Alexandre Dumas — Cavalerul d'Harmental

ALEXANDRE DUMAS 


CAVALERUL D'HARMENTAL 
LE CHEVALIER d'HARMENTAL 


| 
CĂPITANUL ROQUEFINETTE 


În ziua de 22 martie a anului de graţie 1718, în a treia joi 
a postului Paştilor, un tînăr senior cu o înfăţişare semeaţă, avînd 
cam între douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ani, se aţinea 
călare pe un minunat cal pur sînge spaniol, către orele opt di- 
mineaţa, la capătul lui Pont Neuf! care dă în cheiul Şcolii. Stătea 
aşa de drept şi de neclintit în şa, încît ai fi zis că fusese pus 
acolo de santinelă de către locotenentul general al poliţiei 
regatului, messir? Voyer d'Argenson. 

După o aşteptare de aproape o jumătate de ceas, 
răstimp în care tînărul a putut fi văzut nu o dată întrebînd din 
ochi, plin de nerăbdare, orologiul de la Samaritaine, privirea sa, 
ce rătăcise pînă atunci, păru să se aţintească cu satisfacţie 
asupra unui ins, care, venind dinspre piaţa Dauphine, făcu o 
jumătate de ocolire la dreapta şi se îndreptă către el. 

Cel care avusese onoarea să atragă astfel atenţia 
tinărului cavaler era un coşcogeamite zdrahon, înalt de cinci 
picioare şi opt degete, trupeş de ai fi zis că-i croit dintr-un 
maldăr de carne, purtînd în loc de perucă o claie de păr negru 
presărat cu citeva fire cenușii, îmbrăcat pe jumătate în straie 
orăşeneşti, pe jumătate în haine militare, împodobit la umăr cu 
o fundă a cărei culoare, la origine, fusese de un roşu aprins cum 
e macul, dar care, de atita ploaie şi din pricina arşiţei soarelui, 
devenise aproape portocalie. In plus, era înarmat cu o spadă 
lungă pe care o purta orizontal şi care îl izbea neîndurătoare 


Podul Nou. 

 Messire = titlu de onoare, semnificînd monseigneur, care a fost 
dat iniţial oricărui personaj de un rang deosebit, apoi oricărei 
persoane nobile. 


peste pulpe; în sfirşit, purta o pălărie împodobită odinioară cu o 
pană şi cu un galon, şi pe care stăpinul ci, fără îndoială, în 
amintirea splendorii ei trecute, o purta atit de aplecată pe 
urechea slîngă, încît părea că nu-şi poate păstra această poziţie 
decit printr-un miracol de echilibru. De altminteri, din chipul, din 
umbletul, din purtarea sa, în fine, din întreaga alcătuire a 
acestui om, care părea să aibă patruzeci şi cinci — patruzeci şi 
şase de ani, şi care călca de parcă ar fi fost cel mai de seamă 
dintre semeni, legănîndu-se din mijloc, răsucindu-şi cu o mînă 
mustaţa şi cu cealaltă făcînd semn caleştilor să se dea în lături, 
— din totul se desprindea o asemenea nepăsare insolentă, încît 
cel care îl urmărea din ochi nu se putu opri să nu suridă şi să nu 
murmure printre dinţi: 

— Cred că am găsit ce-mi trebuie! 

Şi minat de această presupunere, tînărul senior păşi 
drept către noul sosit, cu intentia vizibilă de a-i vorbi. Acesta, 
desi nu-l cunoştea ciîtuşi de puţin pe cavaler, văzînd că, după 
cîte se părea; cu persoana sa avea treabă, se opri în faţă la 
Samaritaine, îşi împinse piciorul drept înainte, luîndu-şi a treia 
poziţie de gardă, şi rămase în aşteptare, cu o mînă pe spadă şi 
cu cealaltă pe mustață, spre a auzi ce voia să-i spună personajul 
care îl întîimpina astfel. 

Într-adevăr, aşa cum prevăzuse omul cu panglici 
portocalii, tînărul senior îşi struni calul în faţa lui şi, ducînd mîna 
la pălărie, rosti: 

— Domnule, după înfăţişarea Şi manierele 
dumneavoastră, sînt încredinţat că sînteţi un gentilom. Să mă fi 
înşelat oare? 

— Nu, pe toţi zeii! domnule, răspunse cel căruia îi era 
adresată această întrebare neobişuită, ducîndu-şi, la rîndul său, 
mîna la pălăria de pislă. Sînteţi într-adevăr foarte bucuros că 
înfăţişarea şi manierele mele vorbesc atît de limpede pentru 
persoana mea, iar din moment ce socotiți că trebuie să-mi 
acordaţi titlul care mi se cuvine, puteţi să-mi spuneţi căpitan. 

— Încîntat că sînteţi militar, domnule, continuă cavalerul 
înclinîndu-se din nou. Este o certitudine în plus pentru mine că 
nu vă va răbda inima să lăsaţi în încurcătură un tînăr curtenitor. 

— Fiti binevenit, cu condiţia totuşi ca acest tînăr 
curtenitor să nu-şi pună speranţa în punga mea, întrucit vă voi 


3 


mărturisi cu toată sinceritatea că ultimul seud l-am lăsat 
adineauri într-o cîrciumă de lîngă podul Tournelle. 

— Nu este cituşi de puţin vorba de punga 
dumneavoastră, domnule căpitan, ci, din contră, vă rog să 
credeţi, a mea vă stă la dispoziţie. 

— Cu cine am onoarea să vorbesc, întrebă căpitanul, 
vizibil emoţionat de acest răspuns, şi ce pot face spre a vă fi pe 
plac? 

— Mă numese baronul Rene de Valef, răspunse călăreţul. 

— Să-mi fie cu iertare, domnule baron, întrerupse 
căpitanul, dar cred că în războaiele din Flandra am cunoscut o 
familie cu acest nume. 

— E chiar familia mea, domnule, dat fiind că sînt de 
origine din Liege. 

Cei doi interlocutori se salutară din nou. 

— Aflaţi, prin urmare, continuă baronul de Valef, că unul 
dintre prietenii mei intimi, cavalerul Raoul d'Harmental, a avut 
parte, noaptea trecută, împreună cu mine, de o ceartă urită care 
trebuie să se sfirşeaseă în dimineaţa,asta printr-un duel; adver- 
sarii noştri erau trei, iar noi doar doi. Aşadar m-am dus dis-de- 
dimineaţă la marchizul de Gace şi la contele de Surgis, dar, din 
nefericire, nici unul, nici celălalt nu-şi petrecuse noaptea în patul 
lui. Cum chestiunea nu putea fi amînată, deoarece peste două 
ore plec în Spania, şi întrucit ne trebuia neapărat un secund sau 
mai degrabă, a treia persoană, am venit să mă postez pe Pont 
Neuf în intenţia de a mă adresa primului gentilom care va trece. 
Aţi trecut şi iată, m-am adresat dumneavoastră. 

— lar dumneavoastră, naiba să mă ia, bine aţi procedat! 
Bateţi palma, domnule baron, sînt omul dumneavoastră. Şi la ce 
oră, mă rog, este duelul? 

— La nouă şi jumătate, în dimineaţa asta. 

— Şi unde trebuie să aibă loc? 

— La poarta Maillot. 

— Ei, drăcia dracului! Nu e nici un moment de pierdut! 
Dar dumneavoastră sînteţi călare şi eu pe jos: cum o să aranjăm 
chestiunea asta? 

— Ar fi un mijloc, domnule căpitan. 

— Care? 


— Să-mi faceţi onoarea să vă urcați pe cal, în spatele 
meu. 

— Bucuros, domnule baron. 

— Ţin numai să vă previn, adăugă tînărul senior cu un 
suris uşor, că armăsarul meu este puţin cam iute. 

— Oh! îl recunosc, exclamă căpitanul dîndu-se înapoi cu 
un pas şi aruncînd spre frumosul animal o privire rapidă de bun 
cunoscător. Sau mă înşel amarnic, sau s-a născut între munţii 
Grenadei şi Sierra-Morena. Călăream unul la fel ca ăsta la 
Almanza şi nu o dată l-am făcut să se poarte ca un mieluşel cînd 
voia s-o pornească cu mine la galop, iar asta numai strîngîndu-l 
cu genunchii. 

— Atunci m-aţi liniştit. Aşadar, sus pe cal, domnule 
căpitan, şi la poarta Maillot! 

— Gata sînt, domnule baron! 

Şi fără a se sluji de seara pe care i-o lăsase liberă tînărul 
senior, dintr-un singur avînt căpitanul se şi găsi pe crupa calului. 

Baronul spusese adevărul: calul său nu era obişnuit cu o 
povară atit de grea; de aceea mai întîi încercă să se descoto- 
rosească de ea; dar nici căpitanul nu minţise, iar animalul simţi 
îndată că avea de-a face cu nişte fiinţe mai puternice decit el, 
astfel încît, după două sau trei salturi, care nu avură alt rezultat 
decit să scoată în evidenţă, în ochii trecătorilor, iscusinţa celor 
doi călăreţi, se hotărî să urmeze calea supunerii şi cobori în trap 
întins cheiul şcolii, care, la această epocă, nu era decit un fel de 
port natural, traversă, tot cu aceeaşi iuţeală, cheiul Luvrului şi 
cheiul Tuileriilor, străbătu poarta Conferinţei şi, lăsînd la stînga 
drumul către Versailles, o apucă pe calea cea mare, pe Champs- 
Elysees, care duce astăzi la arcul de triumf de la l'Etoile. Ajuns 
la podul d'Antin, baronul de Valef încetini un pic alura calului, 
întrucit văzu că avea tot timpul pentru a sosi la poarta Maillot la 
ora convenită. Căpitanul profită de acest moment de răgaz spre 
a relua conversaţia. 

— Acum, domnule, fără să fiu indiscret, rosti el, pot să vă 
întreb pentru care motiv mergem să ne batem? Am nevoie, mă 
înţelegeţi, să fiu lămurit despre ce este vorba, pentru a mă 
hotări ce atitudine să iau faţă de adversarul meu, şi pentru a şti 
dacă tărăşenia merită osteneala de a-l ucide. 


— Cit se poate de just, domnule căpitan, răspunse 
baronul. lată faptele aşa cum s-au petrecut. Luam ieri seara cina 
la cumătra Fillon. Sau poate cumva nu o cunoaşteţi? 

— La naiba! eu sînt cel care a seos-o în lume, în 1705, 
înainte de campaniile mele din Italia. 

— Ei bine! răspunse rizînd baronul, puteţi să vă făliţi că 
aţi format o elevă care vă face cinste! Pe scurt, cinam aşadar la 
ea, între patru ochi, eu cu d'Harmental. 

— Fără nici o reprezentantă aparţinind sexului frumos? 
întrebă căpitanul. 

— Oh! Doamne! Da. Trebuie să vă spun că d'Harmental 
este un fel de călugăr trapist, care se duce la Fillon doar din 
teama de a nu se crede că evită locul, fiind în plus unul care nu 
iubeşte decit cîte o singură femeie, şi care în momentul de faţă 
e îndrăgostit de micuța d'Averne, nevasta locotenentului din re- 
gimentul soldaţilor de gardă. 

— Foarte bine. 

— Ne aflam aşadar acolo şi vorbeam despre treburile 
noastre, cînd am auzit deodată un grup vesel tare ce-şi făcea 
intrarea în salonaşul lipit de-al nostru. Cum ceea ce aveam să 
ne spunem nu privea pe nimeni, am tăcut, şi, fără să vrem, iată- 
ne ascultînd conversaţia vecinilor noştri. Or, vedeţi ce înseamnă 
hazardul! Vecinii noştri vorbeau tocmai despre singurul lucru pe 
care ar fi trebuit să nu-l auzim. 

— Despre iubita cavalerului, poate? 

— Aţi ghicit. La primele cuvinte care mi-au ajuns la 
ureche din discuţia lor, m-am ridicat spre a-l lua cu mine pe 
Raoul; dar, în loc să mă urmeze, mi-a pus mîna pe umăr şi m-a 
făcut să mă aşez din nou. „Aşa deci spunea o voce, Philippe este 
îndrăgostit lulea de micuța d'Averne?” „De la petrecerea dată 
de mareşala d'Estrees, cînd, deghizată în Venus, i-a dăruit o 
cingătoare pentru spadă, însoţită de nişte versuri în care îl 
asemuia cu Marte.” „Dar sînt opt zile de atunci, rosti o a treia 
voce.” „Da, răspunse prima voce. Oh! ea şi-a manifestat un soi 
de împotrivire, fie că ţinea cu adevărat la acest biet 
d'Harmental, fie că ştia că regentul nu iubeşte decit pe cea care 
îi rezistă. În sfîrşit, azi dimineaţă, în sehimbul unui coş plin cu 
flori şi cu pietre scumpe, ea a binevoit să răspundă că astă 
seară o va primi pe Alteța Sa.” 


6 


— Ah, ah! exclamă căpitanul, încep să înţeleg. Cavalerul 
s-a supărat? 

— Întocmai. În loc să rîdă de toate astea, cum aţi fi făcut 
dumneavoastră sau cum aş fi făcut eu, cel puţin aşa 
nădăjduiesc, şi să profite de această împrejurare pentru a obţine 
restituirea brevetului de colonel, care i-a fost retras sub 
pretextul economiilor, d'Harmental deveni atît de palid, încît am 
crezut că era pe punctul să leşine. Apoi se apropie de peretele 
subţire şi izbi cu pumnul pentru a se face tăcere, după care 
exclamă: „Domnilor, îmi pare rău că trebuie să vă contrazic, dar 
cel care a afirmat că doamna d'Averne a acordat o întîlnire 
regentului, sau oricărui altuia, a minţit”. „Eu sînt, domnule, cel 
care a făcut afirmaţia şi o susţin, răspunse prima voce. Şi dacă 
există în aceste cuvinte ceva care vă displace, aflaţi că eu mă 
numese Lafare, căpitan în regimentul soldaţilor de gardă.” „lar 
eu, Fargy”, rosti a doua voce. „lar eu, Ravanne”, rosti a treia 
voce. „Foarte bine, domnilor, reluă d'Harmental. Miine, între 
orele nouă şi nouă şi jumătate, la poarta Maillot.” Şi veni să se 
aşeze din nou în faţa mea. Domnii de alături vorbiră despre alte 
chestiuni, iar noi ne-am terminat masa. lată întreaga afacere, 
domnule căpitan, şi acum ştiţi tot atît cît şi mine în această 
privinţă. 

Căpitanul scoase un fel de exclamaţie care voia să 
spună: Lucrurile nu sînt prea grave. Dar, cu toată această semi- 
dezaprobare a susceptibilităţii cavalerului, rămase neclintit în 
hotărîrea de a susţine cît putea mai bine cauza al cărei apărător 
devenise într-un mod atit de neaşteptat, oricît de greşită îi părea 
această cauză în esenţa ei. De altminteri, chiar de ar fi avut altă 
intenţie, era prea tîrziu pentru a mai da înapoi. Ajunseseră la 
poarta Maillot, iar un tînăr călăreț, ce părea că aşteaptă, şi care 
îi zărise de departe pe baron şi pe căpitan, tocmai îşi pornise 
calul în galop şi se apropia acum cu iuţeală de ei. Era cavalerul 
d'Harmental. 

—  Scumpul meu cavaler, spuse baronul de Valef 
stringindu-i mîna, permite-mi ca în lipsa unui vechi prieten să-ţi 
prezint unul nou. Nici Surgis, nici Gace nu erau acasă. L-am 
întîlnit pe domnul pe Pont Neuf, i-am înfăţişat dificultatea în care 
ne aflăm, şi iată, s-a oferit să ne scoată din încurcătură cu o 
minunată bunăvoință. 


— Aşadar îţi datorez o îndoită recunoştinţă, scumpul meu 
Valef, răspunse cavalerul, aruncînd asupra căpitanului o privire 
în care răzbătea o uşoară nuanţă de mirare, iar dumneavoastră, 
domnule, continuă el, vă datorez scuze pentru faptul că v-am 
vîrît din capul locului într-o încurcătură şi pentru că facem cu- 
noştinţă într-o împrejurare atît de neplăcută. Dar sper că într-o 
zi îmi veţi oferi prilejul de a-mi lua revanşa, şi vă rog, de se va 
ivi cazul, să dispuneţi de mine aşa cum am dispus eu de dum- 
neavoastră. 

— Aţi glăsuit bine, domnule cavaler, răspunse căpitanul 
sărind jos, iar cu manierele dumneavoastră m-aţi face să merg 
pînă la capătul lumii. Proverbul are dreptate: numai munţii nu se 
întîlnesc. 

— Cine este individul ăsta bizar? îl întrebă încet de tot 
d'Harmental pe Valef, în timp ce căpitanul executa fandări cu 
piciorul drept pentru a-şi dezmorţi încheieturile. 

— Pe legea mea! Nu-l cunosc ciîtuşi de puţin, spuse Valef, 
dar ceea ce ştiu, e că fără el ne-am fi aflat la ananghie. Vreun 
sărman ofiţer ce s-a ridicat prin meritele sale, fără îndoială, şi pe 
care pacea l-a dat deoparte ca pe atiţia alţii. De altminteri, o să 
ne convingem numaideciît despre ce îi poate pielea, cînd îl vom 
vedea la lucru. 

— Ei bine, spuse căpitanul înviorat, după exerciţiile 
făcute unde sînt boboceii noştri? Mă simt în vervă în dimineaţa 
asta. 

— Cînd am venit în întimpinarea dumneavoastră, 
răspunse d'Harmental, nu sosiseră încă; dar am zărit la capătul 
aleii venind un fel de trăsură de piaţă, care le va servi drept 
scuză dacă sînt în întîrziere. De altminteri, adăugă cavalerul, 
scoţind din buzunarul de la jiletcă un foarte frumos ceas 
împodobit cu briliante, nu e timpul trecut, întrucît de-abia dacă 
sînt orele nouă şi jumătate. 

— Să mergem deci să-i întîmpinăm, zise Valef, 
deseălecînd la rîndul său şi aruncînd frîul în mîinile valetului lui 
d'Harmental. Dacă ar ajunge ei la locul de întîlnire în timp ce 
flecărim aici, atunci va părea că ne-am lăsat aşteptaţi. 

— Ai dreptate, zise d'Harmental. 

Şi, coborînd din şa la rîndul său, păşi către intrarea în 
pădure, urmai de cei doi însoțitori. 


8 


— Domnii nu poruncesc nimic? întrebă stăpînul hanului, 
care stătea în uşă, aşteptind muşterii. 

— Ba da, jupîne Durând, răspunse d'Harmental, care, de 
teama de a nu fi deranjat, voia să aibă aerul că a venit doar 
pentru o simplă plimbare. Un dejun pentru trei persoane. Ne 
ducem să dăm o raită pe alee şi ne întoarcem. 

Şi aruncă trei ludovici în mîna hangiului. 

Căpitanul văzu lucind una după alta cele trei piese de 
aur, Şi calculă cu rapiditatea unui amator foarte priceput cam ce 
putea oferi un han din Bois de Boulognc pentru şaptezeci şi 
două de livre. Dar cum el îl cunoştea pe cel cu care avea de-a 
face, socoti că o recomandare din partea sa nu ar strica deloc. 
Prin urmare, apropiindu-se la rîndul său de hangiu, îi spuse: 

— Ah, aşa! amice, birtaşule nepricopsit, ştii bine că mă 
pricep la preţuri, şi să-ţi intre bine în cap că nu s-a găsit ăla să 
mă înşele pe mine la socoteală. Vinurile să fie fine şi felurite, iar 
dejunul îmbelşugat. De nu, îţi rup oasele! Ai înţeles? 

— Fiţi liniştit, domnule căpitan, răspunse jupîn Durand, 
nici nu-mi trece prin gînd să înşel un muşteriu ca 
dumneavoastră. 

— Bine. Sînt douăsprezece ceasuri de cînd nu am mîncat. 
Ţine seama de treaba asta. 

Hangiul se înclină ca un om care ştia ceea ce voia să 
însemne una ca asta şi se întoarse la bucătărie, începînd să 
creadă că nu făcuse o afacere chiar atit de straşnică pe cît 
sperase la început. Cît despre căpitan, după ce i-a făcut un ultim 
semn de recomandare, pe jumătate amical, pe jumătate 
ameninţător, iuți pasul şi îi ajunse din urmă pe cavaler şi pe 
baron, care se opriseră pentru a-l aştepta. 

Cavalerul nu se înşelase cu privire la trăsura de piaţă. La 
cotitura primei alei, el îi zări pe cei trei adversari care coboriseră 
din trăsură; aceştia erau, aşa după cum am spus-o mai înainte, 
marchizul de Lafare, contele de Fargy şi cavalerul de Ravanne. 

să ne îngăduie cititorii noştri să le dăm citeva scurte 
amănunte despre aceste trei personaje, pe care le vom vedea 
de mai multe ori reapărînd în cursul acestei istorisiri. 

Lafare, cel mai cunoscut dintre cei trei, graţie poeziilor pe 
care le-a lăsat şi carierei militare pe care a parcurs-o, era un 
bărbat între treizeci şi şase, treizeci şi opt de ani, cu o înfăţişare 


9 


deschisă şi sinceră, de o veselie şi de o bună dispoziţie inepui- 
zabile, totdeauna gata să ţină piept primului venit, la ospăț, la 
joc şi la miînuitul armelor, fără să păstreze ranchiună şi fără 
venin, foarte căutat de sexul frumos şi foarte iubit de regent. 
Acesta îl numise căpitanul soldaţilor săi de gardă, şi, de zece ani 
încoace, de cînd îl admitea în intimitatea sa, îl întîlnise ca rival 
cîteodată, dar ca slujitor fidel totdeauna. De aceea prinţul, care 
avea obiceiul să dea porecle tuturor destrăbălaţilor săi eleganţi 
şi tuturor iubitelor sale, nu, pomenea niciodată de el fără să-l 
numească băiatul bun. Totuşi, de cîtva timp încoace, popularita- 
tea lui Lafare, oricît de temeinic ar fi fost stabilită ea prin an- 
tecedente demne de stimă, scădea, vîrtos printre femeile de la 
curte şi printre fetele de la Operă. Circula peste tot zvonul că 
voia să se facă de risul lumii devenind un om serios. Este 
adevărat că, pentru a-i păstra reputaţia, unii şopteau că această 
transformare aparentă nu avea altă cauză decit gelozia 
domnişoarei de Conti, fiica doamnei ducese şi nepoata marelui 
Conde, care — se vorbea ca despre o certitudine — îl onora pe 
căpitanul gărzilor domnului regent cu o afecţiune cu totul 
deosebită. De altminteri, legătura ei cu ducele de Richelieu, 
care, în ceea ce îl privea, trecea drept amantul domnişoarei de 
Charolais, dădea un nou temei acestui zvon. 

Contele de Fargy, numit de obicei frumosul Fargy, 
substituind epitetul pe care îl primise de la natură titlului pe 
care i-l lăsaseră moştenire strămoşii săi, era considerat, aşa 
cum îl arăta şi numele, drept cel mai frumos tînăr din epoca sa: 
ceea ce, în acele vremuri de curtoazie faţă de femei, impunea 
obligaţii în faţa cărora nu dăduse niciodată înapoi şi de care se 
achitase totdeauna în chip onorabil. Într-adevăr, părea cu 
neputinţă să ai o talie mai zveltă decit a lui Fargy. Era în acelaşi 
timp înzestrat cu una din acele naturi pline de elegantă şi 
putere, supleţe şi vitalitate, calităţi cu totul opuse celor ale 
eroilor de romane din acele timpuri. Adăugaţi la aceste însuşiri 
un chip fermecător, reunind calităţile cele mai contrarii, adică 
plete negre şi ochi albaştri, trăsături puternic accentuate şi un 
ten de femeie. In plus, înzestraţi-l cu spirit, loialitate, curaj, cu 
darul de a fi în aceeaşi măsură om de lume, şi vă veţi face o 
idee despre înalta consideraţie de care trebuia să se bucure 


10 


Fargy în sînul societăţii acelei epoci nebune, care se pricepea 
atit de bine să aprecieze aceste felurite merite. 

Cit despre cavalerul de Ravanne, care ne-a lăsat nişte 
memorii atît de ciudate asupra tinereţii sale încît, cu toată 
autenticitatea lor, eşti totdeauna tentat să le crezi apocrife, era 
pe atunci un copil care de-abia devenise independent. Bogat şi 
de casă mare, intra în viaţă pe poarta sa aurită şi alerga, cu 
toată ardoarea, imprudenţa şi pofta nesăţioasă a tinereţii, drept 
către plăcerile pe care le promite viaţa. Din această pricină, aşa 
cum e obiceiul la optsprezece ani, el împingea pînă la exces 
toate viciile şi toate calităţile epocii sale. Se înţelege aşadar cu 
uşurinţă orgoliul său de a servi ca secund unor oameni ca Lafare 
şi Fargy, într-un duel care trebuia să aibă un oarecare răsunet în 
saloanele intime ale nobililor de rang mare şi la supeurile 
galante de după miezul nopţii. 

lI 
DUELUL 


Îndată ce Lafare, Fargy şi Ravanne îşi văzură adversarii 
apărînd după cotul aleii, merseră, la rîndul lor, să-i întîmpine. 
Ajunşi la zece paşi unii de alţii, îşi scoaseră cu toţii pălăria şi se 
salutară cu acea politeţe elegantă care constituia, în asemenea 
împrejurări, unul din caracterele aristocrației secolului al opt- 
sprezecelea, şi făcură ciţiva paşi astfel, cu capul descoperit şi cu 
surisul pe buze, în aşa chip încît, în ochii unui trecător care nu ar 
fi ştiut motivul întîlnirii lor, ei ar fi avut aerul unor prieteni 
încîntati de a se fi revăzut. 

— Domnilor, zise cavalerul d'Harmental, căruia îi 
aparţinea de drept cuvîntul, sper că nici dumneavoastră nici eu 
nu am fost urmăriţi. Dar începe să se facă puţin cam tîrziu, şi 
am putea să fim deranjaţi aici. Eu cred, aşadar, că ar fi bine să 
ajungem întîi şi întîi într-un loc mai îndepărtat, unde să ne 
simţim mai în largul nostru spre a pune capăt micii afaceri 
pentru care ne-am întîlnit. 

— Domnilor, zise Ravanne, ştiu eu ce vă trebuie: doar la 
o sută de paşi de aici, o veritabilă sihăstrie; vă veţi crede în 
Tebaida. 

— Atunci, să-l urmăm pe copil, exclamă căpitanul. 
Inocenţa duce la mîntuire! 


11 


Ravanne întoarse capul şi-l măsură din cap pînă în 
picioare pe prietenul nostru cu panglici portocalii. 

— Dacă nu aveţi vreun angajament cu cineva, înaltul 
meu domn, rosti tînărul paj pe un ton batjocoritor, voi cere să 
am eu întiietate. 

— O clipă, o clipă, Ravanne, îl întrerupse Lafare. Am de 
dat cîteva explicaţii domnului d'Harmental. 

— Domnule Lafare, răspunse cavalerul, curajul dumnea- 
voastră este atit de bine cunoscut încît explicaţiile pe care mi le 
oferiţi sînt o dovadă de gentileţe, pentru care, vă rog să mă 
credeţi, vă sînt cu totul recunoscător. Dar aceste explicaţii nu ar 
face decit să ne întîrzie în mod inutil, şi noi nu avem, cred, timp 
de pierdut. 

— Bravo! exclamă Ravanne. lată ceea ce se numeşte a 
vorbi, domnule cavaler. Odată ce ne vom fi tăiat beregata, sper 
că îmi veţi acorda prietenia. Am auzit vorbindu-se mult despre 
dumneavoastră în înalta societate, şi de multă vreme doream să 
vă cunosc. 

Cele două persoane se salutară din nou. 

— Haide, haide, Ravanne, spuse Fargy, întrucît ţi-ai luat 
obligaţia de a ne fi călăuză, arată-ne drumul. 

Ravanne se avintă imediat în pădure asemenea unui 
tînăr faun. Cei cinci însoțitori ai săi îl urmară. Caii, ţinuţi de 
dîrlogi, şi trăsura de piaţă rămaseră pe drum. 

După zece minute de mers, în timpul cărora cei şase 
adversari păstraseră cea mai adincă tăcere, fie din teama de a 
nu fi auziţi, fie din pricina acelui sentiment natural care îl face 
pe om să se reculeagă o clipă atunci cînd îi este viaţa în 
primejdie, cei şase adversari, zic, se aflară în mijlocul unui 
luminiş înconjurat din toate părţile de o perdea de arbori. 

— Ei bine, domnilor, zise Ravanne aruncînd o privire sa- 
tisfăcută în jurul său, ce spuneţi despre acest loc? 

— Spun că de vă lăudaţi că l-aţi descoperit, rosti 
căpitanul, atunci îmi faceţi impresia unui caraghios de Cristofor 
Columb! Nu trebuia decît să-mi spuneţi că aici voiaţi să mergeţi, 
şi v-aş fi condus cu, cu ochii închişi. 

— Ei bine, domnule, răspunse Ravanne, ca să fiţi 
mulţumit, ne vom strădui să plecaţi atunci în chipul în care aţi şi 
venit aici. 


12 


— Ştiţi, domnule, de Lafare, cu dumneavoastră am 
treabă, spuse d'Harmental aruncîndu-şi pălăria pe iarbă. 

— Da, domnule, răspunse căpitanul din regimentul 
soldaţilor de gardă, urmînd exemplul cavalerului, şi ştiu de 
asemenea că nimic nu putea, în acelaşi timp, să-mi facă mai 
multă onoare şi să-mi producă mai multă miîhnire decît un duel 
cu dumneavoastră, mai ales pentru un asemenea motiv. 

D'Harmental surise ca un om pentru care această 
înfloritură de politeţe nu era fără efect, însă la aceste vorbe nu 
răspunse decît punînd mîna pe spadă. 

— Se pare, scumpul meu baron, rosti Fargy adresîndu-se 
lui Valef, că sînteţi pe punctul de a pleca în Spania? 

— Trebuia să plec noaptea trecută, scumpul meu conte, 
răspunse Valef, şi numai plăcerea de a vă vedea în această di- 
mineaţă m-a determinat să rămîn pînă la această oră, într-atit 
de importante sînt chestiunile pentru care merg acolo. 

— Drace! iată ceva care mă întristează nespus de mult, 
continuă Fargy trăgîndu-şi spada, căci dacă aş avea nefericirea 
să vă pricinuiese vreo întîrziere, mi-aţi purta o pică de moarte. 

— Nicidecum. Aş considera că a fost o jertfă adusă unei 
prietenii sincere, scumpul meu conte, răspunse Valef. Aşa că, 
lupiaţi-vă cît puteţi mai bine, şi în mod serios, vă rog. Sînt la 
ordinele dumneavoastră. 

— Haideţi, haideţi odată, domnule, spuse Ravanne 
căpitanului, care după ce îşi împăturise cu grijă haina, o puse 
tacticos alături de pălărie. Vedeţi bine că vă aştept. 

— Să nu ne impacientăm, frumosul meu tînăr, zise 
bătrînul ostaş, conlinuîndu-şi pregătirile cu impasibilitatea-i 
zeflemistă care îi era firească. Una din calitătile esenţiale cînd ai 
luat arma în mînă este sîngele rece. Am fost ca dumneavoastră 
la vîrsta pe care o aveţi, dar la a treia sau la a patra lovitură de 
spadă pe care am primit-o, am înţeles că apucasem pe o cale 
greşită şi am revenit pe drumul cel drept. Domol! adăugă el 
scoţindu-şi în sfîrşit spada, care, după cum am spus, era deo 
lungime straşnică. 

— La naiba, domnule! exclamă Ravanne aruncînd o 
privire asupra armei adversarului său, ce fermecător săbioi aveţi 
acolo! îmi aduce aminte de frigarea cea mare din bucătăria 


13 


mamei mele, şi sînt dezolat că nu i-am spus şefului bucătar să 
mi-o aducă spre a fi la egalitate cu dumneavoastră. 

— Mama dumneavoastră este o vrednică femeie, iar 
bucătăria sa o bucătărie pe cinste. Am auzit frumoase cuvinte 
de laudă despre amîndouă, domnule cavaler, răspunse căpitanul 
pe un ton aproape părintesc. De aceea aş fi dezolat să vă răpesc 
atit uneia cît şi celeilalte pentru un fleac cum este acela care îmi 
prilejuieşte onoarea de a-mi încrucişa spada cu a 
dumneavoastră. Presupuneţi aşadar pur şi simplu că luaţi o 
lecţie cu maestrul dumneavoastră de arme, şi fandaţi cît puteţi 
mai mult. 

Recomandarea era inutilă. Ravanne era exasperat de 
calmul adversarului său, la care, cu tot curajul pe care îl avea, 
sîngele lui tînăr şi aprins nu-i dădea nici o speranţă să aspire. De 
aceea se precipită asupra căpitanului cu o asemenea furie, încît 
spadele se angajară pînă la gardă. Căpitanul făcu un pas înapoi. 

— Ah! vă retrageţi, marele meu domn, exclamă Ravanne. 

— A te retrage nu înseamnă a fugi, micul meu cavaler, 
răspunse căpitanul. Este o axiomă a artei la care vă invit să 
meditaţi. De altminteri, nu-mi pare rău că am prilejul să studiez 
felul dumneavoastră de a duela. Ah, după cîte mi se pare, sînteţi 
elevul lui Berthelot. Este un maestru bun, dar are un mare de- 
fect: acela de a nu învăţa să parezi. Atenţie, uitaţi-vă un pic, 
continuă el ripostînd printr-o lovitură de esehivă la o lovitură 
directă. Dacă aş fi fandat, v-aş fi străpuns ca pe o ciociîrlie. 

Ravanne era furios, întrucît simţise efectiv în partea 
laterală a corpului vîrful spadei adversarului, dar atît de uşor 
plasat încît ar fi putut să-l ia drept contactul cu butonul unei 
florete. Mînia i se înteţi şi din pricina convingerii că îi datora 
viaţa, iar atacurile sale se înmulţiră, şi mai grăbite decit înainte. 

— Haide, haide, exclamă căpitanul, iată că vă pierdeţi 
capul acum, şi căutaţi să mă lăsaţi chior. Ei! tinere, ei! La piept, 
mii de draci! Ah, reveniţi la figură? Mă veţi forţa să vă 
dezarmez! larăşi? Duceţi-vă să vă adunaţi de pe jos spada, 
tinere, şi întoarceţi-vă sărind într-un picior, asta are să vă 
calmeze. 

Şi cu o violentă lovitură de bici, făcu să-i sară arma lui 
Ravanne la douăzeci de paşi. 


14 


De data aceasta Ravanne profită de povaţă; merse încet 
să-şi ridice spada de jos şi reveni păşind lent spre căpitan, care 
îl aştepta cu virful spadei sprijinit de pantof. Numai că tînărul 
era palid ca vesta sa de satin, pe care apăruse o uşoară picătură 
de sînge. 

— Aveţi dreptate, domnule, îi zise el, sînt încă un copil, 
dar duelul cu dumneavoastră mă va ajuta, sper, să facă din 
mine un bărbat. Citeva atacuri, încă, vă rog, pentru a nu se 
spune că aţi avut întreaga glorie. Şi se aşeză din nou în gardă. 

Căpitanul avea dreptate: cavalerului nu-i lipsea decit 
calmul pentru a face din el un om de temut în mînuirea spadei. 
De aceea, la prima lovitură din această a treia repriză, constată 
că trebuia să acorde toată atenţia propriei sale apărări. Dar el 
avea o prea mare superioritate în arta serimei pentru ca tînărul 
său adversar să mai poată obţine vreun succes. Lucrurile se 
terminară cum era lesne de prevăzut: căpitanul făcu să sară 
pentru a doua oară spada din mîna lui Ravanne; dar, de data 
aceasta, se duse el însuşi s-o ridice de jos, şi cu o politeţe de 
care l-ai fi crezut incapabil la prima vedere, îi spuse, înapoindu-i 
spada: 

— Domnule cavaler, sînteţi un tînăr brav, dar credeţi-l pe 
un vechi client nelipsit al şcolilor de serimă şi al tavernelor, care 
a participat, mai înainte ca dumneavoastră să fi venit pe lume, 
la războaiele din Flandra; pe cînd vă aflaţi în leagăn, la acelea 
din Italia, şi cînd eraţi în rîndul pajilor, la războaiele din Spania: 
sehimbaţi profesorul. Lăsaţi-l încolo pe Berthelot, care v-a arătat 
tot ce ştie. Luaţi-l pe Bois-Robert, şi să mă înhaţe toţi dracii din 
iad dacă în şase luni nu voi avea eu de învăţat de la 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc pentru lecţie, domnule, zise Ravanne 
întinzînd mîna căpitanului, în timp ce două lacrimi, pe care nu şi 
le putea stăpini, îi curgeau de-a lungul obrajilor. Îmi va folosi, 
sper. 

Şi, primindu-şi spada din mîinile căpitanului, urmă 
exemplul acestuia: o viri la loc în teacă. 

După care, amiîndoi îşi îndreptară iarăşi ochii spre 
tovarăşii lor, pentru a vedea cum mai stăteau lucrurile. Lupta, 
era terminată. Lafare era aşezat pe iarbă, cu spatele rezemat de 
un copac: primise o lovitură de spadă ce urma să-i străpungă 


15 


pieptul, dar, din fericire, vîrful lamei întîlnise o coastă şi 
alunecase de-a lungul osului, astfel încît rana părea la prima 
vedere mai gravă decit era în realitate. Zăcea totuşi leşinat, într- 
atit de violentă fusese izbitura. D'Harmental, în faţa sa, în 
genunchi, îi ştergea sîngele cu batista. 

Fargy şi Valef îşi dăduseră o lovitură reciprocă: unul avea 
coapsa străpunsă, celălalt braţul găurit. Amîndoi îşi cereau 
scuze şi îşi făceau promisiuni ca în viitor să fie cei mai buni 
prieteni. 

— la uitaţi-vă, tinere, se adresă căpitanul lui Ravanne, 
arătindu-i diferitele episoade ale cîmpului de bătălie, priviţi la 
toate acestea şi meditaţi. lată sîngele a trei bravi gentilomi 
curgînd probabil pentru vreo femeie uşuratică! 

— Pe legea mea! răspunse Ravanne cu totul calmat, cred 
că aveţi dreptate, domnule căpitan, şi s-ar putea, într-adevăr, să 
fiţi singurul dintre noi toţi care să aibă o judecată sănătoasă. 

In această clipă, Lafare deschise ochii şi îl recunoscu pe 
d'Harmental în omul care îi dădea ajutor. 

— Domnule cavaler, îi spuse el, vreţi să urmaţi un sfat 
prietenese? Trimiteţi-mi chirurgul acela amărit pe care îl veţi 
găsi în trăsură şi pe care l-am adus pentru orice eventualitate. 
Apoi să ajungeţi cît mai repede la Paris, arătaţi-vă diseară la 
balul Operei, şi dacă veţi fi întrebat despre sănătatea mea, 
spuneţi că sînt opt zile de cînd nu m-aţi văzut. In ceea ce mă 
priveşte, puteţi fi perfect liniştit, numele dumneavoastră nu va 
ieşi de pe buzele mele. De altminteri, dacă vi s-ar întîmpla să 
aveţi vreo discuţie neplăcută cu oamenii conetabilului, daţi-mi 
de ştire cît mai repede, şi vom lua măsurile potrivite astfel încît 
chestiunea să nu aibă urmări. 

— Vă mulțumesc, domnule marchiz, răspunse 
d'Harmental. Vă părăsesc Întrucît ştiu că vă las în mîini mai 
bune decit ale mele. Altminteri, credeţi-mă, nimic nu ar fi putut 
să mă despartă de dumneavoastră mai înainte de a vă vedea în 
siguranţă în patul dumneavoastră. 

— Călătorie bună, scumpul meu Valef! spuse Fargy, 
întrucît nu-mi trece prin gînd că această zgirietură o să vă 
împiedice să porniţi la drum. La întoarcere, să nu uitaţi că aveţi 
un prieten, în piaţa Louis-Le-Grand, nr. 14. 


16 


— lar dumneavoastră, scumpul meu Fargy, dacă aveţi să- 
mi daţi vreo însărcinare pentru Madrid, nu aveţi decit să 
spuneţi, şi puteţi fi sigur că va fi adusă la îndeplinire cu 
exactitatea şi zelul unui bun camarad. 

Şi cei doi prieteni îşi strinseră mîinile ca şi cum nu s-ar fi 
petrecut absolut nimic. 

— Adio, tinere, adio, se adresă căpitanul lui Ravanne. Nu 
uitaţi sfatul pe care vi l-am dat: lăsaţi-l încolo pe Berlhelot şi 
luaţi-l pe Bois-Robert. Mai cu seamă fiţi calm, retrăgeţi-vă cînd 
este cazul, paraţi la timp, şi veţi fi unul dintre ce mai fini duelişti 
din regatul Franţei. Săbioiul meu adresează multe complimente 
frigării celei mari a mamei dumneavoastră. 

Ravanne, în ciuda prezenţei sale de spirit, nu găsi nimic 
de răspuns căpitanului. Se mulţumi să-l salute, şi se apropie de 
Lafare, care îi păru a fi cel mai serios rănit. 

Cît despre d'Harmental, Valef şi căpitanul, ei ajunseră pe 
alee, unde găsiră trăsura de piaţă, şi în trăsură pe chirurg, care 
trăgea un pui de somn. D'Harmental îl trezi şi îi aduse la cu- 
noştinţă că marchizul de Lafare şi contele de Fargy aveau 
nevoie de serviciile sale, arătindu-i în acelaşi timp drumul pe 
care trebuia să-l urmeze. In afară de aceasta, porunci valetului 
său să desealcce şi să-l urmeze pe chirurg, spre a-i servi de 
ajutor. Apoi, întorcîndu-se către căpitan, îi zise: 

— Domnule căpitan, cred că nu ar fi prudent să mergem 
să luăm dejunul pe care l-am comandat. Primiţi aşadar toate 
mulţumirile mele pentru mîna de ajutor pe care mi-aţi dat-o, şi, 
ca o amintire din partea mea, întrucît sînteţi pe jos, după cîte mi 
se pare, binevoiţi să acceptaţi în dar unul dintre cei doi cai ai 
mei. Puteţi să luaţi la întîmplare: sînt nişte cai buni. Cel mai 
modest dintre ei nu vă va lăsa în încurcătură cînd va fi nevoie 
să-l puneţi să străbată opt pînă la zece leghe într-o oră. 

— Pe legea mea, domnule cavaler, răspunse căpitanul 
aruncînd o privire cu coada ochiului spre calul ce îi era oferii 
într-un chip atît de generos, nu era cazul să-mi dăruiţi nimic 
pentru aşa ceva. Între gentilomi, sîngele şi punga sînt lucruri 
care se împrumută în fiecare zi. Dar dumneavoastră procedaţi 
cu atita amabilitate încît mi-ar şi cu neputinţă să vă, refuz. Dacă 
veţi avea vreodată nevoie de mine pentru indiferent ce 
chestiune, amintiţi-vă că sînt la dispoziţia dumneavoastră. 


17 


— Şi dacă s-ar ivi cazul, domnule, unde aş putea să vă 
regăsesc? întrebă surizind d'Harmental. 

— Eu nu am domiciliu bine stabilit, domnule cavaler, dar 
veţi căpăta totdeauna ştiri despre mine ducîndu-vă la Fillon, 
întrebînd de Normande, şi interesîndu-vă la ea despre căpitanul 
Roquefinette. 

Şi cum cei doi tineri se săltaseră în şa, căpitanul făcu la 
fel, nu fără a remarca în sinea lui că tînărul cavaler d'Harmental 
îi lăsase pe cel mai frumos dintre cei trei cai. 

Şi atunci, cum se aflau în apropierea unei răspintii, 
fiecare apucă pe drumul său şi se îndepărtă în galopul cel mai 
întins. 

Baronul de Valef se întoarse prin bariera Passy, se duse 
drept la Arsenal, luă mesajele încredințate de ducesa du Maine, 
în casa căreia era socotit ca un intim, şi plecă în aceeaşi zi spre 
Spania. 

Căpitanul Roquefinette făcu trei sau patru tururi la pas, la 
trap şi la galop în Bois de Boulogne, pentru a aprecia feluritele 
calităţi ale armăsarului său, şi recunoscînd că era, aşa cum spu- 
sese cavalerul, un animal de rasă şi frumoasă şi bună, se 
întoarse foarte satisfăcut la jupînul Durand, unde miîncă el 
singur dejunul ce fusese comandat pentru trei. 

In aceeaşi zi îşi duse armăsarul la tîrgul de cai şi îl vîndu 
pe şaizeci de ludovici. Suma însemna jumătate din cît valora; 
dar trebuie să ştii să faci sacrificii cînd vrei să obţii bani repede. 

Cît despre cavalerul d'Harmental, el o apucă pe aleea la 
Muette, intră în Paris pe marele bulevard des Champs-Elysees 
şi, întorcîndu-se acasă, în strada Richelieu, găsi două scrisori 
care îl aşteptau. 

Scrisul de pe una din cele două scrisori îi era atit de bine 
cunoscut, încît, privind-o, tot trupul i se înfioră, şi după ce o luă 
cu o îndelungă ezitare, de parcă era vorba de un tăciune aprins, 
o deschise cu o mînă tremurîndă, care trăda importanţa pe care 
i-o acorda. Scrisoarea conţinea cele ce urmează: 


„Scumpul meu cavaler, 

Nu sintem stâpine pe inima noastră, o ştiţi, şi una dintre 
nimicniciile firii noastre este de a nu putea iubi multă vreme nici 
aceeaşi persoană, nici acelaşi lucru. În ceea ce mă priveşte, 


18 


vreau, ca față de celelalte femei, să am cel puțin meritul de a 
nu-l înşela pe acela care mi-a fost iubit. Nu veniţi aşadar la ora 
dumneavoastră obişnuită, întrucit vi s-ar spune că nu sint acasă, 
şi sint atit de bună încit nu aş vrea să primejduiesc sufletul unui 
valet sau al unei cameriste poruncindu-le să spună o minciună 
atit de mare. 

Adio, scumpul meu cavaler. Să nu păstraţi o amintire 
prea urită despre mine, şi purtaţi-vă astfel incit să gindesc 
despre dumneavoastră şi peste zece ani ceea ce gindesc în 
acest ceas, anume că sinteți unul dintre cei mai galanti 
gentilomi din Franţa. 

SOPHIE D'AVERNE” 


— Mii de draci! exclamă d'Harmental lovind cu pumnul 
într-o fermecătoare masă de Boule, pe care o prefăcu în bucăţi, 
dacă l-aş fi ucis pe acest sărman de Lafare, nu m-aş fi consolat 
întreaga viaţă! 

După această explozie, care îl uşură puţin, cavalerul 
începu să bată drumul de la uşă la fereastră şi înapoi, cu un aer 
care dovedea că bietul băiat mai avea nevoie de cîteva decepţii 
de acest gen pentru a fi la înălţimea moralei filozofice pe care i- 
o predica frumoasa infidelă. Apoi, după cîteva tururi, zări pe jos 
cea de-a doua scrisoare, pe care o uitase cu desăvirşire. Mai 
trecu încă de două sau de trei ori pe lîngă ea, privind-o cu o 
trufaşă indiferenţă şi, în sfîrşit, reflectind că aceasta i-ar abate 
poate gîndurile de la prima, o ridică dispreţuitor, o deschise cu 
încetineală, privi la scris, care îi era necunoscut, căută 
semnătura, care lipsea, şi, stîrnindu-i acest iz de mister o 
oarecare curiozitate, citi cele ce urmează: 


„Cavalere, 

Dacă în suflet aveti un sfert din avintul romanţios şi în 
inimă jumătate din curajul pe care prietenii dumneavoastră 
pretind că sălăşluiese acolo, sintem gata a vă oferi să îndepliniţi 
o acțiune îndrăzneață, demnă de dumneavoastră, şi al cărei 
rezultat va fi, în acelaşi timp, de a vă răzbuna pe omul pe care îl 
detestați cel mai mult pe lume şi de a vă duce la o țintă 
strălucită, la care nici în cele mai fmmoase vise n-aţi sperat 
vreodată. Geniul bun care trebuie să vă călăuzească pe acest 


19 


drum fermecat, şi în care trebuie să vă încredeţi cu totul, vă va 
aştepta în noaptea aceasta, de la miezul nopții pînă la orele 
două, la balul Operei. Dacă veţi veni fără mască, el vă va 
întimpina; dacă veţi veni mascat, îl veţi recunoaşte după o 
panglică violetă pe care o va purta pe umărul sting. Parola este: 
Sesame, deschide-te! Rostiţi-o cu îndrăzneală, şi veți vedea 
deschizindu-se o peşteră minunată, dar cu totul altfel decit 
aceea a lui Ali-Baba.” 


— Minunat! zise d'Harmental; şi dacă geniul cu panglică 
violetă îşi ţine numai jumătate din promisiune, pe legea mea, şi- 
a găsit omul potrivit! 


IHI 
CAVALERUL D'HARMENTAL 


Cavalerul Raoul d'Harmental, cu care, înainte de a trece 
mai departe, este necesar ca cititorii noştri să facă mai pe 
îndelete cunoştinţă, era unicul vlăstar al uneia dintre cele mai 
nobile familii din Nivernais. Deşi această familie nu a jucat 
niciodată vreun rol important în istorie, ea nu era lipsită totuşi 
de o anumită glorie, pe care o căpătase, fie prin ea însăşi, fie 
prin alianțele sale. Astfel, tatăl cavalerului, seniorul Gaston 
d'Harmental, venind în 1682 la Paris şi, avînd fantezia de a se 
urca în caleştile regelui, îşi adusese, fără greutate, dovezi de 
nobleţe datînd încă din anul 1399, operaţie heraldică 
pretențioasă, care, dacă ar fi să ne luăm după un memoriu al 
parlamentului, ar fi pus în mare încurcătură nu puţini duci şi 
pairi. Pe de altă parte, unchiul său dinspre partea mamei, 
domnul de Torigny, fiind numit cavaler al Ordinului, promoţia din 
1694, cînd a trebuit să-i fie recunoscute cele şaisprezece grade 
de descendență nobiliară, a mărturisit că pe obrazul blazonului 
său, cum se spunea pe atunci, partea cea mai frumoasă o 
datora celor din familia d'Harmental, cu care strămoşii săi erau 
înrudiţi de trei sute de ani. Aşadar cele spuse sînt îndeajuns 
pentru a satisface exigenţele aristocratice ale epocii despre care 
scriem. 

Cavalerul nu era nici sărac, nici bogat; tatăl său îi lăsase 
la moarte un domeniu situat în împrejurimile oraşului Nevers, şi 


20 


care îi aducea un venit anual cam între douăzeci şi cinci şi trei- 
zeci de mii de livre. Avea cu ce să ducă o viaţă foarte 
îmbelşugată în provincia sa; dar cavalerul primise o educaţie 
excelentă, şi simţea cum în inima lui sălăsuieste o mare ambiţie; 
aşadar, odată devenit major, adică prin 1711, şi-a părăsit ţinutul 
provincial şi a dat fuga la Paris. 

Prima vizită a făcut-o contelui de Torigny, pe care se 
bizuia mult spre a-l introduce la curte. Din nefericire, la acea 
epocă, însuşi contele de Torigny nu mai avea trecere acolo. Dar 
cum el îşi amintea totdeauna cu mare plăcere, aşa după cum 
am spus-o, de familia d'Harmental, îl recomandă pe nepotul său 
cavalerului de Villarceaux, iar cavalerul de Villarceaux, care nu 
putea să refuze nimic prietenului său contele de Torigny, îi 
conduse pe tînăr la doamna de Maintenon. 

Doamna de Maintenon avea o calitate: aceea de a fi 
rămas prietena foştilor săi iubiţi. Ea îl primi foarte bine pe 
cavalerul d'Harmental, datorită celui care îi redeşteptase vechi 
amintiri şi care i-l recomanda elogios, iar cîteva zile mai tîrziu, 
cînd mareşalul de Villars veni să-şi prezinte omagiile, ea îi 
adresă cîteva cuvinte atit de stăruitoare în favoarea tînărului ei 
protejat, încît mareşalul, încîntat de a găsi un prilej spre a fi 
agreabil acestei regine in partibus, răspunse că, începînd din 
acel ceas, îl angaja pe cavalerul d'Harmental în casa lui militară, 
promiţind că-şi va da osteneala să-i ofere toate ocaziile spre a 
justifica buna părere pe care augusta sa protectoare binevoia să 
o aibă despre el. 

A fost o mare bucurie pentru cavaler cînd văzu 
deschizîndu-i-se o asemenea poartă. Campania care urma să 
aibă loc era hotăritoare. 

Ludovic al XIV-lea ajunsese la ultima perioadă a domniei 
sale, la epoca înfrîngerilor militare. Tallard şi Marsin fuseseră 
învinşi la Hochstett, Villeroi la Ramillies, iar însuşi Villars, eroul 
de la Friedlingen, tocmai pierduse faimoasa bătălie de la 
Malplaguet împotriva lui Marlborough şi a lui Eugeniu de Savoia. 
Europa, un moment înăbuşită sub mîna lui Colbert şi a lui 
Louvois, reacţiona împotriva Franţei. Situaţia treburilor statului 
era din cale afară de grea; regele, ca un bolnav osîndit care îşi 
schimbă medicul la fiecare oră, îsi schimba miniştrii în fiecare zi. 
Dar fiecare nouă încercare dezvăluia o neputinţă nouă. Franţa 


21 


nu mai putea să susţină războiul şi nu reuşea nici să încheie 
pacea. In zadar oferea ea să abandoneze Spania şi să-şi 
restringă fruntariile: nu era destulă umilire. Se pretindea ca 
regele să dea liberă trecere armatelor inamice prin Franţa spre 
a se duce să-l izgonească pe nepotul său de pe tronul lui Carol 
al II-lea, şi să predea, cu titlu de garanţie pînă la încheierea 
păcii, oraşele fortificate Cambrai, Metz, La Rochelle şi Bayonne, 
afară numai dacă nu prefera, ca într-un răgaz de numai un an, 
să-l detroneze el însuşi prin forţa armelor. lată în ce condiţii 
fusese acordat un armistițiu învingătorului de la Dunes, Senef, 
Fleurus, Steinkerque şi Marsaille; aceluia care, pînă atunci, 
ţinuse în pulpana mantiei sale regale pacea şi războiul; aceluia 
care se intitula împărţitorul coroanelor, pedepsitorul naţiunilor, 
marele, nemuritorul; aceluia, în sfîrşit, pentru care de o 
jumătate de secol încoace, se cioplea marmura, se turna 
bronzul, se măsura versul alexandrin, se istovea tămiia. 

Ludovic al XIV-lea plinsese în plin consiliu. 

Aceste lacrimi dăduseră, naştere unei armate, iar 
această armată fusese încredinţată lui Villars. 

Villars mărşălui drept către inamic, a cărui tabără se afla 
la Denain, iar duşmanul, cu ochii aţintiţi la agonia Franţei, 
lenevea în siguranţa sa. Nicicînd vreo responsabilitate mai mare 
nu împovărase o frunte. Villars urma să joace salvarea Franţei 
pe o lovitură riscantă. 

Aliaţii ridicaseră, între Denain şi Marchiennes, o linie de 
fortificaţii, pe care în orgoliul lor anticipat, Albemarle şi Eugeniu 
de Savoia o numeau calea cea mare a Parisului. Villars luă 
hotărîrea să cucerească Denain prin surprindere, şi, odată 
Albemarle doborit, să-l învingă pe prinţul Eugeniu. 

Pentru a reuşi într-o acţiune atît de cutezătoare, trebuia 
să înşele nu numai armata inamică, ci şi armata franceză, 
succesul acestei fapte îndrăzneţe stînd în însăşi imposibilitatea 
sa. 

Villars proclamă sus şi tare intenţia de a lua cu asalt 
redutele din Landrecies. într-o noapte, la o oră convenită, 
întreaga sa armată se pune în mişcare şi înaintează în direcţia 
acestui oraş. Deodată, este dat ordinul de a o lua la stînga, 
trupele de geniu aruncă trei poduri peste fluviul Eseaut. Villars 
trece fluviul fără obstacole, se azvirle în mlaştinile despre care 


22 


se credea că sînt impracticabile, şi în care soldaţii înaintează 
avînd apa pînă la brîu; merge drept către primele redute, le 
cucereşte aproape fără cea mai mică împotrivire, pune stăpînire 
succesiv pe fortificațiile construite de-a lungul unei leghe, 
ajunge la Denain, trece peste şanţul care îl înconjoară, pătrunde 
în oraş şi, ajungind în citadelă, îl găseşte pe tînărul său protejat, 
cavalerul d'Harmental, care îi prezintă spada lui Albemarle, pe 
care tocmai îl făcuse prizonier. 

In această clipă, se vesteşte sosirea lui Eugeniu de 
Savoia. Villars se întoarce, ajunge înaintea lui la podul peste 
care acesta din urmă trebuie să treacă, pune stăpiînire pe el şi 
aşteapă. Acolo se încinge adevărata luptă, întrucit luarea 
Denain-ului nu a însemnat decit o hărţuială. Eugeniu dă atac 
după atac, revine de şapte ori la capătul acestui pod pentru a-şi 
zdrobi aici cele mai bune trupe împotriva artileriei care 
protejează podul şi împotriva baionetelor care îl apără; în sfîrşit, 
cu hainele ciuruite de gloanţe, grozav de însîngerat de pe urma 
celor două răni primite, se urcă pe cel de-al treilea cal, iar 
învingătorul de la Hochstett şi de la Malplaguet se retrage 
plîngînd de furie şi muşcîndu-şi mănuşile de mînie. În şase ore, 
faţa lucrurilor s-a schimbat cu totul: Franţa este salvată, iar 
Ludovic al XIV-lea rămîne tot marele rege. 

D'Harmental se purtase ca un bărbat care vrea să se 
distingă dintr-odată. Villars, văzindu-l cu totul acoperit de sînge 
şi de pulbere, îşi reaminti de cine îi fusese recomandat, şi 
porunci să fie adus în preajma sa, în timp ce, chiar în mijlocul 
cîmpului de bătălie, aşternea pe hirtie pe o tobă rezultatul zilei. 
Văzîndu-l pe d'Harmental, Villars îşi întrerupse scrisoarea. 

— Sînteţi rănit? îl întrebă el. 

— Da, domnule mareşal, dar atît de uşor încît nici nu 
merită osteneala să vorbim despre acest lucru. 

— Vă simţiţi în stare să faceţi şaizeci de leghe călare, în 
cea mai mare goană, fără să vă odihniţi o oră, un minut, o 
secundă? 

— Mă simt capabil de orice, domnule mareşal, pentru a fi 
de folos regelui şi domniei-voastre. 

— Atunci, porniţi chiar în această clipă, coboriţi direct la 
doamna de Maintenon, spuneţi-i din partea mea cele ce aţi 
văzut, şi daţi-i de ştire despre sosirea curierului care va aduce 


23 


raportul oficial al celor petrecute. Dacă va voi să vă conducă la 
rege, nu vă împotriviţi. 

D'Harmental înţelese importanţa misiunii care i se încre- 
dinţase, şi, plin de praf, plin de sînge, fără să-şi mai fi scos 
cizmele, sări pe un cal odihnit şi ajunse la prima poştă; 
douăsprezece ore după aceea se afla la Versailes. 

Villars prevăzuse ce avea să se întîmple. După primele 
cuvinte rostite de cavaler, doamna de Maintenon îl luă de mînă 
şi îl conduse la rege. Regele lucra cu Voisin în camera sa, 
contrar obiceiului, întrucît era puţin bolnav. Doamna de 
Maintenon deschise uşa, îl împinse pe cavalerul d'Harmental la 
picioarele regelui şi, ridicîndu-şi mîinile către cer, rosti: 

— Sire, mulţumiţi-i lui Dumnezeu, întrucît Majestatea 
Voastră o ştie, noi nu sîntem nimic prin noi înşine, şi de la 
Dumnezeu ne vine tot ajutorul. 

— Ce se întîmplă, domnule? Vorbiţi! rosti cu însufleţire 
Ludovic al XIV-lea, mirat că îl vede la picioarele sale pe acest 
tînăr pe care nu-l cunoştea. 

— Sire, răspunse cavalerul, tabăra din Denain a fost 
cucerită; contele d'Albemarle este prizonier, prinţul Eugeniu de 
Savoia a fost pus pe fugă. Mareşalul de Villars aşterne victoria 
sa la picioarele Majestății Voastre. 

Cu toată stăpînirea sa de sine, Ludovic al XIV-lea păli; 
simţi cum i se taie picioarele, şi se sprijini de masă pentru a nu 
cădea peste fotoliu. 

— Ce aveţi, sire? exclamă doamna de Maintenon alergînd 
spre el. 

Doamnă, vă datoresc totul, zise Ludovic al XIV-lea. Dum- 
neavoastră îl salvaţi pe rege, şi prietenii dumneavoastră 
salvează regatul. 

Doamna de Maintenon se înclină şi sărută respectuos 
mîna monarhului. 

Apoi, Ludovic al XIV-lea, încă foarte palid şi cu totul 
emoţionat, trecu îndărătul perdelei grele care separa salonul în 
care se afla patul, după care se putu auzi rugăciunea de 
mulţumire pe care o îndrepta cu voce scăzută Domnului; la 
capătul cîtorva momente, reapăru calm şi grav, ca şi cum nimic 
nu s-ar fi întîmplat. 


24 


— Şi acum, domnule, povestiţi-mi lucrurile cu toate 
amănuntele. 

Atunci d'Harmental relată în amănunţime această 
minunată bătălie, care, ca printr-un miracol, salvase monarhia. 
Apoi, cînd d'Harmental termină de istorisit, Ludovic al XIV-lea îi 
zise: 

— Şi despre dumneavoastră, domnule, nu îmi spuneţi 
nimic? Dacă judec după sîngele şi noroiul care vă acoperă încă 
hainele, nu aţi rămas în ultimele rînduri. 

— Sire, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, rosti 
d'Harmental înclinîndu-se; dar dacă există într-adevăr ceva de 
spus despre mine, cu permisiunea Majeslăţii Voastre, las 
această grijă domnului mareşal de Villars. 

— Bine, tinere, şi dacă el are să vă uite, din întîmplare, 
ne vom aminti noi. Trebuie să fiţi obosit, duceţi-vă să vă 
odihniţi; sînt mulţumit de dumneavoastră. 

D'Harmental se retrase foarte voios. Doamna de 
Maintenon îl însoţi iarăşi pînă la uşă. D'Harmental îi sărută încă 
o dală mîna şi se grăbi să profite de permisiunea regală care îi 
fusese acordată; se împlineau douăzeci şi patru de ore de cînd 
nici nu băuse, nici nu mîncase, nici nu dormise. 

Cînd se trezi, i se remise un pachet ce i se adusese de la 
Ministerul de război. Era brevetul de colonel. 

După două luni, pacea fu încheiată. Spania pierdea 
jumătate din monarhie, dar Franţa rămase intactă. 

Trei ani mai tirziu, Ludovic al XIV-lea avea să moară. 

Două partide net distincte, net ireconciliabile mai ales, se 
aflau faţă în faţă în momentul acestei morţi: acela al bastarzilor, 
întruchipat în persoana domnului duce du Maine, şi acela al 
principilor legitimi, reprezentat de domnul duce d'Orleans. 

Dacă domnul duce du Maine ar fi avut statornicia, voinţa, 
curajul soţiei sale, Louise-Benedicte de Conde, şi sprijinit cum 
era rl de testamentul regal, poate că ar fi triumfat; dar ar fi 
trebuit să se apere la lumina zilei atunci cînd era atacat, însă 
ducele du Maine, puţin curajos şi nu prea inteligent, periculos 
din pricină că era atît de laş, nu era bun decit pentru lucrurile 
care se petreceau subteran. A fost provocat pe faţă, iar atunci 
artificiile sale fără număr, prefăcătoriile lui distinse, manevrele 
sale tenebroase şi profunde se dovediră inutile. Intr-o bună zi, şi 


25 


aproape fără luptă, fu prăvălit de pe culmea pe care îl înălţase 
dragostea oarbă a bătrinului rege. Căderea a fost grea şi mai cu 
seamă ruşinoasă; se retrase distrus, abandonind regența 
rivalului său şi nepăstrind din toate favorurile pe care le 
acumulase decît supraintendenţa educaţiei regale, conducerea 
artileriei şi întîietatea faţă de duci şi pairi. 

Hotărîrea pe care tocmai o dăduse parlamentul lovea în 
vechea curte si în tot ceea ce ţinea de ea. Părintele Letellier nu 
aşteptă să fie exilat, doamna de Maintenon se refugie la Saint- 
Cyr, iar domnul duce du Maine se închise în frumoasa şi 
eleganta sa casă de ţară din Sceaux pentru a-şi continua 
traducerea din Lucrețiu. 

Cavalerul d'Harmental asistase ca spectator interesat, 
este adevărat, dar ca spectator pasiv, la toate aceste intrigi, 
aşteptind mereu ca intrigile să îmbrace un caracter care să-i 
permită să ia parte la ele. Dacă ar fi fost o luptă deschisă şi 
înarmată, ar fi trecut în tabăra în care îl chema recunoştinţa. 
Prea tînăr şi prea cast încă, dacă se poate spune aşa ceva în 
materie politică, pentru a se întoarce după cum bătea vintul 
situaţiilor avantajoase, rămase credincios memoriei fostului rege 
şi ruinelor vechii curţi. Absența sa de la Palais-Royal, în jurul 
căruia gravitau în aceste clipe toţi cei care voiau să-şi reia un 
loc pe firmamentul politic, a fost interpretată drept opoziţie, şi, 
într-o bună dimineaţă, tot aşa cum primise brevetul care îi 
acorda un regiment, primi decizia care i-l retrăgea. 

D'Harmental avea ambiția vîrstei sale: singura carieră 
deschisă unui gentilom din acea epocă era cariera armelor; 
debutul său în această carieră fusese strălucit, iar lovitura care îi 
spulbera la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani toate speranţele 
sale în viitor a fost pentru el nespus de dureroasă. Alergă la 
domnul de Villars, în care găsise odinioară un protector atit de 
înflăcărat. Mareşalul îl primi cu răceala unui om care nu ar fi 
supărat dacă ar uita trecutul, şi ar vedea trecutul uitat şi de alţii. 
De aceea, d'Harmental înţelese că bătrinul om de curte era pe 
cale de a-şi schimba complet opiniile, şi se retrase în mod 
discret. 

Deşi această vîrstă este cu precădere aceea a 
egoismului, prima încercare prin care trecea cavalerul i-a fost 
tare amară; dar el se afla în acea fericită perioadă a vieţii în 


26 


care se întîmplă rar ca durerile ambiţiei înşelate să fie profunde 
şi durabile; ambiția este pasiunea acelora care nu au alte 
pasiuni, iar cavalerul le avea încă pe toate acelea pe care le ai 
la douăzeci şi cinci de ani. 

De altminteri, spiritul vremii nu se îndreptase încă spre 
melancolie. Acesta este un sentiment cu totul modern, născut 
din răsturnarea zodiilor norocoase şi din neputinţa oamenilor. In 
secolul al optsprezecelea era puţin obişnuit să se viseze la 
lucruri abstracte şi să se aspire la necunoscut; se mergea direct 
către plăceri, către glorie sau către situaţii înalte; şi cu condiţia 
să fi fost frumos, brav sau intrigant, oricine putea să ajungă 
acolo. Era încă epoca în care lumea nu se simţea umilită din 
pricina fericirii sale. Astăzi, spiritul domină prea mult materia 
pentru ca lumea să cuteze a mărturisi că este fericită. 

De altfel trebuie s-o recunoaştem, vintul ce bătea era 
prielnic bucuriei, iar Franţa părea să navigheze, cu toate pînzele 
ridicate, în căutarea vreuneia dintre acele insule fermecate cum 
se găsesc pe harta aurită a celor O mie şi una de nopți. După 
acea îndelungă şi tristă iarnă a bătrîneţii lui Ludovic al XIV-lea, 
apărea deodată primăvara voioasă şi strălucitoare a unei tinere 
regalităţi: fiecare înflorea la razele acestui nou soare, strălucitor 
şi binefăcător, şi mergea fremătînd şi fără grijă, cum se întîmplă 
cu fluturii şi albinele în cele dintii zile ale verii. Plăcerea, absentă 
şi proscrisă mai bine de treizeci de ani, se reîntorcea; era 
întîmpinată ca un prieten pe care nu mai sperai să-l revezi; 
alergau după ea din toate părţile, fără şovăire, cu braţele şi ini- 
mile deschise, şi, de teamă, fără îndoială, ca ea să nu le scape 
din nou, profitau de orice clipă. Tristeţea cavalerului d'Harmen- 
tal durase vreme de opt zile, după care se amestecase în 
mulţime, apoi fusese tîrît de virtej, şi acest vîrtej îl aruncase la 
picioarele unei femei frumoase. 

Trei luni de zile fusese omul cel mai fericit de pe lume; 
vreme de trei luni uitase de Saint-Cyr, de Tuileries, de Palais- 
Royal; nu mai ştia dacă există o doamnă de Maintenon, un rege, 
un regent; ştia că este bine să trăieşti cînd eşti iubit, şi nu vedea 
pentru ce nu ar trăi şi nu ar iubi mereu. 

Ajunsese aici cu visul său cînd, aşa după cum am spus 
mai înainte, luînd cina cu prietenul său baronul de Valef într-o 
casă onorabilă din strada Saint-Honore, fusese deodată trezit 


27 


brutal de către Lafare. Deşteptarea îndrăgostiţilor este, în 
general, neplăcută, şi am văzut că, sub acest raport, 
d'Harmental nu era mai răbdător decit ceilalţi. Lucrul era, de 
altminteri, cu atit mai de iertat cavalerului, cu cît el credea că 
iubeşte cu adevărat, şi cu cit, în buna sa credinţă teribil de 
tinerească, el gindea că nimic nu ar putea să mai ia, în inima sa, 
locul acestei iubiri; era o rămăşiţă de prejudecată provincială pe 
care o adusese din împrejurimile Nevers-ului. De aceea, aşa 
după cum am văzut, scrisoarea atit de ciudată, dar cel puţin atit 
de sinceră, a doamnei d'Averne, în loc să-i inspire admiraţia pe 
care o merita în această epocă nebună, nebună, mai întîi îl 
doborise. Insuşirea naturală a fiecărei dureri care se abate peste 
noi este de a redeştepta toate durerile trecute, pe care le 
credeam dispărute şi care nu erau decit adormite. Sufletul îşi 
are, ca şi trupul, cicatricile sale, şi ele nu se închid niciodată atit 
de bine încît o rană nouă să nu le poată redeschide. 
D'Harmental se simţi din nou ambițios: pierderea iubitei îi 
reamintise de pierderea regimentului. 

De aceea nu trebuia nimic altceva decit cea de-a doua 
scrisoare, atit de neaşteptată şi atît de misterioasă, pentru a 
mai abate gîndurile cavalerului de la durerea sa. Un îndrăgostit 
din zilele noastre ar fi aruncat, cu dispreţ, scrisoarea cît colo, şi 
s-ar fi desconsiderat, dacă nu şi-ar fi scormonit durerea astfel 
încît să-şi plămădeaseă din ea, cel puţin pentru opt zile, o palidă 
şi poetică melancolie; dar un îndrăgostit din timpul regentei era 
mult mai îngăduitor. Sinuciderea nu era încă descoperită, şi oa- 
menii nu se înecau atunci cînd cădeau din întîmplare în apă, 
decit dacă nu găseau la îndemiînă nici cel mai mărunt fir de pai 
de care să se ţină. 

D'Harmental nu simulă aşadar înfumurarea neroadă a 
tristeţii; el hotărî, suspinînd, este adevărat, că va merge la balul 
Operei; şi, pentru un amant trădat într-un chip atît de 
neprevăzut şi atit de crud, aceasta însemna deja mult. 

Dar, trebuie să spunem, spre ruşinea bietei noastre 
specii, ceea ce îl mînă mai cu seamă la această filozofică 
hotărire era faptul că în a doua scrisoare, în cea cu promisiuni 
atit de minunate, recunoscu scrisul unei femei. 


IV 
28 


LILIACUL 


Balurile Operei făceau pe vremea aceea furori grozave. 
Erau o invenţie contemporană a cavalerului de Bouillon, căruia 
nu-i trebuise nimic altceva decit acest serviciu adus societăţii 
epocii, în goană după distracţii, pentru a i se ierta titlul de prinţ 
d'Auvergne, pe care şi-l luase fără să se ştie prea bine pentru 
ce. Aşadar el era acela care inventase această podea dublă care 
aducea parterul la nivelul scenei, iar regentul, just preţuitor al 
oricărei invenţii frumoase, îi acordase, spre a-l răsplăti pentru 
aceasta, o pensie de şase mii de livre. Era de patru ori mai mult 
decit ceea ce marele rege îi dădea lui Corneille. 

Această frumoasă sală, cu arhitectura bogată şi gravă, 
pe care cardinalul de Richelieu o inaugurase cu o piesă scrisă de 
el, Mirame, sala în care Lulli şi Quinault îşi reprezentaseră pasto- 
ralele, şi în care Moliere îşi jucase el însuşi principalele 
capodopere, era, aşadar, în acea seară locul de întîlnire a tot 
ceea ce curtea avea nobil, bogat şi elegant. D'Harmental, dintr- 
un sentiment de ciudă foarte firesc în situaţia sa, acordase o 
grijă şi mai mare ca de obicei toaletei. Din această pricină 
ajunse cînd sala era deja plină. De aceea i-a şi fost teamă o clipă 
că masca cu panglică violetă nu o să-l poată găsi, întrucit geniul 
necunoscut avusese neglijenţa de a nu-i fi indicat un loc de 
întîlnire. Şi atunci d'Harmental se felicită de a fi venit cu faţa 
descoperită, hotărire care, s-o spunem în treacăt, însemna, în 
ceea ce îl privea, o foarte mare siguranţă în discreţia 
adversarilor săi, întrucît un singur cuvînt al acestora l-ar fi trimis 
în faţa parlamentului sau cel puţin la Bastilia; dar aşa de mare 
era încrederea pe care gentilomii, în această epocă, o aveau 
unii faţă de alţii, încît după ce, dimineaţa, spada sa trecuse prin 
trupul unuia dintre favoriţii regentului, cavalerul venea, fără nici 
o ezitare, la Palais-Royal, în căutarea unui noroc neaşteptat. 

Prima persoană pe care o zări a fost tînărul duce de 
Richelieu, pe care numele său, aventurile, eleganța şi poate 
indisereţiile sale începeau să-l facă atit de căutat. Se vorbea ca 
despre un fapt sigur că două prințese din casa regală îşi 
disputau atunci dragostea sa, ceea ce nu le împiedica pe 
doamnele de Nesle şi de Polignac să se bată în duel cu pistolul 


29 


pentru el, iar pe doamna de Sabran, doamna de Villars, doamna 
de Mouchy şi doamna de Tencin să-şi împartă inima lui. 

Tocmai se întîlnise cu marchizul de Canillac, unul dintre 
desfrînaţii regentului, şi pe care, din pricina aparenţei rigide pe 
care o afecta, Alteta Sa îl numea Mentor-ul său. Richelieu 
începuse să-i povestească lui Canillac o întîmplare, cu glas tare 
şi cu izbucniri zgomotoase. Cavalerul îl cunoştea pe duce, dar 
nu îndeajuns pentru a pica în mijlocul unei conversații începute; 
de altminteri nu pe el îl căuta. De aceea avea de gînd să treacă 
mai departe, cînd ducele îl opri, apucîndu-l de pulpana hainei. 

— La naiba! rosti el, scumpul meu cavaler, 
dumneavoastră nu ne stînjeniţi; tocmai îi povestesc lui Canillac 
o aventură straşnică ce îi poate servi lui, ca locotenent nocturn 
al domnului regent, şi dumneavoastră, ca o persoană expusă la 
primejdia prin care am trecut eu. Istoria are data de astăzi: 
acesta e un merit în plus, întrucît nu am avut încă timpul să o 
povestesc decit la douăzeci de persoane, aşa încît este de-abia 
cunoscută. Răspîndiţi-o mai departe: îmi veţi face plăcere, la fel 
şi domnului regent. 

D'Harmental încruntă din sprîncene, Richelieu îşi alegea 
rău momentul: în acea clipă cavalerul de Ravanne tocmai trecea 
urmărind o mască. 

— Ravanne! strigă Richelieu, Ravanne! 

— N-am timp acum, răspunse cavalerul. 

— Nu ştiţi oare unde este Lafare? 

— Are o teribilă durere de cap. 

— Dar Fargy? 

— Şi-a scrîntit piciorul. 

Şi Ravanne se pierdu în mulţime, după ce a schimbat cu 
adversarul său din dimineaţa aceea salutul cel mai amical. 

— Ei bine, şi întîmplarea? întrebă Canillac. 

— Am ajuns şi la ea. Imaginaţi-vă că acum şase sau 
şapte luni, la ieşirea mea de la Bastilia, unde mă trimisese 
duelul meu cu Gace, trei sau patru zile poate după ce 
reapărusem în lume, Rafe îmi înmînează un fermecător bileţel 
din partea doamnei de Parabere, prin care sînt invitat să-mi 
petrec seara la ea. lInţelegeţi, cavalere, nu este cazul, în 
momentul în care ieşi din Bastilia, să dispreţuieşti o întîlnire 
dată de iubita celui care îi ţine cheile. De aceea, nu trebuie să 


30 


mai întrebaţi dacă am fost exact. La ora hotărită îmi fac apariţia. 
Ghiciţi pe cine găsesc aşezat alături de ea pe o sofa? Mă prind 
pe ce vreţi! 

— Pe soţul ei? întrebă Canillac. 

— Nu, nicidecum; pe Alteța Sa Regală în persoană. Am 
fost cu atît mai mirat cu cit fusesem introdus ca şi cum doamna 
ar fi fost singură. Totuşi, cum înţelegeţi bine, cavalere, nu m-am 
fisticit deloc. Am luat un aer grav, naiv şi modest, un aer ca al 
tău, Canillac, şi am salutat-o pe marchiză cu aparențele unui atit 
de profund respect, încît regentul a izbucnit în hohote de ris. 
Cum nu mă aşteptam la această explozie, mărturisesc, am fost 
un pic zăpăcit. Am luat un scaun să mă aşez, dar regentul îmi 
făcu semn să iau loc pe sofa, de cealaltă parte a marchizei. M- 
am supus. „Scumpul meu duce, îmi spuse el, v-am scris pentru 
o chestiune foarte serioasă. lat-o pe această sărmană marchiză, 
care, cu toate că este despărțită de doi ani de soţul său, se 
găseşte însărcinată”. Marchiza făcu tot ce putu ca să roşească; 
dar simțind că nu va izbuti, îşi acoperi faţa cu evantaiul. După 
primele cuvinte pe care mi le-a spus cu privire la situaţia ei, con- 
tinuă regentul, l-am chemat pe d'Argenson şi l-am întrebat al cui 
ar putea fi copilul. „Oh! domnule, cruţaţi-mă!”, rosti marchiza. 
„Haide, puicuţa mea, continuă regentul, o să se termine şi asta. 
Un pic de răbdare. Ştiţi ce mi-a răspuns d'Argenson, scumpul 
meu duce?” „Nu”, am spus eu, destul de stînjenit. „Mi-a spus că 
e al meu sau al dumneavoastră.” „Este o calomnie infamă!” am 
exclamat eu. „Nu vă mai încurcaţi în propriile minciuni, duce, 
marchiza a mărturisit totul”. „Atunci, continuai eu, dacă 
marchiza a mărturisit totul, nu văd ce îmi rămîne să vă mai 
spun.” „De aceea, continuă regentul, nu v-am chemat pentru a- 
mi da lămuriri mai amănunțite, ci întrucît sîntem complici la 
aceeaşi crimă, să ne scoatem unul pe altul din încurcătură.” „Şi 
de cine aveţi a vă teme, monseniore? am întrebat eu. În ceea ce 
mă priveşte, eu ştiu că, protejat de numele Alteţei Voastre, pot 
să înfrunt orice.” „De cine avem să ne temem, scumpul meu? 
De ţipetele lui Parlabere, care va voi să-l fac duce.” „Ei bine! dar 
dacă l-am face tată?” am răspuns eu. „Chiar aşa, exclamă 
regentul, asta ne convine de minune, şi aţi avut aceeaşi idee ca 
şi marchiza”. „La naiba, doamnă, am răspuns eu, aceasta-i o 
mare onoare pentru mine.” „Dar dificultatea, obiectă jdoamna 


31 


de Parabere, stă în faptul că au trecut mai bine de doi ani de 
cînd nici măcar nu am mai vorbit cu marchizul, şi, cum are 
pretenţia că-i gelos, sever, mai ştiu eu ce, a făcut jurămînt că 
dacă vreodată m-aş găsi în poziţia în care mă aflu, s-ar răzbuna 
pe mine făcîndu-mi un proces despre care să se ducă vestea”. 
„Inţelegeţi, Richelieu, lucrurile iau o întorsătură îngrijorătoare!” 
adăugă regentul. „Pe toţi dracii! vă cred prea bine, 
monseniore”! „Am într-adevăr la dispoziţie citeva mijloace de 
constrîingere, dar aceste mijloace nu merg pînă la a forţa un soţ 
să-şi primească soţia în casa lui.” „Ei bine! reluai eu, dacă l-am 
face să vină el la soţia sa?” „lată dificultatea!” „Aşteptaţi puţin, 
doamnă marchiză. Fără indiscreţie, domnul de Parabere mai 
este stăpiînit oare de slăbiciunea sa pentru vinul de Chambertin 
şi de Romanee?” „Mă tem că da”, spuse marchiza. „Atunci, 
monseniore, suntem salvaţi! Îl invit pe domnul marchiz la cină, 
în mica mea casă, împreună cu o duzină de desfrinaţi şi de 
femei încîntătoare! Dumneavoastră mi-l trimiteţi pe Dubois...” 
„Cum! Dubois?” întrebă regentul. „Fără îndoială; trebuie să fie 
neapărat şi cineva care să-şi păstreze mintea limpede. Cum 
Dubois nu poate să bea, şi nu fără de motiv, el va avea misiunea 
să-l facă pe marchiz să bea; şi cum toată lumea va fi sub masă, 
îl va scoate din mijlocul nostru, şi va face cu el tot ce va pofti. 
Restul o priveşte pe marchiză. „Cînd vă spuneam eu, marchiză, 
reluă regentul bătînd din palme, că Richelieu e un bun sfătuitor! 
Ascultaţi, duce, continuă el, ar trebui să renunţaţi să mai daţi 
tîircoalc anumitor palate, s-o lăsaţi pe bătrînă să moară în linişte 
la Saint-Cyr, să-l lăsaţi pe şchiop, la Sceaux, să potrivească rime 
la versurile lui, şi fără şovăire să treceţi alături de noi. V-aş da, 
în guvernul meu, locul pe care îl deţine căpăţina aia bătrînă de 
d'Uxelles, şi poate că lucrurile nu ar merge mai rău...” „Ba bine 
că nu! am răspuns. Cred şi eu, dar lucrul este cu neputinţă: am 
alte planuri. „Minte zvăpăiată!” murmură regentul. 

— Şi domnul de Parabere? întrebă cavalerul d'Harmental, 
curios să cunoască sfîrșitul istoriei. 

— Domnul de Parabere! Ei bine, toate lucrurile se 
petrccură aşa cum fuseseră hotărite mai dinainte. A adormit la 
mine şi s-a trezit la soţia sa. Inţelegeţi că a făcut mare gălăgie, 
dar nu mai avea posibilitatea să facă un scandal în toată regula 
şi să intenteze un proces: trăsura îi rămăsese peste noapte la 


32 


poartă, şi toţi servitorii îl văzuseră intrînd şi ieşind, astfel încît 
aşteptarăm în linişte, deşi cu o anumită nerăbdare, să aflăm cu 
cine avea să semene copilul, — cu domnul de Parabere, cu 
regentul sau cu mine? În sfîrşit, marchiza a născut astăzi la 
amiază. 

— Şi cu cine seamănă copilul? întrebă Canillac. 

— Cu Noce! răspunse Richelieu izbucnind în rîs. Nu-i aşa 
că-i straşnică istoria, marchize? Tii! ce nenorocire că sărmanul 
marchiz de Parabere a făcut prostia să moară înainte de 
deznodămiînt! Cum ar fi fost el răzbunat de festa pe care i-am 
jucat-o! 

—  Cavalere, şopti în acel moment la urechca lui 
d'Harmental o voce dulce şi melodioasă, în limp ce o mînă mică 
i se aşeza pe braţ, cînd veţi fi terminat cu domnul de Richelieu, 
cer să vin eu la rînd. 

— Scuzaţi-mă, domnule duce, zise cavalerul, vedeţi însă 
că sînt pe cale de a fi răpit. 

— Vă las să vă duceţi, dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Să povestiţi istoria pe care v-am spus-o acestui 
fermecător liliac, trasîndu-i sarcina să o repete la toate păsările 
de noapte pe care le cunoaşte. 

— Mi-e tare teamă, răspunse d'Harmental, că nu voi avea 
timp. 

— Oh! atunci, cu atît mai bine pentru dumneavoastră, 
reluă ducele, dînd drumul cavalerului pe care îl ţinuse pînă 
atunci de pulpana hainei, întrucît în acest caz veţi avea să-i 
spuneţi desigur ceva mai interesant. 

Şi se întoarse pe călciie spre a lua el însuşi la braţ un 
domino, care, în treacăt, tocmai îl felicitase pentru aventura sa. 

Cavalerul d'Harmental aruncă o privire rapidă asupra 
măştii care îl acostase mai înainte, spre a se încredința dacă era 
într-adevăr aceea care îi dăduse întîlnire, şi văzu pe umărul ei 
stîng panglica violetă care trebuia să-i slujească drept semn de 
recunoaştere. Se grăbi apoi să se îndepărteze de Canillac şi de 
Richelieu, spre a nu fi întrerupt în timpul conversaţiei, care, 
după toate probabilitățile, trebuia să prezinte pentru el un 
oarecare interes. 


33 


Necunoscuta, care îşi trădase spiţa femeiască după 
sunetul vocii, era de statură mijlocie, şi, atit pe cît se putea 
judeca după elasticitatea şi supleţea mişcărilor, părea a fi o 
femeie tînără. În ceea ce priveşte talia, turnura, tot ceea ce un 
ochi pătrunzător are atita interes să descopere într-un 
asemenea caz, era inutilă orice osteneală în acest sens, dat fiind 
slabul rezultat pe care îl promitea acest studiu. Într-adevăr, aşa 
cum arătase deja domnul de Richelieu, ea adoptase dintre toate 
costumele pe acela care era cel mai în măsură să ascundă fie 
farmecele, fie defectele: era îmbrăcată ca un liliac, costum 
foarte folosit în această epocă, şi cu atit mai comod cu cît era de 
o simplitate perfectă, compunîndu-se doar din împreunarea a 
două fuste negre. Modul de a le întrebuința era la îndemîna 
oricui: se stringea una, ca de obicei, în jurul briului; se trecea 
capul mascat prin deschizătura buzunarului celeilalte; se trăgea 
în jos partea din faţă, din care se făceau două aripi; se ridica 
partea de dinapoi, din care luau naştere două coarne, şi aveai 
aproape certitudinea de a-l scoate din toate săritele pe 
interlocutor, care nu te recunoştea, împachetat astfel, decit 
atunci cînd se dădea dovadă de o extremă bunăvoință. 

Cavalerul făcu toate aceste remarci în mai puţin timp 
decit ne-a trebuit nouă pentru a descrie un asemenea costum; 
dar neavînd nici o idee despre persoana cu care avea de-a face 
şi crezînd că era vorba pur şi simplu de vreo intrigă amoroasă, 
el ezită să-i adreseze cuvintul, cînd, întorcîndu-şi capul spre 
necunoscută, auzi următoarele cuvinte: 

— Cavalere, îi spuse masca fără să-şi dea osteneala de a- 
şi deghiza vocea, avind fără îndoială certitudinea că vocea sa îi 
era necunoscută, ştiţi oare că vă sînt îndoit de recunoscătoare 
pentru faptul de a fi venit, mai cu seamă în starea de spirit în 
care vă aflaţi? Din nenorocire, nu pot, cu cugetul curat, să 
atribui o asemenea promptitudine decît curiozităţii. 

— Frumoasă mască, reluă d'Harmental, nu mi-aţi spus în 
scrisoarea dumneavoastră că sînteţi un geniu bun? Or, dacă în 
realitate vă bucuraţi de o natură superioară, trecutul, prezentul 
şi viitorul trebuie să vă fie pe deplin cunoscute; ştiaţi aşadar că 
voi veni şi, pentru că o ştiaţi, venirea mea nu trebuie deci să vă 
mire. 


34 


— Vai! răspunse necunoscuta, se vede bine că sînteţi un 
nevolnic muritor şi că aveţi fericirea de a nu vă fi ridicat 
niciodată deasupra sferei dumneavoastră. Altminteri aţi şti că 
dacă noi cunoaştem, după cum spuneţi, trecutul, prezentul şi 
viitorul, această ştiinţă este mută în ceea ce ne priveşte, iar 
lucrurile pe care noi le dorim cel mai mult rămîn cufundate 
pentru noi în cea mai adîncă obscuritate. 

— Drace! răspunse d'Harmental, ştiţi oare, scumpe 
geniu, că mă veţi face tare înfumurat dacă aveţi de gînd să 
continuaţi pe acest ton? intrucit, luaţi seama, mi-aţi spus, sau 
cam pe aproape, că aveaţi o mare dorinţă să vin la întîlnirea cu 
dumneavoastră. 

— Credeam că nu vă aduc la cunoştinţă nimic nou, 
cavalere, şi mi se pare că scrisoarea, în privinţa dorinţei pe care 
o aveam dea vă vedea, nu trebuia să vă lase nici o îndoială. 

— Această dorinţă, pe care nu o admit de altminteri decit 
pentru că o mărturisiţi şi pentru că sînt prea curtenitor pentru a 
vă contrazice, nu v-a făcut oare să promiteţi, în această 
scrisoare, mai mult decit este în puterea dumneavoastră dea vă 
ţine de cuvînt? 

— Puneţi la încercare ştiinţa mea, ea are să vă arate 
capacitatea puterii mele. 

— Oh! Doamne! Mă voi mărgini la lucrul cel mai simplu. 
După cum spuneţi, cunoaşteţi trecutul, prezentul şi viitorul; 
ghiciti-mi norocul. 

— Nimic mai uşor: daţi-mi mîna. 

D'Harmental făcu ce i se cerea. 

— Nobile cavaler, rosti necunoscuta după un moment de 
examinare, văd foarte citeţ scrise, prin direcţia aductorului şi 
prin dispunerea fibrelor longitudinale ale aponevrozei palmare, 
cinci cuvinte, în care este cuprinsă întreaga istorie a vieţii 
dumneavoastră; aceste cuvinte sînt: curaj, ambiţie, dezamăgire, 
dragoste şi trădare. 

— La naiba! o întrerupse cavalerul, nu ştiam că geniile 
studiază atit de aprofundat anatomia şi că ele sînt obligate să-şi 
ia licenţa ca un bacalaureat de la Salamanca! 

— Geniile ştiu tot ceea ce ştiu oamenii şi multe alte 
lucruri încă, nobile cavaler. 


35 


— Ei bine! ce vor să spună aceste cuvinte atît de sonore 
şi atît de opuse în acelaşi timp, şi ce vă fac ele cunoscut despre 
mine, în trecut, foarte savantul meu geniu? 

— Ele îmi fac cunoscut că numai prin curajul 
dumneavoastră aţi dobiîndit gradul de colonel pe care l-aţi 
deţinut în armata din Flandra; că acest grad trezise ambiția 
dumneavoastră; că această ambiţie a fost urmată de o 
dezamăgire şi că aţi crezut că vă veţi consola de această 
dezamăgire prin dragoste; dar ca dragostea, ca şi situaţia înaltă, 
fiind expusă trădării, dumneavoastră aţi fost trădat. 

— Nu-i rău, rosti cavalerul, nici sibila din Cumae nu s-ar fi 
descurcat mai bine. Un pic de imprecizie, ca în toate 
horoscoapele; dar, altfel, o mare parte de adevăr în toate 
acestea. Să trecem la prezent, frumoasă mască. 

— Prezentul! cavalere! Să vorbim foarte încet despre el, 
căci miroase teribil a Bastilia. 

Cavalerul tresări fără voie, întrucit el credea că nimeni, 
cu excepţia actorilor care jucaseră acolo un rol, nu putea să-i 
cunoască aventura din dimineaţa aceea. 

— La această oră, continuă necunoscuta, doi bravi 
gentilomi zac foarte jalnic în paturile lor, în timp ce noi flecărim 
plini de veselie la bal; şi aceasta pentru că un anumit cavaler 
d'Harmental, mare amator de a asculta pe la uşi, nu şi-a amintit 
de un hemistih al lui Virgiliu. 

— Şi care este acest hemistih? întrebă cavalerul din ce în 
ce mai mirat. 

— Facilis descensus AvernF spuse rîzînd, liliacul. 

— Scumpul meu geniu! exclamă cavalerul, cufundîndu-şi 
privirile prin deschizăturile măştii necunoscutei, iată, permiteţi- 
mi să v-o spun, un citat cam masculin. 

— Nu ştiţi oare că geniile sînt de amîndouă sexele? 

— Da, însă nu auzisem spunîndu-se despre ele că citează 
atit de curent din Eneida. 

-— Nu este oare corect citatul? îmi vorbiţi despre sibila 
din Cumac, eu vă răspund în limba sa; îmi cereţi ceva pozitiv, eu 


3 Coborîrea în (lacul) Avem este uşoară. Eneida, cartea a VI-a. 
(Continuarea versului: dar să scapi din întunecata viltoare, 
aceasta este dificultatea.) (nota trad.). 


36 


vă servesc prompt; dar, voi muritorii, nu sînteţi niciodată sa- 
tisfăcuţi. 

— Nu, întrucît mărturisesc că această ştiinţă a trecutului 
şi a prezentului îmi trezeşte o teribilă poftă de a cunoaşte 
viitorul. 

— Există totdeauna două viitoruri, zise masca; există 
viitorul sufletelor slabe şi viitorul sufletelor tari. Dumnezeu a dat 
omului liberul arbitru, pentru ca el să poată alege. Viitorul 
dumneavoastră depinde de dumneavoastră. 

— Totuşi trebuie să le cunoşti, aceste două viitoruri, 
pentru a-l alege pe cel mai bun. 

— Ei bine! există unul care vă aşteaptă undeva, în 
împrejurimile Nevers-ului, într-un fund de provincie, între iepurii 
de casă din iepurărie şi găinile din curtea dumneavoastră de 
păsări. Acesta vă va duce drept pe banca de epitrop al bisericii. 
Se încropeşte dintr-o ambiţie facilă si nu trebuie decit să vă 
lăsaţi în voia soartei pentru a-l înfăptui: sînteţi pe această cale. 

— Şi celălalt? replică d'Harmental, vizibil iritat că s-a 
putut presupune o clipă că un asemenea viitor l-ar putea 
aştepta vreodată pe el. 

— Celălalt, zise necunoscuta rezemiîndu-şi braţul de 
braţul tînărului gentilom şi aţintindu-şi ochii asupra lui prin 
mască; celălalt vă va arunca în mijlocul atenţiei şi în plină 
lumină; celălalt va face din dumneavoastră unul din actorii 
scenei care se joacă în lume; fie că veţi pierde, fie că veţi 
cîştiga, vă va lăsa cel puţin renumele unui mare jucător. 

— Dacă pierd, ce voi pierde? întrebă cavalerul. 

— Viaţa, probabil. 

Cavalerul făcu un gest de dispreţ. 

— Şi dacă voi cîştiga? adăugă el. 

— Ce spuneţi de gradul de comandant de regiment, de 
titlul de grande de Spania şi de cordonul ordinului Sfîntului 
Spirit? Toate acestea fără a mai socoti în perspectivă bastonul 
de mareşal. 

— Spun că, într-adevăr, cîştigul merită miza, frumoasă 
mască, şi dacă tu îmi dai dovada că poţi să respecţi ceea ce 
promiţi, sînt omul care îti trebuie. 


37 


— Această dovadă, răspunse masca, nu vă poate fi dată 
decit de altcineva, nu de mine, cavalere, şi dacă voiţi s-o 
căpătaţi, trebuie să mă urmaţi. 

— Oh! oh! spuse d'Harmental. Să mă fi înşelat oare, şi tu 
să nu fii decît un geniu de mîna a doua, un spirit subaltern, o 
putere intermediară? Drace! lată ceva care mi-ar scădea un pic 
din consideraţia ce o am pentru tine. 

— Ce importanţă are dacă eu sînt supusa vreunei mari 
vrăjitoare şi dacă ea este cea care mă trimite! 

— Te previn că nu tratez nimic prin ambasador. 

— De aceea şi am misiunea să vă conduc la ea. 

— Atunci o voi vedea? 

— Faţă în faţă, aşa cum Moise l-a văzut pe Dumnezeu. 

— Să pornim, în acest caz! 

— Cavalere, sînteţi tare zorit la treabă! Uitaţi oare că 
înainte de orice iniţiere există anumite ceremonii indispensabile 
pentru a se lua măsuri de garanţie privind discreţia iniţiaţilor? 

— Si ce trebuie să fac? 

— Trebuie să vă lăsaţi legat la ochi, să vă lăsaţi condus 
acolo unde se va voi să fiţi dus; apoi, odată sosit la poarta 
templului, trebuie să depuneţi jurămiîntul solemn că nu veţi 
dezvălui nimic, nimănui, oricine ar fi, despre lucrurile care vi se 
vor spune sau despre persoanele pe care le veţi vedea. 

— Sînt gata să jur pe Styx, zise rizînd d'Harmental. 

— Nu, cavalere, răspunse masca cu o voce gravă; juraţi 
pur şi simplu pe onoare, sînteţi cunoscut, şi aceasta va fi de 
ajuns. 

— Şi acest jurămînt odată depus, întrebă cavalerul după 
o clipă de tăcere şi de reflecţie, îmi va fi permis să mă retrag 
dacă lucrurile care mi se vor propune nu sînt dintre acelea pe 
care să le poată îndeplini un gentilom? 

— Nu veţi avea decit conştiinţa dumneavoastră drept 
arbitru şi nu vi se va cere decît cuvintul dumneavoastră drept 
garanţie. 

— Sînt gata, rosti cavalerul. 

— Să mergem aşadar, rosti masca. 

Cavalerul se pregăti să traverseze mulţimea în linie 
dreaptă pentru a ajunge la ieşirea din sală, dar zărindu-i pe 
Brancas, Broglie şi Simiane, care se aflau în calea lui, şi care, 


38 


fără îndoială, l-ar fi oprit din drum, făcu un ocol care, totuşi, 
avea să-l ducă la aceeaşi tintă. 

— Ce faceţi? întrebă masca. 

— Evit să întîlnesc vreo persoană care ar putea să ne 
întîrzie. 

— Cu atît mai bine! începeam să mă tem. 

— De ce vă temeaţi? întrebă d'Harmental. 

— Mă temeam, răspunse masca rizind, ca graba 
dumneavoastră să nu fie diminuată cu diferenţa dintre 
diagonală şi cele două laturi ale pătratului. 

— La naiba! spuse d'Harmental, iată pentru prima oară, 
cred, cînd se dă întîlnire unui gentilom, la balul Operei, pentru a 
i se vorbi despre anatomie, literatură veche şi matematici! 
Regret că trebuie să v-o spun, frumoasă mască, dar sînteţi într- 
adevăr geniul cel mai pedant pe care l-am cunoscut în viaţa 
mea. 

Liliacul izbucni în rîs, dar nu răspunse nimic la această 
butadă în care răbufnea ciuda cavalerului de a nu putea 
recunoaşte o persoană care părea totuşi atit de bine informată 
cu privire la propriile sale aventuri; dar cum această ciudă nu 
făcea decit să-i sporească curiozitatea, amindoi, coborînd la fel 
de grăbiţi, se aflară după cîteva clipe în vestibul. 

— Ce drum apucăm? rosti cavalerul. O să mergem pe sub 
pămînt sau într-un car purtat de doi grifoni? 

— Dacă permiteţi, cavalere, o să mergem pur şi simplu 
într-o trăsură. În fond, şi cu toate că aţi lăsat impresia că vă 
îndoiţi nu o singură dată de acest fapt, eu sînt femeie şi mi-e 
frică de întuneric. 

— Permileţi-mi, în acest caz, să poruncesc să tragă la 
scară caleaşca mea, rosti cavalerul. 

— Nu, eu o am pe a mea, vă rog, răspunse masca. 

— Chemaţi-o atunci! 

— Cu permisiunea dumneavoastră, cavalere, nu vom fi 
mai mîndri decît Mahomed faţă de munte; şi cum caleaşca mea 
nu poate să vină la noi, vom merge noi la ea. 

După aceste cuvinte, liliacul îl conduse pe cavaler în 
strada Saint-Honore. O trăsură fără armoarii, la care erau 
înhămaţi doi cai de culoare închisă, aştepta la colţul străduţei 
Pierre-Lescot. Vizitiul se afla pe capră, înfăşurat într-o manta 


39 


mare, fără mîneci, care îi ascundea partea de jos a feţei, în timp 
ce o pălărie largă, în trei colţuri, îi acoperea fruntea şi ochii. Un 
lacheu ţinea cu o mînă o portieră deschisă, iar cu cealaltă îşi 
masca faţa cu o batistă. 

— Urcaţi-vă, îi spuse masca lui d'Harmental. 

Cavalerul şovăi o clipă: aceşti doi slujitori necunoscuţi 
fără livrea, care păreau tot atît de dornici ca-şi stăpîna lor să-şi 
păstreze incognito-ul; această caleaşca fără nici o iniţială, fără 
nici un blazon, locul obscur unde era retrasă, ora înaintată din 
noapte, totul îi inspira lui d'Harmental un sentiment de 
neîncredere foarte firesc; dar numaidecit, gîndindu-se că oferea 
braţul unei femei şi că avea cu el o spadă, se urcă cu 
îndrăzneală în caleaşcă. Liliacul se aşeză lîngă el, iar lacheul 
închise la loc portiera cu un resort care se învirtea de două ori în 
felul unei chei. 

— Ei bine! Nu plecăm? întrebă cavalerul, văzînd că 
trăsura rămiînea nemişcată. 

— Ne rămîne de luat o mică precauţie, răspunse masca 
scoţind din buzunar o batistă de mătase. 

— Ah! da, este adevărat, zise d'Harmental, o uitasem; 
mă las în voia dumneavoastră cu toată încrederea; faceţi ce 
credeţi de cuviinţă. 

Şi îşi aplecă înainte capul. 

Necunoscuta îl legă la ochi, apoi, odată operaţia 
terminată, rosti: 

— Cavalere, îmi daţi cuvintul dumneavoastră de onoare 
că nu veţi îndepărta această legătură mai înainte de a fi primit 
permisiunea de a o scoate? 

— VIi-l dau. 

— Bine. 

După care, ridicînd geamul din faţă, necunoscuta se 
adresă vizitiului: 

— Unde ştiţi, domnule conte: 

Şi caleaşca porni în galop. 


V 
ARSENALUL 


40 


Pe cît fusese de animală conversaţia la bal, pe atit a fost 
de absolută liniştea în timpul drumului. Această aventură, care 
se înfăţişase mai întîi sub aparențele unei aventuri de dragoste, 
căpătase îndată o alură mai gravă şi se îndrepta vizibil spre 
uneltirea politică. Dacă acest aspect nou nu îl înfricoşa pe 
cavaler, îi dădea cel puţin un motiv de gîndire, şi aceste reflecţii 
erau cu atit mai profunde cu cît nu o dată el visase la ceea ce ar 
trebui să facă dacă s-ar găsi într-o situaţie asemănătoare cu 
aceea în care probabil urma să se afle. 

În viaţa oricărui om exislă o clipă care îi decide întregul 
viitor. Această clipă, oricît de importantă ar fi ea, rareori este 
pregătită de calcul şi dirijată de voinţă: aproape totdeauna ha- 
zardul este acela care îl înşfacă pe om, aşa cum face vintul cu o 
frunză, şi care îl aruncă pe un făgaş nou şi necunoscut, unde, 
odată intrat, este constrins să se supună unei forţe superioare, 
şi crezind că îşi urmează liberul arbitru, nu este decit sclavul 
împrejurărilor sau jucăria evenimentelor. 

Aşa fusese şi cu cavalerul; noi am văzut pe ce poartă 
intrase el la Versailles şi cum interesul şi chiar recunostinţa 
trebuiseră să-l ataşeze de partidul bătrinei curţi chiar în absenţa 
simpatiei. D'Harmental, prin urmare, nu calculase binele sau 
răul pe care doamna de Maintenon îl făcuse Franţei; nu 
discutase dreptul sau puterea pe care le avea Ludovic al XIV-lea 
de a-şi legitima bastarzii; nu cîntărise în balanţa genealogiei pe 
domnul duce du Maine şi pe domnul duce d'Orleans; el 
înţelesese din instinct că trebuia să-şi devoteze viaţa acelora 
care i-o făcuseră, din obscură, glorioasă; iar cînd murise acest 
rege bătrîn, cînd aflase că ultimele sale dorinţe erau ca domnul 
duce du Maine să deţină regența, cînd văzuse că ultimele 
dorinţe ale regatului erau anulate de parlament, el socotise ca o 
uzurpare înălţarea la putere a domnului duce d'Orleans, şi cu 
certitudinea unei reacţii armate împotriva acestei puteri, îşi 
aruncase privirile prin toată Franţa pe unde flutura stindardul 
sub faldurile căruia conştiinţa sa îi spunea că trebuia să se 
alinieze. Dar, spre marca sa uimire, nimic din ceea ce aştepta 
nu se întîmplase; Spania, atit de interesată să vadă în fruntea 
cîrmuirii Franţei o voinţă prietenă, nici nu protestase măcar; 
domnul du Maine, obosit de o luptă care nu durase totuşi decit o 
zi, reintrase în umbra din care se părea că nu ieşise decit fără 


41 


voia sa; domnul de Toulouse, blind, bun, liniştit, şi căruia 
aproape că îi era ruşine de favorurile cu care fuseseră copleșiți 
el şi fratele său, nici nu lăsa măcar să se bănuiască faptul că el 
ar putea vreodată să se proclame şef de partid; mareşalul de 
Villeroy făcea o opoziţie slabă şi cicălitoare, în care nu se vădea 
nici plan nici calcul; Villars nu se ducea la nimeni, dar aştepta, 
evident, ca lumea să vină la el; d'Uxelles se raliase şi acceptase 
prezidenţia afacerilor străine; ducii şi pairii aveau răbdare şi îl 
linguşeau pe regent în speranţa că acesta, în cele din urmă, aşa 
cum promisese, va ridica ducilor du Maine şi de Toulouse 
întîietatea pe care Ludovic al XIV-lea le-o acordase faţă de ei; în 
sfîrşit, exista o proastă dispoziţie, se vădea o nemulţumire, chiar 
o opoziţie faţă de cîrmuirea ducelui de Orleans, dar toate 
acestea erau impalpabile, invizibile, împrăştiate. Nicăieri un 
nucleu în jurul căruia să se reunească aderenţi, nicăieri o voinţă 
căreia să i-o înfeudeze pe a sa; pretutindeni zgomot, veselie 
pretutindeni; din piscul societăţii pînă în adiîncurile sale, 
plăcerea ţinea loc fericirii; iată ce văzuse d'Harmental, iată ce-l 
făcuse să-şi vîre din nou în teacă spada pe jumătate trasă. El 
crezuse că era singurul care a întrevăzut o altă soluţie a lucru- 
rilor şi rămăsese convins că această soluţie nu existase 
vreodată decit în imaginaţia sa, întrucît cei mai interesaţi de 
izbînda pe care o visase el păreau să o socotească atit de 
imposibil de atins, încît nu încercau nimic spre a ajunge la ea. 

Dar din clipa în care vedea că se înşelase, din clipa în 
care, sub această aparenţă veselă, se pregătea ceva sumbru, 
din clipa în care această nepăsare nu era decit un văl pentru a 
ascunde ambiţii clocotitoare, totul îi apărea altfel, iar speranţele 
sale, pe care le crezuse moarte şi care nu erau decit aţipite, 
murmurau, trezindu-se, promisiuni mai seducătoare ca oricînd. 
Aceste oferte care i se făcuseră adineauri, oricît de exagerate se 
conturau, acest viitor care i se promitea, oricît de improbabil ar 
fi fost, îi înflăcăraseră imaginaţia. Or, la douăzeci şi şase de ani, 
imaginaţia este o ciudată fermecătoare; este arhitectul palatelor 
aeriene, este zîna cu vise de aur, este regina regatului fără de 
margini şi, oricît de puţin şi-ar sprijini planurile cele mai 
gigantice pe cea mai plăpîndă trestie, ea le şi vede înfăptuite, ca 
şi cum acestea ar avea drept temelie axa de neclintit a 
pămîntului. 


42 


De aceea, cu toate că trăsura gonea de aproape o 
jumătate de oră, cavalerului nu i se păruse deloc că timpul a 
trecut încet; el era atît de adînc cufundat în reflecţiile sale, încît 
chiar de nu ar fi fost legat la ochi, tot ar fi ignorat prin ce străzi 
era purtat, în sfîrşit, desluşi un zgomot surd, aşa cum iscă roţile 
unei trăsuri ce trece pe sub o boltă: auzi scîrţiind o poartă ce se 
deschidea pentru a-i face loc să intre şi care se închise în urma 
ei, şi aproape imediat caleaşca se opri, după ce descrisese un 
rondou. 

— Cavalere, îi spuse călăuza, dacă vă e teamă să vă 
angajaţi mai departe, este încă timp şi puteţi da înapoi. Dacă, 
dimpotrivă, nu v-aţi schimbat hotărîrea, veniţi. 

Drept orice răspuns, d'Harmental întinse mîna. Lacheul 
deschise portiera; mai întîi cobori necunoscuta, după care îl 
ajută pe cavaler să coboare; imediat picioarele sale dădură de o 
scară, urcă cele şase trepte ale unui peron şi, tot cu ochii legaţi, 
tot condus de doamna mascată, traversă un vestibul, apucă pe 
un coridor, intră într-o cameră. În acest moment auzi cum 
trăsura pornea din nou. 

— lată-ne sosiți, rosti necunoscuta; vă reamintiţi bine 
condiţiile noastre, cavalere? Sinteţi liber să acceptaţi sau să nu 
acceptaţi un rol în piesa care urmează să se joace în ceasul 
acesta; dar, în caz de refuz, promiteţi pe onoarea 
dumneavoastră să nu spuneţi nimănui un singur cuvînt despre 
persoanele pe care le veţi vedea şi despre lucrurile pe care le 
veţi auzi? 

— Jur pe onoarea mea! răspunse cavalerul. 

— Atunci, luaţi loc, aşteptaţi în această cameră, şi să nu 
vă scoateţi legătura de pe ochi decît în momentul în care veţi 
auzi sunînd orele două. Fiţi liniştit, nu mai aveţi mult timp de 
aşteptat. 

După ce rosti aceste cuvinte, călăuza cavalerului se 
despărţi de el; o uşă se deschise şi apoi se închise din nou. 
Aproape numaideciît bătu orele două, şi cavalerul îşi smulse 
legătura de pe ochi. 

Se afla singur în cel mai fermecător budoar cu putinţă de 
imaginat; era o mică încăpere în formă de octogon, toată 
îmbrăcată în mătase liliachie şi argintie, decorată cu desene 
mari, cu mobile şi uşi tapisate; mesele şi etajerele erau lucrate 


43 


în chip minunat de Boulle şi erau toate încărcate cu magnifice 
bibelouri de China; pardoseala era acoperită cu un covor persan, 
iar tavanul era pictat de Watteau, care începea să fie pictorul la 
modă. La această privelişte, cavalerului îi veni greu să creadă că 
fusese chemat pentru o chestiune gravă, şi aproape că se 
reîntoarse la primele sale idei. 

In acest moment se deschise o uşă ascunsă în tapiserie, 
şi d'Harmental văzu apărind o femeie pe care, în înflăcărarea 
fantastică a minţii sale, ar fi putut să o ia drept a zînă, într-atit 
de subţire, de zveltă şi de mică îi era talia; era îmbrăcată într-o 
fermecătoare rochie de pekin de culoarea mărgăritarului, 
presărată toată cu buchete atit de încîntător brodate încît de la 
o depărtare de trei paşi le-ai fi putui lua drept flori naturale; 
volanele, mînecile lungi şi nodurile de panglici din păr erau din 
dantelă de Englitera; podoabele în chip de fundă erau din perle, 
cu agrafe din diamante. 

In ceea ce priveşte figura, aceasta era acoperită de o 
jumătate de mască din catifea neagră, de care atîrna o 
prelungire de dantelă de aceeaşi culoare. 

D'Harmental se înclină, întrucît era ceva regesc în mersul 
şi în alura acestei doamne, înţelegind atunci că prima femeie nu 
era decit solul acesteia. 

— Doamnă, îi spuse el am părăsit oare de-a binelea 
pămîntul oamenilor, cum încep să cred, pentru lumea geniilor, şi 
sînteţi cumva puternica zină căreia îi aparţine acest frumos 
palat? 

— Vai, cavalere, răspunse doamna mascată cu o voce 
dulce, şi totuşi hotărită şi sigură, eu nu sînt deloc zînă puternică, 
ci, dimpotrivă, o sărmană prinţesă persecutată de un vrăjitor rău 
care mi-a răpit coroana şi care îmi asupreşte cu multă cruzime 
regatul. De aceea, după cum vedeţi, caut pretutindeni un 
cavaler viteaz care să mă elibereze, iar vilva stîrnită de 
renumele ce-l aveţi a făcut să mă adresez dumneavoastră. 

— Dacă nu este nevoie decît de viaţa mea pentru a vă 
înapoia trecuta dumneavoastră putere, doamnă, reluă 
d'Harmental, rostiţi un singur cuvînt şi sînt gata să mi-o risc cu 
bucurie. Cine este acest vrăjitor cu care trebuie să mă lupt? Cine 
este acest uriaş pe care trebuie să-l spintec? Întrucît dintre toţi 
m-aţi ales pe mine, voi fi demn de onoarea pe care mi-aţi făcut- 


44 


o. Din acest moment, vă dau cuvintul meu, chiar dacă această 
făgăduială ar trebui să mă piardă. 

— În orice caz, cavalere, vă veţi pierde într-o bună 
companie, rosti doamna necunoscută deznodindu-şi şireturile 
măştii şi descoperindu-şi faţa; căci vă veţi pierde cu fiul lui 
Ludovic al XIV- lea şi cu nepoata marelui Conde. 

— Doamna ducesă du Maine! exclamă d'Harmental 
punînd un genunchi la pămînt. Alteța Voastră să mă ierte dacă, 
necunoscînd-o, am putut rosti ceva care să nu fie în armonie cu 
profundul respect pe care i-l port. 

— Nu aţi spus decit lucruri de care trebuie să fiu mîndră 
şi recunoscătoare, cavalere. Dar poate că dumneavoastră vă 
căiţi de a le fi rostit. În acest caz, sînteţi liber să decideti, şi 
puteţi să vă luaţi, cuvîntul înapoi. 

— Să mă ferească Dumnezeu, doamnă, ca după ce am 
avut fericirea de a-mi lega prin jurămiînt viaţa în slujba unei atit 
de mari şi de nobile prințese cum sînteţi dumneavoastră, să fiu 
aşa de nefericit încît să mă lipsesc eu însumi de cea mai mare 
cinste pe care am îndrăznit vreodată s-o sper! Nu, doamnă, 
dimpotrivă, vă implor, luaţi în serios ceea ce v-am oferit 
adineaori în glumă, adică braţul, spada şi viaţa mea. 

— Să mergem, cavalere, rosti ducesa du Maine cu acel 
suris care o făcea atît de puternică asupra tuturor celor care o 
înconjurau, văd că baronul de Valef nu m-a înşelat în ceea ce vă 
priveşte, şi că sînteţi aşa cum v-a înfăţişat. Veniţi să vă prezint 
prietenilor noştri. 

Ducesa du Maine păşi prima, iar d'Harmental o urmă, 
uluit încă de-a binelea de cele petrecute, dar foarte hotărît, 
jumătate din orgoliu, jumătate din convingere, să nu dea nici un 
pas înapoi. 

leşirea dădea în acelaşi coridor prin care îl introdusese 
prima sa călăuză. Doamna du Maine şi cavalerul făcură cîțiva 
paşi împreună pe coridor, apoi ducesa deschise uşa unui salon 
în care îi aşteptau patru noi personaje: cardinalul de Polignac, 
marchizul de Pompadour, domnul de Malezieux şi abatele 
Brigaud. 

Cardinalul de Polignac trecea drept iubitul doamnei du 
Maine. Era un prelat frumos, avînd între patruzeci şi patruzeci şi 
cinci de ani, totdeauna îmbrăcat cu un rafinament desăvirşit, cu 


45 


vocea mieroasă datorită obişnuinţei, cu figura rece, din fire 
timid; devorat de ambiţie, veşnic înfrinat de slăbiciunea 
caracterului său, care îl făcea să rămînă la urmă ori de cîte ori ar 
fi trebuit să meargă în frunte; altminteri, de neam mare, aşa 
cum arăta şi numele său, foarte savant pentru un cardinal şi 
foarte bun literat pentru un mare senior. 

Domnul de Pompadour era un bărbat între patruzeci şi 
cinci şi cincizeci de ani, fost cavaler de onoare al marelui delfin, 
fiul lui Ludovic al XIV-lea, şi care prinsese cu acest prilej o atît de 
mare iubire şi o atît de afectuoasă venerație pentru întreaga fa- 
milie a marelui monarh, încît, neputind vedea, fără o profundă 
durere, cum regentul este pe punctul de a declara război lui Filip 
al V-lea, se aruncase cu trup şi suflet în partidul domnului duce 
du Maine. Pe lîngă acestea, mindru şi dezinteresat, el dăduse un 
exemplu de loialitate foarte rar întîlnit în acea epocă, trimiţind 
înapoi regentului brevetul pensiilor sale şi al acela al soţiei sale, 
şi refuzînd, una după alta, pentru el şi pentru marchizul de 
Courcillon, ginerele său, toate slujbele care le fuseseră oferite. 

Domnul de Malczieux era un bărbat între şaizeci si 
şaizeci şi cinci de ani. Cancelar de Dombes şi senior de 
Châtenay, el datora acest dublu titlu recunoştinţei domnului 
duce du Maine, de a cărui educaţie se ocupase. Poet, muzician, 
autor de mici comedii pe care le interpreta el însuşi cu extrem 
de mult spirit, născut pentru viaţa leneşă şi intelectuală, 
totdeauna preocupat de plăcerea tuturor şi de fericirea 
personală a doamnei du Maine, faţă de care devotamentul său 
mergea pînă la admiraţie, ere tipul sibaritului din secolul al 
optsprezecelea; dar asemenea sibariţilor, care, atraşi irezistibil 
de priveliştea frumuseţii, o urmară pe Cleopatra la Actium şi se 
lăsară ucişi în jurul ei, el ar fi urmat-o pe scumpa sa Benedicta 
prin foc şi apă, şi, la un cuvînt al ei, fără ezitare, fără zăbavă şi, 
voi spune, aproape fără regret, s-ar fi azvinlit din înaltul 
turnurilor catedralei Notre-Dame. 

Abatele Brigaud era fiul unui negustor din Lyon. Tatăl 
său, care avea mari interese comerciale cu regala curte a 
Spaniei, fu însărcinat să arunce aşa, în vînt, şi ca de la el 
pornind, unele propuneri cu privire la căsătoria tînărului Ludovic 
al XIV-lea cu infanta Maria-Tereza de Austria. Dacă aceste 
propuneri ar fi fost rău primite, miniştrii Franţei le-ar fi 


46 


dezaprobat, şi nu ar mai fi fost nimic de adăugat; însă ele fură 
bine primite, şi miniştrii Franţei îşi dădură asentimentul. 
Căsătoria avu loc, şi cum micul Brigaud veni pe lume cam în 
acelaşi timp cu marele delfin, tatăl său ceru drept recompensă 
ca fiul regelui să fie naşul fiului său, ceea ce îi fu acordat cu 
amabilitate. Mai mult, tînărul Brigaud fu plasat în preajma 
delfinului, unde îl cunoscu pe marchizul de Pompadour, care, 
aşa după cum am mai spus, era cavaler de onoare. La virsta 
luării unei hotărîri, Brigaud intră la călugării de la Oratoire şi ieşi 
de acolo abate. Era un om fin, îndemiînalic, ambițios, dar căruia, 
aşa cum se întîmplă cîteodată şi celor mai mari genii, îi 
scăpaseră ocaziile de a ajunge departe. Citva timp înainte de 
epoca în care am ajuns, îl întîlnise pe marchizul de Pompadour, 
care căuta el însuşi un om inteligent şi priceput la intrigi, capabil 
de a fi secretarul doamnei du Maine. Îi spuse la ce îl expunea 
această funcţie într-un asemenea moment. Brigaud cîntări o 
clipă atît perspectivele bune cît şi pe cele rele, şi cum cele bune 
i se păru că au biruit, acceptă. 

Dintre aceste patru persoane, d'Harmental nu cunoştea 
personal decît pe marchizul de Pompadour, pe care îl întiîlnise 
adeseori la domnul de Courcillon, ginerele acestuia, care era 
puţin rudă de sînge sau prin alianţă cu familia d'Harmental. 

Domnul de Polignac, domnul de Pompadour şi domnul de 
Malezieux vorbeau, în picioare în faţa unui cămin; abatele Bri- 
gaud stătea jos, în faţa unei mese, şi punea în ordine nişte hirtii. 

—- Domnilor, zise ducesa du Maine păşind în încăpere, 
iată-l pe bravul apărător despre care ne-a vorbit baronul de 
Valef şi pe care ni l-a adus scumpa dumitale Delaunay, domnule 
de Malezieux. Dacă numele şi trecutul său nu sînt suficiente 
pentru a-i sluji de garant faţă de dumneavoastră, atunci răspund 
eu personal pentru el. 

— Prezentat astfel de Alteța Voastră, zise Malezieux, nu 
mai vedem în el numai un camarad, ci un veritabil şef pe care 
vom fi gata să-l urmăm pretutindeni unde va voi să ne conducă. 

—  Scumpul meu d'Harmental, zise marchizul de 
Pompadour întinzînd mîna tînărului, noi eram deja aproape rude; 
acuma, iată-ne fraţi. 


47 


— Fiţi binevenit, domnule, rosti cardinalul de Polignac cu 
acel ton mieros care îi era obişnuit şi care contrasta atît de 
ciudat cu răceala chipului său. 

Abatele Brigaud înălţă capul, îl întoarse spre cavaler cu o 
mişcare a gitului care semăna cu aceea a unui şarpe, şi fixă asu- 
pra lui d'Harmental doi ochi mici, strălucitori, cum sînt aceia ai 
linxului. 

— Domnilor, zise d'Harmental după ce a răspuns printr- 
un semn fiecăruia dintre ei, eu sînt nou şi tare novice printre 
dumneavoastră, tare ignorant mai ales cu privire la ce se 
petrece şi la ce vă pot fi de folos; dar dacă cuvintul meu de 
onoare l-am dat doar de cîteva minute, devotamentul meu la 
cauza care ne reuneşte datează de mai mulţi ani. Vă rog aşadar 
să-mi acordaţi încrederea pe care atit de generos a solicitat-o 
pentru mine Alteţa Sa Serenisimă. Tot ceea ce vă cer, azi, este 
un prilej grabnic spre a vă dovedi că sînt demn de această 
încredere. 

— Minunat! exclamă ducesa du Maine. Trăiască militarii 
fiindcă merg drept la ţintă! Nu, domnule d'Harmental nu, nu 
vom avea secrete faţă de dumneavoastră, iar prilejul pe care îl 
cereţi, şi care va pune pe fiecare dintre noi la adevăratul său 
loc, sper că nu se va lăsa aşteptat. 

—  lertaţi-mă, doamnă ducesă, întrerupse cardinalul 
mototolindu-şi îngrijorat gulerul de dantelă, dar, după modul în 
care vă pronunţaţi, cavalerul ar putea să creadă că este vorba 
de o conspirație. 

— Şi despre ce este vorba aşadar, cardinale? întrebă 
ducesa du Maine cu enervare. 

— Este vorba, zise cardinalul, de un consiliu tainic, este 
adevărat, dar care nu prezintă nimic condamnabil, în care noi 
căutăm mijloacele pentru a îndrepta nenorocirile statului şi pen- 
tru a lămuri Franţa asupra adevăratelor sale interese, 
reamintindu-i ultimele dorinţe ale regelui Ludovic al XIV-lea. 

— Haida-de, cardinale, exclamă ducesa izbind cu piciorul, 
o să mă faceţi să mor de enervare cu toate frazele 
dumneavoastră ocolite! Cavalere, continuă ea întorcîndu-se 
către d'Harmental, nu o ascultați pe Eminenţa Sa, care, fără 
îndoială, în acest moment se gîndeşte la Anti-Lucrețiul său. 
Dacă ar fi fost vorba de un simplu consiliu, ne-am fi descurcat 


48 


noi cu excelentul cap al Eminenţei Sale şi nu am mai fi avut 
nevoie de dumneavoastră. Este vorba de o conspirație straşnică 
şi în toată regula împotriva regentului, conspirație din care face 
parte regele Spaniei, din care face parte cardinalul Alberoni, din 
care face parte domnul duce du Maine, din care fac parte eu, 
din care fac parte marchizul de Pompadour şi domnul de 
Malczieux, din care fac parte abatele Brigaud şi Valef, din care 
faceţi parte dumneavoastră, din care fac parte domnul cardinal 
însuşi şi primul preşedinte, din care va face parte jumătate din 
parlament, şi din care vor face parte trei sferturi din Franţa! lată 
despre ce este vorba, cavalere. Sînteţi mulţumit, cardinale? Este 
limpede, domnilor? 

— Doamnă! murmură Malezieux împreunîndu-şi mîinile în 
faţa ei cu mai multă devoțiune decit ar fi făcut cu siguranţă în 
faţa Fecioarei Maria. 

— Nu, după cum vezi, Malezieux, continuă ducesa, mă 
înfurie cu procedeele sale deplasate de împăciuire! Doamne! 
dar merită oare să fii bărbat ca să bijbii astfel la infinit? Eu, eu 
nu vă cer o spadă, nu vă cer un pumnal; să mi se dea numai un 
cui, iar cu, o femeie, şi aproape o pitică, mă voi duce, ca o nouă 
Jahel, să-l înfig în timpla acestui nou Sisara. Atunci totul se va fi 
sfîrşit, şi dacă voi da greş, nu voi fi compromisă decit eu. 

Domnul de Polignac scoase un oftat adînc, Pompadour iz- 
bucni în ris, Malezieux încercă să o calmeze pe ducesă, abatele 
Brigaud îşi plecă uşor capul şi începu să scrie din nou ca şi cum 
n-ar fi auzit nimic. 

Cit despre d'Harmental, el ar fi vrut să sărute poala 
rochiei doamnei du Maine, într-atit această femeie i se părea 
superioară celor patru bărbaţi care o înconjurau. 

În acest moment se auzi iarăşi zgomotul unei trăsuri care 
pătrundea în curte şi care se oprea în faţa peronului. Fără îndo- 
ială că persoana aşteptată era o persoană însemnată, întrucit se 
lăsă o mare tăcere, şi ducesa du Maine, în nerăbdarea ei, se 
duse ea însăsi să deschidă usa. 

— Ei bine? întrebă ea. 

— lată-l, rosti în coridor o voce. 

Lui d'Harmental i se păru că o recunoaşte: vocea 
liliacului. 


49 


— Intraţi, intraţi, prinţe, rosti ducesa; intraţi, vă 
aşteptam. 


VI 
PRINŢUL DE CELLAMARE 


La această invitaţie, un bărbat înalt, subţire, grav şi 
demn, cu faţa piîrlită de soare, păşi înăuntru, învăluit într-o 
mantie, şi dintr-o singură aruncătură de ochi îmbrăţişă tot ce se 
afla în cameră, oameni şi lucruri. Cavalerul îl recunoscu pe 
ambasadorul Majestăţilor Lor Catolice, prinţul de Cellamare. 

— Ei bine! prinţe, întrebă ducesa, ce noutăţi ne spuneţi? 

— Spun, doamnă, răspunse prinţul sărutîndu-i respectuos 
mîna şi aruncîndu-şi mantia pe un fotoliu, spun că Alteța Voastră 
Serenisimă ar trebui neapărat să-şi schimbe vizitiul. Vă 
prevestesc nenorociri dacă îl ţine mai departe în slujbă pe 
pezevenghiul care m-a adus aici, se pare că a fost plătit de 
regent pentru a frînge gitul Alteţei Voastre şi al prietenilor săi. 

Toţi cei de faţă izbucniră în ris şi în special vizitiul însuşi, 
care, fără ceremonie, intrase în urma prinţului, şi care, 
aruncîndu-şi mantaua largă şi pălăria pe un scaun vecin cu fo- 
toliul pe care prinţul de Cellamare îşi azvirlise mantia, arăta a fi 
un bărbat cu înfăţişare aleasă, cam de treizeci şi cinci, patruzeci 
de ani, şi avînd întreaga parte de jos a feţei ascunsă de o bandă 
de tafta neagră. 

—  Auziţi, scumpul meu Laval, ce spune prinţul despre 
dumneavoastră? întrebă ducesa. 

— Da, da, zise Laval. Să i se mai dea nobili din neamul 
Montmorency ca să se poarte cu ei în chipul acesta! Ah! dom- 
nule prinţ, primii baroni creştini nu sînt demni de a vă sluji ca 
vizitii? La naiba! sînteti tare dificil. Şi aveţi mulţi vizitii la Napoli 
care îşi trag obiîrşia din Robert cel Puternic? 

— Cum? dumneavoastră eraţi, scumpul meu conte? 
exclamă prinţul întinzîndu-i mîna. 

— Eu însumi, prinţe. Doamna ducesă şi-a trimis vizitiul 
să-şi petreacă jumătatea postului în sînul familiei, şi m-a luat în 
slujba sa pentru această noapte. S-a gîndit că era mai sigur. 

— Şi doamna ducesă bine a făcut, rosti cardinalul de 
Polignac, niciodată nu se pot lua destule precauţii. 


50 


— Ba bine că nu! Eminenţa Voastră, zise Laval. Tare mult 
aş vrea să ştiu dacă aţi fi de aceeaşi părere după ce veţi fi pe- 
trecut jumătate din noapte pe capra unei trăsuri, mai întîi pentru 
a merge să-l caut pe domnul d'Harmental la balul Operei şi apoi 
pentru a mă duce să-l iau pe prinţ de la palatul Colbert? 

— Cum! exclamă d'Harmental, dumneavoastră, domnule 
conte, aţi fost cel atît de amabil? 

— Da, eu, tinere, răspunse Laval, şi aş fi fost pînă la 
capătul pămîntului pentru a vă aduce aici, întrucît vă cunosc, 
sînteţi un viteaz; sînteţi unul dintre primii care au intrat în 
Denain şi care l-aţi făcut prizonier pe d'Albemarle. Aţi avut 
fericirea să nu vă lăsaţi acolo jumătate din falcă, aşa cum mi-am 
lăsat-o eu în Italia, şi aţi avut dreptate, întrucît ar fi fost un 
motiv în plus pentru a vă lua înapoi regimentul, cum au şi făcut- 
o de altminteri. 

— Vă vom restitui toate acestea, cavalere, fiţi liniştit, 
chiar însutit, spuse ducesa: dar, deocamdată, să vorbim despre 
Spania. Prinţe, mi-a spus Pompadour că aţi primit ştiri de la 
Alberoni. 

— Da, Alteța Voastră. 

— Şi care sînt acelea? 

— Bune şi rele în acelaşi timp. Majestatea Sa Filip al V-lea 
se află într-unul din momentele sale de melancolie, iar cei din 
jur nu-l pot decide la nimic. Nu poate să creadă în tratatul 
cuadruplei alianţe. 

— Nu poate să creadă în el! exclamă ducesa, şi acest 
tratat desigur că este semnat la această oră! Şi în opt zile 
Dubois îl va fi adus aici! 

— Ştiu acest lucru, Alteța Voastră, continuă cu răceală 
Cellamare; dar Majestatea Sa Catolică nu-l ştie. 

— Astfel, el ne lasă singuri? 

— Ce să spun... aproape. 

— Dar ce face regina şi ce se întîmplă cu toate 
frumoasele ei promisiuni şi cu acea pretinsă putere pe care o 
are asupra soţului ei? 

— Despre această putere, doamnă, ea promite să vă dea 
dovezi cînd se va fi întreprins ceva. 

— Da, zise cardinalul de Polignac, după care nu-şi va res- 
pecta cuvîntul faţă de noi! 


51 


— Nu, Eminenţa Voastră, mă fac chezaşul ei. 

— Ceea ce văd eu mai limpede în toate acestea, spuse 
Laval, e că trebuie să-l compromitem pe rege; odată 
compromis, are să accepte. 

— Foarte bine! zise Cellamare iată că avansăm. 

— Dar cum să-l compromitem, întrebă ducesa du Maine, 
fără o scrisoare a sa, fără vreun mesaj, chiar verbal, la cinci sute 
de leghe distanţă? 

— Nu îşi are oare el reprezentantul său la Paris, şi acest 
reprezentant nu se găseşte la dumneavoastră, doamnă, în acest 
moment? 

— Haida-de, prinţe, rosti ducesa, dumneavoastră aveţi 
puteri mai mari decit vreţi să mărturisiţi. 

— Nu. Puterile mele se mărginesc la a vă spune că 
citadela din Toledo şi fortăreaţa din Saragoza se afla la 
dispoziţia dumneavoastră. Găsiţi mijlocul să-l faceţi pe regent să 
intre acolo, şi Majestăţile Lor Catolice vor închide atît de bine 
poarta după el, încît nu va mai ieşi de acolo, vă asigur eu de 
aceasta. 

— Este imposibil, rosti domnul de Polignac. 

— Imposibil? Şi pentru ce? exclamă d'Harmental. Nimic 
mai simplu, dimpotrivă, mai ales cu viaţa pe care o duce domnul 
regent. Ce trebuie pentru aceasta? Opt sau zece oameni 
curajoşi, o trăsură bine închisă şi schimburi de cai odihniţi pînă 
la Bayonne. 

— Eu m-am oferit deja să-mi asum această acţiune, zise 
Laval. 

— Şi eu la fel, spuse Pompadour. 

— Dumneavoastră nu puteţi, spuse ducesa. Dacă 
lucrurile ar da greş, regentul, care vă cunoaşte, ar şti cu cine a 
avut de-a face, şi aţi fi pierduţi. 

— E neplăcut, zise cu răceală Cellamare întrucit, odată 
ajuns la Toledo sau la Saragoza, îl aşteaptă demnitatea de 
grande de Spania pe cel care va fi reuşit. 

— Şi cordonul albastru, adăugă doamna du Maine, la 
reîntoarcerea sa la Paris. 

— Oh! vă rog tăceţi, vă implor, doamnă, zise 
d'Harmental. Dacă Alteța Voastră spune asemenea lucruri, 
devotamentul va îmbrăca haina ambiţiei, ceea ce îi va înlătura 


52 


întregul merit. Eram pe punctul de a mă oferi eu spre a încerca 
lovitura, întrucît pe mine nu mă cunoaşte regentul, dar iată că 
acum ezit. Şi totuşi, aş îndrăzni să spun că mă simt demn de 
încrederea Alteţei Voastre şi capabil de a o justifica. 

— Cum, cavalere! exclamă ducesa, aţi risca?... 

— Viaţa mea. Este tot ce pot să risc. Credeam că am şi 
oferit-o Alteţei Voastre şi că Alteța Voastră a acceptat-o. Să mă 
fi înşelat oare? 

— Nu, nu, cavalere, rosti ducesa cu înflăcărare, iar 
dumneavoastră sînteţi un gentilom brav şi loial. Există 
presimţiri, totdeauna am crezut în ele, şi din clipa în care Valef 
v-a pronunţat numele, prezentindu-vă aşa cum siînteţi, mi-a 
trecut prin minte gindul că salvarea are să ne vină de la 
dumneavoastră. Domnilor, auziţi ce spune cavalerul. Cu ce 
puteţi să-l ajutaţi, să vedem? 

— Cu tot ce va voi, rostiră Laval şi Pompadour. 

— Vistieria Majestăţilor Lor Catolice este la dispoziţia sa, 
zise prinţul de Cellamare, şi poate lua de acolo din belşug. 

— Vă mulţumesc, domnilor, zise d'iHarmental întorcîndu- 
se spre contele de Laval şi marchizul de Pompadour. Cunoscuţi 
cum sînteţi, nu aţi face decit să îngreuiaţi şi mai mult acţiunea. 
Ocupaţi-vă numai să-mi procuraţi un paşaport pentru Spania, ca 
şi cum aş avea misiunea să conduc acolo vreun prizonier de 
vază. De bună seamă că lucrul nu e greu. 

— Îmi iau asupra mea această însărcinare, rosti abatele 
Brigaud. Voi face rost de la domnul d'Argenson de un act gata 
pregătit care nu va mai trebui decit să fie completat. 

— Priviţi la scumpul de Brigaud, zise Pompadour, nu vor- 
beşte prea des, însă glăsuieşte bine. 

— El ar trebui să fie cardinal, rosti ducesa, mult mai 
degrabă decit anumiţi mari seniori pe care îi cunosc.. Dar odată 
ce vom dispune de uniforme albastre şi de sutane roşii, fiţi 
liniştiţi, domnilor, nu vom fi avari cu ele. Acum, cavalere, aţi 
auzit ce v-a spus prinţul: dacă aveţi nevoie de bani... 

— Din nefericire, răspunse d'Harmental, eu nu sînt destul 
de bogat pentru a refuza oferta Excelenței Sale şi, atunci cînd 
voi fi terminat cei o mie de pistoli pe care îi am, va trebui într- 
adevăr să recurg la dumneavoastră. 


53 


— La el, la mine, la noi toţi, cavalere, întrucît fiecare, în 
asemenea împrejurări, trebuie să contribuie după mijloacele 
sale. Eu am puţini bani peşin, dar am multe diamante şi perle; 
aşa că aveţi grijă să nu vă lipsească nimic, vă rog. Nu toată 
lumea este  dezinteresată ca dumneavoastră, şi există 
devotamente care nu se cumpără decit cu preţul aurului. 

— Dar, în sfîrşit, domnule, v-aţi gîndit bine în ce aventură 
vă aruncaţi? Dacă veţi fi prins! 

—  Eminenţa Voastră să se  liniştească, răspunse 
dispreţuitor d'Harmental, eu am destule motive să mă pling de 
domnul regent pentru a se crede, dacă voi fi prins, că este o 
chestiune între el şi mine, şi că răzbunarea mea este cu totul 
personală. 

— Dar, în fine, zise contele de Laval, v-ar trebui un fel de 
locotenent în această acţiune, un om pe care să vă puteţi bizui. 
Aveţi pe cineva? 

— Cred că da, răspunse d'Harmental. Numai că ar trebui 
să fiu înştiinţat în fiecare dimineaţă cu privire la ceea ce va face 
regentul în fiecare seară. Domnul prinţ de Cellamare, ca amba- 
sador, precis că are poliţia sa secretă. 

— Da, zise prinţul încurcat; am cîteva persoane care îmi 
raportează... 

— Tocmai de aceasta este vorba, spuse d'Harmental. 

— Dar unde locuiţi? întrebă cardinalul. 

— In casa mea, Monseniore, răspunse d'Harmental, în 
strada Richelieu, nr. 74. 

— Şi de cît timp locuiţi acolo? 

— De trei ani. 

— Atunci sînteţi prea cunoscut acolo, domnule, trebuie să 
vă mutaţi în alt cartier. Persoanele pe care le primiţi sînt 
cunoscute, iar cînd vor fi văzute figuri noi, cei din jur se vor 
nelinişti. 

— De data aceasta Eminenţa Voastră are dreptate, zise 
d'Harmental. Imi voi căuta o altă locuinţă în vreun cartier 
îndepărtat şi unde se ajunge mai greu. 

— Mă voi ocupa eu de această problemă, zise Brigaud. 
Haina pe care o port nu trezeşte bănuieli. Voi lua cu chirie o 
locuinţă ca şi cum ar fi destinată unui tînăr din provincie care 


54 


mi-a fost recomandat şi care ar veni să ocupe o slujbă într-un 
minister. 

— Într-adevăr, scumpul meu Brigaud, zise marchizul de 
Pompadour, sînteţi asemenea acelei prințese din O mie şi una 
de nopți care nu putea să deschidă gura fără să nu-i cadă din ea 
perle. 

— Ei bine! ne-am înţeles, domnule abate, zise 
d'Harmental mă bizui pe dumneavoastră, şi încă de astăzi am 
să anunţ acasă la mine că părăsesc Parisul pentru o călălorie de 
trei luni. 

— Aşadar, totul este hotărît, rosti cu bucurie ducesa du 
Maine. lată, este pentru prima dată cînd vedem limpede cum 
stau treburile, cavalere, şi aceasta datorită dumneavoastră. Nu 
o voi uita. 

— Domnilor, zise Malezieux scoţindu-şi ceasornicul, vă 
atrag atenţia că sînt orele patru dimineaţa, şi că o vom face să 
moară de oboseală pe scumpa noastră ducesă. 

— Vă înşelaţi, seneşale“, răspunse ducesa: asemenea 
nopţi odihnesc. De multă vreme nu am petrecut eu o noapte atit 
de bună. 

— Prinţe, zise Laval reluîndu-şi de pe scaun mantaua-i 
largă şi fără mîneci, trebuie să vă mulţumiţi cu vizitiul pe care 
cercaţi să fie izgonţi, afară numai dacă nu preferaţi să miînaţi 
dumnevoastră înşivă sau să vă duceţi pe jos. 

— Nu! pe legea mea! zise prinţul, merg la risc; eu sînt 
napolitan şi cred în prevestiri. Dacă o să mă răsturnaţi, atunci va 
fi un semn că trebuie să ne oprim unde ne aflăm: dacă ajungem 
cu bine, asta va însemna că putem merge înainte. 

— Pompadour, îl însoţiţi pe domnul d'Harmental? întrebă 
ducesa. 

— Cu plăcere, răspunse marchizul; a trecut o groază de 
timp de cînd nu ne-am mai văzut şi avem să ne spunem o 
mulţime de lucruri. 

— Nu aş putea oare să-mi iau rămas bun de la spiritualul 
meu liliac? întrebă d'Harmental. Întrucît nu uit că acestei tinere 
îi datoresc fericirea de a-mi fi oferit serviciile Alteţei Voastre. 

— Delaunay! rosti ducesa conducîndu-l pînă la uşă pe 
prinţul de Cellamare şi pe contele de Laval, Delaunay! lată-l pe 


+ Ofiţer care împărțea dreptatea în numele regelui. 
55 


domnul cavaler d'Harmental, care pretinde că sînteţi cea mai 
mare vrăjitoare pe care a văzut-o în viaţa sa. 

— Ei bine, rosti, intrînd în cameră, cu surisul pe buze, 
aceea care a lăsat mai tirziu aşa de fermecătoare memorii sub 
numele de doamna de Stael, credeţi acum în profeţiile mele, 
domnule cavaler? 

— Cred în ele, pentru că sper, răspunse cavalerul. Dar în 
acest moment, cînd cunosc zîna care v-a trimis, nu mă uimeşte 
cel mai mult ceea ce mi-aţi spus cu privire la viitor. Ci, cum de 
aţi putut fi atit de bine informată despre trecut şi, mai cu 
seamă, despre prezent. 

— Haide, Delaunay, spuse ducesa rizind, fii bună cu el şi 
nu-l mai chinui atît. Altminteri va crede că sîntem două vrăji- 
toare şi are să-i fie frică de noi. 

— Unul dintre prietenii dumneavoastră, cavalere, întrebă 
domnişoara Delaunay, nu v-a părăsit oare în această dimineaţă, 
la Bois de Boulogne, spre a veni să-şi ia rămas bun de la noi? 

— Valef! Valef! exclamă d'Harmental. Înţeleg acum. 

— Haida-de! spuse doamna du Maine. Dacă aţi fi fost în 
locul lui Oedip, aţi fi fost mîncat de zece ori de sfinx. 

— Dar matematicile? Dar Virgiliu? Dar anatomia? conti- 
nuă d'Harmental. 

— Ignoraţi oare, cavalere, zise Malczieux, amestecîndu- 
se în discuţie, că noi nu o numim aici decît savanta noastră, cu 
excepţia lui Chaulieu totuşi, care îi spune cocheta şi ştrengăriţa 
sa, dar asta datorită familiarităţii şi chipului său poetic de expri- 
mare? 

— Ce să mai spun! deunăzi, doar, adăugă ducesa, noi am 
pus-o să se ia la întrecere cu Duvernoy, medicul nostru, şi l-a 
învins la anatomie! 

— De aceea, zise marchizul de Pompadour luîndu-l la 
braţ pe d'Harmental pentru a pleca împreună, medicul, un om 
de treabă în decepţia sa, a pretins că, din întreaga Franţă, este 
fata care cunoaşte cel mai bine trupul omenesc. 

— lată, zise abatele Brigaud strîngîndu-şi hiîrtiile, primul 
savant care şi-a permis să spună o vorbă de duh. Este adevărat 
că fără să bănuiască acest fapt. 

D'Harmental şi Pompadour, după ce şi-au luat rămas bun 
de la ducesa du Maine, plecară rîzînd, urmaţi de abatele 


56 


Brigaud, care se bizuia pe ei pentru a nu se întoarce acasă pe 
jos. 

— Ei bine! rosti doamna du Maine adresîndu-se 
cardinalului de Polignac, care rămăsese ultimul cu Malezieux, 
Eminenţa Voastră tot mai găseşte că e un lucru atit de teribil să 
conspiri? 

— Doamnă, răspunse cardinalul, care nu înţelegea că se 
poate ride atunci cînd îţi joci capul, vă voi întoarce întrebarea 
cînd vom fi cu toţii la Bastilia. 

Şi plecă la rîndul său cu amabilul cancelar, deplîngîndu-şi 
soarta nenorocită, care îl împingea într-o acţiune atît de 
temerară. 

Ducesa du Maine îl privi cum se îndepărtează, cu o 
expresie de dispreţ pe care îi era cu neputinţă să o ascundă; 
apoi, cînd rămase singură cu domnişoara Delaunay, i se adresă 
acesteia, foarte voioasă: 

— Scumpa mea Sophie, să ne stingem felinarul, întrucît 
cred, în sfîrşit, că am găsit un om! 


VII 
ALBERONI 


Cînd se trezi, d'Harmental crezu că visează. De treizeci şi 
şase de ore încoace, evenimentele se succedaseră cu o aşa de 
mare repeziciune, încît el fusese tîrît ca de un virtej, fără să ştie 
încotro mergea. Numai acum se regăsea cu sine însuşi şi putea 
să reflecteze la trecut şi viitor. 

Noi aparţinem unei epoci în care fiecare a conspirat mai 
mult sau mai puţin. Ştim aşadar din experienţa proprie cum se 
petrec lucrurile într-un asemenea caz. După un angajament luat 
într-un moment oarecare de exaltare, primul sentiment pe care 
îl încerci, aruncîndu-ţi o privire asupra noii poziţii luate, este un 
sentiment de regret de a fi mers atît de departe; apoi, puţin cite 
puţin, te familiarizezi cu ideea primejdiilor la care te expui. 
Imaginaţia, totdeauna aşa de binevoitoare, le îndepărtează din 
faţa ochilor, pentru a înfăţişa în locul lor ambițiile care pot să se 
realizeze. Peste puţin timp se amestecă şi orgoliul; înţelegi că ai 
devenit deodată o putere ocultă în acest stat, în care, în ajun, 
încă nu erai nimic; treci dispreţuitor pe lîngă aceia care duc o 


57 


viaţă obişnuită; mergi cu capul mai sus, cu ochii mai mîndri; te 
legeni în speranţe, adormi în nori, şi te trezeşti într-o bună 
dimineaţă învingător sau învins, ridicat în slăvi de popor sau 
zdrobit de  angrenajele acestei maşini care se numeşte 
cîrmuirea. 

Aşa a fost şi cu d'Harmental. Epoca în care trăia avea 
încă drept perspectivă de viitor Liga şi ajungea aproape pînă la 
Frondă; de-abia trecuse o generaţie de cînd tunul Bastiliei 
susţinuse rebeliunea marelui Conde. În timpul acestei generaţii, 
Ludovic al XIV-lea dominase scena, este adevărat, cu voinţa sa 
omnipotentă; dar Ludovic al XIV-lea nu mai era, iar nepoţii 
credeau că, în acelaşi teatru şi cu aceleaşi maşini, puteau să 
joace aceeaşi piesă pe care o jucaseră părinţii lor. 

Intr-adevăr, aşa cum am spus, după citeva clipe de 
reflecţie, d'Harmental revăzu lucrurile sub aceeaşi înfăţişare sub 
care le văzuse în ajun, şi se felicită de a fi ocupat, cum făcuse 
din primul moment, cel dintîi loc în mijlocul unor personaje atit 
de înalte cum erau cei din spiţele Montmorency şi Polignac. 
Familia sa, prin însuşi faptul că vieţuise totdeauna în provincie, îi 
transmisese foarte mult din acel cavalerism aventuros, atit de la 
modă sub Ludovic al XIII-lea, şi pe care Richelicu nu putuse să-l 
nimiceaseă în întregime pe eşafoduri şi nici Ludovic al XIV-lea 
nu reuşise să-l înăbuşe în anticamere. Era ceva romanesc ca, 
tînăr, să te înrolezi sub stindardul unei femei, mai cu seamă cînd 
această femeie era nepoata marelui Conde. Şi apoi, ţii atît de 
puţin la viaţă la douăzeci şi şase de ani, încît ţi-o primejduieşti în 
fiecare clipă pentru lucruri mult mai uşuratice decit pentru o 
acţiune de felul aceleia al cărei principal şef devenise d'Harmen- 
tal. 

De aceea el se hotări să nu-şi irosească timpul, spre a fi 
în măsură să-şi respecte promisiunile pe care le făcuse. Nu-şi 
ascundea faptul că, începînd din acel moment, nu-şi mai 
aparţinea, şi că ochii tuturor conjuraţilor, de la cei ai lui Filip al 
V-lea pînă la cei ai abatelui Brigaud, erau aţintiţi asupra sa. 
Interese supreme ajunseseră să fie legate de voinţa sa, iar de 
curajul său năvalnic sau mai potolit, de prudenţa sa mai mare 
sau mai mică urma să depindă destinele a două regate şi 
politica lumii. 


