înclinară din nou. 

— Şi sunt gata să dau dovada încrederii mele în popor, 
continuă regele. Astfel încât voi lua de aici jumătate din 
oamenii gărzii naţionale şi jumătate din trupele de 
infanterie, şi această escortă mă va însoţi până la 
Montm6&dy, unde sunt hotărât să mă retrag. În consecinţă, 
vă rog, domnule comandant să alegeţi chiar dumneavoastră 
dintre oamenii gărzii naţionale pe aceia care mă vor însoţi 
şi să dispuneţi să se înhame caii la trăsura mea. 

Se făcu un moment de tăcere, în timpul căruia, fără 
îndoială, Sausse aştepta ca Hannonet să vorbească, iar 
Hannonet aştepta ca Sausse să ia primul cuvântul. În cele 
din urmă, înclinându-se, Hannonet spuse: 

— Sire, aş da urmare cu cea mai mare bucurie ordinelor 
Majestății Voastre, dar există un articol din Constituţie care 
interzice regelui să iasă din regat şi bunilor francezi să-l 
ajute în fuga sa. 


Regele tresări. 

— În consecinţă, continuă Hannonet făcând un semn cu 
mâna pentru a-l ruga pe rege să-l lase să termine, în 
consecinţă, municipalitatea din Varennes a hotărât ca 
înainte de a permite regelui să meargă mai departe, să 
trimită un curier la Paris şi să aştepte răspunsul Adunării 
Naţionale. 

Regele simţi cum fruntea i se îmbrobonează de sudoare, 
pe când regina îşi muşca de nerăbdare buzele palide, iar 
Madame Elisabeth ridica mâinile şi ochii spre cer. 

— Hei! Domnilor, spuse regele cu o incontestabilă 
demnitate, care-i revenea când era scos din sărite. Oare nu 
mai sunt stăpân să merg unde vreau? În acest caz, sunt mai 
sclav decât ultimul dintre supuşii mei! 

— Sire, răspunse comandantul gărzii naţionale, sunteţi de- 
a pururi stăpânul. Numai că toţi oamenii, rege şi simpli 
cetăţeni, sunt angajaţi prin jurământul lor. Dumneavoastră 
aţi jurat, supuneţi-vă primul legii, Sire. Nu aveţi de dat 
numai un mare exemplu dar şi o obligaţie nobilă de 
îndeplinit. 

Între timp, domnul de Choiseul o consulta din ochi pe 
regină şi, după răspunsul afirmativ la întrebarea mută ce i-o 
făcea, cobori la rândul său. 

Regele înţelese că dacă suportă fără rezistenţă rebeliunea 
unei municipalități săteşti - şi din punctul său de vedere era 
o rebeliune - este pierdut. De altfel, recunoştea acelaşi 
spirit revoluţionar pe care Mirabeau a voit să-l combată în 
ţară şi pe care l-a văzut ridicându-se dinaintea lui la Paris, 
la 14 iulie, la 5 şi 6 octombrie şi la 18 aprilie, zi în care 
regele - pentru a face o încercare să vadă dacă e liber - a 
vrut să se ducă la Saint-Cloud şi a fost împiedicat de popor. 

— Domnilor, spuse el, asta înseamnă violenţă. Dar nu sunt 
atât de izolat precum par. Am acolo, în faţa uşii, vreo 
patruzeci de oameni credincioşi şi, în jurul oraşului 
Varennes, zece mii de soldaţi. Vă ordon aşadar, domnule 


comandant, să dispuneţi pe loc să fie înhămaţi caii la 
trăsura mea. Înţelegeţi? Vă ordon, vreau! 

Regina se apropie de rege şi îi spuse în şoaptă: 

— Bine, bine, Sire! Să ne riscăm viaţa, dar să nu renunţăm 
la onoarea şi la demnitatea noastră. 

— Şi dacă refuzăm să nu ne supunem Majestății Voastre, 
spuse comandantul gărzii naţionale, ce va urma? 

— Va urma, domnule, că voi face apel la forţă şi veţi fi 
responsabil de sângele pe care am refuzat să fie vărsat şi 
care, în acest caz, va fi vărsat în realitate de 
dumneavoastră. 

— Ei bine, fie, Sire, spuse comandantul, încercaţi să 
recurgeţi la husarii dumneavoastră. Eu voi recurge la garda 
naţională. 

Şi cobori pe scară la rândul său. 

Regele şi regina se priviră aproape speriaţi. Poate că 
niciunul, nici celălalt n-ar fi riscat un suprem efort dacă, 
îndepărtând-o pe octogenara care continua să se roage la 
piciorul patului, soţia procurorului Sausse nu s-ar fi 
apropiat şi nu i-ar fi spus reginei, cu asprimea şi 
sinceritatea femeii din popor: 

— Ei, na! Doamnă! Sunteţi chiar regina, nu-i aşa? 

