Alexandre Dumas — Mana De Mort

ALEXANDRE DUMAS 


ana de mor 


Continuarea romanului: "Contele de Monte-Cristo" 
EDITURA ATHENA Bucureşti 1992 


Capitolul | Cine a jucat la urcare şi la scădere 


Nenorocirea ne izbeşte, fatalitatea ne copleşeşte, ce face 
cu asta? Vor fi mulţi care cu zâmbetul pe buze şi cu inima 
voioasă, vor veni la noi ca să ne facă a le împărtăşi bucuriile şi 
plăcerile, pe câtă vreme mizeria nu a nimicit încă de tot 
prestigiul vechii noastre prosperităţi. 

Dar numai acestui prestigiu îi datorăm că lumea aşa zisă 
din societatea bună, nu ne înlătură departe de dânsa, cu toate 
că ne ştie sub povara fatalităţii. 

Baroana Danglars fusese nevoită să-şi plece grumaijii sub 
această formidabilă povară care era cât pe ce s-o turtească; 


totuşi ea mai strângea încă în casa ei pe cei mai cunoscuţi 
eleganţi parisieni şi avea plăcerea să audă laudele ce se 
aduceau saloanelor sale, ca unora unde erau primiţi ca nicăieri 
aiurea în Paris toţi acei amanți ai postavului verde cărora nu le 
lipseşte nici aur nici pofta de a juca. 

Mândria şi ambiția baroanei Danglars, trupul ei zvelt, figura 
ei aristocratică şi palidă, cu doi ochi frumoşi care când fulgerau, 
când deveneau severi; un sân de ivoriu, erau atracţii care 
făceau şi dânsele mult ca saloanele ei să fie des vizitate. 

Cui îi plac emoţiile puternice, totdeauna îi e dragă o femeie 
ca baroana Danglars, pe care gesturile, simţurile, privirea şi 
manierele o puneau în primul rând între elegantele Parisului, 
deşi dânsa nu mai era acum în primăvara vieţii. 

Astfel se afla baroana în anul 1837. 

Într-o noapte de septembrie din acel an saloanele palatului 
ei erau splendid luminate, încet încet, se umpleau de persoanele 
care veneau la adunările baroanei, care umbla de colo până 
colo, vorbind cu căldură şi ascultând complimentele galante ale 
unei mari mulţimi de cavaleri ce o urmau ori o aşteptau prin 
diferitele locuri pe unde presupuneau că era să treacă. 

— Doamne! Ce aer melancolic ai, domnule Beauchamp! 
zise ea unui domn a cărui fizionomie severă avea o expresie 
întunecată, calculată negreşit cu scop de a lăsa să se înţeleagă 
că el avea vreo grijă ori vreo supărare. 

— Aş putea crede că eşti mânios fiindcă, precum mi s-a 
spus, ai pierdut la cărţi săptămâna trecută. 

— Nu, nu, doamnă baroană, te înşeli. Nu am obiceiul să-mi 
aduc aminte şi mai ales să fiu mânios, dacă pierd. Nu joc pentru 
ca să câştig şi faci rău să crezi contrariul. 

— Ei! Lasă, răspunse baroana cu un zâmbet ironic, luându-l 
de braţ, figura dumitale m-a speriat. Ca să-mi treacă frica, 
spune-mi vre-o ştire... din cele mai noi. 

— Îmi ceri mie ştiri, frumoasă baroană? N-ai aici pe domnul 
Lucian Debray care-ţi poate da mai bune? 

— Cum? Să lăsăm în pace pe d-nul ministru, care pare 
afundat în adânci gânduri... ministeriale!  Ferească-mă 
Dumnezeu să-l tulbur acum! Ar fi în stare să scoată la iveală 
vre-un proiect de lege, şi... spun drept, mă plictiseşte mult. 

— Ministrul? 

— Nu... legea. 


— Bietul om, murmură Beauchamp nu merită să-l iei în râs; 
sunt convins că la minister face mai bună treabă decât mulţi cei 
care au fost înaintea lui. 

— Aşa trebuie să zici d-ta, pentru că de curând eşti 
procuror regal. Dar gândeşte-te cel puţin să nu faci ca şi 
predecesorul dumitale. 

Şi o roşeaţă uşoară acoperi obrajii palizi ai baroanei, al 
cărei braţ tremura sub al lui Beauchamp. 

Ea stătu un moment zăpăcită şi parcă s-ar fi căit de ce 
zisese. 

— Nu, doamnă baroană, răspunse îndată Beauchamp cu 
tonul cuiva care nu vrea să scape ocazia şi se grăbeşte a se 
pune pe terenul pe care îl doreşte, sunt sigur că nu mi se va 
întâmpla aceeaşi istorie, cel puţin pentru acelaşi motiv. Totuşi, 
pentru că vorbiţi de procurorul regal, lucru pe care vreau 
totdeauna să-l uit când calc pragul acestei case... 

— Domnule... 

— lartă-mă; nu ne aude nimeni, urmă magistratul. 

— De-ajuns, domnule Beauchamp, de-ajuns; ştiu ce ai vroi 
să-mi spui şi acel lucru mă plictiseşte teribil, precum bine ştii. Ţi- 
am cerut ştiri noi pentru ca să-mi goneşti neliniştea pe care 
fizionomia dumitale încruntată şi posacă mi-o cauzase; dă-mi 
acele ştiri ca şi atunci când erai simplu ziarist; e lucru mai 
plăcut, mai fără ceremonii. 

Magistratul se uită drept în ochii baroanei, parcă ar fi vrut 
să-i citească pe faţă. 

— Ah, vezi! zise ea râzând cu haz. 

— Vechiul ziarist nu mai ştie să fie decât magistrat. 

— Nu, doamnă; cu dumneata voi fi tot acelaşi, fă-mi cinstea 
să mă crezi. Totuşi, veştile pe care ţi le voi da nu pot ieşi din 
gura unui ziarist, cum zici d-ta. 

Şi Beauchamp apăsă asupra fiecărui cuvânt, ceea ce făcu 
pe baroana Danglars să tremure iarăşi. 

— Şi pentru ce? întrebă dânsa făcând o sforţare ca să-şi 
ascundă spaima ai jurat ca în noaptea asta să mă faci să mor de 
frică? 

— Nu pot ieşi din gura unui simplu ziarist, zise Beauchamp, 
pentru că privesc pe o damă pe care magistratul o stimează şi o 
apreciază foarte mult. 


După modul cum magistratul rosti cuvintele acestea, după 
expresia privirii lui, baroana observă că nu trebuia să stăruie. 
Totuşi, vrând să ştie neapărat ce ştiri avea de spus magistratul, 
poate de interes pentru dânsa, îşi schimbă purtarea şi lăsându-l 
de braţ îi zise: 

— Prea bine, domnule; aşadar voi fi şi eu băgătoare de 
seamă faţă cu dama aceea şi nu voi mai stărui. Ţine-ţi taina 
pentru d-ta. 

Totuşi, baroana Danglars se amăgi, manevra ei nu-i dădu 
rezultatul dorit, magistratul rămase nepăsător. 

— Ah! Faţa ta e de bronz! Murmură el, văzând-o cum se 
depărta şi ducându-şi degetul arătător al mâinii drepte la obraz 
dar, cu toate acestea, sunt singurul dintre toţi cei care te 
înconjoară pe care nu-l poţi amăgi, în trecutul tău este o taină 
groaznică pe care o ştii ascunde bine de ochii tuturor, dar nu şi 
de ai mei. În viaţa ta prezentă este ceva mişelesc, ruşinos pe 
care cu o măiestrie infernală ştii să-l îngropi în adâncul inimii 
tale de marmură. Dar, lasă pe mine, sunt deja stăpân pe 
secretul trecutului; vom căuta ca să aflăm şi pe al prezentului. 

Peste câteva momente, Beauchamp observă că-l urmărea 
cineva, doritor să-i vorbească, încetini pasul şi fără ca să se 
întoarcă sau să se arate că observase că era urmărit, lăsă ca 
necunoscutul să-i treacă înainte. 

— AŞ putea să am cinstea de a spune două cuvinte 
domnului de Beauchamp? 

— Cum? Cum? Domnule ministru, sunt la ordinele dumitale. 

— Trebuie să ştii că ţin foarte mult la tot ce priveşte liniştea 
şi siguranţa noastră a tuturora, zise Lucian Debray, pornind cu 
dânsul spre o odaie goală. 

— Aşadar cred că, în locul meu, n-ai fi stat la cumpănă şi ai 
fi dorit să afli ce făcea pe un procuror regal să fie aşa de 
melancolic şi de încruntat. 

Oh! Domnule, iartă-mi neexperienţa, încă n-am putut 
căpăta fruntea de marmură pe care se cade s-o aibă un 
magistrat. 

Îmi tălmăceşti rău gândul, domnule de Beauchamp; nu 
voiam să te dojenesc; ştiu bine că şi magistratul e om şi că 
poate avea simţăminte ca toţi ceilalţi. Dar, fiindcă ieri am aflat 
câteva lucruri, cărora n-am socotit să fie nevoie a le da mare 
importanţă, văzându-te aşa de schimbat începusem a bănui că 


ce mi se spusese putea fi adevărat. Şi în cazul acesta, cinstea 
unei femei pe care o stimez şi pe care o respect... Aşadar, de 
aceea mi-am luat libertatea să te întreb. 

— Ah! Dumneata ştii?... atunci, da, lucrul e adevărat... 

— Sper că te vei purta ca magistrat, îl întrerupse Debray, 
cu un ton ce vroia să zică: Sper că te vei purta ca prieten 
numele acestei femei ai fi aşa de bun să mi-l spui?... 

Procurorul regal nu putea face altceva decât să răspundă la 
această întrebare directă a ministrului, către care nu se putea 
arăta neîncrezător; se apropie aşadar de el şi-i şopti un cuvânt 
la ureche. 

Debray se îngălbeni, dar pe dată, ascunzându-şi tulburarea, 
se depărta de procuror şi se întoarse în salonul unde baroana îI 
aştepta cu o nerăbdare foarte mare. 

Procurorul regal plecă din casă doamnei Danglars cu un 
zâmbet ironic pe buze. 

Când musafirii începură să plece şi când aurul şi biletele de 
bancă dispărură de pe mese, baroana făcu un semn tainic lui 
Debray şi ieşi îndată din saloane ca să intre în odăile ei, în care 
luxul şi bogăţia se desfăşura cu un gust şi mai rafinat decât în 
restul palatului. 

Baroana deschise o uşă cu geamuri care da într-un cabinet 
de muzică şi aruncând o privire melancolică pe nelipsitul piano- 
forte, nu-şi putu opri exclamaţia: 

— Oh! Eugenio! Pentru ce m-ai părăsit şi tu! 

O lacrimă brazdă obrajii palizi şi mândri ai persoanei care, 
făcând o mişcare spre a goni acea idee dureroasă, trecu prin 
cabinet şi merse ca să se uite pe o fereastră pe jumătate 
deschisă, care da în curtea cea mare. 

Stătea astfel până ce auzi huruitul celei din urmă trăsuri 
care se depărta; observând apoi umbra unui om ce se pregătea 
să intre în palat, alergă să deschidă uşa unei scări secrete, se 
întoarse apoi în odaia ei şi se trânti pe un divan de mătase 
închisă. 

Lucian, suindu-se, închise uşa scării şi merse spre baroană. 

— Ei bine, Debray, ce e nou? întrebă ea foarte neliniştită. 

Debray îşi scoase mănuşile, îşi puse mantaua şi pălăria pe 
un scaun şi se aşeză lângă baroană ca un om în intime relaţii cu 
dânsa. 

— Vorbeşte, Debray; mă faci să mor de nerăbdare. 


— Tot ce-am putut să descopăr fără să fac imprudenţe a 
fost un singur cuvânt, răspunse tihnit Debray. 

— Ah! exclamă baroana cu un gest de îngrijorare. 

— Şi cuvântul acesta este numele unei femei... al tău. 

— Aşadar mă socoţi în primejdie? 

— Cum te-am socotit totdeauna, răspunse Lucian Debray, 
dacă, până acum, locuinţa ta în Paris nu a dat loc ridicolului, nu 
m-am putut totuşi convinge că vei putea să-ţi ţii rolul multă 
vreme şi acum nu cred deloc aceasta. 

Baroana, zâmbind cu mândrie, răspunse: 

— Dacă n-ai crezut aceasta, pricina e că n-am avut taine 
pentru tine ca pentru ceilalţi. De-ai crede şi tu ca ceilalţi că 
baronul Danglars călătoreşte din plăcere cu fiică-sa Eugenia, nu 
ţi-ai fi închipuit niciodată că am fost părăsită de baron şi de 
Eugenia. 

— Prea bine, zise Debray este un an de când baronul a 
urmat pilda Eugeniei şi de când societatea pariziană îi crede că 
se ocupă numai a călători. Oh! Lucrul e foarte simplu. 

"Dar timpul zboară şi va zbura şi nu s-ar putea găsi cineva 
căruia să-i vină melancolica idee de a întreba când se vor 
întoarce baronul şi fiică-sa Eugenia." 

Baroana făcu o mişcare. 

— Apoi, urmă Debray, nu s-ar putea întâmpla ca vreun 
glumeţ să râdă de lunga lipsă a călătorilor şi ca Parisul să-i imite 
exemplul? Dragă baroană, vezi, lucrul se cam încurcă puţin. 

— Sfătuieşte-mă, deci, Debray, zise ea cu aerul nevinovat 
al unei copile de cincisprezece primăveri, punându-şi amândouă 
mâinile pe umărul lui Debray. 

— Îți repet ce ţi-am spus acum un an, când mi-ai arătat 
scrisoarea bărbatului tău, în care el îţi zicea: 

"Te las cum te-am luat; cu multă avuţie şi cu puţină 
onoare." 

Frază care ar fi zdrobit pe orice altă femeie şi care abia 
pricinui o mişcare de mândrie baroanei. Lucian urmă: 

— Repet, aşadar, că tu trebuie să călătoreşti. Anul trecut, 
aveai o avere de un milion şi două sute de mii de lei, adică 
şaizeci de mii de lei, sau cu alte cuvinte, o sută douăzeci de mii 
de lei venit. Ce-ţi pasă ţie de Paris? Spune prietenilor tăi că 
bărbatu-tău e la Roma, la Civita vechia, la Neapole şi că vrea să 


te duci la el. Prietenele tale vor răspândi zvonul pretutindeni şi 
te vei putea duce la Londra. 

— Aşadar, vrei să ne despărţim, Debray? întrebă baroana 
încercând în zadar să verse o lacrimă, mă va costa foarte. 

Lucian nu răspunse, dar, aruncând o privire oblică asupra ei 
se scula. 

— E un an de când am făcut amândoi o asociaţie şi de când 
interesele noastre au prosperat... şi acum ar lua un aspect şi 
mai bun, pentru că fiind tu ministru de finanţe... 

— Ah, am ajuns la punctul esenţial al chestiunii! strigă 
Lucian dând cu pumnul în spătarul scaunului. 

— Cum? întrebă baroana căscând ochii mari şi sculându-se 
în sus puţin de pe divan, unde stătuse aproape întinsă până 
atunci, întocmai ca o amantă pasionată. 

— Ziariştii din opoziţie au proasta manie de a cerceta 
purtarea privată a miniştrilor. Ei bine, fie zis între noi, mai ales 
că nimeni nu ne ascultă, partea esenţială a adunărilor tale e 
jocul de cărţi şi n-aş vroi ca cineva să creadă că eu am de la el 
vreun câştig. 

— Pagube n-ai avut până acum, îl întrerupse cu ironie 
baroana. 

— Înţeleg, dar nu vreau să merg înainte, răspunse cu tărie 
Lucian. 

— Mă despart de interesele tale şi vom rămâne numai 
prieteni. 

— Prea bine, domnule! strigă baroana vânătă de necaz şi 
atinsă în amorul propriu, pentru că înţelegea unde ţinteau acele 
cuvinte prea bine, dar jertfa aceasta, eu n-o pot primi. Să ne 
facem socotelile şi pe urmă... 

— Pe urmă? întrebă el cu un zâmbet batjocoritor, care arăta 
ce mult dispreţuia dânsul necazul neputincios al nobilei 
baroane. 

— Vrei negreşit să nu ne mai vedem. 

Lucian îşi puse mâinile în buzunar şi rămase nemişcat, 
răspuns care echivala cu un: Cum vei vroi. 

— Cu toate acestea, te vestesc că iarna aceasta voi sta încă 
în Paris. 

— Vei face foarte bine; mi s-a spus că spectacolele vor fi 
splendide; repertoriul mai tot de Donizetti şi de Bellini. 


— Şi de domnul Lucian Debray, de asemenea, adăugă 
baroana râzând răutăcios. 

— Nu pricep. 

— Am să văd cum vei debuta ca ministru. 

— Lasă, baroană, zise Debray cu un aer foarte serios, cine a 
jucat la urcare şi la scădere nu poate pleca din Paris şi deveni 
simplă turistă străină fără oarecare părere de rău, înţeleg. 
Totuşi, e de neapărată nevoie când un procuror regal a aflat 
unele lucruri... Baroană, fi prudentă ca Ulise şi înţeleaptă ca 
Nestor. 

Şi, pe când vorbea astfel, Lucian Debray scoase portofelul, 
îl deschise, puse pe măsuţă un pumn de bilete de bancă şi stătu 
lângă baroană, care era palidă şi foarte tulburată. 

— A doua oară tovarăşii fac socotelile tovărăşiei şi 
nădăjduiesc că va fi cea din urmă dată; ţine minte sfatul meu. 


Capitolul II Benedict 


leşind din palatul doamnei Danglars, Beauchamp se duse 
drept acasă, în capătul străzii Cog-Heron. 

Deja de câtva timp, Beauchamp sta, în odaia lui de lucru, în 
faţa mesei; deodată el se sculă, ieşind dintre grămezile enorme 
de hârtii strânse de o parte şi de alta a scaunului său, întocmai 
cum spectrul fantastic al vreunui poet liric se ridică dintre 
mormintele unui cimitir mic la lumina palidă a lunii. Merse la 
fereastră, ridică puţin perdeaua şi-şi aruncă ochii în curte, care 
era luminată numai de un felinar roşiatic. Apoi observând pe 
cineva care venea înspre cabinetul său, lăsă perdeaua şi se 
rezemă cu coatele de birou. 

Peste câteva minute, uşa cabinetului se deschise şi doi 
oameni intrară. Unul cu o înfăţişare sinistră, se vedea după 
costum, după manierele supuse şi după corpul herculean că era 
agent polițienesc; celălalt tânăr, slab, vânăt la faţă, zdrenţăros, 
era desigur acuzatul. 

La un semn al procurorului, agentul polițienesc ieşi şi se 
auzi cum el închise uşa. 

Beauchamp stete un moment nemişcat, apoi când socoti că 
agentul trebuia să fi ajuns în curte, arătă acuzatului cu mâna 


partea opusă a mesei, întoarse abajurul lămpii aşa ca să poată 
observa mai bine figura vinovatul. 

— Numele dumitale? întrebă el, îngroşându-şi glasul, parcă 
ar fi vrut să şi-l prefacă. 

— Imi pui tot aceeaşi întrebare şi eu îţi dau tot acelaşi 
răspuns; mă numesc Benedict. 

— Benedict, repetă procurorul. Apoi urmă interogatoriul. 

— Eşti dispus să repeţi ce ai mai mărturisit deja? 

— Pentru ce? zise tânărul cu mare răceală pentru ce sa mai 
spun aceeaşi istorie? M-au prins; iată-mă. Judecaţi-mă şi noapte 
bună! 

— Fii mai prudent, Bendedict. E vorba de osândă la moarte. 
Dacă dumneata eşti sigur, cu atât mai bine; nu mă mai chinui, 
insa. 

— Vreau totuşi să-ţi mai vorbesc o dată; poate că ai uitat 
unele împrejurări, care să-ţi poată îndulci pedeapsa. 

Şi magistratul se răsturnă în fotoliu. 

— Voi face cum doreşti; dar ascultă-mă bine, domnule 
procuror regal, pentru că astă dată e cea din urmă când mai 
vorbesc. 

Şi cuvintele acuzatului răsunau cu o oarecare amărăciune, 
cu un dispreţ de viaţă, care n-ar fi putut face mare impresie 
asupra nervilor tociţi ai unui judecător bătrân, dar care mişcau 
adânc pe un om încă tânăr şi care, ca Beauchamp, nu se 
obişnuiesc încă bine cu toate peripeţiile misterelor ce se 
desfăşurau uneori în faţa unui procuror. 

— Eram închis la "Forţa" şi eram, cred, ocrotit de un prieten 
necunoscut pentru că din când în când venea să mă vadă un 
oarecare individ, anume Bertucio, cu care avusesem relaţii în 
trecut şi care-mi da bani în numele necunoscutului protector ca 
să pot avea hrană mai bună ca cea ordinară a închisorii. Deja 
fusesem dus înaintea tribunalului şi declarasem că eram fiul 
domnului de Villefort, predecesorul dumitale şi aşteptam 
resemnat sentinţa. Fugit din temniţă, dovedit că omorâsem pe 
Caderousse, 100% ce puteam să mă aştept decât la eşafod? 

— Stai, întrerupse magistratul cum ai ştiut că erai fiul 
domnului de Villefort? 

— Ah! Intrebarea aceasta nu mi-ai mai făcut-o niciodată, 
răspunse Benedict, zâmbind ca un om care a priceput mai mult 
decât s-ar putea crede, să-ţi satisfac curiozitatea. Am spus deja 


că aveam un, protector necunoscut şi că Bertucio îmi aducea 
bani de la dânsul; ei bine, Bertucio, intrând într-o zi în celula 
mea la "Forţa" mi-a vorbit astfel: 

" Benedicte, stai rău de tot. Este însă cineva care vrea să te 
scape, fiindcă s-a jurat să scape în fiece an pe câte un om. 
Protectorul acesta şi-a adus aminte de un mijloc ca să nu fii cel 
puţin osândit la moarte; şi iată în ce fel: procurorul regal care-ţi 
instruieşte procesul are relaţii foarte strânse cu o damă şi 
această damă a născut un copil, fiu al lui Villefort. Un asemenea 
scandal nu trebuia să se dea la iveală, şi, de aceea, îndată ce s- 
a născut, copilul a fost luat de domnul de Villefort, pus într-o 
lădiţă, înfăşurat într-o batistă brodată a mamei şi, coborând o 
scară secretă, procurorul a mers în grădină să îngroape pe copil 
la rădăcina unui copac; tocmai atunci, o mână necunoscută izbi 
cu două lovituri de cuţit pieptul infanticidului şi fură lădiţa, 
crezând că conţinea vreo comoară. 

Asasinul fugi şi, deschizând lădiţa văzu pe copil în viaţă 
încă, îi dădu aer şi, înfăşurându-l în batista brodată, îl duse la 
ospiciul Carităţii, strigând: 

— Domnule, plătesc o datorie, am răpit o viată, dar am 
însufleţit alta. 

Aceasta e istoria naşterei tale, urmă Bertucio şi când vei 
merge la judecată, spune cine eşti şi vei vedea pe procuror 
umilit şi trecând, de pe scaunul de judecător, pe banca 
acuzaților; scandalul produs astfel va amâna judecata ta şi, în 
vremea asta protectorul tău va găsi chip să te scape." 

"Şi eu am făcut astfel, urmă Benedict şi peste o lună 
protectorul meu s-a ţinut de vorbă: eram liber." 

"Liber, domnule, dar cu o condiţie, să întovărăşesc 
pretutindeni pe tată-meu, înnebunit în urma scandalului şi care 
avea mania să sape pretutindeni în pământ." 

"Ah, priveliştea acelor nenorociri îmi chinuie mult inima! 
După ce avusese renume de om cinstit, după ce avusese o 
poziţie socială aşa de înaltă, să cadă deodată pe banca 
acuzaţilor!... din nenorocire nebunia nu îngădui să se instruiască 
procesul şi, peste câteva zile, eram liberi amândoi; averile lui 
fură sechestrate Şi abia i se lăsă un venit mic spre a putea trăi." 

"Incet, încet, însă, tată-meu îşi redobândi mintea şi peste 
şase luni de viaţă comună cu mine se vindecă. Mă cunoscu şi 


mă iubi, dar nu mai trăi mult. Abia avu vreme să-mi ceară 
iertare şi să-mi dea binecuvântarea sa." 

" Fiule, îmi zise el în ziua cea din urmă, simt că mă duc şi 
am o singură durere, aceea că nu pot plăti o datorie... o datorie 
de sânge şi de disperare, o datorie pe care n-aş vroi s-o las în 
suferinţă. Fiule, am fost vinovat; mi-am pus des pe faţă masca 
ipocriziei, ca toţi oamenii, dar am fost pedepsit într-un mod 
oribil. Oh! Soţie, fiică, fiu, totul mi-a răpit un om fără milă fără 
remuşcare, ca să se răzbune pe mine! Benedicte, loveşte pe 
omul acela, zdrobeşte-l, nimiceşte-l, striveşte.-l; să plângă şi el şi 
când disperarea lui va ajunge la culme, zi-i: 

"— Sunt fiul lui Villefort, te pedepsesc în numele lui şi 
plătesc cu răzbunarea mea pe a ta!" 

" Oh, tată şi unde e omul acesta, unde e? Am exclamat eu. 

" Unde e? Murmură tată-meu, dând din cap; unde e? Nu 
ştiu. Apoi, luându-mă de braţ şi trăgându-mă lângă dânsul îmi 
zise cu glas tremurător de frică şi cu ochii căscaţi mari: întreabă 
spaţiul, întreabă cerul, întreabă marea şi pământul... e 
pretutindeni ca un zeu puternic, ca un geniu infernal. la seama 
ca ochii lui sa nu se fixeze într-ai tăi! Ai fi pierdut şi blestemat 
pentru totdeauna!"... 

" Dar numele lui, strigai, eu necăjit." 

" Numele lui, reluă domnul de Villefort, cu un zâmbet 
convulsiv şi amar. Are el un nume hotărât, sigur? Vezi, el îşi 
schimbă numele şi firea în toate zilele, în toate ceasurile după 
voinţă. Starețul Busoni, lordul Wilmore, Contele de Monte- 
Cristo." 

" Ah! Strigai eu, tresărind; contele de Monte-Cristo." 

" Sau stareţul Busoni sau lord Wilmore, urmă tată-meu Cine 
ştie acum care-i este numele. Cu toate astea, caută-l 
pretutindeni; înalţă-te în aer, în nemărginit; coboară-te în 
abisuri, scormoneşte măruntaiele pământului şi ale mării... 
Adevăratul lui nume este Edmond Dantès. Fiule, răzbună-mă şi 
mori, sau fii blestemat!" 

"Chiar în acea noapte, urmă Benedict după o mică pauză, 
domnul de Villefort muri, lăsându-mi scrisoarea pecetluită pe 
care dumneata mi-ai luat-o şi pe care o ai încă." 

— Şi pentru ce nu citeai scrisoarea aceea? întrebă 
magistratul. 


— Pentru că tată-meu ceruse ca să-i făgăduiesc că o voi citi 
atunci când voi ieşi din Franţa. Din nenorocire am fost prins 
înainte de-a putea să îndeplinesc condiţia aceasta; totuşi, nu voi 
muri fără să-i ştiu cuprinsul şi că voi cere tribunalului să mi-o 
înapoieze. 

Beauchamp se înfiora. Paloarea l-ar fi trădat, dacă n-ar fi 
fost în umbră. 

— Şi unde te duceai când ai fost arestat? 

— Afară din Franţa. 

— Pentru ce? 

— Ca să-mi împlinesc misiunea. 

— Care? 

— Moştenirea tatălui meu: răzbunarea. 

Beauchamp se sculă şi se plimbă puţin prin odaie, 
învelindu-şi obrajii cu un colţ al hainei. Apoi se opri şi păru 
hotărât. 

— Benedicte, zise el îmi pari mai mult nenorocit decât 
vinovat. 

— Da, negreşit! exclamă Benedict, sunt sub povara unei 
fatalităţi teribile, aceea a naşterii mele. Apa botezului meu a 
fost lacrimile mamei; cuvântul sacramental, blestemul tatei. 
Consacrat iadului dacă muream, mizeriei dacă trăiam... şi, de 
atunci, tot rătăcitor, tot fugar, tot mizerabil... Azi e noaptea de 
27 Septembrie; domnule, ascultă. 

Şi Benedict numără una câte una bătăile ceasornicului care 
suna miezul nopţii. 

— E ceasul în care m-am născut; în aceste zile mi se 
întâmplă totdeauna nenorociri şi acum sunt în puterea dumitale. 

Şi-şi lăsă capul pe piept, încrucişând braţele. 

Procurorul regal îşi şterse sudoarea care-i curgea de pe 
frunte şi se trânti pe un fotoliu, ca şi cum ar fi recunoscut în 
cuvintele arestatului voinţa suprema a lui Dumnezeu. 


Capitolul III Doamna Danglars 


Era ora opt dimineaţa. O trăsură, fără armuri, se opri la 
poarta casei procurorului, în strada Cog-Heron. Un bătrân portar 
se arătă în pragul porţii. 

— Deschide! strigă vizitiul, pentru că e în trăsură o damă şi 
nu se cade să se coboare în uliţă. 

Portarul stătu la îndoială, căci nimeni şi mai ales nici o 
femeie n-avea obicei să tulbure pe procuror la ceasul acela; dar 
cuvântul o damă rostit de vizitiu birui scrupulele bătrânului, care 
deschise poarta cea mare a casei. 

Trăsura se opri la intrarea vestibulului şi din ea cobori o 
damă, a cărei eleganţă de forme am putea-o de pe acum lăuda, 
dacă ea n-ar fi avut grijă să se înfăşoare de la cap până la 
picioare într-un şal larg de caşmir. 

Doamna fu anunţată şi, apoi, introdusă în odaia de lucru a 
procurorului, unde ea îl aşteptă cam o jumătate de ceas. 

În cele din urmă, uşa se deschise şi Beauchamp intră. 

— Baroana Danglars! exclamă el, prefăcându-se mirat. 

— Da; iartă-mă că te tulbur, dar e un lucru neaşteptat. 

— Poftim, stai, doamnă baroană, o întrerupse Beauchamp, 
prefăcându-se a nu observa tulburarea ei. 

Fu un moment de tăcere, în timpul căreia baroana îşi trecu 
de mai multe ori batista pe obraji. Parcă vroia să-şi adune 
puterile spre a rosti o vorbă mare. 

— Domnule, zise ea în cele din urmă prezenţa mea aici nu 
trebuie să te mire; pentru dragostea lui Dumnezeu te rog, nu-mi 
mări zăpăceala sau mai bine, adăugă ea oftând, ruşinea unei 
spovedanii. 

— Ah! Cugetă Beauchamp, au fost de-ajuns câteva cuvinte 
spre ai domoli îngâmfarea. 

— Da, adăugă ea încet, fără să vreau a cerceta cum, 
dumneata cunoşti un secret pe care abia îl ştie numai domnul 
ministru de finanţe. 

Baroana făcu o mişcare şi procurorul zâmbi în sine şi, apoi, 
adăugă; 

— Îmi închipui scopul vizitei dumitale. Ce pot să fac? 

— Dumneata poţi totul, domnule. Poţi totul, ca magistrat şi 
ca prieten. 


— Două lucruri anevoie de împăcat înaintea legii, murmură 
Beauchamp. 

— Tihna, liniştea, cinstea mea, toate atârnă de dumneata în 
momentul acesta, urmă doamna Danglars. Îţi cer să mă scapi, 
te rog să mă scapi. Spune-mi tot. Beauchamp se sculă, se duse 
la masă şi deschizând un sertar, scoase o scrisoare pecetluită, 
dar deja desfăcută. Apoi, întorcându-se la locul său, se pregăti s- 
o citească. 

Baroana îşi ascunse faţa în mâini. 

Magistratul citi: 


"Benedicte, un jurământ pe care n-ar trebui să-l violez are 
să-ți fie dezvelit. Nu vreau să te las în lume, fără ca tu să poți 
într-o zi săruta mâna mamei tale, mulțumindu-i pentru lacrimile 
pe care le-a vărsat pentru tine, pentru durerea ce i-am pricinuit 
cu prudenta mea. Dacă într-o zi, soarta o va despărți de soțul ei, 
du-te la ea, fii sprijinul ei de va trăi în mizerie, de va avea 
trebuință de un prieten ca să-şi rezeme capul obosit de 
suferințe. Ţine minte cuvintele mele şi află că datorezi viaţa 
baroanei de Danglars." 

"Primeşte binecuvântarea tatălui tău 

Villefort. " 


Baroana scoase un țipăt de durere; magistratul rămase 
nepăsător. 

— Oh! Şi fiu-meu nu ştia această taină groaznică? întrebă 
ea cu glas slab şi pe când obrajii i se acopereau de roşcata 
ruşinii şi a umilinţei. 

— Nu, doamnă, răspunse Beauchamp. 

— Doamne!... Ajută-mă. 

— Nu tipa, doamnă; te-ar putea auzi cineva şi gândeşte-te 
că aici stai ca un vinovat înaintea judecătorului. 

— Dar ce să fac spre a înlătura scandalul? Ce ai dumneata 
de gând să faci? întrebă ea şi mai speriată. De ce reînvii acest 
secret al unei greşeli trecute, adăugă ea cu amărăciune. 

— Ai voi poate ca nevinovatul să fi rămas îngropat de viu? 
Doamnă, pământul nu poate ascunde în sine o crimă de felul 
acesta, răspunse magistratul ai cărui ochi nu se puteau dezlipi 
de pe figura aprinsă a doamnei Danglars. 


— Fiul meu! Murmură ea, oh! Eu ştiam bine că trăia; dar 
lacrimile, ţipetele mele nu putură schimba hotărârea tatălui său. 
Crima n-a fost a mea, iartă-mă. Şi d-ta, domnule, urmă baroana 
adresându-se lui Beauchamp, mântuieşte-l, scapă-l, deşi 
rugăciunile unei femei pe care negreşit o dispreţuieşti n-au 
mare preţ în ochii dumitale, scapă-l. Dar nu uita pe baroana 
Danglars care n-are drept la mila dumitale şi pentru amintirea 
nenorocitului dumitale predecesor, în numele domnului de 
Villefort, scapă pe fiul său. 

— Doamnă, îţi voi răspunde ceea ce ti-ar fi răspuns şi 
dânsul. Voi îndeplini datoria pe care mi-o impune legea 
răspunse cu demnitate magistratul. 

— Cum? exclamă baroana zăpăcită, scrisoarea aceasta va 
apare la Tribunal? 

— Înlătură scandalul. 

— Cum? În ce fel? 

— Plecând din Franţa. 

— Dar unde mă voi duce părăsită de toţi? întrebă, fără să ia 
seama ce spunea, doamna Danglars. 

— Părăsită de toţi! Repetă Beauchamp uimit dar bărbatul 
dumitale? Dar fiica dumitale? 

— Ah! Exclama baroana cu un gest nespus de ciudă. Văd că 
trebuie să-ţi spun tot. Eşti, ca toţi magistraţii, rece, nepăsător, 
nemilos. Bine, bine, voi sorbi paharul până la fund. Ei bine, 
trebuie să ştii, domnule, că bărbatu-meu m-a părăsit... că fiică- 
mea a fugit. Sunt singură în lume, voi pleca din Franţa, voi pleca 
dar pentru dragostea lui Dumnezeu, dacă ai alt Dumnezeu afară 
de legea oamenilor, te jur, scapă-mi fiul. 

Doamna Danglars plecă apoi repede şi ieşi din casă iute, 
sărind apoi în trăsură, care porni spre locuinţa ei. Acolo ea îşi 
strânse giuvaerurile şi ba nii într-o lădiţă de călătorie, în 
timpul acesta ea plângea în tăcere şi trupul îi tremura convulsiv; 
consecinţă fără îndoială, a zguduirii dureroase a întregului ei 
sistem nervos. 

Vedea în cele din urmă năruindu-se piatră cu piatră, toată 
clădirea pe care o crezuse destul de solidă ca să reziste 
trăsnetelor şi acea clădire se dărâma, se făcea pulbere fără 
nădejde de a mai putea fi reconstruită. 

— Oh! Villefort! strigă ea, bătând cu piciorul în pământ şi 
smulgându-şi părul o asemenea taină trebuia să moară cu tine! 


Apoi, strângându-şi lacrimile ce-i curgeau fără voie din ochi, 
deschise dulapurile, alese rufăria necesară pentru un drum de 
câteva zile, şi-şi urmă pregătirile de plecare, hotărâtă să se ducă 
fără veste din Paris, unde pierderea ei părea să fi fost jurată de 
un duşman necunoscut şi puternic, împotriva căruia nu se putea 
pune. Pentru o femeie ca doamna Danglars, adorată, vanitoasă 
şi bogată, nu e puţin lucru să părăsească locul unde-şi exercită 
domnia spre a pleca în ţări străine şi a deveni o simplă turistă 
necunoscută. Ce frumoase visuri avusese! Ce crudă era 
deşteptarea! Părăsită de bărbatu-său, mare capitalist, care 
preferă să fugă cu cei din urmă bani pe care-i avea în casă şi 
care nu erau ai lui, decât să se declare falit, ea, femeie mândră 
şi îngâmfată, vru să rămână în ochii lumii tot aşa de luxoasă ca 
în trecut şi căută să dea acelei fugi o altă cauză decât cea 
adevărată. Această dorinţă anevoioasă dacă nu imposibilă, 
pentru că creditorii, întemeiaţi pe lege, erau să pună sechestru 
pe averile d-lui Danglars, ajutată într-un chip uimitor de o 
împrejurare extraordinară, peste câteva zile după plecarea 
baronului, toate datoriile lui fură Plătite şi doamna Danglars fu 
scăpată de povara teribilă a unor Plăţi de vreo cinci, şase 
milioane. 

Mulțumită acestei întâmplări  neexplicabile, doamna 
Danglars apăru în societatea pariziană şi toți crezură că domnul 
Danglars plecase ca să însoţească pe fiică-sa Eugenia într-o 
călătorie instructivă începută de copilă. Cu toate acestea, lipsa 
îndelungată a celor doi călători făcea să se răspândească 
zvonuri ciudate printre cei care cunoşteau firea aspră a lui 
Danglars şi imaginaţia exaltată a domnişoarei Eugenia; apoi, 
apariţia fără de veste a lui Benedict, scrisoarea lui Villefort, 
istoria tentativei de infanticid... toate concurau să silească pe 
sărmana femeie a imita exemplul bărbatului său şi al fiicei sale. 

Baronul Danglars fugise din Paris ca să rămână bogat, chiar 
şi cu preţul unui furt. 

Eugenia fugise din Paris pentru că avea mania de a nu voi 
să se mărite. 

Doamna Danglars fugea şi dânsa, pentru că se îngrămădise 
în Paris un nor care ameninţa să nască o furtună. Trecutul era 
cât pe ce să fie dat la iveală şi expus publicului, curios şi lacom 
de scandaluri. Era, deci, hotărâtă. 


Baroana nu mai plângea: cu obrajii palizi, ca de obicei, cu 
gesturi sigure, se aşeză la biroul ei de ivoriu şi se pregăti să 
scrie două scrisori; începu deja pe întâia adresată domnului 
Lucian Debray, fostul ei tovarăş pe când jucau la urcare şi la 
scădere pe socoteala bietului baron Danglars; dar deodată, 
parcă s-ar fi căit, aruncă hârtia jos şi începu a doua scrisoare 
pentru Benedict. 

Peste câteva minute scrisoarea era gata. Baroana, care era 
mai înainte de toate mamă, o reciti şi, pentru prima oară, ochii i 
se umplură de lacrimi. 


“Domnule; te afli în puterea justiției, sărac şi nenorocit, far 
alt ajutor decât elocința dumitale spre a-ți redobândi libertatea, 
dacă judecătorul dumitale va fi cumva destul de milos spre a se 
lăsa a fi induioşat de istorisirea sinceră a fatalității care de la 
naştere apasă asupra dumitale. Care-ţi va fi soarta? Dar eu 
aştept totul de la Dumnezeu. Ai încredere în nemărginita lui 
bunătate! Acum, dă-mi voie să dispun în favoarea dumitale de o 
mică sumă care-ţi va putea folosi spre a micşora asprimea 
carcerelor şi crede-mă, nu e o milostenie înjositoare, ceea ce-ţi 
ofer, ci plata unei datorii pe care o are către dumneata o 
persoană care te iubeşte mult." 


După ce sfârşi scrisoarea, baroana deschise un portofel, 
scoase 60 mii franci în bilete de bancă, le puse în scrisoare, pe 
care o pecetlui şi pe plic scrise numele lui Benedict. Apoi o puse 
într-alt plic, cu adresa “Domnului Procuror Regal". 

Baroana îşi plecă apoi capul pe masă şi plânse lung; pe 
urmă, când se linişti, luă o coală de hârtie şi scrise lui Lucian 
Debrai. li spunea că pleacă, rugându-l să se însărcineze cu 
supravegherea casei sale până ce-i va scrie din nou, spunându-i 
ce intenţii avea pentru casă, mobile şi argintărie. 

După aceea, ea deschise fereastra care da în curte şi stătu 
acolo până ce văzu un om, căruia îi făcu un semn să se urce pe 
scara pe unde intra în apartament Lucian Debray. 

— Intră, Tomo, zise ea acelui om care sta în pragul uşii. 

Toma era îmbrăcat cu o bluză albastră, cu pantaloni roşii şi 
cu cizme mari... 

— Să intru în costumul acesta, doamna baroana! Murmură 
el, uitându-se la bluză. 


— Intră, intră; am să-ţi vorbesc. 

Vizitiul intră, observând cu mirare că baroana închidea uşa 
odăii. 

__ Te-am luat în slujba mea pentru că te socoteam om 
cuminte şi prudent. 

— De n-aş fi aşa, n-aş fi bun vizitiu. 

— Bine. Dar acum e vorba de o plimbare lungă, care 
seamănă mult cu o călătorie. E vorba să umblăm mult, fără să 
ne oprim... să trecem prin multe ţări... 

— Înţeleg, doamnă baroană, o întrerupse vizitiul, dând din 
cap ca un om care a înţeles bine ce e de făcut. 

— Eu am învăţat pe vizitiul care a avut cinstea să ducă pe 
domnul baron; era un tovarăş al meu, un sărman disperat. 

— Vei găsi altul tot ca el? 

— De astă dată merg chiar eu, doamnă baroană. Mie puţin 
îmi pasă de voi fi aici ori aiurea. N-am pe nimeni care să se 
ocupe de mine. 

— Vei fi gata mâine? 

— Chiar şi azi. 

— O trăsură de poştă cu cai buni mă va aştepta într-un loc 
depărtat, vom pleca de aici în trăsura mea cea obişnuită; tu vei 
scoate paşapoartele; geamantanele nu vor fi grele; iată-l pe al 
meu. 

Vizitiul îşi aruncă ochii pe un geamantan mic de piele şi 
făcu semn că înţelese. 

— Pe urmă, pe drumul spre Bruxelles, Liege, Aquisgrana. 

— Bine. Toate vor fi gata. Cai vom lua pe vineţii; sunt buni 
şi tari. M-au trântit odată, dar nu se va mai întâmpla a doua 
oară. Cât despre paşapoarte..., Ascultă-mă bine. Un tânăr, cam 
mic de statură,... cu ochii albaştri, părul blond, nasul regulat, 
buzele subţiri, care călătoreşte ca să se distreze de o suferinţă 
fizică şi morală. 

— De minune! strigă vizitiul. 

— Dar, mai ales, fii prudent. Na şi bani. 

Vizitiul luă o pungă din mâna baroanei şi plecă. Mai târziu 
baroana suia în trăsura ei care o aştepta în curte. Coborâse pe 
scara pe unde cu Un an înainte Eugenia cu prietena ei Luiza. 


Capitolul IV Cei 60.000 ai lui Benedict 


Lucian Debray citi cu nespusă bucurie scrisoarea cu care 
doamna Danglars îl vestea de plecarea sa din Franţa. Relaţiile 
dintre el şi baroana, care fuseseră de mare folos altădată lui 
Debray, nu mai conveneau acum ministrului cu onoruri mari şi 
cu asemenea însemnată sarcină; doamna Danglars se afla într-o 
poziţie critică şi, cu toate că nimeni nu cunoştea acea poziţie, 
era foarte lesne ca ea să fie dată pe faţă dintr-o zi într-alta. 
Respiră deci cu putere. 

— Ah! Familiile acestea care vin nu se ştie de unde cu 
bogăţiile lor şi ies nu se ştie din ce loc, îmi par nişte actori care 
după ce au jucat câteva ceasuri pe scenă roluri de mari 
personagii, dezmierdându-şi mustăţile şi răsfirându-şi părul ca 
cine ştie ce oameni cu afaceri mari, după ce cade perdeaua 
redevin ceea ce sunt, adică nimic; nimeni nu le mai vede, 
nimeni nu mai aude nimic despre dânsele. Baronul Danglars era 
cam aşa ceva. 

Pe când Lucian Debray făcea aceste reflecţii filozofice, 
procurorul regal primind scrisoarea pe care i-o trimisese 
doamna, Danglars chemă pe acuzatul Benedict în cabinetul său. 

Magistratul sta la birou. Fiul lui Villefort fu adus şi, abia 
intrând, văzu cum se închidea uşa în urmă-i şi se afla în faţa 
procurorului. 

— Apropie-te, Benedicte; a, o scrisoare pentru tine. 

— O scrisoare! 

— Ştii de la cine ar putea să fie? 

— Eu? Dar cine mă cunoaşte? Cine mi-ar putea scrie? 

— Vezi, gândeşte-te bine. Dacă ştii pe cineva care ţi-a fost 
complice în cursul agitatei tale vieţi, nu-mi ascunde nimic. lată 
scrisoarea: ştii cine a scris adresa? 

— Acum văd întâia dată această scriitură; dar scrisoarea e 
deschisă, dumneata ştii ce cuprinde. 

— Cuvinte şi bani. 

— Bani! Ce spui? 

— Şaizeci de mii de lire. 

— Nu glumi, te rog, domnule, zise Benedict, îngălbenindu- 
se, roşindu-se ca para de foc, bătând din palme de bucurie. 

— Nu m-ai asigurat că un protector necunoscut îţi trimitea 
ajutoare băneşti când erai la "Forţa"? 


— Da, negreşit, dar de atunci nu s-a mai interesat de mine 
şi Bertucio, care venea să mă vadă din partea lui, a plecat din 
Franţa de multă vreme. 

Magistratul încruntă sprâncenele şi plecă ochii. 

Ştii că prizonierii nu pot avea la ei o suma aşa de 
importantă? 

— Ştiu, răspunse Benedict, oftând 

— Şi de ai avea-o, cum ai întrebuinţa-o? 

— Mi-aş cumpăra haine şi aş putea sta în închisoare fără să 
sufăr lipsurile pe care trebuie să le îndurăm şi aş pune deo 
parte pentru drum; nu mi-ai spus că voi fi deportat în Noua 
Caledonie? 

Magistratul îşi urmă meditaţiile. 

— Şi ai fi aşa de neghiob încât să spui tovarăşilor că posezi 
o asemenea sumă? 

— Oh! Într-un ciorap, ori cusută în căptuşeala bluzei, cine ar 
putea-o vedea? Cine ar putea bănui că ea există?... răspunse 
Benedict, zâmbind ş-apoi, de-aş spune cumva că am bani ar 
trebui să-i împart cu toţi ceilalţi flămânzi, care n-au tocmai 
virtuțile îngerilor. Ochii lui Benedict licăreau ca jăratecul şi 
sudoarea îi acoperea fruntea. 

Magistratul se mai gândi puţin, apoi, luând scrisoarea, o 
dădu lui Benedict, zicându-i: 

— Citeşte. 

Tânărul s-ar fi uitat mai bucuros la hârtiile care valorau 
şaizeci mii de lei, dar se conformă cu toate astea voinţei lui 
Beau-champ şi-şi aruncă ochii pe scrisoare. 

— Oh! strigă el; iată unul din geniile cele bune care se 
ocupau cu nimicirea răutăţilor pe care le făceau zânele cele rele 
din basme. Dar, cei şaizeci mii de lei, domnule? întrebă pe urmă 
Benedict căscând ochii mari. 

— Ascultă-mă, Benedict. Şaizeci mii de lei pot fi socotiți 
drept o avere pentru cineva care se află în poziţia ta. 

— Ei! Ştiu şi eu. 

— Aşadar, urmă magistratul nu-ţi pierde capul şi mulţumind 
cu smerenie cerului pentru ajutorul pe care ţi-l trimite, poartă-te 
aşa încât să meriţi sprijinul şi ocrotirea aceasta. 

— Da, domnule, da, domnule; tot ce vei voi, murmură 
Benedict, oftând din adânc şi mâncând din ochi biletele de 
bancă pe care magistratul le ţinea în mână, ca un câine care, 


atras de făgăduiala unei bucăţi de carne, face toate cele ce-i 
cere stăpânu-său. 

— Ştii că aş putea să nu-ţi dau banii aceştia? 

— Da, domnule. 

— Ştii că, dându-ţi banii aceştia, calc regulamentul 
închisorilor. 

— Oh! 

— Gândeşte-te bine cât m-aş căi că am făcut acest lucru, 
dacă ai face vreo imprudenţă. 

— Voi fi prudent ca şi Ulise. 

— Nu vrei să-mi dovedeşti într-un mod oarecare ţinta ta 
pentru serviciul pe care ţi-l fac? 

— In orice mod e cu putinţă. 

— Prea bine! Fii prudent şi eu mă voi mulţumi. Pe de altă 
parte, dacă ai face o faptă care să mă facă a mă căi de 
bunătatea mea, fii sigur că, în loc de deportare, voi cere 
împotrivă-ţ pedeapsa ghiulelei la picior şi că vei fi trimis la 
Toulon. 

— Oh! Fie-ţi milă, domnule; nu, nu, galera, nu! 

— Bine, iacă banii... şi încă odată îţi mai spun, fii prudent. 
Grăind astfel, procurorul regal dădu biletele de bancă tânărului, 
care le băgă repede în sân. Magistratul sună clopoţelul şi pe 
dată intră un agent polițienesc. 

— Du-l pe acuzat. 

Beauchamp răsuflă mai slobod când văzu pe Benedict 
depărtându-se; pe urmă se sculă de pe fotoliu convins că făcuse 
faptă bună dând lui Benedict ajutorul pe care i-l trimisese 
mamă-sa. 

— Şi cu toate astea nenorocitul va cădea din abis în abis 
cugetă Beauchamp, va începe prin a seduce pe un paznic apoi îl 
va asasina şi va ajunge în cele din urmă până la contele de 
Monte-Cristo şi va cădea cu dânsul pentru totdeauna. AW 
negreşit, colosul răsturnat va strivi în cădere pe pigmeul ce-i va 
săpa baza. Ei! Dreptatea lui Dumnezeu e mai desăvârşită decât 
a oamenilor şi decretele lui mai desluşite. Conştiinţa mea este 
liniştită. 

Benedict, mergând între paznicii săi, cu braţele încrucişate 
pe piept, parcă ar fi venit să-şi apere averea pe care o 
ascunsese între cămaşă şi piele, ajunse la "Forţa", fu dus în 


celula sa şi rămase acolo în întuneric, cuprins de frig şi cugetând 
la libertate şi la răzbunare. 

Este o lună deja de când trăia astfel sceleratul, păstrându-şi 
biletele de bancă pe care abia îndrăznea să le atingă atât îi era 
frică să nu le strice cumva cu unghiile lui mari şi cu pielea sa 
aspră, în fiecare zi făcea un plan nou de fugă şi în fiecare zi era 
oprit de o piedică materială: glasul tatălui său pe moarte care-i 
cerea dreptate şi răzbunare împotriva enormităţii unei groaznice 
cruzimi, fără milă şi înspăimântător răsuna în urechile lui şi 
deştepta ecouri lugubre în boitele celulei sale. 

Adeseori Benedict se scula fioros ca o fiară care vede 
înainte-i pe omul ce o biciuieşte; se da înapoi înspăimântat; apoi 
umfla nările, strângea din pumni, scrâşnea din dinţi şi, cu glas 
răguşit, striga: 

— Edmond Dantes! Om diavol! Unde eşti, unde eşti? Tu 
prăpădit până la cel din urma din stirpea ei o familie întreaga 
chiar un copil abia de opt ani! Blestematule! Care m-ai scos din 
întunecata prăpastie a morţii spre a mă face să cunosc în toată 
strălucirea lui şi apoi m-ai azvârlit iarăşi în prăpastie, râzând de 
căderea mea, batjocorindu-mi spaima. Trădător ţicnit, 
întrebuinţai cuvântul lui Dumnezeu spre a nimici pe cei ce erau 
fericiţi, învăluind în răzbunarea ta şi pe vinovat şi pe nevinovat 
Ca să te răzbuni pe un om aveai nevoie de viaţa unei fecioare a 
unui nevinovat şi a doi bătrâni? Ah! Ori cât ai fi tu de mare şi de 
puternic, fiul lui Villefort va ajunge până la tine, te vei cutremura 
auzindu-i paşii! Da, te vei cutremura în culmea prosperitaţii tale! 
Ascultă jurământul pe care-l face aici, între zidurile unei 
închisori, în tăcerea şi în întunericul unei nopţi adânci, un 
necredincios care a suit toate treptele crimei de la aceea de 
plastograf până la acelea de hoţ şi de pungaş. Vei cunoaşte 
zădărnicia puterii pe care ţi-ai luat-o. Vei muri după o agonie 
lungă. Două luni întregi, el repeta teribilul jurământ şi când văzu 
ca trecea a treia fără să fie trimis în surghiun, hotărî să-şi pună 
în practică planul de fugă. Îşi luă banii şi-i puse într-o basma pe 
care şi-o legă la brâu. 

— Bine! Bine! Planul meu e foarte simplu... sunt câteva 
piedici, dar cu bani ce nu faci?.,. Desigur, voi putea să ies din 
Franţa, zise el liniştit, ca un om care n-ar fi fost în închisoare... la 
să vedem puţin... Ah! Am ajuns oare aşa de nedibaci să nu pot 


omori un om? Să fi uitat meşteşugul? Ei! Lasă, am unghii bune şi 
dinţi la fel! 

Ucigaşul îşi încorda muşchii braţului; îşi desfăcu şi îşi 
închise de mai multe ori mâinile ca să se exercite la apucat; 
făcu două trei sărituri pe dalele de piatră ale celulei, şi, convins 
că nu pierduse de loc agilitatea sa, el se aşeză pe pat. Apoi 
scoţându-şi cizma, scoase din talpă o lamă de oţel, fără mâner 
şi foarte ascuţită la vârf. Pe urmă, rămase pe gânduri. 

Deodată auzi un zgomot de cheie ce intra în broasca uşii şi 
începu să tremure, ştiind bine că ţipătul cel mai uşor ar fi atras 
pe paznici şi l-ar fi împiedicat să întrebuinţeze cei şaizeci mii de 
lei în scopul ce el îşi propusese. Totuşi încordându-se, izbuti să 
se stăpânească şi, dobândind siguranţa lui rece şi nepăsătoare, 
îşi aşteptă lară vreo emoție manifestă victima. 

Era noapte şi paznicul venea, ca de obicei, să-şi facă 
rondul, să aprindă o candelă, atârnată de bolta celulei. 

Noapte bună, Benedicte, îi zise paznicul care-l cunoştea de 
mult ca unul din musafirii obişnuiţi ai acelui hotel întreţinut cu 
cheltuiala guvernului. 

— Noapte bună, prietene, răspunse Benedict sculându-se-n 
picioare şi mângâindu-şi barba cu aerul cel mai nepăsător. 
Sâmbătă e gata de plecare un vapor?... care are să te ducă şi pe 
tine. Prin urmare, ai să pleci în călătorie; fii cuminte, băiete... nu 
face prostii, poartă-te bine cu paznicii tăi şi, crede-mă, vei putea 
trăi bine. 

— Zici, prietene, că am să plec? Cum? întrebă Benedict, 
bătându-l pe umeri cu un gest de familiaritate prietenoasă şi de 
protecţie afectuoasă. 

— Cum ţi-am spus, răspunse bătrânul paznic, trăgând în jos 
candela ca s-o aprindă. 

— Atunci am să-ţi las ceva ca amintire. 

— Bravo! Papucii, poate zise bătrânul, râzând de ideea lui 
Benedict; dar vezi să nu-ţi fie frig la picioare. 

— Netotule! răspunse Benedict, cu glas dojenitor. Cine ţi-a 
spus că nu-ţi pot lăsa altceva decât papucii? Ştii tu, moşnege, că 
eu pot să-ţi las, înţelegi, îndeajuns pentru ca să fii tihnit restul 
vieţii? 

— Ah! Ah! Tot glumet! Minunat! lar ai să începi a mă 
convinge că tu eşti prinţul Cavalcanti... Ah! Ah! 


Benedict tresări, ca şi cum l-ar fi muşcat o viperă şi se 
îngălbeni de necaz. 

— Ei! Ce e? Ce ai? Îl întrebă paznicul, întorcându-se repede 
şi încruntând sprâncenele ca şi cum i-ar fi venit vreo bănuială. 

Benedict observă aceasta şi zâmbi ca să liniştească pe 
bătrân. 

— Nu lua seama, sufăr de nişte fiori. Dar să venim la vorba 
noastră: spune drept, ce ai da dracului să te faci stăpân pe 
douăzeci de mii de lei? 

— Douăzeci de mii de lei! Striga paznicul, lăsându-şi în jos 
braţul cu care ţinea felinarul de la care voia să aprindă candela 
zău, mă faci să râd cu cei douăzeci mii lei ai tăi! 

— Douăzeci şi cinci, nenorocitule! la urma, nu douăzeci, am 
zis douăzeci şi cinci de mii de lei, o nimica toată. 

— Oh! Oh! Repede curg miile tale de lei, sporesc 
necontenit! Acum cinci mii mai mult. Ei! Nu-mi mai pierd 
vremea cu glumele tale. Douăzeci şi cinci de mii de lei ar fi buni 
şi pentru mutre mai spălate ca ale noastre. 

— Ca ale noastre! Urmă Benedict cu un glas de dispreţ. 

— Vorbeşte pentru tine, prietene; eu care am mai mult, nici 
nu mă uit la aşa ceva. 

— Ai mai mult? Ah pricep, ţi-ai ieşit din minţi, prietene 
dragă. 

— Nebun! Vrei să vezi? 

— Da. 

— Vino încoace. Dar deocamdată ia seama să nu ne 
spioneze nimeni în coridor şi închide uşa. 

Cuvintele lui Benedict zădăriseră curiozitatea paznicului 
care făcu tot ce voia arestatul, închise uşa, puse cheia la brâu. 
se întoarse spre arestat şi scoase un țipăt de mirare văzând 
atâtea bilete de bancă în mâinile banditului. 

Şaizeci mii de lei! Murmură e, făcând socoteala bani. 

— Şaizeci mii... 

Benedict învârtea hârtiile în mână cu mare nepăsare 

— Vrei jumătate? întrebă el. 

— Eu? Şi ce să fac pentru tine? 

— Să mă scoţi d-aici. 

— Nu se poate. 

— Îţi dau zece mii lei mai mult; adică patruzeci. 

— Oh! 


— Cincizeci de mii. 

— Prietene, vrei sa mă ispiteşti! Dar, de unde ai banii ăştia? 
l-ai furat, hai. 

— Ce-ţi pasă? Cincizeci mii de lei fac să-ţi dai oarecare 
osteneală. 

— Dar cum am putea combina afacerea? |n capul 
coridorului este uşa curţii; dar sentinela nu lasă pe nimeni să 
iasă dacă n-are carte de trecere. 

— Vinde-mi pe a ta. 

— Şi eu să rămân în locul tău? 

— Vei spune că ai pierdut-o. 

— Ei! C-au sa mă creadă! răspunse paznicul gânditor. 

— Am găsit, exclamă deodată Benedict; te leg, te trântesc 
jos şi fug cu cartea ta, iar tu rămâi cu cei cincizeci de mii de lei 
ai mei. Vei spune că am sărit la tine, că te-ai apărat, dar că ai 
fost biruit. 

Propunerea păru că convinge pe paznic, care sta la 
îndoială. 

— Hai, hai, prietene, hotărăşte-te! Repede, repede, nu 
avem vreme de pierdut. 

— Drac ispititor! Murmură paznicul fie; dă banii încoace, 
încheie dânsul, dar şaizeci mii de lei, ca să fie socoteala 
rotundă, nici mai mult, nici mai puţin. 

Şi deja mâinile paznicului se întindeau pe când ochii i se 
înflăcărau de dorinţa de-a avea acei bani. 

— Bine, bine. Şaizeci mii de lei, zise Benedict, deja, tot 
pentru asta erau destinaţi! 

— Ah! Hoţule, vroiai să mă păcăleşti cu restul, hai! zise 
paznicul luând biletele de bancă şi dând în schimb o tăbliță de 
metal cu un număr pe dânsa. 

Şi unul şi celălalt se apropiară de candelă, întorcându-şi 
spatele ca să examineze scrupulos ceea ce-şi dăduseră în 
schimb; apoi, cu o mişcare identică amândoi se aflară faţă în 
faţă, cu aceeaşi întrebare pe buze. 

— Şi de-o fi falsă? 

— Tocmai asta mă gândeam şi eu despre medalia care zici 
că-mi va servi de carte de trecere. 

— Ei! Îţi garantez eu. 

— Şi nici eu nu te înţeleg; biletele sunt bune, neghiobule. 
Acum, haidem. 


Paznicul îi luă banii nepierzând din ochi nici una din 
mişcările lui Benedict, care se pregătea să-l lege cu frânghia 
candelei; dar în momentul când era să facă întâiul nod, paznicul 
se prefăcu a se freca la şale şi scoase repede un cuţit, al cărui 
fier scânteia înaintea ochilor lui Benedict. 

— Înapoi! strigă paznicul. 

— Ei! zise Benedict strângându-şi pumnul mâinii stângi şi 
scoțând din mânecă lama de fier ascuţită, pe care o ascunsese 
acolo şi cu care se înarma astfel, mă aşteptam la aşa ceva şi 
cum vezi, îmi luasem măsurile; bătrân nemernic, ai să mi-o 
plăteşti. 

Atunci începu o luptă sălbatecă, dar fu scurtă şi aşa de 
repede încât când paznicul vru să ţipe, simţi că i se stingea 
glasul în gâtlej şi nu putu scoate decât un horcăit lung. Cuţitul 
lui Benedict îi străpunse gâtul şi i-l tăiase dintr-o parte în 
cealaltă. Un şiroi de sânge ţâşni şi corpul paznicului căzu în 
agonie. 

Benedict rămase stăpân pe biletele de bancă; le ascunse 
sub mantaua paznicului cu care se îmbrăcă, îşi puse căciula lui 
pe ochi şi deschizând uşa pe care o încuie cu cel mai mare 
sânge rece, porni din coridor mergând cu pasul încet şi greoi al 
nenorocitului ucis de dânsul. 

Ajungând la sentinelă, îi arătă medalia şi trecu înainte; de 
asemenea la poarta închisorii. În sfârşit era liber. 

Indată ce ajunse în uliţă, liniştea şi siguranţa care-l 
reţinuseră în fuga sa, îl părăsiră. Un nor îi trecu pe dinaintea 
ochilor inima-i bătu mai tare, sângele îi curse cu violenţă prin 
vine; i păru că vântul îi aducea ţipetele de agonie ale paznicului, 
o rupse la fugă. Alergă ca şi cum ar fi fost urmărit de toţi 
soldaţii, care compuneau corpul de gardă al "Forţei". 

Peste o jumătate de ceas, era foarte departe de închisoare 
Atunci, gâfâind, se opri. 

Se uită jur împrejur şi nevăzând nimic bănuitor, scoase un 
oftat de uşurare. 

Unde să mă duc acum? 

Deja îşi redobândise sângele rece. Cu privirea sigură el 
cercetă, curajos, spaţiul: ca şi câinele ce goneşte vânatul, 
mirosea aerul, vrea să se orienteze. 

— În cele din urmă, sunt liber! zise el, bătând din palme, 
liber şi lumea e mare! Conte de Monte-Cristo, de n-ai murit te 


voi întâlni. Dar vor fi de-ajuns şaizeci de mii de lei pentru toate 
trebuinţele mele? Vom vedea; capitalul acesta poate să 
sporească. Deocamdată să ne găsim un adăpost. Se gândi 
câteva minute, apoi se lovi peste frunte, îşi adusese aminte de 
una din cele o mie şi mai bine ascunzători ale tâlharilor din 
Paris, unde un cârciumar fără scrupule primeşte la orice oră din 
noapte pe cei care bat la uşa lui. Benedict, care-şi liniştise 
spaima, porni spre cârciuma aceea, ocrotit de întunericul nopţii 
şi de ceața groasă care se lăsase deasupra Parisului, învăluindu- 
| într-un linţoliu misterios şi mobil şi ajunse fără piedici şi fără să 
dea peste vreo patrulă la locul desemnat. Bătu, scoțând un țipăt 
ascuţit ca al nevăstuicii. 

Auzind semnalul acela, stăpânul culcuşului pricepu că 
putea să n-aibă teamă şi, înfăşurându-se în plapumă, sări jos din 
pat; cobori apoi o scară şi ieşi într-un fel de tindă formată de 
patru pereţi de scânduri. 

— Tinere, poţi să intri. 

— Noapte bună! 

— Vrei un pat? Nu mai am. Sunt prinse toate. Uită-te, zise 
el, arătând cu mâna lungul dormitor umed, luminat de un felinar 
roşu ce se afla aşezat într-o firidă în perete şi al cărui fum infect 
făcea ca aerul, care se respira într-acea speluncă oribilă, să fie 
pestilenţial şi de nesuferit. 

— Nu face nimic, răspunse Benedict, voi dormi într-un colţ 
şi mâine, sau mai bine chiar acum, vom vorbi amândoi ceva. 

Ucigaşul rosti acele vorbe cu atâta încredere şi cu un aer 
aşa de misterios încât uimi pe cârciumar. 

— Ce e? întrebă acesta, cu o strâmbătură oribilă, care 
desigur pentru dânsul ţinea loc de zâmbet şi întinzând urechea. 

— Hai sus în odaia ta, zise Benedict arătând în susul scării 
odăiţa unde era patul cârciumarului. 

— Ce, acolo cu mine. Tinere? E contra regulamentelor 
casei. 

— Ţi-am mai spus că am să-ţi vorbesc de o afacere care te 
priveşte. 

— Atunci e altceva, te poţi urca. 

Benedict sui repede scara şi îndată ce ajunse şi cârciumarul 
sus trase la dânsul scara mobilă. 

— Ei bine, de ce e vorba? întrebă cârciumarul, aşezându-se 
pe marginea patului şi pipăindu-se la brâu ca să se asigure de 


nu-i lipsea cumva un argument bun spre a pune capăt la Vreo 
încercare de călcare a regulamentului casei. 

Benedict din parte-i făcu acelaşi gest şi el păru, ca şi 
celălalt, paznicului, care, mormăind ieşi dintr-o căsuţă de lângă 
grilajul porţii. 

— Prietene, răspunse Benedict, deschide fără teamă. Printr- 
o întâmplare ciudată şi contrară oricărei speranţe, paznicul 
înainta repede spre poartă, ceea ce dovedea că dorea să 
îndeplinească dorinţa celui care îi vorbise. 

— lartă-mă, domnule, de-am întârziat atâta, zise el, dar nu 
credeam că mai vii pe aici... 

Benedict rămase uimit şi observând că era o încurcătură de 
persoane, se hotări să se folosească de zăpăceala paznicului. 
Dar intrând căută să-şi ascundă figura în manta. 

— Vii, negreşit, să mai învii pe cineva, urmă paznicul 
zâmbind, pentru că posezi secretul care a redat lui Lazăr viaţa. 
Sunt la ordinele dumitale. 

— Ah! Cugetă Benedict, e curios de tot. De n-aş fi sigur că 
n-am băut mai nimic la masă, aş crede că beţia mă face să cred 
că aud cele ce-mi spune acesta. 

— Vrei să te însoțesc, domnule? Îi zise paznicul. 

— Nu, răspunse Benedict. 

— Atunci mă duc să iau felinarul. Şi paznicul porni spre 
casă. Dar se opri pe dată şi, întorcându-se, adăugă: 

— Ca să-ţi dovedesc, domnule, că n-am uitat cea din urmă 
vizită a dumitale, voi face întocmai ce mi-ai zis să fac atunci, 
dacă vrei să te cobori tot în hruba familiilor de Saint-Meran şi de 
Villefort. 

Benedict tresări, dar totuşi şopti încet: 

— Da. 

— Prea bine, domnule Wilmore, reluă paznicul, atunci voi 
pune felinarul unde ştii şi dumneata te vei cobori când vei voi, 
deoarece ştii drumul. 

Paznicul îşi luă felinarul şi dispăru printre morminte. 

— Wilmore! Murmură, parcă l-ar fi muşcat un şarpe, 
Wilmore! Să fie un vis... englezul care m-a scăpat din galera de 
la Toulon! Ah! Edmond Dantes; îmi aduc aminte că e aceeaşi 
persoană... Edmond Dantès, ucigaşul tatălui meu, al surorii mele 
nevinovate... Şi când veneam aici cu gândul să mă întăresc în 
ideea răzbunării pe care am jurat-o tatălui meu la patul lui de 


moarte, numele tău îmi răsună la ureche, repetat de ecoul 
mormântului unde zac victimele tale! Oh! Morţii strigă împotriva 
călăului lor... nevinovatul otrăvit în anul al nouălea repetă 
numele neînduratului şi crudului său călău, Edmond Dantès., 
După ce trecu acest moment de exaltare, el redeveni liniştit şi 
hotărât. 

— Aşadar un om s-a mai coborât deja în mormântul 
familiilor Saint-Meran şi Villefort, îşi zicea dânsul şi acest om 
este Edmond Dantès. Nu cumva ai venit să-ţi învii victimele, 
Cum zicea paznicul? Oh, pricep, ai venit să te bucuri, 
blestematule! De priveliştea cadavrelor victimelor tale, să le 
tulburi singurătatea mormântului cu râsul tău, ca şi cum ai vrea 
să le răpeşti şi tăcerea şi pacea sicriului; ca şi cum ai vrea să le 
faci să sufere şi după moarte. 

În timpul acesta, Benedict urma pe paznic care se opri apoi 
la un grilaj de fier, care înconjura un mormânt de piatră, închis 
cu o portiţă tot de fier. Paznicul puse felinarul pe o treaptă a 
hrubei şi Benedict înainta spre mormântul familiei sale. 

La o mică distanţă, paznicul sta aşteptând poruncile lui 
Wilmore. 

Benedict scoase o pungă şi porni spre el, făcând să sune 
banii. 

— lartă-mă, excelenţă murmură paznicul refuzând dar mai 
bine e să faci tot ca rândul trecut, să laşi punga lângă felinar la 
uşa mormântului. Pentru că, înţelegi... eu tremur... deşi văd bine 
că eşti om ca şi mine, că te mişti, că umbli... nu ştiu... dar ai un 
aer aşa de solemn şi de teribil că îngheţ... iartă-mă, e o 
slăbiciune a mea. Învăţat să trăiesc între morţi, mi-e frică de 
dumneata şi nu de ei, pentru că nici ei şi nici altul dintre cei vii 
nu face ceea ce faci d-ta. 

Benedict îi făcu semn să plece şi, văzându-l că se depărta, 
porni spre poarta mormântului. Acolo văzu pământul dat de 
curând la o parte de către paznic, care părea să cunoască de 
minune voinţele lui Wilmore. Benedict scoase o cheie falsă, o 
introduse în broasca porţii şi o învârti. Trase atunci de poartă şi 
o deschise, făcând apoi un pas înapoi şi ducând mâna la nas ca 
să se ferească de mirosul infect ce ieşi din mormânt. 

Poarta se deschise lesne, fiindcă pământul fusese dat la o 
parte jur împrejur. 

Benedict luând lampa, se cobori în hrubă. 


Hot îndrăzneţ, ucigaş cutezător, el tremură de spaimă, 
neputându-şi birui groaza ce-i insufla acel loc tăcut, acel 
întuneric solemn al azilului morţii. Din când în când şovăia, se 
împleticea, dar opintindu-se ca să-şi stăpânească groaza pufni 
într-un hohot de râs, strigând, parcă ar fi vrut să-şi facă curaj: 

— Cum? Edmond Dantès este oare mai curajos decât mine? 
Cum, când el a precipitat într-acest mormânt cadavrele ce se 
odihnesc aici, eu nu voi avea curaj să mă cobor! Aida, de... 
acum poate cine ştie... el a venit aici, a coborât treptele de 
marmură fără teamă şi fără groază... 

Vorbind astfel, cobori cele din urmă trepte şi intră în hrubă 
care nu avea o suprafaţa mai mare de treizeci de palme pătrate. 
Pe ambele laturi erau bănci de marmură, dintre care opt deja 
ocupate cu sicriuri de plumb. 

— Marchiz de Saint-Meran, zise el, citind numele scris pe 
întâiul sicriu, a fost socrul tatălui meu, gentilom vechi. Plin de 
prejudiţii, cadavrul lui trebuie să fie împodobit cu nimicuri 
scumpe de la cap până la picioare. Zise şi ridică în sus capacul 
sicriului. Scheletul, îmbălsămat şi acoperit cu o uniformă bogată, 
avea într-adevăr mai multe cruci şi decoraţii de mare valoare. 

Benedict le luă şi închizând la loc sicriul, se apropie de 
acela pe care sta scris: Doamna de Saint-Meran, şi-l deschise: 

— Oh! Murmură Benedict ce bogat eşti împodobită ca să 
dormi somnul cel din urmă, mare şi nobilă damă; cea din urmă 
dovadă de nebunie pe care omul o dă lumii şi după care i se 
cunoaşte toată deşertăciunea. 

Inelele şi giuvaerurile ce împodobeau degetele şi pieptul 
cadavrului trecură în mâinile lui Benedict, care se duse să 
jefuiască al treilea sicriu, pe care se citea: Doamna de Villefort. 

— Nu, pe acesta nu... exclamă Benedict, întorcându-se şi 
oprindu-se în faţa celui de-al patrulea, cu inscripţia: Valentina de 
Villefort. 

— Fecioară simplă ca floarea câmpului, cadavrul tău nu 
poate avea alte giuvaeruri decât sfântul prestigiu al 
nevinovăției. Să trecem înainte. 

— Ah! Eduard, Eduard! Sărmană ființă de nouă ani numai 
Eduard, fratele meu, tu vei fi răzbunat. 

— Acum e rândul tău, tată, urmă banditul ridicând capacul 
altui sicriu de lemn mai sărac şi mai simplu decât celelalte şi în 
care zăcea un cadavru înfăşurat într-un sudar alb. 


Benedict contemplă câteva minute acel cadavru. 

— Ah! Pe fruntea ta, dragă tată, se vede încă urma durerii 
înspăimântătoare ce ţi-a pricinuit vederea soţiei, fiului şi fiicei 
jertfite unei răzbunări neînduplecate. 

Buzele tale parcă murmură încă cea din urmă dorinţă pe 
care ţi-ai exprimat-o într-acea noapte, când, după ce mi-ai 
istorisit pe lung toată viaţa ta, ţi-ai dat cea din urmă suflare în 
braţele mele. Voința ta se va împlini, urmă Benedict, apucând 
de mână cadavrul şi scoțând un cuţit ascuţit da, mâna aceasta 
care n-a putut, cât ai fost în viaţă, pedepsi excesele unei 
răzbunări teribile, va putea, după ce tu ai murit, izbi în faţă pe 
Edmond Dantès. 

Şi hoţul tăie cu cuțitul mâna uscată şi îmbălsămată a 
cadavrului şi luând-o cu mult respect, strigă închizând sicriul: 

— Adio pentru cea din urmă oară! Fiu dezmoştenit şi 
obscur; odraslă necunoscută a unei familii puternice, m-am 
coborât în ultima ei locuinţă, ca să-mi iau singura mea 
moştenire violând şi călcând în picioare, toate legile omeneşti. 
Tristă moştenire, dar îndestulătoare, de-mi va da putinţa să 
ajung acolo unde mă va călăuzi mâna de mort. Şi acum, să 
plecăm. 

Benedict luă felinarul şi ieşi din hrubă. Cine l-ar fi văzut 
atunci, palid, pierit la faţă, ieşind din mormânt, risipind umbrele 
nopţii cu braţul lui luminos, l-ar fi luat drept un răposat care, 
însufleţit de vreo patimă care nu murise încă cu dânsul, revenea 
pe pământ părăsind tihna mormântului. 

Benedict se opri şi răsuflă tare, îşi şterse sudoarea de pe 
frunte, puse felinarul jos şi râse, râse lung. 

— Wilmore, zise el, în curând va veni cineva aici şi te va 
acuza de profanaţia aceasta. 

Intr-adevăr, când paznicul se duse să-şi ia felinarul şi punga 
făgăduită, căută în zadar pe aceasta din urmă. 

— Ah! Murmură el am făcut rău că n-am primit-o. Wilmore 
s-a folosit de nebuneasca mea temere şi a râs de mine. Şi a 
doua zi, observând că hruba fusese deschisă şi că sicriurile 
fuseseră violate, jură că Wilmore era un hoţ şi că-l va aresta la a 
treia vizită ce va cuteza să-i mai facă. 


Capitolul VI Scena teatrului Argentina din Roma 


În zilele lui ianuarie 1838, două prietene, amândouă tinere, 
amândouă frumoase, îşi sfârşiră studiile muzicale începute la 
Paris şi încununate de un examen public la Academia italiană, se 
pregăteau a-şi începe cariera artistică. Debutând în Roma, pe 
scena frumosului teatru Argentina. 

Luiza şi Eugenia d'Armilly, încă din copilărie, dezmierdaseră 
ideea unui viitor de libertate şi de neatârnare, un viitor care să 
le dea sublima coroană de artist, coroană ce nu se cumpără cu 
aur şi pe care lumea o dă numai celor care sunt însufleţiţi de 
focul sacru. 

Uneori Eugenia, unindu-şi glasul ei sonor şi expresiv cu 
sunetul piano-fortelui Luizei, petrecea zile întregi într-un cabinet 
de studiu, ale cărui uşi, încuiate pe dinăuntru, nu îngăduiau 
nimănui să profaneze micul sanctuar, în care geniul ei se 
pregătea la zborul uriaş pe care-l medita. Alteori Eugenia, 
făcând să-i alerge degetele agile pe clapele pianului, acompania 
glasul Luizei şi în locul accentelor tari şi expresive ale Eugeniei, 
se auzeau armoniile duioase şi pasionate ale Luizei. Căci era un 
mare contrast între caracterele celor două prietene. Mândră şi 
hotărâtă, Eugenia era cedrul maiestuos care înfruntă nepăsător 
urgia vântului. Suavă şi sfioasă, Luiza era umila viorea ce se 
ascundea la rădăcina copacilor şi se pleacă la cea mai uşoară 
adiere: o privire mândră o face să tremure. 

Deşi de la Paris societatea pe care o primea şi o frecventa 
familia Eugeniei, era dintre cele mai bogate şi mai alese, nu 
putuse captiva deloc inima entuziastă a cântăreţei. Muzica şi 
teatrul erau singurele ei pasiuni. Luiză, după ce fusese 
profesoara ei, devenise singura ei prietenă, tovarăşa ei, sora ei 
de glorie, de muncă şi de fericire. Luiza primise făgăduielile ca şi 
jurămintele noii preoţesc a artei, după ce o iniţiase, în toate 
misterele acestui cult divin. Eugenia, călcând în picioare cu 
abnegaţie sinceră, orice simţământ profan, părăsi cu dispreţ tot 
ce putea atrage pe o fată de vârsta ei, adică tată, mamă, 
onoruri, bogății şi linguşiri, ca să intre în marea familie ce are ca 
şef pe zeul Apolon. 

Cele două prietene începuseră părăsind Franţa, spre a face 
o mică excursie artistică prin oraşele principale ale Italiei şi 


admiraseră Milanul, Genova, Veneţia, unde daseră câteva mici 
concerte spre a pune la loc banii cheltuiţi cu drumul. 

In cele din urmă, se duseseră la Roma spre a da examen 
pentru ca glasul lor, perfecțiunea cântului lor şi inteligenţa lor în 
arta dramatică să poată fi preţuite cât valorau. 

După ce daseră acest examen, biruinţa fu deplină. Şi îndată 
văzură deschizându-se porţile aurite ale acelui paradis, la care 
aşa cu dor se gândeau. A doua zi după examen, visul începu să 
facă loc realităţii, pentru că încă de dimineaţă ele primiră 
biletele de vizită ale mai multor directori de teatre, între care şi 
pe al impresarului teatrului Argentina, a cărui primadonă îşi 
sfârşise angajamentul. 

— Ei bine, Luizo, ce zici? întrebă Eugenia, sărind din pat şi 
uitându-se la ceasornic care arăta miezul zilei, să primim 
propunerile impresarului de la Argentina? 

— Eu aş zice că da, dacă se învoieşte ca să ne alegem noi 
repertoriul. 

— Ei! Negreşit, răspunse Eugenia îmbrăcându-se şi 
tremurând de frig "semiramis", "Atila"... 

— "Nina", "Parisina" adăugă Luiza, dar, haidem să dejunăm, 
ne vom rândui pe urmă ideile, pentru că socotesc că domnii 
directori nu vor întârzia mult ca să vină. 

— Vin răspunse Eugenia, vin, au de-a face cu noi. Pentru că 
e vorba de viitor. Când mă voi apuca eu, vor vedea ei. 

— Ce spaimă o să aibă, impresarul! zise Luiza, zâmbind şi 
uitându-se în ochii negri şi maiestuoşi ai Eugeniei. 

— Negreşit, răspunse aceasta cu mândrie, eu sunt jumătate 
bărbat şi, de mă voi apuca, ştiu să-i învârtesc frumuşel pe 
domnii aceştia, îţi aduci aminte ce bine mi-am jucat rolul de 
"Lion" când am fugit cu tine din Paris, îmi aduceam aminte de d- 
nul Leon d'Armilly şi când am crezut că tu erai în primejdie, n- 
am avut oare destul curaj ca să rostesc tare vorba "pistol"? 

— Oh! Ce vreme şi aceea! Murmură Luiza. 

— Ah! Când eram lângă tine, în haine bărbăteşti, 
strângându-te în braţe, acoperindu-te de sărutări, pe dată ce 
biruiam câte o piedică; atunci nu tremurai cum tremuri acum. 

— E că se apropie întâiul nostru debut şi mă tem; dacă am 
fi primite rău? 


— Ei! La Milano, la Genova, la Veneţia nu le-a plăcut cântul 
nostru? Apoi, rezultatul examenului numai să ne descurajeze nu 
poate. 

— Aşa e, dar acum lucrurile sunt cu totul altfel. E vorba să 
ne arătăm pe scenă, să dovedim că suntem actriţe de valoare. 
Şi, vezi, cât despre mine, eu ştiu cânta aria Parisieni, dar nu pot 
zice că ştiu să fiu Parisiana. 

— Şi eu, sunt oare eu sigură că voi putea reprezenta bine 
pe Semiramis, că voi putea simţi tot ce trebuia dânsa să simtă, 
aşa încât publicul să creadă că vede înainte-i pe nobila regină a 
Asirienilor, smerită, tremurând plină de remuşcări, auzind glasul 
lui Ninu său nebună de, dragoste, beată de iubire în faţa lui 
Arsace? Întreba Eugenia cu toate acestea, vezi, nu tremur 
pentru debutul nostru. Am o încredere prea mare în lecţiile pe 
care mi le-a dat, în studiile pe care le-am făcut împreună, ca să 
pierd curajul în faţa unei întreprinderi pe care atâtea alte femei 
au încercat-o şi în care au izbutit în aplauzele entuziaste şi 
frenetice ale unui public inteligent şi nepărtinitor. 

— Ei, dragă Eugenio, sorții sunt aruncaţi şi viitorul aşa de 
zâmbitor, pe care-l doream la Paris, e aproape să se 
adeverească, în curând renumele ne va duce numele la Paris, în 
familiile noastre, după ce vor fi fost înscrise în cartea de aura 
nobleţei artistice. Oh! Ce mult îmi place o asemenea nobleţe! Ea 
nu se cumpără cu un pumn de bani şi nu se capătă decât prin 
muncă şi prin merite personale. Vezi cum străluceşte faima 
artiştilor şi cum îşi aruncă lumina asupra generaţiilor care 
urmează şi i se închină înainte. 

— Luizo! Luizo! strigă Eugenia, râzând. Ce entuziasm! 
Tocmai cum îmi place mie. 

Cele două prietene se duseră, în urmă, la dejun. După ce 
mâncară şi-şi mai aranjară puţin toaleta lor elegantă, primiră 
vizita directorului teatrului Argentina, care, temându-se să nu-i 
scape cele două tinere artiste, se duse la ele înaintea colegilor 
săi: părţile se învoiră, impresarul primi condiţiile ce i se puseră 
şi chiar în ziua aceea, cu toate regulile prescrise, se iscăli 
angajamentul celor două primadone absolute. 

Peste o lună, se repetă la teatrul Argentina opera lui 
Rossini, Semiramide şi în toate dimineţile mergeau o mulţime de 
diletanţi ca să aplaude cu entuziasm anticipat pe debutante şi 
să felicite pe impresar că le angajase, pentru că cele două 


artiste făgăduiau minuni, deşi atunci prima oară ieşeau pe 
scenă. 

Sosi în sfârşit ziua reprezentaţiei şi îndată ce se lumină 
teatrul Argentina, se şi umplu de lume, care vorbea, lăudând şi 
ridicând în ceruri meritul doamnelor d'Armilly. 

Pe când aceasta se petrecea în loje, la parter şi în 
coridoarele teatrului, un tânăr de douăzeci şi doi sau de 
douăzeci şi trei de ani, înalt, bine făcut şi înveşmântat fără lux, 
dar foarte elegant, făcându-şi loc printre lumea grămădită la uşa 
teatrului, izbuti cu mare anevoinţă să ajungă la casă, mulţumită 
opintirilor disperate ale unui cicerone dibaci care, trăgându-l de 
haină, îl împingea prin acea lume strânsă de anunţul pompos cu 
care afişele vesteau reprezentaţia din acea seară. 

— Un bilet, un bilet, prietene! strigă ciceronele, dând cu 
palma în măsuţa controlorului. 

— Un bilet! răspunse acesta, un bilet acum? Dar, se poate? 
Vei veni mâine, băiete şi de vreme, dacă vrei un bilet pentru 
seară. S-au luat toate, dragul meu, toate şi nu mai e nici unul. 

— Nu mai sunt bilete, zise ciceronele tânărului. 

— Ah! Şi totuşi eu trebuie să intru în sală! strigă acesta. Și 
voi intra. 

— Nu mai sunt bilete, stăruia ciceronele. 

— Atunci, du-mă pe scenă, pentru că vreau să văd. Pricepi? 
Vreau să văd. 

— Ce să-ţi fac eu, domnule? Trebuia să spui mai demult. 
Maistrul Pastrini ţi-ar fi îndeplinit dorinţa. Dar, acum e cu 
neputinţă, cu neputinţă. Lasă, domnule; mai bine haidem să vezi 
arhitectura teatrului. Poftim cu mine. i 

— Du-te dracului cu arhitectura ta. Iți spun că trebuie să 
văd spectacolul şi tu vrei să-mi arăţi zidurile şi coloanele. Eşti 
nebun de legat. 

— Domnule, Argentina este un teatru admirabil, răspunse 
neobositul cicerone. Bilete nu mai sunt şi, deoarece nu poţi 
vedea nimic înăuntru, e bine să te opreşti pe afară. Poftim cu 
mine şi vei vedea o clădire din cele mai frumoase, dacă nu cea 
mai frumoasă clădire de teatru. 

— Lua-te-ar dracul! Hai pe scenă! strigă tânărul scuturând 
cu nerăbdare pe cicerone de braţ. 

— Dar nu se poate intra. 


— Spune că sunt străin şi că vreau să văd; nu mi-ai spus că 
dacă vine un străin în Roma, trebuie să vadă tot ce e mai bun în 
acest oraş mare? 

— Pe sfânta Fecioară! strigă ciceronele. Scena şi maşinăriile 
Argentinei se arată ziua, nu noaptea când e spectacol. 

— Eşti plicticos rău! Du-mă la portar, am să vorbesc cu 
dânsul. Trebuie să intru şi voi intra. Şi vorbind astfel, împinse 
înainte pe cicerone care, întinzând braţele lungindu-le, 
strângându-le, parcă s-ar fi pregătit să înoate, izbuti să-şi facă 
drum prin mulţimea grămădită la uşa teatrului. 

Peste câteva minute el ajungea împreună cu străinul, 
aproape suit în spatele lui, la poarta secretă care ducea pe 
scenă. 

— Cine e acolo strigă portarul, ieşind repede în calea 
ciceronelui ca să-l oprească în drum. 

— Oh! exclamă străinul, îngălbenindu-se când văzu faţa 
roşie şi umflată a portarului, om mic şi gras, luminată de un 
felinar care se afla în apropiere. 

Ciceronele şopti un cuvânt misterios la urechea portarului. 

— Cu neputinţă, dragul meu, cu neputinţă, răspunse 
acesta. Am ordin să nu las absolut pe nimeni în seara aceasta 
pe scenă; ordinul e drastic şi azi mai mult decât oricând... 

Reprezentaţie extraordinară... două debuturi. 

Portarul se opri, scărpinându-se după ureche, apoi urmă: 

— Aşadar, domnul vrea să intre, vrea să intre cu orice chip, 
nu e aşa? Ar da oricât ca să intre, adăugă el cu un aer viclean, 
nu e decât un singur mijloc; ar trebui să capete pentru aceasta 
voia specială a domnului director. Eu mă duc chiar acum să 
încerc. 

Şi vorbind astfel, ridică ochii asupra străinului, care nu 
pierdea nici el din ochi nici măcar una din mişcările portarului. 
Văzându-l, acesta făcu un pas înapoi, zăpăcit şi zicând: 

— Oh! Oh! Să fie adevărat? 

— Sunt tot aşa de mirat ca şi d-ta, domnule, zise străinul şi 
încep să cred că aerul Romei produce metamorfoze foarte 
extraordinare. 

— Şi eu... eu eram într-acest moment convins că aş fi putut 
fără să mă înşel să-ţi dau numele de Ileus, crezând că 
rămăseseşi pe teren zdrobit de pumnul viguros al unui nou 
Ulise. 


— Ce e drept şi eu m-am purtat puţin cam ca sărmanul 
cerşetor pretinzând la mâna Penelopei dumitale, răspunse 
străinul, dar, ce vrei, dragul meu? O Diană misterioasă, un 
Esculap binevoitor şi-au adus aminte de mine şi, mulţumită 
intervenţiei lor, furtuna s-a depărtat de deasupra capului meu. 
În timpul acestui dialog, ciceronele îşi plimba uimit ochii de la 
unul la celălalt fără să priceapă înţelesul cuvintelor lor, dar 
ghicind după gesturile ce le fac că subiectul dialogului trebuie să 
fie de foarte mare însemnătate. 

Străinul observă aceasta. 

— la seama, domnule, zise el, urmând a vorbi cu portarul, 
acesta nu e locul potrivit pentru asemenea convorbiri. 

— Ai dreptate, am să te duc în odăiţa mea şi voi dovedi că 
ştiu să uit trecutul. Intră. 

Tânărul se despărţi de cicerone şi intră în odăiţa portarului. 

— Zău, domnule baron, e foarte curios 

Un personaj faimos din Odiseea, care vrea să gonească pe 
Ulise din casă, îl provoacă să se bată, se bate, dar care cade 
turtit de un pumn pe care i-l dă Ulise sub ureche, sfărâmându-i 
falca 

— Ei, domnule Andrea Cavalcanti, ai de gând să mă 
compromiţi? Nu vezi că mi-am pus titluri în buzunar? 

— Socoteam că jucai o comedie, aşa din capriciu, ca şi un 
oarecare alt membru al familiei dumitale. 

— Ah! Din capriciu? Ar fi într-adevăr un capriciu foarte 
extravagant! 

— Istoriseşte-mi aşadar ce ţi s-a întâmplat, dragă domnule 
Danglars! 

— St! Taci odată, nu mă cheamă Danglars. Portarul 
teatrului Argentina nu poate şi nu trebuie niciodată să se cheme 
Danglars. 

Dar, spune-mi, cum dracul ai putut fugi de agenţii 
poliţieneşti care trebuiau să te aresteze ca ocnaş, fugit din 
închisoare, tocmai în momentul când erai să iscăleşti contractul 
de însurătoare cu Eugenia? 

— În cel mai prozaic mod. Îţi voi spune apoi că viaţa mea n- 
a fost până acum nimic altceva, vorbind sincer, decât o țesătură 
ciudată de intrigi, de curse şi de fugi. Dar fuga dumitale, fuga 
dumitale, domnule baron. 


— Afurisit viciu! Exclama Danglars roşu la faţă ca racul şi 
ştergându-şi sudoarea care-i curgea şiroaie de pe frunte. 

— lertaţi-mă, domnule Danglars. 

— Ei, ai dres-o; din rău în mai rău. 

— Dar cum trebuie să-ţi zic? 

— Ştiu şi eu? Zi-mi cizmă, zi-mi zero; cel care nu mai are 
bani, nu mai are nici nume. 

— Aşadar, eşti ruinat? 

— Cu desăvârşire murmură Danglars cu glas stins de n-aş fi 
dobândit locul acesta de portar, aş fi murit de foame! Da, de 
foame! Repetă dânsul cu amărăciune. 

— Ar fi fost într-adevăr o moarte înspăimântătoare pentru 
un ilustru baron. Dar cum ai făcut să ajungi la această 
extremitate? 

— Ce? Făcu Danglars, palid şi alb la faţă ca o bucată de 
pânză. 

— Un om a ieşit din adâncimile pământului ori ale marii cu 
o putere nespus de mare spre a distruge visul meu de fericire.. 

Benedict tresări fără voie auzind cuvintele lui Danglars. 

— Şi cum îl cheamă pe omul acesta? întrebă el. 

— Oh! exclamă baronul Danglars, aruncând jur împrejur 
căutări sperioase. E multă vreme de când eu nu mai rostesc 
acel nume teribil temându-mă ca nu cumva sunetul lui fermecat 
să-l facă să-mi apară înainte. 

— Ce? E cu putinţă să fi ajuns la un asemenea grad de: 
spaimă! Să fie el oare aşa de îngrozitor? Oh! Urmă Benedict 
oamenii sunt slabi şi fricoşi! 

— Nebunule! exclamă Danglars, de l-ai cunoaşte. Te-ai 
retrage speriat dinaintea lui. Mi-ai putea, oare, spune tu cine e, 
unde e şi de unde a venit contele de Monte-Cristo? Benedict 
scoase un hohot de râs aşa de ţipător şi de zgomotos, încât 
bietul portar al teatrului Argentina înmărmuri. 

— Am cu dânsul o datorie sfântă! O datorie de sânge. Şi 
mâna de mort" e deschisă ca să primească plata acestei datorii! 

Danglars căscă ochii mari să priceapă însemnătatea 
cuvintelor acelora, care i se păreau cu toate acestea că 
conţineau un mister îngrozitor. 

— Nu pricep, murmură dânsul. 


— Şi cu toate acestea, e un lucru foarte simplu. Pentru care 
motiv tremuri rostind numele pe care l-a adoptat marinarul 
Edmond Dantès? 

— Ah! Dar de unde ştii? 

— Este taina mea. Acum, răspunde-mi. 

— Nu e locul bun, pentru Dumnezeu! zise portarul. Dacă 
vrei să ştii, voi veni mâine să te văd şi atunci vom putea vorbi. 
Unde stai? 

— La hotelul Pastrini. 

— Ah! Ştiu unde este. 

— Prea bine. Şi, deocamdată, dacă-ţi trebuiesc ceva bani, 
adresează-te la mine. 

— Cum, adică? Tot mai urmezi să joci rolul prinţului 
Cavalcanti? Ori tot mai eşti şi acum protejatul contelui de 
Monte-Cristo? În cazul acesta pe care nu vreau să-l socotesc 
adevărat, aş face rău să-ţi vorbesc aşa cum fac acum. 

— N-ai nici o teamă, domnule. Nu ţi-am spus că am o 
datorie de sânge cu Edmond Dantes? Nu sunt prinţul Cavalcanti: 
eu sunt un hoţ, un bandit, fără nume, fără patrie şi fără 
Dumnezeu. 

— Ah! Ce zici? Strigă Danglars înspăimântat şi ducându-şi 
într-un mod instinctiv mâinile la buzunare, sări repede înapoi 
parcă s-ar fi ferit de o lovitură de cuţit. 

— Şi unde nădăjduieşti să ajungi, călătorind astfel ca Evreul 
rătăcitor, adăugă el. Călăuzit de o mână de mort, care se 
cutremură încă de furie şi de mânie în fundul mormântului său, 
voi ajunge până la Edmond Dantes. 

Ei, dragă domnule Andrea. Ştii dumneata că încep a crede 
că ţi-ai cam pierdut minţile? 

— Foarte mulţumim pentru compliment. Dar deocamdată 
lasă-mă să mă urc sus, şi, crede-mă pe mine, eu te pot servi şi-ţi 
Pot fi de ajutor ca să-ţi recapeţi averea. Pot să ţi-o dau chiar și- 
ndoită de-i vrea. 

— Oh! Da, da. Lasă-mă acum să mă urc sus, pentru că 
vreau să mă asigur dacă debutantele de astă seară sunt acelea 
pe care le presupun eu. 

— Ah! Cele două dArmily? 

— Da; dacă nu mă înşel, d'Armilly era numele profesoarei 
fiicei dumitale Eugenia. 

— Aşa e; dar ce vrei să zici? 


— Fiica dumitale avea o patimă specială pentru teatru şi 
pentru muzică şi acum cred că domnişoara Eugenia stă sus pe 
scenă tremurând, în momentul în care-ţi vorbesc, înaintea 
umbrei lui Ninu. 

— Oh! E încă prea devreme; abia s-a început. 

— Bine. Ceea ce mi-ai spus, mă confirmă în bănuielile mele 
cu privire la cele două d'Armilly. Te felicit sincer, domnule, de 
interesul ce are fiica dumitale ca să ridice la loc averea ce ţi-a 
fost furată. 

Danglars oftă. 

— Aşadar, ne-am înţeles; mâine, domnule baron Danglars; 
cred că nu vei uita că trebuie să ne întâlnim la palatul 
meşterului Pastrini, via del Corso. 

Şi, rostind aceste cuvinte, Benedict plecă, lăsând pe bietul 
portar foarte mirat şi adânc convins că va afla de la dânsul 
lucruri de cea mai mare însemnătate cu privire la Edmond 
Dantès. 


Capitolul VII Găurile din cortină 


Pe când scena pe care o istorisirăm se petrecea în odăiţa 
portarului, cele două prietene d'Armilly se pregăteau de debutul 
lor şi, strângându-se una pe alta de braţ, se preumblau pe 
scenă. 

— Cred că trebuie să fie foarte multă lume şi că teatrul e 
plin de tot, murmură Luiza. In curând are să se ridice cortina şi 
avem să ne întâlnim iarăşi aici, în faţa publicului, sub ochii 
tuturora. 

— Ai dreptate, Luizo; şi eu ca şi tine, simt nişte fiori trecând 
prin trupul meu; mi-e frică; într-un asemenea moment, cu 
neputinţă să nu tremuri; totuşi, sunt hotărât convinsă ca nu-mi 
va lipsi curajul şi că voi uita tot ce n-are a face cu Semiramis. Și- 
mi va fi cu atât mai lesne lucrul acesta cu cât Arsac este tocmai 
Luiza mea iubită, tu vei fi, prietenă, îngerul meu păzitor; noi ne 
vom ocroti, ne vom sprijini reciproc. Dar ia spune-mi, îţi aduci 
aminte de un lucru foarte ciudat care s-a repetat de mai multe 
ori? Prima seară când am venit aici la repetiţie n-ai observat pe 


un om care a venit să ne deschidă loja şi care îndată ce ne-a 
văzut, a fugit ţipând?... 

— Negreşit şi bine că spuseşi, îmi aduc aminte. 

— Omul acela e portarul teatrului; şi, a doua seară, pe când 
eram în loja mea, am auzit un dialog care mi s-a părut 
interesant şi pe care ţi-l voi repeta aproape întocmai, pentru că 
mi-l aduc aminte bine. 

— "Când domnişoara Eugenia va ieşi din lojă, nu uita să-i 
ceri cheia, de va uita să ţi-o dea. 

— Nu voi face niciodată aceasta. 

— De ce? 

— Am motivele mele. 

— Dar, totuşi cheile îţi sunt încredințate dumitale şi astfel 
nu-ţi faci datoria. 

— Voi cere orice cheie vei vroi, afară de aceea. 

— Ah! Aşadar, nu vrei să vorbeşti cu domnişoara Eugenia 
d'Armilly? 

— Dar această domnişoară Eugenia d'Armilly m-a cunoscut 
la Paris într-o poziţie, alta decât cea de acum şi nu mi-ar plăcea 
ca..." 

— Dialogul fu întrerupt urmă Eugenia şi de atunci n-am 
uitat o singură dată să duc cheia în odaia portarului. Ei bine, 
când eu trec şi pun cheia pe masă, aud totdeauna un zgomot 
mare, pricinuit desigur de graba cu care portarul se ascunde de 
ochii mei. 

— Dar cum îl cheamă? 

— Oh! Are un nume comun, losif. Dar, se poate prea bine 
ca să-l cheme altfel. 

— Să fie oare bietul prinţ Cavalcanti, care era să devină 
bărbatul tău, de nu i se da pe faţă minciuna? întrebă Luiza. 

— Ce idee! Acum el trebuie să fie ghilotinat pentru 
omucidere apoi, omul care se ascunde de mine mi-a părut mult 
mai bătrân, când l-am văzut, aşa, în treacăt, întâia dată; mai 
scund, mai gras... 

— Să fim cu luare aminte, Eugenio, poate să fie vreun om 
trimis de familia ta. 

— Oh! Eu nu mă tem de nimic... Dar, ia te uită, Luizo... Mi 
se pare că cunosc pe doamna aceea care intră în momentul 
acesta în loja numărul patru din rândul întâi, zise Eugenia care 
aruncase o privire în sală printr-una din găurile cortinei. 


— Oh! Făcu speriată Luiza uitându-se la loja ce i se 
indicase. 

— Ce este? întrebă Eugenia. 

— Doamna aceea, urmă Luiza, îngălbenind la faţă. Doamna 
aceea este... da., da... Oh! Doamne, Dumnezeule! Poate m-am 
amăgit, dă-mi binoclul tău ca să mă uit mai bine, Eugenio. 

Eugenia scoase din buzunar cutiuţa în care se afla 
elegantul ei binoclu şi-l dete prietenei. Aceasta-l luă şi-l îndreptă 
spre loja numărul 4. 

— Eugenio, ai tu într-adevăr o tărie de suflet nebiruită, iată 
un prilej de a o dovedi. Uită-te. 

Eugenia se uită, pe urmă se dădu înapoi parca ar fi fost 
izbită de trăsnet, murmurând: 

— Mama! 

Într-adevăr, Eugenia uitându-se la loja aceea, nu putu 
deocamdată deosebi bine figura doamnei Danglars care părea 
ocupată să vorbească cu cineva care o asculta ascuns la spatele 
ei. Dar necunoscutul cu care dânsa vorbea ieşise din lojă şi 
doamna Danglars era cu faţa întoarsă spre scenă în momentul 
când Eugenia o examina cu binoclul. 

Şuierătura directorului de scenă se auzi între culise, spre a 
înştiinţa pe actori să se pregătească. 

— Ai auzit, Luizo? întrebă Eugenia. Curaj, haidem în loja 
noastră şi când vei avea pe umeri mantia reginei Asirienilor, fii 
sigură că nu va mai fi nimeni, nici în lojă nici la parter, care să- 
mi preocupe mintea. 

Dacă într-acel moment s-ar fi ridicat cortina, publicul ar fi 
aplaudat desigur gestul inspirat şi sublim al Eugeniei, dar 
momentul nu venise încă şi publicul presimţea parcă geniul ce 
era să i se manifesteze, căci făcea să se audă un murmur din 
cele solemne şi confuze care întovărăşesc totdeauna aşteptarea 
unui eveniment mare şi care ţine în nerăbdare toate spiritele 
agitate de mii de felurite simţăminte pe care nici un cuvânt 
omenesc nu le-ar putea traduce. Murmurul care nu seamănă 
tocmai rău cu acela al valurilor oceanului, părea să anunţe celor 
două prietene apropierea biruinţei sau a înfrângerii lor. 

Eugenia, strângând mâna tremurândă a Luizei, o duse 
repede în loja lor a cărei uşă o închise. 


— Hai, Luizo, zise ea, pregătindu-se ca să se îmbrace, acum 
nu mai e vreme să tremuri; adu-ţi aminte numai că de seara 
aceasta atârna viitorul carierei noastre. 

Eugenia da cu atâta sânge rece exemplul curajului, încât 
Luiza îşi redobândi prezenţa de spirit în curând apoi mai găsea 
un fel de încurajare şi de siguranţă în obiceiurile italiene care nu 
osândesc nobila carieră dramatică şi nu aruncă, precum face 
mai toată Europa, un fel de afurisenie socială asupra tuturor 
celor care mai mult sau mai puţin ţin de teatru. Cunoscând 
îngâmfarea deşartă a doamnei baroane Danglars, femeie nobilă 
şi înrudită cu cele mai însemnate familii aristocratice, îşi închipui 
lesne ce dureros era să fie pentru dânsa a vedea pe Eugenia 
apărând pe scenă, în rolul Semiramidei; şi de aceea, se 
îngălbeni cugetând la blestemele pe care le va arunca asupra ei 
baroana, care o va învinovăţi de acea hotărâre a fiicei sale în 
care dânsa aprinsese energica flacără a artei şi care o făcuse să 
fugă din casa părintească spre a se azvârli în vârtejul unei vieţi, 
splendidă uneori ce este drept, dar de cele mai multe ori 
furtunoasă. 

Cu toate că, în Italia, cariera teatrală este socotită ca una 
dintre cele mai onorabile şi se face chiar un fel de cult geniului 
care ştie străluci" deasupra celorlalţi, nobila baroană Danglars, 
coborâtoare din familia Servieres, n-ar fi putut niciodată să ierte 
pe aceea care zisese fiicei sale: 

— Eugenio, tu urăşti viaţa din Paris, tu iubeşti libertatea, 
iubeşti muzica; să plecăm, să mergem a ne face actriţe. 

În sfârşit, Rubiconul era trecut. 

Eugenia şi Luiza, se strânseră în braţe una pe alta, parcă ar 
fi vroit să repete cum trebuie să se îmbrăţişeze pe scenă şi în 
acelaşi timp şuierătura directorului de scenă dădu al doilea 
semnal care chema pe actori din culise. 

Peste câteva minute se ridică cortina. 

Eugenia îşi juca rolul cu toată maiestatea şi mândria 
caracteristică a femeii regine, Semiramis. 

Glasul ei limpede, sonor şi puternic, captivă de la început 
luarea aminte a diletanţilor; când se sfârşi cavatina, triumful ei 
începuse. 

In vremea aceasta, în loja numărul 4 domnea o nespusă 
agitaţie; un binoclu sta necontenit aţintit asupra figurii Eugeniei 
şi, din minut în minut mâna care-l ţinea, părea că tremură tot 


mai convulsiv. Doamna Danglars îşi ştergea faţa palidă cu 
batista; când cu o mişcare repede se da în fundul lojei; când 
parcă împinsă de un resort puternic, se pleca înainte, cu gâtul 
întins, cu ochii pironiţi pe nobila, eleganta şi măreaţa persoană a 
noii Semiramis; apoi, când templul lui Belu rămase gol şi apăru 
generosul şi interesantul scit, braţul doamnei Danglars tremură 
mai tare, pentru că recunoscu, aşa încât să nu se mai poată 
îndoi, că fizionomia pasionată şi melancolică a lui Areace era 
aceea a profesoarei fiicei sale Eugenia. Nobila baroană se văzu 
nevoită a privi pe fiică-sa în rolul Semiramidei şi chinul ei ţinu 
mai multe ceasuri. Cu obrajii aprinşi de focul mâniei ce o 
devora, ea nu întârzie să aibă una din crizele acelea nervoase 
care urmează totdeauna după o mare zguduire morală, îi veni 
ideea că, spre culmea înjosirii, nu i-ar mai lipsi decât să vadă în 
seara aceea pe bărbatul său apărând în balet. De douăzeci de 
ori vru să plece, dar o putere irezistibilă o ţinea locului; şi ea 
rămase,  gâfâind, pe scaunul lojei, până ce se sfârşi 
reprezentaţia. 

In cele din urmă pumnalul lui Arsace se înfipse în pieptul 
desfrânatei Semiramis care căzu la picioarele fiului său; Baroana 
scoase atunci un țipăt; nimic nu mai lipsea, într-adevăr, chinului 
ei, decât să-şi vadă fiica trântită cu faţa pe scândurile unei 
scene, în faţa unui întreg popor; dar strigătele de "bravo!" şi 
aplauzele poporului aceluia înecară tipetele baroanei care ieşi 
pe dată din lojă, umilită, furioasă împotriva sa însăşi şi a fiicei 
sale. 

— Da. Murmură ea. Suindu-se în trăsură, un diavol a jurat 
să mă înjosească, să mă înjosească pretutindeni. 

La Paris, mamă a unui ticălos bandit ameninţat de 
asprimea legilor; la Roma, îmi văd fiica, în vinele căreia curge 
sângele familiei Servieres, cumpărată de un pumn de aur, 
servind de spectacol mulţimii... Ah! Cine ştie, cine ştie dacă într- 
alt oraş nu-mi voi găsi bărbatul la spatele trăsurii vreunui 
mitocan îmbogăţit. 

Şi lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii nobilei baroane. Aşa 
de mândră şi aşa de îngâmfată. 

Cele două prietene excitaseră un entuziasm care ajunsese 
la delir şi a doua zi primiră de la impresar două cupe admirabile 
de argint cizelat, foarte frumos lucrate şi de mare preţ. 