58 


Într-adevăr, în acest moment, regentul era cheia de boltă 
a edificiului european, iar Franţa, care încă nu avea 
contrapondere în Nord, începea să dobindeaseă, dacă nu pe 
calea armelor, cel puţin prin diplomaţie, acea influenţă pe care, 
din nenorocire, nu a păstrat-o totdeauna de atunci încoace. 
Situată, cum era ea, în centrul triunghiului alcătuit din cele trei 
mari puteri, cu ochii aţintiţi spre Germania, un braţ întins spre 
Anglia şi celălalt spre Spania, gata a se înturna ca o prietenă sau 
ca o duşmană către acela dintre aceste trei state care nu ar 
trata-o după demnitatea sa, de optsprezece luni încoace, de 
cînd ducele d'Orleans ajunsese la cîrma ţării, ea luase o 
atitudine de forţă calmă pe care nu o avusese niciodată, nici 
chiar sub Ludovic al XIV-lea. Aceasta se datora diviziunii de 
interese pe care o adusese uzurparea lui Wilhelm de Orania şi 
urcarea pe tron a lui Filip al V-lea. Credincios vechii sale uri 
împotriva statuderului Olandei, care o refuzase pe fiica sa, 
Ludovic al XIV-lea sprijinise cu statornicie pretenţile lui lacob al 
ll-lea, acelea ale cavalerului de Saint-Georges. Credincios 
pactului său de familie încheiat cu Filip al V-lea, îl susţinuse 
statornic pe nepotul său, cu ajutoare în oameni şi în bani, 
împotriva împăratului, şi, slăbit fără de încetare de acest îndoit 
război care îl costase atita aur şi sînge, fusese constrins să 
încheie faimoasa pace de la Utrecht, care i-a adus atita ruşine. 

Dar la moartea bătrînului rege totul se schimbase, iar 
regentul adoptase o cale nu numai nouă, ci chiar opusă. Tratatul 
de Utrecht nu era decit un armistițiu, care era anulat din mo- 
mentul în care politica Angliei şi a Olandei nu urmărea interese 
comune cu politica franceză. Ca urmare, regentul întinsese mai 
întîi mîna lui George |, şi tratatul triplei alianţe fusese semnat la 
Haga, la 4 februarie 1717, de abatele Dubois în numele Franţei, 
de generalul Cadogan în numele Angliei, şi de şeful, puterii 
executive Heinsius pentru Olanda. Însemna de fapt un mare pas 
în pacificarea Europei, dar nu era un pas definitiv. Interesele 
Austriei şi ale Spaniei rămîneau tot în suspensie. Carol al VI-lea 
nu-l recunoştea încă pe Filip al V-lea ca rege al Spaniei, iar Filip 
al V-lea, în ceea ce îl privea, nu voise să renunţe la drepturile 
sale asupra provinciilor monarhiei spaniole pe care tratatul de la 
Utreeht, ca despăgubire pentru tronul lui Filip al II-lea, le cedase 
împăratului. 


59 


De atunci, regentul nu mai avea decit un singur gînd: 
acela de a-l determina pe Carol al VI-lea, prin negocieri amicale, 
să-l recunoască pe Filip al V-lea drept rege al Spaniei, şi de a-l 
constrînge pe Filip al V-lea, prin forţă dacă era nevoie, să re- 
nunţe la pretenţiile sale asupra provinciilor transferate împăra- 
tului. 

In acest scop, chiar în momentul în care am început să 
depănăm această povestire, Dubois se afla la Londra, urmărind 
încheierea tratatului cuadruplei alianţe cu şi mai multă ardoare 
decit o făcuse pentru acela de la Haga. 

Or, acest tratat al cuadruplei alianţe, reunind într-un 
singur mănunchi interesele Franţei şi ale Angliei, ale Olandei şi 
ale Imperiului, neutraliza orice pretenţie a indiferent cărui alt 
stat care nu ar fi fost aprobată de cele patru puteri. De aceea, 
încheierea acestui pact însemna singurul lucru de pe lume de 
care se temea Filip al V-lea, sau mai degrabă cardinalul 
Alberoni; pentru că, în ceea ce-l privea pe Filip al V-lea, cu 
condiţia să aibă o femeie şi un scăunel pentru rugăciuni, nu se 
interesa cîtuşi de puţin de ceea ce se întîmpla în afara 
dormitorului şi a capelei lui. 

Dar lucrurile nu stăteau deloc tot aşa cu Alberoni. Acesta 
întruchipa una din acele ciudate soarte norocoase, aşa cum po- 
poarele văd, de cînd lumea, cu o uimire mereu proaspată, 
croidu-şi drum în preajma tronurilor; era unul din acele capricii 
ale destinului pe care hazardul îl ridică şi îl sfărimă, asemenea 
trombelor gigantice pe care le poţi vedea înaintînd pe întinsul 
oceanului, ameninţind să nimiceaseă totul, şi pe care o 
pietricică azvirlită de mîna ultimului matelot le face să se 
destrame în aburi; era una din acele avalanşe care ameninţa să 
înghită oraşele şi să astupe văile, pentru că o pasăre, luîndu-şi 
zborul, a desprins un fulg de omăt din virful munţilor. 

Ar însemna să citim o istorie tare curioasă dacă s-ar scrie 
istoria marilor efecte iscate de o cauză mică, de la grecii antici 
pînă în zilele noastre! 

Dragostea Elenei a adus războiul Troii şi a schimbat faţa 
Greciei. Violarea Lucreţiei i-a izgonit pe Tarquini din Roma. Un 
soţ insultat l-a călăuzit pe Brennus în Capitoliu; La Cava i-a adus 
pe mauri în Spania. O glumă de prost gust scrisă de un tînăr 
înfumurat pe scaunul unui bătrin doge era cît pe-aci să 


60 


zdruncine din temelii Veneţia. Evadarea lui Dearbnorgil 
împreună cu Mac Murchad a provocat sclavia Irlandei. Ordinul 
dat lui Cromwell de a cobori de pe corabia pe care se îmbarcase 
deja spre a se duce în America a avut drept rezultat executarea 
lui Carol | şi căderea Stuarţilor. O discuţie între Ludovic al XIV- 
lea şi Louvois, cu privire la o fereastră de la Trianon, a provocat 
războiul Olandei. Un pahar cu apă vărsat pe rochia doamnei 
Marsham l-a îndepărtat pe ducele de Marlborough de la 
comandă şi a salvat Franţa prin pacea de la Utrecht. In sfârşit, 
Europa era cît pe-aci să fie trecută prin foc şi sabie pentru că 
domnul de Vendome l-a primit pe episcopul de Parma stînd pe 
scaunul său găurit. 

Acest fapt a însemnat obirşia norocului lui Alberoni. 

Alberoni se născuse în coliba unui grădinar. Copil fiind, s- 
a făcut clopotar: încă de tînăr, îşi schimbă bluza groasă, 
ţărănească, din pînză, cu un guler de cleric. Avea o fire veselă şi 
bufonă. Domnul duce de Parma îl auzi, într-o dimineaţă, rîzînd 
cu atita poftă, încit bietul de el, care nu ridea în toate zilele, voi 
să afle ce-l înveselea astfel, şi porunci să-l aducă în faţa lui. 
Alberoni îi povesti nu ştiu ce întîmplare caraghioasă; veselia; fu 
molipsitoare şi Alteța Sa se strică de ris, după care băgind de 
seamă că era bine să rizi citeodată, îl angajă în serviciul său. 
Încetul cu încetul, şi tot amuzîndu-se de snoavele sale, ducele 
găsi că bufonul era deştept, şi înţelese că această deşteptăciune 
ar putea să nu fie nepricepută în materie de treburi însemnate. 
Tocmai în acest timp se nimeri să se întoarcă bietul episcop de 
Parma cu totul mortificat de primirea pe care i-o făcuse 
generalisimul armatei franceze, şi a cărui ciudată recepţie ne 
este, într-adevăr, cunoscută. Susceptibilitatea acestui trimis 
putea să compromită marile interese pe care Alteța Sa avea a le 
dezbate cu Franţa; ducele socoti că Alberoni era tocmai omul ce 
îi trebuia, care să nu se simtă umilit de nimic, şi îl trimise pe 
abate să încheie negocierile pe care episcopul le întrerupsese. 

Domnul de Vendome, care nu se jenase de un episcop, 
nu se jena de un abate şi îl primi pe cel de-al doilea ambasador 
al Alteţei Sale la fel cum îl primise şi pe primul; dar, în loc să 
urmeze exemplul predecesorului său, Alberoni unde nu născoci 
chiar pe seama situaţiei în care se afla domnul de Vendome 
nişte glume atit de caraghioase şi nişte laude aşa de 


61 


neobişnuite, încît, pe loc, afacerea fu încheiată, şi se întoarse la 
duce cu toate lucrurile aranjate după dorinţa acestuia. 

Faptul de mai sus a însemnat un motiv pentru ca ducele 
să-l folosească şi într-o altă afacere. De data aceasta, domnul de 
Vendome tocmai voia să se aşeze la masă. Alberoni, în loc să 
vorbească de afaceri, îi ceru ducelui permisiunea de a accepta 
să guste din două feluri de bucate pregătite cum ştie el, cobori 
la bucătărie şi se urcă apoi ţinînd într-o mînă un castron de supă 
cu brînză şi în cealaltă o tavă cu macaroane. Domnul de 
Vendome găsi atît de grozavă supa, încît ţinu ca Alberoni să 
mănînce cu el, la masa lui. La desert, Alberoni aduse vorba 
despre afacerea sa, şi profitind de buna dispoziţie în care se afla 
domnul de Vendome în urma dejunului, isprăvi repede toată 
treaba, mînuind doar furculiţa. Alteța Sa se minuna; cele mai 
iscusite inteligenţe pe care le avusese în preajma sa nu 
obţinuseră niciodată asemenea succese. 

Alberoni se ferise straşnic să-i dea bucătarului reţetele 
sale. De aceea, de data aceasta, domnul de Vendome a fost 
acela care îl întrebă pe ducele de Parma dacă nu avea ceva de 
tratat cu el. Alteţei Sale nu-i veni greu să găsească un al treilea 
motiv de ambasadă, şi îl trimise din nou pe Alberoni. Abatele 
găsi mijlocul de a-l convinge pe suveranul său că locul unde el i- 
ar fi cel mai util era lîngă domnul de Vendome, şi pe domnul de 
Vendome, că nu este cu putinţă să trăieşti fără supă cu brînză şi 
fără macaroane. Prin urmare, domnul de Vendome îl angajă în 
serviciul său, îi lăsă curînd pe mînă afacerile cele mai secrete, şi 
sfirşi prin a-l face primul său secretar. 

În acest răstimp domnul de Vendome trecu în Spania. 
Alberoni intră în legătură cu doamna des Ursins, iar cînd domnul 
de Vendome muri, în 1712, la Tignaros, aceasta îl luă pe lîngă 
ea în slujba pe care Alberoni o avusese pe lingă defunct: 
însemna încă o ascensiune. De altminteri, de la plecarea sa, 
Alberoni nu se oprise deloc. 

Prinţesa des Ursins începea să îmbătrinească, crimă de 
neiertat în ochii lui Filip al V-lea. Ea se hotărî, pentru a o înlocui 
pe Maria de Savoia, să caute o tînără, prin intermediul căreia să 
poată continua să-şi exercite dominaţia asupra regelui. Alberoni 
îi propuse pe fiica fostului său stăpin, i-o înfăţişă ca pe o copilă 
fără de curaj şi fără voinţă, care nu va cere niciodată de la 


62 


regalitate altceva, decit numele. Prinţesa des Ursins se lăsă 
amăgită de această promisiune, căsătoria fu hotărită, şi tînăra 
prinţesă părăsi Italia spre a veni în Spania. 

Primul ei act de autoritate a fost de a porunci arestarea 
prinţesei des Ursins, care venise în întîmpinarea ei în toaletă de 
curte, şi de a ordona să fie dusă, aşa cum se afla, fără mantie, 
cu pieptul descoperit, pe un frig de zece grade sub zero, într-o 
trăsură, al cărei geam fusese spart cu cotul de unul dintre 
soldaţi, mai întîi la Burgos, apoi în Franţa, unde ajunse după ce 
a fost nevoită să împrumute cincizeci de pistoli de la servitorii 
ei. Vizitiului i-a degerat un braţ şi a trebuit să-i fie tăiat. 

După prima sa întrevedere cu Elisabeta Farnese, regele 
Spaniei îl înştiinţă pe Alberoni că era prim-ministru. 

Din acea zi, graţie tinerei regine, care îi datora totul, ex- 
clopotarul avea să exercite o putere fără margini asupra lui Filip 
al V-lea. 

Or, iată ce visa Alberoni, care, aşa cum am mai spus, îl 
împiedicase mereu pe Filip al V-lea să recunoască pacea de la 
Utrecht. Dacă ar reuşi conjuraţia, dacă d'Harmental ar izbuti să-l 
răpească pe ducele d'Orleans şi să-l ducă în citadela din Toledo 
sau în fortăreaţa din Saragoza, atunci Alberoni ar face ca 
domnul du Maine să fie recunoscut drept regent, ar scoate 
Franţa din cuadrupla alianţă, l-ar expedia pe cavalerul de Saint- 
Gcorges cu o flotă pe coastele Angliei, iar pe Prusia, Suedia şi 
Rusia, cu care avea cite un tratat de alianţă, le-ar pune să se 
lupte cu Olanda. Imperiul ar profita de pe urma luptei lor pentru 
a relua Neapolul şi Sicilia, şi ar asigura marele ducat de 
Toscana, pe punctul de a rămîne fără stăpiîn prin stingerea 
familiei de Medicis, celui de-al doilea fiu al regelui Spaniei; ar 
reuni Ţările de Jos catolice cu Franţa, ar da Sardinia ducilor de 
Savoia, Commachio papii, Mantua venețienilor; ar ajunge să fie 
sufletul marii ligi a Sudului împotriva Nordului şi, de s-ar 
întîmpla să moară Ludovic al XV- lea, l-ar încorona pe Filip al V- 
lea ca rege al unei jumătăţi a lumii. 

Trebuie să recunoaştem, nu erau calcule proaste pentru 
un bucătar, pentru un macaronagiu. 


VIII 
UN PAŞĂ PE CARE ÎL CUNOAŞTEM 


63 


Toate aceste lucruri se aflau în mîinile unui tînăr de 
douăzeci şi şase de ani. Nu era deci de mirare că la început s-a 
cam înspăimîntat puţin din pricina responsabilităţii ce apăsa pe 
umerii săi. Pe cînd se afla în toiul acestor reflecţii, îşi făcu 
apariţia abatele Brigaud. Acesta se şi interesase de viitoarea 
locuinţă a cavalerului, şi îi găsise, pe strada du Temps-Perdu, la 
numărul 5, între strada du Gros-Chenet şi strada Montmartre, o 
cămăruţă mobilată, aşa cum se cădea unui tînăr sărac din 
provincie, care venea să-şi caute norocul la Paris. El îi aducea, în 
plus, două mii de pistoli din partea prinţului de Cellamare. 
D'Harmental voi să-i refuze, întrucît i se părea că din acel 
moment el nu ar mai acţiona după conştiinţa sa ori din 
devotament, şi că ar intra în solda unui partid; dar abatele 
Brigaud îl făcu să înţeleagă că, într-o asemenea acţiune, existau 
susceptibilităţi ce trebuiau învinse şi complici ce trebuiau plătiţi 
şi că, de altminteri, dacă lovitura ar fi reuşit, cavalerul trebuia să 
plece chiar în acel moment în Spania, şi să-şi deschidă, poate, 
calea cu ajutorul aurului. 

Brigaud luă cu el un costum complet al cavalerului 
pentru a-i cumpăra haine pe măsura sa, nişte haine simple, aşa 
cum se cuvenea să poarte un tînăr care solicita un post de mic 
funcţionar într-un minister. Abatele Brigaud era într-adevăr un 
om preţios. 

D'Harmental îşi petrecu restul zilei cu pregătirile pretinsei 
sale călătorii, nu lăsă măcar o singură scrisoare care ar fi putut 
să compromită vreun prieten, în cazul unor evenimente 
neplăcute; apoi, cînd se lăsă noaptea, o porni spre strada Saint- 
Honore, unde, datorită Normandei, spera să afle ştiri despre 
căpitanul Roquefinette. 

Intr-adevăr, din clipa în care i se vorbise despre un 
locotenent pentru acţiunea asumată, se gindise numaidecit la 
acest om pe care hazardul i-l scosese în cale şi care, servindu-i 
de secund, îi dăduse o dovadă a curajului său imperturbabil. Nu 
avusese nevoie decit de o privire pentru a recunoaşte în el pe 
unul din acei aventurieri, rămăşiţă a condotierilor din evul 
mediu, totdeauna gata să-şi vîndă sîngele oricui oferă un preţ 
bun, pe care pacea îi lasă pe drumuri, şi care îşi pun atunci 
spada, devenită inutilă pentru stat, în slujba celor ce-i solicită. 


64 


Un astfel de om de bună seamă că întreținea legături sumbre şi 
misterioase cu unii dintre acei indivizi fără nume, cum se găsesc 
totdeauna la baza conspiraţiilor; maşini pe care le faci să 
acţioneze fără ca ele însele să cunoască nici resortul care le 
pune în mişcare, nici rezultatul pe care îl produc; care, fie că 
lucrurile eşuează, fie că reuşesc, se risipesc la zgomotul pe care 
îl stîrneşte acţiunea lor şi pe care eşti foarte mirat cînd le vezi 
cum dispar în păturile cele mai de jos ale mulţimii, asemenea 
acelor fantome care se prăvălesc, la sfîrşitul piesei, prin trapele 
unui teatru bine înzestrat cu maşinării. 

Căpitanul Roquefinette era aşadar indispensabil pentru 
proiectele cavalerului şi, cum devii superstiţios devenind 
conspirator, d'Harmental începu să creadă că însuşi Dumnezeu 
i-l adusese de mină. 

Cavalerul, fără a fi un client al coanei Fillon, era o 
cunoştinţă a acesteia. Era la modă, în această epocă, să mergi 
cîteodată la ea, spre a te îmbăta uşor, cînd nu te duceai acolo 
pentru altceva. De aceea, d'Harmental nu era pentru ea nici fiul 
ei, nume pe care îl dădea în mod familiar obişnuiţilor casei, nici 
cumătrul ei, nume pe care îl rezerva abatelui Dubois; era foarte 
simplu domnul cavaler, dovadă de consideraţie ce ar fi uimilit 
grozav pe cei mai mulţi dintre tinerii epocii. Fillon, după ce a 
chemat-o d'Harmental, se arătă destul de mirată cînd cavalerul 
o întrebă dacă nu ar putea vorbi cu una dintre pensionarele ei, 
cu aceea cunoscută sub numele de Normanda. 

— Oh, Dumnezeule! domnule cavaler, îi spuse ea, sînt cu 
adevărat mihnită că un asemenea lucru vi se întîmplă dumnea- 
voastră, întrucît aş fi vrut să rămiîneţi la mine, dar Normanda 
tocmai este reţinută pînă miine seară. 

— La dracu! zise cavalerul, ce patimă grozavă! 

— Oh! nu este o patimă, reluă Fillon, este un capriciu al 
unui vechi prieten căruia îi sînt cu totul devotată. 

— Cînd are bani, bineînţeles. 

— Ei bine! iată că vă înşelaţi. Eu îi acord credit pînă la o 
anumită sumă. Ce vreţi? E o slăbiciune, dar trebuie neapărat să 
fii recunoscătoare: el este cel care m-a introdus în lume, căci, 
aşa cum mă vedeţi, domnule cavaler, eu care am avut ce e mai 
bun în Paris, începînd cu domnul regent, eu sînt fata unui biet 
purtător de scaun. Oh! eu nu sînt asemenea celor mai multe 


65 


dintre frumoasele dumneavoastră ducese care îşi reneagă origi- 
nea, şi nici asemenea a trei sferturi dintre ducii şi pairii dum- 
neavoastră care pun să li se fabrice genealogii. Nu, ceea ce sînt, 
o datoresc meritului meu, şi sînt mîndră de acest fapt. 


— Atunci, rosti cavalerul, — care era foarte puţin curios, 
în starea de spirit în care se afla, să cunoască istoria coanei 
Fillon, oricît de interesantă ar fi fost aceasta — spuneţi că 


Normanda are să fie aici miine seară? 

— Ea este aici, domnule cavaler, este aici; numai că, aşa 
cum vă spuneam, se ţine într-una de nebunii cu soldăţoiul meu 
de căpitan. 

— la staţi, scumpa mea consilieră (era numele care i se 
dădea citeodată coanei Fillon, de cînd cu o anumită confuzie 
iscată cu o consilieră care avea avantajul de a purta acelaşi 
nume ca şi ea), oare din întîmplare căpitanul dumneavoastră nu 
o fi şi căpitanul meu? 

— Cum se numeşte cel al dumneavoastră? 

— Căpitanul Roquefinette. 

— E chiar el! 

— Şi este aici? 

— In persoană. 

— Ei bine! tocmai cu el am treabă, şi nu întrebam de Nor- 
manda decit pentru a avea adresa căpitanului. 

— Atunci, totul merge strună, răspunse coana Fillon. 

— Fiţi, aşadar, bună şi spuneţi să-l cheme. 

— Oh! nu va cobori, chiar de ar fi regentul însuşi care ar 
voi să-i vorbească. Dacă vreţi să-l vedeţi, trebuie să vă urcați la 
el. 

— Şi unde anume? 

— La camera nr. 2, aceea în care aţi cinat alaltăieri seară 
cu baronul de Valef. Oh! cînd are bani, nimic nu e prea bun 
pentru el. E un om care nu este decit căpitan, dar care are un 
curaj de rege. 

— Din ce în ce mai bine! rosti d'Harmental urcînd scara, 
fără ca amintirea păţaniei care i se întîmplase în această 
cameră să aibă puterea de a-i abate mintea de la drumul nou pe 
care apucase. Un curaj de rege, scumpa mea consilieră, este 
tocmai ceea ce îmi trebuie. 


66 


Chiar dacă d'Harmental nu ar fi cunoscut camera în 
discuţie, el nu s-ar fi putut înşela, întrucît, odată ajuns pe primul 
palier, auzi vocea bravului căpitan care i-ar fi servit de călăuză. 

— Haidem, îngeraşii mei, spunea el, al treilea şi ultimul 
cuplet, şi împreună, reluarea, — ultimele două versuri. 

Apoi începu să cînte cu o magnifică voce de bas: 


Prea sfinte Roch, unica noastră avuție, 
Ascultă o creştină seminţie 

Nenorocită-n toate, de ciumă ameninţată; 
Nu ne e teamă de moarte niciodată. 

Vino, ajută-ne; al nostru reazem fii, 

Abate de la noi cereştile urgii. 

Dar nu-ţi aduce şi-al tău cîine, 

Că n-avem nici un colț de piine. 


Patru sau cinci voci de femei reluară în cor: 


Dar nu-ţi aduce şi-al tău cîine, 
Că n-avem nici un colț de piine. 


— E mai bine, rosti căpitanul, e mai bine. Să trecem 
acum la bătălia de la Malplaquet. 

— Oh! ba deloc, zise o voce. Mi-e lehamite de bătălia 
dumitale. 

— Cum, ţi-e lehamite de bătălia mea? O bătălie la care 
am luat parte în persoană, mii de draci! 

— Oh! puţin îmi pasă! prefer o romanţă tuturor cîntecelor 
uricioase de război, pline de înjurături care îl jignesc pe bunul 
Dumnezeu! 

Şi ea începu să cînte: 


Linval iubea pe Arsena... 
Și nu putea s-o uite. 


— Tăcere! rosti căpitanul. Nu mai sînt oare eu stăpiîn aici? 


Atit timp cît o să am bani, vreau să mă distrez după placul meu. 
Cînd nu o să mai am o leţcaie, atunci se schimbă lucrurile: o să- 


67 


mi cîntaţi fleacurile voastre de balade lăcrămoase, iar eu nu voi 
mai avea nimic de spus. 

Se pare că invitatele căpitanului găsiră că nu era de 
demnitatea stirpei feminine să subscrie orbeşte la o astfel de 
pretenţie, deoarece se iscă o asemenea gălăgie, încît 
d'Harmental socoti că era momentul să-i despartă pe certăreţi. 
Prin urmare, bătu la uşă. 

— Răsuciţi cheia, zise căpitanul, şi zăvoraşul are să vă 
dea drumul bucuros. 

Intr-adevăr, împotriva oricărei  probabilităţi, cheia 
rămăsese în broasca uşii: d'Harmental urmă deci punct cu punct 
recomandarea ce îi era dată în limba Sculfiţei Roşii, şi, 
deschizîind uşa, se găsi în faţa căpitanului, înaintea resturilor 
unei cine copioase, culcat pe un covor, rezemat de cîteva perne, 
cu o cămăşuţă de femeie pe umeri, o pipă mare în gură şi avind 
o faţă de masă înfăşurată în jurul capului în chip de turban. Trei 
sau patru fete se ţineau în jurul său. Pe un fotoliu îi era aşezată 
haina, la care se putea observa o panglică nouă; alături, pălăria, 
cu un şiret nou-nouţ, şi Colichemarde, acea faimoasă spadă care 
îi inspirase lui Ravanne comparaţia poznaşă cu frigarea cea 
mare a mamei sale. 

Cum! dumneavoastră sînteţi, domnule cavaler! exclamă 
căpitanul. Mă găsiţi ca pe domnul de Bonneval, în seraiul per- 
sonal şi în mijlocul odaliscelor mele. Nu-l cunoaşteţi pe domnul 
de Bonneval, domnişoarelor? Un paşă cu trei tuiuri, un prieten 
de-al meu, care, ca şi mine, nu putea să sufere romanţele, dar 
care se pricepea binişor să se descurce în viaţă: Să-mi 
hărăzeaseă Dumnezeu un sfîrşit ca al său, este tot ceea ce Îi 
cer. 

— Da, eu sînt, domnule căpitan, zise d'Harmental, 
neputindu-se împiedica să nu ridă de grupul grotesc care i se 
înfăţişa în faţa ochilor. Văd că nu mi-aţi dat o adresă greşită, şi 
vă felicit pentru dragostea dumneavoastră faţă de adevăr. 

— Fiți binevenit, domnule cavaler, zise căpitanul. 
Domnişoarelor, vă rog să-l slujiţi pe domnul exact cum mă slujiţi 
pe mine în toate privinţele, şi să-i cîntaţi cîntecele pe care le va 
dori. 

Luaţi loc, aşadar, domnule cavaler, si mîncaţi şi beţi ca şi 
cum aţi fi la dumneavoastră acasă, avind în vedere că noi bem 


68 


şi mîncăm calul dumneavoastră. Mai mult de jumătate s-a şi 
dus, sărmanul animal! Dar resturile sînt bune. 

— Mulţumesc, domnule căpitan. Tocmai am luat şi eu 
cina, şi vreau să vă spun doar un cuvint, dacă îmi îngăduiţi. 

— Nu, la dracu! Nu îngădui, zise căpitanul, afară numai 
dacă nu e vorba iar de un duel. Oh! Aşa ceva trece înainte de 
orişice! 

Un duel, minunat! Normanda, întinde-mi spada! 

— Nu, domnule căpitan, e vorba de o treabă importantă. 

— Dacă e vorba de o treabă importantă, sluga 
dumneavoastră din toată inima, domnule cavaler! Eu sînt mai 
tiran decit tiranul din Teba sau din Corint, Archias, Pelopidas, 
Leonidas, nu mai ştiu care Olibrius, care îşi amina treburile pe a 
doua zi. În ce mă priveşte, am bani pînă miine seară. Deci pe 
poimiine dimineaţă, afacerile serioase. 

— Dar, cel puţin, poimiine, domnule căpitan, zise 
d'Harmental, mă pot bizui pe dumneavoastră, nu-i aşa? 

— În vecii vecilor, domnule cavaler! 

— Cred, de asemenea, că aminarea este mai prudentă. 

— Prudentisimă, zise căpitanul. Athenais, aprinde-mi din 
nou luleaua. 

— Pe poimiine aşadar. 

— Pe poimiine. Dar unde am să vă regăsesc? 

— Plimbaţi-vă între orele zece şi unsprezece dimineaţa 
pe strada du Temps-Perdu, şi priviţi din timp în timp în sus; veţi 
fi strigat de undeva. 

— E lucru hotărît, domnule cavaler, între orele zece şi un- 
sprezece dimineaţa. lertaţi-mă dacă nu vă conduc, dar turcii nu 
au acest obicei. 

Cavalerul făcu un semn cu mina că îl dispensa de 
această formalitate şi, după ce închise uşa, începu să coboare. 
Nu ajunse bine la a patra treaptă, că îl auzi pe căpitan, 
credincios primelor sale idei, intonînd cît îl ţinea gura acel 
faimos cîntec al dragonilor de la Malplaguet, care a făcut poate 
să curgă tot atita sînge în dueluri cît vărsase pe cîmpul de 
bătălie. 


IX 
MANSARDA 


69 


A doua zi, abatele Brigaud sosi la d'Harmental la aceeaşi 
oră ca şi în ajun. Era un om de o exactitate desăvirşită. Aducea 
trei lucruri foarte utile cavalerului: haine, un paşaport şi raportul 
poliţiei prinţului de Cellamare asupra a ceea ce urma să facă 
domnul regent în acea zi de 24 martie 1718. 

Hainele erau simple, cum se cuvin unui mezin din buna 
burghezie care vine la Paris să-şi caute norocul. Cavalerul le 
încercă şi, graţie înfăţişării sale plăcute, se potrivi că, aşa simple 
cum erau, hainele îi veneau de minune. Abatele Brigaud clătină 
din cap: ar fi preferat ca d'Harmental să fi avut un aspect mai 
puţin frumos; dar era o nenorocire ireparabilă, şi trebui să se 
consoleze. 

Paşaportul era pe numele de senor Diego, intendent al 
nobilei case d'Oropesa, care avea misiunea de a readuce în 
Spania un fel de maniac, bastard al sus-zisei case, a cărui 
nebunie se manifesta prin a se crede regentul Franţei. Această 
precauţie, după cum se vede, preîntimpina orice plingeri pe care 
ducele d'Orleans le-ar fi pulut face din fundul trăsurii sale. Şi 
cum paşaportul era în perfectă regulă, de altminteri, semnat de 
prinţul de Cellamare şi vizat de messir Voyer d'Argenson, nu 
exista nici un motiv pentru ca regentul, odată aflat în caleaşcă, 
să nu facă o călătorie sprincenată pînă la Pampeluna, unde totul 
ar fi fost încheiat. Mai cu seamă semnătura lui messir Voyer 
d'Argenson era imitată cu o exactitate care făcea cea mai mare 
cinste caligrafilor prinţului de Cellamare. 

In ceea cc privea raportul, era o capdoperă de claritate şi 
de precizie. Il reproducem cuvînt cu cuvînt spre a da, în acelaşi 
timp, o idee despre felul de viaţă al prinţului şi despre modul în 
care funcţiona poliţia ambasadorului Spaniei. Acest raport era 
întocmit la orele două noaptea. 

„Astăzi, regentul se va scula tîrziu: a avut loc un supeu în 
micile apartamente. Doamna d'Averne participa pentru prima 
dată, înlocuind-o pe doamna de Parabere. Celelalte femei erau 
ducesa de Falaris şi Saleri, dame de onoare pe lingă Madame. 
Bărbaţii erau marchizul de Broglie, contele de Noce, marchizul 
de Canillac, ducele de Brancas şi cavalerul de Simiane. În pri- 
vinţa marchizului de Lafare şi a domnului de Fargy, aceştia erau 
reţinuţi la pat de o indispoziţie a cărei cauză nu se cunoaşte. 


70 


La prînz va avea loc consiliul: Regentul trebuie să 
comunice acolo ducelui du Maine, prinţului de Conti, ducelui de 
Saint-Siman, ducelui de Guiche, şi altora, proiectul de tratat al 
cuadruplei alianţe, trimis de abatele Dubois, care anunţa, în 
acelaşi timp, reîntoarcerea sa în trei sau patru zile. 

Restul zilei este consacrat în întregime îndatoririlor 
paterne. Alaltăieri, domnul regent şi-a căsătorit o fiică pe care a 
avut-o cu Desmarets şi care a fost crescută la călugăritele de la 
Saint-Denis. Ea cinează cu soţul ei la Palais-Royal, şi, după cină, 
domnul regent o însoţeşte la Operă, în loja doamnei Charlotte 
de Bavaria. Desmarets, care nu şi-a văzut fiica de şase ani, a 
fost înştiinţată că, dacă vrea s-o vadă, poate să vină la teatru. 

Domnul regent, cu tot capriciul său pentru doamna 
d'Averne, îi face mereu curte marchizei de Sabran. Marchiza se 
laudă încă cu fidelitatea ei, nu faţă de soţul său, ci faţă de 
ducele de Richelieu. Ca să-i meargă treburile mai repede, 
domnul regent l-a numit ieri pe domnul de Sabran 
supraveghetor-şef al bucătăriei şi ospeţelor sale”. 


— Trag nădejdea că avem de-a face cu o treabă bine 
făcută, spuse abatele Brigaud, după ce cavalerul termină de citit 
raportul. 

— Pe legea mea! da, scumpul meu abate, răspunse 
d'Harmental; dar dacă regentul nu ne dă în viitor nişte ocazii 
mai bune spre a ne îndeplini misiunea, nu-mi va fi uşor să-l duc 
în Spania. 

— Răbdare! răbdare! rosti Brigaud; e timp pentru toate. 
Chiar dacă regentul ne-ar oferi astăzi o ocazie, probabil că nu aţi 
fi în măsură să profitaţi de ea. 

— Nu, aveţi dreptate. 

— Vedeţi, dar, ce face Dumnezeu este bine făcut: 
Dumnezeu ne lasă ziua de astăzi, să profităm de ea pentru a ne 
muta. 

Mutatul nu cerca nici mult timp şi nu era nici dificil: 
d'Harmental îşi luă avutul, cîteva cărţi, pachetul care conţinea 
întreaga garderobă, se urcă în trăsură, porunci să fie condus la 
abate, dădu drumul trăsurii spunîndu-i vizitiului că urma să 
plece în acea seară la ţară, că avea să lipsească zece sau 
douăsprezece zile şi că nu trebuiau să fie îngrijoraţi din pricina 


71 


sa. Apoi, schimbiîndu-şi hainele elegante cu acelea care se 
potriveau cu rolul pe care urma să-l joace, merse, condus de 
abatele Brigaud, să-şi ocupe noua locuinţă. 

Era o cameră, sau mai degrabă o mansardă, cu o săliţă, 
situată la etajul al patrulea, pe strada du Temps-Perdu, la nr. 7, 
care se numeşte astăzi strada Saint-Joseph. Proprietăreasa casei 
era o cunoştinţă a abatelui Brigaud; de aceea, graţie 
recomandării sale, se făcuseră pentru tînărul provincial cîteva 
cheltuieli extraordinare: găsi în cameră nişte perdele de o 
albeaţă desăvirşită, rufărie de o nespusă fineţe, un fel de 
bibliotecă plină cu cărţi, astfel încît văzu de la prima aruncătură 
de ochi că dacă nu era tot aşa de bine instalat ca în 
apartamentul său din strada Richelieu, avea să locuiască cel 
puţin într-un mod suportabil. 

Doamna Denis — acesta era numele prietenei abatelui 
Brigaud — îl aştepta ge viitorul ei chiriaş pentru a-i face ea 
însăşi onorurile camerei. Îi lăudă toate dichisurile încăperii, îl 
asigură că, de n-ar fi fost asprimea timpurilor, el nu ar fi obținut- 
o nici pentru un preţ dublu, îl încredinţă că această casă era una 
din cele mai bine văzute din cartier, îi garantă că zgomotul nu 
avea să-l tulbure de la lucru, întrucît, strada fiind prea strîmtă 
pentru ca două trăsuri să treacă pe ea în acelaşi timp, se 
întîmpla foarte rar ca vizitiii să se aventureze pe aici. La toate 
aceste lucruri cavalerul răspunse într-un chip atit de modest, 
încît doamna Denis, coborind la primul etaj, în care locuia, 
recomandă portarului şi soţiei sale să aibă cea mai mare 
consideraţie pentru noul ei locatar. 

Acest tînăr, deşi ar fi putut cu siguranţă să se ia la 
întrecere, în ceea ce privea înfăţişarea plăcută, cu cei mai 
mîndri seniori de la curte, i se părea tare departe de a avea, mai 
ales faţă de femei, manierele uşuratice şi indiscrete pe care 
domnişorii din epoca aceea credeau că e de „bonton” să şi le ia. 
Este adevărat că, în numele familiei pupilului său, abatele 
Brigaud plătise chiria pe un trimestru înainte. 

Cîteva clipe după aceea, abatele Brigaud cobori la rîndul 
său la doamna Denis, pe care o edifică pînă la capăt asupra 
tinărului său protejat, care, spuse el, nu avea să primească 
absolut pe nimeni altcineva decit pe el şi pe un vechi prieten al 
tatălui său. Acesta din urmă, cu toate apucăturile sale puţin cam 


72 


aspre pe care le căpătase prin taberele ostăşeşti, era un senior 
foarte vrednic de stimă. D'Harmental crezuse că trebuie să se 
folosească de această precauţie pentru ca apariţia căpitanului 
să nu o înspăimînte prea tare pe buna doamnă Denis în cazul în 
care, din întîmplare, avea să-l întîlnească. 

Rămas singur, cavalerul, care făcuse deja inventarul 
camerei, se hotărî, pentru a se distra, să-l facă şi pe acela al 
vecinătăţii; deschise fereastra şi începu inspecția tuturor 
obiectelor pe care le putea cuprinde cu privirea. 

El putu să se convingă întîi şi întîi despre adevărul 
observaţiei pe care o făcuse doamna Denis cu privire la stradă: 
de-abia dacă avea zece sau douăsprezece picioare în lăţime şi, 
din înaltul locului de unde se coborau privirile cavalerului, i se 
părea şi mai strimtă încă; această mică lăţime, care pentru orice 
alt chiriaş ar fi constituit fără îndoială un cusur, lui îi apăru 
dimpotrivă, o calitate, întrucît calculă îndată că în situaţia în 
care ar fi fost urmărit, el putea, cu ajutorul unei scînduri aşezate 
între fereastra lui şi fereastra deschisă de peste drum, să treacă 
de cealaltă parte a străzii. Era aşadar important, pentru orice 
eventualitate, să stabilească, cu locatarii din casa din faţă, 
relaţii de bună vecinătate. 

Din nenorocire, vecinul sau vecina părea a fi puţin dispus 
la sociabilitate; nu numai că fereastra era ermetic închisă, aşa 
cum impunea epoca anului în, care se desfăşurau evenimentele, 
dar chiar şi perdelele de muselină care atîrnau înapoia 
ferestrelor erau atit de bine trase încît nu prezentau nici cea mai 
mică deschizătură prin care să se poată strecura privirile. O a 
doua fereastră, care părea să aparţină aceleiaşi încăperi, era 
închisă cu aceeaşi grijă. 

Mai favorizată decit casa doamnei Denis, casa din faţa 
acesteia avea şi un al cincilea etaj, sau mai degrabă o terasă. O 
ultimă cameră mansardată, situată exact deasupra ferestrei atit 
de închise, dădea spre această terasă, care era, după toate pro- 
babilităţile, reşedinţa unui agronom distins, întrucît el reuşise, 
după multă răbdare, timp şi muncă, să transforme terasa într-o 
grădină care număra, pe douăsprezece sau cincisprezece 
picioare pătrate, un havuz, o grotă şi un umbrar. Este adevărat 
că havuzul nu funcţiona decit cu ajutorul unui rezervor superior, 
alimentat iarna de apa din cer, iar vara de aceea pe care însuşi 


73 


proprietarul o turna în el; este adevărat de asemenea că grota, 
împodobită toată cu sumedenie de scoici şi avind deasupra o 
mică fortăreață din lemn, părea destinată, în orice împrejurare 
s-ar fi ivit, să adăpostească, nu o fiinţă omenească, ci pur şi 
simplu un exemplar din rasa canină; este adevărat, în sfîrşit, că 
umbrarul, din pricina asprimii iernii, era în întregime despuiat de 
frunzişul ce îi alcătuia farmecul principal şi semăna deocamdată 
cu un imens coteţ pentru pui de găină. 

D'Harmental admiră harnica dibăcie a ţirgoveţului 
parizian, care reuşeşte să-şi creeze un petec de ţară la 
marginea ferestrei, pe colţul unui acoperiş, pînă în adîncitura 
streşinii. El murmură faimosul vers al lui Virgiliu: O fortunatos 
nimium! >, după care, briza fiind destul de rece, şi nezărind decit 
un şir cam monoton de acoperişuri, de coşuri şi de giruete, 
cavalerul închise la loc fereastra, îşi scoase haina, se înveli într- 
un halat care avea defectul de a fi puţin prea confortabil pentru 
situaţia prezentă a stăpinului său, se aşeză într-un fotoliu destul 
de bun, îşi aşeză picioarele pe grătarul de la sobă, întinse mîna 
spre un volum al abatelui de Chaulieu şi, pentru a se distra, 
începu să citească versurile închinate domnişoarei Delaunay, 
despre care îi vorbise marchizul de Pompadour, şi care căpătau 
pentru el un nou interes de cînd le cunoştea istoria. 

Urmarea acestei lecturi a fost că d'Harmental, deşi se 
surprinse surizînd la iubirea octogenară a bunului abate, îşi dădu 
seama că, poate mai nefericit decit acesta, el avea inima cu 
desăvirşire pustie. Tinereţea, curajul, eleganța, spiritul său 
mîndru şi aventuros l-au făcut să aibă multă trecere la femei; 
dar în toate aceste aventuri de dragoste el nu înapoiase 
niciodată decit ce i se oferise, adică nişte legături efemere. O 
clipă crezuse că o iubeşte pe doamna d'Averne, şi că este iubit 
de ea; dar în ceea ce o privea pe frumoasa inconstantă, această 
mare pasiune nu ţinuse piept împotriva unui coş cu flori şi cu 
pietre scumpe, şi împotriva vanităţii de a place regentului. Mai 
înainte ca infidelitatea ei să fi fost făptuită, cavalerul credea că 
ar fi fost cuprins de disperare din pricina acestei necredinţe. Ea 


> O fortunatos nimium, sua si bona norint, Agricolas! (Prea 
fericiţi oameni ai ogoarelor, dacă şi-ar cunoaşte fcricirea!) 
Georgicele, II, 458-459. 


74 


fusese săvirşită, avea dovada; se bătuse în duel, pentru că în 
acea epocă se duelau în legătură cu orice, ceea ce îşi avea 
probabil explicaţia în faptul că duelul era oprit cu severitate. În 
sfîrşit, îşi dăduse seama de neînsemnatul loc pe care îl deţinea 
în inima sa marea iubire, căreia totuşi crezuse că-i dăruise 
întreaga sa simţire. Este adevărat că evenimentele petrecute de 
trei sau patru zile încoace îi abătuseră negreşit mintea spre alte 
gînduri, dar cavalerul nu-şi ascundea faptul că nu ar fi fost 

aşa, dacă ar fi fost într-adevăr îndrăgostit. O mare disperare nu 
i-ar fi permis cîtuşi de puţin să meargă la balul mascat spre a 
căuta o distracţie, şi dacă nu s-ar fi dus la balul mascat, nici unul 
dintre evenimentele care se succedaseră într-un ritm atit de 
rapid şi de neaşteptat nu s-ar fi întîmplat. Rezultatul tuturor 
acestor reflecţii a fost că d'Harmental rămase convins că el era 
cu desăvirşire incapabil de o mare pasiune, şi că era sortit doar 
să se facă vinovat faţă de femei de o mulţime din acele 
fermecătoare nelegiuiri care, în această epocă, îl făceau pe un 
tînăr senior să ajungă la modă. Ca urmare, se ridică, făcu vreo 
trei tururi prin cameră cu un aer cuceritor, scoase un suspin 
adînc, gindindu-se pentru ce epocă îndepărtată erau, probabil, 
aminate aceste frumoase proiecte, şi se întoarse cu paşi înceţi 
de la oglindă spre fotoliu. 

In timp ce mergea, băgă de seamă că fereastra din faţă, 
cu o oră mai înainte atît de ermetic închisă, era în sfirşit larg 
deschisă. Se opri printr-o mişcare involuntară, îndepărtă 
perdeaua şi îşi aţinti ochii spre apartamentul care era lăsat 
astfel în voia investigaţiilor sale. 

Era o cameră locuită, după toate aparențele, de o 
femeie. Pe pervazul ferestrei, o încîntătoare căţeluşă, o ogăriţă 
albă şi cu pete de culoarea cafelei cu lapte, îşi sprijinea lăbuţele 
din faţă, fine şi elegante, privind cu multă curiozitate strada. 
Alături de fereastră se găsea un mic gherghef de brodat. În 
fund, în dreptul ferestrei, un clavecin deschis se odihnea între 
două armonii. Citeva pasteluri, încadrate în rame de lemn 
negru, reliefat de un fir de aur, erau agăţate pe pereţii tapetaţi 
cu hîrtie persană pictată, iar nişte perdele din indian, avînd 
acelaşi desen ca şi hirtia, atîrnau înapoia perdelelor din 
muselină, atît de scrupulos trase peste ochiurile de geam. Prin 
cea de-a doua fereastră, întredeschisă, se zăreau perdelele unui 


75 


iatac în care probabil că se afla un pat. Restul mobilierului era 
cu totul simplu, dar de o armonie încîntătoare, care se datora, 
evident, nu întîmplării, ci gustului modestei locatare, a acestui 
colţişor retras. 

O femeie bătrină mătura, ştergea praful şi derctica, 
profitînd desigur de absenţa stăpinei casei pentru a purcede la 
aceste îndeletniciri casnice. Deşi nu se afla decit ea în cameră, 
era totuşi limpede că altcineva locuia acolo. 

Deodată fizionomia ogăriţei, ai cărei ochi mari rătăciseră 
pînă atunci prin toate părţile, cu nepăsarea aristocratică proprie 
acestui animal, păru să se însufleţească; îşi aplecă repede capul 
înspre stradă, apoi, cu o uşurinţă şi o iscusinţă miraculoasă, sări 
pe marginea dinafară a ferestrei şi se aşeză acolo, ciulindu-şi 
urechile şi ridicînd una din lăbuţele din fată. Cavalerul înţelese 
atunci, după aceste semne, că se apropia locatara cămăruţei, şi 
deschise numaidecit fereastra. Din nenorocire, era deja prea 
tîrziu, strada era pustie. In acelaşi moment, ogăriţa sări de la 
fereastră în cameră, şi alergă la uşă. D'Harmental socoti că 
tinăra urca scara şi, pentru a o vedea după placul său, se dete 
înapoi şi se ascunse cu ajutorul perdelei; dar bătrîna se apropie 
de fereastră şi o închise din nou. Cavalerul nu se aştepta la 
acest deznodămiînt, şi de aceea fu, mai întîi, cu totul dezamăgit; 
reînchise fereastra, la rîndul său, şi se întoarse să-şi întindă pi- 
cioarele pe grătarele de fier ale căminului. 

Lucrul nu era tare amuzant, şi în acea clipă cavalerul, atit 
de nelipsit de prin saloane şi atît de ocupat de obicei cu toate 
acele treburi mărunte de societate care devin fondul vieţii 
pentru un om de lume, deveni conştient de izolarea în care era 
pe cale să se găsească de îndată ce retragerea sa din lume s-ar 
fi prelungit. Îşi aminti că altădată cîntase şi el la clavecin şi 
desenase, şi se gîndi că dacă ar avea cea mai mică spinetă şi 
cîteva creioane colorate, i s-ar părea că timpul trece mai uşor. Il 
sună pe portar şi îl întrebă de unde s-ar putea procura aceste 
obiecte. Portarul îi răspunse că orice plus de mobilier, era, 
fireşte, pe socoteala chiriaşului, şi că dacă voia un clavecin, 
trebuia să-l ia cu chirie; iar în ceea ce privea creioanele colorate, 
se găseau de vinzare la o prăvălie ce se afla la întretăierea 
dintre străzile Clery şi Gros-Chenet. D'Harmental îi dădu 
portarului un ludovic dublu şi îi spuse că într-o jumătate de oră 


76 


dorea să aibă o spinetă şi tot ceea ce îi trebuia pentru a desena. 
Ludovicul dublu era un argument a cărui eficacitate o preţuise 
nu de puţine ori. Totuşi, reproşîndu-şi de a-l fi folosit de data 
aceasta cu o uşurinţă care contrazicea poziţia sa aparentă, îl 
chemă din nou pe portar şi îi spuse că înţelegea, într-adevăr, 
pentru ludovicul dublu, să aibă nu numai hirtie şi creioane 
colorate, ci şi chiria clavecinului plătită pe o lună. Portarul îi 
răspunse că întrucit se va tocmi ca pentru el însuşi, lucrul era 
posibil, dar că negreşit va trebui să i se plătească transportul. 
D'Harmental consimţi. O jumătate de oră mai tirziu, se afla în 
posesia obiectelor cerute, într-atit Parisul era deja, la acea dată, 
un oraş minunat pentru orice vrăjitor care avea o baghetă de 
aur. 

Portarul, reîntors la el, îi spuse soţiei că dacă tînărul de la 
al patrulea nu se va uita mai cu atenţie la banii săi, ar putea să- 
şi ruineze lesne familia; şi îi arătă doi scuzi de cite şase franci pe 
care îi economisise din ludovicul dublu al colocatarului. Nevasta 
luă scuzii din mîinile bărbatului, numindu-l beţiv, şi îi puse cu 
grijă într-un săculeţ de piele ascuns sub o grămadă de toale 
vechi, deplingind nenorocirea taţilor şi a mamelor care fac gro- 
zave sacrificii băneşti pentru asemenea puşlamale. 

Acesta a fost elogiul funebru al ludovicului dublu al 
cavalerului. 


X 
UN ORĂŞEAN DE PE STRADA DU TEMPS-PERDU 


În acest timp, d'Harmental se aşezase în faţa spinetei şi 
ciocănea clapele cît se pricepea mai bine. Negustorul avusese 
un dram de conştiinţă şi îi trimisese un instrument aproape 
acordat, astfel încît cavalerul băgă de seamă că făcea minuni şi 
începu să creadă că se născuse cu geniul muzicii, şi că nu-i 
lipsise pînă atunci decit o împrejurare asemenea celeia în care 
se afla pentru ca acest geniu să se dezvolte. Fără îndoială că era 
ceva adevărat în toate acestea, întrucit, în mijlocul unui tril din 
cele mai ameţitoare, el văzu, de cealaltă parte a străzii, cinci 
degete mici care ridicau cu delicateţe perdeaua pentru a 
cerceta de unde venea această armonie neobişnuită. Din 
nenorocire, la vederea acestor degeţele, cavalerul uită de 


77 


muzica sa, se întoarse cu vioiciune pe taburet în speranţa că va 
zări o figură dincolo de mînă. Această manevră prost calculată îl 
pierdu. Stăpîna cămăruţei, surprinsă în flagrant delict de 
curiozitate, lăsă să cadă din nou perdeaua. D'Harmental, rănit 
de această rezervă exagerată, se duse să-şi închidă fereastra, şi 
tot restul zilei rămase tare supărat pe vecina sa. 

Seara şi-o petrecu desenînd, citind şi cîntînd la clavecin. 
Niciodată cavalerul nu ar fi crezut că existau atitea minute într-o 
oră, şi atitea ore într-o zi. La ceasurile zece seara, îl sună pe 
portar spre a-i da ordine pentru a doua zi. Dar portarul nu 
răspunse: se culcase de mult. Doamna Denis spusese adevărul: 
casa ei era o casă liniştită. D'Harmental află atunci că existau 
oameni care se băgau sub plapumă.în momentul în care el avea 
obiceiul de a se urca în caleaşcă spre a-şi începe vizitele. Acest 
fapt îi dădu mult de gîndit asupra moravurilor ciudate ale 
acestei clase nefericite a socictăţii care nu cunoştea nici Opera, 
nici supeurile intime, şi care dormea noaptea şi era trează ziua. 
El cugetă că trebuia să vii în strada du Temps-Perdu pentru a 
vedea asemenea lucruri şi îşi promise ferm să-i înveselească pe 
prietenii săi cînd îi va sta în putinţă să le povestească aceste 
fapte bizare. 

Totuşi, un lucru îi făcu plăccre, anume că vecina sa era 
trează ca şi el: aceasta dovedea că avea un spirit superior celui 
al vulgarilor cetăţeni din strada du Temps-Perdu. D'Harmental 
mai credea că nu rămii treaz decit pentru că nu ai poftă să 
dormi sau pentru că ai dorinţa de a te distra. El îi uita pe aceia 
care rămîn treji pentru că nu pot face altfel. 

La miezul nopţii, se stinse lumina în camera din faţă, iar 
d'Harmental, la rîndul său, se hotărî să se culce şi el. 

A doua zi, la orele opt, abatele Brigaud se afla la el; îi 
prezentă lui d'Harmental cel de-al doilea raport al poliţiei 
secrete a prinţului de Cellamare. Acesta era conceput în 
termenii următori: 


„Orele trei dimineaţa. 

Dată fiind comportarea ordonată pe care a avut-o ieri, dl. 
regent a dat poruncă să fie trezit la orele nouă. 

El va primi cîteva persoane indicate, la scularea sa. 

De la orele zece pînă la amiază, va fi audienţă publică. 


78 


De la amiază pînă la ora unu, dl. regent se va ocupa cu 
treburi secrete cu La Vrilliere şi Leblanc. 

De la ora unu la orele două, va deschide corespondenţa 
cu Torcy. 

La orele două şi jumătate, va trece la consiliul de regență 
şi va face vizită regelui. 

La orele trei, se va duce la sala de joc cu racheta din 
strada Seine, pentru a susţine o partidă, împreună cu Brancas şi 
Canillac, împotriva ducelui de Richelieu, a marchizului de Broglie 
şi a contelui de Gace, care i-au provocat. 

La orele şase, va merge să cineze la Luxembourg la 
doamna ducesă de Berry şi îşi va petrece aici seara. 

De acolo, el va reveni, fără soldați de gardă, la Palais- 
Roval, afară numai dacă ducesa de Berry nu îi va da o escortă, 
alcătuită din soldaţi de-ai ei”. 


— La naiba! fără soldați de gardă, scumpul meu abate. 
Ce părere aveţi despre aceasta? rosti d'Harmental, începînd să- 
şi facă toaleta. Nu vă lasă oare gura apă? 

— Fără soldaţi de gardă, da, răspunse abatele; dar cu 
slujnici pedestraşi ce deschid drumul, cu slujitori călări ce merg 
înaintea trăsurii, cu un vizitiu, toţi oameni care se bat foarte 
puţin, este adevărat, dar care ţipă foarte tare. Oh! răbdare, 
răbdare, tînărul meu prieten! Siînteţi aşadar tare grăbit să 
ajungeţi grande de Spania? 

— Nu, scumpul meu abate; dar sînt grăbit să nu mai 
viețuiesc într-o mansardă în care totul îmi lipseşte şi în care sînt 
nevoit să-mi fac singur toaleta, după cum vedeţi. Credeţi aşadar 
că nu înseamnă nimic să te culci la orele zece seara şi să te 
îmbraci fără fecior dimineaţa? 

— Da, însă aveţi muzică, reluă abatele. 

— Ah! într-adevăr, zise d'Harmental. Abate, vă rog, 
deschideţi fereastra, să se vadă că primesc oameni din 
societatea bună. Aceasta îmi va face cinste şi mă va înălța în 
ochii vecinilor. 

— la te uită! ia te uită! exclamă abatele, făcînd ce-l 
rugase cavalerul. Dar nu-i rău deloc ce aud. 

— Cum! nu-i rău! continuă la rîndul sau d'Harmental, 
dimpotrivă, este foarte bine. E din Armida, la naiba! Dracul să 


79 


mă ia dacă aş fi crezut că am să dau de aşa ceva la etajul al 
patrulea şi încă în strada du Temps-Perdu! 

— Cavalere, eu vă prezic un lucru, rosti abatele. Dacă 
eventual cîntăreaţa este tînără şi cît de cît drăguță, în opt zile 
ne va fi tot atît de greu să vă facem să ieşiţi de aici pe cît ne e 
de anevoie acum să vă facem să rămiîneţi. 

— Scumpul meu abate, răspunse d'Harmental clătinînd 
din cap, dacă poliţia dumneavoastră ar fi tot atit de bine 
informată pe cît este aceea a prinţului de Cellamare, aţi şti că 
sînt lecuit de dragoste pentru vreme îndelungată. Şi dovada, iat- 
o: să nu credeţi că îmi petrec zilele suspinind; am să vă rog, 
aşadar, cînd coboriţi, să-mi trimiteţi ceva, de pildă un pateu 
mare şi o duzină de sticle din vinurile cele mai alese. Mă bizui pe 
dumneavoastră: ştiu că sînteţi un cunoscător. De altminteri, 
trimise de dumneavoastră, ele vor însemna o atenţie din partea 
tutorelui; cumpărate de mine, ar atesta desfrinarea unui pupil, şi 
eu trebuie să-mi apăr reputaţia provincială în faţa doamnei 
Denis. 

— E just; nu vă întreb în ce scop; mă bizui pe 
dumneavoastră. 

— Şi aveţi dreptate, scumpul meu abate, este pentru 
binele cauzei. 

— într-o oră, pateul şi vinul vor fi aici. 

— Cînd vă văd din nou? 

— Miine, probabil. 

— Aşadar, pe miine. 

— Mă expediaţi? 

— Aştept pe cineva. 

— Tot pentru cauza cea bună? 

— Vă asigur de acest lucru. Mergeţi, şi Dumnezeu să vă 
aibă în pază! 

— Rămiîneţi, şi diavolul să nu va ducă în ispită! Amintiţi- 
vă că femeia este aceea care ne-a făcut să fim izgoniți, toţi cîţi 
sîntem, din raiul pămiîntesc. Să nu aveţi încredere în femeie! 

— Amin! rosti cavalerul, făcînd cu mîna un ultim semn 
abatelui Brigaud. 

Într-adevăr, aşa cum remarcase cumsecadele abate, 
d'Harmental era zorit să-l vadă plecat. Marea sa dragoste pentru 
muzică, pe care o descoperise doar în ajun, făcuse asemenea 


80 


progrese, încît dorea să nu fie deranjat cu nimic de la ceea ce 
tocmai auzea. Atit pe cit îi permitea această blestemată de 
fereastră mereu închisă, ceea ce răzbea pînă la cavaler, din 
acordurile instrumentului şi din execuţia vocală, revela că 
vecina sa este o excelentă muziciană. Digitaţia era savantă, 
vocea dulce deşi amplă, şi în notele înalte, avea nişte vibratouri 
profunde, din acelea care îţi merg la inimă. De aceea, după un 
pasaj foarte dificil şi perfect executat, d'Harmental nu se putu 
stăpîni să nu bată din palme şi să nu strige bravo. Din 
nenorocire iarăşi, acest triumf cu care muziciana, în 
singurătatea sa, nu era deloc obişnuită, în loc s-o încurajeze, o 
intimidă fără îndoială în aşa măsură încit, clavecin şi voce, totul 
se opri numaidecit, iar liniştea urmă imediat melodiei faţă de 
care cavalerul îşi manifestase atît de imprudent entuziasmul. 

In schimb, d'Harmental văzu deschizindu-se uşa camerei 
de deasupra, care, aşa cum am spus-o, dădea spre terasă. Mai 
întîi ieşi o mînă întinsă care în mod vizibil interoga timpul. 
Răspunsul timpului fu liniştitor, după toate probabilitățile, 
întrucît mîna fu aproape imediat urmată de un cap acoperit cu o 
mică scufă din indian, strînsă pe frunte cu o panglică de mătase 
de culoarea guşei porumbelului, iar capul, la rîndul său, nu 
precedă decit cu cîteva clipe partea din faţă a unui corp acoperit 
cu un fel de halat în chip de cămaşă scurtă, confecţionat din 
aceeaşi stofă ca şi scufa. Toate acestea nu permiteau încă lui 
d'Harmental să recunoască cu precizie sexul în care să 
categorisească persoana căreia se părea că îi este atit de greu 
să se hazardeze în aerul dimineţii. În sfîrşit, o biată rază de 
soare strecurindu-se printre doi nori, îl încurajă, după cit se 
pare, pe timidul locatar al terasei, care se hotărî să iasă cu totul. 
D'Harmental recunoscu atunci, după pantalonul scurt din catifea 
neagră şi după ciorapii felurit colorați, că personajul care tocmai 
îşi făcea intrarea în scenă era de stirpe bărbătească. 

Era horticultorul despre care am pomenit. 

Timpul rău din zilele precedente îl lipsise, fără nici o 
îndoială, de promenada matinală, şi îl împiedicase să acorde 
grădinii îngrijirile, obişnuite, întrucît începu să o străbată cu o 
vizibilă nelinişte de a nu constata vreo stricăciune provocată de 
vînt şi de ploaie. Dar după o inspectare minuțioasă a havuzului, 
a grotei şi a umbrarului, care constituiau cele trei podoabe 


81 


principale, chipul blajin al horticultorului se lumină de o rază de 
bucurie, aşa peste margini. Socoti aşadar că putea să-şi ofere 
plăcerea de seamă nu numai că toate lucrurile se aflau la locul 
lor, dar că însuşi rezervorul era plin ochi, gata să dea peste 
margini. Socoti aşadar că putea să-şi ofere plăcerea de a face să 
țişnească apele, risipă pe care de obicei, după exemplul regelui 
Ludovic al XIV-lea, nu şi-o îngăduia decît duminica. Învârti de un 
robinet, şi mănunchiul de ţişnituri săptăminal se ridică 
majestuos la înălţimea de patru sau cinci picioare. 

Pe omul acesta naiv îl năpădi o bucurie atît de mare, încît 
se porni să cînte refrenul unui vechi cîntec pastoral cu care 
d'Harmental fusese legănat odinioară; şi pe cînd îl repeta: 


Lăsaţi-mă să merg, 
Lăsaţi-mă să zburd, 
Lăsaţi-mă să merg să zburd în aluniş. 


alergă la fereastră şi strigă de două ori, cu voce tare: 

— Bathilde! Bathilde! 

Cavalerul înţelese atunci că exista o comunicaţie 
arhitecturală între camera de la etajul al cincilea şi cea de la al 
patrulea, şi o legătură oarecare între horticultor şi muziciană. 
Dată fiind modestia de care tocmai dăduse dovadă, d'Harmental 
se gîndi că de va rămîne mai departe la fereastră, muziciana ar 
putea să nu se urce pe terasă; de aceea închise din nou 
fereastra, cu un aer de nepăsare perfectă, avînd totuşi grijă să- 
şi asigure înapoia perdelei o mică deschizătură prin care putea 
să vadă totul fără să fie văzut. 

Ceea ce prevăzuse se întîmplă. După o clipă doar, în 
cadrul ferestrei apăru capul încîntător al unei tinere; dar cum, 
fără îndoială, terenul pe care se aventurase cu atita curaj cel 
care o chemase era prea umed, ea nu voi să meargă mai 
departe. Ogăriţa, nu mai puţin temătoare decit stăpina sa, 
rămase aproape de ea, cu labele ei albe aşezate pe marginea 
ferestrei, scuturindu-şi capul în semn de negaţie la toate 
stăruinţele ce îi fură făcute pentru a o atrage mai departe decit 
îndrăznea să meargă stăpina ei. 

Totuşi, se stabili un dialog care dură cîteva minute între 
acel om simplu şi tînără. D'Harmental avu aşadar răgazul să o 


82 


examineze cu atît mai multă atenţie, cu cît fereastra sa fiind 
închisă, îi îngăduia să vadă fără a auzi. 

Ea părea să fi ajuns la acea virstă delicioasă a vieţii în 
care femeia, trecînd din copilărie la tinereţe, simte totul înflorind 
în inima şi pe faţa sa: sentimente, graţie şi frumuseţe. La prima 
aruncătură de ochi se vedea că nu avea mai puţin de 
şaisprezece ani, dar nu mai mult de optsprezece. Exista în ea un 
ciudat amestec a două rase: avea părul blond, tenul mat şi gitul 
unduitor al unei englezoaice, cu ochii negri, buzele de mărgean 
şi dinţii ca nişte perle ai unei spaniole. Cum nu-şi dădea nici cu 
alb, nici cu carmin, şi cum la acea epocă pudra de-abia începea 
să fie la modă, şi de altminteri ea era rezervată capetelor aristo- 
cratice, tenul ei strălucea graţie propriei sale prospeţimi şi nimic 
nu întuneca delicioasa nuanţă a cosiţelor sale. Cavalerul rămase 
în extaz. Intr-adevăr, el nu văzuse în viaţa sa decit două genuri 
de femei: ţărănci zdravene şi dolofane din Nivernais, cu picioare 
groase, cu miini mari, cu jupoane scurte şi cu pălării în chip de 
corn de vinătoare, şi femei din aristocrația pariziană, frumoase 
fară îndoială, dar avînd acea frumuseţe ofilită de nopţile 
schimbate în zi, de plăceri, de acea răsturnare a vieţii care le 
face asemenea unor flori care nu ar primi de la soare decit 
cîteva raze plăpinde şi la care aerul dătător de viaţă al dimineţii 
şi al serii nu ar ajunge decit prin geamurile unei sere calde. El 
nu cunoştea aşadar acest tip orăşenesc, acest tip intermediar, 
dacă se poate spune aşa, între înalta societate şi populaţia de la 
ţară, care are toată eleganța uneia şi toată sănătatea proaspătă 
a celeilalte. De aceea, cum am mai spus, el rămase pironit 
locului şi, multă vreme după ce tînăra se retrăsese, avea ochii 
încă aţintiţi asupra ferestrei unde apăruse această desfătătoare 
viziune. 

Zgomotul făcut de uşa care se deschidea îl trezi din 
extazul său: pateul şi vinul abatelui Brigaud îşi făceau intrarea 
solemnă în mansarda cavalerului. Vederea acestor provizii îi 
reaminti că, pentru moment, avea altceva de făcut decit să se 
dedea vieţii contemplative şi că îi dăduse întîlnire căpitanului 
Roquefinette pentru o afacere de foarte mare importanţă. În 
consecinţă, îşi scoase ceasul şi văzu că erau orele zece 
dimineaţa. Ne amintim că era ora convenită. Dădu drumul 
aducătorului bunătăţilor imediat după ce le-a pus pe masă, se 


83 


însărcină el însuşi cu restul serviciului, pentru a nu fi nevoit să-l 
amestece pe portar în micile sale afaceri şi, deschizind din nou 
fereastra, începu să pindeaseă apariţia căpitanului Roquefinette. 


XI 
PACTUL 


De-abia se instalase în observatorul său că îl şi zări pe 
demnul căpitan care venea dinspre strada Gros-Chenet, cu 
nasul în vînt, cu mîna în şold şi cu alura marţială şi decisă a unui 
om care, ca şi filozoful grec, este conştient că poartă totul cu 
sine. Pălăria sa, indicator după care intimii lui puteau 
recunoaşte situaţia secretă a finanţelor stăpînului ei şi care în 
zilele norocoase era aşezată tot atît de solid pe cap pe cit este o 
piramidă pe baza sa, pălaria sa zic îşi reluase acea miraculoasă 
înclinaţie care îl izbise atita pe baronul de Valef şi graţie căreia 
unul din cele trei virfuri aproape că atingea umărul drept, în 
timp ce alt vîrf ar fi putut să-i furnizeze lui Franklin cu patruzeci 
de ani mai devreme, dacă fizicianul l-ar fi întîlnit pe căpitan, 
prima idee despre paratrăsnet. Ajuns la a treia parte din 
lungimea străzii, îşi înălţă capul, aşa cum fuseseră convenite 
lucrurile, şi chiar deasupra lui îl descoperi pe cavaler. Cel care 
aştepta şi cel care era aşteptat schimbară un semn, iar 
căpitanul,  calculîndu-şi distanţele dintr-o ochire, cu totul 
strategică şi recunoscînd uşa care trebuia să corespundă 
ferestrei, păşi pragul paşnicei case a doamnei Denis cu acelaşi 
aer de familiaritate ca şi cum ar fi fost pragul unei taverne. 
Cavalerul, dinspre partea sa, închise din nou fereastra şi trase 
perdelele cu cea mai mare grijă. Să fi fost oare pentru a nu fi 
văzut cu căpitanul de către frumoasa sa vecină? Să fi fost oare 
pentru ca Roqguefinette însuşi să nu o vadă? 

După o clipă, d'Harmental auzi paşii căpitanului şi 
zgomotul făcut de spada sa, ilustra Colichemarde, care se izbea 
de barele scării. Ajuns la etajul al treilea, cum lumina care venea 
de jos era singura care răzbătea pînă acolo, căpitanul se găsi 
foarte încurcat, neştiind dacă trebuia să se oprească sau să 
treacă mai departe. De aceea, după ce a tuşit în chipul cel mai 
semnificativ, văzînd că acest apel rămăsese neînțeles de acela 
pe care îl căuta, rosti: 


84 


— Mii de draci! domnule cavaler, întrucît nu m-aţi făcut, 
probabil, să vin ca să-mi frîng gitul, deschideţi-mi uşa sau 
cîntaţi, să fiu călăuzit de lumina cerului sau de sunetul vocii 
dumneavoastră. Altminteri, sînt pierdut, asemenea lui Tezeu în 
Labirint. 

Şi căpitanul se porni să cînte el însuşi, cît îl ţinea gura: 


Frumoasă Ariana, eu te rog, 
Imprumută-mi ghemul tău, 
Zău, Zău, Zău. 


Cavalerul alergă la uşă şi o deschise. 

— Minunat, rosti căpitanul, care începea să se deseneze 
în penumbră. A dracului de neagră mai e scara coteţului ăsta de 
porumbei. Dar, în sfirşit, iată-mă, credincios consemnului, ne- 
clintit la datorie, exact la întîlnire. Sunau orele zece la 
Samaritaine chiar în momentul în care treceam peste Pont Neuf. 

— Da, sînteţi un om de cuvint, văd, rosti cavalerul 
întinzînd mîna căpitanului. Dar intraţi repede: este important să 
nu atrageţi atenţia vecinilor mei. 

— În acest caz, sînt mut ca un lin, răspunse căpitanul. Pe 
lîngă aceasta, adăugă el arătînd pateul şi sticlele ce acopereau 
masa, aţi ghicit veritabilul mijloc de a-mi închide gura. 

Cavalerul împinse uşa înapoia căpitanului şi trase 
zăvorul. 

— Ah! ah! mistere? Cu atît mai bine! eu sînt pentru mis- 
tere. Aproape totdeauna e ceva de cîştigat de la oamenii care 
încep prin a-ţi spune: ssst! În orice caz, nu puteaţi să vă adresaţi 
cuiva mai nimerit decit slugii dumneavoastră, continuă 
căpitanul, revenind la limbajul său mitologic. Il aveţi în faţă pe 
nepotul lui Harpocrate, zeul tăcerii. Aşa că nu vă sfiiţi. 

— E foarte bine, domnule căpitan, reluă d'Harmental, 
întrucît vă mărturisesc că am să vă spun lucruri destul de im- 
portante pentru a vă cere dinainte discreţia. 

— Aţi obținut-o, domnule cavaler. În timp ce dădeam o 
lecţie micului Ravanne, v-am observat cu coada ochiului cum 
mînuiaţi spada ca un om priceput, şi mie îmi plac oamenii viteji. 
Şi apoi, drept mulţumire pentru un mic serviciu care nu făcea 
nici cît un bobiîrnac, mi-aţi dăruit un cal ce valora o sută de 


85 


ludovici, iar mie îmi plac oamenii generoşi. Aşadar, pentru că 
dumneavoastră sînteţi de două ori omul meu, pentru ce nu aş fi 
şi eu o dată omul dumneavoastră? 

— Ce mai, zise cavalerul, văd că vom putea să ne 
înţelegem! 

— Vorbiţi şi cu vă ascult, răspunse căpitanul luîndu-şi 
aerul cel mai grav. 

— Mă veţi asculta mai bine stînd jos, scumpul meu 
oaspete. Să ne aşezăm la masă şi să dejunăm. 

— Cuvintaţi ca sfintul loan Gură de Aur, domnule cavaler, 
rosti căpitanul desprinzindu-şi spada şi punînd-o împreună cu 
pălăria pe clavecin. Aşa încît, continuă el, aşezindu-se în faţa lui 
d'Harmental, nu există posibilitatea de a fi de altă părere decit a 
dumneavoastră. lată-mă: comandaţi manevra, şi eu o execut. 

— Gustaţi acest vin în timp ce eu atac pateul. 

— Înţelept aţi grăit, zise căpitanul: să ne împărţim forţele 
şi să înfrîingem separat inamicul, apoi ne vom reuni pentru a 
extermina ce va rămîne din el. 

Şi îmbinînd aplicaţia cu teoria, căpitanul apucă de git 
prima sticlă întîlnilă, o meşteri de-i sări dopul şi, umplindu-şi 
pînă sus paharul, îl dădu pe git cu o asemenea uşurinţă încît ai fi 
pulut crede că natura îl dotase cu un mod de a înghiţi cu totul 
deosebit, însă, trebuie să fim drepţi cu el, de-abia fu băut vinul 
că îşi dădu seama că licoarea pe care o vărsase pe gitlej atît de 
deşănţat merita un grad de atenţie mult mai înalt decit acela pe 
care i-l acordase. 

— Oh! Oh! zise el plescăind din limbă şi punîndu-şi 
paharul pe masă cu o încetineală plină de respect. Ce am făcut 
oare? Nedemn ce sînt! Dau pe git nectar ca şi cum ar fi o 
păcătoasă de poşircă, şi asta la începutul unei mese! Ah! 
continuă el, turnîndu-şi un al doilea pahar din aceeaşi sticlă şi 
clătinînd din cap, Roquefinette, prietene, ai început să 
îmbătrîncşti. Acum zece ani, după prima picătură care, ţi-ar fi 
atins cerul gurii, ai fi ştiut cu ce ai de-a face, pe cînd acum îţi 
trebuie mai multe dibuieli ca să cunoşti valoarea lucrurilor. In 
sănătatea dumneavoastră, domnule cavaler. 

Şi, de data aceasta; căpitanul, mai circumspect, înghiţi 
tacticos conţinutul celui de-al doilea pahar, luînd-o de la cap de 


86 


trei ori pentru a-l goli şi făcînd semn cu ochiul spre a-şi arăta 
satisfacția. Apoi, după ce termină, rosti: 

— Este Ermitage, din 1702, anul bătăliei de la 
Friedlinden! Dacă furnizorul dumneavoastră are mult din vinul 
acesta, şi dacă dă pe datorie, daţi-mi adresa lui: îi făgăduiese o 
clientelă straşnică! 

— Domnule căpitan, răspunse cavalerul punînd o bucată 
enormă de pateu în farfuria comeseanului său, nu numai că fur- 
nizorul meu dă pe datorie, ba chiar îl dă şi pe gratis prietenilor 
mei. 

— Oh! ce om cumsecade! exclamă căpitanul pe un ton 
convins. 

Şi după citeva clipe de linişte, în timpul cărora un 
observator superficial ar fi putut să-l creadă absorbit de 
aprecierea pâlcului aşa cum fusese un moment mai înainte 
absorbit de aceea a vinului, punîndu-şi amîndouă coatele pe 
masă şi privindu-l pe d'Harmental cu un aer şiret, printre cuțitul 
şi furculita pe care le ţinea în miini, rosti: 

— Aşa deci, scumpul meu cavaler, noi conspirăm, şi noi 
avem nevoie pentru a izbuti, după cît se pare, ca acest biet 
căpitan Roquefinette să ne dea o mină de ajutor? 

— Cine v-a spus asta, domnule căpitan? îl întrerupse 
cavalerul, tresărind fără să vrea. 

— Cine mi-a spus asta? La naiba! Straşnică ghicitoare de 
dezlegat! Un om care dăruieşte cai de o sută de ludovici, care 
bea în mod obişnuit vin de un pistol sticla şi care locuieşte într-o 
mansardă de pe strada du Temps-Perdu, ce dracu vreţi să facă 
dacă nu să conspire? 

— Ei bine! domnule căpitan, zise rizînd d'Harmental, nu 
voi face pe discretul: s-ar putea într-adevăr să fi ghicit exact. Vă 
înspăimîntă oare o conspirație? continuă el turnînd de băut oas- 
petelui. 

— Pe mine, să mă înspăimiînte? Cine e acela care a zis că 
există ceva pe lume care să-l înspăimînte pe căpitanul Roquefi- 
nette? 

— Nu eu, domnule căpitan, pentru că, fără a vă cunoaşte, 
de la prima vedere, după primele cuvinte schimbate, mi-am 
aruncat ochii asupra dumneavoastră pentru a vă oferi să fiți 
secundul meu. 


87 


— Ah! adică de veţi fi spînzurat la o spînzurătoare de 
douăzeci de picioare, eu voi fi spînzurat la una de zece; asta-i 
tot. 

— La naiba! domnule căpitan, zise d'Harmental turnîndu-i 
din nou să bea, de-ar fi să se înceapă prin a vedea lucrurile sub 
aspectul lor periculos, aşa cum faceţi dumneavoastră, atunci nu 
s-ar mai întreprinde niciodată nimic. 

— Pentru că am vorbit de spînzurătoare? răspunse 
căpitanul. Dar aceasta nu dovedeşte nimic. Ce este 
spînzurătoarea în ochii filosofului? Unul din miile de chipuri de a 
încheia cu viaţa, şi cu siguranţă unul din cele mai puţin 
dezagreabile. Se vede bine că nu aţi privit niciodată problema în 
faţă, pentru a face pe scîrbitul. De altminteri, arătîndu-ne 
curajul, noi vom avea gitul tăiat, ca domnul de Rohan. Aţi văzut 
cum i s-a tăiat gitul domnului de Rohan? continuă căpitanul 
privindu-l în faţă pe d'Harmental. Era un tînăr frumos ca 
dumneavoastră, aproape de aceeaşi virstă. El conspirase, aşa 
cum vreţi să faceţi şi dumneavoastră, dar lucrurile au dat greş. 
Ce vrei! Lumea se mai înşeală. l-au ridicat un eşafod frumos, 
negru, i s-a îngăduit să se întoarcă spre fereastra unde se afla 
iubita sa, i s-a tăiat cu foarfecele gulerul cămăşii, dar călăul era 
un stîngaci, obişnuit să spînzure şi nu să decapiteze, astfel încît 
fu nevoit să reia lucrul de trei ori pentru a-i tăia capul. Chiar şi 
aşa nu o scoase la capăt decit cu ajutorul unui cuţit pe care îl 
trase de la briu, şi cu care îi ciopiîrţi aşa de bine gitul încît reuşi 
în sfîrşit să-i desprindă căpăţina... Ce mai, dumneavoastră 
sîinteţi un viteaz! continuă căpitanul văzînd că d'Harmental 
ascultase fără a încrunta din sprinccne amănuntele acestei 
oribile execuţii. Daţi mîna încoace, sînt omul dumneavoastră. 
Împotriva cui conspirăm? la să vedem, să fie oare împotriva 
domnului duce du Maine? Împotriva domnului duce d'Orleans? 
Trebuie să-i rupem şi celălalt picior şchiopului? Trebuie să-i 
scoatem şi celălalt ochi chiorului? lată-mă, la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Nimic din toate acestea, domnule căpitan. Şi, de va 
vrea Dumnezeu, nu se va vărsa sînge. 

— Atunci despre ce este vorba? 

— Ați auzit vreodată vorbindu-se despre răpirea 
secretarului ducelui de Mantua? 


88 


— De Matthioli? 

— Da. 

— La naiba! Cunosc afacerea mai bine ca oricine: l-am 
văzut pe cînd îl duceau la Pignerol. Cavalerul de Saint-Martin şi 
domnul de Villebois sînt cei care au dat lovitura; dovadă că au 
căpătat fiecare cîte trei mii de livre, pentru ei şi pentru oamenii 
lor. 

— S-a plătit destul de puţin, rosti cu dispreţ d'Harmental. 

— Găsiţi, domnule cavaler? Totuşi trei mii de livre 
înseamnă o sumă frumuşică. 

— Atunci, pentru trei mii de livre, aţi fi luat, asupra dum- 
neavoastră treaba asta? 

— AŞ fi luat-o, răspunse căpitanul. 

— Dar dacă, în loc de a-l răpi pe secretar, vi s-ar fi propus 
să-l răpiți pe duce? 

— Atunci, ar fi fost mai scump. 

— Dar aţi fi acceptat la fel? 

— De ce nu? Aş fi cerut dublu, asta-i totul. 

— Şi dacă, dindu-vă dublu, un om ca mine v-ar fi spus: 
domnule căpitan, nu e o afacere primejdioasă şi tenebroasă 
aceea în care vă arunc, soldat de sacrificiu, ci e o luptă în care 
mă angajez ca şi dumneavoastră, în care îmi pun ca şi 
dumneavoastră în joc numele, viitorul, capul, ce i-aţi fi răspuns 
acestui om? 

— l-aş fi întins mîna, aşa cum v-o întind. Acum, despre 
cine este vorba? 

Cavalerul umplu din nou paharul căpitanului şi apoi pe al 
său. 

— În sănătatea regentului, rosti el, şi să-i fie dat să 
ajungă fără accident pînă la frontiera cu Spania, cum a ajuns 
Matthioli la Pignerol! 

— Ah! ah! zise căpitanul Roquefinette ridicîndu-şi paharul 
pînă la înălţimea ochilor. 

Apoi, după o pauză: 

— Şi de ce nu? continuă el. Regentul nu este nici el decit 
un om, la urma urmei. Numai că noi nu vom fi nici decapitaţi, 
nici spînzuraţi: noi vom fi traşi pe roată. Altuia i-aş spune că e 
mai scump, dar pentru dumneavoastră, domnule cavaler, eu nu 


89 


am două preţuri. Îmi veţi da şase mii de livre, şi eu vă voi găsi 
doisprezece oameni foarte hotăriţi. 

— Dar în aceşti doisprezece oameni, întrebă cu aprindere 
d'Harmental, credeţi că vă puteţi încrede? 

— Nici nu vor şti măcar despre ce este vorba! răspunse 
căpitanul. Vor crede că la mijloc e o prinsoare şi asta-i totul. 

— lar eu, domnule căpitan, spuse d'Harmental deschizînd 
un scrin şi luînd din el un săculeţ cu o mie de pistoli, am să vă 
dovedesc că nu mă tocmesc cu prietenii mei. lată două mii de 
livre în aur. Luaţi-le ca arvună dacă reuşim. Dacă dăm greş, 
fiecare o va apuca în ce parte va crede de cuviinţă. 

— Domnule cavaler, răspunse căpitanul luînd săculeţul şi 
cîntărindu-l în mînă cu un aer de nespusă satisfacţie, înţelegeţi 
că nu vă voi aduce jignirea de a număra după ce i-aţi numărat 
dumneavoastră. Şi pe cînd treaba? 

— Nu ştiu încă nimic, scumpul meu căpitan. Dar dacă aţi 
găsit pateul suportabil şi vinul bun, şi dacă vreţi să-mi faceţi 
zilnic plăcerea de a dejuna cu mine, cum aţi făcut astăzi, vă voi 
ţine la curent. 

— Nu mai este vorba de aşa ceva, domnule cavaler, rosti 
căpitanul, şi, pentru moment, s-a terminat cu risul! Nici n-aş 
apuca să vin trei zile la rînd, la dumneavoastră, că poliţia 
acestui blestemat de d'Argenson s-ar şi afla pe urmele noastre. 
Din fericire, el are de-a face cu unul la fel de şiret ca el, şi e 
multă vreme de cînd ne jucăm împreună de-a v-aţi ascunselea. 
Nu, nu, de acum şi pînă în momentul acţiunii, trebuie să ne 
vedem cît mai rar cu putinţă, sau mai degrabă să nu ne vedem 
deloc. Strada dumneavoastră nu e lungă, şi cum dă la un capăt 
în strada Gros-Chenet şi la celălalt în strada Montmartre, nu am 
nevoie nici măcar să trec pe ea. lată, continuă el desprinzindu-şi 
funda de la umăr, luaţi această panglică. În ziua în care va 
trebui să urc la dumneavoastră, o veţi prinde de un cui, în afara 
ferestrei. Voi şti ce vrea să însemne acest lucru şi mă voi sui 
aici. 

— Cum, domnule căpitan, zise d'Harmental văzîndu-şi 
convivul ridicîndu-se şi prinzîndu-şi spada, plecaţi fără să daţi 
gata sticla? Ce v-a făcut acest vin excelent, pe care adineaori îl 
apreciaţi atita, şi pe care aveţi aerul că-l dispreţuiţi acum? 


90 


— Tocmai pentru că îl apreciez mai departe, de aceea mă 
despart de el, iar dovadă că nu îl dispreţuiesc, adăugă el 
umplîndu-şi din nou paharul, este că îi voi spune un ultim rămas 
bun. In sănătatea dumneavoastră, domnule cavaler! Puteţi să vă 
făliţi că aveţi un vin straşnic! Hum! Şi acum, gata, s-a sfîrşit! 
lată-mă de aici înainte la regim de apă. Şi asta pînă a doua zi 
după ce voi fi văzut panglica roşie fluturind la fereastră. 
Incercaţi, vă rog, ca lucrul acesta să se întîmple cît mai curînd 
cu putinţă, fiindcă apa este un lichid al dracului de neprielnic 
constituţiei mele. 

— Dar pentru ce plecaţi aşa de repede? 

— Pentru că eu îl cunosc pe căpitanul Roquefinette. E un 
băiat de treabă; dar cînd se găseşte în faţa unei sticle, trebuie 
să o bea, şi cînd a băut, trebuie să vorbească. Însă, oricît de 
bine ai vorbi, amintiţi-vă de cuvintele acestea: cînd vorbeşti 
prea mult, sfirşeşti totdeauna prin a spune vreo prostie. Adio, 
domnule cavaler. Nu uitaţi panglica roşie ca macul. Acum eu mă 
duc la treburile noastre. 

— Adio, domnule căpitan, zise d'Harmental. Văd cu 
plăcere că nu e nevoie să vă recomand discreţie. 

Căpitanul făcu repede, cu policarul de la mîna dreaptă, 
un semn al crucii peste gură, îşi înfundă drept pălăria pe cap, îşi 
săltă ilustra Colichemarde, de teamă să nu işte vreun zgomot 
izbind pereţii, şi cobori scara într-o tăcere atit de adincă de 
parcă s-ar fi temut ca nu cumva fiecare dintre paşii săi să 
stîirnească un ecou în palatul d'Argenson. 


XII 
BALANSOARUL 


Cavalerul rămase singur, dar de data aceasta găsea în 
ceea ce se petrecuse adineaori între el şi căpitan un subiect 
destul de amplu de reflecţie pentru a nu mai avea nevoie să 
recurgă, în plictiseala sa, nici la poeziile abatelui de Chaulieu, 
nici la clavecin, nici la creioane colorate. Într-adevăr, pînă atunci 
cavalerul nu fusese angajat oarecum decît pe jumătate în 
acţiunca îndrăzneață, al cărei sfîrşit urma să fie fericit, după 
cum îl făcuseră să întrevadă ducesa du Maine şi prinţul de 
Cellamare; dar căpitanul, pentru a-i pune la încercare curajul, îi 


91 


dezvăluise atît de brutal sîngerosul sfîrşit al altei conspirații. 
Pînă atunci el nu fusese decit extremitatea unui lanţ. Rupîndu-l 
dintr-o parte, el era eliberat. Acum, el devenise o verigă 
intermediară prinsă strîns între amîndouă părţile, legîndu-se în 
acelaşi timp cu ceea ce avea societatea mai înalt şi cu ceea ce 
avea ea mai josnic. In sfîrşit, din acest moment, el nu îşi mai 
aparţinea şi era asemenea acelui călător pierdut în Alpi, care se 
opreşte în mijlocul unei poteci necunoscute şi măsoară cu ochii 
pentru prima oară muntele ce se înalţă deasupra capului şi 
genunea care se deschide la picioarele sale. 

Din fericire, cavalerul avea acel curaj calm, rece şi hotărît 
al omului în care sîngele şi fierea, aceste două forţe contrarii, în 
loc să se neutralizeze, se stimulează combătindu-se. El se vira 
într-o primejdie cu toată rapiditatea omului sanguin şi, odată 
angajat în această primejdie, el o cumpănea cu hotărîrea unui 
om cu temperament bilios. Rezulta de aici că d'Harmental tre- 
buia să fie la fel de primejdios într-un duel ca şi într-o conspi- 
raţie; căci, într-un duel, calmul îi permitea să profite de cea mai 
mică greşeală a adversarului şi, într-o conspirație, sîngele rece îl 
ajuta să înnoade din nou, pe măsură ce s-ar fi zdrobit, acele fire 
imperceptibile de care ţine adeseori reuşita celor mai înalte 
acţiuni. Doamna du Maine avea deci dreptate să-i spună dom- 
nişoarei Delaunay că putea să-şi stingă felinarul, socotind că a 
găsit în sfîrşit un om. 

Dar acest om era tînăr, acest om avea douăzeci şi şase 
de ani, adică o inimă deschisă încă tuturor iluziilor şi tuturor 
poeziilor din această primă parte a existenţei. Copil, îşi 
aşternuse coroniţele la picioarele mamei sale; tînăr fiind, venise 
să-şi arate frumoasa uniformă de colonel iubitei sale. În sfîrşit, în 
cursul tuturor acţiunilor primejdioase din viaţa sa, o imagine 
iubită păşise înaintea lui, şi el se aruncase în mijlocul pericolului 
cu certitudinea că, dacă ar fi să piară acolo, avea să-i 
supravieţuiască cineva, care îi va deplînge soarta şi pentru care 
amintirea sa cel puţin avea să rămînă vie. Dar mama sa era 
moartă. Ultima femeie de care se crezuse iubit, îl trădase, 
cavalerul se simţea singur pe lume, legat numai prin interes de 
nişte oameni pentru care ar deveni un obstacol de îndată ce nu 
le-ar mai fi un instrument, şi care, dacă el ar da greş, departe de 
a-i deplinge moartea, nu ar vedea în aceasta decit un motiv de 


92 


siguranţă. Or, această stare de izolare, care ar trebui să fie 
invidiată de orice om aflat într-o primejdie supremă, constituie 
aproape întotdeauna, într-un asemenea caz — într-atit de mare 
este egoismul firii noastre — o cauză de profundă descurajare. 
Omul resimte o aşa de mare groază faţă de neant, încît el crede 
că supravieţuieşte încă prin sentimentele pe care le inspiră şi se 
consolează oarecum de a părăsi viaţa pămintească, gindindu-se 
la regretele care îi vor întovărăşi memoria şi la pietatea care nu 
îi va uita mormîntul. De aceea, în aceste clipe cavalerul ar fi dat 
totul pentru a fi iubit de cineva, chiar de n-ar fi fost poate decit 
un cîine. 

Cavalerul era cufundat în adîncul cel mai trist al acestor 
reflecţii, cînd, tot trecînd şi iar trecînd prin faţa ferestrei lui, 
băgă de seamă că fereastra vecinei sale era deschisă. Se opri 
deodată, îşi scutură fruntea de parcă ar fi vrut să scape de cele 
mai negre dintre ginduri, apoi, sprijinindu-şi cotul de zid şi 
lăsîndu-şi capul în mînă, încercă, prin privirea obiectelor 
exterioare, să dea o altă direcţie spiritului său. Dar omul nu este 
mai stăpîn pe starea de veghe decit pe somnul său, iar visele pe 
care le are, cu ochii deschişi sau închişi, se supun unei 
desfăşurări independente de voinţa sa, şi se leagă — fără ca să 
ştie nici cum, nici pentru ce — cu fire invizibile care, vibrînd într- 
un chip neaşteptat, le revelează existenţa. Atunci obiectele cele 
mai opuse se apropie, ideile cele mai incoerente se atrag; apar 
licăriri fugitive care, dacă nu s-ar stinge cu iuţeala unui fulger, 
ne-ar dezvălui poate viitorul. Simţi că se petrece ceva ciudat în 
tine; înţelegi din aceasta că nu eşti decit un fel de maşină 
mişcată de o mînă invizibilă şi, după cum eşti fatalist sau 
providenţial, te încovoi sub capriciul neinteligent al hazardului 
sau te închini în faţa voinţei misterioase divine. 

Aşa a fost cu d'Harmental: el căutase în privirea unor 
obiecte străine de amintirile şi de speranţele sale o abatere a 
atenţiei de la situaţia prezentă, şi el nu găsi aici decit 
continuarea gîndurilor sale. 

Tinăra pe care o zărise de dimineaţă stătea aşezată lîngă 
fereastră, pentru a se bucura de ultimele raze ale zilei; lucra la 
ceva, la un fel de broderie. Indărătul ei se afla clavecinul, 
deschis, iar pe un taburet, aşezat la picioarele ei, ogăriţa, 
adormită, avea un somn uşor specific animalelor pe care natura 


93 


le-a hărăzit pentru paza omului; se trezea la fiecare zgomot care 
se urca dinspre stradă, ciulea urechile, îşi întindea capul în chip 
grațios dincolo de marginea ferestrei, apoi se culca din nou 
întinzîndu-şi una din lăbuţe peste genunchii stăpînei sale. Toate 
accstea erau luminate într-un chip încîntător de o lucire a 
soarelui aflat la asfinţit, care pătrunsese în adincul camerei şi 
făcea să strălucească în irizări luminoase ornamentele de aramă 
ale clavecinului şi firele de aur ale colţului unei rame. Restul se 
afla în penumbră. 

Şi atunci, fără îndoială din pricina dispoziţiei deosebite de 
spirit în care se afla cînd îl izbise acest tablou, cavalerului i se 
păru că această tînără, cu chipul calm şi suav, intra în viaţa sa 
ca unul din acele personaje rămase pînă atunci înapoia cortinei 
şi care îşi fac apariţia într-o piesă în actul al doilea sau al treilea 
pentru a lua parte la acţiune şi citeodată pentru a-i schimba 
deznodămiîntul. De la acea vîrstă în care vezi încă îngeri în vise, 
el nu mai întîlnise nimic asemănător. Tînăra nu avea asemănare 
cu nici una din femeile pe care le văzuse pînă atunci. Era un 
amestec de frumuseţe, de candoare şi de simplitate, cum se 
găseşte cîteodată la acele fermecătoare capete pe care Greuze 
le-a copiat, nu din natură, ci pe care el le-a văzut reflectîndu-se 
în oglinda imaginaţiei sale. Şi atunci, uitînd totul, condiţia umilă 
în care fără îndoială se născuse ca, strada în care stătea, 
camera modestă care îi servea de locuinţă; nevăzind în femeie 
decit femeia însăşi şi plămădindu-i o inimă după chipul ei, 
d'Harmental cugetă asupra fericirii bărbatului care ar face 
primul să palpite această inimă, care ar fi privit cu dragoste de 
aceşti ochi frumoşi şi care ar culege de pe aceste buze, atit de 
fragede şi atît de pure, cuvintele: te iubesc! — această floare a 
sufletului, în cea dintii sărutare. 

Aşa sînt nuanțele ciudate pe care le capătă aceleaşi 
obiecte din pricina deosebirii de situaţie a aceluia care le 
priveşte. Cu opt zile înainte, în mijlocul luxului, ducînd o viaţă pe 
care nici o primejdie nu o ameninţa, între un dejun la tavernă şi 
o vinătoare cu gonaci, între un joc cu racheta la Farol şi o orgie 
la Fillon, dacă d'Harmental ar fi întilnit-o pe această tînără, el nu 
ar fi văzut în ea, fără îndoială, decît o încîntătoare grizetă, în 
urmărirea căreia l-ar fi trimis pe valetul său şi căreia, a doua zi, 
ar fi pus să i se ofere în chip insultător un dar de douăzeci şi 


94 


cinci de ludovici; însă cavalerul d'Harmcntal de acum opt zile nu 
mai exista. În locul frumosului senior, elegant, smintit, 
împrăştiat, încrezător în viaţă, apăruse un tînăr izolat, care 
păşea în umbră, singur, cu propriile sale forţe, fără o stea spre 
a-l călăuzi, care putea deodată să simtă cum i se deschide 
pămîntul sub picioare, sau cum se prăvăleşte cerul peste capul 
său. Acesta avea nevoie de un sprijin, oricît de slab ar fi fost, 
avea nevoie de iubire, avea nevoie de poezie. Nu era deci de 
mirare că, acum căutînd o madonă căreia să i se roage, el o 
răpea, în imaginaţia sa, pe această tînără frumoasă din sfera 
materială şi prozaică în care se găsea şi, atrăgînd-o în sfera lui, 
o aşeza, nu aşa cum era ca, fără îndoială, ci aşa cum ar fi dorit 
el să fie, pe piedestalul gol al adoraţiilor sale trecute. 

Deodată tinăra îşi înalţă capul, îşi aruncă întîmplător ochii 
în faţa ei şi zări figura gînditoare a cavalerului. Îi apăru ca vădit 
faptul că tînărul stătea acolo pentru ea şi că pe ea o privea. De 
aceea, o roşeaţă vie trecu numaidecit peste chipul ei. Totuşi, ca 
se purtă ca şi cum nu ar fi văzut nimic şi îşi aplecă din nou capul 
spre broderie. Dar după cîteva momente se ridică, se învirti 
puţin prin cameră, apoi, fără afectare, fără să facă pe 
mironosiţa, deşi cu o urmă de încurcătură totuşi, se întoarse 
pentru a închide fereastra. 

D'Harmental rămase unde era şi cum era, continuînd, cu 
toată închiderea ferestrei, să păşească mai departe în ţara 
imaginară în care îi călătoreau gîndurile. O dată sau de două ori 
i se păru că vede ridicîndu-se perdeaua vecinei, ca şi cum 
aceasta ar fi vrut să ştie dacă indiscretul care o gonise de la 
locul ei se mai afla tot acolo. În sfîrşit, se auziră cîteva acorduri 
savante şi rapide; o armonie dulce le urmă, şi atunci 
d'Harmental îşi deschise, la rîndul său, fereastra. 

Nu se înşelase; vecina avea o măiestrie cu totul 
deosebită. 

Execută două sau trei bucăţi, fără ca totuşi să-şi alăture 
vocea sunetelor instrumentului, şi d'Harmental resimţi aproape 
tot atita plăcere să o asculte, pe cit resimţise să o privească. 
Deodată, ea se opri în mijlocul unei măsuri. D'Harmental 
presupuse sau că-l văzuse la fereastră, sau că voia să-l 
pedepsească pentru curiozitatea lui, sau că intrase cineva, şi că 
acest cineva o întrerupsese; se trase înapoi, dar astfel încît să 


95 


nu piardă din vedere fereastra. După citeva clipe, el recunoscu 
că ultima sa presupunere era cea adevărată. Un bărbat apăru la 
fereastră, ridică perdeaua, îşi lipi faţa mare şi naivă de un geam, 
în timp ce cu mîna bătea ritmul unui marş pe un alt geam. Deşi 
intervenise o diferenţă sensibilă în toaleta sa, cavalerul 
recunoscu pe omul cu havuzul, pe care îl văzuse de dimineaţă 
pe terasă şi care, cu un aer de familiaritate desăvirşită, 
pronunţase de două ori numele Bathilde. 

Această apariţie mai mult decit prozaică produse efectul 
pe care trebuia în chip firesc să-l producă, anume că îl readuse 
pe d'Harmental din viaţa imaginară la realitate. El îl uitase pe 
acest bărbat, care făcea un contrast atit de perfect şi atît de 
ciudat cu fata, căreia, în mod necesar, îi era sau tată, sau iubit, 
sau soţ. Or, în toate aceste cazuri, ce putea să aibă comun cu 
nobilul şi aristocratul cavaler, fiica, iubita sau soţia unui astfel 
de om? Femeia, şi aceasta este o nenorocire a situaţiei sale 
veşnic dependente, se înalţă sau se coboară din strălucirea sau 
din vulgaritatea bărbatului de braţul căruia se sprijină cînd 
păşeşte şi, trebuie s-o mărturisim, horticultorul terasei nu era 
făcut pentru a o menţine pe sărmana Bathilde la înălţimea la 
care o ridicase cavalerul în visele lui. 

De ceea se porni pe ris din pricina propriei sale nebunii. 
Cum afară începea să se lase întunericul, şi întrucît din 
dimineaţa zilei trecute nu mai pusese piciorul afară, se hotărî să 
dea o raită prin oraş, spre a se încredința el însuşi de 
exactitatea raporturilor prinţului de Cellamare. Se învălui în 
mantie, cobori cele patru etaje şi o porni spre palatul 
Luxembourg, unde, aşa cum scria în nota pe care i-o înmînase 
de dimineaţă abatele Brigaud, regentul trebuia să meargă să 
supeze fără a fi însoţit de soldaţi de gardă. 

Ajuns în faţa palatului Luxembourg, cavalerul nu văzu 
niciunul din semnele care să dea de ştire că ducele d'Orleans se 
afla la fiica sa; nu exista la poartă decit o santinelă, în timp ce 
din momentul în care intra domnul regent, era obiceiul să fie 
pusă şi a doua santinelă. Mai mult, nu se vedea în curte nici o 
trăsură care să aştepte, nici slujitori pedeştri care deschid 
drumul, nici lachei; era aşadar evident că domnul duce 
d'Orleans nu venise încă. D'Harmental aşteptă să-l vadă trecînd, 
deoarece, dat fiind că regentul nu dejuna niciodată şi nu lua la 


96 


orele două după-amiaza decit o ceaşcă de ciocolată, rar se 
întîmpla să cineze mai tîrziu de orele şase. Or, bătuse de cinci şi 
trei sferturi la Saint-Sulpice în momentul în care cavalerul dădea 
colţul dintre străzile Conde şi Vaugirard. 

Cavalerul aşteptă o oră şi jumătate în strada Tournon, 
patrulînd din strada Petit-Lion pînă la palat, fără să observe 
nimic din ce-l interesa. La orele opt fără un sfert văzu o oarecare 
mişcare la Luxembourg. O trăsură precedată de slujitori călări, 
purtînd torţe aprinse, trase la scara peronului. Cîteva clipe mai 
tîrziu, se urcară în trăsură trei femei; cavalerul îl auzi pe vizitiu 
strigînd călăreţilor însoțitori: la Palais-Royal! Aceştia porniră în 
galop, caleaşca îi urmă, santinela prezentă arma şi, oricît de 
repede ar fi trecut prin faţa sa elegantul echipaj cu armoriile 
Franţei, cavalerul recunoscu pe ducesa de Berry, pe doamna de 
Mouchy, dama sa de onoare, şi pe doamna de Pons, dama de 
onoare ce avea grijă de toaleta sa. Exista o eroare gravă în 
itinerariul ce fusese trimis cavalerului: fiica era cea care se 
ducea la tată, şi nu tatăl se ducea la fiică. 

Cu toate acestea, cavalerul mai aşteptă încă, întrucit era 
cu putinţă să se fi întîmplat regentului vreun accident care să-l fi 
reţinut acasă. O oră după aceea, caleaşca trecu din nou. Ducesa 
de Berry rîdea din pricina unei întîmplări amuzante pe care i-o 
povestea Broglie, pe care îl adusese cu ea. Nu se întîmplase 
aşadar nici un accident grav. Poliţia prinţului de Cellamare era 
cea care greşise. 

Cavalerul se reîntoarse acasă către orele zece, fără să fi 
întîlnit pe cineva cunoscut sau să fi fost recunoscut de careva. 
Întîmpină oarecare greutate pînă ce i se deschise, întrucît, după 
obiceiurile patriarhale ale casei Denis, portarul se culcase. Cînd 
veni să tragă zăvorul, bombănea într-una. D'Harmental îi 
strecură în mînă o jumătate de scud, spunîndu-i odată pentru 
totdeauna că se va întîmpla uneori să se întoarcă tîrziu; dar că, 
de fiecare dată cînd se va întîmpla acest lucru, îl va aştepta 
aceeaşi gratificaţie. La care portarul nu ştiu cum să-i mai 
mulţumească şi îl încredinţă că era cu totul liber să se întoarcă 
la ora care îi va plăcea şi chiar să nu se întoarcă deloc acasă. 

Revenit în camera sa, d'Harmental observă că la vecina 
sa era lumină; îşi puse luminarea înapoia unei mobile şi se 
apropie de fereastră. În acest chip, atît pe cît îi îngăduiau 


97 


perdelele, el putea să vadă în camera ei, în timp ce nu se putea 
vedea la el. 

Fata stătea aşezată lingă o masă, desenînd probabil pe 
un carton pe care îl ţinea pe genunchi, întrucit i se vedea profilul 
care se detaşa în negru pe fondul luminos iscat de lampa 
aşezată alături de ea. După cîteva clipe, o altă umbră, pe care 
cavalerul o recunoscu a fi aceea a omului simpluţ de pe terasă, 
trecu de două sau de trei ori între lampă şi fereastră. În sfîrşit, 
umbra se apropie de tînără, aceasta întinse fruntea, umbra îi 
dete o sărutare şi se îndepărtă, luminîndu-şi calea cu luminarea 
prinsă în sfeşnicul ce-l ţinea în mînă. Citeva momente mai tirziu, 
geamurile camerei de la etajul al cincilea se luminară. Toate 
aceste mici împrejurări vorbeau o limbă pe care era cu 
neputinţă să nu o înţelegi: omul cu terasa nu era soţul Bathildei, 
era cel mult tatăl ei. 

D'Harmental, fără să ştie pentru ce, se simţi nespus de 
voios din pricina acestei descoperiri: el deschise fereastra cît 
mai încetişor cu putinţă şi, rezemat cu coatele de bara care îi 
servea de sprijin, cu ochii aţintiţi asupra acestei umbre, căzu din 
nou în aceeaşi reverie din care îl trezise, peste zi, apariţia 
grotescă a vecinului său. Cam după o oră, tînără se ridică, îşi 
puse cartonul şi creioanele colorate pe masă, înaintă spre micul 
ei iatac, îngenunche pe un scăunel în faţa celei de-a doua 
ferestre şi îşi făcu rugăciunea. D'Harmental înţelese că veghea 
sa trudnică luase sfirşit; dar, reamintindu-şi de curiozitatea 
frumoasei sale vecine, cînd, pentru prima dată, cîntase şi el, voi 
să vadă dacă ar avea puterea să-i prelungească această veghe, 
şi se aşeză la spinetă. Ceea ce prevăzuse se întîmplă: la primele 
sunete care ajunseră pînă la ea, fata, ignorind că datorită 
poziţiei lămpii i se vedea umbra prin perdele, se apropie de 
fereastră în virful picioarelor, şi, crezindu-se bine ascunsă, 
ascultă în voie melodiosul instrument care, asemenea unei 
păsări de seară, se trezea spre a cînta în mijlocul nopţii. 

Concertul poate că ar fi ţinut astfel multe ore, întrucît 
d'Harmental, încurajat de rezultatul avut, se simţea într-o vervă 
şi o uşurinţă de execuţie pe care nu le mai încercase niciodată. 
Din nefericire, chiriaşul de la etajul al treilea era, fără nici un 
dubiu, vreun bădăran, puţin amator de muzică, întrucit 
d'Harmental auzi deodată, chiar sub picioarele sale, zgomotul 


98 


unui baston care lovea în tavan cu o asemenea violenţă, încit 
fără putinţă de îndoială, acesta era un avertisment direct care i 
se dădea spre a amina pentru un moment mai convenabil 
melodioasa lui ocupaţie. În orice altă împrejurare d'Harmental l- 
ar fi trimis la dracu pe impertinentul împărţitor de avertismente; 
dar se gindi că un scandal care l-ar da de gol pe gentilom l-ar 
face să-şi piardă reputaţia în ochii doamnei Denis şi că risca 
prea mult să fie recunoscut pentru a nu trece în chip filozofic 
peste unele din neplăcerile noii situaţii pe care o adoptase. Prin 
urmare, în loc de a intra într-o opoziţie mai îndelungată cu 
regulile nocturne stabilite fără îndoială între gazda sa şi locatarii 
ei, el se supuse invitaţiei, uitînd în ce mod îi fusese făcută 
aceasta. 

Dinspre partea sa, de îndată ce nu mai auzi nimic, tînăra 
îşi părăsi fereastra şi, întrucit lăsă să cadă înapoia ci rîndul al 
doilea de perdele, cele din stofă de Persia, ea dispăru din 
privirile lui d'Harmental. Cîtva timp încă, totuşi, el putu să vadă 
camera luminată; dar curînd se stinse orice licărire. În ceea ce 
priveşte camera de la etajul al cincilea, de mai bine de două ore 
se afla în cea mai deplină obscuritate. 

D'Harmental se culcă la rîndul său, foarte voios la gîndul 
că exista un punct de contact atît de direct între el şi frumoasa 
lui vecină. 

A doua zi, abatele Brigaud pătrunse în camera sa cu 
exactitatea-i obişnuită. Cavalerul se şi sculase de o oră, şi se 
apropiase de douăzeci de ori de fereastră, fără să fi putut s-o 
zărească pe vecină, deşi era evident că ea se sculase, chiar 
înaintea lui. Într- adevăr, prin ochiurile de sus ale ferestrei, el 
văzuse, la deşteptare, că perdelele cele mari erau prinse de 
agăţătoarele lor. De aceea, gata cum era să-şi descarce pe 
cineva începutul său de proastă dispoziţie, rosti, îndată ce uşa 
fu închisă: 

— Ah! la naiba! scumpul meu abate, felicitaţi-l din partea 
mea pe prinţ cu privire la poliţia lui: s-a terminat definitiv cu ea, 
pe legea mea! 

— Ce aveţi împotriva ei? întrebă abatele Brigaud cu 
obişnuitul său suris pe jumătate. 

— Ce am? Voind să mă conving eu însumi, ieri, asupra fi- 
delităţii sale; m-am dus să stau la pîndă în strada Tournon şi am 


99 


rămas acolo patru ceasuri ca să aflu că nu regentul a fost cel ce 
a venit la fiica sa, ci doamna ducesă de Berry s-a dus la tatăl ei. 

— Ei bine! noi ştim asta. 

— Ah! dumneavoastră ştiţi asta? rosti d'Harmental. 

— Da, dovadă că ea a ieşit la orele opt fără cinci minute 
de la Luxembourg, cu doamna de Mouchy şi doamna de Pons, şi 
s-a înapoiat la orele nouă şi jumătate, aducîndu-l cu ea pe 
Broglie, care a venit să ia masa în locul regentului, pe care îl 
aşteptaseră inutil. 

— Şi regentul, unde este? 

— Regentul? 

— Da. 

— Aceasta este o altă poveste. O s-o aflaţi. Ascultaţi şi nu 
pierdeţi un cuvînt, apoi vom vedea dacă mai spuneţi că poliţia 
prinţului este prost organizată. 

— Ascult. 

— Raportul nostru anunţa oare că ducele-regent trebuia, 
ieri, la orele trei, să meargă în strada Seine pentru a se întrece 
într-o partidă cu racheta, în sală? 

— Da. 

— S-a dus acolo. După o jumătate de oră a ieşit din sală, 
ţinîndu-şi batista la ochi; îşi dăduse singur o lovitură cu racheta 
peste sprinceană cu atita violenţă încît i-a plesnit pielea de pe 
frunte. 

— Ah! lată aşadar accidentul! 

— Aşteptaţi. Atunci regentul, în loc să se înapoieze la 
Palais-Royal, a poruncit vizitiului să-l ducă la doamna de Sabran. 
Ştiţi unde locuieşte doamna de Sabran? 

— Locuia în strada Tournon, dar de cînd soţul ei este 
supraveghetorul-şef al bucătăriei regentului, nu s-a mutat oare 
în strada des Bons-Enfants, foarte aproape de Palais-Royal? 

— Întocmai. Or, se pare că doamna de Sabran, care pînă 
atunci îi fusese credincioasă lui Richelieu, mişcată în sfirşit de 
starea jalnică în care l-a văzut pe sărmanul prinţ, a vrut să jus- 
tifice proverbul: nefericit la joc, fericit în dragoste. Prinţul, la 
orele şapte şi jumătate, printr-un bileţel scris în sufrageria 
doamnei de Sabran, care îl invitase la supeu, l-a înştiinţat pe 
Broglie că nu se va mai duce la Luxembourg şi i-a dat lui însărci- 


100 


narea să se ducă în locul său, şi să-i prezinte scuzele sale 
ducesei de Berry. 

— Ah! lată aşadar istoria pe care o povestea Broglie şi 
care le făcea pe doamne să rîdă cu atita poftă! 

— Probabil. Acum înţelegeţi? 

— Da, înţeleg că regentul, nefiind dotat cu însuşirea ubi- 
cuităţii, nu putea să fie în acelaşi timp la doamna de Sabran şi la 
fiica sa. 

— Şi dumneavoastră nu înţelegeţi decît aceasta? 

— Scumpul meu abate, vorbiţi ca un oracol. Explicaţi-vă, 
haide! 

— Diseară, am să vin să vă iau la orele opt, şi vom merge 
să facem un tur prin strada des Bons-Enfants. Locurile vor vorbi 
pentru mine. 

— Ah! Ah! rosti d'Harmental, am ghicit... Fiind atît de 
aproape de Palais-Royal, regentul va merge pe jos; clădirea în 
care locuieşte doamna de Sabran are intrarea prin strada des 
Bons-Enfants. După o anumită oră, se închide trecerea spre Pa- 
lais-Royal, care dă în strada des Bons-Enfants, el este aşadar 
nevoit, pentru a se înapoia, să ocolească prin curtea, Fîntînilor 
sau prin strada Neuvedes-Bons-Enfants, şi atunci l-am înhăţat! 
Mii de draci! abate, sînteţi un om mare, şi dacă domnul duce du 
Maine nu vă face cardinal sau cel puţin arhiepiscop, nu mai 
există dreptate! 

— Am multă încredere în această privinţă. Acum, 
pricepeţi! trebuie să fiţi gata. 

— Sînt. 

— Aveţi mijloace de execuţie organizate? 

— Am. 

— Atunci, cum comunicaţi cu oamenii dumneavoastră? 

— Printr-un semn. 

— Şi acest semn nu vă poate trăda? 

— Cu neputinţă. 

— În acest caz, totul merge bine. Acum nu mai e vorba 
decit să dejunăm, căci eram aşa de grăbit să vin să vă spun 
aceste noutăţi grozave, încît am plecat de acasă fără să iau 
nimic în gură. 


101 


— Să dejunăm, scumpul meu abate? Ce uşor vă vine să 
vorbiţi! Nu pot să vă ofer decit fărimiturile pateului de ieri şi trei 
sau patru sticle de vin care au supravieţuit, cred, bătăliei. 

— Hum! hum! murmură în sinea lui abatele. Să căutăm o 
soluţie mai bună decit asta, scumpul meu cavaler. 

— La ordinele dumneavoastră. 

— Să coborîm să luăm dejunul la amabila noastră gazdă, 
doamna Denis. 

— De ce dracu vreţi să merg să iau dejunul la ea? O 
cunosc eu oare? 

— Aceasta mă priveşte pe mine. Am să vă prezint drept 
pupilul meu. 

— Dar o să avem parte de un dejun detestabil. 

— Liniştiţi-vă: cunosc cu ce bucate găteşte. 

— Dar dejunul ăsta are să fie plictisitor la culme! 

— Insă vă veţi face o prietenă dintr-o femeie cunoscută 
foarte bine în cartier pentru purtarea sa excelentă, pentru 
devotamentul său faţă de ocîrmuire; dintr-o femeie incapabilă, 
în sfîrşit, să dea adăpost unui conspirator. Inţelegeţi aceasta? 

— Dacă este pentru binele cauzei, abate, atunci mă 
sacrific. 

— Fără a mai pune la socoteală că este o casă foarte 
plăcută, în care se află două tinere persoane care cîntă, una la 
viola d'amore şi cealaltă la spinetă, şi un băiat care este 
secrctar în cancelaria unui procuror; în fine, o casă în care veţi 
putea cobori duminica seara pentru a face o partidă de loton. 

— Duceţi-vă la naiba cu doamna Denis a dumneavoastră! 
Ah! iertaţi-mă, abate, poate că sînteţi prietenul casei. In acest 
caz, să considerăm că nu am spus nimic. 

— Eu sînt duhovnicul său, răspunse abatele Brigaud cu 
un aer modest. 

— Atunci, mii de scuze, scumpul meu abate. Dar aveţi de 
fapt dreptate; doamna Denis este o femeie încă tare frumoasă, 
care se ţine foarte bine, cu miini superbe şi picioare micuţe. La 
naiba! mi-o reamintesc. Coboriţi primul, vă urmez. 

— De ce nu împreună? 

— Dar toaleta mea, abate? Vreţi să apar în faţa 
domnişoarelor Denis cu părul ciufulit, cum arăt acum? Haida, 
de! Ai obligaţii faţă de propriu-ţi obraz, ce dracu'! De altminteri, 


102 


este mai potrivit să mă anunţaţi; eu nu am privilegiile unui 
duhovnic. 

— Aveţi dreptate: cobor, vă anunţ, şi în zece minute 
sosiți în persoană, nu-i aşa? 

— În zece minute. 

— Pe curînd. 

— La revedere. 

Cavalerul nu spusese adevărul decît pe jumătate; el 
rămînea poate pentru a-şi face toaleta, dar şi în speranţa că 
avea să o zărească un pic pe frumoasa lui vecină, pe care o 
visase toată noaptea. Această dorinţă se vădi fără rezultat: în 
zadar rămase la pîndă înapoia perdelelor de la fereastra sa, 
aceea a fetei cu cosiţe aurii şi cu fermecători ochi negri rămase 
cu desăvirşire acoperită. Este adevărat că, în schimb, el putu să- 
şi zărească vecinul, care, întredeschizînd uşa în toaleta matinală 
pe care cavalerul i-o cunoştea deja, îşi scoase afară, cu aceeaşi 
precauţie ca şi în ajun, mai întîi mîna, apoi capul. Dar, de data 
aceasta, îndrăzneala sa nu merse mai departe, întrucît era un 
pic de ccaţă, iar ceața, după cum se ştie, este prin esenţă 
contrarie firii parizianului. De aceea burghezul nostru tuşi de 
două ori, apelîind la corzile cele mai joase ale vocii sale, 
retrăgîndu-şi capul şi braţul, se înapoie în camera sa asemenea 
unei broaşte țestoase în carapace. D'Harmental văzu prin 
urmare cu plăcere că ar putea să se dispenseze de a cumpăra 
un barometru şi că vecinul său i-ar aduce acelaşi serviciu ca şi 
acei cumsecade călugări capucini de prin păduri care ies din 
schitul lor în zilele cu vreme frumoasă şi care rămîn, din contra, 
cu îndărătnicie în sihăstria lor în zilele în care ploaia nu mai 
conteneşte. 

Apariţia vecinului îşi făcu efectul obişnuit şi acţionă la 
rindul său asupra sărmanei Bathilde. De fiecare dată cînd 
d'Harmental o zărea pe fată, desluşea în ea o atit de suavă 
atracţie, încît el nu mai vedea decit femeia tînără, graţioasă, 
frumoasă, muziciană şi pictoriţă, adică fiinţa cea mai delicioasă 
şi cea mai desăvîrşită pe care o întîlnise vreodată. În aceste 
momente, asemenea acelor fantome care trec în noaptea 
viselor noastre purtînd, ca o lampă de alabastru, lumina lor în 
ele însele, ea se lumina cu o rază celestă, respingind în 
obscuritate tot ceea ce o înconjura; dar cînd, la rîndul său, omul 


103 


terasei se arăta privirilor cavalerului, cu figura sa comună, cu 
înfăţişarea sa ordinară, cu acel tip indestructibil de vulgaritate 
care îi pecetluieşte pe anumiţi indivizi, numaidecit se desfăşura 
în mintea cavalerului un ciudat joc de-a huţa, ca pe un 
balansoar; întreaga poezie dispărea, aşa cum la un fluier al 
maşinistului dispare un castel al zînelor: lucrurile erau văzute în 
alte culori, aristocrația înnăscută a lui d'Harmental biruia din 
nou: Bathilde nu mai era decit fiica acestui om, adică vreo tînără 
uşuratică, nimic mai mult. Frumuseţea ei, graţia, eleganța, chiar 
talentele sale deveneau un joc al hazardului, o eroare a naturii, 
ceva în felul unui trandafir care ar fi înflorit pe o varză. Şi atunci 
cavalerul ridica din umeri, privindu-se în oglindă, se pornea pe 
un ris nebun şi, nemaiinţelegînd de unde îi venea impresia atit 
de vie pe care o încercase cu citeva clipe mai înainte, o atribuia 
preocupării minţii sale, ciudăţeniei situaţiei în care se afla, 
singurătăţii, oricărui alt fapt în fine, cu excepţia veritabilei sale 
cauze, anume puterii suverane şi irezistibile a distincţiei şi 
frumuseţii. 

D'Harmental cobori aşadar la gazda sa în dispoziţia 
sufletească cea mai favorabilă pentru a le găsi fermecătoare pe 
domnişoarele Denis. 


XIII 
FAMILIA DENIS 


Cavalerul şi abatele părăsiră deci, pe rînd, mansarda şi 
coboriră la amfitrioana lor. Doamna Denis nu socotise potrivit ca 
două persoane tinere atît de inocente, cum erau fiicele sale, să 
prinzeaseă alături de un tînăr care, doar de trei zile de cînd 
sosise la Paris, se şi întorcea acasă noaptea la orele unsprezece 
şi cînta la clavecin pînă la ceasurile două dimineaţa. Zadarnic a 
asigurat-o abatele Brigaud că aceasţă dublă infracţiune la regu- 
lamentele interioare ale poliţiei casei sale nu trebuia să scadă 
cu nimic în ochii ei purtările pupilului său, de care el garanta ca 
de sine însuşi. N-a putut să obţină decit ca domnişoarele Denis 
să-şi facă apariţia la desert. 

Dar cavalerul băgă imediat de seamă că dacă mama le 
oprise să se facă văzute, ea nu le oprise de a se face auzite. De- 
abia luaseră loc cei trei comeseni în jurul unui adevărat prînz de 


104 


cucernică, alcătuit dintr-o mulţime de feluri îmbietoare la vedere 
şi delicioase la gust, că se şi auziră sunetele sacadate ale unei 
spinete, acompaniind o voce căreia nu-i lipsea registrul, dar ale 
cărei frecvente erori de tonuri dovedeau o lipsă de experienţă 
deplorabilă. La primele note, doamna Denis puse mina pe braţul 
abatelui; apoi, după o clipă de tăcere, în timpul căreia ea 
ascultă cu un suris binevoitor această muzică ce făcea să i se 
zbîrleaseă părul în cap lui d'Harmental, îi spuse acestuia: 

— Auziţi? La clavecin cîntă Athenais a noastră, iar vocea 
e a Emiliei. 

Abatele Brigaud, pe cînd făcea semn din cap că auzea 
perfect atît acompaniamentul cît şi vocea, îl călcă pe picior pe 
d'Harmental spre a-i semnala că era un prilej nimerit pentru a 
plasa un compliment. 

— Doamnă, rosti îndată cavalerul, care înţelese apelul pe 
care îl făcea abatele la politeţea sa, noi vă datorăm o îndoită 
mulţumire, întrucît ne oferiţi nu numai un excelent dejun, ci şi 
un concert fermecător. 

— Da, răspunse cu indiferenţă doamna Denis. Sînt 
copilele mele care se amuză, ele nu stiu că sînteti aici, şi 
exersează, dar am să le opresc să continue. 

Şi doamna Denis schiţă o mişcare pentru a se ridica. 

— Cum aşa! doamnă, exclamă d'Harmental. Pentru că 
vin din provincie, mă credeţi aşadar cu totul nedemn să fac cu- 
noştinţă cu talentele capitalei? 

— Să mă ferească Dumnezeu, domnule, să am o 
asemenea părere despre dumneavoastră! răspunse doamna 
Denis cu un aer plin de maliţiozitate, întrucît ştiu că sînteţi 
muzician. Chiriaşul de la al treilea mi-a adus la cunoştinţă acest 
fapt. R 

— In acest caz, doamnă, de bună seamă că nu v-a 
împărtăşit o opinie prea favorabilă cu privire la meritele mele, 
continuă rîzînd cavalerul, întrucît nu a părut să aprecieze peste 
măsură puţinele merite pe care le-aş putea avea. 

— Mi-a spus numai că ora i se păruse bizară pentru a 
face muzică. Dar ascultați, domnule Raoul, adăugă doamna 
Denis trăgînd cu urechea spre uşă: rolurile s-au schimbat. Acum, 
scumpul meu abate, cea care cîntă este Athenais a noastră, iar 
Emilia o acompaniază pe sora sa la viola d'amore. 


105 


Se părea că doamna Denis avea o slăbiciune pentru 
Athenais; în loc să vorbească, aşa cum făcuse în timp ce fusese 
rîndul Emiliei să cînte din gură, ea ascultă de la un capăt la altul 
romanţa favoritei sale, cu ochii aţintiţi drăgăstos asupra abatelui 
Brigaud, care, fără a pierde ritmul în care îşi folosea furculiţa şi 
paharul de vin, se mulțumea să tot dea din cap în semn de 
aprobare. De altminteri, Athenais cînta un pic mai corect decit 
sora sa, dar ea răscumpăra această calitate printr-un defect cel 
puţin echivalent pentru urechile cavalerului: avea o voce de o 
vulgaritate înspăimîntătoare. 

În ceea ce o privea pe doamna Denis, ea îşi legăna uşor 
capul în ritm greşit, cu un aer de beatitudine care făcea infinit 
mai multă onoare bunăvoinţei sale materne decit priceperii sale 
muzicale. 

Un duo succedă solo-urilor. Domnişoarele Denis juraseră 
să-şi debiteze întregul lor repertoriu. D'Harmental căută la rîndul 
său, pe sub masă, picioarele abatelui Brigaud pentru a-i zdrobi 
cel puţin unul, dar nu le întîlni decît pe acelea ale doamnei 
Denis care, luînd investigarea făcută pe bijbiite de cavaler drept 
o tachinare personală, se întoarse cu amabilitate către el. 

— Aşa deci, domnule Raoul, îi spuse ea, tînăr şi fără 
experienţă, veniţi să vă expuneţi astfel tuturor primejdiilor 
capitalei! 

— Oh! Dumnezeule, da, rosti abatele Brigaud, luînd 
cuvîntul, de teamă că d'Harmental, stimulat de ocazie, nu va 
putea rezista plăcerii de a răspunde cu vreo răutate. Doamnă 
Denis, în acest tînăr îl vedeţi pe fiul unui prieten care mi-a fost 
foarte scump (duse şervetul la ochi), şi care, sper, va face cinste 
grijii pe care am avut-o pentru educaţia sa, căci, fără a lăsa 
impresia, pupilul meu este un ambițios! 

— Şi domnul are dreptate, continuă doamna Denis. Cînd 
ai talentele şi chipul domnului, mi se pare că poţi să reuşeşti 
orice. 

— Ah! însă, doamnă Denis, zise abatele Brigaud, dacă 
mi-l răsfăţaţi aşa din primul minut, n-am să vi-l mai aduc, băgaţi 
de seamă! Raoul, copilul meu, continuă el adresîndu-se 
cavalerului pe un ton părintesc, sper că nu crezi un cuvint din 
toate astea. 

Apoi, aplecîndu-se la urechea doamnei Denis: 


106 


— Aşa cum îl vedeţi, adăugă el, ar fi putut să rămînă la 
Sauvigny şi să aibă acolo primul loc după senior: are trei mii de 
livre sunătoare venit, din bunuri imobiliare! 

— Tocmai cît socotesc să dau ca zestre fiecăreia dintre 
fiicele melc, răspunse doamna Denis ridicind vocea astfel încît 
să poată fi auzită de cavaler, şi aruncîndu-i o privire cu coada 
ochiului pentru a vedea ce efect avea să producă asupra lui 
vestea unei asemenea dărnicii. 

Din nenorocire pentru  căpătuiala viitoare a 
domnişoarelor Denis, cavalerul se gîndea în acest moment la cu 
totul altceva decit să reunească cele trei mii de livre venit cu 
care această generoasă mamă îşi dota fiicele, cu mia de scuzi 
anuali cu care îl gratificase abatele Brigaud. Falsetul 
domnişoarei Emilie, vocea de contralto a domnişoarei Athenais, 
banalitatea acompaniamentului amîndurora, îl readuseră, sub 
impresia amintirilor recente, la vocea atît de pură şi de flexibilă, 
şi la execuţia instrumentală atit de distinsă şi de savantă a 
vecinei sale. Urmarea a fost că, datorită acestei puteri ciudate 
de reacţie pe care ne-o dă o mare preocupare împotriva 
obiectelor exterioare, d'Harmental reuşi să scape de muzica 
aducînd a vacarm ce se executa în camera învecinată, şi, 
refugiindu-se în el însuşi, urmări acolo o dulce melodie ce-i 
şerpuia prin memorie, şi care, oricît de absentă ar fi fost în 
realitate, reuşea să-l apere, ca o armură vrăjită, de sunetele 
ascuţite şi ţipătoare care veneau să se tocească în jurul său. 

— Priviţi-l cum ascultă! îi spuse doamna Denis abatelui. 
Minunat! E o plăcere să faci cheltuieli pentru un tînăr ca acesta! 
De aceea am să-i trag o praftoriţă domnului Fremond! 

— Şi cine este domnul Fremond? întrebă abatele 
turnîndu-şi vin în pahar. 

— Este chiriaşul de la al treilea, un păcătos de mic 
rentier, cu un venit de o mie două sute de livre, al cărui cîine 
mops mi-a provocat deja neplăceri cu toţi locatarii, şi care a 
venit să se plingă că domnul Raoul îl împiedică să doarmă, pe el 
şi pe cîinele său. 

— Scumpă doamnă Denis, rosti abatele Brigaud, nu 
trebuie să vă certaţi pentru asta cu domnul Fremond. Orele 
două dimineaţa reprezintă, o oră nepotrivită, şi dacă pupilul 


107 


meu vrea neapărat să rămînă treaz, să facă muzică în timpul 
zilei şi să deseneze seara. 

— Cum! domnul Raoul şi desenează! exclamă doamna 
Denis, minunîndu-se nespus de acest surplus de talent. 

— Dacă desenează? Ca Mignard! 

— Oh! scumpul meu abate, zise doamna Denis 
împreunîndu-şi mîinile, dacă am putea obţine un lucru... 

— Care? întrebă abatele. 

— Dacă am putea obţine ca domnul Raoul să facă 
portretul dragii noastre Athenais! 

Cavalerul se trezi brusc din preocupările sale, asemenea 
unui călător adormit pe o pajişte, care, în timpul somnului, simte 
strecurîndu-se lîngă el un şarpe şi care înţelege în chip instinctiv 
că îl paşte o mare primejdie. 

— Abate! exclamă el cu un aer înfricoşat, şi aţintind 
asupra bietului Brigaud nişte ochi furibunzi. Abate, fără 
stupizenii! 

— Oh! Doamne! dar ce i s-a întîmplat pupilului dumnea- 
voastră? întrebă doamna Denis, înspăimîntată de-a binelea. 

Din fericire, în momentul în care abatele — destul de 
încurcat de altminteri pentru a răspunde la întrebarea doamnei 
Denis — era în căutarea unui subterfugiu mulţumitor spre a o 
trage pe sfoară privitor la exclamaţia cavalerului, uşa se 
deschise, cele două domnişoare Denis intrară roşind de emoție 
şi, depărtindu-se, una la dreapta şi cealaltă la stînga, făcură 
fiecare o reverență de menuet. 

— Ei bine! domnişoarelor, zise doamna Denis simulînd un 
aer sever, ce înseamnă asta? Cine v-a dat permisiunea să vă 
părăsiţi camera? 

— Maman, răspunse o voce pe care cavalerul, după 
notele sale piţigăiate, crezu a o recunoaşte ca fiind a 
domnişoarei Emilie, vă cerem frumos iertare dacă am făcut o 
greşeală, şi sîntem gata să ne întoarcem la noi. 

— Dar, maman, rosti o altă voce pe care, după tonurile 
sale grave, cavalerul socoti că trebuia să aparţină domnişoarei 
Athenais, noi am crezut că s-a stabilit să ne facem intrarea la 
desert. 

— Haideţi, veniţi, domnişoarelor, de vreme ce tot sînteţi 
aici. Ar fi ridicol acum să plecaţi. De altminteri, adăugă doamna 


108 


Denis aşczind-o pe Athenais între ea şi Brigaud, şi pe Emilie 
între ea şi cavaler, persoanele tinere sînt totdeauna binevenite, 
nu-i aşa, abate? Ori de cîte ori se află sub aripa mamei lor! 

Şi doamna Denis întinse fiicelor sale o farfurie cu 
bomboane, din care luară cu virful degetelor şi cu o modestie 
care făcea cinste bunei educaţii pe care o primiseră, domnişoara 
Emilie o pralină şi domnişoara Alhenais un drajeu. 

În timpul discursului şi acţiunii doamnei Denis, cavalerul 
avusese răgazul să-i studieze fiicele. Domnişoara Emilie era 
lungă şi uscăţivă, avea douăzeci şi doi — douăzeci şi trei de ani, 
şi se spunea că seamănă leit cu răposatul domnul Denis, tatăl 
ei, avantaj care nu era suficient, după cît se pare, pentru a 
merita, în inima maternă, o parte de afecţiune egală cu aceea 
pe care doamna Denis o nutrea faţă de ceilalţi doi copii ai ei. De 
aceea, biata Emilie, temîndu-se mereu că va greşi şi că va fi 
certată, rămăsese de o stingăcie care îi devenise a doua natură, 
şi pe care lecţiile repetate ale maestrului ei de dans nu putuseră 
să o înlăture. Cit priveşte domnişoara Athenais, aceasta, cu totul 
contrar sorei sale, era mică şi îndesată, roşie şi rotunjoară, şi, 
datorită celor şaisprezece sau şaptesprezece ani ai săi, avea 
ceea ce se numeşte în mod vulgar frumuseţea diavolului, adică 
strălucirea trecătoare a tinereţii. Ea nu semăna nici cu domnul, 
nici cu doamna Denis, ciudăţenie care dăduse multă apă la 
moară gurilor rele din strada Saint-Marlin, mai înainte ca 
doamna Denis să-şi fi vîndut prăvălia de postavuri şi să fi venit 
să locuiască în strada du Temps-Perdu, în casa pe care ca şi 
soţul ei o cumpăraseră din cîştigurile dobindite în timpul 
căsătoriei lor. 

Cu toată această lipsă de asemănare cu părinţii, 
domnişoara Athenais era totuşi favorita declarată a mamei sale, 
ceea ce îi dădea toată încrederea care îi lipsea bietei Emilie. Ca 
o fiinţă bună ce era, Athenais profita totdeauna de această 
favoare, trebuie s-o spunem spre lauda ei, pentru a scuza 
pretinsele greşeli ale surorii ei mai mari. De altminteri, 
cavalerului — care, în calitatea sa de desenator, era fizionomist 
— i se păru că remarcă, de la prima aruncătură de ochi, între 
chipul domnişoarei Athenais şi acela al abatelui Brigaud, 
anumite linii similare, care, alăturate unei ciudate asemănări în 
privinţa taliei, ar fi putut, la rigoare, să-i călăuzească pe curioşii 


109 


în privinţa cercetării, paternităţii, dacă această cercetare nu ar fi 
fost înţelepţeşte interzisă de legiuirile noastre. 

Deşi erau de-abia orele unsprezece dimineaţa, cele două 
surori erau gătite ca pentru a merge la bal, şi purtau la git, pe 
braţe şi la urechi, tot ceea ce posedau în materie de bijuterii. 

Această apariţie, atît de corespunzătoare cu ideea pe 
care d'Harmental şi-o făcuse mai dinainte despre fetele gazdei 
sale, constitui pentru, el un nou izvor de reflecţii. Deoarece 
domnişoarele Denis erau atît de exact ceea ce trebuiau să fie, 
adică într-o atit de perfectă armonie cu starea şi educaţia lor, 
pentru ce oare Bathilde, care părea să fie de o condiţie de-abia 
egală cu a lor, era în mod vizibil pe atit de distinsă pe cit erau 
ele de vulgare? De unde provenea, între nişte tinere aparţinind 
aceleiaşi clase şi avînd aceeaşi virstă, această imensă diferenţă 
fizică şi morală? Desigur că era ascuns aici vreun secret straniu 
pe care, într-o zi sau alta, cavalerul avea să-l afle, fără îndoială. 

Un al doilea apel, pe care piciorul abatelui Brigaud îl 
adresă piciorului lui d'Harmental, îl făcu să înţeleagă că 
reflecţiilc sale puteau fi cu desăvirşire juste, dar că momentul pe 
care şi-l alesese pentru a se lăsa în voia lor era absolut deplasat. 
Într-adevăr, doamna Denis luase un aer de demnitate atît de 
semnificativ, încît d'Harmental socoti că nu mai era nici o clipă 
de pierdut dacă voia să şteargă, în mintea gazdei sale, urita 
impresie pe care o produsese distracţia sa. 

— Doamnă, i se adresă el îndată cu aerul cel mai grav pe 
care îl putu arbora, persoanele din familia dumneavoastră pe 
care am avut onoarea să le cunosc îmi stirnesc dorinţa de a 
cunoaşte întreaga familie. Oare fiul dumneavoastră nu se află 
acasă, şi nu aş putea avea plăcerea să-i fiu prezentat? 

— Domnule, răspunse doamna Denis, căreia o atit de 
amabilă interpelare îi redase întreaga drăgălăşenie, fiul meu se 
află la maestrul Joulu, procurorul, unde îşi are slujba, şi, afară 
numai dacă drumurile sale nu-l aduc prin cartier, este puţin 
probabil să aibă în dimineaţa aceasta onoarea de a vă face 
cunoştinţă. 

— Să mor, nu altceva! dragul meu pupil, zise abatele Bri- 
gaud întinzind mîna spre uşă, sînteţi ca răposatul Aladin, şi este 
suficient, după cît se pare, să vă exprimaţi o dorinţă pentru ca 
această dorinţă să fie îndeplinită. 


110 


Într-adevăr chiar în acel moment se auzi răsunînd pe 
scară cîntecul domnului de Marlborough, care, la acea epocă 
prezenta întregul farmec al noutăţi, iar uşa deschizîndu-se fără 
nici o înştiinţare prealabilă, în prag îşi făcu apariţia un băiat 
îndesat cu faţa veselă, care avea mult din aerul domnişoarei 
Ahtenais. 

— Bun, bun, bun! exclamă noul sosit încrucişindu-şi 
braţele şi privind cu luare aminte cadrul obişnuit al familiei, 
sporit cu abatele Brigaud şi cavalerul d'Harmental. Nu se simte 
deloc jenată mama Denis! Mi-l trimite pe Boniface la procurorul 
său cu o bucată de piine şi o fărimă de brînză, şi îi spune: Du-te, 
dragul meu, ia seama la indigestii. Şi în lipsa lui, dumneaei dă 
chiolhanuri şi ospeţe! Din fericire, sărmanul de Boniface are un 
nas straşnic. Mai trece el o dată prin strada Montmartre, adul- 
mecă el cu mare atenţie, şi îşi spune: Ce miroase oare acolo, în 
strada du Temps-Perdu, la numărul 5? Atunci a venit degrabă, şi 
iacă-tă-l! Loc pentru băiatu'! 

Şi trecînd de la vorbă la faptă, Boniface tîri un scaun de 
lîngă uşă pînă la masă şi se aşeză între abatele Brigaud şi 
cavaler. 

— Domnule Boniface, zise doamna Denis, încercînd să ia 
un aer sever, nu vezi oare ca sînt de faţă străini? 

— Străini? întrebă Boniface luînd o farfurie de pe masă şi 
punînd-o în faţă. Şi unde sînt mă rog aceşti străini? Să fiţi dum- 
neavoastră, papa Brigaud? Să fie domnul Raoul? Ei bine! dînsul 
nu e un străin, dînsul este un chiriaş. 

Şi înhăţind nişte tacîmuri de pe masă, unde se porni să 
înfulece pe rupte din toate bucatele, astfel încît să-i liniştească 
în privinţa timpului pierdut pe cei care i-o luaseră înainte. 

— Pe toţi sfinţii! doamnă Denis, zise cavalerul, văd cu 
plăcere că am făcut mult mai multe progrese decît credeam, 
întrucît nu ştiam să am onoarea de a fi cunoscut de domnul 
Boniface. 

— Ar fi de-a dreptul caraghios dacă nu v-aş cunoaşte, 
spuse, cu gura plină, secretăraşul procurorului. Dumneavoastră 
sînteţi doar cel care stă în camera mea. 

— Cum se poate! Doamnă Denis, zise d'Harmental, mă 
lăsaţi să ignor faptul că am onoarea de a urma în acea cameră 
moştenitorului prezumtiv al casei dumneavoastră? Nu mă mai 


111 


mir că am găsit o cameră atit de elegant aranjată. Se 
recunoaşte - acolo grija unei mame. 

— Da, să vă fie de bine! Insă, dacă ar fi să vă dau un sfat 
prietenesc, ar fi să nu priviţi prea mult pe fereastră. 

— Şi pentru ce asta? întrebă d'Harmental. 

— Pentru ce? Pentru că aveţi în fata dumneavoastră o 
anumită vecină... 

— Domnişoara Bathilde? rosti cavalerul minat de prima 
reacţie 

— Aha! o cunoaşteţi deja? continuă Boniface. Bun, bun, 
bun! atunci o să meargă bine. 

— Nu vrei să taci odată din gură, domnule! exclamă 
doamna Denis. 

— Uite ce-i! continuă Boniface, trebuie neapărat să 
prevenim  chiriaşii, atunci cînd există în locuinţe cazuri 
redhibitorii. Dumneata nu ai de-a face cu procurorii, mamă, 
dumneata nu ştii astea. 

— Acest copil e deştept foc, rosti abatele Brigaud cu acel 
ton zeflemist, datorită căruia nu se ştia niciodată dacă glumea 
sau dacă vorbea serios. 

— Dar, continuă doamna Denis, ce vrei să fie comun între 
domnul Raoul şi domnişoara Bathilde? 

— Ce să fie comun? Va fi. În opt zile are să fie îndrăgostit 
de ea ca un nebun, sau altminteri nu ar fi vorba de un bărbat, şi 
că nu merită osteneala să iubeşti o cochetă. 

— O cochetă? rosti d'Harmental. 

— Da, o cochetă, o cochetă, continuă Boniface. Am spus- 
o şi nu-mi iau vorba înapoi. O cochetă care face pe mironosiţa 
cu tinerii şi care locuieşte cu un bătrîn. Fără să mai ţinem 
socoteala de afurisita ei de Mirza, care îmi mînca toate 
bomboanele şi care, ori de cîte ori mă întilneste acum, sare să 
mă muşte de picior. 

— leşiţi, domnişoarelor, exclamă doamna Denis sculîndu- 
se în picioare şi ridicîndu-le şi pe fiicele sale. Plecaţi! nişte urechi 
atit de pure ca ale voastre nu trebuie să audă asemenea vorbe 
uşuratice. 

Şi le împinse, pe domnişoara Athenais şi pe domnişoara 
Emilie, spre uşa camerei lor, unde intră şi ea împreună cu ele. 


112 


Cît despre d'Harmental, acesta se simţi cuprins de o 
poftă feroce să-i spargă capul domnului Boniface cu sticla. 
Totuşi, înţelegînd ridicolul situaţiei sale, făcu un efort spre a se 
stăpiîni. 

— Dar, spuse el, credeam că acest burghez cumsecade 
pe care l-am văzut pe terasă, întrucit fără îndoială că despre el 
vreţi să vorbiţi, domnule Boniface... 

— Despre el, despre bătrînul ticălos. Cum? Şi ce credeţi 
oare despre el? 

— Că este tatăl ei, continuă d'Harmental. 

— Tatăl ei? Are cumva un tată, domnişoara Bathilde? Ea 
nu are tată! 

— Sau cel puţin unchiul ei. 

— Ah! Unchiul ei! Poate, în felul din Bretania, vreun văr 
de-al tatălui sau de-al mamei sale, dar nu altfel. 

— Domnule, rosti în chip maiestuos doamna Denis ieşind 
din camera fetelor ei, pe care le consemnase fără îndoială în 
ungherul cel mai adînc al încăperii, te rugasem, odată pentru 
totdeauna, să nu mai spui niciodată vorbe nesocotite în faţa 
domnişoarelor care sînt surorile dumitale. 

— Ah! da, într-adevăr! zise Boniface, continuînd să calce 
în străchini, domnişoarele surorile mele! Credeţi oare că la 
vîrsta lor nu pot să audă ce am spus, mai cu seamă Emilie, care 
are douăzeci şi trei de ani? 

— Emilie este inocentă ca un prunc nou-născut, domnule, 
rosti doamna Denis reluîndu-şi locul între Brigaud şi d'Harmen- 
tal. 

— Inocentă! Da, bizuie-te pe asta, mamă Denis, şi 
îmbată-te cu apă chioară! Am găsit un roman tare nostim în 
camera inocentei noastre, haida-de, pentru nişte zile ca postul 
paştelui. Am să vi-l arăt, papa Brigaud, dumneavoastră care 
sînteţi duhovnicul ei. O să vedem putintel dacă dumneavoastră 
i-aţi permis să se cuminece de paşte cu el. 

— Taci din gură, poznaş rău ce eşţi! zise abatele. Vezi 
bine cîtă amărăciune îi faci mamei tale! 

Într-adevăr, aceasta era sufocată de ruşine deoarece o 
scenă care pricinuia un asemenea prejudiciu reputației fiicelor 
sale se petrecuse în faţa unui tînăr pe care ea, cu acea 


113 


îndepărtată prevedere a mamelor, poate că şi pusese ochii. Şi 
nu mai lipsea mult ca doamnei Denis să-i vină rău. 

Nu există nimic în care bărbaţii să creadă mai puţin decit 
în leşinurile femeilor, şi cu toate acestea nu există nimic de care 
să fie amăgiţi mai uşor. De altminteri, fie că a crezut că e gata 
să leşine, fie că nu a crezut, d'Harmental era prea politicos 
pentru a nu-şi manifesta, într-o asemenea împrejurare, o 
dovadă de solicitudine faţă de gazda sa. El se repezi spre ea cu 
braţele întinse. Urmă de aici că doamna Denis, cum văzu un 
punct de sprijin, se duse într-acolo unde acesta îi era oferit şi, 
lăsîndu-şi capul pe spate, leşină în braţele cavalerului. 

— Abate, rosti d'Harmental, în timp ce domnul Boniface 
profita de împrejurări pentru a-şi vîrî în buzunare toate bom- 
boanele care mai rămăseseră pe masă, abate, împingeţi un 
fotoliu! 

Abatele apropie un fotoliu cu încetineala calmă a unui om 
obişnuit cu asemenea accidente şi care este liniştit dinainte în 
ceea ce priveşte urmările lor. O aşezară pe doamna Denis în jilţ, 
iar d'Harmental îi dădu să respire săruri, în timp ce abatele 
Brigaud o lovea uşor peste căuşul palmelor; dar, cu toate aceste 
îngrijiri pline de zel, doamna Denis nu părea deloc dispusă să-şi 
revină în simţiri, cînd, deodată, în clipa în care se aşteptau cel 
mai puţin, ea se ridică pe propriile-i picioare, ca trasă în sus de 
un resort, dînd în acelaşi timp un țipăt grozav. O'Harmental 
crezu că stării de slăbiciune îi urma un atac de nervi. Cavalerul 
era cu adevărat înspăimiîntat, într-atit răzbătea un accent de 
adevăr şi de spaimă din strigătul pe care îl scosese biata 
femeie. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! zise Boniface. l-am turnat în 
spate apa care rămăsese în carafă. Asta a trezit-o. Vedeţi bine 
că nu mai ştia ce să facă pentru a-şi reveni. Ei bine! Ce-i? 
continuă nemilosul ştrengar, văzînd că doamna Denis îl privea 
cu nişte ochi teribili. Eu sînt. Nu mă mai recunoşti oare, mamă 
Denis? E micul tău Boniface care te iubeşte atit! 

— Doamnă, rosti d'Harmental, foarte încurcat de întreaga 
situaţie, sînt cu adevărat dezolat de tot ceea ce s-a petrecut. 

— Oh! domnule, exclamă doamna Denis izbucnind în 
lacrimi, sînt tare nenorocită! 


114 


— Haide, nu mai plinge, mamă Denis! Eşti şi aşa destul 
de muiată, zise Boniface. Du-te mai degrabă de-ţi schimbă 
cămaşa; nu e nimic mai rău pentru sănătate decit să ai o 
cămaşă care ţi se lipeşte de spate. 

— Acest copil e plin de înţelepeiune, zise Brigaud, şi cred 
că aţi face bine să-i urmaţi sfatul, doamnă Denis. 

— Dacă aş îndrăzni să-mi alătur stăruinţele mele la 
acelea ale abatelui, reluă d'Harmental, v-aş ruga, doamnă, să nu 
vă deranjaţi din pricina noastră. De altminteri a sosit momentul 
să ne retragem, şi să ne luăm rămas bun de la dumneavoastră. 

— Şi dumneavoastră plecaţi, abate? rosti doamna Denis 
aruncînd o privire disperată de ajutor către Brigaud. 

— Eu, spuse Brigaud, căruia, după cit se pare, puţin îi 
păsa de rolul de consolator, eu sînt aşteptat la palatul Colbert şi 
trebuie neapărat să vă părăsesc. 

— Aşadar, adio, domnilor, zise doamna Denis făcînd o 
reverență căreia apa ce începea să se scurgă de pe ea îi răpea 
mult din măreție. 

— La revedere, mamă, zise Boniface, aruncîndu-şi 
braţele în jurul gitului doamnei Denis, cu siguranţa unui copil 
răzgiiat. Nu ai nimic de spus maestrului Joulu? 

— La revedere, băiat rău! răspunse biata femeie 
îmbrăţişîindu-şi fiul, pe jumătate deja surizătoare şi pe jumătate 
supărată încă, dar cedînd acelei atracţii căreia nici o mamă nu-i 
poate rezista. La revedere, şi fii cuminte! 

— De pus la icoană, mamă Denis, dar cu condiţia să ne 
faci nişte zaharicale pentru masa de seară, ce zici? 

Şi al treilea secretar al maestrului Joulu, ţopăind într-una, 
îi ajunse din urmă pe abatele Brigaud şi pe d'Harmental, care se 
şi aflau pe palier. 

— Ei bine, ei bine, secătură mică! exclamă abatele 
ducîndu-şi cu iuţeală mîna la buzunarul de la vestă, ce treabă ai 
tu pe acolo? 

— Nu mai daţi şi dumneavoastră atenţie, papa Brigaud. 
Mă uitam numai dacă nu v-a rămas în buzunăraşul de la jiletcă 
vreun scud mititel pentru prietenul dumneavoastră Boniface. 

— Ascultă, spuse abatele, uite unul mare; lasă-ne în 
pace, şi du-te. 


115 


— Papa Brigaud, zise Boniface luat de avîntul 
recunoştinţei sale, aveţi o inimă de cardinal, şi dacă regele nu 
vă face decit arhiepiscop, ei bine, pe cuvînt de onoare! atunci 
veţi fi furat pe jumătate. La revedere, domnule Raoul, continuă 
el adresîndu-se cavalerului cu aceeaşi familiaritate de parcă l-ar 
fi cunoscut de zece ani. Vă repet, fiţi cu băgare de seamă la 
domnişoara Bathilde dacă vreţi să vă păziţi inima, şi aruncaţi-i o 
chiftea zdravănă Mirzei dacă ţineţi la pulpele dumneavoastră! 

Şi, atiîrnîndu-se cu o mînă de frîinghie şi cu cealaltă de 
rampă, cobori, dintr-o singură săritură cele douăsprezece trepte 
care alcătuiau primul etaj, şi se găsi astfel la poarta dinspre 
stradă fără să fi atins o singură treaptă. 