Regina se întoarse, simțindu-se ofensată în demnitatea ei 
prin această întrebare mai mult decât familiară. 

— Desigur, spuse ea, cel puţin aşa credeam cu o oră în 
urmă. 

— Ei bine, dacă sunteţi regina, continuă doamna Sausse 
fără să se tulbure, vi se dă douăzeci şi patru de milioane 
pentru a vă păstra locul. Locul e bun, mi se pare, fiind bine 
plătit. De ce vreţi să-l părăsiţi? 

Regina scoase un strigăt de durere şi, întorcându-se spre 
rege, spuse: 

— Oh! Domnule, mai bine orice, orice, orice, decât 
asemenea umilinţe! 

Şi luându-l pe delfin, încă adormit, alergă la fereastră şi, 
deschizând-o, spuse: 


— Domnule, să ne arătăm acestui popor şi să vedem dacă 
este cu adevărat cangrenat. Şi, dacă e aşa, să ne folosim de 
soldaţi, încurajându-i prin vorbe şi acţiune. Cel puţin atât 
merită cei ce vor muri pentru noi! 

Regele o urmă maşinal, şi apăru împreună cu ea în balcon. 

Întreaga piaţă spre care îşi aruncau privirile Ludovic al 
XVI-lea şi Maria-Antoaneta era cuprinsă de o agitaţie 
violentă. 

Jumătate din husarii domnului de Choiseul erau 
descălecaţi, cealaltă jumătate călare. Cei descălecaţi, 
îmbrobodiţi, pierduţi, înecaţi în mijlocul grupelor de 
burghezi, îi lăsau pe aceştia să le mâne caii în toate 
direcţiile. Erau câştigaţi de partea cauzei naţiunii. Ceilalţi, 
rămaşi călare, păreau a fi încă supuşi domnului de Choiseul, 
care le adresa o cuvântare în limba germană, dar îi arătau 
colonelului pe ceilalţi camarazi ai lor de arme, care-l 
abandonaseră. 

Stând la o parte, Isidore de Charny părea străin de toată 
această învălmăşeală, aşteptând, cu cuțitul în mână, un om, 
ca un vânător la pândă care aşteaptă vânatul. 

Strigătul: „Regele! Regele!” izbucni curând, scos de cinci 
sute de guri. 

În adevăr, regele şi regina apărură la fereastră. Cum am 
spus regina îl ţinea în braţe pe delfin. 

Dacă Ludovic al XVI-lea ar fi fost îmbrăcat regeşte sau în 
uniformă militară, dacă ar fi ţinut în mână un sceptru sau o 
spadă, dacă ar fi vorbit cu acel glas puternic şi impunător 
care, în acea epocă, îi părea poporului glasul lui Dumnezeu 
sau al trimisului său coborât din cer, poate că ar fi obţinut 
asupra, acestei mulţimi influenţa pe care spera să o obţină. 

Dar, în lumina zorilor, în semiobscuritatea care urâţeşte 
chiar şi frumuseţea, regele, îmbrăcat ca un valet, cu haina 
sa cenuşie, nepudrat, cu capul acoperit de acea mică 
perucă informă despre care am mai vorbit, palid, gras, cu 
barba nerasă de trei zile, cu buzele groase, cu privirea 
stinsă, neexprimând nici o idee, nici cea a tiraniei, nici cea a 


paternităţii, regele, rostind bâlbâit aceste două cuvinte: 
„Domnilor! Copiii mei!” - ah! Nu asta aşteptau la acest 
balcon prietenii regalității şi nici duşmanii săi. 

Şi totuşi, domnul de Choiseul strigă: „Irăiască regele!” 
Isidore de Charny strigă şi el „Trăiască regele!” şi câteva 
glasuri din mulţime repetară cuvintele, atât de mare mai 
era prestigiul monarhiei, cu toate că aspectul regelui 
răspundea atât de puţin ideii pe care oamenii şi-o făcuseră 
despre conducătorul unui mare regat. 

Dar un alt strigăt, scos de şeful gărzii naţionale, altfel 
repetat de mulţime, avu un ecou mai puternic. Era 
strigătul: „Trăiască națiunea”. 

În această clipă cuvintele „Trăiască națiunea” însemnau 
rebeliune. Regele şi regina putură vedea că ele au fost 
spuse şi de o parte dintre husari. 

La rândul ei, Maria-Antoaneta scoase un fel de urlet de 
furie şi, strângându-l pe delfin la piept, se aplecă peste 
balcon mestecând între dinţi şi împroşcând mulţimea cu 
cuvântul: 

— Mizerabililor! 

