Alexandre Dumas — Mana De Mort

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


Mâna de mort 


Capitolul I Cine a jucat la urcare şi la scădere. 

Nenorocirea ne izbeşte, fatalitatea ne copleşeşte, ce face 
cu asta? Vor fi mulţi care cu zâmbetul pe buze şi cu inima 
voioasă, vor veni la noi ca să ne facă a le împărtăşi bucuriile 
şi plăcerile, pe câtă vreme mizeria nu a nimicit încă de tot 
prestigiul vechii noastre prosperităţi. 

Dar numai acestui prestigiu îi datorăm că lumea aşa zisă 
din societatea bună, nu ne înlătură departe de dânsa, cu 
toate că ne ştie sub povara fatalităţii. 

Baroana Danglars fusese nevoită să-şi plece grumajii sub 
această formidabilă povară care era cât pe ce s-o turtească; 
totuşi ea mai strângea încă în casa ei pe cei mai cunoscuţi 
eleganţi parisieni şi avea plăcerea să audă laudele ce se 
aduceau saloanelor sale, ca unora unde erau primiţi ca 
nicăieri aiurea în Paris toţi acei amanți ai postavului verde 
cărora nu le lipseşte nici aur nici pofta de a juca. 

Mândria şi ambiția baroanei Danglars, trupul ei zvelt, 
figura ei aristocratică şi palidă, cu doi ochi frumoşi care 
când fulgerau, când deveneau severi; un sân de ivoriu, erau 
atracţii care făceau şi dânsele mult ca saloanele ei să fie des 
vizitate. 

Cui îi plac emoţiile puternice, totdeauna îi e dragă o 
femeie ca baroana Danglars, pe care gesturile, simţurile, 
privirea şi manierele o puneau în primul rând între 
elegantele Parisului, deşi dânsa nu mai era acum în 
primăvara vieţii. 

Astfel se afla baroana în anul 1837. 

Într-o noapte de septembrie din acel an saloanele palatului 
ei erau splendid luminate, încet încet, se umpleau de 


persoanele care veneau la adunările baroanei, care umbla 
de colo până colo, vorbind cu căldură şi ascultând 
complimentele galante ale unei mari mulţimi de cavaleri ce 
o urmau ori o aşteptau prin diferitele locuri pe unde 
presupuneau că era să treacă. 

— Doamne! Ce aer melancolic ai, domnule Beauchamp! 
Zise ea unui domn a cărui fizionomie severă avea o expresie 
întunecată, calculată negreşit cu scop de a lăsa să se 
înţeleagă că el avea vreo grijă ori vreo supărare. 

— Aş putea crede că eşti mânios fiindcă, precum mi s-a 
spus, ai pierdut la cărţi săptămâna trecută. 

— Nu, nu, doamnă baroană, te înşeli. Nu am obiceiul să-mi 
aduc aminte şi mai ales să fiu mânios, dacă pierd. Nu joc 
pentru ca să câştig şi faci rău să crezi contrariul. 

— Ei! Lasă, răspunse baroana cu un zâmbet ironic, 
luându-l de braţ, figura dumitale m-a speriat. Ca să-mi 
treacă frica, spune-mi vre-o ştire... Din cele mai noi. 

— Îmi ceri mie ştiri, frumoasă baroană? N-ai aici pe 
domnul Lucian Debray care-ţi poate da mai bune? 

— Cum? Să lăsăm în pace pe d-nul ministru, care pare 
afundat în adânci gânduri... Ministeriale! Ferească-mă 
Dumnezeu să-l tulbur acum! Ar fi în stare să scoată la iveală 
vre-un proiect de lege, şi... Spun drept, mă plictiseşte mult. 

— Ministrul? 

— Nu... Legea. 

— Bietul om, murmură Beauchamp nu merită să-l iei în 
râs; sunt convins că la minister face mai bună treabă decât 
mulţi cei care au fost înaintea lui. 

— Aşa trebuie să zici d-ta, pentru că de curând eşti 
procuror regal. Dar gândeşte-te cel puţin să nu faci ca şi 
predecesorul dumitale. 

Şi o roşeaţă uşoară acoperi obrajii palizi ai baroanei, al 
cărei braţ tremura sub al lui Beauchamp. 

Ea stătu un moment zăpăcită şi parcă s-ar fi câit de ce 
zisese. 


— Nu, doamnă baroană, răspunse îndată Beauchamp cu 
tonul cuiva care nu vrea să scape ocazia şi se grăbeşte a se 
pune pe terenul pe care îl doreşte, sunt sigur că nu mi se va 
întâmpla aceeaşi istorie, cel puţin pentru acelaşi motiv. 
Totuşi, pentru că vorbiţi de procurorul regal, lucru pe care 
vreau totdeauna să-l uit când calc pragul acestei case... 

— Domnule... 

— lartă-mă; nu ne aude nimeni, urmă magistratul. 

— Deajuns, domnule Beauchamp, deajuns; ştiu ce ai vroi 
să-mi spui şi acel lucru mă plictiseşte teribil, precum bine 
ştii. Ţi-am cerut ştiri noi pentru ca să-mi goneşti neliniştea 
pe care fizionomia dumitale încruntată şi posacă mi-o 
cauzase; dă-mi acele ştiri ca şi atunci când erai simplu 
ziarist; e lucru mai plăcut, mai fără ceremonii. 

Magistratul se uită drept în ochii baroanei, parcă ar fi vrut 
să-i citească pe faţă. 

— Ah, vezi! Zise ea râzând cu haz. 

— Vechiul ziarist nu mai ştie să fie decât magistrat. 

— Nu, doamnă; cu dumneata voi fi tot acelaşi, fă-mi 
cinstea să mă crezi. Totuşi, veştile pe care ţi le voi da nu pot 
ieşi din gura unui ziarist, cum zici d-ta. 

Şi Beauchamp apăsă asupra fiecărui cuvânt, ceea ce făcu 
pe baroana Dangilars să tremure iarăşi. 

— Şi pentru ce? Întrebă dânsa făcând o sforţare ca să-şi 
ascundă spaima ai jurat ca în noaptea asta să mă faci să 
mor de frică? 

— Nu pot ieşi din gura unui simplu ziarist, zise 
Beauchamp, pentru că privesc pe o damă pe care 
magistratul o stimează şi o apreciază foarte mult. 

După modul cum magistratul rosti cuvintele acestea, după 
expresia privirii lui, baroana observă că nu trebuia să 
stăruie. Totuşi, vrând să ştie neapărat ce ştiri avea de spus 
magistratul, poate de interes pentru dânsa, îşi schimbă 
purtarea şi lăsându-l de braţ îi zise: 

— Prea bine, domnule; aşadar voi fi şi eu băgătoare de 
seamă faţă cu dama aceea şi nu voi mai stărui. |ine-ţi taina 


pentru d-ta. 

Totuşi, baroana Danglars se amăgi, manevra ei nu-i dădu 
rezultatul dorit, magistratul rămase nepăsător. 

— Ah! Faţa ta e de bronz! Murmură el, văzând-o cum se 
depărta şi ducându-şi degetul arătător al mâinii drepte la 
obraz dar, cu toate acestea, sunt singurul dintre toţi cei 
care te înconjoară pe care nu-l poţi amăgi, în trecutul tău 
este o taină groaznică pe care o ştii ascunde bine de ochii 
tuturor, dar nu şi de ai mei. În viaţa ta prezentă este ceva 
mişelesc, ruşinos pe care cu o măiestrie infernală ştii să-l 
îngropi în adâncul inimii tale de marmură. Dar, lasă pe 
mine, sunt deja stăpân pe secretul trecutului; vom căuta ca 
să aflăm şi pe al prezentului. 

Peste câteva momente, Beauchamp observă că-l urmărea 
cineva, doritor să-i vorbească, încetini pasul şi fără ca să se 
întoarcă sau să se arate că observase că era urmărit, lăsă 
ca necunoscutul să-i treacă înainte. 

— Aş putea să am cinstea de a spune două cuvinte 
domnului de Beauchamp? 

— Cum? Cum? Domnule ministru, sunt la ordinele 
dumitale. 

— Trebuie să ştii că ţin foarte mult la tot ce priveşte 
liniştea şi siguranţa noastră a tuturora, zise Lucian Debray, 
pornind cu dânsul spre o odaie goală. 

— Aşadar cred că, în locul meu, n-ai fi stat la cumpănă şi ai 
fi dorit să afli ce făcea pe un procuror regal să fie aşa de 
melancolic şi de încruntat. 

Oh! Domnule, iartă-mi neexperienţa, încă n-am putut 
căpăta fruntea de marmură pe care se cade s-o aibă un 
magistrat. 

Îmi tălmăceşti rău gândul, domnule de Beauchamp; nu 
voiam să te dojenesc; ştiu bine că şi magistratul e om şi că 
poate avea simţăminte ca toţi ceilalţi. Dar, fiindcă ieri am 
aflat câteva lucruri, cărora n-am socotit să fie nevoie a le da 
mare importanţă, văzându-te aşa de schimbat începusem a 
bănui că ce mi se spusese putea fi adevărat. Şi în cazul 


acesta, cinstea unei femei pe care o stimez şi pe care o 
respect... Aşadar, de aceea mi-am luat libertatea să te 
întreb. 

— Ah! Dumneata ştii?... Atunci, da, lucrul e adevărat... 

— Sper că te vei purta ca magistrat, îl întrerupse Debray, 
cu un ton ce vroia să zică: Sper că te vei purta ca prieten 
numele acestei femei ai fi aşa de bun să mi-l spui...? 

Procurorul regal nu putea face altceva decât să răspundă 
la această întrebare directă a ministrului, către care nu se 
putea arăta neîncrezător; se apropie aşadar de el şi-i şopti 
un cuvânt la ureche. 

Debray se îngălbeni, dar pe dată, ascunzându-şi 
tulburarea, se depărta de procuror şi se întoarse în salonul 
unde baroana îl aştepta cu o nerăbdare foarte mare. 

Procurorul regal plecă din casă doamnei Danglars cu un 
zâmbet ironic pe buze. 

Când musafirii începură să plece şi când aurul şi biletele 
de bancă dispărură de pe mese, baroana făcu un semn 
tainic lui Debray şi ieşi îndată din saloane ca să intre în 
odăile ei, în care luxul şi bogăţia se desfăşura cu un gust şi 
mai rafinat decât în restul palatului. 

Baroana deschise o uşă cu geamuri care da într-un cabinet 
de muzică şi aruncând o privire melancolică pe nelipsitul 
piano-forte, nu-şi putu opri exclamaţia: 

— Oh! Eugenio! Pentru ce m-ai părăsit şi tu! 

O lacrimă brazdă obrajii palizi şi mândri ai persoanei care, 
făcând o mişcare spre a goni acea idee dureroasă, trecu 
prin cabinet şi merse ca să se uite pe o fereastră pe 
jumătate deschisă, care da în curtea cea mare. 

Stătea astfel până ce auzi huruitul celei din urmă trăsuri 
care se depărta; observând apoi umbra unui om ce se 
pregătea să intre în palat, alergă să deschidă uşa unei scări 
secrete, se întoarse apoi în odaia ei şi se trânti pe un divan 
de mătase închisă. 

Lucian, suindu-se, închise uşa scării şi merse spre 
baroană. 


— Ei bine, Debray, ce e nou? Întrebă ea foarte neliniştită. 

Debray îşi scoase mănuşile, îşi puse mantaua şi pălăria pe 
un scaun şi se aşeză lângă baroană ca un om în intime 
relaţii cu dânsa. 

— Vorbeşte, Debray; mă faci să mor de nerăbdare. 

— "Tot ce-am putut să descopăr fără să fac imprudenţe a 
fost un singur cuvânt, răspunse tihnit Debray. 

— Ah! Exclamă baroana cu un gest de îngrijorare. 

— Şi cuvântul acesta este numele unei femei... al tău. 

— Aşadar mă socoţi în primejdie? 

— Cum te-am socotit totdeauna, răspunse Lucian Debray, 
dacă, până acum, locuinţa ta în Paris nu a dat loc ridicolului, 
nu m-am putut totuşi convinge că vei putea să-ţi ţii rolul 
multă vreme şi acum nu cred deloc aceasta. 

Baroana, zâmbind cu mândrie, răspunse: 

— Dacă n-ai crezut aceasta, pricina e că n-am avut taine 
pentru tine ca pentru ceilalţi. De-ai crede şi tu ca ceilalţi că 
baronul Danglars călătoreşte din plăcere cu fiică-sa 
Eugenia, nu ţi-ai fi închipuit niciodată că am fost părăsită de 
baron şi de Eugenia. 

— Prea bine, zise Debray este un an de când baronul a 
urmat pilda Eugeniei şi de când societatea pariziană îi 
crede că se ocupă numai a călători. Oh! Lucrul e foarte 
simplu. 

„Dar timpul zboară şi va zbura şi nu s-ar putea găsi cineva 
căruia să-i vină melancolica idee de a întreba când se vor 
întoarce baronul şi fiică-sa Eugenia.” 

Baroana făcu o mişcare. 

— Apoi, urmă Debray, nu s-ar putea întâmpla ca vreun 
glumeţ să râdă de lunga lipsă a călătorilor şi ca Parisul să-i 
imite exemplul? Dragă baroană, vezi, lucrul se cam încurcă 
puţin. 

— Sfătuieşte-mă, deci, Debray, zise ea cu aerul nevinovat 
al unei copile de cincisprezece primăveri, punându-şi 
amândouă mâinile pe umărul lui Debray. 


— Îţi repet ce ţi-am spus acum un an, când mi-ai arătat 
scrisoarea bărbatului tău, în care el îţi zicea: „Ie las cum te- 
am luat; cu multă avuţie şi cu puţină onoare.” 

Frază care ar fi zdrobit pe orice altă femeie şi care abia 
pricinui o mişcare de mândrie baroanei. Lucian urmă: 

— Repet, aşadar, că tu trebuie să călătoreşti. Anul trecut, 
aveai o avere de un milion şi două sute de mii de lei, adică 
şaizeci de mii de lei, sau cu alte cuvinte, o sută douăzeci de 
mii de lei venit. Ce-ţi pasă ţie de Paris? Spune prietenilor tăi 
că bărbatu-tău e la Roma, la Civita vechia, la Neapole şi că 
vrea să te duci la el. Prietenele tale vor răspândi zvonul 
pretutindeni şi te vei putea duce la Londra. 

— Aşadar, vrei să ne despărţim, Debray? Întrebă baroana 
încercând în zadar să verse o lacrimă, mă va costa foarte. 

Lucian nu răspunse, dar, aruncând o privire oblică asupra 
ei se scula. 

— E un an de când am făcut amândoi o asociaţie şi de când 
interesele noastre au prosperat... Şi acum ar lua un aspect 
şi mai bun, pentru că fiind tu ministru de finanţe... 

— Ah, am ajuns la punctul esenţial al chestiunii! Strigă 
Lucian dând cu pumnul în spătarul scaunului. 

— Cum? Întrebă baroana căscând ochii mari şi sculându- 
se în sus puţin de pe divan, unde stătuse aproape întinsă 
până atunci, întocmai ca o amantă pasionată. 

— Ziariştii din opoziţie au proasta manie de a cerceta 
purtarea privată a miniştrilor. Ei bine, fie zis între noi, mai 
ales că nimeni nu ne ascultă, partea esenţială a adunărilor 
tale e jocul de cărţi şi n-aş vroi ca cineva să creadă că eu am 
de la el vreun câştig. 

— Pagube n-ai avut până acum, îl întrerupse cu ironie 
baroana. 

— Înţeleg, dar nu vreau să merg înainte, răspunse cu tărie 
Lucian. 

— Mă despart de interesele tale şi vom rămâne numai 
prieteni. 


— Prea bine, domnule! Strigă baroana vânătă de necaz şi 
atinsă în amorul propriu, pentru că înţelegea unde ţinteau 
acele cuvinte prea bine, dar jertfa aceasta, eu n-o pot primi. 
Să ne facem socotelile şi pe urmă... 

— Pe urmă? Întrebă el cu un zâmbet batjocoritor, care 
arăta ce mult dispreţuia dânsul necazul neputincios al 
nobilei baroane. 

— Vrei negreşit să nu ne mai vedem. 

Lucian îşi puse mâinile în buzunar şi rămase nemişcat, 
răspuns care echivala cu un: Cum vei vroi. 

— Cu toate acestea, te vestesc că iarna aceasta voi sta încă 
în Paris. 

— Vei face foarte bine; mi s-a spus că spectacolele vor fi 
splendide; repertoriul mai tot de Donizetti şi de Bellini. 

— Şi de domnul Lucian Debray, de asemenea, adăugă 
baroana râzând răutăcios. 

— Nu pricep. 

— Am să văd cum vei debuta ca ministru. 

— Lasă, baroană, zise Debray cu un aer foarte serios, cine 
a jucat la urcare şi la scădere nu poate pleca din Paris şi 
deveni simplă turistă străină fără oarecare părere de rău, 
înţeleg. 'Totuşi, e de neapărată nevoie când un procuror 
regal a aflat unele lucruri... Baroană, fi prudentă ca Ulise şi 
înţeleaptă ca Nestor. 

Şi, pe când vorbea astfel, Lucian Debray scoase portofelul, 
îl deschise, puse pe măsuţă un pumn de bilete de bancă şi 
stătu lângă baroană, care era palidă şi foarte tulburată. 

— A doua oară tovarăşii fac socotelile tovărăşiei şi 
nădăjduiesc că va fi cea din urmă dată; ţine minte sfatul 
meu. 

Capitolul Il Benedict. 

leşind din palatul doamnei Danglars, Beauchamp se duse 
drept acasă, în capătul străzii Cog-Heron. 

Deja de câtva timp, Beauchamp sta, în odaia lui de lucru, 
în faţa mesei; deodată el se sculă, ieşind dintre grămezile 
enorme de hârtii strânse de o parte şi de alta a scaunului 


său, întocmai cum spectrul fantastic al vreunui poet liric se 
ridică dintre mormintele unui cimitir mic la lumina palidă a 
lunii. Merse la fereastră, ridică puţin perdeaua şi-şi aruncă 
ochii în curte, care era luminată numai de un felinar 
roşiatic. Apoi observând pe cineva care venea înspre 
cabinetul său, lăsă perdeaua şi se rezemă cu coatele de 
birou. 

Peste câteva minute, uşa cabinetului se deschise şi doi 
oameni intrară. Unul cu o înfăţişare sinistră, se vedea după 
costum, după manierele supuse şi după corpul herculean că 
era agent polițienesc; celălalt tânăr, slab, vânăt la faţă, 
zdrenţăros, era desigur acuzatul. 

La un semn al procurorului, agentul polițienesc ieşi şi se 
auzi cum el închise uşa. 

Beauchamp stete un moment nemişcat, apoi când socoti că 
agentul trebuia să fi ajuns în curte, arătă acuzatului cu 
mâna partea opusă a mesei, întoarse abajurul lămpii aşa ca 
să poată observa mai bine figura vinovatul. 

— Numele dumitale? Întrebă el, îngroşându-şi glasul, 
parcă ar fi vrut să şi-l prefacă. 

— Îmi pui tot aceeaşi întrebare şi eu îţi dau tot acelaşi 
răspuns; mă numesc Benedict. 

— Benedict, repetă procurorul. Apoi urmă interogatoriul. 

— Eşti dispus să repeţi ce ai mai mărturisit deja? 

— Pentru ce? Zise tânărul cu mare răceală pentru ce sa 
mai spun aceeaşi istorie? M-au prins; iată-mă. Judecaţi-mă 
şi noapte bună! 

— Fii mai prudent, Bendedict. E vorba de osândă la 
moarte. Dacă dumneata eşti sigur, cu atât mai bine; nu mă 
mai chinui, insa. 

— Vreau totuşi să-ţi mai vorbesc o dată; poate că ai uitat 
unele împrejurări, care să-ţi poată îndulci pedeapsa. 

Şi magistratul se răsturnă în fotoliu. 

— Voi face cum doreşti; dar ascultă-mă bine, domnule 
procuror regal, pentru că astă dată e cea din urmă când 
mai vorbesc. 


Şi cuvintele acuzatului răsunau cu o oarecare amărăciune, 
cu un dispreţ de viaţă, care n-ar fi putut face mare impresie 
asupra nervilor tociţi ai unui judecător bătrân, dar care 
mişcau adânc pe un om încă tânăr şi care, ca Beauchamp, 
nu se obişnuiesc încă bine cu toate peripeţiile misterelor ce 
se desfăşurau uneori în faţa unui procuror. 

— Eram închis la „Forţa” şi eram, cred, ocrotit de un 
prieten necunoscut pentru că din când în când venea să mă 
vadă un oarecare individ, anume Bertucio, cu care 
avusesem relaţii în trecut şi care-mi da bani în numele 
necunoscutului protector ca să pot avea hrană mai bună ca 
cea ordinară a închisorii. Deja fusesem dus înaintea 
tribunalului şi declarasem că eram fiul domnului de 
Villefort, predecesorul dumitale şi aşteptam resemnat 
sentinţa. Fugit din temniţă, dovedit că omorâsem pe 
Caderousse, 100% ce puteam să mă aştept decât la eşafod? 

— Stai, întrerupse magistratul cum ai ştiut că erai fiul 
domnului de Villefort? 

— Ah! Întrebarea aceasta nu mi-ai mai făcut-o niciodată, 
răspunse Benedict, zâmbind ca un om care a priceput mai 
mult decât s-ar putea crede, să-ţi satisfac curiozitatea. Am 
spus deja că aveam un, protector necunoscut şi că Bertucio 
îmi aducea bani de la dânsul; ei bine, Bertucio, intrând într- 
o zi în celula mea la „Forţa” mi-a vorbit astfel: „ Benedicte, 
stai rău de tot. Este însă cineva care vrea să te scape, 
fiindcă s-a jurat să scape în fiece an pe câte un om. 
Protectorul acesta şi-a adus aminte de un mijloc ca să nu fii 
cel puţin osândit la moarte; şi iată în ce fel: procurorul 
regal care-ţi instruieşte procesul are relaţii foarte strânse 
cu o damă şi această damă a născut un copil, fiu al lui 
Villefort. Un asemenea scandal nu trebuia să se dea la 
iveală, şi, de aceea, îndată ce s-a născut, copilul a fost luat 
de domnul de Villefort, pus într-o lădiţă, înfăşurat într-o 
batistă brodată a mamei şi, coborând o scară secretă, 
procurorul a mers în grădină să îngroape pe copil la 
rădăcina unui copac; tocmai atunci, o mână necunoscută 


izbi cu două lovituri de cuţit pieptul infanticidului şi fură 
lădiţa, crezând că conţinea vreo comoară. 

Asasinul fugi şi, deschizând lădiţa văzu pe copil în viaţă 
încă, îi dădu aer şi, înfăşurându-l în batista brodată, îl duse 
la ospiciul Carităţii, strigând: 

— Domnule, plătesc o datorie, am răpit o viaţă, dar am 
însufleţit alta. 

Aceasta e istoria naşterei tale, urmă Bertucio şi când vei 
merge la judecată, spune cine eşti şi vei vedea pe procuror 
umilit şi trecând, de pe scaunul de judecător, pe banca 
acuzaților; scandalul produs astfel va amâna judecata ta şi, 
în vremea asta protectorul tău va găsi chip să te scape.” „Şi 
eu am făcut astfel, urmă Benedict şi peste o lună 
protectorul meu s-a ţinut de vorbă: eram liber.” „Liber, 
domnule, dar cu o condiţie, să întovărăşesc pretutindeni pe 
tată-meu, înnebunit în urma scandalului şi care avea mania 
să sape pretutindeni în pământ.” „Ah, priveliştea acelor 
nenorociri îmi chinuie mult inima! După ce avusese renume 
de om cinstit, după ce avusese o poziţie socială aşa de 
înaltă, să cadă deodată pe banca acuzaţilor!... Din 
nenorocire nebunia nu îngădui să se instruiască procesul şi, 
peste câteva zile, eram liberi amândoi; averile lui fură 
sechestrate Şi abia i se lăsă un venit mic spre a putea trăi.” 
„Încet, încet, însă, tată-meu îşi redobândi mintea şi peste 
şase luni de viaţă comună cu mine se vindecă. Mă cunoscu 
şi mă iubi, dar nu maitrăi mult. Abia avu vreme să-mi ceară 
iertare şi să-mi dea binecuvântarea sa.” „ Fiule, îmi zise el 
în ziua cea din urmă, simt că mă duc şi am o singură 
durere, aceea că nu pot plăti o datorie... O datorie de sânge 
şi de disperare, o datorie pe care n-aş vroi s-o las în 
suferinţă. Fiule, am fost vinovat; mi-am pus des pe faţă 
masca ipocriziei, ca toţi oamenii, dar am fost pedepsit într- 
un mod oribil. Oh! Soţie, fiică, fiu, totul mi-a răpit un om 
fără milă fără remuşcare, ca să se răzbune pe mine! 
Benedicte, loveşte pe omul acela, zdrobeşte-l, nimiceşte-l, 


striveşte-l; să plângă şi el şi când disperarea lui va ajunge la 
culme, zi-i: 

— Sunt fiul lui Villefort, te pedepsesc în numele lui şi 
plătesc cu răzbunarea mea pe a ta!” „ Oh, tată şi unde e 
omul acesta, unde e? Am exclamat eu. 

„ Unde e? Murmură tată-meu, dând din cap; unde e? Nu 
ştiu. Apoi, luându-mă de braţ şi trăgându-mă lângă dânsul 
îmi zise cu glas tremurător de frică şi cu ochii căscaţi mari: 
întreabă spaţiul, întreabă cerul, întreabă marea şi 
pământul... E pretutindeni ca un zeu puternic, ca un geniu 
infernal. la seama ca ochii lui sa nu se fixeze într-ai tăi! Ai fi 
pierdut şi blestemat pentru totdeauna...!”. 

„ Dar numele lui, strigai, eu necâjit.” „Numele lui, reluă 
domnul de Villefort, cu un zâmbet convulsiv şi amar. Are el 
un nume hotărât, sigur? Vezi, el îşi schimbă numele şi firea 
în toate zilele, în toate ceasurile după voinţă. Starețul 
Busoni, lordul Wilmore, Contele de Monte-Cristo.” „Ah! 
Strigai eu, tresărind; contele de Monte-Cristo.” „ Sau 
stareţul Busoni sau lord Wilmore, urmă tată-meu Cine ştie 
acum care-i este numele. Cu toate astea, caută-l 
pretutindeni; înalţă-te în aer, în nemărginit; coboară-te în 
abisuri, scormoneşte măruntaiele pământului şi ale mării... 
Adevăratul lui nume este Edmond Dantes. Fiule, răzbună- 
mă şi mori, sau fii blestemat!” „Chiar în acea noapte, urmă 
Benedict după o mică pauză, domnul de Villefort muri, 
lăsându-mi scrisoarea pecetluită pe care dumneata mi-ai 
luat-o şi pe care o ai încă.” 

— Şi pentru ce nu citeai scrisoarea aceea? Întrebă 
magistratul. 

— Pentru că tată-meu ceruse ca să-i făgăduiesc că o voi citi 
atunci când voi ieşi din Franţa. Din nenorocire am fost prins 
înainte de-a putea să îndeplinesc condiţia aceasta; totuşi, 
nu voi muri fără să-i ştiu cuprinsul şi că voi cere tribunalului 
să mi-o înapoieze. 

Beauchamp se înfiora. Paloarea l-ar fi trădat, dacă n-ar fi 
fost în umbră. 


— Şi unde te duceai când ai fost arestat? 

— Afară din Franţa. 

— Pentru ce? 

— Ca să-mi împlinesc misiunea. 

— Care? 

— Moştenirea tatălui meu: răzbunarea. 

Beauchamp se sculă şi se plimbă puţin prin odaie, 
învelindu-şi obrajii cu un colţ al hainei. Apoi se opri şi păru 
hotărât. 

— Benedicte, zise el îmi pari mai mult nenorocit decât 
vinovat. 

— Da, negreşit! Exclamă Benedict, sunt sub povara unei 
fatalităţi teribile, aceea a naşterii mele. Apa botezului meu a 
fost lacrimile mamei; cuvântul sacramental, blestemul tatei. 
Consacrat iadului dacă muream, mizeriei dacă trăiam... Şi, 
de atunci, tot rătăcitor, tot fugar, tot mizerabil... Azi e 
noaptea de 27 Septembrie; domnule, ascultă. 

Şi Benedict numără una câte una bătăile ceasornicului 
care suna miezul nopţii. 

— E ceasul în care m-am născut; în aceste zile mi se 
întâmplă totdeauna nenorociri şi acum sunt în puterea 
dumitale. 

Şi-şi lăsă capul pe piept, încrucişând braţele. 

Procurorul regal îşi şterse sudoarea care-i curgea de pe 
frunte şi se trânti pe un fotoliu, ca şi cum ar fi recunoscut în 
cuvintele arestatului voinţa suprema a lui Dumnezeu. 

Capitolul III Doamna Danglars. 

Era ora opt dimineaţa. O trăsură, fără armuri, se opri la 
poarta casei procurorului, în strada Coqg-Heron. Un bătrân 
portar se arătă în pragul porţii. 

— Deschide! Strigă vizitiul, pentru că e în trăsură o damă 
şi nu se cade să se coboare în uliţă. 

Portarul stătu la îndoială, căci nimeni şi mai ales nici o 
femeie n-avea obicei să tulbure pe procuror la ceasul acela; 
dar cuvântul o damă rostit de vizitiu birui scrupulele 
bătrânului, care deschise poarta cea mare a casei. 


Trăsura se opri la intrarea vestibulului şi din ea cobori o 
damă, a cărei eleganţă de forme am putea-o de pe acum 
lăuda, dacă ea n-ar fi avut grijă să se înfăşoare de la cap 
până la picioare într-un şal larg de caşmir. 

Doamna fu anunţată şi, apoi, introdusă în odaia de lucru a 
procurorului, unde ea îl aşteptă cam o jumătate de ceas. 

În cele din urmă, uşa se deschise şi Beauchamp intră. 

— Baroana Danglars! Exclamă el, prefăcându-se mirat. 

— Da; iartă-mă că te tulbur, dar e un lucru neaşteptat. 

— Poftim, stai, doamnă baroană, o întrerupse Beauchamp, 
prefăcându-se a nu observa tulburarea ei. 

Fu un moment de tăcere, în timpul căreia baroana îşi 
trecu de mai multe ori batista pe obraji. Parcă vroia să-şi 
adune puterile spre a rosti o vorbă mare. 

— Domnule, zise ea în cele din urmă prezenţa mea aici nu 
trebuie să te mire; pentru dragostea lui Dumnezeu te rog, 
nu-mi mări zăpăceala sau mai bine, adăugă ea oftând, 
ruşinea unei spovedanii. 

— Ah! Cugetă Beauchamp, au fost deajuns câteva cuvinte 
spre ai domoli îngâmfarea. 

— Da, adăugă ea încet, fără să vreau a cerceta cum, 
dumneata cunoşti un secret pe care abia îl ştie numai 
domnul ministru de finanţe. 

Baroana făcu o mişcare şi procurorul zâmbi în sine şi, 
apoi, adăugă; 

— Îmi închipui scopul vizitei dumitale. Ce pot să fac? 

— Dumneata poţi totul, domnule. Poţi totul, ca magistrat şi 
ca prieten. 

— Două lucruri anevoie de împăcat înaintea legii, 
murmură Beauchamp. 

— Tihna, liniştea, cinstea mea, toate atârnă de dumneata 
în momentul acesta, urmă doamna Danglars. Îţi cer să mă 
scapi, te rog să mă scapi. Spune-mi tot. Beauchamp se 
sculă, se duse la masă şi deschizând un sertar, scoase o 
scrisoare pecetluită, dar deja desfăcută. Apoi, întorcându-se 
la locul său, se pregăti s-o citească. 


Baroana îşi ascunse faţa în mâini. 

Magistratul citi: „Benedicte, un jurământ pe care n-ar 
trebui să-l violez are să-ţi fie dezvelit. Nu vreau să te las în 
lume, fără ca tu să poţi într-o zi săruta mâna mamei tale, 
mulţumindu-i pentru lacrimile pe care le-a vărsat pentru 
tine, pentru durerea ce i-am pricinuit cu prudenţa mea. 
Dacă într-o zi, soarta o va despărţi de soţul ei, du-te la ea, fii 
sprijinul ei de va trăi în mizerie, de va avea trebuinţă de un 
prieten ca să-şi rezeme capul obosit de suferinţe. [ine 
minte cuvintele mele şi află că datorezi viaţa baroanei de 
Danglars.” „Primeşte binecuvântarea tatălui tău Villefort.” 

Baroana scoase un țipăt de durere; magistratul rămase 
nepăsător. 

— Oh! Şi fiu-meu nu ştia această taină groaznică? Întrebă 
ea cu glas slab şi pe când obrajii i se acopereau de roşcata 
ruşinii şi a umilinţei. 

— Nu, doamnă, răspunse Beauchamp. 

— Doamne!... Ajută-mă. 

— Nu ţipa, doamnă; te-ar putea auzi cineva şi gândeşte-te 
că aici stai ca un vinovat înaintea judecătorului. 

— Dar ce să fac spre a înlătura scandalul? Ce ai dumneata 
de gând să faci? Întrebă ea şi mai speriată. De ce reînvii 
acest secret al unei greşeli trecute, adăugă ea cu 
amărăciune. 

— Ai voi poate ca nevinovatul să fi rămas îngropat de viu? 
Doamnă, pământul nu poate ascunde în sine o crimă de 
felul acesta, răspunse magistratul ai cărui ochi nu se puteau 
dezlipi de pe figura aprinsă a doamnei Danglars. 

— Fiul meu! Murmură ea, oh! Eu ştiam bine că trăia; dar 
lacrimile, ţipetele mele nu putură schimba hotărârea tatălui 
său. Crima n-a fost a mea, iartă-mă. Şi d-ta, domnule, urmă 
baroana adresându-se lui Beauchamp, mântuieşte-l, scapă- 
|, deşi rugăciunile unei femei pe care negreşit o 
dispreţuieşti n-au mare preţ în ochii dumitale, scapă-l. Dar 
nu uita pe baroana Danglars care n-are drept la mila 
dumitale şi pentru amintirea nenorocitului dumitale 


predecesor, în numele domnului de Villefort, scapă pe fiul 
său. 

— Doamnă, îţi voi răspunde ceea ce ţi-ar fi răspuns şi 
dânsul. Voi îndeplini datoria pe care mi-o impune legea 
răspunse cu demnitate magistratul. 

— Cum? Exclamă baroana zăpăcită, scrisoarea aceasta va 
apare la Tribunal? 

— Înlătură scandalul. 

— Cum? În ce fel? 

— Plecând din Franţa. 

— Dar unde mă voi duce părăsită de toţi? Întrebă, fără să 
ia seama ce spunea, doamna Danglars. 

— Părăsită de toţi! Repetă Beauchamp uimit dar bărbatul 
dumitale? Dar fiica dumitale? 

— Ah! Exclama baroana cu un gest nespus de ciudă. Văd 
că trebuie să-ţi spun tot. Eşti, ca toţi magistraţii, rece, 
nepăsător, nemilos. Bine, bine, voi sorbi paharul până la 
fund. Ei bine, trebuie să ştii, domnule, că bărbatu-meu m-a 
părăsit... Că fiică-mea a fugit. Sunt singură în lume, voi 
pleca din Franţa, voi pleca dar pentru dragostea lui 
Dumnezeu, dacă ai alt Dumnezeu afară de legea oamenilor, 
te jur, scapă-mi fiul. 

Doamna Danglars plecă apoi repede şi ieşi din casă iute, 
sărind apoi în trăsură, care porni spre locuinţa ei. Acolo ea 
îşi strânse giuvaerurile şi ba nii într-o lădiţă de călătorie, în 
timpul acesta ea plângea în tăcere şi trupul îi tremura 
convulsiv; consecinţă fără îndoială, a zguduirii dureroase a 
întregului ei sistem nervos. 

Vedea în cele din urmă năruindu-se piatră cu piatră, toată 
clădirea pe care o crezuse destul de solidă ca să reziste 
trăsnetelor şi acea clădire se dărâma, se făcea pulbere fără 
nădejde de a mai putea fi reconstruită. 

— Oh! Villefort! Strigă ea, bătând cu piciorul în pământ şi 
smulgându-şi părul o asemenea taină trebuia să moară cu 
tine! 


Apoi, strângându-şi lacrimile ce-i curgeau fără voie din 
ochi, deschise dulapurile, alese rufăria necesară pentru un 
drum de câteva zile, şi-şi urmă pregătirile de plecare, 
hotărâtă să se ducă fără veste din Paris, unde pierderea ei 
părea să fi fost jurată de un duşman necunoscut şi puternic, 
împotriva căruia nu se putea pune. Pentru o femeie ca 
doamna Danglars, adorată, vanitoasă şi bogată, nu e puţin 
lucru să părăsească locul unde-şi exercită domnia spre a 
pleca în ţări străine şi a deveni o simplă turistă 
necunoscută. Ce frumoase visuri avusese! Ce crudă era 
deşteptarea! Părăsită de bărbatu-său, mare capitalist, care 
preferă să fugă cu cei din urmă bani pe care-i avea în casă 
şi care nu erau ai lui, decât să se declare falit, ea, femeie 
mândră şi îngâmfată, vru să rămână în ochii lumii tot aşa de 
luxoasă ca în trecut şi căută să dea acelei fugi o altă cauză 
decât cea adevărată. Această dorinţă anevoioasă dacă nu 
imposibilă, pentru că creditorii, întemeiaţi pe lege, erau să 
pună sechestru pe averile d-lui Danglars, ajutată într-un 
chip uimitor de o împrejurare extraordinară, peste câteva 
zile după plecarea baronului, toate datoriile lui fură Plătite 
şi doamna Danglars fu scăpată de povara teribilă a unor 
Plăţi de vreo cinci, şase milioane. 

Mulțumită acestei întâmplări neexplicabile, doamna 
Danglars apăru în societatea pariziană şi toţi crezură că 
domnul Danglars plecase ca să însoţească pe fiică-sa 
Eugenia într-o călătorie instructivă începută de copilă. Cu 
toate acestea, lipsa îndelungată a celor doi călători făcea să 
se răspândească zvonuri ciudate printre cei care cunoşteau 
firea aspră a lui Danglars şi imaginaţia exaltată a 
domnişoarei Eugenia; apoi, apariţia fără de veste a lui 
Benedict, scrisoarea lui Villefort, istoria tentativei de 
infanticid... Toate concurau să silească pe sărmana femeie a 
imita exemplul bărbatului său şi al fiicei sale. 

Baronul Danglars fugise din Paris ca să rămână bogat, 
chiar şi cu preţul unui furt. 


Eugenia fugise din Paris pentru că avea mania dea nu voi 
să se mărite. 

Doamna Danglars fugea şi dânsa, pentru că se 
îngrămădise în Paris un nor care ameninţa să nască o 
furtună. Trecutul era cât pe ce să fie dat la iveală şi expus 
publicului, curios şi lacom de scandaluri. Era, deci, 
hotărâtă. 

Baroana nu mai plângea: cu obrajii palizi, ca de obicei, cu 
gesturi sigure, se aşeză la biroul ei de ivoriu şi se pregăti să 
scrie două scrisori; începu deja pe întâia adresată domnului 
Lucian Debray, fostul ei tovarăş pe când jucau la urcare şi la 
scădere pe socoteala bietului baron Danglars; dar deodată, 
parcă s-ar fi căit, aruncă hârtia jos şi începu a doua 
scrisoare pentru Benedict. 

Peste câteva minute scrisoarea era gata. Baroana, care 
era mai înainte de toate mamă, o reciti şi, pentru prima 
oară, ochii i se umplură de lacrimi. 

„Domnule; te afli în puterea justiţiei, sărac şi nenorocit, far 
alt ajutor decât elocinţa dumitale spre a-ţi redobândi 
libertatea, dacă judecătorul dumitale va fi cumva destul de 
milos spre a se lăsa a fi înduioşat de istorisirea sinceră a 
fatalităţii care de la naştere apasă asupra dumitale. Care-i 
va fi soarta? Dar eu aştept totul de la Dumnezeu. Ai 
încredere în nemărginita lui bunătate! Acum, dă-mi voie să 
dispun în favoarea dumitale de o mică sumă care-ţi va putea 
folosi spre a micşora asprimea carcerelor şi crede-mă, nu e 
o milostenie înjositoare, ceea ce-ţi ofer, ci plata unei datorii 
pe care o are către dumneata o persoană care te iubeşte 
mult.” 

După ce sfârşi scrisoarea, baroana deschise un portofel, 
scoase 60 mii franci în bilete de bancă, le puse în scrisoare, 
pe care o pecetlui şi pe plic scrise numele lui Benedict. Apoi 
o puse într-alt plic, cu adresa „Domnului Procuror Regal”. 

Baroana îşi plecă apoi capul pe masă şi plânse lung; pe 
urmă, când se linişti, luă o coală de hârtie şi scrise lui 
Lucian Debrai. Îi spunea că pleacă, rugându-l să se 


însărcineze cu supravegherea casei sale până ce-i va scrie 
din nou, spunându-i ce intenţii avea pentru casă, mobile şi 
argintărie. 

După aceea, ea deschise fereastra care da în curte şi stătu 
acolo până ce văzu un om, căruia îi făcu un semn să se urce 
pe scara pe unde intra în apartament Lucian Debray. 

— Intră, Tomo, zise ea acelui om care sta în pragul uşii. 

Toma era îmbrăcat cu o bluză albastră, cu pantaloni roşii şi 
cu cizme mari... 

— Să intru în costumul acesta, doamna baroana! Murmură 
el, uitându-se la bluză. 

— Intră, intră; am să-ţi vorbesc. 

Vizitiul intră, observând cu mirare că baroana închidea 
uşa odăii. 

_ Te-am luat în slujba mea pentru că te socoteam om 
cuminte şi prudent. 

— De n-aş fi aşa, n-aş fi bun vizitiu. 

— Bine. Dar acum e vorba de o plimbare lungă, care 
seamănă mult cu o călătorie. E vorba să umblăm mult, fără 
să ne oprim... Să trecem prin multe ţări... 

— Înţeleg, doamnă baroană, o întrerupse vizitiul, dând din 
cap ca un om care a înţeles bine ce e de făcut. 

— Eu am învăţat pe vizitiul care a avut cinstea să ducă pe 
domnul baron; era un tovarăş al meu, un sărman disperat. 

— Vei găsi altul tot ca el? 

— De astă dată merg chiar eu, doamnă baroană. Mie puţin 
îmi pasă de voi fi aici ori aiurea. N-am pe nimeni care să se 
ocupe de mine. 

— Vei fi gata mâine? 

— Chiar şi azi. 

— O trăsură de poştă cu cai buni mă va aştepta într-un loc 
depărtat, vom pleca de aici în trăsura mea cea obişnuită; tu 
vei scoate paşapoartele; geamantanele nu vor fi grele; iată-l 
pe al meu. 

Vizitiul îşi aruncă ochii pe un geamantan mic de piele şi 
făcu semn că înţelese. 


— Pe urmă, pe drumul spre Bruxelles, Liege, Aquisgrana. 

— Bine. Toate vor fi gata. Cai vom lua pe vineţii; sunt buni 
şi tari. M-au trântit odată, dar nu se va mai întâmpla a doua 
oară. Cât despre paşapoarte..., Ascultă-mă bine. Un tânăr, 
cam mic de statură,... cu ochii albaştri, părul blond, nasul 
regulat, buzele subţiri, care călătoreşte ca să se distreze de 
o suferinţă fizică şi morală. 

— De minune! Strigă vizitiul. 

— Dar, mai ales, fii prudent. Na şi bani. 

Vizitiul luă o pungă din mâna baroanei şi plecă. Mai târziu 
baroana suia în trăsura ei care o aştepta în curte. Coborâse 
pe scara pe unde cu Un an înainte Eugenia cu prietena ei 
Luiza. 

Capitolul IV Cei 60.000 ai lui Benedict. 

Lucian Debray citi cu nespusă bucurie scrisoarea cu care 
doamna Danglars îl vestea de plecarea sa din Franţa. 
Relaţiile dintre el şi baroana, care fuseseră de mare folos 
altădată lui Debray, nu mai conveneau acum ministrului cu 
onoruri mari şi cu asemenea însemnată sarcină; doamna 
Danglars se afla într-o poziţie critică şi, cu toate că nimeni 
nu cunoştea acea poziţie, era foarte lesne ca ea să fie dată 
pe faţă dintr-o zi într-alta. Respiră deci cu putere. 

— Ah! Familiile acestea care vin nu se ştie de unde cu 
bogăţiile lor şi ies nu se ştie din ce loc, îmi par nişte actori 
care după ce au jucat câteva ceasuri pe scenă roluri de 
mari personagii, dezmierdându-şi mustăţile şi răsfirându-şi 
părul ca cine ştie ce oameni cu afaceri mari, după ce cade 
perdeaua redevin ceea ce sunt, adică nimic; nimeni nu le 
mai vede, nimeni nu mai aude nimic despre dânsele. 
Baronul Danglars era cam aşa ceva. 

Pe când Lucian Debray făcea aceste reflecţii filosofice, 
procurorul regal primind scrisoarea pe care i-o trimisese 
doamna, Danglars chemă pe acuzatul Benedict în cabinetul 
său. 

Magistratul sta la birou. Fiul lui Villefort fu adus şi, abia 
intrând, văzu cum se închidea uşa în urmă-i şi se afla în faţa 


procurorului. 

— Apropie-te, Benedicte; a, o scrisoare pentru tine. 

— O scrisoare! 

— Ştii de la cine ar putea să fie? 

— Eu? Dar cine mă cunoaşte? Cine mi-ar putea scrie? 

— Vezi, gândeşte-te bine. Dacă ştii pe cineva care ţi-a fost 
complice în cursul agitatei tale vieţi, nu-mi ascunde nimic. 
lată scrisoarea: ştii cine a scris adresa? 

— Acum văd întâia dată această scriitură; dar scrisoarea e 
deschisă, dumneata ştii ce cuprinde. 

— Cuvinte şi bani. 

— Bani! Ce spui? 

— Şaizeci de mii de lire. 

— Nu glumi, te rog, domnule, zise Benedict, îngălbenindu- 
se, roşindu-se ca para de foc, bătând din palme de bucurie. 

— Nu m-ai asigurat că un protector necunoscut îţi trimitea 
ajutoare băneşti când erai la „Forţa”? 

— Da, negreşit, dar de atunci nu s-a mai interesat de mine 
şi Bertucio, care venea să mă vadă din partea lui, a plecat 
din Franţa de multă vreme. 

Magistratul încruntă sprâncenele şi plecă ochii. 

Ştii că prizonierii nu pot avea la ei o suma aşa de 
importantă? 

— Ştiu, răspunse Benedict, oftând 

— Şi de ai avea-o, cum ai întrebuinţa-o? 

— Mi-aş cumpăra haine şi aş putea sta în închisoare fără 
să sufăr lipsurile pe care trebuie să le îndurăm şi aş pune 
de o parte pentru drum; nu mi-ai spus că voi fi deportat în 
Noua Caledonie? 

Magistratul îşi urmă meditaţiile. 

— Şi ai fi aşa de neghiob încât să spui tovarăşilor că posezi 
o asemenea sumă? 

— Oh! Într-un ciorap, ori cusută în căptuşeala bluzei, cine 
ar putea-o vedea? Cine ar putea bănui că ea există?... 
Răspunse Benedict, zâmbind ş-apoi, de-aş spune cumva că 
am bani ar trebui să-i împart cu toţi ceilalţi flămânzi, care n- 


au tocmai virtuțile îngerilor. Ochii lui Benedict licăreau ca 
jăratecul şi sudoarea îi acoperea fruntea. 

Magistratul se mai gândi puţin, apoi, luând scrisoarea, o 
dădu lui Benedict, zicându-i: 

— Citeşte. 

Tânărul s-ar fi uitat mai bucuros la hârtiile care valorau 
şaizeci mii de lei, dar se conformă cu toate astea voinţei lui 
Beauchamp şi-şi aruncă ochii pe scrisoare. 

— Oh! Strigă el; iată unul din geniile cele bune care se 
ocupau cu nimicirea răutăţilor pe care le făceau zânele cele 
rele din basme. Dar, cei şaizeci mii de lei, domnule? Întrebă 
pe urmă Benedict căscând ochii mari. 

— Ascultă-mă, Benedict. Şaizeci mii de lei pot fi socotiți 
drept o avere pentru cineva care se află în poziţia ta. 

— Ei! Ştiu şi eu. 

— Aşadar, urmă magistratul nu-ţi pierde capul şi 
mulţumind cu smerenie cerului pentru ajutorul pe care ţi-l 
trimite, poartă-te aşa încât să meriţi sprijinul şi ocrotirea 
aceasta. 

— Da, domnule, da, domnule; tot ce vei voi, murmură 
Benedict, oftând din adânc şi mâncând din ochi biletele de 
bancă pe care magistratul le ţinea în mână, ca un câine 
care, atras de făgăduiala unei bucăţi de carne, face toate 
cele ce-i cere stăpânu-său. 

— Ştii că aş putea să nu-ţi dau banii aceştia? 

— Da, domnule. 

— Ştii că, dându-ţi banii aceştia, calc regulamentul 
închisorilor. 

— Oh! 

— Gândegşte-te bine cât m-aş căi că am făcut acest lucru, 
dacă ai face vreo imprudenţă. 

— Voi fi prudent ca şi Ulise. 

— Nu vrei să-mi dovedeşti într-un mod oarecare ţinta ta 
pentru serviciul pe care ţi-l fac? 

— În orice mod e cu putinţă. 


— Prea bine! Fii prudent şi eu mă voi mulţumi. Pe de altă 
parte, dacă ai face o faptă care să mă facă a mă căi de 
bunătatea mea, fii sigur că, în loc de deportare, voi cere 
împotrivă-ţ pedeapsa ghiulelei la picior şi că vei fi trimis la 
Toulon. 

— Oh! Fie-ţi milă, domnule; nu, nu, galera, nu! 

— Bine, iacă banii... Şi încă odată îţi mai spun, fii prudent. 
Grăind astfel, procurorul regal dădu biletele de bancă 
tânărului, care le băgă repede în sân. Magistratul sună 
clopoţelul şi pe dată intră un agent polițienesc. 

— Du-l pe acuzat. 

Beauchamp răsuflă mai slobod când văzu pe Benedict 
depărtându-se; pe urmă se sculă de pe fotoliu convins că 
făcuse faptă bună dând lui Benedict ajutorul pe care i-l 
trimisese mamă-sa. 

— Şi cu toate astea nenorocitul va cădea din abis în abis 
cugetă Beauchamp, va începe prin a seduce pe un paznic 
apoi îl va asasina şi va ajunge în cele din urmă până la 
contele de Monte-Cristo şi va cădea cu dânsul pentru 
totdeauna. AW negreşit, colosul răsturnat va strivi în cădere 
pe pigmeul ce-i va săpa baza. Ei! Dreptatea lui Dumnezeu e 
mai desăvârşită decât a oamenilor şi decretele lui mai 
desluşite. Conştiinţa mea este liniştită. 

Benedict, mergând între paznicii săi, cu braţele 
încrucişate pe piept, parcă ar fi venit să-şi apere averea pe 
care o ascunsese între cămaşă şi piele, ajunse la „Forţa”, fu 
dus în celula sa şi rămase acolo în întuneric, cuprins de frig 
şi cugetând la libertate şi la răzbunare. 

Este o lună deja de când trăia astfel sceleratul, păstrându- 
şi biletele de bancă pe care abia îndrăznea să le atingă atât 
îi era frică să nu le strice cumva cu unghiile lui mari şi cu 
pielea sa aspră, în fiecare zi făcea un plan nou de fugă şi în 
fiecare zi era oprit de o piedică materială: glasul tatălui său 
pe moarte care-i cerea dreptate şi răzbunare împotriva 
enormităţii unei groaznice cruzimi, fără milă şi 


înspăimântător răsuna în urechile lui şi deştepta ecouri 
lugubre în boitele celulei sale. 

Adeseori Benedict se scula fioros ca o fiară care vede 
înainte-i pe omul ce o biciuieşte; se da înapoi înspăimântat; 
apoi umfla nările, strângea din pumni, scrâşnea din dinţi şi, 
cu glas răguşit, striga: 

— Edmond Dantes! Om diavol! Unde eşti, unde eşti? Tu 
prăpădit până la cel din urma din stirpea ei o familie 
întreaga chiar un copil abia de opt ani! Blestematule! Care 
m-ai scos din întunecata prăpastie a morţii spre a mă face 
să cunosc în toată strălucirea lui şi apoi m-ai azvârilit iarăşi 
în prăpastie, râzând de căderea mea, batjocorindu-mi 
spaima. Trădător ţicnit, întrebuinţai cuvântul lui Dumnezeu 
spre a nimici pe cei ce erau fericiţi, învăluind în răzbunarea 
ta şi pe vinovat şi pe nevinovat Ca să te răzbuni pe un om 
aveai nevoie de viaţa unei fecioare a unui nevinovat şi a doi 
bătrâni? Ah! Ori cât ai fi tu de mare şi de puternic, fiul lui 
Villefort va ajunge până la tine, te vei cutremura auzindu-i 
paşii! Da, te vei cutremura în culmea prosperității tale! 
Ascultă jurământul pe care-l face aici, între zidurile unei 
închisori, în tăcerea şi în întunericul unei nopţi adânci, un 
necredincios care a suit toate treptele crimei de la aceea de 
plastograf până la acelea de hoţ şi de pungaş. Vei cunoaşte 
zădărnicia puterii pe care ţi-ai luat-o. Vei muri după o 
agonie lungă. Două luni întregi, el repeta teribilul jurământ 
şi când văzu ca trecea a treia fără să fie trimis în surghiun, 
hotări să-şi pună în practică planul de fugă. Îşi luă banii şi-i 
puse într-o basma pe care şi-o legă la brâu. 

— Bine! Bine! Planul meu e foarte simplu... Sunt câteva 
piedici, dar cu bani ce nu faci?. Desigur, voi putea să ies din 
Franţa, zise el liniştit, ca un om care n-ar fi fost în 
închisoare... la să vedem puţin... Ah! Am ajuns oare aşa de 
nedibaci să nu pot omori un om? Să fi uitat meşteşugul? Ei! 
Lasă, am unghii bune şi dinţi la fel! 

Ucigaşul îşi încorda muşchii braţului; îşi desfăcu şi îşi 
închise de mai multe ori mâinile ca să se exercite la apucat; 


făcu două trei sărituri pe dalele de piatră ale celulei, şi, 
convins că nu pierduse de loc agilitatea sa, el se aşeză pe 
pat. Apoi scoţându-şi cizma, scoase din talpă o lamă de oţel, 
fără mâner şi foarte ascuţită la vârf. Pe urmă, rămase pe 
gânduri. 

Deodată auzi un zgomot de cheie ce intra în broasca uşii şi 
începu să tremure, ştiind bine că ţipătul cel mai uşor ar fi 
atras pe paznici şi l-ar fi împiedicat să întrebuinţeze cei 
şaizeci mii de lei în scopul ce el îşi propusese. Totuşi 
încordându-se, izbuti să se stăpânească şi, dobândind 
siguranţa lui rece şi nepăsătoare, îşi aşteptă Iară vreo 
emoție manifestă victima. 

Era noapte şi paznicul venea, ca de obicei, să-şi facă 
rondul, să aprindă o candelă, atârnată de bolta celulei. 

Noapte bună, Benedicte, îi zise paznicul care-l cunoştea de 
mult ca unul din musafirii obişnuiţi ai acelui hotel întreţinut 
cu cheltuiala guvernului. 

— Noapte bună, prietene, răspunse Benedict sculându-se- 
n picioare şi mângâindu-şi barba cu aerul cel mai 
nepăsător. Sâmbătă e gata de plecare un vapor?... Care are 
să te ducă şi pe tine. Prin urmare, ai să pleci în călătorie; fii 
cuminte, băiete... Nu face prostii, poartă-te bine cu paznicii 
tăi şi, crede-mă, vei putea trăi bine. 

— Zici, prietene, că am să plec? Cum? Întrebă Benedict, 
bătându-l pe umeri cu un gest de familiaritate prietenoasă 
şi de protecţie afectuoasă. 

— Cum ţi-am spus, răspunse bătrânul paznic, trăgând în 
jos candela ca s-o aprindă. 

— Atunci am să-ţi las ceva ca amintire. 

— Bravo! Papucii, poate zise bătrânul, râzând de ideea lui 
Benedict; dar vezi să nu-ţi fie frig la picioare. 

— Netotule! Răspunse Benedict, cu glas dojenitor. Cine ţi- 
a spus că nu-ţi pot lăsa altceva decât papucii? Ştii tu, 
moşnege, că eu pot să-ţi las, înţelegi, îndeajuns pentru ca să 
fii tihnit restul vieţii? 


— Ah! Ah! Tot glumeţ! Minunat! Iar ai să începia mă 
convinge că tu eşti prinţul Cavalcanti... Ah! Ah! 

Benedict tresări, ca şi cum l-ar fi muşcat o viperă şi se 
îngălbeni de necaz. 

— Ei! Ce e? Ce ai? Îl întrebă paznicul, întorcându-se 
repede şi încruntând sprâncenele ca şi cum i-ar fi venit vreo 
bănuială. 

Benedict observă aceasta şi zâmbi ca să liniştească pe 
bătrân. 

— Nu lua seama, sufăr de nişte fiori. Dar să venim la vorba 
noastră: spune drept, ce ai da dracului să te faci stăpân pe 
douăzeci de mii de lei? 

— Douăzeci de mii de lei! Striga paznicul, lăsându-şi în jos 
braţul cu care ţinea felinarul de la care voia să aprindă 
candela zău, mă faci să râd cu cei douăzeci mii lei ai tăi! 

— Douăzeci şi cinci, nenorocitule! la urma, nu douăzeci, 
am zis douăzeci şi cinci de mii de lei, o nimica toată. 

— Oh! Oh! Repede curg miile tale de lei, sporesc 
necontenit! Acum cinci mii mai mult. Ei! Nu-mi mai pierd 
vremea cu glumele tale. Douăzeci şi cinci de mii de lei ar fi 
buni şi pentru mutre mai spălate ca ale noastre. 

— Ca ale noastre! Urmă Benedict cu un glas de dispreţ. 

— Vorbeşte pentru tine, prietene; eu care am mai mult, 
nici nu mă uit la aşa ceva. 

— Ai mai mult? Ah pricep, ţi-ai ieşit din minţi, prietene 
dragă. 

— Nebun! Vrei să vezi? 

— Da. 

— Vino încoace. Dar deocamdată ia seama să nu ne 
spioneze nimeni în coridor şi închide uşa. 

Cuvintele lui Benedict zădăriseră curiozitatea paznicului 
care făcu tot ce voia arestatul, închise uşa, puse cheia la 
brâU. Se întoarse spre arestat şi scoase un țipăt de mirare 
văzând atâtea bilete de bancă în mâinile banditului. 

Şaizeci mii de lei! Murmură e, făcând socoteala bani. 

— Şaizeci mii... 


Benedict învârtea hârtiile în mână cu mare nepăsare 

— Vrei jumătate? Întrebă el. 

— Eu? Şi ce să fac pentru tine? 

— Să mă scoţi d-aici. 

— Nu se poate. 

— Îţi dau zece mii lei mai mult; adică patruzeci. 

— Oh! 

— Cincizeci de mii. 

— Prietene, vrei sa mă ispiteşti! Dar, de unde ai banii 
ăştia? I-ai furat, hai. 

— Ce-ţi pasă? Cincizeci mii de lei fac să-ţi dai oarecare 
osteneală. 

— Dar cum am putea combina afacerea? În capul 
coridorului este uşa curţii; dar sentinela nu lasă pe nimeni 
să iasă dacă n-are carte de trecere. 

— Vinde-mi pe a ta. 

— Şi eu să rămân în locul tău? 

— Vei spune că ai pierdut-o. 

— Ei! C-au sa mă creadă! Răspunse paznicul gânditor. 

— Am găsit, exclamă deodată Benedict; te leg, te trântesc 
jos şi fug cu cartea ta, iar tu rămâi cu cei cincizeci de mii de 
lei ai mei. Vei spune că am sărit la tine, că te-ai apărat, dar 
că ai fost biruit. 

Propunerea păru că convinge pe paznic, care sta la 
îndoială. 

— Hai, hai, prietene, hotărăşte-te! Repede, repede, nu 
avem vreme de pierdut. 

— Drac ispititor! Murmură paznicul fie; dă banii încoace, 
încheie dânsul, dar şaizeci mii de lei, ca să fie socoteala 
rotundă, nici mai mult, nici mai puţin. 

Şi deja mâinile paznicului se întindeau pe când ochii i se 
înflăcărau de dorinţa de-a avea acei bani. 

— Bine, bine. Şaizeci mii de lei, zise Benedict, deja, tot 
pentru asta erau destinaţi! 

— Ah! Hoţule, vroiai să mă păcăleşti cu restul, hai! Zise 
paznicul luând biletele de bancă şi dând în schimb o tăbliță 


de metal cu un număr pe dânsa. 

Şi unul şi celălalt se apropiară de candelă, întorcându-şi 
spatele ca să examineze scrupulos ceea ce-şi dăduseră în 
schimb; apoi, cu o mişcare identică amândoi se aflară faţă 
în faţă, cu aceeaşi întrebare pe buze. 

— Şi de-o fi falsă? 

— Tocmai asta mă gândeam şi eu despre medalia care zici 
că-mi va servi de carte de trecere. 

— Ei! Îţi garantez eu. 

— Şi nici eu nu te înţeleg; biletele sunt bune, neghiobule. 
Acum, haidem. 

Paznicul îi luă banii nepierzând din ochi niciuna din 
mişcările lui Benedict, care se pregătea să-l lege cu 
frânghia candelei; dar în momentul când era să facă întâiul 
nod, paznicul se prefăcu a se freca la şale şi scoase repede 
un cuţit, al cărui fier scânteia înaintea ochilor lui Benedict. 

— Înapoi! Strigă paznicul. 

— Ei! Zise Benedict strângându-şi pumnul mâinii stângi şi 
scoțând din mânecă lama de fier ascuţită, pe care o 
ascunsese acolo şi cu care se înarma astfel, mă aşteptam la 
aşa ceva şi cum vezi, îmi luasem măsurile; bătrân nemernic, 
ai să mi-o plăteşti. 

Atunci începu o luptă sălbatecă, dar fu scurtă şi aşa de 
repede încât când paznicul vru să ţipe, simţi că i se stingea 
glasul în gâtlej şi nu putu scoate decât un horcăit lung. 
Cuţitul lui Benedict îi străpunse gâtul şi i-l tăiase dintr-o 
parte în cealaltă. Un şiroi de sânge ţâşni şi corpul 
paznicului căzu în agonie. 

Benedict rămase stăpân pe biletele de bancă; le ascunse 
sub mantaua paznicului cu care se îmbrăcă, îşi puse căciula 
lui pe ochi şi deschizând uşa pe care o încuie cu cel mai 
mare sânge rece, porni din coridor mergând cu pasul încet 
şi greoi al nenorocitului ucis de dânsul. 

Ajungând la sentinelă, îi arătă medalia şi trecu înainte; de 
asemenea la poarta închisorii. În sfârşit era liber. 


Îndată ce ajunse în uliţă, liniştea şi siguranţa care-l 
reţinuseră în fuga sa, îl părăsiră. Un nor îi trecu pe 
dinaintea ochilor inima-i bătu mai tare, sângele îi curse cu 
violenţă prin vine; i păru că vântul îi aducea ţipetele de 
agonie ale paznicului, o rupse la fugă. Alergă ca şi cum ar fi 
fost urmărit de toţi soldaţii, care compuneau corpul de 
gardă al „Forţei”. 

Peste o jumătate de ceas, era foarte departe de închisoare 
Atunci, gâfâind, se opri. 

Se uită jur împrejur şi nevăzând nimic bănuitor, scoase un 
oftat de uşurare. 

Unde să mă duc acum? 

Deja îşi redobândise sângele rece. Cu privirea sigură el 
cercetă, curajos, spaţiul: ca şi câinele ce goneşte vânatul, 
mirosea aerul, vrea să se orienteze. 

— În cele din urmă, sunt liber! Zise el, bătând din palme, 
liber şi lumea e mare! Conte de Monte-Cristo, de n-ai murit 
te voi întâlni. Dar vor fi deajuns şaizeci de mii de lei pentru 
toate trebuinţele mele? Vom vedea; capitalul acesta poate 
să sporească. Deocamdată să ne găsim un adăpost. Se 
gândi câteva minute, apoi se lovi peste frunte, îşi adusese 
aminte de una din cele o mie şi mai bine ascunzători ale 
tâlharilor din Paris, unde un cârciumar fără scrupule 
primeşte la orice oră din noapte pe cei care bat la uşa lui. 
Benedict, care-şi liniştise spaima, porni spre cârciuma 
aceea, ocrotit de întunericul nopţii şi de ceața groasă care 
se lăsase deasupra Parisului, învăluindu-l într-un linţoliu 
misterios şi mobil şi ajunse fără piedici şi fără să dea peste 
vreo patrulă la locul desemnat. Bătu, scoțând un țipăt 
ascuţit ca al nevăstuicii. 

Auzind semnalul acela, stăpânul culcuşului pricepu că 
putea să n-aibă teamă şi, înfăşurându-se în plapumă, sări 
jos din pat; cobori apoi o scară şi ieşi într-un fel de tindă 
formată de patru pereţi de scânduri. 

— Tinere, poţi să intri. 

— Noapte bună! 


— Vrei un pat? Nu mai am. Sunt prinse toate. Uită-te, zise 
el, arătând cu mâna lungul dormitor umed, luminat de un 
felinar roşu ce se afla aşezat într-o firidă în perete şi al 
cărui fum infect făcea ca aerul, care se respira într-acea 
speluncă oribilă, să fie pestilenţial şi de nesuferit. 

— Nu face nimic, răspunse Benedict, voi dormi într-un colţ 
şi mâine, sau mai bine chiar acum, vom vorbi amândoi ceva. 
Ucigaşul rosti acele vorbe cu atâta încredere şi cu un aer 

aşa de misterios încât uimi pe cârciumar. 

— Ce e? Întrebă acesta, cu o strâmbătură oribilă, care 
desigur pentru dânsul ţinea loc de zâmbet şi întinzând 
urechea. 

— Hai sus în odaia ta, zise Benedict arătând în susul scării 
odăiţa unde era patul cârciumarului. 

— Ce, acolo cu mine. Tinere? E contra regulamentelor 
casei. 

— Ţi-am mai spus că am să-ţi vorbesc de o afacere care te 
priveşte. 

— Atunci e altceva, te poţi urca. 

Benedict sui repede scara şi îndată ce ajunse şi 
cârciumarul sus trase la dânsul scara mobilă. 

— Ei bine, de ce e vorba? Întrebă cârciumarul, aşezându- 
se pe marginea patului şi pipăindu-se la brâu ca să se 
asigure de nu-i lipsea cumva un argument bun spre a pune 
capăt la Vreo încercare de călcare a regulamentului casei. 

Benedict din parte-i făcu acelaşi gest şi el păru, ca şi 
celălalt, paznicului, care, mormăind ieşi dintr-o căsuţă de 
lângă grilajul porţii. 

— Prietene, răspunse Benedict, deschide fără teamă. 
Printr-o întâmplare ciudată şi contrară oricărei speranţe, 
paznicul înainta repede spre poartă, ceea ce dovedea că 
dorea să îndeplinească dorinţa celui care îi vorbise. 

— Iartă-mă, domnule, de-am întârziat atâta, zise el, dar nu 
credeam că mai vii pe aici... 

Benedict rămase uimit şi observând că era o încurcătură 
de persoane, se hotări să se folosească de zăpăceala 


paznicului. Dar intrând căută să-şi ascundă figura în manta. 

— Vii, negreşit, să mai învii pe cineva, urmă paznicul 
zâmbind, pentru că posezi secretul care a redat lui Lazăr 
viaţa. Sunt la ordinele dumitale. 

— Ah! Cugetă Benedict, e curios de tot. De n-aş fi sigur că 
n-am băut mai nimic la masă, aş crede că beţia mă face să 
cred că aud cele ce-mi spune acesta. 

— Vrei să te însoțesc, domnule? Îi zise paznicul. 

— Nu, răspunse Benedict. 

— Atunci mă duc să iau felinarul. Şi paznicul porni spre 
casă. Dar se opri pe dată şi, întorcându-se, adăugă: 

— Ca să-ţi dovedesc, domnule, că n-am uitat cea din urmă 
vizită a dumitale, voi face întocmai ce mi-ai zis să fac atunci, 
dacă vrei să te cobori tot în hruba familiilor de Saint-Meran 
şi de Villefort. 

Benedict tresări, dar totuşi şopti încet: 

— Da. 

— Prea bine, domnule Wilmore, reluă paznicul, atunci voi 
pune felinarul unde ştii şi dumneata te vei cobori când vei 
voi, deoarece ştii drumul. 

Paznicul îşi luă felinarul şi dispăru printre morminte. 

— Wilmore! Murmură, parcă l-ar fi muşcat un şarpe, 
Wilmore! Să fie un vis... Englezul care m-a scăpat din 
galera de la Toulon! Ah! Edmond Dantes; îmi aduc aminte 
că e aceeaşi persoană... Edmond Dantes, ucigaşul tatălui 
meu, al surorii mele nevinovate... Şi când veneam aici cu 
gândul să mă întăresc în ideea răzbunării pe care am jurat- 
o tatălui meu la patul lui de moarte, numele tău îmi răsună 
la ureche, repetat de ecoul mormântului unde zac victimele 
tale! Oh! Morţii strigă împotriva călăului lor... Nevinovatul 
otrăvit în anul al nouălea repetă numele neînduratului şi 
crudului său călău, Edmond Dantes., După ce trecu acest 
moment de exaltare, el redeveni liniştit şi hotărât. 

— Aşadar un om s-a mai coborât deja în mormântul 
familiilor Saint-Meran şi Villefort, îşi zicea dânsul şi acest 


om este Edmond Dantes. Nu cumva ai venit să-ţi învii 
victimele, 

Cum zicea paznicul? Oh, pricep, ai venit să te bucuri, 
blestematule! De priveliştea cadavrelor victimelor tale, să le 
tulburi singurătatea mormântului cu râsul tău, ca şi cum ai 
vrea să le răpeşti şi tăcerea şi pacea sicriului; ca şi cum ai 
vrea să le faci să sufere şi după moarte. 

În timpul acesta, Benedict urma pe paznic care se opri 
apoi la un grilaj de fier, care înconjura un mormânt de 
piatră, închis cu o portiţă tot de fier. Paznicul puse felinarul 
pe o treaptă a hrubei şi Benedict înainta spre mormântul 
familiei sale. 

La o mică distanţă, paznicul sta aşteptând poruncile lui 
Wilmore. 

Benedict scoase o pungă şi porni spre el, făcând să sune 
banii. 

— Iartă-mă, excelenţă murmură paznicul refuzând dar mai 
bine e să faci tot ca rândul trecut, să laşi punga lângă 
felinar la uşa mormântului. Pentru că, înţelegi... Eu 
tremur... Deşi văd bine că eşti om ca şi mine, că te mişti, că 
umbli... Nu ştiu... Dar ai un aer aşa de solemn şi de teribil 
că îngheţ... Ilartă-mă, e o slăbiciune a mea. Învăţat să 
trăiesc între morţi, mi-e frică de dumneata şi nu de ei, 
pentru că nici ei şi nici altul dintre cei vii nu face ceea ce 
faci d-ta. 

Benedict îi făcu semn să plece şi, văzându-l că se depărta, 
porni spre poarta mormântului. Acolo văzu pământul dat de 
curând la o parte de către paznic, care părea să cunoască 
de minune voinţele lui Wilmore. Benedict scoase o cheie 
falsă, o introduse în broasca porţii şi o învârti. Trase atunci 
de poartă şi o deschise, făcând apoi un pas înapoi şi ducând 
mâna la nas ca să se ferească de mirosul infect ce ieşi din 
mormânt. 

Poarta se deschise lesne, fiindcă pământul fusese dat la o 
parte jur împrejur. 

Benedict luând lampa, se cobori în hrubă. 


Hoţ îndrăzneţ, ucigaş cutezător, el tremură de spaimă, 
neputându-şi birui groaza ce-i insufla acel loc tăcut, acel 
întuneric solemn al azilului morţii. Din când în când şovăia, 
se împleticea, dar opintindu-se ca să-şi stăpânească groaza 
pufni într-un hohot de râs, strigând, parcă ar fi vrut să-şi 
facă curaj: 

— Cum? Edmond Dantes este oare mai curajos decât 
mine? Cum, când el a precipitat într-acest mormânt 
cadavrele ce se odihnesc aici, eu nu voi avea curaj să mă 
cobor! Aida, de... Acum poate cine ştie... Ela venit aici, a 
coborât treptele de marmură fără teamă şi fără groază... 

Vorbind astfel, cobori cele din urmă trepte şi intră în 
hrubă care nu avea o suprafaţa mai mare de treizeci de 
palme pătrate. Pe ambele laturi erau bănci de marmură, 
dintre care opt deja ocupate cu sicriuri de plumb. 

— Marchiz de Saint-Meran, zise el, citind numele scris pe 
întâiul sicriu, a fost socrul tatălui meu, gentilom vechi. Plin 
de prejudiţii, cadavrul lui trebuie să fie împodobit cu 
nimicuri scumpe de la cap până la picioare. Zise şi ridică în 
sus capacul sicriului. Scheletul, îmbălsămat şi acoperit cu o 
uniformă bogată, avea într-adevăr mai multe cruci şi 
decoraţii de mare valoare. 

Benedict le luă şi închizând la loc sicriul, se apropie de 
acela pe care sta scris: Doamna de Saint-Meran, şi-l 
deschise: 

— Oh! Murmură Benedict ce bogat eşti împodobită ca să 
dormi somnul cel din urmă, mare şi nobilă damă; cea din 
urmă dovadă de nebunie pe care omul o dă lumii şi după 
care i se cunoaşte toată deşertăciunea. 

Inelele şi giuvaerurile ce împodobeau degetele şi pieptul 
cadavrului trecură în mâinile lui Benedict, care se duse să 
jefuiască al treilea sicriu, pe care se citea: Doamna de 
Villefort. 

— Nu, pe acesta nu... Exclamă Benedict, întorcându-se şi 
oprindu-se în faţa celui de-al patrulea, cu inscripţia: 
Valentina de Villefort. 


— Fecioară simplă ca floarea câmpului, cadavrul tău nu 
poate avea alte giuvaeruri decât sfântul prestigiu al 
nevinovăţiei. Să trecem înainte. 

— Ah! Eduard, Eduard! Sărmană fiinţă de nouă ani numai 
Eduard, fratele meu, tu vei fi răzbunat. 

— Acum e rândul tău, tată, urmă banditul ridicând capacul 
altui sicriu de lemn mai sărac şi mai simplu decât celelalte 
şi în care zăcea un cadavru înfăşurat într-un sudar alb. 

Benedict contemplă câteva minute acel cadavru. 

— Ah! Pe fruntea ta, dragă tată, se vede încă urma durerii 
înspăimântătoare ce ţi-a pricinuit vederea soţiei, fiului şi 
fiicei jertfite unei răzbunări neînduplecate. 

Buzele tale parcă murmură încă cea din urmă dorinţă pe 
care ţi-ai exprimat-o într-acea noapte, când, după ce mi-ai 
istorisit pe lung toată viaţa ta, ţi-ai dat cea din urmă suflare 
în braţele mele. Voinţa ta se va împlini, urmă Benedict, 
apucând de mână cadavrul şi scoțând un cuţit ascuţit da, 
mâna aceasta care n-a putut, cât ai fost în viaţă, pedepsi 
excesele unei răzbunări teribile, va putea, după ce tu ai 
murit, izbi în faţă pe Edmond Dantes. 

Şi hoţul tăie cu cuțitul mâna uscată şi îmbălsămată a 
cadavrului şi luând-o cu mult respect, strigă închizând 
sicriul: 

— Adio pentru cea din urmă oară! Fiu dezmoştenit şi 
obscur; odraslă necunoscută a unei familii puternice, m-am 
coborât în ultima ei locuinţă, ca să-mi iau singura mea 
moştenire violând şi călcând în picioare, toate legile 
omeneşti. Tristă moştenire, dar îndestulătoare, de-mi va da 
putinţa să ajung acolo unde mă va călăuzi mâna de mort. Şi 
acum, să plecăm. 

Benedict luă felinarul şi ieşi din hrubă. Cine l-ar fi văzut 
atunci, palid, pierit la faţă, ieşind din mormânt, risipind 
umbrele nopţii cu braţul lui luminos, l-ar fi luat drept un 
răposat care, însufleţit de vreo patimă care nu murise încă 
cu dânsul, revenea pe pământ părăsind tihna mormântului. 


Benedict se opri şi răsuflă tare, îşi şterse sudoarea de pe 
frunte, puse felinarul jos şi râse, râse lung. 

— Wilmore, zise el, în curând va veni cineva aici şi te va 
acuza de profanaţia aceasta. 

Într-adevăr, când paznicul se duse să-şi ia felinarul şi 
punga făgăduită, căută în zadar pe aceasta din urmă. 

— Ah! Murmură el am făcut rău că n-am primit-o. Wilmore 
s-a folosit de nebuneasca mea temere şi a râs de mine. Şia 
doua zi, observând că hruba fusese deschisă şi că sicriurile 
fuseseră violate, jură că Wilmore era un hoţ şi că-l va aresta 
la a treia vizită ce va cuteza să-i mai facă. 

Capitolul VI Scena teatrului Argentina din Roma. 

În zilele lui ianuarie 1838, două prietene, amândouă 
tinere, amândouă frumoase, îşi sfârşiră studiile muzicale 
începute la Paris şi încununate de un examen public la 
Academia italiană, se pregăteau a-şi începe cariera 
artistică. Debutând în Roma, pe scena frumosului teatru 
Argentina. 

Luiza şi Eugenia d'Armilly, încă din copilărie, 
dezmierdaseră ideea unui viitor de libertate şi de 
neatârnare, un viitor care să le dea sublima coroană de 
artist, coroană ce nu se cumpără cu aur şi pe care lumea o 
dă numai celor care sunt însufleţiţi de focul sacru. 

Uneori Eugenia, unindu-şi glasul ei sonor şi expresiv cu 
sunetul piano-fortelui Luizei, petrecea zile întregi într-un 
cabinet de studiu, ale cărui uşi, încuiate pe dinăuntru, nu 
îngăduiau nimănui să profaneze micul sanctuar, în care 
geniul ei se pregătea la zborul uriaş pe care-l medita. 
Alteori Eugenia, făcând să-i alerge degetele agile pe clapele 
pianului, acompania glasul Luizei şi în locul accentelor tari 
şi expresive ale Eugeniei, se auzeau armoniile duioase şi 
pasionate ale Luizei. Căci era un mare contrast între 
caracterele celor două prietene. Mândră şi hotărâtă, 
Eugenia era cedrul maiestuos care înfruntă nepăsător urgia 
vântului. Suavă şi sfioasă, Luiza era umila viorea ce se 


ascundea la rădăcina copacilor şi se pleacă la cea mai 
uşoară adiere: o privire mândră o face să tremure. 

Deşi de la Paris societatea pe care o primea şi o frecventa 
familia Eugeniei, era dintre cele mai bogate şi mai alese, nu 
putuse captiva deloc inima entuziastă a cântăreţei. Muzica 
şi teatrul erau singurele ei pasiuni. Luiză, după ce fusese 
profesoara ei, devenise singura ei prietenă, tovarăşa ei, 
sora ei de glorie, de muncă şi de fericire. Luiza primise 
făgăduielile ca şi jurămintele noii preoţesc a artei, după ce 
o iniţiase, în toate misterele acestui cult divin. Eugenia, 
călcând în picioare cu abnegaţie sinceră, orice simţământ 
profan, părăsi cu dispreţ tot ce putea atrage pe o fată de 
vârsta ei, adică tată, mamă, onoruri, bogății şi linguşiri, ca 
să intre în marea familie ce are ca şef pe zeul Apolon. 

Cele două prietene începuseră părăsind Franţa, spre a 
face o mică excursie artistică prin oraşele principale ale 
Italiei şi admiraseră Milanul, Genova, Veneţia, unde daseră 
câteva mici concerte spre a pune la loc banii cheltuiţi cu 
drumul. 

În cele din urmă, se duseseră la Roma spre a da examen 
pentru ca glasul lor, perfecțiunea cântului lor şi inteligenţa 
lor în arta dramatică să poată fi preţuite cât valorau. 

După ce daseră acest examen, biruinţa fu deplină. Şi 
îndată văzură deschizându-se porţile aurite ale acelui 
paradis, la care aşa cu dor se gândeau. A doua zi după 
examen, visul începu să facă loc realităţii, pentru că încă de 
dimineaţă ele primiră biletele de vizită ale mai multor 
directori de teatre, între care şi pe al impresarului teatrului 
Argentina, a cărui primadonă îşi sfârşise angajamentul. 

— Ei bine, Luizo, ce zici? Întrebă Eugenia, sărind din pat şi 
uitându-se la ceasornic care arăta miezul zilei, să primim 
propunerile impresarului de la Argentina? 

— Eu aş zice că da, dacă se învoieşte ca să ne alegem noi 
repertoriul. 

— Ei! Negreşit, răspunse Eugenia îmbrăcându-se şi 
tremurând de frig „semiramis”, „Atila”... 


— Nina”, „Parisina” adăugă Luiza, dar, haidem să 
dejunăm, ne vom rândui pe urmă ideile, pentru că socotesc 
că domnii directori nu vor întârzia mult ca să vină. 

— Vin răspunse Eugenia, vin, au de-a face cu noi. Pentru 
că e vorba de viitor. Când mă voi apuca eu, vor vedea ei. 

— Ce spaimă o să aibă, impresarul! Zise Luiza, zâmbind şi 
uitându-se în ochii negri şi maiestuoşi ai Eugeniei. 

— Negreşit, răspunse aceasta cu mândrie, eu sunt 
jumătate bărbat şi, de mă voi apuca, ştiu să-i învârtesc 
frumuşel pe domnii aceştia, îţi aduci aminte ce bine mi-am 
jucat rolul de „Lion” când am fugit cu tine din Paris, îmi 
aduceam aminte de d-nul Leon d'Armilly şi când am crezut 
că tu erai în primejdie, n-am avut oare destul curaj ca să 
rostesc tare vorba „pistol”? 

— Oh! Ce vreme şi aceea! Murmură Luiza. 

— Ah! Când eram lângă tine, în haine bărbăteşti, 
strângându-te în braţe, acoperindu-te de sărutări, pe dată 
ce biruiam câte o piedică; atunci nu tremurai cum tremuri 
acum. 

— E că se apropie întâiul nostru debut şi mă tem; dacă am 
fi primite rău? 

— Ei! La Milano, la Genova, la Veneţia nu le-a plăcut cântul 
nostru? Apoi, rezultatul examenului numai să ne 
descurajeze nu poate. 

— Aşa e, dar acum lucrurile sunt cu totul altfel. E vorba să 
ne arătăm pe scenă, să dovedim că suntem actriţe de 
valoare. Şi, vezi, cât despre mine, eu ştiu cânta aria 
Parisieni, dar nu pot zice că ştiu să fiu Parisiana. 

— Şi eu, sunt oare eu sigură că voi putea reprezenta bine 
pe Semiramis, că voi putea simţi tot ce trebuia dânsa să 
simtă, aşa încât publicul să creadă că vede înainte-i pe 
nobila regină a Asirienilor, smerită, tremurând plină de 
remuşcări, auzind glasul lui Ninu său nebună de, dragoste, 
beată de iubire în faţa lui Arsace? Întreba Eugenia cu toate 
acestea, vezi, nu tremur pentru debutul nostru. Am o 
încredere prea mare în lecţiile pe care mi le-a dat, în 


studiile pe care le-am făcut împreună, ca să pierd curajul în 
faţa unei întreprinderi pe care atâtea alte femei au 
încercat-o şi în care au izbutit în aplauzele entuziaste şi 
frenetice ale unui public inteligent şi nepărtinitor. 

— Ei, dragă Eugenio, sorții sunt aruncaţi şi viitorul aşa de 
zâmbitor, pe care-l doream la Paris, e aproape să se 
adeverească, în curând renumele ne va duce numele la 
Paris, în familiile noastre, după ce vor fi fost înscrise în 
cartea de aur a nobleţei artistice. Oh! Ce mult îmi place o 
asemenea nobleţe! Ea nu se cumpără cu un pumn de bani şi 
nu se capătă decât prin muncă şi prin merite personale. 
Vezi cum străluceşte faima artiştilor şi cum îşi aruncă 
lumina asupra generaţiilor care urmează şi i se închină 
înainte. 

— Luizo! Luizo! Strigă Eugenia, râzând. Ce entuziasm! 
Tocmai cum îmi place mie. 

Cele două prietene se duseră, în urmă, la dejun. După ce 
mâncară şi-şi mai aranjară puţin toaleta lor elegantă, 
primiră vizita directorului teatrului Argentina, care, 
temându-se să nu-i scape cele două tinere artiste, se duse la 
ele înaintea colegilor săi: părţile se învoiră, impresarul 
primi condiţiile ce i se puseră şi chiar în ziua aceea, cu toate 
regulile prescrise, se iscăli angajamentul celor două 
primadone absolute. 

Peste o lună, se repetă la teatrul Argentina opera lui 
Rossini, Semiramide şi în toate dimineţile mergeau o 
mulţime de diletanţi ca să aplaude cu entuziasm anticipat 
pe debutante şi să felicite pe impresar că le angajase, 
pentru că cele două artiste făgăduiau minuni, deşi atunci 
prima oară ieşeau pe scenă. 

Sosi în sfârşit ziua reprezentaţiei şi îndată ce se lumină 
teatrul Argentina, se şi umplu de lume, care vorbea, 
lăudând şi ridicând în ceruri meritul doamnelor d'Armilly. 

Pe când aceasta se petrecea în loje, la parter şi în 
coridoarele teatrului, un tânăr de douăzeci şi doi sau de 
douăzeci şi trei de ani, înalt, bine făcut şi înveşmântat fără 


lux, dar foarte elegant, făcându-şi loc printre lumea 
grămădită la uşa teatrului, izbuti cu mare anevoinţă să 
ajungă la casă, mulţumită opintirilor disperate ale unui 
cicerone dibaci care, trăgându-l de haină, îl împingea prin 
acea lume strânsă de anunţul pompos cu care afişele 
vesteau reprezentaţia din acea seară. 

— Un bilet, un bilet, prietene! Strigă ciceronele, dând cu 
palma în măsuţa controlorului. 

— Un bilet! Răspunse acesta, un bilet acum? Dar, se 
poate? Vei veni mâine, băiete şi de vreme, dacă vrei un bilet 
pentru seară. S-au luat toate, dragul meu, toate şi nu mai e 
niciunul. 

— Nu mai sunt bilete, zise ciceronele tânărului. 

— Ah! Şi totuşi eu trebuie să intru în sală! Strigă acesta. Şi 
voi intra. 

— Nu mai sunt bilete, stăruia ciceronele. 

— Atunci, du-mă pe scenă, pentru că vreau să văd. 
Pricepi? Vreau să văd. 

— Ce să-ţi fac eu, domnule? Trebuia să spui mai demult. 
Maistrul Pastrini ţi-ar fi îndeplinit dorinţa. Dar, acum e cu 
neputinţă, cu neputinţă. Lasă, domnule; mai bine haidem să 
vezi arhitectura teatrului. Poftim cu mine. 

— Du-te dracului cu arhitectura ta. Îţi spun că trebuie să 
văd spectacolul şi tu vrei să-mi arăţi zidurile şi coloanele. 
Eşti nebun de legat. 

— Domnule, Argentina este un teatru admirabil, răspunse 
neobositul cicerone. Bilete nu mai sunt şi, deoarece nu poţi 
vedea nimic înăuntru, e bine să te opreşti pe afară. Poftim 
cu mine şi vei vedea o clădire din cele mai frumoase, dacă 
nu cea mai frumoasă clădire de teatru. 

— Lua-te-ar dracul! Hai pe scenă! Strigă tânărul 
scuturând cu nerăbdare pe cicerone de braţ. 

— Dar nu se poate intra. 

— Spune că sunt străin şi că vreau să văd; nu mi-ai spus că 
dacă vine un străin în Roma, trebuie să vadă tot ce e mai 
bun în acest oraş mare? 


— Pe sfânta Fecioară! Strigă ciceronele. Scena şi 
maşinăriile Argentinei se arată ziua, nu noaptea când e 
spectacol. 

— Eşti plicticos rău! Du-mă la portar, am să vorbesc cu 
dânsul. Trebuie să intru şi voi intra. Şi vorbind astfel, 
împinse înainte pe cicerone care, întinzând braţele 
lungindu-le, strângându-le, parcă s-ar fi pregătit să înoate, 
izbuti să-şi facă drum prin mulţimea grămădită la uşa 
teatrului. 

Peste câteva minute el ajungea împreună cu străinul, 
aproape suit în spatele lui, la poarta secretă care ducea pe 
scenă. 

— Cine e acolo strigă portarul, ieşind repede în calea 
ciceronelui ca să-l oprească în drum. 

— Oh! Exclamă străinul, îngălbenindu-se când văzu faţa 
roşie şi umflată a portarului, om mic şi gras, luminată de un 
felinar care se afla în apropiere. 

Ciceronele şopti un cuvânt misterios la urechea portarului. 

— Cu neputinţă, dragul meu, cu neputinţă, răspunse 
acesta. Am ordin să nu las absolut pe nimeni în seara 
aceasta pe scenă; ordinul e drastic şi azi mai mult decât 
oricând... 

Reprezentaţie extraordinară... Două debuturi. 

Portarul se opri, scărpinându-se după ureche, apoi urmă: 

— Aşadar, domnul vrea să intre, vrea să intre cu orice 
chip, nu e aşa? Ar da oricât ca să intre, adăugă el cu un aer 
viclean, nu e decât un singur mijloc; ar trebui să capete 
pentru aceasta voia specială a domnului director. Eu mă 
duc chiar acum să încerc. 

Şi vorbind astfel, ridică ochii asupra străinului, care nu 
pierdea nici el din ochi nici măcar una din mişcările 
portarului. Văzându-l, acesta făcu un pas înapoi, zăpăcit şi 
zicând: 

— Oh! Oh! Să fie adevărat? 

— Sunt tot aşa de mirat ca şi d-ta, domnule, zise străinul şi 
încep să cred că aerul Romei produce metamorfoze foarte 


extraordinare. 

— Şi eu... Eu eram într-acest moment convins că aş fi 
putut fără să mă înşel să-ţi dau numele de Ileus, crezând că 
rămăseseşi pe teren zdrobit de pumnul viguros al unui nou 
Ulise. 

— Ce e drept şi eu m-am purtat puţin cam ca sărmanul 
cerşetor pretinzând la mâna Penelopei dumitale, răspunse 
străinul, dar, ce vrei, dragul meu? O Diană misterioasă, un 
Esculap binevoitor şi-au adus aminte de mine şi, mulţumită 
intervenţiei lor, furtuna s-a depărtat de deasupra capului 
meu. În timpul acestui dialog, ciceronele îşi plimba uimit 
ochii de la unul la celălalt fără să priceapă înţelesul 
cuvintelor lor, dar ghicind după gesturile ce le fac că 
subiectul dialogului trebuie să fie de foarte mare 
însemnătate. 

Străinul observă aceasta. 

— Ia seama, domnule, zise el, urmând a vorbi cu portarul, 
acesta nu e locul potrivit pentru asemenea convorbiri. 

— Ai dreptate, am să te duc în odăiţa mea şi voi dovedi că 
ştiu să uit trecutul. Intră. 

Tânărul se despărţi de cicerone şi intră în odăiţa 
portarului. 

— Zău, domnule baron, e foarte curios. 

Un personaj faimos din Odiseea, care vrea să gonească pe 
Ulise din casă, îl provoacă să se bată, se bate, dar care cade 
turtit de un pumn pe care i-l dă Ulise sub ureche, 
sfărâmându-i falca 

— Ei, domnule Andrea Cavalcanti, ai de gând să mă 
compromiţi? Nu vezi că mi-am pus titluri în buzunar? 

— Socoteam că jucai o comedie, aşa din capriciu, ca şi un 
oarecare alt membru al familiei dumitale. 

— Ah! Din capriciu? Ar fi într-adevăr un capriciu foarte 
extravagant! 

— Istoriseşte-mi aşadar ce ţi s-a întâmplat, dragă domnule 
Danglars! 


— St! Taci odată, nu mă cheamă Danglars. Portarul 
teatrului Argentina nu poate şi nu trebuie niciodată să se 
cheme Dangilars. 

Dar, spune-mi, cum dracul ai putut fugi de agenţii 
poliţieneşti care trebuiau să te aresteze ca ocnaş, fugit din 
închisoare, tocmai în momentul când erai să iscăleşti 
contractul de însurătoare cu Eugenia? 

— În cel mai prozaic mod. Îţi voi spune apoi că viaţa mea 
n-a fost până acum nimic altceva, vorbind sincer, decât o 
țesătură ciudată de intrigi, de curse şi de fugi. Dar fuga 
dumitale, fuga dumitale, domnule baron. 

— Afurisit viciu! Exclama Danglars roşu la faţă ca racul şi 
ştergându-şi sudoarea care-i curgea şiroaie de pe frunte. 

— lertaţi-mă, domnule Danglars. 

— Ei, ai dres-o; din rău în mai rău. 

— Dar cum trebuie să-ţi zic? 

— Ştiu şi eu? Zi-mi cizmă, zi-mi zero; cel care nu mai are 
bani, nu mai are nici nume. 

— Aşadar, eşti ruinat? 

— Cu desăvârşire murmură Danglars cu glas stins de n-aş 
fi dobândit locul acesta de portar, aş fi murit de foame! Da, 
de foame! Repetă dânsul cu amărăciune. 

— Ar fi fost într-adevăr o moarte înspăimântătoare pentru 
un ilustru baron. Dar cum ai făcut să ajungi la această 
extremitate? 

— Ce? Făcu Danglars, palid şi alb la faţă ca o bucată de 
pânză. 

— Un om a ieşit din adâncimile pământului ori ale marii cu 
o putere nespus de mare spre a distruge visul meu de 
fericire... 

Benedict tresări fără voie auzind cuvintele lui Danglars. 

— Şi cum îl cheamă pe omul acesta? Întrebă el. 

— Oh! Exclamă baronul Danglars, aruncând jur împrejur 
căutări sperioase. E multă vreme de când eu nu mai rostesc 
acel nume teribil temându-mă ca nu cumva sunetul lui 
fermecat să-l facă să-mi apară înainte. 


— Ce? E cu putinţă să fi ajuns la un asemenea grad de: 
spaimă! Să fie el oare aşa de îngrozitor? Oh! Urmă 
Benedict oamenii sunt slabi şi fricoşi! 

— Nebunule! Exclamă Danglars, de l-ai cunoaşte. Te-ai 
retrage speriat dinaintea lui. Mi-ai putea, oare, spune tu 
cine e, unde e şi de unde a venit contele de Monte-Cristo? 
Benedict scoase un hohot de râs aşa de ţipător şi de 
zgomotos, încât bietul portar al teatrului Argentina 
înmărmuri. 

— Am cu dânsul o datorie sfântă! O datorie de sânge. Şi 
mâna de mort” e deschisă ca să primească plata acestei 
datorii! 

Danglars căscă ochii mari să priceapă însemnătatea 
cuvintelor acelora, care i se păreau cu toate acestea că 
conţineau un mister îngrozitor. 

— Nu pricep, murmură dânsul. 

— Şi cu toate acestea, e un lucru foarte simplu. Pentru 
care motiv tremuri rostind numele pe care l-a adoptat 
marinarul Edmond Dantes? 

— Ah! Dar de unde ştii? 

— Este taina mea. Acum, răspunde-mi. 

— Nu e locul bun, pentru Dumnezeu! Zise portarul. Dacă 
vrei să ştii, voi veni mâine să te văd şi atunci vom putea 
vorbi. Unde stai? 

— La hotelul Pastrini. 

— Ah! Ştiu unde este. 

— Prea bine. Şi, deocamdată, dacă-ţi trebuiesc ceva bani, 
adresează-te la mine. 

— Cum, adică? Tot mai urmezi să joci rolul prinţului 
Cavalcanti? Ori tot mai eşti şi acum protejatul contelui de 
Monte-Cristo? În cazul acesta pe care nu vreau să-l 
socotesc adevărat, aş face rău să-ţi vorbesc aşa cum fac 
acum. 

— N-ai nici o teamă, domnule. Nu ţi-am spus că am o 
datorie de sânge cu Edmond Dantes? Nu sunt prinţul 


Cavalcanti: eu sunt un hoţ, un bandit, fără nume, fără patrie 
şi fără Dumnezeu. 

— Ah! Ce zici? Strigă Danglars înspăimântat şi ducându-şi 
într-un mod instinctiv mâinile la buzunare, sări repede 
înapoi parcă s-ar fi ferit de o lovitură de cuţit. 

— Şi unde nădăjduieşti să ajungi, călătorind astfel ca 
Evreul rătăcitor, adăugă el. Călăuzit de o mână de mort, 
care se cutremură încă de furie şi de mânie în fundul 
mormântului său, voi ajunge până la Edmond Dantes. 

Ei, dragă domnule Andrea. Ştii dumneata că încep a crede 
că ţi-ai cam pierdut minţile? 

— Foarte mulţumim pentru compliment. Dar deocamdată 
lasă-mă să mă urc sus, şi, crede-mă pe mine, eu te pot servi 
şi-ţi Pot fi de ajutor ca să-ţi recapeţi averea. Pot să ţi-o dau 
chiar şi-ndoită de-i vrea. 

— Oh! Da, da. Lasă-mă acum să mă urc sus, pentru că 
vreau să mă asigur dacă debutantele de astă seară sunt 
acelea pe care le presupun eu. 

— Ah! Cele două dArmily? 

— Da; dacă nu mă înşel, d'Armilly era numele profesoarei 
fiicei dumitale Eugenia. 

— Aşa e; dar ce vrei să zici? 

— Fiica dumitale avea o patimă specială pentru teatru şi 
pentru muzică şi acum cred că domnişoara Eugenia stă sus 
pe scenă tremurând, în momentul în care-ţi vorbesc, 
înaintea umbrei lui Ninu. 

— Oh! E încă prea devreme; abia s-a început. 

— Bine. Ceea ce mi-ai spus, mă confirmă în bănuielile mele 
cu privire la cele două d'Armilly. Te felicit sincer, domnule, 
de interesul ce are fiica dumitale ca să ridice la loc averea 
ce ţi-a fost furată. 

Danglars oftă. 

— Aşadar, ne-am înţeles; mâine, domnule baron Danglars; 
cred că nu vei uita că trebuie să ne întâlnim la palatul 
meşterului Pastrini, via del Corso. 


Şi, rostind aceste cuvinte, Benedict plecă, lăsând pe bietul 
portar foarte mirat şi adânc convins că va afla de la dânsul 
lucruri de cea mai mare însemnătate cu privire la Edmond 
Dantes. 

Capitolul VII Găurile din cortină. 

Pe când scena pe care o istorisirăm se petrecea în odăiţa 
portarului, cele două prietene d'Armilly se pregăteau de 
debutul lor şi, strângându-se una pe alta de braţ, se 
preumblau pe scenă. 

— Cred că trebuie să fie foarte multă lume şi că teatrul e 
plin de tot, murmură Luiza. În curând are să se ridice 
cortina şi avem să ne întâlnim iarăşi aici, în faţa publicului, 
sub ochii tuturora. 

— Ai dreptate, Luizo; şi eu ca şi tine, simt nişte fiori 
trecând prin trupul meu; mi-e frică; într-un asemenea 
moment, cu neputinţă să nu tremuri; totuşi, sunt hotărât 
convinsă ca nu-mi va lipsi curajul şi că voi uita tot ce n-are a 
face cu Semiramis. Şi-mi va fi cu atât mai lesne lucrul 
acesta cu cât Arsac este tocmai Luiza mea iubită, tu vei fi, 
prietenă, îngerul meu păzitor; noi ne vom ocroti, ne vom 
sprijini reciproc. Dar ia spune-mi, îţi aduci aminte de un 
lucru foarte ciudat care s-a repetat de mai multe ori? Prima 
seară când am venit aici la repetiţie n-ai observat pe un om 
care a venit să ne deschidă loja şi care îndată ce ne-a văzut, 
a fugit ţipând...? 

— Negreşit şi bine că spuseşi, îmi aduc aminte. 

— Omul acela e portarul teatrului; şi, a doua seară, pe 
când eram în loja mea, am auzit un dialog care mi s-a părut 
interesant şi pe care ţi-l voi repeta aproape întocmai, 
pentru că mi-l aduc aminte bine. 

— Când domnişoara Eugenia va ieşi din lojă, nu uita să-i 
ceri cheia, de va uita să ţi-o dea. 

— Nu voi face niciodată aceasta. 

— De ce? 

— Am motivele mele. 


— Dar, totuşi cheile îţi sunt încredințate dumitale şi astfel 
nu-ţi faci datoria. 

— Voi cere orice cheie vei vroi, afară de aceea. 

— Ah! Aşadar, nu vrei să vorbeşti cu domnişoara Eugenia 
d'Armilly? 

— Dar această domnişoară Eugenia d'Armilly m-a 
cunoscut la Paris într-o poziţie, alta decât cea de acum şi nu 
mi-ar plăcea ca...” 

— Dialogul fu întrerupt urmă Eugenia şi de atunci n-am 
uitat o singură dată să duc cheia în odaia portarului. Ei 
bine, când eu trec şi pun cheia pe masă, aud totdeauna un 
zgomot mare, pricinuit desigur de graba cu care portarul 
se ascunde de ochii mei. 

— Dar cum îl cheamă? 

— Oh! Are un nume comun, Iosif. Dar, se poate prea bine 
ca să-l cheme altfel. 

— Să fie oare bietul prinţ Cavalcanti, care era să devină 
bărbatul tău, de nu i se da pe faţă minciuna? Întrebă Luiza. 

— Ce idee! Acum el trebuie să fie ghilotinat pentru 
omucidere apoi, omul care se ascunde de mine mi-a părut 
mult mai bătrân, când l-am văzut, aşa, în treacăt, întâia 
dată; mai scund, mai gras... 

— Să fim cu luare aminte, Eugenio, poate să fie vreun om 
trimis de familia ta. 

— Oh! Eu nu mă tem de nimic... Dar, ia te uită, Luizo... Mi 
se pare că cunosc pe doamna aceea care intră în momentul 
acesta în loja numărul patru din rândul întâi, zise Eugenia 
care aruncase o privire în sală printr-una din găurile 
cortinei. 

— Oh! Făcu speriată Luiza uitându-se la loja ce i se 
indicase. 

— Ce este? Întrebă Eugenia. 

— Doamna aceea, urmă Luiza, îngălbenind la faţă. 
Doamna aceea este... Da., da... Oh! Doamne, Dumnezeule! 
Poate m-am amăgit, dă-mi binoclul tău ca să mă uit mai 
bine, Eugenio. 


Eugenia scoase din buzunar cutiuţa în care se afla 
elegantul ei binoclu şi-l dete prietenei. Aceastal luă şi-l 
îndreptă spre loja numărul 4. 

— Eugenio, ai tu într-adevăr o tărie de suflet nebiruită, 
iată un prilej de a o dovedi. Uită-te. 

Eugenia se uită, pe urmă se dădu înapoi parca ar fi fost 
izbită de trăsnet, murmurând: 

— Mama! 

Într-adevăr, Eugenia uitându-se la loja aceea, nu putu 
deocamdată deosebi bine figura doamnei Danglars care 
părea ocupată să vorbească cu cineva care o asculta ascuns 
la spatele ei. Dar necunoscutul cu care dânsa vorbea ieşise 
din lojă şi doamna Danglars era cu faţa întoarsă spre scenă 
în momentul când Eugenia o examina cu binoclul. 

Şuierătura directorului de scenă se auzi între culise, spre 
a înştiinţa pe actori să se pregătească. 

— Ai auzit, Luizo? Întrebă Eugenia. Curaj, haidem în loja 
noastră şi când vei avea pe umeri mantia reginei Asirienilor, 
fii sigură că nu va mai fi nimeni, nici în lojă nici la parter, 
care să-mi preocupe mintea. 

Dacă într-acel moment s-ar fi ridicat cortina, publicul ar fi 
aplaudat desigur gestul inspirat şi sublim al Eugeniei, dar 
momentul nu venise încă şi publicul presimţea parcă geniul 
ce era să i se manifesteze, căci făcea să se audă un murmur 
din cele solemne şi confuze care întovărăşesc totdeauna 
aşteptarea unui eveniment mare şi care ţine în nerăbdare 
toate spiritele agitate de mii de felurite simţăminte pe care 
nici un cuvânt omenesc nu le-ar putea traduce. Murmurul 
care nu seamănă tocmai rău cu acela al valurilor oceanului, 
părea să anunţe celor două prietene apropierea biruinţei 
sau a înfrângerii lor. 

Eugenia, strângând mâna tremurândă a Luizei, o duse 
repede în loja lor a cărei uşă o închise. 

— Hai, Luizo, zise ea, pregătindu-se ca să se îmbrace, 
acum nu mai e vreme să tremuri; adu-ţi aminte numai că de 
seara aceasta atârna viitorul carierei noastre. 


Eugenia da cu atâta sânge rece exemplul curajului, încât 
Luiza îşi redobândi prezenţa de spirit în curând apoi mai 
găsea un fel de încurajare şi de siguranţă în obiceiurile 
italiene care nu osândesc nobila carieră dramatică şi nu 
aruncă, precum face mai toată Europa, un fel de afurisenie 
socială asupra tuturor celor care mai mult sau mai puţin ţin 
de teatru. Cunoscând îngâmfarea deşartă a doamnei 
baroane Danglars, femeie nobilă şi înrudită cu cele mai 
însemnate familii aristocratice, îşi închipui lesne ce dureros 
era să fie pentru dânsa a vedea pe Eugenia apărând pe 
scenă, în rolul Semiramidei; şi de aceea, se îngălbeni 
cugetând la blestemele pe care le va arunca asupra ei 
baroana, care o va învinovăţi de acea hotărâre a fiicei sale 
în care dânsa aprinsese energica flacără a artei şi care o 
făcuse să fugă din casa părintească spre a se azvârli în 
vârtejul unei vieţi, splendidă uneori ce este drept, dar de 
cele mai multe ori furtunoasă. 

Cu toate că, în Italia, cariera teatrală este socotită ca una 
dintre cele mai onorabile şi se face chiar un fel de cult 
geniului care ştie străluci” deasupra celorlalţi, nobila 
baroană Danglars, coborâtoare din familia Servieres, n-ar fi 
putut niciodată să ierte pe aceea care zisese fiicei sale: 

— Eugenio, tu urăşti viaţa din Paris, tu iubeşti libertatea, 
iubeşti muzica; să plecăm, să mergem a ne face actriţe. 

În sfârşit, Rubiconul era trecut. 

Eugenia şi Luiza, se strânseră în braţe una pe alta, parcă 
ar fi vroit să repete cum trebuie să se îmbrăţişeze pe scenă 
şi în acelaşi timp şuierătura directorului de scenă dădu al 
doilea semnal care chema pe actori din culise. 

Peste câteva minute se ridică cortina. 

Eugenia îşi juca rolul cu toată maiestatea şi mândria 
caracteristică a femeii regine, Semiramis. 

Glasul ei limpede, sonor şi puternic, captivă de la început 
luarea aminte a diletanţilor; când se sfârşi cavatina, 
triumful ei începuse. 


În vremea aceasta, în loja numărul 4 domnea o nespusă 
agitaţie; un binoclu sta necontenit aţintit asupra figurii 
Eugeniei şi, din minut în minut mâna care-l ţinea, părea că 
tremură tot mai convulsiv. Doamna Danglars îşi ştergea faţa 
palidă cu batista; când cu o mişcare repede se da în fundul 
lojei; când parcă împinsă de un resort puternic, se pleca 
înainte, cu gâtul întins, cu ochii pironiţi pe nobila, eleganta 
şi măreaţa persoană a noii Semiramis; apoi, când templul 
lui Belu rămase gol şi apăru generosul şi interesantul scit, 
braţul doamnei Danglars tremură mai tare, pentru că 
recunoscu, aşa încât să nu se mai poată îndoi, că fizionomia 
pasionată şi melancolică a lui Areace era aceea a 
profesoarei fiicei sale Eugenia. Nobila baroană se văzu 
nevoită a privi pe fiică-sa în rolul Semiramidei şi chinul ei 
ţinu mai multe ceasuri. Cu obrajii aprinşi de focul mâniei ce 
o devora, ea nu întârzie să aibă una din crizele acelea 
nervoase care urmează totdeauna după o mare zguduire 
morală, îi veni ideea că, spre culmea înjosirii, nu i-ar mai 
lipsi decât să vadă în seara aceea pe bărbatul său apărând 
în balet. De douăzeci de ori vru să plece, dar o putere 
irezistibilă o ţinea locului; şi ea rămase, gâfâind, pe scaunul 
lojei, până ce se sfârşi reprezentaţia. 

În cele din urmă pumnalul lui Arsace se înfipse în pieptul 
desfrânatei Semiramis care căzu la picioarele fiului său; 
Baroana scoase atunci un țipăt; nimic nu mai lipsea, într- 
adevăr, chinului ei, decât să-şi vadă fiica trântită cu faţa pe 
scândurile unei scene, în faţa unui întreg popor; dar 
strigătele de „bravo!” şi aplauzele poporului aceluia înecară 
țipetele baroanei care ieşi pe dată din lojă, umilită, furioasă 
împotriva sa însăşi şi a fiicei sale. 

— Da. Murmură ea. Suindu-se în trăsură, un diavol a jurat 
să mă înjosească, să mă înjosească pretutindeni. 

La Paris, mamă a unui ticălos bandit ameninţat de 
asprimea legilor; la Roma, îmi văd fiica, în vinele căreia 
curge sângele familiei Servieres, cumpărată de un pumn de 
aur, servind de spectacol mulţimii... Ah! Cine ştie, cine ştie 


dacă într-alt oraş nu-mi voi găsi bărbatul la spatele trăsurii 
vreunui mitocan îmbogăţit. 

Şi lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii nobilei baroane. Aşa 
de mândră şi aşa de îngâmfată. 

Cele două prietene excitaseră un entuziasm care ajunsese 
la delir şi a doua zi primiră de la impresar două cupe 
admirabile de argint cizelat, foarte frumos lucrate şi de 
mare preţ. 

Capitolul VIII Doi oameni fără nume. 