Brigaud cobori cu un pas mult mai liniştit în urma 
prietenului său Boniface, după ce şi-a dat întîlnire cu cavalerul, 
pentru acea seară, la orele opt. Cît despre d'Harmental, cu totul 
cufundat în gînduri, se urcă din nou în mansarda sa. 


XIV 
PANGLICA DE CULOAREA MACULUI 


Ceea ce preocupa mintea cavalerului nu era nici 
deznodămiîntul dramei în care el îşi alesese un rol atit de 
important, şi care părea să se apropie, nici admirabila precauţie 
pe care o luase abatele Brigaud de a-i găsi locuinţă într-o casă 
în care el avea obiceiul, de zece ani încoace, să vină aproape în 
toate zilele, în aşa chip încît vizitele sale, chiar dacă ar fi devenit 
şi mai frecvente, n-ar fi putut fi remarcate. Nu era nici dicţiunea 
maiestuoasă a doamnei Denis, nici vocea de soprană a 
domnişoarei Emilie, nici glasul de contralto al domnişoarei 
Athenais, nu erau nici drăcoveniile domnului Boniface. Era pur şi 
simplu sărmana Bathilde despre care tocmai auzise vorbindu-se 
cu atita uşurinţă la gazda sa. 

Dar cititorul nostru s-ar înşela grozav dacă ar crede că 
brutala acuzaţie a domnului Boniface ar fi dăunat cituşi de puţin 
sentimentelor încă nelămurite şi confuze pe care le resimțea 
cavalerul pentru fată. Prima reacţie fusese într-adevăr o 
impresie penibilă, un sentiment de dezgust; dar, reflectînd la 
acestea, nu-i trebuiseră decît cîteva secunde pentru a înţelege 
că o asemenea alianţă era cu neputinţă. Hazardul poate, în cel 


116 


mai rău caz, să ducă la naşterea unei fete încîntătoare dintr-un 
tată fără distincţie; nevoia poate uni o femeie tînără şi elegantă 
cu un soţ bălrîn şi vulgar; dar numai iubirea sau interesul pot 
genera asemenea legături în afară societăţii, aşa cum se 
presupunea că există una între tînăra de la etajul al patrulea şi 
burghezul de pe terasă. Or, între aceste două fiinţe atit de 
opuse în toate privinţele, nu putea să existe dragoste; şi în ceea 
ce priveşte interesul, lucrul era şi mai puţin probabil, căci dacă 
situaţia lor nu cobora pînă la mizerie, ea nu se ridica cu 
certitudine deasupra mediocrităţii; şi nici măcar nu era vorba de 
acea mcdiocritate aurită despre, care vorbeşte Horaţiu, şi care 
dăruieşte o vilă la ţară, la Tibur, sau la Montmorency, care 
rezultă dintr-o pensie de treizeci de mii de sesterţi din tezaurul 
lui August, sau dintr-un înscris de şase mii de franci în cartea 
mare. Ci de acea biată şi plăpîndă mediocritate care nu îngăduie 
să trăieşti decit de pe o zi pe alta şi pe care nu o împiedici să 
coboare la treapta de sărăcie reală decit printr-o muncă 
neîncetată, la vreme de noapte şi îndiîrjită. 

Singura concluzie care reieşi din toate acestea era 
aşadar, pentru d'Harmental, certitudinea că Bathilde nu era nici 
fiica, nici soţia, nici iubita acestui teribil vecin, a cărui vedere 
fusese suficientă pînă atunci să stirnească o atit de stranie 
reacţie asupra iubirii ce se înfiripa în inima cavalerului. Aşadar, 
dacă ea nu întruchipa nici una din aceste trei alternative, 
însemna că există o taină privitoare la naşterea Bathildei, şi 
dacă exista o asemenea taină, atunci Bathilde nu era ceea ce 
părea a fi. Prin urmare totul se explica: această frumuseţe 
aristocratică, această graţie fermecătoare, această educaţie 
desăvirşită încetau de a fi o enigmă fără dezlegare. Bathilde era 
deasupra poziţiei pe care era forţată s-o deţină momentan; 
existaseră de bună seamă în viaţa acestei tinere unele din acele 
lovituri ale soartei care sînt pentru indivizi ceea ce sînt 
cutremurele pe pămînt pentru oraşe: ceva se prăbuşise în viaţa 
ei, care o silise să coboare pînă la sfera inferioară în care 
vegeta, şi ea era asemenea acelor îngeri căzuţi care sînt nevoiţi 
cîtva timp să ducă viaţa oamenilor, dar care nu aşteaptă decit 
ziua cînd li se vor reda aripile pentru a se urca din nou la cer. 

Rezultatul tuturor acestor reflecţii a fost că d'Harmental 
putea să se îndrăgostească de Bathilde fără a-şi pierde stima în 


117 


proprii ochi. Cînd inima se luptă cu orgoliul, ea are resurse 
admirabile pentru a-l înşela pe trufaşul şi dojenitorul ei inamic. 
Din momentul în care Bathilde avea un nume, ea era 
categorisită şi nu putea să iasă din acest cerc al lui Popilius pe 
care familia îl trasase în jurul ei; dar de îndată ce ea nu avea nici 
nume, nici familie, de îndată ce din noaptea care o înconjura ea 
putea să iasă strălucind de lumină, nimic nu mai împiedica 
imaginaţia bărbatului care o iubea s-o ridice în speranţele sale 
la o înălţime la care ea nici nu ar fi îndrăznit să ajungă cu 
privirea. 

Prin urmare, departe de a urma povaţa pe care i-o 
dăduse atît de amical domnul Boniface, primul lucru pe care îl 
făcu d'Harmental întorcîndu-se la el a fost de a merge întins la 
fereastră şi de a vedea în ce stare se afla cea a vecinei sale: 
fereastra vecinei era larg deschisă. 

Dacă i s-ar fi spus cavalerului cu opt zile mai înainte că 
un lucru atît de simplu ca o fereastră deschisă ar face vreodată 
să-i bată inima, cu siguranţă că ar fi ris şi ar fi făcut mult haz din 
pricina unei asemenea presupuneri. Totuşi, aşa stăteau 
lucrurile, căci, după ce şi-a sprijinit o clipă mîna de piept, 
asemenea unui om care respiră în sfîrşit după o lungă apăsare, 
el îşi rezemă cotul celeilalte miini de zid pentru a privi printr-un 
colţ, spre a o vedea pe tînără fără să fie văzut de ea. Se temea 
ca, zărindu-l, să nu se sperie, ca în ajun, de această stăruitoare 
atenţie pe care fata putea s-o atribuie numai curiozităţii. 

După cîteva clipe, d'Harmental îşi dădu seama că, 
desigur, în cameră nu se afla nimeni, întrucît cu siguranţă 
harnica şi sprintena fată ar fi trecut şi ar fi revenit deja de zece 
ori prin faţa ochilor săi dacă nu ar fi fost absentă. D'Harmental 
deschise atunci la rîndul său fereastra, şi totul îl întări în 
presupunerea sa; era chiar uşor de văzut că mîna iubitoare de 
simetrie si ordine a bătrinei menajere tocmai trecuse prin 
cameră, întrucît clavecinul era bine închis; notele muzicale, de 
obicei împrăştiate, erau strînse într-un singur maldăr peste care 
tronau trei sau patru volume, care, suprapuse, după cum se 
micşorau în dimensiuni, alcătuiau virful piramidei, iar o 
magnifică piesă de dantelă cu desen în relief, îndoită la mijloc şi 
aşezată cu grijă pe spătarul unui scaun, atîrna paralel de cele 
două laturi ale spetezei. De altminteri, această presupunere fu 


118 


schimbată numaidecit în certitudine, întrucît, la zgomotul pe 
care îl făcu deschizind fereastra, d'Harmental văzu cum se 
iveşte capul fin al ogăriţei, care, cu urechea totdeauna la pîndă, 
şi demnă de cinstea pe care i-o făcuse stăpina sa instituind-o 
păzitoarea casei, se trezise de-a binelea, şi, ridicîndu-se pe 
pernă, se uita să vadă cine era inoportunul care venea să-i 
tulbure astfel somnul. 

Datorită indiscretei voci de bas a jupînului de pe terasă şi 
ranchiunei prelungite a domnului Boniface, cavalerul ştia deja 
două lucruri foarte importante, şi anume: vecina se numea Ba- 
thilde, dulce şi armonioasă denumire, potrivită întru totul unei 
tinere frumoase, graţioase şi elegante, şi ogăriţa se numea 
Mirza, nume care i se părea că deţine un rang nu mai puţin 
distins în artistocraţia rasei canine. 

Or, cum nimic nu este de disprețuit atunci cînd vrei să 
pui stăpiînire pe o fortăreață, şi cum cea mai neînsemnată 
înţelegere secretă cu cineva din cetate este adeseori mai 
rodnică spre a duce la predarea ei decit cele mai teribile maşini 
de război, d'Harmental se hotări să înceapă prin a intra în relaţii 
cu ogăriţa, şi folosind mlădierea cea mai dulce şi cea mai 
mîngiietoare pe care putu s-o dea vocii sale, el o chemă: 

— Mirza! 

Mirza, care se culcase nepăsătoare pe perna ei, îşi ridică 
cu vioiciune capul, cu o expresie de uimire perfect justificată. 
Într-adevăr, trebuia să i se pară destul de ciudat finei şi 
inteligentei căţeluşe, ca un om care îi era cu desăvirşire 
necunoscut, aşa cum era cavalerul, să-şi permită s-o strige, pe 
nepusă masă, cu numele ei de botez. De aceea se mulţumi să-şi 
aţintească asupra lui nişte ochi neliniştiţi, care, în umbra uşoară 
în care se afla, străluceau ca două pietre de granat roşii ca 
focul, şi, în timp ce tropăia cu labele de dinainte, să scoată un 
mic murmur surd care putea trece drept un miriit. 

D'Harmental îşi reaminti că  marchizul  d'Uxelles 
îmblînzise un cîine de vînătoare cu păr lung şi urechi pleoştite al 
domnişoarei Choin, cîine ce era o fiinţă necuvîntătoare mult mai 
arţăgoasă decit toate ogăriţele de pe lume, cu capete de iepuri 
de casă fripte, şi că din această delicată atenţie rezultase pentru 
el bastonul de mareşal al Franţei. Cavalerul nu îşi pierdu aşadar 
speranţa de a îndulci, printr-o seducţie de acelaşi gen, primirea 


119 


miîrîitoare cu care domnişoara Mirza îi întîmpinase demersurile, 
şi se îndreptă spre zaharniţă, cîntînd printre dinţi: 


A ciinilor putere s-admirați.: 

Li-e mare trecerea la tron; 

Și-un mareşal al Franţei niciodată 
Nu-şi merita mai mult al său baston. 


Apoi reveni la fereastră înarmat cu două bucăţi de zahăr 
destul de groase pentru a putea fi divizate la infinit. 

Cavalerul nu se înşelase: la prima bucată de zahăr care 
căzu lîngă ea, Mirza îşi întinse alene gitul; apoi, dîndu-şi seama, 
cu ajutorul mirosului, de natura momelii care îi era oferită, îşi 
întinse laba către bucată, o aduse în imediata apropiere a 
botului, o prinse cu virful dinţilor, o trecu de la incisivi la molari 
şi începu s-o sfarme cu acel aer languros cu totul propriu rasei 
căreia avea onoarea să aparţină. Această operaţie odată 
terminată, îşi trecu peste buze o mică limbă trandafirie care 
arăta, cu toată indiferența sa aparentă, ce ţinea fără îndoială de 
excelenta educaţie pe care o primise, că nu era deloc insensibilă 
la plăcuta surpriză pe care i-o pregătise vecinul ei. De aceea, în 
loc să se culce din nou cum făcuse prima oară, rămase aşezată 
pe pernă, căscînd cu o sfirşeală plină de moliciune, dar mişcînd 
din coadă în semn că era gata să se trezească de-a binelea, de 
îndată ce s-ar fi consimţit să i se răsplătească deşteptarea cu 
două sau trei cadouri asemănătoare aceluia făcut adineaori. 

D'Harmental, care era obişnuit cu apucăturile tuturor 
cîinilor king-Charles$ ai celor mai frumoase femei ale epocii, 
înţelese de minune dispoziţiile binevoitoare pe care domnişoara 
Mirza le arăta faţă de el şi, nevrind să le dea răgazul să se 
răceaseă, aruncă o a doua bucată de zahăr, avind insă grijă de 
data aceasta ca bucata să cadă destul de departe de ea pentru 
ca ogăriţa să fie nevoită să-şi părăsească perna spre a se duce 
după ea. Era o probă care trebuia să-l lămureaseă asupra căruia 
dintre cele două păcate de neiertat, trindăvia sau lăcomia, 
înclina mai mult inima aceleia pe care voia să şi-o facă 
complice. Mirza rămase o clipă nehotărită, dar lăcomia birui, şi 


6 În text king's-Charles-dogs, cîini ai regelui Carol, cîini de talie 
mică, cu părul lung şi urechile pleoştite (n. trad.). 
120 


ea se duse pînă în fundul camerei să caute bucata de zahăr care 
se rostogolise sub clavecin; în acest moment o a treia bucată 
căzu lingă fereastră, şi Mirza, supunîindu-se mereu legilor 
atracției, merse de la a doua la a treia aşa cum mersese de la 
prima la a doua. Dar aici se opri dărnicia cavalerului; el socoti că 
a dat destul pentru a fi răsplătit într-un fel, şi aţunci se mulţumi 
s-o strige a doua oară, dar acum pe un ton uşor imperativ: 
Mirza! — arătîndu-i totodată şi celelalte bucăţi care se aflau în 
căuşul miinii. 

Mirza, de data aceasta, în loc să-l privească pe cavaler cu 
nelinişte sau dispreţ, se ridică pe labele de dinapoi, îşi puse 
labele din faţă pe marginea ferestrei şi începu să-i facă aceleaşi 
mofturi pe care le-ar fi făcut unei vechi cunoştinţe: se 
terminase, Mirza era domesticită. 

Cavalerul observă că îi trebuise tot atita timp pentru a 
ajunge la acest rezultat, cît ar fi investit pentru a seduce o 
cameristă cu bani sau o ducesă cu diamante. 

Atunci a fost rîndul lui să facă pe dispreţuitorul cu Mirza 
şi să-i vorbească pentru a o obişnui cu vocea lui. Totuşi, 
temîndu-se din partea interlocutoarei sale, care susţinea pe cît îi 
stătea în putinţă dialogul prin uşoare scîncete surde şi prin mici 
miîrîieli de alintare, temîndu-se, zic, de o revenire a mînariei, el îi 
aruncă o a patra bucată de zahăr, asupra căreia Mirza se repezi 
cu o şi mai mare iuţeală, întrucît fusese lăsată să aştepte mai 
mult. Apoi, fără să fie chemată de data aceasta, reveni din 
proprie iniţiativă să-şi ia locul la fereastră. 

Triumful cavalerului era complet. 

Aşa de complet încît Mirza, care în ajun dăduse semne de 
o inteligenţă net superioară cînd semnalase, privind în stradă, 
reîntoarcerea Bathildei, şi cînd semnalase prin fuga spre uşă, 
urcatul ei pe scări, de data aceasta nu semnală nici una nici 
alta, în aşa chip încît stăpîna sa, intrînd deodată, o surprinse 
tocmai în toiul fiţelor pe care, la rîndul ei, le făcea vecinului. 
Este cinstit să spunem, totuşi, că la zgomotul pe care îl făcu uşa 
cînd se deschise, Mirza, oricît de preocupată ar fi fost, se 
întoarse, şi, recunoscînd-o pe Bathilde, nu făcu decit un salt pînă 
la ea, copleşind-o cu dezmierdările cele mai tandre; dar odată 
acest soi de datorie îndeplinit, să adăugăm, spre ruşinea 
speciei, că Mirza se grăbi să revină la fereastră. Această acţiune 


121 


neobişnuită din partea ogăriţei sale îi călăuzi fireşte ochii 
Bathildei către cauza care o pricinuise. Ochii ei îi întîlniră pe 
aceia ai cavalerului, Bathilde se înroşi, cavalerul o salută, şi 
Bathilde, fără a şti prea bine ce făcea, îi răspunse la salutul ce îi 
fusese adresat cu cîteva clipe mai înainte. 

Prima reacţie a Bathildei a fost să se ducă la fereastră şi 
s-o închidă. Dar un sentiment instinctiv o reţinu; înţelese că 
însemna să dea importanţă unui lucru mărunt, şi, a se apăra 
însemna să recunoască faptul că se credea ameninţată. Prin 
urmare, păstrîndu-şi atitudinea naturală, traversă camera şi 
dispăru în ungherul în care nu puteau pătrunde privirile 
vecinului. Apoi, după citeva clipe, cînd se încumetă să se 
reîntoarcă, văzu că vecinul îşi închisese fereastra. Bathilde 
înţelese cîtă discreţie era în gestul lui d'Harmental, şi îi fu 
recunoscătoare. 

Într-adevăr, cavalerul dădea o lovitură de maestru: 
relaţiile cu vecina aflîndu-se abia la începutul lor, cele două 
ferestre, apropiate cum erau ele una de alta, nu puteau să 
rămînă deschise în acelaşi timp. Or, dacă ar fi fost să rămînă 
deschisă fereastra cavalerului, atunci aceea a vecinei neapărat 
s-ar fi închis, şi cît de ermetic se închidea această nefericită de 
fereastră! Cavalerul ştia ceva în această privinţă: nici chip să 
zăreşti măcar virful nasului Mirzei înapoia perdelelor care 
astupau toate crăpăturile, în timp ce, dacă, din contra, ar fi fost 
închisă fereasfra lui d'Harmental, era posibil să rămînă deschisă 
aceea a vecinei şi atunci el putea s-o vadă ducîndu-se, venind, 
lucrînd, ceea ce însemna o mare distracţie, dacă ne gindim bine, 
pentru un biet om condamnat la recluziunea cea mai 
desăvirşită; de altminteri, el făcuse un pas imens pe calea 
apropierii de Bathilde: o salutase, şi Bathilde îi răspunsese la 
salut. Aşadar ei nu mai erau cu totul străini unul faţă de celălalt, 
exista între ei un început de cunoştinţă; dar pentru ca această 
cunoştinţă să urmeze un drum progresiv, în afara unor 
împrejurări deosebite, nu trebuia nici un fel de pripeală. A risca 
o vorbă după acel salut, însemna să rişti a compromite totul. 
Trebuia mai degrabă s-o facă pe Bathilde să creadă că singur 
hazardul era de vină. Bathilde nu credea acest lucru, dar, fără 
vreun neajuns; ea putea să aibă aerul că e convinsă. Rezultă din 
toate acestea că Bathilde îşi lăsă fereastra deschisă, şi văzind-o 


122 


închisă pe cea a vecinului, veni de se aşeză lîngă fereastră, cu o 
carte în mînă. 

În ccea ce o privea pe Mirza, ea sări pe taburetul care se 
afla la picioarele stăpiînei, care îi servea de scaun. Dar în loc să- 
şi întindă capul pe genunchii rotunzi ai fetei, aşa cum avea 
obiceiul s-o facă, ea şi-l rezemă de marginea colţuroasă a feres- 
trei, într-atiît de preocupată era ea de acest generos necunoscut 
care mînuia zahărul cu atita dărnicie. 

Cavalerul se aşeză în mijlocul camerei, îşi luă pastelurile, 
şi graţie unui colţişor al perdelei ridicat cu îndemînare, desenă 
fermecătorul tablou pe care îl avea înaintea ochilor. 

Din nenorocire, era epoca zilelor scurte; de aceea, către 
orele trei, lumina firavă pe care norii şi ploaia o lăsau să coboare 
din cer pe pămînt începu să scadă, şi Bathilde închise fereastra. 
Totuşi, oricît de puţin timp avusese la dispoziţie cavalerul, 
întregul cap al fetei era terminat, iar asemănarea perfectă, 
întrucit se ştie cît de potrivit este pastelul pentru a reproduce 
trăsăturile fine şi delicate pe care pictura le îngreuiază, 
totdeauna, un pic: găseai acolo cosiţele unduinde ale fetei, 
pielea sa fină şi transparentă, curba graţioasă a frumosului git 
de lebădă, în fine întreaga măiestrie pe care o poate atinge arta, 
cînd are în faţă unul din acele inimitabile modele care fac 
disperarea artiştilor. 

Odată cu căderea nopţii, îşi făcu apariţia şi abatele 
Brigaud. Cavalerul şi abatele se înfăşurară în mantii şi porniră 
spre Palais-Royal; era vorba, după cum ne amintim, să 
cerceteze terenul. 

Casa în care locuia doamna de Sabran, de cînd soţul ei 
fusese numit supraveghetorul-şef al bucătăriei şi ospeţelor 
regentului, era situată la nr. 22, între palatul de la Roche-Guyon 
şi pasajul denumit altădată pasajul de la Palais-Royal, pentru că 
acesta era singurul care făcea legătura între strada des Bons- 
Enfants şi strada de Valois. Acest pasaj, care şi-a schimbat 
numele după această epocă şi care se numeşte astăzi pasajul 
du Lycee, se fereca în acelaşi timp cu celelalte porţi zăbrelite ale 
grădinii, adică la orele unsprezece noaptea precis; urma ca 
odată intraţi într-o casă de pe strada des Bons-Enfants — dacă 
această casă nu avea o a doua ieşire în strada de Valois — cei 
care, după orele unsprezece, aveau nevoie să se reîntoarcă, din 


123 


această casă, la Palais-Royal, erau siliţi să facă un mare ocol, fie 
prin strada  Neuve-des-Petits-Champs, fie prin curtea des 
Fontaines. 

Or, astfel stăteau lucrurile cu casa doamnei de Sabran, 
care era un mic palat fermecător clădit către sfîrşitul celuilalt 
secol, adică cu douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani mai înainte 
de evenimentele pe care le istorisim, de nu ştiu ce perceptor, 
care voise să-i maimuţăreaseă pe marii seniori şi să-şi aibă, ca 
şi ei, micul lui palat. Se compunea, în totul, dintr-un parter şi un 
etaj deasupra căruia se ridica o galerie de piatră din care se 
deschideau mansardele servitorilor, clădirea fiind dominată de 
un acoperiş jos, din ţigle, uşor înclinat; dedesubtul ferestrelor de 
la etaj trona un balcon larg ce forma un ieşind de trei sau patru 
picioare şi care se întindea de la un capăt la celălalt al casei; 
numai nişte ornamente din fier asemănătoare cu balconul şi 
care se înălţau pînă la terasă separau cele două ferestre de la 
fiecare colţ de cele trei ferestre din mijloc, aşa cum se vede 
adeseori la casele la care s-a voit să se întrerupă comunicațiile 
exterioare; altminteri, cele două faţade erau la fel. Cum strada 
de Valois este mai joasă cu opt sau zece picioare decit strada 
des Bons-Enfants, ferestrele şi poarta parterului dădeau în 
această parte spre o terasă din care se înjghebase o mică 
grădină care, primăvara, se gătea cu flori încîntătoare, dar care 
nu comunica în nici un fel cu strada pe care o domina: singura 
intrare care era şi singura ieşire a palatului dădea deci, aşa cum 
am spus, în strada des Bons-Enfants. 

Era tot ceea ce îşi puteau dori mai mult conspiratorii 
noştri, într-adevăr, regentul odată intrat la doamna de Sabran, 
cu condiţia să vină pe jos, ceea ce era posibil, şi cu condiţia să 
iasă după orele unsprezece, ceea ce era probabil, era prins ca 
într-o cursă de şoareci, pentru că trebuia neapărat să iasă pe 
unde intrase şi pentru că nimic nu era măi uşor decit să se dea 
un atac rapid şi îndrăzneţ, asemenea celui ce era premeditat, în 
strada des Bons-Enfants, una din cele mai pustii şi mai 
întunecoase străzi din împrejurimile Palais-Royal-ului. 

In plus, cum la acea epocă, la fel ca şi astăzi, această 
stradă era înconjurată de case foarte suspecte şi frecventate în 
general de indivizi aparţinînd unei tagme destul de păcătoase, 
puteai să pui rămăşag pe orice că nimeni nu ar da mare atenţie 


124 


ţipetelor, prea frecvente în această stradă pentru a se mai 
îngrijora careva, iar de ar fi fost să sosească straja de noapte, 
lucrul s-ar fi întîmplat, după obiceiul acestei stimabile poliţii, 
destul de tîrziu şi destul de lent pentru ca mai înainte de 
intervenţia sa, totul să se fi sfîrşit. 

Inspectarea terenului odată încheiată, dispoziţiile 
strategice hotărite şi numărul casei notat, d'Harmental şi 
abatele Brigaud se despărţiră, abatele pentru a merge la 
Arsenal să raporteze doamnei du Maine despre excelenta stare 
sufletească în care se afla mai departe cavalerul, iar 
d'Harmental spre a se înapoia în mansarda lui din strada du 
Temps-Perdu. 

Ca şi în ajun, camera Bathildei era luminată; numai că de 
data aceasta fata nu desena, ci era ocupată cu o broderie; de- 
abia la ora unu noaptea se stinse lumina. 

Cît despre jupînul de pe terasă, se afla de multă vreme la 
el în cameră, atunci cînd se înapoiase d'Harmental. 

Cavalerul dormi prost. Nu trăieşti între o dragoste care se 
înfiripă şi o conspirație care se apropie de deznodămint fără a 
încerca anumite sentimente necunoscute pînă atunci şi puţin 
prielnice somnului. Totuşi, către dimineaţă, oboseala birui, şi se 
trezi doar cînd îşi simţi braţul scuturat destul de zdravăn. Fără 
îndoială, în acel moment cavalerul visa ceva urit, iar această 
scuturătură i se păru a fi urmarea visului, întrucît, pe jumătate 
adormit încă, îşi duse mîna la pistoalele ce se aflau pe masa lui 
de noapte. 

— Ei! ei! exclamă abatele. O clipă, tinere; la naiba! Aţi 
luat-a razna. Deschideţi ochii mari. Bine, aşa, mă recunoaşteţi? 

— Ah! ah! zise d'Harmental rizînd, dumneavoastră 
sîinteţi, abate. Pe legea mea! Aţi făcut bine că m-aţi oprit la 
vreme. Aţi nimerit rău: visam că veneau să mă aresteze. 

— Semn bun, reluă abatele Brigaud, semn bun, ştiţi doar 
că orice vis este un lucru contrar adevărului: totul o să meargă 
strună. 

— E ceva nou? întrebă d'Harmental. 

— Şi dacă acel ceva ar exista, cum l-aţi întîmpina? 

— Pe legea mea! aş fi încîntat, rosti d'Harmental. Cînd ai 
purces la o asemenea acţiune, cu cît o poţi termina mai repede, 
cu atît mai bine. 


125 


— Ei bine! atunci, spuse Brigaud scoţind din buzunar o 
hîrtie pe care o întinse cavalerului, citiţi şi preamăriţi numele 
Domnului, întrucît sînteţi servit după pofta inimii. 

D'Harmental luă hîrtia, o despături cu acelaşi calm ca şi 
cînd ar fi fost vorba de lucrul cel mai neînsemnat, şi citi cu 
jumătate de glas cele ce urmează: 


„În noaptea aceasta, la orele zece, domnul regent a 
primit un curier din Londra care îi anunţă sosirea abatelui 
Dubois pentru miine 28. Cum, din întîmplare, domnul regent lua 
cina la Madame, depeşa i-a putut fi înmînată cu toată ora 
înaintată. Citeva clipe mai înainte, domnişoara de Chartres îi 
ceruse tatălui ei îngăduinţa de a merge să se spovedească şi să 
se împărtăşească la abația din Chelles, şi fusese convenit că 
regentul o va însoţi acolo; dar, la primirea acestei scrisori, 
hotărîrea a fost schimbată, iar domnul regent a poruncit să se 
scrie membrilor consiliului pentru a se reuni astăzi la amiază. 

La orele trei, domnul regent se va duce s-o salute pe 
Maiestatea Sa la palatul Tuileries; el i-a solicitat o convorbire 
între patru ochi, întrucît începe să se impacienteze din pricina 
încăpăţinării domnului mareşal de Villeroi, care pretinde într-una 
că trebuie să fie prezent la întrevederile domnului regent cu 
Maiestatea Sa. Umblă zvonul că dacă va continua cu această 
încăpăţinare, lucrurile vor putea să ia o întorsătură tare 
neplăcută pentru mareşal. 

La orele şase, domnul regent, cavalerul de Simiane şi 
cavalerul de Ravanne se vor duce să supeze la doamna de 
Sabran. 

— Ah! ah! exclamă d'Harmental. 

Şi reciti ultimele două rînduri, apăsînd pe fiecare cuvînt. 

— Ei bine! ce părere aveţi despre acest mic paragraf? 
rosti abatele. 

Cavalerul sări jos din pat, îşi îmbrăcă halatul, scoase din 
sertarul scrinului o panglică de culoarea macului, luă de pe birou 
un ciocan şi un cui şi, deschizind fereastra, nu fără a arunca o 
privire pe furiş spre fereastra vecinei, ţintui panglica de zidul 
exterior. 

— lată răspunsul meu, rosti cavalerul. 

Ce dracu vrea să însemne asta? 


126 


— Asta vrea să însemne, reluă d'Harmental, că puteţi să 
vă duceţi s-o anunţaţi pe doamna ducesă du Maine că sper să 
aduc la îndeplinire în această seară promisiunea pe care i-am 
făcut-o. Şi acum plecaţi, scumpul meu abate, şi să nu reveniţi 
mai devreme de două ore, întrucît aştept pe cineva pe care este 
mai bine să nu-l întîlniţi aici. 

Abatele, care era prudenţa însăşi, nu aşteptă să i se 
spună a doua oară; îşi luă pălăria, strînse mîna cavalerului şi ieşi 
în mare grabă. 

Douăzeci de minute mai tirziu, intră căpitanul 
Roquefinette. 


XVIII 
STRADA DES BONS-ENFANTS 


În seara aceleiaşi zile, care căzuse într-o duminică, pe la 
orele opt, în momentul în care un grup destul de mare de 
bărbaţi şi de femei era adunat în jurul unui cîntăreţ ambulant, 
care făcea minuni cîntînd în acelaşi timp din talgere cu 
genunchii şi din tamburină cu miinile, grup ce închidea aproape 
cu desăvirşire intrarea în strada de Valois, un muşchetar şi doi 
cavalerişti din cavaleria uşoară de gardă coboriră pe scara din 
spatele Palais-Royal-ului şi făcură cîţiva paşi pentru a înainta 
spre pasajul du Lycee, care, aşa cum ştim cu toţii, dădea în 
această stradă. Dar văzînd mulţimea care aproape că le bara 
drumul, cei trei militari se opriră şi părură că se sfătuiesc: 
rezultatul deliberării a fost fără îndoială că trebuiau să apuce pe 
un alt drum decit pe acela care fusese hotărît mai întîi, căci 
muşchetarul, dînd primul exemplul unei manevre noi, o luă prin 
curtea des Fontaines, dădu colţul străzii des Bons-Enfants, şi 
mergînd într-una cu un pas rapid deşi era destul de corpolent, 
sosi iute la casa cu numărul 22, a cărei poartă se deschise ca 
prin farmec la apropierea sa, şi se închise repede, în urma lui şi 
a celor doi însoțitori ai săi. 

In momentul în care ei luaseră hotărîrea să facă acest 
mic ocol, un tînăr îmbrăcat într-o haină de culoare cenuşie, de 
se confunda cu aceea a zidurilor, învăluit într-o mantie de 
aceeaşi nuanţă ca şi haina şi purtînd o pălărie cu boruri largi, 
trasă mult peste ochi, părăsi grupul care îl înconjura pe 


127 


muzicant, cîntînd el însuşi pe aria Spiînzuraţilor: „Douăzeci şi 
patru! douăzeci şi patru! Douăzeci şi patru”, şi înaintînd cu 
repeziciune spre pasajul du Lycee, ajunse la capătul opus 
tocmai la timp pentru a-i vedea pe cei trei iluştri hoinari intrînd 
în casa pe care am pomenit-o. 

Aruncă apoi o privire în jurul său, şi la licărirea unuia din 
cele trei felinare care, graţie marei dărnicii a consiliului 
comunal, luminau, sau mai degrabă trebuiau să lumineze strada 
în toată lungimea sa, zări pe unul din acei cumsecade şi 
zdraveni cărbunari cu faţa de culoarea funinginei, atit de bine 
fixaţi prin stereotipie de către Greuze. Cărbunarul se odihnea în 
faţa uneia din bornele, palatului de la Roche-Guyon, pe care îşi 
aşezase sacul. Un moment păru că ezită să se apropie de acest 
om; însă cărbunarul, la rîndul său, cîntă şi el, pe aria 
Spînzuraţilor, acelaşi refren pe care îl cîntase omul cu mantia; 
acesta păru să nu mai aibă nici o ezitare şi merse drept spre 
cărbunar. 

— Ei bine! domnule căpitan, spuse omul cu mantia, i-aţi 
văzut? 

— Cum vă văd, domnule colonel: un muşchetar si doi 
cavalerişti din cavaleria uşoară, dar nu i-am putut recunoaşte; 
însă, dat fiind că muşchetarul îşi ascundea faţa cu batista, 
presupun că acesta este regentul. 

— Este chiar aşa, şi cei doi cavalerişti sînt Simiane şi Ra- 
vanne. 

— Ah! Ah! şcolarul meu, rosti căpitanul. Voi avea 
plăcerea să-l reîntilnesc. Este un copil bun. 

— In orice caz, domnule căpitan, fiţi atent să nu vă 
recunoască. 

— Să mă recunoască, pe mine? Ar trebui să fie diavolul în 
persoană ca să mă recunoască îmbrăcat aşa de caraghios cum 
sînt acum. Mai degrabă dumneavoastră ar trebui să reflectaţi 
puţin la propriile cuvinte. Aveţi un nefericit aer de mare senior 
care nu merge cituşi de puţin cu haina pe care o purtaţi. Dar să 
nu mai vorbim de asta. lată-i prinşi acum în cursa de şoareci. 
Problema este să nu-i lăsăm să iasă din ea. Oamenii noştri sînt 
preveniţi? 

— Pe legea mea! Domnule căpitan, ştiţi bine că nu-i 
cunosc mai mult decît mă cunosc ei pe mine. Am părăsit grupul 


128 


cîntînd refrenul care este parola noastră. M-au auzit? M-au 
înţeles? Nu ştiu nimic. 

— Fiti liniştit, domnule colonel, sînt niste băieţi zdraveni 
care aud şi o frîntură de şoaptă şi care înţeleg dintr-o jumătate 
de cuvînt. 

Într-adevăr, îndată ce omul cu mantie se îndepărtase de 
grup, o schimbare ciudată, pe care el nu ar fi putut s-o prevadă 
nicidecum, se iscase în această mulţime, care părea alcătuită 
numai din trecători fără de lucru: deşi cîntecul nu se terminase 
şi nici cheta nu începuse încă, ei se porniră să se înşire ca 
mătăniile pe un şirag. Numeroşi oameni ieşiră din cerc, separat 
sau doi cîte doi şi, întorcîndu-se unii către alţii, schiţau un gest 
imperceptibil cu mîna, unii luînd-o prin susul străzii de Valois, 
alţii prin curtea des Fontaines, ultimii chiar prin Palais-Royal, 
începură să împresoare strada des Bons-Enfants, care părea a fi 
centrul întîlnirii pe care şi-o dăduseră. 

După această manevră, al cărei ţel este uşor de înţeles, 
nu mai rămaseră în faţa cîntăreţului decit zece-douăsprezece 
femei, cîţiva copii şi un cască-gură de burghez de vreo patruzeci 
de ani, care, văzînd că era gata să înceapă cheta, părăsi locul şi 
el, cu un aer de profund dispreţ faţă de toate aceste cîntece noi, 
şi morfolind printre dinţi un vechi cîntec pastoral pe care părea 
să-l situeze mult deasupra cîntecelor fără de perdea pe care 
prostul gust al timpului le făcuse să ajungă la modă. | se păru, 
nu o dată, naivului burghez, că mai mulţi oameni pe lîngă care 
trecea îi făceau anumite semne. Însă cum el nu aparţinea nici 
unei societăţi secrete şi nici unei loji masonice, îşi văzu mai 
departe de drum, fredonînd într-una refrenul său favorit: 


Lăsaţi-mă să merg, 
Lăsaţi-mă să zburd, 
Lăsaţi-mă să merg să zburd în aluniş. 


Şi după ce a luat-o pe strada Saint-Honore pînă la bariera 
des Deux-Sergents, făcu colţul străzii du Coq şi dispăru. 

Aproape în aceeaşi clipă, omul cu mantia, care se 
depărtase primul de grupul ascultătorilor, cîntînd: „Douăzeci şi 
patru! douăzeci şi patru! douăzeci şi patru!”, apăru din nou în 


129 


josul scării pasajului Palais-Royal, şi apropiindu-se de cîntăreţ îi 
spuse: 

— Prietene, soţia mea este suferindă şi muzica ta o 
împiedică să doarmă; dacă nu ai vreun motiv special să rămii 
aici, du-te în piaţa Palais-Royal; ţine un scud drept despăgubire 
că te muţi în altă parte. 

— Vă mulţumesc, monseniore, răspunse cîntăreţul, 
măsurînd poziţia socială a necunoscutului după generozitatea 
de care dăduse dovadă, mă duc într-o clipă. Nu aveţi cumva să- 
mi daţi vreo însărcinare în strada Mouffetard? 

— Nu! 

— V-aş fi făcut serviciul pe gratis. 

Apoi omul o apucă pe drumul său şi, cum el era în acelaşi 
timp centrul şi cauza adunării mulţimii, tot ceea ce mai 
rămăsese din ea dispăru odată cu el. 

În acest moment orologiul de la Palais-Royal bătu de 
orele nouă. Tînărul cu mantie îşi scoase atunci de la buzunarul 
jiletcii un ceasornic a cărui garnitură din diamante contrasta cu 
costumul simplu, şi cum ceasornicul o luase înainte cu zece 
minute, îl potrivi, apoi ocoli la rîndul său prin curtea des 
Fontaines şi pătrunse în strada des Bons-Enfants. 

Sosind în faţa casei cu nr. 24, îl regăsi pe cărbunar. 

— Şi cîntăreţul? întrebă acesta. 


— A plecat. 

— Bine! 

— Dar diligenţa poştei? întrebă la rîndul său omul cu 
mantie. 

— Aşteaptă la colţul străzii Baillif. 

— Au avut grijă să înfăşoare roţile şi picioarele cailor cu 
cîrpe? 


— Da! 

— Foarte bine! Atunci, să aşteptăm, zise omul cu mantie. 

— Să aşteptăm, răspunse cărbunarul. 

Şi totul reintră în tăcere. 

Se scurse o oră, vreme în care cîțiva trecători întîrziaţi 
traversară strada la intervale tot mai îndepărtate. Nu după mult 
timp strada deveni aproape pustie. Puținele ferestre ce puteau fi 
văzute încă luminate se cufundară şi ele în întuneric unele după 
altele, iar bezna, nemaiavînd de luptat decit împotriva celor 


130 


două felinare, dintre care unul se găsea în faţa capelei Saint- 
Clair, iar celălalt în colţul străzii Baillif, sfirşi prin a invada 
tărîmul pe care, de mult timp încă, îl revendica. 

Se mai scurse o oră: se auzi trecînd straja de noapte pe 
strada Valois. În urma străjii, paznicul pasajului veni să închidă 
poarta. 

— Bine! murmură omul cu mantie; acum sîntem siguri că 
nu vom fi deranjati. 

— Acum, răspunse cărbunarul, numai să iasă din casă 
înainte de a se face ziuă. 

— Dacă ar fi singur, ne-am putea teme că va rămîne 
acolo. Dar este puţin probabil că doamna de Sabran să-i reţină 
peste noapte pe toţi trei. 

— Hm! ea poate să-şi dea camera unuia şi să-i lase pe 
ceilalţi doi să doarmă sub masă. 

— La naiba! aveţi dreptate, domnule căpitan, nu mă 
gîndisem la asta. Altfel, toate precauţiile dumneavoastră au fost 
luate cu atenţie? 

— Toate. 

— Oamenii dumneavoastră cred că e vorba pur şi simplu 
de o prinsoare? 

— Se fac cel puţin că o cred. Nu li se poate cere mai 
mult. 

—Deci, ne-am înţeles bine, domnule căpitan: 
dumneavoastră şi oamenii dumneavoastră sînteţi beţi, mă 
împingeţi, eu cad între regent şi acela, dintre cei doi, pe care 
regentul îl ţine de braţ, eu îi despart, dumneavoastră puneţi 
mîna pe el, îi puneţi un căluş în gură, şi la un fluierat soseşte 
trăsura, în timp ce Simiane şi Ravanne sînt ţinuţi la respect cu 
pistolul la grumaz. 

— Dar, întrebă cărbunarul vorbind mai încet, dacă îşi 
spune numele? 

— Dacă îşi spune numele? răspunse omul cu mantia. 

Apoi adăugă şi mai în şoaptă decit vorbise interlocutorul 
său: ` 

— In conspirație nu există jumătăţi de măsură. Dacă îşi 
spune numele, îl veţi ucide. 

— La naiba! zise cărbunarul, să ne dăm osteneala să nu- 
şi spună numele. 


131 


Şi cum omul cu mantia nu răspunse, totul intră din nou în 
linişte. 

Se mai scurse încă un sfert de ceas fără să se întimple 
nimic nou. 

Însă atunci o lumină, ce venea din fundul apartamentului, 
lumină cele trei ferestre din mijloc. 

— Ah! ah! lată ceva nou! rostiră împreună omul cu 
mantia şi cărbunarul. 

In această clipă se auziră paşii unui om care venea 
dinspre strada Saint-Honore şi care se pregătea să străbată 
strada în toată lungimea ei; cărbunarul mestecă printre dinţi un 
blestem să se dărîme cerul, nu altceva. 

In timpul acesta omul se apropia mereu; dar, fie că bezna 
singură era de ajuns pentru a-l înspăimiînta, fie că văzuse în 
această beznă mişcîndu-se ceva suspect, era evident că omul 
încerca o anumită emoție. Într-adevăr, încă din dreptul palatului 
Saint-Clair, folosind acel vechi şiretlic al fricoşilor care vor să 
dea impresia că nu le este teamă, el se porni pe cîntat; dar, pe 
măsură ce înainta, vocea îi devenea tot mai tremurătoare. Cu 
toate că inocenţa cîntecului dovedea seninătatea inimii sale, 
ajungînd în faţa pasajului, teama sa era atît de vizibilă, încît 
începu să tuşeaseă, ceea ce, după cum se ştie, în gama 
teroarei, indică o gradaţie a fricii cu o treaptă deasupra 
cîntatului. Totuşi, văzînd că nu se mişcă nimic în jurul său, se 
mai linişti un pic, şi cu o voce pe care o pusese mai în armonie 
cu situaţia sa prezentă decit cu sensul cuvintelor, el reluă: 


Lăsaţi-mă să merg, 
Lăsaţi-mă... 


Dar aici se opri deodată, nu numai din cîntat, ci şi din 
mers, întrucît zărind, la lucirea ferestrelor salonului, doi oameni 
ce stăteau în picioare în adîncitura unei porţi principale, simţi că 
i se taie în acelaşi timp şi glasul şi picioarele, şi se opri brusc, 
nemişcat şi mut. Din nefericire, chiar în acest moment o umbră 
se apropie de fereastră; cărbunarul îşi dădu seama că un strigăt 
putea să nenorocească totul, şi făcu o mişcare spre a se azvîrli 
asupra trecătorului. Omul cu mantie îl reţinu. 


132 


— Căpitane, îi spuse el, să nu-i faceţi vreun rău acestui 
om. 

Apoi, apropiindu-se de el, îi zise: 

— Treceţi, prietene, dar treceţi repede şi nu priviţi înapoi. 

Cîntăreţul nu aşteptă să i se spună a doua oară şi o luă la 
sănătoasa pe cît de repede îi permiteau picioarele lui mici şi 
tremuratul care îi pusese stăpinire pe tot trupul, — în aşa chip 
încît la capătul a cîteva secunde dispăru după colţul grădinii 
palatului de Toulouse. 

— Era şi timpul, murmură cărbunarul, iată că se deschide 
fereastra. 

Cei doi oameni se cufundară cît putură mai mult în 
umbră. 

Intr-adevăr, fereastra tocmai se deschisese şi unul dintre 
cei doi din cavaleria uşoară înaintase pe balcon. 

— Ei bine! rosti din interiorul apartamentului o voce pe 
care cărbunarul şi omul cu mantia o recunoscură ca fiind a re- 
gentului. Ei bine! Simiane, cum e timpul? 

— Păi, răspunse Simiane, eu cred că ninge. 

— Cum! crezi că ninge? 

— Sau că plouă. Nu ştiu nimic, continuă Simiane. 

— Cum, dublă dihanie, zise Ravanne, tu nu poţi să 
deosebeşti ce cade de sus? şi veni la rîndul său pe balcon. 

— La urma urmelor, zise Simiane, nu sînt tare sigur dacă 
într-adevăr cade ceva. 

— E beat mort, spuse regentul. 

— Eu, zise Simiane rănit în amorul său propriu de 
beţivan, eu, beat mort! Poftiţi aici, Monseniore. Veniţi, veniţi. 

Deşi invitaţia fusese făcută într-un chip destul de ciudat, 
regentul, rizînd, nu ezită să vină alături de cei doi însoțitori ai 
săi. De altminteri, după felul cum mergea, era uşor de văzut că 
el însuşi era mai mult decit încălzit. 

— Aşa! Beat mort, reluă Simiane întinzînd prinţului mîna, 
beat mort! Ei bine! daţi mîna încoace. Fac prinsoare pe o sută 
de ludovici că, oricît de regent al Franţei aţi fi, nu puteţi face 
ceea ce fac eu. 

—  Înţelegeţi,  monseniore, rosti din interiorul 
apartamentului o voce feminină, este o provocare. 

— Şi ca atare o primesc. Accept pe o sută de ludovici. 


133 


— Vin şi eu cu jumătate alături de cel care mă primeşte, 
zise Ravanne. 

— Pariază cu marchiza, zise Simiane. Nu vreau pe nimeni 
în miza mea. 

— Nici eu, zise regentul. 

—  Marchiză, exclamă Ravanne, cincizeci de ludovici 
contra unui sărut. 

—  Întrebaţi-l pe Philippe dacă îmi permite să ţin 
rămăşagul. 

— Ţineţi-l, zise regentul, ţineţi-l. Vi se propune o afacere 
bună, marchiză, şi nu puteţi decit să cîştigaţi. Ei bine. Eşti gata, 
Simiane? 

— Sînt gata. Mă veţi urma? 

— Pretutindeni. Ce ai de gînd să faci? 

— Priviţi. 

— Unde dracu te duci? 

— Mă întorc la Palais-Royal. 

— Pe unde? 

— Pe acoperişuri. 

Şi Simiane, înşfăcînd acel soi de evantai de fier pe care l- 
am prezentat ca separind ferestrele salonului de ferestrele 
camerei de culcare, începu să se caţere în felul acelor maimuțe 
care se urcă pînă la capătul unei frînghii pentru a căpăta un 
bănuţ la etajul al treilea. 

— Monseniore, exclamă doamna de Sabran, repezindu-se 
pe balcon şi apucîndu-l pe prinţ de braţ, sper că nu-l veţi urma. 

— Nu-l voi urma? rosti regentul desprinzindu-se de mar- 
chiză. Ştiţi oare că am drept principiu că tot ce încearcă vreunul, 
eu pot să duc la bun sfîrşit? Să se suie pe lună, şi să mă ia dracu 
dacă nu ajung să bat la poartă în acelaşi timp cu el. Ai pariat pe 
mîna mea, Ravanne? 

— Da, prinţe, răspunse tînărul rizînd din toată inima. 

— Ei bine! Atunci, sărut-o, ai cîştigat. 

Şi regentul se avintă la rîndul său spre barele de fier, 
căţărindu-se înapoia lui Simiane, care, agil, lung şi subţire cum 
era, se află într-o clipă pe terasă. 

— Dar sper că veţi rămîne cel puţin dumneavoastră, Ra- 
vanne? rosti marchiza. 


134 


— Timpul necesar pentru a ridica miza dumneavoastră, 
răspunse tînărul depuniînd un sărut pe frumoşii obraji fragezi ai 
doamnei de Sabran. Şi acum, continuă el, adio, doamnă 
marchiză, eu sînt pajul monseniorului, înţelegeţi că trebuie să-l 
urmez. 

Şi Ravanne se avintă la rîndul său pe drumul primejdios 
pe care apucaseră regentul şi Simiane. 

Cărbunarul şi omul cu mantia scoaseră o exclamaţie de 
uimire care fu repetată de întreaga stradă, ca şi cum fiecare 
poartă îşi avea ecoul ei. 

— la staţi! Ce e asta? rosti Simiane, care, ajuns primul pe 
terasă, avea mai puţine griji decit cei ce urcau încă. 

— Nu vezi, dublu beţivan? rosti regentul prinzind cu o 
mînă marginea exterioară a terasei, este straja de noapte, şi ai 
să faci să ne ducă la corpul de gardă, dar îţi promit că am să te 
las să mucegăieşti acolo! 

Auzind aceste cuvinte, cei ce se aflau în stradă amuţiră 
deodată, sperind că ducele şi însoțitorii săi nu vor împinge 
gluma mai departe, că vor cobori din nou şi în cele din urmă vor 
ieşi tot pe drumul obişnuit. 

— Ah! lată-mă! zise regentul, ridicîndu-se în picioare pe 
terasă. Ţi-e de ajuns, Simiane? 

— Nu, monseniore, nu, răspunse Simiane, şi aplecîndu-se 
la urechea lui Ravanne, continuă: nu este straja de noapte, nu 
văd nici o baionetă, nici un fel de centiron. 

— Ce se întîmplă oare? întrebă regentul. 

— Nimic, răspunse Simiane făcînd semn lui Ravanne, 
nimic, numai că eu îmi continui ascensiunea, şi de data aceasta, 
monseniore, vă invit să mă urmaţi. 

Şi odată rostite aceste cuvinte, întinzînd mîna regentului, 
începu să escaladeze acoperişul, trăgîndu-l pe regent după el, în 
timp ce Ravanne îl împingea din spate. 

Văzind ce se petrece, cum nu mai exista nici o îndoială 
asupra intenţiilor fugarilor, cărbunarul trînti un blestem, iar omul 
cu mantie scoase un strigăt de furie. În acest moment Simiane 
îmbrăţişă vîrtos hornul. 

— Eh! eh! exclamă regentul aşezindu-se călare pe 
creasta acoperişului, şi privind în stradă, unde, în mijlocul 
luminii proiectate de ferestrele salonului rămase deschise, 


135 


puteau fi văzute agitîindu-se opt sau zece persoane. Dar ce-i 
asta? rosti el. Un mic complot? Ah! s-ar spune că vor să ia casa 
cu asalt. Sînt furioşi. Am poftă să-i întreb cu ce le-aş putea fi de 
folos. 

— Fără glumă, monseniore, zise Simiane, şi s-o luam la 
picior. 

—  Ocoliţi prin strada Saint-Honore, strigă omul cu 
mantie. Înainte! înainte! 

— Într-adevăr pe noi ne vor, Simiane, rosti regentul 
repede, de cealaltă parte. Să ne retragem! Să ne retragem! 

— Nu ştiu ce mă reţine, zise omul cu mantie, scoţindu-şi 
de la centură un pistol şi ţintindu-l pe regent, să nu-l fac să se 
rostogolească asemenea unei păpuşi de la iarmaroc. 

— Mii de trăsnete! exclamă cărbunarul oprindu-i mîna, o 
să faceţi să fim rupti în bucăţi. 

— Dar, ce e de făcut? 

— Să aşteptăm să se prăvălească singuri şi să-şi frîngă 
gitul. Ori Providența nu este dreaptă, ori ea ne pregăteşte 
această mică surpriză. 

— Oh! am o idee! Roquefinette. 

— Eh! domnule colonel, fără nume proprii! Vă rog. 

— Aveţi dreptate, scuzaţi-mă. 

— Nu aveţi pentru ce. Să vedem acum ideea. 

— La mine, veniţi la mine! strigă omul cu mantie 
năpustindu-se în pasaj. Să spargem poarta şi îi vom prinde de 
cealaltă parte, cînd vor sări jos. 

Şi cîţi mai rămăseseră dintre însoțitorii săi îl urmară: 
ceilalţi, în număr de cinci sau şase, se aflau pe drum spre a ocoli 
prin strada Saint-Honore. 

— Să mergem, să mergem, monseniore, nu e nici un 
minut de pierdut, rosti Simiane, lăsat pe fund. Nu este nobil, dar 
este sigur. 

— Cred că îi aud în pasaj, zise regentul. Ce gindeşti 
despre asta, Ravanne? 

— Eu nu gîndesc, monseniore, eu alunec la vale. 

Şi toţi trei coboriră cu o rapiditate egală pe panta 
înclinată a acoperişului şi ajunseră pe terasă. 


136 


— Pe aici, pe aici, rosti o voce de femeie, în momentul în 
care Simiane sărea deja peste parapetul terasei pentru a cobori 
pe scara de fier a terasei. 

— Ah! Dumneavoastră sînteţi, marchiză! rosti regentul. 
Pe legea mea! Sînteţi o femeie de mare ajutor. 

— Săriţi pe aici, şi coboriţi repede. 

Cei trei fugari săriră de pe terasă în cameră. 

— Preferaţi să rămiîneţi aici? întrebă doamna de Sabran. 

— Da, zise Ravanne. Mă duc după Canillac şi garda sa de 
noapte. 

— Nu, nu, zise regentul. După felul în care acţionează cei 
ce ne urmăresc, marchiză, ar pătrunde în casa dumneavoastră 
şi v-ar trata ca pe un oraş luat cu asalt. Nu, să ajungem la 
Palais-Royal, e mai bine aşa. 

Coborîră cu repeziciune scara, cu Ravanne în frunte, şi 
deschiseră poarta grădinii. Acolo, auziră răsunînd loviturile 
disperate pe care le dădeau urmăritorii în poarta cu grilaj de 
fier. 

— Izbiţi, izbiţi cît vreţi, amicii mei, zise regentul, alergînd 
cu nepăsarea şi sprinteneala unui tînăr către capătul grădinii. 
Poarta e solidă şi are să vă dea mult de furcă. 

— Pericol! Monseniore, strigă Simiane, care, graţie taliei 
sale înalte, sărise la pămînt prinzindu-se cu braţele: iată-i că 
aleargă încoace dinspre capătul străzii de Valois. Puneţi piciorul 
pe umărul meu, acolo, bine, celălalt... acum lăsaţi-vă să 
alunecaţi în braţele mele. Sînteti salvat, slavă Domnului! 

— Scoate spada! Scoate spada, Ravanne! Şi să-i atacăm 
pe ticăloşii ăştia, zise regentul. 

— În numele cerului, monseniore! exclamă Simiane, 
trăgîndu-l după sine pe prinţ. Urmaţi-ne! Mii de zei! Mă pricep, 
poate, în ale vitejiei. Dar, ceea ce vreţi să faceţi înseamnă ne- 
bunie curată. La mine, Ravanne, la mine! 

Şi cei doi tineri, apucîndu-l fiecare pe duce de cîte un 
braţ, îl duseră cu ei printr-unul din acele pasaje, deschise 
totdeauna, la Palais-Royal, chiar în momentul în care cei care 
veneau în fugă prin strada de Valois nu se aflau decit la 
douăzeci de paşi de ei, în clipa în care poarta pasajului se năruia 
sub eforturile celei de-a doua trupe; întreaga bandă reunită se 


137 


izbi aşadar de poarta mare zăbrelită, chiar în momentul în care 
cei trei seniori o închideau în urma lor. 

—Domnilor, rosti atunci regentul, salutind cu mîna, 
întrucit, pălăria, Dumnezeu ştie pe unde rămăsese, vă urez, 
pentru capetele dumneavoastră, ca toate astea să nu fie decit o 
glumă, întrucît aţi atacat pe cineva mai puternic decit 
dumneavoastră. Şi feriţi-vă miine de locotenentul de poliţie! 
Pînă atunci, noapte bună. 

Şi un întreit hohot de ris îi împietri de-a binelea pe cei doi 
conspiratori, aflaţi lîngă poarta zăbrelită, în fruntea camarazilor 
ce gifiiau groaznic. 

—De bună seamă că omul ăsta a încheiat un pact cu 
Satana! exclamă d'Harmental. 

—Pierdurăm prinsoarea, prietenii mei, rosti Roquefinette 
adresîndu-se oamenilor săi, care îi aşteptau ordinele. Dar nu vă 
punem pe liber încă: partida nu e decît amînată. În ceea ce 
priveşte suma promisă, jumătate din ea aţi şi încasat-o. Miine, 
acolo unde ştiţi, pentru rest. Noapte bună. Voi fi miine la 
întîlnire. 

Odată toţi oamenii risipiţi, cei doi şefi rămaseră singuri. 

— Ei bine, domnule colonel? rosti Roquefinette 
depărtîndu-şi picioarele, parcă pentru a-şi păstra mai bine 
echilibrul, şi privindu-l pe d'Harmental drept în ochi. 

— Ei bine, domnule căpitan! răspunse cavalerul, am o 
poftă nebună să vă vorbesc despre un anumit lucru. 

— Despre care? 

— De a mă urma la vreo răspintie şi să-mi zdrobiţi capul 
cu o lovitură de pistol, pentru ca acest cap nenorocit să fie 
pedepsit şi să nu fie recunoscut. 

— Şi pentru ce asta? 

— Pentru ce asta? Pentru că în asemenea chestiuni, cînd 
dai greş, nu eşti decit un prost. Ce am să-i spun eu oare acum 
doamnei du Maine? 

— Cum, spuse Roquefinette, vă neliniştiţi din pricina 
acestei Puicuţe? Ah! la naiba, sînteţi teribil de susceptibil. De ce 
dracu’  şchiopul ei de bărbat nu-şi aranjează singur 
trebuşoarele? Aş fi vrut tare mult s-o văd pe mironosiţa 
dumneavoastră, cu cei doi cardinali ai ei şi cu cei trei sau patru 
marchizi, care mor de frică în aceste clipe, prin vreun ungher al 


138 


Arsenalului, în timp te noi ne aflăm în frunte pe cîmpul de 
bătălie. Aş fi vrut nespus de mult să văd dacă ei s-ar fi căţărat 
pe ziduri ca nişte şopirle. Reţineţi, domnule colonel, ascultaţi-l 
pe un vulpoi bătrîn: pentru a fi bun conspirator, trebuie mai cu 
seamă ceea ce dumneavoastră aveţi, şi anume curaj, dar mai 
trebuie şi ceea ce dumneavoastră nu aveţi: răbdare. Mii de 
draci! Dacă aş avea o afacere ca asta pe socoteala mea, vă 
asigur că eu aş duce-o la bun sfîrşit, şi dacă veţi voi într-o zi să 
mi-o pasaţi mie... Vom mai vorbi despre asta. 

— Dar, în locul meu, întrebă colonelul, ce i-aţi spune 
dumneavoastră doamnei du Maine? 

— Ce i-aş spune! l-aş spune: „Prinţesă, precis că regentul 
a fost prevenit de poliţia sa, şi nu a ieşit din palat, după cum 
socoteam, iar noi am avut de-a face doar cu ticăloşii lui de 
destrăbălaţi, care ne-au tras pe sfoară”. Atunci prinţul de Cella- 
mare vă va spune: „Scumpe d'Harmental, dumneavoastră 
sînteţi unica noastră salvare”. Doamna ducesă vă va spune: „Nu 
este pierdut totul, pentru că ne rămîne acest brav d'Harmenta!”. 
Contele de Laval vă va stringe mîna, încercînd, de asemenea, să 
vă facă un compliment pe care nu-l va sfîrşi, întrucît, de cînd a 
avut falca sfărimată, nu mai are vorba lesnicioasă, mai cu 
seamă pentru a face complimente. Domnul cardinal de Polignac 
se va închina. Alberoni va trage înjurături de-l va face să 
tremure şi pe bunul Dumnezeu. In acest chip veţi fi împăcat 
toate lucrurile, iar amorul dumneavoastră propriu va fi salvat. 
Vă veţi reîntoarce, pentru a vă ascunde, în mansarda 
dumneavoastră, de unde vă sfătuiesc să nu ieşiţi de acum încolo 
cîteva zile, dacă nu vreţi să fiţi spînzurat. Din timp în timp am să 
vă fac cite o vizită. Continuaţi să mă înfruptaţi şi pe mine din 
darurile făcute de Spania, pentru că simt nevoia să viețuiesc în 
mod plăcut şi să-mi susţin moralul. Apoi, cu prima ocazie, îi 
chemăm din nou pe vitejii noştri pe care i-am trimis adineauri la 
vatră şi ne luăm revanşa. 

— Da, cu siguranţă, zise d'Harmental, iată ceea ce ar 
face un altul. Însă eu, ce vreţi, eu am idei neroade, eu nu ştiu să 
mint. 

— Cine nu ştie să mintă, nu ştie să acţioneze, răspunse 
căpitanul. Dar ce zăresc oare acolo? Baionetele strajei de 
noapte! Drăguţă instituţie, zise căpitanul, te recunosc bine şi 


139 


aici, ca întotdeauna un sfert de oră prea tirziu. Dar nu are 
importanţă, trebuie să ne despărţim. Adio, domnule colonel. 
Acesta este drumul dumneavoastră, continuă căpitanul arătînd 
cavalerului pasajul du Palais-Royal; în ce mă priveşte, iată-l pe 
al meu, adăugă el întinzînd mîna în direcţia străzii Neuve-des- 
Petits-Champs. Haideţi, calm, călcaţi cu paşi rari, pentru a nu se 
bănui de cineva că ar trebui să alergaţi cît vă ţin picioarele. Aşa, 
cu mîna în şold, şi cîntînd balada mamei Gaudichon. 

Şi în timp ce d'Harmental pătrundea iarăşi în pasaj, 
căpitanul o luă pe strada de Valois cu acelaşi mers ca şi straja 
de noapte, asupra căreia avea un avans de o sută de paşi, şi 
cîntînd cu o aşa de perfectă nepăsare, de parcă nu s-ar fi 
petrecut nimic: 


Să ținem piept vrăjmaşului, 
Franța nu pică bani peşin, 
Dar şi ai Spaniei dubloni 

Sint dintr-un aur prea creştin. 


Cit despre cavaler, acesta o luă din nou pe strada des 
Bons-Enfants, redevenită tot atit de liniştită, la această oră, pe 
cît era de zgomotoasă cu zece minute mai înainte, şi, la colţul 
străzii Baillif, regăsi trăsura, care, fidelă instrucţiunilor sale, nu 
se urnise din loc, rămînînd în aşteptare, cu portiera deschisă, cu 
lacheul la scară şi cu vizitiul pe capră. 

— La Arsenal, rosti cavalerul. 

— Este inutil, răspunse o voce care îl făcu pe d'Harmental 
să tresară, ştiu cum s-au petrecut lucrurile, pentru că am fost de 
faţă, şi îi voi informa despre toate acestea pe cei în drept. O 
vizită la o oră atit de înaintată ar fi primejdioasă pentru toată 
lumea. 

— Ah! Dumneavoastră sînteţi, abate, zise d'Harmental 
căutînd să-l recunoască pe Brigaud sub livreaua cu care se 
împopoţonase. Ei bine! îmi veţi face un adevărat serviciu dacă 
veţi fi purtătorul de cuvînt în locul meu. Să mă ia naiba dacă aş 
şti ce să spun! 

— În timp ce eu voi spune, rosti Brigaud, că sînteţi un 
gentilom brav şi loial, şi că dacă ar fi numai zece ca 
dumneavoastră în Franţa, totul s-ar termina îndată. Dar nu ne 


140 


aflăm aici pentru a ne face complimente. Urcaţi-vă repede. 
Unde trebuie să vă conduc? 

— Este inutil, zise d'Harmental. Mă voi duce foarte bine 
pe jos. 

— Urcaţi-vă, este mai sigur. 

D'Harmental se urcă, iar Brigaud, deşi îmbrăcat ca un 
lacheu, se aşeză fără ceremonie alături de el. 

— La colţul dintre străzile du Gros-Chenet şi de Clery, 
spuse abatele. 

Vizitiul, iritat că a aşteptat atît de mult timp, se supuse 
numaidecit şi, la locul indicat, trăsura se opri, cavalerul cobori, 
pătrunse în strada du Gros-Chenet şi dispăru peste puţin după 
colţul pe care îl făcea aceasta cu strada du Temps-Perdu. 

Trăsura îşi continuă cu iuţeală drumul către bulevard, 
înaintînd fără cel mai mic zgomot, asemenea unui car fantastic 
ce nici nu ar atinge pămîntul. 


XVI 
BUVAT 


Acum, cititorii noştri trebuie să ne permită să le facem 
cunoştinţă mai pe larg cu unul din personajele principale ale 
istorisirii pe care ne-am pus în gînd să le-o povestim, personaj 
pe care pînă acum nu am făcut decît şă-l schiţăm în trecere. 
Vrem să vorbim de burghezul cumsecade pe care l-am văzut 
mai întîi părăsind grupul din strada de Valois şi îndreptîndu-se 
către bariera des Sergents, în momentul în care cîntăreţul îşi 
începuse cheta, şi pe care, dacă ne reamintim, l-am revăzut 
apoi, într-un moment atît de inoportun, întirziat tare, cum 
străbătea strada des Bons-Enfants în toată lungimea sa. 

Ferească Dumnezeu să punem în discuţie inteligenţa 
cititorilor noştri, astfel încît să ne îndoim o singură clipă că ei nu 
au recunoscut în bietul om, căruia cavalerul d'Harmental îi 
venise în ajutor într-un moment atît de nimerit, pe bonomul de 
pe terasa din strada du Temps-Perdu. Dar ceea ce nu pot să ştie 
cititorii, dacă nu le-o povestim noi cu cîteva amănunte, este 
existenţa acestui sărman om din punct de vedere fizic, moral şi 
social. 


141 


Dacă nu s-au uitat puţinele lucruri pe care am avut 
prilejul, pînă acum, să le spunem despre el, trebuie să ne 
reamintim că era un om ce avea cam patruzeci-patruzeci şi cinci 
de ani. Or, după cum o ştim cu toţi, odată trecut de patruzeci de 
ani, burghezul din Paris nu mai are vîrstă, întrucît din acest 
moment uită cu totul de grija faţă de persoana sa, de care în 
general nu s-a preocupat niciodată prea mult, astfel încît se 
îmbracă cu ce găseşte şi îşi aranjează părul cum poate, 
neglijenţă în urma căreia pătimesc tare mult grațiile sale 
trupeşti, mai ales cînd fizicul său, cum era acela al eroului 
nostru, nu era de natură să iasă în evidenţă prin el însuşi. 
Orăşeanul nostru era un omuleţ de cinci picioare şi o şchioapa, 
gros şi scurt, predispus să ajungă la obezitate pe măsură ce va 
înainta în vîrstă, şi care avea una din acele figuri placide în care 
totul, păr, sprîncene, ochi şi piele, pare de aceeaşi culoare; una 
din acele figuri, în sfîrşit, din care, de la zece paşi, nu distingi 
nici o trăsătură. De aceea, dacă fizionomistul cel mai entuziast 
ar fi căutat să citească pe această faţă vreo menire înaltă şi 
rară, s-ar fi oprit cu siguranţă în examinarea sa de îndată ce ar fi 
urcat de la ochii săi bulbucaţi de culoarea albastră ca a faianţei 
la fruntea turtită, sau dacă ar fi coborit de la buzele 
întredeschise în chip prostesc pînă la cutele umflate ale bărbiei 
duble. Atunci ar fi înţeles că avea în faţa ochilor unul din acele 
capete cărora le este necunoscută orice înflăcărare, ale cărui 
pasiuni, bune sau rele, i-au cruțat prospeţimea tinereţii, şi care 
niciodată nu au zămislit între pereţii goi ai căpăţinii lor decit 
refrenul banal al vreunui cîntec cu care mamele îşi adorm copiii 
pe care îi alăptează. 

să adăugăm că Providența, care nu face niciodată 
lucrurile pe jumătate, semnase originalul a cărui copie am oferit- 
o mai sus cititorilor noştri cu numele caracteristic de Jean Buvat. 
Este adevărat că persoanele care avuseseră posibilitatea să 
aprecieze profunda nulitate de spirit şi minunatele calităţi 
sufleteşti ale acestui om de treabă suprimau de obicei numele 
pe care îl primise pe marginea cristelniţei, şi îl numeau pur şi 
simplu bonomul Buvat. 

Încă din vîrsta-i cea mai fragedă, micul Buvat, care avea 
o repulsie pronunţată faţă de orice soi de studiu, manifestă o 
vocaţie cu totul deosebită faţă de caligrafie. De aceea ajungea 


142 


în flecare dimineaţă la colegiul Oratorienilor, unde mama sa îl 
trimitea fără să o coste ceva, cu temele şi traducerile mişunînd 
de greşeli, dar scrise cu o claritate, o precizie, o curăţenie, care 
îţi făceau plăcere. Rezultatul a fost că micul Buvat căpăta cu 
regularitate în fiecare zi lovituri de bici pentru mintea greoaie, şi 
în toţi anii premiul la scris pentru dibăcia miinii sale. La vîrsta de 
cincisprezece ani, trecu de la Epitome sacrae, pe care o luase 
de la capăt de cinci ori, la Epitome Graecae. Dar, încă de la 
primele traduceri, profesorii băgară de seamă că saltul pe care 
deciseseră să-l facă elevul lor era prea greu pentru acesta, şi îl 
aduseră înapoi, pentru a şasea oară, la Epitome sacrae. 

Oricît de pasiv se arăta a fi în aparenţă, tînărul Buvat nu 
era lipsit în fond de un anumit orgoliu; el se întoarse seara la 
mama sa cu ochii şiroind de lacrimi, se plinse acesteia de 
nedreptatea care îi fusese făcută, şi declară în durerea sa un 
lucru pe care se ferise cu grijă să-l mărturiscaseă pînă atunci: 
anume că se aflau în şcoală copii în vîrstă de zece ani ce erau 
mai avansați la studii decit el. Doamna văduvă Buvat, care era o 
palavragioaică, şi care-l vedea pe băiatul ei plecînd în fiecare 
dimineaţă cu exerciţiile perfect pictate, ceea ce ei îi era suficient 
pentru a socoti că nu era acolo nimic de criticat, alergă a doua zi 
să-i ia la ocări pe cucernicii călugări. Aceştia îi răspunseră că fiul 
ei era un copil bun, incapabil de vreun gînd urit împotriva lui 
Dumnezeu şi de vreo faptă rea faţă de colegii săi; dar că, în 
acelaşi timp, era de o atît de formidabilă prostie, încît ei îl 
sfătuiau să se facă maestru de caligrafie, şi să-şi dezvolte astfel 
singurul talent cu care se pare că natura, în zgircenia sa faţă de 
el, a consimtit să-l hărăzeaseă. 

Acest sfat a fost o rază de lumină pentru doamna Buvat. 
Ea înţelese că, în acest chip, foloasele pe care le-ar trage de pe 
urma fiului ei ar fi imediate: se întoarse aşadar acasă şi îi 
comunică tînărului Buvat noile planuri de viitor pe care le făurise 
pentru el. Tînărul Buvat nu văzu în aceste planuri decît un mijloc 
pentru a scăpa de bătăile cu biciul şi cu nuiaua pe care le încasa 
zi de zi, şi pe care nu le compensa în mintea sa premiul legat în 
piele de vițel pe care îl primea an de an. Intîmpină aşadar 
propunerile mamei sale cu cea mai mare bucurie, îi promise că 
în mai puţin de şase luni avea să fie primul maestru de caligrafie 
al capitalei şi, chiar în aceeaşi zi, după ce şi-a cumpărat, din 


143 


micile economii, un briceag cu patru limbi, un pachet cu pene 
de giscă şi două caiete cu hirtie fină, se aşternu pe lucru. 

Cuvioşii oratorieni nu se înşelaseră în privinţa adevăratei 
vocaţii a tînărului Buvat: caligrafia era la el o artă care ajungea 
aproape pînă la desen. La capătul a şase luni, asemenea mai- 
mutei din O mie şi una de nopți, el se pricepea să scrie în şase 
feluri de scrieri, şi imita, cu peniţa, în linii, tot soiul de figuri 
omeneşti, chipuri de animale, arbori. După un an, făcuse pro- 
grese aşa de mari, încît era convins că putea să-şi lanseze pros- 
pectul. Lucră la el timp de trei luni, zi şi noapte, de era cît pe aci 
să-şi piardă vederea; dar se cuvine să spunem, de asemenea, că 
la capătul acestui răstimp el realizase o capodoperă: nu era un 
simplu afiş, ci era un veritabil tablou care reprezenta Creaţia 
lumii în trăsături pline şi subţiri, divizată aproape ca Transfigu- 
rația lui Rafael. In partea de sus, consacrată Edenului, Tatăl 
veşnic o scotea pe Eva din coasta lui Adam adormit, înconjurat 
de animalele pe care noblețea naturii lor le apropie de om, cum 
sînt leul, calul şi cîinele. In partea de jos se afla marea, în 
adîncurile căreia se vedeau înotînd peştii cei mai fantastici, şi 
ale cărei valuri hiţinau încoace şi încolo, la suprafaţă, o superbă 
corabie cu trei punți. De amiîndouă părţile, arbori doldora de 
păsări făceau legătura între cer, pe care îl atingeau cu virful, şi 
pămînt, pe care îl răscoleau cu rădăcinile, iar în intervalul lăsat 
liber de toate aceste lucruri frumoase se avinta în linia cea mai 
perfect orizontală, şi reprodus în şase scrieri diferite, adverbul 
fără cruțare. 

De data aceasta, artistul nu a fost înşelat în aşteptările 
sale. Tabloul produse efectul pe care trebuia să-l producă: opt 
zile mai tîrziu, tînărul Buvat avea cinci şcolari si două şcolărite. 

Această faimă spori într-una, iar doamna Buvat, după 
cîţiva ani buni petrecuţi în îndestulare mai mult ca oricînd, chiar 
mai mult decit pe timpul răposatului ei soţ, avu satisfacția să 
închidă ochii liniştită pe deplin în privinţa viitorului fiului ei. 

Cît despre acesta, după ce a plins-o decent pe mama sa, 
îşi continuă cursul vieţii, atît de cotidian orînduită încît putea să 
afirme în fiecare seară că ziua sa de miine va fi exact copiată 
după cea din ajun. Şi ajunse astfel la virsta de douăzeci şi şase 
sau douăzeci şi şapte de ani, după ce traversase, în calmul 


144 


etern al inocenţei şi virtuoasei sale cumsecădenii, această 
epocă zbuciumată a existenţei. 

Cam în această vreme i se ivi bravului nostru om prilejul 
de a săvirşi o faptă sublimă, şi pe care o săvirşi în mod 
instinctiv, cu naivitate şi bunătate, ca tot ceea ce făptuia. Poate 
că un om inteligent ar fi trecut pe lîngă ocazie fără să o vadă, 
sau şi-ar fi întors capul văzind-o. 

Se afla pe atunci la etajul întîi al casei ce purta nr. 6 de 
pe strada des Orties, — casă în care Buvat ocupa, modest, o 
mansardă, — o tînără căsnicie care stirnea admiraţia întregului 
cartier prin armonia încîntătoare în care convieţuiau soţul şi 
soţia. La drept vorbind, cei doi soţi păreau a fi născuţi unul 
pentru altul. Soţul era un bărbat de treizeci şi patru, treizeci şi 
cinci de ani, de origine meridională, avind părul, barba şi ochii 
negri, faţa oacheşă şi dinţii ca nişte perle. Se numea Albert du 
Rocher, era fiul unui vechi şef din Ceveni care fusese silit 
împreună cu familia lui să îmbrăţişeze catolicismul, pe vremea 
persecuțiilor domnului de  Baville, şi, pe jumătate din 
antagonism, pe jumătate pentru că tinereţea îi caută pe tineri, a 
intrat, după ce îşi arătase destoinicia ca scutier, la domnul duce 
de Chartres, care, tocmai în această epocă îşi alcătuia din nou 
casa militară, care suferise foarte mari pierderi în campania 
precedentă, cu prilejul bătăliei de la Steinkerque, în care prinţul 
înfruntase pentru prima oară inamicul. Du Rocher obținuse 
aşadar locul lui La Neuville, predecesorul său, care fusese ucis 
în timpul admirabilei şarje a casei regelui, care, condusă de 
domnul duce de Chartres, decisese victoria. 

larna întrerupsese campania; dar odată sosită primăvara, 
domnul de Luxembourg îi rechemă la el pe toţi acei ofiţeri fru- 
moşi care, la această epocă, îşi împărțeau semestrial viaţa între 
război şi plăceri. Domnul duce de Chartres, totdeauna aşa de 
grăbit să scoată sabia, pe care gelozia lui Ludovic al XIV-lea o 
vîra atît de des înapoi în teacă, a fost unul dintre primii care s-au 
prezentat la acest apel. Du Rocher îl urmă cu întreaga casă 
militară. 

Sosi ziua cea mare de la Nerwinde. Domnul duce de 
Chartres avea, ca de obicei, comanda casei militare; ca 
întotdeauna, el atacă în fruntea ei, dar atit de adînc, încît, în 
diferitele sale şarje, rămase de cinci ori aproape singur în 


145 


mijlocul inamicilor. A cincea oară, nu avea lingă el decit un tînăr 
pe care de-abia îl cunoştea, dar, din privirea rapidă pe care o 
schimbă cu el, îşi dădu seama că era unul din acei oameni 
curajoşi pe care se putea bizui şi, în loc să se predea, cum îi 
propunea un ostaş inamic ce îl recunoscuse, îi zdrobi ţeasta cu o 
lovitură de pistol. In aceeaşi clipă, porniră două descărcături de 
pistol, dintre care una făcu să zboare pălăria prinţului, iar 
plumbul celeilalte se turti de mînerul spadei sale; dar aceste 
două focuri de-abia ţişniseră, că inamicii care le trăseseră 
căzură aproape simultan, prăvăliţi de însoţitorul prinţului, unul 
cu o lovitură de sabie, celălalt de pistol. Şi atunci o salvă 
generală se abătu asupra acestor doi bărbaţi, care, din fericire, 
sau mai degrabă prin minune, nu fură atinşi de nici un glonte; 
doar calul prinţului, rănit de moarte la cap, se prăbuşi sub el; 
tînărul care îl întovărăşea sări numaidecit jos de pe calul său şi i- 
| oferi. Prinţul se hotăra cam anevoie să primească acest 
serviciu, care putea să-l coste atît de scump pe acela care i-l 
făcea; dar tînărul, care era înalt şi puternic, socotind că nu era 
momentul să facă schimburi de amabilităţi, îl luă pe prinţ în 
braţe şi mai de voie, mai de nevoie, îl puse iarăşi în şa. În acest 
moment, domnul d'Arcy, care sosea cu un detaşament de 
călăreţi din cavaleria uşoară, pătrunse pînă la el tocmai cînd, cu 
tot curajul lor, prinţul şi însoţitorul său erau cît pe aci să fie ucişi 
sau prinşi. Amîndoi scăpaseră fără vreo rană, deşi în hainele 
prinţului se opriseră patru gloanţe. Atunci ducele de Chartres 
întinse mîna însoţitorului său, şi îl întrebă cum se numeşte, 
întrucit, deşi figura îi era cunoscută, acesta era de atit de puţin 
timp în serviciul său, încît ducele nu-şi amintea nici măcar nu- 
mele lui. Tînărul îi răspunse că se numeşte Albert du Rocher şi 
că îl înlocuise pe lîngă el, ca scutier, pe La Neuville, ucis la 


146 


Steinkerque”. Atunci, întorcîndu-se către cei doi care tocmai so- 
siseră, prinţul le spuse: 

— Domnilor, dumneavoastră aţi împiedicat să fiu prins; 
dar, adăugă el arătîndu-l pe du Rocher, iată pe acela care a 
împiedicat să fiu ucis. 

La sfîrşitul campaniei, domnul duce de Chartres îl numi 
pe du Rocher primul său scutier, şi, trei ani tnai tirziu, păstrînd 
mereu faţă de el afecțiunea recunoscătoare pe care i-o 
consacrase, îl căsători cu o tînără de care du Rocher era 
îndrăgostit şi de zestrea căreia se ocupă. Din nenorocire, cum 
domnul de Chartres la această epocă nu era încă decit un tînăr, 
de bună seamă că zestrea nu a fost tare însemnată, dar, în 
schimb, se însărcină cu înaintarea protejatului său. 

Tinăra era de origine engleză: mama sa o însoţise pe Ma- 
dame Henriette în Franţa, cînd venise aici spre a se căsători cu 
Monsieur, şi după otrăvirea acestei prințese de către cavalerul 
d'Effiat, trecuse în serviciul marei delfine, ca doamnă de onoare 
însărcinată cu toaleta acesteia. Dar, în 1690, murind marea 
delfină, şi englezoaica, în mîndria ei cu totul insulară, nevoind să 
rămînă pe lîngă domnişoara Choin, se retrăsese într-o casă mică 
de ţară, pe care o închiriase aproape de Saint-Cloud, spre a se 
consacra aici în întregime educaţiei micuţei sale Clarice, 
folosindu-se în acest scop de renta viajeră pe care o datora 
deosebitei dărnicii a marelui delfin. In aceste locuri, cu prilejul 
călătoriilor ducelui de Chartres la Saint-Cloud, făcu du Rocher 


7 Întrucît s-ar putea crede că facem o istorie romanţată, vom 
cere cititorilor noştri permisiunea de a le pune sub ochi 
fragmentul următor: „Domnul duce de Chartres şarjase în 
fruntea casei regelui: el însufleţise totul prin exemplul şi 
prezenţa sa, şi rămăsese de cinci ori singur în mijlocul inamicilor 
săi. Domnul du Rocher, unul dintre scutierii săi, împiedică să fie 
prins, şi ucise doi oameni lîngă el, care trăseseră fiecare cite o 
lovitură de pistol asupra acestui prinţ, care primi patru 
descărcături de pistol în hainele şi armele sale. Unul dintre 
gentilomii săi fu omorît lîngă el. Domnul marchiz d'Arcy, care în 
învălmăşeală se despărţise de ducele de Chartres, căpătă mai 
tîrziu alături de el patru lovituri de pistol în haine, iar un cal al 
prinţului fu ucis sub el.” (Extras din Relatarea bătăliei de la 
Nerwinde de Devize. — J. VATOUT, Conspirația lui Cellamare.) 
147 


cunoştinţă cu această tînără, cu care domnul duce de Chartres, 
aşa cum am spus-o, îl căsători către anul 1697. 

Aşadar aceştia erau cei doi tineri, a căror căsnicie îţi 
făcea plăcere să o vezi, care ocupau primul etaj al casei din 
strada des Orties, nr. 6, casă în care locuia şi Buvat, în chip 
modest, într-o mansardă. 

Tinerii soţi avuseseră mai întîi un fiu, a cărui educaţie în 
caligrafie, încă de la vîrstă de patru ani, a fost încredinţată lui 
Buvat. Micul elev făcea deja progresele cele mai mulţumitoare 
cînd, fulgerător, un pojar îi curmă frageda-i viaţă. Disperarea 
părinţilor a fost imensă, cum este lesne de înţeles; Buvat o 
împărtăşi cu atît mai sincer cu cît şcolarul său promitea cele mai 
fericite înclinații. Compătimirea arătată pentru durerea lor, din 
partea unui străin, îi legă de el, şi într-o zi pe cînd omul acesta 
cumsecade se plingea de viitorul precar ce îi aşteaptă pe artişti, 
Albert du Rocher se oferi să folosească influenţa pe care o avea 
spre a-i obţine un post la Biblioteca regală. Buvat sări în sus de 
bucurie la gîndul că va deveni funcţionar public. Chiar în aceeaşi 
zi fu scrisă petiția cu cel mai frumos scris posibil; primul scutier 
adăugă o recomandaţie călduroasă, şi, o lună mai tirziu, Buvat 
primi un brevet de funcţionar la Biblioteca regală, secţia manu- 
scriselor, cu o leafă de nouă sute de livre anual. 

Cu începere din acea zi, Buvat, în orgoliul foarte firesc pe 
care i-l inspira noua sa poziţie socială, uită de şcolarii şi de 
şcolăriţele sale, şi se dedică în întregime confecţionării etichete- 
lor. Nouă sute de livre, asigurate pînă la şfirşitul vieţii sale, 
însemnau o adevărată bogăţie, şi demnul scriitor de etichete, 
graţie marii dărnicii regale, începu să trăiască zile fericite şi 
îndestulate, promiţind mereu bunilor săi vecini că de vor avea 
un alt copil, atunci numai el, Jean Buvat, îl va învăţa să scrie. 
Dinspre partea lor, sărmanii părinţi doreau foarte mult să dea 
acest spor de ocupaţie vrednicului copist. Dumnezeu le împlini 
dorinţa. Către sfirsitul anului 1702, Clarice dădu naştere unei 
fetiţe. 

A fost o foarte mare bucurie în întreaga casă. Buvat nu-şi 
mai încăpea în piele de mulţumire: alerga pe scări bătîindu-se cu 
mîinile peste coapse, şi cîntînd cit îl ţinea gura de tare refrenul 
cîntecului său favorit: Lăsaţi-mă să merg, Lăsaţi-mă să zburd 
etc. În acea zi, pentru prima oară de cînd fusese numit, adică de 


148 


doi ani, el nu ajunse la slujbă decit la orele zece şi un sfert în loc 
de orele zece precis. Un supranumerar, care credea că murise, îi 
şi solicitase postul. 

Mica Bathilde nu avea nici opt zile cînd Buvat voi s-o 
pună să facă bețe, afirmînd că trebuia, pentru a deprinde bine 
un lucru, să-l înveţi din tinereţe. Nu le-a fost deloc uşor să-l facă 
să înţeleagă că trebuia să aştepte cel puţin ca fetiţa să 
împlinească doi sau trei ani. Buvat se resemnă; dar, pînă una 
alta, îi pregăti nişte exerciţii. La capătul a trei ani, Clarice îşi ţinu 
promisiunea, şi Buvat avu satisfacția de a pune în chip solemn 
în mîinile Bathildei prima pană de care s-a atins fetiţa. 

Sîntem acum la începutul anului 1707. Ducele de 
Chartres, devenit duce d'Orleans, prin moartea lui Monsieur, 
obținuse în sfîrşit un comandament militar în Spania, unde 
trebuia să ducă trupe mareşalului de Berwick. Numaidecit fură 
date ordine întregii sale case militare pentru a fi gata pe ziua de 
5 martie. În calitate de prim scutier, Albert trebuia neapărat să-l 
însoţească pe prinţ. Această ştire, care, altădată, l-ar fi umplut 
de bucurie, aproape că îl îndureră în acel moment, întrucit 
sănătatea Claricei începea să inspire serioase îngrijorări, iar 
medicului îi scăpaseră cuvintele de ftizie pulmonară. Fie că biata 
Clarice se simţea grav bolnavă, fie, lucru şi mai firesc, că se 
temea doar pentru soţul ei, izbucnirea durerii sale a fost atît de 
mare, încît Albert însuşi nu se putu opri să nu plingă odată cu 
ea. Micuța Bathilde şi Buvat plinseră pentru că îi vedeau 
plîngînd pe cei din preajma lor. 

Sosi ziua de 5 martie: ziua hotărită, pentru plecare. Cu 
toată durerea ce o mistuia, Clarice se ocupase ea însăşi de 
echipamentul şi de toate cele necesare soţului, şi voise ca ele să 
fie demne de prinţul pe care îl întovărăşea acesta. De aceea, în 
mijlocul lacrimilor, o străfulgerare de bucurie orgolioasă îi 
lumina chipul, cînd îl văzu pe Albert în uniforma lui elegantă şi 
călare pe minunatul cal de luptă. Cît despre Albert, i se puteau 
citi pe chip curajul şi mîndria. Sărmana femeie surise cu tristeţe 
gîndindu-se la visele ei de viitor, dar, pentru a nu-l îndurera în 
aceste momente supreme, îşi zăgăzui mihnirea în inimă. 
Înăbuşindu-şi temerile pe care le avea pentru el, şi, poate, la fel; 
pentru ea însăşi, a fost prima care să-i spună să se gindească nu 
la ea, ci la onoarea lui. 


149 


Ducele d'Orleans şi corpul său de armată intrară în 
Catalonia în primele zile ale lui aprilie şi înaintară numaidecit 
prin marşuri forţate în Aragon. Sosind la Segorbe, ducele află că 
mareşalul de Berwick se pregătea să dea o bătălie decisivă şi, în 
dorinţa pe care o avea de a ajunge la timp pentru a lua parte şi 
el la aceasta, îl trimise pe Albert în calitate de curier, cu 
misiunea de a-i spune mareşalului că ducele d'Orleans sosea în 
ajutorul lui cu zece mii de oameni, şi de a-l ruga, dacă acest 
lucru nu se opunea dispoziţiilor sale, să-l aştepte pentru a 
începe acţiunea. 

Albert porni, dar, rătăcit prin munţi, încurcat de călăuze 
proaste, el nu precedă armata decit cu o zi, şi sosi în tabăra 
mareşalului de Berwick chiar în momentul în care acesta era pe 
cale să intre în luptă. Albert ceru să i se indice poziţia pe care o 
ocupa mareşalul în persoană. l-a fost arătată: la stînga armatei, 
pe un deluşor rotund de unde se putea observa întreaga cîmpie, 
ducele de Berwick se afla în mijlocul statului său major. Albert 
îşi porni calul la galop şi se îndreptă direct spre el. 

Mesagerul îşi declină calitatea în faţa mareşalului, şi îi 
expuse scopul misiunii sale. Mareşalul, drept orice răspuns, îi 
arătă cîmpul de bătălie, spunîndu-i să se înapoieze la prinţ şi să- 
i relateze cele ce văzuse. Dar Albert respirase mirosul prafului 
de puşcă, şi nu voia să plece aşa. El ceru permisiunea de a 
rămîne, pentru a-i duce cel puţin ştirea victoriei. Mareşalul 
consimţi. In acel moment, generalul-şef considerînd necesară o 
şarjă de dragoni, comandă unuia dintre aghiotanţi să ducă în 
grabă colonelului ordinul de atac. Tînărul porni la galop, dar de- 
abia străbătuse o treime din distanţa care separa deluşorul de 
poziţia ocupată de acest regiment, că o ghiulea de tun îi smulse 
capul. Nici nu căzuse bine din scări, că Albert, folosindu-se de 
acest prilej pentru a lua parte la bătălie, dădu la rîndul său 
pinteni calului, transmise colonelului ordinul, şi, în loc să se 
înapoieze spre mareşal, îşi scoase spada şi şarjă în fruntea 
regimentului. 

Această şarjă a fost una din cele mai strălucite din cursul 
zilei, şi pătrunse atit de adînc în inima imperialilor, încît începu 
să-l clatine pe inamic. Mareşalul, fără voia lui, îl urmărise din 
ochi, în mijlocul învălmăşelii, pe acest tînăr ofiţer pe care putea 
să-l recunoască după uniformă. Il văzu cum ajunge pînă la dra- 


150 


pelul duşman, cum începe o luptă corp la corp cu cel care îl 
purta, apoi, după cîteva clipe, cînd regimentul inamic fu pus pe 
fugă, îl văzu pe Albert înapoindu-se spre el, ţinînd în braţe tro- 
feul. Ajuns în faţa mareşalului, aruncă drapelul la picoarele aces- 
tuia, deschise gura pentru a vorbi, dar, în loc de cuvinte, un val 
de sînge îi ţişni de pe buze. Mareşalul îl văzu clătinîndu-se pe 
oblîncul şeii, şi se apropie pentru a-l susţine; dar mai înainte de 
a-i fi putut da vreun ajutor, Albert se prăvălise: un glonte îi 
străbătuse pieptul. 

Mareşalul sări jos de pe cal, dar curajosul tînăr zăcea 
mort peste drapelul pe care-l cucerise. 


XVII 
BUVAT CEL CUMSECADE 


Ducele d'Orleans sosi a doua zi după bătălie; îl regretă pe 
Albert aşa cum este regretat un om curajos; dar, la urma urme- 
lor, el avusese parte de moartea bravului, murise în mijlocul 
unei victorii, murise peste drapelul pe care îl cucerise: ce putea 
să ceară mai mult un francez, un soldat, un gentilom? 

Ducele d'Orleans ţinu să-i scrie cu propria-i mînă 
sărmanei văduve. Dacă ceva ar putea consola o femeie de 
moartea soţului ei, ar fi fără îndoială o asemenea scrisoare. Dar 
biata Clarice nu văzu decit un lucru, anume că ea nu mai avea 
soţ şi că Bathilde nu mai avea tată. 

La orele patru, Buvat reveni de la Bibliotecă; i se spuse 
că a întrebat Clarice de el: cobori numaidecit. Sărmana femeie 
nu plîingea; era doborită, nu-i curgea o lacrimă, nu rostea un 
cuvînt; ochii îi erau ficşi şi fără expresie, asemenea acelora ai 
unei nebune. Cînd intră Buvat, nu-şi îndreptă privirile către el, 
nu-şi întoarse capul, se mulţumi să întindă mîna spre el şi să-i 
dea scrisoarea. 

Buvat privi la dreapta, privi la stînga cu un aer de-a 
dreptul năuc pentru a ghici despre ce era vorba; apoi, văzînd că 
nimic nu-i putea călăuzi presupunerile, îşi aşternu ochii pe 
bucata de hirtie, si citi cu voce tare: 


„Doamnă, soțul dumneavoastră a murit pentru Franţa şi 
pentru mine: Nici Franța, nici eu nu vi-l putem da înapoi pe soțul 


151 


dumneavoastră; dar amintiţi-vă că dacă vreodată veți avea 
nevoie de ceva, şi Franța şi eu sintem datornicii dumneavoastră. 
Devotatul dumneavoastră, 

PHILIPPE D'ORLEANS” 


— Cum! exclamă Buvat aţintindu-şi ochii săi bulbucaţi 
asupra Claricei, domnul du Rocher?... Nu este cu putinţă! 

— Tata a murit? rosti, apropiindu-se de mama ei, micuța 
Bathilde care se juca într-un colţ cu păpuşa. Mamă, este 
adevărat că a murit tata? 

— Vai! vai! da, scumpul meu copil, exclamă Clarice, 
regăsindu-şi în acelaşi timp cuvintele şi lacrimile. Oh! da, este 
adevărat! Este cît se poate de adevărat! Oh! ce nefericite 
sîntem! 

— Doamnă, spuse Buvat care nu dispunea în imaginaţia 
sa de mari resurse consolatoare, nu trebuie să fiţi atît de 
îndurerată; poate că e o ştire neîntemeiată. 

— Nu vedeţi că scrisoarea este scrisă de însusi ducele 
d'Orleans? exclamă sărmana văduvă. Da, copilul meu, da, tatăl 
tău a murit. Plingi, fetiţa mea, plingi! poate că văzindu-ţi 
lacrimile, Dumnezeu va avea milă de tine. 

Şi rostind aceste cuvinte, biata femeie tuşi atît de 
dureros, încît Buvat parcă îşi simţi sfişiat propriul său piept; dar 
spaima lui fu mult mai mare încă, văzînd că batista pe care ea o 
dusese la gură era acum plină de sînge. Şi atunci el înţelese că 
nenorocirea ce tocmai se abătuse asupra micuţei Bathilde nu 
era poate cea mai mare nenorocire care o ameninţa. 

Apartamentul pe care îl ocupa Clarice devenise de acum 
înainte prea mare pentru ea: de aceea nimeni nu se miră văzînd 
că îl părăseşte pentru a ocupa unul mai mic, la etajul al doilea. 

In afară de durere, care îi nimicise Claricei toate puterile, 
exista în orice suflet nobil o anumită repulsie de a solicita, chiar 
de la patrie, recompensa sîngelui vărsat pentru ea, mai cu 
seamă cînd acest sînge este cald încă, cum era acela al lui 
Albert. Biata văduvă ezită aşadar să se prezinte la Ministerul de 
război spre a-şi reclama drepturile. A urmat de aici că după trei 
luni, cînd Clarice s-a putut hotărî să facă primele demersuri, 
cucerirea Requenei şi aceea a Saragozei făcuseră să se uite 
bătălia de la Almanza. Ea arătă scrisoarea prinţului; secretarul 


152 


ministrului îi răspunse că avînd o asemenea scrisoare, nu se 
putea să nu obţină orice, dar că trebuia să aştepte reîntoarcerea 
Alteţei Sale. Clarice îşi privi într-o oglindă faţa slăbită şi surise 
trist. 

— Să aştept! rosti ea, da, aşa ar fi mai bine, recunosc, 
dar Domnul ştie de voi mai avea timpul. 

Ca urmare a acestui insucces, Clarice îşi părăsi locuinţa 
de la etajul al doilea, pentru a se muta în două camere mici de 
la etajul al treilea. Sărmana văduvă nu avusese altă avere decit 
solda soţului. Mica zestre pe care i-o dăduse ducele dispăruse 
odată cu cumpărarea unor mobile şi a echipajului soţului. 
Intruciît noua locuinţă pe care o ocupa era mult mai mică decit 
cealaltă, nu a fost de mirare că biata văduvă îşi vîndu ce-i 
prisosea din mobile. 

Se aştepta ca ducele d'Orleans să se înapoieze la sfîrşitul 
toamnei, şi Clarice se bizuia mult pe reîntoarcerea sa spre a-şi 
îmbunătăţi situaţia, dar, împotriva tuturor uzanțelor strategice 
ale acestei epoci, armata, în loc să intre în cvartirurile sale de 
iarnă, îşi continuă campania, şi se află că, în loc de a se pregăti 
de reîntoarcere, ducele d'Orleans luase toate măsurile pentru a 
asedia Lerida. Or, în 1647, însuşi marele Conde eşuase în faţa 
Leridei, iar noul asediu, chiar presupunînd că ar fi avut un sfîrşit 
favorabil, prevestea să se tărăgăneze îngrozitor. 

Clarice întreprinse cîteva demersuri noi: de data aceasta 
i se uitase pînă şi numşle soţului ei. Ea recurse din nou la 
scrisoarea prinţului. Scrisoarca îşi făcuse efectul obişnuit, dar i 
se răspunse că după asediul Leridei, ducele d'Orleans nu putea 
să nu se înapoieze. Sărmana văduvă se văzu nevoită să se 
înarmeze iarăşi cu răbdare. 

Numai că îşi părăsise cele două camere pentru a se muta 
într-o mică mansardă ce se afla în faţa aceleia a lui Buvat, şi îşi 
vîndu ce-i mai rămăsese din mobile, nemaipăstrind decit o 
masă, citeva scaune, leagănul micuţei Bathilde şi un pat pentru 
ea. 

Buvat văzuse toate aceste mutări succesive fără să-şi 
dea prea bine seama de rostul lor şi, deşi nu avea mintea foarte 
pătrunzătoare, nu-i fusese greu, apoi, să înţeleagă situaţia 
vecinei sale. Buvat, care era un om ordonat, strîinsese unele mici 
economii pe care ar fi dorit tare mult să le pună la dispoziţia 


153 


vecinei sale; dar cum, pe măsură ce mizeria Claricei devenea tot 
mai mare creştea la fel şi mîndria ei, niciodată sărmanul Buvat 
nu a îndrăznit să-i facă o asemenea ofertă. Şi totuşi, de douăzeci 
de ori s-a dus la ca cu un mic rulou de monezi ce conţinea 
întreaga sa avere, adică cincizeci sau şaizeci de ludovici: dar de 
fiecare dată el ieşi de la Clarice, cu ruloul tras pe jumătate din 
buzunar, fără a putea avea vreodată curajul să-l scoată cu totul. 
Doar, într-o zi, pe cînd Buvat cobora scara spre a se duce la 
slujbă, îl întîlni pe proprietar care îşi făcea turneul trimestrial de 
încasări, şi ghicind că vizita pe care acesta avea de gind s-o facă 
vecinei sale, cu punctualitatea lui minuțioasă, avea s-o pună, 
poate, într-o mare încurcătură, chiar dacă era vorba de o sumă 
modestă, îl pofti pe proprietar la el, spunîndu-i că, în ajun, 
doamna du Rocher îi înmînase lui banii, pentru a lua cele două 
chitanţe în acelaşi timp. Cît despre proprietar, căruia îi convenea 
acest lucru şi care se temea de o întirziere din partea chiriaşei 
sale, puţin îi păsa de unde îi veneau banii: întinse amîndouă 
mîinile, remise cele două chitanţe şi îşi continuă turneul. 

Trebuie să spunem de asemenea că, în naivitatea 
sufletului său, Buvat se frămiînta din pricina acestei fapte bune 
ca şi cum ar fi fost vorba de ceva necinstit. Trei sau patru zile nu 
a îndrăznit să se înfăţişeze la vecina lui, aşa încît, atunci cînd se 
duse din nou la ea, o găsi tare mihnită deoarece credea că e 
vorba de o atitudine de indiferenţă din partea lui. Cît despre 
Buvat, acesta o găsi pe Clarice aşa de mult schimbată în timpul 
acestor patru zile, încît ieşi clătinînd din cap şi ştergîndu-şi la- 
crimile, iar pentru prima oară, poate, se băgă sub aşternut fără 
să mai cînte, în timpul celor cincisprezece tururi pe care avea 
obiceiul să le facă prin încăpere înainte de a se culca: 


Lăsaţi-mă să merg, 
Lăsaţi-mă să zburd, etc., 


ceea ce constituia dovada unei preocupări tare triste şi 
foarte adinci. 

Se scurseră şi ultimele zile ale iernii, şi acestea aduseră, 
în treacăt, ştirea capitulării Leridei, dar în acelaşi timp se află că 
tînărul şi neobositul general se pregătea să asedieze Tortosa. A 
fost ultima lovitură dată sărmanei Clarice. Ea înţelese că 


154 


primăvara care sosea va aduce odată cu ea o nouă campanie 
care avea să-l reţină pe duce în fruntea armatei. Puterile o 
părăsiră de tot şi fu nevoită să se aşeze la pat. 

Situaţia Claricei era îngrozitoare. Nu-şi făcea iluzii asupra 
bolii sale, îşi dădea seama că aceasta e mortală, şi nu avea pe 
nimeni pe lume căruia să-i încredinţeze copilaşul. Sărmana fe- 
meie se temea de moarte, dar nu pentru ea, ci pentru fetiţa ei, 
care nu va avea parte nici măcar de piatra de pe mormîntul 
mamei ei spre a-şi odihni capul. Soţul nu avea decit rude 
îndepărtate, la mila cărora nici nu putea, nici nu voia să apeleze, 
în ceea ce priveşte familia Claricei, care era născută în Franţa, 
unde murise mama sa, ea nu şi-o cunoscuse niciodată. De 
altminteri, chiar de ar fi existat vreo speranţă din această parte, 
ea înţelegea că nu mai avea timpul să recurgă la ajutorul 
acesteia. Moartea venea. 

Într-o noapte, Buvat, care, seara, în ajun, o părăsise pe 
Clarice mistuită de febră, o auzi gemiînd atît de adînc, încît sări 
jos din pat şi se îmbrăcă în grabă spre a se duce să-şi ofere 
ajutorul, dar, ajuns la uşă, nu îndrăzni să intre, nici să bată. 
Clarice plîngea în hohote şi se ruga cu voce tare. În această 
clipă, micuța Bathilde se trezi şi îşi strigă mama. Clarice îşi 
înăbuşi lacrimile, se duse şi îşi luă copilul din leagăn şi, 
aşezîndu-l în genunchi pe patul ei, îl puse să repete toate 
rugăciunile pe care le ştia, şi după fiecare din ele Buvat o auzi 
exclamînd cu o voce dureroasă: „O, Doamne! o, Doamne! 
Ascultă-l pe sărmanul meu copilaş!” Şi în această scenă 
nocturnă, în care o fetiţă ce de-abia îşi părăsise leagănul şi o 
mamă pe jumătate în mormiînt se rugau amîndouă Domnului, în 
mijlocul liniştii nopţii, era ceva atît de cumplit de trist încît bunul 
Buvat promise, în mod solemn, cu voce înceată ceea ce nu 
îndrăznea să ofere cu glas tare. Se putea ca Bathilde să rămînă 
orfană, însă, cel puţin, jură el, ea nu va fi părăsită. 

A doua zi, intrînd în camera Claricei, Buvat făcu ceea ce 
nu îndrăznise niciodată pînă atunci: o luă în braţe pe Bathilde, 
îşi apropie faţa lui cumsecade şi mare de încîntătorul obrăjor al 
copilului, şi îi spuse încetişor: 

— Fii liniştită, haide sărmană şi micuță nevinovată, mai 
sînt încă oameni buni pe pămînt. 


155 


Atunci fetiţa îşi aruncă braţele în jurul gitului său şi îl 
sărută la rîndul ei. Buvat simţi că i se împăienjeneau ochii de 
lacrimi, şi cum auzise repetindu-se adeseori că nu trebuie să 
plingi în faţa bolnavilor de teama de a nu-i nelinişti, îşi scoase 
ceasornicul şi rosti cu vocea cea mai groasă pentru a-şi ascunde 
emoția: 

— Hum! hum! sînt orele zece fără un sfert; trebuie să 
plec. Rămas bun, doamnă du Rocher. 

Pe seară, îl întîlni pe medic şi îl întrebă ce credea despre 
bolnavă. Întrucît era un medic ce venea din caritate şi nu se 
credea obligat să folosească menajamente, dat fiind că ele nu îi 
erau plătite, răspunse că în trei zile avea să se prăpădească. 

Cînd se întoarse la orele patru, Buvat găsi întreaga casă 
agitată. Coborînd de la Clarice, medicul spusese că trebuie să i 
se dea ultima împărtăşanie. Aşadar fusese înştiinţat preotul, şi 
preotul venise, urcase scara, precedat de paracliser şi de 
clopoţelul său, şi, fără nici un fel de pregătire, intrase în camera 
bolnavei. Buvat auzi tot şi bănui ce se întîmpla. Se urcă într-un 
suflet, şi găsi capul scării şi spaţiul de lîngă uşă ticsite de toate 
cumetrele din mahala, care, după cum era obiceiul din acea 
epocă, se ţinuseră după slujitorii ultimei cuminecături. Aproape 
de patul pe care era întinsă muribunda, atît de palidă şi atît de 
ţeapănă încît, fără cele două mari lacrimi care îi picurau din 
ochi, ar fi putut fi luată drept o statuie de marmură culcată pe 
un mormiînt, preoţii cîntau rugăciunile celor în agonie, şi, într-un 
colţ al încăperii, se afla micuța Bathilde, pe care o despărţiseră 
de mama sa, pentru ca bolnava să nu fie cu gîndul în altă parte 
în timpul împlinirii ultimului ei act de credinţă. Fetiţa stătea 
ghemuită, neîndrăznind nici să ţipe, nici să plingă, cu totul 
înspăimiîntată de faptul că vedea atita lume pe care nu o 
cunoştea şi auzea atita zgomot din care nu înţelegea nimic. De 
aceea, de îndată ce îl zări pe Buvat, copilul dete fuga spre el, 
singura persoană pe care o cunoştea în mijlocul acestei adunări 
funebre. Buvat o luă în braţe şi se duse să îngenuncheze cu ea 
lîngă patul muribundei. În această clipă Clarice îşi cobori ochii 
asupra lui. Ea o văzu pe Bathilde în braţele singurului prieten pe 
care îl cunoştea pe lume. Cu acea privire pătrunzătoare a 
muribunzilor, ea cobori pînă în străfundul acestei inimi curate şi 
devotate, şi citi acolo în acea clipă tot ceea ce el nu îndrăznise 


156 


să-i spună. Atunci ea se ridică în capul oaselor, îi întinse mîna 
scoţind un strigăt de recunoştinţă şi de bucurie, şi, ca şi cum şi- 
ar fi epuizat ultimele puteri ale vieţii în acest elan matern, 
căzu „din nou leşinată pe pat. 

Ceremonia religioasă odată terminată, se retraseră mai 
întîi preotul şi paracliserul; îi urmară evlavioşii, iar indiferenţii şi 
curioşii ieşiră ultimii. Din rîndul acestora făceau parte mai multe 
femei. Buvat le întrebă dacă vreuna dintre ele nu ştie printre 
cunoştinţe o bună îngrijitoare de bolnavi. De îndată se prezentă 
o femeie între două virste, încredinţindu-l, în mijlocul isonului 
ţinut de cumetrele ei, că are toate însuşirile cerute pentru a se 
îndeletnici cu această ocupaţie onorabilă, dar că, tocmai din pri- 
cina acestei înmănuncheri de calităţi, ea obişnuia să fie plătită 
pe opt zile înainte, ţinînd seamă că era foarte căutată în cartier. 
Buvat se interesă asupra preţului pe care-l pretindea pentru 
aceste opt zile; ea răspunse că pentru oricine alta ar fi 
şaisprezece livre, dar, întrucît sărmana doamnă nu părea a fi 
tare înstărită, ea se mulțumea cu douăsprezece. Buvat, care 
tocmai în acea zi îşi încasase leafa lunară, scoase din buzunar 
doi scuzi şi îi dete fără să se tocmeaseă. Chiar dacă ea i-ar fi 
cerut şi îndoit, el tot i-ar fi dat; de aceea, această generozitate 
neaşteptată provocă multe presupuneri dintre care unele nu 
erau spre cea mai mare cinste a muribundei. Într-atît este de 
adevărat că o faptă bună este un lucru foarte rar, încit trebuie 
totdeauna, cînd este făptuită în văzul lumii, ca oamenii să-i 
caute o cauză necinstită sau interesată! 

Clarice era tot leşinată. Îngrijitoarea intră numaideciît în 
funcţiune, dîndu-i, în lipsă de săruri, să respire oţet. Buvat se 
retrase. Cît despre micuța Bathilde, i se spusese că mama sa 
dormea. Bietul copil nu cunoştea încă diferenţa ce există între 
somn şi moarte, şi se apucase să se joace din nou, într-un colţ 
cu păpuşa ei. 

După o oră, Buvat se reîntoarse spre a se interesa de 
starea Claricei: bolnava ieşise din starea de leşin, dar cu toate 
că avea ochii deschişi, nu mai vorbea. Totuşi, ea putea să 
recunoască încă pe cei din jur, întrucît, de îndată ce îl zări pe 
Buvat, îşi împreună mîinile şi începu să se roage, apoi păru că ar 
căuta ceva sub pernă. Dar efortul pe care trebuia să-l facă era, 
fără îndoială, prea mare pentru slăbiciunea sa, întrucît scoase 


157 


un geamăt şi căzu din nou nemişcată pe pernă. Îngrijitoarea 
clătină din cap, şi, apropiindu-se de bolnavă, îi spuse: 

— Stă bine perna matale, maică, nu trebuie s-o deranjezi. 

Apoi, întorcîndu-se către Buvat, adăugă, ridicînd din 
umeri: 

— Ah! bolnavii, nu-mi vorbiţi de ei! Fiecare îşi închipuie 
totdeauna că nu ştiu ce lucru are ceva care îl deranjează. Asta e 
sfîrşitul, ce mai, e moartea, dar ei nu o ştiu. 

Clarice scoase un suspin adînc, dar rămase nemişcată. 
Îngrijitoarea se apropie de ea, şi cu firele unei pene îi frecă 
buzele cu un leac întăritor născocit de ea, pe care se dusese să-l 
caute la spiţer. Buvat nu putea îndura acest spectacol; îi spuse 
îngrijitoarei să vegheze asupra mamei şi copilului, şi plecă. 

A doua zi dimineaţa bolnavei îi era si mai rău; deşi avea 
ochii deschişi, ea părea să nu mai recunoască pe nimeni 
altcineva decit pe fetiţa ei, pe care o culcaseră pe pat, lîngă ea. 
Îi luase mînuţa şi nu mai voia să-i dea drumul. Cît despre fetiţă, 
ca şi cum ar fi simţit că era ultima miîngiiere maternă, rămăsese 
nemişcată şi mută. Cînd îl zări pe bunul ei prieten, îi spuse 
numai atit: 

— Doarme, mămica doarme. 

| se păru atunci lui Buvat că sărmana Clarice făcu o 
mişcare, ca şi cum ar fi auzit încă şi ar fi recunoscut vocea 
fetiţei sale, dar putea să fie tot atît de bine o tremură nervoasă. 
El o întrebă pe îngrijitoare dacă bolnava avea nevoie de ceva. 
Îngrijitoarea clătină din cap, zicînd: 

— La ce bun? ar însemna bani aruncaţi pe gîrlă. Pungaşii 
ăştia de spiţeri cîştigă destul şi aşa! 

Buvat ar fi ţinut mult să rămînă lîngă Clarice, întrucît 
vedea că sărmana nu mai avea decit tare puţin timp de trăit. 
Dar niciodată nu i-ar fi trecut prin cap gîndul, afară numai dacă 
nu ar fi fost el însuşi muribund, că ar putea să lipsească o 
singură zi de la slujbă. Sosi aşadar la birou ca de obicei, dar atit 
de trist şi de copleşit, încît regele nu cîştigă mare lucru de pe 
urma prezenţei sale. S-a remarcat chiar cu uimire, în acea zi, că 
Buvat nu a aşteptat să răsune cele patru lovituri ale orologiului 
pentru a-şi deznoda şireturile de la mînecuţele albastre pe care 
şi le punea la sosire spre a-şi apăra haina, şi că, la prima bătaie 
a  orologiului, s-a ridicat, şi-a luat pălăria şi a ieşit. 


158 


Supranumerarul care îi solicitase deja postul, îl privi cum se 
duce, apoi, după ce Buvat închise uşa, rosti destul de tare 
pentru a fi auzit de şef: 

— Ei bine! nemaipomenit! lată unul care nu se speteşte 
muncind. 

Presimţirile lui Buvat se adeveriră: sosind acasă, o 
întrebă pe portăreasă cum îi merge Claricei. 

— Ah! Mulţumesc lui Dumnezeu! răspunse ea, sărmana 
femeie este foarte fericită: nu mai suferă. 

— A murit! exclamă Buvat cu acel fior pe care îl stîrnesc 
totdeauna aceste cuvinte teribile asupra celui ce le aude. 

— Acum aproape trei sferturi de oră, răspunse 
portăreasa; şi începu din nou să-şi cîrpească ciorapul, reluînd pe 
o melodie tare veselă un cîntecel pe care îl întrerupsese pentru 
a-i răspunde lui Buvat. 

Buvat urcă treptele scării încet, una cite una, oprindu-se 
la fiecare etaj pentru a-şi şterge sudoarea de pe frunte; apoi, 
ajungînd la palierul pe care se aflau camera lui şi cea a Claricei 
se văzu nevoit să se rezeme de zid, întrucît simţea că i se 
înmoaie picioarele. Vederea unui cadavru are ceva teribil şi 
solemn, al cărei efect îl resimte chiar şi omul cel mai stăpiîn pe 
sine. De aceea şi rămăsese acolo, mut, nemişcat, şovăielnic, 
cînd i se păru că aude vocea micuţei Bathilde care se tînguia. Işi 
aduse atunci aminte de sărmanul copil, şi acest fapt îi reinsuflă 
puţin curaj. Totuşi, ajuns la uşă, se opri iarăşi, dar atunci auzi 
mai desluşit gemetele fetiţei. 

— Mămico! striga copilul cu vocea-i micuță întretăiată de 
lacrimi, mămico, trezeşte-te, mămico! De ce eşti aşa rece? Apoi 
copilul se îndreptă spre uşă şi, bătînd în ea cu mînuţele, spuse: 

— Bunul meu prieten, bunul meu prieten! Vino! Sînt sin- 
gură de tot, mi-e frică! 

Buvat nu înţelegea de ce nu-l duseseră pe copil în altă 
parte de îndată ce îi murise mama, iar mila profundă pe care i-o 
inspiră sărmana micuță îl copleşi. Biruind sentimentul dureros 
care îl oprise o clipă, duse mîna la clanţă spre a deschide uşa. 
Uşa era încuiată. În acest moment o auzi pe portăreasă că îl 
strigă; Buvat alergă la scară şi o întrebă unde este cheia. 


159 


— Ei bine! tocmai despre asta-i vorba, răspunse 
portăreasa; ia uitaţi-vă, cît sînt de proastă! Am uitat să v-o dau 
cînd aţi trecut prin faţa mea! 

Buvat cobori cît putu mai repede. 

— Şi de ce se găseşte această cheie aici? întrebă el. 

— Proprietarul a adus-o, după ce a poruncit să se ridice 
mobilele, răspunse portăreasa. 

— Cum, să se ridice mobilele! exclamă Buvat. 

— Eh! Fără îndoială că a poruncit să se ridice mobilele! 
Vecina dumneavoastră nu era bogată, domnule Buvat, şi mai 
mult ca sigur că avea datorii în toate părţile. lacă! n-a vrut să 
aibă vreo gilceavă, dumnealui, proprietarul! Sorocul şi plata chi- 
riei mai înainte de toate! Cum se şi cuvine! De altminteri nu mai 
are nevoie de mobile, sărmana, scumpa de ea! 

— Dar îngrijitoarea, ce s-a întîmplat cu ca? 

— Cînd a văzut că i-a murit bolnava, s-a dus. Treaba ei se 
sfirşise. Dacă vreţi, are să vină s-o înfăşoare în giulgiu, pentru 
un scud. De obicei, portăresele au parte de acest mic cîştig su- 
plimentar. Dar eu nu pot: eu sînt prea simţitoare. 

Buvat înţelese tot ce se înlimplase şi se cutremură. Se 
urcă de data aceasta pe atit de repede pe cit de încet suise 
treptele prima dată. Mina îi tremura într-atit, încît nu putea 
nimeri încuietoarea uşii. În sfîrşit, cheia se învirti în broască şi 
uşa se deschise. 

Clarice era întinsă pe podea, pe salteaua scoasă de la 
patul ei, în mijlocul camerei ce fusese golită de toate mobilele. 
Un cearşaf grosolan fusese aruncat peste ea şi de bună seamă 
că o acoperise în întregime, dar micuța Bathilde îl dăduse la o 
parte pentru a căuta chipul mamei sale, pe care-l săruta în clipa 
în care Buvat pătrunse în încăpere. 

— Ah! prietenul meu bun, prietenul meu bun, exclamă 
copilul, trezeşte-o pe măicuţa mea, care vrea să doarmă într- 
una. Trezeşte-o, te rog. 

Şi copilul alergă spre Buvat, care privea din uşă acest 
trist spectacol. 

Buvat o duse pe Bathilde lîngă trupul neînsufleţit. 

— Sărut-o pe mama ta pentru ultima oară, sărmane 
copil, îi spuse el. 

Copilul se supuse. 


160 


— Şi acum, continuă el, las-o să doarmă. 

Luă copilul în braţe şi-l duse la el. Copilul nu se împotrivi, 
ca şi cum ar fi înţeles slăbiciunea şi singurătatea sa. 

El o culcă în propriul său pat, întrucît ridicaseră pînă şi 
leagănul copilului, iar cînd o văzu adormită, ieşi pentru a se 
duce să facă declaraţia de deces la comisarul cartierului şi să 
înştiinţeze administraţia serviciilor funebre. 

Cînd se reîntoarse, portăreasa îi înmiînă o hirtie pe care 
îngrijitoarea o găsise în mîna Claricei cînd o înfăşurase în 
giulgiu. 

Buvat o despături şi recunoscu scrisoarea ducelui 
d'Orleans. 

Era singura moştenire pe care sărmana mamă o lăsase 
fiicei sale. 


XVIII 
MOŞTENIREA 


Ducîndu-se să facă declaraţia la comisarul cartierului şi 
să stabilească măsurile necesare cu serviciile funerare, Buvat îşi 
mai dăduse osteneala să caute o femeie care să aiba grijă de 
micuța Bathilde, îndeletnicire pe care nu o putea lua asupra sa, 
mai întîi pentru că se afla într-o ignoranță desăvirşită a 
treburilor unei guvernante, şi apoi pentru că, aflindu-se la slujbă 
timp de şase ore pe zi, era cu neputinţă ca fetiţa să rămînă 
singură în absenţa sa. Din fericire avea la îndemînă ceea ce îi 
trebuia: era vorba de o femeie cumsecade avind între treizeci şi 
cinci şi treizeci şi opt de ani, care fusese în serviciul răposatei 
doamne Buvat în ultimii trei ani de viaţă, şi ale cărei calităţi 
serioase le apreciase de-a lungul celor trei ani. S-a înţeles cu 
Nanette, aşa se numea această femeie de treabă, că ea va locui 
în casă, va găti, va avea grijă de micuța Bathilde şi va primi 
drept leafă cincizeci de livre pe an, precum şi mîncarea. 

Această nouă rinduială trebuia să-i schimbe toate 
obiceiurile lui Buvat, înjghebiîndu-i o gospodărie, lui, care trăise 
totdeauna ca un holtei, şi mîncase la pensiuni familiale. Nu 
putea aşadar să-şi mai păstreze mansarda, devenită prea 
strimtă pentru surplusul de existenţe legate de aici înainte de 
existenţa sa. Şi încă de a doua zi dimineaţa porni în căutarea 


161 


altei locuinţe. Găsi una în strada Pagevin, întrucit ţinea mult să 
nu se îndepărteze de biblioteca regelui, pentru ca, orice vreme 
ar fi fost afară, să ajungă la slujbă fără prea multe neplăceri. Era 
un apartament alcătuit din două camere, o săliţă şi o bucătărie; 
căzu la învoială pe loc, iar ca nou chiriaş dădu portăresei 
bacşişul tradiţional, se duse în strada Saint-Antoine să cumpere 
mobilele care îi lipseau pentru a mobila camera Bathildei şi cea 
a Nanettei, şi chiar în aceeaşi seară, după reîntoarcerea de la 
slujbă, mutatul a fost dus la bun sfirsit. 

A doua zi, care cădea într-o duminică, avu loc 
înmormiîntarea Claricei, astfel încît Buvat, spre a aduce ultima 
cinstire vecinei sale, nu avu nevoie să ceară nici măcar o zi de 
învoire şefului său. Timp de o săptămînă sau două, micuța 
Bathilde întrebă în fiece clipă de mămica ei Clarice, dar bunul ei 
prieten Buvat îi aduse, spre a o consola, multe jucării drăguţe, şi 
ea începu să vorbească mai puţin despre mămica ei, şi cum i s-a 
spus că plecase spre a-l reîntîlni pe tăticul ei, Bathilde; în cele 
din urmă, doar din timp în timp mai întreba cînd aveau să se 
întoarcă amîndoi părinţii. În sfîrşit, vălul care separă primii noştri 
ani de restul vieţii se îngroşă puţin cîte puţin, iar Bathilde îi uită 
pe părinţi pînă în ziua în care fata, ştiind în fine ce însemna să fii 
orfană, avea să-i regăsească atit pe unul cît şi pe celălalt în 
amintirile sale de copil. 

Buvat îi dăduse Bathildei cea mai frumoasă dintre cele 
două camere; pe cealaltă o păstrase pentru el, iar pe Nanette o 
surghiunise în săliţă. Această Nanette era o femeie cumsecade, 
care gătea binişor, tricota în chip deosebit şi torcea 
nemaipomenit. Dar, cu toate aceste felurite talente, Buvat 
înţelese că Nanette împreună cu el erau departe de a fi de ajuns 
pentru educaţia unei tinere, şi că, atunci cînd Bathilde îşi va fi 
însuşit o scriere magnifică, va fi cunoscut cele cinci, reguli, va fi 
învăţat să coasă şi să toarcă, ea nu va şti exact decit jumătate 
din ceea ce ar trebui să ştie, întrucît Buvat considerase obligaţia 
pe care şi-o asumase în toată întinderea sa. Era una din acele 
firi pioase care nu gîndesc decit cu inima, şi înţelesese că, deşi 
devenise pupila lui Buvat, Bathilde avea să fie totuşi fiica lui 
Albert şi a Claricei. El se hotărî aşadar să-i dea o educaţie 
potrivită nu cu situaţia ei prezentă, ci cu numele pe care îl 
purta. 


162 


Şi, pentru a lua această hotărîre, Buvat făcuse un 
raţionament foarte simplu: anume că el datora slujba lui Albert 
şi, prin urmare, venitul acestei slujbe aparţinea Bathildei. lată 
cum împărțea el cele nouă sute de livre care alcătuiau leafa sa 
pe un an: 

patru sute cincizeci de livre pentru maeştrii de muzică, 
de desen şi de dans; 

patru sute cincizeci de livre pentru zestrea Bathildei. 

Or, presupunînd că Bathilde, care avea acum patru ani, 
se va căsători patrusprezece ani mai tîrziu, adică la optsprezece 
ani, dobinda şi capitalul adunate la un loc se vor ridica, în ziua 
căsătoriei sale, cam la nouă sau zece mii de livre. Ceea ce nu 
era mare lucru, Buvat o ştia bine, şi era foarte mîhnit din 
această pricină, dar în zadar îşi torturase mintea, nu găsise nici 
un mijloc s-o scoată mai bine la capăt. 

In privinţa hranei comune, a plăţii chiriei, a banilor pentru 
traiul Bathildei, pentru traiul său, precum şi simbria Nanettei, 
avea să le facă faţă apucîndu-se din nou să dea lecţii de scris şi 
copiind diverse lucrări. In acest scop, avea să se scoale la orele 
cinci dimineaţa şi să se culce la orele zece seara. Asta ar 
însemna numai profit, întrucît, graţie acestei noi rînduieli, şi-ar 
prelungi viaţa cu patru sau cinci ore zi de zi. 

Dumnezeu binecuvintă dintru început aceste hotăriîri 
cucernice: nici lecţiile, nici copiile nu-i lipsiră lui Buvat şi cum doi 
ani se scurseră mai înainte ca Bathilde să fi terminat prima 
etapă a educaţiei, pe care şi-o luase asupra lui, Buvat, putu să 
adauge nouă sute de livre la mica sa comoară şi să plaseze 
nouă sute de livre pe numele Bathildei. 

La vîrstă de şase ani, Bathilde a avut aşadar ceea ce rar 
au la această virstă fetele din casele cele mai nobile şi mai 
bogate, adică maestru de dans, maestru de muzică şi maestru 
de desen. 

De altminteri, era o nesfirşită plăcere să faci sacrificii 
pentru această copilă încîntătoare, căci părea să fi fost hărăzită 
cu una din acele firi fericite ale căror aptitudini te fac să crezi 
într-o lume anterioară, într-atit cei care sînt dotați cu asemenea 
aptitudini par nu a învăţa lucruri noi, ci a-şi aminti de lucruri 
uitate, în ceea ce priveşte frumuseţea sa de copilă, care 


163 


îndreptăţea speranţe minunate, îşi respecta toate făgăduielile 
făcute. 

De aceea Buvat era tare fericit de-a lungul întregii 
săptămîni cînd, după fiecare lecţie, primea complimentele 
maeştrilor, şi nespus de mindru cînd, duminica, după ce îşi 
îmbrăca haina de culoare roşie cum e carnea somonului, 
pantalonii de catifea neagră şi ciorapii tărcaţi, o lua de mină pe 
mica sa Bathilde şi pornea să facă împreună cu ea plimbarea 
săptăminală. De obicei paşii îl duceau spre calea Porcherons. 
Acolo era locul de întîlnire al jucătorilor de bile, şi Buvat fusese 
altădată un mare amator al acestui joc. Încetînd de a mai fi 
actor, devenise arbitru. Cu prilejul oricărei contestaţii ce se ivea, 
la el se recurgea, şi trebuie să recunoaştem, avea un ochi atît 
de precis, încît indica la prima privire, fără să se înşele vreodată, 
care era bila cea mai apropiată de ţintă. De aceea hotărîrile sale 
erau fără drept de apel, respectate şi urmate nici mai mult nici 
mai puţin decit acelea pe care le dădea sfintul Ludovic la 
Vincennes. 

Insă, trebuie s-o spunem iarăşi spre lauda sa, predilecţia 
pe care o avea pentru această plimbare nu era născută dintr-un 
sentiment egoist: acest itinerar ducea în acelaşi timp la bălțile 
de la Grange-Bateliere, ale căror ape întunecate şi uşor vălurite 
atrăgeau o sumedenie de libelule cu aripi de voal şi talii de aur, 
pe care copiii simt o atît de mare plăcere să le fugăreaseă. Una 
din marile distracţii ale micuţei Bathilde era de a alerga, cu 
plasa ei verde în mînă, cu minunatele sale cosiţe aurii fluturînd 
în vînt, după fluturi şi libelule. Şi urmau de aici deseori, din 
cauza formei terenului, unele mici accidente pentru rochiţa ei 
albă. Dar, cu condiţia ca Bathilde să se fi amuzat, Buvat trecea 
cu o mare seninătate peste o pată sau o agăţare a rochiţei, 
lucrurile acestea privind-o pe Nanette. Vrednica femeie 
bombănea grozav la întoarcerea acasă, dar Buvat îi închidea 
gura ridicînd din umeri şi rostind: 

— Haida de! La bătrineţe vremea-ţi pierzi, la tinereţe te 
distrezi! 

Şi cum Nanette avea un mare respect faţă de proverbe 
pe care le punea ea însăşi în aplicare atunci cînd se ivea prilejul, 
se supunea de obicei învăţăturii acestuia. 


164 


Se întîmpla de asemenea cîteodată, dar aceasta numai în 
zilele de mare sărbătoare, ca Buvat să consimtă, la rugămintea 
micuţei Bathilde, care voia să vadă de aproape morile de vînt, 
să meargă tocmai pînă în Montmartre. Atunci se pleca mai 
devreme; Nanette lua cu ea merinde pentru prînzul de pe espla- 
nada de l'Abbaye. Pătrundeau vitejeşte în foburg, traversau 
podul des Porcherons, lăsau la dreapta cimitirul Saint-Eustache 
şi capela Notre-Dame-de-Lorette, treceau de barieră, şi se urcau 
pe drumul către Montmartre, azvirlit ca o panglică între pajiştile 
verzi şi colinele Briolets. 

În ziua aceea nu se înapoiau decit la orele opt seara; dar, 
încă de la crucea des Porcherons, micuța Bathilde dormea în 
braţele lui Buvat. 

Lucrurile merseră astfel pînă în anul de graţie 1712, 
epocă în care marele rege se văzu atît de strîmtorat în treburile 
sale, încît nu văzu alt mijloc de a ieşi din încurcătură decit 
încetînd de a-şi mai plăti slujbaşii. Lui Buvat i se aduse la 
cunoştinţă această măsură administrativă de către casier, care îl 
anunţă într-o bună dimineaţă, atunci cînd se prezentă să-şi 
încaseze leafa pe luna scursă, că nu erau bani în casierie. Buvat 
îl privi pe casier cu un aer de o totală înmărmurire: nu i-ar fi 
trecut niciodată prin cap ideea că regele ar putea duce lipsă de 
bani. El nu se nelinişti de altminteri din pricina acestui răspuns, 
convins fiind că numai un accident întîmplător întrerupsese 
plata, şi se întoarse la birou fredonînd cîntecul favorit: 


Lăsaţi-mă să merg, 
Lăsaţi-mă să zburd, etc. 


— La dracu! îi spuse supranumerarul, care, după şapte 
ani de aşteptare, fusese în sfîrșit înaintat funcţionar pe data de 
întîi a lunii precedente, trebuie că aveţi o fire teribil de veselă 
dacă vă mai arde să cîntaţi cînd nu mai sîntem plătiţi. 

— Cum? zise Buvat. Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că poate nu veniţi de la casierie? 

— Ba da, cxact de acolo vin. 

— Şi vi s-a plătit? 

— Nu, mi s-a spus că nu erau bani. 

— Şi ce credeţi despre asta? 


165 


— Păi de! eu cred, spuse Buvat, eu cred că ni se vor da 
banii pe două luni la un loc. 

— Ah! da, vorbesc degeaba! banii pe două luni la un loc! 
Ascultă Ducoudray, continuă slujbaşul întorcîndu-se către 
vecinul său, dumnealui crede că ne vor da banii pe cele două 
luni la un loc! Ce om naiv mai e şi papa Buvat! 

— Asta o vom vedea luna cealaltă, răspunse al doilea 
slujbaş. 

— Da, zise Buvat, repetind aceste cuvintc care i se 
părură a fi cele mai juste, asta o vom vedea luna cealaltă. 

— Şi dacă nu au să vă plătească nici luna cealaltă, şi nici 
cele care vor urma, ce veţi face, papa Buvat? 

— Ce voi face? rosti Buvat, mirat că se poate îndoi cineva 
de hotărîrea sa de a veni mai departe la slujbă. Ei bine, dar este 
foarte simplu: eu voi veni totuşi. 

— Cum! dacă nu veţi mai fi plătit, zise slujbaşul, veţi veni 
totuşi mai departe? 

— Domnule, zise Buvat, regele m-a plătit timp de zece 
ani pînă la o centimă. După zece ani, dacă este strimtorat, el 
are, deci, tot dreptul să-mi ceară un pic de credit. 

— Linguşitor josnic! exclamă slujbaşul. 

Se scurse şi luna, veni din nou ziua de plată: Buvat se 
prezentă la casierie cu deplina încredere că avea să i se 
plătească suma restantă; dar, spre marea sa uimire, i se aduse 
la cunoştinţă ca şi ultima dată că tot goală era şi acum casa de 
bani. Buvat întrebă cînd avea să se umple. Casierul îi răspunse 
că era tare curios. Buvat nu ştiu cum să se mai scuze şi se 
reîntoarse la biroul său, dar, de data aceasta, fără să mai cînte. 

În aceeaşi zi, noul slujbaş îşi dădu demisia. Însă, cum era 
dificil să înlocuieşti un funcţionar care pleca din pricină că nu se 
mai plătea, şi cum munca trebuia totuşi să fie făcută, şeful îl 
împovără pe Buvat, în afară de propria sa activitate, şi cu aceea 
a demisionarului. Buvat o acceptă fără să murmure, şi cum, la 
urma urmei, etichetele sale îi lăsau de altminteri destul timp de 
prisos, la sfîrşitul lunii munca era la zi. 

Nu se plăti mai mult în a treia lună decit în primele două. 
Era un adevărat faliment. 

Dar, aşa cum am văzut, Buvat nu se tîirguia niciodată 
cînd era vorba de îndatoririle sale. Ceea ce promisese să facă, 


166 


sub imperiul primului impuls, făcu şi cu matură chibzuinţă. 
Numai că dădu lovitura la mica sa comoară, care se compunea 
exact din lefurile sale pe doi ani. 

În acest timp Bathilde creştea: era acum o tînără de 
treisprezece-paisprezece ani, a cărei frumuseţe devenea din zi 
în zi mai remarcabilă, şi care începea să înţeleagă întreaga 
dificultate a situaţiei sale. De aceea, de şase luni încoace, sau 
poate de un an, sub pretextul că preferă să rămînă acasă spre a 
desena sau a cînta la clavecin, plimbările la Porcherons, 
alergările pe malul bălților de la Grange-Bateliere şi ascensiunile 
la Montmartre fuseseră întrerupte. Buvat nu înţelegea nimic din 
aceste gusturi sedentare care veniseră aşa dintr-o dată tinerei 
fete, şi cum el, după ce a încercat de două sau trei ori să se 
plimbe fără ea, a băgat de seamă că nu plimbarea în sine îi 
făcea plăcere, s-a hotărît, întrucît este necesar ca citadinul din 
Paris, închis întreaga săptămînă, să aibă aer cel puţin duminica, 
s-a hotărît, cum spuneam, să caute o mică locuinţă cu grădină. 
Numai că locuinţele cu grădină deveniseră prea scumpe pentru 
starea finanţelor sărmanului Buvat, astfel încît găsind cu prilejul 
curselor sale mica locuinţă din strada du Temps-Perdu, îi veni pe 
loc luminoasa idee de a înlocui grădina cu o terasă; se gîndi 
numaidecit că aerul avea să fie mai bun, şi se întoarse să o 
înştiinţeze pe Bathilde de chilipirul găsit, spunîndu-i că singurul 
neajuns pe care îl vedea la viitorul lor apartament, care de 
altminteri le convenea din toate punctele de vedere, era faptul 
că, acum, cele două camere ale lor vor fi separate, şi că ea va fi 
obligată să locuiască la etajul al patrulea, cu Nanette, în timp ce 
el avea să locuiască la al cincilea. Ceea ce i se părea un 
inconvenient lui Buvat, i se păru, dimpotrivă, Bathildei un 
avantaj. De cîtva timp încoace ea înţelegea, cu acel instinct al 
pudorii firesc femeii, că nu era decent ca, mai departe, camera 
ei să fie la acelaşi etaj cu o cameră de care nu o despărţea decit 
o uşă, cameră ce aparţinea unui bărbat încă tînăr, şi care nu era 
nici tatăl, nici soţul ei. Ea îl încredinţă aşadar pe Buvat că, după 
tot ceea ce îi spusese despre aceasta locuinţă, socotea că îi va fi 
tare greu să găsească o alta care să-i placă tot atît de mult şi îl 
îndemnă să încheie contractul cît mai repede cu putinţă. Buvat, 
încîntat, înştiinţă în aceeaşi zi că renunţă la vechea locuinţă şi 
dădu arvună pentru cea nouă; apoi, la sorocul cel mai apropiat, 


167 


se mută. Era pentru a treia oară de douăzeci de ani încoace, şi 
totdeauna doar în circumstanţe peremptorii. După cum se vede, 
Buvat nu avea o fire nestatornică. 

Şi Bathilde avea dreptate să cugete astfel, căci, de cînd 
manteluţa sa neagră scotea în relief nişte umeri admirabili, de 
cînd de sub mitenele ei se iveau cele mai frumoase degete de 
pe lume, de cînd, din Bathilde de altădată, ea nu mai păstrase 
decit piciorul de copil, toată lumea remarca faptul că Buvat era 
încă tînăr; că de cinci sau şase ori, cum era socotit ca un om 
ordonat şi era văzut ducîndu-se în fiecare lună, cu regularitate, 
la notarul său, el avusese prilejul să încheie o căsătorie 
convenabilă fără a profita de această ocazie; că, în fine, tutorele 
şi pupila locuiau în acelaşi apartament, astfel încît cumetrele, 
care se arătau pline de un adînc respect faţă de Buvat pe cînd 
Bathilde nu avea decit şase ani, începeau să strige în gura mare 
despre imoralitatea lui, acum cînd Bathilde avea cincisprezece 
ani. 

Sărmanul Buvat! Dacă a existat vreodată un ecou 
nevinovat şi curat, atunci a fost acela ce răzbătea din această 
cameră învecinată cu cea a Bathildei, din această cameră care i- 
a adăpostit timp de zece ani capul mare, cumsecade, bucălat şi 
trandafiriu, prin care nu trecuse niciodată vreun gînd urit, nici 
chiar în vis. 

Dar, mutîndu-se în strada du Temps-Perdu, a fost mult 
mai rău: Buvat şi Bathilde veniseră, după cum ne amintim, din 
strada des Orties în strada Pagevin, iar acolo, unde era 
cunoscută admirabila sa purtare faţă de bietul copil, această 
amintire îl apărase încă împotriva calomniei. Dar se scursese 
multă vreme de cînd fusese făptuit acest gest frumos, care, 
chiar în strada Pagevin, începea să fie uitat. Era deci tare dificil 
ca zvonurile care începuseră să se răspindeaseă să nu-i 
urmărească într-un cartier nou, în care erau cu totul 
necunoscuţi, şi în care înscrierea lor sub două nume diferite 
trebuia oricum să trezească bănuieli, excluzîndu-se orice idee de 
rudenie apropiată. 

Rămiînea presupunerea care, atribuind lui Buvat o 
tinereţe furtunoasă, vedea în Bathilde fructul unei vechi pasiuni 
pe care Biserica ar fi uitat s-o consfinţească. Dar această 
presupunere cădea la prima examinare. Bathilde era înaltă şi 


168 


zveltă, Buvat era gros şi scurt; Bathilde avea ochii negri şi 
strălucitori, Buvat avea ochii albaştri ca faianţa şi fără cea mai 
mică expresie; Bathilde avea pielea albă şi mată, iar trandafiriul 
cel mai viu colora faţa lui Buvat; în sfîrşit, întreaga persoană a 
Bathildei exprima eleganța şi distincţia, în timp ce bietul bonom 
Buvat era din cap pînă în picioare un tip de o vulgară simplitate. 
Şi în consecinţă femeile începură s-o privească pe Bathilde cu 
dispreţ, iar bărbaţii îl numeau pe Buvat o lichea fericită. 

Se cuvine să spunem de altminteri că doamna Denis a 
fost una din ultimele care să dea crezare tuturor acestor 
zvonuri. Vom spune mai tîrziu cu ce prilej a început să creadă în 
ele. 

Totuşi prevederile slujbaşului demisionar se împliniseră. 
Trecuseră optsprezece luni de cînd Buvat nu văzuse o para din 
leafă, fără ca bravul om, cu tot acest credit îndelungat, s-o lase 
mai moale o clipă cu punctualitatea sa obişnuită. Ceva mai mult, 
de cînd nu se mai plăteau lefurile, Buvat avea o frică teribilă să 
nu-i vină poftă ministrului să facă economii suprimînd o treime 
din numărul funcţionarilor, şi cu toate că serviciul îi lua zilnic 
şase ore din timpul pe care l-ar fi putut folosi într-un mod mai 
rentabil, el ar fi socotit ca o nenorocire ireparabilă pierderea 
acestei slujbe. De aceea îşi dădea şi mai multă silinţă pe măsură 
ce pierdea speranţa restituirii drepturilor sale. Rezultă de aici că 
superiorii săi s-au ferit cu străşnicie să dea afară un om care 
muncea cu atit mai mult cu cit era plătit mai puţin. 

Ignoranţa completă a datei la care avea să înceteze 
această situaţie precară, împreună cu micşorarea micului său 
tezaur care ameninţa să se epuizeze peste puţin timp, 
întunecau totuşi fruntea lui Buvat, în aşa chip încît Bathilde 
prinse a bănui că se petrecea ceva de care ea nu avea 
cunoştintă. Cu tactul care le caracterizează pe femei, ea 
înţelese că orice întrebare pusă lui Buvat cu privire la un secret 
pe care el nu i l-a destăinuit din proprie iniţiativă ar fi inutilă. 
Aşadar ea se adresă Nanettei. Aceasta se lăsă un pic rugată, dar 
cum totul în casă se afla sub influenţa Bathildei, în cele din urmă 
îi mărturisi cum stăteau treburile; numai atunci află Bathilde tot 
ceea ce datora ea delicateţei dezinteresate a lui Buvat. Ea ştia 
acum că pentru a păstra neatinşi banii destinaţi spre a-i plăti pe 
maeştrii ei de distracţii şi a-i agonisi o zestre, Buvat muncea 


169 


dimineaţa de la orele cinci pînă la orele opt, iar seara, de la 
orele nouă pînă la miezul nopţii, şi ceea ce îl întrista atît, în 
ciuda acestei munci înverşunate, acum cînd nu i se mai plătea 
leafa, era faptul că se va vedea nevoit, în momentul în care 
micile sale economii se vor fi epuizat, să-i mărturiscaseă 
Bathildei că trebuiau să suprime orice cheltuială care nu era 
riguros necesară. Primul gînd al Bathildei, aflind de acest sfint 
devotament, a fost să cadă la picioarele lui Buvat, cînd se va 
reîntoarce, şi să-i sărute mîinile; dar ea înţelese îndată că 
singurul mijloc de a ajunge la țelul pe care şi-l propusese era de 
a părea că ignoră totul, iar cînd acesta se reîntoarse de la 
slujbă, nu putu ghici cîtă recunoştinţă şi venerație ascundea 
sărutul filial pe care îl depuse fata pe fruntea lui. 


XIX 
BATHILDE 


A doua zi, Bathilde îi spuse rîzînd lui Buvat că socotea că 
maeştrii ei nu mai aveau ce s-o înveţe, că ea ştia tot atit cît şi ei, 
şi că a-i mai păstra mult timp ar însemna bani pierduţi. Cum 
Buvat nu găsea nimic mai frumos ca desenele Bathildei, cum, 
atunci cînd cînta Bathilde, el se credea în al nouălea cer, nu-i 
veni greu s-o creadă pe pupila sa, cu atit mai mult cu cît 
maeştrii, de o bună credinţă rar întîlnită, mărturisiră că eleva lor 
ştia destul pentru a se descurca de aici înainte singură. Astfel 
erau simţămintele pe care le inspira Bathilde, încît ele purificau 
tot ceea ce se apropia de ea. 

Se înţelege că această dublă declaraţie făcu mare 
plăcere lui Buvat; dar Bathilde nu se mulţumi doar să facă 
economii, re ducînd cheltuielile; ea se mai hotărî să sporească 
veniturile. Deşi făcuse progrese aproape la fel în muzică şi în 
desen, ea înţelese că numai desenul putea să-i fie de ajutor, în 
timp ce muzica nu-i va fi niciodată decît un mijloc de destindere. 
Ea îşi îndreptă aşadar toată sîrguinţa spre desen, şi cum avea 
într-adevăr în acest domeniu un talent superior, reuşi în curînd 
să facă nişte pasteluri încîntătoarc. În fine, într-o zi, voind să 
cunoască valoarea lucrărilor sale, îl rugă pe Buvat ca, în drum 
spre slujbă, să se oprească la negustorul de culori de la care îşi 
cumpăra ea hirtie şi creioane, şi care îşi avea prăvălia în strada 


170 


de Clery, colţ cu strada du Gros-Chenet, şi să-i arate două 
capete de copil pe care le desenase din imaginaţie, întrebîndu-l 
apoi la cît le preţuia. Buvat acceptă această însărcinare fără a o 
lua cîtuşi de puţin în nume de rău, şi o aduse la îndeplinire cu 
naivitatea sa obişnuită. Negustorul, deprins cu asemenea 
propuneri, suci şi răsuci cu un aer dispreţuitor capetele între 
mîinile sale şi, cu toate că le critică straşnic, spuse că nu putea 
oferi decit cincisprezece livre pentru fiecare. Buvat, ofensat nu 
de preţul oferit, ci de modul puţin respectuos în care 
comersantul îi vorbise de talentul Bathildei, i le trase destul de 
brusc din miini, spunîndu-i că-i mulţumeşte. 

Negustorul atunci, crezînd că bonomul nostru nu găsea 
preţul destul de ridicat, spuse că de hatiîrul cunoştinţei lor avea 
să dea pentru cele două capete pînă la patruzeci de livre; dar 
Buvat, ranchiunos al dracului cînd era vorba de o jignire adusă 
desăvirşirii pupilei sale, îi răspunse cu răceală că desenele pe 
care i le arătase nu erau de vînzare, şi că el nu întreba de preţul 
lor decit pentru propria lui satisfacţie. Or, după cum se ştie, din 
momentul în care desenele nu sînt de vinzare, ele cresc nespus 
de mult în valoare: urmarea a fost că negustorul sfirşi prin a 
oferi pînă la cincizeci de livre; dar Buvat, puţin sensibil la aceas- 
tă propunere despre care nici nu-i trecuse prin cap că ar putea 
profita, puse din nou desenele în mapă, ieşi de la negustor cu 
întreaga miîndrie a unui om rănit în demnitatea sa şi se îndreptă 
spre slujbă. La întoarcere, negustorul se afla ca din întîmplare în 
pragul uşii, dar observîndu-l, Buvat o luă iute la picior. Aceasta 
însă nu-i sluji la nimic, negustorul veni spre el şi, punîndu-şi 
mîinile pe umerii lui Buvat, îl întrebă dacă nu voia să-i dea cele 
două desene pentru preţul pe care i-l spusese. Buvat îi răspunse 
a doua oară şi cu o voce şi mai aspră decit prima dată că 
desenele nu erau de vinzare. 

— Păcat, reluă negustorul, aş fi mers pînă la optzeci de 
livre, şi se întoarse în prag cu un aer indiferent, dar urmărindu-l 
totuşi pe Buvat cu coada ochiului. Buvat îşi continuă drumul cu 
o mîndrie care-i făcea şi mai grotescă turnura şi, fără să se mai 
fi întors măcar o dată, dispăru după colţul străzii du Temps- 
Perdu. 

Bathilde îl auzi pe Buvat care urca treptele zdrăngănind 
cu bastonul în vergelele scării, ceea ce stirnea un zgomot 


171 


regulat cu care avea obiceiul să-şi acompanieze paşii. Ea alergă 
numaidecit în întîmpinarea lui pînă pe palier, întrucît era foarte 
îngrijorată cu privire la rezultatul negocierilor, şi în virtutea unui 
rest din obiceiurile sale copilăreşti, îşi aruncă braţele în jurul 
gitului său. 

— Ei bine! dragă prietene, îl întrebă ca, ce a spus domnul 
Papillon? 

Acesta era numele negustorului de vopsele. 

— Domnul Papillon, răspunse Buvat ştergîndu-şi fruntea, 
domnul Papillon este un impertinent! 

Biata Bathilde păli. 

— Cum asta, dragă prietene, un impertinent! 

— Da, un impertinent, care, în loc să cadă în genunchi în 
faţa desenelor tale, şi-a permis să le critice. 

— Oh! dacă nu e vorba decit de asta, dragă prietene, zise 
Bathilde rizînd, el are dreptate. Trebuie să ţii seamă că eu nu 
sînt încă decit o şcolăriţă. Dar, în sfîrşit, a oferit vreun preţ 
oarecare? 

— Da, răspunse Buvat, el a avut şi această impertinenţă. 

— Şi ce preţ? întrebă Bathilde tremuriînd teribil. 

— A oferit pe ele optzeci de livre! 

—Optzeci de livre! exclamă Bathilde. Oh! Fără îndoială că 
te înşeli, dragă prietene. 

— El a îndrăznit să ofere optzeci de livre pentru 
amîndouă, o repet, răspunse Buvat apăsînd pe fiecare silabă. 

— Dar asta înseamnă de patru ori mai mult decit 
valorează, exclamă fata bătînd din palme de bucurie. 

— Este posibil, reluă Buvat, cu toate că nu mai ştiu ce să 
cred. Dar nu este mai puţin adevărat că domnul Papillon este un 
impertinent. 

Nu aceasta era şi opinia Bathildei; de aceea, pentru a nu 
începe o discuţie atît de delicată cu Buvat, schimbă subiectul 
conversaţiei, anunţindu-l că masa este gata, veste care de 
obicei dădea imediat un alt curs ideilor prea naivului nostru om. 
Buvat înmiînă Bathildei mapa cu desene, fără alte observaţii, şi 
intră în mica sufragerie lovindu-şi coapsele cu miinile şi 
fredoniînd inevitabilul: 


Lăsaţi-mă să merg, 
172 


Lăsaţi-mă să zburd, etc. 


El cină cu mare poftă, ca şi cum amorul său propriu 
aproape patern nu ar fi fost tulburat de vreun insucces, şi ca şi 
cînd nu ar fi existat pe lume vreun domn Papillon. 

Chiar în aceeaşi seară, în timp ce Buvat se urcase în 
camera lui spre a-şi scrie copiile, Bathilde înmînă Nanettei 
mapa, îi spuse să ducă domnului Papillon cele două portrete ce 
se aflau înăuntru şi să-i ceară suma de optzeci de livre pe care o 
oferise lui Buvat. 