Capitolul VIII Doi oameni fără nume 


Portarul teatrului Argentina, gândindu-se la foloasele ce-i 
putea deriva din întâlnirea unui om ca Benedict, se pregăti să 
meargă la dânsul, la hotelul meşterului Pastrini, cu gândul 
hotărât de a se folosi, pentru izbutirea ideii, pe care o avusese 
totdeauna în cap, de a redobândi cu orice preţ şi cu orice mijloc, 
averea pierdută, de calităţile unui caracter aşa de îndrăzneţ şi 
care părea să nu se teamă de oameni, deoarece declarase cu o 
neruşinare fără seamăn, că era hoţ, plastograf şi ucigaş. 

Se duse deci cu multă speranţă la Benedict, căruia el îi 
zicea Andrea. 

Benedict trăsese într-adevăr la renumitul hotel al lui 
Pastrini. 

După dejun, luat în toate regulile şi în abundentă, el chemă 
pe vicleanul stăpân al stabilimentului. 

— Sunt la ordinele dv., excelenţă, zise Pastrini, scoţându-şi 
şapca de lână de pe cap şi salutând adânc. 

Benedict stătu un moment ori două fără să-i spună nimic, 
apoi aruncă din mână ziarul pe care se prefăcea că îl citeşte, îl 
măsură pe italian de sus până jos cu privirea lui cruntă şi 
sinistră. 

— Meştere Pastrini, începu dânsul, apartamentul acesta nu- 
mi place. 

— Oh! Oh! Şi pentru ce excelenţă? 

— Pentru ce? Ah! Vrei să ştii şi pentru ce, meştere Pastrini? 
Pentru că nu pot dormi în tihnă. 

ltalianul se tulbură. Benedict urmă: 

— Cine stă sub odaia aceasta? 

— Ah! Un tânăr, bolnav de tot, care, pe câte mi-a spus 
servitorul său, călătoreşte ca să se vindece de o apatie morală. 
Va asigur ca el e un om de minune, deşi încă nu am avut 
norocul să-i aud glasul; stă de o lună în Roma şi încă n-a ieşit, 
cred, de trei ori şi vine totdeauna acasă la ceasuri cinstite şi 
cuviincioase. 

— Şi eu spun că minţi meştere Pastrini. Pricepi? Minţi. 

— Eu, excelenţă! zise hotelierul, silindu-se a-şi juca înainte 
rolul său de perfectă nevinovăție. 


— Hai, sfârşeşte cu ipocrizia! Pe mine nu mă poţi amăgi. 
Bolnavul tău, care a venit aici ca să se distreze de o boală 
morală, s-a întors acasă mai târziu decât un ceas de dimineaţă 
şi nu numai atât: a strigat, a făcut gălăgie, a blestemat până la 
două, fără să se gândească la vecini, parcă ei nici n-ar fi fost pe 
lume. 

— Zăul 

— Hai, hai! Pe urmă a plecat iarăşi şi când s-a întors băteau 
patru ceasuri de dimineaţă. 

— Aşa este, excelenţă, răspunse Pastrini cu o mai mare 
siguranţă, am văzut şi eu toate astea, dar ce vreţi? Cred că din 
când în când are atacuri nervoase pentru care medicii i-au 
recomandat să iasă îndată din casă, când îi vine la orice oră, 
noapte ori ziua şi negreşit, fiindcă ar tulbura prea mult pe vecini. 
Dar puteţi fi liniştit, excelenţă; servitorul lui m-a asigurat că 
atacurile vin din an în an. 

Benedict zâmbi batjocoritor şi aruncă o privire piezişa 
meşterului Pastrini. 

— Eu nu prea am încredere în atacurile acestea şi mai 
curând aş crede că tânărul bolnav e un individ care "atacă" mai 
curând pe alţii decât să fie el atacat. la seama, meştere Pastrini, 
a fugit de curând din Franţa un om care face tot soiul de crime: 
seduce, omoară, fură şi nu respectă nici copiii, nici bătrânii, nici 
fete, nici biserici, nici mormintele chiar. 

— Sfântă Fecioară! Ce-mi spuneţi, excelenţă! exclamă 
meşterul Pastrini, căscând ochii mari. Oh! Dar acela trebuie să 
fie imens de bogat. 

— Se zice că are milioane şi că le ţine ascunse într-un loc 
necunoscut, unde nu ajunge razele soarelui şi împresurat de apă 
nesănătoasă. 

— Dar, excelenţă, vecinul dumneavoastră nu pare să aibă 
nici douăzeci şi trei de ani şi, pe urmă e aşa de subţirel, aşa de 
galben, că de l-aţi vedea o singură dată, bănuielile 
dumneavoastră ar pieri. 

— Subţirel şi galben. 

— Galben, galben, tocmai, nu; dar foarte palid. Benedict se 
sculă foarte tulburat şi se plimbă cu paşi mari, frecându-şi 
mâinile prin păr şi suflând greu ca şi cum l-ar fi înăbuşit căldura. 

— Oh! Văd, trebuie neapărat să plec de la hotelul dumitale. 
Meştere Pastrini. 


— De ce, excelenţă? Ce vă lipseşte? Nu sunteţi servit bine. 

— Te atenţionez spunându-ţi că clientul de la etajul întâi 
mă supără. Ai urechi şi n-auzi, ochi şi nu vezi. 

— In cele din urmă, ce este, excelenţă? Ce vreţi să ziceţi? 
întrebă  Pastrini, care începea să dea oarecare atenţie 
observaţiilor lui Benedict. 

— Bine, am să-ţi explic tot. Există în lume o fiinţă care vine 
nu se ştie din ce loc, care e fiul nu se ştie al cui, o fiinţă pe care 
mulţi o socotesc născută şi produsă de noroiul încălzit de razele 
soarelui, după cum materialiştii afirmă că s-a procreat întâiul 
om. Fiinţa de care vorbesc a studiat în vreo peşteră, ca aceea 
de la Cuma, arta de a prezice viitorul şi de a face rău oamenilor 
şi a găsit secretul de a-şi schimba pielea ca şarpele, ca să-şi 
ajungă mai lesne scopul. 

Aceasta nu mă miră, pentru că se zice că chimia este o 
ştiinţă miraculoasă; cu chipul acesta, răufăcătorul acela se 
înfăţişează sub diferite aspecte după locul unde se află şi după 
oamenii cu care stă în relaţii. Uneori e un popă bătrân şi gârbov, 
încovoiat de ani, care şopteşte cuvinte sfinte la urechea acelora 
pe care vrea să-i ispitească; alteori e un lord original şi 
flegmatic, încăpățânat ca un catâr; alteori îşi zice conte şi se 
înfăţişează ca cel mai-desăvârşit şi mai bogat cavaler de pe 
pământ. 

Omul acesta este în genere cunoscut sub numele de 
contele de Monte Cristo. 

— Ah! exclamă Pastrini făcând o săritură înapoi şi 
schimbându-se la faţă. 

— Ce! Ce! L-ai văzut cumva? întrebă Benedict. 

— Spuneţi înainte, spuneţi înainte, excelenţă. 

— Prea bine! Ţi-am spus că hoţul, plastograful, sacrilegiul, 
ucigaşul se numeşte Monte-Cristo, urmă Benedict, fără să-şi 
dezlipească ochii de pe Pastrini, a cărui fizionomie manifesta 
tulburarea ce-i agita spiritul, în urma uimitoarelor coincidenţe, 
pe care le vedea în această povestire în unele istorii din trecut. 

Acest om care, prin imensitatea bogățiilor sale şi prin 
puterea ce i se atribuieşte, e socotit mult mai mare decât ceilalţi 
oameni, a abuzat de tot şi de toţi şi acum e urmărit de urgia 
dreptăţii pământeşti. A luat nu de mult la Paris numele de 
Benedict şi şi-a zis pe urmă prinţul Cavalcanti; a fugit din 
închisoare, omorându-şi paznicul, apoi s-a dus la un cimitir zis 


Pe-re-Lachaise, şi, amăgind pe paznic, a profanat mormântul 
unei familii nobile, furând nişte giuvaeruri cu care erau 
împodobite cadavrele. Şi iată că acum, schimbându-şi forma, 
adică luând o altă înfăţişare, a fugit din Franţa... pornind, se 
pare spre Italia unde, cum se spune, are relaţii secrete şi 
ticăloase. 

Meşterul Pastrini era îngrozit, pentru că în alte vremuri 
stătuse în hotelul lui un domn care-şi zicea conte de Monte- 
Cristo. Totuşi îndrăzni să pună vreo câteva întrebări: 

— In cazul acesta, nu urmăresc pe vrăjitor? 

— Nădăjduiesc că toate farmecele lui nu-i vor fi de nici un 
folos şi că va fi recunoscut. Sunt oameni răspândiţi în toată 
Europa, plătiţi de guvernul francez şi destul de capabili de-al 
răsturna de pe piedestalul său înalt... 

Benedict făcu un gest expresiv, ca şi cum ar fi adăugat: 
meştere Pastrini, fii cu luare aminte la străinii de la etajul întăi, 
caută să afli cine sunt şi fii cu pază şi prudent. Te poţi duce. 

— Şi eu sunt unul. 

— Plecând de la mine, urmă el. 

ltalianul ieşi tulburat şi tremurând, zicând că nu s-ar mai 
numi Pastrini de n-ar afla chiar în ziua aceea tot adevărul în 
privinţa a tot ce i se spusese despre tânărul bolnav, căruia îi 
dăduse apartamentul de la etajul întâi. 

— Oh! Murmură el printre dinţi, mi s-a părut mie totdeauna 
că contele de Monte-Cristo cu amanta lui greacă şi cu sclavul lui 
negru, avea un aer extraordinar. Sângele rece cu care vedea 
omorându-se osândiţi... căldura cu care discuta pe când ei 
scoteau ţipete de agonie şi mai ales îndrăzneala cu care se 
cobora, cum se spune în culcuşul lui Luigi Vampa, banditul... nu 
erau lucruri fireşti. Eh! Zică-se orice: adevărul e că dreptatea lui 
Dumnezeu e desăvârşită şi că omul, oricât ar fi de puternic, nu 
poate scăpa multă vreme de dânsa. 

Pe când Pastrini făcea reflecţiile acestea filozofice, Benedict 
se plimba prin odaia lui în lung şi în lat, frecându-şi mâinile cu 
un aer foarte mulţumit zicând: 

— Ei, toate vor merge foarte bine. Discreditând pe omul 
acesta în spiritul lui Pastrini, am făcut ceva de minune, pentru 
că sunt sigur că în curând toată Roma va şti ce am vorbit. Apoi, 
voi izbuti să aflu cine este misteriosul meu vecin de la etajul 
întâi şi voi depărta de la mine ochii justiţiei, dacă i-ar veni 


cumva ideea să mă urmărească până aici. Oh! Voi smulge dinţii 
balaurului care a mâncat bătrâni, copii şi fecioare spre a-şi 
satisface ura lui cea monstruoasă. 

"Edmont Dantès! Edmond Dantès! Când sub falsul nume de 
lord Wilmore ai venit să mă scoţi din temniţa de la Toulon, ai fi 
putut să faci din mine un om de treabă; dar m-am amestecat în 
drama ta infernală; mi-ai smuls masca în momentul în care, 
încrezându-mă în tine, mă credeam în culmea fericirii!... 

Ah! Îţi trebuia un prinţ Cavalcanti pentru săvârşirea unui 
plan misterios pe care numai tu îl cunoşteai şi de aceea ţi-ai 
aruncat ochii pe sărmanul ocnaş de la Toulon care, resemnat, îşi 
făcea osânda. Fii blestemat! O răzbunare neîndurată te va 
urmări pretutindeni. Da, pretutindeni mă voi ţine de paşii tăi. 
Da. Pretutindeni, întocmai cum călăul îşi urmăreşte victima. 
Deja în inima mea nu mai sunt simţăminte de umanitate care să 
mă poată opri; îmi stau înaintea minţii cuvintele tatălui meu 
care striga răzbunare împotriva călăului crud şi fără milă care, la 
sfârşitul unei opere afurisite de cruzime, se duse să-şi privească 
victima şi să-i nimicească judecata dreaptă cu râsul lui satanic 

Oh! O familie întreagă nimicită pentru a te răzbuna pe un 
singur om, e prea mult! 

Unde-ţi era religia ta, Dumnezeul tău?... acolo unde este 
religia mea, unde este Dumnezeul meu... în vreun colţ al cerului 
sau al iadului... În sufletul meu nu mai e loc decât pentru o 
nespusă dorinţă de răzbunare; odinioară mă împingea ambitia, 
acum sunt însetat numai de sângele tău. 

Edmond Dantes, tu mi-ai dat exemplul; tu vei plânge într-o 
zi fapta mâinilor tale". 

Peste câteva minute Pastrini reveni anunțând vizita unui 
individ care nu vroia să-şi spună numele. 

Benedict zâmbi de acel scrupul şi dădu ordin ca misteriosul 
vizitator să fie introdus în apartamentul său. 

— Bun! Mormăi în sine Pastrini primeşte oameni fără nume, 
ceea ce înseamnă că, să mă ia dracul, el nu e altceva decât un 
spion al guvernului francez însărcinat să urmărească pe 
faimosul vrăjitor. 

Făcând reflecţia aceasta, chemă pe portarul teatrului 
Argentina şi-l introduse în apartamentul ocupat de Benedict. 


— Şi pentru ce-ţi ascunzi numele, dragă baroane Danglars? 
ÎI întrebă acesta, aşa încât să-l audă hotelierul, care asculta la 
uşă. 

— Baron! Murmură Pastrini, uimit... ah! Asta înseamnă 
mult! Un baron travestit! lată ceva curios de tot! Să ne 
retragem; nu vreau să mi se bănuiască curiozitatea, adăugă el, 
pornind gânditor de acolo. 

În timpul acesta, portarul teatrului Argentina rămase 
înmărmurit, cu gura căscată şi cu ochii pironiţi pe Benedict, 
parcă se temea să zică vreo vorbă de frică să nu-i dea prilej de a 
repeta numele de Danglars şi titlul de baron. 

— Dragă domnule, urmă Benedict, pari a fi rămas uimit, de 
ecoul numelui şi titlului dumitale? 

— Nu ţi-am spus aproape îndeajuns că titlurile n-au nimic a 
face cu mine? la spune-mi, ai fi foarte mulţumit dumneata să-ţi 
zic eu prinţ Cavalcanti? 

— Acesta nu mi-a fost numele meu niciodată. 

— Cum? 

— Am luat parte cu dânsul într-o comedie a lui Monte- 
Cristo. 

— Monte-Cristo, întrerupse Danglars cu ciudă şi cu frică 
totodată, adăugând apoi îndată: tocmai din pricina lui n-am eu 
nume. 


— Ca şi mine. 
— Ce, nu ai nume? Nu te cheamă Andrea? 
— Nu. 


— Nu înţeleg. Atunci cum se face că ai venit la Roma? Cum 
ai dobândit un paşaport? 

— Într-un mod foarte simplu. Am în puterea mea nişte 
moaşte furate contelui de Monte-Cristo cu ajutorul cărora capăt 
tot ce vreau: este secretul care-l ridica mai presus de ceilalţi 
oameni, care-i da putere să-i nimicească spre a se răzbuna pe 
dânşii. 

— Ce-mi tot povesteşti? Nădăjduiesc că n-ai să-mi spui că 
există vreo baghetă magică. 

— Nu, negreşit; moaştele mele sunt cu totul altceva şi nu e 
nici o asemănare între dânsele şi baghetele magice. lată-le. 

Şi vorbind astfel, Benedict deschise o lădiţă şi Danglars se 
dădu înapoi palid ca un mort la faţă şi murmurând cu groază: 

— Mâna unui cadavru! 


— Taci, nenorocitule! Urmă Benedict, închizând lădiţa şi 
punând-o într-un loc secret. Mâna aceasta mă călăuzeşte spre 
un loc anumit unde neapărat trebuie să ajung într-o zi. Ei bine. 
Acum după ce-mi cunoşti moaştele, cere ce vrei. 

— Ce? Ce vrei să zici? Vorbeşti serios? întrebă Danglars 
căscând ochii mari. 

— N-ai auzit? zise Benedict stând pe un scaun şi aprinzând 
o ţigare. 

— Atunci trebuie ca să-ţi istorisesc tot ce mi s-a întâmplat, 
pentru că altminteri nu m-ai putea pricepe. 

— Îţi pierzi vremea degeaba, răspunse Benedict, te văd 
sărac şi pe cât se pare, nu eşti în bună înţelegere cu familia 
dumitale. Îmi fac deci o idee perfectă despre tot ce s-a 
întâmplat. 

— Ce, d-ta? 

— Şi de ce nu? La Paris erai un om înzestrat cu multe 
calităţi sociale. Fără îndoială, vei fi avut încurcături în treburile 
financiare şi, făcând bine socotelile, ai observat că nu-ţi mai 
rămânea nimic decât să zici un adio melancolic nevestei, cum îl 
zisese cu câteva zile mai înainte fiica dumitale, curajoasa 
Eugenia. E lucru foarte simplu. 

— Tocmai, reluă Danglars cu mare sânge rece şi cu o 
îndrăzneală sfruntată, ceea ce am făcut eu, ar fi făcut oricare 
altul în locul meu. Însă nu ştiu restul, în împrejurimile Romei am 
fost prins şi jefuit de tot ce aveam, de o bandă de tâlhari de 
drumul mare, al cărei cap mi s-a părut că era tocmai contele de 
Monte-Cristo şi am rămas sărac întocmai ca lov. 

— Ei, dragă; astea-s basme, basme de spus seara la copii. 

Edmond Dantes n-avea nevoie să fure; era prea bogat 
pentru ca să întrebuinţeze acest mijloc onorabil de a-şi apropia 
averea altuia. Mai curând îmi vine să cred că avea de regulat cu 
dumneata vreo socoteală întârziată de bani ori de acţiuni, zise 
Benedict, uitându-se drept în ochii lui Danglars şi spionându-i 
toate mişcările. 

— Văd că eşti un om ciudat, pentru că ai darul să ghiceşti 
lucrurile pe care cineva nu vrea să ţi le destăinuiască, răspunse 
Danglars. Este tocmai aşa cum ai zis. Între mine şi Edmond 
Dantès era o mică partidă neîncheiată încă. Dar, acum toate 
lucrurile acelea au trecut şi nu mai pot fi îndreptate: mai bine e 


să nu mai vorbim de ele. Să ne ocupăm de prezent, dacă 
binevoieşti. 

— Cum vrei. 

— Cunoşti dumneata cumva vreun secret care să mă poată 
face să reintru în bunele graţii ale fiicei şi ale nevestei mele? 
Una e pe cale de a câştiga un munte de aur în cariera ei 
artistică, cealaltă posedă deja un milion şi jumătate. Şi, îţi poţi 
închipui că un om ca mine, fără nume şi fără avere, nu poate 
neglija o familie cu asemenea merite. 

— Ah! Eşti un neruşinat meşter şi deştept, pe sufletul meu 
strigă Benedict cu un hohot zgomotos de râs care făcu pe bietul 
Danglars să tremure. 

— Dar d-ta? zise el, cu un gest stupid şi brutal. 

— Oh! Ai dreptate, foarte mare dreptate şi eu nu sunt 
altceva decât un nemernic neruşinat; şi aşa voi fi tot restul vieţii 
răspunse Benedict cu o nespusă nepăsare, aprinzând o altă 
ţigară şi legănându-se pe picioarele scaunului este singurul 
mijloc de a trăi bine în lumea aceasta în care virtutea nu ştie 
unde să se mai ascundă şi rătăceşte zdrenţăroasă de colo până 
colo fără ca nimeni să cugete a-i da o mână de ajutor. 

— Până aici suntem cu desăvârşire de acord, reluă celălalt 
ticălos dar, să lăsăm filosofia şi să vorbim de ceea ce ne 
interesează. . 

— Vrei să trăieşti la un loc cu fiica dumitale? Il întrerupse 
Benedict. 

— Oh! Nu tocmai, pentru că ea are nişte ciudățenii care nu- 
mi prea plac mie. Ar fi mai bine să găsim un expedient care să 
mă ducă în braţele nevestei mele. Ce bună, ce minunată 
femeie! Când am lăsat-o avea un milion şi jumătate; acum 
geniul ei speculator trebuie să fi îndoit suma, aşa că, azi, posedă 
trei milioane. Drace! Urmă el, scărpinându-se după ureche, trei 
milioane! Trei milioane în mâinile mele ar face mai mult decât 
îndoit în trei ani, îţi garantez eu. Te asigur, dragă domnule, că 
ne-am mai putea împăca puţin cu viaţa... şi desigur că noi ne- 
am putea învoi... 

— Ce? Întrerupse Benedict cu mândrie; mi se pare, 
domnule, că până acum nu ţi-am cerut nimic, ba chiar eu ţi-am 
oferit... 

— Aşadar? întrebă Danglars tot mai zăpăcit şi fără să 
priceapă ce însemna acea purtare a lui Benedict. 


— Domnule baron. 

— Să sfârşim glumele. Nu mai am nici o para frântă, aşadar 
nu mai sunt baron. 

— Vei fi iarăşi în curând, pentru că eu am planul meu şi 
acolo unde nu poate să ajungă mâna unui muritor... 

— Va ajunge mâna lui Dumnezeu. 

Benedict se porni pe un hohot de râs batjocoritor şi 
dispreţuitor. 

— Prietene, am auzit pe mulţi oameni batjocorind pe 
Dumnezeu, aşa că sunt mai mult decât dispus să mă îndoiesc de 
existenţa lui. Eu voiam să zic că unde nu ajunge mâna unui 
martor, va ajunge aceea a unui mort. 

Danglars se înfiora, murmurând: 

— Nu trebuie să glumeşti cu morţii. 

— Ah, eşti fricos şi superstiţios! Atunci nu vom mai face 
nimic. 

— Dimpotrivă, te asigur că ne vom înţelege de minune. 

— Dar jură-mi că, oriunde vei fi, de vei primi un ordin al 
meu, îl vei executa fără să te codeşti: 

— Asta e cam mult. 

— Pe sufletul meu! Ai face şi pe un sfânt să-şi piardă 
răbdarea şi nu ştiu ce mă opreşte să te tratez ca pe un nerod ce 
eşti. 

— Domnule, exclamă baronul, gesticulând ca un om căruia 
îi este frică. 

Benedict îl măsură din ochi de sus până jos cu o nespusă 
mândrie. 

Danglars cobori ochii. 

— Hai, fă-ţi curaj urmă Benedict, vrei ori nu vrei? Hotărăşte- 
te ca să sfârşim odată. 

— Bine. Şi cât timp va trebui să aştept? 

— Cincisprezece zile. 

— Ah! Şi acum jură-mi fidelitate şi supunere 

— Pe ce? 

— Pe Mâna de Mort, răspunse Benedict, deschizând 
cufăraşul în care se afla mâna lui Villefort. 

Danglars îşi făcu silă şi întinzând mâna dreaptă rosti cu glas 
stins cuvântul sacramental: 

— Jur! 


Capitolul IX Spionii francezi 


Meşterul Pastrini era prudent şi ca toţi cei de profesia lui, 
avea slăbiciunea să fie curios în cel mai mare grad. De aceea 
când văzu ieşind vizitatorul din apartamentul călătorului 
francez, chemă un servitor şi arătându-l pe misteriosul baron, îi 
recomandă să-l urmărească până va afla unde stă. 

Servitorul, viclean, ca o vulpe, îşi îndeplini admirabil sarcina 
ce i se dase, aşa că bietul baron ruinat nu mai putu face nici un 
pas fără ca Pastrini sa nu fie pe dată informat. 

După ce luase măsura aceea, el făcu semn unui om care se 
plimba de câteva ceasuri în sus şi în jos pe dinaintea hotelului; 
acest om observând semnalul lui Pastrini, înfăşurându-se bine în 
manta, îşi afundă pălăria pe ochi şi merse într-o odaie unde se 
afla biroul meşterului Pastrini. 

Noul sosit se aşeză pe un scaun, îşi aruncă într-un colţ 
mantaua, Îşi scoase pălăria şi se pregăti să aştepte; apoi scoase 
din buzunar nişte mătănii şi, pe când le învârtea printre degete, 
rosti câteva rugăciuni. 

— Ei! Prietene Peppine, zise Pastrini, intrând în cabinet, a 
cărui uşă o închise cu mare luare aminte. 

— Pe sfânta Fecioară! exclamă Peppino ţinând necontenit 
în mână mătăniile, numele meu aici e cunoscut, e prea 
cunoscut, chiar pentru ca să fie bine şi necesar să-l ţipi cu glas 
aşa de ascuţit! 

— Aşa e, aşa e; dar ce vrei? M-au zăpăcit bucuria, 
plăcerea... răspunse Pastrini. 

— Şi pentru ce plăcerea aceasta? Pentru ce bucuria 
aceasta?! Îl întrebă Peppino. 

— Am să-ţi spun. 

"Îți aduci aminte de cearta pe care am avut-o amândoi, 
când; acel ticălos, acel viclean, acel vrăjitor, acel antropofag 
numit. Monte-Cristo..." 

— St! Mai încet, meştere Pastrini ori se vor încurca din nou 
itele, răspunse Peppino, încruntându-şi sprâncenele. 

"Când vorbeşti de protectorul nostru, de mântuitorul 
nostru, nu uita că trebuie să zici domnul de Monte-Cristo de vrei 
să rămânem prieteni. Pricepi? Monseniorul mi-a scăpat viaţa 


căpătând de la Sfântul Părinte graţierea mea, când eu deja 
pusesem un picior pe scara spânzurătoarei. 

A scăpat apoi şi pe scumpul meu Luigi Vampa, în loc să-l 
dea, cu cei mai buni dintre colegii săi, poliţiei", atunci când 
întâmplarea i-l dase în mână; trebuie deci să înţelegi că nici eu, 
nici Luigi Vampa şi nici unul dintre ceilalţi tovarăşi ai noştri, nu 
vom da voie unuia ca tine să nu respecte cum se cade pe 
domnul conte". 

— Ei! Ei! la te uită! Păcat că au ieşit din modă coroanele 
Capitoliului, că ai dobândi una ca orator. Apoi ce-ţi pasă ce 
cuget eu despre contele tău de Monte-Cristo, deoarece, în cele 
din urmă, mă necăjesc pentru dânsul? 

— Pentru dânsul? întrebă ironic Peppino. 

— Negreşit, adăugă Pastrini, cu un aer foarte important. Să 
ştii că în Franţa contele tău e foarte bine văzut, aşa că agenţi 
de-ai guvernului francez îl urmăresc până aici. 

— Asemenea treburi spune-le altora îl întrerupse Peppino el 
are destui bani ca să-şi cumpere toleranța universală de la 
Dardanele până la Maeelan 

— Aşa e; dar vezi că-l pierd faptele lui cele bune; sunt unele 
lucruri pe care guvernele nu le pot îngădui. 

— Adică? Pastrini, explică-te. 

— De pildă, să te desfătezi ucigând lumea, despărţind pe 
bărbat de nevastă, făcând intrigi peste intrigi, săvârşind 
ticăloşii, ce mai ştiu... la spune-mi, îţi par fapte bune? Ştiu bine 
că vorbesc cu un bandit roman; dar orice lucru îşi are marginile 
sale şi de pildă tu n-ai avut încă cutezanţa obraznică de a intra 
în mormânt ca să insulţi pe morţi şi să le tulburi liniştea eternă! 
Trăieşti în catacombele lui san Sebastian, dar de mii de ori mi-ai 
spus că respecţi oasele morţilor care se mai odihnesc acolo. 

— Oh! Pe Sfânta Fecioară! Cu morţii nu se glumeşte. 

— Negreşit, tu şi altul ca tine puteţi face orice oamenilor vii, 
pentru că în cele din urmă, sunt vii şi Dumnezeu te va ierta 
pentru o mică penitenţă; dar să râzi de morţi, să-i insulţi, când ei 
nu se mai pot răzbuna, când ştim că sufletul lor îşi dau seama 
de faptele lor în cer ori în iad, e o mârşăvie mare, nu-i aşa, 
Peppino? 

— Negreşit, răspunse banditul, vii n-au de-a face cu morţii, 
decât ca să-i îngroape! Pe urmă cadavrul e al pământului, după 
cum sufletul e al lui Dumnezeu. Ei bine, Pastrini, sfârşeşte. Ai zis 


aşadar că domnul conte de Monte-Cristo e urmărit de guvernul 
francez? E adevărat? 

— Aşa de adevărat că, spre a scăpa de agenţi, s-a văzut 
nevoit să-şi schimbe forma şi numele. 

— Ho! Ai început sa le spui prea groase! Urlă Peppino, cum 
e cu putinţă ca un om să-şi schimbe forma? 

— Ah! Ştiinţa e foarte puternică răspunse Pastrini. Parcă a 
creat-o dracul pentru a ispiti pe oameni şi a-i pierde în 
momentul când au deşertăciunea de-a crede că ştiinţa lor îi face 
puternici şi mintoşi cât şi Dumnezeu. Ei bine, contele tău de 
Monte-Cristo e unul din cei care au deşertăciunea aceasta, 
pentru că întemeiat numai pe judecata sa a vrut să propună şi 
să dispună ca şi cum ar fi avut totodată şi existenţa de om şi 
existenţa de Dumnezeu. Şi cugeţi tu că guvernul nostru va lasă 
în pace pe un individ de soiul acesta? In momentul acesta 
agenţii francezi trebuie să se fi învoit cu guvernul nostru şi 
mâine faimosul semizeu se va vedea urmărit, nu numai în 
Roma, ci în toată Italia. 

— Dar nu mi-ai spus că şi-a schimbat forma şi numele? 
întrebă Peppino, care începea să creadă istoriile pe care i le 
spunea hotelierul. Cum vor putea să-l recunoască agenţii 
francezi, devreme ce el şi-a schimbat forma? 

Pastrini zâmbi de milă ca unul ce iartă orbirea altuia. 

— Prietene Peppino, răspunse el, bătându-l pe umăr, aici, în 
casa mea este unul dintre aceşti agenţi francezi şi acest agent 
bănuieşte mult pe un personaj misterios care se găseşte aici. 

— Ce zici? Domnul conte e la Roma? Strigă iute Peppino. 

— Ce conte, dragul meu? Nu ţi-am spus că nu e nici un 
conte de Monte-Cristo; dar că el e un vrăjitor misterios, pe care-l 
caută tribunalele? 

— Ah! Şi tu crezi? Tu! Murmură Peppino dând din cap cu 
neîncredere pentru că vorba vrăjitor n-avea absolut nici un 
înţeles pentru dânsul. 

— Vezi bine, răspunse Pastrini. Cred cum cred în 
Dumnezeu. Oh! De-ai fi văzut pe oaspetele meu, galben, scund 
slab, subţirel, totdeauna înfăşurat într-o manta largă, ferindu-se 
de a da ochi cu mine şi cu toţi... şi mai ales locuind în acelaş 
apartament în care a stat şi contele! 

— Şi plăteşte ca şi dânsul? 


— Ei! Nici o para mai puţin. Aşa, că-l servesc cu respect şi-i 
îndeplinesc toate capriciile. 

Peppino stătu un moment pe gânduri, apoi, ca şi cum ar fi 
luat o hotărâre, zise: 

— Ai fi tu aşa de treabă, încât să-mi arăţi pe misteriosul 
locatar al apartamentului ocupat de d-nul conte? 

— Ah! exclamă hotelierul. Şi pentru ce? 

— L-aş putea recunoaşte. 

— Prietene, ascultă sfatul pe care ţi-l dau eu: devreme ce 
Luigi Vampa e în cele mai strânse relaţii cu Monte-Cristo, du-te 
repede, fără zăbavă şi spune-i cum privesc curţile din Europa. li 
vei face un serviciu prietenesc care-l va feri de o surprindere din 
partea justiţiei, pentru că ştii tot atât de bine cât şi mine că 
banda lui Luigi Vampa se bucură de toleranţă numai graţie 
influenţei contelui; şi dacă influenţa aceasta se preface în fum, 
eu unul n-aş da nici o para frântă pe capul faimosului Luigi 
Vampa. 

— Pastrini, reluă Peppino, ţi-am mai spus că vreau să văd 
pe oaspetele tău misterios ca să-i ofer ajutorul lui Luigi Vampa. 
Dacă domnul conte are nevoie de pumnalele noastre, de 
carabinele noastre ori de ajutorul nostru, îi vom dovedi că 
suntem tot aceiaşi. 

— E mai îndărătnic decât un catâr, răspunse Pastrini, 
sculându-se ca să aprindă o lumânare. Oaspetele meu nu 
primeşte pe nimeni. Dacă este într-adevăr contele de Mon-te- 
Cristo, trebuie să aibă planurile sale. Aşadar, schimbă-ţi ideea; 
te poftesc la masă, vei avea vreme să te gândeşti la un alt plan. 
In acel moment se auzi un zgomot uşor la uşă şi Pastrini făcu un 
semn lui Peppino care se ascunse pe dată în colţul cel mai 
întunecos al odăii, răsucindu-şi în mână mătăniile. Pastrini 
deschise uşa şi văzu pe individul a cărui vizită o aştepta, adică 
pe omul însărcinat de dânsul să urmărească pe agentul francez. 

Acesta îşi făcu datoria cu o fidelitate scrupuloasă şi primi ca 
răsplată voia de a se duce în bucătăria hotelului, unde se 
adunau în fiece seară câteva haimanale din care el îşi făcea 
poliţia sa particulară şi pe care îi hrănea sub pretextul de 
caritate. 

— Pe Dumnezeu! strigă Peppino, sculându-se şi aruncându- 
şi repede mantaua pe umeri, îndată ce ieşi spionul. 


— Ce e? întrebă Pastrini, văzând că banditul se pregătea să 
iasă, nu stai la masă? 

— Îţi închipui, nerodule, că atunci când mi se povestesc 
neghiobii din acelea pe seama mântuitorului meu, am să stau 
degeaba pentru o masă?... Haidade. Pe mâine; acum am şi eu 
nişte iepuri de urmărit: agentul francez de pildă. 

Şi, pe când vorbea astfel, făcu un gest de hotărâre adâncă, 
din acelea al căror privilegiu îl au bandiții romani atunci când se 
găsesc într-o situaţie anevoioasă şi plecă fără zăbavă din odaia 
lui Pastrini spre a porni după bietul baron ruinat, portar la 
teatrul Argentina. 

— Ah! Murmură Pastrini văzându-l că pleacă. Am spus eu 
totdeauna că un om aşa de bogat şi de ciudat ca contele de 
Monte-Cristo nu putea fi bun creştin cu tot titlul lui. Să aibă ca 
slugă un nubian mut! De ce trebuia să fie mut feciorul? Când 
faci numai lucruri permise şi cinstite, în faţa lumii, la ce-ţi 
trebuieşte o slugă care nu vorbeşte? Apoi amanta lui greacă şi 
care nu pricepe nici o vorbă, nici italiană, nici franceză, nici 
engleză! Ş-apoi stă în relaţii cu bandiţii!... 

Socot că e mai mult decât trebuie spre a face lumea să se 
mire şi să vorbească. Eu unul spun, cui vrea să mă audă şi să 
mă creadă, că acest conte este cel mai rafinat neruşinat, din 
câţi au fost, sunt şi vor mai fi. De aceea să alergăm repede în 
apartamentul celuilalt agent francez. 


Capitolul X Surprindere 


Pe când Pastrini avea dialogul, pe care l-am raportat, cu 
Peppino, Benedict se gândise serios la misterul în care parcă 
vroia să se învăluie vecinul său de la etajul întâi! Apoi, ca şi cum 
deodată ar fi luat o hotărâre decisivă, se aşeză la masă şi-şi 
pregăti hârtie şi condei ca să scrie. 

— Oh! Vreau neapărat să ştiu cine este vecinul meu! zise el 
cu un aer triumfător. Planul meu este foarte bun şi prevăd de pe 
acum că va avea un rezultat din cele mai minunate. 

Apoi se apucă să scrie următoarea scrisoare: 


“Cineva care stimează şi respectă mult pe excelența 
voastră, a aflat că secretul excelenței voastre e descoperit la 
Roma. Excelenţa voastră să-mi dea voie a o înştiința, pentru că 
n-aş vroi pentru nimic în lume ca av. să suferiţi cât de puțin din 
această cauză. 

Afecţionat, Conte de Monte-Cristo." 


— Oh! Ce idee bună, uimitoare! Murmură Benedict iscălind 
scrisoarea cu acel nume ilustru; omul acesta e cunoscut 
pretutindeni şi de toţi; misteriosul meu vecin va crede 
înştiinţarea pe care i-o trimit. Dacă vrea să-şi ascundă numele, 
ce nelinişte, ce spaimă! Dacă nu, va arunca hârtia, tratând ca 
intrigant pe nobilul senior. 

Tocmai atunci se ivi şi Pastrini, care, cu demonstrațiile celui 
mai smerit respect ceru, mai înainte de a intra, voie lui 
Benedict. 

— Intră, zise acesta pe când închidea scrisoarea. 

— lată biletul pe care mi l-aţi cerut pentru teatrul 
Argentina, mâine se dă opera Semi-ramis, în care debutează 
pentru a doua oară tinerele d'Armilly,. 

— Prea bine. 

— Excelenţa voastră n-are să-mi dea alte porunci? 

— Trebuie să duci îndată scrisoarea aceasta locatarului de 
la etajul întâi. 

— Cum, excelenţă! Dar el nu vrea să primească scrisori. 

— Ce, ce? Meştere Pastrini! Pui piedici, când poruncesc eu! 
Vreau, vreau, mă pricepi? Să-i duci scrisoarea aceasta, pentru 
că aşa-mi place mie şi fără să mai stai la îndoială 

— Mă voi supune, excelenţă, răspunse Pastrini, cu un aer 
de smerenie ipocrită, după ce-şi aruncă ochii pe plic. Totuşi vă 
voi spune că n-are adresa... şi că e lucru rar o scrisoare fără 
nume. Cum vrei să-l fac să priceapă că lui i-aţi trimis scrisoarea 
aceasta? 

— Ei! Meştere Pastrini, trebuie să-ţi spun că eşti cam tare 
de cap. Ce fel, n-ai în casa dumitale o foaie de plumb, o bucată 
de pergament, în sfârşit ceva în care să poţi înveli scrisoarea 
spre a o introduce în odaia străinului? O cutie cu prăjituri, de 
pildă! 

Meşterul Pastrini dădu din cap, murmurând cu un aer de 
om neconvins: 


— Oh! Ar fi însă un abuz care ar vătăma creditul bucătăriei 
mele. 

— N-ai grijă, bucătarul dumitale nu va spune nici un cuvânt 
nimănui despre aceasta şi creditul bucătăriei dumitale nu va 
suferi cât de puţin. Hai, meştere Pastrini, cu scrupulele dumitale 
ai să mă faci să cred în cele din urmă că ai oarecare relaţii cu 
acel bucătar misterios; eu, care, după cum ştii, sunt un student 
care călătoresc spre a mă instrui în be/learte, examinând cu 
luare aminte monumentele arhitecturii vechi; nu pot să sufăr 
misterele. M-ai înţeles? Apoi îţi declar că locatarul dumitale nu- 
mi place mie mult, ş-apoi îl bănuiesc foarte învăţat în chimie şi 
în fizică experimentală, fără să mai spun că el este unul din cei 
mai buni arhitecţi din Europa; aşa că sunt bine hotărât să 
vorbesc cu dânsul. Vreau. 

Hai, hai, meştere Pastrini, du-te, norocul ne va ajuta; poate 
că vei găsi şi dumneata un prilej bun de a vorbi despre treburile 
dumitale cu un vrăjitor care-ţi poate prezice fără greş ziua şi 
ceasul morţii. 

Meşterul Pastrini, care murea de poftă de-a vorbi cu 
locatarul său de la etajul întâi, se conformă poruncii lui Benedict 
şi se însărcina să-i dea scrisoarea. 

să ne întoarcem acum la Peppino şi să-i observăm toate 
mişcările în casa presupusului agent francez. 

Peppino, urmând întocmai indicaţiile căpătate asupra casei 
unde locuia sărmanul baron ruinat, acum portar la teatrul 
Argentina, ajunse acolo fără a întâmpina cea mai mică piedică, 
dar nu fără să se fi dus mai întâi pe la bancherul său; bandiții 
romani se înţeleg totdeauna cu câte un cămătar, ca să aibă 
bani; ca om dibaci în meseria sa, el observă casa şi poarta, 
ferestrele, tot. 

Convingându-se că era cu neputinţă să intre acolo cu sila, 
recurse la un vicleşug şi bătu în poartă. 

Peste câteva minute, se auzi glasul lui Danglars întrebând 
cine era şi Peppino răspunse: 

— Vreau numai să vă dau o scrisoare, excelenţă. 

— Oh! Oh! lată altul care-mi zice excelenţă, cugetă 
Danglars; şi adăugă cu glas tare: 

— Îmi spui că ai să-mi dai o scrisoare şi din partea cui? 

— Nu ştiu, excelenţă; tot ce vă pot spune e că vine din 
Franţa. 


— Din Franţa! Repetă Danglars încet şi pe când o sudoare 
rece îi acoperea fruntea. Desigur, prietene, ai greşit adresa; zise 
el tare căci cine mi-ar putea-o trimite? 

Peppino rămase un moment cam zăpăcit şi neştiind ce să 
răspundă, totuşi redobândindu-şi iute prezenţa de spirit, zise: 

— Un domn care stă la hotelul Pastrini, via del Corso. 

— Ah! Ah! Am înţeles, e de la Andrea Cavalcanti cugetă 
Danglars şi deschise poarta. 

Peppino se urcă şi intră în odaia bietului portar al teatrului 
Argentina, având grijă mai întâi ca să închidă bine poarta din 
stradă. Pe urmă, băgând mâna în sân, porni repede spre dânsul 
şi, scoțând un pumnal ascuţit, i-l puse la gât. 

— De-i scoate cel mai mic țipăt, domnule baron, te omor. 
Surprinderea baronului fu aşa de mare că un moment nici nu 
putu vorbi. Se îngălbeni teribil şi tremură din tot trupul aşa încât 
să inspire milă. 

— N-ai teamă, domnule baron, îi zise Peppino cu aerul cel 
mai blând din lume. Asta nu vrea să zică nicidecum că eu am să 
am cinstea de a te omori, e numai o mică înştiinţare care nu va 
fi pusă în faptă dacă dumneata vei binevoi să te convingi că nu 
trebuie să strigi. 

— Ce vrei cu mine? întrebă Danglars, făcând o uimitoare 
sforţare asupră-şi ca să-şi biruiască frica. 

— Un lucru de nimic, domnule, reluă Peppino. Ştiu tot şi 
mai ales ştiu pentru ce te afli dumneata la Roma; este însă un 
alt mic secret pe care aş vroi să-l cumpăr în numele domnului 
Luigi Vampa, în mâinile căruia d-ta, domnule baron, ai avut deja 
bunătatea să verşi bagatela de şase milioane de lei. 

— Bun! Murmură Danglars care începea să-şi mai vină puţin 
în fire. Faci o mare greşeală de a confunda verbul “fura”! Cu 
verbul “vărsa”. Fără de această confundare, ai fi putu spune: 
domnu Luigi Vampa, ale cărui mâini mi-au furat şase milioane 
lei. 

— Luigi Vampa are cinstea să propună domnului baron cu 
toată loialitatea şi sinceritatea care-l caracterizează următoarea 
învoială: Domnul baron îmi va spune numele tovarăşilor săi, îi va 
aduna la o întrunire foarte secretă, la Coloseu, în mijlocul nopţii 
şi va primi în schimb o mie de forinţi asupra cărora îi pot da 
chiar acum o mică arvună. 


Discursul său, mai bine-zis propunerea banditului, era cât 
se poate de extravagantă, mai extravagantă decât cele pe care 
şi le-ar fi putut închipui cândva baronul de Danglars. Căscă ochii 
mari şi încercă a se convinge că nu dormea. 

— Ce vrei, domnule baron, asta e gramatica noastră, şi-ţi 
spun drept că voi muri fără să o schimb, pentru că-mi place mai 
mult decât oricare alta. 

Dar să revenim la noi; d-ta, domnule baron, ai suferit acea 
mică nenorocire din porunca domnului conte de Monte-Cristo, 
zis altfel şi Simbad marinarul şi cum e firesc lucru nu-i eşti 
tocmai recunoscător; eu însă nu te învinuiesc pentru aceasta, 
domnule baron: părerile sunt libere. Cât despre mine, însă, în 
loc să fiu mânios pe dânsul, m-aş arunca în foc pentru el. Vezi 
aşadar că noi urmăm căi foarte diferite. Dumneata, negreşit, ai 
jurat să dobori stejarul; eu, dimpotrivă, să încheiem, domnule 
baron. 

Peppino îl înţelese, ridică în sus braţul făcând să sclipească 
pumnalul pe când cu mâna stângă sună banii conţinuţi într-o 
pungă, sunet care produsese asupra inimii nobile a lui Danglars 
cel mai plăcut efect. 

— Domnule, zise el, nu ştiu despre ce vrei să vorbeşti, îmi 
spui despre tovarăşi! Ai avea bunătatea să mă desluşeşti unde-i 
am pe acei tovarăşi! Poate că nu ştii că eu acum sunt numai un 
biet portar la teatrul Argentina, că nu fac afaceri. 

— Basme, poveşti, domnule baron; ţi-ai ales rău momentul 
de a mi le spune. Moneda asta n-are curs. Ştim foarte bine că 
eşti agentul guvernului francez, că lucrezi la nimicirea contelui 
de Monte-Cristo... 

— Eu, eu! Tot ce ştiu eu despre omul acesta e că el e un fel 
de mit care seamănă cu dinţii Sibilei Cumana. 

— Înainte, domnule baron. 

— Ştiu că acest conte de Monte-Cristo a fost victima unui 
furt considerabil care i-a lăsat afacerile cam încurcate. 

Peppino zâmbi, dând din cap. 

— Şi ce i-au furat? 

— Aur nu, dar ceva foarte ciudat, extraordinar de ciudat; un 
talisman cu care el dobândea tot ce dorea şi cu care-şi săvârşea 
negrele sale răzbunări. 

— lacă alta acum, întrerupse Peppino. Şi ce talisman era. 


— O mână de mort, răspunse Danglars. Peppino se 
îngălbeni şi se înfiora. 

— Se zice; urmă baronul că pretinsul conte de Monte-Cristo, 
care a aţâţat atâta vreme admiraţia Europei cu magnificenţa şi 
cu capriciile lui, a căzut într-o stare ridicolă de când i s-a furat 
acel talisman şi nu mai ştiu altceva. 

Peppino avea şi el multă superstiție, ca orice om din clasa 
de jos, superstiție care formează mai toată religia acestor 
oameni slabi, pentru care fiece cuvânt din Biblie, fiece mişcare a 
preotului sunt mistere care se respectă numai din cauza 
obiceiului moştenit în curs de veacuri. 

Peppino, bandit îndrăzneţ şi netemător, care în stare 
normală ar fi ars cu cel mai mare sânge rece creierii unui om în 
punga căruia ar fi bănuit că se găsea o monedă de aur, n-ar fi 
avut curajul să înţepe cu un ac braţul unui cadavru; ba ar fi fost 
văzut îngenunchind lângă corpul victimei sale şi rostind 
rugăciuni pentru odihna sufletului mortului. 

Faptul că i se spunea, combinat cu vorbele lui Pastrini, 
produse aşadar o vie impresie asupra lui, impresie care nu era 
nicidecum favorabilă contelui de Monte-Cristo, căruia totuşi îi 
datora viaţa. 

Toate simţămintele de simpatie, pe care purtarea acelui om 
şi nemărginita lui putere le insuflaseră banditului, se stinseră pe 
dată în inima lui, din momentul când dobândi convingerea că 
puterea aceea nemărginită avea ca temei un fapt oribil, 
posesiunea unei mâini de mort, tăiată negreşit, chiar de dânsul 
cu o îndrăzneală sacrilegică, profanând astfel un mormânt şi 
tulburând odihna morţilor. 

Totuşi, dacă simpatia dispăru, recunoştinţa cu datoriile 
legate de dânsa rămase şi Peppino jură să scape viaţa contelui 
după cum contele o scăpase pe alui. 

— Domnule baron, oricât ar fi de ciudat ceea ce dumneata 
mi-ai istorisit, eu tot stărui în întrebarea pe care ţi-am pus-o cu 
privire la tovarăşii dumitale. 

— Asta-i! Dar cine sunt tovarăşii aceia? Ţi-am spus că nu 
mă mai ocup de afaceri. 

— Domnule, să nu pierdem vremea, reluă banditul. Dacă 
nu-mi spui ceea ce-ţi cer, te omor. 

— Îţi jur că te amăgeşti; ai fost rău informat... eu n-am nici 
un gând împotriva contelui de Monte-Cristo. 


— Bine! Vreau să te cred, dar atunci spune-mi cine e acela 
care a furat talismanul acela, şi-ţi voi da ca răsplată o mie de 
florini. 

Răspunsul acesta nu-i displăcu lui Danglars, care se pregăti 
să spună tot. 

— Şi mă pot întemeia pe prudenţa dumitale? întrebă el 

— Da, răspunse Peppino. 

— Bine. Adă banii, atunci. 

— Drace! Murmură Peppino, numărând banii în mâna lui 
Danglars, mult te grăbeşti! Gândeşte-te bine, domnule baron, 
cel puţin. Dacă dumneata nu vei spune adevărul, îți- 
primejduieşti viaţa. laca banii. 

— Şi iată adevărul, adăugă Danglars, care fără să se 
oprească, urmă în chipul următor: 

— La hotelul Pastrini, la etajul al doilea, stă un om din 
Franţa, care posedă talismanul furat, dacă trebuie să-l credem, 
de la contele de Monte-Cristo. Am văzut chiar cu ochii mei într- 
un cufăraş de abanos cu brățări de oţel lustruit, mâna de mort 
acoperită cu un văl subţire şi am observat într-un deget! Al 
mâinii aceleia un inel mare de aur pe care mi s-a părut că avea 
săpat un nume. 

Şi baronul se uită lacom la banii pe care-i avea în mână, 
uimit că aşa de puţine cuvinte, îi produceau aşa de mulţi bani. 

— Acum, domnule baron, dacă dumneata vei avea 
bunăvoința să urmezi a mă informa despre posesorul mâinii de 
mort, eu, Pep-pino, aghiotantul lui Vampa, îţi făgăduiesc să 
întregesc suma pe care ai primit-o; dar te prevestesc totodată 
că cea mai mică minciună, ar fi cauza morţii dumitale. 

— Dar eu nu mai ştiu nimic despre omul acesta, te asigur. 

— Mâine, poimâine ai putea să ştii... 

— Ah! Aşa se poate; învoiala e făcută. Dar unde te voi găsi? 

— Nu e necesar, domnule baron, să stabilim un loc de 
întâlnire, pentru că îndată ce vei afla ceva o vei putea spune 
fără teamă omului care-ţi va da cuvântul de ordine "fidelitatea 
lui Vampa şi a lui Peppino". 

— Şi unde voi găsi pe omul acela? 

— Pretutindeni. 

— Dar banii? 

— Îi vei primi din mâna lui. 


Apoi banditul îşi luă rămas bun de la Danglars şi plecă 
mulţumit de convorbirea sa şi convins că lăcomia lui Danglars 
va fi cel mai bun mijloc de spionaj, într-adevăr, Danglars. Îndată 
ce dispăru Peppino, îşi frecă mâinile cu bucurie şi începu a crede 
că norocul, obosit, vroia să-i zâmbească iarăşi. 

— Fără îndoială voi face slujba aceasta; îmi place, muncă 
puţină, greutăţi puţine, bani mulţi, e tocmai o slujbă pentru 
mine. 

Şi luă hotărârea de a se retrage din onorabila funcţie de 
portar al teatrului Argentina şi legănat de visuri aurite, 
dezmierdat de cele mai zâmbitoare himere, adormi liniştit şi 
dormi până dimineaţa, ca şi cum nimic n-ar fi trebuit să-i tulbure 
nevinovăția sufletului. 


Capitolul XI O vizită neaşteptată 


Doamna Danglars plecase din Paris cu ideea hotărâtă de a 
părăsi Franţa, pentru că unei femei obişnuită din copilărie, cu 
luxul, cu eleganța capitalei, provincia nu-i prezintă nici o 
atracţie, n-avea nimic care să-i deştepte vreo simpatie, decât 
poate numai pentru scurtul anotimp al primăverii. 

Doamna Danglars nu putea admite putinţa ca ea să ducă o 
viaţă trândavă şi plicticoasă într-un oraş de mâna a doua. De 
aceea după ce merse la Lyon, stătu acolo cât timp trebui lui De- 
bray să vândă palatul ei somptuos din Paris şi să-i trimită un 
ordin ca să primească banii. Acei bani fură destinaţi cheltuielilor 
drumului. Şi în urmă, ea se grăbi să iasă din Franţa şi porni cu 
vaporul spre Roma. 

În sfârşit superba cupolă a lui Sf. Petru, desluşindu-se 
maiestoasă pe cerul albastru al Italiei, se arătă ochilor fermecaţi 
ai baroanei Danglars, a cărei inimă se deschidea delicios, parcă 
ar fi renăscut la o altă viaţă. 

A doua zi, doamna Danglars sta în hotelul Pastrini, într-un 
mod cu totul particular care o costă îndoit; acel mod însăşi îi 
convenea cel puţin pentru toată vremea în care nu era să ştie cu 


siguranţă dacă bărbatu-său şi fiică-sa se aflau în oraşul acela şi, 
aflându-se acolo, cu ce se ocupau. 

Paşaportul ei era al unui tânăr din familia Servieres, bolnav, 
care călătorea ca să se distreze. Sub acest nume era cunoscută 
în hotel, unde se îmbrăca femeieşte numai noaptea ca să se 
ducă la teatre. 

Întâmplarea aduce uneori întâlniri pe care nu le-ar putea 
naşte nici cel mai îndurat prigonitor. A doua seară după ce ea 
merse la Argentina, baroana se afla în faţă cu fiică-sa care 
debuta... Fu, cum am spus, o lovitură de trăznet pentru dânsa: 
crezu că era să moară. Şi de aceea, din momentul acela se 
hotărî să nu mai calce în acel teatru, în care mândria ei primise 
o lovitură aşa de teribilă şi a nu mai ieşi din apartamentul său. 
Acolo, cuprinsă de o mânie şi de o furie neputincioase, recurse 
la toate expedientele bogatei sale imaginaţii spre a găsi un 
mijloc de a scoate pe Eugenia din cariera în care intrase. Acest 
mijloc îi fu insuflat de îngâmfarea ei. 

— Mă voi duce, zise, la dânsa, voi vorbi, o voi strivi sub 
povara ruşinii şi îmi va cădea la picioare ca să-mi ceară iertare. 

Îngâmfata baroană se amăgea. Oricum, a doua zi după 
reprezentaţia Semiramidei sau mai bine zis a doua zi după 
triumful celor două tinere d'Armilly baroana Danglars se duse la 
o bătrână în casa căreia luase cu chirie un apartament. Acolo îşi 
făcu schimbarea din tânăr bolnăvicios într-o femeie frumoasă şi 
viguroasă, şi, înfăşurându-se într-un şal lung, se sui într-o 
trăsură elegantă. 

— La doamnele d'Armilly, zise ea vizitiului cu un aer plin de 
disprețul cel mai îngâmfat. 

Trăsura plecă în galop. 

Cele două primiseră bogatul dar al impresarului şi ţinându- 
se cu dragoste de braţe, plângeau de fericire şi de entuziasm 
când auziră oprindu-se o trăsură şi aproape pe dată sunetul 
nerăbdător al clopoţelului anunțând o vizită. 

— Oh! Nu mă amăgesc, strigă Eugenia. lată a douăzeci şi 
patra trăsură..., nici mai mult nici mai puţin. Oh! In cele din 
urmă treaba aceasta devine plicticoasă, ce zici tu, dragă? 
Douăzeci şi patru de trăsuri în aceiaşi zi la aceiaşi poartă! Parcă 
ar sta aici un ministru, un agent din diplomaţia înaltă, ori 
contele de Monte Cristo? Totuşi, ştiu prea bine cu toţii că tu, tu 
singură, suava şi duioasa mea prietenă, atragi atâta lume. 


Şi vorbind astfel Eugenia acoperea de sărutări pe iubita ei 
Luiza. 

— Oh! Arsace nu va ieşi repede din amintirea romanilor, 
pentru că ei sunt cunoscători buni; ei au putut preţui mai bine 
decât toţi excelența metodei tale, inteligenţa acţiunii tale, 
noblețea şi inspirata expresie a gestului tău. 

— Incet, încet, dragă Eugenio, nu cumva crezi că am făcut 
mai mare efect decât tine? 

— Nu, dar sunt convinsă că fără de tine n-aş fi putut 
reprezenta cu aceeaşi putere rolul Semiramidei. 

— Ei! Ei! Eugenio, îţi faci despre mine o idee care trece 
peste orice margini; orbirea ta, generozitatea ta nebună te face 
să-ţi uiţi meritul tău. Aici vezi două coroane, care nu sunt nici 
mai puţine, nici mai puţin bogate decât ale mele şi aceasta vrea 
să zică că poporul italian nu face nici o deosebire între noi şi 
pune, în nepărtinirea sa, într-aceiaşi cumpănă talentul nostru şi-i 
dă o aceiaşi răsplată. 

Eugenia nu răspunse nimic, dar aruncă cu respect şi cu 
dragoste braţele pe după gâtul profesoarei, prietenei şi 
tovarăşei sale. 

In momentul acela se deschise uşa salonului şi intră o 
femeie de vârstă mijlocie, guvernanta casei celor două 
domnişoare d'Armilly. 


Capitolul XII Mama şi fiica 


Îndată ce guvernanta intră în salonul unde se aflau Luiza şi 
Eugenia, aceasta fără să-i dea vreme a spune vreo vorbă, 
exclamă cu nerăbdare şi cam cu mânie: 

— Ce e, Aspasiă? Mi se pare că ţi-am recomandat să nu ne 
întrerupi niciodată când avem de studiat. 

— lartă-mă răspunse Aspasiă, dar nu e vina mea dacă am 
venit să vă întrerup. Ştiu că nu vreţi să fiţi tulburate din studii; 
dar a venit o doamnă franceză abia sosită şi care, cu toate 
împotrivirile mele, cu toate că i-am spus că n-o veţi primi în 
momentul acesta, vrea neapărat să vă vorbească. 

— Vrea neapărat! Repetă Eugenia mirată de ciudata 
pretenţie. Ei bine, eu nu vreau. 


— Stai, Eugenio, îi zise Luiza. Şi întorcându-se către 
guvernantă, o întrebă: 

— Zici că e o doamnă franceză? 

— Da. 

— Oh! Repetă Eugenia, dacă socoteşte că noblețea dă 
dreptul de a veni în casa noastră când n-avem gust s-o primim 
se înşeală amarnic! Să-ţi dea, dacă vrea, cartea de vizită va fi 
de-ajuns. Du-te, Aspasio şi să nu vii nechemată. Dacă-ţi va da 
cartea de vizită, pune-o la un loc cu celelalte primite astăzi şi 
du-le pe toaleta mea. Du-te. 

Eugenia rosti această din urmă poruncă cu un ton care n- 
admitea răspuns. 

Şi de aceea Aspasia socoti că nu mai avea ce să facă decât 
să plece. 

Cele două prietene se apropiară de piano-forte şi după 
câteva preludii, începură să repete faimosul duet din opera 
Semiramide. Dar întâiele note abia le ieşiseră de pe buze şi spre 
marea lor mirare, auziră deschizându-se iarăşi uşa şi guvernanta 
se întoarse. 

— Oh! strigă Eugenia nerăbdătoare, în chipul acesta ne va 
fi cu desăvârşire imposibil să studiem astăzi. Dragă Aspasio, 
parcă ţi-ar fi suflat un spirit rău ca să nu ne laşi în pace? Nu 
cumva ai uitat ce ţi-am spus? 

— N-am uitat nimic, domnişoară; dar doamna de care v-am 
vorbit, a vrut să vă aduc cartea sa de vizită. 

— Ah! Din ce în ce mai bine! exclamă Eugenia. Acum două 
minute, doamna aceea zicea că vrea neapărat, acum a schimbat 
adverbul şi vrea acum. Mă aştept ca în curând să intre cu sila... 
E glumeaţă istoria. 

— la dă-mi cartea Aspasio, zise Luiza întinzând mâna ca s-o 
primească. 

Aspasia făcu un pas înainte şi dădu cartea de vizită, de 
carton lustruit, pe care era scris în litere de aur un nume 
aristocratic de femeie. 

— Să fie cu putinţă! Murmură Luiza arătând repede cartea 
Eugeniei. 

— Baroana Danglars! zise aceasta cu răceală. Să intre, 
adăugă ea apoi făcând un semn guvernantei care se grăbi să 
iasă. 


— Te-ai îngălbenit, zise Eugenia Luizei. N-ai teamă, dragă şi 
nu te speria de dojenile şi de mania mamei. Independentă şi 
liberă, nu voi vroi niciodată să reiau lanţul pe care l-am rupt. 

Pe când vorbea astfel, degetele ei, agitate ca de o mişcare 
convulsivă, alergând pe clapele pianului, scoteau sunete repezi 
şi viguroase, sub care ea încercă să înăbuşe suspinele care fără 
voie îi ieşeau din piept. 

Luiza, cu capul în jos, gânditoare şi tristă, sta cu ochii 
pironiţi pe cartea de vizită, care venea să-i tulbure astfel în 
mijlocul triumfului pacea sufletului. Inima-i bătea puternic şi un 
oftat lung se unea uneori cu zgomotoasele acorduri ale pianului. 

Baroana Danglars intră, îmbrăcată simplu cu o rochie de 
catifea neagră şi cu o pelerină împodobită cu dantelă pe umeri. 

Era din fire palidă; dar în momentul acela, o roşeaţă 
uşoară-i acoperea obrajii şi-i colora buzele care, contractate 
dispreţuitor, arătau cât de dureros îi era amărâtă inima. 

Eugenia merse înainte-i şi se aplecă cu respect ca să-i 
sărute mâna; dar doamna Danglars rămase nemişcată şi 
Eugenia se roşi până în vârful urechilor. 

— Ca să izbutesc a te întâlni în Roma, domnişoară, zise în 
fine baroana, a trebuit să-ţi dau numele de Eugenia d'Armilly; 
aşadar acum îmi stă înainte Eugenia d'Armilly şi nimeni nu 
sileşte pe Eugenia d'Armilly să-mi dea această dovadă de 
respect. 

Şi pe când vorbea astfel, doamna Danglars aruncă o 
căutătură piezişă asupra prietenei fiicei sale, care părea că 
pricepuse perfect de bine cât erau acele cuvinte de insultătoare 
pentru dânsa şi apucată de tremur părea o victimă în faţa 
călăului. Apoi ca să intre în scenă, dând o lecţie fiicei sale, se 
uită împrejur parcă ar fi căutat un scaun. 

— Oh! Stai, doamnă, zise repede Eugenia, dar nu destul de 
repede pentru ca baroana să n-aibă vremea a zice: 

— Nu ştiu dacă actrițele au aceleaşi reguli de bună-cuviinţă 
ca toată lumea, dar te înştiinţez că n-am obicei să vorbesc în 
picioare. 

Şi la acele cuvinte rostite cu cel mai adânc dispreţ, Eugenia 
se îngălbeni ca un cadavru, iar Luiza de o constituţie mai 
nervoasă, se făcu roşie ca o cireaşă. 

— Doamnă, reluă Eugenia, care îşi pierduse cu desăvârşire 
răbdarea şi făcând o sforţare spre a vorbi cu tărie, regulile de 


bună-cuviinţă ale artistelor sunt acelea ale lumii întregi, mai cu 
deosebire în Italia, unde trebuie să ştii că aristocrația artei 
merge umăr la umăr cu aceea a naşterii. 

— Ce fel! zise îngâmfata baroană cu un zâmbet 
batjocoritor. Dar eu sunt convinsă că, nu numai merge umăr la 
umăr, dar îi iese şi înainte cu mult. Oh! Negreşit, aristocrația 
dumitale de naştere nu ti-ar fi procurat o aşa de mare, aşa de 
firească, aşa de "publică" simpatie. Cu toate acestea, Dumnezeu 
singur ştie cum s-a putut întâmpla acestea. Foarte des sfaturile 
rele au asupra celor fără experienţă o înrâurire aşa de mare 
încât îi târăsc la nebuniile cele mai extravagante. 

Baroana aruncă o altă căutătură piezişă Luizei, parcă ar fi 
vrut să se asigure de efectul cuvintelor sale. 

Eugenia tremură de mânie şi de mândrie şi fu cât pe ce să 
răspundă, dar glasul mamei sale îi tăie vorba. 

— Eugenio, ai negreşit de gând să mă întrebi ce scop are 
vizita mea. Te asigur că vei înţelege în curând scopul acesta. 
Când aparţinem prin naştere uneia dintr-acele clase ale 
societăţii înalte, înaintea cărora mulţimea se închină, nu putem 
să urmăm toate capriciile noastre cu aceiaşi lesniciune şi 
nepăsare! Cum le urmează fiii claselor de jos şi populare, care n- 
au nimic de pierdut şi tot de câştigat. Şi lucrul acesta este aşa 
de adevărat încât ai crezut de cuviinţă să-ţi ascunzi numele de 
familie şi să iei altul de o mai mică însemnătate. 

N-ai fost destul de tare, fiica mea, ca să te dezbari cu totul 
de ceea ce se numeşte "omul vechi" şi în ochii celor care te-au 
cunoscut ai rămas tot aceiaşi Eugenia de Servieres şi Danglars 
Ei bine, numele acesta nu poate în nici un chip aparţine unei 
actriţe, oricât de sublim ar fi locul ocupat de dânsa pe scenă, 
mai ales când eu, care-ţi sunt mamă, mă cred în drept săi 
reclam. 

— Să reclami? întrebă Eugenia cu glas încet şi tremurat şi 
cu ochii pironiţi în pământ. 

— Şi de ce nu? 

— Nu te pricep. 

— Şi mi se pare totuşi lesne de priceput; când întrebuinţez 
cuvântul "a reclama" vreau să zic că vei face să înceteze cu 
sfaturile mele nebuneasca greşeală a fiicei mele. E datoria mea, 
Eugenio; şi, de ai uita tot ce-mi datorezi, eu nu am uitat nimic. 


— Mamă, murmură Eugenia, pe genele căreia tremurau 
două lacrimi mari, dumneata eşti bună şi generoasă; de aceea 
am nădăjduit totdeauna mult în indulgenţa dumitale. Totuşi să 
nu crezi că vreau cumva să părăsesc nobila carieră, pe care 
liberă şi irevocabil am îmbrăţişat-o, te asigur, fără sfaturile 
nimănui, emancipându-mă astfel de ticăloşiile, de eticheta şi de 
monotonia nesuferită a vieţii celei de rând. Nu; făcându-mi 
planul de fugă, aducându-l în faptă cu curaj şi cu hotărâre, 
sfidând mii de piedici şi de primejdii, n-am avut ideea a mă 
întoarce în casa părintească întocmai ca o fetiţă pocăită de o 
greşeală săvârşită... te respect... te iubesc mult... dar, ce vrei? 
Viaţa aceasta liberă şi glorioasă este singura mea ambiţie. 

— De-ajuns, Eugenio! strigă baroana, sculându-se... Ştiu eu 
cărui lucru să atribui rătăcirea ta, pe cine să învinuiesc de 
durerea pe care am suferit-o într-acea blestemată seară. Ah! 
De-aş fi putut presupune la timp un lucru aşa de grozav! N-aş 
avea acum ruşine să fiu mama unei comediante 

— Doamnă! 

— Dar nu voi mai fi multă vreme, Eugenio, urmă baroana 
sculându-se de pe scaun. Tu nu vei voi să mă faci să mor de 
mâhnire, nu-i aşa? 

— Oh! Mamă, fie-ţi milă! Dumneata nu înţelegi ce este să 
spui unei actriţe, care e actriţă din instinct natural, din vocaţie: 
încetează de a mai fi artistă, redevine femeie de rând! 

— Oh! Acesta e din cale-afară! Intrerupse baroana cu un 
zâmbet batjocoritor. Îţi faci o idee prea mare pentru tine, 
Eugenio. Dar tu nu ştii ce este pentru o femeie de naştere 
ilustră, pentru o femeie din societatea mare să aibă o fiică pe 
scândurile murdare ale scenei! O fiică pe care o iubea, pe care o 
crescuse în simţămintele unei nobile mânarii şi pentru educaţia 
căreia nu cruţase nimic? Eugenio, aceasta îmi întrece puterile. 
Ideea aceasta mă ucide! Trebuie ca una din noi două să facă 
jertfa, pricepi Eugenio? Nu vin aici să-ţi fac o scenă de 
sentimentalism; las asemenea strâmbături actriţelor care caută 
efectul. Şi dacă istrionele contrafăcând necontenit natura, ajung 
să exagereze personajele pe care le reprezintă în comedie şi nu 
pot să aprecieze durerea adevărată sau plăcerea adevărată care 
ne domină... 

— Mamă, mamă! strigă Eugenia, tremurând şi sfâşiindu-şi 
batista cu dinţii. 


— Ce înseamnă această scenă? Nu mi-ai spus că eşti 
actriţă? De ce nu ţi-aş vorbi aşa cum aş vorbi cu orice altă 
femeie de meseria ta? Răspunse doamna Danglars. Apoi, 
întorcându-se către Luiza d'Armilly îi adresă direct cuvântul: 

—  Domnişoară Luiza d'Armilly, dă-mi voie ca să-ți 
mulţumesc de zelul fără seamă pe care l-ai pus ca să înveţi pe 
fiica-mea muzica. Eleva face într-adevăr cinste profesoarei şi ar 
fi anevoie de deosebit care din ele e profesoara şi care şcolăriţa. 

Luiza aruncă o privire rugătoare asupra prietenei sale care 
înainta spre a se pune între dânsa şi îngâmfata baroană. 

— Suntem acum, zise Eugenia două prietene intime, două 
tovarăşe nedespărţite de lucru, de studii, de glorie şi de soartă. 
Dumneata, mamă, care, mulţumită naşterii dumitale, n-ai avut 
niciodată trebuinţă să lucrezi ori să studiezi, pentru ca să câştigi 
nume şi mijloace de trai, dumneata n-ai să înţelegi, nu poţi să 
înţelegi ce sfântă e prietenia care ne leagă. Dar cel puţin 
respect-o. În saloanele luxoase ale societăţii dumneavoastră nu 
există asemenea prietenii; în pompa nobleţei nu se găseşte o 
asemenea simplitate sublimă. Ei bine, pentru dânsa eu 
dispreţuiesc numele ilustrei familii din care mă cobor, pentru 
dânsa dispreţuiesc soarta strălucită ce-mi aparţinea. 

Baroana tresări auzind aceste din urmă cuvinte, aşa de 
hotărâte. 

— Pentru dânsa, în sfârşit urmă Eugenia, strângând pe 
Luiza în braţe, îţi zic; mamă voi fi totdeauna a dumitale, dar voi 
fi artistă. 

Baroana înţelese că nu putea nădăjdui nimic de la acea 
prima vizită şi murmurând cuvinte fără şir şi furioase ieşi repede 
din casa celor două prietene. 

Pentru o femeie ca doamna Danglars, care nu se putea 
învăţa cu ideea de a părăsi societatea în care trăise totdeauna, 
pentru o femeie aşa de afundată în prejudecățile castei sale, 
care numai printr-un instinct de nebună îngâmfare dispreţuia 
clasele inferioare, nu era nimic pe lume decât vocaţia fatală a 
Eugeniei. 

Doamnei Danglars nu-i mai rămânea decât să plece din 
Roma, unde în curând, fără îndoială, vre-un cercetător al 
faptelor şi treburilor altora, lacom de ştiri era să dea în vileag 
curiozităţii publice biografia noii actriţe şi una dintre cele două 
d'Armilly era să fie cunoscută atunci drept Eugenia Danglars. 


— Acum un ziar se duce pretutindeni şi toţi îl citesc! În 
Franţa vestea se va reproduce în curând şi va fi raportată din 
gură în gură, din foaie în foaie; la Londra, era să se ştie pe din 
afara şi faima va proclama pretutindeni, în toate oraşele lumii 
civilizate, istoria celebrei actriţe Eugenia Danglars care, din 
pricina unei sublime vocaţii părăsise mamă, rude, familie, 
onoruri şi bogății spre a urma aspra carieră a cântului. 

Baroana fu un moment cuprinsă de descurajare: un 
moment îşi plecă fruntea sub fatalitatea care o prigonea de o 
bucată de vreme. Cuprinsă de o vie melancolie, trecu în revistă 
toate nenorocirile care o loviseră de o vreme. Fuga bărbatului, 
apariţia nenorocitului căruia dânsa îi era mamă, scrisoarea 
fatală a  amantului ei Villefort scrisă în ajunul morţii, 
intransigenţa fiicei sale Eugenia, parcă vroia să o piardă. Cu 
toate acestea ea nu era o femeie care să se dea biruită de 
fatalitate. Îngâmfarea ei, amorul ei propriu respingeau o 
asemenea idee şi-i arătau drumul ce trebuia să ia. Jură să 
oprească pe Eugenia sau mai bine s-o azvârle afară de pe calea 
pe care o luase şi pregătindu-se să înceapă acea urzeală de 
intrigi mai ales în care strălucea vigoarea inteligenţei şi toată 
dibăcia şi iscusinţa ei femeiască. 


Capitolul XIII Scrisoarea lui Benedict 


Vizita baroanei Danglars, cititorul nu trebuie să o uite, 
precedă scrisoarea pe care Benedict o iscălise cu numele 
contelui de Monte-Cristo; şi prin urmare evenimentele pe care 
avem să le istorisim şi care urmară acelei vizite se întâmplau 
înainte ca ea să fi primit acea scrisoare, ale cărei consecinţe le 
vom vedea îndată. 

Baroana Danglars avea, cum am spus, o odaie rezervată în 
casa unei babe, unde-şi opera metamorfoza sa din adolescent 
bolnăvicios în femeie frumoasă şi viguroasă. 

Doamna Danglars, cu un mic sacrificiu bănesc, cumpără 
secretul babei, spori suma spre a avea dreptul să ceară un 
secret de mai mare însemnătate, lucru care-i convenea 
Gabrinei; şi deci o chemă în odaia ei şi începu dialogul pe care-l 
referim. 


— Se află în Roma un om hotărât, capabil de o 
întreprindere anevoioasă dar bănoasă? 

— Sunt mai mulţi. 

— Cel mai dibaci? 

— ÎI voi găsi. 

— Când? 

— Mâine. 

— Prea bine. 

— Omul acesta trebuie să frecventeze teatrul ca o 
persoană obişnuită cu astfel de spectacole. 

— Vă garantez eu despre dânsul. 

— Va trebui să facă un fel de răpire două, trei răpiri, câte 
vreţi voi. Să-l lăsaţi pe dânsul. 

— Şi cine mă asigură de supunerea lui? 

— Interesul lui. 

— Dar despre tăcerea ta? 

— Cine mă asigură mai curând de a dumneavoastră, zic eu? 
Aţi venit aici şi credeam că eraţi bărbat; pe urmă am văzut că 
eraţi femeie ca şi mine. De atunci veniţi des la mine: vă 
schimbaţi costumul şi forma când vreţi şi când vă place; nu ştiu 
cine sunteţi şi nici nu caut să aflu. De cumva aţi face vreo faptă 
rea şi aveţi afaceri cu justiţia, mi-aţi face plăcere să nu pomeniţi 
despre mine. 

Baroana fu nevoită să se mulţumească cu atâta şi aşteptă 
până în noaptea următoare ca baba să găsească omul înzestrat 
cu calităţile necesare pentru înfăptuirea unei răpiri. 

Când se înnoptă, adolescentul bolnăvicios din familia 
Servier ieşi înfăşurat în mantaua sa de la cap până la picioare şi 
se duse acasă la babă, unde, contra obiceiului nu vru să-şi 
schimbe costumul şi să devină baroana Danglars. 

— Ei bine, omul? 

— Este aici. 

— Cum e? 

— De statură înaltă, de un curaj şi de o îndrăzneală 
neîntrecute, gata să vă slujească la orice. Excelenţa voastră să-l 
plătească bine şi să nu se îngrijească de rest. 

— Nu-i spune că sunt femeie. 

— Oh! 

— Pune abajurul la lampă pentru ca să fie în umbră şi 
cheamă-l! 


Baba făcu ce i se zise şi presupusul adolescent se înfăşură 
cu mare luare aminte în cutele mantalei, trântindu-se pe un 
fotoliu moale. 

Peste câteva minute, se auziră paşii unui om care suia 
scările şi îndată intră un individ, a cărui fizionomie destăinuia 
vicleşugul vulpii şi curajul leului. Dintr-o privire el măsură 
pretinsul tânăr şi văzu cu cine avea a face, mult mai înainte ca, 
baroana să fi avut vreme a observa acelaşi lucru. 

Fură câteva momente de tăcere, în timpul cărora noul venit 
îşi scoase cu politeţe pălăria de pe cap, şi-şi trecu mâinile prin 
păr, ca să-l aranjeze puţin. 

— Mi se asigură că eşti gata să duci la bun sfârşit o misiune 
care este puţin cam grea zise de Servieres, prefăcându-şi glasul. 

— Da, excelenţă, răspunse individul. 

— Chiar dacă misiunea de care este vorba ar fi răpire? 

Banditul zâmbi şi făcu un gest de dispreţ, parcă s-ar fi 
aşteptat la ceva mai anevoios. 

— Foarte bine, urmă de Servieres, după ce se gândi un 
moment. Ne poate auzi cineva aici? 

— Sunt singur, răspunse banditul. 

— Ai obicei să mergi pe la teatre? 

— Ştiu pe dinafară toate ariile de operă. 

— Aşadar ai vizitat toată Italia? 

— Cunosc palmă cu palmă toată bucata de pământ de 
Reggio până la Aosta, atât de partea mării Corsicane cât şi 
aceea a Adriaticei. 

— Să ne mulţumim deocamdată a vorbi de teatrul 
Argentina. 

— Ascult. 

— Cunoşti pe cele două actriţe noi? 

— Cine nu cunoaşte în Roma pe cele două d'Armilly? 

— Vorbesc despre cea mai tânără. 

— Eugenia? 

— Da. 

— Inchipuieşte-ţi că un om din lumea aceasta o iubeşte cu 
patimă, închipuieşte-ţi unul din acele simţăminte nedomolite 
care te fac să calci în picioare şi lume şi legi, să treci prin orice 
primejdii, să sfărâmi orice piedici ca să ajungi la posesiunea 
unui lucru adorat, unul din acele simţăminte care cresc şi se 


întăresc prin disprețul rece al acelui lucru adorat şi care, tocmai 
ca şi trăsnetul, care sfărâmă şi arde tot îşi ajunge la scop. 

— Pricep. 

— E vorba de răpirea Eugeniei DArmilly. 

— Nimic mai simplu. 

— Şi când se va face? 

— Fixaţi excelența voastră noaptea şi ceasul. 

— Cum? 

— Excelenţă, mi s-a spus că plătiţi bine: trebuie să vă 
servesc deci după cum plătiţi. Vă rog şi vă repet să-mi spuneţi 
noaptea şi ceasul când trebuie făcută răpirea. 

— Înainte de toate îţi recomand un lucru, zise baroana, 
ezitând un moment şi parcă având remuşcări de a atenta aşa de 
mişeleşte la libertatea Eugeniei. 

— Ce? 

— Respectul cel mai adânc. 

— Bine-înţeles. 

— Cât mai puţină silnicire. 

— N-aveţi teamă 

— Şi cine-mi răspunde de supunerea punctuală a dumitale? 

— Îmi veţi plăti după ce voi fi săvârşit răpirea, excelenţă şi 
răpirea vă va putea spune de nu voi fi fost respectuos cu dânsa, 
în afară numai de aceea că am răpit-o? 

— Unde te voi putea găsi? 

— Cunoaşteţi catacombele lui san Sebastian? 

— Nu răspunse de Servieres,. Care adaugă pe dată: 
Gândeşte-te, domnule, sarcina dumitale nu se sfârşeşte aici, ao 
răpi nu e de ajuns, mai trebuie apoi să duci pe Eugenia la 
Neapole. 

— Cu asta nu mă pot însărcina. 

— Atunci o vei duce la mănăstirea pe care ţi-o voi indica 
eu? 

— Negreşit; numai să ne primească. 

— Vă vor primi. 

— Spuneţi-mi ziua răpirii. 

— În seara în care va trebui să cânte Semiramida înainte de 
începerea spectacolului. 

— Mănăstirea? 

— Îţi voi lăsa aici numele, mâine la amiază. 


— Atunci, deoarece nu voi avea cinstea să vă mai văd, 
plătiţi-mi dinainte. 

Baroana prevăzuse tot, scoase punga şi plăti banditului 
banii pe care îi cerea dânsul. _ 

— Bine, bine murmură ea, văzându-l că pleacă. In 
mănăstire ţi se va sfârşi visul tău extravagant care mă 
compromite. Eugenio, te vei căi în singurătate, pentru că ţi-ai 
părăsit pe mamă-cta într-o zi. 

În seara zilei următoare, doamna Danglars primi scrisoarea 
pe care i-o trimitea Benedict prin Pastrini şi pe care o repetăm 
aici: 


“Cineva care stimează şi respectă mult pe excelența 
voastră: a aflat că secretul excelentei voastre e descoperit în 
Roma. Excelenţa voastră să-mi dea voie, a o înştiința, pentru că 
n-aş vroi pentru nimic în lume ca dumneavoastră să suferiţi cât 
de puțin din această cauză. 

Afecţionat "Conte de Monte-Cristo" 


Dacă fără de veste capul Medusei, cu părul ei şerpuitor şi 
cu înfăţişarea înspăimântătoare pe care i-o dase răzbunarea 
Minervei, s-ar fi arătat în aer înaintea ochilor sărmanei baroane, 
n-ar fi înmărmurit-o mai mult de cea care o cuprinse când sfârşi 
citirea biletului iscălit contele de Monte-Cristo. 

— Să fie vis? Citi iarăşi. 

Nu era nici o îndoială. Nu visa. Avea în mâini o scrisoare 
care-i spunea că secretul ei era cunoscut în Roma! Ce secret? 
Cărui secret îi putea dânsa atribui cuvintele acelea decât răpirea 
Eugeniei? Ah! Da, fără îndoială, la răpirea aceea făcea aluzie 
contele de Monte-Cristo. Dar el unde era? Cum aflase că dânsa, 
doamna Danglars, se afla la Roma? 

— Ah îşi zise ea cu un zâmbet amar, uitam că omul acesta 
extraordinar are privilegiul să vadă în întuneric, să citească în 
viitor şi să ghicească prezentul, chiar de l-am socoti acoperit cu 
cel mai nepătruns mister. Pentru acest om nu există taine, nu 
există mistere. Dar unde e? Trebuie să-l văd... trebuie să-i 
vorbesc... El e mare şi puternic şi nădăjduiesc că-mi va veni într- 
ajutor. 


Vorbind astfel, se duse repede la masa de lucru, scrise, 
îndoi şi pecetlui o scrisoare, şi-i puse ca adresă următoarele 
cuvinte: 

Excelenței sale, domnului conte de Monte-Cristo. Foarte 
urgentă. 

Mare fu mirarea lui Pastrini când primi scrisoarea aceasta 
ca s-o dea vecinului de la etajul al doilea şi îndată ce văzu 
adresa fu cât pe ce să se întoarcă înapoi şi să spună că 
persoana căruia i se trimitea scrisoarea nu era la hotelul său şi 
nu se afla nici măcar în Roma; dar aducându-şi aminte de 
vorbele lui Benedict şi cugetând că poate acesta-i va desluşi 
enigma, se sui la etajul al doilea şi intră în odaia bucătarului 
său. 

— Excelenţă, sunt grozav de obosit. 

— Ai umblat mult? 

— Nu, excelenţă, răspunse Pastrini, scoțând un oftat lung. 

— Ai suit scara în fugă? 

— Pe Madona! Sunt obosit de povara unei scrisori. 

— Ce vrea să zică această glumă, meştere Pastrini? 

— Ah! Glumă, glumă! Poate că aşa i se pare excelenţei 
voastre; dar când o scrisoare are adresa aceasta! 

— Ce adresă? 

— A contelui de Monte-Cristo! strigă Pastrini. 

— Dă-o încoace, zise Benedict. 

Până când Pastrini să n-aibă vreme de a zice un cuvânt, 
scrisoarea era deja în mâna agitată a celebrului asasin. 

— Dar, excelenţă! D-v. Nu sunteţi contele. 

— Ei! Sunt secretarul lui. 

— D-voastră! zise Pastrini zăpăcit. D-voastră, secretarul lui! 
Dar, îmi spusese-ţi că... 

— Ah! Dragul meu Pastrini, de astă dată îţi declar că nu mai 
stau un singur moment în hotelul dumitale, pentru că eşti 
nesuferit de curios. 

Pastrini, care de câtva timp nu mai pricepea absolut nimic 
din câte se petrecuse în casa lui, se văzu nevoit să plece în 
biroul său, unde aşteptă ocazia de a vorbi cu Peppino spre a-i 
spune că secretarul celebrului conte se află la Roma. 

Benedict plecă de la hotelul Pastrini, luând cu sine 
misteriosul cufăraş şi un geamantan de piele care era singurul 
său bagaj, cu intenţia hotărâtă de a se folosi de norocoasa 


descoperire pe care o făcuse. Se duse acasă la portarul teatrului 
Argentina şi bătu în poartă cu atâta aroganță, încât sărmanul 
baron ruinat tresări pe scaun şi fu cât pe ce să cadă jos. 

— Ei, baroane, strigă Benedict. 

— Tot aceeaşi glumă domnule, te-ai jurat, se vede treaba, 
să mă prăpădeşti? 

— Dacă-ţi zic baron, dragul meu, e că sunt convins că eşti 
în ajun de a-ţi redobândi averea, răspunse Benedict, suindu-se 
şi punând într-un colţ geamantanul, dar ţinându-şi cufăraşul la 
subţioară. 

— Ce este? Nu cumva pleci în vreo călătorie? 

— Vreo călătorie? Ah! Pricep de ce-mi pui întrebarea 
aceasta! Geamantanul te-a amăgit. Dar ia spune-mi, dragul 
meu, mi se pare că dacă te muţi nu e obiceiul să-ţi laşi lucrurile 
în casa de unde pleci! 

— Te muţi! 

— Da. 

— Dar... 

— Nu cumva, dragul meu, ai pe aici vreo odaie neocupată? 

— Nu, nu, zău nu am, se grăbi să răspundă baronul care nu 
se putea deloc împăca cu ideea că va avea onoarea vecinătăţii 
prinţului Andrea de Cavalcanti. 

— Rău! Rău! Dragă baroane! Ah! Îmi aduc aminte... am 
ceva de făcut; dă-mi hârtie, un condei şi o călimară. 

— Domnule, îţi repet că n-am odăi libere în casă... lacă. Aici 
e sufrageria, dincoace bucătăria... 

— Ei! Eu n-am deloc gustul să fac planul casei dumitale; nu- 
ţi cer nici o desluşire în privinţa aceasta, te rog numai să-mi dai 
hârtie, un condei şi o călimară. 

— Vrei să scrii? 

— De ce nu baroanei Danglars? Răspunse Benedict. 
Baronul făcu o săritură înapoi, pentru că simţi o emoție violentă. 

— Ai să scrii baroanei? 

— Şi pentru ce te miri aşa de mult domnule baron? Nu ți- 
am făgăduit să ţi-o dau în mână împreună cu cele trei milioane 
ale ei, dacă cumva te mai căieşti încă că ai părăsit-o pe dânsa şi 
milioanele ei, se înţelege. Da, baroana este la Roma, mi-a scris 
şi am să-i răspund. 

— Ţi-a scris? 

— Îi cunoşti scriitura? 


— Aşa cred. 

Benedict îi arătă scrisoarea, trimisă de baroană pretinsului 
conte de Monte-Cristo. 

— Ah! exclamă baronul, citind numele acela pe plic. 
Scriitura este a ei, nu e de zis; dar pretinzi că ţi-a scris dumitale 
şi nu e numele dumitale acesta. 

— Nu e al meu, bine, zise Benedict, zâmbind. Şi apoi 
adaugă îndată: 

— Dragă baroane, nu-ţi mai aduci aminte de talismanul 
meu miraculos... Ah, dacă îmi dai voie, bine că-mi aduci aminte, 
lasă-mă să pun aici cufărul meu. Dar nu te atinge de el, conţine 
"mâna de mort". 

Danglars, fără voie, se înfiora; Benedict, urmă: 

— Domnule, am comandat baroanei să vină la Roma şi să-şi 
vândă palatul şi argintăria din Paris. Ea mi s-a supus. Diseară-mi 
aşteaptă ordinele şi am venit să mă sfătuiesc cu dumneata în 
această privinţă. 

Tonul convins cu care Benedict rosti aceste cuvinte, uimi pe 
sărmanul baron care rămase cu gura căscată şi cu ochii deschişi 
mari. 

— Parcă aş visa, murmură el. Nu cumva sunt menit a fi 
inundat de o ploaie de aur? 

Sărmanul, fermecat, îşi închipuia că vede acoperişul casei 
acoperit de monede de aur; visul era frumos... dar era vis. 

— Ai curaj, deci, domnule baron, îi zise Benedict; 
deşteaptă-te, ieşi din amorţeală. Scriu baroane, şi-i anunţ 
apropiata dumitale vizită. 

— Eu! Să mă duc la dânsa? Nu, nu, niciodată, niciodată. 

— Inţeleg, te temi că baroana să nu te mustre pentru 
nevrednica dumitale purtare faţă de dânsa. Dar n-ai nici o 
teamă, îţi garantez eu că toate vor merge bine şi că baroana se 
va arunca dânsa mai întâi în braţele dumitale. 

— Oh! Asta baroana n-a făcut-o niciodată, cel puţin de bună 
voie, nici chiar în timpurile cele mai bune. 

— O va face acum. Ai curaj şi lasă-mă să scriu! exclamă 
Benedict poruncitor şi scrise următoarele: 


"Doamnă, nu sunt în stare să vă dau sfaturi, totuşi, părerea 
mea este că nu trebuie să vă îngrijiţi de nişte lucruri care nu 
merită a vă nelinişti. Am dejunat astăzi cu domnul baron 


Danglars în căsuţa sa de tară, unde mi-a arătat o colecţie de 
tablouri de mare pret de un gust deosebit; am observat între 
altele portretul dumneavoastră care vă seamănă admirabil. Aşa 
încât, văzându-l, nu am putut să nu şoptesc cuvintele acestea: 
Frumoasă baroană, eşti rea, dar răutatea ta place celor care te 
CUNOSC. 

Daţi domnului baron buna veste a aflării dumneavoastră la 
Roma şi nu mă îndoiesc că se va grăbi să vă facă o vizită mâine 
seară. Cât despre răpire, credeţți-mă pe mine, nu se va face, 
pentru că ați fost trădată; dar omul nu va spune nimic care să 
vă poată compromite." 


După ce sfârşi scrisoarea şi o iscăli cu numele contelui de 
Monte-Cristo, o pecetlui şi-i puse adresa doamnei baroane 
Danglars. 

— Acum, zise el, trebuie ca s-o ducă cineva la adresa ei. 

— Nu e nimeni aici, aici nu sunt slugi, răspunse baronul, 
care în vremea aceasta se plimbase prin odaie afundat în 
socotelile privitoare la chipul cum el va întrebuința milioanele 
baroanei, îndată după ce se va fi împăcat cu soţia sa. 

— Ah, sărmana baroană, pe când ea arde de dorinţa de a 
se uni cu d-ta, stai aici ca o bucată de gheaţă şi nu te gândeşti 
nici măcar la lucrul cel mai neînsemnat, de a găsi adică un om 
care să ducă scrisoarea la adresă. Ingratule,... dar ia ascultă, a 
bătut cineva la poartă... oricine va fi, mi-l trimite cerul; cel dintâi 
care va sosi aici îmi va face serviciul de care am nevoie. 

Baronul încruntă sprâncenele şi întrebă: 

— Cine este? 

— Pe o mie de draci, domnule baron, deschide. Sunt lucruri 
care nu se pot striga din uliţă, răspunse de afară un glas 
bărbătesc. 

— Ce minune! Ce minune exclamă Benedict. De astă-dată, 
dragul meu, nu-ţi zic eu baron. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! la-ţi geamantanul şi du-te 
în odaia dumitale... sau mai bine nu..., ar fi mai bine să te duci 
de tot. 

— Îţi pierzi mintea? Semnalul se repetă. 

— Ah! Doamne Dumnezeule! exclamă baronul care parcă 
călca pe jăratec. 


Benedict alergă la poartă şi o deschise, în vreme ce 
Danglars, care nu putu împiedica mişcarea aceea, făcu un gest 
de mânie şi încercă să-şi ia un aer care să arate noului venit în 
ce mare încurcătură îl punea. 


Capitolul XIV  Pretinsul secretar al contelui de 
Monte-Cristo 


Vizita neaşteptată era a lui Peppino, care auzind de la 
Pastrini că secretarul contelui de Monte-Cristo se afla la Roma 
alergase la baron ca să capete de la dânsul ceva desluşiri în 
această privinţă, pentru că după cum am spus, bandiții de sub 
căpitănia lui Vampa aveau pentru conte un cult dus până la 
fanatism. 

Danglars se afla atunci într-una din cele mai grele 
împrejurări şi tremura că nu va putea ieşi dintr-însa cu cinste. 

Peppino sui repede scara şi se prezentă, dar rămase puţin 
cam zăpăcit văzând înaintea sa pe un necunoscut. 

Danglars îi aruncă o privire expresivă şi rugătoare care s-ar 
fi putut traduce astfel: 

— Fii prudent şi nu mă compromite. 

Lui Benedict, vederea lui Peppino, a căruia îmbrăcăminte 
arăta ca a unui om căruia i se poate propune să câştige bani, îi 
cauză o mare mulţumire, pentru că fu sigur că găsise astfel 
omul ce-i trebuia pentru ca să-i ducă scrisoarea. 

Făcu aşadar un pas spre dânsul, zicând: 

— Prietene, ai fi aşa de bun să te însărcinezi cu un 
comision? 

— Ce anume? întrebă Peppino, ai cărui ochi se aţintiră un 
moment asupra necunoscutului. 

— O scrisoare, răspunse Benedict, nepărând deloc zăpăcit 
de privirea cercetătoare a banditului; O scrisoare care trebuie 
dată chiar azi la hotelul Globului, via del Corso. 

Cui, domnule? 

Danglars făcu un gest patetic, dar Benedict răspunse fără 

cea mai mică ezitare: 


— Doamnei Danglars. Trebuie să i-o dai în mână dânsei, 
care stă în odăile 2, 3 şi 4 de la etajul întâi şi să stăruieşti până 
ce o va primi. 

— Eu, unul, mă duc bucuros; dar de mă va întreba, cine-i 
scrie, ce să fac?... 

— Să-i răspunzi: secretarul contelui de Monte-Cristo. 

A încerca să descriem nenumăratele senzaţii ce se 
grămădiră tumultoase în inima banditului şi se zugrăviră pe 
fizionomia lui la cuvintele acelea, ar fi zadarnic. Se dădu înapoi, 
împins parcă de un respect invincibil, dar tremură fără voie şi se 
îngălbeni la faţă, ca şi cum numele acela ar fi redeşteptat 
întrânsul o amintire lugubră; apoi, se uită la Danglars parcă ar fi 
vrut să-l întrebe ceva şi privi apoi iarăşi la Benedict care 
rămăsese nepăsător. 

—  Scuzaţi-mă, domnule, cunoaşteţi pe acela de care 
vorbiţi? 

— Pe secretar sau pe conte? întrebă Benedict. 

— Pe unul şi pe celălalt. 

— Unul din ei sunt eu. 

— Aşadar, dumneata eşti secretarul contelui? 

— Îmi pare că ţi-am spus şi nu văd ce necesitate este s-o 
repet. Totuşi un cuvânt. Stăruinţa pe care o ai de a-mi pune 
întrebarea aceasta, mă face să cred că cunoşti pe stăpânu-meu. 

Banditul cobori capul. 

— L-ai servit cumva? 

— Oh! răspunse banditul, dimpotrivă, excelența sa a avut 
bunăvoința de a ne servi pe noi. 

— De a ne servi pe noi? Oh! Oh! Acest noi spune multe, şi- 
mi aprinzi dorinţa de a-ţi vorbi cu o ocazie mai bună. 

— Sunt la ordinele dumitale, domnule; cu toate acestea mi 
se pare că artrebui să ai un semn ca să ne recunoşti. 

— Îl am. 

— Atunci... 

— Dragă baroane, zise Benedict lui Danglars, fă-mi 
plăcerea de a mă lăsa singur cu omul acesta. 

Baronul trecu în odaia de alături. 

— Prea bine, urmă Benedict. Dumneata ştii, negreşit, ce fel 
de om este contele. 

— Da, un om extraordinar. 


— Cum se poate vedea după semnul acesta care-i arăta 
calea pe care trebuie s-o urmeze. Uită-te. Şi el deschise 
cufăraşul. Banditul sări înapoi speriat, ducându-şi mâinile la ochi 
şi murmurând: 

— Mâna unui cadavru! 

Benedict închise imediat faimosul cufăraş, observând cu 
bucurie efectul produs asupra lui Peppino. 

— Ea va fi de-acum înainte cuvântul de ordine. 

— Ce ordine, domnule, ce ordine? Nu e între noi cuvânt de 
ordine de acest soi şi nici n-a fost altul decât numele excelenţei 
sale. Ţi-am cerut un semn, un gest, o vorbă, oarecare după care 
să mă asigur că eşti prietenul contelui. Totuşi, te cred, fiindcă 
ciudatul lucru pe care mi l-ai arătat se potriveşte cu ciudăţenia 
faptelor şi ideilor unui om superior vieţii şi morţii, cum este 
domnul conte. 

— Acum am să te întreb, cine eşti? 

— Un om căruia excelența sa i-a scăpat viaţa şi care a jurat 
să i se supună întru toate şi totdeauna. 

— Totuşi, se vede că faci parte dintr-o companie de mai 
mulţi... pentru că te-ai slujit de cuvântul noi, vorbind despre 
domnul conte. 

Peppino se uită primprejur şi se apropie apoi de Benedict. 
Murmurând: 

— Sunt prietenul şi tovarăşul lui Luigi Vampa. 

— Ah! lată un nume pe care-l cunosc de multă vreme 
pentru că l-am auzit de atâtea ori din gura contelui şi a 
intendentului său Bertucio. 

— Bertucio! 

— Da. Am ceva instrucţiuni pentru Luigi Vampa. 

— Ah! Aveţi instrucţiuni pentru dânsul? Atunci îl veţi putea 
întâlni la Coloseu. 

— Bine, dar mă vei însoţi ca să mă prezinţi, deoarece eu 
nu-l cunosc şi nici el nu mă cunoaşte. Locul nostru de întâlnire 
va fi aici, poimâine. Acum, du scrisoarea aceasta baroanei 
Danglars şi nu trebuie răspuns. 

Peppino se închină şi plecă fără să răspundă, ca să se ducă, 
fuga, în via del Corso. 

— Baroane! Baroane! strigă Benedict. 

— Ah! Dumneata eşti dracul! zise Danglars, punându-se în 
faţa lui Benedict parcă ar fi vrut să-l admire. 


— Voi fi, de va trebui, dragul meu... Dar ia spune-mi cine e 
omul acesta? 

— Aghiotantul lui Vampa, faimosul Peppino, Vampa. 

Benedict scoase un țipăt. 

— Ce e? 

— Nimic baroane, nimic! Vreau să spun că această "mână 
de mort" nu va întârzia să-şi ajungă ţinta, pentru că trebuie să 
înţeleg că mortul căreia dânsa-i aparţinea, avea o misiune de 
îndeplinit pe lume. Ah! Urmă el cu exaltare, din fundul 
mormântului tău mut de marmură, răzbunarea-ţi ridică braţul, 
purtător de dreptate! Curaj, curaj! Vei ajunge, da, vei ajunge. 

Şi pe când vorbea astfel, exaltat, în delir scoase din cufăraş 
mâna înţepenită, o sărută cu entuziasm şi cu respect, pe când o 
lacrimă mare-i căzu de pe gene pe obraji. 

Danglars îl privea cu mirare şi cu spaimă, pentru că nu 
înţelegea nimic din acele cuvinte şi nu pricepea entuziasmul 
frenetic, extravagant al lui Benedict 

— Domnule, zise acesta, după ce încuie în cufăraş 
talismanul care producea o spaimă aşa de mare lui Danglars, ce 
soi de om e Vampa ăsta? 

— Am avut, din nenorocire, cinstea să-l cunosc, pentru că. 
După cum ştii, este omul care m-a despuiat de cele şase 
milioane pe care veneam să le pun în siguranţă aici. 

— Ştii că acele milioane pe care contele de Monte-Cristo a 
avut prostul gust de a şi le lua, nu erau tocmai ale dumitale. 

— A fost o greşeală în socoteli... îmi aduc foarte bine 
aminte cum s-a întâmplat totul. 

— Să revenim la Luigi Vampa. 

— Este un om care nu se dă în laturi de la nici o piedică, ca 
să se ţină de vorbă şi care, în comanda oamenilor săi 
desfăşoară, pe cât mi s-a părut, o hărnicie şi o hotărâre cum rar 
se văd. 

— Este înalt de statură? 

— Nu, mijlociu. 

— Robust? 

— Oh, nu se vede ca să aibă o putere supraomenească. 
Benedict păru mulţumit de răspunsurile lui Danglars: edita, fără 
nici o îndoială, un plan mare, pentru că uneori fruntea lui 
încruntată şi ochii lui luau acea expresie fioroasă şi sinistră pe 


care o avusese atunci când plănuia omorul paznicului său în 
închisoarea "Forţei". 

— Acum, dragă domnule, îi zise Danglars, ducând dărnicia 
până la punctul fabulos de a scoate din fundul unui dulăpior o 
sticlă de Lacrima-Cristi, care formează una din ramurile cele mai 
preţioase ale contrabandei italiene, aici avem cu ce ne uda gâtul 
şi pot de vrei să-ţi ofer şi pişcoturi. 

— Ah! Eşti un oaspe perfect şi-mi insufli dorinţa de a 
prelungi şederea în casa dumitale. Totuşi, nu te voi supăra 
multă vreme, pentru că se apropie momentul în care va trebui 
să te uneşti cu scumpa dumitale jumătate şi atunci... 

— Dar ştii că eşti un om nepreţuit? Dezinteresarea dumitale 
în afacerea aceasta e uimitoare, sublimă... 

Şi goli dintr-o dată un pahar devin. 

— Îţi sunt foarte recunoscător, baroane; dar, ce vrei, aşa m- 
a făcut mama; împăciuirile acestea, îmi sunt foarte dragi. Deja 
parcă de acum mă şi bucur de deliciosul tablou al unirii 
acesteia. Ce scenă patetică va fi aceea a întâlnirii dumitale cu 
interesanta baroană. Va veni o zi când mă vei căuta şi nu mă vei 
găsi, pentru că eu voi fi dispărut cum dispar păsările care ne iau 
ochii cu splendoarea penelor lor şi ne extaziază cu cântecele 
lor... acele păsări de care vorbeşte Juvenal... foenexii... 

— Şi încotro-ţi vei îndrepta zborul? 

— Întreabă mai bine în ce loc vrea sa cadă trăsnetul ce 
scânteie în nor, când, pornit din ceruri, despică aerul şi face sa 
licărească deasupra capetelor noastre zigzagurile lui repezi şi 
puternice. Mă voi duce unde mă va duce mâna aceasta uscată. 

— Pentru numele domnului, te rog, reluă Danglars, 
sfârşeşte cu istoria asta, eu n-am absolut nici o patimă pentru 
miracole şi greu mă vei putea face să cred că mâna unui 
cadavru îţi arată calea pe unde trebuie să mergi. 

— Dumneata nu ştii ce poate asupra mea talismanul 
acesta! Ce idei îmi deşteaptă în creierii arşi de focul suferințelor 
şi de frigurile mâniei. Oh! lartă-mă domnule, urmă îndată 
Benedict. Schimbându-şi tonul şi zâmbind ironic, toate acestea 
nu înseamnă nimic, să vorbim despre altceva. 

— Tocmai asta doream şi eu. 

— Pe cât se pare, dumneata ai treburi cu bandiții lui 
Vampa, dragă baroane! N-ai teamă, hainele nu fac pe om! Ce-mi 
pasă mie de relaţiile pe care le ai cu dânşii? Aceasta nu te va 


opri pe dumneata să fi baron şi să posezi cele trei milioane ale 
scumpei dumitale jumătăţi! 

— Nu, domnule, te înşeli; n-am nici o afacere cu dânşii. Dar 
de când cu celebra aventură pe care o ştii, aventură a cărei 
victimă au fost, cunosc pe Peppino; şi banditul vine din când în 
când să-mi golească sticlele de Lacrima-Cristi. 

Benedict fu convins că, dimpotrivă, banditul era furnizorul 
de vin al baronului. 

— Cum ţi se pare? 

— Foarte bun. 

— Ah! Stai, cât despre vizita pe care ai s-o faci baroanei, 
dacă ai plăcerea aceasta, să fii sigur că eu nu ştiu nimic... Am 
ochii închişi. 

— Ţi-i voi deschide eu, îşi zise Benedict, după un moment 
de reflecţie, în timpul căreia goli, spre marea mâhnire a 
baronului, alte patru pahare de vin, mâncând mai toate 
pişcoturile aduse pe o tavă. Şi pe urmă, zise tare: 

— Mâine seară la şase ceasuri fix să te afli la uşa etajului 
în-tâi al hotelului Globului, cu numele şi titlul dumitale, baronul 
Danglars 

— Ah! Scumpa mea soţie locuieşte la hotelul acela? întrebă 
repede Danglars cu un ton care nu scăpă lui Benedict 

— Nu ţi-am spus că locuieşte acolo, dar are odaie în hotelul 
meşterului Pastrini şi atâta tot. 

Baronul oftă ca şi cum aceste cuvinte distrugeau o idee pe 
care gândurile lui o făcuseră să se nască. 

— Bine, ! zise el. Acum să ne hotărâm rolul. Mă prezint mă 
anunţ cu titlul meu şi pe urmă? 

— Pe urmă?... Ce, ţi-ai pierdut mintea? Ei bine, ea te va 
primi. 

— Mă va primi, bine. Şi pe urmă? 

— Ah! Asta-i exclamă Benedict, pufnind în râs. E prea din 
cale-afară asta. Pe dracu! Ai vrea să te învăţ tot ce un om care 
ştie trăi în lume poate să facă atunci, când se află în faţa 
nevestei sale, de care era despărţit şi care posedă trei milioane 
de lei? Atunci m-aş crede dator să-ţi declar că eşti un prost, un 
idiot, un netot din cei mai mari. 

Baronul nu mai stărui şi goli restul sticlei. lar ucigaşul ceru 
un pat, îşi puse cufărul sub căpătâi şi-şi făcu planurile pentru a 
doua zi. 


Capitolul XV Furtul 


Ajutat şi favorizat de noroc, fiul fostului procuror regal 
părea a străbate fără piedică calea crimei. După cum norocul 
are uneori capriciul să facă dintr-un om favoritul său, asemenea 
nenorocirea se agaţă de altul spre a-l face victima sa şi-l 
urmăreşte pretutindeni. Pentru omul acesta nu mai există nici 
Dumnezeu, nici dragoste, nici patrie; fiu al crimei, moştenirea lui 
e crima. 

Benedict părea să fie unul dintr-aceşti fii ai fatalităţii, 
pentru care ceilalţi oameni nu sunt fraţi, pentru că niciodată nu-l 
văzuseră fără să-i râdă cu dispreţ în faţă; pentru că-i 
tăgăduiseră legăturile civile şi religioase care îl puteau face să 
intre în familia comună. 

Benedict era un paria. Şi ca un paria se purta; ca un paria 
căuta să se răzbune. 

Baroana Danglars primind scrisoarea pe care i-o trimisese 
pretinsul conte de Monte-Cristo prin secretarul său, credea că 
într-adevăr contele era la Roma şi că, printr-unul din multele 
capricii obişnuite acestui om, vroia mai întâi să-i capete bunele 
graţii şi apoi să se prezinte la dânsa. 

După ce tremurase primind întâia scrisoare, a doua îi 
redase toată liniştea. Ba chiar o făcu să cugete foarte mult şi 
foarte adânc. Benedict făcuse scrisoarea cu mult meşteşug. 
Aruncase într-însa câteva cuvinte despre casa de ţară a 
baronului, despre colecţia lui de tablouri, lucruri ce dovedeau că 
baronul era bogat şi în acest caz baroana se gândea că o 
împăcăciune cu baronul n-ar fi tocmai rea. Mai ales apoi că 
situaţia ei era foarte gravă şi că n-ar fi putut trăi în societatea 
înaltă, fără să poată spune ce i se făcuse şi de ce-i lipsea 
bărbatul, de atâta vreme. Împăciuirea i-ar fi redat o poziţie 
legală în faţa lumii; ea n-ar mai fi fost nevoită să trăiască 
izolată. 

Şi a doua zi, după ce întâmplările pe care le-am istorisit în 
capitolul precedent, pe la patru ore seara, misteriosul tânăr de 
Servieres, care locuia la etajul întâi al hotelului Pastrini, via del 
Corso, după ce mâncă, dispăruse ca să facă loc unei dame, 


frumoasă, palidă, înveşmântată cu eleganţă, care nu era alta 
decât baroana Danglars. 

Meşterul  Pastrini, nu ştia absolut nimic despre 
transformarea doamnei Danglars şi, cu toate zvonurile ciudate 
ce se răspândeau despre tânărul Servieres, cu toate că misterul 
vieţii lui ÎI intriga foarte mult, era însă un lucru care nici nu-i 
trecea prin cap lui "Pastrini şi anume că tânărul de Servieres ar 
fi fost femeie. 

Baroana Danglars aştepta vizita bărbatului ei, anunţată de 
contele de Monte-Cristo, când auzi pe Pastrini bătând la uşa 
odăii sale şi strigând: 

— Domnule! Domnule! 

— Ce este? întrebă doamna Danglars, îngroşându-şi glasul 
şi căutând să dea cuvintelor sale un accent italienesc. 

— Îmi dai voie? 

— Intră. 