Portarul teatrului Argentina, gândindu-se la foloasele ce-i 
putea deriva din întâlnirea unui om ca Benedict, se pregăti 
să meargă la dânsul, la hotelul meşterului Pastrini, cu 
gândul hotărât de a se folosi, pentru izbutirea ideii, pe care 
o avusese totdeauna în cap, de a redobândi cu orice preţ şi 
cu orice mijloc, averea pierdută, de calităţile unui caracter 
aşa de îndrăzneţ şi care părea să nu se teamă de oameni, 
deoarece declarase cu o neruşinare fără seamăn, că era 
hoţ, plastograf şi ucigaş. 

Se duse deci cu multă speranţă la Benedict, căruia el îi 
zicea Andrea. 

Benedict trăsese într-adevăr la renumitul hotel al lui 
Pastrini. 

După dejun, luat în toate regulile şi în abundență, el 
chemă pe vicleanul stăpân al stabilimentului. 

— Sunt la ordinele dv., excelenţă, zise Pastrini, scoţându-şi 
şapca de lână de pe cap şi salutând adânc. 

Benedict stătu un moment ori două fără să-i spună nimic, 
apoi aruncă din mână ziarul pe care se prefăcea că îl 
citeşte, îl măsură pe italian de sus până jos cu privirea lui 
cruntă şi sinistră. 

— Meştere Pastrini, începu dânsul, apartamentul acesta 
nu-mi place. 

— Oh! Oh! Şi pentru ce excelenţă? 

— Pentru ce? Ah! Vrei să ştii şi pentru ce, meştere 
Pastrini? Pentru că nu pot dormi în tihnă. 

Italianul se tulbură. Benedict urmă: 


— Cine stă sub odaia aceasta? 

— Ah! Un tânăr, bolnav de tot, care, pe câte mi-a spus 
servitorul său, călătoreşte ca să se vindece de o apatie 
morală. Va asigur ca el e un om de minune, deşi încă nu am 
avut norocul să-i aud glasul; stă de o lună în Roma şi încă n- 
a ieşit, cred, de trei ori şi vine totdeauna acasă la ceasuri 
cinstite şi cuviincioase. 

— Şi eu spun că minţi meştere Pastrini. Pricepi? Minţi. 

— Eu, excelenţă! Zise hotelierul, silindu-se a-şi juca înainte 
rolul său de perfectă nevinovăție. 

— Hai, sfârşeşte cu ipocrizia! Pe mine nu mă poţi amăgi. 
Bolnavul tău, care a venit aici ca să se distreze de o boală 
morală, s-a întors acasă mai târziu decât un ceas de 
dimineaţă şi nu numai atât: a strigat, a făcut gălăgie, a 
blestemat până la două, fără să se gândească la vecini, 
parcă ei nici n-ar fi fost pe lume. 

— Zău! 

— Hai, hai! Pe urmă a plecat iarăşi şi când s-a întors 
băteau patru ceasuri de dimineaţă. 

— Aşa este, excelenţă, răspunse Pastrini cu o mai mare 
siguranţă, am văzut şi eu toate astea, dar ce vreţi? Cred că 
din când în când are atacuri nervoase pentru care medicii i- 
au recomandat să iasă îndată din casă, când îi vine la orice 
oră, noapte ori ziua şi negreşit, fiindcă ar tulbura prea mult 
pe vecini. Dar puteţi fi liniştit, excelenţă; servitorul lui m-a 
asigurat că atacurile vin din an în an. 

Benedict zâmbi batjocoritor şi aruncă o privire piezişa 
meşterului Pastrini. 

— Eu nu prea am încredere în atacurile acestea şi mai 
curând aş crede că tânărul bolnav e un individ care „atacă” 
mai curând pe alţii decât să fie el atacat. la seama, meştere 
Pastrini, a fugit de curând din Franţa un om care face tot 
soiul de crime: seduce, omoară, fură şi nu respectă nici 
copiii, nici bătrânii, nici fete, nici biserici, nici mormintele 
chiar. 


— Sfântă Fecioară! Ce-mi spuneţi, excelenţă! Exclamă 
meşterul Pastrini, căscând ochii mari. Oh! Dar acela trebuie 
să fie imens de bogat. 

— Se zice că are milioane şi că le ţine ascunse într-un loc 
necunoscut, unde nu ajunge razele soarelui şi împresurat 
de apă nesănătoasă. 

— Dar, excelenţă, vecinul dumneavoastră nu pare să aibă 
nici douăzeci şi trei de ani şi, pe urmă e aşa de subţirel, aşa 
de galben, că de l-aţi vedea o singură dată, bănuielile 
dumneavoastră ar pieri. 

— Subţirel şi galben. 

— Galben, galben, tocmai, nu; dar foarte palid. Benedict se 
sculă foarte tulburat şi se plimbă cu paşi mari, frecându-şi 
mâinile prin păr şi suflând greu ca şi cum l-ar fi înăbuşit 
căldura. 

— Oh! Văd, trebuie neapărat să plec de la hotelul 
dumitale. Meştere Pastrini. 

— De ce, excelenţă? Ce vă lipseşte? Nu sunteţi servit bine. 

— Te atenţionez spunându-ţi că clientul de la etajul întâi 
mă supără. Ai urechi şi n-auzi, ochi şi nu vezi. 

— În cele din urmă, ce este, excelenţă? Ce vreţi să ziceţi? 
Întrebă Pastrini, care începea să dea oarecare atenţie 
observaţiilor lui Benedict. 

— Bine, am să-ţi explic tot. Există în lume o fiinţă care vine 
nu se ştie din ce loc, care e fiul nu se ştie al cui, o fiinţă pe 
care mulţi o socotesc născută şi produsă de noroiul încălzit 
de razele soarelui, după cum materialiştii afirmă că s-a 
procreat întâiul om. Fiinţa de care vorbesc a studiat în vreo 
peşteră, ca aceea de la Cuma, arta de a prezice viitorul şi 
de a face rău oamenilor şi a găsit secretul de a-şi schimba 
pielea ca şarpele, ca să-şi ajungă mai lesne scopul. 

Aceasta nu mă miră, pentru că se zice că chimia este o 
ştiinţă miraculoasă; cu chipul acesta, răufăcătorul acela se 
înfăţişează sub diferite aspecte după locul unde se află şi 
după oamenii cu care stă în relaţii. Uneori e un popă bătrân 
şi gârbov, încovoiat de ani, care şopteşte cuvinte sfinte la 


urechea acelora pe care vrea să-i ispitească; alteori e un 
lord original şi flegmatic, încăpățânat ca un catâr; alteori îşi 
zice conte şi se înfăţişează ca cel mai-desăvârşit şi mai 
bogat cavaler de pe pământ. 

Omul acesta este în genere cunoscut sub numele de 
contele de Monte Cristo. 

— Ah! Exclamă Pastrini făcând o săritură înapoi şi 
schimbându-se la faţă. 

— Ce! Ce! L-ai văzut cumva? Întrebă Benedict. 

— Spuneţi înainte, spuneţi înainte, excelenţă. 

— Prea bine! 'Ţi-am spus că hoţul, plastograftul, sacrilegiul, 
ucigaşul se numeşte Monte-Cristo, urmă Benedict, fără să-şi 
dezlipească ochii de pe Pastrini, a cărui fizionomie 
manifesta tulburarea ce-i agita spiritul, în urma 
uimitoarelor coincidenţe, pe care le vedea în această 
povestire în unele istorii din trecut. 

Acest om care, prin imensitatea bogățiilor sale şi prin 
puterea ce i se atribuieşte, e socotit mult mai mare decât 
ceilalţi oameni, a abuzat de tot şi de toţi şi acum e urmărit 
de urgia dreptăţii pământeşti. A luat nu de mult la Paris 
numele de Benedict şi şi-a zis pe urmă prinţul Cavalcanti; a 
fugit din închisoare, omorându-şi paznicul, apoi s-a dus la 
un cimitir zis Pe-re-Lachaise, şi, amăgind pe paznic, a 
profanat mormântul unei familii nobile, furând nişte 
giuvaeruri cu care erau împodobite cadavrele. Şi iată că 
acum, schimbându-şi forma, adică luând o altă înfăţişare, a 
fugit din Franţa... Pornind, se pare spre Italia unde, cum se 
spune, are relaţii secrete şi ticăloase. 

Meşterul Pastrini era îngrozit, pentru că în alte vremuri 
stătuse în hotelul lui un domn care-şi zicea conte de Monte- 
Cristo. Totuşi îndrăzni să pună vreo câteva întrebări: 

— În cazul acesta, nu urmăresc pe vrăjitor? 

— Nădăjduiesc că toate farmecele lui nu-i vor fi de nici un 
folos şi că va fi recunoscut. Sunt oameni răspândiţi în toată 
Europa, plătiţi de guvernul francez şi destul de capabili de- 
al răsturna de pe piedestalul său înalt... 


Benedict făcu un gest expresiv, ca şi cum ar fi adăugat: 
meştere Pastrini, fii cu luare aminte la străinii de la etajul 
întâi, caută să afli cine sunt şi fii cu pază şi prudent. Te poţi 
duce. 

— Şi eu sunt unul. 

— Plecând de la mine, urmă el. 

Italianul ieşi tulburat şi tremurând, zicând că nu s-ar mai 
numi Pastrini de n-ar afla chiar în ziua aceea tot adevărul în 
privinţa a tot ce i se spusese despre tânărul bolnav, căruia îi 
dăduse apartamentul de la etajul întâi. 

— Oh! Murmură el printre dinţi, mi s-a părut mie 
totdeauna că contele de Monte-Cristo cu amanta lui greacă 
şi cu sclavul lui negru, avea un aer extraordinar. Sângele 
rece cu care vedea omorându-se osândiţi... Căldura cu care 
discuta pe când ei scoteau ţipete de agonie şi mai ales 
îndrăzneala cu care se cobora, cum se spune în culcuşul lui 
Luigi Vampa, banditul... Nu erau lucruri fireşti. Eh! Zică-se 
orice: adevărul e că dreptatea lui Dumnezeu e desăvârşită 
şi că omul, oricât ar fi de puternic, nu poate scăpa multă 
vreme de dânsa. 

Pe când Pastrini făcea reflecţiile acestea filosofice, 
Benedict se plimba prin odaia lui în lung şi în lat, frecându- 
şi mâinile cu un aer foarte mulţumit zicând: 

— Ei, toate vor merge foarte bine. Discreditând pe omul 
acesta în spiritul lui Pastrini, am făcut ceva de minune, 
pentru că sunt sigur că în curând toată Roma va şti ce am 
vorbit. Apoi, voi izbuti să aflu cine este misteriosul meu 
vecin de la etajul întâi şi voi depărta de la mine ochii 
justiţiei, dacă i-ar veni cumva ideea să mă urmărească până 
aici. Oh! Voi smulge dinţii balaurului care a mâncat bătrâni, 
copii şi fecioare spre a-şi satisface ura lui cea monstruoasă. 

„Edmont Dantes! Edmond Dantes! Când sub falsul nume 
de lord Wilmore ai venit să mă scoţi din temniţa de la 
Toulon, ai fi putut să faci din mine un om de treabă; dar m- 
am amestecat în drama ta infernală; mi-ai smuls masca în 


momentul în care, încrezându-mă în tine, mă credeam în 
culmea fericirii...! 

Ah! Îţi trebuia un prinţ Cavalcanti pentru săvârşirea unui 
plan misterios pe care numai tu îl cunoşteai şi de aceea ţi-ai 
aruncat ochii pe sărmanul ocnaş de la Toulon care, 
resemnat, îşi făcea osânda. Fii blestemat! O răzbunare 
neîndurată te va urmări pretutindeni. Da, pretutindeni mă 
voi ţine de paşii tăi. Da. Pretutindeni, întocmai cum călăul 
îşi urmăreşte victima. Deja în inima mea nu mai sunt 
simţăminte de umanitate care să mă poată opri; îmi stau 
înaintea minţii cuvintele tatălui meu care striga răzbunare 
împotriva călăului crud şi fără milă care, la sfârşitul unei 
opere afurisite de cruzime, se duse să-şi privească victima 
şi să-i nimicească judecata dreaptă cu râsul lui satanic. 

Oh! O familie întreagă nimicită pentru a te răzbuna pe un 
singur om, e prea mult! 

Unde-ţi era religia ta, Dumnezeul tău?... Acolo unde este 
religia mea, unde este Dumnezeul meu... În vreun colţ al 
cerului sau al iadului... În sufletul meu nu mai e loc decât 
pentru o nespusă dorinţă de răzbunare; odinioară mă 
împingea ambiția, acum sunt însetat numai de sângele tău. 

Edmond Dantes, tu mi-ai dat exemplul; tu vei plânge într-o 
zi fapta mâinilor tale”. 

Peste câteva minute Pastrini reveni anunțând vizita unui 
individ care nu vroia să-şi spună numele. 

Benedict zâmbi de acel scrupul şi dădu ordin ca 
misteriosul vizitator să fie introdus în apartamentul său. 

— Bun! Mormăi în sine Pastrini primeşte oameni fără 
nume, ceea ce înseamnă că, să mă ia dracul, el nu e altceva 
decât un spion al guvernului francez însărcinat să 
urmărească pe faimosul vrăjitor. 

Făcând reflecţia aceasta, chemă pe portarul teatrului 
Argentina şi-l introduse în apartamentul ocupat de 
Benedict. 

— Şi pentru ce-ţi ascunzi numele, dragă baroane 
Danglars? Îl întrebă acesta, aşa încât să-l audă hotelierul, 


care asculta la uşă. 

— Baron! Murmură Pastrini, uimit... Ah! Asta înseamnă 
mult! Un baron travestit! lată ceva curios de tot! Să ne 
retragem; nu vreau să mi se bănuiască curiozitatea, adăugă 
el, pornind gânditor de acolo. 

În timpul acesta, portarul teatrului Argentina rămase 
înmărmurit, cu gura căscată şi cu ochii pironiţi pe Benedict, 
parcă se temea să zică vreo vorbă de frică să nu-i dea prilej 
de a repeta numele de Danglars şi titlul de baron. 

— Dragă domnule, urmă Benedict, pari a fi rămas uimit, 
de ecoul numelui şi titlului dumitale? 

— Nu ţi-am spus aproape îndeajuns că titlurile n-au nimic 
a face cu mine? la spune-mi, ai fi foarte mulţumit dumneata 
să-ţi zic eu prinţ Cavalcanti? 

— Acesta nu mi-a fost numele meu niciodată. 

— Cum? 

— Am luat parte cu dânsul într-o comedie a lui Monte- 
Cristo. 

— Monte-Cristo, întrerupse Danglars cu ciudă şi cu frică 
totodată, adăugând apoi îndată: tocmai din pricina lui n-am 
eu nume. 

— Ca şi mine. 

— Ce, nu ai nume? Nu te cheamă Andrea? 

— Nu. 

— Nu înţeleg. Atunci cum se face că ai venit la Roma? Cum 
ai dobândit un paşaport? 

— Într-un mod foarte simplu. Am în puterea mea nişte 
moaşte furate contelui de Monte-Cristo cu ajutorul cărora 
capăt tot ce vreau: este secretul care-l ridica mai presus de 
ceilalţi oameni, care-i da putere să-i nimicească spre a se 
răzbuna pe dânşii. 

— Ce-mi tot povesteşti? Nădăjduiesc că n-ai să-mi spui că 
există vreo baghetă magică. 

— Nu, negreşit; moaştele mele sunt cu totul altceva şi nu e 
nici o asemănare între dânsele şi baghetele magice. Iată-le. 


Şi vorbind astfel, Benedict deschise o lădiţă şi Danglars se 
dădu înapoi palid ca un mort la faţă şi murmurând cu 
groază: 

— Mâna unui cadavru! 

— Taci, nenorocitule! Urmă Benedict, închizând lădiţa şi 
punând-o într-un loc secret. Mâna aceasta mă călăuzeşte 
spre un loc anumit unde neapărat trebuie să ajung într-o zi. 
Ei bine. Acum după ce-mi cunoşti moaştele, cere ce vrei. 

— Ce? Ce vrei să zici? Vorbeşti serios? Întrebă Danglars 
căscând ochii mari. 

— N-ai auzit? Zise Benedict stând pe un scaun şi 
aprinzând o ţigare. 

— Atunci trebuie ca să-ţi istorisesc tot ce mi s-a întâmplat, 
pentru că altminteri nu m-ai putea pricepe. 

— Îţi pierzi vremea degeaba, răspunse Benedict, te văd 
sărac şi pe cât se pare, nu eşti în bună înţelegere cu familia 
dumitale. Îmi fac deci o idee perfectă despre tot ce s-a 
întâmplat. 

— Ce, d-ta? 

— Şi de ce nu? La Paris erai un om înzestrat cu multe 
calităţi sociale. Fără îndoială, vei fi avut încurcături în 
treburile financiare şi, făcând bine socotelile, ai observat că 
nu-ţi mai rămânea nimic decât să zici un adio melancolic 
nevestei, cum îl zisese cu câteva zile mai înainte fiica 
dumitale, curajoasa Eugenia. E lucru foarte simplu. 

— Tocmai, reluă Danglars cu mare sânge rece şi cu o 
îndrăzneală sfruntată, ceea ce am făcut eu, ar fi făcut 
oricare altul în locul meu. Însă nu ştiu restul, în 
împrejurimile Romei am fost prins şi jefuit de tot ce aveam, 
de o bandă de tâlhari de drumul mare, al cărei cap mi s-a 
părut că era tocmai contele de Monte-Cristo şi am rămas 
sărac întocmai ca lov. 

— Ei, dragă; astea-s basme, basme de spus seara la copii. 

Edmond Dantes n-avea nevoie să fure; era prea bogat 
pentru ca să întrebuinţeze acest mijloc onorabil de a-şi 
apropia averea altuia. Mai curând îmi vine să cred că avea 


de regulat cu dumneata vreo socoteală întârziată de bani 
ori de acţiuni, zise Benedict, uitându-se drept în ochii lui 
Danglars şi spionându-i toate mişcările. 

— Văd că eşti un om ciudat, pentru că ai darul să ghiceşti 
lucrurile pe care cineva nu vrea să ţi le destăinuiască, 
răspunse Danglars. Este tocmai aşa cum ai zis. Între mine şi 
Edmond Dantes era o mică partidă neîncheiată încă. Dar, 
acum toate lucrurile acelea au trecut şi nu mai pot fi 
îndreptate: mai bine e să nu mai vorbim de ele. Să ne 
ocupăm de prezent, dacă binevoieşti. 

— Cum vrei. 

— Cunoşti dumneata cumva vreun secret care să mă poată 
face să reintru în bunele graţii ale fiicei şi ale nevestei 
mele? Una e pe cale de a câştiga un munte de aur în cariera 
ei artistică, cealaltă posedă deja un milion şi jumătate. Şi, îţi 
poţi închipui că un om ca mine, fără nume şi fără avere, nu 
poate neglija o familie cu asemenea merite. 

— Ah! Eşti un neruşinat meşter şi deştept, pe sufletul meu 
strigă Benedict cu un hohot zgomotos de râs care făcu pe 
bietul Danglars să tremure. 

— Dar d-ta? Zise el, cu un gest stupid şi brutal. 

— Oh! Ai dreptate, foarte mare dreptate şi eu nu sunt 
altceva decât un nemernic neruşinat; şi aşa voi fi tot restul 
vieţii răspunse Benedict cu o nespusă nepăsare, aprinzând 
o altă ţigară şi legănându-se pe picioarele scaunului este 
singurul mijloc de a trăi bine în lumea aceasta în care 
virtutea nu ştie unde să se mai ascundă şi rătăceşte 
zdrenţăroasă de colo până colo fără ca nimeni să cugete a-i 
da o mână de ajutor. 

— Până aici suntem cu desăvârşire de acord, reluă celălalt 
ticălos dar, să lăsăm filosofia şi să vorbim de ceea ce ne 
interesează. 

— Vrei să trăieşti la un loc cu fiica dumitale? Îl întrerupse 
Benedict. 

— Oh! Nu tocmai, pentru că ea are nişte ciudăţenii care 
nu-mi prea plac mie. Ar fi mai bine să găsim un expedient 


care să mă ducă în braţele nevestei mele. Ce bună, ce 
minunată femeie! Când am lăsat-o avea un milion şi 
jumătate; acum geniul ei speculator trebuie să fi îndoit 
suma, aşa că, azi, posedă trei milioane. Drace! Urmă el, 
scărpinându-se după ureche, trei milioane! Trei milioane în 
mâinile mele ar face mai mult decât îndoit în trei ani, îţi 
garantez eu. le asigur, dragă domnule, că ne-am mai putea 
împăca puţin cu viaţa... Şi desigur că noi ne-am putea 
învoi... 

— Ce? Întrerupse Benedict cu mândrie; mi se pare, 
domnule, că până acum nu ţi-am cerut nimic, ba chiar eu ţi- 
am oferit... 

— Aşadar? Întrebă Danglars tot mai zăpăcit şi fără să 
priceapă ce însemna acea purtare a lui Benedict. 

— Domnule baron. 

— Să sfârşim glumele. Nu mai am nici o para frântă, 
aşadar nu mai sunt baron. 

— Vei fi iarăşi în curând, pentru că eu am planul meu şi 
acolo unde nu poate să ajungă mâna unui muritor... 

— Va ajunge mâna lui Dumnezeu. 

Benedict se porni pe un hohot de râs batjocoritor şi 
dispreţuitor. 

— Prietene, am auzit pe mulţi oameni batjocorind pe 
Dumnezeu, aşa că sunt mai mult decât dispus să mă 
îndoiesc de existenţa lui. Eu voiam să zic că unde nu ajunge 
mâna unui martor, va ajunge aceea a unui mort. 

Danglars se înfiora, murmurând: 

— Nu trebuie să glumeşti cu morţii. 

— Ah, eşti fricos şi superstiţios! Atunci nu vom mai face 
NIMIC. 

— Dimpotrivă, te asigur că ne vom înţelege de minune. 

— Dar jură-mi că, oriunde vei fi, de vei primi un ordin al 
meu, îl vei executa fără să te codeşti: 

— Asta e cam mult. 

— Pe sufletul meu! Ai face şi pe un sfânt să-şi piardă 
răbdarea şi nu ştiu ce mă opreşte să te tratez ca pe un 


nerod ce eşti. 

— Domnule, exclamă baronul, gesticulând ca un om căruia 
îi este frică. 

Benedict îl măsură din ochi de sus până jos cu o nespusă 
mândrie. 

Danglars cobori ochii. 

— Hai, fă-ţi curaj urmă Benedict, vrei ori nu vrei? 
Hotărăşte-te ca să sfârşim odată. 

— Bine. Şi cât timp va trebui să aştept? 

— Cincisprezece zile. 

— Ah! Şi acum jură-mi fidelitate şi supunere 

— Pe ce? 

— Pe Mâna de Mort, răspunse Benedict, deschizând 
cufăraşul în care se afla mâna lui Villefort. 

Danglars îşi făcu silă şi întinzând mâna dreaptă rosti cu 
glas stins cuvântul sacramental: 

— Jur! 

Capitolul IX Spionii francezi. 

Meşterul Pastrini era prudent şi ca toţi cei de profesia lui, 
avea slăbiciunea să fie curios în cel mai mare grad. De 
aceea când văzu ieşind vizitatorul din apartamentul 
călătorului francez, chemă un servitor şi arătându-l pe 
misteriosul baron, îi recomandă să-l urmărească până va 
afla unde stă. 

Servitorul, viclean, ca o vulpe, îşi îndeplini admirabil 
sarcina ce i se dase, aşa că bietul baron ruinat nu mai putu 
face nici un pas fără ca Pastrini sa nu fie pe dată informat. 

După ce luase măsura aceea, el făcu semn unui om care se 
plimba de câteva ceasuri în sus şi în jos pe dinaintea 
hotelului; acest om observând semnalul lui Pastrini, 
înfăşurându-se bine în manta, îşi afundă pălăria pe ochi şi 
merse într-o odaie unde se afla biroul meşterului Pastrini. 

Noul sosit se aşeză pe un scaun, îşi aruncă într-un colţ 
mantaua, îşi scoase pălăria şi se pregăti să aştepte; apoi 
scoase din buzunar nişte mătănii şi, pe când le învârtea 
printre degete, rosti câteva rugăciuni. 


— Ei! Prietene Peppine, zise Pastrini, intrând în cabinet, a 
cărui uşă o închise cu mare luare aminte. 

— Pe sfânta Fecioară! Exclamă Peppino ţinând necontenit 
în mână mătăniile, numele meu aici e cunoscut, e prea 
cunoscut, chiar pentru ca să fie bine şi necesar să-l ţipi cu 
glas aşa de ascuţit! 

— Aşa e, aşa e; dar ce vrei? M-au zăpăcit bucuria, 
plăcerea... Răspunse Pastrini. 

— Şi pentru ce plăcerea aceasta? Pentru ce bucuria 
aceasta?! Îl întrebă Peppino. 

— Am să-ţi spun. 

„Îţi aduci aminte de cearta pe care am avut-o amândoi, 
când; acel ticălos, acel viclean, acel vrăjitor, acel antropofag 
numit. Monte-Cristo...” 

— St! Mai încet, meştere Pastrini ori se vor încurca din 
nou iţele, răspunse Peppino, încruntându-şi sprâncenele. 

„Când vorbeşti de protectorul nostru, de mântuitorul 
nostru, nu uita că trebuie să zici domnul de Monte-Cristo de 
vrei să rămânem prieteni. Pricepi? Monseniorul mi-a scăpat 
viaţa căpătând de la Sfântul Părinte graţierea mea, când eu 
deja pusesem un picior pe scara spânzurătoarei. 

A scăpat apoi şi pe scumpul meu Luigi Vampa, în loc să-l 
dea, cu cei mai buni dintre colegii săi, poliţiei”, atunci când 
întâmplarea i-l dase în mână; trebuie deci să înţelegi că nici 
eu, nici Luigi Vampa şi niciunul dintre ceilalţi tovarăşi ai 
noştri, nu vom da voie unuia ca tine să nu respecte cum se 
cade pe domnul conte”. 

— Ei! Ei! la te uită! Păcat că au ieşit din modă coroanele 
Capitoliului, că ai dobândi una ca orator. Apoi ce-ţi pasă ce 
cuget eu despre contele tău de Monte-Cristo, deoarece, în 
cele din urmă, mă necăjesc pentru dânsul? 

— Pentru dânsul? Întrebă ironic Peppino. 

— Negreşit, adăugă Pastrini, cu un aer foarte important. 
Să ştii că în Franţa contele tău e foarte bine văzut, aşa că 
agenţi de-ai guvernului francez îl urmăresc până aici. 


— Asemenea treburi spune-le altora îl întrerupse Peppino 
el are destui bani ca să-şi cumpere toleranța universală de 
la Dardanele până la Maeelan 

— Aşa e; dar vezi că-l pierd faptele lui cele bune; sunt 
unele lucruri pe care guvernele nu le pot îngădui. 

— Adică? Pastrini, explică-te. 

— De pildă, să te desfătezi ucigând lumea, despărţind pe 
bărbat de nevastă, făcând intrigi peste intrigi, săvârşind 
ticăloşii, ce mai ştiu... la spune-mi, îţi par fapte bune? Ştiu 
bine că vorbesc cu un bandit roman; dar orice lucru îşi are 
marginile sale şi de pildă tu n-ai avut încă cutezanţa 
obraznică de a intra în mormânt ca să insulţi pe morţi şi să 
le tulburi liniştea eternă! Trăieşti în catacombele lui san 
Sebastian, dar de mii de ori mi-ai spus că respecţi oasele 
morţilor care se mai odihnesc acolo. 

— Oh! Pe Sfânta Fecioară! Cu morţii nu se glumeşte. 

— Negreşit, tu şi altul ca tine puteţi face orice oamenilor 
vii, pentru că în cele din urmă, sunt vii şi Dumnezeu te va 
ierta pentru o mică penitenţă; dar să râzi de morţi, să-i 
insulţi, când ei nu se mai pot răzbuna, când ştim că sufletul 
lor îşi dau seama de faptele lor în cer ori în iad, eo 
mârşăvie mare, nu-i aşa, Peppino? 

— Negreşit, răspunse banditul, vii n-au de-a face cu morţii, 
decât ca să-i îngroape! Pe urmă cadavrul e al pământului, 
după cum sufletul e al lui Dumnezeu. Ei bine, Pastrini, 
sfârşeşte. Ai zis aşadar că domnul conte de Monte-Cristo e 
urmărit de guvernul francez? E adevărat? 

— Aşa de adevărat că, spre a scăpa de agenţi, s-a văzut 
nevoit să-şi schimbe forma şi numele. 

— Ho! Ai început sa le spui prea groase! Urlă Peppino, 
cum e cu putinţă ca un om să-şi schimbe forma? 

— Ah! Ştiinţa e foarte puternică răspunse Pastrini. Parcă a 
creat-o dracul pentru a ispiti pe oameni şi a-i pierde în 
momentul când au deşertăciunea de-a crede că ştiinţa lor îi 
face puternici şi mintoşi cât şi Dumnezeu. Ei bine, contele 
tău de Monte-Cristo e unul din cei care au deşertăciunea 


aceasta, pentru că întemeiat numai pe judecata sa a vrut să 
propună şi să dispună ca şi cum ar fi avut totodată şi 
existenţa de om şi existenţa de Dumnezeu. Şi cugeţi tu că 
guvernul nostru va lasă în pace pe un individ de soiul 
acesta? În momentul acesta agenţii francezi trebuie să se fi 
învoit cu guvernul nostru şi mâine faimosul semizeu se va 
vedea urmărit, nu numai în Roma, ci în toată Italia. 

— Dar nu mi-ai spus că şi-a schimbat forma şi numele? 
Întrebă Peppino, care începea să creadă istoriile pe care i le 
spunea hotelierul. Cum vor putea să-l recunoască agenţii 
francezi, devreme ce el şi-a schimbat forma? 

Pastrini zâmbi de milă ca unul ce iartă orbirea altuia. 

— Prietene Peppino, răspunse el, bătându-l pe umăr, aici, 
în casa mea este unul dintre aceşti agenţi francezi şi acest 
agent bănuieşte mult pe un personaj misterios care se 
găseşte aici. 

— Ce zici? Domnul conte e la Roma? Strigă iute Peppino. 

— Ce conte, dragul meu? Nu ţi-am spus că nu e niciun 
conte de Monte-Cristo; dar că el e un vrăjitor misterios, pe 
care-l caută tribunalele? 

— Ah! Şi tu crezi? Tu! Murmură Peppino dând din cap cu 
neîncredere pentru că vorba vrăjitor n-avea absolut nici un 
înţeles pentru dânsul. 

— Vezi bine, răspunse Pastrini. Cred cum cred în 
Dumnezeu. Oh! De-ai fi văzut pe oaspetele meu, galben, 
scund slab, subţirel, totdeauna înfăşurat într-o manta largă, 
ferindu-se de a da ochi cu mine şi cu toţi... Şi mai ales 
locuind în acelaş apartament în care a stat şi contele! 

— Şi plăteşte ca şi dânsul? 

— Ei! Nici o para mai puţin. Aşa, că-l servesc cu respect şi- 
i îndeplinesc toate capriciile. 

Peppino stătu un moment pe gânduri, apoi, ca şi cum ar fi 
luat o hotărâre, zise: 

— Ai fi tu aşa de treabă, încât să-mi arăţi pe misteriosul 
locatar al apartamentului ocupat de d-nul conte? 

— Ah! Exclamă hotelierul. Şi pentru ce? 


— L-aş putea recunoaşte. 

— Prietene, ascultă sfatul pe care ţi-l dau eu: devreme ce 
Luigi Vampa e în cele mai strânse relaţii cu Monte-Cristo, 
du-te repede, fără zăbavă şi spune-i cum privesc curţile din 
Europa. Îi vei face un serviciu prietenesc care-l va feri de o 
surprindere din partea justiţiei, pentru că ştii tot atât de 
bine cât şi mine că banda lui Luigi Vampa se bucură de 
toleranţă numai graţie influenţei contelui; şi dacă influenţa 
aceasta se preface în fum, eu unul n-aş da nici o para frântă 
pe capul faimosului Luigi Vampa. 

— Pastrini, reluă Peppino, ţi-am mai spus că vreau să văd 
pe oaspetele tău misterios ca să-i ofer ajutorul lui Luigi 
Vampa. Dacă domnul conte are nevoie de pumnalele 
noastre, de carabinele noastre ori de ajutorul nostru, îi vom 
dovedi că suntem tot aceiaşi. 

— E mai îndărătnic decât un catâr, răspunse Pastrini, 
sculându-se ca să aprindă o lumânare. Oaspetele meu nu 
primeşte pe nimeni. Dacă este într-adevăr contele de Mon- 
te-Cristo, trebuie să aibă planurile sale. Aşadar, schimbă-ţi 
ideea; te poftesc la masă, vei avea vreme să te gândeşti la 
un alt plan. În acel moment se auzi un zgomot uşor la uşă şi 
Pastrini făcu un semn lui Peppino care se ascunse pe dată în 
colţul cel mai întunecos al odăii, răsucindu-şi în mână 
mătăniile. Pastrini deschise uşa şi văzu pe individul a cărui 
vizită o aştepta, adică pe omul însărcinat de dânsul să 
urmărească pe agentul francez. 

Acesta îşi făcu datoria cu o fidelitate scrupuloasă şi primi 
ca răsplată voia de a se duce în bucătăria hotelului, unde se 
adunau în fiece seară câteva haimanale din care el îşi făcea 
poliţia sa particulară şi pe care îi hrănea sub pretextul de 
caritate. 

— Pe Dumnezeu! Strigă Peppino, sculându-se şi 
aruncându-şi repede mantaua pe umeri, îndată ce ieşi 
spionul. 

— Ce e? Întrebă Pastrini, văzând că banditul se pregătea 
să iasă, nu stai la masă? 


— Îţi închipui, nerodule, că atunci când mi se povestesc 
neghiobii din acelea pe seama mântuitorului meu, am să 
stau degeaba pentru o masă?... Haidade. Pe mâine; acum 
am şi eu nişte iepuri de urmărit: agentul francez de pildă. 

Şi, pe când vorbea astfel, făcu un gest de hotărâre adâncă, 
din acelea al căror privilegiu îl au bandiții romani atunci 
când se găsesc într-o situaţie anevoioasă şi plecă fără 
zăbavă din odaia lui Pastrini spre a porni după bietul baron 
ruinat, portar la teatrul Argentina. 

— Ah! Murmură Pastrini văzându-l că pleacă. Am spus eu 
totdeauna că un om aşa de bogat şi de ciudat ca contele de 
Monte-Cristo nu putea fi bun creştin cu tot titlul lui. Să aibă 
ca slugă un nubian mut! De ce trebuia să fie mut feciorul? 
Când faci numai lucruri permise şi cinstite, în faţa lumii, la 
ce-ţi trebuieşte o slugă care nu vorbeşte? Apoi amanta lui 
greacă şi care nu pricepe nici o vorbă, nici italiană, nici 
franceză, nici engleză! Ş-apoi stă în relaţii cu bandiţii...! 

Socot că e mai mult decât trebuie spre a face lumea să se 
mire şi să vorbească. Eu unul spun, cui vrea să mă audă şi 
să mă creadă, că acest conte este cel mai rafinat neruşinat, 
din câţi au fost, sunt şi vor mai fi. De aceea să alergăm 
repede în apartamentul celuilalt agent francez. 

Capitolul X Surprindere. 

Pe când Pastrini avea dialogul, pe care l-am raportat, cu 
Peppino, Benedict se gândise serios la misterul în care 
parcă vroia să se învăluie vecinul său de la etajul întâi! Apoi, 
ca şi cum deodată ar fi luat o hotărâre decisivă, se aşeză la 
masă şi-şi pregăti hârtie şi condei ca să scrie. 

— Oh! Vreau neapărat să ştiu cine este vecinul meu! Zise 
el cu un aer triumfător. Planul meu este foarte bun şi 
prevăd de pe acum că va avea un rezultat din cele mai 
minunate. 

Apoi se apucă să scrie următoarea scrisoare: „Cineva care 
stimează şi respectă mult pe excelența voastră, a aflat că 
secretul excelenţei voastre e descoperit la Roma. Excelenţa 
voastră să-mi dea voie a o înştiinţa, pentru că n-aş vroi 


pentru nimic în lume ca dV. Să suferiţi cât de puţin din 
această cauză. 

Afecţionat, Conte de Monte-Cristo.” 

— Oh! Ce idee bună, uimitoare! Murmură Benedict 
iscălind scrisoarea cu acel nume ilustru; omul acesta e 
cunoscut pretutindeni şi de toţi; misteriosul meu vecin va 
crede înştiinţarea pe care i-o trimit. Dacă vrea să-şi 
ascundă numele, ce nelinişte, ce spaimă! Dacă nu, va 
arunca hârtia, tratând ca intrigant pe nobilul senior. 

Tocmai atunci se ivi şi Pastrini, care, cu demonstrațiile 
celui mai smerit respect ceru, mai înainte de a intra, voie lui 
Benedict. 

— Intră, zise acesta pe când închidea scrisoarea. 

— lată biletul pe care mi l-aţi cerut pentru teatrul 
Argentina, mâine se dă opera Semiramis, în care debutează 
pentru a doua oară tinerele d'Armilly,. 

— Prea bine. 

— Excelenţa voastră n-are să-mi dea alte porunci? 

— Trebuie să duci îndată scrisoarea aceasta locatarului de 
la etajul întâi. 

— Cum, excelenţă! Dar el nu vrea să primească scrisori. 

— Ce, ce? Meştere Pastrini! Pui piedici, când poruncesc 
eu! Vreau, vreau, mă pricepi? Să-i duci scrisoarea aceasta, 
pentru că aşa-mi place mie şi fără să mai stai la îndoială 

— Mă voi supune, excelenţă, răspunse Pastrini, cu un aer 
de smerenie ipocrită, după ce-şi aruncă ochii pe plic. Totuşi 
vă voi spune că n-are adresa... Şi că e lucru rar o scrisoare 
fără nume. Cum vrei să-l fac să priceapă că lui i-aţi trimis 
scrisoarea aceasta? 

— Ei! Meştere Pastrini, trebuie să-ţi spun că eşti cam tare 
de cap. Ce fel, n-ai în casa dumitale o foaie de plumb, o 
bucată de pergament, în sfârşit ceva în care să poţi înveli 
scrisoarea spre a o introduce în odaia străinului? O cutie cu 
prăjituri, de pildă! 

Meşterul Pastrini dădu din cap, murmurând cu un aer de 
om neconvins: 


— Oh! Ar fi însă un abuz care ar vătăma creditul 
bucătăriei mele. 

— N-ai grijă, bucătarul dumitale nu va spune nici un 
cuvânt nimănui despre aceasta şi creditul bucătăriei 
dumitale nu va suferi cât de puţin. Hai, meştere Pastrini, cu 
scrupulele dumitale ai să mă faci să cred în cele din urmă 
că ai oarecare relaţii cu acel bucătar misterios; eu, care, 
după cum ştii, sunt un student care călătoresc spre a mă 
instrui în bellearte, examinând cu luare aminte 
monumentele arhitecturii vechi; nu pot să sufăr misterele. 
M-ai înţeles? Apoi îţi declar că locatarul dumitale nu-mi 
place mie mult, ş-apoi îl bănuiesc foarte învăţat în chimie şi 
în fizică experimentală, fără să mai spun că el este unul din 
cei mai buni arhitecţi din Europa; aşa că sunt bine hotărât 
să vorbesc cu dânsul. Vreau. 

Hai, hai, meştere Pastrini, du-te, norocul ne va ajuta; poate 
că vei găsi şi dumneata un prilej bun de a vorbi despre 
treburile dumitale cu un vrăjitor care-ţi poate prezice fără 
greş ziua şi ceasul morţii. 

Meşterul Pastrini, care murea de poftă de-a vorbi cu 
locatarul său de la etajul întâi, se conformă poruncii lui 
Benedict şi se însărcina să-i dea scrisoarea. 

Să ne întoarcem acum la Peppino şi să-i observăm toate 
mişcările în casa presupusului agent francez. 

Peppino, urmând întocmai indicaţiile căpătate asupra casei 
unde locuia sărmanul baron ruinat, acum portar la teatrul 
Argentina, ajunse acolo fără a întâmpina cea mai mică 
piedică, dar nu fără să se fi dus mai întâi pe la bancherul 
său; bandiții romani se înţeleg totdeauna cu câte un 
cămătar, ca să aibă bani; ca om dibaci în meseria sa, el 
observă casa şi poarta, ferestrele, tot. 

Convingându-se că era cu neputinţă să intre acolo cu sila, 
recurse la un vicleşug şi bătu în poartă. 

Peste câteva minute, se auzi glasul lui Danglars întrebând 
cine era şi Peppino răspunse: 

— Vreau numai să vă dau o scrisoare, excelenţă. 


— Oh! Oh! Iată altul care-mi zice excelenţă, cugetă 
Danglars; şi adăugă cu glas tare: 

— Îmi spui că ai să-mi dai o scrisoare şi din partea cui? 

— Nu ştiu, excelenţă; tot ce vă pot spune e că vine din 
Franţa. 

— Din Franţa! Repetă Danglars încet şi pe când o sudoare 
rece îi acoperea fruntea. Desigur, prietene, ai greşit adresa; 
zise el tare căci cine mi-ar putea-o trimite? 

Peppino rămase un moment cam zăpăcit şi neştiind ce să 
răspundă, totuşi redobândindu-şi iute prezenţa de spirit, 
zise: 

— Un domn care stă la hotelul Pastrini, via del Corso. 

— Ah! Ah! Am înţeles, e de la Andrea Cavalcanti cugetă 
Danglars şi deschise poarta. 

Peppino se urcă şi intră în odaia bietului portar al teatrului 
Argentina, având grijă mai întâi ca să închidă bine poarta 
din stradă. Pe urmă, băgând mâna în sân, porni repede spre 
dânsul şi, scoțând un pumnal ascuţit, i-l puse la gât. 

— De-i scoate cel mai mic țipăt, domnule baron, te omor. 
Surprinderea baronului fu aşa de mare că un moment nici 
nu putu vorbi. Se îngălbeni teribil şi tremură din tot trupul 
aşa încât să inspire milă. 

— N-ai teamă, domnule baron, îi zise Peppino cu aerul cel 
mai blând din lume. Asta nu vrea să zică nicidecum că eu 
am să am cinstea de a te omori, e numai o mică înştiinţare 
care nu va fi pusă în faptă dacă dumneata vei binevoi să te 
convingi că nu trebuie să strigi. 

— Ce vrei cu mine? Întrebă Danglars, făcând o uimitoare 
sforţare asupră-şi ca să-şi biruiască frica. 

— Un lucru de nimic, domnule, reluă Peppino. Ştiu tot şi 
mai ales ştiu pentru ce te afli dumneata la Roma; este însă 
un alt mic secret pe care aş vroi să-l cumpăr în numele 
domnului Luigi Vampa, în mâinile căruia d-ta, domnule 
baron, ai avut deja bunătatea să verşi bagatela de şase 
milioane de lei. 


— Bun! Murmură Danglars care începea să-şi mai vină 
puţin în fire. Faci o mare greşeală de a confunda verbul 
„fura”! Cu verbul „vărsa”. Fără de această confundare, ai fi 
putu spune: domnu Luigi Vampa, ale cărui mâini mi-au furat 
şase milioane lei. 

— Luigi Vampa are cinstea să propună domnului baron cu 
toată loialitatea şi sinceritatea care-l caracterizează 
următoarea învoială: Domnul baron îmi va spune numele 
tovarăşilor săi, îi va aduna la o întrunire foarte secretă, la 
Coloseu, în mijlocul nopţii şi va primi în schimb o mie de 
forinţi asupra cărora îi pot da chiar acum o mică arvună. 

Discursul său, mai bine-zis propunerea banditului, era cât 
se poate de extravagantă, mai extravagantă decât cele pe 
care şi le-ar fi putut închipui cândva baronul de Danglars. 
Căscă ochii mari şi încercă a se convinge că nu dormea. 

— Ce vrei, domnule baron, asta e gramatica noastră, şi-ţi 
spun drept că voi muri fără să o schimb, pentru că-mi place 
mai mult decât oricare alta. 

Dar să revenim la noi; d-ta, domnule baron, ai suferit acea 
mică nenorocire din porunca domnului conte de Monte- 
Cristo, zis altfel şi Simbad marinarul şi cum e firesc lucru 
nu-i eşti tocmai recunoscător; eu însă nu te învinuiesc 
pentru aceasta, domnule baron: părerile sunt libere. Cât 
despre mine, însă, în loc să fiu mânios pe dânsul, m-aş 
arunca în foc pentru el. Vezi aşadar că noi urmăm căi foarte 
diferite. Dumneata, negreşit, ai jurat să dobori stejarul; eu, 
dimpotrivă, să încheiem, domnule baron. 

Peppino îl înţelese, ridică în sus braţul făcând să sclipească 
pumnalul pe când cu mâna stângă sună banii conţinuţi într- 
o pungă, sunet care produsese asupra inimii nobile a lui 
Danglars cel mai plăcut efect. 

— Domnule, zise el, nu ştiu despre ce vrei să vorbeşti, îmi 
spui despre tovarăşi! Ai avea bunătatea să mă desluşeşti 
unde-i am pe acei tovarăşi! Poate că nu ştii că eu acum sunt 
numai un biet portar la teatrul Argentina, că nu fac afaceri. 


— Basme, poveşti, domnule baron; ţi-ai ales rău momentul 
de a mi le spune. Moneda asta n-are curs. Ştim foarte bine 
că eşti agentul guvernului francez, că lucrezi la nimicirea 
contelui de Monte-Cristo... 

— Eu, eu! Tot ce ştiu eu despre omul acesta e că ele un fel 
de mit care seamănă cu dinţii Sibilei Cumana. 

— Înainte, domnule baron. 

— Ştiu că acest conte de Monte-Cristo a fost victima unui 
furt considerabil care i-a lăsat afacerile cam încurcate. 

Peppino zâmbi, dând din cap. 

— Şi ce i-au furat? 

— Aur nu, dar ceva foarte ciudat, extraordinar de ciudat; 
un talisman cu care el dobândea tot ce dorea şi cu care-şi 
săvârşea negrele sale răzbunări. 

— Iacă alta acum, întrerupse Peppino. Şi ce talisman era. 

— O mână de mort, răspunse Danglars. Peppino se 
îngălbeni şi se înfiora. 

— Se zice; urmă baronul că pretinsul conte de Monte- 
Cristo, care a aţâţat atâta vreme admiraţia Europei cu 
magnificenţa şi cu capriciile lui, a căzut într-o stare ridicolă 
de când i s-a furat acel talisman şi nu mai ştiu altceva. 

Peppino avea şi el multă superstiție, ca orice om din clasa 
de jos, superstiție care formează mai toată religia acestor 
oameni slabi, pentru care fiece cuvânt din Biblie, fiece 
mişcare a preotului sunt mistere care se respectă numai din 
cauza obiceiului moştenit în curs de veacuri. 

Peppino, bandit îndrăzneţ şi netemător, care în stare 
normală ar fi ars cu cel mai mare sânge rece creierii unui 
om în punga căruia ar fi bănuit că se găsea o monedă de 
aur, n-ar fi avut curajul să înţepe cu un ac braţul unui 
cadavru; ba ar fi fost văzut îngenunchind lângă corpul 
victimei sale şi rostind rugăciuni pentru odihna sufletului 
mortului. 

Faptul că i se spunea, combinat cu vorbele lui Pastrini, 
produse aşadar o vie impresie asupra lui, impresie care nu 


era nicidecum favorabilă contelui de Monte-Cristo, căruia 
totuşi îi datora viaţa. 

Toate simţămintele de simpatie, pe care purtarea acelui 
om şi nemărginita lui putere le insuflaseră banditului, se 
stinseră pe dată în inima lui, din momentul când dobândi 
convingerea că puterea aceea nemărginită avea ca temei 
un fapt oribil, posesiunea unei mâini de mort, tăiată 
negreşit, chiar de dânsul cu o îndrăzneală sacrilegică, 
profanând astfel un mormânt şi tulburând odihna morţilor. 

Totuşi, dacă simpatia dispăru, recunoştinţa cu datoriile 
legate de dânsa rămase şi Peppino jură să scape viaţa 
contelui după cum contele o scăpase pe a lui. 

— Domnule baron, oricât ar fi de ciudat ceea ce dumneata 
mi-ai istorisit, eu tot stărui în întrebarea pe care ţi-am pus-o 
cu privire la tovarăşii dumitale. 

— Asta-i! Dar cine sunt tovarăşii aceia? Ţi-am spus că nu 
mă mai ocup de afaceri. 

— Domnule, să nu pierdem vremea, reluă banditul. Dacă 
nu-mi spui ceea ce-ţi cer, te omor. 

— Îţi jur că te amăgeşti; ai fost rău informat... Eu n-am nici 
un gând împotriva contelui de Monte-Cristo. 

— Bine! Vreau să te cred, dar atunci spune-mi cine e acela 
care a furat talismanul acela, şi-ţi voi da ca răsplată o mie 
de florini. 

Răspunsul acesta nu-i displăcu lui Danglars, care se 
pregăti să spună tot. 

— Şi mă pot întemeia pe prudenţa dumitale? Întrebă el 

— Da, răspunse Peppino. 

— Bine. Adă banii, atunci. 

— Drace! Murmură Peppino, numărând banii în mâna lui 
Danglars, mult te grăbeşti! Gândeşte-te bine, domnule 
baron, cel puţin. Dacă dumneata nu vei spune adevărul, îţi- 
primejduieşti viaţa. laca banii. 

— Şi iată adevărul, adăugă Danglars, care fără să se 
oprească, urmă în chipul următor: 


— La hotelul Pastrini, la etajul al doilea, stă un om din 
Franţa, care posedă talismanul furat, dacă trebuie să-l 
credem, de la contele de Monte-Cristo. Am văzut chiar cu 
ochii mei într-un cufăraş de abanos cu brățări de oţel 
lustruit, mâna de mort acoperită cu un văl subţire şi am 
observat într-un deget! Al mâinii aceleia un inel mare de 
aur pe care mi s-a părut că avea săpat un nume. 

Şi baronul se uită lacom la banii pe care-i avea în mână, 
uimit că aşa de puţine cuvinte, îi produceau aşa de mulţi 
bani. 

— Acum, domnule baron, dacă dumneata vei avea 
bunăvoința să urmezi a mă informa despre posesorul mâinii 
de mort, eu, Peppino, aghiotantul lui Vampa, îţi făgăduiesc 
să întregesc suma pe care ai primit-o; dar te prevestesc 
totodată că cea mai mică minciună, ar fi cauza morţii 
dumitale. 

— Dar eu nu mai ştiu nimic despre omul acesta, te asigur. 

— Mâine, poimâine ai putea să ştii... 

— Ah! Aşa se poate; învoiala e făcută. Dar unde te voi găsi? 

— Nu e necesar, domnule baron, să stabilim un loc de 
întâlnire, pentru că îndată ce vei afla ceva o vei putea spune 
fără teamă omului care-ţi va da cuvântul de ordine 
„fidelitatea lui Vampa şi a lui Peppino”. 

— Şi unde voi găsi pe omul acela? 

— Pretutindeni. 

— Dar banii? 

— Îi vei primi din mâna lui. 

Apoi banditul îşi luă rămas bun de la Danglars şi plecă 
mulţumit de convorbirea sa şi convins că lăcomia lui 
Danglars va fi cel mai bun mijloc de spionaj, într-adevăr, 
Danglars. Îndată ce dispăru Peppino, îşi frecă mâinile cu 
bucurie şi începu a crede că norocul, obosit, vroia să-i 
zâmbească iarăşi. 

— Fără îndoială voi face slujba aceasta; îmi place, muncă 
puţină, greutăţi puţine, bani mulţi, e tocmai o slujbă pentru 
mine. 


Şi luă hotărârea de a se retrage din onorabila funcţie de 
portar al teatrului Argentina şi legănat de visuri aurite, 
dezmierdat de cele mai zâmbitoare himere, adormi liniştit 
şi dormi până dimineaţa, ca şi cum nimic n-ar fi trebuit să-i 
tulbure nevinovăția sufletului. 

Capitolul XI O vizită neaşteptată. 

Doamna Danglars plecase din Paris cu ideea hotărâtă de a 
părăsi Franţa, pentru că unei femei obişnuită din copilărie, 
cu luxul, cu eleganța capitalei, provincia nu-i prezintă nici o 
atracţie, n-avea nimic care să-i deştepte vreo simpatie, 
decât poate numai pentru scurtul anotimp al primăverii. 

Doamna Danglars nu putea admite putinţa ca ea să ducă o 
viaţă trândavă şi plicticoasă într-un oraş de mâna a doua. 
De aceea după ce merse la Lyon, stătu acolo cât timp trebui 
lui De-bray să vândă palatul ei somptuos din Paris şi să-i 
trimită un ordin ca să primească banii. Acei bani fură 
destinaţi cheltuielilor drumului. Şi în urmă, ea se grăbi să 
iasă din Franţa şi porni cu vaporul spre Roma. 

În sfârşit superba cupolă a lui Sf. Petru, desluşindu-se 
maiestoasă pe cerul albastru al Italiei, se arătă ochilor 
fermecaţi ai baroanei Danglars, a cărei inimă se deschidea 
delicios, parcă ar fi renăscut la o altă viaţă. 

A doua zi, doamna Danglars sta în hotelul Pastrini, într-un 
mod cu totul particular care o costă îndoit; acel mod însăşi 
îi convenea cel puţin pentru toată vremea în care nu era să 
ştie cu siguranţă dacă bărbatu-său şi fiică-sa se aflau în 
oraşul acela şi, aflându-se acolo, cu ce se ocupau. 

Paşaportul ei era al unui tânăr din familia Servieres, 
bolnav, care călătorea ca să se distreze. Sub acest nume era 
cunoscută în hotel, unde se îmbrăca femeieşte numai 
noaptea ca să se ducă la teatre. 

Întâmplarea aduce uneori întâlniri pe care nu le-ar putea 
naşte nici cel mai îndurat prigonitor. A doua seară după ce 
ea merse la Argentina, baroana se afla în faţă cu fiică-sa 
care debuta... Fu, cum am spus, o lovitură de trăsnet 
pentru dânsa: crezu că era să moară. Şi de aceea, din 


momentul acela se hotări să nu mai calce în acel teatru, în 
care mândria ei primise o lovitură aşa de teribilă şi a nu mai 
ieşi din apartamentul său. Acolo, cuprinsă de o mânie şi de 
o furie neputincioase, recurse la toate expedientele bogatei 
sale imaginaţii spre a găsi un mijloc de a scoate pe Eugenia 
din cariera în care intrase. Acest mijloc îi fu insuflat de 
îngâmfarea ei. 

— Mă voi duce, zise, la dânsa, voi vorbi, o voi strivi sub 
povara ruşinii şi îmi va cădea la picioare ca să-mi ceară 
iertare. 

Îngâmfata baroană se amăgea. Oricum, a doua zi după 
reprezentaţia Semiramidei sau mai bine zis a doua zi după 
triumful celor două tinere d'Armilly baroana Danglars se 
duse la o bătrână în casa căreia luase cu chirie un 
apartament. Acolo îşi făcu schimbarea din tânăr bolnăvicios 
într-o femeie frumoasă şi viguroasă, şi, înfăşurându-se într- 
un şal lung, se sui într-o trăsură elegantă. 

— La doamnele d'Armilly, zise ea vizitiului cu un aer plin 
de disprețul cel mai îngâmfat. 

Trăsura plecă în galop. 

Cele două primiseră bogatul dar al impresarului şi 
ţinându-se cu dragoste de braţe, plângeau de fericire şi de 
entuziasm când auziră oprindu-se o trăsură şi aproape pe 
dată sunetul nerăbdător al clopoţelului anunțând o vizită. 

— Oh! Nu mă amăgesc, strigă Eugenia. lată a douăzeci şi 
patra trăsură..., nici mai mult nici mai puţin. Oh! În cele din 
urmă treaba aceasta devine plicticoasă, ce zici tu, dragă? 
Douăzeci şi patru de trăsuri în aceiaşi zi la aceiaşi poartă! 
Parcă ar sta aici un ministru, un agent din diplomaţia înaltă, 
ori contele de Monte Cristo? Totuşi, ştiu prea bine cu toţii 
că tu, tu singură, suava şi duioasa mea prietenă, atragi 
atâta lume. 

Şi vorbind astfel Eugenia acoperea de sărutări pe iubita ei 
Luiza. 

— Oh! Arsace nu va ieşi repede din amintirea romanilor, 
pentru că ei sunt cunoscători buni; ei au putut preţui mai 


bine decât toţi excelența metodei tale, inteligenţa acţiunii 
tale, noblețea şi inspirata expresie a gestului tău. 

— Încet, încet, dragă Eugenio, nu cumva crezi că am făcut 
mai mare efect decât tine? 

— Nu, dar sunt convinsă că fără de tine n-aş fi putut 
reprezenta cu aceeaşi putere rolul Semiramidei. 

— Ei! Ei! Eugenio, îţi faci despre mine o idee care trece 
peste orice margini; orbirea ta, generozitatea ta nebună te 
face să-ţi uiţi meritul tău. Aici vezi două coroane, care nu 
sunt nici mai puţine, nici mai puţin bogate decât ale mele şi 
aceasta vrea să zică că poporul italian nu face nici o 
deosebire între noi şi pune, în nepărtinirea sa, într-aceiaşi 
cumpănă talentul nostru şi-i dă o aceiaşi răsplată. 

Eugenia nu răspunse nimic, dar aruncă cu respect şi cu 
dragoste braţele pe după gâtul profesoarei, prietenei şi 
tovarăşei sale. 

În momentul acela se deschise uşa salonului şi intră o 
femeie de vârstă mijlocie, guvernanta casei celor două 
domnişoare d'Armilly. 

Capitolul XII Mama şi fiica. 

Îndată ce guvernanta intră în salonul unde se aflau Luiza 
şi Eugenia, aceasta fără să-i dea vreme a spune vreo vorbă, 
exclamă cu nerăbdare şi cam cu mânie: 

— Ce e, Aspasiă? Mi se pare că ţi-am recomandat să nu ne 
întrerupi niciodată când avem de studiat. 

— lartă-mă răspunse Aspasiă, dar nu e vina mea dacă am 
venit să vă întrerup. Ştiu că nu vreţi să fiţi tulburate din 
studii; dar a venit o doamnă franceză abia sosită şi care, cu 
toate împotrivirile mele, cu toate că i-am spus că n-o veţi 
primi în momentul acesta, vrea neapărat să vă vorbească. 

— Vrea neapărat! Repetă Eugenia mirată de ciudata 
pretenţie. Ei bine, eu nu vreau. 

— Stai, Eugenio, îi zise Luiza. Şi întorcându-se către 
guvernantă, o întrebă: 

— Zici că e o doamnă franceză? 

— Da. 


— Oh! Repetă Eugenia, dacă socoteşte că noblețea dă 
dreptul de a veni în casa noastră când n-avem gust s-o 
primim se înşeală amarnic! Să-ţi dea, dacă vrea, cartea de 
vizită va fi deajuns. Du-te, Aspasio şi să nu vii nechemată. 
Dacă-ţi va da cartea de vizită, pune-o la un loc cu celelalte 
primite astăzi şi du-le pe toaleta mea. Du-te. 

Eugenia rosti această din urmă poruncă cu un ton care n- 
admitea răspuns. 

Şi de aceea Aspasia socoti că nu mai avea ce să facă decât 
să plece. 

Cele două prietene se apropiară de piano-forte şi după 
câteva preludii, începură să repete faimosul duet din opera 
Semiramide. Dar întâiele note abia le ieşiseră de pe buze şi 
spre marea lor mirare, auziră deschizându-se iarăşi uşa şi 
guvernanta se întoarse. 

— Oh! Strigă Eugenia nerăbdătoare, în chipul acesta ne va 
fi cu desăvârşire imposibil să studiem astăzi. Dragă Aspasio, 
parcă ţi-ar fi suflat un spirit rău ca să nu ne laşi în pace? Nu 
cumva ai uitat ce ţi-am spus? 

— N-am uitat nimic, domnişoară; dar doamna de care v- 
am vorbit, a vrut să vă aduc cartea sa de vizită. 

— Ah! Din ce în ce mai bine! Exclamă Eugenia. Acum două 
minute, doamna aceea zicea că vrea neapărat, acum a 
schimbat adverbul şi vrea acum. Mă aştept ca în curând să 
intre cu sila... E glumeaţă istoria. 

— Ia dă-mi cartea Aspasio, zise Luiza întinzând mâna ca s- 
o primească. 

Aspasia făcu un pas înainte şi dădu cartea de vizită, de 
carton lustruit, pe care era scris în litere de aur un nume 
aristocratic de femeie. 

— Să fie cu putinţă! Murmură Luiza arătând repede 
cartea Eugeniei. 

— Baroana Danglars! Zise aceasta cu răceală. Să intre, 
adăugă ea apoi făcând un semn guvernantei care se grăbi 
să iasă. 


— Te-ai îngălbenit, zise Eugenia Luizei. N-ai teamă, dragă 
şi nu te speria de dojenile şi de mania mamei. Independentă 
şi liberă, nu voi vroi niciodată să reiau lanţul pe care l-am 
rupt. 

Pe când vorbea astfel, degetele ei, agitate ca de o mişcare 
convulsivă, alergând pe clapele pianului, scoteau sunete 
repezi şi viguroase, sub care ea încercă să înăbuşe 
suspinele care fără voie îi ieşeau din piept. 

Luiza, cu capul în jos, gânditoare şi tristă, sta cu ochii 
pironiţi pe cartea de vizită, care venea să-i tulbure astfel în 
mijlocul triumfului pacea sufletului. Inima-i bătea puternic 
şi un oftat lung se unea uneori cu zgomotoasele acorduri 
ale pianului. 

Baroana Danglars intră, îmbrăcată simplu cu o rochie de 
catifea neagră şi cu o pelerină împodobită cu dantelă pe 
umeri. 

Era din fire palidă; dar în momentul acela, o roşeaţă 
uşoară-i acoperea obrajii şi-i colora buzele care, contractate 
dispreţuitor, arătau cât de dureros îi era amărâtă inima. 

Eugenia merse înainte-i şi se aplecă cu respect ca să-i 
sărute mâna; dar doamna Danglars rămase nemişcată şi 
Eugenia se roşi până în vârful urechilor. 

— Ca să izbutesc a te întâlni în Roma, domnişoară, zise în 
fine baroana, a trebuit să-ţi dau numele de Eugenia 
d'Armilly; aşadar acum îmi stă înainte Eugenia d'Armilly şi 
nimeni nu sileşte pe Eugenia d'Armilly să-mi dea această 
dovadă de respect. 

Şi pe când vorbea astfel, doamna Danglars aruncă o 
căutătură piezişă asupra prietenei fiicei sale, care părea că 
pricepuse perfect de bine cât erau acele cuvinte de 
insultătoare pentru dânsa şi apucată de tremur părea o 
victimă în faţa călăului. Apoi ca să intre în scenă, dând o 
lecţie fiicei sale, se uită împrejur parcă ar fi căutat un 
scaun. 

— Oh! Stai, doamnă, zise repede Eugenia, dar nu destul 
de repede pentru ca baroana să n-aibă vremea a zice: 


— Nu ştiu dacă actrițele au aceleaşi reguli de bună- 
cuviinţă ca toată lumea, dar te înştiinţez că n-am obicei să 
vorbesc în picioare. 

Şi la acele cuvinte rostite cu cel mai adânc dispreţ, 
Eugenia se îngălbeni ca un cadavru, iar Luiza de o 
constituţie mai nervoasă, se făcu roşie ca o cireaşă. 

— Doamnă, reluă Eugenia, care îşi pierduse cu 
desăvârşire răbdarea şi făcând o sforţare spre a vorbi cu 
tărie, regulile de bună-cuviinţă ale artistelor sunt acelea ale 
lumii întregi, mai cu deosebire în Italia, unde trebuie să ştii 
că aristocrația artei merge umăr la umăr cu aceeaa 
naşterii. 

— Ce fel! Zise îngâmfata baroană cu un zâmbet 
batjocoritor. Dar eu sunt convinsă că, nu numai merge 
umăr la umăr, dar îi iese şi înainte cu mult. Oh! Negreşit, 
aristocrația dumitale de naştere nu ţi-ar fi procurat o aşa de 
mare, aşa de firească, aşa de „publică” simpatie. Cu toate 
acestea, Dumnezeu singur ştie cum s-a putut întâmpla 
acestea. Foarte des sfaturile rele au asupra celor fără 
experienţă o înrâurire aşa de mare încât îi târăsc la 
nebuniile cele mai extravagante. 

Baroana aruncă o altă căutătură piezişă Luizei, parcă ar fi 
vrut să se asigure de efectul cuvintelor sale. 

Eugenia tremură de mânie şi de mândrie şi fu cât pe ce să 
răspundă, dar glasul mamei sale îi tăie vorba. 

— Eugenio, ai negreşit de gând să mă întrebi ce scop are 
vizita mea. Te asigur că vei înţelege în curând scopul 
acesta. Când aparţinem prin naştere uneia dintr-acele clase 
ale societăţii înalte, înaintea cărora mulţimea se închină, nu 
putem să urmăm toate capriciile noastre cu aceiaşi 
lesniciune şi nepăsare! Cum le urmează fiii claselor de jos şi 
populare, care n-au nimic de pierdut şi tot de câştigat. Şi 
lucrul acesta este aşa de adevărat încât ai crezut de 
cuviinţă să-ţi ascunzi numele de familie şi să iei altul de o 
mai mică însemnătate. 


N-ai fost destul de tare, fiica mea, ca să te dezbari cu totul 
de ceea ce se numeşte „omul vechi” şi în ochii celor care te- 
au cunoscut ai rămas tot aceiaşi Eugenia de Servieres şi 
Danglars Ei bine, numele acesta nu poate în nici un chip 
aparţine unei actriţe, oricât de sublim ar fi locul ocupat de 
dânsa pe scenă, mai ales când eu, care-ţi sunt mamă, mă 
cred în drept săi reclam. 

— Să reclami? Întrebă Eugenia cu glas încet şi tremurat şi 
cu ochii pironiţi în pământ. 

— Şi de ce nu? 

— Nu te pricep. 

— Şi mi se pare totuşi lesne de priceput; când întrebuinţez 
cuvântul „a reclama” vreau să zic că vei face să înceteze cu 
sfaturile mele nebuneasca greşeală a fiicei mele. E datoria 
mea, Eugenio; şi, de ai uita tot ce-mi datorezi, eu nu am 
uitat nimic. 

— Mamă, murmură Eugenia, pe genele căreia tremurau 
două lacrimi mari, dumneata eşti bună şi generoasă; de 
aceea am nădăjduit totdeauna mult în indulgenţa dumitale. 
Totuşi să nu crezi că vreau cumva să părăsesc nobila 
carieră, pe care liberă şi irevocabil am îmbrăţişat-o, te 
asigur, fără sfaturile nimănui, emancipându-mă astfel de 
ticăloşiile, de eticheta şi de monotonia nesuferită a vieţii 
celei de rând. Nu; făcându-mi planul de fugă, aducându-l în 
faptă cu curaj şi cu hotărâre, sfidând mii de piedici şi de 
primejdii, n-am avut ideea a mă întoarce în casa 
părintească întocmai ca o fetiţă pocăită de o greşeală 
săvârşită... le respect... Te iubesc mult... Dar, ce vrei? Viaţa 
aceasta liberă şi glorioasă este singura mea ambiţie. 

— Deajuns, Eugenio! Strigă baroana, sculându-se... Ştiu 
eu cărui lucru să atribui rătăcirea ta, pe cine să învinuiesc 
de durerea pe care am suferit-o într-acea blestemată seară. 
Ah! De-aş fi putut presupune la timp un lucru aşa de 
grozav! N-aş avea acum ruşine să fiu mama unei 
comediante 

— Doamnă! 


— Dar nu voi mai fi multă vreme, Eugenio, urmă baroana 
sculându-se de pe scaun. Tu nu vei voi să mă faci să mor de 
mâhnire, nu-i aşa? 

— Oh! Mamă, fie-ţi milă! Dumneata nu înţelegi ce este să 
spui unei actriţe, care e actriţă din instinct natural, din 
vocaţie: încetează de a mai fi artistă, redevine femeie de 
rând! 

— Oh! Acesta e din cale-afară! Întrerupse baroana cu un 
zâmbet batjocoritor. Îţi faci o idee prea mare pentru tine, 
Eugenio. Dar tu nu ştii ce este pentru o femeie de naştere 
ilustră, pentru o femeie din societatea mare să aibă o fiică 
pe scândurile murdare ale scenei! O fiică pe care o iubea, 
pe care o crescuse în simţămintele unei nobile mândrii şi 
pentru educaţia căreia nu cruţase nimic? Eugenio, aceasta 
îmi întrece puterile. Ideea aceasta mă ucide! Trebuie ca 
una din noi două să facă jertfa, pricepi Eugenio? Nu vin aici 
să-ţi fac o scenă de sentimentalism; las asemenea 
strâmbături actriţelor care caută efectul. Şi dacă istrionele 
contrafăcând necontenit natura, ajung să exagereze 
personajele pe care le reprezintă în comedie şi nu pot să 
aprecieze durerea adevărată sau plăcerea adevărată care 
ne domină... 

— Mamă, mamă! Strigă Eugenia, tremurând şi sfâşiindu-şi 
batista cu dinţii. 

— Ce înseamnă această scenă? Nu mi-ai spus că eşti 
actriţă? De ce nu ţi-aş vorbi aşa cum aş vorbi cu orice altă 
femeie de meseria ta? Răspunse doamna Danglars. Apoi, 
întorcându-se către Luiza d'Armilly îi adresă direct 
cuvântul: 

— Domnişoară Luiza d'Armilly, dă-mi voie ca să-ţi 
mulţumesc de zelul fără seamă pe care l-ai pus ca să înveţi 
pe fiică-mea muzica. Eleva face într-adevăr cinste 
profesoarei şi ar fi anevoie de deosebit care din ele e 
profesoara şi care şcolăriţa. 

Luiza aruncă o privire rugătoare asupra prietenei sale 
care înainta spre a se pune între dânsa şi îngâmfata 


baroană. 

— Suntem acum, zise Eugenia două prietene intime, două 
tovarăşe nedespărţite de lucru, de studii, de glorie şi de 
soartă. Dumneata, mamă, care, mulţumită naşterii 
dumitale, n-ai avut niciodată trebuinţă să lucrezi ori să 
studiezi, pentru ca să câştigi nume şi mijloace de trai, 
dumneata n-ai să înţelegi, nu poţi să înţelegi ce sfântă e 
prietenia care ne leagă. Dar cel puţin respect-o. În 
saloanele luxoase ale societăţii dumneavoastră nu există 
asemenea prietenii; în pompa nobleţei nu se găseşte o 
asemenea simplitate sublimă. Ei bine, pentru dânsa eu 
dispreţuiesc numele ilustrei familii din care mă cobor, 
pentru dânsa dispreţuiesc soarta strălucită ce-mi aparţinea. 

Baroana tresări auzind aceste din urmă cuvinte, aşa de 
hotărâte. 

— Pentru dânsa, în sfârşit urmă Eugenia, strângând pe 
Luiza în braţe, îţi zic; mamă voi fi totdeauna a dumitale, dar 
voi fi artistă. 

Baroana înţelese că nu putea nădăjdui nimic de la acea 
prima vizită şi murmurând cuvinte fără şir şi furioase ieşi 
repede din casa celor două prietene. 

Pentru o femeie ca doamna Danglars, care nu se putea 
învăţa cu ideea de a părăsi societatea în care trăise 
totdeauna, pentru o femeie aşa de afundată în prejudecățile 
castei sale, care numai printr-un instinct de nebună 
îngâmfare dispreţuia clasele inferioare, nu era nimic pe 
lume decât vocaţia fatală a Eugeniei. 

Doamnei Danglars nu-i mai rămânea decât să plece din 
Roma, unde în curând, fără îndoială, vre-un cercetător al 
faptelor şi treburilor altora, lacom de ştiri era să dea în 
vileag curiozităţii publice biografia noii actriţe şi una dintre 
cele două d'Armilly era să fie cunoscută atunci drept 
Eugenia Danglars. 

— Acum un ziar se duce pretutindeni şi toţi îl citesc! În 
Franţa vestea se va reproduce în curând şi va fi raportată 
din gură în gură, din foaie în foaie; la Londra, era să se ştie 


pe din afara şi faima va proclama pretutindeni, în toate 
oraşele lumii civilizate, istoria celebrei actriţe Eugenia 
Danglars care, din pricina unei sublime vocaţii părăsise 
mamă, rude, familie, onoruri şi bogății spre a urma aspra 
carieră a cântului. 

Baroana fu un moment cuprinsă de descurajare: un 
moment îşi plecă fruntea sub fatalitatea care o prigonea de 
o bucată de vreme. Cuprinsă de o vie melancolie, trecu în 
revistă toate nenorocirile care o loviseră de o vreme. Fuga 
bărbatului, apariţia nenorocitului căruia dânsa îi era mamă, 
scrisoarea fatală a amantului ei Villefort scrisă în ajunul 
morţii, intransigenţa fiicei sale Eugenia, parcă vroia să o 
piardă. Cu toate acestea ea nu era o femeie care să se dea 
biruită de fatalitate. Îngâmfarea ei, amorul ei propriu 
respingeau o asemenea idee şi-i arătau drumul ce trebuia 
să ia. Jură să oprească pe Eugenia sau mai bine s-o azvârle 
afară de pe calea pe care o luase şi pregătindu-se să 
înceapă acea urzeală de intrigi mai ales în care strălucea 
vigoarea inteligenţei şi toată dibăcia şi iscusinţa ei 
femeiască. 

Capitolul XIII Scrisoarea lui Benedict. 

Vizita baroanei Danglars, cititorul nu trebuie să o uite, 
precedă scrisoarea pe care Benedict o iscălise cu numele 
contelui de Monte-Cristo; şi prin urmare evenimentele pe 
care avem să le istorisim şi care urmară acelei vizite se 
întâmplau înainte ca ea să fi primit acea scrisoare, ale cărei 
consecinţe le vom vedea îndată. 

Baroana Danglars avea, cum am spus, o odaie rezervată în 
casa unei babe, unde-şi opera metamorfoza sa din 
adolescent bolnăvicios în femeie frumoasă şi viguroasă. 

Doamna Danglars, cu un mic sacrificiu bănesc, cumpără 
secretul babei, spori suma spre a avea dreptul să ceară un 
secret de mai mare însemnătate, lucru care-i convenea 
Gabrinei; şi deci o chemă în odaia ei şi începu dialogul pe 
care-l referim. 


— Se află în Roma un om hotărât, capabil de o 
întreprindere anevoioasă dar bănoasă? 

— Sunt mai mulţi. 

— Cel mai dibaci? 

— Îl voi găsi. 

— Când? 

— Mâine. 

— Prea bine. 

— Omul acesta trebuie să frecventeze teatrul ca o 
persoană obişnuită cu astfel de spectacole. 

— Vă garantez eu despre dânsul. 

— Va trebui să facă un fel de răpire două, trei răpiri, câte 
vreţi voi. Să-l lăsaţi pe dânsul. 

— Şi cine mă asigură de supunerea lui? 

— Interesul lui. 

— Dar despre tăcerea ta? 

— Cine mă asigură mai curând de a dumneavoastră, zic 
eu? Aţi venit aici şi credeam că eraţi bărbat; pe urmă am 
văzut că eraţi femeie ca şi mine. De atunci veniţi des la 
mine: vă schimbaţi costumul şi forma când vreţi şi când vă 
place; nu ştiu cine sunteţi şi nici nu caut să aflu. De cumva 
aţi face vreo faptă rea şi aveţi afaceri cu justiţia, mi-aţi face 
plăcere să nu pomeniţi despre mine. 

Baroana fu nevoită să se mulţumească cu atâta şi aşteptă 
până în noaptea următoare ca baba să găsească omul 
înzestrat cu calităţile necesare pentru înfăptuirea unei 
răpiri. 

Când se înnoptă, adolescentul bolnăvicios din familia 
Servier ieşi înfăşurat în mantaua sa de la cap până la 
picioare şi se duse acasă la babă, unde, contra obiceiului nu 
vru să-şi schimbe costumul şi să devină baroana Danglars. 

— Ei bine, omul? 

— Este aici. 

— Cum e? 

— De statură înaltă, de un curaj şi de o îndrăzneală 
neîntrecute, gata să vă slujească la orice. Excelenţa voastră 


să-l plătească bine şi să nu se îngrijească de rest. 

— Nu-i spune că sunt femeie. 

— Oh! 

— Pune abajurul la lampă pentru ca să fie în umbră şi 
cheamă.-l! 

Baba făcu ce i se zise şi presupusul adolescent se înfăşură 
cu mare luare aminte în cutele mantalei, trântindu-se pe un 
fotoliu moale. 

Peste câteva minute, se auziră paşii unui om care suia 
scările şi îndată intră un individ, a cărui fizionomie 
destăinuia vicleşugul vulpii şi curajul leului. Dintr-o privire 
el măsură pretinsul tânăr şi văzu cu cine avea a face, mult 
mai înainte ca, baroana să fi avut vreme a observa acelaşi 
lucru. 

Fură câteva momente de tăcere, în timpul cărora noul 
venit îşi scoase cu politeţe pălăria de pe cap, şi-şi trecu 
mâinile prin păr, ca să-l aranjeze puţin. 

— Mi se asigură că eşti gata să duci la bun sfârşit o 
misiune care este puţin cam grea zise de Servieres, 
prefăcându-şi glasul. 

— Da, excelenţă, răspunse individul. 

— Chiar dacă misiunea de care este vorba ar fi răpire? 

Banditul zâmbi şi făcu un gest de dispreţ, parcă s-ar fi 
aşteptat la ceva mai anevoios. 

— Foarte bine, urmă de Servieres, după ce se gândi un 
moment. Ne poate auzi cineva aici? 

— Sunt singur, răspunse banditul. 

— Ai obicei să mergi pe la teatre? 

— Ştiu pe dinafară toate ariile de operă. 

— Aşadar ai vizitat toată Italia? 

— Cunosc palmă cu palmă toată bucata de pământ de 
Reggio până la Aosta, atât de partea mării Corsicane cât şi 
aceea a Adriaticei. 

— Să ne mulţumim deocamdată a vorbi de teatrul 
Argentina. 

— Ascult. 


— Cunoşti pe cele două actriţe noi? 

— Cine nu cunoaşte în Roma pe cele două d'Armilly? 

— Vorbesc despre cea mai tânără. 

— Eugenia? 

— Da. 

— Închipuieşte-ţi că un om din lumea aceasta o iubeşte cu 
patimă, închipuieşte-ţi unul din acele simţăminte 
nedomolite care te fac să calci în picioare şi lume şi legi, să 
treci prin orice primejdii, să sfărâmi orice piedici ca să 
ajungi la posesiunea unui lucru adorat, unul din acele 
simţăminte care cresc şi se întăresc prin disprețul rece al 
acelui lucru adorat şi care, tocmai ca şi trăsnetul, care 
sfărâmă şi arde tot îşi ajunge la scop. 

— Pricep. 

— E vorba de răpirea Eugeniei DArmilly. 

— Nimic mai simplu. 

— Şi când se va face? 

— Fixaţi excelența voastră noaptea şi ceasul. 

— Cum? 

— Excelenţă, mi s-a spus că plătiţi bine: trebuie să vă 
servesc deci după cum plătiţi. Vă rog şi vă repet să-mi 
spuneţi noaptea şi ceasul când trebuie făcută răpirea. 

— Înainte de toate îţi recomand un lucru, zise baroana, 
ezitând un moment şi parcă având remuşcări de a atenta 
aşa de mişeleşte la libertatea Eugeniei. 

— Ce? 

— Respectul cel mai adânc. 

— Bine-înţeles. 

— Cât mai puţină silnicire. 

— N-aveţi teamă 

— Şi cine-mi răspunde de supunerea punctuală a 
dumitale? 

— Îmi veţi plăti după ce voi fi săvârşit răpirea, excelenţă şi 
răpirea vă va putea spune de nu voi fi fost respectuos cu 
dânsa, în afară numai de aceea că am răpit-o? 

— Unde te voi putea găsi? 


— Cunoaşteţi catacombele lui san Sebastian? 

— Nu răspunse de Servieres,. Care adaugă pe dată: 
Gândeşte-te, domnule, sarcina dumitale nu se sfârşeşte aici, 
a o răpi nu e de ajuns, mai trebuie apoi să duci pe Eugenia 
la Neapole. 

— Cu asta nu mă pot însărcina. 

— Atunci o vei duce la mănăstirea pe care ţi-o voi indica 
eu? 

— Negreşit; numai să ne primească. 

— Vă vor primi. 

— Spuneţi-mi ziua răpirii. 

— În seara în care va trebui să cânte Semiramida înainte 
de începerea spectacolului. 

— Mănăstirea? 

— Îţi voi lăsa aici numele, mâine la amiază. 

— Atunci, deoarece nu voi avea cinstea să vă mai văd, 
plătiţi-mi dinainte. 

Baroana prevăzuse tot, scoase punga şi plăti banditului 
banii pe care îi cerea dânsul. 

— Bine, bine murmură ea, văzându-l că pleacă. În 
mănăstire ţi se va sfârşi visul tău extravagant care mă 
compromite. Eugenio, te vei căi în singurătate, pentru că ţi- 
ai părăsit pe mamă-ta într-o zi. 

În seara zilei următoare, doamna Danglars primi 
scrisoarea pe care i-o trimitea Benedict prin Pastrini şi pe 
care o repetăm aici: „Cineva care stimează şi respectă mult 
pe excelența voastră: a aflat că secretul excelenţei voastre e 
descoperit în Roma. Excelenţa voastră să-mi dea voie, a o 
înştiinţa, pentru că n-aş vroi pentru nimic în lume ca 
dumneavoastră să suferiţi cât de puţin din această cauză. 

Afecţionat „Conte de Monte-Cristo” 

Dacă fără de veste capul Medusei, cu părul ei şerpuitor şi 
cu înfăţişarea înspăimântătoare pe care i-o dase 
răzbunarea Minervei, s-ar fi arătat în aer înaintea ochilor 
sărmanei baroane, n-ar fi înmărmurit-o mai mult de cea 


care o cuprinse când sfârşi citirea biletului iscălit contele de 
Monte-Cristo. 

— Să fie vis? Citi iarăşi. 

Nu era nici o îndoială. Nu visa. Avea în mâini o scrisoare 
care-i spunea că secretul ei era cunoscut în Roma! Ce 
secret? Cărui secret îi putea dânsa atribui cuvintele acelea 
decât răpirea Eugeniei? Ah! Da, fără îndoială, la răpirea 
aceea făcea aluzie contele de Monte-Cristo. Dar el unde 
era? Cum aflase că dânsa, doamna Danglars, se afla la 
Roma? 

— Ah îşi zise ea cu un zâmbet amar, uitam că omul acesta 
extraordinar are privilegiul să vadă în întuneric, să citească 
în viitor şi să ghicească prezentul, chiar de l-am socoti 
acoperit cu cel mai nepătruns mister. Pentru acest om nu 
există taine, nu există mistere. Dar unde e? Trebuie să-l 
văd... Trebuie să-i vorbesc... El e mare şi puternic şi 
nădăjduiesc că-mi va veni într-ajutor. 

Vorbind astfel, se duse repede la masa de lucru, scrise, 
îndoi şi pecetlui o scrisoare, şi-i puse ca adresă următoarele 
cuvinte: 

Excelenței sale, domnului conte de Monte-Cristo. Foarte 
urgentă. 

Mare fu mirarea lui Pastrini când primi scrisoarea aceasta 
ca s-o dea vecinului de la etajul al doilea şi îndată ce văzu 
adresa fu cât pe ce să se întoarcă înapoi şi să spună că 
persoana căruia i se trimitea scrisoarea nu era la hotelul 
său şi nu se afla nici măcar în Roma; dar aducându-şi 
aminte de vorbele lui Benedict şi cugetând că poate acesta-i 
va desluşi enigma, se sui la etajul al doilea şi intră în odaia 
bucătarului său. 

— Excelenţă, sunt grozav de obosit. 

— Ai umblat mult? 

— Nu, excelenţă, răspunse Pastrini, scoțând un oftat lung. 

— Ai suit scara în fugă? 

— Pe Madona! Sunt obosit de povara unei scrisori. 

— Ce vrea să zică această glumă, meştere Pastrini? 


— Ah! Glumă, glumă! Poate că aşa i se pare excelenţei 
voastre; dar când o scrisoare are adresa aceasta! 

— Ce adresă? 

— A contelui de Monte-Cristo! Strigă Pastrini. 

— Dă-o încoace, zise Benedict. 

Până când Pastrini să n-aibă vreme de a zice un cuvânt, 
scrisoarea era deja în mâna agitată a celebrului asasin. 

— Dar, excelenţă! D-v. Nu sunteţi contele. 

— Ei! Sunt secretarul lui. 

— D-voastră! Zise Pastrini zăpăcit. D-voastră, secretarul 
lui! Dar, îmi spusese-ţi că... 

— Ah! Dragul meu Pastrini, de astă dată îţi declar că nu 
mai stau un singur moment în hotelul dumitale, pentru că 
eşti nesuferit de curios. 

Pastrini, care de câtva timp nu mai pricepea absolut nimic 
din câte se petrecuse în casa lui, se văzu nevoit să plece în 
biroul său, unde aşteptă ocazia de a vorbi cu Peppino spre 
a-i spune că secretarul celebrului conte se află la Roma. 

Benedict plecă de la hotelul Pastrini, luând cu sine 
misteriosul cufăraş şi un geamantan de piele care era 
singurul său bagaj, cu intenţia hotărâtă de a se folosi de 
norocoasa descoperire pe care o făcuse. Se duse acasă la 
portarul teatrului Argentina şi bătu în poartă cu atâta 
aroganță, încât sărmanul baron ruinat tresări pe scaun şi fu 
cât pe ce să cadă jos. 

— Ei, baroane, strigă Benedict. 

— Tot aceeaşi glumă domnule, te-ai jurat, se vede treaba, 
să mă prăpădeşti? 

— Dacă-ţi zic baron, dragul meu, e că sunt convins că eşti 
în ajun de a-ţi redobândi averea, răspunse Benedict, 
suindu-se şi punând într-un colţ geamantanul, dar ţinându- 
şi cufăraşul la subţioară. 

— Ce este? Nu cumva pleci în vreo călătorie? 

— Vreo călătorie? Ah! Pricep de ce-mi pui întrebarea 
aceasta! Geamantanul te-a amăgit. Dar ia spune-mi, dragul 


meu, mi se pare că dacă te muţi nu e obiceiul să-ţi laşi 
lucrurile în casa de unde pleci! 

— Te muţi! 

— Da. 

— Dar... 

— Nu cumva, dragul meu, ai pe aici vreo odaie neocupată? 

— Nu, nu, zău nu am, se grăbi să răspundă baronul care 
nu se putea deloc împăca cu ideea că va avea onoarea 
vecinătăţii prinţului Andrea de Cavalcanti. 

— Rău! Rău! Dragă baroane! Ah! Îmi aduc aminte... Am 
ceva de făcut; dă-mi hârtie, un condei şi o călimară. 

— Domnule, îţi repet că n-am odăi libere în casă... lacă. 
Aici e sufrageria, dincoace bucătăria... 

— Ei! Eu n-am deloc gustul să fac planul casei dumitale; 
nu-ţi cer nici o desluşire în privinţa aceasta, te rog numai 
să-mi dai hârtie, un condei şi o călimară. 

— Vrei să scrii? 

— De ce nu baroanei Danglars? Răspunse Benedict. 
Baronul făcu o săritură înapoi, pentru că simţi o emoție 
violentă. 

— Ai să scrii baroanei? 

— Şi pentru ce te miri aşa de mult domnule baron? Nu ţi- 
am făgăduit să ţi-o dau în mână împreună cu cele trei 
milioane ale ei, dacă cumva te mai căieşti încă că ai părăsit- 
o pe dânsa şi milioanele ei, se înţelege. Da, baroana este la 
Roma, mi-a scris şi am să-i răspund. 

— Ţi-a scris? 

— Îi cunoşti scriitura? 

— Aşa cred. 

Benedict îi arătă scrisoarea, trimisă de baroană 
pretinsului conte de Monte-Cristo. 

— Ah! Exclamă baronul, citind numele acela pe plic. 
Scriitura este a ei, nu e de zis; dar pretinzi că ţi-a scris 
dumitale şi nu e numele dumitale acesta. 

— Nu e al meu, bine, zise Benedict, zâmbind. Şi apoi 
adaugă îndată: 


— Dragă baroane, nu-ţi mai aduci aminte de talismanul 
meu miraculos... Ah, dacă îmi dai voie, bine că-mi aduci 
aminte, lasă-mă să pun aici cufărul meu. Dar nu te atinge 
de el, conţine „mâna de mort”. 

Danglars, fără voie, se înfiora; Benedict, urmă: 

— Domnule, am comandat baroanei să vină la Roma şi să- 
şi vândă palatul şi argintăria din Paris. Ea mi s-a supus. 
Diseară-mi aşteaptă ordinele şi am venit să mă sfătuiesc cu 
dumneata în această privinţă. 

Tonul convins cu care Benedict rosti aceste cuvinte, uimi 
pe sărmanul baron care rămase cu gura căscată şi cu ochii 
deschişi mari. 

— Parcă aş visa, murmură el. Nu cumva sunt menit a fi 
inundat de o ploaie de aur? 

Sărmanul, fermecat, îşi închipuia că vede acoperişul casei 
acoperit de monede de aur; visul era frumos... Dar era vis. 

— Ai curaj, deci, domnule baron, îi zise Benedict; 
deşteaptă-te, ieşi din amorţeală. Scriu baroane, şi-i anunţ 
apropiata dumitale vizită. 

— Eu! Să mă duc la dânsa? Nu, nu, niciodată, niciodată. 

— Înţeleg, te temi că baroana să nu te mustre pentru 
nevrednica dumitale purtare faţă de dânsa. Dar n-ai nici o 
teamă, îţi garantez eu că toate vor merge bine şi că 
baroana se va arunca dânsa mai întâi în braţele dumitale. 

— Oh! Asta baroana n-a făcut-o niciodată, cel puţin de 
bună voie, nici chiar în timpurile cele mai bune. 

— O va face acum. Ai curaj şi lasă-mă să scriu! Exclamă 
Benedict poruncitor şi scrise următoarele: „Doamnă, nu 
sunt în stare să vă dau sfaturi; totuşi, părerea mea este că 
nu trebuie să vă îngrijiţi de nişte lucruri care nu merită a vă 
nelinişti. Am dejunat astăzi cu domnul baron Danglars în 
căsuţa sa de ţară, unde mi-a arătat o colecţie de tablouri de 
mare preţ de un gust deosebit; am observat între altele 
portretul dumneavoastră care vă seamănă admirabil. Aşa 
încât, văzându-l, nu am putut să nu şoptesc cuvintele 


acestea: Frumoasă baroană, eşti rea, dar răutatea ta place 
celor care te cunosc. 

Daţi domnului baron buna veste a aflării dumneavoastră la 
Roma şi nu mă îndoiesc că se va grăbi să vă facă o vizită 
mâine seară. Cât despre răpire, credeţi-mă pe mine, nu se 
va face, pentru că aţi fost trădată; dar omul nu va spune 
nimic care să vă poată compromite.” 

După ce sfârşi scrisoarea şi o iscăli cu numele contelui de 
Monte-Cristo, o pecetlui şi-i puse adresa doamnei baroane 
Danglars. 

— Acum, zise el, trebuie ca s-o ducă cineva la adresa ei. 

— Nu e nimeni aici, aici nu sunt slugi, răspunse baronul, 
care în vremea aceasta se plimbase prin odaie afundat în 
socotelile privitoare la chipul cum el va întrebuința 
milioanele baroanei, îndată după ce se va fi împăcat cu soţia 
sa. 

— Ah, sărmana baroană, pe când ea arde de dorinţa de a 
se uni cu d-ta, stai aici ca o bucată de gheaţă şi nu te 
gândeşti nici măcar la lucrul cel mai neînsemnat, de a găsi 
adică un om care să ducă scrisoarea la adresă. Ingratule.,... 
Dar ia ascultă, a bătut cineva la poartă... Oricine va fi, mi-l 
trimite cerul; cel dintâi care va sosi aici îmi va face serviciul 
de care am nevoie. 

Baronul încruntă sprâncenele şi întrebă: 

— Cine este? 

— Pe o mie de draci, domnule baron, deschide. Sunt 
lucruri care nu se pot striga din uliţă, răspunse de afară un 
glas bărbătesc. 

— Ce minune! Ce minune exclamă Benedict. De astă-dată, 
dragul meu, nu-ţi zic eu baron. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Ia-ţi geamantanul şi du-te 
în odaia dumitale... Sau mai bine nu..., ar fi mai bine să te 
duci de tot. 

— Îţi pierzi mintea? Semnalul se repetă. 

— Ah! Doamne Dumnezeule! Exclamă baronul care parcă 
călca pe jăratec. 


Benedict alergă la poartă şi o deschise, în vreme ce 
Danglars, care nu putu împiedica mişcarea aceea, făcu un 
gest de mânie şi încercă să-şi ia un aer care să arate noului 
venit în ce mare încurcătură îl punea. 

Capitolul XIV Pretinsul secretar al contelui de Monte- 
Cristo. 

Vizita neaşteptată era a lui Peppino, care auzind de la 
Pastrini că secretarul contelui de Monte-Cristo se afla la 
Roma alergase la baron ca să capete de la dânsul ceva 
desluşiri în această privinţă, pentru că după cum am spus, 
bandiții de sub căpitănia lui Vampa aveau pentru conte un 
cult dus până la fanatism. 

Danglars se afla atunci într-una din cele mai grele 
împrejurări şi tremura că nu va putea ieşi dintr-însa cu 
cinste. 

Peppino sui repede scara şi se prezentă, dar rămase puţin 
cam zăpăcit văzând înaintea sa pe un necunoscut. 

Danglars îi aruncă o privire expresivă şi rugătoare care s- 
ar fi putut traduce astfel: 

— Fii prudent şi nu mă compromite. 

Lui Benedict, vederea lui Peppino, a căruia îmbrăcăminte 
arăta ca a unui om căruia i se poate propune să câştige 
bani, îi cauză o mare mulţumire, pentru că fu sigur că 
găsise astfel omul ce-i trebuia pentru ca să-i ducă 
scrisoarea. 

Făcu aşadar un pas spre dânsul, zicând: 

— Prietene, ai fi aşa de bun să te însărcinezi cu un 
comision? 

— Ce anume? Întrebă Peppino, ai cărui ochi se aţintiră un 
moment asupra necunoscutului. 

— O scrisoare, răspunse Benedict, nepărând deloc zăpăcit 
de privirea cercetătoare a banditului; O scrisoare care 
trebuie dată chiar azi la hotelul Globului, via del Corso. 

Cui, domnule? 

Danglars făcu un gest patetic, dar Benedict răspunse fără 
cea mai mică ezitare: 


— Doamnei Danglars. Trebuie să i-o dai în mână dânsei, 
care stă în odăile 2, 3 şi 4 de la etajul întâi şi să stăruieşti 
până ce o va primi. 

— Eu, unul, mă duc bucuros; dar de mă va întreba, cine-i 
scrie, ce să fac...? 

— Să-i răspunzi: secretarul contelui de Monte-Cristo. 

A încerca să descriem nenumăratele senzaţii ce se 
grămădiră tumultoase în inima banditului şi se zugrăviră pe 
fizionomia lui la cuvintele acelea, ar fi zadarnic. Se dădu 
înapoi, împins parcă de un respect invincibil, dar tremură 
fără voie şi se îngălbeni la faţă, ca şi cum numele acela ar fi 
redeşteptat întrânsul o amintire lugubră; apoi, se uită la 
Danglars parcă ar fi vrut să-l întrebe ceva şi privi apoi iarăşi 
la Benedict care rămăsese nepăsător. 

— Scuzaţi-mă, domnule, cunoaşteţi pe acela de care 
vorbiţi? 

— Pe secretar sau pe conte? Întrebă Benedict. 

— Pe unul şi pe celălalt. 

— Unul din ei sunt eu. 

— Aşadar, dumneata eşti secretarul contelui? 

— Îmi pare că ţi-am spus şi nu văd ce necesitate este s-o 
repet. Totuşi un cuvânt. Stăruinţa pe care o ai de a-mi pune 
întrebarea aceasta, mă face să cred că cunoşti pe stăpânu- 
meu. 

Banditul cobori capul. 

— L-ai servit cumva? 

— Oh! Răspunse banditul, dimpotrivă, excelența sa a avut 
bunăvoința de a ne servi pe noi. 

— De a ne servi pe noi? Oh! Oh! Acest noi spune multe, şi- 
mi aprinzi dorinţa de a-ţi vorbi cu o ocazie mai bună. 

— Sunt la ordinele dumitale, domnule; cu toate acestea mi 
se pare că ar trebui să ai un semn ca să ne recunoşti. 

— Îl am. 

— Atunci... 

— Dragă baroane, zise Benedict lui Danglars, fâ-mi 
plăcerea de a mă lăsa singur cu omul acesta. 


Baronul trecu în odaia de alături. 

— Prea bine, urmă Benedict. Dumneata ştii, negreşit, ce 
fel de om este contele. 

— Da, un om extraordinar. 

— Cum se poate vedea după semnul acesta care-i arăta 
calea pe care trebuie s-o urmeze. Uită-te. Şi el deschise 
cufăraşul. Banditul sări înapoi speriat, ducându-şi mâinile la 
ochi şi murmurând: 

— Mâna unui cadavru! 

Benedict închise imediat faimosul cufăraş, observând cu 
bucurie efectul produs asupra lui Peppino. 

— Ea va fi de-acum înainte cuvântul de ordine. 

— Ce ordine, domnule, ce ordine? Nu e între noi cuvânt de 
ordine de acest soi şi nici n-a fost altul decât numele 
excelenţei sale. 'Ţi-am cerut un semn, un gest, o vorbă, 
oarecare după care să mă asigur că eşti prietenul contelui. 
Totuşi, te cred, fiindcă ciudatul lucru pe care mi l-ai arătat 
se potriveşte cu ciudăţenia faptelor şi ideilor unui om 
superior vieţii şi morţii, cum este domnul conte. 

— Acum am să te întreb, cine eşti? 

— Un om căruia excelența sa i-a scăpat viaţa şi care a jurat 
să i se supună întru toate şi totdeauna. 

— Totuşi, se vede că faci parte dintr-o companie de mai 
mulţi... Pentru că te-ai slujit de cuvântul noi, vorbind despre 
domnul conte. 

Peppino se uită primprejur şi se apropie apoi de Benedict. 
Murmurând: 

— Sunt prietenul şi tovarăşul lui Luigi Vampa. 

— Ah! Iată un nume pe care-l cunosc de multă vreme 
pentru că l-am auzit de atâtea ori din gura contelui şi a 
intendentului său Bertucio. 

— Bertucio! 

— Da. Am ceva instrucţiuni pentru Luigi Vampa. 

— Ah! Aveţi instrucţiuni pentru dânsul? Atunci îl veţi putea 
întâlni la Coloseu. 


— Bine, dar mă vei însoţi ca să mă prezinţi, deoarece eu 
nu-l cunosc şi nici el nu mă cunoaşte. Locul nostru de 
întâlnire va fi aici, poimâine. Acum, du scrisoarea aceasta 
baroanei Danglars şi nu trebuie răspuns. 

Peppino se închină şi plecă fără să răspundă, ca să se 
ducă, fuga, în via del Corso. 

— Baroane! Baroane! Strigă Benedict. 

— Ah! Dumneata eşti dracul! Zise Danglars, punându-se în 
faţa lui Benedict parcă ar fi vrut să-l admire. 

— Voi fi, de va trebui, dragul meu... Dar ia spune-mi cine e 
omul acesta? 

— Aghiotantul lui Vampa, faimosul Peppino, Vampa. 

Benedict scoase un țipăt. 

— Ce e? 

— Nimic baroane, nimic! Vreau să spun că această „mână 
de mort” nu va întârzia să-şi ajungă ţinta, pentru că trebuie 
să înţeleg că mortul căreia dânsa-i aparţinea, avea o 
misiune de îndeplinit pe lume. Ah! Urmă el cu exaltare, din 
fundul mormântului tău mut de marmură, răzbunarea-ţi 
ridică braţul, purtător de dreptate! Curaj, curaj! Vei ajunge, 
da, vei ajunge. 

Şi pe când vorbea astfel, exaltat, în delir scoase din 
cufăraş mâna înţepenită, o sărută cu entuziasm şi cu 
respect, pe când o lacrimă mare-i căzu de pe gene pe 
obraji. 

Danglars îl privea cu mirare şi cu spaimă, pentru că nu 
înţelegea nimic din acele cuvinte şi nu pricepea entuziasmul 
frenetic, extravagant al lui Benedict 

— Domnule, zise acesta, după ce încuie în cufăraş 
talismanul care producea o spaimă aşa de mare lui 
Danglars, ce soi de om e Vampa ăsta? 

— Am avut, din nenorocire, cinstea să-l cunosc, pentru că. 
După cum ştii, este omul care m-a despuiat de cele şase 
milioane pe care veneam să le pun în siguranţă aici. 

— Ştii că acele milioane pe care contele de Monte-Cristo a 
avut prostul gust de a şi le lua, nu erau tocmai ale dumitale. 


— A fost o greşeală în socoteli... Îmi aduc foarte bine 
aminte cum s-a întâmplat totul. 

— Să revenim la Luigi Vampa. 

— Este un om care nu se dă în laturi de la nici o piedică, ca 
să se ţină de vorbă şi care, în comanda oamenilor săi 
desfăşoară, pe cât mi s-a părut, o hărnicie şi o hotărâre cum 
rar se văd. 

— Este înalt de statură? 

— Nu, mijlociu. 

— Robust? 

— Oh, nu se vede ca să aibă o putere supraomenească. 
Benedict păru mulţumit de răspunsurile lui Danglars: edita, 
fără nici o îndoială, un plan mare, pentru că uneori fruntea 
lui încruntată şi ochii lui luau acea expresie fioroasă şi 
sinistră pe care o avusese atunci când plănuia omorul 
paznicului său în închisoarea „Forţei”. 

— Acum, dragă domnule, îi zise Danglars, ducând dărnicia 
până la punctul fabulos de a scoate din fundul unui dulăpior 
o sticlă de Lacrima-Cristi, care formează una din ramurile 
cele mai preţioase ale contrabandei italiene, aici avem cu ce 
ne uda gâtul şi pot de vrei să-ţi ofer şi pişcoturi. 

— Ah! Eşti un oaspe perfect şi-mi insufli dorinţa de a 
prelungi şederea în casa dumitale. Totuşi, nu te voi supăra 
multă vreme, pentru că se apropie momentul în care va 
trebui să te uneşti cu scumpa dumitale jumătate şi atunci... 

— Dar ştii că eşti un om nepreţuit? Dezinteresarea 
dumitale în afacerea aceasta e uimitoare, sublimă... 

Şi goli dintr-o dată un pahar de vin. 

— Îţi sunt foarte recunoscător, baroane; dar, ce vrei, aşa 
m-a făcut mama; împăciuirile acestea, îmi sunt foarte dragi. 
Deja parcă de acum mă şi bucur de deliciosul tablou al 
unirii acesteia. Ce scenă patetică va fi aceea a întâlnirii 
dumitale cu interesanta baroană. Va veni o zi când mă vei 
căuta şi nu mă vei găsi, pentru că eu voi fi dispărut cum 
dispar păsările care ne iau ochii cu splendoarea penelor lor 


şi ne extaziază cu cântecele lor... Acele păsări de care 
vorbeşte Juvenal... Foenexii... 

— Şi încotro-ţi vei îndrepta zborul? 

— Întreabă mai bine în ce loc vrea sa cadă trăsnetul ce 
scânteie în nor, când, pornit din ceruri, despică aerul şi face 
sa licărească deasupra capetelor noastre zigzagurile lui 
repezi şi puternice. Mă voi duce unde mă va duce mâna 
aceasta uscată. 

— Pentru numele domnului, te rog, reluă Dangilars, 
sfârşeşte cu istoria asta, eu n-am absolut nici o patimă 
pentru miracole şi greu mă vei putea face să cred că mâna 
unui cadavru îţi arată calea pe unde trebuie să mergi. 

— Dumneata nu ştii ce poate asupra mea talismanul 
acesta! Ce idei îmi deşteaptă în creierii arşi de focul 
suferințelor şi de frigurile mâniei. Oh! Ilartă-mă domnule, 
urmă îndată Benedict. Schimbându-şi tonul şi zâmbind 
ironic, toate acestea nu înseamnă nimic, să vorbim despre 
altceva. 

— "Tocmai asta doream şi eu. 

— Pe cât se pare, dumneata ai treburi cu bandiții lui 
Vampa, dragă baroane! N-ai teamă, hainele nu fac pe om! 
Ce-mi pasă mie de relaţiile pe care le ai cu dânşii? Aceasta 
nu te va opri pe dumneata să fi baron şi să posezi cele trei 
milioane ale scumpei dumitale jumătăţi! 

— Nu, domnule, te înşeli; n-am nici o afacere cu dânşii. 
Dar de când cu celebra aventură pe care o ştii, aventură a 
cărei victimă au fost, cunosc pe Peppino; şi banditul vine din 
când în când să-mi golească sticlele de Lacrima-Cristi. 

Benedict fu convins că, dimpotrivă, banditul era furnizorul 
de vin al baronului. 

— Cum ţi se pare? 

— Foarte bun. 

— Ah! Stai, cât despre vizita pe care ai s-o faci baroanei, 
dacă ai plăcerea aceasta, să fii sigur că eu nu ştiu nimic... 
Am ochii închişi. 


— ȚŢi-i voi deschide eu, îşi zise Benedict, după un moment 
de reflecţie, în timpul căreia goli, spre marea mâhnire a 
baronului, alte patru pahare de vin, mâncând mai toate 
pişcoturile aduse pe o tavă. Şi pe urmă, zise tare: 

— Mâine seară la şase ceasuri fix să te afli la uşa etajului 
în-tâi al hotelului Globului, cu numele şi titlul dumitale, 
baronul Danglars 

— Ah! Scumpa mea soţie locuieşte la hotelul acela? 
Întrebă repede Danglars cu un ton care nu scăpă lui 
Benedict 

— Nu ţi-am spus că locuieşte acolo, dar are odaie în 
hotelul meşterului Pastrini şi atâta tot. 

Baronul oftă ca şi cum aceste cuvinte distrugeau o idee pe 
care gândurile lui o făcuseră să se nască. 

— Bine,! Zise el. Acum să ne hotărâm rolul. Mă prezint mă 
anunţ cu titlul meu şi pe urmă? 

— Pe urmă?... Ce, ţi-ai pierdut mintea? Ei bine, ea te va 
primi. 

— Mă va primi, bine. Şi pe urmă? 

— Ah! Asta-i exclamă Benedict, pufnind în râs. E prea din 
cale-afară asta. Pe dracu! Ai vrea să te învăţ tot ce un om 
care ştie trăi în lume poate să facă atunci, când se află în 
faţa nevestei sale, de care era despărţit şi care posedă trei 
milioane de lei? Atunci m-aş crede dator să-ţi declar că eşti 
un prost, un idiot, un netot din cei mai mari. 

Baronul nu mai stărui şi goli restul sticlei. lar ucigaşul 
ceru un pat, îşi puse cufărul sub căpătâi şi-şi făcu planurile 
pentru a doua zi. 

Capitolul XV Furtul. 

Ajutat şi favorizat de noroc, fiul fostului procuror regal 
părea a străbate fără piedică calea crimei. După cum 
norocul are uneori capriciul să facă dintr-un om favoritul 
său, asemenea nenorocirea se agaţă de altul spre a-l face 
victima sa şi-l urmăreşte pretutindeni. Pentru omul acesta 
nu mai există nici Dumnezeu, nici dragoste, nici patrie; fiu 
al crimei, moştenirea lui e crima. 


Benedict părea să fie unul dintr-aceşti fii ai fatalităţii, 
pentru care ceilalţi oameni nu sunt fraţi, pentru că 
niciodată nu-l văzuseră fără să-i râdă cu dispreţ în faţă; 
pentru că-i tăgăduiseră legăturile civile şi religioase care îl 
puteau face să intre în familia comună. 

Benedict era un paria. Şi ca un paria se purta; ca un paria 
căuta să se răzbune. 

Baroana Danglars primind scrisoarea pe care i-o trimisese 
pretinsul conte de Monte-Cristo prin secretarul său, credea 
că într-adevăr contele era la Roma şi că, printr-unul din 
multele capricii obişnuite acestui om, vroia mai întâi să-i 
capete bunele graţii şi apoi să se prezinte la dânsa. 

După ce tremurase primind întâia scrisoare, a doua îi 
redase toată liniştea. Ba chiar o făcu să cugete foarte mult 
şi foarte adânc. Benedict făcuse scrisoarea cu mult 
meşteşug. Aruncase într-însa câteva cuvinte despre casa de 
ţară a baronului, despre colecţia lui de tablouri, lucruri ce 
dovedeau că baronul era bogat şi în acest caz baroana se 
gândea că o împăcăciune cu baronul n-ar fi tocmai rea. Mai 
ales apoi că situaţia ei era foarte gravă şi că n-ar fi putut 
trăi în societatea înaltă, fără să poată spune ce i se făcuse şi 
de ce-i lipsea bărbatul, de atâta vreme. Împăciuirea i-ar fi 
redat o poziţie legală în faţa lumii; ea n-ar mai fi fost nevoită 
să trăiască izolată. 

Şi a doua zi, după ce întâmplările pe care le-am istorisit în 
capitolul precedent, pe la patru ore seara, misteriosul tânăr 
de Servieres, care locuia la etajul întâi al hotelului Pastrini, 
via del Corso, după ce mâncă, dispăruse ca să facă loc unei 
dame, frumoasă, palidă, înveşmântată cu eleganţă, care nu 
era alta decât baroana Danglars. 

Meşterul Pastrini, nu ştia absolut nimic despre 
transformarea doamnei Danglars şi, cu toate zvonurile 
ciudate ce se răspândeau despre tânărul Servieres, cu 
toate că misterul vieţii lui Îl intriga foarte mult, era însă un 
lucru care nici nu-i trecea prin cap lui „Pastrini şi anume că 
tânărul de Servieres ar fi fost femeie. 


Baroana Danglars aştepta vizita bărbatului ei, anunţată de 
contele de Monte-Cristo, când auzi pe Pastrini bătând la uşa 
odăii sale şi strigând: 

— Domnule! Domnule! 

— Ce este? Întrebă doamna Danglars, îngroşându-şi glasul 
şi căutând să dea cuvintelor sale un accent italienesc. 

— Îmi dai voie? 

— Intră. 