Nanette îi împlini dorinţa, şi Bathilde aşteptă întoarcerea 
ei cu mare nelinişte, întrucît nu-i venea să creadă că Buvat nu 
se înşelase asupra preţului. Zece minute mai tirziu ea era 
complet liniştită, întrucît buna ei Nanette se întoarse cu cele 
optzeci de livre. 

Bathilde luă banii din mîinile ei şi îi privi o clipă cu lacrimi 
în ochi. Ea va putea aşadar să-i înapoieze bunului Buvat o parte 
din ceea ce făcuse pentru ea. 

A doua zi, Buvat reîntorcîndu-se de la bibliotecă, voi să 
mai treacă o dată prin faţa uşii domnului Papillon, chiar de n-ar 
fi fi decît pentru a-şi bate joc de el; dar mare îi fu mirarea cînd, 
prin geamurile de la vitrina prăvăliei, zări, în nişte rame magni- 
fice, cele două capete de copil care îl priveau. Şi în acelaşi timp 
se deschise uşa şi apăru negustorul. 

— Ei bine! papa Buvat, îi spuse el, ne-am făcut aşadar 
micile noastre socoteli, ne-am hotărît să ne descotorosim de 
cele două capete ale noastre care nu erau de vinzare! Ah! pe 
toţi sfinţii. Nu vă credeam asa de şiret, vecine! Mi-aţi scos din 
buzunar optzeci de livre zdravene, în orice caz. Dar puţin îmi 
pasă. Spuneţi-i domnişoarei Bathilde, fiindcă-i o fată bună şi 
cuminte, şi din consideraţie pentru ea, că de voieşte să-mi dea 
în fiecare lună cîte două desene ca astea şi dacă se angajează 
ca vreme de un an să nu facă şi pentru alţii, i le voi cumpăra cu 
acelaşi preţ. 

Buvat rămase încremenit; bombăni un răspuns pe care 
negustorul nu-l putu înţelege, şi o apucă pe strada du Gros- 
Chenet, alegind pietrele de caldarim în care îşi înfigea virful 
bastonului, ceea ce constituia pentru el încă un semn important 
de preocupare. Apoi urcă cele cinci etaje fără a mai zdrâăngăni 


173 


cu bastonul în zăbrelele scării, ceea ce avu drept rezultat că 
deschise camera Bathildei fără ca aceasta să-l fi auzit. Tînără 
desena, începuse deja un alt cap. 

Zărindu-l pe bunul ei prieten, în picioare, în pragul uşii, 
cu o înfăţişare foarte îngrijorată, Bathilde îşi puse pe masă 
cartonul şi pastelurile, şi alergă spre el întrebîndu-l ce se 
întîimplase, dar Buvat, fără a răspunde, îşi şterse două lacrimi 
mari şi rosti cu un accent de o sensibilitate cu neputinţă de 
exprimat: 

— Aşa, fiica binefăcătorilor mei, copilul Claricei Gray şi al 
lui Albert du Rocher munceşte pentru a trăi! 

— Dar, tăicuţule, răspunse Bathilde, jumătate plîngînd, 
jumătate rizînd, eu nu muncesc, eu mă amuz. 

Cuvîmul tăicuțule, în ocaziile însemnate, era utilizat de 
Bathilde în locul vorbelor dragă prietene şi avea de obicei ca 
rezultat să calmeze cele mai mari suferinţe ale bonomului 
nostru, dar de data aceasta şiretlicul dădu greş. 

— Eu nu sînt nici tăicuțul/ dumneavoastră, nici prietenul 
drag al dumneavoastră, murmură Buvat scuturind din cap, şi 
privind-o pe tînără cu o admirabilă bonomie. Eu sînt, fără 
ocolişuri, săracul Buvat, pe care regele nu-l mai plăteşte, şi care 
nu cîştigă îndeajuns cu caligrafia lui pentru a continua să vă dea 
educaţia care se cuvine unei domnişoare ca dumneavoastră. 

Şi lăsă să-i cadă braţele cu atita descurajare, încît 
bastonul îi scăpă din miini. 

— Oh! dar vrei să mă faci să mor de miîhnire? exclamă 
Bathilde izbucnind în hohote de plins, într-atit durerea lui Buvat 
se zugrăvea pe chipul său. 

— Eu, să te fac să mori de miîhnire, copila mea! exclamă 
Buvat, cu un accent în care răzbătea o profundă duioşie. Dar ce 
am spus? Dar ce am făcut oare? 

Şi Buvat îşi împreună mîinile; gata să cadă în genunchi în 
faţa ei. 

— Minunat! rosti Bathilde. Uite aşa te iubesc eu, 
tăicuţule, atunci cînd îţi tutuieşti fiica. Dar cînd nu mă tuiuieşti, 
mi se pare că eşti supărat pe mine, şi atunci mă pornesc pe 
plins. 

— Dar eu nu vreau să plingi! zise Buvat. Ei, asta ar mai 
lipsi, să te văd plîngînd! 


174 


— Atunci, spuse Bathilde, voi plînge mereu dacă nu mă 
vei lăsa să fac ce vreau. 

Această ameninţare a Bathildei, oricît de puerilă ar fi fost 
ea, îl făcu pe Buvat să se înfioare din creştet pînă în tălpi, de- 
oarece din ziua în care micuța copilă o plinsese pe mama sa, 
nici o lacrimă nu mai picurase din ochii tinerei. 

— Ei bine! zise Buvat, fă aşadar cum vrei, şi ceea ce vrei 
tu. Dar promite-mi că în ziua în care regele îmi va plăti res- 
tanţa... 

— Bine, bine, tăicuţule! zise Bathilde întrerupîndu-l pe 
Buvat. Vom vedea toate astea mai tîrziu, dar, deocamdată, cina 
se răceşte din cauza dumitale. 

Şi tînăra, luîndu-l la braţ pe bonomul nostru, trecu 
împreună cu el în sufragerie, unde, prin glumele şi voioşia ei, 
şterse îndată de pe faţa mare şi cumsecade a lui Buvat pînă şi 
ultima urmă de tristeţe. 

Dar ce ar fi fost dacă sărmanul Buvat ar fi ştiut totul? 

Intr-adevăr, Bathilde se gîndise că, pentru a continua să- 
şi plaseze desenele în condiţii bune, nu trebuia să facă prea 
multe asemenea desene; şi, după cum am văzut, presupunerea 
sa era justă, întrucît negustorul de culori îi spusese lui Buvat că 
are să cumpere două desene pe lună, dar cu condiţia ca 
Bathilde să nu lucreze şi pentru alţii, ci numai pentru el. Or, 
Bathilde putea să facă aceste două desene în opt sau zece zile; 
îi rămîneau aşadar cel puţin cincisprezece zile pe lună, pe care 
socotea că nu mai are dreptul să le piardă. Cum ea făcuse tot 
atitea progrese în educaţia de gospodină cît şi în aceea de 
femeie de lume, îi dădu chiar în aceeaşi dimineaţă Nanettei 
misiunea de a căuta, fără a spune pentru cine, printre 
cunoştinţe, vreun lucru de mînă, cu acul, dar dificil, şi prin 
urmare bine plătit, cu care ar putea să se îndeletnicească în 
absenţa lui Buvat. Desigur, remunerarea ar spori bunăstarea 
casei. 

Nanette, care nu putea să nu o asculte pe tînără ei 
stăpînă, se porni aşadar în cercetare chiar în acea zi, şi nu avu 
nevoie să meargă prea departe pentru a găsi ceea ce căuta. Era 
timpul  dantelelor, dar şi al deşirării lor; doamnele din 
aristocrație plăteau ghipiura cu cincizeci de ludovici cotul, şi 
apoi alergau neatente prin bosehete cu rochii mai transparente 


175 


încă decit acelea pe care Juvenal le denumea văzduh ţesut. 
Rezultau de aici, cum este lesne de înţeles, multe rupturi, care 
trebuiau să fie ascunse de privirile mamelor sau soţilor, astfel 
încît, în aceasţă epocă, aveai poate mai mult de cîştigat cu 
repararea dantelelor decît cu vînzarea lor. Încă de la prima sa 
încercare în acest gen, Bathilde făcu minuni; acul ei părea a fi al 
unei zîne. De aceea Nanette primi sumedenie de felicitări pentru 
Penelopa necunoscută care refăcea astfel în timpul zilei țesătura 
care se destrăma noaptea. 

Datorită acestei brave hotăriri a Bathildei, hotărire din 
care o parte rămase necunoscută de toată lumea şi chiar de 
Buvat, îndestularea, pe punctul de a lipsi din gospodărie, se 
reîntoarse printr-un îndoit izvor. Buvat, mai liniştit de acum 
înainte, văzu bine că trebuia să renunţe la plimbările sale 
duminicale, fără ca Bathilde să se fi pronunţat cu certitudine în 
această privinţă. Cum el nu găsea aceste plimbări încîntătoarc 
decit pentru faptul că le făcea împreună cu Bathilde, se hotărî 
să tragă foloase de pe urma acelei faimoase terase care 
cîntărise aşa de mult în alegerea locuinţei sale. Timp de opt zile, 
în fiecare dimineaţă şi seară, el îşi petrecu cite o oră să tot ia 
măsuri, fără ca nimeni, nici măcar Bathilde, să aibă vreo idee 
despre ceea ce voia să facă. In sfîrşit, el se decise la un havuz, o 
grotă şi un umbrar. 

Trebuia să-l fi văzut pe orăşeanul nostru din Paris 
luptîndu-se cu una din acele idei fantastice, cum era cea care îi 
trecuse prin cap în ziua în care se hotărise să aibă un parc pe 
terasă, pentru a înţelege ce lucruri poate făuri răbdarea 
omenească, lucruri care, la prima vedere, par cu neputinţă. 
Havuzul a fost aproape un fleac. După cum am spus, streşinile, 
care se aflau cu opt picioare mai sus decit terasa, ofereau toate 
înlesnirile pentru executarea sa. Umbrarul însuşi a fost o nimica 
toată: cîteva şipci vopsite în verde, bătute în cuie în formă de 
romb şi îmbrăcate cu iasomie şi caprifoi, au însemnat toate 
strădaniile. Dar grota a fost cea care trebuia să fie cu adevărat 
capodopera acestor noi grădini ale Semiramidei. 

Într-adevăr, duminica, încă din zorii zilei, Buvat pornea 
spre pădurea Vincennes, şi, odată ajuns acolo, începea să caute 
de zor acele pietre heterocilite, cu forme chinuite, dintre care 
unele întruchipează cu multă naturaleţe capete de maimute, 


176 


altele iepuri de casă ghemuiţi, astea de-aici nişte ciuperci, cele 
de colo nişte clopotniţe de catedrală. Apoi, după ce stringea un 
număr destul de mare de asemenea pietre, cădea la învoială cu 
careva să le încarce într-o roabă şi, în schimbul unei livre 
turnezet, pe care o consacra săptăminal acestor cheltuieli, să i 
le aducă la etajul al cincilea, la locuinţa sa din strada du Temps- 
Perdu. Trei luni a durat pînă să se completeze această primă 
colecţie. 

Buvat trecu apoi de la monoliţi la vegetale. Orice 
rădăcină avînd imprudenţa de a ieşi din pămînt sub forma unui 
şarpe sau sub aparenţa unei broaşte țestoase devenea 
proprietatea lui Buvat, care, cu un mic cosor în mînă, se plimba 
cu ochii aţintiţi spre pămînt, cu tot atita atenţie ca şi cum ar fi 
căutat o comoară, şi care, de îndată ce zărea o formă lemnoasă 
după placul său, se arunca cu faţa spre pămînt cu înverşunarea 
unui tigru care se prăvăleşte asupra prăzii sale. Lovind într-una, 
ciopîrţind mereu, tăind cu ferăstrăul, în cele din urmă tot reuşea 
s-o smulgă din pămînt. Această căutare încăpăţinată, pe care 
paznicii din Vincennes şi din Saint-Cloud au încercat nu o dată s- 
o împiedice, dar fără să poată reuşi, într-atit de şiret Buvat le 
dejuca intenţiile prin perseverenţa sa, a durat alte trei luni, la 
capătul cărora, spre marea sa satisfactie, îşi văzu în sfîrşit toate 
materialele strînse la un loc. 

Şi atunci începu opera arhitecturală. Cea mai mare, ca şi 
cea mai mică piatră care trebuia să slujească la edificarea 
acestui Babel modern fu mai întîi sucită şi răsucită pe toate 
feţele, spre a se înfăţişa privirilor sub aspectul ei cel mai 
avantajos; apoi era aşezată, înţepenită, cimentată, încît fiecare 
ieşitură în relief să întruchipeze imitaţia capricioasă a unui cap 
de om, a unui trup de animal, a unei plante, a unei flori sau unui 
fruct. In curînd a devenit o îngrămădire himerică a celor mai 
diverse înfăţişări, la care veniră să se adauge şerpuind, tîrîndu- 
se, agăţindu-se toate acele rădăcini cu forme ofidiene sau 
batraciene pe care Buvat le surprinsese în flagrant delict de 
asemănare cu vreo reptilă oarecare. În sfîrşit, bolta se rotunji şi 


€ Tournois: se spune despre moneda bătută pînă în secolul al 
XIII-lea în oraşul Tours, apoi despre moneda regală bătută după 
acelaşi model (ea valora mai puţin cu un sfert decit moneda 
parisis — bătută la Paris) (n. trad.) 

177 


sluji de vizuină unui balaur magnific, piesa cea mai prețioasă a 
colecţiei, iar la cele şapte capete ale balaurului, Buvat avu 
fericita idee să adauge, pentru a le da o înfăţişare şi mai 
înspăimiîntătoare, nişte ochi din smalţ şi limbi din postav 
stacojiu. Urmarea a fost că, după ce lucrarea îşi desăvirşi 
întreaga perfecţiune, Buvat nu se mai apropia de teribila 
cavernă decit cu o anumită ezitare, iar la început, pentru nimic 
în lume, el nu s-ar fi plimbat noaptea, singur, pe terasă. 


XX 
CEREREA ÎN CĂSĂTORIE 


Opera babiloniană a lui Buvat durase douăsprezece luni. 
În timpul acestor douăsprezece luni, Bathilde împlinise 
şaisprezece ani, astfel încît fata grațioasă devenise o femeie 
încîntătoare. În acest răstimp a remarcat-o vecinul său Boniface 
Denis, şi tînărul s-a agitat în aşa măsură, încît mama sa, care nu 
putea să-i refuze nimic, după ce s-a dus să ia informaţii 
prealabile de la o sursă sigură, adică din strada Pagevin, sub 
pretextul vecinătăţii, începuse să se înfiinţeze la Buvat şi la 
pupila sa, şi sfirşise prin a-i invita pe amindoi să vină să-şi 
petreacă la ea duminicile seara. Invitaţia fusese făcută cu atita 
bunăvoință, încît nu existase nici o cale de refuz, oricită 
aversiune ar fi resimţit Bathilde la gîndul ieşirii din singurătatea 
ei. De altminteri, Buvat era încîntat că i se oferea Bathildei un 
prilej de distracţie. Apoi, judecînd bine, cum el ştia că doamna 
Denis are două fete, poate că nu-i părea rău, în acest orgoliu 
părintesc de care nu sînt ferite nici firile cele mai alese, să se 
bucure de biruinţa pe care pupila sa nu putea să nu o aibă 
asupra domnişoarei Emilie şi asupra domnişoarei Athenais. 

Cu toate acestea, lucrurilc nu se petrccură întocmai aşa 
cum le aranjase mai dinainte bonomul nostru în capul său. 
Bathilde văzu din prima aruncătură de ochi cu cine avea de-a 
face, şi îşi dădu seama de mediocritatea rivalelor sale; astfel 
încît, atunci cînd se discută despre desen, şi cînd i se prezentă 
spre a admira desenele acestor domnişoare, reprezentind nişte 
capete executate după un model sculptat, ea pretinse că nu are 
nici o lucrare în casă pe care s-o poată arăta, în timp ce Buval 
ştia perfect că în mapele ei se aflau un cap al pruncului lisus şi 


178 


un cap al sfîntului loan, foarte reuşite amîndouă. Dar aceasta nu 
a fost totul! Cînd a fost rugată să cînte, după ce fuseseră 
ascultate vocile domnişoarelor Denis, Bathilde alese o mică 
romanţă simplă în două cuplete care ţinu cinci minute, în locul 
marii arii pe care se bizuise Buvat, şi care trebuia să dureze trei 
sferturi de ceas. Totuşi, spre marea mirare a lui Buvat, această 
purtare păru să sporească foarte mult prietenia doamnei Denis 
pentru tînăra Bathilde. Lucru explicabil, deoarece doamna Denis 
— care se hotărise dinainte să aducă un mare elogiu talentelor 
Bathildei, în ciuda orgoliului ei matern — era oarecum neliniştită 
în privinţa rezultatului luptei artistice dintre tinerele domnişoare. 
Bathilde a fost aşadar copleşită cu alintări de vrednica femeie, 
care, după plecarea ei, afirmă faţă de toată lumea că tînăra 
invitată era o persoană plină de talente şi de modestie, şi că 
elogiile ce i se aduseseră nu erau exagerate. O negustoreasă de 
mărunţişuri, retrasă din afaceri, dori chiar atunci să ia cuvîntul 
pentru a reaminti de poziţia ciudată a pupilei faţă de persoana 
care îi slujea de tutor. Doamna Denis reduse la tăcere gura 
păcătoasă, spunînd că ea cunoştea perfect întreaga istorie, şi că 
nu există nici cel mai mic amănunt care să nu fie spre cinstea 
celor doi vecini ai ei. Era vorba de o uşoară minciună pe care şi- 
o îngăduia doamna Denis cînd se pretindea atit de bine 
informată, dar fără îndoială că Dumnezeu i-a iertat-o, ţinînd 
seamă de bunele ei intenţii. 

Cît despre Boniface, din clipa în care nu se mai juca de-a 
capra şi nu mai făcea felurite tumbe, era nul, de o nulitate com- 
pletă. El a fost aşadar în acea seară atit de şters, încît Bathilde, 
neacordind nici o importanţă unei asemenea fiinţe, nici nu l-a 
observat măcar. 

Dar lucrurile nu stăteau la fel şi cu Boniface. Sărmanul 
băiat, care nu era decit îndrăgostit văzind-o pe Bathilde de 
departe, devenise nebun văzînd-o de aproape. Şi din această 
recrudesecnţă a sentimentelor rezultă că Boniface nu se mai 
dezlipi de la fereastra lui, ceea ce o sili în chip foarte firesc pe 
Bathilde s-o închidă pe a sa — întrucît, ne reamintim, domnul 
Boniface locuia pe atunci în camera ocupată după aceea de 
cavalerul d'Harmental. 

Această purtare a Bathildei, în care era cu neputinţă să 
vezi altceva decit o supremă modestie, nu puteai decit să 


179 


aprindă şi mai tare pasiunea vecinului ei. De aceea, stărui atit 
de mult pe lîngă mama sa, încît aceasta se duse din strada 
Pagevin în sţrada des Orties, şi acolo, datorită întrebărilor pe 
care le puse unei portărese bătrîne, ajunsă aproape oarbă şi cu 
totul surdă, află ceva din acea scenă mortuară pe care am 
povestit-o, şi în care Buvat jucase un rol atît de frumos. Această 
femeie de treabă uitase numele personajelor principale; ea îşi 
reamintea doar că tatăl era un ofiţer frumos care fusese ucis în 
Spania, iar mama o tînără femeie încîntătoare care murise de 
durere şi de mizerie. Ceea ce o izbise mai cu seamă, şi ceea ce 
îi lăsase nişte amintiri atît de vii, era faptul că această 
nenorocire se întîmplase în acelaşi an în care îi murise cîinele ei 
mops. 

Dinspre partea sa, Boniface începuse să cerceteze şi el, 
şi aflase prin dommul Joulu, procurorul său, care era prietenul 
domnului Ladureau, notarul lui Buvat, că, în fiecare an, de zece 
ani încoace, se depuneau cinci sute de franci pe numele Bathil- 
dei, care cinci sute de franci anual, adunaţi cu dobinzile, 
alcătuiau un mic capital de şapte sau opt mii de franci. Un 
capital de şapte sau opt mii de franci însemna tare puţin pentru 
Boniface, care, după mărturia mamei sale, putea să se bizuie pe 
un venit anual de trei mii de livre; dar, în sfîrşit, acest capital, 
oricît de firav ar fi fost el, dovedea cel puţin că dacă Bathilde era 
departe de a fi bogată, că nu se afla nici în mizerie. 

Şi astfel trecu o lună, timp în care doamna Denis văzu că 
iubirea lui Boniface creştea neîncetat; şi cum în acest răstimp 
Bathilde, care mai venise la două din seratele sale, se bucura de 
o stimă ce nu suferise nici o ştirbire în ochii doamnei Denis, 
aceasta se decise să facă cererea de căsătorie în regulă. Deci, 
într-o după-masă, pe cînd Buvat se reîntorcea de la slujbă, la ora 
lui obişnuită, doamna Denis îl aşteptă în pragul uşii şi, cînd 
vecinul se pregătea să se urce la el, schiţă un gest cu mîna şi îi 
făcu cu ochiul, dîndu-i a înţelege că avea să-i spună ceva. Buvat 
înţelese perfect apelul, îşi luă în mod politicos pălăria de pe cap 
şi o urmă pe doamna Denis, care îl conduse în camera cea mai 
îndepărtată din locuinţa ei, închise bine uşile spre a nu fi sur- 
prinşi de nimeni, îl invită pe Buvat să şadă şi, cînd acesta luă 
loc, îi ceru în chip maiestuos mîna Bathildei pentru Boniface. 


180 


Buvat rămase cu totul uluit la auzul propunerii. Nu-i 
trecuse niciodată prin minte că Bathilde ar putea să se 
căsătorească. Viaţa fără Bathilde i se părea de aci înainte un 
lucru atît de imposibil pentru el, încît păli doar la gindul că ar 
putea fi părăsit de ea. 

Doamna Denis era prea fină observatoare pentru a nu re- 
marca straniul efect pe care îl produsese cererea sa asupra 
sistemului nervos al lui Buvat. Ea nici nu voia de altfel ca el să 
ignore cumva că un lucru atît de important trecuse neobservat; 
îi oferi o sticluţă cu săruri de care se folosea, şi pe care o lăsa 
totdeauna pe cămin, în văzul tuturor, pentru a-şi procura prilejul 
de a repeta de două sau de trei ori pe săptămînă că nervii ei se 
află într-o stare de iritabilitate extremă. Buvat, care îşi pierduse 
capul, în loc să respire pur şi simplu aceste săruri de la o 
distanţă convenabilă, destupă sticluţa şi mai că şi-o viri în nas. 
Efectul tonicului fu rapid: Buvat sări în picioare ca şi cum îngerul 
lui Habacuc l-ar fi tras în sus de păr; chipul lui trecu de la un alb 
spălăcit la cărămiziul cel mai aprins, şi se porni să strănute preţ 
de zece minute, să-i sară creierii din cap nu altceva. Apoi, în 
sfîrşit, calmîndu-se puţin cîte puţin şi revenind pe nesimţite la 
starea în care se găsea în momentul în care fusese făcută pro- 
punerea, răspunse că înţelegea cît de multă cinste făcea o 
asemenea propunere pupilei sale, dar, aşa cum doamna Denis o 
ştia fără îndoială, el nu era decit tutorele Bathildei, calitate care 
îi crea obligaţia de a-i transmite doar cererea şi în acelaşi timp 
îndatorirea de a o lăsa cu desăvirşire liberă de a o accepta sau 
de a o refuza. Doamna Denis găsi replica perfect justă şi îl însoţi 
pînă la poarta ce dădea în stradă, spunîndu-i că, în aşteptarea 
răspunsului său, îl ruga să o considere foarte smerita sa slugă. 

Buvat se urcă la ei şi o găsi pe Bathilde foarte îngrijorată: 
el întîrziase o jumătate de oră, după cum arăta pendula, ceea ce 
nu i se întîmplase nici măcar o dată în zece ani. îngrijorarea fetei 
crescu şi mai mult cînd văzu aerul trist şi preocupat al lui Buvat. 
De aceea voi, mai înainte de orice, să afle pricina miîhnirii 
aşternute pe chipul bunului ei prieten. Buvat, care nu îşi pregăti- 
se cuvintele, încercă să amine explicaţia pînă după cină, dar Ba- 
thilde declară că nu se va aşeza nicidecum la masă pînă ce nu 
va şti ce se întimplase. Aşadar Buvat a trebuit, pe loc, să-i trans- 


181 


mită pupilei sale, şi fără nici un fel de pregătire, propunerea 
doamnei Denis. 

Bathilde mai întîi se înroşi, aşa cum face orice tînără 
căreia i se vorbeşte de căsătorie. Apoi, luînd în mîinile sale 
mîinile lui Buvat, care se aşezase pe scaun de teamă să nu i se 
înmoaie picioarele, şi privindu-l drept în faţă cu acel suris dulce 
care însemna soarele bietului copist, îi spuse: 

— Aşa deci, tăicuţule, te-ai săturat de biata dumitale 
fiică, şi vrei să scapi de ea? 

— Eu! zise Buvat, eu! Să doresc să scap de tine! Dar eu 
aş muri în ziua în care m-ai părăsi! 

— Ei bine, atunci, tăicuţule, răspunse Bathilde, pentru ce 
vii să-mi vorbeşti de măritiş? 

— Dar, rosti Buvat, pentru că... pentru că... va trebui într- 
adevăr într-o zi să te căpătuieşti, şi nu vei găsi poate, mai tîrziu, 
o partidă tot atit de bună, deşi, slavă Domnului, mica mea Ba- 
thilde merită ceva mai bun decit un domn Boniface. 

— Nu, tăicuţule, continuă Bathilde, nu. Eu nu merit ceva 
mai bun decit domnul Boniface, dar... 

— Ei bine! dar? 

— Dar... eu nu mă voi căsători niciodată. 

— Cum? zise Buvat, tu nu te vei căsători niciodată! 

— Pentru ce să mă căsătoresc? întrebă Bathilde. Nu 
sîntem noi oare fericiţi aşa cum sîntem? 

— Ba da, sîntem fericiţi! Paloş de lemn! exclamă Buvat, 
cred şi eu că sîntem fericiţi. 

„Paloş de lemn” era o imprecaţie politicoasă de care se 
slujea Buvat în ocaziile însemnate, şi care indica înclinațiile 
paşnice ale acestui om cumsecade. 

— Ei bine! continuă Bathilde cu surisul ei de înger, dacă 
sîntem fericiţi, să rămînem asa cum sîntem. Ştii, tăicuţule, nu 
trebuie să ceri omului mai mult decit poate. 

— lacă! rosti Buvat, sărută-mă, copila mea! Ah! e ca şi 
cum mi-ai lua o piatră mare cît Montmartre de pe suflet! 

— Aşadar nu doreşti să se încheie această căsătorie? 
întrebă Bathilde, depunînd un sărut pe fruntea tutorelui ei. 

— Eu! să doresc această căsătorie! rosti Buvat. Eu să 
doresc să te văd soţia acestui mic pungaş de Boniface, a acestui 


182 


afurisit de ticălos pe care nu-l înghiţeam deloc, şi nu ştiam 
pentru ce! Acuma o ştiu! 

— Dacă nu doreşti această căsătorie, pentru ce-mi 
vorbeşti despre ea? 

— Pentru că ştii bine că eu nu sînt tatăl tău, spuse Buvat. 
Pentru că, ştii bine, eu nu am nici un drept asupra ta; pentru că 
eşti liberă. 

— Cu adevărat, sînt liberă! zise rizînd Bathilde. 

— Liberă ca aerul. 

— Ei bine! Dacă sînt liberă, eu refuz. 

— Drace! refuzi, zise Buvat. Sînt foarte mulţumit de asta, 
e adevărat. Dar cum o să-i spun lucrul ăsta doamnei Denis? 

— Cum? Spune-i că sînt prea tînără, spune-i că nu vreau 
să mă căsătoresc, spune-i că vreau să rămîn în vecii vecilor cu 
dumneata. 

— Să mergem la masă, zise Buvat. Poate că-mi va veni 
vreo idee ca lumea cînd voi ataca farfuria cu supă. E caraghios, 
dar pofta de mîncare mi-a revenit deodată. Adineaori aveam 
stomacul atit de chircit încît aş fi crezut că mi-ar fi cu neputinţă 
să înghit o picătură de apă. Acum aş bea întreaga Sena. 

Buvat mîncă asemenea unui căpcăun şi bău ca un 
elveţian, dar, în ciuda acestei infracţiuni la obiceiurile sale 
igienice, nu-i veni nici o idee mai grozavă. Astfel se văzu obligat 
să-i spună pur şi simplu doamnei Denis că Bathilde era foarte 
onorată de cererea sa, dar că ea nu voia să se căsătorească. 

Acest răspuns neaşteptat o împietri de uimire pe doamna 
Denis; ea nu crezuse niciodată că o mică şi săracă orfană ca 
Bathilde ar putea să refuze o partidă atît de strălucită ca fiul ei. 
Primi în consecinţă foarte rece refuzul lui Buvat şi răspunse că 
fiecare era liber să facă ce pofteşte, iar dacă domnişoara 
Bathilde voia să rămînă fată bătrină, era stăpină deplin pe 
faptele ei. 

Dar cînd ea reflectă la acest refuz, pe care în orgoliul ei 
matern nu putea să-l înţeleagă, vechile calomnii pe care le 
auzise altădată pe seama tinerei şi a tutorelui îi reveniră în 
minte, şi cum ea se afla acum într-o perfectă dispoziţie pentru a 
le da crezare, nu se mai îndoi cîtuşi de puţin că era vorba de 
adevăruri dovedite. De aceea, cînd îi transmise lui Boniface 
răspunsul frumoasei sale vecine, a adăugă, spre a-l consola de 


183 


acest eşec matrimonial, că era foarte bine că tratativele au luat 
această întorsătură, întrucît aflase nişte lucruri care, 
presupunînd că Bathilde ar fi acceptat cererea, nu i-ar fi îngăduit 
ei, ca mamă, să lase să se încheie o asemenea căsătorie. 

Şi ceva mai mult: doamna Denis socoti că nu era de dem- 
nitatea sa ca fiul ei, după un refuz atît de umilitor, să locuiască 
mai departe în camera ce se afla în faţa Bathildei; puse să i se 
pregătească una mult mai mare şi mai frumoasă, ce da înspre 
grădină, şi anunţă imediat că e de închiriat camera în care 
locuise domnul Boniface. 

Opt zile mai tirziu, pe cînd domnul Boniface, spre a se 
răzbuna pe Bathilde, o necăjea pe Mirza, care stătea în pragul 
uşii, considerînd că vremea nu era destul de frumoasă pentru a- 
şi primejdui labele albe scoţindu-le afară, ogăriţa, căreia 
obişnuinţa de a fi răsfăţată îi formase un caracter foarte iritabil, 
se azvirli asupra domnului Boniface şi îl muşcă crunt de pulpa 
piciorului. 

Lucru ce a făcut ca sărmanul băiat, care avea inima încă 
destul de rănită şi piciorul destul de puţin vindecat, să-l 
sfătuiască atit de amical pe d'Harmental să se ferească de co- 
chetăria Bathildei şi să arunce Mirzei o chifteluţă. 


XXI. i 
IUBIRI CE SE ÎNFIRIPĂ 


Camera domnului Boniface rămase vacantă trei sau 
patru luni, apoi, într-o bună zi, Bathilde, care se obişnuise să 
vadă fereastra închisă, ridicînd ochii, observă că era deschisă, 
iar la această fereastră văzu o figură necunoscută. Era aceea a 
lui d'Harmental. 

Pe strada du Temps-Perdu puteau fi văzute puţine figuri 
cum era cea a cavalerului. De aceea fata, admirabil plasată 
înapoia perdelelor pentru a vedea fără a fi văzută, îi acordă 
atenţie fără voia ei. Într-adevăr, în trăsăturile eroului nostru se 
desluşeau o distincţie şi o fineţe care nu puteau scăpa ochilor 
unei fete atit de distinse cum era ea însăşi; apoi hainele 
cavalerului, oricît de simple ar fi fost ele, trădau la cel care le 
purta o perfectă eleganţă; în sfirşit, el dăduse cîteva porunci, şi 
aceste porunci, rostite destul de tare pentru a fi auzite de 


184 


Bathilde, fuseseră date cu acea inflexiune de voce dominatoare, 
care dovedeşte, la cel care o posedă, obişnuinţa firească de a 
porunci. 

Ceva îi spusese aşadar din primul moment tinerei că 
avea în faţa ochilor un bărbat superior, sub toate aspectele, 
celui căruia îi urmase în ocuparea micii, camere, şi cu acel 
instinct atît de natural oamenilor cumsecade, ea îl recunoscuse 
dintru început a fi un om de calitate. În aceeaşi zi, cavalerul îşi 
încercase clavecinul. La primele sunete scoase de instrument, 
Bathilde ridicase capul: cavalerul, deşi ignora că este ascultat, şi 
poate tocmai pentru că ignora acest fapt, se lăsase în voia 
preludiilor şi a fanteziilor care trădau pe amatorul de prima 
forţă; de aceea, la auzul acestor acorduri care păreau să 
trezească toate corzile muzicale ale propriei sale firi, Bathilde se 
ridicase şi se apropiase de fereastră pentru a nu pierde o notă, 
întrucît o asemenea distracţie însemna un lucru nemaiauzit în 
strada, du Temps-Perdu. Acestea se întimplau atunci cînd 
d'Harmental zărise lîngă geam încîntătoarele degeţele ale 
vecinei sale, şi pe care le făcuse să dispară întorcîndu-se cu 
atita precipitare, încît nu-i rămase nici o îndoială Bathildei că şi 
ea fusese văzută. 

A doua zi, Bathilde a fost aceea care se gîndi că trecuse 
mult timp de cînd nu se mai ocupase cu muzica, şi ca atare se 
aşeză la clavecin. Începu să cînte tremurînd teribil de tare, cu 
toate că ignora cu desăvirşire ce putea s-o facă să tremure. Dar 
cum, la urma urmelor, ea era o excclentă muziciană, 
tremurăturile dispărură îndată, şi atunci, în accl ceas, execută 
ea aşa de strălucit bucata din Armide care a fost ascultată cu 
atita uimire de cavaler şi de abatele Brigaud. 

Am spus mai înainte cum, a doua zi dimineaţa, cavalerul 
îl zărise pe Buvat, şi cum această cunoştinţă îl dusese la aflarea 
numelui Bathildei, chemată de tutorele ei pe terasă pentru a se 
bucura acolo de priveliştea havuzului aflat în plină activitate. 
lvirea tinerei, ne reamintim, făcuse asupra cavalerului o 
impresie cu atît mai profundă cu cit el, dat fiind cartierul şi 
etajul, era departe de a se aştepta la o asemenea apariţie, şi se 
afla încă sub imperiul vrăjii, cînd intrarea căpitanului 
Roquefinette, căruia îi dăduse întîlnire, imprimase o nouă 


185 


direcţie gîndurilor sale, care de altminteri se reîntorseseră de 
îndată la Bathilde. 

A doua zi, Bathilde, profitînd de o primă rază de soare 
primăvăratică, se afla, de data aceasta, ea la fereastră. La rîndul 
ei, văzuse cum ochii cavalerului se aţintesc cu înfocare asupra 
sa; ea recunoscuse acea figură plină de tinereţe, căreia reflecta- 
rea adincă la primejdioasele proiecte urzite îi dădea o anumită 
gravitate tristă. Or, tristeţea şi tinereţea merg atit de rău 
împreună, încît o izbise această situaţie neobişnuită: aşadar 
acest tînăr frumos avea o amărăciune pe suflet, pentru că era 
trist. Şi ce amărăciune putea să aibă el? După cum vedem, încă 
de a doua zi de cînd îl zărise, Bathilde fusese mînată într-un chip 
foarte firesc să se ocupe de cavaler. 

Aceasta nu o împiedicase pe Bathilde să-şi închidă 
fereastra; dar, dindărătul perdetei, văzuse cum figura tristă a lui 
d'Harmental se întunecase şi mai mult. Atunci ea înţelesese în 
mod instinctiv că îl întristase pe tînărul frumos, şi, fără să ştie 
pentru ce, se aşezase la clavecin: nu oare pentru că bănuia că 
muzica este cea mai dibace consolatoare a chinurilor inimii? 

Seara, d'Harmental, la rîndul său, se aşeză la clavecin, 
iar Bathilde ascultă atunci cu tot elanul sufletului său acest 
mesaj melodios care vorbea despre iubire în mijlocul nopţii. Din 
nefericire pentru cavaler, care văzînd cum se desenează umbra 
tinerei îndărătul perdelelor, începea a bănui că trimitea, de 
cealaltă parte a străzii, simţirile pe care le încerca — el fusese 
întrerupt în partea cea mai frumoasă a concertului de către 
vecinul de la al treilea eţaj. Dar, cu toate acestea, ce era mai 
greu fusese făcut; exista un punct de contact între cei doi tineri, 
iar ei îşi şi vorbeau în această limbă a inimii, cea mai 
primejdioasă dintre toate. 

De aceea, a doua zi dimineaţa, Bathilde, care toată 
noaptea visase la muzică şi puţin şi la muzician, simțind că se 
petrecea ceva ciudat şi necunoscut în ea, oricît de atrasă ar fi 
fost de fereastră, îşi ţinuse fereastra închisă în mod scrupulos. Şi 
urmase de aici acea schimbare de dispoziţie a cavalerului, sub 
impresia căreia coborise el la doamna Denis. 

Acolo, aflase o ştire importantă: anume că Bathilde nu 
era nici fiica, nici soţia, nici nepoata lui Buvat. De aceea se 
urcase înapoi foarte voios şi, găsind fereastra deschisă, cu toate 


186 


sfaturile caritabile ale lui Boniface, intrase în comunicaţie 
imediată cu Mirza prin mijlocul corupător al bucăţelelor de 
zahăr. Reîntoarcerea neaşteptată a Bathildei întrerupsese 
această îndeletnicire. Cavalerul, în egoista sa delicateţe, îşi 
reînchisese fereastra, dar, mai înainte ca fereastra să fi fost 
închisă, între cei doi tineri se schimbase un salut. Era mai mult 
decit acordase Bathilde pînă acum vreunui bărbat. Nu se poate 
spune că nu ar fi salutat din cînd în cînd pe vreo cunoştinţă a lui 
Buvat, dar se întîmpla pentru prima oară să roşească pe cînd 
răspundea la un salut. 

A doua zi, Bathilde îl văzuse pe cavaler deschizind 
fereastra şi ţintuind o panglică de culoarea macului de zidul 
exterior, fără ca ea să-şi poată explica acest fapt. Ceea ce 
remarcase ea mai cu seamă era animația extraordinară de pe 
chipul cavalerului, într-adevăr, aşa cum ne reamintim, panglica 
de culoarea macului era un semnal, şi, arborînd acest semnal, 
cavalerul făcea poate primul pas către eşafod. O jumătate de 
oră mai tirziu apăruse, înapoia cavalerului, un personaj 
necunoscut Bathildei, dar a cărui apariţie nu avea nimic 
liniştitor: era căpitanul Roquefinette; Bathilde remarcase de 
asemenea, cu o anumită îngrijorare, că îndată ce intrase 
bărbatul cu spada-i lungă, cavalerul reînchisese foarte repede 
fereastra. 

Cavalerul, cum este lesne de bănuit, avusese o îndelungă 
conversaţie cu căpitanul, întrucît trebuise să pună la punct toate 
pregătirile expediției din seara aceea: aşadar fereastra 
cavalerului rămăsese atit de mult timp închisă, încît Bathilde, 
crezind că a ieşit, socotise că putea să-şi deschidă fereastra fără 
de vreun inconvenient. 

Dar de-abia a fost deschisă, că fereastra vecinului ei, 
care părea că nu aştepta decit acest moment pentru a intra în 
legătură cu Bathilde, se deschise la rîndul ei. Din fericire pentru 
Bathilde, care ar fi fost foarte încurcată din pricina acestei 
coincidenţe, ea se afla atunci în ungherul apartamentului unde 
nu puteau pătrunde privirile cavalerului. Ea se hotărî aşadar să 
nu plece de acolo atita timp cît lucrurile rămiîneau în aceeaşi 
situaţie, şi se aşeză lingă cea de-a doua fereastră, care era 
închisă. 


187 


Dar Mirza, care nu avea aceleaşi serupule ca stăpîna ei, 
de-abia îl zări pe cavaler că şi alergă la fereastră şi îşi sprijini de 
ea labele din faţă, lipăind voios pe labele de dinapoi. Toate 
aceste fiţe fură răsplătite, cum era şi firesc de aşteptat, cu o 
primă, a doua şi a treia bucată de zahăr; dar această a treia 
bucată de zahăr, spre marea uimire a Bathildei, era înfăşurată 
într-o bucată de hirtie. 

Această bucată de hirtie o nelinişti mai mult pe Bathilde 
decit pe Mirza, întrucît Mirza, pe care drajeurile şi cubuleţele de 
zahăr îmbrăcate în foiţă o informaseră despre această glumă, 
scoase îndată, cu ajutorul labelor, bucata de zahăr din 
învelitoarea sa, şi cum ea punea mult preţ pe conţinut şi foarte 
puţin pe învelişul conţinător, mîncă zahărul, lăsă hirtia şi alergă 
la fereastră, dar nu mai exista nici un cavaler: satisfăcut fără 
îndoială de iscusinţa Mirzei, el se retrăsese în camera sa. 

Bathilde era foarte încurcată; ea văzuse din prima 
aruncătură de ochi că pe bucata de hirtie erau scrise trei sau 
patru rînduri. Însă, evident, oricît de mare ar fi fost prietenia 
subită pe care o resimțea vecinul său fată de Mirza, nu Mirzei îi 
seria el: scrisoarea era aşadar destinată Bathildei. 

Dar ce să facă ea cu scrisoarea asta? Să se ridice şi s-o 
rupă în bucățele, era cu siguranţă foarte nobil şi foarte demn; 
dar dacă, după cum era cu putinţă, rîndurile de pe această 
hîrtie, care servise de înveliş, fuseseră scrise de mai multă 
vreme, actul de severitate în cauză devenea tare ridicol. 
Dovedea, în plus, că ei îi trecuse prin minte că putea fi vorba de 
o scrisoare, şi, dacă nu ar fi fost, un asemenea gînd ar fi fost 
tare ciudat. Bathilde se hotărî aşadar să lase lucrurile în starea 
în care se aflau. Cavalerul nu era obligat să creadă că se afla în 
casă, pentru că ea nu îşi făcuse apariţia. El nu putea să tragă 
aşadar nici o concluzie din faptul că scrisoarea rămăsese 
intactă, pentru că scrisoarea rămăsese pe podea. Bathilde 
continuă aşadar să lucreze, sau mai degrabă să reflecteze, 
ascunsă înapoia perdelei sale, după cum probabil cavalerul se 
afla ascuns îndărătul perdelei sale. 

După aproape o oră de aşteptare, în timpul căreia 
Bathilde, trebuie s-o mărturisim, îşi petrecu mai bine de trei 
sferturi de oră cu ochii aţintiţi asupra scrisorii, intră Nanette. 


188 


Bathilde, fără să-şi schimbe locul, îi porunci să închidă fereastra. 
Nanette se supuse, dar reîntorcîndu-se văzu hirtia. 

— Ce e asta? întrebă vrednica femeie, aplecîndu-se 
pentru a ridica hiîrtia de jos. 

— Nimic, răspunse cu vioiciune Bathilde, uitind că 
Nanette nu ştia să citească, vreo hirtie care îmi va fi căzut din 
buzunar... apoi, după o pauză de citeva momente şi după un 
efort vizibil de a se stăpîni — şi care trebuie aruncată în foc, 
adăugă ea. 

— Dar, dacă totuşi o fi vorba de vreo hîrtie importantă, 
zise Nanette. Vedeţi cel puţin ce este, mică domnişoară. 

Şi Nanette îi înfăţişă Bathildei hiîrtia despăturită, cu 
partea pe care erau aşternute rîndurile scrise. 

Tentaţia era prea puternică pentru a-i rezista. Bathilde îşi 
aruncă ochii pe hirtie, luîndu-şi atît pe cît îi stătea în putinţă un 
aer de indiferenţă, şi citi cele ce urmează: 


„Vi se spune orfană: eu sint fără de părinţi, sintem 
aşadar frate şi soră în fața lui Dumnezeu. In această seară 
înfrunt o mare primejdie, dar aş spera să scap teafăr din ea, 
dacă sora mea Bathilde ar voi să se roage pentru fratele ei 
Raoul.” 


— Aveai dreptate, rosti Bathilde cu o voce emoţionată, 
luînd hiîrtia din mîinile Nanettei, această hirtie este mai 
importantă decît credeam, după care puse scrisoarea lui 
d'Harmental în buzunarul de la şorţ. 

Cinci minute mai tîrziu, Nanette, care intrase aşa cum 
intra de douăzeci de ori pe zi, fără motiv, ieşi la fel cum venise, 
şi o lăsă singură pe Bathilde. 

Bathilde nu-şi aruncase decit o privire asupra hiîrtiei şi îi 
rămăsese întipărită cu o claritate ameţitoare. Îndată ce Nanette 
închise usa, deschise din nou scrisoarea şi o citi a doua oară. 

Era imposibil să spui mai multe lucruri în mai puţine 
rînduri; chiar dacă d'Harmental s-ar fi străduit o zi întreagă să 
combine fiecare cuvînt al acestei mici scrisori, pe care o scrisese 
sub imperiul inspiraţiei, şi tot nu ar fi putut s-o întocmească cu 
mai multă iscusinţă. Într-adevăr, scrisoarea stabilea din capul 
locului o egalitate de poziţie care trebuia s-o liniştească pe 


189 


orfană cu privire la o superioritate socială oarecare; ea stîrnea 
interesul Bathildei asupra soartei vecinului ei, pe care o 
primejdie îl ameninţa, primejdie ce trebuia să apară cu atît mai 
mare în ochii fetei, cu cît pericolul îi rămînea necunoscut. În 
sfîrşit, cuvintele frate şi soră, atît de îndeminatic strecurate la 
sfîrşit, şi spre a cere acestei surori o simplă rugăciune pentru 
fratele ei, excludeau din aceste prime relaţii orice idee de 
dragoste. 

De aceea, dacă Bathilde s-ar fi găsit în faţa lui 
d'Harmental chiar în acest moment, în loc să fie încurcată şi să 
roşească asemenea unei fete tinere care tocmai a primit întiia 
scrisorică de dragoste, ea i-ar fi întins mîna şi i-ar fi spus 
surizînd: „Fiţi liniştit, mă voi ruga pentru dumneavoastră”. 

Dar ceea ce rămăsese în mintea Bathildei, mult mai 
periculos decit toate declaraţiile de pe lume, era gîndul acelei 
primejdii pe care o înfrunta vecinul ei. Printr-un soi de presimţire 
care o izbise văzindu-l pe d'Harmental, cu un chip atit de 
deosebit de fizionomia sa obişnuită, ţintuind la fereastră acea 
panglică de culoarea macului, şi pe care, o scosese imediat 
după intrarea căpitanului, Bathilde era aproape sigură că 
această primejdie era legată de acest nou personaj pe care nu-l 
zărise încă. Dar în ce fel era legată această primejdie de el? De 
ce natură era această primejdie? Toate acestea îi erau cu 
neputinţă să le înţeleagă. Gîndul i se oprea la un duel; dar 
pentru un bărbat aşa cum părea cavalerul, un duel nu trebuia să 
constituie una din acele primejdii pentru care se solicită 
rugăciunea unei femei. De altminteri, timpul indicat nu era acela 
cînd au loc de obicei duelurile. Bathilde se pierdea aşadar în 
presupunerile ei; dar, deşi se pierdea în ele, ea se gindea la 
cavaler, mereu la cavaler, numai la cavaler; şi dacă el 
premeditase asta, apoi trebuie s-o spunem, calculul său era de o 
precizie care o ducea la desperare pe sărmana Bathilde. 

Ziua se scurse fără ca Bathilde să-l mai vadă reapărînd 
pe Raoul; fie manevră strategică, fie că a fost ocupat în alte 
părţi, fereastra sa rămase cu încăpăţinare închisă. De aceea, 
cînd Buvat se întoarse acasă, după obiceiul său, la orele patru şi 
zece minute, o găsi pe tînără atît de preocupată încît, cu toate 
că perspicacitatea sa nu era mare în asemenea materie, o 
întrebă de trei sau patru ori ce avea: de fiecare dată Bathilde 


190 


răspunse printr-unul din acele surisuri care îl făceau pe Buvat, 
atunci cînd ea suridea astfel, să nu se mai gindească la nimic 
altceva decit să o privească. Urmă de aici că, în ciuda acestor 
interpelări repetate, Bathilde rămase preocupată mai departe şi 
îşi păstră taina. 

După cină, îşi făcu apariţia lacheul domnului de Chaulieu: 
el venea să-l roage pe Buvat să treacă neapărat chiar în acea 
seară pe la stăpiînul său, care avea să-i dea să copieze o sume- 
denie de poezii. Abatele de Chaulieu era unul dintre cei mai buni 
clienţi ai lui Buvat, la care venea adeseori el însuşi, întrucit o 
îndrăgise tare mult pe Bathilde. Bietul abate începuse să or- 
beaseă, totuşi nu în aşa măsură încît să nu poată recunoaşte şi 
să aprecieze un chip frumos: este adevărat că el nu îl vedea 
decit printr-un nor. De aceea, abatele Chaulieu îi spusese Ba- 
thildei, în galanteria sa sexagenară, că singurul lucru care îl con- 
sola era faptul că în acest fel sînt văzuţi îngerii. 

Buvat nu avea de gînd să lipsească la întîlnire, şi Bathilde 
mulţumi în adîncul sufletului ei blîndului abate pentru faptul că, 
în acest chip, îi înlesnea o seară de singurătate; ea ştia că 
Buvat, cînd se ducea la domnul de Chaulieu, făcea acolo, de 
obicei, popasuri destul de îndelungate; spera aşadar că Buvat, 
ca şi în alte rînduri, avea să rămînă acolo pînă tîrziu. Sărmanul 
Buvat! el ieşi din casă fără a bănui că, pentru prima dată, se 
dorea absenţa sa. 

Buvat era un gură-cască aşa cum este orice citadin al 
Parisului. Parcurse galeria de la Palais-Royal de la un cap la 
altul, i se scurseră ochii pe la toate prăvăliile, oprindu-se pentru 
a mia oară în faţa aceloraşi obiecte care aveau obiceiul să-i 
trezească admiraţia. leşind din galerie, auzi zvon de cîntece şi 
văzu un grup de bărbaţi şi de femei; se amestecă printre ei şi 
ascultă cîntecele. În momentul chetei, Buvat se îndepărtă, nu 
pentru că ar fi fost mate pestriţe, nu pentru că ar fi avut de gînd 
să refuze vrednicului de stimă instrumentist răsplata la care 
avea tot dreptul; datorită însă unei vechi obişnuinţe, a cărei 
practicare îi demonstrase eficienţa, el ieşea totdeauna în oraş 
fără de bani la dînsul, astfel încît, ori de ce lucru ar fi fost ispitit, 
el era sigur că nu va ceda tentaţiei. Or, în seara aceea, era 
foarte tentat să depună un bănuţ în talerul muzicantului, dar 


191 


cum nu avea acest bănuţ în buzunarul său, fu nevoit să se 
îndepărteze. 

El se îndreptă deci, aşa după cum am văzut, spre bariera 
des Sergents, o apucă pe strada du Coq, traversă Sena pe la 
Pont Neuf şi cobori din nou cheiul Conti pînă la strada Mazarine, 
iar pe această stradă Mazarine locuia abatele de Chaulieu. 

Abatele de Chaulieu îl cunoştea pe Buvat de doi ani, 
răstimp în care îi apreciase excelentele calităţi. El îl primi aşa 
cum avea obiceiul să-l primească, adică după numeroase 
stăruinţe din partea sa şi sumedenie de împotriviri din partea lui 
Buvat, reuşi să-l facă să ia loc lîngă el, în faţa unei mese 
încărcate cu hirtii; este adevărat că Buvat se aşeză în aşa chip 
pe marginea scaunului, şi stabili unghiul alcătuit din coapsă şi 
pulpă într-o dispoziţie atît de exact geometrică, încît era dificil 
să recunoşti dintru început dacă stătea în picioare sau era 
aşezat; totuşi, puţin cîte puţin înainta pe scaun, îşi plasă 
bastonul între picioare, îşi puse pălăria pe podea şi se văzu în 
sfîrşit aşezat aproape ca toată lumea. 

În acea seară nu era vorba doar de o mică şedinţă: pe 
masă se aflau treizeci sau patruzeci de felurite lucrări în versuri, 
adică aproape jumătate dintr-un volum de poezii de pus în 
ordine. Abatele de Chaulieu începu prin a le face apelul unele 
după altele, într-o anumită ordine, în timp ce, pe măsură ce le 
striga, Buvat le dădea numere. Apoi, această primă operaţie 
terminată, cum blîndul abate nu mai putea să scrie personal, şi 
dat fiind că micul său lacheu era cel care îi slujea de secretar şi 
scria sub dictarea sa, abatele trecu împreună cu Buvat la un alt 
fel de muncă, adică la corectarca metrică şi ortografică a 
fiecărei poezii, pe care Buvat o restabilea în toată integritatea 
ei, pe măsură ce abatele i-o recita pe dinafară. Or, cum abatele 
de Chaulieu nu se plictisea, şi cum Buvat nu avea dreptul să se 
plictisească, rezultă de aici că pendula bătu deodată orele 
unsprezece, pe cînd amindoi socoteau că erau de-abia orele 
nouă. 

Se aflau tocmai la ultima poezie; Buvat se ridică 
înspăimiîntat de-a binelea la gindul că va fi forţat să se 
reîntoarcă acasă la o asemenea oră: era pentru prima dată că i 
se întîmpla un asemenea lucru; făcu sul manuscrisul, îl legă cu o 
panglică trandafirie care slujise probabil cingătoare domnişoarei 


192 


Delaunay, îl puse în buzunar, apucă bastonul, îşi ridică de jos 
pălăria şi îl părăsi pe abatele de Chaulieu, scurtînd pe cît putea 
cuvintele de rămas bun de la abate. Dar, culmea nenorocirii, 
luna nu-şi trimitea nici cea mai mică rază, iar cerul era acoperit 
cu nori. Buvat regretă atunci tare mult că nu avea la el cel puţin 
doi bănuţi spre a traversa Sena cu podul plutitor, care se găsea 
la acea epocă unde se află acum podul des Arts. Dar, în această 
privinţă am explicat cititorilor noştri teoria lui Buvat, astfel încît 
el fu nevoit să ocolcaseă, aşa cum făcuse şi la dus, prin cheiul 
Conti, Pont Neuf, strada du Coq şi strada Saint-Honore. 

Totul mersese bine pînă aici, şi în afară de statuia lui 
Henric al IV-lea, a cărei existenţă sau poziţie Buvat o uitase, şi 
care îi stîrni o teamă grozavă, şi cu excepţia orologiului de la 
Samaritaine, care cincizeci de paşi mai departe, se porni 
deodată, fără nici un fel de pregătire, să sune jumătatea de 
ceas, şi al cărei zgomot neaşteptat îl făcu pe sărmanul întîrziat 
să se înfioare din creştet pînă în tălpile picioarelor, Buvat nu 
înfruntase nici o primejdie reală. Dar sosind în strada des Bons- 
Enfants, totul se schimbă: mai întîi aspectul acestei străzi 
strimte şi lungi, luminată pe toată întinderea ei de lumina 
tremurătoare a numai două felinare, nu era deloc liniştitor; apoi 
ea căpătase în acea seară, în ochii înspăimîntaţi ai lui Buvat, o 
fizionomie cu totul deosebită. Buvat nu ştia într-adevăr dacă era 
treaz sau adormit, dacă visa sau dacă se afla în faţa vreunei 
vedenii fantastice a vrăjitoriei flamande: totul i se părea viu pe 
această stradă; bornele ce străjuiau zidurile se ridicau la 
trecerea sa, toate nişele porţilor murmurau, nişte bărbaţi 
traversau asemenea unor umbre dintr-o parte în cealaltă a 
străzii; în sfîrşit, ajuns în dreptul casei cu nr. 24, aşa după cum 
am mai spus, el se oprise brusc în faţa cavalerului şi a 
căpitanului. Atunci d'Harmental, recunoscîndu-l, îl apărase 
împotriva primului impuls al lui Roqguefinette, invitindu-l să-şi 
vadă de drum cît mai repede cu putinţă. Buvat nu aşteptase să i 
se repete invitaţia, o luase iute la picior de-i sfiriiau călciiele, 
ajunsese în piaţa des Victoires, apucase prin strada du Mail, 
strada Montmartre, şi, în sfirşit, sosise la casa cu nr. 4 de pe 
strada du Temps-Perdu, unde totuşi nu se crezuse în siguranţă 
decit atunci cînd văzuse poarta închisă şi zăvorită în urma sa. 


193 


Acolo se oprise, răsuflase o clipă, îşi aprinsese de la 
micul felinar de pe alee luminarea răsucită ca o coadă de 
şobolan, după care se porni să urce treptele; însă de-abia atunci 
resimţise în picioare consecinţele întîmplării, căci picioarele îi 
tremurau în aşa hal, încît cu mare greutate reuşi să ajungă în 
capul scării. 

In ceea ce o privea pe Bathilde, ea rămăsese singură, şi 
din ce în ce mai neliniştită pe măsură ce se lăsa înserarea. Pînă 
la orele şapte, văzuse lumină în camera vecinului; dar cam 
atunci lumina dispăruse, şi ceasurile următoare se scurseseră 
fără ca încăperea să se lumineze iarăşi. Şi atunci pentru 
Bathilde timpul i se împărţise în două îndeletniciri: una care 
însemna să rămînă în picioare în faţa ferestrei spre a vedea 
dacă nu se întorsese cumva vecinul ei, şi cealaltă care consta în 
a se duce să îngenunche la crucifixul în faţa căruia îşi făcea 
rugăciunea în fiecare seară. Şi astfel auzise ca în mod succesiv 
sunînd orele nouă, zece, unsprezece şi unsprezece şi jumătate; 
astfel auzise stingîndu-se unele după altele toate acele zgomote 
ale străzii, care sfirşesc prin a se topi în acel vuiet vag şi surd 
care pare a fi respiraţia oraşului adormit, şi toate acestea, fără 
ca nimic să vină să-i dea de ştire că primejdia care îl ameninţa 
pe acela care se intitulase frate al ei, — îl ajunsese sau se 
destrămase. Bathilde se afla aşadar în camera sa, rămasă în 
întuneric, pentru ca nimeni să nu observe că veghea, 
îngenuncheată poate pentru a zecea oară în fata crucifixului, 
cînd uşa se deschise şi ea zări, la lucirea luminării pe care o 
ţinea în mînă, pe Buvat, atît de palid şi atît de înspăimiîntat, încît 
văzu pe dată că i se întîmplase ceva. Ridicîndu-se cu totul 
emoţionată de teama pe care o încerca pentru altul, se repezi 
spre el întrebîndu-l ce are. Dar nu era o treabă uşoară să-l faci 
pe Buvat să vorbească în starea în care se afla: şocul îi trecuse 
din trup în minte, iar limba îi era tot pe atit de împiedicată pe cît 
îi erau picioarele de tremurînde. 

Cu toate acestea, după ce Buvat se văzu instalat în 
fotoliul său cel mare, după ce îşi trecu batista peste fruntea-i 
numai broboane de sudoare, după ce îşi întoarse capul de două 
sau trei ori spre uşă, tresărind şi ridicîndu-se pe jumătate, spre a 
vedea dacă teribilii oaspeţi ai străzii des Bons-Enfants nu îl 
urmăresc pînă la pupila sa, numai atunci începu el să 


194 


gîngăvească nararea aventurii sale şi să povestească cum 
fusese oprit în strada des Bons-Enfants de o bandă de hoţi, al 
cărei locotenent, un om feroce şi înalt de aproape şase picioare, 
era cît pe aci să-l ucidă, în clipa în care sosi căpitanul şi îi salvă 
viaţa. Bathilde îl ascultă cu o atenţie profundă, mai întîi pentru 
că îl iubea sincer pe tutorele ei, şi pentru că starea în care ÎI 
vedea adeverea că în mod serios, pe drept sau pe nedrept, 
fusese zguduit de o mare spaimă, apoi, pentru că i se părea că 
nimic din ceea ce se petrecuse în această noapte nu trebuia să-i 
fie indiferent: oricît de ciudată i se păru această idee, îi trecu 
totuşi prin minte gîndul că tînărul frumos nu era străin de scena 
în care sărmanul Buvat jucase adineauri un rol, şi îl întrebă dacă 
avusese timpul să-l vadă pe tînărul căpitan care alergase în 
ajutorul său şi îi salvase viaţa. Buvat îi răspunse că îl văzuse la 
faţă, aşa cum o vedea pe ea însăşi în acea clipă, iar dovadă 
stătea faptul că era un tînăr frumos de douăzeci şi şase sau 
douăzeci şi opt de ani, ce purta pe cap o pălărie mare de pislă şi 
era învăluit într-o mantie largă. În plus, în mişcarea pe care o 
făcuse întinzîind mîna spre a-l proteja, mantia se desfăcuse şi 
lăsase să se vadă că, în afară de spadă, avea la briu o pereche 
de pistoale. 

Aceste amănunte erau prea precise pentru ca Buvat să 
poată fi acuzat că este victima unor vedenii. De aceea, oricît de 
preocupată ar fi fost Bathilde de gîndul că primejdia cavalerului 
era legată de acest eveniment, ea a fost totuşi mişcată de 
primejdia mai puţin mare, fără îndoială, dar reală totuşi, prin 
care trecuse Buvat, şi cum odihna este remediul suveran al 
oricărui şoc, fizic şi sufletesc, după ce i-a oferit lui Buvat paharul 
de vin cu zahăr pe care el şi-l îngăduia la marile ocazii şi pe care 
el îl refuză totuşi în cea de faţă, îi vorbi despre patul lui în care 
ar fi trebuit să se afle de două ore. Zguduitura de bună seamă 
că fusese destul de violentă pentru ca Buvat să nu resimtă nici o 
poftă de a se culca, fiind chiar convins că va dormi destul de 
prost toată noaptea. Dar se gîndi că veghind, el o făcea să 
rămînă trează şi pe Bathilde. O vedea, a doua zi, cu ochii roşii şi 
faţa palidă, şi cu abnegaţia lui eternă faţă de sine, îi răspunse 
Bathildei că avea dreptate, că simţea cum somnul avea să-i facă 
bine, îşi aprinse luminarea de la sfeşnicul cu toartă, o sărută pe 
frunte şi se urcă în camera sa, nu fără să se fi oprit mai înainte 


195 


de două sau de trei ori pe seară pentru a asculta dacă nu se 
aude vreun zgomot. 

Rămasă singură, Bathilde urmări cu urechea paşii lui 
Buvat, care, după ce urcase scara, intră în camera sa; auzi apoi 
scîrțiitul uşii şi cheia care se învirti de două ori în broască. 
Atunci, aproape tot atît de tremurîndă ca şi bietul copist, alergă 
la fereastră, uitînd, în aşteptarea ei nespus de îngrijorată, de 
orice altceva. 

Ea rămase astfel aproape încă o oră, dar fără ca timpul 
să-şi mai fi păstrat pentru ea vreo măsură; apoi deodată scoase 
un strigăt de bucurie. Prin geamurile pe care nu le mai acoperea 
nici o perdea, ea văzu deschizindu-se uşa vecinului şi pe 
d'Harmental apărînd în prag, cu o luminare în mînă. Printr-un 
miracol de intuiţie, Bathilde nu se înşelase: bărbatul cu pălăria 
de pislă şi cu mantie, care îl protejase pe Buvat, era într-adevăr 
tînărul necunoscut, întrucît tînărul necunoscut avea o pălărie 
mare de pislă şi o mantie largă. Mai mult, de-abia intrase în 
cameră şi îşi închisese uşa, cu aproape tot atita grijă şi 
precauţie cum făcuse Buvat cu a sa, că d'Harmental îşi aruncă 
mantia pe un scaun; sub această mantie purta o haină strîmtă 
de culoare închisă, şi la centură avea o spadă şi două pistoale. 
Nu mai exista aşadar loc pentru vreo îndoială, erau din cap pînă 
în picioare semnalmentele date de Buvat. Bathilde putu cu atit 
mai bine să se încredinţeze de acest fapt, cu cît d'Harmental, 
fără să lepede nimic din tot acest formidabil echipament, făcu 
două sau trei tururi prin cameră, cu braţele încrucişate şi 
reflectînd profund, apoi îşi scoase pistoalele de la briu, se 
asigură că erau încărcate, le puse pe noptieră, îşi desprinse 
spada, o trase afară pe jumătate din teacă unde o împinse la 
loc, şi o strecură sub căpătii, după care, scuturindu-şi capul 
parcă pentru a izgoni din el gîndurile negre care îl obsedau, se 
apropie de fereastră, o deschise şi aruncă o privire atit de 
profundă asupra ferestrei fetei, încît aceasta, uitînd că nu putea 
fi văzută, făcu un pas înapoi lăsînd să cadă perdeaua în faţa ei, 
ca şi cum obscuritatea care o învăluia nu era de ajuns pentru a 
o ascunde vederii lui. 

Ea rămase astfel vreme de zece minute nemişcată, în 
tăcere şi cu mina apăsată pe inimă, ca pentru a-i înăbuşi 
bătăile; apoi îndepărtă încetişor perdeaua, dar cea a vecinului 


196 


se lăsase iarăşi. Şi nu mai văzu decit umbra lui, care trecea şi se 
întorcea într-una, plină de frămîntare, în spatele perdelei. 


XXII 
CONSULUL DUILIUS 


A doua zi, după ziua sau mai degrabă noaptea în care se 
petrecuseră evenimentele povestite anterior, ducele d'Orleans, 
care se întorsese la Palais-Royal fără vreo vătămare, după ce a 
dormit toată noaptea ca de obicei, trecu în cabinetul său de 
lucru la ora la care venea mai în toate zilele, adică pe la 
ceasurile unsprezece dimineața. Graţie caracterului său 
nepăsător cu care îl dotase natura, şi pe care îl datora mai cu 
seamă marelui său curaj, disprețului arătat primejdiei, precum şi 
indiferenţei faţă de moarte, nu numai că era cu neputinţă să 
remarci vreo schimbare în fizionomia sa de obicei calmă, şi pe 
care singură plictiseala avea privilegiul de a o întuneca, dar, mai 
mult, după toate probabilitățile, datorită somnului, el şi uitase 
întîmplarea ciudată căreia era cît pe aci să-i cadă victimă. 

Cabinetul în care intrase prezenta faptul demn de 
remarcat că era în acelaşi timp cabinetul unui om politic, al unui 
savant şi al unui artist. Astfel, o masă mare, acoperită cu un 
covor verde, încărcată cu hirtii şi împodobită cu călimări şi pene, 
trona în mijlocul încăperii, dar în jur, pe pupitre, pe şevalete, pe 
suporturi, se puteau vedea o operă începută, un desen făcut pe 
jumătate, o retortă plină pe trei sferturi. Şi aceasta pentru că 
regentul, cu o mobilitate de spirit neobişnuită, trecea într-o clipă 
de la combinaţiile cele mai profunde ale politicii la fanteziile cele 
mai capricioase ale desenului, şi de la calculele cele mai 
abstracte ale chimiei la inspiraţiile cele mai voioase sau cele mai 
sumbre ale muzicii; pentru că regentul nu se temea de nimic 
altceva ca de plictiseală, acest inamic pe care îl combătea fără 
încetare, fără a reuşi vreodată să-l învingă cu totul, şi care, res- 
pins fie prin muncă, fie prin studii, fie prin plăcere, îi stătea 
mereu în faţa ochilor, dacă se poate spune astfel, asemenea 
unuia dintre acei nori de la orizont spre care, chiar şi în zilele 
cele mai frumoase, cîrmaciul corăbiei îşi întoarce ochii fără de 
voie. De aceea regentul nu se afla niciodată fără de vreo 


197 


ocupaţie, nici măcar o oră, şi prin urmare ţinea să aibă 
totdeauna la îndemiînă distracţiile cele mai diverse. 

De-abia intrat în cabinetul său, unde consiliul trebuia să 
se reunească doar peste două ore, regentul se îndreptă de 
îndată spre un desen început — care reprezenta o scenă din 
Daphnis şi Chloe ale cărei gravuri hotărise să fie făcute de unul 
dintre artiştii cei mai îndemînatici ai epocii, numit Audran — şi 
îşi reluă lucrul întrerupt cu două zile înainte de faimoasa partidă, 
care debutase printr-o rănire cu racheta şi se sfirşise prin supeul 
de la doamna de Sabran. Dar nu luase bine creionul în mînă, că i 
se aduse la cunoştinţă că doamna Elisabeth-Charlotte, mama 
sa, poruncise de două ori pînă acum să i se comunice dacă 
putea fi vizitat. Regentul, care avea cel mai mare respect faţă 
de prinţesa palatină, răspunse: nu numai că putea fi vizitat, dar, 
mai mult, dacă Madame era gata să-l primească, se va grăbi el 
să meargă la dinsa. Uşierul ieşi pentru a duce răspunsul 
prinţului, iar prinţul, care isprăvise anumite părţi din desenul pe 
care îl aprecia tare mult, se aşternu iarăşi pe lucru cu toată 
sîrguinţa unui artist în vervă. Doar citeva clipe trecură şi uşa se 
deschise din nou; dar în locul uşierului, care trebuia să vină să 
raporteze cu privire la ambasada sa, apăru însăşi Madame. 

Madame după cum se ştie, era soţia lui Filip |, fratele 
regelui, şi venise în Franţa după moartea atit de ciudată şi atit 
de neaşteptată a doamnei Henriette de Anglia, pentru a lua 
locul acestei frumoase şi graţioase prințese, care doar se ivise 
pentru a dispare, ca o albă şi palidă apariţie. Comparaţia, 
anevoie de susţinut pentru orice nou sosită, fusese aşadar şi 
mai dificilă încă pentru biata prinţesă germană, care, dacă ar fi 
să ne luăm după portretul pe care şi l-a făcut ea însăşi, cu ochii 
ei mici, cu nasul scurt şi gros, cu buzele lungi şi turtite, cu obrajii 
ce-i atîrnau şi faţa mare, era departe de a fi drăguță. Din 
nenorocire însă, prinţesa palatină nu era deloc despăgubită de 
defectele chipului prin perfecțiunea taliei sale; era mică şi 
bondoacă, avea corpul şi picioarele scurte, iar mîinile atit de 
îngrozitoare, încît mărturiseşte ea însăşi că nu existau altele mai 
urite pe întregul pămînt şi că acesta a fost singurul lucru din 
biata sa făptură cu care regele Ludovic al XIV-lea nu a putut să 
se obişnuiască niciodată. Dar Ludovic al XIV-lea o alesese nu 
pentru a mări numărul frumuseţilor de la curtea sa, ci pentru a- 


198 


şi întinde pretenţiile dincolo de Rin. Aceasta întrucît prin 
căsătoria fratelui său cu prinţesa palatină, Ludovic al XIV-lea, 
care îşi oferise deja şanse de moştenire asupra Spaniei, luînd-o 
în căsătorie pe infanta Marie-Therese, fiica regelui Filip al IV-lea, 
şi asupra Angliei însurîndu-l în prima căsătorie pe Filip | cu 
prinţesa Henriette, unica soră a lui Carol al II-lea, dobîndea din 
nou drepturi eventuale asupra Bavariei, şi probabile asupra 
Palatinatului, însurîndu-l pe Monsieur în a doua căsătorie cu 
prinţesa Elisabeth-Charlotte, al cărei frate, avind o sănătate 
şubredă, putea să moară tînăr şi fără de copii. 

Această presupunere se dovedise justă; electorul murise 
fără urmaşi şi se poate vedea din memoriile şi negocierile 
pentru pacea de la Ryswick cum, odată sosit prilejul, 
plenipotenţiarii francezi îi prezentară pretenţiile şi reuşiră în 
acest demers. 

De aceea Madame, în loc de a fi tratată, la moartea 
soţului ei, aşa cum prevedea contractul de căsătorie, adică, în 
loc de a fi silită să intre într-o mănăstire sau să se retragă în 
vechiul castel din Montargis, a fost menţinută de Ludovic al XIV- 
lea în toate titlurile şi onorurile de care se bucura pe cînd trăia 
Monsieur, şi aceasta cu toată ura doamnei de Maintenon, pe 
care şi-o atrăsese, şi cu toate că regele nu uitase niciodată 
palma aristocratică pe care ea i-o dăduse tînărului duce de 
Chartres în văzul tuturor, în galeria de la Versailles, cînd acesta 
îi anunţase căsătoria sa cu domnişoara de Blois. Într-adevăr, 
miîndra palatină, foarte tare pe cele treizeci şi două de trepte de 
descendență nobilă paterne şi materne, considera ca o mare şi 
umilitoare mezalianţă ca fiul ei să ia în căsătorie o femeie pe 
care legitimarea regală nu o putea împiedica de a fi fructul unui 
îndoit adulter; şi, în primul moment, incapabilă să-şi stăpincaseă 
sentimentele, ea se răzbunase prin această corecție maternă — 
un pic exagerată atunci cînd obiectul este un tînăr de 
optsprezece ani — pentru afrontul adus strămoşilor săi în 
persoana descendenților ei. De altminteri, cum tînărul duce de 
Chartres consimţea el însuşi la această căsătorie în contra 
voinţei sale, el înţelese foarte bine supărarea ce o cuprinsese pe 
mama sa la aflarea veştii, deşi el ar fi preferat, fără îndoială, ca 
ea s-o fi manifestat într-un chip ceva mai puţin grosolan. Urmă 
de aici că atunci cînd muri Monsieur, iar ducele de Chartres 


199 


deveni la rîndul său duce d'Orleans, mama sa, care ar fi putut să 
se teamă că palma de la Versailles va fi lăsat vreo amintire 
noului stăpîn de la Palais-Royal, găsi, dimpotrivă, în el un fiu mai 
respectuos ca oricind. Acest respect de altminteri crescu într- 
una, şi, devenit regent, fiul îi creă mamei sale o poziţie egală cu 
aceea a soţiei sale. Mai mult încă: doamna de Berry, fiica sa 
mult iubită, cerînd tatălui ei o companie de soldaţi de gardă, la 
care pretindea că are dreptul, ca soţie a unui delfin al Franţei, 
regentul nu i-a acordat-o decit dispunînd, în acelaşi timp, ca o 
companie similară să treacă în serviciul mamei sale. 

Aşadar Madame deţinea o poziţie înaltă la palat, şi dacă, 
în ciuda acestei poziţii, nu avea nici o influenţă politică, aceasta 
se datora faptului că regentul avusese totdeauna drept principiu 
de a nu le lăsa pe femei să ia parte cîtuşi de puţin la treburile 
statului. Să adăugăm, că Filip al II-lea, regent al Franţei, era 
chiar mai rezervat faţă de mama sa decit faţă de iubitele sale, 
întrucît cunoştea gusturile epistolare ale acesteia şi nu voia ca 
proiectele lui să constituie obiectul corespondenţei zilnice pe ca- 
re mama sa o întreținea cu prinţesa Wilhelmine-Charlotte de 
Galles şi cu ducele Anton-Ulric de Brunswick. În schimb, şi pen- 
tru a o despăgubi de această reţinere, el îi lăsa guvernarea inte- 
rioară a casei fiicelor sale, pe care, datorită marii sale lenevii, 
doamna ducesă d'Orleans o abandonă fără dificultate soacrei 
sale. Dar, sub acest raport, sărmana Palatină, dacă ar fi să ne 
luăm după memoriile epocii, nu era deloc fericită. Doamna de 
Berry trăia în mod public cu Riom, iar domnişoara de Valois era 
în secret iubita lui Richelieu, care, fără să se ştie în ce chip — ea 
şi cum ar fi posedat inelul fermecat al lui Gyges —, reuşea să se 
introducă pînă în apartamentele ei, cu toate gărzile care ve- 
gheau la uşi, cu toţi spionii cu care îl înconjura regentul; ba chiar 
acesta însuşi se ascunsese nu o dată, pînă şi în camera fiicei 
sale, spre a sta la pîndă. In ceea ce o privea pe domnişoara de 
Chartres, al cărei caracter urmase pînă atunci o dezvoltare mai 
mult masculină decit feminină, devenind, pentru a spune astfel, 
ea însăşi băiat, părea să fi uitat că mai există bărbaţi, pînă cînd, 
cu citeva zile înainte, de ziua în care am ajuns cu povestirea, 
aflindu-se la Operă şi ascultîindu-l pe profesorul ei de muzică, 
Cauchereau, frumos şi spiritual tenor de la Academia regală, 
care, într-o scenă de iubire, avea nişte modulaţii prelungite de o 


200 


puritate perfectă şi de o expresie dintre cele mai pasionate — 
tînăra prinţesă, transportată fără îndoială de un sentiment cu 
totul artistic, întinsese braţele şi exclamase cu voce tare: „Ah! 
scumpul meu Cauchereau!” Această exclamaţie neaşteptată, 
cum e lesne de închipuit, dăduse foarte mult de gîndit mamei 
sale ducesa, care porunci de îndată să fie concediat frumosul 
tenor, şi biruindu-şi apatica ei nepăsare, decisese să vegheze ea 
însăşi pe viitor asupra fiicei sale, pe care o păzi foarte sever de 
atunci. Rămiîneau prinţesa Louise, care a fost mai tîrziu regina 
Spaniei, şi domnişoara Elisabeth, care deveni ducesă de Lorena; 
dar despre acestea nu se discuta deloc, fie pentru că erau într- 
adevăr cuminţi, fie pentru că se pricepeau mai bine decit 
surorile lor mai mari să-şi înfrineze simţirile inimii, sau glasul 
pasiunii lor. 

De îndată ce prinţul o văzu pe mama sa făcîndu-şi 
apariţia, el bănui că se petrecuse iarăşi ceva nou în turma 
rebelă a cărei conducere şi-o asumase ca, şi care, lui, îi dădea 
aşa de mare bătaie de cap; dar cum nici o îngrijorare nu putea 
să-l facă să uite respectul pe care, în public sau în particular, îl 
arăta totdeauna faţă de Madame, se ridică în momentul în care 
o zări, merse drept către ea şi, după ce o salută, o luă de mină 
şi o conduse spre un fotoliu, în timp ce el rămase în picioare. 

— Ei bine! domnule, fiul meu, rosti Madame cu un accent 
german foarte pronunţat, continuînd după ce se instală foarte 
comod in fotoliu; ce am putut să mai aflu? Şi ce era să vi se 
întîmple ieri seară? 

— leri seară? rosti regentul rechemîndu-şi amintirile şi 
interogindu-se mirat. 

— Da, reluă palatina, ieri seară, pe cînd ieşeaţi de la 
doamna de Sabran! 

— Oh! Nu e vorba decit de asta? continuă prinţul. 

— Cum! nu e vorba decit de asta! Prietenul 
dumneavoastră Simiane merge şi spune peste tot că au vrut să 
vă răpească şi că nu aţi scăpat decit fugind peste acoperişuri. 
Ciudat drum, recunoaşteţi, pentru regentul regatului, şi pe care 
mă îndoiesc că miniştrii, oricît de mare le-ar fi devotamentul 
fată de dumneavoastră, vor consimţi să meargă pentru a ţine 
consiliu! 


201 


— Simiane este un nebun, mamă, răspunse regentul, 
neputindu-se împiedica să nu rîdă din pricina faptului că mama 
sa îl dojenea mereu de parcă ar fi fost un copil. Nu erau ciîtuşi de 
puţin nişte oameni care voiau să mă răpească, ci ciţiva 
meseriaşi de treabă care, după ce au ieşit din cîrciumile de la 
bariera des Sergents, au ajuns cu cheful şi cu gălăgia lor în 
strada des Bons-Enfants. Cît despre drumul ce l-am apucat, 
nicidecum n-am luat-o pe acolo spre a fugi, ci pentru a cîştiga o 
prinsoare pe care acest beţivan de Simiane este furios că a 
pierdut-o. 

— Fiul meu! Fiul meu! rosti palatina clătinînd din cap. Nu 
vreţi niciodată să credeţi că vă pindeşte primejdia, şi cu toate 
acestea ştiţi de ce sînt în stare duşmanii dumneavoastră. Pe cei 
care defăimează sufletul nu i-ar mustra grozav cugetul, credeţi 
mă, să ucidă trupul. Şi ştiţi ce a spus ducesa du Maine? În ziua 
în care ea ar vedea că, hotărit lucru, nu este nimic de făcut cu 
bastardul ei de soţ, ea v-ar cere o audienţă şi v-ar împlinta un 
cuţit în inimă. 

— Haida de! mamă, reluă regentul rizînd. Să fi devenit 
oare atît de bună catolică pentru a nu mai crede în 
predestinare? Eu cred în ea, după cum ştiţi. De ce vreţi aşadar 
să-mi torturez spiritul pentru a evita o primejdie care sau nu 
există, sau, dacă există, îşi are scris dinainte rezultatul în cartea 
veşnică? Nu, mamă. Toate aceste precauţii exagerate sînt bune 
pentru a întuneca viaţa, şi nu la altceva. Tiranii să tremure. Dar 
eu, care sînt, după cit pretinde Saint-Simon, omul cel mai blind 
care a existat de la Ludovic cel Blind încoace, ce motive vreţi să 
am, aşadar, pentru a-mi fi teamă? 

— Oh! Doamne! Nici unul, scumpul meu fiu, rosti palatina 
luînd mîna prinţului, şi privindu-l cu toată duioşia maternă pe 
care o puteau cuprinde ochii ci mici. Nici unul, dacă toată lumea 
v-ar cunoaşte ca mine, şi dacă ar şti că sînteţi într-atit de bun 
încît nu aveţi măcar puterea de a-i uri pe duşmanii dumnea- 
voastră. Dar Henric al IV-lea, căruia din nenorocire îi semănaţi 
un pic prea mult în anumite privinţe, era şi el bun, şi cu toate 
acestea a găsit totuşi un Ravaillac. Vai! mein Got! continuă 
prinţesa, amestecînd laolaltă jargonul său francez cu o excla- 
matie de-a dreptul germană, regii cei buni sînt cei asasinați. Ti- 


* Dumnezeul meu (în limba germană în original). 
202 


ranii îşi iau precauţii, iar pumnalul nu ajunge pînă la ei. Nu ar 
trebui să ieşiţi niciodată fără escortă. Dumneavoastră, fiul meu, 
sînteţi cel ce aveţi nevoie de un regiment de soldaţi de gardă, şi 
nu eu. 

— Mamă, continuă regentul rizind, vreţi să vă povestesc 
o istorie? 

— Da, fără îndoială, rosti prinţesa palatină, întrucît 
povestiţi cu multă eleganţă. 

— Ei bine! aflaţi aşadar că era la Roma, nu-mi mai 
amintesc în ce an al republicii, un consul foarte viteaz, dar care 
avea acest cusur, comun lui Henric al IV-lea şi mie, de a umbla 
noaptea haimana. S-a întîmplat ca acest consul să fie trimis 
împotriva cartaginezilor, şi născocind el o maşină de război, un 
fel de cange de fier cu care se prindeau corăbiile inamicului, 
maşină poreclită corb, cîştigă el împotriva lor prima bătălie pe 
mare pe care o repurtaseră romanii vreodată, astfel încît se 
reîntoarse la Roma, nespus de mult bucurîndu-se el mai dinainte 
de sporirea norocului său în dragoste pe care avea să i-o aducă, 
fără îndoială, creşterea reputației sale. Şi nu se înşela: întreaga 
populaţie îl aştepta în afara porţilor cetăţii, pentru a-l conduce în 
triumf la Capitoliu, unde îl aştepta şi senatul. Or, senatul, cum îl 
văzu ivindu-se, îi dădu vestea că, drept răsplată pentru victoria 
sa, îi decernase o înaltă onoare care trebuia să-i măguleaseă în 
cel mai mare grad amorul propriu: el avea să iasă numai 
precedat de un muzicant care îi va înştiinţa pe toţi, cîntînd din 
fluier, şi acela care îl urma era vestitul Duilius, învingătorul 
cartaginezilor. Duilius, cum înţelegeţi bine, mamă, a fost în 
culmea bucuriei în urma unei asemenea distincţii; se întoarse la 
el acasă, cu capul sus şi precedat de fluieraşul său, care îşi cînta 
întregul repertoriu în marile aclamații ale mulţimii, care striga 
din toate puterile: Trăiască Dulilius! Trăiască învingătorul 
cartaginezilor! Trăiască salvatorul Romei! Era ceva atit de 
îmbătător, încît bietul consul era cît pe aci să-şi piardă capul, şi 
de două ori plecă de acasă în acea zi, deşi nu avea absolut 
nimic de făcut prin oraş, ci numai pentru a se bucura de 
prerogativa senatorială, şi a auzi această muzică triumfală şi 
strigătele care o acompaniau. Această ocupaţie îl aduse pînă 
spre seară într-o stare de jubilare greu de exprimat. Apoi veni şi 
seara. Invingătorul avea o iubită pe care o îndrăgea tare mult şi 


203 


pe care ardea de nerăbdare să o revadă, un fel de doamna 
Sabran — numai că soţul acesteia cuteza să fie gelos, în timp ce 
al nostru, după cum ştiţi, e lipsit de acest sentiment ridicol. 
Consulul, deci, se îmbăie, îşi facu toaleta, se parfumă cît putu 
mai bine şi, odată orele unsprezece arătate pe orologiul său cu 
nisip, ieşi în virful picioarelor pentru a ajunge în calea 
Suburrane. Dar îşi făcuse socoteala fără să ţină seama de 
oaspetele lui, sau mai degrabă muzicantul lui. De-abia făcu 
patru paşi, că acesta, — care trebuia să se afle în slujba sa atit 
ziua cît şi noaptea, — se repezi de pe borna pe care stătea şi, 
recunoscîndu-şi consulul, se porni să păşească în faţa lui, suflînd 
din toarte puterile plămînilor în instrumentul său, aşa încît cei ce 
se mai plimbau încă pe străzi întorceau capul, cei care se aflau 
la casele lor ieşeau în faţa porţii, iar cei care apucaseră să se 
culce se sculau din pat şi deschideau ferestrele, repetînd în cor: 
„Ah! ah! iată că trece consulul Duilius! Trăiască Duilius! Trăiască 
învingătorul cartaginezilor! Trăiască salvatorul Romei!” Era 
foarte măgulitor, dar foarte inoportun. De aceea consulul voi să- 
| facă să tacă pe instrumentistul său, dar acesta declară că avea 
ordinele cele mai stricte din partea senatului de a nu păstra 
tăcerea măcar o singură clipă, că primea zece mii de sesterţi pe 
an pentru a sufla din tibicina lui, şi că el are să sufle în ea atita 
vreme cît îi va mai rămîne un pic de putere în piept. Consulul, 
văzînd că era inutil să mai discute cu un om care avea în 
sprijinul său o decizie a senatului, începu să alerge, sperînd să 
scape de melodiosul său tovarăş, dar acesta îşi potrivi pasul 
după al său cu atita precizie, încît tot ceea ce putu cîştiga 
consulul a fost că acum era urmat de muzicantul său, în loc de a 
fi precedat de el. În zadar umbla el cu şiretlicuri ca un iepure, se 
avintă asemenea unei căprioare, se năpusti pieptiş ca un mis- 
treţ, blestematul de tibicinar nu-i pierdu o secundă urma, astfel 
încît întreaga Roma, neînţelegind nimic din această cursă 
nocturnă, dar, ştiind numai că persoana care alerga era 
triumfătorul din ajun, cobori în stradă, se duse la ferestre şi ieşi 
la porţi, strigind: „Trăiască Dulilius! Trăiască învingătorul 
cartaginezilor! Trăiască salvatorul Romei!” Sărmanul om ilustru 
avea o ultimă speranţă, anume că în mijlocul acestei harababuri 
va găsi casa iubitei sale cufundată în linişte şi că va putea să se 
strecoare pe poarta pe care ca îi promisese că o va lăsa 


204 


întredeschisă. Dar nicidecum! Rumoarea generală cuprinsese 
calea Suburrane şi, cînd sosi în faţa acestei graţioase şi 
ospitaliere case, la poarta căreia de nenumărate ori răspîndise 
parfumuri şi atîrnase cununi de flori, o găsi trezită din somn la 
fel ca pe celelalte, şi văzu la fereastră pe soţ, care, cum îl zări 
de departe, se porni să strige: „Trăiască Dulilius! Trăiască 
învingătorul cartaginezilor! Trăiască salvatorul Romei!” Eroul se 
întoarse acasă disperat. Dar a doua zi, gîndi el, avea să scape 
mai ieftin cu muzicantul lui; dar speranţa îi fu înşelată. La fel a 
fost şi în a treia zi, în zilele următoare. Aşa încît consulul, văzînd 
că îi era cu neputinţă de aici înainte să-şi mai păstreze 
incognitoul, porni iarăşi spre Sicilia, unde, de miînie, îi bătu din 
nou pe cartaginezi, dar de data aceasta atit de cumplit, încît se 
crezu că s-a terminat cu toate războaiele punice trecute şi 
viitoare, iar Roma fu cuprinsă de o atit de mare bucurie, încît se 
organizară serbări publice asemănătoare cu acelea care se 
făceau în cinstea aniversării întemeierii cetăţii, şi, se propuse să 
se facă învingătorului un triumf şi mai magnific decit primul. lar 
senatul se întruni, spre a delibera mai înainte de sosirea lui 
Duilius asupra noii recompense care îi va fi acordată. Tocmai 
erau pe cale să voteze ridicarea unei statui publice, cînd se 
auziră deodată puternice strigate de bucurie şi sunetele unei 
tibicine. Era consulul care se sustrăsese triumfului, graţie oste- 
nelii pe care şi-o dăduse, dar care nu putuse să se sustragă re- 
cunoaşterii publice, datorită cîntăreţului său din fluier. Bănuind 
că i se pregătea ceva nou, el venea să ia parte la deliberări. 
Găsi într-adevăr senatul gata să voteze, cu bilele în miini. 
Atunci, înaintînd la tribună, rosti: „Senatori romani, intenţia 
voastră este de a vota o recompensă care să-mi fie plăcută, nu-i 
oare aşa?” „Intenţia noastră, răspunse cel care prezida, este de 
a face din tine omul cel mai fericit de pe pămînt.” „Ei bine! reluă 
Duilius, vreţi să-mi îngăduiţi să vă cer lucrul pe care îl doresc cel 
mai mult?” „Spune! spune!” strigară senatorii într-un singur 
glas. „Şi aveţi să mi-l acordaţi?” continuă Duilius cu toată 
timiditatea îndoielii. „Pe Jupiter! ţi-l vom acorda”, răspunse cel 
ce prezida în numele întregii adunări. „Ei bine! zise Duilius, 
senatori romani, dacă socotiți că am cîştigat dreptul la 
recunoştinţa patriei, scăpaţi-mă, drept recompensă pentru cea 
de-a doua victorie, de acest ticălos de cîntăreţ din fluier pe care 


205 


mi l-aţi dat pentru prima.” Senatul găsi cererea ciudată; dar el 
era obligat prin cuvîntul său, şi era epoca în care acesta nu se 
călca încă. Tibicinarul avu ca pensie pe viaţă jumătate din leafa 
sa, dată fiind buna mărturie adusă în favoarea lui, iar consulul 
Duilius, descotorosit în sfîrşit de muzicantul său, regăsi fără a fi 
recunoscut şi fără zgomot poarta acelei căsuțe din calea 
Suburrane, pe care o victorie i-o închisese şi pe care altă victorie 
i-o redeschisese. 

— Ei bine! întrebă palatina, ce legătură are această 
istorie cu frica pe care o am de a vă vedea asasinat? 

— Ce legătură, mamă? rosti prinţul rîzînd. Păi dacă din 
pricina unui singur muzicant pe “care îl avea consulul Duilius, 
avu el parte de o asemenea deceptie, închipuiţi-vă prin urmare 
ce mi s-ar întîmpla mie cu regimentul de soldaţi! 

— Ah! Philippe! Philippe! reluă prinţesa rizînd şi suspinînd 
în acelaşi timp, oare totdeauna trataţi cu atita uşurinţă lucrurile 
serioase? 

— Nicidecum, mamă, rosti regentul, şi iată dovada: cum 
presupun că nu aţi venit aici cu unica intenţie de a-mi face 
morală privitor la cursele mele nocturne, ci cu scopul de a-mi 
vorbi despre anumite chestiuni, sînt gata să vă ascult şi să vă 
răspund în mod serios cu privire la subiectul vizitei 
dumneavoastră. 

— Da, aveţi dreptate, zise prinţesa. Venisem într-adevăr 
pentru altceva, venisem pentru a vă vorbi despre domnişoara 
de Chartres. 

— Ah! da, despre favorita dumneavoastră, mamă, fiindcă 
zadarnic aţi nega acest lucru, Louise este favorita 
dumneavoastră. Nu o fi oare cumva pentru că nu ţine deloc la 
unchii ei, pe care nu-i iubiţi cîtuşi de puţin? 

— Nu, nu-i asta, deşi mărturisesc că mi-e destul de plăcut 
să văd că este de aceeaşi părere cu mine în privinţa bastarzilor, 
ci faptul că, lăsînd la o parte frumuseţea, pe care ea o are şi pe 
care cu nu o aveam, ea este exact ceea ce eram eu la vîrstă ei, 
avînd adevărate gusturi de băiat, plăcîndu-mi cîinii, caii şi caval- 
cadele, mînuind praful de puşcă asemenea unui artilerist, şi 
făcînd rachete ca un artificier. Ei bine! Ghiciţi ce ni se întîmplă 
cu ea! 


206 


— Vrea să se înroleze oare în regimentul de gardă 
francez? 

— Nu, vrea să devină călugăriţă! 

— Călugăriţă, Louise! Imposibil, mamă! E vreo glumă a 
nebunelor ei de surori. 

— Nicidecum, domnule, reluă palatina, nu e nimic de ris, 
vă jur. 

— Şi cum dracu' a apucat-o această teribilă furie 
mănăstireaseă? întrebă regentul, începînd să creadă în adevărul 
celor spuse de mama sa, obişnuit fiind el să trăiască într-o 
epocă în care lucrurile cele mai bizare erau totdeauna cele mai 
probabile. ` 

— Cum a apucat-o? continuă Madame. Intrebaţi-l pe 
Dumnezeu sau pe diavol, căci numai unul dintre ei poate s-o 
ştie. Alaltăieri, îşi petrecuse ziua cu sora ei, plimbîndu-se călare, 
trăgind cu pistolul, rîzînd şi distrîndu-se grozav. Pot să spun că 
niciodată nu o mai văzusem atit de voioasă. Cînd, seara, 
doamna d'Orleans mă rugă să poftesc, în apartamentul ei. Acolo 
am găsit-o pe domnişoara de Chartres care se afla la picioarele 
mamei sale, pe care o ruga cu lacrimi fierbinţi s-o lase să se 
spovedească şi să se împărtăşească la abația din Chelles. Mama 
ei se întoarse atunci spre mine şi mă întrebă: „Ce credeţi despre 
această cererc, Madame?” „Eu cred, am răspuns eu, că te poţi 
spovedi şi împărtăşi la fel de bine oriunde, că locul nu înseamnă 
nimic, şi că totul depinde de încercarea prin care treci şi de 
pregătire”. Dar auzind cuvintele mele, domnişoara de Chartres 
şi-a întețit rugăminţile, şi aceasta cu atitea insistenţe încît i-am 
spus mamei sale: „Vedeţi, fiica mea, dumneavoastră sînteţi cea 
care trebuie să decideţi”. „Ce să mai zic! răspunse ducesa, biata 
copilă nu poate fi împiedicată, totuşi, să se spovedească şi să se 
împărtăşească”. Să se ducă aşadar, reluai eu, şi să dea Domnul 
să meargă acolo cu acest gînd!” „Vă jur, Madame, rosti atunci 
domnişoara de Chartres, că mă duc numai pentru Dumnezeu şi 
că nici un gînd lumesc nu-mi poartă paşii într-acolo”. Şi atunci 
ne-a îmbrăţişat, iar ieri dimineaţă la orele şapte a plecat. 

— Ei bine! ştiu toate astea, pentru că eu trebuia s-o 
conduc acolo, răspunse regentul. S-a întîmplat aşadar ceva de 
atunci? 


207 


— S-a întîmplat, reluă Madame. leri seara ea a trimis 
trăsura înapoi, dindu-i poruncă vizitiului să ne înmiîneze o 
scrisoare, adresată dumneavoastră, mamei sale şi mie, în care 
ni se destăinuieşte că întrucît a găsit în acest schit liniştea şi 
pacea pe care nu spera să le întilnească în lume, ea nu vrea să 
mai părăsească acest lăcaş. 

— Şi ce spune mama sa despre această holărîre 
importantă? întrebă regentul luînd scrisoarea. 

— Mama sa? reluă Madame. Mama sa este foarte 
mulţumită de această decizie, aşa cred eu, dacă vreţi să vă 
spun părerea mea. Pentru că ei îi plac mănăstirile şi consideră o 
mare fericire pentru fiica sa intrarea în rîndul călugăriţelor. Cît 
despre mine, eu spun că nu există fericire acolo unde nu este 
vocaţie. 

Regentul citi şi reciti scrisoarea ca pentru a ghici, în 
această simplă manifestare a dorinţei exprimate de domnişoara 
de Chartres de a rămîne la Chelles, cauzele secrete care 
iscaseră această dorinţă: apoi, după o clipă de meditaţie tot atit 
de profundă ca şi cînd ar fi fost vorba de soarta unei împărăţii, 
rosti: 

— Aici există vreo decepţie amoroasă. După cite ştiţi, 
mamă, Louise ar fi îndrăgostită de cineva? 

Şi atunci Madame povesti regentului aventura de la 
Operă, şi exclamaţia scăpată de pe buzele prinţesei în 
entuziasmul faţă de frumosul tenor. 

— Drace! drace! rosti regentul. Şi ce-aţi făcut, ducesa 
d'Orleans şi dumneavoastră, în consiliul dumneavoastră 
matern? 

— L-am dat afară pe Cauchereau şi am oprit-o pe 
domnişoara de Chartres să mai meargă la Operă. Nu puteam să 
nu facem asta. 

— Ei bine! reluă regentul, nu e nevoie să căutăm mai de- 
parte: totul este aci. Trebuie s-o vindecăm cît mai repede de 
această fantezie. 

— Şi ce veţi face în acest scop, fiul meu? 

— Voi merge chiar astăzi la abația din Chelles şi o voi 
descoase pe Louise; dacă lucrul nu este decit un capriciu, îi voi 
lăsa capriciului răgazul de a trece. Are înaintea ei un an pentru a 
rosti jurămintele solemne spre a deveni călugăriţă. Voi avea 


208 


aerul că împărtăşesc vocaţia ei, iar odată sosită clipa intrării în 
cinul călugăresc, ea va fi prima care va veni să ne roage s-o 
scoatem din încurcătura în care se va fi băgat. Dacă, 
dimpotrivă, lucrul este grav, atunci va fi cu totul altceva. 

— Dumnezeule! fiul meu! rosti Madame ridicîndu-se. 
Gîndiţi-vă că nenorocitul de Cauchereau nu are probabil nici un 
amestec în treaba asta şi că s-ar putea să nu ştie nimic de pa- 
siunea pe care a inspirat-o. 

—  Liniştiţi-vă mamă, răspunse prinţul rizîind de 
interpretarea tragică pe care palatina, cu ideile sale de dincolo 
de Rin, o dăduse acestor cuvinte. Nu voi reactualiza jalnica 
istorie a amanţilor de la Paraclet:%. Vocea lui Cauchereau nici nu 
va pierde nici nu va cîştiga o singură notă în toată această 
aventură, şi nu foloseşti pentru o prinţesă de sînge aceleaşi 
mijloace ca pentru o mică tirgoveaţă. 

— Dar, pe de altă parte, rosti Madame aproape tot atit de 
înspăimîntată de indulgenţa reală a ducelui pe cît fusese de se- 
veritatea sa aparentă, nici slăbiciune! 

— Mamă, zise regentul, în cazul cel mai rău, dacă ea 
trebuie să înşele pe cineva, aş prefera să fie vorba de soţul ei 
decit de Dumnezeu. 

Şi, sărutînd respectuos mîna mamei sale, o conduse spre 
uşă pe biata prinţesă palatină, cu totul scandalizată de această 
uşurătate de moravuri, în mijlocul căreia muri fără să se fi putut 
obişnui vreodată cu ea. Apoi, după ce ieşi prinţesa, ducele 
d'Orleans se duse de se aşeză iarăşi în fata desenului său, 
fredonînd o arie din opera Panthee, pe care o compusese în 
colaborare cu Lafare. 

Pe cînd traversa anticamera, Madame văzu venind spre 
ea un omuleţ pierdut în nişte cizme mari de călătorie şi al cărui 
cap era ascuns în gulerul imens al unei redingote căptuşite cu 
blană. Ajuns în dreptul ei, îşi scoase din mijlocul surtucului un 
cap mic cu nasul ascuţit, cu ochi ironici şi cu o fizionomie ce 
ţinea în acelaşi timp de a dihorului şi de a vulpii. 

— Ah! ah! exclamă palatina, tu eşti, abate! 

— Eu însumi, Alteța Voastră, şi care tocmai am salvat 
Franţa, doar atit! 


10 Mănăstire întemeiata de Abelard, lîngă Nogent-sur-Seine, şi a 
cărei stareță a fost Heloise. 
209 


— Da, răspunse palatina, am auzit ceva asemănător şi 
am mai auzit că se foloseau nişte otrăvuri în anumite boli. Tu 
trebuie să ştii asta, Dubois, tu care eşti fiu de spiţer. 

— Madame, răspunse Dubois, cu insolenţa sa obişnuită, 
poate că am ştiut-o, dar am uitat-o. După cum Alteța Voastră 
cunoaşte, eu am părăsit foarte de tînăr leacurile tatălui meu 
pentru a mă ocupa de educaţia fiului dumneavoastră. 

— N-are nici o importanţă, n-are nici o importanţă, 
Dubois, zise palatina rizînd, eu sînt mulţumită de zelul tău, şi 
dacă se prezintă ocazia unei ambasade în China sau în Persia, 
am s-o cer regentului pentru tine. 

— Şi de ce nu în lună sau în soare? reluă Dubois. Aţi fi şi 
mai sigură încă de a nu mă vedea înapoindu-mă de acolo. 

Şi salutind-o cu aroganță pe Madame, după acest 
răspuns, fără a aştepta ca ea să-i dea permisiunea să se 
retragă, aşa cum poruncea eticheta, se răsuci pe călciie şi, fără 
măcar să ceară a fi primit, intră în cabinetul regentului. 


XXIII 
ABATELE DUBOIS 


Toată lumea cunoaşte începuturile abatelui Dubois, 
aşadar nu ne vom extinde asupra biografiei anilor tinereţii sale 
pe care o vom găsi în toate memoriile epocii, şi în special în 
acelea ale neîndurătorului Saint-Simon. 

Dubois nu a fost deloc calomniat: era un lucru imposibil. 
Numai că s-a spus despre el tot răul pe care îl merita şi nu s-a 
spus tot binele care s-ar fi putut spune. Exista în antecedentele 
sale şi în acelea ale lui Alberoni, rivalul său, o mare asemănare; 
dar, trebuie să o spunem, geniul era de partea lui Dubois, şi în 
această îndelungată luptă cu Spania, pe care natura subiectului 
nostru ne sileşte să o schiţăm doar, întregul avantaj a fost al 
fiului spiţerului împotriva feciorului grădinarului. Dubois îl pre- 
ceda pe Figaro, căruia poate i-a slujit de tip; dar, mai fericit decit 
el, trecuse de la slujba bisericească în salon şi din salon în sala 
tronului. 

Toate aceste avansări succesive răsplătiseră nu numai 
servicii particulare, ci şi servicii publice: era unul dintre acei 


210 


oameni care, pentru a ne sluji de expresia domnului de 
Talleyrand, nu parvin, ci sosesc. 

Ultima lui negociere era capodopera sa: era mai mult 
decit ratificarea tratatului de la Utrecht, era un tratat şi mai 
avantajos pentru Franţa. Împăratul nu numai că renunţa la toate 
drepturile sale asupra coroanei Spaniei, după cum Philip al V-lea 
renunţase la toate drepturile sale asupra coroanei Franţei, ba 
chiar intra, cu Anglia şi Olanda în liga formată în acelaşi timp 
împotriva Spaniei la miazăzi, şi împotriva Suediei şi Rusiei la 
miazănoapte. 

Diviziunea celor cinci sau şase state mari ale Europei era 
stabilită prin acest tratat pe o bază atit de justă şi de solidă, 
încît după o sută douăzeci de ani de războaie, de revoluţii şi de 
răsturnări, toate aceste state, mai puţin Imperiul, se regăsesc 
astăzi aproape în aceeaşi situaţie în care se aflau atunci. 

Regentul, care din fire nu împingea prea departe 
severitatea principiilor, îl iubea pe acest om care îi făcuse 
educaţia şi a cărui situaţie înaltă i-o făcuse el. Regentul aprecia 
calităţile pe care le avea Dubois şi nu îndrăznea să condamne 
prea aspru cele cîteva vicii de care nu era lipsit. Cu toate 
acestea, între regent şi Dubois exista o prăpastie: viciile şi 
virtuțile regentului erau acelea ale unui mare senior, calităţile şi 
defectele lui Dubois acelea ale unui lacheu. De aceea zadarnic îi 
spunea regentul, cu prilejul fiecărei noi favori pe care i-o acorda: 

— Dubois, Dubois, fii cu mare băgare de seamă la ce ti- 
am dat: nu-i decit o haină de lacheu pe care ţi-o pun pe spinare! 

Dubois, căruia îi păsa de dar şi nu de chipul în care era 
făcut acesta, îi răspundea cu o strimbătură de maimuţă şi cu 
nişte bilbîieli de pedant caraghios care îi erau proprii: 

— Eu sînt valetul dumneavoastră, monseniore. Îmbrăcaţi- 
mă mereu tot aşa. 

Altminteri, Dubois îl iubea mult pe regent şi îi era cum nu 
se poate mai devotat. El pricepea bine că numai această mînă 
puternică îl susţinea deasupra cloacei din care ieşise, şi în care, 
urit şi disprețuit cum era de toţi, un semn al stăpînului putea să- 
| facă să se prăvale din nou. El veghea aşadar cu un interes cu 
lotul personal asupra duşmăniilor şi comploturilor cărora putea 
să le cadă victimă prinţul, şi nu o dată, cu ajutorul unei contra- 
poliţii adeseori mai bine slujită decit aceea a locotenentului 


211 


general — şi care ajungea, prin doamna de Tencin, pînă la ccle 
mai înalte trepte ale aristocrației, şi prin cumătră Fillon, pînă în 


straturile cele de mai jos ale socictăţii — el dejucase conspirații 
despre care messir Voyer d'Argenson nu auzise nici măcar o 
vorbuliţă. 


De aceea regentul, care aprecia serviciile de toate 
felurile pe care Dubois i le adusese şi putea să i le aducă încă, îl 
primi pe abatele ambasador cu braţele deschise. De cum îl văzu 
intrînd, se ridică, şi contrar acelor prinți mediocri care, pentru a 
micşora recompensa, scad valoarea serviciilor aduse, îi spuse 
voios: 

— Dubois, tu eşti cel mai bun prieten al meu, iar tratatul 
cuadruplei alianțe va fi mai de folos regelui Ludovic al XV-lea 
decit toate victoriile bunicului său Ludovic al XIV-lea. 

— Perfect! rosti Dubois, dumneavoastră îmi recunoaşteţi 
meritele, monseniore, dar din nenorocire lucrurile nu stau la fel 
cu toată lumea. 

— Ah! ah! zise regentul. Ai întilnit-o cumva pe mama 
mea? Adineauri a ieşit de aici. 

— Tocmai, şi era aproape ispitită să se reîntoarcă pentru 
a vă cere, dată fiind frumoasa izbîndă a ambasadei mele, să-mi 
încredinţaţi alta în China sau în Persia. 

— Ce vrei? Bietul meu abate, reluă rizind prinţul, mama 
mea e plină de prejudecăţi, şi ea nu te va ierta niciodată că ai 
făcut din fiul ei un asemenea elev. Dar linişteşte-te, abate, eu 
am nevoie de tine aici. 

— Şi Maiestatea Sa cum stă cu sănătatea? întrebă 
Dubois, cu un suris plin de o detestabilă speranţă. Era tare 
şubredă în momentul în care am plecat! 

— Bine, abate, foarte bine, răspunse cu gravitate prinţul. 
Dumnezeu ni-l va păstra, nădăjduiesc, spre fericirea Franţei şi 
spre ruşinea calomniatorilor noştri. 

— Şi monseniorul îl vede pe rege, ca de obicei, în fiecare 
zi? 

— L-am văzut şi ieri, ba chiar i-am vorbit despre tine. 

— Ei aş! Şi ce i-ați spus? 

— l-am spus că probabil în acele clipe tocmai îi asigurai 
liniştea domniei. 

— Şi ce a răspuns regele? 


212 


— Ce a răspuns? A răspuns, scumpul meu, că nu-i credea 
pe abaţi atit de folositori. 

— Maiestatea Sa e deşteaptă foc! Şi bătrînul Villeroi se 
afla fără îndoială acolo? 

— Ca totdeauna. 

— Va trebui într-o bună zi, cu permisiunea Alteţei 
Voastre, să-l trimit pe acest bătrîn caraghios la plimbare tocmai 
la capătul celălalt al Franţei. Începe să mă plictisească, din 
devotament faţă de dumneavoastră, cu insolenţa sa! 

— Nu te sinchisi, Dubois, nu te sinchisi; orice lucru va 
veni la timpul său. 

— Chiar şi arhiepiscopia mea? 

— Fiindcă veni vorba, ce-i cu această nouă nebunie? 

— Nouă nebunie, monseniore? Pe cuvîntul meu de 
onoare! Nimic nu-i mai serios. 

— Cum! Scrisoarea aceasta a regelui Angliei care îmi 
cere o arhiepiscopie pentru tine... 

— Oare Alteța Voastră nu a recunoscut stilul? 

— Tu eşti cel care a dictat-o, ticălosule! 

— Lui Nericault Destouches, care l-a pus pe rege s-o 
semneze. 

— Şi regele a semnat-o aşa, fără să spună nimic? 

— Ba nu! „Cum vreţi oare, a spus el poetului nostru, ca 
un prinţ protestant să se amcstece în numirea unui arhiepiscop 
în Franţa? Regentul are să citească recomandarea mea, va ride 
de ea şi nu va face nimic din ceea ce îl rog.” „Ba bine că nu, 
Sire”, a răspuns Destouchcs, care, pe legea mea, are mai mult 
spirit decit foloseşte în piesele lui, regentul va ride de 
recomandare, dar după ce va fi ris, are să facă ceea ce îi va cere 
Maiestatea Voastră.” 

— Destouches a minţit! 

— Deslouches nu a vorbit niciodată atît de adevărat, 
monseniore. 

— Tu, arhiepiscop! Regele George ar merita, ca răsplată, 
să-i aleg vreo secătură de teapa ta pentru arhiepiscopia din 
York, atunci cînd va ajunge vacantă. 

— Vă desfid să-mi găsiţi perechea. Nu cunosc decit un 
om... 

— Si cine-i acesta? Aş fi tare curios să-l cunosc. 


213 


— Oh! E inutil. Este bine aranjat, şi, cum locul său este 
bun, nu l-ar schimba pentru toate arhiepiscopiile din lume. 

— Obraznicul! 

— Pe cine sînteţi aşadar supărat, monseniore? 

— Pe un caraghios care vrea să fie arhiepiscop şi care nu 
a primit nici măcar prima împărtăşanie. 

— Ei bine! Nu voi fi decît mai bine pregătit astfel. 

— Dar sub-diaconia, diaconia, preoţia? 

— Haida de! Vom găsi lesne vreun rasolitor de liturghii, 
vreun frate Jean des Entommeurs!! care mi le va da pe toate, 
într-un ceas. 

— Mă prind pe orice că nu-l vei găsi. 

— S-a şi găsit! 

— Şi cine-i acesta? 

— Primul preot miluitor al dumneavoastră, episcopul de 
Nantes, Tressan. 

— Poznaşul are răspuns la toate. Dar căsătoria ta? 

— Căsătoria mea? 

— Da, doamna Dubois! 

— Doamna Dubois? Nu cunosc aşa ceva! 

— Cum, nenorocitule! Nu cumva ai asasinat-o? 

— Monseniorul uită că nu sînt mai mult de trei zile de 
cînd a dat ordin să i se plătească pensia pe un trimestru, şi pe 
care o primeşte din tezaurul Alteţei Sale? 

— Şi dacă vine să se opună la obţinerea arhiepiscopiei 
tale? 

— O desfid! Nu are probe. 

— Poate căpăta o copie de pe actul tău de căsătorie. 

— Nu există copie fără de original. 

— Şi originalul? 

— lată-i resturile aici, spuse Dubois scoţind din portofoliu 
o bucată de hirtie ce conţinca un pic de cenuşă. 

— Cum! mizerabile! Şi nu ţi-e teamă că te voi trimite la 
galere? 


u Fratele Jean des Entommeurs, personaj al lui Rabelais: călugăr 
vesel şi arţăgos, pentru care Gargantua a pus să se construiască 
abația din Theleme (n. trad.). 

214 


— Dacă aveţi poftă de aşa ceva, momentul este prielnic, 
întrucît aud vocea locotenentului de poliţie în anticamera dum- 
neavoastră. 

— Cine a pus să-l cheme? 

— Eu. 

— Pentru ce motiv? 

— Sări trag o praftoriţă. 

— Pe ce chestie? 

— O să aflaţi. Deci, ne-am înţeles, iată-mă arhiepiscop. 

— Şi ţi-ai şi pus ochii pe o arhiepiscopie? 

— Da, m-am decis pentru Cambrai. 

— La dracu'! ştiu că-ţi plac lucrurile fine... 

— Oh! Dumnezeule! Nu l-am ales pentru veniturile pe 
care le produce, ci pentru onoarea de a-i succeda lui Fenelon. 

— Şi asta ne va aduce fără îndoială un nou Te/lemaque? 

— Da, dacă Alteța Voastră îmi găseşte o singură 
Penelopă în tot regatul. 

— Pentru că veni vorba de Penelopa, ştii că doamna de 
Sabran... 

— Eu ştiu totul. 

— Ah, aşa! Abate, poliţia ta e prin urmare totdeauna 
straşnic de bine organizată? 

— Aveţi să apreciaţi singur acest lucru. 

Dubois întinse mîna către un şnur de sonerie; clopoţelul 
răsună, un uşier îşi făcu apariţia. 

— Introdu-l pe domnul locotenent general, zise Dubois. 

— Dar, ia ascultă, abate, reluă regentul, mi se pare că tu 
eşti cel ce ordonă acum aici! 

— Este spre binele dumneavoastră, monseniore. Lăsați- 
mă să acţionez. 

—  Acţionează atunci, zise regentul, trebuie să ai 
indulgență faţă de noii sosiți. 

Messir Voyer d'Argenson pătrunse în cabinet. Era egalul 
lui Dubois în privinţa uriţeniei; numai că uriţenia sa prezenta un 
tip cu totul opus: era burduhănos, mare, greu, purta o perucă 
imensă, avea nişte sprînccne groase, zbirlite, şi nu se întîmpla 
niciodată să nu fie luat drept diavolul în persoană de către copiii 
care îl vedeau pentru întîia oară. Altminteri, docil, activ, abil, 
intrigant şi făcîndu-şi destul de conştiincios datoria cînd nu era 


215 


abătut de la obligaţiile sale nocturne de vreo preocupare 
galantă. 

— Domnule locotenent general, zise Dubois fără să-i lase 
lui d'Argenson nici măcar timpul necesar pentru a termina 
salutul, iată pe monseniorul care nu are secrete faţă de mine, şi 
care a trimis să vă caute pentru a-mi spune în ce costum a ieşit 
el ieri seară, în ce casă şi-a petrecut noaptea şi ce i s-a întîmplat 
după ce a ieşit din această casă. Dacă nu aş fi sosit chiar în 
această clipă de la Londra, nu v-aş mai fi pus toate aceste 
întrebări. Dar înţelegeţi, întrucît călătoream în acele ore cu mare 
iuţeală pe drumul de la Calais la Paris, eu nu pot să ştiu nimic. 

— Dar, răspunse d'Argenson, care presupunea că toate 
aceste întrebări ascundeau vreo capcană, s-a întîmplat oare 
ceva extraordinar ieri seară? în ceea ce mă priveşte, trebuie să 
mărturisesc că nu am primit nici un raport. În orice caz, 
nădăjduiesc, nu s-a întîmplat nici un accident monseniorului? 

— Oh! Dumnezeule! Nu, nici unul. Numai că monseniorul, 
care ieşise ieri la orele opt seara, îmbrăcat ca ofiţer din regi- 
mentul de gardă francez, pentru a se duce să supeze la doamna 
de Sabran, era cît pe aci să fie răpit pe cînd ieşea de la ea. 

— Răpit! rosti cu vioiciune d'Argenson pălind, în timp ce 
regentul scotea o exclamaţie de uimire. Răpit! şi de cine? 

;— Ah! zise Dubois, iată ce ignorăm şi ceea ce ar fi 
trebuit să ştiţi, dumneavoastră, domnule locotenent general, 
dacă, în loc să menţineţi ordinea în noaptea trecută, nu v-aţi fi 
dus să petreceţi la mănăstirea Madeleine din Traisnel. 

— Cum, d'Argenson? zise regentul izbucnind în ris, 
dumneavoastră, un magistrat serios, să daţi asemenea 
exemple! Ah! fiţi liniştit, pe viitor vă voi primi într-adevăr, dacă, 
aşa cum aţi procedat pe timpul răposatului rege, veţi veni să-mi 
aduceţi la sfîrşitul anului relatarea detaliată, pe zile, a faptelor 
mele. 

— Monseniore, reluă bilbîindu-se locotenentul general, 
sper că Alteța Voastră nu crede un singur cuvint din ceea ce îi 
spune domnul abate Dubois. 

— Hei! Cum, nefericitule, în loc să-ţi exprimi regretul 
pentru ignoranţa dumitale, mă contrazici cu atita tărie! 
Monseniore, vreau să vă conduc în seraiul lui d'Argenson: o 
stareță de douăzeci şi şase de ani şi citeva novice de 


216 


cincisprezece; un budoar încîntător căptuşit cu stofă de India şi 
chilii tapetate cu pînză pictată! Oh! domnul locotenent de poliţie 
se achită minunat de obligaţii, şi cincisprezece la sută din 
veniturile loteriei acolo au intrat. 

Regentul se strimba de ris văzînd figura răvăşită a lui 
d'Argenson. 

— Dar, reluă locotenentul de poliţie — încercînd să 
readucă discuţia asupra celuilalt subiect, mai umilitor pentru el, 
totuşi mai puţin dezagreabil — nu aveţi un merit deosebit, 
domnule abate, să cunoaşteţi amănuntele unei întîmplări pe 
care v-a povestit-o fără îndoială monseniorul. 

— Pe onoarea mea! d'Argenson, exclamă regentul, nu i- 
am spus măcar un cuvint despre această întîmplare. 

— Dar  isprăviţi odată, domnule locotenent! Tot 
monseniorul este oare cel care mi-a povestit istoria acelei 
novice de la mănăstirea maicilor ospitaliere din foburgul Saint- 
Marceau pe, care voiaţi s-o răpiți peste zidul mănăstirii? Oare 
monseniorul e acela care mi-a vorbit de casa pe care aţi 
construit-o, sub un nume fals, şi avînd zidul despărțitor comun 
cu zidul mănăstirii Madeleine, astfel încît puteţi intra acolo la 
orice oră, printr-o uşă ascunsă într-un garderob şi care dă în 
sacristia capelei preafericitului sfint Marcu, patronul 
dumneavoastră? În sfîrşit, tot monseniorul este acela care mi-a 
spus că ieri înălţimea Voastră şi-a petrecut seara punind să i se 
scarpine tălpile picioarelor şi să i se citească, de către miresele 
Domnului, jalbele pe care înălţimea Sa le primise în cursul zilei? 
Dar nu, toate astea, scumpul meu locotenent, înseamnă doar 
începuturile meseriei, iar cel care nu ar şti decit astea, nu ar fi 
demn, aşa socotesc eu, nici să vă desfacă şireturile de la 
pantofi. 

— Ascultaţi, domnule abate, răspunse locotenentul de 
poliţie reluîndu-şi tonul serios; dacă tot ce mi-aţi spus cu privire 
la monsenior este adevărat, lucrul este grav, şi este vina mea că 
nu-l ştiu, atunci cînd altul îl ştie. Dar nu e totul pierdut: vom 
cunoaşte vinovaţii, şi îi vom pedepsi aşa cum merită. 

— Insă, spuse regentul, nu trebuie nici să acordăm prea 
multă importanţă acestui fapt: erau fără îndoială cîțiva ofiţeri 
beţi care credeau că fac o glumă unuia dintre camarazii lor. 


217 


— Este o frumoasă şi straşică conspirație, monseniore, 
reluă Dubois, şi care pleacă de la ambasada Spaniei, trecînd pe 
la Arsenal, pentru a ajunge la Palais-Royal. 

— larăşi, Dubois! 

— Mereu, monseniore! 

— Şi dumneavoastră, d'Argenson, care este opinia 
dumneavoastră în această privinţă? 

— Că inamicii dumneavoastră sînt capabili de orice, 
monseniore. Dar noi le vom dejuca comploturile, oricare ar fi 
ele, vă dau cuvintul meu! 

În acest moment uşa se deschise, iar uşierul de serviciu 
anunţă pe Alteța Sa, monseniorul duce du Maine, care venea 
pentru consiliu, şi care, în calitatea sa de prinţ de sînge, avea 
privilegiul de a nu aştepta. El înaintă cu acel aer timid şi 
neliniştit care îi era firesc, aruncînd o privire piezişă asupra celor 
trei persoane în faţa cărora se găsea, ca pentru a descoperi ce 
chestiune îi preocupa în clipa sosirii sale. Regentul îi înţelese 
gîndul. 

— Fi-ţi binevenit, vere, îi spuse el. Ascultaţi, iată doi 
oameni răi pe care îi cunoaşteţi, şi care mă încredinţau chiar în 
acest moment că dumneavoastră conspiraţi împotriva mea. 

Ducele du Maine deveni palid ca moartea şi, simțind că i 
se înmoaie picioarele, se sprijini de bastonul în formă de cîrjă pe 
care îl purta de obicei. 

— Şi sper, monseniore, răspunse el cu o voce căreia în 
zadar încerca să-i redea fermitatea, că nu aţi dat crezare unei 
asemenea calomnii? 

— Oh! Dumnezeule, nu, răspunse în chip neglijent 
regentul. Dar, ce vreţi? Am de-a face cu doi încăpăţinaţi care 
pretind că vă vor surprinde într-o zi asupra faptului. Eu nu cred 
nimic din toate acestea. Dar cum eu sînt un jucător care rămîne 
impasibil atît la cîştig cît şi la pierdere, fie ce-o fi, eu vă previn. 
Apăraţi-vă aşadar împotriva lor, căci sînt nişte cumetri vicleni, 
vă asigur. 

Ducele du Maine tocmai îşi descleşta dinţii spre a 
răspunde cu vreo scuză banală, cînd uşa se deschise din nou şi 
uşierul anunţă în mod succesiv pe domnul duce de Bourbon, 
domnul prinţ de Conti, domnul duce de Saint-Simon, domnul 
duce de Guiche, căpitanul regimentelor de gardă, domnul duce 


218 


de Noailles, preşedintele consiliului finanţelor, domnul duce 
d'Antin, supraintendentul administraţiei, mareşalul d'Uxelles, 
preşedintele afacerilor străine, episcopul de Troyes, marchizul 
de Lavrilliere, marchizul d'Effiat, ducele de Laforce, marchizul de 
Torcy, şi mareşalii de Villeroi, d'Estrees, de Villars, şi de Bezons. 

Întrucît aceste grave personaje erau convocate pentru a 
examina tratatul cuadruplei alianţe, adus de Dubois de la 
Londra, şi întrucît tratatul cuadruplei alianţe nu figurează decit 
într-un mod cu totul secundar în istoria pe care ne-am luat 
obligaţia să o povestim, cititorii noştri ne vor încuviinţa să 
părăsim somptuosul cabinet din Palais-Royal pentru a-i readuce 
în săraca mansardă din strada du Temps-Perdu. 


XXIV 
CONJURAŢIA SE REIA 


D'Harmental, după ce şi-a pus pălăria de pislă şi mantia 
pe un scaun, pistoalele pe noptieră şi şi-a strecurat spada sub 
perna de la căpătii, se aruncase complet îmbrăcat pe pat, şi atit 
de mare este puterea unei constituţii viguroase, încît, mai fericit 
decît Damocles, adormise, deşi, la fel ca lui Damocles, o spadă 
ce se ţinea numai într-un fir îi atîrna deasupra capului. 

Cînd se trezi, era ziua namiaza mare, şi întrucit în ajun, 
prins de preocupările sale, uitase să închidă jaluzelele, primul 
lucru pe care îl văzu a fost o rază de soare care se juca voios 
prin cameră, trasînd de la fereastră pînă la uşă o linie străluci- 
toare de lumină în care fluturau mii de grăuncioare nespus de 
mici. D'Harmental crezu că visase, regăsindu-se calm şi liniştit în 
cămăruţa sa atit de albă şi de curată, în timp ce, după toate 
probabilitățile, ar fi trebuit să se afle, la aceeaşi oră, în vreo 
temniţă întunecoasă şi tristă. O clipă el se îndoi de realitate, 
concentriîndu-şi toate gindurile asupra a ceea ce se petrecuse 
seara, în ajun. Dar toate erau acolo, panglica de culoarea 
macului pe scrin, pălăria de pislă şi mantia pe scaun, pistoalele 
pe noptieră, şi spada sub perna de la căpătii; şi el însuşi, 
d'Harmental, ca o ultimă dovadă, în cazul în care toate celelalte 
dovezi ar fi fost insuficiente, se revedea în costumul său din ajun 
pe care nu-l părăsise de teama de a nu fi trezit brusc din somn, 
în toiul nopţii de vreo vizită neplăcută. 


219 


D'Harmental sări jos din pat. Prima sa privire a fost către 
fereastra vecinei sale. Fereastra era deja deschisă şi puteai s-o 
vezi pe Bathilde mergind încoace şi încolo prin cameră. A doua 
privire şi-a îndreptat-o către oglindă, iar oglinda îi spuse că îi 
pria de minune conspirația. Într-adevăr, chipul îi era mai palid ca 
de obicei şi, prin urmare, mai interesant; ochii îi erau un pic 
febrili, şi, prin urmare, mai expresivi; astfel încît era evident că 
în momentul în care ar trece pieptenele prin păr şi ar schimba 
cravata mototolită cu alta, ţinind seama şi de mica scrisoare pe 
care Bathilde o primise în ajun, el ar deveni incontestabil în ochii 
ei un personaj dintre cele mai interesante. D'Harmental nu-şi 
spuse toate acestea cu voce tare, nu şi le spuse nici chiar foarte 
încet, dar instinctul periculos care ne împinge sărmanele 
noastre suflete la pieire îi şopti aceste gînduri minţii, — nedes- 
luşite, vagi, incomplete, este adevărat, dar destul de precis 
totuşi pentru ca el să se gătească şi să se aranjeze cu intenţia 
de a-şi asorta îmbrăcămintea cu mina de pe faţa sa, adică un 
costum în întregime negru succedă costumului său închis, 
buclele deranjate fură înnodate din nou cu o încîntătoare 
neglijenţă, iar vesta i se întredeschise cu doi nasturi mai mult ca 
de obicei, pentru a face loc jaboului, care i se revărsa peste 
piept cu o nepăsare plină de cochetărie. 

Toate acestea au fost făcute neintenţionat şi cu aerul cel 
mai nepăsător, deşi sufletul îi era pradă grijilor, întrucît 
d'Harmental, oricît de brav ar fi fost, nu uita că dintr-un moment 
într-altul puteau veni să-l aresteze. Dar pregătirile minuţioase 
au fost săvirşite din instinct, astfel încît în momentul în care 
cavalerul ieşi din cămăruţa ce îi slujea de cabinet de toaletă şi 
aruncă o privire către oglindă, el îşi surise cu o melancolie care 
sporea farmecul şi aşa atit de real al fizionomiei sale. Nu putea, 
să se înşele asupra acestui suris, şi se duse de îndată la 
fereastră şi o deschise. 

Poate că Bathilde îşi făurise şi ea multe proiecte cu 
privire la clipa în care avea să-şi revadă vecinul; poate că 
pusese la cale o apărare frumoasă care consta în a nu privi spre 
cavaler sau în a-şi închide fereastra după o simplă reverență; 
dar la zgomotul făcut de fereastra vecinului ce se deschidea, 
totul fu uitat, şi ea se repezi la fereastră exclamînd: 


220 


— Ah! iată-vă! Dumnezeule! Cît rău mi-aţi făcut, 
domnule! 

Această exclamaţie însemna de zece ori mai mult decit 
sperase d'Harmental. De aceea, dacă pregătise şi el cîteva fraze 
bine cumpănite şi elocvente, ceea ce era probabil, aceste fraze 
îi zburară pe dată din minte, şi împreunîndu-şi mîinile, exclamă 
la rîndul său: 

— Bathilde! Bathilde! Sînteţi aşadar tot atît de bună pe 
cît sînteţi de frumoasă? 

— Pentru ce bună? întrebă Bathilde. Nu mi-aţi scris că 
dacă eu sînt orfană, dumneavoastră sînteţi fără de părinţi? Nu 
mi-aţi spus oare că eu sînt sora dumneavoastră şi că 
dumneavoastră sînteţi fratele meu? 

— Şi atunci, Bathilde, v-aţi rugat pentru mine? 

— Toată noaptea, spuse roşind tînăra. 

— Şi eu care mulţumeam hazardului că m-a salvat, în 
timp ce datoram totul rugăciunilor unui înger! 

— Aşadar primejdia a trecut? exclamă cu vioiciune 
Bathilde. 

— Noaptea care a trecut a fost întunecoasă şi tristă, 
răspunse d'Harmental. Acum, dimineaţa, totuşi, am fost trezit 
de o rază de soare; dar nu trebuie decit un nor, pentru ca ea să 
dispară. Tot astfel este şi cu primejdia în care m-am aflat: a 
trecut pentru a face loc unei plăceri nespus de mari, Bathilde, 
aceea de a fi sigur că v-aţi gîndit la mine; dar primejdia poate 
reveni. Şi, ia staţi, reluă el auzind paşii unei persoane ce urca 
scara, iat-o, poate că vine să bată la uşă! 

În acest moment, într-adevăr, trei lovituri se auziră 
bătînd în uşa cavalerului. 

— Cine-i acolo? întrebă d'Harmental de la fereastră, cu 
un glas în care întreg curajul său nu putea împiedica să nu 
răzbeaseă un pic de emoție. 

— Un prieten! i se răspunse. 

— Ei bine? întrebă Bathilde cu îngrijorare. 

— Ei bine! tot graţie dumneavoastră, Dumnezeu continuă 
să mă protejeze. Cel care bate este un prieten. Incă o dată 
mulţumesc, Bathilde! 

Şi cavalerul îşi închise din nou fereastra, trimiţind fetei un 
ultim salut care semăna tare mult cu o sărutare. 


221 


Apoi se duse să deschidă abatelui Brigaud, care, începînd 
să se impacienteze, se pornise să bată încă o dată. 

— Ei bine! rosti abatele, pe chipul căruia era cu neputinţă 
să citeşti cea mai mică schimbare. Ce ni se întîmplă dar, 
scumpul meu pupil, de ne-am închis aşa cu încuietori şi cu 
zăvoare? Pentru a vă face oare o idee prealabilă despre Bastilia? 

— Opriţi-vă, destul! abate! replică d'Harmental cu o voce 
atit de veselă şi cu un chip aşa de voios încît ai fi spus că voia să 
se ia la întrecere cu Brigaud în privinţa impasibilităţii, fără 
glume de-alde astea, vă rog, ar putea să ne aducă nenorocire! 

— Dar ia uite, ia uite! exclamă Brigaud aruncîndu-şi 
privirile în jurul său; nu s-ar spune oare că intri la un 
conspirator? Pistoale pe noptieră, o spadă sub perna de la 
căpătii, şi pe scaunul ăsta o pălărie de pislă şi o mantie! Ah! 
scumpul meu pupil, scumpul meu pupil, o cam luaţi razna, mi se 
pare. Haideţi, puneţi toate astea iarăşi la locul lor, încît nici eu 
să nu-mi pot da seama, cînd vin să vă fac vizita părintească, 
despre ceea ce se petrece aici cînd nu sînt de faţă! 

D'Harmental se supuse, admirînd în acelaşi timp calmul 
acestei feţe bisericeşti, pe care sîngele său rece, de militar, cu 
mare greutate putea să-l atingă. 

— Bine, bine, rosti Brigaud urmărindu-l din ochi. Ah, şi 
această fundă de prins la umăr, pe care aţi uitat-o, şi care nu v- 
a fost niciodată destinată, căci, naiba să mă ia! este de pe 
vremea cînd purtaţi rochiţe de fetiţă! Haideţi, haideţi, puneţi-o şi 
pe ea la locul ei; cine ştie, aţi putea să aveţi nevoie de ea. 

— Eh! pentru ce, abate? întrebă rîzînd d'Harmental, ca să 
mă duc dimineaţa cu ea la ceremonialul sculării regentului? 

— Eh! Dumnezeule, nu, ci pentru a da un semnal vreunui 
brav om care trece pe stradă. Haideţi, puneţi-o şi pe asta unde 
trebuie! 

— Scumpul meu abate, zise d'Harmental, dacă nu sînteţi 
diavolul în persoană, sînteţi cel puţin una din cele mai intime cu- 
noştinţe ale sale. 

— Ei nu! pentru Dumnezeu, nu! Eu sînt un biet om simplu 
ce îşi vede liniştit de drum, şi care, pe cînd merge, priveşte la 
dreapta şi la stînga, în sus şi în jos, asta-i tot. Ce mi-e şi cu 
fereastra asta... Ce dracu'! iată o rază primăvăratică, prima care 
vine să bată smerit la această fereastră, şi dumneavoastră nu-i 


222 


deschideţi. S-ar spune că vă este teamă să nu fiți văzut, pe 
cuvîntul meu de onoare! Ah! iertaţi-mă, nu ştiam că în clipa în 
care fereastra dumneavoastră se deschide, acest fapt duce la 
închiderea alteia. 

— Scumpul meu tutore, sînteţi plin de duh, răspunse 
d'Harmental, dar de o teribilă indiscreţie! în aşa măsură, încît 
dacă aţi fi în loc de a fi abate, v-aş provoca la duel. 

— M-aţi provoca la duel! Şi pentru ce dracu', scumpul 
meu? Pentru că vreau să vă netezesc drumul norocului, al gloriei 
şi al dragostei poate! Ah! ar fi o monstruoasă ingratitudine! 

— Ei bine, nu! Să fim prieteni, abate, reluă d'Harmental 
întinzîndu-i mîna. Şi acum, nu m-aş supăra să aflu cîteva veşti. 

— Despre ce? 

— Mai ştiu eu! despre strada des Bons-Enfants, unde a 
fost mare tămbălău, după cîte mi s-a spus; despre Arsenal, unde 
îmi închipui că doamna du Maine dădea o serată; şi chiar despre 
regent, care, dacă e să cred într-un vis pe care l-am avut, s-a 
înapoiat la Palais-Royal foarte tîrziu şi un pic agitat. 

— Ei bine! Totul a mers de minune: zgomotul din strada 
des Bons-Enfants, dacă totuşi a fost aşa ceva, s-a potolit cu 
desăvirşire în dimineaţa aceasta. Doamna du Maine, pe cit de 
mare îi este recunoştinţa faţă de cei pe care treburi importante 
i-au reţinut departe de Arsenal, pe atit de mare, sînt sigur, îi 
este în adîncul sufletului disprețul faţă de aceia care au venit la 
serată. In sfîrşit, regentul, ca de obicei, visînd noaptea trecută 
că era regele Franţei, a şi uitat că ieri seara era cît pe aci să 
devină prizonierul regelui Spaniei. Acum trebuie s-o luăm de la 
început. 

— Ah! iertaţi-mă, abate, rosti d'Harmental. Dar cu permi- 
siunea dumneavoastră, este rîndul celorlalţi. Nu aş fi supărat 
dacă m-aş odihni puţin. 

— La dracu'! lată ceva care se împacă tare rău cu vestea 
pe care v-o aduc. 

— Şi ce veste îmi aduceţi? 

— Că noaptea trecută s-a decis să plecaţi cu diligenţa; în 
dimineaţa aceasta, în Bretania. 

— In Bretania, eu? Şi ce vreţi să, fac în Bretania? 

— O veţi şti cînd veţi fi acolo! 

— Şi dacă nu-mi place să plec? 


223 


— Veţi reflecta şi veţi pleca totuşi. 

— Şi la ce să reflectez? 

— Veţi reflecta că ar fi o faptă de nebun să întrerupeţi o 
acţiune ce se apropie de sfîrşit pentru o dragoste care nu se află 
decit la începuturile sale, şi să părăsiţi interesele unei prințese 
de sînge pentru a cuceri bunăvoința unei tinere uşuratice. 

— Abate! exclamă d'Harmental. 

— Oh! Să nu ne supărăm, scumpul meu cavaler, reluă 
Brigaud, şi să raţionăm. V-aţi angajat în mod voluntar în 
afacerea pe care o urmărim şi aţi promis să ne ajutaţi s-o ducem 
la bun sfîrşit. Ar fi loial oare să ne lăsaţi acum pradă înfrîngerii? 
Ce dracu'! scumpul meu pupil, oricine trebuie să aibă ceva mai 
mult şir în ideile sale, sau să nu se amestece să conspire. 

— Şi tocmai pentru că am şir în ideile mele, reluă d'Har- 
mental, de aceea, de data aceasta ca şi rîndul trecut, înainte de 
a întreprinde ceva nou, vreau să ştiu ceea ce întreprind. M-am 
oferit pentru a fi braţul, este adevărat; dar, înainte de a lovi, 
braţul vrea să ştie ce a decis capul. Imi risc libertatea, îmi risc 
viaţa, risc ceva care poate îmi este şi mai preţios încă. Vreau să 
risc toate acestea cum ştiu eu, cu ochii deschişi şi nu închişi. 

Spuneţi-mi mai întîi ce urmează să fac în Bretania, şi 
apoi, ei bine, poate că voi merge. 

— Ordinele dumneavoastră sună că vă veţi duce la 
Rennes. Acolo, veţi rupe sigiliile acestei scrisori şi veţi găsi în ea 
instrucţiunile dumneavoastră. 

— Ordinele mele! instrucţiunile mele! 

— Dar nu sînt oare aceştia termenii de care se serveşte 
generalul faţă de ofiţerii săi, iar militarii au ei obiceiul să discute 
comenzile care li se dau? 

— Nu, cînd ei se află în rîndurile armatei; însă eu, eu nu 
mai sînt. 

— Este adevărat! uitasem să vă spun că aţi reintrat în 
rîndurile sale. 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră. Chiar am brevetul dumneavoastră 
în buzunar. lată-l. 

Şi Brigaud scoase din buzunar un pergament pe care i-l 
prezentă împăturit lui d'Harmental; acesta despături încet 
pergamentul întrebîndu-l din priviri pe Brigaud. 


224 


— Un brevet! exclamă cavalerul; un brevet de colonel al 
unuia din cele patru regimente de carabinieri! Şi cine îmi acordă 
acest brevet? 

— Priviţi semnătura, la naiba! 

— Louis-Auguste! domnul duce du Maine! 

— Ei bine! Ce e de mirare aici? în calitatea sa de coman- 
dant al artileriei nu dispune el oare de numirile în douăsprezece 
regimente? El vă dă un regiment, în locul celui care v-a fost 
retras, asta-i totul. Şi, în calitate de general al dumneavoastră, 
vă trimite în misiune. Să aibă oare militarii obiceiul de a refuza 
într-un asemenea caz onoarea pe care le-a făcut-o şeful lor 
gîndindu-se la ei? Eu, eu sînt faţă bisericească, şi nu mă pricep 
în treburile astea. 

— Nu, scumpul meu abate, nu! exclamă d'Harmental. 
Dimpotrivă, datoria oricărui ofiţer al regelui este de a da 
ascultare şefului său. 

— Fără a mai socoti, reluă în chip neglijent Brigaud, că în 
situaţia în care conspirația nu ar izbuti, dumneavoastră nu aţi 
făcut decit să vă supuneţi ordinelor care vi s-au dat, şi că puteţi 
arunca asupra altuia întreaga responsabilitate a acţiunilor 
dumneavoastră. 

— Abate! exclamă a doua oară d'Harmental. 

— La naiba! nu o să... Eu vă fac să simţiţi pintenul! 

— Da, scumpul meu abate, da, mă duc... Scuzaţi-mă. 
Dar, ce mai, sînt momente în care sînt pe jumătate nebun; lată- 
mă la ordinele domnului du Maine, sau mai degrabă ale 
doamnei. Nu o voi vedea oare înainte de plecare pentru a-i 
cădea la genunchi, pentru a-i săruta poala rochiei, pentru a-i 
spune că sînt gata să-mi dau viaţa la un cuvînt al său? 

— Haida de, iată că o să cădem în exagerarea opusă! Dar 
nu, nu trebuie să vă daţi viaţa, trebuie să trăiţi, să trăiţi pentru a 
triumfa asupra duşmanilor noştri, şi pentru a purta o uniformă 
frumoasă cu care veţi suci capul tuturor femeilor. 

— Oh! scumpul meu Brigaud, nu există decît una căreia 
vreau să-i plac. 

— Ei bine! o să plăceţi acesteia mai întîi şi celorlalte după 
aceea. 

— Şi cînd trebuie să plec? 

— Chiar în această clipă. 


225 


— Nu-mi acordaţi măcar o jumătate de oră? 

— Nici un minut! 

— Dar nu am luat dejunul. 

— Vă iau cu mine şi vom dejuna împreună. 

— Nu am aici decit două sau trei mii de franci, şi nu e 
destul. 

— Vă veţi găsi solda pe un an în lada din trăsura 
dumneavoastră. 

— Haine?... 

— Cuferele vă sînt pline cu haine. Nu aveam oare 
măsurile dumneavoastră, şi aţi fost cumva nemulţumit de 
croitorul meu? 

— Dar cel puţin, abate, cînd am să mă întorc? 

— De astăzi în şase săptămîni, zile numărate, doamna 
ducesă du Maine vă aşteaptă la Sceaux, 

— Însă cel puţin, abate, îmi veţi îngădui să scriu două 
rînduri? 

— Două rînduri, fie! Nu vreau să fiu pretenţios din cale 
afară. 

Cavalerul se aşeză la o masă şi scrise cele ce 
urmează: 


„Scumpă Bathilde, astăzi e mai mult decit o primejdie ce 
mă ameninţă, e o nenorocire care mă loveşte. Sînt forțat să plec 
chiar în această clipă fără a vă revedea, fară a vă spune bun 
rămas. Voi lipsi şase săptămîni. În numele cerului! Bathilde, nu-l 
uitaţi pe acela care nu va fi o oră fără să se gindească la 
dumneavoastră. 

RAOUL” 


Scrisoarea, odată terminată, îndoită şi  pecetluită, 
cavalerul se ridică şi se duse la fereastră. Dar, aşa după cum am 
spus, fereastra vecinei sale se închisese din nou la apariţia 
abatelui Brigaud. Nu exista prin urmare nici un mijloc pentru a 
face să-i ajungă Bathildei scrisoarea ce îi era destinată. Lui 
d'Harmental îi scăpă un gest de nerăbdare. In acest moment se 
auzi la uşă un zgîriat uşor; abatele se duse să deschidă, şi Mirza, 
care, călăuzită de instinct şi de lăcomie, găsise camera 


226 


aruncătorului de dulciuri, apăru în prag, după care intră dînd 
nesfirşite semne de bucurie. 

— Ei bine! rosti Brigaud, să mai spuneţi că nu există un 
Dumnezeu protector al iubiţilor! Eraţi în căutarea unui mesager, 
iată unul care vă soseşte taman la ţanc! 

— Abate! abate! zise d'Harmental clătinînd din cap, luaţi 
seama să nu pătrundeţi în secretele mele mai mult decit ar 
putea să-mi convină! 

— Haida de! răspunse Brigaud, un duhovnic, scumpul 
meu, înseamnă o taină! 

— Deci, nici un cuvint nu o să vă iasă din gură? 

— Pe onoarea mea! cavalere. 

Şi d'Harmental legă scrisoarea de gitul Mirzei, îi dădu o 
bucată de zahăr drept răsplată pentru misiunea pe care urmă să 
o îndeplinească, şi jumătate trist de a-şi fi pierdut timp de şase 
săptămîni frumoasa vecină, jumătate voios de a-şi fi regăsit 
pentru totdeauna frumoasa uniformă, luă toţi banii care îi 
rămăseseră, viri pistoalele în buzunare, îşi prinse spada la 
cingătoare, îşi puse pălăria pe cap, îşi aruncă mantia pe umeri şi 
îl urmă pe abatele Brigaud. 


XXV 
ORDINUL ALBINEI 


În ziua şi la ora hotărită, adică şase săptămîni după 
plecarea sa din Paris, şi la patru ceasuri după amiază, 
d'Harmental, înapoiat din Bretania, pătrundea în galopul întins 
al celor doi cai de poştă în curtea palatului din Sceaux. 

Valeţi în livrea de gală aşteptau pe vastul peron, şi totul 
vestea pregătirile unei serbări. D'Harmental trecu printre cele 
două rînduri ale lor, străbătu vestibulul, şi se găsi într-un salon 
mare în mijlocul căruia stăteau de vorbă, grupuri-grupuri, 
aşteptind-o pe stăpiîna casei, vreo douăzeci de persoane, dintre 
care cea mai mare parte îi erau cunoscute. Se aflau, printre alţii, 
contele de Laval, marchizul de Pompadour, poetul Saint-Genest, 
bătrînul abate de Chaulieu, Saint-Aulaire, doamnele de Rohan, 
de Croissy, de Charost şi de Brissac. 

D'Harmental merse drept către marchizul de Pompadour, 
pe care îl cunoştca cel mai bine din toată această nobilă şi inteli- 


227 


gentă societate. Cei doi îşi strinseră mîna; apoi d'Harmental, 
trăgindu-l deoparte pe Pompadour, îl întrebă: 

— Scumpul meu marchiz, aţi putea oare să mă lămuriţi 
cum se face că, în timp ce cu credeam că sosesc foarte precis 
pentru a lua parte la un trist şi plictisitor conciliabul politic, mă 
găsesc aruncat în mijlocul pregătirilor de serbare? 

— Pe legea mea! nu ştiu nimic în această privinţă, 
scumpul meu cavaler, răspunse Pompadour. Şi mă vedeţi la fel 
de mirat ca şi dumneavoastră, fiindcă eu însumi sosesc din 
Normandia. 

— Ah! sosiți şi dumneavoastră din călătorie? 

— Chiar în această clipă. Pentru acest motiv, aceeaşi 
întrebare pe care mi-aţi adresat-o, i-am pus-o şi eu lui Laval. Dar 
el soseşte din Elveţia, şi nici el nu ştie mai mult decit noi. 

In acest moment, se anunţă intrarea baronului de Valef. 

— Ah! la naiba! iată-l că pică bine, continuă Pompadour. 
Valef se numără printre persoanele cele mai intime ale ducesei 
şi ne va spune cum stau lucrurile. 

D'Harmental şi Pompadour merseră spre Valef, care, 
recunoscîndu-i, veni în întîmpinarea lor. D'Harmental şi Valef nu 
se mai văzuseră din ziua duelului cu care ne-am început această 
povestire, astfel încît îşi strinseră mîna cu mare plăcere. Apoi, 
după primele complimente schimbate, d'Harmental întrebă: 

— Dragul meu Valef, aţi putea oare să-mi spuneţi care 
este scopul acestei mari adunări? Eu credeam că sînt convocat 
la o întrunire foarte intimă a cîtorva persoane! 

— Pe legea mea! scumpul meu prieten, nu ştiu nimic din 
toate acestea, rosti Valef, tocmai sosesc de la Madrid. 

— Ah, aşa! oare toată lumea soseşte aici de prin 
depărtări? exclamă rizînd Pompadour. Staţi! iată-l pe Malezieux. 
Sper că acesta nu vine decit de la, Dombes sau de la Chatenay, 
şi cum în orice caz a trecut cu siguranţă prin salonul doamnei du 
Maine, vom afla în sfîrşit noutăţi de la el. 

După aceste cuvinte, Pompadour îi făcu un semn lui 
Malezieux, dar demnul cancelar era prea curtenitor pentru a nu- 
şi îndeplini mai întîi îndatoririle sale faţă de doamne: se duse 
aşadar să-şi prezinte omagiile doamnelor de Rohan, de Charost, 
de Croissy şi de Brissac; apoi se îndreptă spre grupul pe care îl 
alcătuiau Pompadour, d'Harmental şi de Valef. 


228 


— Pe legea mea! scumpul meu Malezieux, rosti 
Pompadur, vă aşteptam cu mare nerăbdare; după cît se pare, 
noi sosim din cele patru colţuri ale lumii: Valef de la miazăzi, 
d'Harmental de la apus, Laval de la răsărit, eu de la 
miazănoapte, dumneavoastră, nu şliu de unde. Astfel încit, 
mărturisim, am fi curioşi să ştim ce vom avea de făcut la 
Sceaux. 

— Aţi venit pentru a lua parte la o mare solemnitate, 
domnilor, răspunse Malezieux. Aţi venit pentru a asista la 
recepţia unui nou cavaler al ordinului Albinei. 

— La dracu'! zise d'Harmental, supărat un pic pentru că 
nu i se lăsase nici măcar posibilitatea de a trece prin strada du 
Temps-Perdu mai înainte de a veni la Sceaux; înţeleg atunci 
pentru ce doamna du Maine ne-a transmis tuturor 
recomandarca de a fi atît de exacţi la întîlnire; şi în ceea ce mă 
priveşte, eu sînt foarte recunoscător Alteţei Sale. 

— Mai întîi, tinere, îl întrerupse Malezieux, nu există aici 
nici doamna du Maine, nici Alteța Sa, există frumoasa zînă 
Ludovisa, regina Albinelor, căreia fiecare trebuie să-i dea 
orbeşte ascultare. Or, regina noastră este atotînţelepciunea, 
după cum este şi atotputernicia. Şi cînd veţi şti cine este 
cavalerul Albinei pe care îl primim acum, poate că nu veţi mai 
regreta atît de mult iuţeala cu care aţi venit. 

— Şi pe cine primim? întrebă Valef, care, sosind cel mai 
de departe, era, fireşte, cel mai grăbit să afle pentru ce Îl 
făcuseră să vină. 

— Primim pe Excelenţa Sa prinţul de Cellamare. 

— Ah! ăh! atunci e altceva, rosti Pompadour, şi încep să 
înţeleg. 