Pastrini, care punea totdeauna aceiaşi întrebare şi 
totdeauna primea un acelaşi răspuns negativ, găsind de asta 
dată liberă intrarea şi înlăturată bariera ce se opunea de obicei 
curiozităţii sale, deschise repede uşa şi intră rotindu-şi ochii jur 
împrejur prin odaie cu o căutătură pătrunzătoare. 

— Pe Sfânta Fecioară! Murmură el în sine, observând 
prezenţa doamnei Danglars. Tânărul de Servieres are în odaia 
sa o femeie care desigur că nu-l plictiseşte. Trebuie să fie un 
excitant pentru momentele sale de apatie morală. 

— Ce e, Pastrini? Ce vrei? 

— Doamnă, întrebam... căutam... îngână Pastrini căscând 
ochii mari. 

Dar baroana îl întrerupse: 

— Pricep; domnul de Servieres a ieşit. Dacă ai însă ca să-i 
anunţi vreo vizită, poţi să-mi spui mie. 

— E vrajă, ori ce? Cugetă Pastrini. Glasul femeii acesteia 
seamănă cu totul, dar cu totul cu glasul tânărului de Servieres. 

— Hai, vorbeşte. 

— Vedeţi cartea aceasta? 

Şi-i dădu o elegantă carte de vizită, întinzând lung braţul ca 
să nu atingă cumva pe doamna Danglars. 

Baroana luă cartea şi citi “secretarul contelui de Monte- 
Cristo“, făcu un semn de mirare şi porunci pe urmă lui Pastrini 
să introducă pe vizitator. Hotelierul se grăbi să iasă. 


Pe când se petrecea scena aceasta, un om sta în sala 
hotelului având aerul să aştepte pe cineva. 

Peppino, care se învârtea des pe acolo mirosind după ştiri, 
văzu pe omul acela şi, scoţându-şi repede pălăria, se duse în 
drumul lui, cu capul plecat adânc în piept. 

— Domnule, murmură el încetişor, pe când Benedict trecea 
pe lângă dânsul. 

— Ah! Tu eşti, Peppino, ce vrei? 

— Să primesc ordinele dumneavoastră. 

Benedict mai ocoli o dată sala fără să-i răspundă şi în fine 
se opri în faţa banditului. 

— Pentru serviciul domnului conte... o trăsură peste o 
jumătate de ceas, aproape de hotel. Nu trebuie să-ţi mai spun 
că vizitiul să fie discret şi prudent. 

— Ca un surdo-mut, răspunse Peppino. Ei, da; ştiu eu cum 
vrea să fie excelența sa. 

— Stai puţin, zise Benedict. Cunoşti cumva vre-un căpitan 
de corabie? 

Peppino zâmbi. 

— Ştiu bine că cunoşti sute adăugă pe dată Benedict. 
Excelenţa sa, vorbindu-mi despre tine, mi te-a zugrăvit, ca pe un 
om aproape universal; aşadar, domnul conte vrea un “/ugre” sa 
un "yacht" care să poată merge la... 

— Insula lui Monte-Cristo, mă prind, întrerupse Peppino cu 
un aer triumfător. 

Benedict încruntă din sprâncene, ca un om care ştie bine 
despre ce se vorbeşte. 

— Ai dreptate; tocmai aşa. 

— Fiţi liniştit, domnule; cunosc în port câţiva care nu vor 
aştepta să fie rugaţi spre a servi pe excelența voastră; vor fi 
chiar, foarte mulţumiţi de cinstea pe care le-o faceţi. 

— Tu înţelegi repede; trebuie să spui ca corabia să fie gata 
a porni chiar de mâine la primul semnal. 

— Pricep. Mă duc şi diseară vă voi spune numele 
căpitanului. 

— Unde? întrebă Benedict cu un zâmbet care însemna: Nu 
ştii locul. 

Peppino se închină atunci din nou, în semn că aşteaptă să-i 
indice locul. 


Benedict se apropie şi-i şopti două vorbe la ureche. Peppino 
plecă iute ca fulgerul. Pastrini tocmai venea. 

— Pe Madona! exclamă italianul, învârtindu-şi în mână 
şapca de blană. 

— Vă declar că am văzut cu ochii mei, pe tânărul de 
Servieres de care întrebi, schimbat în femeie. 

— Ţi s-a năzărit, meştere Pastrini! răspunse Benedict cu un 
gest de dispreţ. 

— Vă jur, domnule, că veţi rămâne şi dumneavoastră tot 
atât de mirat ca şi mine. 

— Lasă-mă în pace! Eşti plicticos... îi zise Benedict, trecând 
înainte ca să se ducă în apartamentul doamnei Danglars care 
aştepta, întinsă cu multă cochetărie pe divan, pe secretarul 
excelenţei sale şi având pe figură, ca să-l primească cel mai 
amabil zâmbet. 

Benedict intră cu multă îndrăzneală şi închise uşa cu luare 
aminte. Apoi merse ca să se închine cu adânc respect înaintea 
baroanei. 

— Am onoarea de a-mi prezenta omagiile mele baroanei 
Danglars? zise el. 

Ea scoase un țipăt. 

— Sfântă Fecioară! exclamă ea pe când ochii ei frumoşi 
rămâneau pironiţi pe figura foarte cunoscută a secretarului, pe 
buzele căruia se vedea cel mai batjocoritor zâmbet. 

Baroana stătu câteva momente nemişcată ca o statuie, mai 
palidă ca de obicei, cu ochii aţintiţi pe omul pe care fatalitatea i- 
| scotea iarăşi în cale spre a o face să sufere. 

— Doamnă baroană, zise Benedict, prefăcându-se a nu-i 
observa uimirea e vreme multă de când n-am mai avut plăcerea 
să vă prezint omagiile mele. Mă pot informa de starea sănătăţii 
dumneavoastră? 

— lertaţi-mă, domnule, îngână baroana, încordându-se; 

— Mi se anunţase o altă persoană... de aceea n-am putut să 
nu simt oarecare mirare, o oarecare tulburare... 

— Nu, doamnă, persoana ce vi s-a anunţat sunt eu. 

— Cum? Dumneavoastră sunteţi secretarul contelui de 
Mon-te-Cristo? întrebă ea. 

— Şi de ce nu? Reluă Benedict. 

— Dar nu sunteţi dumneavoastră domnul Andrea 
Cavalcanti?... urmă baroana, vânătă la faţă. 


— Da; sunt, cum ziceţi, Andrea Cavalcanti, răspunse 
Benedict cu îndrăzneală, observând cu necaz că baroana îşi 
acoperea faţa cu mâinile. 

— Sunt acelaşi Andrea Cavalcanti care fu aproape să se 
însoare cu curajoasa dv. fiică Eugenia Danglars, care a fugit în 
noaptea în care trebuia să se iscălească contractul, întrerupt de 
sosirea comisarului de poliţie care venea să aresteze pe Andrea 
Cavalcanti, fugit din temniţa de la Toulon. 

— Atunci, domnule, zise baroana după o scurtă tăcere 
nădăjduiesc că ai făcut pe comisar să-şi recunoască greşeala? 

— Ar fi fost cam anevoios, doamnă, pentru că într-adevăr 
am fugit din puşcărie, reluă asasinul cu o nespusă cutezanţă. 
Apoi, omorâsem un om la poarta palatului locuit de contele de 
Monte-Cristo, în câmpiile Elisee, la Paris. Şi eram urmărit şi 
pentru omorul acesta; trebuia să fiu ghilotinat la Paris, eu. 

— Dar atunci, nu vă înţeleg. 

— Sunt convins, doamnă baroană. 

— Şi ce vrei de la mine? întrebă ea foarte încurcată. 

— Vreau să vă repet ceea ce am avut deja cinstea sa vă 
spun în scris şi anume că domnul baron Danglars va veni astăzi 
aici. 

— Oh! Doamne! exclamă baroana, sculându-se şi împinsă 
parcă de o presimţire secretă Fiţi sincer domnule; nu sunteţi 
secretarul contelui de Monte-Cristo! 

— Şi pentru ce? 

— Ah! Continuă ea cu exaltare tristă, pentru că domnul 
conte n-ar lua ca secretar intim un om fugit din temniţă şi 
acuzat de omucidere, demascat chiar de dânsul, în faţa unei 
adunări numeroase în acea noapte teribilă. Oh! Doamne 
Dumnezeule! Ce fatalitate apasă asupră-mi! Benedict, ce 
fatalitate apasă asupra voastră! 

— Benedict! exclamă el. De unde ştiţi că mă cheamă 
Benedict? 

— De unde ştiu? Nu v-aş putea spune; aşa e domnule. Nu, 
nu-mi mai aduc aminte ce fel am aflat. Dar vă numiţi Benedict şi 
aţi suferit mult, nu e aşa? 

— Doamnă baroană, tulburarea dumneavoastră e 
extraordinară. Ce vă pasă dumneavoastră dacă am suferit? 
Pentru ce-mi vorbiţi de aceste suferinţe? Ori o faceţi numai din 
întâmplare? 


— Nu, nu din întâmplare; când cineva găseşte o persoană, 
când în loc de a adresa mustrări, se arată a compătimi cu 
durerile, cu suferinţele sale, eu cred că n-ar trebui să-i răspundă 
cu răceala pe care o arătaţi dumneavoastră. 

— Când v-am cerut eu să luaţi parte la supărările mele? 
Parcă aş avea nevoie... apoi, pentru ce vorbim de acest lucru, 
când cu totul de altă natură e motivul care mă aduce aici. 

— Motivul care vă aduce aici? Repetă cu amărăciune 
baroana. Crezi poate că eu nu-l ştiu, că eu iau drept bună fabula 
grosolană la care aţi recurs ca să descoperiţi ceea ce vreţi să 
ştiţi despre mine? Nu, nu; nu cred că sunteţi secretarul contelui 
de Monte-Cristo, ci că sunteţi şi acum ceea ce aţi fost 
totdeauna... 

— Şi ce am fost totdeauna? întrebă Benedict mirat şi 
observând acea reticenţă. 

— Oh! Nenorocitule, nenorocitule! Mormăi biata femeie 
făcând o mare sforţare ca să-şi ţină lacrimile. 

— Care motiv mă aduce atunci aici? Aţi zis că-l ştiaţi 

— Oh! E foarte trist lucru să fiu nevoită a-l spune. 

— Doamnă! 

— Vedeţi că înţeleg tot. Aţi dobândit nu de mult libertatea 
în Paris, dar... 

— Dar?... 

— Oh! Domnule! Aveţi desigur un secret oribil să-mi 
comunicaţi, nu este aşa? întrebă cu glas stins baroana. 

— Nu vă înţeleg întrebarea doamnă baroană şi mi se pare 
foarte ciudat ceea ce-mi spuneţi deja de un sfert de ceas. N-am 
secrete să vă destăinuiesc şi vă rog să aveţi bunăvoința a-mi 
spune pentru ce am venit eu aici, deoarece mi-aţi spus că ştiţi. 

Benedict duse în acel moment mâna la buzunarul stâng al 
pardesiului. 

Baroana se înfiora. 

— Domnule Benedict, steaua dv. este fatală; dar dacă aţi 
întâlni în lume o fiinţă care să poată şi să vroiască a vă face 
fericit, adică să vă asigure un viitor, nu splendid, dar capabil de 
a vă satisface toate trebuinţele, aţi părăsi calea pe care aţi 
umblat până acum? 

— Ah! Nu sunt asemenea fiinţe în lume. Caritatea e o 
minciună, o batjocură. 

— Nu blestemaţi. 


— Am exemple. 

— Dar, dacă tot ce v-am spus"s-ar întâmpla, nu din pricina 
carităţii numai, ci să presupunem că e din datorie... 

Benedict pufni în râs. 

— Din datorie, repetă el. Cine mai ascultă acum de datorie 
în lume şi o urmează numai din inspiraţie? Doamnă baroană, 
nici să nu mai vorbim de aceasta. Ştiţi că steaua mea este rea şi 
aşa va fi până la cel din urmă moment al vieţii mele. Fiu al 
nenorocirii, consacrat morţii şi iadului, îndată ce deschisei ochii 
în lume, ce mai poate fi comun între mine şi fericire pe lume? 
Crima şi disperarea au fost naşii mei la botez şi eu am fost 
spălat cu lacrimi şi cu sânge. 

—  De-ajuns, de-ajuns, fie-vă milă!... Blestemaţi-mă! 
Murmură doamna Danglars apăsându-şi inima cu mâna şi 
căzând pe sofa. 

Ah; cuvintele mele vă înspăimântă?... Curios! Nu păreţi tot 
aşa de hotărâtă, ca atunci când aflai că aveţi de gând să vă 
expuneţi copila unei răpiri. Eu, am ajuns la un punct pe care nu 
l-am prevăzut când îmi făcusem planul de a veni aici; cu toate 
astea avem câteva cuvinte să ne spunem: voi fi scurt. 

Şi el scoase din buzunar o hârtie scrisă şi o întinse 
baroanei. 

— Veţi avea bunăvoința de a-mi face onoarea să iscăliţi 
hârtia aceasta? 

— Şi ce conţine? întrebă baroana cu un glas foarte tulburat. 

— Un lucru foarte simplu, într-adevăr. Un ordin plătibil la 
vedere asupra bancherului dumneavoastră, oricine ar fi el, 
pentru mizeria de trei milioane de lei. 

— Oh! Şi cu ce drept îmi ceri aceasta? 

— Cu ce drept? 

Benedict dădu acestei întrebări un accent aşa de 
batjocoritor şi de ameninţător, încât baroana se înfiora; totuşi, 
reluă cu mult sânge rece: 

— Da, domnule, repet: cu ce drept? 

— Ştii mai bine decât oricine că n-am nici un drept. 

— Atunci, aş putea să refuz? 

— Negreşit; dar într-un asemenea caz vă omor, răspunse 
scurt Benedict, îndreptând repede ca fulgerul, un pumnal spre 
inima baroanei şi aşezându-se liniştit lângă dânsa. Băgaţi bine 


de seamă că fierul acesta e otrăvit şi că rana cea mai mică ar 
putea aduce moartea în cinci minute. 

— Dar dumneavoastră nu veţi avea iscălitura mea! strigă 
baroana, făcând o sforţare puternică asupră-şi şi dovedind prin 
imobilitatea sa completa ei resemnare. 

— Ce faci cu asta? Voi fura tot ce voi putea găsi aici. Fu un 
moment de tăcere. 

— Ascultaţi-mă, domnule Benedict, eu nu mai am bancher, 
nu mai posed un credit de trei milioane. Sunt săracă şi credeți- 
mă că în nici un mod n-aş putea să iscălesc hârtia aceasta fără 
să vă amăgesc. 

— Basme, basme, doamnă baroană. Când v-a părăsit 
bărbatul dumneavoastră, v-a lăsat un milion şi jumătate; geniul 
dumneavoastră speculator şi întreprinzător a îndoit căpitălaşul 
şi azi dumneavoastră trebuie să posedaţi trei milioane, fără să 
mai socotim restul. Vedeţi bine că ştiu tot şi vă previn că mă 
grăbesc. Iscăliţi şi împăcaţi-vă cu bogatul baron. 

— Nu pot! Murmură dânsa. 

— Atunci sunteţi hotărâtă să muriţi? Ar trebui să ştiţi că nu 
mă dau înapoi de la nici o crimă. 

— Dar aceasta ar fi o crimă care ar întrece cu mult pe 
oricare alta! Ingână sărmana mamă, dând liber lacrimilor care 
deja demult vroiau să-i izbucnească din ochi. 

— Benedict, adăugă ea, vei fi prins, arestat şi osândit! 

— vă amăgiţi, doamnă; eu sunt prevăzător şi prudent. 
Baronul va veni în curând aici. Ascultaţi-mă. Pe când el aşteaptă 
ca să-l lăsaţi să intre, eu fug şi sar într-o gabrioletă care mă 
aşteaptă în uliţă; mă depărtez repede, dispar. Baronul, 
nerăbdător de întârzierea dv. de a-l chema, va intra în odaia 
aceasta: văzându-vă cadavrul plin de sânge, va rămânea 
îngrozit... va voi să ţipe, dar în zadar, nu se va putea nici măcar 
mişca din loc, groaza, spaima-l vor paraliza.. Pe urmă va intra 
curând în odaie altcineva; văzând un om în faţa unei femei 
omorâte, negreşit că va pune mâna pe dânsul şi îl va da justiţiei 
ca pe un asasin. Ah! Nu vă spuneam doamnă baroană? Ce ziceţi 
de talentul meu? Nu e aşa că văd lucrurile departe?... Haideţi, 
iscăliţi ori vă ucid. 

— Oh! Doamne! lartă-mă! 

— Vorbe deşarte. Iscăliţi. 


— Benedicte, furtul acesta e blestemat, facă cerul ca, după 
ce-l vei fi săvârşit, să intri pe calea cea bună; vă voi da tot ce 
posed, voi fi nevoită să cer de pomană bărbatului meu sau fiicei 
mele. 

Gândiţi-vă în ce situaţie mă voi afla; socotiți bine tot ce-mi 
va mai rămâne. Lăsaţi-mi cel puţin cei şaptezeci de mii de lei pe 
care vi i-a dat la Paris procurorul regal. 

Benedict tresări; dar incapabil de orice simţământ de 
recunoştinţă, răspunse: 

— Fără să cercetez motivele care v-au putut sfătui să-mi 
faceţi un asemenea dar anonim, cred că l-aţi făcut mai mult din 
capriciu decât din dragostea aproapelui; totuşi, vă voi lăsa banii 
aceia şi astfel va fi ca şi cum m-aş plăti de o datorie. 

— Vă mulţumesc, domnule, răspunse baroana cu un accent 
de adâncă disperare şi de ironie. lată cheile dulapului meu, 
furati... Poate că într-o zi vă veţi căi. 

— Eu să mă căiesc! Eu! exclamă Benedict cu un ton 
batjocoritor. Cine sunteţi dv. ca să-mi vorbiţi astfel? Ca să vă 
închipuiţi că eu, care n-am încercat până acum nici umbră de 
remuşcare, aş începe o încercare tocmai acum pentru 
dumneavoastră; pentru dumneavoastră care sunteţi o femeie şi, 
cine ştie, poate nu începătoare în intrigi şi în crimă? Mai puţine 
presupuneri, doamnă! Dacă aveţi patimi rele, ca îngâmfarea de 
pilda, sărăcia în care vă veţi afla în curând, vă va fi ca o 
pedeapsă, şi, dacă în viaţa trecută aţi înfăptuit vreo crimă, ea va 
fi răsplătită de aceea pe care o săvârşesc eu acum. Veţi primi 
pedeapsa în numele acelora care au fost victimele 
dumneavoastră Lăsaţi doamnă, vorbele; şi deschideţi-mi scrinul, 
pentru că sunt unele cu secret şi cei care le vizitează fără voia 
proprietarilor, se pomenesc cu nişte pistoale care le dau câte un 
glonte în cap. 

Baroana, tremurând, şovăind, se îndreptă către scrin, îl 
deschise şi întinse lui Benedict o mulţime de aur şi de hârtii. 
Peste câteva minute, averea aceea trecu în buzunarele 
ucigaşului şi baroana abia mai poseda cei şaptezeci de mii de lei 
trimişi la Paris domnului Beauchamp pentru ca să-i dea lui 
Benedict. 

— Acum, ucideţi-mă! Ucideţi-mă fiindcă socot că aceasta 
trebuie să fie cea din urmă scenă a dramei! Murmură ea. 


— Nu, nu; departe de mine o asemenea idee în momentul 
acesta, încă un singur lucru. Oricât sunteţi de obişnuită să vă 
îndepliniţi voinţele, de astă dată veţi avea bunătatea să mi-o 
îndepliniţi pe a mea. Îmi veţi da braţul şi mă veţi însoţi până în 
sală, unde se află acum desigur domnul baron Danglars. Tocmai 
băteau şase ceasuri. 

— Într-adevăr, aşa e, nu mă înşelam. Haidem, doamnă 
baroana şi gândiţi-vă că de vă va veni reaua idee de a face un 
singur gest împotriva mea la ieşirea mea de-aici, v-aţi afla într-o 
rea situaţie. Nimeni, pricepi, nimeni nu vă va crede, pentru că 
dv. nu sunteţi sau mai bine zis nu veţi fi tânărul şi interesantul 
Servieres, care călătoreşte din pricini de sănătate şi ocupă 
apartamentul acesta. Acest tânăr bolnăvicios e o fabulă curată 
şi asemenea fabule sunt ridicole pentru o doamnă ca 
dumneavoastră Nu credeţi că acest mic furt face cât râsul lumii? 

Baroana căzu în genunchi. 

— Oh! Fie-vă milă! strigă ea, lăsaţi-mă să rămân aici, nu mă 
mai siliţi să vă însoțesc. Plecaţi, plecaţi! lau pe Dumnezeu de 
martor că gura mea nu va scoate nici un strigăt; plecaţi şi facă 
cerul ca aceşti bani să vă schimbe în om cumsecade. 

Tocmai se auzi glasul lui Pastrini care anunţa de afară, pe 
domnul baron Danglars. 

Baroana scoase un oftat şi Benedict ieşi repede din odaie. 

ÎI întâlni pe baron care voia să-l oprească spre a-i vorbi; dar 
îi răspunse că n-avea nici un moment de pierdut fiindcă alerga 
să închirieze pentru baroană unul din palatele din piaţa del 
Popolo, în care dânsa voia să dea un bal. 

— Vă recomand tăcerea, domnule baron şi vă felicit de mai 
înainte de soarta ce vă aşteaptă. Baroana este bogată, foarte 
bogată, mai bogată decât îmi închipuiam. 

— Drace! Dar ce eşti dumneata pentru dânsa? întrebă 
zăpăcit baronul şi cam îngrijorat. 

Benedict nu răspunse, îl strânse de mână şi dispăru, pe 
când bancherul intra cu paşi măsuraţi în odaie; apoi, văzând o 
trăsură oprită la o oarecare distanţă, făcu semn vizitiului, sări în 
ea şi dispăru iute. 


Capitolul XVI Nevastă-mea 


Baronul Danglars mai întoarse încă o dată capul său lat ca 
al unei vulpi ca să mai zică un cuvânt lui Benedict, dar banditul, 
coborând scara câte patru trepte odată, se lăsă ca să alunece 
de-a lungul rampei şi dispăru fără să-i dea vreme să zică ceva. 

Danglars,  văzându-se singur, se  îndreptă către 
apartamentul baroanei, la uşa căruia întâlni pe Pastrini, căruia 
se grăbi să-i zică: 

— Mi-ai anunţat vizita? 

— Excelenţa voastră, zise italianul, vrea să zică, fără 
îndoială, de i-am anunţat numele. 

— Ei! Domnule hotelier, să nu mai facem jocuri de cuvinte, 
te rog, observă domnul Danglars, luându-şi un aer foarte comic, 
de insultat. 

— lertaţi-mă, excelenţă, dar lucrul acesta nu e aşa de puţin 
însemnat pe cât poate să pară. Ca să am onoarea de-a anunţa 
vizita dumneavoastră, ar trebui să am pe cineva către care să 
mă adresez. 

— Ei bine? 

— Acest cineva nu există. 

— Adică? 

— Îmi închipui că excelența voastră întreabă de locatarul 
meu, nu e aşa? 

Baronul făcu o mişcare. 

— De tânărul de Servieres? 

— Eşti nebun? Numele de Servieres trebuie să aparţină 
unei femei, pentru că eu cunosc foarte bine familia aceea şi ştiu 
că nu mai are acum nici un coborâtor de partea bărbătească. Şi 
eu vreau să vorbesc tocmai cu doamna aceasta. 

Pastrini dădu din cap. 

— Dar domnule, această doamnă nu se află în hotelul meu; 
în apartamentul acesta este numai un tânăr din familia de 
Servieres şi doamna care se află acolo va fi, cred, în vizită, 
pentru că cel mult să fi sosit azi dimineaţă. 

— Ti-am mai spus că eşti nebun, şi-ţi repet. Numele de 
Servieres nu mai poate aparţine azi unui bărbat şi doamna de 
care întreb e în hotelul dumitale. Este o femeie foarte frumoasă, 
urma baronul, pregătind zâmbetul cel mai gingaş ca să se 
prezinte la baroană. Hai, lasă-mă să intru. 


— Pentru dumnezeu! exclamă Pastrini, ducând îndrăzneala 
până a închide drumul baronului. 

— Încă o vorbă, excelenţă. 

Baronul Danglars îi aruncă o privire de mânie, care spunea 
lămurit: 

— Cu ce drept împiedici pe bărbat de-a trece pragul odăii 
nevestei sale? 

Totuşi, îşi stăpâni furia şi făcu un gest care se putea 
tălmăci: 

— Vorbeşte şi grăbeşte-te. 

— Domnule baron, excelența voastră sunteţi sigur că 
doamna de care este vorba este negreşit, o femeie? 

— Cum adică? exclamă baronul făcând un pas înapoi, 
buimăcit de acea întrebare. 

— Pe Madonna! Excelenţă, răspundeţi-mi: ştiţi sigur că e 
femeie? 

— Nu trebuie oare să ştiu? Răspunse baronul din ce în ce 
mai uimit. 

— Ah! Domnule, murmură Pastrini, îngălbenindu-se şi 
tremurând. De-aş avea să vă dau un sfat, v-aş zice: nu intraţi. 

— Şi de ce? 

— Vă spun că locatarul meu nu poate fi nimic bun. 

— Ce dracul spui? 

— Are relaţii cu un om care ţine într-un cufăraş o mână de 
mort. 

Baronul făcu fără voie un pas înapoi. 

— Şi omul acela? întrebă el. 

— Se zice că e vrăjitor. 

— Dar doamna? 

— Oh! Va fi o tovarăşă a lui. 

— Ei, dragul meu, aş putea crede că ai venit de la ţara şi 
abia să tot fii aici de o zi. 

— Râdeţi, luaţi-mă în râs cât vreţi voi, excelenţă; dar am 
văzut lucruri aşa de ciudate, încât nu pot crede că dracul nu şi-a 
vârât coada aici. Vă jur că mâine la ceasul acesta, 
apartamentul, va fi gol, ori eu nu voi mai fi eu. 

Baronul dădu din umeri, intră, trecu printr-o odaie şi 
pătrunse în odăiţa unde se afla doamna Danglars. 

Baroana era ocupată să-şi aranjeze un zuluf în faţa unei 
oglinzi şi nimeni n-ar fi putut citi pe fizionomia ei cea mai mică 


urmă a emoţiei care-i sfâşiase inima. Ochii ei negri şi 
strălucitori, separați de o linie formată de sprâncenele ei 
admirabil marcate, exprimau o tărie nespusă de caracter. 
Buzele, subţiri, nu lăsau să iasă dintr-acea inimă zdrobită nici cel 
mai uşor suspin de durere; braţele tari şi rotunde, mâinile agile, 
degetele lungi şi subţiri, totul prezenta într-însa în momentul 
acela pe dama mare de Servieres, baroana Danglars, care 
fusese totdeauna în ochii lumii, hotărâtă la fire, nobilă şi 
mândră. 

Până când baronul să nu-i fi deosebit încă faţa, ea văzuse 
pe bărbatu-său, a cărui figură se răsfrângea în oglindă şi 
doamna Danglars observa chipul încurcat cu care dânsul intră, 
deşi făcea sforţări nespus de mari ca să-şi dea curaj. 

Baroana, încet, sfârşi aranjarea părului, apoi se duse la 
scrin şi închizându-l făcu să sune banii care se aflau întrânsul; 
mai făcu vreo două trei mici mişcări pe acolo, apoi în cele din 
urmă se întoarse. 

— Ah! Aici eşti, domnule? întrebă ea, ca şi cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat între ea şi bărbatu-său şi s-ar fi despărţit numai 
de o zi. Pari dispus să ieşi din nou, fiindcă, după cât văd, nu te 
îngrijeşti să stai pe un scaun. Aceste cuvinte-şi făcură efectul; 
baronul prinse curaj şi apropiindu-se câţiva paşi merse de stătu 
în faţa sofalei pe acelaşi scaun pe care stătuse mai înainte 
Benedict. 

— Este cam frig azi, murmură el, încheindu-şi pardesiu la 
piept. 

— Incă n-am avut vreme să iau seama; cred că scrisoarea 
şi cugetarea mă încălzesc. 

— Ai scris mult? 

— Voi fi scris, socot, vreo opt, nouă scrisori: îmi trebuiesc 
capitalurile şi le-am cerut; vreau să termin nişte afaceri... 

O copioasă sudoare inundă fruntea baronului Danglars. 

— Nu ştiu, într-adevăr, doamnă baroană, cum şi de ce nu 
întrebuinţezi un secretar. 

— Oh! De când am avantajul să trăiesc singură, socotesc 
prudent, domnule baron, să fac eu însămi cât pot mai mult. 

Fu un moment de tăcere adâncă. 

— Ai avut gentileţea să vii la mine... ţi-aş putea fi de vre-un 
folos? întrebă dânsa. 

— Doamnă, mă crezi oare aşa de mult interesat? 


— Nu ar fi nicidecum de mirare... răspunse ea râzând, Un 
bancher... dar... iată... Nu ştiu dacă continui şi aici profesiunea 
de la Paris. Nu cred însă ca să-ţi fi pus cele şase milioane într-o 
puşculiţă. Oh! Fiindcă veni vorba de Paris; n-ai mai vrut să vii pe 
acolo. Totuşi, îţi plăcea mult oraşul acela... 

— Afaceri importante m-au ţinut la Roma, răspunse 
baronul, gângăvind şi simțind că i se încurca limba şi că nu 
găsea cuvintele. 

— Clima Italiei îţi face bine, nu e aşa? Urmă doamna 
Danglars. 

— Mai bine eram în Franţa, răspunse baronul. Sunt sigur 
însă că voi fi mai bine acum la Roma, dacă dumneata vei avea 
cumva intenţia să rămâi aici. 

— Oh! Nu, mă duc la Civitavecchia, răspunse iute baroana, 
prefăcându-se a nu fi luat bine în seamă înţelesul vorbelor 
baronului, care oftă melancolic. 

— Ai dobândit obiceiuri noi, urmă ea. La Paris nu te-am 
auzit niciodată oftând. 

— Nimic mai firesc, doamnă; la Paris, nu sufeream. 

— Şi la Roma, da. 

— Oh! 

— Nu sunt medici buni pe aici? Ei! Dar Italia, de nu mă 
înşel, e mai îmbelşugată în cântăreţi decât în discipoli ai lui 
Esculap. 

— Doamnă, împotriva bolii mele nu poate nimic ştiinţa 
tuturor medicilor, nu numai din Roma, ci din toate capitalele 
mari ale Europei, răspunse baronul apăsând asupra fiecărui 
cuvânt parcă ar fi vrut să atragă atenţia doamnei Danglars, care 
se grăbi să-l întrebe: 

— Dar ce boală ai, în fine? Suferi de nervi? 

— E o boală la duce. Nervii? Da, doamnă, ai nimerit. 
Excesul de emoţii produce boala numită generic boală de nervi. 
Oh! Dar atunci e mult mai serios decât credeam. Ai aşadar 
senzaţii vii, excesive? Rău... foarte rău. Închipuieşte-ţi, doamnă, 
un simţ mânat chinuitor şi dulce totodată, o obidă grea... 
gângăvea baronul, însoţind acele cuvinte cu un oftat adânc, 
parcă l-ar fi avut gata la poruncă. 

Baroana încruntă sprâncenele ca şi cum ar fi auzit un ce pe 
care nu-l putea pricepe. 

— Obidă!... Obidă pentru ce? 


— Pentru ce? 

— Ai pierdut bani? 

— Am pierdut ceva mai mult. 

— Din ce în ce te înţeleg mai puţin. Ai pierdut vreun giuvaer 
de preţ mare? 

— Şi mai mult. 

— Ce? Eu îmi chinuiesc creierii, şi... 

— Am pierdut... adică a fost o vreme în care am pierdut... 

— Sfârşeşte. 

— Ah! Te-am pierdut pe dumneata doamnă! exclamă în 
cele din urmă baronul cu un gest aşa de ridicol, încât făcu pe 
baroană să pornească unul din râsetele ei seci, studiate, care 
descurajau pe omul cel mai îndrăzneţ. 

Baronul, bietul om, rămase de piatră. 

— Ce? Ai făcut asemenea pierdere şi n-ai publicat îndată în 
toate părţile anunţurile obişnuite: Bacşiş cui va găsi sau va da 
indicii sigure, etc... Se vede că ai aşteptat totul de la vreme şi cu 
mare răbdare, dragă baroane! 

— Da, am aşteptat, am sperat; dumneata eşti un înger şi ca 
să nu mai iau comparații din rai, eşti o femeie cum nu se mai 
găseşte alta pe pământ şi al cărui geniu ajunge până la limitele 
miracolului. 

— Şi d-ta, baroane, eşti un om de o galanterie şi deo 
amabilitate fermecătoare, zise baroana, care după o mică 
pauză, foarte grea pentru bietul Danglars, din ce în ce mai 
încurcat, adăugă: 

— Ştii că simt o nespusă plăcere vorbind cu d-ta? 

— Îţi mulţumesc de o mie de ori; dar nu mi-ai spus 
adineauri că aveai de gând să pleci la Civitavecchia? 

— Am spus! Zău nu-mi mai aduc aminte; n-aş mai avea 
curaj să plec; e foarte trist să călătoreşti singur! 

— Da, da, foarte trist; eu, unul urăsc ca moartea să fiu 
singur, şi, deoarece suntem de acord asupra punctului acestuia, 
împing îndrăzneala până la a-ţi propune un tovarăş. 

— Vorbeşte lămurit; ce tovarăş? 

— Eu. 

— Zău? Dar eşti nepreţuit de gentil! Primesc, baroane, 
primesc din toată inima! 

— Oh, baroană! exclamă el sculându-se şi deschizând 
braţele parcă ar fi vrut s-o îmbrăţişeze. 


Baroana făcu acelaşi gest; dar deodată, oprindu-se făcu pas 
înapoi şi se aşeză la loc pe sofa cu aceiaşi linişte. Răceala aceea 
îngheţă inima sărmanului baron care se văzuse deja în gând 
aproape de a îmbrăţişa trei frumoase şi bune milioane de lei. 

— Un moment, te rog, domnule, zise baroana cu cel mai 
mare sânge rece. Dacă simţământul pierderii mele a produs 
asupra dumitale o senzaţie aşa de puternic dureroasă după cum 
îmi spuneai, eu acum simt una nu mai puţin puternică decât a 
dumitale şi produsă de amintirea unui fapt: amintirea unei 
scrisori... 

Cuvintele acelea fură un fel de lovitură de pumnal ţeapănă 
şi neprevăzută de care baronul nu se putu feri. Şi de aceea el 
deveni fără de veste înspăimântător de palid. 

— Când am plecat din Paris, am primit o scrisoare 
împodobită cu iscălitura dumitale. Scrisoarea aceea conţinea 
expresii foarte pline de înţeles pe care, fără îndoială, nu vei fi 
putut să le uiţi de atunci şi până acum. 

— Oh! Îți jur că nu-mi mai aduc nicidecum aminte de 
dânsele. 

— Da? Nu-ţi mai aduci aminte? Atunci, poftim, iată-ţi 
scrisoarea pe care mi-ai trimis-o. 

Şi vorbind astfel, scoase din buzunar un portofel şi din 
acesta o scrisoare pe care o desfăcu şi se pregăti s-o citească cu 
glas tare. 

— Scrisoarea aceasta mă pune la gânduri asupra dumitale; 
ascultă: 


“Mult credincioasă soție, 

Când vei primi scrisoarea aceasta nu vei mai avea bărbat. 

Nu te înspăimânta din cale-afară; nu mai ai bărbat, după 
cum nu mai ai nici fiică! Adică eu voi fi pe unul din cele treizeci 
sau patruzeci de drumuri ce duc afară din Franţa. 

îți sunt dator câteva explicaţii; şi deoarece eşti femeie în 
stare de-a le pricepe bine, ti le voi da. 

O plată de cinci milioane, pe care a trebuit s-o fac azi 
dimineață, am făcut-o; o alta de aceiaşi sumă trebuie să o fac şi 
am amânat-o pe mâine. 

Azi plec spre a scăpa de un mâine care m-ar pune în grele 
încurcături. 

Înțelegi, nu e aşa, mult prețioasă soţie? Mă explic. 


Înțelegi, pentru că-mi ştii afacerile tot atât de bine ca şi 
mine şi poate, chiar mai bine decât mine. 

Ai admirat vreo dată repeziciunea căderii mele, doamnă? Ai 
fost vre-o dată uimită de topirea verigilor mele de aur? Îţi 
mulțumesc: eu n-am văzut absolut nimic şi n-am înțeles nimic; 
să nădăjduim că dumneata ai găsit puţin aur în cenuşă. 

Cu această speranță consolatoare mă depărtez, foarte 
prudentă soție, fără ca constiinta să mă mustre câtuşi de puțin 
că te părăsesc. Îţi rămân prietenii, cenuşa de care vorbeam şi 
pe deasupra libertatea pe care mă grăbesc să ţi-o inapoiez. 

Și tocmai este vremea ca să pun în acest paragraf un 
cuvânt de explicaţie bănească. 

Câtă vreme am sperat că te ocupai de prosperitatea casei 
noastre, de soarta fiicei noastre, am închis filosoficeşte ochii; 
dar când am observat ca făceai din casa noastră o vastă ruină, 
n-am mai avut curaj să mă întemeiez pe soarta dumitale. Te-am 
luat bogată, dar puțin onorată. lartă-mă dacă-ți vorbesc sincer. 
Am sporit averea noastră, care a mers crescând până când nişte 
catastrofe necunoscute şi neințelese de mine, aii răsturnat-o 
fără ca eu să am vreo vină. Dumneata, doamnă, te-ai îngrijit 
numai să-ţi sporeşti averea dumitale, lucru în care ai izbutit, 
sunt moralmente convins. 

Te las aşadar cum te-am luat, bogată, dar puțin onorabilă. 

Adio! 

ȘI eu, de azi încolo, am de gând să lucrez numai pentru 
mine. 

Crede în recunoştinţa mea pentru exemplul ce ai avut 
bunătatea să-mi dai şi pe care se va grăbi să-l imite 

Foarte afecționatul dumitale bărbat, Baron Danglars." 


În timpul citirii acelei scrisori, baronul se schimbă de mai 
multe ori la faţă şi se uită instinctiv de trei-patru ori prin odaie. 
Baroana nu-şi dezlipi ochii ei pătrunzători de pe faţa sărmanului 
ei bărbat care începu să priceapă ce proastă figură făcea acolo. 

In confuzia şi buimăceala fostului capitalist, baroana îşi 
gusta încet răzbunarea. 

— Oh! Baroane! strigă ea râzând fără milă, cum se face că, 
fiind puţin onorată şi onorabilă, aceasta este sincera dumitale 
mărturisire, îmi propui să mă însoţeşti? 


— Baroană, reluă el, căutând în zadar să zâmbească crede- 
mă, scrisoarea aceea a fost produsă de un moment teribil de 
halucinație; mă vedeam pierdut şi dumneata care, cum ţi-am 
spus. Eşti o femeie mult mai deşteaptă decât celelalte, trebuie 
să fi înţeles aceasta. 

— Ai vrea aşadar ca eu să uit nebunia scrisorii acesteia? 
întrebă ea. 

— Ah! Doamnă, îţi mărturisesc că aceasta este cea mai 
fierbinte dorinţă a mea! exclamă baronul, care simţea 
pătrunzându-i în inimă o rază nouă de speranţă. 

— Pot crede aşa ceva? 

— Da, da, doamnă; te-am ofensat şi-ţi cer iertare. 

Şi baronul Danglars avu inspiraţia să pună un genunchi în 
pământ şi să-şi plece capul pleşuv până aproape de picioarele 
soţiei sale. 

Atunci baroana ajunse în apogeul triumfului. Făcu vreo 
câţiva paşi înapoi, scoase un hohot ascuţit de râs, al cărui ecou 
răsuna lung în inima baronului. 

— Om josnic şi vrednic de dispreţ! Murmură doamna 
Danglars, te văd în cele din urmă plecând cu ruşine capul la 
picioarele mele, implorând cu buzele tale murdare iertarea 
grosolanelor tale expresii. Şi totuşi această iertare trebuie să ți- 
o dau pentru că şi eu sunt vinovată. Scoală-te, domnule; averea 
dumitale e distrusă pentru totdeauna. Văd că nu mai ai nici o 
para, pentru că mă rogi să mă învoiesc la împăcarea noastră 
presupunând că eu mai am încă banii pe care mi i-ai lăsat la 
Paris. Oh! Sunt săracă, nu văd înaintea-mi alt viitor decât 
mediocritatea... sau mai adevărat, mizeria neagră. 

Du-te, domnule baron Danglars, du-te; chiar de n-ar fi aşa, 
niciodată nu va mai trăi cu dumneata o femeie pe care ai 
necinstit-o şi ai părăsit-o. Nu te învinuiesc pentru părăsire, dar 
te dispreţuiesc de pasul pe care l-ai făcut azi şi care-mi 
dovedeşte că nu mai ai în dumneata nici cel mai mic simţ de 
onoare şi probitate. 

Baroana tăcu şi râse apoi din nou, cu un râs convulsiv. 

Baronul era zdrobit. 

— Un Dumnezeu sau un om a jurat ruina casei tale şi casa 
ta s-a năruit piatră cu piatră, urmă baroana, în a cărei privire 
înfocată parcă lucea focul unui delir subit şi fără de veste. 


Un Dumnezeu sau un om a jurat ruşinea şi mizeria mea! 
Du-te, Danglars, pentru că ne otrăvim unul pe altul cu răsuflarea 
noastră. Oh! Mizerie, mizerie! Cu toate grozăviile şi înjosirile 
tale, tu-mi arăţi o fantasmă palidă şi amenințătoare pe care 
bogăţia mi-o ascundea. Remuşcarea! Remuşcarea! 

Baroana îşi ascunse faţa în mâini şi stătu multă vreme aşa 
şi. În picioare, cu corpul dat înapoi şi cu capul oscilându-i pe 
umeri. 

Când îşi veni în fire, obrajii îi erau aprinşi de roşcata tristă a 
frigurilor nebuniei. Se uită lung, jur-împrejur prin odaie, oprindu- 
şi ochii pe fiecare obiect parcă ar fi vrut să-şi aducă aminte; pe 
urmă se duse la scrin şi, melancolică, numără banii pe care i-i 
lăsase Benedict. 

Baronul, folosindu-se de starea de amorţire în care părea 
căzută nevastă-sa, îşi luase pălăria şi plecase încetişor. 


Capitolul XVII Banditul roman şi tâlharul 
parizian 


După săvârşirea furtului aceluia, ce-i mai rămânea doamnei 
Danglars decât o viaţă de lipsuri şi de mizerie? Işi făcuse 
socotelile, îşi transformase toate lucrurile în bani şi-şi păstra cu 
luare aminte capitalul, hotărâtă să-l depună la vreun bancher 
bogat din Roma şi să trăiască apoi din venitul care-i asigura un 
viitor destul de frumos. 

Şi planul acela fusese nimicit acum şi biata femeie se 
vedea fără resurse, după ce se vor fi sfârşit cei şaizeci de mii de 
lei pe care-i datora carităţii banditului care o despuiase cu atâta 
îndrăzneală. 

Baroana nu era o femeie care să recurgă la generozitatea 
fiicei sale, mai ales în urma scenei ce-i făcuse; luă deci 
hotărârea Sa facă singurul lucru ce avea de făcut; făcu un dar 
modest unei mănăstiri sărace şi ceru să fie primită ca "soră" în 
sânul sfântului locaş. 

Şi acolo, în tăcere şi în singurătate, îşi îngropa viaţa, 
gândindu-se tot mai cu spaimă la rodul amorului ei adulter cu 
Ville-fort şi la viitorul ce-l aştepta pe Benedict; rugându-se lui 


Dumnezeu să o ierte pe dânsa şi să întoarcă pe acel rătăcit de 
pe calea crimei. 

Baronul Danglars, cu toate căutările lui foarte stăruitoare, 
nu se mai putu întâlni cu Benedict; hoţul, cu puterea ce dau 
aproape trei milioane de lei, ştiu aşa de bine să se ascundă de 
căutările baronului, încât acesta crezu că n-avea altceva mai 
bun de făcut decât să ceară din nou locul de portar al teatrului 
Argentina, unde nădăjduia să se folosească de singura scăpare 
pe care o mai avea; generozitatea Eugeniei d'Armilly. 

Deşi stăpân pe o avere aşa de colosală ca cea furată de la 
baroana de Danglars, Benedict nu se opri pe calea crimei, ba 
chiar făcu planul unui nou atentat pe care se hotărî să-l ducă la 
bun sfârşit. 

Aflând că guvernul Papei pusese la preţ capul celebrului 
Luigi Vampa a cărui ascunzătoare nu se cunoştea şi care prăda 
cu o nespusă neruşinare împrejurimile Romei, se pregăti să facă 
o vizită în cea mai mare taină intendentului poliţiei; şi apoi 
cugetând bine la acest lucru şi socotind că baroana Danglars nu- 
| urmărea, poate şi pentru că i se pierduseră urmele, porunci lui 
Peppino să oprească corabia încă pentru câteva zile şi aşteptă 
un prilej mai favorabil pentru a lucra în siguranţă. 

Întâlnirea de la Coloseu avusese efect şi Luigi Vampa 
presupuse ca şi Peppino că Benedict era într-adevăr secretarul 
contelui de Monte-Cristo; totuşi, modul în care Benedict vorbea 
de acel om de care un destin îl legase, zicea el, avu aşa de 
multă înrâurire asupra banditului roman încât încet încet pieri 
prestigiul contelui asupra bandei aceleia, formată din oameni 
foarte superstiţioşi deşi profesia lor ar fi trebuit să-i ferească de 
aşa ceva. 

Benedict însă spuse banditului Vampa, marea lui dorinţă 
de-a scăpa de influienţa contelui de Monte-Cristo, făcându-se 
stăpân pe nişte taine ce dânsul poseda în arta vrăjitoriei şi 
banditul Vampa începu a se gândi serios la foloasele ce ar avea 
el, să supună dânsul pe conte la voinţa sa în loc de a-i fi supus. 

Vampa era ambițios ca toţi sceleraţii de soiul lui; bogăţiile 
lui Monte-Cristo începeau să-l atragă şi conspirația nu întârzie să 
se dezvolte condusă şi dirijată de imaginaţia vicleană a lui 
Benedict. 

— Da, da repeta el des lui Luigi Vampa şi lui Peppino, 
puterea contelui este în mâinile mele. Vom închide ochii asupra 


scrupulelor religioase şi vom ţine pentru noi preţiosul talisman 
care face aşa de puternic pe conte. 

Această "mână de mort" a descoperit secretul, în care era 
învăluită calea care l-a dus la minele lui de comori nesfârşite. 

Eu, unul, s-ar cuveni, fără îndoială, să plec din Roma cu 
preţiosul cufăraş care i-a fost furat, da de mă veţi ajuta, rămân 
aici şi voi lucra pentru folosul nostru comun. 

Vampa şi Peppino primiră propunerea lui Benedict care, din 
vorbele lor, ajunse să afle că contele de Monte-Cristo era în 
Orient. 

Fiul lui Villefort avea aşadar de gând să dea în mâna 
justiţiei romane pe formidabilul Vampa şi aştepta o ocazie 
favorabilă de a-şi spori averea. El observase cu adâncă mirare 
că în loc să se ascundă, banditul se arăta în locurile publice, mai 
ales la teatru şi, foarte înţelept, cugetă că ori domnul Luigi 
Vampa avea o foarte mare încredere în sine ori că avea imensă 
încredere în agenţii poliţiei; plecând de la această a doua 
ipostază, care era cea mai probabilă, era foarte necesar ca să fi 
cât de rezervat spre a duce la sfârşit trădarea pregătită şi să nu 
lase pe domnul 

Luigi Vampa a mirosi primejdia care-l ameninţa. 

Benedict spiona toate mişcările şi toate gesturile lui Vampa, 
aşa încât peste trei patru seri petrecute la teatrul Argentina cu 
dânsul, putu să se convingă că Vampa nu era deloc nesimţitor la 
gingăşia domnişoarei Eugenia d'Armilly. 

Intr-adevăr, Luigi Vampa se simţea viu impresionat de 
gestul mândru şi hotărât al tinerei actriţe: care impresie nu 
întârzie să se schimbe într-un simţământ care agita zi şi noapte 
inima banditului. 

Ars de energica flacără care făcea din caracterul său un 
factor de îndrăzneală şi de cutezanţă aventuroasă, el se hotărî 
să posede, măcar numai un moment, pe femeia care de pe 
scena Argentinei îl captiva sau mai bine-zis îl domina. 

Un zâmbet de triumf se ivi pe buzele lui Benedict când citi 
în ochii lui Vampa puternica patimă care-l stăpânea. 

Atunci, el începu să-i spioneze mişcările cele mai mici, 
urmându-l pretutindeni pas cu pas până ce, peste câteva zile, îl 
văzu intrând într-o casă modestă, unde locuia baba care ajuta la 
metamorfozarea pretinsului tânăr moştenitor al familiei de 
Servieres. 


Benedict, dobândi informaţii mai precise asupra acestei 
femei şi pricepu, fără cea mai mică greutate obiectul vizitelor lui 
Luigi Vampa, şi, pregătindu-se de lucru, adoptă un plan a cărui 
executare fu obiectul statornic al cugetărilor lui. 

A doua zi, întâlnindu-se cu Luigi Vampa, Benedict îl duse 
într-o cârciumă puţin frecventată; acolo, se aşezară amândoi 
într-un colţ întunecat, ca oameni care aveau de vorbit despre 
lucruri care au nevoie de cel mai mare secret. Francezul, stând 
câtăva vreme gânditor, rupse în sfârşit tăcerea: 

— Ştii că am făcut aici o descoperire ciudată? Am 
recunoscut în Roma pe o franceză fugită din Paris cu tată-său, 
după ce jefuise pe un oarecare prinţ Cavalcanti cu care era să 
se mărite? 

— Şi ce-mi pasă mie de asta? Răspunse Luigi Vampa, 
punând cotul pe masă şi rezemându-şi faţa în mână ca un om 
foarte plictisit de ceea ce i se spune. 

— Dar nu ştii două împrejurări de foarte mare însemnătate 
în această afacere. Prinţul Cavalcanti era foarte bogat şi contele 
de Monte-Cristo se afla în mare prietenie cu acest prinţ, care 
acum stă foarte rău. 

— Adică a fost jefuit. 

— Da. 

— Şi ce-mi pasă mie dacă prinţul era foarte bogat şi dacă 
contele de Monte-Cristo era în mare prietenie cu dânsul? 

— Stai încet. Am să mă explic, urmă Benedict cu un aer 
serios. Înainte de toate prinţul era foarte bogat, pricepi că furtul 
a fost considerabil; al doilea, contele care era bun prieten cu 
dânsul, mi-a spus numele femeii care l-a jefuit, recomandându- 
mi s-o dau pe mâna justiţiei oriunde o voi găsi, pentru că a jurat 
să se dea averea prinţului, aşa de rău căzut. Ei bine, eu îţi spun 
că femeia aceasta se află în Roma cu tată-său şi în loc să alerg 
la justiţia tribunalelor ca s-o acuz, vin să-ţi propun dumitale o 
afacere frumoasă. 

— Cum se numeşte femeia? întrebă Vampa, asupra căruia 
cele din urmă cuvinte ale lui Benedict făcuseră efect. 

— Ei! Numele ei, răspunse acesta cu sânge rece, nu e un 
nume nici obscur, nici plebeu. Aparține familiei Servieres după 
mama, familiei Danglars după tată, care Danglars este faimosul 
baron căruia d-ta, după sfatul contelui de Monte-Cristo, i-ai furat 


şase milioane. Se numeşte, în fine, Eugenia Danglars, cunoscută 
astăzi la Roma sub numele de Eugenia d'Armilly. 

La aceste cuvinte Luigi Vampa făcu o mişcare involuntară 
de mirare pe care în zadar încercă s-o ascundă sub o completă 
şi afectată imobilitate. Benedict, prefăcându-se că nu a luat 
seama la gestul lui Vampa, urmă cu cea mai mare linişte: 

— Şi femeia nu e alta decât frumoasa actriţă de la 
Argentina; acea Circe care adoarme şi amăgeşte cu purtarea ei 
poporul roman... Ei, ce zici? 

— Şi întru ce-l amăgeşte? întrebă Luigi Vampa, cu un ton 
care destăinuia mare nerăbdare. 

— Oh! În nimic; vroiam să zic numai că văzând-o, nimeni n- 
ar crede-o capabilă de a fi plănuit acel jaf, pe care l-a efectuat 
cu atâta isteţime şi cu atâta hotărâre. 

Vampa rămase mut câtva timp. 

— Oh! Tată-său e un ticălos din cei mai răi, capabili şi gata 
să facă orice. L-am întâlnit alaltăieri într-o plimbare la villa de la 
Argquapendente, lângă care posedă o casă cu curte şi cu 
grădină. 

— Trăieşte în bună înţelegere cu fiică-sa? 

— Dar ce-ţi pasă de asta? întrebă la rândul său Benedict. 

— Ei, asta-i, reluă banditul, silindu-se ca să zâmbească. Imi 
propui o mică expediţie şi te miri de-ţi cer informaţii în această 
privinţă? 

— Aşadar accepţi? 

— Explică-mi mai întâi afacerea, şi-apoi vom vedea. 

— Ai nevoie de explicaţii, d-ta? Fie şi aşa; mă voi explica 
prin urmare categoric, cum doreşti. Doi tovarăşi trebuiesc să 
aibă încredere unul într-altul. Ştiu că ai putea să mă pierzi în 
cazul când ţi-ar veni ideea de-a spune contelui, stăpânul meu, 
cu ce puţină fidelitate eu îl servesc la Roma, dar ştiu că m-aş 
putea agăța de dumneata şi ţipa cât m-ar ţine gura:"Ecce 
homo!" şi sunt deci convins că nu vei încerca să mă pierzi, cum 
nici eu nu voi încerca să te pierd pe d-ta; planul meu făcut cu 
dibăcie ne va fi de folos la amândoi. 

Domnişoara Eugenia d'Armilly sau Danglars, care a jefuit pe 
prinţul Cavalcanti, cu care era să se mărite, trebuie să aibă 
astăzi în mână un capital destul de mare; în acest caz, se comite 
un mic atentat la libertatea domnişoarei Eugenia şi se propune 


să se răscumpere cu preţul pe care vom găsi de cuviinţă să-l 
cerem şi pe urmă ne vom face socotelile amândoi. 

— Oh! Eugenia d'Armilly! exclamă nebuneşte Vampa, dând 
cu pumnul o teribilă lovitură în masă. 

= Ce ai? 

Intrebă Benedict. 

Intrebă Vampa. 

— Vrei să lucrezi de acord cu mine? 

— Negreşit. 

— Prea bine. Adă mâna, zise banditul, întinzând pe a sa şi 
mâine la ceasul acesta la Coloseu. 

— La Coloseu! Repetă Benedict strângând mâna lui Vampa. 

— Lângă a patra coloană a porticului intern. 

— Voi fi. 

— Singur? 

— Da; pe mâine. 

Benedict şi Vampa, care ieşeau din cârciumă, îşi mai 
schimbară o strângere de mână şi se depărtară cu paşi mari 
fiecare în altă parte. 

— Oh! Murmură Vampa văzând pe Benedict că dispare, 
cum ai trădat pe stăpânu-tău, mă vei trăda şi pe mine, îndată 
ce-ţi va veni la socoteală; deocamdată, tu fă-mi treburile şi-ţi voi 
da eu pe urmă răsplata trădătorilor. 

Şi acea ameninţare misterioasă a banditului roman era 
însoţită de un gest care ar fi făcut pe Benedict, dacă l-ar fi văzut 
cât era de teribil şi de hotărât, să tremure. 


Capitolul XVIII Coroana 


Imaginaţia îndelungată a unei artiste înzestrată cu toate 
darurile geniului inspiraţiei, respinge toate ideile şi prejudecățile 
claselor aristocratice. 

De aceea, între Eugenia Danglars şi mamă-sa era un abis. 

Eugenia nu cunoscuse acea duioşie, acele continuie îngrijiri 
zilnice, din toate momentele, cu care o mamă drăgăstoasă îşi 
creşte şi-şi educă copiii; nu fusese, cu un cuvânt, obiectul acelor 
îngrijiri şi solicitudini pentru care o fiică rămâne faţă cu mamă- 
sa având o datorie mult mai sfântă chiar decât viaţa primită; 


pentru dânsa, din copilăria cea mai fragedă, doamna 
Danglarsera fiinţa care-i dase viaţa, şi-atâta tot. Cum ar fi fost 
aşadar subjugată de puterea tainică şi simpatică a glasului zis al 
sângelui? Cum ar fi putut-o arunca acea putere în braţele femeii, 
care în adâncul inimii nu încerca nimic altceva pentru dânsa de- 
cât o mare nepăsare? 

Eugenia, gândindu-se la trecut, în umbra căruia se pierdeau 
cele două fiinţe care-i dăduseră viaţa, urmând astfel numai un 
simplu instinct de reproducție, nu vedea într-însul decât pe 
femeia, pe prietena care o instruise, care-i ţinuse loc de mamă 
şi privea zâmbitoare şi plină de încredere în viitor orizontul 
luminos care i se deschidea înainte şi prin care parcă vedea de 
departe, în litere de foc, simpla dar sublima deviză: "Artă şi 
glorie". 

Opt zile în urma convorbirii, pe care am arătat-o, dintre 
Vampa şi Benedict, într-o cârciumă puţin frecventată, cine ar fi 
văzut pe Eugenia d'Armilly ar fi putut observa la dânsa un aer 
cugetător care-i întuneca fruntea cu un nor de melancolie. 

Luiza deja de mai multe ori observase că, împotriva tuturor 
obiceiurilor sale, Eugenia voia să stea singură şi izolată. 

În momentul acela o lacrimă curgea pe obrajii actriţei, 
semn vădit că o întâmplare misterioasă intervenise în viaţa ei 
intimă şi Luiza încerca în zadar să usuce cu sărutări acele 
lacrimi care curgeau necontenit, ca şi cum ar fi vrut să spună 
prietenei generoase că pricina care le făcea să curgă nu putea fi 
distrusă de dezmierdările unei femei. 

Era una dintre acele seri în care Eugenia fugea de Luiza şi 
vroia să stea singură. Ea se aşezase, melancolică şi pe gânduri, 
în faţa ferestrei apartamentului său, uitându-se în aer, absorbită 
şi distrată, la razele cele din urmă ale soarelui care, puţin câte 
puţin, lăsând în urmă capitala lumii creştine, dispăreau şi parcă 
se reuneau toate pe cupola măreţei clădiri a Sfântului Petru; din 
când în când un oftat uşor îi umfla pieptul şi două lacrimi 
tremurau pe genele dese ale ochilor ei frumoşi, ca două picături 
de rouă pe corola unei flori; Luiza intrase în odaie, fără ca 
Eugenia s-o vadă şi de câtva timp o contempla cu mare 
nelinişte, pricepând după langoarea ei că ea nu greşea bănuind 
ceea ce bănuia de câtva timp. 

Înaintând aşadar către Eugenia, se rezemă uşurel de 
umărul ei şi-i puse o sărutare pe frunte, murmurând: 


— Draga mea!... 

— Luizo! răspunse Eugenia, tresărind, în vreme ce lacrimile 
îi curgeau şiroaie. 

— În sfârşit, tu respiri în acest aer îmbătător al Italiei dulcea 
otravă a Corinei şi a lui Tasso, nu e aşa, draga mea prietenă? 
Începu Luiza. 

— Oh! Trebuie eu, oare, să am taine pentru tine, Luizo? 
Când mă conving că ceea ce încerc este un simplu efect al 
imaginaţiei. 

— Şi-ţi face rău, simţământul acesta care este numai un 
simplu efect al imaginaţiei?... pentru că văd că dânsul e mai 
puternic decât voinţa ta şi că-ţi înnorează trista ta frunte, aşa de 
energică şi de însufleţită până dăunăzzi. 

— Aşa e, Luizo; da, e mai puternic decât voinţa mea, mi-o 
biruieşte după cum şi eu am ştiut birui toate celelalte 
simţăminte care m-ar fi putut stăpâni. Oh! lţi aduci aminte cum 
râdeam eu de acele nebune protestări de iubire ce planau, ca să 
zic aşa, înaintea mea şi a ta? Îți aduci aminte cu ce zâmbet 
neîncrezător şi batjocoritor răspundeam la oftările care însoțeau 
privirile aţintite cu dragoste asupra noastră? |ţi aduci aminte de 
vremea aceea lipsită de griji şi gânduri, când sufletul meu se 
credea eliberat de tributul pe care toţi sunt osândiţi să-l 
plătească în lume? Ei bine, cu toate acestea şi eu sunt o biată 
femeie numai, ca toate celelalte... încep să sufăr pentru că 
încep să iubesc. 

— Îți respect durerea, draga mea, şi-ţi ofer o inimă 
prietenoasă pentru ca să-i încredinţezi gemetele şi tânguirile. 

— Primesc, Luizo, primesc şi-ţi mulţumesc, răspunse 
Eugenia, strângând-o de mână şi acoperindu-i-o de sărutări. Nu 
aveam curaj să-ţi mântuiesc simţământul care mă stăpâneşte; 
tu l-ai ghicit... acum, ascultă-mă. 

Stătu un moment tăcută şi pe gânduri, parcă şi-ar fi adunat 
ideile, începu: 

— Îmi recomandaseşi să nu-mi opresc ochii pe nici un 
bărbat când eram pe scenă, ci să-mi alerg privirile peste 
orchestră şi peste parter, fără să încerc a deosebi nici o figură, 
ca şi cum toată acea mulţime s-ar fi aflat foarte departe de 
rampă. Ti-am urmat sfatul, în faţa mea sta un public numeros şi 
nu-l vedeam decât nedesluşit, ca şi cum ar fi fost un nor negru 
din cei care trec pe sub picioare când eşti în vârful unui munte. 


Dar într-o seară, era acolo un bărbat, grămadă vie şi 
nedesluşită; pe fruntea lui străluceau inteligenţa şi frumuseţea; 
ochii lui aruncau flăcări care mă aprindeau, mă ardeau, mă 
înnebuneau. Când începură aplauzele, acel om stătea nemişcat 
dar ochii lui îmi repetau tot ce ziceau cele o mie de buze 
delirante ce mă rechemau pe scenă. Din seara aceea, figura lui 
mi s-a arătat necontenit înaintea ochilor, în acelaşi loc, cu 
aceiaşi expresie, cu aceleaşi flăcări în ochi, cu aceiaşi putere de 
dominare asupră-mi. Şi cine e dânsul? Cine e? Ce-mi pasă! Este 
bărbatul pe care-l iubesc, acela care-mi insuflă un simţământ 
adevărat şi adânc pe care niciodată nu voi izbuti să mi-l smulg 
din inimă. 

Fu un alt moment de tăcere, în care Eugenia-şi ascundea 
faţa în mâini şi suspină. 

Luiza se uită îngrijată la prietena sa şi buzele ei rosteau 
suav cuvântul: sărmana! 

— Şi nu-l cunoşti, Eugenio? 

— Ţi-am spus, nu-l cunosc. Ştiu numai atât că el e stăpân 
pe gândurile mele din momentul în care l-am văzut. Cine ştie 
dacă el nu mă urmăreşte de multă vreme, fără ca eu să-l fi 
observat. Ah! Luizo, Luizo! Eu care dispreţuiam cuvântul 
născocit de oameni ca să-şi boteze nebuniile, acest cuvânt 
"dragoste" care stă necontenit pe buzele tuturor bărbaţilor şi 
femeilor. Eu... eu am acum pe buze şi inimă acest cuvânt şi 
simţământul pe care îl exprimă. Şi iată-mă fată vulgară ca toate 
celelalte fete de vârsta mea. 

— Te înşeli, Eugenio! O fată de vârsta ta nu ar şti să simtă 
cum simţi tu! Patima aceasta adâncă născută şi dezvoltată în 
inima ta sub privirea înfocată a unui om, îţi va da o mai mare 
poezie, mai multe atracţii, pentru că te va ridica mai presus de 
tine însăţi, căci nu trebuie să socotim lucrurile aşa cum le 
socoteşte lumea toată. Adu-ţi aminte că numai faptul de-a lăsa 
pe un bărbat să observe dominarea ce el are asupra inimii unei 
femei, înainte ca femeia aceasta să-i cunoască bine firea, poate 
fi începutul a marii nenorociri. 

— Oh! El nu va şti niciodată tăria şi puterea simţământului 
pe care mi-l insuflă! exclamă Eugenia cu mândrie. 

— Să dea Dumnezeu! Murmură Luiza. 

In acel moment, Aspasia le anunţă că venise o trăsură ca să 
le ducă la teatru. 


Eugenia îşi şterse ochii umezi încă de plâns, îşi puse şalul 
pe spate, cobori scara însoţită de Luiza şi se sui în trăsura, care 
plecă de îndată. 

Îndată ce puse piciorul pe scenă, Eugenia se duse spre 
cortina care o ascundea de ochii publicului; acolo stătu câtăva 
vreme, vrând parcă să-şi biruiască dorinţa care o împingea să 
examineze, dar dorinţa o birui şi ea înainta. 

O tremurătură uşoară agită corpul Eugeniei, pieptul i se 
umflă şi buzele i se deschiseră parcă ar fi vrut să dea drumul 
unui țipăt. 

— Este acolo, murmură tânăra şi frumoasa artistă. Este 
acolo şi domină parterul, gata să-şi arunce asupră-mi privirea lui 
puternică... 

Dar spune-mi, nu e curată nebunie? Urmă Eugenia, 
întorcându-se către Luiza. Să mă las a fi biruită de privirea unui 
bărbat pe care nu-l cunosc, pe care abia l-am văzut fără să-i fi 
auzit măcar glasul... 

Ah! Însă e într-adevăr frumos! Figura lui oacheşă, barba lui 
neagră ca pana corbului, dovedesc puterea lui; ochii lui mari 
reflectează inteligenţa şi exprimă totodată noblețea şi mândria 
caracterului lui. Uită-te la dânsul, Luizo, uită-te ce nobil şi ce 
frumos este! Cum se uită de rece şi dispreţuitor la cei de prin 
prejurul lui şi cum parcă ar fi la mii de leghe departe de locul 
unde se află. 

Luiza era să răspundă, dar şuierătura directorului, dând 
semnalul "afară de pe scenă", nu-i dădu vreme să examineze 
bine pe acela pe care Eugenia îl zugrăvea cu atâta entuziasm. 

Cele două prietene se întoarseră în culise şi auziră cu 
oarecare emoție întâile sunete ale orchestrei care începea 
simfonia. 

Se da cea din urmă reprezentaţie a Semiramidei şi deci 
teatrul era plin, înţesat de privitori. Diletanţii nu voiau să piardă 
cea din urmă seară în care glasul şi gesturile celor două tinere 
d'Armilly păreau că fac să renască din pulberea veacurilor pe 
Semiramis şi pe Arsace, însufleţiţi de simţămintele care-i 
împingeau la crimă şi la dragoste. 

Eugenia cântă în seara aceea mult mai bine ca de obicei, 
dar privirea ei, mândră şi dispreţuitoare până atunci fără să 
răspundă, părea fixată pe cineva şi a-i spune că el era alesul 
inimii sale pasionate. 


În momentul când opera era pe sfârşite, o magnifică 
coroană, aruncată fără de veste de o mână nevăzută, despică 
aerul şi căzu la picioarele Eugeniei, care o ridică şi, după cum 
cere obiceiul, o sărută. 

Cortina se cobori în zgomotul aplauzelor frenetice şi ale 
strigătelor de bravo care încet, încet se stinseră, cu cât 
entuziasmul da loc comentariilor reci ale criticilor. 

Coroana primită de Eugenia şi pe care numele Luizei părea 
uitat, era mai bogată şi mai splendidă decât toate cele care i se 
dăduseră până atunci. 

— Intr-adevăr, zise Luiza, examinând coroana fără cel mai 
mic semn de invidie, ci dimpotrivă cu plăcere, numai un prinţ 
poate să fi avut ideea de a-ţi oferi coroana aceea, unde aurul şi 
diamantele strălucesc din belşug. 

— Poate că e darul unei societăţi din cele care se formează 
cu acest scop, murmură Eugenia, a cărei închipuire era foarte 
departe de a admite o asemenea ipoteză, pentru că, îndată ce 
rămase singură, sărută cu furie panglicele şi florile, printre care 
căută, tremurându-i mâna, un obiect pe care-l bănuia ascuns 
acolo. 

Şi nu se amăgea; un răvaş mic se afla acolo şi Eugenia îl 
luă cu lăcomie şi se pregăti să-l citească. 

O roşeaţă uşoară-i acoperi obrajii şi braţele-i căzură în jos 
fără ca ea sa aibă putere şi îndrăzneală de-a ridica ochii pe 
amorosul bilet; dar dorinţa birui teama pudică a feţei şi... 

lată cuprinsul răvaşului: 


“"Domnişoară! Întâia dată când v-am văzut, am fost 
dominat şi fermecat, ca toţi cei care mă înconjurau şi inaintea 
cărora vă arătați, de energica expresie a privirii şi geniului 
dumneavoastră. Crezând că impresia pe care o încercam era 
aceiaşi ca cea simțită de toți ceilalţi spectatori, am încercat să 
mi-o ascund" chiar de mine însumi şi s-o uit. Toate silințele mele 
au fost în zadar. 

Imaginea dumneavoastră mă urmăreşte pretutindeni şi am 
văzut că inima mea este subjugată, simțământ născut de 
această imaginație fermecătoare. 

Acum nu trece un moment fără ca să nu cuget la 
dumneavoastră şi împing nebunia până a vă face o declarație, 


care nu este, ca cele mai multe din nenumăratele pe care le-aţi 
primit, dictată numai de buze. 

Domnişoară! În umbră şi în tăcere există un om care vă 
iubeşte din toată inima, care vă adoră şi care în schimbul unui 
singur cuvânt ieşit din gura dumneavoastră, ar primi o veşnicie 
de chinuri". 


Capitolul XIX Tată şi fiică 


A doua zi când cele două tinere d'Armilly sfârşiseră de 
studiat, Aspasia anunţă un nume care făcu pe Luiza să se 
îngălbenească pe dată şi ar fi făcut pe Eugenia să râdă, de n-ar 
fi fost absorbită de unicul ei simţământ. Acel nume era al 
baronului Danglars. 

Eugenia îşi aducea aminte în ce mod mamă-sa salutase 
debutul ei în cariera nouă de artistă şi se convinse deci că 
purtarea tatălui ei va fi cu desăvârşire alta şi lipsită de acea 
îngâmfare de rasă, care domina pe baroana Danglars, damă de 
Servieres, adică coborâtoare dintr-una din cele mai vechi şi mai 
nobile familii din Franţa, şi, de aceea, întorcându-se către Luiza, 
îi zise cu un zâmbet uşor pe buze: 

— Linişteşte-te, dragă prietenă; cunosc bine pe domnul 
baron Danglars; vizita lui îţi va fi mult mai plăcută decât a 
mamei, vei vedea. 

Şi făcu un semn Aspasiei care se grăbi să introducă în salon 
pe domnul baron Danglars. 

Baronul era îmbrăcat cu un costum sever şi elegant 
totodată, semn că treburile-i mergeau bine. Pe fizionomia lui 
grosolană, care exprima în cel mai mare grad ambiția unei inimi 
înjosite şi zgârcite, se citea o bucurie mare. 

— Fiica mea! strigă el cu glas voios, însoţind acea 
exclamaţie cu un gest studiat şi plin de emfază. Ar fi de prisos 
să te mai întreb ce faci, căci văd că sănătatea şi fericirea fac pe 
figura ta un tablou vioi care întrece cu mult pe acelea ale 
vechilor secole ale lui Michelangelo şi Rafael. 

Eugenia schimbă cu Luiza o privire de înţelegere. 

— Chiar de aş fi rea, tată, îi răspunse Eugenia sărutându-i 
mâna, n-ai putea nimic observa în acest moment, fiindcă figura 


mea exprimă bucuria de-a te revedea. Apoi plăcerea pe care am 
simţit-o totdeauna în prietenia dragei mele Luiza şi studiul artei 
pe care o profesăm, totul îmi dă acest aer vioi pe care l-ai 
observat. 

— Dă-mi voie să-ţi prezint omagiile mele, domnişoară 
d'Armilly şi să te felicit pentru afecțiunea şi uimitoarea 
inteligenţă cu care ai educat spiritul interesantei dumitale eleve, 
reluă baronul, înclinându-se înaintea Luizei d'Armilly. 

— Poftim, stai jos, tată, se grăbi a-i zice Eugenia, arătându-i 
un fotoliu şi stând şi ea lângă Luiza. 

Fu un moment de tăcere de care baronul Danglars se folosi 
ca să-şi treacă mâinile prin păr şi să se uite jur-împrejur, parcă 
ar fi vrut să caute în vre-un colţ al salonului prezenţa de spirit pe 
care o pierduse. 

— Aşadar eşti mai de mult la Roma? întrebă Eugenia cu un 
gest de nespusă curiozitate. 

— Da..., sunt aici de câtva timp. Totuşi trăiesc foarte 
retras... Din nenorocire am văzut ieri pe frumoasa Semiramis, 
de care aflasem că captiva atenţia şi admiraţia acestei 
capitale... 

— lartă-mă, tată, dar cred că ai văzut şi ai admirat şi pe 
prietena mea Luiza. 

— Oh! Se înţelege, negreşit! Dar sunt tată, Eugenio şi în 
inima mea nu mai avea loc alt simţământ afară decât acel 
pentru tine, cu toate că n-am putut să nu admir admirabilul şi 
incontestabilul talent şi geniul domnişoarei dAfmilly. 

Luiza înclină uşor din cap şi baronul, după ce se înclină şi 
dânsul urmă: 

— Şi deoarece ochii unui tată iubitor au darul vederii duble 
când e vorba de copiii lui, mi-a fost lesne să recunosc, sub 
diadema suverană a nobilei suverane a Asirienilor, pe fiica pe 
care am iubit-o totdeauna aşa de mult în adâncul inimii mele. 
Închi-puieşte-ţi aşadar, ce bucurie am încercat Eugenio, văzând 
floarea societăţii romane aplaudând cu delir şi cu entuziasm 
geniul aşa de mare al unei... fiice a mea. Ah! Lucrul acesta mi-a 
insuflat o mare mândrie! 

— Ce face mama? întrebă fără de veste Eugenia şi totodată 
se sculă în sus parcă ar fi vrut să caute ceva pe masă şi a avea 
libertatea de-a observa efectul produs de întrebarea aceea 
asupra baronului. 


Eugenia luase seama că nici mamă-sa nu-i vorbise despre 
baron, nici el despre baroană şi presupunând că nu trăiau în 
bună înţelegere, vru să se asigure despre aceasta. 

— Baroana... răspunse baronul, prefăcându-se a fi apucat 
de un mic acces de tuse care-l chinuia de multă vreme... în 
unele împrejurări... Baroana... călătoreşte. 

— E o îndeletnicire plăcută, zise Luiza d'Armilly. 

— Şi n-ai vrut s-o însoţeşti? întrebă Eugenia. 

— Eu ţin foarte mult acum la odihnă şi la linişte, draga mea 
fiică; sunt obosit şi nu-mi plac distracţiile, fiind însoţite de prea 
multe supărări! Ah! Adăugă el, tuşind mult nu prea am eu de ce 
mă lăuda cu călătoriile! 

— Nu mi-ai spus că te-ai retras la Roma? întrebă Eugenia. 

— Da, răspunse baronul. Stau în cetăţuia de la Arqu- 
apendente unde posed o căsuţă pe care v-o pun chiar de acum 
la dispoziţie. 

— Îţi mulţumesc de o mie de ori, tată; dar nu mă pot folosi 
de gingaşa dumitale ofertă, fiindcă studiul continuă, ne obligă 
angajamentul nostru pe mine şi pe Luiza, ne împiedică. 

— Oh, dar nădâăjduiesc urmă baronul că voi avea plăcerea 
unei vizite! Fie chiar şi scurtă... 

— Ţii mult? 

— Vezi bine că ţin! exclamă baronul. O aştept cu cea mai 
mare nerăbdare, cu cel mai mare interes şi adaug că, ştiind 
plăcerea pe care mi-aţi face-o, sunt convins că n-aţi mai vrea să 
întârziaţi, dumneata şi amabila dumitale profesoară şi prietenă 
de-a vedea mica-mi proprietate, care din momentul acesta este 
mai mult a dumitale decât a mea, dragă Eugenia. 

— Eşti cât se poate de gentil. 

— Te asigur că nu vei mai găsi nesfârşitele condici şi 
registre şi foi de hârtie şi acele numere care te plictiseau aşa de 
mult în cabinetul meu de la Paris... M-am retras din comerţ. 

— Te felicit, zise Eugenia, pentru că numerele nu sunt 
câtuşi de puţin poetice. 

— Eu una le urăsc, adăugă Luiza. 

— Sunt convins, totuşi, că uneori vă sunt mai puţin 
antipatice, măcar atunci când vă primiţi onorariile lunare... Este 
ceva la care vă puteţi resemna. 

— Pentru dragostea cerului! Tată, să lăsăm numerele în 
pace... Mai înainte de toate sunt convinsă că impresarii sunt cei 


mai de treabă oameni... Pe urmă, ce fac zece ori doisprezece lei 
mai mult?... 

Baronul încruntă din sprâncene şi zise: 

— Totuşi, greşeala aceasta repetată de zece ori, face o 
sumă de o sută de lei şi încă de zece ori, face două sute şi tot 
aşa înmulţindu-se. 

— Puțin îmi pasă, răspunse Eugenia cu cea mai mare 
răceală, ca să dea baronului a înţelege că ea se află într-o 
poziţie bănească destul de bună. Spre a nu primi nimic de la 
dânsul şi a nu-l îndatora să-i ofere nimic. 

— Prea bine, fiica mea, respect părerile şi ideile tuturora. Şi 
acum, după o sărutare bună, nu-mi mai rămâne decât să-ţi spun 
unde-mi este locuinţa, pentru că sunt convins de delicateţea ta 
că tu nu vei voi să-mi procuri şi în curând, plăcerea vizitei tale. 

Şi pe când vorbea astfel, scoase din portofel o carte de 
vizită elegantă şi-o dădu Eugeniei. 

— Sper, domnişoara Luiza d'Armilly, că dumneata nu vei 
refuza să-ţi însoţeşti eleva, urmă el cu un zâmbet care avea 
pretenţia să fie amabil. 

— Oh! Noi nu ne despărţim niciodată, domnule baron, zise 
Luiza. 

— De minune. 

Baronul îşi luă ziua bună de la Eugenia, se înclină înaintea 
Luizei şi plecă foarte mulţumit că intrase în bunele graţii ale 
fiicei sale. 

— Ce zici, draga mea, zise aceasta Luizei, îndată ce baronul 
se retrase nu e aşa că este foarte amabil? 

— Nu prea înţeleg această schimbare. 

La Paris era mult mai zgârcit în cuvinte şi pe buzele lui nu s- 
au auzit niciodată exprimate cuvinte de duioşie ca aceasta de 
pildă: 

— Draga mea fiică! 

— Dar, la Paris îşi urma caracterul 

— Adică? 

— Era bancher. 

— Ei şi? 

— Un bancher n-are nici soţie, nici fiică, nici prieteni... Un 
bancher are numai cifre... 


Capitolul XX Bancherul retras din afaceri 


Acum trebuie să explicăm în ce fel, din cea mai mare lipsă 
de bani, baronul Danglars ajunsese proprietarul unei vile mici în 
cetăţuia de la Acquapendente. Negreşit că cititorii sunt curioşi 
sa afle; şi suntem datori să le satisfacem curiozitatea. 

Indată ce baronul Danglars ieşi din casa fiicei sale Eugenia, 
porni iute către piaţa Spaniei, pe care o străbătu, apoi o luă pe 
uliţa Frantina, trecu dincolo de palatul Fiano şi Ruspoli şi 
mergând tot înainte cu cea mai mare grabă ajunse în sfârşit în 
piaţa del Popolo, unde-şi aruncă ochii de jur-împrejur, ca să 
găsească o persoană cunoscută. 

După un moment el văzu venind spre dânsul un om. Acest 
om era Benedict. 

Baronul alergă la dânsul. 

— Drace, domnule baron, ai făcut o vizită foarte scurtă 
domnişoarei Eugenia! Credeam c-ar fi trebuit să pierzi mai 
multă vreme spre a-ţi îmbrăţişa fiica, pe care n-ai văzut-o de 
câţiva ani; nădăjduiesc totuşi că ţi-ai făcut datoria de tată bun. l- 
ai oferit cel puţin noua dumitale casă? 

— Mai este îndoială! 

— Cred că n-a primit. 

— Dimpotrivă. 

— Atunci, te felicit, domnule baron, fiindcă ar fi fost chiar 
păcat ca, între un tată şi o fiică aşa de vrednici unul de altul, să 
nu domnească cea mai desăvârşită armonie. Poftim, domnule 
baron, trăsura ne aşteaptă şi sunt grăbit să te aşez în noua 
dumitale poziţie şi să împlinesc astfel voinţa baroanei, nevasta 
dumitale. 

— Eşti prea de treabă, domnule, zise baronul, plecând cu 
dânsul. Ştiu să-ţi recunosc meritele; totuşi ai un mic defect, 
adică acela de a nu fi lămurit în cuvinte; frazele dumitale au 
totdeauna un înţeles puţin hotărât... încât eu, pe credinţa mea, 
nu prea înţeleg rolul pe care-l joci pe lângă mine, acum. Eşti 
prea rezervat, dragă domnule Andrea Cavalcanti. 


— Şi dumneata semeni foarte mult cu butia Damaidelor, pe 
care norocul se însărcinează s-o umple în locul acestor doamne. 
— Nu te pricep nicidecum, zise baronul, căscând ochii mari. 

— Vreau să zic că norocul îţi este foarte favorabil şi nu te 
arăţi de-ajuns de mulţumit, răspunse Benedict. Erai sărac, 
aproape mizerabil în Roma, ducând o viaţă grea cu leafa mică 
de portar al unui teatru; capeţi o convorbire cu nevasta dumitale 
şi eşti aşa de nedibaci sau de nefericit încât nu-ţi ştii pleda 
cauza. 

— Domnule, te asigur că am făcut tot ce am putut! strigă 
baronul, întrerupându-l. Dar a discuta cu baroana era o afacere 
foarte serioasă, ca şi cum aş fi apropiat lumânarea de nişte praf 
de puşcă; am crezut bine, fără să prea înţeleg tot ce mi se 
întâmpla, să fug şi să scap de explozie. 

— Fie, zise Benedict, urmând a umbla pe când vorbeau; să 
revenim la fapt. 

— Acum opt zile am venit iarăşi la d-ta; ţi-am explicat 
voinţa doamnei Danglars, într-aşa chip încât să te înştiinţez de 
noua dumitale stare şi după toate astea ai avut curajul să-mi 
spui că nu pricepi ce rol joc eu pe lângă d-ta? Zău, asta se 
cheamă să fii cam prea nerecunoscător, dragă domnule baron! 

Astfel vorbind, amândoi ajunseră lângă o trăsură aflată în 
colţul unei străzi din vecinătatea uneia din porţile oraşului. 
Benedict făcu un semn vizitiului, deschise uscioara. Pofti pe 
tovarăşul său să suie, pe urmă intră şi dânsul, aşezându-se cu 
un aer supărat lângă baron. 

Trăsura plecă iute de tot şi peste câteva minute ea mergea 
pe un drum care depărta pe călători de Roma. 

Cât ţinu drumul, baronul cufundat în adânci meditații şi 
ocupat cu diferite planuri, nu adresă nici un cuvânt lui Benedict, 
mut şi el ca o statuie de piatră, pentru că ţinând în mână firele 
urzelei intrigii sale calcula care-i putea fi rezultatul. 

— Ca să ajung la scop, îşi zicea el, îmi trebuie multă 
isteţime, mult vicleşug, multă prudenţă şi multă îndrăzneală: 
lucruri care nu-mi vor lipsi desigur şi Edmond Dantes nu-mi va 
scăpa. Are să moară, are să moară! 

Peste câteva ceasuri, trăsura în loc să urmeze drumul care-i 
putea duce în linie dreaptă la Acquapendente, o luă la stânga şi 
intră într-un drum râpos la dreapta căruia se ridicau ruinele 
unuia din faimoasele apeducte ce se aflau în mare număr în 


împrejurimile Romei. Pietrele pe care timpul le desfăcuse de pe 
acele grămezi enorme de granit se rostogoliseră deja şi 
împiedicau pe ici-colo calea. 

Trăsura merse încet şi baronul, uitându-se pe uscioara, 
putu vedea lucrurile care-l înconjurau; la o mică distanţă, 
zidurile albe şi goale ale unei clădiri mici, pe jumătate ruinată, 
care părea din toate părţile înconjurată de un zid, o grădină pe 
care ierburile şi muşchii creşteau în voie. 

Peste câteva minute, trăsura se opri lângă poarta grădinii şi 
Benedict cobori, urmat de baron. 

În orice alt moment baronul Danglars ar fi făcut caz de 
erudiţia sa spunând cărei şcoli aparţineau cele două statui 
tepene pe piedestalul lor, lângă poartă; dar abia făcu câteva 
observaţii asupra neglijenţei cu care se lăsase iarba şi muşchii 
să crească pe acele capodopere, lucrate desigur de vreo daltă 
renumită. 

Intră, baroane, zise Benedict şi cruţă-mă de observaţiile 
dumitale asupra neglijenţei acestui loc rămas foarte multă 
vreme nelocuit. 

Pe urmă trecură toată aleea gradinei şi suiră scara de 
piatră cu treptele tapetate de muşchi; scara aceea ducea într-un 
fel de balcon cu două uşi de intrare. Acolo, baronul se opri un 
moment, măsurând toată întinderea grădinii; printre mărăcini şi 
ierburile dese ce creşteau în grădină se ridicau statuete de 
marmură de felurite mărimi într-o stare deplorabilă de 
stricăciune. Era şi un eleşteu, a cărui apă mocirloasă furnica de 
broaşte care, deşteptate de sunetul glasului, al paşilor baronului 
şi ai lui Benedict, săreau în toate părţile. Totul acolo era ruină şi 
tăcere. 

Benedict deschise uşa vestibulului şi arătă lui Danglars un 
salon al cărui pereţi erau acoperiţi de zugrăveli reprezentând 
fapte mitologice, cum căderea lui Fetonte, supliciului Prometeu, 
răpirea Europei, judecata lui Paris, etc. 

Mobilele salonului erau foarte vechi, totuşi nu se aflau în 
aceiaşi stare ca grădina, deşi erau acoperite de un strat gros de 
pulbere şi de pânze multe de păienjeni. La ferestre se aflau 
perdele de catifea decolorate de multă vreme. 

Dacă te uitai bine, bine, spectacolul acelui salon nu era 
tocmai consolator. 


Baronul observă fiecare lucru cu luare aminte, se apropie 
cu aer îngrijit de Benedict şi cuteză să-i întrerupă adânca 
meditaţie în care el se cufundase în faţa unui tablou. 

— lată, zise Benedict fără să răspundă baronului, iată aci 
reprezentat incoruptibilul tribunal care nu judecă faptele după 
oameni, ci pe oameni după fapte. Aici nu mai sunt nici prieteni, 
nici bani, ci numai legea şi în faţa ei cade coroana celui drept 
sau spada celui vinovat, chiar dacă vinovatul acesta ar fi fost 
puternic cât şi Dumnezeu! Şi scoase un scurt hohot de râs. 

— Ah! Urmă el, un tribunal ca acesta, nu poate exista decât 
în poveşti şi oamenii i-au dat locul cei se cădea, după ce au 
cunoscut cât sunt de mizerabili şi de neputincioşi de a-şi 
exercita dreptatea lor. 

— Oh! Oh! Domnule Andrea Calvacanti! exclamă baronul, 
minunat de limbajul lui Benedict. Îmi pare că te ocupi adânc de 
studiul moral al oamenilor! 

— Studiez de toate, eu, domnule baron, pentru că, drumul 
meu în lume, este foarte anevoios şi am trebuinţă să ajung la 
capătul pelerinajului meu. Însă, să lăsăm reflecţiile acestea şi să 
venim la ceea ce ne interesează. Casa aceasta, de azi înainte, 
este a dumitale; iată şi actele de proprietate. 

Şi-i dădu o hârtie, pe care baronul Danglars o luă şi o citi cu 
lăcomie, făcând apoi, cu multă gingăşie, un gest de adânca 
mulţumire. 

Bancher la Paris, portar de teatru la Roma, se vedea acum 
proprietar funciar la Acgapendente, până să fie şi mai bine. 

Soarta se întorcea iarăşi favorabilă spre dânsul. 

Totuşi era ceva în chipul şi în purtarea lui Benedict care nu-i 
plăcea. 

Aşa cum e de adevărat că orice trandafir are ghimpi. 


Capitolul XXI Via Appia 


Benedict, cu o dibăcie foarte iscusită, dădu cont baronului 
Danglars de purtarea baroanei într-un aşa mod încât el crezu tot 
ce i se spuse. 

Şi iată explicarea, sau mai bine povestea. 


Baroana, mâhnită de o întâmplare tristă, hotărâse să 
dispară de pe scena lumii; totuşi, văzându-şi bărbatul cu 
desăvârşire sărac, crezu bine să i se asigure oarecare 
neatârnare şi deci însărcina pe Benedict să-i dea actele care-l 
făceau stăpân pe mica vilă, la care doamna baroană adăugă un 
capital care, în mâinile speculatoare ale domnului Danglars, era 
să se schimbe într-un venit bun şi îndestulător pentru 
cheltuielile zilnice ale unui bancher retras din afaceri. Rămânea 
acum să-şi dea seama de relaţiile ce existau între Benedict şi 
baroana Danglars; dar baronul cunoştea prea bine capriciile 
interesantei sale jumătăţi şi puţin se gândea la rest, din moment 
ce găsise mijlocul de a-şi îmbunătăţi situaţia. Prin urmare nu 
întrebă pe tâlhar în privinţa asta, rezervându-şi a-i pune câteva 
întrebări asupra noii sale situaţii. 

Benedict satisfăcu pe cât putu mai bine pe baron, care 
rămase mulţumit de tot ce se întâmpla. Un singur lucru i se 
părea ciudat: de ce se dusese să caute o vilă aşa departe de 
Roma; dar ocupat de noile sale gânduri, nu luă atât de mult 
seama la acest lucru. 

Nu trecuse o săptămână de când era proprietarul vilei şi 
deja ea începuse a se schimba şi a dobândi oarecare farmec. 
Grădina fusese curăţită, mobilele scuturate de pulbere, focul se 
aprinsese prin căminuri şi doi servitori stau cu tot respectul 
cuvenit aşteptând ordinele noului proprietar al vilei. 

Benedict făcu vreo câteva vizite baronului, care-l primea 
nespus de bine. Intr-una din vizitele acelea, el găsi pe domnul 
Danglars ocupat cu pregătirile casei şi fostul bancher crezu bine 
a-i face cunoscut că a doua zi trebuia să vină la el fiică-sa, 
Eugenia. 

Pentru aceea începu: 

— Ah! Domnule Andrea, nu ştiu dacă trebuie într-adevăr să- 
ţi cer favoarea soţiei dumitale... Aştept pe cineva mâine şi... 

— Nu pot nicidecum dispune de ziua de mâine, răspunse 
Benedict; dar pot să-ţi dau un sfat care-ţi va fi mai de folos 
decât prezenţa mea. 

— Care? 

— Să pregăteşti o odaie şi un pat în care să poată sta, o 
noapte sau două, o doamnă. 


— O doamnă! exclamă baronul înmărmurit. O doamnă! 
Dragul meu! Ce înseamnă aceasta? Pe sufletul meu, sunt 
zăpăcit... cine e doamna aceea? 

— Oh! Fiica dumitale. 

— Ce zici? 

— Adevărul. 

— Dar eşti vrăjitor d-ta? 

— Ei, cine ştie! 

— Negreşit, din pricina acelui talisman, acelei mâini de 
cadavru? 

— Domnule, strigă Benedict cu un ton aşa de poruncitor 
încât îngheţă cuvintele pe buzele baronului: de ai putea pricepe 
o singură dată ce poate mâna de mort, ai tremura cugetând la 
misiunea teribilă şi misterioasă pe care ea trebuie s-o 
împlinească-şi pe care o va împlini. Domnule, dreptatea nu 
trebuie să fie o vorbă deşartă expusă la batjocura lumii! Legea 
nu trebuie să fie o vorbă goală pe care oamenii o repetă fără ao 
pricepe... Şi ca să arate acest adevăr, o putere absolută, o 
voinţă supremă şi atotputernică a scos din mormânt mâna de 
mort contra celei vii, mândru şi vanitos. 

Şi astfel vorbind, Benedict plecă repede din salon, lăsând 
pe baron foarte viu impresionat de schimbarea rapidă care 
părea să se fi făcut în sufletul omului aceluia. 

leşind din casa baronului, Benedict se sui pe calul cu care 
venise şi în mare grabă porni spre oraş; totuşi, în loc să intre pe 
barieră, urmă drumul râpos şi intră în celebra via Appia, 
oprindu-se tocmai în faţa circului lui Caracalla. 

Era noapte: luna descoperită inunda cu razele luminii sale 
palide şi nesigure acea groapă circulară imensă ce se deschidea 
la picioarele lui Benedict şi în care un poet ar vedea fără 
îndoială o nesfârşită procesiune de iezme albe care cu 
ţipătoarele gemete ale vântului repetă ororile pe care le 
aminteşte numele tiranului. 

Benedict nu luă însă de loc seama la acele vedenii şi n-avea 
altă idee decât aceea de-a desluşi în acea mare ruină umbra 
unui om cu care trebuia să se întâlnească. Într-adevăr, în curând 
se arătă acel om, înfăşurat într-o manta închisă şi urmat de alţi 
doi inşi, cărora le făcu un semn misterios. 

Cei doi se depărtară iute şi al treilea porni spre via Appia. 

Benedict făcu un pas spre dânsul zicându-i: 


— Peppino? 

— Excelenţă, răspunse omul oprindu-se locului şi uitându- 
se împrejur până ce zări pe Benedict. 

— Instrucţiunile ce ţi le-am dat? 

— S-au executat. 

— Ce face Luigi Vampa? 

— Cuprins de o patimă tainică care-l domină n-a mai venit e 
de opt zile în catacombele Sfântului Sebastian, unde ne aveam 
cartierul general. Camarazii noştri murmură contra părăsirii 
acesteia, temându-se ca să nu-i fi trădat căpetenia sau să nu fi 
fugit. 

Eu, care în lipsa lui Vampa comand banda, abia am opt 
oameni sub ordinele mele şi aceştia par şi ei foarte dispuşi să 
urmeze pilda celorlalţi, dacă Luigi Vampa nu vine mai curând. 

— Foarte bine, murmură Benedict; dar n-ai căutat să 
măreşti bănuielile sateliților tăi împotriva lui Luigi Vampa? 

— Să mă iertaţi, excelenţă. Am vorbit deja să împărţim. Dar 
casa e goală pentru că Luigi Vampa a luat tot cu sine... 

— Ce-ţi pasă ţie? 

— Aşa e, m-aţi asigurat, excelenţă, că eu nu voi avea 
nevoie de nimic. 

— Dar corabia? 

— Gata la primul semnal să plece. 

— Echipajul? 

— Sigur şi hotărât. Căpitanul. 

— Ah, excelenţă, răspunse Peppino oftând, îmi spusese-ţi 
că corabia nu trebuia să aibă decât un pilot ca să comande şi să 
conducă manevre? 

— Aşa e! Acum să executaţi întocmai ce-ţi voi spune. 
Peppino dădu din cap şi Benedict urmă: 

— Poimâine la ceasurile cinci dimineaţă să fii pe bord; 
yachtul, pe ancoră, mă va aştepta până la şase. Tu părăseşte 
catacombele şi sateliții să-şi caute o altă viaţă. 

— Oh! Excelenţă, întrerupse pe dată Peppino, de i-aţi 
cunoaşte... poate i-aţi întrebuința şi dumneavoastră pentru că 
sunt oameni de inimă şi cuminţi. Vă asigur că e o ocazie foarte 
bună ca să-i atrageţi de partea dv. 

— Ce vrei să zici? întrebă Benedict cu un aer foarte 
dispreţuitor. 


— Că ar trebui să vă coborâţi cu mine în catacombe, unde 
ei vă aşteaptă pentru că am îndrăznit să le făgăduiesc sprijinul 
şi ocrotirea dumneavoastră 

— E o nebunie! Am putea fi surprinşi. 

— Vedeţi, domnule, reluă Peppino arătându-i în părţi opuse 
două umbre ce se zăreau în depărtare printre monumentele de 
pe via Appia, sunt santinele care nu lasă pe nimeni să se 
apropie, chiar de ar încerca însuşi Luigi Vampa să se apropie. 

— Dar la ce-mi pot fi de folos oamenii tăi? 

— Ascultaţi-mă: sunt opt şi aceşti opt au fost aleşi de mine 
ca să echipeze yahtul. Patru dintre ei cunosc toate porturile 
Mediteranei, cum cunosc eu toate drumurile din Italia. Vor 
merge deci cu dumneavoastră ori unde veţi vroi şi când nu veţi 
mai avea trebuinţă de ei şi de mine, vom pleca în Marea Neagră, 
în Marea de Marmara şi în Arhipelag, unde se pot face treburi 
minunate. 

— Văd că eşti om cu minte, răspunse Benedict, după un 
moment de cugetare. Hai, mergi înainte, te urmez. 

Şi atunci, banditul roman plecă înaintea lui Benedict, 
pornind pe o potecă piezişă care ducea la o deschizătură făcută 
în teren şi la intrarea căreia sta o santinelă. 

Benedict, urmând pe bandit, cobori scara ce ducea sub o 
boltă foarte întunecoasă. 

In capătul unui coridor lung, lucea o torţă de răşină a cărei 
flacără roşcată, agitată de vânt, îşi mişca razele pe pereţii 
subpământeni. Benedict vedea mai multe firide făcute în zid şi 
care păreau destinate să primească coşciuguri. 

Coridorul da într-o sală spațioasă: pe un altar de granit era 
pusă o faclă, în faţa altarului se întindea o lespede de marmură 
neagră, care părea menită să servească de chenotaf cosciugelor 
răposaţilor depuşi acolo, dar care în momentul acela servea de 
masă unor indivizi, ale căror feţe, înroşite de reflexul flăcării şi 
de vin, purtau semnele unei vieţi desfrânate şi vinovate. 

Ei ţipau un cântec în cor, al cărui refren era 

Vendeta! Vendeta! Pe care-l repetau cu entuziasm. 

Peppino se opri şi zise zâmbind încet tovarăşului său: 

— Să-i lăsăm ca să sfârşească; jură să se răzbune pe Luigi 
Vampa. 

Înainta apoi în centrul vastei săli boltite şi scoțând de la 
brâu un pistol şi un pumnal, exclamă: 


— Sus, prieteni, în picioare! lată noua noastră căpetenie. 
Să-i pregătim o "forte-volta" ca să-i dovedim că între noi poate 
să se creadă în siguranţă. 

Bandiţii tăcură, se sculară în sus, se puseră pe două şiruri, 
unii în faţa celorlalţi şi ridicară braţele înarmate cu pistoale şi cu 
pumnale, făcând astfel o boltă înspre care Peppino duse pe 
Benedict. 

Benedict trecu îndrăzneţ pe sub bolta formidabilă formată 
de pistoalele şi de pumnalele ucigaşilor, ceremonie foarte 
cunoscută şi prin care se da a se înţelege căpeteniei că braţele 
acelea erau înarmate numai ca să-i apere viaţa. 

— Prietenilor, zise Benedict cu faţa întoarsă spre bandiți, 
deoarece voi vă încredeţi în mine, mă încred şi eu în voi. 

— Da, da, comandaţi, ne vom supune! Strigară în cor 
bandiții. 

— Luigi Vampa v-a trădat şi în curând veţi fi căutați aici de 
zbirii justiţiei, e nevoie deci ca să fugiţi de-aici. Peppino are deja 
instrucţiunile mele în privinţa aceasta, îl puteţi urma. 

— Oh! Dar răzbunarea? zise unul dintre bandiți. Nu vom 
pleca de-aici fără să ne fi răzbunat pe Vampa. 

— N-aveti grijă, răspunse Benedict. Vampa îşi va lua 
pedeapsa; sentinţa pe care aţi rostit-o împotrivă-i va fi 
executată de poliţia din Roma care acum se pregăteşte să 
prindă pe trădător. De-acum înainte voi veţi fi singura mea 
familie şi mă însărcinez eu să vă duc acolo unde vă cheamă 
folosul vostru. 

— Trăiască noua noastră căpetenie şi moarte lui Vampa! 
strigă banda într-un delir frenetic. 

— Peppino, urmă Benedict, dă-mi o cupă plină! Să beau în 
sănătatea acestor viteji tovarăşi, în pieptul cărora bate o inimă 
şi există simţăminte mult mai nobile decât au o grămadă de 
oameni care umblă siguri şi la adăpost printre semenii lor. Și 
tăcu. 

Peppino îi întinse o cupă plină şi toţi bandiții stătură gata să 
facă urări pentru formidabila lor alianţă. Fiul lui Villefort scoase 
un ura! Duse cupa la gură şi dădu pe gât conţinutul. 

Toţi îl imitară. 

După aceea, Benedict aruncă cupa care se făcu bucăţi de 
peretele grotei; şi el strigă: 


— Acesta să fie al vostru adio catacombelor sfântului 
Sebastian, Romei, Italiei. Un viitor de plăceri ne aşteaptă 
departe de aici. Vreţi aur? Veţi avea din belşug, fără milă. 
Inainte, înainte! Un Dumnezeu răzbunător mă cheamă pe 
țărmurile Orientului unde pregăteşte altaruri pentru jertfele unei 
răzbunări crude şi fără milă 

Bandiţii aplaudară cu sălbatică voioşie cuvintele lui 
Benedict şi peste câteva minute catacombele sfântului 
Sebastian erau pustii. 

Facla, uitată pe altar, arse până la sfârşit cu o ultimă 
licărire, vie, repede şi momentană, parcă repeta şi ea tristul 
adio al bandiţilor, locului pe care ei aşa de multă vreme îl 
profanaseră. 

Benedict alergă la calul său rămas legat de un monument 
pe via Appia şi, sărind pe el, porni în galop spre Roma. 

— Mergi, mergi! Murmura Benedict dispărând printre 
lugubrele monumente, ca o umbră sinistră. Un diavol îmi 
călăuzeşte paşii, mă ajută, mă inspiră cu blestemata lui 
inteligenţă. 

Mâine voi avea tot aurul lui Luigi Vampa, preţul lacrimilor şi 
suferințelor tuturor victimelor lui; voi avea apoi şi răsplata 
făgăduită pentru capul banditului şi cu toţi banii aceştia voi 
lucra la o altă operă de suferinţă şi de lacrimi. Edmond Dantès, 
tristă jucărie a groaznicei tale patimi, a fioroasei tale răzbunări, 
mă voi arăta înainte-ţi, după ce te voi fi făcut să simţi durerile şi 
spasmurile cu care mâna ta a sfâşiat inima sărmanului meu 
tată! N-ai ştiut să ierţi? În deşert vei cere iertare! Ai avut 
îngâmfarea să te crezi puternic ca şi Dumnezeu? Vei vedea 
îngâmfarea ta zdrobindu-se în mâinile mele ca o sticlă într-ale 
unui copil. 

Edmond Dantès... Trăsnetul care sfâşie norii şi cade în 
spaţiu nu respectă cedrul mândru, ci mai violent îl izbeşte!... 

Peste puţin timp, era aproape de măreaţa clădire a lui 
Flaviu Vespasian. 

Se dădu jos de pe cal şi se văzu pe dată înconjurat de vreo 
şapte-opt oameni din aceia fără meserie, care furnică în Roma 
în vecinătatea bisericilor, teatrelor, monumentelor şi ruinelor şi 
al căror mijloc de existenţă este a repeta tuturor străinilor istoria 
originii, întemeierii, distribuirii acelor rămăşiţe ale antichităţii 
care formează cartea veacurilor. 


Unul din ciceronii aceia luă frâul calului, poate pentru că 
era începător numai în meseria de arătător al monumentelor; pe 
când tovarăşii înconjurau pe Benedict, zicându-i cu cea mai 
mare politeţă: 

— Excelenţă, noaptea e frumoasă; mă puteţi urma. 

— Pentru ce? 

— Ca să vedeţi! 

— Ce să văd? 

— Pe Madonna! Monumentul lui Flaviu, monumentul cel mai 
celebru din Italia şi din toată Europa, unde se puteau aduna 
optzeci de mii de spectatori! Veniţi şi vă voi arăta cuşca fiarelor 
şi vă voi explica pe larg toate măsurile ce s-au luat pentru ca 
dânsele să nu sară asupra spectatorilor. 

Benedict răspunse cu un gest de dispreţ suprem pentru 
supărăcioşii ciceroni şi, trecând prin mijlocul lor, intră în 
faimoasele ruine ca să caute pe Vampa, aşa cum, cu doi ani mai 
înainte intrase cam la acelaşi ceas, contele de Monte-Cristo 
căutând pe acelaşi om, la treisprezece februarie în ajunul primei 
zile a carnavalului din Roma, în care trebuia să se execute, în 
piaţa del Popolo, sentinţa de moarte rostită contra lui Andrei 
Rondolo, vinovat de omor săvârşit asupra respectabilei şi 
venerabilei persoane a lui don Cesare Torioni preot la sf. lon 
Leteranul şi contra lui Peppino, zis Rocca Priori, acuzat de 
complicitate cu criminalul Luigi Vampa şi cu oamenii din banda 
lui; cel dintâi trebuind să fie ucis cu ghioaga şi al doilea 
decapitat. 

Cititorii desigur n-au uitat scena în care Franz d'Epinay, 
exaltat încă de amintirile magice ale peşterii lui Monte-Cristo, 
văzu, ascuns după o coloană, arătându-se un călător, suind 
scara pusă lângă aceea pe unde venise el în locul unde sta, 
oprindu-se pe platformă aproape imediat sub deschizătura 
rotundă, făcută în boltă şi pe unde se putea vedea cerul 
presărat de stele. 

Ciudată glumă a soartei! 

Un om care suferise mult, scăpat ca prin minune din 
temniţă, ajuns puternic prin bogății imense; un om al cărui tată 
fusese făcut să moară de foame, căruia i se răpise femeia 
adorată şi care, uzurpând prerogative dumnezeirii, se pusese 
mai presus de legi spre a îndeplini o răzbunare teribilă, 
neîndurată, da se întâlniră luigi Vampa într-acel Coloseu, spre a 


găsi mijlocul să scape de moarte pe un complice al acestuia, pe 
Peppino. 

Şi iată că, multă vreme în urmă, un hoţ, un plastograf, un 
fugit din ocnă, un ucigaş, se ridica şi el tot ca răzbunător al 
tatălui său, căzut victima celui dintâi şi cu ajutorul aceluiaşi 
Peppino, dator contelui de Monte-Cristo şi lui Vampa viaţa, dar 
făcut ingrat şi sperjur de Benedict, vine în acelaşi loc, căutând 
pe acelaşi om, cu scop de a-l pierde, nu însă ca să răzbune 
societatea, ci pentru că acea pierdere intră în socotelile lui, face 
parte din misiunea lui de sânge. 

Şi, într-adevăr, te apucă groaza în faţa şirului de crime ale 
fiului lui Villefort. 

Geniul răului îl inspiră; Satan îl călăuzeşte: totdeauna crima 
pedepsită prin crimă. 

Cel puţin virtutea nenorocită şi prigonită găsea un sprijin în 
Edmond Dantès, un apărător puternic şi energic, care răspândea 
binefacerile cu amândouă mâinile şi care, dacă făcea să curgă 
lacrimi de durere şi de disperare, făcea să curgă şi lacrimi de 
recunoştinţă. Greşeala lui imensă era aceea de a se fi constituit 
singur judecător în afacerile lui, fără să cugete că greu lucru e 
să poţi rămâne drept atunci când mânia te ameţeşte şi ura te 
orbeşte. Uneori, însă, el auzea glasul lui Dumnezeu, pe al cărui 
nume îl cinstea. 

Era un înger căzut, da; dar un înger care-şi aducea aminte 
de ceruri. 

Dar de Benedict ce să zicem? Decât că era un diavol produs 
şi aruncat pe lume din infern şi asupra căruia niciodată nu se 
reflectase o rază din cer! 

Conştiinţa lui Benedict va rămâne totdeauna aceea a unui 
criminal care nu cugetă la nimic bun? 

Nu se va folosi el de imensa putere pe care şi-a însuşit-o 
decât pentru rău şi nu va face nici un bine? Cine poate citi în 
tainele Providenţei? 


Capitolul XXII  Coloseul 


Celebrul amfiteatru, care deja servea de petrecere fiilor lui 
Romul, pare să derive cu numele de la o statuie colosală ridicată 


de Nerone la poalele monumentului; imensa clădire care arăta 
toată mândria vechilor romani, a avut pe rând trei numiri; piaţa 
lui Flavian, circul Roman, circul Fiarelor. 

Acest nume tinu puţin şi se întrebuința apoi numai acela de 
Coloseu. 

Benedict dispăru pe scara ce ducea în resturile Tribunei 
împărăteşti şi de acolo-şi roti ochii prin vastul teatru, parcă ochii 
lui ar fi putut despica întunericul nopţii. 

In locurile unde n-ajungeau razele lunii, licăreau câteva 
torţe în centrul unor grupe de oameni, cărora ciceronele le 
explica structura măreţei clădiri. 

Fiul lui Villefort, ferindu-se de a se întâlni cu ei, merse în 
mijlocul ruinelor spre partea numită circul Fiarelor care era 
pustie; dar auzind nişte paşi se opri şi se ascunse în umbra unei 
uriaşe coloane din cele care ţin cornişa porticelor. In curând, un 
om înfăşurat într-o manta neagră, se arătă înaintea ochilor lui 
Benedict, luminat de o rază tristă şi melodioasă a lunii. Omul 
acela ţinea ochii aţintiţi pe flacăra roşiatică a uneia din torţele 
ciceronilor, care strălucea la o mică distanţă. 