Pastrini, care punea totdeauna aceiaşi întrebare şi 
totdeauna primea un acelaşi răspuns negativ, găsind de 
asta dată liberă intrarea şi înlăturată bariera ce se opunea 
de obicei curiozităţii sale, deschise repede uşa şi intră 
rotindu-şi ochii jur împrejur prin odaie cu o căutătură 
pătrunzătoare. 

— Pe Sfânta Fecioară! Murmură el în sine, observând 
prezenţa doamnei Danglars. Tânărul de Servieres are în 
odaia sa o femeie care desigur că nu-l plictiseşte. Trebuie să 
fie un excitant pentru momentele sale de apatie morală. 

— Ce e, Pastrini? Ce vrei? 

— Doamnă, întrebam... Căutam... Îngână Pastrini căscând 
ochii mari. 

Dar baroana îl întrerupse: 

— Pricep; domnul de Servieres a ieşit. Dacă ai însă ca să-i 
anunţi vreo vizită, poţi să-mi spui mie. 

— E vrajă, ori ce? Cugetă Pastrini. Glasul femeii acesteia 
seamănă cu totul, dar cu totul cu glasul tânărului de 
Servieres. 

— Hai, vorbeşte. 

— Vedeţi cartea aceasta? 

Şi-i dădu o elegantă carte de vizită, întinzând lung braţul 
ca să nu atingă cumva pe doamna Danglars. 

Baroana luă cartea şi citi „secretarul contelui de Monte- 
Cristo”, făcu un semn de mirare şi porunci pe urmă lui 
Pastrini să introducă pe vizitator. Hotelierul se grăbi să iasă. 

Pe când se petrecea scena aceasta, un om sta în sala 
hotelului având aerul să aştepte pe cineva. 


Peppino, care se învârtea des pe acolo mirosind după ştiri, 
văzu pe omul acela şi, scoţându-şi repede pălăria, se duse în 
drumul lui, cu capul plecat adânc în piept. 

— Domnule, murmură el încetişor, pe când Benedict 
trecea pe lângă dânsul. 

— Ah! Tu eşti, Peppino, ce vrei? 

— Să primesc ordinele dumneavoastră. 

Benedict mai ocoli o dată sala fără să-i răspundă şi în fine 
se opri în faţa banditului. 

— Pentru serviciul domnului conte... O trăsură peste o 
jumătate de ceas, aproape de hotel. Nu trebuie să-ţi mai 
spun că vizitiul să fie discret şi prudent. 

— Ca un surdo-mut, răspunse Peppino. Ei, da; ştiu eu cum 
vrea să fie excelența sa. 

— Stai puţin, zise Benedict. Cunoşti cumva vre-un căpitan 
de corabie? 

Peppino zâmbi. 

— Ştiu bine că cunoşti sute adăugă pe dată Benedict. 
Excelenţa sa, vorbindu-mi despre tine, mi te-a zugrăvit, ca 
pe un om aproape universal; aşadar, domnul conte vrea un 
„lugre” sa un „yacht” care să poată merge la... 

— Insula lui Monte-Cristo, mă prind, întrerupse Peppino cu 
un aer triumfător. 

Benedict încruntă din sprâncene, ca un om care ştie bine 
despre ce se vorbeşte. 

— Ai dreptate; tocmai aşa. 

— Fiţi liniştit, domnule; cunosc în port câţiva care nu vor 
aştepta să fie rugaţi spre a servi pe excelența voastră; vor fi 
chiar, foarte mulţumiţi de cinstea pe care le-o faceţi. 

— Tu înţelegi repede; trebuie să spui ca corabia să fie gata 
a porni chiar de mâine la primul semnal. 

— Pricep. Mă duc şi diseară vă voi spune numele 
căpitanului. 

— Unde? Întrebă Benedict cu un zâmbet care însemna: 
Nu ştii locul. 


Peppino se închină atunci din nou, în semn că aşteaptă să-i 
indice locul. 

Benedict se apropie şi-i şopti două vorbe la ureche. 
Peppino plecă iute ca fulgerul. Pastrini tocmai venea. 

— Pe Madona! Exclamă italianul, învârtindu-şi în mână 
şapca de blană. 

— Vă declar că am văzut cu ochii mei, pe tânărul de 
Servieres de care întrebi, schimbat în femeie. 

— 'Ţi s-a năzărit, meştere Pastrini! Răspunse Benedict cu 
un gest de dispreţ. 

— Vă jur, domnule, că veţi rămâne şi dumneavoastră tot 
atât de mirat ca şi mine. 

— Lasă-mă în pace! Eşti plicticos... Îi zise Benedict, 
trecând înainte ca să se ducă în apartamentul doamnei 
Danglars care aştepta, întinsă cu multă cochetărie pe divan, 
pe secretarul excelenţei sale şi având pe figură, ca să-l 
primească cel mai amabil zâmbet. 

Benedict intră cu multă îndrăzneală şi închise uşa cu luare 
aminte. Apoi merse ca să se închine cu adânc respect 
înaintea baroanei. 

— Am onoarea de a-mi prezenta omagiile mele baroanei 
Danglars? Zise el. 

Ea scoase un țipăt. 

— Sfântă Fecioară! Exclamă ea pe când ochii ei frumoşi 
rămâneau pironiţi pe figura foarte cunoscută a secretarului, 
pe buzele căruia se vedea cel mai batjocoritor zâmbet. 

Baroana stătu câteva momente nemişcată ca o statuie, mai 
palidă ca de obicei, cu ochii aţintiţi pe omul pe care 
fatalitatea i-l scotea iarăşi în cale spre a o face să sufere. 

— Doamnă baroană, zise Benedict, prefăcându-se a nu-i 
observa uimirea e vreme multă de când n-am mai avut 
plăcerea să vă prezint omagiile mele. Mă pot informa de 
starea sănătăţii dumneavoastră? 

— Iertaţi-mă, domnule, îngână baroana, încordându-se; 

— Mi se anunţase o altă persoană... de aceea n-am putut 
să nu simt oarecare mirare, o oarecare tulburare... 


— Nu, doamnă, persoana ce vi s-a anunţat sunt eu. 

— Cum? Dumneavoastră sunteţi secretarul contelui de 
Mon-te-Cristo? Întrebă ea. 

— Şi de ce nu? Reluă Benedict. 

— Dar nu sunteţi dumneavoastră domnul Andrea 
Cavalcanti?... Urmă baroana, vânătă la faţă. 

— Da; sunt, cum ziceţi, Andrea Cavalcanti, răspunse 
Benedict cu îndrăzneală, observând cu necaz că baroana îşi 
acoperea faţa cu mâinile. 

— Sunt acelaşi Andrea Cavalcanti care fu aproape să se 
însoare cu curajoasa dV. Fiică Eugenia Danglars, care a 
fugit în noaptea în care trebuia să se iscălească contractul, 
întrerupt de sosirea comisarului de poliţie care venea să 
aresteze pe Andrea Cavalcanti, fugit din temniţa de la 
Toulon. 

— Atunci, domnule, zise baroana după o scurtă tăcere 
nădăjduiesc că ai făcut pe comisar să-şi recunoască 
greşeala? 

— Ar fi fost cam anevoios, doamnă, pentru că într-adevăr 
am fugit din puşcărie, reluă asasinul cu o nespusă 
cutezanţă. Apoi, omorâsem un om la poarta palatului locuit 
de contele de Monte-Cristo, în câmpiile Elisee, la Paris. Şi 
eram urmărit şi pentru omorul acesta; trebuia să fiu 
ghilotinat la Paris, eu. 

— Dar atunci, nu vă înţeleg. 

— Sunt convins, doamnă baroană. 

— Şi ce vrei de la mine? Întrebă ea foarte încurcată. 

— Vreau să vă repet ceea ce am avut deja cinstea sa vă 
spun în scris şi anume că domnul baron Danglars va veni 
astăzi aici. 

— Oh! Doamne! Exclamă baroana, sculându-se şi împinsă 
parcă de o presimţire secretă Fiţi sincer domnule; nu 
sunteţi secretarul contelui de Monte-Cristo! 

— Şi pentru ce? 

— Ah! Continuă ea cu exaltare tristă, pentru că domnul 
conte n-ar lua ca secretar intim un om fugit din temniţă şi 


acuzat de omucidere, demascat chiar de dânsul, în faţa unei 
adunări numeroase în acea noapte teribilă. Oh! Doamne 
Dumnezeule! Ce fatalitate apasă asupră-mi! Benedict, ce 
fatalitate apasă asupra voastră! 

— Benedict! Exclamă el. De unde ştiţi că mă cheamă 
Benedict? 

— De unde ştiu? Nu v-aş putea spune; aşa e domnule. Nu, 
nu-mi mai aduc aminte ce fel am aflat. Dar vă numiţi 
Benedict şi aţi suferit mult, nu e aşa? 

— Doamnă baroană, tulburarea dumneavoastră e 
extraordinară. Ce vă pasă dumneavoastră dacă am suferit? 
Pentru ce-mi vorbiţi de aceste suferinţe? Ori o faceţi numai 
din întâmplare? 

— Nu, nu din întâmplare; când cineva găseşte o persoană, 
când în loc de a adresa mustrări, se arată a compătimi cu 
durerile, cu suferinţele sale, eu cred că n-ar trebui să-i 
răspundă cu răceala pe care o arătaţi dumneavoastră. 

— Când v-am cerut eu să luaţi parte la supărările mele? 
Parcă aş avea nevoie... Apoi, pentru ce vorbim de acest 
lucru, când cu totul de altă natură e motivul care mă aduce 
aici. 

— Motivul care vă aduce aici? Repetă cu amărăciune 
baroana. Crezi poate că eu nu-l ştiu, că eu iau drept bună 
fabula grosolană la care aţi recurs ca să descoperiţi ceea ce 
vreţi să ştiţi despre mine? Nu, nu; nu cred că sunteţi 
secretarul contelui de Monte-Cristo, ci că sunteţi şi acum 
ceea ce aţi fost totdeauna... 

— Şi ce am fost totdeauna? Întrebă Benedict mirat şi 
observând acea reticenţă. 

— Oh! Nenorocitule, nenorocitule! Mormăi biata femeie 
făcând o mare sforţare ca să-şi ţină lacrimile. 

— Care motiv mă aduce atunci aici? Aţi zis că-l ştiaţi 

— Oh! E foarte trist lucru să fiu nevoită a-l spune. 

— Doamnă! 

— Vedeţi că înţeleg tot. Aţi dobândit nu de mult libertatea 
în Paris, dar... 


— Dar...? 

— Oh! Domnule! Aveţi desigur un secret oribil să-mi 
comunicaţi, nu este aşa? Întrebă cu glas stins baroana. 

— Nu vă înţeleg întrebarea doamnă baroană şi mi se pare 
foarte ciudat ceea ce-mi spuneţi deja de un sfert de ceas. N- 
am secrete să vă destăinuiesc şi vă rog să aveţi bunăvoința 
a-mi spune pentru ce am venit eu aici, deoarece mi-aţi spus 
că ştiţi. 

Benedict duse în acel moment mâna la buzunarul stâng al 
pardesiului. 

Baroana se înfiora. 

— Domnule Benedict, steaua dV Este fatală; dar dacă aţi 
întâlni în lume o fiinţă care să poată şi să vroiască a vă face 
fericit, adică să vă asigure un viitor, nu splendid, dar capabil 
de a vă satisface toate trebuinţele, aţi părăsi calea pe care 
aţi umblat până acum? 

— Ah! Nu sunt asemenea fiinţe în lume. Caritatea e o 
minciună, o batjocură. 

— Nu blestemaţi. 

— Am exemple. 

— Dar, dacă tot ce v-am spus”s-ar întâmpla, nu din pricina 
carităţii numai, ci să presupunem că e din datorie... 

Benedict pufni în râs. 

— Din datorie, repetă el. Cine mai ascultă acum de datorie 
în lume şi o urmează numai din inspiraţie? Doamnă 
baroană, nici să nu mai vorbim de aceasta. Ştiţi că steaua 
mea este rea şi aşa va fi până la cel din urmă moment al 
vieţii mele. Fiu al nenorocirii, consacrat morţii şi iadului, 
îndată ce deschisei ochii în lume, ce mai poate fi comun 
între mine şi fericire pe lume? Crima şi disperarea au fost 
naşii mei la botez şi eu am fost spălat cu lacrimi şi cu sânge. 

— Deajuns, deajuns, fie-vă milă!... Blestemaţi-mă! 
Murmură doamna Danglars apăsându-şi inima cu mâna şi 
căzând pe sofa. 

Ah; cuvintele mele vă înspăimântă?... Curios! Nu păreţi tot 
aşa de hotărâtă, ca atunci când aflai că aveţi de gând să vă 


expuneţi copila unei răpiri. Eu, am ajuns la un punct pe 
care nu l-am prevăzut când îmi făcusem planul de a veni 
aici; cu toate astea avem câteva cuvinte să ne spunem: voi fi 
scurt. 

Şi el scoase din buzunar o hârtie scrisă şi o întinse 
baroanei. 

— Veţi avea bunăvoința de a-mi face onoarea să iscăliţi 
hârtia aceasta? 

— Şi ce conţine? Întrebă baroana cu un glas foarte 
tulburat. 

— Un lucru foarte simplu, într-adevăr. Un ordin plătibil la 
vedere asupra bancherului dumneavoastră, oricine ar fi el, 
pentru mizeria de trei milioane de lei. 

— Oh! Şi cu ce drept îmi ceri aceasta? 

— Cu ce drept? 

Benedict dădu acestei întrebări un accent aşa de 
batjocoritor şi de ameninţător, încât baroana se înfiora; 
totuşi, reluă cu mult sânge rece: 

— Da, domnule, repet: cu ce drept? 

— Ştii mai bine decât oricine că n-am nici un drept. 

— Atunci, aş putea să refuz? 

— Negreşit; dar într-un asemenea caz vă omor, răspunse 
scurt Benedict, îndreptând repede ca fulgerul, un pumnal 
spre inima baroanei şi aşezându-se liniştit lângă dânsa. 
Băgaţi bine de seamă că fierul acesta e otrăvit şi că rana 
cea mai mică ar putea aduce moartea în cinci minute. 

— Dar dumneavoastră nu veţi avea iscălitura mea! Strigă 
baroana, făcând o sforţare puternică asupră-şi şi dovedind 
prin imobilitatea sa completa ei resemnare. 

— Ce faci cu asta? Voi fura tot ce voi putea găsi aici. Fu un 
moment de tăcere. 

— Ascultaţi-mă, domnule Benedict, eu nu mai am bancher, 
nu mai posed un credit de trei milioane. Sunt săracă şi 
credeţi-mă că în nici un mod n-aş putea să iscălesc hârtia 
aceasta fără să vă amăgesc. 


— Basme, basme, doamnă baroană. Când v-a părăsit 
bărbatul dumneavoastră, v-a lăsat un milion şi jumătate; 
geniul dumneavoastră speculator şi întreprinzător a îndoit 
căpitălaşul şi azi dumneavoastră trebuie să posedaţi trei 
milioane, fără să mai socotim restul. Vedeţi bine că ştiu tot 
şi vă previn că mă grăbesc. Iscăliţi şi împăcaţi-vă cu bogatul 
baron. 

— Nu pot! Murmură dânsa. 

— Atunci sunteţi hotărâtă să muriţi? Ar trebui să ştiţi că nu 
mă dau înapoi de la nici o crimă. 

— Dar aceasta ar fi o crimă care ar întrece cu mult pe 
oricare alta! Îngână sărmana mamă, dând liber lacrimilor 
care deja demult vroiau să-i izbucnească din ochi. 

— Benedict, adăugă ea, vei fi prins, arestat şi osândit! 

— Vă amăgiţi, doamnă; eu sunt prevăzător şi prudent. 
Baronul va veni în curând aici. Ascultaţi-mă. Pe când el 
aşteaptă ca să-l lăsaţi să intre, eu fug şi sar într-o gabrioletă 
care mă aşteaptă în uliţă; mă depărtez repede, dispar. 
Baronul, nerăbdător de întârzierea dV. De a-l chema, va 
intra în odaia aceasta: văzându-vă cadavrul plin de sânge, 
va rămânea îngrozit... va voi să ţipe, dar în zadar, nu se va 
putea nici măcar mişca din loc, groaza, spaimal vor 
paraliza... Pe urmă va intra curând în odaie altcineva; 
văzând un om în faţa unei femei omorâte, negreşit că va 
pune mâna pe dânsul şi îl va da justiţiei ca pe un asasin. Ah! 
Nu vă spuneam doamnă baroană? Ce ziceţi de talentul 
meu? Nu e aşa că văd lucrurile departe?... Haideţi, iscăliţi 
ori vă ucid. 

— Oh! Doamne! lartă-mă! 

— Vorbe deşarte. Iscăliţi. 

— Benedicte, furtul acesta e blestemat, facă cerul ca, după 
ce-l vei fi săvârşit, să intri pe calea cea bună; vă voi da tot 
ce posed, voi fi nevoită să cer de pomană bărbatului meu 
sau fiicei mele. 

Gândiţi-vă în ce situaţie mă voi afla; socotiți bine tot ce-mi 
va mai rămâne. Lăsaţi-mi cel puţin cei şaptezeci de mii de 


lei pe care vi i-a dat la Paris procurorul regal. 

Benedict tresări; dar incapabil de orice simţământ de 
recunoştinţă, răspunse: 

— Fără să cercetez motivele care v-au putut sfătui să-mi 
faceţi un asemenea dar anonim, cred că l-aţi făcut mai mult 
din capriciu decât din dragostea aproapelui; totuşi, vă voi 
lăsa banii aceia şi astfel va fi ca şi cum m-aş plăti de o 
datorie. 

— Vă mulţumesc, domnule, răspunse baroana cu un 
accent de adâncă disperare şi de ironie. Iată cheile 
dulapului meu, furaţi... Poate că într-o zi vă veţi căi. 

— Eu să mă căiesc! Eu! Exclamă Benedict cu un ton 
batjocoritor. Cine sunteţi dV. Ca să-mi vorbiţi astfel? Ca să 
vă închipuiţi că eu, care n-am încercat până acum nici 
umbră de remușcare, aş începe o încercare tocmai acum 
pentru dumneavoastră; pentru dumneavoastră care sunteţi 
o femeie şi, cine ştie, poate nu începătoare în intrigi şi în 
crimă? Mai puţine presupuneri, doamnă! Dacă aveţi patimi 
rele, ca îngâmfarea de pilda, sărăcia în care vă veţi afla în 
curând, vă va fi ca o pedeapsă, şi, dacă în viaţa trecută aţi 
înfăptuit vreo crimă, ea va fi răsplătită de aceea pe care o 
săvârşesc eu acum. Veţi primi pedeapsa în numele acelora 
care au fost victimele dumneavoastră Lăsaţi doamnă, 
vorbele; şi deschideţi-mi scrinul, pentru că sunt unele cu 
secret şi cei care le vizitează fără voia proprietarilor, se 
pomenesc cu nişte pistoale care le dau câte un glonte în 
cap. 

Baroana, tremurând, şovăind, se îndreptă către scrin, îl 
deschise şi întinse lui Benedict o mulţime de aur şi de hârtii. 
Peste câteva minute, averea aceea trecu în buzunarele 
ucigaşului şi baroana abia mai poseda cei şaptezeci de mii 
de lei trimişi la Paris domnului Beauchamp pentru ca să-i 
dea lui Benedict. 

— Acum, ucideţi-mă! Ucideţi-mă fiindcă socot că aceasta 
trebuie să fie cea din urmă scenă a dramei! Murmură ea. 


— Nu, nu; departe de mine o asemenea idee în momentul 
acesta, încă un singur lucru. Oricât sunteţi de obişnuită să 
vă îndepliniţi voinţele, de astă dată veţi avea bunătatea să 
mi-o îndepliniţi pe a mea. Îmi veţi da braţul şi mă veţi însoţi 
până în sală, unde se află acum desigur domnul baron 
Danglars. Tocmai băteau şase ceasuri. 

— Într-adevăr, aşa e, nu mă înşelam. Haidem, doamnă 
baroana şi gândiţi-vă că de vă va veni reaua idee de a face 
un singur gest împotriva mea la ieşirea mea de-aici, v-aţi 
afla într-o rea situaţie. Nimeni, pricepi, nimeni nu vă va 
crede, pentru că dV. Nu sunteţi sau mai bine zis nu veţi fi 
tânărul şi interesantul Servieres, care călătoreşte din 
pricini de sănătate şi ocupă apartamentul acesta. Acest 
tânăr bolnăvicios e o fabulă curată şi asemenea fabule sunt 
ridicole pentru o doamnă ca dumneavoastră Nu credeţi că 
acest mic furt face cât râsul lumii? 

Baroana căzu în genunchi. 

— Oh! Fie-vă milă! Strigă ea, lăsaţi-mă să rămân aici, nu 
mă mai siliţi să vă însoțesc. Plecaţi, plecaţi! Iau pe 
Dumnezeu de martor că gura mea nu va scoate nici un 
strigăt; plecaţi şi facă cerul ca aceşti bani să vă schimbe în 
om cumsecade. 

Tocmai se auzi glasul lui Pastrini care anunţa de afară, pe 
domnul baron Danglars. 

Baroana scoase un oftat şi Benedict ieşi repede din odaie. 

Îl întâlni pe baron care voia să-l oprească spre a-i vorbi; 
dar îi răspunse că n-avea nici un moment de pierdut fiindcă 
alerga să închirieze pentru baroană unul din palatele din 
piaţa del Popolo, în care dânsa voia să dea un bal. 

— Vă recomand tăcerea, domnule baron şi vă felicit de mai 
înainte de soarta ce vă aşteaptă. Baroana este bogată, 
foarte bogată, mai bogată decât îmi închipuiam. 

— Drace! Dar ce eşti dumneata pentru dânsa? Întrebă 
zăpăcit baronul şi cam îngrijorat. 

Benedict nu răspunse, îl strânse de mână şi dispăru, pe 
când bancherul intra cu paşi măsuraţi în odaie; apoi, 


văzând o trăsură oprită la o oarecare distanţă, făcu semn 
vizitiului, sări în ea şi dispăru iute. 

Capitolul XVI Nevastă-mea. 

Baronul Danglars mai întoarse încă o dată capul său lat ca 
al unei vulpi ca să mai zică un cuvânt lui Benedict, dar 
banditul, coborând scara câte patru trepte odată, se lăsă ca 
să alunece de-a lungul rampei şi dispăru fără să-i dea 
vreme să zică ceva. 

Danglars, văzându-se singur, se îndreptă către 
apartamentul baroanei, la uşa căruia întâlni pe Pastrini, 
căruia se grăbi să-i zică: 

— Mi-ai anunţat vizita? 

— Excelenţa voastră, zise italianul, vrea să zică, fără 
îndoială, de i-am anunţat numele. 

— Ei! Domnule hotelier, să nu mai facem jocuri de cuvinte, 
te rog, observă domnul Danglars, luându-şi un aer foarte 
comic, de insultat. 

— lertaţi-mă, excelenţă, dar lucrul acesta nu e aşa de 
puţin însemnat pe cât poate să pară. Ca să am onoarea de-a 
anunţa vizita dumneavoastră, ar trebui să am pe cineva 
către care să mă adresez. 

— Ei bine? 

— Acest cineva nu există. 

— Adică? 


— Îmi închipui că excelența voastră întreabă de locatarul 
meu, nu e aşa? 

Baronul făcu o mişcare. 

— De tânărul de Servieres? 

— Eşti nebun? Numele de Servieres trebuie să aparţină 
unei femei, pentru că eu cunosc foarte bine familia aceea şi 
ştiu că nu mai are acum nici un coborâtor de partea 
bărbătească. Şi eu vreau să vorbesc tocmai cu doamna 
aceasta. 

Pastrini dădu din cap. 

— Dar domnule, această doamnă nu se află în hotelul meu; 
în apartamentul acesta este numai un tânăr din familia de 
Servieres şi doamna care se află acolo va fi, cred, în vizită, 
pentru că cel mult să fi sosit azi dimineaţă. 

— 'Ţi-am mai spus că eşti nebun, şi-ţi repet. Numele de 
Servieres nu mai poate aparţine azi unui bărbat şi doamna 
de care întreb e în hotelul dumitale. Este o femeie foarte 
frumoasă, urma baronul, pregătind zâmbetul cel mai gingaş 
ca să se prezinte la baroană. Hai, lasă-mă să intru. 

— Pentru dumnezeu! Exclamă Pastrini, ducând 
îndrăzneala până a închide drumul baronului. 

— Încă o vorbă, excelenţă. 

Baronul Danglars îi aruncă o privire de mânie, care 
spunea lămurit: 

— Cu ce drept împiedici pe bărbat de-a trece pragul odăii 
nevestei sale? 

Totuşi, îşi stăpâni furia şi făcu un gest care se putea 
tălmăci: 

— Vorbeşte şi grăbeşte-te. 

— Domnule baron, excelența voastră sunteţi sigur că 
doamna de care este vorba este negregşit, o femeie? 

— Cum adică? Exclamă baronul făcând un pas înapoi, 
buimăcit de acea întrebare. 

— Pe Madonna! Excelenţă, răspundeţi-mi: ştiţi sigur că e 
femeie? 


— Nu trebuie oare să ştiu? Răspunse baronul din ce în ce 
mai uimit. 

— Ah! Domnule, murmură Pastrini, îngălbenindu-se şi 
tremurând. De-aş avea să vă dau un sfat, v-aş zice: nu 
intraţi. 

— Şi de ce? 

— Vă spun că locatarul meu nu poate fi nimic bun. 

— Ce dracul spui? 

— Are relaţii cu un om care ţine într-un cufăraş o mână de 
mort. 

Baronul făcu fără voie un pas înapoi. 

— Şi omul acela? Întrebă el. 

— Se zice că e vrăjitor. 

— Dar doamna? 

— Oh! Va fi o tovarăşă a lui. 

— Ei, dragul meu, aş putea crede că ai venit de la ţara şi 
abia să tot fii aici de o zi. 

— Râdeţi, luaţi-mă în râs cât vreţi voi, excelenţă; dar am 
văzut lucruri aşa de ciudate, încât nu pot crede că dracul 
nu şi-a vârât coada aici. Vă jur că mâine la ceasul acesta, 
apartamentul, va fi gol, ori eu nu voi mai fi eu. 

Baronul dădu din umeri, intră, trecu printr-o odaie şi 
pătrunse în odăiţa unde se afla doamna Danglars. 

Baroana era ocupată să-şi aranjeze un zuluf în faţa unei 
oglinzi şi nimeni n-ar fi putut citi pe fizionomia ei cea mai 
mică urmă a emoţiei care-i sfâşiase inima. Ochii ei negri şi 
strălucitori, separați de o linie formată de sprâncenele ei 
admirabil marcate, exprimau o tărie nespusă de caracter. 
Buzele, subţiri, nu lăsau să iasă dintr-acea inimă zdrobită 
nici cel mai uşor suspin de durere; braţele tari şi rotunde, 
mâinile agile, degetele lungi şi subţiri, totul prezenta într- 
însa în momentul acela pe dama mare de Servieres, 
baroana Danglars, care fusese totdeauna în ochii lumii, 
hotărâtă la fire, nobilă şi mândră. 

Până când baronul să nu-i fi deosebit încă faţa, ea văzuse 
pe bărbatu-său, a cărui figură se răsfrângea în oglindă şi 


doamna Danglars observa chipul încurcat cu care dânsul 
intră, deşi făcea sforţări nespus de mari ca să-şi dea curaj. 

Baroana, încet, sfârşi aranjarea părului, apoi se duse la 
scrin şi închizându-l făcu să sune banii care se aflau 
întrânsul; mai făcu vreo două trei mici mişcări pe acolo, 
apoi în cele din urmă se întoarse. 

— Ah! Aici eşti, domnule? Întrebă ea, ca şi cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat între ea şi bărbatu-său şi s-ar fi despărţit 
numai de o zi. Pari dispus să ieşi din nou, fiindcă, după cât 
văd, nu te îngrijeşti să stai pe un scaun. Aceste cuvinte-şi 
făcură efectul; baronul prinse curaj şi apropiindu-se câţiva 
paşi merse de stătu în faţa sofalei pe acelaşi scaun pe care 
stătuse mai înainte Benedict. 

— Este cam frig azi, murmură el, încheindu-şi pardesiu la 
piept. 

— Încă n-am avut vreme să iau seama; cred că scrisoarea 
şi cugetarea mă încălzesc. 

— Ai scris mult? 

— Voi fi scris, socot, vreo opt, nouă scrisori: îmi trebuiesc 
capitalurile şi le-am cerut; vreau să termin nişte afaceri... 

O copioasă sudoare inundă fruntea baronului Danglars. 

— Nu ştiu, într-adevăr, doamnă baroană, cum şi de ce nu 
întrebuinţezi un secretar. 

— Oh! De când am avantajul să trăiesc singură, socotesc 
prudent, domnule baron, să fac eu însămi cât pot mai mult. 

Fu un moment de tăcere adâncă. 

— Ai avut gentileţea să vii la mine... Ţi-aş putea fi de vre- 
un folos? Întrebă dânsa. 

— Doamnă, mă crezi oare aşa de mult interesat? 

— Nu ar fi nicidecum de mirare... Răspunse ea râzând, Un 
bancher... Dar. lată. Nu ştiu dacă continui şi aici 
profesiunea de la Paris. Nu cred însă ca să-ţi fi pus cele şase 
milioane într-o puşculiţă. Oh! Fiindcă veni vorba de Paris; n- 
ai mai vrut să vii pe acolo. Totuşi, îţi plăcea mult oraşul 
acela... 


— Afaceri importante m-au ţinut la Roma, răspunse 
baronul, gângăvind şi simțind că i se încurca limba şi că nu 
găsea cuvintele. 

— Clima Italiei îţi face bine, nu e aşa? Urmă doamna 
Danglars. 

— Mai bine eram în Franţa, răspunse baronul. Sunt sigur 
însă că voi fi mai bine acum la Roma, dacă dumneata vei 
avea cumva intenţia să rămâi aici. 

— Oh! Nu, mă duc la Civitavecchia, răspunse iute baroana, 
prefăcându-se a nu fi luat bine în seamă înţelesul vorbelor 
baronului, care oftă melancolic. 

— Ai dobândit obiceiuri noi, urmă ea. La Paris nu te-am 
auzit niciodată oftând. 

— Nimic mai firesc, doamnă; la Paris, nu sufeream. 

— Şi la Roma, da. 

— Oh! 

— Nu sunt medici buni pe aici? Ei! Dar Italia, de nu mă 
înşel, e mai îmbelşugată în cântăreţi decât în discipoli ai lui 
Esculap. 

— Doamnă, împotriva bolii mele nu poate nimic ştiinţa 
tuturor medicilor, nu numai din Roma, ci din toate 
capitalele mari ale Europei, răspunse baronul apăsând 
asupra fiecărui cuvânt parcă ar fi vrut să atragă atenţia 
doamnei Danglars, care se grăbi să-l întrebe: 

— Dar ce boală ai, în fine? Suferi de nervi? 

— E o boală la duce. Nervii? Da, doamnă, ai nimerit. 
Excesul de emoţii produce boala numită generic boală de 
nervi. Oh! Dar atunci e mult mai serios decât credeam. Ai 
aşadar senzaţii vii, excesive? Rău... Foarte rău. 
Închipuieşte-ţi, doamnă, un simţ mânat chinuitor şi dulce 
totodată, o obidă grea... Gângăvea baronul, însoţind acele 
cuvinte cu un oftat adânc, parcă l-ar fi avut gata la poruncă. 

Baroana încruntă sprâncenele ca şi cum ar fi auzit un ce 
pe care nu-l putea pricepe. 

— Obidă!... Obidă pentru ce? 

— Pentru ce? 


— Ai pierdut bani? 

— Am pierdut ceva mai mult. 

— Din ce în ce te înţeleg mai puţin. Ai pierdut vreun 
giuvaer de preţ mare? 

— Şi mai mult. 

— Ce? Eu îmi chinuiesc creierii, şi... 

— Am pierdut... Adică a fost o vreme în care am pierdut... 

— Sfârşeşte. 

— Ah! Te-am pierdut pe dumneata doamnă! Exclamă în 
cele din urmă baronul cu un gest aşa de ridicol, încât făcu 
pe baroană să pornească unul din râsetele ei seci, studiate, 
care descurajau pe omul cel mai îndrăzneţ. 

Baronul, bietul om, rămase de piatră. 

— Ce? Ai făcut asemenea pierdere şi n-ai publicat îndată în 
toate părţile anunţurile obişnuite: Bacşiş cui va găsi sau va 
da indicii sigure, etc... Se vede că ai aşteptat totul de la 
vreme şi cu mare răbdare, dragă baroane! 

— Da, am aşteptat, am sperat; dumneata eşti un înger şi 
ca să nu mai iau comparații din rai, eşti o femeie cum nu se 
mai găseşte alta pe pământ şi al cărui geniu ajunge până la 
limitele miracolului. 

— Şi d-ta, baroane, eşti un om de o galanterie şi de o 
amabilitate fermecătoare, zise baroana, care după o mică 
pauză, foarte grea pentru bietul Danglars, din ce în ce mai 
încurcat, adăugă: 

— Ştii că simt o nespusă plăcere vorbind cu d-ta? 

— Îţi mulţumesc de o mie de ori; dar nu mi-ai spus 
adineauri că aveai de gând să pleci la Civitavecchia? 

— Am spus! Zău nu-mi mai aduc aminte; n-aş mai avea 
curaj să plec; e foarte trist să călătoreşti singur! 

— Da, da, foarte trist; eu, unul urăsc ca moartea să fiu 
singur, şi, deoarece suntem de acord asupra punctului 
acestuia, împing îndrăzneala până la a-ţi propune un 
tovarăş. 

— Vorbeşte lămurit; ce tovarăş? 

— Eu. 


— Zău? Dar eşti nepreţuit de gentil! Primesc, baroane, 
primesc din toată inima! 

— Oh, baroană! Exclamă el sculându-se şi deschizând 
braţele parcă ar fi vrut s-o îmbrăţişeze. 

Baroana făcu acelaşi gest; dar deodată, oprindu-se făcu 
pas înapoi şi se aşeză la loc pe sofa cu aceiaşi linişte. 
Răceala aceea îngheţă inima sărmanului baron care se 
văzuse deja în gând aproape de a îmbrăţişa trei frumoase şi 
bune milioane de lei. 

— Un moment, te rog, domnule, zise baroana cu cel mai 
mare sânge rece. Dacă simţământul pierderii mele a produs 
asupra dumitale o senzaţie aşa de puternic dureroasă după 
cum îmi spuneai, eu acum simt una nu mai puţin puternică 
decât a dumitale şi produsă de amintirea unui fapt: 
amintirea unei scrisori... 

Cuvintele acelea fură un fel de lovitură de pumnal ţeapănă 
şi neprevăzută de care baronul nu se putu feri. Şi de aceea 
el deveni fără de veste înspăimântător de palid. 

— Când am plecat din Paris, am primit o scrisoare 
împodobită cu iscălitura dumitale. Scrisoarea aceea 
conţinea expresii foarte pline de înţeles pe care, fără 
îndoială, nu vei fi putut să le uiţi de atunci şi până acum. 

— Oh! Îţi jur că nu-mi mai aduc nicidecum aminte de 
dânsele. 

— Da? Nu-ţi mai aduci aminte? Atunci, poftim, iată-ţi 
scrisoarea pe care mi-ai trimis-o. 

Şi vorbind astfel, scoase din buzunar un portofel şi din 
acesta o scrisoare pe care o desfăcu şi se pregăti s-o 
citească cu glas tare. 

— Scrisoarea aceasta mă pune la gânduri asupra 
dumitale; ascultă: „Mult credincioasă soţie, 

Când vei primi scrisoarea aceasta nu vei mai avea bărbat. 

Nu te înspăimânta din cale-afară; nu mai ai bărbat, după 
cum nu mai ai nici fiică! Adică eu voi fi pe unul din cele 
treizeci sau patruzeci de drumuri ce duc afară din Franţa. 


Îţi sunt dator câteva explicaţii; şi deoarece eşti femeie în 
stare de-a le pricepe bine, ţi le voi da. 

O plată de cinci milioane, pe care a trebuit s-o fac azi 
dimineaţă, am făcut-o; o alta de aceiaşi sumă trebuie să o 
fac şi am amânat-o pe mâine. 

Azi plec spre a scăpa de un mâine care m-ar pune în grele 
încurcături. 

Înţelegi, nu e aşa, mult prețioasă soţie? Mă explic. 

Înţelegi, pentru că-mi ştii afacerile tot atât de bine ca şi 
mine şi poate, chiar mai bine decât mine. 

Ai admirat vreo dată repeziciunea căderii mele, doamnă? 
Ai fost vre-o dată uimită de topirea verigilor mele de aur? Îţi 
mulţumesc: eu n-am văzut absolut nimic şi n-am înţeles 
nimic; să nădăjduim că dumneata ai găsit puţin aur în 
cenuşă. 

Cu această speranţă consolatoare mă depărtez, foarte 
prudentă soţie, fără ca conştiinţa să mă mustre câtuşi de 
puţin că te părăsesc. Îţi rămân prietenii, cenuşa de care 
vorbeam şi pe deasupra libertatea pe care mă grăbesc să ţi- 
o înapoiez. 

Şi tocmai este vremea ca să pun în acest paragraf un 
cuvânt de explicaţie bănească. 

Câtă vreme am sperat că te ocupai de prosperitatea casei 
noastre, de soarta fiicei noastre, am închis filosoficeşte 
ochii; dar când am observat ca făceai din casa noastră o 
vastă ruină, n-am mai avut curaj să mă întemeiez pe soarta 
dumitale. Te-am luat bogată, dar puţin onorată. lartă-mă 
dacă-ţi vorbesc sincer. Am sporit averea noastră, care a 
mers crescând până când nişte catastrofe necunoscute şi 
neînţelese de mine, aii răsturnat-o fără ca eu să am vreo 
vină. Dumneata, doamnă, te-ai îngrijit numai să-ţi sporeşti 
averea dumitale, lucru în care ai izbutit, sunt moralmente 
convins. 

Te las aşadar cum te-am luat, bogată, dar puţin onorabilă. 

Adio! 


Şi eu, de azi încolo, am de gând să lucrez numai pentru 
mine. 

Crede în recunoştinţa mea pentru exemplul ce ai avut 
bunătatea să-mi dai şi pe care se va grăbi să-l imite. 

Foarte afecţionatul dumitale bărbat, Baron Danglars.” 

În timpul citirii acelei scrisori, baronul se schimbă de mai 
multe ori la faţă şi se uită instinctiv de trei-patru ori prin 
odaie. Baroana nu-şi dezlipi ochii ei pătrunzători de pe faţa 
sărmanului ei bărbat care începu să priceapă ce proastă 
figură făcea acolo. 

În confuzia şi buimăceala fostului capitalist, baroana îşi 
gusta încet răzbunarea. 

— Oh! Baroane! Strigă ea râzând fără milă, cum se face 
că, fiind puţin onorată şi onorabilă, aceasta este sincera 
dumitale mărturisire, îmi propui să mă însoţeşti? 

— Baroană, reluă el, căutând în zadar să zâmbească 
crede-mă, scrisoarea aceea a fost produsă de un moment 
teribil de halucinație; mă vedeam pierdut şi dumneata care, 
cum ţi-am spus. Eşti o femeie mult mai deşteaptă decât 
celelalte, trebuie să fi înţeles aceasta. 

— Ai vrea aşadar ca eu să uit nebunia scrisorii acesteia? 
Întrebă ea. 

— Ah! Doamnă, îţi mărturisesc că aceasta este cea mai 
fierbinte dorinţă a mea! Exclamă baronul, care simţea 
pătrunzându-i în inimă o rază nouă de speranţă. 

— Pot crede aşa ceva? 

— Da, da, doamnă; te-am ofensat şi-ţi cer iertare. 

Şi baronul Danglars avu inspiraţia să pună un genunchi în 
pământ şi să-şi plece capul pleşuv până aproape de 
picioarele soţiei sale. 

Atunci baroana ajunse în apogeul triumfului. Făcu vreo 
câţiva paşi înapoi, scoase un hohot ascuţit de râs, al cărui 
ecou răsuna lung în inima baronului. 

— Om josnic şi vrednic de dispreţ! Murmură doamna 
Danglars, te văd în cele din urmă plecând cu ruşine capul la 
picioarele mele, implorând cu buzele tale murdare iertarea 


grosolanelor tale expresii. Şi totuşi această iertare trebuie 
să ţi-o dau pentru că şi eu sunt vinovată. Scoală-te, 
domnule; averea dumitale e distrusă pentru totdeauna. Văd 
că nu mai ai nici o para, pentru că mă rogi să mă învoiesc la 
împăcarea noastră presupunând că eu mai am încă banii pe 
care mi i-ai lăsat la Paris. Oh! Sunt săracă, nu văd înaintea- 
mi alt viitor decât mediocritatea... Sau mai adevărat, 
mizeria neagră. 

Du-te, domnule baron Danglars, du-te; chiar de n-ar fi aşa, 
niciodată nu va mai trăi cu dumneata o femeie pe care ai 
necinstit-o şi ai părăsit-o. Nu te învinuiesc pentru părăsire, 
dar te dispreţuiesc de pasul pe care l-ai făcut azi şi care-mi 
dovedeşte că nu mai ai în dumneata nici cel mai mic simţ de 
onoare şi probitate. 

Baroana tăcu şi râse apoi din nou, cu un râs convulsiv. 

Baronul era zdrobit. 

— Un Dumnezeu sau un om a jurat ruina casei tale şi casa 
ta s-a năruit piatră cu piatră, urmă baroana, în a cărei 
privire înfocată parcă lucea focul unui delir subit şi fără de 
veste. 

Un Dumnezeu sau un om a jurat ruşinea şi mizeria mea! 
Du-te, Danglars, pentru că ne otrăvim unul pe altul cu 
răsuflarea noastră. Oh! Mizerie, mizerie! Cu toate 
grozăviile şi înjosirile tale, tu-mi arăţi o fantasmă palidă şi 
amenințătoare pe care bogăţia mi-o ascundea. 
Remuşcarea! Remuşcarea! 

Baroana îşi ascunse faţa în mâini şi stătu multă vreme aşa 
şi. În picioare, cu corpul dat înapoi şi cu capul oscilându-i pe 
umeri. 

Când îşi veni în fire, obrajii îi erau aprinşi de roşcata tristă 
a frigurilor nebuniei. Se uită lung, jur-împrejur prin odaie, 
oprindu-şi ochii pe fiecare obiect parcă ar fi vrut să-şi aducă 
aminte; pe urmă se duse la scrin şi, melancolică, numără 
banii pe care i-i lăsase Benedict. 

Baronul, folosindu-se de starea de amorţire în care părea 
căzută nevastă-sa, îşi luase pălăria şi plecase încetişor. 


Capitolul XVII Banditul roman şi tâlharul parizian. 

După săvârşirea furtului aceluia, ce-i mai rămânea 
doamnei Danglars decât o viaţă de lipsuri şi de mizerie? Îşi 
făcuse socotelile, îşi transformase toate lucrurile în bani şi- 
şi păstra cu luare aminte capitalul, hotărâtă să-l depună la 
vreun bancher bogat din Roma şi să trăiască apoi din 
venitul care-i asigura un viitor destul de frumos. 

Şi planul acela fusese nimicit acum şi biata femeie se 
vedea fără resurse, după ce se vor fi sfârşit cei şaizeci de 
mii de lei pe care-i datora carităţii banditului care o 
despuiase cu atâta îndrăzneală. 

Baroana nu era o femeie care să recurgă la generozitatea 
fiicei sale, mai ales în urma scenei ce-i făcuse; luă deci 
hotărârea Sa facă singurul lucru ce avea de făcut; făcu un 
dar modest unei mănăstiri sărace şi ceru să fie primită ca 
„soră” în sânul sfântului locaş. 

Şi acolo, în tăcere şi în singurătate, îşi îngropa viaţa, 
gândindu-se tot mai cu spaimă la rodul amorului ei adulter 
cu Villefort şi la viitorul ce-l aştepta pe Benedict; rugându- 
se lui Dumnezeu să o ierte pe dânsa şi să întoarcă pe acel 
rătăcit de pe calea crimei. 

Baronul Danglars, cu toate căutările lui foarte stăruitoare, 
nu se mai putu întâlni cu Benedict; hoţul, cu puterea ce dau 
aproape trei milioane de lei, ştiu aşa de bine să se ascundă 
de căutările baronului, încât acesta crezu că n-avea altceva 
mai bun de făcut decât să ceară din nou locul de portar al 
teatrului Argentina, unde nădăjduia să se folosească de 
singura scăpare pe care o mai avea; generozitatea Eugeniei 
d'Armilly. 

Deşi stăpân pe o avere aşa de colosală ca cea furată de la 
baroana de Dangilars, Benedict nu se opri pe calea crimei, 
ba chiar făcu planul unui nou atentat pe care se hotări să-l 
ducă la bun sfârşit. 

Aflând că guvernul Papei pusese la preţ capul celebrului 
Luigi Vampa a cărui ascunzătoare nu se cunoştea şi care 
prăda cu o nespusă neruşinare împrejurimile Romei, se 


pregăti să facă o vizită în cea mai mare taină intendentului 
poliţiei; şi apoi cugetând bine la acest lucru şi socotind că 
baroana Danglars nu-l urmărea, poate şi pentru că i se 
pierduseră urmele, porunci lui Peppino să oprească corabia 
încă pentru câteva zile şi aşteptă un prilej mai favorabil 
pentru a lucra în siguranţă. 

Întâlnirea de la Coloseu avusese efect şi Luigi Vampa 
presupuse ca şi Peppino că Benedict era într-adevăr 
secretarul contelui de Monte-Cristo; totuşi, modul în care 
Benedict vorbea de acel om de care un destin îl legase, 
zicea el, avu aşa de multă înrâurire asupra banditului 
roman încât încet încet pieri prestigiul contelui asupra 
bandei aceleia, formată din oameni foarte superstiţioşi deşi 
profesia lor ar fi trebuit să-i ferească de aşa ceva. 

Benedict însă spuse banditului Vampa, marea lui dorinţă 
de-a scăpa de influienţa contelui de Monte-Cristo, făcându- 
se stăpân pe nişte taine ce dânsul poseda în arta vrăjitoriei 
şi banditul Vampa începu a se gândi serios la foloasele ce ar 
avea el, să supună dânsul pe conte la voinţa sa în loc de a-i 
fi supus. 

Vampa era ambițios ca toţi sceleraţii de soiul lui; bogăţiile 
lui Monte-Cristo începeau să-l atragă şi conspirația nu 
întârzie să se dezvolte condusă şi dirijată de imaginaţia 
vicleană a lui Benedict. 

— Da, da repeta el des lui Luigi Vampa şi lui Peppino, 
puterea contelui este în mâinile mele. Vom închide ochii 
asupra scrupulelor religioase şi vom ţine pentru noi 
preţiosul talisman care face aşa de puternic pe conte. 

Această „mână de mort” a descoperit secretul, în care era 
învăluită calea care l-a dus la minele lui de comori 
nesfârşite. 

Eu, unul, s-ar cuveni, fără îndoială, să plec din Roma cu 
preţiosul cufăraş care i-a fost furat, da de mă veţi ajuta, 
rămân aici şi voi lucra pentru folosul nostru comun. 

Vampa şi Peppino primiră propunerea lui Benedict care, 
din vorbele lor, ajunse să afle că contele de Monte-Cristo 


era în Orient. 

Fiul lui Villefort avea aşadar de gând să dea în mâna 
justiţiei romane pe formidabilul Vampa şi aştepta o ocazie 
favorabilă de a-şi spori averea. El observase cu adâncă 
mirare că în loc să se ascundă, banditul se arăta în locurile 
publice, mai ales la teatru şi, foarte înţelept, cugetă că ori 
domnul Luigi Vampa avea o foarte mare încredere în sine 
ori că avea imensă încredere în agenţii poliţiei; plecând de 
la această a doua ipostază, care era cea mai probabilă, era 
foarte necesar ca să fi cât de rezervat spre a duce la sfârşit 
trădarea pregătită şi să nu lase pe domnul Luigi Vampa a 
mirosi primejdia care-l ameninţa. 

Benedict spiona toate mişcările şi toate gesturile lui 
Vampa, aşa încât peste trei patru seri petrecute la teatrul 
Argentina cu dânsul, putu să se convingă că Vampa nu era 
deloc nesimţitor la gingăşia domnişoarei Eugenia d'Armilly. 

Într-adevăr, Luigi Vampa se simţea viu impresionat de 
gestul mândru şi hotărât al tinerei actriţe: care impresie nu 
întârzie să se schimbe într-un simţământ care agita zi şi 
noapte inima banditului. 

Ars de energica flacără care făcea din caracterul său un 
factor de îndrăzneală şi de cutezanţă aventuroasă, el se 
hotări să posede, măcar numai un moment, pe femeia care 
de pe scena Argentinei îl captiva sau mai bine-zis îl domina. 

Un zâmbet de triumf se ivi pe buzele lui Benedict când citi 
în ochii lui Vampa puternica patimă care-l stăpânea. 

Atunci, el începu să-i spioneze mişcările cele mai mici, 
urmându-l pretutindeni pas cu pas până ce, peste câteva 
zile, îl văzu intrând într-o casă modestă, unde locuia baba 
care ajuta la metamorfozarea pretinsului tânăr moştenitor 
al familiei de Servieres. 

Benedict, dobândi informaţii mai precise asupra acestei 
femei şi pricepu, fără cea mai mică greutate obiectul 
vizitelor lui Luigi Vampa, şi, pregătindu-se de lucru, adoptă 
un plan a cărui executare fu obiectul statornic al 
cugetărilor lui. 


A doua zi, întâlnindu-se cu Luigi Vampa, Benedict îl duse 
într-o cârciumă puţin frecventată; acolo, se aşezară 
amândoi într-un colţ întunecat, ca oameni care aveau de 
vorbit despre lucruri care au nevoie de cel mai mare secret. 
Francezul, stând câtăva vreme gânditor, rupse în sfârşit 
tăcerea: 

— Ştii că am făcut aici o descoperire ciudată? Am 
recunoscut în Roma pe o franceză fugită din Paris cu tată- 
său, după ce jefuise pe un oarecare prinţ Cavalcanti cu care 
era să se mărite? 

— Şi ce-mi pasă mie de asta? Răspunse Luigi Vampa, 
punând cotul pe masă şi rezemându-şi faţa în mână ca un 
om foarte plictisit de ceea ce i se spune. 

— Dar nu ştii două împrejurări de foarte mare 
însemnătate în această afacere. Prinţul Cavalcanti era 
foarte bogat şi contele de Monte-Cristo se afla în mare 
prietenie cu acest prinţ, care acum stă foarte rău. 

— Adică a fost jefuit. 

— Da. 

— Şi ce-mi pasă mie dacă prinţul era foarte bogat şi dacă 
contele de Monte-Cristo era în mare prietenie cu dânsul? 

— Stai încet. Am să mă explic, urmă Benedict cu un aer 
serios. Înainte de toate prinţul era foarte bogat, pricepi că 
furtul a fost considerabil; al doilea, contele care era bun 
prieten cu dânsul, mi-a spus numele femeii care l-a jefuit, 
recomandându-mi s-o dau pe mâna justiţiei oriunde o voi 
găsi, pentru că a jurat să se dea averea prinţului, aşa de rău 
căzut. Ei bine, eu îţi spun că femeia aceasta se află în Roma 
cu tată-său şi în loc să alerg la justiţia tribunalelor ca s-o 
acuz, vin să-ţi propun dumitale o afacere frumoasă. 

— Cum se numeşte femeia? Întrebă Vampa, asupra căruia 
cele din urmă cuvinte ale lui Benedict făcuseră efect. 

— Ei! Numele ei, răspunse acesta cu sânge rece, nu e un 
nume nici obscur, nici plebeu. Aparține familiei Servieres 
după mama, familiei Danglars după tată, care Danglars este 
faimosul baron căruia d-ta, după sfatul contelui de Monte- 


Cristo, i-ai furat şase milioane. Se numeşte, în fine, Eugenia 
Danglars, cunoscută astăzi la Roma sub numele de Eugenia 
d'Armilly. 

La aceste cuvinte Luigi Vampa făcu o mişcare involuntară 
de mirare pe care în zadar încercă s-o ascundă sub o 
completă şi afectată imobilitate. Benedict, prefăcându-se că 
nu a luat seama la gestul lui Vampa, urmă cu cea mai mare 
linişte: 

— Şi femeia nu e alta decât frumoasa actriţă de la 
Argentina; acea Circe care adoarme şi amăgeşte cu 
purtarea ei poporul roman... Ei, ce zici? 

— Şi întru ce-l amăgeşte? Întrebă Luigi Vampa, cu un ton 
care destăinuia mare nerăbdare. 

— Oh! În nimic; vroiam să zic numai că văzând-o, nimeni n- 
ar crede-o capabilă de a fi plănuit acel jaf, pe care l-a 
efectuat cu atâta isteţime şi cu atâta hotărâre. 

Vampa rămase mut câtva timp. 

— Oh! Tată-său e un ticălos din cei mai răi, capabili şi gata 
să facă orice. L-am întâlnit alaltăieri într-o plimbare la villa 
de la Arquapendente, lângă care posedă o casă cu curte şi 
cu grădină. 

— Trăieşte în bună înţelegere cu fiică-sa? 

— Dar ce-ţi pasă de asta? Întrebă la rândul său Benedict. 

— Ei, asta-i, reluă banditul, silindu-se ca să zâmbească. Îmi 
propui o mică expediţie şi te miri de-ţi cer informaţii în 
această privinţă? 

— Aşadar accepţi? 

— Explică-mi mai întâi afacerea, şi-apoi vom vedea. 

— Ai nevoie de explicaţii, d-ta? Fie şi aşa; mă voi explica 
prin urmare categoric, cum doreşti. Doi tovarăşi trebuiesc 
să aibă încredere unul într-altul. Ştiu că ai putea să mă 
pierzi în cazul când ţi-ar veni ideea de-a spune contelui, 
stăpânul meu, cu ce puţină fidelitate eu îl servesc la Roma, 
dar ştiu că m-aş putea agăța de dumneata şi ţipa cât m-ar 
ţine gura:"Ecce homo!” şi sunt deci convins că nu vei 
încerca să mă pierzi, cum nici eu nu voi încerca să te pierd 


pe d-ta; planul meu făcut cu dibăcie ne va fi de folos la 
amândoi. 

Domnişoara Eugenia d'Armilly sau Danglars, care a jefuit 
pe prinţul Cavalcanti, cu care era să se mărite, trebuie să 
aibă astăzi în mână un capital destul de mare; în acest caz, 
se comite un mic atentat la libertatea domnişoarei Eugenia 
şi se propune să se răscumpere cu preţul pe care vom găsi 
de cuviinţă să-l cerem şi pe urmă ne vom face socotelile 
amândoi. 

— Oh! Eugenia d'Armilly! Exclamă nebuneşte Vampa, 
dând cu pumnul o teribilă lovitură în masă. 

— Ce ai? 

Întrebă Benedict. 

Întrebă Vampa. 

— Vrei să lucrezi de acord cu mine? 

— Negreşii. 

— Prea bine. Adă mâna, zise banditul, întinzând pe a sa şi 
mâine la ceasul acesta la Coloseu. 

— La Coloseu! Repetă Benedict strângând mâna lui 
Vampa. 

— Lângă a patra coloană a porticului intern. 

— Voi fi. 

— Singur? 

— Da; pe mâine. 

Benedict şi Vampa, care ieşeau din cârciumă, îşi mai 
schimbară o strângere de mână şi se depărtară cu paşi 
mari fiecare în altă parte. 

— Oh! Murmură Vampa văzând pe Benedict că dispare, 
cum ai trădat pe stăpânu-tău, mă vei trăda şi pe mine, 
îndată ce-ţi va veni la socoteală; deocamdată, tu fă-mi 
treburile şi-ţi voi da eu pe urmă răsplata trădătorilor. 

Şi acea ameninţare misterioasă a banditului roman era 
însoţită de un gest care ar fi făcut pe Benedict, dacă l-ar fi 
văzut cât era de teribil şi de hotărât, să tremure. 

Capitolul XVIII Coroana. 


Imaginaţia îndelungată a unei artiste înzestrată cu toate 
darurile geniului inspiraţiei, respinge toate ideile şi 
prejudecățile claselor aristocratice. 

De aceea, între Eugenia Danglars şi mamă-sa era un abis. 

Eugenia nu cunoscuse acea duioşie, acele continuie 
îngrijiri zilnice, din toate momentele, cu care o mamă 
drăgăstoasă îşi creşte şi-şi educă copiii; nu fusese, cu un 
cuvânt, obiectul acelor îngrijiri şi solicitudini pentru care o 
fiică rămâne faţă cu mamă-sa având o datorie mult mai 
sfântă chiar decât viaţa primită; pentru dânsa, din copilăria 
cea mai fragedă, doamna Danglarsera fiinţa care-i dase 
viaţa, şi-atâta tot. Cum ar fi fost aşadar subjugată de 
puterea tainică şi simpatică a glasului zis al sângelui? Cum 
ar fi putut-o arunca acea putere în braţele femeii, care în 
adâncul inimii nu încerca nimic altceva pentru dânsa de-cât 
o mare nepăsare? 

Eugenia, gândindu-se la trecut, în umbra căruia se 
pierdeau cele două fiinţe care-i dăduseră viaţa, urmând 
astfel numai un simplu instinct de reproducție, nu vedea 
într-însul decât pe femeia, pe prietena care o instruise, 
care-i ţinuse loc de mamă şi privea zâmbitoare şi plină de 
încredere în viitor orizontul luminos care i se deschidea 
înainte şi prin care parcă vedea de departe, în litere de foc, 
simpla dar sublima deviză: „Artă şi glorie”. 

Opt zile în urma convorbirii, pe care am arătat-o, dintre 
Vampa şi Benedict, într-o cârciumă puţin frecventată, cine 
ar fi văzut pe Eugenia d'Armilly ar fi putut observa la dânsa 
un aer cugetător care-i întuneca fruntea cu un nor de 
melancolie. 

Luiza deja de mai multe ori observase că, împotriva 
tuturor obiceiurilor sale, Eugenia voia să stea singură şi 
izolată. 

În momentul acela o lacrimă curgea pe obrajii actriţei, 
semn vădit că o întâmplare misterioasă intervenise în viaţa 
ei intimă şi Luiza încerca în zadar să usuce cu sărutări acele 
lacrimi care curgeau necontenit, ca şi cum ar fi vrut să 


spună prietenei generoase că pricina care le făcea să curgă 
nu putea fi distrusă de dezmierdările unei femei. 

Era una dintre acele seri în care Eugenia fugea de Luiza şi 
vroia să stea singură. Ea se aşezase, melancolică şi pe 
gânduri, în faţa ferestrei apartamentului său, uitându-se în 
aer, absorbită şi distrată, la razele cele din urmă ale 
soarelui care, puţin câte puţin, lăsând în urmă capitala lumii 
creştine, dispăreau şi parcă se reuneau toate pe cupola 
măreţei clădiri a Sfântului Petru; din când în când un oftat 
uşor îi umfla pieptul şi două lacrimi tremurau pe genele 
dese ale ochilor ei frumoşi, ca două picături de rouă pe 
corola unei flori; Luiza intrase în odaie, fără ca Eugenia s-o 
vadă şi de câtva timp o contempla cu mare nelinişte, 
pricepând după langoarea ei că ea nu greşea bănuind ceea 
ce bănuia de câtva timp. 

Înaintând aşadar către Eugenia, se rezemă uşurel de 
umărul ei şi-i puse o sărutare pe frunte, murmurând: 

— Draga mea...! 

— Luizo! Răspunse Eugenia, tresărind, în vreme ce 
lacrimile îi curgeau şiroaie. 

— În sfârşit, tu respiri în acest aer îmbătător al Italiei 
dulcea otravă a Corinei şi a lui Iasso, nu e aşa, draga mea 
prietenă? Începu Luiza. 

— Oh! Trebuie eu, oare, să am taine pentru tine, Luizo? 
Când mă conving că ceea ce încerc este un simplu efect al 
imaginaţiei. 

— Şi-ţi face rău, simţământul acesta care este numai un 
simplu efect al imaginaţiei?... Pentru că văd că dânsul e mai 
puternic decât voinţa ta şi că-ţi înnorează trista ta frunte, 
aşa de energică şi de însufleţită până dăună-zi. 

— Aşa e, Luizo; da, e mai puternic decât voinţa mea, mi-o 
biruieşte după cum şi eu am ştiut birui toate celelalte 
simţăminte care m-ar fi putut stăpâni. Oh! Îţi aduci aminte 
cum râdeam eu de acele nebune protestări de iubire ce 
planau, ca să zic aşa, înaintea mea şi a ta? Îţi aduci aminte 
cu ce zâmbet neîncrezător şi batjocoritor răspundeam la 


oftările care însoțeau privirile aţintite cu dragoste asupra 
noastră? Îţi aduci aminte de vremea aceea lipsită de griji şi 
gânduri, când sufletul meu se credea eliberat de tributul pe 
care toţi sunt osândiţi să-l plătească în lume? Ei bine, cu 
toate acestea şi eu sunt o biată femeie numai, ca toate 
celelalte... Încep să sufăr pentru că încep să iubesc. 

— Îţi respect durerea, draga mea, şi-ţi ofer o inimă 
prietenoasă pentru ca să-i încredinţezi gemetele şi 
tânguirile. 

— Primesc, Luizo, primesc şi-ţi mulţumesc, răspunse 
Eugenia, strângând-o de mână şi acoperindu-i-o de 
sărutări. Nu aveam curaj să-ţi mântuiesc simţământul care 
mă stăpâneşte; tu l-ai ghicit... Acum, ascultă-mă. 

Stătu un moment tăcută şi pe gânduri, parcă şi-ar fi 
adunat ideile, începu: 

— Îmi recomandaseşi să nu-mi opresc ochii pe nici un 
bărbat când eram pe scenă, ci să-mi alerg privirile peste 
orchestră şi peste parter, fără să încerc a deosebi nici o 
figură, ca şi cum toată acea mulţime s-ar fi aflat foarte 
departe de rampă. Ţi-am urmat sfatul, în faţa mea sta un 
public numeros şi nu-l vedeam decât nedesluşit, ca şi cum 
ar fi fost un nor negru din cei care trec pe sub picioare 
când eşti în vârful unui munte. Dar într-o seară, era acolo 
un bărbat, grămadă vie şi nedesluşită; pe fruntea lui 
străluceau inteligenţa şi frumuseţea; ochii lui aruncau 
flăcări care mă aprindeau, mă ardeau, mă înnebuneau. 
Când începură aplauzele, acel om stătea nemişcat dar ochii 
lui îmi repetau tot ce ziceau cele o mie de buze delirante ce 
mă rechemau pe scenă. Din seara aceea, figura lui mi s-a 
arătat necontenit înaintea ochilor, în acelaşi loc, cu aceiaşi 
expresie, cu aceleaşi flăcări în ochi, cu aceiaşi putere de 
dominare asupră-mi. Şi cine e dânsul? Cine e? Ce-mi pasă! 
Este bărbatul pe care-l iubesc, acela care-mi insuflă un 
simţământ adevărat şi adânc pe care niciodată nu voi izbuti 
să mi-l smulg din inimă. 


Fu un alt moment de tăcere, în care Eugenia-şi ascundea 
faţa în mâini şi suspină. 

Luiza se uită îngrijată la prietena sa şi buzele ei rosteau 
suav cuvântul: sărmana! 

— Şi nu-l cunoşti, Eugenio? 

— Ţi-am spus, nu-l cunosc. Ştiu numai atât că ele stăpân 
pe gândurile mele din momentul în care l-am văzut. Cine 
ştie dacă el nu mă urmăreşte de multă vreme, fără ca eu să- 
l fi observat. Ah! Luizo, Luizo! Eu care dispreţuiam cuvântul 
născocit de oameni ca să-şi boteze nebuniile, acest cuvânt 
„dragoste” care stă necontenit pe buzele tuturor bărbaţilor 
şi femeilor. Eu... Eu am acum pe buze şi inimă acest cuvânt 
şi simţământul pe care îl exprimă. Şi iată-mă fată vulgară ca 
toate celelalte fete de vârsta mea. 

— "Te înşeli, Eugenio! O fată de vârsta ta nu ar şti să simtă 
cum simţi tu! Patima aceasta adâncă născută şi dezvoltată 
în inima ta sub privirea înfocată a unui om, îţi va da o mai 
mare poezie, mai multe atracţii, pentru că te va ridica mai 
presus de tine însăţi, căci nu trebuie să socotim lucrurile 
aşa cum le socoteşte lumea toată. Adu-ţi aminte că numai 
faptul de-a lăsa pe un bărbat să observe dominarea ce el 
are asupra inimii unei femei, înainte ca femeia aceasta să-i 
cunoască bine firea, poate fi începutul a marii nenorociri. 

— Oh! El nu va şti niciodată tăria şi puterea simţământului 
pe care mi-l insuflă! Exclamă Eugenia cu mândrie. 

— Să dea Dumnezeu! Murmură Luiza. 

În acel moment, Aspasia le anunţă că venise o trăsură ca 
să le ducă la teatru. 

Eugenia îşi şterse ochii umezi încă de plâns, îşi puse şalul 
pe spate, cobori scara însoţită de Luiza şi se sui în trăsura, 
care plecă de îndată. 

Îndată ce puse piciorul pe scenă, Eugenia se duse spre 
cortina care o ascundea de ochii publicului; acolo stătu 
câtăva vreme, vrând parcă să-şi biruiască dorinţa care o 
împingea să examineze, dar dorinţa o birui şi ea înainta. 


O tremurătură uşoară agită corpul Eugeniei, pieptul i se 
umflă şi buzele i se deschiseră parcă ar fi vrut să dea 
drumul unui țipăt. 

— Este acolo, murmură tânăra şi frumoasa artistă. Este 
acolo şi domină parterul, gata să-şi arunce asupră-mi 
privirea lui puternică... 

Dar spune-mi, nu e curată nebunie? Urmă Eugenia, 
întorcându-se către Luiza. Să mă las a fi biruită de privirea 
unui bărbat pe care nu-l cunosc, pe care abia l-am văzut 
fără să-i fi auzit măcar glasul... 

Ah! Însă e într-adevăr frumos! Figura lui oacheşă, barba 
lui neagră ca pana corbului, dovedesc puterea lui; ochii lui 
mari reflectează inteligenţa şi exprimă totodată noblețea şi 
mândria caracterului lui. Uită-te la dânsul, Luizo, uită-te ce 
nobil şi ce frumos este! Cum se uită de rece şi dispreţuitor 
la cei de prin prejurul lui şi cum parcă ar fi la mii de leghe 
departe de locul unde se află. 

Luiza era să răspundă, dar şuierătura directorului, dând 
semnalul „afară de pe scenă”, nu-i dădu vreme să 
examineze bine pe acela pe care Eugenia îl zugrăvea cu 
atâta entuziasm. 

Cele două prietene se întoarseră în culise şi auziră cu 
oarecare emoție întâile sunete ale orchestrei care începea 
simfonia. 

Se da cea din urmă reprezentaţie a Semiramidei şi deci 
teatrul era plin, înţesat de privitori. Diletanţii nu voiau să 
piardă cea din urmă seară în care glasul şi gesturile celor 
două tinere d'Armilly păreau că fac să renască din pulberea 
veacurilor pe Semiramis şi pe Arsace, însufleţiţi de 
simţămintele care-i împingeau la crimă şi la dragoste. 

Eugenia cântă în seara aceea mult mai bine ca de obicei, 
dar privirea ei, mândră şi dispreţuitoare până atunci fără să 
răspundă, părea fixată pe cineva şi a-i spune că el era alesul 
inimii sale pasionate. 

În momentul când opera era pe sfârşite, o magnifică 
coroană, aruncată fără de veste de o mână nevăzută, 


despică aerul şi căzu la picioarele Eugeniei, care o ridică şi, 
după cum cere obiceiul, o sărută. 

Cortina se cobori în zgomotul aplauzelor frenetice şi ale 
strigătelor de bravo care încet, încet se stinseră, cu cât 
entuziasmul da loc comentariilor reci ale criticilor. 

Coroana primită de Eugenia şi pe care numele Luizei 
părea uitat, era mai bogată şi mai splendidă decât toate 
cele care i se dăduseră până atunci. 

— Într-adevăr, zise Luiza, examinând coroana fără cel mai 
mic semn de invidie, ci dimpotrivă cu plăcere, numai un 
prinţ poate să fi avut ideea de a-ţi oferi coroana aceea, unde 
aurul şi diamantele strălucesc din belşug. 

— Poate că e darul unei societăţi din cele care se formează 
cu acest scop, murmură Eugenia, a cărei închipuire era 
foarte departe de a admite o asemenea ipoteză, pentru că, 
îndată ce rămase singură, sărută cu furie panglicele şi 
florile, printre care căută, tremurându-i mâna, un obiect pe 
care-l bănuia ascuns acolo. 

Şi nu se amăgea; un răvaş mic se afla acolo şi Eugenia îl 
luă cu lăcomie şi se pregăti să-l citească. 

O roşeaţă uşoară-i acoperi obrajii şi braţele-i căzură în jos 
fără ca ea sa aibă putere şi îndrăzneală de-a ridica ochii pe 
amorosul bilet; dar dorinţa birui teama pudică a feţei şi... 

Iată cuprinsul răvaşului: „Domnişoară! Întâia dată când v- 
am văzut, am fost dominat şi fermecat, ca toţi cei care mă 
înconjurau şi înaintea cărora vă arătaţi, de energica 
expresie a privirii şi geniului dumneavoastră. Crezând că 
impresia pe care o încercam era aceiaşi ca cea simțită de 
toţi ceilalţi spectatori, am încercat să mi-o ascund” chiar de 
mine însumi şi s-o uit. Toate silinţele mele au fost în zadar. 

Imaginea dumneavoastră mă urmăreşte pretutindeni şi 
am văzut că inima mea este subjugată, simţământ născut de 
această imaginaţie fermecătoare. 

Acum nu trece un moment fără ca să nu cuget la 
dumneavoastră şi împing nebunia până a vă face o 


declaraţie, care nu este, ca cele mai multe din 
nenumăratele pe care le-aţi primit, dictată numai de buze. 

Domnişoară! În umbră şi în tăcere există un om care vă 
iubeşte din toată inima, care vă adoră şi care în schimbul 
unui singur cuvânt ieşit din gura dumneavoastră, ar primi o 
veşnicie de chinuri”. 

Capitolul XIX Tată şi fiică. 

A doua zi când cele două tinere d'Armilly sfârşiseră de 
studiat, Aspasia anunţă un nume care făcu pe Luiza să se 
îngălbenească pe dată şi ar fi făcut pe Eugenia să râdă, de 
n-ar fi fost absorbită de unicul ei simţământ. Acel nume era 
al baronului Danglars. 

Eugenia îşi aducea aminte în ce mod mamă-sa salutase 
debutul ei în cariera nouă de artistă şi se convinse deci că 
purtarea tatălui ei va fi cu desăvârşire alta şi lipsită de acea 
îngâmfare de rasă, care domina pe baroana Danglars, damă 
de Servieres, adică coborâtoare dintr-una din cele mai 
vechi şi mai nobile familii din Franţa, şi, de aceea, 
întorcându-se către Luiza, îi zise cu un zâmbet uşor pe 
buze: 

— Linişteşte-te, dragă prietenă; cunosc bine pe domnul 
baron Danglars; vizita lui îţi va fi mult mai plăcută decât a 
mamei, vei vedea. 

Şi făcu un semn Aspasiei care se grăbi să introducă în 
salon pe domnul baron Danglars. 

Baronul era îmbrăcat cu un costum sever şi elegant 
totodată, semn că treburile-i mergeau bine. Pe fizionomia 
lui grosolană, care exprima în cel mai mare grad ambiția 
unei inimi înjosite şi zgârcite, se citea o bucurie mare. 

— Fiica mea! Strigă el cu glas voios, însoţind acea 
exclamaţie cu un gest studiat şi plin de emfază. Ar fi de 
prisos să te mai întreb ce faci, căci văd că sănătatea şi 
fericirea fac pe figura ta un tablou vioi care întrece cu mult 
pe acelea ale vechilor secole ale lui Michelangelo şi Rafael. 

Eugenia schimbă cu Luiza o privire de înţelegere. 


— Chiar de aş fi rea, tată, îi răspunse Eugenia sărutându-i 
mâna, n-ai putea nimic observa în acest moment, fiindcă 
figura mea exprimă bucuria de-a te revedea. Apoi plăcerea 
pe care am simţit-o totdeauna în prietenia dragei mele 
Luiza şi studiul artei pe care o profesăm, totul îmi dă acest 
aer vioi pe care l-ai observat. 

— Dă-mi voie să-ţi prezint omagiile mele, domnişoară 
d'Armilly şi să te felicit pentru afecțiunea şi uimitoarea 
inteligenţă cu care ai educat spiritul interesantei dumitale 
eleve, reluă baronul, înclinându-se înaintea Luizei d'Armilly. 

— Poftim, stai jos, tată, se grăbi a-i zice Eugenia, arătându- 
i un fotoliu şi stând şi ea lângă Luiza. 

Fu un moment de tăcere de care baronul Danglars se 
folosi ca să-şi treacă mâinile prin păr şi să se uite jur- 
împrejur, parcă ar fi vrut să caute în vre-un colţ al salonului 
prezenţa de spirit pe care o pierduse. 

— Aşadar eşti mai de mult la Roma? Întrebă Eugenia cu un 
gest de nespusă curiozitate. 

— Da..., sunt aici de câtva timp. Totuşi trăiesc foarte 
retras... Din nenorocire am văzut ieri pe frumoasa 
Semiramis, de care aflasem că captiva atenţia şi admiraţia 
acestei capitale... 

— lartă-mă, tată, dar cred că ai văzut şi ai admirat şi pe 
prietena mea Luiza. 

— Oh! Se înţelege, negreşit! Dar sunt tată, Eugenio şi în 
inima mea nu mai avea loc alt simţământ afară decât acel 
pentru tine, cu toate că n-am putut să nu admir admirabilul 
şi incontestabilul talent şi geniul domnişoarei dAfmilly. 

Luiza înclină uşor din cap şi baronul, după ce se înclină şi 
dânsul urmă: 

— Şi deoarece ochii unui tată iubitor au darul vederii 
duble când e vorba de copiii lui, mi-a fost lesne să recunosc, 
sub diadema suverană a nobilei suverane a Asirienilor, pe 
fiica pe care am iubit-o totdeauna aşa de mult în adâncul 
inimii mele. Închipuieşte-ţi aşadar, ce bucurie am încercat 
Eugenio, văzând floarea societăţii romane aplaudând cu 


delir şi cu entuziasm geniul aşa de mare al unei... Fiice a 
mea. Ah! Lucrul acesta mi-a insuflat o mare mândrie! 

— Ce face mama? Întrebă fără de veste Eugenia şi 
totodată se sculă în sus parcă ar fi vrut să caute ceva pe 
masă şi a avea libertatea de-a observa efectul produs de 
întrebarea aceea asupra baronului. 

Eugenia luase seama că nici mamă-sa nu-i vorbise despre 
baron, nici el despre baroană şi presupunând că nu trăiau 
în bună înţelegere, vru să se asigure despre aceasta. 

— Baroana... Răspunse baronul, prefăcându-se a fi apucat 
de un mic acces de tuse care-l chinuia de multă vreme... În 
unele împrejurări... Baroana... Călătoreşte. 

— E o îndeletnicire plăcută, zise Luiza d'Armilly. 

— Şi n-ai vrut s-o însoţeşti? Întrebă Eugenia. 

— Eu ţin foarte mult acum la odihnă şi la linişte, draga 
mea fiică; sunt obosit şi nu-mi plac distracţiile, fiind însoţite 
de prea multe supărări! Ah! Adăugă el, tuşind mult nu prea 
am eu de ce mă lăuda cu călătoriile! 

— Nu mi-ai spus că te-ai retras la Roma? Întrebă Eugenia. 

— Da, răspunse baronul. Stau în cetăţuia de la 
Arguapendente unde posed o căsuţă pe care v-o pun chiar 
de acum la dispoziţie. 

— Îţi mulţumesc de o mie de ori, tată; dar nu mă pot folosi 
de gingaşa dumitale ofertă, fiindcă studiul continuă, ne 
obligă angajamentul nostru pe mine şi pe Luiza, ne 
împiedică. 

— Oh, dar nădăjduiesc urmă baronul că voi avea plăcerea 
unei vizite! Fie chiar şi scurtă... 

— 'Ţii mult? 

— Vezi bine că ţin! Exclamă baronul. O aştept cu cea mai 
mare nerăbdare, cu cel mai mare interes şi adaug că, ştiind 
plăcerea pe care mi-aţi face-o, sunt convins că n-aţi mai 
vrea să întârziaţi, dumneata şi amabila dumitale profesoară 
şi prietenă de-a vedea mica-mi proprietate, care din 
momentul acesta este mai mult a dumitale decât a mea, 
dragă Eugenia. 


— Eşti cât se poate de gentil. 

— 'Te asigur că nu vei mai găsi nesfârşitele condici şi 
registre şi foi de hârtie şi acele numere care te plictiseau 
aşa de mult în cabinetul meu de la Paris... M-am retras din 
comerţ. 

— Te felicit, zise Eugenia, pentru că numerele nu sunt 
câtuşi de puţin poetice. 

— Eu una le urăsc, adăugă Luiza. 

— Sunt convins, totuşi, că uneori vă sunt mai puţin 
antipatice, măcar atunci când vă primiţi onorariile lunare... 
Este ceva la care vă puteţi resemna. 

— Pentru dragostea cerului! Tată, să lăsăm numerele în 
pace... Mai înainte de toate sunt convinsă că impresarii sunt 
cei mai de treabă oameni... Pe urmă, ce fac zece ori 
doisprezece lei mai mult...? 

Baronul încruntă din sprâncene şi zise: 

— Totuşi, greşeala aceasta repetată de zece ori, face o 
sumă de o sută de lei şi încă de zece ori, face două sute şi 
tot aşa înmulţindu-se. 

— Puțin îmi pasă, răspunse Eugenia cu cea mai mare 
răceală, ca să dea baronului a înţelege că ea se află într-o 
poziţie bănească destul de bună. Spre a nu primi nimic de 
la dânsul şi a nu-l îndatora să-i ofere nimic. 

— Prea bine, fiica mea, respect părerile şi ideile tuturora. 
Şi acum, după o sărutare bună, nu-mi mai rămâne decât să- 
ţi spun unde-mi este locuinţa, pentru că sunt convins de 
delicateţea ta că tu nu vei voi să-mi procuri şi în curând, 
plăcerea vizitei tale. 

Şi pe când vorbea astfel, scoase din portofel o carte de 
vizită elegantă şi-o dădu Eugeniei. 

— Sper, domnişoara Luiza d'Armilly, că dumneata nu vei 
refuza să-ţi însoţeşti eleva, urmă el cu un zâmbet care avea 
pretenţia să fie amabil. 

— Oh! Noi nu ne despărţim niciodată, domnule baron, zise 
Luiza. 

— De minune. 


Baronul îşi luă ziua bună de la Eugenia, se înclină înaintea 
Luizei şi plecă foarte mulţumit că intrase în bunele graţii 
ale fiicei sale. 

— Ce zici, draga mea, zise aceasta Luizei, îndată ce 
baronul se retrase nu e aşa că este foarte amabil? 

— Nu prea înţeleg această schimbare. 

La Paris era mult mai zgârcit în cuvinte şi pe buzele lui nu 
s-au auzit niciodată exprimate cuvinte de duioşie ca aceasta 
de pildă: 

— Draga mea fiică! 

— Dar, la Paris îşi urma caracterul 

— Adică? 

— Era bancher. 

— Ei şi? 

— Un bancher n-are nici soţie, nici fiică, nici prieteni... Un 
bancher are numai cifre... 

Capitolul XX Bancherul retras din afaceri. 

Acum trebuie să explicăm în ce fel, din cea mai mare lipsă 
de bani, baronul Danglars ajunsese proprietarul unei vile 
mici în cetăţuia de la Acquapendente. Negreşit că cititorii 
sunt curioşi sa afle; şi suntem datori să le satisfacem 
curiozitatea. 

Îndată ce baronul Danglars ieşi din casa fiicei sale 
Eugenia, porni iute către piaţa Spaniei, pe care o străbătu, 
apoi o luă pe uliţa Frantina, trecu dincolo de palatul Fiano 
şi Ruspoli şi mergând tot înainte cu cea mai mare grabă 
ajunse în sfârşit în piaţa del Popolo, unde-şi aruncă ochii de 
jur-împrejur, ca să găsească o persoană cunoscută. 

După un moment el văzu venind spre dânsul un om. Acest 
om era Benedict. 

Baronul alergă la dânsul. 

— Drace, domnule baron, ai făcut o vizită foarte scurtă 
domnişoarei Eugenia! Credeam c-ar fi trebuit să pierzi mai 
multă vreme spre a-ţi îmbrăţişa fiica, pe care n-ai văzut-o 
de câţiva ani; nădăjduiesc totuşi că ţi-ai făcut datoria de 
tată bun. I-ai oferit cel puţin noua dumitale casă? 


— Mai este îndoială! 

— Cred că n-a primit. 

— Dimpotrivă. 

— Atunci, te felicit, domnule baron, fiindcă ar fi fost chiar 
păcat ca, între un tată şi o fiică aşa de vrednici unul de altul, 
să nu domnească cea mai desăvârşită armonie. Poftim, 
domnule baron, trăsura ne aşteaptă şi sunt grăbit să te aşez 
în noua dumitale poziţie şi să împlinesc astfel voinţa 
baroanei, nevasta dumitale. 

— Eşti prea de treabă, domnule, zise baronul, plecând cu 
dânsul. Ştiu să-ţi recunosc meritele; totuşi ai un mic defect, 
adică acela de a nu fi lămurit în cuvinte; frazele dumitale au 
totdeauna un înţeles puţin hotărât... Încât eu, pe credinţa 
mea, nu prea înţeleg rolul pe care-l joci pe lângă mine, 
acum. Eşti prea rezervat, dragă domnule Andrea 
Cavalcanti. 

— Şi dumneata semeni foarte mult cu butia Damaidelor, pe 
care norocul se însărcinează s-o umple în locul acestor 
doamne. 

— Nu te pricep nicidecum, zise baronul, căscând ochii 
mari. 

— Vreau să zic că norocul îţi este foarte favorabil şi nu te 
arăţi de-ajuns de mulţumit, răspunse Benedict. Erai sărac, 
aproape mizerabil în Roma, ducând o viaţă grea cu leafa 
mică de portar al unui teatru; capeţi o convorbire cu 
nevasta dumitale şi eşti aşa de nedibaci sau de nefericit 
încât nu-ţi ştii pleda cauza. 

— Domnule, te asigur că am făcut tot ce am putut! Strigă 
baronul, întrerupându-l. Dar a discuta cu baroana era o 
afacere foarte serioasă, ca şi cum aş fi apropiat lumânarea 
de nişte praf de puşcă; am crezut bine, fără să prea înţeleg 
tot ce mi se întâmpla, să fug şi să scap de explozie. 

— Fie, zise Benedict, urmând a umbla pe când vorbeau; să 
revenim la fapt. 

— Acum opt zile am venit iarăşi la d-ta; ţi-am explicat 
voinţa doamnei Danglars, într-aşa chip încât să te înştiinţez 


de noua dumitale stare şi după toate astea ai avut curajul 
să-mi spui că nu pricepi ce rol joc eu pe lângă d-ta? Zău, 
asta se cheamă să fii cam prea nerecunoscător, dragă 
domnule baron! 

Astfel vorbind, amândoi ajunseră lângă o trăsură aflată în 
colţul unei străzi din vecinătatea uneia din porţile oraşului. 
Benedict făcu un semn vizitiului, deschise uscioara. Pofti pe 
tovarăşul său să suie, pe urmă intră şi dânsul, aşezându-se 
cu un aer supărat lângă baron. 

Trăsura plecă iute de tot şi peste câteva minute ea mergea 
pe un drum care depărta pe călători de Roma. 

Cât ţinu drumul, baronul cufundat în adânci meditații şi 
ocupat cu diferite planuri, nu adresă nici un cuvânt lui 
Benedict, mut şi el ca o statuie de piatră, pentru că ţinând 
în mână firele urzelei intrigii sale calcula care-i putea fi 
rezultatul. 

— Ca să ajung la scop, îşi zicea el, îmi trebuie multă 
isteţime, mult vicleşug, multă prudenţă şi multă 
îndrăzneală: lucruri care nu-mi vor lipsi desigur şi Edmond 
Dantes nu-mi va scăpa. Are să moară, are să moară! 

Peste câteva ceasuri, trăsura în loc să urmeze drumul 
care-i putea duce în linie dreaptă la Acquapendente, o luă 
la stânga şi intră într-un drum râpos la dreapta căruia se 
ridicau ruinele unuia din faimoasele apeducte ce se aflau în 
mare număr în împrejurimile Romei. Pietrele pe care timpul 
le desfăcuse de pe acele grămezi enorme de granit se 
rostogoliseră deja şi împiedicau pe ici-colo calea. 

Trăsura merse încet şi baronul, uitându-se pe uscioara, 
putu vedea lucrurile care-l înconjurau; la o mică distanţă, 
zidurile albe şi goale ale unei clădiri mici, pe jumătate 
ruinată, care părea din toate părţile înconjurată de un zid, o 
grădină pe care ierburile şi muşchii creşteau în voie. 

Peste câteva minute, trăsura se opri lângă poarta grădinii 
şi Benedict cobori, urmat de baron. 

În orice alt moment baronul Danglars ar fi făcut caz de 
erudiţia sa spunând cărei şcoli aparţineau cele două statui 


ţepene pe piedestalul lor, lângă poartă; dar abia făcu câteva 
observaţii asupra neglijenţei cu care se lăsase iarba şi 
muşchii să crească pe acele capodopere, lucrate desigur de 
vreo daltă renumită. 

Intră, baroane, zise Benedict şi cruţă-mă de observaţiile 
dumitale asupra neglijenţei acestui loc rămas foarte multă 
vreme nelocuit. 

Pe urmă trecură toată aleea gradinei şi suiră scara de 
piatră cu treptele tapetate de muşchi; scara aceea ducea 
într-un fel de balcon cu două uşi de intrare. Acolo, baronul 
se opri un moment, măsurând toată întinderea grădinii; 
printre mărăcini şi ierburile dese ce creşteau în grădină se 
ridicau statuete de marmură de felurite mărimi într-o stare 
deplorabilă de stricăciune. Era şi un eleşteu, a cărui apă 
mocirloasă furnica de broaşte care, deşteptate de sunetul 
glasului, al paşilor baronului şi ai lui Benedict, săreau în 
toate părţile. Totul acolo era ruină şi tăcere. 

Benedict deschise uşa vestibulului şi arătă lui Danglars un 
salon al cărui pereţi erau acoperiţi de zugrăveli 
reprezentând fapte mitologice, cum căderea lui Fetonte, 
supliciului Prometeu, răpirea Europei, judecata lui Paris, 
etc. 

Mobilele salonului erau foarte vechi, totuşi nu se aflau în 
aceiaşi stare ca grădina, deşi erau acoperite de un strat 
gros de pulbere şi de pânze multe de păienjeni. La ferestre 
se aflau perdele de catifea decolorate de multă vreme. 

Dacă te uitai bine, bine, spectacolul acelui salon nu era 
tocmai consolator. 

Baronul observă fiecare lucru cu luare aminte, se apropie 
cu aer îngrijit de Benedict şi cuteză să-i întrerupă adânca 
meditaţie în care el se cufundase în faţa unui tablou. 

— lată, zise Benedict fără să răspundă baronului, iată aci 
reprezentat incoruptibilul tribunal care nu judecă faptele 
după oameni, ci pe oameni după fapte. Aici nu mai sunt nici 
prieteni, nici bani, ci numai legea şi în faţa ei cade coroana 
celui drept sau spada celui vinovat, chiar dacă vinovatul 


acesta ar fi fost puternic cât şi Dumnezeu! Şi scoase un 
scurt hohot de râs. 

— Ah! Urmă el, un tribunal ca acesta, nu poate exista 
decât în poveşti şi oamenii i-au dat locul cei se cădea, după 
ce au cunoscut cât sunt de mizerabili şi de neputincioşi de 
a-şi exercita dreptatea lor. 

— Oh! Oh! Domnule Andrea Calvacanti! Exclamă baronul, 
minunat de limbajul lui Benedict. Îmi pare că te ocupi adânc 
de studiul moral al oamenilor! 

— Studiez de toate, eu, domnule baron, pentru că, drumul 
meu în lume, este foarte anevoios şi am trebuinţă să ajung 
la capătul pelerinajului meu. Însă, să lăsăm reflecţiile 
acestea şi să venim la ceea ce ne interesează. Casa aceasta, 
de azi înainte, este a dumitale; iată şi actele de proprietate. 

Şi-i dădu o hârtie, pe care baronul Danglars o luă şi o citi 
cu lăcomie, făcând apoi, cu multă gingăşie, un gest de 
adânca mulţumire. 

Bancher la Paris, portar de teatru la Roma, se vedea acum 
proprietar funciar la Acgapendente, până să fie şi mai bine. 

Soarta se întorcea iarăşi favorabilă spre dânsul. 

Totuşi era ceva în chipul şi în purtarea lui Benedict care 
nu-i plăcea. 

Aşa cum e de adevărat că orice trandafir are ghimpi. 

Capitolul XXI Via Appia. 

Benedict, cu o dibăcie foarte iscusită, dădu cont baronului 
Danglars de purtarea baroanei într-un aşa mod încât el 
crezu tot ce i se spuse. 

Şi iată explicarea, sau mai bine povestea. 

Baroana, mâhnită de o întâmplare tristă, hotărâse să 
dispară de pe scena lumii; totuşi, văzându-şi bărbatul cu 
desăvârşire sărac, crezu bine să i se asigure oarecare 
neatârnare şi deci însărcina pe Benedict să-i dea actele 
care-l făceau stăpân pe mica vilă, la care doamna baroană 
adăugă un capital care, în mâinile speculatoare ale 
domnului Danglars, era să se schimbe într-un venit bun şi 
îndestulător pentru cheltuielile zilnice ale unui bancher 


retras din afaceri. Rămânea acum să-şi dea seama de 
relaţiile ce existau între Benedict şi baroana Danglars; dar 
baronul cunoştea prea bine capriciile interesantei sale 
jumătăţi şi puţin se gândea la rest, din moment ce găsise 
mijlocul de a-şi îmbunătăţi situaţia. Prin urmare nu întrebă 
pe tâlhar în privinţa asta, rezervându-şi a-i pune câteva 
întrebări asupra noii sale situaţii. 

Benedict satisfăcu pe cât putu mai bine pe baron, care 
rămase mulţumit de tot ce se întâmpla. Un singur lucru i se 
părea ciudat: de ce se dusese să caute o vilă aşa departe de 
Roma; dar ocupat de noile sale gânduri, nu luă atât de mult 
seama la acest lucru. 

Nu trecuse o săptămână de când era proprietarul vilei şi 
deja ea începuse a se schimba şi a dobândi oarecare 
farmec. Grădina fusese curăţită, mobilele scuturate de 
pulbere, focul se aprinsese prin căminuri şi doi servitori 
stau cu tot respectul cuvenit aşteptând ordinele noului 
proprietar al vilei. 

Benedict făcu vreo câteva vizite baronului, care-l primea 
nespus de bine. Într-una din vizitele acelea, el găsi pe 
domnul Danglars ocupat cu pregătirile casei şi fostul 
bancher crezu bine a-i face cunoscut că a doua zitrebuia să 
vină la el fiică-sa, Eugenia. 

Pentru aceea începu: 

— Ah! Domnule Andrea, nu ştiu dacă trebuie într-adevăr 
să-ţi cer favoarea soţiei dumitale... Aştept pe cineva mâine 
Şi... 

— Nu pot nicidecum dispune de ziua de mâine, răspunse 
Benedict; dar pot să-ţi dau un sfat care-ţi va fi mai de folos 
decât prezenţa mea. 

— Care? 

— Să pregăteşti o odaie şi un pat în care să poată sta, o 
noapte sau două, o doamnă. 

— O doamnă! Exclamă baronul înmărmurit. O doamnă! 
Dragul meu! Ce înseamnă aceasta? Pe sufletul meu, sunt 
zăpăcit... Cine e doamna aceea? 


— Oh! Fiica dumitale. 

— Ce zici? 

— Adevărul. 

— Dar eşti vrăjitor d-ta? 

— Ei, cine ştie! 

— Negreşit, din pricina acelui talisman, acelei mâini de 
cadavru? 

— Domnule, strigă Benedict cu un ton aşa de poruncitor 
încât îngheţă cuvintele pe buzele baronului: de ai putea 
pricepe o singură dată ce poate mâna de mort, ai tremura 
cugetând la misiunea teribilă şi misterioasă pe care ea 
trebuie s-o împlinească-şi pe care o va împlini. Domnule, 
dreptatea nu trebuie să fie o vorbă deşartă expusă la 
batjocura lumii! Legea nu trebuie să fie o vorbă goală pe 
care oamenii o repetă fără a o pricepe... Şi ca să arate acest 
adevăr, o putere absolută, o voinţă supremă şi 
atotputernică a scos din mormânt mâna de mort contra 
celei vii, mândru şi vanitos. 

Şi astfel vorbind, Benedict plecă repede din salon, lăsând 
pe baron foarte viu impresionat de schimbarea rapidă care 
părea să se fi făcut în sufletul omului aceluia. 

leşind din casa baronului, Benedict se sui pe calul cu care 
venise şi în mare grabă porni spre oraş; totuşi, în loc să 
intre pe barieră, urmă drumul râpos şi intră în celebra via 
Appia, oprindu-se tocmai în faţa circului lui Caracalla. 

Era noapte: luna descoperită inunda cu razele luminii sale 
palide şi nesigure acea groapă circulară imensă ce se 
deschidea la picioarele lui Benedict şi în care un poet ar 
vedea fără îndoială o nesfârşită procesiune de iezme albe 
care cu ţipătoarele gemete ale vântului repetă ororile pe 
care le aminteşte numele tiranului. 

Benedict nu luă însă de loc seama la acele vedenii şi n- 
avea altă idee decât aceea de-a desluşi în acea mare ruină 
umbra unui om cu care trebuia să se întâlnească. Într- 
adevăr, în curând se arătă acel om, înfăşurat într-o manta 


închisă şi urmat de alţi doi inşi, cărora le făcu un semn 
misterios. 

Cei doi se depărtară iute şi al treilea porni spre via Appia. 

Benedict făcu un pas spre dânsul zicându-i: 

— Peppino? 

— Excelenţă, răspunse omul oprindu-se locului şi uitându- 
se împrejur până ce zări pe Benedict. 

— Instrucţiunile ce ţi le-am dat? 

— S-au executati. 

— Ce face Luigi Vampa? 

— Cuprins de o patimă tainică care-l domină n-a mai venit 
e de opt zile în catacombele Sfântului Sebastian, unde ne 
aveam cartierul general. Camarazii noştri murmură contra 
părăsirii acesteia, temându-se ca să nu-i fi trădat căpetenia 
sau să nu fi fugit. 

Eu, care în lipsa lui Vampa comand banda, abia am opt 
oameni sub ordinele mele şi aceştia par şi ei foarte dispuşi 
să urmeze pilda celorlalţi, dacă Luigi Vampa nu vine mai 
curând. 

— Foarte bine, murmură Benedict; dar n-ai căutat să 
măreşti bănuielile sateliților tăi împotriva lui Luigi Vampa? 

— Să mă iertaţi, excelenţă. Am vorbit deja să împărţim. 
Dar casa e goală pentru că Luigi Vampa a luat tot cu sine... 

— Ce-ţi pasă ţie? 

— Aşa e, m-aţi asigurat, excelenţă, că eu nu voi avea 
nevoie de nimic. 

— Dar corabia? 

— Gata la primul semnal să plece. 

— Echipajul? 

— Sigur şi hotărât. Căpitanul. 

— Ah, excelenţă, răspunse Peppino oftând, îmi spusese-ţi 
că corabia nu trebuia să aibă decât un pilot ca să comande 
şi să conducă manevre? 

— Aşa e! Acum să executaţi întocmai ce-ţi voi spune. 
Peppino dădu din cap şi Benedict urmă: 


— Poimâine la ceasurile cinci dimineaţă să fii pe bord; 
yachtul, pe ancoră, mă va aştepta până la şase. Tu 
părăseşte catacombele şi sateliții să-şi caute o altă viaţă. 

— Oh! Excelenţă, întrerupse pe dată Peppino, de i-aţi 
cunoaşte... Poate i-aţi întrebuința şi dumneavoastră pentru 
că sunt oameni de inimă şi cuminţi. Vă asigur că e o ocazie 
foarte bună ca să-i atrageţi de partea dv. 

— Ce vrei să zici? Întrebă Benedict cu un aer foarte 
dispreţuitor. 

— Că ar trebui să vă coborâţi cu mine în catacombe, unde 
ei vă aşteaptă pentru că am îndrăznit să le făgăduiesc 
sprijinul şi ocrotirea dumneavoastră 

— E o nebunie! Am putea fi surprinşi. 

— Vedeţi, domnule, reluă Peppino arătându-i în părţi 
opuse două umbre ce se zăreau în depărtare printre 
monumentele de pe via Appia, sunt santinele care nu lasă 
pe nimeni să se apropie, chiar de ar încerca însuşi Luigi 
Vampa să se apropie. 

— Dar la ce-mi pot fi de folos oamenii tăi? 

— Ascultaţi-mă: sunt opt şi aceşti opt au fost aleşi de mine 
ca să echipeze yahtul. Patru dintre ei cunosc toate porturile 
Mediteranei, cum cunosc eu toate drumurile din Italia. Vor 
merge deci cu dumneavoastră ori unde veţi vroi şi când nu 
veţi mai avea trebuinţă de ei şi de mine, vom pleca în Marea 
Neagră, în Marea de Marmara şi în Arhipelag, unde se pot 
face treburi minunate. 

— Văd că eşti om cu minte, răspunse Benedict, după un 
moment de cugetare. Hai, mergi înainte, te urmez. 

Şi atunci, banditul roman plecă înaintea lui Benedict, 
pornind pe o potecă piezişă care ducea la o deschizătură 
făcută în teren şi la intrarea căreia sta o santinelă. 

Benedict, urmând pe bandit, cobori scara ce ducea sub o 
boltă foarte întunecoasă. 

În capătul unui coridor lung, lucea o torţă de răşină a 
cărei flacără roşcată, agitată de vânt, îşi mişca razele pe 
pereţii subpământeni. Benedict vedea mai multe firide 


făcute în zid şi care păreau destinate să primească 
coşciuguri. 

Coridorul da într-o sală spațioasă: pe un altar de granit 
era pusă o faclă, în faţa altarului se întindea o lespede de 
marmură neagră, care părea menită să servească de 
chenotaf cosciugelor răposaţilor depuşi acolo, dar care în 
momentul acela servea de masă unor indivizi, ale căror feţe, 
înroşite de reflexul flăcării şi de vin, purtau semnele unei 
vieţi desfrânate şi vinovate. 

Ei ţipau un cântec în cor, al cărui refren era Vendeta! 
Vendeta! Pe care-l repetau cu entuziasm. 

Peppino se opri şi zise zâmbind încet tovarăşului său: 

— Să-i lăsăm ca să sfârşească; jură să se răzbune pe Luigi 
Vampa. 

Înainta apoi în centrul vastei săli boltite şi scoțând de la 
brâu un pistol şi un pumnal, exclamă: 

— Sus, prieteni, în picioare! lată noua noastră căpetenie. 
Să-i pregătim o „forte-volta” ca să-i dovedim că între noi 
poate să se creadă în siguranţă. 

Bandiţii tăcură, se sculară în sus, se puseră pe două şiruri, 
unii în faţa celorlalţi şi ridicară braţele înarmate cu pistoale 
şi cu pumnale, făcând astfel o boltă înspre care Peppino 
duse pe Benedict. 

Benedict trecu îndrăzneţ pe sub bolta formidabilă formată 
de pistoalele şi de pumnalele ucigaşilor, ceremonie foarte 
cunoscută şi prin care se da a se înţelege căpeteniei că 
braţele acelea erau înarmate numai ca să-i apere viaţa. 

— Prietenilor, zise Benedict cu faţa întoarsă spre bandiți, 
deoarece voi vă încredeţi în mine, mă încred şi eu în voi. 

— Da, da, comandaţi, ne vom supune! Strigară în cor 
bandiții. 

— Luigi Vampa v-a trădat şi în curând veţi fi căutaţi aici de 
zbirii justiţiei, e nevoie deci ca să fugiţi de-aici. Peppino are 
deja instrucţiunile mele în privinţa aceasta, îl puteţi urma. 

— Oh! Dar răzbunarea? Zise unul dintre bandiți. Nu vom 
pleca de-aici fără să ne fi răzbunat pe Vampa. 


— N-aveţi grijă, răspunse Benedict. Vampa îşi va lua 
pedeapsa; sentinţa pe care aţi rostit-o împotrivă-i va fi 
executată de poliţia din Roma care acum se pregăteşte să 
prindă pe trădător. De-acum înainte voi veţi fi singura mea 
familie şi mă însărcinez eu să vă duc acolo unde vă cheamă 
folosul vostru. 

— Trăiască noua noastră căpetenie şi moarte lui Vampa! 
Strigă banda într-un delir frenetic. 

— Peppino, urmă Benedict, dă-mi o cupă plină! Să beau în 
sănătatea acestor viteji tovarăşi, în pieptul cărora bate o 
inimă şi există simţăminte mult mai nobile decât au o 
grămadă de oameni care umblă siguri şi la adăpost printre 
semenii lor. Şi tăcu. 

Peppino îi întinse o cupă plină şi toţi bandiții stătură gata 
să facă urări pentru formidabila lor alianţă. Fiul lui Villefort 
scoase un ura! Duse cupa la gură şi dădu pe gât conţinutul. 

Toţi îl imitară. 

După aceea, Benedict aruncă cupa care se făcu bucăţi de 
peretele grotei; şi el strigă: 

— Acesta să fie al vostru adio catacombelor sfântului 
Sebastian, Romei, Italiei. Un viitor de plăceri ne aşteaptă 
departe de aici. Vreţi aur? Veţi avea din belşug, fără milă. 
Înainte, înainte! Un Dumnezeu răzbunător mă cheamă pe 
țărmurile Orientului unde pregăteşte altaruri pentru 
jertfele unei răzbunări crude şi fără milă. 

Bandiţii aplaudară cu sălbatică voioşie cuvintele lui 
Benedict şi peste câteva minute catacombele sfântului 
Sebastian erau pustii. 

Facla, uitată pe altar, arse până la sfârşit cu o ultimă 
licărire, vie, repede şi momentană, parcă repeta şi ea tristul 
adio al bandiţilor, locului pe care ei aşa de multă vreme îl 
profanaseră. 

Benedict alergă la calul său rămas legat de un monument 
pe via Appia şi, sărind pe el, porni în galop spre Roma. 

— Mergi, mergi! Murmura Benedict dispărând printre 
lugubrele monumente, ca o umbră sinistră. Un diavol îmi 


călăuzeşte paşii, mă ajută, mă inspiră cu blestemata lui 
inteligenţă. 

Mâine voi avea tot aurul lui Luigi Vampa, preţul lacrimilor 
şi suferințelor tuturor victimelor lui; voi avea apoi şi 
răsplata făgăduită pentru capul banditului şi cu toţi banii 
aceştia voi lucra la o altă operă de suferinţă şi de lacrimi. 
Edmond Dantes, tristă jucărie a groaznicei tale patimi, a 
fioroasei tale răzbunări, mă voi arăta înainte-ţi, după ce te 
voi fi făcut să simţi durerile şi spasmurile cu care mâna ta a 
sfâşiat inima sărmanului meu tată! N-ai ştiut să ierţi? În 
deşert vei cere iertare! Ai avut îngâmfarea să te crezi 
puternic ca şi Dumnezeu? Vei vedea îngâmfarea ta 
zdrobindu-se în mâinile mele ca o sticlă într-ale unui copil. 

Edmond Dantes... Trăsnetul care sfâşie norii şi cade în 
spaţiu nu respectă cedrul mândru, ci mai violent îl 
izbeşte...! 

Peste puţin timp, era aproape de măreaţa clădire a lui 
Flaviu Vespasian. 

Se dădu jos de pe cal şi se văzu pe dată înconjurat de vreo 
şapte-opt oameni din aceia fără meserie, care furnică în 
Roma în vecinătatea bisericilor, teatrelor, monumentelor şi 
ruinelor şi al căror mijloc de existenţă este a repeta tuturor 
străinilor istoria originii, întemeierii, distribuirii acelor 
rămăşiţe ale antichităţii care formează cartea veacurilor. 

Unul din ciceronii aceia luă frâul calului, poate pentru că 
era începător numai în meseria de arătător al 
monumentelor; pe când tovarăşii înconjurau pe Benedict, 
zicându-i cu cea mai mare politeţă: 

— Excelenţă, noaptea e frumoasă; mă puteţi urma. 

— Pentru ce? 

— Ca să vedeţi! 

— Ce să văd? 

— Pe Madonna! Monumentul lui Flaviu, monumentul cel 
mai celebru din Italia şi din toată Europa, unde se puteau 
aduna optzeci de mii de spectatori! Veniţi şi vă voi arăta 


cuşca fiarelor şi vă voi explica pe larg toate măsurile ce s-au 
luat pentru ca dânsele să nu sară asupra spectatorilor. 

Benedict răspunse cu un gest de dispreţ suprem pentru 
supărăcioşii ciceroni şi, trecând prin mijlocul lor, intră în 
faimoasele ruine ca să caute pe Vampa, aşa cum, cu doi ani 
mai înainte intrase cam la acelaşi ceas, contele de Monte- 
Cristo căutând pe acelaşi om, la treisprezece februarie în 
ajunul primei zile a carnavalului din Roma, în care trebuia 
să se execute, în piaţa del Popolo, sentinţa de moarte rostită 
contra lui Andrei Rondolo, vinovat de omor săvârşit asupra 
respectabilei şi venerabilei persoane a lui don Cesare 
Torioni preot la sf. Ion Leteranul şi contra lui Peppino, zis 
Rocca Priori, acuzat de complicitate cu criminalul Luigi 
Vampa şi cu oamenii din banda lui; cel dintâi trebuind să fie 
ucis cu ghioaga şi al doilea decapitat. 

Cititorii desigur n-au uitat scena în care Franz d'Epinay, 
exaltat încă de amintirile magice ale peşterii lui Monte- 
Cristo, văzu, ascuns după o coloană, arătându-se un călător, 
suind scara pusă lângă aceea pe unde venise el în locul 
unde sta, oprindu-se pe platformă aproape imediat sub 
deschizătura rotundă, făcută în boltă şi pe unde se putea 
vedea cerul presărat de stele. 

Ciudată glumă a soartei! 

Un om care suferise mult, scăpat ca prin minune din 
temniţă, ajuns puternic prin bogății imense; un om al cărui 
tată fusese făcut să moară de foame, căruia i se răpise 
femeia adorată şi care, uzurpând prerogative dumnezeirii, 
se pusese mai presus de legi spre a îndeplini o răzbunare 
teribilă, neîndurată, da se întâlniră luigi Vampa într-acel 
Coloseu, spre a găsi mijlocul să scape de moarte pe un 
complice al acestuia, pe Peppino. 

Şi iată că, multă vreme în urmă, un hoţ, un plastograf, un 
fugit din ocnă, un ucigaş, se ridica şi el tot ca răzbunător al 
tatălui său, căzut victima celui dintâi şi cu ajutorul aceluiaşi 
Peppino, dator contelui de Monte-Cristo şi lui Vampa viaţa, 
dar făcut ingrat şi sperjur de Benedict, vine în acelaşi loc, 


căutând pe acelaşi om, cu scop de a-l pierde, nu însă ca să 
răzbune societatea, ci pentru că acea pierdere intră în 
socotelile lui, face parte din misiunea lui de sânge. 

Şi, într-adevăr, te apucă groaza în faţa şirului de crime ale 
fiului lui Villefort. 

Geniul răului îl inspiră; Satan îl călăuzeşte: totdeauna 
crima pedepsită prin crimă. 

Cel puţin virtutea nenorocită şi prigonită găsea un sprijin 
în Edmond Dantes, un apărător puternic şi energic, care 
răspândea binefacerile cu amândouă mâinile şi care, dacă 
făcea să curgă lacrimi de durere şi de disperare, făcea să 
curgă şi lacrimi de recunoştinţă. Greşeala lui imensă era 
aceea de a se fi constituit singur judecător în afacerile lui, 
fără să cugete că greu lucru e să poţi rămâne drept atunci 
când mânia te ameţeşte şi ura te orbeşte. Uneori, însă, el 
auzea glasul lui Dumnezeu, pe al cărui nume îl cinstea. 

Era un înger căzut, da; dar un înger care-şi aducea aminte 
de ceruri. 

Dar de Benedict ce să zicem? Decât că era un diavol 
produs şi aruncat pe lume din infern şi asupra căruia 
niciodată nu se reflectase o rază din cer! 

Conştiinţa lui Benedict va rămâne totdeauna aceea a unui 
criminal care nu cugetă la nimic bun? 

Nu se va folosi el de imensa putere pe care şi-a însuşit-o 
decât pentru rău şi nu va face nici un bine? Cine poate citi 
în tainele Providenţei? 

Capitolul XXII Coloseul. 

Celebrul amfiteatru, care deja servea de petrecere fiilor 
lui Romul, pare să derive cu numele de la o statuie colosală 
ridicată de Nerone la poalele monumentului; imensa clădire 
care arăta toată mândria vechilor romani, a avut pe rând 
trei numiri; piaţa lui Flavian, circul Roman, circul Fiarelor. 

Acest nume ţinu puţin şi se întrebuința apoi numai acela 
de Coloseu. 

Benedict dispăru pe scara ce ducea în resturile Tribunei 
împărăteşti şi de acolo-şi roti ochii prin vastul teatru, parcă 


ochii lui ar fi putut despica întunericul nopţii. 

În locurile unde n-ajungeau razele lunii, licăreau câteva 
torţe în centrul unor grupe de oameni, cărora ciceronele le 
explica structura măreţei clădiri. 

Fiul lui Villefort, ferindu-se de a se întâlni cu ei, merse în 
mijlocul ruinelor spre partea numită circul Fiarelor care era 
pustie; dar auzind nişte paşi se opri şi se ascunse în umbra 
unei uriaşe coloane din cele care ţin cornişa porticelor. În 
curând, un om înfăşurat într-o manta neagră, se arătă 
înaintea ochilor lui Benedict, luminat de o rază tristă şi 
melodioasă a lunii. Omul acela ţinea ochii aţintiţi pe flacăra 
roşiatică a uneia din torţele ciceronilor, care strălucea la o 
mică distanţă. 