— Şi eu la fel, zise Valef. 

— Şi eu la fel, rosti d'Harmental. 

— Foarte bine! foarte bine! răspunse surizînd Malezieux, 
şi înainte de sfîrşitul nopţii veţi înţelege şi mai bine încă. 
Deocamdată, lăsaţi-vă călăuziţi. Nu este de altminteri pentru 
prima oară că intraţi undeva avind o legătură la ochi, nu este 
aşa, domnule d'Harmental? 

Şi rostind aceste cuvinte, Malezieux înaintă către un 
omuleţ cu faţa turtită, cu părul lung şi lipicios, cu priviri 
pizmaşe, care părea foarte încurcat că se găseşte într-o atit de 


229 


nobilă societate, şi pe care d'Harmental îl vedea pentru întiia 
oară. De aceea îl întrebă numaidecit pe Pompadour cine era 
omul acesta mărunt. Pompadour îi răspunse că era poetul 
Lagrange-Chancel. 

Cei doi tineri îl priviră o clipă pe noul venit cu o 
curiozitate amestecată cu dezgust. Apoi, întorcîndu-şi privirile în 
altă parte şi lăsîndu-l pe Pompadour să-l întîmpine pe cardinalul 
de Polignac, care intra în acest moment, se duseră să vorbească 
lîngă pervazul unei ferestre despre recepţia noului cavaler al 
Albinei. 

Ordinul Albinei fusese fondat de doamna ducesă du 
Maine în legătură cu această deviză împrumutată din Aminta lui 
Torquato Tasso, şi pe care ea o adoptase cu ocazia căsătoriei 
sale: Piccola si, ma fa pur gravi le ferite (Mică da, însă face 
totuşi răni grave). Deviză pe care Malezieux, în eternul său 
devotament poetic faţă de nepoata marelui Conde, o tălmăcise 
astfel: 


Albina, creatură mică, 

Da, face mari vătămături. 
Temeți-vă de acul ei fatal, 

Și evitati a sale-nțepături. 

lar de puteți, fugiți de acea săgeată 
Ce pleacă glont, pe neaşteptate; 

Ea înțeapă şi-şi ia zboru-ndată, 

E o şireată vietate. 


Acest ordin, ca toate celelalte ordine, îşi avea decorația 
sa, ofiţerii, marele-maestru; decorația era o medalie care 
reprezenta pe o faţă un stup şi pe cealaltă pe regina Albinelor; 
medalia era prinsă de o panglică portocalie, care era petrecută 
pe după git, şi orice cavaler trebuia să poarte decorația ori de 
cîte ori venea la Sceaux. Ofițerii săi erau Malezieux, Saint- 
Aulaire, abatele de Chaulieu şi Saint Genest; marele-maestru al 
ordinului era doamna du Maine. Ordinul se compunea din 
treizeci şi nouă de membri, şi nu putea depăşi acest număr: 
moartea domnului de Nevers redusese acest număr şi, aşa cum 
Malezieux îl înştiinţase adineaori pe d'Harmental, acest loc gol 
urma să fie ocupat prin numirea prinţului de Cellamare. 


230 


Fapt este că doamna du Maine găsise mai sănătos să 
ascundă această reuniune cu totul politică sub un pretext cu 
totul frivol, sigură fiind că o serbare în grădinile de la Sceaux ar 
apărea mai puţin suspectă lui Dubois şi lui Voyer d'Argenson 
decit un conciliabul la Arsenal. 

De aceea, aşa după cum vom vedea, nimic nu fusese 
uitat pentru a reda ordinului Albinei vechea sa splendoare şi 
pentru a reînvia în prima lor măreție acele faimoase nopţi albe 
pe care le luase atita în deridere Ludovic al XIV-lea. 

Într-adevăr, la orele patru precis, moment hotărît pentru 
ceremonie se deschise uşa salonului şi se zări, într-o galerie 
tapetată cu satin roşu-aprins semănat cu albine din argint, pe 
un tron înălţat pe trei trepte, frumoasa zînă Ludovisa, căreia 
micimea taliei şi delicateţea trăsăturilor sale, mult mai mult încă 
decît bagheta de aur pe care o ţinea în mînă, îi dădeau aparenţa 
fiinţei aeriane al cărei nume îl luase. Ea făcu un gest cu mina, şi 
întreaga sa curte, trecînd din salon în galerie, se rîndui în 
semicerc în jurul tronului său, pe treptele căruia se duseră să ia 
loc marii demnitari ai ordinului. Cînd fiecare se afla la postul 
său, se deschise o uşă laterală, iar Bessac, ofiţer port-drapel din 
trupele de gardă ale domnului duce du Maine, purtînd costumul 
de herald, adică o robă de culoarea cireşei brodată toată cu 
albine de argint, şi avînd pe cap un fel de căciulă în formă de 
stup, păşi înăuntru şi anunţă cu glas tare: 

— Excelenţa Sa prinţul de Cellamare. 

Prinţul intră, înaintă cu un mers grav spre regina 
Albinelor, puse un genunchi pe prima treaptă a tronului ei, şi 
aşteptă!?. 

— Printe de Samarcand, rosti atunci heraldul, daţi 
ascultare cu atenţie lecturii statutelor ordinului pe care marea 
zină Ludovisa binevoieşte a vi-l conferi, şi gîndiţi-vă în chip 
serios la ceea ce veţi face. 

Prinţul se înclină în semn că înţelegea întreaga 
importanţă a angajamentului pe care urma să-l ia. 

Heraldul continuă: 


12 Nu este nevoie să-i prevenim pe cititorii noştri că aceste 
amănunte sînt perfect istorice şi că nici nu inventăm şi nici nu 
imităm, ci pur şi simplu copiem, nu din Bolnavul Inchipuit sau 
din Burghezul gentilom, ci din Divertismentele de la Sceaux. 

231 


— Articolul întîi. Juraţi şi promiteţi o fidelitate inviolabilă, 
o ascultare oarbă marei zîne Ludovisa, dictatoarea perpetuă a 
ordinului incomparabil al Albinei. Juraţi pe sacrul munte 
Hymette. 

În acest moment, se auziră acordurile unei muzici 
ascunse şi un cor de muzicanți invizibili cîntă: 


Jurați, prinț de Samarcand; 
Jurați, demn fiu al marelui han. 


— Pe sacrul munte Hymette! jur, rosti prinţul. 
Atunci corul reluă cîntarea, dar de data aceasta 
amplificat devocile tuturor asistenţilor: 


Il principe di Samarcana, 

Il digno figlio del gran'khan, 
Ha giurato: 

Si a ricevuto. 


(Prințul de Samarcand, 
Demnul fiu al marelui han, 
A jurat: 

Să fie primit.) 


După acest refren repetat de trei ori, heraldul reluă 
lectura regulamentului: 

— Articolul doi. Juraţi şi promiteţi să vă aflaţi în palatul 
fermecat din Sceaux, capitala ordinului Albinei, ori de cite ori va 
fi vorba să se ţină consiliu, şi aceasta, lăsînd la o parte orice alte 
treburi, fără să vă puteţi scuza nici chiar sub pretextul vreunei 
boli uşoare, ca podagră, exces de mucozităţi sau riie de 
Burgundia”. 


Corul reluă: 
Jurati, print de Samarcand; 
Jurati, demn fiu al marelui han. 


13 Oricîte cercetări am întreprins cu privire la aceasta boala, nu i- 
am putut afla nici cauza şi nici efectele. 
232 


— Pe sacrul munte Hymette! jur, rosti prinţul. 


— Articolul trei, continuă heraldul. Juraţi şi promiteţi că 
veţi învăţa fără întirziere să dansaţi orice contradans ca 
furstemberg, dervişe, pistolete, curante, sarabande, gigă şi 
altele, şi că le veţi dansa pe orice vreme; dar şi mai bucuros, 
dacă se poate, în luna lui cuptor, şi că nu veţi părăsi dansul, 
dacă acest lucru nu vă este poruncit, pînă ce hainele nu vă vor fi 
leoarcă de sudoare şi pînă ce nu veţi fi făcut spume la gură. 


CORUL 
Juraţi, prinţ de Samarcand; 
Juraţi, demn fiu al marelui han. 


PRINŢUL 
— Pe sacrul munte Hymette! jur. 


HERALDUL 

— Articolul patru. Juraţi şi promiteţi să vă urcați plin de 
aviînt în toate claiele de fin, orice înălţime ar avea ele, fără ca 
teama celor mai groaznice rostogoliri de-a berbeleacul să vă 
poată opri vreodată. 


CORUL 
Juraţi, prinţ de Samarcanăd; 
Juraţi, demn fiu al marelui han. 


PRINŢUL 
— Pe sacrul munte Hymette! jur. 


HERALDUL 

— Articolul cinci. Juraţi şi promiteţi să luaţi sub protecţia 
dumneavoastră toate soiurile de albine, şi să nu faceţi niciodată 
rău vreuneia, să vă lăsaţi înţepat în chip curajos de ele, fără a le 
izgoni, orice loc al persoanei dumneavoastră le-ar plăcea să 
atace, fie miini, obraji, picioare etc.; chiar dacă ar trebui aceste 
locuri, din pricina înţepăturilor, să devină mai groase şi mai um- 
flate decit acelea ale majordomului dumneavoastră. 


233 


CORUL 
Juraţi, prinţ de Samarcand; 
Juraţi, demn fiu al marelui han. 


PRINŢUL 
— Pe sacrul munte Hymette! jur. 


HERALDUL 

— Articolul şase. Juraţi şi promiteţi să respectaţi cel dintii 
produs al albinelor, şi, după exemplul mărei dumneavoastră dic- 
tatoare, să aveţi oroare de întrebuinţarea profană pe care i-o 
dau spiţerii, chiar de ar trebui să crăpaţi din pricina îngrăşării 
peste măsură. 


CORUL 
Juraţi, prinţ de Samarcand; 
Juraţi, demn fiu al marelui han. 


PRINŢUL 
— Pe sacrul munte Hymette! jur. 


HERALDUL 

— Articolul şapte şi ultimul. Juraţi şi promiteţi în sfîrşit să 
păstraţi cu grijă gloriosul însemn al demnităţii dumneavoastră, 
şi să nu apăreţi niciodată în faţa dictatoarei dumneavoastră fără 
a purta la git medalia cu care dinsa vă va onora. 


CORUL 
Juraţi, prinţ de Samarcand; 
Juraţi, demn fiu al marelui han. 


PRINŢUL 
— Pe sacrul munte Hymette! jur. 


După acest ultim jurămînt, corul general reluă: 


Il principe di Samarcana, 
Il digno figlio del gran'khan, 


234 


Ha giurato: 
Si a ricevuto. 


Atunci zîna Ludovisa se ridică, lua din mîinile lui 
Malezieux medalia atirnată de o panglică portocalie, şi făcînd 
semn prinţului să se apropie, rosti aceste versuri, al căror merit 
era mult sporit de aluzia privitoare la situaţie: 


Al unui mare rege trimis demn, 
Primiţi din mîna-mi gloriosul semn 
Al ordinului ce vi s-a făgăduit: 
Tesandru, aflaţi din gura ziînei, 
Printre amici v-am rînduit, 
Făcîndu-vă azi cavaleru-Albinei. 


Prinţul puse un genunchi la pămînt, şi zîna Ludovisa îi pe- 
trecu pe după git panglica portocalie cu medalia ce era prinsă 
de ea. 

În, aceeaşi clipă, corul general se dezlănţui, cîntînd într- 
un singur glas: 


Viva sempre, viva, et in onore cresea 
Il novo cavaliere della Mosca. 


(Trăiască în veci, trăiască. 
Şi în onoare crească, 

Noul cavaler 

Al Ordinului Gizii.) 


La ultima măsură a acestui cor general, se deschise o a 
doua uşă laterală, cu două canaturi permiţind să se vadă un 
supeu magnific, servit într-o sală splendid luminată. 

Noul cavaler al ordinului Albinei oferi atunci braţul dicta- 
toarei, zîina Ludovisa, şi amîndoi se îndreptară spre sala de 
ospeţe, urmaţi de restul celor de faţă. 

Dar, la uşa sălii de ospeţe, fură opriţi de un copil 
încîntător, îmbrăcat ca zeul Amor şi care ţinea în mînă un glob 
de cristal în care puteau fi văzute atitea bileţele înfăşurate ciţi 
convivi se aflau. Era o loterie de un gen nou, şi care era foarte 


235 


vrednică să slujească drept continuare ceremoniei pe care am 
istorisit-o mai sus. 

Printre cele cincizeci de bilete care alcătuiau această 
loterie se aflau zece pe care erau scrise cuvintele: cîntec, 
madrigal, epigramă, improvizație etc., etc. Cei cărora le cădeau 
aceste bilete erau obligaţi să se achite de datorie pe loc, în 
timpul mesei. Ceilalţi nu erau îndatoraţi decît să aplaude, să bea 
şi să mănînce. 

În faţa acestei loterii poetice, doamnele, în număr de 
patru, începură să protesteze pe motivul slăbiciunii lor de spirit, 
care trebuia să le scutească de un asemenea concurs; însă 
doamna ducesă du Maine declară că nimeni nu trebuia să fie 
scutit de riscurile hazardului. Numai că doamnele erau 
autorizate să-şi ia un colaborator, iar colaboratorul, în schimb, 
căpăta dreptul la un sărut. După cum se vede, era cea mai 
curată atmosferă poetică pastorală. 

Odată acest amendament adus legii, zîna Ludovisa îşi 
introduse prima miîna-i micuță în globul de cristal şi scoase din 
el un bilet pe care îl despături. Pe bilet stătea scris cuvîntul 
improvizație. 

Fiecare scoase după ea cite un bilet; dar fie întimplarea, 
fie aranjarea dibace a loturilor, piesele versificate căzură 
aproape toate lui Chaulieu, Saint-Genest, Malezieux, Saint- 
Aulaire şi Lagrange-Chancel. 

Doamna de Croissy, de Rohan şi de Brissac traseră 
celelalte loturi şi aleseră numaidecit drept colaboratori pe 
Malezieux, Saint-Genest şi abatele de Chaulieu, care se aflară 
astfel împovăraţi cu o îndoită sarcină. 

Cît despre d'Harmental, spre marea sa bucurie trăsese 
un bilet alb, ceea ce, aşa cum am mai spus-o, îi limita 
îndatorirea la a aplauda, la a bea şi a mînca. 

Această mică operaţie fiind terminată, fiecare se duse să- 
şi ia locul la masă care îi fusese desemnat mai dinainte printr-o 
etichetă ce purta numele său. 


XXVI 
POEŢII REGENŢEI 


236 


Totuşi, să ne grăbim să o spunem spre lauda doamnei 
ducese du Maine, această faimoasă loterie, care reamintea în 
chip favorabil de cele mai frumoase zile ale palatului 
Rambouillet, nu era atît de ridicolă în fond pe cît părea a fi la 
suprafaţă. Mai întîi micile poezii cu subiecte uşoare, sonetele şi 
epigramele erau foarte la modă în această epocă, a cărei 
frivolitate o reprezentau de minune. Acea bogată vatră de 
poezie aprinsă de Corneille şi de Racine era pe cale să se stingă, 
iar flacăra sa, care luminase lumea, nu se mai trăda decit prin 
cîteva biete mici scîntei care străluceau în cercul unei coterii, se 
răspîndeau într-o duzină de saloane şi se stingeau îndată. Apoi 
această întrecere de duh mai avea şi alt motiv în afară de acela 
al modei. Numai cinci-şase persoane erau iniţiate în adevăratul 
ţel al serbării, şi două ore trebuiau să fie ocupate prin frivolităţi 
amuzante, două ore din durata unei mese în timpul căreia 
fiecare fizionomie este o carte deschisă comentariilor. Ducesa 
du Maine nu găsise nimic mai bun în acest scop decit să 
inventeze unul din acele jocuri care făcuseră ca palatul din 
Sceaux să fie denumit galeriile spiritului distins. 

Inceputul cinei a fost, ca totdeauna, rece şi tăcut; trebuie 
să te acomodezi cu vecinii, să recunoşti pe masă acea strîmtă 
parte de proprietate care revine fiecărui conviv, apoi, în sfîrşit, 
oricît de poet şi oricît de păstor ai fi, trebuie să înăbuşi acel prim 
țipăt al foamei. Totuşi, odată dispărut primul fel de mîncare, 
acea uşoară şuşoteală care anunţă conversaţia generală începu 
să se facă auzită. Frumoasa zînă Ludovisa, singura preocupată 
fără îndoială de improvizaţia de care avusese parte prin 
hotărîrea sorții, şi nevoind să dea un prost exemplu luîndu-şi un 
colaborator, era tăcută, ceea ce, printr-o reacţie cu totul 
naturală, arunca o umbră de tristeţe asupra întregii mese. 
Malezieux văzu că era timpul să taie răul de la rădăcină, şi 
adresîndu-se ducesei du Maine, îi spuse: 

— Frumoasă zină Ludovisa, supuşii tăi se pling amarnic 
din pricina tăcerii tale, cu care nu i-ai obişnuit, şi mă 
însărcinează pe mine să le duc plingerea la picioarele tronului 
tău. 

— Vai! rosti ducesa, vedeţi doar, scumpul meu cancelar, 
eu sînt asemenea corbului din fabulă, care vrea să-l imite pe 


237 


vultur şi să răpească o oaie. Eu mi-am prins picioarele în 
improvizaţia mea şi nu mai pot ieşi din încurcătură. 

— Atunci, răspunse Malezieux, îngăduie-ne să blestemăm 
pentru prima oară legile pe care ni le-ai impus. Dar tu ne-ai 
obişnuit cu sunetul vocii tale şi cu farmecul spiritului tău, fru- 
moasă prinţesă, în aşa chip încît nu ne mai putem lipsi de ele. 


Orice cuvint, ştiu bine, ce gura ta-l rosteşte, 
Surpriza-i pentru noi, ne mişcă, ne răpește; 
Drăgălăşii diverse, o mie, naturale 

El are, şi mă iartă, prințesă, de îndrăznesc 
Ca proza ta, vai mie, aci să osindesc, 

Ce ne-a lipsit acum, de versurile tale. 


—  Scumpul meu Malezieux, exclamă ducesa, trec 
improvizaţia în contul meu. lată că nu mai datorez nimic 
adunării, doar dumneavoastră vă mai sînt datoare un sărut. 

— Bravo! exclamară toţi invitaţii. 

— Astfel, începînd din acest moment, domnilor, destul cu 
conversațiile particulare destul cu şuşoteala individuală, fiecare 
aparţine tuturor. Haide, Apollon al meu, continuă ducesa 
întorcîndu-se către Saint-Aulaire, care vorbea încet doamnei de 
Rohan, lîngă care era aşezat, să ne începem inchiziţia cu dum- 
neavoastră; spuneţi-ne cu voce tare secretul pe care i-l spuneaţi 
pe şoptite frumoasei dumneavoastră vecine. 

Se pare că secretul nu era de natură a fi repetat cu voce 
tare; întrucît doamna de Rohan se înroşi pînă în albul ochilor, şi 
îi făcu semn lui Saint-Aulaire să păstreze tăcere; acesta o linişti 
cu un gest, apoi întorcîndu-se către ducesă, căreia îi datora un 
madrigal: 

— Doamnă, îi spuse el, răspunzînd la ordinul acesteia şi 
achitîndu-se în acelaşi timp de obligaţia impusă de loterie: 


Divinitatea ce se-amuză, 

Voind secretul meu a-l şti, 

Apollon de aş fi, ea nu mi-ar fi, ah, muză, 
Ci ea ar fi Thetis şi ziua s-ar sfirşi! 


238 


Acest madrigal, care cinci ani mai tîrziu avea să-l ducă pe 
Saint-Aulaire la Academie, avu un asemenea succes încît, după 
aplauzele de rigoare, preţ de cîteva momente nimeni nu se încu- 
metă să ia cuvintul după el. Ducesa puse prima capăt clipelor de 
tăcere, reproşindu-i lui Laval că nu mănîncă. 

— Aţi uitat de falca mea, rosti Laval arătîndu-şi banda de 
piele ce-i susţinea bărbia. 

— Noi, să uităm rana dumneavoastră! reluă doamna du 
Maine, o rană căpătată pentru apărarea ţării şi în serviciul ilus- 
trului nostru părinte Ludovic al XIV-lea! Vă înşelaţi scumpul meu 
Laval, regentul este cel care uită şi nu noi. 

— În orice caz, rosti Malezieux, mi se pare, scumpul meu 
conte, că o rană atit de bine plasată este mai degrabă un motiv 
de mîndrie decit de tristeţe. 


Marte cu trăsnetul său te lovi 

În aventuri de război sute şi mii, 
Demne de marele nume Laval. 

Acum ţi-a rămas un gitlej pentru a bea, 
Prietene, află, e ce-i principal, 

Falca, de este posibil, mai uit-o pre ea. 


— Da, spuse cardinalul de Polignac, dar dacă vremea 
asta continuă, scumpul meu Malezieux, gitlejul lui Laval e în 
mare primejdie de a nu bea vin în anul acesta. 

— Cum asta? întrebă Chaulieu cu îngrijorare. 

— Cum asta, scumpul meu Anacreon? Ignoraţi oare ce se 
petrece în cer? 

— Vai! rosti Chaulieu  întorcîndu-se spre ducesă, 
Eminenţa Voastră ştie bine că eu nu mai văd destul nici pentru a 
distinge stelele de pe cer. Dar nu are importanţă, deşi nu văd 
pînă la el, asta nu înseamnă că nu sînt tare neliniştit de ceea ce 
se întîmplă acolo. 

— Lucrătorii mei de la vie îmi scriu din Burgundia că totul 
este pirjolit de soare, şi că recolta viitoare este pierdută dacă în 
următoarele cîteva zile nu vom avea ploaie. 

—Auziţi, Chaulieu, spuse rizind doamna ducesă du Maine, 
ploaie, dumneavoastră care aveţi aşa de mare oroare faţă de 
apă. Auziţi ce doreşte Eminenţa Sa? 


239 


— Oh! asta este adevărat, rosti Chaulieu; dar există 
mijloace pentru a împăca toate lucrurile: 


De apă mi-e o scirbă mare. 
lar cind o văd mă minii tare, 
Și freamăt tot ca un turbat. 
Cu toată furia-mi, constat, 
Azi sufletul mi se înmoaie: 
Cer vinurile noastre ploaie. 


Degrabă, Cerule, tu fă să plouă, 
Revarsă peste Franța apă nouă, 
Ce prea destul şi-aşa a pătimit. 
Și pe pămint cădea-va în zadar, 
Eu grijă voi avea să beau pitit, 
De frică să nu-mi curgă în pahar. 


— Oh! să ne scutiţi neapărat de apă în seara aceasta, 
scumpul meu Chaulieu, exclamă ducesa, şi amînaţi ploaia pînă 
mîine. Ploaia ar da peste cap divertismentul pe care drăguţa 
noastră Delaunay, prietena dumneavoastră, ni-l pregăteşte, în 
aceste clipe, în grădină. 

— Ah! iată prin urmare ceea ce ne-a răpit plăcerea de a 
avea la masă pe amabila noastră savantă, rosti Pompadour. Ea 
se sacrifică pentru noi, şi noi o uităm. Am fost nişte ingraţi fără 
pereche. În sănătatea sa, Chaulieu! 

Şi Pompadour îşi ridică paharul, gest care fu numaidecit 
imitat de sexagenarul iubit al viitoarei doamne de Staal. 

—O clipă, o clipă!. exclamă Malezieux întinzîndu-şi 
paharul gol către Saint-Genest; la naiba! sînt şi eu pe aici! 


Sustin: o minte bună, pasămite, 

Nu trebuie vidul a admite. 

Și eu pretind a îl combate, basta! 
Război oriunde îi declar, 

Și spre a vă încredința de asta, 

Hai umple Saint-Genest al meu pahar! 


240 


Saint-Genest se grăbi să asculte de somaţia cancelarului 
de Dombes; dar vrind să pună carafa la loc, fie din întîmplare, 
fie dinadins, el răsturnă un sfeşnic, iar luminarea se stinse. 
Numaideciît doamna ducesă, care urmărea cu ochii ei vii şi ageri 
tot ce se petrecea în jur, îl luă peste picior din pricina stîngăciei 
sale. Era fără îndoială ceea ce dorea cumsecadele abate, 
întrucît, întorcîndu-se numaidecit spre doamna du Maine, i se 
adresă: 

— Frumoasă zînă, sînteţi nedreaptă cînd vă bateţi joc de 
stingăcia mea; ceea ce luaţi drept o lipsă de îndemînare este un 
omagiu adus frumoşilor dumneavoastră ochi. 

— Şi cum vine asta, scumpul meu abate? Un omagiu 
adus ochilor mei, spuneţi? 

— Da, mare zină, continuă Saint-Genest, am spus-o şi o 
dovedesc: 


Muza mea severă şi cam de duzină 
Susține energic: atita lumină 

Este inutilă, în ceruri acum. 

A noastră augusta Aminta de cum 
Lucirea din ochi face să-i străluce, 
Orice altă lumină, pe dată se duce. 


Acest madrigal, atît de elegant ticluit, fără îndoială că ar 
fi obţinut întregul succes pe care merita să-l aibă, dacă, chiar în 
momentul în care Saint-Genest îşi rostea ultimul vers, doamna 
du Maine, cu toate strădaniile pe care le făcea pentru a se 
stăpîni, nu ar fi strănutat într-un chip jignitor şi asta cu un aşa 
de teribil zgomot, încît spre marea dezamăgire a lui Saint- 
Genest, poanta finală a madrigalului fu pierdută de cea mai 
mare parte a ascultătorilor. Dar în această societate de vînători 
de vorbe de duh, nimic nu se putea pierde: ceea ce păgubea 
unuia, slujea altuia; şi de-abia îi scăpase ducesei acest strănut 
intempestiv, că Malezieux, prinzînd spiritul din zbor, exclamă: 


Cit sint de uimit: 

Ce zgomot făcu nasul, 
Frumoasei zeițe divine! 

Căci mare-i prințesa, ştim bine, 


241 


Dar mic este nasul 
Ce-atit m-a uimit. 


Această ultimă improvizație era de o preţiozitate ce 
întrecea într-atiît măsura încît pentru o clipă impuse tăcere 
tuturor celorlalţi, şi se coborîră din nou din înălțimile poeziei în 
vulgarităţile simplei proze. 

În tot răstimpul cît avuseseră loc aceste salve vii şi 
neîntrerupte de spirit distins, d'Harmental, folosindu-se de 
libertatea pe care i-o dădea bileţelul său alb, păstrase tăcerea, 
sau schimbase cu Valef, vecinul său, cîteva cuvinte cu voce 
înceată, sau citeva surisuri pe jumătate înfrinate. De altfel, aşa 
cum gîndise doamna du Maine, cu toată preocuparea foarte 
firească a cîtorva convivi, festinul luat în totalitatea sa îşi 
păstrase o asemenea aparenţă de frivolitate, încît era cu 
neputinţă unor ochi străini să vadă, sub această frivolitate 
aparentă, cum şerpuia conspirația care se urzea. De aceea, fie 
datorită stăpinirii de sine, fie din pricina satisfacţiei de a vedea 
cum proiectele sale ambiţioase se îndreaptă spre un 
deznodămiînt atit de favorabil, frumoasa zină Ludovisa făcuse 
onorurile ospăţului cu o prezenţă de spirit, cu o graţie şi o 
voioşie minunate. Dinspre partea lor, aşa cum am văzut de 
asemenea, Malezieux, Saint-Aulaire, Chaulieu şi Saint-Genest o 
secondaseră cît putuseră mai bine. 

Totuşi momentul ridicării de la masă se apropia: prin 
ferestrele închise şi prin uşile întredeschise se auzeau vagi 
adieri de acorduri muzicale care pătrundeau, din grădină, în sala 
de ospeţe, şi vesteau că noi divertismente îi aşteptau pe 
convivi. Astfel încît doamna du Maine, văzînd că se apropia ora, 
anunţă că întrucit în ajun îi promisese lui Fontenelle că va studia 
răsăritul stelei Venus, ea primise în cursul zilei de la autorul 
Lumilor un excelent telescop, cu ajutorul căruia invita societatea 
să facă studii astronomice asupra frumosului astru. Această 
înştiinţare constituia un prilej prea frumos oferit lui Malezieux de 
a lansa vreun madrigal, pentru ca acesta să nu profite de el. De 
aceea, cum doamna du Maine părea să se teamă că Venus nu 
răsărise încă, el rosti: 

— Oh! frumoasă zină! ştiţi mai bine ca oricine că nu 
avem a ne teme de nimic. 


242 


În parcuri, ca să studiati, 
Luneta-i gata, şi vă chem: 

Sala ospețelor lăsați, 

Pe Cytereea s-o vedem. 

Da, terminati lungul festin, 
Prințesă făr-asemănare; 

Căci Venus nu va răsări, susțin, 
Cit va fi-ntins ospățul mare! 


Malezieux încheia şedinţa aşa cum o începuse. Invitaţii se 
ridicau deci de la masă, în mijlocul aplauzelor, cînd Lagrange- 
Chancel, care nu scosese nici un cuvint în tot timpul 
banchetului, întorcîndu-se către ducesă, rosti: 

— lertare! doamnă, însă am şi eu o datorie de plătit, şi cu 
toate că nimeni nu o reclamă, după cît se pare, eu sînt un da- 
tornic prea conştiincios pentru a nu mă achita de ea. 

— Oh! este adevărat, Arhiloh al meu, răspunse ducesa, 
nu aveţi cumva să ne declamaţi un sonet? 

— Nicidecum, doamnă, reluă Lagrange-Chancel: sorții mi- 
au rezervat o odă, şi foarte bine au procedat sorții, întrucît eu 
mă cunosc şi sînt puţin priceput în toate aceste poezii de salon 
care au atita trecere astăzi. Muza mea, doamnă, o ştiţi, este 
Nemesis, iar inspiraţia mea, în loc de a pogori din cer, se urcă 
din infern. Aveţi aşadar bunătatea, doamnă ducesă, de a ruga 
aceste doamne şi aceşti domni să-mi acorde o clipă atenţia pe 
care de la începutul mesei au avut-o pentru alţii. 

Doamna du Maine nu răspunse decit luînd iarăşi loc şi 
fiecare îi imită numaidecit exemplul; apoi se aşternură citeva 
momente de tăcere, în timpul cărora ochii tuturor convivilor se 
îndreptară cu o anumită nelinişte asupra acestui om care 
mărturisea el însuşi că Muza sa era o Furie, iar fîntîna lui 
inspiratoare, Hippocrene a sa, — apa Acheronului. 

Şi atunci Lagrange-Chancel se ridică; un foc sumbru i se 
aprinse în priviri, un suris amar îi crispă buzele, apoi cu o voce 
surdă şi care se armoniza perfect cu vorbele care îi ieşeau din 
gură, rosti versurile următoare care aveau să răsune pînă la 
Palais-Royal şi aveau să-l facă pe regent să verse lacrimi de 
indignare, pe care Saint-Simon le-a văzut curgîndu-i din ochi. 


243 


Ah, voi!“, a căror forță în elocinţa vie 

Contra a doi vrăjmaşi, neomenoşi tirani, 

Avu odinioară o dirză semetie 

De a-i înarma năvalnic pe greci şi pe romani, 

În contra unui monstru, ce-i încă mai sălbatic 
Turnaţi-mi fierea voastră, în gură, neîncetat; 
Să merg pe drumul vostru, eu ard ca pe jăratic, 
ȘI opera aceasta, s-o făuresc mă-imbie, 

Vrăjit cu mult mai mult de-a voastră bărbăție 
Decit de moartea voastră să fiu înfricoşat! 


De-abia-şi deschise ochii spre a privi în lume, 
Că, astfel cum el astăzi cutează să se arate, 
Fu miniat nespus de piedicile anume 

Ce intre tron si el, le-a tot văzut iscate. 
Nutrind aceste ginduri, cu odiosul ţel, 

Din arta lui Circe şi a Medeei!”, el 

Plăcerile-i unice astfel şi-a făurit, 

Crezinad vai! că pe calea aceasta, infernală, 
Va reuşi să umple prăpastia reală, 

Ce se împotrivea dorinței ce-a rivnit. 


Luntraşule, acuma, pe ape infernale, 

Te pregăteşte fără de spaime nesfirşite 

Să treci cu a ta luntre şi umbrele regale, 

Pe care prințul Filip, curînd îti va trimite. 
Oh! iar nenorociri, mereu se tot vestesc! 

Și atitea grele pierderi, într-una se înnoiesc! 
Pricini de dezolare, de plins şi de suspin! 
Asemeni, peste întinderi de infinită mare 
Într-o învolburare şi veşnică mişcare, 

După talazuri nalte, alte talazuri vin. 


+ Demostene şi Cicero 
5 După cum ne amintim, ducele d'Orteans, era un excelent 
chimist. S-a căutat să întemeieze calomniile mai ales pe 
experienţele pe care le-a efectuat el în acest domeniu, 
împreună cu Humbert. Calomniile au fost spulberate de însăşi 
viaţa lui Ludovic al XV-lea. 

244 


Astfel sint fiii* care, pe tatăl!” lor plîngina, 
De aceleaşi lovituri ei cad răpuşi acum; 

lar fratele de frate este urmat, pe cind 

Soţia lasă-n urmă pe soți! şi ia alt drum. 

Dar, oh! ce lovituri mereu mai ucigaşe! 

Şi peste doi feciori!*, fiind tot ce ne rămase, 
A Parcei coasă grea, se întinde tot mai mare; 
lar primul pe străbuni acum a regăsit, 

Și-al doilea”, cu chipul umbrit şi ofilit, 

Se îndreaptă, vai şi el, spre ultima-i suflare! 


O rege”! , de amar de vreme, beat fiind 

De tămiieri continui şi de prosperitate, 

Tu nu te vei vedea vreodată retrăind 

In tripla şi regească a ta posteritate. 

Tu ştii de unde pleacă sinistra lovitură, 
Cunoşti unealta această”? infamă şi sperjură 
Și demnă de un prinţ, ce-i vrednic de dispreț; 
Să piară cu al său complice aşadar, 

Salva-vei prin supliciul acestora măcar 
Puţinul singe care ţi-a mai rămas de preț. 


Să-l hăituieşti pe prinţul fricos”? fără cruțare, 
Ce de pe-acum de spaime se simte biruit. 
Fă astfel ca-n oprobriu şi groaznică turbare 
Sfirşitul să şi-l deie, aşa cum a trăit; 

Să faci în aşa chip, pe țeasta-i scelerată 
Soarta lui Mitridate asupra-i să se abată, 

De ostile romane, înfrint, împresurat, 


16 Ducii de Bourgogne şi de Berry. 
v Delfinul vîrstnic. 
18 Domnul delfin şi doamna delfină. 
19 Fiii delfinului tînăr. 
% Ludovic al XV-lea. 
* Ludovic al XIV-lea. 
22 Humbert, chimistul. 
23 Să nu se uite că este vorba aici de eroul de la Sleinkerque, 
Nerwinde şi Lerida. 
245 


Și ca în disperarea-i din urmă şi cumplită, 
Acea otravă chiar să înghită a-i fi dat, 
Ce de-ale sale miini ea fost-a pregătită. 


Este cu neputinţă de exprimat efectul pe care îl stîrniră 
aceste versuri, care veneau după improvizaţiile lui Malezieux, 
madrigalele lui Saint-Aulaire, cîntecele lui Chaulieu; fiecare se 
privea în tăcere şi parcă înspăimiîntat de a se găsi pentru prima 
oară în faţa acestor hidoase calomnii care pînă atunci se tîriseră 
în umbră, dar nu îndrăzniseră să apară, în plină zi. Însăşi 
ducesa, care le dăduse cel mai mult crezare, pălise, auzind 
această odă, hidră monstruoasă, şi văzînd cum îşi ridică în faţa 
ei cele şase capete, pline de fiere şi de venin. Prinţul de 
Cellamare nu ştia ce atitudine să ia, iar mîna cardinalului de 
Polignac tremura în mod vădit pe cînd îşi mototolea gulerul de 
dantelă. 

De aceea poetul îşi termină ultima strofă în mijlocul 
aceleiaşi tăceri care o întimpinase pe prima; şi întrucît — 
încurcată de această  muţenie generală care arăta 
dezaprobarea, chiar la cei mai fideli — doamna du Maine se 
ridicase de pe scaun, cu toţii îi urmară exemplul şi trecură 
împreună cu ea în grădini. 

Pe peron, d'iHarmental, care ieşea ultimul, îl lovi din 
nebăgare de seamă pe Lagrange-Chancel, care se întorcea în 
sală pentru a lua batista pe care doamna du Maine o uitase 
acolo. 

—  lertaţi-mă, domnule cavaler, rosti poetul iritat, 
reluîndu-şi poziţia dreaptă şi aţintind asupra lui d'Harmental 
nişte ochi mici îngălbeniţi de fiere; nu cumva vreţi să treceţi din 
întîmplare peste mine? 

— Ba da, domnule, răspunse d'Harmental privindu-l cu 
dezgust de la întreaga înălţime a taliei sale, şi tot aşa cum ar fi 
făcut cu o broască riioasă sau cu o viperă. Ba da, dacă aş fi 
sigur că vă strivesc! 

Şi luîndu-l iarăşi la braţ pe Valef, cobori împreună cu el în 
grădini. 


XXVII 
REGINA GROENLANDEZILOR 


246 


Aşa cum se putuse înţelege în timpul dineului, şi cum se 
putea ghici datorită divertismentelor pe care ducesa du Maine 
avea obiceiul să le dea în vila sa retrasă de la Sceaux, în acea 
„chartreuse” a sa, sărbătoarea, la începutul căreia le-am dat 
posibilitatea cititorilor noştri să asiste, urma să se reverse din 
saloane în grădini, unde noi surprize îi aşteptau pe convivi. Intr- 
adevăr, aceste vaste grădini, desenate de câtre Le Notre pentru 
Colbert, şi pe care Colbert le vînduse domnului duce du Maine, 
deveniseră în miinile ducesei un lăcaş cu adevărat feeric; aceste 
mase bogate ale grădinilor franţuzeşti cu plantațiile verzi de 
carpeni mici, cu lungile alei mărginite de tei, cu copacii de tisă 
tăiaţi în formă de cupe, de spirale şi de piramide, erau mult mai 
potrivite decit grădinile englezeşti, cu mici bosehete dese, cu 
alei întortocheate şi orizonturi foarte strimte, pentru serbările 
mitologice care erau la modă în timpul domniei marelui rege. 
Grădinile din Sceaux mai cu seamă, mărginite de o vastă pînză 
de apă în mijlocul cărcia se înălța pavilionul Aurorei, denumit 
astfel întrucît din acest pavilion pornea de obicei semnalul că 
noaptea avea să se sfirşească în curînd şi că era timpul de 
plecare, aceste grădini, zic, cu spaţiile lor pentru jocurile cu 
inele, pentru jocurile cu racheta şi cu mingea, aveau un aspect 
de o măreție cu adevărat regală. Şi de aceea invitaţii rămaseră 
uimiţi cînd, ajunşi pe peron, văzură toate vastele alei, toţi aceşti 
arbori minunaţi, toate graţioasele plantaţii de carpeni, legate 
una de alta prin ghirlande luminate care preschimbau această 
noapte obscură într-o zi din cele mai splendide. In acelaşi timp 
se auzi o muzică încîntătoare, fără să se poată vedea de unde 
venea; apoi, în sunetele acestei muzici invitaţii văzură pe aleea 
cea mare cum se mişca şi se apropia ceva atit de ciudat şi atit 
de neaşteptat, încît de îndată ce au recunoscut cu ce aveau de- 
a face, hohotele de ris izbucniră din toate părţile. Era un joc de 
popice gigantice care se apropia cu gravitate pe aleea cea mare 
din mijloc, precedat de popicul cu numărul nouă şi escortat de 
bila sa, şi care, înaintînd pînă la cîțiva paşi de peron, se rîndui cu 
graţie după regulile stabilite, şi, după ce s-a înclinat în faţa 
doamnei du Maine, în timp ce bila continua să se rostogolească 
pînă la picioarele ei, începu să cînte o baladă foarte tristă 
privitoare la faptul că, pînă în acea zi, nefericitul joc de popice, 


247 


mai puţin norocos decit jocurile cu inele, cu mingea şi cu 
racheta, fusese exilat din grădinile de la Sceaux, cerînd să se 
revină asupra acestei nedreptăţi, şi să-i fie şi lui acordat, dreptul 
de a-i înveseli pe nobilii invitaţi ai frumoasei zîne Ludovisa, aşa 
cum îl aveau confrații săi. Această baladă era o cantată 
executată de nouă voci, acompaniată de viole şi de flaute, 
întretăiată de solo-uri de bas cîntate de bilă, şi stîrnind cel mai 
original efect; de aceea solicitarea pe care o exprima ea fu 
sprijinită de toţi convivii şi acordată de doamna du Maine. 
Numaidecit şi în semn de mare veselie, la semnalul dat, 
popicele începură un balet, însoţit de atît de ciudate clătinări din 
cap şi de groteşti hîtînări ale corpului, încît succesul dansatorilor 
îl întrecu poate pe acela pe care îl repurtaseră cîntăreţii, iar 
doamna du Maine, datorită satisfacţiei pe care o resimțea în 
urma acestui spectacol, îşi exprimă faţă de jocul de popice 
întregul său regret de a-l fi ignorat atît de multă vreme, precum 
şi toată bucuria pe care o încerca de a-i fi făcut cunoştinţă, 
autorizindu-l din această clipă, în virtutea puterii ei, ca regină a 
Albinelor, să se numească nobilul joc de popice, pentru ca el să 
nu rămînă cu nimic mai prejos de rivalul său, nobilul joc al giştei. 

Îndată această favoare acordată, popicele se rînduiră 
pentru a face loc unor noi personaje, pe care, de cîteva clipe, le 
puteai vedea înaintînd pe aleea cea mare: aceste personaje, în 
număr de şapte, erau acoperite în întregime cu blănuri care le 
disimulau talia, şi cu căciuli care le ascundeau faţa; ceva mai 
mult, ei păşeau cu gravitate, mînînd, în mijlocul lor, o sanie 
trasă de doi reni, lucruri care arătau că este vorba de o 
deputăţie polară, într-adevăr, era o ambasadă pe care 
popoarele Groenlandei o trimiteau zinei Ludovisa. Această 
ambasadă era condusă de un şef ce purta un anteriu lung 
căptuşit cu blană de jder şi o căciulă din piei de vulpe cărora li 
se lăsase trei cozi care atîrnau în mod simetric, una pe fiecare 
umăr şi cealaltă pe spate. Ajuns în faţa doamnei du Maine, şeful 
deputăţiei se înclină şi luînd cuvintul în numele tuturor, rosti 
următoarele: 

— Doamnă, groenlandezii chibzuind într-o adunare 
generală a naţiunii să trimită pe cîțiva dintre cei mai însemnați 
din neamul lor la Alteța Voastră Serenisimă, am avut cinstea de 


248 


a fi ales pentru a merge în fruntea lor şi a vă oferi, din partea 
acestora, suveranitatea statelor lor. 

Aluzia era atît de vizibilă, şi totuşi, datorită chipului în 
care era făcută, prezenta aşa de puţin pericol, încît un murmur 
de aprobare străbătu întreaga adunare, şi, ca semn al viitoarei 
sale adeziuni, un suris dintre cele mai graţioase flutură pe 
buzele frumoasei zine Ludovisa; de aceea ambasadorul, vădit 
încurajat de chipul în care fusese întîmpinat începutul acestei 
cuvîntări, continuă îndată: 

— Renumele, care nu vesteşte la noi decit minunile cele 
mai rare, ne-a înştiinţat, în mijlocul zăpezilor noastre, în 
văgăuna gheţurilor de la noi, în sărmanul şi micul nostru colţ de 
lume, despre farmecele, virtuțile şi înclinațiile Alteţei Voastre 
Serenisime: noi ştim că ea detestă soarele. 

Această nouă aluzie fu pricepută cu tot atita grabă şi 
înflăcărare ca şi prima; într-adevăr, soarele era deviza 
regentului şi, aşa după cum am spus, doamna du Maine era 
cunoscută pentru predilecţia sa faţă de noapte. 

— Rezultă de aici aşadar, doamnă, continuă 
ambasadorul, că întrucît, ţinind seamă de poziţia noastră 
geografică, Dumnezeu, în bunătatea sa, ne-a binecuvintat cu 
şase luni de noapte şi cu şase luni de crepuscul, noi venim să vă 
propunem să vă refugiaţi la noi pentru a scăpa de acest soare 
pe care îl uriţi; şi, ca despăgubire pentru ceea ce lăsaţi aici, noi 
vă oferim titlul de regină a groenlandezilor, fiind convinşi că 
prezenţa dumneavoastră va face să înfloreaseă aridele noastre 
cîmpuri, că înţelepciunea legilor dumneavoastră va înfriîna firile 
noastre neascultătoare, şi că, graţie blindeţii cîrmuirii înălţimii 
voastre, noi vom renunţa la o libertate mai puţin plăcută decit 
regala dumneavoastră domnie. 

— Dar, spuse doamna du Maine, mi se pare că regatul pe 
care mi-l oferiţi este puţin cam departe, şi, vă mărturisesc, eu 
mă tem de călătoriile lungi. 

— Noi am prevăzut răspunsul dumneavoastră, doamnă, 
reluă ambasadorul; şi, graţie farmecelor unui vrăjitor puternic, 
de teamă că, mai lenevoasă decit Mahomet, nu veţi voi să 
mergeţi la munte, noi ne-am pregătit în aşa chip încît muntele 
să vină la dumneavoastră. 


249 


— Hei! voi genii ale polului, continuă şeful ambasadei 
descriind în aer nişte cercuri cabalistice cu bagheta, descoperiţi 
tuturor ochilor palatul noii voastre suverane. 

In aceeaşi clipă se auzi o muzică fantastică, şi vălul care 
acoperea pavilionul Aurorei ridicîndu-se ca prin vrajă, întinsa 
pînză de apă, rămasă mohorită pînă atunci ca o oglindă ştearsă, 
reflectă o lumină atit de îndemînatic aranjată, încît ai fi luat-o 
drept lumina lunii. Şi la această lumină se văzu atunci 
desenîndu-se, pe o insulă de gheaţă şi la picioarele unui pisc de 
munte acoperit cu zăpadă şi transparent, palatul reginei 
groenlandezilor, la care ducea un pod atît de uşor, încît părea 
făurit dintr-un nor ce plutea. Îndată, în mijlocul aclamaţiilor 
generale, ambasadorul luă din mîinile unuia din personajele 
suitei sale o coroană pe care o aşeză pe capul ducesei, şi pe 
care ducesa şi-o fixă ea însăşi pe frunte cu un gest atit de 
trufaş, încît ai fi spus că era o coroană adevărată. Apoi, urcîndu- 
se în sanie, se îndreptă spre palatul marin şi, în timp ce paznicii 
împiedicau mulţimea să o urmeze în noul său domeniu, ea 
traversă podul şi intră împreună cu cei şapte ambasadori pe o 
poarta ce înfăţişa o cavernă. În aceeaşi clipă podul se prăbuşi, 
ca şi cum, printr-o aluzie nu mai puţin străvezie decit celelalte, 
îndemînaticul maşinist ar fi vrut să separe trecutul de viitor, iar 
un foc de artificii, ce explodă deasupra pavilionului Aurorei, 
exprimă bucuria pe care o resimţeau gro- enlandezii la vederea 
noii lor regine. 

În acest răstimp, doamna du Maine era introdusă de 
către un uşier în camera cea mai izolată a noului ei palat, iar 
cînd cei şapte ambasadori îşi aruncară jos căciulile şi anteriile, 
ea se găsi în mijlocul grupului alcătuit din prinţul de Cellamare, 
cardinalul de Polignac, marchizul de Pompadour, contele de 
Laval, baronul de Valef, cavalerul d'Harmental şi Malezieux. lar 
uşierul care o aşteptase, după ce închise cu grijă toate uşile, 
veni să se amestece în chip familiar printre membrii acestei 
nobile adunări, el nefiind altul decît vechiul nostru prieten 
abatele Brigaud. 

După cum se vede, lucrurile apăreau în sfîrşit sub 
adevărata lor înfăţişare, iar serbarea, aşa cum făcuseră 
adineaori ambasadorii, la rîndul ei, îşi arunca jos masca şi 
costumul, şi o lua fără şovăială către conspirație. 


250 


— Domnilor, rosti doamna ducesă du Maine cu 
vivacitatea ei obişnuită, nu avem o clipă de pierdut, iar o 
absenţă prea lungă ar trezi bănuieli. Fiecare să se grăbească 
aşadar să relateze ceea ce a făcut, şi să ştim în sfîrşit cum stăm. 

— lertare, doamnă, rosti prinţul, dar mi-aţi vorbit despre 
o persoană ce urma a fi de-ai noştri, pe care nu o văd aici, şi pe 
care aş fi dezolat să nu o număr în rîndurile noastre. 

— Despre ducele de Richelieu vreţi să spuneţi, nu-i aşa? 
răspunse doamna du Maine. Ei bine! da, este adevărat, îşi luase 
obligaţia că va veni, dar va fi fost reţinut de vreo aventură, sau 
va fi uitat din pricina cine ştie cărei întilniri: va trebui să ne 
lipsim de el. 

— Da, fără îndoială, doamnă, reluă prinţul. Da, dacă nu 
vine, va trebui să ne lipsim de el. Dar nu vă ascund că aş 
regreta foarte mult absenţa sa. Regimentul pe care îl comandă 
se află la Bayonne şi, graţie acestei reşedinţe care ni-l pune la 
îndemiînă, ducele ar putea să ne fie cît se poate de util. 
Binevoiţi, aşadar, vă rog, doamnă ducesă, să daţi poruncă, dacă 
vine, să fie introdus. 

— Abate, spuse doamna du Maine întorcîndu-se către Bri- 
gaud, aţi auzit, preveniţi-l pe d'Avranches. 

Brigaud ieşi pentru a executa ordinul pe care îl primise. 

—  lertaţi-mă, domnule cancelar, spuse d'Harmental 
domnului Maleziuex, dar mi se pare că acum şase săptămîni, 
domnul de Richelieu refuzase în mod categoric să fie de-ai 
noştri. 

— Da, răspunse Malezieux, întrucît ştia că fusese 
desemnat să ducă prinţului Asturiilor cordonul albastru, şi nu 
voia să se certe cu regentul în momentul în care, drept 
recompensă pentru această ambasadă, urma să primească 
probabil ordinul Linii de aur. Dar, de atunci, regentul şi-a 
schimbat opinia, şi cum se încurcă treburile cu Spania, a hotărit 
să amine trimiterea ordinului, astfel încît domnul de Richelieu, 
văzîndu-şi Lina sa expediată la calendele greceşti, ni s-a raliat. 

— Porunca Alteţei Voastre a fost transmisă celui în drept, 
doamnă! spuse abatele Brigaud reintrînd în încăpere, şi dacă 
domnul duce de Richelieu îşi face apariţia la Sceaux, va fi 
condus numaidecit aici. 


251 


— Bine, zise ducesa. Acum să ne aşezăm în jurul acestei 
mese şi să purcedem la treabă. Haide, Laval, începeţi. 

— Eu, doamnă, spuse Laval, după cum ştiţi, am fost în El- 
veţia, unde, în numele şi cu banii regelui Spaniei, am constituit 
un regiment în canionul Grisons. Acest regiment este gata să 
intre în Franţa cînd va sosi momentul, întrucît este înarmat şi 
echipat, şi nu mai aşteaptă decit ordinul pentru a porni. 

— Bine, scumpul meu conte, bine! rosti ducesa, şi dacă 
nu consideraţi ca mai prejos de un Montmorency să fiţi colonelul 
unui regiment, în aşteptarea a ceva mai bun, veţi lua comanda 
acestuia. Este un mijloc mai sigur de a avea Lina de aur decit de 
a duce ordinul Sfîntului Spirit în Spania. 

— Doamnă, zise Laval, dumneavoastră sînteţi accea care 
se cuvine să fixaţi fiecăruia locul pe care i-l rezervaţi, şi acela pe 
care i-l veţi hotărî va fi acceptat totdeauna cu recunoştinţă de 
cel mai umil dintre slujitorii dumneavoastră. 

— Şi dumneavoastră, Pompadour, zise doamna du Maine, 
în timp ce-i mulțumea contelui de Laval cu un gest amical, şi 
dumneavoastră, ce aţi făcut? 

— Urmînd instrucţiunile Alteţei Voastre Serenisime, 
răspunse marchizul, m-am dus în Normandia, unde am obţinut 
semnarea protestului de către nobilime. Vă aduc treizeci şi opt 
de semnături, şi dintre cele mai bune. 

Şi scoase un document din buzunar. 

— lată suplica adresată regelui; apoi, după suplică, 
semnăturile. Priviţi, doamnă. 

Ducesa luă cu atita vioiciune documentul din miinile 
marchizului de Pompadour, încît ai fi spus că i-l smulgea. Apoi, 
după ce îşi aruncă rapid ochii peste el, rosti: 

— Da, da, aţi procedat bine să inseraţi aceasta: semnat 
fără deosebire şi fără diferenţă de ranguri şi de case, pentru ca 
nimeni să nu poată găsi aici ceva de obiectat. Da, asta scuteşte 
de orice contestaţie privind întîietatea. Bine. Guillaumc- 
Alexandre de Vieux-Pont, Pierre-Anne-Marie de la Pailleterie, de 
Beaufremont, de Latour-Dupin, de Châtillon. Da, aveţi dreptate; 
sînt ccle mai frumoase şi cele mai alese nume din Franţa, după 
cum sînt şi cele mai fidele. Mulţumesc, Pompadour, sînteţi un 
vrednic purtător de mesaje şi, dacă se va ivi cazul, ne vom 


252 


aminti de abilitatea dumneavoastră, iar mesajele se vor 
schimba în ambasadă. 

— Şi dumneavoastră, cavalere? continuă ducesa 
înlorcîndu-se spre d'Harmental, înarmată cu acel fermecător 
suris împotriva căruia ea ştia că nu există vreo rezistenţă 
posibilă. 

— Eu, doamnă, zise cavalerul, după ordinele Alteţei 
Voastre, am plecat în Bretania şi, ajuns la Nantes, am deschis 
depeşele ce îmi erau adresate şi am luat cunoştinţă de 
instrucţiuni. 

— Ei bine? întrebă cu vivacitate ducesa. 

— Ei bine! doamnă, reluă d'Harmental, eu am fost tot atit 
de norocos în misiunea mea pe cit au fost domnii de Laval şi de 
Pompadour într-a lor. lată angajamentul domnilor de Mont- 
Louis, de Bonamour, de Pont-Callet şi de Rohan-Soldue. Numai 
să-şi trimită Spania o escadră în faţa coastelor noastre, şi 
întreaga Bretanie se va răscula. 

— Vedeţi! vedeţi, prinţe! exclamă ducesa adresîndu-se 
lui Cellamare cu un accent plin de o bucurie ambițioasă, totul ne 
ajută. 

— Da, răspunse prinţul. Însă aceşti patru gentilomi, oricît 
de influenţi ar fi ei, nu sînt singurii pe care ar trebui să-i avem 
de partea noastră. Mai sînt Laguerche-Saint-Amant, Bois-Davy, 
la Rochefoucault-Gondral, şi, ce ştiu eu? — Decourt, d'Eree, pe 
care ar fi important să-i cîştigăm. 

— Ei sînt ciştigaţi de partea noastră, prinţe, zise 
d'Harmental, şi iată scrisorile lor ... poftiţi... 

Şi scoţind mai multe scrisori din buzunar, deschise două 
sau trei şi citi la întîmplare: 


„Sînt atit de măgulit de amintirea cu care mă onorează 

Alteța Voastră Serenisimă, încît într-o adunare generală a 

Statelor îmi voi alătura glasul tuturor acelora din corpul nobilimii 
care vor voi să-i dovedească ataşamentul lor. 

Marchizul DECOURT" 


„Dacă mă bucur de oarecare stimă şi oarecare 
considerație în provincia mea, nu vreau să mă folosesc de 


253 


acestea decit pentru a susține aici dreptatea cauzei Alteţei 
Voastre Serenisime. 
LA ROCHEFOUCAULT-GONDRAL “ 


„Dacă succesul chestiunii dumneavoastră ar depinde de 
sufragiul a şapte sau opt sute de gentilomi, îndrăznesc să vă 
asigur, doamnă, că el ar fi îndată decis în favoarea Alteţei 
Voastre Serenisime. Am onoarea să vă ofer din nou tot ceea ce 
depinde de mine şi aceste ranguri nobiliare. 

Contele d'EREE” 


— Ei bine! prinţe, exclamă doamna du Maine, vă veţi 
preda în fine? Vedeţi, în afară de aceste trei scrisori, iată încă 
una de la Lavauguyon, una de la Bois-Davy, una de la Fumee. 
lată cavalere, iată mîna noastră dreaptă. Este aceea care va ţine 
pana. Ea să vă fie zălog că în ziua în care semnătura sa va fi o 
semnătură regală, ea nu va avea să vă refuze nimic. 

— Vă mulţumcse, doamnă, rosti d'Harmental punîndu-şi 
respectuos buzele pe mina ce i se întinsese. Dar această mină 
mi-a şi acordat mai mult decît merit, iar succesul însuşi mă va 
răsplăti atit de îmbelşugat aşezind-o pe Alteța Voastră în locul 
pe care trebuie să-l ocupe, încît cu adevărat nu voi mai avea în 
acea zi nimic de dorit. 

— Şi acum, Valef, este rîndul dumneavoastră, reluă 
ducesa: v-am lăsat la urmă, pentru că eraţi cel mai important. 
Dacă am înţeles bine semnele pe care le-am schimbat în timpul 
dineului, nu sînteţi nemulţumit de Maiestăţile Lor Catolice, nu-i 
aşa? 

— Ce-ar spune Alteța Voastră Serenisimă de o scrisoare 
scrisă chiar de mîna Maiestaţii Sale Filip? 

— Ce aş spune de o scrisoare scrisă chiar de mîna 
Maiestăţii Sale! exclamă doamna du Maine. Aş spune că este 
mai mult decît am îndrăznit vreodată să sper. 

— Prinţe, rosti Valef întinzîndu-i o hîrtie lui Cellamare, 
dumneavoastră cunoaşteti scrisul Maiestăţii Sale regele Filip ai 
V-lea.  Incredinţaţi-o deci pe Alteța Sa Regală, care nu 
îndrăzneşte s-o creadă, că această scrisoare este într-adevăr 
scrisă în întregime de mina sa. 


254 


— În întregime, rosti Cellamare înclinîndu-şi capul, în 
întregime, acesta este adevărul. 

— Şi cui îi este adresată? rosti doamna du Maine luînd-o 
din mîinile prinţului. 

— Regelui Ludovic al XV-lea, doamnă, zise Valef. 

— Perfect, perfect, exclamă ducesa, o vom face să 
ajungă sub ochii Maiestăţii Sale prin mareşalul de Villeroi. Să 
vedem ce spune. 

Şi citi atit de repede pe cit îi îngăduia dificultatea 
scrisului?*: 


„Escurial, 16 martie 1718. 

De cind Providența m-a urcat pe tronul Spaniei, un singur 
moment nu am pierdut din vedere obligațiile naşterii mele: 
Ludovic al XIV-lea, de eternă memorie, este prezent totdeauna 
în spiritul meu. Mi se pare mereu că îl aud pe acest mare prinț, 
în momentul despărțirii noastre, spunindu-mi pe cind mă 
îmbrățişa: Nu mai există Pirinei! Maiestatea Voastră este 
singurul vlăstar al fratelui meu mai mare a cărui pierdere o 
resimt în fiecare zi. Dumnezeu v-a chemat la succesiunea 
acestei mari monarhii, a cărei glorie şi ale cărei interese îmi vor 
fi scumpe pînă la moarte. În sfirşit, vă port în adincul inimii 
mele, şi nu voi uita niciodată, pentru nimic în lume, ceea ce 
datorez Maiestăţii Voastre, patriei mele şi memoriei bunicului 
meu. 

Scumpii mei spanioli, care mă iubesc cu duioşie şi care 
sint foarte încredintati de dragostea pe care le-o port, nu sint 
geloşi pe sentimentele pe care vi le mărturisesc, şi ei simt într- 
adevăr că unirea noastră constituie baza liniştii publice. Îmi 
place să cred că interesele mele personale sînt încă scumpe 
unei naţiuni care m-a hrănit la sînul ei, şi că această generoasă 
nobilime care a vărsat atita singe pentru a le susține va privi 
totdeauna cu dragoste pe un rege care se glorifică de a-i fi 
recunoscător şi de a se fi născut în mijlocul ei. 


2 Această scrisoare, care se găseşte în arhivele Ministerului 
Afacerilor Străine, este efectiv în întregime scrisă de mina lui 
Filip al V-lea. 

255 


— Acestea vi se adresează dumneavoastră, domnilor, 
rosti doamna ducesă du Maine, întrerupîndu-se şi salutînd 
grațios cu mîna şi din priviri pe cei care o înconjurau. 


Apoi ea continuă, nerăbdătoare fiind să cunoască restul 
epistolei: 

„Cu ce ochi aşadar credincioşii dumneavoastră supuşi 
pot privi ei tratatul care se semnează împotriva mea, sau, 
pentru a spune mai bine, împotriva dumneavoastră înşivă?5? In 
timp ce finanţele dumneavoastră epuizate nu pot face faţă 
cheltuielilor obişnuite ale păcii, se voieşte ca Maiestatea Voastră 
să se unească cu inamicul meu cel mai mortal?! şi să pornească 
război împotriva mea dacă nu consimt să predau Sicilia 
arhiducelui. 

Nu voi subscrie niciodată la aceste condiţii, ele îmi sînt 
insuportabile. 

Nu insist asupra consecinţelor funeste ale acestei alianţe; 
mă voi mărgini să rog stăruitor pe Maiestatea Voastră să 
convoace fără întirziere statele generale ale regatului său, 
pentru a delibera asupra unei afaceri de atit de mare 
însemnătate.” 

— Statele generale! murmură cardinalul de Polignac. 

— Ei bine! ce spune Eminenţa Voastră despre statele 
generale? întrerupse cu nerăbdare doamna du Maine. Sau 
măsura asta are cumva nefericirea de a nu căpăta aprobarea 
dumneavoastră? 

— Nici nu condamn, nici nu aprob, doamnă, răspunse 
cardinalul; mă gîndesc numai că aceeaşi convocare a fost făcută 
şi în timpul Ligii, şi că lui Filip al II-lea nu i-a venit prea bine 
atunci. 

— Vremurile şi oamenii s-au schimbat, domnule cardinal, 
reluă cu vivacitate ducesa du Maine. Nu mai sîntem în 1594, ci 
în 1718, Filip al II-lea era flamand şi Filip al V-lea este francez. 
Aşadar nu se pot produce din nou aceleaşi rezultate, deoarece 
cauzele sînt diferite. Scuzaţi-mă, domnilor. 

Şi ea îşi reluă lectura: 


233 Tratatul cuadruplei alianţe, pe care am văzut cum l-a adus 
Dubois în triumf de la Londra. 
2 Împăratul. 

256 


„ Vă fac această rugăminte în numele sîngelui care ne 
uneşte, în numele acestui mare rege din care ne tragem obirşia, 
în numele popoarelor dumneavoastră şi ale mele; dacă a existat 
vreodată prilejul de a asculta vocea naţiunii franceze, atunci 
acesta este astăzi. Este absolut necesar de a se afla de la ea 
însăşi ceea ce gîndeşte, de a se şti dacă într-adevăr ea vrea să 
ne declare război în momentele în care sînt gata să-mi expun 
viaţa pentru a-i apăra gloria şi interesele sale, sper că veţi 
răspunde cît mai degrabă la propunerea pe care v-o fac, că 
adunarea pe care v-o cer va preveni nenorocitele angajamente 
în care am putea fi aruncaţi, şi că armatele Spaniei nu vor fi 
întrebuințate decît pentru a susţine măreţia Franţei şi a-i umili 
pe duşmanii ei, întrucit eu nu le voi folosi niciodată decit pentru 
a dovedi Maiestăţii Voastre iubirea sinceră şi inexprimabilă pe 
care o am pentru ea.” 

— Ei bine! ce spuneţi domnilor de aceasta? Putea oare 
Maiestatea Sa Catolică să facă mai mult pentru noi? întrebă 
doamna du Maine. 

— Ea putea să alăture la această scrisoare un mesaj 
adresat direct, statelor generale, răspunse cardinalul. Acest 
mesaj, dacă regele ar fi binevoit să-l trimită, ar fi avut, sînt sigur 
de acest fapt, o mare influenţă asupra deliberării lor. 

— lată-l, rosti prinţul de Cellamare scoţind, la rîndul său, 
un document din buzunar. 

— Cum, prinţe! reluă cardinalul, ce spuneţi? 

— Spun că Maiestatea Sa Catolică a fost de părerea Emi- 
nenţei Voastre, şi că mi-a adresat acest mesaj, care este 
complementul scrisorii pe care a remis-o baronului de Valef. 

— Atunci, nu ne mai lipseşte nimic! exclamă doamna du 
Maine. 

— Ne lipseşte Bayonne, zise prinţul de Cellamare 
clătinînd din cap. Bayonne, poarta Franţei! 

În acest moment intră d'Avranches, anunțîndu-l pe 
domnul duce de Richelieu. 

— Şi acum, prinţe, nu vă mai lipseşte nimic, spuse rizînd 
marchizul de Pompadour, întrucît iată-l pe cel care are cheile 
acestei porţi. 


XXVIII 
257 


DUCELE DE RICHELIEU 


— În sfîrşit, exclamă ducesa cînd îl văzu intrînd pe 
Richelieu, iată-vă, domnule duce. Sinteţi mereu acelaşi iar 
prietenii nu vor putea oare să se bizuie niciodată pe 
dumneavoastră, mai mult decit iubitele ce le aveţi? 

— Dimpotrivă, doamnă, zise Richelieu apropiindu-se de 
ducesă şi sărutindu-i mîna cu acel respect facil care trăda 
bărbatul pentru care femeile nu aveau rang. Dimpotrivă, căci 
astăzi mai mult ca oricînd, dovedesc Alteţei Voastre că ştiu să le 
împac pe toate. 

— Astfel, faceţi un sacrificiu pentru noi, duce? zise rizînd 
doamna du Maine. 

— De o mie de ori mai mare decit puteţi bănui. Vă 
imaginaţi cumva pe cine am părăsit adineauri? 

— Doamna de Villars? întrerupse doamna du Maine. 

— Oh! nu. Ceva mai bun. 

— Doamna de Duras? 

— Nu aţi ghicit. 

— Doamna de Nesle? 

— Aş! 

— Doamna de Polignac? Ah! scuzaţi, cardinale. 

— Mai departe. Lucrul acesta nu o priveşte pe Eminenta 


Sa. 

— Doamna de Soubise, doamna de Gabriant, doamna de 
Gace? 

— Nu, nu, nu. 

— Domnişoara de Charolais? 

— Nu am mai văzut-o de la ultima mea călătorie la 
Bastilia. 


— Doamna de Berry? 

— Ştiţi bine că de cînd Riom a avut ideea să-i tragă o 
bătaie, este nebună după el. 

— Domnişoara de Valois? 

— O cruţ pentru că vreau s-o iau de soţie, cînd vom reuşi, 
iar eu voi fi prinţ spaniol. Nu doamnă, am părăsit pentru Alteța 
Voastră două grizete, şi cele mai fermecătoare!.. 


258 


— Grizete!... ah! exclamă ducesa cu o mişcare a buzelor 
de un dispreţ ce nu ar putea fi definit. Nu credeam să coboriţi 
pînă la aceste fiinţe de rînd. 

— Cum fiinţe de rînd! Două femei încîntătoare, doamna 
Michelin şi doamna Renaud. Nu le cunoaşteţi? Doamna Michelin, 
o blondă delicioasă, un veritabil cap de Greuze; soţul ei este 
tapiţer. Vi-l recomand, ducesă. Doamna Renaud, o brunetă 
adorabilă, cu ochi albaştri şi sprincene negre... şi al cărei soţ 
este, pe legea mea! nu-mi mai reamintesc bine... 

— Ceea ce este domnul Michelin probabil, spuse rîzînd 
Pompadour. 

— Scuzaţi-mă, domnule duce, reluă doamna du Maine, 
care îşi pierduse toată curiozitatea pentru aventurile amoroase 
ale lui Richelieu din momentul în care aceste aventuri ieşeau 
dintr-o anumită lume, scuzaţi-mă, dar să îndrăznesc oare să vă 
reamintesc că ne-am adunat aici pentru treburi serioase? 

— Ah! da. Conspirăm, nu-i aşa? 

— Aţi uitat acest lucru? 

— Pe legea mea! Cum o conspirație nu este un lucru 
dintre cele mai vesele, sînteţi de acord, doamnă ducesa du 
Maine, ori de cîte ori îmi stă în putinţă, mărturisesc, eu uit că 
sînt conspirator. Dar asta nu înseamnă nimic. La fel, ori de cite 
ori trebuie să mă înham din nou la lucru, ei bine, mă înham 
iarăşi. la să vedem, doamnă ducesă, cum stăm cu conspirația? 

— Poftim, duce, rosti doamna du Maine, luaţi cunoştinţă 
de conţinutul acestor scrisori şi veţi fi tot atit de avansat ca şi 
noi. 

— Oh! să mă scuze Alteța Voastră, doamnă, spuse Riche- 
lieu. Dar, acesta este adevărul, eu nu le citesc nici chiar pe cele 
care îmi sînt adresate, şi am din acestea şapte sau opt sute cu 
cele mai fermecătoare scrisuri de pe lume şi pe care le păstrez 
pentru distracţia bătrîneţilor mele. Uite ce-i, Malezieux, dumnea- 
voastră care sînteţi luciditatea însăşi, faceţi-mi o expunere su- 
mară. 

— Ei bine! domnule duce, spuse Malezieux, aceste 
scrisori sînt angajamentele seniorilor bretoni de a susţine 
drepturile Alteţei Sale. 

— Foarte bine! 

— Acest document este protestul nobilimii. 


259 


— Ah! dă-mi acest document. Protestez. 

— Dar nu ştiti împotriva a ce? 

— Nu are a face, eu protestez totdeauna. Şi luînd 
documentul, îşi scrise numele după acela al lui Guillaume- 
Antoine de Chastefiux, care era ultimul semnatar. 

— Îngăduiţi-i doamnă, spuse Cellamare ducesei, numele 
lui Richelieu este bine să-l ai, oriunde s-ar găsi el. 

— Şi această scrisoare? întrebă ducele, arătînd misiva lui 
Filip al V-lea. 

— Această scrisoare, continuă Malezieux, este o scrisoare 
scrisă chiar de mîna regelui Filip al V-lea. 

— Ei bine! Maiestatea Sa Catolică scrie şi mai prost decit 
mine, zise Richelieu; asta îmi face plăcere. Şi Raffe care spune 
totdeauna că acest lucru este imposibil! 

— Dacă scrisul misivei este mizerabil, ştirile pe care le 
conţine sînt totuşi bune, zise doamna du Maine, întrucît este o 
scrisoare în care îl roagă pe regele Franţei să reunească statele 
generale pentru a se opune executării tratatului cuadruplei 
alianţe. 

— Ah! ah! exclamă Richelieu. Şi Alteța Voastră este 
sigură de statele generale? 

— lată protestul care angajează nobilimea. Cardinalul 
răspunde de cler şi nu mai rămîne decit armata. 

— Armata, spuse Laval, este treaba mea. Am hirtia în alb 
cu semnăturile a douăzeci şi doi de colonei. 

— Mai întîi, spuse Richelieu, eu răspund de regimentul 
meu, care se află la Bayonne, şi care prin urmare este în măsură 
să ne aducă mari servicii. 

— Da, zise Cellamare, şi noi ne bizuim mult pe acest fapt, 
dar am auzit că este vorba să i se schimbe garnizoana. 

— Serios? 

— Nici nu se poate mai serios. Înţelegeţi, duce, trebuie să 
preîntîimpinăm această măsură. 

— Cum de nu! chiar în această clipă. Hirtie... cerneală... îi 
voi scrie ducelui de Berwick. În ajunul intrării regimentului în 
campanie, nu va fi de mirare că solicit pentru el favoarea de a 
nu se depărta de teatrul de război. 

Ducesa du Maine se grăbi să-i pună ea însăşi la dispoziţie 
lui Richelieu cele cerute şi, luînd o pană, i-o prezentă. 


260 


Ducele se înclină, luă pana şi aşternu scrisoarea 
următoare, pe care o copiem textual şi fără a-i schimba o 
silabă? : 


„Domnule duce de Berwick, pair şi mareșal al Franței”. 

Intrucît regimentul meu, domnule, este unul dintre cele 
mai în măsură să pornească în campanie, şi întrucít se află după 
ce făcut o echipare cu uniforme, pe care le-ar prăpădi cu totul, 
dacă, mai înainte de a fi terminată, regimentul ar fi obligat să 
facă vreo mişcare. 

Am onoarea a vă roga călduros, domnule, de a binevoi 
să-l lăsaţi la Bayonne pînă la începutul lui mai, cind va fi făcută 
echiparea, şi vă rog să mă socotiti cu toată considerația 
posibilă, domnule, servitorul dumneavoastră foarte plecat şi 
foarte supus. 

DUCELE DE RICHELIEU” 


— Şi acum, citiţi, doamnă, continuă ducele înmînînd 
scrisoarea doamnei du Maine; datorită acestei precauţii 
regimentul nu se va urni din Bayonne. 

Ducesa luă scrisoarea, o citi şi o trecu vecinului ei care o 
trecu şi el altuia, astfel încît scrisoarea făcu înconjurul mesei. 
Din fericire pentru duce, el avea de-a face cu prea mari seniori 
pentru ca acestora să le pese de un lucru atît de mărunt ca nişte 
litere în plus sau în minus. Singur Malezieux, care era ultimul, nu 
putu să-şi înfrîneze un uşor suris. 

— Ah! ah! domnule poet, zise Richelieu, care îşi închipui 
pricina, rideţi! Se pare că am avut nenorocirea să ofensăm pe 
această mironosiţă ridicolă care se numeşte ortografia. Ce vreţi? 
Eu sînt un gentilom şi au uitat să mă pună să învăţ limba fran- 
ceză, gîndindu-se că voi putea oricînd, în schimbul a o mie cinci 
sute de livre pe an, să am un valet care să-mi scrie scrisorile şi 
să-mi facă versurile. Aşa este. Ceea ce nu mă va împiedica, 


1 Vom căuta să redăm aproximativ, în traducere, erorile 
gramaticale din original (n. trad.). 
Ducele de Berwick fusese numit locotenent general al 
armatelor regelui, în cazul în care ar fi izbucnit războiul, şi el 
acceptase, deşi Filip al V-lea îl numise grande de Spania, duce şi 
cavaler al ordinului Lînii de aur. 

261 


scumpul meu Malezieux, să intru la Academie, nu numai 
înaintea dumneavoastră, dar şi înaintea lui Voltaire. 

— Şi dacă se va ivi ocazia, domnule duce, valetul 
dumneavoastră va fi oare acela care vă va face discursul de 
recepţie? 

— El şi lucrează la discurs, domnule cancelar, şi veţi 
vedea că nu va fi mai rău decit acelea pe care le-au făcut 
anumiţi academicieni pe care îi cunosc. 

— Domnule duce, spuse doamna du Maine, fără îndoială 
că va fi un lucru foarte neobişnuit recepţia dumneavoastră în 
sînul ilustrului corp de care îmi vorbiţi, şi vă promit că mă voi 
ocupa, încă de miine, să-mi asigur un fotoliu la tribună, în 
această zi măreaţă. Dar, în seara aceasta, noi ne ocupăm de 
altceva: să revenim aşadar, ca doamna Deshoulieres, la oile 
noastre. 

— Haidem, frumoasă prinţesă, zise Richelieu pentru că 
vreţi neapărat să vă faceţi păstoriţă, vorbiţi, vă ascult. Să 
vedem, ce aţi hotărît? 

— Aşa după cum am spus, să obţinem de la rege, cu 
ajutorul acestor două scrisori, convocarea statelor generale; 
apoi, statele generale odată reunite, siguri de cele trei ordine, 
cum sîntem, facem ca regentul să fie dat jos şi să fie numit în 
locul său Filip al V-lea. 

— Şi cum Filip al V-lea nu poate părăsi Madridul, el ne dă 
depline puteri, şi guvernăm Franţa în locul său... Ei bine, ce mai! 
nu sînt deloc prost cumpănite toate astea. Însă pentru a 
convoca statele generale trebuie un ordin al regelui. 

— Regele va semna acest ordin, răspunse doamna du 


Maine. 

— Fără să ştie regentul? reluă Richelieu. 

— Fără să ştie regentul! 

— l-aţi promis aşadar episcopului de Frejus că îl veţi face 
cardinal? 


— Nu, dar îi voi promite lui Villeroi demnitatea de Grande 
de Espania şi ordinul Lînii de Aur. 

— Mi-e tare teamă, doamnă ducesă, spuse prinţul de 
Cellamare, că toate astea nu-l vor determina pe mareşal la un 
demers care atrage după sine o atit de gravă responsabilitate, 
cum este demersul pe care sperăm să-l obţinem din partea sa. 


262 


— Nu pe mareşal ar trebui să-l cîştigăm, ci pe soţia sa. 

— Ah! Dar mi-aţi dat o idee, spuse Richelieu. Îmi iau eu 
această sarcină. 

— Dumneavoastră? rosti ducesa cu uimire. 

—Da, eu, doamnă, reluă Richelieu. Dumneavoastră aveţi 
corespondenţa dumneavoastră, eu o am pe a mea. Eu am luat 
cunoştinţă de şapte sau opt scrisori pe care Alteţa Voastră le-a 
primit astăzi. Alteța Voastră vrea să ia cunoştinţă de una 
singură pe care am primit-o ieri? 

— Această scrisoare este numai pentru mine, sau poate 
fi citită cu glas tare? 

— Dar avem de-a face cu oameni disereţi, nu este aşa? 
rosti Richelieu, privind în jurul său cu un aer de o nespusă 
înfumurare. 

— Îmi închipui acest lucru, reluă ducesa; de altminteri 
gravitatea situaţiei... 

Ducesa luă scrisoarea şi citi: 


„Domnule duce, 

Eu sint o femeie de cuvint: soțul meu se află, în sfirşit, în 
ajunul plecării în mica sa călătorie despre care ştiţi. Miine, la 
orele unsprezece, nu voi fi acasă decit pentru dumneavoastră. 
Să nu credeţi că mă hotărăsc la acest pas fără a fi dat întreaga 
vină pe domnul de Villeroi. Încep să mă tem că aveți misiunea 
de a-l pedepsi. Veniti deci la ora convenită spre a-mi dovedi că 
nu sint prea mult de condamnat pentru că vă prefer seniorului şi 
stăpinului meu legitim.” 


— Ah! iertaţi-mă! scuzaţi-mi zăpăceala, doamnă ducesă, 
nu pe aceasta voiam să v-o arăt. Aceasta este scrisoarea de 
alaltăieri. Aşteptaţi, iat-o pe cea de ieri. 

Ducesa du Maine luă cea de-a doua scrisoare pe care i-o 
prezentă domnul de Richelieu şi citi: 

„Scumpul meu Armand,” 

— Este într-adevăr aceasta, şi nu vă înşelaţi cumva 
iarăşi? rosti ducesa întorcîndu-se spre Richelieu. 

— Nu, Alteța Voastră, de data aceasta este într-adevăr 
cea care trebuie. 

Ducesa reluă: 


263 


„Scumpul meu Armand, 

Sînteţi un avocat primejdios cînd pledaţi împotriva 
domnului de Villeroi. Trebuie să-mi exagerez în faţa ochilor 
talentele dumneavoastră spre a-mi micşora slăbiciunea; aveaţi 
în inima mea un judecător interesat să vă ajute să cîştigaţi 
procesul. Veniţi miine pentru a pleda din nou, vă voi audia pe 
tribunalul meu, cum numeaţi ieri nefericita sofa din dormitor.” 


— Şi aţi fost acolo? 

— Desigur, doamnă. 

— Astfel, ducesa?... 

— Va face, sper, tot ceea ce vom voi noi, şi cum ea îi po- 
runceşte soţului să facă tot ceea ce vrea ea, vom avea ordinul 
de convocare a statelor generale la întoarcerea mareşalului. 

— Si cînd se întoarce? 

— În optzile. 

— Şi veţi avea curajul să-i fiţi credincios în tot acest timp, 
duce? 

— Doamnă, cînd am îmbrăţişat o cauză, sînt capabil de 
cele mai mari sacrificii pentru triumful ei. 

— Astfel, putem să ne  bizuim pe cuvîntul 
dumneavoastră? 

— Mă devotez cu totul. 

— Domnilor, rosti ducesa du Maine, l-aţi auzit; să conti- 
nuăm să lucrăm fiecare pe tărimul său. Dumneavoastră, Laval, 
acţionaţi asupra armatei. Dumneavoastră, Pompadour, asupra 
nobilimii. Dumneavoastră cardinale, asupra clerului. Şi să lăsam 
pe domnul duce de Richelieu să acţioneze asupra doamnei de 
Villeroi. 

— Si următoarea adunare, în ce zi o ţinem? întrebă 
Cellamare. 

— Totul va depinde de împrejurări, prinţe, răspunse 
ducesa, în orice caz, dacă nu voi avea timpul neccsar pentru a 
vă înştiinţa, voi trimite după dumneavoastră aceeaşi trăsură şi 
acelaşi vizitiu care v-au adus la Arsenal prima dată cînd aţi venit 
acolo. 

Apoi, întorcîndu-se spre Richelieu: 


264 


— Ne acordaţi restul nopţii, duce? continuă doamna du 
Maine ridicîndu-se. 

— Cer iertare Alteţei Voastre, răspunse Richelieu. Dar 
este un lucru absolut imposibil, sînt aşteptat în strada des Bons- 
Enfants. 

— Cum asta! aşadar aţi reluat relaţiile cu doamna de 


Sabran? 
— Nu ne-am certat niciodată, doamnă, vă rog s-o credeţi. 
— Dar, aveţi grijă, duce, asta înseamnă constanţă. 
— Nu, doamnă, e calcul. 
— Ce mai, văd că sînteţi pornit să vă jertfiți. 
— Eu nu fac niciodată lucrurile pe jumătate, doamnă 
ducesă. 


— Ei bine! Să ne ajute Dumnezeu! Şi vom lua exemplu de 
la dumneavoastră, domnule duce, vă promitem. Să mergem, 
domnilor, continuă ducesa, peste puţin se face o oră şi jumătate 
de cînd sîntem aici, şi ar fi timpul, cred, să ne întoarcem în 
grădină dacă nu vrem să se comenteze prea mult absenţa 
noastră. De altminteri, desigur că pe țărm se află o biată zeiţă a 
Nopţii care ne aşteaptă spre a ne mulţumi pentru preferința pe 
care i-o acordăm faţă de soare, şi nu ar fi politicos s-o lăsăm să 
aştepte prea mult. 

— Cu permisiunea Alteţei Voastre, doamnă, rosti Laval, 
trebuie totuşi să vă rețin încă o clipă pentru a vă spune 
încurcătura în care mă aflu. 

— Spuneţi, conte, reluă ducesa, despre ce este vorba? 

— Este vorba de recursurile, de protestele, de memoriile 
noastre. Am convenit, după cum ştiţi, să se imprime toate 
aceste piese de nişte lucrători care nu ştiu să citească. 

— Şi ce s-a întîmplat? 

— Ei bine! am cumpărat o presă, am instalat-o în pivniţa 
unei case, în spatele mănăstirii Val-de-Grâce. Am angajat 
lucrătorii trebuincioşi, şi pînă în prezent, aşa cum Alteța Voastră 
a putut constata, lucrurile au decurs satisfăcător. Dar ce să vezi, 
zgomotul maşinii i-a făcut pe vecini să creadă că oamenii noştri 
fabricau bani falşi, iar ieri a avut loc în casă o descindere a 
poliţiei. Din fericire, am avut răgazul să oprim lucrul şi să 
tragem un pat deasupra trapei, astfel încît zbirii lui Voyer 
d'Argenson n-au descoperit nimic. Dar cum o asemenea vizită ar 


265 


putea să aibă loc din nou şi să nu se sfirşească tot atit de fericit, 
imediat după plecarea lor le-am dat drumul lucrătorilor, am 
îngropat presa, şi am pus să se aducă la mine toate hirtiile şi 
corecturile. 

— Aţi procedat bine, conte! exclamă cardinalul de 
Polignac. 

— Da, însă cum vom face acum? întrebă doamna du 
Maine. 

— Să transportăm presa la mine, zise Pompadour. 

— Sau la mine, spuse Valef. 

— Nu, nu, zise Malezieux, o presă este un mijloc prea 
periculos, un om al poliţiei poate să se strecoare printre lucrători 
şi să nărulie totul. De altminteri, probabil că mai avem puţine lu- 
cruri de imprimat. 

— Da, spuse Laval, ce e mai greu s-a făcut. 

— Ei bine! continuă Malezieux, părerea mea ar fi, aşa 
cum propusesem mai întîi, să recurgem pur şi simplu la un 
copist inteligent, discret şi sigur, căruia i-am da destui bani 
pentru a-i cumpăra, tăcerea. 

— Oh! în acest mod ar fi mult mai sigur, exclamă domnul 
de Polignac. 

— Da, însă unde să găseşti un asemenea om? rosti 
prinţul, înţelegeţi că pentru o treabă atit de importantă ar fi 
primejdios să iei pe primul venit. 

— Dacă aş îndrăzni... rosti abatele Brigaud. 

— Indrăzniţi, abate, îndrăzniţi, spuse ducesa du Maine. 

— Aş spune, continua abatele, că am la îndemină ce vă 
trebuie. 

—Ei bine! cînd vă spuneam eu că abatele este un om 
preţios, exclamă Pompadour. 

— Dar ce ne trebuie cu adevărat? întrebă Polignac. 

— Oh! Chiar dacă Eminenţa Voastră ar porunci să se 
caute cu dinadinsul, şi tot nu ar găsi ceva mai bun. O veritabilă 
maşină, care va scrie totul fără să citească nimic. 

— Apoi, ca să fim şi mai precauţi, zise prinţul, am putea 
redacta piesele cele mai importante în limba spaniolă, şi cum 
aceste piese sînt destinate în mod special Maiestăţii Sale Cato- 
lice, am avea dublul avantaj de a lucra într-o limbă necunoscută 
copistului nostru, şi cum, fireşte, acest lucru îi va da ceva mai 


266 


multă bătaie de cap, va fi un motiv pentru a-l plăti mai mult, 
fără ca el însuşi să bănuiască importanţa celor ce copiază. 

— Atunci, prinţe, zise Brigaud, voi avea onoarea să vi-l 
trimit. 

— Nu, nu, spuse Cellamare, nu trebuie ca acest 
caraghios să pună piciorul în ambasada Spaniei. Toate astea se 
vor face prin mijlocitor, vă rog. 

— Da, da, vom aranja noi toate lucrurile, zise doamna du 
Maine; omul este găsit, acesta e principaiul. Răspundeţi de el, 
Brigaud? 

— Da, doamnă, răspund de el. 

— E tot ce trebuie; acum, nimic nu ne mai reţine, 
continuă ducesa. Domnule d'Harmental, daţi-mi braţul, vă rog. 

Cavalerul se grăbi să dea ascultare doamnei du Maine, 
care, neputindu-se ocupa pînă atunci de el, aşa cum făcuse cu 
toată lumea, profitase de acest prilej pentru a-i exprima, prin 
această favoare, recunoştinţa pentru curajul pe care îl arătase în 
strada de Bons-Enfants şi pentru abilitatea de care dăduse 
dovadă în Bretania. 

La poarta pavilionului, trimişii groenlandezi, redeveniţi 
simpli invitaţi ai serbării de la Sceaux, găsiră o mică galeră 
pavoazată cu armele Franţei şi ale Spaniei, şi care, în lipsa 
podului care dispăruse, îi aştepta spre a-i duce pe malul celălalt. 
Doamna du Maine păşi prima, îi făcu semn lui d'Harmental să se 
aşeze alături de ea, lăsîndu-l pe Malezieux să dea onorurile 
cuvenite lui Cellamare şi lui Richelieu. Indată, la semnalul dat de 
o muzică ascunsă, galera începu să plutească spre mal. 

Aşa cum spusese ducesa, zeiţa Nopţii, înveşmiîntată într- 
o rochie lungă din mătase străvezie, neagră, semănată toată cu 
stele din aur, o aştepta de cealaltă parte a micului lac, 
întovărăşită de cele douăsprezece Ore care îşi împărțeau 
împărăţia ei; galera se îndreptă spre acest grup, care, de îndată 
ce o văzu pe ducesă la o depărtare de unde se putea auzi 
vocea, începu să intoneze o cantată potrivită subiectului. 
Incepea cu un cor ce cînta o strofă de patru versuri, căruia îi 
succeda un solo, urmat la rîndul său de o a doua execuţie în cor, 
totul de un gust atit de ales, încit fiecare se întoarse spre 
Malezieux, marele rînduitor al serbărilor, spre a-l felicita pentru 
acest divertisment. Singur în mijlocul tuturor, la primele note ale 


267 


solo-ului, d'Harmental tresărise într-un chip ciudat, întrucit 
vocea cîntăreţei avea atita afinitate cu o altă voce care îi era 
bine cunoscută şi foarte scumpă amintirii sale, încît, oricît de 
improbabilă ar fi fost prezenţa Bathildei la Sceaux, cavalerul se 
ridicase în picioare, printr-o mişcare mai puternică decit el 
însuşi, spre a privi persoana al cărei glas îl făcuse să încerce o 
emoție atit de neobişnuită. Din nefericire, cu toate făcliile pe 
care Orele, supusele ei, le ţineau în mînă, el nu putea zări faţa 
Zeiţei, acoperită cum era de un văl asemenea rochiei cu care 
era îmbrăcată. Auzea numai această voce pură, flexibilă, 
sonoră, cum urca şi cobora iarăşi, cu acea tehnică amplă, 
savantă şi facilă, pe care o admirase atita, cînd, prima dată, îl 
uimise în strada, du Temps-Perdu. Fiecare accent al vocii, mai 
distinctă pe măsură ce el se apropia de țărm, răsuna pînă în 
străfundul inimii sale şi îl făcea să se înfioare din creştet pînă în 
tălpi. In sfîrşit, galera trase la mal, solo-ul încetă şi corul începu 
să cînte iarăşi. Însă d'Harmental, tot în picioare şi insensibil la 
orice alt gînd decit la acela care îl preocupa, continuă să 
urmărească, în amintirea sa, vocea stinsă şi notele ce îşi luaseră 
zborul. 

— Ei bine! domnule d'Harmental, rosti ducesa du Maine, 
atit de simţitor sînteţi faţă de farmecele muzicii încît să vă facă 
să uitaţi că sînteţi cavalerul meu? 

— Oh, iertaţi-mă, iertaţi-mă, doamnă, zise d'Harmental 
sărind pe mal şi întinzînd mîna ducesei. Dar mi se păruse că 
recunosc această voce, care, trebuie s-o mărturisesc, îmi 
recheamă amintiri atît de puternice... 

— Aceasta dovedeşte că sînteţi un obişnuit al Operei, 
scumpul meu cavaler, zise ducesa du Maine, şi că apreciaţi cum 
se cuvine talentul domnişoarei Bury. 

— Cum! această voce pe care am ascultat-o adineauri 
este vocea domnişoarei Bury? întrebă cu uimire d'Harmental. 

— Ea însăşi, domnule, şi dacă nu vă încredeţi în cuvîntul 
meu, reluă ducesa pe un ton în care răzbătea o uşoară nuanţă 
de ciudă, permiteţi-mi să iau braţul lui Laval sau al lui Pompa- 
dour şi duceţi-vă să vă încredinţaţi în persoană. 

— Oh! doamnă, zise d'Harmental reţinind în chip 
respectuos mîna pe care ducesa schiţase gestul de a o retrage. 
Alteța Voastră să mă scuze. Sîntem în grădinile Armidei şi un 


268 


moment de greşeală este îngăduit în mijlocul unor asemenea 
încîntări. 

Şi prezentîndu-şi din nou braţul ducesei, se îndepărtă cu 
ea în direcţia castelului. 

În această clipă, se auzi un țipăt slăb, şi, oricît de slab ar 
fi fost, pătrunse în inima lui d'Harmental, care se întoarse 
aproape fără voia sa. 

— Ce este? întrebă ducesa du Maine, cu o îngrijorare 
întrepătrunsă de nerăbdare. 

— Nimic, nimic, zise Richelieu, este mica Bury care îşi are 
nevricalele ei. Dar liniştiţi-vă, doamnă ducesă, eu cunosc boala: 
nu este primejdioasă... şi chiar, dacă doriţi tare mult, mă voi 
duce miine să mă interesez de sănătatea sa. 

Două ceasuri după acest mic accident, de altminteri ceva 
prea mărunt pentru a tulbura cîtuşi de puţin serbarea, cavalerul 
d'Harmental, readus la Paris de către abatele Brigaud, se 
întorcea în mica sa mansardă din strada du Temps-Perdu, din 
care lipsea de şase săptămîni. 


XXIX 
GELOZIE 


Prima stare de spirit pe care o încercă d'Harmental 
întorcîndu-se acasă fu un sentiment nelămurit de tihnă plăcută, 
iscat de faptul de a se regăsi în această cămăruță în care fiecare 
obiect îi redeştepta o amintire. Deşi lipsise timp de şase 
săptămîni din locuinţa lui, s-ar fi zis că o părăsise în ajun, într- 
atît, datorită grijilor aproape materne ale bunei doamne Denis, 
fiecare lucru se găsea la locul său. D'Harmental, cu sfeşnicul în 
mînă, rămase o clipă țintuit locului, privind de jur împrejur cu o 
expresie care semăna aproape cu extazul; fapt este că toate 
celelalte impresii din viaţa sa dispăruseră în faţa acelora pe care 
le resimţise în acest mic colţ de lume. Apoi, odată trecut acest 
prim moment, el alergă la fereastră, o deschise şi încercă să 
arunce o inefabilă privire de iubire prin geamurile întunecate ale 
ferestrei vecinei sale. Fără îndoială, Bathilde dormea cufundată 
în somnul ei îngeresc neştiind că d'Harmental se înapoiase, că el 
era acolo, privind la fereastra sa, înfiorat de dragoste şi de 


269 


speranţă ca şi cum, lucru cu neputinţă, această fereastră avea 
să se deschidă şi să-i vorbească! 

D'Harmental rămase astfel mai mult de o jumătate de 
oră, respirind din tot pieptul aerul nopţii, care nu i se păruse 
niciodată atit de curat şi de proaspăt, mutindu-şi într-una 
privirile de la acea fereastră la cer şi de la cer la acea fereastră. 
Numai atunci înţelese d'Harmental în ce măsură Bathilde 
devenise o trebuinţă a vieţii sale, şi cît de adîncă şi de puternică 
era dragostea ce o simţea pentru ea. 

În sfîrşit d'Harmental înţelese că nu putea să-şi petreacă 
întreaga noapte la fereastră şi, închizînd canaturile, se întoarse 
în cameră, dar spre a purcede din nou la acea căutare de 
amintiri căreia îi dăduse naştere în inima sa reîntoarcerea în 
mica lui încăpere. D'Harmental deschise pianul, uşor dezacordat 
datorită faptului că nu-l folosise atît de mult timp, şi îşi trecu 
degetele peste clape, cu riscul de a stîrni din nou miînia 
locatarului de la etajul al treilea. De la pian, trecu la mapa de 
carton unde era păstrat portretul neterminat al Bathildei. 
Pastelul era un pic şters, dar era tot frumoasa şi casta fată, 
alături de care se ivea căpşorul nebun şi capricios al Mirzei. 
Toate erau aşa cum le părăsise, cu excepţia acelei uşoare peceţi 
distructive pe care o aşterne totdeauna timpul peste lucrurile pe 
care de-abia le atinge în treacăt cu vîrful aripii. În sfîrşit, după ce 
s-a mai oprit pentru ultima oară în faţa fiecărui obiect, hărțuit de 
somnul totdeauna aşa de puternic la o anumită epocă a vieţii, 
se culcă şi adormi repetînd în memorie aria cantatei pe care o 
cîntase domnişoara Bury, din care el, în acest vag crepuscul al 
gîndirii care precede o completă toropeală, sfirşi prin a face o 
singură şi aceeaşi persoană cu Bathilde. 

Trezindu-se, d'Harmental sări jos din pat şi alergă la 
fereastră. Ziua părea a se apropia de amiază, iar soarele era 
magnific; şi totuşi, cu toate aceste seducţii atît de puternice, 
fereastra Bathildei era cît se poate de închisă. D'Harmental îşi 
aruncă o privire spre ceas: erau orele zece. 

Cavalerul începu să-şi facă toaleta. Am mărturisit mai 
înainte că el nu era lipsit de o anumită cochetărie un pic 
feminină; nu era vina sa, ci aceea a epocii, în care totul era 
afectat, chiar şi pasiunea. Dar de data aceasta nu pe expresia 
de melancolie a chipului său se bizuia el; ci pe bucuria sinceră a 


270 


reîntoarcerii, care dădea tuturor trăsăturilor sale un minunat aer 
de fericire. Era evident că d'Harmental nu aştepta decit o privire 
a Bathildei pentru a se încorona rege al creaţiei. 

Această privire se duse el să o caute la fereastră, însă 
fereastra Bathildei rămiînea închisă. Atunci d'Harmental o 
deschise pe a sa, sperînd că zgomotul va atrage privirile vecine; 
dar nimic nu se mişcă. Rămase acolo o oră: cît ţinu această oră 
nici o adiere nu clătină măcar perdelele; ai fi spus că încăperea 
fetei era abandonată. D'Harmental tuşi, d'Harmental închise şi 
redeschise fereastra, d'Harmental desprinse mici bucățele din 
tencuiala zidului şi le aruncă în ochiurile ferestrei: totul fu 
zadarnic. 

Şi atunci, surprizei îi urmă îngrijorarea; această fereastră, 
închisă cu atita încăpăţinare, dovedea de bună seamă cel puţin 
o absenţă, dacă nu o nenorocire. Bathilde lipsea. Unde putea fi 
Bathilde? Ce întîmplare a putut să clintească din făgaşul ei 
această viaţă atit de calmă, atit de dulce, atît de ordonată? Pe 
cine să întrebe? La cine să se informeze? Nu rămiînea decit buna 
doamnă Denis care ar fi putut să ştie ceva. Era foarte simplu ca 
d'Harmental, întors acasă în timpul nopţii, să facă a doua zi o 
vizită proprietăresei sale: d'Harmental cobori la doamna Denis. 

Doamna Denis nu-şi mai văzuse chiriaşul din ziua acelui 
dejun. Ea nu uitase îngrijirile pe care i le dăduse d'Harmental 
cînd leşinase: îl primi aşadar ca pe fiul risipitor din parabolă. 

Din fericire pentru d'Harmental, domnişoarele Denis erau 
ocupate cu lecţia de desen, iar domnul Boniface se afla la pro- 
curorul său, astfel încît nu avu de-a face decit cu respectabila sa 
gazdă. Conversaţia alunecă în chip foarte firesc asupra ordinii, 
grijii, curăţeniei păstrate în cămăruţă, în absenţa celui care o 
ocupa. De aici pînă la a întreba dacă în timpul acestei absenţe 
locuinţa din faţă îşi schimbase locatarul, trecerea era simplă şi 
uşoară. De aceea întrebarea, pusă fără afectare, aduse un 
răspuns lipsit de orice îndoială. În ajun, dimineaţa, doamna 
Denis o văzuse pe Bathilde la fereastra, ei, iar seara, tot în ajun, 
domnul Boniface îl întîlnise pe Buvat care se înapoia de la 
slujbă; numai că al treilea secretar al maestrului Joulu 
remarcase pe chipul demnului copist un aer de trufie 
maiestuoasă, pe care moştenitorul numelui Denis îl remarcase 


271 


cu atît mai mult cu cît acest aer era mai puţin obişnuit pentru 
fizionomia vrednicului său vecin. 

Era tot ceea ce voia să stie d'Harmental: Bathilde era la 
Paris, Bathilde era acasă. Fără îndoială că hazardul nu 
îndreptase încă privirile fetei spre această fereastră pe care de 
atit de multă vreme ea o văzuse închisă, spre această cameră 
pe care de aşa de multă vreme o ştia goală. D'Harmental îi 
mulţumi din nou doamnei Denis pentru toate amabilităţile din 
timpul absenței sale, amabilităţi pentru care nădăjduia să se 
revanşeze acum la înapoiere, şi îşi luă rămas bun de la 
destoinica proprietăreasă cu o efuziune de recunoştinţă căreia 
doamna Denis era tare departe de a-i ghici adevărata cauză. 

Pe palier, d'Harmental îl întîlni pe abatele Brigaud, care 
venea să-i facă doamnei Denis vizita cotidiană. Abatele îl întrebă 
pe cavaler dacă se urca la el şi, la răspunsul său afirmativ, îl 
anunţă că la plecarea de la doamna Denis, avea să se suie pînă 
la al patrulea etaj, adică pînă la el. D'Harmental, care nu avea 
de gînd să iasă în cursul zilei, îi promise că-l va aştepta. 

Reîntors în camera sa, d'Harmental se duse glonţ la 
fereastră. 

Nimic nu se schimbase la vecina sa: perdelele scrupulos 
trase sfidau pînă şi cea mai mică deschizătură prin care ar fi 
putut să pătrundă privirea. Negreşit, era vorba de o hotărire 
luată dinainte. D'Harmental se decise să întrebuinţeze o ultimă 
cale pe care o rezervase drept supremul său mijloc de salvare: 
se aşeză la pian, şi, după un preludiu strălucitor, cîntă, cu un 
acompaniament improvizat de el, aria Cantatei Nopţii, pe care o 
auzise în ajun, şi care, de la prima pînă la ultima notă, îi 
rămăsese întipărită în memorie. Deşi, pe cînd cînta, privirile sale 
nu scăpară din vedere inexorabila fereastră, totul rămase mut şi 
nemişcat: camera din faţă nu mai avea ecou. 

Dar neobţinind efectul la care se aştepta, d'Harmental 
iscase altul la care nu se aştepta. Pe cînd termină ultima 
măsură, auzi răsunînd nişte aplauze îndărătul său; se întoarse şi 
îl văzu pe abatele Brigaud. 

— Ah! dumneavoastră sînteţi, abate! zise d'Harmental 
ridicîndu-se şi ducîndu-se să închidă degrabă fereastra. Drace! 
nu vă ştiam aşa de mare meloman. 


272 


— Nici pe dumneavoastră aşa de bun muzician. La naiba! 
scumpul meu pupil, o cantată pe care aţi auzit-o o singură dată, 
e minunat! 

— Aria mi s-a părut foarte frumoasă, abate, astă-i totul, 
zise d'Harmental. Şi cum eu am memoria sunetelor, am reținut- 
O. 

— Şi apoi, era cîntată atît de fermecător, nu-i aşa? reluă 
abatele. 

— Da, zise d'Harmental, această domnişoară Bury are o 
voce admirabilă, iar prima dată cînd îi va apărea numele pe afiş, 
mă voi duce incognito la Operă. 

— Oare vocea doriţi s-o auziţi? întrebă Brigaud. 

— Da, spuse d'Harmental. 

— Atunci, nu trebuie să vă duceţi la Operă, pentru asta. 

— Şi unde trebuie să mă duc? 

— Nicăieri: rămiîneţi aici, vă aflaţi în cea mai bună lojă. 

— Cum! Zeița Nopţii?... 

— Era vecina dumneavoastră. 

—  Bathilde! exclamă d'Harmental, aşadar nu mă 
înselasem, o recunoscusem! Oh! Dar este cu neputinţă, abate. 
Cum se face că Bathilde s-a aflat în noaptea trecută la doamna 
ducesă du Maine? 

— Mai întîi, scumpul meu pupil nimic nu este imposibil în 
vremurile în care trăim, răspunse Brigaud. De la început, să vă 
intre bine în cap asta înainte de a nega sau de a întreprinde 
ceva: să credeţi în posibilitatea oricărui lucru, iată calea sigură 
pentru a ajunge la orice. 

— Dar, în fine, cum de biata Bathilde?... 

— Da, nu-i aşa că lucrul pare ciudat la prima vedere? Ei 
bine! totuşi, nimic nu e mai simplu în fond. Dar întîmplarea de 
altminteri probabil că nu vă interesează, nu-i aşa, cavalere? Aşa 
încît să vorbim despre altceva. 

— Ba da, abate, ba da, zise d'Harmental; vă înşelaţi 
amarnic, şi întîmplarea, dimpotrivă, mă interesează în cel mai 
înalt grad. 

— Ei bine! scumpul meu pupil, pentru că sînteţi atît de 
curios, iată întreaga tărăşenie. Abatele de Chaulieu o cunoaşte 
pe domnişoara , Bathilde. Nu-i aşa că astfel îi spuneţi vecinei 
dumneavoastră? 


273 


— Da. Însă cum de o cunoaşte abatele de Chaulieu? 

— Oh! într-un chip foarte firesc. Tutorele acestei copile 
încîntătoare este, după cum ştiţi sau după cum nu ştiti, unul 
dintre copiştii capitalei cu cel mai frumos scris. 

— Bun! şi pe urmă! 

— Ei bine! Pe urmă, cum domnul de Chaulieu are nevoie 
de cineva care să-i recopieze poeziile, întrucît, rămînînd fără ve- 
dere, aşa după cum aţi putut vedea, el este forţat, pe măsură ce 
îi vine inspiraţia, să le dicteze unui mic lacheu care nu ştie nici 
măcar ortografia, el s-a adresat vecinului Buvat pentru a-i încre- 
dinţa această importantă treabă, şi prin numitul Buvat el a făcut 
cunoştinţă cu domnişoara Bathilde. 

— Dar toate astea la un loc nu-mi explică totuşi cum de 
se găsea domnişoara Bathilde la doamna ducesă du Maine. 

— Aşteptaţi, nu vă repeziţi. Orice istorie îşi are începutul, 
complicațiile şi deznodămiîntul ei, ce dracu'! 

— Abate, mă scoateţi din sărite. 

— Răbdare, Dumnezeule! răbdare! 

— Am şi răbdare. Haideţi, vă ascult. 

— Ei bine! Făcînd cunoştinţa domnişoarei Bathilde, bunul 
Chaulieu a suferit, ca şi ceilalţi, influenţa farmecului irezistibil, 
întrucit ştiţi că un fel de magie o înconjoară pe tînără persoană 
în cauză şi că nu poţi s-o vezi fără s-o iubeşti. 

— Ştiu asta, murmură d'Harmental. 

— Deci, cum domnişoara Bathilde este plină de talente; 
şi întrucît nu numai că ea cîntă ca o privighetoare, dar şi 
desenează ca un înger, bunul Chaulieu a vorbit despre ea cu 
atita entuziasm domnişoarei Delaunay, încît aceasta s-a gîndit s- 
o pună să schiţeze costumele diferitelor personaje care jucau 
vreun rol în serbarea pe care o pregătea, şi la care noi am 
asistat ieri seară. 

— Toate astea nu-mi explică de ce era Bathilde şi nu 
domnişoara Bury care interpreta Cantata Nopţii. 

— Am ajuns şi aici. 

— În sfîrşit! 

— Or, s-a întîmplat cu domnişoara Delaunay ce se 
întîmplă cu toată lumea: domnişoara Delaunay a îndrăgit-o pe 
mica vrăjitoare. În loc s-o trimită acasă după ce i-a desenat 
costumele în discuţie, a oprit-o trei zile la Sceaux. Prin urmare 


274 


ea se afla încă acolo alaltăieri, închisă cu domnişoara Delaunay, 
în camera sa, cînd cineva veni cu un aer înspăimiîntat să-l 
anunţe pe liliacul dumneavoastră că administratorul Operei o 
chema pe domnişoara Delaunay pentru o chestiune de maximă 
importanţă. Domnişoara Delaunay ieşi, lăsînd-o singură pe 
Bathilde. Rămasă singură, Bathilde se plictisea, şi cum 
domnişoara Delaunay întirzia să se întoarcă, Bathilde, pentru a 
se distra, se aşeză la pian, începu prin cîteva acorduri, execută 
două trei game, apoi, găsind pianul bine acordat, şi simțindu-se 
în voce, începu aria cea mare, nu mai ştiu din ce operă, şi totul 
cu atita perfecţiune, încît domnişoara Delaunay auzind această 
execuţie, la care nu se aştepta, întredeschise încetişor uşa, 
ascultă aria cea mare pînă la capăt, şi cînd aceasta se termină, 
veni să se arunce de gitul frumoasei cîntăreţe strigindu-i că 
putea să-i salveze viaţa. Uimită, Bathilde întrebă cu ce anume şi 
în ce chip putea ca să-i facă un serviciu atit de mare. Atunci 
domnişoara Delaunay îi povesti cum domnişoara Bury de la 
Operă se angajase să vină să cînte a doua zi, la Sceaux, Cantata 
Noptii şi cum, nesimţindu-se deloc bine chiar în acea zi, spre 
marele său regret, aducea la cunoştinţă Alteţei Sale Regale, 
doamnei du Maine, că o ruga respectuos să nu se mai bizuie pe 
ea. Astfel nu mai exista Noapte, şi prin urmare nici serbare dacă 
Bathilde nu ar avea extrema bunăvoință de a-şi lua asupra ei 
sus-zisa cantată. Bathilde, cum trebuie că vă imaginaţi lesne, se 
apără din toate puterile; ea declară că nu putea să cînte o 
compoziţie muzicală pe care nu o cunoştea. Domnişoara 
Delaunay îi puse cantata în faţă. Bathilde spuse că această 
muzică i se părea oribil de dificilă. Domnişoara Delaunay 
răspunse că nimic nu era dificil pentru o muziciană de forţa sa. 
Bathilde voi să se ridice, domnişoara Delaunay o sili să se aşeze 
iarăşi. Bathilde îşi împreună miinile, domnişoara Delaunay i le 
despărţi şi i le puse pe pian; pianul atins scoase un sunet. Ba- 
thilde, fără voia ei, descifră prima măsură, apoi a doua, apoi 
întreaga cantată. A doua oară, ea abordă partea vocală şi o 
cîntă pînă la capăt cu o precizie de intonaţie şi cu trăsături de 
expresie admirabile. Domnişoara Delaunay era în delir. Doamna 
du Maine sosi la rîndul ei, disperată de cele ce aflase cu privire 
la domnişoara Bury. Domnişoara Delaunay o rugă pe Bathilde să 
reînceapă cantata. Bathilde nu îndrăzni să refuze; ea se 


275 


acompanie la pian şi cîntă ca un înger. Doamna du Maine îşi 
alătură rugăminţile la acelea ale domnişoarei Delaunay. Cum 
poţi să refuzi ceva doamnei du Maine! Dumneavoastră ştiţi, 
cavalere, este cu neputinţă. Biata Bathilde a fost aşadar forţată 
să se predea, şi nespus de ruşinoasă, nespus de încurcată, pe 
jumătate rizînd, pe jumătate plingind, consimţi cu două condiţii: 
prima, avea să se ducă să-i spună ea însăşi bunului ei prieten 
Buvat motivul pentru care lipsise şi avea să mai lipsească de 
acasă; a doua, va rămîne acasă, toată seara aceea şi întreaga 
dimineaţă a zilei următoare, pentru a studia nefericita cantată 
care îi pricinuia o atit de neplăcută perturbare în întregul ei fel 
de viaţă. Aceste clauze au fost dezbătute de o parte şi de alta, şi 
admise sub jurămiînt reciproc: jurămiînt din partea Bathildei că 
va fi înapoi a doua zi la şapte seara; jurămînt din partea 
domnişoarei Delaunay şi a doamnei du Maine că toată lumea va 
continua să creadă că domnişoara Bury era cea care cîntase. 

— Dar atunci, întrebă d'Harmental, cum a fost trădat 
acest secret? 

— Ah! datorită unei împrejurări cu totul neaşteptate, 
reluă Brigaud cu acel aer de ciudată bonomie care făcea să nu 
poţi ghici niciodată dacă glumea sau dacă vorbea serios. Totul 
fusese minunat, cum aţi putut vedea şi dumneavoastră, pînă la 
sfirşitul cantatei, şi dovadă stă faptul că, neauzind-o decit o 
dată, aţi reţinut-o totuşi de la un capăt la celălalt. Insă, în 
momentul în care galera care ne aducea de la pavilionul Aurorei 
la țărm atingea pămîntul, fie emoția de a fi cîntat astfel pentru 
prima oară în public, fie pentru că recunoscuse printre însoțitorii 
doamnei du Maine pe cineva pe care nu se aştepta să-l vadă 
într-o atit de aleasă companie, în fine, fără ca nimeni să poată 
ghici pentru ce, sărmana zeiţă a Nopţii scoase un țipăt şi leşină 
în braţele Orelor, însoţitoarele sale. Din acea clipă toate 
jurămintele făcute fură uitate, toate promisiunile luate se 
destrămară în vînt. | se înlătură vălul pentru a i se stropi faţa cu 
apă; astfel încît atunci cînd am dat fuga într-acolo, în timp ce 
dumneavoastră vă îndepărtați, oferind braţul Alteţei Sale, am 
fost foarte mirat să recunosc, în locul domnişoarei Bury, pe 
frumoasa dumneavoastră vecină. Atunci am întrebat-o pe 
domnişoara Delaunay, şi cum nu mai era nici o posibilitate de a 
se păstra incognito-ul, ea îmi povesti ce se petrecuse, tot sub 


276 


pecetea secretului, pe care îl trădez doar pentru 
dumneavoastră, scumpul meu pupil, şi, deoarece, fără să ştiu 
pentru ce, eu nu pot să vă refuz nimic. 

— Şi această indispoziţie? întrebă d'Harmental cu 
îngrijorare. 

— Nu era nimic, o ameţeală de o clipă, o emoție 
trecătoare care nu a avut urmări, pentru că, oricite rugăminţi i- 
au fost adresate, Bathilde nu a vrut să rămînă măcar o jumătate 
de ceas în plus la Sceaux, şi pentru că a cerut cu atita stăruinţă 
să se întoarcă înapoi acasă, i s-a pus la dispoziţie o trăsură, şi cu 
o oră înaintea noastră, de bună seamă că ea se întorsese. 

— Se întorsese? Deci sînteţi sigur că s-a înapoiat? Vă 
mulţumesc, abate, iată tot ceea ce voiam să ştiu, iată tot ceea 
ce voiam să vă întreb. 

— Şi acum, zise Brigaud, pot să mă duc, nu-i aşa? Nu mai 
aveţi nevoie de mine, ştiţi tot ceea ce voiaţi să ştiţi? 

— Nu spun asta, scumpul meu Brigaud. Dimpotrivă, 
rămiîneţi, îmi faceţi plăcere. 

— Nu, mulţumesc, am de făcut nişte drumuri prin oraş. 
Vă las cu gîndurile dumneavoastră, prea scumpul meu pupil. 

— Şi cînd am să vă revăd, abate? întrebă maşinal 
d'Harmental. 

— Miine, probabil, răspunse abatele. 

— Pe miine, atunci. 

— Pe miine. 

Acestea fiind zise, abatele, rîzînd într-un chip care nu-i 
aparţinea decit lui, ajunse la uşă, în timp ce d'Harmental deschi- 
dea iarăşi fereastra, hotărît să rămînă acolo de santinelă pînă a 
doua zi dacă era nevoie, chiar de n-ar fi obţinut, drept răsplată 
pentru o îndelungată aşteptare, decît s-o zărească pe Bathilde 
un moment, o secundă. 

Bietul gentilom era îndrăgostit ca un student. 


XXX 
UN PRETEXT 


La orele patru şi cîteva minute, d'Harmental îl zări pe 
Buvat care dădea colţul străzii du Temps-Perdu, dinspre strada 
Montmartre. Cavalerul, observă că onestul copist păşea într-un 


277 


ritm mai grăbit ca de obicei, şi că, în loc să-şi ţină bastonul 
perpendicular, aşa cum face un burghez cînd umblă, el îl ţinea 
orizontal, ca un om care aleargă. In ceea ce priveşte acel aer de 
măreție care îl izbise atît în ajun pe domnul Boniface, el 
dispăruse în întregime pentru a face loc unei uşoare expresii de 
îngrijorare. 

Nu era posibil să se înşele: Buval nu se întorcea atit de 
grăbit decit pentru că era neliniştit din pricina Bathildei. Bathilde 
era aşadar suferindă! 

Cavalerul îl urmări din ochi pe demnul copist pînă în clipa 
în care acesta dispăru sub poarta aleii ce ducea la intrarea casei 
în care locuia. D'Harmental, pe drept cuvînt, presupunea că va 
intra la Bathilde în loc să se urce la el, şi spera că Buvat avea să 
deschidă în sfîrşit fereastra la ultimele raze ale soarelui, care 
încă de dimineaţă venise să o mingile. Insă d'Harmental se 
înşela; Buvat se mulţumi să ridice perdeaua şi să vină să-şi 
lipească faţa grosolană de un geam, în timp ce cu miinile bătea 
toba pe cele două geamuri vecine, în plus, apariţia i-a fost de 
tare scurtă durată, căci după citeva clipe se întoarse cu 
vioiciune, ca un om care este chemat, şi, lăsînd să cadă din nou 
perdeaua de muselină pe care o ridicase, dispăru de la 
fereastră. D'Harmental presupuse că dispariţia era motivată de 
un apel la pofta de mîncare a vecinului său; acest fapt îi 
reaminti că, preocupat fiind de încăpăţinarea pe care o dovedea 
această nefericită fereastră de a nu se deschide, el uitase de 
dejun, ceea ce, trebuie să spunem spre ruşinea lui d'Harmental, 
constituia o mare infracţiune la obiceiurile sale. 

Or, cum nu exista nici o şansă ca fereastra să se 
deschidă atita timp cît vecinii săi erau ocupați cu luarea cinei, 
cavalerul se hotărî să profite de aceste momente pentru a cina. 
Prin urmare, îl sună pe portar şi îi porunci să se ducă să caute la 
ospătărie puiul cel mai gras şi la negustorul de pometuri cele 
mai frumoase fructe pe care le va putea găsi. In privinţa vinului, 
îi mai rămăseseră încă nişte sticle vechi din cele trimise de 
abatele Brigaud. 

D'Harmental miîncă cu o anumită remuşcare: el nu 
înţelegea cum putea fi în acelaşi timp atit de chinuit şi să aibă 
atita poftă de mîncare. Din fericire el îşi reaminti că citise, în 
opera nu ştiu cărui moralist, că tristeţea atîta îngrozitor pofta de 


278 


mîncare. Această maximă îi linişti conştiinţa, şi drept urmare 
nefericitul pui fu devorat pînă la ultimul oscior. 

Deşi acţiunea de a cina era foarte firească în sine şi nu 
prezenta, desigur, nimic vrednic de dojană, d'Harmental mai 
înainte de a se aşeza la masă, îşi închisese fereastra, dar 
asigurîndu-şi, prin îndepărtarea perdelelor, o mică deschizătură 
cu ajutorul căreia putea vedea etajele superioare ale casei de 
peste drum. Datorită acestei precauţii, în momentul în care îşi 
termina masa, îl zări pe Buvat care, fără îndoială, după ce şi-o 
isprăvise şi el, îşi făcea apariţia la fereastra terasei. Aşa după 
cum am spus, afară era o vreme magnifică, şi de aceea Buvat 
păru foarte dispus să profite de ea; dar cum Buvat era dintre 
acele fiinţe neobişnuite pentru care plăcere nu exista decit cu 
condiţia să fie împărtăşită, d'Harmental îl văzu reîntorcîndu-se, 
şi, după gestul său, presupuse că se adresa Bathildei, care, fără 
îndoială îl însoţise, şi o invită să-l urmeze pe terasă. Prin urmare, 
d'Harmental speră o clipă că avea s-o vadă pe tînără apărînd şi 
se ridică, cu inima tresăltînd de bucurie; dar se înşela. Oricît de 
ispititoare era această frumoasă seară, oricît de elocventă era 
rugămintea prin care Buvat o invita pe pupila lui să se bucure de 
ea, totul fu zadarnic. Dar nu la fel s-a întîmplat şi cu Mirza, care, 
sărind pe fereastră fără a fi invitată, unde nu începu, cu o 
grozavă voioşie, să facă tot felul de salturi pe terasă, ţinînd în 
bot capătul unei panglici de culoarea guşei porumbelului, pe 
care ea o flutura ca pe o flamură, şi pe care d'Harmental o 
recunoscu ca fiind panglica cu ajutorul căreia îşi stringea boneta 
de noapte vecinul său. Acesta o recunoscu şi el, întrucit 
aruncîndu-se de îndată în urmărirea Mirzei, el făcu, urmărind-o 
cu toată repeziciunea micilor sale picioare, de trei sau de patru 
ori înconjurul terasei, mişcare ce s-ar fi prelungit fără îndoială la 
nesfîrşit, dacă Mirza nu ar fi făcut imprudenţa de a se refugia în 
faimoasa cavernă a balaurului, pe care am prezentat-o cititorilor 
noştri. Buvat şovăi o clipă dacă să-şi vire braţul în văgăună, dar, 
în sfîrşit, luîndu-şi inima în dinţi, o urmări acolo pe fugară, şi 
după cîteva clipe, cavalerul îl văzu retrăgindu-şi mîna înarmată 
cu preafericita panglică, pe care o trecu de mai multe ori peste 
genunchi pentru a-i înlătura orice cutuliţă, apoi o îndoi cu pre- 
cizie, şi se înapoie în camera sa spre a o pune bine, fără îndoială 


279 


în vreun sertar unde să se afle la adăpost de zburdălniciile 
Mirzei. 

Acesta era momentul pe care îl aştepta cavalerul. El 
deschise fereastra, îşi trecu capul printre cele două canaturi 
întredeschise, şi aşteptă. După cîteva clipe, Mirza îşi scoase la 
rindul ei capul din cavernă, privi în jur, căscă, scutură din urechi 
şi sări pe terasă. În această clipă cavalerul o chemă cu tonul cel 
mai mîngiietor şi cel mai seducător care îi sta în putinţă. Mirza 
tresări la sunetul vocii; apoi călăuziţi de voce, ochii i se 
îndreptară spre cavaler. Încă de la prima privire ea îl recunoscu 
pe omul cu bucățele de zahăr, scoase un mic mirîit de bucurie, 
apoi, mînată de un impuls gastronomic tot atît de rapid ca 
fulgerul, ea se azvirli dintr-un singur salt prin fereastra lui Buvat, 
aşa cum face cerbul Coco prin toba sa, şi dispăru. D'Harmental 
îşi aplecă ochii, şi aproape în acelaşi moment o zări pe Mirza 
care traversa strada ca o nălucă, şi care, mai înainte ca el să fi 
avut timpul să-şi închidă fereastra, zgiria la uşa lui. Din fericire 
pentru d'Harmental, Mirza avea memoria zahărului dezvoltată în 
acelaşi grad în care avea el memoria sunetelor. 

E lesne de ghicit că d'Harmental nu îl lăsă deloc să 
aştepte pe micul şi încîntătorul animal, care se repezi în cameră 
ţinînd-o numai în salturi, exprimînd prin semne neechivoce 
bucuria pe care i-o stirnea această întoarcere neaşteptată. lar 
cavalerul era aproape tot atit de fericit ca şi cînd ar fi văzut-o pe 
Bathilde. Mirza însemna ceva din tînără fată, era ogăriţa ei mult 
iubită, atît de miîngiiată, atit de sărutată de ea, care ziua îşi 
alungea capul pe genunchii ei, şi care seara se culca la 
picioarele patului său; era confidenta miîhnirilor şi a fericirii sale, 
era în afară de acestea o mesageră sigură, rapidă, excelentă, şi 
mai cu seamă în această ultimă calitate o atrăsese d'Harmental 
la el şi o primise adineauri atît de bine. 

Cavalerul îi oferi Mirzei să se servească direct din 
zaharnită, se aşeză la masa lui de scris şi, lăsînd să-i vorbească 
inima şi să-i alerge pana, aşternu scrisoarea următoare: 


„Scumpă Bathilde, mă socotiți tare vinovat, nu este aşa? 
Dar nu puteți să ştiţi ciudatele împrejurări în care mă aflu şi care 
constituie scuza mea. Dacă aş avea fericirea de a vă vedea o 
clipă, o singură clipă, aţi înțelege cum de există în mine două 


280 


personaje atit de diferite: tînărul student de la mansardă şi 
gentilomul de la serbările din Sceaux. Deschideţi-mi aşadar sau 
fereastra, pentru a mă putea vedea, sau uşa, pentru a vă putea 
vorbi. Permiteţi-mi să vin să vă cer iertare în genunchi. Sînt 
sigur că atunci cînd veți şti cit sînt de nefericit, şi mai cu seamă 
cît vă iubesc, veti avea milă de mine. _ 

Adio, sau mai degrabă la revedere, scumpă Bathilde. li 
dau încintătoarei noastre mesagere toate sărutările pe care aş 
vrea să le depun pe frumoasele dumneavoastră picioare. 

Adio, încă o dată, vă iubesc mai mult decit pot să o spun, 
mai mult decit puteţi să o credeți, mai mult decit vă veţi putea 
închipui vreodată. 

RAOUL” 


Această mică scrisoare care ar fi părut tare rece unei 
femei din epoca noastră, pentru că nu spunea decit exact ceea 
ce voia să spună cel ce o seria, îi păru cavalerului bine 
cumpănită şi, într-adevăr, era foarte pătimaşă pentru acea 
epocă: De aceea d'Harmental o împături fără să schimbe nimic, 
şi o prinse ca şi pe prima sub zgarda Mirzei. Apoi, ridicînd de jos 
zaharniţa, pe care mica fiinţă mîncăcioasă o urmări din ochi pînă 
la dulapul în care d'Harmental o puse bine, cavalerul deschise 
uşa camerei şi arătă Mirzei cu un gest ceea ce îi răminea de 
făcut. Fie datorită mîndriei, fie datorită inteligenţei, Mirza nu 
aşteptă să i se repete invitaţia, se avintă pe scară de parcă ar fi 
avut aripi, nu se opri decît exact timpul necesar pentru a-i trage, 
în treacăt, o muşcătură domnului Boniface care se reîntorcea de 
la procurorul său, traversă strada ca un fulger, şi dispăru în 
aleea casei unde locuia Bathilde. Cîteva clipe încă d'Harmental 
rămase îngrijorat la fereastră, întrucît se temea ca Mirza să nu 
se ducă din nou la Buvat sub umbrarul de caprifoi, şi ca 
scrisoarea să nu fie deturnată astfel de la veritabila sa 
destinaţie. Dar Mirza nu era proastă să comită asemenea 
greşeli, şi cum la capătul a cîtorva secunde d'Harmental nu o 
văzu apărînd la fereastra terasei, el deduse cu multă agerime de 
minte că Mirza se oprise la etajul al patrulea. Prin urmare, 
pentru a nu o înspăimînta prea mult pe biata Bathilde, el îşi 
închise fereastra, sperînd că astfel, cu ajutorul acestei concesii, 
va căpăta vreun semn care să-i arate că era pe cale de a-l ierta. 


281 


Dar nu a fost aşa: d'Harmental aşteptă zadarnic întreaga 
seară şi o parte din noapte. La orele unsprezece, lumina, de- 
abia vizibilă prin perdelele duble, în continuare foarte bine 
închise, se stinse cu totul. D'Harmental veghe încă o oră la 
fereastra deschisă, pentru a observa cea mai mică aparenţă de 
împăcare; dar nimic nu se schimbă, totul rămase mut, aşa cum 
totul era cufundat în întuneric, şi d'Harmental fu nevoit să 
renunţe de a o revedea pe Bathilde deocamdată. 

Dar a doua zi aduse aceeaşi asprime: era o hotărîre 
deliberată de apărare care, pentru un bărbat mai puţin 
îndrăgostit decît d'Harmental, ar fi exprimat pur şi simplu teama 
de înfrîngere; dar cavalerul, readus printr-un simţămînt adevărat 
la simplitatea epocii de aur, nu văzu aici decit o răceală în 
eternitatea căreia el începu să creadă; este adevărat că ea ţinea 
de douăzeci şi patru de ore. 

D'Harmental îşi petrecu dimineaţa frămîntînd în mintea 
sa o mie de planuri, unele mai absurde decit altele. Singurul 
care vădea o judecată sănătoasă era pur şi simplu de a traversa 
strada, de a urca cele patru etaje pînă la Bathilde, de a intra la 
ea şi de a-i spune totul; acesta îi trecu prin minte ca şi celelalte, 
dar cum era singurul înţelept, d'Harmental se feri grozav să se 
oprească la el. De altminteri, ar fi însemnat o foarte mare 
îndrăzneală să se înfăţişeze astfel la Bathilde fără a fi autorizat 
la acest gest de cel mai mic semn, sau cel puţin fără să fie 
mînat acolo de vreun pretext. Un asemenea mod de a proceda 
putea să o rănească pe Bathilde, iar ea era şi aşa foarte miîniată. 
Deci era mai bine să aştepte, şi d'Harmental aşteptă. 

La orele două, abatele Brigaud îşi făcu apariţia şi îl găsi 
pe d'Harmental groaznic de indispus. Abatele aruncă o privire cu 
coada ochiului spre fereastra mereu închisă, cu cea mai mare 
grijă, şi ghici totul. Luă un scaun, se aşeză în faţa cavalerului, şi 
învîrtindu-şi policarele unul în jurul celuilalt, aşa cum îl vedea că 
face d'Harmental, îi spuse după o clipă de tăcere: 

— Scumpul meu pupil, ori eu sînt un prost fizionomist, ori 
citesc pe figura dumneavoastră că vi s-a întîmplat ceva foarte 
trist. 

— Citiţi bine, scumpul meu abate, zise cavalerul. Mă 
plictisesc. 

— Ah! serios! 


282 


— Şi în aşa măsură, continuă d'Harmental, care avea 
grijă să-şi desearce fierea pe care o adunase în ajun, încît sînt 
gata să trimit la toţi dracii conspirația dumneavoastră. 

— Oh! cavalere, nu trebuie să vă pierdeţi orice nădejde. 
Cum! să trimiteţi conspirația la toţi dracii, cînd ea merge strună. 
Haida de! Şi ce ar spune ceilalţi? 

— Siînteţi încîntători, dumneavoastră şi ceilalţi. Ceilalţi, 
scumpul meu, vîntură lumea, se duc la baluri, la Operă, au due- 
luri, amante, au în sfîrşit distracţii şi nu sînt forţaţi să stea închişi 
ca mine într-o păcătoasă de mansardă. 

— Ei bine! Dar acest pian, aceste culori? 

— Ei aş! că tare mai sînt distractive, muzica şi desenul 
dumneavoastră! 

— Nu sînt distractive cînd desenezi sau cînţi singur. Dar, 
în fine, cînd se poate desena şi cînta în companie, lucrul începe 
să meargă mai bine. 

— Şi cu cine dracu' vreţi să desenez şi să cînt? 

— Le aveţi mai întîi pe cele două domnişoare Denis. 

-— Ah da! fără să mai vorbim de faptul că ele cîntă bine 
şi desenează frumos, nu-i aşa? 

— Dumnezeule! Eu nu pretind că sînt nişte virtuoase, 
nişte artiste, şi ştiu bine că nu sînt de talia vecinei 
dumneavoastră. Ei bine! dar fiindcă veni vorba, ce ziceţi de 
vecina dumneavoastră? 

— Ei bine! Vecina mea? 

— Pentru ce nu faceţi muzică împreună cu ea, de pildă? 
Ea care cîntă atit de bine. Asta v-ar distra. 

— Dar o cunosc eu oare pe vecina mea? îşi deschide ea 
măcar fereastra? Vedeţi, de ieri dimineaţă, s-a baricadat. Ah! 
da, vecina mea, e tare amabilă! 

— Ei, ca să vedeţi! Mie mi se spusese că e încîntătoare. 

— De altminteri, cum vreţi să cîntăm, fiecare în camera 
sa? Am forma un duo tare ciudat! 

— Nu, la ea. 

— La ea! l-am fost eu prezentat? O cunosc eu? 

— Dar ce naiba! Faceţi rost de un pretext. 

— Eh, de ieri caut unul. 

— Şi nu l-aţi găsit încă? Un om cu imaginaţie ca dumnea- 
voastră! Ah! scumpul meu pupil! Nu vă recunosc. 


283 


— Ştiţi ce, abate, destul cu glumele, astăzi nu sînt în 
toane bune. Ce vreţi, orice om îşi are zilele sale proaste, şi 
astăzi sînt stupid. 

— Ei bine! în acele zile omul se adresează prietenilor săi. 

— Prietenilor săi? Pentru ce? 

— Pentru a găsi pretextul pe care îl caută zadarnic el 
însuşi. 

— Ei bine! abate prietene, găsiţi-mi acest pretext. 
Haideţi, aştept. 

— Nimic nu este mai uşor. 

— Serios! 

— ÎI vreţi? 

— Fiţi cu băgare de seamă la ceea ce vă angajaţi. 

— Mă angajez să vă deschid uşa vecinei dumneavoastră. 

— Într-un mod cuviincios? 

— Cum aşa! Cunosc eu oare un altul? 

— Abate, vă sugrum, dacă pretextul dumneavoastră nu-i 
la locul său. 

— Şi dacă este bun? 

— Dacă este bun, abate, dacă este bun, atunci sînteţi un 
om fermecător. 

— Vă amintiţi ce a spus contele de Lavall despre 
descinderea pe care a făcut-o justiţia în casa lui din Val-de- 
Grâce şi despre faptul că a trebuit să dea drumul lucrătorilor şi 
să pună să se îngroape presa? 

— Perfect. 

— Vă amintiţi de hotărîrea luată în urma acestor discuţii? 

— Da, pe viitor să se folosească un copist. 

— În sfîrşit, vă mai amintiţi că mi-am luat eu sarcina de 
a-l găsi pe acest copist? 

— Îmi reamintesc. 

— Ei bine, acest copist asupra căruia mi-am aruncat 
ochii, acest om cumsecade pe care am promis să-l descopăr, nu 
mai încape vorbă, este descoperit. Scumpul meu cavaler, este 
tutorele Bathildei. 

— Buvat? 

— În persoană. Ei bine! Eu vă trec dumneavoastră 
puterile mele depline. Vă urcați la el, îi oferiţi fişicuri de aur pe 


284 


care le poate cîştiga. Uşa vă este larg deschisă şi cîntaţi cit 
poftiţi cu Bathilde. 

— Ah! scumpul meu Brigaud, exclamă d'Harmental 
aruncîndu-se de gitul abatelui, îmi salvaţi viaţa, pe cuvîntul meu 
de onoare! 

Şi d'Harmental îşi luă pălăria şi se repezi spre uşă. Acum 
cînd avea un pretext nu se mai temea de nimic. 

— Staţi! staţi! rosti Brigaud, nu mă întrebaţi măcar unde 
trebuie să se ducă omul nostru să se intereseze de copiile în 
discuţie. 

— La dumneavoastră, la naiba! 

— Nu, nu, tinere, nu! 

— Şi atunci la cine? 

— La prinţul de Listhnay, în strada du Bac, nr. 110. 

— La prinţul de Listhnay!... Cine mai e şi prinţul ăsta, 
abate? 

— Un prinţ fabricat de noi, d'Avranches, valetul doamnei 
du Maine: 

— Şi credeţi că îşi va juca bine rolul? 

— Nu faţă de dumneavoastră, poate, care sînteţi obişnuit 
să vedeţi prinți adevăraţi, dar faţă de Buvat... 

— Aveţi dreptate. La revedere, abate! 

— Găsiţi deci bun pretextul? 

— Excelent. 

— Duceţi-vă aşadar, şi Dumnezeu să vă aibă în pază! 

D'Harmental cobori cîte patru trepte odată; ajuns apoi în 
mijlocul străzii şi văzîndu-l la fereastra sa pe abatele Brigaud 
care îl privea, îi făcu un ultim semn cu mîna şi dispăru sub 
poarta aleii ce ducea la Bathilde. 


XXXI . 
OPINIE CONTRARĂ 


Cum este lesne de înțeles, Bathilde nu apelase la 
asemenea hotărîri fără ca inima ei să nu sufere din această 
pricină: biata copilă îl iubea pe d'Harmental din toate puterile 
sufletului ei, aşa cum iubeşti la şaptesprezece ani, aşa cum 
iubeşti pentru întîia oară. În timpul primei luni de absenţă, ea 
numărase toate zilele; în cea de-a cincea săptămînă, numărase 


285 


orele; în răstimpul ultimelor opt zile, numărase minutele. Tocmai 
atunci abatele de Chaulieu venise după ea spre a o conduce la 
domnişoara Delaunay, şi cum el avusese grijă nu numai să 
vorbească despre talentele sale, ci să spună şi cine era, Bathilde 
fusese primită cu toate atenţiile care îi erau datorate şi pe care 
biata Delaunay i le acorda cu atît mai bucuroasă cu cît acestea 
fuseseră mult timp uitate faţă de ea însăşi. De altminteri, 
această deplasare, care îl făcuse pentru moment atît de mîndru 
pe Buvat, fusese întîmpinată de Bathilde ca o distracţie care 
trebuia să o ajute spre a trece mai uşor ultimele momente ale 
aşteptării. Dar, cînd văzu că domnişoara Delaunay socotea să 
dispună de ea chiar în ziua în care, după calculul ei, trebuia să 
sosească Raoul, ea blestemă din toată inima clipa în care 
abatele de Chaulieu o condusese la Sceaux, şi Bathilde ar fi 
refuzat, desigur, oricare ar fi fost stăruinţele sale, dacă nu ar fi 
intervenit doamna du Maine. Nu era chip să-i refuzi doamnei du 
Maine un lucru pe care ea îl cerea ca o îndatorire, ea care, la 
rigoare, şi cu concepţia ce exista la acea epocă despre 
supremaţia rangurilor, ar fi avut dreptul să ordone. Bathilde, cu 
toate poziţiile sale de apărare doborite, acceptase prin urmare. 
Dar cum Bathilde şi-ar fi reproşat întreaga viaţă dacă Raoul ar fi 
sosit în absenţa ei, si dacă întorcîndu-se ar fi găsit închisă 
fereastra, aşa după cum am spus, ea ceruse să se înapoieze 
acasă spre a studia cantata în largul ei şi pentru a-l linişti pe 
Buvat. Biata Bathilde! Inventase două pretexte nesincere pentru 
a ascunde sub un dublu văl motivul adevărat al întoarcerii sale. 

Este lesne de ghicit că dacă Buvat fusese mindru de 
faptul că se apelase la Bathilde pentru a desena costumele 
serbării, cu totul altceva a fost cînd află că tinăra era destinată 
să joace acolo şi un rol. Buvat visase neîncetat pentru Bathilde o 
reîntoarcere a norocului care i-ar reda poziţia socială pierdută 
prin moartea lui Albert şi a Claricei, iar tot ceea ce putea s-o 
apropie de lumea pentru care era născută îi apărea ca un drum 
către o reabilitare fericită şi inevitabilă. 

Cu toate acestea, încercarea i se păruse cumplită lui 
Buvat; cele trei zile pe care le petrecuse fără a o vedea pe 
Bathilde parcă fuseseră trei secole pentru el. In timpul acestor 
trei zile, sărmanul copist fusese ca un trup fără suflet. La birou, 
lucrurile mai mergeau încă, deşi era vădit pentru toţi că se 


286 


produsese un cataclism în viaţa acestui om cumsecade. Totuşi, 
acolo îşi regăsea munca obişnuită, fişele de scris, etichetele de 
pus, timpul aşadar se scurgea încă de bine de rău. Dar odată 
întors acasă, sărmanul Buvat se simţea cu totul izolat. De aceea, 
în prima zi nici nu putuse mînca, văzindu-se singur la acea 
masă, la care, de treisprezece ani încoace, era obişnuit să o 
vadă în faţă pe micuța Bathilde. A doua zi, întrucît Nanette l-a 
dojenit că se prăpădea aşa cu firea şi a susţinut că îşi ruinează 
sănătatea cu atita post negru, Buvat îşi călcă pe inimă. Dar 
cumsecadele copist, care pînă în acea zi nici nu băgase de 
seamă vreodată că are un stomac, de-abia îşi termină masa, că i 
se păru că dăduse pe git plumb, nu altceva, şi se văzu nevoit să 
recurgă la cele mai puternice leacuri digestive pentru a face să 
treacă mai departe această nenorocită cină ce părea hotărită 
să-i rămînă în esofag. De aceea, în a treia zi, Buvat nu se aşeză 
la masă, şi Nanette întimpină cele mai mari greutăţi de pe lume 
spre a-l hotărî să înghită o supă, în care ea pretindea chiar că a 
văzut cum i s-au rostogolit două lacrimi mari. În sfîrşit, în seara 
celei de-a treia zile, Bathilde se înapoiase şi readusese bietului 
ei tutore somnul răpit şi pofta de miricare absentă. Buvat, care 
de trei nopţi dormea foarte rău, şi care de trei zile mînca şi mai 
prost încă, adormi ca un buştean şi mîncă asemenea unui 
căpcăun, sigur fiind că absenţa copilului său mult iubit se 
apropia de sfirşit şi că, odată trecută noaptea, el avea să reintre 
în posesia aceleia fără de care îşi dăduse seama că îi va fi de 
aici înainte cu neputinţă să trăiască. 

Bathilde era tare voioasă; dacă socotise bine, aceasta 
trebuia să fie ultima zi de absenţă a lui Raoul. Raoul îi scrisese 
că pleca pentru şase săptămîni. Ea numărase, unele după altele, 
patruzeci şi două de zile grozav de lungi; cele şase săptămîni se 
scurseseră aşadar cu desăvirşire, iar Bathilde, judecîndu-l pe 
Raoul după ea, nu admitea că el ar putea să întiîrzie de aci 
înainte măcar o clipă. De aceea, odată Buvat plecat spre slujbă, 
Bathilde îşi deschisese larg fereastra, şi pe cînd îşi studia cu sîrg 
cantata, ea nu pierduse totuşi din vedere o clipă fereastra 
vecinului. Trăsurile erau rare în strada du Temps-Perdu, totuşi 
printr-o întîmplare nemaiauzită, trecură trei trăsuri între orele 
zece şi patru, şi la fiecare Bathilde dădu fuga să se uite, dar cu 
inima zvicnind atît de tare, încît de fiecare dată cînd îşi dăduse 


287 


seama că se înşelase şi că trăsura nu-l readucea încă pe Raoul, 
ea cădea gifiind pe un scaun, gata să se înăbuşe. În sfîrşit, 
sunase orele patru: cîteva minute mai tîrziu, Bathilde auzi paşii 
lui Buvat pe scară. Atunci închise suspinînd fereastra şi, de data 
aceasta, ea era aceea care, oricite sforţări ar fi făcut spre a ţine 
o bună tovărăşie tutorelui, nu putu înghiţi o singură îmbucătură. 
Sosise ora plecării spre Sceaux; Bathilde se mai duse pentru 
ultima oară să ridice perdeaua: la Raoul totul era închis. Gîndul 
că această absenţă se putea prelungi dincolo de sorocul hotărit 
îi trecuse atunci pentru prima dată prin minte şi plecase cu 
inima strînsă şi blestemînd mai mult ca oricînd această serbare 
care o împiedica să-şi petreacă noaptea aşteptindu-l încă pe 
acela pe care îl aştepta de atît de multă vreme. 

Totuşi, cînd Bathilde ajunse la Sceaux, iluminaţiile, 
zgomotul, muzica, şi mai cu seamă preocuparea de a cînţa 
pentru întîia oară în faţa unei lumi atît de numeroase şi alese, 
îndepărtară un pic din mintea Bathildei amintirea lui Raoul. Din 
vreme în vreme, cite un gind trist îi trecea prin minte şi îi 
stringea grozav inima ca într-un cleşte cînd se gindea că la 
această oră poate că frumosul ei vecin sosise şi, văzînd 
fereastra ei închisă, o credea indiferentă la rîndul său. Dar avea 
ziua de miine în faţă. Obţinuse din partea domnişoarei Delaunay 
promisiunea că va fi condusă înapoi acasă mai înainte de a se 
lumina de ziuă, iar odată cu primele raze ale soarelui avea să fie 
la fereastră, şi ce avea să vadă întîi şi întîi Raoul cînd îşi va 
deschide fereastra: pe ea avea să o vadă. l-ar povesti atunci 
cum fusese silită să plece în seara accea; l-ar face să bănuiască 
ce mult a suferit şi, dacă ar fi să judece după ea însăşi, Raoul 
avea să fie atit de fericit încît avea s-o ierte. 

Bathilde se legăna în toate aceste gînduri pe cînd o 
aştepta pe doamna du Maine la ţărmul lacului, iar apropierea 
micii galere o surprinse tocmai în toiul discursului pe care îl 
pregătea pentru Raoul. In primul moment, Bathilde, copleşită de 
emoția de a cînta într-o societate numeroasă şi atît de înaltă, 
crezu că îi va pieri vocea; dar era prea stăpină pe arta ei pentru 
a nu fi încurajată de admirabila orchestră care o susţinea şi care 
era alcătuită din cei mai buni muzicicni ai Operei. Ea se hotări 
aşadar să nu privească pe nimeni pentru a nu se intimida, şi 
lăsîndu-se în voia întregii puteri a inspiraţiei, cîntă cu o per- 


288 


fecţiune care făcu să poată fi luată foarte bine, graţie vălului pe 
care îl purta, drept persoana însăşi pe care o înlocuia, deşi 
această persoană era prima cîntăreaţă a Operei şi era 
considerată ca neavînd rivală în privinţa registrului vocii şi a 
siguranţei tehnicii. 

Dar mare fu uimirea Bathildei cînd, odată terminat solo- 
ul, şi uşurată fiind de reluarea corului, plecîndu-şi ochii, zări în 
mijlocul grupului care înainta spre ea, aşezat pe aceeaşi 
banchetă cu doamna ducesă du Maine, un tînăr senior care 
semăna atit de tare cu Raoul încît, dacă această apariţie i s-ar fi 
înfăţişat în mijlocul cantatei sale, cu siguranţă că vocea i-ar fi 
pierit dintr-o dată. O clipă ea se îndoi încă, dar cu cît galera se 
apropia mai mult de țărm, cu atît mai puţin îi era îngăduit bietei 
Bathilde de a-şi mai păstra îndoielile; o atare asemănare nu se 
putea  întîlni nici chiar între doi fraţi, şi era prea vădit că 
frumosul senior de la Sceaux şi tînărul student de la mansardă 
erau una şi aceeaşi persoană. Dar acest fapt nu o rănea încă pe 
Bathilde. Treapta pe care se urcă deodată Raoul, în loc de a-l 
îndepărta de fiica lui Albert du Rocher, îl apropia de ea, şi la 
prima vedere ea îl recunoscuse pe Raoul ca aparţinind nobilimii, 
după cum el însuşi presimţise că Bathilde era de neam. Ceea ce 
o rănea profund, ceea ce era o insultă adusă bunei sale 
credinţe, o trădare faţă de dragostea ei, era această pretinsă 
absenţă în timpul căreia Raoul, uitînd de strada du Temps- 
Perdu, lăsa solitară cămăruţă sa pentru a veni să ia parte la 
serbările de la Sceaux. Raoul avusese astfel un capriciu de o 
clipă pentru Bathilde, acest capriciu mersese pînă la a petrece o 
săptămînă sau două într-o mansardă; dar Raoul se plictisise 
repede de această viaţă care nu era a sa. Pentru a nu o umili, 
prea mult pe Bathilde, el pretextase o călătorie; pentru a nu o 
mîhni prea tare, el se prefăcuse, spunînd că această călătorie 
era pentru el o nenorocire; dar nimic din toate astea nu era 
adevărat. Fără îndoială că Raoul nu părăsise Parisul, sau, dacă 
plecase, prima sa vizită la reîntoarcere fusese în alte locuri decit 
în acelea care trebuiau să-i fie atît de scumpe! Se găseau în 
această acumulare de învinuiri temeiuri pentru a răni o dragoste 
mai puţin simţitoare decit aceea a Bathildei. In clipa în care 
Raoul cobori pe mal, biata copilă se afla la patru paşi de el, şi îi 
fu cu neputinţă să se mai îndoiască mai departe că tînărul 


289 


student şi frumosul senior nu erau unul şi acelaşi. lar cînd văzu 
că acela pe care ea îl luase pînă atunci drept un tînăr şi naiv 
provincial îşi oferea cu un aer elegant şi degajat braţul mîndrei 
doamne du Maine, toate puterile o părăsiră şi, simțind cum i se 
înmoaie genunchii, scoase un strigăt dureros care răsunase pînă 
în străfundul inimii lui d'Harmental, apoi Bathilde leşină. 

Deschizind ochii, Bathilde o găsi lîngă ea pe domnişoara 
Delaunay, care neliniştită, îi dădea cele mai grabnice îngrijiri. 
Dar cum era cu neputinţă a bănui adevărata cauză a leşinului 
fetei şi cum de altminteri acest leşin nu ţinuse decit o clipă, 
Bathildei, pretextind emoția pe care o încercase, nu îi veni greu 
să înşele persoanele care o înconjurau. Numai domnişoara 
Delaunay insistă un moment pentru a rămîne la Sceaux, în loc 
de a se întoarce la Paris. Dar Bathilde era grăbită să părăsească 
acest palat în care mai adineauri suferise atita, şi în care ea îl 
văzuse pe Raoul fără ca Raoul să o vadă. Rugă aşadar, cu acea 
intonaţie care nu îngăduie un refuz, ca totul să se desfăşoare 
conform înţelegerii, şi cum trăsura care trebuia să o readucă la 
Paris, îndată după ce va fi cîntat, era gata, ea se sui şi porni la 
drum. 

La sosire o găsi pe Nanette aşteptînd-o întrucît fusese 
înştiinţată de întoarcerea sa. Buvat de asemenea voise să 
rămînă treaz pentru a o îmbrăţişa pe Bathilde la înapoiere şi 
pentru a afla noutăţi de la marea serbare. Dar Buvat era, după 
cum se ştie, un om cu deprinderi bine fixate: miezul nopţii 
însemna pentru el limita stării de veghe, şi niciodată nu 
depăşise această oră, aşa încît atunci cînd sosi miezul nopţii, 
zadarnic îşi ciupi el pulpele picioarelor, degeaba îşi dădu pe la 
nas cu firele unei pene şi fredonă cîntecul favorit, — somnul 
birui toate strădaniile, şi se văzu nevoit să meargă să se culce, 
ceea ce şi făcu, trasîndu-i Nanettei sarcina de a-i da de ştire a 
doua zi de îndată ce Bathilde va putea fi văzută. 

Cum este lesne de închipuit, Bathilde a fost foarte 
bucuroasă că o găseşte pe Nanette singură. Prezenţa lui Buvat, 
în starea de spirit în care se afla, ar fi stingherit-o în cel mai înalt 
grad. Există în inima femeilor, indiferent la ce vîrstă a ajuns 
inima, o afinitate pentru chinurile dragostei pe care nu o găseşti 
niciodată în inima unui bărbat, oricît de bună şi oricît de 


290 


consolatoare ar fi această inimă. În faţa lui Buvat, Bathilde nu ar 
fi îndrăznit să plîngă; în faţa Nanettei, izbucni în lacrimi. 