Câţiva îl auziră şi răspunseră prin huiduieli. Piaţa se 
transformă într-un vuiet, într-un imens urlet de 
nemulţumire. 

Disperat, domnul de Choiseul voia să-şi curme viaţa. El 
întreprinse o ultimă încercare. 

— Husari! Strigă el, în numele onoarei, salvaţi-l pe rege! 

Dar, în acest moment, un nou actor intră în scenă, în 
mijlocul a douăzeci de oameni înarmaţi. 

Era Drouet, care ieşea de la primărie unde obținuse 
hotărârea de a-l împiedica pe rege să-şi continue drumul. 

— Ah! Exclamă el îndreptându-se spre ducele de Choiseul, 
vreţi să-l luaţi pe rege? Ei bine, v-o spun eu, nu-l veţi lua 
decât mort! 

Choiseul făcu la rândul său un pas înainte, cu sabia 
ridicată. Dar comandantul gărzii naţionale se afla acolo. 


— Dacă mai faceţi un pas, zise domnului de Choiseul, vă 
ucid! 

La aceste cuvinte, un om se repezi fără ca amenințările 
celor de faţă să-l fi putut opri. Era Isidore de Charny. Omul 
pe care-l pândea era tocmai Drouet. 

— Înapoi! Înapoi! Strigă el, lovind cu pieptul calului său 
mulţimea. Acest om îmi aparţine. 

Şi, cu cuțitul de vânătoare ridicat în sus, se năpusti asupra 
lui Drouet. Dar când era gata să-l ajungă, două împuşcături 
porniră în acelaşi timp: una de pistol şi una de puşcă. 

Glonţul pistolului se turti de clavicula lui Isidore. 

Glonţul puştii îi străpunse pieptul. 

Cele două lovituri au fost trase atât de aproape, încât 
nefericitul se găsi literalmente învăluit de un val de foc şi de 
un nor de fum. A fost văzut întinzând braţele şi a fost auzit 
murmurând: 

— Biata Catherine! 

Apoi, lăsând să-i scape cuțitul de vânătoare, căzu pe spate 
pe crupa calului, de unde se rostogoli la pământ. 

Regina scoase un strigăt îngrozitor. Era cât pe ce să lase 
să-i scape fiul din braţe, şi se aruncă înapoi, nevăzând un 
nou călăreț care sosea în goana mare dinspre Dun şi care 
intră, ca să zicem aşa, în brazda lăsată în mijlocul mulţimii 
de trecerea sărmanului Isidore. 

Regele intră în urma reginei şi închise fereastra. Regina se 
trânti pe un fotoliu, cu capul în mâini, gândindu-se că-l 
văzuse căzând pentru ea şi la picioarele ei pe Isidore, aşa 
cum îl văzuse căzând pe Georges de Charny. 

Dar, la uşa de la intrare se produse deodată un mare 
zgomot care o făcu să-şi ridice ochii. 

Nu vom încerca să povestim ce se petrecu într-o secundă 
în această inimă de femeie şi de regină. 

Olivier de Charny, palid şi plin de sânge după ultima 
îmbrăţişare dată fratelui său, stătea în picioare în prag. 

În ce-l priveşte pe rege, el părea zdrobit. 

Capitolul 83 


CHARNY. 

Camera era plină de soldaţi ai gărzii naţionale şi de străini 
pe care curiozitatea îi adusese acolo. 

Regina îşi reţinu deci primul elan de a se arunca înaintea 
lui Charny şi a-i şterge cu batista sângele de care era 
mânjit, de a-i spune câteva cuvinte mângiietoare de 
consolare care, pornite din inimă, ajung la inimă. Nu putu 
decât să se ridice de pe scaun, să întindă braţele spre el şi 
să murmure: 

— Olivier! 

El, calm şi întunecat, făcu un semn străinilor ce se găseau 
acolo şi, cu glas blând şi puternic, spuse: 

— Scuzaţi, domnilor, trebuie să le vorbesc Majestăţilor Lor. 

Membrii gărzii naţionale încercară să răspundă că, 
dimpotrivă, erau acolo pentru a-l împiedica pe rege să intre 
în comunicaţie cu persoane din afară. Charny îşi strânse 
buzele palide, îşi încruntă sprâncenele, îşi deschise 
redingota care, deschizându-se, lăsă să se vadă o pereche 
de pistoale, şi repetă, poate cu un glas şi mai blând decât 
prima oară, dar prin asta şi mai ameninţător: 

— Domnilor, am avut onoarea să vă spun că am ceva 
particular de discutat cu regele şi cu regina. 

Şi, în acelaşi timp, le făcu un semn cu mâna străinilor să 
iasă. 