— Ea este! Murmură necunoscutul, care cu ochii tulburaţi 
urmărea mişcările flăcării. Ea este! Acea femeie pe care n-o 
pot uita un singur moment. Sărmanul de mine! Dus de 
durerea ce mă stăpâneşte şi mă omoară, la ce voi izbuti? 
Oh! Eugenio d'Armilly, vei fi a mea? 

— Vampa este, îşi zise Benedict, în momentul când 
banditul uitându-se jur împrejur se expuse razelor luminii 
în direcţia în care sta ascuns ucigaşul parizian. 

Lumina torţei care scânteia în partea aceea a ruinelor 
începu să se apropie de circul Fiarelor şi Vampa se înfiora 
fără voie. Mergând spre coloana după care sta Benedict. 

În momentul acela apărură la intrarea circului două femei, 
precedate de neobositul cicerone, care întinse braţul în 
care ţinea torţa, a cărei lumină agitată goni puţin 
întunericul în adâncimea circului, unde cele două femei îşi 
aruncară privirile curioase. 

— Vedeţi, zise ciceronele, aci e circul Fiarelor: în care ele 
scoteau urlete de furie şi de foame, înainte de a a fi duse în 
arenă, de unde erau luate apoi sătule de măcel, cu gura 
plină de sânge, cu ochii înfocaţi. Mai departe, urmă 
ciceronele, arătând un loc luminat de lună, era poarta pe 
unde intrau osândiţii ca să nu mai iasă înapoi. 


Aci era tribuna împăraţilor, de unde ei contemplau furia 
fiarelor şi ascultau cu dispreţ rugăminţile creştinilor şi ale 
sclavilor osândiţi la acele jocuri barbare şi sângeroase. 

Ciceronele tăcu, ţinându-şi în sus braţul cu torţa, pe când 
ele rezemate una de braţul celeilalte, se lăsau în voia 
senzaţiilor pe care le produceau asupra lor locul, scena şi 
explicaţiile călăuzei. 

— Luizo, zise cea mai tânără am mare poftă să mă cobor 
jos în fund, unde atâtea victime au tremurat în chinurile 
agoniei sub ghearele formidabilelor fiare din Africa şi din 
Asia; vreau să cuget acolo, pe arena aceea udată cu sângele 
şi cu lacrimile atâtor mii de femei care-şi strânseseră la 
piept pentru cea din urmă oară, o fiică, o prietenă, căutând 
să le apere de dinţii monştrilor. Vino, Luizo; vino, dragă. 

Ciceronele aruncă o privire întrebătoare şi inteligentă 
asupra celor două femei şi rămase nemişcat aşteptând ca să 
i se facă semn pentru a le însoţi; dar semnul acesta nu-i 
veni din partea prietenilor, şi, obişnuit cu capriciile 
vizitatorilor, el se mulţumi a lumina cu torţa treptele scării; 
pe urmă se aşeză jos, îşi rezemă torţa de o piatră aşteptând 
cu o eroică răbdare ca ele să se întoarcă, sucind în mâna 
dreaptă nişte mătănii şi ţinând în stânga o ţigară, pe care o 
fuma cu cea mai adâncă mulţumire. 

Eugenia Danglars şi Luiza d'Armilly ajunseră în Circ, a 
cărui întindere cea dintâi o măsură cu o privire energică, pe 
când cea de a doua sta mulţumită să rotească jur-împrejur 
privirea sfioasă şi repede pe care o avea când nu era pe 
scenă. 

— Te temi, dragă prietenă? Îi zise Eugenia şi de ce? Nu te 
gândeşti că suntem singure? Amintirile triste ce 
redeşteaptă acest loc, îţi fac rău? N-am făcut bine, 
recunosc, să-ţi propun vizita aceasta fără de veste la 
Coloseu; te credeam mai puţin sfioasă şi lesne de speriat. 
Oh! Cine şi-ar fi închipuit că umbra nopţii, un bolovan de 
granit te-ar fi putut tulbura aşa de mult, pe câtă vreme eu 
sunt aşa de bucuroasă în mijlocul ruinelor acestora. 


Tăcerea augustă şi solemnă, umbrele solemne aruncate de 
uriaşele coloane ale clădirii acesteia, pe care veacurile au 
contemplat-o totdeauna cu admiraţie, amintirile pe care le 
evocă fiecare piatră, arena aceasta... Totul este în armonie 
cu spiritul meu!... Oh! Luizo, dacă tu ai fi iubit o singură 
dată cum iubesc eu, de ţi-ai fi concentrat o singură dată 
cugetele toate asupra unei singure fiinţe, parte integrală 
din noi înşine... Oh! Atunci ţi-ar plăcea umbra, tăcerea, 
singurătatea şi izolarea! 

Vampa asculta cu lăcomie cuvintele Eugeniei! Benedict 
auzea desluşit bătaia violentă şi grăbită a inimii banditului 
roman pentru, că, după cum am spus, coloana după care el 
se ascunsese era aceeaşi de care sta rezemat celebrul 
bandit. 

— Eugenio, zise Luiza pricep simţămintele pe care ţi le 
insuflă această tăcere, această umbră şi această 
singurătate, în care spiritul tău, liber de orice altă imagine, 
contemplă numai pe aceea care-l ocupă fără încetare; dar 
eu, care sunt sub impresia simţământului care-mi domină 
şi-mi absoarbe toate gândurile, eu, care n-am energia şi 
tăria caracterului tău, tremur la cea mai uşoară vibraţie. 
Fiecare piatră îmi face frică şi de după fiecare văd ieşind o 
figură lugubră care ne aruncă priviri sinistre şi fioroase 
tocmai ca acele ale fiarelor. Ce vrei? Sunt fricoasă, sunt 
slabă... Sunt ca toate femeile; într-un singur lucru mă 
deosebesc de toate celelalte: n-am nici o dragoste. 

Eugenia, fără să mai asculte pe prietena ei, înainta 
melancolică şi gânditoare în circ. Luiza se văzu nevoită s-o 
urmeze. 

— Eugenio! Eugenio! Strigă deodată Luiza, strigând pe 
prietena ei. 

— Te nelinişteşte vre-o iluzie, dragă? Întrebă Eugenia. 

— Oh! Nu, nu, nu e o iluzie! Răspunse Luiza, după o mică 
pauză şi făcând o sforţare spre a vorbi. 

— Mâna ţi-e rece, murmură Eugenia. i-e frică? 

— Aş vrea să nu-mi fie frică, dar nu mă pot stăpâni. 


— Spune-mi, ce-ţi pricinuieşte atâta spaimă? 

— Uită-te, zise Luiza arătând cu mâna una din coloane. 
Acolo este un om. 

— Unde? 

— Colo, la coloana a patra, numărând de la stânga 
porticului. 

— Nu-l văd, răspunse Eugenia urmând cu ochii direcţia 
indicată de Luiza. 

— Se va fi ascuns, fără îndoială; dar nu m-am amăgit, fi 
sigură. Am văzut acolo un om. 

— Ei, altă închipuire; era umbra coloanei; mă prind că ţi-a 
părut uriaş. 

— Eugenio, Eugenio, hai de aici. 

Luiza strânse iarăşi de braţ pe Eugenia, se întoarse în 
partea scării ca să plece dar se dădu pe dată înapoi, 
scoțând un țipăt de spaimă. 

— Oh! Doamne! Murmură Eugenia. Luigi Vampa sta în faţa 
celor două actriţe. 

Neclintit ca o statuie, banditul nu-şi ridica un singur 
moment ochii înfocaţi de pe figura Eugeniei şi privirea lui 
parcă spunea mai mult decât nu îndrăznea să spună buzele. 

Totuşi, situaţia făcea de neapărată trebuinţă câteva 
cuvinte, pentru că Luigi Vampa închidea drumul celor două 
prietene. El îşi descoperi capul, îşi lăsă mantaua să-i cadă şi 
zise: 

— Domnişoară, v-am spus că în umbra şi în tăcerea nopţii 
există un om care ar plăti numai o singură vorbă a 
dumneavoastră cu o veşnicie de chinuri? Căutând umbra şi 
tăcerea nopţii, m-aţi întâlnit. Acum vorbiţi. 

Spaima pricinuise Luizei dArmilly un leşin uşor, cum se 
întâmplă persoanelor nervoase şi biata femeie, rezemată de 
o bucată de granit, cu faţa ascunsă în mâini nu vedea şi n- 
auzea pe bandit. Dar îl vedea şi-l auzea Eugenia, 
neînspăimântată, ci cu un simţământ nespus de teamă şi de 
plăcere totodată, pentru că în omul din Coloseu 


recunoscuse pe misteriosul spectator de la teatrul 
Argentina. 

— Domnule! Murmură ea, mă folosesc de această 
împrejurare neaşteptată spre a vă mulţumi de frumosul dar 
cu care ne-aţi onorat la ultima reprezentaţie a Semiramidei. 
Oricine aţi fi dumneavoastră credeţi în adânca mea 
recunoştinţă. 

— Şi nimic mai mult? Întrebă Vampa cu glas surd. 

— E tot ce trebuie să vă spun. 

Eugenia făcu un pas înapoi ca să readucă pe Luiza în fire; 
dar banditul făcu un pas înainte şi îngenunchind fără de 
veste, o apucă de mână. 

— Domnişoară, domnişoară! Oh! Dumneavoastră simţiţi 
foarte mult adâncul simţământ pe care mi-l insuflaţi! 

— Uitaţi-l, murmură Eugenia, vrând să-şi depărteze 
mâinile de buzele înfocate ale lui Vampa, dar n-avu curaj să 
facă această jertfă. 

— Ar fi cu putinţă? Urmă Vampa. Cunoaşte-ţi 
dumneavoastră toată tăria cuvântului pe care l-aţi rostit? 
Să vă uit? Oh! Nu, nu, nu pot. 

— Sculaţi-vă, plecaţi, zise Eugenia, pentru că această 
impulsie momentană a simţămintelor ce ziceţi că vă insuflu, 
ar putea fi socotită drept nebunie dacă ar continua mai 
mult. 

— Măcar un singur cuvânt de speranţă! 

— Vă credeţi în drept a-l cere? Întrebă Eugenia. 

— Vă rog în genunchi. 

— Domnule, aventura aceasta ar sta foarte bine într-un 
roman... Sper că în mintea dumneavoastră această întâlnire 
nu va lăsa o urmă mai adâncă decât nu lasă fulgerul în nori; 
că va rămâne îngropată în umbrele şi în ruinele ce ne 
înconjoară, şi-unde fără îndoială au mai răsunat deja de mii 
de ori cuvinte ca al dumneavoastră şi care nu se mai 
repetau afară de aici. Mâine veţi râde singur de dV. Dar de 
mine, nu. 


— Ah! Vă înţeleg, zise Vampa cu un zâmbet plin de 
amărăciune. Nu m-aţi putea crede, decât dacă timpul vă va 
convinge de sinceritatea cuvintelor mele. 

— Aşa este, răspunse Eugenia. Vedeţi bine că nici nu vă 
cunoaştem măcar. 

Cu toate acestea, Vampa, faimosul bandit care de atâţia 
ani jefuia împrejurimile Romei, Vampa misteriosul bandit 
ocrotit de autorităţile civile, acest om de o mare inteligenţă, 
crezu orbeşte că planurile lui erau combinate într-aşa chip 
încât să-i satisfacă toate dorinţele, pe când Benedict era să 
piară omorât de bandiții lui îndată ce va scoate din gură 
falsul cuvânt de ordine pe care i-l dăduse el. 

Vampa era cu desăvârşire ameţit de delirul simţământului 
ce-l stăpânea; sângele lui, înfierbântat, îi întuneca dreapta 
judecată; ochii lui înfocaţi, rătăciţi, nu mai vedeau aşa de 
bine ca altădată oamenii şi lucrurile. Acel delir al banditului 
semăna cu delirul care precede moartea, delir care încet, 
încet se stinge şi lasă pe om într-o zăpăceală fatală, fără 
durere, fără suferinţă şi în care se face despărţirea veşnică 
a sufletului şi a corpului. 

Benedict, dimpotrivă, liber de orice simţământ care să-l 
orbească, combina cu sânge rece şi calcula cu mintea 
limpede până la ce punct trebuia să înainteze ca să nu cadă 
din Scila în Caribda, adică fără să păţească ceva de la 
Vampa ori să se compromită în faţa justiţiei. 

Dintr-una din acele primejdii scăpase; Vampa, sigur că 
oamenii săi îl vor ucide când se va înfăţişa la intrarea 
catacombelor, nu se mai gândi la Benedict, care probabil 
vizitase pe intendentul poliţiei şi nu avea la ce să se teamă 
din partea lui. 

Vampa ieşi din Coloseu cam la o jumătate de ceas în urma 
actriţelor şi, înfăşurându-se bine în manta, se duse la 
hotelul Londrei şi al Globului cum într-un mod sau în 
celălalt, se numea hotelul din via del Corso. 

Merse la Pastrini, care-l primi tainic în micul său birou. 


— Ah! Domnule Luigi! Strigă el. Este o bucată de vreme de 
când nu mai am onoarea şi plăcerea să te văd. Cu ce te pot 
servi? 

— Să-mi găseşti o trăsură cu tot ce trebuie, adică cu un 
vizitiu cu minte. 

— Prea bine. Lucrul e lesne. Dacă vrei, pot să-ţi dau pe cea 
care a dus acum câţiva ani pe francezul cu milioanele 
primite la casa Thompson şi French. 

— Foarte bine. 

— Când îţi trebuie? 

— Chiar acum. 

— Ah! Te grăbeşti. 

— Repede repetă Vampa cu ton poruncitor. 

— "Totuşi ai să-mi acorzi două-trei minute ca să-ţi spun 
două vorbe despre nişte afaceri de cea mai mare 
importanţă 

— Hai, spune. 

— Înainte de toate, zise Pastrini aghiotantul dumitale nu |- 
am mai văzut pe aici. 

— Dacă ar fi părăsit un singur moment cartierul nostru 
general, nu şi-ar fi făcut datoria şi mi-ar fi călcat porunca, 
răspunse Vampa supărat. 

— Şi deoarece Peppino n-a venit pe aici, am primit de la un 
agent particular al casei Thompson şi French, o informaţie 
foarte importantă pentru d-ta. Ştii că ei se interesează mult 
de d-ta. 

— Cred şi eu! Exclamă Vampa. De câte ori nu le-am readus 
în casă, pentru un câştig mic capitalurile pe care creditorii 
li le ceruseră! Casa Thompson şi French n-a pierdut 
niciodată cu mine. 

— Nu zic ba. Şi de aceea, ei se îngrijesc mult de siguranţa 
dumitale. Agentul particular de care este vorba a venit ieri 
să-l caute pe Peppino ca să-i spună că un necunoscut, din 
Franţa de loc, s-a dus la intendentul poliţiei spre a primi 
răsplata ce se dă celui care te va prinde. 


— Ah! Omul acela se crede deja stăpân pe mine? Întrebă 
Vampa, fără să pară cât de puţin tulburat. 

— Speră poate să te prindă, pentru că a cerut ajutorul 
forţei armate, făgăduind să o conducă el însuşi împotriva 
dumitale. 

— Unde? 

— E taina trădătorului. 

— Dar numele lui? 

— Şi aceasta e o taină între dânsul şi poliţie. 

— Şi când se va face prinderea mea? 

— Încurând, domnule Luigi; aşadar fereşte-te, gândeşte-te 
că capul este un capital pe care nu-l putem pierde uşor ca 
un pumn de gologani. 

Vampa scoase un râs ascuţit, al cărui înţeles Pastrini îl 
pricepu. 

— Ah! Trădătorul a luat deja banii pentru prinderea mea! 
Exclamă Vampa. Ei, Pastrini, ţi-am spus că-mi trebuie o 
trăsură şi un vizitiu priceput. 

— Dar părerea mea? Întrebă Pastrini uimit. 

— Nu face nici o para. 

— Cum? 

— Pastrini, Pastrini! Eşti curios... Şi faci rău, pentru că eu 
nu pot să sufăr oamenii curioşi. 

Pastrini murmură o scuză şi ieşi repede din birou, unde 
banditul aşteptă să-i sosească trăsura. 

Peste o jumătate de ceas, Vampa ieşi din hotelul Londrei, 
sări într-o trăsură cu doi cai admirabili, pe când Pastrini, 
apropiindu-se de vizitiu, îi zicea cu un aer misterios: 

— Afară de barieră să mergi încet. Excelenţa sa îţi va 
spune restul. 

Vizitiul biciui caii şi trăsura plecă de-a lungul viei del 
Corso. 

Era nouă şi jumătate seara. La zece trăsura ieşise din 
Roma şi era într-o răspântie; vizitiul se opri şi aşteptă 
ordinele călătorului. Vampa scoase capul pe uscioară şi zise: 

— La Acguapendente! 


Pe când Luigi Vampa înainta înspre cetăţuie, baronul 
urmat de un servitor cu un candelabru în mână, trecuse în 
revistă noua lui proprietate de la etajul întâi până la cel mai 
de sus. Pusese să se curețe toată casa, nădăjduind să 
primească a doua zi vizita d-şoarei Eugenia şi a prietenei 
sale d'Armilly. Şi prin urmare el nu pierdea din ochi munca 
servitorilor, nearătându-se tocmai mulţumit. 

— Ei, zise el intrând în salon şi stând pe un fotoliu enorm 
de lemn aurit, mobilă foarte veche, dar bine păstrată, 
ordinele mele s-au executat, dar foarte rău. 

— Am făcut ce am putut, excelenţă, răspunse servitorul. 
Dar oricât de curățate şi de scuturate, mobilele acestea 
rămân tot vechi. Dacă aţi vrea să le schimbaţi, casa ar fi 
frumoasă. 

— Ce? Ce? Să schimb mobile aşa de vechi... Dar bine, 
nerodule, numai asta n-aş face. Ştii tu că tocmai pentru că 
sunt vechi sunt mai preţioase. Ai tu idee ce reprezintă ele? 

Servitorul se închină în tăcere, ruşinat. Baronul urmă: 

— Mai bine ar fi să-ţi vezi de treabă şi să nu te amesteci în 
asemenea lucruri, îţi spusesem să-mi găseşti o femeie în 
vârstă care, să servească de servitoare fiicei mele puţinele 
zile cât va vrea să stea aici. 

— Am găsit, excelenţă, una. E o femeie de aici, o cunosc de 
mult. A şi venit. 

— Prea bine. Dacă nu te pricepi la mobile, cel puţin ţii 
minte ordinele ce ţi se dau. 

— Fac tot ce pot, excelenţă. 

— la candelabrul, vreau să merg la masă ca să cinez. 
Haidem. 

Baronul, precedat de servitor care îi lumina, trecu printr- 
un coridor mic şi intră în sala de mâncare, unde un alt 
servitor îl aştepta lângă un dulap-bufet. 

Baronul se aşeză la masă în faţa micului tacâm şi roti jur- 
împrejur o privire mulţumită, însoţită de un oftat. 

— Ei, Danglars! Îşi zicea el. Eşti singur, dar eşti bine 
deocamdată şi starea ta se va mai putea îmbunătăţi. 


Trebuie să spun drept; e în lume ceva care mă ocroteşte şi 
care mi-a făcut până acum mari servicii. 

Am crezut până acum că acel ceva era nevastă-mea, care 
mă răsplătea astfel de hapurile amare pe care mă făcea să 
le înghit, dar acum mi-a trecut ideea aceasta şi mai încep să 
cred... 

Sunetul clopoţelului de la poarta grădinii, întrerupse scurt 
monologul baronului Danglars. Servitorii făcură o mişcare 
dar se opriră uitându-se nehotărâţi la ilustrul bancher 
retras din afaceri. 

Până când el n-a avut timp să deschidă gura, sunetul se 
repetă cu atâta violenţă încât crezură că clopoţelul era să 
se spargă în bucăţi. 

— Ce este? Striga baronul, sculându-se şi reaşezându-se 
cu o mişcare repede. 

— Sună cineva, răspunseră servitorii. 

— Da, repetă baronul. Clopoţelul încă nu s-a spart, aud că 
mai sună o dată şi fără multe ceremonii. Da, alergaţi, 
netrebnicilor, urmă bancherul căruia îi venise parcă o 
subită inspiraţie. Văd bine că mâine va trebui să vă dau pe 
toţi afară şi să mătur casa de-aşa oameni de nimic. Negreşit 
trebuie să fie domnişoara Danglars, fiica mea, care se va fi 
folosit de frumuseţea nopţii pentru a veni să se deştepte 
mâine dimineaţă în casa mea. Hai, aduceţi încă două 
tacâmuri, aprindeţi toate lumânările din candelabre, daţi 
scaune. Ah! Am să-i arăt că inima unui tată e totdeauna 
gata pentru fiica lui. 

Baronul se plimba agitat prin sufragerie, supraveghind 
modul cum servitorii îi execută ordinele. 

Auzi, în timpul acesta, scârţâitul porţii grădinii şi intrând o 
trăsură care se opri la scara ce da în salonul cu tablourile 
mitologice zugrăvite pe pereţi. Danglars făcu vreo câţiva 
paşi spre uşă, dar fu întâmpinat de un servitor care 
revenea. 

— Aşadar? 


— Excelenţă, e un domn care-mi spune că e intim cu 
dumneavoastră şi are mi-a poruncit să las trăsura să intre 
în grădină. 

— Un domn? Ţi-a spus cum îl cheamă? 

— Nu, excelenţă. 

— Nerodule, în zadar fac eu toate, ai să fii servitor rău, tot 
țopârlan îmbrăcat şi încălţat. E un lucru de neiertat. Se 
poate... Un domn spune că mi-e prieten bun şi acest 
nerod... Nimic!... Repede... Dă-mi o haină mai 
cuviincioasă... Hai. Iute. Urcă sus... Du lumină în salon... 
Am să vă arăt eu cum se slujeşte. 

Strigând astfel, Danglars băgase deja pe braţ o mânecă a 
hainei sale şi se pregătea să îmbrace şi mâneca cealaltă, 
când vizitatorul se arătă deodată pe pragul sufrageriei, 
zicând cu un glas batjocoritor: 

— Încet, încet, domnule baron, haina nu face pe om! 

— Ah! Strigă Danglars, făcând un pas înapoi şi 
schimbându-se la faţă cu o mână în haină şi cu alta goală. 

Noul sosit zâmbi şi, înaintând cu curaj, se aşeză la masă 
înaintea unui tacâm: Baronul abia se mai putea ţine pe 
picioare, care i se îndoiau de la genunchi; el se întoarse şi 
făcu un pas ca să se rezeme de zid. 

— Domnule Danglars, zise noul sosit, hotărăşte-te, adică 
îmbracă-te cu haina pe care pari s-o uiţi, ai nevoie să dai 
ordine servitorilor şi cred că nu vei întârzia mult, pentru că 
altfel bucatele vor fi reci cu desăvârşire. 

— Sigur... Reci... Da îngână baronul, cu glas înăbuşit. 

— Aşadar, dă ordinele. Ei da, parcă ţi-ai fi pierdut capul. 

— Da... Negreşit, bine ai zis.” Aşadar am ordine de dat? Şi 
adică... Nu ştiu bine. 

— Ah! Am să vă explic... Porunceşte să mi se pună trăsura 
în şopron. N-ai cumva un grajd?... N-aş vrea ca să sufere 
caii. 

— Pe cât văd, cunoşti casa... O cunoşti toată... Şi-i cunoşti 
pe toţi, observă baronul, uitându-se cu ochii căscaţi, mari la 
noul sosit. 


— "Tocmai aşa cum ai spus, dar deocamdată, dumneata 
pierzi un timp foarte preţios şi fără să faci nimic. Cina se 
răceşte şi dacă nu vrei să dai porunci, le voi da eu... 

— Să se pună îndată trăsura în şopron şi să se aşeze caii în 
grajd...” 

— Ah! În cele din urmă! Dar nu e de ajuns... Ascultă, urmă 
domnul acela întorcându-se către servitor care se pregătea 
să plece. Vizitiul să mănânce cu noi şi pe urmă să i se dea 
un felinar şi o manta ca să se acopere când va dormi. Du-te. 

Şi întorcându-se către celălalt servitor, urmă: 

— Tu te poţi duce: domnul baron îţi dă voie. Servitorul 
observând că baronul nu contrazicea ordinul, se înclină şi 
plecă. Rămaseră singuri. 

— Sunt convins, domnule, zise Danglars cu o oarecare 
sforţare, că noi nu ne înţelegem bine: fără îndoială ai greşit. 

— 'Tot ce se poate. Dar în ce privinţă? 

— În toate privinţele, îmi pare. 

— Atunci eu nu te înţeleg pe d-ta, domnule baron. 
Deocamdată să cinăm, că azi nu am făcut încă această 
importantă treabă. 

Baronul, bucuros ar fi rămas nemâncat în seara aceea; 
trebuia însă să se arate curajos. Se apropie deci ţinându-se 
de pereţi şi se aşeză la masă, lăsând, între dânsul şi 
nepoftitul său musafir un loc şi un tacâm. 

— Pe cât văd nu mă aşteptai numai pe mine. Credeai că 
poate am să vin cu altcineva. 

— Ca să vorbesc drept nu te aşteptam nici pe d-ta, nici pe 
altcineva, adică socoteam să cinez singur. 

— Ia vezi şi eu tocmai am hotărât contrariul. Patima mea 
este să călătoresc noaptea. 

— Şi noaptea e frumoasă... Cam caldă însă, nu ţi se pare şi 
dumitale? Întrebă baronul, ştergându-se pe frunte şi pe faţă 
cu batista. 

— Baroane, ce faci? Ai pus batista în farfurie în loc s-o pui 
în buzunar. 

Bancherul se roşi şi se grăbi să-şi îndrepte greşeala. 


— E o bucată de vreme de când nu ne-am văzut domnule 
Danglars. Din seara aceea când am avut cinstea să-ţi ofer 
ospitalitate în palatul meu. 

— Frumos palat! Mormăi baronul. Ticăloşii ăştia de tâlhari 
au mania să numească palat hrubele în care se ascund. 

— Ce e drept, a trebuit să suferi gluma pe care ţi-a făcut-o 
contele de Monte-Cristo, dar nu poţi tăgădui că ţi-a dat o 
cină bună. Dar de prisos am mai vorbi de trecut, deoarece 
el nu se mai poate schimba. Pe viitor să ne gândim numai la 
prezent: doresc ca să am, în noaptea asta, patul meu în 
odaia dumitale. 

Bietul baron simţi că i se zbârli părul în cap şi un fior 
îngheţat îi trecu de-a lungul şirei spinării. 

— Patul dumitale! Strigă el. Patul dumitale? 

— Ce vrea să zică mirarea asta, dragă domnule baron? Ori 
în casa dumitale nu e obicei să te culci în pat ca să dormi? 

— Nu este însă obiceiul... 

— Ce? 

— Un lucru aşa de nou... Răspunse în cele din urmă 
baronul, lăsând să-i cadă cu o adâncă descurajare cuțitul şi 
furculiţa din mână pe taler. 

— Ah! Pricep. Dar totuşi trebuia să te aştepţi că eu voi 
petrece noaptea în casa dumitale. 

— Nicidecum răspunse el cu un zâmbet silit. 

— Ei, ei domnule Danglars, te pricep de minune. 

— Dumneata? 

— Pe cinstea mea, urmă Vampa; te înţeleg, şi-ţi voi face 
toate scrupulele să-ţi piară. Ce zici? N-ar fi bine să ne 
culcăm de acum? Eu aş avea nevoie de odihnă. 

— Ah! Ucide-mă o dată pentru totdeauna! Exclamă 
Danglars sculându-se în sus, tremurând tot. Ucide-mă, dar 
fii sigur că nu vei mai găsi în casă la mine o sumă egală cu 
cea pe care mi-ai furat-o în ruina dumitale. 

— Să te ucid! Domnule baron, reluă Vampa, sculându-se şi 
el în sus. Să ucid şi pentru ce? Ce înseamnă asta? Cred că 
începi să baţi câmpii. Nu cumva ai uitat ce ţi s-a spus? 


— Dar ce mi s-a spus? Ce altă idee îţi trece prin cap? 

— Ah, da uituc mai eşti, domnule baron... Trebuie, cum 
zice proverbul, să-ţi pun punctele pe i. Te voi ajuta aşadar 
să-ţi vii în fire. De, azi sunt bun. A venit aici un compatriot al 
dumitale Benedict care, după câteva cuvinte schimbate cu 
dumneata a avut cinstea să-ţi dea un lucru de mare valoare, 
nu ştiu dacă în hârtii ori în metal sunător; dar, probabil şi în 
unele şi în altele. 

— Şi pe urmă? Întrebă baronul schimbând feţe, feţe. 

— Pe urmă... Dar ce cap ai? Omul de care-ţi vorbesc, 
amabilul domn Benedict, ţi-a vorbit despre mine... Şi iată- 
mă aici 

— În sfârşit! Ce e comun între dumneata şi Benedict? 

— Întrebarea e hazlie, răspunse Vampa cu mare răceală. 
Baronul căscă ochii mari şi banditul, văzându-l că tace, 
urmă: 

— Acum... Nimic. 

— Atunci, ce vrei de la mine? 

— Ce ne-am învoit! 

— M-am învoit eu la ceva? 

— Ah! Asta e prea din cale-afară. Să sfârşim o dată, 
domnule baron, zise Vampa, care începea să-şi piardă 
răbdarea. 

— Să sfârşim, răspunse la rândul său Danglars; nu cer nici 
eu altceva. 

— Crezi că ai primit bani prea puţini şi socoţi fără îndoială 
că vizita mea trebuie să-ţi producă mai mult. Nu mă uit la 
asemenea bagatele, eu n-am fost niciodată bancher, ca d-ta. 
Poftim punga, domnule Danglars, ia-o, dar fii deştept. 

Şi Vampa aruncă punga pe masă, înaintea baronului, care 
din ce în ce, pricepea mai puţin. 

— 'Te asigur, urmă banditul văzând că baronul ezita, că 
conţine îndoit de cât ai primit deja. Este punga unui bandit 
roman, adăugă el cu o mândrie sălbatică, golind repede 
punga şi vărsând aurul înaintea lui Danglars. 

— Să vedem, acum suntem de acord. 


— Dar ce vrei de la mine? 

— Un lucru foarte simplu. Ospitalitatea pe ziua de azi şi pe 
cea de mâine. 

Baronul tresări, dar deja mâinile lui pipăiau aurul 
banditului, şi-metalul acela linişti spiritul tulburat al 
nobilului Danglars. 

— Să mă ia dracul de-am înţeles ceva din afacerea 
aceasta, cugetă baronul, strângând banii. Fie cum va fi, voi 
presupune că am fost în astă seară la comedia franceză şi 
că n-am asistat decât la actul al doilea, sunt în mijlocul unei 
intrigi fără să o cunosc deloc şi fără să pot da de capătul 
firului. lată-mă la ordinele dumitale, domnule Vampa, urma 
el cu glas tare, însoţindu-şi aceste cuvinte cu un zâmbet din 
cele mai gingaşe. 

— Aştept pe ale dumitale, domnule baron, zise Vampa. 

— Voi avea plăcerea să-ţi cedez patul meu şi mă voi culca 
pe canapeaua din odaia mea, pe care dorm ziua. 

— Oh! Dar..., vei dormi rău. 

— Nicidecum; şi-apoi mă voi culca târziu. Am de scris nişte 
scrisori unora din Franţa. 

— Cum vrei. 

Baronul chemă pe servitori, le spuse să lumineze 
apartamentul şi să pregătească patul. Peste câteva 
momente, Vampa şi el ieşiră din sufragerie ca să se ducă în 
odaia baronului. 

Vampa nu se dezbrăcă; se înfăşură în cearşaful patului şi 
rămase de pază spionând toate mişcările baronului care, 
stând la un birou mic, răscolea prin nişte hârtii, foarte 
ocupat să scrie o scrisoare. 

După ce sfârşi de scris, se răsturnă pe spătarul fotoliului şi 
începu să cugete. 

— Vizita „prietenului” Vampa îmi strică toată plăcerea la 
care mă aşteptam azi dimineaţă... Dar, în sfârşit, patru mii 
de galbeni merită o jertfă; şi Eugenia, vestită de scrisoarea 
aceasta că o afacere mă cheamă departe de aici, îşi va 
amâna pe altă zi vizita. 


Vampa, care parcă îi ghici gândul, făcu o mişcare; baronul 
se înfiora dar văzându-şi musafirul întins liniştit în pat, îşi 
urmă adâncile lui reflecţii. 

— Ah! Cred că încep să pricep primul act al comediei. 
Autorităţile romane orbite de a tolera minunăţiile domnului 
Vampa, au început să-l urmărească şi renumitul bandit, s-a 
văzut nevoit să caute un adăpost. Şi iată, desigur, de ce m-a 
onorat cu vizita lui; a venit să caute un azil la mine, ei! A 
plătit binişor o noapte în casa mea... Un bandit formidabil... 
Un bandit al cărui cap e pus la preţ... Zău, zău, Danglars, 
soarta îţi este favorabilă. Apoi zâmbi cu mulţumire. 

Capitolul XXIV Comedia se încurcă. 

În zori, un servitor al baronului primind de la el un ordin 
particular, ieşea din casă şi se pregătea să treacă prin 
grădină, când glasul lui Luigi Vampa îl opri în loc. 

— Ei, îmi poţi face şi mie un serviciu? 

— Sunt la poruncile dumneavoastră excelenţă. 

— Pe cât văd, ai să treci pe lângă grajd; bate tare în uşă ca 
să deştepţi pe leneşul de vizitiu care doarme şi acum şi dă-i 
banii ăştia ca să-şi poată plăti de băut prin vreo cârciumă 
din vecinătate. 

— Negreşii. 

Servitorul luă o monedă de argint şi plecă. Vampa sui 
înapoi scara şi intră în salon, unde întâlni pe baron care 
pornise după el să-l caute. 

— Nu pot dormi târziu; aerul dimineţii îmi face bine. 

— Ca şi mine, domnule Vampa. Când se crapă de ziuă, nu 
mai pot, trebuie să mă scol. 

— Acest obicei nu este însă dintr-acelea ale unui milionar. 

— Ei! Eu sunt un milionar fără milioane, zise baronul, 
oftând adânc. 

În timpul acesta, servitorul bătea tare şi de repetate ori în 
uşa grajdului şi, peste cinci minute, vizitiul deşteptat din 
somn alergă să deschidă. 

— Ce este? 


— Stăpână-tău îţi trimite banii ăştia, prietene; cred că 
pentru ca să te aperi de frigul dimineţii. 

Vizitiul primi moneda şi zâmbi cu un aer viclean, aruncând 
asupra servitorului o privire bănuitoare şi măsurându-l bine 
de sus până jos. 

— Aşteaptă, zise el încheindu-se la haină şi luându-şi 
pălăria. Deoarece mi-ai adus bani de băut, e drept să nu 
rămâi cu gura uscată; vom dejuna împreună. 

— Îţi mulţumesc... Dar mă grăbesc. 

— Astăzi! Nu te uita la stăpâni. Ei totdeauna sunt grăbiţi. 
Dar o slugă cuminte, oricât s-ar grăbi de mult găseşte 
puţină vreme ca să golească un pahar. Hai, hai. 

— Mulţumesc, ţi-am spus că este cu neputinţă. 

— Unde dracu alergi cu atâta furie? Mă prind că ai de dus 
vreo scrisoare! 

— Ai ghicit. Mă duc în oraş. Am un drum lung de făcut. 

— Te duci pe jos? 

— Da. Patru ceasuri de drum, numai de nu mi se va 
întâmpla... 

— Ce? 

— Să scurtez drumul. 

— Cum? 

— Întâlnind persoana căreia trebuie să-i dau scrisoarea. 

— Ai făcut foarte bine să vorbeşti, prietene, fiindcă eu îţi 
pot fi de mare folos. 

— Ce fel? 

— Plec cu trăsura în oraş şi în cazul acesta, fiindcă 
picioarele cailor mei sunt mai bune decât ale oricăruia 
dintre noi, vom avea vreme să sorbim o carafă; pe urmă te 
vei sui la spatele trăsurii şi vom călători fără oboseală. 

— Mi se pare că te-ai gândit bine şi-ţi mulţumesc din 
adâncul inimii. 

— Eipiară supărările şi cel care se gândeşte la ele! 
Exclamă vizitiul luându-l de braţ şi alergând cu el spre o 
cârciumă aflată puţin mai departe de drum. 


În timpul acesta ceasurile treceau. La şapte, baronul 
Danglars era să dejuneze cu Luigi Vampa, când amândoi 
văzură pe fereastra sufrageriei intrând în grădină o trăsură 
care, ca şi a lui Vampa în seara din ajun, se opri la scara cea 
mare. 

Baronul făcu o săritură de pe scaun şi Vampa îşi păstra 
fizionomia lui nepăsătoare, mărginindu-se să zică: 

— Aşteptai, aşadar o vizită? 

— Eu... Oh! Dar cine să fie?... Nu-mi pot închipui... 

— Într-adevăr... E de necrezut... Eu nu mă aşteptam. 

— Domnişoara Eugenia Danglars şi domnişoara Luiza 
d'Armilly, anunţă servitorul deschizând uşa. 

— Cum? Exclamă baronul, rămânând ca trăsnit. 

— Cred că domnişoara Danglars trebuie să fie fiica 
dumitale? 

— Da... Da... Ah, lucrurile se încurcă rău, mormăi 
bancherul în sine... Dumneata poate domnule, nu, vei voi să 
fii văzut şi în acest caz dă-mi voie ca... 

— Dimpotrivă, domnule baron; îmi voi prezenta cu toată 
plăcerea omagiile mele domnişoarei Danglars. 

— Dar numele dumitale? Îi zise încet şi tremurând fostul 
bancher, numele dumitale este aşa de cunoscut că... Îmi 
vine o idee; ia deocamdată un nume fals... 

Vampa zâmbi şi răspunse: 

— Mă învoiesc, domnule baron; alege-mi dumneata unul 
pe care-l vei crede de cuviinţă. 

— Numele unei familii ilustre, de pildă. 

— Fie, răspunse Vampa, a cărui figura se acoperi repede 
de un nor. 

— Şi, atunci toate vor merge bine, urmă baronul, 
pregătindu-se ca să iasă şi făcând un semn lui Vampa care 
rămase pe scaun. 

Domnişoara Danglars şi prietena ei stăteau în salonul cu 
picturile examinând cu o privire curioasă mobilele antice. 

— Dragă prietenă, zise Eugenia îţi proorocesc că vom 
petrece o zi plăcută şi vei vedea că n-am să fiu un prooroc 


mincinos. Cunosc pe tată-meu! E un om bun, la urma urmei 
şi ne va face să râdem cu ideile lui noi. Simt că şederea 
aceasta la ţară îmi va face bine şi de aceea m-am grăbit să 
vin. 

Tocmai atunci baronul intră în salon. 

Fizionomia lui Danglars, deşi el se prezenta cu 
demonstraţii de cea mai mare bucurie, avea ceva zăpăcit şi 
sperios care nu scăpă din vedere Luizei d'Armilly. 

Eugenia alergă să sărute mâna tatălui ei şi Luiza îi făcu un 
salut foarte gingaş. 

— Vezi, tată, îi zise Eugenia, Vezi cu ce grabă îţi înapoiez 
vizita; să nu crezi însă, că exactitatea aceasta provine de- 
acolo că mă tem să nu-ţi rămân datoare cumva. 

Tată-său era să răspundă; dar, făcând gestul cuiva care-şi 
schimbă ideea, zise: 

— N-ai primit azi o scrisoare de la mine? 

— O scrisoare? Nu. 

— Eu am scris şi trimis una. Se vede că servitorul nu v-a 
întâlnit pe drum. 

— Şi ce-mi spuneai în acea scrisoare? 

— Oh! Nimic, nimic! Acum nu ne mai poate interesa; era 
un simplu sfat... 

— Voi primi totdeauna sfaturile dumitale şi sunt gata să mă 
conformez lor... 

— Scumpa mea fiică! Exclamă baronul Danglars, 
strângând-o în braţe. Ah! Domnişoară d'Armilly! Ah! Ce 
ziceţi de mica mea proprietate? Am cumpărat-o cum vedeţi 
în rea stare, dar antichitatea asta-mi inspiră un respect aşa 
de adânc că m-am hotărât să nu o aduc în conformitate cu 
gustul modern. 

— Şi vei face foarte bine! Eu ţin foarte mult la aceste 
moaşte ale veacurilor trecute, răspunse domnişoara 
d'Armilly; cred că Eugenia este de părerea mea. 

— Îmi pare foarte bine, zise baronul foarte îngrijat şi 
uitându-se pe furiş în lungul coridorului care ducea în 
sufragerie şi în care se vedea figura sinistră a lui Vampa 


stând la masă, de care îşi rezema braţul, ţinându-şi faţa 
între mâini. 

Danglars făcu o sforţare, şi, luând de mâini pe Eugenia, 
urmă: 

— Fiica mea, nu e o vizită de ceremonie... Nu-l vei întâlni 
în salon... Aşa fără multă etichetă..., dejunul e gata şi voi 
avea cinstea să ţi-l prezint... 

— Nu înţeleg bine, tată, zise Eugenia, observând confuzia 
care o făcea tatăl ei între dejun şi vizită şi neputând ghici pe 
cine avea să-i prezinte. 

— Ai vorbit de o vizită care nu e de ceremonie... Domnule 
baron, zise Luiza şi noi pricepem bine că a noastră nu 
trebuie să fie astfel. 

— Ce zici, Luizo? Tata nu putea să facă aluzie la vizita 
noastră... Ceremonii cu noi! Numai presupunerea ar fi 
injurioasă! M-aş supăra cu adevărat. De cine vorbeşti, tată? 

— Ce, încă nu am spus... Că aveam... Un musafir? 

— Şi cine e? 

— Ah! E un coborâtor dintr-o familie de prinți, răspunse 
Danglars asudând tare... Este un Romanelli-Spada. 

Puterile baronului erau sleite şi când el rosti aceste 
cuvinte rămase zdrobit. 

— Nu-l cunosc, zise Luiza. 

Baronul plecă capul şi, luând pe Eugenia de mână, porni 
spre sufragerie; Luiza, poftită de baron, merse înainte. 

Ajungând în capul coridorului, văzură pe Vampa sculându- 
se în sus şi, cu o nepăsare stoică, părând a aştepta să fie 
prezentat domnişoarei Danglars. 

— Fiica mea, domnişoara d'Armilly am onoarea să vă 
prezint pe domnul Romanelli Spada. 

Eugenia ridică ochii asupra lui Vampa şi pe dată tresări, 
rezemându-se brusc de braţul baronului care observă 
tulburarea fiicei sale. 

— Ah! Murmură el foarte îngrijorat. Afacerea se încurcă. 
Se vede că se cunosc! 


Eugenia văzând repede greaua poziţie în care se află, îşi 
rechemă toată prezenţa de spirit şi salută pe pretinsul 
Spada cu un zâmbet plin de dulceaţă. 

Fiica lui Danglars nu petrecuse încă o dimineaţă aşa de 
plăcută. 

Stând lângă tată-său, i se părea că ela pierdut fosta-i 
asprime dobândită prin necontenita lui prezenţă în mijlocul 
cifrelor şi a socotelilor. Era aproape de prietena sinceră şi 
credincioasă, pentru care avea o iubire foarte pasionată şi 
în faţa ei sta omul care-i insufla o dragoste adâncă, o 
dragoste cum numai o dată se simte în viaţă, dacă se simte. 

Ceasurile, nedespărţite surori care necontenit se scurg pe 
pământ, încete, dacă duc cu dânsele suferinţe şi dureri, 
repezi, dacă sunt întovărăşite de plăcere şi de veselie, 
zburau repede ca gândul şi Eugenia vedea cu părere de rău 
dispărând acea dimineaţă, acea zi care fusese cea mai 
frumoasă din viaţa ei. Ah! 

Capitolul XXV Răpirea. 

Fără ca Eugenia să-i fi spus un singur cuvânt asupra 
musafirului baronului, Luiza recunoscu îndată că el era 
omul care insuflase prietenei sale o dragoste violentă. Luiza 
zâmbea prietenei sale, când, în timpul zilei, Eugenia o 
îmbrăţişa strâns şi-şi ascundea la sânul ei fruntea aprinsă: 
în acele zâmbete dulci, în acele priviri prietenoase pe care 
şi le adresau una alteia era mai multă expresie, mai mult 
adevăr decât şi-ar fi putut spune. 

Vampa stătu necontenit mut şi melancolic. Pe fruntea lui 
vinovată se vedea pecetea simţămintelor brutale care-l 
dominau. Privirea lui impură se aţintea cu lăcomie pe 
comorile sânului Eugeniei şi aceasta se înflăcăra şi mai 
mult. Eugenia simţea că el o stăpânea, că nu putea să 
reziste, că nu-şi putea nici măcar ascunde tulburarea. 
Vulturul îşi fermecase prada. Vampa observă cu îngâmfare 
puterea care o avea asupra Eugeniei. 

— Oh! Ea mă iubeşte, mă iubeşte exclamă el în delir, 
văzându-se singur în grădină. Nu poate nici să se ascundă. 


Mândria ei de femeie, mândria ei de artistă, totul se pleacă 
sub povara privirii cu care o farmec, cu care o mănânc din 
ochi. 

Vampa încrucişa braţele şi rămase multă vreme gânditor. 
Fruntea lui încruntată dovedea parcă cugete de crimă; 
privirea lui tulburată şi nesigură manifesta dorinţa brutală 
care-i ardea sângele. 

Soarele aruncă pe acea verdeață de toamnă cele din urmă 
raze palide ale lui şi acele raze parcă dau un melancolic 
adio pământului până în ziua următoare. 

Danglars, văzând că se îndeplinea proorocirea lui 
Benedict, începu să cugete matur la cele ce se petreceau, 
să mediteze la acea comedie, al cărei mister nu putea deloc 
să-l priceapă; după prânz nu mai văzuse pe bandit şi lipsa 
aceea-l punea într-o mare grijă, grijă care crescu aşa de 
mult, încât el hotărî să-l caute. 

Îşi luă deci voie să se depărteze un moment, sub pretext 
că trebuia să îngrijească de pregătirea odăilor, în care 
Eugenia şi Luiza trebuiau să petreacă noaptea. leşi din 
salon şi călăuzit de o teamă nedesluşită, de un instinct 
oarecum firesc, se grăbi să se urce în odaia sa spre a vizita 
scrinul. 

Eugenia, văzându-se singură cu Luiza, îi dădu braţul şi 
cobori cu dânsa în grădină, pornind să se plimbe pe aleile 
ei. 

Un gând nedesluşit, ca şi teama baronului, călăuzi pe 
Eugenia pe acele poteci singuratice şi întunecoase. 
Frunzele uscate care acopereau pământul sub picioarele 
lor, pe când altele, mişcate de vânt, le cădeau din copaci pe 
frunte parcă ar fi vrut să le dea o înştiinţare misterioasă. 

Lacrimi involuntare tremurau pe genele Eugeniei şi se 
uscau căzând pe obrajii ei înfocaţi. Luiza nu îndrăznea să-şi 
scoată prietena din acea meditaţie; mergea lângă dânsa, 
abia răspunzând cu un zâmbet suav la privirile duioase şi 
rugătoare pe care i le arunca din când în când Eugenia. 


Deodată, la cotitura unei alei, Luiza tresări, observând la o 
oarecare distanţă figura tristă a lui Vampa, ai cărui ochi 
înfocaţi străluceau în umbra care începea să se întindă în 
acea parte a grădinii. 

Eugenia îl văzuse şi dânsa. 

Fu un moment de nehotărâre şi de tăcere. 

A se întoarce ar fi fost a-şi mărturisi înfrângerea unui 
bărbat, ale cărui purtări, al cărui nume dovedeau un 
perfect gentilom. Deci Luiza merse înainte cu Eugenia şi 
Vampa înainta ca să le vorbească. 

— În grădina aceasta se respiră un aer admirabil; şi nu 
cred că am avut rea idee de a veni aici, deoarece ideea 
aceasta aţi avut-o şi dumneavoastră, domnişoarelor. 

— Aşa e, răspunse Luiza. Totuşi seara devine cam 
răcoroasă şi nopţile de toamnă fac să se dorească mai mult 
atmosfera călduţă a unui salon decât aerul unei grădini. 

Eugenia îi aruncă o privire rugătoare. 

— Voi avea plăcerea să vă însoțesc, zise Vampa. Eugenia ar 
fi preferat aerul răcoros şi răcoritor al grădinii, atmosferei 
călduţe a salonului, dar nu avu putere să rostească nici un 
cuvânt şi se lăsă dusă de prietena ei. 

Vampa merse pe lângă dânsa. 

Ajungând la scară, el lăsă pe Luiza să se suie şi când 
Eugenia se pregătea încet s-o urmeze, îi zise cu un glas 
care tremura şi părea că-i iese din inimă: 

— Daţi-mi voie, domnişoară, să vă spun adio. 

Eugenia se opri şi se întoarse. 

— Plecaţi? 

— Da şi poate pentru totdeauna. 

— Ce ziceţi? 

— Italia mă ucide! 

— Şi ce căutaţi afară din Italia? 

— Puterea de-a uita, de se poate, simţământul adânc, 
excesiv care mă stăpâneşte. În Italia văd că mi-ar fi cu 
neputinţă. 

— Şi ce motive aveţi de-a uita acest simţământ? 


— Ah! Zise Vampa cu un zâmbet amar. Când cineva suferă 
şi iubeşte cum iubesc eu, nu sunt decât două extremităţi pe 
toată scara senzaţiilor noastre: ori răsplătirea acestei 
dragoste şi acestei suferinţe, sau o desăvârşită uitare. 

— Şi crezi că nu trebuie să urmezi decât cea din urmă 
extremitate? 

— Mă întrebaţi? 

— Ar fi cineva în stare să vă schimbe hotărârea? 

— Negreşit! Şi ar fi de ajuns pentru aceasta un singur 
cuvânt! 

— Acea persoană ar fi foarte fericită! Murmură Eugenia. 

— Oh! Tot ce vă pot asigura e că, acea persoană n-ar putea 
calcula fericirea pe care eu aş simţi-o auzind o singură 
vorbă aşa de puternică, aşa de suavă încât să-mi poată 
schimba disperata mea hotărâre. Oh! Gândiţi-vă dacă omul 
care, după ce a trecut pragul morţii, însoţit de mii de 
chinuri, ar reveni, chiar dacă moartea nu ar fi o nimicire 
totală a sufletului şi a corpului, într-o viaţă plină de nespuse 
delicii, care-ar fi senzaţia încercată de dânsul? Ah! Şi-ar 
putea oare cineva face idee de aşa ceva? 

— Luaţi seama, domnule, că treceţi peste marginile 
verosimilului! O dragoste adâncă aşa cum oamenii simt de 
obicei, e lesne crezută; dar cine poate crede într-o dragoste 
exprimată în idile de o imaginaţie exaltată? 

— Aveţi dreptate; nimeni nu crede şi e o nebunie ao 
expune batjocorii. Şi dV. Semănaţi cu toţi ceilalţi: râdeţi de 
simţământul pe care n-am avut curajul să vi-l ascund. 

— Dar cum vreţi să cred într-însul? Ce dovezi îmi daţi? 

— Aţi vrea poate una dintr-acele dovezi calculate şi 
studiate, în care adevărata patimă n-are nici un rol? Ah! Eu 
vreau cu orice preţ să plec. 

Vampa făcu un pas. Eugenia îl opri. 

— Ce vreţi cu mine? O întrebă Vampa cu aer crunt. 

— Ah! Iertaţi-mă, aşa e. Ce vă poate opri lângă cineva care 
vă e indiferent? 


— Domnişoară! Strigă Vampa, nu vă îndoiţi de 
simţământul pe care vi l-am mărturisit, pentru că aţi râde 
astfel de opera cea mai perfectă a creaţiei. Vă iubesc şi 
toată ambiția mea stă în posedarea acestei mâini aşa de 
gentile, pentru că de ea atârnă fericirea sau nenorocirea 
mea. 

Vampa puse o sărutare înfocată pe mâna Eugeniei. 

Ea făcu o sforţare uşoară ca să şi-o tragă înapoi. 

— Nebun ce sunt! Geniul dumneavoastră, mândru şi 
suveran nu vrea să cedeze la mărturisirea unei dragoste 
sincere şi adâncă, pe care o socotiți un simplu capriciu! Oh! 
Adio pentru totdeauna, Eugenio! Adio pentru totdeauna... 
Cel puţin vă voi fi văzut o dată. Voi fi respirat o zi acelaşi aer 
cu dv... O zi, o zi voi fi fost fericit... Acum vine nenorocirea! 

Vampa o lăsă de mână şi porni spre poarta grădinii. 
Eugenia, împinsă de un impuls misterios, îl urmă... 

— Nu, nu! Nu veţi pleca astfel! Nu veţi pleca fără ca eu să 
ştiu cel puţin ziua când vă veţi întoarce! 

— Câte iluzii m-au îmbătat astăzi! Urmă Vampa, oprindu- 
se iarăşi şi luând din nou de mână pe Eugenia, care nu 
opuse nici o rezistenţă. Iluzii! Iluzii! Şi ce-mi folosesc acum 
când mă izbeşte nenorocirea? Eugenio! Eugenio! Vă veţi 
gândi într-o zi la omul care v-a iubit cum se iubeşte o 
singură dată în viaţă? 

Vampa deschise repede poarta şi făcu doi paşi afară din 
grădină. Eugenia nu-şi trăgea mâna înapoi şi sta lângă 
dânsul, tremurând, gâfâind, sleită de puteri, zdrobită de un 
simţământ puternic care, crescând tot mai mult, îi ardea 
sângele şi-i da friguri şi delir. 

Vampa se uita împrejur ca cineva obişnuit să vadă în 
întuneric şi zări la o mică depărtare o formă în care 
recunoscu trăsura sa. 

— Ei bine, domnişoară, zise el, vedeţi, suntem afară din 
grădină; întoarceţi-vă şi poarta aceasta ne va despărţi 
pentru totdeauna. Mâine poate nici nu vă veţi aduce aminte 
de mine. Întoarceţi-vă înapoi. 


— Ah! Te iubesc! Te iubesc! Şi nu mă vei părăsi! 

— Nu, zise Vampa luând-o în puternicele lui braţe şi 
alergând înspre trăsură. 

Eugenia scoase un țipăt ascuţit în care era o expresie şi un 
neînțeles amestec de spaimă, de mirare şi de plăcere. 

Pe când se petrecea scena aceasta, baronul Danglars, 
sfârşind a-şi cerceta scrinul şi asigurându-se că era bine 
închis, se întoarse în salon, unde servitorul adusese 
lumânări aprinse şi văzând singură pe domnişoara 
d'Armilly, căută din ochi pe Eugenia. 

— Eugenia se plimba adineauri aproape de vestibul. Totuşi 
se înnoptează şi am s-o rog să vină în casă. 

— Te însoțesc, domnişoară zise baronul. 

Luiza cobori repede scara, unde presupunea să găsească 
pe Eugenia, ascultând cuvintele de dragoste ale prinţului 
Spada, dar rămase uimită nevăzându-l. 

— Unde e Eugenia! Întrebă baronul foarte îngrijorat, 
coborând scara. 

— Poate se plimbă pe calea ce duce la fântână. 

— Eugenio! Strigă baronul, dar nu-i răspunse nimeni. 
Luiza şi Danglars înaintară pe aleea din faţa scării; deja 
erau aproape de poarta grădinii, când ţipătul ascuţit al 
Eugeniei ajunse la auzul lor. 

— Doamne! Ce s-a întâmplat? Strigă Luiza alergând la 
poartă. 

Baronul rămase nemişcat, împietrit. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Aleargă domnule Danglars, 
aleargă... S-a întâmplat vreo nenorocire... Am recunoscut 
glasul prietenei mele. 

Baronul scos din letargie de strigătele Luizei, deschise 
poarta şi făcu un pas, dar se opri şi sări înapoi ca să nu fie 
stâlcit în picioare de doi cai viguroşi care târau repede o 
trăsură. 

— Ah! Domnule baron, zise Luiza zăpăcită de spaimă, 
apropiindu-se de el, Eugenia nu se arată... Şi trăsura aceea, 
Ah! Doamne, dumnezeule! Ai milă de ea... 


— Domnişoară d'Armilly, zise baronul, mărturiseşte sincer 
ce s-a întâmplat. 

— Eu! 

— Da, d-ta; Eugenia era în grădină... Şi nu era numai să se 
bucure de răcoarea nopţii. 

— Ce zici...! 

— Zic., te întreb dacă Eugenia era singură? 

— Am lăsat-o cu prinţul Spada! 

— Mişelul! Sceleratul! Strigă baronul. 

— Dumnezeule! Strigă Luiza, rezemându-se de braţul 
baronului ca să nu cadă. 

— Domnişoară: de câteva zile s-a început în casa mea o 
comedie, o comedie teribilă... Şi iată-i sfârşitul! 

— Care? 

— O răpire! O răpire! 

— Iubita mea Eugenia! Strigă Luiza căzând în genunchi. 
Baronul îşi încrucişa braţele pe piept şi se uită cu furie şi 
spaimă înspre drum, pe care se auzea huruitul grăbit al 
„trăsurii banditului roman. 

Se bătu cu mânie peste frunte, murmurând: 

— Ah! De mi-aş fi putut închipui...! 

Capitolul XXVI Campi Lugentes. 

Era noapte încă, atunci când trăsura lui Vampa, intrând în 
via Appia, se opri în faţa circului lui Caracalla. 

Vampa, dominat numai de simţământul dragostei, nu 
observase că nici o santinelă nu-i ceruse cuvântul de ordine, 
de când trăsura lor rătăcea printre funebrele monumentale 
ale viei Appia. Luă în braţele sale robuste corpul gingaş al 
Eugeniei şi cobori încet cu dulcea sa povară în întuneric, 
până la intrarea catacombelor. 

Acolo, Vampa se opri ca să se odihnească. Nici un glas 
omenesc nu ajungea la urechile lui: în jurul lui zburau 
liliecii, ale căror aripi se izbeau des de obrajii lui arşi de 
friguri: nici o lumină nu? L călăuzea; totuşi, el merse cu 
paşii siguri până în hruba spațioasă unde erau resturile 
vechiului chenotaf, care cu o zi mai înainte servise de masă 


bandiţilor; Vampa cunoştea direcţia acelui chenotaf, înainta 
spre dânsul, puse pe el trupul Eugeniei şi de buzele 
îngheţate ale victimei sale îşi lipi buzele lui arse de 
voluptate. 

Iată, grozăvia scenei aceleia întunecoase a crimei se 
înfăţişa imaginaţiei criminalului, îndată ce-şi satură setea 
infernală asupra victimei sale care gemea. Un țipăt lung, 
răguşit şi lugubru ca al unei fiare îi ieşi din piept. Aruncă 
împrejur o privire înflăcărată, plină de spaimă, observând 
umbra şi tăcerea care-l înconjurau. 

Niciunul din faimoşii bandiți nu veneau să lumineze cu o 
torţă acel tablou de silnicire, sau să ceară în numele 
tovarăşilor partea ce trebuia să le vină dintr-acea crimă. 

— Nu! Urla Vampa. Nu, nimeni, n-o va atinge; femeia 
aceasta este a mea şi nu va fi a altuia decât a mea; vai de 
cel care va voi s-o atingă! 

Şi cu una din mâinile lui fierbinţi strângea mâinile 
îngheţate ale Eugeniei, pe când cu cealaltă dezmierda 
ameninţător mânerul unui pistol prins la brâu. 

— Rocca Priori! Strigă el. Ecoul boitelor îi răspunse singur. 

— Rocca Priori! Strigă el şi mai tare. Dormiţi aşa de adânc 
că glasul căpeteniei voastre nu vă poate deştepta? 
Ticăloşilor, pe care somnul vă biruieşte aşa încât uitaţi paza 
necesară singurului nostru adăpost! Deşteptaţi-vă odată! 

Vampa scoase pistolul de la brâu şi trase două focuri, a 
căror lumină instantanee se răsfrânse pe figura Eugeniei, 
întinsă pe fatala masă neagră. 

Împuşcăturile se stinseră încet, încet. 

Vampa întinse urechea ca să asculte murmurul lung ce 
urmă ecoului, când el repetă sunetul armei de foc. 

Banditul, văzându-se singur, începu să tremure. Mâna lui 
îngheţată şi agitată strângea cu putere pistolul descărcat. 
Se vedea dezarmat. 

Simţământul unei spaime nedesluşite îl cuprinse, o 
sudoare rece îi acoperi fruntea, îi era frică. Tot trupul lui 


Vampa tremura, un frig de moarte îi îngheţa sângele în 
vine. 

— Peppino, murmură el,. Să mă fi trădat? 

Să fiu eu victima unei curse? Nu, nu, e cu neputinţă... 
Peppino va fi ieşit cu oamenii la lucru şi crezând că nu mă 
voi întoarce aşa de repede... Dar catacombele sunt pustii... 
EI n-ar fi trebuit să plece, fără să lase aici două santinele; 
am de mult ca-pul pus la preţ şi deşi am multe persoane 
care ţin la siguranţa mea, am şi mulţi vrăjmaşi. 

Poliţia nu ştie intrarea misterioasă a acestor catacombe şi 
nici n-o caută, pentru că de multe ori copoii ei au rămas în 
fundul circului Caracalla şi pe via Appia, ale cărei 
monumente serveau de ascunzătoare oamenilor mei. Să 
aşteptăm, aşadar. Peppino se va întoarce! 

Şi se aşeză lângă Eugenia, amăgit încă de o rază de 
speranţă, precum se întâmplă tuturor oamenilor slabi care 
nu vor să se convingă de puterea acestor cuvinte: Totul s-a 
sfârşit! 

Ceasurile trecură încet şi banditul tot aştepta întoarcerea 
lui Peppino. 

Încet, încet, el pierdu orice speranţă. Orice iluzie. 

El observă pentru prima dată adânca letargie în care era 
cufundată Eugenia; corpul ei care zăcea pe masa unde se 
expuneau odată morţii, pe acea masă pe care bandiții lui şi 
el o profanaseră de atâtea ori cu orgiile lor, îl făcu să se 
îngrozească. Ridică braţul spre chenotaf parcă ar fi vrut să 
deştepte pe Eugenia, dar braţul lui nu atinse corpul victimei 
şi un zâmbet amar i se ivi pe buze. 

— S-o trezesc? Zise el şi de ce? La ce ar folosi? Ţipetele, 
tânguirile ei, s-ar ridica deodată sub boitele acestea 
întunecoase! Dar dacă somnul ei ar fi al morţii? Nu... Nu; 
simt că trăieşte... Inima îi bate... Ea doarme... Sleită de 
teroare şi de plăcere? Doarme. Mâine se va deştepta! 

Şi tăcu. 

Peste câteva momente, reluă cu mai mare nelinişte: 


— Dar noaptea asta are să fie eternă? Voi fi eu nevoit să 
stau totdeauna în întuneric şi îngrijat? Nu cumva capriciul 
unei puteri infernale îmi dă ca eternă tovarăşă pe această 
femeie care doarme parcă ar fi moartă? 

— Oh! Mai bine să vină moartea, dar totodată să vină şi 
lumina, întunericul mă înăbuşă, îmi îngheaţă sângele în 
vine! 

Boitele acestea nu mai sunt acum decât ceea ce au fost 
odinioară... Un mormânt; şi în zidurile acestea scheletele îşi 
dorm, somnul lor veşnic! Oh! De câte ori am tulburat cu 
orgiile şi cu crimele mele augusta odihnă a morţilor... Şi 
acum, iarăşi o tulbur cu cea din urmă crimă a mea. 

Oh! Cea din urmă! Se grăbi el să repete şi rămase parcă 
înmărmurit de ce zisese; şi pentru ce cea din urmă? Este 
deja multă vreme de când doresc să azvârl departe de mine 
fierul ucigaş, care până acum mi-a înarmat mâna. Curaj! 

Şi aruncă departe de dânsul pistolul descărcat pe care 
maşinal îl puse iarăşi la brâu. 

— Departe de mine, armă ucigaşă şi fatală. Acum, 
Eugenio, te vei deştepta spre a mă duce la adevărata 
fericire! 

Dar vai! Va putea cineva repeta fără groază şi fără furie 
numele banditului care a furat, ucis, violat atâta vreme 
bătrâni, copii şi femei spre a-şi satisface lăcomia şi brutala 
lui senzualitate? 

Nu; blestemul mă va urmări pretutindeni: sunt osândit în 
ochii oamenilor ca şi înaintea lui Dumnezeu. Aştept, vai! Şi 
nădăjduiesc, ca femeia aceasta să se deştepte, ca buzele ei 
să vorbească, ca ochii ei să vadă, fără să cuget că primul ei 
strigăt prima ei privire vor fi de blestem... Eugenio, iartă- 
mă, iartă-mă! 

Vampa căzu în genunchi la picioarele chenotafului şi-şi 
ascunse faţa în mâini. 

Peste câteva momente o licărire de lumină roşcată care 
apăru, îl surprinse. 


Se sculă, răsuflând cu putere ca şi cum ar fi dobândit o 
viaţă nouă şi strigă: 

— Peppino! 

Nimeni nu-i răspunse. Lumina înainta. 

— Peppino! Aceiaşi tăcere. 

Atunci se înfiora. Singur, dezarmat, nu se putea apăra, îi 
veni ideea să se ascundă; cunoştea bine catacombele şi era 
să se refugieze într-una din ascunzătorile cele mai adânci, 
când un om, arătându-se fără veste la intrarea hrubei, îl 
opri cu aceste cuvinte: 

— În zadar, te-am văzut! 

Flacăra torţei ce acela avea în mână ilumina hruba. 
Necunoscutul făcu vreo câţiva paşi înainte; în mâna lui 
dreaptă lucea ţeava unui pistol. 

— Benedict! Murmură Vampa, dându-se înapoi speriat. 

— Taci, Vampa, ori te ucid! Zise el, ţinând pistolul şi 
ridicând torţa deasupra capului ca să vadă mai bine pe 
bandit. 

— Nu cumva morţii ies din somnul veşnic ca sa mă 
chinuiască! Cugetă Vampa. 

— "Ţi-ai satisfăcut blestemata ta patimă. Vin să iau partea 
ce mi se cuvine, zise Benedict. 

— Peppino m-a trădat! Murmură Vampa. Şi-apoi adăugă 

— Ah! Pentru asta vii? Nu pierzi timpul, Benedict... Am 
făcut răpirea... Preţul răscumpărării libertăţii... Este un 
lucru la care ne putem gândi şi mai târziu... 

— Ca toate astea mie, îmi trebuiesc bani chiar azi. 

— Este cu putinţă? 

— Nu pe cât crezi tu. 

— Ce fel? 

— Vreau, cer bani chiar acum. 

— Ce-mi pasă de ce vrei tu? 

— Îţi pasă însă de viaţă, prietene Vampa... Eu am obiceiul 
să fac aşa ca faptele să urmeze cuvintelor... Şi sunt înarmat, 
vezi? 

— Dar eu? 


— Nu eşti. 

— M-ai spionat! Murmură Vampa furios, arătându-se totuşi 
foarte liniştit deşi îşi aducea aminte tocmai în momentul 
acela de teribila înştiinţare pe care i-o dăduse Pastrini din 
partea casei Thompson şi French. 

— Dacă sunt dezarmat, ce fac oare? Am eu nevoie de arme 
împotriva ta, când la cel mai mic strigăt vor alerga douăzeci 
de oameni gata să-mi execute ordinele? 

Benedict dădu din cap cu dispreţ şi se mărgini să 
răspundă: 

— Încearcă! 

Vampa tremură fără voie, dar, redobândindu-şi curajul 
strigă cu îndrăzneală: 

— Nenorocitule! Benedict râse în hohot. 

— Mai curând, tu eşti nenorocit. Tu care te-ai lăsat a fi 
biruit de o patimă brutală, uitându-te fără să vezi şi văzând 
fără să înţelegi. Vampa, nu ştii tu că eu am aflat tot? Eşti 
dezarmat şi singur neavând alţi tovarăşi decât pe victima 
desfrânării tale. Din momentul când ai intrat în groapă, am 
aşteptat ocazia de a mă prezenta ca un bun gropar spre a-ţi 
lua linţoliul: am auzit detunarea pistolului tău şi atunci m- 
am coborât, pentru că balaurul nu mai avea dinţi şi deci nu 
mă va mai putea muşca. Poate că mai ai un pumnal dar eu 
am în ţevile pistolului, două gloanţe bune care te vor culca 
mort. Prietene, prietene, prietene Vampa, cruţă-mă de 
osteneala de-a te despuia cu mâinile mele; cu alte cuvinte, 
cruţă-ţi restul vieţii pe care-l mai ai în piept. Ştiu bine că ai 
luat toţi banii care se aflau în casa bandei şi tocmai de 
aceea ţi-i cer. Vampa, chimirul, ori eşti mort! 

— Trădătorule! 

— Ştii mai bine decât mine ce afacere este asta!... Nu fac 
cu tine nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce de mai 
multe ori ai făcut tu cu alţii... Fur... Ei, domnule Vampa, nu 
mai pierde atâta vreme... Punga sau viaţa! 

— Dar n-am bani. 

— Vampa! Vampa! 


— Ascultă-mă zise Vampa uitându-se disperat jur-împrejur. 
Tu eşti francezul care ai făgăduit capul meu poliţiei romane. 
Vezi că şi eu ştiu tot? 

— Nu face nimic. 

— Benedicte, tu vrei să mă jefuieşti şi să mă vinzi: unde e 
buna ta credinţă? Din ce şcoală nouă de criminal faci parte? 
De unde ai ieşit? Demon neloial şi perfid, aşa de 
întreprinzător şi aşa de hotărât? Oh! Adu-ţi aminte că eu... 
Eu am jefuit mulţi călători... Am şi ucis pe unii... Am săvârşit 
într-adevăr multe crime, dar încă n-am vândut niciodată 
capul cuiva...! 

— Ce va să zică predica asta? Vampa, sunt foarte mirat, 
pentru că, în cele din urmă, cine ţi-a spus că eu te-am 
vândut eu nu-s negustor de capete. Hai, supune-te soartei, 
pentru că tu singur ţi-ai pregătit situaţia în care te afli, 
transportat de patima ta, ai ajuns în locul zis „Campi 
Lugentes” de care vorbesc poveştile; lasă să-ţi curgă 
lacrimile pe acest câmp, suferă pentru că ţi s-a întâmplat şi 
ţie, cum mi s-a întâmplat şi mie. Vei rămâne sărac... Atât 
mai bine pentru sufletul tău: vei merge din casă în casă, din 
om în om, cerând smerit de pomană... Vampa, dă-mi banii! 

Vampa făcu un gest de furie, parcă ar fi vrut să sară 
asupra duşmanului său, dar francezul ridică repede pistolul 
în pieptul banditului, care, palid şi tremurând, fu nevoit să 
asculte cu capul în jos tot ce-i spunea fiul lui Villefort: 

— Eu fur hoţului şi aceasta îmi va dobândi mai mulţi ani de 
iertare decât nu mai am de trăit: Tu îţi vei ispăşi păcatele şi 
vei dobândi iertare. Apoi, Vampa, să lăsăm palavrele. Dă 
banii sau viaţa... Ştii puterea frazei acesteia... Eşti maestru 
în artă! 

— Dar cine mă asigură că după ce-mi vei lua banii, nu mă 
vei ucide? 

— De aş fi avut această bună intenţie aş fi împlinit-o deja, 
ceea ce voi face de vei tot zăbovi. 

— Hai, apropie-te. 


— Pune banii pe marmura aceea, lângă victima ta şi 
depărtează-te. Ah! Eugenio! Urmă Benedict cu fruntea 
încruntată; şi tu ai încercat nenorocirea! Tu care ai fugit de 
sub ocrotirea mamei tale, tu care ai plecat singură în lume! 
Ce-ai făcut oare dispreţuind acele dezmierdări iubitoare, 
acea severă protecţie de care atâtea altele ar fi fost aşa de 
mulţumite!... Eugenio, dacă somnul tău nu e al morţii... 
Suferă pentru că ai meritat! 

Vampa puse chimirul pe marmură, făcu apoi câţiva paşi 
înapoi. Benedict numără banii şi-i luă. 

Deşi banditul roman observa cu luare aminte orice 
mişcare a lui Benedict, ca să-l atace fără de veste, acesta 
procedă în aşa chip că pistolul fu totdeauna îndreptat spre 
Vampa. 

După ce luă banii, francezul se retrase până la intrarea 
catacombelor, luând torţa cu el şi lăsând pe bandit iarăşi în 
întuneric şi dominat de chinuri noi. 

Vampa căzu lângă chenotaf smulgându-şi părul. 

Fiul lui Villefort ajunse în fundul boitei şi, trecând prin 
gura făcută în stâncă, întâlni un grup de vreo doisprezece 
oameni înarmaţi. Puţin mai departe se vedea un pichet de 
cavalerie. 

— Domnule, zise Benedict unuia dintre ei, banditul este 
singur. 

— L-aţi văzut? 

— Da. 

Se retraseră apoi într-un colţ unde îşi urmară convorbirea. 

— Domnule, urmă francezul, am făcut Romei o mare 
slujbă: cred însă că nu mă veţi lăsa să plec fără a-mi da de 
însoțitor pe vreun om al dumneavoastră, deşi poliţia n-are 
de ce mă bănui. Eu am primit deja răsplata pentru capul 
hoţilor şi-mi este de ajuns. 

— Ce vreţi să ziceţi? 

— Luaţi un sfert din suma aceasta şi spuneţi că am fugit 
prin vreo trecătoare secretă a catacombelor. 


— Ah! Frica dumneavoastră poate să fie întemeiată... În 
sfârşit, doriţi să n-aveţi afaceri cu poliţia şi nimeni nu poate 
şti mai bine decât dumneavoastră în ce stare vă e 
conştiinţa. Daţi-mi deci un sfert din suma primită, nu ca să 
calc ordinele primite ci ca să vă las să plecaţi. Trebuie să 
ştiţi că ordinele erau să vă las în libertate îndată ce Vampa 
ar fi fost prins. 

Benedict făcu o mişcare de uimire şi trecu un fişic de bani 
agentului de poliţie. 

— Sunt bani? 

— Număraţi. 

— Prea bine. Acum aşteptaţi un moment până când 
oamenii mei vor fi pus mâna pe Vampa; pe urmă veţi pleca 
oricând. 

Căpetenia se îndreptă spre grupul de agenţi şi strigă: 

— Aprindeţi torţele şi coborâţi-vă; ei, camarazi, la lucru! 
Torţele luciră pe dată şi pichetul de cavalerie se apropie 
repede de catacombe: spadele ieşiră din teacă şi sergenţii 
de poliţie se coborâră după Vampa. 

Un țipăt disperat, un țipăt frenetic, nebunesc şi furios, 
răsună peste câteva minute înăuntrul catacombelor. 

— Ascultaţi; aţi auzit? 

Este strigătul leului care cade spre a nu se mai ridica. Este 
faimosul Luigi Vampa, căzut în puterea justiţiei romane. 

— Acum plecaţi, sunteţi liber. 

Fiul lui Willefort dispăru printre ruine. 

Capitolul XXVII Perfecţiunea dreptăţii lui Dumnezeu. 
Vampa, banditul care terorizase atâta timp împrejurimile 
Romei, era prizonier în cele din urmă şi în curând avea să-şi 

ia răsplata datorată multelor lui crime. 

Nici un glas nu era să se ridice în Roma ca să-l apare şi 
omul, surd totdeauna la rugăminţile victimelor sale, 
nepăsător la agonia nenorociţilor căzuţi în mâna lui, vedea 
cu groază ridicându-se înainte-i teribilul instrument de 
supliciu, fără să observe printre curioşi, unul singur pe a 
cărui fizionomie să se vadă semnele compătimirii. 


Nepăsarea, neîndurerarea pe care el o arătase faţă cu 
victimele sale, acum o întâmpina în tot ce vedea, în tot ce 
auzea, ca şi cum providenţa ar fi vrut să-l facă să simtă şi să 
priceapă ce dureros e momentul cel din urmă al vieţii, 
neconfortat de adevărata prietenie ori de balsamul 
consolator al religiei adevărate. 

Pe dată ce agenţii de poliţie pătrunseră în catacombele 
sfântului Sebastian, Vampa scoase acel țipăt sălbatic, la 
care Benedict răspunse cu un hohot de râs îndrăcit; Vampa 
ar fi vrut să se apere, dar recunoscu pe dată neputinţa de a 
face faţă singur şi fără arme la opt oameni înarmaţi şi 
hotărâți. Se supuse deci, fu arestat, pus în lanţuri şi dus de 
acolo. 

Vampa pricepu soarta care-l aştepta. Eşafodul şi gâdele cu 
mâna lungă de fier i se arătară înaintea ochilor şi el îi 
închidea maşinal, necontenit vederea în piaţa del Popolo 
unde se ridica fatalul instrument de supliciu. 

Nimic nu putea să-l scape. Prieteni? N-avea. Aur? 1 se 
furase. Alergă cu mintea la Eugenia şi un zâmbet amar îi 
rătăci pe buze şi privirea lui pierdută, ca şi cum el ar fi fost 
adâncit într-un neexplicabil şi chinuitor vis, păru că 
blestema ceasul în care văzuse pe acea femeie. 

Pe când banditul era dus la Roma în mijlocul escortei de 
cavalerie, fiul lui Villefort, înfăşurat într-o manta largă, se 
coborâse de pe cal la poarta vilei baronului Danglars. 

Începea să se crape de ziuă. 

— Spune domnului baron Danglars că vin să-i comunic 
lucruri de cea mai mare însemnătate. Nădăjduiesc că nu mă 
vei face să aştept afară, zise el servitorului venit la poartă. 

— lertaţi-mă domnule, dar am ordinul de a nu deschide 
decât persoanelor cunoscute; cred apoi că excelența sa nu 
va voi să primească pe nimeni în momentul acesta; aşadar 
n-aţi face rău să-mi spuneţi numele dumneavoastră 

— Chiar de mi-aş spune numele tot n-ar servi la nimic; 
totuşi, spune excelenţei sale că sunt agent de poliţie şi că 
doresc să capăt ceva desluşiri cu privire la un fapt 


întâmplat astă-noapte unei persoane care trebuie să-l 
intereseze în cel mai mare grad. 

Servitorul se retrase şi Benedict rămase aşteptând. 

Luiza d'Armilly nu putuse închide ochii; tremurând la cel 
mai mic zgomot şi crezând că aude necontenit ţipetele 
sărmanei sale prietene, aduse de vântul acelei nopţi fatale. 
Se trânti pe sofa şi deodată, sări în picioare auzind sunetul 
clopoţelului de la poartă. Mii de idei extravagante îi trecură 
prin cap; glasul îi pieri de pe buze, răsuflarea i se opri, ca şi 
cum aerul n-ar mai fi putut pătrunde în plămâni. 

Baronul Danglars, cu toate că era adânc mâhnit de răpirea 
fiicei sale, nu putu să se împotrivească poverii cu care 
noaptea apăsa pleoapele, silindu-le ca să se închidă. 

Danglars, trântindu-se pe pat îmbrăcat, dormea de câteva 
ceasuri şi somnul îi era tulburat şi dureros. 

Luiza d'Armilly află deci ea mai întâi cine era necunoscutul 
care se prezenta aşa devreme. 

Auzind că era un agent de poliţie, Luiza avu o presimţire 
bună; speră că ţipetele prietenei sale, atrăseseră atenţia 
cuiva pe drum, că trăsura pretinsului Spada fusese oprită 
de poliţie, care veghea în locurile unde mai lesne se fac 
asemenea acte de violenţă. 

Alergă ea însăşi în apartamentul baronului şi-l deşteptă pe 
dată, după ce dădu ordin feciorului să introducă pe agentul 
de poliţie în salon. 

Baronul, deşteptându-se şi aflând neaşteptata vizită, se 
pregăti să coboare. 

Luiza, ieşind din apartamentul baronului, alergă repede să 
se pitească lângă o uşă, hotărâtă să nu piardă nici o silabă 
din vorbele necunoscutului, dar spre marea ei mirare îl 
căută în zadar în salonul gol; se întoarse ca să întrebe dacă 
străinul fusese introdus acolo şi răspunzându-i-se afirmativ, 
crezu că se amăgise, se întoarse de unde venise, deschise 
uşa salonului, intră! Strigă, dar nu-i răspunse nimeni... Era 
singură. 


În timpul acesta, baronul care era să se coboare auzi un 
glas care nu-i era necunoscut. 

— Vei recunoaşte, domnule baron, că eşti foarte încet în 
tot ce te priveşte. 

Baronul se întoarse repede ca şi cum ar fi vrut să dea 
dezminţire acuzării şi scoase un țipăt de spaimă. 

Benedict se afla înaintea lui. 

— Dumneata, aici! Zise el şi pe unde ai intrat? Odaia n-are 
decât uşa aceasta. 

— Ah! Uiţi cât văd, că „mâna de mort” ştie găsi în umbră 
uşile pe care altă mână nu le-ar putea descoperi! 

— Glumeşti, domnule! Explică-te: pe unde ai intrat? Ce te 
obligă să-mi violezi astfel domiciliul? Vorbeşte o dată, dacă 
nu strig. 

— Ai striga în zadar, pentru că nici nu mă gândesc să-ţi fac 
rău. De-aş fi venit cu asemenea intenţii aş fi putut face cât 
rău mi-ar fi plăcut. 

— Dar ce vrei? Pe unde ai intrat? Întrebă din nou 
bancherul tot mai îngrijorat. 

— Voi răspunde numai la prima dumitale întrebare şi sper 
că ne vom înţelege lesne, închideţi bine uşa aceasta pentru 
ca să nu ne tulbure nimeni. 

— Dar, sunt aşteptat jos!... Nu ştii poate... Ah, nu, nu Poate 
să nu ştii... 

— Ştiu tot, domnule. Ţi s-a furat domnişoara Eugenia. 
Vampa, prietenul dumitale, face des asemenea treburi. 

— Prietenul meu! 

— "Ţi-a dat bani şi i-ai primit. 

— Eu? 

— Da, d-ta... 

— Ah! 

— Tatăl unei fete tinere şi frumoase, pentru ce poate să 
creadă că-i dă bani un bandit? Sunt de părere că eşti mai 
isteţ cu cifrele decât cu oamenii. 

— Eu nu voi izbuti niciodată să înţeleg pe oamenii care nu 
se explică; ca d-ta, de pildă. 


— Mă voi explica, dar închide uşa. 

— Mai întâi coboară cu mine... Trebuie să vorbesc cu 
agentul de poliţie care a venit la mine, care-mi aduce, fără 
îndoială, vestea arestării răpitorului, şi-mi va spune că sunt 
aşteptat spre a se afla de la mine cine este Ah! Viaţa 
domnului Vampa este acum în mâinile mele. 

— Închipuiri! De-ai avea un dram de judecată sănătoasă, 
te-ai feri să te întâlneşti cu agentul de poliţie. 

— De ce? 

— Măcar din instinct. 

— Ce vrei să zici? 

Baronul se îngălbeni şi, tremurându-i mâna, încuie repede 
uşa cu cheia. 

— Prea bine, domnule baron. Acu văd că ţi-ai venit în 
minţi. Ascultă-mă. 

În momentul acela cineva bătu în uşă şi se auzea glasul 
Luizei. 

— Domnule Danglars! 

Baronul era să răspundă, însă un gest al lui Benedict îi 
porunci să tacă. 

— Domnule Danglars! Dar, ce vrea să zică misterele 
acestea! Ah! Toate astea mă înspăimântă! 

Domnişoara d'Armilly, văzând că nu-i răspundea nimeni, se 
întoarse jos şi peste un moment, i se auzi glasul chemând 
pe un servitor. 

— Domnule baron. Zise Benedict, ştiu tot; Vampa a fost 
arestat, a declarat că a fost aici, a spus numele dumitale şi 
trebuie să pricepi că justiţia nu va lăsa în tihnă pe un om în 
casa căruia a petrecut noaptea un bandit ca acesta. 

Sudoarea curgea în picături mari de pe fruntea lui 
Danglars. 

— Atunci? Întrebă el speriat şi uitându-se îngrijorat la uşă. 

— Atunci! Dar e lesne de priceput, răspunse Benedict cu 
cel mai mare sânge rece. Îndată ce am aflat asta, am dat 
fuga să te prevestesc. 


— Dar, ce e de făcut? Întrebă iarăşi bancherul cu o agitaţie 
din ce în ce mai mare. 

— Slab cap ai! 

— Ah! Da, da, aşa e, dragul meu prieten, dar unele lucruri 
ce ne cad în spate fără de veste ne produc un efect ciudat. 
Totuşi, recunosc că nu e vreme de pierdut. 

— Ce-ai făcut la Paris, după ce din socotelile dumitale a 
rezultat imensul „deficit” al băncii? 

— Ah! Da, da; pe când procurorul văduvelor şi orfanelor 
aştepta milostenia de cinci milioane, eu am fugit. 

— Deci?” Pe când agentul de poliţie te aşteaptă în salon, 
cu gândul de a te înhăţa de guler, dă un ultim adio casei 
acesteia şi fugi ca vântul. 

Tocmai la asta mă gândeam, prea bunul meu prieten. 
Drumul? 

— 'Te voi călăuzi eu.» 

— Pe cinste? Întrebă baronul cu un ton rugător. Dar 

— Îţi jur! Hai, grăbeşte-te. În curând vor veni să bată uşă, 
ziua înaintează, de-i zăbovi nu vei mai putea fugi. 

— Oh! Blestemat Vampa, murmură baronul, alergând la 
scrin şi examinând locul unde şi închisese banii. 

— Lasă acolo bagatela aceea, îi zise tâlharul, am eu bani 
şi-ţi voi împrumuta. 

— Ce? Cum? Să las ceea ce e al meu, pentru ca poliţia să 
se îngraşe? Răspunse baronul luând în buzunar banii şi 
hârtiile care se aflau în scrin. Oh! Puteam prea bine pune 
lucrurile în regulă din partea aceasta şi apoi nu e aşa de 
mare grabă să nu putem pierde, doua trei minute pentru 
câteva mii de galbeni... Acum sunt gata să fugim. 

Şi zicând aceste cuvinte apăsă pe un resort al tabloului ce 
decora un perete al odăii. Tabloul se învârti pe ţâţânile 
arcului în cornişă lăsând să se vadă o scară îngustă ce se 
cobora în jos în grosimea zidului. 

— Pe aici, domnule baron, zise Benedict. Ei! la seama, 
scara e învârtită şi treptele sunt umede, să nu aluneci. 


— Eşti vrăjitor! Strigă Danglars lăsându-se a fi călăuzit şi 
observând cu plăcere că tabloul îşi relua locul. 

— Să mă ia dracul de mi-aş fi putut închipui acest secret... 
Aşa de miraculos! 

În timpul acesta, Luiza d Armilly merse din nou să strige 
pe baronul Danglars, de astă-dată însoţită de doi servitori. 
Uşa rămase închisă şi nimeni nu răspunse la chemarea 
fetei. 

Atunci începu a-şi face ideile cele mai ciudate, dintre care 
una îi păru admirabilă: era că baronul Danglars rămăsese 
victima unui atac de apoplexie, care nu-i da putere să 
deschidă uşa; dar totuşi ea nu înţelegea pentru ce el se 
închisese pe dinăuntru. Servitorii hotărâseră să doboare 
uşa, Luiza îi sfătui să mai aştepte câteva minute, în care 
strigă neîncetat cu glas tare pe bătrân, dar văzând că orice 
încercare era zadarnică făcu un semn şi servitorii începură 
să împingă în uşă. 

Peste puţin lemnul vechi al uşii începu să crape, cuiele 
ieşiră afară, broasca sări în mijlocul odăii şi uşa căzu cu 
mare zgomot pe podele. 

Luiza d'Armilly intră iute în odaie, luminată de candela 
rămasă aprinsă pe scrin şi se uită împrejur cu mirare şi cu 
spaimă. 

Odaia era goală. 

Spaima domnişoarei d'Armilly se mări; ea se îngălbeni ca 
ceara şi inima îi bătea cu nespusă violenţă. 

În acea casă intrase un om ce zisese a fi agent de poliţie şi 
acel om dispăruse ca prin farmec. Baronul nu era în odaia 
sa şi, totuşi, odaia era închisă cu cheia pe dinăuntru. 

Ah! Zise ea, făcând o sforţare spre a-şi ascunde spaima 
care o cuprinsese şi a nu o arăta servitorilor Domnul baron 
a plecat şi degeaba l-am mai căutat. 

— Dar, domnişoară, zise un servitor, pe unde dracul a 
putut pleca! Aş crede că pe fereastră, de n-ar avea gratii. 

— Nu ştiu nici eu, răspunse fata. Dar a ieşit. Spuneţi 
vizitiului să găsească trăsura, mă duc în oraş şi când se va 


întoarce domnul baron, rugaţi-l să mă scuze că am plecat 
fără să-l aştept, din cauză că trebuie neapărat să mă duc la 
teatru. 

Servitorii îi împliniră” porunca şi peste câteva minute 
Luiza, plina de spaimă, tremura în fundul trăsurii care o 
ducea la Roma. 

Abia intrând în casă, Aspasia alergă s-o înştiinţeze că 
Eugenia venise foarte dimineaţă, dar că, simțindu-se cam 
indispusă, se culcase în pat ca să se odihnească. 

Neţinând seamă de acea înştiinţare, Luiza alergă cu 
lacrimile în ochi în odaia Eugeniei şi o strânse în braţe, 
dându-i dovezi de cea mai sinceră afecţiune. 

Cele două prietene se sărutară şi-şi amestecară lacrimile. 
Eugenia îşi ascunse faţa la sânul prietenei sale, ca să-şi 
ascundă roşeaţa şi ruşinea, fără ca în inima ei să mai 
vorbească alt simţământ afară de acela care le unea de aşa 
mult timp. 

Pe când cele două artiste îşi schimbau astfel dezmierdările 
şi Eugenia, căindu-se de mii de ori că se lăsase a fi stăpânită 
de un alt simţământ, gonea din inimă orice altă imagine 
afară de a Luizei, baronul Danglars îşi cunoştea poziţia, 
tremurând de furie şi de disperare în faţa lui Benedict. 

Ajunseră amândoi la piciorul întortocheatei scări pe care 
baronul urcă. 

— Vei avea casă „gratis” şi nu e tocmai rea, răspunse 
Benedict, pregătindu-se să deschidă uşa. 

— Fie-ţi milă de mine, pentru dragostea lui Dumnezeu! 
Francezul se opri şi se uită lung la Danglars parcă ar fi vrut 
să-i citească gândurile. 

— Drace! Bigot mai eşti exclamă el. Apoi urmă: 

— Mizeria e sora vitregă a bigotismului, cel puţin merg 
împreună totdeauna. 

— Ei bine, dacă nu în numele lui Dumnezeu, cel puţin în 
numele minunii ce ţi-ai propus, ai milă, reluă Danglars. Aşa 
mai pricep. Dar ce vrei de la mine? 

— Să mă ajuţi. 


— Cum? În ce? 

— În tot, în tot. Mântuie-mă, ocroteşte-mă! 

— Nu cumva crezi, obraznic bătrân, că am să te iau după 
mine? Eu plec din Italia, o corabie mă aşteaptă în port. 

— O corabie! Repetă Danglars răsuflând tare şi ridicându- 
se, o corabie! 

— Ce e, ce e? Întrebă tânărul, care observând gestul lui 
Danglars, duse repede mâna în buzunar unde se afla 
pistolul. 

— Nu mi-ai spus că ai o corabie, care te aşteaptă în port? 

— Da. 

— Ai pilot? 

— Negreşii. 

— Ah! 

— Atunci! 

— 'Ţi-aş fi cerut locul acesta. 

— Dumneata? 

— Da, eu; dar deoarece te apuci de călătorit, se vede că ai 
de gând să faci comerţ; poate vei lua mărfuri de 
contrabandă aici în Mediterană; ei bine, în cazul acesta mă 
ofer ca să vin şi eu. 

— Aşadar, te pricepi să manevrezi o corabie şi să faci 
afaceri mercantile? 

— Da, mă pricep; când eram copil am stat tot pe mare, 
întins între baloturile de marfă încărcate pe corabie. 

— Ce zici? Dar blazonul care-ţi decora leagănul, dar 
numele strămoşilor dumitale? 

— Am început fiind marinar... M-am urcat, m-am ridicat, 
până în punctul unde m-ai văzut; acum mă cobor şi am să 
sfârşesc în punctul de unde am plecat. 

— Îmi juri pe viaţă că spui adevărul? 

— Da, jur. 

— Gândeşte-te că, odată pe mare, dacă incapacitatea 
dumitale este recunoscută... Vei avea un ucigaş vrednic de 
d-ta; pântecele unui peşte câine. 

— Bine. 


— Haidem, atunci; pune-ţi titlurile în buzunar şi urmează- 
mă. Istoria dumitale îmi pare tot mai interesantă, mi-o vei 
povesti pe mare. Zău, nimeni n-ar recunoaşte sub redingota 
aceasta cu guler de catifea şi cu căptuşeală de mătase, 
bluza marinarului. Oh! Lume! Lume! 

Capitolul XXVIII O noapte pe mare. 

Danglars însoţise pe Benedict şi a doua zi se afla pe bordul 
yahtului care, ieşind din Tibru, pornea spre Corsica. 
Echipajul nu păru nou bancherului, aghiotantul era Peppino 
şi acesta cunoştea pe Danglars de o bucată de vreme. 

Ajungând în dreptul Livornului, Benedict trimise o barcă la 
uscat cu doi marinari ca să completeze aprovizionarea 
iahtului. Îndată ce se întoarse barca, yahtul cu velele latine 
umflate de vântul serii, după ce executaseră manevrele şi 
strânseră odgoanele, cei opt marinari care formau echipajul 
yahtului îl lăsară în voia vântului şi întinşi pe punte, îşi 
umplură pipele pregătindu-se să fumeze. 

Peppino sta în picioare, rezemat de catargul de la proră, 
înfăşurat în bluza lui groasă şi se uita curios la omul care 
sta la cârmă şi care nu-şi dezlipea ochii de pe busolă. 

Benedict, acoperit cu mantaua sa, sta lângă omul acela, 
parcă i-ar fi controlat mişcările. 

Vântul se făcea tot mai puternic, cu cât se apropia noaptea 
şi yahtul alerga cu mare iuţeală. 

Observând aceasta, omul de la cârmă zise lui Benedict: 

— Vezi, noaptea e rece, vom intra în drumul vântului şi eu 
cred că vom putea alerga numai cu pânzele cele mici, 
strângând pe cele latine. 

— Pentru mine, asta e greceşte. Dar voi chema pe cineva 
care se va pricepe mai bine, zise Benedict. Ei, Rocca Priori! 
Cheamă pe pilot. 

— Prezent! Strigă pe dată un individ care se sculă repede 
dintre marinari. 

— Maestrul Danglars zice că trebuie strânse velele latine. 
Zise Benedict. 


Pilotul zâmbi cu dispreţ, aruncând o privire de sus în jos 
lui Danglars. 

— Şi pentru ce? 

— Intrăm în drumul vântului şi vom putea alerga bine şi nu 
mai cu pânzele cele mici. 

— Ei, se vede că nu ţii să cruţi braţele echipajului că suflă 
dinspre Jict. 

De ce am intra oare în drumul vântului? Nu ştii poziţia 
insulei Elba? Nu sud-vest? 

Şi yahtul care se apropia tot mai mult de linia vântului 
pierdea neîncetat din iuţeală, pentru că vântul îl oprea. 

Pilotul ridică din umeri, mormăind câteva cuvinte plin de 
ciudă, din care Benedict prinse pe următoarele: 

— Eu, nu pricep modul de-a cârmui şi nici nu vreau să-l 
pricep... Se vede că-i e frică camaradului de vânt! 

— Ei, la locurile voastre prietene; zise atunci Benedict, 
Maestrul Danglars va comanda manevra. 

Apoi, apropiindu-se de Danglars, urmă: 

— la seama bine ce faci şi ţine minte că îndată ce ţi se va 
recunoaşte inutilitatea pe bord, te trimit peşcheş peştilor. 
Ţi-am mai spus că nu mă grăbesc să ajung la insula lui 
Monte-Cristo 

— N-ai grijă, răspunse Danglars cu cea mai mare linişte 
Cunosc de minune marea Mediterană şi, cu toate că nu ştiu 
poziţia insulei, o vom găsi fără greş. 

Oamenii erau la locul lor. Unii ţineau odgoanele, alţii 
frânghiile, alţii pânzele din-napoi. 

Danglars examina busola, întări cârma şi când yahtul intră 
în linia vântului ordonă să se dea jos velele latine şi să se 
ridice trinchetele cele mici. Apoi se uită la Benedict, care 
părea mulţumit. 

Pilotul se plimba pe punte, uitându-se urât la Danglars. 
Yahtul, alergând repede pe apă, nu mai ocupă atenţia lui 
Benedict, care scoase un oftat adânc, respirând cu lăcomie 
aerul mării. Marinarii, mergând la proră, intonau un cântec 
încet şi monoton, al cărui refren îl însoțea şi Peppino, în 


picioare între ei. Sunetul acelor glasuri părea să facă o 
impresie rea asupra lui Benedict. Simţea nevoia să fie 
singur şi să nu mai audă şuieratul vântului printre odgoane. 
După o viaţă plină de aventuri şi de primejdii, în faţa unei 
încercări îndrăzneţe şi anevoioasă, voia să se reculeagă, să 
cugete la dreptatea cauzei ce-l împingea la acea răzbunare 
fără milă. 

Chemă pe Peppino comandându-i să trimită pe marinari sa 
se culce fără să lase „gardă” pe punte. 

— Aşadar dumneavoastră vă încredeţi în cunoştinţele 
domnului Danglars? Vă bizuiţi pe dânsul? Întrebă Peppino. 
— Şi de ce nu? Răspunse baronul fără baronie; Ştiu ei ce 
fac şi te pot asigura că, de nu se va schimba vântul, aleargă 
câte şase noduri pe ceas şi mâine dimineaţă vom aproape 

de-a fi trecut de insula Elba. 

— Du-te, Peppino! Porunci Benedict. Pepino se supuse şi 
peste câteva minunte toţi plecară. Două persoane mai 
rămâneau pe punte. Benedict şi Danglars. Amândoi părură 
a se abandona unei adânci meditații; unul stând cu braţele 
încrucişate pe piept şi cu capul descoperit; ochii aţintiţi pe 
marea care-şi rostogolea valurile sub mantia întunecoasă a 
nopţii; al doilea, cu braţul drept rezemat de bara cârmei şi 
cu stânga ascunsă în sân, i se citea pe fizionomie expresia 
cuiva care-şi trece viaţa în revistă, unul se gândea la viitor, 
celălalt la trecut. 

Benedict merse încet spre Danglars şi-l bătu pe umăr. 

— Nu e nimic nou, se grăbi a zice maistrul Danglars, 
tresărind şi aruncând o privire repede asupra acului 
busolei, yachtul merge în linia vântului cel bun... 

Se gândeau amândoi la altceva decât la yacht, 

Acum, zise Benedict. 

— 'Te asigur... 

— Lasă!... Ce-ţi pasă dumitale ca şi mie de yaht şi de mare, 
în momentul acesta de singurătate, de tăcere şi de 
întuneric? 


Eu mă gândeam la ce era să se întâmple, dumneata la cele 
deja întâmplate: unul din noi doi trebuie să-şi dea trupul şi 
sufletul ca să găsească pe un om contra căruia a jurat 
răzbunarea unui tată pe patul morţii; celălalt trebuie să 
caute, în faptele trecutului ce l-a putut face să merite 
povara fatalităţii care-l apasă de câtva timp. 

Vorbeşte, vorbeşte; trebuie să aud vorbind pe cineva care 
a comis crime. 

Vreau să studiez crima sub diferitele ei înfăţişări, vreau să 
ştiu toate modurile cu care cineva poate suferi în lumea 
aceasta. 

Vorbeşte, vorbeşte pentru că vreau să înec, să sting suflu 
cu suflu toate afecțiunile cele mai scumpe ale unui om, 
vreau să născocesc chinuri noi spre a-i smulge din inimă 
cele mai dureroase gemete. 

Vai de mine de nu-mi voi ajunge scopul, de nu voi izbi bine, 
de-mi va cădea braţul dezarmat, de mi se va întuneca 
inteligenţa! Oh! Tată, tu ai rămas atunci nerăzbunat. 

Danglars se uita cu spaimă la Benedict; niciodată nu-i 
auzise glasul întrerupt de suspinele unei tânguiri amare. 

Fu un moment de tăcere, în care Benedict, dădu frâu liber 
lacrimilor sale, plimbându-se, cu mare agitaţie, până ce veni 
lângă Danglars. 

— Domnule, acest Monte-Cristo, acest Edmond Dantes, 
spune-mi, cine era şi de unde a ieşit aşa de puternic 
răzbunător, neîndurător? 

Danglars se cutremură. 

Îţi pot eu destăinui o taină care este între dânsul şi 
Dumnezeu? 

— De ce nu între dânsul şi iad? Exclamă Benedict. 

— Ah! Fiindcă încep să cred într-un principiu sublim, de la 
care emană adevărata dreptate! 

— Ah! Dumneata crezi că Edmond Dantes a fost inspirat 
de principiul sublim de care vorbeşti? Întrebă Benedict cu 
un zâmbet imperceptibil de dispreţ şi de necredinţă. 

— Cred! Murmură Danglars. 


— Dumneata? 

— Da, eu; şi te voi face să împărtăşeşti credinţa mea, dacă 
ai vrea să mă asculţi. 

— Vorbeşte. 

Danglars se gândi un moment şi apoi începu: 

— Pe la anul 1814 ori 1815 sosi la Marsilia un mic brick al 
casei Morel şi fiul: eu aveam pe nava aceea slujba de pilot. 

Şi iată că în Februarie 1815 moare căpitanul brickului 
aproape de portul Ferraio; la 25 în aceiaşi lună intră în 
portul Marsilia, corabia comandată de un tânăr marinar, în 
care căpitanul avea mare încredere. Trebuie să crezi că 
locul vacant prin moartea căpitanului stârni ambiția 
multora şi pe a mea şi începui deci să fac aşa încât să capăt 
acel grad. 

Vechimea mea pe bord, experienţa mea pe mare, totul 
trebuia să mă ajute; totuşi, întâmplarea vru ca tânărul 
marinar să-mi fie preferat. Atunci mă jurai să-l pierd: acel 
tânăr marinar era Edmond Dantes, care, amorezat nebun 
de o sărmană catalană care-l iubea şi dânsa, aţâţase gelozia 
unui compatriot al său, gelozie neînfrânată. Cunoscând 
firea catalanului şi calculând până unde-l putea împinge 
focul ce-i ardea vinele, încercai să aţâţ incendiul care 
trebuia să fie fatal lui Edmond Dantes. 

— Şi cum ai izbutit? Întrebă Benedict cu glas posomorât şi 
cu aerul care preţuieşte şi judecă acţiunile după vorbele pe 
care le ascultă. 

— Folosindu-mă de o particularitate a celei din urmă 
călătorii, scrisei o denunţare împotriva lui Edmont Dantes, 
spunând că în drumul spre a se întoarce la Marsilia, se 
oprise în insula Elba, unde debarcase căpitanul şi dădui 
denunţarea aceasta autorităţilor însoţind-o de mai multe 
amănunte care să arate pe Edmont Dantes ca agent al lui 
Bonaparte. 

Fu, prin urmare, arestat ca bonapartist în momentul când 
se aşeza la masă, spre a-şi celebra nunta cu frumoasa 
catalană. 


Din acea zi dispăru de pe lume omul care-mi făcea umbră; 
dar bagă bine de seamă, domnule, n-am putut nici atunci 
dobândi locul de căpitan al brickului. 

Trecură cincisprezece ani şi în timpul acesta catalana, 
măritată cu rivalul lui Edmond, devenise contesă de 
Morcerf şi eu mă însurasem cu văduva domnului de 
Nargone, aveam titlul de baron Danglars şi posedam mai 
multe milioane. 

Dar iată că într-o zi iese, nu ştiu de unde, poate că din 
măruntaiele pământului, poate că din adâncul mării... Un 
om imens de bogat şi de puternic. Acest om era contele de 
Monte-Cristo. De atunci fatalitatea începu să mă 
prigonească. Eu, compromis de creditul ce i se deschisese 
asupra casei mele, trebui să fug din Paris ca să-mi scap 
restul averii. Contesa de Morcerf, femeia care fusese iubita 
lui, văzu mâna puternică a nenorocirii răsturnând toată 
clădirea prosperității sale. Nenorocirea, durerea, mizeria, 
nu întârziară să apară. 

— Aşteaptă puţin, zise deodată Benedict... Şi pentru care 
motiv, Edmont Dantes vru să aducă în mizerie pe femeia pe 
care o iubise? Ce crimă făptuise ea spre a merita pedeapsa 
teribilă pe care i-o trimise omul care se zicea neinspirat de 
Dumnezeu? Nu-cumva Edmont Dantes pretindea ca ea să 
rămână fidela lui şi legăturilor cu dânsul pe care o aşa de 
lungă lipsă le desfăcuse? Nu cumva pretindea ca o biată 
femeie care nu fusese soţie bărbatului ei să fie osândită la o 
veşnică văduvie? Ah! lată întâia ta crimă, Edmont Dantes, 
iată evidentă una din halucinaţiile tale! 

— Uiţi oare că Edmont Dantes trebuia să se răzbune pe 
contele de Morcerf? Observă Danglars. 

— Acest om care credea că e mai presus decât ceilalţi, 
acest om care se proclama drept ca un Dumnezeu, n-a 
putut, n-a ştiut înţelege că mila e cel mai frumos atribut al 
dumnezeirii creştineşti? Reluă Benedict. 

Vezi ce om drept! Să jertfească unei răzbunări 
înspăimântătoare pe sărmana femeie care-l iubise, care şi- 


ar fi dat poate viaţa pentru dânsul! Nebunule, în mijlocul 
pretinsei tale glorii! Nenorocitule, în apogeul măririi tale 
ipocrite te ziceai chemat să împlineşti cuvântul lui 
Dumnezeu! 

— Nu, nu murmură Danglars tremurând şi agitat. Un 
Dumnezeu îl făcuse puternic ca să pedepsească crima; eu 
cred în această taină. 

— Ei bine, eu reneg Zeii voştri oricare ar fi, dacă 
dreptatea lor e ca aceea pe care a arătat-o Edmont Dantes! 
Exclamă Benedict, ridicând pumnul către cer. 

Danglars îngrozit îl opri iute cu mâna stângă. 

— Ce zici? Pe când suntem atârnaţi” deasupra abisului, în 
voia vântului şi a valurilor, respingi astfel cea din urmă 
speranţă a marinarului! Nebunule, examinează faptele şi 
recunoaşte în uimitoarea lor înlănţuire că este un 
Dumnezeu puternic mai presus de noi. Eu care am fost 
milionar şi mă credeam ieşit de o mie de ori din 
obscuritatea în care m-am născut, am văzut cum milioanele 
mele au pierit ca un vârtej de praf suflat de vânt şi cum am 
revenit la ceea ce eram atunci când meditam întâiul pas pe 
calea crimei. Oh! Da, este un dumnezeu puternic; eu cred 
într-însul în adâncul sufletului meu. 

— Fie, zise Benedict după un moment de cugetare. Vreau 
să cred în Dumnezeu, drept şi puternic, pentru că elmă 
trimite să izbesc pe omul care s-a jucat cu divina lui 
milostivire, refuzând-o tuturor pe pământ. Am nevoie să 
cred într-un Dumnezeu puternic, pentru că în mine nu simt 
putere. Sunt mic şi mizerabil în spaţiul nemărginit care ne 
înconjoară. Am nevoie să cred în Dumnezeu, pentru că simt 
în mine un principiu superior materiei pământeşti şi pe care 
pământul nu-l poate deci atinge. 

Oh! Dumnezeule! Dumnezeule! Dacă simţămintele mele 
sunt culpabile, dacă nu e dreaptă răzbunarea pe care am 
primit-o, îngroapă-mă pentru veşnicie în prăpastia care-mi 
stă sub picioare. 


Benedict, pentru întâia dată, ridică ochii pe cer şi căzu în 
genunchi. 

În acel moment marea începu a deveni nemişcată, 
suprafaţa apei se preschimbă într-o imensă oglindă, până 
ce Benedict să n-aibă vreme a chema echipajul de manevră, 
o panglică roşie care despică repede firmamentul, urmat de 
o înspăimântătoare bubuitură de tunet anunţă o furtună 
riscantă ca cele care nu sunt rare în Marea Mediterană. 

Din cele patru puncte cardinale cerul parcă se despică 
spre a vărsa teribilele lui raze împrejurul yahtului nemişcat. 
Tunetele urmau la intervale rare şi în curând tot cerul nu 
mai oferi decât priveliştea unui imens incendiu. 

Capitolul XXIX Naufragiul. 

Cuprins de mirare la acest fapt neaşteptat, tot echipajul 
yahtului se repezi pe punte. Danglars ţinând ţeapăn în 
mâinile-i îngheţate cârma, se uita cu groază la Benedict, 
care, în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, semăna cu 
geniul răului, o umbră posomorâtă, pe care acel cer de foc 
părea că-l ameninţă. 

Pilotul se folosi de prilej spre a pierde pe Danglars în ochii 
stăpânului yachtului. Om obişnuit cu teribila privelişte a 
elementelor dezlănţuite, el nu se temea şi nu-şi pierdea 
speranţa pe câtă vreme cea din urmă rază a ei nu se 
stingea; alergă cu curaj la cârmă şi smulgând bara din 
mâinile lui Danglars strigă cu toată puterea: 

— La loc, tovarăşi! Nenorocitul acesta nu se mai poate 
stăpâni de spaimă şi vrea să ne prăpădească. 

— Ah! Iertare, iertare! Exclamă fără să cugete Danglars, 
pentru că el vedea cu spaimă venindu-i pedeapsa, că era un 
om care-i disputa locul, după cum el disputase locul lui 
Edmond Dantes. 

— Ah! Ceri iertare! Exclamă pilotul scoțând cuțitul şi 
lăsând cârma. 

— Iertare! Iertare Dumnezeule! Exclamă iarăşi Danglars. 
Dându-se înapoi din faţa ameninţătorului său rival. 


— Nici o iertare, camarazi, pentru cel care ne sperie fără 
cauză cu ţipetele lui, urmă pilotul pentru cel care tremură 
ca un câine, pentru că vede focul jucându-se cu apa în jurul 
lui. 

La glasul pilotului, Peppino, luând o secure, se repezi 
asupra lui Danglars. 

La lumina intermitentă a fulgerului se vedea un om în 
culmea deznădejdii, ţeapăn şi rezemat de „peretele” 
corăbiei şi ţinându-se cu braţul stâng de odgoane, pe când 
cu cel drept înarmat cu o secure se apăra împotriva 
loviturilor ce-i dădeau doi oameni: pilotul şi Peppino zis 
Rocca Priori. 