Nanette se aştepta să o regăsească pe tînăra sa stăpînă 
foarte miîndră şi foarte bucuroasă de triumful pe care nu se 
putea să nu-l fi obţinut, şi fu nespus de miîhnită să o vadă în 
starea în care se afla; de aceea şi îndrăzni să-i pună întrebările 
cele mai stăruitoare. Dar, la toate aceste întrebări, Bathilde se 
mulţumi să răspundă, clătinînd din cap, că nu era nimic, absolut 
nimic. Nanette văzu bine că lucrul cel mai înţelept era să nu 
insiste într-un moment cînd tînăra sa stăpînă părea atit de 
hotărită să tacă, şi se retrase în camera ei, care, aşa după cum 
am spus, era alături de cea a Bathildei. 

Dar acolo, biata Nanette nu putu rezista acelei curiozităţi 
a inimii care o împingea să vadă ce se întîmplă cu stăpînă sa; şi, 
privind prin gaura cheii, ea o văzu mai întîi, plîngînd în hohote, 
cum îngenunchează în faţa crucifixului, acolo unde ea o găsise 
atit de des rugindu-se, apoi cum se ridică şi, ca şi cînd s-ar fi 
supus unui impuls mai puternic decit ea, cum se duce să 
deschidă fereastra şi să privească la fereastra din faţa ei. Din 
această clipă nu mai există nici o îndoială pentru Nanette. 
Suferinţa Bathildei era o suferinţă pricinuită de iubire şi această 
suferinţă îi venea din partea frumosului tînăr care locuia de 
cealaltă parte a străzii. 

Ca urmare, Nanette se calmă un pic: femeile varsă 
lacrimi pentru suferinţele din dragoste mai mult decit pentru 
toate celelalte suferinţe, dar ele ştiu, de asemenea din 
experienţă, că aceste suferinţe pot să se sfirşeaseă cu bine. 
Astfel încît orice suferinţă de acest soi este alcătuită pe 
jumătate din durere şi pe jumătate din speranţă. Nanette se 
culcă aşadar mai liniştită decit ar fi fost de n-ar fi pătruns cauza 
lacrimilor Bathildei. 

Bathilde dormi puţin şi rău; primele dureri şi primele 
bucurii ale iubirii au acelaşi rezultat. Ea se trezi aşadar cu ochii 
încercănaţi şi peste măsură de obosită. Ar fi vrut tare mult să 
evite de a-l vedea pe Buvat, sub un pretext oarecare, dar 
acesta, neliniştit, o şi pusese de două ori pe Nanette s-o întrebe 
pe Bathilde dacă putea fi văzută. Bathilde îşi adună întregul 
curaj şi se duse surizînd să-şi prezinte fruntea spre a-i fi sărutată 
de bunul ei tutore. 


291 


Dar Buvat avea prea mult instinctul inimii pentru a se 
lăsa amăgit de un suris; îi văzu ochii încercănaţi, chipul palid, şi 
suferinţa Bathildei îi fu dezvăluită. Cum este lesne de înţeles, 
Bathilde tăgădui că nu se afla în starea ei firească. Buvat se 
prefăcu însă că îi dă crezare, deoarece văzu că, de ar fi avut 
aerul că se îndoieşte, el ar fi supărat-o rău, şi porni spre slujbă 
foarte preocupat să afle ce o întristase atît pe biata sa Bathilde. 

După ce plecă Buvat, Nanette se apropie de Bathilde, 
care, odată singură, se aşezase într-un fotoliu, cu capul sprijinit 
într-o mînă şi cu cealaltă atîrnîndu-i peste braţul fotoliului, în 
timp ce Mirza, culcată la picioarele sale şi neînţelegînd nimic din 
această descurajare, gemea încetişor. Buna Nanette rămase o 
clipă în picioare în faţa tinerei spre a o contempla cu o dragoste 
aproape maternă, şi, după cîteva clipe, văzînd că Bathilde nu 
scotea o vorbă, rupse ea tăcerea. 

— Domnişoara suferă încă? rosti ea. 

— Da, buna mea Nanette, încă. 

— Dacă domnişoara ar voi să deschidă fereastra, poate 
că i-ar face bine. 

— Oh! nu, nu, Nanette, mulţumesc. Fereastra trebuie să 
rămînă închisă. 

— Domnişoara poate că nu ştie... 

— Nu. Nanette, stiu. 

— Că frumosul tînăr de peste drum s-a înapoiat azi dimi- 
neaţă. 

— Ei bine! Nanette, zise Bathilde ridicînd capul şi privind- 
o pe inimoasa femeie cu o uşoară nuanţă de severitate. Ce are a 
face acest tînăr frumos cu mine? 

—  lertaţi-mă, domnişoară, zise Nanette, dar eu 
credeam... gindeam... 

— Ce gîndeai?... Ce credeai?... 

— Că vă părea rău din pricina absenței sale şi că aţi fi 
fericită acum la întoarcerea sa. 

— Te înşelai. 

— Scuzaţi-mă, domnişoară, dar pare atit de distins! 

— Prea mult, Nanette, mult prea mult pentru săraca 
Bathilde. 

— Prea mult, domnişoară, prea distins pentru 
dumneavoastră! exclamă Nanette. Asta-i bună! într-adevăr! 


292 


Oare dumneavoastră nu valoraţi cît toţi frumoşii seniori de pe 
lume? De altminteri, iacă, dumneavoastră sînteţi nobilă. 

— Eu sînt ce par a fi, Nanette, adică o sărmană fată, de 
liniştea, de iubirea şi de onoarea căreia orice mare senior crede 
că poate să-şi bată joc fără a fi pedepsit. Tu vezi bine, Nanette, 
trebuie ca această fereastră să rămînă închisă şi să nu-l revăd 
pe acest tînăr. 

— Doamne Dumnezeule! domnişoară Bathilde, dar vreţi 
oare să-l faceţi să moară de inimă rea pe bietul băiat? De azi 
dimineaţă nu se mişcă de la fereastra lui, şi are un aer trist, atit 
de trist, că într-adevăr ţi se sfişie inima cînd îl vezi. 

— Ei bine! Ce mă interesează pe mine aerul său trist; ce- 
mi pasă mie de acest tînăr! Eu nu-l cunosc, nu-i ştiu nici măcar 
numele. Este un străin, care a venit să locuiască acolo numai 
cîteva zile, care miine poate că va pleca, aşa cum a mai fost 
plecat. Dacă i-aş fi dat atenţie, aş fi greşit, Nanette, şi în loc să 
mă încurajezi pe făgaşul unei iubiri care ar fi o nebunie, tu ar 
trebui, dimpotrivă, presupunînd că această iubire ar exista, să 
mă faci să înţeleg tot ridicolul şi mai cu seamă tot pericolul 
acesteia. 

— Vai de mine! domnişoară, pentru ce? Tot va trebui să 
vă îndrăgostiţi într-o zi sau alta. Sărmanele femei sînt condam- 
nate să treacă prin asta. Ei bine! pentru că trebuie neapărat să 
iubiţi, la urma urmelor, mai bine să iubiţi un tînăr frumos ce are 
un aer nobil ca regele, şi care trebuie să fie bogat, pentru că nu 
face nimic. 

— Ei bine! Nanette, ce ai spune dacă acest tînăr care îţi 
pare atit de sincer, atît de leal şi atît de bun, nu ar fi altceva 
decit un rău, un trădător, un mincinos? 

— Ah! Dumnezeule bun! domnişoară, aş spune că este 
cu neputinţă. 

— Şi dacă aş spune că acest tînăr care locuieşte într-o 
mansardă, care se arată la fereastră îmbrăcat în haine atit de 
simple, se afla ieri la Sceaux, şi ofefea braţul doamnei du Maine, 
îmbrăcat fiind în uniformă de colonel? 

— Ce aş spune, domnişoară? Aş spune că în sfirşit bunul 
Dumnezeu se arată a fi drept, trimiţindu-vă pe cineva demn de 
dumneavoastră. Sfintă Fecioară! Un colonel, un prieten al du- 
cesei du Maine! Oh! domnişoară Bathilde, veţi fi contesă, v-o 


293 


spun eu, şi asta nu-i prea mult pentru dumneavoastră, căci me- 
ritaţi cu mult mai mult. Şi dacă Providența ar da fiecăruia partea 
ce i se cuvine, nu contesă aţi fi, ci ducesă, prinţesă, regină. Da, 
regină a Franţei. lacă! doamna de Maintenon a fost de-a binelea. 

— Nu aş vrea să fiu regină ca ea, buna mea Nanette. 

— Nu spun ca ea. De altminteri, nu pe rege îl iubiţi, nu-i 
aşa, domnişorica noastră? 

— Eu nu iubesc pe nimeni, Nanette. 

— Eu sînt prea cuviincioasă pentru a vă contrazice, dom- 
nişoară. Dar nu-i nimic. Vedeţi, însă, păreţi bolnavă, şi primul 
leac pentru o fată tînără care suferă e aerul proaspăt, e soarele. 
Uitaţi-vă la bietele flori, cînd sînt ţinute închise li se întîmplă ca 
dumneavoastră, ele pălesc. Lăsaţi-mă să deschid fereastra, 
domnişoară. 

— Nanette, îţi interzic acest lucru. Du-te la treburile 
dumitale, şi lasă-mă. 

— Mă duc, domnişoară, uite că mă duc, pentru că mă 
alungaţi, zise Nanette ducînd un colţ al şorţului la coada 
ochiului. Dar să fiu eu în locul acestui tînăr, ştiu bine ce aş face. 

— Şi ce ai face? 

— AŞ veni să mă apăr eu însumi, şi sînt tare sigură că l- 
aţi ierta, chiar dacă ar avea vreo vină. 

— Nanette, zise Bathilde tresărind, dacă vine, te opresc 
să-l primeşti, ai înţeles? 

— Bine, domnişoară, nu-l vom primi, cu toate că nu este 
foarte politicos să dai oamenii pe uşă afară. 

— Politicos sau nu, vei face ceea ce am poruncit, zise Ba- 
thilde, căreia contrazicerea îi dădea puterile care i-ar fi lipsit 
dacă părerea ei ar fi fost împărtăşită, şi acum, vreau să rămîn 
singură, poţi să te duci. 

Nanette ieşi. 

Rămasă singură, Bathilde izbucni în lacrimi; forţa sa nu 
era decit orgoliu, dar era rănită în adîncul inimii, şi fereastra 
rămase închisă. 

Nu vom urmări această sărmană inimă în toate tresăririle 
ei, în toate neliniştile, în toate suferinţele sale. Bathilde se 
credea femeia cea mai nenorocită de pe pămînt, după cum 
d'Harmental se socotea bărbatul cel mai nefericit din lume. 


294 


La orele patru şi cîteva minute, aşa după cum am spus, 
Buvat se întoarse acasă. Bathilde recunoscu urmele pe care le 
lăsase îngrijorarea pe faţa lui mare şi cumsecade, şi făcu tot 
ceea ce putu spre a-l linişti. Ea surise, glumi, îi ţinu tovărăşie la 
masă, dar toate acestea nu-l liniştiră deloc pe Buvat. De aceea, 
după cină, el propuse pupilei sale, ca o distracţie la care nimic 
nu se putea împotrivi, o plimbare pe terasă. Bathilde, gîndindu- 
se că de ar refuza, Buvat avea să rămînă lîngă ea, simulă că 
acceptă, şi se urcă cu Buvat în camera acestuia, dar acolo 
pretextă că are de scris o scrisoare de mulţumire domnului de 
Chaulieu, pentru bunăvoința pe care o arătase prezentind-o 
doamnei du Maine, şi lăsîndu-şi tutorele în plină încăierare cu 
Mirza, cobori din nou. 

Zece minute mai tirziu, ea o auzi pe Mirza care zgiria la 
uşă, şi se duse să-i deschidă. 

Mirza intră ţinînd-o numai în salturi, cu demonstraţii de o 
atit de nebună bucurie, încît fata înţelese că i se întîmplase ceva 
extraordinar. Ea o privi atunci cu mai multă atenţie şi văzu 
scrisoarea prinsă de zgarda ei. Cum era a doua pe care o 
aducea Mirza, Bathilde nu avu nevoie să cerceteze de unde 
venea şi de la cine era scrisoarea. 

Tentaţia era prea puternică pentru ca Bathilde să încerce 
măcar să-i reziste. La vederea acestei hirtii, care i se părea că 
ascunde în ea destinul vieţii sale, tînără crezu că are să leşine. 

O desprinse tremurînd, mototolind-o cu o mînă, în timp 
ce cu cealaltă o miîngiia pe Mirza, care, ridicată pe labele 
dinapoi, dansa grozav de voioasă de a fi devenit un personaj atit 
de important. 

Bathilde deschise scrisoarea şi o privi de două ori, fără a 
putea să descifreze un singur rînd; peste ochi i se lăsase un fel 
de nor. 

Scrisoarea, deşi spunea mult, nu spunea încă destul. 
Scrisoarea dădea asigurări de nevinovăție, şi cerea iertare. 
Scrisoarea vorbea de circumstanţe ciudate care impuneau 
secretul. Dar scrisoarea spunea mai ales aceasta: cel care o 
scrisese era nebun de îndrăgostit. Urmă de aici că, fără ao 
linişti cu totul pe Bathilde, scrisoarea îi aducea o mare uşurare. 

Cu toate acestea Bathilde, dintr-un rest de mîndrie cu 
totul feminină, se hotărî totuşi să fie neînduplecată pînă a doua 


295 


zi. Deoarece Raoul se recunoştea vinovat, trebuia într-adevăr ca 
el să fie pedepsit. Biata Bathilde nu se gindea că jumătate din 
pedeapsa pe care o aplica vecinului său se reîntorcea asupra ei 
însăşi. 

Totuşi, efectul scrisorii, oricît de incomplet ar fi fost el 
încă, avu o asemenea eficacitate încît în momentul în care 
Buvat cobori de pe terasă, o găsi pe Bathilde infinit mai bine 
decit atunci cînd o părăsise cu o oră mai înainte: culorile îi 
reveniseră în obraji, voioşia îi era mai sinceră, iar cuvintele 
încetaseră să-i fie sacadate şi înfrigurate aşa cum erau din ajun 
încoace. Şi atunci Buvat începu să creadă ceea ce îl încredinţase 
pupila sa chiar în acea dimineaţă, anume că starea de agitaţie 
în care se afla se datora emoţiei din ajun. Drept urmare, seara, 
întrucit trebuia să lucreze, Buvat se urcă la el la ceasurile opt, 
iar pe Bathilde, care se plîngea de faptul că se culcase în ajun la 
orele trei dimineaţa, o lăsă liberă în acea seară să se culce la ce 
oră îi va plăcea. 

Bathilde rămase trează, deoarece, cu toată insomnia ei 
din ajun, nu avea nici cea mai mică poftă să doarmă. Rămase 
liniştită de veghe, mulţumită şi fericită, căci ştia că fereastra 
vecinului era deschisă, iar după statornicia lui, îi ghicea 
neliniştea. De două sau trei ori tare o bătu gîndul să pună capăt 
acestei nelinişti, ducîndu-se să-l vestească pe vinovat că în 
schimbul unei explicaţii oarecare, iertarea avea să-i fie 
acordată. Dar i se păru că a face astfel primii paşi oarecum 
spontan în întîmpinarea lui Raoul însemna mai mult decit se 
cuvenea să facă o fată tînără de vîrstă ei şi în situaţia ei. Amînă 
aşadar lucrurile pe a doua zi. 

Seara, Bathilde îşi făcu rugăciunea ca de obicei, şi, ca de 
obicei, Raoul se regăsi pe jumătate în rugăciunea sa. 

Peste noapte, Bathilde visă că Raoul se afla la picioarele 
ei, şi că îi dădea nişte motive atit de serioase, încît ea era aceea 
care îi mărturisea că este vinovată, şi care îi cerea iertare lui. 

De aceea de dimineaţă se trezi foarte convinsă că fusese 
de o severitate îngrozitoare, neînţelegind cum de avusese 
curajul să-l facă să sufere în acest chip pe bietul Raoul. 

De aici urmă că prima sa mişcare a fost să se ducă la 
fereastră şi s-o deschidă; dar ducîndu-se într-acolo, îl zări, printr- 
o imperceptibilă deschizătură, pe frumosul tînăr ce stătea la 


296 


fereastră. Această imagine o opri brusc. Nu ar însemna oare o 
mărturisire deplină această fereastră deschisă de ea însăşi? Era 
mai bine să aştepte sosirea Nanettei. Nanette ar deschide 
fereastra în chip foarte firesc, şi astfel vecinul nu s-ar putea făli 
prea mult cu puterea sa de seducţie. 

Nanette îşi făcu apariţia, însă fusese dojenită prea 
straşnic în ajun cu privire la nefericita de fereastră pentru a se 
expune la o a doua reprezentaţie a aceleiaşi scene. Urmă de aici 
că nu avu nici o clipă de gind să se apropie de fereastră, şi că se 
înviîrti şi foi prin cameră fără a-i pomeni cituşi de puţin de 
aerisirea încăperii. După aproape o oră folosită spre a deretica 
prin casă, Nanette ieşi fără să fi atins măcar perdelele. Bathilde 
era gata să plîngă. 

Buvat cobori să-şi ia cafeaua împreună cu Bathilde, aşa 
cum îi era obiceiul. Bathilde nădăjduia că, intrînd în încăpere, 
Buvat avea să întrebe pentru ce stătea aşa închisă în camera ei, 
şi că vorbele acestea ar însemna pentru ea un prilej spre a-i 
spune să deschidă fereastra; însă Buvat primise în ajun de la 
şeful bibliotecii nişte reguli noi de clasificare a manuscriselor, şi 
era atit de preocupat de etichetele sale, încît nu dădu atenţie la 
nimic altceva decit la mina bună a Bathildei, îşi bău cafeaua 
fredonînd cîntecul favorit, şi ieşi fără a face nici cea mai mică 
observaţie cu privire la aceste perdele atît de jalnic trase. Pentru 
prima oară, Bathilde avu împotriva lui Buvat un gest de 
enervare care aducea aproape a minie, şi i se păru că tutorele 
avea puţină atenţie faţă de pupila sa, dacă nu băga de seamă 
că ea era pe cale să se înăbuşe într-o încăpere cu ferestrele 
astfel astupate. 

Rămasă singură, Bathilde se lăsă pe un scaun; ea însăşi 
se virise într-o încurcătură din care îi era cu neputinţă să iasă. 
Trebuia să-i porunceaseă Nanettei să deschidă fereastra: nu 
voia să facă acest lucru; trebuia să deschidă ea însăşi fereastra: 
nu-l putea face. 

Trebuia aşadar să aştepte. Dar pînă cînd? Să aştepte 
pînă miine, pînă poimiine poate, şi pînă atunci ce avea să 
gîindească Raoul? Raoul nu-şi va pierde oare răbdarea din 
pricina acestei severităţi exagerate? Dacă Raoul avea să-şi 
părăsească din, nou mansarda pentru cincisprezece zile, pentru 


297 


o lună, pentru şase săptămîni... pentru totdeauna... poate... 
Bathilde ar muri. Bathilde nu se mai putea lipsi de Raoul. 

Două ore se scurseră astfel, — două secole! Bathilde 
încercă de toate: se apucă de broderie, se aşeză la clavecin, 
trecu la pasteluri; nu putu să facă nimic. Atunci apăru Nanette, 
şi îi reveni un pic de speranţă. Insă Nanette doar întredeschise 
uşa: ea venea să-i ceară îngăduinţa să facă un drum absolut 
necesar. Bathilde îi făcu semn cu mîna că putea să se ducă. 

Nanette se ducea în foburgul Saint-Antoine: absenţa ei 
avea să dureze aşadar cel puţin două ore. Ce să facă în răgazul 
acestor două ore? Ar fi fost nespus de plăcut să le petreacă la 
fereastră: afară era un soare atit de minunat, judecînd cel puţin 
după razele care pătrundeau prin perdele. Bathilde se aşeză pe 
un scaun, îşi scoase scrisoarea din corsaj; o ştia pe dinafară, dar 
nu e nimic, o mai citi o dată. Primind o asemenea scrisoare, cum 
de nu se predase ea chiar în acea clipă? Era atît de tandră, atit 
de plină de dragoste; se simţea aşa de bine că cel ce o scrisese, 
o scrisese, cu vorbe izvorite din inima sa. Oh! dacă cel puţin ar 
putea să primească o a doua scrisoare. 

Era o idee. Bathilde îşi aruncă ochii asupra Mirzei, Mirza, 
drăguţa mesageră! o luă în braţe, îi sărută tandru căpşorul fin şi 
inteligent; apoi, tremurînd toată, biata copilă, ca şi cum ar fi 
făptuit o crimă se duse să deschidă uşa de la palier. 

Un tînăr se afla în faţa acestei uşi, întinzîndu-şi mîna spre 
clopoțel. 

Bathilde scoase un strigăt de bucurie, iar tînărul un 
strigăt de iubire. 

Acest tînăr era Raoul. 


XXXII 
ÎN AL NOUĂLEA CER 


Bathilde făcu cîțiva paşi înapoi, deoarece simţea că era 
gata să cadă în braţele lui Raoul. 

Raoul, după ce închise în grabă uşa, făcu cîțiva paşi 
înainte şi îngenunche la picioarele Bathildei. 

Cei doi tineri îşi aruncară o inefabilă privire de iubire; 
apoi numele lor, schimbate într-un îndoit strigăt, le scăpară de 


298 


pe buze; mîinile li se reuniră într-o strîingere electrică, şi totul fu 
uitat. 

Aceste două biete inimi, cărora li se părea că aveau 
atitea să-şi spună, băteau aproape una lîngă alta şi rămîneau 
mute: întregul lor suflet le trecuse în luminile ochilor, şi ei îşi 
vorbeau cu acea mare voce a tăcerii care, în dragoste, rosteşte 
atitea lucruri, şi care are avantajul asupra celeilalte de a nu 
minţi niciodată. 

Ei rămaseră astfel cîteva minute. În sfîrşit Bathilde simţi 
cum o podidesc lacrimile; apoi, scoţind un suspin, şi lăsîndu-se 
pe spate ca spre a-şi recăpăta respiraţia în pieptu-i sugrumat, 
rosti: 

— Oh, Doamne! Doamne! Cit am suferit! 

— Dar eu! spuse d'Harmental, eu care, în aparenţă, în 
ochii dumneavoastră, am toate vinile, şi care totuşi sînt 
nevinovat. 

— Nevinovat, zise Bathilde, căreia, printr-o reacţie cu 
totul firească, îi reveneau în minte primele sale îndoieli. 

— Da, nevinovat, continuă cavalerul. 

Şi atunci el povesti Bathildei tot ceea ce avea el dreptul 
să-i povestească din viaţa sa, adică duelul său cu Lafare; cum, 
în urma acestui duel, venise el să se ascundă în strada du 
Temps-Perdu; cum o văzuse pe Bathilde, cum se îndrăgostise de 
ea; uimirea lui descoperind treptat în ea femeia distinsă, 
pictorița îndemînatică, muziciana de primul ordin; bucuria sa 
cînd crezu că observă că nu îi era cu totul indiferent; fericirea sa 
cînd începu să creadă că era iubit; în sfirşit, el îi spuse cit a fost 
de fericit cînd, în calitate de colonel de carabinieri, primise 
ordinul să se ducă în Bretania, şi cum acest ordin prevedea ca la 
reîntoarcere să vină să raporteze despre misiunea sa Alteţei 
Sale Serenisime doamna ducesă du Maine, înainte de a se duce 
la Paris. Aşadar el sosise direct la Sceaux, ignorind ce se 
petrecea acolo şi crezind că nu avea decit de lăsat nişte depeşe, 
în trecere, şi cînd, din contra, picase în mijlocul unei serbări la 
care, absolut fără voia lui, fusese forţat să ia parte, şi aceasta 
din pricina poziţiei pe care o deţinea el pe lîngă domnul duce du 
Maine. Această expunere amănunţită a fost încheiată prin 
exprimarea unor asemenea păreri de rău, prin aşa cuvinte de 
dragoste şi jurăminte de fidelitate, încît Bathilde aproape că nu 


299 


dădu atenţie primelor părţi ale discursului, pentru a se interesa 
şi a-şi aminti numai de sfîrşit. 

Era rîndul Bathildei. Bathilde avea şi ea de povestit lui 
d'Harmental o istorie lungă; dar în această istorie nu existau nici 
reticenţe, nici obscurităţi. Nu era istoria unei epoci din viaţa sa, 
ci a întregii sale vieţi. Bathilde, cu o anumită mîndrie de a-i 
împărtăşi iubitului ei că era demnă de el, se zugrăvi mai întîi ca 
mic copil, bucurîndu-se de mîngiierile unui tată şi ale unei ma- 
me; după care se înfăţişă orfană, apoi părăsită. Şi atunci apăru 
Buvat, acest om cu faţă vulgară şi cu inimă sublimă, şi ea îi 
vorbi despre toate atenţiile lui, despre bunătatea lui nesecată, 
despre întreaga sa iubire pentru biata lui pupilă. Bathilde îi 
prezentă copilăria ei fără griji şi adoleseenţa cufundată în 
gînduri. Sosi în sfîrşit la clipa în care, pentru prima oară, îl 
văzuse pe d'Harmental, şi, ajunsă aici, ea surise, roşind, întrucît 
simţea bine că nu mai avea nimic ce să-i destăinuiască. 

Dar lucrurile nu stăteau astfel. Mai ales ceea ce Bathilde 
credea că nu e nevoie să-i împărtăşească lui d'Harmental, 
tocmai acestea voia neapărat cavalerul să le afle de pe buzele 
ci; de aceea nu o scuti de nici un amănunt. Zadarnic sărmana 
copilă se opri, se înroşi, îşi plecă ochii, ea trebui să-şi deschidă 
biata sa inimă feciorelnică, în timp ce d'Harmental, în genunchi 
în faţa ei, îi sorbea cele mai mici şoapte; apoi, cînd termină, ea 
trebui să înceapă de la capăt, deoarece d'Harmental nu se 
putea sătura să o asculte, într-atit era de fericit de a se simţi 
iubit de Bathilde, şi într-atit era de mîndru că o putea iubi. 

Două ore se scurseseră ca două clipe, şi tinerii se aflau 
tot acolo, d'Harmental în genunchi în faţa Bathildei, aplecată 
spre el, mîinile ei în mîinile lui, privindu-se ochi în ochi, cînd se 
auzi deodată sunînd la uşă. Bathilde îşi aruncă ochii pe o mică 
pendulă atîrnaţă într-un colţ al camerei. Arăta orele patru şi 
şase minute: nu se putea înşela, era Buvat, care se înapoia 
acasă. 

Ca primă reacţie, Bathilde încercă un sentiment de 
teamă; numaidecit însă Raoul o linişti, surizind: el avea 
pretextul pe care i-l procurase abatele Brigaud. Cei doi 
îndrăgostiţi mai schimbară aşadar o ultimă stringere de mînă şi 
o ultimă privire, apoi Bathilde se duse să deschidă uşa tutorelui 


300 


ei, care începu, ca de obicei, prin a o săruta pe frunte, şi numai 
atunci îl zări pe d'Harmental. 

Stupefacţia lui Buvat a fost mare; era pentru prima dată 
cînd un alt bărbat decit el intra la pupila sa. Işi aţinti asupra lui 
d'Harmental doi ochi bulbucaţi, umili, şi rămase în aşteptare, 
ridicînd şi coborînd bastonul în cadență, dar fără a atinge 
pămîntul cu el. | se părea în mod vag că îl cunoaşte pe acest 
tînăr. 

D'Harmental înaintă spre el cu acea uşurinţă despre care 
oamenii dintr-o anumită clasă nu au nici măcar idee. 

— Domnului Buvat, îi spuse el, am onoarea să-i vorbesc? 

— Mie însumi, domnule, răspunse Buvat înclinîndu-se şi 
tresărind la sunetul acestei voci pe care credea că o recunoaşte, 
după cum crezuse că recunoaşte de asemenea acest chip, şi 
întreaga onoare este de partea mea, vă rog să mă credeţi. 

— ÎI cunoaşteţi pe abatele Brigaud? continuă 


d'Harmental. 

— Da, domnule, perfect, du... du... du... doamnei Denis, 
nu-i aşa? 

— Da, reluă surîzînd d'Harmental, duhovnicul doamnei 
Denis. 

— ÎI cunosc, e un om foarte deştept, domnule, foarte 
deştept. 


— Exact. Nu i v-aţi adresat oare, cîndva, domnule Buvat, 
pentru a vă recomanda în vederea efectuării de copii? 

— Da, domnule, întrucît sînt copist, şi sînt la dispoziţia 
dumneavoastră. 

Buvat se înclină. 

— Ei bine! spuse d'Harmental întorcîndu-i salutul, 
scumpul abate Brigaud, care este tutorele meu, pentru a şti cu 
cine vorbiţi, domnule, v-a găsit un client excelent. 

— Ah! Serios! Dar luaţi loc, domnule. 

— Vă mulţumesc nespus. 

— Şi cine este acest client, vă rog? 

— Prinţul de Listhnay, care locuieşte în strada du Bac, 
numărul 110. 

— Un prinţ! Domnule, un prinţ? 

— Da, un spaniol, cred, care se află în corespondenţă cu 
gazeta Mercur din Madrid, şi căreia îi trimite ştiri din Paris. 


301 


— Dar acesta e un chilipir sadea, domnule! 

— Un veritabil chilipir, aşa cum aţi spus, care vă va da 
puţină bătaie de cap, este adevărat, întrucit toate depeşele sale 
sînt în limba spaniolă. 

— Drace! Drace! exclamă Buvat. 

— Cunoaşteti limba spaniolă? întrebă d'Harmental. 

— Nu, domnule; nu cred, ca să zic aşa. 

— Nu are importantă, continuă cavalerul, surizînd privitor 
la îndoiala lui Buvat; nu aveţi nevoie să cunoaşteţi o limbă 
pentru a face copii în această limbă. 

— Eu, domnule, aş copia şi din chineză, numai ca părţile 
pline şi părţile subţiri să fie trase destul de convcnabil pentru a 
alcătui litere. Extinsă pînă la un anumit punct, domnule, caligra- 
fia este o artă de imitație ca şi desenul. 

—Şi ştiu că, sub acest raport, domnule Buvat, reluă 
d'Harmental, dumneavoastră sînteţi un mare artist. 

— Domnule, zise Buvat, dumneavoastră mă copleşiţi. 
Acum, fără indiscreţie, pot să vă întreb la ce oră o voi găsi pe 
Alteța Sa? 

— Care Altetă? 

— Alteța Sa prinţul de... nu-mi mai amintesc numele, pe 
care l-aţi spus, domnule...; pe care mi-aţi lăcut onoarea de a mi-l 
spune, adăugă Buvat corectîndu-se. 

— Ah! prinţul de Listhnay! 

— EI însuşi. 

— El nu este Alteță, scumpe domnule Buvat. 

— lertaţi-mă, mi se părea că toţi prinții... 

— Oh! există prinți şi prinți... Acesta este un prinţ de 
rangul al treilea, şi cu condiţia să-l numiţi monsenior, el va fi 
foarte satisfăcut. 

— Credeţi? 

— Sînt sigur de acest lucru. 

— Şi cînd îl voi găsi, vă rog? 

— Într-o oră, dacă vreţi: după ce luaţi cina, de exemplu, 
între orele cinci şi cinci şi jumătate. Vă reamintiţi adresa? 

— Da, strada du Bac, nr. 110. Foarte bine! domnule. 
Foarte bine! Am să fiu acolo. 

— Aşadar, zise d'Harmental, sînt onorat să vă spun la 
revedere. Şi dumneavoastră, domnişoară, adăugă el întorcîndu- 


302 


se către Bathilde, vă rog să primiţi toate mulţumirile mele 
penţru bunătatea pe care aţi avut-o de a-mi ţine companie 
aşteptindu-l pe domnul Buvat, bunătate pentru care vă voi 
păstra, v-o jur, o recunoştintă eternă. 

Şi cu aceste cuvinte, lăsînd-o pe Bathilde buimăcită de 
siguranţa de sine pe care i-o dăduse obişnuinţa unor asemenea 
situaţii, d'Harmental, printr-un ultim salut, îşi luă rămas bun de 
la Buvat şi de la pupila sa. 

— Acest tînăr este într-adevăr foarte amabil, rosti Buvat. 

— Da, foarte amabil, răspunse în chip mecanic Bathilde. 

— Numai că mi se întîmplă un lucru extraordinar: mi se 
pare că l-am mai văzut. 

— Este posibil, zise Bathilde. 

— La fel şi vocea sa, continuă Buvat. Sînt convins că 
vocea sa nu mi-e străină. 

Bathilde tresări, întrucît ea îşi reaminti de seara în care 
Buvat se întorsese grozav de înspăimîntat, după aventura sa din 
strada des Bons-Enfants, iar d'Harmental nu îi spusese nimic în 
legătură cu această aventură. 

În acest moment îşi făcu apariţia Nanette, anunţind că 
masa era servită. Buvat, care era grăbit să se ducă la prinţul de 
Listhnay, păşi primul în mica sufragerie. 

— Ei bine! domnişoară, îi spuse încet de tot Nanette, care 
va să zică a venit tînărul cel frumos? 

— Da, Nanette, da, răspunse Bathilde ridicînd ochii spre 
cer cu o expresie de infinită gratitudine. Da, şi sînt tare fericită. 

Trecu şi ea în sufragerie; aci, Buvat, după ce îşi aşezase 
pălăria peste baston şi bastonul într-un colţ, o aştepta pe Ba- 
thilde, bătîndu-se cu mîinile peste coapse, aşa cum îi era 
obiceiul în clipele sale de mare satisfacţie. 

Cît despre d'Harmental, el nu era mai puţin fericit decit 
Bathilde: era iubit, era sigur de aceasta. Bathilde i-o spusese cu 
aceeaşi plăcere pe care o resimţise ea însăşi, cînd l-a auzit pe 
d'Harmental mărturisindu-i că o iubeşte. El era iubit, şi nu de o 
biată orfană, de o mică grizetă, ci de o tînără aparţinind no- 
bilimii, iar tatăl şi mama ei ocupaseră, la curtea lui Monsieur şi a 
fiului său, unele din acele funcţii care, la acea epocă, erau cu 
atit mai onorabile cu cît te apropiau mai mult de prinți. Nimic nu 
împiedica aşadar pe Bathilde şi pe d'Harmental să aparţină unul 


303 


altuia: dacă rămiînea o distanţă socială între ei, aceasta însemna 
atit de puţin, încît Bathilde nu avea decit un pas de făcut spre a 
urca, iar d'Harmental un singur pas spre a cobori, pentru ca 
amindoi să se întiîlnească la jumătatea drumului. Este adevărat 
că d'Harmental uita un lucru, un singur lucru: anume acest 
secret pe care se crezuse obligat să i-l tăinuiască Bathildei ca 
nefiind al său, anume această conspirație care săpa sub pi- 
cioarele sale un abis care, dintr-un moment într-altul, putea să-l 
înghită. Insă d'Harmental era departe de a vedea lucrurile astfel; 
d'Harmental era sigur că este iubit, iar soarele dragostei 
făureşte celei mai triste şi mai părăsite vieţi un orizont 
trandafiriu. 

In ceea ce o privea, Bathilde nu avea nici o îndoială care 
s-o îngrijoreze cît de cît asupra viitorului: cuvîntul căsătorie nu 
fusese pronunţat între ea şi d'Harmental, este adevărat, însă 
inimile lor se arătaseră una alteia în întreaga lor puritate, şi nu 
exista contract scris care să valoreze cit o privire a ochilor lui 
Raoul, să preţuiască o strîingere de mînă a sa. Şi de aceea, cînd, 
după cină, Buvat, felicitîndu-se pentru straşnica pleaşcă ce-i 
picase, îşi luă bastonul şi pălăria spre a se duce la prinţul de 
Listhnay, de-abia rămase Bathilde singură în camera ei, că se 
duse, voioasă şi încrezătoare, să deschidă ea însăşi, fără ezitare 
şi fără a se ruşina, această nefericită de fereastră atît de multă 
vreme închisă. 

Cit despre d'Harmental, de cînd se înapoiase în 
mansardă, nu-şi mai părăsise fereastra. 

După citeva clipe, îndrăgostiţii se înţeleseseră asupra a 
tot ceea ce vor face: bunei Nanette aveau să-i împărtăşească pe 
de-a întregul taina lor. În toate zilele cînd Buvat va fi plecat, 
d'Harmental se va urca la Bathilde şi va rămîne alături de ea 
două ceasuri. Restul timpului îşi vor vorbi pe fereastră, şi cînd, 
din întîmplare, ar fi obligaţi să ţină ferestrele închise, îşi vor 
scrie. 

Către orele şapte seara Buvat putea fi văzut apărînd în 
colţul străzii Montmartre; călca apăsat, cu pasul ceva mai grav 
şi mai majestuos, ţinînd într-o mînă un sul de hirtie şi în cealaltă 
bastonul; i se citea în ochi că se petrecuse ceva măreț în viaţa 
sa; Buvat fusese introdus în preajma prinţului şi vorbise 
monseniorului în persoană. 


304 


Cei doi tineri nu îl zăriră pe Buvat decit în momentul în 
care acesta trecea prin dreptul lor: d'Harmental îşi închise 
numaidecit fereastra. 

Bathilde avusese o clipă de nelinişte. Cînd d'Harmental îi 
vorbise lui Buvat despre prinţul de Listhnay, ea se gindise că 
Raoul, surprins la ea, inventa o a doua istorie pentru a explica 
prezenţa sa. Neavînd timpul să-i ceară explicaţii, şi neîndrăznind 
să insiste pe lîngă Buvat spre a nu se duce în strada du Bac, ea 
avu o anumită remuşcare în momentul în care îl văzu plecînd. 

Bathilde ţinea la Buvat cu toată recunostinţa inimii sale. 
El însemna pentru Bathilde ceva sacru, pe care respectul ei 
trebuia să-l ferească veşnic de ridicul. IIl aşteptă aşadar cu mare 
nelinişte, pentru a judeca după chipul său ce se petrecuse: faţa 
lui Buvat era strălucitoare. 

— Ei bine! tăicuţule? rosti Bathilde cu un rest de teamă. 

— Minunat! zise Buvat. Am văzut pe Alteța Sa. 

Bathilde răsuflă uşurată. 

— Scuză-mă, însă, tăicuţule, zise ea surizînd, ştii bine că 
domnul Raoul a spus că prinţul de Listhnay nu are drept la acest 
titlu, nefiind prinţ decit de rangul al treilea. 

— Garantez eu că e de primul, şi menţin „alteţa”, zise 
Buvat. Un prinţ de rangul al treilea, paloş de lemn! un bărbat 
înalt de cinci picioare şi opt degete, plin de maiestate, şi care 
mestecă ludovicii de aur cu lopata! un om care plăteşte copiile 
cincisprezece livre pagina, şi care mi-a dat douăzeci şi cinci de 
ludovici înainte!... Un prinţ de rangul al treilea!... Ah, ce să mai 
vorbim! 

Şi atunci o altă teamă îşi făcu loc în mintea Bathildei, 
anume că acest pretins client, pe care Raoul i-l găsise tutorelui 
ei, să nu fie decit un mijloc ocolit pentru a-l face pe Buvat să 
accepte nişte bani pe care el ar socoti că i-a cîştigat. Această 
teamă atrăgea după ea ceva umilitor, ceea ce făcu să i se 
stringă inima. Ea îşi întoarse ochii spre fereastra lui 
d'Harmental, şi îl văzu pe tînărul care, printr-un ochi de geam, o 
privea cu atita dragoste, încît nu se mai gîndi la nimic altceva 
decit să-l privească şi ea, şi aceasta cu atita uitare a tot ce o 
înconjura, încît însuşi Buvat, oricît de puţin îndemînatic ar fi fost 
el să surprindă la ceilalţi acest gen de sentimente, băgă de 
seamă preocuparea pupilei sale, şi se apropie fără răutate să 


305 


vadă ce atrăgea astfel atenţia fetei. Însă d'Harmental îl văzu 
apărînd pe Buvat şi lăsă perdeaua să cadă, astfel încît bonomul 
nostru nu se alese cu nimic de pe urma curiozităţii sale. 

— Aşa care va să zică, tăicuţule, zise cu vioiciune 
Bathilde, care se temea ca Buvat să nu fi băgat de seamă, şi 
voia să-i abată atenţia, eşti mulţumit? 

— Foarte satisfăcut. Dar trebuie să-ţi spun un lucru. 

— Care? 

— Dumnezeule! Ce e şi cu noi, şi ce minte slabă avem! 

— Ce ţi s-a întîmplat oare? 

— Să vezi... îţi reaminteşti, ţi-am spus că deunăzi 
credeam că recunosc figura şi vocea acestui tînăr, dar că nu 
puteam să-mi amintesc unde am văzut-o şi unde am auzit-o. 

— Da, mi-ai spus asta. 

— Ei bine! Traversînd strada des Bons-Enfants pentru a 
ieşi la Pont Neuf, ajungînd în faţa casei cu numărul 24, am avut 
un fel de inspiraţie subită, şi mi s-a părut că acest tînăr era 
acelaşi ins pe care îl văzusem în timpul acelei nopţi grozave, la 
care nu mă pot gîndi vreodată fără să mă cuprindă fiorii! 

— Adevărat, tăicuţule? rosti Balthilde cuprinsă ea însăşi 
de fiori. Oh! ce nebunie! 

— Da, ce nebunie! Intrucit am fost pe punctul de a mă 
întoarce. Mă gindeam că acest prinţ de Listhnay ar putea fi într- 
adevăr vreo căpetenie de tilhari şi că ar voi poate să mă atragă! 
într-o văgăună. Insă, cum eu nu iau niciodată bani cu mine, am 
cugetat că temerile mele erau exagerate, şi din fericire le-am 
combătut prin raționamente. 

— Şi acum, tăicuţule, eşti într-adevăr convins, nu-i aşa, 
reluă Bathilde, că acest biet tînăr, care a venit în după-amiaza 
asta din partea abatelui Brigaud, nu are nici o legătură cu cel cu 
care ai vorbit în strada des Bons-Enfants? 

— Fără îndoială. O căpetenie de hoţi, căci susţin mai 
departe că aceasta este poziţia sa socială, o căpetenie de hoţi 
nu s-ar afla în relaţii cu Alteta Sa. 

— Oh! Nu ar avea nici o logică, rosti Bathilde. 

— Nu, chiar că nu ar avea nici cea mai mică logică. Însă 
m-am luat cu vorba. Fata mea, ai să mă ierţi dacă nu rămîn cu 
tine în seara aceasta, dar i-am făgăduit Alteţei Sale să mă apuc 


306 


de copiile sale neîntîrziat, şi nu vreau să-mi calc cuvintul. Bună 
seara, scumpa mea copilă. 

— Bună seara, tăicuţule. 

Şi Buvat se urcă din nou în camera sa, unde se aşternu 
numaidecit la munca pe care i-o plătise atît de generos prinţul 
de Listhnay. 

Cît despre cei doi îndrăgostiţi, îşi reluară conversaţia 
întreruptă de întoarcerea lui Buvat, şi numai Dumnezeu ştie la 
ce oră s-au închis cele două ferestre. 


XXXIII 
URMAŞUL LUI FENELON 


Datorită înțelegerilor dintre cei doi tineri, care dădeau 
iubirii lor, atît de multă vreme zăgăzuită, întreaga înflorire 
posibilă, trei sau patru zile se scurseră asemenea unor clipe, în 
timpul cărora au fost fiinţele cele mai fericite de pe lume. 

Insă pămîntul, care părea să se fi oprit în loc pentru ei, 
continua totuşi să se rotească pentru ceilalţi, iar evenimentele, 
care trebuiau să-i trezească în momentul în care se aşteptau cel 
mai puţin, se pregăteau în tăcere. 

Domnul duce de Richelieu îşi ţinuse promisiunea. 
Mareşalul de Villeroi, ce urma să lipsească de la palatul Tuileries 
numai o săptămînă, după cum am văzut, fusese rechemat în 
cea de-a patra zi printr-o scrisoare a mareşalei, care îi scria că 
prezenţa sa pe lingă rege era mai necesară ca oricînd, întrucît 
tocmai se declarase pojarul la Paris, iar cîteva persoane se 
îmbolnăviseră la Palais-Royal. 

Domnul de Villeroi se înapoiase numaidecit. După cum îşi 
aducea lumea aminte, toate acele morţi succesive care, cu trei 
sau patru ani mai înainte, îndureraseră regatul, fuseseră puse 
pe seama pojarului, iar mareşalul nu voia să piardă acest prilej 
de a se făli cu vigilenţa sa, exagerind importanţa şi mai cu 
seamă rezultatele acestuia. Intr-adevăr, ca preceptor al regelui, 
el avea privilegiul de a nu-l părăsi niciodată decit în urma unui 
ordin dat de el însuşi, şi de a rămîne de faţă la audienţele 
acordate de rege oricărei persoane, chiar şi regentului. Or, 
ducele lua aceste precauţii ciudate mai cu seamă faţă de 
regent, şi cum aceste precauţii mergeau în acelaşi sens cu ura 


307 


doamnei du Maine şi a partidului ei, domnul de Villeroi era tare 
lăudat, şi se răspîndea pretutindeni vorba că el găsise pe 
căminul lui Ludovic al XV-lea nişte bomboane otrăvite care 
fuseseră puse acolo de nu se ştie cine. Toate acestea avură 
drept rezultat un spor de calomnii împotriva ducelui d'Orleans, 
şi prin urmare un spor de, importanţă pentru mareşal, care în 
cele din urmă tot îi băgase în cap tinărului rege că lui îi datora 
viaţa. Datorită acestei convingeri, el căpătase o mare înriurire 
asupra acestui biet vlăstar regal care, obişnuit să se teamă de 
orice, nu avea încredere decit în domnul de Villeroi şi domnul de 
Frejus, faţă de care nutrea sentimente de prietenie. 

Domnul de Villeroi era, aşadar, într-adevăr omul care 
trebuia pentru mesajul ce i se încredinţase însă, datorită 
nehoţăririi, trăsătură binecunoscută a caracterului său, el 
ezitase cîtva timp pînă să ia o decizie. S-a pomenit, în fine, ca în 
luna următoare —zi a săptămînii în care, din cauza festinelor 
sale din ziua de duminică, domnul regent îl vedea foarte rar pe 
rege — să-i fie remise lui Ludovic al XV-lea cele două scrisori ale 
lui Filip al V-lea. Apoi, domnul de Villeroi ar profita de acest 
răgaz de singurătate cu elevul său pentru a-l face să semneze 
ordinul de convocare a statelor generale, ordin pe care l-ar 
expedia numaidecit, şi pe care l-ar face public a doua zi, mai 
înainte de ora vizitei regentului la Maiestatea Sa. Astfel încît, 
oricît de neaşteptată ar fi fost această măsură, nu s-ar mai fi 
putut reveni asupra ei. 

In timp ce se unelteau toate acestea împotriva lui, 
regentul îşi urma viaţa obişnuită în mijlocul lucrărilor sale, al 
studiilor, al plăcerilor şi mai cu seamă al necazurilor sale 
familiale. Aşa după cum am mai spus-o, trei, dintre fiicele sale îi 
provocau supărări serioase şi reale. Doamna de Berry — pe care 
o iubea cel mai mult dintre toate pentru că o salvase din 
ghearele morţii, vindecînd-o de o boală grea, în faţa căreia cei 
mai vestiți medici, cu toţii, se declaraseră neputincioşi — uitînd 
de orice discreţie, trăia în mod public cu Riom, şi ameninţa că-l 
va lua în căsătorie la fiecare observaţie pe care i-o făcea tatăl 
ei. Ameninţare ciudată, şi care la această epocă totuşi, datorită 
respectului care se păstra încă faţă de ierarhia rangurilor, urma 
să stirnească, dacă ar fi fost adusă la îndeplinire, un şi mai mare 


308 


scandal decît isca iubirea pe care, în orice altă epocă, această 
căsătorie ar fi sfinţit-o. 

Domnişoara de Chartres îşi menţinuse hotărîrea de a se 
face călugăriţă, fără să se fi putut descoperi dacă această 
decizie era, aşa cum îşi închipuise regentul, urmarea unei 
decepţii amoroase, sau, după cum susţinea mama sa, rezultatul 
unei vocaţii reale. Este adevărat că ea, oricît de călugăriţă de 
probă ar fi fost, continua să se dedea tuturor plăcerilor mondene 
care puteau fi introduse în mănăstire, şi pusese să i se 
transporte în chilie puştile, pistoalele, şi mai ales o magnifică 
garnitură de rachete de sori, de petarde şi de torţe romane, 
artificii graţie cărora ea oferea seară de seară tinerelor sale 
prietene un divertisment pirotehnic; altminteri, nu trecea de 
pragul mănăstirii din Chelles, unde tatăl ei venea să o viziteze în 
fiecare miercuri. 

Cea de-a treia persoană din familie care, după cele două 
surori ale sale, îi dădea cel mai mult de furcă regentului, era 
domnişoara de Valois, pe care o bănuia foarte mult că este 
amanta lui Richelieu, fără ca totuşi să fi putut obţine vreodată o 
dovadă sigură în acest sens, deşi îşi pusese poliţia pe urmele 
celor doi amanti, şi cu toate că, nu o singură dată, bănuind-o pe 
domnişoara de Valois că îl primeşte pe duce la ea, regentul 
intrase aici la orele cînd era cel mai probabil că avea să-l 
întilnească. Aceste bănuieli sporiseră încă din pricina rezistenţei 
pe care o opusese mamei sale care voise să-i dea ca soţ pe 
nepotul său, prinţul de Dombes, devenit o partidă excelentă, 
îmbogăţit cum ajunsese prin moştenirea rămasă de la grande 
Mademoiselle”*; de aceea regentul se folosi de un nou prilej 
pentru a se convinge dacă acest refuz era provocat de antipatia 
pe care i-o inspira tînărul prinţ sau de dragostea pe care o purta 
frumosului duce, întîmpinînd favorabil propunerile pe care i le 
făcuse Pleneuf, ambasadorul său la Torino, cu privire la 
căsătoria dintre frumoasa Charlotte-Aglae şi prinţul de Piemont. 
Domnişoara de Valois se răzvrătise grozav din pricina acestei 
noi conspirații împotriva propriei ei inimi. Însă zadarnic gemuse 
şi plinsese ea, regentul, cu toată bunătatea spontană a 
caracterului său, de data aceasta se pronunţase în mod cert, iar 
bieţii amanți nu mai aveau nici o speranţă, cînd se produse un 


2 Fiica cea mai mare a fratelui regelui. 
309 


eveniment neaşteptat care dădu peste cap totul. Madame, 
mama regentului, cu sinceritatea sa cu totul germană, îi 
scrisese reginei Siciliei, una din corespondentele sale cele mai 
asidui, că ea o iubea prea mult pentru a nu o preveni că prinţesa 
care era destinată tînărului prinţ de Piemont avea un amant, şi 
că acest amant era ducele de Richelieu. Este lesne de ghicit că, 
oricît de avansate ar fi fost lucrurile, o asemenea declaraţie ce 
venea de la o persoană cu moravuri atît de austere ca Palatina, 
dusese la o ruptură totală. Aşadar, în momentul în care credea 
că scăpase de domnişoara de Valois, ducele d'Orleans află 
deodată despre ruptură, apoi, ceva mai tirziu, află şi cauza 
acestei rupturi; cîteva zile se arătă îmbufnat faţă de Madame, 
trimiţind la toţi dracii această manie de a coresponda care o 
stăpînea pe biata prinţesă palatină. Dar cum ducele d'Orleans 
avea firea cea mai puţin certăreaţă de pe lume, curînd rise şi el 
de această nouă escapadă epistolară a mamei sale, abătut fiind 
de altminteri de la acest subiect de un subiect mult mai 
important: era vorba de Dubois, care voia cu orice preţ să fie 
arhiepiscop. 

Am văzut, la reîntoarcerea lui Dubois de la Londra, cum 
toată afacerea începuse atunci sub formă de glumă, şi cum pri- 
mise regentul recomandarea regelui William; însă Dubois nu era 
omul să se lase doborit de primul refuz. Cambrai devenise 
vacant prin moartea, la Roma, a cardinalului La Tremouille. Era 
una dintre cele mai bogate arhiepiscopii şi una dintre cele mai 
înalte funcţii ale Bisericii: era înzestrată cu un venit anual de 
150 000 livre, şi cum pe Dubois banii nu-l deranjau niciodată, ci, 
dimpotrivă, şi-i procura prin toate mijloacele cu putinţă, ar fi fost 
greu de spus dacă era mai ispitit de titlul de urmaş al lui 
Fenelon decit ce bogatul beneficiu care îi era alocat. De accea, 
cu primul prilej, Dubois puse din nou arhiepiscopia în discuţie. 
De data aceasta, ca şi prima oară, regentul voi să dea lucrurilor 
o întorsătură comică; însă Dubois deveni mai hotărit şi măi 
stăruitor. Regentul nu putea suporta sicîiala, iar Dubois începea 
să-l plictisească cu insistența sa; astfel încît, crezind că-l 
încolţeşte bine pe Dubois, se prinse că nu va găsi un prelat care 
să vrea să-l hirotonisească arhiepiscop. 

— Şi nu-i decit asta? exclamă Dubois plin de bucurie. Am 
la îndemînă ce ne e de trebuinţă. 


310 


— Cu neputinţă, rosti regentul care nu credea că 
linguşirea omenească poate să meargă pînă într-acolo. 

— Aveţi să vedeţi! zise Dubois. 

Şi ieşi alergind. După cinci minute se înapoie. 

— Ei bine? întrebă regentul. 

— Ei bine! răspunse Dubois, am găsit ce ne trebuie. 

— Oh! cine este blestematul, exclamă regentul, care 
consimte să hirotonisească o puşlama ca tine? 

— Primul dumneavoastră  miluitor în persoană, 
monseniore. 

— Episcopul de Nantes? 

— Nici mai mult, nici mai puţin. 

— Tressan? 

— EI însuşi! 

— Cu neputinţă! 

— Ce mai, iată-l. 

Şi în acest moment uşa se deschise, iar valetul îl anunţă 
pe monseniorul episcop de Nantes. 

— Veniţi, monseniore, veniţi! exclamă Dubois mergînd în 
întîmpinarea sa. Alteţa Sa Regală ne-a onorat adineaori pe 
amîndoi, numindu-mă, pe mine, aşa cum v-am spus, arhiepiscop 
de Cambrai, şi alegindu-vă pe dumneavoastră spre a mă hiroto- 
nisi. 

— Domnule de Nantes, întrebă regentul, consimţiţi într- 
adevăr să vă luaţi misiunea de a face din abate un arhiepiscop? 

— Dorinţele Alteţei Voastre sînt ordine pentru mine, mon- 
seniore. 

— Dar ştiţi oare că el este un simplu membru al clerului, 
fiind numai tuns, şi că nu a căpătat nici sub-diaconia, nici 
diaconia, nici preoţia? 

— Nu are nici o importanţă; monseniore, întrerupse 
Dubois. E de faţă aici domnul de Nantes, care vă va spune că 
toate aceste ordine pot fi conferite într-o singură zi. 

— Dar nu există vreun exemplu al unei asemenea 
escaladări. 

— Ba da, sfîntul Ambrozie. 

— Atunci, scumpul meu abate, zise rizind regentul, dacă 
tu ai de partea ta Părinţii Bisericii, eu nu mai am nimic de spus, 
şi te las pe mîna domnului de Tressan. 


311 


— Am să ţi-l înapoiez cu cîrja şi cu mitra arhiepiscopală, 
monseniore. 

— Dar îţi trebuie titlul de licenţiat, continuă regentul, pe 
care începea să-l amuze această discuţie. 

— Am cuvintul universităţii din Orleans. 

— Dar îţi trebuie atestări, scrisori episcopale de trimitere 
spre altă dioceză. 

— Şi oare Besons nu se află pe acolo? 

— Un certificat de viaţă ordonată şi de bune purtări. 

— Voi avea unul semnat de Noailles. 

— Ah! cît despre asta, mă prind pe orice că nu, abate. 

— Foarte bine! Atunci are să-mi dea Alteța Voastră unul. 
Ei! ce dracu'! semnătura regentului Franţei va avea într-adevăr 
tot atita trecere la Roma cît aceea a unui răutăcios de cardinal. 

— Dubois, zise regentul, ceva mai mult respect, te rog, 
faţă de prinții Bisericii. 

— Aveţi dreptate, monseniore, nu se ştie ce poţi să 
ajungi. 

— Tu, cardinal! Ah! asta-i bună! exclamă regentul izbuc- 
nind în ris. 

— Pentru că Alteța Voastră nu vrea să-mi acorde 
albastrul’, rosti Dubois, trebuie într-adevăr să mă mulţumesc cu 
roşu, în aşteptarea a ceva mai bun. 

— Ceva mai bun! Cardinal! 

— la te uită, pentru ce nu aş fi într-o zi papă? 

— La urma urmelor, Borgia a fost şi el. 

— Să ne dea Dumnezeu viaţă lungă la amindoi, 
monseniore, şi o să vedeţi şi asta, şi multe alte lucruri încă. 

— La dracu'! exclamă regentul, doar ştii că eu îmi bat joc 
de moarte. 

— Vai! Chiar prea mult. 

— Ei bine! ai să mă faci să devin poltron din curiozitate. 

— Nu ar fi deloc rău; şi pentru a începe, monseniorul nu 
ar face rău să-şi suprime plimbările nocturne. 

— Şi pentru ce asta? 

— Pentru că, în primul rînd, în aceste plimbări viaţa îi 
este în primejdie. 


3 Panglica albastră, care nu se putea obţine decît după 
manifestarea şi verificarea capacităţii. 
312 


— Ce-mi pasă mie! 

— Apoi şi pentru un alt motiv. 

— Care? 

— Pentru că ele sînt, rosti Dubois luîndu-şi un aer ipocrit, 
un subiect de scandal pentru Biserică! 

— Du-te dracului! 

— Vedeţi, monseniore, zise Dubois întorcîndu-se spre 
Tressan, vedeţi în mijlocul căror libertini şi al căror păcătoşi fără 
leac sînt forţat eu să-mi duc traiul. Nădăjduiesc că Eminenţa 
Voastră va ţine seamă de poziţia în care mă aflu şi nu va fi prea 
severă cu mine. 

— Vom face tot ce ne va sta în putinţă, monseniore, 
răspunse Tressan. 

— Şi cînd asta? zise Dubois, care nu voia să piardă nici 
un ccas. 

— Îndată ce veţi fi îndeplinit toate cerinţele. 

— Vă cer trei zile. 

— Ei bine! în a patra zi sînt la ordinele dumneavoastră. 
Astăzi este sîmbată. Aşadar pe miercuri! 

— Pe miercuri, răspunse Dubois. 

— Numai că trebuie să te anunţ dinainte, abate, reluă 
regentul, că la hirotonisirea ta are să lipsească o persoană de o 
oarecare importanţă. 

— Şi cine ar îndrăzni să-mi aducă această ofensă? 

— Eul! 

— Dumneavoastră, monseniore, vă veţi afla acolo, şi 
anume în tribuna dumneavoastră oficială. 

— Iţi răspund că nu. 

— Pun rămăşag pe o mie de ludovici. 

— lar eu îţi dau cuvîntul meu de onoare. 

— Pun rămăşag îndoit. 

— Insolentule! 

— Pe miercuri, domnule de Tressan. La hirotonisirea 
mea, monseniore. 

Şi Dubois ieşi nespus de voios spre a se duce să 
trimbiţeze peste tot numirea sa. 

Cu toate acestea Dubois se înşelase asupra unui punct, 
anume adeziunea cardinalului de Noailles. Oricite ameninţări i s- 
au adresat sau oricîte promisiuni i s-au făcut, nu s-a reuşit să i 


313 


se smulgă atestarea de viaţă ordonată şi de bune purtări pe 
care Dubois se fălise că o va obţine din partea sa. Este adevărat 
că a fost singurul care a avut îndrăzneala acestei sfinte şi nobile 
împotriviri la scandalul care ameninţa Biserica; Universitatea din 
Orleans îi dădu licenţele; Besons, arhiepiscopul de Rouen, re- 
comandarea; şi, toate fiind gata în ziua hotărită, Dubois plecă la 
orele cinci dimineaţa, în costum de vînătoare, spre Pontoise, 
unde îl întîlni pe domnul de Nantes, care, conform promisiunii pe 
care i-o făcuse, îi conferi sub-diaconia, diaconia şi preoţia. La 
amiază totul era terminat, iar la orele patru, după ce trecuse pe 
la consiliul de regență, care se ţinea la vechiul Luvru din pricina 
pojarului care, după cum am spus, biîntuia la Tuileries, Dubois se 
reîntorcea la el în haine de arhiepiscop. Prima persoană pe care 
o zări în camera sa a fost cumătră Fillon. În dubla sa calitate de 
colaboratoare a poliţiei secrete şi a amorurilor publice, ea avea 
dreptul să pătrundă la ministru la orice oră. Şi cu toată 
solemnitatea zilei, întrucît ea afirmase că are să-i comunice lu- 
cruri de cea mai mare importanţă, nu îndrăzniseră să-i interzică 
intrarea. 

— Ah! exclamă Dubois zărind-o pe vechea sa prietenă, 
straşnică întîlnire! 

— La dracu'! cumetre, răspunse Fillon, dacă tu eşti aşa 
de ingrat încît să-ţi uiţi vechii prieteni, eu nu sînt atît de proastă 
ca să-i uit pe ai mei, mai cu seamă cînd ei înaintează în grad. 

— Ah! Aşa! spune-mi, reluă Dubois începînd să-şi 
dezbrace veşmintele sacerdotale, oare ai intenţia să mă numeşti 
mai departe cumătrul tău? Acum cînd vezi că-s arhiepiscop? 

— Mai mult ca oricînd, şi ţin atît de straşnic la acest 
lucru, încît am de gînd ca prima dată cînd are să vină regentul la 
mine, să-i ccr să mă numească stareță la o mănăstire, ca să 
prosperăm deopotrivă, tot împreună. 

— Aşadar tot mai vine la tine, desfrînatul? 

— Vai! dar nu pentru mine, sărmane cumetre. Ah! s-au 
dus vremurile frumoase de odinioară; sper însă că, mulţumită 
ţie, ele au să se reîntoarcă, iar casa mea o să tragă foloase de 
pe urma înălţării tale. 

— Oh! biata mea cumătră, spuse Dubois aplecîndu-se 
pentru ca Fillon să-i descheie copcile pelerinei, îţi dai bine 


314 


seama că acum lucrurile s-au schimbat şi că nu te mai pot vizita 
ca în trecut. 

— Tare mîndru mai eşti; cît despre Filip, nici vorbă, el 
vine mereu la mine. 

— Filip nu este decit regentul Franţei, în timp ce eu sînt 
arhiepiscop. Pricepi tu? Îmi trebuie o iubită care să-şi aibă lo- 
cuinţa ei, unde să mă pot duce fără să iasă scandal, ca doamna 
de Tencin, de exemplu. 

— Da, care te înşeală cu Richelieu. 

— Şi cine îţi spune că, dimpotrivă, nu-l înşeală pe 
Richelieu cu mine? 

— La naiba! să fie oare, întîmplător, vreo cumulardă, şi 
să se ocupe în acelaşi timp şi cu dragostea şi cu poliţia? 

— Poate. Dar fiindcă veni vorba de poliţie, reluă Dubois 
continuînd să se dezbrace, ştii tu că poliţia ta doarme zdravăn 
de trei sau patru luni încoace, şi dacă lucrul ăsta are să 
continue, voi fi silit să-ţi retrag subvenţia? 

— Ah! netrebnicule! exclamă Fillon, iată cum te porţi cu 
vechilc tale cunoştinţe! Tocmai veneam să-ţi fac o, destăinuire. 
Ei bine! n-ai s-o mai afli! 

— O destăinuire în legătură cu ce? 

— Fleacuri! îmi retragi tu subvenţia, haida de, bădăran ce 
eşti! 

— Să fie vorba de Spania? Întrebă încruntînd sprîncenele 
noul arhiepiscop, care simţea în mod instinctiv că primejdia 
venea dintr-acolo. 

— Nu e vorba de absolut nimic, cumetre, decît de o fată 
frumoasă pe care voiam să ţi-o prezint. Dar cum tu se faci 
sihastru, bună seara. 

Şi Fillon făcu patru paşi spre uşă. 

— Haide, vino aici, zise Dubois făcînd la rîndul său patru 
paşi spre un scrin. 

Şi cei doi vechi prieteni, atît de vrednici să se înţeleagă, 
se opriră şi se priviră rizînd. 

— Haide, haide, zise Fillon, văd că nu-i totul pierdut şi că 
mai e ceva bun în tine, cumetre. Ce mai stai; deschide scrinul 
ăsta mic şi drăguţ, arată-mi un pic ce are în burtă, iar eu îmi voi 
deschide gura, şi îţi voi arăta ce-mi stă pe inimă. 


315 


Dubois scoase din scrin un fişic de o sută de ludovici şi îl 
flutură pe dinaintea cumetrei Fillon. 

— Cu ce-i umplut cîrnăciorul? întrebă ea. Haide, să nu 
minţi; de alminteri am să număr din nou după tine, ca să fiu mai 
sigură. 

— Două mii patru sute de livre, e o sumă frumuşică, aşa 
mi se pare. 

— Da, pentru un abate, dar nu pentru un arhiepiscop. 

— Dar, nefericit-o, zise Dubois, nu ştii oare cît sînt de 
înglodate în datorii finanţele statului? 

— Ei bine! şi ce-ţi pasă ţie de asta pehlivanule? N-o să ne 
facă iarăşi Law milioane cu duiumul? 

— Nu vrei cumva, în schimbul fişicului ăsta, zece mii de 
livre în acţiuni ale Companiei Mississipi? 

— Mulţumesc, iubitule, prefer cei o sută de ludovici. Adă-i 
încoace, eu sînt femeie cumsecade, şi altădată ai să fii mai 
darnic. 

— Ei bine! şi acum, ce ai să-mi spui? Haide! 

— Mai întîi, cumetre, făgăduieşte-mi un lucru. 

— Care? 

— Fiindcă este vorba de un vechi prieten, să nu i se facă 
nici un rău. 

— Dar dacă vechiul tău prieten este vreun ticălos care 
merită să fie spînzurat, de ce dracu vrei să rămînă în pagubă 
ştreangul? 

— Uite aşa! Îmi am eu ideeile mele. 

— Du-te de te plimbă. Nu pot să-ţi făgăduiesc nimic. 

— Atunci, bună seara, cumetre, ţine-ţi suta de ludovici. 

— Ah! aşa! Nu cumva faci acum pe femeia virtuoasă? 

— Nu; însă am obligaţii faţă de acest bărbat. El este cel 
ce m-a introdus în lume. 

— Ei bine! se poate lăuda că a adus societăţii în acea zi 
un frumos serviciu. 

— Nepoate, încă puţin, şi nu va mai trebui să se căiască 
de tot ce a făptuit, pentru că nu scot o vorbă astăzi dacă nu îi 
este salvată viaţa. 

— Ei bine! îi va fi salvată viaţa. Ţi-o făgăduiesc, eşti 
mulţumită acum? 

— Şi pe ce îmi făgăduieşti tu asta? 


316 


— Pe cuvintul meu de om cinstit! 

— Cumetre, tu vrei să mă tragi pe sfoară. 

— Dar ştii că mă plictiseşti teribil pînă la urmă? 

— Aha! Te plictisesc! Ei bine, adio! 

— Cumătră, am să pun să te aresteze. 

— Ce-mi pasă mie! 

— Am să poruncesc să te ducă la închisoare. 

— Nici nu mă sinchisesc. 

— Şi am să te las să putrezeşti acolo. 

— Pînă ce ai să putrezeşti tu însuţi; şi asta nu va fi 
departe. 

— Ei bine! haide! Ce vrei tu? 

— Vreau viaţa căpitanului meu 

— O vei avea. 

— Pe cuvînt de ce? 

— Pe cuvînt de arhiepiscop! 

— Altceva. 

— Pe cuvînt de abate! 

— Mai zi altceva. 

— Pe cuvintul lui Dubois! 

— Minunat. Ei bine! Trebuie să-ţi spun mai întîi că acest 
căpitan al meu este într-adevăr cel mai jerpelit căpitan care 
există în regatul nostru. 

— Pe dracu'! există totuşi concurenţă. 

— Ei bine! el îi întrece nici vorbă pe toţi. 

— Continuă. 

— Or, vei afla că omul meu, căpitanul, este de cîtva timp 
încoace la fel de bogat ca şi Cresus. 

— O fi jefuit vreun fermier general! 

— Nu e în stare. Să-l fi ucis, treacă-meargă! dar să-l fi je- 
fuit... drept cine îl iei? 

— Ei bine, atunci, de unde socoteşti că i-au picat banii 
ăştia? 

— Te pricepi oare la monede? 

— Da. 

— De unde vin atunci astea? 

— Ah! ah! dubloni din Spania. 


317 


— Şi fără aliaj... cu efigia regelui Carol al II-lea... dubloni 
care valorează 48 de livre ca nimic... şi care îi curg din buzunare 
ca un izvor, bietul meu scump! 

— Şi la ce dată a început să năduşeaseă aşa cu aur 
căpitanul tău? 

— La ce dată? Cu două zile mai înainte de seara în care 
regentul era cît pe aci să fie răpit în strada des Bons-Enfants. 
Inţelegi, cumetre, apologul? 

— Ba bine că nu! Şi pentru ce vii doar astăzi să-mi dai de 
ştire? 

— Pentru că buzunarele încep să se goleaseă, şi pentru 
că este momentul prielnic spre a afla unde se duce să şi le 
umple. 

— Da, însă şi pentru că voiai să-i dai tot răgazul să 
rămînă lefter, nu-i aşa? 

— laca na, trebuie neapărat să trăiască toată lumea! 

— Ei bine! va trăi toată lumea, cumătro, chiar şi căpitanul 
tău. Dar pricepi tu? Trebuie să ştiu tot ce face. 

— Zi cu zi. 

— Şi de care dintre domnişoarele tale este îndrăgostit? 

— De toate cînd are bani. 

— Şi cînd nu are? 

— De Normande. Este prietena lui de inimă. 

— O cunosc: e o şireată şi jumătate. 

— Da, însă nu trebuie să te bizui pe ea. 

— Şi de ce mă rog? 

— İl iubeşte, mica proastă. 

— Ah! aşa! iată prin urmare un voinic tare fericit! 

— Şi se poate spune că o merită. O adevărată inimă de 
aur! Care nu păstrează nimic pentru el. Nu ca tine, avar bătrîn! 

— Bine! bine! Tu ştii nici vorbă că sînt ocazii cînd sînt şi 
mai şi decit fiul risipitor; şi nu depinde decit de tine să se 
ivească ocaziile astea. 

— Vom face atunci tot ce ne va sta în putinţă. 

— Astfel, zi cu zi, voi şti tot ce face căpitanul tău? 

— Zi cu zi, e lucru hotărît! 

— Pe cuvînt de ce? 

— Pe cuvint de femeie cinstită! 

— Altceva. 


318 


— Pe cuvintul coanei Fillon! 

— Perfect! 

— Adio, monseniore arhiepiscop. 

— Adio, cumătră. 

Şi cumătra Fillon înaintă spre uşă, dar în clipa în care se 
pregătea să iasă, intră uşierul. 

— Monseniore, rosti el, e un om de treabă care doreşte 
să vorbească cu Eminenţa Voastră. 

— Şi cine-i acest om de treabă, imbecilule? 

— Un slujbaş de la Biblioteca regală, care, în clipele sale 
libere, scrie copii. 

— Şi ce pofteşte el? 

— Spune că are de făcut Eminenţei Voastre o destăinuire 
de cea mai mare însemnătate. 

— O fi cumva vreun amărit de om ce ne cere un ajutor? 

— Nu, monseniore, zice că-i pentru o afacere politică. 

— Drace! Privitoare la ce? 

— Privitoare la Spania. 

— Bagă-l înăuntru atunci. Şi tu, cumătră, treci în 
cabinetul acela. 

— Pentru ce? 

— Ei bine! Dacă scriitorul nostru şi căpitanul tău s-ar cu- 
noaşte, din întîmplare! 

— la te uită, zise Fillon, ar fi nostim. 

— Haide, intră repede acolo. 

Şi cumătră Fillon intră în cabinetul pe care i-l arăta 
Dubois. 

O clipă mai tirziu aprodul deschise uşa şi îl anunţă pe 
domnul Jean Buvat. 

În momentul de faţă, să spunem cum de acest important 
personaj al istoriei noastre avea onoarea de a fi primit în 
audienţă particulară de către monseniorul arhiepiscop de 
Cambrai. 


XXXIV 
COMPLICELE PRINȚULUI DE LISTHNAY 


Noi l-am părăsit pe Buvat pe cînd se urca din nou la el, cu 
sulul de hirtii în mînă, spre a aduce la îndeplinire promisiunea pe 


319 


care i-o făcuse prinţului de Listhnay. Această promisiune fusese 
respectată cu sfinţenie, şi, cu toată dificultatea ce exista pentru 
Buvat de a scrie într-o limbă străină, a doua zi copia aşteptată 
fusese dusă în strada du Bac, numărul 110, la orele şapte seara. 
Buvat primise atunci din aceleaşi miini auguste o nouă porţie de 
lucru, pe care o înapoiase cu aceeaşi punctualitate, astfel încît 
prinţul de Listhnay, căpătind încredere într-o persoană care îi 
dăduse deja asemenea dovezi de exactitate, luă de pe biroul 
său un teanc de hirtii mult măi voluminos decit primele două, şi 
pentru a nu-l deranja pe Buvat în fiecare zi, şi fără îndoială 
pentru a nu fi deranjat el însuşi, îi porunci să aducă înapoi totul 
odată, ceea ce presupunea un interval de trei sau patru zile 
între prezenta întrevedere şi întrevederea viitoare. 

Buvat se întorsese acasă mai mindru şi mai onorat ca 
niciodată de această dovadă de încredere, şi o găsise pe 
Bathilde atît de veselă şi de fericită, încît se urcase în camera sa 
într-o stare de satisfacţie interioară care se apropia de 
beatitudine. El se aşternuse numaidecit pe lucru, şi este inutil să 
spunem că munca se resimţise de pe urma acestei dispoziţii 
sufleteşti. Deşi Buvat, cu toată speranţa pe care o nutrise o 
clipă, nu înţelegea cîtuşi de puţin limba spaniolă, el ajunsese să 
o citească curgător; astfel încît această muncă cu totul 
mecanică, cruţindu-i chiar osteneala de a urmări idei străine, îi 
îngăduia să fredoneze cîntecelul său pe cînd copia de zor lungile 
memorii. A fost aşadar aproape o decepţie pentru Buvat cînd, 
odată prima copie terminată, el găsi, între primul manuscris şi al 
doilea, un document scris în întregime în limba franceză. Buvat 
se obişnuise de cinci zile cu castiliana neaoşă, şi orice dezordine 
în obiceiurile acestui om de treabă însemna o oboseală; dar 
Buvat, sclav al datoriei sale, se pregăti totuşi să o îndeplinească 
în mod scrupulos; şi cu toate că documentul nu avea număr de 
ordine şi cu toate că părea să se fi strecurat acolo din greşeală, 
el se hotărî totuşi să-l copieze şi pe acesta, de fapt dacă nu de 
drept, în virtutea maximei: Quod abundat non vitiat >. El îşi 
ajustă aşadar pana cu o uşoară lovitură de briceag şi, trecînd de 
la scrierea batardă la scrierea aplecată, începu să copieze 
rîndurile următoare: 


31 Ceea ce este din abundentă nu strică. 
320 


„Confidenţială. 

Pentru Excelența Sa Monseniorul Alberoni în persoană. 

Nimic nu e mai important decit de a se ciştiga de partea 
noastră oraşe întărite 

vecine cu Pirineii, şi seniori care îşi au reşedinţa în aceste 
cantoane.” 


— În aceste cantoane, repetă Buvat după ce termină de 
scris paragraful. 
Apoi, înlăturînd un fir de păr ce se strecurase în deschizătura 
penei, continuă: 


„Să se corupă garnizoana din Bayonne sau să se pună 
stăpinire pe ea.” 


— Cum vine asia adică? murmură Buvat: să se corupă 
garnizoana din Bayonne. Oare Bayonne nu e un oraş francez? la 
să vedem, ia să vedem mai departe, şi el continuă: 


„Marchizul de P... este guvernator în D... Se cunosc 
intențiile acestui senior; cînd se va fi avut hotârirea, el trebuie 
să-şi tripleze cheltuielile pentru a atrage nobilimea, el trebuie să 
împartă gratificații. 

În Normandia, Carentan este un post important. A se 
avea cu guvernatorul acestui oraş aceeaşi conduită ca şi cu 
marchizul de P...; să se meargă mai departe, să se asigure 
acestor ofițeri recompensele care le convin. 

Să se acționeze la fel în toate provinciile.” 


— Măi drace! exclamă Buvat citind din nou ceea ce 
scrisese. Ce înseamnă asta? Mi se pare că ar fi prudent să citesc 
în întregime chestia înainte de a merge mai departe. 

Şi Buvat citi: 


„ Pentru a se face față acestor cheltuieli, trebuie să se 


socotească cel putin trei sute de mii de livre în prima lună, şi în 
continuare sută de mii de livre pe lună, plătite cu exactitate.” 


321 


— Plătite cu exactitate, murmură Buvat întrerupîndu-se 
din citit. Este evident că nu de Franţa trebuie să fie făcute 
aceste plăţi, pentru că Franţa este atît de strimtorată, încît de 
cinci ani ea nu-mi poate plăti leafa, cele nouă sute de livre ale 
mele. la să vedem! la să vedem mai departe! Şi reluă lectura. 


„Această cheltuială, care va înceta la încheierea păcii, îl 
pune pe regele catolic în situaţia de a acționa în siguranță în caz 
de război. 

Spania nu va fi decit o auxiliară. Armata lui Filip al V-lea 
este în Franța.” 


— la te uită, ia te uită, ia te uită! exclamă Buvat. Şi eu 
care nu ştiam nici măcar că a trecut graniţa. 


„Armata lui Filip al V-lea este în Franţa: un virf de lance 
alcătuit din aproximativ zece mii de spanioli este mai mult decit 
suficient împreună cu prezenţa regelui. 

Dar trebuie considerat că se va termina repede cu cel 
puțin jumătate din armata ducelui d'Orleans (Buvat tresări). Aici 
este punctul decisiv; acest fapt nu se poate aduce la îndeplinire 
fără bani. Este necesară o gratificație de 100 000 de livre pentru 
fiecare batalion şi escadron. 

Douăzeci de batalioane înseamnă două milioane; cu 
această sumă se formează o armată sigură: se distinge aceea a 
inamicului. 

Este aproape cert că supuşii cei mai devotați ai regelui 
Spaniei nu vor fi folosiți în armata care va merge împotriva sa; 
ei să se imprăştie prin provincii: acolo ei vor acționa în mod util; 
să fie investiţi cu calităţi şi competențe, dacă nu le au; în acest 
caz, este necesar ca Majestatea Sa Catolică să trimită ordine în 
alb, pe care ministrul său la Paris să le poată completa. 

Ținind seamă de mulțimea ordinelor de dat, este necesar 
ca ambasadorul să aibă puterea de a semna pentru regele 
Spaniei. 

Mai este necesar ca Majestatea Sa Catolică să semneze 
ordinele sale ca fiu al Franței: acesta este titlul său. 


322 


Să se alcătuiască un fond pentru o armată de treizeci de 
mii de oameni, pe care Majestatea Sa o va găsi hotărită, oțelită 
şi disciplinată. 

Acest fond, sosit în Franţa la sfirşitul lui mai sau la 
începutul lui iunie, trebuie să fie distribuit imediat în capitalele 
provinciilor, ca Nantes, Bayonne, etc. etc. 

Să nu se lase să iasă din Spania ambasadorul Franţei, 
prezenţa sa va garanta siguranța celor care vor lua atitudine."*? 

— Paloş de lemn! exclamă Buvat frecîndu-se la ochi, dar 
asta e o conspirație! O conspirație împotriva persoanei 
regentului şi împotriva siguranţei regatului. Oh! Oh! 

Şi Buvat căzu într-o profundă meditaţie. 

Intr-adevăr, poziţia sa era critică: Buvat amestecat într-o 
conspirație! Buvat împovărat cu un secret de Stat! Buvat ţinînd 
în mîinile sale poate soarta naţiunilor! Nu era nevoie de atitea 
pentru a-l arunca pe acest om de treabă într-o bizară perplexi- 
tate. 

De aceea secundele, minutele, orele se scurseră fără ca 
Buvat, cu capul răsturnat pe spătarul fotoliului şi cu ochii lui 
bulbucaţi aţintiţi în tavan, să schiţeze cea mai mică mişcare. 
Doar din timp în timp îi ieşea din piept cîte o pală de respiraţie 
zgomotoasă, exprimînd parcă o uimire nedesluşită. 

Orologiul sună orele zece, orele unsprezece, miezul 
nopţii; Buvat se gîndi că noaptea e un sfetnic bun, şi se hotărî în 
sfîrşit să se culce. E de la sine înţeles că el rămăsese la pasajul 
din copie unde băgase de seamă că originalul lua o întorsătură 
ilicită. 

Numai că Buvat nu putu să doarmă; zadarnic bietul om 
se tot întoarse şi se tot răsuci cînd pe o parte cînd pe cealaltă; 
de-abia închidea el ochii, că şi vedea nenorocitul de plan al 
conspirației scris cu litere de foc pe perete. O dată său de două 
ori, biruit de oboseală, simţi că îl cuprinde somnul; însă de-abia 
căzu în toropeală că visă, prima dată, că era arestat de straja de 
noapte ca părtaş la conjurație; iar a doua oară, că era înjunghiat 
de conjuraţi. Prima dată. Buvat se trezi tremurînd ca varga, iara 
doua oară se deşteptă scăldat tot în sudori. Aceste două coşma- 
ruri fuseseră atît de cumplite, încît Buvat scăpără amnarul, îşi 


> Acest document este copiat textual după originalul depus la 
arhivele Ministerului Afacerilor Străine. 
323 


aprinse din nou luminarea şi se hotărî să aştepte venirea zorilor, 
fără a se mai strădui atita să adoarmă. 

Se făcu şi ziuă; dar lumina zilei, departe de a goni 
fantasmele nopţii, nu făcu decit să le dea o şi mai înfricoşătoare 
realitate. La cel mai mic zgomot care se isca în stradă, Buvat 
tresărea; se auzi bătînd la uşa dinspre stradă, şi Buvat fu cît pe 
aci să leşine. Nanette deschise uşa camerei, şi Buvat dădu un 
țipăt. Nanette alergă spre el şi îl întrebă ce avea; dar Buvat se 
mulţumi să clatine din cap şi să răspundă suspinînd: 

— Ah! biata mea Nanette, ce vremuri cumplit de triste ne 
e dat să trăim! 

Şi se opri de îndată, temîndu-se că a spus prea mult. 

Buvat era prea preocupat pentru a cobori să-şi ia micul 
dejun cu Bathilde; de altminteri, el se temea ca fata să nu bage 
de seamă neliniştea lui şi să nu-l întrebe care este cauza. Or, 
cum el nu putea să-i ascundă nimic Bathildei, i-ar fi divulgat 
această cauză, şi atunci Bathilde ar fi devenit şi ea complice. 
Spuse aşadar să i se aducă sus cafeaua, pretextînd că se ivise 
un surplus de treabă şi că avea să lucreze în timp ce îşi va lua 
micul dejun. Cum iubirii Bathildei îi prindea de minune această 
absenţă, biata prietenie nu se plinse deloc din pricina de mai 
sus. 

La orele zece fără cîteva minute, Buvat porni spre slujbă; 
dacă mari îi fuseseră temerile la el acasă, cum este lesne de 
închipuit, odată ajuns în stradă, ele se schimbară în teroare. La 
fiecare răspîntie, la capătul fiecărei fundături, îndărătul fiecărui 
colţ, i se părea ca vede stînd la pîndă slujbaşi ai poliţiei, care îl 
aşteptau să treacă spre a-l înhăţa de guler. La colţul pieţei des 
Victoires îşi făcu apariţia un muşchetar, venind din strada Page- 
vin, iar Buvat, zărindu-l, făcu o asemenea săritură în lături, încît 
era cît pe aci să se azvirle sub roţile unei căleşti ce venea 
dinspre strada du Mail. Pătrunzînd în strada Neuve-des-Petits- 
Champs, Buvat auzi pe cineva ce mergea tare zorit în spatele 
său, şi atunci se porni să alerge fără a mai întoarce capul pînă în 
strada Richelieu, unde fu nevoit să se oprească, întrucit 
picioarele sale, puţin obişnuite cu acest surplus de efort, 
amenințau să nu-l poarte mai departe. În sfîrşit, cu mare 
greutate, ajunse şi la Bibliotecă, salută pînă la pămînt santinela 
care era de gardă la poartă şi, strecurîndu-se iute pe sub galeria 


324 


din dreapta, apucă pe scara cea mică ce ducea la secţia 
manuscriselor, ajunse în biroul său, şi căzu epuizat în fotoliul de 
piele, după care închise în sertarul mesei întregul pachet al 
prinţului de Listhnay, pe care îl adusese cu el, de teamă ca 
poliţia să nu facă vreo vizită acasă la el în absenţa sa. Şi, 
recunoscînd în sfîrşit că se află aproape în siguranţă, scoase un 
suspin, care nici vorbă că l-ar fi trădat pe Buvat în ochii colegilor 
săi ca fiind prada unei mari agitaţii, dacă, după obiceiul său, 
Buvat nu ar fi sosit înaintea tuturor celorlalţi slujbaşi. 

Buvat avea un principiu, anume că nu trebuia să existe 
nici o preocupare personală, fie ea veselă sau tristă, care să-l 
abată pe un funcţionar de la serviciul său. Aşadar, el se aşternu 
pe treabă, în aparenţă ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, dar, în 
realitate, într-o stare de tulburare morală imposibil de descris. 

Treaba lui consta, ca de obicei, în a clasa şi a eticheta 
cărţile; cu cîteva zile mai înainte izbucnind un incendiu într-una 
din sălile Bibliotecii, trei sau patru mii de volume fuseseră 
aruncate claie peste grămadă în nişte covoare şi transportate 
departe de primejdia flăcărilor, iar acum era vorba de a le 
instala din nou pe rafturile respective. Deci, cum munca era 
foarte îndelungată şi mai cu seamă foarte plictisitoare, lui Buvat 
i-a fost trasată cu osebire această sarcină, de care el se achitase 
pînă atunci cu o pricepere şi mai ales cu o asiduitate ce îi 
aduseseră elogiile superiorilor şi zeflemelele colegilor. Mai 
rămăseseră aşadar numai două sau trei sute de volume de 
clasat şi de adăugat la seria colegelor lor întru limbaj, logică, 
moralitate, şi am putea să spunem chiar întru imoralitate, 
întrucît una din cele două camere evacuate era plină cu volume 
foarte puţin caste. Nu o dată, fie prin titluri, fie prin desenele lor, 
volumele îl făcuseră să roşească pînă în albul ochilor pe pudicul 
copist, care — în mijlocul acestor vrafuri de romane licenţioase 
şi de memorii neruşinate, printre care se rătăciseră citeva cărţi 
de istorie, uimite de a se găsi într-o asemenea companie — 
părea a fi un alt Loth, cugetînd, în picioare, pe ruinele anticelor 
cetăţi corupte. 

Cu toată urgenţa lucrării, Buvat rămase în fotoliul său 
cîteva clipe pentru a-şi veni în fire; însă de-abia văzu uşa 
deschizîndu-se, iar pe unul dintre colegi intrînd şi ocupîndu-şi 
locul, că instinctiv Buvat se ridică, apucă pana, o muie în 


325 


cerneală şi, aprovizionindu-se în mîna stingă cu un anumit 
număr de mici pătrate de pergament, se îndreptă spre ultimele 
volume îngrămădite unele peste altele sau care zăceau pe 
parchet, şi, spre a continua clasarea, luă primul volum care îi 
căzu sub mînă, mormăind printre dinţi, aşa cum avea obiceiul să 
facă în asemenea împrejurări: 

— Breviarul îndrăgostiţilor, imprimat la Liege în 1712, 
la... fără numele tipografului. Ah! Dumnezeule! larăşi goliciuni. 
Dar ce desfătare pot găsi oare creştinii în a citi asemenea cărţi, 
şi pe care ar trebui, mai bine, să se dea poruncă să fie arse în 
piaţa Greve, de mîna călăului! De mîna călăului! Brrr! Ce nume 
afurisit am mai pronunţat şi eu!... Dar ce poate fi şi cu acest 
prinţ Listhnay care mă pune să copiez asemenea lucruri? Şi 
tînărul acesta care, sub pretext că mă îndatorează, vine să-mi 
facă cunoştintă cu un asemenea ticălos! Haide, haide, aici nu e 
vorba de aşa ceva. Oricum, e tare plăcut să scrii pe pergament, 
pana alunecă parcă pe mătase, trăsăturile subţiri ale literelor 
sînt fine, iar cele pline sînt compacte, şi într-adevăr îţi sorbi din 
ochi scrisul. Să trecem la altă carte: Angelica sau Plăcerile 
secrete, cu gravuri, şi încă ce gravuri! Londra. Ar trebui să se 
interzică unor asemenea cărţi să treacă graniţa. Peste cîteva zile 
o să vedem că se petrec lucruri frumoase la graniţă. „Să se 
cîştige de partea noastră oraşe întărite aflate în vecinătatea 
Pirineilor, şi seniori care îşi au reşedinţa în aceste cantoane.” 
Trebuie să nădăjduim că oraşele întărite nu se vor lăsa cucerite 
aşa, ce dracu'! Şi mai există supuşi credincioşi în Franţa. Asta 
mai lipsea, uite că am scris Bayonne în loc de Londra, şi Franţa 
în loc de Anglia. Ah! prinţ blestemat! Uite, dea Domnul să fii 
prins, spînzurat, rupt în bucăţi de viu. Dar dacă îl prinde şi dacă 
mă denunţă? Paloş de lemn! E cu putinţă! 

— Ei bine! domnule Buvat, zise funcţionarul însărcinat cu 
ordinea, ce faceţi acolo de cinci minute cu braţele încrucişate, 
învîrtindu-vă într-una ochii ăia mari, înspăimîntaţi? 

— Nimic, domnule Ducoudray, nimic. Meditez în mintea 
mea asupra unui nou mod de rînduire pe clase. 

— Un nou mod de rînduire pe clase? Sînteţi cumva un 
provocator de dezordine? Vreţi prin urmare să faceţi o revoluţie, 
domnule Buvat 


326 


— Eu, o revoluţie? exclamă Buvat înspăimintat. O 
revoluţie! Niciodată, domnule, niciodată, în ruptul capului! 
Mulţumesc lui Dumnezeu! Este cunoscut devotamentul meu faţă 
de monseniorul regent, devotament foarte dezinteresat, pentru 
că de cinci ani, după cum ştiţi, nu ni se mai plăteşte, şi dacă 
într-o bună zi aş avea nenorocirea să fiu acuzat de un asemenea 
lucru, nădăjduiesc, domnule, că aş găsi martori, prieteni care să 
garanteze pentru mine. 

— Bine, bine. Deocamdată, domnule Buvat, continuaţi-vă 
treaba. Ştiţi că este urgenţă. Toate cărţile astea umplu biroul şi 
ne stau în drum. Trebuie ca miine, cel mai tîrziu la orele patru, 
ele să se afle pe rafturile lor. 

— Ele vor fi acolo, domnule; ele vor fi acolo, chiar dacă 
va trebui să-mi petrec noaptea aici. 

— Face pe naivul, papa Buvat, zise un funcţionar care 
sosise de o jumătate de oră şi care nu terminase încă să-şi 
ascută pana. Se oferă să lucreze în timpul nopţii de cînd ştie că 
există o ordonanţă care interzice să se rămînă aici peste noapte 
de teama focului. Însă oricum, asta îţi aduce totdeauna foloase, 
ai aerul că eşti plin de bunăvoință, aşa ceva îi măguleşte pe şefi. 
Oh! linguşitor mai eşti, papa Buvat! 

Buvat era prea obişnuit cu asemenea interpelări 
dezagreabile pentru a-i mai păsa de ele; de aceea, odată clasate 
primele două volume pe care le înregistrase şi etichetase, luă 
altul şi continuă. 

— Bibi, sau Memoriile inedite ale cățeluşei domnişoarei 
de Champmesle. La naiba! iată o carte care trebuie să fie foarte 
interesantă... Domnişoara de Champmesle, o mare actriţă! 
împodobită cu portretul stăpînei autorului, o foarte frumoasă 
femeie, pe legea mea! şi ce păr magnific. Acest cîine trebuie să- 
| fi cunoscut pe domnul Racine, şi o mulţime de alţi oameni 
iluştri, şi dacă spune adevărul, repet, aceste memorii trebuie să 
fie foarte curioase: — Paris, la Barbin, 1704... Ah!... Conjurația 
domnului de Cinq-Mars... Drace! Drace! am auzit vorbindu-se de 
el: era un frumos gentilom care se afla în corespondenţă cu 
Spania... Această blestemată de Spanie, ce nevoie are ea să se 
amestece veşnic în treburile noastre? Este adevărat că de data 
aceasta se spune că Spania nu va fi decit o auxiliară, dar o 
auxiliară care pune stăpinire pe oraşele noastre şi care ne 


327 


ademeneşte soldaţii, asta seamănă mult cu o inamică... 
Conjuraţia domnului de Cing-Mars, urmată de relatarea morții 
sale, şi de aceea a domnului de Thou, condamnat pentru ne- 
divulgare, de un martor ocular... Pentru ne-divulgare... oh! vai!... 
este drept... legea este categorică... cel care nu divulgă este 
complice. Astfel, eu, de exemplu, sînt complice al prinţului de 
Listhnay, şi dacă i se taie capul lui, mi se va tăia şi mie... nu, 
adică se vor mulţumi să mă spînzure, avînd în vedere că eu nu 
sînt nobil... Spînzurat!... este cu neputinţă, Doamne, să fiu 
victima unui asemenea exces... De altminteri, sînt hotărit, voi 
declara totul; însă declarînd totul, sînt un denunţător... Un 
denunţător! ptiu! Dar spînzurat... oh! oh! .. 

— Dar ce dracu' aveţi astăzi, papa Buvat? întrebă colegul 
bonomului, terminînd cu ascuţitul penei. Vă desfaceţi cravata! 
Oare vă sugrumă, cumva? Ei bine! Nu vă jenaţi! Scoateţi-vă 
acum şi haina! făceţi-vă comod, papa Buvat! făceţi-vă comod! 

— Scuzaţi-mă, domnilor, zise Buvat, s-a întîmplat fără să 
bag de seamă... involuntar... Nu aveam intenţia să vă ofensez. 

— Perfect! 

Şi Buvat, după ce îşi strînse cravata, clasă Conjurația 
domnului de Cinq-Mars şi întinse mîna, tremurind, după un alt 
volum. 

— Arta de a jumuli găina fără a o face să ciriie. Fără 
îndoială, asta-i o carte de bucătărie. Dacă aş avea timp să mă 
ocup de gospodărie, aş copia vreo reţetă, straşnică pe care i-aş 
da-o Nanettei pentru a mai adăuga ceva la prînzul nostru 
obişnuit de duminică, întrucît acum cînd banii se întorc... da, se 
întorc, din nenorocire se întorc, şi pe ce cale, Dumnezeule! Oh! 
am să-i dau înapoi toţi banii, şi hirtiile lui, la fel, pînă la ultimul 
rînd. Da, însă zadarnic i le voi înapoia, el nu are să mi le restituie 
pe ale mele... mai mult de patruzeci de pagini pline cu scrisul 
meu... şi cardinalul de Richelieu care nu cerea decit cinci rînduri 
scrise de mîna unui om pentru a pune să-l spînzure! Ei dispun 
de ce le trebuie pentru a porunci să mă spînzure de o sută de 
ori!... Şi unde mai pui că nu va exista nici un mijloc de a nega 
fapta; acest scris, acest superb scris este cunoscut, este într- 
adevăr al meu... Oh! mizerabilii! Ei nu ştiu să citească, dar au 
nevoie de manifeste scrise artistic! Şi cînd mă gîndesc la faptul 
că de se vor citi etichetele mele şi se vor întreba oamenii: „Oh! 


328 


oh! cine este slujbaşul care a clasat aceste volume?”, li se va 
răspunde: „Doar ştiţi bine, este ticălosul ăla de Buvat, care 
făcea parte din conspirația prinţului de Listhnay...” la să vedem, 
nu am terminat. Arta de a jumuli găina fără a o face să ciriie, 
Paris, 1709, la Comon, strada du Bac nr. 110. Ce mai e şi asta! 
Acum am pus adresa prinţului. Ah! pe cuvîntul meu de onoare, 
mintea mi-o ia razna, simt că înnebunesc! Dar dacă m-aş duce 
să declar totul, refuzind să-l numesc pe acela care mi-a dat 
aceste hirtii să le copiez... Da, însă ei mă vor sili să spun totul, 
au mijloace. De necrezut cum bat cîmpii. Hai, Buvat, prietene, la 
treaba ta! Conspirația cavalerului Louis de Rohan. 

Oh şi asta! Dar nu pic aşadar decit peste conspirații! Ce 
făcuse prin urmare acesta?... Voise să răscoate Normandia. 
Însă, îmi reamintesc, este acel sărman băiat care a fost executat 
în 1674, cu patru ani înainte de anul în care m-am născut. Mama 
mea l-a văzut pierind. Bietul băiat!... Mi-a povestit adeseori. Oh! 
Dumnezeule! cine i-ar fi putut spune sărmanei mele mame!... Și 
apoi a fost spînzurat un altul, în aceeaşi vreme, un bătrîn slab, 
îmbrăcat numai în negru. Cum se numea oare?... Ah! dar bine, 
am cartea aici!... tare prost mai sînt!... Ah! da, Van den Enden. 
Asta este. Copie a unui plan de guvernare găsită între hirtiile 
domnului de Rohan şi scrisă în întregime de mina lui Van den 
Enden. Ah! Dumnezeule!... Ei bine, tocmai ce mă priveşte: 
spînzurat! Pentru a fi copiat un plan... Oh! vai! Vai! mi se 
întoarce stomacul pe dos. Proces verbal de tortură a lui 
Francois-Affinius Van den Enden. Îndurare! Dacă s-ar citi într-o zi 
la sfîrşitul conjuraţiei prinţului de Listhnay: Proces-verba/ de 
tortură a lui Jean Buvat. Uff! „Anul una mie şase sute şaptezeci 
şi patru, etc.: noi, Claude Bazin, cavaler de Bezons, şi Auguste- 
Robert de Pomereu, ne-am transportat la castelul Bastiliei, 
asistați de Louis Le Mazier, consilier şi secretar al regelui, etc., 
etc., şi, fiind într-unul din turnurile acelui castel, am poruncit să 
se trimită şi să-l aducă pe Francois-Affinius Van den Enden, 
condamnat la moarte prin zisa sentinţă, şi să fie supus la 
chestiunea ordinară şi extraordinară, şi după jurămîntul făcut de 
către el de a spune adevărul, noi l-am mustrat că nu spusese tot 
ceea ce ştia despre conspiraţiile şi planurile de revoltă ale 
domnilor Rohan şi Latreaumont. A răspuns că spusese tot ceea 
ce ştia, şi că străin de conspirație şi nefăcînd decit să copieze 


329 


diferite piese, el nu putea să spună mai mult în această privinţă. 
Atunci am ordonat să i se aplice tortura brodechinilor.” 
Domnule, dumneavoastră care sînteţi aşa de învăţat, îi spuse 
Buvat supraveghetorului de ordine, aş putea, fără indiscreţie, să 
vă întreb ce era instrumentul de tortură numit brodechin? 

— Scumpe domnule Buvat, răspunse slujbaşul, vizibil 
măgulit de complimentul pe care i-l adresa copistul, pot să vă 
vorbesc în cunoştinţă de cauză despre acest subiect, întrucît am 
văzut anul trecut cum a fost pus la această caznă Duchauffour. 

— Atunci, domnule, aş fi curios să aflu ... 

— Brodechinii, scumpul meu Buvat, reluă cu un ton 
îngîmfat domnul Ducoudray, nu sînt nimic altceva decît patru 
scînduri cam asemănătoare cu doagele de butoaie. 

— Foarte bine! 

— Vi se pune (cînd spun vi se pune, înţelegeţi, scumpul 
meu Buvat, că o spun în accepțiunea de generalitate şi nu spre 
a vi se face o aplicare personală), vi se pune aşadar mai întîi 
piciorul drept între două scînduri, apoi se înţepenese scîndurile 
cu două frînghii, după care se procedează tot aşa cu piciorul 
stîng, apoi se împreună picioarele, şi între scîndurile de la mijloc 
se introduc pene care sînt înfipte cu lovituri de mai: cinci pentru 
cazna obişnuită, zece pentru cazna extraordinară. 

— Dar, spuse Buvat cu o voce alterată, dar, domnule Du- 
coudray, asta precis că îţi aduce picioarele într-o stare de plins. 

— Adică ţi le zdrobeşte pur şi simplu. La a şasea pană, de 
exemplu, picioarele lui Duchauffour au plesnit, iar la a opta, 
măduva oaselor curgea laolaltă cu sîngele prin crăpături. 

Buvat deveni palid ca moartea şi se aşeză pe scara dublă 
pentru a nu cădea jos. 

— Isuse Cristoase! murmură el, ce îmi spuneţi, domnule 
Ducoudray! 

— Adevărul exact, scumpul meu Buvat. Citiţi supliciul lui 
Urbain Grandier; veţi găsi procesul său verbal de tortură, şi 
atunci veţi vedea dacă umblu să vă înşel. 

— Am unul la îndemînă. Îl am pe acela al sărmanului 
domn Van den Enden. 

— Ei bine! citiţi atunci. 

Buvat îşi îndreptă din nou ochii pe carte şi citi: 


330 


„LA PRIMA PANĂ: 
Afirmă că a spus adevărul, că el nu are nimic de spus mai 
mult, că el îndură nevinovat. 


LA A DOUA PANĂ: 
Spune că el a mărturisit tot ceea ce ştia. 


LA A TREIA PANĂ: 
A strigat: Ah! Doamne, Doamne! Am spus tot ceea ce am 
ştiut. 


LA A PATRA PANĂ: 

A spus că el nu putea să mărturiscaseă nimic altceva 
decit ceea ce se ştia deja, adică faptul că el copiase un plan de 
guvernare care îi fusese dat de cavalerul de Rohan.” 

Buvat îşi şterse fruntea cu batista. 


„LA A CINCEA PANĂ: 
A spus: Vai, vai, Doamne! Dar n-a vrut să mai spună 
ceva. 


LA A ŞASEA PANĂ: 
A strigat: Vai, Dumnezeule! 


LA A ŞAPTEA PANĂ: 
A strigat: Am murit! 


LA A OPTA PANĂ: 
A strigat: Ah! Doamne! nu pot să vorbesc, pentru că nu 
am nimic de spus. 


LA A NOUA PANĂ, care înseamnă baterea unei pene groa- 
se: 

A spus: Doamne! Doamne! la ce bun să mă martirizaţi 
aşa! ştiţi bine că nu pot să spun nimic; şi pentru că sînt 
condamnat la moarte, omoriţi-mă. 

LA A ZECEA PANĂ: 

A spus: Oh! domnilor, ce vreţi să spun? Oh! mulţumesc, 
Doamne! mor! mor!” 


331 


— Ei bine! ei bine! dar ce aveţi, Buvat? exclamă 
Ducoudray văzindu-l pe copist pălind şi clătinîndu-se. Ce-i asta? 
iată că vi s-a făcut rău! 

— Ah! domnule Ducoudray, zise Buvat, lăsînd să-i cadă 
cartea din mînă şi tîrîndu-se pînă la fotoliu, ca şi cum picioarele 
sale zdrobite nu ar mai fi putut să-l susţină. Ah! domnule Du- 
coudray, simt că mă prăpădesc! 

— lată ce înseamnă să faci lectură în loc să lucrezi, zise 
slujbaşul; dacă v-aţi fi mulţumit să serieţi titlurile în registrul 
dumneavoastră şi să lipiţi etichetele pe spatele volumelor, nu vi 
s-ar fi întîmplat asta. Însă domnul Buvat citeşte! Domnul Buvat 
vrea să se instruiască! 

— la spuneţi! Papa Buvat, vă simţiţi mai bine? întrebă 
Ducoudray. 

— Da, domnule, căci hotărîrea mea este luată, luată în 
mod irevocabil; nu ar fi drept, pe legea mea! să îndur pedeapsa 
unei crime pe care nu am comis-o. Am îndatoriri faţă de 
societate, faţă de pupila mea, faţă de mine însumi. Domnule 
Ducoudray, dacă domnul director întreabă de mine, spuneţi-i că 
am plecat pentru o chestiune foarte importantă, care nu poate fi 
amiînată. 

Şi scoţind sulul cu hirtii din birou, Buvat îşi înfundă 
pălăria pe cap, îşi apucă vîrtos bastonul, apoi ieşi pe uşă fără a 
întoarce capul, cu maiestatea disperării. 

— Ştiţi cumva unde se duce? întrebă slujbaşul după 
plecarea lui Buvat. 

— Nu, răspunse Ducoudray. 

— Ei bine! Se duce să joace bile la Champs-Elysees sau la 
Porcherons. 

Slujbaşul se înşela. Buvat nu se ducea nici la Champs- 
Elysees, nici la Porcherons. 

Se ducca la Dubois. 


XXXVIII 
BERTRAND ŞI RATON”? 


3 Numele celor două personaje din fabula lui La Fontaine 
intitulată Maimuta si Pisica. Primul, Bertrand (maimuța), este cel 
ce înşeală, celălalt, Raton (pisica), este înşelatul (n.trad.). 

332 


— Domnul Jean Buvat! rosti uşierul. 

Dubois îşi alungi capul de viperă, îşi cufundă privirea prin 
deschizătura subţire care rămiînea între trupul uşierului şi tăblia 
uşii şi, înapoia celui ce introducca oficial persoanele, zări un 
omuleţ îndesat, palid, ale cărui picioare se biţiiau sub el şi care 
tuşea spre a mai căpăta încredere în sine. O aruncătură de ochi 
i-a fost de ajuns lui Dubois pentru a afla cu cine avea de-a face. 

— Introdu-l, zise Dubois. 

Uşierul dispăru, şi în pragul uşii se ivi Jean Buvat. 

— Veniţi! veniţi! zise Dubois. 

— Mă onorati, domnule, se bilbîi Buvat fără a se clinti din 
loc. 

— Închide uşa şi lasă-ne, îi zise Dubois uşierului. 

Uşierul se supuse. Şi cînd tăblia uşii îl izbi pe Buvat în 
partea posterioară pe neaşteptate, îl făcu să descrie o mică 
săritură înainte. Buvat, o clipă descumpănit, se înţepeni pe 
picioare şi redeveni imobil, privind la Dubois cu ochii lui 
bulbucaţi, nespus de miraţi. 

Într-adevăr, Dubois stîrnea curiozitatea. Din costumul său 
episcopal nu păstrase decît partea inferioară, astfel încît se afla 
în cămaşă, cu un pantalon pînă la genunchi, negru, şi cu nişte 
ciorapi violeţi. Priveliştea era în măsură să-i năruie lui Buvat 
toate previziunile, ceea ce avea în faţa ochilor nefiind nici mi- 
nistru, nici arhiepiscop, ci semănînd mult mai mult cu un uran- 
gutan decit cu o fiinţă omenească. 

— Ei bine, domnule? rosti Dubois aşezindu-se în fotoliu, 
punîndu-şi piciorul drept peste cel stîng, şi apucîndu-şi piciorul 
drept cu mîinile. Aţi cerut să-mi vorbiţi: iată-mă. 

— Adică, domnule, spuse Buvat, eu am cerut să vorbesc 
cu monseniorul arhiepiscop de Cambrai. 

— Ei bine! cu sînt! 

— Cum, dumneavoastră sînteţi, monseniore! zise Buvat, 
apucîndu-şi pălăria cu amîndouă mîinile şi înclinîndu-se pînă la 
pămînt. Scuzaţi-mă, dar nu o recunoscusem pe Eminenţa Voas- 
tră. Este adevărat că e pentru prima oară că am onoarea să o 
văd. Cu toate acestea... hmm! după acest aer de maiestate... 
hmm! Hmm!... ar fi trebuit să pricep... 


333 


— Cum vă numiţi? întrebă Dubois, întrerupînd 
salamalecurile bietului naiv. 

— Jean Buvat, la dispoziţia dumneavoastră. 

— Ce sînteţi? 

— Slujbaş la Bibliotecă. 

— Şi aveţi să-mi faceţi destăinuiri cu privire la Spania? 

— Adică, monseniore, iată faptele: cum serviciul meu îmi 
lasă libere şase ore seara şi patru ore dimineaţa, şi întrucit 
Dumnezeu m-a înzestrat cu o scriere foarte frumoasă, eu mă 
ocup cu scrierea de copii. 

— Da, înţeleg, rosti Dubois, vi s-a dat să copiaţi nişte 
lucruri suspecte şi aţi venit să mi le aduceţi, nu-i aşa? 

— Sînt în acest sul, monseniore, în acest sul, zise Buvat 
întinzînd mîna spre Dubois. 

Dubois făcu un salt din jilţul său pînă la Buvat, înhăţă 
sulul arătat, se duse să se aşeze la un birou şi, înlăturînd cît ai 
clipi din ochi sfoara şi plicul, se află în faţa hirtiilor în discuţie. 
Primele peste care dădu erau scrise în limba spaniolă; dar cum 
Dubois fusese trimis de două ori în Spania şi vorbea un pic limba 
lui Calderon şi a lui Lope de Vega, de la prima aruncătură de 
ochi văzu de ce însemnătate erau aceste documente. Într- 
adevăr, erau tocmai protestele nobilimii, lista nominală a 
ofiţerilor care cereau slujbă regelui Spaniei şi manifestul alcătuit 
de cardinalul de Polignac şi marchizul de Pompadour pentru a 
răscula regatul. Aceste documente erau adresate direct lui Filip 
al V-lea, dar o mică notă, pe care Dubois o recunoscu a fi scrisă 
de însăşi mîna lui Cellamare, înştiinţa că deznodămintul 
conspirației fiind foarte apropiat, el avea să ţină la curent zi cu 
zi pe Majestatea Sa Catolică despre toate evenimentele foarte 
însemnate care ar putea să grăbească sau să Întîrzie rezultatul. 
Venea apoi, în sfirşit, ca o complinire, faimosul plan al 
conjuraţilor, pe care noi l-am pus sub ochii cititorilor, şi care, 
rămas din nebăgare de seamă în mijlocul celorlalte documente 
traduse în limba spaniolă, îl alarmase pe Buvat. Lîngă plan, se 
găsea, caligrafiat cu cea mai frumoasă seriere a naivului nostru, 
copia la care începuse să lucreze, şi care era întreruptă la 
aceste cuvinte: 

„Să se acţioneze la fel în toate provinciile” 


334 


Buvat urmărise cu nelinişte toate mişcările fizionomiei lui 
Dubois: îl văzuse trecînd de la uimire la bucurie, apoi de la 
bucurie la impasibilitate. Pe măsură ce continua să citească, Du- 
bois îşi trecuse succesiv un picior peste altul, îşi muşcase 
zdravăn buzele, îşi prinsese cu degetele virful nasului, dar toate 
aceste gesturi erau aproape intraductibile pentru Buvat şi, la 
sfîrşitul lecturii, el nu  desluşise mai mult fizionomia 
arhiepiscopului, decit pricepuse originalul spaniol atunci cînd 
isprăvise copiile. Dubois înţelegea că acest om îi dăduse pe 
mînă începutul unui secret de cea mai înaltă importanţă, şi 
acum medita cum să facă să i se ofere pe tavă şi sfirşitul. lată 
ce semnificau în fond aceste picioare încrucişate, aceste buze 
muşcate şi acest nas prins între degete. In sfîrşit, se păru că 
hotărîrea lui e luată, faţa i se lumină de o bunăvoință 
fermecătoare, şi întorcîndu-se spre bonom, care pînă atunci 
rămăsese respectuos în picioare, îi spuse: 

— Dar aşezaţi-vă, scumpe domnule Buvat. 

— Vă mulţumesc monseniore, răspunse Buvat tresărind, 
nu sînt obosit. 

— Scuzaţi-mă, scuzaţi-mă, rosti Dubois, dar văd că vă 
tremură picioarele, într-adevăr, de cînd citise procesul verbal de 
tortură al lui Van den Enden, lui Buvat îi rămăsese în picioare o 
tremurătură nervoasă aproape la fel cu aceea care se observă la 
cîinii apucaţi de jigodie. 

— Fapt este, monseniore, zise Buvat, că nu ştiu ce am de 
două ore încoace, dar resimt o adevărată greutate cînd stau în 
picioare. 

— Atunci aşezaţi-vă, şi să vorbim ca doi buni prieteni. 

Buvat îl privi pe Dubois cu un aer de stupefacţie care, în 
orice alt moment, l-ar fi făcut să izbucnească în hohote de ris. 
Însă Dubois avu aerul că nu bagă de seamă uimirea lui şi, 
trăgînd un scaun care se afla la îndemiînă, îi reînnoi printr-un 
gest invitaţia pe care i-o făcuse mai înainte vocal. Nu exista 
vreun mijloc de a da înapoi. Buvat se apropie clătinîndu-se, se 
aşeză pe marginea scaunului, îşi puse pălăria pe podea, îşi 
strînse bastonul între picioare, îşi sprijini mîinile pe măciulia de 
fildeş şi aşteptă. Dar această acţiune nu se îndeplinise fără o 
violentă comoţie interioară, aşa cum putea s-o ateste faţa lui, 


335 


care, din albă ca un crin cum era cînd intrase, devenise roşie ca 
un bujor. 

— Aşa, scumpe domnule Buvat, rosti Dubois, spuneţi prin 
urmare că faceţi copii. 

— Da, monseniore. 

— Şi asta vă aduce vreun cîştig? 

— Tare puţin, monseniore, tare puţin. 

— Aveţi totuşi un scris superb, domnule Buvat. 

— Da, însă nu toată lumea apreciază acest talent la justa 
sa valoare ca Eminenţa Voastră. 

— Este adevărat. Dar, în afară de aceasta, sînteţi slujbaş 
la Bibliotecă. 

— Am această cinste. 

— lar slujba dumneavoastră vă aduce un venit? 

— Oh! slujba mea! este altceva, monseniore: ea nu-mi 
aduce absolut nimic, deoarece, de cinci ani încoace, casierul ne 
spune la sfîrşitul fiecărei luni că regele este prea strimtorat 
pentru ca să ni se plătească. 

— Şi dumneavoastră rămiîneţi totuşi în serviciul Majestății 
Sale? Foarte bine, domnule Buvat, e foarte bine. 

Buvat se ridică, îl salută pe monsenior, şi se aşeză din 
nou. 

— Şi poate, pe lîngă asta, continuă Dubois, aveţi şi 
familie, o soţie, copii? 

— Nu, monseniore, pînă în prezent am trăit burlac. 

— Dar rude, cel puţin? 

— O pupilă, monseniore, o tînără persoană fermecătoare, 
plină de talent, care cîntă ca domnişoara Bury şi care desenează 
ca domnul Greuze. 

— Ah! ah! domnule Buvat, şi cum se numeşte această 
pupilă? 

— Bathilde... Bathilde du Rocher, monseniore. Este o 
tînără domnişoară de spiţă nobilă, fiica unui scutier al domnului 
regent, de pe timpul cînd era încă duce de Chartres, şi care a 
avut nefericirea să fie ucis în bătălia de la Almanza. 

— Văd că aveţi nişte poveri, scumpul meu Buvat! 

— Vreţi să vorbiţi oare de Bathilde, monseniore? Oh! nu, 
Bathilde nu este o povară; dimpotrivă, biata copilă scumpă! ŞI 
ea aduce mai mult în casă decît cheltuieşte. Bathilde o povară! 


336 


Mai întîi, în fiecare lună, domnul Papillon, ştiţi, monseniore, 
negustorul de culori din colţul străzii Clery, îi numără optzeci de 
livre pentru două desene; apoi... 

— Vreau să spun, scumpul meu Buvat, că nu siînteţi 
bogat. 

— Oh! bogat, asta nu, monseniore, nu sînt bogat. Dar aş 
voi într-adevăr să fiu pentru biata mea Bathilde, şi dacă aţi voi 
să obţineţi de la monsenior, ca odată cu primii bani care vor 
intra iarăşi în vistieria statului, să mi se plătească restanţa 
datorată sau cel puţin o arvună... 

— Şi la cît se poate ridica suma restantă? 

— La patru mii şapte sute de livre, douăsprezece 
băncuţe, opt centime, monseniore. 

— Pff! ce-i asta, exclamă Dubois. 

— Cum ce-i asta, monseniore? 

— Da... asta nu-i nimic. 

— Ba da, monseniore, ba da, e mult, şi dovadă e faptul 
că regele nu poate s-o plătească. 

— Dar asta nu vă va face bogat. 

— Asta mi-ar face viaţa tihnită, şi nu vă ascund, 
monseniore, că dacă, odată cu primele fonduri care vor intra din 
nou în vistieria statului... 

— Scumpul meu Buvat, zise Dubois, am a vă oferi ceva 
mai bun decit asta. 

— Oferiţi, monseniore. 

— Norocul dumneavoastră îl aveţi în vîrful degetelor. 

— Mama mea mi-a spus-o totdeauna, monseniore. 

— Aceasta dovedeşte, scumpul meu Buvat, că mama 
dumneavoastră era o femeie cu multă judecată. 

— Ei bine! monseniore, iată-mă gata în orice clipă. Ce 
trebuie să fac în acest scop? 

— Ah! Doamne! cel mai simplu lucru. Îmi veţi face, pe 
loc, o copie de pe toate astea. 

— Dar, monseniore... 

— Şi asta nu e totul, scumpe domnule Buvat. Veţi duce 
înapoi persoanei care v-a dat aceste hirtii, copiile şi originalele, 
ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Aveţi să luaţi toate hirtiile pe 
care vi le va da această persoană, mi le veţi aduce de îndată 
pentru a le citi, apoi veţi proceda la fel cu celelalte hirtii ca şi cu 


337 


cele de aici, şi asta fără vreo limită, pînă ce vă voi spune: 
Destul! 

— Dar, monseniore, zise Buvat, mi se pare că acţionînd 
astfel înşel încrederea prinţului. 

— Ah! ah! Cel cu care aveţi de-a face este un prinţ, 
scumpe domnule Buvat? Şi cum se numeşte acest prinţ? 

— Dar, monseniore, mi se pare că spunîndu-vă numele 
său îl denunţ... 

— Ah, aşa! dar... şi ce aţi venit să faceţi oare aici? ' 

— Monseniore, am venit să vă previn de primejdia la care 
este expusă Alteța Sa monseniorul regent, şi nimic mai mult. 

— Nu zău! serios! zise Dubois pe un ton batjocoritor, şi 
socotiți să vă opriţi aici? 

— Doresc acest lucru, monseniore. 

— Nu e decit o singură nenorocire, şi anume că este cu 
neputinţă, scumpe domnule Buvat. 

— Cum cu neputinţă? 

— Cu desăvirşire. 

— Monseniore arhiepiscop, eu sînt un om onest! 

— Domnule Buvat, sînteţi un nerod. 

— Monseniore, aş voi totuşi să păstrez tăcerea. 

— Scumpul meu domn, veţi vorbi. 

— Dar dacă vorbesc, sînt denunţătorul prinţului. 

— Dar dacă nu vorbiţi, îi sînteţi complice. 

— Complice, monseniore! Şi la ce crimă? 

—La crima de înaltă trădare!... Ah! de multă vreme 
poliţia are ochii pe dumneavoastră, domnule Buvat. 

— Pe mine, monseniore? 

—Da, pe dumneavoastră... Sub pretextul că nu vi se 
plăteşte leafa, dumneavoastră rostiţi cuvinte care îndeamnă 
foarte mult la răzvrătire împotriva statului. 

— Oh! monseniore, cum se poate spune aşa ceva! 

— Sub pretextul că nu vi se plăteşte leafa, faceţi copii de 
pe acte incendiare, şi asta de patru zile. 

— Monseniore, nu am băgat de seamă decit ieri, eu nu 
ştiu spaniola. 

— O ştiţi, domnule! 

— Vă jur, monseniore... 


338 


— Vă spun eu că o ştiţi, şi dovadă este faptul că nu există 
o greşeală în copiile dumneavoastră. Dar asta nu e totul. 

— Cum, asta nu e totul? 

— Nu, nu e totul. E oare în spaniolă aceasta, domnule? 
Priviţi... „Nimic nu este mai important decit să se cîştige de 
partea noastră oraşe întărite aflate în vecinătatea Pirineilor şi 
seniori care îşi au reşedinţa în aceste cantoane.” 

— Dar, monseniore, e tocmai ceea ce m-a ajutat de am 
descoperit... 

— Domnule Buvat, au fost trimişi la galere unii care 
făcuseră mai puţin decît dumneavoastră. 

— Monseniore! 

— Domnule Buvat, au fost spînzuraţi unii care erau mai 
puţin vinovaţi decît sînteţi dumneavoastră. 

— Monseniore! monseniore! 

— Domnule Buvat, au fost rupţi în bucăţi de vii... 

— lertare! monseniore, iertare! 

— lertare! iertare pentru un nemernic ca dumneata, 
domnule Buvat! Am să poruncesc să te întemniţeze la Bastilia şi 
s-o trimită pe domnişoara Bathilde la Saint-Lazare??. 

— La Saint-Lazare! Bathilde la Saint-Lazare, monseniore! 
Bathilde la Saint-Lazare! Şi cine are dreptul să facă 
asta? 

— Eu, domnule Buvat! 

— Nu, monseniore, nu aveţi acest drept! exclamă Buvat, 
care putea să se teamă de orice pentru el şi să pătimeaseă el 
însuşi oricît, dar care, la gîndul unei asemenea infamii, devenea 
din vierme şarpe. Bathilde nu e o fată de rînd, monseniore! 
Bathilde este o domnişoară, o domnişoară de neam, fiica unui 
om care a salvat viaţa regentului, şi chiar de ar trebui să merg 
s-o văd pe Alteța Sa... 

— Vei merge mai întîi la Bastilia, domnule Buvat, zise Du- 
bois sunînd de era să spargă clopoţelul, şi după aceea vom 
vedea ce vom decide cu privire la domnişoara Bathilde. 

— Monseniore, ce faceţi? 

— Ai să vezi. (Uşierul intră 
poliţie şi o trăsură. 


A 


n încăpere.) Un ofiţer de 


3 Leprozerie din Paris. 
339 


— Monseniore, zise Buvat, monseniore, fac tot ceea ce 
veţi voi! 

— Execută ceea ce am ordonat, continuă Dubois. 

Uşierul ieşi. 

— Monseniore, zise Buvat împreunîndu-şi mîinile, 
monseniore, mă voi supune. 

— Nu, domnule Buvat. Aşaa! Vrei un proces! Ai să ai pro- 
ces! Vrei ştreang! Ei bine, o să guşti din cl. 

— Monseniore, exclamă Buvat căzind în genunchi, ce 
trebuie să fac? 

— Spînzurat! spînzurat!! spînzurat!!! continuă Dubois. 

— Monseniore, zise uşierul intrînd din nou, trăsura este la 
poartă şi ofiţerul de poliţie se află în anticameră. 

— Monseniore, reluă Buvat frîngîndu-şi miinile-i mici şi 
smulgîndu-şi puţinele fire de păr galbene care îi rămăseseră, 
monseniore, veţi fi oare fără milă? 

— Aşaa! Nu vrei să-mi spui numele prinţului? 

— Este prinţul de Listhnay, monseniore. 

— Aşaa! Nu vrei să-mi spui adresa lui? 

— Locuieşte în strada du Bac, nr. 110, monseniore. 

— Aşaa! Nu vrei să-mi faci o copie de pe aceste hirtii? 

— M-apuc de treabă, monseniore, m-apuc de copiat chiar 
în clipa asta, zise Buvat, şi se duse să se aşeze în faţa biroului, 
înhăţă o pană, o înmuie în cerneală, şi luînd un caiet cu file albe, 
aşternu pe prima pagină o superbă majusculă. Uitaţi-vă, am 
pornit, uitaţi-vă. Numai monseniore, permiteţi-mi să scriu Ba- 
thildei că nu mă voi întoarce acasă pentru a lua cina. Bathilde la 
Saint-Lazare! murmură Buvat printre dinţi. Paloş de lemn! De 
bună seamă că e în stare să facă ce spune. 

— Da, domnule, aşa voi face, şi voi fi şi mai teribil, pentru 
salvarea statului, şi ai s-o simţi pe pielea dumitale dacă nu duci 
înapoi aceste hirtii, dacă nu le iei pe celelalte şi dacă nu vii să- 
mi faci chiar aici, în fiecare seară, o copie de pe ele. 

— Dar, monseniore, zise Buvat disperat, eu nu pot să vin 
aici şi să mă duc şi la slujbă, totuşi. 

— Ei bine, nu vei mai merge la slujbă! pagubă-n ciuperci! 

— Cum, nu voi mai merge la slujbă? Dar iată că sînt doi- 
sprezece ani, monseniore, de cînd mă duc la serviciu fără să fi 
lipsit măcar o singură zi. 


340 


— Ei bine! îţi acord eu un concediu de o lună. 

— Dar îmi voi pierde postul, monseniore. 

— Ce te mai interesează, din moment ce tot nu ţi se 
plăteşte? 

— Dar onoarea, monseniore, onoarea de a fi funcţionar 
public! Şi apoi, eu îmi iubesc cărţile; îmi iubesc masa de lucru; 
îmi iubesc fotoliul de piele! exclamă Buvat gata să plingă, 
gîndindu-se că putea să piardă toate astea. 

— Ei bine! atunci, dacă vrei să-ţi păstrezi cărţile, masa de 
lucru şi fotoliul, supune-te. 

— Oare nu v-am spus că sînt la ordinele dumneavoastră, 
monseniore? 

— Atunci vei face tot ceea ce am să vreau eu? 

— Totul. 

— Fără a sufla cuiva vreo vorbă? 

— Voi fi mut. 

— Nici chiar domnişoarei Bathilde? 

— Oh! Ei mai puţin ca oricui, monseniore! 

— Bine; cu această condiţie, te iert. 

— Oh! monseniore! 

— Voi uita greşeala ta. 

— Monseniorul este prea bun. 

— Şi chiar... şi chiar poate că voi merge pînă la a te 
răsplăti. 

— Oh! monseniore! Atita mărinimie! 

— Bine! bine! Acum la treabă. 

— M-am şi apucat! monseniore, m-am şi apucat! şi Buvat 
se aşternu la treabă cu scrierea sa aplecată, care era cea mai 
rapidă, fără a ridica altminteri ochii decît pentru a-i duce de pe 
copie pe original şi iarăşi de pe original pe copie, şi fără a se 
opri decit pentru a-şi şterge din timp în timp fruntea, de pe care 
sudoarea se scurgea în broboane grele. 

Dubois profită de sîrguinţa lui spre a se duce să-i 
deschidă cumetrei Fillon uşa cabinetului şi, făcîndu-i semn cu 
degetul să tacă, o conduse spre uşa încăperii. 

— Ei bine! cumctre, spuse foarte încet Fillon, care, cu 
toată interdicţia ce-i fusese exprimată nu-şi putea stăpini 
curiozitatea, ei bine! Unde se află copistul tău? 


341 


— lată-l, zise Dubois arătîndu-i-l pe Buvat care, aplecat 
peste coala de hîrtie, muncea cu un ţel nemaipomenit. 

— Şi ce face? 

— Ce face? 

— Da, asta te întreb. 

— Ce face? Ghiceşte! 

— Cum dracu' vrei să ştiu eu? 

— Vrei aşadar să-ţi spun? 

— Da! 

— Ei bine, el expediază... 

— Ce? 

— El expediază scrisoarea de aprobare a papei privind 
înaintarea mea la demnitatea de cardinal. Eşti multumită acum? 

Fillon scoase o atit de sonoră exclamaţie de surpriză, 
încît Buvat tresări şi întoarse capul fără voia lui. 

Însă Dubois o şi împinsese pe Fillon afară din cameră, 
recomandîndu-i din nou să-l ţină la curent zi cu zi despre tot ce 
va face căpitanul ei. 

Dar, poate că cititorul se va întreba ce făceau în tot acest 
răstimp Bathilde şi d'Harmental? 

Nimic: erau fericiţi. y 


XXXVI 
UN CAPITOL DIN SAINT-SIMON 


Lucrurile ţinură astfel patru zile, în timpul cărora Buvat, 
încetînd să se mai ducă la slujbă sub cuvînt că este uşor bolnav, 
izbuti după multă strădanie să facă cele două copii comandate, 
una de prinţul de Listhnay, cealaltă de Dubois. În cursul acestor 
patru zile, fără îndoială cele mai zbuciumate din întreaga viaţă a 
bietului caligraf, rămase atît de posomorit şi atît de taciturn, 
încît de mai multe ori Bathilde, în ciuda preocupărilor ei cu totul 
contrarii, îl întrebă ce avea. Dar de fiecare dată cînd îi era pusă 
întrebarea,  Buvat,  adunîndu-şi toate forțele sufleteşti, 
răspundea că nu avea absolut nimic, şi cum în urma acestui 
răspuns începea fără zăbavă să fredoneze din nou cîntecelul său 
favorit, reuşi s-o înşele pe Bathilde, cu atît mai lesne cu cit, 
plecînd la ceasul obişnuit, ca şi cum continua să se ducă la 
slujbă, Bathilde nu vedea de fapt nici o dezordine reală în 


342 


deprinderile luî. Cît despre d'Harmental, el primea în fiecare 
dimineaţă vizita abatelui Brigaud, care îl încunoştinţa că toate 
lucrurile mergeau după dorinţa lor, şi cum, pe de altă parte, 
treburile sale amoroase mergeau de minune, lui d'Harmental 
începea să i se pară că ocupaţia de conspirator era ocupaţia cea 
mai fericită de pe pămînt. 

In ceea ce-l privea pe ducele d'Orleans, cum el nu bănuia 
nimic, continua să-şi ducă viaţa de toate zilele, şi îşi invitase ca 
de obicei, la supeul de duminică, desfrinaţii şi iubitele, cînd, 
către orele două după-amiază, Dubois pătrunse în cabinetul 
regentului. 

— Ah! tu eşti, abate? Tocmai aveam de gînd să trimit 
după tine, să te întreb dacă vrei să fii printre comesenii mei în 
seara asta, spuse regentul. 

— Aşadar, monseniore, o să supaţi astăzi? întrebă 
Dubois. 

— Ştii că eşti bine! Da' de unde ai răsărit cu mutra asta 
prăpădită? Oare astăzi nu mai e zi de duminică? 

— Ba da, monseniore. 

— Ei bine! atunci, vino să ne vezi. lată lista invitaţilor, 
ascultă: Noce, Lafare, Fargy, Ravanne, Broglie. Nu-l poftesc pe 
Brancas, a devenit plictisitor la culme de citeva zile încoace. 
Cred că pune la cale vreo conspirație, pe cuvintul meu de 
onoare! Şi apoi invitatele noastre Phalaris şi d'Averne; nu se pot 
suferi; au să-şi scoată ochii, şi asta are să ne amuze grozav. O 
vom avea în plus pe Souris, şi poate pe doamna de Sabran, dacă 
nu are cumva vreo întîlnire cu Richelieu. 

— Aceasta-i lista dumneavoastră, monseniore? 

— Da. 

— Ei bine, acum Alteța Voastră vrea să arunce o privire 
asupra listei mele? 

— Ţi-ai făcut aşadar şi tu una? 

— Nu, mi-a fost adusă gata făcută. 

— Ce-i asta? reluă regentul aruncîndu-şi ochii pe o hirtie 
pe care i-o prezentă Dubois. „Lista nominală a ofițerilor care cer 
să intre în serviciul regelui Spaniei: Claude-Francois de Ferrette, 
cavaler al ordinului Saint-Louis, ofiţer general al armatei şi co- 
lonel al cavaleriei Franţei; Bosehet, cavaler al ordinului Saint- 


343 


Louis şi colonel de infanterie; de Sabran, de Larochefoucault- 
Gondral, de Villeneuve, de Leseure, de Laval.” 

— Ei bine? 

— Apoi, iată alta, şi îi prezentă ducelui o a doua hirtie. 

„— Protestul nobilimii” 

— Faceţi-vă listele, monseniore, faceţi-le! Vedeţi că nu 
sînteţi singurul, şi că prinţul de Cellamare şi le face şi el pe ale 
sale. 

— „Semnat fără distincţie de ranguri şi de case, pentru 
ca nimeni să nu poată găsi ceva de obiectat: De Vieux Pont, de 
la Pailleteric, de Beaufremont, de Latour du Pin, de Montauban, 
Louis de Caumont, Claude de Polignac, Charles de Laval, 
Antoine de Chastellux, Armand de Richelieu!” Şi unde dracu' ai 
pescuit tu toate astea, vicleanule? 

— Aşteptaţi, monseniore, nu am ajuns la capăt. Binevoiţi 
să aruncaţi o privire asupra acesteia: 

— „Planul conjuraților. Nimic nu este mai important decit 
să se cîştige de partea noastră oraşe întărite aflate în 
vecinătatea Pirineilor; să se corupă garnizoana din Bayonne.” Să 
predea oraşele noastre, să dea în miinile spaniolilor cheile 
Franţei! Cine vrea să facă asta, Dubois? 

— Vă rog, răbdare, monseniore, putem să vă oferim ceva 
şi mai bun decit asta. Poftiţi, iată nişte scrisori ale Majestaţii 
Sale Filip al V-lea în persoană. 

— „Regelui Franţei”. Dar astea nu sînt oare numai copii? 

— Vă voi spune numaidecit unde se află originalele! 

— Să vedem hirtia asta, scumpul meu abate, s-o vedem. 
De cînd Providența m-a urcat pe tronul Spaniei, etc., etc. Cu ce 
ochi aşadar credincioşii dumneavoastră supuşi pot privi ei 
tratatul care se semnează împotriva mea, etc. etc. Rog stăruitor 
pe Majestatea Voastră să convoace fără întirziere statele 
generale ale regatului său.” Să convoace statele generale! în 
numele cui? 

— Vedeţi bine aceasta, monseniore, în numele lui Filip al 
V-lea. 

— Filip al V-lea este regele Spaniei şi nu regele Franţei. 
să nu schimbe el rolurile. Eu am trecut o dată Pirineii pentru a-l 
aşeza din nou pe tron, aş putea foarte bine să-i trec a doua oară 
pentru a-l răsturna. 


344 


— Ne vom gîndi la asta mai tîrziu, nu zic nu. Dar deocam- 
dată, vă rog, monseniore, avem de citit al cincilea document, şi 
care nu este cel mai puţin important, aşa după cum o să 
socotiți. 

Şi Dubois îi prezentă regentului o ultimă hirtie, pe care 
acesta o despături cu atita nerăbdare încît n-apucă să o desfacă 
bine că o rupse în două. 

— Cum naiba! murmură regentul. 

— Nu e nimic, monseniore, nu e nimic. Bucăţile sînt 
bune, răspunse Dubois: apropiati-le şi citiţi. 

Regentul apropie cele două bucăţi şi citi: 


— „Prea scumpi şi mult iubiţi” 

— Da, asta este! Continuarea metaforei: nici mai mult, 
nici mai puţin, se cere scoaterea mea din funcţie. Şi aceste 
scrisori, fără îndoială, trebuie să fie remise regelui? 

— Miine, monseniore. 

— De către cine? 

— De mareşal. 

— De Villeroi? 

— De el însuşi. 

— Şi cum de a putut să se hotărască la o asemenea 
acţiune? 

— Nu el, ci soţia sa, monseniore. 

— Încă o festă a lui Richelieu. 

— Alteța Voastră a ghicit. 

— Şi de la cine ai tu toate hirtiile astea? 

— De la un amărit de conţopist, căruia i-au fost date spre 
a le copia, deoarece, datorită unei descinderi făcute în vila 
contelui de Laval, nu a mai putut să funcţioneze o presă pe care 
o ascundea în pivnita lui. 

— Şi acest conţopist se află în legătură directă cu 
Cellamare? Imbecilii! 

— Nicidecum, monseniore, nicidecum. Oh! Erau mai bine 
luate măsurile: naivul de conţopist nu avea de-a face decit cu 
prinţul de Listhnay! 

— Cu prinţul de Listhnay! Cine mai e şi ăsta? 

— Strada du Bac, numărul 110. 

— Nu-l cunosc. 


345 


— Ba da, monseniore, îl cunoaşteţi. 

— Şi unde l-am văzut eu oare? 

— In anticamera dumneavoastră. 

— Cum! Acest pretins prinţ de Listhnay... 

— Nu este altul decit acest mare pungaş de d'Avranches, 
feciorul de casă al doamnei du Maine. 

— Ah! ah! M-ar fi mirat să nu fie amestecată şi ea în 
toate astea, mica viespe! 

— Oho! E virită pînă peste cap. Şi dacă monseniorul vrea 
să fie descotorosit de data aceasta de ea şi de întreaga ei clică, 
i-am prins pe toţi. 

— Să ne îngrijim mai întîi de ceea ce este mai urgent. 

— Da, să ne ocupăm de Villeroi. Sînteţi hotărît la un act 
de autoritate? 

— Perfect: atita timp cît nu a făcut decit să-şi dea aere şi 
să facă paradă ca un personaj de teatru şi de turnir, foarte bine. 
Atîta timp cît s-a mărginit la calomnii şi chiar la impertinenţe 
împotriva mea, încă era foarte bine. Dar cînd este vorba de 
pacea şi de liniştea Franţei, ah! domnule mareşal, 
dumneavoastră le-aţi compromis destul pînă acum prin inepţia 
dumneavoastră militară, pentru a vă lăsa să le compromiteţi din 
nou prin neroada dumneavoastră înfumurare politică. 

— Aşa, deci, zise Dubois, îl arestăm? 

— Da, însă cu anumite precauţii: trebuie să-l prindem în 
flagrant delict. 

— Nimic mai uşor; el intră în fiecare dimineaţă la rege la 
orele opt? 

— Da. 

— Fiţi miine dimineaţă la orele şapte şi jumătate la 
Versailles. 

— Şi apoi? 

— Veţi fi mai înaintea lui la Majestatea Sa. 

— Şi acolo îi reproşez în faţa regelui... 

— Nu, nu, monseniore, trebuie... 

In acest moment lacheul deschise uşa. 

— Linişte, zise regentul. 

Apoi întorcîndu-se către lacheu: 

— Ce vrei? 

— Domnul duce de Saint-Simon. 


346 


— Întreabă-l dacă este vorba de o chestiune importantă. 
Lacheul se întoarse şi schimbă cîteva cuvinte cu ducele; apoi 
adresîndu-se din nou regentului: 

— Dintre cele mai importante, monseniore. 

— Ei bine! să intre. 

Saint-Simon păşi înăuntru. 

— Scuzaţi-mă, duce, rosti regentul, termin o mică treabă 
cu Dubois, şi în cinci minute sînt al dumneavoastră. 

Şi în timp ce Saint-Simon intra, ducele şi Dubois se 
retraseră într-un colţ, unde rămaseră efectiv cinci minute pentru 
a vorbi în şoaptă, după care Dubois îşi luă rămas bun de la 
regent. 

— Nu va mai fi nici un supeu în această seară, spuse el 
lacheului de serviciu pe cînd ieşea. Înştiinţaţi persoanele 
invitate. Monseniorul regent este bolnav. 

Şi se îndepărtă. 

— Să fie oare adevărat, monseniore? întrebă Saint-Simon 
cu o îngrijorare reală, întrucît ducele, deşi foarte zgircit cu 
prietenia sa, avea, fie din calcul, fie dintr-o afecţiune reală, o 
mare înclinare pentru regent. 

— Nu, scumpul meu duce, zise Filip, cel puţin nu într-o 
măsură care să mă neliniştească. Dar Chirac pretinde că dacă 
nu voi fi cuminte, am să mor de apoplexie, şi, pe legea mea, m- 
am hotărît, devin un om aşezat. 

— Ah! monseniore! Să v-audă Dumnezeu! zise Saint- 
Simon. Deşi este puţin cam tîrziu. 

— Cum asta, scumpul meu duce? 

— Da, îngăduinţa Alteţei Voastre a oferit deja prea multe 
prilejuri calomniei. 

— Ah! dacă nu-i decit asta, scumpul meu duce, e atit 
amar de vreme de cînd calomnia mă tot muşcă, încît desigur că 
a început să se plictisească. 

— Dimpotrivă, monseniore, reluă Saint-Simon. Precis se 
unelteşte ceva nou contra dumneavoastră, căci ea se ridică mai 
şuierătoare şi mai veninoasă ca oricînd. 

— Ei bine! la să vedem, ce s-a mai întîmplat? 

— Adineaori, pe cînd ieşeam de la vecernie, pe treptele 
de la Saint-Roch se afla un sărman care cerea de pomană 
cîntînd într-una, şi în timp ce cînta, oferea celor ce ieşeau din 


347 


biserică un soi de cîntece populare de jale. Însă, ştiţi 
dumneavoastră ce erau aceste cîntece de jale, monseniore? 

— Nu, vreun cîntec de crăciun, vreun pamflet împotriva 
lui Law, împotriva acestei biete ducese de Berry, împotriva mea, 
poate. Oh! scumpul meu duce, trebuie să-i lăsăm să cînte: dacă 
cel puţin ar plăti! 

— Poftiţi, monseniore! citiţi! rosti Saint-Simon. 

Şi prezentă ducelui d'Orleans o fiţuică din hirtie 
grosolană, imprimată aşa cum erau trase la tipar cîntecele ce se 
cîntau pe uliţe. Prinţul o luă ridicînd din umeri, şi aruncîndu-şi 
ochii pe hirtie cu un sentiment de dezgust imposibil de 
exprimat, începu să citească: 


Ah, voi, a căror forță în elocinţa vie 

Contra a doi vrăjmaşi, neomenoşi tirani 

Avu odinioară o dirză semetie 

De a-i înarma năvalnic pe greci şi pe romani, 

În contra unui monstru, ce-i încă mai sălbatic, 
Turnaţi-mi fierea voastră, în gură, neîncetat; 
Să merg pe drumul vostru, eu ard ca pe jăratic, 
Și opera aceasta, s-o făuresc mă-mbie, 

Vrăjit cu mult mai mult de-a voastrei bărbăție, 
Decit de moartea voastră să fiu înfricoşat. 


— Alteța voastră recunoaşte stilul? întrebă Saint-Simon. 
— Da, răspunse regentul, este al lui Lagrange-Chancel. 
Apoi continuă: 


De abia-şi deschise ochii spre a privi în lume 
Că, astfel cum el astăzi cutează să se arate, 
Fu miniat nespus de piedicile anume 

Ce intre tron şi el, le-a tot văzut iscate. 
Nutrind aceste ginduri, cu odiosul ţel, 

Din arta lui Circe şi a Medeei, el 

Plăcerile-i unice astfel şi-a făurit, 

Crezinad vai! că pe calea aceasta, infernală, 
Va reuşi să umple prăpastia reală, 


3 Variantă a cuvintelor lui Mazarin:£/ cîntă, ei vor plăti! — care 
se consola astfel pentru atacurile rimate ale Frondei (n. trad.). 
348 


Ce se împotrivea dorinței ce-a rivnit. 


— Luaţi-o, duce, zise regentul întinzînd lui Saint-Simon 
fiţuica, e atit de demnă de dispreţ, încît nu am curajul să citesc 
pînă la capăt. 

— Citiţi, monseniore, citiţi, dimpotrivă. Trebuie să ştiţi de 
ce sînt capabili duşmanii dumneavoastră. Din clipa în care se 
arată la lumina zilei, cu atit mai bine. E un război. Vă oferă 
prilejul unei bătălii: acceptaţi-o şi dovediţi-le că sînteţi 
învingătorul de la Nerwinde, Steinkerque şi Lerida. 

— Voiţi aşadar să continui, duce? 

— Trebuie, monseniore. 

Şi regentul, cu un sentiment de oroare aproape de 
neînvins, îşi duse din nou ochii pe fiţuică şi citi, sărind o strofă 
pentru a ajunge mai curînd la sfîrşit: 


Astfel sînt fiii care, pe tatăl lor plingind, 

De aceleaşi lovituri ei cad răpuşi acum; 

lar fratele de frate este urmat, pe cind 

Soția lasă-n urmă pe soț şi ia alt drum. 

Dar, Oh! ce lovituri mereu mai ucigaşe! 

Și peste doi feciori, fiind tot ce ne rămase, 

A Parcei coasă grea, se întinde tot mai mare; 
lar primul pe străbuni acum a regăsit, 

Și-ai doilea, cu chipul umbrit şi ofilit, 

Se îndreaptă, vai, şi el, spre ultima-i suflare! 


Regentul citise această strofă oprindu-se la fiecare vers 
şi cu o intonaţie care se altera pe măsură ce se apropia de 
sfîrşit, însă la ultimul vers indignarea a fost mai puternică decit 
el, şi, mototolind fiţuica între miini, voi să vorbească, dar vocea 
nu-l sluji, şi doar două lacrimi mari i se rostogoliră din ochi peste 
obraji. 

— Monseniore, rosti Saint-Simon, privindu-l pe regent cu 
o milă plină de venerație, monseniore, aş voi ca întreaga lume 
să fie aici de faţă şi să vadă curgind aceste lacrimi generoase. 
Eu nu v-aş mai sfătui atunci să vă răzbunaţi pe duşmanii 
dumneavoastră, întrucît, ca şi mine, întreaga lume ar fi convinsă 
de nevinovăția dumneavoastră. 


349 


— Da, nevinovăția mea, murmură regentul. Da, şi viaţa 
lui Ludovic al XV-lea o va dovedi. Infamii! ei ştiu mai bine ca 
oricine care sînt adevărații vinovaţi. Ah! doamnă de Maintenon! 
Doamnă du Maine! Domnule de Villeroi! Deoarece acest ne- 
mernic de Lagrange-Chancel nu este decît scorpionul lor. Şi cînd 
mă gîndesc, Saint-Simon, că în aceste momente chiar, îi am sub 
picioarele mele! Că nu-mi trebuie decit să apăs călciiul şi să-i 
strivesc. 

— Striviţi, monseniore, striviţi! Sînt ocazii care nu se pre- 
zintă în fiecare zi, şi cînd le ai la îndemiînă, trebuie să te foloseşti 
de ele. 

Regentul reflectă cîteva clipe, şi în acest scurt răstimp 
figura sa descompusă îşi reluă puţin cîte puţin expresia de 
bunătate care îi era firească. 

— Ce mai! zise Saint-Simon, care urmărea pe fizionomia 
regentului reacţia care se desfăşura, văd că aducerea la îndepli- 
nire nu este sortită totuşi pentru astăzi. 

— Nu! domnule duce, zise Filip, căci pentru astăzi am alt- 
ceva mai bun de făcut decit să răzbun ofensele aduse ducelui 
d'Orleans: am de salvat Franţa. 

Şi întinzînd mîna lui Saint-Simon, prinţul intră din nou în 
camera sa. 

Seara, la orele nouă monseniorul regent părăsi Palais- 
Royal şi, împotriva obiceiului său, se duse să se culce la 
Versailes. 


XXXVII | 
O CAPCANĂ 


A doua zi, către orele şapte dimineaţa, în momentul în 
care regele se scula, domnul prim-şambelan intră la Majestatea 
Sa, şi îl anunţă că Alteţa Sa Regală monseniorul duce d'Orleans 
solicita onoarea de a asista la toaleta sa. Ludovic al XV-lea, care 
nu era încă obişnuit să decidă nimic el însuşi, se întoarse spre 
domnul de Frejus, care şedea în colţul cel mai puţin vizibil, al 
camerei, ca pentru a-l întreba ce avea de făcut şi, la această 
interogare mută, domnul de Frejus nu numai că făcu un semn 
din cap care voia să spună că trebuia să o primească pe Alteţa 
Sa Regală, ba chiar, ridicîndu-se de îndată, se duse el însuşi să-i 


350 


deschidă uşa. Regentul se opri o clipă în prag pentru a-i mulţumi 
lui Fleury, apoi, asigurîndu-se dintr-o rapidă aruncătură de ochi 
în interiorul camerei că mareşalul de Villeroi nu sosise încă, 
înaintă spre rege. 

Ludovic al XV-lea era la această epocă un frumos copil de 
nouă-zece ani, cu plete lungi, castanii, cu ochii negri ca 
cerneala, cu gura asemenea unei cireşi, şi cu pieliţa feţii roză, 
care, la fel cu accea a mamei sale, Marie de Savoie, ducesă de 
Bourgogne, era predispusă la palori bruşte. Deşi caracterul său 
era încă foarte nehotărit, din pricina hărţuielii la care îl supunea 
fără încetare îndoita guvernare a mareşalului de Villeroi şi a 
domnului de Frejus, îi era aşternută pe întreaga fizionomie o 
anumită înfocare şi fermitate, care îl vădeau pe strănepotul lui 
Ludovic al XIV-lea, mai avînd şi obiceiul de a-şi aşeza pălăria ca 
el. Mai întîi avertizat împotriva domnului duce d'Orleans — pe 
care cei din jur făcuseră tot ce le stătea în putinţă spre a i-l 
înfăţişa drept omul care îi voia cel mai mult răul din întreaga 
Franţă — el simţise cum această părere preconcepută dispărea 
puţin cîte puţin cu ocazia întrevederilor pe care le avusese cu 
regentul, în care, cu acel instinct juvenil care îi înşală atît de rar 
pe copii, el recunoscuse un prieten. 

Trebuie să spunem, de asemenea, că domnul duce 
d'Orleans avea faţă de rege, în afară de respectul care îi era 
datorat, atenţiile cele mai drăguţe şi cele mai tandre. Puținele 
treburi care puteau să fie supuse fragedei sale inteligenţe îi erau 
prezentate totdeauna cu atita luciditate şi spirit, încît, dintr-o 
muncă politică ce ar fi însemnat o oboseală cu oricare altul, el 
făcuse un fel de recreaţie pe care copilul rege o vedea 
totdeauna sosind cu plăcere. Mai trebuie să spunem că aproape 
totdeauna această muncă era răsplătită cu cele mai frumoase 
jucării ce se puteau vedea, şi pe care Dubois, pentru a fi bine 
văzut de rege, le aducea din Germania sau din Anglia. 
Majestatea Sa îl primi aşadar pe regent cu cel mai dulce suris şi 
îi dădu mica sa mînă spre a-i fi sărutată, cu o graţie cu totul 
deosebită, în timp ce monseniorul episcop de Frejus, credincios 
sistemului său de umilinţă, se dusese din nou să se aşeze în 
acelaşi colţişor unde se afla la sosirea Alteţei Sale. 

— Sînt tare mulţumit să vă văd, domnule, zise Ludovic al 
XV-lea cu glăscioru-i dulce şi avînd pe faţă surisul copilăresc 


351 


căruia eticheta care i se impunea nu putuse să-i îndepărteze 
întreaga sa graţie. Cu atît mai mulţumit cu cît, cum nu este ora 
dumneavoastră obişnuită, presupun că veniţi şă-mi aduceţi o 
veste bună. 