La acest glas şi la această forţă pe care Charny exercitând- 
o asupra sa, o exercita implicit asupra altora, domnul de 
Damas şi cei doi din garda personală a regelui îşi 
recăpătară energia pierdută o clipă şi, împingându-i afară 
pe membrii gărzii şi pe curioşi, reuşiră să evacueze 
încăperea. 

Regina înţelese atunci de cât mare folos ar fi fost un 
asemenea om în trăsura regelui, dacă eticheta n-ar fi impus 
ca doamna de Iourzel să se urce în locul său. 

Charny privi în jur spre a se încredința că nu rămăseseră 
aproape de regină pentru moment decât oameni devotați şi, 
apropiindu-se de ea, spuse: 


— Doamnă, iată-mă. Am şaptezeci de husari la poarta 
oraşului. Cred că mă pot bizui pe ei. Ce-mi ordonaţi? 

— Oh! Mai întâi, spuse regina în limba germană, ce vi s-a 
întâmplat, sărmanul meu Charny? 

Charny făcu semn reginei că domnul de Malden era alături 
şi că înţelege germana. 

— Vai! Vai! Reluă regina în franceză, nevăzându-vă, v-am 
crezut mort! 

— Din nefericire, doamnă, răspunse Charny cu o profundă 
melancolie, deocamdată nu eu sunt mort, ci fratele meu 
Isidore. 

Nu-şi putu reţine o lacrimă. 

— Dar, murmură el, va veni şi rândul meu. 

— Charny, Charny! Vă întreb ce vi s-a întâmplat, spuse 
regina şi de ce aţi dispărut astfel? 

Apoi, adăugă cu jumătate de glas şi în germană: 

— Olivier, ne-aţi lipsit, şi mai ales mie! 

Charny se înclină. 

— Credeam, spuse el, că fratele meu ar fi trebuit să aducă 
la cunoştinţa Majestății Voastre cauza care m-a îndepărtat 
momentan de dânsa. 

— Da, ştiu, îl urmăreaţi pe acest om, pe păcătosul Drouet, 
şi o clipă ne-a fost teamă că vi s-a întâmplat o nenorocire în 
această urmărire. 

— În adevăr, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate 
eforturile, nu l-am putut ajunge la timp. Un vizitiu ce se 
înapoia l-a informat că trăsura dumneavoastră, pe care 
credea că o urmăreşte pe drumul spre Verdun, o luase spre 
Varennes. Atunci a intrat în pădurea Argonne. Am tras două 
focuri de pistol în el, dar pistoalele nu erau încărcate! Am 
greşit calul la Sainte-Menehould. Îl luasem pe cel al 
domnului Dandoins în loc să-l iau pe al meu. Ce vreţi, 
doamnă? Fatalitatea! Am continuat să-l urmăresc în pădure, 
dar nu cunoşteam drumurile. În schimb, el le cunoştea până 
la ultima potecă. Apoi, întunericul devenea mereu mai de 
nepătruns. Atâta timp cât l-am putut vedea, l-am urmărit ca 


o umbră. Atât timp cât l-am putut auzi, l-am urmărit după 
zgomot. Dar zgomotul s-a stins, cum a dispărut şi umbra, şi 
m-am pomenit singur, pierdut în mijlocul pădurii, rătăcit în 
întuneric. Oh, doamnă, sunt bărbat, mă cunoaşteţi, nu 
plâng! Ei bine, în acel moment, în mijlocul acelei păduri, în 
acel întuneric, am vărsat lacrimi de furie, am scos strigăte 
de turbare. 

Regina îi întinse mâna. Charny se înclină şi atinse această 
mână tremurătoare cu vârful buzelor. 

— Dar nimeni nu mi-a răspuns, continuă Charny. Am 
rătăcit toată noaptea şi, în zori, m-am pomenit aproape de 
satul Geves, pe drumul dintre Varennes şi Dun. Să fi avut 
norocul să-i scăpaţi lui Drouet aşa cum el mi-a scăpat mie? 
Era un lucru posibil. Atunci aţi fi trecut doar prin Varennes 
şi ar fi fost inutil să mă duc acolo. Să fi fost arestaţi la 
Varennes? Atunci era singur, şi devotamentul meu v-ar fi 
fost inutil. Am hotărât să-mi continui drumul spre Dun. 
Puțin mai înainte de a intra în oraş l-am întâlnit pe domnul 
Deslon cu o sută de husari. Deslon era îngrijorat, dar n-avea 
nici o ştire. Numai că îi văzuse trecând în galop, spre 
Stenay, pe domnii de Raigecourt şi de Bouille. De ce nu i-au 
spus nimic? Fără îndoială că nu aveau încredere în el. Dar 
eu îl cunosc pe Deslon ca pe un bun şi loial gentilom. Am 
bănuit că Majestatea Voastră a fost arestată la Varennes, că 
domnii de Bouille şi de Raigecourt au fugit şi se duceau să-l 
prevină pe general. I-am spus totul lui Deslon, l-am implorat 
să mă urmeze cu husarii săi, ceea ce a făcut pe dată, lăsând 
totuşi treizeci de oameni să păzească podul de pe Meuse. O 
oră mai târziu eram la Varennes. Am făcut patru leghe într- 
o oră! Am vrut să pornesc pe dată atacul, să răstorn totul 
spre a ajunge până la rege şi la Majestatea Voastră. Am 
întâmpinat baricadă după baricadă. A încerca să le trecem 
ar fi fost o nebunie! Atunci am încercat să parlamentez. S-a 
prezentat o sentinelă din garda naţională şi i-am cerut 
permisiunea să-i unesc pe husarii mei cu cei ce se aflau în 
oraş. Această permisiune mi-a fost refuzată. Am cerut să mă 