Echipajul alerga în sus şi în jos, înspăimântat, strigând, 
gesticulând, cerând milă şi apucat de groază, în urma 
primului țipăt al lui Danglars. Yachtul zbura la întâmplare 
pe apă, cât dură acea scenă de zăpăceală. 

În sfârşit, un țipăt ascuţit, dureros, un țipăt de agonie, 
domină toată gălăgia aceea. 

La acel țipăt, toate glasurile tăcură şi curând se auzi acela 
al pilotului care comanda: 

— La manevră, camarazi, la manevră; trebuie să ridicăm 
trinchetul sus pentru că probabil că va veni uraganul. 
Curaj, curaj, nu e nimic, cine stă la cârmă nu e marinar de 
apă dulce. 

Echipajul nu se opuse şi yahtul condus de o mână dibace, 
stătu în loc în timpul furtunii. 

Benedict rămase tot în acelaşi loc, ca şi cum o putere mai 
presus de voinţa lui l-ar fi ţinut acolo, în jurul lui se 
petrecuse ceva teribil pe care îl ghicea, fără să-l înţeleagă, 
pentru că sufletul lui era în armonie cu vijelia şi absorbit de 
un singur gând. 

— Oh! Dumnezeule! Murmura Benedict, recunosc puterea 
ta nemărginită care tulbură elementele din adâncimea 
mărilor până în înaltul cerului nu mai asistasem „la această 
privelişte teribilă şi frumoasă, în care se arată tăria braţului 
tău. lartă-mă deci dacă ţi-am tăgăduit de atâtea ori 


existenţa. Dacă tu nu-mi osândeşti duşmanul, dacă el merită 
ocrotirea ta, cu tot sângele nevinovat în care şi-a mânjit 
mâinile, rupe, sfarmă aceste scânduri pe care mă înalţ 
deasupra abisului. Dar, aceste limbi de foc care în faţa mea 
cobor în ape parcă mă respectă. 

Aşadar eu sunt alesul teribil al voinţei tale ca să pedepsesc 
fără milă pe cel care te-a ofensat în persoana unui copil, 
care era cea mai slabă fiinţă de pe pământ, precum tu eşti 
cel mai puternic în ceruri. 

Edmond, Edmond, fratele meu, eu nu te-am cunoscut, nu 
te-am îmbrăţişat! Dar sângele tău era ca şi al meu! Ah! Tu 
ceri răzbunare! Dumnezeu nu va lăsa nepedepsit pe 
ucigaşul tău. 

Când Benedict se uită să vadă ce zăcea la câţiva paşi de 
dân-sul, adică trupul lui Danglars, altceva se întâmplase. 

Precum prevăzuse pilotul, vântul tulburând valurile, 
mărise grozăvia furtunii. 

Yachtul, cu trinchetul ridicat sus, se rotea pe valuri care se 
adunau în jurul lui, când înaintând, când dându-se înapoi, 
jucăria vijeliei. 

Pilotul, nemişcat de la locul său, asculta de câtăva vreme 
în aer nişte gemete şi ţipete, pe care vântul le aducea de 
departe. Acele ţipete, slabe uneori şi neînţelese, semănau a 
gemete de oameni dezolaţi; alteori tari, ascuţite şi 
sfâşietoare a unor oameni care pentru cea din urmă oară 
cereau ajutorul oamenilor, înainte de a implora pe al lui 
Dumnezeu. 

Urechea pilotului aduna cele mai mici sunete, care îl putea 
face să înţeleagă în ce loc se petrecea catastrofa, pentru că 
era sigur că se întâmplase o nenorocire vreunei corăbii. 

Uitându-se la busolă cu luare aminte aşteptă cu băgare de 
seamă să învârtească bara cârmei. 

Deodată, ţipetele auzite se repetară mai tari şi mai teribile 
din partea de unde sufla vântul şi pilotul recunoscu, după 
mişcarea yachtului, că se aflau aproape de o corabie mare. 


Într-adevăr, la lumina repede a unui fulger, toţi observară 
cu groază o enormă masă neagră, pe care un val o ridica pe 
spate deasupra yachtului, lăsând deschisă în urmă-i o 
prăpastie enormă în care acesta se cobora teribil, zguduit 
de la proră până la pupă. 

Atunci se auziră multe glasuri ţipând, cerând ajutor. 

Benedict agăţat de catargul yachtului, deosebi un glas 
care cu mare durere zicea: 

— Sărmană mamă! Dumnezeu nu permite să ne putem 
revedea şi îmbrăţişa! 

Aceste cuvinte găsiră un răsunet dureros în inima lui 
Benedict; cuvântul „mamă” îl făcu să tresară; era negreşit 
un fiu care, după o lungă lipsă, alerga în braţele mamei sale 
şi care la capătul călătoriei, poate vedea repezindu-se 
asupră-i trăsnetul care era să-l izbească. 

— Ah! Murmură el, soarta n-a vrut ca eu să văd pe femeia 
care mi-a dat viaţă. Dumnezeu nu mă va lăsa să mor, fără s- 
o cunosc! Ah! Urmă el, cineva va putea smulge pe 
nenorocitul acesta de moartea care-l ameninţă? 

Cu sânge rece şi prezenţa de spirit curajoasă al omului de 
mare, pilotul recunoscând neputinţa de a scăpa echipajul 
de un apropiat naufragiu, căută să se ferească de o ciocnire 
cu formidabila corabie, cu o manevră abilă pe care o 
execută repede; dar manevra fu zadarnică, pentru că 
corabia pe care valurile o ridicau deasupra yachtului se 
cobori deodată în prăpastia formată de despicarea acelui 
munte de apă care se închise apoi deasupra acelor 
scânduri. 

Toţi acei nenorociţi scoaseră un țipăt... Şi fu cel din urmă. 
Nici un glas omenesc nu se mai auzi câtva timp. 

Toţi din echipajul yahtului păreau cuprinşi de groază, când 
glasul lui Benedict, scurt şi poruncitor, scoase pe marinari 
din spaima ce le insuflase acea privelişte groaznică. 

— Şalupa pe mare! Strigă el, tăind cu mâna lui frânghiile, 
cu care era prinsă bara. 


— Şalupa pe mare? Repetă pilotul cu un râs ironic. Nu 
vedeţi valurile? 

— Cine vorbeşte aici? Întrebă Benedict cu aerul 
ameninţător, întorcându-se spre cel care făcuse observaţia. 

Nimeni nu răspunse. 

— Iute, Peppino, urmă el. Acum e momentul de a pune la 
încercare curajul tău şi alor tăi. Cine este bărbat să sară în 
şalupă şi să vâslească fără teamă. 

Ah! Nimeni nu se mişcă? Iată îndrăzneţii! Slabi şi fricoşi ca 
nişte copii! Ei bine, eu mă voi cobori în şalupă, pentru că eu 
nu mă tem de mare, nu mă tem de întuneric! Rocca Priori, 
urmează-mă, să ne coborâm: aud glasul sfâşietor al unui om 
care ţipă cerând ajutor. 

Peppino sări, fără să se codească, în şalupă cu căpetenia 
lui, apucând vâsla cu care pretindea să biruiască valurile, 
elementele furioase. 

Restul echipajului văzu dispărând mica barcă, fără 
nădejde de a o vedea revenind; deoarece marea era 
înspăimântător de furioasă şi pilotul lua cerul de martor că 
asemenea cutezanţă echivala cu o moarte sigură. 

Neobosit şi plin de curaj, Benedict vâsli, ajutat de Peppino, 
înspre locul de unde veniseră strigătele înăbuşite ale 
naufragiatului. 

Nici focul pe care norii-l aruncau necontenit, nici marea 
furioasă nu speriau pe Benedict, mândru, superb şi aproape 
singur în mijlocul furtunii. 

Peppino, observă cu uimire îndrăzneala omului acesta, se 
simţea inspirat de dânsul şi devenind mai puternic spre a se 
lupta cu furia elementelor naturii. 

Când ridicaţi pe coama valurilor spumoase, când 
înmormântați în adâncul prăpăstiilor, ei luptau necontenit 
spre partea unde se auzeau ţipetele. 

Şi aceste ţipete erau tot mai desluşite... Benedict răspunse 
cu glas bubuitor nenorocitului care cerea ajutor: Curaj! 
Dumnezeu îţi trimite un ajutor...! 

Capitolul XXX Necunoscuta. 


Să lăsăm pe Benedict care se lupta cu marea, cu vântul, cu 
focul şi răspundea cu strigăte de încurajare la ţipetele 
disperate ale unui nenorocit, parcă ar fi un înger mântuitor 
trimis de Dumnezeu şi să observăm câteva fapte 
contemporane cu cele din urmă scene ale acestei istorii. 

Într-unul din cele mai depărtate puncte ale Marsiliei, ale 
acestui oraş comercial ale cărui corăbii necontenit 
brăzdează apele Mediteranei, de la Tunis la Veneţia, de la 
Malaga la Constantinopol, pe un teren de granit de 
oarecare înălţime era într-o vreme construită o baracă de 
pietre, ale cărei ziduri, văzute din partea oraşului, se 
desluşeau melancolic în zare. 

Acolo fuseseră odată mai multe colibe locuite de catalani 
pescari. Dar, în timpul când «războaiele lui Napoleon 
cereau oameni din toate părţile, acei catalani, siliţi să 
urmeze pe viteazul corsican, îşi părăsiră locuinţele şi ele, 
încet-încet, se dărâmaseră, una singură mai rămânând, 
aceea de care vorbim. 

O femeie locuia într-însa. Un pat, o masă, două scaune şi 
un crucifix mare cu chipul Mântuitorului săpat în fildeş, 
formau mobila colibei, în faţa patului era o fereastră pe 
unde se puteau vedea apele Mediteranei. 

Lângă odaia aceea era o alta cu un pat, o masă şiun 
scaun, pe urmă o odaie mai mică şi bucătăria. 

Despre femeia care o locuia se spuneau lucruri foarte 
curioase. Unii ziceau că era o damă foarte mare, nevoită de 
ruină să caute singurătatea, tăcerea, uitarea vechii sale 
splendori; alţii asigurau că era victima altor nenorociri 
decât băneşti, pentru că ele niciodată n-ar fi putut zdrobi 
într-atâta, mai ales că avea un nume ilustru şi nepătat. Şi, 
întemeindu-se pe această presupunere, o a treia clasă de 
oameni făcea următorul raţionament: 

Femeia aceasta care plânge necontenit în singurătatea 
absolută la care se osândise. Nu plângea una din acele 
nenorociri pe care timpul le aduce şi timpul le face să 
treacă; aşadar o altă cauză pricinuia durerea aceea. Care 


era acea cauză? Ce lucru nu dispare, nu se stinge niciodată 
în noi, ba chiar creşte, se măreşte, dacă nu remuşcările? 
Dar cine o văzuse o dată şi o auzise vorbind, impresionați 
de seninătatea ei, nu puteau crede ca ea să simtă 
remuşcări. La aceasta însă li se răspundea că pocăinţa e 
blestemul care dă seninătate celui care suferă de 
remuşcare, balsamul care-i vindecă rănile, redând fiinţei 
pocăite liniştea şi tihna, care se observau la femeia aceea. 

Acestea şi altele încă era zvonurile ce umblau prin oraş 
asupra femeii din satul catalanilor şi din ele nu era cu 
putinţă să se tragă o consecinţă sigură: de aceea toţi se în 
voiau s-o numească necunoscuta. Cum trăia acea fiinţă, toţi 
ştiau: stând neîncetat la fereastră, ea se uita tristă la mare, 
dând liber curs lacrimilor; uneori, aplecată deasupra 
stâncii, de care veneau să se spargă valurile spumoase, 
părea că ascultă murmurul nedesluşit al apelor, care spune 
atâtea lucruri inimilor nenorocite. Totdeauna, îndată ce 
soarele începea să vopsească norii din aer în roşu, biata 
femeie ridica ochii spre cer plină de durere şi buzele ei 
agitându-se păreau că murmură o rugăciune; apoi, când 
natura se învăluia în mantaua nopţii ca să se odihnească, un 
geamăt tânguitor şi dureros ieşea din pieptul nenorocitei, 
ca şi cum ar fi pierdut o speranţă! Şi aceasta se repeta în 
fiecare zi. Seara se lăsa în voia iluziilor unei noi speranţe 
pentru a doua zi. 

Venea a doua zi şi uimită şi tristă vedea sfârşindu-se şi ziua 
aceea şi lacrimile-i curgeau tot mai tare. 

Biata femeie spera în zadar. 

Mâna teribilă a nenorocirii parcă voia să-i prelungească 
chinul, până ce veni descurajarea. 

Era ceva înspăimântător, era un chin de nesuferit. 

Atunci simţi necesitatea de a asculta un glas mângăietor, 
care să-i vorbească de Dumnezeu şi de nemărita lui 
bunătate. 

Scrise câteva rânduri şi trimise răvaşul la Marsilia. 


Peste un ceas se apropia de satul catalanilor un preot 
bătrân, a cărui fizionomie era tipul desăvârşit al abnegaţiei 
şi al carităţii. Preotul se îndrepta spre singura locuinţă a 
satului şi văzând uşa pe jumătate deschisă, intră stând mai 
întâi în uşă ca să-şi anunţe sosirea. 

Nimeni nu răspunse. 

Preotul aşteptă un moment şi aruncând ochii pe fereastră, 
văzu pe marginea stâncii o femeie îngenunchiată, cu 
braţele întinse spre mare şi cu ochii ridicaţi spre cer. 

Peste un moment, preotul era lângă această femeie şi fără 
să cuteze a o întrerupe, ascultă cu interes cuvintele ce-i 
ieşeau de pe buze, întretăiate de oftări. 

— Nu, niciodată nu-l voi mai vedea! Zise dânsa. Fatalitatea 
vrea să beau până în fund acest pahar de amărăciune, care 
de atâţia ani nu s-a mai depărtat de la buzele mele. Albert, 
Albert, primeşte un adio de la mine, pentru că simt că mi se 
apropie moartea. Dar nu, nu voi muri, nu pot, nu trebuie să 
mor fără să te strâng la piept; nu mi-ar fi cu putinţă, să mă 
îndoiesc în ceasul din urmă al existenţei, de Dumnezeu, 
mângâietorul celor nenorociţi. Nu, nu, niciodată, exclamă 
preotul arătând cu mâna cerul sărmanei femei care scoase 
un țipăt văzând venerabila şi solemna lui înfăţişare. Este un 
Dumnezeu puternic şi drept care stă, în ceruri, nevăzut de 
ochii noştri, dar văzut de mintea noastră. Te-ai îndoit oare 
de Dumnezeu? Atunci îndoieşte-te de tine însăţi! 

— Oh! Părinte! Strigă nenorocita, dar suferinţa aceasta 
fără sfârşit... 

— Acum un moment, în locul acesta chiar, vorbeai de 
moarte; şi moartea e sfârşitul suferințelor. 

— Ce zici? Să mor fără să mai văd o dată pe fiul meu? Ah! 
Nu ştii, nu ştii ce e dragostea de mamă! Nu ştii că, 
despărțită de dânsul, singura mea afecţiune pe pământ, e o 
veşnicie de când îl aştept zi cu zi, ceas cu ceas, minut cu 
minut şi tot în zadar. Nu ştii până unde mi-au ajuns 
suferinţele... Nu ţi-ai putea face idee de durerea mea, n-ai 
putea-o „înţelege. 


— Vin să te ascult şi sunt gata să-ţi întăresc credinţa după 
ce te voi fi auzit. Vorbeşte. 

— Vino, părinte; şi eu am nevoie să te ascult. Simt că 
credinţa mea se clatină... „sub povara unei groaznice 
fatalităţi. 

Preotul urmă în tăcere pe femeia misterioasă în căsuţa 
locuită de dânsa. 

Ea se duse în odaia sa, aşezându-se în faţa ferestrei, îşi 
aţinti ochii pe Mediterana, ale cărei ape se întindeau 
nesfârşite, apoi îi întoarse, melancolici dar resemnaţi, pe 
splendidul crucifix ce atârna pe perete şi parcă rosti o 
rugăciune. 

— Tată, zise ea, după un moment dă-mi voie să nu-ţi spun 
întâmplările din primii mei ani; conţin o taină care trebuie 
să existe numai între Dumnezeu, între mine şi un om pe 
care nu-L voi mai revedea. 

Se opri puţin, ca să murmure numele lui Edmont Dantes şi 
urmă: 

— Victima unei puternice răzbunării, am primit lovitura 
teribilă a unei nenorociri care a căzut fără de veste asupră- 
mi. Văduvă şi săracă, fără alt sprijin decât al fiului meu, 
fatalitatea vrea ca şi acest fiu să fie nevoit a mă părăsi 
câţiva ani, ca şi cum ar trebui să plâng într-o completă 
singurătate o greşeală involuntară a vieţii mele trecute... 
Acum când sunt mamă nu mai plâng, nu trebuie să mai 
plâng această greşeală. 

— Dar, cel puţin, mi-ai putea spune care e greşeala 
aceasta? Întrebă preotul, văzând că lacrimi mari curgeau 
din ochii femeii, care în disperarea ei îl chemase spre a-i 
aduce mângâiere cerului. 

— Este că nu mi-am mai adus aminte de un om căruia îi 
consacrasem prima mea dragoste. Aşteptând în zadar 
câţiva ani întoarcerea omului acela, la vestea falsă a morţii 
lui, vărsai cea din urmă lacrimă de amantă pe presupusul 
lui mormânt şi a doua zi mă măritai cu rivalul său, singurul 
sprijin ce-mi rămânea pe pământ. Acum plâng, cum vezi, 


dar plâng depărtarea iubitului meu fiu, plâng pentru că 
simt că mi se va stinge viaţa până să nu-l mai pot strânge în 
braţe. Oh! Dacă el s-ar întoarce, aş şti trăi! Întoarcerea „lui 
ar fi viaţa mea! 

— Speră, doamnă, speră: nemărginită e bunătatea lui 
Dumnezeu. 

— Să sper! Dar ce-am făcut, ce fac de atâta vreme! 
Întrebă ea cu un zâmbet sfâşietor, zâmbet care părea o 
strâmbătură a agoniei. Să sper; Ah! Nu ştii ce e cuvântul 
acesta, repetat şi necontenit repetat, pentru cel care şi-a 
pus totdeauna, totdeauna şi în zadar, speranţa în clemenţa 
lui Dumnezeu!... Oh! Mă va fi uitat oare acest Dumnezeu 
suprem... Şi sunt eu pentru totdeauna lovită de fatalitate pe 
pământ? 

— Blestemi, blestemi! Dumnezeu nu uită pe fiinţele sale, 
zise preotul. 

— Pentru ce atunci nu-mi dă singura fericire de a-mi 
îmbrăţişa copilul când mi-a pus în inimă toate grijile de 
mamă? Oh, nu vede el că chinul meu e mai mare decât 
oricare altul? 

La aceste dureroase cuvinte, un zâmbet suav trecu pe 
buzele preotului. 

— Cugetă, zise el, care a fost chipul fecioarei Măria, când 
strânse în braţe trupul neînsufleţit al Mântuitorului, singura 
ei speranţă, singura „ei mângâiere! Gândeşte-te de ai 
putere şi curaj, ce noapte groaznică de nesfârşite suferinţe 
a cuprins pe neprihănita Născătoare! Şi cu toate astea 
dânsa, în a cărei inimă se aflau puternice credinţa şi 
resemnarea, şterse lacrimile mironosiţelor ce o înconjurau. 

— Ah! Părinte, exemplul este sublim; dar Fecioara era 
mama lui Dumnezeu şi eu sunt o biată femeie şi puterile mă 
părăsesc. 

— Mama celui pus pe cruce ţi le va înapoia. 

— Roagă-te pentru mine, roagă-te, murmură ea, pentru ca 
eu să văd portul într-aceasta mare de dureri. 

— Crezi în dreptatea lui Dumnezeu? 


— Ce să răspund? 

— Doamnă, ea e nemărginită şi perfectă, aşa cum noi n-o 
putem înţelege. 

— Oh! Da, da, eu n-o înţeleg. 

— Uită-te! Exclamă preotul sculându-se şi întinzând 
braţele spre crucifix uită-te la acel lemn sfânt şi formidabil 
şi îndoieşte-te încă, dacă poţi, de dreptatea şi de 
nemărginita bunătate a acestui martir care s-a lăsat a fi pus 
pe cruce pentru noi! Vezi-i imaginea. Sângele acela 
nevinovat care pare a curge încă din pieptul lui a fost vărsat 
pentru răscumpărarea noastră. Acea frunte suverană, 
smerit plecată sub cununa de spini, a conceput opera 
generoasă şi sublimă a redeşteptării popoarelor, în 
genunchi, doamnă, în genunchi, el te poate ierta. 

La aceste cuvinte sărmana căzu în genunchi, în faţa 
crucifixului şi torente de lacrimi îi curseră pe obrajii palizi. 
— Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Exclamă ea. Ce păcat 

am făcut ca să merit o aşa aspră pedeapsă? 

Apoi, coborând capul, cu braţele încrucişate pe piept şi 
într-o adâncă meditaţie, tăcu. 

Tăcerea aceea avea ceva solemn şi abia era întreruptă de 
şoaptele încete ale buzelor preotului, care murmura o 
rugăciune. 

Femeia se ridică. 

Pe fizionomia ei se zugrăvea o nobilă linişte şi ea nu mai 
plângea; în ochii ei, umezi încă, se reflecta seninătatea 
resemnării. 

Credinţa îşi făcuse cale în inima ei. 

Trecură câteva zile în care preotul făcu mai multe vizite 
locuitoarei din satul catalanilor şi ea părea tot mai liniştită. 

N-ajunsese însă în culmea nenorocirilor; deodată veni acel 
chin care n-are leac, n-are îndulcire. 

Toţi banii pe care-i avea se sfârşiseră şi nici o altă resursă 
nu-i mai rămânea nenorocitei decât să cerşească o bucată 
de pâine. Să implore mila trecătorilor, să întindă mâna! Ah! 
Mai bine ar fi murit de o mie de ori! Nu, de o sută de ori, 


nu; ea nu va atrage asupră-şi curiozitatea Marsiliezilor; nu 
se va târi din casa în casă spre a cere pâinea zilnică. 
Hotărârea ei era nestrămutată. 

Luă cu un zâmbet amar cel din urmă ban de argint şi-l 
schimbă pe hrană. Cu câtă economie o întrebuința; dar 
hrana se ducea, se ducea! Zilele treceau şi nu-i mai 
rămânea decât o bucată de pâine şi puţine poame uscate. 
„Ce să facă? 

Împărţi restul acela aşa ca să-i ajungă şapte zile; în acel 
timp, cine ştie? Putea să-i vină vreun ajutor. 

Trecură opt zile şi ajutorul nu sosi. Nenorocita suferi întâia 
zi de foame. Zi teribilă şi care-i aduse, în fiecare ceas, 
amare amintiri ale unui trecut pe care ea ar fi vrut să-l uite. 
A doua zi se simţi slaba de tot; inima-i bătea cu violență, 
friguri o ardeau: simţea o căldură nespusă, se înăbuşea, îi 
venea ameţeală. Delirul nu era departe. Se sculă, alergă să 
strângă firimiturile de pâine de pe masă. Era aproape 
momentul când era să le caute şi pe jos. Şi totuşi era gata 
dispusă să moară de foame! 

În sfârşit, în a patra zi de când suferea, o rază de speranţă 
îi lumină mintea. 

— Oh! Cine ştie dacă peste alte opt zile nu va putea sosi 
fiu-meu? Şi peste opt zile eu voi fi moartă de foame? Nu, nu, 
să aşteptăm cât mai avem puţină viaţă în piept. Să 
aşteptăm, să aşteptăm. Şi biata femeie, ieşind din casă, 
călăuzită de instinct, porni spre portul Marsiliei. Se opri de 
mai multe ori ca să se odihnească şi să răsufle; atunci 
întinse mâna trecătorilor; dar buzele rămâneau mute şi 
ochii pironiţi în pământ. Merse până în oraş fără să capete 
nici o milostenie. Simţea foamea, foamea ajunsă la extrem; 
bea apă şi apa îndoia furia foamei. Privirea ei slabă, nu mai 
deosebea lucrurile la o mică depărtare, un nor semănând a 
nor de praf ce-o înconjura; şi casele, persoanele din jurul ei 
păreau a se învârti. Era începutul delirului. 

Cu o mişcare instinctivă, biata femeie merse spre țărm, 
merse până la parapete, uitându-se fără să vadă, auzind 


fără să înţeleagă. Întrebă dacă nu era cumva noapte şi i se 
răspunse cu un hohot de râs. 

Soarele strălucea în toată splendoarea. Deja nu mai vedea, 
nu mai deosebea nimic; îi era foame şi ajunsese la 
disperare. 

Făcu câţiva paşi şi căzu în genunchi înaintea a doi oameni 
care debarcau, exclamând cu un glas stins: 

— Mi-e foame. Pentru dragostea lui dumnezeu! Ajutaţi-mă. 
Fu întâiul ei strigăt, cerând milostenie. 

Cei doi abia debarcaţi dintr-o barcă, auzind acel țipăt 
disperat al mizeriei, se opriră în faţa femeii care le cerea 
milostenie în genunchi. 

Unul din ei scoase un ban din buzunar şi-l dădu 
cerşetoarei, zicând: 

— Scoală-te, iată un mic ajutor. 

Banul căzu în mâna cerşetoarei care rămase tot în 
genunchi şi urmă cu glas tot mai slab: 

— Mulţumescu-ţi Doamne! 

Apoi căzu pe brânci şi dădu un țipăt. 

Capitolul XXXI Un ajutor din cer. 

La ţipătul ascuţit al cerşetoarei, cei doi călători, care îşi 
urmau drumul, se opriră: şi cel mai tânăr zise tovarăşului 
său: 

— Eu mai am încă o datorie de îndeplinit. 

— Care? 

— Prima dată când pun piciorul pe uscat după groaznica 
furtună din care m-ai scăpat d-ta, ca şi cum ai fi fost trimis 
de Dumnezeu, nu trebuie să ascult cu nepăsare strigătul 
mizeriei. 

— Şi ce vrei să faci? 

— Să împart cu nenorocita aceasta puţinii bani pe care i- 
am scăpat din naufragiu; e foarte drept. 

— Şi nu eu am să te împiedic; dimpotrivă, te aprob, pentru 
că glasul mizeriei a produs totdeauna asupră-mi o 
puternică impresie. 


Astfel vorbind, cei doi se întoarseră înapoi, apropiindu-se 
de cerşetoare, care sta tot în genunchi. Cel mai tânăr se 
aplecă zicându-i: 

— Ei bine, ce aştepţi aici? 

— Aştept pe fiul meu, zise ea ridicând capul şi arătându-şi 
figura. 

— Dumnezeule! Mama! Mama! Să fie oare închipuire? Am 
înnebunit eu? Strigă el, ridicând în braţe pe cerşetoare, pe 
buzele căreia văzu atunci un zâmbet suav, singurul răspuns 
ce nenorocita mamă îl putea da fiului ei. 

— Ce zici, domnule de Morcert? 

— Oh! Vino, vino, să ducem acasă pe nenorocita asta! 
Cerul mă izbeşte fără îndurare: e mama! 

Tânărul nu mai putu zice altceva, strâns îmbrăţişat de 
mama sa, el îşi lipise buzele ude de buzele ei uscate ca şi 
cum ar fi vrut să le însufleţească cu sărutările lui fierbinţi. 

Benedict privi un moment scena aceea mişcătoare; luă 
apoi măsurile necesare pentru ducerea cerşetoarei într-un 
birt vecin şi împiedică pe curioşi s-o urmeze în odaia unde 
ea fu pusă pe un pat. 

Peste câteva ceasuri, mulţumită îngrijirilor, ea deschise 
ochii şi dădu semne de viaţă. 

Albert vru să-i vorbească, s-o îmbrăţişeze, să o cheme de o 
mie de ori mamă; dar Benedict, spunându-i că sărmana 
femeie n-ar putea rezista zguduirii ce i-ar fi pricinuit acea 
emoție, slabă cum era, îl convinsese pe Albert să aştepte 
până ce ea îşi va veni bine în simţiri. 

Albert, aşa se numea tânărul care-l însoțea pe Benedict, 
sta tot lângă uşa odăii în care zăcea necunoscuta. Un doctor 
venit să-i dea ajutoare, îl asigură că nu era nici o primejdie, 
că bolnava se va întrema repede, de nu va fi agitată de 
nimic. Aceste cuvinte reînsufleţiră pe Albert şi, aruncând o 
privire plină de iubire în odaie, el se duse la Benedict, pe 
care-l găsi dând ordine lui Rocca Priori, locotenentul 
micului yacht. 


— Prietene, îi zise Albert strângându-l de mână, doctorul 
mă asigură că nu mai e nici o primejdie pentru sănătatea 
mamei. Oh! Doamne, Dumnezeule! Îţi mulţumesc, murmură 
el, ridicând ochii spre cer. 

— Cu atât mai bine, domnule de Morcerf, sunt vesel: am 
dat ordine ca să se pregătească yahtul şi să fim gata de 
plecare. 

— Aşadar, ai să mă părăseşti? Întrebă tânărul repede. 

— Negreşit, răspunse Benedict. Întrucât te priveşte pe d- 
ta, mi-am împlinit misiunea. Eşti pe uscat şi lângă mama 
dumitale; eşti fericit... Deci pot să mă duc. 

— Deja? Murmură Albert strângând de mână pe Benedict. 
Aş fi vrut, urmă el, ca mama să te vadă şi să-ţi mulţumească 
pentru generozitatea cu care ai venit în mijlocul furtunii ca 
să mă scapi. 

— Nu te-am scăpat eu, zise Benedict, ci mâna lui 
Dumnezeu te-a smuls din sânul valurilor. Este un adevăr pe 
care ţi l-am repetat prea de multe ori ca să-l poţi uita. Ce 
interes m-ar fi putut face pe mine să-mi primejduiesc viaţa 
ca s-o scap pe a dumitale? Ce instinct m-ar fi putut călăuzi 
printre trăsnete şi furia valurilor, acolo unde cu braţele 
dumitale obosite încercai în zadar să te ţii deasupra apei, 
dacă Dumnezeu, nu ar fi hotărât astfel? Domnule, 
dumneata nu-mi datorezi nici o mulţumire: ceasul dumitale, 
scris în cartea soartei, nu se afla pe acea pagină fatală pe 
care Judecătorul Suveran a întors-o în acea teribilă 
împrejurare. 

— Cel puţin îmi vei mai acorda câteva zile; e o favoare pe 
care ţi-o cer... Nu mi-o refuza... Delicateţea cu care te-ai 
ferit de a îmi pune întrebări asupra vieţii mele îmi face o 
datorie să ţi-o spun eu. Ştiu bine că n-am nici un drept 
asupra dumitale, pentru că sunt un străin pentru d-ta... 
Dar. Rămâi. 

Un râs batjocoritor încreţi buzele lui Benedict auzind 
aceste din urmă cuvinte. 


— Dar nu ştii că toate clipele mele sunt numărate şi că nu 
mă pot opri pe calea ce am luat? Cale pe care o urmez, cum 
vezi, prin foc, printre valuri furioase şi alte primejdii? 

— Da, aşa mi-ai vorbit totdeauna, adică aşa încât să nu te 
pot înţelege; ceea ce-mi destăinuieşte că există în viaţa 
dumitale ceva teribil... Poate o durere amară. Şi dacă o 
singură dată dumneata mi-ai fi pus o întrebare oricât de 
mică, nu aş sta la îndoială să te întreb şi eu cu tot interesul 
pe care mi-l inspiră afecțiunea întemeiată pe recunoştinţă, 
care e durerea aceasta. Iotugşi şi eu ştiu să-mi dau seama de 
o durere adâncă, zise Albert oftând. 

Benedict aruncă asupra-i o privire cercetătoare, parcă ar 
fi vrut să citească ceva pe figura lui. 

— Drumul meu, zise el după o mică pauză, nu e un secret. 
Mă duc după cineva care nu ştiu unde se află. 

— Aş fi indiscret să te întreb ce te poate face să-l cauţi? 

— Un lucru foarte simplu: o mână de mort, răspunse 
Benedict cu cel mai mare sânge rece. 

Albert aruncă asupra lui o privire cercetătoare, parcă i-ar 
fi spus că acele cuvinte erau neînţelese pentru dânsul. 

— lartă-mă, domnule. 

— Zise el, dar cuvintele astea teribile mă fac şi mai curios. 
Ele fac un efect foarte ciudat asupra mea, care am fost greu 
izbit de nenorocire. 

— Crezi, prietene, că aiurez zicânduc-ţi că ridic în faţa celor 
vii mâna unui mort, tremurând încă de furia care n-a putut 
înceta într-însul? 

— Oh! Desigur e formidabil acela, împotriva căruia te duce 
o aşa de ciudată călăuză. 

Benedict se uită împrejur ca să se asigure că nimeni altul 
nu-l aude şi strângând de braţ pe Albert, zise cu glas încet, 
dar expresiv: 

— Ai auzit vreodată de contele de Monte-Cristo? 

La acel nume rostit cu o expresie sălbatică de Benedict, 
Albert făcu un pas înapoi palid ca un mort; apoi 


împreunându-şi mâinile şi ridicându-le deasupra capului, 
lăsă pe dată braţele să-i cadă în jos cu putere, exclamând: 

— Blestematul! 

Benedict culese cu un gest neexprimabil blestemul 
aruncat contra lui Edmond Dantes. 

— Îl cunoşti? Întrebă el cu un mare interes, apropiindu-se 
de Albert. 

— Întreabă pe victimă dacă îşi cunoaşte călăul răspunse 
acesta. L-am văzut puternic, ieşit din pulbere, aducând 
fatalitatea asupra familiei. Blestematul, de o mie de ori 
blestematul! 

Albert se opri; apoi, ştergându-şi o lacrimă, murmură: 

— Ah! Mamă, iartă-mă dacă nu pot respecta ca tine 
numele unui om, a cărui teribilă putere este încă un mister 
pentru mine. 

Benedict îşi şterse sudoarea rece care curgea de pe frunte 
în picături mari. 

— Mare Dumnezeule! Murmură el, un alt strigăt care 
osândeşte pe acest om crud: sentinţa lui e scrisă deci 
pretutindeni de mâna ta puternică? 

Urmă apoi un moment de tăcere. 

Benedict înţelese după un gest al lui Albert, că el cunoştea 
foarte de aproape pe contele de Monte-Cristo şi hotări să-l 
întrebe de ce scosese acel strigăt de blestem. 

— Prietene, zise el lui Albert care părea încă sub impresia 
tristă ce-i produsese numele lui Edmond Dantes, iartă-mi 
indiscreţia, dacă te întreb ce relaţii pot exista între 
dumneata şi contele de Monte-Cristo? Între el şi mine există 
o datorie de sânge şi trebuie să cunosc pe omul cu care am 
de-a face. 

— Vei fi satisfăcut, domnule răspunse Albert. Totuşi, dă-mi 
voie ca să mă duc mai întâi la mama pentru că aş voi s-o duc 
cât mai repede de aici. 

— Du-te; dar fă ce-ţi spun eu, nu-i pricinui nici o emoție. 
Vei putea sta aici până se va însănătoşi pe deplin. 


Albert, fără să răspundă ceva, porni spre odaia în care se 
odihnea mamă-sa; îngenunche lângă patul în care ea 
dormea, o contemplă puţin, îi puse o sărutare pe frunte, 
apoi se întoarse în odaia în care îl aştepta Benedict. 

— lată-mă, domnule: acum vreau să spun unui prieten ura 
pe care mi-o inspiră omul care se numeşte conte de Monte- 
Cristo. 

Mi-ai spus că între dumneata şi el este o datorie de sânge, 
în care te crezi creditor? Ei bine, asemenea datorie există şi 
între mine şi el, deşi nu ca a dumitale, nu mai puţin teribilă 
însă şi totuşi am jurat solemn să nu mă răzbun. 

— Dar cine ţi-a putut cere un asemenea jurământ? 

— Mama, răspunse Albert cu o expresie de nespus 
respect. 

— Poftim, domnule, începe; te ascult. 

Şi Albert, încrucişându-şi braţele pe piept şi trântindu-se 
în fotoliu începu: 

Capitolul XXXII Şarpele. 

În 1838 era în Franţa o familie puţin numeroasă, al cărei 
şef era contele de Morcerf, tatăl meu; era formată din 
contele, din mama mea şi din mine. În anul acela luai, eu 
care făceam pe atunci parte din înalta societate a Parisului, 
hotărârea de a merge cu un prieten al meu Franz Epinay să 
petrec carnavalul la Roma şi plecai la Florenţa, unde 
hotărâsem să ne întâlnim. La Roma făcui cunoştinţă cu 
contele de Monte-Cristo, care ne scosese din încurcătură, 
pe mine şi pe Franz, oferindu-se pentru prima zi a 
carnavalului, 22 Februarie. 

Franz îl cunoştea deja pentru că, fusese cu dânsul în 
faimoasa grotă a lui Monte-Cristo. 

La aceste cuvinte, Benedict încruntă sprânceana şi întrebă 
cu aer cam neîncrezător: - 

— Şi dumneata ai crezut că grota aceea nu era o 
născocire? 

— Franz mi-a jurat că exista, răspunse Albert după cum 
îmi jurase că fusese primit de conte. 


— Prea bine, urmează. 

Albert reluă: 

— De la 22 Februarie 1838 începură deci, legăturile mele 
cu contele de Monte-Cristo. Închipuieşte-ţi o prietenie 
sinceră, nici nu se poate dori altfel şi vei avea o idee de 
acela pe care eu păream să-l fi inspirat acelui om fatal. 
Ştiind că plecând din Roma era să meargă la Paris, mă 
grăbii să-i ofer casa tatălui meu, propunându-mi să-l 
călăuzesc în oraş şi în societatea cea mai bună din care, 
cum spusei, făceam parte. 

Contele primi oferta mea. 

Peste câtva timp în urmă, după ziua şi ora fixată de el spre 
a se prezenta acasă la tatăl meu, avui o dovadă ce mult 
ţinea el la exactitate, pentru că, fix la ceasul hotărât şi când 
prietenii anunţaţi de mine începeau să-şi piardă răbdarea 
de întârzierea dejunului ce-l ofeream contelui, el intră în 
cabinetul meu. 

După dejun, îl prezentai părinţilor mei. Şi el se declară 
foarte bucuros de prietenia mea şi plin de afecţiune pentru 
mine. 

Oh! De câte ori mama, observând orbirea care necontenit 
mă stăpânea, mă întrebă cu ochi umezi de lacrimi dacă 
eram sigur că el mă iubea într-adevăr... Şi de câte ori eu, 
sărman tânăr fără experienţă, necunoscând lumea şi 
oamenii, îi afirmam că contele de Monte-Cristo îmi era 
prieten, prieten adevărat, pentru că blestematul avea 
viclenia şarpelui şi puterea magnetică a privirii 
fermecătoare a acestei reptile trădătoare. În timp de câte 
va luni, fui tovarăşul nedespărţit al contelui de Monte- 
Cristo. Mi se părea că omul acesta n-avea taine pentru 
mine, că în orele lui de melancolie îmi destăinuia tot ce avea 
pe inimă şi că inima lui era plină de bunătate şi de dreptate. 

Oh! Vălul nu întârzie a se sfâşia... Sfârşitul iluziilor mele 
veni repede, teribil şi fatal! 

O acuzaţie groaznică, aruncată public împotriva tatei într- 
un ziar, adusese deznădejdea în familia mea. Deja Parisul 


nu mai avea atracţii pentru mine, care vedeam insultat 
numele pe care-l purtam şi de care până atunci fusesem 
mândru. În acea grea împrejurare, îmi veni iarăşi în ajutor 
omul pe care-l credeam prietenul meu, deşi mama mă 
asigura că contele nu era şi nu putea fi aşa de sincer pe cât 
îl credeam eu. 

EI stărui şi mă sili să-l însoțesc într-o călătorie de plăcere; 
îmbrăţişai pe biata mamă şi plecai cu dânsul. 

Contele încerca totul ca să mă distreze: vânătoare, 
pescuit, alergări călare, tot ce putea şi cu zâmbetul lui 
ipocrit pe buze mă silea să iau parte la petrecerile lui. 

Peste câteva zile primii scrisoarea unui prieten, care mă 
anunţa că autorul acuzării contra onoarei tatei fusese 
descoperit, îmi luai ziua bună de la conte şi plecai la Paris. 

Totul se dădu la iveală, citii hârtiile care dovedeau crima 
tatei. Văzui splendoarea numelui lui şi al meu întunecată, 
stinsă pentru totdeauna, în bucuria şi batjocurile 
duşmanilor mei. Văzui uşile saloanelor din Paris închise 
înaintea mea şi a tatei; eu, eu care aveam nume glorios, un 
nume ilustrat de vitejiile unui războinic, eu care mă 
credeam deopotrivă cu cei mai nobili şi mai iluştri... Ah! 
Eram nevoit să ajung un om fără nume, să nu maiam nici 
un titlu şi nici stima lumii! În delir... Zdrobit de formidabila 
povară a ruşinii, auzii dureroasele suspine ale mamei şi 
glasul aproape stins al tatei care-mi cerea răzbunare. 

Şi mă ridicai cu furie ca să izbesc pe duşmanul care, fără 
milă, târâse la bara publicităţii o greşeală a tatei, fără să 
cugete că el era atunci unit cu o femeie a cărei soartă nu se 
putea despărţi de a lui şi că avea un fiu nevinovat de 
păcatul lui; duşmanul neomenos care, spre a se răzbuna pe 
un om, îi izbea totodată soţia şi fiul! Întrebai atunci cine era 
autorul nenorocirii mele... Ah! Ştii, ghiceşti dumneata 
numele ce mi se spuse şi mi se repetă? Contele de Monte- 
Cristo! Exclamă Albert cu un aer ameninţător şi sărind în 
picioare parcă ar fi văzut arătându-se înaintea lui omul al 
cărui nume îi ieşise de pe buze. 


— Deocamdată n-am vrut să cred, urmă el după o mică 
pauză dar numele acela era scris în hârtiile pe care le 
examinai. 

Ah! Iată cum îşi bătea joc trădătorul de mine! lată ce 
simţăminte avea el pentru mine de atâta timp! Iată în 
sfârşit, cum răspundea la prietenia sinceră pe care o aveam 
pentru el... Trădător! De o mie de ori trădător!... De este în 
cer un Dumnezeu bun şi drept, cum îmi închipui eu, crima 
aceasta nu-i va fi niciodată iertată. Din primele zile în care 
mâna lui atinse pe a mea, în care m-a poftit să-i împărtăşesc 
pâinea, ori el o împărtăşi pe a mea, în care-mi vorbi şi mă 
primi aşa încât să mă captiveze... El deja medita trădarea. 

— Domnule, urmă Albert după un moment de tăcere, 
trecându-şi mâna pe frunte; de nu puteam reda tatei 
cinstea, îl puteam cel puţin răzbuna. 

Mă dusei la conte. 

EI sta în loja sa la operă. Plecai ca să-l insult, neavând alt 
mijloc să-l silesc a se bate cu mine. 

Blestematul mă primi cu aceeaşi abilitate, care-mi mări şi 
mai mult aprinderea, îi spusei scopul vizitei mele şi n-avu alt 
răspuns decât un zâmbet. Toţi privitorii începeau să se uite 
la noi şi deoarece insulta pe care mi-o adusese fusese 
publică, voiam ca şi reparația să fie publică. 

Mănuşa mea atinse obrazul contelui de Monte-Cristo şi a 
doua zi trebuia să se facă duelul. 

— Şi braţul dumitale n-a fost destul de puternic spre a 
susţine atacul? Întrebă cu interes Benedict. 

— Nu, domnule, răspunse liniştit Albert. Mă dusei 
dezarmat pe teren şi acolo, de faţă cu martorii, dădui 
satisfacţie contelui de Monte-Cristo şi-i strânsei mâna. 

— Nenorocitule! Strigă Benedict sculându-se în picioare şi 
aruncând o privire dispreţuitoare asupra lui Albert care sta 
nemişcat. Apoi, fiul lui Villefort, căindu-se poate de vorba 
ce-i scăpase, se aşeză iarăşi jos şi, cu glas mişcat, întrebă cu 
blândeţe: 

— Îţi pierduse şi mintea? 


— Nu! Murmură Albert. 
— Atunci, cum? 


— Cineva intrase în odaia mea în ajunul duelului şi mă 
pusese să jur că voi respecta pe contele de Monte-Cristo. 

— Şi cine a putut dobândi de la dumneata un asemenea 
jurământ? 

— O femeie pe care o iubeam aşa cum nimeni nu-şi poate 
închipui. O femeie al cărei un ceas de fericire l-aş plăti cu 
un an de chinuri pentru mine. O femeie ale cărei lacrimi îmi 
sfâşiau inima: mama! 

Capitolul XXXIII Două victime nevinovate ale unei 
răzbunări teribile. 

Sfârşind prima parte a istorisirii sale, Albert era aşa de 
mişcat încât nu mai avu putere să urmeze. 

Se sculă şi merse la mamă-sa. Observă cu mare mulţumire 
că răsuflarea îi era mai liberă şi somnul mai liniştit, reveni 
apoi în sală şi prânzi împreună cu Benedict, hotărât pe cât 
se părea să stea în Marsilia tot timpul necesar pentru 
deplina întremare a doamnei de Morcerf. 

Fără să caute a afla cauza purtării duşmanului său, adică a 
contelui de Monte-Cristo, fiul lui Villefort era convins că nu 
putea îndreptăţi nenorocirea pe care el o aruncase pe capul 
celor care nu-i făcuseră niciodată vreun rău. 

Contele de Monte-Cristo avea într-adevăr nevoie să se 
răzbune de vreo insultă, de vreun furt, de vreo barbarie 
săvârşită împotriva lui sau a vreunuia din neamul lui? 

Fie. Ca un om să se răzbune pe altul care i-a făcut vreun 
Tău, e ceva de care nimeni nu se miră, deşi cea mai 
frumoasă virtute a creştinismului este iertarea insultelor! 
Dar a jertfi răzbunarea acesteia pe cei care nu l-au insultat, 
a-i jertfi fără milă, fără îndurare lipsindu-i de tată, de 
prieten, de ocrotitor, zdrobindu-i sub o ruşine veşnică, sub o 
fatalitate eternă, această comportare n-are nume, nu se 
poate califica în lumea civilizată. Ce va putea face oare ca 
să i se ierte lui Edmond Dantes imensa, monstruoasa lui 
greşeală? Câte fapte bune nu va trebui să pună el în 
cumpănă pentru ca să echilibreze greutatea vinovatei lui 
comportări? De ar trăi şi mii de ani, de s-ar ocupa numai cu 


practicarea virtuţilor generoase, n-ar putea şterge pata pe 
care fapta aceea i-a pus-o pe suflet în enormităţile săvârşite 
în şase luni... Şase luni, un punct în eternitate. 

A doua zi, Benedict, care găsea foarte interesantă 
istorisirea lui Albert, îl rugăa s-o urmeze. 

Albert, mai liniştit cu privire la mamă-sa, reluă firul 
istoriei, stând ca şi înainte, lângă Benedict într-una din 
odăile pe care ei le ocupau în hotelul „Rezervei”. 

După un moment de tăcere, în care tânărul îşi rândui 
ideile, el urmă astfel: 

— Plecând din locul destinat pentru duel, mă grăbii să mă 
duc acasă, lăsând prietenilor mei nesfârşit subiect de a 
critica şi tălmăci cât mai rău purtarea mea. 

Îmi făcusem planul. 

Strânsei toţi banii pe care-i aveam, vândui mobilele ce-mi 
aparţineau din casa părintească şi când fui gata de plecare, 
mă dusei în odaia mamei, nenorocita îşi strânsese şi ea 
banii, îi pusese într-o boccea şi era gata să plece cu mine. 
Îmi ghicise hotărârea, precum şi eu pe a ei. Peste o 
jumătate de ceas coboram amândoi scara palatului nostru, 
ca să nu ne mai întoarcem în el. 

— Dar tatăl dumitale? Întrebă Benedict. Nevasta şi fiul |- 
au putut oare părăsi fără să-i zică măcar un adio...? 

— Tata urmă Albert, nu era omul căruia să-i placă un 
asemenea adio. 

EI ni-l dădu... O detunătură de pistol răsună în vestibulul 
scării, pe când mama şi eu intram în trăsura de poştă cu 
care eram să ieşim din Paris. 

Contele de Morcerf se pedepsise singur. 

Albert se opri puţin. 

Benedict îşi încrucişa braţele pe piept contemplând cu un 
nespus de mare interes pe tânărul care-i spunea teribila sa 
istorie. 

— Eram singurul sprijin al mamei, reluă Albert; eu care nu 
aveam nici avere, nici nume; eu, plin încă de prejudecățile 
trecutei mele aristocrații; eu, care nu mă simţeam în stare 


să întind mâna ca să cerşesc, de mi-ar fi fost închisă orice 
altă cale. Totuşi, trebuia să cuget bine la viitor; să hotărăsc 
un chip de a trăi, să aleg o poziţie, pentru că timpul trecea 
iute şi mizeria nu era să întârzie de-a bate la uşa noastră. 

Atunci luai o hotărâre. 

Era să mă angajez în miliţie şi unind preţul vânzării mele 
la mica noastră avere, mă pregăteam să plec în Africa plin 
de dorinţă de a dovedi într-o zi Parisului că greşeala morală 
nu era ereditară în familia de Morcerf. 

— Oh! Reluă el pe dată, încetai de a mă numi astfel... Luai 
un nume mai simplu, mai obscur... Acela de Albert 
Mondego, cum am fost numit în regiment. 

— Ai fi putut lua altul, sau titlul matern... Observă 
Benedict. 

Albert zâmbi cu mâhnire şi se grăbi să răspundă: 

— Mama era fiica unor pescari. Peste o lună după înrolare, 
plecai în Africa unde stătui până acum, necontenit cugetând 
la singura fiinţă pe care am iubit-o, la mama! Ah! Şi când, 
cu bucuria în inimă, veneam s-o strâng în braţe, uitând 
pentru plăcerea aceasta toate nenorocirile şi chinurile 
suferite, soarta mă loveşte iarăşi; neîndurată, dovedindu-mi 
că n-am sorbit toate amărăciunile încă. 

Mama a suferit de foame! Buna şi iubita mea mamă a fost 
nevoită să întindă mâna cerşind un codru de pâine. Ah! Asta 
nu poate să fie voinţa lui Dumnezeu! Este un diavol care 
suflă blestemul său asupră-ne... Fatalitatea ne apasă! 

Albert îşi ascunse faţa în mâini, ca să nu se vadă două 
lacrimi ce-i curgeau pe obraji. 

Benedict îl privi în tăcere, parc-ar fi vrut să întrerupă acea 
reculegere solemnă a unui fiu care plângea nenorocirile 
mamei sale. 

— Acum, domnule, urmă Albert, ştii ce fel de relaţii sunt 
între contele de Monte-Cristo şi mine; ştii şi cine sunt; mă 
numesc Albert Mondego şi sunt fiul lui Mercedes; nu posed 
nimic; puţinii bani pe care-i aduceam din Africa i-am pierdut 
mai pe toţi în teribilul naufragiu din care m-ai scăpat d-ta; 


dar dacă voi putea să-ţi arăt într-un chip oarecare 
recunoştinţa mea, te poţi baza pe mine. 

Şi Albert întinse mâna lui Benedict care i-o strânse cu 
respect. 

— Istoria dumitale m-a mişcat foarte viu, zise Benedict, 
Dragostea ce ai pentru mama dumitale este, sunt convins, o 
puternică mângâiere pentru fiu. Sunt mulţi care n-a putut 
nici măcar vărsa o lacrimă pe mormântul mamei lor. 

— E cu putinţă? Întrebă Albert. 

— Un om, de pildă, care să nu ştie cine i-a dat viaţa. 

— Ah! 

— Care ştie numai că a fost aruncat îndată ce a venit pe 
lume. Crede-mă, domnule Albert, sunt oameni mult mai 
nenorociţi decât d-ta. Sunt nenorociri mai teribile decât a 
dumitale. 

— Or fi! Murmură Albert. 

Benedict zâmbi cu o ironie uşoară şi exclamă: 

— Ştii dumneata ce e viaţa unui proscris?... Dar a unui 
proscris fără familie, fără patrie, fără măcar o speranţă în 
inimă? Ştii dumneata ce este furia, deznădejdea, setea, 
nebunia răzbunării? Ah! Urmă el mai liniştit, ai văzut acel 
cer negru, acea noapte adâncă, acele valuri furioase, acele 
limbi de foc. Ei bine, îţi aduci aminte deznădejdea pe care ai 
simţit-o, în furia valurilor, în mijlocul furtunii, în bubuitul 
tunetelor şi licăritul fulgerelor! Ah! Acolo, în mijlocul 
tuturor acelor grozăvii, fu un moment în care ai disperat; 
te-ai văzut în braţele morţii, o moarte care nu era prietena 
mută şi melancolică ce ne strânge încet, încet la pieptul ei 
îngheţat, ci furia care ne chinuieşte în braţele ei de fier şi 
ne smulge sufletul, făcându-ne mai întâi să ne pierdem una 
câte una toate speranţele. Acum, închipuie-ţi o asemenea 
situaţie, prelungită ca supliciul lui Prometeu şi spune dacă 
victima acestei fatalităţi, dacă acest martir nu se poate 
socoti mult mai nenorocit decât d-ta? 

— Şi poate oare exista un asemenea martir, e el în 
realitate, nu numai în poveşti? 


— Există, da, şi-ţi stă înainte! Exclamă Benedict. N-am nici 
prieteni, nici protectori, nici părinţi, pentru că ei m-au 
îngropat de viu îndată ce m-am născut şi acum au murit. 
Mogştenirea mea a fost proscripţiunea şi răzbunarea. Ah! 
Răzbunarea, pe care o voi gusta încet, cercetând, studiind 
chinuri noi, suplicii noi ca să smulg din pieptul unui om pe 
care-l urăsc şi un țipăt de durere cum ecourile n-au mai 
repetat. 

— Ce? Zise Albert, te-am auzit de mai multe ori vorbind de 
Dumnezeu şi abia pot înţelege cum dumneata crezi în 
Dumnezeu şi spui că el e mare şi milostiv şi totodată te laşi 
a fi stă-pânit deun simţământ aşa de urât ca răzbunarea! 

— Dar n-am spus că cel care-mi inspiră acest simţământ 
este un om care nu ştie să ierte? Un om care a jertfit 
răzbunării sale fiinţe nevinovate, curate de crima pe care el 
voia s-o pedepsească? Acum, e necesar, nu trebuie să las a 
se domoli furia care mă face crud, pentru că am 
convingerea că sunt alesul lui Dumnezeu ca să pedepsesc 
îngâmfarea omului acesta care s-a crezut perfect şi 
iluminat, când era condus numai de o patimă predominantă 
şi când puterea lui asupra oamenilor era întemeiată numai 
pe bogăţia lui. Blestem etern cadă asupra acestui om 
pentru că el este contele de Monte-Cristo. 

Albert şi Benedict întoarseră repede capul şi rămaseră 
nemişcaţi, împietriţi de mirare. 

Capitolul XXXIV Hotelul Rezervei. 

Mercedes era în pragul uşii. 

Pe obrajii ei slabi strălucea roşcata frigurilor; privirea ei, 
înflăcărată şi nesigură dovedea că ea se află în delir. Scoasă 
din criză de un acces de friguri, însufleţită de puterea 
neexplicabilă a acelei stări de exaltare a sângelui, călăuzită 
de o cugetare vagă şi nedesluşită, sări jos din pat, 
înfăşurată în cearşafuri. O fustă scurtă rău prinsă pe trup, o 
cămaşă, părul despletit pe umeri, gestul agitat şi neregulat, 
toate astea îi dau o înfăţişare de nebună. Ajungând la uşa 
odăii trase cu urechea; auzi cele din urmă cuvinte ale lui 


Benedict şi scoase un țipăt ascuţit când auzi numele 
contelui de Monte-Cristo. 

După ce îi trecu primul moment de mirare, Albert alergă 
la mamă-sa, care sprijinită de el, înainta aruncând împrejur 
priviri zăpăcite: 

— Edmond, zise ea cu un zâmbet dureros mi-ai omorât 
oare fiul? De ce mă chinuieşti cu văduvia, cu mizeria cu 
suferinţele, cu foamea? Oh! Ce rău ai plătit lacrimile 
vărsate de mine pentru omul pe care aşa de mult l-am iubit. 
Unde e acest om? Ah! Să nu vină, să nu tulbure puritatea 
îmbrăţişării, a sărutării pe care o păstrez fiului meu. 

Fu un un moment de tăcere. 

Albert sta în genunchi, cu ochii aţintiţi asupra mame-si, cu 
buzele întredeschise, ca şi cum excesul mirării sau al 
durerii îi tăiase cuvântul în momentul când era să zică: 

— Mamă, iată-mă. 

Benedict, cu braţele încrucişate pe piept, asculta cu mare 
luare aminte tânguirile Mercedesei. 

Oh! Da, da, cât te iubesc. Edmond, te iubesc cu o dragoste 
imensă. Te iubesc cât poate mai mult iubi o femeie. Şi n-ai 
venit să mă iei de soţie, şi-ai plecat în momentul nunţii şi au 
trecut cincisprezece ani!... Cincisprezece veacuri, de 
cincisprezece ori veşnicia... Şi tu tot departe! Cât am 
îndurat, câte lacrimi am vărsat... Întreabă stânca 
catalanilor; îţi va vorbi de mine, de suferinţele mele; 
întreabă coroana ce-mi încingea fruntea în ziua cununiei 
mele, îţi va spune de n-a fost de spini pentru mine. Întreabă 
patul meu conjugal şi-ţi va repeta suspinele pe care soţia 
vinovată le păstra amintirii aceluia care nu-i era bărbat. Şi 
acela erai tu. Pentru ce am meritat deci nenorocirea cu 
care m-ai lovit? Ce râu ţi-a făcut fiul meu? Edmond, nu e 
dreptatea lui Dumnezeu aceea pe care o faci tu! 

Dar tăcere, iată-l, el e, fiul meu... Pentru care sufletul mi-e 
aşa de chinuit... lată-l, iată-l, iată-l vine. 

Merccedes, rosti cu mare bucurie cuvintele acestea şi 
deschise braţele, parcă” nu ar fi aşteptat decât acel 


moment ca să strângă la piept pe fiul ei. 

Şi Albert, sculându-se repede, se repezi în braţele 
Mercedesei. 

— lată-mă, iată-mă! Eu sunt, mama, adorata mama! 

O sărutare şi o îmbrăţişare frenetică fură singurul răspuns 
al Mercedesei. 

O tăcere adâncă urmă după exclamaţia lui Albert, tăcere 
în timpul căreia, între mamă şi fiu, se schimbară mii de 
dezmierdări. 

Mercedes părea mai liniştită, pentru că frigurile, în urma 
acelei emoţii îşi pierduseră puterea; totuşi, ideile ei nu erau 
încă bine precizate, gândurile îi erau vagi şi privirea 
zăpăcită pe care o arunca asupra lucrurilor din jurul ei 
dovedea agitația lăuntrică de care era stăpânită biata 
femeie. 

Strângea din când în când convulsiv mâna lui Albert, 
rezemându-şi fruntea aprinsă de sânul fiului ei în ochii 
căruia licăreau lacrimi de nespusă fericire şi de adâncă 
mâhnire. 

— Albert, zise în cele din urmă Mercedes tu eşti? Da, da, 
simt că eşti tu, inima unei mame nu se amăgeşte... Tu eşti, 
tu, fiul meu, care te-ai vândut să mă susţii şi pentru care aşi 
fi gata să-mi dau viaţa. Tăcu un moment şi apoi urmă: 

— Dar nu mă vei mai părăsi, nu e aşa? Nu, nu, fiul meu, nu 
mă vei părăsi. 

— Linişteşte-te, voi sta necontenit cu tine, lângă tine, 
mama. 

— Şi dacă acel om puternic şi răzbunător ar mai veni să ne 
despartă? Ah! Tu nu ştii că în vinele tale curge sângele 
rivalului lui Edmond şi că el n-aude şi nu vede fără furie 
sărutările ce eu îţi dau. 

— Nu, nu, strigă Albert cu putere. Edmond e departe. 
Edmond nu ne mai vrea răul... Oh! Doamne! Urmă, el încet, 
fie-ţi milă de mama...! 

— Spune-mi, Albert, unde suntem? Întrebă Merced&s, 
uitându-se îngrijorată împrejur. 


— La Marsilia, răspunse el. Nu-ţi mai aduci aminte de 
Marsilia? 

— Oh, da! Dar casa aceasta? 

— Casa aceasta este hotelul Rezervei. 

_ Ce zici? Strigă Mercedes strângându-l de braţ şi 
tremurând îngrozită. 

Albert repetă numele hotelului. 

— Ah! Exclamă Mercedes ca şi cum ar fi simţit durerea 
unei răni adânci în inimă. 

Apoi adăugă: 

— Ce teribilă scenă s-a întâmplat aici, chiar în sala 
aceasta: şi da, văd chiar aceiaşi masă, masa la care se 
aranja banchetul meu de nuntă... Colo, colo... Văd încă 
figura pasionată a lui Edmond, aici fizionomia geloasă şi 
trădătoare a lui Fernand Mondego. 

— Mamă! Exclamă Albert cu un glas plin de mâhnire. 

— Ascultă, ascultă, urmă ea încruntându-şi fruntea şi 
ducând pe Albert la una din ferestrele ce dau în piaţă. N- 
auzi clopotele sunând? E pentru o cununie. Nu vezi pe 
femeia îmbrăcată în alb, cu fruntea încununată de o 
coroană albă... E mireasa care primeşte inelul nupţial. 
Înaintează alături de Edmond, în ai cărui ochi limpezi se 
citesc simţămintele puternice ale inimii. 

Îndată după cununie... Vezi un tânăr care înaintează încet, 
încet, pleacă capul cu privirea chiorâşă, cu fruntea 
încruntată, meditând la trădare. 

Unde e, unde e lumea veselă şi voioasă care adineauri 
trecea prin piaţă? 

Este la masă în hotelul Rezervei. 

Vezi, mireasa lângă mire şi Iuda, care plin de veninul 
geloziei aruncă din când în când asupra soţilor priviri pline 
de ură. 

Isuse!... Iată-i, iată-i, îmi smulg soţul din braţe! Fernand 
Mondego l-a denunţat ca bonapartist. Soldaţii îl târăsc şi eu 
sunt văduvă înainte de a-i fi fost soţie! 


După ce rosti aceste cuvinte, Mercedes căzu în braţele lui 
Albert, care o duse în odaia ei, unde o încredința îngrijirilor 
unei femei pe când Benedict alerga să cheme pe doctor. 

Din fericire acea stare de exaltare febrilă se linişti după 
câteva calmante şi peste puţin tânărul putu duce pe mamă- 
sa la căsuţa ocupată de dânsa în satul catalanilor. Ea intră 
repede în convalescenţă. 

Prezenţa fiului ei, aerul viu şi curat ce exista în acea 
singurătate, îngrijirile ce i se dăduseră, îi liniştiră sufletul, 
goniră din mintea ei imaginile aşa de triste ale unui trecut 
dureros. 

Redobândi pe deplin facultăţile intelectuale şi putu adresa 
lui Benedict, câteva cuvinte de vie recunoştinţă pentru 
dezinteresarea cu care-şi primejduise viaţa ca să scape pe a 
fiului ei. 

În timpul acesta Albert pricepea că plecarea lui Benedict 
se apropia. Acest om îi inspirase o simpatie aşa de adâncă 
încât nu ezită să-i zică prieten. Şi într-adevăr ziua 
despărțirii nu întârzie. 

Albert o ghici şi strânse mâna lui Benedict, ca şi cum i-ar fi 
zis un ultim adio. 

— Domnule, îi zise într-o dimineaţă Benedict intrând în 
odaia sa, cum îţi priveşti dumneata viitorul? 

La această întrebare neaşteptată, Albert se uită ţintă la 
Benedict, a căruia fizionomie rămânea nepăsătoare. Nici un 
simţământ, nici un gând nu se putea citi pe figura lui, ale 
cărei trăsături erau nemişcate parcă ar fi fost săpat în 
marmură. 

— Iartă-mi indiscreţia, adaugă el, văzând că Albert nu 
răspundea. Dar simţim totdeauna o dorinţă vie de a şti care 
va fi viitorul unui om care ne-a deşteptat interesul şi de 
care ne despărţim poate pentru totdeauna. 

— Îţi sunt recunoscător pentru delicateţea dumitale, 
răspunse Albert şi am să-ţi răspund. Dobândind voia să-mi 
pun un înlocuitor în Africa, mă întorceam, cum ţi-am mai 
spus, cu ceva economii, cu care nădăjduiam să asigur 


odihna mamei şi să-i dau o viaţă mai bună. Dumnezeu sau 
soarta a vrut să fie altminteri. Am pierdut însă tot ce-mi 
trebuia spre a face faţă cheltuielilor casei, până ce voi 
dobândi o slujbă oarecare. 

— Şi de n-o vei dobândi curând? 

— Atunci voi lucra cu ziua, răspunse melancolic Albert, 
adăugând pe dată cu oarecare mândrie: Dar îţi jur că mama 
nu va suferi nici o lipsă. 

— Îţi pizmuiesc dragostea ce ai pentru mama dumitale, îţi 
pizmuiesc simţământul şi adânca resemnare cu care te 
supui voinţei lui Dumnezeu. 

— Trebuie să muncesc spre a susţine pe aceea care mi-a 
dat viaţă, şi-mi pare firesc, răspunse Albert cu cea mai mare 
simplitate. 

— Aşadar eşti hotărât să munceşti? 

— Negreşii. 

— Bine, Albert. Vezi că eu sunt cam de vârsta dumitale, 
totuşi, ascultă ceea ce am să-ţi spun şi care e rodul 
experienţei mele. Oricât de rea s-ar părea soarta unui om, 
el trebuie totdeauna să fie convins că un principiu superior 
şi dumnezeiesc, oricare ar fi, ne cântăreşte, totdeauna, 
faptele în cumpăna Dreptăţii, răsplătind în curând pe cel 
nevinovat. 

— Şi, dumneata ai primit deja răsplata nevinovăţiei? 
Întrebă Albert zâmbind. 

— Nu, răspunse serios Benedict, nu, pentru că eu am făcut 
multe păcate mari şi de aceea cred în pedepsirea greşelilor 
mele, cum şi în efectuarea misiunii mele, pentru că am aflat 
că cei răi primesc, pedeapsa crimelor, viciilor şi greşelilor 
lor, chiar şi pe pământ. lată de ce-ţi afirm că cei buni îşi 
primesc de asemenea răsplata virtuţilor lor. Fii pe pace, 
Albert; deasupra noastră există fără îndoială un Dumnezeu 
care ne judecă! 

Şi, după aceste cuvinte, Benedict plecă din odaia lui Albert 
care, viu impresionat de gestul solemn şi de cuvintele 
afectuoase ale mântuitorului său, n-avu curaj să-l urmeze, 


nici să-i răspundă, deşi pricepea după purtarea şi vorbele 
lui că dânsul pleca şi nu era să-l mai vadă. 

Capitolul XXXV Plecarea. 

Peste o jumătate de ceas, Albert auzi glasul mamei sale 
care-l chema. 

Alergă în odaie şi o găsi stând la fereastră cu ochii aţintiţi 
pe mare. 

— Albert, spune-mi ce corabie stă colo pe ancoră şi acum 
ridică pânzele? Am văzut-o ieri oprindu-se în faţa stâncilor 
noastre. 

Albert se uită în direcţia arătată de Mercedes şi observă 
un mic yaht elegant şi uşor, care-şi întindea pânzele la 
suflarea vântului şi aluneca pe suprafaţa apei. 

— Ah! Murmură Albert, după ce se uită un moment la mica 
corabie care începea să se pună în mişcare, este yahtul lui 
Benedict. Prevedeam eu că vroia să ne părăsească... Om 
ciudat, care-i păru a avea darul să biruiască furtuna, 
înaintând fără teamă printre fulgere şi vârtejuri de apă, 
întocmai ca un geniu binefăcător ca să mă scape?! Adio, 
pentru totdeauna! Adio! 

— Să ne rugăm pentru dânsul, zise Mercedes, mergând în 
genunchi înaintea crucifixului. 

— Roagă-te; da, roagă-te mamă; negreşit şi el cugetă la 
noi depărtându-se. 

Albert deosebise un nor uşor alburiu pe bordul yahtului şi, 
îndată după acea, auzi detunătura unei mortiere, care porni 
tocmai în momentul când yahtul cotind vârful stâncii, trecea 
pe dinaintea casei Mercedesei. 

Era cel din urmă adio al lui Benedict. 

Albert stătu puţin în picioare la fereastră, cu ochii aţintiţi 
la corabia, care începea să fugă repede, dusă de vântul ce 
sufla dinspre coastă. 

Mercedes se ruga, în genunchi în faţa crucifixului şi glasul 
ei suav chema clemenţa cerului asupra mântuitorului fiului 
ei. După ce sfârşi rugăciunea, ea se sculă şi merse să-şi 
rezeme capul pe umărul lui Albert, zicându-i afectuos: 


— Fiul meu, ne-am îndeplinit datoria faţă de străinul 
acesta, acum nu ne mai rămâne decât să-i păstrăm o 
adâncă recunoştinţă. Să aibă noroc în călătoria sa; noi vom 
trăi aici în pace. 

— Da, mamă. Răspunse Albert, strângând-o cu multă 
dragoste în braţe. Da, noi ne putem bucura fără a fi 
tulburaţi de pacea aceasta, de această din urmă fericire. 

— Dar pentru ce-ţi sunt ochii plini de lacrimi pe când 
vorbeşti astfel? Întrebă mişcată Mercedes. 

— Pentru că nu pot îndeplini visul meu de toate nopţile, 
pentru că îmi este cu neputinţă să te fac să uiţi trecutul cum 
nădăjduiam. 

— Şi crezi tu că eu nu găsesc în tristele amintiri ale acestui 
trecut de nenorociri şi de necazuri o oarecare plăcere 
amară pe care, tu anevoie ai pricepe-o? Crezi, Albert? 

— Dar n-aş voi, mamă, să-ţi şterg numai lacrimile, aş voi să 
te feresc de dânsele. 

Mercedes zâmbi, cu un zâmbet melancolic. 

— Şi cum ai putea tu să mă fereşti de aceste lacrimi, al 
căror izvor e într-un abis săpat de atâţia ani de nenorocire? 

— Nimic nu e cu neputinţă cu ajutorul lui Dumnezeu; să 
presupunem un moment că eu aş sta lângă tine 
desfăşurând înaintea ochilor tăi un imens, un nemăsurat 
tablou, zugrăvit cu peisaje bogate şi magnifice, aşa încât să 
întreacă tot ce imaginaţia celor mai buni artişti a putut 
închipui; aspectul înfloritor al atâtor oraşe răspândite pe 
malurile acelui lac care se întinde de la Gibraltar la 
Dardanele; costumele variate ale numeroaselor popoare; 
spectacolele grandioase ale naturii, cu feluritele culturi, de 
la creştinism până la cea mai de jos idolatrie şi însfârşit 
paginile sublime ale cărţii veacurilor ce se zic ruine, 
răspândite pe pământ cu superbele lor inscripţii... 
Meditarea, studiul acestor lucruri, mamă, n-ar face cât 
vedeniile triste care-ţi smulg lacrimi! Oh! Dar ursita nu vrea 
ca eu să nu le mai văd curgând! Exclama cu durere Albert, 
căzând în genunchi lângă Mercedes. Oh! Mamă! Mamă! 


— Bine, nu voi mai plânge Albert, zise suav Mercedes 
Lacrimile mele îţi fac rău... Fiule... Ah! Bine... lată, vezi? Nu 
mai plâng, nu plâng, îţi spun. Ştiu bine, nu trebuie să te 
mâhnesc... Nu, nu. Nu trebuie, nu vreau să te întristez cu 
lacrimile mele, care dealtfel pentru tine curg. 

— Pentru mine! Lacrimi, pentru mine! Şi de ce? Când sunt 
aici, când te îmbrăţişez! Întrebă Albert, cu glasul înăbuşit 
de un exces de sensibilitate, pe care n-o mai putea stăpâni. 

— Eşti generos, fiul meu; dar ştiu tot ce-ţi sunt datoare; eu 
te-am văzut vânzându-ţi libertatea ca să-mi vii într-ajutor; 
te-am văzut părăsind, dispreţuind lumea ca să mă urmezi în 
singurătate. Oh. Albert! Ce n-aş face ca să te văd fericit! 
Căci nu mi-e dat!... Dar îmi va fi dat cel puţin să mor, cu 
ideea că ţi-e menit un viitor frumos, aşa cum meriţi. 

Toată ziua, toată noaptea, Albert se gândea la mijlocul de a 
căpăta vreo slujbă, cu care să poată face faţă trebuinţelor 
vieţii, să se poată feri de mizerie; şi în toate zilele, în toate 
nopţile recunoştea imposibilitatea de a izbuti. 

Mercedes care, trecând prin toate gradele disperării, 
văzuse până unde poate să ajungă mila lui Dumnezeu, îi 
spunea şi-i repeta să spere; cuvânt consolator, al cărui 
înţeles nu-l poate pricepe cine n-a văzut în noaptea 
întunecoasă a mizeriei raza milostivirii dumnezeieşti. 

Raza aceea străluci în ochii lui Albert, care recunoscu 
pentru a doua oară că Dumnezeu nu-l părăsise. 

Preotul, chemat cu câteva luni mai înainte de Mercedes în 
satul catalanilor, reveni întrebând de Albert. 

— Iartă-mă, domnule, răspunse preotul închinându-se 
înaintea preotului. 

— Dumneata eşti Albert Mondego? 

— Da, părinte. 

— Fiul Mercedesei, catalana? 

— Tocmai. 

— Dă-mi o dovadă, un semn că eşti acela pe care o datorie 
imperioasă îmi spune să-l caut. 


Albert se gândi un moment, uitându-se din când în când cu 
luare aminte la figura venerabilă a preotului, parcă ar fi 
vrut să citească pe dânsa înţelesul şi motivele întrebărilor 
sale. 

În cele din urmă se hotărî să vorbească. 

— Întorcându-mă din Africa, am fost apucat de o furtună 
din care abia ca prin minune am scăpat, mântuit de un 
domn numit Benedict. Soseam pe o corabie a casei de 
comerţ Morel, una dintre cele mai vechi din Marsilia. 

— Făceai parte din echipaj? 

— Nu, eram numai pasager. Servisem în Africa şi mă 
întorsesem în concediul meu. 

— Prea bine. Dumneata eşti acela pe care-l caut. 

Şi preotul îi dădu o scrisoare şi aşteptă s-o deschidă. 
Albert ezita, deşi adresa era a lui. 

— Citeşte. 

— Oh! Dumnezeule! Exclamă Albert, îndată ce sfârşi 
scrisoarea. Îţi mulţumesc! 

Albert citi încet scrisoarea a doua oară, oprindu-se la 
fiecare frază, la fiecare vorbă, parcă voia să-i cerceteze 
însemnătatea şi să se convingă că nu se înşela, că nu era 
jocul unei iluzii. 

— Oh! Ar fi prima milostenie pe care aş primi-o! Exclamă 
el deodată, ieşind dintr-un vis milostenie! Nu, nu trebuie s-o 
primesc Benedicte, generozitatea ta nu mă supără... Dar 
sunt în lume oameni mai nenorociţi decât mine; să fie 
pentru ei această milostenie, eu pot munci. 

— Vezi până la ce punct te orbeşte îngâmfarea! Zise 
preotul. 

— Îngâmfarea! Repetă Albert. Îngâmfarea! Când spun că 
sunt oameni mai nenorociţi ca mine şi când vreau să li se 
dea lor ce mi se oferă mie, care pot munci? 

— Tinere, reluă preotul zâmbind repet că nu simţământul 
carităţii te face să vorbeşti astfel. Tot îţi mai rămâne puţină 
îngâmfare şi ea care te face să refuzi ceea ce numeşti o 


milostenie, e o ofensă făcută lui Dumnezeu, omului generos 
care se interesează de d-ta, mie care vin să-ţi aduc oferta. 

— Aşadar, ştii cuprinsul acestei scrisori? Întrebă Albert. 

— Am scris-o eu. Pentru că aşa a vrut domnul Benedict. 

— Cunoşti pe omul acesta? 

— Nu l-am mai văzut niciodată. 

— Ştii cum cugetă, cum...? 

— Negreşit că un adânc simţământ îi agită viaţa şi acest 
simţământ e un secret între el şi Dumnezeu, un secret care 
nu iese afară din confesional. Te pot asigura totuşi că atunci 
când, 

Mi-a dat suma pe care ţi-o aduc, era împins numai de 
sincera convingere că împlineşte voinţa lui Dumnezeu. 
Primeşte suma aceasta... Benedict este instrumentul prin 
care se face voinţa lui Dumnezeu! Acum e departe de d-ta şi 
te pot asigura că el nu simte cât de puţină îngâmfare sau 
vanitate pentru fapta ce săvârşeşte. 

Şi vorbind astfel, preotul dădu lui Albert un sul mic de hâr- 
tie pecetluit. 

— Acum, urmă el, făgăduieşte-mi, după voinţa prietenului 
dumitale, că un secret veşnic va înmormânta în sufletul 
dumitale simţul de recunoştinţă pe care darul lui l-ar putea 
naşte în inima dumitale. 

— Om generos! Exclamă Albert dacă este vre-o crimă în 
viaţa ta, Dumnezeu ţi-o va ierta! 

Peste câteva momente, Albert era în odaia lui şi număra în 
bilete de bancă suma de un milion şi cinci sute de mii de lei! 

Capitolul XXXVI Veneţia. 

În primele zile din 1841, se afla la Veneţia un tânăr 
francez care, fără să facă parte din ceea ce se numeşte 
înalta societate pariziană, era de foarte bună familie şi 
poseda o cultură distinsă, care, unită cu o purtare 
deosebită, făcea din el un cavaler desăvârşit. Tânărul acela 
se numea Maximilian Morel şi era însurat cu fiica unui fost 
magistrat, coborâtă din partea mamei din ilustra familie a 
marchizilor de Saint-Meran. 


Căsătoriţi de doi ani şi jumătate ei nu văzuseră nici un nor 
pe fericirea lor; trăiau în cea mai mare unire, aşa încât s-ar 
fi putut zice că erau două corpuri cu un singur suflet. 

Unul n-avea bucurie dacă celălalt era trist; plăcerea, 
durerea, suferinţa, toate simţămintele le erau comune 
amândurora. 

Valentina n-avea copii; de puţin timp măritată nu simţea 
încă dorinţa intimă a maternității care inevitabil se naşte în 
femei după căsătorie. Nu sta niciodată departe de 
Maximilian, îl vedea în fiecare moment şi dezmierdările lui 
nu-i lăsau poate timp să simtă trebuinţa sublimă a 
dezmierdărilor unui copil, pe faţa căruia o mamă crede 
totdeauna în ceasurile când el e departe, că vede chipul şi 
trăsăturile bărbatului său. 

Maximilian n-avea decât vre-o două zeci şi nouă de ani şi 
Valentina şaptesprezece sau optsprezece. El era puternic şi 
robust, tip al bărbatului de miază-zi, palid, cu ochii şi cu 
părul negri; ea deşi delicată şi subţire, se arăta a fi de o 
constituţie sănătoasă şi viguroasă. Perechea aceea care, de 
când se unise, trăise în Franţa, ascultă în cele din urmă 
dorinţa de a examina şi alte societăţi, alte obiceiuri diferite 
de cele care se pot observa în saloanele aristocratice din 
Paris. 

Veneţia fu primul loc care le atrase privirile şi în care 
merseră. Amintirile tradiţionale ale acelei vechi regine a 
Adriaticei şi a Mediteranei, prestigiul vechii sale străluciri şi 
mai ales frumuseţea clădirilor sale, canalelor şi punților 
sale, le atrase preferința tinerilor soţi. 

Deşi căzută din vechea ei splendoare Veneţia e tot Veneţia, 
tot frumoasa prinţesă adormită pe apele Lidului, care 
zâmbitoare se odihneşte de vechile ei oboseli, de faptele ei 
glorioase. 

Maximilian şi Valentina se aflau deci la Veneţia şi se 
bucurau de acel aer incomparabil şi de cerul străveziu al 
Italiei. 


La ceasul când soarele aruncă asupra vechii catedrale San 
Marco ultimele lui raze, Maximilian şi Valentina treceau 
prin piaţă, mergând spre ţărmul canalului unde stau legate 
sute de gondole de toate mărimile. 

— Draga mea, zicea Maximilian soţiei sale, după ce se 
plimbaseră puţin pe țărm, nopţile Veneţiei sunt nopţi calde 
şi liniştite, care mă împing să mă bucur de răcoarea 
canalurilor, în care luna pare că se oglindeşte cu bucurie şi 
cu mister. 

— În barcă, Maximiliane, răspunse Valentina, strângând 
uşor de braţ pe bărbatu-său şi uitându-se totodată 
îngrijorată la un om înfăşurat într-o manta largă cu faţa 
ascunsă sub marginile late ale unei pălării enorme. 

Maximilian nu luă seama la mişcarea Valentinei care se 
uita necontenit la omul cu mantaua şi cu pălăria mare. 

— Câte gondole se duc şi vin pe canal! Observă Maximilian 
Canalele sunt ulițele Veneţiei, gondolele trăsurile, iată şi 
una care pare bună pentru noi. Ei! Gondolierul ne-a şi 
ghicit gândul. 

Valentina, ţinând de braţ pe Maximilian, porni spre 
treptele canalului, dar privirea ei îngrijorată examina totuşi 
pe străinul care sta la o mică distanţă. 

Într-adevăr, nu departe de Valentina, se putea vedea o 
figură tristă şi gânditoare care urmărea cu ochii toate 
mişcările Valentinei şi ale lui Morel. Acesta se oprise în faţa 
unui gondolier a cărui cămaşă roşie curată şi haină roşie 
cuviincioasă părea să arate că el aparţine unei case nobile. 

— Gondola ta e liberă? Întrebă Maximilian zâmbind. 

— Da, excelenţă şi ar fi pentru Giacomo o mare cinste dacă 
aţi binevoi să urcați. 

— Vezi, dragă Valentino, câtă politeţe la venețieni? N-ai 
găsi aşa ceva nicăieri. Ai auzit cum ne spune că ar fi o mare 
cinste pentru dânsul dacă am urca în barca lui? Giacomo, 
tu-mi pari un om de treabă. 

— Mulțumită lui Dumnezeu şi vechiului protector al 
Veneţiei, san Marco; de altfel, voi fi tot un mojic pe lângă 


excelența sa şi pe lângă doamna care-mi face onoarea să 
mă privească. 

— Ah! Desigur că observă eleganța cămăşii tale roşii. 

— Aşa e, zise Valentina observând curăţenie la un om de 
asemenea profesiune. 

Gondolierul răspunse cu o adâncă închinăciune. 

— Cum se cheamă gondola ta? Întrebă Maximilian. 

— Valentina, răspunse gondolierul. 

— Ce? Întrebă doamna Morel uitându-se mirată la 
bărbatu-său. 

— A zis că se numeşte Valentina; n-ai de ce să te miri. Eu 
simt tot mai mare plăcere să mă plimb pe canalul Veneţiei. 
Hai, Giacomo, adu gondola. 

Gondolierul nu aşteptă să i se repete ordinul, alergă la 
scăricică, trase de un lanţ şi aduse gondola la țărm aşa 
încât Maximilian şi Valentina să se poată urca lesne. 

Deşi de curând în Veneţia, Valentina recunoscu repede că 
acea gondolă nu semăna deloc cu simplitatea celorlalte care 
se încrucişau pe canal. Acea gondolă avea prora poleită, un 
umbrar de mătase, perne noi, în sfârşit era elegantă. Totuşi, 
mai toată atenţia Valentinei era ocupată cu altceva şi nu 
făcu bărbatului ei nici o observaţie în această privinţă. 

Intră în gondolă şi se aşeza; apoi, pe când gondolierul, 
vâslind cu dibăcie, făcea barca să zboare, depărtându-se de 
țărm, ea mai aruncă încă o dată ochii îngrijoraţi spre piaţă. 

Abia plecase gondola şi omul, care observa toate mişcările 
lui Maximilian şi ale Valentinei, alergă la țărm şi, scoțând un 
țipăt ca al pupezei fără să dea semne de nerăbdare, aşteptă 
să i se răspundă în acelaşi mod. 

— Moşule zise el unui individ care se apropie de dânsul, ai 
făcut ce ţi-am poruncit? 

— Da, răspunse acesta, vorbind încet cu un aer maiestuos 
am avut o convorbire cu gondolierul cu cămaşă roşie şi am 
aflat că de câteva zile el este în serviciul unui francez bogat 
sosit de curând în Veneţia. 

— Şi acest francez? 


— Ah! Ticălosul de gondolier a vrut să-mi dea a înţelege că 
nu-l cunoştea. 

— Pe urmă? 

— Pe Madona! Dar ce mult te grăbeşti, domnule, reluă cel 
întrebat. 

— Mi-a trebuit mai bine de un ceas ca să intru în materie, 
dar... În cele din urma, eu nu-s prost şi întrucât priveşte 
viclenia pot duce de nas la şcoală pe gondolierul venețian. 

— Să vedem, zise cel dintâi nerăbdător. 

— Aşadar mărturisesc că degeaba am făcut tot, degeaba l- 
am sucit pe toate părţile... N-am izbutit să aflu numele 
francezului... 

— Ah! Asta e priceperea ta cea mare? Ah! Aşa l-ai dus de 
nas la şcoală pe gondolierul venețian? Deşi te lauzi merită 
să-ţi râdă cineva în obraz. 

— Răbdare, răbdare, domnule. Ascultă-mă şi pe urmă vei 
face cum vei voi. Convins că gondolierul nu ştia numele 
stăpânului său, am început să cercetez aiurea şi dacă n-am 
putut să aflu numele de botez al francezului, am izbutit cel 
puţin să aflu numele lui de familie. 

— Care este? 

— Foarte simplu: Morel. 

— Morel! Repetă cel dintâi ca şi cum acest nume nu i-ar fi 
fost necunoscut. 

— Cel puţin acest nume mi s-a spus. 

— Unde stă? 

— Aproape de Giudecca, într-o căsuţă care dă „de o parte 
pe canal şi de alta pe villa san Marţino. 

— Prea bine. Şalupa? 

— E gata. 

— Să ne îmbarcăm şi hai la Giudecca. 

Amândoi dispărură fără veste în mijlocul mulţimii care 
năpădea piaţa şi ţărmul. 

În timpul acesta, gondola lui Maximilian ajunsese deja în 
larg şi încet de tot, lăsa pe apă brazde uşoare de argint şi 
de azur. 


Maximilian şi Valentina care trecuseră deja Canalazzul, 
păreau cu totul absorbiți de priveliştea superbă a Veneţiei 
văzute de acolo. 

Valentina îşi ţinea capul pus pe umărul lui Maximilian şi 
ochii se aţinteau cu dragoste pe gâtul omului de care îşi 
legase ursita; şi în acel moment, ea binecuvânta pe 
Dumnezeu. 

Gondola, ca un leagăn mişcat alene, se ducea încetişor pe 
valul liniştit şi străveziu; şi mişcarea ei înceată, măsurată, 
regulată, ca pendula unui ceasornic, mărea sensibilitatea 
celor două inimi pasionate. 

În curând lacrimile începură să ude obrajii Valentinei., 
lacrimi de intimă bucurie, de nespusă bucurie care i se 
revărsa în inimă. 

Maximilian strânse cu duioşie mâna Valentinei. 

— Plângi, dragă? Îi zise. Ce te poate face să plângi? 

— Crezi tu că lacrimile mele sunt lacrimi de suferinţă! Nu, 
nu, sunt lacrimi de fericire intimă pe care n-o cunosc decât 
de-când sunt unită cu tine... Ah! Dea Dumnezeu ca să pot 
totdeauna plânge astfel, iubite Maximilian! 

— Şi de ce ar fi altminteri? Răspunse tânărul, sărutând-o 
cu foc pe frunte. 

— Ilartă-mă! E o nebunie, văd, dar nu ştiu... O teamă 
nedesluşită, nehotărâtă, îmi strânge inima. Uneori îmi aduc 
aminte de binefăcătorul nostru şi atunci tremur fără să ştiu 
pentru ce. Când chem binecuvântarea cerului pe acea 
frunte inteligentă, favoarea lui Dumnezeu asupra acelui om 
generos de la care ne vine fericirea... Un gând misterios şi 
teribil mă face să tremur, ca şi cum aş presimţi ruina şi 
nenorocirea lui Edmond Dantes. 

— Cu cât iubim mai mult pe cei cărora le datorăm o mare 
fericire, reluă Maximilian, cu atât mai mult ne temem de 
nenorocirea lor; dar temerea aceasta e neîntemeiată. 
Edmond Dantes e favoritul cerului, binecuvântat de câţi îl 
cunosc pentru dreptatea şi bunătatea lui. Fii fără teamă, 


iubita mea; şi ca să scapi de aceste griji dureroase, să 
vorbim de altceva. 

— Nu, nu, prietene, să rămânem la subiectul acesta. Vreau 
să-ţi vorbesc de Edmond Dantes, sau mai bine de grota lui 
Monte-Cristo, care acum e a noastră şi care a fost cel din 
urmă dar ce ne-a făcut contele. 

— Vorbeşte. 

— Spune-mi, Maximilian, e adevărat că noi suntem foarte 
bogaţi? 

— Negreşit, mulţumită cerului şi binefăcătorului nostru. 

— Ai avut capriciul să păstrezi grota lui Monte-Cristo, în 
acelaşi lux şi în aceiaşi bogăţie barbară, cum ţi-a dat-o 
contele. 

— Era o datorie de recunoştinţă. 

— Prea bine, dar recunoştinţa s-ar putea arăta în alt mod. 

— Ce vrei să zici? 

Valentina nu răspunse. Dar după o mică tăcere, exclamă: 

— Ah! Toate bogăţiile acelea, tot luxul acela barbar mă în- 
spăimântă, dragă Maximilian. Da, de mult, foarte de mult 
voiam să-ţi spun acest mare adevăr, dar n-am avut curaj să 
întâmpin zâmbetul tău neîncrezător. Crede-mă Maximilian, 
nu-ţi spun lucruri pricinuite de temeri copilăreşti, de temeri 
femeieşti ci de o spaimă care are un mare fundal de adevăr. 

— Spune, atunci! Ce adevăr face ca să te înspăimânte aşa 
de mult splendoarea şi bogăţia grotei lui Monte-Cristo? 

— Maximilian, zise Valentina cu o expresie îngerească, 
însoţindu-şi cuvintele cu un zâmbet suav, ori pe unde 
trecem, găsim mii de familii pentru care acea bogăţie 
îngropată în sânul unei stânci, ar fi o desăvârşită fericire; 
familii care n-au pâinea de toate zilele, înţelegi! Şi cărora 
le-ar da-o pe un an întreg valoarea unui singur stâlp din cei 
ce susţin vestibulul grotei lui Monte-Cristo... Ah! De-ai vrea 
să crezi un vis pe care l-am avut trei nopţi în şir... de nu mi- 
ai zice vizionară... Ţi-aş povesti acel vis teribil. 

— Vorbeşte, Valentino, răspunse Maximilian cu un gest 
grav, pregătindu-se să-şi asculte nevasta. 


Valentina vorbi astfel: 

Capitolul XXXVII Visul din grota lui Monte-Cristo 

— Îţi aduci aminte că în momentul când am coborât în 
grota lui Monte-Cristo, lumea păru oarecum că se sfârşeşte 
pentru noi, începând o viaţă fabuloasă, o existenţă care nu 
se poate adeveri în lume? Îţi aduci aminte? Ei bine, tu, fără 
îndoială, n-ai uitat că într-o seară, cea din urmă pe care am 
petrecuto în acel loc fermecat, ai ieşit să vânezi căprioare 
care sunt multe pe acele stânci. Rămăsei singură. 

Nu rămăsesem atunci prima dată singură, dar atunci 
prima dată încercai o tulburare nervoasă, convulsivă, 
neexplicabilă. Zdrobită, obosită, adormii... Atunci visai un 
vis ciudat, uimitor. 

Se făcea că sălile grotei erau luminate ca şi cum lumina 
unui soare strălucitor ar fi pătruns prin pereţi. Coloanele 
superbe, cu capitelurile lor de aur fin, cu bolta smălțuită de 
pietre scumpe, cu podeaua acoperită cu covoare de 
Alexandria, statuile magnifice cumpărate cu o mulţime de 
aur, datorate daltei celor dintâi maeştri, totul era inundat 
de o lumină care mă orbea. Parfumurile orientale, care se 
înălţau, ca de obicei, din candele de argint puse de jur 
împrejur, se răspândeau în atmosfera pe care o respiram şi, 
cuprinsă atunci de efectul magic al acelor mirosuri, cădeam 
într-o picoteală moleşitoare care precedă un somn adânc, 
liniştit şi plin de vedenii ciudate. Ah! Dar din momentul 
acela orice plăcere încetă; visul fu teribil... Şi chinul meu 
ţinu cât ţinu şi visul. Printre stofele de mătase întinse pe 
pereţii grotei, printre stâncile în care era săpată grota, 
vedeam o droaie de cerşetori, zdrenţăroşi, înconjurați de 
femei şi de copii care cereau pâine cu glas tare. Strigătele 
lor, imn funebru al foamei şi al disperării, mă făceau să mă 
cutremur de spaimă. Vedeam cu groază toată mulţimea 
aceea condusă de un necunoscut, apropiindu-se de grotă şi 
învârtindu-se împrejurul ei parcă i-ar fi căutat intrarea. 

Am vrut să mă scol şi să fug; dar puterile şi curajul îmi 
lipseau şi nu mă putui ridica de pe pernele moi pe care 


eram întinsă. Din când în când ajungeau până la mine 
strigătele foamei şi ţipetele se apropiau, până ce văzui acel 
val de flămânzi repezindu-se în grotă şi năpădind-o. Oh! Îmi 
aduc încă aminte suferinţa cu care priveam acel spectacol! 
Ecoul dureros pe care-l aveam în inima mea, ţipetele 
copiilor, râsetele convulsive ale mamelor şi blestemele 
furioase ale bărbaţilor uimiţi de splendoarea şi de 
frumuseţea sălilor grotei noastre. 

La un semn al necunoscutului care conducea banda aceea, 
ţipetele, râsetele, blestemele încetară şi tăcerea cea mai 
adâncă domni în jurul meu. Necunoscutul înainta şi 
punându-se într-un loc de unde-l puteau vedea toţi, ridică 
braţele şi întinse mâna, în care strălucea o cheie de aur. 

— Fraţilor, exclamă el cu glas răsunător, bogății 
îngrămădite de mai multe veacuri în adâncul unei stânci 
creşteau zi cu zi, pe când sărmanii robi ai unei familii 
zgârcite vărsau lacrimi, pe care li le smulgeau foamea, ori 
sufereau dureri într-o muncă aspră şi nefolositoare pentru 
copiii lor. Pedeapsa pe care Dumnezeu a dat-o familiei 
zgârcite consta chiar în păcatul ei, căci trăi tot în mizerie, 
neocupându-se de nimic decât să hrănească oarba patimă 
pe care dracul o aţâţa din tată în fiu; din veac în veac 
sporiră comorile acelei familii şi stânca râpoasă a unei 
insule pustii le primea în sânul ei de granit, până ce taina 
comorii aceleia fu pierdută pentru o generaţie, în care 
blestematul neam se stinse. Multă vreme, multă vreme mai 
târziu, ca şi cum Dumnezeu voise ca rodul sudoarei 
nenorociţilor robi ai feudalismului să revină la obârşia lui, 
adică la cei mizerabili, alese, printre cei muncitori, pe un 
om care să fie instrumentul voinţei lui supreme. Omul 
acesta, a cărui tărie, credinţă şi statornicie fuseseră puse la 
încercare de ani şi ani de nenorocire, primi destăinuirea 
comorii îngropată în insula pustie. Destăinuirea i se făcu 
între zidurile unei închisori în care se afla înmormântat de 
viu; dar mai târziu, braţul lui Dumnezeu îl scoase din acel 
mormânt şi-l duse pe o stânca ce domină această insulă 


pustie şi acel om auzi glasul etern care-i zicea; coboară în 
adâncul pământului, apoi revino pe lume, unde vei putea 
şterge lacrimile mizeriei, răspândind fericirea în calea ta. Şi 
aşa fu; el cobori şi văzu comoara îngrămădită de veacuri; 
dar din momentul acela Satan stătu pe lângă dânsul şi-i 
şopti la ureche, ca să-l ameţească, trădătoarele cuvinte: „lu 
vei fi de acum înainte cel mai puternic din univers. 
Porunceşte şi vei vedea că şi regii ţi se vor supune.” 

Cuvintele acestea îşi dădură roadele. 

Omul, mândru de el însuşi, plin de îngâmfare şi de 
vanitate, se întoarse pe pământ şi, uitându-se cu dispreţ la 
lume, se văzu mare şi puternic, fără să ţină seamă de 
piedestalul care se ridica deasupra fraţilor săi. Lăsându-se 
a fi biruit de patima lui predominantă, crescută cu bogăţia 
neaşteptată, avu îngâmfarea de a voi să propună şi să 
dispună de oameni şi de lucruri, urmând numai hotărârile 
exaltatei lui imaginaţii; în sfârşit, în loc să împartă cu cei 
săraci tot ce sudoarea săracilor strânsese, se făcu bogat şi 
luă un nume în raport cu imensul prestigiu al nemărginitei 
sale bogății. 

Dumnezeu a părăsit pe acest om şi a căutat un altul. 

Acest altul sunt eu! În mâna mea e cheia de aur primită de 
la cer. Cu ea am aflat secretul care ascunde pâinea voastră! 
Mân-caţi, beţi, copii ai mizeriei; totul vă aparţine, pentru că 
Dumnezeu vi-l dă! 

— Omul tăcu, urmă Valentina, Se făcu o tăcere adâncă, dar 
scurtă, pe urmă se auzi un țipăt de bucurie beată şi de 
plăcere nebună. O flacără neaşteptată distruse pentru 
totdeauna toate bogăţiile grotei lui Monte-Cristo; coloanele, 
bolta, statuile, pietrele scumpe, covoarele, parfumurile, 
nimic nu mai rămase, afară de pereţii stâncii şi de terenul 
gol şi aspru de pe jos. 

După ce rosti aceste cuvinte, Valentina tăcu un moment, 
ascunzându-şi faţa în mâini, parcă ar fi văzut înaintea 
ochilor teribila privelişte descrisă. 


Era ceva solemn în istorisirea aceasta, ceva care aruncă în 
spiritul lui Maximilian un fel de groază nedesluşită; ceasul, 
tăcerea, liniştea nopţii şi acea imensă întindere de apă 
deasupra că-reia răsunau cuvintele melancolice ale nevestei 
sale, ca o armonie lugubră, expresia naivă şi plină de 
vioiciune a figurii Valentinei pe când îşi istorisea visul, totul 
izbuti să nască în sufletul tânărului o tulburare care se 
putea vedea după norul ce-i întuneca fruntea. 

Totuşi, Maximilian îşi redobândi repede tăria de inimă şi 
răspunse Valentinei cu blândeţe, dar cu sânge rece: 

— Recunosc că asemenea visuri pot tulbura pe cel mai 
tare şi mai hotărât; dar nu pot nimic asupra celui care are 
credinţă în dreptatea atotputernică a lui Dumnezeu. 

— Crezi? Zise femeia cu un zâmbet uşor de îndoială, 
grăbindu-se pe dată a adăuga cu un ton solemn: 

— Eu totuşi sunt convinsă că visele pe care le avem, nu o 
dată, ci de mai multe ori pe rând, la fel de identice cu 
aceleaşi împrejurări, sunt într-un oarecare mod înştiinţări 
pe care ni le trimite cerul ca să ne pregătească la 
evenimente. 

— Valentino! Exclamă Maximilian, strângând-o de mână. 
Valentina îşi aţinti ochii pe figura tulburată a bărbatului şi, 
privirea ei pură îl întreba: 

— Ce vom face, aşadar? Rămăseseră câtva timp muţi. 

Gondola care alerga liniştită, ca o lebădă pe apă, începu să 
se agite de vântul nopţii şi apa, în a cărei suprafaţă se 
oglindea până atunci cerul presărat cu stele, începu să se 
încreţească uşor. 

La acel semn ameninţător, gondolierul dădu lopeţii 
mişcarea necesară spre a schimba direcţia şi gondola, se 
întoarse cu prora spre Canalazzo. 

Peste puţin ea ajunse la țărm şi Maximilian, făcând semn 
gondolierului, îi arătă canalul ce ducea la Giudecca. 

Capitolul XXXVIII Cercetări. 

Îndată ce sosi acasă, Valentina alergă în odaia ei să se 
închine la icoana Fecioarei, tablou admirabil de Rafael, 


aşezat pe peretele principal al apartamentului. 

În timpul acesta, Maximilian se duse să dea nişte porunci 
servitorilor. 

Valentina, tulburată de teama ce-i insuflase visul pe care îl 
povestise bărbatului ei, avea acea credinţă sublimă pe care 
o inimă mâhnită şi pioasă o pune în Maica Domnului. Ochii 
ei erau plini de lacrimi mari, pe care le vărsa, încrezându-se 
în milostivirea lui Dumnezeu. 

Maximilian deschise uşa odăii şi nu cuteză să întrerupă 
rugăciunea fierbinte a soţiei sale; aşteptă ca ea să se ridice, 
apoi merse la ea, o îmbrăţişa duios şi cu două sărutări îi 
şterse lacrimile ce-i străluceau încă în ochi. 

— Draga mea, zise el, oare amintirea acelui vis urât îţi face 
aşa efect? Goneşte vedeniile acelea care nu te pot 
nicidecum ameninţa pe tine, fiică iubită a cerului, care ai 
meritat totdeauna prin virtuțile tale ocrotirea lui. 

— Tu numeşti vedenii visul meu!... Un vis de atâtea ori 
repetat, îi răspunse Valentina, însoţindu-şi cuvintele cu un 
zâmbet îngeresc! Şi dacă ţi-aş spune că, pe lângă câte ai 
auzit, am şi văzut pe omul care părea a călăuzi pe flămânzi 
şi pe zdrenţăroşi în grota noastră? 

— Ce zici, Valentino? Aiurezi! Exclamă Maximilian, 
îngălbenindu-se pe dată la aerul de adâncă spaimă ce se 
zugrăvi pe faţa nevestei lui. 

Ea râse convulsiv; şi apoi urmă: 

— Nu, nu aiurez, nu; ţi-am spus că am văzut pe omul ce mi 
s-a arătat în vis... L-am şi văzut. Privirea de foc cu care 
parcă mânca din ochi averile noastre nefolositoare, îşi 
păstrase toată cruzimea; se uita ţintă la mine şi simţeam 
cum o rază înfocată îmi străbătea pieptul şi-mi intra în 
inimă ca şi cum ar fi vrut să vadă găurile cele mai ascunse. 
Omul acesta, Maximilian, nu e o vedenie, nu este o fantomă 
închipuită; omul acesta... Sunt trei zile deja de când nu mă 
mai pierde din ochi când mă plimb prin piaţă cu tine. Mă 
face să tremur, urmă Valentina cu glas înăbuşit şi ochii lui 
parcă îmi spun: 


— Valentino, nu vei împlini tu, oare voinţa lui Dumnezeu? 
Vrei tu ca atâtea familii de mizerabili, a căror avere e 
foamea, să blesteme pe femeia care ascunde în adâncimile 
unei stânci pustii comori din care jumătate ar fi de ajuns 
spre a-i face fericiţi? Valentino, cea mai mare siguranţă cu 
care te poţi înconjura sunt binecuvântările tuturor familiilor 
pe care le vei mântui de chinurile foamei, împărțind cu ele 
averile tale nefolositoare.” 

Valentina tăcu; ochii ei liniştiţi, limpezi şi resemnaţi 
întrebară figura lui Maximilian, pe care se zugrăvise o 
nespusă expresie de îndoială, de temere şi de groază. 

Uneori vroia să se îndoiască de starea minţii Valentinei, 
auzindu-i vorbele; dar fermitatea şi cumpătarea ei biruiau 
acea bănuială. Nu, nimic nu tulbura mintea soţiei sale. 
Totuşi Maximilian, om cu creştere aleasă deşi puţin cam 
liber-cugetător, nu putea pricepe ce fel Valentina, în stare 
normală, se lăsa a fi biruită de un asemenea simţământ 
născut numai de un vis. 

Recunoscu că ceva sublim şi supranatural se arăta în 
expresia aşa de pură a Valentinei şi fiindcă, nu putea nici 
combate nici evita puterea acelui neexplicabil principiu, îşi 
plecă fruntea acelei puteri care-l domina. 

Doamna Morel birui. 

Hotări pe Maximilian să părăsească fastul, fiul opulenţei şi 
să se reducă la mediocritate, punând pe săraci să se 
împărtăşească din averile sale; dar învoindu-se cu 
generoasele simţăminte ale Valentinei, el nu vru să 
distrugă, cum ar fi voit ea, extraordinara avuţie pe care le-o 
dăruise contele de Monte-Cristo, dându-le lor grota. 

— Valentino, îi zise el, să presupunem că mâine bogăţia 
noastră ar dispare, care va fi atunci averea copilului nostru; 
dacă Dumnezeu ne va pierde? 

— Şi ce avere mai bună va putea el avea decât un nume 
binecuvântat pe pământ de mii de familii, ca re-l vor repeta 
cu dragoste? Întrebă Valentina cu o nespusă candoare, 
grăbindu-se să adauge: 


— Crede-mă dragă, dacă aş fi sigură că averea pe care ne- 
a dăruit-o contele de Monte-Cristo n-ar fi produsă de 
spoliatori ai drepturilor poporului, aş păstra-o, aş spori-o 
poate, ca s-o dau copiilor noştri, dar... 

— Ce zici, Valentino? Uiţi cu câtă dezinteresare, cu câtă 
afecţiune contele a făcut tot ca să ne mântuie? Bunătatea 
lui, generozitatea lui, noblețea caracterului lui nu-i dau nici 
un drept la recunoştinţa noastră? 

— Dar, reluă Valentina, recunoştinţa ce am pentru 
ocrotirea ce ne-a acordat n-are nimic comun cu dorinţa de a 
mă dezbăra de splendoarea cu care ela vrut să ne 
înconjoare. 

Dragă Maximilian, splendoarea aceasta mă sperie, n-o 
merit, n-o vreau; s-o împărţim cu săracii şi atunci ne vom fi 
supus unuia din sfintele precepte ale religiei noastre: 
caritatea... 

Maximilian nu stărui şi Valentina sperând să satisfacă 
sublima pasiune ce o stăpânea aşteptă nerăbdătoare 
momentul în care prodigioasele avuţii din grota lui Monte- 
Cristo vor fi cheltuite pentru uşurarea sărăciei. 

Acum să spunem cine era omul care parcă sta spionând, 
atunci când Valentina şi Maximilian intrau în gondolă. 

L-am văzut dispărând cu celălalt, după ce schimbaseră 
câteva vorbe, dintre care cele din urmă fuseseră: 

— Şalupa e gata? 

— Da. 

— Repede, să ne îmbarcăm şi mergi la Giudecca. Îndată ce 
Maximilian şi Valentina, debarcând, urcară scara, care 
ducea la locuinţa lor şi după ce gondola se depărta, o luntre 
lungă şi subţire, împinsă de două lopeţi, se apropie repede 
de dânsa, o aborda şi doi oameni săriră înăuntru. 

Gondolierul venețian, apucat fără de veste, scoase un țipăt 
de uimire; dar până să poată lua o hotărâre simţi la gât 
vârful rece al unui pumnal. 

— Taci, ori eşti mort! 1 se strigă. 


— Ce vreţi cu mine? Întrebă gondolierul redobândind 
puţin curaj. 

— Vrei să faci avere? 

— Frumos mod de a mi-o oferi! Zise gondolierul uitându-se 
sperios la omul care-i oferea avere pe vârful unui stilet. 
Dacă spre a face avere e de ajuns să tac, jur pe san Marco, 
că opt zile gura mea nu se va deschide nici ca să zică un 
„Deus te salvet!” 

— Ştii să taci şi să fii prudent? Îl întrebă străinul. 

— Ca şi canalul Orfano care, zic poveştile, nu lasă 
niciodată cadavrele să iasă deasupra apei. 

— De minune, urmă cel cu pumnalul neridicându-l însă de 
la gâtul gondolierului, dar lăsând câteva monede de argint 
pe perna bărcii; apoi, întorcându-se către tovarăşul său 
care ţinea prora luntrei zise: 

— Rocca, omul ăsta nu ne scapă, trage gondola lângă 
luntre şi hai la yacht. 

Porunca se execută şi gondola remorcată de luntre 
despică în curând apele canalului, îndreptându-se către 
locul unde corăbiile de comerţ stau pe ancoră. Peste o 
jumătate de ceas, micul convoi ajunse lângă o corabie 
uşoară cu două catarguri, din cele care se numesc yacht. 

Gondolierul venețian, deşi îngrijorat mult de acea 
aventură nocturnă, sui cu hotărâre scara, de frânghie care 
atârna de o parte a yahtului şi sări pe punte, urmat de cei 
doi care îl prinseseră. Santinela, după ce salută cu mare 
respect pe unul din cei doi, se întoarse la locul ei şi aşteptă 
ordinele fără să se uite la gondolier. 

— Camarade, zise cel care părea căpitanul yachtului, te 
voi întreba şi cred că, de nu vei spune adevărul, vei plăti 
cam scump minciunile. „Cine eşti? 

— Giacomo de la Lido şi de câteva zile gondolier particular 
al domnului Morel. 

— Ce soi de om este? Ca gondolier al lui trebuie să-l 
cunoşti. 


— Ştiu că e francez, răspunse gondolierul şi după câte se 
spune e bogat, cu milioanele. 

— Tu n-ai nici un motiv să-l crezi atare? 

— Eu? Eu nu, urmă gondolierul, am auzit că are milioane 
şi milioane, dar unde le ţine nu ştiu. 

— Asta-i? Când auzim vorbindu-se de ceva, mai bine decât 
toate ţinerii minte locul unde e sau se întâmplă cutare sau 
cutare lucru. 

— Da; dar dacă nu s-a pomenit niciodată în convorbirile lor 
de locul unde sunt puse averile domnului Morel, ce vină am 
eu? 

— Dar acele convorbiri ce erau? Spune? 

— Astă seară, zise gondolierul, am dus pe domnul Morel şi 
pe nevastă-sa afară din Lido şi am auzit ceea ce vă voi 
spune, fără teamă ca să se mânie San-Marco, deoarece nu 
auzise în taină. Atunci, gondolierul începu a spune tot ce 
auzise de la Valentina cu privire la grota lui Monte-Cristo. 