— Două, sire, răspunse regentul. Prima: tocmai mi-a sosit 
o cutie enormă de la Nurnberg, care grozav mi se pare că e 
plină cu... 

— Oh! cu jucării! cu multe jucării! Nu-i aşa, domnule re- 
gent? exclamă regele, sărind în sus de bucurie şi bătind din 
palme fără să-i pese de valetul care stătea în picioare înapoia 
sa, ţinînd în mînă o mică spadă cu miner de oţel pe care urma 
să i-o prindă la cingătoare. Oh! jucării frumoase! jucării 
frumoase! Cît sînteţi de amabil! Cît de mult vă iubesc, domnule 
regent! 

— Sire, eu nu îmi fac decît datoria, răspunse ducele 
d'Orleans înclinîndu-se plin de respect, şi dumneavoastră nu îmi 
datoraţi nici o recunoştinţă pentru aceasta. 

— Şi unde este, domnule, unde se află această cutie 
minunată? 

— La mine, sire, şi dacă Majestatea Voastră vrea, am să 
poruncesc s-o transporte aici în cursul zilei, sau miine 
dimineaţă. 

— Oh! nu, numaidecit, domnule, numaidecit, vă rog. 

— Numai că ea se află la mine. 

— Ei bine! să mergem la dumneavoastră, exclamă copilul 
dînd fuga spre uşă, fără să mai dea atenţie faptului că, pentru a- 
i fi gata toaleta, îi mai lipseau încă spada, mica vestă de satin şi 
cordonul albastru. 

— Sire, rosti domnul de Frejus înaintînd spre el, voi pune 
în vedere Majestății Voastre că se lasă cu prea multă pasiune în 
voia plăcerii pe care i-o provoacă posesiunea unor obiecte pe 
care ar trebui să le privcaseă de pe acum ca pe nişte lucruri 
neserioase. 

— Da, domnule, da, aveţi dreptate, zise Ludovic al XV-lea 
făcînd un efort pentru a se stăpîni. Da. Însă trebuie să mă 
iertaţi: eu nu am împlinit încă zece ani, şi ieri am lucrat cu spor. 

— Este adevărat, rosti domnul de Frejus surizind. De 
aceea, Majestatea Voastră se va ocupa de jucăriile sale după ce 


352 


va fi întrebat pe domnul regent care este a doua veste pe care 
trebuia să o aducă la cunoştinţa sa? 

— Ah! da, domnule, fiindcă veni vorba, care e cea de-a 
doua veste? 

— O lucrare ce trebuie să fie de folos Franţei, sire, şi care 
este de o asemenea însemnătate, încît ţin să o supun Majestății 
Voastre. 

— O aveţi aici? întrebă tînărul rege. 

— Nu, sire, nu ştiam că voi găsi pe Majestatea Voastră 
atit de bine dispusă pentru această lucrare, şi am lăsat-o în 
cabinetul meu. 

— Ei bine! zise Ludovic al XV-lea întorcîndu-se jumătate 
spre domnul de Frejus şi jumătate spre regent, şi privindu-i pe 
amindoi rînd pe rînd cu nişte ochi rugători, nu am putea oare să 
împăcăm toate astea? În loc să-mi fac plimbarea de dimineaţă, 
aş merge la dumneavoastră să văd jucăriile frumoase de la 
Nurnberg, şi după ce le voi fi văzut, am trece în cabinetul 
dumneavoastră, unde am lucra. 

— Este împotriva etichetei, sire, răspunse, regentul. Dar 
dacă Majestatea Voastră vrea... 

— Da, vreau, zise Ludovic al XV-lea. Adică, adăugă el 
întorcîndu-se spre domnul de Frejus şi privindu-l cu nişte ochi 
atit de dulci încît nu exista nici un mijloc de a le rezista, dacă îl 
îngăduie bunul meu preceptor. 

— Domnul de Frejus ar vedea în aceasta vreun inconve- 
nient? rosti regentul întorcîndu-se către Fleury şi pronunţind 
aceste cuvinte cu o intonaţie care arăta că preceptorul l-ar răni 
în cel mai înalt grad respingind rugămintea pe care i-o făcea 
regescul său elev. 

— Nu, monseniore, dimpotrivă, spuse Fleury; este bine ca 
Majestatea Sa regală să se obişnuiască să lucreze, iar legile eti- 
chetei pot fi încălcate atunci cînd din această încălcare vor de 
curge rezultate fericite pentru popor. Voi cere doar monsenio- 
rului permisiunea de a o însoţi pe Majestatea Sa. 

— Desigur, domnule! rosti regentul. Cu cea mai mare 
plăcere. 

— Oh! ce fericire, ce fericire! exclamă Ludovic al XV-lca. 
Repede, vesta, spada, cordonul albastru. lată-mă, domnule re- 
gent, iată-mă! 


353 


Şi înaintă spre a lua mîna regentului; dar în loc de a 
accepta această familiaritate, regentul se înclină şi, deschizînd 
el însuşi regelui uşa, îi făcu semn să meargă în faţă, şi îl urmă la 
trei sau patru paşi împreună cu domnul de Frejus şi cu pălăria în 
mînă. 

Apartamentele regelui, situate la parter, se aflau la 
acelaşi nivel cu acelea ale monseniorului duce d'Orteans şi nu 
erau separate decît printr-o anticameră care dădea la rege şi o 
mică galerie ce ducea la o altă anticameră ce dădea la regent. 
Drumul a fost aşadar scurt, şi cum regele era tare grăbit să 
ajungă, într-o clipă se găsiră într-un mare cabinet, luminat de 
patru ferestre, ce se deschideau toate patru ca nişte uşi, şi prin 
care, cu ajutorul a două trepte, se putea cobori în grădină. Acest 
mare cabinet dădea într-un altul mai mic în care domnul regent 
obişnuia să lucreze şi să-i primească pe intimi sau pe favorizați. 
Intreaga curte a Alteţei Sale aştepta acolo, şi era un lucru firesc, 
întrucît era ora sculării. De aceea, tînărul regent nu îl remarcă 
nici pe domnul d'Artagan, căpitanul muşchetarilor cenuşii, nici 
pe domnul marchiz de Lafare, căpitanul soldaţilor de gardă, 
după cum nu remarcă nici un număr destul de însemnat de 
soldaţi din cavaleria uşoară care se plimbau îndărătul 
ferestrelor. Este adevărat că, pe o masă, chiar în mijlocul 
cabinetului, el văzuse prea fericita cutie, a cărei înălţime 
impresionantă, cu toate îndemnurile de-abia răcite ale domnului 
de Frejus, îl făcuse să scoată un strigăt de bucurie. 

El trebui totuşi să se mai înfrineze şi, ca rege, să 
primească omagiile domnilor d'Artagan şi de Lafare; dar în acest 
răstimp, monseniorul regent poruncise să fie chemaţi doi valeţi, 
înarmaţi cu dălţi, care, într-o clipă, făcură să zboare capacul din 
lemn moale care închidea cutia, şi dădură la iveală cea mai 
splendidă colecţie de jucării ce a luat vreodată ochii unui rege 
de nouă ani. 

La această privelişte ispititoare, nu au mai existat nici 
preceptor, nici etichetă, nici căpitan al gărzilor, nici căpitan de 
muşchctari cenuşii; regele se precipită spre paradisul care îi era 
deschis şi, ca dintr-o mină inepuizabilă, ca dintr-un coş de zină, 
ca dintr-o comoară din O mie şi una de nopți, el scoase rînd pe 
rind clopotniţe, corăbii cu trei punți, escadroane de cavalerie, 
batalioane de infanterie, vinzători ambulanți încărcaţi cu 


354 


rachete, scamatori cu paharele lor, în sfirşit aceste mii de 
minuni ale primei virste care, în seara de Crăciun, îi scot din 
minţi pe toţi copiii de dincolo de Rin; şi asta cu nişte manifestări 
de bucurie atît de deschise şi atît de puţin nobile, încît însuşi 
domnul de Frejus respectă clipele de fericire care luminau viaţa 
regescului său elev. Cei de faţă îl priveau în acea tăcere 
religioasă care înconjoară marile dureri şi marile bucurii. Dar pe 
cînd era mai adîncă tăcerea, se auzi în anticamere un zgomot 
violent. 

Uşa se deschise; un lacheu îl anunţă pe ducele de 
Villeroi, iar mareşalul apăru în prag, cu bastonul în mînă, 
speriat, clătinîndu-şi peruca şi întrebînd cu ţipete grozave unde 
se află regele. Cum lumea era obişnuită cu aceste apucături, 
domnul regent se mulţumi să-i arate pe Majestatea Sa care 
continua să-şi golească cutia, acoperind mobilele şi parchetul cu 
splendidele jucării pe care le scotea din inepuizabilul recipient. 
Mareşalul nu avea nimic de obiectat; era în întîrziere cu aproape 
o oră. Regele se afla cu domnul de Frejus, acest a/ter ego, dar 
mareşalul se apropie totuşi bombănind, şi aruncînd în jurul său 
nişte priviri care păreau să spună că, dacă Majestatea Sa era 
expusă vreunei primejdii, el se afla acolo pentru a o apăra. 
Regentul schimbă nişte priviri de înţelegere secretă cu Lafare şi 
un suris imperceptibil cu d'Artagan; lucrurile mergeau de 
minune. 

Cutia odată goală, şi după ce l-a lăsat pe rege să se 
bucure o clipă de posesiunea vizuală a tuturor comorilor sale, 
domnul regent se apropie de el şi, ţinîndu-şi în continuare 
pălăria în mînă, îi reaminti de promisiunea pe care i-o făcuse de 
a consacra o oră, împreună cu el, treburilor statului. Ludovic al 
XV-lea, cu această punctualitate a cuvîntului dat care l-a făcut 
să spună mai tirziu că exactitatea este politeţea regilor, aruncă 
o ultimă privire asupra jucăriilor, ceru permisiunea de a porunci 
să-i fie transportate în apartamentele sale, permisiune ce îi fu 
numaidecit acordată, şi înaintă spre micul cabinet a cărui uşă îi 
fu deschisă de către domnul regent. Şi atunci, după caracterele 
lor diferite, sau mai degrabă după politica dibace a unuia şi lipsa 
de cuviinţă brutală a celuilalt, domnul de Fleury, care, sub 
pretextul aversiunii sale de a se amesteca în afacerile politice, 
nu asista aproape niciodată la şedinţele de lucru ale regelui, 


355 


făcu cîţiva paşi înapoi şi se duse să se aşeze într-un colţ, în timp 
ce, dimpotrivă, mareşalul se repezi înainte, şi, văzîndu-l pe rege 
intrînd în cabinet, voi să-l urmeze. Acesta era momentul pe care 
îl pregătise regentul şi pe care îl aştepta cu nerăbdare. 

—  lertaţi-mă, domnule mareşal, rosti atunci regentul 
barînd drumul ducelui de Villeroi, însă chestiunile pe care am a 
le supune Majestății Sale, cerînd secretul cel mai absolut, vă voi 
ruga să binevoiţi a mă lăsa citeva clipe între patru ochi cu 
Majestatea Sa. 

— Intre patru ochi! exclamă Villeroi, între patru ochi! Dar 
ştiţi bine, monseniore, că este cu neputinţă. 

— Cu neputinţă, domnule mareşal? rosti regentul cu cel 
mai mare calm. Cu neputinţă! Şi pentru ce, vă rog? 

— Pentru că, în calitatea mea de guvernator al Majestății 
Sale, am dreptul să-l întovărăşesc pretutindeni. 

— Mai întîi, domnule, reluă regentul, acest drept nu mi se 
pare a fi întemeiat pe nici un argument într-adevăr sigur, şi dacă 
am binevoit să tolerez pînă în ceasul de faţă, nu acest drept, ci 
această pretenţie, aceasta se datoreşte faptului că vîrstă regelui 
o făcea să nu aibă vreo importanţă. însă acum, cînd Majestatea 
Sa urmează să împlinească zece ani, acum cînd începe să 
îngăduie s-o iniţiez în ştiinţa guvernării, ştiinţă pentru care 
Franţa mi-a conferit titlul de preceptor al său, veţi încuviinţa, 
domnule mareşal, ca, la fel ca domnul de Frejus şi 
dumneavoastră, să am orele mele pentru discuţii confidenţiale 
cu Majestatea Sa. O să vă vină cu atit mai uşor să mi le acordaţi, 
domnule mareşal, adăugă regentul cu un suris asupra expresiei 
căruia era dificil să te înşeli, cu cît sînteţi prea savant în aceste 
genuri de chestiuni pentru a vă mai rămîne ceva de învăţat. 

— Dar, domnule, replică mareşalul înfierbîntîndu-se după 
obiceiul său şi uitînd orice bună-cuviinţă pe măsură ce se 
înficrbînta, domnule, vă voi atrage atenţia că regele este elevul 
meu. 

— O ştiu, domnule, rosti regentul pe acelaşi ton 
batjocoritor pe care începuse să-l ia faţă de el, şi că vreţi să 
faceţi din Majestatea Sa un mare căpitan. Eu nu vă împiedic. 
Campaniile dumneavoastră din Italia şi din Flandra stau 
mărturie că nu i se putea alege un profesor mai bun. Dar în 
acest moment, domnule mareşal, nu este vorba nicidecum de 


356 


ştiinţă militară, este vorba pur şi simplu de un secret de stat 
care nu poate fi încredinţat decit Majcstăţii Sale. Astfel vă rog să 
luaţi act că vă reînnoiesc expresia dorinţei pe care o am dea 
discuta cu regele în particular. 

— Cu neputinţă, monseniore, cu neputinţă! exclamă ma- 
reşalul pierzîndu-şi din ce în ce mai mult capul. 

— Cu neputinţă! reluă regentul. Şi pentru ce? 

— Pentru ce? continuă mareşalul. Pentru ce?... Pentru că 
datoria mea este de a nu-l pierde pe rege din ochi o singură 
clipă, şi pentru că nu voi permite... 

— Luaţi seama, domnule mareşal, îl întrerupse ducele 
d'Orleans cu o expresie de trufie imposibil de definit, cred că 
uitaţi de respectul ce mi se cuvine! 

— Monseniore, reluă mareşalul înfierbîntindu-se tot mai 
tare, eu ştiu respectul pe care îl datorez Alteţei Voastre regale, 
şi ştiu cel puţin tot atît cît datorez funcţici mele şi regelui, şi 
pentru acest motiv Majestatea Sa nu va rămîne o clipă în afara 
supravegherii mele, dat fiind... 

Ducele ezită. 

— Dat fiind? reluă domnul regent. Dat fiind?... Terminaţi, 
domnule. 

— Dat fiind că eu răspund de persoana sa, spuse 
mareşalul, care, împins de acest soi de provocare, nu voia să 
aibă aerul că dă înapoi. 

În faţa ultimei lipse a oricărei reţineri, în rîndul tuturor 
spectatorilor acestei scene se aşternu o clipă de tăcere, în 
timpul căreia nu se auziră decît bombănelile mareşalului şi 
suspinele înăbugşite ale domnului de Fleury. Ducele d'Orleans îşi 
înălţă capul cu un suris de dispreţ suveran şi, luînd puţin cîte 
puţin acel aer de demnitate care făcea din el, atunci cînd voia, 
unul din prinții cei mai impunători din lume, rosti: 

— Domnule de Villeroi, vă înşelaţi peste măsură, mi se 
pare, şi credeţi că vorbiţi altcuiva. Insă pentru că uitaţi cine sînt, 
este de datoria mea să vă fac să vă amintiţi. Marchize de Lafare, 
continuă regentul adresîndu-se căpitanului soldaţilor din garda 
sa, făceţi-vă datoria. 

De-abia atunci mareşalul de Villeroi, ca şi cum i-ar fi fugit 
pămîntul de sub picioare, înţelese în ce prăpastie aluneca, şi 
deschise gura pentru a îngăima o scuză. Dar regentul nu îi lăsă 


357 


nici măcar timpul să-şi termine fraza şi îi închise uşa cabinetului 
în nas. 

Numaidecit, şi mai înainte ca el să-şi fi revenit din 
surpriză, marchizul de Lafare se apropie de mareşal şi îi ceru 
spada. 

Mareşalul rămase o clipă buimac. De atita vreme de cînd 
el se lăsa legănat de impertinenta sa fără ca nimeni să îşi dea 
osteneala de a-l scoate din ea, sfirşise prin a se crede inviolabil. 
Voi să vorbească, dar vocea îi pierise şi, la a doua cerere mai 
imperativă decît prima, îşi desprinse spada şi o dădu 
marchizului de Lafare. 

În acelaşi timp, se deschide o uşă şi se apropie o litieră; 
doi muşchetari cenuşii îl împing pe mareşal înăuntru; litiera se 
închide, d'Artagan şi Lafare se plasează la fiecare portieră şi, 
într-o clipită, prizonierul este dus printr-una din ferestrele 
laterale în grădină. Călăreţii din garda regelui, care cunosc 
consemnul, formează suita; mersul se iuţeşte, se coboară scara 
cea mare, se apucă la stinga, se pătrunde în Oranjerie; acolo, 
într-o primă încăpere, este părăsită întreaga suită, şi litiera, 
purtătorii săi şi ceea ce conţine ea intră într-o a doua cameră 
acompaniaţi numai de Lafare şi de d'Artagan. 

Toate acestea se petrecuseră atit de rapid, încît 
mareşalul, a cărui primă însuşire nu era sîngele rece, nu 
avusese timpul să-şi revină. Se văzuse dezarmat, se simţise 
transportat, se afla închis împreună cu doi oameni pe care îi ştia 
că nu prea nutreau faţă de el o mare prietenie şi, exagerindu-şi 
mereu importanţa, se crezu pierdut. 

— Domnilor! exclamă el pălind în timp ce sudoarea şi 
pudra îi curgeau pe faţă. Domnilor, sper că nimeni nu are de 
gînd să mă asasineze. 

— Nu, domnule mareşal, liniştiţi-vă, îi spuse Lafare, în 
timp ce d'Artagan, văzînd chipul grotesc pe care i-l dădea 
mareşalului peruca înspăimîntată, nu se putea împiedica să nu 
ridă. Nu, domnule, este vorba de un lucru mult mai simplu şi 
infinit mai puţin tragic. 

— Si de ce este vorba atunci? întrebă mareşalul căruia 
această asigurare îi reda un pic de linişte. 


358 


— Este vorba, domnule, de două scrisori pe care aveaţi, 
intenţia să le remiteţi regelui în această dimineaţă şi pe care 
precis le aveţi în vreunul din buzunarele hainei dumneavoastră. 

Mareşalul, care, preocupat fiind pînă atunci de propria sa 
problemă, o uitase pe aceea a doamnei du Maine, tresări, şi îşi 
duse mîna cu vioiciune la buzunarul unde se aflau scrisorile. 

— Scuzaţi-mă, domnule duce, zise d'Artagan oprind mîna 
mareşalului, sîntem autorizaţi să vă prevenim că, în cazul în 
care aţi căuta să ne sustrageţi originalele acelor scrisori, domnul 
regent dispune de copiile lor. 

— Apoi, voi adăuga, zise Lafare, că sîntem autorizaţi să vi 
le luăm cu forţa, şi că sîntem absolviţi mai dinainte de orice 
accident pe care l-ar putea isca o luptă, presupuniînd, ceea ce 
nu este probabil, că aţi împinge rebeliunea, domnule mareşal, 
pînă la a voi să vă opuneţi. 

— Şi mă asiguraţi, domnilor, zise mareşalul, că 
monseniorul regent are copiile acestor scrisori? 

— Pe onoarea mea! zise d'Artagan. 

— Pe cuvintul meu de gentilom! rosti Lafare. 

— În acest caz, domnilor, reluă Villeroi, nu văd pentru ce 
aş încerca să sustrag aceste scrisori, care de altminteri nu mă 
privesc nicidecum, şi pe care îmi luasem sarcina să le remit doar 
din amabilitate. 

— Ştim aceasta, domnule mareşal, zise Lafare. 

— Numai, adăugă mareşalul, sper, domnilor, că veţi 
scoate în evidenţă în faţa Alteţei Sale Regale uşurinţa cu care 
m-am supus ordinelor sale, şi regretul foarte sincer pe care îl 
încerc de a-l fi ofensat. 

— Să nu vă îndoiţi de acest fapt, domnule mareşal, toate 
lucrurile vor fi raportate aşa cum s-au petrecut. Dar scrisorile? 

— lată-le, domnule, zise mareşalul dîndu-i lui Lafare cele 
două scrisori. 

Lafare ridică un sigiliu cu armele Spaniei, ce era lipit doar 
pe una din îndoiturile scrisorii, şi se încredinţă că erau într- 
adevăr documentele pe care avea misiunea să le ia; apoi, după 
ce se asigură că nu era posibilă nici o eroare, zise: 

— Scumpul meu d'Artagan, conduceţi-l acum pe domnul 
mareşal la locul ce i s-a destinat, şi vă rog, în numele 
monseniorului regent, recomandaţi persoanelor care vor avea 


359 


onoarea să-l acompanieze, împreună cu dumneavoastră, să aibă 
faţă de diînsul toată consideraţia datorată meritelor sale. 

Indată litiera se închise din nou, iar purtătorii ei se puseră 
în mişcare. Mareşalul, uşurat de cele două scrisori, şi începînd a 
bănui capcana în care căzuse, trecu iarăşi prin prima încăpere, 
unde îl aşteptau călăreţii din garda regelui. Cortegiul se îndreptă 
spre poarta cu zăbrele, unde ajunse după cîteva momente. O 
caleaşcă trasă de şase cai era în aşteptare; îl urcară pe mareşal 
într-însa; d'Artagan se aşeză lîngă el. Un ofiţer de muşchetari şi 
du Libois, unul dintre gentilomii regelui, luară loc în faţă; 
douăzeci de muşchetari se plasară cite patru la fiecare portieră, 
iar restul în urmă; se făcu semn vizitiului, şi caleaşca porni în 
galop. 

Marchizul de Lafare; care se oprise în susul scării 
Oranjeriei pentru a asista la plecarea cortegiului, imediat ce 
văzu că totul se desfăşurase fără vreun incident neplăcut, îşi 
reluă drumul spre palat, ţinînd în mînă cele două scrisori ale lui 
Filip al V-lea. 


i XXXVIII 
ÎNCEPUTUL SFÎRŞITULUI 


În aceeaşi zi, către orele două după-amiază, pe cînd 
d'Harmental, profitind de absenţa lui Buvat, pe care îl credeau la 
Bibliotecă, repeta pentru a mia oară, culcat la picioarele Bathil- 
dei, că o iubea, că nu o iubea decit pe ea şi că nu va iubi 
niciodată pe alta decit pe ea, îşi făcu apariţia Nanette şi îl 
anunţă pe cavaler că îl aştepta cineva la el pentru o chestiune 
importantă. D'Harmental, curios să afle cine era inoportunul 
care îl urmărea pînă în paradisul dragostei sale, se duse la 
fereastră şi îl zări pe abatele Brigaud care se plimba în lung şi în 
lat prin camera sa. O linişti atunci cu un suris pe îngrijorata 
Bathilde, depuse un sărut cast pe fruntea feciorelnică a fetei, şi 
se urcă la el. 

— Ei bine! îi spuse abatele cînd îl văzu, în timp ce dum- 
neavoastră îi făceţi foarte liniştit declaraţii de amor vecinei, se 
petrec nişte lucruri grave, scumpul meu pupil! 

— Şi ce se petrece, mă rog? întrebă d'Harmental. 

— Va să zică nu ştiţi nimic? 


360 


— Nimic, absolut nimic. Numai că dacă ceea ce aveţi să- 
mi comunicaţi nu este de cea mai mare însemnătate, vă string 
de git pentru că m-aţi deranjat. Aşa că, ţineţi-vă bine, şi dacă nu 
aveţi ştiri demne de situaţie, inventaţi-le. 

— Din nenorocire, scumpul meu pupil, reluă abatele 
Brigaud, realitatea va lăsa imaginaţiei mele nimica toată de 
inventat. 

— Într-adevăr, scumpul meu Brigaud, rosti d'Harmental 
privindu-l pe abate cu mai multă atenţie, aveţi o mină cu totul 
aiurită! Să vedem, ce s-a întîmplat? Povestiţi-mi tot ce ştiţi. 

— Ce s-a întîmplat? Oh! Doamne! Aproape nimic, afară 
numai că am fost vînduţi nu ştiu de cine; că domnul mareşal de 
Villeroi a fost arestat azi-dimineaţă la Versailles, iar cele două 
scrisori ale lui Filip al V-lea, pe care trebuia să le remită regelui, 
se află în mîinile regentului. 

— Mai spuneţi o dată, abate, zise d'Harmental, căruia, 
din al nouălea cer în care se urcase, îi era teribil de greu să 
coboare iarăşi pe pămînt. Repetaţi prin urmare, vă rog, nu am 
auzit bine. 

Şi abatele repetă cuvînt cu cuvînt tripla veste pe care i-o 
aducea la cunoştinţă, apăsînd asupra fiecărei silabe. 

D'Harmental ascultă jelania lui Brigaud de la un capăt la 
altul, şi înţelese la rîndul său gravitatea situaţiei. Dar oricare i-ar 
fi fost gîndurile sumbre pe care această situaţie le iscă în mintea 
lui, chipul său nu manifesta alt sentiment decit acea expresie de 
fermitate calmă care îi era firească în momentele de primejdie. 
Apoi, cînd abatele termină, cavalerul îl întrebă cu un glas în care 
era cu neputinţă să recunoşti cea mai mică schimbare: 

— Asta-i tot? 

— Da, pentru moment, răpunse abatele şi mi se pare 
chiar că este prea destul, iar dacă nu sînteţi mulţumit cu atit, 
înseamnă că sînteţi tare dificil. 

— Scumpul meu abate, cînd am început să ne jucăm de-a 
conspirația, reluă d'Harmental, posibilităţile de a pierde sau de a 
cîştiga erau aproape egale. Şansele noastre crescuseră, şansele 
noastre scad acum. leri, aveam nouăzeci la sută şanse; astăzi 
nu mai avem decit treizeci: asta-i totul. 

— Ce mai, zise Brigaud, văd cu plăcere că nu vă pierdeţi 
uşor cumpătul. 


361 


— Ce vreţi, scumpul meu abate, reluă d'Harmental. Eu 
sînt fericit în aceste clipe, şi văd lucrurile ca un om fcricit. Dacă 
m-aţi fi prins într-un moment de tristeţe, aş vedea totul în negru 
şi aş răspunde Amen la De profundis-uls* dumneavoastră. 

— Aşadar, care vă este părerea? 

— Că jocul se încurcă, dar că partida nu este pierdută. 
Domnul mareşal de Villeroi nu este din conjurație; domnul 
mareşal de Villeroi nu ştie numele conjuraţilor. Scrisorile lui Filip 
al V-lea, atît pe cît pot să-mi amintesc, nu menţionează pe 
nimeni, şi nu este cu adevărat compromis în toate acestea decit 
prinţul de Cellamare. Or, inviolabilitatea demnităţii sale îl pune 
la adăpost de orice primejdie reală. De altminteri, domnul de 
Saint-Aignan, dacă planul nostru a ajuns la cardinalul Alberoni, 
trebuie să-i slujească la această oră de ostatic. 

— E mult adevăr în cele ce aţi spus, reluă Brigaud 
liniştindu-se. 

— Şi de la cine deţineţi ştirile? întrebă cavalerul. 

— De la Valef, care le deţinea de la doamna du Maine, şi 
care s-a dus după veşti la prinţul de Cellamare însuşi. 

— Ei bine! Ar trebui să-l vedem pe Valef. 

— l-am dat întîlnire aici, şi întrucît, mai înainte de a veni 
să vă văd, am trecut pe la marchizul de Pompadour, mă mir 
chiar că nu a sosit încă. 

— Raoul! se auzi pe seară o voce; Raoul! 

— la staţi, e chiar el! exclamă d'Harmental alergînd la 
uşă şi deschizînd-o. 

— Mulţumesc, scumpul meu, zise baronul de Valef, veniţi 
cum nu se poate mai la timp în ajutorul meu, întrucît, pe onoa- 
rea mea! eram pe punctul să plec, convins că Brigaud se 
înşelase în privinţa adresei, pentru că un creştin nu poate să 
locuiască la o aşa înălţime şi într-un asemenea coteţ de 
porumbei. Ah! dragul meu, continuă Valef învirtindu-se pe un 
călcîi şi privind mansarda lui d'Harmental, trebuie neapărat s-o 
aduc aici pe doamna du Maine, ca să ştie tot ceea ce vă 
datorează. 


36 Primele cuvinte dintr-un psalm al penitenţei care se rosteşte 
de obicei în rugăciunile pentru morţi. 
362 


— Dea Domnul, baroane, zise  Brigaud, ca 
dumneavoastră, cavalerul şi cu mine să nu fim şi mai prost 
găzduiţi peste cîteva zile. 

— Ah! vreţi să spuneţi de Bastilia? Este posibil, abate. 
Dar cel puţin, la Bastilia, e vorba de forţă majoră; apoi eo 
locuinţă regală, ceea ce îi măreşte totdeauna un pic prestigiul şi 
în realitate, un lăcaş în care un gentilom poate locui fără a 
decădea, chipurile. Dar locuinţa asta! ptiu, abate! Miroase de la 
o poştă a biet funcţionăraş: pe cinstea mea. 

— Ei bine! Dacă aţi şti ce am găsit aici, Valef, rosti d'Har- 
mental iritat fără voia sa din pricina dispreţului manifestat de 
baron faţă de locuinţa lui, aţi fi în aceeaşi situaţie ca şi mine, nu 
aţi mai vrea s-o părăsiţi. 

— Haida de! Cu adevărat? Vreo mică tirgoveaţă? O 
doamnă Michelin poate? Luaţi bine seama, cavalere, astfel de 
lucruri nu sînt permise decît lui Richelieu. Dumneavoastră şi 
mie, care preţuim poate mai mult decit el, dar care, pentru 
moment avem nenorocul să nu fim la modă ca el, una ca asta 
ne-ar pricinui cele mai mari neajunsuri. 

— De altminteri, baroane, spuse Brigaud, oricît de 
uşuratice ar fi observaţiile dumneavoastră, eu le ascult cu cea 
mai mare plăcere, deoarce dovedesc că treburile noastre nu se 
află într-o stare atit de proastă pe cît gindeam. 

— Dimpotrivă. Şi pentru că veni vorba, conspirația s-a 
dus dracului. 

— Ce spuneţi, baroane? exclamă Brigaud. 

— Am crezut de-a binelea că n-au să-mi lase nici răgazul 
să vă aduc vestea pe care v-o dau. 

— Ce spuneţi, era cît pe aci să fiţi arestat, scumpul meu 
Valef? întrebă d'Harmental. 

— N-a mai lipsit decit foarte puţin, cît un vîrf de ac. 

— Şi cum asta, baroane? 

— Cum asta? ştiţi bine, abate, v-am părăsit pentru a mă 
duce la prinţul de Cellamare. 

— Da. 

— Ei bine! Mă aflam acolo cînd au venit să pună mîna pe 
hîrtiile sale. 

— Au pus mîna pe hirtiile prinţului? exclamă Brigaud. 


363 


— Mai puţin pe acelea pe care am, apucat să le ardem, şi 
din nenorocire acestea nu alcătuiau cea măi mare parte. 

— Dar atunci sîntem pierduţi cu toţi, rosti abatele. 

— Oh! scumpul meu Brigaud, cît de uşor vă pierdeţi orice 
nădejde! Ce dracu'! nu ne rămîne oare posibilitatea de a orga- 
niza o mică Frondă, şi credeţi cumva că doamna du Maine nu 
face cît ducesa de Longueville? 

— Dar, în sfirşit, scumpul meu Valef, cum s-au petrecut 
toate astea? întrebă d'Harmental. 

— Scumpul meu cavaler, imaginaţi-vă scena cea mai 
caraghioasă de pe lume. Aş fi vrut tare mult să fi fost şi 
dumneavoastră acolo. Am fi ris ca nişte bezmetici. Asta l-ar fi 
făcut să turbeze pe bădăranul ăla de Dubois. 

— Cum! Dubois însuşi, întrebă Brigaud, Dubois a venit la 
ambasador? 

— In carne şi oase, abate. Imaginaţi-vă că tocmai 
discutam în linişte la gura focului despre micile noastre treburi, 
prinţul de Cellamare şi cu mine, răscolind într-o casetă plină cu 
scrisori mai mult sau mai puţin importante, şi aruncîndu-le în foc 
pe acelea care ni se păreau că merită onorurile autodafe-ului, 
cînd, deodată, intră valetul său şi ne anunţă că palatul 
ambasadei este împresurat de un cordon de muşchetari şi că 
Dubois şi Leblanc cer să-i vorbească prinţului. Scopul vizitei nu 
era greu de ghicit. Prinţul, fără să-şi mai dea osteneala să 
aleagă, goleşte toată caseta în foc, mă împinge într-un cabinet 
de toaletă şi porunceşte să fie introduşi. Ordinul era inutil: 
Dubois şi Leblanc se aflau deja în pragul uşii. Din fericire, nici 
unul nici celălalt nu mă văzuseră. 

— Pînă aici, nu văd nimic foarte caraghios în toate astea, 
zise Brigaud clătinînd din cap. 

— Tocmai, iată unde începe partea nostimă, reluă Valef. 
Imaginaţi-vă mai întîi că mă aflam în cabinet, văzînd şi auzind 
totul. Dubois apăru în uşă, urmat de Leblanc, alungindu-şi în 
cameră capul său de dihor, şi căutîndu-l cu privirea pe prinţul de 
Cellamare, care, înfăşurat în halat, stătea în faţa şemineului 
pentru a da hirtiilor în discuţie răgazul de a fi mistuite de flăcări. 
„Domnilor, rosti prinţul cu acel sînge rece pe care i-l cunoaşteţi, 
pot să ştiu oare cărui eveniment îi datorez norocul nesperat al 
vizitei dumneavoastră?” „Oh! Dumnezeule! monseniore, spuse 


364 


Dubois, unui lucru tare simplu, şi anume dorinţei care ne-a cu- 
prins, pe domnul Leblanc şi pe mine, de a face cunoştinţă cu 
hîrtiile dumneavoastră, despre care — adăugă el arătîndu-i 
scrisorile regelui Filip al V-lea — aceste două eşantioane ne-au şi 
dat o primă impresie.” 

— Cum! rosti Brigaud, aceste scrisori, confiscate doar la 
orele zece la Versaillcs de la domnul de Villeroi, se aflau deja la 
ora unu în mîinile lui Dubois? 

— Aşa cum spuneţi, abate; vedeţi că ele au făcut un 
drum mai lung decit dacă ar fi fost depuse pur şi simplu la 
poştă. 

— Şi ce a spus atunci prinţul? întrebă d'Harmental. 

— Oh! prinţul a voit să ridice vocea, să invoce dreptul 
ginţilor. Insă Dubois, care nu e lipsit de o anumită logică, i-a 
atras atenţia că el însuşi violase puţin acest drept luînd conspi- 
raţia sub ocrotirea mantiei sale de ambasador. Într-un cuvînt, 
cum era cel mai puţin puternic, a trebuit, realmente să îngăduie 
ceea ce nu putea împiedica. De altminteri Leblanc, fără să-i 
ceară permisiunea, deschisese deja scrinul şi inspecta 
conţinutul, în timp ce Dubois trăgea sertarele unui birou şi 
cotrobăia de zor, la rîndul său. Deodată Cellamare îşi părăsi 
locul şi îl opri pe Leblanc, care tocmai pusese mîna pe un pachct 
cu scrisori legat cu o panglică trandafirie. „lertaţi-mă, domnule, 
îi spuse el, fiecare cu atribuţiile sale. Aceste scrisori sînt ale unor 
doamne şi îl privesc pe un prieten al prinţului.” „Vă mulţumesc 
pentru încrederea dumneavoastră, rosti Dubois fără a se 
tulbura, ridicîndu-se şi ducîndu-se să ia în primire pachetul din 
mîinile lui Leblanc. Eu sînt obişnuit cu aceste genuri de secretc, 
iar secretul dumneavoastră va fi bine păstrat.” În acest moment 
ochii i se îndreptară spre cămin, şi în mijlocul cenuşei rămase de 
la scrisorile arse, Dubois zări o hirtie intactă încă, şi precipitîndu- 
se atunci spre cămin, o apucă în clipa în care flăcările erau gata- 
gata s-o cuprindă. Mişcarea a fost atît de rapidă încît 
ambasadorul nu-l putu împiedica, şi astfel hiîrtia se afla în mîinile 
lui Dubois mai înainte ca el să fi ghicit care îi era intenţia. „La 
dracu'! zise prinţul privindu-l pe Dubois care îşi scutura 
degetele, ştiam într-adevăr că domnul regent are spioni 
îndemiînatici, dar nu-i ştiam destul de bravi încît să se arunce şi 
în foc”. „Şi, pe legea mea! prinţe, zise Dubois, care despăturise 


365 


deja hirtia, ei sînt răsplătiți din belşug pentru bravura lor. 
Priviţi...” Prinţul îşi aruncă ochii pe hirtie. Nu ştiu ce conţinea; 
dar ccea ce ştiu e că prinţul deveni palid ca moartea, şi cum 
Dubois se pornise să ridă în: hohote, Cellamare, într-un moment 
de minie, sfărimă în nenumărate bucăţi o fermecătoare statuetă 
de marmură care se afla la îndemiîna sa. „Prefer să fie ea decit 
persoana mea”, zise Dubois cu răceală privind sfărimăturile care 
se rostogoleau pînă la picioarele sale, în timp ce punea cu grijă 
documentul în buzunar. „Fiecăruia îi va veni rîndul, domnule. 
Dumnezeu e drept”, zise ambasadorul. „Deocamdată, reluă 
Dubois cu tonul său zeflemist, întrucît avem aproape tot ceea ce 
doream să avem, şi deoarece nu ne mai rămîne astăzi timp de 
pierdut, o să dispunem punerea de sigilii la dumneavoastră.” 
„Sigilii la mine! “ exclamă ambasadorul exasperat. „Cu 
permisiunea dumneavoastră, zise Dubois. Domnule Leblanc, 
procedaţi la punerea lor.” Leblanc scoase dintr-un săculeţ fişii 
de pînză şi ceară gata pregătite. El începu operaţia cu scrinul şi 
cu biroul; apoi, odată aplicate peceţile pe aceste două mobile, 
înaintă spre uşa cabinetului în care mă aflam „Domnilor, 
exclamă prinţul, nu voi îngădui niciodată...” „Domnilor, zise 
Dubois deschizind uşa şi introducînd în camera ambasadorului 
doi ofiţeri de muşchetari, iată-l pe domnul ambasador al Spaniei 
care este acuzat de înaltă trădare împotriva statului. Aveţi 
amabilitatea de a-l însoţi la trăsura care îl aşteaptă, şi de a-l 
conduce acolo unde ştiţi. Dacă se împotriveşte, chemaţi opt 
oameni şi luaţi-l cu forţa.” 

— Şi ce a făcut prinţul? întrebă Brigaud. 

— Prinţul a făcut ceea ce aţi fi făcut în locul său, 
presupun, scumpul meu abate: îi urmă pe cei doi ofiţeri, şi cinci 
minute după aceasta, sluga dumneavoastră se afla sub sigilii. 

— Bietul baron! exclamă d'Harmental. Şi cum dracu' ai 
plecat de acolo? 

— Ah! iată tocmai partea cea mai frumoasă a lucrurilor. 
Cum a ieşit prinţul — în timp ce eu mă aflam, ca să spun aşa, 
sub sigilii, iar treaba era terminată, deoarece uşa de la cabinetul 
meu fusese ultima de sigilat — Dubois îl chemă pe valetul lui 
Cellamare. „Cum vă numiţi?” întrebă Dubois. „Lapierre, mon- 
seniore, la dispoziția dumneavoastră”, răspunse  valetul 
tremurînd ca varga. „Scumpul meu Leblanc, reluă Dubois, 


366 


explicaţi, vă rog, domnului Lapierre care sînt pedepsele la care 
este expus cel ce rupe sigilii.” „Galerele”, răspunse Leblanc cu 
acel glas amabil pe care i-l cunoaşteţi. „Scumpul meu domn 
Lapierre, continuă Dubois pe un ton dulce ca mierea, aţi auzit: 
dacă vă convine să vă duceţi să visliţi timp de cîțiva ani pe 
corăbiile Majestății Sale regelui Franţei, atunci atingeţi doar cu 
vîrful degetului vreuna din fişiile astea mici sau din peceţile 
astea mari şi s-a isprăvit cu dumneavoastră. Dacă, dimpotrivă, 
vă sînt agreabili o sută de ludovici, atunci păziţi cu sfinţenie 
sigiliile pe care le-am pus, şi în trei zile vă vor fi numărați cei o 
sută de ludovici.” „Prefer suta de ludovici”, spuse nemernicul de 
Lapierre. „Ei bine! atunci, semnaţi acest proces verbal. Vă 
constituim paznic al cabinetului prinţului.” „Sînt la ordinele 
dumneavoastră, monseniore”, răspunse Lapierre şi semnă. 
„Acum, rosti Dubois, înţelegeţi întreaga responsabilitate care 
apasă asupra dumneavoastră?” „Da, monseniore.” „Şi v-o 
asumaţi?” „Mi-o asum.” „Minunat, Scumpul meu Leblanc, nu 
mai avem nimic de făcut aici, rosti Dubois, şi, adăugă el arătînd 
hîrtia pe care o scosese din cămin, am tot ccea ce doream”. Şi 
cu aceste cuvinte ieşi urmat de acolitul său. Lapierre îi privi cum 
se îndepărtează, apoi, după ce i-a văzut urcîndu-se în trăsură se 
întoarse spre cabinetul în care mă aflam şi zise: „Eh! repede, 
domnule baron, să profităm de faptul că sîntem singuri, ca să 
puteţi pleca.” „Ştiai aşadar că mă aflu aici, puşlama?” „La 
naiba! aş fi acceptat altminteri postul de paznic? Vă văzusem 
intrînd în cabinet, şi m-am gîndit că nu ţineţi să rămineţi acolo 
trei zile.” „Ai dreptate. lată o sută de ludovici drept răsplată 
pentru straşnica ta idee.” „Dumnezeule! ce faceţi?” exclamă 
Lapierre. „Vezi bine, încerc să ies.” „Nu pe uşă, domnule baron, 
nu pe uşă! Doar nu vreţi să trimiteţi un sărman om însurat şi cu 
copii la galere! De altminteri, pentru mai multă siguranţă, au 
luat cheia cu ei.” „Şi atunci pe unde dracu' vrei să mă duc, 
prostovane?” „Ridicaţi capul.” „L-am ridicat.” „Priviţi în sus.” 
„Privesc.” „La dreapta dumneavoastră.” „M-am conformat.” „Nu 
vedeţi nimic?” „Ah! ba da: o ferestruică rotundă, un ochi de 
bou.” „Ei bine! urcaţi-vă pe un scaun, pe o mobilă, pe primul 
lucru întîlnit. Ferestruica dă în dormitor. V-aţi suit? Lăsaţi-vă 
acum să alunecaţi, veţi cădea pe moale, pe pat. Aşa. N-aţi păţit 
nimic, domnule baron?” „Nu. Aşternutul prinţului este excelent, 


367 


pe legea mea. Îi doresc să aibă un pat tot aşa de bun acolo unde 
este dus.” „Şi sper acum că domnul baron nu va uita serviciul 
pe care i l-am făcut!” „Cei o sută de ludovici, nu-i aşa?” 
„Domnul baron este cel care mi i-a oferit.” „Uite, hoţomanule, 
pentru că în aceste clipe nu-mi pasă dacă azvîrl banii pe 
fereastră, ia acest inel, care valorează trei sute de pistoli: 
înseamnă că tu cîştigi la tîrgul ăsta şase sute de livre.” „Domnul 
baron este cel mai generos senior pe care îl cunosc. ” 

„Bine. Şi acum pe unde trebuie s-o iau?” „Pe seara asta 
mică. Domnul baron se va afla în oficiu, va traversa bucătăria, 
va cobori în grădină şi va ieşi pe poarta cea mică, întrucit se 
poate ca poarta principală să fie păzită.” „Mulţumesc pentru 
itinerariu.” Am urmat instrucţiunile domnului Lapierre punct cu 
punct; am găsit oficiul, bucătăria, grădina, poarta cea mică; nu 
am făcut decit un salt din strada des Saints-Peres pînă aici, şi 
iată-mă. 

— Şi prinţul de Cellamare, unde se află? întrebă 
cavalerul. 

— Ştiu eu! zise Valef. La închisoare, fără îndoială. 

— Drace! drace! Drace! exclamă Brigaud. 

— Ei bine! ce spuneţi despre odiseea mea, abate? 

— Spun că ar fi tare caraghioasă, de nu era acea 
blestemată de hirtie pe care afurisitul de Dubois s-a dus s-o 
adune de prin cenuşă. 

— Da, într-adevăr, zise Valef, asta dă o întorsătură 
proastă lucrurilor. 

— Şi dumneavoastră nu aveţi nici o idee despre ceea ce 
ar putea fi? 

— Nici una. Dar fiţi liniştit, abate, hirtia nu s-a pierdut, şi 
într-o zi sau alta vom şti bine ce cuprindea. 

În acest moment se auziră nişte paşi. Cineva urca scara. 
Uşa se deschise şi Boniface îşi băgă înăuntru capul bucălat. 

—  Scuzaţi-mă, domnule Raoul, zise  moştenitorul 
prezumtiv al doamnei Denis, dar nu pe dumneavoastră vă 
căutam, ci pe papa Brigaud. 

— Nu e nimic, domnule Boniface, spuse Raoul, fiţi bine 
venit. Scumpul meu baron, vă prezint pe predecesorul meu în 
această cameră, fiul distinsei mele proprietărese, doamna 
Denis, finul bunului nostru prieten abatele Brigaud. 


368 


— la te uită, aveţi prieteni baroni, domnule Raoul! La dra- 
cu'! Ce onoare pentru casa mamei Denis! Ah! dumneavoastră 
sînteţi baron? 

— Bine, bine, ştrengarule, zise abatele, căruia puţin îi 
păsa dacă lumea îl ştia într-o atît de bună companie. Ai spus că 
pe mine mă căutai? 

— Pe dumneavoastră! 

— Şi ce vrei de la mine? 

— Eu, nimic. Mama Denis are nevoie de dumneavoastră. 

— Şi ea ce vrea de la mine? Ştii tu cumva? 

— Ce mai vorbă, dacă ştiu! Vrea să vă întrebe pentru ce 
se întruneşte miine parlamentul. 

— Parlamentul se întruneşte miine! exclamară Valef şi 
d'Harmental. 

— Şi în ce scop? întrebă Brigaud. 

— Ei bine! tocmai asta o intrigă pe biata femeie. 

— Şi de unde ştie mama ta că se întruneşte parlamentul? 

— Eu i-am spus-o. 

— Şi tu de unde ai aflat noutatea? 

— De la procurorul meu, la naiba! Maestrul Joullu tocmai! 
se găsea la domnul prim-preşedinte cînd i-a sosit ordinul de la 
Tuileries. De aceea, dacă e vreun foc miine la biroul unde lucrez, 
puteţi fi liniştit de-a binelea, papa Brigaud, că nu l-am pus eu. 
Oh! ia spuneţi, nu-i aşa că au să vină toţi în robe roşii? Asta o să 
facă să scadă grozav preţul racilor! 

— Bine, ştrengarule; spune-i mamei tale că voi trece pe 
la ea cînd am să cobor. 

— Sufficit”! vă vom aştepta. Adio, domnule Raoul, adio, 
domnule baron. Oh! doi gologani homarii! Doi gologani! 

Şi domnul Boniface ieşi, tare departe de a bănui efectul 
pe care îl produsese asupra celor trei auditori ai săi. 

— Se unelteşte vreo lovitură de stat, murmură 
d'Harmental. 

— Alerg la doamna du Maine s-o previn, rosti Valef. 

— Şi eu la Pompadour, să aflu noutăţi, spuse Brigaud. 

— lar eu, eu rămîn, zise d'Harmental. Abate, dacă aveţi 
nevoie de mine, ştiţi unde sînt. 

— Dar dacă nu sînteţi aici, cavalere? 


37 E de ajuns (în lat. în text). 
369 


— Oh! nu voi fi departe. Nu aveţi decît să deschideţi 
fereastra şi să bateţi de trei ori din palme; voi veni în fugă. 

Abatele Brigaud şi baronul de Valef îşi luară pălăriile şi 
coborîră împreună spre a se duce fiecare acolo unde spusese. 

Cinci minute după ei, d'Harmental cobori la rîndul său, şi 
se urcă la Bathilde, pe care o găsi tare îngrijorată. 

Sunase orele cinci după-amiaza, şi Buvat nu se întorsese 
încă. Era pentru prima dată că se întîmpla aşa ceva de cînd fata 
ajunsese la anii cînd începi să înţelegi. 


XXXIX 
ŞEDINŢA SOLEMNĂ A PARLAMENTULUI 


A doua zi, la orele şapte dimineaţa, Brigaud veni să-l ia 
pe d'Harmental, şi îl găsi aşteptîndu-l, gata îmbrăcat. Amîndoi se 
înfăşurară în mantii, îşi lăsară pălăriile pe ochi, şi o apucară pe 
strada de Clery, piaţa des Victoires şi grădina Palais-Rovyal-ului. 

Apropiindu-se de strada de l'Echelle, observară o mişcare 
neobişnuită; toate bulevardele ce dădeau spre Tuileries erau 
păzite de numeroase detaşamente de călăreţi din garda regelui 
şi de muşchctari, iar curioşii, exilați din curtea şi din grădina 
Tuileries, se îmbulzeau în piaţa du Carrousel. D'Harmental şi 
Brigaud se amestecară în mulţime. 

Ajunşi în locul unde se găseşte astăzi arcul de triumf, 
fură opriţi din drum de un ofiţer de muşchetari cenuşii, învăluit 
ca şi ei într-o mantie largă. Era Valef. 

— Ei bine! baroane, ce mai e nou? întrebă Brigaud. 

— Ah! dumneavoastră sînteţi, abate! zise Valef. Vă 
căutam de zor, Laval, Malezieux şi cu mine. l-am părăsit chiar în 
acest moment, şi probabil că sînt pe aproape. Să nu ne 
îndepărtăm de aici şi ne vor regăsi fără întirziere. Dar 
dumneavoastră ştiţi ceva? 

— Nu, nimic: am trecut pe la Malezieux, dar plecase. 

— Spuneţi mai bine că nu se întorsese acasă încă. Am 
rămas împreună toată noaptea la Arsenal. 

— Şi nu s-a făcut nici o manifestare ostilă? întrebă d'Har- 
mental. 

— Nici una. Domnul duce du Maine şi domnul conte de 
Toulouse au fost convocați pentru consiliul de regență care tre- 


370 


buia să se ţină în dimineaţa aceasta înainte de şedinţa solemnă 
a parlamentului. La orele şase şi jumătate se găseau amindoi la 
Tuileries, ca şi doamna du Maine, care, pentru a se afla ma 
aproape de noutăţi, a venit să se instaleze în apartamentele 
sale de la supraintendenţă. 

— Se ştie ce s-a mai întîmplat cu prinţul de Cellamare? 
întrebă d'Harmental. 

— L-au trimis spre Orleans, într-o trăsură trasă de patru 
cai acompaniat de un gentilom din serviciul apartamentelor 
regale şi escortat de doisprezece călărcţi din garda regelui. 

— Şi nu s-a aflat nimic despre hiîrtia scoasă de Dubois din 
cenuşă? întrebă Brigaud. 

— Nimic. 

— Ce crede doamna du Maine? 

— Că se plănuieşte ceva împotriva prinților legitimaţi şi 
că se va profita de toate acestea pentru a li se mai răpi citeva 
din: privilegiile pe care le au. De aceea, azi-dimineaţă, l-a 
muştruluit zdravăn pe soţul ei, care i-a promis că o să ţină piept 
cu dirzenie; dar nu se bizuie pe el. 

— Şi domnul de Toulouse? 

— Noi l-am văzut ieri seară. Dar îl ştiţi, scumpul meu 
abate, nu e nimic de făcut cu modestia sa, ori mai degrabă cu 
umilinţa sa. Consideră totdeauna că se face şi aşa prea mult 
pentru ei, şi este gata fără încetare să cedeze regentului ceea 
ce îi cere. 

— Bine că mi-am adus aminte, şi regele? 

— Ei bine! regele... 

— Da, cu ce ochi a privit el arestarea guvernorului său? 

— Ah! nu ştiţi: s-ar părea ca există un pact între mareşal 
şi domnul de Frejus, şi că de ar fi îndepărtat unul din preajma 
Majestății Sale, celălalt ar trebui să se retragă numaidecit. leri, 
în cursul dimineţii, domnul de Frejus a dispărut. 

— Şi unde se află acum? 

— Dumnezeu ştie. Aşa încît regele, care primise destul de 
bine pierderea mareşalului, este de neconsolat de pierderea 
episcopului său. 

— Şi de la cine ştiţi toate astea? 

— De la ducele de Richelieu, care a venit ieri, către orele 
două, la Versailes spre a-şi prezenta omagiile regelui, şi care a 


371 


găsit-o pe Majestatea Sa disperată, în mijlocul porţelanurilor şi 
al ochiurilor de la ferestre pe care le făcuse ţăndări. Din neno- 
rocire, îl cunoaşteţi pe Richelieu, în loc să-l îndemne pe rege 
spre un sentiment de tristeţe, l-a făcut să ridă povestindu-i 
cincizeci de baliverne, şi aproape că l-a consolat spărgind 
împreună cu el restul porţelanurilor şi al ochiurilor de la ferestre. 

În acest moment, un individ îmbrăcat într-o robă lungă 
de avocat şi purtînd pe cap un fel de bonetă pătrată trecu pe 
lîngă grupul pe care îl alcătuiau Brigaud, d'Harmental şi Valef, 
fredonînd refrenul unui cîntec compus despre mareşal după 
bătălia de la Ramillics, şi care suna astfel: 


Villeroi, Villeroi, 

A slujit cu mult elan 

Regele, regele... 

William, William. 

Brigaud se întoarse, şi sub această deghizare i se păru 
că-l recunoaşte pe Pompadour. Avocatul se opri şi se apropie de 
grupul în discuţie. Abatele nu mai avu nici o îndoială: era într- 
adevăr marchizul. 

— Ei bine! maestre Clement, îi spuse el; ce noutăţi pe la 
palat? 

— O noutate grozavă! mai cu seamă dacă ea se 
confirmă, răspunse Pompadour: se spune că Parlamentul refuză 
să se ducă la Tuileries. i 

— Slavă cerului! exclamă Valef, asta mă va împăca, să 
ştiţi, cu robele roşii; însă Parlamentul nu va îndrăzni. 

— Ce spuneţi! ştiţi doar că domnul de Mesme este de-ai 
noştri; el a fost numit prezident datorită trecerii domnului du 
Maine. 

— Da, este adevărat, însă a trecut multă vreme de la 
această numire, rosti Brigaud, şi dacă nu aveţi alt temei, 
maestre Clement, vă sfătuiesc să nu vă bizuiţi prea mult pe 
domnul de Mesme. 

— Cu atît mai mult, reluă Valef, cu cît, după cum ştiţi, 
tocmai a obţinut de la regent să i se plătească 500 000 de livre 
din contul său de reţineri. 

— Oh! oh! exclamă d'Harmental, ia priviţi: mi se pare că 
se petrece ceva nou! Oare au ieşit deja din consiliul de regență? 


372 


Într-adevăr, o mare agitaţie domnea în curtea Tuileriilor, 
şi cele două trăsuri ale ducelui du Maine şi ale contelui de Tou- 
louse, părăsindu-şi locul unde fuseseră trase, se apropiau de pa- 
vilionul  Orologiului. In aceeaşi clipă apărură cei doi fraţi. 
Schimbară între ei cîteva cuvinte; fiecare se urcă în caleaşca sa, 
şi cele două trăsuri se îndepărtară rapid, ieşind printr-o poartă 
mică practicată în poarta principală, ce da spre malul Senei. 

Preţ de zece minute, Brigaud, Pompadur, d'Harmental şi 
Valef făcură nenumărate presupuneri asupra acestui eveniment, 
care, remarcat nu numai de ei, ci şi de mulţi alţii, stîrnise vilvă în 
rîndurile mulţimii, dar fără a-şi putea da seama despre 
adevărata sa pricină, cînd îl zăriră pe Malezieux care părea a fi 
în căutarca lor. Se duseră spre el şi, după figura sa descompusă, 
cei patru socotiră că informaţiile, dacă deţinea aşa ceva, de 
bună seamă că erau puţin liniştitoare. 

— Ei bine! întrebă Pompadour, aveţi cumva vreo idee 
despre ceea ce se întîmplă? 

— Vai! reluă Malezieux, tare mi-e teamă că totul este 
pierdut. 

— Ştiţi oare că ducele du Maine şi contele de Toulouse au 
părăsit şedinţa consiliului de regență? reluă Valef. 

— Mă aflam pe chei pe cînd ducele trecea în trăsură; m-a 
recunoscut, a poruncit vizitiului să oprească şi mi-a trimis prin 
valetul său acest bilet scris cu creionul. 

— la să vedem, zise Brigaud. ŞI citi: 


„Nu ştiu ce se unelteşte împotriva noastră, însă regentul 
ne-a trimis invitația, lui Toulouse şi mie, de a părăsi Consiliul. 
Această invitație mi s-a părut un ordin, şi cum orice rezistentă ar 
fi fost inutilă, dat fiind că noi nu avem în consiliu decit patru sau 
cinci voturi, pe care nici nu ştiu măcar prea bine dacă ne putem 
bizui, a trebuit să mă supun. Încercaţi să o vedeţi pe ducesă, 
care trebuie să se afle la Tuileries, şi spuneţi-i că mă retrag la 
Rambouillet, unde voi aştepta desfăşurarea evenimentelor. 

Al dumneavoastră devotat 
LOUIS-AUGUSTE” 


— Laşul! rosti Valef. 


373 


— Şi iată oamenii pentru care ne riscăm capul! murmură 
Pompadour. 

— Vă înşelaţi, scumpul meu marchiz, zise Brigaud: noi ne 
riscăm capul pentru noi înşine, aşa nădăjduiesc, şi nu pentru 
alţii. Nu e adevărat, cavalerc? Ei bine! Dar ce dracu' aveţi? 

— Aşteptaţi puţin, abate, răspunse d'Harmental; mi se 
pare că recunosc pe... negreşit, să mă ia naiba! e chiar el! Nu va 
îndepărtați de aici, domnilor, nu-i aşa? 

— Nu, cel puţin în ceea ce mă priveşte, zise Pompadour. 

— Nici eu, rosti Valef. 

— Nici eu, rosti Malezieux. 

— Nici eu, rosti abatele. 

— Ei bine! în accst caz, vă reîntilnesc în cîteva clipe. 

— Unde vă duceţi? întrebă Brigaud. 

— Nu are importanţă, abate, spuse d'Harmental; e vorba 
de o chestiune personală. 

Lăsînd braţul lui Valef, d'Harmental porni numaidecit să 
despice mulţimea în direcţia unui individ pe care, de citva timp, 
îl urmărea din ochi cu cea mai mare atenţie, şi care, graţie forţei 
sale musculare, această importantă armă de apărare care 
insuflă respect, se apropiase de poarta zăbrelită, împreună cu 
cele două damicele cherchelite ce atîrnau de braţele lui. 

— Vedeţi, prinţesele mele, spunea individul în chestiune, 
însoţindu-şi cuvintele cu linii arhitecturale pe care le trasa pe 
nisip cu virful bastonului, în timp ce la fiecare mişcare spada-i 
lungă se tot agita printre picioarele vecinilor, iată ce este o 
şedinţă solemnă a parlamentului. Eu cunosc toate astea: am 
fost la şedinţa care a avut loc la moartea răposatului rege; cînd 
s-a anulat testamentul şi s-a declarat, fără a ştirbi din respectul 
datorat Majestății Sale Ludovic al XIV-lea, că bastarzii rămîneau 
tot bastarzi. Să vedeţi, şedinţa se desfăşoară într-o sală mare, 
lungă sau pătrată, asta n-are importanţă; scaunul regelui este 
aici, pairii sînt acolo, parlamentul se află în faţă. 

— la spune, Honorine, îl întrerupse una din cele două 
domnişoare, te amuză cumva ce îţi tot îndrugă acolo? 

— Ba ciîtuşi de puţin; nu merita osteneala să ne aducă de 
la cheiul Saint-Paul pînă aici, promiţindu-ne de zor mare spec- 
tacol, pentru a ne arăta cincizeci de muşchetari călări, şi o 


374 


duzină de cavalerişti din garda regelui care aleargă unii după 
alţii. 

— Ce zici, amice, reluă prima interlocutoare, mi se pare 
că dacă am merge să mîncam o plachie de peşte la han, la 
Rapee, ne-ar prinde mai bine la stomac decit şedinţa ta 
solemnă, hai? 

— Domnişoară Honorine, continuă cel căruia îi fusese 
adresată această vicleană invitaţie, am şi băgat de seamă, deşi 
s-au scurs de-abia douăsprezece ore de cînd am cinstea să te 
cunosc, că nu ţi-e gîndul decît la mîncare şi la băutură, ceea ce 
e un cusur tare urit pentru o femeie. Încearcă aşadar să te 
îndrepţi, cel puţin în timpul cît trebuie să mai rămii cu mine. 

— la spune, ia spune, Phemie, o fi vrind oare să ne care 
cu el aşa pînă seara, la cinci, doar cu omleta lui cu slănină şi cu 
cele trei sticle de vin alb, soldăţoiul ăsta? Mai întîi, ţin să te 
previn, frumosule, că o şterg dacă nu sînt hrănită atit timp cît 
rămîn cu tine. 

— Mai domol! pasiunea mea, cum spune domnul Pierre 
Corneille, mai domol! reluă personajul la a cărui vanitate se 
făcea acest apel gastronomic, apucind cu cîte o mînă 
încheietura miîinii fiecărci domnişoare, şi înţepenindu-le sub 
braţele lui ca în nişte cleşti. Nu este vorba de a discuta despre 
un fel de mîncare mai mult sau mai puţin; voi îmi aparţineţi pînă 
la orele patru după-amiaza, conform convenţici încheiate cu 
madam Cutare, cum naiba îi spuneţi voi oare? Dar asta puţin îmi 
pasă! 

— Da, însă nutrite, hrănite! 

— Nu a fost o singură clipă vorba despre alimentare în 
tratat, puicuţele mele, şi dacă este cineva păgubit în afacerca 
asta, acela sînt eu. 

— Tu, zgîrie-brînză uricios! 

— Da, eu; eu am cerut două femei. 

— Ei bine! le ai! 

— Pardon, pardon; repet: am ccrut două femei, ceea ce 
înseamnă una blondă şi una brunetă, şi s-a profitat de întuneric 
pentru a mi se da două blonde, ceea ce este exact ca şi cum nu 
mi s-ar fi dat decît una, întrucît ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada 
baba. Aşadar cu aş fi cel ce ar avea dreptul să pretindă 


375 


despăgubiri. De aceea, să tăcem din gură, drăguţele mele, să 
tăcem din gură! 

— Dar e o nedreptate, strigară împreună cele două 
damicele. 

— Ce vreţi? lumea e plină de nedreptăţi. lată, probabil că 
i se face o nedreptate, în momentul de faţă, acestui biet domn 
du Maine, şi dacă aţi avea un pic de suflet, nu v-aţi gîndi decit la 
marea supărare ce i se pregăteşte sărmanului prinţ. In ceea ce 
mă priveşte, din această pricină, atît de chircit mi-e stomacul, 
încît mi-ar fi cu neputinţă să înghit cea mai mică îmbucătură. De 
altminteri, cercaţi spectacol: aveţi, iacă, şi încă unul frumos! 
Priviţi. Cine priveşte prînzeşte! 

D'Harmental spera, graţie agitaţiei pe care o prilejuia 
apropierea parlamentului, ca, fără să fie remarcat, să poată 
schimba cîteva cuvintc cu vechea noastră cunoştinţă pe care o 
reîntilnea din înlîmplare. Bătîndu-l pe umăr pe Roquefinette îi 
zise: 

— Domnule căpitan, aş putea oare să vă spun două 
cuvinte, în particular? 

— Patru, domnule cavaler, patru, şi cu cea mai mare 
plăcere. Rămiîneţi acolo, pisicuţele mele, adăugă el plasîndu-le 
pe cele două domnişoare în primul rînd, şi dacă vă jigneşte 
careva, faceţi-mi semn. Eu sînt aici, la doi paşi. lată-mă, 
domnule cavaler, iată-mă, continuă el trăgindu-l afară din 
mulţimea care se îmbulzea să asiste la trecerea parlamentului. 
Vă recunoscusem de cinci minute, dar nu se cădea să vă 
adresez eu cuvîntul primul. 

— Văd cu plăcere, rosti d'Harmental, căpitanul 
Roquefinette este totdeauna prudent. 

— Prudentisim, domnule cavaler. Astfel, dacă aveţi să-mi 
faceţi vreo nouă propunere, mergeţi înainte, nu vă opriţi. 

— Nu, domnule căpitan, nu, cel puţin pentru moment. De 
altminteri, locul nu este potrivit pentru o convorbire de aseme- 
nea natură. Aş voi doar să aflu de la dumneavoastră, de se va 
ivi cazul, dacă şedeţi tot în acelaşi loc. 

— Tot, domnule cavaler. Eu sînt ca iedera, mor sau mă 
agăţ; numai că, la fel ca şi ea, mă caţăr, ceea ce vrea să spună 
că în loc să mă găsiţi, ca ultima dată, la primul sau la al doilea 
etaj, vă va trebui, dacă îmi faceţi onoarea de a mă vizita, să mă 


376 


căutaţi de data aceasta la al cincilea sau la al şaselea, dat fiind 
că printr-o, mişcare de basculă pe care o înţelegeţi fără a trebui 
să fiţi un mare economist, pe măsură ce fondurile coboară, eu 
mă urc. Or, fondurile aflîndu-se la cel mai jos nivel, cu mă 
găsesc, fireşte, la cel mai înalt. 

— Cum, domnule căpitan, zise d'Harmental rîzînd şi 
ducînd mîna la buzunarul de la vestă, sînteţi strimlorat şi nu vă 
adresaţi prietenilor dumneavoastră? 

— Eu, să împrumut bani! reluă căpitanul oprind cu un 
gest intenţiile darnice ale cavalerului. Ptiu! Cînd fac un serviciu, 
să mi se dea un cadou, foarte bine. Cînd închti un tîrg, să fie 
îndeplinite condiţiile, minunat! Dar ca eu să cer, fără a avea 
dreptul să cer? Aşa ceva e vrednic de un ţircovnic, şi nu de un 
mililar. Deşi nu sînt decît doar gentilom, sînt mîndru ca un, duce 
şi pair. Insă, iertaţi-mă, iertaţi-mă, le zăresc pe uşuraticele mele 
care o şterg, şi nu vreau să fiu tras pe sfoară de asemenea 
creaturi. Dacă aveţi nevoie de mine, ştiţi unde mă găsiţi. 
Aşadar, la revedere, domnule cavaler, la revedere. 

Şi fără să aştepte ceea ce d'Harmental ar fi putut avea 
să-i mai spună, Roquefinette porni în urmărirea domnişoarelor 
Honorine şi Euphemie, care, crezîndu-se în afara supravegherii 
căpitanului, voiseră să profite de această împrejurare pentru a 
căuta aiurea plachia de peşte la care onorabilul ostaş fără 
îndoială că poftea tot atit cît şi ele, dacă din înlîmplare ar fi avut 
buzunarul mai bine garnisit. 

Totuşi, cum nu erau decit de-abia orele unsprezece 
dimineaţa, şi după toate probabilitățile şedinţa parlamentului nu 
avea să se termine decit către orele patru după-amiază, iar pînă 
atunci fără îndoială că nu se va fi decis nimic, cavalerul se gîndi 
că, în loc să rămînă în piaţa du Carrousel, el ar face mult mai 
bine să consacre pe altarul iubirii sale cele trei sau patru ore pe 
care le avea în faţă. De altminteri, cu cît se apropia de o 
catastrofă, cu atit mai mult resimțea nevoia să o vadă pe 
Bathilde. Bathilde devenise unul din elementele vieţii sale, una 
din piesele necesare existenţei lui, şi aflat pe punctul de a fi 
despărţit de ea poate pentru totdeauna, nu înţelegea cum ar 
putea să trăiască o singura zi departe de ea. Prin urmare, 
chinuit de această nevoie perpetuă a prezenţei celei pe care o 


377 


iubea, cavalerul, în loc să pornească în căutarea însoţitorilor săi, 
se îndreptă către strada du Temps-Perdu. 

D'Harmental o găsi pe biata copilă foarte îngrijorată. 
Buvat nu mai apăruse din ajun, de la orele nouă şi jumătate 
dimineaţa. Nanette se dusese atunci la Bibliotecă să se 
intereseze, dar, spre marca ei stupefacţie şi spre marea 
indignare a confraţilor săi, aflase că de cinci sau şase zile 
vrednicul slujbaş nu mai fusese zărit pe acolo! O asemenea 
dezordine în obiceiurile lui Buvat dovedea iminenţa unor grave 
evenimente. Pe de altă parte fata remarcase în ajun la Raoul un 
fel de agitaţie febrilă care, deşi înăbuşită de tăria caracterului 
său, trăda vreo criză serioasă. În sfîrşit, reunind vechile sale 
temeri cu noile ei spaime, Bathilde simţea în chip instinctiv că, o 
nenorocire invizibilă, dar inevitabilă, plana deasupra ei, şi dintr- 
un ceas într-altul putea să se abată asupra capului său. 

Însă cînd îl vedea pe Raoul, orice teamă trecută sau 
viitoare dispărea, se destrăma în fericirca prezentă. În ceea ce îl 
privea, Raoul, fie datorită stăpiînirii de sine, fie că resimțea o 
influenţă asemănătoare cu aceea pe care o exercita el, nu se 
mai gindea decit la Bathilde. Totuşi, de data aceasta, 
preocupările de o parte şi de alta deveneau atit de grave, încît 
Bathilde nu se putu opri să nu-i împărtăşească lui d'Harmental 
îngrijorările sale, care fură cu atit mai prost combătute, cu cît 
această absenţă a lui Buvat se corela în mintea tînărului cu nişte 
bănuieli care îi încolţiseră, dar pe care se grăbise să le 
îndepărteze. Cu toate acestca, timpul se scurse cu repeziciunea 
sa obişnuită, şi cînd sună de orele patru, cei doi îndrăgostiţi mai 
credeau că sînt împreună de-abia de cinci minute. Era ora la 
care obişnuiau să se părăsească. 

Dacă Buvat trebuia să se reîntoarcă, atunci trebuia să se 
reîntoarcă la această oră. După ce au schimbat o mie de 
jurăminte, cei doi tineri se despărţiră, convenind că dacă se va 
întîmpla vreunuia ceva nou, la orice oră din zi sau din noapte ar 
fi fost, celălalt avea să fie înştiinţat în aceeaşi clipă. 

Chiar în poarta casei doamnei Denis, d'Harmental se 
întîlni cu Brigaud. Şedinţa solemnă a parlamentului luase sfîrşit; 
nu se ştia încă nimic sigur, dar circulau unele zvonuri care 
anunțau că fuseseră luate nişte măsuri teribile. De altminteri, 
informaţiile urmau să sosească; Brigaud îşi dăduse întîlnire cu 


378 


Pompadour şi Malezieux la d'Harmental, care, cel mai puţin 
cunoscut dintre toţi, de bună seamă că era şi cel mai puţin 
observat. 

Cam după o oră, sosi marchizul de Pompadour. 
Parlamentul voise mai întîi să se împotrivească, dar orice 
rezistenţă cedase în faţa voinţei regentului. Scrisorile regelui 
Spaniei fuseseră citite şi condamnate. Fusese hotărît ca ducii şi 
pairii să aibă dreptul de a lua parte la şedinţe imediat după 
prinții de sînge. Onorurile prinților legitimaţi erau restrînse la 
simplul rang al demnităţii lor de pairi. În fine, ducele du Maine 
pierdea supraintendenţa educaţiei regelui, acordată domnului 
duce de Bourbon. Singur contelui de Toulouse îi erau menținute, 
pe tot timpul vieţii, prin excepţie, privilegiile şi prerogativele. 

Malezieux sosi la rîndul său; tocmai o părăsise pe ducesă, 
căreia i se făcuse cunoscut să-şi părăsească locuinţa din palatul 
Tuileries, care aparţinea de aici înainte domnului duce. Un ase- 
menea afront, cum este lesne de înţeles, o exasperase pe 
trufaşa nepoată a marelui Conde. Şi atunci o cuprinsese o atit 
de cumplită miînie, încît sparse cu mîna ei toate oglinzile cele 
mari şi porunci să se arunce mobilele pe fereastră; apoi, această 
execuţie terminată, se urcase în caleaşcă, trimiţindu-l pe Laval 
la Rambouillet, spre a-l îndemna pe domnul du Maine la vreo 
acţiune energică, şi dîndu-i lui Malezieux însărcinarea de a-i 
convoca pe toţi prietenii ei chiar pentru acea noapte, la Arsenal. 

Pompadour şi Brigaud protestară împotriva imprudenţei 
unei asemenea convocări. Evident, doamna du Maine nu era 
pierdută din ochi. A merge la Arsenal chiar în ziua în care 
trebuia să ştii că-i iritată la culme, însemna să te compromiţi pe 
faţă. Pompadour şi Brigaud opinau prin urmare să o roage 
respectuos pe Alteța Sa a alege o altă zi şi un alt loc de întîlnire. 
Malezieux şi d'Harmental erau de aceeaşi părere cu privire la 
imprudenţa acţiunii şi la primejdia la care se expuneau. Însă 
amindoi susțineau, primul din devotament, al doilea din datorie, 
că ordinul, cu cît prezenta mai mult pericol, cu atît trebuiau, 
pentru onoarea lor, să i se supună. 

Discuţia, cum se întîmplă totdeauna în asemenea 
împrejurări, începea să degenereze într-o altercaţie destul de 
vie, cînd se auziră paşii a două persoane care urcau scara. 
intrucit cele trei persoane care îşi dăduseră întîlnire la 


379 


d'Harmental se reuniseră, Brigaud, care era întotdeauna cu 
urechea la pîndă şi care auzise primul zgomotul, îşi duse degetul 
la buze pentru a le indica interlocutorilor săi să păstreze tăcere. 
Şi atunci se auzi în mod desluşit apropiindu-se paşii. Urmă apoi 
o uşoară şuşoteală, asemenea aceleia a două persoane care se 
consultă. În sfîrşit, uşa se deschise şi păşiră înăuntru un soldat 
din garda franceză împreună cu o mică grizetă. 

Soldatul din gardă era baronul de Valef. 

Cît despre grizetă, ea îşi îndepărtă mica pelerină neagră 
care îi ascundea figura, şi o recunoscură pe doamna ducesă du 
Maine. 


XL 
OMUL PROPUNE 


— Alteța voastră aici! Alteța voastră la mine! exclamă 
d'Harmental. Ce am făcut eu oare pentru a merita atîta onoare? 

— A sosit momentul, cavalere, zise ducesa, cînd trebuie 
să arătăm oamenilor pe care îi stimăm importanţa pe care le-o 
acordăm. De altminteri, să nu se spună că prietenii doamnei du 
Maine se vor expune pentru ea şi că ea nu se va expune 
împreună cu ei. Mulţumesc lui Dumnezeu! cu sînt nepoata 
marelui Conde şi simt că nu am pierdut nimic din calităţile 
înnăscute ale bunicului meu. 

— Alteța voastră fie de două ori binevenită, rosti Pompa- 
dour, întrucît ne scoate dintr-o măre încurcătură. Oricît de 
hotăriţi am fi fost să dăm ascultare ordinelor sale, noi şovăiam 
totuşi la gîndul primejdiei pe care o prezenta o asemenea întru- 
nire la Arsenal în momentul în care poliţia are ochii aţintiţi 
asupra Alteţei Sale. 

— Şi eu am gîndit ca dumneavoastră, marchize. De 
aceea, în loc să vă aştept, m-am hotărît să vin să vă întitnesc. 
Baronul mă însoțea. Am cerut să fiu condusă la contesa de 
Chavigny, o prietenă a lui Delaunay, care locuieşte în strada du 
Mail. Am spus să ni se aducă acolo haine, şi cum nu ne aflam 
decit la doi paşi de aici, am venit pe jos, şi iată-ne! Pe legea 
mea, jupîn d'Argenson este tare ager dacă ne-a recunoscut sub 
această deghizare. 


380 


— Văd cu plăcere, rosti Malezieux, că Alteța Voastră nu 
este doborită de evenimentele pe care le-a adus această zi 
îngrozitoare. 

— Doborită, eu, Malezieux! Sper că mă cunoaşteţi 
îndeajuns pentru a nu vă teme o singură clipă de aşa ceva. 
Doborită! Ah! dimpotrivă. Niciodată nu m-am simţit mai 
puternică şi cu mai multă voinţă! Oh! de ce nu sînt eu bărbat! 

— Alteța Voastră să poruncească doar, zise d'Harmental, 
şi tot ceea ce ar face, dacă ar putea să acţioneze ea însăşi, vom 
face noi, în locul său. 

— Nu, nu. Ceea ce aş face eu, este cu neputinţă să o facă 
alţii. 

— Nimic nu este cu neputinţă, doamnă, pentru cinci 
bărbaţi devotați cum sîntem noi. De altminteri, însuşi interesul 
nostru reclamă o hotărîre promptă şi energică. Nu trebuie să 
credem că regentul se va opri aici. Poimiine, miine, astă-seară 
poate, vom fi cu toţii arestaţi. Dubois pretinde că hirtia pe care a 
scos-o din foc la prinţul de Cellamare nu este nimic altceva decit 
lista conjuraţilor. În acest caz, el cunoaşte numele nostru al 
tuturor. La această oră noi avem aşadar fiecare o sabie 
deasupra capului. Să nu aşteptăm ca firul de care este atîrnată 
să se rupă: să apucăm sabia şi să lovim. 

— Să lovim, unde, ce, cum? întrebă Brigaud. Acest 
mizerabil parlament ne-a zdrobit toate proiectele. Au fost luate 
de noi anumite măsuri, avem un plan întocmit? 

— Ah! cel mai bun plan care a fost conceput vreodată, 
zise Pompadour, care oferea cele mai multe şanse de succes, 
era primul. Şi dovadă stă faptul că, fără o împrejurare 
nemaipomenită care l-a dat peste cap, el ar fi reuşit. 

— Ei bine! dacă planul era bun, el este încă şi acum, zise 
Valef. Să ne întoarcem atunci la el. 

— Da, însă dînd greş, zise Maleziuex, acest plan l-a pus 
pe regent în gardă. 

— Dimpotrivă, zise Pompadour; planul este cu atît mai 
bun, cu cît se va credea că, datorită nereuşitei sale, el a fost 
abandonat. 

— Şi dovada, zise Valef, o constituie faptul că regentul, în 
această privinţă, ia mai puţine precauţii ca oricînd. Astfel, de 
exemplu, de cînd domnişoara de Chartres este stareţa 


381 


mănăstirii din Chelles, se duce să o vadă, o dată pe săptămînă, 
iar pădurea Vincennes o traversează singur şi fără gărzi în 
trăsură, numai cu un vizitiu şi doi lachei, şi asta la orele opt sau 
nouă seara. 

— Şi care e ziua cînd face această vizită? întrebă 


Brigaud. 

— Miercurea, răspunse Malezieux. 

— Miercuri? asta-i miine, zise ducesa. 

— Brigaud, rosti Valef, mai aveţi paşaportul pentru 
Spania? 


— Da! îl mai am. 

— Aceleaşi înlesniri pentru drum? 

— Aceleaşi. Şeful poştei unde trebuie să schimbăm caii 
este de partea noastră, şi numai lui avem de dat lămuriri. Cit 
despre ceilalţi, lucrurile au să meargă de la sine. 

— Ei bine! zise Valef, dacă Alteța Sa Regală mă 
autorizează în această privinţă, string miine şapte sau opt 
prieteni, îl aştept pe regent în pădurea Vincennes, îl răpesc, şi 
dă-i bice vizitiule! În trei zile sînt la Pampeluna. 

— O clipă, scumpul meu baron, zise d'Harmental; am să 
vă atrag atenţia că intraţi în concurenţă cu mine, şi că acţiunea 
îmi revine mie de drept. 

— Dumneavoastră, scumpul meu cavaler, aţi făcut ceea 
ce aveaţi de făcut. E rîndul altora! 

— Nicidecum, vă rog, Valef. E în joc onoarea mea, 
deoarece am de luat o revanşă. M-aţi supăra aşadar peste 
măsură insistînd asupra acestui subiect. 

— Tot ceea ce pot să fac pentru dumneavoastră, scumpul 
meu d'Harmental, răspunse Valef, e de a încredința chestiunea 
alegerii Alteţei Sale care ştie că are în noi două inimi la fel de 
devotate. Să decidă Alteța Sa. 

— Acceptaţi arbitrajul meu, cavalere? rosti ducesa. 

— Da, întrucît sper în justiţia dumneavoastră, doamnă, 
spuse cavalerul. 

— Şi dreptatea este de partea dumneavoastră. Da, 
onoarea acţiunii vă aparţine. Da, încredinţez în mîinile 
dumneavoastră soarta fiului lui Ludovic al XIV-lea şi a nepoatei 
marelui Conde. Mă bizui cu totul pe devotamentul şi curajul 
dumneavoastră, şi sper cu atît mai mult că veţi reuşi de data 


382 


aceasta, cu cît zeiţa norocului vă datorează o despăgubire. 
Aşadar, scumpul meu d'Harmental, pentru dumneavoastră 
întreaga primejdie; dar, tot pentru dumneavoastră şi întreaga 
onoare! 

— Accept şi una şi cealaltă cu recunoştinţă, doamnă, zise 
d'Harmental sărutind respectuos mîna pe care i-o întindea 
ducesa; şi miine, la aceeaşi oră, voi fi mort ori regentul se va 
afla pe drumul spre Spania. 

— Minunat, zise, Pompadour, iată ceea ce se cheamă a 
vorbi, şi dacă aveţi nevoie de cineva spre a vă da o mînă de 
ajutor, scumpul meu cavaler, bizuiţi-vă pe mine. 

— Şi pe mine, spuse Valef. 

— Şi noi, aşadar, rosti Malezieux, noi nu sîntem buni la 
nimic? 

— Scumpul meu cancelar, zise ducesa, fiecăruia partea 
sa: poeților, feţelor bisericeşti, magistraților, hotărîrea; 
militarilor, execuţia. Cavalere, sînteţi sigur că îi veţi regăsi pe 
oamenii care v-au secondat rîndul trecut? 

— Sînt sigur de şeful lor, cel puţin. 

— Cînd îl veţi vedea? 

— În seara aceasta. 

— La ce oră? 

— Numaidecit, dacă Alteța Voastră doreşte. 

— Cu cît mai curînd, cu atît mai bine. 

— Într-un sfert de ceas voi fi la el. 

— Unde vom putea şti ultimul său cuvînt? 

— l-I voi aduce Alteţei Voastre oriunde s-ar afla. 

— Nu la Arsenal, zise Brigaud, este prea periculos. 

— Nu, am putea oare să aşteptam aici? întrebă ducesa. 

— Voi atrage atenţia Alteţei Voastre, răspunse Brigaud, 
că pupilul meu este un băiat foarte serios, primind puţină lume, 
şi că o vizită mai prelungită ar putea trezi bănuieli. 

— Nu am putea să fixăm un loc de întîlnire unde să nu ne 
fie teamă de aşa ceva? întrebă Pompadour. 

— Perfect, zise ducesa; la rondul de la Champs-Elysees, 
de exemplu. Malezieux şi cu mine ne vom duce acolo într-o 
trăsură fără lachei şi fără armoarii. Pompadour, Valef şi Brigaud 
ne ajung la rond, venind fiecare pe alt drum. Acolo, îl aşteptăm 
pe d'Harmental, şi luăm ultimele măsuri. 


383 


— De minune! zise d'Harmental, omul meu locuieşte 
chiar în strada Saint-Honore. 

— Ştiţi, cavalere, reluă ducesa, puteţi să-i promiteţi ciţi 
bani vrea, iar noi ne luăm obligaţia să respectăm făgăduiala. 

— Imi iau eu însărcinarea să umplu scrinul, zise Brigaud. 

— Şi să-l umpleţi bine, abate, zise d'Harmental surizind, 
întrucit ştiu cine îşi ia misiunea de a-l goli. 

— Astfel, totul este convenit, continuă ducesa. Într-o oră, 
la rondul de la Champs-Elysees. 

— Intr-o oră, spuse d'Harmental. 

— Intr-o oră, repetară Pompadour, Brigaud şi Malezieux. 

Apoi ducesa, după ce şi-a potrivit din nou mica-i pelerină 
în aşa fel încît să-i ascundă faţa, luă iarăşi braţul lui Valef şi 
ieşiră primii. Malezieux îi urmă la mică distanţă, astfel încît să nu 
o piardă din vedere pe ducesă; în sfîrşit Brigaud, Pompadour şi 
d'Harmental coborîră împreună. În piaţa des Victoires, marchizul 
şi abatele se despărţiră, abatele apucînd-o prin strada Pagevin, 
iar marchizul prin strada de la Vrillidre. Cavalerul îşi continuă 
drumul prin strada Croix-des-Petits-Champs, care îl duse în stra- 
da Saint-Honore, la cîţiva paşi de onorabila casă unde ştia că îl 
găseşte pe demnul căpitan. 

Fie datorită hazardului fie datorită calculului din partea 
ducesei du Maine, care îl apreciase pe d'Harmental şi înţelesese 
cît temei se putea pune pe el, cavalerul era proiectat aşadar în 
conjurație mai adînc decit fusese vreodată. Insă onoarea lui era 
angajată, el socotise că trebuie să facă ceea ce făcuse, şi cu 
toate că întrezărea consecinţele teribile ale evenimentului a 
cărui responsabilitate şi-o asumase, mergea către acest rezultat 
aşa cum mai făcuse, cu capul sus şi inima generoasă, foarte 
hotărit să sacrifice totul, chiar viaţa, chiar dragostea sa, pentru 
aducerea la îndeplinire a cuvîntului pe care şi-l dăduse. 

El se înfăţişă aşadar la Fillon cu aceeaşi linişte şi cu 
aceeaşi hotărîre ca şi prima dată, deşi de atunci multe lucruri se 
schimbaseră în viaţa sa: şi, la fel ca prima oară, fiind primit de 
stăpina casei în persoană, se interesă dacă putea fi văzut 
căpitanul Roquefinette. 

Fără îndoială, cumătra Fillon se aştepta la vreo 
interpelare mai puţin morală decit aceea care îi fusese făcută, 
întrucît, recunoscîndu-l pe d'Harmental, nu-şi putu înfrina un 


384 


gest de surpriză. Totuşi, ca şi cum s-ar fi îndoit încă de 
identitatea celui care îi vorbea, se informă dacă nu cumva era el 
persoana ce mai venise, cu două luni înainte, să întrebe de 
căpitan. Cavalerul, care văzu în acest antecedent un mijloc de a 
înlătura obstacolele, presupunind că ar fi existat aşa ceva, 
răspunse afirmativ. 

D'Harmental nu se înşelase, întrucît, de-abia lămurită 
asupra acestui punct, coana Fillon chemă un soi de Marton 
destul de elegantă şi îi porunci să-l conducă pe cavaler la 
camera cu numărul 72, la catul al cincilea, fără a mai pune la 
socoteală şi mezaninul. Neroada se supuse, luă o lumînare şi 
urcă prima, sclifosindu-se ca o subretă a lui Marivaux. 
D'Harmental o urmă. De data aceasta nici un cîntec vesel nu îl 
călăuzi în ascensiunea sa; totul era tăcut în casă. Gravele 
evenimente de peste zi îi îndepărtaseră fără îndoială de la 
întîlnirea lor, cotidiană pe clienţii demnei gazde a căpitanului. 
Cum, în aceste momente, gindurile cavalerului erau fără discuţie 
îndreptate spre lucruri serioase, el urcă cele şase etaje fără a da 
cea mai mică atenţie fandoselilor călăuzei sale, care, ajunsă la 
camera nr. 72, se întoarse şi îl întrebă cu un suris grațios dacă 
nu cumva se înşelase şi dacă într-adevăr cu căpitanul avea 
treabă. 

Drept orice răspuns, cavalerul ciocăni la uşă. 

— Intraţi, rosti Roquefinette cu vocea sa de bas cea mai 
frumoasă. 

Cavalerul strecură un ludovic în mîna călăuzei, spre a-i 
mulţumi pentru osteneala pe care şi-o dăduse, deschise uşa şi 
se găsi în faţa căpitanului. 

Aceeaşi schimbare se operase în interior ca şi în exterior. 
Roquefinette nu mai era, ca prima dată, rivalul domnului de 
Bonneval, înconjurat de odaliseele sale, în faţa rămăşiţelor unui 
festin, trăgind dintr-o pipă lungă şi compariînd filosoficeşte bu- 
nurile de pe această lume cu fumul ce se împrăştia din 
pomenita pipă. Era singur, într-o mică mansardă întunecoasă, 
luminată de o lumînare de seu, care, trăgind să moară, începea 
să facă mai mult fum decit flacără, şi ale cărei luciri 
tremurătoare dădeau un aer nespus de fantastic asprei 
fizionomii a bravului căpitan, care stătea în picioare, rezemat de 
cămin. În fundul cămăruţei, pe un pat de campanie, în faţa unei 


385 


ferestre a cărei perdea ce flutura la vintul de seară trăda 
lipsurile unor ochiuri de geam, era aşezată pălăria de pislă 
indicatoare şi stătea culcată spada-i, ilustra Colichemarde. 

— Ah! ah! zise Roguefinette pe un ton în care răzbătea o 
uşoară nuanţă de ironie; dumneavoastră sînteţi, domnule 
cavaler? Vă aşteptam. 

— Mă aşteptaţi, domnule căpitan? Şi ce putea să vă facă 
să credeţi în probabilitatea vizitei mele? 

— Evenimentele, domnule cavaler, evenimentele. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că unii au crezut că se poate face un 
război deschis şi, prin urmare acest biet căpitan Roquefinette a 
fost aruncat pe girlă ca un condotier, ca un bandit, care nu este 
bun decit pentru o lovitură îndrăzneață la vreme de noapte, la 
colţul unei străzi sau în desişul unei păduri. Au urmărit să refacă 
mica lor Ligă, să reînceapă mica lor Frondă. Dar iată că amicul 
Dubois a aflat totul, că pairii în care credeam că se poate pune 
temei ne-au părăsit într-un chip înfiorător, şi că parlamentul a 
spus Da, în loc să spună Nu. Atunci, ne reîntoarcem la căpitan. 
„Scumpul meu căpitan pe aici, iubitul meu căpitan pe dincolo!” 

Nu se petrec oare exact aşa lucrurile, domnule cavaler? 
Ei bine! ei bine! ei bine! iată-l pe căpitan; ce vreţi de la el? 
Vorbiţi. 

— Realmente, scumpul meu căpitan, zise d'Harmental 
neştiind prea bine în ce chip trebuia să ia vorbele lui Roquefi- 
nette, e ceva adevărat în cele ce spuneţi. Numai că vă înşelaţi 
cînd credeţi că v-am uitat. Dacă planul nostru ar fi reuşit, aţi fi 
avut dovada că eu am memoria mai trainică decit evenimentele 
şi aş fi venit atunci spre a vă oferi creditul meu, aşa cum vin 
astăzi spre a solicita ajutorul dumneavoastră. 

— Hm! exclamă căpitanul clătinînd din cap, de trei zile de 
cînd m-am mutat în această nouă locuinţă, am făcut multe re- 
flecţii asupra vanităţii lucrurilor omeneşti, şi nu o dată am avut 
poftă să mă retrag definitiv din afaceri, sau, de ar fi să mai fie 
încă una, s-o fac îndeajuns de strălucită spre a-mi asigura un 
mic viitor. 

— Ei bine! tocmai, zise cavalerul, afacerea pe care v-o 
propun este ccea ce vă trebuie. Este vorba, scumpul meu 


386 


căpitan, căci după ce s-a petrecut între noi, putem vorbi fără 
preambul, aşa mi se pare; este vorba... 

— De ce este vorba? întrebă căpitanul, care, văzindu-l pe 
d'Harmental oprindu-se şi privind cu nelinişte în jurul său, aştep- 
tase inutil timp de două sau trei secunde sfîrşitul frazei. 

— Scuzaţi-mă, domnule căpitan, dar mi s-a părut... 

— Ce vi s-a părut? 

— Că aud paşi... apoi un fel de trosnitură în căptuşeala 
de lemn a pereţilor... 

— Ah! ah! zise căpitanul, sînt o groază de şobolani în 
clădire, ţin să vă previn; şi nu mai departe decit noaptea 
trecută, caraghioşii ăştia au venit să-mi ronţăie ţoalele, după 
cum puteţi să vedeţi. 

Şi căpitanul îi arătă cavalerului pulpana hainei sale 
festonată în forma dinţilor de lup. 

— Da, aceasta o fi fost, şi m-am înşelat eu, zise 
d'Harmental... Este vorba aşadar, scumpul meu Roquefinette, să 
profităm de faptul că regentul, reîntorcîndu-se fără soldaţi de 
gardă de la Chelles — unde fiica sa este călugăriţă — 
traversează pădurea Vincennes. Să profităm, prin urmare, şi să-l 
răpim pe cînd trece, şi să-l facem să apuce în mod definitiv 
drumul Spaniei. 

— lertaţi-mă, dar înainte de a merge mai departe, reluă 
Roquefinette, vă previn că trebuie încheiat un nou tratat, şi că 
orice tratat nou implică condiţii noi. 

— Nu vom avea discuţii în aceasţă privinţă, domnule 
căpitan. 

Condiţiile le veti stabili dumneavoastră înşivă. Numai un 
lucru, puteți să  dispuneţi mai departe de oamenii 
dumneavoastră? lată ce este important. 

— Pot. 

— Vor fi ei gata miine, la orele două? 

— Vor fi. 

— Aceasta-i tot ce trebuie? 

— Scuzaţi, mai trebuie încă ceva: mai trebuie bani pentru 
a cumpăra un cal şi arme. 

— İn această pungă sînt o sută de ludovici, luaţi-o. 

— E bine, vi se va da socoteală exactă. 

— Prin urmare, la mine la orele două. 


387 


— Lucru stabilit. 

— Adio, domnule căpitan. 

— La revedere, domnule cavaler. Aşadar, ne-am înţeles 
că nu vă veţi mira dacă voi fi un pic pretenţios. 

— Vă îngădui acest lucru; ştiţi că ultima dată nu m-am 
plîns decît de un lucru: anume că eraţi prea modest. 

— Ce mai, zise căpitanul, sînteţi un om cu care cazi la 
învoială uşor. Aşteptaţi să vă însoțesc cu luminarea; ar fi 
neplăcut ca un tînăr viteaz ca dumneavoastră să-şi rupă gitul. 

Şi căpitanul luă luminarea, care, ajunsă la hirtia care o 
întărea mai bine în sfeşnic, aruncă atunci o splendidă lumină cu 
ajutorul căreia d'Harmental cobori seara fără de vreun accident. 
Ajuns pe ultima treaptă, el reînnoi căpitanului recomandarea de 
a fi exact, ceea ce Roquefinette promise pe tonul cel mai cate- 
goric. 

D'Harmental nu uitase că doamna ducesă du Maine 
aştepta cu mare nelinişte rezultatul întrevederii pe care tocmai 
o avusese. El nu-şi făcu aşadar griji cu privire la coana Fillon, pe 
care o căută zadarnic din priviri pe cînd ieşea, şi, după ce ajunse 
în strada des Feuillans, se îndreptă spre bulevardul Champs- 
Elysees, care, fără a fi cu totul pustiu, începea deja să rămînă 
fără trecători. Ajuns la rond, zări o trăsură oprită pe marginea 
drumului, în timp ce doi bărbaţi se plimbau la oarecare distanţă 
pe o alee paralelă; cavalerul se apropie de trăsură; o femeie, 
zărindu-l, îşi scoase capul cu nerăbdare prin portieră. Cavalerul 
o recunoscu pe doamna du Maine; împreună cu ea se aflau 
Malezieux şi Valef. In ceea ce priveşte cele două persoane care 
se plimbau, acestea, văzindu-l pe d'Harmental înaintînd spre 
trăsură, se grăbiră şi ei să alerge într-acolo, şi este inutil să mai 
spunem că erau Pompadour şi Brigaud. 

Cavalerul, fără a-l numi pe Roquefinette, şi fără a zăbovi 
nicidecum asupra caracterului ilustrului căpitan, le povesti în 
puţine cuvinte ce se petrecuse. Această relatare fu întimpinată 
cu o exclamaţie generală de bucurie. Ducesa întinse mîna-i mică 
lui d'Harmental să i-o sărute; bărbaţii strînseră călduros mîna 
cavalerului. 

Conveniră că a doua zi, la orele două, ducesa, 
Pompadour, Laval, Valef, Malezieux şi Brigaud se vor duce la 
mama lui d'Avranches, care locuia în foburgul Saint-Antoine, nr. 


388 


15, şi că vor aştepta acolo rezultatul evenimentelor. Acest 
rezultat trebuia să le fie adus la cunoştinţă de însuşi 
d'Avranches, care, începînd de la orele trei, urma să se afle la 
bariera du Trone cu doi cai, unul pentru el, celălalt pentru 
cavaler. El avea să-l urmeze de departe pe d'Harmental şi avea 
să se reîntoarcă spre a face cunoscut cele petrecute. Alţi cinci 
cai înşeuaţi şi cu hăţurile puse urmau să fie gata în grajdurile 
casei din foburgul Saint-Antoine, astfel încît conjuraţii să poată 
fugi fără întîrziere în caz de nereușită a cavalerului. 

Aceste diferite chestiuni odată stabilite, ducesa insistă ca 
d'Harmental să se urce alături de ea. Ducesa voia să-l conducă 
la el acasă; însă cavalerul îi atrase atenţia că apariţia unei 
trăsuri la poarta doamnei Denis ar produce o prea mare senzaţie 
în cartier şi, în împrejurările actuale, această senzaţie, oricît de 
măgulitoare ar fi fost pentru el, putea să devină periculoasă 
pentru toţi. În consecinţă, ducesa îl lăsă pe d'Harmental în piaţa 
des Victoires, după ce şi-a exprimat de douăzeci de ori întreaga 
recunoştinţă ce o avea pentru devotamentul său. 

Erau orele zece seara. D'Harmental de-abia o văzuse pe 
Bathilde în cursul zilei; voia să o mai revadă. Era tare sigur că o 
va regăsi pe tînără la fereastra ei, însă acest lucru nu era de 
ajuns; ceea ce avea el să-i spună într-o asemenea împrejurare 
era prea serios şi prea intim pentru a arunca astfel cuvintele 
dintr-o parte în cealaltă a unei străzi. El se gîndea aşadar — 
oricît de înaintată ar fi fost ora — la posibilitatea de a se înfăţişa 
la Bathilde, în momentul în care, făcînd cîţiva paşi în stradă, i se 
păru că vede o femeie în pragul porţii aleii ce ducea la Bathilde. 
Înaintă, şi o recunoscu pe Nanette. 

Ea se afla acolo din porunca Bathildei. Biata copilă era 
copleşită de o îngrijorare de moarte. Buvat nu apăruse. Toată 
seara ea rămăsese la fereastră pentru a-l vedea înapoindu-se pe 
d'Harmental, şi d'Harmental nu se înapoiase. Din pricina acelor 
idei vagi iscate în mintea ei în timpul nopţii în care cavalerul 
încercase să-l răpească pe regent, i se părea că există ceva 
comun între această dispariţie ciudată a lui Buvat şi înnegurarea 
pe care o observase în ajun pe chipul lui d'Harmental. Nanette 
aştepta aşadar la poartă şi pe Buvat şi pe cavaler. Cavalerul se 
întorsese. Nanette rămase spre a-l aştepta pe Buvat, iar 
d'Harmental se urcă la Bathilde. 


389 


Bathilde îi auzise paşii şi îi recunoscuse; ea se afla aşadar 
la uşă cînd tînărul apăru în prag. Încă de la prima privire ea îi 
recunoscu pe figură acea expresie ginditoare pe care o mai 
văzuse în timpul zilei ce precedase noaptea în care ea suferise 
atita. 

— Oh! Doamne! Doamne! exclamă ea poftindu-l pe tînăr 
în camera sa şi închizind uşa după el. Oh! Doamne! Raoul, ţi s-a 
întîmplat oare ceva? 

—  Bathilde, zise d'Harmental cu un suris trist, dar 
învăluind-o pe tînără într-o privire plină de încredere, Bathilde, 
mi-ai spus adeseori că există în mine ceva necunoscut şi 
misterios care te sperie. 

— Oh! da, da, exclamă Bathilde, şi acesta este singurul 
chin al vieţii mele, singurul motiv de teamă al viitorului meu. 

— Şi ai dreptate; deoarece, înainte de a te cunoaşte, 
Bathilde, înainte de a te fi văzut, am renunţat la o parte din 
voinţa mea, la o frîntură din liberul meu arbitru. Această parte 
din mine însumi nu îmi mai aparţine; ea se supune unei legi 
supreme, ea ascultă de evenimente neprevăzute. Este un punct 
negru pe un cer senin. După locul dinspre care va sufla vintul, el 
poate să dispară ca un abur, el poate să se îngroaşe şi să devină 
ca o vijelie. Mîna ce îmi ţine şi îmi călăuzeşte mîna poate să mă 
ducă la cea mai înaltă vază, poate să mă mine la cea mai 
profundă dizgrație. Bathilde, spune-mi, eşti gata să împărţi cu 
mine fericirea ca şi nenorocirea, calmul ca şi furtuna? 

— Totul cu tine, Raoul, totul, totul! 

— Giîndeşte-te la legămiîntul pe care îl faci, Bathilde. 
Poate să fie o viaţă fericită şi strălucită cea care îţi este hărăzită; 
poate să fie exilul, poate să fie captivitatea, poate... poate că vei 
fi văduvă înainte de a fi soţie. 

Bathilde deveni aşa de palidă şi se clătină atit de tare, 
încît Raoul crezu că are să leşine şi să cadă, şi întinse braţele 
pentru a o reţine. Însă Bathilde avea multă forţă şi voinţă: ea îşi 
recăpată aşadar stăpînirea de sine, şi întinzîndu-i mîna lui d'Har- 
mental, îi spuse: 

— Raoul, nu ţi-am mărturisit oare că te iubesc, că nu mai 
iubisem niciodată, că nu voi iubi vreodată pe altcineva decit pe 
tine? Mi se părea că toate promisiunile pe care mi le cereai erau 
cuprinse în aceste cuvinte. Vrei noi făgăduieli, eu ţi le fac; însă 


390 


ele sînt de prisos. Viaţa ta va fi viaţa mea, Raoul; moartea ta va 
fi moartea mea. 

— Şi eu, Bathilde, zise d'Harmental, şi eu, jur că începînd 
din această clipă, eşti soţia mea în faţa lui Dumnezeu şi în faţa 
oamenilor, şi întrucît evenimentele care vor dispune poate de 
viaţa mea nu mi-au îngăduit să-ţi ofer decît dragostea mea, 
această dragoste este a ta, adincă, neclintită, eternă. Bathilde, 
un prim sărut soţului tău. 

Şi cei doi tineri căzură unul în braţele celuilalt, şi 
schimbară primul lor sărut într-un ultim jurămînt. 

Cînd d'Harmental o părăsi pe Bathilde, Buvat nu se 
înapoiase încă. 


XLI 
DAVID ŞI GOLIAT 


Către orele zece dimineaţa, abatele Brigaud intră la 
d'Harmental; îi aducea douăzeci de mii de livre, parte în aur, 
parte în titluri pentru Spania. Ducesa îşi petrecuse noaptea la 
contesa de Chavigny, în strada du Mail. Nimic nu se schimbase 
în înțelegerile din ajun, şi ea se bizuia pe cavaler, pe care 
continua să-l privească drept salvatorul ei. In ceea ce îl privea 
pe regent, se asiguraseră că, după obiceiul său, avea să se ducă 
în cursul zilei la Chelles. 

La orele zece, Brigaud şi d'Harmental coboriră; Brigaud 
spre a-i întîlni pe Pompadour şi Valef, cu care avea întîlnire pe 
bulevardul du Temple, iar d'Harmental spre a se duce la 
Bathilde. 

Îngrijorarea era la culme în biata mică gospodărie. Buvat 
tot nu venise, şi era uşor de văzut după ochii Bathildei că 
dormise puţin şi plinsese mult. La prima privire pe care o aruncă 
spre d'Harmental, înţelese că se pregătea vreo expediţie 
asemănătoare aceleia care o înspăimîntase atita. D'Harmental 
purta acelaşi costum închis pe care ea nu i-l văzuse decit o 
singură dată, în noaptea aceea, cînd, reîntorcîndu-se, îşi 
aruncase mantia pe un scaun, şi apăruse în ochii ei cu pistoale 
la centură. În plus, cizmele sale lungi, strînse pe picior, 
prevăzute cu pinteni, dovedeau că d'Harmental presupunea că, 
peste zi, avea să se urce pe cal. Toate aceste indicii ar fi fost 


391 


fără de vreo însemnătate într-o zi ca toate celelalte; dar după 
scena din ajun, după logodna nocturnă şi solitară pe care am 
povestit-o, ele deveneau de o mare importanţă şi căpătau o 
gravitate supremă. 

Bathilde încercă mai întîi să-i ceară cavalerului să-i 
împărtăşească frămintările, însă d'Harmental îi spuse că 
secretul de care întreba nu-i aparţinea, şi o rugă să vorbească 
despre altceva, iar biata copilă nu îndrăzni să insiste mai mult. 
Cam o oră după sosirea lui d'Harmental, Nanette deschise uşa şi 
apăru cu o figură consternată. Venea de la Bibliotecă. Buvat nu- 
şi mai făcuse apariţia acolo, şi nimeni nu fusese în măsură să-i 
dea vreo noutate. Bathilde nu putu să se mai stăpînească mult 
timp: se aruncă în braţele lui Raoul şi izbucni în lacrimi. 

Raoul îi mărturisi atunci temerile sale: hirtiile pe care 
pretinsul prinţ de Listhnay i le dăduse lui Buvat să le copieze 
erau hirtii de o importanţă politică destul de mare. Buvat putuse 
fi compromis şi arestat. Însă Buvat nu avea nimic de ce să se 
teamă: rolul cu totul pasiv pe care îl jucase în această afacere 
îndepărta orice teamă de primejdie pentru el. Cum Bathilde, în 
nesiguranța ei, se gîndise la o nenorocire şi mai mare, ea se 
agăţă cu aviditate de acestă idee care îi lăsa cel puţin o 
oarecare speranţă. Apoi, biata copilă nu recunoştea în sinea ei 
că partea cea mai mare din îngrijorarea sa nu era pricinuită de 
Buvat, şi că lacrimile pe care le vărsase nu erau toate pentru cel 
absent. 

Cînd d'Harmental se afla lîngă Bathilde, timpul nu 
mergea, zbura. El credea aşadar că se urcase la tînără de citeva 
minute, cînd se auzi sunînd de ora unu şi jumătate. Cavalerul îşi 
reaminti că la orele două Roquefinette trebuia să se afle la el 
pentru a hotărî noile baze ale convenției. Raoul se ridică. 
Bathilde păli; d'Harmental înţelese tot ce se petrecea în sufletul 
ei, şi îi făgădui că va veni după plecarea persoanei pe care o 
aştepta, şi din pricina căreia era forţat să o părăsească. Această 
făgăduială o mai linişti puţin pe biata copilă, care încercă să 
suridă văzînd ce impresie profundă făcea asupra lui Raoul 
tristeţea ei. De altfel, jurămintele din ajun fură reînnoite de 
douăzeci de ori, şi de douăzeci de ori tinerii îşi jurară să fie unul 
al altuia. Se părăseau aşadar trişti, dar încrezători în ei înşişi şi 


392 


siguri de inimile lor. De alminteri, aşa după cum am spus, ei 
credeau că nu se părăsesc decit pentru un ceas. 

Cavalerul se afla de-abia de cîteva clipe la fereastră, cînd 
îl văzu apărind la colţul străzii Montmartre pe căpitanul 
Roquefinette. Era călare pe un cal cenușiu rotat, ales evident de 
un cunoscător, cal bun în acelaşi timp şi la goană şi la efort 
îndelungat. El înainta la pas, ca un om căruia îi este deopotrivă 
de indiferent dacă este privit sau dacă este lăsat să treacă 
neobservat. Numai că, fără îndoială din pricina mişcărilor 
calului, pălăria sa luase o înclinaţie medie care nu ar fi îngăduit 
să se bănuiască nimic, nici chiar de prietenii săi cei mai buni, cu 
privire la situaţia sectretă a finanţelor sale. 

Ajuns la poartă, Roquefinette cobori în trei timpi, cu 
aceeaşi precizie pe care ar fidepus-o spre a executa această 
mişcare într-un manej. Îşi legă calul de un oblon de lîngă poartă, 
se încredinţă că pistoalele se aflau în coburi, şi dispăru pe alee; 
o clipă mai tîrziu d'Harmental îl auzi urcînd scara cu un pas 
uniform, apoi, în fine, uşa se deschise şi apăru căpitanul. 

Ca şi în ajun, figura sa era gravă şi ginditoare. Ochii ficşi 
şi buzele strînse trădau o hotărîre nestrămutată, iar d'Harmental 
îl întîmpină cu un suris, fără ca acest suris să aibă puterea de a 
trezi ceva corespunzător pe fizionomia sa. 

— Ce mai, iubitul meu căpitan, zise d'Harmental 
rezumînd dintr-o rapidă aruncătură de ochi aceste diferite 
semne care, la un om ca Roquefinette, îi inspirau totuşi o 
oarecare îngrijorare, văd că siînteţi totdeauna exactitatea în 
persoană. 

— Este o obişnuinţă militară, domnule cavaler; şi acest 
fapt nu e deloc de mirare la un vechi oştean. 

— De aceea nu m-am îndoit de loc de dumneavoastră; 
însă aţi fi putut să nu vă întilniţi oamenii. 

— Vă spusesem că ştiam unde să-i găsesc. 

— Şi sînt la postul lor? 

— Sînt acolo. 

— Şi unde asta? 

— La tîrgul de cai de la poarta Saint-Martin. 

— Şi nu vă e teamă că au să fie luaţi în seamă? 

— Cum vreţi oare ca în mijlocul a trei sute de ţărani care 
vind sau care se tocmesc să cumpere cai, să fie recunoscuţi 


393 


doisprezece sau cincisprezece oameni îmbrăcaţi ca şi ceilalţi 
ţărani? Este, cum se spune, ca un ac într-un car cu fîn, şi numai 
eu sînt cel ce poate să regăsească acul. 

— Insă, căpitane, cum pot aceşti oameni să vă 
însoţească? 

— E cel mai simplu lucru de pe lume. Fiecare dintre ei s-a 
tocmit cu privire la calul care îi convine; fiecare dintre ei a oferit 
pe el un preţ la care vinzătorul a răspuns cu un alt preţ. Sosesc 
eu, dau fiecăruia douăzeci şi cinci sau treizeci de ludovici; 
fiecare îşi plăteşte calul, pune să-l înşăueze, se urcă pe cal, 
strecoară în coburi pistoalele pe care le are la briîu, o apucă pe 
un drum diferit, şi, la orele cinci, se află în pădurea Vincennes, 
într-un loc stabilit. Acolo numai explic fiecăruia pentru ce motiv 
este convocat; purced la o nouă împărţire de bani, mă instalez 
în fruntea escadronului meu, şi ne realizăm planul, presupunînd 
că vom cădea de acord asupra condiţiilor. 

— Ei bine! aceste condiţii, domnule căpitan, zise 
d'Harmental, le vom discuta ca doi bravi camarazi, şi cred că mi- 
am luat dinainte toate măsurile pentru ca să fiţi mulţumit de 
condiţiile pe care pot să vi le ofer. 

— Să le auzim, zise Roqguefinette aşezindu-se în faţa 
mesei, sprijinindu-şi coatele pe ea, punîndu-şi bărbia în pumni, 
şi privindu-l pe d'Harmental care stătea în picioare în faţa sa, 
întors cu spatele la cămin. 

— Mai întîi, dublez suma pe care aţi primit-o ultima dată, 
zise cavalerul. 

— Ah! spuse Roquefinette, eu nu ţin la bani. 

— Cum! dumneavoastră nu ţineţi la bani, domnule 
căpitan? 

— Nu, cîtuşi de puţin. 

— Şi la ce ţineţi aşadar, atunci? 

— La o poziţie. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun, domnule cavaler, că în fiecare zi devin 
mai bătrîn cu douăzeci şi patru de ore, şi că odată cu vîrstă vine 
şi filozofia. 

— Ei bine! domnule căpitan, zise d'Harmental, începînd 
să se neliniştească serios din pricina vorbelor ocolite ale lui 


394 


Roquefinette. Să vedem, vorbiţi; la ce rivneşte filozofia 
dumneavoastră? 

— V-am spus-o domnule cavaler, la o poziţie convenabilă, 
la un grad care să fie în armonie cu îndelungatele mele servicii; 
nu în Franţa, înţelegeţi. În Franţa, am prea mulţi duşmani, 
începînd cu domnul locotenent al poliţiei; dar, iată, în Spania, de 
exemplu! Ah! în Spania, mi-ar merge de minune: o ţară 
splendidă, femei frumoase, dubloni să-i vinturi cu lopata! hotărît 
lucru, vreau un grad în Spania. 

— Lucrul este posibil şi depinde de gradul pe care îl 
doriţi. 

— Păi de! ştiţi, domnule cavaler, cînd doreşti, este mai 
bine să doreşti ceva care să merite osteneala. 

— Mă neliniştiţi, domnule, zise d'Harmental, căci eu nu 
am sigiliile regelui Filip al V-lea pentru a semna brevetele în 
numele său; dar nu are importanţă, spuneţi în tot cazul. 

— Ei bine! zise Roquefinette, văd atiţia ageamii în fruntea 
regimentelor, încît mi-a trecut şi mie prin cap să fiu colonel. 

— Colonel! cu neputinţă! exclamă d'Harmental. 

— Şi pentru ce asta? întrebă Roquefinette. 

— Pentru că, dacă sînteţi făcut dumneavoastră colonel, 
dumneavoastră care nu aveţi decit o poziţie secundară în 
această chestiune, atunci ce vreţi să cer eu, de pildă, care sînt 
în fruntea ei? 

— Ei bine! iată tocmai problema; anume eu aş voi să 
schimbăm în clipa de faţă poziţiile. Vă aduceţi aminte ce v-am 
spus într-o anumită seară pe strada de Valois? 

—  Improspătaţi-mi amintirile, domnule căpitan, am 
nenorocirea de a fi lipsit de memorie. 

— V-am spus că dacă aş avea o afacere ca aceea pe 
seama mea, lucrurile ar merge mai bine decit au mers. Am 
adăugat că am să vă vorbesc din nou despre acest lucru, şi iată 
că vă vorbesc din nou. 

— Ce dracu' îmi tot spuneţi, domnule căpitan? 

— Ceva tare simplu, domnule cavaler. Noi am făcut 
împreună, şi mergind pe din două la cîştig, o primă tentativă, 
care a eşuat. Atunci aţi schimbat bateriile: aţi crezut că vă 
puteţi lipsi de mine, şi iarăşi aţi dat greş. Prima dată aţi eşuat în 
timpul nopţii şi fără de zgomot; fiecare am apucat-o care 


395 


încotro, şi nu a mai fost vorba de nimic. A doua oară, 
dimpotrivă, aţi eşuat în plină zi şi cu o vilvă care v-a compromis 
pe toţi, în aşa chip încît, dacă nu o scoateţi la capăt printr-o 
lovitură neaşteptată, ca a lui Jarnac, sînteţi cu toţii pierduţi, dat 
fiind că amicul Dubois cunoaşte numele dumneavoastră, şi că 
miine, poate chiar în seara aceasta, veţi fi cu toţi arestaţi, 
cavaleri, baroni, duci şi prinți. Or, există pe lume un om, un 
singur om, care poate să vă scoată pe toţi din încurcătură, iar 
omul acesta este naivul căpitan Roquefinette. Şi iată că îi oferiţi 
acelaşi loc pe care îl ocupa în prima afacere! Haida de! Uite că 
vă tocmiţi cu el! Ptiu, domnule cavaler! Ce dracu'! înţelegeţi: 
pretenţiile se măresc în proporţie cu serviciile care pot fi aduse. 
Or, iată-mă ajuns un personaj foarte important. Trataţi-mă în 
consecinţă, sau îmi vîr mîinile în buzunare şi nu-mi pasă de ce 
va face Dubois. 

D'Harmental îşi muşcă buzele pînă la sînge, dar înţelese 
că avea de-a face cu un vechi condotier, obişnuit să-şi vîndă 
serviciile cît mai scump cu putinţă, şi cum ceea ce îi spusese 
căpitanul cu privire la nevoia pe care o aveau de el era cu totul 
adevărat, îşi ţinu în frîu nerăbdarea şi îşi înăbuşi orgoliul. 

— Aşa deci, reluă d'Harmental, vreţi să fiţi colonel. 

— Asta e gîndul meu, reluă Roquefinette. 

— Presupuneţi aşadar că vă fac această promisiune, cine 
poate răspunde că voi avea influenţa necesară pentru a obţine 
confirmarea ei? 

— De aceea, domnule cavaler, gindesc într-adevăr să 
manevrez personal micile mele afaceri. 

— Şi unde asta? 

— La Madrid, desigur! 

— Cine vă spune că vă duc acolo? 

— Eu nu ştiu dacă mă veţi duce dumneavoastră acolo, 
dar ştiu că eu voi merge acolo! 

— Dumneavoastră, la Madrid? Şi ce să faceţi acolo? 

— Să-l conduc pe regent. 

— Sînteti nebun! 


* Baronul Guy Chabot de Jarnac, căpitan francez (1509 — 1572). 
II învinge în duel, în 1547, pe La Châtaigneraie printr-o lovitură 
neprevăzută dată înapoia rotulei genunchiului. 

396 


— Haide, haide, domnule cavaler, fără cuvinte grosolane! 
îmi cereţi condiţiile, eu vi le spun; ele nu vă convin, bună ziua! 
Nu ne vom strica prietenia din această pricină. 

Şi Roguefinette se ridică, îşi luă pălăria pe care şi-o 
pusese pe scrin, şi făcu un pas spre uşă. 

— Cum! plecaţi? exclamă d' Harmental. 

— Fără îndoială, plec. 

— Dar uitaţi... 

— Ah! e adevărat, răspunse Roquefinette, prefăcîndu-se 
că se înşală cu privire la intenţia lui d'Harmental, e drept; mi-aţi 
dat o sută de ludovici si trebuie să vă dau socoteală de ei. Şi îşi 
scoase punga din buzunar. Un cal cenuşiu rotat, avînd patru sau 
cinci arii, treizeci de ludovici; o pereche de pistoale cu două ţevi, 
zece ludovici; o şa, un friu etc., etc., doi ludovici: total patruzeci 
şi doi de ludovici. In punga asta sînt cincizeci şi opt; calul, 
pistoalele, şaua şi friul sînt ale dumneavoastră. Număraţi-i, nu 
ne mai datorăm nimic. 

Şi aruncă punga pe masă. 

— Dar nu asta vă spun eu, domnule căpitan. 

— Şi ce-mi spuneţi prin urmare? 

— Spun că este cu neputinţă să vi se încredinţeze, 
dumneavoastră, o misiune de această importanţă. 

— Va fi totuşi astfel, sau acest lucru nu va fi. Eu îl voi 
conduce pe regent la Madrid, îl voi conduce singur, sau regentul 
va rămîne la Palais-Royal. 

— Şi vă credeţi îndeajuns un gentilom de calitate, spuse 
d'Harmental, pentru a smulge din mîinile lui Filip d'Orleans spa- 
da care a prăvălit zidurile cetăţii Lerida Inexpugnabila, şi care s- 
a odihnit lîngă sceptrul lui Ludovic al XIV-lea pe perna de catifea 
cu ciucuri de aur? 

— Am auzit spunîndu-se în Italia, răspunse Roquefinette, 
că la bătălia de la Pavia, Francisc | îşi predase sabia unui 
măcelar. 

Şi căpitanul făcu un nou pas spre uşă, înfundîndu-şi 
pălăria pe cap. 

— Haide, domnule căpitan, zise d'Harmental pe un ton 
mai conciliant, destul cu subtilităţile şi cu citatele. Să cădem la 
învoială, să ne reducem fiecare pretenţiile pe jumătate: eu îl voi 


397 


conduce pe regent în Spania, şi dumneavoastră veţi veni cu 
mine. 

— Da, nu-i aşa? pentru ca bietul căpitan să se piardă în 
pulberea pe care o va stîrni frumosul cavaler, pentru ca strălu- 
citul colonel să-l lase în umbra sa pe vechiul oştean? Cu nepu- 
tinţă, domnule cavaler, cu neputinţă! Voi avea conducerea 
afacerii sau nu mă voi amesteca. 

— Dar asta e o trădare, exclamă d'Harmental. 

— O trădare, domnule cavaler? Şi unde aţi văzut, vă rog, 
că ar fi căpitanul Roqguefinette un trădător? Unde sînt convențiile 
încheiate pe care nu le-am respectat? Unde sînt secretele pe 
care le-am divulgat? Eu, un trădător! mii de zei! domnule ca- 
valer. Nu mai tirziu decit alaltăieri mi s-a oferit o grămadă de 
aur mare cît mine spre a fi un trădător şi am refuzat. Nu, nu! Aţi 
venit să-mi cereţi ieri să vă secondez pentru a doua oară. V-am 
spus că asta e şi dorinţa mea, însă în condiţii noi. Ei bine! aceste 
condiţii sînt cele pe care vi le-am spus adineauri. Nu e pe 
tocmeală. Unde vedeţi o trădare în toate astea? 

— Şi chiar dacă aş fi destul de laş pentru a accepta 
aceste condiţii, domnule, credeţi dumneavoastră că încrederea 
pe care o inspiră cavalerul d'Harmental Alteţei Sale Regale 
ducesei du Maine se va strămuta asupra căpitanului 
Roquefinette? 

— Dar ce dracu' are de-a face ducesa du Maine în toate 
astea? V-aţi luat asupra dumneavoastră o treabă; există piedici 
materiale pentru a o duce la îndeplinire dumneavoastră înşivă; 
îmi daţi o procură, iată totul. 

— Adică, nu-i aşa, reluă d'Harmental clătinînd din cap, 
vreţi să fiţi liber de a-i da drumul regentului, dacă regentul vă 
oferă, spre a-l lăsa în Franţa, dublul sumei pe care v-o dau eu, 
spre a-l conduce în Spania? 

— Poate, rosti Rogquefinette pe un ton zeflemitor. 

— lată, domnule căpitan, zise d'Harmental făcînd un nou 
efort spre a-şi păstra sîngele rece, şi încercînd să reia 
negocierile, iată, vă dau douăzeci de mii de livre peşin. 

— Mofturi! exclamă Roquefinette. 

— Vă iau cu mine în Spania. 

— Ei aş! zise căpitanul. 


398 


— Şi mă angajez pe onoarea mea să vă obţin un 
regiment. 

Roquefinette începu să fluiere încet o arie. 

— Luaţi seama, zise d'Harmental; în situaţia în care ne 
aflăm şi cu teribilele secrete pe care le cunoaşteţi există acum 
un pericol mai mare pentru dumneavoastră de a refuza decit de 
a accepta! 

— Şi ce mi se va întîmpla dacă refuz? întrebă 
Roquefinette. 

— Domnule, nu veţi mai ieşi din această încăpere! 

— Şi cine mă va împiedica? rosti căpitanul. 

— Eu! exclamă d'Harmental repezindu-se în faţa uşii cu 
cîte un pistol în fiecare mînă. 

— Dumneavoastră? zise Roquefinette făcînd un pas spre 
cavaler, încrucişîndu-şi braţele şi privindu-l fix. 

— Încă un pas, domnule, reluă cavalerul, şi vă dau 
cuvîntul meu de onoare că vă zbor creierii! 

— Dumneavoastră să-mi zburaţi crcierii, dumneavoastră? 
Ar trebui mai întîi pentru aşa ceva să nu tremuraţi ca o babă. 
Ştiţi ce o să faceţi? Nu o să mă nimeriţi: zgomotul loviturii îi va 
atrage pe vecini, accştia au să cheme gardianul, voi fi întrebat 
pentru ce aţi tras în mine şi va trebui neapărat să le spun. 

— Da, aveţi dreptate, exclamă cavalerul, dezarmîndu-şi 
pistoalele şi punîndu-le la centură, şi am să vă ucid într-un chip 
mai onorabil decît meritaţi. Scoteţi-vă spada, domnule, scoateti- 
vă spada! 

Şi d'Harmental, sprijinindu-şi piciorul stîng de uşă, îşi 
scoase spada şi trecu în poziţia de apărare. 

Era o spadă de curte, un fir subţire de oţel montat într-o 
gardă de aur. Roqguefinette începu să ridă. 

— Şi eu cu ce să mă apar? rosti el privind în jurul său. Nu 
aveţi cumva pe aici din întîimplarr acele de tricotat ale iubitei 
dumneavoastră, cavalere? 

— Apăraţi-vă cu spada pe care o purtaţi la şold, domnule! 
răspunse d'Harmental. Oricit de lungă ar fi aceasta, vedeţi că m- 
am aşezat astfel încît să nu fac un pas spre a mă îndepărta de 
ea. 


399 


— Ce crezi tu despre asta, Colichemarde? spuse 
căpitanul adresîndu-se pe un ton batjocoritor ilustrei lame care 
îşi păstrase numele pe care i-l dăduse Ravanne. 

— Ea crede că sînteţi un laş, domnule, exclamă 
d'Harmental, pentru că trebuie să vă crestez obrazul pentru a vă 
face să vă bateţi. 

Şi atunci, cu o mişcare rapidă ca fulgerul, d'Harmental 
plesni faţa căpitanului cu andreaua sa, lăsîndu-i pe obraz o diră 
albăstrie asemenea urmei unei lovituri de bici. 

Roquefinette scoase un strigăt pe care l-ai fi putut lua 
drept răgetul unui leu; apoi, făcînd un salt înapoi, fandă în 
poziţia de apărare şi cu spada în mină. 

Atunci începu între aceşti doi bărbaţi un duel teribil, 
înverşunat, tăcut, întrucît amindoi se văzuseră la lucru, şi 
fiecare ştia cu cine avea de-a face. Printr-o reacţie lesne de 
înţeles, d'Harmental era acum acela care îşi regăsise calmul, iar 
Roquefinette cel căruia i se suise sîngele la cap. El îl ameninţa 
într-una pe d'Harmental cu spada-i lungă; dar sora andrea o 
urmărea aşa cum fierul se ţine după magnet, şuierind şi 
încolăcindu-se în jurul ei asemenea unei vipere. Trecură cinci 
minute şi cavalerul nu dăduse încă o singură lovitură, dar le 
parase pe toate. În sfîrşit, pe o degajare şi mai rapidă decît 
celelalte, el făcu prea tirziu parada şi simţi cum vîrful lamei îi 
atinge pieptul. În acelaşi timp o pată roşie se întinde pe cămaşă 
pînă la jaboul de dantelă. D'Harmental o vede, ţişneşte şi se 
angajează atit de aproape de Roqguefinette încît gărzile spadelor 
se ating. Căpitanul înţelege numaidecit dezavantajul pe care, 
într-o asemenea poziţie, i-l dă spada sa lungă. O degajare cu 
ridicarea spadei sale deasupra lamei adversarului în loc de a-i 
menţine virful sub lama acestuia şi este pierdut. Căpitanul face 
numaidecit un salt înapoi; însă călciiul stîng îi alunecă pe 
podeaua proaspăt ceruită, şi mîna în care ţine spada se ridică 
fără de voie. Printr-o mişcare firească, d'Harmental profită de 
acest fapt, fandează violent, şi străpunge pieptul căpitanului, în 
care lama spadei sale dispare pînă la gardă. D'Harmental face la 
rindul său un salt înapoi pentru a evita riposta, însă precauţia 
este inutilă; căpitanul rămîne o clipă nemişcat în locul în care se 
află, holbează nişte ochi mari, rătăciţi, spada îi scapă jos, şi 


400 


apăsîndu-şi cu amîndouă mîinile rana care îl arde, se prăvăleşte 
cît e de lung pe podea. 

— Afurisita de andrea! murmură el. 

Şi îşi dădu sfirşitul chiar în acea clipă: firicelul de oţel 
străpunsese inima uriaşului. 

În acest timp d'Harmental rămăsese în gardă şi cu ochii 
aţintiţi asupra căpitanului, coborîndu-şi doar spada pe măsură 
ce moartea punea stăpînire pe adversar. În sfîrşit, el se găsi în 
faţa unui cadavru; dar acest cadavru avea ochii deschişi şi 
continua să-l privească. Rezemat de uşă, cavalerul, în faţa 
acestei privelişti, rămîne o clipă înspăimîntat. Părul din cap i se 
zbîrleşte, simte sudoarea care începe să i se prelingă pe frunte, 
nu se încumetă să rişte o mişcare, nu îndrăzneşte să facă un 
gest, victoria sa i se pare un vis. Deodată, într-o ultimă 
convulsie, gura muribundului se crispează cu ironie: părtaşul la 
conspirație a murit luîndu-şi cu el secretul. 

Cum să recunoşti oare în mijlocul a trei sute de ţărani 
care se află la tirgul de cai pe cei doisprezece sau cincisprezece 
contrabandişti de sare care trebuie să-l răpească pe regent? 

D'Harmental scoate un țipăt înăbuşit; el ar voi, cu preţul 
a zece ani din existenţa lui, să redea zece minute de viaţă 
căpitanului. la cadavrul în braţe, îl ridică, îl strigă, tresare 
văzîndu-şi mîinile înroşite de sînge, şi lasă să cadă din nou 
cadavrul într-o baltă de sînge care, urmînd înclinația duşumelii, 
se scurge printr-un şănţuleţ, se îndreaptă îngroşindu-se spre uşă 
şi începe să alunece pe sub prag. 

În acest moment, calul legat la poartă îşi pierdu răbdarea 
şi necheză. 

D'Harmental face trei paşi spre uşă, dar deodată se 
gîndeşte că, poate, Roquefinette are la el vreo hirtie, vreun bilet 
care ar putea să-l călăuzească. Cu toată oroarea sa faţă de 
cadavrul căpitanului, se apropie de el, cercetează unul după 
altul buzunarele de la haină şi de la vestă; dar singurele hirtii pe 
care le găseşte sînt trei sau patru liste vechi de mîncare de la 
birt şi o scrisoare de dragoste de la Normande. 

Şi atunci, cum nu mai are nimic de făcut în această 
încăpere, se duce la scrin, îşi burduşeşte buzunarele cu aur şi cu 
scrisori de schimb, trage uşa după el, coboară repede seara, 


401 


sare pe calul nerăbdător, se avîntă în galop spre strada du Gros- 
Chenet, şi dispare dînd colţul cel mai apropiat de bulevard. 


XLII 
SALVATORUL FRANŢEI 


În timp ce se desfăşura această teribilă tragedie în 
mansarda doamnei Denis, Bathilde, neliniştită de faptul că 
fereastra vecinului ei rămînea atit de multă vreme închisă, o 
deschisese pe a sa, şi primul lucru pe care l-a zărit a fost calul 
cenuşiu rotat legat la oblonul de lîngă poartă. Or, întrucit ea nu-l 
văzuse pe căpitan intrînd la d'Harmental, socoti că acest cal 
înşăuat era destinat lui Raoul, iar imaginea îi reaminti 
numaidecit spaimele sale trecute şi prezente. 

Bathilde rămase aşadar la fereastră, privind în toate 
părţile şi căutînd să citească pe fizionomia fiecărui ins care 
trecea, dacă acest ins era actor în drama misterioasă care se 
pregătea şi în care ea ghicea în mod instinctiv că d'Harmental 
juca primul rol. Se afla aşa, cu inima palpitîndă, cu gitul încordat 
şi cu ochii rătăcind de ici-colo, cînd deodată privirile sale 
neliniştite se aţintiră asupra unui punct. În acelaşi moment 
tinăra scoase un strigăt de bucurie: îl văzuse pe Buvat apărînd 
de după colţul străzii Montmartre. Într-adevăr, era demnul 
caligraf în persoană, care, cu toate că privea din timp în timp 
îndărăt ca şi cum s-ar fi temut să nu fie urmărit, înainta, ţinîndu- 
şi bastonul orizontal, cu mersul cel mai iute pe care i-l îngăduiau 
picioarele sale mici. 

In timp ce Buvat dispare pe sub arborii aleii şi o apucă pe 
scara întunecoasă aflată în continuare şi la jumătatea căreia o 
întîilneşte pe pupila lui, să aruncăm o privire în urmă şi să 
arătăm cauzele acestei absenţe, care, sîntem siguri de acest 
fapt, nu a provocat mai puţine nelinişti cititorilor noştri decit 
bietei Bathilde şi bunei Nanette. 

Ne reamintim cum Buvat, împins de teama torturii la 
dezvăluirea complotului, fusese forţat de Dubois să vină să-i 
facă în fiecare zi, la el, o copie de pe documentele pe care i le 
remitea pretinsul prinţ de Listhnay. Şi astfel ministrul regentului 
aflase în mod succesiv toate planurile conjuraţilor, pe care le 


402 


dejucase prin arestarea  mareşalului de Villeroi şi prin 
convocarea parlamentului. 

Luni dimineaţă, Buvat sosise ca de obicei cu noi teancuri 
de hirtii pe care d'Avranches i le remisese în ajun; era vorba de 
un manifest redactat de Malezieux şi Pompadour, şi de scrisorile 
principalilor seniori bretoni care aderau, aşa cum am văzut, la 
conspirație. 

Buvat se aşternuse ca de obicei la lucru; însă, către orele 
patru, cînd tocmai se ridicase şi îşi ţinea pălăria într-o mînă şi 
bastonul în cealaltă, venise Dubois să-l ia cu el şi îl condusese 
într-o mică încăpere, aflată deasupra celei în care lucra, şi ajuns 
acolo, îl întrebase ce gindea despre încăpere. Măgulit de 
această deferenţă a primului ministru faţă de opinia sa, Buvat 
se grăbise să răspundă că o găsea foarte agreabilă. 

— Cu atît mai bine, reluă Dubois, şi sînt foarte bucuros că 
este pe gustul dumitale, căci este a dumitale. 

— A mea! rosti Buvat consternat. 

— Ei bine! da, a dumitale, ce este de mirare că doresc să 
am sub mînă şi mai ales sub ochi un om atît de important ca 
dumneata? 

— Dar, atunci, întrebă Buvat, înseamnă că voi locui la 
Palais-Royal? 

— Timp de cîteva zile cel puţin, răspunse Dubois. 

—  Monseniore, lăsaţi-mă cel puţin s-o înştiinţez pe 
Bathilde. 

— Tocmai asta-i problema, nu trebuie ca Bathilde să fie 
înştiinţată. 

— Dar îmi promiteţi cel puţin ca prima dată cînd voi ieşi... 

— Tot timpul cît ai să rămii aici, nu vei ieşi. 

— Dar, exclamă Buvat cu spaimă... prin urmare sînt 
prizonier? 

— Prizonier de stat, aşa cum ai spus, scumpul meu 
Buvat; dar  linişteşte-te, captivitatea dumitale nu va fi 
îndelungată, şi, atît timp cît va dura, te vei bucura de toate 
atenţiile datorate salvatorului Franţei; căci dumneata ai salvat 
Franţa, scumpe domnule Buvat. Nu se poate să te dezici acum. 

— Eu am salvat Franţa! exclamă Buvat, şi iată-mă 
prizonier, iată-mă sub zăvoare, iată-mă înapoia gratiilor! 


403 


— Şi unde dracu' vezi zăvoare şi gratii, dragul meu 
Buvat? spuse Dubois izbucnind în ris; uşa se închide doar cu o 
clanţă şi nu are nici măcar încuietoare; cît despre fereastră, 
după cum vezi, ea dă spre grădina Palais-Royal-ului, şi nici cele 
mai mici zăbrele nu-ţi împiedică priveliştea! o privelişte superbă: 
te vei afla aici ca regentul însuşi. 

— Oh! cămăruţa mea, terasa mea! murmură Buvat 
lăsîndu-se, doborit, într-un fotoliu. 

Dubois, care avea altceva mai bun de făcut decît să-l 
consoleze pe Buvat, ieşi din încăpere şi porunci să fie pusă o 
santinelă la uşă. 

Explicaţia acestei măsuri era lesne de înţeles: lui Dubois 
îi era teamă că, aflindu-se de arestarea lui Villeroi, să nu se 
bănuiască de unde venea dezvăluirea, iar Buvat interogat, să nu 
mărturisească, de bună seamă, că el divulgase totul. Ori 
această mărturisire, fără îndoială, i-ar fi oprit pe conjuraţi în toiul 
planurilor făurite şi, dimpotrivă, Dubois, lămurit de aci înainte 
asupra tuturor ţelurilor conjuraţilor, voia să-i lase să se dea de 
gol pînă la capăt, pentru a termina odată pentru totdeauna cu 
toate aceste mici conspirații. 

Către orele opt seara, pe cînd înccpea să se lase 
întunericul, Buvat auzi mare zgomot la uşa lui şi un fel de 
hîrşiituri metalice care îl neliniştiră; el fusese de faţă pe cînd se 
povesteau sumedenie de istorii tragice cu prizonieri de stat 
asasinați în închisoare; Buvat se ridică tremurînd ca varga şi 
alergă la fereastră. Curtea şi grădina Palais-Royai-ului erau pline 
de lume; galeriile începeau să se ilumineze, toată priveliştea pe 
care o îmbrăţişau privirile lui Buvat era plină de mişcare, de 
voioşie şi de lumină. El scoase un geamăt adînc, gîndindu-se că 
va trebui poate să spună adio acestei lumi atît de însufleţite şi 
de plină de viaţă, în această clipă se deschise uşa. Buvat se 
întoarse tremurînd şi zări doi lachei înalţi, în livrea roşie, care 
aduccau o cină. Acel zgomot metalic ce îl neliniştea atit pe 
Buvat era hirşiitura farfuriilor şi a tacîmurilor de argint. 

Prima reacţie a lui Buvat a fost de a înălța mulţumiri 
Domnului pentru faptul că un pericol atît de iminent cum era 
acela în care crezuse că se afla, se preschimba într-o situaţie în 
aparenţă atit de suportabilă. Dar aproape numaidecit îi trecu 
prin cap gindul că planurile funeste pe care le urziseră împotriva 


404 


lui rămîneau tot accleaşi, şi că nu făcuseră decit să schimbe 
modul de execuţie, şi că, doar, în loc să fie asasinat ca loan fără 
Teamă sau ca ducele de Guise, el avea să fie otrăvit ca marele 
delfin sau ca ducele de Bourgogne. Aruncă o privire rapidă 
asupra celor doi lachei, şi i se păru că observă ceva sumbru pe 
chipul lor, care trăda pe executanţii unei răzbunări secrete. Din 
acel moment, hotărîrea lui Buvat fu luată, şi cu toată aroma 
miîncărurilor, ce i se păru o mreajă în plus, el refuză orice hrană, 
spunînd în chip maiestuos că nu îi este nici foame, nici sete. 

Cei doi lachei se priviră pe furiş: erau doi vlăjgani vicleni, 
care îl cîntăriseră pe Buvat din prima aruncătură de ochi, şi 
care, neînţelegind să nu-ţi fie foame în faţa unui fazan împănat 
cu trufe, şi să nu-ți fie sete în prezenţa unei sticle de vin de 
Chambertin, ghiciseră temerile prizonierului lor. Ei schimbară 
cîteva cuvinte pe şoptite, iar cel mai îndrăzneţ dintre ei, 
pricepînd că era rost să tragă foloase de pe urma situaţiei, 
înaintă spre Buvat, care se dădu înapoi din faţa sa pînă ce 
căminul îl împiedică să meargă mai departe. 

— Domnule, îi spuse el pe un ton convingător, noi 
înţelegem temerile dumneavoastră, însă cum noi sîntem nişte 
slugi cinstite, ţinem să vă dovedim că sîntem incapabili de a fi 
complici la acţiunca de care ne bănuiţi. Prin urmare, în tot 
timpul cît vă veţi afla aici, camaradul meu şi cu mine, cu rîndul, 
vom gusta din toate felurile care vă vor fi servite, şi din toate 
vinurile care vi se vor aduce, fericiţi fiind dacă, prin 
devotamentul nostru, vom putea să vă aducem niţică linişte. 

— Domnule, răspunse Buvat cu totul ruşinat că gîndurile 
sale secrcte îi fuseseră ghicite, domnule, sînteţi tare cinstit, 
însă, martor mi-e Domnul! nu mi-e nici foame, nici sete. E aşa 
cum am onoarea dea vă spune. 

— Nu are importanţă, domnule, zise lacheul, cum noi 
dorim, camaradul meu şi cu mine, să nu vă stăruie în minte nici 
o îndoială, noi rămînem neclintiţi cu privire la proba pe care v- 
am oferit-o. Comtois, amice, continuă lacheul aşczîndu-se în 
locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Buvat, fă-mi plăcerea să-mi 
serveşti cîteva linguri din supa de colea, o aripă din găinuşa 
ceea rotofeie cu orez, şi două degete din vinul ăla roşu de 
Bourgogne. Da, straşnic. In sănătatea dumneavoastră, domnule. 


405 


— Domnule, răspunse Buvat privindu-l cu ochii lui 
bulbucaţi, miraţi, pe lacheul care cina cu atita neruşinare în 
locul său, domnule, eu sînt cel ce vă e îndatorat, şi aş vrea să vă 
cunosc numele pentru a-l păstra în memoria mea, alăturat de 
numele acelui cumsecade temnicer, care i-a dat lui Cosma cel 
Bătrîn, în temniţa sa, o dovadă de devotament asemenea 
aceleia pe care mi-o daţi. Această faptă se află în Morala în 
acțiune, domnule, continuă Buvat, şi îmi voi permite să vă spun 
că meritaţi să figurati în această carte din toate punctele de 
vedere. 

— Domnule, răspunse cu modestie lacheul, eu mă 
numese Bourguignon, şi iată-l pe camaradul meu Comtois, al 
cărui rînd de a se sacrifica are să fie miine, şi care, cînd va sosi 
momentul, nu se va da în lături. Haide, Comtois, prietene, dă-mi 
nişte file din fazanul acela şi umple-mi un pahar de şampanie. 
Nu vezi că pentru a-l linişti cu totul pe domnul trebuie să gust 
toate miîncărurile şi toate vinurile? E o sarcină grea, o ştiu bine; 
dar unde ar fi meritul de a fi om cinstit dacă nu ţi s-ar impune 
din cînd în cînd asemenea îndatoriri? In sănătatea 
dumneavoastră, domnule Buvat. 

— Dumnezeu să vă ţină sănătos! domnule Bourguignon. 

— Acum, Comtois, adu-mi desertul, pentru ca să nu 
rămînă nici o umbră de îndoială domnului Buvat. 

— Domnule Bourguignon, vă rog să credeţi, chiar dacă aş 
fi avut nişte îndoieli, ele s-ar fi risipit cu desăvirşire. 

— Nu, domnule, nu, vă cer iertare. Vă mai rămîn încă 
nişte bănuieli; Comtois, amice, ţine cafeaua caldă, foarte caldă. 
Vreau s-o beau exact aşa cum ar fi băut-o domnul şi presupun 
că domnului aşa îi place. 

— Fierbinte, domnule, răspunse Buvat înclinîndu-se; eu o 
beau fierbinte, pe cuvîntul meu de onoare! 

— Ah! rosti Bourguignon sorbind tacticos din ceşcuţă şi 
înălţîndu-şi într-o nespusă stare de beatitudine ochii către tavan. 
Aveţi perfectă dreptate, domnule. Numai aşa este bună cafeaua; 
rece, este o băutură cît se poate de mediocră. Aceasta, trebuie 
s-o mărturisesc, este excelentă. Comtois, prietene, te felicit, ser- 
veşti minunat. Acum, ajută-mă să string masa. Trebuie să ştii că 
nu există nimic mai neplăcut decît mirosul vinurilor şi al 
mîncărurilor pentru aceia cărora nu le este nici foame nici sete. 


406 


Domnule, continuă Bourguignon mergind de-a-ndărătelea spre 
uşa pe care o închisese cu grijă pe toată durata cinei şi pe care 
o deschidea acum din nou, în timp ce colegul său împingea 
înainte masa; domnule, dacă aveţi nevoie de ceva, aveţi trei 
sonerii la dispoziţie: una la patul dumneavoastră şi două la 
cămin. Acelea de la cămin sînt pentru noi, aceea de la pat 
pentru valet. 

— Multumesc, domnule, zise Buvat, sînteţi prea 
cumsecade. Doresc să nu deranjez pe nimeni. 

— Nu vă sfiiţi, domnule, nu vă sfiiţi; monseniorul doreşte 
să vă folosiţi de ele ca la dumneavoastră acasă. 

— Monseniorul este foarte amabil. 

— Domnul nu mai doreşte nimic altceva? 

—Nimic altceva, prietene, nimic altceva, rosti Buvat 
pătruns de atita devotament; nimic altceva decit să vă exprim 
recunoştinţa mea. 

— Eu nu mi-am făcut decit datoria, domnule, răspunse cu 
modestie Bourguignon înclinîndu-se ultima oară şi închizînd uşa. 

— Pe legea mea! zise Buvat urmărindu-l pe Bourguignon 
cu nişte ochi înduioşaţi, trebuie să recunoşti că există proverbe 
tare mincinoase. Se spune: insolent ca un lacheu. Şi într-adevăr 
iată un ins care se îndeletniceşte cu această profesiune şi care 
este totuşi cum nu se poate mai politicos. Pe legea mea! nu am 
să mai cred în proverbe, sau cel puţin am să fac o diferenţă 
între ele. 

Şi luîndu-şi această promisiune faţă de el însuşi, Buvat se 
găsi iar singur. 

Nimic nu aţiţă pofta de mîncare ca privirea unei cine 
bune din care nu respiri decît aroma. Cina care tocmai trecuse 
pe sub ochii lui Buvat depăşea în îmbelşugare tot ceea ce omul 
acesta naiv visase pînă atunci şi, chinuit de repetate zbuciumări 
stomacale, începea să-şi reproşeze prea marea neîncredere pe 
care o avusese faţă de prigonitorii săi; însă era prea tirziu. Buvat 
ar fi putut, este adevărat, să tragă de soneria domnului 
Bourguignon sau de soneria domnului Comtois şi să ceară să 
mai fie servit o dată; dar avea o fire prea timidă pentru a 
manifesta atita îndrăzneală. Drept urmare, tot căutînd prin 
mulţimea de proverbe, cărora trebuia să le dea crezare în 
continuare, pe cel mai consolator, şi găsind între situaţia sa şi 


407 


proverbul care spune cine doarme cinează o analogie care i se 
păru dintre cele mai directe, Buvat se hotărî să se oprească la 
acesta, şi, neputind cina, să încerce cel puţin să doarmă. 

Dar cînd era pe punctul de a se lăsa în voia hotăririi 
luate, Buvat se simţi asaltat de noi temeri; nu s-ar putea oare 
profita de somnul său spre a-l face să dispară? Noaptea este 
timpul potrivit pentru capeane; el auzise adeseori povestindu-se 
doamnei Buvat, adică mamei sale, tot felul de istorii cu 
baldachine care coborîndu-se, îl înăbuşeau pe nenorocitul cc 
dormea adîncit în vise, cu paturi care se cufundau de la sine 
printr-o trapă, şi aceasta atit de încetişor, încît mişcarea nici nu 
apuca să-l trezească pe cel ce era culcat; în sfîrşit, istorii cu uşi 
secrete mascate în căptuşeala de lemn a pereţilor şi chiar în 
mobile pentru a deschide calea asasinilor. Această cină atit de 
copioasă, aceste vinuri aşa de grozave nu-i fuseseră poate 
servite decît pentru a-l împinge fără vreo bănuială într-un somn 
mai adînc. Toate astea erau cu putinţă la o adică; de aceea, 
cum Buvat avea în cel mai înalt grad instinctul conservării, el 
începu, cu luminarea în mînă, o investigaţie dintre cele mai 
minuţioase. După ce a deschis toate uşile dulapurilor, după ce a 
tras toate sertarele comodelor, după ce a cercetat toate, tăbliile 
de lemn, Buvat ajunsese la pat şi, în patru labe, pe covor, îşi 
alungea cu teamă capul pe sub pat, cînd i se păru deodată că 
aude cum merge cineva îndărătul său. Poziţia în care se afla nu 
îi îngăduia deloc să se gindească la apărare; el rămase deci 
nemişcat şi în aşteptare, cu inima strinsă şi cu sudoarea pe 
frunte. 

—  lertaţi-mă, rosti după citeva momente de tăcere 
sumbră o voce care îl făcu pe Buvat să se înfioare, iertaţi-mă, 
dar nu cumva domnul îşi caută boneta de noapte? 

Buvat era descoperit. Nu era chip de a scăpa de 
primejdie, dacă primejdia exista. Îşi trase, aşadar capul înapoi 
de sub pat, luă lumînarea în mînă şi, rămînînd în genunchi, ca 
într-o postură umilă şi dezarmantă, se întoarse spre individul 
care îi adresase cuvintul, şi se află în faţa unui bărbat îmbrăcat 
cu totul în negru şi care ducea pe braţ, îndoite, mai multe 
lucruri, în care Buvat recunoscu niste obiecte de îmbrăcăminte. 

— Da, domnule, zise Buvat, înhăţind din zbor — cu o pre- 
zenţă de spirit pentru care se felicită în forul său interior — 


408 


portita de scăpare ce îi era deschisă. Da, domnule, îmi caut 
chiar boneta de noapte. Să fie cumva interzisă această căutare? 

— Pentru ce, în loc de a-şi da această osteneală, domnul 
nu a sunat? Eu am onoarea de a fi fost destinat pentru a-i sluji 
ca valet, şi îi aduceam boneta şi halatul de noapte. 

Şi cu aceste cuvinte valetul întinse pe pat un halat 
acoperit cu desene mari reprezentind felurite ramuri şi flori, o 
scufie din pînză fină de in şi o panglică de un trandafiriu nespus 
de cochet. Buvat, aflat tot în genunchi, se uita la el cum le 
rînduia, cu cea mai mare uimire. 

— Acum, zise valetul, domnul vrea să-l ajut să se 
dezbrace? 

— Nu, domnule, nu! exclamă Buvat, a cărui pudoare se 
înspăimiînta foarte lesne, dar însoţind acest refuz de surisul cel 
mai agreabil pe care putu să-l încropească. Nu, eu obişnuiesc să 
mă dezbrac singur. Mulţumesc, domnule, mulţumesc. 

Valetul se retrase, şi Buvat se găsi singur. 