— Ea este! Murmură necunoscutul, care cu ochii tulburaţi 
urmărea mişcările flăcării. Ea este! Acea femeie pe care n-o pot 
uita un singur moment. Sărmanul de mine! Dus de durerea ce 
mă stăpâneşte şi mă omoară, la ce voi izbuti? Oh! Eugenio 
d'Armilly, vei fi a mea? 

— Vampa este, îşi zise Benedict, în momentul când banditul 
uitându-se jur împrejur se expuse razelor luminii în direcţia în 
care sta ascuns ucigaşul parizian. 

Lumina torţei care scânteia în partea aceea a ruinelor 
începu să se apropie de circul Fiarelor şi Vampa se înfiora fără 
voie. Mergând spre coloana după care sta Benedict. 

In momentul acela apărură la intrarea circului două femei, 
precedate de neobositul cicerone, care întinse braţul în care 
ţinea torţa, a cărei lumină agitată goni puţin întunericul în 
adâncimea circului, unde cele două femei îşi aruncară privirile 
curioase. 

— Vedeţi, zise ciceronele, aci e circul Fiarelor: în care ele 
scoteau urlete de furie şi de foame, înainte de a a fi duse în 
arenă, de unde erau luate apoi sătule de măcel, cu gura plină de 
sânge, cu ochii înfocaţi. Mai departe, urmă ciceronele, arătând 


un loc luminat de lună, era poarta pe unde intrau osândiţii ca să 
nu mai iasă înapoi. 

Aci era tribuna împăraţilor, de unde ei contemplau furia 
fiarelor şi ascultau cu dispreţ rugăminţile creştinilor şi ale 
sclavilor osândiţi la acele jocuri barbare şi sângeroase. 

Ciceronele tăcu, ţinându-şi în sus braţul cu torţa, pe când 
ele rezemate una de braţul celeilalte, se lăsau în voia senzaţiilor 
pe care le produceau asupra lor locul, scena şi explicaţiile 
călăuzei. 

— Luizo, zise cea mai tânără am mare poftă să mă cobor 
jos în fund, unde atâtea victime au tremurat în chinurile agoniei 
sub ghearele formidabilelor fiare din Africa şi din Asia; vreau să 
cuget acolo, pe arena aceea udată cu sângele şi cu lacrimile 
atâtor mii de femei care-şi strânseseră la piept pentru cea din 
urmă oară, o fiică, o prietenă, căutând să le apere de dinţii 
monştrilor. Vino, Luizo; vino, dragă. 

Ciceronele aruncă o privire întrebătoare şi inteligentă 
asupra celor două femei şi rămase nemişcat aşteptând ca săi 
se facă semn pentru a le însoţi; dar semnul acesta nu-i veni din 
partea prietenilor, şi, obişnuit cu capriciile vizitatorilor, el se 
mulţumi a lumina cu torţa treptele scării; pe urmă se aşeză jos, 
îşi rezemă torţa de o piatră aşteptând cu o eroică răbdare ca ele 
să se întoarcă, sucind în mâna dreaptă nişte mătănii şi ţinând în 
stânga o ţigară, pe care o fuma cu cea mai adâncă mulţumire. 

Eugenia Danglars şi Luiza d'Armilly ajunseră în Circ, a cărui 
întindere cea dintâi o măsură cu o privire energică, pe când cea 
de a doua sta mulţumită să rotească jur-împrejur privirea 
sfioasă şi repede pe care o avea când nu era pe scenă. 

— Te temi, dragă prietenă? li zise Eugenia şi de ce? Nu te 
gândeşti că suntem singure? Amintirile triste ce redeşteaptă 
acest loc, îţi fac rău? N-am făcut bine, recunosc, să-ţi propun 
vizita aceasta fără de veste la Coloseu; te credeam mai puţin 
sfioasă şi lesne de speriat. Oh! Cine şi-ar fi închipuit că umbra 
nopţii, un bolovan de granit te-ar fi putut tulbura aşa de mult, pe 
câtă vreme eu sunt aşa de bucuroasă în mijlocul ruinelor 
acestora. Tăcerea augustă şi solemnă, umbrele solemne 
aruncate de uriaşele coloane ale clădirii acesteia, pe care 
veacurile au contemplat-o totdeauna cu admiraţie, amintirile pe 
care le evocă fiecare piatră, arena aceasta... totul este în 
armonie cu spiritul meu!... Oh! Luizo, dacă tu ai fi iubit o singură 


dată cum iubesc eu, de ţi-ai fi concentrat o singură dată 
cugetele toate asupra unei singure fiinţe, parte integrală din noi 
înşine... Oh! Atunci ti-ar plăcea umbra, tăcerea, singurătatea şi 
izolarea! 

Vampa asculta cu lăcomie cuvintele Eugeniei! Benedict 
auzea desluşit bătaia violentă şi grăbită a inimii banditului 
roman pentru, că, după cum am spus, coloana după care el se 
ascunsese era aceeaşi de care sta rezemat celebrul bandit. 

— Eugenio, zise Luiza pricep simţămintele pe care ţi le 
insuflă această tăcere, această umbră şi această singurătate, în 
care spiritul tău, liber de orice altă imagine, contemplă numai 
pe aceea care-l ocupă fără încetare; dar eu, care sunt sub 
impresia simţământului care-mi domină şi-mi absoarbe toate 
gându-rile, eu, care n-am energia şi tăria caracterului tău, 
tremur la cea mai uşoară vibraţie. Fiecare piatră îmi face frică şi 
de după fiecare văd ieşind o figură lugubră care ne aruncă 
priviri sinistre şi fioroase tocmai ca acele ale fiarelor. Ce vrei? 
Sunt fricoasă, sunt slabă... sunt ca toate femeile; într-un singur 
lucru mă deosebesc de toate celelalte: n-am nici o dragoste. 

Eugenia, fără să mai asculte pe prietena ei, înainta 
melancolică şi gânditoare în circ. Luiza se văzu nevoită s-o 
urmeze. 

— Eugenio! Eugenio! strigă deodată Luiza, strigând pe 
prietena ei. 

— Te nelinişteşte vre-o iluzie, dragă? întrebă Eugenia. 

— Oh! Nu, nu, nu e o iluzie! răspunse Luiza, după o mică 
pauză şi făcând o sforţare spre a vorbi. 

— Mâna ţi-e rece, murmură Eugenia. Ţi-e frică? 

— Aş vrea să nu-mi fie frică, dar nu mă pot stăpâni. 

— Spune-mi, ce-ţi pricinuieşte atâta spaimă? 

— Uită-te, zise Luiza arătând cu mâna una din coloane. 
Acolo este un om. 

— Unde? 

— Colo, la coloana a patra, numărând de la stânga 
porticului. 

— Nu-l văd, răspunse Eugenia urmând cu ochii direcţia 
indicată de Luiza. 

— Se va fi ascuns, fără îndoială; dar nu m-am amăgit, fi 
sigură. Am văzut acolo un om. 


— Ei, altă închipuire; era umbra coloanei; mă prind că ţi-a 
părut uriaş. 

— Eugenio, Eugenio, hai de aici. 

Luiza strânse iarăşi de braţ pe Eugenia, se întoarse în 
partea scării ca să plece dar se dădu pe dată înapoi, scoțând un 
țipăt de spaimă. 

— Oh! Doamne! Murmură Eugenia. Luigi Vampa sta în faţa 
celor două actriţe. 

Neclintit ca o statuie, banditul nu-şi ridica un singur 
moment ochii înfocaţi de pe figura Eugeniei şi privirea lui parcă 
spunea mai mult decât nu îndrăznea să spună buzele. 

Totuşi, situaţia făcea de neapărată trebuinţă câteva 
cuvinte, pentru că Luigi Vampa închidea drumul celor două 
prietene. El îşi descoperi capul, îşi lăsă mantaua să-i cadă şi 
zise: 

— Domnişoară, v-am spus că în umbra şi în tăcerea nopţii 
există un om care ar plăti numai o singură vorbă a 
dumneavoastră cu o veşnicie de chinuri? Căutând umbra şi 
tăcerea nopţii, m-aţi întâlnit. Acum vorbiţi. 

Spaima pricinuise Luizei dArmilly un leşin uşor, cum se 
întâmplă persoanelor nervoase şi biata femeie, rezemată de o 
bucată de granit, cu faţa ascunsă în mâini nu vedea şi n-auzea 
pe bandit. Dar îl vedea şi-l auzea Eugenia, neînspăimântată, ci 
cu un simţământ nespus de teamă şi de plăcere totodată, 
pentru că în omul din Coloseu recunoscuse pe misteriosul 
spectator de la teatrul Argentina. 

— Domnule! Murmură ea, mă folosesc de această 
împrejurare neaşteptată spre a vă mulţumi de frumosul dar cu 
care ne-aţi onorat la ultima reprezentaţie a Semiramidei. Oricine 
aţi fi dumneavoastră credeţi în adânca mea recunoştinţă. 

— Şi nimic mai mult? întrebă Vampa cu glas surd. 

— E tot ce trebuie să vă spun. 

Eugenia făcu un pas înapoi ca să readucă pe Luiza în fire; 
dar banditul făcu un pas înainte şi îngenunchind fără de veste, o 
apucă de mână. 

— Domnişoară, domnişoară! Oh! Dumneavoastră simţiţi 
foarte mult adâncul simţământ pe care mi-l insuflaţi! 

— Uitaţi-l, murmură Eugenia, vrând să-şi depărteze mâinile 
de buzele înfocate ale lui Vampa, dar n-avu curaj să facă 
această jertfă. 


— Ar fi cu putință? Urmă Vampa.  Cunoaştecţi 
dumneavoastră toată tăria cuvântului pe care l-aţi rostit? Să vă 
uit? Oh! Nu, nu, nu pot. 

—  Sculaţi-vă, plecaţi, zise Eugenia, pentru că această 
impulsie momentană a simţămintelor ce ziceţi că vă insuflu, ar 
putea fi socotită drept nebunie dacă ar continua mai mult. 

— Măcar un singur cuvânt de speranţă! 

— Vă credeţi în drept a-l cere? întrebă Eugenia. 

— Vă rog în genunchi. 

— Domnule, aventura aceasta ar sta foarte bine într-un 
roman... Sper că în mintea dumneavoastră această întâlnire nu 
va lăsa o urmă mai adâncă decât nu lasă fulgerul în nori; că va 
rămâne îngropată în umbrele şi în ruinele ce ne înconjoară, şi- 
unde fără îndoială au mai răsunat deja de mii de ori cuvinte ca 
al dumneavoastră şi care nu se mai repetau afară de aici. Mâine 
veţi râde singur de dv. dar de mine, nu. 

— Ah! Vă înţeleg, zise Vampa cu un zâmbet plin de 
amărăciune. Nu m-aţi putea crede, decât dacă timpul vă va 
convinge de sinceritatea cuvintelor mele. 

— Aşa este, răspunse Eugenia. Vedeţi bine că nici nu vă 
cunoaştem măcar. 

Cu toate acestea, Vampa, faimosul bandit care de atâţia ani 
jefuia împrejurimile Romei, Vampa misteriosul bandit ocrotit de 
autorităţile civile, acest om de o mare inteligenţă, crezu orbeşte 
că planurile lui erau combinate într-aşa chip încât să-i satisfacă 
toate dorinţele, pe când Benedict era să piară omorât de 
bandiții lui îndată ce va scoate din gură falsul cuvânt de ordine 
pe care i-l dăduse el. 

Vampa era cu desăvârşire ameţit de delirul simţământului 
ce-l stăpânea; sângele lui, înfierbântat, îi întuneca dreapta 
judecată; ochii lui înfocaţi, rătăciţi, nu mai vedeau aşa de bine 
ca altădată oamenii şi lucrurile. Acel delir al banditului semăna 
cu delirul care precede moartea, delir care încet, încet se stinge 
şi lasă pe om într-o zăpăceală fatală, fără durere, fără suferinţă 
şi în care se face despărţirea veşnică a sufletului şi a corpului. 

Benedict, dimpotrivă, liber de orice simţământ care să-l 
orbească, combina cu sânge rece şi calcula cu mintea limpede 
până la ce punct trebuia să înainteze ca să nu cadă din Scila în 
Caribda, adică fără să păţească ceva de la Vampa ori să se 
compromită în faţa justiţiei. 


Dintr-una din acele primejdii scăpase; Vampa, sigur că 
oamenii săi îl vor ucide când se va înfăţişa la intrarea 
catacombelor, nu se mai gândi la Benedict, care probabil 
vizitase pe intendentul poliţiei şi nu avea la ce să se teamă din 
partea lui. 

Vampa ieşi din Coloseu cam la o jumătate de ceas în urma 
actriţelor şi, înfăşurându-se bine în manta, se duse la hotelul 
Londrei şi al Globului cum într-un mod sau în celălalt, se numea 
hotelul din via del Corso. 

Merse la Pastrini, care-l primi tainic în micul său birou. 

— Ah! Domnule Luigi! strigă el. Este o bucată de vreme de 
când nu mai am onoarea şi plăcerea să te văd. Cu ce te pot 
servi? 

— Să-mi găseşti o trăsură cu tot ce trebuie, adică cu un 
vizitiu cu minte. 

— Prea bine. Lucrul e lesne. Dacă vrei, pot să-ţi dau pe cea 
care a dus acum câţiva ani pe francezul cu milioanele primite la 
casa Thompson şi French. 

— Foarte bine. 

— Când îţi trebuie? 

— Chiar acum. 

— Ah! Te grăbeşti. 

— Repede repetă Vampa cu ton poruncitor. 

— Totuşi ai să-mi acorzi două-trei minute ca să-ţi spun două 
vorbe despre nişte afaceri de cea mai mare importanţă 

— Hai, spune. 

— Înainte de toate, zise Pastrini aghiotantul dumitale nu l- 
am mai văzut pe aici. 

— Dacă ar fi părăsit un singur moment cartierul nostru 
general, nu şi-ar fi făcut datoria şi mi-ar fi călcat porunca, 
răspunse Vampa supărat. 

— Şi deoarece Peppino n-a venit pe aici, am primit de la un 
agent particular al casei Thompson şi French, o informaţie foarte 
importantă pentru d-ta. Ştii că ei se interesează mult de d-ta. 

— Cred şi eu! exclamă Vampa. De câte ori nu le-am readus 
în casă, pentru un câştig mic capitalurile pe care creditorii li le 
ceruseră! Casa Thompson şi French n-a pierdut niciodată cu 
mine. 

— Nu zic ba. Şi de aceea, ei se îngrijesc mult de siguranţa 
dumitale. Agentul particular de care este vorba a venit ieri să-l 


caute pe Peppino ca să-i spună că un necunoscut, din Franţa de 
loc, s-a dus la intendentul poliţiei spre a primi răsplata ce se dă 
celui care te va prinde. 

— Ah! Omul acela se crede deja stăpân pe mine? întrebă 
Vampa, fără să pară cât de puţin tulburat. 

— Speră poate să te prindă, pentru că a cerut ajutorul forţei 
armate, făgăduind să o conducă el însuşi împotriva dumitale. 

— Unde? 

— E taina trădătorului. 

— Dar numele lui? 

— Şi aceasta e o taină între dânsul şi poliţie. 

— Şi când se va face prinderea mea? 

— Încurând, domnule Luigi; aşadar fereşte-te, gândeşte-te 
că capul este un capital pe care nu-l putem pierde uşor ca un 
pumn de gologani. 

Vampa scoase un râs ascuţit, al cărui înţeles Pastrini îl 
pricepu. 

— Ah! Trădătorul a luat deja banii pentru prinderea mea! 
exclamă Vampa. Ei, Pastrini, ţi-am spus că-mi trebuie o trăsură 
şi un vizitiu priceput. 

— Dar părerea mea? întrebă Pastrini uimit. 

— Nu face nici o para. 

— Cum? 

— Pastrini, Pastrini! Eşti curios... şi faci rău, pentru că eu nu 
pot să sufăr oamenii curioşi. 

Pastrini murmură o scuză şi ieşi repede din birou, unde 
banditul aşteptă să-i sosească trăsura. 

Peste o jumătate de ceas, Vampa ieşi din hotelul Londrei, 
sări într-o trăsură cu doi cai admirabili, pe când Pastrini, apro- 
piindu-se de vizitiu, îi zicea cu un aer misterios: 

— Afară de barieră să mergi încet. Excelenţa sa îţi va spune 
restul. 

Vizitiul biciui caii şi trăsura plecă de-a lungul viei del Corso. 

Era nouă şi jumătate seara. La zece trăsura ieşise din Roma 
şi era într-o răspântie; vizitiul se opri şi aşteptă ordinele 
călătorului. Vampa scoase capul pe uscioară şi zise: 

— La Acquapendente! 

Pe când Luigi Vampa înainta înspre cetăţuie, baronul urmat 
de un servitor cu un candelabru în mână, trecuse în revistă noua 
lui proprietate de la etajul întâi până la cel mai de sus. Pusese 


să se curețe toată casa, nădăjduind să primească a doua zi 
vizita d-şoarei Eugenia şi a prietenei sale d'Armilly. Şi prin 
urmare el nu pierdea din ochi munca servitorilor, nearătându-se 
tocmai mulţumit. 

— Ei, zise el intrând în salon şi stând pe un fotoliu enorm de 
lemn aurit, mobilă foarte veche, dar bine păstrată, ordinele 
mele s-au executat, dar foarte rău. 

— Am făcut ce am putut, excelenţă, răspunse servitorul. 
Dar oricât de curățate şi de scuturate, mobilele acestea rămân 
tot vechi. Dacă aţi vrea să le schimbaţi, casa ar fi frumoasă. 

— Ce? Ce? Să schimb mobile aşa de vechi... Dar bine, 
nerodule, numai asta n-aş face. Ştii tu că tocmai pentru că sunt 
vechi sunt mai preţioase. Ai tu idee ce reprezintă ele? 

Servitorul se închină în tăcere, ruşinat. Baronul urmă: 

— Mai bine ar fi să-ţi vezi de treabă şi să nu te amesteci în 
asemenea lucruri, îţi spusesem să-mi găseşti o femeie în vârstă 
care, să servească de servitoare fiicei mele puţinele zile cât va 
vrea să stea aici. 

— Am găsit, excelenţă, una. E o femeie de aici, o cunosc de 
mult. A şi venit. 

— Prea bine. Dacă nu te pricepi la mobile, cel puţin ţii minte 
ordinele ce ţi se dau. 

— Fac tot ce pot, excelenţă. 

— la candelabrul, vreau să merg la masă ca să cinez. 
Haidem. 

Baronul, precedat de servitor care îi lumina, trecu printr-un 
coridor mic şi intră în sala de mâncare, unde un alt servitor îl 
aştepta lângă un dulap-bufet. 

Baronul se aşeză la masă în faţa micului tacâm şi roti jur- 
îm-prejur o privire mulţumită, însoţită de un oftat. 

— Ei, Danglars! Îşi zicea el. Eşti singur, dar eşti bine 
deocamdată şi starea ta se va mai putea îmbunătăţi. Trebuie să 
spun drept; e în lume ceva care mă ocroteşte şi care mi-a făcut 
până acum mari servicii. 

Am crezut până acum că acel ceva era nevastă-mea, care 
mă răsplătea astfel de hapurile amare pe care mă făcea să le 
înghit, dar acum mi-a trecut ideea aceasta şi mai încep să 
cred... 

Sunetul clopoţelului de la poarta grădinii, întrerupse scurt 
monologul baronului Danglars. Servitorii făcură o mişcare dar se 


opriră uitându-se nehotărâţi la ilustrul bancher retras din 
afaceri. 

Până când el n-a avut timp să deschidă gura, sunetul se 
repetă cu atâta violenţă încât crezură că clopoţelul era să se 
spargă în bucăţi. 

— Ce este? Striga baronul, sculându-se şi reaşezându-se cu 
o mişcare repede. 

— Sună cineva, răspunseră servitorii. 

— Da, repetă baronul. Clopoţelul încă nu s-a spart, aud că 
mai sună o dată şi fără multe ceremonii. Da, alergaţi, 
netrebnicilor, urmă bancherul căruia îi venise parcă o subită 
inspiraţie. Văd bine că mâine va trebui să vă dau pe toţi afară şi 
să mătur casa de-aşa oameni de nimic. Negreşit trebuie să fie 
domnişoara Danglars, fiica mea, care se va fi folosit de 
frumuseţea nopţii pentru a veni să se deştepte mâine dimineaţă 
în casa mea. Hai, aduceţi încă două tacâmuri, aprindeţi toate 
lumânările din candelabre, daţi scaune. Ah! Am să-i arăt că 
inima unui tată e totdeauna gata pentru fiica lui. 

Baronul se plimba agitat prin sufragerie, supraveghind 
modul cum servitorii îi execută ordinele. 

Auzi, în timpul acesta, scârţâitul porţii grădinii şi intrând o 
trăsură care se opri la scara ce da în salonul cu tablourile 
mitologice zugrăvite pe pereţi. Danglars făcu vreo câţiva paşi 
spre uşă, dar fu întâmpinat de un servitor care revenea. 

— Aşadar? 

— Excelenţă, e un domn care-mi spune că e intim cu 
dumneavoastră şi are mi-a poruncit să las trăsura să intre în 
grădină. 

— Un domn? Ţi-a spus cum îl cheamă? 

— Nu, excelenţă. 

— Nerodule, în zadar fac eu toate, ai să fii servitor rău, tot 
ţopârlan îmbrăcat şi încălţat. E un lucru de neiertat. Se poate... 
un domn spune că mi-e prieten bun şi acest nerod... nimic!... 
Repede... dă-mi o haină mai cuviincioasă... hai... iute... urcă 
sus... du lumină în salon... Am să vă arăt eu cum se slujeşte. 

Strigând astfel, Danglars băgase deja pe braţ o mânecă a 
hainei sale şi se pregătea să îmbrace şi mâneca cealaltă, când 
vizitatorul se arătă deodată pe pragul sufrageriei, zicând cu un 
glas batjocoritor: 

— Incet, încet, domnule baron, haina nu face pe om! 


— Ah! strigă Danglars, făcând un pas înapoi şi schimbându- 
se la faţă cu o mână în haină şi cu alta goală. 

Noul sosit zâmbi şi, înaintând cu curaj, se aşeză la masă 
înaintea unui tacâm: Baronul abia se mai putea ţine pe picioare, 
care i se îndoiau de la genunchi; el se întoarse şi făcu un pas ca 
să se rezeme de zid. 

— Domnule Danglars, zise noul sosit, hotărăşte-te, adică 
îmbracă-te cu haina pe care pari s-o uiţi, ai nevoie să dai ordine 
servitorilor şi cred că nu vei întârzia mult, pentru că altfel 
bucatele vor fi reci cu desăvârşire. 

— Sigur... reci... da îngână baronul, cu glas înăbuşit. 

— Aşadar, dă ordinele. Ei da, parcă ţi-ai fi pierdut capul. 

— Da... negreşit, bine ai zis." Aşadar am ordine de dat? Şi 
adică... nu ştiu bine. 

— Ah! Am să vă explic... Porunceşte să mi se pună trăsura 
în şopron. N-ai cumva un grajd?... n-aş vrea ca să sufere caii. 

— Pe cât văd, cunoşti casa... o cunoşti toată... şi-i cunoşti 
pe toţi, observă baronul, uitându-se cu ochii căscaţi, mari la noul 
sosit. 

— Tocmai aşa cum ai spus, dar deocamdată, dumneata 
pierzi un timp foarte preţios şi fără să faci nimic. Cina se răceşte 
şi dacă nu vrei să dai porunci, le voi da eu... 

— Să se pună îndată trăsura în şopron şi să se aşeze caii în 
grajd..." 

— Ah! În cele din urmă! Dar nu e de ajuns... Ascultă, urmă 
domnul acela întorcându-se către servitor care se pregătea să 
plece. Vizitiul să mănânce cu noi şi pe urmă să i se dea un 
felinar şi o manta ca să se acopere când va dormi. Du-te. 

Şi întorcându-se către celălalt servitor, urmă: 

— Tu te poţi duce: domnul baron îţi dă voie. Servitorul 
observând că baronul nu contrazicea ordinul, se înclină şi plecă. 
Rămaseră singuri. 

— Sunt convins, domnule, zise Danglars cu o oarecare 
sforţare, că noi nu ne înţelegem bine: fără îndoială ai greşit. 

— Tot ce se poate. Dar în ce privinţă? 

— În toate privinţele, îmi pare. 

— Atunci eu nu te înţeleg pe d-ta, domnule baron. 
Deocamdată să cinăm, că azi nu am făcut încă această 
importantă treabă. 


Baronul, bucuros ar fi rămas nemâncat în seara aceea; 
trebuia însă să se arate curajos. Se apropie deci ţinându-se de 
pereţi şi se aşeză la masă, lăsând, între dânsul şi nepoftitul său 
musafir un loc şi un tacâm. 

— Pe cât văd nu mă aşteptai numai pe mine. Credeai că 
poate am să vin cu altcineva. 

— Ca să vorbesc drept nu te aşteptam nici pe d-ta, nici pe 
altcineva, adică socoteam să cinez singur. 

— la vezi şi eu tocmai am hotărât contrariul. Patima mea 
este să călătoresc noaptea. 

— Şi noaptea e frumoasă... cam caldă însă, nu ţi se pare şi 
dumitale? întrebă baronul, ştergându-se pe frunte şi pe faţă cu 
batista. 

— Baroane, ce faci? Ai pus batista în farfurie în loc s-o pui în 
buzunar. 

Bancherul se roşi şi se grăbi să-şi îndrepte greşeala. 

— E o bucată de vreme de când nu ne-am văzut domnule 
Danglars. Din seara aceea când am avut cinstea să-ţi ofer 
ospitalitate în palatul meu. 

— Frumos palat! Mormăi baronul. Ticăloşii ăştia de tâlhari 
au mania să numească palat hrubele în care se ascund. 

— Ce e drept, a trebuit să suferi gluma pe care ţi-a făcut-o 
contele de Monte-Cristo, dar nu poţi tăgădui că ţi-a dat o cină 
bună. Dar de prisos am mai vorbi de trecut, deoarece el nu se 
mai poate schimba. Pe viitor să ne gândim numai la prezent: 
doresc ca să am, în noaptea asta, patul meu în odaia dumitale. 

Bietul baron simţi că i se zbârli părul în cap şi un fior 
îngheţat îi trecu de-a lungul şirei spinării. 

— Patul dumitale! strigă el. Patul dumitale? 

— Ce vrea să zică mirarea asta, dragă domnule baron? Ori 
în casa dumitale nu e obicei să te culci în pat ca să dormi? 

— Nu este însă obiceiul... 

— Ce? 

— Un lucru aşa de nou... răspunse în cele din urmă baronul, 
lăsând să-i cadă cu o adâncă descurajare cuțitul şi furculiţa din 
mână pe taler. 

— Ah! Pricep. Dar totuşi trebuia să te aştepţi că eu voi 
petrece noaptea în casa dumitale. 

— Nicidecum răspunse el cu un zâmbet silit. 

— Ei, ei domnule Danglars, te pricep de minune. 


— Dumneata? 

— Pe cinstea mea, urmă Vampa; te înţeleg, şi-ţi voi face 
toate scrupulele să-ţi piară. Ce zici? N-ar fi bine să ne culcăm de 
acum? Eu aş avea nevoie de odihnă. 

— Ah! uUcide-mă o dată pentru totdeauna! exclamă 
Danglars sculându-se în sus, tremurând tot. Ucide-mă, dar fii 
sigur că nu vei mai găsi în casă la mine o sumă egală cu cea pe 
care mi-ai furat-o în ruina dumitale. 

— Să te ucid! Domnule baron, reluă Vampa, sculându-se şi 
el în sus. Să ucid şi pentru ce? Ce înseamnă asta? Cred că începi 
să baţi câmpii. Nu cumva ai uitat ce ţi s-a spus? 

— Dar ce mi s-a spus? Ce altă idee îţi trece prin cap? 

— Ah, da uituc mai eşti, domnule baron... Trebuie, cum zice 
proverbul, să-ţi pun punctele pe i. Te voi ajuta aşadar să-ţi vii în 
fire. De, azi sunt bun. A venit aici un compatriot al dumitale 
Benedict care, după câteva cuvinte schimbate cu dumneata a 
avut cinstea să-ţi dea un lucru de mare valoare, nu ştiu dacă în 
hârtii ori în metal sunător; dar, probabil şi în unele şi în altele. 

— Şi pe urmă? întrebă baronul schimbând feţe, feţe. 

— Pe urmă... dar ce cap ai? Omul de care-ţi vorbesc, 
amabilul domn Benedict, ţi-a vorbit despre mine... şi iată-mă aici 

— În sfârşit! Ce e comun între dumneata şi Benedict? 

— Întrebarea e hazlie, răspunse Vampa cu mare răceală. 
Baronul căscă ochii mari şi banditul, văzându-l că tace, urmă: 

— Acum... nimic. 

— Atunci, ce vrei de la mine? 

— Ce ne-am învoit! 

— M-am învoit eu la ceva? 

— Ah! Asta e prea din cale-afară. Să sfârşim o dată, 
domnule baron, zise Vampa, care începea să-şi piardă răbdarea. 

— Să sfârşim, răspunse la rândul său Danglars; nu cer nici 
eu altceva. 

— Crezi că ai primit bani prea puţini şi socoţi fără îndoială 
că vizita mea trebuie să-ţi producă mai mult. Nu mă uit la 
asemenea bagatele, eu n-am fost niciodată bancher, ca d-ta. 
Poftim punga, domnule Danglars, ia-o, dar fii deştept. 

Şi Vampa aruncă punga pe masă, înaintea baronului, care 
din ce în ce, pricepea mai puţin. 

— Te asigur, urmă banditul văzând că baronul ezita, că 
conţine îndoit de cât ai primit deja. Este punga unui bandit 


roman, adăugă el cu o mândrie sălbatică, golind repede punga 
şi vărsând aurul înaintea lui Danglars. 

— Să vedem, acum suntem de acord. 

— Dar ce vrei de la mine? 

— Un lucru foarte simplu. Ospitalitatea pe ziua de azi şi pe 
cea de mâine. 

Baronul tresări, dar deja mâinile lui pipăiau aurul banditului, 
şi-metalul acela linişti spiritul tulburat al nobilului Danglars. 

— Să mă ia dracul de-am înţeles ceva din afacerea aceasta, 
cugetă baronul, strângând banii. Fie cum va fi, voi presupune că 
am fost în astă seară la comedia franceză şi că n-am asistat 
decât la actul al doilea, sunt în mijlocul unei intrigi fără să o 
cunosc deloc şi fără să pot da de capătul firului. lată-mă la 
ordinele dumitale, domnule Vampa, urma el cu glas tare, 
însoţindu-şi aceste cuvinte cu un zâmbet din cele mai gingaşe. 

— Aştept pe ale dumitale, domnule baron, zise Vampa. 

— Voi avea plăcerea să-ţi cedez patul meu şi mă voi culca 
pe canapeaua din odaia mea, pe care dorm ziua. 

— Oh! Dar..., vei dormi rău. 

— Nicidecum; şi-apoi mă voi culca târziu. Am de scris nişte 
scrisori unora din Franţa. 

— Cum vrei. 

Baronul chemă pe servitori, le spuse să lumineze 
apartamentul şi să pregătească patul. Peste câteva momente, 
Vampa şi el ieşiră din sufragerie ca să se ducă în odaia 
baronului. 

Vampa nu se dezbrăcă; se înfăşură în cearşaful patului şi 
rămase de pază spionând toate mişcările baronului care, stând 
la un birou mic, răscolea prin nişte hârtii, foarte ocupat să scrie 
o scrisoare. 

După ce sfârşi de scris, se răsturnă pe spătarul fotoliului şi 
începu să cugete. 

— Vizita "prietenului" Vampa îmi strică toată plăcerea la 
care mă aşteptam azi dimineaţă... Dar, în sfârşit, patru mii de 
galbeni merită o jertfă; şi Eugenia, vestită de scrisoarea aceasta 
că o afacere mă cheamă departe de aici, îşi va amâna pe altă zi 
vizita. 

Vampa, care parcă îi ghici gândul, făcu o mişcare; baronul 
se înfiora dar văzându-şi musafirul întins liniştit în pat, îşi urmă 
adâncile lui reflecţii. 


— Ah! Cred că încep să pricep primul act al comediei. 
Autorităţile romane orbite de a tolera minunăţiile domnului 
Vampa, au început să-l urmărească şi renumitul bandit, s-a 
văzut nevoit să caute un adăpost. Şi iată, desigur, de ce m-a 
onorat cu vizita lui; a venit să caute un azil la mine, ei! A plătit 
binişor o noapte în casa mea... Un bandit formidabil... un bandit 
al cărui cap e pus la preţ... zău, zău, Danglars, soarta îţi este 
favorabilă. Apoi zâmbi cu mulţumire. 


Capitolul XXIV Comedia se încurcă 


În zori, un servitor al baronului primind de la el un ordin 
particular, ieşea din casă şi se pregătea să treacă prin grădină, 
când glasul lui Luigi Vampa îl opri în loc. 

— Ei, îmi poţi face şi mie un serviciu? 

— Sunt la poruncile dumneavoastră excelenţă. 

— Pe cât văd, ai să treci pe lângă grajd; bate tare în uşă ca 
să deştepţi pe leneşul de vizitiu care doarme şi acum şi dă-i 
banii ăştia ca să-şi poată plăti de băut prin vreo cârciumă din 
vecinătate. 

— Negreşit. 

Servitorul luă o monedă de argint şi plecă. Vampa sui 
înapoi scara şi intră în salon, unde întâlni pe baron care pornise 
după el să-l caute. 

— Nu pot dormi târziu; aerul dimineţii îmi face bine. 

— Ca şi mine, domnule Vampa. Când se crapă de ziuă, nu 
mai pot, trebuie să mă scol. 

— Acest obicei nu este însă dintr-acelea ale unui milionar. 

— Ei! Eu sunt un milionar fără milioane, zise baronul, oftând 
adânc. 

In timpul acesta, servitorul bătea tare şi de repetate ori în 
uşa grajdului şi, peste cinci minute, vizitiul deşteptat din somn 
alergă să deschidă. 

— Ce este? 

— Stăpână-tău îţi trimite banii ăştia, prietene; cred că 
pentru ca să te aperi de frigul dimineţii. 


Vizitiul primi moneda şi zâmbi cu un aer viclean, aruncând 
asupra servitorului o privire bănuitoare şi măsurându-l bine de 
sus până jos. 

— Aşteaptă, zise el încheindu-se la haină şi luându-şi 
pălăria. Deoarece mi-ai adus bani de băut, e drept să nu rămâi 
cu gura uscată; vom dejuna împreună. 

— Îţi mulţumesc... dar mă grăbesc. 

— Astăzi! Nu te uita la stăpâni. Ei totdeauna sunt grăbiţi. 
Dar o slugă cuminte, oricât s-ar grăbi de mult găseşte puţină 
vreme ca să golească un pahar. Hai, hai. 

— Mulţumesc, ţi-am spus că este cu neputinţă. 

— Unde dracu alergi cu atâta furie? Mă prind că ai de dus 
vreo scrisoare! 

— Ai ghicit. Mă duc în oraş. Am un drum lung de făcut. 

— Te duci pe jos? 

— Da. Patru ceasuri de drum, numai de nu mi se va 
întâmpla... 

— Ce? 

— Să scurtez drumul. 

— Cum? 

— Întâlnind persoana căreia trebuie să-i dau scrisoarea. 

— Ai făcut foarte bine să vorbeşti, prietene, fiindcă eu îţi 
pot fi de mare folos. 

— Ce fel? 

— Plec cu trăsura în oraş şi în cazul acesta, fiindcă 
picioarele cailor mei sunt mai bune decât ale oricăruia dintre 
noi, vom avea vreme să sorbim o carafă; pe urmă te vei sui la 
spatele trăsurii şi vom călători fără oboseală. 

— Mi se pare că te-ai gândit bine şi-ţi mulţumesc din 
adâncul inimii. 

— EI-, piară supărările şi cel care se gândeşte la ele! 
exclamă _vizitiul luându-l de braţ şi alergând cu el spre o 
cârciumă aflată puţin mai departe de drum. 

În timpul acesta ceasurile treceau. La şapte, baronul 
Danglars era să dejuneze cu Luigi Vampa, când amândoi văzură 
pe fereastra sufrageriei intrând în grădină o trăsură care, ca şi a 
lui Vampa în seara din ajun, se opri la scara cea mare. 

Baronul făcu o săritură de pe scaun şi Vampa îşi păstra 
fizionomia lui nepăsătoare, mărginindu-se să zică: 

— Aşteptai, aşadar o vizită? 


— Eu... oh!... Dar cine să fie?... Nu-mi pot închipui... 

— Într-adevăr... e de necrezut... Eu nu mă aşteptam. 

— Domnişoara Eugenia Danglars şi domnişoara Luiza 
d'Armilly, anunţă servitorul deschizând uşa. 

— Cum? exclamă baronul, rămânând ca trăsnit. 

— Cred că domnişoara Danglars trebuie să fie fiica 
dumitale? 

— Da... da... Ah, lucrurile se încurcă rău, mormăi bancherul 
în sine... Dumneata poate domnule, nu, vei voi să fii văzut şi în 
acest caz dă-mi voie ca... 

— Dimpotrivă, domnule baron; îmi voi prezenta cu toată 
plăcerea omagiile mele domnişoarei Danglars. 

— Dar numele dumitale? Îi zise încet şi tremurând fostul 
bancher, numele dumitale este aşa de cunoscut că... îmi vine o 
idee; ia deocamdată un nume fals... 

Vampa zâmbi şi răspunse: 

— Mă învoiesc, domnule baron; alege-mi dumneata unul pe 
care-l vei crede de cuviinţă. 

— Numele unei familii ilustre, de pildă. 

— Fie, răspunse Vampa, a cărui figura se acoperi repede de 
un nor. 

— Şi, atunci toate vor merge bine, urmă baronul, 
pregătindu-se ca să iasă şi făcând un semn lui Vampa care 
rămase pe scaun. 

Domnişoara Danglars şi prietena ei stăteau în salonul cu 
picturile examinând cu o privire curioasă mobilele antice. 

— Dragă prietenă, zise Eugenia îţi proorocesc că vom 
petrece o zi plăcută şi vei vedea că n-am să fiu un prooroc 
mincinos. Cunosc pe tată-meu! E un om bun, la urma urmei şi 
ne va face să râdem cu ideile lui noi. Simt că şederea aceasta la 
tară îmi va face bine şi de aceea m-am grăbit să vin. 

Tocmai atunci baronul intră în salon. 

Fizionomia lui Danglars, deşi el se prezenta cu demonstraţii 
de cea mai mare bucurie, avea ceva zăpăcit şi sperios care nu 
scăpă din vedere Luizei d'Armilly. 

Eugenia alergă să sărute mâna tatălui ei şi Luiza îi făcu un 
salut foarte gingaş. 

— Vezi, tată, îi zise Eugenia, Vezi cu ce grabă îţi înapoiez 
vizita; să nu crezi însă, că exactitatea aceasta provine de-acolo 
că mă tem să nu-ţi rămân datoare cumva. 


Tată-său era să răspundă; dar, făcând gestul cuiva care-şi 
schimbă ideea, zise: 

— N-ai primit azi o scrisoare de la mine? 

— O scrisoare? Nu. 

— Eu am scris şi trimis una. Se vede că servitorul nu v-a 
întâlnit pe drum. 

— Şi ce-mi spuneai în acea scrisoare? 

— Oh! Nimic, nimic! Acum nu ne mai poate interesa; era un 
simplu sfat... 

— Voi primi totdeauna sfaturile dumitale şi sunt gata să mă 
conformez lor... 

—  Scumpa mea fiică! exclamă baronul Danglars, 
strângând-o în braţe. Ah! Domnişoară d'Armilly! Ah! Ce ziceţi de 
mica mea proprietate? Am cumpărat-o cum vedeţi în rea stare, 
dar antichitatea asta-mi inspiră un respect aşa de adânc că m- 
am hotărât să nu o aduc în conformitate cu gustul modern. 

— Şi vei face foarte bine! Eu ţin foarte mult la aceste 
moaşte ale veacurilor trecute, răspunse domnişoara d'Armilly; 
cred că Eugenia este de părerea mea. 

— Îmi pare foarte bine, zise baronul foarte îngrijat şi 
uitându-se pe furiş în lungul coridorului care ducea în sufragerie 
şi în care se vedea figura sinistră a lui Vampa stând la masă, de 
care îşi rezema braţul, ţinându-şi faţa între mâini. 

Danglars făcu o sforţare, şi, luând de mâini pe Eugenia, 
urmă: 

— Fiica mea, nu e o vizită de ceremonie... Nu-l vei întâlni în 
salon... aşa fără multă etichetă..., dejunul e gata şi voi avea 
cinstea să ţi-l prezint... 

— Nu înţeleg bine, tată, zise Eugenia, observând confuzia 
care o făcea tatăl ei între dejun şi vizită şi neputând ghici pe 
cine avea să-i prezinte. 

— Ai vorbit de o vizită care nu e de ceremonie... domnule 
baron, zise Luiza şi noi pricepem bine că a noastră nu trebuie să 
fie astfel. 

— Ce zici, Luizo? Tata nu putea să facă aluzie la vizita 
noastră... Ceremonii cu noi! Numai presupunerea ar fi 
injurioasă! M-aş supăra cu adevărat. De cine vorbeşti, tată? 

— Ce, încă nu am spus... că aveam... un musafir? 

— Şi cine e? 


— Ah! E un coborâtor dintr-o familie de prinți, răspunse 
Danglars asudând tare... Este un Romanelli-Spada. 

Puterile baronului erau sleite şi când el rosti aceste cuvinte 
rămase zdrobit. 

— Nu-l cunosc, zise Luiza. 

Baronul plecă capul şi, luând pe Eugenia de mână, porni 
spre sufragerie; Luiza, poftită de baron, merse înainte. 

Ajungând în capul coridorului, văzură pe Vampa sculându- 
se în sus şi, cu o nepăsare stoică, părând a aştepta să fie 
prezentat domnişoarei Danglars. 

— Fiica mea, domnişoara d'Armilly am onoarea să vă 
prezint pe domnul Romanelli Spada. 

Eugenia ridică ochii asupra lui Vampa şi pe dată tresări, 
rezemându-se brusc de braţul baronului care observă tulburarea 
fiicei sale. 

— Ah! Murmură el foarte îngrijorat. Afacerea se încurcă. Se 
vede că se cunosc! 

Eugenia văzând repede greaua poziţie în care se află, îşi 
rechemă toată prezenţa de spirit şi salută pe pretinsul Spada cu 
un zâmbet plin de dulceaţă. 

Fiica lui Danglars nu petrecuse încă o dimineaţă aşa de 
plăcută. 

Stând lângă tată-său, i se părea că el a pierdut fosta-i 
asprime dobândită prin necontenita lui prezenţă în mijlocul 
cifrelor şi a socotelilor. Era aproape de prietena sinceră şi 
credincioasă, pentru care avea o iubire foarte pasionată şi în 
faţa ei sta omul care-i insufla o dragoste adâncă, o dragoste 
cum numai o dată se simte în viaţă, dacă se simte. 

Ceasurile, nedespărţite surori care necontenit se scurg pe 
pământ, încete, dacă duc cu dânsele suferinţe şi dureri, repezi, 
dacă sunt întovărăşite de plăcere şi de veselie, zburau repede 
ca gândul şi Eugenia vedea cu părere de rău dispărând acea 
dimineaţă, acea zi care fusese cea mai frumoasă din viaţa ei. 
Ah! 


Capitolul XXV Răpirea 


Fără ca Eugenia să-i fi spus un singur cuvânt asupra 
musafirului baronului, Luiza recunoscu îndată că el era omul 
care insuflase prietenei sale o dragoste violentă. Luiza zâmbea 
prietenei sale, când, în timpul zilei, Eugenia o îmbrăţişa strâns 
şi-şi ascundea la sânul ei fruntea aprinsă: în acele zâmbete 
dulci, în acele priviri prietenoase pe care şi le adresau una alteia 
era mai multă expresie, mai mult adevăr decât şi-ar fi putut 
spune. 

Vampa stătu necontenit mut şi melancolic. Pe fruntea lui 
vinovată se vedea pecetea simţămintelor brutale care-l 
dominau. Privirea lui impură se aţintea cu lăcomie pe comorile 
sânului Eugeniei şi aceasta se înflăcăra şi mai mult. Eugenia 
simţea că el o stăpânea, că nu putea să reziste, că nu-şi putea 
nici măcar ascunde tulburarea. Vulturul îşi fermecase prada. 
Vampa observă cu îngâmfare puterea care o avea asupra 
Eugeniei. 

— Oh! Ea mă iubeşte, mă iubeşte exclamă el în delir, 
văzându-se singur în grădină. Nu poate nici să se ascundă. 
Mândria ei de femeie, mândria ei de artistă, totul se pleacă sub 
povara privirii cu care o farmec, cu care o mănânc din ochi. 

Vampa încrucişa braţele şi rămase multă vreme gânditor. 
Fruntea lui încruntată dovedea parcă cugete de crimă; privirea 
lui tulburată şi nesigură manifesta dorinţa brutală care-i ardea 
sângele. 

Soarele aruncă pe acea verdeață de toamnă cele din urmă 
raze palide ale lui şi acele raze parcă dau un melancolic adio 
pământului până în ziua următoare. 

Danglars, văzând că se îndeplinea proorocirea lui Benedict, 
începu să cugete matur la cele ce se petreceau, să mediteze la 
acea comedie, al cărei mister nu putea deloc să-l priceapă; după 
prânz nu mai văzuse pe bandit şi lipsa aceea-l punea într-o mare 
grijă, grijă care crescu aşa de mult, încât el hotărî să-l caute. 

Îşi luă deci voie să se depărteze un moment, sub pretext că 
trebuia să îngrijească de pregătirea odăilor, în care Eugenia şi 
Luiza trebuiau să petreacă noaptea. leşi din salon şi călăuzit de 
o teamă nedesluşită, de un instinct oarecum firesc, se grăbi să 
se urce în odaia sa spre a vizita scrinul. 

Eugenia, văzându-se singură cu Luiza, îi dădu braţul şi 
cobori cu dânsa în grădină, pornind să se plimbe pe aleile ei. 


Un gând nedesluşit, ca şi teama baronului, călăuzi pe 
Eugenia pe acele poteci singuratice şi întunecoase. Frunzele 
uscate care acopereau pământul sub picioarele lor, pe când 
altele, mişcate de vânt, le cădeau din copaci pe frunte parcă ar 
fi vrut să le dea o înştiinţare misterioasă. 

Lacrimi involuntare tremurau pe genele Eugeniei şi se 
uscau căzând pe obrajii ei înfocaţi. Luiza nu îndrăznea să-şi 
scoată prietena din acea meditaţie; mergea lângă dânsa, abia 
răspunzând cu un zâmbet suav la privirile duioase şi rugătoare 
pe care i le arunca din când în când Eugenia. 

Deodată, la cotitura unei alei, Luiza tresări, observând la o 
oarecare distanţă figura tristă a lui Vampa, ai cărui ochi înfocaţi 
străluceau în umbra care începea să se întindă în acea parte a 
grădinii. 

Eugenia îl văzuse şi dânsa. 

Fu un moment de nehotărâre şi de tăcere. 

A se întoarce ar fi fost a-şi mărturisi înfrângerea unui 
bărbat, ale cărui purtări, al cărui nume dovedeau un perfect 
gentilom. Deci Luiza merse înainte cu Eugenia şi Vampa înainta 
ca să le vorbească. 

— În grădina aceasta se respiră un aer admirabil; şi nu cred 
că am avut rea idee de a veni aici, deoarece ideea aceasta aţi 
avut-o şi dumneavoastră, domnişoarelor. 

— Aşa e, răspunse Luiza. Totuşi seara devine cam 
răcoroasă şi nopţile de toamnă fac să se dorească mai mult 
atmosfera călduţă a unui salon decât aerul unei grădini. 

Eugenia îi aruncă o privire rugătoare. 

— Voi avea plăcerea să vă însoțesc, zise Vampa. Eugenia ar 
fi preferat aerul răcoros şi răcoritor al grădinii, atmosferei 
călduţe a salonului, dar nu avu putere să rostească nici un 
cuvânt şi se lăsă dusă de prietena ei. 

Vampa merse pe lângă dânsa. 

Ajungând la scară, el lăsă pe Luiza să se suie şi când 
Eugenia se pregătea încet s-o urmeze, îi zise cu un glas care 
tremura şi părea că-i iese din inimă: 

— Daţi-mi voie, domnişoară, să vă spun adio. 

Eugenia se opri şi se întoarse. 

— Plecaţi? 

— Da şi poate pentru totdeauna. 

— Ce ziceţi? 


— ltalia mă ucide! 

— Şi ce căutaţi afară din Italia? 

— Puterea de-a uita, de se poate, simţământul adânc, 
excesiv care mă stăpâneşte. În Itala văd că mi-ar fi cu 
neputinţă. 

— Şi ce motive aveţi de-a uita acest simţământ? 

— Ah! zise Vampa cu un zâmbet amar. Când cineva suferă 
şi iubeşte cum iubesc eu, nu sunt decât două extremităţi pe 
toată scara senzaţiilor noastre: ori răsplătirea acestei dragoste 
şi acestei suferinţe, sau o desăvârşită uitare. 

— Şi crezi că nu trebuie să urmezi decât cea din urmă 
extremitate? 

— Mă întrebaţi? 

— Ar fi cineva în stare să vă schimbe hotărârea? 

— Negreşit! Şi ar fi de ajuns pentru aceasta un singur 
cuvânt! 

— Acea persoană ar fi foarte fericită! Murmură Eugenia. 

— Oh! Tot ce vă pot asigura e că, acea persoană n-ar putea 
calcula fericirea pe care eu aş simţi-o auzind o singură vorbă 
aşa de puternică, aşa de suavă încât să-mi poată schimba 
disperata mea hotărâre. Oh! Gândiţi-vă dacă omul care, după ce 
a trecut pragul morţii, însoţit de mii de chinuri, ar reveni, chiar 
dacă moartea nu ar fi o nimicire totală a sufletului şi a corpului, 
într-o viaţă plină de nespuse delicii, care-ar fi senzaţia încercată 
de dânsul? Ah! Şi-ar putea oare cineva face idee de aşa ceva? 

— Luaţi seama, domnule, că treceţi peste marginile 
verosimilului! O dragoste adâncă aşa cum oamenii simt de 
obicei, e lesne crezută; dar cine poate crede într-o dragoste 
exprimată în idile de o imaginaţie exaltată? 

— Aveţi dreptate; nimeni nu crede şi e o nebunie ao 
expune batjocorii. Şi dv. semănaţi cu toţi ceilalţi: râdeţi de 
simţământul pe care n-am avut curajul să vi-l ascund. 

— Dar cum vreţi să cred într-însul? Ce dovezi îmi daţi? 

— Aţi vrea poate una dintr-acele dovezi calculate şi 
studiate, în care adevărata patimă n-are nici un rol? Ah! Eu 
vreau cu orice preţ să plec. 

Vampa făcu un pas. Eugenia îl opri. 

— Ce vreţi cu mine? O întrebă Vampa cu aer crunt. 

— Ah! lertaţi-mă, aşa e. Ce vă poate opri lângă cineva care 
vă e indiferent? 


— Domnişoară! strigă Vampa, nu vă îndoiţi de simţământul 
pe care vi l-am mărturisit, pentru că aţi râde astfel de opera cea 
mai perfectă a creaţiei. Vă iubesc şi toată ambiția mea stă în 
posedarea acestei mâini aşa de gentile, pentru că de ea atârnă 
fericirea sau nenorocirea mea. 

Vampa puse o sărutare înfocată pe mâna Eugeniei. 

Ea făcu o sforţare uşoară ca să şi-o tragă înapoi. 

— Nebun ce sunt! Geniul dumneavoastră, mândru şi 
suveran nu vrea să cedeze la mărturisirea unei dragoste sincere 
şi adâncă, pe care o socotiți un simplu capriciu! Oh! Adio pentru 
totdeauna, Eugenio! Adio pentru totdeauna... Cel puţin vă voi fi 
văzut o dată. Voi fi respirat o zi acelaşi aer cu dv... O zi, o zi voi 
fi fost fericit... Acum vine nenorocirea! 

Vampa o lăsă de mână şi porni spre poarta grădinii. 
Eugenia, împinsă de un impuls misterios, îl urmă.. 

— Nu, nu! Nu veţi pleca astfel! Nu veţi pleca fără ca eu să 
ştiu cel puţin ziua când vă veţi întoarce! 

— Câte iluzii m-au îmbătat astăzi! Urmă Vampa, oprindu-se 
iarăşi şi luând din nou de mână pe Eugenia, care nu opuse nici o 
rezistenţă. Iluzii! Iluzii! Şi ce-mi folosesc acum când mă izbeşte 
nenorocirea? Eugenio! Eugenio! Vă veţi gândi într-o zi la omul 
care v-a iubit cum se iubeşte o singură dată în viaţă? 

Vampa deschise repede poarta şi făcu doi paşi afară din 
grădină. Eugenia nu-şi trăgea mâna înapoi şi sta lângă dânsul, 
tremurând, gâfâind, sleită de puteri, zdrobită de un simţământ 
puternic care, crescând tot mai mult, îi ardea sângele şi-i da 
friguri şi delir. 

Vampa se uita împrejur ca cineva obişnuit să vadă în 
întuneric şi zări la o mică depărtare o formă în care recunoscu 
trăsura sa. 

— Ei bine, domnişoară, zise el, vedeţi, suntem afară din 
grădină; întoarceţi-vă şi poarta aceasta ne va despărţi pentru 
totdeauna. Mâine poate nici nu vă veţi aduce aminte de mine. 
Întoarceţi-vă înapoi. 

— Ah! Te iubesc! Te iubesc! Şi nu mă vei părăsi! 

— Nu, zise Vampa luând-o în puternicele lui braţe şi 
alergând înspre trăsură. 

Eugenia scoase un țipăt ascuţit în care era o expresie şi un 
neînțeles amestec de spaimă, de mirare şi de plăcere. 


Pe când se petrecea scena aceasta, baronul Danglars, 
sfârşind a-şi cerceta scrinul şi asigurându-se că era bine închis, 
se întoarse în salon, unde servitorul adusese lumânări aprinse şi 
văzând singură pe domnişoara d'Armilly, căută din ochi pe 
Eugenia. 

— Eugenia se plimba adineauri aproape de vestibul. Totuşi 
se înnoptează şi am s-o rog să vină în casă. 

— Te însoțesc, domnişoară zise baronul. 

Luiza cobori repede scara, unde presupunea să găsească 
pe Eugenia, ascultând cuvintele de dragoste ale prinţului Spada, 
dar rămase uimită nevăzându-l. 

— Unde e Eugenia! întrebă baronul foarte îngrijorat, 
coborând scara. 

— Poate se plimbă pe calea ce duce la fântână. 

— Eugenio! strigă baronul, dar nu-i răspunse nimeni. Luiza 
şi Danglars înaintară pe aleea din faţa scării; deja erau aproape 
de poarta grădinii, când ţipătul ascuţit al Eugeniei ajunse la 
auzul lor. 

— Doamne! Ce s-a întâmplat? Strigă Luiza alergând la 
poartă. 

Baronul rămase nemişcat, împietrit. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Aleargă domnule Danglars, 
aleargă... s-a întâmplat vreo nenorocire... am recunoscut glasul 
prietenei mele. 

Baronul scos din letargie de strigătele Luizei, deschise 
poarta şi făcu un pas, dar se opri şi sări înapoi ca să nu fie stâlcit 
în picioare de doi cai viguroşi care târau repede o trăsură. 

— Ah! Domnule baron, zise Luiza zăpăcită de spaimă, 
apropiindu-se de el, Eugenia nu se arată... şi trăsura aceea, Ah! 
Doamne, dumnezeule! Ai milă de ea... 

— Domnişoară d'Armilly, zise baronul, mărturiseşte sincer 
ce s-a întâmplat. 

— Eul 

— Da, d-ta; Eugenia era în grădină... şi nu era numai să se 
bucure de răcoarea nopţii. 

— Ce zici!... 

— Zic., te întreb dacă Eugenia era singură? 

— Am lăsat-o cu prinţul Spada! 

— Mişelul! Sceleratul! strigă baronul. 


— Dumnezeule! strigă Luiza, rezemându-se de braţul 
baronului ca să nu cadă. 

— Domnişoară: de câteva zile s-a început în casa mea o 
comedie, o comedie teribilă... Şi iată-i sfârşitul! 

— Care? 

— O răpire! O răpire! 

— lubita mea Eugenia! strigă Luiza căzând în genunchi. 
Baronul îşi încrucişa braţele pe piept şi se uită cu furie şi spaimă 
înspre drum, pe care se auzea huruitul grăbit al "trăsurii 
banditului roman. 

Se bătu cu mânie peste frunte, murmurând: 

— Ah! De mi-aş fi putut închipui!... 


Capitolul XXVI Campi Lugentes 


Era noapte încă, atunci când trăsura lui Vampa, intrând în 
via Appia, se opri în faţa circului lui Caracalla. 

Vampa, dominat numai de simţământul dragostei, nu 
observase că nici o santinelă nu-i ceruse cuvântul de ordine, de 
când trăsura lor rătăcea printre funebrele monumentale ale viei 
Appia. Luă în braţele sale robuste corpul gingaş al Eugeniei şi 
cobori încet cu dulcea sa povară în întuneric, până la intrarea 
catacombelor. 

Acolo, Vampa se opri ca să se odihnească. Nici un glas 
omenesc nu ajungea la urechile lui: în jurul lui zburau liliecii, ale 
căror aripi se izbeau des de obrajii lui arşi de friguri: nici o 
lumină nu? L călăuzea; totuşi, el merse cu paşii siguri până în 
hruba spațioasă unde erau resturile vechiului chenotaf, care cu 
o zi mai înainte servise de masă bandiţilor; Vampa cunoştea 
direcţia acelui chenotaf, înainta spre dânsul, puse pe el trupul 
Eugeniei şi de buzele îngheţate ale victimei sale îşi lipi buzele lui 
arse de voluptate. 

lată, grozăvia scenei aceleia întunecoase a crimei se 
înfăţişa imaginaţiei criminalului, îndată ce-şi satură setea 
infernală asupra victimei sale care gemea. Un țipăt lung, răguşit 
şi lugubru ca al unei fiare îi ieşi din piept. Aruncă împrejur o 
privire înflăcărată, plină de spaimă, observând umbra şi tăcerea 
care-l înconjurau. 


Nici unul din faimoşii bandiți nu veneau să lumineze cu o 
torţă acel tablou de silnicire, sau să ceară în numele tovarăşilor 
partea ce trebuia să le vină dintr-acea crimă. 

— Nu! Urla Vampa. Nu, nimeni, n-o va atinge; femeia 
aceasta este a mea şi nu va fi a altuia decât a mea; vai de cel 
care va voi s-o atingă! 

Şi cu una din mâinile lui fierbinţi strângea mâinile îngheţate 
ale Eugeniei, pe când cu cealaltă dezmierda ameninţător 
mânerul unui pistol prins la brâu. 

— Rocca Priori! strigă el. Ecoul boitelor îi răspunse singur. 

— Rocca Priori! strigă el şi mai tare. Dormiţi aşa de adânc 
că glasul căpeteniei voastre nu vă poate deştepta? Ticăloşilor, 
pe care somnul vă biruieşte aşa încât uitaţi paza necesară 
singurului nostru adăpost! Deşteptaţi-vă odată! 

Vampa scoase pistolul de la brâu şi trase două focuri, a 
căror lumină instantanee se răsfrânse pe figura Eugeniei, întinsă 
pe fatala masă neagră. 

Împuşcăturile se stinseră încet, încet. 

Vampa întinse urechea ca să asculte murmurul lung ce 
urmă ecoului, când el repetă sunetul armei de foc. 

Banditul, văzându-se singur, începu să tremure. Mâna lui 
îngheţată şi agitată strângea cu putere pistolul descărcat. Se 
vedea dezarmat. 

Simţământul unei spaime nedesluşite îl cuprinse, o sudoare 
rece îi acoperi fruntea, îi era frică. Tot trupul lui Vampa tremura, 
un frig de moarte îi îngheţa sângele în vine. 

— Peppino, murmură el,. Să mă fi trădat? 

Să fiu eu victima unei curse? Nu, nu, e cu neputinţă... 
Peppino va fi ieşit cu oamenii la lucru şi crezând că nu mă voi 
întoarce aşa de repede... Dar catacombele sunt pustii... El n-ar fi 
trebuit să plece, fără să lase aici două santinele; am de mult ca- 
pul pus la preţ şi deşi am multe persoane care ţin la siguranţa 
mea, am şi mulţi vrăjmaşi. 

Poliţia nu ştie intrarea misterioasă a acestor catacombe şi 
nici n-o caută, pentru că de multe ori copoii ei au rămas în 
fundul circului Caracalla şi pe via Appia, ale cărei monumente 
serveau de ascunzătoare oamenilor mei. Să aşteptăm, aşadar. 
Peppino se va întoarce! 


Şi se aşeză lângă Eugenia, amăgit încă de o rază de 
speranţă, precum se întâmplă tuturor oamenilor slabi care nu 
vor să se convingă de puterea acestor cuvinte: Totul s-a sfârşit! 

Ceasurile trecură încet şi banditul tot aştepta întoarcerea 
lui Peppino. 

Încet, încet, el pierdu orice speranţă. Orice iluzie. 

El observă pentru prima dată adânca letargie în care era 
cufundată Eugenia; corpul ei care zăcea pe masa unde se 
expuneau odată morţii, pe acea masă pe care bandiții lui şi el o 
profanaseră de atâtea ori cu orgiile lor, îl făcu să se îngrozească. 
Ridică braţul spre chenotaf parcă ar fi vrut să deştepte pe 
Eugenia, dar braţul lui nu atinse corpul victimei şi un zâmbet 
amar i se ivi pe buze. 

— S-o trezesc? zise el şi de ce? La ce ar folosi? Ţipetele, 
tânguirile ei, s-ar ridica deodată sub boitele acestea 
întunecoase! Dar dacă somnul ei ar fi al morţii? Nu... nu; simt că 
trăieşte... inima îi bate... ea doarme... sleită de teroare şi de 
plăcere? Doarme. Mâine se va deştepta! 

Şi tăcu. 

Peste câteva momente, reluă cu mai mare nelinişte: 

— Dar noaptea asta are să fie eternă? Voi fi eu nevoit să 
stau totdeauna în întuneric şi îngrijat? Nu cumva capriciul unei 
puteri infernale îmi dă ca eternă tovarăşă pe această femeie 
care doarme parcă ar fi moartă? 

— Oh! Mai bine să vină moartea, dar totodată să vină şi 
lumina, întunericul mă înăbuşă, îmi îngheaţă sângele în vine! 

Boitele acestea nu mai sunt acum decât ceea ce au fost 
odinioară... un mormânt; şi în zidurile acestea scheletele îşi 
dorm, somnul lor veşnic! Oh! De câte ori am tulburat cu orgiile 
şi cu crimele mele augusta odihnă a morţilor... Şi acum, iarăşi o 
tulbur cu cea din urmă crimă a mea. 

Oh! Cea din urmă! Se grăbi el să repete şi rămase parcă 
înmărmurit de ce zisese; şi pentru ce cea din urmă? Este deja 
multă vreme de când doresc să azvâri departe de mine fierul 
ucigaş, care până acum mi-a înarmat mâna. Curaj! 

Şi aruncă departe de dânsul pistolul descărcat pe care 
maşina! îl puse iarăşi la brâu. 

— Departe de mine, armă ucigaşă şi fatală. Acum, Eugenio, 
te vei deştepta spre a mă duce la adevărata fericire! 


Dar vai! Va putea cineva repeta fără groază şi fără furie 
numele banditului care a furat, ucis, violat atâta vreme bătrâni, 
copii şi femei spre a-şi satisface lăcomia şi brutala lui 
senzualitate? 

Nu; blestemul mă va urmări pretutindeni: sunt osândit în 
ochii oamenilor ca şi înaintea lui Dumnezeu. Aştept, vai! Şi 
nădăjduiesc, ca femeia aceasta să se deştepte, ca buzele ei să 
vorbească, ca ochii ei să vadă, fără să cuget că primul ei strigăt 
prima ei privire vor fi de blestem... Eugenio, iartă-mă, iartă-mă! 

Vampa căzu în genunchi la picioarele chenotafului şi-şi 
ascunse faţa în mâini. 

Peste câteva momente o licărire de lumină roşcată care 
apăru, îl surprinse. 

Se sculă, răsuflând cu putere ca şi cum ar fi dobândit o 
viaţă nouă şi strigă: 

— Peppino! 

Nimeni nu-i răspunse. Lumina înainta. 

— Peppino! Aceiaşi tăcere. 

Atunci se înfiora. Singur, dezarmat, nu se putea apăra, îi 
veni ideea să se ascundă; cunoştea bine catacombele şi era să 
se refugieze într-una din ascunzătorile cele mai adânci, când un 
om, arătându-se fără veste la intrarea hrubei, îl opri cu aceste 
cuvinte: 

— În zadar, te-am văzut! 

Flacăra torţei ce acela avea în mână ilumina hruba. 
Necunoscutul făcu vreo câţiva paşi înainte; în mâna lui dreaptă 
lucea ţeava unui pistol. 

— Benedict! Murmură Vampa, dându-se înapoi speriat. 

— Taci, Vampa, ori te ucid! zise el, ţinând pistolul şi 
ridicând torţa deasupra capului ca să vadă mai bine pe bandit. 

— Nu cumva morţii ies din somnul veşnic ca sa mă 
chinuiască! Cugetă Vampa. 

— Ţi-ai satisfăcut blestemata ta patimă. Vin să iau partea 
ce mi se cuvine, zise Benedict. 

— Peppino m-a trădat! Murmură Vampa. Şi-apoi adăugă 

— Ah! Pentru asta vii? Nu pierzi timpul, Benedict... Am făcut 
răpirea... Preţul răscumpărării libertăţii... este un lucru la care 
ne putem gândi şi mai târziu... 

— Ca toate astea mie, îmi trebuiesc bani chiar azi. 

— Este cu putinţă? 


— Nu pe cât crezi tu. 

— Ce fel? 

— Vreau, cer bani chiar acum. 

— Ce-mi pasă de ce vrei tu? 

— Îți pasă însă de viaţă, prietene Vampa... Eu am obiceiul 
să fac aşa ca faptele să urmeze cuvintelor... şi sunt înarmat, 
vezi? 

— Dar eu? 

— Nu eşti. 

— M-ai spionat! Murmură Vampa furios, arătându-se totuşi 
foarte liniştit deşi îşi aducea aminte tocmai în momentul acela 
de teribila înştiinţare pe care i-o dăduse Pastrini din partea casei 
Thompson şi French. 

— Dacă sunt dezarmat, ce fac oare? Am eu nevoie de arme 
împotriva ta, când la cel mai mic strigăt vor alerga douăzeci de 
oameni gata să-mi execute ordinele? 

Benedict dădu din cap cu dispreţ şi se mărgini să răspundă: 

— Încearcă! 

Vampa tremură fără voie, dar, redobândindu-şi curajul 
strigă cu îndrăzneală: 

— Nenorocitule! Benedict râse în hohot. 

— Mai curând, tu eşti nenorocit. Tu care te-ai lăsat a fi 
biruit de o patimă brutală, uitându-te fără să vezi şi văzând fără 
să înţelegi. Vampa, nu ştii tu că eu am aflat tot? Eşti dezarmat şi 
singur neavând alţi tovarăşi decât pe victima desfrânării tale. 
Din momentul când ai intrat în groapă, am aşteptat ocazia de a 
mă prezenta ca un bun gropar spre a-ţi lua linţoliul: am auzit 
detunarea pistolului tău şi atunci m-am coborât, pentru că 
balaurul nu mai avea dinţi şi deci nu mă va mai putea muşca. 
Poate că mai ai un pumnal dar eu am în ţevile pistolului, două 
gloanţe bune care te vor culca mort. Prietene, prietene, prietene 
Vampa, cruţă-mă de osteneala de-a te despuia cu mâinile mele; 
cu alte cuvinte, cruţă-ţi restul vieţii pe care-l mai ai în piept. Ştiu 
bine că ai luat toţi banii care se aflau în casa bandei şi tocmai de 
aceea ti-i cer. Vampa, chimirul, ori eşti mort!. 

— Trădătorule! 

— Ştii mai bine decât mine ce afacere este asta!... Nu fac 
cu tine nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce de mai multe 
ori ai făcut tu cu alţii... Fur... ei, domnule Vampa, nu mai pierde 
atâta vreme... Punga sau viaţa! 


— Dar n-am bani. 

— Vampa! Vampa! 

— Ascultă-mă zise Vampa uitându-se disperat jur-împrejur. 
Tu eşti francezul care ai făgăduit capul meu poliţiei romane. 
Vezi că şi eu ştiu tot? 

— Nu face nimic. 

— Benedicte, tu vrei să mă jefuieşti şi să mă vinzi: unde e 
buna ta credinţă? Din ce şcoală nouă de criminal faci parte? De 
unde ai ieşit? Demon neloial şi perfid, aşa de întreprinzător şi 
aşa de hotărât? Oh! Adu-ţi aminte că eu... eu am jefuit mulţi 
călători... am şi ucis pe unii... am săvârşit într-adevăr multe 
crime, dar încă n-am vândut niciodată capul cuiva!... 

— Ce va să zică predica asta? Vampa, sunt foarte mirat, 
pentru că, în cele din urmă, cine ţi-a spus că eu te-am vândut eu 
nu-s negustor de capete. Hai, supune-te soartei, pentru că tu 
singur ţi-ai pregătit situaţia în care te afli, transportat de patima 
ta, ai ajuns în locul zis "Campi Lugentes" de care vorbesc 
poveştile; lasă să-ţi curgă lacrimile pe acest câmp, suferă pentru 
că ţi s-a întâmplat şi ţie, cum mi s-a întâmplat şi mie. Vei 
rămâne sărac... atât mai bine pentru sufletul tău: vei merge din 
casă în casă, din om în om, cerând smerit de pomană... Vampa, 
dă-mi banii! 

Vampa făcu un gest de furie, parcă ar fi vrut să sară asupra 
duşmanului său, dar francezul ridică repede pistolul în pieptul 
banditului, care, palid şi tremurând, fu nevoit să asculte cu 
capul în jos tot ce-i spunea fiul lui Villefort: 

— Eu fur hoţului şi aceasta îmi va dobândi mai mulţi ani de 
iertare decât nu mai am de trăit: Tu îţi vei ispăşi păcatele şi vei 
dobândi iertare. Apoi, Vampa, să lăsăm palavrele. Dă banii sau 
viaţa... Ştii puterea frazei acesteia... Eşti maestru în artă! 

— Dar cine mă asigură că după ce-mi vei lua banii, nu mă 
vei ucide? 

— De aş fi avut această bună intenţie aş fi împlinit-o deja, 
ceea ce voi face de vei tot zăbovi. 

— Hai, apropie-te. 

— Pune banii pe marmura aceea, lângă victima ta şi 
depărtează-te. Ah! Eugenio! Urmă Benedict cu fruntea 
încruntată; şi tu ai încercat nenorocirea! Tu care ai fugit de sub 
ocrotirea mamei tale, tu care ai plecat singură în lume! Ce-ai 
făcut oare dispreţuind acele dezmierdări iubitoare, acea severă 


protecţie de care atâtea altele ar fi fost aşa de mulţumite.!... 
Eugenio, dacă somnul tău nu e al morţii... suferă pentru că ai 
meritat! 

Vampa puse chimirul pe marmură, făcu apoi câţiva paşi 
înapoi. Benedict numără banii şi-i luă. 

Deşi banditul roman observa cu luare aminte orice mişcare 
a lui Benedict, ca să-l atace fără de veste, acesta procedă în aşa 
chip că pistolul fu totdeauna îndreptat spre Vampa. 

După ce luă banii, francezul se retrase până la intrarea 
catacombelor, luând torţa cu el şi lăsând pe bandit iarăşi în 
întuneric şi dominat de chinuri noi. 

Vampa căzu lângă chenotaf smulgându-şi părul. 

Fiul lui Villefort ajunse în fundul boitei şi, trecând prin gura 
făcută în stâncă, întâlni un grup de vreo doisprezece oameni 
înarmaţi. Puțin mai departe se vedea un pichet de cavalerie. 

— Domnule, zise Benedict unuia dintre ei, banditul este 
singur. 

— L-aţi văzut? 

— Da. 

Se retraseră apoi într-un colţ unde îşi urmară convorbirea. 

— Domnule, urmă francezul, am făcut Romei o mare slujbă: 
cred însă că nu mă veţi lăsa să plec fără a-mi da de însoțitor pe 
vreun om al dumneavoastră, deşi poliţia n-are de ce mă bănui. 
Eu am primit deja răsplata pentru capul hoţilor şi-mi este de 
ajuns. 

— Ce vreţi să ziceţi? 

— Luaţi un sfert din suma aceasta şi spuneţi că am fugit 
prin vreo trecătoare secretă a catacombelor. 

— Ah! Frica dumneavoastră poate să fie întemeiată... în 
sfârşit, doriţi să n-aveţi afaceri cu poliţia şi nimeni nu poate şti 
mai bine decât dumneavoastră în ce stare vă e conştiinţa. Dați- 
mi deci un sfert din suma primită, nu ca să calc ordinele primite 
ci ca să vă las să plecaţi. Trebuie să ştiţi că ordinele erau să vă 
las în libertate îndată ce Vampa ar fi fost prins. 

Benedict făcu o mişcare de uimire şi trecu un fişic de bani 
agentului de poliţie. 

— Sunt bani? 

— Număraţi. 


— Prea bine. Acum aşteptaţi un moment până când 
oamenii mei vor fi pus mâna pe Vampa; pe urmă veţi pleca 
oricând. 

Căpetenia se îndreptă spre grupul de agenţi şi strigă: 

— Aprindeţi torţele şi coborâţi-vă; ei, camarazi, la lucru! 
Torţele luciră pe dată şi pichetul de cavalerie se apropie repede 
de catacombe: spadele ieşiră din teacă şi sergenţii de poliţie se 
coborâră după Vampa. 

Un țipăt disperat, un țipăt frenetic, nebunesc şi furios, 
răsună peste câteva minute înăuntrul catacombelor. 

— Ascultaţi; aţi auzit? 

Este strigătul leului care cade spre a nu se mai ridica. Este 
faimosul Luigi Vampa, căzut în puterea justiţiei romane. 

— Acum plecaţi, sunteţi liber. 

Fiul lui Willefort dispăru printre ruine. 


Capitolul XXVII Perfecţiunea dreptății lui 
Dumnezeu 


Vampa, banditul care terorizase atâta timp împrejurimile 
Romei, era prizonier în cele din urmă şi în curând avea să-şi ia 
răsplata datorată multelor lui crime. 

Nici un glas nu era să se ridice în Roma ca să-l apare şi 
omul, surd totdeauna la rugăminţile victimelor sale, nepăsător la 
agonia nenorociţilor căzuţi în mâna lui, vedea cu groază 
ridicându-se înainte-i teribilul instrument de supliciu, fără să 
observe printre curioşi, unul singur pe a cărui fizionomie să se 
vadă semnele compătimirii. Nepăsarea, neîndurerarea pe care 
el o arătase faţă cu victimele sale, acum o întâmpina în tot ce 
vedea, în tot ce auzea, ca şi cum providenta ar fi vrut să-l facă 
să simtă şi să priceapă ce dureros e momentul cel din urmă al 
vieţii, neconfortat de adevărata prietenie ori de balsamul 
consolator al religiei adevărate. 

Pe dată ce agenţii de poliţie pătrunseră în catacombele 
sfântului Sebastian, Vampa scoase acel țipăt sălbatic, la care 
Benedict răspunse cu un hohot de râs îndrăcit; Vampa ar fi vrut 
să se apere, dar recunoscu pe dată neputinţa de a face faţă 


singur şi fără arme la opt oameni înarmaţi şi hotărâți. Se supuse 
deci, fu arestat, pus în lanţuri şi dus de acolo. 

Vampa pricepu soarta care-l aştepta. Eşafodul şi gâdele cu 
mâna lungă de fier i se arătară înaintea ochilor şi el îi închidea 
maşinal, necontenit vederea în piaţa del Popolo unde se ridica 
fatalul instrument de supliciu. 

Nimic nu putea să-l scape. Prieteni? N-avea. Aur? | se 
furase. Alergă cu mintea la Eugenia şi un zâmbet amar îi rătăci 
pe buze şi privirea lui pierdută, ca şi cum el ar fi fost adâncit 
într-un neexplicabil şi chinuitor vis, păru că blestema ceasul în 
care văzuse pe acea femeie. 

Pe când banditul era dus la Roma în mijlocul escortei de 
cavalerie, fiul lui Villefort, înfăşurat într-o manta largă, se 
coborâse de pe cal la poarta vilei baronului Danglars. 

Incepea să se crape de ziuă. 

— Spune domnului baron Danglars că vin să-i comunic 
lucruri de cea mai mare însemnătate. Nădăjduiesc că nu mă vei 
face să aştept afară, zise el servitorului venit la poartă. 

— lertaţi-mă domnule, dar am ordinul de a nu deschide 
decât persoanelor cunoscute; cred apoi că excelența sa nu va 
voi să primească pe nimeni în momentul acesta; aşadar n-aţi 
face rău să-mi spuneţi numele dumneavoastră 

— Chiar de mi-aş spune numele tot n-ar servi la nimic; 
totuşi, spune excelenţei sale că sunt agent de poliţie şi că 
doresc să capăt ceva desluşiri cu privire la un fapt întâmplat 
astă-noapte unei persoane care trebuie să-l intereseze în cel 
mai mare grad. 

Servitorul se retrase şi Benedict rămase aşteptând. 

Luiza d'Armilly nu putuse închide ochii; tremurând la cel 
mai mic zgomot şi crezând că aude necontenit ţipetele sărmanei 
sale prietene, aduse de vântul acelei nopţi fatale. Se trânti pe 
sofa şi deodată, sări în picioare auzind sunetul clopoţelului de la 
poartă. Mii de idei extravagante îi trecură prin cap; glasul îi pieri 
de pe buze, răsuflarea i se opri, ca şi cum aerul n-ar mai fi putut 
pătrunde în plămâni. 

Baronul Danglars, cu toate că era adânc mâhnit de răpirea 
fiicei sale, nu putu să se împotrivească poverii cu care noaptea 
apăsa pleoapele, silindu-le ca să se închidă. 

Danglars, trântindu-se pe pat îmbrăcat, dormea de câteva 
ceasuri şi somnul îi era tulburat şi dureros. 


Luiza d'Armilly află deci ea mai întâi cine era necunoscutul 
care se prezenta aşa devreme. 

Auzind că era un agent de poliţie, Luiza avu o presimţire 
bună; speră că ţipetele prietenei sale, atrăseseră atenţia cuiva 
pe drum, că trăsura pretinsului Spada fusese oprită de poliţie, 
care veghea în locurile unde mai lesne se fac asemenea acte de 
violenţă. 

Alergă ea însăşi în apartamentul baronului şi-l deşteptă pe 
dată, după ce dădu ordin feciorului să introducă pe agentul de 
poliţie în salon. 

Baronul, deşteptându-se şi aflând neaşteptata vizită, se 
pregăti să coboare. 

Luiza, ieşind din apartamentul baronului, alergă repede să 
se pitească lângă o uşă, hotărâtă să nu piardă nici o silabă din 
vorbele necunoscutului, dar spre marea ei mirare îl căută în 
zadar în salonul gol; se întoarse ca să întrebe dacă străinul 
fusese introdus acolo şi răspunzându-i-se afirmativ, crezu că se 
amăgise, se întoarse de unde venise, deschise uşa salonului, 
intră! strigă, dar nu-i răspunse nimeni... era singură. 

În timpul acesta, baronul care era să se coboare auzi un 
glas care nu-i era necunoscut. 

— Vei recunoaşte, domnule baron, că eşti foarte încet în tot 
ce te priveşte. 

Baronul se întoarse repede ca şi cum ar fi vrut să dea 
dezminţire acuzării şi scoase un țipăt de spaimă. 

Benedict se afla înaintea lui. 

— Dumneata, aici! zise el şi pe unde ai intrat? Odaia n-are 
decât uşa aceasta. 

— Ah! Uiţi cât văd, că "mâna de mort" ştie găsi în umbră 
uşile pe care altă mână nu le-ar putea descoperi! 

— Glumeşti, domnule! Explică-te: pe unde ai intrat? Ce te 
obligă să-mi violezi astfel domiciliul? Vorbeşte o dată, dacă nu 
strig. 

— Ai striga în zadar, pentru că nici nu mă gândesc să-ţi fac 
rău. De-aş fi venit cu asemenea intenţii aş fi putut face cât rău 
mi-ar fi plăcut. 

— Dar ce vrei? Pe unde ai intrat? întrebă din nou bancherul 
tot mai îngrijorat. 


— Voi răspunde numai la prima dumitale întrebare şi sper 
că ne vom înţelege lesne, închideţi bine uşa aceasta pentru ca 
să nu ne tulbure nimeni. 

— Dar, sunt aşteptat jos!... nu ştii poate... ah, nu, nu 

Poate să nu ştii... 

— Ştiu tot, domnule. Ţi s-a furat domnişoara Eugenia. 
Vampa, prietenul dumitale, face des asemenea treburi. 

— Prietenul meu! 

— Ţi-a dat bani şi i-ai primit. 

— Eu? 

— Da, d-ta... 

— Ah! 

— Tatăl unei fete tinere şi frumoase, pentru ce poate să 
creadă că-i dă bani un bandit? Sunt de părere că eşti mai isteţ 
cu cifrele decât cu oamenii. 

— Eu nu voi izbuti niciodată să înţeleg pe oamenii care nu 
se explică; ca d-ta, de pildă. 

— Mă voi explica, dar închide uşa. 

— Mai întâi coboară cu mine... trebuie să vorbesc cu 
agentul de poliţie care a venit la mine, care-mi aduce, fără 
îndoială, vestea arestării răpitorului, şi-mi va spune că sunt 
aşteptat spre a se afla de la mine cine este Ah! Viaţa domnului 
Vampa este acum în mâinile mele. 

— Închipuiri! De-ai avea un dram de judecată sănătoasă, 
te-ai feri să te întâlneşti cu agentul de poliţie. 

— De ce? 

— Măcar din instinct. 

— Ce vrei să zici? 

Baronul se îngălbeni şi, tremurându-i mâna, încuie repede 
uşa cu cheia. 

— Prea bine, domnule baron. Acu văd că ţi-ai venit în minţi. 
Ascultă-mă. 

În momentul acela cineva bătu în uşă şi se auzea glasul 
Luizei. 

— Domnule Danglars! 

Baronul era să răspundă, însă un gest al lui Benedict îi 
porunci să tacă. 

— Domnule Danglars! Dar, ce vrea să zică misterele 
acestea! Ah! Toate astea mă înspăimântă! 


Domnişoara d'Armilly, văzând că nu-i răspundea nimeni, se 
întoarse jos şi peste un moment, i se auzi glasul chemând pe un 
servitor. 

— Domnule baron. Zise Benedict, ştiu tot; Vampa a fost 
arestat, a declarat că a fost aici, a spus numele dumitale şi 
trebuie să pricepi că justiţia nu va lăsa în tihnă pe un om în casa 
căruia a petrecut noaptea un bandit ca acesta. 

Sudoarea curgea în picături mari de pe fruntea lui Danglars. 

— Atunci? întrebă el speriat şi uitându-se îngrijorat la uşă. 

— Atunci! Dar e lesne de priceput, răspunse Benedict cu cel 
mai mare sânge rece. Îndată ce am aflat asta, am dat fuga să te 
prevestesc. 

— Dar, ce e de făcut? întrebă iarăşi bancherul cu o agitaţie 
din ce în ce mai mare. 

— Slab cap ai! 

— Ah! Da, da, aşa e, dragul meu prieten, dar unele lucruri 
ce ne cad în spate fără de veste ne produc un efect ciudat. 
Totuşi, recunosc că nu e vreme de pierdut. 

— Ce-ai făcut la Paris, după ce din socotelile dumitale a 
rezultat imensul "deficit" al băncii? 

— Ah! Da, da; pe când procurorul văduvelor şi orfanelor 
aştepta milostenia de cinci milioane, eu am fugit. 

— Deci?" Pe când agentul de poliţie te aşteaptă în salon, cu 
gândul de a te înhaţa de guler, dă un ultim adio casei acesteia şi 
fugi ca vântul. 

Tocmai la asta mă gândeam, prea bunul meu prieten. 
Drumul? 

— Te voi călăuzi eu.» 

— Pe cinste? întrebă baronul cu un ton rugător. Dar 

— Îţi jur! Hai, grăbeşte-te. În curând vor veni să bată uşă, 
ziua înaintează, de-i zăbovi nu vei mai putea fugi. 

— Oh! Blestemat Vampa, murmură baronul, alergând la 
scrin şi examinând locul unde şi închisese banii. 

— Lasă acolo bagatela aceea, îi zise tâlharul, am eu bani şi- 
ţi voi împrumuta. 

— Ce? Cum? Să las ceea ce e al meu, pentru ca poliţia să 
se îngraşe? Răspunse baronul luând în buzunar banii şi hârtiile 
care se aflau în scrin. Oh! Puteam prea bine pune lucrurile în 
regulă din partea aceasta şi apoi nu e aşa de mare grabă să nu 


putem pierde, doua trei minute pentru câteva mii de galbeni... 
Acum sunt gata să fugim. 

Şi zicând aceste cuvinte apăsă pe un resort al tabloului ce 
decora un perete al odăii. Tabloul se învârti pe ţâţânile arcului în 
cornişă lăsând să se vadă o scară îngustă ce se cobora în jos în 
grosimea zidului. 

— Pe aici, domnule baron, zise Benedict. Ei! la seama, 
scara e învârtită şi treptele sunt umede, să nu aluneci. 

— Eşti vrăjitor! strigă Danglars lăsându-se a fi călăuzit şi 
observând cu plăcere că tabloul îşi relua locul. 

— Să mă ia dracul de mi-aş fi putut închipui acest secret... 
aşa de miraculos! 

În timpul acesta, Luiza d Armilly merse din nou să strige pe 
baronul Danglars, de astă-dată însoţită de doi servitori. Uşa 
rămase închisă şi nimeni nu răspunse la chemarea fetei. 

Atunci începu a-şi face ideile cele mai ciudate, dintre care 
una îi păru admirabilă: era că baronul Danglars rămăsese 
victima unui atac de apoplexie, care nu-i da putere să deschidă 
uşa; dar totuşi ea nu înţelegea pentru ce el se închisese pe 
dinăuntru. Servitorii hotărâseră să doboare uşa, Luiza îi sfătui să 
mai aştepte câteva minute, în care strigă neîncetat cu glas tare 
pe bătrân, dar văzând că orice încercare era zadarnică făcu un 
semn şi servitorii începură să împingă în uşă. 

Peste puţin lemnul vechi al uşii începu să crape, cuiele 
ieşiră afară, broasca sări în mijlocul odăii şi uşa căzu cu mare 
zgomot pe podele. 

Luiza d'Armilly intră iute în odaie, luminată de candela 
rămasă aprinsă pe scrin şi se uită împrejur cu mirare şi cu 
spaimă. 

Odaia era goală. 

Spaima domnişoarei d'Armilly se mări; ea se îngălbeni ca 
ceara şi inima îi bătea cu nespusă violenţă. 

In acea casă intrase un om ce zisese a fi agent de poliţie şi 
acel om dispăruse ca prin farmec. Baronul nu era în odaia sa şi, 
totuşi, odaia era închisă cu cheia pe dinăuntru. 

Ah! zise ea, făcând o sforţare spre a-şi ascunde spaima 
care o cuprinsese şi a nu o arăta servitorilor Domnul baron a 
plecat şi degeaba l-am mai căutat. 

— Dar, domnişoară, zise un servitor, pe unde dracul a putut 
pleca! Aş crede că pe fereastră, de n-ar avea gratii. 


— Nu ştiu nici eu, răspunse fata. Dar a ieşit. Spuneţi 
vizitiului să găsească trăsura, mă duc în oraş şi când se va 
întoarce domnul baron, rugaţi-l să mă scuze că am plecat fără 
să-l aştept, din cauză că trebuie neapărat să mă duc la teatru. 

Servitorii îi împliniră" porunca şi peste câteva minute Luiza, 
plina de spaimă, tremura în fundul trăsurii care o ducea la 
Roma. 

Abia intrând în casă, Aspasia alergă s-o înştiinţeze că 
Eugenia venise foarte dimineaţă, dar că, simțindu-se cam 
indispusă, se culcase în pat ca să se odihnească. 

Neţinând seamă de acea înştiinţare, Luiza alergă cu 
lacrimile în ochi în odaia Eugeniei şi o strânse în braţe, dându-i 
dovezi de cea mai sinceră afecţiune. 

Cele două prietene se sărutară şi-şi amestecară lacrimile. 
Eugenia îşi ascunse faţa la sânul prietenei sale, ca să-şi ascundă 
roşeaţa şi ruşinea, fără ca în inima ei să mai vorbească alt 
simţământ afară de acela care le unea de aşa mult timp. 

Pe când cele două artiste îşi schimbau astfel dezmierdările 
şi Eugenia, căindu-se de mii de ori că se lăsase a fi stăpânită de 
un alt simţământ, gonea din inimă orice altă imagine afară de a 
Luizei, baronul Danglars îşi cunoştea poziţia, tremurând de furie 
şi de disperare în faţa lui Benedict. 

Ajunseră amândoi la piciorul întortocheatei scări pe care 
baronul urcă. 

— Vei avea casă "gratis" şi nu e tocmai rea, răspunse 
Benedict, pregătindu-se să deschidă uşa. 

— Fie-ţi milă de mine, pentru dragostea lui Dumnezeu! 
Francezul se opri şi se uită lung la Danglars parcă ar fi vrut să-i 
citească gândurile. 

— Drace! Bigot mai eşti exclamă el. Apoi urmă: 

— Mizeria e sora vitregă a bigotismului, cel puţin merg 
împreună totdeauna. 

— Ei bine, dacă nu în numele lui Dumnezeu, cel puţin în 
numele minunii ce ţi-ai propus, ai milă, reluă Danglars. Aşa mai 
pricep. Dar ce vrei de la mine? 

— Să mă ajuţi. 

— Cum? În ce? 

— În tot, în tot. Mântuie-mă, ocroteşte-mă! 

— Nu cumva crezi, obraznic bătrân, că am să te iau după 
mine? Eu plec din Italia, o corabie mă aşteaptă în port. 


— O corabie! Repetă Danglars răsuflând tare şi ridicându- 
se, o corabie!!! 

— Ce e, ce e? întrebă tânărul, care observând gestul lui 
Danglars, duse repede mâna în buzunar unde se afla pistolul. 

— Nu mi-ai spus că ai o corabie, care te aşteaptă în port? 

— Da. 

— Ai pilot? 

— Negreşit. 

— Ah! 

— Atunci! 

— Ţi-aş fi cerut locul acesta. 

— Dumneata? 

— Da, eu; dar deoarece te apuci de călătorit, se vede că ai 
de gând să faci comerţ; poate vei lua mărfuri de contrabandă 
aici în Mediterană; ei bine, în cazul acesta mă ofer ca să vin şi 
eu. 

— Aşadar, te pricepi să manevrezi o corabie şi să faci 
afaceri mercantile? 

— Da, mă pricep; când eram copil am stat tot pe mare, 
întins între baloturile de marfă încărcate pe corabie. 

— Ce zici? Dar blazonul care-ţi decora leagănul, dar numele 
strămoşilor dumitale? 

— Am început fiind marinar... M-am urcat, m-am ridicat, 
până în punctul unde m-ai văzut; acum mă cobor şi am să 
sfârşesc în punctul de unde am plecat. 

— Imi juri pe viaţă că spui adevărul? 

— Da, jur. 

— Gândeşte-te că, odată pe mare, dacă incapacitatea 
dumitale este recunoscută... vei avea un ucigaş vrednic de d-ta; 
pântecele unui peşte câine. 

— Bine. 

— Haidem, atunci; pune-ţi titlurile în buzunar şi urmează- 
mă. Istoria dumitale îmi pare tot mai interesantă, mi-o vei 
povesti pe mare. Zău, nimeni n-ar recunoaşte sub redingota 
aceasta cu guler de catifea şi cu căptuşeală de mătase, bluza 
marinarului. Oh! Lume! Lume! 


Capitolul XXVIII O noapte pe mare 


Danglars însoţise pe Benedict şi a doua zi se afla pe bordul 
yahtului care, ieşind din Tibru, pornea spre Corsica. Echipajul nu 
păru nou bancherului, aghiotantul era Peppino şi acesta 
cunoştea pe Danglars de o bucată de vreme. 

Ajungând în dreptul Livornului, Benedict trimise o barcă la 
uscat cu doi marinari ca să completeze aprovizionarea iahtului. 
Îndată ce se întoarse barca, yahtul cu velele latine umflate de 
vântul serii, după ce executaseră manevrele şi strânseră 
odgoanele, cei opt marinari care formau echipajul yahtului îl 
lăsară în voia vântului şi întinşi pe punte, îşi umplură pipele 
pregătindu-se să fumeze. 

Peppino sta în picioare, rezemat de catargul de la proră, 
înfăşurat în bluza lui groasă şi se uita curios la omul care sta la 
cârmă şi care nu-şi dezlipea ochii de pe busolă. 

Benedict, acoperit cu mantaua sa, sta lângă omul acela, 
parcă i-ar fi controlat mişcările. 

Vântul se făcea tot mai puternic, cu cât se apropia noaptea 
şi yahtul alerga cu mare iuţeală. 

Observând aceasta, omul de la cârmă zise lui Benedict: 

— Vezi, noaptea e rece, vom intra în drumul vântului şi eu 
cred că vom putea alerga numai cu pânzele cele mici, strângând 
pe cele latine. 

— Pentru mine, asta e greceşte. Dar voi chema pe cineva 
care se va pricepe mai bine, zise Benedict. Ei, Rocca Priori! 
Cheamă pe pilot. 

— Prezent! strigă pe dată un individ care se sculă repede 
dintre marinari. 

— Maestrul Danglars zice că trebuie strânse velele latine. 
Zise Benedict. 

Pilotul zâmbi cu dispreţ, aruncând o privire de sus în jos lui 
Danglars. 

— Şi pentru ce? 

— intrăm în drumul vântului şi vom putea alerga bine şi nu 

mai cu pânzele cele mici. 

— Ei, se vede că nu ţii să cruţi braţele echipajului că suflă 
dinspre Jict. 

De ce am intra oare în drumul vântului? Nu ştii poziţia 
insulei Elba? Nu sud-vest? 


Şi yahtul care se apropia tot mai mult de linia vântului 
pierdea neîncetat din iuţeală, pentru că vântul îl oprea 

Pilotul ridică din umeri, mormăind câteva cuvinte plin de 
ciudă, din care Benedict prinse pe următoarele: 

— Eu, nu pricep modul de-a cârmui şi nici nu vreau să-l 
pricep... Se vede că-i e frică camaradului de vânt! 

— Ei, la locurile voastre prietene; zise atunci Benedict, 
Maestrul Danglars va comanda manevra. 

Apoi, apropiindu-se de Danglars, urmă: 

— la seama bine ce faci şi ţine minte că îndată ce ţi se va 
recunoaşte inutilitatea pe bord, te trimit peşcheş peştilor. Ti-am 
mai spus că nu mă grăbesc să ajung la insula lui Monte-Cristo 

— N-ai grijă, răspunse Danglars cu cea mai mare linişte 
Cunosc de minune marea Mediterană şi, cu toate că nu ştiu 
poziţia insulei, o vom găsi fără greş. 

Oamenii erau la locul lor. Unii ţineau odgoanele, alţii 
frânghiile, alţii pânzele din-napoi. 

Danglars examina busola, întări cârma şi când yahtul intră 
în linia vântului ordonă să se dea jos velele latine şi să se ridice 
trinchetele cele mici. Apoi se uită la Benedict, care părea 
mulţumit. 

Pilotul se plimba pe punte, uitându-se urât la Danglars. 
Yahtul, alergând repede pe apă, nu mai ocupă atenţia lui 
Benedict, care scoase un oftat adânc, respirând cu lăcomie 
aerul mării. Marinarii, mergând la proră, intonau un cântec încet 
şi monoton, al cărui refren îl însoțea şi Peppino, în picioare între 
ei. Sunetul acelor glasuri părea să facă o impresie rea asupra lui 
Benedict. Simţea nevoia să fie singur şi să nu mai audă şuieratul 
vântului printre odgoane. După o viaţă plină de aventuri şi de 
primejdii, în faţa unei încercări îndrăzneţe şi anevoioasă, voia să 
se reculeagă, să cugete la dreptatea cauzei ce-l împingea la 
acea răzbunare fără milă. 

Chemă pe Peppino comandându-i să trimită pe marinari sa 
se culce fără să lase "gardă" pe punte. 

— Aşadar dumneavoastră vă încredeţi în cunoştinţele 
domnului Danglars? Vă bizuiţi pe dânsul? întrebă Peppino. 

— Şi de ce nu? Răspunse baronul fără baronie; Ştiu ei ce 
fac şi te pot asigura că, de nu se va schimba vântul, aleargă 
câte şase noduri pe ceas şi mâine dimineaţă vom aproape de-a 
fi trecut de insula Elba. 


— Du-te, Peppino! Porunci Benedict. Pepino se supuse şi 
peste câteva minunte toţi plecară. Două persoane mai 
rămâneau pe punte. Benedict şi Danglars. Amândoi părură a se 
abandona unei adânci meditații; unul stând cu braţele 
încrucişate pe piept şi cu capul descoperit; ochii aţintiţi pe 
marea care-şi rostogolea valurile sub mantia întunecoasă a 
nopţii; al doilea, cu braţul drept rezemat de bara cârmei şi cu 
stânga ascunsă în sân, i se citea pe fizionomie expresia cuiva 
care-şi trece viaţa în revistă, unul se gândea la viitor, celălalt la 
trecut. 

Benedict merse încet spre Danglars şi-l bătu pe umăr. 

— Nu e nimic nou, se grăbi a zice maistrul Danglars, 
tresărind şi aruncând o privire repede asupra acului busolei, 
yachtul merge în linia vântului cel bun... 

Se gândeau amândoi la altceva decât la yacht, 

Acum, zise Benedict. 

— Te asigur... 

— Lasă!... ce-ţi pasă dumitale ca şi mie de yaht şi de mare, 
în momentul acesta de singurătate, de tăcere şi de întuneric? 

Eu mă gândeam la ce era să se întâmple, dumneata la cele 
deja întâmplate: unul din noi doi trebuie să-şi dea trupul şi 
sufletul ca să găsească pe un om contra căruia a jurat 
răzbunarea unui tată pe patul morţii; celălalt trebuie să caute, în 
faptele trecutului ce l-a putut face să merite povara fatalităţii 
care-l apasă de câtva timp. 

Vorbeşte, vorbeşte; trebuie să aud vorbind pe cineva care a 
comis crime. 

Vreau să studiez crima sub diferitele ei înfăţişări, vreau să 
ştiu toate modurile cu care cineva poate suferi în lumea 
aceasta. 

Vorbeşte, vorbeşte pentru că vreau să înec, să sting suflu 
cu suflu toate afecțiunile cele mai scumpe ale unui om, vreau să 
născocesc chinuri noi spre a-i smulge din inimă cele mai 
dureroase gemete. 

Vai de mine de nu-mi voi ajunge scopul, de nu voi izbi bine, 
de-mi va cădea braţul dezarmat, de mi se va întuneca 
inteligenţa! Oh! Tată, tu ai rămas atunci nerăzbunat. 

Danglars se uita cu spaimă la Benedict; niciodată nu-i 
auzise glasul întrerupt de suspinele unei tânguiri amare. 


Fu un moment de tăcere, în care Benedict, dădu frâu liber 
lacrimilor sale, plimbându-se, cu mare agitaţie, până ce veni 
lângă Danglars. 

— Domnule, acest Monte-Cristo, acest Edmond Dantès, 
spune-mi, cine era şi de unde a ieşit aşa de puternic răzbunător, 
neîndurător? 

Danglars se cutremură. 

Iti pot eu destăinui o taină care este între dânsul şi 
Dumnezeu? 

— De ce nu între dânsul şi iad? exclamă Benedict. 

— Ah! Fiindcă încep să cred într-un principiu sublim, de la 
care emană adevărata dreptate! 

— Ah! Dumneata crezi că Edmond Dantès a fost inspirat de 
principiul sublim de care vorbeşti? întrebă Benedict cu un 
zâmbet imperceptibil de dispreţ şi de necredinţă. 

— Cred! Murmură Danglars. 

— Dumneata? 

— Da, eu; şi te voi face să împărtăşeşti credinţa mea, dacă 
ai vrea să mă asculţi. 

— Vorbeşte. 

Danglars se gândi un moment şi apoi începu: 

— Pe la anul 1814 ori 1815 sosi la Marsilia un mic brick al 
casei Morel şi fiul: eu aveam pe nava aceea slujba de pilot. 

Şi iată că în Februarie 1815 moare căpitanul brickului 
aproape de portul Ferraio; la 25 în aceiaşi lună intră în portul 
Marsilia, corabia comandată de un tânăr marinar, în care 
căpitanul avea mare încredere. Trebuie să crezi că locul vacant 
prin moartea căpitanului stârni ambiția multora şi pe a mea şi 
începui deci să fac aşa încât să capăt acel grad. 

Vechimea mea pe bord, experienţa mea pe mare, totul 
trebuia să mă ajute; totuşi, întâmplarea vru ca tânărul marinar 
să-mi fie preferat. Atunci mă jurai să-l pierd: acel tânăr marinar 
era Edmond Dantès, care, amorezat nebun de o sărmană 
catalană care-l iubea şi dânsa, aţâţase gelozia unui compatriot 
al său, gelozie neînfrânată. Cunoscând firea catalanului şi 
calculând până unde-l putea împinge focul ce-i ardea vinele, 
încercai să aţâţ incendiul care trebuia să fie fatal lui Edmond 
Dantès. 


— Şi cum ai izbutit? întrebă Benedict cu glas posomorât şi 
cu aerul care preţuieşte şi judecă acţiunile după vorbele pe care 
le ascultă. 

—  Folosindu-mă de o particularitate a celei din urmă 
călătorii, scrisei o denunţare împotriva lui Edmont Dantès, 
spunând că în drumul spre a se întoarce la Marsilia, se oprise în 
insula Elba, unde debarcase căpitanul şi dădui denunţarea 
aceasta autorităţilor însoţind-o de mai multe amănunte care să 
arate pe Edmont Dantès ca agent al lui Bonaparte. 

Fu, prin urmare, arestat ca bonapartist în momentul când 
se aşeza la masă, spre a-şi celebra nunta cu frumoasa catalană. 

Din acea zi dispăru de pe lume omul care-mi făcea umbră; 
dar bagă bine de seamă, domnule, n-am putut nici atunci 
dobândi locul de căpitan al brickului. 

Trecură cincisprezece ani şi în timpul acesta catalana, 
măritată cu rivalul lui Edmond, devenise contesă de Morcerf şi 
eu mă însurasem cu văduva domnului de Nargone, aveam titlul 
de baron Danglars şi posedam mai multe milioane. 

Dar iată că într-o zi iese, nu ştiu de unde, poate că din 
măruntaiele pământului, poate că din adâncul mării... un om 
imens de bogat şi de puternic. Acest om era contele de Monte- 
Cristo. De atunci fatalitatea începu să mă prigonească. Eu, 
compromis de creditul ce i se deschisese asupra casei mele, 
trebui să fug din Paris ca să-mi scap restul averii. Contesa de 
Morcerf, femeia care fusese iubita lui, văzu mâna puternică a 
nenorocirii  răsturnând toată clădirea prosperității sale. 
Nenorocirea, durerea, mizeria, nu întârziară să apară. 

— Aşteaptă puţin, zise deodată Benedict.. Şi pentru care 
motiv, Edmont Dantès vru să aducă în mizerie pe femeia pe 
care o iubise? Ce crimă făptuise ea spre a merita pedeapsa 
teribilă pe care i-o trimise omul care se zicea neinspirat de 
Dumnezeu? Nu-cumva Edmont Dantès pretindea ca ea să 
rămână fidela lui şi legăturilor cu dânsul pe care o aşa de lungă 
lipsă le desfăcuse? Nu cumva pretindea ca o biată femeie care 
nu fusese soţie bărbatului ei să fie osândită la o veşnică 
văduvie? Ah! lată întâia ta crimă, Edmont Dantès, iată evidentă 
una din halucinaţiile tale! 

— Uiţi oare că Edmont Dantès trebuia să se răzbune pe 
contele de Morcerf? Observă Danglars. 


— Acest om care credea că e mai presus decât ceilalţi, 
acest om care se proclama drept ca un Dumnezeu, n-a putut, n- 
a ştiut înţelege că mila e cel mai frumos atribut al dumnezeirii 
creştineşti? Reluă Benedict. 

Vezi ce om drept! Să jertfească unei  răzbunări 
înspăimântătoare pe sărmana femeie care-l iubise, care şi-ar fi 
dat poate viaţa pentru dânsul! Nebunule, în mijlocul pretinsei 
tale glorii! Nenorocitule, în apogeul măririi tale ipocrite te ziceai 
chemat să împlineşti cuvântul lui Dumnezeu! 

— Nu, nu murmură Danglars tremurând şi agitat. Un 
Dumnezeu îl făcuse puternic ca să pedepsească crima; eu cred 
în această taină. 

— Ei bine, eu reneg Zeii voştri oricare ar fi, dacă dreptatea 
lor e ca aceea pe care a arătat-o Edmont Dantès! exclamă 
Benedict, ridicând pumnul către cer. 

Danglars îngrozit îl opri iute cu mâna stângă. 

— Ce zici? Pe când suntem atârnaţi"deasupra abisului, în 
voia vântului şi a valurilor, respingi astfel cea din urmă speranţă 
a marinarului! Nebunule, examinează faptele şi recunoaşte în 
uimitoarea lor înlănţuire că este un Dumnezeu puternic mai 
presus de noi. Eu care am fost milionar şi mă credeam ieşit de o 
mie de ori din obscuritatea în care m-am născut, am văzut cum 
milioanele mele au pierit ca un vârtej de praf suflat de vânt şi 
cum am revenit la ceea ce eram atunci când meditam întâiul 
pas pe calea crimei. Oh! Da, este un dumnezeu puternic; eu 
cred într-însul în adâncul sufletului meu. 

— Fie, zise Benedict după un moment de cugetare. Vreau 
să cred în Dumnezeu, drept şi puternic, pentru că el mă trimite 
să izbesc pe omul care s-a jucat cu divina lui milostivire, 
refuzând-o tuturor pe pământ. Am nevoie să cred într-un 
Dumnezeu puternic, pentru că în mine nu simt putere. Sunt mic 
şi mizerabil în spaţiul nemărginit care ne înconjoară. Am nevoie 
să cred în Dumnezeu, pentru că simt în mine un principiu 
superior materiei pământeşti şi pe care pământul nu-l poate 
deci atinge. 

Oh! Dumnezeule! Dumnezeule! Dacă simţămintele mele 
sunt culpabile, dacă nu e dreaptă răzbunarea pe care am primit- 
o, îngroapă-mă pentru veşnicie în prăpastia care-mi stă sub 
picioare. 


Benedict, pentru întâia dată, ridică ochii pe cer şi căzu în 
genunchi. 

În acel moment marea începu a deveni nemişcată, 
suprafaţa apei se preschimbă într-o imensă oglindă, până ce 
Benedict să n-aibă vreme a chema echipajul de manevră, o 
panglică roşie care despică repede firmamentul, urmat de o 
înspăimântătoare bubuitură de tunet anunţă o furtună riscantă 
ca cele care nu sunt rare în Marea Mediterană. 

Din cele patru puncte cardinale cerul parcă se despică spre 
a vărsa teribilele lui raze împrejurul yahtului nemişcat. Tunetele 
urmau la intervale rare şi în curând tot cerul nu mai oferi decât 
priveliştea unui imens incendiu. 


Capitolul XXIX  Naufragiul 


Cuprins de mirare la acest fapt neaşteptat, tot echipajul 
yahtului se repezi pe punte. Danglars ţinând ţeapăn în mâinile-i 
îngheţate cârma, se uita cu groază la Benedict, care, în picioare, 
cu braţele încrucişate pe piept, semăna cu geniul răului, o 
umbră posomorâtă, pe care acel cer de foc părea că-l ameninţă. 

Pilotul se folosi de prilej spre a pierde pe Danglars în ochii 
stăpânului yachtului. Om obişnuit cu teribila privelişte a 
elementelor dezlănţuite, el nu se temea şi nu-şi pierdea 
speranţa pe câtă vreme cea din urmă rază a ei nu se stingea; 
alergă cu curaj la cârmă şi smulgând bara din mâinile lui 
Danglars strigă cu toată puterea: 

— La loc, tovarăşi! Nenorocitul acesta nu se mai poate 
stăpâni de spaimă şi vrea să ne prăpădească. 

— Ah! lertare, iertare! exclamă fără să cugete Danglars, 
pentru că el vedea cu spaimă venindu-i pedeapsa, că era un om 
care-i disputa locul, după cum el disputase locul lui Edmond 
Dantès. 

— Ah! Ceri iertare! exclamă pilotul scoțând cuțitul şi lăsând 
cârma. 

— lertare! lertare Dumnezeule! exclamă iarăşi Danglars. 
Dându-se înapoi din faţa ameninţătorului său rival. 


— Nici o iertare, camarazi, pentru cel care ne sperie fără 
cauză cu ţipetele lui, urmă pilotul pentru cel care tremură ca un 
câine, pentru că vede focul jucându-se cu apa în jurul lui. 

La glasul pilotului, Peppino, luând o secure, se repezi 
asupra lui Danglars. 

La lumina intermitentă a fulgerului se vedea un om în 
culmea deznădejdii, ţeapăn şi rezemat de "peretele" corăbiei şi 
ţinându-se cu braţul stâng de odgoane, pe când cu cel drept 
înarmat cu o secure se apăra împotriva loviturilor ce-i dădeau 
doi oameni: pilotul şi Peppino zis Rocca Priori. 