duc la rege spre a primi ordinele sale şi, cum se pregăteau 
fără îndoială să-mi refuze şi a doua cerere, am dat pinteni 
calului, am trecut de prima baricadă, apoi de a doua. 

Călăuzit de freamătul glasurilor, am venit în galop şi am 
ajuns în piaţă în momentul în care. Majestatea Voastră, 
dându-se înapoi, părăsea balconul. Şi-acum, continuă 
Charny, aştept ordinele Majestății Voastre. 

Regina strânse din nou mâinile lui Charny în ale sale. Apoi, 
întorcându-se spre rege, cufundat mai departe în aceeaşi 
toropeală, îi spuse: 

— Sire, aţi auzit cuvintele rostite de credinciosul vostru 
slujitor, contele de Charny? 

Dar regele nu răspunse. Atunci, ridicându-se, regina se 
îndreptă spre el: 

— Sire, spuse ea, nu avem timp de pierdut şi, din 
nenorocire, am pierdut până acum prea multă vreme! Iată-l 
pe domnul de Charny, care dispune de şaptezeci de oameni 
siguri şi aşteaptă ordinele voastre. 

Regele clătină din cap. 

— În numele cerului, Sire, spuse regina, care sunt ordinele 
voastre? 

Şi Charny implora din priviri, pe când regina implora cu 
glas tare. 

— Ordinele mele? Repetă regele. N-am de dat ordine: sunt 
prizonier. Faceţi ce credeţi că puteţi face. 

— Bine, spuse regina, iată tot ce vă cerem. 

Şi, trăgându-l pe Charny îndărăt, reluă: 

— Aveţi mână liberă. Faceţi, cum v-a spus regele, tot ce 
credeţi că puteţi face. 

Apoi adăugă în şoaptă: 

— Grăbiţi-vă, acţionaţi cu vigoare, sau suntem pierduţi! 

— Am înţeles, doamnă, spuse Charny, lăsaţi-mă să mă 
consult cu domnii, şi ceea ce vom hotări va fi executat 
imediat. 

În acest moment intră domnul de Choiseul. Ţinea în mână 
câteva hârtii învelite într-o batistă însângerată. Le întinse 


lui Charny fără să scoată o vorbă. 

Contele înţelese că erau hârtiile găsite asupra fratelui său. 
Întinse mâna pentru a primi însângerata moştenire, apropie 
batista de buzele sale şi o sărută. Regina nu-şi putu reţine 
un oftat. Dar Charny nici nu se întoarse şi, punând hârtiile 
la pieptul său, spuse: 

— Domnilor, mă puteţi ajuta în acest ultim efort pe care-l 
voi încerca? 

— Suntem gata să ne sacrificăm viaţa, răspunseră tinerii. 

— Credeţi că puteţi răspunde de vreo doisprezece oameni 
rămaşi credincioşi? 

— Aici suntem opt sau nouă. 

— Ei, bine, mă înapoiez la cei şaptezeci de husari ai mei. În 
timp ce eu voi ataca frontal baricadele, dumneavoastră veţi 
face o diversiune prin spate. Cu ajutorul acestei diversiuni 
voi forţa baricadele şi, cu cele două trupe reunite, vom 
pătrunde până aici şi-l vom salva pe rege. 

În loc de răspuns, tinerii întinseră mâna contelui de 
Charny. Apoi, întorcându-se spre regină, acesta spuse: 

— Doamnă, într-o oră Majestatea Voastră va fi liberă, sau 
eu voi fi mort. 

— Oh! Conte! Conte! Spuse regina. Nu rosti acest cuvânt! 
Îmi produce prea multă suferinţă! 