Căpitanul yahtului nu pierdea niciunul din cuvintele lui. 
Când Giacomo sfârşi, căpitanul începu să râdă, zicând: 

— Mi-ai spus un basm dintr-o mie şi una de nopţi. Oricum, 
ştii tu dacă e pe Mediterana insula lui Monte-Cristo? 

— N-am prea ieşit din Adriatica, nu cunosc decât punctele 
principale ale Mediteranei, răspunse gondolierul; tot ce pot 
spune e că insula lui Monte-Cristo e necunoscută în scalele 
comerciale. 

Căpitanul yachtului, după ce gândi câteva momente, făcu 
semn să se aprindă lampa din cabină şi, arătând cu mâna 
scara gondolierului, îl urmă încet. Cabina era atât de mare 
încât doi oameni se puteau mişca şi vorbi liber într-însa. 

Căpitanul aţinti spre gondolier o privire lungă şi 
cercetătoare, parcă ar fi vrut să îi citească pe faţă tot ce 
avea în cap; apoi, mulţumit parcă de acea examinare, şezu, 
rezemându-şi capul în mâini şi scoțând încet, una câte una, 
aceste vorbe: 

— Da, da, aşa e; există în insula lui Monte-Cristo o 
comoară enormă ascunsă acolo de barbari. Comoara aceea 


nu e a nimănui, poate fi prada primului ocupant; dar dacă 
cineva mi-ar arăta direcţia acelei insule, mă jur pe 
Dumnezeu că l-aş face bogat. 

— Ah! Dar cum s-ar putea lua bogăţiile ce stau acolo, 
răspunse gondolierul, dacă sunt ale stăpânului meu? 

— Dar de la cine le-a avut? Întrebă căpitanul yachtului. Ţi- 
am mai spus că nu sunt nici ale lui, nici ale tale, ci ale cui va 
şti să le scoată din sânul pământului. Dacă este un adevărat 
stăpân al lor, aceştia sunt săracii, pentru că ele nu sunt 
decât sudoarea săracilor schimbată în aur şi pietre scumpe 
de vreun mare senior din trecut, zgârcit şi crud. De eşti om, 
de ai inimă, trebuie să pricepi că sudoarea, săracilor 
trebuie să folosească, nu bogaţilor. Dar să lăsăm vorba asta. 
Am să-ţi dau un pahar de Lacrima cristi ca să te fac să uiţi 
supărarea ce ţi-am pricinuit, zise căpitanul şi bătu ca să 
cheme. 

Peste câteva minute, gondolierul, după ce gustase cu toate 
semnele de bun cunoscător al preţioasei băuturi aprinse 
pipa şi aruncă căpitanului o privire de înţelegere pe care 
acesta se făcu a n-o pricepe. 

— Eu cunosc câţiva copii ai legii. 

— Ce lege! 

— Ei, nu înţelegi? Care ştiu ce e contrabanda. 

— Cum! 

— Nu înţelegi cuvântul contrabandă, ei! Zise el dând din 
cap, cu aer neîncrezător... 

— Ah! Încep să pricep! 

— De! E lucru limpede; şi n-ai nevoie să fi prooroc ca să 
pricepi. Cunosc câţiva oameni de treabă, care îţi pot arăta 
orice punct al Mediteranei, cum ţi-aş arăta eu orice în 
oricare canal din Veneţia. 

— Aşadar? 

— Şi ei cunosc desigur insula Monte-Cristo. 

— Ş-apoi? 

— Aş putea vorbi cu ei. 

— Prea bine. 


— Chiar în noaptea asta!... Dar... Dar ar putea avea unele 
scrupule... 

— Care? 

— Oamenii ţin la bani cum ţine un călugăr la vinul acesta. 

— Şi cam cât? 

— Cu un răspuns ca acesta nu vor mai fi scrupuloşi, 
răspunse gondolierul. 

— Eu unul sunt gata să mă înţeleg cu ei şi vin îndată să vă 
dau răspunsul. 

— Prea bine; du-te şi ţine minte, de nu eşti nebun, că nu 
mai am nevoie să-ţi recomand să taci. 

Căpitanul, rostind cuvintele acestea, făcu un gest foarte 
expresiv, la care gondolierul răspunse cu altul tot aşa de 
expresiv care s-ar fi putut tălmăci aşa: pricep de minune! 
Apoi se sculă să plece. 

— Numele corăbiei dumitale? Întrebă el. 

— Furtuna. 

— Pe san Marco, ce soi de nume rău ai ales pentru 
corabie! Observă gondolierul salutând şi suindu-se pe 
scară. 

Abia sărise în gondolă şi se depărtase, când căpitanul 
chemă pe secund şi arătându-i pe venețian care se depărta, 
îi zise: Rocca Priori, mâine să fie totul gata de plecare la 
primul semnal. Omul ăsta mi-a spus tot ce voiam să ştiu. 

Capitolul XXXIX Contrabandiştii. 

Îndată ce gondolierul Giacomo legă gondola de treptele 
Giudecci, lângă palatul locuit de Maximilian Morel, porni cu 
foarte mare iuţeală pe o ulicioară strâmtă de-a lungul 
canalului şi merse de bătu la o căsuţă cu un singur etaj. 

— Sfântă fecioară! Exclamă dinăuntru un glas de femeie, 
de n-aş aştepta pe nemernicul de Giacomo, m-aş prinde că 
vameşii vin să ne dărâme uşa după denunţarea vreunui 
spion. 

„Iu eşti Giacomo”? 

— Da, da, deschide iute. 


— Oh, ce grabă! Trebuie să ai răbdare să aştepţi; mai 
înainte, pentru că se cuvine să ceri cu politeţă a fi primit 
înăuntru; pe urmă, pentru că zăvoarele sunt ruginite şi 
grele şi mâinile mele n-au pielea aşa de tăbăcită şi de 
groasă ca ata. 

— Dar, termină odată, cu prostiile astea pierdem un timp 
foarte preţios, exclamă Giacomo cu un ton tot mai 
nerăbdător. 

— Ah! Zău! Poate că domnul vine să-mi propună să fixez 
ziua căsătoriei noastre în catedrala cea veche a Sfântului 
Marcu, nu e aşa Giacomo? 

— Tu-ţi baţi joc de mine... Totuşi mai că ai ghicit. 

— Zău, reluă femeia cu un râs batjocoritor care făcu să 
tresară inima deja agitată a gondolierului. 

— În sfârşit, vrei să deschizi ori ba? 

— Da, da; să vedem ce vrei? 

Uşa se deschise şi Giacomo se află înaintea unei fete 
frumoase de la douăzeci până la douăzeci şi doi de ani, ale 
cărei braţe, goale până la cot, dovedeau cu musculatura lor 
vigoarea veneţianei. 

— Unde e frate-tău Petre? 

— Ah, asta e bună seara pe care mi-o dai? Mi-ai face 
plăcere să pleci şi să mă laşi să dorm. Dacă-s eu nebună să 
pierd vremea cu asemenea monstru! 

— N-ai dreptate să vorbeşti aşa, dragă Rosino. De-ai şti de 
ce e vorba, n-ai face atâtea mutre, dacă am uitat să-ţi dau 
bună seara. 

— Oh, da, da, cu mine n-ai nevoie de complimente. De-aş fi 
vreuna din ticăloasele cu care ai obicei să stai prin 
cârciumă... Atunci... Da, da, da, eşti un stricat! 

— Rosino! Exclamă Giacomo, văzând-o că îşi ducea şorţul 
la ochi... Nu vorbi aşa, că n-ai dreptate. Vrei să ştii de ce te- 
am întrebat de frate-tău? Spune, vrei? 

— Nu, nu, nu vreau nimic, eu vreau numai să pleci de aici. 

— Dar ascultă-mă, nu face pe supărata. Te-am întrebat de 
Petre, pentru că... 


— Ţi-am mai spus, domnule Giacomo-! Strigă Rosina, 
şezând mânioasă la o masă pe care era un ulcior şi un 
pahar; nu vreau să ştiu nimic, pricepi, da ori ba? 

— Vorbeşti din gelozie. 

— Ah! Gelozie! Strigă ea sculându-se şi punându-şi cu mult 
dispreţ mâinile în şolduri. Gelozie! Da ce, mă crezi nebună! 
Gelozie! De d-ta! Gelozie! Ca să fiu geloasă ar trebui să te 
iubesc şi încă nu mi-am dat creierul la reparaţie. 

— Vezi, dacă o fată ca tine poate avea asemenea idei! Hai, 
să fim tot prieteni. Am să-ţi istorisesc ce m-a făcut să-mi 
pierd atât de mult capul încât să nu-ţi dau o sărutare de la 
început. 

— Sărutare! Oh! Aş vrea să văd! Zise Rosina, râzând 
iarăşi. Să ştii, domnişorule, că sărutările dumitale nu sunt 
pentru fetele ca mine. 

— Eşti prea modestă, lasă. 

— Şi tu un obraznic fără margini; ia seama să nu mă 
înfurii, pentru că vei auzi frumoase lucruri; ţine-ţi limba 
acasă, pentru că nu ştii cine e Rosina. 

Giacomo văzând că, aşa cum începuse dialogul, nu ajungea 
la bun sfârşit, luă o hotărâre înţeleaptă: aceea de a tăcea. 
Se mulţumi deci să răspundă gingaşei sale duşmane cu un 
zâmbet plin de iubire şi se aşeză ca să-şi umple pipa. Pe 
urmă se pregăti să aprindă un opaiţ. Dar Rosina trase 
opaițul la dânsa şi începu să tot curețe fitilul, cu o nepăsare 
care ar fi scos pe oricine din răbdări. 

Giacomo nu suflă, îşi puse pipa pe masă, se sculă ca un om 
care nu se supără, dar care vede un plan al lui neizbutind. 

— Eu, eu nădăjduiam să întâlnesc pe Petre zise el, 
plimbându-se prin odaie... Afacerea cere grabă... Orice 
zăbavă e fatală şi nu e lucru de nimic... Să aşteptăm pe 
Petre, el trebuie să vină. 

Vorbind astfel, Giacomo se apropie de masă, luă paharul 
cu o mână pe când întindea pe cealaltă spre ulcior; dar 
Rosina, prefăcându-se distrată, se lăsă cât era de grea pe 
un colţ al mesei, care se aplecă aşa că ulciorul căzu şi vinul 


se vărsă. Giacomo puse paharul la loc, pocni cu limba de 
cerul gurii şi întoarse spatele Rosinei. 

Răbdarea, resemnarea cu care bietul gondolier suferea 
răutăţile gingaşei tirane, folosiră mult pentru ca să-i 
biruiască necazul. Ea rupse tăcerea. 

— Aşadar, domnul Giacomo, gondolier în Rialto, e dispus 
să petreacă noaptea în casa mea? Deoarece nu te culci 
până nu se întoarce frate-tău nu cred să-ţi fac supărare. 

— Iar dacă frate-meu nu s-ar întoarce, astă-noapte? 

— Oh, ar fi foarte rău, reluă Giacomo. Trebuie neapărat să 
vorbesc cu dânsul şi cât mai de grabă. 

— Ce-mi pasă mie? 

— E vorba de o comoară... de o insulă pe care numai frate- 
tău o ştie... 

— Ei, pentru dragostea lui Dumnezeu! Lasă-mă în pace cu 
basmele tale, nu mă face să casc de somn... Lasă, lasă, 
dragul meu, nu mai am dinţi de lapte, doicile nu-mi mai pot 
cânta na-ni-nani. 

— Rosino, îi zise Giacomo, uitându-se la ea foarte serios, 
nu sunt copil nici eu şi nu cred în basme şi poveşti. Ştiu ce 
spun şi am creier şi cap destul, şi... 

— Oh! Ştim! Ştim! Ce mai cap mare are Giacomo! Reluă 
Rosina, din nou. 

Lui Giacomo începuse să-i facă rău atâta batjocură, dar 
căută să se stăpânească. 

— Râzi, glumeşti, ia-mă în râs cât vrei, Rosino, dar crede- 
mă, e un an de când ţi-am făgăduit să te iau de nevastă şi 
de atunci necontenit cuget să fac ceva bani. 

— Ia te uită, îl întrerupse Rosina cu un aer naiv şi cum se 
face că tu care ştii mai multe şi decât dracul n-ai găsit încă 
mijlocul de-a face bani? 

— Ah! Dacă sfinţii nu mi-ar fi dat destulă răbdare ca să 
ascult toate impertinenţele tale ţi-aş răspunde eu bine... 
Dar hai, lasă, urmă Giacomo oftând. Norocul pe care l-am 
văzut de atâtea ori zugrăvit ca o femeie frumoasă, legată la 
ochi, mie-mi pare o pasăre frumoasă cu aripi de aur, care 


zboară necontenit înaintea săracilor fără ca ei s-o poată 
atinge măcar cu un deget. Şi acum sunt sigur că am 
pasărea cu aripi de aur în mână, pe cât e de sigur că leul 
înaripat stă la picioarele Sfântului Marcu. 

Aerul convins cu care gondolierul rosti aceste cuvinte 
aţâţă curiozitatea, păcatul de căpetenie al frumoasei 
Rosina; de aceea, uitându-se cu ochii ei mari şi negri drept 
în faţa lui Giacomo, îi făcu zâmbind dulce, întrebarea 
aceasta: 

— 'Ţi-o fi sete, Giacomo, e o bucată de vreme de când ar fi 
trebuit să-ţi dau un pahar de vin, pentru că în ulcior nu mai 
e... dar tot atâta face, îţi va fi şi mai sete şi vei bea mai cu 
poftă. 

Şi deschise un dulap, din care scoase o sticlă cu vin, pe 
care o dădu gondolierului. 

— În sănătatea ta, Rosineto şi altădată nu mai fi aşa de 
rea! 

— Rea, eu? Răspunse ea cu o naivitate bine prefăcută. 
Rea! Ăsta ţi-e cântecul tău veşnic! Dar să vorbim serios. 
Ziceai că norocul, pasăre cu aripi de aur, îţi zboară 
necontenit primprejur, dar că nu izbuteşti s-o prinzi 
niciodată. 

— Ţi-am adăugat că acum nu-mi mai scapă, se grăbi s-o 
întrerupă gondolierul şezând lângă Rosina şi luând-o pe 
după mijloc. 

— În ce mod? 

— Sunt poftit să scot o comoară imensă care e îngropată 
într-o insulă din Mediterana. 

Rosina încruntă sprânceana, făcând un gest de îndoială. 

— Ce insulă? 

— De ţi-aş spune secretul, l-ai păstra? 

— Frumoasă întrebare. 

— Vezi că am auzit de nenumărate ori că secretul în gura 
femeilor e ca pluta pe apă. 

— E o glumă veche, zise Rosina cu atâta gingăşie, încât 
căpătă o sărutare de la gondolier. Hai, mai bea un pahar; 


ori nu-ţi place vinul meu? 

— Vinul tău? Cum nu, zise Giacomo sorbind alt pahar şi 
dând altă sărutare iubitei sale. 

— Insula e departe? 

— E insula lui Monte-Cristo, zise gondolierul. 

— Ce! Exclamă repede Rosina, făcând o mişcare să se 
scoale. 

— Cunoşti cumva insula? Întrebă Giacomo foarte 
nerăbdător. 

— Eu? Nici prin vis! Dar mi se pare un nume foarte 
frumos! Repetă-l. 

— Monte-Cristo, repetă gondolierul. 

— Monte-Cristo! Din ce ţară face parte? 

— N-am idee; dar e sigur că conţine o comoară imensă 
care e a săracilor, deoarece e rod al sudoarei săracilor. 
Aşadar vezi că şi noi avem drept la acele avuţii, pentru că 
nici noi nu suntem bogătaşi; şi odată ce vom avea punga 
plină, Rosineto... Şi vechea catedrală San-Marco care ne 
aşteaptă... În sfârşit, aştept cu nerăbdare să vină fratele 
tău, care va şti să-mi spună unde e acea insulă, pentru că el 
cunoaşte Mediterana cum cunosc eu Lido. 

— Petre nu vine astă-noapte, zise Rosina după un moment 
de tăcere. 

— Şi pentru ce? Se vede că are mult de lucru? 

— Da. Nişte vin de Cipru şi de la Constanţa pentru contele 
Gradenigo care dă o serbare pentru întoarcerea prietenului 
său. 

— Să ia dracul serbarea şi pe prietenul contelui 
Gradenigo! Strigă gondolierul dând cu pumnul în masă. 

Rosina se uită pe furiş la el, parcă ar fi vrut să-l dojenească 
şi se depărta cântând o barcarolă. 

Giacomo rămase în tăcere, cugetând ce era de făcut. 

— Giacomo, îi zise Rosina ridicând degetul să-i recomande 
să tacă şi numărând bătăile ceasornicului de la catedrală, 
vizita nu trebuie să se prelungească mai mult. Ai auzit, este 
deja miezul nopţii; şi eu trebuie să mă scol odată cu soarele. 


— Aşadar, frate-tău nu se întoarce astă-noapte? 

— Sfântă Fecioară! Nu se va întoarce poate, nici mâine. 

— Bine! Zise gondolierul, trecându-şi mâna pe frunte. 
Atunci, mă duc. Noapte bună Rosineto şi ţine minte ce ţi-a 
spus, Giacomo. Ziua cununiei noastre e ca şi hotărâtă. 

Rosina răspunse cu un gest foarte gingaş şi încurajator la 
declaraţia lui Giacomo şi închise repede uşa. Pe dată ce 
gondolierul plecă, ea ascultă zgomotul paşilor lui ca să se 
asigure că el se depărta; apoi, când se convinse că el era 
deja departe, frumoasa venețiană alergă să bată la uşa unei 
odăi din fundul casei, strigând de mai multe ori: 

— Petre, Petre! 

— Ce e? Întrebă glasul răguşit al unui bărbat care căsca 
de parcă să-şi desfacă fălcile, ca un om care dormea de trei 
luni. 

— Scoală-te, Petre, pentru că-mi pare că a venit vremea să 
fim folositori binefăcătorului nostru. 

Rosina repetă de două-trei ori cuvintele acestea, până ce 
frate-său, deşteptându-se bine, sări jos din pat, se îmbrăcă 
iute şi alergă la Rosina. 

Petre era un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, de 
statură mijlocie, cu faţa oacheşe şi vioaie, cu portul mândru, 
cu gestul când blajin, când energic. 

— Ce vrei cu mine, Rosino? Întrebă el, frecându-se la ochi. 

— Petre, tata, înainte de moarte, ne-a pus să jurăm că vom 
respecta totdeauna pe omul care ocrotea comerţul nostru 
de vinuri... 

— Bine, aşadar? 

— Insula lui Monte-Cristo unde se ducea el să ia vinul, era 
cum bine ştii, proprietatea lui Simbad marinarul şi toţi 
contrabandiştii au jurat acestui om o fidelitate eternă. Ei 
bine, protectorul nostru are în insula aceea un palat 
subpământean pe care tata zicea că l-a văzut, adăugând că 
în acest palat erau mari bogății. 

— Da, am auzit de mai multe ori pe tovarăşii mei vorbind 
de minunile acestea; dar le-am crezut totdeauna o poveste 


şi aşa le cred şi acum, când stau pe țărm şi privesc stâncile 
goale şi râpoase care formează punctul culminant al insulei. 

— Tu eşti slobod să crezi ce vrei, zise Rosina, oricum însă, 
în momentul acesta e un om care cugetă să prade palatul. 

— Alta, acum! De la aceasta pioasă idee, e numai o 
piedică: spre a intra acolo trebuie să cunoşti un oarecare 
secret... 

— Secret ori ba, eu nu pot fi liniştită, mă tem. Giacomo a 
fost aici şi mi-a vorbit într-aşa chip încât bănuiesc că o 
bandă de tâlhari vrea să năvălească în insulă. Crede-mă, 
Petre, n-ar fi rău să te înţelegi cu cineva ce e de făcut, 
pentru că am jurat să respectăm interesele lui Simbad 
marinarul, ca pe ale noastre. Giacomo m-a întrebat de tine 
şi i-am spus că ai de lucru pentru contele Gradenigo. 

— Bine ai făcut. N-ai grijă Rosino, mâine ne vom gândi 
cum să împiedicăm furtul pe care zici că nişte oameni au de 
gând să-l facă în palatul din insula lui Monte-Cristo. 

— Ah, eu îmi pierd poate averea! Murmură Rosina peste 
câteva momente, culcându-se; dar rămân credincioasă 
făgăduielii de a respecta interesele aceluia care a ocrotit pe 
ale noastre... 

A doua zi Petre, după o scurtă rugăciune la altarul 
patronului său, în catedrala san Marco, trecu prin piaţă şi 
merse la țărm, uitându-se în toate părţile ca un om care 
caută pe cineva în mijlocul mulţimii. 

După un timp, Petre observă pe gondolierul Giacomo care 
părea ocupat să prindă gondola de un inel de fier înfipt în 
piatră. 

Alergă la dânsul. 

— Ei, Giacomo! 

— Tu eşti, Petre? Ce fel... Acum? 

— Am sosit... 

— Te credeam ocupat cu afacerea contelui Gradenigo, zise 
Giacomo încet, sfârşind de legat gondola. 

— Am sfârşit mai repede decât credeam. 

— De minune, pentru că am să-ţi propun altă afacere. 


— Mi-a spus Rosina şi de aceea am venit să te caut, sigur 
că vei fi aici. 

Astfel vorbind, Petre şi Giacomo se depărtaseră de lume şi 
se apropiară de scara Uriaşilor, goală atunci, aşa era de 
dimineaţă. Aşadar, de ce e vorba? 

— De un lucru foarte simplu: sunt în vorbă să duc o 
corabie afară de aici la o insulă din Mediterana, o insulă 
zisă a lui Monte-Cristo. 

Cunosc, ştii, Mediterana; dar nu ştiu poziţia acelei insule şi 
sunt mirat şi eu de aceasta: trebuie să fie puţin cercetată. 

— Nu de mult am fost să iau nişte lăzi de Malaga ca să le 
aduc în Veneţia, se grăbi să zică Petre. 

— Ei! Ştiu că oamenii ca tine cunosc insula cum îmi cunosc 
eu degetele. Aşa că mi-ai face un mare serviciu spunându- 
mi drumul, înălţimea insulei... 

— Numai atât vrei? Întrebă Petre, râzând cu viclenie. 

— Gândeşte-te, Petre, că e o afacere importantă. 

— Sunt de câştigat bani siguri? 

— Siguri pe cât e sigur că Sfântul Marcu n-a vrut să ştie 
de turci pe cât timp Veneţia a fost Veneţia. 

De vrei să mă însoţeşti într-un oarecare loc vei avea o 
dovadă de tot ce spun. 

— Sunt gata. 

— Bine, atunci voi veni să te iau la vecernie în gondola 
mea, la scara din canalul Orfano. 

— Drace! 

— Ce e? 

— Urâtă idee ţi-a venit! 

— De ce? 

— Pentru că despre canalul Orfano mi-e plin capul de 
istorii. 

— Nebunule! Ce-ţi trece prin minte! 

— Nimic şi ca dovadă mă poţi aştepta, voi veni. 

— Aşadar, la revedere. 

— Dumnezeu să te aibă în sfânta lui pază. 

Petre şi Giacomo dădură mâna şi se pierdură în mulţime. 


După un stâlp aflat la o mică distanţă ieşi repede un om 
care nu pierduse nici o mişcare, nici un gest al celor doi 
venețieni, cât le ţinuse convorbirea şi care alergă după 
gondolier şi-l bătu pe umăr. 

— Ei! Strigă gondolierul întorcându-se repede, dumneata 
aici? 

— Da, eu! Şi nu te mira, pentru că eu sunt pretutindeni 
unde vreau să fiu şi aud tot. 

— Dumnezeule, exclamă gondolierul, nu mă aşteptam la 
atâta de la un simplu căpitan de yacht. 

— Ai uitat, poate, că yahtul e „Furtuna” şi căpitanul lui e 
voinţa lui Dumnezeu? 

Gondolierul se uită uimit la acel om, ale cărui cuvinte i se 
păreau aşa de ciudate. 

— Nu te uita aşa de zăpăcit la mine, Giacomo. Da, de când 
ai ieşit din corabia mea, ochii te-au urmărit pretutindeni. 
Te-am văzut dormind, te-am văzut transportat de un vis 
delicios: acela al bogățiilor din insula lui Monte-Cristo. 

— Aşa e, aşa e! Deşi sunt curios, mi-ar plăcea, spun drept, 
să văd de aproape bogăţiile acelea. 

— Le vei vedea. 

— Am găsit deja mijlocul de a afla direcţia drumului şi 
poziţia insulei. 

— Diseară, după vecernie, să mă aştepţi pe bordul 
„Furtunii”. 

Capitolul XI. Groază. 

Familia Gradenigo era una dintre cele mai nobile şi mai 
vechi din Veneţia: splendoarea ei începuse în timpul lui 
Fahero, dogele aşa de înţelept şi aşa de nenorocit. Şi chiar 
acum conții de Gradenigo erau înconjurați de o oarecare 
aureolă glorioasă. Ei se bucurau încă de o foarte mare 
consideraţie. 

Când în saloanele magnifice ale palatului Gradenigo se da 
vreo serbare, contele putea contempla societatea cea mai 
aleasă înghesuindu-se în casa lui. Şi tocmai se pregătea o 


serbare splendidă în palatul Gradenigo. Contele da un bal. 
Dar pentru ce? 

Se făceau multe presupuneri, dar părerea generală era 
că, contele voia să serbeze sosirea unui prieten la care 
ţinea mult. Cine era însă acel prieten? Nimeni nu putea 
răspunde. 

Maximilian, care adusese din Franţa nişte scrisori de 
recomandaţie pentru conte, intrase în relaţii cu dânsul şi 
era invitat şi el la bal. 

Cu o săptămână înaintea balului acela, câteva cuvinte 
veniră să tulbure iarăşi sufletul Valentinei, abia liniştită în 
urma spaimei ce-i produsese ciudatul ei vis. 

Într-o dimineaţă se prezentă la dânsa o fată din popor care 
ceru cu stăruinţă să vorbească cu doamna Morel. 

Soţia lui Maximilian se grăbi să poruncească ca fata să fie. 
Introdusă, merse în întâmpinarea ei, temându-se să n-o 
intimideze luxul şi bogăţia apartamentelor. Greu ar fi de 
spus cât era de naivă şi de blajină fizionomia Valentinei în 
acel moment. 

Îndată ce intră, fata, aruncând pe spate vălul ce-i acoperea 
figura, alergă să se arunce la picioarele Valentinei. 

— Fie-vă milă, doamnă! Strigă ea fie-vă milă de mine. 
Ajutaţi-mă pentru că sunt pierdută! 

Valentina, făcu semn servitorului care însoţise pe 
necunoscută, să plece. Acesta se supuse şi soţia lui 
Maximilian, observând cu durere expresia amară a figurii 
tinerei fete, îi zise: 

— Ce zici? Scoală-te, fata mea; numai înaintea sfintei 
fecioare să te închini astfel. 

— Oh! Ce bună sunteţi! Nu m-a înşelat cine ridica la ceruri 
bunătatea dumneavoastră! Răspunse fata sculându-se şi 
sărutând mâinile Valentinei. 

— Explică-te! Tulburarea ta mă mâhneşte, lacrimile tale, 
tristeţea ce te-a cuprins, îmi dovedesc, negreşit, că ai 
pierdut părinţii, că eşti orfană în floarea vârstei, zise 
doamna Morel scoțând un oftat adânc. 


— Oh, da, doamnă! Sunt orfană, orfană de tată şi de mamă 
şi numai de şase luni; dar nu această nenorocire mă sileşte 
să vă cer ocrotirea. 

— Vorbeşte. 

— Aveam un frate, zise fata, un frate, singurul meu sprijin, 
singurul meu susţinător pe lume şi acest frate... Ah! Mă tem 
că a căzut victima unei groaznice trădări... Şi iată-mă acum 
cu desăvârşire, fără nimeni care să-mi vină în ajutor. 

— Ce spui fata mea? Ce s-a întâmplat fratelui tău? Ce fel 
de ocrotire vrei de la mine! Vorbeşte şi-ţi făgăduiesc de 
acum că tot ce-mi vei cere... 

— Oh! Da, doamnă întrerupse fata. Da; vă voi spune tot, 
tot ce vă cer. Mă numesc Roşa, dar în vecinătatea Giudecii 
şi la Rialto sunt cunoscută sub numele de Rosina, zise sora 
lui Petre, care după ce se uită bine jur-împrejur, urmă: 

— Tata era gondolier şi frate-meu a moştenit de la elo 
meserie şi gondola, precum tata le moştenise de la bunicu- 
meu. Acum patru zile, veni acasă la noi gondolierul 
Giacomo... Ah! Dumneavoastră nu ştiţi cine e Giacomo? 
Gondolierul care stă în slujba bărbatului dumneavoastră 
Acest Giacomo, dacă trebuie să cred ce mi s-a spus, stă în 
relaţii cu o bandă de răufăcători şi voia ca frate-meu să-i 
spună poziţia unei insule puţin cunoscută şi nelocuită, unde 
el pretindea că se află o comoară imensă. Era insula lui 
Monte-Cristo, urmă Rosina, fără să observe tulburarea 
doamnei Morel, tulburare care se făcea tot mai mare cu cât 
Rosina înainta în istorisire; şi insula lui Monte-Cristo este a 
unui domn căruia familia mea îi datorează o eternă 
recunoştinţă şi de aceea nu voiam deocamdată ca Giacomo 
să vorbească lui Petre. Dar ce să fac? Petre a hotărât să nu-i 
spună nimic şi i-a dat a înţelege că-i va arăta direcţia 
insulei. Până aici era bine; dar alaltăieri, urmă Rosina, 
suspinând primii o scrisoare de la bietul Petre al cărei 
cuprins dumneavoastră îl puteţi vedea. Şi Rosina scoase din 
buzunar o hârtie, pe care o dădu Valentinei. 

Valentina descifra conţinutul scrisorii şi citi: „Dragă soră, 


Am căzut victima unei trădări pregătită de Giacomo, 
gondolierul din Rialto: sunt ţinut prizonier pe bordul 
„Furtunei”, corabie necunoscută, al cărei căpitan mă sileşte 
să-l duc în insula lui Monte-Cristo, unde are să se 
săvârşească un mare furt. Aleargă de înştiinţează pe 
stăpânul lui Giacomo şi fă-l să fie arestat. , 

Sărmanul tău frate, Petre” 

Valentina dădu un țipăt când sfârşi scrisoarea Rosina, fără 
să priceapă cauza ţipătului, alergă la dânsa întinzând 
braţele ca s-o sprijine 

— Ce aveţi, doamnă strigă Rosina, observând paloarea 
obrajilor doamnei Morel 

— Oh, nu e nimic, răspunse aceasta după un moment şi cu 
glas slab. 

— Fie-vă milă de mine ajutaţi-mă zise Rosina, împreunând 
mâinile cu un gest de disperare 

— Draga mea, ce pot eu, o biată femeie, împotriva soartei 
care te apasă? Ce vrei? 

— Vreau, vreau ca bărbatul dumneavoastră doamnă ca 
dumneavoastră, să faceţi să fie arestat Giacomo. Poate el va 
da tot pe faţă, poate că tâlhari vor fi surprinşi, arestaţi, 
poate că frate-meu se va întoarce acasă şi Simbad 
marinarul nu va fi victima furtului acestuia în insula lui 
Monte-Cristo. 

— Cunoşti pe Simbad marinarul? Întrebă repede 
Valentina. 

— Oh eu, în persoană nu l-am văzut niciodată. Dar era cum 
am spus deja, protectorul intereselor comerţului aventurier 
al întregului nostru trib, lăsându-l să debarce în insulă 

— Isuse! Şi ce trib era, ce comerţ făcea? 

— Ah doamnă, eu sunt fiică de contrabandişti murmură 
fata căzând iarăşi la picioarele Valentinei care o ridică 
îmbrăţişând-o. 

— Fă-ţi curaj, fata mea! Se va face tot! Frate-tău se va 
întoarce. Ce-ţi pasă de rest? Insula nu mai este a fostului 


protector al familiei tale. Lasă să fure ce vor, deoarece 
bogăţiile acelea, rod al sudoarei săracilor, sunt ale săracilor. 

— Oh ce ziceţi exclamă fata, împreunând mâinile şi 
uitându-se uimită la Valentina, care repeta aceleaşi cuvinte 
pe care ea le mai auzise deja din gura lui Giacomo. 

— Du-te acasă, voi vorbi cu bărbatu-meu, tu, însă, nu 
spune nimănui nimic 

— Aşadar, gondolierul nu va fi arestat 

— Nu 

— Tâlhari vor săvârşi furtul... 

— Da 

— Dar frate-meu? 

— Se va întoarce. 

— Mă puteţi asigura că se va întoarce? 

— Pot şi ţi-o afirm, murmură Valentina, întinzând mâna 
Rosinei, care i-o sărută. 

Doamna Morel alergă pe urmă în oratoriu ca să se roage 
lui Dumnezeu şi plânse multă vreme acolo. 

Valentina se hotări să nu mai spună nimic despre acea 
întâmplare bărbatului ei, deci, despărţindu-se de fata din 
popor, îi recomandase tăcere şi prudenţă făgăduindu-i să 
facă totul spre a-i reda pe frate-său şi când rămase singură, 
arse scrisoarea acuzatoare pe care Rosina i-o lăsase. 

Şi se gândi pe dată să-şi ţină făgăduiala. 

Pe când soarele începea să dispară după munţii Tirolului, 
Maximilian avea obiceiul să meargă să ia aer în piaţă. 
Valentina refuză să-l însoţească sub pretext că era 
indispusă, dobândind astfel câteva momente de libertate 
spre a alcătui un plan prin care să grăbească împlinirea 
făgăduielii ce dăduse Rozinei. 

Stând la fereastra odăii sale, ea se uita la apele canalului, 
pe care se mişcau încet câteva bărci. 

Valentina le examina cu luare aminte apoi, bănuise că 
recunoştea pe unul din gondolieri îi făcu semn cu mâna să 
nu se depărteze. 

Gondolierul era Giacomo. 


Peste un moment franţuzoaica, îmbrăcându-se cu o mantie 
şi acoperindu-şi faţa cu un văl gros, ieşi zicând servitoarelor 
sale: 

— Când va veni Maximilian, să-i spuneţi că mă întorc 
îndată. 

Apoi porni spre canalul Giudecca. Giacomo era în gondola 
lui şi îndată ce văzu pe Valentina, sări pe scară, scoţându-şi 
şapca. 

— Apropie-te, îi zise Valentina, uitându-se jur-împrejur 
parcă s-ar fi temut să n-o observe cineva. 

Gondolierul se apropie de Valentina, deschizând o uşcioară 
la dreapta, intră în odăiţa care se afla în toate casele mari 
din Veneţia, pe marginile canalului şi care servea de depozit 
uneltelor gondolelor. 

Giacomo, gondolier obişnuit din copilărie cu capriciile 
frumoaselor venețiene, nu se mira de misterul cu care 
Valentina îşi însoțea acţiunile. Stătu nemişcat şi mut 
înaintea doamnei Morel, aşteptând ca ea să vorbească. 

— Tu eşti Giacomo, gondolier de la Rialto? Îl întrebă ea. 

— Da, doamnă, sunt deja cincisprezece ani bătuţi pe 
muchie de când nu mai umblu pe mare şi de atunci San- 
Marco m-a văzut necontenit pe canaluri şi pe Lido. Da, 
doamnă, eu sunt Giacomo şi am onoarea să fiu în serviciul 
excelenţei voastre şi a soţului dumneavoastră. 

Valentina se gândi puţin cum să înceapă vorba. 

— După cât îmi spui, Giacomo, sunt cincisprezece ani de 
când umbli pe canaluri şi pe Lido; deci trebuie să cunoşti 
toate vapoarele care au abordat aici. 

— Mai pe toate. 

— Şi, nu numai vapoarele dar şi, pe Căpitanii lor? 

— Încea mai mare parte. 

— Prea bine, am să te întreb despre o corabie, încep însă 
prin a te înştiinţa că nu vei pierde vremea degeaba, 
Giacomo. 

— Oh! Sunt aici pentru dumneavoastră doamnă, întrebaţi- 
mă şi vă voi spune tot ce ştiu. 


— Nu-ţi va trebui multă silinţă ca să-mi răspunzi, pentru 
că e vorba de o corabie care era încă aici acum opt zile. 

— Atunci vă pot răspunde cu ochii închişi. Vorbesc de 
„Furtuna”. 

— Furtuna”! Exclamă gondolierul tulburat. 

— Cine e căpitanul ei? Întrebă Valentina fără să-i lase 
vreme să-şi vină în fire. 

— Ei! Răspunse Giacomo, redobândindu-şi sângele rece şi 
arătându-se trist. Excelenţa voastră mă întreabă tocmai 
despre o corabie pe care n-o cunosc după nume. 

— Am priceput; trebuie să-ţi vin în ajutor ca să-ţi aduci 
aminte... Yahtul „Furtuna” s-a oprit aici pentru că căpitanul 
lui voia să capete informaţii asupra insulei lui Monte-Cristo, 
în care el îşi închipuie că există o comoară ascunsă. 

— Şi nu e? Întrerupse Giacomo dându-se oarecum de gol. 

— Asta e alt lucru şi puţin trebuie să te intereseze. Acum. 
Răspunde la ce te întreb. 

— Excelenţă, după cât îmi spuneţi, îmi aduc acum prea 
bine aminte de micul yaht şi de căpitanul lui, împreună cu 
care am golit, nu-mi aduc bine aminte unde, un pahar de 
lacrima cristi; el însă nu-mi prea plăcea, ba chiar îmi făcea 
frică; oacheş, cu părul cam cenuşiu, cu ochii negri, cu faţa 
cruntă; avea apoi nişte vorbe să sperie pe o doamnă ca 
excelența voastră, de l-ar fi ascultat. 

— Şi ce zicea? Întrebă Valentina puţin cam mişcată. 

— Oh! Lucruri pe care san Marco nu le-ar ierta în gura 
celui mai netrebnic venețian... Şi faptele, faptele lui erau la 
fel cu vorbele; spunea că posedă un cufăraş cu o mână de 
mort înăuntru şi voia chiar să mi-o arate. 

— Ce-a spus că vroia să facă dânsul cu ea? Întrebă femeia 
cu un ton ciudat, de interes şi de spaimă. 

— Mi-a explicat cu nişte fraze pe care numai dracul le-ar 
putea repeta, de pildă că mâna de mort se ridicase 
împotriva unui om viu; şi că dânsul, omul acela crunt, era 
voinţa mortului ieşită afară din mormânt şi ocrotită de 
Dumnezeu. 


La aceste cuvinte, Valentina simţi o sudoare rece 
acoperindu-i faţa; totuşi, aşa de mult o interesa lucrul acela, 
că urmă să pună întrebări gondolierului despre căpitanul 
yahtului „Furtuna”. 

— Şi acest om, daca cred ce mi s-a spus, a izbutit să 
cumpere pe un oarecare marinar Petre, ca să-i arate 
direcţia insulei Monte-Cristo. 

— Da, aşa e! Iocmai aşa! Se grăbi să răspundă Giacomo, 
adoptând ideea Valentinei. Petre s-a vândut cu trupul şi cu 
sufletul căpitanului „Furtunei” şi a plecat cu el la insulă. 

Căpitanul, pe cât mi s-a spus, are buna intenţie să 
jefuiască insula, dar nădăjduiesc că nu va găsi decât 
bolovani şi stânci; acelea sunt desigur comorile de care s-a 
vorbit aşa de mult şi care aparţin săracilor, pentru că au 
fost câştigate cu sudoarea săracilor. 

De astă dată Valentina se înfiora de spaimă, observând 
ciudata coincidenţă între cuvintele lui Giacomo şi visul ei 
din grota lui Monte-Cristo. 

Hotărâtă să nu împiedice furtul şi aducându-şi aminte ce 
făgăduise Rosinei, schimbă vorba întrebând: 

— Şi crezi că Petre se va întoarce în Veneţia? 

— Cât despre asta aş pune mâna în foc, răspunse Giacomo. 

Căpitanul yahtului nu-i va face nici un rău şi el după ce-şi 
va face misiunea pe bordul „Furtunei” va putea reveni. 

— Şi când se va săvârşi această faptă? 

— Peste cincisprezece zile Petre va fi înapoi. 

— Eşti sigur? 

— Aici, pe lume, noi nu putem face altceva decât să ne 
bazăm pe ocrotirea Sf. Marcu. Nu zic deci că sunt sigur, dar 
că sper. 

Fu un moment de tăcere, în care Valentina păru să facă un 
plan nou. 

— Giacomo, zise ea apoi, am auzit des lăudându-se 
deşteptăciunea gondolierilor lui San-Marco. 

— Şi vi s-a spus adevărul, doamnă. Eu, de şi mă socot cel 
mai nevrednic dintre tovarăşii mei, tot cred că am meritat 


totdeauna bunăvoința tuturor celor care s-au folosit de 
mine. 

— Poţi tu găsi o barcă bună să navigheze pe Mediterana? 

— Ei, am una mai bună decât Bucentaurul. 

— Bine, ia bani, mâine, tot la ceasul acesta, vei veni aici şi- 
ţi voi spune ce vreau să faci. 

Doamna Morel dădu lui Giacomo o pungă plină şi-i făcu 
semn să plece. Sui apoi scările vestibulului şi intră, prin 
saloane, în apartamentul ei. Intrând, făcu un gest de mirare 
văzând pe bărbatu-său la o masă şi citind. 

Maximilian nu făcu nici o mişcare, văzând pe Valentina şi 
se mărgini s-o întrebe: 

— Cum te simţi, mai bine, negreşit? 

Dar vorbea cu un ton aşa de rece şi fără măcar a-şi ridica 
ochii de pe carte, încât vedea bine că nepăsarea aceea era 
prefăcută, Valentina, observând aceasta, nu o atribui decât 
interesului ce-i pricinuia lectura şi-i răspunse fără să facă 
cea mai mică aluzie la răceala lui 

— Da, mă simt mult mai bine şi sper că în curând te voi 
însoţi la plimbare 

— Dar n-aş voi ca cerul canalelor şi dl pieţei să-ţi facă rău, 
zise Maximilian, uitându-se tot în cartea pe care o avea 
înainte. 

— Aşa e, aerul Veneţiei nu prea prieşte, zise Valentina 
aşezându-se lângă Maximilian şi punând o mână pe umărul 
lui 

— Aşadar, vrei să pleci de-aici. 

Valentina nu răspunse, dar atingând cu vârful degetelor 
cartea în care Maximilian se făcea că citeşte, o închise. 

Maximilian se răsturnă în fotoliu şi încrucişând braţele, 
plecă capul pe piept 

— Ce ai, dragă îl întrebă pe dată Valentina 

— Oh scuză-mă, scuză-mă zise Maximilian sculându-se şi 
plimbându-se cu nelinişte prin odaie 

— Ce este? Întrebă Valentina sculându-se şi ea, dar 
rămânând nemişcată în loc şi uitându-se ţintă la bărbatul ei 


— Zic că în lumea aceasta nu poate fi fericire deplină, 
pricepi Când noi credeam a fi fericiţi iată ca un diavol 
începe să rupă vălul iluziilor noastre strigă Maximilian, 
oprindu-se în faţa nevestei lui şi punându-şi mâna dreaptă 
pe inimă parcă ar fi vrut să-i oprească bătăile, pe când cu 
stânga îşi da înapoi părul ce-i cădea pe frunte. 

— Am crezut, da, mai mult decât toţi ceilalţi am crezut 
îndurata fericiri pe care o simţeam, urmă el fără să dea 
timp nevestei lui să vorbească şi totuşi m-am amăgit, cât 
puteam să mă amăgesc mai amar Şi acum... 

— Şi acum întrebă, în fine, Valentina, care începea să se 
tulbure. 

— Acum, acum, ce să-ţi răspund zise el cu un ton de 
nespusă amărăciune. 

— Nu pot nicidecum înţelege ce vrei să spui, zise ea 
uimită. 

Şi se grăbi să adauge 

— Numai dacă tu crezi cumva că fericirea mea şi a ta pot 
scădea din pricina dorinţei de-a dărui săracilor bogăţiile 
aflate în grota lui Monte-Cristo şi de-a pleca din Veneţia 

— Oh întreit, împătrit decât ne-a dat Monte-Cristo, aş 
dărui bucuros ca să distrug de s-ar putea ziua de azi şi s-o 
dau dracului 

— Tu blestemi 

— Nu, nu, Dumnezeu să mă ierte şi iartă-mă şi tu Dar 
pentru dragostea lui Dumnezeu, nu mă mai întreba. 

Astfel, pentru întâia oară Maximilian vorbea aşa nevestei, 
astfel pentru întâia oară el avea un secret faţă de dânsa. 

Valentina, convinsă că nu putea afla secretul acela, nu 
stărui să afle însemnătatea cuvintelor bărbatului ei, dar 
plânse în tăcere toată noaptea, prima în care între ei nu 
domnea o armonie desăvârşită. 

Capitolul XLI Giovani Gradenigo. 

A doua zi, Maximilian ieşi, ca de obicei, să ia aer seara în 
piaţă. 


Valentina, la ceasul când soarele sta să dispară după Alpii 
tirolezi, merse la fereastră să aştepte sosirea lui Giacomo. 
Acesta nu întârzie să se arate, împingând repede cu lopeţile 
gondola către palat Ajungând la scara vestibulului, sări pe 
prima treaptă, legă barca şi se sui apoi în vestibul unde 
peste câteva momente se afla în faţa Valentinei. 

— Ei bine, Giacomo zise ea. 

— Scuzaţi-mă, excelenţă, murmură gondolierul aruncând 
în jurul său o privire cercetă-toare, dar ascundeţi-vă, aşa ca 
să nu ne vadă plicticosul acela care stă în gondola de colo şi 
se uită aici Pe sfântul Teodor, aveam mare poftă să-l trimit 
să spioneze peştii din canal! 

— Dar pe cine spionează întrebă Valentina Şi de ce să mă 
ascund? 

— Sfântă Fecioară, dumneavoastră nu ştiţi ce e oraşul 
acesta? Acum e ora întâlnirilor nocturne, dumneavoastră 
sunteţi frumoasă, eu sunt aici cu gondola... În faţa noastră 
curg canalele care duc la atâtea locuri secrete. 

— Giacomo...! 

— Nu vă mâniaţi, doamnă, nimeni mai bine decât smerita 
dumneavoastră slugă nu ştie cum trebuie să vorbească unei 
doamne ca dumneavoastră; dar nu e mai puţin adevărat că 
de aş afla că Rosina mea. O fată ordinară, cum veţi voi, stă 
de vorbă acum cu un gondolier, nu ar fi tocmai o veste bună 
pentru mine, numai dacă omul n-ar fi un prieten credincios. 
Ei doamnă, în Veneţia se capătă bani pentru orice, şi, spre 
nenorocirea noastră a gondolierilor, sunt câţiva oameni 
care observă tot şi se duc să spună tot bărbaţilor, taţilor, 
fraţilor, iubiţilor, tot... Ce vor şi ce nu vor să ştie. 

— Şi tu cunoşti pe cel care mă spionează? 

— L-am văzut ieri pe ţărmul canalului în faţa vestibulului şi 
când m-am întors cu gondola şi am avut cinstea să vorbesc 
cu excelența voastră, m-a chemat să-l conduc... 

— Cine e? Întrebă Valentina cu toată indiscreţia 
nevinovăţiei. 


— Este fiul domnului Gradenigo. Îl cheamă Giovani 
Gradenigo. Veţi fi auzit vorbindu-se despre această familie, 
celebră pentru bogăţiile şi desfrâul ei. Ah! Sunt puţine 
poporane în Veneţia care să se uite drept în faţa domnului 
Giacomo Gradenigo. 

Valentina tresări la acele cuvinte, apucată de un fel de 
gând nedesluşit. 

Ea se ascunse repede în umbra vestibulului, pe când 
gondolierul examina pe omul din gondolă; terminându-şi 
examinarea, el se apropie de fereastră. 

— Ei bine, Giacomo? 

— Vorbiţi acum; domnul Gredenigo a plecat. 

— Ţi-am spus ieri să pregăteşti o corabie pentru 
Mediterana. 

— E gata. 

— Aşadar, vom putea pleca când vom vrea? 

— Negreşii. 

— Şi cum se cheamă corabia? 

— Bonaccia. E un yaht foarte uşor. 

— Bine. Acum ascultă; dacă peste două zile vezi un văl alb 
prins la fereastra care dă în canal, va fi semn că plecăm a 
doua zi şi va trebui să te afli aici devreme cu gondola. Dacă 
vezi fereastra cu perdelele lăsate... 

— E semn că nu veţi pleca. 

— Da. 

— Sfântul Teodor să vă ajute, doamnă, exclamă 
gondolierul. 

Valentina, dându-i câteva monede de argint, plecă şi se sui 
în apartamentele ei. 

Giacomo, sări în gondolă; dar, în momentul când era să 
dea prima lovitură de lopată, un om care părea că observa 
tot ce se petrecea în vestibul, se arătă la o mică distanţă, 
apoi alergă repede şi dintr-o săritură fu în gondolă. 

— Sfântă Fecioară! Exclamă Giacomo, ţinând lopata afară 
din apă şi făcându-se că sta să se apere. 

— Ce e, Giacomo? Întrebă cu aroganță noul venit. 


— Domnul Gradenigo! Îngână Giacomo, descoperindu-şi 
capul. 

— Vrei să ştii, ticălosule, că te-aş trata mai rău decât 
ereticii pe timpul inchiziţiei, de ţi-ar veni poftă să scoţi un 
singur strigăt care să mă compromită? 

— Nu cumva vă temeţi de strigătele mele? Întrebă 
Giacomo în râs. 

— Nu, dar sunt sigur că tu ştii cum am obiceiul să mă port 
cu cei care nu fac ce-mi place mie. 

— Oh! Sunt convins! Răspunse gondolierul, clipind din 
ochi ca un om care ştia cu cine avea a face. 

— Bravo, Giacomo! Urmă domnul Gradenigo bătându-l pe 
umăr şi precum ştii asta, ştii că răsplătesc bine pe cine mă 
slujeşte bine? 

— lertaţi-mă, excelenţă! Dar, deşi n-am nici măcar vreun 
văr de a noua spiţă la universitatea din Padova, ştiu însă 
destulă logică pentru ca să nu admit nici un lucru care nu 
mi se dovedeşte cu raţiuni bune şi experimentate. 

Şi abia sfârşise acea bucată de dialectică, când simţi 
căzându-i la picioare o pungă plină cu bani. 

— Na, câine! Zise în acelaşi timp domnul Gradenigo. 

— După vorbele acestea vă cunosc! Exclamă gondolierul, 
luând punga. 

— Giacomo, ia seama, pentru că răbdarea nu e virtutea 
mea de căpetenie. 

— "Tot aşa spun şi fetele din Rialfo. 

— De ajuns. 

— Nu mai suflu. 

— Vâsleşte. 

Braţul viguros al lui Giacomo, înarmat cu lopată tăie 
suprafaţa apelor, dând gondolei un impuls puternic ce o 
depărta de palat. 

Când ajunseră departe, pe canal, patriciul arătă direcţia 
oraşului şi, înfăşurându-se în manta, se aşeză pe pernă, 
aşteptând momentul când să poată vorbi, fără să fie auzit 
de indiscreţi. 


Când gondola se depărta deci de celelalte, Giovani reluă 
convorbirea cu gondolierul 

— Giacomo, zise el, femeia cu care vorbeai nu ţi-e stăpână, 
nici compatrioată. 

— E franceză. 

— Ştiu, nevasta unui francez al cărui nume obscur nu lasă 
urme în mintea unui Gradenigo; sunt multe împrejurări 
pentru care o asemenea femeie a putut vorbi două zile de-a 
rândul cu tine, dar cea mai probabilă e vreo dragoste 
clandestină, pentru care are nevoie de gondola şi de 
isteţimea ta Şi o femeie care-şi petrece vremea astfel, 
trebuie să se socoată fericită de a vedea că eu mă gândesc 
la dânsa. 

— Pricep bine ce vrea să zică acest „gândesc” murmură 
Giacomo cu un aer de vulpe bătrână. 

— Ei urmă domnul Giovani, vai de cel care cugetă rău, zice 
proverbul şi dacă proverbul se va adeveri pentru dânsa, 
atât mai rău pentru doamna, nu va avea de ce să se plângă. 

E deja o bucată de vreme de când am pus ochii pe femeia 
aceasta şi sunt plictisit cât Am vorbit de ea câteodată, dar, 
îmi trebuie subiect nou de vorbă Hai, spune-mi ce ţi-a zis şi 
ce ţi-a cerut. 

Giacomo, după ce se gândi un moment, spuse ce fel de 
serviciu îi ceruse Valentina, însoţindu-şi istorisirea cu câteva 
adausuri care să aţâţe capriciul domnului Giovani şi să-l 
împingă a face vreo nebunie din cele obişnuite lui. 

Giovani Gradenigo nu stătu în cumpănă să jertfească 
liniştea Valentinei pentru plecarea sa. Prost crescut şi 
având sub ochi exemplele rele ale unui tată desfrânat, 
tânărul nu asculta decât de patimile sale. 

După o convorbire de câteva minute cu gondolierul, 
Giovani se dădu jos în piaţă şi înfăşurându-se cu graţie în 
manta, porni cu aer hotărât, spre un grup de prieteni care 
se plimbau pe sub porticele palatului Ducal, loc cunoscut 
mai ales cu numele de Broglio. 


Acolo se adună toţi tinerii din Veneţia şi deci se face istoria 
publică şi privată a tuturor elegantelor. 

Giovani Gradenigo fu primit cu entuziasm şi pe dată 
capătă cuvântul spre a spune o istorioară nouă. 

Tânărul îşi învălui istoria în multe şi dibace mistere vagi şi 
cu perfide aluzii, avu un succes nebun şi toţi tinerii râdeau 
cu nespus haz. 

— Dar sunteţi cu desăvârşire uimitor, e ceva miraculos cât 
de repede vă faceţi treburile 

— Ce vreţi acesta îmi este defectul, domnule Morel, 
răspunse Grandenigo. 

— Norocul la joc şi la dragoste adesea se moşteneşte în 
unele familii, observă un tânăr venețian, grăbindu-se să 
adauge: 

— Ziceai parcă, dragă Gradenigo, că, obosit de aventurile 
de aici, ai să pleci în străinătate 

— Şi v-am spus adevărul. Cugetă apoi oricine ce va voi, 
liberi toţi reluă Gradenigo râzând cu hohot. 

— Şi aş putea şti în ce ţară se va întâmpla aventura 
aceasta? 

— Într-adevăr cred, domnule Morel, Frumuseţile lui san 
Marco vor putea sta degeaba câtăva vreme, iar 
compatrioatele dumneavoastră, care sunt drăguţe şi 
frumoase, urmă el, întorcându-se spre Morel şi zâmbind 
batjocoritor au bunătatea extremă de a-mi oferi câteva 
momente plăcute. 

Maximilian îşi muşcă buza şi-şi răsuci mustaţa. 

— Pe cât am aflat eu, urmă Gradenigo, se pare că damele 
franceze care au plăcerea, sau de vreţi, norocul să fie 
măritate, adoptă deviza „varietate”. Şi dovadă e că la Paris 
sunt mai multe modiste decât în orice alt oraş. Eu unul le 
dau dreptate şi sunt gata să le ajut. 

— Mă mir, domnule Gradenigo, că fără să fi făcut până 
acum neiertata greşeală de a ieşi din ţara dumneavoastră, 
vă credeţi aşa de dibaci moralist în privinţa obiceiurilor 
femeilor franceze. 


— Ar fi multe de zis în privinţa asta, domnule Morel, dar 
am crezut totdeauna că fără a ieşi din ţara mea puteam 
căpăta asupra acestui subiect cunoştinţe speciale şi foarte 
preţioase. Închipuiţi-vă, de pildă, că ar fi aici în Veneţia, 
cum am avut plăcerea să spun ieri, o doamnă, compatrioată 
a dumneavoastră, care duce bunăvoința până a voi să-mi 
dea lecţii la lumina luni. 

O sudoare rece udă tâmplele lui Maximilian, ale cărui buze 
zâmbiră în silă, parcă ar fi vrut să răspundă la corul infernal 
al hohotelor de râs ale tinerilor patriei venețieni. 

— Totul se poate în lume urmă Gradenigo. 

De n-aţi fi de vârsta mea nu v-aş spune că este în Veneţia o 
doamnă străină, care ştie de minune să se folosească, cu 
toată delicateţa de gust care o deosebeşte, de scurtele 
răstimpuri de libertate pe care i le lasă bărbatul. Un bătrân 
n-ar putea suferi asemenea cuvinte, s-ar scandaliza, dar un 
tânăr ar face o rea impresie contrazicând asemenea 
cuvinte. 

Aplauze generale au urmat după vorbele lui Giovani 

— Primiţi felicitările mele, domule Gradenigo zise Morel, 
prefăcându-se foarte senin Totuşi, daţi-mi voie să vă fac o 
observaţie: Dacă bărbatul damei care „vă dă lecţii” e un 
bătrân nobil, trebuie să vă temeţi de un „afront, ba chiar 
mai mult decât atâta pentru că s-ar putea să vă bată şi pe 
urmă să vă ucidă. Dacă din contră e tânăr, ca 
dumneavoastră ori ca mine, nu pricep cum dumneavoastră 
care ştiţi ce este o viaţă fără onoare, nu prevedeţi că 
bărbatul şi-ar primejdui-o pe a lui contra aceleia a 
dumneavoastră pe gura unui pistol. Ba chiar voi adăuga, 
strigă Maximilian tare ca să facă pe toţi să tacă, un francez 
oarecare, fie burghez ori plebeu, are o aşa de mare ură pe 
nobili, dacă-l insultă vreunul, încât de nu se poate răzbuna 
la lumina zilei îl ucide şi crede că a făcut bine. 

— Oh! Oh! Cum v-aţi aprins, zise domnul Gradenigo cu un 
zâmbet amabil, cum v-aţi aprins, domnule Morel! Dar ştiţi 
că pentru noi venețienii acest lucru nu înseamnă nimic, 


pentru că obiceiurile noastre se deosebesc de obiceiurile 
celorlalte popoare după cum oraşul nostru e izolat pe 
pământ. 

La noi teama de moarte nu există; şi apoi, chiar de-ar 
exista, aşi şti s-o înfrunt, domnule, numai pentru un 
capriciu! Nu vă puteţi închipui cât m-aş bucura să fac dintr- 
o intrigă amoroasă o afacere publică; bărbatul doamnei de 
care e vorba, e un tânăr cam de vârsta dumneavoastră şi 
deci văd că voi putea da prietenilor mei şi dumneavoastră, 
pe care vă socotesc între ei, priveliştea nouă a unui duel 
numai cu un pistol încărcat. 

Maximilian, folosindu-se de un moment în care 
convorbirea luase o altă direcţie, ieşi din Broglio şi se duse 
la Giudecca unde-l aştepta Valentina. 

— Plimbarea ta a fost mai lungă ca de obicei, dragă, îi zise 
ea, sărutându-l. 

— M-am oprit să aud o lungă istorie a lui Giovani 
Gradenigo, zise el scurt. 

— A lui Giovani Gradenigo! Exclamă fără voie Valentina. 

— Da. 

Fu un moment de tăcere. 

— Subiectul era foarte interesant şi m-am crezut dator să-i 
explic cum ştie spăla un francez insultele reluă Maximilian 
cu un ton care pricinui oarecare spaimă Valentinei. 

Iarăşi tăcere. 

— Nu-mi plac venețienii, zise Valentina, cu un aer de 
dezgust. 

„ Rău faci, sunt foarte amabili. 

— Aş vrea chiar să scap de plictiseala ce-mi produc. 
Spune, Maximilian... Vrei să mă însoţeşti la Monte-Cristo? 
Îmi pare că singurătatea mi-ar face bine. 

— Dar serbarea lui Gradenigo? 

— Ce-mi pasă de serbare? Zise ea cu un ton foarte natural, 
ca cineva care vorbeşte precum gândeşte. 

— Cred însă că n-avem nici un motiv de a face impoliteţea 
aceasta. 


— Nici chiar sănătatea mea? Voi face totuşi cum vrei. Dacă 
doreşti voi rămâne în Veneţia şi voi merge la balul lui 
Gradenigo. 

— Nu, nu, de o mie de ori nu! Strigă Maximilian sculându- 
se repede în sus. Nu, nu te vei duce la acel bal al contelui şi 
vom pleca din Veneţia. Oh! Aerul acesta mă apasă, îmi face 
rău! 

Şi vorbind astfel, două lacrimi îi curseră pe obraji. Privirea 
lui pasionată se opri pe figura Valentinei cu o expresie de 
parcă i-ar fi cerut iertare. 

Valentina îi întinse mâna şi el o duse la buze. 

A două zi, doamna Morel lăsă fereastra deschisă, ca să dea 
gondolierului semnalul cuvenit şi Giacomo păru a fi înţeles 
pentru că în amurg o gondolă se opri la o mică distanţă de 
scara palatului, în gondolă erau doi oameni şi unul şi altul în 
costum de gondolier. 

— Sări pe uscat, Giacomo şi du-te! Zise unul. 

— Nu uitaţi numele yahtului şi locul unde stă. 

— E yahtul „Bonaccia”? 

— Da, excelenţă. 

— lată răsplata pe care ţi-am făgăduit-o. 

Giacomo primi o pungă plină cu aur şi se grăbi să sară din 
gondolă, zicând: 

— Noapte bună şi sfântul Anton să vă ajute! Celălalt 
gondolier rămase în gondolă, pe care o împinse până la 
vestibul. 

În timpul acesta, Valentina, la braţul lui Maximilian, cobora 
încet pe_ scara internă a palatului şi pornea spre treptele 
canalului. 

— Iată gondola noastră, dragă, să intrăm în ea şi călătorie 
bună, zise Valentina zâmbind, pentru că pornim în 
călătorie... Să presupunem că am pleca din Veneţia, ţi-ar 
placea? 

— Între execuţie şi gând este mare deosebire, răspunse 
Maximilian. Totuşi admit ipoteza ca să-ţi fac placerea şi 
declar că sunt gata să plec. 


— Unde vrei să mergi? 

— La Monte-Cristo. 

Şi pe când vorbea astfel, Maximilian intră în gondolă şi 
dădu mâna Valentinei ca s-o ajute să intre. 

Gondolierul, observând prezenţa lui Maximilian tresări, îşi 
ascunse faţa şi rămase nemişcat. 

— Poţi merge, îi zise Maximilian. 

— Se vede că nu te-a auzit. 

— Hai, Giacomo, ai surzit? Zise Maximilian. La Lido. 

— Ei, uită-te cum tremură, observă Valentina. Gondolierul 
luă lopata şi începu să vâslească, dar cu atâta nedibăcie 
cum nu mai dovedise Giacomo până atunci. 

Dar acel gondolier era oare Giacomo? Pentru ce tremura? 
Pentru ce se tulburase văzând pe Maximilian? Pentru ce se 
înconjura de atâta mister? 

Vom răspunde în capitolul următor la aceste întrebări. 

Capitolul XLII Grota lui Monte-Cristo. 

Pe când gondolierul, cu capul în jos, aşa încât să-şi 
ascundă faţa, vâslea, Maximilian, întorcându-se spre 
Valentina, îi arătă cu mâna o corabie mică mercantilă. 

— Ce corabie e aceea care stă colo şi către care gondola 
noastră pare să meargă? 

— Ah! Ah! Zise Valentina râzând, se vede că în materie de 
marină eu ştiu mai multe decât tine. Este yahtul „Bonaccia”. 
— Şi se pare că gondola merge la el, deja suntem departe 

de uscat! 

— Oh! Dacă gondolierul îşi va tot şterge fruntea, cum a 
făcut până acum e foarte probabil că nu vom ajunge astă 
seară la micul „yacht. 

— Nu cumva vrei să pui în practică ideea pe care m-ai 
făcut s-o adopt? 

— Ce-ai zice, Maximilian, dacă yachtul ne-ar scoate din 
marea Adriatică? 

— Am priceput; sunt prizonierul tău! Murmură Maximilian 
luând-o de mână şi sculându-se, pentru că deja prora 
gondolei se apropia de micul yacht. 


Gondolierul parcă n-ar fi ştiut cum să abordeze mai bine şi 
făcea sforţări zadarnice; zăpăceala lui crescu şi mai mult 
însă atunci când Maximilian, bătându-l pe umăr, atunci când 
Valentina se urcase deja pe yacht, se pregăti să-i vorbească. 

Luna, întunecată până atunci de nişte nori, străluci 
deodată pe cerul albastru şi străveziu, luminând totul pe 
mare. 

Maximilian pufni de râs, observând chipul gondolierului. 

— Domnul Giovani Gradenigo! Exclamă el încet Ce e, 
domnule? Curioase capricii aveţi! Cărui lucru datorez 
însemnata cinste de a fi adus aici de dv? Oh! Nu aş voi ca 
acest serviciu să rămână înmormântat în umbra nopţii... Am 
să chem pe nevastă-mea să vă mulţumească. 

Şi se pregăti să cheme pe Valentina, se opri însă la un gest 
rugător al lui Giovani Gradenigo. 

— Domnule Morel, zise patriciul încet, mie-mi plac foarte 
mult extravaganţele şi, dacă v-am adus până aici, e că am 
vrut să exercit meseria de gondolier. 

— Dar ce, sunteţi ruinat ca să luaţi o asemenea meserie? 
Întrebă Maximilian cu un ton batjocoritor. În acest caz, bine 
faceţi de vă luaţi adio de la trândăvia aristocratică. Şi, dacă 
am avut odată onoarea să vă explic în ce mod un francez 
ştie pedepsi o insultă, vă voi arăta acum în ce fel un francez 
ştie a fi generos faţă cu mizeria; poftim punga mea. 

Şi aruncă la picioarele lui Giovani o pungă plină cu aur. 
Îngâmfatul tânăr tremură şi plânse de ciudă ca şi cum ar fi 
fost pălmuit. 

Maximilian rosti atunci cu glas tare aceste cuvinte: 

— Noapte bună, domnule Gradenigo şi sfântul Anton să vă 
aibă în pază! 

După două zile de drum, yahtul „Bonaccia” trecea de 
insula Elba şi ajungea în faţa unor stânci râpoase, ale căror 
culori se desenează cu o înfăţişare fantastică pe cer la 
primele raze ale zorilor. 

Era insula lui Monte-Cristo. 


Valentina, rezemată de braţul lui Maximilian, privea cu 
linişte acele stânci care luau din ce în ce proporţii mai 
măreţe, cu cât yahtul se apropia. 

Maximilian era tulburat în faţa acelor stânci, în care se afla 
o comoară aşa de mare. 

Când yahtul aruncă ancora într-un golf mic al insulei, 
Maximilian îşi arătă dorinţa de a debarca chiar în ziua 
aceea, dar Valentina îi spuse că era aproape să se înnopteze 
şi că drumul ce ducea în palatul subteran, nu era lesnicios 
că era deci mai bine să debarce a doua zi. 

Maximilian se învoi şi petrecură noaptea pe bord. 

Să vedem acum ce se petrece în insulă. 

La baza uneia din stâncile centrale era făcut un vestibul cu 
cornişa susţinută de doi stâlpi mari. De o parte şi de alta, 
stânci de granit. Pe urmă se vedea o scară de marmură, 
care ducea într-o sală subterană, în care erau făcute mai 
multe uşi. 

Sala era luminată prin patru deschizături în stâncă pe 
unde intra şi aerul. Intrând acolo era lesne de observat că 
de curând o mână devastatoare distruse tot ce arta 
produsese mai frumos şi mai uimitor. Se mai vedeau încă pe 
piedestalele lor statuile pe care le cunoaştem şi pe ele se 
puteau încă vedea stofele bogate de brocart şi de damasc. 
Un covor frumos de Alexandria fusese făcut sul într-un colţ: 
perdele moi, otomane, superbe, răspândite pe ici colea 
compuneau un tablou superb de neregulă şi bogăţie. 

Benedict era singurul locuitor al grotei. El se plimba de la 
un cap la celălalt al sălii, când un individ coborând iute 
scara, veni să-l întrerupă: 

— Stăpâne, s-a descoperit un yaht ancorat în golful de la 
răsărit. 

— Numai atât, Peppino? 

— Numele corăbiei e cunoscut. Petre, contrabandistul luat 
din Veneţia, mi-a spus că o cunoaşte, e yahtul „Bonaccia”. 

— Şi eu te pot asigura că nu e yahtul lui Simbad 
marinarul, deci toate merg bine. Lăzile s-au îmbarcat? 


— 'Toate; corabia noastră e pe ancoră în golful de la 
miazăzi; aşa că noii sosiți n-au putut să vadă mergând şi 
venind pe ai noştri; acum, ar fi bine să ne îmbarcăm, pentru 
că nu mai avem ce căuta aici. Grota e jefuită, tot ce 
cuprindea e în mâna noastră. Ce mai aşteptăm în insula 
Monte-Cristo? 

— Rocca Priori, nu mi-ai spus că drumul ce duce la golful 
de la miazăzi e mai scurt decât cel care duce la golful de la 
răsărit? 

— Desigur. 

— Ei bine, pregăteşte cu ce a mai rămas un rug în odaia 
de alături. 

Peppino, obişnuit să se supună, făcu ce-i poruncea 
Benedict, pe când acesta trântea pe rug statuile din sală. În 
curând totul fu gata. 

— Acum pregăteşte un fitil şi o mână de pulbere. Şi 
ordinul fu executat. 

— Banchetul e gata pentru venirea stăpânului acestui 
palat! Exclamă Benedict. Să vină acum să citească la lumina 
flăcărilor frazele de pe zidul acesta. 

Şi luă un cărbune cu care scrise, cu litere mari, pe 
peretele principal, nişte vorbe pe care Peppino nu le putea 
deosebi, din pricină că se întunecase. 

A doua zi, Valentina şi Maximilian debarcară din micul yaht 
„Bonaccia” şi porniră spre grotă. 

Pe când înaintau, ţinându-se la braţ, un om care alerga pe 
stânci iute ca o căprioară, observa direcţia drumului lor. 

Omul acela, a cărui privire cruntă scânteia ca ochii tigrului 
care spionează mişcările prăzii sale, îi lăsă să se apropie 
fără a-i urma, sigur că ei se duceau la grotă; şi văzându-i la 
o oarecare distanţă, se întoarse repede înapoi, alunecă pe o 
stâncă şi o luă iute pe un drum ce cotea pe lângă o 
prăpastie a stâncii. 

Acolo se uită în adâncul abisului şi văzu un yaht ancorat în 
golful de miază-zi. 

Era yahtul „Furtuna”. 


O şalupă, cu doi oameni, sta lângă țărm aşteptând pe 
cineva. Atunci Benedict răsuflă. Cotind la dreapta, merse 
către grotă. Un vânt uşor mişcă ierburile şi plantele 
sălbatice ale insulei, suflând printre stânci. Nori negri şi 
groşi, alergând pe cer, opreau uneori razele soarelui şi 
atunci o umbră mistică se întindea deasupra insulei. 

Jos, la poalele stâncii, marea curgea melancolic, 
spărgându-şi valurile de piatră şi ecoul repeta lung sunetul 
trist al valurilor. 

Valentina tremura fără voie apropiindu-se de stâncă, dar 
făcea toate sforţările spre a scoate pe Maximilian din 
gândurile negre ce-l tulburau. 

În sfârşit, superbul vestibul al grotei se văzu, când ei 
cotiră pe după o stâncă. 

Valentina se opri. 

— Eşti obosită, dragă? Întrebă Maximilian. Mai avem puţin 
până la palatul nostru subteran. lată-i intrarea. 

— Da, iată vestibulul. Mai departe e sanctuarul primei 
noastre fericiri, Maximilian. Acolo s-a format fragila clădire 
a norocului nostru de care ne-am bucurat până acum. Lasă- 
mă să respir, lasă-mă să mă gândesc la ziua aceea aşa de 
radioasă şi de voioasă, după un şir aşa de lung de chinuri. 
Oh! Ce fericită mă simţeam!... Ce frumoasă, ce măreaţă era 
pentru mine priveliştea a tot ce mă înconjura! 

Mintea mea popula cu flori toate stâncile acestea sterpe şi, 
în fiece floare, vedeam chipul tău. Dar acum, florile acelea 
au dispărut şi stâncile acestea îmi par şi mai sterpe şi mă 
înspăimântă; vestibulul grotei îmi pare uşa unui mormânt. 

Şi începu să plângă. 

— Valentino! Exclamă Maximilian. De ce vorbeşti aşa, de 
ce plângi? Ce crimă am săvârşit noi ca să merităm 
nenorocirea de care te temi? 

— Ce crimă? Niciuna, răspunse Valentina. Dar dacă omul 
care ne-a dat fericirea n-ar fi avut puterea să ne acorde 
ceea ce ne-a dăruit, crezi oare că am putea multă vreme să 
ne bucurăm de darul lui? 


— Dragă, cuvintele tale pe care le ascultam cu răceală la 
Veneţia mă afectează adânc. Suntem singuri între mare şi 
uscat, între Dumnezeu şi abis. 

— Să facem lui Dumnezeu o făgăduială de smerenie, 
părăsind luxul barbar pe care contele de Monte-Cristo ni l-a 
dat, să trăim din munca noastră şi să dăm săracilor 
comorile pe care contele ni le-a dăruit fără să fie în drept a 
o face. 

Pe când vorbea astfel, Valentina ajunse la vestibulul grotei, 
în care intră, condusă de Maximilian. 

Coborând scările şi în momentul când puneau piciorul în 
sală, un țipăt de uimire le ieşi din piept. 

O explozie zgomotoasă bubui sub bolta grotei şi o vie 
lumină de flăcări năpădi sala. 

— Valentino! Exclamă Maximilian, vrând să fugă cu dânsa. 

— Să stăm! Zise ea, strângându-l în braţe. Să stăm! Focul 
arde sala, sala aceea în care într-o zi contele de Mon-te- 
Cristo ne-a dăruit grota şi bogăţiile din ea. 

— Oh! Să fugim, să fugim! Strigă iarăşi Maximilian 
îngrozit. Nu vezi teribilele cuvinte? 

Şi, întinzând braţul arătă zidul principal pe care sta scris: 
„Săracilor, ce este al săracilor. 

Mâna de mort e deschisă asupra lui Edmond Dantes”. 

— Dar ce mister oribil e acesta! Reluă el, redobândindu-şi 
sângele rece. Ce mână perfidă a scris acele ciudate cuvinte 
pe perete şi a jefuit desigur totul aici? Valentino, nu 
recunoşti tu fapta unui om care a vrut să se folosească de 
slăbiciunea ta? Să vină acesta, dacă ne poate explica 
enigma. Cine este mortul a cărui mână el pretinde că este 
deschisă asupra lui Edmond Dantes? 

— Îţi voi spune eu, Maximilian Morel, răspunse un glas 
care pleca dinlăuntrul grotei. Mâna deschisă spre a smulge 
sânge, lacrimi şi odihna lui Edmond Dantes, este mâna unui 
om căruia Edmond Dantes îi datorează interesele 
acumulate ale unei teribile răzbunări. „Mortul este domnul 
de Villefort. 


— Tata! Exclamă Valentina înfiorându-se şi leşinând în 
braţele lui Maximilian care rămase nemişcat şi împietrit în 
capul scării, întrebând din ochi aerul, focul şi munţii. 

Incendiul făcu progrese repezi, şi, peste câteva minute, 
din toată splendoarea şi fastul contelui de Monte-Cristo, 
mai rămase numai o grămăjuie de cenuşă între pereţii arşi 
şi pârliţi ai stâncii. 

Două yachturi, plecând unul de la apus şi altul de la răsărit 
din insula Monte-Cristo, mergeau încet în direcţie centrală. 

Cel care se îndrepta spre ţărmul Italiei era yahtul 
„Furtuna”, cel care naviga spre Portul-Vechi era yahtul 
„Bonaccia”. 

Capitolul XLIII Serbarea contelui Gradenigo. 

O mare noutate tulbura toate spiritele din Veneţia. 

Era vorba de un bal mascat, dar de un bal mascat cum nu 
se mai văzuse încă altul până atunci. 

Toţi îşi făceau comentariile şi totodată pregătirile, ceea ce 
da mult de lucru croitoreselor şi modistelor. 

Un prieten, bogat putred, al contelui de Gradenigo, venise 
din Orient; şi Gradenigo, deschizând uşile palatului său, 
iluminând saloanele şi grădinile sale, populându-le cu tot ce 
era mai frumos, mai nobil şi mai bogat în Veneţia, se 
pregătea să primească pe omul acela al cărui nume era în 
gurile tuturora: contele de Monte-Cristo un bogat cu 
milioanele, un nabab francez, care locuia de multă vreme în 
Orient, unde se însurase cu fiica unică a paşei din lanina. 

Şi toţi vorbeau de el, toţi îi povesteau istoria, ciudăţenia: 
toţi spuneau anecdote mai mult sau mai puţin adevărate 
despre dânsul. Şi totodată, pe când se pregăteau de balul 
contelui de Gradenigo, toţi se grăbeau să depună cartea de 
vizită la contele de Monte-Cristo, care nu primea, de 
altminteri, decât pe cei cu care era prieten intim. 

Contele de Monte-Cristo era foarte mult schimbat; nu mai 
semăna deloc cu acela care urmărea cu atâta înverşunare 
răzbunarea nenorocitului Edmond Dantes. Acum, când 
tabloul funest al suferințelor lui fusese acoperit de mantia 


timpului şi patima se stinsese; acum, când dezmierdările 
unei soţii şi ale unui copil nevinovat îi înfăţişa o viaţă nouă 
presărată cu flori şi fără chinuri... Contele de Monte-Cristo 
era un alt om. 

Liniştita fericire a casei era acum cea mai mare dorinţă a 
lui; şi de nu s-ar fi prezentat un caz excepţional în viaţa lui, 
el n-ar fi gândit să vină a căuta zgomotul oraşelor mari din 
Europa. 

Dar soţia sa Hayde, cuprinsă de o slăbire a forţelor fizice, 
începea să sufere de nişte friguri încete, misterioase, care 
nu se pot vindeca, după spusa medicilor, decât prin 
schimbarea climei. 

Contele de Monte-Cristo părăsi Orientul spre a veni în 
Occident, unde nădăjduia să vindece pe soţia sa. Frumoasa 
Hayde urma să viziteze mai întâi Veneţia şi contele de 
Monte-Cristo, aducându-şi aminte de prietenul său, Giovani 
Gradenigo, îi scrise ca să îi anunţe o apropiată vizită. 
Contele Gradenigo stăruise mult pentru ca Monte-Cristo să 
primească ospitalitatea palatului său, dar acesta, care 
trimise înainte pe intendent să-i găsească un palat, refuzase 
cu mare politeţă. 

Contele de Monte-Cristo ocupa la Giudecca palatul în care 
stătuseră Valentina şi Maximilian. 

Hayde, tânără încă, nu pierduse nimic din frumuseţe, deşi 
era bolnavă, ba chiar avea o expresie ce o făcea şi mai 
plăcută. 

Ea avea un copil de trei ani şi jumătate numai, pe figura 
căruia deja se putea vedea expresia de îndrăzneală şi de 
hotărâre a contelui de Monte-Cristo şi pe care ea îl iubea cu 
o dragoste nespus de mare. 

Hayde nu-şi părăsea un moment copilul şi contele trebuise 
să stăruie mult spre a o hotări să-l însoţească la balul lui 
Gradenigo. 

Palatul şi grădinile ilustrului venețian erau admirabil 
luminate şi animate de orchestre. 


Pretutindeni, cât putea cineva să vadă, palatul şi grădinile 
erau pline de oameni care se agitau ca valurile mării 
împinse înainte de vânt. 

Mii de lampioane licăreau printre copacii grădinilor 
deschise şi se revărsau peste mulţime; priveliştea era într- 
adevăr magică. Balul, cum am spus, era mascat. Bogăția şi 
varietatea costumelor ofereau o privelişte din cele mai 
splendide. 

Pretutindeni era un zgomot, o gălăgie fără seamăn, când 
deodată se făcu tăcere ca prin farmec, când unul dintre 
invitaţi anunţă cu cel mai mare mister prezenţa contelui de 
Mon-te-Cristo şi a frumoasei Hayde. 

Dame şi cavaleri alergară întru întâmpinarea noilor sosiți. 

Hayde, bogat înveşmântată ca o orientală, da braţul 
contelui îmbrăcat ca beduin. Distincția, gingăşia şi portul 
delicat al Haydeii, atraseră atenţia tuturor. 

Domnul Gradenigo, aflând prezenţa prietenului său, 
alergă să dea braţul Haydei, şi, strângând de mână pe 
ilustrul beduin, o duse în salonul de dans. 

Contele rămase singur şi ca să scape de dialogurile 
nesărate ce începeau înaintea lui, se pierdu într-un roi de 
doamne mascate, căutând să recunoască pe vreuna; 
neizbutind însă, porni spre grădini, unde fierbea dansul. 

Acolo se opri lângă un tufiş, de unde ieşeau glasuri 
femeieşti, care deşi necunoscute lui, vorbeau de lucruri ce 
interesau mult pe conte. 

Înfăşurat în burnus şi rezemat de trunchiul unui copac 
secular, ascultă cu luare aminte. 

— Eşti sigură că cele două d'Armilly sunt în Veneţia? 

— Negreşit... ba chiar... 

— Ce? 

— Sunt aici? 

— Asta-i! Aici? Nu se poate. După discuţia ce a avut 
contele Gradenigo cu tata despre vechimea nobleţei 
familiilor noastre, nu cred că el să fi poftit pe două actriţe! 


— Mi s-a spus de multe ori că azi cariera teatrală e 
preţuită mult. În orice caz ce e rău în asta? 

— Niciunul, Lauro; dar unii sunt pretenţioşi tare!... Mie 
puţin îmi pasă că acele domişoare sunt aici, dar... 

— Şi-apoi mai este o împrejurare care vine în favoarea 
doamnelor d'Armilly; se zice şi se afirmă că aparţin unor 
familii foarte bune, mai ales cea mai tânără, Eugenia, care 
s-ar cobori din familia de Servieres. 

— Oh, atunci n-avem de ce ne mira dacă contele le-a poftit 
la bal; noblețea de sânge şi de talent! 

— Aşa e. 

— Dar cum să le cunoaştem între atâtea măşti? 

— Cu un principiu demonic. 

— Care? 

— Giovani Gradenigo e unul din adoratorii celor două 
d'Armilly. 

Când au venit aici, înainte de a se duce la Roma, 
necontenit le ridica în slăvi... Nu erau laude numai, ci o 
adevărată patimă. Fii sigură deci că nu le va părăsi un 
moment toată noaptea; dar, vei recunoaşte tu pe Giovani cu 
toate că e travestit? 

— Negreşit, îl văd în toate zilele. Mi-e văr. 

— Ei bine, femeia lângă care va fi el va fi una dintre 
d'Armilly. 

— Raționamentul e bun. Aşadar, să ne punem măştile, 
Lauro şi să le căutăm. Ah, stai! Ai auzit vorbindu-se de 
contele Monte-Cristo? 

— A venit. 

— Dar nevastă-sa? 

— O greacă din noblețea mare, se zice. Încă n-am văzut-o. 
— Ce s-a făcut franceza care venise acum câteva zile în 
Veneţia, nevasta lui Maximilian Morel, stăpânul insulei lui 

Monte-Cristo? 

— După cât spune gondolierul Giacomo care e acum în 
serviciul meu, bărbatul şi soţia au schimbat Veneţia cu 
singurătatea insulei lor pustii, în care au un palat frumos. 


— Ah! De-ar fi a mea insula, ce mai baluri aş da într-însa! 
Dar deocamdată, pune-ţi masca şi haidem după 
domnişoarele d'Armilly. 

Şi două femei ieşiră dintr-acel fel de chioşc; contele de 
Monte-Cristo dispăruse deja ca să caute şi el pe tânărul 
Giovani Gradenigo. 

În momentul în care i se arăta moştenitorul ilustrului 
conte venețian, Monte-Cristo îl pierdu din vedere, pentru că 
în faţa lui se opri hotărât un domino, aruncându-i prin 
masca lui neagră o căutătură înfocată. 

— Cine eşti? Ce vrei? Întrebă cu mândrie contele de 
Monte-Cristo. 

— Să te văd, răspunse dominoul cu un glas care făcu să 
tresară fără voie pe îndrăzneţul conte. 

— Mulţumesc, răspunse Monte-Cristo, însă fiindcă eu nu 
vreau nimic de la d-ta, te vestesc că-ţi pierzi vremea 
degeaba făcându-mă să mi-o pierd şi pe a mea. 

Şi făcu un pas ca să se depărteze, dar dominoul i se puse 
iarăşi în cale. 

— Dacă tu nu vrei nimic de la mine, eu vreau mult de la 
tine, pentru că tu eşti un om de la care se poate vrea mult... 
Şi o ştiu. , 

— Oh! Acum devii supărător! Te rog, schimbă-ţi tonul şi 
purtarea. De mă cunoşti, spune-mi pe nume. 

— Bucuros; dar ce nume să-ţi dau? 

— Întrebarea e ciudată! Al meu. 

— În acest caz îţi voi zice Edmond Dantes. Auzind aceste 
cuvinte, contele de Monte-Cristo făcu un pas înapoi, 
măsurând de sus până jos pe ciudatul domino. 

— Vezi că ştiu cine eşti? Zise acesta. 

— Puțin îmi pasă, răspunse contele ascunzându-şi 
tulburarea, dacă nu vrei să-mi spui numele dumitale. 

Dominoul scoase un hohot de râs ţipător. 

— Dă-mi un singur semn, urmă Monte-Cristo, care nu-şi 
putea stăpâni curiozitatea pe care i-o pricinuia 
necunoscutul. 


— Bine, reluă dominoul. Şi adăugă îndată: Cunoşti pe 
Mercedes? 

— Mercedes! Murmură monte-Cristo cu glas surd. Oh! 
Cine eşti? Nu te depărta, vorbeşte, te cunosc. 

— Şi cine sunt? 

— Albert de Morcert? 

— Te amăgeşti; trebuie să-ţi aduci aminte că este mai înalt 
decât mine. 

— Aşa e, răspunse contele plecând capul şi adâncindu-se 
în triste gânduri în faţa omului misterios care evoca aşa de 
mâhnitoare amintiri. 

— Bună seara, Edmond, la revedere. 

Şi, fără să-i dea vreme a-i face vreo întrebare, acel domino 
pieri în mijlocul celorlalte măşti. 

În zadar încercă contele să-l urmărească din ochi, 
dispăruse. 

Atunci, ca să uite plictiseala ce-i pricinuise acea 
convorbire, contele de Monte-Cristo urmă a căuta pe cele 
două d'Armilly, folosindu-se de principiul nedemonic, aflat în 
grădină. 

După o jumătate de ceas de ocoliri în zadar se întâlni cu 
vechiul lui prieten, contele Gradenigo, cu care schimbă 
câteva fraze obişnuite în asemenea cazuri şi care servesc 
numai de intrare în vorbă pentru subiectul care ne 
interesează. 

— Lume e foarte multă, zise Monte-Cristo şi fiul dv., pe cât 
mi se pare mie, împărtăşeşte cu părintele său privilegiul de 
a face cu o aleasă delicateţă onorurile casei. 

— Oh! Giovani face ce poate răspunse patriciul. El nu vrea 
supărări... Şi prin urmare... Dar cu anii, nădăjduiesc să 
prindă minte. L-ai recunoscut? 

— Mi-a fost arătat, dar l-am pierdut din vedere şi cred că 
acum îl voi confunda cu celelalte măşti. 

— Uitaţi-vă la dreapta dumneavoastră, zise deodată 
domnul Gradenigo, e la braţ cu o elegantă circaziană. 


Contele era să meargă către fiul lui Gradenigo, când o 
mască i se puse înainte, zicându-i: 

— Bun venit conte de Monte-Cristo, aţi făcut rău să vă 
descoperiţi faţa, pentru că e cineva care vă aşteaptă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Acum puţin, dar într-o zi voi spune mai mult. 

— Nu vă cunosc şi nu doresc să vă cunosc. Bună seara. 

— Un moment. Nu e politicos să trataţi astfel pe cineva 
care aşteaptă de atâta vreme. 

— Dar n-avem nici o relaţie între noi. 

— Acum, nu; dar au fost şi eu nu uit. 

— Să nu mai vorbim de trecut care e departe. Să vedem 
de prezent. Cine sunteţi? Spuneţi repede, vedeţi că nu 
încerc să ghicesc. Spuneţi... 

— Glume, dragul meu marinar... Sunt un om, prin care, vă 
trimite complimente domnul de Villefort. 

— Oh! Exclamă Monte-Cristo, trecându-şi mâna pe 
fruntea-i palidă; oricine ar fi, rău ţi-ai ales subiectul 
glumelor. Respectă pe cel care doarme poate somnul cel 
veşnic. 

Abia sfârşi aceste cuvinte şi individul căruia le adresa 
dispăru. 

Monte-Cristo se simţi viu impresionat de acest joc barbar; 
totuşi, neocupându-se de aceasta porni din nou după 
contele Giovani Gradenigo. Multă vreme îl căută în zadar, în 
sfârşit îl văzu la braţ cu frumoasa circaziană şi era să-l 
atingă pe umăr, când cealaltă mască se apropie de el şi 
începu să îl privească aşa încât să-i atragă luarea aminte. 

Masca era în costum de magistrat în exerciţiul funcţiunii şi 
vorbea cu toată corectitudinea unei persoane din societatea 
înaltă. 

— Bună seara, conte de Monte-Cristo. Aşadar, iar vii în 
Europa hotărât să te răzbuni pe vre-o familie? Oh! S-ar 
crede că eşti corsican din naştere pentru că cuvântul 
răzbunare are asu-pră-ţi o putere irezistibilă. 


Contele se uită cu o nespus de mare curiozitate la cel care- 
i vorbea într-un mod aşa de familiar. 

— Ce mai face frumoasa ta soţie, Hayde? Urmă falsul 
magistrat cu ton ferm. Ştii tu răspunde la sublima inspiraţie 
a acelui suflet nevinovat? Sărmană Hayde! Nu cred că 
poate fi multă vreme fericită. 

— Oh! Oh! Strigă contele cu un dispreţ silit. Cazi în 
proorocire, gravule magistrat! Nu cumva vrei să-ţi uiţi 
plicticoasele griji ale profesiunii tale? 

— Sarcina mea de procuror regal nu mă plictiseşte 
niciodată, răspunse masca. Ba chiar îmi place foarte mult să 
exercit această sarcină care deja mă face de mai mulţi ani 
foarte stimat la Paris, unde o exercit. Acum aştept 
momentul când va veni pe tapet un proces interesant care 
să-mi facă numele nemuritor. 

— Nu eşti cum-vă prea prezumţios? Întrerupse contele. 

— Tu nu ştii încă procesul de care e vorba şi numele 
omului care trebuie osândit? 

— Vorbeşte. 

— E vorba să te osândim pe d-ta, dragă conte de Mon-te- 
Cristo; acum pricepi motivul proorociei mele? 

— Prea bine! Dar de ce sunt acuzat? Întrebă Monte-Cristo 
primind rolul ce i se da. 

— Eşti acuzat că ai uitat într-o oribilă dramă compusă de 
d-ta, cuvântul sublim de Dumnezeu. Din mormântul 
îngheţat al familiilor de Saint-Meran şi de Villefort se ridică 
un blestem teribil împotriva dumitale şi unul din morţi îşi 
agită mâna uscată spre a te arăta celor vii. la seama; 
pagina cărţii destinelor, care te osândesc a fost întoarsă, de 
suflarea furtunii. Eu am fost însărcinat să interpretez 
formidabilele cuvinte ale dreptăţii lui Dumnezeu, eu voi fi 
neîndurat împotriva dumitale. 

— Cu voia dumitale, zise foarte rece contele, voi socoti tot 
ce mi-ai spus ca un ciudat efect al nebuniei. 

— Fie, urmă masca. Iotuşi, adu-ţi aminte de tot ce ai făcut, 
vezi de poate fi în mine ceva care să-ţi reamintească una 


din victimele dumitale. Ah! Slab eşti de memorie, domnule 
conte! Când te-am-trimis la castelul d'If ca agent 
bonapartist, vei fi rostit de multe ori noaptea în vis numele 
meu. Eu sunt Villefort. 

— Prea bine şi sunt vesel că te întâlnesc. Aş putea avea 
onoarea unei convorbiri mai lungi, departe de zgomotul din 
saloanele acestea? 

— Sunt la ordinele dumitale; dar îţi spun de acum că, 
convorbirea va fi foarte scurtă; am foarte puţine de spus; 
urmează-mă, dacă vrei. 

Şi pretinsul Villefort porni spre grădina, unde merse la un 
chioşc mic şi foarte depărtat de mulţimea invitaţilor. Acolo 
se opri şi, punându-se în faţa contelui, îl măsură de sus 
până jos cu o privire plină de ură. 

— Acum, zise contele, vezi că eu n-am mască pe faţă: sunt 
în drept să cer ca să ţi-o ridici şi d-ta. 

— Sub masca aceasta nu e o faţă de om ca a dumitale, 
domnule conte, răspunse masca cu un ton lugubru. 

— Glumele sunt de ajuns. Cine eşti? Întrebă contele făcând 
o mişcare. Eu ţi-am spus, Edmond Dantes; ştii cine sunt. Îţi 
repet să sfârşeşti cu glumele. Eu sunt Edmond Dantes, 
conte de Monte-Cristo. Dar dumneata cine eşti? 

— Judecătorul dumitale. 

— Văd că vrei să prelungeşti o comedie ridicolă şi faci rău 
domnule... Necunoscut... Ar fi ca şi cum nu ştii cine e şi ce 
e, contele de Monte-Cristo. 

— Ba ştiu. Eşti un om care, lăsându-te a fi stăpânit, târât 
de setea unei răzbunări barbare, ai abuzat nebuneşte de 
spada pe care” dreptatea lui Dumnezeu a pus-o în mâna 
dumitale puternică. Femeii care te iubea în adâncul inimii, 
femeii care şi acum varsă lacrimi de sânge gândindu-se la 
d-ta, ia-i dat, în schimbul dragostei sale, al lungului ei 
martiriu, un viitor de mizerie şi de văduvie. Prietenului care 
se încrezuse în d-ta, care n-avea secrete pentru d-ta, i-ai 
dat ca răsplată disperarea, ruşinea! I-ai trădat. Şi 
nemulţumit, ai alimentat flacăra în inima perversă a unei 


noi Locuste şi ai râs văzând cum cădeau victimele ei. 
Sângele unui copil de nouă ani numai, a pus pe fruntea 
dumitale vinovată o pată neştearsă, şi, după toate aceste 
crime, socotind că un act de generozitate e de ajuns spre a 
linişti conştiinţa, trăieşti în tihnă convins că ai împlinit 
cuvântul lui Dumnezeu. 

Tremură, ipocritule! Martiriul te aşteaptă şi s-a deschis 
mormântul în care vei cădea şi te vei afunda, blestemat de 
Dumnezeu şi de oameni! 

— Cine eşti d-ta? Întrebă liniştit Monte-Cristo, după câteva 
momente de cugetare. Primesc acuzarea dumitale şi 
nădăjduiesc că-mi vei da dreptul să mă apăr. Abstracţie 
făcând de toate ideile lugubre, de toate miturile fantastice, 
de care te serveşti spre a-ţi pune cuvintele în raport cu 
costumul adoptat, văd că-mi analizezi viaţa din Paris şi 
osândeşti simţământul ce mă stăpânea atunci. Bine. Eu nu 
pretind şi n-am pretins că oamenii trebuiau să admită drept 
bune faptele mele. Aş putea să-ţi arăt chiar acum dreptatea 
faptelor ce ţi se par violente şi să-ţi arăt că conştiinţa îmi 
este liberă de orice remuşcare; dar nu e aci locul pentru o 
asemenea discuţie. Totuşi, deoarece ţi-ai dat oboseala să mă 
cauţi îndată ce am sosit în Europa, vei putea foarte bine 
veni să mă vezi într-adins la Giudecca, unde vei fi primit 
foarte bine în orice moment. Ba vei putea chiar, dacă 
doreşti, să-ţi păstrezi incognito-ul. 

Falsul magistrat zâmbi cu tristeţe. 

— Da, într-o zi vom avea această convorbire, domnule 
conte. Dar, oricât de speciale şi de puternice ar fi 
argumentele dumitale, nu va fi nici o filosofie creştinească 
pe lume care să le aprobe. 

— Vom vedea. 

— Aşadar, la revedere, pe curând, reluă masca întinzându- 
i mâna dreaptă. 

Monte-Cristo atinse maşinal mâna aceea care o aştepta pe 
a lui, dar scoase un țipăt uşor de surprindere şi făcu un pas 
înapoi, vânăt la faţă. 


— Mâna dumitale e de gheaţă! 

— E răceala mormântului! Murmură masca, expunând 
mâna la lumina unui lampion. 

— Oh! O mâna de mort! Exclamă contele de Monte-Cristo, 
înfiorat. 

Capitolul XLIV Prima lovitură dată colosului. 

După ce-i trecu primul moment de mirare, contele căută în 
zadar cu ochii pe omul care-i vorbise astfel; el dispăruse 
printre copaci, fără să lase nici o urmă. 

Contele parcă simţea încă contactul rece al mâinii de mort 
pe care o strânsese într-a lui. 

Acea mâna îi făcuse o foarte mare impresie, pe care cu 
greu o putu birui. 

Cine era omul misterios, care cunoştea aşa de bine istoria 
lui Edmond Dantes şi care venea la el acuzându-i toate 
faptele, toate simţămintele? A cui era mâna care ieşise din 
mormânt spre a o atinge pe a lui, atunci când el nici nu se 
gândea la aşa ceva? 

Un glumeţ de rând nu s-ar fi exprimat într-un asemenea 
mod; un om obscur nu i-ar fi vorbit cu atâta sânge rece şi cu 
atâta linişte ca acel necunoscut. 

Cine deci putea să fie acest duşman? 

Baronul Danglars, toţi ştiau, nu era în stare să aibă o 
asemenea idee. 

Albert de Morcert dăduse contelui de Monte-Cristo o 
satisfacţie publică în ziua când era să aibe loc duelul lor pe 
viaţă şi pe moarte. 

Villefort înnebunise şi, poate, murise. 

Cine era acela? 

În zadar contele trecu în revistă una câte una pe toate 
persoanele care, dintr-o pricină ori alta, se puteau crede în 
drept de a-i declara război. În zadar se gândi la toate feţele 
vieţii sale trecute. 

— Astăzi nimeni nu se poate socoti duşmanul meu şi nu 
poate căuta să se răzbune. Nici o perioadă a vieţii mele nu- 
mi lasă umbra unei remuşcări, zicea contele. 


Cine era, deci acela? 

lată întrebarea care revenea pe buzele contelui, după o 
lungă şi adâncă cugetare, întrebare la care nu ştia cum să 
răspundă. 

A doua zi după balul dat de domnul Gradenigo, contele de 
Monte-Cristo aşteptă vizita necunoscutului acuzator. El nu 
se arătă. 

Zilele trecură una după alta, o săptămână se scurse şi 
contele tot nu ştia cine era necunoscutul. Obosit, vru să se 
distreze, îşi aduse aminte de domnişoarele d'Armilly, pe 
care le cunoştea de la Paris şi pentru care avusese multă 
afecţiune totdeauna. 

Cele două prietene, desfăcând angajamentul cu 
impresarul Argentinei, din cauză de boală dovedită, 
plecaseră din Roma şi trăiau împreună la Veneţia. 

Monte-Cristo se anunţă la ele sub un nume fals şi fu primit 
după câteva dificultăţi. 

Luiza d'Armilly îi ieşi înainte. 

— Oh! Exclamă ea văzând pe vizitator, am onoarea să 
vorbesc cu domnul conte de Monte-Cristo. 

— Da, domnişoară. Am vrut să pun la încercare memoria 
dumneavoastră şi vă cer iertare. Dar când nu simţim în noi 
înşine meritele necesare spre a captiva atenţia altora, nu 
putem crede să fim recunoscuţi după o lungă lipsă. 

— Nu vorbiţi astfel. Prietena mea Eugenia şi eu ştim preţui 
noblețea simţămintelor dv... Şi chiar dacă lumea întreagă v- 
ar osândi... 

— Încet, încet, domnişoară; când toţi osândesc pe un om, 
trebuie şi noi cu timpul să fim de părerea universală, o 
întrerupse Monte-Cristo cu un zâmbet de bunăvoință, 
adăugând: 

— Cred că sănătatea Eugeniei, văzându-vă pe 
dumneavoastră aşa de veselă... 

— Da, răspunse Luiza, Eugenia e mai bine şi sunt foarte 
veselă că ea şi-a redobândit sănătatea... Dar m-am temut 
aşa de mult... 


— Într-adevăr, mi s-a spus că veniţi din Roma... Nu cumva 
prietenei dumneavoastră nu i-a priit Roma? 

— Într-adevăr, o adâncă mâhnire, răspunse Luiza, cam 
încurcată. Victima unei trădări oribile... Devenită publică 
din nenorocire... Dar, iertaţi-mă domnule conte; ea s-ar 
supăra pe mine de nu i-aş anunţa mai repede vizita 
dumneavoastră Mă duc s-o înştiinţez. Peste câteva 
momente Eugenia Danglars veni în salon. 

Monte-Cristo observă cu durere schimbarea Eugeniei, a 
cărei figură păstra adânci urmele lacrimilor ce-i smulsese o 
durere mortală. Rumeneala tinereţii pierise şi acum obrajii 
erau palizi. 

Privirea ei, aşa de vie, era acum tulburată. 

Aerul hotărât pe care-l avea se schimbase într-o neagră 
melancolie care o făcea să semene cu geniile durerii 
simbolizate pe lângă morminte. 

Totul era schimbat în Eugenia Danglars şi contele n-ar fi 
recunoscut-o de n-ar fi ştiut de mai înainte că se afla în faţa 
fiicei doamnei de Servieres. 

Eugenia ascultă cu un aer distrat complimentele contelui 
şi abia răspunse la întrebările pe care eli le puse. 

După o jumătate de ceas de convorbire, pe care o susţinu 
aproape singur, Monte-Cristo, care în zadar întrebă despre 
persoanele pe care le cunoscuse la Paris, plecă de la 
prietene, spunând că avea de gând să se ducă la Roma. 

— La Roma, exclamă Luiza, aruncând o privire 
semnificativă Eugeniei. 

— Sper că mă pot distra puţin acolo, zise contele, 
plictiseala este boala cea mai rea. 

— Atunci daţi-mi voie să vă anunţ că la Roma plictiseala 
dumneavoastră va creşte poate. 

— Cum? 

— Se judecă un proces în care numele dV. Este des 
repetat. 

— Ce proces? Întrebă el cu un zâmbet liniştit, din cele care 
arată o conştiinţă fără remuşcări. 


— Poate n-aveţi să mă credeţi; dar la Roma s-a început un 
proces teribil împotriva faimosului bandit Luigi Vampa; şi 
ucigaşul a declarat înaintea judecătorilor că a avut afaceri 
cu dumneavoastră 

— E o gentileţe a domnului Luigi Vampa, zise contele cu 
mult sânge rece şi îndată adăugă: Ce e drept, relaţii au fost 
între noi şi eu îi sunt prieten. Aşa că nu trebuie să pierd 
vremea ca să-l scap de la moarte şi nu o voi pierde. 

Pe când contele vorbea, două lacrimi curseră încet pe 
obrajii Eugeniei; el era s-o întrebe, dar Luiza îi făcu un 
semn, pe care el îl înţelese, de a nu urma, apoi alergă să-şi 
îmbrăţişeze prietena care căzuse pe sofa. 

Edmond îşi luă ziua bună şi ieşi foarte mişcat de starea în 
care o găsise pe Eugenia şi hotărât să-i redea fericirile 
trecute; totuşi, ca să izbutească, ar fi trebuit să ştie cauza 
acelei melancolii. 

Lăsă ca timpul să-i facă cunoscut tot ce privea pe Luigi 
Vampa şi convins că afacerea aceasta n-avea aceiaşi 
importanţă ca datoria ce-şi impusese faţă cu Eugenia, se 
apucă de lucru. 

Peste câteva zile invită pe Eugenia şi Luiza d'Armilly s-o 
viziteze pe Hayde; femeile se plăcură reciproc şi contele 
avu plăcerea de a vedea formându-se un cerc de viaţă 
intimă la care el ţinea aşa de mult. 

În curând Monte-Cristo observă că orizontul limpede al 
vieţii sale era întunecat de un nor misterios pe care el nu-l 
putea înlătura. 

De câteva zile, Hayde refuza necontenit, sub pretext că 
nu-i era bine, să primească pe Eugenia Danglars şi pe Luiza 
dArmilly şi cu cât contele stăruia cu atât Hayde zicea că e 
mai bolnavă. 

Hayde era geloasă. Convorbirile lungi ale contelui cu 
Eugenia, pe peronul palatului, fură spionate de ea şi 
neînţelegând ce-şi spuneau ei, ea bănuise şi răstălmăcise cu 
totul altfel simţământul ce lega pe bărbatul său de Eugenia. 
Şi gelozia o muncea amarnic. 


Dar nu numai Hayde observa acele convorbiri lungi pe 
peron; pe canal sau pe ulicioarele din faţa palatului, era 
cineva care nu-şi mai dezlipea ochii de pe chipul Eugeniei. 

Într-o seară, când Eugenia părea mai abătută decât 
oricând, vrând cu orice chip să afle cauza misterioasă a 
acelei melancolii, contele îi zise: 

— Fiica mea, la vârsta asta nu trebuie să dispere cineva. 
Ce chinuri ai avut ca să nu găseşti un leac în tot ce te 
înconjoară? Frumoasă, tânără, având un geniu sublim în 
arta ce cultivi... de ce fugi de splendida societate care vi se 
închină la picioare şi face din dumneavoastră obiectul 
cultului ei? 

— Cuvintele dumneavoastră, domnule conte, sunt 
inspirate de simpatia cea mai sinceră, o ştiu şi vă 
mulţumesc; dar societatea de care vorbiţi, ce-mi poate da 
spre a-mi uşura chinul, amorul, suferinţa înăbuşitoare pe 
care o simt? Zise Eugenia ridicând ochii la cer. 

— Curaj, curaj! Mi-aţi vorbit în termeni foarte limpezi, 
răspunse contele. Vorbiţi de chin, de amor, de suferinţe 
înăbuşitoare, trei lucruri care exprimă foarte mult în scara 
senzaţiilor omeneşti. 

— Da, da, domnule conte, calculaţi, dacă puteţi, 
nemărginitul simţământ pe care-l cuprinde inima mea şi pe 
urmă plângeţi-mă, urmă Eugenia, plecând capul şi 
ştergându-şi o lacrimă. 

— Din contră, eu nu vă pot prezice decât un viitor de 
fericire şi de plăceri. 

— Oh! Nu, nu răspunse Eugenia cu un geamăt care 
semăna cu murmurul armonios al coardelor unei harpe 
eoliene atinsă de vânt, totul s-a sfârşit pentru mine. 

— Ascultaţi, zise contele cu un zâmbet suav de bunăvoință, 
admiteţi că eu mă pot crede fericit? Am o soţie care mă 
iubeşte şi mă adoră; o soţie ale cărei dezmierdări sunt cele 
mai suave bucurii ale mele; am un copil de pe ale cărui 
buze nevinovate aud rostindu-se numele meu cu aceeaşi 
fericire ca şi cum aş auzi un înger binecuvântându-mă. Ei 


bine, în cei cincisprezece ani lungi de disperare, de 
singurătate... Cincisprezece ani, pricepeţi? Ziceam, cum 
ziceţi dumneavoastră acum; totul s-a sfârşit pentru mine; 
pe atunci eram cam de vâr sta dumneavoastră şi, ca şi 
dumneavoastră, întorceam ochii de la viitor ca să-i cobor 
spre pământ unde mă convinsesem că în curând eram să 
dorm somnul de apoi... Dar şi eu auzii un glas zicându-mi: 
Crede şi speră!... Ah! Da, da, a crede şi a spera, iată la ce se 
reduce toată înţelepciunea omenească cum m-am convins 
mai târziu, crezând şi sperând. 

— Dar se poate ca situaţiile să fie cu totul diferite! Zise 
Eugenia. 

— Eram închis între zidurile unui turn bătut din toate 
părţile de apele Oceanului. O boltă posomorâtă era tot 
orizontul meu. Tată, prieteni, amantă, unde erau? Noaptea 
oribila a suferințelor mă despărţise pentru veşnicie de 
dânşii. Cele mai scumpe speranţe ale” mele erau nimicite. 
Dar credinţa mea, deşi slăbită un moment, se întări în 
întuneric şi în obidă; văzui lumea, fericirea prin zidurile şi 
bolta celulei mele. 

Eugenia păru că se gândeşte un moment. 

— Domnule conte, zise ea, dumneavoastră sunteţi bărbat 
şi eu femeie, scara simţămintelor noastre e alta. D-v. Vă 
puteaţi închipui fericirea viitoare nimicită şi totuşi, în 
picioare pe acele ruine, aţi mai putut spera. Dar eu trebuie 
să dispar din lume pentru că de acum înainte pentru mine 
lumea este numai via icoană a iadului. Ah! Dumneavoastră 
v-aţi putut închipui că odată cu capul amantei 
dumneavoastră era să cadă şi cea din urmă speranţă a 
sufletului dumneavoastră! 

— Eugenio! Exclamă contele, luminat parca fără veste de 
acele teribile cuvinte. Oh! Vorbiţi, vorbiţi pentru că timpul 
trece... Dumnezeu e milostiv, Dumnezeu e atotputernic, 
vorbiţi! 

— Nu pot! Murmură Eugenia, nu pot! Durerea şi ruşinea 
mă înăbuşă. 


Şi, vorbind astfel, îşi rezemă capul de parapetul balconului 
şi ochii ei parcă se stinseră ca lumina unei stele la orizont. 

Luna se ridică pe Lido. 

Două gondole treceau în tăcere pe sub palat. 

Cele două bărci se opriră un moment şi atunci se auzi un 
glas suav şi melancolic, acompaniat de sunetele triste ale 
unei chitare. 

Era un glas de bărbat care cânta în versuri următoarele 
patru strofe: „Au căzut turnurile şi castelele, s-a ridicat 
coliba smerită, s-au înălţat fraţii cei mici, cei mândri căzut- 
au în pulbere. 

Noi toţi avem soarta noastră, eu ştiu fiecăruia viitorul, daţi 
mâna şi norocul de-ţi vrea, iute vi-l spun. 

Voi fete şi copii nevinovaţi, voi prinşi de dragul frumoasei, 
voi chinuiţi de patimi rele, voi pe care vă roade invidia. 

Tuturor eu vă ştiu soarta, tuturor vă ştiu viitorul, daţi 
mâna şi norocul, de-ţi vrea, iute, vi-l spun.” 

Glasul se stinse, lăsând să se audă preludiul unei chitare 
ciupită cu măiestrie. 