Echipajul alerga în sus şi în jos, înspăimântat, strigând, 
gesticulând, cerând milă şi apucat de groază, în urma primului 
țipăt al lui Danglars. Yachtul zbura la întâmplare pe apă, cât 
dură acea scenă de zăpăceală. 

În sfârşit, un țipăt ascuţit, dureros, un țipăt de agonie, 
domină toată gălăgia aceea. 

La acel țipăt, toate glasurile tăcură şi curând se auzi acela 
al pilotului care comanda: 

— La manevră, camarazi, la manevră; trebuie să ridicăm 
trinchetul sus pentru că probabil că va veni uraganul. Curaj, 
curaj, nu e nimic, cine stă la cârmă nu e marinar de apă dulce. 

Echipajul nu se opuse şi yahtul condus de o mână dibace, 
stătu în loc în timpul furtunii. 

Benedict rămase tot în acelaşi loc, ca şi cum o putere mai 
presus de voinţa lui l-ar fi ţinut acolo, în jurul lui se petrecuse 
ceva teribil pe care îl ghicea, fără să-l înţeleagă, pentru că 
sufletul lui era în armonie cu vijelia şi absorbit de un singur 
gând. 

— Oh! Dumnezeule! Murmura Benedict, recunosc puterea 
ta nemărginită care tulbură elementele din adâncimea mărilor 
până în înaltul cerului nu mai asistasem "la această privelişte 
teribilă şi frumoasă, în care se arată tăria braţului tău. lartă-mă 
deci dacă ţi-am tăgăduit de atâtea ori existenţa. Dacă tu nu-mi 
osândeşti duşmanul, dacă el merită ocrotirea ta, cu tot sângele 
nevinovat în care şi-a mânjit mâinile, rupe, sfarmă aceste 
scânduri pe care mă înalţ deasupra abisului. Dar, aceste limbi 
de foc care în faţa mea cobor în ape parcă mă respectă. 

Aşadar eu sunt alesul teribil al voinţei tale ca să pedepsesc 
fără milă pe cel care te-a ofensat în persoana unui copil, care 


era cea mai slabă fiinţă de pe pământ, precum tu eşti cel mai 
puternic în ceruri. 

Edmond, Edmond, fratele meu, eu nu te-am cunoscut, nu 
te-am îmbrăţişat! Dar sângele tău era ca şi al meu! Ah! Tu ceri 
răzbunare! Dumnezeu nu va lăsa nepedepsit pe ucigaşul tău. 

Când Benedict se uită să vadă ce zăcea la câţiva paşi de 
dân-sul, adică trupul lui Danglars, altceva se întâmplase. 

Precum prevăzuse pilotul, vântul tulburând valurile, mărise 
grozăvia furtunii. 

Yachtul, cu trinchetul ridicat sus, se rotea pe valuri care se 
adunau în jurul lui, când înaintând, când dându-se înapoi, jucăria 
vijeliei. 

Pilotul, nemişcat de la locul său, asculta de câtăva vreme în 
aer nişte gemete şi ţipete, pe care vântul le aducea de departe. 
Acele ţipete, slabe uneori şi neînţelese, semănau a gemete de 
oameni dezolaţi; alteori tari, ascuţite şi sfâşietoare a unor 
oameni care pentru cea din urmă oară cereau ajutorul 
oamenilor, înainte de a implora pe al lui Dumnezeu. 

Urechea pilotului aduna cele mai mici sunete, care îl putea 
face să înţeleagă în ce loc se petrecea catastrofa, pentru că era 
sigur că se întâmplase o nenorocire vreunei corăbii. 

Uitându-se la busolă cu luare aminte aşteptă cu băgare de 
seamă să învârtească bara cârmei. 

Deodată, ţipetele auzite se repetară mai tari şi mai teribile 
din partea de unde sufla vântul şi pilotul recunoscu, după 
mişcarea yachtului, că se aflau aproape de o corabie mare. 

Într-adevăr, la lumina repede a unui fulger, toţi observară 
cu groază o enormă masă neagră, pe care un val o ridica pe 
spate deasupra yachtului, lăsând deschisă în urmă-i o prăpastie 
enormă în care acesta se cobora teribil, zguduit de la proră până 
la pupă. 

Atunci se auziră multe glasuri ţipând, cerând ajutor. 

Benedict agăţat de catargul yachtului, deosebi un glas care 
cu mare durere zicea: 

— Sărmană mamă! Dumnezeu nu permite să ne putem 
revedea şi îmbrăţişa! 

Aceste cuvinte găsiră un răsunet dureros în inima lui 
Benedict; cuvântul "mamă" îl făcu să tresară; era negreşit un fiu 
care, după o lungă lipsă, alerga în braţele mamei sale şi care la 


capătul călătoriei, poate vedea repezindu-se asupră-i trăsnetul 
care era să-l izbească. 

— Ah! Murmură el, soarta n-a vrut ca eu să văd pe femeia 
care mi-a dat viaţă. Dumnezeu nu mă va lăsa să mor, fără s-o 
cunosc! Ah! Urmă el, cineva va putea smulge pe nenorocitul 
acesta de moartea care-l ameninţă? 

Cu sânge rece şi prezenţa de spirit curajoasă al omului de 
mare, pilotul recunoscând neputinţa de a scăpa echipajul de un 
apropiat naufragiu, căută să se ferească de o ciocnire cu 
formidabila corabie, cu o manevră abilă pe care o execută 
repede; dar manevra fu zadarnică, pentru că corabia pe care 
valurile o ridicau deasupra yachtului se cobori deodată în 
prăpastia formată de despicarea acelui munte de apă care se 
închise apoi deasupra acelor scânduri. 

Toţi acei nenorociţi scoaseră un țipăt... şi fu cel din urmă. 
Nici un glas omenesc nu se mai auzi câtva timp. 

Toţi din echipajul yahtului păreau cuprinşi de groază, când 
glasul lui Benedict, scurt şi poruncitor, scoase pe marinari din 
spaima ce le insuflase acea privelişte groaznică. 

— Şalupa pe mare! strigă el, tăind cu mâna lui frânghiile, cu 
care era prinsă bara. 

— Şalupa pe mare? Repetă pilotul cu un râs ironic. Nu 
vedeţi valurile? 

— Cine vorbeşte aici? întrebă Benedict cu aerul 
ameninţător, întorcându-se spre cel care făcuse observaţia. 

Nimeni nu răspunse. 

— lute, Peppino, urmă el. Acum e momentul de a pune la 
încercare curajul tău şi alor tăi. Cine este bărbat să sară în 
şalupă şi să vâslească fără teamă. 

Ah! Nimeni nu se mişcă? lată îndrăzneţii! Slabi şi fricoşi ca 
nişte copii! Ei bine, eu mă voi cobori în şalupă, pentru că eu nu 
mă tem de mare, nu mă tem de întuneric! Rocca Priori, 
urmează-mă, să ne coborâm: aud glasul sfâşietor al unui om 
care ţipă cerând ajutor. 

Peppino sări, fără să se codească, în şalupă cu căpetenia 
lui, apucând vâsla cu care pretindea să biruiască valurile, 
elementele furioase. 

Restul echipajului văzu dispărând mica barcă, fără nădejde 
de a o vedea revenind; deoarece marea era înspăimântător de 


furioasă şi pilotul lua cerul de martor că asemenea cutezanţă 
echivala cu o moarte sigură. 

Neobosit şi plin de curaj, Benedict vâăsli, ajutat de Peppino, 
înspre locul de unde veniseră strigătele înăbuşite ale 
naufragiatului. 

Nici focul pe care norii-l aruncau necontenit, nici marea 
furioasă nu speriau pe Benedict, mândru, superb şi aproape 
singur în mijlocul furtunii. 

Peppino, observă cu uimire îndrăzneala omului acesta, se 
simţea inspirat de dânsul şi devenind mai puternic spre a se 
lupta cu furia elementelor naturii. 

Când ridicaţi pe coama valurilor spumoase, când 
înmormântați în adâncul prăpăstiilor, ei luptau necontenit spre 
partea unde se auzeau ţipetele. 

Şi aceste ţipete erau tot mai desluşite... Benedict răspunse 
cu glas bubuitor nenorocitului care cerea ajutor: Curaj! 
Dumnezeu îţi trimite un ajutor!... 


Capitolul XXX Necunoscuta 


să lăsăm pe Benedict care se lupta cu marea, cu vântul, cu 
focul şi răspundea cu strigăte de încurajare la ţipetele disperate 
ale unui nenorocit, parcă ar fi un înger mântuitor trimis de 
Dumnezeu şi să observăm câteva fapte contemporane cu cele 
din_ urmă scene ale acestei istorii. 

Într-unul din cele mai depărtate puncte ale Marsiliei, ale 
acestui oraş comercial ale cărui corăbii necontenit brăzdează 
apele Mediteranei, de la Tunis la Veneţia, de la Malaga la 
Constantinopol, pe un teren de granit de oarecare înălţime era 
într-o vreme construită o baracă de pietre, ale cărei ziduri, 
văzute din partea oraşului, se desluşeau melancolic în zare. 

Acolo fuseseră odată mai multe colibe locuite de catalani 
pescari. Dar, în timpul când «războaiele lui Napoleon cereau 
oameni din toate părţile, acei catalani, siliţi să urmeze pe 
viteazul corsican, îşi părăsiră locuinţele şi ele, încet-încet, se 
dărâmaseră, una singură mai rămânând, aceea de care vorbim. 

O femeie locuia într-însa. Un pat, o masă, două scaune şi 
un crucifix mare cu chipul Mântuitorului săpat în fildeş, formau 


mobila colibei, în faţa patului era o fereastră pe unde se puteau 
vedea apele Mediteranei. 

Lângă odaia aceea era o alta cu un pat, o masă şi un scaun, 
pe urmă o odaie mai mică şi bucătăria. 

Despre femeia care o locuia se spuneau lucruri foarte 
curioase. Unii ziceau că era o damă foarte mare, nevoită de 
ruină să caute singurătatea, tăcerea, uitarea vechii sale 
splendori; alţii asigurau că era victima altor nenorociri decât 
băneşti, pentru că ele niciodată n-ar fi putut zdrobi într-atâta, 
mai ales că avea un nume ilustru şi nepătat. Şi, întemeindu-se 
pe această presupunere, o a treia clasă de oameni făcea 
următorul raţionament: 

Femeia aceasta care plânge necontenit în singurătatea 
absolută la care se osândise. Nu plângea una din acele 
nenorociri pe care timpul le aduce şi timpul le face să treacă; 
aşadar o altă cauză pricinuia durerea aceea. Care era acea 
cauză? Ce lucru nu dispare, nu se stinge niciodată în noi, ba 
chiar creşte, se măreşte, dacă nu remuşcările? Dar cine o 
văzuse o dată şi o auzise vorbind, impresionați de seninătatea 
ei, nu puteau crede ca ea să simtă remuşcări. La aceasta însă li 
se răspundea că pocăinţa e blestemul care dă seninătate celui 
care suferă de remuşcare, balsamul care-i vindecă rănile, 
redând fiinţei pocăite liniştea şi tihna, care se observau la 
femeia aceea. 

Acestea şi altele încă era zvonurile ce umblau prin oraş 
asupra femeii din satul catalanilor şi din ele nu era cu putinţă să 
se tragă o consecinţă sigură: de aceea toţi se în voiau s-o 
numească necunoscuta. Cum trăia acea fiinţă, toţi ştiau: stând 
neîncetat la fereastră, ea se uita tristă la mare, dând liber curs 
lacrimilor; uneori, aplecată deasupra stâncii, de care veneau să 
se spargă valurile spumoase, părea că ascultă murmurul 
nedesluşit al apelor, care spune atâtea lucruri inimilor 
nenorocite. Totdeauna, îndată ce soarele începea să vopsească 
norii din aer în roşu, biata femeie ridica ochii spre cer plină de 
durere şi buzele ei agitându-se păreau că murmură o rugăciune; 
apoi, când natura se învăluia în mantaua nopţii ca să se 
odihnească, un geamăt tânguitor şi dureros ieşea din pieptul 
nenorocitei, ca şi cum ar fi pierdut o speranţă! Şi aceasta se 
repeta în fiecare zi. Seara se lăsa în voia iluziilor unei noi 
speranţe pentru a doua zi. 


Venea a doua zi şi uimită şi tristă vedea sfârşindu-se şi ziua 
aceea şi lacrimile-i curgeau tot mai tare. 

Biata femeie spera în zadar. 

Mâna teribilă a nenorocirii parcă voia să-i prelungească 
chinul, până ce veni descurajarea. 

Era ceva înspăimântător, era un chin de nesuferit. 

Atunci simţi necesitatea de a asculta un glas mângâietor, 
care să-i vorbească de Dumnezeu şi de nemărita lui bunătate. 

Scrise câteva rânduri şi trimise răvaşul la Marsilia. 

Peste un ceas se apropia de satul catalanilor un preot 
bătrân, a cărui fizionomie era tipul desăvârşit al abnegaţiei şi al 
carităţii. Preotul se îndrepta spre singura locuinţă a satului şi 
văzând uşa pe jumătate deschisă, intră stând mai întâi în uşă ca 
să-şi anunţe sosirea. 

Nimeni nu răspunse. 

Preotul aşteptă un moment şi aruncând ochii pe fereastră, 
văzu pe marginea stâncii o femeie îngenunchiată, cu braţele 
întinse spre mare şi cu ochii ridicaţi spre cer. 

Peste un moment, preotul era lângă această femeie şi fără 
să cuteze a o întrerupe, ascultă cu interes cuvintele ce-i ieşeau 
de pe buze, întretăiate de oftări. 

— Nu, niciodată nu-l voi mai vedea! zise dânsa. Fatalitatea 
vrea să beau până în fund acest pahar de amărăciune, care de 
atâţia ani nu s-a mai depărtat de la buzele mele. Albert, Albert, 
primeşte un adio de la mine, pentru că simt că mi se apropie 
moartea. Dar nu, nu voi muri, nu pot, nu trebuie să mor fără să 
te strâng la piept; nu mi-ar fi cu putinţă, să mă îndoiesc în 
ceasul din urmă al existenţei, de Dumnezeu, mângâietorul celor 
nenorociţi. Nu, nu, niciodată, exclamă preotul arătând cu mâna 
cerul sărmanei femei care scoase un țipăt văzând venerabila şi 
solemna lui înfăţişare. Este un Dumnezeu puternic şi drept care 
stă, în ceruri, nevăzut de ochii noştri, dar văzut de mintea 
noastră. Te-ai îndoit oare de Dumnezeu? Atunci îndoieşte-te de 
tine însăţi! 

— Oh! Părinte! strigă nenorocita, dar suferinţa aceasta fără 
sfârşit... 

— Acum un moment, în locul acesta chiar, vorbeai de 
moarte; şi moartea e sfârşitul suferințelor. 

— Ce zici? Să mor fără să mai văd o dată pe fiul meu? Ah! 
Nu ştii, nu ştii ce e dragostea de mamă! Nu ştii că, despărțită de 


dânsul, singura mea afecţiune pe pământ, e o veşnicie de când 
îl aştept zi cu zi, ceas cu ceas, minut cu minut şi tot în zadar. Nu 
ştii până unde mi-au ajuns suferinţele... Nu ţi-ai putea face idee 
de durerea mea, n-ai putea-o "înţelege. 

— Vin să te ascult şi sunt gata să-ţi întăresc credinţa după 
ce te voi fi auzit. Vorbeşte. 

— Vino, părinte; şi eu am nevoie să te ascult. Simt că 
credinţa mea se clatină... "sub povara unei groaznice fatalităţi. 

Preotul urmă în tăcere pe femeia misterioasă în căsuţa 
locuită de dânsa. 

Ea se duse în odaia sa, aşezându-se în faţa ferestrei, îşi 
aţinti ochii pe Mediterana, ale cărei ape se întindeau nesfârşite, 
apoi îi întoarse, melancolici dar resemnaţi, pe splendidul crucifix 
ce atârna pe perete şi parcă rosti o rugăciune. 

— Tată, zise ea, după un moment dă-mi voie să nu-ţi spun 
întâmplările din primii mei ani; conţin o taină care trebuie să 
existe numai între Dumnezeu, între mine şi un om pe care nu-L 
voi mai revedea. 

Se opri puţin, ca să murmure numele lui Edmont Dantès şi 
urmă: 

— Victima unei puternice răzbunării, am primit lovitura 
teribilă a unei nenorociri care a căzut fără de veste asupră-mi. 
Văduvă şi săracă, fără alt sprijin decât al fiului meu, fatalitatea 
vrea ca şi acest fiu să fie nevoita mă părăsi câţiva ani, ca şi 
cum ar trebui să plâng într-o completă singurătate o greşeală 
involuntară a vieţii mele trecute... acum când sunt mamă nu 
mai plâng, nu trebuie să mai plâng această greşeală. 

— Dar, cel puţin, mi-ai putea spune care e greşeala 
aceasta? întrebă preotul, văzând că lacrimi mari curgeau din 
ochii femeii, care în disperarea ei îl chemase spre a-i aduce 
mângâiere cerului. 

— Este că nu mi-am mai adus aminte de un om căruia îi 
consacrasem prima mea dragoste. Aşteptând în zadar câţiva ani 
întoarcerea omului acela, la vestea falsă a morţii lui, vărsai cea 
din urmă lacrimă de amantă pe presupusul lui mormânt şi a 
doua zi mă măritai cu rivalul său, singurul sprijin ce-mi rămânea 
pe pământ. Acum plâng, cum vezi, dar plâng depărtarea 
iubitului meu fiu, plâng pentru că simt că mi se va stinge viaţa 
până să nu-l mai pot strânge în braţe. Oh! Dacă el s-ar întoarce, 
aş şti trăi! Întoarcerea "lui ar fi viaţa mea! 


— Speră, doamnă, speră: nemărginită e bunătatea lui 
Dumnezeu. 

— Să sper! Dar ce-am făcut, ce fac de atâta vreme! întrebă 
ea cu un zâmbet sfâşietor, zâmbet care părea o strâmbătură a 
agoniei. Să sper; Ah! Nu ştii ce e cuvântul acesta, repetat şi 
necontenit repetat, pentru cel care şi-a pus totdeauna, 
totdeauna şi în zadar, speranţa în clemenţa lui Dumnezeul... 
Oh! Mă va fi uitat oare acest Dumnezeu suprem... şi sunt eu 
pentru totdeauna lovită de fatalitate pe pământ? 

— Blestemi, blestemi! Dumnezeu nu uită pe fiinţele sale, 
zise preotul. 

— Pentru ce atunci nu-mi dă singura fericire de a-mi 
îmbrăţişa copilul când mi-a pus în inimă toate grijile de mamă? 
Oh, nu vede el că chinul meu e mai mare decât oricare altul? 

La aceste dureroase cuvinte, un zâmbet suav trecu pe 
buzele preotului. 

— Cugetă, zise el, care a fost chipul fecioarei Măria, când 
strânse în braţe trupul neînsufleţit al Mântuitorului, singura ei 
speranţă, singura "ei mângâiere! Gândeşte-te de ai putere şi 
curaj, ce noapte groaznică de nesfârşite suferinţe a cuprins pe 
neprihănita Născătoare! Şi cu toate astea dânsa, în a cărei inimă 
se aflau puternice credinţa şi resemnarea, şterse lacrimile 
mironosiţelor ce o înconjurau. 

— Ah! Părinte, exemplul este sublim; dar Fecioara era 
mama lui Dumnezeu şi eu sunt o biată femeie şi puterile mă 
părăsesc. 

— Mama celui pus pe cruce ţi le va înapoia. 

— Roagă-te pentru mine, roagă-te, murmură ea, pentru ca 
eu să văd portul într-această mare de dureri. 

— Crezi în dreptatea lui Dumnezeu? 

— Ce să răspund? 

— Doamnă, ea e nemărginită şi perfectă, aşa cum noi n-o 
putem înţelege. 

— Oh! Da, da, eu n-o înţeleg. 

— Uită-te! exclamă preotul sculându-se şi întinzând braţele 
spre crucifix uită-te la acel lemn sfânt şi formidabil şi îndoieşte- 
te încă, dacă poţi, de dreptatea şi de nemărginita bunătate a 
acestui martir care s-a lăsat a fi pus pe cruce pentru noi! Vezi-i 
imaginea. Sângele acela nevinovat care pare a curge încă din 
pieptul lui a fost vărsat pentru răscumpărarea noastră. Acea 


frunte suverană, smerit plecată sub cununa de spini, a conceput 
opera generoasă şi sublimă a redeşteptării popoarelor, în 
genunchi, doamnă, în genunchi, el te poate ierta. 

La aceste cuvinte sărmana căzu în genunchi, în faţa 
crucifixului şi torente de lacrimi îi curseră pe obrajii palizi. 

— Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! exclamă ea. Ce păcat am 
făcut ca să merit o aşa aspră pedeapsă? 

Apoi, coborând capul, cu braţele încrucişate pe piept şi într- 
o adâncă meditaţie, tăcu. 

Tăcerea aceea avea ceva solemn şi abia era întreruptă de 
şoaptele încete ale buzelor preotului, care murmura o 
rugăciune. 

Femeia se ridică. 

Pe fizionomia ei se zugrăvea o nobilă linişte şi ea nu mai 
plângea; în ochii ei, umezi încă, se reflecta seninătatea 
resemnării. 

Credinţa îşi făcuse cale în inima ei. 

Trecură câteva zile în care preotul făcu mai multe vizite 
locuitoarei din satul catalanilor şi ea părea tot mai liniştită. 

N-ajunsese însă în culmea nenorocirilor; deodată veni acel 
chin care n-are leac, n-are îndulcire. 

Toţi banii pe care-i avea se sfârşiseră şi nici o altă resursă 
nu-i mai rămânea nenorocitei decât să cerşească o bucată de 
pâine. Să implore mila trecătorilor, să întindă mâna! Ah! Mai 
bine ar fi murit de o mie de ori! Nu, de o sută de ori, nu; ea nu 
va atrage asupră-şi curiozitatea Marsiliezilor; nu se va târî din 
casa în casă spre a cere pâinea zilnică. Hotărârea ei era 
nestrămutată. 

Luă cu un zâmbet amar cel din urmă ban de argint şi-l 
schimbă pe hrană. Cu câtă economie o întrebuința; dar hrana se 
ducea, se ducea! Zilele treceau şi nu-i mai rămânea decât o 
bucată de pâine şi puţine poame uscate. "Ce să facă? 

Impărţi restul acela aşa ca să-i ajungă şapte zile; în acel 
timp, cine ştie? Putea să-i vină vreun ajutor. 

Trecură opt zile şi ajutorul nu sosi. Nenorocita suferi întâia 
zi de foame. Zi teribilă şi care-i aduse, în fiecare ceas, amare 
amintiri ale unui trecut pe care ea ar fi vrut să-l uite. A doua zi 
se simţi slaba de tot; inima-i bătea cu violenţă, friguri o ardeau: 
simţea o căldură nespusă, se înăbuşea, îi venea ameţeală. 
Delirul nu era departe. Se sculă, alergă să strângă firimiturile de 


pâine de pe masă. Era aproape momentul când era să le caute 
şi pe jos. Şi totuşi era gata dispusă să moară de foame! 

În sfârşit, în a patra zi de când suferea, o rază de speranţă 
îi lumină mintea. 

— Oh! Cine ştie dacă peste alte opt zile nu va putea sosi 
fiu-meu? Şi peste opt zile eu voi fi moartă de foame? Nu, nu, să 
aşteptăm cât mai avem puţină viaţă în piept. Să aşteptăm, să 
aşteptăm. Şi biata femeie, ieşind din casă, călăuzită de instinct, 
porni spre portul Marsiliei. Se opri de mai multe ori ca să se 
odihnească şi să răsufle; atunci întinse mâna trecătorilor; dar 
buzele rămâneau mute şi ochii pironiţi în pământ. Merse până în 
oraş fără să capete nici o milostenie. Simţea foamea, foamea 
ajunsă la extrem; bea apă şi apa îndoia furia foamei. Privirea ei 
slabă, nu mai deosebea lucrurile la o mică depărtare, un nor 
semănând a nor de praf ce-o înconjura; şi casele, persoanele din 
jurul ei păreau a se învârti. Era începutul delirului. 

Cu o mişcare instinctivă, biata femeie merse spre țărm, 
merse până la parapete, uitându-se fără să vadă, auzind fără să 
înţeleagă. Intrebă dacă nu era cumva noapte şi i se răspunse cu 
un hohot de râs. 

Soarele strălucea în toată splendoarea. Deja nu mai vedea, 
nu mai deosebea nimic; îi era foame şi ajunsese la disperare. 

Făcu câţiva paşi şi căzu în genunchi înaintea a doi oameni 
care debarcau, exclamând cu un glas stins: 

— Mi-e foame. Pentru dragostea lui dumnezeu! Ajutaţi-mă. 
Fu întâiul ei strigăt, cerând milostenie. 

Cei doi abia debarcaţi dintr-o barcă, auzind acel țipăt 
disperat al mizeriei, se opriră în faţa femeii care le cerea 
milostenie în genunchi. 

Unul din ei scoase un ban din buzunar şi-l dădu cerşetoarei, 
zicând: 

— Scoală-te, iată un mic ajutor. 

Banul căzu în mâna cerşetoarei care rămase tot în 
genunchi şi urmă cu glas tot mai slab: 

— Mulţumescu-ţi Doamne! 

Apoi căzu pe brânci şi dădu un țipăt. 


Capitolul XXXI Un ajutor din cer 


La ţipătul ascuţit al cerşetoarei, cei doi călători, care îşi 
urmau drumul, se opriră: şi cel mai tânăr zise tovarăşului său: 

— Eu mai am încă o datorie de îndeplinit. 

— Care? 

— Prima dată când pun piciorul pe uscat după groaznica 
furtună din care m-ai scăpat d-ta, ca şi cum ai fi fost trimis de 
Dumnezeu, nu trebuie să ascult cu nepăsare strigătul mizeriei. 

— Şi ce vrei să faci?. 

— Să împart cu nenorocita aceasta puţinii bani pe care i-am 
scăpat din naufragiu; e foarte drept. 

— Şi nu eu am să te împiedic; dimpotrivă, te aprob, pentru 
că glasul mizeriei a produs totdeauna asupră-mi o puternică 
impresie. 

Astfel vorbind, cei doi se întoarseră înapoi, apropiindu-se de 
cerşetoare, care sta tot în genunchi. Cel mai tânăr se aplecă 
zicându-i: 

— Ei bine, ce aştepţi aici? 

— Aştept pe fiul meu, zise ea ridicând capul şi arătându-şi 
figura. 

— Dumnezeule! Mama! Mama! Să fie oare închipuire? Am 
înnebunit eu? Strigă el, ridicând în braţe pe cerşetoare, pe 
buzele căreia văzu atunci un zâmbet suav, singurul răspuns ce 
nenorocita mamă îl putea da fiului ei. 

— Ce zici, domnule de Morcerf? 

— Oh! Vino, vino, să ducem acasă pe nenorocita asta! Cerul 
mă izbeşte fără îndurare: e mama! 

Tânărul nu mai putu zice altceva, strâns îmbrăţişat de 
mama sa, el îşi lipise buzele ude de buzele ei uscate ca şi cum 
ar fi vrut să le însufleţească cu sărutările lui fierbinţi. 

Benedict privi un moment scena aceea mişcătoare; luă apoi 
măsurile necesare pentru ducerea cerşetoarei într-un birt vecin 
şi împiedică pe curioşi s-o urmeze în odaia unde ea fu pusă pe 
un pat. 

Peste câteva ceasuri, mulţumită îngrijirilor, ea deschise 
ochii şi dădu semne de viaţă. 

Albert vru să-i vorbească, s-o îmbrăţişeze, să o cheme de o 
mie de ori mamă; dar Benedict, spunându-i că sărmana femeie 
n-ar putea rezista zguduirii ce i-ar fi pricinuit acea emoție, slabă 


cum era, îl convinsese pe Albert să aştepte până ce ea îşi va 
veni bine în simţiri. 

Albert, aşa se numea tânărul care-l însoțea pe Benedict, sta 
tot lângă uşa odăii în care zăcea necunoscuta. Un doctor venit 
să-i dea ajutoare, îl asigură că nu era nici o primejdie, că 
bolnava se va întrema repede, de nu va fi agitată de nimic. 
Aceste cuvinte reînsufleţiră pe Albert şi, aruncând o privire plină 
de iubire în odaie, el se duse la Benedict, pe care-l găsi dând 
ordine lui Rocca Priori, locotenentul micului yacht. 

— Prietene, îi zise Albert strângându-l de mână, doctorul 
mă asigură că nu mai e nici o primejdie pentru sănătatea 
mamei. Oh! Doamne, Dumnezeule! Îţi mulţumesc, murmură el, 
ridicând ochii spre cer. 

— Cu atât mai bine, domnule de Morcerf, sunt vesel: am 
dat ordine ca să se pregătească yahtul şi să fim gata de plecare. 
— Aşadar, ai să mă părăseşti? întrebă tânărul repede. 

— Negreşit, răspunse Benedict. Întrucât te priveşte pe d-ta, 
mi-am împlinit misiunea. Eşti pe uscat şi lângă mama dumitale; 
eşti fericit... deci pot să mă duc. 

— Deja? Murmură Albert strângând de mână pe Benedict. 
Aş fi vrut, urmă el, ca mama să te vadă şi să-ţi mulţumească 
pentru generozitatea cu care ai venit în mijlocul furtunii ca să 
mă scapi. 

— Nu te-am scăpat eu, zise Benedict, ci mâna lui 
Dumnezeu te-a smuls din sânul valurilor. Este un adevăr pe care 
ţi l-am repetat prea de multe ori ca să-l poţi uita. Ce interes m- 
ar fi putut face pe mine să-mi primejduiesc viaţa ca s-o scap pe 
a dumitale? Ce instinct m-ar fi putut călăuzi printre trăsnete şi 
furia valurilor, acolo unde cu braţele dumitale obosite încercai în 
zadar să te ţii deasupra apei, dacă Dumnezeu, nu ar fi hotărât 
astfel? Domnule, dumneata nu-mi datorezi nici o mulţumire: 
ceasul dumitale, scris în cartea soartei, nu se afla pe acea 
pagină fatală pe care Judecătorul Suveran a întors-o în acea 
teribilă împrejurare. 

— Cel puţin îmi vei mai acorda câteva zile; e o favoare pe 
care ţi-o cer... nu mi-o refuza... Delicateţea cu care te-ai ferit de 
a îmi pune întrebări asupra vieţii mele îmi face o datorie să ţi-o 
spun eu. Ştiu bine că n-am nici un drept asupra dumitale, pentru 
că sunt un străin pentru d-ta... dar... rămâi... 


Un râs batjocoritor încreţi buzele lui Benedict auzind aceste 
din urmă cuvinte. 

— Dar nu ştii că toate clipele mele sunt numărate şi că nu 
mă pot opri pe calea ce am luat? Cale pe care o urmez, cum 
vezi, prin foc, printre valuri furioase şi alte primejdii? 

— Da, aşa mi-ai vorbit totdeauna, adică aşa încât să nu te 
pot înţelege; ceea ce-mi destăinuieşte că există în viaţa 
dumitale ceva teribil... Poate o durere amară. Şi dacă o singură 
dată dumneata mi-ai fi pus o întrebare oricât de mică, nu aş sta 
la îndoială să te întreb şi eu cu tot interesul pe care mi-l inspiră 
afecțiunea întemeiată pe recunoştinţă, care e durerea aceasta. 
Totuşi şi eu ştiu să-mi dau seama de o durere adâncă, zise 
Albert oftând. 

Benedict aruncă asupra-i o privire cercetătoare, parcă ar fi 
vrut să citească ceva pe figura lui. 

— Drumul meu, zise el după o mică pauză, nu e un secret. 
Mă duc după cineva care nu ştiu unde se află. 

— Aş fi indiscret să te întreb ce te poate face să-l cauţi? 

— Un lucru foarte simplu: o mână de mort, răspunse 
Benedict cu cel mai mare sânge rece. 

Albert aruncă asupra lui o privire cercetătoare, parcă i-ar fi 
spus că acele cuvinte erau neînţelese pentru dânsul. 

— lartă-mă, domnule. - Zise el, dar cuvintele astea teribile 
mă fac şi mai curios. Ele fac un efect foarte ciudat asupra mea, 
care am fost greu izbit de nenorocire. 

— Crezi, prietene, că aiurez zicându-ţi că ridic în faţa celor 
vii mâna unui mort, tremurând încă de furia care n-a putut 
înceta într-însul? 

— Oh! Desigur e formidabil acela, împotriva căruia te duce 
o aşa de ciudată călăuză. 

Benedict se uită împrejur ca să se asigure că nimeni altul 
nu-l aude şi strângând de braţ pe Albert, zise cu glas încet, dar 
expresiv: 

— Ai auzit vreodată de contele de Monte-Cristo? 

La acel nume rostit cu o expresie sălbatică de Benedict, 
Albert făcu un pas înapoi palid ca un mort; apoi împreunându-şi 
mâinile şi ridicându-le deasupra capului, lăsă pe dată braţele să- 
i cadă în jos cu putere, exclamând: 

— Blestematul! 


Benedict culese cu un gest neexprimabil blestemul aruncat 
contra lui Edmond Dantès. 

— ÎI cunoşti? întrebă el cu un mare interes, apropiindu-se 
de Albert. 

— Întreabă pe victimă dacă îşi cunoaşte călăul răspunse 
acesta. L-am văzut puternic, ieşit din pulbere, aducând 
fatalitatea asupra familiei. Blestematul, de o mie de ori 
blestematul! 

Albert se opri; apoi, ştergându-şi o lacrimă, murmură: 

— Ah! Mamă, iartă-mă dacă nu pot respecta ca tine numele 
unui om, a cărui teribilă putere este încă un mister pentru mine. 

Benedict îşi şterse sudoarea rece care curgea de pe frunte 
în picături mari. 

— Mare Dumnezeule! Murmură el, un alt strigăt care 
osândeşte pe acest om crud: sentinţa lui e scrisă deci 
pretutindeni de mâna ta puternică? 

Urmă apoi un moment de tăcere. 

Benedict înţelese după un gest al lui Albert, că el cunoştea 
foarte de aproape pe contele de Monte-Cristo şi hotărî să-l 
întrebe de ce scosese acel strigăt de blestem. 

— Prietene, zise el lui Albert care părea încă sub impresia 
tristă ce-i produsese numele lui Edmond Dantès, iartă-mi 
indiscreţia, dacă te întreb ce relaţii pot exista între dumneata şi 
contele de Monte-Cristo? Între el şi mine există o datorie de 
sânge şi trebuie să cunosc pe omul cu care am de-a face. 

— Vei fi satisfăcut, domnule răspunse Albert. Totuşi, dă-mi 
voie ca să mă duc mai întâi la mama pentru că aş voi s-o duc 
cât mai repede de aici. 

— Du-te; dar fă ce-ţi spun eu, nu-i pricinui nici o emoție. Vei 
putea sta aici până se va însănătoşi pe deplin. 

Albert, fără să răspundă ceva, porni spre odaia în care se 
odihnea mamă-sa; îngenunche lângă patul în care ea dormea, o 
contemplă puţin, îi puse o sărutare pe frunte, apoi se întoarse în 
odaia în care îl aştepta Benedict. 

— lată-mă, domnule: acum vreau să spun unui prieten ura 
pe care mi-o inspiră omul care se numeşte conte de Monte- 
Cristo. 

Mi-ai spus că între dumneata şi el este o datorie de sânge, 
în care te crezi creditor? Ei bine, asemenea datorie există şi 


între mine şi el, deşi nu ca a dumitale, nu mai puţin teribilă însă 
şi totuşi am jurat solemn să nu mă răzbun. 

— Dar cine ţi-a putut cere un asemenea jurământ? 

— Mama, răspunse Albert cu o expresie de nespus respect. 

— Poftim, domnule, începe; te ascult. 

Şi Albert, încrucişându-şi braţele pe piept şi trântindu-se în 
fotoliu începu: 


Capitolul XXXII Şarpele 


În 1838 era în Franţa o familie puţin numeroasă, al cărei şef 
era contele de Morcerf, tatăl meu; era formată din contele, din 
mama mea şi din mine. În anul acela luai, eu care făceam pe 
atunci parte din înalta societate a Parisului, hotărârea de a 
merge cu un prieten al meu Franz Epinay să petrec carnavalul la 
Roma şi plecai la Florenţa, unde hotărâsem să ne întâlnim. La 
Roma făcui cunoştinţă cu contele de Monte-Cristo, care ne 
scosese din încurcătură, pe mine şi pe Franz, oferindu-se pentru 
prima zi a carnavalului, 22 Februarie. 

Franz îl cunoştea deja pentru că, fusese cu dânsul în 
faimoasa grotă a lui Monte-Cristo. 

La aceste cuvinte, Benedict încruntă sprânceana şi întrebă 
cu aer cam neîncrezător: - 

— Şi dumneata ai crezut că grota aceea nu era o născocire? 

— Franz mi-a jurat că exista, răspunse Albert după cum îmi 
jurase că fusese primit de conte. 

— Prea bine, urmează. 

Albert reluă: 

— De la 22 Februarie 1838 începură deci, legăturile mele 
cu contele de Monte-Cristo. Inchipuieşte-ţi o prietenie sinceră, 
nici nu se poate dori altfel şi vei avea o idee de acela pe care eu 
păream să-l fi inspirat acelui om fatal. Ştiind că plecând din 
Roma era să meargă la Paris, mă grăbii să-i ofer casa tatălui 
meu, propunându-mi să-l călăuzesc în oraş şi în societatea cea 
mai bună din care, cum spusei, făceam parte. 

Contele primi oferta mea. 


Peste câtva timp în urmă, după ziua şi ora fixată de el spre 
a se prezenta acasă la tatăl meu, avui o dovadă ce mult ţinea el 
la exactitate, pentru că, fix la ceasul hotărât şi când prietenii 
anunţaţi de mine începeau să-şi piardă răbdarea de întârzierea 
dejunului ce-l ofeream contelui, el intră în cabinetul meu. 

După dejun, îl prezentai părinţilor mei. Şi el se declară 
foarte bucuros de prietenia mea şi plin de afecţiune pentru 
mine. 

Oh! De câte ori mama, observând orbirea care necontenit 
mă stăpânea, mă întrebă cu ochi umezi de lacrimi dacă eram 
sigur că el mă iubea într-adevăr... Şi de câte ori eu, sărman 
tânăr fără experienţă, necunoscând lumea şi oamenii, îi afirmam 
că contele de Monte-Cristo îmi era prieten, prieten adevărat, 
pentru că blestematul avea viclenia şarpelui şi puterea 
magnetică a privirii fermecătoare a acestei reptile trădătoare. În 
timp de câte va luni, fui tovarăşul nedespărţit al contelui de 
Monte-Cristo. Mi se părea că omul acesta n-avea taine pentru 
mine, că în orele lui de melancolie îmi destăinuia tot ce avea pe 
inimă şi că inima lui era plină de bunătate şi de dreptate. 

Oh! Vălul nu întârzie a se sfâşia... sfârşitul iluziilor mele 
veni repede, teribil şi fatal! 

O acuzaţie groaznică, aruncată public împotriva tatei într- 
un ziar, adusese deznădejdea în familia mea. Deja Parisul nu 
mai avea atracţii pentru mine, care vedeam insultat numele pe 
care-l purtam şi de care până atunci fusesem mândru. În acea 
grea împrejurare, îmi veni iarăşi în ajutor omul pe care-l 
credeam prietenul meu, deşi mama mă asigura că contele nu 
era şi nu putea fi aşa de sincer pe cât îl credeam eu. 

El stărui şi mă sili să-l însoțesc într-o călătorie de plăcere; 
îmbrăţişai pe biata mamă şi plecai cu dânsul. 

Contele încerca totul ca să mă distreze: vânătoare, pescuit, 
alergări călare, tot ce putea şi cu zâmbetul lui ipocrit pe buze 
mă silea să iau parte la petrecerile lui. 

Peste câteva zile primii scrisoarea unui prieten, care mă 
anunţa că autorul acuzării contra onoarei tatei fusese 
descoperit, îmi luai ziua bună de la conte şi plecai la Paris. 

Totul se dădu la iveală, citii hârtiile care dovedeau crima 
tatei. Văzui splendoarea numelui lui şi al meu întunecată, stinsă 
pentru totdeauna, în bucuria şi batjocurile duşmanilor mei. Văzui 
uşile saloanelor din Paris închise înaintea mea şi a tatei; eu, eu 


care aveam nume glorios, un nume ilustrat de vitejiile unui 
războinic, eu care mă credeam deopotrivă cu cei mai nobili şi 
mai iluştri... Ah! Eram nevoit să ajung un om fără nume, să nu 
mai am nici un titlu şi nici stima lumii! În delir... zdrobit de 
formidabila povară a ruşinii, auzii dureroasele suspine ale 
mamei şi glasul aproape stins al tatei care-mi cerea răzbunare. 

Şi mă ridicai cu furie ca să izbesc pe duşmanul care, fără 
milă, târâse la bara publicităţii o greşeală a tatei, fără să cugete 
că el era atunci unit cu o femeie a cărei soartă nu se putea 
despărţi de a lui şi că avea un fiu nevinovat de păcatul lui; 
duşmanul neomenos care, spre a se răzbuna pe un om, îi izbea 
totodată soţia şi fiul! Întrebai atunci cine era autorul nenorocirii 
mele... Ah! Ştii, ghiceşti dumneata numele ce mi se spuse şi mi 
se repetă? Contele de Monte-Cristo! exclamă Albert cu un aer 
ameninţător şi sărind în picioare parcă ar fi văzut arătându-se 
înaintea lui omul al cărui nume îi ieşise de pe buze. 

— Deocamdată n-am vrut să cred, urmă el după o mică 
pauză dar numele acela era scris în hârtiile pe care le examinai. 

Ah! lată cum îşi bătea joc trădătorul de mine! lată ce 
simţăminte avea el pentru mine de atâta timp! lată în sfârşit, 
cum răspundea la prietenia sinceră pe care o aveam pentru el... 
Trădător! De o mie de ori trădător!... De este în cer un 
Dumnezeu bun şi drept, cum îmi închipui eu, crima aceasta nu-i 
va fi niciodată iertată. Din primele zile în care mâna lui atinse pe 
a mea, în care m-a poftit să-i împărtăşesc pâinea, ori el o 
împărtăşi pe a mea, în care-mi vorbi şi mă primi aşa încât să mă 
captiveze... el deja medita trădarea. 

— Domnule, urmă Albert după un moment de tăcere, 
trecându-şi mâna pe frunte; de nu puteam reda tatei cinstea, îl 
puteam cel puţin răzbuna. 

Mă dusei la conte. 

El sta în loja sa la operă. Plecai ca să-l insult, neavând alt 
mijloc să-l silesc a se bate cu mine. 

Blestematul mă primi cu aceeaşi abilitate, care-mi mări şi 
mai mult aprinderea, îi spusei scopul vizitei mele şi n-avu alt 
răspuns decât un zâmbet. Toţi privitorii începeau să se uite la 
noi şi deoarece insulta pe care mi-o adusese fusese publică, 
voiam ca şi reparația să fie publică. 

Mănuşa mea atinse obrazul contelui de Monte-Cristo şi a 
doua zi trebuia să se facă duelul. 


— Şi braţul dumitale n-a fost destul de puternic spre a 
susţine atacul? întrebă cu interes Benedict. 

— Nu, domnule, răspunse liniştit Albert. Mă dusei dezarmat 
pe teren şi acolo, de faţă cu martorii, dădui satisfacţie contelui 
de Monte-Cristo şi-i strânsei mâna. 

— Nenorocitule! strigă Benedict sculându-se în picioare şi 
aruncând o privire dispreţuitoare asupra lui Albert care sta 
nemişcat. Apoi, fiul lui Villefort, căindu-se poate de vorba ce-i 
scăpase, se aşeză iarăşi jos şi, cu glas mişcat, întrebă cu 
blândeţe: 

— Îţi pierduse şi mintea? 

— Nu! Murmură Albert. 

— Atunci, cum? 

— Cineva intrase în odaia mea în ajunul duelului şi mă 
pusese să jur că voi respecta pe contele de Monte-Cristo. 

— Şi cine a putut dobândi de la dumneata un asemenea 
jurământ? 

— O femeie pe care o iubeam aşa cum nimeni nu-şi poate 
închipui. O femeie al cărei un ceas de fericire l-aş plăti cu un an 
de chinuri pentru mine. O femeie ale cărei lacrimi îmi sfâşiau 
inima: mama! 


Capitolul XXXIII Două victime nevinovate ale 
unei răzbunări teribile 


Sfârşind prima parte a istorisirii sale, Albert era aşa de 
mişcat încât nu mai avu putere să urmeze. 

Se sculă şi merse la mamă-sa. Observă cu mare mulţumire 
că răsuflarea îi era mai liberă şi somnul mai liniştit, reveni apoi 
în sală şi prânzi împreună cu Benedict, hotărât pe cât se părea 
să stea în Marsilia tot timpul necesar pentru deplina întremare a 
doamnei de Morcerf. 

Fără să caute a afla cauza purtării duşmanului său, adică a 
contelui de Monte-Cristo, fiul lui Villefort era convins că nu putea 
îndreptăţi nenorocirea pe care el o aruncase pe capul celor care 
nu-i făcuseră niciodată vreun rău. 

Contele de Monte-Cristo avea într-adevăr nevoie să se 
răzbune de vreo insultă, de vreun furt, de vreo barbarie 
săvârşită împotriva lui sau a vreunuia din neamul lui? 


Fie. Ca un om să se răzbune pe altul care i-a făcut vreun 
rău, e ceva de care nimeni nu se miră, deşi cea mai frumoasă 
virtute a creştinismului este iertarea insultelor! Dar a jertfi 
răzbunarea acesteia pe cei care nu l-au insultat, a-i jertfi fără 
milă, fără îndurare lipsindu-i de tată, de prieten, de ocrotitor, 
zdrobindu-i sub o ruşine veşnică, sub o fatalitate eternă, această 
comportare n-are nume, nu se poate califica în lumea civilizată. 
Ce va putea face oare ca să i se ierte lui Edmond Dantes 
imensa, monstruoasa lui greşeală? Câte fapte bune nu va trebui 
să pună el în cumpănă pentru ca să echilibreze greutatea 
vinovatei lui comportări? De ar trăi şi mii de ani, de s-ar ocupa 
numai cu practicarea virtuţilor generoase, n-ar putea şterge 
pata pe care fapta aceea i-a pus-o pe suflet în enormităţile 
săvârşite în şase luni... şase luni, un punct în eternitate. 

A doua zi, Benedict, care găsea foarte interesantă 
istorisirea lui Albert, îl rugăa s-o urmeze. 

Albert, mai liniştit cu privire la mamă-sa, reluă firul istoriei, 
stând ca şi înainte, lângă Benedict într-una din odăile pe care ei 
le ocupau în hotelul "Rezervei". 

După un moment de tăcere, în care tânărul îşi rândui ideile, 
el urmă astfel: 

— Plecând din locul destinat pentru duel, mă grăbii să mă 
duc acasă, lăsând prietenilor mei nesfârşit subiect de a critica şi 
tălmăci cât mai rău purtarea mea. 

Îmi făcusem planul. 

Strânsei toţi banii pe care-i aveam, vândui mobilele ce-mi 
aparţineau din casa părintească şi când fui gata de plecare, mă 
dusei în odaia mamei, nenorocita îşi strânsese şi ea banii, îi 
pusese într-o boccea şi era gata să plece cu mine. Îmi ghicise 
hotărârea, precum şi eu pe a ei. Peste o jumătate de ceas 
coboram amândoi scara palatului nostru, ca să nu ne mai 
întoarcem în el. 

— Dar tatăl dumitale? întrebă Benedict. Nevasta şi fiul l-au 
putut oare părăsi fără să-i zică măcar un adio?... 

— Tata urmă Albert, nu era omul căruia să-i placă un 
asemenea adio. 

El ni-l dădu.. O detunătură de pistol răsună în vestibulul 
scării, pe când mama şi eu intram în trăsura de poştă cu care 
eram să ieşim din Paris. 

Contele de Morcerf se pedepsise singur. 


Albert se opri puţin. 

Benedict îşi încrucişa braţele pe piept contemplând cu un 
nespus de mare interes pe tânărul care-i spunea teribila sa 
istorie. 

— Eram singurul sprijin al mamei, reluă Albert; eu care nu 
aveam nici avere, nici nume; eu, plin încă de prejudecățile 
trecutei mele aristocrații; eu, care nu mă simţeam în stare să 
întind mâna ca să cerşesc, de mi-ar fi fost închisă orice altă cale. 
Totuşi, trebuia să cuget bine la viitor; să hotărăsc un chip de a 
trăi, să aleg o poziţie, pentru că timpul trecea iute şi mizeria nu 
era să întârzie de-a bate la uşa noastră. 

Atunci luai o hotărâre. 

Era să mă angajez în miliţie şi unind preţul vânzării mele la 
mica noastră avere, mă pregăteam să plec în Africa plin de 
dorinţă de a dovedi într-o zi Parisului că greşeala morală nu era 
ereditară în familia de Morcerf. 

— Oh! Reluă el pe dată, încetai de a mă numi astfel... luai 
un nume mai simplu, mai obscur... acela de Albert Mondego, 
cum am fost numit în regiment. 

— Ai fi putut lua altul, sau titlul matern... observă Benedict. 

Albert zâmbi cu mâhnire şi se grăbi să răspundă: 

— Mama era fiica unor pescari. Peste o lună după înrolare, 
plecai în Africa unde stătui până acum, necontenit cugetând la 
singura fiinţă pe care am iubit-o, la mama! Ah! Şi când, cu 
bucuria în inimă, veneam s-o strâng în braţe, uitând pentru 
plăcerea aceasta toate nenorocirile şi chinurile suferite, soarta 
mă loveşte iarăşi; neîndurată, dovedindu-mi că n-am sorbit 
toate amărăciunile încă. 

Mama a suferit de foame! Buna şi iubita mea mamă a fost 
nevoită să întindă mâna cerşind un codru de pâine. Ah! Asta nu 
poate să fie voinţa lui Dumnezeu! Este un diavol care suflă 
blestemul său asupră-ne... Fatalitatea ne apasă! 

Albert îşi ascunse faţa în mâini, ca să nu se vadă două 
lacrimi ce-i curgeau pe obraji. 

Benedict îl privi în tăcere, parc-ar fi vrut să întrerupă acea 
reculegere solemnă a unui fiu care plângea nenorocirile mamei 
sale. 

— Acum, domnule, urmă Albert, ştii ce fel de relaţii sunt 
între contele de Monte-Cristo şi mine; ştii şi cine sunt; mă 
numesc Albert Mondego şi sunt fiul lui Mercedes; nu posed 


nimic; puţinii bani pe care-i aduceam din Africa i-am pierdut mai 
pe toţi în teribilul naufragiu din care m-ai scăpat d-ta; dar dacă 
voi putea să-ţi arăt într-un chip oarecare recunoştinţa mea, te 
poţi baza pe mine. 

Şi Albert întinse mâna lui Benedict care i-o strânse cu 
respect. 

— Istoria dumitale m-a mişcat foarte viu, zise Benedict, 
Dragostea ce ai pentru mama dumitale este, sunt convins, o 
puternică mângâiere pentru fiu. Sunt mulţi care n-a putut nici 
măcar vărsa o lacrimă pe mormântul mamei lor. 

— E cu putinţă? întrebă Albert. 

— Un om, de pildă, care să nu ştie cine i-a dat viaţa. 

— Ah! 

— Care ştie numai că a fost aruncat îndată ce a venit pe 
lume. Crede-mă, domnule Albert, sunt oameni mult mai 
nenorociţi decât d-ta. Sunt nenorociri mai teribile decât a 
dumitale. 

— Or fi! Murmură Albert. 

Benedict zâmbi cu o ironie uşoară şi exclamă: 

— Ştii dumneata ce e viaţa unui proscris?... Dar a unui 
proscris fără familie, fără patrie, fără măcar o speranţă în inimă? 
Ştii dumneata ce este furia, deznădejdea, setea, nebunia 
răzbunării? Ah! Urmă el mai liniştit, ai văzut acel cer negru, acea 
noapte adâncă, acele valuri furioase, acele limbi de foc. Ei bine, 
îţi aduci aminte deznădejdea pe care ai simţit-o, în furia 
valurilor, în mijlocul furtunii, în bubuitul tunetelor şi licăritul 
fulgerelor! Ah! Acolo, în mijlocul tuturor acelor grozăvii, fu un 
moment în care ai disperat; te-ai văzut în braţele morţii, o 
moarte care nu era prietena mută şi melancolică ce ne strânge 
încet, încet la pieptul ei îngheţat, ci furia care ne chinuieşte în 
braţele ei de fier şi ne smulge sufletul, făcându-ne mai întâi să 
ne pierdem una câte una toate speranţele. Acum, închipuie-ţi o 
asemenea situaţie, prelungită ca supliciul lui Prometeu şi spune 
dacă victima acestei fatalităţi, dacă acest martir nu se poate 
socoti mult mai nenorocit decât d-ta? 

— Şi poate oare exista un asemenea martir, e el în 
realitate, nu numai în poveşti? 

— Există, da, şi-ţi stă înainte! exclamă Benedict. N-am nici 
prieteni, nici protectori, nici părinţi, pentru că ei m-au îngropat 
de viu îndată ce m-am născut şi acum au murit. Moştenirea mea 


a fost proscripţiunea şi răzbunarea. Ah! Răzbunarea, pe care o 
voi gusta încet, cercetând, studiind chinuri noi, suplicii noi ca să 
smulg din pieptul unui om pe care-l urăsc şi un țipăt de durere 
cum ecourile n-au mai repetat. 

— Ce? zise Albert, te-am auzit de mai multe ori vorbind de 
Dumnezeu şi abia pot înţelege cum dumneata crezi în 
Dumnezeu şi spui că el e mare şi milostiv şi totodată te laşi a fi 
stă-pânit deun simţământ aşa de urât ca răzbunarea! 

— Dar n-am spus că cel care-mi inspiră acest simţământ 
este un om care nu ştie să ierte? Un om care a jertfit răzbunării 
sale fiinţe nevinovate, curate de crima pe care el voia s-o 
pedepsească? Acum, e necesar, nu trebuie să las a se domoli 
furia care mă face crud, pentru că am convingerea că sunt 
alesul lui Dumnezeu ca să pedepsesc îngâmfarea omului acesta 
care s-a crezut perfect şi iluminat, când era condus numai de o 
patimă predominantă şi când puterea lui asupra oamenilor era 
întemeiată numai pe bogăţia lui. Blestem etern cadă asupra 
acestui om pentru că el este contele de Monte-Cristo. 

Albert şi Benedict întoarseră repede capul şi rămaseră 
nemişcaţi, împietriţi de mirare. 


Capitolul XXXIV Hotelul Rezervei 


Mercedes era în pragul uşii. 

Pe obrajii ei slabi strălucea roşcata frigurilor; privirea ei, 
înflăcărată şi nesigură dovedea că ea se află în delir. Scoasă din 
criză de un acces de friguri, însufleţită de puterea neexplicabilă 
a acelei stări de exaltare a sângelui, călăuzită de o cugetare 
vagă şi nedesluşită, sări jos din pat, înfăşurată în cearşafuri. O 
fustă scurtă rău prinsă pe trup, o cămaşă, părul despletit pe 
umeri, gestul agitat şi neregulat, toate astea îi dau o înfăţişare 
de nebună. Ajungând la uşa odăii trase cu urechea; auzi cele din 
urmă cuvinte ale lui Benedict şi scoase un țipăt ascuţit când auzi 
numele contelui de Monte-Cristo. 

După ce îi trecu primul moment de mirare, Albert alergă la 
mamă-sa, care sprijinită de el, înainta aruncând împrejur priviri 
zăpăcite: 


— Edmond, zise ea cu un zâmbet dureros mi-ai omorât oare 
fiul? De ce mă chinuieşti cu văduvia, cu mizeria cu suferinţele, 
cu foamea? Oh! Ce rău ai plătit lacrimile vărsate de mine pentru 
omul pe care aşa de mult l-am iubit. Unde e acest om? Ah! Să 
nu vină, să nu tulbure puritatea îmbrăţişării, a sărutării pe care o 
păstrez fiului meu. 

Fu un un moment de tăcere. 

Albert sta în genunchi, cu ochii aţintiţi asupra mame-si, cu 
buzele întredeschise, ca şi cum excesul mirării sau al durerii îi 
tăiase cuvântul în momentul când era să zică: 

— Mamă, iată-mă. 

Benedict, cu braţele încrucişate pe piept, asculta cu mare 
luare aminte tânguirile Mercedesei. 

Oh! Da, da, cât te iubesc. Edmond, te iubesc cu o dragoste 
imensă. Te iubesc cât poate mai mult iubi o femeie. Şi n-ai venit 
să mă iei de soţie, şi-ai plecat în momentul nunţii şi au trecut 
cincisprezece ani!... cincisprezece veacuri, de cincisprezece ori 
veşnicia... şi tu tot departe! Cât am îndurat, câte lacrimi am 
vărsat... întreabă stânca catalanilor; îţi va vorbi de mine, de 
suferinţele mele; întreabă coroana ce-mi încingea fruntea în ziua 
cununiei mele, îţi va spune de n-a fost de spini pentru mine. 
Întreabă patul meu conjugal şi-ţi va repeta suspinele pe care 
soţia vinovată le păstra amintirii aceluia care nu-i era bărbat. ŞI 
acela erai tu. Pentru ce am meritat deci nenorocirea cu care m- 
ai lovit? Ce rău ţi-a făcut fiul meu? Edmond, nu e dreptatea lui 
Dumnezeu aceea pe care o faci tu! 

Dar tăcere, iată-l, el e, fiul meu... pentru care sufletul mi-e 
aşa de chinuit... iată-l, iată-l, iată-l vine. 

Merccedes, rosti cu mare bucurie cuvintele acestea şi 
deschise braţele, parcă" nu ar fi aşteptat decât acel moment ca 
să strângă la piept pe fiul ei. 

Şi Albert, sculându-se repede, se repezi în braţele 
Mercedesei. 

— lată-mă, iată-mă! Eu sunt, mama, adorata mama! 

O sărutare şi o îmbrăţişare frenetică fură singurul răspuns 
al Mercedesei. 

O tăcere adâncă urmă după exclamaţia lui Albert, tăcere în 
timpul căreia, între mamă şi fiu, se schimbară mii de 
dezmierdări. 


Mercedes părea mai liniştită, pentru că frigurile, în urma 
acelei emoţii îşi pierduseră puterea; totuşi, ideile ei nu erau încă 
bine precizate, gândurile îi erau vagi şi privirea zăpăcită pe care 
o arunca asupra lucrurilor din jurul ei dovedea agitația lăuntrică 
de care era stăpânită biata femeie. 

Strângea din când în când convulsiv mâna lui Albert, 
rezemându-şi fruntea aprinsă de sânul fiului ei în ochii căruia 
licăreau lacrimi de nespusă fericire şi de adâncă mâhnire. 

— Albert, zise în cele din urmă Mercédès tu eşti? Da, da, 
simt că eşti tu, inima unei mame nu se amăgeşte... Tu eşti, tu, 
fiul meu, care te-ai vândut să mă susţii şi pentru care aşi fi gata 
să-mi dau viaţa. Tăcu un moment şi apoi urmă: 

— Dar nu mă vei mai părăsi, nu e aşa?,.. Nu, nu, fiul meu, 
nu mă vei părăsi. 

—  Linişteşte-te, voi sta necontenit cu tine, lângă tine, 
mama. 

— Şi dacă acel om puternic şi răzbunător ar mai veni să ne 
despartă? Ah! Tu nu ştii că în vinele tale curge sângele rivalului 
lui Edmond şi că el n-aude şi nu vede fără furie sărutările ce eu 
îţi dau. 

— Nu, nu, strigă Albert cu putere. Edmond e departe. 
Edmond nu ne mai vrea răul... Oh! Doamne! Urmă, el încet, fie-ţi 
milă de mama!... 

— Spune-mi, Albert, unde suntem? întrebă Mercédès, 
uitându-se îngrijorată împrejur. 

— La Marsilia, răspunse el. Nu-ţi mai aduci aminte de 
Marsilia? 

— Oh, da! Dar casa aceasta? 

— Casa aceasta este hotelul Rezervei. 

__ Ce zici? Strigă Mercedes strângându-l de braţ şi 
tremurând îngrozită. 

Albert repetă numele hotelului. 

— Ah! exclamă Mercedes ca şi cum ar fi simţit durerea unei 
răni adânci în inimă. 

Apoi adăugă: 

— Ce teribilă scenă s-a întâmplat aici, chiar în sala aceasta: 
şi da, văd chiar aceiaşi masă, masa la care se aranja banchetul 
meu de nuntă... Colo, colo... văd încă figura pasionată a lui 
Edmond, aici fizionomia geloasă şi trădătoare a lui Fernand 
Mondego. 


— Mamă! exclamă Albert cu un glas plin de mâhnire. 

— Ascultă, ascultă, urmă ea încruntându-şi fruntea şi 
ducând pe Albert la una din ferestrele ce dau în piaţă. N-auzi 
clopotele sunând? E pentru o cununie. Nu vezi pe femeia 
îmbrăcată în alb, cu fruntea încununată de o coroană albă... e 
mireasa care primeşte inelul nuptial. Înaintează alături de 
Edmond, în ai cărui ochi limpezi se citesc simţămintele 
puternice ale inimii. 

Îndată după cununie... vezi un tânăr care înaintează încet, 
încet, pleacă capul cu privirea chiorâşă, cu fruntea încruntată, 
meditând la trădare. 

Unde e, unde e lumea veselă şi voioasă care adineauri 
trecea prin piaţă? 

Este la masă în hotelul Rezervei. 

Vezi, mireasa lângă mire şi luda, care plin de veninul 
geloziei aruncă din când în când asupra soţilor priviri pline de 
ură. 

Isuse!... iată-i, iată-i, îmi smulg soţul din braţe! Fernand 
Mondego l-a denunţat ca bonapartist. Soldaţii îl târăsc şi eu sunt 
văduvă înainte de a-i fi fost soţie! 

După ce rosti aceste cuvinte, Mercedes căzu în braţele lui 
Albert, care o duse în odaia ei, unde o încredința îngrijirilor unei 
femei pe când Benedict alerga să cheme pe doctor. 

Din fericire acea stare de exaltare febrilă se linişti după 
câteva calmante şi peste puţin tânărul putu duce pe mamă-sa la 
căsuţa ocupată de dânsa în satul catalanilor. Ea intră repede în 
convalescenţă. 

Prezenţa fiului ei, aerul viu şi curat ce exista în acea 
singurătate, îngrijirile ce i se dăduseră, îi liniştiră sufletul, goniră 
din mintea ei imaginile aşa de triste ale unui trecut dureros. 

Redobândi pe deplin facultăţile intelectuale şi putu adresa 
lui Benedict, câteva cuvinte de vie recunoştinţă pentru 
dezinteresarea cu care-şi primejduise viaţa ca să scape pe a 
fiului ei. 

In timpul acesta Albert pricepea că plecarea lui Benedict se 
apropia. Acest om îi inspirase o simpatie aşa de adâncă încât nu 
ezită să-i zică prieten. Şi într-adevăr ziua despărțirii nu întârzie. 

Albert o ghici şi strânse mâna lui Benedict, ca şi cum i-ar fi 
zis un ultim adio. 


— Domnule, îi zise într-o dimineaţă Benedict intrând în 
odaia sa, cum îţi priveşti dumneata viitorul? 

La această întrebare neaşteptată, Albert se uită ţintă la 
Benedict, a căruia fizionomie rămânea nepăsătoare. Nici un 
simţământ, nici un gând nu se putea citi pe figura lui, ale cărei 
trăsături erau nemişcate parcă ar fi fost săpat în marmură. 

—  lartă-mi indiscreţia, adaugă el, văzând că Albert nu 
răspundea. Dar simţim totdeauna o dorinţă vie de a şti care va fi 
viitorul unui om care ne-a deşteptat interesul şi de care ne 
despărţim poate pentru totdeauna. 

— lţi sunt recunoscător pentru delicateţea dumitale, 
răspunse Albert şi am să-ţi răspund. Dobândind voia să-mi pun 
un înlocuitor în Africa, mă întorceam, cum ţi-am mai spus, cu 
ceva economii, cu care nădăjduiam să asigur odihna mamei şi 
să-i dau o viaţă mai bună. Dumnezeu sau soarta a vrut să fie 
altminteri. Am pierdut însă tot ce-mi trebuia spre a face faţă 
cheltuielilor casei, până ce voi dobândi o slujbă oarecare. 

— Şi de n-o vei dobândi curând? 

— Atunci voi lucra cu ziua, răspunse melancolic Albert, 
adăugând pe dată cu oarecare mândrie: Dar îţi jur că mama nu 
va suferi nici o lipsă. 

— ţi pizmuiesc dragostea ce ai pentru mama dumitale, îţi 
pizmuiesc simţământul şi adânca resemnare cu care te supui 
voinţei lui Dumnezeu. 

— Trebuie să muncesc spre a susţine pe aceea care mi-a 
dat viaţă, şi-mi pare firesc, răspunse Albert cu cea mai mare 
simplitate. 

— Aşadar eşti hotărât să munceşti? 

— Negreşit. 

— Bine, Albert. Vezi că eu sunt cam de vârsta dumitale, 
totuşi, ascultă ceea ce am să-ţi spun şi care e rodul experienţei 
mele. Oricât de rea s-ar părea soarta unui om, el trebuie 
totdeauna să fie convins că un principiu superior şi 
dumnezeiesc, oricare ar fi, ne cântăreşte, totdeauna, faptele în 
cumpăna Dreptăţii, răsplătind în curând pe cel nevinovat. 

— Şi, dumneata ai primit deja răsplata nevinovăţiei? întrebă 
Albert zâmbind. 

— Nu, răspunse serios Benedict, nu, pentru că eu am făcut 
multe păcate mari şi de aceea cred în pedepsirea greşelilor 
mele, cum şi în efectuarea misiunii mele, pentru că am aflat că 


cei răi primesc, pedeapsa crimelor, viciilor şi greşelilor lor, chiar 
şi pe pământ. lată de ce-ţi afirm că cei buni îşi primesc de 
asemenea răsplata virtuţilor lor. Fii pe pace, Albert; deasupra 
noastră există fără îndoială un Dumnezeu care ne judecă! 

Şi, după aceste cuvinte, Benedict plecă din odaia lui Albert 
care, viu impresionat de gestul solemn şi de cuvintele 
afectuoase ale mântuitorului său, n-avu curaj să-l urmeze, nici 
să-i răspundă, deşi pricepea după purtarea şi vorbele lui că 
dânsul pleca şi nu era să-l mai vadă. 


Capitolul XXXV Plecarea 


Peste o jumătate de ceas, Albert auzi glasul mamei sale 
care-l chema. 

Alergă în odaie şi o găsi stând la fereastră cu ochii aţintiţi 
pe mare. 

— Albert, spune-mi ce corabie stă colo pe ancoră şi acum 
ridică pânzele? Am văzut-o ieri oprindu-se în faţa stâncilor 
noastre. 

Albert se uită în direcţia arătată de Mercedes şi observă un 
mic yaht elegant şi uşor, care-şi întindea pânzele la suflarea 
vântului şi aluneca pe suprafaţa apei. 

— Ah! Murmură Albert, după ce se uită un moment la mica 
corabie care începea să se pună în mişcare, este yahtul lui 
Benedict. Prevedeam eu că vroia să ne părăsească... Om ciudat, 
care-i păru a avea darul să biruiască furtuna, înaintând fără 
teamă printre fulgere şi vârtejuri de apă, întocmai ca un geniu 
binefăcător ca să mă scape!? Adio, pentru totdeauna! Adio! 

— Să ne rugăm pentru dânsul, zise Mercédès, mergând în 
genunchi înaintea crucifixului. 

— Roagă-te; da, roagă-te mamă; negreşit şi el cugetă la noi 
depărtându-se. 

Albert deosebise un nor uşor alburiu pe bordul yahtului şi, 
îndată după acea, auzi detunătura unei mortiere, care porni 
tocmai în momentul când yahtul cotind vârful stâncii, trecea pe 
dinaintea casei Mercedesei. 

Era cel din urmă adio al lui Benedict. 


Albert stătu puţin în picioare la fereastră, cu ochii aţintiţi la 
corabia, care începea să fugă repede, dusă de vântul ce sufla 
dinspre coastă. 

Mercedes se ruga, în genunchi în faţa crucifixului şi glasul 
ei suav chema clemenţa cerului asupra mântuitorului fiului ei. 
După ce sfârşi rugăciunea, ea se sculă şi merse să-şi rezeme 
capul pe umărul lui Albert, zicându-i afectuos: 

— Fiul meu, ne-am îndeplinit datoria faţă de străinul acesta, 
acum nu ne mai rămâne decât să-i păstrăm o adâncă 
recunoştinţă. Să aibă noroc în călătoria sa; noi vom trăi aici în 
pace. 

— Da, mamă. Răspunse Albert, strângând-o cu multă 
dragoste în braţe. Da, noi ne putem bucura fără a fi tulburaţi de 
pacea aceasta, de această din urmă fericire. 

— Dar pentru ce-ţi sunt ochii plini de lacrimi pe când 
vorbeşti astfel? întrebă mişcată Mercedes. 

— Pentru că nu pot îndeplini visul meu de toate nopţile, 
pentru că îmi este cu neputinţă să te fac să uiţi trecutul cum 
nădăjduiam. 

— Şi crezi tu că eu nu găsesc în tristele amintiri ale acestui 
trecut de nenorociri şi de necazuri o oarecare plăcere amară pe 
care, tu anevoie ai pricepe-o? Crezi, Albert? 

— Dar n-aş voi, mamă, să-ţi şterg numai lacrimile, aş voi să 
te feresc de dânsele. 

Mercedes zâmbi, cu un zâmbet melancolic. 

— Şi cum ai putea tu să mă fereşti de aceste lacrimi, al 
căror izvor e într-un abis săpat de atâţia ani de nenorocire? 

— Nimic nu e cu neputinţă cu ajutorul lui Dumnezeu; să 
presupunem un moment că eu aş sta lângă tine desfăşurând 
înaintea ochilor tăi un imens, un nemăsurat tablou, zugrăvit cu 
peisaje bogate şi magnifice, aşa încât să întreacă tot ce 
imaginaţia celor mai buni artişti a putut închipui; aspectul 
înfloritor al atâtor oraşe răspândite pe malurile acelui lac care se 
întinde de la Gibraltar la Dardanele; costumele variate ale 
numeroaselor popoare; spectacolele grandioase ale naturii, cu 
feluritele culturi, de la creştinism până la cea mai de jos idolatrie 
şi însfârşit paginile sublime ale cărţii veacurilor ce se zic ruine, 
răspândite pe pământ cu superbele lor inscripţii... meditarea, 
studiul acestor lucruri, mamă, n-ar face cât vedeniile triste care- 
ţi smulg lacrimi! Oh! Dar ursita nu vrea ca eu să nu le mai văd 


curgând! Exclama cu durere Albert, căzând în genunchi lângă 
Mercedes. Oh! Mamă! Mamă! 

— Bine, nu voi mai plânge Albert, zise suav Mercedes 
Lacrimile mele îţi fac rău... fiule... Ah! Bine... iată, vezi? Nu mai 
plâng, nu plâng, îţi spun. Ştiu bine, nu trebuie să te mâhnesc... 
nu, nu. Nu trebuie, nu vreau să te întristez cu lacrimile mele, 
care dealtfel pentru tine curg. 

— Pentru mine! Lacrimi, pentru mine! Şi de ce? Când sunt 
aici, când te îmbrăţişez! întrebă Albert, cu glasul înăbuşit de un 
exces de sensibilitate, pe care n-o mai putea stăpâni. 

— Eşti generos, fiul meu; dar ştiu tot ce-ţi sunt datoare; eu 
te-am văzut vânzându-ţi libertatea ca să-mi vii într-ajutor; te-am 
văzut părăsind, dispreţuind lumea ca să mă urmezi în 
singurătate. Oh. Albert! Ce n-aş face ca să te văd fericit! Căci nu 
mi-e dat!... dar îmi va fi dat cel puţin să mor, cu ideea că ţi-e 
menit un viitor frumos, aşa cum meriţi. 

Toată ziua, toată noaptea, Albert se gândea la mijlocul de a 
căpăta vreo slujbă, cu care să poată face faţă trebuinţelor vieţii, 
să se poată feri de mizerie; şi în toate zilele, în toate nopţile 
recunoştea imposibilitatea de a izbuti. 

Mercedes care, trecând prin toate gradele disperării, 
văzuse până unde poate să ajungă mila lui Dumnezeu, îi spunea 
şi-i repeta să spere; cuvânt consolator, al cărui înţeles nu-l 
poate pricepe cine n-a văzut în noaptea întunecoasă a mizeriei 
raza milostivirii dumnezeieşti. 

Raza aceea străluci în ochii lui Albert, care recunoscu 
pentru a doua oară că Dumnezeu nu-l părăsise. 

Preotul, chemat cu câteva luni mai înainte de Mercédès în 
satul catalanilor, reveni întrebând de Albert. 

— lartă-mă, domnule, răspunse preotul închinându-se 
înaintea preotului. 

— Dumneata eşti Albert Mondego? 

— Da, părinte. 

— Fiul Mercede&sei, catalana? 

— Tocmai. 

— Dă-mi o dovadă, un semn că eşti acela pe care o datorie 
imperioasă îmi spune să-l caut. 

Albert se gândi un moment, uitându-se din când în când cu 
luare aminte la figura venerabilă a preotului, parcă ar fi vrut să 
citească pe dânsa înţelesul şi motivele întrebărilor sale. 


În cele din urmă se hotărî să vorbească. 

— Întorcându-mă din Africa, am fost apucat de o furtună 
din care abia ca prin minune am scăpat, mântuit de un domn 
numit Benedict. Soseam pe o corabie a casei de comerţ Morel, 
una dintre cele mai vechi din Marsilia. 

— Făceai parte din echipaj? 

— Nu, eram numai pasager. Servisem în Africa şi mă 
întorsesem în concediul meu. 

— Prea bine. Dumneata eşti acela pe care-l caut. 

Şi preotul îi dădu o scrisoare şi aşteptă s-o deschidă. Albert 
ezita, deşi adresa era a lui. 

— Citeşte. 

— Oh! Dumnezeule! exclamă Albert, îndată ce sfârşi 
scrisoarea. Îţi mulţumesc! 

Albert citi încet scrisoarea a doua oară, oprindu-se la 
fiecare frază, la fiecare vorbă, parcă voia să-i cerceteze 
însemnătatea şi să se convingă că nu se înşela, că nu era jocul 
unei iluzii. 

— Oh! Ar fi prima milostenie pe care aş primi-o! exclamă el 
deodată, ieşind dintr-un vis milostenie! Nu, nu trebuie s-o 
primesc Benedicte, generozitatea ta nu mă supără... Dar sunt în 
lume oameni mai nenorociţi decât mine; să fie pentru ei această 
milostenie, eu pot munci. 

— Vezi până la ce punct te orbeşte îngâmfarea! zise 
preotul. 

— Îngâmfarea! Repetă Albert. Îngâmfarea! Când spun că 
sunt oameni mai nenorociţi ca mine şi când vreau să li se dea 
lor ce mi se oferă mie, care pot munci? 

— Tinere, reluă preotul zâmbind repet că nu simţământul 
carităţii te face să vorbeşti astfel. Tot îţi mai rămâne puţină 
îngâmfare şi ea care te face să refuzi ceea ce numeşti o 
milostenie, e o ofensă făcută lui Dumnezeu, omului generos 
care se interesează de d-ta, mie care vin să-ţi aduc oferta. 

— Aşadar, ştii cuprinsul acestei scrisori? întrebă Albert. 

— Am scris-o eu. Pentru că aşa a vrut domnul Benedict. 

— Cunoşti pe omul acesta? 

— Nu l-am mai văzut niciodată. 

— Ştii cum cugetă, cum?... 


— Negreşit că un adânc simţământ îi agită viaţa şi acest 
simţământ e un secret între el şi Dumnezeu, un secret care nu 
iese afară din confesional. Te pot asigura totuşi că atunci când, 

Mi-a dat suma pe care ţi-o aduc, era împins numai de 
sincera convingere că împlineşte voinţa lui Dumnezeu. Primeşte 
suma aceasta... Benedict este instrumentul prin care se face 
voinţa lui 

Dumnezeu! Acum e departe de d-ta şi te pot asigura că el 
nu simte cât de puţină îngâmfare sau vanitate pentru fapta ce 
săvârşeşte. 

Şi vorbind astfel, preotul dădu lui Albert un sul mic de hâr- 
tie pecetluit. 

— Acum, urmă el, făgăduieşte-mi, după voinţa prietenului 
dumitale, că un secret veşnic va înmormânta în sufletul 
dumitale simţul de recunoştinţă pe care darul lui l-ar putea 
naşte în inima dumitale. 

— Om generos! exclamă Albert dacă este vre-o crimă în 
viaţa ta, Dumnezeu ţi-o va ierta! 

Peste câteva momente, Albert era în odaia lui şi număra în 
bilete de bancă suma de un milion şi cinci sute de mii de lei!!! 


Capitolul XXXVI Veneţia 


În primele zile din 1841, se afla la Veneţia un tânăr francez 
care, fără să facă parte din ceea ce se numeşte înalta societate 
pariziană, era de foarte bună familie şi poseda o cultură 
distinsă, care, unită cu o purtare deosebită, făcea din el un 
cavaler desăvârşit. Tânărul acela se numea Maximilian Morel şi 
era însurat cu fiica unui fost magistrat, coborâtă din partea 
mamei din ilustra familie a marchizilor de Saint-Meran. 

Căsătoriţi de doi ani şi jumătate ei nu văzuseră nici un nor 
pe fericirea lor; trăiau în cea mai mare unire, aşa încât s-ar fi 
putut zice că erau două corpuri cu un singur suflet. 

Unul n-avea bucurie dacă celălalt era trist; plăcerea, 
durerea, suferinţa, toate  simţămintele le erau comune 
amândurora. 

Valentina n-avea copii; de puţin timp măritată nu simţea 
încă dorinţa intimă a maternității care inevitabil se naşte în 


femei după căsătorie. Nu sta niciodată departe de Maximilian, îl 
vedea în fiecare moment şi dezmierdările lui nu-i lăsau poate 
timp să simtă trebuinţa sublimă a dezmierdărilor unui copil, pe 
faţa căruia o mamă crede totdeauna în ceasurile când el e 
departe, că vede chipul şi trăsăturile bărbatului său. 

Maximilian n-avea decât vre-o două zeci şi nouă de ani şi 
Valentina şaptesprezece sau optsprezece. El era puternic şi 
robust, tip al bărbatului de miază-zi, palid, cu ochii şi cu părul 
negri; ea deşi delicată şi subţire, se arăta a fi de o constituţie 
sănătoasă şi viguroasă. Perechea aceea care, de când se unise, 
trăise în Franţa, ascultă în cele din urmă dorinţa de a examina şi 
alte societăţi, alte obiceiuri diferite de cele care se pot observa 
în saloanele aristocratice din Paris. 

Veneţia fu primul loc care le atrase privirile şi în care 
merseră. Amintirile tradiţionale ale acelei vechi regine a 
Adriaticei şi a Mediteranei, prestigiul vechii sale străluciri şi mai 
ales frumuseţea clădirilor sale, canalelor şi punților sale, le 
atrase preferința tinerilor soţi. 

Deşi căzută din vechea ei splendoare Veneţia e tot Veneţia, 
tot frumoasa prinţesă adormită pe apele Lidului, care 
zâmbitoare se odihneşte de vechile ei oboseli, de faptele ei 
glorioase. 

Maximilian şi Valentina se aflau deci la Veneţia şi se 
bucurau de acel aer incomparabil şi de cerul străveziu al Italiei. 

La ceasul când soarele aruncă asupra vechii catedrale San 
Marco ultimele lui raze, Maximilian şi Valentina treceau prin 
piaţă, mergând spre ţărmul canalului unde stau legate sute de 
gondole de toate mărimile. 

— Draga mea, zicea Maximilian soţiei sale, după ce se 
plimbaseră puţin pe țărm, nopţile Veneţiei sunt nopţi calde şi 
liniştite, care mă împing să mă bucur de răcoarea canalurilor, în 
care luna pare că se oglindeşte cu bucurie şi cu mister. 

— În barcă, Maximiliane, răspunse Valentina, strângând 
uşor de braţ pe bărbatu-său şi uitându-se totodată îngrijorată la 
un om înfăşurat într-o manta largă cu faţa ascunsă sub 
marginile late ale unei pălării enorme. 

Maximilian nu luă seama la mişcarea Valentinei care se uita 
necontenit la omul cu mantaua şi cu pălăria mare. 


— Câte gondole se duc şi vin pe canal! Observă Maximilian 
Canalele sunt ulițele Veneţiei, gondolele trăsurile, iată şi una 
care pare bună pentru noi. Ei! Gondolierul ne-a şi ghicit gânaul. 

Valentina, ţinând de braţ pe Maximilian, porni spre treptele 
canalului, dar privirea ei îngrijorată examina totuşi pe străinul 
care sta la o mică distanţă. 

Intr-adevăr, nu departe de Valentina, se putea vedea o 
figură tristă şi gânditoare care urmărea cu ochii toate mişcările 
Valentinei şi ale lui Morel. Acesta se oprise în faţa unui gondolier 
a cărui cămaşă roşie curată şi haină roşie cuviincioasă părea să 
arate că el aparţine unei case nobile. 

— Gondola ta e liberă? întrebă Maximilian zâmbind. 

— Da, excelenţă şi ar fi pentru Giacomo o mare cinste dacă 
aţi binevoi să urcați. 

— Vezi, dragă Valentino, câtă politeţe la venețieni? N-ai 
găsi aşa ceva nicăieri. Ai auzit cum ne spune că ar fi o mare 
cinste pentru dânsul dacă am urca în barca lui? Giacomo, tu-mi 
pari un om de treabă. 

— Mulțumită lui Dumnezeu şi vechiului protector al 
Veneţiei, san Marco; de altfel, voi fi tot un mojic pe lângă 
excelența sa şi pe lângă doamna care-mi face onoarea să mă 
privească. 

— Ah! Desigur că observă eleganța cămâşii tale roşii. 

— Aşa e, zise Valentina observând curăţenie la un om de 
asemenea profesiune. 

Gondolierul răspunse cu o adâncă închinăciune. 

— Cum se cheamă gondola ta? întrebă Maximilian. 

— Valentina, răspunse gondolierul. 

— Ce? întrebă doamna Morel uitându-se mirată la bărbatu- 
său. 

— A zis că se numeşte Valentina; n-ai de ce să te miri. Eu 
simt tot mai mare plăcere să mă plimb pe canalul Veneţiei. Hai, 
Giacomo, adu gondola. 

Gondolierul nu aşteptă să i se repete ordinul, alergă la 
scăricică, trase de un lanţ şi aduse gondola la țărm aşa încât 
Maximilian şi Valentina să se poată urca lesne. 

Deşi de curând în Veneţia, Valentina recunoscu repede că 
acea gondolă nu semăna deloc cu simplitatea celorlalte care se 
încrucişau pe canal. Acea gondolă avea prora poleită, un umbrar 
de mătase, perne noi, în sfârşit era elegantă. Totuşi, mai toată 


atenţia Valentinei era ocupată cu altceva şi nu făcu bărbatului ei 
nici o observaţie în această privinţă. 

Intră în gondolă şi se aşeza; apoi, pe când gondolierul, 
vâslind cu dibăcie, făcea barca să zboare, depărtându-se de 
țărm, ea mai aruncă încă o dată ochii îngrijoraţi spre piaţă. 

Abia plecase gondola şi omul, care observa toate mişcările 
lui Maximilian şi ale Valentinei, alergă la țărm şi, scoțând un 
țipăt ca al pupezei fără să dea semne de nerăbdare, aşteptă să i 
se răspundă în acelaşi mod. 

— Moşule zise el unui individ care se apropie de dânsul, ai 
făcut ce ţi-am poruncit? 

— Da, răspunse acesta, vorbind încet cu un aer maiestuos 
am avut o convorbire cu gondolierul cu cămaşă roşie şi am aflat 
că de câteva zile el este în serviciul unui francez bogat sosit de 
curând în Veneţia. 

— Şi acest francez?,.. 

— Ah! Ticălosul de gondolier a vrut să-mi dea a înţelege că 
nu-l cunoştea. 

— Pe urmă? 

— Pe Madona! Dar ce mult te grăbeşti, domnule, reluă cel 
întrebat. 

— Mi-a trebuit mai bine de un ceas ca să intru în materie, 
dar... în cele din urma, eu nu-s prost şi întrucât priveşte viclenia 
pot duce de nas la şcoală pe gondolierul venețian. 

— Să vedem, zise cel dintâi nerăbdător. 

— Aşadar mărturisesc că degeaba am făcut tot, degeaba l- 
am sucit pe toate părţile... n-am izbutit să aflu numele 
francezului... 

— Ah! Asta e priceperea ta cea mare? Ah! Aşa l-ai dus de 
nas la şcoală pe gondolierul venețian? Deşi te lauzi merită să-ţi 
râdă cineva în obraz. 

— Răbdare, răbdare, domnule. Ascultă-mă şi pe urmă vei 
face cum vei voi. Convins că gondolierul nu ştia numele 
stăpânului său, am început să cercetez aiurea şi dacă n-am 
putut să aflu numele de botez al francezului, am izbutit cel puţin 
să aflu numele lui de familie. 

— Care este? 

— Foarte simplu: Morel. 

— Morel! Repetă cel dintâi ca şi cum acest nume nu i-ar fi 
fost necunoscut. 


— Cel puţin acest nume mi s-a spus. 

— Unde stă? 

— Aproape de Giudecca, într-o căsuţă care dă "de o parte 
pe canal şi de alta pe villa san Martino. 

— Prea bine. Şalupa? 

— E gata. 

— Să ne îmbarcăm şi hai la Giudecca. 

Amândoi dispărură fără veste în mijlocul mulţimii care 
năpădea piaţa şi ţărmul. 

În timpul acesta, gondola lui Maximilian ajunsese deja în 
larg şi încet de tot, lăsa pe apă brazde uşoare de argint şi de 
azur. 

Maximilian şi Valentina care trecuseră deja Canalazzul, 
păreau cu totul absorbiți de priveliştea superbă a Veneţiei 
văzute de acolo. 

Valentina îşi ţinea capul pus pe umărul lui Maximilian şi 
ochii se aţinteau cu dragoste pe gâtul omului de care îşi legase 
ursita; şi în acel moment, ea binecuvânta pe Dumnezeu. 

Gondola, ca un leagăn mişcat alene, se ducea încetişor pe 
valul liniştit şi străveziu; şi mişcarea ei înceată, măsurată, 
regulată, ca pendula unui ceasornic, mărea sensibilitatea celor 
două inimi pasionate. 

În curând lacrimile începură să ude obrajii Valentinei., 
lacrimi de intimă bucurie, de nespusă bucurie care i se revărsa 
în inimă. 

Maximilian strânse cu duioşie mâna Valentinei. 

— Plângi, dragă? Îi zise. Ce te poate face să plângi? 

— Crezi tu că lacrimile mele sunt lacrimi de suferinţă! Nu, 
nu, sunt lacrimi de fericire intimă pe care n-o cunosc decât de- 
când sunt unită cu tine... Ah! Dea Dumnezeu ca să pot 
totdeauna plânge astfel, iubite Maximilian! 

— Şi de ce ar fi altminteri? Răspunse tânărul, sărutând-o cu 
foc pe frunte. 

— lartă-mă! E o nebunie, văd, dar nu ştiu... o teamă 
nedesluşită, nehotărâtă, îmi strânge inima. Uneori îmi aduc 
aminte de binefăcătorul nostru şi atunci tremur fără să ştiu 
pentru ce. Când chem binecuvântarea cerului pe acea frunte 
inteligentă, favoarea lui Dumnezeu asupra acelui om generos de 
la care ne vine fericirea... un gând misterios şi teribil mă face să 


tremur, ca şi cum aş presimţi ruina şi nenorocirea lui Edmond 
Dantès. 

— Cu cât iubim mai mult pe cei cărora le datorăm o mare 
fericire, reluă Maximilian, cu atât mai mult ne temem de 
nenorocirea lor; dar temerea aceasta e neîntemeiată. Edmond 
Dantès e favoritul cerului, binecuvântat de câţi îl cunosc pentru 
dreptatea şi bunătatea lui. Fii fără teamă, iubita mea; şi ca să 
scapi de aceste griji dureroase, să vorbim de altceva. 

— Nu, nu, prietene, să rămânem la subiectul acesta. Vreau 
să-ţi vorbesc de Edmond Dantès, sau mai bine de grota lui 
Monte-Cristo, care acum e a noastră şi care a fost cel din urmă 
dar ce ne-a făcut contele. 

— Vorbeşte. 

— Spune-mi, Maximilian, e adevărat că noi suntem foarte 
bogaţi? 

— Negreşit, mulţumită cerului şi binefăcătorului nostru. 

— Ai avut capriciul să păstrezi grota lui Monte-Cristo, în 
acelaşi lux şi în aceiaşi bogăţie barbară, cum ţi-a dat-o contele. 

— Era o datorie de recunoştinţă. 

— Prea bine, dar recunoştinţa s-ar putea arăta în alt mod. 

— Ce vrei să zici? 

Valentina nu răspunse. Dar după o mică tăcere, exclamă: 

— Ah! Toate bogăţiile acelea, tot luxul acela barbar mă în- 
spăimântă, dragă Maximilian. Da, de mult, foarte de mult voiam 
să-ţi spun acest mare adevăr, dar n-am avut curaj să întâmpin 
zâmbetul tău neîncrezător. Crede-mă Maximilian, nu-ţi spun 
lucruri pricinuite de temeri copilăreşti, de temeri femeieşti ci de 
o spaimă care are un mare fundal de adevăr. 

— Spune, atunci! Ce adevăr face ca să te înspăimânte aşa 
de mult splendoarea şi bogăţia grotei lui Monte-Cristo? 

— Maximilian, zise Valentina cu o expresie îngerească, 
însoţindu-şi cuvintele cu un zâmbet suav, ori pe unde trecem, 
găsim mii de familii pentru care acea bogăţie îngropată în sânul 
unei stânci, ar fi o desăvârşită fericire; familii care n-au pâinea 
de toate zilele, înţelegi! Şi cărora le-ar da-o pe un an întreg 
valoarea unui singur stâlp din cei ce susţin vestibulul grotei lui 
Monte-Cristo... Ah! De-ai vrea să crezi un vis pe care l-am avut 
trei nopţi în şir... de nu mi-ai zice vizionară... ţi-aş povesti acel 
vis teribil. 


— Vorbeşte, Valentino, răspunse Maximilian cu un gest 
grav, pregătindu-se să-şi asculte nevasta. 
Valentina vorbi astfel: 


Capitolul XXXVII Visul din grota lui Monte-Cristo 


— Îți aduci aminte că în momentul când am coborât în 
grota lui Monte-Cristo, lumea păru oarecum că se sfârşeşte 
pentru noi, începând o viaţă fabuloasă, o existenţă care nu se 
poate adeveri în lume? Îți aduci aminte? Ei bine, tu, fără 
îndoială, n-ai uitat că într-o seară, cea din urmă pe care am 
petrecuto în acel loc fermecat, ai ieşit să vânezi căprioare care 
sunt multe pe acele stânci. Rămăsei singură. 

Nu rămăsesem atunci prima dată singură, dar atunci prima 
dată încercai o tulburare nervoasă, convulsivă, neexplicabilă. 
Zdrobită, obosită, adormii... atunci visai un vis ciudat, uimitor. 

Se făcea că sălile grotei erau luminate ca şi cum lumina 
unui soare strălucitor ar fi pătruns prin pereţi. Coloanele 
superbe, cu capitelurile lor de aur fin, cu bolta smălțuită de 
pietre scumpe, cu podeaua acoperită cu covoare de Alexandria, 
statuile magnifice cumpărate cu o mulţime de aur, datorate 
daltei celor dintâi maeştri, totul era inundat de o lumină care mă 
orbea. Parfumurile orientale, care se înălţau, ca de obicei, din 
candele de argint puse de jur împrejur, se răspândeau în 
atmosfera pe care o respiram şi, cuprinsă atunci de efectul 
magic al acelor mirosuri, cădeam într-o picoteală moleşitoare 
care precedă un somn adânc, liniştit şi plin de vedenii ciudate. 
Ah! Dar din momentul acela orice plăcere încetă; visul fu 
teribil... şi chinul meu ţinu cât ţinu şi visul. Printre stofele de 
mătase întinse pe pereţii grotei, printre stâncile în care era 
săpată grota, vedeam o droaie de cerşetori, zdrenţăroşi, 
înconjurați de femei şi de copii care cereau pâine cu glas tare. 
Strigătele lor, imn funebru al foamei şi al disperării, mă făceau 
să mă cutremur de spaimă. Vedeam cu groază toată mulţimea 
aceea condusă de un necunoscut, apropiindu-se de grotă şi 
învârtindu-se împrejurul ei parcă i-ar fi căutat intrarea. 

Am vrut să mă scol şi să fug; dar puterile şi curajul îmi 
lipseau şi nu mă putui ridica de pe pernele moi pe care eram 


întinsă. Din când în când ajungeau până la mine strigătele 
foamei şi ţipetele se apropiau, până ce văzui acel val de 
flămânzi repezindu-se în grotă şi năpădind-o. Oh! Îmi aduc încă 
aminte suferinţa cu care priveam acel spectacol! Ecoul dureros 
pe care-l aveam în inima mea, tipetele copiilor, râsetele 
convulsive ale mamelor şi blestemele furioase ale bărbaţilor 
uimiţi de splendoarea şi de frumuseţea sălilor grotei noastre. 

La un semn al necunoscutului care conducea banda aceea, 
tipetele, râsetele, blestemele încetară şi tăcerea cea mai 
adâncă domni în jurul meu. Necunoscutul înainta şi punându-se 
într-un loc de unde-l puteau vedea toţi, ridică braţele şi întinse 
mâna, în care strălucea o cheie de aur. 

— Fraţilor, exclamă el cu glas răsunător, bogății 
îngrămădite de mai multe veacuri în adâncul unei stânci 
creşteau zi cu zi, pe când sărmanii robi ai unei familii zgârcite 
vărsau lacrimi, pe care li le smulgeau foamea, ori sufereau 
dureri într-o muncă aspră şi nefolositoare pentru copiii lor. 
Pedeapsa pe care Dumnezeu a dat-o familiei zgârcite consta 
chiar în păcatul ei, căci trăi tot în mizerie, neocupându-se de 
nimic decât să hrănească oarba patimă pe care dracul o aţâţa 
din tată în fiu; din veac în veac sporiră comorile acelei familii şi 
stânca râpoasă a unei insule pustii le primea în sânul ei de 
granit, până ce taina comorii aceleia fu pierdută pentru o 
generaţie, în care blestematul neam se stinse. Multă vreme, 
multă vreme mai târziu, ca şi cum Dumnezeu voise ca rodul 
sudoarei nenorociţilor robi ai feudalismului să revină la obârşia 
lui, adică la cei mizerabili, alese, printre cei muncitori, pe un om 
care să fie instrumentul voinţei lui supreme. Omul acesta, a 
cărui tărie, credinţă şi statornicie fuseseră puse la încercare de 
ani şi ani de nenorocire, primi destăinuirea comorii îngropată în 
insula pustie. Destăinuirea i se făcu între zidurile unei închisori 
în care se afla înmormântat de viu; dar mai târziu, braţul lui 
Dumnezeu îl scoase din acel mormânt şi-l duse pe o stânca ce 
domină această insulă pustie şi acel om auzi glasul etern care-i 
zicea; coboară în adâncul pământului, apoi revino pe lume, unde 
vei putea şterge lacrimile mizeriei, răspândind fericirea în calea 
ta. Şi aşa fu; el cobori şi văzu comoara îngrămădită de veacuri; 
dar din momentul acela Satan stătu pe lângă dânsul şi-i şopti la 
ureche, ca să-l ameţească, trădătoarele cuvinte: 


"Tu vei fi de acum înainte cel mai puternic din univers. 
Porunceşte şi vei vedea că şi regii ti se vor supune." 


Cuvintele acestea îşi dădură roadele. 

Omul, mândru de el însuşi, plin de îngâmfare şi de vanitate, 
se întoarse pe pământ şi, uitându-se cu dispreţ la lume, se văzu 
mare şi puternic, fără să ţină seamă de piedestalul care se ridica 
deasupra fraţilor săi. Lăsându-se a fi biruit de patima lui 
predominantă, crescută cu bogăţia neaşteptată, avu îngâmfarea 
de a voi să propună şi să dispună de oameni şi de lucruri, 
urmând numai hotărârile exaltatei lui imaginaţii; în sfârşit, în loc 
să împartă cu cei săraci tot ce sudoarea săracilor strânsese, se 
făcu bogat şi luă un nume în raport cu imensul prestigiu al 
nemărginitei sale bogății. 

Dumnezeu a părăsit pe acest om şi a căutat un altul. 

Acest altul sunt eu! În mâna mea e cheia de aur primită de 
la cer. Cu ea am aflat secretul care ascunde pâinea voastră! 
Mân-caţi, beţi, copii ai mizeriei; totul vă aparţine, pentru că 
Dumnezeu vi-l dă! 

— Omul tăcu, urmă Valentina, Se făcu o tăcere adâncă, dar 
scurtă, pe urmă se auzi un țipăt de bucurie beată şi de plăcere 
nebună. O flacără neaşteptată distruse pentru totdeauna toate 
bogăţiile grotei lui Monte-Cristo; coloanele, bolta, statuile, 
pietrele scumpe, covoarele, parfumurile, nimic nu mai rămase, 
afară de pereţii stâncii şi de terenul gol şi aspru de pe jos. 

După ce rosti aceste cuvinte, Valentina tăcu un moment, 
ascunzându-şi faţa în mâini, parcă ar fi văzut înaintea ochilor 
teribila privelişte descrisă. 

Era ceva solemn în istorisirea aceasta, ceva care aruncă în 
spiritul lui Maximilian un fel de groază nedesluşită; ceasul, 
tăcerea, liniştea nopţii şi acea imensă întindere de apă deasupra 
că-reia răsunau cuvintele melancolice ale nevestei sale, ca o 
armonie lugubră, expresia naivă şi plină de vioiciune a figurii 
Valentinei pe când îşi istorisea visul, totul izbuti să nască în 
sufletul tânărului o tulburare care se putea vedea după norul ce- 
i întuneca fruntea. 

Totuşi, Maximilian îşi redobândi repede tăria de inimă şi 
răspunse Valentinei cu blândeţe, dar cu sânge rece: 


— Recunosc că asemenea visuri pot tulbura pe cel mai tare 
şi mai hotărât; dar nu pot nimic asupra celui care are credinţă în 
dreptatea atotputernică a lui Dumnezeu. 

— Crezi? zise femeia cu un zâmbet uşor de îndoială, 
grăbindu-se pe dată a adăuga cu un ton solemn: 

— Eu totuşi sunt convinsă că visele pe care le avem, nu o 
dată, ci de mai multe ori pe rând, la fel de identice cu aceleaşi 
împrejurări, sunt într-un oarecare mod înştiinţări pe care ni le 
trimite cerul ca să ne pregătească la evenimente. 

— Valentino! exclamă Maximilian, strângând-o de mână. 
Valentina îşi aţinti ochii pe figura tulburată a bărbatului şi, 
privirea ei pură îl întreba: 

— Ce vom face, aşadar? Rămăseseră câtva timp muţi. 

Gondola care alerga liniştită, ca o lebădă pe apă, începu să 
se agite de vântul nopţii şi apa, în a cărei suprafaţă se oglindea 
până atunci cerul presărat cu stele, începu să se încreţească 
Uşor. 

La acel semn ameninţător, gondolierul dădu lopeţii 
mişcarea necesară spre a schimba direcţia şi gondola, se 
întoarse cu prora spre Canalazzo. 

Peste puţin ea ajunse la țărm şi Maximilian, făcând semn 
gondolierului, îi arătă canalul ce ducea la Giudecca. 


Capitolul XXXVIII Cercetări 


Îndată ce sosi acasă, Valentina alergă în odaia ei să se 
închine la icoana Fecioarei, tablou admirabil de Rafael, aşezat 
pe peretele principal al apartamentului. 

În timpul acesta, Maximilian se duse să dea nişte porunci 
servitorilor. 

Valentina, tulburată de teama ce-i insuflase visul pe care îl 
povestise bărbatului ei, avea acea credinţă sublimă pe care o 
inimă mâhnită şi pioasă o pune în Maica Domnului. Ochii ei erau 
plini de lacrimi mari, pe care le vărsa, încrezându-se în 
milostivirea lui Dumnezeu. 

Maximilian deschise uşa odăii şi nu cuteză să întrerupă 
rugăciunea fierbinte a soţiei sale; aşteptă ca ea să se ridice, 


apoi merse la ea, o îmbrăţişa duios şi cu două sărutări îi şterse 
lacrimile ce-i străluceau încă în ochi. 

— Draga mea, zise el, oare amintirea acelui vis urât îţi face 
aşa efect? Goneşte vedeniile acelea care nu te pot nicidecum 
ameninţa pe tine, fiică iubită a cerului, care ai meritat totdeauna 
prin virtuțile tale ocrotirea lui. 

— Tu numeşti vedenii visul meu!... un vis de atâtea ori 
repetat, îi răspunse Valentina, însoţindu-şi cuvintele cu un 
zâmbet îngeresc! Şi dacă ţi-aş spune că, pe lângă câte ai auzit, 
am şi văzut pe omul care părea a călăuzi pe flămânzi şi pe 
zdrenţăroşi în grota noastră? 

— Ce zici, Valentino? Aiurezi! exclamă Maximilian, 
îngălbenindu-se pe dată la aerul de adâncă spaimă ce se 
zugrăvi pe faţa nevestei lui. 

Ea râse convulsiv; şi apoi urmă: 

— Nu, nu aiurez, nu; ţi-am spus că am văzut pe omul ce mi 
s-a arătat în vis... l-am şi văzut. Privirea de foc cu care parcă 
mânca din ochi averile noastre nefolositoare, îşi păstrase toată 
cruzimea; se uita ţintă la mine şi simţeam cum o rază înfocată 
îmi străbătea pieptul şi-mi intra în inimă ca şi cum ar fi vrut să 
vadă găurile cele mai ascunse. Omul acesta, Maximilian, nu e o 
vedenie, nu este o fantomă închipuită; omul acesta... sunt trei 
zile deja de când nu mă mai pierde din ochi când mă plimb prin 
piaţă cu tine. Mă face să tremur, urmă Valentina cu glas înăbuşit 
şi ochii lui parcă îmi spun: 

— "Valentino, nu vei împlini tu, oare voinţa lui Dumnezeu? 
Vrei tu ca atâtea familii de mizerabili, a căror avere e foamea, 
să blesteme pe femeia care ascunde în adâncimile unei stânci 
pustii comori din care jumătate ar fi de ajuns spre a-i face 
fericiţi? Valentino, cea mai mare siguranţă cu care te poţi 
înconjura sunt binecuvântările tuturor familiilor pe care le vei 
mântui de chinurile foamei, împărțind cu ele averile tale 
nefolositoare." 

Valentina tăcu; ochii ei liniştiţi, limpezi şi resemnaţi 
întrebară figura lui Maximilian, pe care se zugrăvise o nespusă 
expresie de îndoială, de temere şi de groază. 

Uneori vroia să se îndoiască de starea minţii Valentinei, 
auzindu-i vorbele; dar fermitatea şi cumpătarea ei biruiau acea 
bănuială. Nu, nimic nu tulbura mintea soţiei sale. Totuşi 
Maximilian, om cu creştere aleasă deşi puţin cam liber- 


cugetător, nu putea pricepe ce fel Valentina, în stare normală, 
se lăsa a fi biruită de un asemenea simţământ născut numai de 
un vis. 

Recunoscu că ceva sublim şi supranatural se arăta în 
expresia aşa de pură a Valentinei şi fiindcă, nu putea nici 
combate nici evita puterea acelui neexplicabil principiu, îşi plecă 
fruntea acelei puteri care-l domina. 

Doamna Morel birui. 

Hotăriî pe Maximilian să părăsească fastul, fiul opulenţei şi 
să se reducă la mediocritate, punând pe săraci să se 
împărtăşească din averile sale; dar învoindu-se cu generoasele 
simţăminte ale Valentinei, el nu vru să distrugă, cum ar fi voit 
ea, extraordinara avuţie pe care le-o dăruise contele de Monte- 
Cristo, dându-le lor grota. 

— Valentino, îi zise el, să presupunem că mâine bogăţia 
noastră ar dispare, care va fi atunci averea copilului nostru; 
dacă Dumnezeu ne va pierde? 

— Şi ce avere mai bună va putea el avea decât un nume 
binecuvântat pe pământ de mii de familii, ca re-l vor repeta cu 
dragoste? întrebă Valentina cu o nespusă candoare, grăbindu-se 
să adauge: 

— Crede-mă dragă, dacă aş fi sigură că averea pe care ne-a 
dăruit-o contele de Monte-Cristo n-ar fi produsă de spoliatori ai 
drepturilor poporului, aş păstra-o, aş spori-o poate, ca s-o dau 
copiilor noştri, dar... 

— Ce zici, Valentino? Uiţi cu câtă dezinteresare, cu câtă 
afecţiune contele a făcut tot ca să ne mântuie? Bunătatea lui, 
generozitatea lui, noblețea caracterului lui nu-i dau nici un drept 
la recunoştinţa noastră? 

— Dar, reluă Valentina, recunoştinţa ce am pentru ocrotirea 
ce ne-a acordat n-are nimic comun cu dorinţa de a mă dezbăra 
de splendoarea cu care el a vrut să ne înconjoare. 

Dragă Maximilian, splendoarea aceasta mă sperie, n-o 
merit, n-o vreau; s-o împărţim cu săracii şi atunci ne vom fi 
supus unuia din sfintele precepte ale religiei noastre: caritatea... 

Maximilian nu stărui şi Valentina sperând să satisfacă 
sublima pasiune ce o stăpânea aşteptă nerăbdătoare momentul 
în care prodigioasele avuţii din grota lui Monte-Cristo vor fi 
cheltuite pentru uşurarea sărăciei. 


Acum să spunem cine era omul care parcă sta spionând, 
atunci când Valentina şi Maximilian intrau în gondolă. 

L-am văzut dispărând cu celălalt, după ce schimbaseră 
câteva vorbe, dintre care cele din urmă fuseseră: 

— Şalupa e gata? 

— Da. A 

— Repede, să ne îmbarcăm şi mergi la Giudecca. Indată ce 
Maximilian şi Valentina, debarcând, urcară scara, care ducea la 
locuinţa lor şi după ce gondola se depărta, o luntre lungă şi 
subţire, împinsă de două lopeţi, se apropie repede de dânsa, o 
aborda şi doi oameni săriră înăuntru. 

Gondolierul venețian, apucat fără de veste, scoase un țipăt 
de uimire; dar până să poată lua o hotărâre simţi la gât vârful 
rece al unui pumnal. 

— Taci, ori eşti mort! | se strigă. 

— Ce vreţi cu mine? întrebă gondolierul redobândind puţin 
curaj. 

— Vrei să faci avere? 

— Frumos mod de a mi-o oferi! zise gondolierul uitându-se 
sperios la omul care-i oferea avere pe vârful unui stilet. Dacă 
spre a face avere e de ajuns să tac, jur pe san Marco, că optzile 
gura mea nu se va deschide nici ca să zică un "Deus te salvet!" 

— Ştii să taci şi să fii prudent? ÎI întrebă străinul. 

— Ca şi canalul Orfano care, zic poveştile, nu lasă niciodată 
cadavrele să iasă deasupra apei. 

— De minune, urmă cel cu pumnalul neridicându-l însă de 
la gâtul gondolierului, dar lăsând câteva monede de argint pe 
perna bărcii; apoi, întorcându-se către tovarăşul său care ţinea 
prora luntrei zise: 

— Rocca, omul ăsta nu ne scapă, trage gondola lângă 
luntre şi hai la yacht. 

Porunca se execută şi gondola remorcată de luntre despică 
în curând apele canalului, îndreptându-se către locul unde 
corăbiile de comerţ stau pe ancoră. Peste o jumătate de ceas, 
micul convoi ajunse lângă o corabie uşoară cu două catarguri, 
din cele care se numesc yacht. 

Gondolierul venețian, deşi îngrijorat mult de acea aventură 
nocturnă, sui cu hotărâre scara, de frânghie care atârna de o 
parte a yahtului şi sări pe punte, urmat de cei doi care îl 
prinseseră. Santinela, după ce salută cu mare respect pe unul 


din cei doi, se întoarse la locul ei şi aşteptă ordinele fără să se 
uite la gondolier. 

— Camarade, zise cel care părea căpitanul yachtului, te voi 
întreba şi cred că, de nu vei spune adevărul, vei plăti cam 
scump minciunile. "Cine eşti? 

— Giacomo de la Lido şi de câteva zile gondolier particular 
al domnului Morel. 

— Ce soi de om este? Ca gondolier al lui trebuie să-l 
cunoşti. 

— Ştiu că e francez, răspunse gondolierul şi după câte se 
spune e bogat, cu milioanele. 

— Tu n-ai nici un motiv să-l crezi atare? 

— Eu? Eu nu, urmă gondolierul, am auzit că are milioane şi 
milioane, dar unde le ţine nu ştiu. 

— Asta-i? Când auzim vorbindu-se de ceva, mai bine decât 
toate ţinerii minte locul unde e sau se întâmplă cutare sau 
cutare lucru. 

— Da; dar dacă nu s-a pomenit niciodată în convorbirile lor 
de locul unde sunt puse averile domnului Morel, ce vină am eu? 

— Dar acele convorbiri ce erau? Spune? 

— Astă seară, zise gondolierul, am dus pe domnul Morel şi 
pe nevastă-sa afară din Lido şi am auzit ceea ce vă voi spune, 
fără teamă ca să se mânie San-Marco, deoarece nu auzise în 
taină. Atunci, gondolierul începu a spune tot ce auzise de la 
Valentina cu privire la grota lui Monte-Cristo. 