Cum inspecția camerei era terminată, şi cum foamea, 
care punea stăpinire pe el tot mai mult, îl împingea de urgenţă 
la somn, Buvat, suspinînd într-una, îşi începu numaidecit toaleta 
de noapte, apoi, spre a nu rămîne fără lumină, aşeză una din 
lumînări pe colţul căminului, şi, scoţind un geamăt adînc, se 
cufundă în patul cel mai plăcut şi cel mai moale pe care ÎI 
întîlnise vreodată. 

Însă nu patul aduce somnul — fiind aceasta o axiomă pe 
care Buvat, pe baza experienţei, a putut să o adauge la lista 
proverbelor sale veridice. Fie din pricina spaimei, fie datorită 
stomacului gol, Buvat petrecu o noapte foarte agitată, şi doar 
spre dimineaţă prinse a aţipi; numai că şi somnul îi fu biîntuit de 
coşmarurile cele mai teribile şi mai absurde. El tocmai visa că 
fusese otrăvit cu o ciosvîrtă de berbec pe fasole, cînd intră în 
încăpere valetul şi întrebă la ce oră voia să dejuneze domnul. 

Această întrebare prezenta o asemenea continuare a 
visului pe care tocmai îl avusese, încît Buvat se înfioră din 
creştet pînă în tălpi la gîndul de a înghiţi cea mai mică 
îmbucătură, şi nu răspunse decit printr-un fel de şoaptă 
înăbuşită, care păru fără îndoială valetului a avea o oarecare 
semnificaţie, întrucît acesta ieşi numaidecit spunînd că domnul 
urma să fie servit. 


409 


Buvat nu era obişnuit să-şi ia micul dejun în pat, de 
aceea sări cu vioiciune jos din aşternut, şi îşi făcu toaleta în 
mare grabă. Tocmai şi-o terminase cînd domnii Bourguignon şi 
Comtois intraseră aducînd micul dejun, aşa cum intraseră în 
ajun purtînd cina. 

Şi atunci avu loc repetarea scenei pe care am povestit-o 
deja, numai că, de data aceasta, domnul Comtois a fost cel ce 
mînca, iar domnul Bourguignon cel ce servi. Dar cînd se ajunse 
la cafea şi Buvat, care nu pusese nimic în gură din ajun, de la 
aceeaşi oră, văzu cum băutura sa mult iubită, după ce se 
scursese din cafetiera de argint în ceaşca de porțelan trecea 
acum în esofagul domnului Comtois, Buvat, zic, nu putu să 
reziste mai departe şi declară că stomacul său cerea să fie 
amăgit cu ceva, şi că prin urmare el dorea să i se lase cafeaua şi 
o franzeluţă. Această declaraţie păru să deranjeze puţin 
devotamentul domnului Comtois, dar cu toate acestea fu nevoit 
să se mărginească la două linguri din aromata băutură, care, 
împreună cu franzeluţa şi zaharniţa, fură aşezate pe o 
mescioară, pe cînd cele două secături, rîzînd în sinea lor, duceau 
resturile copiosului mic dejun. De-abia fu închisă uşa, că Buvat 
se precipită spre mescioară, şi, fără să mai aibă măcar răbdarea 
de a înmuia una în cealaltă, mîncă franzeluţa şi bău cafeaua; 
apoi, puţin reconfortat de această masă, oricît de insuficientă ar 
fi fost ea, începu să privească lucrurile dintr-un punct de vedere 
mai optimist. 

Într-adevăr, Buvat nu era lipsit de o anumită judecată 
sănătoasă; şi cum nu fusese stingherit nici în seara trecută, nici 
în noaptea care se sfirşise, şi întrucît păşea în dimineaţa de faţă 
într-un chip destul de confortabil, el începea să priceapă că dacă 
dintr-un motiv politic oarecare i se pusese gînd rău libertăţii 
sale, era departe cel puţin de a se fi pus gînd rău zilelor sale, 
care din contra erau copleşite cu nişte atenţii de care el nu se 
bucurase niciodată; apoi Buvat, fără voia sa, resimțea acea 
binefăcătoare influenţă a luxului care pătrunde prin toţi porii şi 
face să-ţi crească inima de bucurie. Or, el socotise că, nici 
vorbă, cina din ajun era mai bună decit cina sa obişnuită; 
recunoscuse că patul era foarte moale; găsea că, indiscutabil, 
cafeaua pe care tocmai o băuse avea o aromă pe care 
amestecul cicoarei i-o răpea celei pe care o bea el. Pe scurt, nu 


410 


putea să-şi ascundă că fotoliile elastice şi scaunele umplute cu 
lînă pe care se aşeza de douăzeci şi patru de ore încoace aveau 
o superioritate incontestabilă asupra fotoliului de piele şi 
scaunelor sale din trestie. Singurul lucru care îl chinuia aşadar în 
realitate era îngrijorarea pe care de bună seamă că o încerca 
Bathilde văzînd că el nu se întoarce acasă. O clipă, într-adevăr, 
neîndrăznind să reînnoiască cererea pe care i-o adresase în ajun 
lui Dubois, îi trecuse prin minte gîndul de a-i trimite pupilei sale 
ştiri despre el; îl bătuse într-adevăr o clipă gîndul, după cum 
spuneam, ca, după exemplul Măştii de fier, care, de la fereastra 
închisorii sale, aruncase o farfurie de argint pe drumul mării, să 
arunce şi el de la balconul său o scrisoare în curtea Palais-Royal- 
ului, însă ştia ce rezultat funest avusese pentru nenorocitul 
prizonier descoperirea acestei încălcări a dispoziţiilor domnului 
de Saint-Mars, astfel încît îi era teamă, păşind la o asemenea 
tentativă, să nu agraveze rigorile captivităţii sale, care, aşa cum 
era, la urma urmei, i se părea tolerabilă. 

Rezultatul tuturor acestor reflecţii a fost că petrecu o 
dimineaţă mult mai puţin agitată decit fuseseră seara şi noaptea 
ce trecuseră; pe de altă parte, stomacul său adormit de cafea şi 
de franzeluţă nu-l mai făcea să încerce decit acea uşoară aţitare 
a poftei care nu înseamnă decit o plăcere în plus atunci cînd eşti 
sigur că vei cina straşnic. Adăugaţi la acestea priveliştea foarte 
interesantă pe care prizonierul o avea de la fereastra lui, şi se 
va înţelege că ora unu după-amiază sosi fără prea multe chinuri 
şi fără plictiseală. 

Exact la ora unu uşa se deschise şi masa reapăru 
complet pregătită, purtată ca şi în ajun şi de dimineaţă de cei 
doi lachei. Însă de data aceasta nici domnul Bourguignon, nici 
domnul Comtois nu luară loc la ea; Buvat declară că, perfect 
liniştit cu privire la intenţiile augustei sale gazde, el mulțumea 
domnilor Comtois şi Bourguignon pentru devotamentul de care 
fiecare, la rîndul său, îi dăduse dovadă, şi îi ruga să-l servească 
la rîndul lor. Cei doi lachei făcură mutre, dar se supuseră. 

E uşor de ghicit că fericita dispoziţie de spirit în care se 
găsea Buvat trebuia să se beatifice şi mai mult, datorită 
excelentului prînz care îi era servit: mîncă din toate felurile, bău 
din toate vinurile. În sfîrşit, după ce şi-a sorbit tacticos cafeaua, 
lux pe care nu şi-l îngăduia de obicei decît duminica, după ce a 


411 


dat pe git, în plus, peste neclarul arabic, un mic pahar de lichior 
produs de madame Anfoux, Buvat, trebuie s-o spunem, se afla 
într-o stare vecină cu extazul. 

Seara, cina avu acelaşi succcs; însă cum el se dedase 
ceva mai mult decît la prînz degustării vinurilor de Chambertin 
şi de Sillery, către orele opt seara, se afla într-o stare de bună 
dispoziţie imposibil de descris. Şi ca urmare a acestei stări, cînd 
valetul intră pentru a-i aranja aşternutul, în loc de a-l vedea, ca 
în ajun, în patru labe şi cu capul sub pat, îl găsi aşezat într-un 
fotoliu confortabil, cu picioarcle rezemate de grătarul căminului, 
cu capul răsturnat pe spătarul fotoliului, clipind des din ochi, şi 
fredonînd printre dinţi cu o mlădiere a vocii de o infinită duioşie: 


Lăsaţi-mă să merg 
Lăsaţi-mă să zburd, 
Lăsaţi-mă să merg să zburd în aluniş 


ccea ce, după cum se vede, însemna o mare ameliorare a stării 
în care se afla demnul caligraf cu douăzeci şi patru de ore mai 
înainte. Şi a mai fost ceva: cînd valetul se oferi, ca în ajun, să-l 
ajute să se dezbrace, Buvat, care resimțea o anumită dificultate 
în a-şi exprima gîndurile, se mulţumi să-i suridă în semn de 
aprobare, apoi să-i întindă braţele pentru a-i da jos haina, apoi 
picioarele pentru a-i scoate pantofii; dar cu toată starea de 
euforie extraordinară în care se găsea, este totuşi drept să 
spunem că modestia lui firească nu-i îngădui să se abandoneze 
mai departe în mîinile valetului, şi că doar atunci cînd fu absolut 
singur se dezbrăcă şi de restul veşmintelor. 

De data aceasta, cu totul altfel decit în ajun, Buvat se 
întinse cu voluptate în pat, adormi în cinci minute, visă că era 
sultan, şi că avea, ca regele Solomon, trei sute de soţii şi cinci 
sute de concubine. 

să ne grăbim să spunem că a fost singurul vis puţin cam 
deşănţat pe care l-a avut pudicul Buvat în cursul castei sale 
vieţi. Se trezi proaspăt ca un trandafiraş, nemaiavind decit o 
singură preocupare pe lume, aceea a neliniştii în care de bună 
seamă că se afla Bathilde, dar altminteri cu totul fericit. 

Micul dejun, cum ne închipuim uşor, nu îi răpi nimic din 
buna dispoziţie; dimpotrivă, interesîndu-se dacă ar putea să-i 


412 


scrie monseniorului arhiepiscop de Cambrai, şi aflind că nici un 
ordin nu se opunea la aşa ceva, ceru hirtie şi cerneală, care îi 
fură aduse, îşi scoase din buzunar briceagul care nu îl părăsea 
niciodată, îşi ascuţi pana cu cea mai mare grijă, şi începu să 
aştearnă, cu cel mai frumos scris ce-i stătea în putinţă, o jalbă 
de-a dreptul mişcătoare în scopul de a obţine de la el, în cazul în 
care captivitatea sa trebuia să se prelungeaseă, permisiunea de 
a o primi pe Bathilde, sau cel puţin de a o înştiinţa că, în afară 
de libertate, nu îi lipsea absolut nimic, graţie amabilităţii pe care 
i-o arăta monseniorul prim-ministru. 

Această jalbă, la a cărei execuţie caligrafică Buvat acordă 
o mare grijă, şi ale cărci majuscule reprezentau felurite chipuri 
de plante, de arbori sau de animale, îi luă vrednicului copist 
toată vremea, de dimineaţă pînă la prînz. Aşezindu-se la masă, 
el înmînă jalba lui Bourguignon, pe care îl însărcină personal să 
o ducă monseniorului prim-ministru, declarind că pentru 
moment Comtois i-ar fi de ajuns spre a-l servi. Un sfert de oră 
mai tîrziu, Bourguignon se întoarse şi îl înştiinţă pe Buvat că 
monseniorul ieşise, dar că în absenţa lui, petiția fusese înmînată 
persoanei care împărțea împreună cu el grija treburilor publice, 
şi că această persoană dăduse ordinul de a-i fi adus Buvat 
îndată ce va fi dejunat, fiind totuşi invitat să nu se grăbească 
nici cu bucatele, nici cu vinul, întrucît acela care poruncise să-l 
cheme se afla el însuşi la masă în acel moment. În virtutea 
acestei permisiuni, Buvat nu se zori deloc, se înfruptă din 
bucatele cele mai bune, degustă cele mai alese vinuri, sorbi pe 
săturate cafeaua, savură paharul de lichior şi, această ultimă 
operaţie odată terminată, declară pe un ton foarte hotărit că era 
gata să apară în faţa substitutului primului ministru. 

Santinela primise ordinul de a-l lăsa să iasă; de aceea 
Buvat, condus de Bourguignon, trecu mîndru prin faţa acesteia. 
Citva timp o tinu pe un coridor lung, după care cobori o scară; 
apoi, în sfîrşit, lacheul deschise o uşă şi îl anunţă pe domnul 
Buvat. 

Buvat se găsi atunci într-un fel de laborator situat la 
parter, în faţa unui bărbat avînd patruzeci-patruzeci şi doi de 
ani, care nu îi era cu totul necunoscut, îmbrăcat în costumul cel 
mai simplu, ce tocmai urmărea, la un cuptor foarte încins, o 
operaţie chimică complicată căreia părea să-i acorde o mare 


413 


importanţă. Zărindu-l pe Buvat, înălţă capul, şi privindu-l cu 
multă curiozitate, îi spuse: 

— Domnule, dumneavoastră sînteţi cel ce va numiţi Jean 
Buvat? 

— Gata la ordinele dumneavoastră, domnule, răspunse 
Buvat înclinîndu-se. 

— Petiţia pe care i-aţi adresat-o adineaori abatelui este 
scrisă de mîna dumneavoastră? 

— De propria mea mînă, domnule. 

— Aveţi un scris foarte frumos, domnule. 

Buvat se înclină cu un suris modest în care răzbătea 
orgoliul. 

— Abatele, continuă necunoscutul, mi-a spus, domnule, 
despre serviciile pe care vi le datorăm. 

— Monseniorul este prea bun, murmură Buvat, asta nu 
merită osteneala. 

— Cum, nu merită osteneala! Ba da, dimpotrivă, domnule 
Buvat, merită cu prisosinţă osteneala. La dracu'! Şi dovadă stă 
faptul că dacă aveţi să-i cereţi ceva regentului, mă însărcincz eu 
să-i transmit cererea dumneavoastră. 

— Domnule, zise Buvat, pentru că aveţi bunătatea de a 
vă oferi să fiţi interpretul sentimentelor mele faţă de Alteța Sa 
Regală, aveţi bunătatea de a-i spune că atunci cînd va fi mai 
puţin strîmtorată, eu o rog, dacă acest lucru nu-i va aduce prea 
multe lipsuri, să poruncească să mi se plătească restanţa mea. 

— Cum, restanţa dumneavoastră, domnule Buvat? Ce 
vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun, domnule, că am onoarea de a fi slujbaş 
la Biblioteca regală, numai că, iată, în curînd, se vor împlini şase 
ani de cînd ni se spune la fiecare sfîrşit de lună că nu există bani 
în casierie. 

— Şi la cît se ridică restanta dumneavoastră? 

— Domnule, mi-ar trebui o pană şi cerneală spre a vă 
spune cifra exactă. 

— Haide, cu aproximaţie. Calculaţi din memorie. 

— La cinci mii trei sute şi cîteva livre, lăsînd la o parte 
fracțiile de băncuţe şi de centime. 

— Şi aţi dori să fiţi plătit, domnule Buvat? 


414 


— Nu vă ascund, domnule, că acest lucru mi-ar face 
plăcere. 

— Şi asta este tot ceea ce solicitaţi? 

— Absolut tot. 

— Dar, în sfîrşit, pentru serviciul pe care l-aţi adus 
Franţei, nu cereţi nimic? 

— Ba da, domnule, cer permisiunea de a i se spune 
pupilei mele Bathilde, care trebuie să fie foarte îngrijorată din 
pricina absenței mele, să se liniştească, şi că sînt prizonier la 
Palais-Royal. Aş cere chiar, dacă acest lucru nu ar însemna să 
abuzez de bunătatea dumneavoastră, domnule, ca ea să aibă 
permisiunea de a veni să-mi facă o mică vizită; dar dacă această 
a doua cerere ar fi prea nechizbuită, m-aş mărgini la prima. 

— Vom face mai mult decît asta, domnule Buvat; cauzele 
pentru care vă reţineam nu mai există, noi vă vom reda aşadar 
libertatea, şi veţi putea să mergeţi personal să duceţi pupilei 
veşti despre dumneavoastră. 

— Cum, domnule! rosti Buvat. Cum! nu mai sînt 
prizonier? 

— Puteţi pleca oricînd vreţi. 

— Domnule, sînt sluga dumneavoastră prea plecată, şi 
am onoarea să vă prezint omagiile mele. 

— Pardon, domnule Buvat, încă un cuvînt. 

— Şi două, domnule. 

— Vă repet că Franţa are faţă de dumneavoastră obligaţii 
pe care trebuie să şi le achite. Scrieţi aşadar regentului, făceţi-i 
o notă despre ceea ce vă este datorat; expuneţi-i situaţia 
dumneavoastră, şi dacă doriţi ceva în mod deosebit, exprimaţi- 
vă fără sfială dorinţa. Mă fac eu chezaş, că se va da curs celor 
scrise în petiție. 

— Domnule, sînteţi prea bun, şi nu am să pierd prilejul. 
Pot aşadar să sper că odată cu primele fonduri care vor intra din 
nou în vistieriile statului... 

— Vi se va achita suma restantă, vă dau cuvîntul meu. 

— Domnule, chiar astăzi petiția mea va fi adresată 
regentului. 

— Şi miine veţi fi plătit. 

— Ah! domnule, cîte amabilităţi! 


415 


— Duceţi-vă, domnule  Buvat, duceţi-vă, pupila 
dumneavoastră vă aşteaptă. 

— Aveţi dreptate, domnule, însă ea nu a pierdut nimic 
aşteptindu-mă, întrucît am să-i duc o ştire atît de bună. Am 
cinstea de a vă saluta, domnule. Ah! lertaţi-mă, fără indiscreţie, 
vă rog, dar cum vă numiţi? 

— Domnul Filip. 

— Am onoarea de a vă saluta, domnule Filip. 

— Adio, domnule Buvat. O clipă, reluă Filip, trebuie să 
dau ordine ca să puteţi ieşi. 

Pronunţind aceste cuvinte, sună, şi apăru un lacheu. 

— Trimiteţi după Ravanne. 

Lacheul ieşi. Cîteva clipe mai tîrziu intră un tînăr ofiţer 
din regimentul de gardă. 

— Ravanne, rosti domnul Filip, conduceţi-l pe acest brav 
om pînă la poarta Palais-Royal-ului. Este liber să meargă unde 
va voi. 

— Da, monseniore, spuse tînărul ofiţer. 

O străfulgerare trecu prin faţa ochilor lui Buvat, care 
deschise gura pentru a întreba cine era acela căruia i se spunea 
monseniore; dar Ravanne nu îi lăsă răgazul. 

— Veniţi, domnule, îi spuse el, veniţi, vă aştept. 

Buvat privi cu un aer năuc la domnul Filip şi la paj, însă 
cum acesta nu înţelegea nimic din ezitarea sa, îi reînnoi invitaţia 
de a-l urma. Se supuse şi, scoţindu-şi batista din buzunar, îşi 
şterse năduşeala care îi curgea în broboane mari de pe frunte. 

La poartă, santinela voi să-l oprească pe Buvat. 

— Din ordinul Alteţei Sale Regale monseniorul regent, 
domnul este liber, rosti Ravanne. 

Soldatul prezentă arma şi îl lăsă să treacă. 

Buvat crezu că dă peste el damblaua, simţi că i se 
înmoaie picioarele, şi se sprijini de zid. 

— Dar ce aveţi, domnule? îl întrebă călăuza sa. 

— lertaţi-mă, domnule, îngăimă Buvat, dar nu cumva din 
întîmplare persoana cu care am avut adineaori onoarea să 
vorbesc să fie... 

— Monseniorul regent în persoană, reluă Ravanne. 

— Nu se poate! exclamă Buvat. 


416 


— Ba se poate! răspunse tînărul, şi dovadă este că 
lucrurile stau astfel. 

— Cum, domnul regent însuşi este acela care mi-a 
promis că mi se va plăti restanţa! exclamă Buvat. 

— Eu nu ştiu ce v-a promis el, dar ştiu că persoana care 
mi-a dat ordinul să vă însoțesc era domnul regent, răspunse Ra- 
vanne. 

— Dar el mi-a spus că se numeşte Filip. 

— Ei bine! aşa este, Filip d'Orleans. 

— E adevărat, domnule, e adevărat; Filip este numele 
său patronimic, e cunoscut acest fapt. lar regentul este un om 
foarte brav, şi cînd mă gindesc că existau nişte infami netrebnici 
care conspirau împotriva lui, împotriva unui om care mi-a dat 
cuvîntul său că va ordona să mi se plătească restanţa; dar 
merită să fie spînzuraţi oamenii ăştia, domnule, să fie traşi pe 
roată, sfişiaţi în patru bucăţi, arşi de vii. Nu sînteţi de aceeaşi 
părere, domnule? 

— Domnule, zise Ravanne rizînd, eu nu am nici o părere 
în privinţa afacerilor de atare importanţă. Ne aflăm la poarta ce 
dă în stradă; aş voi să mă bucur de onoarea de a vă întovărăşi 
mai mult timp, însă monseniorul pleacă într-o jumătate de oră 
spre abația din Chelles şi, cum are a-mi da cîteva ordine înainte 
de plecare, eu, spre marele meu regret, mă văd nevoit să vă 
părăsesc. 

— Regretul este al meu, domnule, rosti cu amabilitate 
Buvat, răspunzind cu o plecăciune adincă la salutul uşor al 
tinărului, care şi dispăruse cînd Buvat îşi ridică iar capul. 

Această dispariţie îl lăsă pe Buvat cu desăvirşire liber în 
mişcările sale. El profită de acest fapt şi o apucă spre Place des 
Victoires, iar din Place des Victoires o luă spre strada du Temps- 
Perdu, dînd colţul străzii chiar în momentul în care d'Harmental 
îşi împlînta spada în trupul lui Roquefinette. În acele clipe biata 
Bathilde, care era departe de a bănui ce se petrecea la vecin, îl 
zărise pe tutorele ei şi alergase într-un suflet în întîmpinarea sa 
pe scară, pe treptele căreia Buvat şi Bathilde se întîlniră între 
cel de al doilea şi al treilea etaj. 

— Oh! tăicuţule, tăicuţule scump! exclamă Bathilde 
urcînd scara la braţul lui Buvat şi oprindu-l la fiecare treaptă 
spre a-l îmbrăţişa. De unde vii, dar? Ce ţi s-a întîmplat, şi cum se 


417 


face că din ziua de luni nu te-am mai văzut? Ce îngrijorare ne-ai 
pricinuit, Dumnezeule, atît Nanettei cît şi mie! De bună seamă 
că s-au petrecut evenimente de necrezut! 

— Ah! da, cu totul de necrezut, zise Buvat. 

— Ah! Doamne! povesteşte-mi toate astea, tăicuţule. Mai 
întîi de unde vii? 

— De la Palais-Royal. 

— Cum, de la Palais-Royal? Şi la cine ai fost, la Palais- 
Royal? 

— La regent. 

— Dumneata, la regent! Şi ce făceai la regent? 

— Eram, prizonier. 

— Prizonier! Dumneata? 

— Prizonier de stat. 

— Şi pentru ce? Dumneata, prizonier! 

— Pentru că am salvat Franţa. 

— Oh, Doamne! Dumnezeule! Tăicuţule, ai înnebunit 
cumva? exclamă Bathilde înspăimîntată. 

— Nu, dar aş fi avut de ce să înnebunesc de-a binelea 
dacă nu aş fi avut capul zdravăn. 

— Dar, te rog, vorbeşte desluşit! 

—  Imaginează-ţi că exista o conspirație împotriva 
regentului. 

— Oh, Dumnezeule! 

— Şi că făceam parte şi eu din ea. 

— Dumneata! 

— Da, eu; fără a face parte, adică. Tu ştii bine, acel prinţ 
de Listhnay? 

— Şi pe urmă? 

— Un prinţ fals, copila mea, un prinţ fals! 

— Dar aceste copii pe care le făceai pentru el?... 

— Manifeste, proclamaţii, acte incendiare; o revoltă 
generală, Bretania... Normandia... statele generale... regele 
Spaniei. Şi eu sînt cel ce a descoperit toate astea. 

— Dumneata! exclamă Bathilde înspăimintată. 

— Da, eu, pe care monseniorul regent l-a numit adineauri 
salvatorul Franţei, eu, cel căruia are să-i plătească restanţele ce 
mi se cuvin! 


418 


— Tată, tată, rosti Bathilde, ai vorbit de conspiratori; ştii 
cumva numele acestor conspiratori? 

— Mai întîi domnul duce du Maine; înţelegi tu, acest 
bastard mizerabil care  conspiră împotriva unui om ca 
monseniorur regent! Apoi un conte de Laval, un marchiz de 
Pompadour, un baron de Valef, prinţul de Cellamare, abatele 
Brigaud, acest nefericit abate Brigaud. Imaginează-ţi că am 
copiat lista... 

— Tată, zise Bathilde sufocată de teamă, tată, printre 
toate aceste nume, nu ai citit şi numele... numele., cavalerului... 
Raoul d'Harmental?... 

— Ah! cred şi eu, exclamă Buvat, cavalerul Raoul d'Har- 
mental! este şeful conjuraţiei; dar regentul îi cunoaşte pe toţi. In 
seara asta vor fi cu toţi arestaţi, şi miine spiînzuraţi, rupţi în 
bucăţi, traşi pe roată devii. 

— Oh! nenorocitule! nenorocit ce eşti! exclamă Bathilde 
fringîndu-şi mîinile, l-ai ucis pe omul pe care îl iubesc. Dar îţi jur 
pe mama mea, domnule, dacă moare, voi muri şi eu. 

Şi gîndindu-se că ar avea poate încă timpul să-l prevină 
pe Raoul de primejdia care îl ameninţa, Bathilde, lăsîndu-l pe 
Buvat doborit, se repezi spre uşă, cobori scara ca şi cum ar fi 
avut aripi, traversă strada din două sărituri, urcă scara aproape 
fără să atingă treptele şi, respirînd din greu, epuizată, pierită, se 
duse să bată la uşa lui d'Harmental, care, rău închisă de cavaler, 
cedă la primul efort al Bathildei, şi, deschizîndu-se, îi înfăţişă 
cadavrul căpitanului, întins pe podea şi înotînd într-o baltă de 
sînge. 

Această privelişte era atît de departe de a fi aceea la 
care se aştepta Bathilde, încît, fără a se gîndi că ea poate avea 
să-l compromită cu totul pe iubitul său, se repezi spre uşă 
strigînd după ajutor. Dar ajungind pe palier, fie că forţele o 
părăsiră, fie că piciorul îi alunecă în balta de sînge, căzu pe 
spate scoţind un țipăt îngrozitor. 

Auzind ţipătul, vecinii dădură fuga şi o găsiră pe Bathilde 
în nesimţire; nimerise cu capul în colţul uşii, făcîndu-şi astfel o 
rană periculoasă. 

Bathilde fu coborită şi dusă la doamna Denis, care se 
grăbi să-i ofere ospitalitate. 


419 


Cit despre căpitanul Roquefinette, cum el rupsese adresa 
scrisorii pe care o avea în buzunar pentru a-şi aprinde pipa, şi 
cum nu avea la el nici o altă hirtie care să-i indice numele sau 
domiciliul, corpul său fu transportat la morgă, unde trei zile mai 
tîrziu fu recunoscut de către Normande. 


XLIII 
ŞI DUMNEZEU DISPUNE 


În acest timp d'Harmental, după cum am văzut, pornise 
în galop, înţelegind bine că nu era nici o clipă de pierdut pentru 
a face faţă schimbărilor pe care urma să le aducă moartea căpi- 
tanului Roquefinette în misiunea primejdioasă pe care şi-o asu- 
mase. Prin urmare, şi cu speranţa de a recunoaşte, după vreun 
semn oarecare, pe indivizii ce trebuiau să joace rolul unor per- 
soane secundare în această mare dramă, el mersese de-a lungul 
bulevardelor pînă la poarta Saint-Martin, şi ajuns acolo, luînd-o 
la stînga, se găsi într-o clipă în mijlocul tîrgului de cai. Acolo, ne 
reamintim, cei doisprezece sau cincisprezece contrabandişti de 
sare înrolați de Roquefinette aşteptau poruncile căpitanului lor. 

Insă, aşa cum spusese bietul răposat, nici un semn 
deosebit nu putea să atragă atenţia unor ochi străini asupra 
acestor oameni misterioşi, îmbrăcaţi cum erau la fel cu ceilalţi şi 
de-abia cunoscîndu-se între ei. D'Harmental cerceta aşadar în 
zadar: toate feţele îi erau necunoscute. Vinzătorii şi 
cumpărătorii i se păreau atit de complet indiferenți la orice alt 
gînd decit la acela al tîrgurilor ce erau pe cale să încheie, încît 
de două sau de trei ori, după ce se apropiase de cîţiva inşi în 
care crezuse că recunoaşte nişte falşi ţărani, se îndepărtase de 
ei fără a le adresa măcar cuvintul, într-atit de mare era 
probabilitatea ca — printre cei cinci sau şase sute de indivizi 
care se găseau acolo — să comită vreo eroare, care nu numai că 
putea fi inutilă, dar ar fi putut să devină chiar periculoasă. 
Situaţia era jalnică: fără îndoială, d'Harmental avea la îndemină 
toate mijloacele de execuţie necesare pentru aducerea la 
îndeplinire în chip fericit a complotului, însă, omorîndu-l pe 
căpitan, distrusese el însuşi firul conducător, şi, odată veriga 
intermediară ruptă, întregul lanţ era sfărimat. D'Harmental îşi 
muşca buzele pînă la sînge, îşi sfişia pieptul, se ducea şi se 


420 


întorcea de la un capăt la altul al tirgului, sperînd mereu că vreo 
împrejurare neprevăzută avea să-l scoată din încurcătură. Dar 
timpul se scurgea, tirgul îşi păstra aceeaşi înfăţişare, nimeni nu 
venise să-i vorbească, iar cei doi ţărani cărora în desperare de 
cauză le adresase citeva întrebări cu două înţelesuri, 
deschiseseră nişte ochi şi o gură atît de naiv uimite, încît 
d'Harmental întrerupsese chiar în acea clipă conversaţia 
începută, convins fiind că nimerise alăturea, în vremea aceasta 
sună de orele cinci. Către orele opt sau nouă seara regentul 
trebuia să se înapoieze de la Chelles. Nu mai era aşadar timp de 
pierdut, cu atît mai mult cu cît această ambuscadă însemna o 
partidă în care se risca totul pe o carte de către conjuraţii care 
se aşteptau, într-adevăr, să fie arestaţi dintr-un moment într- 
altul, şi îşi jucau singura şansă care le mai răminea pe această 
ultimă lovitură hazardată. D'Harmental nu-şi ascundea nici una 
din dificultăţile situaţiei; el ceruse cu stăruinţă pentru sine 
onoarea acţiunii, deci asupra lui apăsa toată responsabilitatea, 
şi această responsabilitate era teribilă. Pe de altă parte, se 
găsea prins într-una din acele situaţii în care curajul nu poate 
nimic, în care voinţa omenească se zdrobeşte în faţa unei 
imposibilităţi, şi în care singura şansă care rămîne este de a-ţi 
mărturisi neputinţa şi de a solicita ajutorul de la cei care îl 
aşteptau de la tine. 

D'Harmental era un om energic; hotărîrea sa fu luată de 
îndată; mai făcu prin tîrgul de cai, pe care îl tot străbătea în 
toate sensurile de o oră şi jumătate, un ultim ocol, spre a vedea 
în sfîrşit dacă vreun conjurat nu se va trăda, ca el, printr-o 
nerăbdare neobişnuită. Dar văzînd că toate chipurile rămîneau 
în impasibila lor mărginire, îşi porni calul la galop, merse de-a 
lungul bulevardelor, ajunse în foburgul Saint-Antoine, cobori la 
casa cu nr. 15, apucă pe scară, se căţară la etajul al cincilea, 
deschise uşa de la o cămăruţă şi se găsi în faţa doamnei du 
Maine, a contelui de Laval, a lui Pompadour şi a lui Valef, a lui 
Malezieux şi a lui Brigaud. 

Văziîndu-l, toţi scoaseră un strigăt de surpriză. 

D'Harmental relată totul: pretenţiile lui Roquefinette, 
discuţia care urmase şi duelul care îi pusese capăt. Işi deseheie 
haina, îşi arătă cămaşa plină de sînge; apoi trecu la nădejdea pe 
care o nutrise de a-i recunoaşte pe contrabandiştii de sare şi de 


421 


a se riîndui în fruntea lor în locul căpitanului; le spuse despre 
speranţele sale neîmplinite, despre cercetările sale inutile în mij- 
locul tîrgului de cai, şi sfirşi prin a cere ajutorul lui Laval, Pom- 
padour şi Valef, care răspunseră numaidecit la apel, declarînd 
că erau gata să-l urmeze pe cavaler pînă la capătul lumii, şi să-i 
dea ascultare în tot ceea ce le-ar comanda el. 

Aşadar nimic nu era încă pierdut: patru bărbaţi hotăriţi şi 
acţionind pe seama lor puteau să înlocuiască perfect 
doisprezece sau cincisprezece vagabonzi tocmiţi, care nu erau 
mînaţi de altceva decît de interesul de a cîştiga douăzeci de 
ludovici de cap. Caii se aflau gata pregătiţi în grajd; fiecare 
venise înarmat; d'Avranches nu plecase încă, ceea ce sporea 
mica trupă cu un om devotat. Işi procurară măşti de catifea 
neagră, spre a ascunde regentului, cît mai mult timp cu putinţă, 
figurile răpitorilor săi; îi lăsară pe lingă doamna du Maine pe 
Malezieux, care, din pricina vîrstei, şi pe Brigaud, care, datorită 
profesiunii, trebuiau în mod firesc să rămînă în afară unei 
asemenea expediţii. Işi dădură întîlnire la Saint-Mande, şi fiecare 
plecă separat, spre a nu da naştere la bănuieli. O oră mai tîrziu, 
cei cinci conjuraţi erau reuniți şi se aşezau la pîndă pe drumul ce 
duce la Chelles, între Vincennes şi Nogent-sur-Marne. La 
orologiul castelului bătea de orele şase şi jumătate. 

D'Avranches se informase. Regentul trecuse către orele 
trei şi jumătate; nu avea nici suită, nici soldaţi din gardă; se afla 
într-o trăsură trasă de patru cai, mînaţi de doi surugii, şi prece- 
dată de un singur călăreț deschizător de drum. Nu aveau aşadar 
a se teme de nici o rezistenţă; îl arestau pe prinţ; îl conduceau 
spre Charenton, unde staţia de cai de schimb avea ca şef, după 
cum am spus, o persoană cu totul devotată doamnei du Maine; 
îl băgau pe prinţ în curte, a cărei poartă se reînchidea după el; îl 
forţau să se urce într-o trăsură de poştă, care aştepta cu caii 
gata înhămaţi şi cu surugiul în şa. D'Harmental şi Valef luau loc 
lîngă el; plecau din nou în galop; traversau Marna la Alfort, Sena 
la Villeneuve-Saint-Gcorges; ajungeau la Grand-Vaux, iar la 
Montlhery se găseau pe drumul către Spania. Dacă la unul sau 
la altul dintre popasurile pentru schimbarea cailor regentul ar fi 
vrut să strige după ajutor, d'Harmental şi Valef îl amenințau, şi 
dacă el ar fi strigat în ciuda amenințărilor, faimosul paşaport se 
afla acolo pentru a dovedi că persoana care cerea stăruitor 


422 


asistenţă nu era prinţul, ci un nebun care se credea regentul, şi 
pe care îl însoțeau la familia sa care locuia la Saragoza. Într-un 
cuvînt, toate acestea erau puţin riscante, este adevărat; însă, 
după cum se ştie, aceste genuri de lovituri sînt cele care 
reuşesc de obicei, cu atît mai mult cu cît cei împotriva cărora 
sînt îndreptate nu se gindesc să-şi ia măsurile de prevedere. 

Sună succesiv de orele şapte şi de orele opt. 
D'Harmental şi camarazii lui vedeau cu plăcere cum se lasă 
noaptea şi cum devine tot mai întunecoasă. Două sau trei 
trăsuri, fie de poştă, fie particulare, le stîrniseră deja atitea 
alarme false, însă acestea avură şi rezultatul de a-i pregăti 
pentru veritabilul atac. La orele opt şi jumătate se făcuse 
întuneric beznă, iar acel soi de teamă foarte firească pe care 
conjuraţii o resimţiseră mai întîi, începea să se preschimbe în 
nerăbdare. 

La orele nouă, li se păru că aud un zgomot. D'Avranches 
se culcă cu faţa la pămînt şi deosebi mai limpede uruitul unei 
trăsuri. In acelaşi moment, la vreo mie de paşi depărtare, 
aproape la cotul pe care îl făcea drumul, văzură mijind o licărire 
asemenea unti stele: conjuraţii tresăriră. Era desigur călăreţul 
deschizător de drum cu torţa lui. În curînd nu mai există nici o 
îndoială: se zăriră trăsura şi cele două felinare ale sale. D'Har- 
mental, Pompadour, Valef şi Laval îşi strînseră pentru ultima 
oară mîna, îşi acoperiră faţa cu masca, şi fiecare îşi luă postul 
care îi era hotărit. 

În acest răstimp trăsura înainta cu repeziciune; era într- 
adevăr trăsura ducelui d'Orleans. La licărirea torţei pe care o 
purta, se putea vedea haina roşie a deschizătorului de drum, 
care mergea la vreo douăzeci şi cinci de paşi înaintea cailor. 
Drumul pustiu era cufundat în tăcere; de altminteri, totul părea 
să fie în înţelegere cu conjuraţii. D'Harmental aruncă o ultimă 
privire spre camarazii săi; îl văzu pe d'Avranches în mijlocul 
drumului făcînd pe omul beat; pe Laval şi Pompadour de fiecare 
parte a caldarimului, şi în faţa lui pe Valef care verifica dacă îşi 
poate scoate uşor pistoalele din tocuri. Deschizătorul de drum, 
cei doi surugii şi prinţul erau stăpiniţi cu toţi de sentimentul 
celei mai depline încrederi, şi ai fi zis că veneau ei înşişi să se 
dea pe mîna celor care îi aşteptau. 


423 


Trăsura înainta; deschizătorul de drum îi şi depăşise pe 
d'Harmental şi pe Valef, dar, deodată, nu lipsi mult să se 
izbească de d'Avranches, care, îndreptindu-se din mijloc, sări la 
friul calului, îi smulse călăreţului torţa din miini şi o stinse. 
Văzind ce se petrece, surugiii voiră să întoarcă trăsura, dar era 
prea tîrziu: Pompadour şi Laval se repeziseră şi îi ţineau la 
respect cu pistolul în mînă, în timp ce d'Harmental şi Valef îşi 
făceau apariţia la fiecare portieră, stingeau felinarele, şi făceau 
cunoscut prinţului că nu aveau de gind să-i ia viaţa dacă nu 
opunea nici o rezistenţă, însă dacă, dimpotrivă, încerca să se 
apere sau striga după ajutor, erau hotăriţi să recurgă la măsurile 
cele mai violente. 

Contrar aşteptărilor lui d'Harmental şi Valef, care 
cunoşteau curajul regentului, prinţul se mulţumi să spună: 

— Bine, domnilor, să nu-mi faceţi nici un rău, am să merg 
oriunde veţi voi. 

D'Harmental şi Valef îşi aruncară atunci ochii spre şosea: 
îi văzură pe Pompadour şi pe d'Avranches cum duceau în desişul 
pădurii pe deschizătorul de drum şi pe cei doi surugii, calul celui 
dintii şi cei doi cai de la trăsură, pe care îi deshămaseră. Cava- 
lerul sări numaidecit de pe calul său şi se săltă pe calul pe care 
îl încăleca primul surugiu; Laval şi Valef se plasară la fiecare 
portieră; trăsura porni din nou în galop, se năpusti pe primul 
drum pe care îl întîlni la stînga, o apucă pe o alee lăturalnică, şi 
începu să gonească fără zgomot şi fără lumini în direcţia 
Charenton. Toate măsurile fuseseră atît de bine luate, încît nu 
trebuiseră mai mult de cinci minute pentru a se săvirşi răpirea, 
nu se opusese nici o rezistenţă, nici un strigăt nu fusese scos. 
Hotărit lucru, de data aceasta norocul era de partea conjuraţilor. 

Dar, ajuns la capătul aleii, d'Harmental întîlni un prim ob- 
stacol: bariera, fie din întîmplare, fie din premeditare, era 
închisă, fiind silit să facă, aşadar, cale întoarsă, spre a apuca pe 
un alt drum. Cavalerul întoarse caii, bătu drumul înapoi, o luă pe 
o alee laterală şi cursa, cîteva clipe încetinită, reîncepu cu o 
viteză sporită. 

Noua alee pe care o apucase cavalerul ducea la o 
răscruce, iar unul din drumurile ce da în răscruce ducea drept la 
Charenton. Nu era aşadar timp de pierdut, pentru că, în orice 
caz, trebuia neapărat să se traverseze această răspiîntie. | se 


424 


păru, o clipă, că vede în umbră cum se agită nişte oameni în 
faţa lui, însă acest soi de nălucire dispăru ca o ceaţă, şi trăsura 
îşi continuă drumul fără piedici. Apropiindu-se de răscruce, lui 
d'Harmental i se păru că aude nechezat de cal şi un fel de 
zăngănit de fiare, aşa cum ar face nişte săbii pe care le-ai trage 
din teacă; însă, fie că socoti că era vintul ce se zbătea printre 
frunze, fie că se gîndi că era vreun alt zgomot din pricina căruia 
nu trebuia să zăboveaseă, îşi continuă drumul cu aceeaşi 
iuţeală, în aceeaşi linişte, şi în mijlocul aceluiaşi întuneric beznă. 

Dar ajungînd la răscruce, d'Harmental văzu un lucru 
ciudat: un fel de zid ce închidea drumurile care dădeau în 
răspiîntie; era neîndoielnic că se întîmpla ceva neprevăzut. 
D'Harmental opri numaidecit trăsura şi voi să apuce iarăşi pe 
drumul pe care venise; dar un zid asemănător se închisese şi în 
spatele său; în acceaşi clipă, auzi glasurile lui Valef şi Laval care 
strigau: 

— Sîntem împresuraţi, fugiţi! 

Şi  amiîndoi, părăsind  numaidecit  portierele şi 
îndemniîndu-şi caii să sară peste şanţul drumului, se repeziră în 
pădure şi dispărură în adîncimea desişului. Dar lui d'Harmental, 
care călărea un cal înhămat, îi era cu neputinţă să-şi urmeze 
camarazii. Neputînd aşadar să evite acest zid viu pe care prinse 
a-l recunoaşte ca fiind o linie compactă de muşchetari cenuşii, 
cavalerul încercă să-l prăvălească, înfipse pintenii în pîntecele 
calului şi înaintă cu capul aplecat şi ţinîind cîte un pistol în 
fiecare mină, spre drumul cel mai apropiat de el, fără a-i păsa 
dacă era acela pe care trebuia să-l urmeze; însă de-abia făcuse 
zece paşi, că un glonte de flintă zdrobi capul calului de sub el, 
care se prăbuşi la pămînt, răsturnîndu-l pe loc şi prinzîndu-i 
piciorul dedesubt. 

Numaidecit opt sau zece cavalerişti descălecară şi se 
repeziră asupra lui d'Harmental, care îşi descărcă la întîmplare 
unul din pistoale, apropiindu-l pe celălalt de timplă spre a-şi 
zbura creierii; însă nu mai avu timp pentru aşa ceva: doi 
muşchctari îi prinseră braţul, alţi patru îl traseră de sub cal. Il 
dădură jos din trăsură pe pretinsul prinţ care nu era decit un 
valet deghizat, îl băgară înăuntru pe d'Harmental, doi ofiţeri se 
aşezară lîngă el, fu înhămat un alt cal în locul celui care fusese 
ucis. Trăsura se urni din nou, escortată de un escadron de 


425 


muşchetari, şi o apucă într-o direcţie nouă. Un sfert de oră mai 
tîrziu, roţile duruiau pe o podişcă de fortăreață, nişte canaturi 
grele prindeau a scîrţii din ţiţini, şi d'Harmental trecea pe sub o 
poartă strimtă, întunecoasă şi boltită, practicată într-una mai 
masivă; de cealaltă parte îl aştepta un ofiţer îmbrăcat în 
uniformă de colonel. 

Era domnul de Launay, guvernatorul Bastilici. 

Acum, dacă cititorii noştri doresc să afle cum fusese 
dejucat complotul, atunci să-şi reamintească discuţia dintre 
Dubois şi coana Fillon. Cumătra primului ministru, ne reamintim, 
îl bănuia pe căpitanul Roquefinette că este amestecat în vreo 
uneltire, şi venise să-l denunțe, cu condiţia ca viaţa acestuia să 
fie cruţată. 

Citeva zile mai tirziu îl văzuse pe d'Harmental intrînd la 
ea, îl recunoscuse ca fiind tînărul senior ce avusese deja o 
convorbire cu căpitanul, se urcase după el şi, dintr-o cameră 
învecinată, cu ajutorul unei deschizături practicate în căptuşeala 
de lemn, ea auzise totul. 

Or, ceea ce auzise ea era proiectul răpirii regentului la 
reîntoarcerea sa de la Chelles. Dubois fusese prevenit chiar în 
acea seară, şi pentru a-i prinde pe vinovaţi asupra faptului, el 
poruncise domnului Bourguignon să îmbrace nişte haine ale 
regentului, şi împresurase pădurea Vincennes cu un cordon de 
muşchetari cenuşii, de călăreţi din garda regelui şi de dragoni. 
Am văzut mai sus care a fost rezultatul şiretlicului său. 
Căpetenia complotului fusese prinsă în flagrant delict, şi cum 
primul ministru cunoştea numele tuturor celorlalţi conjuraţi, 
probabil că le rămineau puţine şanse de a scăpa din vasta plasă 
în care, la această oră, îi ţinea capturați pe toţi. 


XLIV 
MEMORIA UNUI PRIM-MINISTRU 


Cînd Bathilde deschise din nou ochii, se afla culcată în 
camera domnişoarei Emilie; Mirza era întinsă la picioarele 
patului, cele două surori se găseau de fiecare parte a căpătiiului 
ei, iar Buvat, zdrobit de durere, stătea aşezat într-un colţ, cu 
capul lăsat pe piept şi cu mîinile puse pe genunchi. 


426 


Mai întîi toate gindurile i-au fost confuze, iar prima 
senzaţie a fost aceea a durerii fizice; îşi duse mîna la cap, rana 
se afla înapoia tîmplei. Un medic pe care îl chemaseră îi pusese 
primul bandaj, după care îi preveni pe cei din jur că trebuiau să-l 
cheme din nou dacă avea să se declare febra. 

Mirată că la trezirea dintr-un somn care i se păruse atît 
de greu şi atit de dureros se găsea culcată într-o casă străină, 
tinăra îşi aţinti o privire întrebătoare asupra fiecăruia dintre 
personajele care se aflau acolo; dar Athenais şi Emilie îşi 
întoarseră ochii, Buvat scoase un geamăt surd, singură Mirza îşi 
alungi căpşorul pentru a solicita o miîngiiere. Din nenorocire 
pentru mica şi alintata fiinţă, Bathildei începeau să-i revină 
amintirile, vălul care se aşternuse între memoria ei şi 
evenimente se destrăma încetul cu încetul, în curînd ea începu 
să lege unele de altele firele rupte care o puteau ajuta să 
urmeze din nou drumul trecutului: îşi reaminti de reîntoarcerea 
lui Buvat, ceea ce îi povestise el despre conspirație, primejdia 
care îl pîndea pe d'Harmental, după cum reieşea din 
destăinuirea pe care o făcuse Buvat. Ea îşi aminti atunci de 
speranţa pe care o nutrise de a ajunge la timp pentru a-l salva, 
de repeziciunea cu care traversase strada şi urcase seara; în 
fine, îi reveni în memorie scena din camera lui Raoul; şi scoţind 
un nou țipăt de groază, ca şi cum s-ar fi găsit pentru a doua 
oară în faţa cadavrului căpitanului, exclamă: 

— Şi el, şi el, ce s-a întîmplat cu el? 

Nimeni nu răspunse, întrucît nici una din cele trei 
persoane care se aflau acolo nu ştia ce să răspundă: doar Buvat, 
înecat de lacrimi, se ridică şi se îndreptă spre uşă. Bathilde 
înţelese toată durerea şi remuşcările pe care le ascundea 
această ieşire mută. Ea îl opri dintr-o privire pe Buvat. Apoi, 
întinzîndu-şi braţele spre el, îl întrebă: 

— Tăicuţule, nu o mai iubeşti pe sărmana ta Bathilde? 

— Eu, să nu te mai iubesc, scumpa mea copilă! exclamă 
Buvat căzînd în genunchi la picioarele patului şi sărutînd picioa- 
rele Bathildei prin cuvertura ce le acoperea. Eu să nu te mai 
iubesc, Doamne! Mai degrabă tu n-ai să mă mai iubeşti acum, şi 
ai avea dreptate, căci sînt un mizerabil. Ar fi trebuit să ghicesc 
că acest tînăr te iubea, şi să risc totul, să sufăr orice, mai curînd 
decit să... Dar tu nu mi-ai spus nimic, n-ai avut încredere în 


427 


mine, şi, ce vrei, eu, cu cele mai bune intenţii de pe lume, nu fac 
decit prostii. Oh! nenorocit, nenorocit ce sînt! exclamă Buvat 
plingînd cu hohote, cum mă vei ierta tu vreodată, şi dacă nu ai 
să mă ierţi, cum de am să trăiesc cu oare? 

— Tăicuţule! exclamă Bathilde, tăicuţule, încearcă numai 
să afli ce s-a întîmplat cu el, te implor. 

— Ei bine! copilul meu, ei bine! Am să mă duc să mă 
interesez. Nu-i aşa că mă vei ierta, dacă îţi voi aduce ştiri bune? 

Şi... dacă ele vor fi rele... nu-i aşa că mă vei uri şi mai 
mult? 

Ceea ce ar fi foarte îndreptăţit. Dar nu-i aşa că n-ai să 
mori? 

— Du-te, du-te, spuse Bathilde, aruncîndu-şi braţele în 
jurul gitului lui Buvat şi dîndu-i o sărutare în care cincisprezece 
ani de recunoştinţă se luptau cu o zi de durere, du-te. 

Buvat nu înţelese din toate acestea decit sărutarea pe 
care o primise; i se păru că dacă Bathilde i-ar purta o pică 
grozavă, nu l-ar săruta; şi pe jumătate consolat, îşi luă bastonul 
şi pălăria, se informă la doamna Denis despre costumul 
cavalerului, şi începu să cerceteze pe ce drum apucase acesta. 

Nu era un lucru uşor, mai ales pentru un investigator atit 
de naiv cum era Buvat, să iei urma lui Raoul: el află într-adevăr 
de la o vecină că fusese văzut sărind pe un cal cenuşiu care 
rămăsese, aproape o jumătate de ceas, legat de oblonul de la 
fereastră, şi că apoi cotise spre strada du Gros-Chenet. O cu- 
noştinţă a sa, un băcan, care locuia la colţul străzii des Jeuneurs, 
îşi reaminti bine că a văzut trecînd, în galopul grozav al unui cal 
asemănător cu cel ce îi era descris, un călăreț ale cărui sem- 
nalmente se potriveau de minune cu cele date de Buvat; în 
sfîrşit, o fructăreasă care îşi avea prăvălia la colţul bulevardului, 
jura pe toţi sfinţii că îl observase pe acela despre care i se 
cereau ştiri, şi că îl văzuse dispărînd cam spre poviîrnişul porţii 
Saint-Denis; însă dincolo de aceste trei informaţii, toate datele 
deveneau vagi, nesigure, de neînțeles; astfel încît după două 
ore de cercetări, Buvat se înapoie la doamna Denis fără să aibă 
altceva de împărtăşit decît că, oriunde se va fi dus d'Harmental, 
el o apucase desigur pe bulevardul „Veştii Bune”. 

Buvat o regăsi pe pupila sa mai agitată; în timpul cît 
lipsise, boala progresase, iar criza prevăzută de doctor se 


428 


pregătea. Ochii îi ardeau, faţa îi era încinsă, vorbirea scurtă. 
Doamna Denis tocmai trimisese după doctor. 

Biata femeie era ea însăşi cuprinsă de îngrijorare; de 
multă vreme ea bănuia că abatele Brigaud era amestecat în 
vreo uneltire, şi ceea ce tocmai aflase, anume că d'Harmental 
nu era un student, ci un frumos colonel, îi adeverea 
presupunerile, întrucît Brigaud era acela care îl adusese pe 
d'Harmental în casa ei. 

Această asemănare dintre situaţii contribuise să-i 
înduioşeze inima, de altminteri tare bună, pentru soarta 
Bathildei. Ea ascultă aşadar cu aviditate puţinele informaţii pe 
care Buvat i le aducea bolnavei, şi cum acestea erau departe de 
a fi îndeajuns de sigure pentru a o calma, ea îi promise, că, de 
va fi să afle ceva, avea s-o ţină la curent. 

În acel moment sosi doctorul. Oricită stăpînire de sine ar 
fi avut, era lesne de văzut că el găsea starea Bathildei serios 
înrăutăţită. Procedă la o lăsare de sînge abundentă, prescrise 
băuturi răcoritoare şi recomandă ca cineva să vegheze la 
căpătiiul, bolnavei. Domnişoarele Emilie şi Athenais, care, lăsînd 
la o parte micile lor aspecte ridicole, erau în fond nişte fete 
admirabile, declarară că această îngrijire le privea pe ele, şi că 
îşi vor petrece noaptea lîngă Bathilde, fiecare pe rînd. Emilie, ca 
soră mai mare, ceru să stea ea prima de veghe, ceea ce i se 
admise fără discuţie. Buvat, din pricina îngrijirilor, ce îi trebuiau 
date Bathildei, nu putea să rămînă în cameră, şi cum de 
altminteri suspinele sale înăbugşite şi gemetele surde nu făceau 
decit s-o neliniştească pe bolnavă, fu invitat să se urce iarăşi la 
el, lucru la care nu consimţi decît atunci cînd îl rugă stăruitor 
însăşi Bathilde. 

Lăsarea de sînge o liniştise puţin pe Bathilde; părea 
aşadar să se simtă mai bine; doamna Denis părăsise încăperea; 
domnişoara Athenais se întorsese la ea; domnul Boniface, după 
ce revenise de la morgă, unde fusese să-i facă o vizită 
căpitanului Roquefinette, se urcase la al cincilea, la etajul său; 
Emilie veghea la colţul căminului, citind o cărticică pe care o 
scosese din buzunar, cînd se auziră la uşă două bătăi destul de 
grăbite şi destul de puternice pentru a vădi o anumită agitaţie la 
acela care cerea cu stăruinţă să fie primit înăuntru. Bathilde 
tresări şi se ridică sprijinindu-se într-un cot; Emilie viîri cartea în 


429 


buzunar, şi auzind mişcarea bolnavei, dădu fuga la patul 
acesteia; apoi se aşternu un moment de tăcere, în timpul căruia 
se auzi deschizîndu-se şi închizîindu-se două sau trei uşi, în sfîrşit 
se desluşi o voce, şi mai înainte chiar ca Emilie să fi exclamat: 
„Nu este vocea domnului Raoul, este a abatelui Brigaud”, capul 
Bathildei căzuse din nou pe pernă. 

O clipă după aceea, doamna Denis întredeschise uşa, şi 
cu un glas schimbat o chemă pe Emilie. Emilie ieşi şi o lăsă pe 
Bathilde singură. 

Deodată Bathilde tresări. Abatele se afla într-o cameră 
învecinată cu a sa, şi i se păru că aude pronunţindu-se numele 
lui Raoul. În acelaşi timp ea îşi reaminti că l-a văzut de mai 
multe ori pe abate la d'Harmental; ştia că abatele se număra 
printre persoanele cele mai intime ale doamnei du Maine: ea 
socoti aşadar că abatele putea să aducă ştiri. Prima ei intenţie a 
fost de a cobori din pat, de a-şi pune o rochie şi de a se duce să 
ceară veşti; însă se gîndi că dacă aceste ştiri ar fi proaste, nu 
aveau să i le spună, şi că era mai bine să încerce să audă con- 
versaţia, care părea dintre cele mai însufleţite. Prin urmare, îşi 
sprijini urechea de căptuşeala de lemn, şi, ca şi cum întreaga ei 
viaţă ar fi trecut într-un singur simţ, asculta cu sufletul la gură 
ce se spunea. 

Brigaud relata doamnei Denis ce se petrecuse. Valef 
venise într-o goană în foburgul Saint-Antoine, nr. 15, pentru a o 
preveni pe doamna du Maine că totul dăduse greş. Doamna du 
Maine îi dezlegase numaidecit pe conjuraţi de cuvintul dat, 
invitîndu-i pe Malezieux şi Brigaud să fugă fiecare unde va crede 
de cuviinţă. In ceea ce o privea, ea se retrăsese la Arsenal. 
Brigaud venea aşadar să-şi ia rămas bun de la doamna Denis; el 
părăsea Parisul şi urma să încerce să ajungă în Spania, deghizat 
în vînzător ambulant. 

În toiul istorisirii sale, întreruptă de exclamaţiile bietei 
doamne Denis şi ale domnişoarelor Emilie şi Athenais, abatelui i 
se păruse, în momentul în care povestea catastrofa lui 
d'Harmental, că aude un țipăt în camera vecină; dar cum nimeni 
nu dăduse atenţie acestui țipăt, cum el ignora că Bathilde se 
afla acolo, nu acordase altă importanţă acestui zgomot crezînd 
că se înşelase asupra naturii sale; de altminteri Boniface, 
chemat la rîndul său, intrase tocmai în acea clipă, şi cum 


430 


abatele avea o slăbiciune cu totul deosebită pentru Boniface, 
apariţia lui îi îndreptase toate gîndurile spre stări sufleteşti cu 
totul personale. 

Cu toate acestea nu era momentul unui rămas bun 
prelungit. Brigaud dorea ca lumina zilei să-l găsească cît mai 
departe cu putinţă de Paris. Se despărţi de familia Denis, luînd 
cu el doar pe Boniface, care declarase că voia să-l însoţească pe 
prietenul său Brigaud pînă la barieră. 

Pe cînd deschideau uşa ce dădea spre scară, auziră 
vocea portarului care părea să se opună la trecerea cuiva; 
coboriră numaidecit pentru a se interesa asupra pricinii 
discuţiei. Bathilde, cu părul despletit, cu picioarcle goale, 
învăluită într-o rochie mare albă, se afla pe scară, în picioare, 
încercînd să iasă cu toate eforturile portarului de a o reţine. 
Biata copilă auzise totul: febra i se schimbase în delir; voia să-l 
întîlnească pe Raoul, voia să-l revadă, voia să moară împreună 
cu el. Cele trei femei o luară în braţe. O clipă se zbătu, articulînd 
cuvinte fără şir, cu obrajii încinşi de febră, în timp ce, pe de altă 
parte, miinile şi picioarele îi tremurau de frig, iar dinţii îi 
clănţăneau. Dar peste puţin timp puterile o părăsiră, îşi lăsă 
capul pe spate, mai murmură numele lui Raoul, şi leşină pentru 
a doua oară. 

Trimiseră din nou după doctor. De ceea ce îi era teamă 
acestuia, se întîmplase: se declarase o febră cerebrală. In acel 
moment se auziră ciocănituri în uşă: era Buvat, pe care Brigaud 
şi Boniface îl găsiseră rătăcind ca un suflet chinuit prin faţa 
casei, şi care, nemaiputind răbda neliniştea ce-l cuprinsese, 
cerea să rămînă într-un colţ oarecare al casei, unde vor voi, 
numai să aibă din ceas în ceas veşti despre Bathilde. Biata 
familie era ea însăşi prea afectată pentru a nu înţelege durerea 
altora. Doamna Denis îi făcu semn lui Buvat să se aşeze într-un 
colţ şi se retrase în camera ei cu Athenais, lăsînd-o din nou pe 
Emilie spre a o îngriji pe bolnavă. Odată cu revărsatul zorilor se 
întoarse şi Boniface; el îl întovărăşise pe Brigaud pînă la bariera 
d'Erfer, unde abatele îl părăsise, sperind că mulţumită calului 
admirabil pe care îl avea şi schimbării hainelor preoţeşti, avea 
să ajungă la graniţa cu Spania. 

Delirul Bathildei continua: toată noaptea vorbise de 
Raoul. De mai multe ori pronunţase numele lui Buvat, acuzîndu-l 


431 


totdeauna de a-i fi ucis iubitul. De fiecare dată bietul caligraf, 
fără a îndrăzni să se apere, fără a îndrăzni să răspundă, fără a 
îndrăzni să se plingă, izbucnise în tăcere în lacrimi, căutînd în 
mintea lui să repare răul pe care îl făptuise; în sfîrşit, odată cu 
lumina zilei, el păru să se fi oprit la o hotărîre energică. Se 
apropie de pat, sărută mîna înfrigurată a Bathildei, care îl privi 
fără a-l recunoaşte, şi ieşi. 

Buvat luase într-adevăr o decizie extremă: accea de a se 
duce să-l vadă pe Dubois, să-i spună totul, şi drept orice 
recompensă, în locul achitării lefii sale restante, în locul 
avansării sale la Bibliotecă, să-i ceară graţierea lui d'Harmental. 
Era într-adevăr cel mai mic lucru ce s-ar fi putut acorda omului 
pe care regentul însuşi îl numise salvatorul Franţei. Buvat nu se 
îndoia aşadar cituşi de puţin că se va înapoia în curînd cu 
această veste bună, care avea să redea sănătatea Bathildei. 

In consecinţă, Buvat se urcă din nou la el spre a-şi aranja 
îmbrăcămintea care se resimțea foarte mult de pe urma eveni- 
mentelor din ajun şi a emoţiilor de peste noapte; de altminteri el 
nu îndrăznea să se prezinte prea de dimineaţă la primul mi- 
nistru, de teamă să nu-l deranjeze. Odată toaleta terminată, 
cum nu erau încă decit orele nouă, intră o clipă în camera 
Bathildei; încăperea se găsea aşa cum o lăsase fata în ajun. 
Buvat se aşeză pe scaunul de care se despărţise ea, atinse 
lucrurile pe care le atingea ea mai cu deosebire: ai fi zis un 
amant care revedea locurile părăsite de iubită. 

Se auzi sunînd orele zece la pendula cea mică: era ora la 
care Buvat, de citeva zile încoace, se ducea la Palais-Royal. Tea- 
ma de a fi inoportun făcu aşadar loc speranţei de a fi primit aşa 
cum fusese primit mereu. Buvat îşi luă deci pălăria şi bastonul, 
şi se urcă la doamna Denis pentru a afla cum îi mai mergea 
Bathildei de cînd o părăsise. Ea nu înceta să-l cheme pe Raoul, 
şi doctorul îi lăsă sînge pentru a treia oară. Buvat scoase un 
suspin adînc, îşi ridică ochii bulbucaţi către cer, ca pentru a-l lua 
drept martor că avea să facă tot ce îi va sta în putinţă pentru a 
aduce o grabnică uşurare durerilor pupilei sale, şi luă drumul 
către Palais-Royal. 

Momentul era rău ales: Dubois, care de cinci sau şase 
zile încoace fusese mereu numai în picioare, suferea oribil din 
pricina bolii care peste cîteva luni avea să-l ducă în mormiînt; de 


432 


altminteri el se afla într-o foarte proastă dispoziţie datorită 
faptului că singur d'Harmental fusese prins, şi tocmai poruncise 
lui Leblanc şi lui d'Argenson să conducă procesul cu cea mai 
mare grabă, cînd valetul său, care era obişnuit să-l vadă pe 
vrednicul copist sosind în fiecare dimineaţă, îl anunţă pe domnul 
Buvat. 

— Ce domn Buvat? întrebă Dubois. 

— Sînt eu, monseniore, zise bietul copist îndrăznind să se 
strecoare între valet şi uşă, aplecîndu-şi căpăţina naivă în faţa 
primului-ministru. 

— Care dumneata? întrebă Dubois ca şi cum nu l-ar fi 
văzut niciodată. 

— Cum, monseniore, întrebă Buvat uimit, nu mă mai 
recunoaşteţi? Am venit să vă prezint felicitările mele pentru 
descoperirea conspirației. 

— Sînt sătul de felicitări şi aşa. Mulţumesc pentru ale 
dumitale, domnule Buvat, rosti Dubois pe un ton repezit. 

— Însă, monseniore, eu am venit şi spre a vă cere o 
favoare. 

— O favoare! Şi cu ce drept? 

— Dar, zise Buvat bilbîindu-se, dar, monseniore, amintiți- 
vă doar că mi-aţi promis o recompensă. 

— O recompensă ţie, dublă secătură! 

— Cum, monseniore, nu vă reamintiţi, continuă Buvat din 
ce în ce mai înspăimîntat, că mi-aţi spus dumneavoastră înşivă 
aici, în acest cabinet, că îmi aveam norocul în vîrful degetelor? 

— Ei bine! astăzi, zise Dubois, tu îţi ai viaţa în picioarele 
tale; căci dacă nu o ştergi cît mai repede... 

— Dar, monseniore... 

— Aha! mai şi răspunzi, păcătosule! exclamă Dubois 
ridicîndu-se într-o mînă pe braţul fotoliului şi întinzînd-o pe cea- 
laltă după cîrja sa de arhiepiscop. Aşteaptă! aşteaptă! ai să vezi 
tu... 

Buvat văzuse destul: după gestul ameninţător al 
primului-ministru, el înţelese ce urma să se petreacă şi îşi luă 
tălpăşiţa. Dar, oricît de repede s-ar fi îndepărtat, el mai avu 
timpul să-l audă pe Dubois care, cu nişte înjurături oribile, 
poruncea valetului să-l ciomăgească pînă ce l-o lăsa lat dacă și- 
ar mai arăta vreodată mutra pe la Palais-Royal. 


433 


Buvat înţelese că dinspre partea aceasta totul era 
terminat şi că trebuia nu numai să renunţe la speranţa de a fi 
folositor lui d'Harmental, dar că nu va mai fi vorba nici de 
achitarea sumei restante pe care crezuse că o şi are în mină; 
această înlănţuire de idei îl conduse în chip foarte firesc să se 
gîndească la faptul că de mai bine de opt zile el nu mai pusese 
piciorul pe la Bibliotecă; cum se afla în vecinătatea ei, se hotărî 
să facă o vizită la biroul său, fie doar şi pentru a se scuza faţă de 
director, povestindu-i cauza absenței sale. Dar acolo o ultimă 
durere, mai teribilă decit celelalte, îl aştepta pe Buvat: 
deschizînd uşa biroului, îşi văzu fotoliul ocupat; un străin se afla 
în locul său. 

Cum de cincisprezece ani Buvat nu întirziase niciodată 
măcar o oră, directorul crezuse că a murit, şi îl înlocuise. Buvat 
îşi pierduse postul la Bibliotecă fiindcă salvase Franţa. 

Prea multe evenimente teribile unele după altele. Buvat 
se înapoie acasă aproape tot atit de bolnav ca şi Bathilde. 


XLV 
BONIFACE 


În acest timp, după cum am spus, Dubois grăbea 
procesul lui d'Harmental, sperînd că destăinuirile sale îi vor da 
arme împotriva acelora pe care voia să-i lovească; însă 
d'Harmental se zăvora într-o tăcere absolută cu privire la 
ceilalţi. Relativ la ce îl privea personal, el mărturisea însă totul, 
spunînd că tentativa pe care o încercase împotriva regentului 
era rezultatul unei răzbunări de ordin intim, răzbunare aţiţată în 
sufletul său de nedreptatea ce îi fusese făcută prin retragerea 
comenzii regimentului. Cît despre oamenii care îl însoțeau şi 
care îl ajutaseră în această acţiune, el declara că erau doi bieţi 
contrabandişti de sare care nici nu ştiau măcar cine era 
personajul pe care îl escortau. Nu erau foarte probabile toate 
lucrurile astea, dar nu exista totuşi vreun mijloc spre a 
consemna în interogatorii altceva decit răspunsurile acuzatului; 
rezulta de aici, spre marea dezamăgire a lui Dubois, că 
veritabilii culpabili scăpau de răzbunarea sa, la adăpostul 
eternelor tăgade ale cavalerului, care declarase că nu i-a văzut 
decit o dată sau de două ori pe domnul şi doamna du Maine, şi 


434 


care afirma că nu i se încredinţase niciodată nici de domnul, nici 
de doamna du Maine vreo misiune politică. Laval, Pompadour şi 
Valef fuseseră arestaţi succesiv şi duşi la Bastilia; dar cum ei 
ştiau că se puteau bizui pe cavaler, cum fusese prevăzută 
situaţia în care se găseau, şi se înţeleseseră dinainte asupra, a 
ceea ce trebuia să spună fiecare, se refugiaseră cu toţii într-o 
tăgadă absolută, mărturisind relaţiile lor cu domnul şi doamna 
du Maine, dar susţinînd că acestea se mărginiseră la relaţiile 
unei respectuoase prietenii. In ceea ce îl privea pe d'Harmental, 
îl cunoşteau, spuneau ei, ca pe un om de onoare care avea a se 
plinge de o mare injustiţie ce îi fusese făcută, şi asta era totul; 
fură confruntaţi în mod succesiv cu cavalerul, dar această 
confrntare nu avu alt rezultat decit de a-i întări pe fiecare în 
sistemul său de apărare, făcînd astfel cunoscut fiecăruia că 
acest sistem era urmat cu religiozitate de camarazii săi. 

Dubois era furios; el avea probe din belşug pentru 
afacerea statelor generale, dar această afacere fusese 
dezbătută în toate amănuntele de şedinţa solemnă a 
parlamentului care condamnase scrisorile lui Filip al V-lea, şi 
hotărise decăderea prinților legitimaţi din rangul lor; se socotea, 
într-adevăr, ca fiind îndeajuns de pedepsiţi de această decizie, 
fără a fi cazul să fie condamnaţi cu asprime a doua oară pentru 
aceeaşi cauză. Dubois îşi pusese atunci nădejdea în destăinuirile 
lui d'Harmental spre a-i vîri pe domnul şi doamna du Maine într- 
un nou proces, mai grav decit primul, căci, de data aceasta, era 
vorba de un atentat direct, dacă nu la viaţă, cel puţin la 
libertatea regentului; dar îndărătnicia cavalerului îi spulberase 
speranţele. Minia lui se întorsese aşadar în întregime împotriva 
lui d'Harmental, şi, după cum am spus, el dăduse ordin lui 
Leblanc şi lui d'Argenson să conducă procesul cu cel mai marc 
zel, ordin pe care cei doi magistrați îl urmau cu punctualitatea 
lor obişnuită. 

In acest timp, boala Bathildei urmase un curs progresiv, 
care o adusese pe biata copilă la doi paşi de moarte. Dar, în 
sfîrşit, tinereţea şi vigoarea triumfaseră asupra bolii. Exaltării 
delirului îi succedaseră o descurajare adincă, o stare de 
prostraţie completă: ai fi spus că numai febra o susţinuse, şi că 
aceasta ducîndu-se, îi luase cu ea şi viaţa. 


435 


Cu toate acestea, fiecare zi aducea o ameliorare, slabă, 
este adevărat, dar totuşi sensibilă în ochii acestor oameni 
cumsecade care stăteau în preajma sărmanei bolnave, încetul 
cu încetul ea recunoscuse pe cei care o înconjurau, apoi le 
întinsese mîna, apoi li se adresase. Cu toate acestea, spre 
marea uimire a tuturor celor din jur, ei remarcaseră că Bathilde 
nu pronunţase numele lui d'Harmental. Această linişte, de 
altminteri, însemna o mare uşurare pentru cei din preajmă, 
întrucît, cum ei nu puteau aduce Bathildei decit veşti foarte 
triste privitoare la cavaler, ei preferau, cum este lesne de 
înţeles, ca ea să păstreze tăcere asupra acestui subiect. Fiecare 
credea într-adevăr, şi doctorul în primul rînd, că tînără uitase cu 
totul ceea ce se petrecuse, sau, dacă îşi amintea de 
evenimente, ea confunda realitatea cu visele din delirul său. 

Toată lumea se înşela, chiar şi medicul. lată ce se 
întîmplase: 

Într-o dimineaţă, pe cînd o credeau pe Bathilde adormită 
şi o lăsaseră o clipă singură, Boniface care, cu toată asprimea 
vecinei sale, nutrea mai departe faţă de ea o puternică iubire, 
întredeschisese uşa şi îşi vîrise capul înăuntru pentru a întreba 
despre sănătatea tinerei, aşa cum obişnuia în fiecare dimineaţă, 
de cînd era bolnavă. La miriitul Mirzei, Bathilde se întorsese şi, 
zărindu-l pe Boniface, se gindise numaideciît că probabil putea 
să afle de la el ceea ce ar întreba zadarnic pe alţii, şi anume ce 
se întîmplase cu d'Harmental. Prin urmare, domolind-o pe Mirza, 
îi întinsese lui Boniface mîna-i palidă şi slăbită. Boniface, ezitînd, 
îi luase mîna între mîinile sale mari şi roşii, apoi, privind-o, îi 
spusese, clătinînd din cap: 

— Oh! da, domnişoară Bathilde. Da, aţi avut dreptate 
într-adevăr: dumneavoastră sînteţi o domnişoară, iar eu, eu nu 
sînt decît un ţărănoi. Dumneavoastră vă trebuia un senior 
frumos, şi nu puteaţi să mă iubiţi pe mine. 

— Cel puţin, nu aşa cum înţelegeaţi, Boniface, rosti 
Bathilde, dar pot să nutresc faţă de dumneavoastră o altfel de 
iubire. 

— Adevărat, domnişoară Bathilde, adevărat? Ei bine! 
lubiţi-mă cum veţi voi, numai să mă iubiţi un pic. 

— Pot să vă iubesc ca pe un frate. 


436 


— Ca pe un frate! L-aţi putea iubi pe acest biet Boniface 
ca pe un frate! Şi el ar putea să vă iubeaseă la fel, ca pe o soră, 
ar putea din cînd în cînd să vă ia mîna aşa cum v-o ţine în 
această clipă, ar putea să vă îmbrăţişeze citeodată aşa cum le 
îmbrăţişează pe Melie şi Nais? Oh! Vorbiţi, domnişoară Bathilde, 
ce trebuie să facă Boniface pentru a-l iubi ca pe un frate? 

— Prietenul meu, zise Bathilde... 

— Oh! m-a numit prietenul ei, zise Boniface; m-a numit 
prietenul ei, pe mine, care am spus orori despre ea. Ascultati, 
domnişoară Bathilde, nu mă numiţi prietenul dumneavoastră. 
Nu sînt demn de acest nume. Nu ştiţi ceea ce am spus: am spus 
că trăiaţi cu un bătrîn; dar nu credeam nimic din cele spuse, 
domnişoară Bathilde, pe cuvîntul meu de onoare! Vedeţi, din 
pricina mîniei, a furiei. Domnişoară Bathilde, spuneţi-mi golan, 
spuneți- mi ticălos. Ştiţi, asta mă va durea mai puţin decit să vă 
aud numindu-mă prietenul dumneavoastră. Ah! ticălosul de 
Boniface! Ah! golanul de Boniface! 

— Prietenul meu, zise Bathilde, dacă aţi spus toate astea, 
eu vă iert; deoarece, astăzi, nu numai că puteţi îndrepta acest 
rău, ci să şi dobîndiţi drepturi nepieritoare la recunoştinţa mea. 

— Şi ce trebuie să fac pentru asta? Haideţi, spuneţi. 
Trebuie să trec prin foc? Trebuie să mă arunc de la etajul al 
doilea? Trebuie... mai ştiu eu ce? O voi face; spuneţi! nu are nici 
o importanţă, puţin îmi pasă. Spuneţi, vă rog fierbinte... 

— Nu, prietene, zise Bathilde; ceea ce vreau să vă cer 
este mai uşor de făcut. 

— Spuneţi, atunci, spuneţi, domnişoară Bathilde. 

— Şi totuşi, trebuie să-mi juraţi mai întîi că veţi face 
întocmai ce vă cer. 

— Martor mi-e Dumnezeu, domnişoară Bathilde. 

— Orice vi s-ar spune pentru a vă împiedica? 

— Pe mine, să mă împiedice careva să fac un lucru pe 
care mi-l ve-ţi cere? Niciodată, în ruptul capului! 

— Oricare ar fi durerea pe care ar trebui s-o încerc? 

— Ah! asta, asta este altceva, domnişoară Bathilde. Nu; 
dacă acest lucru trebuie să vă mîhnească, prefer atunci să fiu 
tăiat în patru. 

— Dar dacă vă rog, prietene, frate? rosti Bathilde cu 
vocea cea mai convingătoare. 


437 


— Oh! dacă îmi vorbiţi aşa, oh! o să mă faceţi să pling ca 
Fîntîna inocenților. Oh! iacă, a şi început să curgă. 

Şi Boniface izbucni în hohote de plins. 

— Aşadar îmi veţi spune totul, scumpul meu Boniface? 

— Oh! totul! totul! 

— Ei bine! spuneţi-mi mai întîi... Bathilde se opri. 

— Ce anume? 

— Nu ghiciţi, Boniface? 

— Oh! ba da. Bănuiesc, într-adevăr, ce mai! Vreţi să ştiţi 
ce s-a întîmplat cu domnul Raoul, nu este aşa? 

— Da, da! exclamă Bathilde, da. În numele cerului, ce s-a 
întîmplat cu el? 

— Bietul băiat! murmură Boniface. 

— Dumnezeule! Să fi murit cumva? întrebă Bathilde 
ridicîndu-se în capul oaselor. 

— Nu, din fericire nu; dar este prizonier. 

— Şi unde oare? 

— La Bastilia. 

— Bănuiam! răspunse Bathilde căzînd iarăşi pe pernă. La 
Bastilia! Doamne! Doamne! 

— Uite că aţi început acum să plingeţi, domnişoară 
Bathilde. 

— Şi eu sînt aici! exclamă Bathilde; aici, în acest pat, pe 
moarte, încătuşată! 

— Oh! nu mai plingeţi aşa, domnişoară Bathilde; vă 
roagă bietul dumneavoastră Boniface. 

— Nu, nu; voi fi tare, voi avea curaj. Vezi tu, Boniface, nu 
mai plîng. 

— M-a tutuit! exclamă Boniface. 

— Dar înţelegi tu, continuă Bathilde cu o exaltare mereu 
crescîndă, întrucît febra punea din nou stăpînire pe ea; înţelegi 
tu, bunul meu prieten, trebuie să ştiu tot, ceas cu ceas, pentru 
ca în ziua în care va muri el, să pot muri şi eu! 

— Dumneavoastră, să muriţi? domnişoară Bathilde, nici- 
odată! niciodată! 

— l-am promis-o, rosti Bathilde, i-am jurat-o. Boniface, tu 
ai să-mi dai de ştire despre toate, nu-i aşa? 

— Oh! Doamne! Doamne! Cit sînt de nenorocit că v-am 
făcut această promisiune! 


438 


— Şi apoi, dacă trebuie, în momentul... în momentul 
teribil... tu ai să mă ajuţi... ai să mă însoţeşti, nu-i aşa, 
Boniface?... Trebuie să-l revăd... o dată... încă o dată... fie chiar 
şi pe eşafod! 

— Tot ce veţi voi, totul, totul! exclamă Boniface căzînd în 
genunchi şi încercînd zadarnic să-şi stăpinească hohotele de 
plins. 

— Îmi promiţi acest lucru? 

— Vă jur. 

— Tăcere, vine cineva. Nici un cuvint: e o taină între noi 
doi. Bine, ridicaţi-vă, ştergeţi-vă ochii, faceţi ca mine, surideţi. 

Şi Bathilde începu să rîdă, cuprinsă de o agitaţie febrilă, 
înfricoşătoare de privit. Din fericire cel ce intra era Buvat. 
Boniface profită de venirea lui pentru a ieşi. 

— Ei bine, cum îţi mai merge? întrebă bietul om. 

— Mai bine, tăicuţule, mai bine, zise Bathilde. Simt că îmi 
revin puterile şi că în citeva zile voi putea să mă scol din pat. 
Dar dumneata, tăicuţule, pentru ce nu te duci la slujba 
dumitale? 

Buvat scoase un geamăt. 

— Cînd eram bolnavă, era bine că nu mă părăseai... dar 
acum cînd mă simt mai bine, trebuie să te reîntorci la Bibliotecă, 
înţelegi, tăicuţule? 

— Da, copila mea, da, spuse Buvat reţinîndu-şi lacrimile... 
Da, mă duc într-acolo. 

— Ei bine! nu vii să mă săruţi? 

— Ba da, ba da... 

— Haide, iată că plîngi... Vezi doar că mă simt mai bine. 
Vrei să mă faci să mor de supărare? 

— Eu? Plîng eu? zise Buvat, ştergindu-şi ochii cu batista. 
Eu să pling? Atunci dacă pling, pling de bucurie. Da, mă duc, 
copila mea, mă duc la slujbă, mă duc. 

Şi Buvat, după ce o sărută pe Bathilde, se urcă din nou la 
el, deoarece nu voia să-i spună bietei copile că îşi pierduse pos- 
tul, iar fata rămase iar singură. 

Atunci ea prinse să respire mai în voie: acum era liniştită. 
Boniface, în calitatea sa de secretar al unui procuror de la 
Châtelet, era în măsură să ştie tot ce se petrecea, iar Bathilde 
era sigură că Boniface nu avea să-i ascundă nimic. Intr-adevăr, 


439 


încă a doua zi, ea ştiu că Raoul fusese interogat şi că el luase 
totul asupra sa; apoi, în ziua următoare, ea află că d'Harmental 
fusese confruntat cu Valef, Laval şi Pompadour, dar că această 
confruntare nu dusese la nimic. În sfîrşit, credincios promisiunii 
sale, Boniface îi aducea în fiecare seară noutăţile zilei, şi în 
fiecare seară Bathilde, ascultind această relatare, oricît de 
alarmantă ar fi fost ea, se simţea recăpătind forţe noi. Şi trecură 
astfel cincisprezece zile... La capătul lor, Bathilde începu să se 
scoate din pat şi să meargă prin cameră, spre marea bucurie a 
lui Buvat, a Nanettei şi a întregii familii Denis. 

Într-o zi, Boniface, contrar obiceiului, se întoarse de la 
maestrul Joullu la orele trei şi intră în camera bolnavei: bietul 
băiat era atît de palid şi de desfigurat, încît Bathilde înţelese că 
aducea o veste teribilă, şi, scoţind un țipăt, se ridică dreaptă în 
pat şi cu ochii aţintiţi asupra lui. 

— Aşadar totul s-a sfîrşit? întrebă ea. 

— Vai! răspunse Boniface, e şi vina acestui încăpăţinat. | 
se oferea graţierea, înţelegeţi dumneavoastră, domnişoară 
Bathilde, graţierea, dacă voia, şi el n-a vrut să spună nimic. 

— Aşadar, exclamă Bathilde, aşadar, nu mai e nici o 
speranţă. A fost condamnat? 

— İn această dimineaţă, domnişoară Balhilde, în această 
dimineaţă. 

— La moarte? 

Boniface făcu un semn din cap. 

— Şi cînd îl execută? 

— Miine, la orele opt dimineaţa. 

— Bine, rosti Bathilde. 

— Însă poate că mai e vreo speranţă, zise Boniface. 

— Care? întrebă Bathilde. 

— Dacă pînă atunci s-ar hotărî să-şi denunțe complicii. 

Tinără începu să ridă, dar cu un ris atît de straniu, încît 
pe Boniface îl trecură fiorii din creştet pînă în tălpi. 

— In sfîrşit, zise Boniface, cine ştie? Eu, în locul său, de 
exemplu, nu aş pierde ocazia. Aş spune: nu sînt eu vinovatul, pe 
cuvînt de onoare! Nu sînt eu! E cutare, cutare, şi apoi iarăşi 
cutare. 

— Boniface, zise Bathilde, trebuie să ies. 


440 


— Dumneavoastră, domnişoară  Bathilde! exclamă 
Boniface înspăimiîntat. Să ieşiţi! Dar asta înseamnă sinucidere 
curată! 

— Trebuie să ies, vă spun. 

— Dar nu puteţi nici să vă ţineţi pe picioare! 

— Vă înşelaţi, Boniface, sînt tare, priviţi. 

Şi Bathilde începu să meargă prin cameră cu un pas 
hotărît şi sigur. 

— De altminteri, continuă Bathilde, o să vă duceţi să-mi 
căutaţi o trăsură de piaţă. 

— Dar, domnişoară Bathilde... 

— Boniface, aţi promis că-mi veţi da ascultare, zise 
tinăra. Pînă în ceasul de faţă v-aţi respectat cuvintul. V-a obosit 
devotamentul? 

— Eu, domnişoară Bathilde, eu obosit din pricina devota- 
mentului faţă de dumneavoastră! Să mă pedepsească bunul 
Dumnezeu dacă e un singur cuvint adevărat în ce îmi spuneţi 
acum. Îmi cereţi o trăsură! Mă duc să vă caut două. 

— Duceţi-vă, prietenul meu, spuse fata, duceţi-vă, fratele 
meu. 

— Oh! iacă, domnişoară Bathilde, cu vorbele astea, 
vedeţi, mă faceţi să făptuiesc tot ceea ce vreţi. In cinci minute, 
trăsura va fi aici. 

Şi Boniface ieşi în fugă. 

Bathilde avea o rochie lungă, albă, unduindă; şi-o strînse 
cu o centură, îşi aruncă o manteluţă pe umeri, şi se pregăti să 
iasă. Pe cînd înainta spre uşă, tocmai intra doamna Denis. 

—Oh! Doamne! Scumpa mea copilă, exclamă vrednica 
femeie, ce aveţi de gind să faceţi? 

— Doamnă, zise Bathilde, trebuie să ies. 

— Să ieşiţi... dar sînteţi nebună! 

— Vă înşelaţi, doamnă, mintea îmi este întreagă, zise 
Bathilde surizind cu tristeţe. Poate că m-aţi scoate din minţi 
numai încercînd să mă reţineţi. 

— Dar, în sfîrşit, unde vă duceţi, scumpa mea copilă? 

— Nu ştiţi oare, doamnă, că a fost condamnat? 

— Oh! Doamne! Doamne! Cine v-a spus? l-am rugat 
atita, pe toţi, să vă ascundă vestea cumplită! 


441 


— Da, şi miine, nu-i aşa, mi-aţi fi spus că a murit? Şi eu v- 
aş fi răspuns: Dumneavoastră sînteţi cea care l-aţi ucis — 
întrucit, am, poate, un mijloc de a-l salva. 

— Dumneavoastră, copila mea, dumneavoastră, aveţi un 
mijloc de a-l salva? 

— Am spus poate, doamnă. Lăsaţi-mă aşadar să încerc 
acest mijloc, întrucît este singurul care îmi mai rămîne. 

— Duceţi-vă, copila mea, rosti doamna Denis, dominată 
de tonul însufleţit al Bathildei, duceţi-vă, şi Dumnezeu să vă 
călăuzească! 

Şi doamna Denis se dădu în lături pentru a o lăsa pe 
Bathilde să treacă. 

Bathilde ieşi, cobori scara cu paşi înceţi dar siguri, 
traversă strada, urcă cele patru etaje pînă la ea fără să se 
odihnească, şi deschise uşa de la camera sa, în care nu mai 
intrase din ziua catastrofei. La zgomotul pe care îl făcu păşind 
înăuntru, Nanette ieşi din cămăruţa ei şi scoase un țipăt: credea 
că vede fantoma tinerei sale stăpîne. 

— Ei bine! întrebă Bathilde pe un ton grav, oare ce ai, 
buna mea Nanette? 

— Oh! Doamne! exclamă biata femeie tremurind toată, 
sînteţi într-adevăr dumneavoastră, mica noastră domnişoară, 
sau nu este decît umbra dumneavoastră? 

— Sînt eu, Nanette, eu! Mai bine sărută-mă ca să te con- 
vingi. Mulţumesc lui Dumnezeu, nu am murit încă. 

— Şi pentru ce aţi părăsit casa familiei Denis? V-au spus 
ceva ce nu trebuiau să vă spună? 

— Nu, buna mea Nanette, nu; dar trebuie să fac un drum 
care nu îngăduie aminare. 

— Dumneavoastră, să ieşiţi în starea în care vă aflaţi? 
Niciodată! Să vă expuneţi la aşa ceva, ar însemna să vă omoriţi. 
Domnule Buvat! domnule Buvat! iată că mica noastră dom- 
nişoară vrea să iasă! Veniţi dar să-i spuneţi că acest lucru nu e 
cu putinţă. 

Bathilde se întoarse spre Buvat, cu intenţia de a-şi folosi 
ascendentul asupra lui dacă ar fi înccrcat să o oprească. Dar îi 
văzu chipul atit de tulburat, încît o clipă nu se îndoi că aflase 
vestea fatală. Buvat, cînd o zări, izbucni în lacrimi. 


442 


— Tăicuţule, spuse Bathilde, ceea ce s-a făptuit pînă 
astăzi se datoreşte oamenilor. 

— Oh! exclamă Buvat prăbuşindu-se într-un fotoliu, eu l- 
am ucis! Eu l-am ucis, eu l-am ucis! 

Bathilde se îndreptă cu gravitate spre el şi îl sărută pe 
frunte. 

— Dar ce ai de gînd să faci, copila mea? întrebă Buvat. 

— Să-mi fac datoria, răspunse Bathilde. 

Şi ea deschise un dulăpior, luă de acolo un portofoliu 
negru, îl desfăcu şi scoase din el o scrisoare. 

— Oh! ai dreptate, ai dreptate, copila mea! exclamă 
Buvat. Uitasem de această scrisoare. 

— Eu îmi aminteam de ea, rosti Bathilde sărutînd 
scrisoarea şi ducînd-o la inimă, deoarce este singura moştenire 
pe care mi-a lăsat-o mama. 

În acest moment se auzi zgomotul trăsurii care se oprea 
la poartă. 

— Adio, tată; adio, Nanette, rosti Bathilde. Rugaţi-vă 
amindoi să reuşesc. 

Şi Bathilde se îndepărtă cu acea gravitate solemnă care o 
făcea să pară, în ochii celor care o vedeau în aceste momente, 
asemenea unei sfinte. 

La poartă, îl găsi pe Boniface care o aştepta cu trăsura. 

— Să merg cu dumneavoastră, domnişoară Bathilde? 
întrebă Boniface. 

— Nu, prietene, rosti Bathilde întinzîndu-i mîna, nu, nu în 
această seară; miine, poate. 

Şi se urcă în trăsură. 

— Unde trebuie să vă duc, frumoasa noastră 
domnişoară? întrebă vizitiul. 

— La Arsenal, răspunse Bathilde. 


XLVI 
CELE TREI VIZITE 


Ajunsă la Arsenal, Bathilde ceru să vorbească cu 


domnişoara Delaunay, care, la rugămintea sa, o conduse 
numaidecît la doamna du Maine. 


443 


— Ah! dumneavoastră sînteţi, copila mea, rosti ducesa cu 
o voce distrată şi cu un aer agitat. E bine să-ţi reaminteşti de 
prieteni atunci cînd s-a abătut nenorocirea peste ei. 

— Vai, doamnă, răspunse Bathilde, cu vin la Alteța 
Voastră Regală pentru a-i vorbi de cineva şi mai nenorocit încă 
decît domnia-sa. Fără îndoială, Alteța Voastră Regală a pierdut 
unele din titluri, unele din demnităţile sale; dar aici se va opri 
răzbunarea, căci nimeni nu va îndrăzni să atenteze la viaţa sau 
chiar la libertatea fiului lui Ludovic al XIV-lea sau a nepoatei 
marelui Conde. 

— La viaţă nu, zise ducesa du Maine. Dar la libertate, nu 
aş garanta. Înţelegeţi, acest imbecil de abate Brigaud care se 
lasă arestat acum trei zile, la Orleans, îmbrăcat ca un vînzător 
ambulant, şi care, pe baza unor destăinuiri false ce i-au fost pre- 
zentate ca provenind de la mine, mărturiseşte totul şi ne 
compromite într-un chip groaznic, încît nu m-aş mira dacă ne-ar 
aresta la noapte. 

— Acela pentru care vin să implor mila dumneavoastră, 
doamnă, zise Bathilde, nu a destăinuit nimic, şi este condamnat 
la moarte, dimpotrivă, din pricină că a păstrat tăcerea. 

— Ah! scumpa mea copila, exclamă ducesa, vreţi să 
vorbiţi de acest sărman d'Harmental! Da, îl ştiu, Acesta, da, este 
un gentilom. Aşadar îl cunoaşteţi? 

— Vai! rosti domnişoara Delaunay, nu numai că Bathilde 
îl cunoaşte, dar îl şi iubeşte. 

— Biata copilă! Doamne! Dar ce e de făcut? Eu, înţelegeţi 
bine, eu nu pot face nimic, nu am nici o trecere. Să încerc o 
intervenţie în sprijinul său ar însemna să-i răpesc ultima spe- 
ranţă, dacă îi mai rămîne vreuna. 

— Ştiu bine aceasta, doamnă, zise Bathilde. De accea nu 
vin să cer Alteţei Voastre decit un singur lucru: prin vreunul 
dintre prietenii săi, prin vreuna dintre cunoştinţele sale, cu 
ajutorul vechilor sale relaţii, să fiu introdusă la monseniorul 
regent. Restul mă priveşte pe mine. 

— Dar, copila mea, ştiţi oare ce îmi cereţi? rosti ducesa. 
Ştiţi oare că regentul nu respectă nimic? Ştiţi oare că siînteţi 
frumoasă ca un înger şi că însăşi paloarea dumneavoastră vă 
vine de minune? Ştiţi... 


444 


— Doamnă, zise Bathilde cu o demnitate supremă, ştiu 
că tatăl meu i-a salvat viaţa şi că a murit slujindu-l. 

— Ah! Este altceva, zise ducesa. Aşteptaţi; ia să vedem, 
cum să facem? Da, asta e! Delaunay, cheamă-l pe Malezieux. 

Domnişoara Delaunay se conformă, şi cîteva momente 
mai tîrziu credinciosul cancelar îşi făcu apariţia. 

— Malezieux, zise ducesa, iată o copilă pe care o veţi 
conduce la ducesa de Berry, şi căreia o veţi recomanda din 
partea mea. Trebuie să-l vadă pe regent, şi asta fără cea mai 
mică zăbavă, înţelegeţi? Este vorba de viaţa unui om. Şi, aflaţi, 
de viaţa acestui drag d'Harmental, pentru care eu însămi aş da 
atita să-l salvez. 

— Mă duc, doamnă. 

— Vedeţi dar, copila mea, zise ducesa, fac tot ceea ce 
pot; dacă aş putea să vă fiu de folos cu altceva, dacă aveţi 
nevoie de bani spre a cumpăra un temnicer, spre a-i pregăti 
fuga, eu nu am mulţi bani, dar mi-au rămas citeva diamante şi 
acestea nu ar fi nicicînd mai bine folosite decît spre a salva viaţa 
unui gentilom atit de viteaz. Haideţi, nu mai pierdeţi timpul, 
îmbrăţişaţi-mă şi duecţi-vă să o găsiţi pe nepoata mea. Ştiţi că e 
favorita tatălui ei. 

— Oh! doamnă, zise Bathilde, ştiu că sînteţi un înger, şi, 
dacă voi reuşi, vă voi datora mai mult decit viaţa. 

— Biata micuță! rosti ducesa privind-o pe Bathilde care 
se îndepărta. 

464. 

Apoi, cînd aceasta dispăru, doamna du Maine, care 
efectiv se aştepta să fie arestată dintr-un moment într-altul, 
continuă: 

— Haidem, Delaunay, să ne apucăm iar de bagaje. 

Între timp, Bathilde, însoţită de Malezieux se urcase din 
nou în trăsură şi luase drumul palatului Luxembourg, unde sosi 
după douăzeci de minute. 

Graţie trecerii lui Malezieux, Bathilde pătrunse fără 
greutate; fu condusă într-un mic budoar unde a fost rugată să 
arştepte, în timp ce cancelarul, introdus la Alteţa Sa Regală, îi 
aducea la cunoştinţă favoarea ce avea să i se ceară. Malezieux 
îşi îndeplini însărcinarea cu tot zelul pe care îl depunea pentru 
treburile încredințate de doamna du Maine, şi Bathilde nu 


445 


aşteptase nici zece minute că îl văzu reîntorcîndu-se cu ducesa 
de Berry. 

Ducesa avea o inimă de aur; de aceea şi fusese adînc 
mişcată de relatarea amănunţită pe care i-o făcuse Malezieux, 
în aşa chip încît, atunci cînd apăru, nu era posibil să te înşeli în 
privinţa interesului pe care i-l inspirase dinainte tînără ce venea 
să-i solicite protecţia. Bathilde îi citi pe faţă sentimentele 
binevoitoare şi înaintă spre ea cu mîinile împreunate. Ducesa îi 
luă prietenos mîinile. Bathilde voi să-i cadă la picioare, dar 
ducesa o reţinu, şi, sărutînd-o pe frunte, îi spuse: 

— Biata mea copilă! De ce nu aţi venit acum opt zile? 

— Şi pentru ce acum opt zile, mai degrabă decit acum, 
doamnă? întrebă Bathilde cu îngrijorare. 

— Pentru că acum opt zile nu aş fi cedat nimănui 
plăcerea de a vă conduce la tatăl meu, în timp ce astăzi este 
cuneputinţă. 

— Cu neputinţă! Oh Doamne! Şi de ce? exclamă Bathilde. 

— Aşadar ignoraţi că de alaltăieri mă aflu într-o dizgrație 
completă, biata mea copilă! Vai! Deşi sînt prinţesă, sînt femeie 
ca şi dumneavoastră, ca şi dumneavoastră am avut nenorocirea 
să iubesc. Însă, nouă, fiicelor de spiţă regală, ştiţi bine, inima nu 
ne aparţine, este un fel de piatră prețioasă care face parte din 
tezaurul coroanei, şi este o crimă să dispui de ea fără încu- 
viinţarea regelui sau a primului său ministru. Eu am făcut ce am 
vrut cu inima mea, şi nu am nimic de zis, întrucît am fost iertată. 
Dar am dispus de mîna mea şi am fost pedepsită. De trei zile 
iubitul meu este soţul meu. Şi să vedeţi ce lucru straniu! Mi s-a 
imputat drept crimă o faptă care în alte condiţii mi-ar fi adus 
laude. Însuşi tatăl meu s-a lăsat cuprins de mînia generală, şi de 
trei zile încoace, adică din momentul în care aş fi putut să mă 
înfăţişez în faţa lui fără a roşi, îmi este interzis să mă arăt 
dinaintea lui. leri mi s-a retras garda; în dimineaţa aceasta m- 
am prezentat la Palais-Royal, şi nu au voit să mă primească. 

— Vai! rosti Bathilde. Sînt foarte nenorocită, întrucît nu 
aveam speranţa decit în dumneavoastră, doamnă, şi nu cunosc 
pe nimeni altcineva care să mă poată introduce la monseniorul 
regent! Şi mîine, doamnă, miine la orele opt îl vor ucide pe acela 
pe care îl iubesc aşa cum îl iubiţi dumneavoastră pe domnul de 


446 


Riom! Oh! Doamne! Dumnezeule! Aveţi îndurare, doamnă, căci 
dacă nu vă e milă de mine, sînt pierdută, sînt condamnată! 

— Dumnezeule! Riom, vino în ajutorul nostru, rosti 
ducesa întorcîndu-se spre soţul ei care tocmai intra în acel 
moment, şi întinzîndu-i mîna. lată o biată copilă care trebuie să-l 
vadă pe tatăl meu numaidecit, fără nici o zăbavă. Viaţa sa 
depinde de această întrevedere. Dar ce spun eu? Mai mult decit 
viaţa sa! Viaţa omului pe care îl iubeşte! Cum să facem? la să 
vedem! Mi se pare că nepotul lui Lauzun nu are voie să fie 
niciodată în impas. Riom, găseşte-ne un mijloc de salvare, şi 
dacă este cu putinţă, ei bine! te voi iubi şi mai mult încă. 

— Am într-adevăr unul... zise Riom surizînd. 

— Oh! domnule, exclamă Bathilde, oh! Spuneţi-mi-l, şi vă 
voi fi veşnic recunoscătoare. 

— Haide, spune, adăugă ducesa de Berry cu o voce 
aproape la fel de insistentă ca a Bathildei. 

— Numai că acest mijloc o compromite foarte mult pe 
sora dumneavoastră. 

— Pe care? 

— Pe domnişoara de Valois. 

— Pe Aglae? Cum asta? 

— Da' nu ştiţi oare că există pe lume un fel de vrăjitor 
care are privilegiul de a se introduce la ea, fie ziua, fie noaptea, 
fără să se ştie pe unde şi nici în ce chip? 

— Richelieu! Este adevărat, exclamă ducesa de Berry; Ri- 
chelieu poate să ne scoată din încurcătură. Dar... 

— Dar... sfirşiţi, doamnă, vă implor! Dar el nu va voi, 
poate. 

— Mi-e teamă că nu, răspunse ducesa. 

— Oh! îl voi ruga atit, încît i se va face milă de mine, ex- 
clamă Bathilde. De altminteri, îmi veţi da cîteva cuvinte pentru 
el, nu este aşa? Alteța Voastră va avea această mărinimie, şi el 
nu va îndrăzni să refuze ceea ce îi va cere Alteța Voastră. 

— Să facem mai mult decit asta, zise ducesa. Riom, 
spune s-o chcme pe doamna de Mouchy. Roag-o s-o conducă ea 
însăşi pe domnişoara la duce. Doamna de Mouchy este prima 
mea doamnă de onoare, copila mea, continuă ducesa în timp ce 
Riom aducea la îndeplinire ceea ce i se ceruse, şi se afirmă că 
domnul de Richelieu îi datorează o oarccare recunoştinţă. Vedeţi 


447 


aşadar că nu puteam să vă aleg o persoană mai potrivită pentru 
a vă introduce. 

— Oh! vă mulţumesc, doamnă, exclamă Bathilde sărutînd 
mîinile ducesei, vă mulţumesc! Da, aveţi dreptate, nu este pier- 
dută încă orice speranţă. Şi spuneţi că domnul duce de Richelieu 
cunoaşte un mijloc pentru a pătrunde în Palais-Royal? 

— O clipă, să ne înţelegem: eu nu o spun, se spune. 

— Oh, Doamne! rosti Bathilde numai să-l găsim acasă. 

— Intr-adevăr, sînt şanse. Negreşit. Ce oră este? De-abia 
opt? Da, probabil că ia cina în oraş şi se va înapoia pentru a-şi 
pregăti ţinuta. Îi voi spune doamnei de Mouchy să-l aştepte 
împreună cu dumneavoastră. Nu-i aşa, mîndreţeo? continuă du- 
cesa zărind-o pe doamna ei de onoare, şi întimpinînd-o cu nu- 
mele amical cu care obişnuia să i se adreseze, nu-i aşa că îl vei 
aştepta pe duce pînă ce se va întoarce? 

— Voi face tot ccea ce va porunci Alteța Voastră, zise 
doamna de Mouchy. 

— Ei bine! îţi poruncesc, înţelegi tu? îţi poruncesc să obţii 
de la ducele de Richelieu ca el s-o introducă pe domnişoara la 
regent, şi te autorizez, spre a-l decide, să te foloseşti de 
întreaga autoritate pe care poţi s-o ai asupra sa. 

— Doamna ducesă merge tare departe, zise surizind 
doamna de Mouchy. 

— Du-te, du-te, rosti ducesa, fă ceea ce îţi spun; iau totul 
pe seama mea. Şi dumneavoastră, copila mea, mult curaj! ur- 
maţi-o pe doamna, şi dacă veţi auzi pe unde va fi să mergeţi 
vorbindu-se din cale afară de rău despre această biată ducesă 
de Berry, care este atit de duşmănită pentru că a primit într-o zi 
ambasadorii stînd pe un tron înălţat pe trei trepte, şi pentru că, 
în altă zi, a traversat întreg Parisul escortată de patru trimbiţaşi, 
spuneţ-le acelora care vor să arunce anatema împotriva mea, că 
eu sînt în fond o femeie cumsecade; că, în ciuda tuturor exco- 
municărilor, sper că multe îmi vor fi iertate, pentru că mult am 
iubit. Nu-i aşa, Riom? 

— Oh! doamnă, exclamă Bathilde, eu nu ştiu dacă se 
vorbeşte de bine sau de rău despre dumneavoastră, dar ştiu că 
aş voi să sărut urma paşilor dumneavoastră, într-atit îmi păreţi 
de bună şi de mare! 


448 


— Duceţi-vă, copila mea, duceţi-vă. Dacă îl scăpaţi pe 
domnul de Richelieu, probabil că nu veţi mai şti unde să-l găsiţi, 
şi îl veţi aştepta zadarnic să se reîntoarcă. 

— Întrucît Alteța Sa permite, veniţi, vă rog, degrabă, 
doamnă, zise Bathilde luînd-o cu ea pe doamna de Mouchy, 
deoarece, acum, fiecare minut valorează pentru mine cît un an. 

Un sfert de ceas mai tîrziu, Bathilde şi doamna de 
Mouchy se aflau la palatul lui Richelieu. Împotriva tuturor 
aşteptărilor, ducele era acasă. Doamna de Mouchy ceru să fie 
anunţată. Ea fu introdusă numaidecit, şi intră urmată de 
Bathilde. Cele două femei îl găsiră pe domnul de Richelieu 
ocupat cu Raffe, secretarul său, să arunce pe foc o mulţime de 
scrisori inutile, şi să pună deoparte alte cîteva. 

— Ei! Dumnezeule mare! doamnă, rosti ducele zărind-o 
pe doamna de Mouchy, şi veni spre ea cu surisul pe buze. Ce 
vînt bun vă aduce, şi cărui eveniment îi datorez oare nesperata 
fericire de a vă primi la mine la orele opt şi jumătate seara? 

— Dorinţei de a vă da prilejul să faceţi o faptă frumoasă, 
duce. 

— Ah! serios! în acest caz grăbiţi-vă, doamnă. 

— Plecaţi cumva din Paris, întîmplător, în astă-seară? 

— Nu, dar miine dimineaţă pornesc spre Bastilia. 

— Ce e cu gluma aceasta? 

— Vă rog să credeţi, doamnă, că eu nu glumesc niciodată 
cînd este vorba de a-mi părăsi casa, unde mă aflu foarte bine, 
pentru aceea a regelui, unde mă simt foarte prost. O cunosc, e 
pentru a treia oară că mă reintorc acolo. 

— Dar, ce vă poate face să credeţi că veţi fi arestat 
mîine? 

— Am fost prevenit. 

— De o persoană sigură? 

— Apreciaţi şi dumneavoastră. 

Şi ducele prezentă o scrisoare doamnei de Mouchy, care 
o luă şi citi: 

„Inocent sau vinovat, nu vă mai rămine decit timpul să 


fugiți. Miine veti fi arestat; regentul a declarat adineauri cu voce 
tare, în fața mea, că l-a prins în sfirşit pe ducele de Richelieu.” 


449 


— Credeţi că persoana este în măsură să fie bine 
informată? 

— Da, întrucit cred că-i recunosc scrisul. 

— Vedeţi aşadar bine că aveam dreptate cînd vă 
spuneam să vă grăbiţi. Acum dacă este un lucru care să poată fi 
făcut în răstimpul unei nopţi, vorbiţi; sînt la ordinele 
dumneavoastră. 

— O oră va fi de ajuns. 

— Spuneţi atunci. Ştiţi, doamnă, că eu nu pot să refuz 
nimic. 

— Ei bine! zise doamna de Mouchy, iată cum stau 
lucrurile în două cuvintc. Aveaţi cumva de gînd să vă duceţi în 
astă-seară să-i mulţumiţi persoanei ce v-a trimis acest sfat? 

— Poate, zise rizind ducele. 

— Ei bine! trebuie să i-o prezentaţi pe domnişoara. 

— Domnişoara! zise ducele mirat, întorcîndu-se spre Ba- 
thilde, care rămăsese pînă atunci în urmă, ascunsă pe jumătate 
în obscuritate. Şi cine este domnişoara? 

— O biată tînără ce îl iubeşte pe cavalerul d'Harmental, 
care urmează să fie executat miine, după cum ştiţi, şi care vrea 
să-i ceară regentului graţierea lui. 

— II iubiţi pe cavalerul d'Harmental, domnişoară? rosti 
ducele de Richelieu adresîndu-se Bathildei. 

— Oh! domnule duce! îngăimă Bathilde roşindu-se. 

— Nu vă ascundeţi, domnişoară. Este un tînăr nobil, şi 
mi-aş da zece ani din viaţă spre a-l salva eu însumi. Şi credeţi 
cel puţin că aveţi vreun mijloc spre a trezi interesul regentului în 
favoarea sa? 

— Cred, domnule duce. 

— Ei bine! fie. Aceasta îmi va purta noroc. Doamnă, 
continuă ducele adresîndu-se doamnei de Mouchy, întoarceţi-vă 
la Alteța Sa Regală, aşterneţi-i la picioare prea plecatele mele 
omagii, şi spuneţi-i din partea mea că domnişoara are să-l vadă 
pe regent într-o oră. 

— Oh! domnule duce! exclamă Bathilde. 

— Hotărit lucru, scumpul meu Richelieu, zise doamna de 
Mouchy, încep să crcd, aşa cum se spune, că ai făcut un pact cu 
diavolul pentru a trece prin deschizătura încuietorilor, şi sînt mai 


450 


puţin îngrijorată acum, o mărturisesc, de a vă vedea luînd 
drumul Bastiliei. 

— |n orice caz, spuse ducele, dumneavoastră ştiţi, 
doamnă, caritatea porunceşte să-i vizitezi pe prizonieri. Dacă, 
din întîmplare, aţi mai păstra în suflet vreo amintire de la bietul 
Armand... 

— Tăcere, duce, fiţi discret, şi vom vedea ce se poate 
face pentru dumneavoastră. Deocamdată, îmi promiteţi că 
domnişoara îl va vedea pe regent? 

— E lucru convenit. 

— În acest caz, adio, duce, şi să vă fie Bastilia uşoară! 

— Şi într-adevăr adio îmi spuneţi? 

— La revedere. 

— Minunat! 

Şi ducele, după ce sărută mîna doamnei de Mouchy, o 
conduse spre uşă; apoi, întorcîndu-se spre Bathilde, îi spuse: 

— Domnişoară, ce voi face pentru dumneavoastră nu aş 
face-o pentru nimeni pe lume. Taina pe care o voi încredința 
ochilor dumneavoastră înseamnă reputaţia, înseamnă onoarea 
unei prințese de sînge. Dar împrejurările sînt grave şi merită să 
le fie sacrificate cîteva convenienţe. Juraţi-mi deci că nu veţi 
spune niciodată, cu excepţia unei singure persoane, întrucit ştiu 
că există persoane faţă de care nu se păstrează secrete, juraţi- 
mi aşadar că nu veţi spune niciodată ce veţi avea să vedeţi, şi 
că nimeni nu va şti, exceptindu-l pe el în ce chip aţi intrat la 
regent. 

— Oh! domnule duce, v-o jur, pe tot ce am mai sfint pe 
lume, pe amintirea mamei mele! 

— Aceasta este de ajuns, domnişoară, rosti ducele 
trăgînd de cordonul unui clopotel. 

Un valet îşi făcu apariţia. 

— Lafosse, zise ducele, pune să înhame caii murgi la 
trăsura fără armoarii. 

— Domnule duce, zise Bathilde, dacă nu vreţi să pierdeţi 
timpul, am jos o trăsură de piaţă. 

— Ei da! e şi mai bine aşa. Domnişoară, sînt la ordinele 
dumneavoastră. 

— Voi merge cu domnul duce? întrebă valetul. 


451 


— Nu, este inutil, rămii cu Raffe şi ajută-l să facă ordine 
prin toate hirtiile astea. Sînt mai multe pe care este cu 
desăvirşire neindicat să le vadă Dubois. 

Şi ducele, oferindu-i braţul Bathildei, cobori împreună cu 
ea, o ajută să se urce în trăsură şi, după ce-i porunci vizitiului să 
se oprească la colţul străzii Saint-Honore cu strada de Richelieu, 
luă loc alături de ea, tot atît de nepăsător ca şi cum nu ar fi ştiut 
că această soartă de care încerca să-l scape pe cavaler, îi 
aştepta poate pe el însuşi în cincisprezece zile. 


XLVII 
DULAPUL CU DULCEŢURI 


Trăsura se opri la locul indicat; vizitiul veni să deschidă 
portiera, iar ducele se dădu jos şi o ajută pe Bathilde să 
coboare, apoi, scoţind o cheie din buzunar, descuie poarta aleii 
clădirii ce forma colţul dintre strada de Richelieu şi strada Saint- 
Honore, care poartă astăzi numărul 218. 

— Vă cer iertare, domnişoară, rosti ducele oferind braţul 
tinerei, de a vă conduce pe nişte scări atît de prost luminate; 
dar ţin mult să nu fiu recunoscut dacă din întîmplare m-ar întîlni 
cineva în acest cartier. De altminteri, nu trebuie să ne urcăm 
prea sus: nu este vorba decit să ajungem la primul etaj. 

Intr-adevăr, după ce au urcat vreo douăzeci de trepte, 
ducele se opri, scoase din buzunar o a doua cheie, deseuie uşa 
palierului cu acelaşi aer misterios cu care descuiase poarta de la 
stradă, şi intrat fiind în anticameră, după ce luă de aici o 
lumînare, se reîntoarse spre a o aprinde de la felinarul care 
ardea pe scară. 

— Inca o dată, scuze, domnişoară, zise ducele; dar aici 
am obiceiul să mă servesc singur, şi aveţi să înţelegeţi 
numaidecit pentru ce, în acest apartament, am luat hotărîrea de 
a mă lipsi de lachei. 

Puțin îi păsa Bathildei că ducele de Richelieu avea sau nu 
servitori aici: ea intră aşadar în anticameră fără a-i răspunde, şi 
ducele răsuci de două ori cheia în uşă în urma ei. 

— Acum, urmaţi-mă, zise ducele; şi o luă înaintea tinerei, 
luminînd drumul cu luminarea pe care o ţinea în mînă. 


452 


Traversară astfel o sufragerie şi un salon; în sfîrşit, 
intrară într-un dormitor, şi aici ducele se opri. 

— Domnişoară, rosti Richelieu punînd luminarea pe 
cămin, am cuvîntul dumneavoastră că nimic din ceea ce veţi 
vedea nu va fi niciodată dezvăluit? 

— Vi l-am dat deja, domnule duce, şi vi-l reînnoiesc. Oh! 
aş fi prea ingrată dacă mi l-aş călca. 

— Ei bine, deci, fiţi părtaşă la taina noastră; este taina iu- 
birii, şi noi o punem sub ocrotirea iubirii. 

Şi ducele de Richelieu, făcînd să alunece o tăblie a 
căptuşelii de lemn, dădu la iveală o deschizătură practicată în 
perete, dincolo de care se găsea fundul unui dulap, şi bătu în 
acesta încetişor de trei ori. După citeva clipe, se auzi răsucindu- 
se cheia în încuietoare; apoi se văzu strălucind o lumină, după 
care o voce dulce întrebă: „Dumneavoastră sînteţi?” în sfîrşit, la 
răspunsul afirmativ al ducelui, trei dintre scînduri se desprinseră 
încetişor, deschiseră o cale de comunicare lesnicioasă între o 
cameră şi cealaltă, iar ducele de Richelieu şi Bathilde se găsiră 
în faţa domnişoarei de Valois, care scosse un țipăt văzindu-şi 
iubitul însoţit de o femeie. 

— Nu vă fie teamă de nimic, scumpă Aglae, zise ducele 
trecînd din camera în care se afla în camera vecină, şi luînd 
mîna domnişoarei de Valois, în timp ce Bathilde rămînea 
nemişcată locului, neîndrăznind să mai facă măcar un pas, 
înainte ca prezenţa ei să fie lămurită. Îmi veţi mulţumi chiar 
dumneavoastră numaidecit pentru faptul de a fi trădat secretul 
preafericitului nostru dulap. 

— Dar, domnule duce, vreţi să mă lămuriţi odată...? 
întrebă domnişoara de Valois, făcînd o pauză după aceste 
cuvinte interogative şi privind-o mai departe cu nelinişte pe 
Bathilde. 

—  Numaidecit, frumoasa mea prinţesă. M-aţi auzit 
vorbind uneori despre cavalerul d'Harmental, nu-i aşa? 

— Chiar alaltăieri, duce, îmi spuneaţi că nu ar avea de 
pronunţat decit un cuvînt pentru a-şi salva viaţa, 
compromiţindu-vă pe toţi, dar că nu are să rostească acest 
cuvînt. 


453 


— Ei bine! nu l-a rostit, şi este condamnat la moarte: 
mîine va fi executat. Această tînără îl iubeşte, iar graţierea sa 
depinde de regent. Inţelegeţi acum? 

— Oh! da, da, exclamă domnişoara de Valois. 

—  Veniţi, domnişoară, îi spuse ducele de Richelieu 
Bathildei, luîndu-i mîna şi trăgind-o spre el. 

Apoi, întorcîndu-se spre prinţesă: 

— Ea nu ştia cum să ajungă pînă la tatăl dumneavoastră, 
scumpa mea Aglae; mi s-a adresat mie, chiar în momentul în 
care primeam scrisoarea ce mi-aţi trimis. Trebuia să vă 
mulţumesc pentru bunul sfat pe care mi-l dădeaţi şi, întrucît 
cunosc ce suflet minunat aveţi, m-am gîndit că mulţumirea care 
v-ar mişca cel mai mult ar fi să vă ofer prilejul de a salva viaţa 
unui om, graţie tăcerii căruia datoraţi probabil viaţa mea. 

— Şi aţi avut dreptate, scumpul meu duce. Fiţi 
binevenită, domnişoară. Acum, ce doriţi? Ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

— Doresc să-l văd pe monseniorul regent, zise Bathilde, 
iar Alteța Voastră poate să mă conducă la dînsul. 

— Mă veţi aştepta, duce? întrebă domnişoara de Valois 
cu îngrijorare. 

— Puteţi să vă îndoiţi de asta? 

— Atunci, intraţi din nou în acest dulap cu dulceţuri, 
fiindu-mi teamă să nu vină cineva aici şi să vă surprindă. O 
conduc pe domnişoara la tatăl meu şi mă întorc. 

— Vă aştept, spuse ducele, urmînd instrucţiunile pe care i 
le dăduse prinţesa, şi reintrînd în dulap. 

Domnişoara de Valois schimbă pe şoptite cîteva cuvinte 
cu iubitul ei, închise iarăşi dulapul, puse cheia în buzunar, şi 
întinzînd mîna Bathildei, îi spuse: 

— Domnişoară, toate femeile care iubesc sînt surori. 
Armand şi cu dumneavoastră aţi făcut bine bizuindu-vă pe mine. 
Veniţi. 

Bathilde sărută mîna pe care i-o întindea domnişoara de 
Valois, şi o urmă. 

Cele două femei traversară toate apartamentele care se 
află în faţa pieţei Palais-Royal-ului şi, apucînd-o la stînga, 
pătrunseră în apartamentele care se întind de-a lungul străzii de 


454 


Valois. În această parte a palatului se afla camera de culcare a 
regentului. 

— Am ajuns, zise domnişoara de Valois oprindu-se în faţa 
unei uşi, şi privind-o pe Bathilde care, la această ştire, se clătină 
şi păli, deoarece toată forţa morală care o susţinuse de trei sau 
patru ceasuri era gata să dispară chiar în momentul în care 
urma să aibă cea mai mare nevoie de ea. 

— Oh! Doamne! Doamne! Nu voi cuteza niciodată! ex- 
clamă Bathilde. 

— Haide, domnişoară, curaj, tatăl meu este bun. Intraţi, 
cădeţi la picioarele sale: Dumnezeu şi inima lui au să facă restul. 

După aecste cuvinte, văzînd că fata ezită încă, deschise 
uşa, o împinse pe Bathilde în cameră, şi închise uşa în urma ei. 
Alergă apoi cu pasul cel mai sprinten să-l reîntilnească pe 
ducele de Richelieu, lăsînd-o pe tînără să-şi pledeze cauza între 
patru ochi cu regentul. 

În urma acestui gest neprevăzut, Bathilde scoase un țipăt 
uşor, iar regentul, care se plimba în lung şi în lat prin cameră, cu 
capul aplecat, şi-l ridică şi se întoarse. 

Bathilde, incapabilă să facă un pas în plus, căzu în 
genunchi, îşi scoase scrisoarea de la piept şi o întinse spre 
regent. 

Regentul avea vederea slabă; el nu înţelese bine ce se 
petrecea şi înaintă spre această persoană care îi apărea în 
umbrămca o formă albă şi nelămurită. Indată, recunoscu o 
femeie, iar în această femeie o tînără frumoasă care îl implora. 
În ceea ce o privea pe biata copilă, zadarnic voia să articuleze o 
rugăminte; vocea îi pierise cu totul, şi puterile părăsind-o ca şi 
glasul, ea se lăsă brusc pe spate, şi ar fi căzut pe covor, dacă 
regentul nu ar fi reţinut-o în braţele sale. 

— Dumnezeule, domnişoară, spuse regentul, în sufletul 
căruia semnele unei dureri adinci îşi produceau efectul lor 
obişnuit. Dumnezeule! dar ce aveţi, şi ce pot să fac pentru dum- 
neavoastră? Veniţi, veniţi să vă aşezaţi în acest fotoliu, vă rog! 

— Nu, monseniore, nu, murmură Bathilde, nu, trebuie să 
rămîn la picioarele dumneavoastră întrucît vin spre a vă cere o 
favoare. 

— O favoare! Şi care anume? 


455 


— Vedeţi mai întîi cine sînt, monseniore, rosti Bathilde, şi 
după aceea poate că voi cuteza să vorbesc. 

Şi ea întinse ducelui d'Orleans scrisoarea pe care se 
bizuia unica sa speranţă. 

Regentul luă scrisoarea, privind rînd pe rînd hirtia şi pe 
tînără, şi, apropiindu-se de o lumînare ce ardea pe cămin, 
recunoscu propriul său scris, îşi îndreptă din nou ochii spre 
tînără, după care citi cele ce urmează: 


„Doamnă, soțul dumneavoastră a murit pentiu Franţa şi 
pentru mine; Nici Franța, nici eu nu vi-l putem da înapoi pe soțul 
dumneavoastră; dar amintiţi-vă că dacă vreodată veți avea 
nevoie de ceva, şi Franţa şi eu sintem datornicii dumneavoastră. 

Devotatul dumneavoastră, 
PHILIPPE D'ORLEANS” 


— Recunosc perfect această scrisoare ca fiind a mea, 
domnişoară, spuse regentul dar, spre ruşinea memoriei mele, şi 
vă cer iertare din această pricină, nu îmi mai amintesc cui a fost 
scrisă. 

— Uitaţi-vă la adresă, monseniore, rosti Bathilde liniştită 
un pic de expresia deplinei bunăvoinţe ce era zugrăvită pe 
chipul ducelui. 

— Clarice du Rocher!.. exclamă regentul. Da, într-adevăr, 
îmi reamintesc acum. Am scris această scrisoare din Spania, 
după moartea lui Albert care a fost ucis în bătălia de la Almanza; 
am scris această scrisoare văduvei sale. Cum de se găseşte 
această scrisoare în miinile dumneavoastră, domnişoară? 

— Vai! monseniore, cu sînt fiica lui Albert şi a Claricei. 

— Dumneavoastră, domnişoară! exclamă regentul, 
dumneavoastră! şi ce s-a întîmplat cu mama dumneavoastră? 

— A murit, monseniore. 

— De mult timp? 

— De aproape paisprezece ani. 

— Insă fericită, fără îndoială, şi fără a avea nevoie de 
nimic? 

— Indurerată, monseniore, şi lipsită de toate. 

— Dar de ce nu a apelat la mine? 

— Alteța Voastră se afla încă în Spania. 


456 


— Oh! Doamne! ce îmi spuneţi! Continuaţi domnişoară, 
deoarece nu vă puteţi închipui cît de mult mă interesează ceea 
ce îmi spuneţi. Sărmana Clarice, sărmanul Albert! Se iubeau atit 
de mult, îmi amintesc! Ea nu i-ar fi putut supravieţui. Ştiţi oare, 
domnişoară, că tatăl dumneavoastră mi-a salvat viaţa la 
Nerwinde, ştiţi? 

— Da, monseniore, o ştiam, şi iată ce mi-a dat curajul să 
mă înfăţişez în faţa dumneavoastră. 

— Dar cu dumneavoastră, biată copilă, cu 
dumneavoastră, biată orfană, ce s-a întîmplat atunci? 

— Eu, monseniore, am fost adăpostită de un prieten al 
familiei noastre, de un sărman copist numit Jean Buvat. 

— Jean Buvat! exclamă regentul. Dar ia staţi! eu cunosc 
acest nume. Jean Buvat! Dar este acel sărman copist care a 
descoperit întreaga conspirație şi care, acum citeva zile, mi-a 
prezentat în persoană plingerile sale... Un post la Bibliotecă, nu-i 
aşa? O restanţă care îi este datorată? 

— Intocmai asa, monseniore. 

— Domnişoară, reluă regentul, se pare că tot ceea ce vă 
înconjoară este menit să mă salveze. lată-mă de două ori dator- 
nicul dumneavoastră. Mi-aţi spus că aveaţi să-mi cereţi o favoa- 
re; vorbiţi aşadar fără sfială, vă ascult. 

— Oh! Dumnezeule! exclamă Bathilde, dă-mi puterea! 

— Aşadar este un lucru foarte important şi foarte greu 
ceea ce doriţi! 

— Monseniore, rosti Bathilde, viaţa unui om care şi-a 
meritat condamnarea la moarte. 

— Să fie vorba cumva de cavalerul d'Harmental? întrebă 
regentul. 

— Vai! monseniore, este întocmai cum a spus Alteţa 
Voastră. 

Fruntea regentului deveni gînditoare, în timp ce Bathilde, 
văzînd impresia produsă de această rugăminte, simţea cum i se 
stringe inima şi cum i se înmoaie genunchii, 

— Vă este rudă de sînge? Prin alianţă? Vă este prieten? _ 

— El este viaţa mea, este sufletul meu, monseniore. Il 
iubesc! 


457 


— Dar ştiţi oare, dacă îl voi graţia pe el, va trebui să-i 
graţiez pe toţi, şi că se află printre aceştia şi mai mari vinovaţi 
decit el? 

— Dăruiţi-i doar viaţa, monseniore! Să nu moară, este tot 
ceea ce vă cer. 

— Dar dacă îi voi comuta pedeapsa în temniţă pe viaţă 
nu îl veţi mai vedea. 

Bathilde simţi că i se opreşte inima în piept şi, întinzînd 
mîna, se sprijini se spătarul unui fotoliu. 

— Şi ce are să se întîmple atunci cu dumneavoastră? 
continuă regentul. 

— Eu, rosti Bathilde, voi intra într-o mănăstire unde mă 
voi ruga tot restul zilelor mele pentru dumneavoastră, 
monseniore, şi pentru el. 

— Nu se poate, zise regentul. 

— Pentru ce oare, monseniore? 

— Pentru că astăzi chiar, acum o oră, mi s-a cerut mîna 
dumneavoastră, şi pentru că am făgăduit-o. 

— Mîna mea, monseniore? Aţi făgăduit mîna mea? Şi cui 
oare, Dumnezeule! 

— Citiţi, spuse regentul luînd o scrisoare de pe biroul său 
şi prezentind-o deschisă fetei. 

— Raoul! exclamă Bathilde; scrisul lui Raoul! Oh, Doam- 
ne! 

— Citiţi, reluă regentul. 

Şi Bathilde, cu o voce schimbată, citi scrisoarea 
următoare: 


„Monseniore, 


Mi-am meritat moartea, ştiu aceasta, şi nu vin spre a vă 
cere viața. Sînt gata să mor în ziua sorocită, la ceasul hotărit; 
dar depinde de Alteța Voastră să-mi faceți această moarte mai 
uşoară, şi vin să o implor în genunchi să-mi acorde această 
favoare. 

lubesc o tînără pe care aş fi luat-o în căsătorie dacă aş fi 
trăit, îngăduiţi ca ea să fie soția mea cind va trebui să mor. In 
clipa în care o părăsesc pentru totdeauna, în care o las singură 
şi izolată în mijlocul acestei lumi, să am cel puţin consolarea de 


458 


a-i lăsa drept pavăză ocrotitoare numele meu şi averea mea. 
leşid din biserică, monseniore, voi merge către eşafod. 
E ultimul meu legămint, e singura mea dorinţă; nu 
refuzati ruga unuia ce se află la hotarul morții. 
RAOUL D'HARMENTAL” 


— Oh! monseniore, monseniore, rosti Bathilde izbucnind 
în hohote de plins, vedeţi în timp ce mă gindeam la el, el se 
gîndea la mine! Nu sînt îndreptăţită oare să-l iubesc, cînd el mă 
iubeşte atita? 

— Da, zise regentul, şi îi împlinese cererca: este 
întemeiată. Fie ca această favoare, cum scrie el, să-i poată 
îndulci ultimele clipe! 

— Monseniore, monseniore, exclamă tînăra, aceasta este 
tot ce-i acordaţi? 

— Vedeţi, spuse regentul, el însuşi îşi recunoaşte vina şi 
nu cere altceva. 

— Oh! este cumplit! este îngrozitor! Să-l revăd pentru a-l 
pierde în aceeaşi clipă. Monseniore, monseniore, viaţa sa! Vă 
implor, şi să nu-l mai revăd niciodată! Prefer aceasta! 

— Domnişoară, spuse regentul pe un ton care nu 
îngăduia replică, şi scriind cîteva rînduri pe o coală de hirtie pe 
care o pecetlui cu sigiliul său, iată o scrisoare pentru domnul de 
Launay, guvernatorul Bastiliei; ea cuprinde instrucţiunile mele 
cu privire ia condamnat. Căpitanul gărzilor mele se va urca în 
trăsură împreună cu dumneavoastră şi va veghea din partea 
mea pentru ca aceste instrucţiuni să fie respectate. 

— Oh! viaţa sa, monseniore, viaţa sa! în numele cerului 
vă rog fierbinte, în genunchi! 

Regentul sună; un valet deschise uşa. 

— Chemaţi-l pe domnul marchiz de Lafare, rosti regentul. 

— Oh! monseniore, sînteţi nespus de crud! zise Bathilde 
ridicîndu-se. Atunci, permiteţi-mi să mor cu el. Cel puţin nu vom 
fi despărțiți, nici chiar pe eşafod. Cel puţin nu ne vom părăsi, 
nici chiar în mormiînt! 

— Domnule de Lafare, zise regentul, întovărăşiţi-o pe 
domnişoara la Bastilia. lată o scrisoare pentru domnul de 
Launay, veţi lua cunoştinţă de cuprinsul ei împreună cu el, şi 


459 


veţi veghea ca ordinele pe care le conţine să fie executate 
punct cu punct. 

Apoi, fără să asculte ultimul strigăt de desperare al 
Bathildei, ducele d'Orleans deschise uşa unui cabinet şi dispăru. 


XVIII 
CĂSĂTORIA ÎN EXTREMIS 


Lafare o luă cu sine pe tînără aproape fără viaţă şi o urcă 
într-una din trăsurile, cu caii gata înhămaţi, ce aşteptau totdea- 
una în curtea Palais-Royal-ului. Trăsura porni numaidecit în ga- 
lop, şi apucînd-o prin strada de Clery şi de-a lungul bulevardelor, 
luă drumul Bastiliei. 

În tot timpul drumului, Bathilde nu scoase un cuvînt: era 
mută, rece şi neînsufleţită ca o statuie. Ochii săi erau ficşi şi fără 
de lacrimi: doar cînd ajunse în faţa fortăreței, tresări; i se părea 
că văzuse, chiar în locul unde fusese executat cavalerul de 
Rohan, cum se ridică ceva în umbră ca un eşafod. Puțin mai 
departe santinela strigă: „Cine-i?” Apoi se auziră roţile trăsurii 
trecînd peste podişcă. Grilajele cu ţepi de fier se ridicară, poarta 
se deschise, şi trăsura se opri la scara ce ducea la guvernator. 

Un valet fără livrea veni să deschidă portiera, şi Lafare o 
ajută pe Bathilde să coboare. De-abia dacă se mai putea ţine pe 
picioare; întreaga ei forţă sufletească îi pierise din clipa în care 
speranţele o părăsiseră. Lafare şi valetul fură aproape nevoiţi să 
o ducă pînă la primul etaj. Domnul de Launay se afla la cină. 
Bathilde fu poftită să intre într-un salon, în timp ce Lafare era 
introdus imediat la guvernator. 

Se scurseră aproape zece minute în timpul cărora 
Bathilde rămase zdrobită în fotoliul în care se lăsase cînd păşise 
în încăpere. Biata copilă nu era urmărită decit de un gind: de 
gîndul acestei despărţiri pentru vecie care o aştepta. Ea nu-l 
vedea decit pe iubitul ei urcîndu-se pe eşafod. 

După zece minute, Lafare reintră împreună cu 
guvernatorul. Bathilde îşi ridică fără voie capul şi îi privi cu nişte 
ochi rătăciţi. Lafare se apropie de ea, şi oferindu-i braţul, îi 
spuse: 

— Domnişoară, biserica este pregătită, iar preotul vă 
aşteaptă. 


460 


Bathilde, fără să răspundă, se ridică, palidă şi ca de 
gheaţă; apoi, cum simţea că nu o mai ţin picioarele, se sprijini 
de braţul ce îi era oferit. Domnul de Launay păşea primul, 
drumul era luminat de torţele purtate de doi oameni. 

În clipa în care Bathilde pătrundea în biserică printr-una 
din uşile laterale, ea îl zări, intrînd prin uşa opusă, pe cavalerul 
d'Harmental, însoţit, la rîndul său, de Valef şi Pompadour. 
Aceştia erau martorii soţului, după cum domnul de Launay şi 
Lafare erau martorii soţiei. Fiecare uşă era păzită de doi ostaşi 
din garda franceză, cu arma în mînă, nemişcaţi ca nişte statui. 

Cei doi iubiţi înaintară unul către, celălalt. Bathilde palidă 
şi gata să-şi dea ultima suflare, Raoul calm şi surizător. Ajunşi în 
faţa altarului cavalerul luă mîna tinerei şi o conduse spre cele 
două scaune ce erau pregătite; şi acolo căzură amindoi în ge- 
nunchi fără să-şi fi spus un singur cuvînt. 

Altarul era luminat doar de patru lumînări de ceară, care, 
în această capelă, în chip firesc mohorită şi atit de plină încă de 
amintiri sumbre, răspîndeau o licărire funebră ce dădea ceremo- 
niei ceva de slujbă mortuară. Preotul începu liturghia. Era un 
bătrîn frumos cu părul alb, a cărui figură melancolică arăta că 
îndatoririle sale zilnice lăsau urme adiînci în sufletul său. Într- 
adevăr, era de douăzeci şi cinci de ani capelanul Bastiliei, şi de 
douăzeci şi cinci de ani auzise confesiuni tare triste şi îi fusese 
dat să vadă scene teribil de jalnice. 

In momentul binecuviîntării soţilor, el le adresă citeva 
cuvinte după obiceiul consacrat: dar, în loc să vorbească mirelui 
despre îndatoririle sale de soţ, soţiei despre îndatoririle sale de 
mamă, în loc să le înfăţişeze perspectivele luminoase ale vieţii, 
el le vorbi despre pacea cerului, despre îndurarea divină şi 
despre reînvierea eternă. Bathilde simţea cum se înăbuşă. Raoul 
văzu că Bathilde era gata să izbucncaseă în hohote de plins; îi 
luă mîna şi o privi cu o resemnare atit de tristă şi de adincă, 
încît sărmana copilă făcu o ultimă sforţare, înfrînîndu-şi 
lacrimile, pe care le simţea picurîndu-i una cîte una pe inimă. În 
clipa solemnă a consfinţirii căsătoriei, ea îşi lăsă capul pe 
umărul lui Raoul. Preotul crezu că Bathilde avea să leşine, şi se 
opri. 

— Isprăviţi, isprăviţi, părinte, murmură Bathilde. 


461 


Şi preotul pronunţă cuvintele sacramentale, la care 
amindoi răspunseră printr-un da în care păreau să se fi adunat 
toate puterile sufletului lor. 

Ceremonia terminată, d'Harmental îl întrebă pe domnul 
de Launay dacă îi era îngăduit să rămînă cu soţia sa în timpul 
puţinelor ceasuri care îi mai rămiîneau de trăit; domnul de Lau- 
nay răspunse că nu vedea nici o piedică în aprobarea acestei 
cereri, şi că avea să fie condus din nou în camera sa. Atunci 
Raoul îi îmbrăţişă pe Valef şi pe Pompadour, le exprimă 
mulţumirile sale pentru bunăvoința de a-i fi servit ca martori la 
căsătoria sa funebră, strînse mîna lui Lafare, îi mulţumi 
domnului de Launay pentru amabilitatea pe care o avusese faţă 
de el în timpul detenţiei la Bastilia, şi punîndu-şi braţul în jurul 
taliei Bathildei, care, în fiecare clipă, era gata să se prăvălească 
pe lespezile bisericii, o duse cu sine spre uşa prin care intrase 
el. Acolo îi regăsiră pe cei doi oameni înarmaţi cu torţe, care 
păşiră înaintea lor şi îi conduseră pînă la uşa încăperii lui 
d'Harmental. Un temnicer ce era în aşteptare descuie uşa. Raoul 
şi Bathilde pătrunseră înăuntru, apoi uşa fu încuiată din nou, iar 
cei doi soţi rămaseră singuri. 

Şi atunci Bathilde, care pînă în acea clipă îşi stăpînise 
lacrimile, nu-şi putu stăvili mai departe durerea; un țipăt 
sfişietor îi scapă din piept şi, frîngîndu-şi mîinile şi izbucnind în 
hohote de plins, se prăbuşi într-un fotoliu în care, fără îndoială, 
în timpul celor trei săptămîni de captivitate, d'Harmental se 
gîndise adeseori la ea. Raoul se aruncă la picioarele ei şi voi s-o, 
consoleze; dar el însuşi era prea emoţionat din pricina acestei 
dureri atît de profunde pentru a găsi altceva decit lacrimi care 
să se amestece cu lacrimile Bathildei. Inima aceasta de fier se 
topi la rîndul ei, iar Bathilde simţi în acelaşi timp pe buzele sale 
lacrimile si sărutările iubitului ei. 

Erau de-abia de o jumătate de ceas împreună, cînd 
auziră nişte paşi ce se apropiau de uşă, şi o cheie ce se răsuci în 
încuietoare.  Bathilde tresări şi îl sţrinse convulsiv pe 
d'Harmental la piept. Raoul înţelese ce teamă îngrozitoare îi 
trecuse prin minte şi o linişti. Nu putea fi încă acela de care 
Bathilde se temea atit, întrucit execuţia era fixată pentru orele 
opt dimineaţa, şi de-abia sunase de orele unsprezece. într- 
adevăr, cel ce apăru era domnul de Launay. 


462 


— Domnule cavaler, zise guvernatorul, fiţi bun să mă 
urmaţi. 

— Singur? întrebă d'Harmental strîngînd la rîndul său, pe 
Bathilde în braţe. 

— Nu, cu doamna, reluă guvernatorul. 

— Oh! împreună, împreună! înţelegi tu, Raoul? exclamă 
Bathilde. Oh! Să ne ducă unde vor voi, numai să fim împreună! 
lată-ne, domnule, iată-ne! 

Raoul o îmbrăţişă pentru ultima dată pe Bathilde, îi 
depuse o ultimă sărutare pe frunte şi, adunîndu-şi întregul 
orgoliu, îl urmă pe domnul de Launay cu un chip pe care nu mai 
rămînea nici cea mai mică urmă din emoția teribilă pe care o 
încercase cu puţin înainte. 

Toţi trei merseră o bucată de timp pe nişte coridoare 
luminate numai de cîteva felinare rare, apoi coborîră o scară în 
spirală şi se găsiră la poarta unui turn. Poarta dădea într-o curte 
interioară înconjurată de ziduri înalte ce slujea de loc de plim- 
bare pentru prizonierii care nu erau ţinuţi la secret. In curte se 
afla o trăsură la care erau înhămaţi doi cai, pe unul din ei 
călărind un surugiu, iar în umbră se vedeau lucind cuirasele unei 
duzini de muşchctari. 

Acceaşi licărire de speranţă străbătu în acelaşi timp 
inimile celor doi iubiţi. Bathilde ceruse regentului să-i comute lui 
Raoul pedeapsa cu moartea în temniţă pe viaţă. Poate că 
regentul îi acordase această favoare. Trăsura cu caii gata 
înhămaţi spre a-l duce fără îndoială pe condamnat în vreo 
închisoare de stat, plutonul de muşchetari destinaţi negreşit să-i 
escorteze, toate acestea confereau presupunerii şanse de 
împlinire. Amîndoi se priviră în acelaşi timp, şi în acelaşi timp îşi 
ridicară ochii către cer spre a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru 
fericirea nesperată pe care le-o acorda. In acest timp, domnul 
de Launay făcuse semn spre trăsură pentru a se apropia, 
surugiul dăduse ascultare, portiera se deschisese, iar 
guvernatorul, cu capul descoperit, întinse mîna Bathildei spre a 
o ajuta să se urce. Bathilde ezită o clipă, întorcîndu-se 
îngrijorată să vadă dacă nu cumva Raoul era dus în altă parte; 
dar văzu că Raoul se pregătea să o urmeze şi se urcă fără 
rezistenţă. O clipă mai tirziu, Raoul se afla lîngă ea. Numaidecit 
portiera se închise din nou în urma lor; trăsura o porni din loc, 


463 


cscorta tropăi la cele două portiere. Trecură pe sub poarta cea 
mică, apoi peste podişcă, şi, în sfîrşit, se găsiră, în afară 
Bastiliei. 

Cei doi soţi se aruncară unul în braţele celuilalt; nu mai 
exista nici o îndoială, regentul îi cruța lui d'Harmental viaţa, şi, 
mai mult, era evident, consimţea să nu-l despartă de Bathilde. 
Or, era ceea ce Bathilde şi d'Harmental nu ar fi cutezat niciodată 
să viseze. Această viaţă de izolare, un supliciu pentru oricare 
alţii, însemna pentru ei o existenţă de desfătări, un paradis al 
dragostei: ei aveau să se vadă fără încetare, şi nu aveau să se 
părăsească niciodată! Ce ar fi putut să dorească mai mult, cînd, 
chiar şi atunci cînd fuseseră stăpini pe destinul lor, visau un 
acelaşi viitor? Un singur gînd trist le trecu în acelaşi timp prin 
minte, şi amindoi, cu acea spontaneitate a inimii care nu se 
întîlneşte decit la fiinţele care se iubesc, pronunţară numele lui 
Buvat. 

În această clipă, trăsura se opri. Într-o asemenea 
împrejurare, orice însemna pentru bieţii îndrăgostiţi un motiv de 
adîncă îngrijorare. Se temură că au sperat prea mult şi tresăriră 
de groază. Aproape numaidecit se deschise portiera: era 
surugiul. 

— Ce vrei? îl întrebă d'Harmental. 

— Păi de! stăpîne, zise surugiul, aş vrea să aflu unde 
trebuie să vă conduc! 

— Cum unde trebuie să mă conduci! exclamă 
d'Harmental. Nu ai primit ordine? 

— Am ordin să vă duc în pădurea Vincennes între castel 
şi Nogent-sur-Marne, şi iată-ne aici! 

— Şi escorta noastră? întrebă cavalerul, ce s-a întîmplat 
cu ea? 

— Escorta dumneavoastră? Ne-a părăsit la barieră. 

— Oh, Doamne, Doamne! exclamă d'Harmental, în timp 
ce Bathilde, sufocată de speranţă, îşi împreuna mîinile în tăcere. 
Oh, Doamne, este cu putinţă? 

Şi cavalerul sări jos din trăsură, privi cu aviditate în jurul 
său, întinse braţele spre Bathilde care se avintă şi ea spre 
Raoul; apoi amîndoi scoaseră împreună un strigăt de bucurie şi 
de recunoştinţă. 

Erau liberi ca aerul pe care îl respirau! 


464 


Atît doar, regentul dăduse ordinul ca d'Harmental să fie 
condus exact în locul unde acesta îl răpise pe Bourguignon, 
crezind că îl răpeşte chiar pe regent. 

Era singura răzbunare pe care şi-o rezervase Filip cel 
Indulgent. 


Patru ani după această întîmplare, Buvat, reintegrat în 
postul său şi cu restanţa plătită, avea satisfacția de a pune pana 
în mîna unui băieţel frumos, de trei ani. Era fiul lui Raoul şi al 
Bathildei. 

Primele două nume pe care le scrise copilul au fost 
numele lui Albert du Rocher şi al Claricei Gray. 

Al treilea a fost acela al lui Philippe d'Orleans, regent al 
Franţei. 


POST-SCRIPTUM 


Poate că unii cititori au acordat destul interes 
personajelor care joacă un rol secundar în istorisirea pe care le- 
am povestit-o, pentru a dori să afle ce s-a întîmplat cu ele după 
catastrofa care i-a pierdut pe conjuraţi şi l-a salvat pe regent. Le 
vom satisface dorinţa în citeva cuvinte. 

Ducele şi ducesa du Maine au fost arestaţi, voindu-se ali 
se curma pentru totdeauna intenţia unor comploturi viitoare; du- 
cele a fost arestat la Sceaux, iar ducesa într-o casă mică pe care 
o avea în strada Saint-Honore. Ducele a fost condus la castelul 
din Doullens, iar ducesa la castelul din Dijon, de unde a fost 
transferată în citadela din Châlons. Amîndoi ieşiră după citeva 
luni, dezarmîndu-l pe regent, primul printr-o tăgadă absolută, a 
doua printr-o mărturisire completă. 

Domnişoara Delaunay a fost dusă la Bastilia, unde 
captivitatea ei, aşa cum se poate vedea din Memoriile pe care 
le-a lăsat, a fost îndulcită de amorul ei cu cavalerul de Mesnil, şi 
nu o dată, după ieşirea sa din temniţă, i s-a întîmplat, deplîngînd 
infidelitatea scumpului ei prizonier, să spună ca Ninon sau 
Sophie Arnould, nu mai ştiu care din două: „Oh! Acele vremuri 
fericite cînd eram atit de nenorociţi!” 


465 


Richelieu a fost arestat, aşa cum îl prevenise domnişoara 
de Valois, chiar a doua zi după ce o introdusese pe Bathilde la 
regent, dar captivitatea sa a însemnat un nou triumf pentru el. 
Răspîndindu-se zvonul că frumosul prizonier obținuse permisiu- 
nea de a se plimba pe terasa Bastiliei, strada Saint-Antoine se 
văzu ticsită de cele mai elegante trăsuri din Paris, şi în mai puţin 
de douăzeci şi patru de ore ajunse promenada la modă. De 
aceea regentul, care, după cum mărturisea, avea în miinile sale 
destule probe împotriva domnului de Richelieu pentru a pune să 
i se taie patru capete, dacă le-ar fi avut, nu voi să rişte să-şi 
piardă pentru totdeauna popularitatea în ochii sexului frumos, 
reţinîndu-l pe duce mai multă vreme în închisoare. După o cap- 
tivitate de trei luni, Richelieu ieşi mai strălucitor şi mai la modă 
ca oricînd. Numai că el găsi zidit dulapul cu dulceţuri, iar pe 
biata domnişoară de Valois devenită ducesă de Modena. 

Abatele Brigaud, arestat aşa după cum am spus, la 
Orleans, a fost reţinut ciîtva timp în închisorile din acest oraş, 
spre marea disperare a bunei doamne Denis, a domnişoarelor 
Emilie şi Athenais, şi a domnului Boniface. Dar, într-o bună 
dimineaţă, în momentul în care membrii familiei erau pe cale să 
se aşeze la masă pentru a-şi lua micul dejun, îl văzură pe 
abatele Brigaud intrînd pe uşă, tot aşa de calm şi de punctual ca 
de obicei. Il primiră nespus de călduros şi îl întrebară o mulţime 
de amănunte; dar, cu prudenţa sa obişnuită, îi trimise pe curioşi 
la declaraţiile sale judiciare, spunînd că această afacere i-a 
provocat deja atitea necazuri, încît l-ar îndatora foarte mult dacă 
nu i s-ar mai vorbi niciodată despre ea. Or, cum abatele Brigaud, 
după cum s-a văzut, avea drepturi cu totul autocratice în casa 
doamnei Denis, dorinţa i-a fost respectată cu religiozitate, şi cu 
începere din acea zi nu a mai fost vorba de această afacere în 
strada du Temps-Perdu, nr. 5, ca şi cum ea nu ar fi existat 
niciodată. 

Citeva zile după el, Pompadour, Valef, Laval şi Malezieux 
ieşiră la rîndul lor din închisoare şi începură să-i facă din nou 
curte doamnei du Maine, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. În 
ceea ce îl privea pe cardinalul de Polignac, el nici măcar nu 
fusese arestat: fusese doar exilat la abația sa din Anchin. 

Lagrange-Chancel, autorul Ff;/ipicelor a fost chemat la 
Palais-Royal. Aci se înfăţişă regentului, care îl aştepta. 


466 


— Domnule, îl întrebă prinţul, oare credeţi despre mine 
tot ceea ce aţi spus? 

— Da, monseniore, îi răspunse Lagrange-Chancel. 

— Aşa deci! e foarte bine pentru dumneavoastră, 
domnule, continuă regentul. Căci dacă aţi fi scris asemenea 
infamii împotriva conştiinţei dumneavoastră, aş fi pus să vă 
spînzure. 

Şi regentul se mulţumi să-l trimită în insula Sainte- 
Marguerite, unde nu rămase decit trei sau patru luni; duşmanii 
regentului, răspîndind zvonul că prinţul pusese să-l otrăvească, 
prinţul nu găsi un mijloc mai bun pentru a dezminţi această 
nouă calomnie, decit acela de a deschide porţile închisorii 
pretinsului decedat, care ieşi din temniţă mai plin de ură şi de 
venin ca oricînd. 

Această ultimă dovadă de clemenţă i se păru lui Dubois 
atit de deplasată, încît alergă la regent să-i facă o scenă; însă, 
drept orice răspuns la dojenile sale, prinţul se mulţumi să-i 
fredoneze refrenul cîntecului pe care i-l făcuse Saint-Simon: 


Eu sint blind, aşa mă ştiu, 
Eu sint nemaipomenit de blina, 


ceea ce îi provocă lui Dubois o mînie atit de grozavă, încît re- 
gentul, pentru a se împăca de-a binelea cu el, a fost obligat să-i 
dea pălăria de cardinal. 

Această numire îi insuflă cumetrei Fillon o asemenea 
mîndrie încît declară că nu mai voia să primească la ea, de aci 
înainte, decit persoane care ar fi putut dovedi ascendenta nobilă 
încă din anul 1399. 

Pe de altă parte, casa ei pierduse, în această catastrofă, 
pe una din pensionarele cele mai ilustre. Trei zile după moartea 
căpitanului Roquefinette, Normande intrase la azilul femeilor 
pocăite. 


467