Olivier se mulţumi să se încline drept confirmare a 
promisiunii sale şi, fără să dea atenţie noului vacarm şi 
noilor agitaţii ce izbucniseră şi păreau să năvălească în 
casă, se îndreptă spre uşă. 

Dar în momentul în care punea mâna pe clanţă, uşa se 
deschise şi lăsă să intre un nou personaj, care urma să se 
amestece în intriga, încă de pe acum atât de complicată, a 
acestei drame. 

Este un bărbat de patruzeci şi doi de ani, cu obrazul 
sumbru şi sever. Gulerul desfăcut larg, costumul descheiat, 
ochii înroşiţi de oboseală, hainele prăfuite arătau că şi el, 
împins de vreo pasiune violentă, făcuse o cursă îndârjită. 
Purta la cingătoare o pereche de pistoale şi o sabie. 


Gâfâind, aproape fără glas în momentul în care deschisese 
uşa, el păru să se liniştească doar când îi recunoscu pe rege 
şi pe regină. Un zâmbet de răzbunare satisfăcută trecu pe 
obrazul său şi, fără să se sinchisească de personajele 
secundare care ocupau adâncimea încăperii, chiar din uşa 
pe care o acoperea aproape în întregime statura sa 
puternică, întinse braţul spunând: 

— În numele Adunării naţionale, sunteţi cu toţii prizonierii 
mei. 

Printr-o mişcare la fel de iute ca şi gândul, domnul de 
Choiseul se repezi înainte cu un pistol în mână şi întinse la 
rândul său mâna pentru a zbura creierii noului venit, ce 
părea să depăşească în neruşinare şi în hotărâre tot ce am 
văzut până acum. Dar, printr-o mişcare şi mai iute încă, 
regina opri această mână amenințătoare, spunând în şoaptă 
domnului de Choiseul: 

— Nu grăbiţi pieirea noastră, domnule. Prudenţă! În orice 
caz, câştigăm timp, şi domnul de Bouille nu poate fi 
departe. 

— Da, aveţi dreptate, doamnă, răspunse ducele. 

Şi îşi înfundă pistolul în buzunarul de la piept. 

Regina aruncă o privire asupra lui Charny, mirată că în 
această nouă primejdie nu l-a văzut acţionând energic. Dar, 
lucru straniu, Charny părea să dorească a nu fi văzut de 
noul venit şi, pentru a scăpa, fără îndoială, privirilor sale, el 
se înfundă în colţul cel mai întunecat al apartamentului. 

Cu toate acestea regina, care-l cunoştea bine pe conte, 
presimţea că, la momentul potrivit, acesta va ieşi, 
deopotrivă, şi din această umbră şi din acest mister. 


SFÂRŞIT 


[1] 5 şi 6 Octombrie 1789: Zile marcate prin răscoala 
populaţiei Parisului, care 1-a determinat pe Ludovic al XVI- 
lea să parăsească palatul de la Versailles şi să se stabilească 
la Paris, la Tuileries (N. 1[.). [2] DELFIN (în franceză 
Dauphin) este un titlu feudal, care se pare că a fost la 
început o poreclă purtată în Franţa de conții de Viennois de 
la Guigue al IV-lea şi după exemplul lor de conții 
d'Auvergne din anul 1115. După ce Humbert a cedat 
Franţei regiunea Dauphine în anul 1439, fiii cei mai mari ai 
regilor Franţei - deveniți moştenitori ai tronului - purtau 
titlul de delfin. (N. 1.) [3] Eloi (aprox. 588-660), argintar şi 
trezorier al lui Clotar al II-lea şi Dagobert I, regi ai 
francilor; protector al muncitorilor cu ciocanul. (N. 1.) [4] 
Giuseppe Balsamo (zis conte de Cagliostro), medic, 
aventurier italian născut la Palermo (1743-1795). Adept al 
ocultismului. A avut mare succes la curtea lui Ludovic al 
XVI-lea. Compromis în afacerea colierului, a fost exilat. (N. 
T.) [5] Noi vorbim totdeauna cu convingerea, sau cel puţin 
cu speranţa, că cititorii noştri de azi sunt cititorii noştri de 
ieri şi, în consecinţă, sunt familiarizați cu personajele 
noastre. Nu credem că trebuie să le amintim altceva decât 
că domnişoara Andree de Tavernay nu este altcineva decât 
contesa de Charny. (N. A.) [6] Gloată şi popor de jos (lat.). 
[7] Veche mănăstire fortificată a templierilor din Paris, 
construită în sec. XII, unde a fost întemnițat Ludovic al XVI- 
lea. (N. [.) [8] Partea medievală a Palatului de Justiţie din 
Paris, transformată în închisoare începând din 1392. Aici au 
fost închişi în timpul Terorii (mai-iulie 1793) condamnaţii la 
moarte, înainte de a fi trimişi la eşafod. (N. 1.) [9] 
Mesentius, rege aproape legendar al cetăţii etrusce Caere, 
şeful rutulilor. Analiştii Romei, în frunte cu Caton, i-au 
atribuit un rol important în lupta contra lui Eneas, 
considerat întemeietorul naţiunii romane. (N. T.) [10] 
Castelul Sant-Angelo, citadelă din Roma, iniţial mausoleu al 
lui Hadrian, apoi loc de înmormântare pentru împărați până 
la Caracalla, mai târziu refugiu pentru papi şi, în sfârşit, 