După un moment acelaşi glas repetă aceleaşi strofe şi un 
om, în picioare, într-o gondolă, agita o batistă în direcţia 
balconului în care se aflau Eugenia şi contele; acesta, 
aplecându-se peste parapetul de marmură ca să asculte, 
simţi că-l atingea cineva uşor pe umăr. 

Se întoarse şi văzu pe Hayde cu copilul în braţe. 

— Cheamă-i zise ea. 

Contele făcu o mişcare şi vru să răspundă, dar ea îl 
întrerupse: 

— Îndată ce i-am auzit, am luat copilul în braţe cu dorinţa 
de a-i pune să-i spună norocul... Cheamă-i cheamă-i, vreau 
să-i aud. 

— Vrei, Hayde? Şarlatanii aceştia spun minciuni. Şi, 
pentru cine n-a suferit nenorociri e o imprudenţă să asculte 
asemenea oameni. 

— Domnişoară d'Armilly, zise Hayde, întorcându-se către 
Eugenia, nu aţi vrea să-i auziţi? 


Contele observă cu mirare tonul aproape mânios cu care 
nevastă-sa vorbise Eugeniei şi ca să scape de explicaţii de 
prisos, scoase batista şi făcu semn celor din gondolă să se 
apropie. 

Capitolul XLV Ţiganul. 

Mica familie a contelui de Monte-Cristo se adună într-un 
salon al palatului. Eugenia Danglars şi Luiza d'Armilly erau 
şi ele acolo. 

Salonul era spaţios, împodobit cu mobile vechi şi decorat 
cu tablouri de dimensiuni mari, care după spusa 
proprietarului erau datorate pensulei lui Tiţian, Tintoreto şi 
Paul Veronese dar care într-adevăr erau numai nişte copii 
mai mult sau mai puţin bine făcute după acei maeştri. 

Acele tablouri enorme, acele mobile posace, care 
primiseră pulberea atâtor veacuri, creşteau efectul scenei 
misterioase care, se pregătea. 

Hayde ţinea copilul în braţe. Eugenia şi Luiza stăteau 
lângă ea şi contele în picioare. 

Lumina unei lămpi era îndulcită de un abajur verde; 
tăcerea domnea adâncă. 

Peste câteva minute de aşteptare, intră ţiganul, om tânăr 
încă, cu un corp zvelt şi grațios; hainele lui simple şi strânse 
pe trup, aveau o eleganţă spaniolă; în sfârşit, fizionomia lui 
vioaie şi hotărâtă inspira încrederea femeilor şi o neliniște 
vagă bărbaţilor. 

Contele de Monte-Cristo rămase nemişcat, abia aruncând 
o privire noului venit. 

Hayde zâmbi şi bătu uşor cu vârful degetelor peste gura 
copilului, parcă ar fi vrut să-l deştepte. 

— Bună seara, domnule, zise ţiganul într-o italienească 
stricată, căutând să dea cuvintelor sale un accent 
spaniolesc. Adevărat e că m-aţi chemat să vă spun secretul 
destinelor dumneavoastră, frumoase doamne?... Ca să vă 
destăinuiesc răul şi binele viitorului? 

— Începe, murmură contele. 


— De la dumneavoastră dacă-mi daţi voie. Contele zâmbi 
cu un aer de dispreţ. 

— Gentile cavaler, zise ţiganul, aveţi minte hotărâtă; e 
destul să vă văd ca să spun că sunteţi o corabie îndrăzneață 
pe marea vieţii! Pe figura dumneavoastră se văd neşterse 
semnele unui trecut vijelios; în ochii dumneavoastră puţin 
cam dilataţi, pe buzele neregulat închise citesc simţământul 
unei patimi extreme: o floare care nu a putut îmboboci. 

— Îţi pierzi vremea cu lucruri de nimic! Observă contele, 
care începea să-şi piardă răbdarea. Lasă trecutul şi ocupă- 
te de viitor, deoarece ai pretenţia că-l cunoşti. 

— Daţi-mi mâna, zise ţiganul. 

— Iat-o! Răspunse contele cu un gest de dispreţ. Atunci, 
urmă un moment de tăcere; ţiganul dădu din cap şi 
întorcându-se spre Hayde, urmă cu un accent lugubru: 

— Sărmană Hayde! 

Contele făcu o mişcare de uimire şi Hayde puse o sărutare 
pe buzele copilului. 

— Iată linia pământului... Urmă ţiganul nedepărtându-şi 
ochii de mâna contelui, pe fruntea căruia începeau să se 
ivească picături de sudoare rece. 

— Fii scurt, zise el. 

— Destul, zise ţiganul ridicând ochii şi apoi îi ţinti la 
pământ. 

— Vorbeşte. 

— Nu se cade. 

— Cum? 

— E cu neputinţă. 

— Frumos prooroc eşti! Exclamă contele care atribuia 
neştiinţei, tăcerea ţiganului. 

— Ei bine, ca să vă dovedesc contrariul, primiţi să mă 
ascultați în taină. 

— Bucuros; dar te înştiinţez că nu voi pierde timpul pentru 
lucruri învăluite în mister şi fără înţeles. 

— Vom vedea, urmă ţiganul cu o intenţie marcată. Şi porni 
cu contele într-un colţ al salonului 


— Domnule, zise atunci ţiganul, aţi văzut vreodată 
întinsele deşerturi din Africa, unde nu se găseşte o picătură 
de apă? Aţi observat un palmier singuratic ce stă în picioare 
în acele deşerturi, unde totul moare ars, uscat? Nu v-aţi 
întrebat niciodată, cum oare, sfidând furtunile, căldura, 
arşiţa, trăieşte acel copac, pe ale cărui frunze galbene stă 
istoria mai multor veacuri? 

— Unde vrei să ajungi? 

— Deşertul va fi viaţa, furtuna şi uscăciunea, nenorocirea; 
veacurile, anii; palmierul veţi fi dumneavoastră. 

— Îţi mulţumesc, proorocule, dar ce garanţie îmi dai că 
spui adevărul? 

— Sunteţi greu de mulţumit, domnule reluă ţiganul. Nu vă 
cunosc şi deci nu pot deduce din istoria trecutului 
dumneavoastră nimic pentru viitor. Totuşi, vă voi spune că e 
în lume mâna unei fantome care vă ameninţă cu 
nenorocirea. 

— "Toţi trebuie să avem nenorociri. 

— Cu deosebirea însă că dV. Veţi ajunge la termenul fatal, 
când pieptul nu mai are putere să scoată un singur geamăt 
şi când din ochi nu mai iese o singură lacrimă care să nu fie 
de sânge. 

Contele se înfiora la acele cuvinte şi, uitându-se ţintă la 
figura searbădă a ţiganului, vru să descopere enigma pe 
care o presupunea, dar figura ţiganului era nemişcată ca a 
unei statui. 

— Este şi copilul acesta... Zise Hayde, apropiindu-se. 
Spune-i viitorul. 

— Prea bine; totuşi, dacă cineva dintre dV. Vrea să recurgă 
la ştiinţa mea, aş voi să sfârşesc cu acest copil. Doamnă, 
urmă el ducându-se în faţa Eugeniei Danglars steaua dV. Nu 
poate fi decât bună, vreţi s-o întreb? 

— Puțin îmi pasă, zise Eugenia. 

— Oh! Vorbeşte, zise Hayde. E un lucru plăcut, vorbeşte. 

— Prea bine; daţi-mi mâna. 


Eugenia i-o întinse şi pe când ţiganul părea să o 
examineze, toţi aşteptau în tăcere rezultatul acelei 
examinări. 

— Aţi încercat o dragoste violentă, zise ţiganul, o dragoste 
din acelea care ne stăpânesc doar o singură dată în viaţă; 
aţi fost victima acestei patimi violente, plătind în celebrele 
campilugentes tributul ruşinii şi disperării; departe de dV. 
Vad pe mama dumneavoastră care varsă în zadar lacrimi 
multe. Eu n-aş spune ce îi veţi oferi, când vă veţi convinge 
de tot ce datorează o fiica mamei sale. Pregătiţi în sfârşit 
haine de doliu pentru că stă sa cadă sub sabia dreptăţii 
capul omului pe care-l iubiţi. 

Eugenia care de la primele vorbe ale ţiganului începuse a 
da semne de cea mai mare emoție, scoase un ţipat sfâşietor 
când sfârşi el 

— Nenorocitule strigă contele sărind spre el. 

— Am spus adevărul domnule răspunse ţiganul cu un aer 
smerit observând după o mişcare a Haydei că ea era gata 
să-l scape de furia contelui. 

În timpul acesta, Eugenia palidă şi tremurând se sculase. 
Luiza o luă iute de braţ şi vru s-o sprijine 

— Să fugim, să fugim exclamă Eugenia în delir Omul 
acesta e însemnat cu semnul fatalităţii. 

Şi arată îngrozită cu degetul pe contele de Monte-Cristo. 

— Oh, mamă, mamă, am făcut rău sa te părăsesc! Să 
fugim. 

Şi Eugenia, smucindu-se din braţele prietenei sale trecu, 
urmată de dânsa prin salon spre uşă şi ieşi din palat. 

Contele rămase înmărmurit iar Hayde îşi strângea copilul 
la piept uitându-se zăpăcită la scena aceea. 

— Hai, vrăjitorule aruncâmd o punga la picioarele 
ţiganului aici nu mai ai nimic de făcut, pleacă! 

— Nu mi-a, nu a spus norocul fiului meu zise Hayde. 

— Da nu vezi că mincinosul ăsta vrea să ne sperie cu 
prezicerile lui nebuneşti? 


— Oh văd ca a spus adevărul răspunse Haide grăbindu-se 
să adauge. 

— Ce rău ar putea spune despre nevinovatul acesta? Stai 
dragă şi să luam în braţe pe copilul nostru iubit şi sa 
ascultam profeția. 

Contele deşi fără voie şi mişcat încă de toate cele 
întâmplate, nu putu să nu facă pe plac Haydei. 

Stătu lângă ea şi trecându-i braţul pe după mijloc, susţinu 
cu cealaltă trupul copilului întins pe genunchii lor. 

Gingaşa fiinţă ce părea fericită şi bătând din mânuşiţe, 
zâmbea celor care îi dăduseră viaţă, parcă ar fi vrut să-i 
răsplătească de dragostea pe care o aveau pentru el. 

Ţiganul se apropie de graţiosul tablou. 

Pe figura lui palidă, înconjurată de păr negru şi des, se 
vedea un zâmbet drăcesc, a cărui expresie nu scăpă 
contelui. 

Hayde luă copilul de mână şi o întinse ţiganului. 

— Ilată-i mâna, zise ea. 

Ţiganul examina mâna cu luare aminte şi cu gravitate. 

— Prea bine, am văzut destul. 

— Ce ştii? 

— Vorbeşte acum! 

— Vorbeşte! 

— Copilul acesta va fi fericit, foarte fericit, după multe 
suferinţe. Dar suferinţele se pot înlătura adăugă el. 

— Cum? 

— S-a născut sub influenţa unui semn rău. Totuşi, pe cât se 
vede după linia asta şi... 

— Ce are? Întrebă Haide urmărind cu ochii toate mişcările 
ţiganului. 

— Asta, care pleacă de la cea din urmă încheietură a 
arătătorului şi se sfârşeşte în palma mâinii... 

— O văd şi ce zice? 

— Că, copilul e născut în Orient. La Constantinopol pe cât 
se pare. 

Hayde se uită la conte, mulţumită de ce spusese ţiganul. 


— Iată de ce nu va fi aşa de nenorocit pe cât ar putea să 
fie, totuşi, e necesar ca să se împiedice nenorocirea. 

— Cum? Spune şi vom face tot ce ne va sta în putere zise 
mama. 

— Într-o săptămâna va fi în Veneţia, o masă dată săracilor 
urmă încet de tot ţiganul, trebuie să vă duceţi la masă cu 
copilul şi să-i daţi sa mănânce din pâinea carităţii, ar fi bine 
ca nici dumneavoastră nici bărbatul dumneavoastră să nu 
lipsiţi, spre a vă purifica de orice simţământ de vanitate. 
Apoi veţi face în aşa fel încât copilul să fie săturat de trei 
săraci, care îl vor fi luat în braţe. 

— Nimic mai lesne zise Hayde. 

— Vom face ce ne-a spus nu e aşa dragă? Întrebă ea cu un 
aer naiv pe conte. 

— Doamnă urmă ţiganul, făcând ce vă spun, veţi fi sigură 
că veţi fi înlăturat de pe cerul vieţii acesteia norul de care 
am pomenit. Seara bună! Fecioara să va aibă în sfânta ei 
pază şi îngerii să vegheze asupra leagănului acestui copil! 

Şi ţiganul se pregăti să plece. Hayde cu un zâmbet pe 
buze şi cu ochii umezi de lacrimi, întinse vrăjitorului mâna, 
oferindu-i un inel pe care-l scosese din deget. 

Ţiganul luă inelul şi-l sărută cu mult respect şi cu adâncă 
mulţumire. 

— Ei bine zise Hayde bărbatului ei, care urmărea cu ochii 
pe ţigan, îţi spuneam că fiul nostru va fi fericit? Vom merge 
la masa săracilor? 

— Vom merge zise Monte-Cristo. 

— Oh, mulţumesc! Mulţumesc zise Haide cu recunoştinţă. 

— Numai să nu ne aducă vreo nenorocire murmură 
contele. 

Capitolul XLVI Masa săracilor. 

Toată grija tinerei mame se concentra de atunci înainte 
asupra pioasei ceremonii care se apropia; alese şi făcu ea 
însăşi hainele cu care să se îmbrace fiul ei spre a fi dus la 
masa săracilor. 


În timpul acesta, Monte-Cristo se gândea să protejeze pe 
cât îi sta în putinţă, pe dezolata fiică a baronului Danglars. 
Alergă la nenorocită şi observă pregătirile unei călătorii. 

Întrebă cu ce scop se făceau pregătirile acelea şi i se 
răspunse că cele două franceze plecau. 

Contele sui atunci repede scara şi, fără să răspundă 
slugilor, intră în odăi şi merse prin ele, până ce dădu peste 
Eugenia şi Luiza. Întâi văzu pe Eugenia. 

Era îmbrăcată în haine de jale, palidă la faţă, dar avea 
aerul hotărât. 

— Cum, plecaţi? 

— Da, domnule conte, văzând că steaua mea începe să se 
stingă în norii nenorocirii, mă conformez ursitei şi mă 
pregătesc să gust o amară şi crudă plăcere, să sorb toată 
amărăciunea pe care o poate bea o femeie. 

— Eugenio, reluă contele apucând-o de mână, felul cum 
vorbiţi e semn adânc de durere. Spiritul dumneavoastră aşa 
de sublim se va lăsa a fi zdrobit de cuvintele unui şarlatan, 
ale unui ţigan, care a vrut să producă impresie asupră-ne, 
pentru ca să-i plătim bine? 

— Oh domnule, reluă Eugenia cu un zâmbet trist, nu ştiu 
ce mister s-a întâmplat ieri, dar ţiganul a spus adevărul în 
tot ce mă priveşte. Capul omului pe care l-am iubit şi pe 
care-l iubesc încă fără să am puterea de a înăbuşi acest 
simţământ, e aproape să cadă sub spada justiţiei romane. 

— Şi nu e cu putinţă de a fi scăpat? 

— Nu, pentru că osânditul e Luigi Vampa şi pentru că 
romanii îi cer capul. Vă veţi mira, că iubesc pe un bandit. 
Dar, oare, Vampa nu e om ca toţi ceilalţi? Oh, era în elun nu 
ştiu ce, care-l făcea mai mare decât toţi. 

— Eugenio, zise contele, credeţi-mă, nimic nu e cu 
neputinţă pe lume, când ne ajută Dumnezeu Speranţa şi 
credinţa. lată toată înţelepciunea omenească. Speraţi deci 
şi aveţi atâta credinţă. 

— În ce? Întrebă Eugenia, parcă ar fi vrut să zică: „totul s- 
a sfârşit!” 


— În Dumnezeu Eugenio! În Dumnezeu! 

— Puteţi spera că Dumnezeu o să ocrotească pe Vampa? 

— Pot. 

— Cum? 

— Am mai cumpărat deja la Roma viaţa unui om, mai pot 
cumpăra şi pe a altuia. 

— Cu ce preț? 

— La un smarald care luceşte deja admirabil pe o armură 
nobilă, se mai poate adăuga altul. Da, cred, sunt convins! 
Dreptatea omenească adoarme uneori, cine se laudă mai 
mult a fi drept, se ademeneşte mai lesne cu averi şi pietre 
scumpe. Ei, ei, sunt destul de bogat ca să cumpăr o 
provincie sau un regat. Nu voi putea cumpăra viaţa unui 
om? 

— Oh domnule, murmură Eugenia strângându-i mâna şi 
vrând s-o ducă la buze. 

— Ce faceţi zise contele, trăgându-şi mâna Să ne 
înţelegem bine. V-am făgăduit să scap capul lui Vampa, dar 
în schimb, îmi veţi făgădui, să nu părăsiţi nobila carieră în 
care vi s-a manifestat geniul. 

— Vă jur! 

— Veţi urma a cultiva arta cântului? 

— Vă jur iarăşi! 

— Prea bine, nu voi pierde nici un moment spre a-l scăpa 
pe Vampa şi, dobândindu-şi iertarea, sunt convins că se va 
face om de treabă, pentru că-l cunosc şi ştiu că, în adâncul 
inimii, hrăneşte simţăminte generoase. 

Contele nu sfârşise de vorbit, când sosi Luiza d'Armilly, în 
costum de călătorie şi gata s-o însoţească pe Eugenia. 

— Nu, draga mea prietenă, acum rămânem la Veneţia, îi 
zise domnişoara Danglars. 

— De ce? 

— O rază de speranţă pe cerul negru de care ţi-am vorbit 
ieri. 

— Eugenio, curaj, mă duc să fac tot pentru ca raza aceasta 
să nu fie trecătoare. 


Contele era să plece, dar se opri auzind ce-i spunea un 
servitor intrat în salon. 

— Excelenţa, dumneavoastră sunteţi contele de Monte- 
Cristo? 

— Eu. 

— Aşadar, scrisoarea aceasta e pentru dv. 

— De unde vine? 

— Nu cunosc pe cel care mi-a dat-o, dar mi-a spus că, 
văzându-vă intrând aici, a crezut, că e bine să vă lase 
scrisoarea, care vine din Roma adusă de un trimis special. 

Eugenia făcu o mişcare. Contele ar fi vrut să citească 
scrisoarea, mai târziu, după ce ar fi plecat de acolo. Dar 
ochii Eugeniei îl priveau cu atâta îngrijare şi rugăminte, 
încât nu se putu împotrivi mutei sale dorinţe. Contele 
deschise aşadar scrisoarea: 

La primele cuvinte o roşeaţă uşoară îi acoperi fruntea şi se 
depărta puţin de cele două prietene, care, rezemate una de 
alta semănau cu două acuzate ce-şi aşteaptă sentinţa. lată 
cuprinsul: „Excelenţă. 

Am aflat că sunteţi în Veneţia, dar nu ştiu ce gânduri aveţi 
în privinţa lui Luigi Vampa. Vă spun aceasta pentru că 
sărmanul e în mâna justiţiei şi deasupra capului lui atârnă 
la un fir de aţă măciuca călăului: aţi jurat să-l ocrotiţi 
totdeauna şi acum se pare că nu v-aţi ţine de cuvânt. Veniţi 
deci fără a pierde nici un moment, ori totul e pierdut pentru 
Vampa!” 

Deschid scrisoarea şi adaug: „Am aflat că, într-un moment 
de furie, Vampa s-a spânzurat în închisoare, dar mai întâi a 
dat pe faţă înaintea justiţiei relaţiile lui cu dumneavoastră 
Aud apoi că ambasadorul Franţei are instrucţiuni de la 
guvernul său împotriva dv., pentru că aţi fi violat şi profanat 
nişte morminte din cimitirul Pere-Lachaise şi între altele pe 
al familiilor de Villefort şi Saint-Meran. Nu mai veniţi la 
Roma şi credeţi pe smeritul dV. Servitor. 

Peppino zis Rocca-Priori” 


Cu toate că, fizionomia contelui rămânea nepăsătoare de 
obicei şi nu da pe faţă, ce i se petrecea în suflet, de astă 
dată lăsă a se vedea ceva din senzaţia încercată la primirea 
scrisorii lui Peppino. Eugenia pricepu expresia figurii lui 
Monte-Cristo. 

— Vreo nenorocire?! Întrebă ea. 

— Oh! Exclamă contele mototolind scrisoarea în mâini şi 
lăsând să-i scape fără voie exclamaţia aceasta: 

— Aveţi dreptate; fatalitatea apasă asupră-mi şi a celor 
care mă înconjoară! 

— Domnule, ce vreţi să ziceţi? Contele rămase nemişcat. 

— Vorbiţi, vorbiţi, dacă nu, mă veţi face să cred un teribil 
adevăr! Murmură Eugenia. 

— Eugenio! Zise contele apropiindu-se de dânsa şi 
uitându-se la ea cu o adâncă milă. 

— Înţeleg, murmură ea, ştergându-şi o lacrimă. 

Se făcu o tăcere adâncă, o tăcere neîntreruptă, decât de 
suspinele înăbugşite ale Eugeniei. 

Nici Luiza, nici contele nu încercară să o consoleze: o 
lăsară să verse acele lacrimi amare, tribut dureros plătit 
unei dragoste culpabile şi ciudate care n-avea altă cauză 
decât violenţa patimii. 

După un moment, Eugenia ridică capul: era palidă la faţă, 
dar liniştită şi senină; se uită la conte cu o privire 
melancolică. Apoi zise prietenei sale: 

— Prietena mea, iluziile au pierit pentru veşnicie. Să 
plecăm: mama cerşeşte poate în Roma un codru de pâine. 
Să mergem acolo... Am datorii de îndeplinit... 

Şi, dând mâna Luizei, plecă din salon. Contele rămase 
nemişcat, recunoscând cu uimire adevărul proorocirii 
ţiganului. 

Deja toţi ştiau că, o persoană binefăcătoare şi necunoscută 
ceruse de a oferi săracilor din Veneţia un banchet care 
trebuia să se dea în curând. 

Autorităţile, grăbindu-se a da permisiunea cerută, 
respectaseră incognito-ul binefăcătorului şi deci nimeni nu 


ştia cine era. 

Contele de Monte-Cristo, care nu ştia nici el numele acelui 
om, A trebuii să rămână, curios ca şi ceilalţi, într-acea 
neştiinţă. 

În ziua hotărâtă, se întinse masa hotărâtă. 

Era o joi din Aprilie. Se apropia miezul zilei. 

Mesele erau întinse în faţa vechii catedrale a Sfântului 
Marcu şi se vedeau pe ele patru sute de tacâmuri. Patru 
benzi de muzică cântau necontenit în piaţă. 

Ferestrele palatelor vecine erau pline de dame, care voiau 
să vadă acea pioasă privelişte. 

Cele mai ilustre doamne din Veneţia, adunându-se în 
secret, spre a da şi mai multă strălucire acelei fapte 
creştineşti, hotărâseră să-şi lase la o parte mândria şi să 
servească la masă pe săraci. 

În sfârşit bătu ora mesei. 

Clopotul cel mare al catedralei începu să sune, săracii îşi 
luară locul la mese şi banchetul începu. 

Dar oricâte „silinţe” îşi dădură, curioşii nu puteau afla 
autorul acelei privelişti. 

Contele de Monte-Cristo, în picioare lângă tânăra şi 
frumoasa lui soţie, care ţinea copilul în braţe, se uita în 
zadar în jurul său, spre a descoperi pe misteriosul 
binefăcător. Chiar dacă el se afla în mijlocul acelei mulţimi, 
aspectul lui nu-l da nicidecum de gol. 

Copilul contelui, văzându-se înconjurat de acea mulţime 
ciudată, se uita mirat şi îngrijat la mamă-sa, parcă ar fi 
întrebat-o ce înseamnă scena aceea. 

— Fiul meu, îi zise Hayde, strângându-l la piept, 
Dumnezeu dă săracilor ceea ce este al săracilor. Nu e aşa 
dragă, adăugă ea întorcându-se spre conte, nu-ţi pare 
uimitoare priveliştea? Nu crezi că am spus adevărul fiului 
nostru? 

— Dragă Hayde, răspunse contele de Monte-Cristo, este în 
priveliştea asta ceva care-mi face rău. Aş vrea ca ceremonia 


asta să nu se prelungească, ea nu-mi pare aşa de 
creştinească... 

— Cum? 

— Evanghelia a zis: să nu ştie mâna stângă ce face cea 
dreaptă. Când suntem generoşi nu trebuie să ne trâmbiţăm 
binefacerea, înţelegi, deci, de ce vorbeam adineauri aşa? 
Nu numai caritatea domneşte în pregătirile acestea; 
priveşte pe acele doamne şi vezi dacă vanitatea nu e mai 
mare decât caritatea? Dar, iată momentul de a da fiului 
nostru pâinea săracilor. Dezbracă-l de podoabele ce-l 
acopăr, rupe-i hainele şi lasă-i în vânt părul. 

Şi contele ajută pe Hayde să facă ce-i zicea. 

— Acum, avem să dăm tuturor o lecţie bună, zicea contele 
soţiei sale. 

Fiul meu, moştenitor al unor bogății cu care să cumpere 
Veneţia, umblă cu picioarele goale, cu hainele rupte şi cu 
capul descoperit, între săracii cerşetori. 

Hayde, a venit momentul. 

Hayde, luând copilul în braţe, porni cu el spre mese. În 
acel moment, câţiva săraci se sculară şi, parcă mânaţi de 
întâmplare, merseră spre Hayde. 

— Prietenilor, le zise dânsa, în numele lui Dumnezeu vă 
rog, faceţi ca fiul meu să împărtăşească cu voi pâinea pe 
care o mâncaţi. 

Săracii înconjurară pe dată pe tânăra şi frumoasa mamă, 
întinzându-i o bucată de pâine. 

Hayde rupse din ea şi ducând bucătura la gura fiului ei, 
zise: 

— Fiul meu, mănâncă, e pâinea Domnului. Şi acum sărută 
pe aceşti buni oameni care te înconjoară şi pe care-i vei iubi 
cum şi ei te iubesc. 

Grupul deveni punctul la care se uitau toţi privitorii, care 
se repeziră grămadă să vadă sublima scenă. Surprins şi 
totodată răpit de convingerea cerească a Haydei, contele de 
Mon-te-Cristo fu repede despărţit de soţia şi de copilul lui. 

Poporul alerga lacom, curios, dorind să vadă, să ştie. 


Şi atunci, punând o sărutare pe obrajii rumeni ai copilului, 
Hayde, îl puse în braţele unui cerşetor. 

Acesta îl sărută şi îl trecu altuia, care făcu acelaşi lucru. 

Hayde care-l urmărea din ochi, scoase deodată un țipăt 
sfâşietor, care răsună cu o expresie oribilă de durere în 
mijlocul tăcerii adânci şi generale ce domina atunci în piaţă. 

Acel țipăt fu urmat de un murmur lung, semănând cu 
mugetul tunetului, al mai multor glasuri omeneşti. 

Contele de Monte-Cristo, năpustindu-se prin mulţime, 
încercă în zadar să ajungă până la nevastă, târât de valul 
mulţimii. 

În curând acea mare de capete începu să se agite 
amenințătoare. 

Fu o învălmăşeală îngrozitoare. 

Toţi ţipau, se agitau şi nu ştiau de ce; şi în acea gălăgie, în 
acea zăpăceală se auzea un glas care cu ton tânguitor şi 
sfâşietor, striga: 

— Fiul meu! Fiul meu! Era glasul Haydei. 

Până când puterea armată să poată linişti învălmăşeala, se 
întâmplaseră bătăi şi mulţi căzuseră călcaţi în picioare de 
mulţimea nesfârşită. 

Contele, luptându-se necontenit cu valul de lume, înainta 
mereu spre Hayde; nici un strigăt nu-i ieşea de pe buze; 
nici o lacrimă nu-i curgea pe obraji şi puterile lui creşteau o 
dată cu piedicile pe care le avea înainte. 

În cele din urmă, după ce mulţimea se risipi, văzu piaţa 
Sfântului Marcu având cu totul altă înfăţişare. Mesele erau 
rupte, porţile bisericii, ferestrele palatelor închise; şi 
gemetele victimelor făceau un concert lugubru pe acel loc 
de măcel. 

Contele, ridicându-se pe baza uneia din coloanele 
porticului bisericii, roti ochii înflăcăraţi pe scena care se 
întindea în faţă-i. 

Deodată, se cobori şi alergă înspre o femeie, 
îngenunchiată într-un colţ al pieţei, cu capul plecat şi cu 
ochii închişi. 


— Hayde! Hayde! Strigă el, strângând-o la piept şi 
ridicând-o în sus, ca pe un copil mic. 

Oh! Blestem asupră-mi că am fost un nebun! Apoi, scoțând 
din buzunar o sticluţă, turnă o licoare verde în gura Haydei 
care deschise ochii, întinse braţele şi tresări Unde e fiul 
meu? Unde l-au dus? 

— Hayde răspunse contele cu o linişte care făcea un ciudat 
contrast cu expresia disperată a soţiei sale, „aşa a vrut 
Dumnezeu!” 

Capitolul XLVII O scrisoare. 

Toate ziarele repetară istoria acestei ciudate drame. 

Poliţia nu izbuti, cu toate cercetările făcute, să descopere 
cauza adevărată a acelei învălmăgşeli, nici să pună mâna pe 
răpitorul fiului lui Monte-Cristo. 

Hayde spunea că, dându-şi copilul în mâna cerşetorilor, 
văzuse pe un străin apropiindu-se iute, luând pe nevinovata 
fiinţă şi dispărând prin mulţime, care se deschidea înaintea 
lui. 

Trebui să se recurgă la altfel de cercetări şi percheziţii. 
Combinând faptele şi confruntând întâmplările, se ajunse la 
ipoteza că ţiganul trebuia să fi fost învoit cu răpitorul, dacă 
nu cumva ţiganul şi răpitorul erau una şi aceeaşi persoană; 
şi deci agenţii poliţiei căutară pretutindeni pe ţigan prin 
oraş. 

Nimeni nu-l văzuse însă. 

Misterul cu care el se învăluia nu putea fi pătruns de ochii 
dreptăţii omeneşti. 

În timpul acesta contele primi vizite de condoleanţe, de la 
mai toate familiile principale din Veneţia Liniştea, 
resemnarea cu care suferea nenorocirea, îi atraseră 
simpatiile tuturora. 

Cât despre Hayde, ea era neconsolabilă. 

Plângea cu lacrimi de sânge pierderea copilului şi de 
aceea medicii sfătuiră pe Monte-Cristo s-o depărteze dintr- 
un loc unde durerea ei nu putea fi decât zadarnică. 


Contele nu putea cu nici un chip afla cine era răpitorul 
fiului său, cu neputinţă îi era să afle cauza acestei răpiri 
până când începu să-şi facă iluzii şi din iluzii vru să capete 
speranţă. Contele căută să se convingă că o bandă de 
răufăcători pusese mâna pe copil spre a cere pentru 
răscumpărarea lui, o sumă mare de bani, îndată ce dobândi 
speranţa aceasta, el se grăbi a o împărtăşi Haydei, 
spunându-i că ideea lui era foarte firească, deoarece dânsul 
cunoştea foarte bine firea bandiţilor italieni. 

Multă vreme, foarte multă vreme dură speranţa aceasta. 

Hâde însă slăbea de se vedea cu ochii, zdrobită sub povara 
unei fatalităţi pe care toate averile lui Monte-Cristo nu o 
putea înlătura. 

Atunci, el recunoscu că, dacă în lume totul se supune unei 
bogății nemărginite, omul nu va putea niciodată schimba o 
iotă din hotărâre Atotputernicului. 

— Oh zicea el mă voi fi folosit cumva rău de avuţiile pe 
care mi le-a dat Dumnezeu? Să vedem N-am curâăţit 
societatea din Paris? N-am ocrotit pe orfani, împiedicând 
furtul capitalelor ce le aparţineau lor? 

N-am unit două inimi pe care răutatea şi intriga voiau să le 
despartă? 

N-am răsplătit totdeauna răutatea? N-am fost neîndurat 
pentru crimă? 

Nu m-am slujit oare bine de spada pe care Dumnezeu mi- 
a dat-o în mână? Când oare, sânge „nevinovat a pătat acea 
spadă formidabilă? 

Deodată, contele se îngălbeni, ca şi cum un glas misterios 
ar fi rostit un răspuns la urechea lui. 

Din acel moment nu putu, el care în toate faptele lui de 
dreptate luase ca dicton că sângele e preţul sângelui, hrăni 
nici o speranţă. 

— Doamne zicea în mormântul familiilor de Villefort şi de 
Saint-Meran se află cadavrul unei mici fiinţe a cărei moarte 
este fapta mea. Oh! Viaţa fiului meu plăteşte oare pe a celui 
stins? Nebunul de mine, m-am crezut iluminat şi am greşit, 


am greşit ca omul cel mai prost. Ce mic sunt, eu care m-am 
crezut mare ce slab sunt la prima lovitură a dreptăţii 
cereşti! Oh fiul meu şi tu trebuie deci să plăteşti greşeala 
tatălui tău? Oh, aşadar să fie adevărat că greşelile părinţilor 
cad asupra copiilor până la al patrulea sau al cincilea 
neam? Da, da, aşa credeam şi făceam eu! Jertfind fericirea 
fiilor, m-am răzbunat de crima părinţilor! Oh, Dumnezeule, 
vrei tu să-mi arăţi acum absurditatea unei asemenea legi 
aplicată de oameni? O cunosc, da, o cunosc!” 

Astfel, contele îşi pleca fruntea sub lovitura dreptăţii 
dumnezeieşti, dar ca om şi părinte, nu neglija nimic spre a- 
şi regăsi copilul. 

Scrise la Paris lui Maximilian Morel, recomandându-i să-i 
răspundă ori de unde s-ar afla, îi spuse tot ce se întâmplase, 
şi-l rugă să nu piardă un moment spre a cerceta o urmă, un 
semn măcar pe unde se afla fiul Haydei. 

Peste cincisprezece zile, Rosina, fiica de contrabandişti, 
veni să întrebe de dânsul la Giudecca. 

Monte-Cristo o primi cu liniştea lui obişnuită şi 
nepăsătoare, pe care o avea în împrejurările chiar cele mai 
grele. 

— Dv sunteţi excelenţă, domnul conte de Monte-Cristo? 

— Da 

— Daţi-mi voie să vă sărut mâna cu cel mai adânc respect. 

— Dar cum şi de ce respectul acesta? 

— D-v nu ştiţi pe biata Rosina, dar Rosina cunoaşte pe 
excelența voastră de mult, mai întâi după nume şi apoi 
pentru generozitatea dumneavoastră către noi. 

— Cum? 

— Sunt, domnule conte, dintr-o familie care-şi debarca 
mărfurile în insula Monte-Cristo şi dumneavoastră vă 
aduceţi bine aminte cu câtă generozitate ocroteaţi traficul 
părinţilor mei. 

— Te înşeli, fiica mea, o întrerupse contele cu severitate, n- 
am ocrotit niciodată comerţul nepermis al contrabandiştilor. 


M-am mărginit să nu mă amestec în asemenea treburi şi să 
nu le pun piedici 

— Sfântă Fecioară exclamă veneţiana dar nu e acelaşi 
lucru? 

— Ei, aşa ţi se pare zise contele zâmbind Acum, continuă! 

— Noi toţi am jurat excelenţei voastre un adânc şi 
nestrămutat respect şi eu mai mult decât ceilalţi, pentru că 
bietul meu tată a primit de la dumneavoastră şi alte 
ajutoare când îl urmăreau vameşii. 

— În sfârşit, ce vrei? 

— Să vă dau o scrisoare. 

— De unde vine? 

— Aceasta e o întrebare la care numai Sfântul Marcu ar 
putea să răspundă. Mi-a trimis-o sărmanul meu Petre şi tot 
ce vă pot spune e istoria nenorocitului meu frate; poate că 
auzind-o veţi putea ghici de unde vine scrisoarea. 

— Să auzim mai întâi istoria, zise Monte-Cristo refuzând să 
primească scrisoarea. 

— Ascultaţi-mă atunci. Nu de mult a sosit în portul acesta 
un yacht, numit „Furtuna” al cărui căpitan e un om ciudat. 

— Dracul în persoană, mă prind, zise contele zâmbind. 

— Nu, dar de voi crede ce mi-a jurat Petre, el are o mână 
de mort şi cu acea mână face tot ce vrea. 

La aceste cuvinte, fizionomia contelui se tulbură, el privi 
lung pe venețiană. 

— Acest om, urmă ea, spre a se duce în insula Monte- 
Cristo, a pus să-l prindă pe frate-meu şi când l-a avut în 
mână a plecat cu dânsul, acum vreo două luni şi jumătate. 
Am plâns, am disperat, am căutat un mijloc de a dobândi 
libertatea lui Petre; dar în zadar, n-am izbutit încă şi numai 
atât am făcut: că primesc din când în când veşti de la el. 

— Şi ce slujbă face frate-tău pe bordul „Furtunei”? 

— E pilot, cred; Petre ştie unde e insula Monte-Cristo; de 
aceea l-au dus cu sila pe bordul blestematului de yacht. 

— Pe urmă? 


— Pe urmă, mi-a scris ieri, înştiinţându-mă că plecaseră 
din insulă, unde toate erau liniştite şi-mi trimise această 
scrisoare din partea căpitanului yahtului către excelența 
voastră. Acum 0 vreţi? 

— Dă-mi-o. 

— Iat-o. 

Contele deschise scrisoarea şi se retrase lângă o fereastră 
ca s-o citească, aşezându-se în aşa chip încât Rozina să nu-i 
poată vedea figura. 

Scrisoarea zicea: „Edmond Dantes, 

Fiul tău va fi în cea din urmă zi a lui Iulie în grota insulei 
Monte-Cristo, unde tu vei veni singur, spre a trata 
răscumpărarea lui. 

Căpitanul Furtunei” 

— Ei bine, domnule conte? Întrebă Rozina, după ce Monte- 
Cristo citi scrisoarea. 

Contele se uită lung la dânsa fără să-i răspundă. 

— Sfântă Fecioară! Exclamă Rozina pe care acea privire o 
făcea să tremure. 

— Ce aştepţi? Întrebă contele. 

— Poruncile dumneavoastră 

— Vrei să dai răspunsul la această scrisoare fratelui tău 
Petre? 

— Nu, negreşit; mi-ar fi cu neputinţă, pentru că n-am nici 
un mijloc. 

— Nu ştii cine ţi-a dat scrisoarea aceasta? 

— Ah! Asta e altă treabă. E Giacomo. 

— Cine e acest om? 

— Gondolier pe Rialto; el se duce din când în când să le ia 
dintr-o gaură a unui perete de piatră a canalului Orfano, 
fără să ştie cine le pune acolo. 

— Aşa că de aş voi să răspund la scrisoarea aceasta şi s-o 
expediez astfel, aş fi sigur că o vor lua de acolo. 

— Nicidecum, pentru că am încercat şi eu; am pus o 
scrisoare pentru frate-meu şi deoarece n-a venit nimeni s-o 
ia am luat-o tot eu. 


— Prea bine şi Dumnezeu să te ajute. Doresc mai ales ca, 
ieşind de aici, să nu te aresteze zbirii. 

— Sfânta Fecioară! Exclamă fata tremurând şi uitându-se 
rugătoare la conte. Şi pentru ce să mă aresteze? 

— Eşti cam naivă, fată! Ce! Stai în relaţii cu o bandă de 
tâlhari care bântuiesc Veneţia şi fac tot soiul de crime şi 
crezi că nu e de ajuns? 

— Domnule conte, nu ştiu ce vreţi să ziceţi; eu să am de-a 
face cu răufăcători! Oh! Nu, nu, domnule, nu credeţi aşa 
ceva; asiguraţi pe zbiri că sunt nevoită, că nu cunosc 
tâlharii. 

— Bine, du-te în pace, reluă contele dându-i voie să-i cadă 
la picioare. Nu-ţi va face nimeni nimic; dar trebuie să mă 
faci să mă întâlnesc cu Giacomo, fără ca el să ştie cine sunt. 

— Este un lucru lesne, excelenţă. 

— Cum? Eu nu-l cunosc. 

— În casa mea, colo, mai departe puţin de Giudecca. Şi 
arătă atunci cam unde se afla casa şi plecă iute aruncând 
ochii îngrijaţi în toate părţile, deşi contele o asigurase că nu 
i se va face nici un rău. 

Îndată ce plecă, contele citi din nou scrisoarea., în zadar 
încercă să recunoască scrisul hotărât şi zvelt. Nu-şi aducea 
aminte de el. 

Trebuia ca contele să se ducă în insula Monte-Cristo spre 
a-şi răscumpăra fiul, căzut fără îndoială în mâna vreunui 
bandit; contele cunoştea pe acest soi de oameni şi nu ezită 
să trateze cu ei. 

Totuşi, până să nu facă acea călătorie, vrând să se asigure 
de felul de relaţii care există între Giacomo şi răpitori, se 
duse acasă la Rozina spre a vorbi cu gondolierul; dar 
Giacomo nu putu decât să-i repete explicaţiile pe care i le 
dăduse fata şi contele renunţă la speranţa de a descoperi 
acel mister. 

Nu mai avea altceva de făcut decât să plece fără zăbavă, la 
insula Monte-Cristo. 

Pregătirile se făcură iute de tot. 


Luându-şi adio de la familiile care-i dovediseră interes şi 
mulţumind domnilor Gradenigo pentru splendida primire 
ce-i făcuseră, Edmond plecă cu Hayde, spre Florenţa unde, 
folosind diligenţa intendentului său, socotea că va găsi o 
locuinţă magnifică în împrejurimile delicioasei aşezări 
cunoscută sub numele de Cascine. 

Capitolul XLVIII De la Mantua la Florenţa. 

Bertucio, intendentul contelui, urmase întocmai toate 
instrucţiunile ce i se dăduseră şi-i închinase unul din cele 
mai frumoase palate, aflat într-unul din punctele cele mai 
admirabile ale Florenței, deşi reprezentantul său, 
succesorul faimosului Po-niatowski, hotelierul prin 
excelenţă, îl mustrase pentru aceasta şi-i spusese că 
nicăieri contele n-ar fi mai bine ca la dânsul. Dar Bertucio îi 
răspunse râzând şi dând din umeri. El luase în posesie 
palatul şi se grăbea a-l aranja astfel ca stăpânul lui să poată 
locui într-însul. 

Ca şi la Veneţia, vestea sosirii contelui de Monte-Cristo se 
răspândi repede în Florenţa; căci el avea relaţii în mai toate 
oraşele europene şi numele lui era rostit cu interes 
pretutindeni. 

Plecând din Veneţia, contele se duse la Mantua şi de la 
Mantua porni la Florenţa, punând pentru acest scop să îl 
aştepte cai din poştă în poştă; pe urmă trebuia să se 
îmbarce la Pisa şi să meargă la insula Monte-Cristo. Acesta 
era itinerarul contelui. 

Drumul de la Veneţia la Mantua nu oferi nici o întâmplare 
însemnată. Sosind în acest oraş, Monte-Cristo şi Hayde se 
opriră puţin înainte de-a porni spre Florenţa. Să-i lăsăm un 
moment şi să vedem ce se petrece pe drumul pe care au să 
vină ei. 

Doi oameni alergau călări spre oraş; deodată se opriră în 
faţa unei fântâni ruinate ale cărei ape, curgând pe o piatră 
enormă, recădeau apoi într-un bazin mic, săpat ca să le 
primească. 


Soarele era aproape de apus, un zefir plăcut sufla printre 
crăcile copacilor de pe marginea drumului şi cântecul 
melodios al păsărilor se înălța ca o rugăciune de seară către 
creator. Pe dată ce ecoul încetă de a repeta sunetul grăbit 
al paşilor cailor, totul reintră într-o adâncă tăcere; păsările, 
speriate de nechezaturile patrupedelor tăcuseră şi zburau 
în aer, bătând uşor din aripi. 

Totuşi, spaima lor ţinu puţin; văzând că nu le ameninţa nici 
o primejdie ele reveniră pe copacii înverziţi şi concertul lor 
începu. 

Cei doi drumeţi erau acoperiţi de sus până jos cu pulbere; 
iar caii, cu nările umflate şi fumegânde, răsuflau greu. 

— Vrei apă, stăpâne? Întrebă unul dintre drumeţi; iată 
fântâna. 

— Eu nu, dar să dăm nevinovatului acestuia, răspunse al 
doilea, desfăcându-şi mantia sub care ţinea ascuns braţul 
drept. 

— Ei bine? Întrebă celălalt cu interes şi apropiindu-se. 

— Trăieşte. 

— Dumnezeu să-l apere! 

Urmă un moment de tăcere, în timpul căreia cel care 
vorbise în urmă, descăleca şi întinse braţele spre a primi un 
lucru pe care celălalt i-l da. 

Într-adevăr, cel care rămăsese călare îşi desfăcu de tot 
mantaua şi puse în braţele celui de jos un copil de vreo trei, 
patru ani, înfăşurat într-un văl negru; apoi descăleca şi el, 
îndreptându-se spre fântâna unde caii se adăpau deja. 

Cei doi călători ţineau ochii fix pe copil care părea încet 
încet să iasă dintr-un somn greu care părea oarecum 
letargic. 

Cel care-l ţinea în braţe, ridică piciorul drept şi proptindu-l 
pe piatra fântânei, puse corpul copilului pe picior, pe când 
cu mâna stângă desfăşură vălul negru care acoperea pe 
copil. 

Era un tablou foarte ciudat. 


Fizionomia tulbure a acelor doi drumeţi făcea un contrast 
curios cu expresia suavă şi îngerească a nevinovatei fiinţe 
care, deschizând ochii şi văzând pe cei doi străini, se grăbi 
a-i închide, parcă ar fi vrut să scape de spaima ce- 

i pricinuiau dânşii. Copilul scoase un oftat uşor. Acel oftat 
avea o expresie dulce de dorinţă şi de tânguire, părea a 
însemna tată, mamă, Dumnezeu! Era traducerea naivă dată 
de buzele unui copil simţământului care umplea o inimă 
ferită încă de patimi. 

— Oh! Pentru ce Dumnezeu îţi păstrează încă viaţa 
aceasta? Murmură unul din călători, ducând apa la buzele 
copilului. 

— Ce viitor te aşteaptă în lumea aceasta de intrigi, de 
viciu, de mişelii, unde fiecare floare conţine otravă în 
parfumului ei? Ar fi mai bine pentru tine să nu te mai 
deştepţi din somn spre a te duce la un loc cu îngerii, fraţii 
tăi! Da, da, de o sută de ori ar fi mai bine, decât să trăieşti 
în lume, expus la chinul pe care oamenii l-au născocit 
pentru ei şi pentru cei care sunt fii întâmplării. Oh! Cum te 
odihneşti nepăsător de un viitor plin de mâhniri şi de 
nenorociri! Cum respiri cu plăcere aerul acesta care-ţi va 
părea poate într-o zi otrăvit! Oh! Mai bine ar fi pentru tine 
să mori! 

Şi, vorbind astfel, puse mâna pe pistolul ce-i atârna la 
brâu. Stai, Benedict! Strigă tovarăşul lui observând acel 
gest. N-ai vrea, cred, să avem pe conştiinţă crima aceasta? 

— Crimă? Răspunse Benedict cu un zâmbet satiric. Tu 
numeşti crimă aceasta, Peppino? Şi ar fi crimă să curăţăm 
pe acest nevinovat de chinul unei vieţi ticăloase? Ar fi crimă 
să trimitem lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu? 
Gândeşti tu că totdeauna moartea e un rău? Spune 
cuvântul moarte copilului acesta şi el îţi va răspunde poate 
cu un zâmbet dulce. Moartea, prietene, e un rău pentru 
omul care are remuşcări; e un râu pentru cel care vede 
raiul în lume; dar pentru cine nu tremură de crimele 
trecute, pentru cine doarme în pace, moartea e un bine. 


Copilul acesta nu suferă, n-ar suferi şi eu n-aş fi vinovat 
pentru că nu l-aşi face să sufere. Şi de l-aşi lăsa să trăiască, 
n-ar trebui oare să mă căiesc că l-am expus la chinurile unei 
vieţi tulburate? Ştii că acest copil va fi sărac şi singur, că 
nici o mână nu se va întinde să-l ocrotească... Fără nume şi 
fără avere îşi va câştiga pâinea cu munca... Şi apoi, omul 
care cu un pumnal la gât a făcut pe baroana Danglars să 
iscălească o poliţă pentru trei milioane de lei, nu trebuie să 
aibă multe scrupule în drumul lui! 

— Vorbele îţi sunt frumoase; dar cine te asigură că vei face 
pe acest copil să treacă de la viaţă la moarte fără să-i 
pricinuieşti cea mai mică durere? 

Benedict zâmbi. 

— Să încercăm. 

— Zău! Mare încredere trebuie să ai în tine. Închipuie-ţi că 
dintr-o pricină oarecare, glonţul ar devia şi n-ar intra acolo 
unde se cade spre a goni viaţa din corp. Ar trebui să 
reîncepi şi, între o lovitură şi alta, nevinovatul s-ar zbate, 
plângând şi ţipând, în zbuciumările agoniei. Te vei fi gândit 
poate să-l strângi de gât: îndoită asasinare, cu dureri 
nespuse. Lasă-ţi la o parte ideile caritabile şi să reîncălecăm 
pentru că noaptea nu făgăduieşte nimic bun unor doi eroi 
ca noi. 

— Tu pretinzi că cunoşti bine toate drumurile din Italia. 

— Şi nu le cunosc oare? Dar Florenţa e, departe încă. 

— Dar locul indicat spre a depune copilul? 

— Lasă-mă să mă orientez, zise Peppino, trecându-şi mâna 
pe frunte. 

— După prima fântână ruinată e o potecă la dreapta, care 
duce într-o vale; la vreo cincizeci de paşi de coliba unui 
pădurar, vom bate de şapte ori în uşă. 

— Haidem! Strigă Benedict sărind pe cal şi luând copilul în 
braţe. 

— Haidem! Repetă Peppino, încălecând şi el. 

Şi cei doi drumeţi îşi urmară drumul. 


Peste un sfert de ceas, pe când se înnoptase bine, ajunseră 
în faţa unei colibe care sta închisă cu tot zgomotul cailor. 
Peppino sări jos şi bătu cu coada biciului de şapte ori în uşă. 

După un moment, uşa aceea se deschise şi cei doi drumeţi 
văzură pe un individ înalt şi slab, a cărui faţă searbădă, 
luminată de o lampă aflată în colibă, avea o expresie cât se 
putea de sinistră. 

Obişnuit să vadă în întuneric, acel om aruncă o privire 
cercetătoare asupra drumeţilor, aşteptând în tăcere ca ei să 
se explice. 

— Prietene, zise Peppino, ai grijă de cal şi pe urmă vino să 
ne zicem patru cinci vorbe; e un lucru pe care-l poţi face 
pentru că, fără să căutăm a-ţi face vreo tulburare, venim să 
ne golim pungile în buzunarul tău. 

— Cum? Întrebă pădurarul, căruia cuvântul „pungi” îi 
căscase ochii mari. 

— Da, fă ce-ţi spun şi vino repede; n-ai să te căieşti. În 
acest timp Benedict descălecase. 

Pădurarul luă caii de frâu, arătă drumeţilor coliba şi, după 
ce coti pe după ea, dispăru. 

Benedict şi Peppino rămaseră un moment singuri. 

— Aşadar acestuia trebuie să-i încredinţăm pe copilul lui 
Edmond Dant&s? Întrebă Benedict. 

— Da. Este însurat şi nevastă-sa, pe cât se spune, e o 
femeie foarte de treabă. 

— Ceea ce n-o opreşte să aibă desigur unele vicii ale 
bărbatului ei! 

— Toţi suntem plini de păcate! Observă Peppino. Şi apoi, 
copilul încă n-a ajuns la vârsta la care să poată pricepe şi 
imita viciile. St! Vine cineva. 

Peppino nu sfârşise încă acele cuvinte, când se arătă în 
prag o femeie de vreo treizeci de ani, cu un copil mic în 
braţe. Figura ei era simpatică şi ochii îi inspirau deplină 
încredere. 

Ea salută cu politeţe pe cei doi călători şi se aşeză pe un 
scăunaş cu copilul în braţe. 


— Leică, îi zise Benedict, uitându-se lung la dânsa, să ştii 
că, deşi se spun multe despre bărbatul tău eu te socoto 
persoană cinstită şi foarte bună... Şi când zic despre cele ce 
se spun, vreau să zic că de la Pisa la Mantua toţi sunt de 
acord că nu mai este alt vânător mai sigur de... 

— Oh! Domnule, să nu crezi tot ce se spune, în genere, 
bietul pădurar e rău văzut; dar te pot asigura că bărbatu- 
meu are o inimă de aur. 

— Însă lucrul acesta n-are legătură cu pricina pentru care 
am venit aici; puţin îmi pasă de inima de aur a bărbatului 
tău. 

Am venit să-ţi dau un copil ca să-l creşti. 

— Un copil? 

— Ilată-l. 

— Pare cam bolnav, observă femeia, care, sculându-se în 
sus, examina copilul la lumina lămpii. 

— E robust şi sănătos, răspunse Benedict. Acum e obosit 
de drumul lung pe care l-a făcut, stând pe un braţ nu 
tocmai obişnuit să legene copii şi rezemat de acest piept de 
fier. Peste câteva zile de odihnă vei vedea cum va zâmbi 
lângă copilul dumitale şi cum îi va zice îndată frate. 

— Sărmanul! De n-aş părea curioasă, te-aş întreba dacă e 
fiul dumitale. 

— Dacă aş vrea să-ţi răspund, ţi-aş spune: Uită-te la faţa 
lui şi la a mea. 

— Ah! Ah! Se vede... 

— Nu vezi nimic, leică, reluă Benedict. 

— La vârsta lui... 

— Cea mai mare nenorocire pe care o poate încerca e să 
fie fără mamă. 

— Sărmanul! 

— Împrejurarea aceasta fatală trebuie să fie un motiv ca 
să-l îngrijeşti bine. Hai, ia-l în braţe şi pune-l lângă băiatul 
tău. 

— Nu e băiat, e fetiţă. 

— Atât mai bine, zise Benedict, îi va fi soră. 


Şi dădu copilul nevestei pădurarului şi se aşeză lângă ea. 
Peppino sta de o parte şi asculta cu luare aminte un zgomot 
depărtat care abia ajungea până acolo. 

— Copilul acesta, zise încet Benedict, are nenorocirea de a 
fi lipsit de mamă. Acum nu-l pot ţine la mine, că s-ar zice că 
e fiu al unui păcat... Trebuie să trăiască departe de mine, să 
nu ştie cui datorează viaţa, să nu ştie în ce lume falsă şi 
stricată s-a născut. Da, creşte-l întocmai cum îţi vei creşte 
fiica. Lasă-i să alerge împreună pe câmp şi prin văi, liberi ca 
fluturii şi ca păsările, învaţă-i să cunoască pe Dumnezeu în 
tot ce-i înconjoară, de la muşchiul ce creşte pe stânci până 
la pajura măreaţă ce zboară în aer, până la soarele ce 
străluceşte pe cer. 

Şi dacă copilul te-ar întreba al cui e, spune-i că naşterea 
lui este o taină pierdută în întunericul nopţii, pe care nimeni 
nu o poate pătrunde. Celorlalţi care te-ar întreba, spune-le 
că ealtău. 

— Îţi voi împlini dorinţa; voi spune că copilul acesta e 
gemenul fetiţei. 

— Bravo! Deocamdată, ia punga asta: conţine două sute 
de galbeni şi peste trei luni suma se va îndoi. 

— Numele copilului? 

— Eduard. 

Abia rostise aceste cuvinte şi se auzi în depărtare o 
împuşcătură. 

Femeia se îngălbeni, iar Benedict murmură: 

— Bărbatu-tău vânează. Ei! Peppino... Cât de departe 
crezi să se fi tras împuşcătura? 

— Cam la vreo sută, o sută douăzeci de paşi, răspunse 
Peppino cu siguranţa unui om pregătit la întrebare. 

— În ce direcţie? 

— În aceea în care ne-am oprit noi acum un ceas şi 
jumătate. De la colibă până la potecă să fie vreo cincizeci de 
paşi, de la potecă la fântână alţi cincizeci, mai pune 
douăzeci de paşi dincolo de fântână şi te pot asigura că în 
locul acela s-a întâmplat o nenorocire. 


— Cum? 

— De vreun sfert de ceas tot auzeam uruitul unei trăsuri 
care alerga repede. Acum am auzit împuşcătura urmată de 
un țipăt femeiesc, pe cât mi s-a părut. Trăsura s-a oprit 
locului. 

— Desigur că gloanţele au pătruns pieptul unui cal. 
Benedict se uită la femeie care devenise tot mai galbenă. 

— Cred că vine cineva fuga încoace. Scoală-te şi închide 
poarta, leică, zise Peppino. 

— O fi bărbatul ei, care ne-a pus caii în coşar, răspunse 
Benedict. 

Într-adevăr, peste un moment se ivi pădurarul cu mâinile 
în buzunar, cu un aer nepăsător şi fără arme. 

— Bună seara, prietene, îi zise Benedict cu mult sânge 
rece. Dă-ne ceva de mâncare, pentru că avem de gând să 
plecăm înainte să se facă ziuă. Am vorbit cu nevastă-ta şi 
nădăjduiesc că vei iubi şi tu puţin pe tovarăşul fetei tale. 

— Ah! Al fetei... Mormăi vânătorul, uitându-se la nevastă- 
sa. Fii sigur că de e băiat, îndată ce va putea sta în picioare 
am să-i dau rămăşiţele unei puşti vechi ca să se joace şi apoi 
am să-l pun pe şeA. Ca să se înveţe la călărie... 

— Asta vreau şi eu. Copilul acesta trebuie crescut în aşa fel 
încât să nu se teamă de nimeni şi de nimic, să nu tremure 
înaintea primejdiilor. 

— Ei, muiere, du copiii la locul lor şi pregăteşte cina 
pentru domnii, zise pădurarul. Se vor mulţumi c-o ciozvârtă 
de ied şi cu câteva legume din grădină. 

— Nu vrei să zici adio copilului? Întrebă femeia pe 
Benedict, întinzându-i copilaşul. 

— Dumnezeu să-i dea putere şi curaj ca să intre în lume!... 
Murmură Benedict, respingând cu mâna corpul copilului. 

Femeia nu stărui şi porni spre fundul colibei. Pădurarul 
pusese zăvorul la uşă, atârnă lampa de un cui lângă 
fereastră, parcă ar fi vrut să se vadă flacăra de departe. Pe 
urmă stătu, mult, lângă geam şi-şi rezemă capul de mâini. 
Un sfert de ceas a fost tăcere adâncă în colibă. 


Benedict sta în picioare cu spatele rezemat de perete şi cu 
ochii în pământ; părea că cugetă adânc. 

Peppino, cu urechea întinsă, părea nerăbdător şi aştepta 
desigur ceva. 

În cele din urmă se auziră nişte paşi pe potecă şi cineva 
bătu în uşă, pe când un glas bărbătesc zicea: 

— Deschide, om bun şi nu te vei căi... 

Pădurarul se sculă repede şi se pregătea să deschidă, 
când, Benedict, alergând iute la el, îl opri. 

— Nu vreau să ne vadă, zise el încet. 

— Nu e primejdie, murmură pădurarul cu un zâmbet de 
înţelegere. 

— Oricum... 

— Veniţi. 

Benedict şi Peppino urmară pe pădurar într-o odăiţă mică 
a colibei. 

— Aici sunteţi ascunşi şi în siguranţă ca şi cum aţi fi la zece 
mile depărtare, le zise pădurarul; uşa asta dă în odaia unde 
dorm copiii. Puteţi fi fără grijă. 

Şi pe urmă plecă să deschidă uşa colibei. 

— Oh! Neică, zise un individ care gâfâia, ai putea să alergi 
în ajutorul stăpânu-meu, a cărui trăsură nu mai poate 
merge înainte fiindcă i-a murit un cal? 

— A murit! 

— Da. Un glonte i-a străpuns pieptul cum nu se poate mai 
bine şi eu aş fi jurat că nu erau tâlhari pe aici. 

— Ei! Glontele poate nu ţintea calul. 

— Nu, dar pe vizitiu. Foarte mulţumesc, frumoasă 
observaţie! 

— Nu zic asta... E o nenorocire pricinuită de întâmplare 
poate. O fi scăpat focul unui paznic... Oricum ar fi însă... 
Dar cine e stăpânu-tău? 

— Eşti curios, neică! Stăpânu-meu e un francez, care a 
stat puţin la Veneţia şi acum merge de la Mantua la 
Florenţa. Îl poţi primi astă-noapte aici? 


— Dar eu aş vrea să ştiu numele celor pe care-i adăpostesc 
în casa mea. 

— E un domn mare, care plăteşte mult. Numele nu te 
interesează; totul e să fii bine plătit... 

— Atunci, tot ce am e la dispoziţie lui şi ce am poţi să vezi; 
dacă excelența sa vrea să-mi facă cinstea de a veni aici, îl 
primesc. 

— Prea bine; mă duc să-l vestesc: deocamdată pregăteşte- 
te să-l primeşti cât se poate mai bine în ticăloasa ta colibă. 

Vânătorul urmări cu ochii lung pe servitor, cum se ducea 
pe potecă. 

— Colibă ticăloasă! Murmură el, ai dreptate; dar în 
această colibă ticăloasă, câte excelenţe, câţi seniori 
puternici au cerut cu lacrimile în ochi şi cu glas rugător un 
adăpost? În cele din urmă, e mai bine să omori un cal decât 
să rupi o mână vizitiului, în Italia nu e obiceiul să se 
spânzure ucigaşii de cai. 

În timpul acesta, Benedict şi Peppino ardeau de dorinţă să 
ştie ce se petrecea, Peppino se duse să cerceteze şi 
Benedict neliniştit, începu să examineze cu o scrupuloasă 
luare aminte locul unde se afla. Era o odăiţă ca de la nouă 
până la zece palme de mare: peretele din stânga, din 
paiantă şi plin de crăpături, lăsa să se vadă înlăuntrul odăii 
de alături în care ardea un opaiţ, ale cărui reflexe roşietice 
luminau un leagăn plin cu paie de grâu, pe care stau culcaţi 
doi copii. Era o uşă în peretele acela; dar închisă pe 
dinafară. 

Benedict vru să cheme spre a cere să se deschidă uşa 
aceea, când sosi Peppino. 

— St! Zise el punând un deget la gură. Au sosit doi călători 
care vor petrece noaptea aici, aşteptând cai noi pentru 
trăsură. Sunt convins că pădurarul omoară caii din 
speculație... E un soi de viaţă ca altele. 

— Cine să fie călătorii ăştia? 

— Nu ştiu, răspunse Peppino. Şi apoi ce ne pasă nouă! 


— În orice caz, trebuie să veghem asupra copilului... 
Călătorii sunt curioşi... Şi eu nu-s de părerea ta... Mă simt 
îngrijorat... Peppino, vei pleca la Florenţa. 

— Ce zici, să plec? 

— Trebuie; am să-ţi dau nişte instrucţiuni. 

— Ei! Nu plec acum... Pentru că, în cele din urmă, călătorii 
au servitorii cu ei şi mai bine e să fii doi împotriva a patru 
sau cinci decât unul împotriva a trei. 

Benedict nu răspunse, începu să se plimbe prin odaie şi 
auzind zgomot puse urechea la perete ca să asculte. 
Sunetul mai multor glasuri care vorbeau toate odată, 
trecând prin pereţii găuriţi ai casei, ajungea aşa de 
nedesluşit la urechea lui, încât îi fu cu neputinţă să prindă o 
singură frază; totuşi, Benedict recunoscu că o femeie sosise 
cu acei călători, pentru că uneori se auzea câte o silabă din 
unele vorbe rostite cu glas slab şi subţire. 

Despre înţeles altceva, nu era cu putinţă. 

Benedict aşteptă. 

Peste o jumătate de ceas, nişte paşi răsunară pe podelele 
de deasupra capului său; i se părea că se aşeza un pat, auzi 
închizându-se uşa colibei şi se făcu tăcere peste tot. 

Era momentul aşteptat de Benedict ca să prindă câteva 
fraze; 

Într-adevăr observă în curând că nevasta pădurarului 
vorbea cu un om al cărui glas nu i se părea necunoscut, deşi 
nu putea izbuti însă a recunoaşte al cui era. 

— Aşa e, excelenţă; nu mai e nimeni aici. 

— “Totuşi e lesne de observat că sub noi e o odăiţă şi că voi 
nu vă culcaţi într-însa. De ce nu puteţi dispune de dânsa? 

— E odaia în care dorm gemenii mei; alături alta în care 
ne punem instrumentele de muncă şi care nu poate sluji la 
altceva. 

— Ia stai! Îmi vorbeşti de gemeni şi bărbatu-tău spunea 
adineauri, că n-aveţi decât o fetiţă. 

— Ei! Zăpăcitul ăla nici nu ştie ce vorbeşte! Oricum copilul 
este aşa de slăbuţ, încât nu prea avea mare nădejde ca el să 


trăiască. 

— Ce vârstă are? 

— Cam vreo trei ani. 

— Sărmanul! Nu ştii ce mult îmi plac copiii; aş voi să-i văd. 
Benedict tresări şi Peppino făcu o mişcare. 

— Dorm. 

— Nu face nimic, mă voi uita la ei fără să-i deştept. 

— Sunteţi tată? Întrebă nevasta pădurarului. 

— Eu, da, răspunse omul oftând. 

— Cu ce aer spuneţi...! 

— Ei! Cuvântul de „tată” îmi face adesea efectul unui fier 
roşu pe buze. 

— Păcat! De ce? 

— Pentru că aşa vrea Dumnezeu, răspunse omul scurt. Şi 
apoi, el urmă: Hai, arată-mi gemenii. Ah! Te uiţi cu dragoste 
la ei şi zici, acoperindu-i de sărutări: ce frumoşi îmi sunt 
copiii! Nu e aşa, leică? 

— Ba da. 

— Haidem, deci. 

— Dar dacă se vor deştepta?... Atunci sunt de o 
obrăznicie... loată noaptea mi-ar da de lucru ca să-i 
readorm. 


— Oh! Ce temeri! De câte ori n-am fost eu, în mijlocul 
nopţii, la leagănul copilului meu fără să-l deştept. Hai, îţi voi 
face un dar pentru gemenii tăi. 

La cuvântul „dar” femeia nu se putu împotrivi şi conduse 
pe călător în odaia unde dormeau copiii, a cărei uşă se 
deschise îndată. 

Benedict dobândi atunci nădejdea să cunoască cine era 
omul care vorbea cu nevasta pădurarului. 

Peppino începu să se îngrijească, se sculă fără să facă cel 
mai mic zgomot şi merse lângă Benedict, care se uita 
printre crăpăturile peretelui în odaia de alături. 

Când călătorul intră în odaie şi când lumina roşiatică a 
opaiţului îi lumină figura, corpul lui Benedict se contractă 
ca al unui tigru care vede înaintea lui un duşman, îşi trecu 
repede mâna pe frunte, strânse din dinţi, ca să-i oprească 
de a scrâşni clănţănind cumva; îşi ţinu răsuflarea care-i era 
din ce în ce mai grea şi mâna lui strânse apoi mânerul unuia 
din pistoalele care-i atârnau la brâu. 

— Iată-i, excelenţă, zise nevasta pădurarului, ridicând 
cearceaful care acoperea pe copii, dar aşa încât să nu-i 
poată vedea. 

Contele de Monte-Cristo făcu un pas spre leagăn. Benedict 
scoase atunci pistolul de la brâu, îl pregăti şi punând ţeava 
la o gaură din perete căută să ochească pe conte. 

— Ce dracu faci? Întrebă încet Peppino. 

— Am văzut pe contele de Monte-Cristo, şi-ţi jur că în 
momentul în care îşi va recunoaşte copilul nu va avea nici 
atâta vreme cât să-i spună pe nume, răspunse Benedict la 
urechea lui Peppino. 

— Adică un omor? 

— St, sau suntem pierduţi. 

— Aşteaptă, femeia a lăsat cearceatul la loc. 

— Da, dar contele iar a pornit spre leagăn. 

— Dar ce, excelenţă, vreţi să staţi aici toată noaptea? 
Întrebă nevasta pădurarului. 

— Ai dreptate, ţi-am văzut copiii, adică am crezut că-i văd. 


— Cum? 

— Cel de la perete e băiatul ori fata? 

— Băiatul. 

— Stă cu faţa ascunsă la sânul surorii sale; aşa că nu mi-a 
fost cu putinţă să-l văd; fetiţa e gingaşă. 

— Sărmanii îngeraşi! Strigă femeia. Dea Dumnezeu să fie 
fericiţi! 

— În ce chip socoteşti fericirea pentru ei? 

— Să aibă cu ce trăi fără să se teamă de sărăcie. 

— Munca dă o asemenea fericire, răspunse contele. 
Roagă-te de Dumnezeu să-i binecuvânteze. Cum îl cheamă? 

— Fetiţa Eugenia, băiatul Eduard. 

Contele tresări auzind numele acesta şi după ce se mai 
uită o dată spre leagăn ieşi din odaie, însoţit de nevasta 
pădurarului pe care Benedict o „auzi peste un moment 
zicând: 

— Oh! Domnule, sunteţi foarte generos şi când vor fi mai 
mari copiii am să le spun numele dumneavoastră Cum vă 
cheamă? 

— E de prisos să ştii. E de ajuns ca ei să se roage la 
Dumnezeu pentru fericirea lui Eduard. 

Pe urmă contele sui scara şi intră în odaia de deasupra 
aceleia în care se aflau Benedict şi Peppino. 

Capitolul XLIX Incendiul. 

Încă nu se luminase de ziuă şi deja trăsura contelui de 
Monte-Cristo sta gata de plecare. 

Contele şi Hayde îşi luaseră ziua bună de la familia 
pădurarului şi mergeau pe poteca ce duce spre drum, 
unde-i aştepta trăsura, nu însă fără ca contele să-şi întoarcă 
de mai multe ori capul spre acea colibă de care nu 
înţelegea de ce se despărţea cu atâta părere de rău. Cu cât 
cugeta înaintând spre drum cu atât simţea mai puternică o 
apăsare ciudată pe piept, care-l făcea să i se pară greu 
aerul pe care-l respira. 

Hayde, rezemată de braţul contelui, împărtăşea cu dânsul 
emoția aceea şi lacrimile îi curgeau fără voie din ochi. 


Amândoi parcă ezitau să-şi vorbească... 

Totuşi, privirea catifelată a soţiei se întâlni cu a soţului şi 
amândoi îşi îndreptară apoi ochii spre coliba unde 
petrecuseră noaptea. 

Nu trecură cinci minute şi deja ei ajunseseră la trăsură, a 
cărei uşcioară un servitor se grăbi s-o deschidă. 

Hayde se sui şi contele o urmă. Servitorul închise uşcioară 
şi strigă vizitiului: 

— Hai. Vizitiul porni. 

Dar, deodată, contele strigă: 

— Stai! 

— De ce? Întrebă Hayde pe bărbatu-său care părea 
înăbuşit. 

— Uită-te, nu e colo în fundul văii, coliba în care am 
petrecut noaptea...? 

— Da, o văd. 

Soarele se arătase la orizont şi razele lui aureau deja 
acoperişul colibei din coşul căreia ieşea un fum albăstriu ce 
se confunda cu norii. 

Contele şi Hayde contemplară muţi câteva minute modesta 
locuinţă. Un simţământ neexplicabil îi oprima cu cât se 
depărtau. 

— Hayde, întrebă contele, ce zici? Locuitorii din coliba 
aceea nu trebuie să fie fericiţi? 

— Oh! Da, fericiţi! Răspunse ea tristă. 

Contele stătu nemişcat, cu ochii fixaţi pe coliba care se 
vedea în fundul văii. Fără veste, el observă cu uimire că nori 
groşi de fum ieşeau din acea colibă; fumul spori necontenit 
şi contele începu să fie îngrijorat; dar n-avusese încă vreme 
sa ia o hotărâre şi văzu căzând acoperişul colibei. Un țipăt 
de groază se auzi apoi. 

— Focul! Focul arde coliba! Exclamară servitorii contelui. 

— Vai, da! Răspunse-hai să alergăm în ajutorul acestor 
nenorociţi, strigă! 

— E de prisos, zise contele. Coliba arde, dar locuitorii ei au 
scăpat. Le aud ţipetele. Dumnezeu să-i ocrotească! Haide. 


— Eu zic nu. Urmă Hayde, conte, generos te ştiu, haidem 
sa le dăm ajutor; femeia e mamă, va fi adusă în mizerie, sa 
ne grăbim. 

Contele nu se mai putu împotrivi stăruinţelor nevestei 
sale, făcu semn vizitiului să se întoarcă. 

Trăsura se întoarse, dar pe când o pornea înapoi, Monte- 
Cristo văzu doi călăreţi care veneau în trap mare pe o alee 
ce tăia drumul şi dispăreau apoi într-o pădure vecină. 

Contele tresări fără voie şi încercă să recunoască pe 
călăreţi dar ei mergeau aşa de iute încât îi fu cu neputinţă 
să-şi satisfacă dorinţa. 

Peste puţin trăsura se opri în faţa potecii, contele cobori şi 
Hayde vru să-l însoţească. Fumul de cenuşă fumegândă 
ţinea locul colibei, în care contele de Monte-Cristo 
petrecuse noaptea. Taci draga mea şi linişteşte-te, zise 
Haide nevestei pădurarului care ţipa necontenit. Nu pierde 
nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. Noi îţi venim în 
ajutor. 

— Înapoi, ticăloaso! Strigă femeia pădurarului 
ameninţând-o cu pumnul; tu ai dat foc colibei noastre! 

— Dumnezeule! Ce spui? 

— Adevărul şi acest blestemat care te însoţeşte, ştie bine 
el 

— Nebună, murmură Hayde cu amărăciune, întorcându-se 
către bărbatu-său a cărui figură liniştită făcea un contrast 
puternic cu figura mânioasă a femeii. 

Contele se uită primprejur şi văzu pe pădurar rezemat cu 
braţul stâng de un copac şi ţinând cu cel drept o puşcă 

— Nu, nu, nu sunt nebună! Strigă femeia, nu sunt nebuna, 
dar voi mai curând îmi păreţi să fiţi... Voi care nemulţumiţi 
că aţi făcut răul, veniţi să vă priviţi fapta. Oh! Ştiu tot ştiu 
tot; complicii voştri au vorbit destul de tare, ca să-i pot auzi 
ştiu tot repeta ea disperată, dând cu piciorul în pământ şi 
smulgându-şi părul. 

— Draga mea, zise atunci contele de Monte-Cristo cu 
nestrămutatul lui sânge rece, excesul disperării tale e 


grozav, linişteşte-te şi spune-ne ce s-a întâmplat. 

— Uită-te la grămada asta de cenuşă, la acea fiinţă 
nevinovata rămasă fără pâine, răspunse pădurarul arătând 
locul unde fusese coliba şi unde o copiliţă sta întinsă pe 
iarbă şi uitându-se crunt la conte. 

Complicii nu te-au slujit bine de rândul ăsta! Urmă 
pădurarul. 

— Ce zici? Întrebă contele serios. Ce complici? Ştii cu cine 
vorbeşti? 

— Ştiu şi am să-ţi spun, răspunse pădurarul, sculându-se şi 
făcând un pas. 

— Oh! Să fugim! Strigă Hayde strângându-şi bărbatul în 
braţe. 

— St! Hayde. Să ascultăm pe omul ăsta. Vorbeşte. 

— N-am nevoie de permisiunea dumitale. Dacă vorbesc e 
că-mi place mie aşa, e că vreau să ştii că aveam de gând să 
te urmăresc şi să-ţi trântesc un glonte în cap, cum am 
trântit ieri în pieptul calului dumitale şi că n-am făcut-o şi 
de n-o fac acum, pricina e că ticăloşii de servitori ai 
dumitale ar fi în stare să se răzbune... Dar va veni vremea... 
Acum îţi spun cine eşti. Eşti un ticălos, un tâlhar, mai tâlhar 
de o sută de ori decât mine. Pentru că, în cele din urmă, ce 
fac eu? Aştept pe drum trăsura călătorilor, omor un cal, 
împiedic drumul călătorilor pentru câteva ceasuri; apoi 
aştept ca să vină călătorii la mine în colibă şi să-mi dea 
câţiva galbeni pentru a petrece noaptea. 

Dar d-ta, dumneata umbli în trăsură, precedat de doi 
indivizi care duc un copil de doi-trei ani! Ei bat la o casă şi 
cer să dea în păstrare pe copil; e o cursă ca oricare alta. 
Dumneata, dumneata vii pe urmă, baţi la uşă, eşti primit, te 
arăţi generos, ca să nu fii lăsat în drum; pe urmă pleci, 
după ce spui complicilor unde crezi că stau ascunşi banii; ei 
dau foc şi pleacă repede din locul acela. 

Vezi bine că nu suntem nebuni, gentilom de contrabandă. 

Contele nici nu clipi măcar în tot timpul acela. Aşteptă ca 
pădurarul să sfârşească şi apoi îi zise: 


— De minune! Numai timpul mă poate apăra de o acuzare 
aşa de smintită. Totuşi, dă-mi voie să-ţi ofer mijlocul de a-ţi 
clădi la loc coliba şi de a da hrană copilului. 

Dar explică-mi liniştit cine sunt acei complici şi ce copil 
duc cu ei. 

Şi vorbind astfel, oferi punga sa plină cu aur pădurarului, 
ale cărui buze zâmbiră cu mare dispreţ. 

— Îţi foarte mulţumesc de generozitate; cunosc banii pe 
care mi-i dai. 

— Sunt bani furaţi! Exclamă femeia, da, bani furaţi... Am 
auzit bine pe complicii voştri pe când vorbeau ei în mijlocul 
nopții. 

— Ţine-ţi banii, gentilomule, reluă cu tărie pădurarul; 
ţineţi-i şi dă-i aiurea unde eşti mai puţin cunoscut decât aici. 
— Eşti apucat, măi omule, de o ciudată halucinație, stărui 

contele. Eu sunt contele de Monte-Cristo. 

— Pleacă de aici, mincinosule! Urlă pădurarul, dând cu 
patul puştii în pământ. Numai insulta lumea pe deasupra. 

— Să fugim, să fugim, sunt nebuni! Murmură Hayde, 
silindu-se să târască pe conte. 

— Nu, dragă, nu. Trebuie să aflu pe autorul acestei intrigi 
infame. Vorbeşte odată; îţi iert toate injuriile, dar spune-mi 
cine erau indivizii pe care i-ai primit în casă şi care aveau 
un copil cu dânşii. 

— Vrei să mă scoţi din răbdări! Urlă pădurarul, încărcând 
puşca. Îţi trag un glonte în cap de nu mai pleci de aici. 

— Oh! Pentru numele lui Dumnezeu! Strigă Hayde sărind 
înaintea contelui. 

— Dumnezeule! Murmură contele cu un oftat lung şi trist. 
Nu voi putea oare avea cheia acestei taine? 

Dar, oricât se silea să dovedească pădurarului că era 
nevinovat, era în zadar. Contele, resemnându-se voinţei 
cerului, plecă din acel loc unde numele lui era blestemat. 

La fiecare pas, Hayde întorcea, tremurând, capul spre a 
observa mişcările pădurarului, care ţinea încă în mâini 
puşca. 


Peste câteva minute ajunseră la trăsură, care aştepta în 
drum şi care pe dată porni. 

Contele, uitându-se lung la figura îngerească a nevestei, 
ridică ochii la cer parcă ar fi cerut ocrotire pentru dânsa. 
Monte-Cristo presimţea ceea ce era să se întâmple. 
Deodată, se auzi o împuşcătură şi un glonte şuieră pe la 
urechile contelui şi contesei străbătând trăsura. 

— Doamne! Strigă Hayde luând pe conte în braţe. Vreau 
să mor cu tine. 

Contele făcu un semn vizitiului şi caii porniră în galop. 

Trăsura dispăru în nori de praf; peste un moment se auzi o 
altă împuşcătură, dar glontele trecu departe de astă dată. 

Caii, speriaţi, îşi îndoiră iuţeala şi văzându-i cum fugeau, 
mâncând pământul, ai fi crezut că erau luaţi de un vârtej. 

Contele de Monte-Cristo trimisese înainte la Florenţa pe 
intendentul său cu ordin să-i pregătească un palat. 
Bertuccio îi executase ordinul. Luase cu chirie una din cele 
mai frumoase case de lângă Coscine şi o mobilase şi nu-i 
mai rămăsese acum decât să iscălească contractul, o simplă 
formalitate, pentru ca, contele să o ia în stăpânire. 

Acea formalitate era atât de simplă încât Bertuccio nici nu 
se îngrijea de dânsa; aştepta pe conte peste vreo trei zile şi 
aranja prin casă, când stăpânul acesteia se prezentă. 

— Aţi închiriat palatul acesta pentru contele de Monte- 
Cristo, domnule, zise el lui Bertuccio şi eram gata să vă dau 
cheile; dar acum treburile s-au schimbat şi pentru nimic în 
lume, după cele ce am aflat, nu aş închiria casa contelui; 
refuz să iscălesc contractul stabilit pe cuvânt. 

În zadar stărui Bertuccio, în zadar vorbi de rea credinţă, 
ameninţă cu proces; stăpânul casei rămase nestrămutat şi, 
la toate întrebările lui Bertuccio de a afla cauza acestui 
refuz, răspundea: 

— Ei, ştiţi dumneavoastră mai bine decât mine. 

Şi apoi plecă, lăsând pe Bertuccio într-o foarte mare 
încurcătură. 


Atunci, acesta îşi aduse aminte de ofertele lui Poniatowsky 
şi alergă la el. Dar, ce surprindere! Poniatowsky nu mai era 
aşa de politicos ca altădată; el nu mai avea apartamentele, 
hotelul îi eraplin de lume şi, deoarece Bertuccio stăruia, 
Poniatowsky îl făcu să priceapă că nu putea primi pe nobilul 
conte, fiindcă se spuneau lucruri ciudate despre excelența 
sa. 

— Dar ce se spune? 

Astfel întrebă Bertuccio pe Poniatowsky care se mărgini să 
ridice din umeri şi să plece. 

Furios, Bertuccio se duse la CorsiniMonfort, care, ca şi 
Poniatowsky, răspunse că nu puteau primi pe conte decât 
pentru o sumă considerabilă şi cu nişte anumite condiţii 
pentru siguranţa reciprocă. 

Bertuccio nu ştia ce să mai creadă. Totuşi, fiindcă nu avea 
vreme de pierdut, se hotări să plătească suma şi să 
examineze condiţiile. 

— Una din ele este ca toate lămpile să aibă un glob de 
sticlă şi o reţea de fier împrejur şi ca excelența sa să n-aibă 
la dispoziţie chibrituri. 

— Oh! Doar asta? Şi pentru ce? 

— Se spune în Florenţa că excelența sa are creierii cam 
tulburaţi şi că nebunia i-a început prin a da foc palatului pe 
care-l avea în insula Monte-Cristo. Excelenţa sa are mania 
să dea foc caselor în care intră. 

La aceste cuvinte, Bertuccio căzu pe un fotoliu cu capul în 
mâini. În zadar încercă a dovedi că contele era mai sănătos 
decât oricine, hotelierul nu-şi schimba hotărârea. 

Cu o zi înainte de sosirea contelui, Bertuccio văzu cu mare 
uimire că o întâmplare cu totul particulară venea să dea 
dreptate florentinului. Se povestea prin oraş că contele de 
Monte-Cristo, petrecând noaptea într-o colibă pe drumul 
Florenței, îi dăduse foc înainte de a pleca. 

În curând sosi şi contele. 

Câţiva dintre prietenii săi merseră să-l întâmpine, dar în 
aşa mod încât lăsară a se vedea mâhnirea ce le pricinuia 


starea minţii bogatului străin. 

Hayde era mai abătută decât oricând, pe figura ei se putea 
lesne citi amărăciunea durerii care o chinuia. 

Contele, care ar fi vrut să plece îndată în insula Monte- 
Cristo, se opri în Florenţa mai mult decât socotise, sperând 
să se îmbunătăţească sănătatea soţiei sale, care însă era din 
ce în ce mai rea; aşa că doctorii declarară că cea mai mică 
oboseală putea să-i fie fatală. 

Aventura pădurarului făcuse o adâncă impresie asupra ei 
ca şi asupra contelui. 

Contele petrecu nopţi întregi la căpătâiul Haydei, 
cugetând la vorbele pădurarului. Cine puteau fi acei indivizi 
misterioşi? Cine era copilul pe care-l duceau cu ei? 

Se întrebă apoi cine să fi fost duşmanul necunoscut care-l 
prigonea? Trebuia oare să creadă cuvintele personajului 
mascat de la balul contelui Gradenigo? 

Contele se pierdea în gânduri diferite, era însă vădit că 
nenorocirea începea să-l apese. 

Se uită lung la faţa iubitei Hayde, ale cărei pleoape erau 
închise de somn şi pentru întâia oară în viaţă, tremură 
dominat de un simţământ nedesluşit şi lugubru. Aceasta nu- 
| împiedică să ia o hotărâre. Fiindcă, nenorocirea era 
apropiată şi crudă, datoria lui era s-o combată, cât va avea 
un pic de viaţă în piept! Şi era s-o combată, nu ca să-şi 
apere viaţa, ci ca să o apere pe a femeii pure şi nevinovate a 
cărei soartă era legată de a lui. 

Era deja noapte târziu; contele sculându-se şi sărutând pe 
frunte pe Hayde care dormea, se depărta de patul în care 
ea se odihnea. 

Se afla deja de opt zile în Florenţa şi până atunci nu 
aspirase o singură dată fumul de tutun; îi veni ideea să-şi 
aprindă ciubucul şi să se lase în voia somnolenţelor dulci 
pricinuite de aburii plantei” aşa de scumpă orientalilor. Îşi 
pregăti ciubucul şi se uită împrejur ca să caute foc, dar 
lampa era foarte sus pusă şi închisă cu un glob de sticlă 
înfăşurat într-o reţea de fier. Observând lucrul acesta, el 


deschise uşa odăii şi trecu în cea de alături, unde poruncise 
să se afle totdeauna un servitor. 

Acolo se afla într-adevăr un negru aţipit pe covor. 

Contele îl deşteptă, într-o clipă negrul fu în picioare. 

— Adu-mi foc, Aii. 

„Negrul plecă capul şi ieşi, dar peste câteva momente se 
întoarse făcând nişte semne din mână, parcă ar fi fost mut. 

— Nu vor să-ţi dea foc? Zise contele tălmăcind pantomima 
lui Aii. Se vede că nu te-au înţeles. 

Atunci mă voi duce eu însumi să le cer. Când sunt în 
Europa ştiu să mă informez cu obiceiurile grosolane ale 
hotelierilor. 

Şi contele ieşi din odaie, pornind spre o uşă din fundul 
coridorului. 

— Iartă-mă, zise contele intrând într-un cabinet ce servea 
de birou agentului hotelului. 

— Ce doriţi? Întrebă impiegatul fără să se scoale de pe 
fotoliul în care sta. 

— Sunteţi cred impiegat al hotelului? 

— Da; e obiceiul să rămână cineva de serviciu, mai ales 
când aveam motive să fim precauţi. 

— Precauţia este foarte bună şi nu caut să aflu ce motive 
vă fac să o întrebuinţaţi. Aş voi însă ca să-mi aprind pipa, 
deoarece servitorii au uitat să-mi aducă chibrituri în odaie. 

— Veţi fuma de faţă cu mine? 

— Ce noimă are întrebarea asta? 

— Pentru că altminteri, nu vă voi da voie să vă aprindeţi 

— Nu-mi veţi da voie? Se vede că nu prea ştiţi bine 
valoarea cuvintelor. 

— O ştiu prea bine, răspunse impiegatul, sculându-se. 

— Adică? 

— Adică nu veţi ieşi de aici cu pipa aprinsă. 

— E oprit fumatul în Florenţa? 

— Oh! Nu mă împotrivesc să fumaţi de faţă cu mine; dar 
nu vreau să ieşiţi de aici până ce nu vă veţi fi stins pipa. 


— Ştiţi că-mi place ideea asta? Zise contele aprinzând 
ciubucul şi fumând. Noapte bună, mă duc să mă culc. 

— Nu veţi pleca! Repetă impiegatul, punându-se în uşă. 

— Obraznicule! 

— lertaţi-mă, dar nu veţi ieşi, desigur că nu veţi ieşi. 

— Ah! Eşti beat de somn, somnul te-a zăpăcit... Încep, 
însă, a-mi pierde răbdarea. Dă-te la o parte. 

Şi contele luă uşurel de umăr pe impiegat, vrând să-l dea 
la o parte; dar florentinul se ţinu bine cu amândouă mâinile 
de uşă. 

— Pricep; ai jurat să mă scoţi din răbdare. 

— D-v. Vreţi să rupeţi învoielile stabilite pentru închirierea 
apartamentului. 

— Ce învoieli? 

— Prima e să nu aprindeţi foc în odăile dumneavoastră, 
chiar pentru ca să fumaţi. 

Contele pufni în râs. 

— Şi de veţi încerca să ieşiţi de aici, trag clopoţelul şi chem 
ajutor. 

Contele rămase înmărmurit. 

— Dar motivul acestor condiţii e un secret? 

— Nu ştiu; eu mă supun poruncilor care mi s-au dat. 

— De frica focului? 

— Aşa cred. Uneori, domnule, din neglijenţă... Mi s-a spus 
că dintr-o asemenea neglijenţă, acum câteva zile a ars o 
colibă pe drumul Florenței, colibă în care dumneavoastră 
aţi petrecut noaptea. 

— Cum ai aflat? Întrebă contele mirat. 

— Proprietarul colibei, pădurar, aduce vânat la hotel... 

— Însă trebuie să nu vă încredeţi în oameni... 

— Într-unii da, într-alţii nu. 

— Cum ar fi vorba, nu te încrezi în mine. 

— Ah! Nu, nu... Totuşi precauţiile sunt bune. 

Contele pricepu tot. Pricepu că omul acela îl credea 
incendiator; dar deoarece justiţia nu-l supăra, trase 
următoarea concluzie: 


— Mă cred nebun şi nimic mai mult. 

— Prea bine, zise contele liniştit şi golindu-şi pipa, voi cere 
mâine desluşiri asupra acestui lucru. 

Florentinul se închină cu respect şi contele plecă. Nu putu 
dormi toată noaptea. 

— Oh! Murmură cu furie, trebuie să cunosc pe vrăşmaşul 
care nu-mi dă pace. 

A doua zi, contele chemă pe intendent şi auzi de la el tot 
ceea ce credinciosul servitor crezuse de cuviinţă să nu-i 
spună până atunci. Nu era alt chip de a dezminţi zvonul 
public, decât de a se supune dovezii timpului. Contele avea 
nădejdea să dea pe faţă intriga urzită împotriva lui. 

Peste o lună, deoarece Hayde era mai bine, Edmond se 
hotări să plece la Pisa, unde să-şi lase nevasta, pe când el se 
va duce la insula Monte-Cristo. 

Bertuccio plecă cu patru zile înainte la Pisa şi după ce plăti 
lui Corsini, Edmond dând braţul lui Hayde, cobori scările 
hotelului, se sui în trăsură şi merse la ţărmul râului, spre a 
se sui în barca cu care aveau să călătorească. Peste un ceas 
erau departe de oraş, când deodată, auziră sunetul unor 
clopote bătând alarma de foc. 

Contele se uită spre oraş şi văzu cu grijă un fum gros ce se 
ridica spre cer. 

— Unde să fie focul acela? Întrebă el pe oamenii din barcă. 

— Aş jura că este la hotelul Corsini, răspunse unul din ei, 
după ce se uită înspre clădirea aprinsă. 

Hayde, palidă, se uită la conte, pe figura căruia se citea 
cea mai adâncă disperare. 

— Oh murmură Hayde încet, se vede că lăsăm 
pretutindeni fatalitate în urma noastră. 

În timpul acesta, Bertuccio întâmpină greutăţi mari ca să 
găsească o locuinţă pentru stăpânu-său în Pisa, nu-i mai 
rămânea alt mijloc decât să cumpere o casă. 

Luă deci hotărârea aceasta, dar formalităţile necesare 
pentru a pune în fapt planul acela, cerur-ă vreme multă şi 
când contele debarcă la Pisa, n-avea adăpost unde să stea, 


cu toată imensa lui avere Nu-i mai rămânea decât un singur 
expedient să intre într-un hotel sub un nume fals, dar 
paşapoartele vorbeau limpede, „contele de Monte-Cristo” şi 
apoi el era foarte cunoscut ca să poată izbuti. 

Contele şi Hayde rămaseră pe țărm aşteptând. 

Bertuccio alergă la ei. 

— Aşadar nu am locuinţă în Pisa, Bertuccio întrebă 
contele, luând de-o parte pe intendent. 

Bertuccio, confuz, spuse tot contelui de Monte-Cristo, cu 
mare nepăsare, asculta ce-i spune intendentul. 

Apoi, zise. 

— Dar tot ce-mi spui mi se pare de necrezut. 

— Vă jur că am „făcut tot ce mi-a stat în putere. 

— Ai oferit îndoit? 

— Întreit, împătrit, răspunse Bertuccio. 

— Oh, oh darnic eşti, domnule intendent, răspunse 
Edmond care vroia să glumească pe când se uita cu un aer 
distrat împrejur. 

— Ei bine răspunse Haide, apropiindu-se Unde mergem? 

— Să răspundă Bertuccio, el ştie îmi spusese casa, dar am 
uitat. 

— Domnule? 

— Hai, prietene, ia informaţii, şi, pe când vom face o 
plimbare prin oraş, caută să izbuteşti. Doresc ca peste un 
ceas să mă aştepţi aici. 

Şi făcu un semn cu mâna intendentului, pe când se 
depărta cu Hayde la braţ. 

Bertuccio rămase înmărmurit Când contele zicea, vreau 
trebuia să se supună, dar nu ştia în ce chip ar fi putut 
îndeplini voinţa stăpânului său. 

Porni pe una din străzile oraşului; peste trei sferturi de 
ceas se întoarse gâfâind în locul unde-l lăsase contele, pe 
fizionomia lui tulburată, dar mulţumită, se citea că izbutise, 
dar cu mare greutate. 

Contele şi Hayde veniră şi ei peste puţin. Bertuccio se 
grăbi să-i ducă într-o căsuţă vecină cu ţărmul, unde izbutise 


a închiria trei odăi. 

Dantes avea de gând să plece curând la insula Monte- 
Cristo şi deja găsise un mijloc de transport; o întâmplare 
extraordinară îl obligă însă să nu mai amâne plecarea. 

Era noapte târziu, când contele de Monte-Cristo se 
deşteptă fără veste din cauza unui zgomot înspăimântător 
care asurzea vecinătatea, în faţa ferestrelor odăilor sale Se 
sculă şi alergă ca să afle cauza acelui zgomot, dar în 
momentul când deschidea uşa, răsună în toată casa teribilul 
strigăt 

— Foc, foc, foc! 

O sudoare rece inundă fruntea lui Edmond Dantes care se 
repezi la patul nevestei şi, deşteptând-o, îi zise să se 
pregătească de fugă. 

Pe când Hayde se îmbrăca iute, casa se umplu de o 
mulţime de furioşi, înarmaţi cu securi şi bastoane. Uşile 
sparte de ei cădeau şi toţi alergau, se îmbulzeau, fără a face 
însă nimic să oprească incendiul. 

O uşă a apartamentului contelui căzuse sub loviturile de 
secure şi atunci se văzură podelele în flăcări, ridicându-se 
până în tavan. Incendiul cuprinsese casa din două părţi. 

În primul moment al acelei scene de dezordine, nimeni nu 
lua seama la conte, nimeni nu-l căuta, nimeni nu-i rostea 
numele. El, luând în braţe pe Hayde leşinată, alergă în jos 
pe scări prin flăcări şi fum. 

— Oh Dumnezeule strigă el. 

— Care e mâna duşmană ce mă chinuieşte în aşa chip, fără 
milă şi fără odihnă? Să vină în faţă-mi omul sau mai bine 
demonul blestemat care mă prigoneşte! 

Edmond ajunse în uliţă, trecu prin mulţime şi ajunse într-o 
piaţă mică şi goală, ale cărei case erau luminate de 
reflexiile incendiului vecin. 

Acolo, el se opri şi, rezemând un picior pe un bolovan, 
sprijini astfel capul nevestei 

— Om ori demon murmură contele cu furie, arată-te ce 
vrei de la mine! Pe Dumnezeu care a creat universul, pe 


iad, pe tot ce poate fi mai sfânt şi mai afurisit, arată-te şi 
vorbeşte! 

— În grota lui Monte-Cristo răspunse un glas ascuţit care 
făcu pe conte să se cutremure. 

Capitolul LI Deşertăciunea omului. 

Edmond Dantes plecă fără zăbavă la insula Monte-Cristo. 
Hayde îl însoțea; dar avea să coboare singur spre a merge 
în grotă, după o noapte petrecută pe mare. Barca în care 
mergeau ajunse fără piedici la insulă. 

Îndată ce luntrea se puse pe apă, contele aşteptă cu 
nerăbdare momentul de a debarca şi observă cu luare 
aminte de nu va vedea vreo figură omenească în mijlocul 
insulei; dar numai câte o capră pe ici pe acolo se ivea ca să 
dispară repede. 

Se înnopta şi în curând vântul încetă iar apele mării 
rămaseră liniştite ca suprafaţa unei imense oglinzi. 

Cum observase contele, nu se mai afla nici o corabie lângă 
insulă şi totuşi insula nu era pustie. 

Cu toate că luna lumina splendid, erau aprinse mai multe 
focuri. 

Cel mai înalt părea aşezat pe culmea celei mai de sus 
stânci. Celelalte se coborau până la țărm... 

Contele, observând aşezarea acestor focuri, pricepu că 
fuseseră aşezate astfel ca să-l ducă până la locul unde 
trebuia să trateze răscumpărarea fiului său. Se despărţi de 
Hayde, după ce o sărută de. Nenumărate ori ca şi cum nu 
era s-o mai vadă. Sărmana femeie, obişnuită să se supună 
orbeşte omului pe care-l iubea şi care-i era bărbat, nu 
îndrăzni să-i facă vreo observaţie; încercă numai ca să fie 
dusă şi ea în insulă, dar în zadar. Contele vru să debarce 
singur şi plecă. 

Având la el numai două pistoale bune, singur, începu să 
urce greul drum printre stânci, călăuzit de focuri. Peste un 
sfert de ceas trecuse deja de patru focuri şi văzând că mai 
erau încă trei numai, socoti că trebuia să fie aproape de 
locul unde-l aşteptau. Se uită împrejur ca să se orienteze şi, 


observând locurile, văzu că suindu-se încă patru metri 
deasupra liniei unde se afla, ar sosi în locul pe care-l 
căutase cu atâta nerăbdare cu câţiva ani mai înainte, adică 
la intrarea grotei. Atunci, el nu se mai ţinu după focuri, ci, 
pornind pe o potecă cunoscută de el, ajunse peste câteva 
momente la intrarea grotei. 

Acolo contele era aşteptat; cel din urmă foc, ardea 
deasupra vestibulului înnegrit şi afumat al sălii subterane. 
Edmond se opri observând cu un aer îngrijorat ruina 
măreţului vestibul construit după ordinele şi sub 
conducerea lui. 

Interiorul era slab luminat de o torţă de răşină, înţepenită 
într-un perete. 

Dantes cobori scara aceea pe care muşchiul crescuse gros 
şi care de multă vreme nu mai fusese călcată de picior 
omenesc. Mirarea lui crescu văzând interiorul sălii, zidurile 
goale, bolta înnegrită de fum şi bucăţile de lemn ars de pe 
podele. Din tot ce fusese magnific şi frumos în grotă, nu mai 
rămânea nimic, decât cenuşă şi tăciuni stinşi. 

Contele simţi că parcă îl apăsa ceva; îşi trecu mâna pe 
frunte ca să gonească o vedenie tristă, apoi, aruncând 
împrejur o privire ca să se asigure că era singur, scoase un 
țipăt citind cuvintele scrise cu cărbunele pe peretele 
principal: „Daţi săracilor ce este al săracilor. 

Mâna de mort e ridicată asupra, lui Edmond Dantes, 
prieten fals, amant crud, infanticid nemilos!” 

Câteva momente stătu ţeapăn, cu ochii pironiţi pe acele 
cuvinte. O expresie de nespusă groază se vedea pe figura 
lui. 

După acel moment de mirare, Edmond Dantes citi a doua 
oară acele cuvinte fatale căutând să afle înţelesul lor; dar 
sufletul lui nu se putu îndupleca la o examinare rece şi 
viguroasă. Deoarece, ca omul să se poată judeca singur, 
trebuie ca patima exaltată care-i arde vinele să se fi 
domolit, ca el să lepede orice idee, orice ură contra 
vrăjmaşilor lui personali. Nu aceasta era însă starea 


sufletului lui Dantes; era tată şi i se răpise copilul. Zdrobit 
de acea lovitură, simţi vijelia urlându-i în inimă şi nu putea 
avea gânduri adânci şi liniştite. 

— Oh, Dumnezeule! Exclamă el, ce delir înspăimântător; 
ca şi cum aş fi fost prieten fals, amant crud, şi... 

— Sfârşeşte, dacă poţi! Ţipă un glas ascuţit care răsună 
înlăuntrul grotei. 

Contele duse repede mâna la pistol, dar depărtând repede 
acel gând, încrucişa în linişte braţele pe piept. 

În faţa lui sta Benedict, înfăşurat într-o manta napolitană, 
cu faţa acoperită de o mască.de mătase neagră. 

— Cine eşti? Întrebă mândru contele. 

— Puțin importă, de voi şti să răspund la cuvintele tale, 
răspunse Benedict. 

— "Totuşi faţa mea e descoperită şi sunt convins că nu vei 
dori să-mi faci o scenă de carnaval. Dar fă ce vrei. Ceea ce 
am să-ţi spun e scurt, cunosc pe cei de meseria dumitale. 
Cât ceri pentru răscumpărarea unui copil furat în Veneţia 
cu prilejul unei mese dată săracilor? 

— Nimic, domnule conte de Monte-Cristo. 

— Cum nimic? Vrei să mă faci să cred că eşti generos? 
Întrebă contele, zâmbind cu dispreţ. 

— Nu, tu nu poţi crede într-un act de generozitate, pentru 
că, n-ai fost niciodată generos. Am să te conving că eşti plin 
de deşertăciune spre a crede că poţi plăti răscumpărarea 
fiului tău. 

— Cere-mi ce vrei, urmă contele cu acelaşi ton. 

— Atunci, eşti Dumnezeu, că-mi-poţi da orice?! 

— Nu; dar Dumnezeu m-a făcut cel mai puternic de pe 
pământ, ca să judec pe ceilalţi şi să-i pedepsesc dacă 
merită. 

— Bine; în acest caz am să-ţi cer... 

— Spune. 

— Nouă sute de milioane. 

— O asemenea sumă întrece proporţia stabilită pentru a 
regla în lume voinţa unei naţiuni după capriciul unui singur 


om. 'Ţi-am spus că Dumnezeu mi-a dat putere să judec 
oamenii, dar nu să cumpăr naţiunile. 

— Aşadar, te declari sărac după cei ai spus că Dumnezeu 
te-a făcut atotputernic! Oh! Lasă asemenea iluzii, Edmond 
Dantes; cine eşti tu ca să te socoti judecătorul celorlalţi?! 
Spune-mi când ai lucrat altfel decât te-a împins patima ce te 
domina, orbit de raționamente false? Cheia de aur pe care 
Dumnezeu ţi-o dăduse ca să intri cum ai voi în lume ai 
întrebuinţat-o ca să faci rău. Acum, te trăsneşte! Pleacă-ţi 
fruntea! 

Edmond recunoscu că n-avea de-a face cu un bandit. 

— Spune-mi, eşti tu acelaşi om din palatul Gradenigo, la 
Veneţia întrebă el. 

— Nu ştiu ce vrei să zici. 

— Te întreb dacă eşti omul care mă prigoneşte de când am 
venit în Europa? Tu eşti masca de la balul lui Gradenigo? 
Tu, răpitorul fiului meu? Incendiatorul care a lăsat 
pretutindeni groază în urmă-mi de la Mantua la Pisa? Tu 
eşti căpitanul yachtului „Furtuna”? Vorbeşte, în numele 
cerului! Suntem aici amândoi, cine eşti, ce vrei de la mine? 

— Am să-ţi explic ce înseamnă cele scrise pe peretele 
acela, răspunse banditul arătând peretele. 

— Oh! Fiul meu! Murmură contele. 

— Edmond Dantes, zise Benedict liniştit, într-o zi, 
debarcând în portul Marsiliei, am văzut căzându-mi la 
picioare o femeie pe a cărei figură palidă se citeau foamea 
şi disperarea. Ea ridica ochii la cer, strigând să-i dau de 
pomană. Nenorocita fusese nevasta unui om care o iubea, 
ofiţer în armata franceză şi din căsătoria lor se născuse un 
fiu care trăia departe de dânsa. Când femeia aceea trăia 
fericită cu fiul şi bărbatul ei, tu ai început să-i pregăteşti 
nenorocirea şi nenorocirea o izbi. 

Îți aduci aminte de Mercâdes, îţi aduci aminte de fosta ta 
logodnică, Edmond Dantes? Văduvă, lipsită de fiul ei care 
plecase în Africa ca să spele pata pusă pe numele său, care 
era şi al tatălui său, nenorocita suferea mizeria şi foamea, în 


acest chip ţi-ai încoronat opera ta afurisită. Atât ai fost de 
crud Edmond Dantes! Alţii ar fi iertat, pentru ca femeia 
iubită de el să poată trăi fericită; alţii ar fi fost generoşi; şi 
eu te pot asigura că nevasta generalului Morcerf te iubea şi 
lângă bărbatul ei, că se gândea la tine necontenit, pentru 
tine plânsese sub vălul de mireasă; şi care a fost răsplata 
unei asemenea iubiri? Ai fi vrut, ca înainte de a-ţi aparţine 
sărmana catalană să fie osândită la o veşnică văduvie? Ea 
plânse, aşteptă în zadar ca tu să te întorci, crezându-te 
mort, se putu socoti liberă şi se uni cu altul. Tu eşti vanitos, 
nebun, crud! Vrei acum să ştii de ce te acuz că ai fostun 
prieten fals? Îţi aduci aminte de Albert Morcerf, îţi aduci 
aminte de timpul când prefăcându-i-te prieten, îl trădai, îl 
ameţeai cum şarpele îşi ameţeşte victima? Îţi aduci aminte 
cum meditai să-l prăpădeşti, să-l aduci în mizerie, pe când 
el strângea mâna trădătorului care se pregătea a-l izbi de 
moarte?! Adu-ţi aminte de scena de la teatru, de 
nenorocitul care-ţi cerea satisfacţie şi de modul cum i-ai 
răspuns! Nu erai oare trădător mai rău decât luda? Unde-ţi 
era religia, Dumnezeul, credinţa? Ce dogme urmai tu în 
visele tale de răzbunare? Ce legi omeneşti ori divine te 
puteau achita de asemenea crime? 

— Nenorocitule, strigă contele mâniat, cine eşti tu ca să-mi 
vorbeşti astfel? Cine eşti tu ca să mă acuzi şi să mă 
osândeşti ca şi cum ai fi Dumnezeu? 

— Sunt alesul lui Dumnezeu, ca să te pedepsesc pe tine. 
Sunt cel care ţine spada pe care ţi-o dăduse Dumnezeu şi 
pe care ai aruncat-o ca să iei cuțitul ucigaşului. Ascultă-mă, 
pentru că „nu ţi-am spus tot ce aveam să-ţi spun. Vreau să- 
ţi explic de ce te acuz că ai fost un călău fără milă, un 
infanticid teribil. Adu-ţi aminte de domnul Villefort, adu-ţi 
aminte de micul Eduard, adu-ţi aminte de mama lui. 

— Oh! Exclamă contele, au fost jertfiți părintelui meu. 
Mort de foame din cauza lui Villefort. Ştii tu cât iubeam şi 
respectam părul lui alb? Ştii tu ce e disperarea unui fiu, 
când i se spune: tată-tău a murit de foame departe de tine? 


Şi el nu era departe de fiul său, de fiul său închis în temniţă 
în care-l îngropase de viu procurorul regal. Ştii tu ce sunt 
aceste suferinţe? 

— Oh! Eu am suferit şi mai mult. Am văzut pe tată-meu în 
stare de nebunie, răspunse Benedict, l-am văzut suferind 
lângă mine, după ce văzuse cu groază dispărând toată 
familia sa în juru-i. 

— Doamne! Dar cine eşti? 

— Ce-ţi pasă? Sunt judecătorul tău şi voi fi călăul tău. 
Ascultă-mă şi tremură pentru că ai să-ţi auzi sentinţa! 

— Şi eşti tu altfel de om decât mine ca să mă poţi osândi? 
Pieptul tău nu are în el patimi, pentru ca tu să te poţi face 
judecătorul patimilor mele? 

— Da, răspunse Benedict cu un zâmbet de dispreţ, am fost 
ucigaş, ateu şi m-am pocăit, am devenit om drept şi cred în 
Dumnezeu. 

— Dar ce fel crezi, în ce fel ştii că Dumnezeu te-a iertat? 

— Să-ţi spun. În mijlocul unei furtuni teribile, mai teribilă 
încă pentru că era noapte, deasupra valurilor ce 
bolboroseau în jurul corăbiei mele, am rostit următoarele 
cuvinte: 

Dumnezeule, creatorul lumii, lisuse unul născut 
atotputernicului, sfânt martir crucificat pentru mine şi 
pentru toţi oamenii, cred în tine şi în dreptatea ta şi iată, 
întărit cu credinţa ta, plec spre Edmond Dantes, ca să-i 
smulg una câte una toate afecțiunile. Dacă tu nu mă ieri, 
dacă-mi osândeşti purtarea, fă-mă să „dispar în valuri...” 

Şi sării apoi într-o luntre însoţit de un singur om şi mă 
lăsai în voia furtunii. A doua zi, credeam în deplina dreptate 
a faptelor mele şi iată-mă în faţa ta. Ori pe unde am trecut, 
am auzit un strigăt care te osândeşte. Pe mare, strigătele 
lui Albert Morcerf, scăpat de mine din naufragiu! Pe uscat, 
glasul nenorocitei Mercedes. Recunoaşte deci, acum, că 
cerul te-a părăsit. Când am fost la tine acasă, în Veneţia, nu 
m-ai recunoscut drept omul mascat de la balul lui 
Gradenigo; nu te-ai împotrivit la sfatul meu de a duce 


copilul la masa săracilor; petrecând noaptea pe drumul de 
la Mantua la Florenţa, în coliba aceea, ca şi cum Dumnezeu 
ar fi vrut să-mi dovedească mie că erai osândit, ai stat lângă 
leagănul celor doi copii şi n-ai putut recunoaşte într-unul 
din ei pe fiul tău. 