Căpitanul yahtului nu pierdea nici unul din cuvintele lui. 
Când Giacomo sfârşi, căpitanul începu să râdă, zicând: 

— Mi-ai spus un basm dintr-o mie şi una de nopţi. Oricum, 
ştii tu dacă e pe Mediterana insula lui Monte-Cristo? 

— N-am prea ieşit din Adriatica, nu cunosc decât punctele 
principale ale Mediteranei, răspunse gondolierul; tot ce pot 
spune e că insula lui Monte-Cristo e necunoscută în scalele 
comerciale. 

Căpitanul yachtului, după ce gândi câteva momente, făcu 
semn să se aprindă lampa din cabină şi, arătând cu mâna scara 
gondolierului, îl urmă încet. Cabina era atât de mare încât doi 
oameni se puteau mişca şi vorbi liber într-însa. 

Căpitanul  aţinti spre  gondolier o privire lungă şi 
cercetătoare, parcă ar fi vrut să îi citească pe faţă tot ce avea în 


cap; apoi, mulţumit parcă de acea examinare, şezu, rezemându- 
şi capul în mâini şi scoțând încet, una câte una, aceste vorbe: 

— Da, da, aşa e; există în insula lui Monte-Cristo o comoară 
enormă ascunsă acolo de barbari. Comoara aceea nu ea 
nimănui, poate fi prada primului ocupant; dar dacă cineva mi-ar 
arăta direcţia acelei insule, mă jur pe Dumnezeu că l-aş face 
bogat. 

— Ah! Dar cum s-ar putea lua bogăţiile ce stau acolo, 
răspunse gondolierul, dacă sunt ale stăpânului meu? 

— Dar de la cine le-a avut? întrebă căpitanul yachtului. Ţi- 
am mai spus că nu sunt nici ale lui, nici ale tale, ci ale cui va şti 
să le scoată din sânul pământului. Dacă este un adevărat stăpân 
al lor, aceştia sunt săracii, pentru că ele nu sunt decât sudoarea 
săracilor schimbată în aur şi pietre scumpe de vreun mare 
senior din trecut, zgârcit şi crud. De eşti om, de ai inimă, trebuie 
să pricepi că sudoarea, săracilor trebuie să folosească, nu 
bogaţilor. Dar să lăsăm vorba asta. Am să-ţi dau un pahar de 
Lacrima cristi ca să te fac să uiţi supărarea ce ţi-am pricinuit, 
zise căpitanul şi bătu ca să cheme. 

Peste câteva minute, gondolierul, după ce gustase cu toate 
semnele de bun cunoscător al preţioasei băuturi aprinse pipa şi 
aruncă căpitanului o privire de înţelegere pe care acesta se făcu 
a n-o pricepe. 

— Eu cunosc câţiva copii ai legii. 

— Ce lege! 

— Ei, nu înţelegi? Care ştiu ce e contrabanda. 

— Cum! 

— Nu înţelegi cuvântul contrabandă, ei! zise el dând din 
cap, cu aer neîncrezător... 

— Ah! Încep să pricep! 

— De! E lucru limpede; şi n-ai nevoie să fi prooroc ca să 
pricepi. Cunosc câţiva oameni de treabă, care îţi pot arăta orice 
punct al Mediteranei, cum ţi-aş arăta eu orice în oricare canal 
din Veneţia. 

— Aşadar? 

— Şi ei cunosc desigur insula Monte-Cristo. 

— Ş-apoi? 

— Aş putea vorbi cu ei. 

— Prea bine. 


— Chiar în noaptea asta!... dar... dar ar putea avea unele 


scrupule... 
— Care? 
— Oamenii ţin la bani cum ţine un călugăr la vinul acesta. 
— Şi cam cât? 


— Cu un răspuns ca acesta nu vor mai fi scrupuloşi, 
răspunse gondolierul. 

— Eu unul sunt gata să mă înţeleg cu ei şi vin îndată să vă 
dau răspunsul. 

— Prea bine; du-te şi ţine minte, de nu eşti nebun, că nu 
mai am nevoie să-ţi recomand să taci. 

Căpitanul, rostind cuvintele acestea, făcu un gest foarte 
expresiv, la care gondolierul răspunse cu altul tot aşa de 
expresiv care s-ar fi putut tălmăci aşa: pricep de minune! Apoi 
se sculă să plece. 

— Numele corăbiei dumitale? întrebă el. 

— Furtuna. 

— Pe san Marco, ce soi de nume rău ai ales pentru corabie! 
Observă gondolierul salutând şi suindu-se pe scară. 

Abia sărise în gondolă şi se depărtase, când căpitanul 
chemă pe secund şi arătându-i pe venețian care se depărta, îi 
zise: Rocca Priori, mâine să fie totul gata de plecare la primul 
semnal. Omul ăsta mi-a spus tot ce voiam să ştiu. 


Capitolul XXXIX  Contrabandiştii 


Îndată ce gondolierul Giacomo legă gondola de treptele 
Giudecci, lângă palatul locuit de Maximilian Morel, porni cu 
foarte mare iuţeală pe o ulicioară strâmtă de-a lungul canalului 
şi merse de bătu la o căsuţă cu un singur etaj. 

— Sfântă fecioară! exclamă dinăuntru un glas de femeie, 
de n-aş aştepta pe nemernicul de Giacomo, m-aş prinde că 
vameşii vin să ne dărâme uşa după denunţarea vreunui spion. 

"Tu eşti Giacomo"? 

— Da, da, deschide iute. 

— Oh, ce grabă! Trebuie să ai răbdare să aştepţi; mai 
înainte, pentru că se cuvine să ceri cu politeţă a fi primit 


înăuntru; pe urmă, pentru că zăvoarele sunt ruginite şi grele şi 
mâinile mele n-au pielea aşa de tăbăcită şi de groasă ca ata. 

— Dar, termină odată, cu prostiile astea pierdem un timp 
foarte preţios, exclamă Giacomo cu un ton tot mai nerăbdător. 

— Ah! Zău! Poate că domnul vine să-mi propună să fixez 
ziua căsătoriei noastre în catedrala cea veche a Sfântului Marcu, 
nu e aşa Giacomo? 

— Tu-ţi baţi joc de mine... totuşi mai că ai ghicit. 

— Zău, reluă femeia cu un râs batjocoritor care făcu să 
tresară inima deja agitată a gondolierului. 

— În sfârşit, vrei să deschizi ori ba? 

— Da, da; să vedem ce vrei? 

Uşa se deschise şi Giacomo se află înaintea unei fete 
frumoase de la douăzeci până la douăzeci şi doi de ani, ale cărei 
braţe, goale până la cot, dovedeau cu musculatura lor vigoarea 
veneţianei. 

— Unde e frate-tău Petre? 

— Ah, asta e bună seara pe care mi-o dai? Mi-ai face 
plăcere să pleci şi să mă laşi să dorm. Dacă-s eu nebună să 
pierd vremea cu asemenea monstru! 

— N-ai dreptate să vorbeşti aşa, dragă Rosino. De-ai şti de 
ce e vorba, n-ai face atâtea mutre, dacă am uitat să-ţi dau bună 
seara. 

— Oh, da, da, cu mine n-ai nevoie de complimente. De-aş fi 
vreuna din ticăloasele cu care ai obicei să stai prin cârciumă... 
atunci... da, da, da, eşti un stricat! 

— Rosino! exclamă Giacomo, văzând-o că îşi ducea şorţul la 
ochi... Nu vorbi aşa, că n-ai dreptate. Vrei să ştii de ce te-am 
întrebat de frate-tău? Spune, vrei? 

— Nu, nu, nu vreau nimic, eu vreau numai să pleci de aici. 

— Dar ascultă-mă, nu face pe supărata. Te-am întrebat de 
Petre, pentru că... 

— Ti-am mai spus, domnule Giacomo-! strigă Rosina, 
şezând mânioasă la o masă pe care era un ulcior şi un pahar; nu 
vreau să ştiu nimic, pricepi, da ori ba? 

— Vorbeşti din gelozie. 

— Ah! Gelozie! strigă ea sculându-se şi punându-şi cu mult 
dispreţ mâinile în şolduri. Gelozie! Da ce, mă crezi nebună! 
Gelozie! De d-ta! Gelozie! Ca să fiu geloasă ar trebui să te 
iubesc şi încă nu mi-am dat creierul la reparaţie. 


— Vezi, dacă o fată ca tine poate avea asemenea idei! Hai, 
să fim tot prieteni. Am să-ţi istorisesc ce m-a făcut să-mi pierd 
atât de mult capul încât să nu-ți dau o sărutare de la început. 

— Sărutare! Oh! Aş vrea să văd! zise Rosina, râzând iarăşi. 
Să ştii, domnişorule, că sărutările dumitale nu sunt pentru fetele 
ca mine. 

— Eşti prea modestă, lasă. 

— Şi tu un obraznic fără margini; ia seama să nu mă înfurii, 
pentru că vei auzi frumoase lucruri; ţine-ţi limba acasă, pentru 
că nu ştii cine e Rosina. 

Giacomo văzând că, aşa cum începuse dialogul, nu ajungea 
la bun sfârşit, luă o hotărâre înţeleaptă: aceea de a tăcea. Se 
mulţumi deci să răspundă gingaşei sale duşmane cu un zâmbet 
plin de iubire şi se aşeză ca să-şi umple pipa. Pe urmă se pregăti 
să aprindă un opaiţ. Dar Rosina trase opaițul la dânsa şi începu 
să tot curete fitilul, cu o nepăsare care ar fi scos pe oricine din 
răbdări. 

Giacomo nu suflă, îşi puse pipa pe masă, se sculă ca un om 
care nu se supără, dar care vede un plan al lui neizbutind. 

— Eu, eu nădăjduiam să întâlnesc pe Petre zise el, 
plimbându-se prin odaie... Afacerea cere grabă... orice zăbavă e 
fatală şi nu e lucru de nimic... Să aşteptăm pe Petre, el trebuie 
să vină. 

Vorbind astfel, Giacomo se apropie de masă, luă paharul cu 
o mână pe când întindea pe cealaltă spre ulcior; dar Rosina, 
prefăcându-se distrată, se lăsă cât era de grea pe un colţ al 
mesei, care se aplecă aşa că ulciorul căzu şi vinul se vărsă. 
Giacomo puse paharul la loc, pocni cu limba de cerul gurii şi 
întoarse spatele Rosinei. 

Răbdarea, resemnarea cu care bietul gondolier suferea 
răutăţile gingaşei tirane, folosiră mult pentru ca să-i biruiască 
necazul. Ea rupse tăcerea. 

— Aşadar, domnul Giacomo, gondolier în Rialto, e dispus să 
petreacă noaptea în casa mea? Deoarece nu te culci până nu se 
întoarce frate-tău nu cred să-ţi fac supărare. 

— lar dacă frate-meu nu s-ar întoarce, astă-noapte? 

— Oh, ar fi foarte rău, reluă Giacomo. Trebuie neapărat să 
vorbesc cu dânsul şi cât mai de grabă. 

— Ce-mi pasă mie? 


— E vorba de o comoară... de o insulă pe care numai frate- 
tău o ştie... 

— Ei, pentru dragostea lui Dumnezeu! Lasă-mă în pace cu 
basmele tale, nu mă face să casc de somn... Lasă, lasă, dragul 
meu, nu mai am dinţi de lapte, doicile nu-mi mai pot cânta na- 
ni-nani. 

— Rosino, îi zise Giacomo, uitându-se la ea foarte serios, nu 
sunt copil nici eu şi nu cred în basme şi poveşti. Ştiu ce spun şi 
am creier şi cap destul, şi... 

— Oh! Ştim! Ştim! Ce mai cap mare are Giacomo! Reluă 
Rosina, din nou. 

Lui Giacomo începuse să-i facă rău atâta batjocură, dar 
căută să se stăpânească. 

— Râzi, glumeşti, ia-mă în râs cât vrei, Rosino, dar crede- 
mă, e un an de când ţi-am făgăduit să te iau de nevastă şi de 
atunci necontenit cuget să fac ceva bani. 

— la te uită, îl întrerupse Rosina cu un aer naiv şi cum se 
face că tu care ştii mai multe şi decât dracul n-ai găsit încă 
mijlocul de-a face bani? 

— Ah! Dacă sfinţii nu mi-ar fi dat destulă răbdare ca să 
ascult toate impertinenţele tale ţi-aş răspunde eu bine... dar hai, 
lasă, urmă Giacomo oftând. Norocul pe care l-am văzut de 
atâtea ori zugrăvit ca o femeie frumoasă, legată la ochi, mie-mi 
pare o pasăre frumoasă cu aripi de aur, care zboară necontenit 
înaintea săracilor fără ca ei s-o poată atinge măcar cu un deget. 
Şi acum sunt sigur că am pasărea cu aripi de aur în mână, pe 
cât e de sigur că leul înaripat stă la picioarele Sfântului Marcu. 

Aerul convins cu care gondolierul rosti aceste cuvinte aţâţă 
curiozitatea, păcatul de căpetenie al frumoasei Rosina; de 
aceea, uitându-se cu ochii ei mari şi negri drept în faţa lui 
Giacomo, îi făcu zâmbind dulce, întrebarea aceasta: 

— i-o fi sete, Giacomo, e o bucată de vreme de când ar fi 
trebuit să-ţi dau un pahar de vin, pentru că în ulcior nu mai e... 
dar tot atâta face, îţi va fi şi mai sete şi vei bea mai cu poftă. 

Şi deschise un dulap, din care scoase o sticlă cu vin, pe 
care o dădu gondolierului. 

— În sănătatea ta, Rosineto şi altădată nu mai fi aşa de rea! 

— Rea, eu? Răspunse ea cu o naivitate bine prefăcută. Rea! 
Ăsta ţi-e cântecul tău veşnic! Dar să vorbim serios. Ziceai că 


norocul, pasăre cu aripi de aur, îţi zboară necontenit primprejur, 
dar că nu izbuteşti s-o prinzi niciodată. 

— Ţi-am adăugat că acum nu-mi mai scapă, se grăbi s-o 
întrerupă gondolierul şezând lângă Rosina şi luând-o pe după 
mijloc. 

— În ce mod? 

— Sunt poftit să scot o comoară imensă care e îngropată 
într-o insulă din Mediterana. 

Rosina încruntă sprânceana, făcând un gest de îndoială. 

— Ce insulă? 

— De ţi-aş spune secretul, l-ai păstra? 

— Frumoasă întrebare. 

— Vezi că am auzit de nenumărate ori că secretul în gura 
femeilor e ca pluta pe apă. 

— E o glumă veche, zise Rosina cu atâta gingăşie, încât 
căpătă o sărutare de la gondolier. Hai, mai bea un pahar; ori nu- 
ţi place vinul meu? 

— Vinul tău? Cum nu, zise Giacomo sorbind alt pahar şi 
dând altă sărutare iubitei sale. 

— Insula e departe? 

— E insula lui Monte-Cristo, zise gondolierul. 

— Ce! exclamă repede Rosina, făcând o mişcare să se 
scoale. 

—  Cunoşti cumva insula? întrebă Giacomo foarte 
nerăbdător. 

— Eu? Nici prin vis! Dar mi se pare un nume foarte frumos! 
Repetă.-l. 

— Monte-Cristo, repetă gondolierul. 

— Monte-Cristo! Din ce ţară face parte? 

— N-am idee; dar e sigur că conţine o comoară imensă care 
e a săracilor, deoarece e rod al sudoarei săracilor. Aşadar vezi 
că şi noi avem drept la acele avuţii, pentru că nici noi nu suntem 
bogătaşi; şi odată ce vom avea punga plină, Rosineto... şi 
vechea catedrală San-Marco care ne aşteaptă... In sfârşit, aştept 
cu nerăbdare să vină fratele tău, care va şti să-mi spună unde e 
acea insulă, pentru că el cunoaşte Mediterana cum cunosc eu 
Lido. 

— Petre nu vine astă-noapte, zise Rosina după un moment 
de tăcere. 

— Şi pentru ce? Se vede că are mult de lucru? 


— Da. Nişte vin de Cipru şi de la Constanţa pentru contele 
Gradenigo care dă o serbare pentru întoarcerea prietenului său. 

— Să ia dracul serbarea şi pe prietenul contelui Gradenigo! 
strigă gondolierul dând cu pumnul în masă. 

Rosina se uită pe furiş la el, parcă ar fi vrut să-l dojenească 
şi se depărta cântând o barcarolă. 

Giacomo rămase în tăcere, cugetând ce era de făcut. 

— Giacomo, îi zise Rosina ridicând degetul să-i recomande 
să tacă şi numărând bătăile ceasornicului de la catedrală, vizita 
nu trebuie să se prelungească mai mult. Ai auzit, este deja 
miezul nopţii; şi eu trebuie să mă scol odată cu soarele. 

— Aşadar, frate-tău nu se întoarce astă-noapte? 

— Sfântă Fecioară! Nu se va întoarce poate, nici mâine. 

— Bine! zise gondolierul, trecându-şi mâna pe frunte. 
Atunci, mă duc. Noapte bună Rosineto şi ţine minte ce ţi-a spus, 
Giacomo. Ziua cununiei noastre e ca şi hotărâtă. 

Rosina răspunse cu un gest foarte gingaş şi încurajator la 
declaraţia lui Giacomo şi închise repede uşa. Pe dată ce 
gondolierul plecă, ea ascultă zgomotul paşilor lui ca să se 
asigure că el se depărta; apoi, când se convinse că el era deja 
departe, frumoasa venețiană alergă să bată la uşa unei odăi din 
fundul casei, strigând de mai multe ori: 

— Petre, Petre! 

— Ce e? întrebă glasul răguşit al unui bărbat care căsca de 
parcă să-şi desfacă fălcile, ca un om care dormea de trei luni. 

— Scoală-te, Petre, pentru că-mi pare că a venit vremea să 
fim folositori binefăcătorului nostru. 

Rosina repetă de două-trei ori cuvintele acestea, până ce 
frate-său, deşteptându-se bine, sări jos din pat, se îmbrăcă iute 
şi alergă la Rosina. 

Petre era un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, de 
statură mijlocie, cu faţa oacheşe şi vioaie, cu portul mândru, cu 
gestul când blajin, când energic. 

— Ce vrei cu mine, Rosino? întrebă el, frecându-se la ochi. 

— Petre, tata, înainte de moarte, ne-a pus să jurăm că vom 
respecta totdeauna pe omul care ocrotea comerţul nostru de 
vinuri... 

— Bine, aşadar? 

— Insula lui Monte-Cristo unde se ducea el să ia vinul, era 
cum bine ştii, proprietatea lui Simbad marinarul şi toţi 


contrabandiştii au jurat acestui om o fidelitate eternă. Ei bine, 
protectorul nostru are în insula aceea un palat subpământean 
pe care tata zicea că l-a văzut, adăugând că în acest palat erau 
mari bogății. 

— Da, am auzit de mai multe ori pe tovarăşii mei vorbind 
de minunile acestea; dar le-am crezut totdeauna o poveste şi 
aşa le cred şi acum, când stau pe țărm şi privesc stâncile goale 
şi râpoase care formează punctul culminant al insulei. 

— Tu eşti slobod să crezi ce vrei, zise Rosina, oricum însă, 
în momentul acesta e un om care cugetă să prade palatul. 

— Alta, acum! De la aceasta pioasă idee, e numai o piedică: 
spre a intra acolo trebuie să cunoşti un oarecare secret... 

— Secret ori ba, eu nu pot fi liniştită, mă tem. Giacomo a 
fost aici şi mi-a vorbit într-aşa chip încât bănuiesc că o bandă de 
tâlhari vrea să năvălească în insulă. Crede-mă, Petre, n-ar fi rău 
să te înţelegi cu cineva ce e de făcut, pentru că am jurat să 
respectăm interesele lui Simbad marinarul, ca pe ale noastre. 
Giacomo m-a întrebat de tine şi i-am spus că ai de lucru pentru 
contele Gradenigo. 

— Bine ai făcut. N-ai grijă Rosino, mâine ne vom gândi cum 
să împiedicăm furtul pe care zici că nişte oameni au de gând să- 
| facă în palatul din insula lui Monte-Cristo. 

— Ah, eu îmi pierd poate averea! Murmură Rosina peste 
câteva momente,  culcându-se; dar rămân credincioasă 
făgăduielii de a respecta interesele aceluia care a ocrotit pe ale 
noastre... 

A doua zi Petre, după o scurtă rugăciune la altarul 
patronului său, în catedrala san Marco, trecu prin piaţă şi merse 
la țărm, uitându-se în toate părţile ca un om care caută pe 
cineva în mijlocul mulţimii. 

După un timp, Petre observă pe gondolierul Giacomo care 
părea ocupat să prindă gondola de un inel de fier înfipt în piatră. 

Alergă la dânsul. 

— Ei, Giacomo! 

— Tu eşti, Petre? Ce fel... acum? 

— Am sosit... 

— Te credeam ocupat cu afacerea contelui Gradenigo, zise 
Giacomo încet, sfârşind de legat gondola. 

— Am sfârşit mai repede decât credeam. 

— De minune, pentru că am să-ţi propun altă afacere. 


— Mi-a spus Rosina şi de aceea am venit să te caut, sigur 
că vei fi aici. 

Astfel vorbind, Petre şi Giacomo se depărtaseră de lume şi 
se apropiară de scara Uriaşilor, goală atunci, aşa era de 
dimineaţă. Aşadar, de ce e vorba? 

— De un lucru foarte simplu: sunt în vorbă să duc o corabie 
afară de aici la o insulă din Mediterana, o insulă zisă a lui Monte- 
Cristo. 

Cunosc, ştii, Mediterana; dar nu ştiu poziţia acelei insule şi 
sunt mirat şi eu de aceasta: trebuie să fie puţin cercetată. 

— Nu de mult am fost să iau nişte lăzi de Malaga ca să le 
aduc în Veneţia, se grăbi să zică Petre. 

— Ei! Ştiu că oamenii ca tine cunosc insula cum îmi cunosc 
eu degetele. Aşa că mi-ai face un mare serviciu spunându-mi 
drumul, înălţimea insulei... 

— Numai atât vrei? întrebă Petre, râzând cu viclenie. 

— Gândeşte-te, Petre, că e o afacere importantă. 

— Sunt de câştigat bani siguri? 

— Siguri pe cât e sigur că Sfântul Marcu n-a vrut să ştie de 
turci pe cât timp Veneţia a fost Veneţia. 

De vrei să mă însoţeşti într-un oarecare loc vei avea o 
dovadă de tot ce spun. 

— Sunt gata. 

— Bine, atunci voi veni să te iau la vecernie în gondola 
mea, la scara din canalul Orfano. 

— Drace! 

— Ce e? 

— Urâtă idee ţi-a venit! 

— De ce? 

— Pentru că despre canalul Orfano mi-e plin capul de istorii. 

— Nebunule! Ce-ţi trece prin minte! 

— Nimic şi ca dovadă mă poţi aştepta, voi veni. 

— Aşadar, la revedere. 

— Dumnezeu să te aibă în sfânta lui pază. 

Petre şi Giacomo dădură mâna şi se pierdură în mulţime. 

După un stâlp aflat la o mică distanţă ieşi repede un om 
care nu pierduse nici o mişcare, nici un gest al celor doi 
venețieni, cât le ţinuse convorbirea şi care alergă după 
gondolier şi-l bătu pe umăr. 


— Ei! strigă gondolierul întorcându-se repede, dumneata 
aici? 

— Da, eu! Şi nu te mira, pentru că eu sunt pretutindeni 
unde vreau să fiu şi aud tot. 

— Dumnezeule, exclamă gondolierul, nu mă aşteptam la 
atâta de la un simplu căpitan de yacht. 

— Ai uitat, poate, că yahtul e "Furtuna" şi căpitanul lui e 
voinţa lui Dumnezeu? 

Gondolierul se uită uimit la acel om, ale cărui cuvinte i se 
păreau aşa de ciudate. 

— Nu te uita aşa de zăpăcit la mine, Giacomo. Da, de când 
ai ieşit din corabia mea, ochii te-au urmărit pretutindeni. Te-am 
văzut dormind, te-am văzut transportat de un vis delicios: acela 
al bogățiilor din insula lui Monte-Cristo. 

— Aşa e, aşa e! Deşi sunt curios, mi-ar plăcea, spun drept, 
să văd de aproape bogăţiile acelea. 

— Le vei vedea. 

— Am găsit deja mijlocul de a afla direcţia drumului şi 
poziţia insulei. 

—  Diseară, după vecernie, să mă aştepţi pe bordul 
"Furtunii". 


Capitolul XL Groază 


Familia Gradenigo era una dintre cele mai nobile şi mai 
vechi din Veneţia: splendoarea ei începuse în timpul lui Fahero, 
dogele aşa de înțelept şi aşa de nenorocit. Şi chiar acum conții 
de Gradenigo erau înconjurați de o oarecare aureolă glorioasă. 
Ei se bucurau încă de o foarte mare consideraţie. 

Când în saloanele magnifice ale palatului Gradenigo se da 
vreo serbare, contele putea contempla societatea cea mai 
aleasă înghesuindu-se în casa lui. Şi tocmai se pregătea o 
serbare splendidă în palatul Gradenigo. Contele da un bal. Dar 
pentru ce? 


Se făceau multe presupuneri, dar părerea generală era că, 
contele voia să serbeze sosirea unui prieten la care ţinea mult. 
Cine era însă acel prieten? Nimeni nu putea răspunde. 

Maximilian, care adusese din Franţa nişte scrisori de 
recomandaţie pentru conte, intrase în relaţii cu dânsul şi era 
invitat şi el la bal. 

Cu o săptămână înaintea balului acela, câteva cuvinte 
veniră să tulbure iarăşi sufletul Valentinei, abia liniştită în urma 
spaimei ce-i produsese ciudatul ei vis. 

Intr-o dimineaţă se prezentă la dânsa o fată din popor care 
ceru cu stăruinţă să vorbească cu doamna Morel. 

Soţia lui Maximilian se grăbi să poruncească ca fata să fie. 
introdusă, merse în întâmpinarea ei, temându-se să n-o 
intimideze luxul şi bogăţia apartamentelor. Greu ar fi de spus 
cât era de naivă şi de blajină fizionomia Valentinei în acel 
moment. 

Indată ce intră, fata, aruncând pe spate vălul ce-i acoperea 
figura, alergă să se arunce la picioarele Valentinei. 

— Fie-vă milă, doamnă! strigă ea fie-vă milă de mine. 
Ajutaţi-mă pentru că sunt pierdută! 

Valentina, făcu semn servitorului care  însoţise pe 
necunoscută, să plece. Acesta se supuse şi soţia lui Maximilian, 
observând cu durere expresia amară a figurii tinerei fete, îi zise: 

— Ce zici? Scoală-te, fata mea; numai înaintea sfintei 
fecioare să te închini astfel. 

— Oh! Ce bună sunteţi! Nu m-a înşelat cine ridica la ceruri 
bunătatea dumneavoastră! răspunse fata sculându-se şi 
sărutând mâinile Valentinei. 

— Explică-te! Tulburarea ta mă mâhneşte, lacrimile tale, 
tristeţea ce te-a cuprins, îmi dovedesc, negreşit, că ai pierdut 
părinţii, că eşti orfană în floarea vârstei, zise doamna Morel 
scoțând un oftat adânc. 

— Oh, da, doamnă! Sunt orfană, orfană de tată şi de mamă 
şi numai de şase luni; dar nu această nenorocire mă sileşte să 
vă cer ocrotirea. 

— Vorbeşte. 

— Aveam un frate, zise fata, un frate, singurul meu sprijin, 
singurul meu susţinător pe lume şi acest frate... ah! Mă tem că a 
căzut victima unei groaznice trădări... Şi iată-mă acum cu 
desăvârşire, fără nimeni care să-mi vină în ajutor. 


— Ce spui fata mea? Ce s-a întâmplat fratelui tău? Ce fel de 
ocrotire vrei de la mine! Vorbeşte şi-ţi făgăduiesc de acum că 
tot ce-mi vei cere... 

— Oh! Da, doamnă întrerupse fata. Da; vă voi spune tot, tot 
ce vă cer. Mă numesc Roşa, dar în vecinătatea Giudecii şi la 
Rialto sunt cunoscută sub numele de Rosina, zise sora lui Petre, 
care după ce se uită bine jur-împrejur, urmă: 

— Tata era gondolier şi frate-meu a moştenit de la el o 
meserie şi gondola, precum tata le moştenise de la bunicu-meu. 
Acum patru zile, veni acasă la noi gondolierul Giacomo... Ah! 
Dumneavoastră nu ştiţi cine e Giacomo? Gondolierul care stă în 
slujba bărbatului dumneavoastră Acest Giacomo, dacă trebuie 
să cred ce mi s-a spus, stă în relaţii cu o bandă de răufăcători şi 
voia ca frate-meu să-i spună poziţia unei insule puţin cunoscută 
şi nelocuită, unde el pretindea că se află o comoară imensă. Era 
insula lui Monte-Cristo, urmă Rosina, fără să observe tulburarea 
doamnei Morel, tulburare care se făcea tot mai mare cu cât 
Rosina înainta în istorisire; şi insula lui Monte-Cristo este a unui 
domn căruia familia mea îi datorează o eternă recunoştinţă şi de 
aceea nu voiam deocamdată ca Giacomo să vorbească lui Petre. 
Dar ce să fac? Petre a hotărât să nu-i spună nimic şi i-a data 
înţelege că-i va arăta direcţia insulei. Până aici era bine; dar 
alaltăieri, urmă Rosina, suspinând primii o scrisoare de la bietul 
Petre al cărei cuprins dumneavoastră îl puteţi vedea. Şi Rosina 
scoase din buzunar o hârtie, pe care o dădu Valentinei 

Valentina descifra conţinutul scrisorii şi citi: 


“Dragă soră, 

Am căzut victima unei trădări pregătită de Giacomo, 
gondolierul din Rialto: sunt ținut prizonier pe bordul "Furtunei", 
corabie necunoscută, al cărei căpitan mă sileşte să-l duc în 
insula lui Monte-Cristo, unde are să se săvârşească un mare 
furt. Aleargă de înştiințează pe stăpânul lui Giacomo şi fă-l să fie 
arestat. " 

Sărmanul tău frate, Petre" 


Valentina dădu un țipăt când sfârşi scrisoarea Rosina, fără 
să priceapă cauza ţipătului, alergă la dânsa întinzând braţele ca 
s-o sprijine 


— Ce aveţi, doamnă strigă Rosina, observând paloarea 
obrajilor doamnei Morel 

— Oh, nu e nimic, răspunse aceasta după un moment şi cu 
glas slab. 

— Fie-vă milă de mine ajutaţi-mă zise Rosina, împreunând 
mâinile cu un gest de disperare 

— Draga mea, ce pot eu, o biată femeie, împotriva soartei 
care te apasă? Ce vrei? 

— Vreau, vreau ca bărbatul dumneavoastră doamnă ca 
dumneavoastră, să faceţi să fie arestat Giacomo. Poate el va da 
tot pe faţă, poate că tâlhari vor fi surprinşi, arestaţi, poate că 
frate-meu se va întoarce acasă şi Simbad marinarul nu va fi 
victima furtului acestuia în insula lui Monte-Cristo. 

— Cunogşti pe Simbad marinarul? întrebă repede Valentina. 

— Oh eu, în persoană nu l-am văzut niciodată. Dar era cum 
am spus deja, protectorul intereselor comerţului aventurier al 
întregului nostru trib, lăsându-l să debarce în insulă 

— Isuse! Şi ce trib era, ce comerţ făcea? 

— Ah doamnă, eu sunt fiică de contrabandişti murmură fata 
căzând iarăşi la picioarele Valentinei care o ridică îmbrăţişând-o. 

— Fă-ţi curaj, fata mea! Se va face tot! Frate-tău se va 
întoarce. Ce-ţi pasă de rest? Insula nu mai este a fostului 
protector al familiei tale. Lasă să fure ce vor, deoarece bogăţiile 
acelea, rod al sudoarei săracilor, sunt ale săracilor. 

— Oh ce ziceţi exclamă fata, împreunând mâinile şi 
uitându-se uimită la Valentina, care repeta aceleaşi cuvinte pe 
care ea le mai auzise deja din gura lui Giacomo. 

— Du-te acasă, voi vorbi cu bărbatu-meu, tu, însă, nu spune 
nimănui nimic 

— Aşadar, gondolierul nu va fi arestat 

— Nu 

— Tâlhari vor săvârşi furtul... 

— Da 

— Dar frate-meu? 

— Se va întoarce. 

— Mă puteţi asigura că se va întoarce? 

— Pot şi ţi-o afirm, murmură Valentina, întinzând mâna 
Rosinei, care i-o sărută 

Doamna Morel alergă pe urmă în oratoriu ca să se roage lui 
Dumnezeu şi plânse multă vreme acolo 


Valentina se hotărî să nu mai spună nimic despre acea 
întâmplare bărbatului ei, deci, despărţindu-se de fata din popor, 
îi recomandase tăcere şi prudenţă făgăduindu-i să facă totul 
spre a-i reda pe frate-său şi când rămase singură, arse 
scrisoarea acuzatoare pe care Rosina i-o lăsase 

Şi se gândi pe dată să-şi ţină făgăduiala 

Pe când soarele începea să dispară după munţii Tirolului, 
Maximilian avea obiceiul să meargă să ia aer în piaţă. Valentina 
refuză să-l însoţească sub pretext că era indispusă, dobândind 
astfel câteva momente de libertate spre a alcătui un plan prin 
care să grăbească împlinirea făgăduielii ce dăduse Rozinei 

Stând la fereastra odăii sale, ea se uita la apele canalului, 
pe care se mişcau încet câteva bărci 

Valentina le examina cu luare aminte apoi, bănuise că 
recunoştea pe unul din gondolieri îi făcu semn cu mâna să nu se 
depărteze 

Gondolierul era Giacomo. 

Peste un moment franţuzoaica, îmbrăcându-se cu o mantie 
şi acoperindu-şi faţa cu un văl gros, ieşi zicând servitoarelor 
sale: 

— Când va veni Maximilian, să-i spuneţi că mă întorc 
îndată. 

Apoi porni spre canalul Giudecca. Giacomo era în gondola 
lui şi îndată ce văzu pe Valentina, sări pe scară, scoţându-şi 
şapca. 

— Apropie-te, îi zise Valentina, uitându-se jur-împrejur 
parcă s-ar fi temut să n-o observe cineva 

Gondolierul se apropie de Valentina, deschizând o uşcioară 
la dreapta, intră în odăiţa care se afla în toate casele mari din 
Veneţia, pe marginile canalului şi care servea de depozit 
uneltelor gondolelor 

Giacomo, gondolier obişnuit din copilărie cu capriciile 
frumoaselor venețiene, nu se mira de misterul cu care Valentina 
işi însoțea acţiunile. Stătu nemişcat şi mut înaintea doamnei 
Morel, aşteptând ca ea să vorbească. , 

— Tu eşti Giacomo, gondolier de la Rialto? Il întrebă ea. 

— Da, doamnă, sunt deja cincisprezece ani bătuţi pe 
muchie de când nu mai umblu pe mare şi de atunci San-Marco 
m-a văzut necontenit pe canaluri şi pe Lido. Da, doamnă, eu 


sunt Giacomo şi am onoarea să fiu în serviciul excelenţei 
voastre şi a soţului dumneavoastră 

Valentina se gândi puţin cum să înceapă vorba. 

— După cât îmi spui, Giacomo, sunt cincisprezece ani de 
când umbli pe canaluri şi pe Lido; deci trebuie să cunoşti toate 
vapoarele care au abordat aici. 

— Mai pe toate. 

— Şi, nu numai vapoarele dar şi, pe Căpitanii lor? 

— Încea mai mare parte. 

— Prea bine, am să te întreb despre o corabie, încep însă 
prin a te înştiinţa că nu vei pierde vremea degeaba, Giacomo. 

— Oh! Sunt aici pentru dumneavoastră doamnă, întrebaţi- 
mă şi vă voi spune tot ce ştiu. 

— Nu-ţi va trebui multă silinţă ca să-mi răspunzi, pentru că 
e vorba de o corabie care era încă aici acum optzile. 

— Atunci vă pot răspunde cu ochii închişi. Vorbesc de 
"Furtuna". 

— "Furtuna"! exclamă gondolierul tulburat. 

— Cine e căpitanul ei? întrebă Valentina fără să-i lase 
vreme să-şi vină în fire. 

— Ei! răspunse Giacomo, redobândindu-şi sângele rece şi 
arătându-se trist. Excelenţa voastră mă întreabă tocmai despre 
o corabie pe care n-o cunosc după nume. 

— Am priceput; trebuie să-ţi vin în ajutor ca să-ţi aduci 
aminte... yahtul "Furtuna" s-a oprit aici pentru că căpitanul lui 
voia să capete informaţii asupra insulei lui Monte-Cristo, în care 
el îşi închipuie că există o comoară ascunsă. 

— Şi nu e? Întrerupse Giacomo dându-se oarecum de gol. 

— Asta e alt lucru şi puţin trebuie să te intereseze. Acum. 
Răspunde la ce te întreb. 

— Excelenţă, după cât îmi spuneţi, îmi aduc acum prea bine 
aminte de micul yaht şi de căpitanul lui, împreună cu care am 
golit, nu-mi aduc bine aminte unde, un pahar de lacrima cristi; 
el însă nu-mi prea plăcea, ba chiar îmi făcea frică; oacheş, cu 
părul cam cenuşiu, cu ochii negri, cu faţa cruntă; avea apoi nişte 
vorbe să sperie pe o doamnă ca excelența voastră, de l-ar fi 
ascultat. 

— Şi ce zicea? întrebă Valentina puţin cam mişcată. 

— Oh! Lucruri pe care san Marco nu le-ar ierta în gura celui 
mai netrebnic venețian... şi faptele, faptele lui erau la fel cu 


vorbele; spunea că posedă un cufăraş cu o mână de mort 
înăuntru şi voia chiar să mi-o arate. 

— Ce-a spus că vroia să facă dânsul cu ea? întrebă femeia 
cu un ton ciudat, de interes şi de spaimă. 

— Mi-a explicat cu nişte fraze pe care numai dracul le-ar 
putea repeta, de pildă că mâna de mort se ridicase împotriva 
unui om viu; şi că dânsul, omul acela crunt, era voinţa mortului 
ieşită afară din mormânt şi ocrotită de Dumnezeu. 

La aceste cuvinte, Valentina simţi o sudoare rece 
acoperindu-i faţa; totuşi, aşa de mult o interesa lucrul acela, că 
urmă să pună întrebări gondolierului despre căpitanul yahtului 
"Furtuna". 

— Şi acest om, daca cred ce mi s-a spus, a izbutit să 
cumpere pe un oarecare marinar Petre, ca să-i arate direcția 
insulei Monte-Cristo. 

— Da, aşa e! Tocmai aşa! Se grăbi să răspundă Giacomo, 
adoptând ideea Valentinei. Petre s-a vândut cu trupul şi cu 
sufletul căpitanului "Furtunei" şi a plecat cu el la insulă. 

Căpitanul, pe cât mi s-a spus, are buna intenţie să jefuiască 
insula, dar nădăjduiesc că nu va găsi decât bolovani şi stânci; 
acelea sunt desigur comorile de care s-a vorbit aşa de mult şi 
care aparţin săracilor, pentru că au fost câştigate cu sudoarea 
săracilor. 

De astă dată Valentina se înfiora de spaimă, observând 
ciudata coincidenţă între cuvintele lui Giacomo şi visul ei din 
grota lui Monte-Cristo. 

Hotărâtă să nu împiedice furtul şi aducându-şi aminte ce 
făgăduise Rosinei, schimbă vorba întrebând: 

— Şi crezi că Petre se va întoarce în Veneţia? 

— Cât despre asta aş pune mâna în foc, răspunse Giacomo. 

Căpitanul yahtului nu-i va face nici un rău şi el după ce-şi 
va face misiunea pe bordul "Furtunei" va putea reveni. 

— Şi când se va săvârşi această faptă? 

— Peste cincisprezece zile Petre va fi înapoi. 

— Eşti sigur? 

— Aici, pe lume, noi nu putem face altceva decât să ne 
bazăm pe ocrotirea Sf. Marcu. Nu zic deci că sunt sigur, dar că 
sper. 

Fu un moment de tăcere, în care Valentina păru să facă un 
plan nou. 


— Giacomo, zise ea apoi, am auzit des lăudându-se 
deşteptăciunea gondolierilor lui San-Marco. 

— Şi vi s-a spus adevărul, doamnă. Eu, de şi mă socot cel 
mai nevrednic dintre tovarăşii mei, tot cred că am meritat 
totdeauna bunăvoința tuturor celor care s-au folosit de mine. 

— Poţi tu găsi o barcă bună să navigheze pe Mediterana? 

— Ei, am una mai bună decât Bucentaurul. 

— Bine, ia bani, mâine, tot la ceasul acesta, vei veni aici şi- 
ţi voi spune ce vreau să faci 

Doamna Morel dădu lui Giacomo o pungă plină şi-i făcu 
semn să plece. Sui apoi scările vestibulului şi intră, prin saloane, 
în apartamentul ei. Intrând, făcu un gest de mirare văzând pe 
bărbatu-său la o masă şi citind. 

Maximilian nu făcu nici o mişcare, văzând pe Valentina şi se 
mărgini s-o întrebe: 

— Cum te simţi, mai bine, negreşit? 

Dar vorbea cu un ton aşa de rece şi fără măcar a-şi ridica 
ochii de pe carte, încât vedea bine că nepăsarea aceea era 
prefăcută, Valentina, observând aceasta, nu o atribui decât 
interesului ce-i pricinuia lectura şi-i răspunse fără să facă cea 
mai mică aluzie la răceala lui 

— Da, mă simt mult mai bine şi sper că în curând te voi 
însoţi la plimbare 

— Dar n-aş voi ca cerul canalelor şi dl pieţei să-ţi facă rău, 
zise Maximilian, uitându-se tot în cartea pe care o avea înainte. 

— Aşa e, aerul Veneţiei nu prea prieşte, zise Valentina 
aşezându-se lângă Maximilian şi punând o mână pe umărul lui 

— Aşadar, vrei să pleci de-aici 

Valentina nu răspunse, dar atingând cu vârful degetelor 
cartea în care Maximilian se făcea că citeşte, o închise. 

Maximilian se răsturnă în fotoliu şi încrucişând braţele, 
plecă capul pe piept 

— Ce ai, dragă îl întrebă pe dată Valentina 

— Oh scuză-mă, scuză-mă zise Maximilian sculându-se şi 
plimbându-se cu nelinişte prin odaie 

— Ce este? întrebă Valentina sculându-se şi ea, dar 
rămânând nemişcată în loc şi uitându-se ţintă la bărbatul ei 

— Zic că în lumea aceasta nu poate fi fericire deplină, 
pricepi Când noi credeam a fi fericiţi iată ca un diavol începe să 
rupă vălul iluziilor noastre strigă Maximilian, oprindu-se în faţa 


nevestei lui şi punându-şi mâna dreaptă pe inimă parcă ar fi 
vrut să-i oprească bătăile, pe când cu stânga îşi da înapoi părul 
ce-i cădea pe frunte. 

— Am crezut, da, mai mult decât toţi ceilalţi am crezut 
îndurata fericiri pe care o simţeam, urmă el fără să dea timp 
nevestei lui să vorbească şi totuşi m-am amăgit, cât puteam să 
mă amăgesc mai amar Şi acum... 

— Şi acum întrebă, în fine, Valentina, care începea să se 
tulbure. 

— Acum, acum, ce să-ţi răspund zise el cu un ton de 
nespusă amărăciune. 

— Nu pot nicidecum înţelege ce vrei să spui, zise ea uimită 

Şi se grăbi să adauge 

— Numai dacă tu crezi cumva că fericirea mea şi a ta pot 
scădea din pricina dorinţei de-a dărui săracilor bogăţiile aflate în 
grota lui Monte-Cristo şi de-a pleca din Veneţia 

— Oh întreit, împătrit decât ne-a dat Monte-Cristo, aş dărui 
bucuros ca să distrug de s-ar putea ziua de azi şi s-o dau 
dracului 

— Tu blestemi 

— Nu, nu, Dumnezeu să mă ierte şi iartă-mă şi tu Dar 
pentru dragostea lui Dumnezeu, nu mă mai întreba 

Astfel, pentru întâia oară Maximilian vorbea aşa nevestei, 
astfel pentru întâia oară el avea un secret faţă de dânsa 

Valentina, convinsă că nu putea afla secretul acela, nu 
stărui să afle însemnătatea cuvintelor bărbatului ei, dar plânse 
în tăcere toată noaptea, prima în care între ei nu domnea o 
armonie desăvârşită 


Capitolul XLI Giovani Gradenigo 


A doua zi, Maximilian ieşi, ca de obicei, să ia aer seara în 
piaţă. 

Valentina, la ceasul când soarele sta să dispară după Alpii 
tirolezi, merse la fereastră să aştepte sosirea lui Giacomo. 
Acesta nu întârzie să se arate, împingând repede cu lopeţile 
gondola către palat Ajungând la scara vestibulului, sări pe prima 


treaptă, legă barca şi se sui apoi în vestibul unde peste câteva 
momente se afla în faţa Valentinei. 

— Ei bine, Giacomo zise ea. 

— Scuzaţi-mă, excelenţă, murmură gondolierul aruncând în 
jurul său o privire cercetă-toare, dar ascundeţi-vă, aşa ca să nu 
ne vadă plicticosul acela care stă în gondola de colo şi se uită 
aici Pe sfântul Teodor, aveam mare poftă să-l trimit să spioneze 
peştii din canal! 

— Dar pe cine spionează întrebă Valentina Şi de ce să mă 
ascund? 

— Sfântă Fecioară, dumneavoastră nu ştiţi ce e oraşul 
acesta? Acum e ora întâlnirilor nocturne, dumneavoastră sunteţi 
frumoasă, eu sunt aici cu gondola... în faţa noastră curg 
canalele care duc la atâtea locuri secrete. 

— Giacomol!... 

— Nu vă mâniaţi, doamnă, nimeni mai bine decât smerita 
dumneavoastră slugă nu ştie cum trebuie să vorbească unei 
doamne ca dumneavoastră; dar nu e mai puţin adevărat că de 
aş afla că Rosina mea. O fată ordinară, cum veţi voi, stă de 
vorbă acum cu un gondolier, nu ar fi tocmai o veste bună pentru 
mine, numai dacă omul n-ar fi un prieten credincios. Ei doamnă, 
în Veneţia se capătă bani pentru orice, şi, spre nenorocirea 
noastră a gondolierilor, sunt câţiva oameni care observă tot şi 
se duc să spună tot bărbaţilor, taţilor, fraţilor, iubiţilor, tot... ce 
vor şi ce nu vor să ştie. 

— Şi tu cunoşti pe cel care mă spionează? 

— L-am văzut ieri pe ţărmul canalului în faţa vestibulului şi 
când m-am întors cu gondola şi am avut cinstea să vorbesc cu 
excelența voastră, m-a chemat să-l conduc... 

— Cine e? întrebă Valentina cu toată indiscreţia 
nevinovâăţiei. A 

— Este fiul domnului Gradenigo. Il cheamă Giovani 
Gradenigo. Veţi fi auzit vorbindu-se despre această familie, 
celebră pentru bogăţiile şi desfrâul ei. Ah! Sunt puţine poporane 
în Veneţia care să se uite drept în faţa domnului Giacomo 
Gradenigo. 

Valentina tresări la acele cuvinte, apucată de un fel de 
gând nedesluşit. 


Ea se ascunse repede în umbra vestibulului, pe când 
gondolierul examina pe omul din gondolă; terminându-şi 
examinarea, el se apropie de fereastră. 

— Ei bine, Giacomo? 

— Vorbiţi acum; domnul Gredenigo a plecat. 

— Ti-am spus ieri să pregăteşti o corabie pentru 
Mediterana. 

— E gata. 

— Aşadar, vom putea pleca când vom vrea? 

— Negreşit. 

— Şi cum se cheamă corabia? 

— Bonaccia. E un yaht foarte uşor. 

— Bine. Acum ascultă; dacă peste două zile vezi un văl alb 
prins la fereastra care dă în canal, va fi semn că plecăm a doua 
zi şi va trebui să te afli aici devreme cu gondola. Dacă vezi 
fereastra cu perdelele lăsate... 

— E semn că nu veţi pleca. 

— Da. 

— Sfântul Teodor să vă ajute, doamnă, exclamă 
gondolierul. 

Valentina, dându-i câteva monede de argint, plecă şi se sui 
în apartamentele ei. 

Giacomo, sări în gondolă; dar, în momentul când era să dea 
prima lovitură de lopată, un om care părea că observa tot ce se 
petrecea în vestibul, se arătă la o mică distanţă, apoi alergă 
repede şi dintr-o săritură fu în gondolă. 

— Sfântă Fecioară! exclamă Giacomo, ţinând lopata afară 
din apă şi făcându-se că sta să se apere. 

— Ce e, Giacomo? întrebă cu aroganță noul venit. 

— Domnul Gradenigo! Îngână Giacomo, descoperindu-şi 
capul. 

— Vrei să ştii, ticălosule, că te-aş trata mai rău decât 
ereticii pe timpul inchiziţiei, de ţi-ar veni poftă să scoţi un singur 
strigăt care să mă compromită? 

— Nu cumva vă temeti de strigătele mele? întrebă Giacomo 
în râs. 

— Nu, dar sunt sigur că tu ştii cum am obiceiul să mă port 
cu cei care nu fac ce-mi place mie. 

— Oh! Sunt convins! răspunse gondolierul, clipind din ochi 
ca un om care ştia cu cine avea a face. 


— Bravo, Giacomo! Urmă domnul Gradenigo bătându-l pe 
umăr şi precum ştii asta, ştii că răsplătesc bine pe cine mă 
slujeşte bine? 

— lertaţi-mă, excelenţă! Dar, deşi n-am nici măcar vreun 
văr de a noua spiţă la universitatea din Padova, ştiu însă destulă 
logică pentru ca să nu admit nici un lucru care nu mi se 
dovedeşte cu raţiuni bune şi experimentate. 

Şi abia sfârşise acea bucată de dialectică, când simţi 
căzându-i la picioare o pungă plină cu bani. 

— Na, câine! zise în acelaşi timp domnul Gradenigo. 

— După vorbele acestea vă cunosc! exclamă gondolierul, 
luând punga. 

— Giacomo, ia seama, pentru că răbdarea nu e virtutea 
mea de căpetenie. 

— Tot aşa spun şi fetele din Rialfo. 

— De ajuns. 

— Nu mai suflu. 

— Vâsleşte. 

Braţul viguros al lui Giacomo, înarmat cu lopată tăie 
suprafaţa apelor, dând gondolei un impuls puternic ce o depărta 
de palat. 

Când ajunseră departe, pe canal, patriciul arătă direcţia 
oraşului şi, înfăşurându-se în manta, se aşeză pe pernă, 
aşteptând momentul când să poată vorbi, fără să fie auzit de 
indiscreţi. 

Când gondola se depărta deci de celelalte, Giovani reluă 
convorbirea cu gondolierul 

— Giacomo, zise el, femeia cu care vorbeai nu ţi-e stăpână, 
nici compatrioată. 

— E franceză. 

— Ştiu, nevasta unui francez al cărui nume obscur nu lasă 
urme în mintea unui Gradenigo; sunt multe împrejurări pentru 
care o asemenea femeie a putut vorbi două zile de-a rândul cu 
tine, dar cea mai probabilă e vreo dragoste clandestină, pentru 
care are nevoie de gondola şi de isteţimea ta Şi o femeie care-şi 
petrece vremea astfel, trebuie să se socoată fericită de a vedea 
că eu mă gândesc la dânsa. 

— Pricep bine ce vrea să zică acest "gândesc" murmură 
Giacomo cu un aer de vulpe bătrână. 


— Ei urmă domnul Giovani, vai de cel care cugetă rău, zice 
proverbul şi dacă proverbul se va adeveri pentru dânsa, atât 
mai rău pentru doamna, nu va avea de ce să se plângă. 

E deja o bucată de vreme de când am pus ochii pe femeia 
aceasta şi sunt plictisit cât Am vorbit de ea câteodată, dar, îmi 
trebuie subiect nou de vorbă Hai, spune-mi ce ţi-a zis şi ce ţi-a 
cerut. 

Giacomo, după ce se gândi un moment, spuse ce fel de 
serviciu îi ceruse Valentina, însoţindu-şi istorisirea cu câteva 
adausuri care să aţâţe capriciul domnului Giovani şi să-l împingă 
a face vreo nebunie din cele obişnuite lui. 

Giovani Gradenigo nu stătu în cumpănă să jertfească 
liniştea Valentinei pentru plecarea sa. Prost crescut şi având sub 
ochi exemplele rele ale unui tată desfrânat, tânărul nu asculta 
decât de patimile sale. 

După o convorbire de câteva minute cu gondolierul, Giovani 
se dădu jos în piaţă şi înfăşurându-se cu graţie în manta, porni 
cu aer hotărât, spre un grup de prieteni care se plimbau pe sub 
porticele palatului Ducal, loc cunoscut mai ales cu numele de 
Broglio 

Acolo se adună toţi tinerii din Veneţia şi deci se face istoria 
publică şi privată a tuturor elegantelor. 

Giovani Gradenigo fu primit cu entuziasm şi pe dată capătă 
cuvântul spre a spune o istorioară nouă 

Tânărul îşi învălui istoria în multe şi dibace mistere vagi şi 
cu perfide aluzii, avu un succes nebun şi toţi tinerii râdeau cu 
nespus haz. 

— Dar sunteţi cu desăvârşire uimitor, e ceva miraculos cât 
de repede vă faceţi treburile 

— Ce vreţi acesta îmi este defectul, domnule Morel, 
răspunse Grandenigo. 

— Norocul la joc şi la dragoste adesea se moşteneşte în 
unele familii, observă un tânăr venețian, grăbindu-se să adauge: 

— Ziceai parcă, dragă Gradenigo, că, obosit de aventurile 
de aici, ai să pleci în străinătate 

— Şi v-am spus adevărul. Cugetă apoi oricine ce va voi, 
liberi toţi reluă Gradenigo râzând cu hohot. 

— Şi aş putea şti în ce ţară se va întâmpla aventura 
aceasta? 


— Într-adevăr cred, domnule Morel, Frumuseţile lui san 
Marco vor putea sta degeaba câtăva vreme, iar compatrioatele 
dumneavoastră, care sunt drăguţe şi frumoase, urmă el, 
întorcându-se spre Morel şi zâmbind batjocoritor au bunătatea 
extremă de a-mi oferi câteva momente plăcute 

Maximilian îşi muşcă buza şi-şi răsuci mustaţa. 

— Pe cât am aflat eu, urmă Gradenigo, se pare că damele 
franceze care au plăcerea, sau de vreţi, norocul să fie măritate, 
adoptă deviza "varietate". Şi dovadă e că la Paris sunt mai 
multe modiste decât în orice alt oraş. Eu unul le dau dreptate şi 
sunt gata să le ajut. 

— Mă mir, domnule Gradenigo, că fără să fi făcut până 
acum neiertata greşeală de a ieşi din ţara dumneavoastră, vă 
credeţi aşa de dibaci moralist în privinţa obiceiurilor femeilor 
franceze. 

— Ar fi multe de zis în privinţa asta, domnule Morel, dar am 
crezut totdeauna că fără a ieşi din ţara mea puteam căpăta 
asupra acestui subiect cunoştinţe speciale şi foarte preţioase. 
Inchipuiţi-vă, de pildă, că ar fi aici în Veneţia, cum am avut 
plăcerea să spun ieri, o doamnă, compatrioată a 
dumneavoastră, care duce bunăvoința până a voi să-mi dea 
lecţii la lumina luni. 

O sudoare rece udă tâmplele lui Maximilian, ale cărui buze 
zâmbiră în silă, parcă ar fi vrut să răspundă la corul infernal al 
hohotelor de râs ale tinerilor patriei venețieni. 

— Totul se poate în lume urmă Gradenigo. 

De n-aţi fi de vârsta mea nu v-aş spune că este în Veneţia o 
doamnă străină, care ştie de minune să se folosească, cu toată 
delicateţa de gust care o deosebeşte, de scurtele răstimpuri de 
libertate pe care i le lasă bărbatul. Un bătrân n-ar putea suferi 
asemenea cuvinte, s-ar scandaliza, dar un tânăr ar face o rea 
impresie contrazicând asemenea cuvinte 

Aplauze generale au urmat după vorbele lui Giovani 

— Primiţi felicitările mele, domule Gradenigo zise Morel, 
prefăcându-se foarte senin Totuşi, daţi-mi voie să vă fac o 
observaţie: Dacă bărbatul damei care "vă dă lecţii" e un bătrân 
nobil, trebuie să vă temeţi de un "afront, ba chiar mai mult 
decât atâta pentru că s-ar putea să vă bată şi pe urmă să vă 
ucidă. Dacă din contră e tânăr, ca dumneavoastră ori ca mine, 
nu pricep cum dumneavoastră care ştiţi ce este o viaţă fără 


onoare, nu prevedeţi că bărbatul şi-ar primejdui-o pe a lui contra 
aceleia a dumneavoastră pe gura unui pistol. Ba chiar voi 
adăuga, strigă Maximilian tare ca să facă pe toţi să tacă, un 
francez oarecare, fie burghez ori plebeu, are o aşa de mare ură 
pe nobili, dacă-l insultă vreunul, încât de nu se poate răzbuna la 
lumina zilei îl ucide şi crede că a făcut bine. 

— Oh! Oh! Cum v-aţi aprins, zise domnul Gradenigo cu un 
zâmbet amabil, cum v-aţi aprins, domnule Morel! Dar ştiţi că 
pentru noi venețienii acest lucru nu înseamnă nimic, pentru că 
obiceiurile noastre se deosebesc de obiceiurile celorlalte 
popoare după cum oraşul nostru e izolat pe pământ. 

La noi teama de moarte nu există; şi apoi, chiar de-ar 
exista, aşi şti s-o înfrunt, domnule, numai pentru un capriciu! Nu 
vă puteţi închipui cât m-aş bucura să fac dintr-o intrigă 
amoroasă o afacere publică; bărbatul doamnei de care e vorba, 
e un tânăr cam de vârsta dumneavoastră şi deci văd că voi 
putea da prietenilor mei şi dumneavoastră, pe care vă socotesc 
între ei, priveliştea nouă a unui duel numai cu un pistol încărcat. 

Maximilian, folosindu-se de un moment în care convorbirea 
luase o altă direcţie, ieşi din Broglio şi se duse la Giudecca unde- 
| aştepta Valentina. 

— Plimbarea ta a fost mai lungă ca de obicei, dragă, îi zise 
ea, sărutându-l. 

— M-am oprit să aud o lungă istorie a lui Giovani 
Gradenigo, zise el scurt. 

— A lui Giovani Gradenigo! exclamă fără voie Valentina. 

— Da. 

Fu un moment de tăcere. 

— Subiectul era foarte interesant şi m-am crezut dator să-i 
explic cum ştie spăla un francez insultele reluă Maximilian cu un 
ton care pricinui oarecare spaimă Valentinei. 

larăşi tăcere. 

— Nu-mi plac venețienii, zise Valentina, cu un aer de 
dezgust. 

" Rău faci, sunt foarte amabili. 

— Aş vrea chiar să scap de plictiseala ce-mi produc. Spune, 
Maximilian... Vrei să mă însoţeşti la Monte-Cristo? Imi pare că 
singurătatea mi-ar face bine. 

— Dar serbarea lui Gradenigo? 


— Ce-mi pasă de serbare? zise ea cu un ton foarte natural, 
ca cineva care vorbeşte precum gândeşte. 

— Cred însă că n-avem nici un motiv de a face impoliteţea 
aceasta. 

— Nici chiar sănătatea mea? Voi face totuşi cum vrei. Dacă 
doreşti voi rămâne în Veneţia şi voi merge la balul lui 
Gradenigo. 

— Nu, nu, de o mie de ori nu! strigă Maximilian sculându-se 
repede în sus. Nu, nu te vei duce la acel bal al contelui şi vom 
pleca din Veneţia. Oh! Aerul acesta mă apasă, îmi face rău! 

Şi vorbind astfel, două lacrimi îi curseră pe obraji. Privirea 
lui pasionată se opri pe figura Valentinei cu o expresie de parcă 
i-ar fi cerut iertare. 

Valentina îi întinse mâna şi el o duse la buze. 

A două zi, doamna Morel lăsă fereastra deschisă, ca să dea 
gondolierului semnalul cuvenit şi Giacomo păru a fi înţeles 
pentru că în amurg o gondolă se opri la o mică distanţă de scara 
palatului, în gondolă erau doi oameni şi unul şi altul în costum 
de gondolier. 

— Sări pe uscat, Giacomo şi du-te! zise unul. 

— Nu uitaţi numele yahtului şi locul unde stă. 

— E yahtul "Bonaccia"? 

— Da, excelenţă. 

— lată răsplata pe care ţi-am făgăduit-o. 

Giacomo primi o pungă plină cu aur şi se grăbi să sară din 
gondolă, zicând: 

— Noapte bună şi sfântul Anton să vă ajute! Celălalt 
gondolier rămase în gondolă, pe care o împinse până la vestibul. 

În timpul acesta, Valentina, la braţul lui Maximilian, cobora 
încet pe scara internă a palatului şi pornea spre treptele 
canalului. 

— lată gondola noastră, dragă, să intrăm în ea şi călătorie 
bună, zise Valentina zâmbind, pentru că pornim în călătorie... Să 
presupunem că am pleca din Veneţia, ţi-ar plăcea? 

— Între execuţie şi gând este mare deosebire, răspunse 
Maximilian. Totuşi admit ipoteza ca să-ţi fac plăcerea şi declar 
că sunt gata să plec. 

— Unde vrei să mergi? 

— La Monte-Cristo. 


Şi pe când vorbea astfel, Maximilian intră în gondolă şi 
dădu mâna Valentinei ca s-o ajute să intre. 

Gondolierul, observând prezenţa lui Maximilian tresări, îşi 
ascunse faţa şi rămase nemişcat. 

— Poţi merge, îi zise Maximilian. 

— Se vede că nu te-a auzit. 

— Hai, Giacomo, ai surzit? zise Maximilian. La Lido. 

— Ei, uită-te cum tremură, observă Valentina. Gondolierul 
luă lopata şi începu să vâslească, dar cu atâta nedibăcie cum nu 
mai dovedise Giacomo până atunci. 

Dar acel gondolier era oare Giacomo? Pentru ce tremura? 
Pentru ce se tulburase văzând pe Maximilian? Pentru ce se 
înconjura de atâta mister? 

Vom răspunde în capitolul următor la aceste întrebări. 


Capitolul XLII Grota lui Monte-Cristo 


Pe când gondolierul, cu capul în jos, aşa încât să-şi ascundă 
faţa, vâslea, Maximilian, întorcându-se spre Valentina, îi arătă 
cu mâna o corabie mică mercantilă. 

— Ce corabie e aceea care stă colo şi către care gondola 
noastră pare să meargă? 

— Ah! Ah! zise Valentina râzând, se vede că în materie de 
marină eu ştiu mai multe decât tine. Este yahtul "Bonaccia". 

— Şi se pare că gondola merge la el, deja suntem departe 
de uscat! 

— Oh! Dacă gondolierul îşi va tot şterge fruntea, cum a 
făcut până acum e foarte probabil că nu vom ajunge astă seară 
la micul "yacht. 

— Nu cumva vrei să pui în practică ideea pe care m-ai făcut 
s-o adopt? 

— Ce-ai zice, Maximilian, dacă yacht-ul ne-ar scoate din 
marea Adriatică? 

— Am priceput; sunt prizonierul tău! Murmură Maximilian 
luând-o de mână şi sculându-se, pentru că deja prora gondolei 
se apropia de micul yacht. 

Gondolierul parcă n-ar fi ştiut cum să abordeze mai bine şi 
făcea sforţări zadarnice; zăpăceala lui crescu şi mai mult însă 


atunci când Maximilian, bătându-l pe umăr, atunci când 
Valentina se urcase deja pe yacht, se pregăti să-i vorbească. 

Luna, întunecată până atunci de nişte nori, străluci deodată 
pe cerul albastru şi străveziu, luminând totul pe mare. 

Maximilian pufni de râs, observând chipul gondolierului. 

— Domnul Giovani Gradenigo! exclamă el încet Ce e, 
domnule? Curioase capricii aveţi! Cărui lucru datorez însemnata 
cinste de a fi adus aici de dv? Oh! Nu aş voi ca acest serviciu să 
rămână înmormântat în umbra nopţii... am să chem pe nevastă- 
mea să vă mulţumească. 

Şi se pregăti să cheme pe Valentina, se opri însă la un gest 
rugător al lui Giovani Gradenigo. 

— Domnule Morel, zise patriciul încet, mie-mi plac foarte 
mult extravaganţele şi, dacă v-am adus până aici, e că am vrut 
să exercit meseria de gondolier. 

— Dar ce, sunteţi ruinat ca să luaţi o asemenea meserie? 
întrebă Maximilian cu un ton batjocoritor. In acest caz, bine 
faceţi de vă luaţi adio de la trândăvia aristocratică. Şi, dacă am 
avut odată onoarea să vă explic în ce mod un francez ştie 
pedepsi o insultă, vă voi arăta acum în ce fel un francez ştie a fi 
generos faţă cu mizeria; poftim punga mea. 

Şi aruncă la picioarele lui Giovani o pungă plină cu aur. 
Îngâmfatul tânăr tremură şi plânse de ciudă ca şi cum ar fi fost 
pălmuit. 

Maximilian rosti atunci cu glas tare aceste cuvinte: 

— Noapte bună, domnule Gradenigo şi sfântul Anton să vă 
aibă în pază! 

După două zile de drum, yahtul "Bonaccia" trecea de insula 
Elba şi ajungea în faţa unor stânci râpoase, ale căror culori se 
desenează cu o înfăţişare fantastică pe cer la primele raze ale 
zorilor. 

Era insula lui Monte-Cristo. 

Valentina, rezemată de braţul lui Maximilian, privea cu 
linişte acele stânci care luau din ce în ce proporţii mai măreţe, 
cu cât yahtul se apropia. 

Maximilian era tulburat în faţa acelor stânci, în care se afla 
o comoară aşa de mare. 

Când yahtul aruncă ancora într-un golf mic al insulei, 
Maximilian îşi arătă dorinţa de a debarca chiar în ziua aceea, dar 
Valentina îi spuse că era aproape să se înnopteze şi că drumul 


ce ducea în palatul subteran, nu era lesnicios că era deci mai 
bine să debarce a doua zi. 

Maximilian se învoi şi petrecură noaptea pe bord. 

Să vedem acum ce se petrece în insulă. 

La baza uneia din stâncile centrale era făcut un vestibul cu 
cornişa susţinută de doi stâlpi mari. De o parte şi de alta, stânci 
de granit. Pe urmă se vedea o scară de marmură, care ducea 
într-o sală subterană, în care erau făcute mai multe uşi. 

Sala era luminată prin patru deschizături în stâncă pe unde 
intra şi aerul. Intrând acolo era lesne de observat că de curând o 
mână devastatoare distruse tot ce arta produsese mai frumos şi 
mai uimitor. Se mai vedeau încă pe piedestalele lor statuile pe 
care le cunoaştem şi pe ele se puteau încă vedea stofele bogate 
de brocart şi de damasc. Un covor frumos de Alexandria fusese 
făcut sul într-un colţ: perdele moi, otomane, superbe, răspândite 
pe ici colea compuneau un tablou superb de neregulă şi bogăţie. 

Benedict era singurul locuitor al grotei. El se plimba de la 
un cap la celălalt al sălii, când un individ coborând iute scara, 
veni să-l întrerupă: 

— Stăpâne, s-a descoperit un yaht ancorat în golful de la 
răsărit. 

— Numai atât, Peppino? 

— Numele corăbiei e cunoscut. Petre, contrabandistul luat 
din Veneţia, mi-a spus că o cunoaşte, e yahtul "Bonaccia”. 

— Şi eu te pot asigura că nu e yahtul lui Simbad marinarul, 
deci toate merg bine. Lăzile s-au îmbarcat? 

— Toate; corabia noastră e pe ancoră în golful de la 
miazăzi; aşa că noii sosiți n-au putut să vadă mergând şi venind 
pe ai noştri; acum, ar fi bine să ne îmbarcăm, pentru că nu mai 
avem ce căuta aici. Grota e jefuită, tot ce cuprindea e în mâna 
noastră. Ce mai aşteptăm în insula Monte-Cristo? 

— Rocca Priori, nu mi-ai spus că drumul ce duce la golful de 
la miazăzi e mai scurt decât cel care duce la golful de la răsărit? 

— Desigur. 

— Ei bine, pregăteşte cu ce a mai rămas un rug în odaia de 
alături. 

Peppino, obişnuit să se supună, făcu ce-i poruncea 
Benedict, pe când acesta trântea pe rug statuile din sală. În 
curând totul fu gata. 


— Acum pregăteşte un fitil şi o mână de pulbere. Şi ordinul 
fu executat. 

— Banchetul e gata pentru venirea stăpânului acestui 
palat! exclamă Benedict. Să vină acum să citească la lumina 
flăcărilor frazele de pe zidul acesta. 

Şi luă un cărbune cu care scrise, cu litere mari, pe peretele 
principal, nişte vorbe pe care Peppino nu le putea deosebi, din 
pricină că se întunecase. 

A doua zi, Valentina şi Maximilian debarcară din micul yaht 
“"Bonaccia" şi porniră spre grotă. 

Pe când înaintau, ţinându-se la braţ, un om care alerga pe 
stânci iute ca o căprioară, observa direcţia drumului lor. 

Omul acela, a cărui privire cruntă scânteia ca ochii tigrului 
care spionează mişcările prăzii sale, îi lăsă să se apropie fără a-i 
urma, sigur că ei se duceau la grotă; şi văzându-i la o oarecare 
distanţă, se întoarse repede înapoi, alunecă pe o stâncă şi o luă 
iute pe un drum ce cotea pe lângă o prăpastie a stâncii. 

Acolo se uită în adâncul abisului şi văzu un yaht ancorat în 
golful de miază-zi. 

Era yahtul "Furtuna". 

O şalupă, cu doi oameni, sta lângă țărm aşteptând pe 
cineva. Atunci Benedict răsuflă. Cotind la dreapta, merse către 
grotă. Un vânt uşor mişcă ierburile şi plantele sălbatice ale 
insulei, suflând printre stânci. Nori negri şi groşi, alergând pe 
cer, opreau uneori razele soarelui şi atunci o umbră mistică se 
întindea deasupra insulei. 

Jos, la poalele stâncii, marea curgea melancolic, spărgându- 
şi valurile de piatră şi ecoul repeta lung sunetul trist al valurilor. 

Valentina tremura fără voie apropiindu-se de stâncă, dar 
făcea toate sforţările spre a scoate pe Maximilian din gândurile 
negre ce-l tulburau. 

În sfârşit, superbul vestibul al grotei se văzu, când ei cotiră 
pe după o stâncă. 

Valentina se opri. 

— Eşti obosită, dragă? întrebă Maximilian. Mai avem puţin 
până la palatul nostru subteran. lată-i intrarea. 

— Da, iată vestibulul. Mai departe e sanctuarul primei 
noastre fericiri, Maximilian. Acolo s-a format fragila clădire a 
norocului nostru de care ne-am bucurat până acum. Lasă-mă să 
respir, lasă-mă să mă gândesc la ziua aceea aşa de radioasă şi 


de voioasă, după un şir aşa de lung de chinuri. Oh! Ce fericită 
mă simţeam!... ce frumoasă, ce măreaţă era pentru mine 
priveliştea a tot ce mă înconjura! 

Mintea mea popula cu flori toate stâncile acestea sterpe şi, 
în fiece floare, vedeam chipul tău. Dar acum, florile acelea au 
dispărut şi stâncile acestea îmi par şi mai sterpe şi mă 
înspăimântă; vestibulul grotei îmi pare uşa unui mormânt. 

Şi începu să plângă. 

— Valentino! exclamă Maximilian. De ce vorbeşti aşa, de ce 
plângi? Ce crimă am săvârşit noi ca să merităm nenorocirea de 
care te temi? 

— Ce crimă? Nici una, răspunse Valentina. Dar dacă omul 
care ne-a dat fericirea n-ar fi avut puterea să ne acorde ceea ce 
ne-a dăruit, crezi oare că am putea multă vreme să ne bucurăm 
de darul lui? 

— Dragă, cuvintele tale pe care le ascultam cu răceală la 
Veneţia mă afectează adânc. Suntem singuri între mare şi uscat, 
între Dumnezeu şi abis. 

— Să facem lui Dumnezeu o făgăduială de smerenie, 
părăsind luxul barbar pe care contele de Monte-Cristo ni l-a dat, 
să trăim din munca noastră şi să dăm săracilor comorile pe care 
contele ni le-a dăruit fără să fie în drept a o face. 

Pe când vorbea astfel, Valentina ajunse la vestibulul grotei, 
în care intră, condusă de Maximilian. 

Coborând scările şi în momentul când puneau piciorul în 
sală, un țipăt de uimire le ieşi din piept. 

O explozie zgomotoasă bubui sub bolta grotei şi o vie 
lumină de flăcări năpădi sala. 

— Valentino! exclamă Maximilian, vrând să fugă cu dânsa. 

— Să stăm! zise ea, strângându-l în braţe. Să stăm! Focul 
arde sala, sala aceea în care într-o zi contele de Mon-te-Cristo 
ne-a dăruit grota şi bogăţiile din ea. 

— Oh! Să fugim, să fugim! strigă iarăşi Maximilian îngrozit. 
Nu vezi teribilele cuvinte? 

Şi, întinzând braţul arătă zidul principal pe care sta scris: 

"Săracilor, ce este al săracilor. 

Mâna de mort e deschisă asupra lui Edmond Dantès". 

— Dar ce mister oribil e acesta! Reluă el, redobândindu-şi 
sângele rece. Ce mână perfidă a scris acele ciudate cuvinte pe 
perete şi a jefuit desigur totul aici? Valentino, nu recunoşti tu 


fapta unui om care a vrut să se folosească de slăbiciunea ta? Să 
vină acesta, dacă ne poate explica enigma. Cine este mortul a 
cărui mână el pretinde că este deschisă asupra lui Edmond 
Dantès? 

— Îți voi spune eu, Maximilian Morel, răspunse un glas care 
pleca dinlăuntrul grotei. Mâna deschisă spre a smulge sânge, 
lacrimi şi odihna lui Edmond Dantès, este mâna unui om căruia 
Edmond Dantès îi datorează interesele acumulate ale unei 
teribile răzbunări. "Mortul este domnul de Villefort. 

— Tata! exclamă Valentina înfiorându-se şi leşinând în 
braţele lui Maximilian care rămase nemişcat şi împietrit în capul 
scării, întrebând din ochi aerul, focul şi munţii. 

Incendiul făcu progrese repezi, şi, peste câteva minute, din 
toată splendoarea şi fastul contelui de Monte-Cristo, mai rămase 
numai o grămăjuie de cenuşă între pereţii arşi şi pârliţi ai 
stâncii. 

Două yachturi, plecând unul de la apus şi altul de la răsărit 
din insula Monte-Cristo, mergeau încet în direcţie centrală. 

Cel care se îndrepta spre ţărmul Italiei era yahtul "Furtuna", 
cel care naviga spre Portul-Vechi era yahtul "Bonaccia". 


Capitolul XLIII Serbarea contelui Gradenigo 


O mare noutate tulbura toate spiritele din Veneţia. 

Era vorba de un bal mascat, dar de un bal mascat cum nu 
se mai văzuse încă altul până atunci. 

Toţi îşi făceau comentariile şi totodată pregătirile, ceea ce 
da mult de lucru croitoreselor şi modistelor. 

Un prieten, bogat putred, al contelui de Gradenigo, venise 
din Orient; şi Gradenigo, deschizând uşile palatului său, 
iluminând saloanele şi grădinile sale, populându-le cu tot ce era 
mai frumos, mai nobil şi mai bogat în Veneţia, se pregătea să 
primească pe omul acela al cărui nume era în gurile tuturora: 
contele de Monte-Cristo un bogat cu milioanele, un nabab 
francez, care locuia de multă vreme în Orient, unde se însurase 
cu fiica unică a paşei din lanina. 

Şi toţi vorbeau de el, toţi îi povesteau istoria, ciudăţenia: 
toţi spuneau anecdote mai mult sau mai puţin adevărate despre 


dânsul. Şi totodată, pe când se pregăteau de balul contelui de 
Gradenigo, toţi se grăbeau să depună cartea de vizită la contele 
de Monte-Cristo, care nu primea, de altminteri, decât pe cei cu 
care era prieten intim. 

Contele de Monte-Cristo era foarte mult schimbat; nu mai 
semăna deloc cu acela care urmărea cu atâta înverşunare 
răzbunarea nenorocitului Edmond Dantes. Acum, când tabloul 
funest al suferințelor lui fusese acoperit de mantia timpului şi 
patima se stinsese; acum, când dezmierdările unei soţii şi ale 
unui copil nevinovat îi înfăţişa o viaţă nouă presărată cu flori şi 
fără chinuri... contele de Monte-Cristo era un alt om. 

Liniştita fericire a casei era acum cea mai mare dorinţă a 
lui; şi de nu s-ar fi prezentat un caz excepţional în viaţa lui, el n- 
ar fi gândit să vină a căuta zgomotul oraşelor mari din Europa. 

Dar soţia sa Hayde, cuprinsă de o slăbire a forţelor fizice, 
începea să sufere de nişte friguri încete, misterioase, care nu se 
pot vindeca, după spusa medicilor, decât prin schimbarea 
climei. 

Contele de Monte-Cristo părăsi Orientul spre a veni în 
Occident, unde nădăjduia să vindece pe soţia sa. Frumoasa 
Hayde urma să viziteze mai întâi Veneţia şi contele de Monte- 
Cristo, aducându-şi aminte de prietenul său, Giovani Gradenigo, 
îi scrise ca să îi anunţe o apropiată vizită. Contele Gradenigo 
stăruise mult pentru ca Monte-Cristo să primească ospitalitatea 
palatului său, dar acesta, care trimise înainte pe intendent să-i 
găsească un palat, refuzase cu mare politeţă. 

Contele de Monte-Cristo ocupa la Giudecca palatul în care 
stătuseră Valentina şi Maximilian. 

Hayde, tânără încă, nu pierduse nimic din frumuseţe, deşi 
era bolnavă, ba chiar avea o expresie ce o făcea şi mai plăcută. 

Ea avea un copil de trei ani şi jumătate numai, pe figura 
căruia deja se putea vedea expresia de îndrăzneală şi de 
hotărâre a contelui de Monte-Cristo şi pe care ea îl iubea cuo 
dragoste nespus de mare. 

Hayde nu-şi părăsea un moment copilul şi contele trebuise 
să stăruie mult spre a o hotărî să-l însoţească la balul lui 
Gradenigo. 

Palatul şi grădinile ilustrului venețian erau admirabil 
luminate şi animate de orchestre. 


Pretutindeni, cât putea cineva să vadă, palatul şi grădinile 
erau pline de oameni care se agitau ca valurile mării împinse 
înainte de vânt. 

Mii de lampioane licăreau printre copacii grădinilor deschise 
şi se revărsau peste mulţime; priveliştea era într-adevăr magică. 
Balul, cum am spus, era mascat. Bogăția şi varietatea 
costumelor ofereau o privelişte din cele mai splendide. 

Pretutindeni era un zgomot, o gălăgie fără seamăn, când 
deodată se făcu tăcere ca prin farmec, când unul dintre invitaţi 
anunţă cu cel mai mare mister prezenţa contelui de Mon-te- 
Cristo şi a frumoasei Hayde. 

Dame şi cavaleri alergară întru întâmpinarea noilor sosiți. 

Hayde, bogat înveşmântată ca o orientală, da braţul 
contelui îmbrăcat ca beduin. Distincția, gingăşia şi portul delicat 
al Haydeii, atraseră atenţia tuturor. 

Domnul Gradenigo, aflând prezenţa prietenului său, alergă 
să dea braţul Haydei, şi, strângând de mână pe ilustrul beduin, o 
duse în salonul de dans. 

Contele rămase singur şi ca să scape de dialogurile 
nesărate ce începeau înaintea lui, se pierdu într-un roi de 
doamne mascate, căutând să recunoască pe vreuna; neizbutind 
însă, porni spre grădini, unde fierbea dansul. 

Acolo se opri lângă un tufiş, de unde ieşeau glasuri 
femeieşti, care deşi necunoscute lui, vorbeau de lucruri ce 
interesau mult pe conte. 

Infăşurat în burnus şi rezemat de trunchiul unui copac 
secular, ascultă cu luare aminte. 

— Eşti sigură că cele două d'Armilly sunt în Veneţia? 

— Negreşit... ba chiar... 

— Ce? 

— Sunt aici? 

— Asta-i! Aici? Nu se poate. După discuţia ce a avut contele 
Gradenigo cu tata despre vechimea nobleţei familiilor noastre, 
nu cred că el să fi poftit pe două actriţe! 

— Mi s-a spus de multe ori că azi cariera teatrală e preţuită 
mult. În orice caz ce e rău în asta? 

— Nici unul, Lauro; dar unii sunt pretenţioşi tare!... Mie 
puţin îmi pasă că acele domişoare sunt aici, dar... 

—  Şi-apoi mai este o împrejurare care vine în favoarea 
doamnelor d'Armilly; se zice şi se afirmă că aparţin unor familii 


foarte bune, mai ales cea mai tânără, Eugenia, care s-ar cobori 
din familia de Servieres. 

— Oh, atunci n-avem de ce ne mira dacă contele le-a poftit 
la bal; noblețea de sânge şi de talent! 

— Aşa e. 

— Dar cum să le cunoaştem între atâtea măşti? 

— Cu un principiu demonic. 

— Care? 

— Giovani Gradenigo e unul din adoratorii celor două 
d'Armilly. 

Când au venit aici, înainte de a se duce la Roma, necontenit 
le ridica în slăvi... nu erau laude numai, ci o adevărată patimă. 
Fii sigură deci că nu le va părăsi un moment toată noaptea; dar, 
vei recunoaşte tu pe Giovani cu toate că e travestit? 

— Negreşit, îl văd în toate zilele. Mi-e văr. 

— Ei bine, femeia lângă care va fi el va fi una dintre 
d'Armilly. 

— Raționamentul e bun. Aşadar, să ne punem mâşitile, 
Lauro şi să le căutăm. Ah, stai! Ai auzit vorbindu-se de contele 
Monte-Cristo? 

— Avenit. 

— Dar nevastă-sa? i 

— O greacă din noblețea mare, se zice. Incă n-am văzut-o. 

— Ce s-a făcut franceza care venise acum câteva zile în 
Veneția, nevasta lui Maximilian Morel, stăpânul insulei lui Monte- 
Cristo? 

— După cât spune gondolierul Giacomo care e acum în 
serviciul meu, bărbatul şi soția au schimbat Veneţia cu 
singurătatea insulei lor pustii, în care au un palat frumos. 

— Ah! De-ar fi a mea insula, ce mai baluri aş da într-însa! 
Dar deocamdată, pune-ți masca şi haidem după domnişoarele 
d'Armilly. 

Şi două femei ieşiră dintr-acel fel de chioşc; contele de 
Monte-Cristo dispăruse deja ca să caute şi el pe tânărul Giovani 
Gradenigo. 

În momentul în care i se arăta moştenitorul ilustrului conte 
venețian, Monte-Cristo îl pierdu din vedere, pentru că în faţa lui 
se opri hotărât un domino, aruncându-i prin masca lui neagră o 
căutătură înfocată. 


— Cine eşti? Ce vrei? întrebă cu mândrie contele de Monte- 
Cristo. 

— Să te văd, răspunse dominoul cu un glas care făcu să 
tresară fără voie pe îndrăzneţul conte. 

— Mulţumesc, răspunse Monte-Cristo, însă fiindcă eu nu 
vreau nimic de la d-ta, te vestesc că-ţi pierzi vremea degeaba 
făcându-mă să mi-o pierd şi pe a mea. 

Şi făcu un pas ca să se depărteze, dar dominoul i se puse 
iarăşi în cale. 

— Dacă tu nu vrei nimic de la mine, eu vreau mult de la 
tine, pentru că tu eşti un om de la care se poate vrea mult... şi o 
ştiu. " 

— Oh! Acum devii supărător! Te rog, schimbă-ţi tonul şi 
purtarea. De mă cunoşti, spune-mi pe nume. 

— Bucuros; dar ce nume să-ţi dau? 

— Întrebarea e ciudată! Al meu. 

— În acest caz îţi voi zice Edmond Dantès. Auzind aceste 
cuvinte, contele de Monte-Cristo făcu un pas înapoi, măsurând 
de sus până jos pe ciudatul domino. 

— Vezi că ştiu cine eşti? zise acesta. 

— Puțin îmi pasă, răspunse contele  ascunzându-şi 
tulburarea, dacă nu vrei să-mi spui numele dumitale. 

Dominoul scoase un hohot de râs ţipător. 

— Dă-mi un singur semn, urmă Monte-Cristo, care nu-şi 
putea stăpâni curiozitatea pe care i-o pricinuia necunoscutul. 

— Bine, reluă dominoul. Şi adăugă îndată: Cunoşti pe 
Mercédès? 

— Mercédès! Murmură monte-Cristo cu glas surd. Oh! Cine 
eşti? Nu te depărta, vorbeşte, te cunosc. 

— Şi cine sunt? 

— Albert de Morcerf? 

— Te amăgeşti; trebuie să-ţi aduci aminte că este mai înalt 
decât mine. 

— Aşa e, răspunse contele plecând capul şi adâncindu-se în 
triste gânduri în faţa omului misterios care evoca aşa de 
mâhnitoare amintiri. 

— Bună seara, Edmond, la revedere. 

Şi, fără să-i dea vreme a-i face vreo întrebare, acel domino 
pieri în mijlocul celorlalte măşti. 


În zadar încercă contele să-l urmărească din ochi, 
dispăruse. 

Atunci, ca să uite plictiseala ce-i pricinuise acea convorbire, 
contele de Monte-Cristo urmă a căuta pe cele două d'Armilly, 
folosindu-se de principiul nedemonic, aflat în grădină. 

După o jumătate de ceas de ocoliri în zadar se întâlni cu 
vechiul lui prieten, contele Gradenigo, cu care schimbă câteva 
fraze obişnuite în asemenea cazuri şi care servesc numai de 
intrare în vorbă pentru subiectul care ne interesează. 

— Lume e foarte multă, zise Monte-Cristo şi fiul dv., pe cât 
mi se pare mie, împărtăşeşte cu părintele său privilegiul de a 
face cu o aleasă delicateţă onorurile casei. 

— Oh! Giovani face ce poate răspunse patriciul. El nu vrea 
supărări... şi prin urmare... Dar cu anii, nădăjduiesc să prindă 
minte. L-ai recunoscut? 

— Mi-a fost arătat, dar l-am pierdut din vedere şi cred că 
acum îl voi confunda cu celelalte măşti. 

— Uitaţi-vă la dreapta dumneavoastră, zise deodată 
domnul Gradenigo, e la braţ cu o elegantă circaziană. 

Contele era să meargă către fiul lui Gradenigo, când o 
mască i se puse înainte, zicându-i: 

— Bun venit conte de Monte-Cristo, aţi făcut rău să vă 
descoperiţi faţa, pentru că e cineva care vă aşteaptă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Acum puţin, dar într-o zi voi spune mai mult. 

— Nu vă cunosc şi nu doresc să vă cunosc. Bună seara. 

— Un moment. Nu e politicos să trataţi astfel pe cineva 
care aşteaptă de atâta vreme. 

— Dar n-avem nici o relaţie între noi. 

— Acum, nu; dar au fost și eu nu uit. 

— Să nu mai vorbim de trecut care e departe. Să vedem de 
prezent. Cine sunteţi? Spuneţi repede, vedeţi că nu încerc să 
ghicesc. Spuneţi... 

— Glume, dragul meu marinar... sunt un om, prin care, vă 
trimite complimente domnul de Villefort. 

— Oh! exclamă Monte-Cristo, trecându-şi mâna pe fruntea.-i 
palidă; oricine ar fi, rău ţi-ai ales subiectul glumelor. Respectă 
pe cel care doarme poate somnul cel veşnic. 

Abia sfârşi aceste cuvinte şi individul căruia le adresa 
dispăru. 


Monte-Cristo se simţi viu impresionat de acest joc barbar; 
totuşi, neocupându-se de aceasta porni din nou după contele 
Giovani Gradenigo. Multă vreme îl căută în zadar, în sfârşit îl 
văzu la braţ cu frumoasa circaziană şi era să-l atingă pe umăr, 
când cealaltă mască se apropie de el şi începu să îl privească 
aşa încât să-i atragă luarea aminte. 

Masca era în costum de magistrat în exerciţiul funcţiunii şi 
vorbea cu toată corectitudinea unei persoane din societatea 
înaltă. 

— Bună seara, conte de Monte-Cristo. Aşadar, iar vii în 
Europa hotărât să te răzbuni pe vre-o familie? Oh! S-ar crede că 
eşti corsican din naştere pentru că cuvântul răzbunare are asu- 
pră-ţi o putere irezistibilă. 

Contele se uită cu o nespus de mare curiozitate la cel care-i 
vorbea într-un mod aşa de familiar. 

— Ce mai face frumoasa ta soţie, Hayde? Urmă falsul 
magistrat cu ton ferm. Ştii tu răspunde la sublima inspiraţie a 
acelui suflet nevinovat? Sărmană Hayde! Nu cred că poate fi 
multă vreme fericită. 

— Oh! Oh! strigă contele cu un dispreţ silit. Cazi în 
proorocire, gravule magistrat! Nu cumva vrei să-ţi uiţi 
plicticoasele griji ale profesiunii tale? 

— Sarcina mea de procuror regal nu mă plictiseşte 
niciodată, răspunse masca. Ba chiar îmi place foarte mult să 
exercit această sarcină care deja mă face de mai mulţi ani 
foarte stimat la Paris, unde o exercit. Acum aştept momentul 
când va veni pe tapet un proces interesant care să-mi facă 
numele nemuritor. _ 

— Nu eşti cum-va prea prezumţios? Intrerupse contele. 

— Tu nu ştii încă procesul de care e vorba şi numele omului 
care trebuie osândit? 

— Vorbeşte. 

— E vorba să te osândim pe d-ta, dragă conte de Mon-te- 
Cristo; acum pricepi motivul proorociei mele? 

— Prea bine! Dar de ce sunt acuzat? întrebă Monte-Cristo 
primind rolul ce i se da. 

— Eşti acuzat că ai uitat într-o oribilă dramă compusă de d- 
ta, cuvântul sublim de Dumnezeu. Din mormântul îngheţat al 
familiilor de Saint-Meran şi de Villefort se ridică un blestem 
teribil împotriva dumitale şi unul din morţi îşi agită mâna uscată 


spre a te arăta celor vii. la seama; pagina cărţii destinelor, care 
te osândesc a fost întoarsă, de suflarea furtunii. Eu am fost 
însărcinat să interpretez formidabilele cuvinte ale dreptăţii lui 
Dumnezeu, eu voi fi neîndurat împotriva dumitale. 

— Cu voia dumitale, zise foarte rece contele, voi socoti tot 
ce mi-ai spus ca un ciudat efect al nebuniei. 

— Fie, urmă masca. Totuşi, adu-ţi aminte de tot ce ai făcut, 
vezi de poate fi în mine ceva care să-ţi reamintească una din 
victimele dumitale. Ah! Slab eşti de memorie, domnule conte! 
Când te-am-trimis la castelul d'If ca agent bonapartist, vei fi 
rostit de multe ori noaptea în vis numele meu. Eu sunt Villefort. 

— Prea bine şi sunt vesel că te întâlnesc. Aş putea avea 
onoarea unei convorbiri mai lungi, departe de zgomotul din 
saloanele acestea? 

— Sunt la ordinele dumitale; dar îţi spun de acum că, 
convorbirea va fi foarte scurtă; am foarte puţine de spus; 
urmează-mă, dacă vrei. 

Şi pretinsul Villefort porni spre grădina, unde merse la un 
chioşc mic şi foarte depărtat de mulţimea invitaţilor. Acolo se 
opri şi, punându-se în faţa contelui, îl măsură de sus până jos cu 
o privire plină de ură. 

— Acum, zise contele, vezi că eu n-am mască pe faţă: sunt 
în drept să cer ca să ţi-o ridici şi d-ta. 

— Sub masca aceasta nu e o faţă de om ca a dumitale, 
domnule conte, răspunse masca cu un ton lugubru. 

— Glumele sunt de ajuns. Cine eşti? întrebă contele făcând 
o mişcare. Eu ţi-am spus, Edmond Dantès; ştii cine sunt. |ţi repet 
să sfârşeşti cu glumele. Eu sunt Edmond Dantès, conte de 
Monte-Cristo. Dar dumneata cine eşti? 

— Judecătorul dumitale. 

— Văd că vrei să prelungeşti o comedie ridicolă şi faci rău 
domnule... necunoscut... Ar fi ca şi cum nu ştii cine e şi ce e, 
contele de Monte-Cristo. 

— Ba ştiu. Eşti un om care, lăsându-te a fi stăpânit, târât de 
setea unei răzbunări barbare, ai abuzat nebuneşte de spada pe 
care" dreptatea lui Dumnezeu a pus-o în mâna dumitale 
puternică. Femeii care te iubea în adâncul inimii, femeii care şi 
acum varsă lacrimi de sânge gândindu-se la d-ta, ia-i dat, în 
schimbul dragostei sale, al lungului ei martiriu, un viitor de 
mizerie şi de văduvie. Prietenului care se încrezuse în d-ta, care 


n-avea secrete pentru d-ta, i-ai dat ca răsplată disperarea, 
ruşinea! l-ai trădat. Şi nemulţumit, ai alimentat flacăra în inima 
perversă a unei noi Locuste şi ai râs văzând cum cădeau 
victimele ei. Sângele unui copil de nouă ani numai, a pus pe 
fruntea dumitale vinovată o pată neştearsă, şi, după toate 
aceste crime, socotind că un act de generozitate e de ajuns spre 
a linişti conştiinţa, trăieşti în tihnă convins că ai împlinit cuvântul 
lui Dumnezeu. 

Tremură, ipocritule! Martiriul te aşteaptă şi s-a deschis 
mormântul în care vei cădea şi te vei afunda, blestemat de 
Dumnezeu şi de oameni! 

— Cine eşti d-ta? întrebă liniştit Monte-Cristo, după câteva 
momente de cugetare. Primesc acuzarea dumitale şi 
nădăjduiesc că-mi vei da dreptul să mă apăr. Abstracţie făcând 
de toate ideile lugubre, de toate miturile fantastice, de care te 
serveşti spre a-ţi pune cuvintele în raport cu costumul adoptat, 
văd că-mi analizezi viaţa din Paris şi osândeşti simţământul ce 
mă stăpânea atunci. Bine. Eu nu pretind şi n-am pretins că 
oamenii trebuiau să admită drept bune faptele mele. Aş putea 
să-ţi arăt chiar acum dreptatea faptelor ce ţi se par violente şi 
să-ţi arăt că conştiinţa îmi este liberă de orice remuşcare; dar nu 
e aci locul pentru o asemenea discuţie. Totuşi, deoarece ţi-ai dat 
oboseala să mă cauţi îndată ce am sosit în Europa, vei putea 
foarte bine veni să mă vezi într-adins la Giudecca, unde vei fi 
primit foarte bine în orice moment. Ba vei putea chiar, dacă 
doreşti, să-ţi păstrezi incognito-ul. 

Falsul magistrat zâmbi cu tristeţe. 

— Da, într-o zi vom avea această convorbire, domnule 
conte. Dar, oricât de speciale şi de puternice ar fi argumentele 
dumitale, nu va fi nici o filosofie creştinească pe lume care să le 
aprobe. 

— Vom vedea. 

— Aşadar, la revedere, pe curând, reluă masca întinzându-i 
mâna dreaptă. 

Monte-Cristo atinse maşinal mâna aceea care o aştepta pe 
a lui, dar scoase un țipăt uşor de surprindere şi făcu un pas 
înapoi, vânăt la faţă. 

— Mâna dumitale e de gheaţă! 

— E răceala mormântului! Murmură masca, expunând 
mâna la lumina unui lampion. 


— Oh! O mâna de mort! exclamă contele de Monte-Cristo, 
înfiorat. 


Capitolul XLIV Prima lovitură dată colosului 


După ce-i trecu primul moment de mirare, contele căută în 
zadar cu ochii pe omul care-i vorbise astfel; el dispăruse printre 
copaci, fără să lase nici o urmă. 

Contele parcă simţea încă contactul rece al mâinii de mort 
pe care o strânsese într-a lui. 

Acea mâna îi făcuse o foarte mare impresie, pe care cu 
greu o putu birui. 

Cine era omul misterios, care cunoştea aşa de bine istoria 
lui Edmond Dantès şi care venea la el acuzându-i toate faptele, 
toate simţămintele? A cui era mâna care ieşise din mormânt 
spre a o atinge pe a lui, atunci când el nici nu se gândea la aşa 
ceva? 

Un glumeţ de rând nu s-ar fi exprimat într-un asemenea 
mod; un om obscur nu i-ar fi vorbit cu atâta sânge rece şi cu 
atâta linişte ca acel necunoscut. 

Cine deci putea să fie acest duşman? 

Baronul Danglars, toţi ştiau, nu era în stare să aibă o 
asemenea idee. 

Albert de Morcerf dăduse contelui de Monte-Cristo o 
satisfacţie publică în ziua când era să aibe loc duelul lor pe viaţă 
şi pe moarte. 

Villefort înnebunise şi, poate, murise. 

Cine era acela? 

In zadar contele trecu în revistă una câte una pe toate 
persoanele care, dintr-o pricină ori alta, se puteau crede în drept 
de a-i declara război. In zadar se gândi la toate feţele vieţii sale 
trecute. 

— Astăzi nimeni nu se poate socoti duşmanul meu şi nu 
poate căuta să se răzbune. Nici o perioadă a vieţii mele nu-mi 
lasă umbra unei remuşcări, zicea contele. 

Cine era, deci acela? 


lată întrebarea care revenea pe buzele contelui, după o 
lungă şi adâncă cugetare, întrebare la care nu ştia cum să 
răspundă. 

A doua zi după balul dat de domnul Gradenigo, contele de 
Monte-Cristo aşteptă vizita necunoscutului acuzator. El nu se 
arătă. 

Zilele trecură una după alta, o săptămână se scurse şi 
contele tot nu ştia cine era necunoscutul. Obosit, vru să se 
distreze, îşi aduse aminte de domnişoarele d'Armilly, pe care le 
cunoştea de la Paris şi pentru care avusese multă afecţiune 
totdeauna. 

Cele două prietene, desfăcând angajamentul cu impresarul 
Argentinei, din cauză de boală dovedită, plecaseră din Roma şi 
trăiau împreună la Veneţia. 

Monte-Cristo se anunţă la ele sub un nume fals şi fu primit 
după câteva dificultăţi. 

Luiza d'Armilly îi ieşi înainte. 

— Oh! exclamă ea văzând pe vizitator, am onoarea să 
vorbesc cu domnul conte de Monte-Cristo. 

— Da, domnişoară. Am vrut să pun la încercare memoria 
dumneavoastră şi vă cer iertare. Dar când nu simţim în noi 
înşine meritele necesare spre a captiva atenţia altora, nu putem 
crede să fim recunoscuţi după o lungă lipsă. 

— Nu vorbiţi astfel. Prietena mea Eugenia şi eu ştim preţui 
noblețea simţămintelor dv... Şi chiar dacă lumea întreagă v-ar 
osândi... 

— Încet, încet, domnişoară; când toţi osândesc pe un om, 
trebuie şi noi cu timpul să fim de părerea universală, o 
întrerupse Monte-Cristo cu un zâmbet de bunăvoință, adăugând: 

— Cred că sănătatea Eugeniei, văzându-vă pe 
dumneavoastră aşa de veselă... 

— Da, răspunse Luiza, Eugenia e mai bine şi sunt foarte 
veselă că ea şi-a redobândit sănătatea... dar m-am temut aşa de 
mult... 

— Într-adevăr, mi s-a spus că veniţi din Roma... nu cumva 
prietenei dumneavoastră nu i-a priit Roma? 

— Într-adevăr, o adâncă mâhnire, răspunse Luiza, cam 
încurcată. Victima unei trădări oribile... devenită publică din 
nenorocire... Dar, iertaţi-mă domnule conte; ea s-ar supăra pe 
mine de nu i-aş anunţa mai repede vizita dumneavoastră Mă 


duc s-o înştiinţez. Peste câteva momente Eugenia Danglars veni 
în salon. 

Monte-Cristo observă cu durere schimbarea Eugeniei, a 
cărei figură păstra adânci urmele lacrimilor ce-i smulsese o 
durere mortală. Rumeneala tinereţii pierise şi acum obrajii erau 
palizi. 

Privirea ei, aşa de vie, era acum tulburată. 

Aerul hotărât pe care-l avea se schimbase într-o neagră 
melancolie care o făcea să semene cu geniile durerii simbolizate 
pe lângă morminte. 

Totul era schimbat în Eugenia Danglars şi contele n-ar fi 
recunoscut-o de n-ar fi ştiut de mai înainte că se afla în faţa 
fiicei doamnei de Servieres. 

Eugenia ascultă cu un aer distrat complimentele contelui şi 
abia răspunse la întrebările pe care el i le puse. 

După o jumătate de ceas de convorbire, pe care o susţinu 
aproape singur, Monte-Cristo, care în zadar întrebă despre 
persoanele pe care le cunoscuse la Paris, plecă de la prietene, 
spunând că avea de gând să se ducă la Roma. 

— La Roma, exclamă Luiza, aruncând o privire 
semnificativă Eugeniei. 

— Sper că mă pot distra puţin acolo, zise contele, 
plictiseala este boala cea mai rea. 

— Atunci daţi-mi voie să vă anunţ că la Roma plictiseala 
dumneavoastră va creşte poate. 

— Cum? 

— Se judecă un proces în care numele dv. este des repetat. 

— Ce proces? întrebă el cu un zâmbet liniştit, din cele care 
arată o conştiinţă fără remuşcări. 

— Poate n-aveţi să mă credeţi; dar la Roma s-a început un 
proces teribil împotriva faimosului bandit Luigi Vampa; şi 
ucigaşul a declarat înaintea judecătorilor că a avut afaceri cu 
dumneavoastră 

— E o gentileţe a domnului Luigi Vampa, zise contele cu 
mult sânge rece şi îndată adăugă: Ce e drept, relaţii au fost 
între noi şi eu îi sunt prieten. Aşa că nu trebuie să pierd vremea 
ca să-l scap de la moarte şi nu o voi pierde. 

Pe când contele vorbea, două lacrimi curseră încet pe 
obrajii Eugeniei; el era s-o întrebe, dar Luiza îi făcu un semn, pe 


care el îl înţelese, de a nu urma, apoi alergă să-şi îmbrăţişeze 
prietena care căzuse pe sofa. 

Edmond îşi luă ziua bună şi ieşi foarte mişcat de starea în 
care o găsise pe Eugenia şi hotărât să-i redea fericirile trecute; 
totuşi, ca să izbutească, ar fi trebuit să ştie cauza acelei 
melancolii. 

Lăsă ca timpul să-i facă cunoscut tot ce privea pe Luigi 
Vampa şi convins că afacerea aceasta n-avea aceiaşi importanţă 
ca datoria ce-şi impusese faţă cu Eugenia, se apucă de lucru. 

Peste câteva zile invită pe Eugenia şi Luiza d'Armilly s-o 
viziteze pe Hayde; femeile se plăcură reciproc şi contele avu 
plăcerea de a vedea formându-se un cerc de viaţă intimă la care 
el ţinea aşa de mult. 

In curând Monte-Cristo observă că orizontul limpede al 
vieţii sale era întunecat de un nor misterios pe care el nu-l putea 
înlătura. 

De câteva zile, Hayde refuza necontenit, sub pretext că nu-i 
era bine, să primească pe Eugenia Danglars şi pe Luiza dAr-milly 
şi cu cât contele stăruia cu atât Hayde zicea că e mai bolnavă. 

Hayde era geloasă. Convorbirile lungi ale contelui cu 
Eugenia, pe peronul palatului, fură spionate de ea şi 
neînţelegând ce-şi spuneau ei, ea bănuise şi răstălmăcise cu 
totul altfel simţământul ce lega pe bărbatul său de Eugenia. Şi 
gelozia o muncea amarnic. 

Dar nu numai Hayde observa acele convorbiri lungi pe 
peron; pe canal sau pe ulicioarele din faţa palatului, era cineva 
care nu-şi mai dezlipea ochii de pe chipul Eugeniei. 

Intr-o seară, când Eugenia părea mai abătută decât 
oricând, vrând cu orice chip să afle cauza misterioasă a acelei 
melancolii, contele îi zise: 

— Fiica mea, la vârsta asta nu trebuie să dispere cineva. Ce 
chinuri ai avut ca să nu găseşti un leac în tot ce te înconjoară? 
Frumoasă, tânără, având un geniu sublim în arta ce cultivi... de 
ce fugi de splendida societate care vi se închină la picioare şi 
face din dumneavoastră obiectul cultului ei? 

— Cuvintele dumneavoastră, domnule conte, sunt inspirate 
de simpatia cea mai sinceră, o ştiu şi vă mulţumesc; dar 
societatea de care vorbiţi, ce-mi poate da spre a-mi uşura 
chinul, amorul, suferinţa înăbuşitoare pe care o simt? zise 
Eugenia ridicând ochii la cer. 


— Curaj, curaj! Mi-aţi vorbit în termeni foarte limpezi, 
răspunse contele. Vorbiţi de chin, de amor, de suferinţe 
înăbuşitoare, trei lucruri care exprimă foarte mult în scara 
senzaţiilor omeneşti. 

— Da, da, domnule conte, calculaţi, dacă puteţi, 
nemărginitul simţământ pe care-l cuprinde inima mea şi pe 
urmă plângeţi-mă, urmă Eugenia, plecând capul şi ştergându-şi 
o lacrimă. 

— Din contră, eu nu vă pot prezice decât un viitor de 
fericire şi de plăceri. 

— Oh! Nu, nu răspunse Eugenia cu un geamăt care semăna 
cu murmurul armonios al coardelor unei harpe eoliene atinsă de 
vânt, totul s-a sfârşit pentru mine. 

— Ascultaţi, zise contele cu un zâmbet suav de bunăvoință, 
admiteţi că eu mă pot crede fericit? Am o soţie care mă iubeşte 
şi mă adoră; o soţie ale cărei dezmierdări sunt cele mai suave 
bucurii ale mele; am un copil de pe ale cărui buze nevinovate 
aud rostindu-se numele meu cu aceeaşi fericire ca şi cum aş 
auzi un înger binecuvântându-mă. Ei bine, în cei cincisprezece 
ani lungi de disperare, de singurătate... cincisprezece ani, 
pricepeţi? Ziceam, cum ziceţi dumneavoastră acum; totul s-a 
sfârşit pentru mine; pe atunci eram cam de vâr sta 
dumneavoastră şi, ca şi dumneavoastră, întorceam ochii de la 
viitor ca să-i cobor spre pământ unde mă convinsesem că în 
curând eram să dorm somnul de apoi... Dar şi eu auzii un glas 
zicându-mi: Crede şi speră!... Ah! Da, da, a crede şi a spera, iată 
la ce se reduce toată înţelepciunea omenească cum m-am 
convins mai târziu, crezând şi sperând. 

— Dar se poate ca situaţiile să fie cu totul diferite! zise 
Eugenia. 

— Eram închis între zidurile unui turn bătut din toate părţile 
de apele Oceanului. O boltă posomorâtă era tot orizontul meu. 
Tată, prieteni, amantă, unde erau? Noaptea oribila a suferințelor 
mă despărţise pentru veşnicie de dânşii. Cele mai scumpe 
speranţe ale" mele erau nimicite. Dar credinţa mea, deşi slăbită 
un moment, se întări în întuneric şi în obidă; văzui lumea, 
fericirea prin zidurile şi bolta celulei mele. 

Eugenia păru că se gândeşte un moment. 

— Domnule conte, zise ea, dumneavoastră sunteţi bărbat şi 
eu femeie, scara simţămintelor noastre e alta. D-v. Vă puteaţi 


închipui fericirea viitoare nimicită şi totuşi, în picioare pe acele 
ruine, aţi mai putut spera. Dar eu trebuie să dispar din lume 
pentru că de acum înainte pentru mine lumea este numai via 
icoană a iadului. Ah! Dumneavoastră v-aţi putut închipui că 
odată cu capul amantei dumneavoastră era să cadă şi cea din 
urmă speranţă a sufletului dumneavoastră! 

— Eugenio! exclamă contele, luminat parca fără veste de 
acele teribile cuvinte. Oh! Vorbiţi, vorbiţi pentru că timpul 
trece... Dumnezeu e milostiv, Dumnezeu e atotputernic, vorbiţi! 

— Nu pot! Murmură Eugenia, nu pot! Durerea şi ruşinea mă 
înăbuşă. 

Şi, vorbind astfel, îşi rezemă capul de parapetul balconului 
şi ochii ei parcă se stinseră ca lumina unei stele la orizont. 

Luna se ridică pe Lido. 

Două gondole treceau în tăcere pe sub palat. 

Cele două bărci se opriră un moment şi atunci se auzi un 
glas suav şi melancolic, acompaniat de sunetele triste ale unei 
chitare. 

Era un glas de bărbat care cânta în versuri următoarele 
patru strofe: 


"Au căzut turnurile şi castelele, s-a ridicat coliba smerită, s- 
au înălțat fraţii cei mici, cei mândri căzut-au în pulbere. 

Noi toți avem soarta noastră, eu ştiu fiecăruia viitorul, dati 
mâna şi norocul de-ţi vrea, iute vi-l spun. 

Voi fete şi copii nevinovați, voi prinşi de dragul frumoasei, 
voi chinuiţi de patimi rele, voi pe care vă roade invidia. 

Tuturor eu vă ştiu soarta, tuturor vă ştiu viitorul, daţi mâna 
şi norocul, de-ți vrea, iute, vi-l spun." 


Glasul se stinse, lăsând să se audă preludiul unei chitare 
ciupită cu măiestrie. 