închisoare a statului. (N. [.) [11] Cartier al Romei pe malul 
drept al Tibrului. (N. 1.) [12] Abatele Jacques Delille (1738- 
1813), poet francez, traducător al lui Virgiliu şi Milton. (N. 
T.) [13] Scabroasa afacere a colierului contribui mult la 
ruina preştigiului moral al tronului şi al bisericii. O contesă 
de la Moitte a primit de la cardinalul Louis de Rohan, 
episcop de Strasbourg şi „mare distribuitor al pomenilor” 
din regat, un magnific colier în valoare de un milion şase 
sute de mii de franci, acontat la giuvaergiul Boehmer, ca să- 
i mijlocească tainice întâlniri cu regina. De la Motte folosi 
un gquiproguo ieftin: în locul reginei, la întâlnirile cu Rohan 
o trimise pe curtezana Oliva. Don Juan-ul în manţie de 
cardinal se întâlni cu cocota în umbra boschetelor Trianon- 
ului, convins că se întâlneşte cu regina însăşi. Dar cum nu 
avu cu ce achita colierul, giuvaergiul se plânse regelui. 
„Afacerea” se declanşă. Din cancan se transformă într-un 
scandal monstru, într-un proces de prestigiu. Morala 
familiei regale fu aprig disputată. Ultragiat, regele se 
adresă Parlamentului. Parlamentul o condamnă pe La Motte 
şi îl achită pe Rohan. Deşi nu era de fel uşă de biserică, 
Mirabeau se indigna totuşi de scabrozitatea morâla a 
Curţii: „Infernul n-a vomitat niciodată mai multă corupţie şi 
mai multe primejdii ca această afacere. Ce ţară? Ce oameni 
Ce concepţii!” Şi tot el sintetizase „Curtea e mormântul 
naţiunii.” (Din Căderea Bastiliei, de Dumitru Almaş, Editura 
Tineretului, 1959.) [14] Statuia de lemn a zeiţei Pallas” 
aflata în cetatea Troia şi socotită ocrotitoarea acesteia. Prin 
extensie, garanţie, scut de apărare. (N. 1.) [15] Casandra, 
eroină din poemele homerice, fiica lui Priam al Troiei Apollo 
a înzestrat-o cu darul profeţiei, dar a condamnat-o ipoi să 
nu fie crezută de nimeni, deoarece ea i-a respins dragostea. 
(N. T.) [16] Pictor flamand (1582-1649), a excelat în 
pictarea scenelor populare. (N. 1.) [17] Latona (mitologie). 
Iubita lui Zeus, mama lui Apollo şi a Artemisei, rivala 
Junonei. La greci, se numea Leto (N. 1.) [18] Vulcan: zeul 
roman al focului. (N. T.) [19] În octavo: formatul unei cărţi 