— Oh! Exclamă contele ca trăsnit. 

— Recunoaşte că cerul te osândeşte şi recunoaşte că 
momentele în care te-ai crezut mare şi inspirat erau numai 
momente de vanitate deşartă. Călău fără milă, tu n-ai putut 
niciodată ierta, în cruda ta răzbunare ai confundat pe 
vinovat cu nevinovat. Ei bine, pierderea fiului tău va plăti 
sângele lui Eduard Villefort. 

— Dar nu l-am ucis eu pe copilul acela! Striga contele! 

— Da! Toate crimele nevestei lui Villefort, cad asupră-ţi! 

— De ce? Spune! 

— Nu pot, pentru că între tine şi Dumnezeu e o taină pe 
care eu n-o pot dezlega; totuşi, dacă nu spun adevărul, dacă 
crimele acelei femei nu apasă pe conştiinţa ta, dezminte-mă 
în faţa lui Dumnezeu care ne aude. 

Contele îşi plecă fruntea şi stătu tăcut. 

— Ei bine zise Benedict, dacă îţi recunoşti greşeala vei 
recunoaşte şi dreptatea lui Dumnezeu. Imensele bogății pe 
care ea ţi le dăduse, ar fi trebuit să le împarţi săracilor, nu 
să te foloseşti tu de ele. Vezi, uită-te în jurul tău. Comorile 
de aici le-am împărţit săracilor şi le voi împărţi şi pe cele 
care le mai ai. 

— Fie, dar dă-mi copilul. Benedict pufni în râs. 

— Nu-ţi vei vedea copilul, răspunse el, mâna de mort l-a 
răpit! Un secret deopotrivă cu acel al mormântului apasă 
acum pe naşterea lui. 

— Blestem! Viaţa ta îmi va răspunde de a lui. 

Şi contele, palid, cu părul zburlit, făcu un pas spre 
Benedict cu pistoalele în mână. 

— Trage, am mai multă încredere în Dumnezeu decât în 
tine. 


— Nebunule! Exclamă contele râzând şi plângând ca un 
nebun şi aruncând departe de sine cele două pistoale, care 
se descărcară de violenţa izbiturii. Om ori demon, tu nu-ţi 
închipui cât sufăr, tu nu eşti tată, nu ştii ce e dragostea 
părintească. Cere-mi tot ce-i vrea; îţi voi da orice pentru 
răscumpărarea fiului meu. 

— E cu neputinţă pentru că averile tale vor răscumpăra 
altceva! Închipuieşte-ţi că soţia ta, temându-se de vreo 
catastrofă, ar fi ieşit din barcă şi căâlăuzită de focurile mele, 
ar fi pornit încoace; Închipuieşte-ţi apoi că vreo şase 
oameni, sărind în barcă i-ar fi dat foc, pe când patru braţe 
puternice ar fi ridicat trupul uşor al frumoasei Hayde şi l-ar 
fi transportat la intrarea grotei acesteia. 

Benedict abia sfârşea, când se auzi un țipăt ascuţit 
plecând din stânci. Contele răspunse cu un țipăt energic şi 
suindu-se repede pe scara grotei, se opri în culmea stâncii, 
întrebând cu ochii spaţiul, marea, cerul, râpele. 

— Hayde, Hayde! Striga el şi ecoul îi răspundea lugubru. 

— Vezi, colo, flăcările acelea pe apă, zise un glas la 
urechea contelui. 

Era Benedict. 

— Totul s-a sfârşit pentru tine! 

— Hayde, Hayde, unde eşti? În ce cursă infernală am 
căzut? 

Contele se uită împrejurul său, Benedict dispăruse, 
focurile se stinseseră şi abia se mai vedeau flăcările care 
consumau barca; şi în grotă o faclă ardea încă. 

Figura lui Edmond Dantes se zugrăvea ca o umbră 
fantastică pe cerul albastru. 

Cu braţele încrucişate pe piept, gâfâind, cu părul zburlit, 
bătut de vânt, stând pe stânca cea de sus a insulei, cu 
corpul aplecat deasupra abisului, părea geniul munţilor pe 
un piedestal de granit în faţa mării. 

Contele stătu câteva momente adânc afundat în gânduri; 
apoi scoțând un geamăt dureros, reveni încet în grotă. 


— Aici, zicea el, m-am îmbătat de posesiunea avuţiilor 
imense pe care venisem să le dezgrop! Oh! Sărmană minte 
omenească! M-am crezut puternic în lume; şi totul acum a 
dispărut. 

Unde e grota? Unde e fiica Orientului pe care am iubit-o? 
Unde e fiul meu? Unde e liniştea inimii mele? Totul a 
dispărut ca un vis, totul! 

Sunt încă imens de bogat, dar la ce-mi va sluji averea 
aceasta? Ce voi putea să mai fac în lume? Ce plăceri mai pot 
avea? 

Contele tăcu apoi un moment, se uită în jurul său şi alergă 
să ridice torţa care căzuse aproape sfârşită jos; torţa se 
stinse. 

Contele scoase un țipăt de groază văzându-se în întuneric. 

— Hayde, iubită Hayde, fatalitatea te prigoneşte şi pe tine! 
Oh! Aş da totceam ca să nui se facă rău. Vină un om 
căruia să-i pot spune aceasta, fie el chiar îngerul răului! 

Şi tăcu aşteptând parcă un răspuns; o tăcere adâncă 
domina în juru-i. Contele repetă ce zise şi văzu scânteind o 
lumină în interiorul grotei şi peste câteva momente deosebi 
pe Benedict, tot mascat la faţă, dar venind cu paşii liniştiţi. 

— Conte de Monte-Cristo, zise el oprindu-se la o oarecare 
distanţă, bogăţiile tale în schimbul nevestei. 

— Tot ce am, dacă mi-o dai. 

— Atunci urmează-mă! 

Edmond urmă pe Benedict într-o altă sală a grotei, unde 
se afla o masă şi toate cele necesare pentru scris. 

Benedict făcând un semn contelui, se aşeză în faţa lui. 

Contele sfârşea peste puţin de scris câteva vorbe şi de 
iscălit nişte poliţe de o valoare enormă şi da în mâinile lui 
Benedict toată enorma sa avere. 

— Sunt sărac, ca şi în ziua când am venit prima dată aici şi 
mâine nu voi mai avea nici un prieten pe pământ; dar sunt 
fericit, dacă am putut scăpa pe Hayde. 

— Prea bine, zise Benedict. Ea îţi va fi înapoiată; voi pune 
în golful de la miază-zi o barcă; veţi pleca mâine. 


— Dar fiul meu? Exclamă contele cu durere. 

— Secretul mormântului apasă asupră-i! Răspunse solemn 
Benedict. 

Contele voia să vorbească, dar Hayde se arătă în sală şi 
alergă să se arunce în braţele lui. Benedict plecă. 

Capitolul LII Recunoştinţa lui Peppino. 

Stătură îmbrăţişaţi câteva momente. 

— Sărmană Hayde! Strigă contele după ce o sărută pe 
frunte. 

— Crezi oare că sufăr, dragul meu? Îl întrebă ea cu o 
nespusă candoare... Nu, nu, sunt fericită că mă aflu lângă 
tine. 

Edmond nu răspunse, o strânse la piept luându-i capul în 
mâini, ca şi cum s-ar fi gândit la viitorul care o aştepta. 
Expresia blândă şi suavă a figurii nevestei lui Monte-Cristo 
exprima un nespus simţământ de iubire. 

Pe lângă acest simţământ, situaţiile care se puteau ivi în 
viaţa socială nu contau pentru Hayde; contele i-l inspirase, 
ea îl concepea cu toată evidenţa sublimă a adevăratei 
amante; restul nu exista pentru dânsa. 

De aceea Hayde pricepea că putea fi fericită şi după 
nenorocirea neprevăzută care-i lovea pe amândoi. Nu tot 
aşa era pentru conte; el îşi închipuia bine ce viitor îl 
aştepta, după ce îi pierise prestigiul. Nimeni nu mai putea 
să-i fie prieten, nici o uşă nu mai putea să i se deschidă 
pentru a i se da adăpost, un râs batjocoritor îl va primi 
pretutindeni, după ce fusese, prin milioanele sale, stăpânul 
tuturor. 

— Hayde, zise el iluziile tale trebuiesc să dispară din faţa 
realităţii. Suntem săraci şi, eu cunosc îndeajuns lumea asta, 
pentru ca să fiu sigur că vei vărsa multe lacrimi de aici 
înainte. 

— Oare, dacă suntem săraci, nu vom putea fi fericiţi?... 
Toată fericirea este pentru mine să trăiesc cu tine şi cu fiul 
nostru. 


— Fiul nostru e pierdut fără nădejde; nu-l vom revedea... 
Hayde, disperată, scoase un țipăt înfiorător. 

Ea aruncă, apoi, asupra contelui o privire pasionată şi-i 
zise: 

— Îmi aduc aminte că te-am întrebat odată dacă moartea e 
dureroasă şi pe atunci ea îmi făcea groază; acum însă nu 
este aşa, mâna ei îmi pare mai puţin crudă şi, după ea. 
Parcă văd un loc fericit. 

— Hayde! Murmură contele. 

— Ei bine, dragă; dacă lumea e ticăloasă, dacă avem să 
suferim, ce am pierde murind? Gândeşte-te la asta bine şi 
aşteaptă-mă; eu vin îndată. 

— Nu, Hayde, zise contele ţinând-o. Acum nu te las să 
pleci. 

— De ce? 

— Pricep gândul tău. 

— Ei şi? 

— Nu! Nu! Murmură contele. 

— Aşadar, acum, fugi de moarte, când numai moartea ne 
rămâne. Te-am auzit totuşi vorbind adesea de moarte ca de 
un binefăcător care trebuie aşteptată necontenit. Noi nu 
mai avem ce spera pe lume. De ce n-am sfârşi odată cu 
viaţa? 

— Ei bine, Hayde. Reluă contele, tu, care de multe ori şi 
aproape chiar din leagăn ai încercat nenorocirea şi ai dorit 
moartea ca singurul mijloc de a scăpa de suferinţă, nu 
tremuri deloc la ideea teribilei jertfe pe care o propui; dar 
cu ce drept divin sau omenesc am săvârşi noi această 
jertfă? Crezi tu că am dovedi curaj şi virtute bând otravă 
sau dându-ne o lovitură care să ne scape repede de oroarea 
mizeriei? În faţa tribunalului divin fapta noastră va fi o 
acţiune de slăbiciune sau de nebunie. Resemnarea cu care 
ne vom supune destinului va fi de mai mare valoare în ziua 
judecății din urmă. 

— Da, zise Hayde, te-am auzit adesea tratând ca sofisme 
asemenea raționamente. Ca să bei otravă sau ca să-ţi dai o 


lovitură de moarte, ziceai atunci, trebuie să ai o voinţă 
supremă care nu se găseşte la toţi. A vedea marea, a 
admira pământul, florile, a-ţi simţi sângele curgând sănătos 
prin vine şi a închide ochii zicând: Să adormim pentru 
totdeauna... Oh! Nu toţi au puterea de a repeta, cuvintele 
acestea, pentru a dormi somnul cel veşnic. Dragul meu, 
urmă Hayde, unde-ţi este tăria, voinţa? Unde-ţi este 
energia? 

— Prea bine, Hayde, răspunse contele îngălbenindu-se 
repede şi dându-şi înapoi părul” care-i căzuse pe frunte. 
După ce vei fi văzut marea, florile, lumea ce ne înconjoară, 
vei avea puterea să rosteşti cuvintele ce mi-ai spus? 

— Să încercăm! Murmură Hayde. Deocamdată, lasă-mă să 
pregătesc apa aceasta. 

Contele stătu nemişcat. 

Hayde scoase din buzunar o cutiuţă făcută dintr-un 
smarald mare cu capac de aur; îl deschise, luă în mână şase 
hapuri mici. Apoi turnă apă într-un vas şi aruncă într-însul 
cele şase hapuri care se topiră. 

— Un singur hap, zicea contele pe când Hayde le amesteca 
în apă, produce trei ceasuri de somn adânc; două, şase, 
trei, zece; patru, patrusprezece...; cinci, douăzeci...; şase, 
somnul veşnic! 

Hayde nu zise nimic, dar se aşeză lângă bărbatu-său, şi-l 
contemplă lung. 

Când primele raze ale zorilor pătrunseră în grotă prin 
crăpăturile stâncilor, Hayde mânca încă din ochi figura 
contelui de Monte-Cristo. 

Se sculă şi luându-l de mână îl sili să se scoale şi el. 

— Haide, lumina zilei luminează lumea... Să ne urcăm pe 
stânci. lată otrava, dragă şi crede-mă, e singurul mijloc cu 
care vei putea înlătura nenorocirea începută pentru tine, 
din momentul când ţi-a dispărut imensa ta avuţie. 

Vom bea câte o parte egală, urmă Hayde turnând lichidul 
în două vase mai mici, pe care le aşeză la capetele mesei. 


Acum haide sus. Şi scoase pe conte din grotă, suindu-se 
amândoi pe stâncă. 

Marea era liniştită, soarele începea să se ridice, razele lui 
se răsfrângeau de departe în ape. O corabie cu pânzele 
desfăşurate şi umflate de vântul dimineţii, alerga de-a 
lungul insulei; în jurul lui Edmond totul lua o înfăţişare de 
viaţă, de bogăţie, de pace care-i rodea inima. 

Pe când el şi Hayde ziceau adio lumii, doi oameni, sărind 
pe una din crăpăturile de stâncă pe unde grota primea 
lumina, întindeau urechea spre a şti de unde le auzise 
cineva paşii. Convinşi că nu venea nimeni, merseră spre 
masa pe care Hayde pusese cele două vase cu otravă şi, se 
opriră acolo. 

— Care să fie? 

— Cred că acesta, răspunse celălalt, luând vasul care se 
afla de cealaltă parte a mesei: Hayde va lua pe cel mai de 
aproape. Şi apoi el vărsă pe cel pe care-l avea în mână şi, 
turnând într-însul apă, îl puse în acelaşi loc. 

— Prea bine; dar dacă contele ar lua pe celălalt? 

— Atunci voi sări la el. 

— Aşadar, vrei să-l scapi? 

— Da. 

— Dar ceasul lui din urmă a sunat. 

— Îl voi întârzia. 

— Ah! Zise tovarăşul lui cu un ton zeflemitor; te crezi mai 
tare decât ursita? Crezi că o poţi birui? 

— Îmi voi plăti această datorie de recunoştinţă. Contele 
mi-a scăpat viaţa. Eu trebuie să o scap pe a lui. Să plecăm 
de aici... Haidem. 

Şi cei doi oameni trecură în odaia de alături, unde se 
ascunseră repede pentru că Edmond, dând mâna frumoasei 
Hayde, cobora încet scara. 

Trecură, muţi, prin prima sală şi intrară în a doua, unde se 
opriră în faţa mesei. 

— Ei bine, Hayde, tot vrei să părăseşti o lume care ne păru 
aşa de frumoasă? 


— Dragă zise Hayde ştergându-şi o lacrimă; iartă-mi 
slăbiciunea, dar n-am parte să mor de voia mea. 

— Hayde! Hayde! Exclamă contele strângând-o în braţe; 
sărmano, cât te iubesc! 

— Mulţumesc, dragă; îţi sunt recunoscătoare de această 
dragoste care nu e mai mică decât a mea. Sărută-mă! 

Contele îşi puse buzele pe ale nevestei; apoi aceasta, 
ducându-şi mâna la frunte şi întinzând repede braţul spre 
masă luă vasul care se afla lângă ea. 

— Dumnezeule! Strigă contele. Hayde sorbise deja otrava. 

— Adio, plec, zise ea, zâmbind. Însoţeşte-mă. 

Edmond merse spre celălalt capăt al mesei, luă şi el 
celălalt vas şi-l goli cu cea mai mare linişte; apoi reveni 
lângă Hayde. 

— Oh! Dragul meu! Exclamă ea, luându-l în braţe, te-am 
iubit... Şi simţeam o mare durere cugetând că te puteam 
pierde, că o altă femeie putea să te sărute şi să te iubească 
aşa cum te sărut şi te iubesc eu... Oh! Asemenea idee nu o 
pot suferi fiicele ţării mele, care se dau cu sufletul şi cu 
trupul omului care le-a dobândit întâia sărutare... lartă- 
mă... le-am iubit cât poate să iubească o femeie... Ai fost 
viaţa mea şi, după mine nu vei mai fi al altei femei; gelozia e 
de o mie de ori mai rea decât moartea! Mor şi tu mori cu 
mine! Ce-mi pasă de moarte? 

Hayde tăcu un moment, obrajii ei se învineţiră, ochii i se 
întunecară, buzele i se acoperiră de o spumă gălbuie. 

Contele îngenunche, o luă în braţe şi o duse la intrarea 
grotei. 

— Conte, conte! Îi zise Hayde îmbrăţişându-l, moartea nu 
mă îngrozeşte. Vezi, braţele mele te strâng la pieptu-mi 
care din ce în ce se răceşte. Moartea e o prietenă care ne 
smulge viaţa la fiece moment de plăcere şi ne adoarme 
suav... Eu... Eu. Eu. Mor. Conte. Cea din urmă sărutare, cel 
din urmă suspin, cea din urmă cugetare a mea este pentru 
tine... Pentru tine. 


Şi, zicând acestea, îşi lăsă capul pe braţul contelui; ochii ei 
rămaseră deschişi şi parcă priveau încă pe contele de 
Monte-Cristo cu nespusă gelozie. 

— A murit, murmură el punând jos cadavrul nevestei sale. 
De ce mai trăiesc eu oare? De ce focul teribil care arde 
măruntaiele nu se face simţit. A trecut un ceas... Nu trebuie 
mai mult pentru ca otrava să-şi facă efectul! 

„Nu voi trăi fără tine! Exclamă el sculându-se şi luând 
iarăşi în braţe trupul neînsufleţit al frumoasei Hayde. 
Haide, dulcea mea iubită, vom avea un mormânt vrednic de 
noi! 

Şi Edmond sui repede scara grotei, se urcă pe stâncă şi, 
strângând la piept cadavrul nevestei, alergă spre prăpastie 
strigând: 

— Doamne atotputernic, primeşte-mi sufletul! 

— Nu, strigă un glas şi contele se simţi oprit pe marginea 
prăpastiei de un braţ puternic. 

Cadavrul lui Hayde dispăru rostogolindu-se din stâncă în 
stâncă. 

— Nebunule! Cine eşti tu? 

— Nu trebuie să aibă cineva milioane ca să scape viaţa 
unui om, domnule conte; eu sunt Peppino, zis Roca Priori. 

Capitolul LIII Casa de ţară a familiei Morel. 

Lângă Roma se vedea o frumoasă casă de ţară, pusă în 
mijlocul unei grădini, în faţa căreia se ridica un grilaj de 
fier. 

Maximilian Morel şi soţia lui Valentina, după ce plecaseră 
din Veneţia, se statorniciseră acolo. 

Acolo, dedaţi plăcerilor unei linişti intime, ei se bucurau 
departe de zgomotul lumii, de averea lor, împărțind 
Barăcilor milostenii multe. 

Casa era mobilată cu eleganţă, dar nu cu bogăţia opulentă 
şi barbară a altora. Stăpânii stimau pe servitori şi aceştia 
iubeau pe stăpâni, întrecându-se care mai de care să-i 
servească. 

Ziua trecea fără cea mai mică plictiseală. 


Dimineaţa, Valentina, alerga de colo până colo, ocupându- 
se de toate treburile căsniciei. O vedeai în grădină, la 
păsări, în casă, pretutindeni, până la ceasul dejunului, când 
cobora Maximilian din odaia lui. 

După aceea stăteau amândoi împreună... 

Valentina broda şi Morel mai totdeauna citea. Seara se 
suiau într-o cabrioletă pe care o mâna Maximilian şi făceau 
o mică plimbare. Când soarele se cobora spre apus, se 
întorceau acasă şi petreceau noaptea în aceeaşi armonie. 

Astfel petrecură mai multe luni, când într-o noapte, o 
întâmplare neprevăzută tulbură pentru câteva momente 
acea pace liniştită. 

Pe la vreo zece ceasuri, servitorii observară că o trăsură se 
oprise la poarta grădinii. 

În curând se auzi clopoţelul sunând tare.” 

Valentina şi Maximilian alergară să afle ce înseamnă acel 
sunet, când un servitor le spuse ce se întâmpla. 

— A sosit la poartă trăsura unui domn, zicea servitorul, 
care vrea să vorbească numaidecât cu domnul Morel, deşi 
nu a rostit numele acesta. 

— Cum? 

— A spus numai că voia să ceară un serviciu stăpânului 
casei şi că se ruga să nu fie făcut să aştepte prea mult. 

— Cine să fie! Întrebă Valentina. 

— Ştiu eu! Răspunse Morel. La ceasul acesta din noapte, 
un om care vrea să vorbească şi numaidecât, cu stăpânul 
sau cu stăpâna casei!... E puţin cam curios. Ce om e? 

— Nu l-am văzut, domnule; totuşi Petre, care a vorbit cu 
el, spune că glasul pare mai mult femeiesc decât de bărbat 
şi că după fizionomie pare din lumea aleasă. 

— Înorice caz, voi afla eu cine este. 

— Dar să-l introduc fără să-i ştiţi măcar numele? 

— Am să vorbesc cu el la poartă. Petre să vină cu mine. 
Deocamdată să se aprindă lumânări în salon. 

Şi Maximilian cobori în grădină şi, mergând spre poartă, 
observă, la lumina unui felinar, formele zvelte şi delicate ale 


unui tânăr, care se plimba, neliniştit, pe lângă o trăsură, 
oprindu-se din când în când lângă uşcioară. 

— Bună seara, începu Maximilian Pe cine căutaţi vă rog? 

— Pe dumneavoastră domnule, dacă dumneavoastră 
sunteţi stăpânul casei sau de aveţi vreun amestec în 
treburile lui răspunse tânărul cu un glas angelic, dar cu un 
aer de mâhnire, pe care Morel îl observă foarte bine 

— Dar nu cunoaşteţi cumva numele meu sau pe al aceluia 
pe care-l căutaţi? 

— Dumnezeu să mă ajute! Nu numai că nu ştiu cine 
sunteţi, dar se prea poate ca nici să nu fi avut vreodată 
plăcerea de a vă întâlni. Dar dacă sunteţi om de inimă, dacă 
doriţi să ne ajutaţi...? 

— Nu sunteţi singur? 

— Nu, nu pentru mine vă cer ajutor, dar nevasta mea mă 
însoţeşte şi ea suferă mult 

— Numele dv? Întrebă Maximilian întrerupându-l cu 
interes. 

— Leon d'Armilly. 

— Să se deschidă poarta, porunci Maximilian servitorului 

— Bine, domnule Leon dArmill, eu sunt Maximilian Morel, 
vorbiţi şi de vă pot fi de folos în ceva 

— Oh domnule Morel, primesc oferta dumneavoastră 
Nevastă-mea şi eu am plecat din Roma şi am preferat să 
călătorim noaptea din cauza căldurii de peste zi, dar 
nevasta mea e în a opta lună de sarcină suferă mult şi 
zguduirea trăsurii o va face să anticipeze naşterea Ce pot 
face foarte departe de oraş şi în mijlocul nopţii. 

— N-aveţi grijă, în casa mea sunt femei care vor da toate 
ajutoarele necesare doamnei. 

Leon d'Armilly alergă la trăsură şi după ce vorbi cu cineva, 
care se afla înăuntru, se întoarse la Maximilian care 
trimisese înainte pe Petre. 

— Domnule Morel! 

— Vă rog! 

— Sunteţi aşa de bun, încât am să vă mai cer o favoare 


— Poftim 

— Nu vreau, cât de puţin, să abuzez de gentileţea 
dumneavoastră ascunzându-vă un secret. 

— Vă ascult. 

— Sunt compromis, ca şi doamna care mă însoţeşte. 

— Cred că vă înţeleg, domnule d'Armilly, zise Maximilian 
zâmbind. 

— Vă spusesem că-mi era nevastă, dar. 

— Sfârşiţi 

— Ne lipseşte binecuvântarea nupţială. 

— Şi ce vreţi să spuneţi? 

— Ea e de familie bună, din Roma, a primit o educaţie 
aleasă şi ca oricărei femei de sângele ei, îi este foarte ruşine 
de greşeala făptuită. 

— Dar ce să fac eu”? Deocamdată să aibă răbdare şi să 
primească ajutoarele noastre 

— Bine, dar daţi-i voie să vă rămână necunoscută. 

— Cred că va fi greu în situaţia aceasta, totuşi. 

— Faţa îi este acoperită cu o mască de mătase, urmă 
d'Armilly. 

— Atunci, vă pot asigura că toţi vor respecta secretul 
doamnei. 

— Vă mulţumesc exclamă d'Armilly strângând mâna lui 
Morel şi alergă la trăsură. 

Peste câteva momente, o femeie cobora cu greutate din 
trăsură, care după ce coti în loc, porni spre grajduri, unde 
un servitor o aştepta după ordinul lui Maximilian. 

Valentina fusese înştiinţată şi dăduse ordine ca să se 
pregătească o odaie doamnei misterioase, căreia i se 
dădură cele mai mari îngrijiri. 

Dama era mascată şi starea ei arăta că în curând era să 
nască. 

Pe când, în casă, pregăteau toate cele necesare pentru 
momentul critic, Maximilian observa pe tânărul d'Armilly 
care se plimba agitat, ascultând din când în când la uşa 
odăii necunoscutei. 


Maximilian îi pregăti de mâncare. Tânărul cină şi vorbi cu 
gazda lui despre femei şi despre cai. Convorbirea alunecă 
asupra armelor, apoi asupra literaţilor şi, aşa, ei vorbiră 
cam despre toate, dar cu mare uşurinţă şi cu vioiciunea 
particulară tinerilor. După două ceasuri se auzi un geamăt 
în odaia de alături, pe urmă un țipăt înăbuşit şi apoi ţipetele 
unui copil. 

Leon d'Armilly fu dintr-o săritură la uşă şi Maximilian, 
apropiindu-se îi întinse mâna pe care tânărul i-o strânse 
într-un mod maşinal. 

— Primiţi felicitările mele, îi zise Morel. 

— Oh mulţumesc, domnule, răspunse Leon d'Armilly, cu un 
gest foarte ciudat, pe care Maximilian îl luă drept expresia 
patetică a simţământului paternităţii, deşteptat de primele 
țipete ale unui copil Peste un moment o servitoare veni să 
anunţe cu zâmbetul pe buze şi foarte veselă şi voioasă că 
doamna născuse o fetiţă, puternică şi robustă, care era 
întreg portretul tatălui ei. 

Maximilian dădu acestor cuvinte obişnuite valoarea pe 
care o meritau. DArmilly răspunse 

— Ei se poate Totuşi, mi-ar plăcea să semene mai mult cu 
mamă-sa decât cu tată-său. 

Uşa odăii se deschise şi tânărul merse de sărută pe dama 
misterioasă. 

Peste câteva zile, necunoscuta reveni în stare normală, aşa 
că putea pleca fără teamă. Leon d'Armilly, răsplătind în 
secret pe cei care ajutaseră pe tovarăşa lui, mulţumi cu 
multă recunoştinţă Valentinei şi lui Maximilian şi le ceru un 
nou serviciu. 

Doamna Morel nu ezită a se însărcina să găsească o doică 
pentru fetiţă, până ce mama putea s-o hrănească ea însăşi; 
n-avea copii şi-i iubea la nebunie, de aceea primi cu 
bunăvoință rugămintea domnului d'Armilly. A doua zi, 
mama, ridicând partea inferioară a măştii sale de mătase ca 
să sărute pe obraji fetiţa, mulţumi iarăşi Valentinei şi plecă 
împreună cu amantul ei. 


— Şi acum, Luizo? Zise ea, scoţându-şi masca îndată ce 
trăsura se depărta. 

— Ce vrei, dragă Eugenio, am mai jucat încă odată rolul lui 
Leon d'Armilly şi nădăjduiesc că va fi cea din urmă dată. 

— Dar fiică-mea? 

— E în mâini bune şi într-o zi vei avea mângâierea s-o 
săruţi. Deocamdată, dragă Eugenio, să ne gândim la tine, 
uită trista împrejurare care te-a făcut mama şi presupune 
că eu aş fi într-adevăr tatăl copilei tale. 

— Tot glumeaţă, murmură Eugenia zâmbind şi ştergându- 
şi o lacrimă, cât îţi pizmuiesc firea 

— Eugenio, lumea şi teatrul ne aşteaptă Să revenim la 
visul nostru de fericire şi cugetă, dacă n-ai destulă putere, 
cugetă că trebuie să te ocupi de viitorul nevinovatei tale 
copile. 

— Da, da Luizo şi Dumnezeu îmi dă puterea să-mi 
împlinesc, precum doresc, această datorie. 

Capitolul LIV Mâna lui de Villefort. 

Să revenim în insula Monte-Cristo, unde am lăsat pe conte. 
Era a doua zi după aceea în care Pepino îşi plătise datoria 
de recunoştinţă, mântuind viaţa lui Edmond Dantes. Acesta 
sta îngenunchiat pe marginea prăpastiei, în care căzuse 
cadavrul lui Hayde. Cu ochii îndreptaţi spre cer, se ruga. 

Se resemnase ca un bun creştin, la soarta amară care-l 
aştepta în lume, luase o hotărâre şi, îngenunchind încă o 
dată pe stâncă adresă, un ultim adio cadavrului. 

Aducându-şi atunci aminte că-l aştepta o barcă, cobori 
încet pe țărm, hotărât să plece. Mergea cu capul plecat, cu 
braţele atârnându-i în jos, spre golful de la miază-zi, când 
un om îi ieşi înainte ca şi cum pământul s-ar fi despicat 
pentru a-l scoate afară. 

Era Benedict. 

Nu era mascat. Figura îi era liniştită, privirea rece şi 
buzele contractate zâmbeau ironic. La o mică depărtare, se 
vedea Peppino Rocca-Priori, cu pistoalele la brâu. 


Contele şi Benedict se priveau lung şi în tăcere unul pe 
altul. 

— Mă cunoşti în cele din urmă, Edmond Dantes? Întrebă 
Benedict încrucişându-şi braţele pe piept. 

— Da murmură contele. 

— Sunt foarte bucuros, pentru că de nu, ar fi trebuit să-ţi 
aduc aminte numele lui Andrea Cavalcanti născocit de tine 
spre a juca un rol într-una din înspăimântătoarele tale 
comedii. 

— Şi tu eşti omul care m-a prigonit aşa de mult, zise 
contele cu un zâmbet de dispreţ Şi toate faptele tale le-ai 
săvârşit numai pentru ca să pui mâna pe bogăţiile mele. Şi- 
ţi mai dai numele pompos de ales al lui Dumnezeu. 

— Te amăgeşti conte de Monte-Cristo, răspunse Benedict 
Nu dorinţa de a mă înavuţi, am azi tot atâta avere cât 
aveam până să nu te lipsesc de a ta, care a fost împărţită 
între săraci. Te-am prigonit fără milă ca să răzbun sângele 
nevinovat al fratelui meu Eduard. 

— Frate-tău? 

— Da, cunosc istoria teribilă a naşterii mele, adică ştiu cine 
mi-a fost tată, şi-mi mai rămâne să aflu pe mama. Contele 
zâmbi 

— O cunoşti? 

— Da 

— Vorbeşte strigă Benedict îţi voi da tot ce-mi vei cere. 

— Îţi refuz oferta, Benedict! Îţi datorezi viaţa baroanei 
Danglars. 

Benedict făcu un pas înapoi şi scoase un țipăt de uimire. 
Se făcu o tăcere adâncă. 

— Mulţumesc, domnule conte, zis el cu un aer sălbatic, îţi 
mulţumesc de generozitatea dumitale şi sunt sigur că, de n- 
ai fi ştiut cât mă va face să sufăr destăinuirea aceasta, nu 
mi-ai fi făcut-o. Ascultă-mă, acum, pentru cea din urmă 
oară, ne aflăm unul în faţa altuia, ascultă-mă un moment: 
am să-ţi spun despre câteva persoane cunoscute de d-ta. 
Baroana Danglars a fost jefuită de mine şi adusă în sărăcie, 


îi zise cu amărăciune tâlharul, care urmă: Nu ştiu acum 
unde mai e şi dacă mai trăieşte. 

„Baronul Danglars” a sfârşit cum începuse cariera lui de 
crime, adică simplu marinar, ucis de un om care naviga, ca 
şi dânsul, pilot pe bordul „Furtunei”. 

Dumneata ai ocrotit totdeauna pe Luigi Vampa, pe tâlharul 
îndrăzneţ şi te lăudai totuşi că pedepseşti furtul şi 
omuciderea. Eu l-am dat pe o mână de galbeni, justiţiei 
omeneşti care-l pedepseşte. 

Acum, după ce te-am dus la cel din urmă grad de 
disperare, când toată Italia te blestemă ori te face nebun; 
când nu mai ai nici soţie, nici fiu, când s-a sfârşit tot pentru 
contele de Monte-Cristo, te vei convinge că Dumnezeu te-a 
făcut atotputernic ca să răsplăteşti virtutea şi mi-a dat mie 
o îndrăzneală fără margini ca să pedepsesc crima? Amândoi 
am fost simple unelte ale dreptăţii lui, amândoi ne-am 
împlinit sarcina şi recădem în neant. 

Familia Morel şi altele, cu care ţi-ai împărţit o parte din 
avere, trăiesc fericite pe când dumneata vei sfârşi în 
mizerie pentru că ai fost prea îngâmfat. 

Mi-am plătit datoria, mâna de mort se va întoarce la 
cadavru. 

Şi el deschise repede un cufăraş, scoase o mână de mort şi 
agitând-o în faţa lui Edmond Dantes, strigă: 

— Om orbit de patimă, fii afurisit! 

Contele scoase un țipăt de disperare. Benedict şi Rocca- 
Priori dispăruseră. 

Edmond se uită împrejurul lui şi văzându-se singur, porni 
spre golful de la miază-zi. 

Peppino şi Benedict erau singuri. 

— Prea bine zise Benedict. Acum s-a sfârşit tot. 

— Cum? 

— De azi înainte căile noastre sunt diferite, fiecare vom 
merge pe a noastră. 

— Vrei să te desparţi de mine? 


— După ce mă vei duce în Franţa îţi voi da yahtul ţie. În 
portofelul acesta vei găsi o sumă bună de bani şi te vei duce 
unde vei voi. 

— Bine, primesc, răspunse Peppino şi deoarece găsesc la 
dumneata simţăminte de cinste, am să te iau drept pildă şi 
mă voi duce la Paris căutând să trăiesc cum se cade. Dar, de 
vei avea nevoie de mine, voi fi totdeauna gata. 

— Nu ne vom mai revedea, a zis Benedict. 

— De ce? 

— Închipuieşte-ţi că pământul s-a despicat ca să mă 
înghită. Eu am să dispar. 

— De nu aş cunoaşte unele din ciudăţeniile dumitale, aş 
crede că visezi. 

— Nebunule! Dar ce e oare? 

— Ce? 

— Viaţa oare nu e un vis? Acum câtva timp lumea întreagă 
repeta cu entuziasm numele celebrului conte de Monte- 
Cristo. Unde e el acum? Unde sunt laudele ce i se făceau? 
Unde sunt imensele lui avuţii, prestigiul lui, frumoasa lui 
greacă? Totul e un vis! 

Peppino stătu un moment pe gânduri. Apoi ridică iarăşi 
capul şi întrebă: 

— Dar fiul contelui? Nădăjduiesc că vei părăsi ideea de a-l 
ucide? 

— N-ai teamă. Am să-l încredinţez îngrijirilor unei familii 
de lângă Roma care-l va creşte şi va respecta misterul 
naşterii lui. 

Şi, după aceea, Benedict porni, însoţit de Peppino, spre 
golful de la răsărit, unde se îmbarcă pe yahtul „Furtuna” 
care-l aştepta. 

Peste cincisprezece zile, un om înfăşurat într-o manta 
neagră, sub care parcă ascundea ceva, parcă trupul unui 
copil de vreo trei ani, se oprea la poarta casei Morel lângă 
Roma. 

Se înnoptase, luna lumina slab faţada albă a unei case, 
unde se vedea o singură fereastră deschisă. 


Omul cu mantaua, după ce ascultă cu luare aminte, sigur 
că nimeni nu era pe acolo, deschise cu o cheie falsă poarta, 
intră în grădină şi merse până la scara casei. Acolo, desfăcu 
mantaua, întinse braţul şi aşeză pe primele trepte corpul 
unui copil care dormea adânc. 

Se întoarse înapoi, închise poarta şi trase tare de sârma 
clopoţelului, al cărui zăngănit răsună lung. 

La sunetul acela, Valentina se arătă la fereastra deschisă, 
pe când un servitor ieşea ca să vadă şi scotea un țipăt de 
mirare, oprindu-se locului pe scară. 

— Petre, întrebă Valentina, ce s-a întâmplat? 

— Doamnă, nu ştiu cine a pus un copil pe scară. Doamna 
Morel plecă de la fereastră şi cobori. 

— Da, aşa e. Dar cine l-a pus aici? 

— Poarta e închisă, zise Petre, care se întorcea din 
grădină. Şi nu e nimeni pe drum. 

Valentina luă copilul în braţe, se sui în salon şi merse la 
Maximilian. 

— Dragă, îi zise ea,. Dumnezeu ne dă doi copii; iată mirele 
fetei născută la noi. 

Şi apoi ea explică lui Maximilian ce se întâmplase. Copilul, 
uitându-se cu mirare la cei dinprejur, îşi ascunse faţa la 
sânul Valentinei. 

— Să vedem ce e hârtia asta de pe pieptul copilului, zise 
Maximilian. 

— Ai dreptate! Zise Valentina, desfăcând hârtia şi citind: 
„Doamnă, 

Eşti bună şi milostivă, de aceea îţi încredinţez în numele 
lui Dumnezeu copilul acesta, pe care-l vei creşte ca şi cum 
ar fi al dumitale; sărmanul nevinovat este orfan. Presupune 
că viaţa lui începe de astăzi; naşterea lui trebuie să fie o 
taină între el şi trecut. 

Numele lui este Edmond.” 

Scrisoarea era neiscălită. 

Valentina începu să plângă şi jură să fie mama orfanului. 


Maximilian nu se împotrivi. Şi cei doi soţi, îşi puseră toată 
inima ca să crească şi să iubească pe cei doi copii pe care li- 
i dăduse soarta şi copiii, crescură împreună dezmierdaţi de 
suava şi buna Valentina. 

Capitolul LV Cea din urmă noapte în insula Monte-Cristo. 

După cea din urmă convorbire cu Benedict a lui Edmond 
Dantes, insula părea să fi rămas cu desăvârşire pustie. O 
ultimă barcă, ce părăsise insula mergea spre Franţa, pe 
când alta sta încă pe ancoră în golful de la miază-zi. O 
adâncă tăcere domnea în acele locuri. Insula începea să 
dispară în întunericul nopţii şi abia i se deosebeau de 
departe, culmile luminate de ultimele raze ale soarelui care 
apunea. Totuşi, insula nu era aşa de pustie, pe cât părea; un 
om umbla cu paşi înceţi şi măsuraţi printre stânci. Acel om 
era Edmond Dantes. 

El cobora spre una din prăpăstiile adânci ale insulei şi 
mergea cu paşi siguri deşi întunericul se lăsa tot mai gros în 
jurul lui. Cu cât el cobora mai adânc în prăpastie, cu atât 
capul i se pleca mai mult. Puțin mai departe o rază de 
lumină, pătrunzând printre crăpăturile stâncilor, veni să se 
proiecteze pe drumul urmat de Edmond Dantes. El se opri 
locului, mirat de acel lucru şi se uită împrejur. Surprins de a 
vedea acea lumină în insula pe care o credea pustie, se uită 
înspre locul de unde ea venea şi zări ca la o bătaie de 
puşcă, un foc, împrejurul căruia stăteau trei oameni. 

Atunci, Edmond îşi aduse aminte că rămăsese o barcă să-i 
aştepte în golful de miază-zi, aproape de locul unde ardea 
focul. 

Peste o jumătate de ceas, în care timp Edmond stătuse 
rezemat de o piatră, cu capul în mâini, privind pe cei trei 
marinari aceştia se sculară lăsând focul să slujească de 
semnal, săriră într-o luntre şi dispărură. 

Edmond porni către țărm, culese câteva ierburi şi le răsuci 
în mănunchi, le înmuie în apă, le aprinse şi, cu acea torţă 
improvizată, porni iarăşi în adâncul prăpăstiei! 


Peste puţin ajunse la baza râpei celei mai nalte, de pe 
vârful căreia, cu câţiva ani mai-nainte privea stâncile 
întrebându-le asupra comorilor imense despre care-i 
vorbise Farria. 

Edmond Dantes se opri şi, ridicând torţa sus, se uită jur- 
împrejur, până când ochii lui deosebiră un lucru care se afla 
la o mică distanţă. Atunci braţul lui căzu în jos, capul i se 
plecă pe piept şi el murmură cuvântul: 

— Hayde! 

Expresia cu care Edmond rosti acest nume era un ciudat 
amestec de dragoste, de tânguire şi de remuşcări, expresia 
de durere a cuiva care vede dispărând, fără veste, tot ce 
avea el mai scump pe lume. Edmond nu mai putea nădăjdui 
în viitor, lacrimile nu-i mai puteau uşura durerea şi ele nici 
nu-i mai curgeau din ochi. 

Acolo, pentru întâia dată, el se recunoscu mic şi 
neputincios. Atunci îşi osândi viaţa trecută, ocupată numai 
de răzbunarea lui neîndurată. 

— Hayde, Hayde! Exclamă el îngenunchind lângă cadavrul 
nevestei sale. Oh, de-ar fi vrut Dumnezeu ca tu să nu-ţi fi 
legat soarta de a mea! N-ai fi părăsit aşa de repede 
pământul, lumea, în care trebuia să trăieşti fericită şi 
liniştită. Iartă-mă, Hayde, iartă-mă! Mirele Mercedesei nu 
putea fi bărbatul tău. Vai! Vai! Inima mea fusese dată altei 
femei şi pentru tine nu puteam avea decât un simţământ 
care semăna cu un vis ce trebuia să dispară într-o zi. Acea 
zi a sosit şi acum totul s-a sfârşit, acum nu-mi mai rămâne 
decât noaptea veşnică a disperării. 

Edmond îşi lăsă capul pe piept şi întinse braţele spre 
cadavrul desfigurat, parcă ar fi vrut să-l ridice de jos. 

Dar deodată el sări în picioare exclamând cu disperare: 

— Hayde, Hayde! Tu ai murit! Buzele tale nu se vor mai 
putea pune pe ale mele! Inima ta nu va mai bate pe a mea! 
Vai! Eu n-am puterea să te reînviez! Sunt slab şi mic, căci 
sunt om! 

Un zâmbet de amar dispreţ îi trecu pe buze şi el urmă: 


— Doamne atotputernic, am păcătuit şi din adâncul inimii 
plâng greşelile trecutului: am fost neîndurat în răzbunare, 
am fost crud, nebun. Dar aşa e: spada dreptăţii tale a fost o 
unealtă de nedreptate în mâinile mele. Nu m-am gândit la 
tine, Isuse, căci aş fi iertat celor care mă chinuiseră şi îmi 
făcuseră tatăl să moară de foame. Cel mult m-aş fi răzbunat 
pe Villefort şipe Danglars, dar le-aş fi cruțat familiile. lartă- 
mă, Doamne, iartă-mă! 

Edmond căzu iarăşi în genunchi şi stătu astfel o vreme; 
sculându-se apoi în sus luă sub braţul drept cadavrul iubitei 
lui Hayde şi începu să suie încet o potecă şerpuită printre 
stânci, care ducea într-un loc unde se aflau capetele a o 
mulţime de drumuri menite să rătăcească pe cel care ar fi 
vrut să descopere cumva locul unde stau îngropate 
comorile cardinalului Spada. 

Peste un sfert de ceas, Edmond ajunse în vestibulul grotei. 
Intră, cobori scara de marmură, trecu prin prima odaie, 
intră în a doua, merse spre peretele din stânga şi aşeză 
cadavrul acolo. 

— Aici, murmură el, aci m-am oprit acum zece ani, după 
multe oboseli, să privesc comorile abatelui Farria. Sărmanul 
bătrân; tot veninul pe care răutatea oamenilor şi-l 
îngrămădise în piept, îmi amări inima mea şi mă făcu aşa de 
crud cum am fost! 

Apoi Edmond, înarmat cu o varga de fier scoasă din 
piedestalul unei statui rupte, sapă o groapă, lângă temelia 
vestibulului. Acolo, el puse trupul frumoasei Hayde şi 
începu să-l acopere cu pământ până ce-i ascunse faţa. Pe 
urmă târi o piatră enormă, o puse peste groapă şi plecă. 

Totul s-a sfârşit. Contele de Monte-Cristo, aşa de admirat 
de oameni, pizmuit de atâta lume şi acum compătimit chiar 
de el însuşi a pierdut tot, chiar şi cea din urmă afecţiune! 

Când el ieşea din grotă, zorile zilei se iveau deja. Edmond 
merse către culmea râpei şi contemplă în extaz, tabloul 
admirabil ce se desfăşura la picioarele lui şi a cărui linişte 
contrasta, aşa de mult cu furtuna ce-i urla vijelioasă în 


inimă. Pe urmă, cobori spre golful de la miază-zi şi făcu un 
semn celor din barca ce-l aşteptau, din porunca lui 
Benedict. 

— Către coasta Italiei, porunci Edmond, stând cu o linişte 
aparentă în barcă, pe când ea se depărta. 

Capitolul LVI Întoarcerea la mormânt. 

După ce lăsă Valentinei pe fiul lui Edmond, Benedict porni 
ca să se întoarcă la Paris, unde se despărţi de Peppino care 
avea de gând, spunea el, să deschidă o prăvălie de haine 
vechi, singurul comerţ care-i plăcea. 

Fiul lui Villefort se duse acasă la un notar, pe a cărui 
locuinţă o cunoştea foarte bine. Figura severă a lui 
Benedict, vorbirea lui liniştită şi precisă, inspirară mare 
simpatie notarului. 

Peste o jumătate de ceas, acesta află tot ce se cerea de la 
dânsul. Benedict îl puse să facă un act de donaţie de vreo 
douăsprezece milioane de lei în favoarea doamnei Valentina 
Mo-rel, domiciliată la Roma, cu condiţia să întrebuinţeze 
veniturile banilor la facerea mai multor aziluri pentru copii 
şi pentru bătrâni în Italia şi în Franţa. Donaţia i se 
transmitea ca din partea unei societăţi secrete de 
binefacere, al cărei însărcinat era Benedict. 

Un alt capital de şase milioane lei trebuia pus la dispoziţia 
domnului Albert Mondego, din Marsilia, în numele unui 
vechi datornic al răposatului lui tată, contele de Morcerf, 
care îşi plătea datoria, pentru care nu exista nici un act. 

După ce iscăli de faţă cu mai mulţi martori acele acte, 
Benedict plecă de la notar şi se duse într-un hotel unde 
stătu până ce se în opta. 

Erau opt ceasuri, când el ieşi înfăşurat în mantaua cea 
neagră cu care se masca de obicei. 

Merse la cimitirul Pere-Lachaise, la poarta căruia bătu de 
mai multe ori. 

— Cine e? Întrebă un glas care i se păru cunoscut lui 
Benedict. 

— Un prieten, răspunse el liniştit. 


— Prieteni, la vremea asta la poarta cimitirului! Oh! 
Exclamă paznicul scoțând afară, din uşa căsuţei lui, braţul 
în care ţinea un felinar. 

— Vrei poate să fie un vrăjmaş? Întrebă Benedict cu 
aceeaşi linişte. 

— Prieten ori vrăjmaş, de-i fi, pentru mine tot atâta face; 
îţi spun limpede că la ceasul acesta nu vin pe la mine 
prieteni şi că dacă eşti vrăjmaş nici nu vreau să ştiu de tine; 
poarta e închisă, zidurile sunt înalte şi eu am două puşti 
bune cu câte două ţevi pe care le voi întrebuința la nevoie. 

— Minunat! Dar dacă voi dovedi că nu sunt nici prieten 
nici vrăjmaş? 

— Cum? 

— Uită-te la punga asta plină. 

— Oh! Oh! Strigă paznicul auzind sunetul banilor. Asta e 
altă treabă. Acum te mai pricep şi eu. 

— Bine că pricepi odată. 

— Ce vrei? 

— Deschide. 

Fu un moment de tăcere. 

— la spune-mi nu eşti cumva un oarecare lord... 

— Villmoor, zise Benedict fără să cugete mult. 

— Tocmai! Prea bine. Atunci alerg să-ţi deschid, domnule; 
te-am recunoscut eu după ciudatul dumitale gust de a veni 
să baţi la poarta unui cimitir când toţi fug de el. Poţi să intri. 

Poarta se deschise şi Benedict intră. 

— Ce mormânt vrei să vizitezi? 

— Pe al familiilor Saint-Meran şi Villefort. 

— Oh! Mormăi paznicul, i-o fi venit ideea să aducă înapoi 
ce a furat... Ei! Nu... E prea ticălos pentru ca să facă aşa 
ceva. Vine desigur cu o altă idee, dar poate fi sigur că de 
rândul acesta intră singur în gura lupului. 

Peste câteva minute, paznicul mergea înaintea lui 
Benedict, cu un felinar, spre hruba cunoscută. 

Benedict se opri la oarecare distanţă, pe când călăuza lui 
deschidea hruba. Apoi, paznicul lăsă felinarul jos şi făcu lui 


Benedict un semn pe care acesta îl înţelese. 

Când zgomotul paşilor paznicului se pierdu în depărtare, 
el luă felinarul şi cobori treptele de marmoră care-l duceau 
între cadavrele familiei sale. 

Totul era întocmai ca în ziua când Benedict ieşise de-acolo. 
El deschise uşor sicriul tatălui său, al cărui schelet zăcea 
în aceiaşi poziţie, cu un braţ pe piept, cu braţul celălalt de-a 

lungul trupului. 

După ce privi lung scheletul, Benedict scoase cufăraşul de 
lemn negru, luă din el mâna îngheţată şi uscată şi o puse pe 
cadavru. 

— Datoria e plătită, tată şi mâna ta atâta timp ridicată 
împotriva celor vii, acum se poate odihni pe pieptul în care 
bătea o inimă aşa de nenorocită. Primeşte sărutarea 
aceasta, cea din urmă dovadă a respectului ce mi-au 
inspirat suferinţele tale teribile. Şi adio pentru totdeauna. 

Apoi sărută mâna cadavrului, închise coşciugul, luă 
felinarul, sui scara mormântului şi, găsind uşa închisă, o 
împinse cu mâna stângă: puse apoi felinarul jos şi apăsă cu 
tot trupul, dar uşa nu se deschise. Câtva timp el rămase 
zdrobit, fără o idee, fără să înţeleagă ce i se întâmplase; dar 
în curând îşi reveni în fire şi putu să-şi dea seama de ce era 
închisă uşa. 

Îi fu de ajuns să-şi aducă aminte de prima oară când 
intrase acolo. 

— Sunt acuzat de profanaţie şi voi cădea în mâna justiţiei. 
Acum un an şi jumătate am jefuit mormântul acesta şi am 
fugit fără să satisfac lăcomia paznicului, care se răzbună 
acum. 

Benedict, obişnuit să lupte cu primejdia, nu avea 
deşertăciunea de-a voi ceea ce era cu neputinţă; se aşeză 
pe treptele scării şi aşteptă. 

Peste un ceas auzi că mai multe persoane se apropiau de 
mormânt. Uşa se deschise şi el văzu pe un agent de poliţie, 
urmat de doi gardişti. 

— Urmează-ne, zise agentul lui Benedict. 


— Împlinească-se voinţa lui Dumnezeu până la sfârşit! 
Murmură el punându-se între gardişti. 

Paznicul îl urmă până la poartă şi acolo îi strigă: 

— La revedere, domnule Willmoor, lord de contrabandă. 
Benedict fu dus la comisarul mahalalei, care porunci să fie 
închis la „Forţa”. 

Capitolul LVII Răbdarea mielului lui Dumnezeu fie cu voi! 

Contele de Monte-Cristo nu ştiuse a se folosi de imensa 
putere ce avusese. Patimile îl târâseră şi el nu fusese 
altceva decât un om de rând, ca toţi ceilalţi, nu se ridicase 
mai presus decât dânşii. Simţămintele lui nu erau decât tot 
din sfera obişnuită a patimilor omeneşti. 

Dar, acum, contele era mare în supunerea cu care-şi 
recunoştea greşelile; în resemnarea cu care îşi pleca 
fruntea înaintea dreptăţii divine. 

EI se află acum în Roma şi nimeni nu l-ar recunoaşte pe 
dânsul într-un om cu faţa slabă, îmbrăcat cu rasa umilă a 
călugărilor penitenţi, care merge încet, cu picioarele goale 
şi cu capul aplecat pe piept spre hotelul cunoscut al lui 
Pastrini. 

Sosi acolo tocmai în momentul când se apropia la poartă o 
trăsură, din care coborâră două femei tinere; una din ele, 
cea mai tânără era îmbrăcată în negru şi ţinea capul în jos 
cum crinul bătut de vânt se îndoaie pe plantă. 

Edmond, văzând-o, îşi ascunse repede capul în mâini, 
parcă n-ar fi vrut să fie recunoscut. Cea mai în vârstă dintre 
cele două doamne observând pe acel smerit penitent în 
vestibulul hotelului, scoase din pungă o monedă mică de 
argint şi, întinzând-mâna înmănuşată, oferi banul 
cerşetorului şi urmă apoi pe prietena ei care deja suise 
câteva trepte. 

Edmond rămase în extaz, uitându-se la milostenia primită; 
apoi, ridicând cu mâhnire din umeri, o sărută şi câteva 
lacrimi curseră pe obrajii lui. 

— Da, murmură el, fie aceasta prima mea faptă de 
smerenie creştină. Să sărutăm milostenia, dată fără 


îngâmfare şi chiar fără ca eu s-o fi cerut. Oh! Să-i dea 
Dumnezeu în cer o răsplată potrivită emoţiei ce a produs 
această milostenie unui sărman păcătos. 

Pe când el rostea aceste cuvinte tresări auzind pe Pastrini 
care-i zicea mânios: 

— Ei! Cerşetorule, pleacă d-aici şi răbdarea Mielului lui 
Dumnezeu fie cu tine. Eu nu-ţi pot da nimic. 

Edmond ridică ochii şi văzu în capul scării pe faimosul 
hotelier. 

— Îţi spun să pleci, eu n-am nimic de dat. 

— Ţi-am cerut ceva? Îl întrebă Edmond, uitându-se scârbit 
la dânsul. 

— Nu-ţi pot da decât resturile de la masă, dar acum e prea 
devreme! Şi apoi am eu alţi săraci. 

— Nu ţi-am cerut milostenie. 

— Aşa e; dar atunci nu sta aici să-mi superi muşteriii de 
acum câtva timp. 

— De acum câtva timp... Ah! Acum încep să pricep şi ce 
vrei să afli? Ce lucru...? 

La întrebarea această a lui Edmond, Pastrini care 
pregătise o reticenţă spre a afla de la călugăr un fapt mai 
anumit, se uită lung şi cu mare curiozitate la el văzând că 
nu izbutise. 

Şi, fiindcă Pastrimi se afla în capul scării şi avea în stânga 
odăiţa ce-i slujea de birou şi în care primea odată pe Vampa 
şi pe Peppino, întoarse cheia şi împinse uşa, făcând un semn 
cerşetorului ca să-l urmeze. 

Edmond intră, după Pastrini, în birou. 

— Stai, cerşetorule, îi zise italianul cu ironie, stai şi 
vorbeşte. 

Edmond se aşeză pe scaun în faţa lui Pastrini care-l 
întreba lacom din ochi. 

— Frate, zise Edmond, am fost de faţă la cele din urmă 
momente ale unui om puternic, i-am, ascultat spovedania şi 
i-am dat o făgăduială solemnă, pentru liniştea sufletului lui. 
Din momentul acela, însărcinat de el să răsplătesc pe câţiva 


care l-au slujit cu credinţă în viaţă, caut pe cei către care 
am să-mi împlinesc sarcina. 

— Bine, zise Pastrini dar cine era păcătosul? , 

— Spune-mi mai întâi cine este acela căruia i-ai făcut mai 
multe slujbe şi vom ajunge la acelaşi rezultat. 

— Aşa e, deşi am făcut servicii unei lumi întregi, adaugă 
repede italianul cu un aer de nepăsare prefăcută. Prinţi, 
conți, marchizi, particulari, bogaţi cu dare de mână, 
săraci... 

Edmond tăcu şi apoi zise: 

— Nu făcea parte din niciuna din clasele acestea. 

— Este o absurditate, frate cerşetorule; atunci nu era 
nimeni. 

— Nu, era cineva. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu-mi convine să spun. 

— Ei! Ia să sfârşim... Astea-s palavre ca să ajungi a-mi cere 
de pomană... Nu-ţi pot da nimic, şi-am mai spus, du-te cu 
Dumnezeu! 

— Vreau să vorbesc de Luigi Vampa, zise Edmond. 

— Vampa! Murmură Pastrini. 

— Ah! Aşa e, mâine îl curăţă... Şi mi s-a spus că nu maie 
nici o fereastră liberă în piaţa Poporului. 

— N-ai cunoscut, n-ai servit pe Luigi Vampa, Pastrini? 
Întrebă Edmond cu glas grav. 

— Pe Madona! Gângăvi Pastrini. 

— Răspunde. 

— Dar mi-ai spus că ai asistat la cele din urmă momente 
ale unui om şi Vampa e încă viu. 

— Am spus adevărul; eu făceam aluzie la cele din urmă 
momente lumeşti; eu încă n-am fost făcut călugăr. 

— Şi nădăjduieşti să fii făcut? Începi de la o condiţie foarte 
smerită. 

— Aşa trebuie „să porneşti pe calea cerului. 

— Dar atunci, urmă Pastrini după ce se gândi un 
moment... Vampa te-a însărcinat să răsplăteşti, adică să dai 


o gratificaţie?! 

— Unui om care l-a slujit cu credinţă şi dezinteresat. 

— Ah! Desigur, cugetă Pastrini, el şi-a adus aminte de 
vestea pe care i-am dat-o din partea casei Thompson şi 
French. E limpede şi lămurit că nu e nici o primejdie să 
spun adevărul. 

— Şi eşti dumneata omul acela, Pastrini? 

— Nu ştiu. 

— Cum adică? 

— Adică l-am putut sluji fără să ştiu, adică am putut sluji 
pe un om fără să ştiu că era Luigi Vampa, pentru că el se 
schimba în aşa chip încât mergea la teatre, umbla prin oraş 
şi nimeni nu-l cunoştea. 

Era ca şi un oarecare conte de Monte-Cristo; vrăjitor 
afurisit, care, mulţumită unei mâini de mort, făcea tot ce 
vroia, cu toate că avea un titlu atât de pompos. 

Cuvintele hotelierului interesa pe Edmond care, deşi 
mişcat de chipul în care era tratat, avu vreme însă ca să-şi 
vină în fire şi să-şi stăpânească tulburarea. 

— Ce om era contele acesta? Îl întrebă el, întrerupându-l. 

— Oh, s-a vorbit mult de dânsul şi eu am folosit îndeajuns 
la demascarea lui. L-am cunoscut foarte de aproape, şi-ţi jur 
că deşi va redobândi talismanul şi va izbuti să se arate 
iarăşi sub diferite forme, nu mă va mai înşela. Dar să ne 
ocupăm de acest Luigi Vampa. 

— Nu, nu. Mi-ai vorbit de un om de care mi-a vorbit şi el; 
doresc să-mi mai spui ceva despre dânsul. 

— Frate, îţi pot împlini dorinţa. 

— Vorbeşte-mi mai cu seama despre mâna de mort, care 
mi-ai spus că era un fel de talisman. 

— Oh! Da, un talisman drăcesc. Nu putea fi decât mâna 
unui executat. 

— Da! Exclamă Edmond fără să vrea. 

— Ah! Ştiai deja că era mâna unui executat? Fusese vreo 
învoială misterioasă între el şi mormânt, cine ştie ce vrăji! 
Ce drăcenie! Oricum însă, contele se transforma când în 


femeie, când în tânăr bolnăvicios, când în mască, când în 
pasăre; dar talismanul i-a fost furat şi el a fost pierdut 
pentru totdeauna. Un francez care a stat la mine, îl 
urmărea de-aproape ca să-i spună nu ştiu ce cuvânt magic 
şi să-l prăpădească de tot. Acest francez îi furase talismanul 
şi-l ţinea într-un cufăraş de fier pe care-l purta cu dânsul. 
Vampa şi un oarecare Rocca-Priori, credinciosul lui, au 
văzut mâna de mort şi de asemenea un oarecare 
Danglars... 

— Danglars, întrerupse Edmond şi ce s-a făcut dânsul? 

— Mi-a spus că a murit fiind marinar pe Mediterana. 

— Oh! Dumnezeule, murmură contele. 

— E mai bine pentru contele de Monte-Cristo că l-a dus 
dracul în iad, pentru că altfel ar avea acum de furcă în 
Franţa, cu tribunalele, pentru că e acuzat de o crimă 
îngrozitoare, cum ar fi vorba de morminte profanate, 
jefuite. Afurisitul! Nu respecta nici morţii! 

Urmă un moment de tăcere. 

— Cât despre Luigi Vampa... Urmă Pastrini. 

— E de prisos să mai vorbim, îl întrerupse Edmond, nu eşti 
omul de care vorbea nenorocitul. 

— Nu sunt? 

— Nu. 

— Cine-ţi spune? 

— Dumneata. Nu văd un semn oarecare... 

— Nu ştiu semne, eu! Răspunse Pastrini făcând însă mai 
multe strâmbături şi frecându-se la ochi cu mâna dreaptă. 

Edmond înţelese semnul dar nu răspunse şi zâmbi cu 
tristeţe. 

— Ei! Spuneam eu că ai să sfârşeşti cerându-mi de 
pomană. Du-te, du-te, vicleşugul ăsta mă scârbeşte, n-am 
nimic, n-am nimic de dat. 

Şi Pastrini începu să împingă pe cerşetor afară din birou, 
când un personaj intră şi-l întrerupse. 

Noul venit era de statură mijlocie, deja cam bătrân şi cu o 
figură severă care insufla încredere, deşi ochii îi erau 


injectaţi de sânge. 

— Ce vreţi, domnule? Întrebă Pastrini. 

— Acesta e hotelul Londrei? 

— Pe Madonna! Ai ochi şi nu vezi? Nu mai e altul ca acesta 
în Roma şi muşteriii sunt trataţi cum merită şi adesea în 
odăile acestui hotel au dormit prinți, marchizi, conți. 

— Bine; atunci ai să ai bunătatea a-mi spune ce persoane 
stau la d-ta? 

— Ce! Exclamă Pastrinni, speriat eşti agent de poliţie? 

— Nu; sunt călător şi caut pe cineva... 

— Spune-i numele. 

— E de prisos pentru că nu mai are numele cu care-l pot 
căuta şi, în cazul acesta, ai putea spune că nu e, fără să fii 
sigur. 

— Are nume multe? 

— Da; dar să lăsăm întrebările. Te cunosc pentru că am 
avut plăcerea să stau în hotelul dumitale. 

— Într-adevăr, fizionomia dumitale mi se pare cunoscută, 
dar nu-mi aduc bine aminte cine eşti. La mine vine foarte 
multă lume. 

— Ei bine, sunt Bertuccio, intendentul domnului conte de 
Monte-Cristo! 

— Al contelui de Monte-Cristo! Exclamă Pastrini uitându- 
se drept în ochii lui Bertuccio. 

— Fiind în călătorie cu excelența sa, am venit la Roma, 
sigur că-l voi întâlni. Domnului conte i-a plăcut totdeauna 
oraşul acesta. 

— Domnule Bertuccio, casa mea nu e adăpost de vrăjitori 
şi de pungaşi. 

— Cred şi eu, mai ales că, atunci când am stat cu stăpânu- 
meu, am admirat buna rânduială din stabilimentul dumitale. 

— Aşadar, nu se află în casa mea un nemernic cum e 
contele de Monte-Cristo. 

— Ticălosule! Strigă Bertucccio, făcând un pas înapoi şi 
scrâşnind din dinţi pe când ochii lui aruncau fulgere. 

Edmond rămase nemişcat. 


— Îţi repet, domnule Bertuccio, să te duci aiurea ca să 
cauţi pe afurisitul dumitale vrăjitor, a cărui privire ar fi 
deajuns ca să-mi aprindă hotelul şi să-mi înnegrească inima 
mea curată de bun credincios. 

— Blestematule! Strigă Bertuccio ştii tu de cine vorbeşti? 

— Ştiu şi toţi îţi vor spune acelaşi lucru despre contele 
dumitale, înghiţit acum de iad împreună cu ţiitoarea lui 
greacă. 

— Dumnezeule! Exclamă deodată cerşetorul tremurând, 
cea mai nevinovată, cea mai virtuoasă dintre femei! 
Dumnezeule! Orice afară de chinul acesta! 

— Ce-aud? Glasul acesta... Murmură Bertuccio. 

— Ce spui? Întrebă Pastrini... 

— Mi se pare că bietul cerşetor e cam smintit. 

Pastrini, ca şi intendentul, se uitau cu luare aminte la 
cerşetor a cărui faţă era ascunsă în glugă. 

— Ei, ce oi fi având eu să ascult vorbe fără şir! Urmă 
Pastrini. Domnule Bertuccio, du-te de caută pe contele 
dumitale în vreo închisoare ori în iad. Eu, dacă va veni 
cumva aici, îl voi primi cu două palme bune. 

— Domnule Pastrini, am să te învăţ cum să vorbeşti 
cuviincios de un om ca domnul conte de Monte-Cristo... 

Şi Bertuccio porni asupra lui Pastrini. Dar cerşetorul, 
repezindu-se între ei, exclamă: 

— Pace vouă! 

Pastrini râzând cu hohot, sui repede scara şi dispăru în 
hotel. 

Bertuccio, văzându-se singur porni spre drum, uitându-se 
cu nelinişte la cerşetor care-l preceda cu vreo douăzeci de 
paşi. 

Impresionat de înfăţişarea lui, voia să-i vorbească şi de 
aceea îl urmări până la o casă dintr-o mahala depărtată. 

Ajungând acolo, cerşetorul descuie uşa şi sui scara, până 
în odăiţa lui, o odăiţă cu pereţi umezi şi negri, cu tavanul 
acoperit cu pânze de păianjeni. Lăsase uşa deschisă, parcă 


ar fi ştiut că-l urmărea cineva şi ajungând în mijlocul odăii, 
se întoarse repede descoperindu-şi faţa. 

— Oh! Stăpânul meu! 

— Scoală-te, Bertuccio, îi zise Edmond cu glas liniştit, 
Modul smerit cu care vorbeai odată contelui de Monte- 
Cristo, stăpânul şi prietenul tău, nu se mai potriveşte acelui 
care stă în faţa unui om mai sărac şi mai smerit ca cel din 
urmă cerşetor. 

— Ce zici, stăpâne! Ce fatalitate? Visez ori sunt treaz? 

— Nu, nu, Bertuccio. Îţi spun adevărul. Trecutul a fost un 
vis teribil uneori şi rai consolat de vre-o scurtă plăcere. 

— Dumnezeule! 

— Scoală-te, Bertuccio, urmă Edmond, ridicându-l; cel 
puţin te pot vedea şi din câţi au trăit cu mine în timpul 
măririi mele tu singur rămâi liniştit şi fericit. Aşa a vrut 
Dumnezeu. Tu ai descoperit pe fiul lui Villefort, vipera care 
era să-mi muşte inima şi să-mi otrăvească existenţa. 

— Dar nu pricep! ceea ce văd, ce aud, îmi pare de 
necrezut... Ce s-a întâmplat...? 

— M-am amăgit ca oricare om şi mai mult încă pentru că 
am fost mai puternic decât toţi... M-am amăgit; da şi acum, 
pocăindu-mă îmi ispăşesc greşeala; de m-ar ierta 
Dumnezeu la sfâr-şitul martiriului meu. 

— Dar soţia dumitale? 

— Hayde! Hayde! Caut-o în stâncile... Şi se opri. 

— Nu, zise el pe dată, nu; nimeni nu va şti unde mi-am 
ascuns comoara... Nimeni nu-ţi va tulbura odihna... Nimeni 
nu-ţi va profana cenuşa, sărmană Hayde! Hayde e în cer. 
Bertuccio îşi acoperi faţa cu mâinile şi plânse. 

— Oh! Stăpâne, eu care te-am admirat, aşa de puternic, 
aşa de mare, aşa de mărinimos, înotând în plăceri, în 
fericire, să te vad acum smerit, sărac, cu inima amărâtă! 
Ah! Nu, nu de o mie de orinu! E cu neputinţă! 

— Mărire, mărinimie, plăcere a fost visul meu de 
odinioară. Acum totul s-a sfârşit, Bertuccio. Contele de 
Monte-Cristo rămâne o amintire viciată de idei absurde şi 


nu va mai rămâne de la el decât numele lângă care oamenii 
vor scrie: îngâmfare, nebunie. Du-te, tu poţi fi liniştit; la 
Paris se află depus un capital pentru tine. 

— Dar, stăpâne, nu pot... Adică nu îndrăznesc să-ţi spun o 
idee ce mi-a venit, dar iat-o. Capitalul acela ţi-ar putea fi de 
folos d-ta: le. 

— Toată bogăţia mea se reduce acum la răbdarea Mielului 
lui Dumnezeu. Nu vreau alta. 

— Dar vrei să mori de foame? 

— Bertuccio! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, stăpâne, dă-mi voie să te 
însoțesc, să te slujesc. 

— Vreau să fii sigur. 

— Bine; dar dă-mi voie să veghez asupra zilelor dumitale. 

— Dacă Dumnezeu va voi să le prelungească, facă-i-se 
voia. 

De atunci, Bertuccio nu-şi mai părăsi stăpânul. 

Edmond hotărâse ca să stea la Roma, până ce va căpăta 
primele ordine preoţeşti şi-apoi să se ducă la Marsilia şi să 
ridice un orator pe locul unde era satul Catalanilor. 

— Bine, mă învoiesc să veghezi asupra zilelor mele şi să 
mă însoţeşti până ce mă voi întoarce în Franţa; dar îmi vei 
respecta secretul, zise Edmond lui Bertuccio, întinzându-i 
mâna pe care acesta se pregătea să o sărute cu respect. 

— Nu, nu, prietene, dă-mi mâna ta şi dacă îţi voi mai fi de 
azi înainte superior prin ceva, va fi prin suferinţe şi prin 
resemnare. 

Capitolul LVIII S-a făcut dreptate. 

Era ziua execuţiei. 

Piaţa poporului prezenta un tablou ciudat de răutate şi de 
fanatism, în mijlocul căruia osânditul, centrul tuturor 
privirilor curioase trebuia să-şi dea ultima suflare în 
blestemele poporului. 

Pe la toate ferestrele se vedeau îngrămădiţi, lacomi să 
asiste la agonia unui nenorocit! Numai la o fereastră, 
deschisă ca toate celelalte nu se vedea nimeni. 


Fereastra era a unei odăiţe la etajul al doilea care domina 
piaţa şi în odăiţă se aflau două femei, dintre care una, 
îmbrăcată în negru, palidă şi într-adevăr frumoasă, se putea 
lesne recunoaşte de tovarăşă aceleia care dăduse 
milostenie lui Edmond în sala hotelului Pastrini. 

Femeia aceea, îngenunchiată pe o pernă în mijlocul odăii, 
putea să observe tabloul dureros al pieţei; privirea ei, în 
care se zugrăveau chinul şi lâncezeala, nu se dezlipise un 
singur moment de pe fatalul eşafod, pe care se vedea deja 
călăul şi osânditul, actorii dramei cu care societatea vrea să 
sperie şi să pedepsească o crimă printr-o crimă. 

Când Luigi Vampa, în mijlocul a o mulţime de călugări 
penitenţi, se arată în piaţă, femeia care sta îngenunchiată, 
murmură o rugăciune ca să ceară milostivirea 
Dumnezeiască asupra osânditului. 

Când Vampa îngenunche, ea ridică ochii la cer, căci n-avea 
curaj să vadă lovitura fatală. 

Rugăciunea ei deveni mai vie, mai energică şi în momentul 
când căzu spada, buzele ei rostiră deodată cuvintele: 

— Luizo, Luizo, totul s-a sfârşit. 

Apoi, se sculă şi uitându-se împrejur îşi văzu prietena 
stând lângă dânsa. 

— Prietena mea! 

— Eugenio, tu suferi mult! 

— Te dezamăgesc Luizo, îi răspunse Eugenia, râzând şi 
plângând totodată, nu mai sufăr... Nu mai pot suferi, 
deoarece de acum înainte am o misiune sfântă de îndeplinit, 
să câştig pâinea pentru fiică-mea, încredinţată bunilor 
Morel. Cât voi avea misiunea aceasta, voi avea putere, 
energie şi curaj ca să uit tot. Vom pleca din Italia şi teatrul 
englez ne va veni în ajutor. Dar deocamdată uneşte-ţi 
rugăciunile cu ale mele, roagă-te lui Dumnezeu pentru 
sufletul aceluia pe care l-am iubit, fără să pot birui acest 
simţământ pentru nenorocitul tată al fiicei mele. Dea 
Dumnezeu ca fatalitatea ce mă apasă de atâta timp să 
înceteze şi ca eu să fiu iertată de greşeala făcută! Da, da, el 


mă va ierta, pentru că munca artistei e mai liniştită decât 
trândăvia curtezanului. Luizo, Luizo, să plecăm mai repede 
din Roma. 

Luiza şi Eugenia se pregăteau să iasă, când deodată uşa 
odăii se deschise şi intră un smerit călugăr penitent. 

Fu un moment de adâncă tăcere, Eugenia, Luiza şi 
călugărul erau foarte mişcaţi, în cele din urmă, Luiza 
întrebă: 

— Părinte vii, desigur, să cerşeşti pentru sufletul 
executatului. 

— Vin să îndeplinesc o datorie pe care mi-a impus-o el. 

— Dumnezeule! Exclamă Eugenia. Ce vrei? Spune? 

— Nenorocitul mi te-a arătat pe d-ta. 

— Cum! M-a văzut? 

— Privirile lui reluă călugărul, străbăteau zidurile şi te 
vedeau; şi-a închipuit că erai aici şi mi-a spus să te văd... Şi 
ia-tă-te. 

— Oh! Luigi, Luigi! Exclamă Eugenia ridicând ochii la cer. 
Ce fac zidurile şi distanţele pentru două inimi care se 
iubesc? Ele găsesc mijlocul de a se înţelege? 

— Eugenio Danglars, Dumnezeu să „aibă milă de tine. 

— Da, da, roagă-l pentru mine, care de azi înainte trebuie 
să lucrez ca să trăiesc. Până acum lucrul a fost o petrecere 
pentru mine, acum devine o necesitate. Dumnezeu să mă 
ajute, să aibă milă de fiica mea! Exclamă ea, plecând capul 
în jos. 

— Frate, ce datorie ţi-a impus osânditul? Întrebă Luiza d 
Armilly. 

— El mi-a zis: văd acolo o fereastră deschisă, la care nu 
stau privitori ca la celelalte; am presimţirea că în casa 
aceea se află o femeie care se roagă poate pentru cel care i- 
a fost amant şi gâde. Sunt sigur că acea femeie mare şi 
nobilă a iertat pe nenorocitul ce se suie pe eşafod. Da, da, 
ea trebuie să fie acolo; rugăciunea ei generoasă îmi va 
însoţi sufletul când se va despărţi de corpul meu vinovat. 
Du-te, du-te după executarea mea, în casa aceea şi vei găsi 


pe o femeie pe nume Eugenia Danglars; vorbeşte-i de mine 
şi dă-i inelul acesta pe care i l-am scos din deget într-un 
moment de nebunie! Mă tem să nu mi-l ia cineva după 
moarte; altfel nu m-aş despărţi de el. Şi, vorbind astfel, 
urmă călugărul, nenorocitul scoase din deget un inel de aur, 
îl sărută cu foc de mai multe ori, mi-l dădu şi apoi îşi puse 
capul pe trunchi. lată inelul, Eugenia Danglars. 

Călugărul dădu Eugeniei un inel de aur pe care ea îl luă şi- 
l sărută. 

— Oh! Îl recunosc murmură ea, înecată de lacrimi şi abia 
putând vorbi. 

— Mi-am împlinit misiunea, urmă penitentul cu faţa tot 
ascunsă în glugă. Eugenio Danglars, clemenţa celui de sus 
fie cu tine şi crede-mă că toată înţelepciunea omenească stă 
în faptul de a crede că Dumnezeu e nemărginit de drept şi 
de milostiv. 

Eugenia se aruncă în braţele Luizei şi penitentul cobori 
încet scările, murmurând: 

— Răbdarea mielului lui Dumnezeu să mă însoţească! 

— Luizo, Luizo, exclamă Eugenia, sărutând iarăşi inelul. 
Buzele mele ating aici pe ale omului care a uitat tot pentru 
mine! Ah! Va veni o zi când fiică-mea va primi ca moştenire 
a tatălui ei acest inel. Luigi, aici buzele fiicei tale se vor 
întâlni pentru întâia oară cu ale tale şi tu vei fi totdeauna cu 
dânsa 

— Eugenio, zise atunci Luiza, luând-o în braţe, nu te lăsa 
în voia unor asemenea gânduri care te sleiesc de puteri. 
Acum totul e de prisos, mai mare decât tine însăţi şi bizuieş- 
te-te în nesfârşita milostivire a lui Dumnezeu. 

— Să plecăm, o întrerupse Eugenia, să plecăm! Dumnezeu 
va veghea asupră-ne! Dumnezeu îmi va ocroti copila! 

Capitolul LVIX Binecuvântarea. 

Eugenia şi Luiza d'Armilly se retraseră la hotelul lui 
Pastrini aşteptând sfârşitul celor trei zile de carnaval spre a 
pleca din Italia şi a merge spre Londra să se angajeze la 
teatrul liric. În cele trei zile de carnaval lumea e aşa de 


multă în Roma şi străinii sunt aşa de numeroşi, încât e cu 
neputinţă” să găsească trăsură cel care ar voi să plece din 
oraş. 

În toate acele trei zile de veselie publică, Eugenia se lăsă 
în voia durerii mari ce o izbise şi Luiza, ştiind că asemenea 
dureri nu se pot consola, acceptă mâhnirea prietenei sale. 

Deja sunetul încet al clopotelor anunţase începutul 
săptămânii sfinte şi cele două prietene se pregăteau să 
plece din Italia, când uşa apartamentului lor se deschise şi 
ele văzură intrând pe călugărul penitent căruia Luiza îi 
ceruse milostenie şi care adusese inelul Eugeniei. 

Penitentul purta gluga rasei lui albe coborâtă peste obraz 
şi mâinile ascunse în mânecile largi ale rasei. 

Eugenia şi Luiza se uitară una la alta, parcă s-ar fi întrebat 
ce caută călugărul, dar el începu pe dată să zică: 

— Doamnelor, vin să împlinesc o datorie pe care o cred 
sfântă, vin să aduc unei fiice binecuvântarea mamei sale 

— Domnule murmură Eugenia. 

— Explică-te părinte, zise Luiza. 

— Eugenia Danglars, reluă penitentul după un moment de 
ezitare, vei pleca din Roma fără să cauţi a primi 
binecuvântarea aceleia care ţi-a dat viaţă? 

— Părinte, zise Luiza, cuvintele dumitale sunt grave, ai 
rostit un nume pe care nimeni nu îl ştie Eşti oare acelaşi 
care ne-a vorbit în ziua execuţiei? 

— Da 

— Aşadar vin însărcinat cu o nouă misiune. 

— Da 

— Care 

— Luiza d Armilly, zise penitentul, e bine ca prietena 
dumitale să ia cu sine din Italia binecuvântarea sărmanei 
sale mame. 

— Da, da, zise Eugenia, întrerupându-l Unde e Eu 
trebuie... 

— Mila Domnului fie cu tine, fiica mea şi luminează-mi 
calea pe care am pornit eu. 


— Vino, părinte, zise Eugenia îngenunchind, vino şi dacă 
nu pot primi binecuvântarea mamei din gura ei, 
binecuvântează-mă dumneata în numele ei, deoarece te-a 
însărcinat s-o faci. 

— Da, răspunse penitentul, vin însărcinat de ea să-ţi aduc 
binecuvântarea numai din gura ei şi te binecuvântez în 
numele ei şi într-al lui Dumnezeu. 

Şi penitentul îşi întinse mâinile deasupra capului Eugeniei, 
iar Luiza îngenunchiată lângă dânsa, parcă ar fi vrut să ia şi 
dânsa parte la acea binecuvântare 

— O femeie pe care patimile lumii au chinuit-o mult urmă 
călugărul, doamna de Servieres şi de Norgans, baroana 
Danglars, trăieşte azi smerită şi resemnată sub veşmântul 
unei surori de caritate 

— Ce zici?! Exclamă Eugenia, sculându-se repede. 

— Ascultă-mă, Eugenia Danglars şi înăbuşeşte glasul 
vanităţii, care tot te mai stăpâneşte 

— Oh, mamă, mamă murmură ea frângându-şi braţele, ce 
zici? Unde e sărmana mea mamă 

— Intrată la Roma, în fraternitatea religioasă a surorilor 
de caritate, va pleca în curând în Franţa, unde vrea să-şi 
sfârşească zilele. Roagă-te pentru dânsa, Eugenio, roagă-te 
pentru dânsa şi urmează-ţi ursita! Fatalitatea apasă asupra 
familiei tale, eşti singură căreia îi poate zâmbi un viitor 
vesel, pentru că ai fost cea mai puţin vinovată. Adio, 
Eugenio, dacă ai duşmani, iartă-i în adâncul inimii şi 
urmează-ţi calea! 

— Dumnezeule murmură Luiza fără să piardă din vedere 
înfăţişarea măreaţă şi severă a penitentului, am cunoscut 
undeva pe călugărul acesta. Mi se pare că am auzit foarte 
de-aproape glasul lui sever şi răsunător. 

— Dumnezeu să mă ierte şi pe mine, urmă penitentul şi 
binecuvântată fie perfecta lui dreptate 

— Părinte, zise Luiza, deoarece ai împlinit misiunea care 
te-a adus la noi, dă-mi voie să-ţi pun câteva întrebări. 

— Spune! 


— Ai primit spovedania doamnei de Servieres? 

— Nu, căci sunt prea mare păcătos ca să pot fi duhovnic! 
Sunt prea mizerabil ca să fiu reprezentantul lui Dumnezeu. 

— Dar atunci cum ai putut vorbi astfel de familia 
Danglars? Desigur ai cunoscut odată familia aceasta? 

— Da, Luiza d'Armilly, în timpul când dădeai lecţii de 
muzică prietenei tale, în timpul când se ivi în mijlocul 
familiei Danglars omul care-i luă prestigiul, omul care o 
înjosi, omul care avea o nemărginită putere asupra 
baronului... 

— Contele de Monte-Cristo? 

— Da, un îngâmfat, urmă cu glas liniştit penitentul, un 
nenorocit care se credea trimis de Dumnezeu şi era 
înfierbântat numai de focul unei patimi violente: 
răzbunarea; un nebun care sfinţea un asemenea 
simţământ, neţinând seama că legile omeneşti şi 
dumnezeieşti îl osândesc... 

— Ce zici? Îl întrerupse Luiza, de ce vorbeşti astfel despre 
un om al cărui nume toţi îl rostesc cu adânc respect? 

— Nu confunda respectul cu frica, Luiza d'Armilly, sau cel 
puţin cu uimirea produsă de nespusa avuţie a contelui de 
Monte-Cristo! Nu respect, nu, nimeni nu avea respect 
pentru contele de Monte-Cristo; i se admirau bogăţiile. 
Acest conte era slab şi îngâmfat ca toţi ceilalţi oameni. 
Prefăcuta lui mărire, sublimitatea de suflet nu exista decât 
ca nume, el avea mai puţin pe atunci decât acum. 

— Dumnezeule! Dar cine eşti d-ta? Ce motive ai să-l 
osândeşti astfel? 

— Îl osândesc pentru că mă deştept dintr-un vis lung, în 
care m-am crezut mai mare decât ceilalţi oameni; îl 
osândesc pentru că am văzut spada dreptăţii lui Dumnezeu 
căzând pe capul lui îngâmfat; îl osândesc pentru că el însuşi 
s-a osândit. Ah! De-aţi putea cunoaşte fatalitatea care 
începu să-l apese, de-aţi şti cum un om de nimic a putut 
reduce la fum mărirea contelui, sfâşiindu-i totodată şi inima 
în groaznice chinuri; de l-aţi fi văzut trecând de la bogăţie 


la mizerie, de la îngâmfare la smerenie, de la fericire la 
disperare, oh! Atunci aţi crede, cum cred eu, că contele de 
Monte-Cristo a fost pedepsit de Dumnezeu. 

Urmă un moment de tăcere adâncă în care penitentul 
rămase nemişcat. Luiza părea adâncită în gânduri, iar 
Eugenia, stând în faţa mesei, cu capul în mâini, plângea. 

Un servitor al hotelului, bătând la uşă, spuse că trăsura, cu 
care trebuia să plece cele două femei, era gata. 

— Prietene, zise Luiza apropiindu-se de Eugenia, ai auzit? 

— Da, sunt gata să plecăm. 

— Eugenio, Eugenio? Exclamă deodată penitentul, iartă- 
mă. Şi eu am nevoie de iertarea ta. 

— Dumneata, dumneata ai nevoie de iertarea mea? Cum 
m-ai supărat? Cine eşti? 

În graba cu care penitentul îngenunchea, gluga-i căzu pe 
spate, lăsându-i faţa descoperită. 

— Cerule! 

— Contele de Monte-Cristo! Zise Luiza. 

— St, taci, Luiza, zise iute Edmond. Nu rosti acest nume. 
Cel care îl purta nu mai este ce a fost. Vezi ce-mi rămâne 
din trânsul. Oh! Eugenio, iartă-mă! 

— Scoală-te, domnule. Cum m-ai putut ofensa vreo dată ca 
să te iert? Ah! Nu pot crede ce văd. E un vis. Luizo, Luizo, 
să plecăm. 

— Nu, exclamă Edmond oprind-o. Nu e vis şi nu vei pleca 
fără să mă ierţi. Am nevoie de iertarea ta; iartă-mă pentru 
că, da te-am ofensat. 

— În ce chip? 

— Respectă misterul acesta şi nu deştepta amintirile 
amare ale trecutului într-o inimă aşa de sfâşiată. Eugenio, 
Dumnezeu mă pedepseşte; dar nădăjduiesc să capăt la 
ceasul cel din urmă iertare. lartă-mă cum mă va ierta şi el. 
Povara suferințelor mele îmi va părea mai puţin grea; tu 
care suferi, tu care ai fost disperată... pe care te-a apăsat 
fatalitatea... lartă-mă, iartă-mă! 


— Da, fiindcă vrei, dacă m-ai ofensat, eu te iert, zise 
Eugenia, întinzându-i mâna pe care el o duse la buze. 

— Acum poţi pleca, Eugenio. Du-te şi, din adâncul inimii, 
mă voi ruga de Dumnezeu să te ocrotească, precum îl rog 
pentru sufletul nevestei mele Hayde şi pentru fericirea 
sărmanului meu copil. Acum totul s-a sfârşit, adăugă 
Edmond sculându-se, acum totul s-a sfârşit pentru mine. 

— Domnule, îi zise Luiza apropiindu-se, cuvintele dumitale 
dovedesc o suferinţă aşa de mare încât eu sunt foarte 
mişcată. Atât eu cât şi Eugenia vom fi foarte fericite să-ţi 
putem fi de vreun folos. 

Un zâmbet se ivi repede pe buzele lui Edmond. 

— Mergeţi! Murmură el şi fericirea să vă însoţească. Eu 
mă mulţumesc cu răbdarea mielului lui Dumnezeu. Mergeţi, 
mergeţi! 

Şi apoi îşi lăsă gluga pe faţă şi se depărta cu paşi înceţi de 
cele două prietene care stătură câteva minute în extaz 
privind pe acel om resemnat cum se depărta pe coridorul 
hotelului. 

O a doua înştiinţare a vizitiului le scoase de pe gânduri şi 
ele, coborând scara, se suiră în trăsura care le aştepta. 

Capitolul LX Sora de caritate. 

Eugenia şi Luiza d'Armilly, după neprevăzutele întâmplări 
care le întrerupse cariera artistică, erau s-o reînceapă 
departe de teatrul aventurilor lor. Oraşul Roma nu le mai 
putea oferi decât amintiri foarte triste. 

Văzând că trăsura pleacă, Edmond se duse şi el, trist şi pe 
gânduri, mergând către noua lui locuinţă, la care ajunse în 
cu-rând. 

Mizerabilă înfăţişare avea casa aceea. Bertuccio, văzând în 
acea stare pe contele de Monte-Cristo, stăpânu-său, se 
mâhni atât de mult, încât peste câteva zile căzu bolnav. 

Sărmanul intendent sta deci întins pe un pat şi învelit cu o 
plapumă subţire de lână. Lângă dânsul era o femeie de 
vârstă mijlocie, cu o figură nobilă, purtând veşmântul 
surorilor de caritate. Îndată ce Bertuccio căzuse bolnav, 


Edmond ceruse o infirmieră şi acesteia, care de puţin timp 
intrase în confraternitate, i se dăduse sarcina să îngrijească 
de bolnav. 

Când intră Edmond, Bertuccio dormea un somn agitat şi 
se auzea cum gemea des. 

Sora de caritate sta cu cotul rezemat pe perna patului, 
ascunzându-şi faţa şi plângea, după cum dovedeau 
suspinele cu care însoțea gemetele bolnavului. 

Edmond rămase în prag un moment, mut şi nemişcat, 
apărându-şi pieptul cu mâna. Apoi făcu vreo câţiva paşi şi 
zise: 

— Doamna Eugenia a plecat, binecuvântarea dumitale o 
însoţeşte; fii liniştită. 

— Ah, murmură sora de caritate ridicând capul şi înălţând 
braţele; binecuvântarea cerului fie cu dânsa! 

Fu un moment de tăcere. 

Edmond, aruncă o privire asupra lui Bertuccio; mişcă din 
cap cu mâhnire. 

— Părinte, zise sora, nu uita că am nevoie de rugăciunile 
dumitale. 

— Doamnă, răspunse Edmond, a cărui figură era ascunsă 
de glugă, deşi sunt cel din urmă dintre păcătoşi, rugăciunile 
mele se vor înălța la Dumnezeu pentru d-ta. Acum am să-ţi 
fac un serviciu deopotrivă cu cel pe care ţi l-am făcut deja. 

— Ce spui? 

— Am spus binecuvântarea dumitale Eugeniei, pot face ca 
să binecuvântezi acum şi pe fiul dumitale. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Ce zici? Exclamă ea, 
sculându-se. 

Edmond rămase nemişcat. 

— Binecuvântarea dumitale maternă nu s-a coborât 
niciodată pe acel cap... dar acum e necesar să 
binecuvântezi pe nenorocitul căruia i-ai dat viaţă, în 
mijlocul lacrimilor şi agoniei. 

— Ce zici? Murmură ea înspăimântată şi făcând un pas 
înapoi. Dumnezeule! Cine e omul acesta care se pare că ar 


şti o taină fatală a vieţii mele? 

— Îţi aduci aminte de fiul lui Villefort? Linişteşte-te, nu 
vreau să te mâhnesc amintindu-ţi-l, vreau să-ţi micşorez 
remuşcările sfătuindu-te să binecuvântezi pe cel care n-a 
avut alt botez decât de lacrimi şi de sânge! 

— Oh, fie-ţi milă! Spune, cine eşti? Cuvintele dumitale au 
ceva teribil, mă fac să tremur; fie-ţi milă, spune-mi de eşti 
un spectru ieşit din pământ ca să mă sfâşii cu remuşcări! Ie 
TOg, fie-ţi milă de sărmana pocăită! 

— Eu sunt un biet păcătos şi ispăşesc cu pocăinţa greşelile 
mele enorme şi iert duşmanilor mei, plătindu-le răul ce mi- 
au făcut cu o binefacere. Fiul dumitale se află acum în 
Franţa; el se numeşte Benedict. 

— Benedict! Benedict! Repetă d-na Danglars cu groază. 
Oh! Spune-mi, ce face nenorocitul? 

Un fior agită gluga de lână care acoperea figura lui 
Edmond. 

— Ceea ce face voi afla poate în curând. Ce a făcut, îţi pot 
spune. 

— Vorbeşte. 

— Blestemat de toţi, menit de la naştere, morţii şi iadului, 
a fost scăpat de un om care se răzbuna şi făcu mai târziu un 
plan funest de distrugere, întâlnindu-se cu un om care 
mergea orbit de îngâmfare şi de vanitate, Benedict fu 
zdrobit de dânsul, dar ieşi din pulbere şi se făcu uriaş spre 
a zdrobi la rându-i pe cel care-l nimicise... Şi ştii împotriva 
cui lupta? Împotriva omului celui mai puternic, înaintea 
căruia piereau piedicile şi care asemenea lui Dumnezeu 
voia să pedepsească crimele. Oh! Omul acela s-a înşelat 
amarnic... Şi n-a găsit nici el milă şi milostivire! Da, urmă 
Edmond, Benedict răsturnă colosul pe care oamenii îl 
admirară atâta vreme, precum praştia ciobanului dobori pe 
Goliat. Lacrimi şi sânge îi arăta urmele; punându-se lângă 
Monte-Cristo, îi smulse cu mâna-i ucigaşă şi răzbunătoare 
toate afecțiunile cele mai scumpe. 


Benedict a fost biciul lui Dumnezeu. Acum se pregăteşte 
poate în Franţa să primească plata crimelor sale. Baroană 
Danglars, iată opera fiului tău. 

Şi Edmond îşi lăsă în jos gluga. 

Doamna Danglars scoase un țipăt de spaimă şi zăcu în 
genunchi lângă patul muribundului Bertuccio. 

— Iată, urmă Edmond, iată omul căruia fiul dumitale îi 
datorează viaţa. El l-a scos din groapa în care Villefort îl 
pusese de viu. 

— Fie-ţi milă! 

— Şi ştii în ce chip a răsplătit Benedict pe acest om? I-a 
ucis sora, i-a ars casa. Ah, el era blestemat de D-zeu şi de 
oameni. Acum, fiul dumitale te caută ca să-ţi ceară 
binecuvântarea maternă; du-te la el şi dă-i-o, ca să moară 
liniştit şi pentru ca conştiinţa dumitale să poată afla tihna. 

Peste câteva luni, doamna Danglars ieşea din casa 
surorilor de caritate din Roma spre a se îmbarca pe o 
corabie care pleca la Marsilia. 

Voia să se ducă la Paris. 

Să revenim acum la Benedict, căzut în mâna justiţiei 
franceze. 

Capitolul LXI 27 Septembrie. 

Benedict fu dus la „Forţa”... 

A fost lesne să se recunoască în el individul fugit din 
închisoare după ce-şi omorâse paznicul. 

Examinându-se crimele lui, tribunalul îl osândi la moarte. 

[ se citi sentinţa în aceeaşi celulă în care ucisese pe paznic. 
Benedict o ascultă cu sângele rece şi cu nepăsarea care-i 
deveniseră obişnuite de câtăva vreme. 

Cu o zi înainte de execuţie, el primi bucuros consolările 
religiei. 

Duhovnicul îl ascultă cu mult interes. 

— Părinte, zise Benedict, închinându-se, cred în 
Dumnezeu, cred în dreptatea lui. Născut din crimă, botezat 
cu sânge şi cu lacrimi... Sfârşitul meu trebuia să fie 
eşafodul, înainte de a crede în Dumnezeu ca acum, simţii în 


inimă fierea disperării, care este iadul pe pământ. Fără 
principii de educaţie. M-am lăsat a fi dominat de tovărăşiile 
rele, şi-am insultat pe omul care mă creştea de milă şi l-am 
răsplătit de bine-facerile lui arzându-i casa şi omorându-i 
sora. De atunci n-am mai găsit un acoperiş găzduitor, n-am 
mai văzut priviri prietenoase. 

Eram blestemat! Mersei din desfrânări în desfrânări, din 
crimă în crimă. 

M-am unit cu cei mai răi şi am împărţit în orgii rodul 
jafului şi al omorului. 

N-aveam nici un simţământ religios; orice gândire a mea 
era un sacrilegiu, o mişelie. Orice faptă a mea era 
înspăimântătoare. Afecţiunile mele! Legături scârboase cu 
cele mai nemernice şi mai sfruntate. Căzui în mâna justiţiei, 
târâi câteva luni ghiuleaua ocnaşilor. 

Pe când îmi făceam, resemnat osânda şi poate ispăşeam în 
pocăință greşelile mele monstruoase, veni un om ca să mă 
scape; i se făcu milă de starea mea şi vru să-mi inspire 
simţăminte oneste cu fapta generoasă pe care o săvârşea; 
îmi dădu o pilă, bani şi-mi spuse să mă duc la el acasă. 

Peste o lună observai că el avea un alt scop; să mă 
întrebuinţeze într-o comedie ridicolă, al cărui rol principal 
trebuia să-l joc eu. 

Râsei de buna mea credinţă. Cum puteam eu presupune 
simţăminte generoase în faţa mizeriei? Redevenit ce 
fusesem, dar, schimbându-mi situaţia, nu mă mai numii 
Benedict, ci Andrea Cavalkanti. 

Comedia se sfârşi, recăzui în mocirla primitivă, devenii mai 
viclean în urma lecţiilor de ipocrizie pe care le luasem de la 
falsul meu ocrotitor, contele de Monte-Cristo. 

Într-o zi mă oprii în calea mea de crime: văzând pe tată- 
meu sărac, bătrân, nenorocit şi aproape nebun, fui 
emoţionat, jurai să-l răzbun şi cugetai adânc asupra 
oamenilor şi a faptelor lor. 

Crezui în Dumnezeu, recunoscui că oarecare timp eram 
unealta de care el se servea ca să pedepsească pe cei răi; 


furam, omoram fără îndurare pe toţi câţi îi ştiam vinovaţi de 
aceleaşi crime; spre a merge pe noua mea cale îmi trebuiau 
bani şi luai giuvaerurile care împodobeau cadavrele 
membrilor familiei mele părinteşti şi n-am avut un moment 
de tihnă până ce nu mi-am ajuns scopul de răzbunare. Am 
văzut pe cei răi, pe criminali primind pedeapsa crimelor lor, 
pe virtuoşi răsplătiți pentru faptele lor bune, nu mă mir că 
eşafodul se ridică pentru mine. Îl merit. Dă-mi 
binecuvântarea, părinte şi roagă-te pentru sufletul meu! 

Astfel zicând, Benedict îngenunche la picioarele preotului 
care invocă milostivirea dumnezeiască asupra osânditului. 

— Ce zi e astăzi? Întrebă Benedict. 

— Douăzeci şi şapte septembrie. 

— Douăzeci şi şapte septembrie! Repetă nenorocitul, cu 
un zâmbet lugubru. Eşafodul îmi va sărbători ziua naşterii. 

— lerţi tu pe părinţii tăi că te-au părăsit? lerţi pe tatăl tău 
că a vrut să te omoare? 

— l-am iertat de multă vreme. 

— Bine, fiule; Dumnezeu să fie cu tine în veci. Îndată ce se 
lumină de ziuă, uşa oratorului se deschise şi mai mulţi 
soldaţi veniră să ia pe vinovat, ca să-l ducă în odaia călăului, 
care trebuia să-i taie părul şi să-l îmbrace cu costumul 
osândiţilor. 

După aceste pregătiri, Benedict merse de se sui în căruţa 
osândiţilor şi călăul dădu semnalul plecării. 

Un escadron de cavalerie însoţi căruţa până la eşafod în 
jurul căruia poporul, înghesuit, aştepta curios. Benedict 
primi cea din urmă binecuvântare a duhovnicului şi 
răspunse călăului care-i punea întrebările obişnuite. 

— Doreşti să mănânci sau să bei? 

— Nu. 

— Îmi ierţi fapta pe care am s-o săvârşesc? 

— Da. 

— Se apropie momentul. 

— Lasă-mă să mă uit un moment la mulţimea care mă 
împresoară, zise Benedict, vreau să caut o figură 


cunoscută. 

Se uită apoi la lume şi întorcându-se în dreapta, scoase un 
strigăt de mirare. 

Văzuse într-o căruţă, care mergea cu greu prin mulţimea 
din piaţă, o femeie care purta costumul surorilor de caritate 
şi care părea a însoţi pe o altă bolnavă. 

— Părinte, zise el preotului, cea din urmă a mea dorinţă ar 
fi să vorbesc cu sora de caritate de colo. Spune-i că, pentru 
dragostea lui Dumnezeu, să vină încoace. 

Preotul cobori de pe eşafod spre a împlini dorinţa 
osânditului şi sora de caritate se grăbi să vină. 

Cu cât ea se apropie, Benedict se schimba tot mai mult la 
faţă, el duse de mai multe ori mâna la ochi spre a-şi opri 
lacrimile. 

Sora de caritate se sui pe eşafod şi merse către osândit. 

— Dumnezeule! Exclamă ea, cuprinsă de o teribilă groază. 

Benedict îi luă încetişor mâna şi o duse la buze; o sărută, 
murmurând aceste cuvinte foarte încet, aşa ca să nu-l mai 
audă nimeni: 

— Curaj, doamnă, vroiam să-ţi trimit cel din urmă adio 
printr-una din soaţele dumitale; dar atotputernicul a vrut ca 
să vii dumneata în persoană. 

— Isuse! Isuse! Strigă sărmana soră în culmea disperării, 
căzând în genunchi pe eşafod. 

Benedict alergă repede la trunchi şi, punându-şi capul pe 
el, strigă călăului: 

— Loveşte! Loveşte! 

— Oh! Nu! Strigă sora de caritate, sculându-se palidă şi 
tremurând, spre a cădea din nou în genunchi la picioarele 
călăului. 

— Azi e 27 Septembrie, mai zise Benedict. Şi apoi fierul 
ghilotinei îi taie capul. 

Sora de caritate căzu ca trăsnită la picioarele cadavrului, 
strigând: 

— Fiul meu! 

Peste câteva zile, sărmana mamă înceta din viaţă. 


Peste o lună, un eveniment nu mai puţin important se 
întâmpla la Marsilia. 

Dacă ne aruncăm ochii înspre stâncile unde se afla odată 
satul catalanilor, vedem, lângă căsuţa unde locuia 
Mercedes, o capelă mică, a cărei uşă, mai totdeauna 
închisă, se deschide duminica şi sărbătorile pentru o 
jumătate de ceas după-amiază. 

Albert Mondego şi Mercedes, care locuiesc încă în satul 
catalanilor, au ridicat acea capelă, de când binefăcătorul lor, 
pentru care se roagă în fiecare zi, le-a uşurat suferinţele. 

Dar, de la moartea soţului ei, Mercedes era roasă de o 
adâncă durere care o ducea încet-încet spre mormânt. 

Albert, îngrijorat de starea fizică a mamei sale, consultase 
deja doi doctori din Marsilia” şi ei spuseră că ea va muri în 
curând. Albert, căruia îi era rezervată şi această lovitură 
fatală, petrecea zilele lângă mama sa, îi asculta vorbele 
drăgăstoase şi-i căuta cele din urmă priviri. 

Figura liniştită a Mercedesei exprima cea mai mare 
consternare. Cu cât boala înainta, cu atât ea era mai 
liniştită. Gloria cerului se răsfrângea câte puţin pe figura ei. 
Mercedes părea să se teamă de delir: ruga pe Dumnezeu 
să-i păstreze facultăţile intelectuale neclintite până la 
ceasul cel din Urmă şi să poată da, privind, fiului ei cel din 
urmă adio. 

Într-o noapte, Mercâdes se simţi foarte rău; o agonie 
teribilă o înăbuşea, aerul parcă-i lipsea; se sculă în pat şi 
chemă pe Albert, care alergă îndată la dânsa. 

Nenorocitul tremură văzând figura cadaverică a mamei 
sale; o sudoare rece îi acoperea faţa şi inima îi bătu parcă 
ar fi vrut să-i spargă pieptul. 

— Fiul meu, zise Mercedes, silindu-se a zâmbi, vreau să 
mă pregătesc pentru a merge înaintea lui Dumnezeu. 

— Cum? Deja? Exclamă Albert neputându-şi reţine vorba 
şi îmbrăţişând cu iubire slabul trup al Mercedesei. 

— Da, da, repetă ea, răsuflând greu. Un duhovnic, fiul 
meu, un duhovnic! Albert ieşi pe dată din casă şi alergă 


spre stâncă... Bătu la o uşă şi un preoti se arătă înainte. 

— Ce vrei, fiule? Întrebă el. 

— Pentru dragostea cerului! Vino la mama care moare! 
Preotul urmă pe Albert în odaia Mercedesei. 

Când sosi preotul, muribunda abia mai deosebea lucrurile 
şi moartea îşi întinsese deja mâna asupra victimei sale. 

Mamă, iată preotul! Zise Albert, apropiindu-se de pat. 

— Bine, lasă-mă cu el un moment. Spovedania mea va fi 
scurtă... Vreau să primesc binecuvântarea cea din urmă. 

Albert o îmbrăţişa şi se duse în odaia de alături. 

Preotul rămase singur cu muribunda. 

— Apropie-te, părinte. 

— Oh! Dumnezeule, zise preotul stând nemişcat locului 
parcă picioarele i-ar fi fost pironite în pământ şi cu ochii 
aţintiţi asupra nenorocitei. Dumnezeule atotputernic, 
primeşte la sânul tău acest suflet curat şi aşa de chinuit pe 
lume! Mercedes, Mercedes, urmă el apropiindu-se de pat, 
iartă-mă!” 

— Pe d-ta? 

— Da, pe mine care, nebun, am crezut că putem înăbuşi în 
pieptu-mi dragostea pe care mi-o insuflai. Pe mine, care am 
fost un criminal atunci când, vrând să mă răzbun pe 
Fernand Mondego, am distrus fericirea ta, făcându-te să 
împărtăşeşti mizeria şi ruşinea lui. 

— Părinte, ce spui? Cine eşti dumneata care vorbeşti cu 
atâta căinţă şi care îmi aminteşti trecutul? 

— Mercedes, Mercedes! Aş fi nevrednic de iertarea ta, 
dacă n-ai fi convinsă că mă pocăiesc sincer. lartă-mă, iartă- 
mă! 

— Oh! Dumnezeule! Murmură ea, cine ştie? Eu te iert din 
adâncul sufletului! 

— Mulţumesc! Mulţumesc! 

— Edmond! Îi zise ea încet. 

— Da, da, eu sunt, Mercedes, amantul tău crud şi smintit... 
Aveam nevoie de iertarea ta înainte de a muri şi eu în pacea 
Domnului. 


— Fiul meu! Exclamă Mercedes cu obrajii aprinşi de 
friguri şi de delir, fiul meu! El va voi poate ca să se mai 
răzbune încă de injuria ce i-ai făcut tatălui său. 

— Milă! Îi zise Edmond strângându-i mâna şi ducând-o la 
piept. 

— Mamă, linişteşte-te... lată-mă, strigă Albert, aruncându- 
se în braţele ei. 

Edmond se depărta de pat şi, luând crucifixul de fildeş de 
pe perete, începu o rugăciune pentru sufletul Mercedesei. 
Fu o jumătate de ceas tăcere adâncă, abia întreruptă de 

sfintele cuvinte ale preotului şi de horcăitul muribundei. 

Albert căzu în genunchi lângă patul mamei sale, scoțând 
un țipăt dureros şi -punând buzele pe mâna rece a 
Mercedesei. 

Ea nu mai suferea. 

Deja de câteva ceasuri Mercedes murise şi în capela 
satului catalanilor se vedea îngenunchiat lângă altar un 
preot care recita slujba morţilor. 

Lacrimi şi suspine îi întrerupeau glasul. 

Aspră-i era durerea, pentru că femeia pe cadavrul căreia 
se ruga fusese amanta lui în tinereţe, osândită de el şi 
victima lui când afecțiunea firească ar fi putut să-i 
înfrumuseţeze viaţa. 

Edmond sta în picioare rugându-se lângă cadavrul 
Mercedesei. Era viaţa în faţa morţii! Era călăul în faţa 
victimei! 

Îşi juraseră de mii de ori în locuinţa catalanilor dragoste 
veşnică şi luaseră de martori trăsnetele cerului. 

Mercedes şi Edmond fură victimele acestui amor: ea nu-şi 
uită însă datoriile de soţie şi de mamă. 

Dar jurămintele de iubire făcute în casa catalanilor, în faţa 
lui Dumnezeu, trebuiau să se îndeplinească. 

Unul n-avea să supravieţuiască celuilalt. 

„Veşnica pomenire!” rostită de un amant pe cadavrul 
amantei, era ca glasul care anunţa celuilalt că şi ceasul lui 
sosise. 


Şi clopotul capelei urmă a suna de mort. 

Cadavrul Mercedesei se cobora în pământ; groparul, 
ocupat cu treaba lui, văzu pe preotul care recita cele din 
urmă rugăciuni, scoțând un oftat din adâncul inimii şi 
rostogolindu-se în mormântul deschis pentru sărmana 
contesă de Morcerf. 

Preotul nu mai era decât un cadavru. 

Apoplexia fusese fulgerătoare. Preotul era Edmond 
Dantes. 

Peste câteva zile, un monument fu ridicat de Albert, în 
care reuni cele două cadavre. 

După ce îndeplini această datorie firească, nemaiavând 
nimic de iubit în Franţa, Albert se îmbarcă pe un vapor care 
pleca la Alger. 

Un fel de fatalitate adunase pe bordul vaporului câteva 
persoane, cunoscute de noi; Morel cu nevasta şi cu fiii lor 
adoptivi, mergeau în Africa spre a lua o moştenire lăsată de 
o rudă bogată a Valentinei. 

Peste câteva ceasuri după plecarea vaporului se auzi în 
Marsilia, o bubuitură ce semăna a explozie, în oraş, toţi se 
temură de soarta celor îmbarcaţi. 

Şi temerile nu fură în zadar, căci peste puţine zile, marea 
arunca pe țărm cadavrele soţilor Morel şi ale copiilor lor 
adoptivi, cum şi cadavrele lui Albert şi ale altora din 
Marsilia. 

Eugenia Danglars şi Luiza d'Armilly îşi urmară la Paris 
cariera artistică. 


SFÂRŞIT