După un moment acelaşi glas repetă aceleaşi strofe şi un 
om, în picioare, într-o gondolă, agita o batistă în direcţia 
balconului în care se aflau Eugenia şi contele; acesta, 
aplecându-se peste parapetul de marmură ca să asculte, simţi 
că-l atingea cineva uşor pe umăr. 

Se întoarse şi văzu pe Hayde cu copilul în braţe. 

— Cheamă-i zise ea. 


Contele făcu o mişcare şi vru să răspundă, dar ea îl 
întrerupse: 

— Îndată ce i-am auzit, am luat copilul în braţe cu dorinţa 
de a-i pune să-i spună norocul... Cheamă-i cheamă-i, vreau să-i 
aud. 

— Vrei, Hayde? Şarlatanii aceştia spun minciuni. Şi, pentru 
cine n-a suferit nenorociri e o imprudenţă să asculte asemenea 
oameni. 

— Domnişoară d'Armilly, zise Hayde, întorcându-se către 
Eugenia, nu aţi vrea să-i auziţi? 

Contele observă cu mirare tonul aproape mânios cu care 
nevastă-sa vorbise Eugeniei şi ca să scape de explicaţii de 
prisos, scoase batista şi făcu semn celor din gondolă să se 
apropie. 


Capitolul XLV Tiganul 


Mica familie a contelui de Monte-Cristo se adună într-un 
salon al palatului. Eugenia Danglars şi Luiza d'Armilly erau şi ele 
acolo. 

Salonul era spaţios, împodobit cu mobile vechi şi decorat cu 
tablouri de dimensiuni mari, care după spusa proprietarului erau 
datorate pensulei lui Tiţian, Tintoreto şi Paul Veronese dar care 
într-adevăr erau numai nişte copii mai mult sau mai puţin bine 
făcute după acei maeştri. 

Acele tablouri enorme, acele mobile posace, care primiseră 
pulberea atâtor veacuri, creşteau efectul scenei misterioase 
care, se pregătea. 

Hayde ţinea copilul în braţe. Eugenia şi Luiza stăteau lângă 
ea şi contele în picioare. 

Lumina unei lămpi era îndulcită de un abajur verde; tăcerea 
domnea adâncă. 

Peste câteva minute de aşteptare, intră ţiganul, om tânăr 
încă, cu un corp zvelt şi grațios; hainele lui simple şi strânse pe 
trup, aveau o eleganţă spaniolă; în sfârşit, fizionomia lui vioaie 
şi hotărâtă inspira încrederea femeilor şi o nelinişte vagă 
bărbaţilor. 


Contele de Monte-Cristo rămase nemişcat, abia aruncând o 
privire noului venit. 

Hayde zâmbi şi bătu uşor cu vârful degetelor peste gura 
copilului, parcă ar fi vrut să-l deştepte. 

— Bună seara, domnule, zise ţiganul într-o italienească 
stricată, căutând să dea cuvintelor sale un accent spaniolesc. 
Adevărat e că m-aţi chemat să vă spun secretul destinelor 
dumneavoastră, frumoase doamne?... ca să vă destăinuiesc răul 
şi binele viitorului? 

— Începe, murmură contele. 

— De la dumneavoastră dacă-mi daţi voie. Contele zâmbi 
cu un aer de dispreţ. 

— Gentile cavaler, zise ţiganul, aveţi minte hotărâtă; e 
destul să vă văd ca să spun că sunteţi o corabie îndrăzneață pe 
marea vieţii! Pe figura dumneavoastră se văd neşterse semnele 
unui trecut vijelios; în ochii dumneavoastră puţin cam dilataţi, 
pe buzele neregulat închise citesc simţământul unei patimi 
extreme: o floare care nu a putut îmboboci. 

— Îţi pierzi vremea cu lucruri de nimic! Observă contele, 
care începea să-şi piardă răbdarea. Lasă trecutul şi ocupă-te de 
viitor, deoarece ai pretenţia că-l cunoşti. 

— Daţi-mi mâna, zise ţiganul. 

— lat-o! răspunse contele cu un gest de dispreţ. Atunci, 
urmă un moment de tăcere; tiganul dădu din cap şi întorcându- 
se spre Hayde, urmă cu un accent lugubru: 

— Sărmană Hayde! 

Contele făcu o mişcare de uimire şi Hayde puse o sărutare 
pe buzele copilului. 

— lată linia pământului... urmă tiganul nedepărtându-şi 
ochii de mâna contelui, pe fruntea căruia începeau să se ivească 
picături de sudoare rece. 

— Fii scurt, zise el. 

— Destul, zise tiganul ridicând ochii şi apoi îi tinti la 
pământ. 

— Vorbeşte. 

— Nu se cade. 

— Cum? 

— E cu neputinţă. 

— Frumos prooroc eşti! exclamă contele care atribuia 
neştiinţei, tăcerea ţiganului. 


— Ei bine, ca să vă dovedesc contrariul, primiţi să mă 
ascultați în taină. 

— Bucuros; dar te înştiinţez că nu voi pierde timpul pentru 
lucruri învăluite în mister şi fără înţeles. 

— Vom vedea, urmă ţiganul cu o intenţie marcată. Şi porni 
cu contele într-un colţ al salonului 

— Domnule, zise atunci ţiganul, aţi văzut vreodată întinsele 
deşerturi din Africa, unde nu se găseşte o picătură de apă? Aţi 
observat un palmier singuratic ce stă în picioare în acele 
deşerturi, unde totul moare ars, uscat? Nu v-aţi întrebat 
niciodată, cum oare, sfidând furtunile, căldura, arşiţa, trăieşte 
acel copac, pe ale cărui frunze galbene stă istoria mai multor 
veacuri? 

— Unde vrei să ajungi? 

— Deşertul va fi viaţa, furtuna şi uscăciunea, nenorocirea; 
veacurile, anii; palmierul veţi fi dumneavoastră. 

— iți mulţumesc, proorocule, dar ce garanţie îmi dai că spui 
adevărul? 

— Sunteţi greu de mulţumit, domnule reluă ţiganul. Nu vă 
cunosc şi deci nu pot deduce din istoria trecutului 
dumneavoastră nimic pentru viitor. Totuşi, vă voi spune că e în 
lume mâna unei fantome care vă ameninţă cu nenorocirea. 

— Toţi trebuie să avem nenorociri. 

— Cu deosebirea însă că dv. veţi ajunge la termenul fatal, 
când pieptul nu mai are putere să scoată un singur geamăt şi 
când din ochi nu mai iese o singură lacrimă care să nu fie de 
sânge. 

Contele se înfiora la acele cuvinte şi, uitându-se ţintă la 
figura searbădă a ţiganului, vru să descopere enigma pe care o 
presupunea, dar figura ţiganului era nemişcată ca a unei statui. 

— Este şi copilul acesta... zise Hayde, apropiindu-se. Spune- 
i viitorul. 

— Prea bine; totuşi, dacă cineva dintre dv. vrea să recurgă 
la ştiinţa mea, aş voi să sfârşesc cu acest copil. Doamnă, urmă 
el ducându-se în faţa Eugeniei Danglars steaua dv. nu poate fi 
decât bună, vreţi s-o întreb? 

— Puțin îmi pasă, zise Eugenia. 

— Oh! Vorbeşte, zise Hayde. E un lucru plăcut, vorbeşte. 

— Prea bine; daţi-mi mâna. 


Eugenia i-o întinse şi pe când tiganul părea să o examineze, 
toţi aşteptau în tăcere rezultatul acelei examinări. 

— Aţi încercat o dragoste violentă, zise ţiganul, o dragoste 
din acelea care ne stăpânesc doar o singură dată în viaţă; aţi 
fost victima acestei patimi violente, plătind în celebrele 
campilugentes tributul ruşinii şi disperării; departe de dv. vad pe 
mama dumneavoastră care varsă în zadar lacrimi multe. Eu n-aş 
spune ce îi veţi oferi, când vă veţi convinge de tot ce datorează 
o fiica mamei sale. Pregătiţi în sfârşit haine de doliu pentru că 
stă sa cadă sub sabia dreptăţii capul omului pe care-l iubiţi. 

Eugenia care de la primele vorbe ale ţiganului începuse a 
da semne de cea mai mare emoție, scoase un ţipat sfâşietor 
când sfârşi el 

— Nenorocitule strigă contele sărind spre el. 

— Am spus adevărul domnule răspunse ţiganul cu un aer 
smerit observând după o mişcare a Haydei că ea era gata să-l 
scape de furia contelui 

În timpul acesta, Eugenia palidă şi tremurând se sculase. 
Luiza o luă iute de braţ şi vru s-o sprijine 

— Să fugim, să fugim exclamă Eugenia în delir Omul acesta 
e însemnat cu semnul fatalităţii 

Şi arată îngrozită cu degetul pe contele de Monte-Cristo. 

— Oh, mamă, mamă, am făcut rău sa te părăsesc! Să fugim 

Şi Eugenia, smucindu-se din braţele prietenei sale trecu, 
urmată de dânsa prin salon spre uşă şi ieşi din palat. 

Contele rămase înmărmurit iar Hayde îşi strângea copilul la 
piept uitându-se zăpăcită la scena aceea. 

— Hai, vrăjitorule aruncâmd o punga la picioarele ţiganului 
aici nu mai ai nimic de făcut, pleacă! 

— Nu mi-a, nu a spus norocul fiului meu zise Hayde. 

— Da nu vezi că mincinosul ăsta vrea să ne sperie cu 
prezicerile lui nebuneşti? 

— Oh văd ca a spus adevărul răspunse Haide grăbindu-se 
să adauge. 

— Ce rău ar putea spune despre nevinovatul acesta? Stai 
dragă şi să luam în braţe pe copilul nostru iubit şi sa ascultam 
profeția. 

Contele deşi fără voie şi mişcat încă de toate cele 
întâmplate, nu putu să nu facă pe plac Haydei 


Stătu lângă ea şi trecându-i braţul pe după mijloc, susţinu 
cu cealaltă trupul copilului întins pe genunchii lor. 

Gingaşa fiinţă ce părea fericită şi bătând din mânuşiţe, 
zâmbea celor care îi dăduseră viaţă, parcă ar fi vrut să-i 
răsplătească de dragostea pe care o aveau pentru el. 

Ţiganul se apropie de graţiosul tablou. 

Pe figura lui palidă, înconjurată de păr negru şi des, se 
vedea un zâmbet drăcesc, a cărui expresie nu scăpă contelui. 

Hayde luă copilul de mână şi o întinse ţiganului. 

— lată-i mâna, zise ea. 

Ţiganul examina mâna cu luare aminte şi cu gravitate. 

— Prea bine, am văzut destul. 

— Ce ştii? 

— Vorbeşte acum! 

— Vorbeşte! 

— Copilul acesta va fi fericit, foarte fericit, după multe 
suferinţe. Dar suferinţele se pot înlătura adăugă el. 

— Cum? 

— S-a născut sub influenţa unui semn rău. Totuşi, pe cât se 
vede după linia asta şi... 

— Ce are? întrebă Haide urmărind cu ochii toate mişcările 
ţiganului. 

— Asta, care pleacă de la cea din urmă încheietură a 
arătătorului şi se sfârşeşte în palma mâinii... 

— O văd şi ce zice? 

— Că, copilul e născut în Orient. La Constantinopol pe cât 
se pare. 

Hayde se uită la conte, mulţumită de ce spusese ţiganul. 

— lată de ce nu va fi aşa de nenorocit pe cât ar putea să 
fie, totuşi, e necesar ca să se împiedice nenorocirea. 

— Cum? Spune şi vom face tot ce ne va sta în putere zise 
mama. 

— Într-o săptămâna va fi în Veneţia, o masă dată săracilor 
urmă încet de tot ţiganul, trebuie să vă duceţi la masă cu copilul 
şi să-i daţi sa mănânce din pâinea carităţii, ar fi bine ca nici 
dumneavoastră nici bărbatul dumneavoastră să nu lipsiţi, spre a 
vă purifica de orice simţământ de vanitate. Apoi veţi face în aşa 
fel incât copilul să fie săturat de trei săraci, care îl vor fi luat în 
braţe. 

— Nimic mai lesne zise Hayde. 


— Vom face ce ne-a spus nu e aşa dragă? întrebă ea cu un 
aer naiv pe conte. 

— Doamnă urmă tiganul, făcând ce vă spun, veţi fi sigură 
că veţi fi înlăturat de pe cerul vieţii acesteia norul de care am 
pomenit. Seara bună! Fecioara să va aibă în sfânta ei pază şi 
îngerii să vegheze asupra leagănului acestui copil! 

Şi ţiganul se pregăti să plece. Hayde cu un zâmbet pe buze 
şi cu ochii umezi de lacrimi, întinse vrăjitorului mâna, oferindu-i 
un inel pe care-l scosese din deget. 

Ţiganul luă inelul şi-l sărută cu mult respect şi cu adâncă 
mulţumire. 

— Ei bine zise Hayde bărbatului ei, care urmărea cu ochii 
pe ţigan, îţi spuneam că fiul nostru va fi fericit? Vom merge la 
masa săracilor? 

— Vom merge zise Monte-Cristo. 

— Oh, mulţumesc! Mulţumesc zise Haide cu recunoştinţă. 

— Numai să nu ne aducă vreo nenorocire murmură contele. 


Capitolul XLVI Masa săracilor 


Toată grija tinerei mame se concentra de atunci înainte 
asupra pioasei ceremonii care se apropia; alese şi făcu ea însăşi 
hainele cu care să se îmbrace fiul ei spre a fi dus la masa 
săracilor. 

In timpul acesta, Monte-Cristo se gândea să protejeze pe 
cât îi sta în putinţă, pe dezolata fiică a baronului Danglars. 

Alergă la nenorocită şi observă pregătirile unei călătorii. 

întrebă cu ce scop se făceau pregătirile acelea şi i se 
răspunse că cele două franceze plecau. 

Contele sui atunci repede scara şi, fără să răspundă 
slugilor, intră în odăi şi merse prin ele, până ce dădu peste 
Eugenia şi Luiza. Întâi văzu pe Eugenia. 

Era îmbrăcată în haine de jale, palidă la faţă, dar avea aerul 
hotărât. 

— Cum, plecaţi? 

— Da, domnule conte, văzând că steaua mea începe să se 
stingă în norii nenorocirii, mă conformez ursitei şi mă pregătesc 


să gust o amară şi crudă plăcere, să sorb toată amărăciunea pe 
care o poate bea o femeie. 

— Eugenio, reluă contele apucând-o de mână, felul cum 
vorbiţi e semn adânc de durere. Spiritul dumneavoastră aşa de 
sublim se va lăsa a fi zdrobit de cuvintele unui şarlatan, ale unui 
ţigan, care a vrut să producă impresie asupră-ne, pentru ca să-i 
plătim bine? 

— Oh domnule, reluă Eugenia cu un zâmbet trist, nu ştiu ce 
mister s-a întâmplat ieri, dar ţiganul a spus adevărul în tot ce 
mă priveşte. Capul omului pe care l-am iubit şi pe care-l iubesc 
încă fără să am puterea de a înăbuşi acest simţământ, e 
aproape să cadă sub spada justiţiei romane. 

— Şi nu e cu putinţă de a fi scăpat? 

— Nu, pentru că osânditul e Luigi Vampa şi pentru că 
romanii îi cer capul. Vă veţi mira, că iubesc pe un bandit. Dar, 
oare, Vampa nu e om ca toţi ceilalţi? Oh, era în el un nu ştiu ce, 
care-l făcea mai mare decât toţi. 

— Eugenio, zise contele, credeţi-mă, nimic nu e cu 
neputinţă pe lume, când ne ajută Dumnezeu Speranţa şi 
credinţa. lată toată înţelepciunea omenească. Speraţi deci şi 
aveţi atâta credinţă. 

— În ce? întrebă Eugenia, parcă ar fi vrut să zică: "totul s-a 
sfârşit!” 

— În Dumnezeu Eugenio! În Dumnezeu! 

— Puteţi spera că Dumnezeu o să ocrotească pe Vampa? 

— Pot. 

— Cum? 

— Am mai cumpărat deja la Roma viaţa unui om, mai pot 
cumpăra şi pe a altuia. 

— Cu ce preţ? 

— La un smarald care luceşte deja admirabil pe o armură 
nobilă, se mai poate adăuga altul. Da, cred, sunt convins! 
Dreptatea omenească adoarme uneori, cine se laudă mai mult a 
fi drept, se ademeneşte mai lesne cu averi şi pietre scumpe. Ei, 
ei, sunt destul de bogat ca să cumpăr o provincie sau un regat. 
Nu voi putea cumpăra viaţa unui om? 

— Oh domnule, murmură Eugenia strângându-i mâna şi 
vrând s-o ducă la buze. 

— Ce faceţi zise contele, trăgându-şi mâna Să ne înţelegem 
bine. V-am făgăduit să scap capul lui Vampa, dar în schimb, îmi 


veţi făgădui, să nu părăsiţi nobila carieră în care vi s-a 
manifestat geniul. 

— Vă jur! 

— Veţi urma a cultiva arta cântului? 

— Vă jur iarăşi! 

— Prea bine, nu voi pierde nici un moment spre a-l scăpa 
pe Vampa şi, dobândindu-şi iertarea, sunt convins că se va face 
om de treabă, pentru că-l cunosc şi ştiu că, în adâncul inimii, 
hrăneşte simţăminte generoase. 

Contele nu sfârşise de vorbit, când sosi Luiza d'Armilly, în 
costum de călătorie şi gata s-o însoţească pe Eugenia. 

— Nu, draga mea prietenă, acum rămânem la Veneţia, îi 
zise domnişoara Danglars. 

— De ce? 

— O rază de speranţă pe cerul negru de care ţi-am vorbit 
ieri. 

— Eugenio, curaj, mă duc să fac tot pentru ca raza aceasta 
să nu fie trecătoare. 

Contele era să plece, dar se opri auzind ce-i spunea un 
servitor intrat în salon. 

— Excelenţa, dumneavoastră sunteţi contele de Monte- 
Cristo? 

— Eu. 

— Aşadar, scrisoarea aceasta e pentru dv. 

— De unde vine? 

— Nu cunosc pe cel care mi-a dat-o, dar mi-a spus că, 
văzându-vă intrând aici, a crezut, că e bine să vă lase 
scrisoarea, care vine din Roma adusă de un trimis special. 

Eugenia făcu o mişcare. Contele ar fi vrut să citească 
scrisoarea, mai târziu, după ce ar fi plecat de acolo. Dar ochii 
Eugeniei îl priveau cu atâta îngrijare şi rugăminte, încât nu se 
putu împotrivi mutei sale dorinţe. Contele deschise aşadar 
scrisoarea: 

La primele cuvinte o roşeaţă uşoară îi acoperi fruntea şi se 
depărta puţin de cele două prietene, care, rezemate una de alta 
semănau cu două acuzate ce-şi aşteaptă sentinţa. lată 
cuprinsul: 


“Excelență 


Am aflat că sunteți în Venetia, dar nu ştiu ce gânduri aveti 
în privința lui Luigi Vampa. Vă spun aceasta pentru că sărmanul 
e în mâna justiției şi deasupra capului lui atârnă la un fir de aţă 
măciuca călăului: ati jurat să-l ocrotiți totdeauna şi acum se 
pare că nu v-aţi ține de cuvânt. Veniti deci fără a pierde nici un 
moment, ori totul e pierdut pentru Vampa!" 


Deschid scrisoarea şi adaug: 


"Am aflat că, într-un moment de furie, Vampa s-a spânzurat 
în închisoare, dar mai întâi a dat pe față înaintea justiţiei relațiile 
lui cu dumneavoastră Aud apoi că ambasadorul Franţei are 
instrucțiuni de la guvernul său împotriva dv., pentru că ati fi 
violat şi profanat nişte morminte din cimitirul Pere-Lachaise şi 
între altele pe al familiilor de Villefort şi Saint-Meran. Nu mai 
veniți la Roma şi credeți pe smeritul dv. servitor. 

Peppino zis Rocca-Priori" 


Cu toate că, fizionomia contelui rămânea nepăsătoare de 
obicei şi nu da pe faţă, ce i se petrecea în suflet, de astă dată 
lăsă a se vedea ceva din senzaţia încercată la primirea scrisorii 
lui Peppino. Eugenia pricepu expresia figurii lui Monte-Cristo. 

— Vreo nenorocire?! întrebă ea. 

— Oh! exclamă contele mototolind scrisoarea în mâini şi 
lăsând să-i scape fără voie exclamaţia aceasta: 

— Aveţi dreptate; fatalitatea apasă asupră-mi şi a celor 
care mă înconjoară! 

— Domnule, ce vreţi să ziceţi? Contele rămase nemişcat. 

— Vorbiţi, vorbiţi, dacă nu, mă veţi face să cred un teribil 
adevăr! Murmură Eugenia. 

— Eugenio! zise contele apropiindu-se de dânsa şi uitându- 
se la ea cu o adâncă milă. 

— Înţeleg, murmură ea, ştergându-şi o lacrimă. 

Se făcu o tăcere adâncă, o tăcere neîntreruptă, decât de 
suspinele înăbugşite ale Eugeniei. 

Nici Luiza, nici contele nu încercară să o consoleze: o lăsară 
să verse acele lacrimi amare, tribut dureros plătit unei dragoste 
culpabile şi ciudate care n-avea altă cauză decât violenţa 
patimii. 


După un moment, Eugenia ridică capul: era palidă la faţă, 
dar liniştită şi senină; se uită la conte cu o privire melancolică. 
Apoi zise prietenei sale: 

— Prietena mea, iluziile au pierit pentru veşnicie. Să 
plecăm: mama cerşeşte poate în Roma un codru de pâine. Să 
mergem acolo... am datorii de îndeplinit... 

Şi, dând mâna Luizei, plecă din salon. Contele rămase 
nemişcat, recunoscând cu uimire adevărul proorocirii ţiganului. 

Deja toţi ştiau că, o persoană binefăcătoare şi necunoscută 
ceruse de a oferi săracilor din Veneţia un banchet care trebuia 
să se dea în curând. 

Autorităţile,  grăbindu-se a da permisiunea cerută, 
respectaseră incognito-ul binefăcătorului şi deci nimeni nu ştia 
cine era. 

Contele de Monte-Cristo, care nu ştia nici el numele acelui 
om, A trebuii să rămână, curios ca şi ceilalţi, într-acea neştiinţă. 

In ziua hotărâtă, se întinse masa hotărâtă. 

Era o joi din Aprilie. Se apropia miezul zilei. 

Mesele erau întinse în faţa vechii catedrale a Sfântului 
Marcu şi se vedeau pe ele patru sute de tacâmuri. Patru benzi 
de muzică cântau necontenit în piaţă. 

Ferestrele palatelor vecine erau pline de dame, care voiau 
să vadă acea pioasă privelişte. 

Cele mai ilustre doamne din Veneţia, adunându-se în 
secret, spre a da şi mai multă strălucire acelei fapte creştineşti, 
hotărâseră să-şi lase la o parte mândria şi să servească la masă 
pe săraci. 

In sfârşit bătu ora mesei. 

Clopotul cel mare al catedralei începu să sune, săracii îşi 
luară locul la mese şi banchetul începu. 

Dar oricâte "silinţe" îşi dădură, curioşii nu puteau afla 
autorul acelei privelişti. 

Contele de Monte-Cristo, în picioare lângă tânăra şi 
frumoasa lui soţie, care ţinea copilul în braţe, se uita în zadar în 
jurul său, spre a descoperi pe misteriosul binefăcător. Chiar 
dacă el se afla în mijlocul acelei mulţimi, aspectul lui nu-l da 
nicidecum de gol. 

Copilul contelui, văzându-se înconjurat de acea mulţime 
ciudată, se uita mirat şi îngrijat la mamă-sa, parcă ar fi întrebat- 
o ce înseamnă scena aceea. 


— Fiul meu, îi zise Hayde, strângându-l la piept, Dumnezeu 
dă săracilor ceea ce este al săracilor. Nu e aşa dragă, adăugă ea 
întorcându-se spre conte, nu-ţi pare uimitoare priveliştea? Nu 
crezi că am spus adevărul fiului nostru? 

— Dragă Hayde, răspunse contele de Monte-Cristo, este în 
priveliştea asta ceva care-mi face rău. Aş vrea ca ceremonia 
asta să nu se prelungească, ea nu-mi pare aşa de creştinească... 

— Cum? 

— Evanghelia a zis: să nu ştie mâna stângă ce face cea 
dreaptă. Când suntem generoşi nu trebuie să ne trâmbiţăm 
binefacerea, înţelegi, deci, de ce vorbeam adineauri aşa? Nu 
numai caritatea domneşte în pregătirile acestea; priveşte pe 
acele doamne şi vezi dacă vanitatea nu e mai mare decât 
caritatea? Dar, iată momentul de a da fiului nostru pâinea 
săracilor. Dezbracă-l de podoabele ce-l acopăr, rupe-i hainele şi 
lasă-i în vânt părul. 

Şi contele ajută pe Hayde să facă ce-i zicea. 

— Acum, avem să dăm tuturor o lecţie bună, zicea contele 
soţiei sale. 

Fiul meu, moştenitor al unor bogății cu care să cumpere 
Veneţia, umblă cu picioarele goale, cu hainele rupte şi cu capul 
descoperit, între săracii cerşetori. 

Hayde, a venit momentul. 

Hayde, luând copilul în braţe, porni cu el spre mese. În acel 
moment, câţiva săraci se sculară şi, parcă mânaţi de 
întâmplare, merseră spre Hayde. 

— Prietenilor, le zise dânsa, în numele lui Dumnezeu vă 
rog, faceţi ca fiul meu să împărtăşească cu voi pâinea pe care o 
mâncaţi. 

Săracii înconjurară pe dată pe tânăra şi frumoasa mamă, 
întinzându-i o bucată de pâine. 

Hayde rupse din ea şi ducând bucătura la gura fiului ei, 
zise: 

— Fiul meu, mănâncă, e pâinea Domnului. Şi acum sărută 
pe aceşti buni oameni care te înconjoară şi pe care-i vei iubi 
cum şi ei te iubesc. 

Grupul deveni punctul la care se uitau toţi privitorii, care se 
repeziră grămadă să vadă sublima scenă. Surprins şi totodată 
răpit de convingerea cerească a Haydei, contele de Mon-te- 
Cristo fu repede despărţit de soţia şi de copilul lui. 


Poporul alerga lacom, curios, dorind să vadă, să ştie. 

Şi atunci, punând o sărutare pe obrajii rumeni ai copilului, 
Hayde, îl puse în braţele unui cerşetor. 

Acesta îl sărută şi îl trecu altuia, care făcu acelaşi lucru. 

Hayde care-l urmărea din ochi, scoase deodată un țipăt 
sfâşietor, care răsună cu o expresie oribilă de durere în mijlocul 
tăcerii adânci şi generale ce domina atunci în piaţă. 

Acel țipăt fu urmat de un murmur lung, semănând cu 
mugetul tunetului, al mai multor glasuri omeneşti. 

Contele de Monte-Cristo, năpustindu-se prin mulţime, 
încercă în zadar să ajungă până la nevastă, târât de valul 
mulţimii. 

În curând acea mare de capete începu să se agite 
amenințătoare. 

Fu o învălmăşeală îngrozitoare. 

Toţi ţipau, se agitau şi nu ştiau de ce; şi în acea gălăgie, în 
acea zăpăceală se auzea un glas care cu ton tânguitor şi 
sfâşietor, striga: 

— Fiul meu! Fiul meu! Era glasul Haydei. 

Până când puterea armată să poată linişti învălmăşeala, se 
întâmplaseră bătăi şi mulţi căzuseră călcaţi în picioare de 
mulţimea nesfârşită. 

Contele, luptându-se necontenit cu valul de lume, înainta 
mereu spre Hayde; nici un strigăt nu-i ieşea de pe buze; nici o 
lacrimă nu-i curgea pe obraji şi puterile lui creşteau o dată cu 
piedicile pe care le avea înainte. 

În cele din urmă, după ce mulţimea se risipi, văzu piaţa 
Sfântului Marcu având cu totul altă înfăţişare. Mesele erau 
rupte, porţile bisericii, ferestrele palatelor închise; şi gemetele 
victimelor făceau un concert lugubru pe acel loc de măcel. 

Contele, ridicându-se pe baza uneia din coloanele porticului 
bisericii, roti ochii înflăcăraţi pe scena care se întindea în faţă-i. 

Deodată, se cobori şi alergă înspre o femeie, îngenunchiată 
într-un colţ al pieţei, cu capul plecat şi cu ochii închişi. 

— Hayde! Hayde! strigă el, strângând-o la piept şi ridicând- 
o în sus, ca pe un copil mic. 

Oh! Blestem asupră-mi că am fost un nebun! Apoi, scoțând 
din buzunar o sticluţă, turnă o licoare verde în gura Haydei care 
deschise ochii, întinse braţele şi tresări Unde e fiul meu? Unde l- 
au dus? 


— Hayde răspunse contele cu o linişte care făcea un ciudat 
contrast cu expresia disperată a soţiei sale, "aşa a vrut 
Dumnezeu!" 


Capitolul XLVII O scrisoare 


Toate ziarele repetară istoria acestei ciudate drame. 

Poliţia nu izbuti, cu toate cercetările făcute, să descopere 
cauza adevărată a acelei învălmăşeli, nici să pună mâna pe 
răpitorul fiului lui Monte-Cristo. 

Hayde spunea că, dându-şi copilul în mâna cerşetorilor, 
văzuse pe un străin apropiindu-se iute, luând pe nevinovata 
fiinţă şi dispărând prin mulţime, care se deschidea înaintea lui. 

Trebui să se recurgă la altfel de cercetări şi percheziţii. 
Combinând faptele şi confruntând întâmplările, se ajunse la 
ipoteza că ţiganul trebuia să fi fost învoit cu răpitorul, dacă nu 
cumva tiganul şi răpitorul erau una şi aceeaşi persoană; şi deci 
agenţii poliţiei căutară pretutindeni pe ţigan prin oraş 

Nimeni nu-l văzuse însă. 

Misterul cu care el se învăluia nu putea fi pătruns de ochii 
dreptăţii omeneşti. 

În timpul acesta contele primi vizite de condoleanţe, de la 
mai toate familiile principale din Veneţia Liniştea, resemnarea 
cu care suferea nenorocirea, îi atraseră simpatiile tuturora 

Cât despre Hayde, ea era neconsolabilă. 

Plângea cu lacrimi de sânge pierderea copilului şi de aceea 
medicii sfătuiră pe Monte-Cristo s-o depărteze dintr-un loc unde 
durerea ei nu putea fi decât zadarnică. 

Contele nu putea cu nici un chip afla cine era răpitorul fiului 
său, cu neputinţă îi era să afle cauza acestei răpiri până când 
începu să-şi facă iluzii şi din iluzii vru să capete speranţă. 
Contele căută să se convingă că o bandă de răufăcători pusese 
mâna pe copil spre a cere pentru răscumpărarea lui, o sumă 
mare de bani, îndată ce dobândi speranţa aceasta, el se grăbi a 
o împărtăşi Haydei, spunându-i că ideea lui era foarte firească, 
deoarece dânsul cunoştea foarte bine firea bandiţilor italieni. 

Multă vreme, foarte multă vreme dură speranţa aceasta 


Hade însă slăbea de se vedea cu ochii, zdrobită sub povara 
unei fatalităţi pe care toate averile lui Monte-Cristo nu o putea 
înlătura. 

Atunci, el recunoscu că, dacă în lume totul se supune unei 
bogății nemărginite, omul nu va putea niciodată schimba o iotă 
din hotărâre Atotputernicului. 

— Oh zicea el mă voi fi folosit cumva rău de avuţiile pe care 
mi le-a dat Dumnezeu? Să vedem N-am curâţit societatea din 
Paris? N-am ocrotit pe orfani, împiedicând furtul capitalelor ce le 
aparţineau lor? 

N-am unit două inimi pe care răutatea şi intriga voiau să le 
despartă? 

N-am răsplătit totdeauna răutatea? N-am fost neîndurat 
pentru crimă? 

Nu m-am slujit oare bine de spada pe care Dumnezeu mi-a 
dat-o în mână? Când oare, sânge "nevinovat a pătat acea spadă 
formidabilă? 

Deodată, contele se îngălbeni, ca şi cum un glas misterios 
ar fi rostit un răspuns la urechea lui. 

Din acel moment nu putu, el care în toate faptele lui de 
dreptate luase ca dicton că sângele e preţul sângelui, hrăni nici 
o speranţă. 

— Doamne zicea în mormântul familiilor de Villefort şi de 
Saint-Meran se află cadavrul unei mici fiinţe a cărei moarte este 
fapta mea. Oh! Viaţa fiului meu plăteşte oare pe a celui stins? 
Nebunul de mine, m-am crezut iluminat şi am greşit, am greşit 
ca omul cel mai prost. Ce mic sunt, eu care m-am crezut mare 
ce slab sunt la prima lovitură a dreptăţii cereşti! Oh fiul meu şi 
tu trebuie deci să plăteşti greşeala tatălui tău? Oh, aşadar să fie 
adevărat că greşelile părinţilor cad asupra copiilor până la al 
patrulea sau al cincilea neam? Da, da, aşa credeam şi făceam 
eu! Jertfind fericirea fiilor, m-am răzbunat de crima părinţilor! 
Oh, Dumnezeule, vrei tu să-mi arăţi acum absurditatea unei 
asemenea legi aplicată de oameni? O cunosc, da, o cunosc!" 

Astfel, contele îşi pleca fruntea sub lovitura dreptăţii 
dumnezeieşti, dar ca om şi părinte, nu neglija nimic spre a-şi 
regăsi copilul. 

Scrise la Paris lui Maximilian Morel, recomandându-i să-i 
răspundă ori de unde s-ar afla, îi spuse tot ce se întâmplase, şi-l 


rugă să nu piardă un moment spre a cerceta o urmă, un semn 
măcar pe unde se afla fiul Haydei. 

Peste cincisprezece zile, Rosina, fiica de contrabandişti, 
veni să întrebe de dânsul la Giudecca 

Monte-Cristo o primi cu liniştea lui obişnuită şi nepăsătoare, 
pe care o avea în împrejurările chiar cele mai grele. 

— Dv sunteţi excelenţă, domnul conte de Monte-Cristo? 

— Da 

— Daţi-mi voie să vă sărut mâna cu cel mai adânc respect. 

— Dar cum şi de ce respectul acesta? 

— D-v nu ştiţi pe biata Rosina, dar Rosina cunoaşte pe 
excelența voastră de mult, mai întâi după nume şi apoi pentru 
generozitatea dumneavoastră către noi. 

— Cum? 

— Sunt, domnule conte, dintr-o familie care-şi debarca 
mărfurile în insula Monte-Cristo şi dumneavoastră vă aduceţi 
bine aminte cu câtă generozitate ocroteaţi traficul părinţilor 
mei. 

— Te înşeli, fiica mea, o întrerupse contele cu severitate, n- 
am ocrotit niciodată comerţul nepermis al contrabandiştilor. M- 
am mărginit să nu mă amestec în asemenea treburi şi să nu le 
pun piedici 

— Sfântă Fecioară exclamă veneţiana dar nu e acelaşi 
lucru? 

— Ei, aşa ţi se pare zise contele zâmbind Acum, continuă! 

— Noi toţi am jurat excelenţei voastre un adânc şi 
nestrămutat respect şi eu mai mult decât ceilalţi, pentru că 
bietul meu tată a primit de la dumneavoastră şi alte ajutoare 
când îl urmăreau vameşii. 

— În sfârşit, ce vrei? 

— Să vă dau o scrisoare. 

— De unde vine? 

— Aceasta e o întrebare la care numai Sfântul Marcu ar 
putea să răspundă. Mi-a trimis-o sărmanul meu Petre şi tot ce vă 
pot spune e istoria nenorocitului meu frate; poate că auzind-o 
veţi putea ghici de unde vine scrisoarea. 

— Să auzim mai întâi istoria, zise Monte-Cristo refuzând să 
primească scrisoarea. 

— Ascultaţi-mă atunci. Nu de mult a sosit în portul acesta 
un yacht, numit "Furtuna" al cărui căpitan e un om ciudat. 


— Dracul în persoană, mă prind, zise contele zâmbind. 

— Nu, dar de voi crede ce mi-a jurat Petre, el are o mână 
de mort şi cu acea mână face tot ce vrea. 

La aceste cuvinte, fizionomia contelui se tulbură, el privi 
lung pe venețiană. 

— Acest om, urmă ea, spre a se duce în insula Monte- 
Cristo, a pus sa-l prindă pe frate-meu şi când l-a avut în mână a 
plecat cu dânsul, acum vreo două luni şi jumătate. Am plâns, am 
disperat, am căutat un mijloc de a dobândi libertatea lui Petre; 
dar în zadar, n-am izbutit încă şi numai atât am făcut: că 
primesc din când în când veşti de la el. 

— Şi ce slujbă face frate-tău pe bordul “Furtunei"? 

— E pilot, cred; Petre ştie unde e insula Monte-Cristo; de 
aceea l-au dus cu sila pe bordul blestematului de yacht. 

— Pe urmă? 

- Pe urmă, mi-a scris ieri, înştiinţându-mă că plecaseră din 
insulă, unde toate erau liniştite şi-mi trimise această scrisoare 
din partea căpitanului yahtului către excelența voastră. Acum o 
vreţi? 

— Dă-mi-o. 

— lat-o. 

Contele deschise scrisoarea şi se retrase lângă o fereastră 
ca s-o citească, aşezându-se în aşa chip încât Rozina să nu-i 
poată vedea figura. 

Scrisoarea zicea: 


"Edmond Dantes, 

Fiul tău va fi în cea din urmă zi a lui lulie în grota insulei 
Monte-Cristo, unde tu vei veni singur, spre a trata 
răscumpărarea lui. 

Căpitanul Furtunei" 


— Ei bine, domnule conte? întrebă Rozina, după ce Monte- 
Cristo citi scrisoarea. 

Contele se uită lung la dânsa fără să-i răspundă. 

— Sfântă Fecioară! exclamă Rozina pe care acea privire o 
făcea să tremure. 

— Ce aştepţi? întrebă contele. 

— Poruncile dumneavoastră 


— Vrei să dai răspunsul la această scrisoare fratelui tău 
Petre? 

— Nu, negreşit; mi-ar fi cu neputinţă, pentru că n-am nici 
un mijloc. 

— Nu ştii cine ţi-a dat scrisoarea aceasta? 

— Ah! Asta e altă treabă. E Giacomo. 

— Cine e acest om? 

— Gondolier pe Rialto; el se duce din când în când să le ia 
dintr-o gaură a unui perete de piatră a canalului Orfano, fără să 
ştie cine le pune acolo. 

— Aşa că de aş voi să răspund la scrisoarea aceasta şi s-o 
expediez astfel, aş fi sigur că o vor lua de acolo. 

— Nicidecum, pentru că am încercat şi eu; am pus o 
scrisoare pentru frate-meu şi deoarece n-a venit nimeni s-o ia 
am luat-o tot eu. 

— Prea bine şi Dumnezeu să te ajute. Doresc mai ales ca, 
ieşind de aici, să nu te aresteze zbirii. 

— Sfânta Fecioară! exclamă fata tremurând şi uitându-se 
rugătoare la conte. Şi pentru ce să mă aresteze? 

— Eşti cam naivă, fată! Ce! Stai în relaţii cu o bandă de 
tâlhari care bântuiesc Veneţia şi fac tot soiul de crime şi crezi că 
nu e de ajuns? 

— Domnule conte, nu ştiu ce vreţi să ziceţi; eu să am de-a 
face cu răufăcători! Oh! Nu, nu, domnule, nu credeţi aşa ceva; 
asiguraţi pe zbiri că sunt nevoită, că nu cunosc tâlharii. 

— Bine, du-te în pace, reluă contele dându-i voie să-i cadă 
la picioare. Nu-ţi va face nimeni nimic; dar trebuie să mă faci să 
mă întâlnesc cu Giacomo, fără ca el să ştie cine sunt. 

— Este un lucru lesne, excelenţă. 

— Cum? Eu nu-l cunosc. 

— În casa mea, colo, mai departe puţin de Giudecca. Şi 
arătă atunci cam unde se afla casa şi plecă iute aruncând ochii 
îngrijaţi în toate părţile, deşi contele o asigurase că nu i se va 
face nici un rău. 

Îndată ce plecă, contele citi din nou scrisoarea., în zadar 
încercă să recunoască scrisul hotărât şi zvelt. Nu-şi aducea 
aminte de el. 

Trebuia ca contele să se ducă în insula Monte-Cristo spre a- 
şi răscumpăra fiul, căzut fără îndoială în mâna vreunui bandit; 


contele cunoştea pe acest soi de oameni şi nu ezită să trateze 
cu ei. 

Totuşi, până să nu facă acea călătorie, vrând să se asigure 
de felul de relaţii care există între Giacomo şi răpitori, se duse 
acasă la Rozina spre a vorbi cu gondolierul; dar Giacomo nu 
putu decât să-i repete explicaţiile pe care i le dăduse fata şi 
contele renunţă la speranţa de a descoperi acel mister. 

Nu mai avea altceva de făcut decât să plece fără zăbavă, la 
insula Monte-Cristo. 

Pregătirile se făcură iute de tot. 

Luându-şi adio de la familiile care-i dovediseră interes şi 
mulţumind domnilor Gradenigo pentru splendida primire ce-i 
făcuseră, Edmond plecă cu Hayde, spre Florenţa unde, folosind 
diligenţa intendentului său, socotea că va găsi o locuinţă 
magnifică în împrejurimile delicioasei aşezări cunoscută sub 
numele de Cascine. 


Capitolul XLVIII De la Mantua la Florenţa 


Bertucio, intendentul contelui, urmase întocmai toate 
instrucţiunile ce i se dăduseră şi-i închinase unul din cele mai 
frumoase palate, aflat într-unul din punctele cele mai admirabile 
ale Florenței, deşi reprezentantul său, succesorul faimosului Po- 
niatowski, hotelierul prin excelenţă, îl mustrase pentru aceasta 
şi-i spusese că nicăieri contele n-ar fi mai bine ca la dânsul. Dar 
Bertucio îi răspunse râzând şi dând din umeri. El luase în 
posesie palatul şi se grăbea a-l aranja astfel ca stăpânul lui să 
poată locui într-însul. 

Ca şi la Veneţia, vestea sosirii contelui de Monte-Cristo se 
răspândi repede în Florenţa; căci el avea relaţii în mai toate 
oraşele europene şi numele lui era rostit cu interes pretutindeni. 

Plecând din Veneţia, contele se duse la Mantua şi de la 
Mantua porni la Florenţa, punând pentru acest scop să îl aştepte 
cai din poştă în poştă; pe urmă trebuia să se îmbarce la Pisa şi 
să meargă la insula Monte-Cristo. Acesta era itinerarul contelui. 

Drumul de la Veneţia la Mantua nu oferi nici o întâmplare 
însemnată. Sosind în acest oraş, Monte-Cristo şi Hayde se opriră 


puţin înainte de-a porni spre Florenţa. Să-i lăsăm un moment şi 
să vedem ce se petrece pe drumul pe care au să vină ei. 

Doi oameni alergau călări spre oraş; deodată se opriră în 
faţa unei fântâni ruinate ale cărei ape, curgând pe o piatră 
enormă, recădeau apoi într-un bazin mic, săpat ca să le 
primească. 

Soarele era aproape de apus, un zefir plăcut sufla printre 
crăcile copacilor de pe marginea drumului şi cântecul melodios 
al păsărilor se înălța ca o rugăciune de seară către creator. Pe 
dată ce ecoul încetă de a repeta sunetul grăbit al paşilor cailor, 
totul reintră într-o adâncă tăcere; păsările, speriate de 
nechezaturile patrupedelor tăcuseră şi zburau în aer, bătând 
uşor din aripi. 

Totuşi, spaima lor ţinu puţin; văzând că nu le ameninţa nici 
o primejdie ele reveniră pe copacii înverziţi şi concertul lor 
începu. 

Cei doi drumeţi erau acoperiţi de sus până jos cu pulbere; 
iar caii, cu nările umflate şi fumegânde, răsuflau greu. 

— Vrei apă, stăpâne? întrebă unul dintre drumeţi; iată 
fântâna. 

— Eu nu, dar să dăm nevinovatului acestuia, răspunse al 
doilea, desfăcându-şi mantia sub care ţinea ascuns braţul drept. 

— Ei bine? întrebă celălalt cu interes şi apropiindu-se. 

— Trăieşte. 

— Dumnezeu să-l apere! 

Urmă un moment de tăcere, în timpul căreia cel care 
vorbise în urmă, descăleca şi întinse braţele spre a primi un 
lucru pe care celălalt i-l da. 

Intr-adevăr, cel care rămăsese călare îşi desfăcu de tot 
mantaua şi puse în braţele celui de jos un copil de vreo trei, 
patru ani, înfăşurat într-un văl negru; apoi descăleca şi el, 
îndreptându-se spre fântâna unde caii se adăpau deja. 

Cei doi călători ţineau ochii fix pe copil care părea încet 
încet să iasă dintr-un somn greu care părea oarecum letargic. 

Cel care-l ţinea în braţe, ridică piciorul drept şi proptindu-l 
pe piatra fântânei, puse corpul copilului pe picior, pe când cu 
mâna stângă desfăşură vălul negru care acoperea pe copil. 

Era un tablou foarte ciudat. 

Fizionomia tulbure a acelor doi drumeţii făcea un contrast 
curios cu expresia suavă şi îngerească a nevinovatei fiinţe care, 


deschizând ochii şi văzând pe cei doi străini, se grăbi a-i închide, 
parcă ar fi vrut să scape de spaima ce-i pricinuiau dânşii. Copilul 
scoase un oftat uşor. Acel oftat avea o expresie dulce de dorinţă 
şi de tânguire, părea a însemna tată, mamă, Dumnezeu! Era 
traducerea naivă dată de buzele unui copil simţământului care 
umplea o inimă ferită încă de patimi. 

— Oh! Pentru ce Dumnezeu îţi păstrează încă viaţa 
aceasta? Murmură unul din călători, ducând apa la buzele 
copilului. 

— Ce viitor te aşteaptă în lumea aceasta de intrigi, de viciu, 
de mişelii, unde fiecare floare conţine otravă în parfumului ei? 
Ar fi mai bine pentru tine să nu te mai deştepţi din somn spre a 
te duce la un loc cu îngerii, fraţii tăi! Da, da, de o sută de ori ar fi 
mai bine, decât să trăieşti în lume, expus la chinul pe care 
oamenii l-au născocit pentru ei şi pentru cei care sunt fii 
întâmplării. Oh! Cum te odihneşti nepăsător de un viitor plin de 
mâhniri şi de nenorociri! Cum respiri cu plăcere aerul acesta 
care-ţi va părea poate într-o zi otrăvit! Oh! Mai bine ar fi pentru 
tine să mori! 

Şi, vorbind astfel, puse mâna pe pistolul ce-i atârna la brâu. 
Stai, Benedict! strigă tovarăşul lui observând acel gest. N-ai 
vrea, cred, să avem pe conştiinţă crima aceasta? 

— Crimă? Răspunse Benedict cu un zâmbet satiric. Tu 
numeşti crimă aceasta, Peppino? Şi ar fi crimă să curăţăm pe 
acest nevinovat de chinul unei vieţi ticăloase? Ar fi crimă să 
trimitem lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu? Gândeşti 
tu că totdeauna moartea e un rău? Spune cuvântul moarte 
copilului acesta şi el îţi va răspunde poate cu un zâmbet dulce. 
Moartea, prietene, e un rău pentru omul care are remuşcări; e 
un rău pentru cel care vede raiul în lume; dar pentru cine nu 
tremură de crimele trecute, pentru cine doarme în pace, 
moartea e un bine. Copilul acesta nu suferă, n-ar suferi şi eu n- 
aş fi vinovat pentru că nu l-aşi face să sufere. Şi de l-aşi lăsa să 
trăiască, n-ar trebui oare să mă căiesc că l-am expus la chinurile 
unei vieţi tulburate? Ştii că acest copil va fi sărac şi singur, că 
nici o mână nu se va întinde să-l ocrotească... Fără nume şi fără 
avere îşi va câştiga pâinea cu munca... Şi apoi, omul care cu un 
pumnal la gât a făcut pe baroana Danglars să iscălească o poliţă 
pentru trei milioane de lei, nu trebuie să aibă multe scrupule în 
drumul lui! 


— Vorbele îţi sunt frumoase; dar cine te asigură că vei face 
pe acest copil să treacă de la viaţă la moarte fără să-i 
pricinuieşti cea mai mică durere? 

Benedict zâmbi. 

— Să încercăm. _ 

— Zău! Mare încredere trebuie să ai în tine. Inchipuie-ţi că 
dintr-o pricină oarecare, glonţul ar devia şi n-ar intra acolo unde 
se cade spre a goni viaţa din corp. Ar trebui să reîncepi şi, între 
o lovitură şi alta, nevinovatul s-ar zbate, plângând şi ţipând, în 
zbuciumările agoniei. Te vei fi gândit poate să-l strângi de gât: 
îndoită asasinare, cu dureri nespuse. Lasă-ţi la o parte ideile 
caritabile şi să reîncălecăm pentru că noaptea nu făgăduieşte 
nimic bun unor doi eroi ca noi. 

— Tu pretinzi că cunoşti bine toate drumurile din Italia. 

— Şi nu le cunosc oare? Dar Florenţa e, departe încă. 

— Dar locul indicat spre a depune copilul? 

— Lasă-mă să mă orientez, zise Peppino, trecându-şi mâna 
pe frunte. 

— După prima fântână ruinată e o potecă la dreapta, care 
duce într-o vale; la vreo cincizeci de paşi de coliba unui pădurar, 
vom bate de şapte ori în uşă. 

— Haidem! strigă Benedict sărind pe cal şi luând copilul în 
braţe. 

— Haidem! Repetă Peppino, încălecând şi el. 

Şi cei doi drumeţi îşi urmară drumul. 

Peste un sfert de ceas, pe când se înnoptase bine, ajunseră 
în faţa unei colibe care sta închisă cu tot zgomotul cailor. 
Peppino sări jos şi bătu cu coada biciului de şapte ori în uşă. 

După un moment, uşa aceea se deschise şi cei doi drumeţi 
văzură pe un individ înalt şi slab, a cărui faţă searbădă, luminată 
de o lampă aflată în colibă, avea o expresie cât se putea de 
sinistră. 

Obişnuit să vadă în întuneric, acel om aruncă o privire 
cercetătoare asupra drumeţilor, aşteptând în tăcere ca ei să se 
explice. 

— Prietene, zise Peppino, ai grijă de cal şi pe urmă vino să 
ne zicem patru cinci vorbe; e un lucru pe care-l poţi face pentru 
că, fără să căutăm a-ţi face vreo tulburare, venim să ne golim 
pungile în buzunarul tău. 


— Cum? întrebă pădurarul, căruia cuvântul "pungi" îi 
căscase ochii mari. _ 

— Da, fă ce-ţi spun şi vino repede; n-ai să te căieşti. In 
acest timp Benedict descălecase. 

Pădurarul luă caii de frâu, arătă drumeţilor coliba şi, după 
ce coti pe după ea, dispăru. 

Benedict şi Peppino rămaseră un moment singuri. 

— Aşadar acestuia trebuie să-i încredinţăm pe copilul lui 
Edmond Dantès? întrebă Benedict. 

— Da. Este însurat şi nevastă-sa, pe cât se spune, eo 
femeie foarte de treabă. 

— Ceea ce n-o opreşte să aibă desigur unele vicii ale 
bărbatului ei! 

— Toţi suntem plini de păcate! Observă Peppino. Şi apoi, 
copilul încă n-a ajuns la vârsta la care să poată pricepe şi imita 
viciile. St! Vine cineva. 

Peppino nu sfârşise încă acele cuvinte, când se arătă în 
prag o femeie de vreo treizeci de ani, cu un copil mic în braţe. 
Figura ei era simpatică şi ochii îi inspirau deplină încredere. 

Ea salută cu politeţe pe cei doi călători şi se aşeză pe un 
scăunaş cu copilul în braţe. 

— Leică, îi zise Benedict, uitându-se lung la dânsa, să ştii 
că, deşi se spun multe despre bărbatul tău eu te socot o 
persoană cinstită şi foarte bună... şi când zic despre cele ce se 
spun, vreau să zic că de la Pisa la Mantua toţi sunt de acord că 
nu mai este alt vânător mai sigur de... 

— Oh! Domnule, să nu crezi tot ce se spune, în genere, 
bietul pădurar e rău văzut; dar te pot asigura că bărbatu-meu 
are o inimă de aur. 

— Însă lucrul acesta n-are legătură cu pricina pentru care 
am venit aici; puţin îmi pasă de inima de aura bărbatului tău. 

Am venit să-ţi dau un copil ca să-l creşti. 

— Un copil? 

— lată-l. 

— Pare cam bolnav, observă femeia, care, sculându-se în 
sus, examina copilul la lumina lămpii. 

— E robust şi sănătos, răspunse Benedict. Acum e obosit de 
drumul lung pe care l-a făcut, stând pe un braţ nu tocmai 
obişnuit să legene copii şi rezemat de acest piept de fier. Peste 


câteva zile de odihnă vei vedea cum va zâmbi lângă copilul 
dumitale şi cum îi va zice îndată frate. 

— Sărmanul! De n-aş părea curioasă, te-aş întreba dacă e 
fiul dumitale. 

— Dacă aş vrea să-ţi răspund, ţi-aş spune: Uită-te la faţa lui 
şi la a mea. 

— Ah! Ah! Se vede... 

— Nu vezi nimic, leică, reluă Benedict. 

— La vârsta lui... 

— Cea mai mare nenorocire pe care o poate încerca e să fie 
fără mamă. 

— Sărmanul! 

— Împrejurarea aceasta fatală trebuie să fie un motiv ca să- 
| îngrijeşti bine. Hai, ia-l în braţe şi pune-l lângă băiatul tău. 

— Nu e băiat, e fetiţă. 

— Atât mai bine, zise Benedict, îi va fi soră. 

Şi dădu copilul nevestei pădurarului şi se aşeză lângă ea. 
Peppino sta de o parte şi asculta cu luare aminte un zgomot 
depărtat care abia ajungea până acolo. 

— Copilul acesta, zise încet Benedict, are nenorocirea de a 
fi lipsit de mamă. Acum nu-l pot ţine la mine, că s-ar zice că e 
fiu al unui păcat... Trebuie să trăiască departe de mine, să nu 
ştie cui datorează viaţa, să nu ştie în ce lume falsă şi stricată s-a 
născut. Da, creşte-l întocmai cum îţi vei creşte fiica. Lasă-i să 
alerge împreună pe câmp şi prin văi, liberi ca fluturii şi ca 
păsările, învaţă-i să cunoască pe Dumnezeu în tot ce-i 
înconjoară, de la mușchiul ce creşte pe stânci până la pajura 
măreaţă ce zboară în aer, până la soarele ce străluceşte pe cer. 

Şi dacă copilul te-ar întreba al cui e, spune-i că naşterea lui 
este o taină pierdută în întunericul nopţii, pe care nimeni nu o 
poate pătrunde. Celorlalţi care te-ar întreba, spune-le că e al 
tău. 

— Îţi voi împlini dorinţa; voi spune că copilul acesta e 
gemenul fetiţei. 

— Bravo! Deocamdată, ia punga asta: conţine două sute de 
galbeni şi peste trei luni suma se va îndoi. 

— Numele copilului? 

— Eduard. 

Abia rostise aceste cuvinte şi se auzi în depărtare o 
împuşcătură. 


Femeia se îngălbeni, iar Benedict murmură: 

— Bărbatu-tău vânează. Ei! Peppino... cât de departe crezi 
să se fi tras împuşcătura? 

— Cam la vreo sută, o sută douăzeci de paşi, răspunse 
Peppino cu siguranţa unui om pregătit la întrebare. 

— În ce direcţie? 

— In aceea în care ne-am oprit noi acum un ceas şi 
jumătate. De la colibă până la potecă să fie vreo cincizeci de 
paşi, de la potecă la fântână alţi cincizeci, mai pune douăzeci de 
paşi dincolo de fântână şi te pot asigura că în locul acela s-a 
întâmplat o nenorocire. 

— Cum? 

— De vreun sfert de ceas tot auzeam uruitul unei trăsuri 
care alerga repede. Acum am auzit împuşcătura urmată de un 
țipăt femeiesc, pe cât mi s-a părut. Trăsura s-a oprit locului. 

— Desigur că gloanţele au pătruns pieptul unui cal. 
Benedict se uită la femeie care devenise tot mai galbenă. 

— Cred că vine cineva fuga încoace. Scoală-te şi închide 
poarta, leică, zise Peppino. 

— O fi bărbatul ei, care ne-a pus caii în coşar, răspunse 
Benedict. 

Într-adevăr, peste un moment se ivi pădurarul cu mâinile în 
buzunar, cu un aer nepăsător şi fără arme. 

— Bună seara, prietene, îi zise Benedict cu mult sânge 
rece. Dă-ne ceva de mâncare, pentru că avem de gând să 
plecăm înainte să se facă ziuă. Am vorbit cu nevastă-ta şi 
nădăjduiesc că vei iubi şi tu puţin pe tovarăşul fetei tale. 

— Ah! Al fetei... mormăi vânătorul, uitându-se la nevastă- 
sa. Fii sigur că de e băiat, îndată ce va putea sta în picioare am 
să-i dau rămăşiţele unei puşti vechi ca să se joace şi apoi am să- 
| pun pe şea. ca să se înveţe la călărie... 

— Asta vreau şi eu. Copilul acesta trebuie crescut în aşa fel 
încât să nu se teamă de nimeni şi de nimic, să nu tremure 
înaintea primejdiilor. 

— Ei, muiere, du copiii la locul lor şi pregăteşte cina pentru 
domnii, zise pădurarul. Se vor mulţumi c-o ciozvârtă de ied şi cu 
câteva legume din grădină. 

— Nu vrei să zici adio copilului? întrebă femeia pe Benedict, 
întinzându-i copilaşul. 


— Dumnezeu să-i dea putere şi curaj ca să intre în lume!... 
murmură Benedict, respingând cu mâna corpul copilului. 

Femeia nu stărui şi porni spre fundul colibei. Pădurarul 
pusese zăvorul la uşă, atârnă lampa de un cui lângă fereastră, 
parcă ar fi vrut să se vadă flacăra de departe. Pe urmă stătu, 
mult, lângă geam şi-şi rezemă capul de mâini. Un sfert de ceas 
a fost tăcere adâncă în colibă. 

Benedict sta în picioare cu spatele rezemat de perete şi cu 
ochii în pământ; părea că cugetă adânc. 

Peppino, cu urechea întinsă, părea nerăbdător şi aştepta 
desigur ceva. 

În cele din urmă se auziră nişte paşi pe potecă şi cineva 
bătu în uşă, pe când un glas bărbătesc zicea: 

— Deschide, om bun şi nu te vei căi... 

Pădurarul se sculă repede şi se pregătea să deschidă, când, 
Benedict, alergând iute la el, îl opri. 

— Nu vreau să ne vadă, zise el încet. 

— Nu e primejdie, murmură pădurarul cu un zâmbet de 
înţelegere. 

— Oricum... 

— Veniti. 

Benedict şi Peppino urmară pe pădurar într-o odăiță mică a 
colibei. 

— Aici sunteţi ascunși şi în siguranţă ca şi cum aţi fi la zece 
mile depărtare, le zise pădurarul; uşa asta dă în odaia unde 
dorm copiii. Puteţi fi fără grijă. 

Şi pe urmă plecă să deschidă uşa colibei. 

— Oh! Neică, zise un individ care gâfâia, ai putea să alergi 
în ajutorul stăpânu-meu, a cărui trăsură nu mai poate merge 
înainte fiindcă i-a murit un cal? 

— A murit! 

— Da. Un glonte i-a străpuns pieptul cum nu se poate mai 
bine şi eu aş fi jurat că nu erau tâlhari pe aici. 

— Ei! Glontele poate nu ţintea calul. 

— Nu, dar pe vizitiu. Foarte mulţumesc, frumoasă 
observaţie! 

— Nu zic asta... E o nenorocire pricinuită de întâmplare 
poate. O fi scăpat focul unui paznic... Oricum ar fi însă... Dar 
cine e stăpânu-tău? 


— Eşti curios, neică! Stăpânu-meu e un francez, care a stat 
puţin la Veneţia şi acum merge de la Mantua la Florenţa. Il poţi 
primi astă-noapte aici? 

— Dar eu aş vrea să ştiu numele celor pe care-i adăpostesc 
în casa mea. 

— E un domn mare, care plăteşte mult. Numele nu te 
interesează; totul e să fii bine plătit... 

— Atunci, tot ce am e la dispoziţie lui şi ce am poţi să vezi; 
dacă excelența sa vrea să-mi facă cinstea de a veni aici, îl 
primesc. 

— Prea bine; mă duc să-l vestesc: deocamdată pregăteşte- 
te să-l primeşti cât se poate mai bine în ticăloasa ta colibă. 

Vânătorul urmări cu ochii lung pe servitor, cum se ducea pe 
potecă. 

— Colibă ticăloasă! Murmură el, ai dreptate; dar în această 
colibă ticăloasă, câte excelenţe, câţi seniori puternici au cerut 
cu lacrimile în ochi şi cu glas rugător un adăpost? In cele din 
urmă, e mai bine să omori un cal decât să rupi o mână vizitiului, 
în Italia nu e obiceiul să se spânzure ucigaşii de cai. 

În timpul acesta, Benedict şi Peppino ardeau de dorinţă să 
ştie ce se petrecea, Peppino se duse să cerceteze şi Benedict 
neliniştit, începu să examineze cu o scrupuloasă luare aminte 
locul unde se afla. Era o odăiţă ca de la nouă până la zece 
palme de mare: peretele din stânga, din paiantă şi plin de 
crăpături, lăsa să se vadă înlăuntrul odăii de alături în care 
ardea un opaiţ, ale cărui reflexe roşietice luminau un leagăn plin 
cu paie de grâu, pe care stau culcaţi doi copii. Era o uşă în 
peretele acela; dar închisă pe dinafară. 

Benedict vru să cheme spre a cere să se deschidă uşa 
aceea, când sosi Peppino. 

— St! zise el punând un deget la gură. Au sosit doi călători 
care vor petrece noaptea aici, aşteptând cai noi pentru trăsură. 
Sunt convins că pădurarul omoară caii din speculație... E un soi 
de viaţă ca altele. 

— Cine să fie călătorii ăştia? 

— Nu ştiu, răspunse Peppino. Şi apoi ce ne pasă nouă! 

— În orice caz, trebuie să veghem asupra copilului... 
Călătorii sunt curioşi... şi eu nu-s de părerea ta... mă simt 
îngrijorat... Peppino, vei pleca la Florenţa. 

— Ce zici, să plec? 


— Trebuie; am să-ţi dau nişte instrucţiuni. 

— Ei! Nu plec acum... pentru că, în cele din urmă, călătorii 
au servitorii cu ei şi mai bine e să fii doi împotriva a patru sau 
cinci decât unul împotriva a trei. 

Benedict nu răspunse, începu să se plimbe prin odaie şi 
auzind zgomot puse urechea la perete ca să asculte. Sunetul 
mai multor glasuri care vorbeau toate odată, trecând prin pereţii 
găuriţi ai casei, ajungea aşa de nedesluşit la urechea lui, încât îi 
fu cu neputinţă să prindă o singură frază; totuşi, Benedict 
recunoscu că o femeie sosise cu acei călători, pentru că uneori 
se auzea câte o silabă din unele vorbe rostite cu glas slab şi 
subţire. 

Despre înţeles altceva, nu era cu putinţă. 

Benedict aşteptă. 

Peste o jumătate de ceas, nişte paşi răsunară pe podelele 
de deasupra capului său; i se părea că se aşeza un pat, auzi 
închizându-se uşa colibei şi se făcu tăcere peste tot. 

Era momentul aşteptat de Benedict ca să prindă câteva 
fraze; 

Intr-adevăr observă în curând că nevasta pădurarului 
vorbea cu un om al cărui glas nu i se părea necunoscut, deşi nu 
putea izbuti însă a recunoaşte al cui era. 

— Aşa e, excelenţă; nu mai e nimeni aici. 

— Totuşi e lesne de observat că sub noi e o odăiţă şi că voi 
nu vă culcaţi într-însa. De ce nu puteţi dispune de dânsa? 

— E odaia în care dorm gemenii mei; alături alta în care ne 
punem instrumentele de muncă şi care nu poate sluji la altceva. 

— la stai! Imi vorbeşti de gemeni şi bărbatu-tău spunea 
adineauri, că n-aveţi decât o fetiţă. 

— Ei! Zăpăcitul ăla nici nu ştie ce vorbeşte! Oricum copilul 
este aşa de slăbuţ, încât nu prea avea mare nădejde ca el să 
trăiască. 

— Ce vârstă are? 

— Cam vreo trei ani. 

— Sărmanul! Nu ştii ce mult îmi plac copiii; aş voi să-i văd. 
Benedict tresări şi Peppino făcu o mişcare. 

— Dorm. 

— Nu face nimic, mă voi uita la ei fără să-i deştept. 

— Sunteţi tată? întrebă nevasta pădurarului. 

— Eu, da, răspunse omul oftând. 


— Cu ce aer spuneţi!... 

— Ei! Cuvântul de "tată" îmi face adesea efectul unui fier 
roşu pe buze. 

— Păcat! De ce? 

— Pentru că aşa vrea Dumnezeu, răspunse omul scurt. Și 
apoi, el urmă: Hai, arată-mi gemenii. Ah! Te uiţi cu dragoste la 
ei şi zici, acoperindu-i de sărutări: ce frumoşi îmi sunt copiii! Nu 
e aşa, leică? 

— Ba da. 

— Haidem, deci. 

— Dar dacă se vor deştepta?... atunci sunt de o 
obrăznicie... toată noaptea mi-ar da de lucru ca să-i readorm. 

— Oh! Ce temeri! De câte ori n-am fost eu, în mijlocul 
nopţii, la leagănul copilului meu fără să-l deştept. Hai, îţi voi 
face un dar pentru gemenii tăi. 

La cuvântul "dar" femeia nu se putu împotrivi şi conduse pe 
călător în odaia unde dormeau copiii, a cărei uşă se deschise 
îndată. 

Benedict dobândi atunci nădejdea să cunoască cine era 
omul care vorbea cu nevasta pădurarului. 

Peppino începu să se îngrijească, se sculă fără să facă cel 
mai mic zgomot şi merse lângă Benedict, care se uita printre 
crăpăturile peretelui în odaia de alături. 

Când călătorul intră în odaie şi când lumina roşiatică a 
opaiţului îi lumină figura, corpul lui Benedict se contractă ca al 
unui tigru care vede înaintea lui un duşman, îşi trecu repede 
mâna pe frunte, strânse din dinţi, ca să-i oprească de a scrâşni 
clănţănind cumva; îşi ţinu răsuflarea care-i era din ce în ce mai 
grea şi mâna lui strânse apoi mânerul unuia din pistoalele care-i 
atârnau la brâu. 

— lată-i, excelenţă, zise nevasta pădurarului, ridicând 
cearceaful care acoperea pe copii, dar aşa încât să nu-i poată 
vedea. 

Contele de Monte-Cristo făcu un pas spre leagăn. Benedict 
scoase atunci pistolul de la brâu, îl pregăti şi punând ţeava la o 
gaură din perete căută să ochească pe conte. 

— Ce dracu faci? întrebă încet Peppino. 

— Am văzut pe contele de Monte-Cristo, şi-ţi jur că în 
momentul în care îşi va recunoaşte copilul nu va avea nici atâta 


vreme cât să-i spună pe nume, răspunse Benedict la urechea lui 
Peppino. 

— Adică un omor? 

— St, sau suntem pierduţi. 

— Aşteaptă, femeia a lăsat cearceaful la loc. 

— Da, dar contele iar a pornit spre leagăn. 

— Dar ce, excelenţă, vreţi să staţi aici toată noaptea? 
întrebă nevasta pădurarului. 

— Ai dreptate, ţi-am văzut copiii, adică am crezut că-i văd. 

— Cum? 

— Cel de la perete e băiatul ori fata? 

— Băiatul. 

— Stă cu faţa ascunsă la sânul surorii sale; aşa că nu mi-a 
fost cu putinţă să-l văd; fetiţa e gingaşă. 

— Sărmanii îngeraşi! strigă femeia. Dea Dumnezeu să fie 
fericiţi! 

— În ce chip socoteşti fericirea pentru ei? 

— Să aibă cu ce trăi fără să se teamă de sărăcie. 

— Munca dă o asemenea fericire, răspunse contele. Roagă- 
te de Dumnezeu să-i binecuvânteze. Cum îl cheamă? 

— Fetiţa Eugenia, băiatul Eduard. 

Contele tresări auzind numele acesta şi după ce se mai uită 
o dată spre leagăn ieşi din odaie, însoţit de nevasta pădurarului 
pe care Benedict o "auzi peste un moment zicând: 

— Oh! Domnule, sunteţi foarte generos şi când vor fi mai 
mari copiii am să le spun numele dumneavoastră Cum vă 
cheamă? 

— E de prisos să ştii. E de ajuns ca ei să se roage la 
Dumnezeu pentru fericirea lui Eduard. 

Pe urmă contele sui scara şi intră în odaia de deasupra 
aceleia în care se aflau Benedict şi Peppino. 


Capitolul XLIX Incendiul 


Încă nu se luminase de ziuă şi deja trăsura contelui de 
Monte-Cristo sta gata de plecare. 

Contele şi Hayde îşi luaseră ziua bună de la familia 
pădurarului şi mergeau pe poteca ce duce spre drum, unde-i 


aştepta trăsura, nu însă fără ca contele să-şi întoarcă de mai 
multe ori capul spre acea colibă de care nu înţelegea de ce se 
despărţea cu atâta părere de rău. Cu cât cugeta înaintând spre 
drum cu atât simţea mai puternică o apăsare ciudată pe piept, 
care-l făcea să i se pară greu aerul pe care-l respira. 

Hayde, rezemată de braţul contelui, împărtăşea cu dânsul 
emoția aceea şi lacrimile îi curgeau fără voie din ochi. Amândoi 
parcă ezitau să-şi vorbească.. 

Totuşi, privirea catifelată a soţiei se întâlni cu a soţului şi 
amândoi îşi îndreptară apoi ochii spre coliba unde petrecuseră 
noaptea. 

Nu trecură cinci minute şi deja ei ajunseseră la trăsură, a 
cărei uşcioară un servitor se grăbi s-o deschidă. 

Hayde se sui şi contele o urmă. Servitorul închise uşcioară 
şi strigă vizitiului: 

— Hai. Vizitiul porni. 

Dar, deodată, contele strigă: 

— Stai! 

— De ce? întrebă Hayde pe bărbatu-său care părea 
înăbuşit. 

— Vită-te, nu e colo în fundul văii, coliba în care am 
petrecut noaptea?... 

— Da, o văd. 

Soarele se arătase la orizont şi razele lui aureau deja 
acoperişul colibei din coşul căreia ieşea un fum albăstriu ce se 
confunda cu norii. 

Contele şi Hayde contemplară muţi câteva minute modesta 
locuinţă. Un simţământ neexplicabil îi oprima cu cât se 
depărtau. 

— Hayde, întrebă contele, ce zici? Locuitorii din coliba 
aceea nu trebuie să fie fericiţi? 

— Oh! Da, fericiţi! răspunse ea tristă. 

Contele stătu nemişcat, cu ochii fixaţi pe coliba care se 
vedea în fundul văii. Fără veste, el observă cu uimire că nori 
groşi de fum ieşeau din acea colibă; fumul spori necontenit şi 
contele începu să fie îngrijorat; dar n-avusese încă vreme sa ia o 
hotărâre şi văzu căzând acoperişul colibei. Un țipăt de groază se 
auzi apoi. 

— Focul! Focul arde coliba! Exclamară servitorii contelui. 


— Vai, da! răspunse-hai să alergăm în ajutorul acestor 
nenorociţi, strigă! 

— E de prisos, zise contele. Coliba arde, dar locuitorii ei au 
scăpat. Le aud ţipetele. Dumnezeu să-i ocrotească! Haide. 

— Eu zic nu. Urmă Hayde, conte, generos te ştiu, haidem sa 
le dăm ajutor; femeia e mamă, va fi adusă în mizerie, sa ne 
grăbim. 

Contele nu se mai putu împotrivi stăruinţelor nevestei sale, 
făcu semn vizitiului să se întoarcă. 

Trăsura se întoarse, dar pe când o pornea înapoi, Monte- 
Cristo văzu doi călăreţi care veneau în trap mare pe o alee ce 
tăia drumul şi dispăreau apoi într-o pădure vecină. 

Contele tresări fără voie şi încercă să recunoască pe 
călăreţi dar ei mergeau aşa de iute încât îi fu cu neputinţă să-şi 
satisfacă dorinţa. 

Peste puţin trăsura se opri în faţa potecii, contele cobori şi 
Hayde vru să-l însoţească. Fumul de cenuşă fumegândă ţinea 
locul colibei, în care contele de Monte-Cristo petrecuse noaptea. 
Taci draga mea şi linişteşte-te, zise Haide nevestei pădurarului 
care ţipa necontenit. Nu pierde nădejdea în milostivirea lui 
Dumnezeu. Noi îţi venim în ajutor. 

— Inapoi, ticăloaso! strigă femeia pădurarului amenințând- 
o cu pumnul; tu ai dat foc colibei noastre! 

— Dumnezeule! Ce spui? 

— Adevărul şi acest blestemat care te însoţeşte, ştie bine el 

— Nebună, murmură Hayde cu amărăciune, întorcându-se 
către bărbatu-său a cărui figură liniştită făcea un contrast 
puternic cu figura mânioasă a femeii. 

Contele se uită primprejur şi văzu pe pădurar rezemat cu 
braţul stâng de un copac şi ţinând cu cel drept o puşcă 

— Nu, nu, nu sunt nebună! strigă femeia, nu sunt nebuna, 
dar voi mai curând îmi păreţi să fiţi... voi care nemulţumiţi că aţi 
făcut răul, veniţi să vă priviţi fapta. Oh! Ştiu tot ştiu tot; 
complicii voştri au vorbit destul de tare, ca să-i pot auzi ştiu tot 
repeta ea disperată, dând cu piciorul în pământ şi smulgându-şi 
părul. 

—- Draga mea, zise atunci contele de Monte-Cristo cu 
nestrămutatul lui sânge rece, excesul disperării tale e grozav, 
linişteşte-te şi spune-ne ce s-a întâmplat. 


— Uită-te la grămada asta de cenuşă, la acea ființă 
nevinovata rămasă fără pâine, răspunse pădurarul arătând locul 
unde fusese coliba şi unde o copiliţă sta întinsă pe iarbă şi 
uitându-se crunt la conte. 

Complicii nu te-au slujit bine de rândul ăsta! Urmă 
pădurarul. 

— Ce zici? întrebă contele serios. Ce complici? Ştii cu cine 
vorbeşti? 

— Ştiu şi am să-ţi spun, răspunse pădurarul, sculându-se şi 
făcând un pas. 

— Oh! Să fugim! strigă Hayde strângându-şi bărbatul în 
braţe. 

— St! Hayde. Să ascultăm pe omul ăsta. Vorbeşte. 

— N-am nevoie de permisiunea dumitale. Dacă vorbesc e 
că-mi place mie aşa, e că vreau să ştii că aveam de gând să te 
urmăresc şi să-ţi trântesc un glonte în cap, cum am trântit ieri în 
pieptul calului dumitale şi că n-am făcut-o şi de n-o fac acum, 
pricina e că ticăloşii de servitori ai dumitale ar fi în stare să se 
răzbune... dar va veni vremea... Acum îţi spun cine eşti. Eşti un 
ticălos, un tâlhar, mai tâlhar de o sută de ori decât mine. Pentru 
că, în cele din urmă, ce fac eu? Aştept pe drum trăsura 
călătorilor, omor un cal, împiedic drumul călătorilor pentru 
câteva ceasuri; apoi aştept ca să vină călătorii la mine în colibă 
şi să-mi dea câţiva galbeni pentru a petrece noaptea. 

Dar d-ta, dumneata umbli în trăsură, precedat de doi 
indivizi care duc un copil de doi-trei ani! Ei bat la o casă şi cer să 
dea în păstrare pe copil; e o cursă ca oricare alta. Dumneata, 
dumneata vii pe urmă, baţi la uşă, eşti primit, te arăţi generos, 
ca să nu fii lăsat în drum; pe urmă pleci, după ce spui 
complicilor unde crezi că stau ascunşi banii; ei dau foc şi pleacă 
repede din locul acela. 

Vezi bine că nu suntem nebuni, gentilom de contrabandă. 

Contele nici nu clipi măcar în tot timpul acela. Aşteptă ca 
pădurarul să sfârşească şi apoi îi zise: 

— De minune! Numai timpul mă poate apăra de o acuzare 
aşa de smintită. Totuşi, dă-mi voie să-ţi ofer mijlocul de a-ţi clădi 
la loc coliba şi de a da hrană copilului. 

Dar explică-mi liniştit cine sunt acei complici şi ce copil duc 
cu ei. 


Şi vorbind astfel, oferi punga sa plină cu aur pădurarului, 
ale cărui buze zâmbiră cu mare dispreţ. 

— Îți foarte mulţumesc de generozitate; cunosc banii pe 
care mi-i dai. 

— Sunt bani furaţi! exclamă femeia, da, bani furaţi.. Am 
auzit bine pe complicii voştri pe când vorbeau ei în mijlocul 
nopţii. 

— Ţine-ţi banii, gentilomule, reluă cu tărie pădurarul; ţineţi-i 
şi dă-i aiurea unde eşti mai puţin cunoscut decât aici. 

— Eşti apucat, măi omule, de o ciudată halucinație, stărui 
contele. Eu sunt contele de Monte-Cristo. 

— Pleacă de aici, mincinosule! Urlă pădurarul, dând cu 
patul puştii în pământ. Numai insulta lumea pe deasupra. 

— Să fugim, să fugim, sunt nebuni! Murmură Hayde, 
silindu-se să târască pe conte. 

— Nu, dragă, nu. Trebuie să aflu pe autorul acestei intrigi 
infame. Vorbeşte odată; îţi iert toate injuriile, dar spune-mi cine 
erau indivizii pe care i-ai primit în casă şi care aveau un copil cu 
dânşii. 

— Vrei să mă scoţi din răbdări! Urlă pădurarul, încărcând 
puşca. Îţi trag un glonte în cap de nu mai pleci de aici. 

— Oh! Pentru numele lui Dumnezeu! strigă Hayde sărind 
înaintea contelui. 

— Dumnezeule! Murmură contele cu un oftat lung şi trist. 
Nu voi putea oare avea cheia acestei taine? 

Dar, oricât se silea să dovedească pădurarului că era 
nevinovat, era în zadar. Contele, resemnându-se voinţei cerului, 
plecă din acel loc unde numele lui era blestemat. 

La fiecare pas, Hayde întorcea, tremurând, capul spre a 
observa mişcările pădurarului, care ţinea încă în mâini puşca. 

Peste câteva minute ajunseră la trăsură, care aştepta în 
drum şi care pe dată porni. 

Contele, uitându-se lung la figura îngerească a nevestei, 
ridică ochii la cer parcă ar fi cerut ocrotire pentru dânsa. Monte- 
Cristo presimţea ceea ce era să se întâmple. Deodată, se auzi o 
împuşcătură şi un glonte şuieră pe la urechile contelui şi 
contesei străbătând trăsura. 

— Doamne! strigă Hayde luând pe conte în braţe. Vreau să 
mor cu tine. 

Contele făcu un semn vizitiului şi caii porniră în galop. 


Trăsura dispăru în nori de praf; peste un moment se auzi o 
altă împuşcătură, dar glontele trecu departe de astă dată. 

Caii, speriaţi, îşi îndoiră iuţeala şi văzându-i cum fugeau, 
mâncând pământul, ai fi crezut că erau luaţi de un vârtej. 

Contele de Monte-Cristo trimisese înainte la Florenţa pe 
intendentul său cu ordin să-i pregătească un palat. Bertuccio îi 
executase ordinul. Luase cu chirie una din cele mai frumoase 
case de lângă Coscine şi o mobilase şi nu-i mai rămăsese acum 
decât să iscălească contractul, o simplă formalitate, pentru ca, 
contele să o ia în stăpânire. 

Acea formalitate era atât de simplă încât Bertuccio nici nu 
se îngrijea de dânsa; aştepta pe conte peste vreo trei zile şi 
aranja prin casă, când stăpânul acesteia se prezentă. 

— Aţi închiriat palatul acesta pentru contele de Monte- 
Cristo, domnule, zise el lui Bertuccio şi eram gata să vă dau 
cheile; dar acum treburile s-au schimbat şi pentru nimic în lume, 
după cele ce am aflat, nu aş închiria casa contelui; refuz să 
iscălesc contractul stabilit pe cuvânt. 

În zadar stărui Bertuccio, în zadar vorbi de rea credinţă, 
ameninţă cu proces; stăpânul casei rămase nestrămutat şi, la 
toate întrebările lui Bertuccio de a afla cauza acestui refuz, 
răspundea: 

— Ei, ştiţi dumneavoastră mai bine decât mine. 

Şi apoi plecă, lăsând pe Bertuccio într-o foarte mare 
încurcătură. 

Atunci, acesta îşi aduse aminte de ofertele lui Poniatowsky 
şi alergă la el. Dar, ce surprindere! Poniatowsky nu mai era aşa 
de politicos ca altădată; el nu mai avea apartamentele, hotelul îi 
eraplin de lume şi, deoarece Bertuccio stăruia, Poniatowsky ÎI 
făcu să priceapă că nu putea primi pe nobilul conte, fiindcă se 
spuneau lucruri ciudate despre excelența sa. 

— Dar ce se spune? 

Astfel întrebă Bertuccio pe Poniatowsky care se mărgini să 
ridice din umeri şi să plece. 

Furios, Bertuccio se duse la CorsiniMonfort, care, ca şi 
Poniatowsky, răspunse că nu puteau primi pe conte decât 
pentru o sumă considerabilă şi cu nişte anumite condiţii pentru 
siguranţa reciprocă. 


Bertuccio nu ştia ce să mai creadă. Totuşi, fiindcă nu avea 
vreme de pierdut, se hotărî să plătească suma şi să examineze 
condiţiile. 

— Una din ele este ca toate lămpile să aibă un glob de 
sticlă şi o reţea de fier împrejur şi ca excelența sa să n-aibă la 
dispoziţie chibrituri. 

— Oh! Doar asta? Şi pentru ce? 

— Se spune în Florenţa că excelența sa are creierii cam 
tulburaţi şi că nebunia i-a început prin a da foc palatului pe care- 
| avea în insula Monte-Cristo. Excelenţa sa are mania să dea foc 
caselor în care intră. 

La aceste cuvinte, Bertuccio căzu pe un fotoliu cu capul în 
mâini. În zadar încercă a dovedi că contele era mai sănătos 
decât oricine, hotelierul nu-şi schimba hotărârea. 

Cu o zi înainte de sosirea contelui, Bertuccio văzu cu mare 
uimire că o întâmplare cu totul particulară venea să dea 
dreptate florentinului. Se povestea prin oraş că contele de 
Monte-Cristo, petrecând noaptea într-o colibă pe drumul 
Florenței, îi dăduse foc înainte de a pleca. 

În curând sosi şi contele. 

Câţiva dintre prietenii săi merseră să-l întâmpine, dar în aşa 
mod încât lăsară a se vedea mâhnirea ce le pricinuia starea 
minţii bogatului străin. 

Hayde era mai abătută decât oricând, pe figura ei se putea 
lesne citi amărăciunea durerii care o chinuia. 

Contele, care ar fi vrut să plece îndată în insula Monte- 
Cristo, se opri în Florenţa mai mult decât socotise, sperând să se 
îmbunătăţească sănătatea soţiei sale, care însă era din ce în ce 
mai rea; aşa că doctorii declarară că cea mai mică oboseală 
putea să-i fie fatală. 

Aventura pădurarului făcuse o adâncă impresie asupra ei 
ca şi asupra contelui. 

Contele petrecu nopţi întregi la căpătâiul Haydei, cugetând 
la vorbele pădurarului. Cine puteau fi acei indivizi misterioşi? 
Cine era copilul pe care-l duceau cu ei? 

Se întrebă apoi cine să fi fost duşmanul necunoscut care-l 
prigonea? Trebuia oare să creadă cuvintele personajului mascat 
de la balul contelui Gradenigo? 

Contele se pierdea în gânduri diferite, era însă vădit că 
nenorocirea începea să-l apese. 


Se uită lung la faţa iubitei Hayde, ale cărei pleoape erau 
închise de somn şi pentru întâia oară în viaţă, tremură dominat 
de un simţământ nedesluşit şi lugubru. Aceasta nu-l împiedică 
să ia o hotărâre. Fiindcă, nenorocirea era apropiată şi crudă, 
datoria lui era s-o combată, cât va avea un pic de viaţă în piept! 
Şi era s-o combată, nu ca să-şi apere viaţa, ci ca să o apere pe a 
femeii pure şi nevinovate a cărei soartă era legată de a lui. 

Era deja noapte târziu; contele sculându-se şi sărutând pe 
frunte pe Hayde care dormea, se depărta de patul în care ea se 
odihnea. 

Se afla deja de opt zile în Florenţa şi până atunci nu 
aspirase o singură dată fumul de tutun; îi veni ideea să-şi 
aprindă ciubucul şi să se lase în voia somnolenţelor dulci 
pricinuite de aburii plantei" aşa de scumpă orientalilor. Îşi 
pregăti ciubucul şi se uită împrejur ca să caute foc, dar lampa 
era foarte sus pusă şi închisă cu un glob de sticlă înfăşurat într-o 
reţea de fier. Observând lucrul acesta, el deschise uşa odăii şi 
trecu în cea de alături, unde poruncise să se afle totdeauna un 
servitor. 

Acolo se afla într-adevăr un negru aţipit pe covor. 

Contele îl deşteptă, într-o clipă negrul fu în picioare. 

— Adu-mi foc, Aii. 

"Negrul plecă capul şi ieşi, dar peste câteva momente se 
întoarse făcând nişte semne din mână, parcă ar fi fost mut. 

— Nu vor să-ţi dea foc? zise contele tălmăcind pantomima 
lui Aii. Se vede că nu te-au înţeles. 

Atunci mă voi duce eu însumi să le cer. Când sunt în Europa 
ştiu să mă informez cu obiceiurile grosolane ale hotelierilor. 

Şi contele ieşi din odaie, pornind spre o uşă din fundul 
coridorului. 

— lartă-mă, zise contele intrând într-un cabinet ce servea 
de birou agentului hotelului. 

— Ce doriţi? întrebă impiegatul fără să se scoale de pe 
fotoliul în care sta. 

— Sunteţi cred impiegat al hotelului? 

— Da; e obiceiul să rămână cineva de serviciu, mai ales 
când aveam motive să fim precauţi. 

— Precauţia este foarte bună şi nu caut să aflu ce motive 
vă fac să o întrebuinţaţi. Aş voi însă ca să-mi aprind pipa, 
deoarece servitorii au uitat să-mi aducă chibrituri în odaie. 


— Veţi fuma de faţă cu mine? 

— Ce noimă are întrebarea asta? 

— Pentru că altminteri, nu vă voi da voie să vă aprindeţi 

— Nu-mi veţi da voie? Se vede că nu prea ştiţi bine 
valoarea cuvintelor. 

— O ştiu prea bine, răspunse impiegatul, sculându-se. 

— Adică? 

— Adică nu veţi ieşi de aici cu pipa aprinsă. 

— E oprit fumatul în Florenţa? 

— Oh! Nu mă împotrivesc să fumaţi de faţă cu mine; dar nu 
vreau să ieşiţi de aici până ce nu vă veţi fi stins pipa. 

— Ştiţi că-mi place ideea asta? zise contele aprinzând 
ciubucul şi fumând. Noapte bună, mă duc să mă culc. 

— Nu veţi pleca! Repetă impiegatul, punându-se în uşă. 

— Obraznicule! 

— lertaţi-mă, dar nu veţi ieşi, desigur că nu veţi ieşi. 

— Ah! Eşti beat de somn, somnul te-a zăpăcit... încep, însă, 
a-mi pierde răbdarea. Dă-te la o parte. 

Şi contele luă uşurel de umăr pe impiegat, vrând să-l dea la 
o parte; dar florentinul se ţinu bine cu amândouă mâinile de 
uşă. 

— Pricep; ai jurat să mă scoţi din răbdare. 

— D-v. Vreţi să rupeţi învoielile stabilite pentru închirierea 
apartamentului. 

— Ce învoieli? 

— Prima e să nu aprindeţi foc în odăile dumneavoastră, 
chiar pentru ca să fumaţi. 

Contele pufni în râs. 

— Şi de veţi încerca să ieşiţi de aici, trag clopoţelul şi chem 
ajutor. 

Contele rămase înmărmurit. 

— Dar motivul acestor condiţii e un secret? 

— Nu ştiu; eu mă supun poruncilor care mi s-au dat. 

— De frica focului? 

— Aşa cred. Uneori, domnule, din neglijenţă... Mi s-a spus 
că dintr-o asemenea neglijenţă, acum câteva zile a ars o colibă 
pe drumul Florenței, colibă în care dumneavoastră aţi petrecut 
noaptea. 

— Cum ai aflat? întrebă contele mirat. 

— Proprietarul colibei, pădurar, aduce vânat la hotel... 


— Însă trebuie să nu vă încredeţi în oameni... 

— Într-unii da, într-alţii nu. 

— Cum ar fi vorba, nu te încrezi în mine. 

— Ah! Nu, nu... Totuşi precauţiile sunt bune. 

Contele pricepu tot. Pricepu că omul acela îl credea 
incendiator; dar deoarece justiţia nu-l supăra, trase următoarea 
concluzie: 

— Mă cred nebun şi nimic mai mult. 

— Prea bine, zise contele liniştit şi golindu-şi pipa, voi cere 
mâine desluşiri asupra acestui lucru. 

Florentinul se închină cu respect şi contele plecă. Nu putu 
dormi toată noaptea. 

— Oh! Murmură cu furie, trebuie să cunosc pe vrăşmaşul 
care nu-mi dă pace. 

A doua zi, contele chemă pe intendent şi auzi de la el tot 
ceea ce credinciosul servitor crezuse de cuviinţă să nu-i spună 
până atunci. Nu era alt chip de a dezminţi zvonul public, decât 
de a se supune dovezii timpului. Contele avea nădejdea să dea 
pe faţă intriga urzită împotriva lui. 

Peste o lună, deoarece Hayde era mai bine, Edmond se 
hotărî să plece la Pisa, unde să-şi lase nevasta, pe când el se va 
duce la insula Monte-Cristo. 

Bertuccio plecă cu patru zile înainte la Pisa şi după ce plăti 
lui Corsini, Edmond dând braţul lui Hayde, cobori scările 
hotelului, se sui în trăsură şi merse la ţărmul râului, spre a se sui 
în barca cu care aveau să călătorească. Peste un ceas erau 
departe de oraş, când deodată, auziră sunetul unor clopote 
bătând alarma de foc. 

Contele se uită spre oraş şi văzu cu grijă un fum gros ce se 
ridica spre cer. 

— Unde să fie focul acela? întrebă el pe oamenii din barcă. 

— AŞ jura că este la hotelul Corsini, răspunse unul din ei, 
după ce se uită înspre clădirea aprinsă. 

Hayde, palidă, se uită la conte, pe figura căruia se citea cea 
mai adâncă disperare. 

— Oh murmură Hayde încet, se vede că lăsăm pretutindeni 
fatalitate în urma noastră 

În timpul acesta, Bertuccio întâmpină greutăţi mari ca să 
găsească o locuinţă pentru stăpânu-său în Pisa, nu-i mai 
rămânea alt mijloc decât să cumpere o casă. 


Luă deci hotărârea aceasta, dar formalităţile necesare 
pentru a pune în fapt planul acela, cerur-ă vreme multă şi când 
contele debarcă la Pisa, n-avea adăpost unde să stea, cu toată 
imensa lui avere Nu-i mai rămânea decât un singur expedient să 
intre într-un hotel sub un nume fals, dar paşapoartele vorbeau 
limpede, "contele de Monte-Cristo" şi apoi el era foarte cunoscut 
ca să poată izbuti 

Contele şi Hayde rămaseră pe țărm aşteptând. 

Bertuccio alergă la ei. 

— Aşadar nu am locuinţă în Pisa, Bertuccio întrebă contele, 
luând de-o parte pe intendent. 

Bertuccio, confuz, spuse tot contelui de Monte-Cristo, cu 
mare nepăsare, asculta ce-i spune intendentul. 

Apoi, zise. 

— Dar tot ce-mi spui mi se pare de necrezut. 

— Vă jur că am "făcut tot ce mi-a stat în putere. 

— Ai oferit îndoit? 

— Întreit, împătrit, răspunse Bertuccio. 

— Oh, oh darnic eşti, domnule intendent, răspunse Edmond 
care vroia să glumească pe când se uita cu un aer distrat 
împrejur. 

— Ei bine răspunse Haide, apropiindu-se Unde mergem? 

— Să răspundă Bertuccio, el ştie îmi spusese casa, dar am 
uitat. 

— Domnule? 

— Hai, prietene, ia informaţii, şi, pe când vom face o 
plimbare prin oraş, caută să izbuteşti. Doresc ca peste un ceas 
să mă aştepţi aici. 

Şi făcu un semn cu mâna intendentului, pe când se depărta 
cu Hayde la braţ. 

Bertuccio rămase înmărmurit Când contele zicea, vreau 
trebuia să se supună, dar nu ştia în ce chip ar fi putut îndeplini 
voinţa stăpânului său. 

Porni pe una din străzile oraşului; peste trei sferturi de ceas 
se întoarse gâfâind în locul unde-l lăsase contele, pe fizionomia 
lui tulburată, dar mulţumită, se citea că izbutise, dar cu mare 
greutate. 

Contele şi Hayde veniră şi ei peste puţin. Bertuccio se grăbi 
să-i ducă într-o căsuţă vecină cu ţărmul, unde izbutise a închiria 
trei odăi. 


Dantès avea de gând să plece curând la insula Monte-Cristo 
şi deja găsise un mijloc de transport; o întâmplare extraordinară 
îl obligă însă să nu mai amâne plecarea. 

Era noapte târziu, când contele de Monte-Cristo se deşteptă 
fără veste din cauza unui zgomot înspăimântător care asurzea 
vecinătatea, în faţa ferestrelor odăilor sale Se sculă şi alergă ca 
să afle cauza acelui zgomot, dar în momentul când deschidea 
uşa, răsună în toată casa teribilul strigăt 

— Foc, foc, foc! 

O sudoare rece inundă fruntea lui Edmond Dantès care se 
repezi la patul nevestei şi, deşteptând-o, îi zise să se 
pregătească de fugă. 

Pe când Hayde se îmbrăca iute, casa se umplu de o 
mulţime de furioşi, înarmaţi cu securi şi bastoane. Uşile sparte 
de ei cădeau şi toţi alergau, se îmbulzeau, fără a face însă nimic 
să oprească incendiul 

O uşă a apartamentului contelui căzuse sub loviturile de 
secure şi atunci se văzură podelele în flăcări, ridicându-se până 
în tavan. Incendiul cuprinsese casa din două părţi. 

In primul moment al acelei scene de dezordine, nimeni nu 
lua seama la conte, nimeni nu-l căuta, nimeni nu-i rostea 
numele. El, luând în braţe pe Hayde leşinată, alergă în jos pe 
scări prin flăcări şi fum. 

— Oh Dumnezeule strigă el. 

— Care e mâna duşmană ce mă chinuieşte în aşa chip, fără 
milă şi fără odihnă? Să vină în faţă-mi omul sau mai bine 
demonul blestemat care mă prigoneşte! 

Edmond ajunse în uliţă, trecu prin mulţime şi ajunse într-o 
piaţă mică şi goală, ale cărei case erau luminate de reflexiile 
incendiului vecin. 

Acolo, el se opri şi, rezemând un picior pe un bolovan, 
sprijini astfel capul nevestei 

— Om ori demon murmură contele cu furie, arată-te ce vrei 
de la mine! Pe Dumnezeu care a creat universul, pe iad, pe tot 
ce poate fi mai sfânt şi mai afurisit, arată-te şi vorbeşte! 

— In grota lui Monte-Cristo răspunse un glas ascuţit care 
făcu pe conte să se cutremure. 


Capitolul LI Deşertăciunea omului 


Edmond Dantes plecă fără zăbavă la insula Monte-Cristo. 
Hayde îl însoțea; dar avea să coboare singur spre a merge în 
grotă, după o noapte petrecută pe mare. Barca în care mergeau 
ajunse fără piedici la insulă. 

Indată ce luntrea se puse pe apă, contele aşteptă cu 
nerăbdare momentul de a debarca şi observă cu luare aminte 
de nu va vedea vreo figură omenească în mijlocul insulei; dar 
numai câte o capră pe ici pe acolo se ivea ca să dispară repede. 

Se înnopta şi în curând vântul încetă iar apele mării 
rămaseră liniştite ca suprafaţa unei imense oglinzi. 

Cum observase contele, nu se mai afla nici o corabie lângă 
insulă şi totuşi insula nu era pustie. 

Cu toate că luna lumina splendid, erau aprinse mai multe 
focuri. 

Cel mai înalt părea aşezat pe culmea celei mai de sus 
stânci. Celelalte se coborau până la țărm.. 

Contele, observând aşezarea acestor focuri, pricepu că 
fuseseră aşezate astfel ca să-l ducă până la locul unde trebuia 
să trateze răscumpărarea fiului său. Se despărţi de Hayde, după 
ce o sărută de. Nenumărate ori ca şi cum nu era s-o mai vadă. 
Sărmana femeie, obişnuită să se supună orbeşte omului pe 
care-l iubea şi care-i era bărbat, nu îndrăzni să-i facă vreo 
observaţie; încercă numai ca să fie dusă şi ea în insulă, dar în 
zadar. Contele vru să debarce singur şi plecă. 

Având la el numai două pistoale bune, singur, începu să 
urce greul drum printre stânci, călăuzit de focuri. Peste un sfert 
de ceas trecuse deja de patru focuri şi văzând că mai erau încă 
trei numai, socoti că trebuia să fie aproape de locul unde-l 
aşteptau. Se uită împrejur ca să se orienteze şi, observând 
locurile, văzu că suindu-se încă patru metri deasupra liniei unde 
se afla, ar sosi în locul pe care-l căutase cu atâta nerăbdare cu 
câţiva ani mai înainte, adică la intrarea grotei. Atunci, el nu se 
mai ţinu după focuri, ci, pornind pe o potecă cunoscută de el, 
ajunse peste câteva momente la intrarea grotei. 

Acolo contele era aşteptat; cel din urmă foc, ardea 
deasupra vestibulului înnegrit şi afumat al sălii subterane. 
Edmond se opri observând cu un aer îngrijorat ruina măreţului 
vestibul construit după ordinele şi sub conducerea lui. 


Interiorul era slab luminat de o torţă de răşină, înţepenită 
într-un perete. 

Dantès cobori scara aceea pe care muşchiul crescuse gros 
şi care de multă vreme nu mai fusese călcată de picior 
omenesc. Mirarea lui crescu văzând interiorul sălii, zidurile 
goale, bolta înnegrită de fum şi bucăţile de lemn ars de pe 
podele. Din tot ce fusese magnific şi frumos în grotă, nu mai 
rămânea nimic, decât cenuşă şi tăciuni stinşi. 

Contele simţi că parcă îl apăsa ceva; îşi trecu mâna pe 
frunte ca să gonească o vedenie tristă, apoi, aruncând împrejur 
o privire ca să se asigure că era singur, scoase un țipăt citind 
cuvintele scrise cu cărbunele pe peretele principal: 

"Daţi săracilor ce este al săracilor. 

Mâna de mort e ridicată asupra, lui Edmond Dantès, prieten 
fals, amant crud, infanticid nemilos!" 

Câteva momente stătu ţeapăn, cu ochii pironiţi pe acele 
cuvinte. O expresie de nespusă groază se vedea pe figura lui. 

După acel moment de mirare, Edmond Dantès citi a doua 
oară acele cuvinte fatale căutând să afle înţelesul lor; dar 
sufletul lui nu se putu îndupleca la o examinare rece şi 
viguroasă. Deoarece, ca omul să se poată judeca singur, trebuie 
ca patima exaltată care-i arde vinele să se fi domolit, ca el să 
lepede orice idee, orice ură contra vrăjmaşilor lui personali. Nu 
aceasta era însă starea sufletului lui Dantès; era tată şi i se 
răpise copilul. Zdrobit de acea lovitură, simţi vijelia urlându-i în 
inimă şi nu putea avea gânduri adânci şi liniştite. 

— Oh, Dumnezeule! exclamă el, ce delir înspăimântător; ca 
şi cum aş fi fost prieten fals, amant crud, şi... 

— Sfârşeşte, dacă poţi! Ţipă un glas ascuţit care răsună 
înlăuntrul grotei. 

Contele duse repede mâna la pistol, dar depărtând repede 
acel gând, încrucişa în linişte braţele pe piept. 

În faţa lui sta Benedict, înfăşurat într-o manta napolitană, 
cu faţa acoperită de o mască.de mătase neagră. 

— Cine eşti? întrebă mândru contele. 

— Puțin importă, de voi şti să răspund la cuvintele tale, 
răspunse Benedict. 

— Totuşi faţa mea e descoperită şi sunt convins că nu vei 
dori să-mi faci o scenă de carnaval. Dar fă ce vrei. Ceea ce am 
să-ţi spun e scurt, cunosc pe cei de meseria dumitale. Cât ceri 


pentru răscumpărarea unui copil furat în Veneţia cu prilejul unei 
mese dată săracilor? 

— Nimic, domnule conte de Monte-Cristo. 

— Cum nimic? Vrei să mă faci să cred că eşti generos? 
întrebă contele, zâmbind cu dispreţ. 

— Nu, tu nu poţi crede într-un act de generozitate, pentru 
că, n-ai fost niciodată generos. Am să te conving că eşti plin de 
deşertăciune spre a crede că poţi plăti răscumpărarea fiului tău. 

— Cere-mi ce vrei, urmă contele cu acelaşi ton. 

— Atunci, eşti Dumnezeu, că-mi-poţi da orice!? 

— Nu; dar Dumnezeu m-a făcut cel mai puternic de pe 
pământ, ca să judec pe ceilalţi şi să-i pedepsesc dacă merită. 

— Bine; în acest caz am să-ţi cer... 

— Spune. 

— Nouă sute de milioane. 

— O asemenea sumă întrece proporţia stabilită pentru a 
regla în lume voinţa unei naţiuni după capriciul unui singur om. 
Ţi-am spus că Dumnezeu mi-a dat putere să judec oamenii, dar 
nu să cumpăr naţiunile. 

— Aşadar, te declari sărac după cei ai spus că Dumnezeu 
te-a făcut atotputernic! Oh! Lasă asemenea iluzii, Edmond 
Dantès; cine eşti tu ca să te socoti judecătorul celorlalţi!? 
Spune-mi când ai lucrat altfel decât te-a împins patima ce te 
domina, orbit de raționamente false? Cheia de aur pe care 
Dumnezeu ţi-o dăduse ca să intri cum ai voi în lume ai 
întrebuinţat-o ca să faci rău. Acum, te trăsneşte! Pleacă-ţi 
fruntea! 

Edmond recunoscu că n-avea de-a face cu un bandit. 

— Spune-mi, eşti tu acelaşi om din palatul Gradenigo, la 
Veneţia întrebă el. 

— Nu ştiu ce vrei să zici. 

— Te întreb dacă eşti omul care mă prigoneşte de când am 
venit în Europa? Tu eşti masca de la balul lui Gradenigo? Tu, 
răpitorul fiului meu? Incendiatorul care a lăsat pretutindeni 
groază în urmă-mi de la Mantua la Pisa? Tu eşti căpitanul yac- 
htului "Furtuna"? Vorbeşte, în numele cerului! Suntem aici 
amândoi, cine eşti, ce vrei de la mine? 

— Am să-ţi explic ce înseamnă cele scrise pe peretele 
acela, răspunse banditul arătând peretele. 

— Oh! Fiul meu! Murmură contele. 


— Edmond Dantès, zise Benedict liniştit, într-o zi, 
debarcând în portul Marsiliei, am văzut căzându-mi la picioare o 
femeie pe a cărei figură palidă se citeau foamea şi disperarea. 
Ea ridica ochii la cer, strigând să-i dau de pomană. Nenorocita 
fusese nevasta unui om care o iubea, ofiţer în armata franceză 
şi din căsătoria lor se născuse un fiu care trăia departe de 
dânsa. Când femeia aceea trăia fericită cu fiul şi bărbatul ei, tu 
ai început să-i pregăteşti nenorocirea şi nenorocirea o izbi. 

Îţi aduci aminte de Mercédès, îţi aduci aminte de fosta ta 
logodnică, Edmond Dantès? Văduvă, lipsită de fiul ei care 
plecase în Africa ca să spele pata pusă pe numele său, care era 
şi al tatălui său, nenorocita suferea mizeria şi foamea, în acest 
chip ţi-ai încoronat opera ta afurisită. Atât ai fost de crud 
Edmond Dantès! Alţii ar fi iertat, pentru ca femeia iubită de el să 
poată trăi fericită; alţii ar fi fost generoşi; şi eu te pot asigura că 
nevasta generalului Morcerf te iubea şi lângă bărbatul ei, că se 
gândea la tine necontenit, pentru tine plânsese sub vălul de 
mireasă; şi care a fost răsplata unei asemenea iubiri? Ai fi vrut, 
ca înainte de a-ţi aparţine sărmana catalană să fie osândită la o 
veşnică văduvie? Ea plânse, aşteptă în zadar ca tu să te întorci, 
crezându-te mort, se putu socoti liberă şi se uni cu altul. Tu eşti 
vanitos, nebun, crud! Vrei acum să ştii de ce te acuz că ai fost 
un prieten fals? Îţi aduci aminte de Albert Morcerf, îţi aduci 
aminte de timpul când prefăcându-i-te prieten, îl trădai, îl 
ameţeai cum şarpele îşi ameţeşte victima? lţi aduci aminte cum 
meditai să-l prăpădeşti, să-l aduci în mizerie, pe când el 
strângea mâna trădătorului care se pregătea a-l izbi de 
moarte!? Adu-ţi aminte de scena de la teatru, de nenorocitul 
care-ţi cerea satisfacţie şi de modul cum i-ai răspuns! Nu erai 
oare trădător mai rău decât luda?, unde-ţi era religia, 
Dumnezeul, credinţa? Ce dogme urmai tu în visele tale de 
răzbunare? Ce legi omeneşti ori divine te puteau achita de 
asemenea crime? 

— Nenorocitule, strigă contele mâniat, cine eşti tu ca să-mi 
vorbeşti astfel? Cine eşti tu ca să mă acuzi şi să mă osândeşti ca 
şi cum ai fi Dumnezeu? 

— Sunt alesul lui Dumnezeu, ca să te pedepsesc pe tine. 
Sunt cel care ţine spada pe care ţi-o dăduse Dumnezeu şi pe 
care ai aruncat-o ca să iei cuțitul ucigaşului. Ascultă-mă, pentru 
că "nu ţi-am spus tot ce aveam să-ţi spun. Vreau să-ţi explic de 


ce te acuz că ai fost un călău fără milă, un infanticid teribil. Adu- 
ţi aminte de domnul Villefort, adu-ţi aminte de micul Eduard, 
adu-ţi aminte de mama lui. 

— Oh! exclamă contele, au fost jertfiți părintelui meu. Mort 
de foame din cauza lui Villefort. Ştii tu cât iubeam şi respectam 
părul lui alb? Ştii tu ce e disperarea unui fiu, când i se spune: 
tată-tău a murit de foame departe de tine? Şi el nu era departe 
de fiul său, de fiul său închis în temniţă în care-l îngropase de 
viu procurorul regal. Ştii tu ce sunt aceste suferinţe? 

— Oh! Eu am suferit şi mai mult. Am văzut pe tată-meu în 
stare de nebunie, răspunse Benedict, l-am văzut suferind lângă 
mine, după ce văzuse cu groază dispărând toată familia sa în 
juru-i. 

— Doamne! Dar cine eşti? 

— Ce-ţi pasă? Sunt judecătorul tău şi voi fi călăul tău. 
Ascultă-mă şi tremură pentru că ai să-ţi auzi sentinţa! 

— Şi eşti tu altfel de om decât mine ca să mă poţi osândi? 
Pieptul tău nu are în el patimi, pentru ca tu să te poţi face 
judecătorul patimilor mele? 

— Da, răspunse Benedict cu un zâmbet de dispreţ, am fost 
ucigaş, ateu şi m-am pocăit, am devenit om drept şi cred în 
Dumnezeu. 

— Dar ce fel crezi, în ce fel ştii că Dumnezeu te-a iertat? 

— Să-ţi spun. În mijlocul unei furtuni teribile, mai teribilă 
încă pentru că era noapte, deasupra valurilor ce bolboroseau în 
jurul corăbiei mele, am rostit următoarele cuvinte: 

Dumnezeule, creatorul lumii,  lisuse unul născut 
atotputernicului, sfânt martir crucificat pentru mine şi pentru 
toţi oamenii, cred în tine şi în dreptatea ta şi iată, întărit cu 
credinţa ta, plec spre Edmond Dantes, ca să-i smulg una câte 
una toate afecțiunile. Dacă tu nu mă ierţi, dacă-mi osândeşti 
purtarea, fă-mă să "dispar în valuri..." 

Şi sării apoi într-o luntre însoţit de un singur om şi mă lăsai 
în voia furtunii. A doua zi, credeam în deplina dreptate a faptelor 
mele şi iată-mă în faţa ta. Ori pe unde am trecut, am auzit un 
strigăt care te osândeşte. Pe mare, strigătele lui Albert Morcerf, 
scăpat de mine din naufragiu! Pe uscat, glasul nenorocitei 
Mercedes. Recunoaşte deci, acum, că cerul te-a părăsit. Când 
am fost la tine acasă, în Veneţia, nu m-ai recunoscut drept omul 
mascat de la balul lui Gradenigo; nu te-ai împotrivit la sfatul 


meu de a duce copilul la masa săracilor; petrecând noaptea pe 
drumul de la Mantua la Florenţa, în coliba aceea, ca şi cum 
Dumnezeu ar fi vrut să-mi dovedească mie că erai osândit, ai 
stat lângă leagănul celor doi copii şi n-ai putut recunoaşte într- 
unul din ei pe fiul tău. 