sau gazete ale cărei coli sunt fălţuite în 8 foi formând 16 
pagini. (N. 1.) [20] Statele generale, adunare a nobilimii, 
clerului şi stării a treia în Franţa până în 1789. (N. 1.) [21] 
Poreclă dată în 1646 partizanilor Parlamentului cel Lung, 
care aveau părul scurt, pe când partizanii lui Carol 1 al 
Angliei purtau păr lung şi ondulat, sau peruci. (N. 1.) [22] 
Nimfă de la care, potrivit unei legende romane, regele 
Numa primea în taină sfaturi. (N. [.) [23] Turn principal în 
sistemul de apărare al unui castel medieval. (N. T.) [24] 
Place de Greve: piaţă a Parisului, care, din vremea lui Carol 
al VI-lea până la Restauraţie, a fost locul execuțiilor 
capitale. (N. 1.) [25] Lord protector, titlu purtat de 
Cromwell. (N. 1.) [26] Jacques Clement (1566-1589), 
asasinul lui Henric al III-lea în 1589. A fost ucis de garda 
regelui. (N. 1.) [27] Franqois Ravaillac (1578-1610), asasin 
al lui Henric al IV-lea. Osândit la moarte, a suferit supliciul 
sfârtecării. (N. 1.) [28] Robert-Francois Damiens (1715- 
1757). Fiindcă l-a lovit pe Ludovic al XV-lea cu un briceag a 
fost osândit la moarte prin sfârtecare. (N. 1.) [29] Denumire 
dată în secolele XVII-XVIII ofițerului care îl secondează şi îl 
înlocuieşte pe comandant. (N. 1.) [30] Monsieur: titlu purtat 
de al doilea frate al regelui Franţei. (N. 1.) [31] Aceste note, 
găsite în hârtiile lui Mirabeau după moartea sa, au fost 
strânse de atunci în lucrarea publicată de domnul de 
Bacourt, care aruncă o lumină foarte lămuritoare asupra 
ultimilor doi ani ai vieţii lui Mirabeau. (N. A.) [32] Numele a 
două fortărețe din vechiul Paris. Micul Châtelet, de pe malul 
stâng al Senei, servea drept închisoare şi a fost dărâmat în 
1782. (N. 1.) [33] Clubul reprezentanţilor aripii democrat- 
revoluţionare în timpul revoluţiei franceze din 1789-1794, 
care îşi ţineau şedinţele în biblioteca mânăstirii Sf. Iacob 
din Paris. (N. [.) [34] Denumirea membrilor Societăţii 
drepturilor omului şi ale cetăţeanului (1790-1794), 
alcătuită din elemente democratice. (N. 1.) [35] Vendemiar: 
prima lună din calendarul republican. (N. 1.) [36] Jurământ 
pe care-l depuseseră deputaţii, la 20 iunie 1780, „să nu se 


despartă înainte de a da o Constituţie Franţei”. Regele, 
interzicându-le accesul în sala numită „Menus-Plaisirs”, 
unde deliberau în mod obişnuit, ei se mutară într-o sală 
vecină, aceea denumită „Jeu de Paume”. (N. 1.) [37] Johann 
Caspar Lavater (1741-1801), scriitor şi teolog elveţian 
protestant, descoperă fizionomonia, pretinsă ştiinţă care 
caută să determine caracterul şi tipul oamenilor după 
înfăţişarea lor fizică, în special după trăsăturile feţei. (N. 1.) 
[38] A fost, într-adevăr, acuzaţia pe care acest nenorocit a 
adus-o reginei în faţa Convenţiei. (N. A.) [39] Reproducem, 
fără să schimbăm vreo silabă, cuvintele rostite de Monsieur. 
(N. A.) [40] Ghicitoare şi otrăvitoare franceză, arsă de vie la 
Paris, în 1680. (N. T) [41] În 1790 nu se cunoştea încă 
sulfatul de chinină şi nu se puneau lipitori după ureche. 
Reţeta doctorului Gilbert era prin urmare completă, atât 
cât permitea nivelul ştiinţei la sfârşitul secolului al XVIII-lea. 
(N. A.) [42] Zeița egipteană a medicinei, căsătoriei, familiei, 
culturii, grâului etc. (N. 1.) [43] Ghicitor grec, care l-a 
întovărăşit pe Agamemnon în asediul Troiei şi l-a sfătuit să 
construiască faimosul cal troian. S-a sinucis pentru că 
Mopsus i-a luat locul în arta ghicitului. (N. 1.) [44] 13 
Vendemiaire - ziua victoriei generalului Bonaparte asupra 
celor ce se răsculaseră împotriva Convenţiei. (N. 1.) [45] 
Gemonii: scară pe care erau expuse trupurile osândiţilor la 
moarte în Roma antică, până a fi aruncate în Tibru. (N. 1.) 
[46] Fabius - denumit Cunctator (temporizatorul), om 
politic şi general roman (275-203 î.e.n.). Prin tactica sa de 
hărţuială şi amânare a bătăliei decisive, a reuşit să 
oprească înaintarea lui Hanibal. (N. 1.) [47] Asignat - 
hârtie-monedă emisă în 1789; bancnotă având un curs 
forţat. (N. 1.) [48] „Povestea momentului tragic când regele 
a fost arestat este şi va fi întotdeauna trunchiat cunoscută. 
Principalii istorici ai călătoriei spre Varennes n-au ştiut 
nimic decât din auzite. Domnii de Bouille, tatăl şi fiul, nu se 
aflau acolo, iar domnii de Choiseul şi de Goguelat nu sosiră 
decât o oră după momentul fatal; domnul Deslon încă şi mai 


târziu.” - Michelet (N. A.) [49] Acest domn de Bouille era 
Jules, şi nit Louis de Bouille, pe care l-am văzut apărând în 
cursul acestei povestiri şi care a pătruns deghizat în ajutor 
de lăcătuş în fierăria regelui. (N. A.) [50] Regele! Regina! 
(În germană în original.)