— Oh! exclamă contele ca trăsnit. 

— Recunoaşte că cerul te osândeşte şi recunoaşte că 
momentele în care te-ai crezut mare şi inspirat erau numai 
momente de vanitate deşartă. Călău fără milă, tu n-ai putut 
niciodată ierta, în cruda ta răzbunare ai confundat pe vinovat cu 
nevinovat. Ei bine, pierderea fiului tău va plăti sângele lui 
Eduard Villefort. 

— Dar nu l-am ucis eu pe copilul acela! Striga contele! 

— Da! Toate crimele nevestei lui Villefort, cad asupră-ţi! 

— De ce? Spune! 

— Nu pot, pentru că între tine şi Dumnezeu e o taină pe 
care eu n-o pot dezlega; totuşi, dacă nu spun adevărul, dacă 
crimele acelei femei nu apasă pe conştiinţa ta, dezminte-mă în 
faţa lui Dumnezeu care ne aude. 

Contele îşi plecă fruntea şi stătu tăcut. 

— Ei bine zise Benedict, dacă îţi recunoşti greşeala vei 
recunoaşte şi dreptatea lui Dumnezeu. Imensele bogății pe care 
ea ţi le dăduse, ar fi trebuit să le împarţi săracilor, nu să te 
foloseşti tu de ele. Vezi, uită-te în jurul tău. Comorile de aici le- 
am împărţit săracilor şi le voi împărţi şi pe cele care le mai ai. 

— Fie, dar dă-mi copilul. Benedict pufni în râs. 

— Nu-ţi vei vedea copilul, răspunse el, mâna de mort l-a 
răpit! Un secret deopotrivă cu acel al mormântului apasă acum 
pe naşterea lui. 

— Blestem! Viaţa ta îmi va răspunde de a lui. 

Şi contele, palid, cu părul zburilit, făcu un pas spre Benedict 
cu pistoalele în mână. 

— Trage, am mai multă încredere în Dumnezeu decât în 
tine. 

— Nebunule! exclamă contele râzând şi plângând ca un 
nebun şi aruncând departe de sine cele două pistoale, care se 
descărcară de violenţa izbiturii. Om ori demon, tu nu-ţi închipui 
cât sufăr, tu nu eşti tată, nu ştii ce e dragostea părintească. 
Cere-mi tot ce-i vrea; îţi voi da orice pentru răscumpărarea fiului 
meu. 


— E cu neputinţă pentru că averile tale vor răscumpăra 
altceva!  Inchipuieşte-ţi că soţia ta, temându-se de vreo 
catastrofă, ar fi ieşit din barcă şi călăuzită de focurile mele, ar fi 
pornit încoace; Inchipuieşte-ţi apoi că vreo şase oameni, sărind 
în barcă i-ar fi dat foc, pe când patru braţe puternice ar fi ridicat 
trupul uşor al frumoasei Hayde şi l-ar fi transportat la intrarea 
grotei acesteia. 

Benedict abia sfârşea, când se auzi un țipăt ascuţit plecând 
din stânci. Contele răspunse cu un țipăt energic şi suindu-se 
repede pe scara grotei, se opri în culmea stâncii, întrebând cu 
ochii spaţiul, marea, cerul, râpele. 

— Hayde, Hayde! Striga el şi ecoul îi răspundea lugubru. 

— Vezi, colo, flăcările acelea pe apă, zise un glas la urechea 
contelui. 

Era Benedict. 

— Totul s-a sfârşit pentru tine! 

— Hayde, Hayde, unde eşti? În ce cursă infernală am căzut? 

Contele se uită împrejurul său, Benedict dispăruse, focurile 
se stinseseră şi abia se mai vedeau flăcările care consumau 
barca; şi în grotă o faclă ardea încă. 

Figura lui Edmond Dantès se zugrăvea ca o umbră 
fantastică pe cerul albastru. 

Cu braţele încrucişate pe piept, gâfâind, cu părul zburlit, 
bătut de vânt, stând pe stânca cea de sus a insulei, cu corpul 
aplecat deasupra abisului, părea geniul munţilor pe un piedestal 
de granit în faţa mării. 

Contele stătu câteva momente adânc afundat în gânduri; 
apoi scoțând un geamăt dureros, reveni încet în grotă. 

— Aici, zicea el, m-am îmbătat de posesiunea avuţiilor 
imense pe care venisem să le dezgrop! Oh! Sărmană minte 
omenească! M-am crezut puternic în lume; şi totul acum a 
dispărut. 

Unde e grota? Unde e fiica Orientului pe care am iubit-o? 
Unde e fiul meu? Unde e liniştea inimii mele? Totul a dispărut ca 
un vis, totul! 

Sunt încă imens de bogat, dar la ce-mi va sluji averea 
aceasta? Ce voi putea să mai fac în lume? Ce plăceri mai pot 
avea? 

Contele tăcu apoi un moment, se uită în jurul său şi alergă 
să ridice torţa care căzuse aproape sfârşită jos; torţa se stinse. 


Contele scoase un țipăt de groază văzându-se în întuneric. 

— Hayde, iubită Hayde, fatalitatea te prigoneşte şi pe tine! 
Oh! Aş da tot ce am ca să nu ţi se facă rău. Vină un om căruia 
să-i pot spune aceasta, fie el chiar îngerul răului! 

Şi tăcu aşteptând parcă un răspuns; o tăcere adâncă 
domina în juru-i. Contele repetă ce zise şi văzu scânteind o 
lumină în interiorul grotei şi peste câteva momente deosebi pe 
Benedict, tot mascat la faţă, dar venind cu paşii liniştiţi. 

— Conte de Monte-Cristo, zise el oprindu-se la o oarecare 
distanţă, bogăţiile tale în schimbul nevestei. 

— Tot ce am, dacă mi-o dai. 

— Atunci urmează-mă! 

Edmond urmă pe Benedict într-o altă sală a grotei, unde se 
afla o masă şi toate cele necesare pentru scris. 

Benedict făcând un semn contelui, se aşeză în faţa lui. 

Contele sfârşea peste puţin de scris câteva vorbe şi de 
iscălit nişte polite de o valoare enormă şi da în mâinile lui 
Benedict toată enorma sa avere. 

— Sunt sărac, ca şi în ziua când am venit prima dată aici şi 
mâine nu voi mai avea nici un prieten pe pământ; dar sunt 
fericit, dacă am putut scăpa pe Hayde. 

— Prea bine, zise Benedict. Ea îţi va fi înapoiată; voi pune în 
golful de la miază-zi o barcă; veţi pleca mâine. 

— Dar fiul meu? exclamă contele cu durere. 

— Secretul mormântului apasă asupră-i! răspunse solemn 
Benedict. 

Contele voia să vorbească, dar Hayde se arătă în sală şi 
alergă să se arunce în braţele lui. Benedict plecă. 


Capitolul LII Recunoştinţa lui Peppino 


Stătură îmbrăţişaţi câteva momente. 

— Sărmană Hayde! strigă contele după ce o sărută pe 
frunte. 

— Crezi oare că sufăr, dragul meu? Îl întrebă ea cu o 
nespusă candoare... Nu, nu, sunt fericită că mă aflu lângă tine. 

Edmond nu răspunse, o strânse la piept luându-i capul în 
mâini, ca şi cum s-ar fi gândit la viitorul care o aştepta. Expresia 


blândă şi suavă a figurii nevestei lui Monte-Cristo exprima un 
nespus simţământ de iubire. 

Pe lângă acest simţământ, situaţiile care se puteau ivi în 
viaţa socială nu contau pentru Hayde; contele i-l inspirase, ea îl 
concepea cu toată evidenţa sublimă a adevăratei amante; restul 
nu exista pentru dânsa. 

De aceea Hayde pricepea că putea fi fericită şi după 
nenorocirea neprevăzută care-i lovea pe amândoi. Nu tot aşa 
era pentru conte; el îşi închipuia bine ce viitor îl aştepta, după 
ce îi pierise prestigiul. Nimeni nu mai putea să-i fie prieten, nici 
o uşă nu mai putea să i se deschidă pentru a i se da adăpost, un 
râs batjocoritor îl va primi pretutindeni, după ce fusese, prin 
milioanele sale, stăpânul tuturor. 

— Hayde, zise el iluziile tale trebuiesc să dispară din faţa 
realităţii. Suntem săraci şi, eu cunosc îndeajuns lumea asta, 
pentru ca să fiu sigur că vei vărsa multe lacrimi de aici înainte. 

— Oare, dacă suntem săraci, nu vom putea fi fericiţi?... 
Toată fericirea este pentru mine să trăiesc cu tine şi cu fiul 
nostru. 

— Fiul nostru e pierdut fără nădejde; nu-l vom revedea... 
Hayde, disperată, scoase un țipăt înfiorător. 

Ea aruncă, apoi, asupra contelui o privire pasionată şi-i zise: 

— Imi aduc aminte că te-am întrebat odată dacă moartea e 
dureroasă şi pe atunci ea îmi făcea groază; acum însă nu este 
aşa, mâna ei îmi pare mai puţin crudă şi, după ea. Parcă văd un 
loc fericit. 

— Hayde! Murmură contele. 

— Ei bine, dragă; dacă lumea e ticăloasă, dacă avem să 
suferim, ce am pierde murind? Gândeşte-te la asta bine şi 
aşteaptă-mă; eu vin îndată. 

— Nu, Hayde, zise contele ţinând-o. Acum nu te las să pleci. 

— De ce? 

— Pricep gândul tău. 

— Ei şi? 

— Nu! Nu! Murmură contele. 

— Aşadar, acum, fugi de moarte, când numai moartea ne 
rămâne. Te-am auzit totuşi vorbind adesea de moarte ca de un 
binefăcător care trebuie aşteptată necontenit. Noi nu mai avem 
ce spera pe lume. De ce n-am sfârşi odată cu viaţa? 


— Ei bine, Hayde. Reluă contele, tu, care de multe ori şi 
aproape chiar din leagăn ai încercat nenorocirea şi ai dorit 
moartea ca singurul mijloc de a scăpa de suferinţă, nu tremuri 
deloc la ideea teribilei jertfe pe care o propui; dar cu ce drept 
divin sau omenesc am săvârşi noi această jertfă? Crezi tu că am 
dovedi curaj şi virtute bând otravă sau dându-ne o lovitură care 
să ne scape repede de oroarea mizeriei? În faţa tribunalului 
divin fapta noastră va fi o acţiune de slăbiciune sau de nebunie. 
Resemnarea cu care ne vom supune destinului va fi de mai 
mare valoare în ziua judecății din urmă. 

— Da, zise Hayde, te-am auzit adesea tratând ca sofisme 
asemenea raționamente. Ca să bei otravă sau ca să-ţi dai o 
lovitură de moarte, ziceai atunci, trebuie să ai o voinţă supremă 
care nu se găseşte la toţi. A vedea marea, a admira pământul, 
florile, a-ţi simţi sângele curgând sănătos prin vine şi a închide 
ochii zicând: Să adormim pentru totdeauna... Oh! Nu toţi au 
puterea de a repeta, cuvintele acestea, pentru a dormi somnul 
cel veşnic. Dragul meu, urmă Hayde, unde-ţi este tăria, voinţa? 
Unde-ţi este energia? 

— Prea bine, Hayde, răspunse contele îngălbenindu-se 
repede şi dându-şi înapoi părul" care-i căzuse pe frunte. După 
ce vei fi văzut marea, florile, lumea ce ne înconjoară, vei avea 
puterea să rosteşti cuvintele ce mi-ai spus? 

— Să încercăm! Murmură Hayde. Deocamdată, lasă-mă să 
pregătesc apa aceasta. 

Contele stătu nemişcat. 

Hayde scoase din buzunar o cutiuţă făcută dintr-un smarald 
mare cu capac de aur; îl deschise, luă în mână şase hapuri mici. 
Apoi turnă apă într-un vas şi aruncă într-însul cele şase hapuri 
care se topiră. 

— Un singur hap, zicea contele pe când Hayde le amesteca 
în apă, produce trei ceasuri de somn adânc; două, şase, trei, 
zece; patru, patrusprezece;... cinci, douăzeci;... şase, somnul 
veşnic! 

Hayde nu zise nimic, dar se aşeză lângă bărbatu-său, şi-l 
contemplă lung. 

Când primele raze ale zorilor pătrunseră în grotă prin 
crăpăturile stâncilor, Hayde mânca încă din ochi figura contelui 
de Monte-Cristo. 

Se sculă şi luându-l de mână îl sili să se scoale şi el. 


— Haide, lumina zilei luminează lumea... să ne urcăm pe 
stânci. lată otrava, dragă şi crede-mă, e singurul mijloc cu care 
vei putea înlătura nenorocirea începută pentru tine, din 
momentul când ţi-a dispărut imensa ta avuţie. 

Vom bea câte o parte egală, urmă Hayde turnând lichidul în 
două vase mai mici, pe care le aşeză la capetele mesei. Acum 
haide sus. Şi scoase pe conte din grotă, suindu-se amândoi pe 
stâncă. 

Marea era liniştită, soarele începea să se ridice, razele lui 
se răsfrângeau de departe în ape. O corabie cu pânzele 
desfăşurate şi umflate de vântul dimineţii, alerga de-a lungul 
insulei; în jurul lui Edmond totul lua o înfăţişare de viaţă, de 
bogăţie, de pace care-i rodea inima. 

Pe când el şi Hayde ziceau adio lumii, doi oameni, sărind pe 
una din crăpăturile de stâncă pe unde grota primea lumina, 
întindeau urechea spre a şti de unde le auzise cineva paşii. 
Convinşi că nu venea nimeni, merseră spre masa pe care Hayde 
pusese cele două vase cu otravă şi, se opriră acolo. 

— Care să fie? 

— Cred că acesta, răspunse celălalt, luând vasul care se 
afla de cealaltă parte a mesei: Hayde va lua pe cel mai de 
aproape. Şi apoi el vărsă pe cel pe care-l avea în mână şi, 
turnând într-însul apă, îl puse în acelaşi loc. 

— Prea bine; dar dacă contele ar lua pe celălalt? 

— Atunci voi sări la el. 

— Aşadar, vrei să-l scapi? 

— Da. 

— Dar ceasul lui din urmă a sunat. 

— ÎI voi întârzia. 

— Ah! zise tovarăşul lui cu un ton zeflemitor; te crezi mai 
tare decât ursita? Crezi că o poţi birui? 

— Imi voi plăti această datorie de recunoştinţă. Contele mi- 
a scăpat viaţa. Eu trebuie să o scap pe a lui. Să plecăm de aici... 
haidem. 

Şi cei doi oameni trecură în odaia de alături, unde se 
ascunseră repede pentru că Edmond, dând mâna frumoasei 
Hayde, cobora încet scara. 

Trecură, muţi, prin prima sală şi intrară în a doua, unde se 
opriră în faţa mesei. 


— Ei bine, Hayde, tot vrei să părăseşti o lume care ne păru 
aşa de frumoasă? 

— Dragă zise Hayde ştergându-şi o lacrimă; iartă-mi 
slăbiciunea, dar n-am parte să mor de voia mea. 

— Hayde! Hayde! exclamă contele strângând-o în braţe; 
sărmano, cât te iubesc! 

— Mulţumesc, dragă; îţi sunt recunoscătoare de această 
dragoste care nu e mai mică decât a mea. Sărută-mă! 

Contele îşi puse buzele pe ale nevestei; apoi aceasta, 
ducându-şi mâna la frunte şi întinzând repede braţul spre masă 
luă vasul care se afla lângă ea. 

— Dumnezeule! strigă contele. Hayde sorbise deja otrava. 

— Adio, plec, zise ea, zâmbind. Insoţeşte-mă. 

Edmond merse spre celălalt capăt al mesei, luă şi el celălalt 
vas şi-l goli cu cea mai mare linişte; apoi reveni lângă Hayde. 

— Oh! Dragul meu! exclamă ea, luându-l în braţe, te-am 
iubit... şi simţeam o mare durere cugetând că te puteam pierde, 
că o altă femeie putea să te sărute şi să te iubească aşa cum te 
sărut şi te iubesc eu... Oh! Asemenea idee nu o pot suferi fiicele 
ţării mele, care se dau cu sufletul şi cu trupul omului care le-a 
dobândit întâia sărutare... iartă-mă... Te-am iubit cât poate să 
iubească o femeie... Ai fost viaţa mea şi, după mine nu vei mai fi 
al altei femei; gelozia e de o mie de ori mai rea decât moartea! 
Mor şi tu mori cu mine! Ce-mi pasă de moarte? 

Hayde tăcu un moment, obrajii ei se învineţiră, ochii i se 
întunecară, buzele i se acoperiră de o spumă gălbuie. 

Contele îngenunche, o luă în braţe şi o duse la intrarea 
grotei. 

— Conte, conte! Îi zise Hayde îmbrăţişându-l, moartea nu 
mă îngrozeşte. Vezi, braţele mele te strâng la pieptu-mi care din 
ce în ce se răceşte. Moartea e o prietenă care ne smulge viaţa la 
fiece moment de plăcere şi ne adoarme suav... Eu... eu... eu... 
mor... conte... cea din urmă sărutare, cel din urmă suspin, cea 
din urmă cugetare a mea este pentru tine... pentru tine. 

Şi, zicând acestea, îşi lăsă capul pe braţul contelui; ochii ei 
rămaseră deschişi şi parcă priveau încă pe contele de Monte- 
Cristo cu nespusă gelozie. 

— A murit, murmură el punând jos cadavrul nevestei sale. 
De ce mai trăiesc eu oare? De ce focul teribil care arde 


măruntaiele nu se face simţit. A trecut un ceas... nu trebuie mai 
mult pentru ca otrava să-şi facă efectul! 

"Nu voi trăi fără tine! exclamă el sculându-se şi luând iarăşi 
în braţe trupul neînsufleţit al frumoasei Hayde. Haide, dulcea 
mea iubită, vom avea un mormânt vrednic de noi! 

Şi Edmond sui repede scara grotei, se urcă pe stâncă şi, 
strângând la piept cadavrul nevestei, alergă spre prăpastie 
strigând: 

— Doamne atotputernic, primeşte-mi sufletul! 

— Nu, strigă un glas şi contele se simţi oprit pe marginea 
prăpastiei de un braţ puternic. 

Cadavrul lui Hayde dispăru rostogolindu-se din stâncă în 
stâncă. 

— Nebunule! Cine eşti tu? 

— Nu trebuie să aibă cineva milioane ca să scape viaţa unui 
om, domnule conte; eu sunt Peppino, zis Roca Priori. 


Capitolul LIII Casa de ţară a familiei Morel 


Lângă Roma se vedea o frumoasă casă de ţară, pusă în 
mijlocul unei grădini, în faţa căreia se ridica un grilaj de fier. 

Maximilian Morel şi soţia lui Valentina, după ce plecaseră 
din Veneţia, se statorniciseră acolo. 

Acolo, dedaţi plăcerilor unei linişti intime, ei se bucurau 
departe de zgomotul lumii, de averea lor, împărțind Barăcilor 
milostenii multe. 

Casa era mobilată cu eleganţă, dar nu cu bogăţia opulentă 
şi barbară a altora. Stăpânii stimau pe servitori şi aceştia iubeau 
pe stăpâni, întrecându-se care mai de care să-i servească. 

Ziua trecea fără cea mai mică plictiseală. 

Dimineaţa, Valentina, alerga de colo până colo, ocupându- 
se de toate treburile căsniciei. O vedeai în grădină, la păsări, în 
casă, pretutindeni, până la ceasul dejunului, când cobora 
Maximilian din odaia lui. 

După aceea stăteau amândoi împreună... 

Valentina broda şi Morel mai totdeauna citea. Seara se 
suiau într-o cabrioletă pe care o mâna Maximilian şi făceau o 


mică plimbare. Când soarele se cobora spre apus, se întorceau 
acasă şi petreceau noaptea în aceeaşi armonie. 

Astfel petrecură mai multe luni, când într-o noapte, o 
întâmplare neprevăzută tulbură pentru câteva momente acea 
pace liniştită. 

Pe la vreo zece ceasuri, servitorii observară că o trăsură se 
oprise la poarta grădinii. 

În curând se auzi clopoţelul sunând tare."" 

Valentina şi Maximilian alergară să afle ce înseamnă acel 
sunet, când un servitor le spuse ce se întâmpla. 

— A sosit la poartă trăsura unui domn, zicea servitorul, care 
vrea să vorbească numaidecât cu domnul Morel, deşi nu a rostit 
numele acesta. 

— Cum? 

— A spus numai că voia să ceară un serviciu stăpânului 
casei şi că se ruga să nu fie făcut să aştepte prea mult. 

— Cine să fie! întrebă Valentina. 

— Ştiu eu! răspunse Morel. La ceasul acesta din noapte, un 
om care vrea să vorbească şi numaidecât, cu stăpânul sau cu 
stăpâna casei!... E puţin cam curios. Ce om e? 

— Nu l-am văzut, domnule; totuşi Petre, care a vorbit cu el, 
spune că glasul pare mai mult femeiesc decât de bărbat şi că 
după fizionomie pare din lumea aleasă. 

— Înorice caz, voi afla eu cine este. 

— Dar să-l introduc fără să-i ştiţi măcar numele? 

— Am să vorbesc cu el la poartă. Petre să vină cu mine. 
Deocamdată să se aprindă lumânări în salon. 

Şi Maximilian cobori în grădină şi, mergând spre poartă, 
observă, la lumina unui felinar, formele zvelte şi delicate ale 
unui tânăr, care se plimba, neliniştit, pe lângă o trăsură, 
oprindu-se din când în când lângă uşcioară. 

— Bună seara, începu Maximilian Pe cine căutaţi vă rog? 

— Pe dumneavoastră domnule, dacă dumneavoastră 
sunteţi stăpânul casei sau de aveţi vreun amestec în treburile lui 
răspunse tânărul cu un glas angelic, dar cu un aer de mâhnire, 
pe care Morel îl observă foarte bine 

— Dar nu cunoaşteţi cumva numele meu sau pe al aceluia 
pe care-l căutaţi? 

— Dumnezeu să mă ajute! Nu numai că nu ştiu cine sunteţi, 
dar se prea poate ca nici să nu fi avut vreodată plăcerea de a vă 


întâlni. Dar dacă sunteţi om de inimă, dacă doriţi să ne 
ajutaţi?... 

— Nu sunteţi singur? 

— Nu, nu pentru mine vă cer ajutor, dar nevasta mea mă 
însoţeşte şi ea suferă mult 

— Numele dv? întrebă Maximilian întrerupându-l cu interes. 

— Leon d'Armilly. 

— Să se deschidă poarta, porunci Maximilian servitorului 

— Bine, domnule Leon dArmill, eu sunt Maximilian Morel, 
vorbiţi şi de vă pot fi de folos în ceva 

— Oh domnule Morel, primesc oferta dumneavoastră 
Nevastă-mea şi eu am plecat din Roma şi am preferat să 
călătorim noaptea din cauza căldurii de peste zi, dar nevasta 
mea e în a opta lună de sarcină suferă mult şi zguduirea trăsurii 
o va face să anticipeze naşterea Ce pot face foarte departe de 
oraş şi în mijlocul nopţii. 

— N-aveti grijă, în casa mea sunt femei care vor da toate 
ajutoarele necesare doamnei. 

Leon d'Armilly alergă la trăsură şi după ce vorbi cu cineva, 
care se afla înăuntru, se întoarse la Maximilian care trimisese 
înainte pe Petre. 

— Domnule Morel! 

— Vă rog! 

— Sunteţi aşa de bun, încât am să vă mai cer o favoare 

— Poftim 

— Nu vreau, cât de puţin, să abuzez de gentileţea 
dumneavoastră ascunzându-vă un secret. 

— Vă ascult. 

— Sunt compromis, ca şi doamna care mă însoţeşte. 

— Cred că vă înţeleg, domnule d'Armilly, zise Maximilian 
zâmbind. 

— Vă spusesem că-mi era nevastă, dar. 

— Sfârşiţi 

— Ne lipseşte binecuvântarea nupţială. 

— Şi ce vreţi să spuneţi? 

— Ea e de familie bună, din Roma, a primit o educaţie 
aleasă şi ca oricărei femei de sângele ei, îi este foarte ruşine de 
greşeala făptuită. 

— Dar ce să fac eu"? Deocamdată să aibă răbdare şi să 
primească ajutoarele noastre 


— Bine, dar daţi-i voie să vă rămână necunoscută. 

— Cred că va fi greu în situaţia aceasta, totuşi. 

— Faţa îi este acoperită cu o mască de mătase, urmă 
d'Armilly. 

— Atunci, vă pot asigura că toţi vor respecta secretul 
doamnei. 

— Vă mulţumesc exclamă d'Armilly strângând mâna lui 
Morel şi alergă la trăsură. 

Peste câteva momente, o femeie cobora cu greutate din 
trăsură, care după ce coti în loc, porni spre grajduri, unde un 
servitor o aştepta după ordinul lui Maximilian. 

Valentina fusese înştiinţată şi dăduse ordine ca să se 
pregătească o odaie doamnei misterioase, căreia i se dădură 
cele mai mari îngrijiri. 

Dama era mascată şi starea ei arăta că în curând era să 
nască. 

Pe când, în casă, pregăteau toate cele necesare pentru 
momentul critic, Maximilian observa pe tânărul d'Armilly care se 
plimba agitat, ascultând din când în când la uşa odăii 
necunoscutei. 

Maximilian îi pregăti de mâncare. Tânărul cină şi vorbi cu 
gazda lui despre femei şi despre cai. Convorbirea alunecă 
asupra armelor, apoi asupra literaţilor şi, aşa, ei vorbiră cam 
despre toate, dar cu mare uşurinţă şi cu vioiciunea particulară 
tinerilor. După două ceasuri se auzi un geamăt în odaia de 
alături, pe urmă un țipăt înăbuşit şi apoi ţipetele unui copil. 

Leon d'Armilly fu dintr-o săritură la uşă şi Maximilian, 
apropiindu-se îi întinse mâna pe care tânărul i-o strânse într-un 
mod maşinal. 

— Primiţi felicitările mele, îi zise Morel. 

— Oh mulţumesc, domnule, răspunse Leon d'Armilly, cu un 
gest foarte ciudat, pe care Maximilian îl luă drept expresia 
patetică a simţământului paternităţii, deşteptat de primele 
ţipete ale unui copil Peste un moment o servitoare veni să 
anunţe cu zâmbetul pe buze şi foarte veselă şi voioasă că 
doamna născuse o fetiţă, puternică şi robustă, care era întreg 
portretul tatălui ei. 

Maximilian dădu acestor cuvinte obişnuite valoarea pe care 
o meritau. DArmilly răspunse 


— Ei se poate Totuşi, mi-ar plăcea să semene mai mult cu 
mamă-sa decât cu tată-său 

Uşa odăii se deschise şi tânărul merse de sărută pe dama 
misterioasă. 

Peste câteva zile, necunoscuta reveni în stare normală, aşa 
că putea pleca fără teamă. Leon d'Armilly, răsplătind în secret 
pe cei care ajutaseră pe tovarăşa lui, mulţumi cu multă 
recunoştinţă Valentinei şi lui Maximilian şi le ceru un nou 
serviciu. 

Doamna Morel nu ezită a se însărcina să găsească o doică 
pentru fetiţă, până ce mama putea s-o hrănească ea însăşi; n- 
avea copii şi-i iubea la nebunie, de aceea primi cu bunăvoință 
rugămintea domnului d'Armilly. A doua zi, mama, ridicând 
partea inferioară a mâăştii sale de mătase ca să sărute pe obraji 
fetiţa, mulţumi iarăşi Valentinei şi plecă împreună cu amantul ei. 

— Şi acum, Luizo? zise ea, scoţându-şi masca îndată ce 
trăsura se depărta. 

— Ce vrei, dragă Eugenio, am mai jucat încă odată rolul lui 
Leon d'Armilly şi nădăjduiesc că va fi cea din urmă dată. 

— Dar fiică-mea? 

— E în mâini bune şi într-o zi vei avea mângâierea s-o 
săruţi. Deocamdată, dragă Eugenio, să ne gândim la tine, uită 
trista împrejurare care te-a făcut mama şi presupune că eu aş fi 
într-adevăr tatăl copilei tale. 

— Tot glumeaţă, murmură Eugenia zâmbind şi ştergându-şi 
o lacrimă, cât îţi pizmuiesc firea 

— Eugenio, lumea şi teatrul ne aşteaptă Să revenim la visul 
nostru de fericire şi cugetă, dacă n-ai destulă putere, cugetă că 
trebuie să te ocupi de viitorul nevinovatei tale copile. 

— Da, da Luizo şi Dumnezeu îmi dă puterea să-mi 
împlinesc, precum doresc, această datorie. 


Capitolul LIV Mâna lui de Villefort 


Să revenim în insula Monte-Cristo, unde am lăsat pe conte. 
Era a doua zi după aceea în care Pepino îşi plătise datoria de 
recunoştinţă, mântuind viaţa lui Edmond Dantès. Acesta sta 


îngenunchiat pe marginea prăpastiei, în care căzuse cadavrul lui 
Hayde. Cu ochii îndreptaţi spre cer, se ruga 

Se resemnase ca un bun creştin, la soarta amară care-l 
aştepta în lume, luase o hotărâre şi, îngenunchind încă o dată 
pe stâncă adresă, un ultim adio cadavrului. 

Aducându-şi atunci aminte că-l aştepta o barcă, cobori 
încet pe țărm, hotărât să plece. Mergea cu capul plecat, cu 
braţele atârnându-i în jos, spre golful de la miază-zi, când un om 
îi ieşi înainte ca şi cum pământul s-ar fi despicat pentru a-l 
scoate afară. 

Era Benedict. 

Nu era mascat. Figura îi era liniştită, privirea rece şi buzele 
contractate zâmbeau ironic. La o mică depărtare, se vedea 
Peppino Rocca-Priori, cu pistoalele la brâu. 

Contele şi Benedict se priveau lung şi în tăcere unul pe 
altul. 

— Mă cunoşti în cele din urmă, Edmond Dantes? întrebă 
Benedict încrucişându-şi braţele pe piept. 

— Da murmură contele. 

— Sunt foarte bucuros, pentru că de nu, ar fi trebuit să-ţi 
aduc aminte numele lui Andrea Cavalcanti născocit de tine spre 
a juca un rol într-una din înspăimântătoarele tale comedii. 

— Şi tu eşti omul care m-a prigonit aşa de mult, zise 
contele cu un zâmbet de dispreţ Şi toate faptele tale le-ai 
săvârşit numai pentru ca să pui mâna pe bogăţiile mele. Şi-ţi 
mai dai numele pompos de ales al lui Dumnezeu. 

— Te amăgeşti conte de Monte-Cristo, răspunse Benedict 
Nu dorinţa de a mă înavuţi, am azi tot atâta avere cât aveam 
până să nu te lipsesc de a ta, care a fost împărţită între săraci. 
Te-am prigonit fără milă ca să răzbun sângele nevinovat al 
fratelui meu Eduard. 

— Frate-tău? 

— Da, cunosc istoria teribilă a naşterii mele, adică ştiu cine 
mi-a fost tată, şi-mi mai rămâne să aflu pe mama. Contele 
zâmbi 

— O cunoşti? 

— Da 

— Vorbeşte strigă Benedict îţi voi da tot ce-mi vei cere. 

— Îţi refuz oferta, Benedict! Îți datorezi viaţa baroanei 
Danglars. 


Benedict făcu un pas înapoi şi scoase un țipăt de uimire. Se 
făcu o tăcere adâncă. 

— Mulţumesc, domnule conte, zis el cu un aer sălbatic, îţi 
mulţumesc de generozitatea dumitale şi sunt sigur că, de n-ai fi 
ştiut cât mă va face să sufăr destăinuirea aceasta, nu mi-ai fi 
făcut-o. Ascultă-mă, acum, pentru cea din urmă oară, ne aflăm 
unul în faţa altuia, ascultă-mă un moment: am să-ţi spun despre 
câteva persoane cunoscute de d-ta. Baroana Danglars a fost 
jefuită de mine şi adusă în sărăcie, îi zise cu amărăciune 
tâlharul, care urmă: Nu ştiu acum unde mai e şi dacă mai 
trăieşte. 

"Baronul Danglars" a sfârşit cum începuse cariera lui de 
crime, adică simplu marinar, ucis de un om care naviga, ca şi 
dânsul, pilot pe bordul "Furtunei". 

Dumneata ai ocrotit totdeauna pe Luigi Vampa, pe tâlharul 
îndrăzneţ şi te lăudai totuşi că pedepseşti furtul şi omuciderea. 
Eu l-am dat pe o mână de galbeni, justiţiei omeneşti care-l 
pedepseşte. 

Acum, după ce te-am dus la cel din urmă grad de disperare, 
când toată ltalia te blestemă ori te face nebun; când nu mai ai 
nici soţie, nici fiu, când s-a sfârşit tot pentru contele de Monte- 
Cristo, te vei convinge că Dumnezeu te-a făcut atotputernic ca 
să răsplăteşti virtutea şi mi-a dat mie o îndrăzneală fără margini 
ca să pedepsesc crima? Amândoi am fost simple unelte ale 
dreptăţii lui, amândoi ne-am împlinit sarcina şi recădem în 
neant. 

Familia Morel şi altele, cu care ţi-ai împărţit o parte din 
avere, trăiesc fericite pe când dumneata vei sfârşi în mizerie 
pentru că ai fost prea îngâmfat. 

Mi-am plătit datoria, mâna de mort se va întoarce la 
cadavru. 

Şi el deschise repede un cufăraş, scoase o mână de mort şi 
agitând-o în faţa lui Edmond Dantès, strigă: 

— Om orbit de patimă, fii afurisit! 

Contele scoase un țipăt de disperare. Benedict şi Rocca- 
Priori dispăruseră. 

Edmond se uită împrejurul lui şi văzându-se singur, porni 
spre golful de la miază-zi. 

Peppino şi Benedict erau singuri. 

— Prea bine zise Benedict. Acum s-a sfârşit tot. 


— Cum? 

— De azi înainte căile noastre sunt diferite, fiecare vom 
merge pe a noastră. 

— Vrei să te desparţi de mine? ` 

— După ce mă vei duce în Franţa îţi voi da yahtul ție. In 
portofelul acesta vei găsi o sumă bună de bani şi te vei duce 
unde vei voi. 

— Bine, primesc, răspunse Peppino şi deoarece găsesc la 
dumneata simţăminte de cinste, am să te iau drept pildă şi mă 
voi duce la Paris căutând să trăiesc cum se cade. Dar, de vei 
avea nevoie de mine, voi fi totdeauna gata. 

— Nu ne vom mai revedea, a zis Benedict. 

— De ce? 

—  Închipuieşte-ţi că pământul s-a despicat ca să mă 
înghită. Eu am să dispar. 

— De nu aş cunoaşte unele din ciudăţeniile dumitale, aş 
crede că visezi. 

— Nebunule! Dar ce e oare? 

— Ce? 

— Viaţa oare nu e un vis? Acum câtva timp lumea întreagă 
repeta cu entuziasm numele celebrului conte de Monte-Cristo. 
Unde e el acum? Unde sunt laudele ce i se făceau? Unde sunt 
imensele lui avuţii, prestigiul lui, frumoasa lui greacă? Totul e un 
vis! 

Peppino stătu un moment pe gânduri. Apoi ridică iarăşi 
capul şi întrebă: 

— Dar fiul contelui? Nădăjduiesc că vei părăsi ideea de a-l 
ucide? 

— N-ai teamă. Am să-l încredinţez îngrijirilor unei familii de 
lângă Roma care-l va creşte şi va respecta misterul naşterii lui. 

Şi, după aceea, Benedict porni, însoţit de Peppino, spre 
golful de la răsărit, unde se îmbarcă pe yahtul "Furtuna" care-l 
aştepta. 

Peste cincisprezece zile, un om înfăşurat într-o manta 
neagră, sub care parcă ascundea ceva, parcă trupul unui copil 
de vreo trei ani, se oprea la poarta casei Morel lângă Roma. 

Se înnoptase, luna lumina slab faţada albă a unei case, 
unde se vedea o singură fereastră deschisă. 

Omul cu mantaua, după ce ascultă cu luare aminte, sigur 
că nimeni nu era pe acolo, deschise cu o cheie falsă poarta, 


intră în grădină şi merse până la scara casei. Acolo, desfăcu 
mantaua, întinse braţul şi aşeză pe primele trepte corpul unui 
copil care dormea adânc. 

Se întoarse înapoi, închise poarta şi trase tare de sârma 
clopoţelului, al cărui zăngănit răsună lung. 

La sunetul acela, Valentina se arătă la fereastra deschisă, 
pe când un servitor ieşea ca să vadă şi scotea un țipăt de 
mirare, oprindu-se locului pe scară. 

— Petre, întrebă Valentina, ce s-a întâmplat? 

— Doamnă, nu ştiu cine a pus un copil pe scară. Doamna 
Morel plecă de la fereastră şi cobori. 

— Da, aşa e. Dar cine l-a pus aici? 

— Poarta e închisă, zise Petre, care se întorcea din grădină. 
Şi nu e nimeni pe drum. 

Valentina luă copilul în braţe, se sui în salon şi merse la 
Maximilian. 

— Dragă, îi zise ea,. Dumnezeu ne dă doi copii; iată mirele 
fetei născută la noi. 

Şi apoi ea explică lui Maximilian ce se întâmplase. Copilul, 
uitându-se cu mirare la cei dinprejur, îşi ascunse faţa la sânul 
Valentinei. 

— Să vedem ce e hârtia asta de pe pieptul copilului, zise 
Maximilian. 

— Ai dreptate! zise Valentina, desfăcând hârtia şi citind: 


“Doamnă, 

Eşti bună şi milostivă, de aceea îti încredințez în numele lui 
Dumnezeu copilul acesta, pe care-l vei creşte ca şi cum ar fi al 
dumitale; sărmanul nevinovat este orfan. Presupune că viața lui 
începe de astăzi; naşterea lui trebuie să fie o taină între el şi 
trecut. 

Numele lui este Edmond." 


Scrisoarea era neiscălită. 

Valentina începu să plângă şi jură să fie mama orfanului. 

Maximilian nu se împotrivi. Şi cei doi soţi, îşi puseră toată 
inima ca să crească şi să iubească pe cei doi copii pe care li-i 
dăduse soarta şi copiii, crescură împreună dezmierdaţi de suava 
şi buna Valentina. 


Capitolul LV Cea din urmă noapte în insula 
Monte-Cristo 


După cea din urmă convorbire cu Benedict a lui Edmond 
Dantes, insula părea să fi rămas cu desăvârşire pustie. O ultimă 
barcă, ce părăsise insula mergea spre Franţa, pe când alta sta 
încă pe ancoră în golful de la miază-zi. O adâncă tăcere domnea 
în acele locuri. Insula începea să dispară în întunericul nopţii şi 
abia i se deosebeau de departe, culmile luminate de ultimele 
raze ale soarelui care apunea. Totuşi, insula nu era aşa de 
pustie, pe cât părea; un om umbla cu paşi înceţi şi măsuraţi 
printre stânci. Acel om era Edmond Dantes. 

El cobora spre una din prăpăstiile adânci ale insulei şi 
mergea cu paşi siguri deşi întunericul se lăsa tot mai gros în 
jurul lui. Cu cât el cobora mai adânc în prăpastie, cu atât capul i 
se pleca mai mult. Puțin mai departe o rază de lumină, 
pătrunzând printre crăpăturile stâncilor, veni să se proiecteze pe 
drumul urmat de Edmond Dantès. El se opri locului, mirat de 
acel lucru şi se uită împrejur. Surprins de a vedea acea lumină în 
insula pe care o credea pustie, se uită înspre locul de unde ea 
venea şi zări ca la o bătaie de puşcă, un foc, împrejurul căruia 
stăteau trei oameni. 

Atunci, Edmond îşi aduse aminte că rămăsese o barcă să-i 
aştepte în golful de miază-zi, aproape de locul unde ardea focul. 

Peste o jumătate de ceas, în care timp Edmond stătuse 
rezemat de o piatră, cu capul în mâini, privind pe cei trei 
marinari aceştia se sculară lăsând focul să slujească de semnal, 
săriră într-o luntre şi dispărură. 

Edmond porni către țărm, culese câteva ierburi şi le răsuci 
în mănunchi, le înmuie în apă, le aprinse şi, cu acea torţă 
improvizată, porni iarăşi în adâncul prăpăstiei! 

Peste puţin ajunse la baza râpei celei mai nalte, de pe 
vârful căreia, cu câţiva ani mai-nainte privea stâncile 
întrebându-le asupra comorilor imense despre care-i vorbise 
Farria. 

Edmond Dantès se opri şi, ridicând torţa sus, se uită jur- 
împrejur, până când ochii lui deosebiră un lucru care se afla la o 


mică distanţă. Atunci braţul lui căzu în jos, capul i se plecă pe 
piept şi el murmură cuvântul: 

— Hayde! 

Expresia cu care Edmond rosti acest nume era un ciudat 
amestec de dragoste, de tânguire şi de remuşcări, expresia de 
durere a cuiva care vede dispărând, fără veste, tot ce avea el 
mai scump pe lume. Edmond nu mai putea nădăjdui în viitor, 
lacrimile nu-i mai puteau uşura durerea şi ele nici nu-i mai 
curgeau din ochi. 

Acolo, pentru întâia dată, el se recunoscu mic şi 
neputincios. Atunci îşi osândi viaţa trecută, ocupată numai de 
răzbunarea lui neîndurată. 

— Hayde, Hayde! exclamă el îngenunchind lângă cadavrul 
nevestei sale. Oh, de-ar fi vrut Dumnezeu ca tu să nu-ţi fi legat 
soarta de a mea! N-ai fi părăsit aşa de repede pământul, lumea, 
în care trebuia să trăieşti fericită şi liniştită. lartă-mă, Hayde, 
iartă-mă! Mirele Mercede&sei nu putea fi bărbatul tău. Vai! Vai! 
Inima mea fusese dată altei femei şi pentru tine nu puteam 
avea decât un simţământ care semăna cu un vis ce trebuia să 
dispară într-o zi. Acea zi a sosit şi acum totul s-a sfârşit, acum 
nu-mi mai rămâne decât noaptea veşnică a disperării. 

Edmond îşi lăsă capul pe piept şi întinse braţele spre 
cadavrul desfigurat, parcă ar fi vrut să-l ridice de jos. 

Dar deodată el sări în picioare exclamând cu disperare: 

— Hayde, Hayde! Tu ai murit! Buzele tale nu se vor mai 
putea pune pe ale mele! Inima ta nu va mai bate pe a mea! Vai! 
Eu n-am puterea să te reînviez! Sunt slab şi mic, căci sunt om! 

Un zâmbet de amar dispreţ îi trecu pe buze şi el urmă: 

— Doamne atotputernic, am păcătuit şi din adâncul inimii 
plâng greşelile trecutului: am fost neîndurat în răzbunare, am 
fost crud, nebun. Dar aşa e: spada dreptăţii tale a fost o unealtă 
de nedreptate în mâinile mele. Nu m-am gândit la tine, Isuse, 
căci aş fi iertat celor care mă chinuiseră şi îmi făcuseră tatăl să 
moară de foame. Cel mult m-aş fi răzbunat pe Villefort şipe 
Danglars, dar le-aş fi cruțat familiile. lartă-mă, Doamne, iartă- 
mă! 

Edmond căzu iarăşi în genunchi şi stătu astfel o vreme; 
sculându-se apoi în sus luă sub braţul drept cadavrul iubitei lui 
Hayde şi începu să suie încet o potecă şerpuită printre stânci, 
care ducea într-un loc unde se aflau capetele a o mulţime de 


drumuri menite să rătăcească pe cel care ar fi vrut să descopere 
cumva locul unde stau îngropate comorile cardinalului Spada. 

Peste un sfert de ceas, Edmond ajunse în vestibulul grotei. 
Intră, cobori scara de marmură, trecu prin prima odaie, intră în a 
doua, merse spre peretele din stânga şi aşeză cadavrul acolo. 

— Aici, murmură el, aci m-am oprit acum zece ani, după 
multe oboseli, să privesc comorile abatelui Farria. Sărmanul 
bătrân; tot veninul pe care răutatea oamenilor şi-l îngrămădise 
în piept, îmi amări inima mea şi mă făcu aşa de crud cum am 
fost! 

Apoi Edmond, înarmat cu o varga de fier scoasă din 
piedestalul unei statui rupte, sapă o groapă, lângă temelia 
vestibulului. Acolo, el puse trupul frumoasei Hayde şi începu să-l 
acopere cu pământ până ce-i ascunse faţa. Pe urmă târî o piatră 
enormă, o puse peste groapă şi plecă. 

Totul s-a sfârşit. Contele de Monte-Cristo, aşa de admirat 
de oameni, pizmuit de atâta lume şi acum compătimit chiar de 
el însuşi a pierdut tot, chiar şi cea din urmă afecţiune! 

Când el ieşea din grotă, zorile zilei se iveau deja. Edmond 
merse către culmea râpei şi contemplă în extaz, tabloul 
admirabil ce se desfăşura la picioarele lui şi a cărui linişte 
contrasta, aşa de mult cu furtuna ce-i urla vijelioasă în inimă. Pe 
urmă, cobori spre golful de la miază-zi şi făcu un semn celor din 
barca ce-l aşteptau, din porunca lui Benedict. 

— Către coasta Italiei, porunci Edmond, stând cu o linişte 
aparentă în barcă, pe când ea se depărta. 


Capitolul LVI Întoarcerea la mormânt 


După ce lăsă Valentinei pe fiul lui Edmond, Benedict porni 
ca să se întoarcă la Paris, unde se despărţi de Peppino care 
avea de gând, spunea el, să deschidă o prăvălie de haine vechi, 
singurul comerţ care-i plăcea. 

Fiul lui Villefort se duse acasă la un notar, pe a cărui 
locuinţă o cunoştea foarte bine. Figura severă a lui Benedict, 
vorbirea lui liniştită şi precisă, inspirară mare simpatie notarului. 

Peste o jumătate de ceas, acesta află tot ce se cerea de la 
dânsul. Benedict îl puse să facă un act de donaţie de vreo 


douăsprezece milioane de lei în favoarea doamnei Valentina Mo- 
rel, domiciliată la Roma, cu condiţia să întrebuinţeze veniturile 
banilor la facerea mai multor aziluri pentru copii şi pentru 
bătrâni în Italia şi în Franţa. Donaţia i se transmitea ca din 
partea unei societăţi secrete de binefacere, al cărei însărcinat 
era Benedict. 

Un alt capital de şase milioane lei trebuia pus la dispoziţia 
domnului Albert Mondego, din Marsilia, în numele unui vechi 
datornic al răposatului lui tată, contele de Morcerf, care îşi 
plătea datoria, pentru care nu exista nici un act. 

După ce iscăli de faţă cu mai mulţi martori acele acte, 
Benedict plecă de la notar şi se duse într-un hotel unde stătu 
până ce se în opta. 

Erau opt ceasuri, când el ieşi înfăşurat în mantaua cea 
neagră cu care se masca de obicei. 

Merse la cimitirul Pere-Lachaise, la poarta căruia bătu de 
mai multe ori. 

— Cine e? întrebă un glas care i se păru cunoscut lui 
Benedict. 

— Un prieten, răspunse el liniştit. 

— Prieteni, la vremea asta la poarta cimitirului! Oh! 
exclamă paznicul scoțând afară, din uşa căsuţei lui, braţul în 
care ţinea un felinar. 

— Vrei poate să fie un vrăjmaş? întrebă Benedict cu aceeaşi 
linişte. 

— Prieten ori vrăjmaş, de-i fi, pentru mine tot atâta face; îţi 
spun limpede că la ceasul acesta nu vin pe la mine prieteni şi că 
dacă eşti vrăjmaş nici nu vreau să ştiu de tine; poarta e închisă, 
zidurile sunt înalte şi eu am două puşti bune cu câte două ţevi 
pe care le voi întrebuința la nevoie. 

— Minunat! Dar dacă voi dovedi că nu sunt nici prieten nici 
vrăjmaş? 

— Cum? 

— Uită-te la punga asta plină. 

— Oh! Oh! strigă paznicul auzind sunetul banilor. Asta e 
altă treabă. Acum te mai pricep şi eu. 

— Bine că pricepi odată. 

— Ce vrei? 

— Deschide. 

Fu un moment de tăcere. 


— la spune-mi nu eşti cumva un oarecare lord... 

— Villmoor, zise Benedict fără să cugete mult. 

— Tocmai! Prea bine. Atunci alerg să-ţi deschid, domnule; 
te-am recunoscut eu după ciudatul dumitale gust de a veni să 
baţi la poarta unui cimitir când toţi fug de el. Poţi să intri. 

Poarta se deschise şi Benedict intră. 

— Ce mormânt vrei să vizitezi? 

— Pe al familiilor Saint-Meran şi Villefort. 

— Oh! Mormăi paznicul, i-o fi venit ideea să aducă înapoi ce 
a furat... ei! Nu... e prea ticălos pentru ca să facă aşa ceva. Vine 
desigur cu o altă idee, dar poate fi sigur că de rândul acesta 
intră singur în gura lupului. 

Peste câteva minute, paznicul mergea înaintea lui Benedict, 
cu un felinar, spre hruba cunoscută. 

Benedict se opri la oarecare distanţă, pe când călăuza lui 
deschidea hruba. Apoi, paznicul lăsă felinarul jos şi făcu lui 
Benedict un semn pe care acesta îl înţelese. 

Când zgomotul paşilor paznicului se pierdu în depărtare, el 
luă felinarul şi cobori treptele de marmoră care-l duceau între 
cadavrele familiei sale. 

Totul era întocmai ca în ziua când Benedict ieşise de-acolo. 

El deschise uşor sicriul tatălui său, al cărui schelet zăcea în 
aceiaşi poziţie, cu un braţ pe piept, cu braţul celălalt de-a lungul 
trupului. 

După ce privi lung scheletul, Benedict scoase cufăraşul de 
lemn negru, luă din el mâna îngheţată şi uscată şi o puse pe 
cadavru. 

— Datoria e plătită, tată şi mâna ta atâta timp ridicată 
împotriva celor vii, acum se poate odihni pe pieptul în care 
bătea o inimă aşa de nenorocită. Primeşte sărutarea aceasta, 
cea din urmă dovadă a respectului ce mi-au inspirat suferinţele 
tale teribile. Şi adio pentru totdeauna. 

Apoi sărută mâna cadavrului, închise coşciugul, luă 
felinarul, sui scara mormântului şi, găsind uşa închisă, o împinse 
cu mâna stângă: puse apoi felinarul jos şi apăsă cu tot trupul, 
dar uşa nu se deschise. Câtva timp el rămase zdrobit, fără o 
idee, fără să înţeleagă ce i se întâmplase; dar în curând îşi 
reveni în fire şi putu să-şi dea seama de ce era închisă uşa. 

Îi fu de ajuns să-şi aducă aminte de prima oară când intrase 
acolo. 


— Sunt acuzat de profanaţie şi voi cădea în mâna justiţiei. 
Acum un an şi jumătate am jefuit mormântul acesta şi am fugit 
fără să satisfac lăcomia paznicului, care se răzbună acum. 

Benedict, obişnuit să lupte cu primejdia, nu avea 
deşertăciunea de-a voi ceea ce era cu neputinţă; se aşeză pe 
treptele scării şi aşteptă. 

Peste un ceas auzi că mai multe persoane se apropiau de 
mormânt. Uşa se deschise şi el văzu pe un agent de poliţie, 
urmat de doi gardişti. 

— Urmează-ne, zise agentul lui Benedict. 

—  Împlinească-se voinţa lui Dumnezeu până la sfârşit! 
Murmură el punându-se între gardişti. 

Paznicul îl urmă până la poartă şi acolo îi strigă: 

— La revedere, domnule Willmoor, lord de contrabandă. 
Benedict fu dus la comisarul mahalalei, care porunci să fie închis 
la "Forța". 


Capitolul LVII  Răbdarea mielului lui Dumnezeu 
fie cu voi! 


Contele de Monte-Cristo nu ştiuse a se folosi de imensa 
putere ce avusese. Patimile îl târâseră şi el nu fusese altceva 
decât un om de rând, ca toţi ceilalţi, nu se ridicase mai presus 
decât dânşii. Simţămintele lui nu erau decât tot din sfera 
obişnuită a patimilor omeneşti. 

Dar, acum, contele era mare în supunerea cu care-şi 
recunoştea greşelile; în resemnarea cu care îşi pleca fruntea 
înaintea dreptăţii divine. 

El se află acum în Roma şi nimeni nu l-ar recunoaşte pe 
dânsul într-un om cu faţa slabă, îmbrăcat cu rasa umilă a 
călugărilor penitenţi, care merge încet, cu picioarele goale şi cu 
capul aplecat pe piept spre hotelul cunoscut al lui Pastrini. 

Sosi acolo tocmai în momentul când se apropia la poartă o 
trăsură, din care coborâră două femei tinere; una din ele, cea 
mai tânără era îmbrăcată în negru şi ţinea capul în jos cum 
crinul bătut de vânt se îndoaie pe plantă. 

Edmond, văzând-o, îşi ascunse repede capul în mâini, parcă 
n-ar fi vrut să fie recunoscut. Cea mai în vârstă dintre cele două 


doamne observând pe acel smerit penitent în vestibulul 
hotelului, scoase din pungă o monedă mică de argint şi, 
întinzând-mâna înmănuşată, oferi banul cerşetorului şi urmă 
apoi pe prietena ei care deja suise câteva trepte. 

Edmond rămase în extaz, uitându-se la milostenia primită; 
apoi, ridicând cu mâhnire din umeri, o sărută şi câteva lacrimi 
curseră pe obrajii lui. 

— Da, murmură el, fie aceasta prima mea faptă de 
smerenie creştină. Să sărutăm milostenia, dată fără îngâmfare 
şi chiar fără ca eu s-o fi cerut. Oh!! Să-i dea Dumnezeu în cero 
răsplată potrivită emoţiei ce a produs această milostenie unui 
sărman păcătos. 

Pe când el rostea aceste cuvinte tresări auzind pe Pastrini 
care-i zicea mânios: 

— Ei! Cerşetorule, pleacă d-aici şi răbdarea Mielului lui 
Dumnezeu fie cu tine. Eu nu-ţi pot da nimic. 

Edmond ridică ochii şi văzu în capul scării pe faimosul 
hotelier. 

— Îţi spun să pleci, eu n-am nimic de dat. 

— Ţi-am cerut ceva? Il întrebă Edmond, uitându-se scârbit 
la dânsul. 

— Nu-ţi pot da decât resturile de la masă, dar acum e prea 
devreme! Şi apoi am eu alţi săraci. 

— Nu ţi-am cerut milostenie. 

— Aşa e; dar atunci nu sta aici să-mi superi muşteriii de 
acum câtva timp. 

— De acum câtva timp... ah! Acum încep să pricep şi ce 
vrei să afli? Ce lucru?... 

La întrebarea această a lui Edmond, Pastrini care pregătise 
o reticenţă spre a afla de la călugăr un fapt mai anumit, se uită 
lung şi cu mare curiozitate la el văzând că nu izbutise. 

Şi, fiindcă Pastrimi se afla în capul scării şi avea în stânga 
odăiţa ce-i slujea de birou şi în care primea odată pe Vampa şi 
pe Peppino, întoarse cheia şi împinse uşa, făcând un semn 
cerşetorului ca să-l urmeze. 

Edmond intră, după Pastrini, în birou. 

— Stai, cerşetorule, îi zise italianul cu ironie, stai şi 
vorbeşte. 

Edmond se aşeză pe scaun în faţa lui Pastrini care-l întreba 
lacom din ochi. 


— Frate, zise Edmond, am fost de faţă la cele din urmă 
momente ale unui om puternic, i-am, ascultat spovedania şi i- 
am dat o făgăduială solemnă, pentru liniştea sufletului lui. Din 
momentul acela, însărcinat de el să răsplătesc pe câţiva care l- 
au slujit cu credinţă în viaţă, caut pe cei către care am să-mi 
împlinesc sarcina. 

— Bine, zise Pastrini dar cine era păcătosul? " 

— Spune-mi mai întâi cine este acela căruia i-ai făcut mai 
multe slujbe şi vom ajunge la acelaşi rezultat. 

— Aşa e, deşi am făcut servicii unei lumi întregi, adaugă 
repede italianul cu un aer de nepăsare prefăcută. Prinţi, conti, 
marchizi, particulari, bogaţi cu dare de mână, săraci... 

Edmond tăcu şi apoi zise: 

— Nu făcea parte din niciuna din clasele acestea. 

— Este o absurditate, frate cerşetorule; atunci nu era 
nimeni. 

— Nu, era cineva. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu-mi convine să spun. 

— Ei! la să sfârşim... astea-s palavre ca să ajungi a-mi cere 
de pomană... Nu-ţi pot da nimic, şi-am mai spus, du-te cu 
Dumnezeu! 

— Vreau să vorbesc de Luigi Vampa, zise Edmond. 

— Vampa! Murmură Pastrini. 

— Ah! Aşa e, mâine îl curăţă... şi mi s-a spus că nu maie 
nici o fereastră liberă în piaţa Poporului. 

— N-ai cunoscut, n-ai servit pe Luigi Vampa, Pastrini? 
întrebă Edmond cu glas grav. 

— Pe Madona! Gângăvi Pastrini. 

— Răspunde. 

— Dar mi-ai spus că ai asistat la cele din urmă momente 
ale unui om şi Vampa e încă viu. 

— Am spus adevărul; eu făceam aluzie la cele din urmă 
momente lumeşti; eu încă n-am fost făcut călugăr. 

— Şi nădăjduieşti să fii făcut? Începi de la o condiţie foarte 
smerită. 

— Aşa trebuie "să porneşti pe calea cerului. 

— Dar atunci, urmă Pastrini după ce se gândi un moment... 
Vampa te-a însărcinat să răsplăteşti, adică să dai o gratificaţie?! 

— Unui om care l-a slujit cu credinţă şi dezinteresat. 


— Ah! Desigur, cugetă Pastrini, el şi-a adus aminte de 
vestea pe care i-am dat-o din partea casei Thompson şi French. 
E limpede şi lămurit că nu e nici o primejdie să spun adevărul. 

— Şi eşti dumneata omul acela, Pastrini? 

— Nu ştiu. 

— Cum adică? 

— Adică l-am putut sluji fără să ştiu, adică am putut sluji pe 
un om fără să ştiu că era Luigi Vampa, pentru că el se schimba 
în aşa chip încât mergea la teatre, umbla prin oraş şi nimeni nu-l 
cunoştea. 

Era ca şi un oarecare conte de Monte-Cristo; vrăjitor 
afurisit, care, mulţumită unei mâini de mort, făcea tot ce vroia, 
cu toate că avea un titlu atât de pompos. 

Cuvintele hotelierului interesa pe Edmond care, deşi mişcat 
de chipul în care era tratat, avu vreme însă ca să-şi vină în fire 
şi să-şi stăpânească tulburarea. 

— Ce om era contele acesta? Îl întrebă el, întrerupându-l. 

— Oh, s-a vorbit mult de dânsul şi eu am folosit îndeajuns la 
demascarea lui. L-am cunoscut foarte de aproape, şi-ţi jur că 
deşi va redobândi talismanul şi va izbuti să se arate iarăşi sub 
diferite forme, nu mă va mai înşela. Dar să ne ocupăm de acest 
Luigi Vampa. 

— Nu, nu. Mi-ai vorbit de un om de care mi-a vorbit şi el; 
doresc să-mi mai spui ceva despre dânsul. 

— Frate, îţi pot împlini dorinţa. 

— Vorbeşte-mi mai cu seama despre mâna de mort, care 
mi-ai spus că era un fel de talisman. 

— Oh! Da, un talisman drăcesc. Nu putea fi decât mâna 
unui executat. 

— Da! exclamă Edmond fără să vrea. 

— Ah! Ştiai deja că era mâna unui executat? Fusese vreo 
învoială misterioasă între el şi mormânt, cine ştie ce vrăji! Ce 
drăcenie! Oricum însă, contele se transforma când în femeie, 
când în tânăr bolnăvicios, când în mască, când în pasăre; dar 
talismanul i-a fost furat şi el a fost pierdut pentru totdeauna. Un 
francez care a stat la mine, îl urmărea de-aproape ca să-i spună 
nu ştiu ce cuvânt magic şi să-l prăpădească de tot. Acest 
francez îi furase talismanul şi-l ţinea într-un cufăraş de fier pe 
care-l purta cu dânsul. Vampa şi un oarecare Rocca-Priori, 


credinciosul lui, au văzut mâna de mort şi de asemenea un 
oarecare Danglars... 

— Danglars, întrerupse Edmond şi ce s-a făcut dânsul? 

— Mi-a spus că a murit fiind marinar pe Mediterana. 

— Oh! Dumnezeule, murmură contele. 

— E mai bine pentru contele de Monte-Cristo că l-a dus 
dracul în iad, pentru că altfel ar avea acum de furcă în Franţa, 
cu tribunalele, pentru că e acuzat de o crimă îngrozitoare, cum 
ar fi vorba de morminte profanate, jefuite. Afurisitul! Nu 
respecta nici morţii! 

Urmă un moment de tăcere. 

— Cât despre Luigi Vampa... urmă Pastrini. 

— E de prisos să mai vorbim, îl întrerupse Edmond, nu eşti 
omul de care vorbea nenorocitul. 

— Nu sunt? 

— Nu. 

— Cine-ţi spune? 

— Dumneata. Nu văd un semn oarecare... 

— Nu ştiu semne, eu! răspunse Pastrini făcând însă mai 
multe strâmbături şi frecându-se la ochi cu mâna dreaptă. 

Edmond înţelese semnul dar nu răspunse şi zâmbi cu 
tristeţe. 

— Ei! Spuneam eu că ai să sfârşeşti cerându-mi de 
pomană. Du-te, du-te, vicleşugul ăsta mă scârbeşte, n-am nimic, 
n-am nimic de dat. 

Şi Pastrini începu să împingă pe cerşetor afară din birou, 
când un personaj intră şi-l întrerupse. 

Noul venit era de statură mijlocie, deja cam bătrân şi cu o 
figură severă care insufla încredere, deşi ochii îi erau injectaţi de 
sânge. 

— Ce vreţi, domnule? întrebă Pastrini. 

— Acesta e hotelul Londrei? 

— Pe Madonna! Ai ochi şi nu vezi? Nu mai e altul ca acesta 
în Roma şi muşteriii sunt trataţi cum merită şi adesea în odăile 
acestui hotel au dormit prinți, marchizi, conți. 

— Bine; atunci ai să ai bunătatea a-mi spune ce persoane 
stau la d-ta? 

— Ce! exclamă Pastrinni, speriat eşti agent de poliţie? 

— Nu; sunt călător şi caut pe cineva... 

— Spune-i numele. 


— E de prisos pentru că nu mai are numele cu care-l pot 
căuta şi, în cazul acesta, ai putea spune că nu e, fără să fii sigur. 

— Are nume multe? 

— Da; dar să lăsăm întrebările. Te cunosc pentru că am 
avut plăcerea să stau în hotelul dumitale. 

— Într-adevăr, fizionomia dumitale mi se pare cunoscută, 
dar nu-mi aduc bine aminte cine eşti. La mine vine foarte multă 
lume. 

— Ei bine, sunt Bertuccio, intendentul domnului conte de 
Monte-Cristo! 

— Al contelui de Monte-Cristo! exclamă Pastrini uitându-se 
drept în ochii lui Bertuccio. 

— Fiind în călătorie cu excelența sa, am venit la Roma, 
sigur că-l voi întâlni. Domnului conte i-a plăcut totdeauna oraşul 
acesta. 

— Domnule Bertuccio, casa mea nu e adăpost de vrăjitori şi 
de pungaşi. 

— Cred şi eu, mai ales că, atunci când am stat cu stăpânu- 
meu, am admirat buna rânduială din stabilimentul dumitale. 

— Aşadar, nu se află în casa mea un nemernic cum e 
contele de Monte-Cristo. 

— Ticălosule! strigă Bertucccio, făcând un pas înapoi şi 
scrâşnind din dinţi pe când ochii lui aruncau fulgere. 

Edmond rămase nemişcat. 

— Îţi repet, domnule Bertuccio, să te duci aiurea ca să cauţi 
pe afurisitul dumitale vrăjitor, a cărui privire ar fi de-ajuns ca să- 
mi aprindă hotelul şi să-mi înnegrească inima mea curată de 
bun credincios. 

— Blestematule! strigă Bertuccio ştii tu de cine vorbeşti? 

— Ştiu şi toţi îţi vor spune acelaşi lucru despre contele 
dumitale, înghiţit acum de iad împreună cu ţiitoarea lui greacă. 

— Dumnezeule! exclamă deodată cerşetorul tremurând, 
cea mai nevinovată, cea mai virtuoasă dintre femei! 
Dumnezeule! Orice afară de chinul acesta! 

— Ce-aud? Glasul acesta... murmură Bertuccio. 

— Ce spui? întrebă Pastrini.. 

— Mi se pare că bietul cerşetor e cam smintit. 

Pastrini, ca şi intendentul, se uitau cu luare aminte la 
cerşetor a cărui faţă era ascunsă în glugă. 


— Ei, ce oi fi având eu să ascult vorbe fără şir! Urmă 
Pastrini. Domnule Bertuccio, du-te de caută pe contele dumitale 
în vreo închisoare ori în iad. Eu, dacă va veni cumva aici, îl voi 
primi cu două palme bune. 

— Domnule Pastrini, am să te învăţ cum să vorbeşti 
cuviincios de un om ca domnul conte de Monte-Cristo... 

Şi Bertuccio porni asupra lui Pastrini. Dar cerşetorul, 
repezindu-se între ei, exclamă: 

— Pace vouă! 

Pastrini râzând cu hohot, sui repede scara şi dispăru în 
hotel. 

Bertuccio, văzându-se singur porni spre drum, uitându-se 
cu nelinişte la cerşetor care-l preceda cu vreo douăzeci de paşi. 

Impresionat de înfăţişarea lui, voia să-i vorbească şi de 
aceea îl urmări până la o casă dintr-o mahala depărtată. 

Ajungând acolo, cerşetorul descuie uşa şi sui scara, până în 
odăiţa lui, o odăiţă cu pereţi umezi şi negri, cu tavanul acoperit 
cu pânze de păianjeni. Lăsase uşa deschisă, parcă ar fi ştiut că-l 
urmărea cineva şi ajungând în mijlocul odăii, se întoarse repede 
descoperindu-şi faţa. 

— Oh! Stăpânul meu! 

— Scoală-te, Bertuccio, îi zise Edmond cu glas liniştit, Modul 
smerit cu care vorbeai odată contelui de Monte-Cristo, stăpânul 
şi prietenul tău, nu se mai potriveşte acelui care stă în faţa unui 
om mai sărac şi mai smerit ca cel din urmă cerşetor. 

— Ce zici, stăpâne! Ce fatalitate? Visez ori sunt treaz? 

— Nu, nu, Bertuccio. Îţi spun adevărul. Trecutul a fost un vis 
teribil uneori şi rai consolat de vre-o scurtă plăcere. 

— Dumnezeule! 

— Scoală-te, Bertuccio, urmă Edmond, ridicându-l; cel puţin 
te pot vedea şi din câţi au trăit cu mine în timpul măririi mele tu 
singur rămâi liniştit şi fericit. Aşa a vrut Dumnezeu. Tu ai 
descoperit pe fiul lui Villefort, vipera care era să-mi muşte inima 
şi să-mi otrăvească existenţa. 

— Dar nu pricep!., ceea ce văd, ce aud, îmi pare de 
necrezut... ce s-a întâmplat?... 

— M-am amăgit ca oricare om şi mai mult încă pentru că 
am fost mai puternic decât toţi... m-am amăgit; da şi acum, 
pocăindu-mă îmi ispăşesc greşeala; de m-ar ierta Dumnezeu la 
sfâr-şitul martiriului meu. 


— Dar soţia dumitale? 

— Hayde! Hayde! Caut-o în stâncile... Şi se opri. 

— Nu, zise el pe dată, nu; nimeni nu va şti unde mi-am 
ascuns comoara... Nimeni nu-ti va tulbura odihna... nimeni nu-ţi 
va profana cenuşa, sărmană Hayde! Hayde e în cer. Bertuccio îşi 
acoperi faţa cu mâinile şi plânse. 

— Oh! Stăpâne, eu care te-am admirat, aşa de puternic, 
aşa de mare, aşa de mărinimos, înotând în plăceri, în fericire, să 
te vad acum smerit, sărac, cu inima amărâtă!. Ah! Nu, nu deo 
mie de ori nu! E cu neputinţă! 

— Mărire, mărinimie, plăcere a fost visul meu de odinioară. 
Acum totul s-a sfârşit, Bertuccio. Contele de Monte-Cristo 
rămâne o amintire viciată de idei absurde şi nu va mai rămâne 
de la el decât numele lângă care oamenii vor scrie: îngâmfare, 
nebunie. Du-te, tu poţi fi liniştit; la Paris se află depus un capital 
pentru tine. 

— Dar, stăpâne, nu pot... adică nu îndrăznesc să-ţi spun o 
idee ce mi-a venit, dar iat-o. Capitalul acela ţi-ar putea fi de 
folos d-ta: le. 

— Toată bogăţia mea se reduce acum la răbdarea Mielului 
lui Dumnezeu. Nu vreau alta. 

— Dar vrei să mori de foame? 

— Bertuccio! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, stăpâne, dă-mi voie să te 
însoțesc, să te slujesc. 

— Vreau să fii sigur. 

— Bine; dar dă-mi voie să veghez asupra zilelor dumitale. 

— Dacă Dumnezeu va voi să le prelungească, facă-i-se 
voia. 

De atunci, Bertuccio nu-şi mai părăsi stăpânul. 

Edmond hotărâse ca să stea la Roma, până ce va căpăta 
primele ordine preoţeşti şi-apoi să se ducă la Marsilia şi să ridice 
un orator pe locul unde era satul Catalanilor. 

— Bine, mă învoiesc să veghezi asupra zilelor mele şi să mă 
însoţeşti până ce mă voi întoarce în Franţa; dar îmi vei respecta 
secretul, zise Edmond lui Bertuccio, întinzându-i mâna pe care 
acesta se pregătea să o sărute cu respect. 

— Nu, nu, prietene, dă-mi mâna ta şi dacă îţi voi mai fi de 
azi înainte superior prin ceva, va fi prin suferinţe şi prin 
resemnare. 


Capitolul LVIII S-a făcut dreptate 


Era ziua execuţiei. 

Piaţa poporului prezenta un tablou ciudat de răutate şi de 
fanatism, în mijlocul căruia osânditul, centrul tuturor privirilor 
curioase trebuia să-şi dea ultima suflare în blestemele 
poporului. 

Pe la toate ferestrele se vedeau îngrămădiţi, lacomi să 
asiste la agonia unui nenorocit! Numai la o fereastră, deschisă 
ca toate celelalte nu se vedea nimeni. 

Fereastra era a unei odăiţe la etajul al doilea care domina 
piaţa şi în odăiţă se aflau două femei, dintre care una, îmbrăcată 
în negru, palidă şi într-adevăr frumoasă, se putea lesne 
recunoaşte de tovarăşă aceleia care dăduse milostenie lui 
Edmond în sala hotelului Pastrini. 

Femeia aceea, îngenunchiată pe o pernă în mijlocul odăii, 
putea să observe tabloul dureros al pieţei; privirea ei, în care se 
zugrăveau chinul şi lâncezeala, nu se dezlipise un singur 
moment de pe fatalul eşafod, pe care se vedea deja călăul şi 
osânditul, actorii dramei cu care societatea vrea să sperie şi să 
pedepsească o crimă printr-o crimă. 

Când Luigi Vampa, în mijlocul a o mulţime de călugări 
penitenţi, se arată în piaţă, femeia care sta îngenunchiată, 
murmură o rugăciune ca să ceară milostivirea Dumnezeiască 
asupra osânditului. 

Când Vampa îngenunche, ea ridică ochii la cer, căci n-avea 
curaj să vadă lovitura fatală. 

Rugăciunea ei deveni mai vie, mai energică şi în momentul 
când căzu spada, buzele ei rostiră deodată cuvintele: 

— Luizo, Luizo, totul s-a sfârşit. 

Apoi, se sculă şi uitându-se împrejur îşi văzu prietena stând 
lângă dânsa. 


— Prietena mea! 

— Eugenio, tu suferi mult! 

— Te dezamăgesc Luizo, îi răspunse Eugenia, râzând şi 
plângând totodată, nu mai sufăr... nu mai pot suferi, deoarece 
de acum înainte am o misiune sfântă de îndeplinit, să câştig 
pâinea pentru fiică-mea, încredinţată bunilor Morel. Cât voi avea 
misiunea aceasta, voi avea putere, energie şi curaj ca să uit tot. 
Vom pleca din Italia şi teatrul englez ne va veni în ajutor. Dar 
deocamdată uneşte-ţi rugăciunile cu ale mele, roagă-cte lui 
Dumnezeu pentru sufletul aceluia pe care l-am iubit, fără să pot 
birui acest simţământ pentru nenorocitul tată al fiicei mele. Dea 
Dumnezeu ca fatalitatea ce mă apasă de atâta timp să înceteze 
şi ca eu să fiu iertată de greşeala făcută! Da, da, el mă va ierta, 
pentru că munca artistei e mai liniştită decât trândăvia 
curtezanului. Luizo, Luizo, să plecăm mai repede din Roma. 

Luiza şi Eugenia se pregăteau să iasă, când deodată uşa 
odăii se deschise şi intră un smerit călugăr penitent. 

Fu un moment de adâncă tăcere, Eugenia, Luiza şi 
călugărul erau foarte mişcaţi, în cele din urmă, Luiza întrebă: 

— Părinte vii, desigur, să cerşeşti pentru sufletul 
executatului. 

— Vin să îndeplinesc o datorie pe care mi-a impus-o el. 

— Dumnezeule! exclamă Eugenia. Ce vrei? Spune? 

— Nenorocitul mi te-a arătat pe d-ta. 

— Cum! M-a văzut? 

—  Privirile lui reluă călugărul, străbăteau zidurile şi te 
vedeau; şi-a închipuit că erai aici şi mi-a spus să te văd... şi ia- 
tă-te. 

— Oh! Luigi, Luigi! exclamă Eugenia ridicând ochii la cer. 
Ce fac zidurile şi distanţele pentru două inimi care se iubesc? 
Ele găsesc mijlocul de a se înţelege? 

— Eugenio Danglars, Dumnezeu să "aibă milă de tine. 

— Da, da, roagă-l pentru mine, care de azi înainte trebuie 
să lucrez ca să trăiesc. Până acum lucrul a fost o petrecere 
pentru mine, acum devine o necesitate. Dumnezeu să mă ajute, 
să aibă milă de fiica mea! exclamă ea, plecând capul în jos. 

— Frate, ce datorie ţi-a impus osânditul? întrebă Luiza d 
Armilly. 

— El mi-a zis: văd acolo o fereastră deschisă, la care nu 
stau privitori ca la celelalte; am presimţirea că în casa aceea se 


află o femeie care se roagă poate pentru cel care i-a fost amant 
şi gâde. Sunt sigur că acea femeie mare şi nobilă a iertat pe 
nenorocitul ce se suie pe eşafod. Da, da, ea trebuie să fie acolo; 
rugăciunea ei generoasă îmi va însoţi sufletul când se va 
despărţi de corpul meu vinovat. Du-te, du-te după executarea 
mea, în casa aceea şi vei găsi pe o femeie pe nume Eugenia 
Danglars; vorbeşte-i de mine şi dă-i inelul acesta pe care i l-am 
scos din deget într-un moment de nebunie! Mă tem să nu mi-l ia 
cineva după moarte; altfel nu m-aş despărţi de el. Şi, vorbind 
astfel, urmă călugărul, nenorocitul scoase din deget un inel de 
aur, îl sărută cu foc de mai multe ori, mi-l dădu şi apoi îşi puse 
capul pe trunchi. lată inelul, Eugenia Danglars. 

Călugărul dădu Eugeniei un inel de aur pe care ea îl luă şi-l 
sărută. _ 

— Oh! Il recunosc murmură ea, înecată de lacrimi şi abia 
putând vorbi. 

— Mi-am împlinit misiunea, urmă penitentul cu faţa tot 
ascunsă în glugă. Eugenio Danglars, clemenţa celui de sus fie cu 
tine şi crede-mă că toată înţelepciunea omenească stă în faptul 
de a crede că Dumnezeu e nemărginit de drept şi de milostiv. 

Eugenia se aruncă în braţele Luizei şi penitentul cobori 
încet scările, murmurând: 

— Răbdarea mielului lui Dumnezeu să mă însoţească! 

— Luizo, Luizo, exclamă Eugenia, sărutând iarăşi inelul. 
Buzele mele ating aici pe ale omului care a uitat tot pentru 
mine! Ah! Va veni o zi când fiică-mea va primi ca moştenire a 
tatălui ei acest inel. Luigi, aici buzele fiicei tale se vor întâlni 
pentru întâia oară cu ale tale şi tu vei fi totdeauna cu dânsa 

— Eugenio, zise atunci Luiza, luând-o în braţe, nu te lăsa în 
voia unor asemenea gânduri care te sleiesc de puteri. Acum 
totul e de prisos, mai mare decât tine însăţi şi bizuieş-te-te în 
nesfârşita milostivire a lui Dumnezeu. 

— Să plecăm, o întrerupse Eugenia, să plecăm! Dumnezeu 
va veghea asupră-ne! Dumnezeu îmi va ocroti copila! 


Capitolul LVIX Binecuvântarea 


Eugenia şi Luiza d'Armilly se retraseră la hotelul lui Pastrini 
aşteptând sfârşitul celor trei zile de carnaval spre a pleca din 
Italia şi a merge spre Londra să se angajeze la teatrul liric. In 
cele trei zile de carnaval lumea e aşa de multă în Roma şi 
străinii sunt aşa de numeroşi, încât e cu neputinţă" să găsească 
trăsură cel care ar voi să plece din oraş. 

În toate acele trei zile de veselie publică, Eugenia se lăsă în 
voia durerii mari ce o izbise şi Luiza, ştiind că asemenea dureri 
nu se pot consola, acceptă mâhnirea prietenei sale 

Deja sunetul încet al clopotelor anunţase începutul 
săptămânii sfinte şi cele două prietene se pregăteau să plece 
din Italia, când uşa apartamentului lor se deschise şi ele văzură 
intrând pe călugărul penitent căruia Luiza îi ceruse milostenie şi 
care adusese inelul Eugeniei. 

Penitentul purta gluga rasei lui albe coborâtă peste obraz şi 
mâinile ascunse în mânecile largi ale rasei. 

Eugenia şi Luiza se uitară una la alta, parcă s-ar fi întrebat 
ce caută călugărul, dar el începu pe dată să zică: 

— Doamnelor, vin să împlinesc o datorie pe care o cred 
sfântă, vin să aduc unei fiice binecuvântarea mamei sale 

— Domnule murmură Eugenia. 

— Explică-te părinte, zise Luiza. 

— Eugenia Danglars, reluă penitentul după un moment de 
ezitare, vei pleca din Roma fără să cauţi a primi binecuvântarea 
aceleia care ţi-a dat viaţă? 

— Părinte, zise Luiza, cuvintele dumitale sunt grave, ai 
rostit un nume pe care nimeni nu îl ştie Eşti oare acelaşi care 
ne-a vorbit în ziua execuţiei? 

— Da 

— Aşadar vin însărcinat cu o nouă misiune. 

— Da 

— Care 

— Luiza d Armilly, zise penitentul, e bine ca prietena 
dumitale să ia cu sine din Italia binecuvântarea sărmanei sale 
mame. 

— Da, da, zise Eugenia, întrerupându-l Unde e Eu trebuie... 

— Mila Domnului fie cu tine, fiica mea şi luminează-mi calea 
pe care am pornit eu. 


— Vino, părinte, zise Eugenia îngenunchind, vino şi dacă nu 
pot primi binecuvântarea mamei din gura ei, binecuvântează- 
mă dumneata în numele ei, deoarece te-a însărcinat s-o faci. 

— Da, răspunse penitentul, vin însărcinat de ea să-ţi aduc 
binecuvântarea numai din gura ei şi te binecuvântez în numele 
ei şi într-al lui Dumnezeu. 

Şi penitentul îşi întinse mâinile deasupra capului Eugeniei, 
iar Luiza îngenunchiată lângă dânsa, parcă ar fi vrut să ia şi 
dânsa parte la acea binecuvântare 

— O femeie pe care patimile lumii au chinuit-o mult urmă 
călugărul, doamna de Servieres şi de Norgans, baroana 
Danglars, trăieşte azi smerită şi resemnată sub veşmântul unei 
surori de caritate 

— Ce zici!? exclamă Eugenia, sculându-se repede. 

—  Ascultă-mă, Eugenia Danglars şi înăbuşeşte glasul 
vanităţii, care tot te mai stăpâneşte 

— Oh, mamă, mamă murmură ea frângându-şi braţele, ce 
zici? Unde e sărmana mea mamă 

— intrată la Roma, în fraternitatea religioasă a surorilor de 
caritate, va pleca în curând în Franţa, unde vrea să-şi sfârşească 
zilele. Roagă-te pentru dânsa, Eugenio, roagă-te pentru dânsa şi 
urmează-ţi ursita! Fatalitatea apasă asupra familiei tale, eşti 
singură căreia îi poate zâmbi un viitor vesel, pentru că ai fost 
cea mai puţin vinovată. Adio, Eugenio, dacă ai duşmani, iartă-i 
în adâncul inimii şi urmează-ţi calea! 

— Dumnezeule murmură Luiza fără să piardă din vedere 
înfăţişarea măreaţă şi severă a penitentului, am cunoscut 
undeva pe călugărul acesta. Mi se pare că am auzit foarte de- 
aproape glasul lui sever şi răsunător. 

— Dumnezeu să mă ierte şi pe mine, urmă penitentul şi 
binecuvântată fie perfecta lui dreptate 

— Părinte, zise Luiza, deoarece ai împlinit misiunea care te- 
a adus la noi, dă-mi voie să-ţi pun câteva întrebări. 

— Spune! 

— Ai primit spovedania doamnei de Servieres? 

— Nu, căci sunt prea mare păcătos ca să pot fi duhovnic! 
Sunt prea mizerabil ca să fiu reprezentantul lui Dumnezeu. 

— Dar atunci cum ai putut vorbi astfel de familia Dan-glars? 
Desigur ai cunoscut odată familia aceasta? 


— Da, Luiza d'Armilly, în timpul când dădeai lecţii de 
muzică prietenei tale, în timpul când se ivi în mijlocul familiei 
Dan-glars omul care-i luă prestigiul, omul care o înjosi, omul 
care avea o nemărginită putere asupra baronului... 

— Contele de Monte-Cristo? 

— Da, un îngâmfat, urmă cu glas liniştit penitentul, un 
nenorocit care se credea trimis de Dumnezeu şi era înfierbântat 
numai de focul unei patimi violente: răzbunarea; un nebun care 
sfinţea un asemenea simţământ, neţinând seama că legile 
omeneşti şi dumnezeieşti îl osândesc... 

— Ce zici? Il întrerupse Luiza, de ce vorbeşti astfel despre 
un om al cărui nume toţi îl rostesc cu adânc respect? 

— Nu confunda respectul cu frica, Luiza d'Armilly, sau cel 
puţin cu uimirea produsă de nespusa avuţie a contelui de 
Monte-Cristo! Nu respect, nu, nimeni nu avea respect pentru 
contele de Monte-Cristo; i se admirau bogăţiile. Acest conte era 
slab şi îngâmfat ca toţi ceilalţi oameni. Prefăcuta lui mărire, 
sublimitatea de suflet nu exista decât ca nume, el avea mai 
puţin pe atunci decât acum. 

— Dumnezeule! Dar cine eşti d-ta? Ce motive ai să-l 
osândeşti astfel? 

— İl osândesc pentru că mă deştept dintr-un vis lung, în 
care m-am crezut mai mare decât ceilalţi oameni; îl osândesc 
pentru că am văzut spada dreptăţii lui Dumnezeu căzând pe 
capul lui îngâmfat; îl osândesc pentru că el însuşi s-a osândit. 
Ah! De-aţi putea cunoaşte fatalitatea care începu să-l apese, de- 
aţi şti cum un om de nimic a putut reduce la fum mărirea 
contelui, sfâşiindu-i totodată şi inima în groaznice chinuri; de l- 
aţi fi văzut trecând de la bogăţie la mizerie, de la îngâmfare la 
smerenie, de la fericire la disperare, oh! Atunci aţi crede, cum 
cred eu, că contele de Monte-Cristo a fost pedepsit de 
Dumnezeu. 

Urmă un moment de tăcere adâncă în care penitentul 
rămase nemişcat. Luiza părea adâncită în gânduri, iar Eugenia, 
stând în faţa mesei, cu capul în mâini, plângea. 

Un servitor al hotelului, bătând la uşă, spuse că trăsura, cu 
care trebuia să plece cele două femei, era gata. 

— Prietene, zise Luiza apropiindu-se de Eugenia, ai auzit? 

— Da, sunt gata să plecăm. 


— Eugenio, Eugenio? exclamă deodată penitentul, iartă-mă. 
Şi eu am nevoie de iertarea ta. 

— Dumneata, dumneata ai nevoie de iertarea mea? Cum 
m-ai supărat? Cine eşti? 

In graba cu care penitentul îngenunchea, gluga-i căzu pe 
spate, lăsându-i faţa descoperită. 

— Cerule! 

— Contele de Monte-Cristo! zise Luiza. 

— St, taci, Luiza, zise iute Edmond. Nu rosti acest nume. 
Cel care îl purta nu mai este ce a fost. Vezi ce-mi rămâne din 
trânsul. Oh! Eugenio, iartă-mă! 

— Scoală-te, domnule. Cum m-ai putut ofensa vreo dată ca 
să te iert? Ah! Nu pot crede ce văd. E un vis. Luizo, Luizo, să 
plecăm. 

— Nu, exclamă Edmond oprind-o. Nu e vis şi nu vei pleca 
fără să mă ierţi. Am nevoie de iertarea ta; iartă-mă pentru că, 
da te-am ofensat. 

— În ce chip? 

— Respectă misterul acesta şi nu deştepta amintirile amare 
ale trecutului într-o inimă aşa de sfâşiată. Eugenio, Dumnezeu 
mă pedepseşte; dar nădăjduiesc să capăt la ceasul cel din urmă 
iertare. lartă-mă cum mă va ierta şi el. Povara suferințelor mele 
îmi va părea mai puţin grea; tu care suferi, tu care ai fost 
disperată... pe care te-a apăsat fatalitatea... iartă-mă, iartă-mă! 

— Da, fiindcă vrei, dacă m-ai ofensat, eu te iert, zise 
Eugenia, întinzându-i mâna pe care el o duse la buze. 

— Acum poţi pleca, Eugenio. Du-te şi, din adâncul inimii, 
mă voi ruga de Dumnezeu să te ocrotească, precum îl rog 
pentru sufletul nevestei mele Hayde şi pentru fericirea 
sărmanului meu copil. Acum totul s-a sfârşit, adăugă Edmond 
sculându-se, acum totul s-a sfârşit pentru mine. 

— Domnule, îi zise Luiza apropiindu-se, cuvintele dumitale 
dovedesc o suferinţă aşa de mare încât eu sunt foarte mişcată. 
Atât eu cât şi Eugenia vom fi foarte fericite să-ţi putem fi de 
vreun folos. 

Un zâmbet se ivi repede pe buzele lui Edmond. 

— Mergeţi! Murmură el şi fericirea să vă însoţească. Eu mă 
mulţumesc cu răbdarea mielului lui Dumnezeu. Mergeţi, 
mergeţi! 


Şi apoi îşi lăsă gluga pe faţă şi se depărta cu paşi înceţi de 
cele două prietene care stătură câteva minute în extaz privind 
pe acel om resemnat cum se depărta pe coridorul hotelului. 

O a doua înştiinţare a vizitiului le scoase de pe gânduri şi 
ele, coborând scara, se suiră în trăsura care le aştepta. 


Capitolul LX Sora de caritate 


Eugenia şi Luiza d'Armilly, după neprevăzutele întâmplări 
care le întrerupse cariera artistică, erau s-o reînceapă departe 
de teatrul aventurilor lor. Oraşul Roma nu le mai putea oferi 
decât amintiri foarte triste. 

Văzând că trăsura pleacă, Edmond se duse şi el, trist şi pe 
gânduri, mergând către noua lui locuinţă, la care ajunse în cu- 
rând. 

Mizerabilă înfăţişare avea casa aceea. Bertuccio, văzând în 
acea stare pe contele de Monte-Cristo, stăpânu-său, se mâhni 
atât de mult, încât peste câteva zile căzu bolnav. 

Sărmanul intendent sta deci întins pe un pat şi învelit cu o 
plapumă subţire de lână. Lângă dânsul era o femeie de vârstă 
mijlocie, cu o figură nobilă, purtând veşmântul surorilor de 
caritate. Indată ce Bertuccio căzuse bolnav, Edmond ceruse o 
infirmieră şi acesteia, care de puţin timp intrase în 
confraternitate, i se dăduse sarcina să îngrijească de bolnav. 

Când intră Edmond, Bertuccio dormea un somn agitat şi se 
auzea cum gemea des. 

Sora de caritate sta cu cotul rezemat pe perna patului, 
ascunzându-şi faţa şi plângea, după cum dovedeau suspinele cu 
care însoțea gemetele bolnavului. 

Edmond rămase în prag un moment, mut şi nemişcat, 
apărându-şi pieptul cu mâna. Apoi făcu vreo câţiva paşi şi zise: 

— Doamna Eugenia a plecat, bine-cuvântarea dumitale o 
însoţeşte; fii liniştită. 

— Ah, murmură sora de caritate ridicând capul şi înălţând 
braţele; bine-cuvântarea cerului fie cu dânsa! 

Fu un moment de tăcere. 

Edmond, aruncă o privire asupra lui Bertuccio; mişcă din 
cap cu mâhnire. 


— Părinte, zise sora, nu uita că am nevoie de rugăciunile 
dumitale. 

— Doamnă, răspunse Edmond, a cărui figură era ascunsă 
de glugă, deşi sunt cel din urmă dintre păcătoşi, rugăciunile 
mele se vor înălța la Dumnezeu pentru d-ta. Acum am să-ţi fac 
un serviciu deopotrivă cu cel pe care ţi l-am făcut deja. 

— Ce spui? 

— Am spus bine-cuvântarea dumitale Eugeniei, pot face ca 
să bine-cuvântezi acum şi pe fiul dumitale. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Ce zici? exclamă ea, 
sculându-se. 

Edmond rămase nemişcat. 

—  Bine-cuvântarea dumitale maternă nu s-a coborât 
niciodată pe acel cap... dar acum e necesar să bine-cuvântezi pe 
nenorocitul căruia i-ai dat viaţă, în mijlocul lacrimilor şi agoniei. 

— Ce zici? Murmură ea înspăimântată şi făcând un pas 
înapoi. Dumnezeule! Cine e omul acesta care se pare că ar şti o 
taină fatală a vieţii mele? 

— Îți aduci aminte de fiul lui Villefort? Linişteşte-te, nu 
vreau să te mâhnesc amintindu-ţi-l, vreau să-ţi micşorez 
remuşcările sfătuindu-te să binecuvântezi pe cel care n-a avut 
alt botez decât de lacrimi şi de sânge! 

— Oh, fie-ţi milă! Spune, cine eşti? Cuvintele dumitale au 
ceva teribil, mă fac să tremur; fie-ţi milă, spune-mi de eşti un 
spectru ieşit din pământ ca să mă sfâşii cu remuşcări! Te rog, 
fie-ţi milă de sărmana pocăită! 

— Eu sunt un biet păcătos şi ispăşesc cu pocăinţa greşelile 
mele enorme şi iert duşmanilor mei, plătindu-le răul ce mi-au 
făcut cu o binefacere. Fiul dumitale se află acum în Franţa; el se 
numeşte Benedict. 

— Benedict! Benedict! Repetă d-na Danglars cu groază. Oh! 
Spune-mi, ce face nenorocitul? 

Un fior agită gluga de lână care acoperea figura lui 
Edmond. 

— Ceea ce face voi afla poate în curând. Ce a făcut, îţi pot 
spune. 

— Vorbeşte. 

— Blestemat de toţi, menit de la naştere, morţii şi iadului, a 
fost scăpat de un om care se răzbuna şi făcu mai târziu un plan 
funest de distrugere, întâlnindu-se cu un om care mergea orbit 


de îngâmfare şi de vanitate, Benedict fu zdrobit de dânsul, dar 
ieşi din pulbere şi se făcu uriaş spre a zdrobi la rându-i pe cel 
care-l nimicise... Şi ştii împotriva cui lupta? Împotriva omului 
celui mai puternic, înaintea căruia piereau piedicile şi care 
asemenea lui Dumnezeu voia să pedepsească crimele. Oh! 
Omul acela s-a înşelat amarnic... şi n-a găsit nici el milă şi 
milostivire! Da, urmă Edmond, Benedict răsturnă colosul pe care 
oamenii îl admirară atâta vreme, precum praştia ciobanului 
dobori pe Goliat. Lacrimi şi sânge îi arăta urmele; punându-se 
lângă Monte-Cristo, îi smulse cu mâna-i ucigaşă şi răzbunătoare 
toate afecțiunile cele mai scumpe. 

Benedict a fost biciul lui Dumnezeu. Acum se pregăteşte 
poate în Franţa să primească plata crimelor sale. Baroană 
Danglars, iată opera fiului tău. 

Şi Edmond îşi lăsă în jos gluga. 

Doamna Danglars scoase un țipăt de spaimă şi zăcu în 
genunchi lângă patul muribundului Bertuccio. 

— lată, urmă Edmond, iată omul căruia fiul dumitale îi 
datorează viaţa. El l-a scos din groapa în care Villefort îl pusese 
de viu. 

— Fie-ţi milă! 

— Şi ştii în ce chip a răsplătit Benedict pe acest om? l-a ucis 
sora, i-a ars casa. Ah, el era blestemat de D-zeu şi de oameni. 
Acum, fiul dumitale te caută ca să-ţi ceară bine-cuvântarea 
maternă; du-te la el şi dă-i-o, ca să moară liniştit şi pentru ca 
conştiinţa dumitale să poată afla tihna. 

Peste câteva luni, doamna Danglars ieşea din casa surorilor 
de caritate din Roma spre a se îmbarca pe o corabie care pleca 
la Marsilia. 

Voia să se ducă la Paris. 

Să revenim acum la Benedict, căzut în mâna justiţiei 
franceze. 


Capitolul LXI 27 Septembrie 


Benedict fu dus la "Forța"... 

A fost lesne să se recunoască în el individul fugit din 
închisoare după ce-şi omorâse paznicul. 

Examinându-se crimele lui, tribunalul îl osândi la moarte. 

| se citi sentinţa în aceeaşi celulă în care ucisese pe paznic. 
Benedict o ascultă cu sângele rece şi cu nepăsarea care-i 
deveniseră obişnuite de câtăva vreme. 

Cu o zi înainte de execuţie, el primi bucuros consolările 
religiei. 

Duhovnicul îl ascultă cu mult interes. 

— Părinte, zise Benedict, închinându-se, cred în Dumnezeu, 
cred în dreptatea lui. Născut din crimă, botezat cu sânge şi cu 
lacrimi... sfârşitul meu trebuia să fie eşafodul, înainte de a crede 
în Dumnezeu ca acum, simţii în inimă fierea disperării, care este 
iadul pe pământ. Fără principii de educaţie. M-am lăsat a fi 
dominat de tovărăşiile rele, şi-am insultat pe omul care mă 
creştea de milă şi l-am răsplătit de bine-facerile lui arzându-i 
casa şi omorându-i sora. De atunci n-am mai găsit un acoperiş 
găzduitor, n-am mai văzut priviri prietenoase. 

Eram blestemat! Mersei din desfrânări în desfrânări, din 
crimă în crimă. 

M-am unit cu cei mai răi şi am împărţit în orgii rodul jafului 
şi al omorului. 

N-aveam nici un simţământ religios; orice gândire a mea 
era un sacrilegiu, o mişelie. Orice faptă a mea era 
înspăimântătoare. Afecţiunile mele! Legături scârboase cu cele 
mai nemernice şi mai sfruntate. Căzui în mâna justiţiei, târâi 
câteva luni ghiuleaua ocnaşilor. 

Pe când îmi făceam, resemnat osânda şi poate ispăşeam în 
pocăință greşelile mele monstruoase, veni un om ca să mă 
scape; i se făcu milă de starea mea şi vru să-mi inspire 
simţăminte oneste cu fapta generoasă pe care o săvârşea; îmi 
dădu o pilă, bani şi-mi spuse să mă duc la el acasă. 

Peste o lună observai că el avea un alt scop; să mă 
întrebuinţeze într-o comedie ridicolă, al cărui rol principal 
trebuia să-l joc eu. 

Râsei de buna mea credinţă. Cum puteam eu presupune 
simţăminte generoase în faţa mizeriei? Redevenit ce fusesem, 


dar, schimbându-mi situaţia, nu mă mai numii Benedict, ci 
Andrea Cavalkanti. 

Comedia se sfârşi, recăzui în mocirla primitivă, devenii mai 
viclean în urma lecţiilor de ipocrizie pe care le luasem de la 
falsul meu ocrotitor, contele de Monte-Cristo. 

Într-o zi mă oprii în calea mea de crime: văzând pe tată- 
meu sărac, bătrân, nenorocit şi aproape nebun, fui emoţionat, 
jurai să-l răzbun şi cugetai adânc asupra oamenilor şi a faptelor 
lor. 

Crezui în Dumnezeu, recunoscui că oarecare timp eram 
unealta de care el se servea ca să pedepsească pe cei răi; 
furam, omoram fără îndurare pe toţi câţi îi ştiam vinovaţi de 
aceleaşi crime; spre a merge pe noua mea cale îmi trebuiau 
bani şi luai giuvaerurile care împodobeau cadavrele membrilor 
familiei mele părinteşti şi n-am avut un moment de tihnă până 
ce nu mi-am ajuns scopul de răzbunare. Am văzut pe cei răi, pe 
criminali primind pedeapsa crimelor lor, pe virtuoşi răsplătiți 
pentru faptele lor bune, nu mă mir că eşafodul se ridică pentru 
mine. Il merit. Dă-mi binecuvântarea, părinte şi roagă-te pentru 
sufletul meu! 

Astfel zicând, Benedict îngenunche la picioarele preotului 
care invocă milostivirea dumnezeiască asupra osânditului. 

— Ce zi e astăzi? întrebă Benedict. 

— Douăzeci şi şapte septembrie. 

— Douăzeci şi şapte septembrie! Repetă nenorocitul, cu un 
zâmbet lugubru. Eşafodul îmi va sărbători ziua naşterii. 

— lerţi tu pe părinţii tăi că te-au părăsit? lerţi pe tatăl tău 
că a vrut să te omoare? 

— l-am iertat de multă vreme. 

— Bine, fiule; Dumnezeu să fie cu tine în veci. Îndată ce se 
lumină de ziuă, uşa oratorului se deschise şi mai mulţi soldaţi 
veniră să ia pe vinovat, ca să-l ducă în odaia călăului, care 
trebuia să-i taie părul şi să-l îmbrace cu costumul osândiţilor. 

După aceste pregătiri, Benedict merse de se sui în căruţa 
osândiţilor şi călăul dădu semnalul plecării. 

Un escadron de cavalerie însoţi căruţa până la eşafod în 
jurul căruia poporul, înghesuit, aştepta curios. Benedict primi 
cea din urmă binecuvântare a duhovnicului şi răspunse călăului 
care-i punea întrebările obişnuite. 

— Doreşti să mănânci sau să bei? 


— Nu. 

— Îmi ierţi fapta pe care am s-o săvârşesc? 

— Da. 

— Se apropie momentul. 

— Lasă-mă să mă uit un moment la mulţimea care mă 
împresoară, zise Benedict, vreau să caut o figură cunoscută. 

Se uită apoi la lume şi întorcându-se în dreapta, scoase un 
strigăt de mirare. 

Văzuse într-o căruţă, care mergea cu greu prin mulţimea 
din piaţă, o femeie care purta costumul surorilor de caritate şi 
care părea a însoţi pe o altă bolnavă. 

— Părinte, zise el preotului, cea din urmă a mea dorinţă ar 
fi să vorbesc cu sora de caritate de colo. Spune-i că, pentru 
dragostea lui Dumnezeu, să vină încoace. 

Preotul cobori de pe eşafod spre a împlini dorinţa 
osânditului şi sora de caritate se grăbi să vină. 

Cu cât ea se apropie, Benedict se schimba tot mai mult la 
faţă, el duse de mai multe ori mâna la ochi spre a-şi opri 
lacrimile. 

Sora de caritate se sui pe eşafod şi merse către osândit. 

— Dumnezeule! exclamă ea, cuprinsă de o teribilă groază. 

Benedict îi luă încetişor mâna şi o duse la buze; o sărută, 
murmurând aceste cuvinte foarte încet, aşa ca să nu-l mai audă 
nimeni: 

— Curaj, doamnă, vroiam să-ţi trimit cel din urmă adio 
printr-una din soaţele dumitale; dar atotputernicul a vrut ca să 
vii dumneata în persoană. 

— Isuse! Isuse! strigă sărmana soră în culmea disperării, 
căzând în genunchi pe eşafod. 

Benedict alergă repede la trunchi şi, punându-şi capul pe 
el, strigă călăului: 

— Loveşte! Loveşte! 

— Oh! Nu! strigă sora de caritate, sculându-se palidă şi 
tremurând, spre a cădea din nou în genunchi la picioarele 
călăului. 

— Azi e 27 Septembrie, mai zise Benedict. Şi apoi fierul 
ghilotinei îi taie capul. 

Sora de caritate căzu ca trăsnită la picioarele cadavrului, 
strigând: 

— Fiul meu! 


Peste câteva zile, sărmana mamă înceta din viaţă. 

Peste o lună, un eveniment nu mai puţin important se 
întâmpla la Marsilia. 

Dacă ne aruncăm ochii înspre stâncile unde se afla odată 
satul catalanilor, vedem, lângă căsuţa unde locuia Mercedes, o 
capelă mică, a cărei uşă, mai totdeauna închisă, se deschide 
duminica şi sărbătorile pentru o jumătate de ceas după-amiază. 

Albert Mondego şi Mercedes, care locuiesc încă în satul 
catalanilor, au ridicat acea capelă, de când binefăcătorul lor, 
pentru care se roagă în fiecare zi, le-a uşurat suferinţele. 

Dar, de la moartea soţului ei, Mercedes era roasă de o 
adâncă durere care o ducea încet-încet spre mormânt. 

Albert, îngrijorat de starea fizică a mamei sale, consultase 
deja doi doctori din Marsilia" şi ei spuseră că ea va muri în 
curând. Albert, căruia îi era rezervată şi această lovitură fatală, 
petrecea zilele lângă mama sa, îi asculta vorbele drăgăstoase şi- 
i căuta cele din urmă priviri. 

Figura liniştită a Mercedesei exprima cea mai mare 
consternare. Cu cât boala înainta, cu atât ea era mai liniştită. 
Gloria cerului se răsfrângea câte puţin pe figura ei. Mercedes 
părea să se teamă de delir: ruga pe Dumnezeu să-i păstreze 
facultăţile intelectuale neclintite până la ceasul cel din Urmă şi 
să poată da, privind, fiului ei cel din urmă adio. 

Într-o noapte, Mercédès se simţi foarte rău; o agonie 
teribilă o înăbuşea, aerul parcă-i lipsea; se sculă în pat şi chemă 
pe Albert, care alergă îndată la dânsa. 

Nenorocitul tremură văzând figura cadaverică a mamei 
sale; o sudoare rece îi acoperea faţa şi inima îi bătu parcă ar fi 
vrut să-i spargă pieptul. 

— Fiul meu, zise Mercédès, silindu-se a zâmbi, vreau să mă 
pregătesc pentru a merge înaintea lui Dumnezeu. 

— Cum? Deja? exclamă Albert neputându-şi reţine vorba şi 
îmbrăţişând cu iubire slabul trup al Mercede&sei. 

— Da, da, repetă ea, răsuflând greu. Un duhovnic, fiul meu, 
un duhovnic! Albert ieşi pe dată din casă şi alergă spre stâncă... 
bătu la o uşă şi un preoti se arătă înainte. 

— Ce vrei, fiule? întrebă el. 

— Pentru dragostea cerului! Vino la mama care moare! 
Preotul urmă pe Albert în odaia Mercedesei. 


Când sosi preotul, muribunda abia mai deosebea lucrurile şi 
moartea îşi întinsese deja mâna asupra victimei sale. 

Mamă, iată preotul! zise Albert, apropiindu-se de pat. 

— Bine, lasă-mă cu el un moment. Spovedania mea va fi 
scurtă... Vreau să primesc binecuvântarea cea din urmă. 

Albert o îmbrăţişa şi se duse în odaia de alături. 

Preotul rămase singur cu muribunda. 

— Apropie-te, părinte. 

— Oh! Dumnezeule, zise preotul stând nemişcat locului 
parcă picioarele i-ar fi fost pironite în pământ şi cu ochii aţintiţi 
asupra nenorocitei. Dumnezeule atotputernic, primeşte la sânul 
tău acest suflet curat şi aşa de chinuit pe lume! Mercédès, 
Mercedes, urmă el apropiindu-se de pat, iartă-mă!" 

— Pe d-ta? 

— Da, pe mine care, nebun, am crezut că putem înăbuși în 
pieptu-mi dragostea pe care mi-o insuflai. Pe mine, care am fost 
un criminal atunci când, vrând să mă răzbun pe Fernand 
Mondego, am distrus fericirea ta, făcându-te să împărtăşeşti 
mizeria şi ruşinea lui. 

— Părinte, ce spui? Cine eşti dumneata care vorbeşti cu 
atâta căinţă şi care îmi aminteşti trecutul? 

— Mercedes, Mercedes! Aş fi nevrednic de iertarea ta, dacă 
n-ai fi convinsă că mă pocăiesc sincer. lartă-mă, iartă-mă! 

— Oh! Dumnezeule! Murmură ea, cine ştie? Eu te iert din 
adâncul sufletului! 

— Mulţumesc! Mulţumesc! 

— Edmond! Îi zise ea încet. 

— Da, da, eu sunt, Mercedes, amantul tău crud şi smintit... 
aveam nevoie de iertarea ta înainte de a muri şi eu în pacea 
Domnului. 

— Fiul meu! exclamă Mercedes cu obrajii aprinşi de friguri 
şi de delir, fiul meu! El va voi poate ca să se mai răzbune încă 
de injuria ce i-ai făcut tatălui său. 

— MIlă! Îi zise Edmond strângându-i mâna şi ducând-o la 
piept. 

— Mamă, linişteşte-te... iată-mă, strigă Albert, aruncându- 
se în braţele ei. 

Edmond se depărta de pat şi, luând crucifixul de fildeş de 
pe perete, începu o rugăciune pentru sufletul Mercede&sei. 


Fu o jumătate de ceas tăcere adâncă, abia întreruptă de 
sfintele cuvinte ale preotului şi de horcăitul muribundei. 

Albert căzu în genunchi lângă patul mamei sale, scoțând un 
țipăt dureros şi -punând buzele pe mâna rece a Mercede&sei. 

Ea nu mai suferea. 

Deja de câteva ceasuri Mercédès murise şi în capela satului 
catalanilor se vedea îngenunchiat lângă altar un preot care 
recita slujba morţilor. 

Lacrimi şi suspine îi întrerupeau glasul. 

Aspră-i era durerea, pentru că femeia pe cadavrul căreia se 
ruga fusese amanta lui în tinereţe, osândită de el şi victima lui 
când afecțiunea firească ar fi putut să-i înfrumuseţeze viaţa. 

Edmond sta în picioare rugându-se lângă cadavrul 
Mercedesei. Era viaţa în faţa morţii! Era călăul în faţa victimei! 

Îşi juraseră de mii de ori în locuinţa catalanilor dragoste 
veşnică şi luaseră de martori trăsnetele cerului. 

Mercedes şi Edmond fură victimele acestui amor: ea nu-şi 
uită însă datoriile de soţie şi de mamă. 

Dar jurămintele de iubire făcute în casa catalanilor, în faţa 
lui Dumnezeu, trebuiau să se îndeplinească. 

Unul n-avea să supravieţuiască celuilalt. 

"Veşnica pomenire!" rostită de un amant pe cadavrul 
amantei, era ca glasul care anunţa celuilalt că şi ceasul lui 
sosise. 

Şi clopotul capelei urmă a suna de mort. 

Cadavrul Mercede&sei se cobora în pământ; groparul, ocupat 
cu treaba lui, văzu pe preotul care recita cele din urmă 
rugăciuni, scoțând un oftat din adâncul inimii şi rostogolindu-se 
în mormântul deschis pentru sărmana contesă de Morcerf. 

Preotul nu mai era decât un cadavru. 

Apoplexia fusese fulgerătoare. Preotul era Edmond Dantès. 

Peste câteva zile, un monument fu ridicat de Albert, în care 
reuni cele două cadavre. 

După ce îndeplini această datorie firească, nemaiavând 
nimic de iubit în Franţa, Albert se îmbarcă pe un vapor care 
pleca la Alger. 

Un fel de fatalitate adunase pe bordul vaporului câteva 
persoane, cunoscute de noi; Morel cu nevasta şi cu fiii lor 
adoptivi, mergeau în Africa spre a lua o moştenire lăsată de o 
rudă bogată a Valentinei. 


Peste câteva ceasuri după plecarea vaporului se auzi în 
Marsilia, o bubuitură ce semăna a explozie, în oraş, toţi se 
temură de soarta celor îmbarcaţi. 

Şi temerile nu fură în zadar, căci peste puţine zile, marea 
arunca pe țărm cadavrele soţilor Morel şi ale copiilor lor 
adoptivi, cum şi cadavrele lui Albert şi ale altora din Marsilia. 

Eugenia Danglars şi Luiza d'Armilly îşi urmară la Paris 
cariera artistică. 


- Sfârşit - 


x k x